Marin Preda — Delirul 2

ȘIEFAN DUMIIRESCU 


ȘTEFAN DUMITRESCU 


DELIRUL, VOL 2 


CONTINUARE LA ROMANUL „DELIRUL, VOL 1”, DE 
MARIN PREDA) 

MOTO: ROMANUL „DELIRUL, VOL I[1” SĂ FIE UN ROMAN 
AL IERTĂRII ŞI AL ÎMPĂCĂRII 


Motto: Aşa după cum ştim Maregşalul lon Antonescu i-a 
iertat pe trădătorii şi asasinii lui, şi ai Ţării. Nu ştim dacă 
Marin Preda şi Nicolae Ceauşescu i-au iertat pe asasinii lor. 
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, această 
Carte, inspirată din cealaltă dimensiune de spiritul lui 
Marin Preda, să fie o Carte a iertării şi a Împăcării pentru 
totdeauna! Binecuvântat şi slăvit în veci să fie Tatăl, Fiul şi 
Sfântul Duh! Îl rugăm pe Domnul nostru Iisus Christos să 
fie cu această carte! 


MOTO: „ Maregşalul însuşi a fost executat de agenţii 
Moscovei, ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu 
este cel care a pus capăt mişcării fasciste din România, 
oprind toate activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 
şi suprimând toate activităţile politice ale acestei 
organizaţii. Eu însumi răspunzând unei întrebări a lui 
Antonescu, la procesul sau - montat de comunişti - am 
confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită la 21 
ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice 
pentru a face să înceteze anarhia fascistă (...) În timpul 
perioadei de dominare hitleriste în Europa, eu am fost în 
contact permanent cu mareşalul Ion Antonescu, care a 
făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor 
expuşi persecuțiilor rasiale naziste (...) Eu am fost martorul 
unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între 
români şi evrei, în momente de grele încercări din timpul 
Imperiului Nazist din Europa. Maregşalul Ion Antonescu a 


rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri 
dure împotriva evreilor. El este cel care mi-a dat paşapoarte 
în alb, pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din 
Ungaria, a căror viaţă era în pericol!” 

Fragment din „lestamentul lui Wilhelm Filderman, 
Preşedintele Comunităţii evreieşti din perioada celui de-al 
Doilea Război mondial. 


CUVÂNT ÎNAINTE AL AUTORULUI. 

Fiecare carte îşi are Destinul ei, aşa cum scriitorii îşi au 
destinul lor. Un scriitor nu este autorul în întregime al 
destinului sau al biografiei sale. 

Cum nu este nici „vinovat” în totalitate de tragedia sau 
dezastrul destinului său. Unii sunt mai fericiţi, alţii sunt mai 
nefericiţi. Nu de ei a depins fericirea sau nefericirea lor. Ci 
mai mult de veacul în care s-au născut, de „epoca” în care 
au trăit. Ştiu că eu, scriitorul Marin Preda, autorul 
Moromeţilor, voi fi un scriitor despre care se vor face multe 
afirmaţii, unii mă vor contesta, alţii mă vor bârfi sau mă vor 
uri, aşa cum au făcut-o pe când eram încă în viaţă. 

Un scriitor ca E M (despre care nici nu se ştie dacă şi-a 
scris el cărţile sau i le-au scris alţii) pur şi simplu nu m-a 
suportat în viaţă. Eu lam suportat, ba chiar mi s-a părut 
firesc ca într-o epocă să trăiască mai mulţi scriitori mari 
care să aibă păreri diferite. Eu am avut, de exemplu, păreri 
diferite faţă de contemporanii mei, faţă de alţi scriitori, şi 
acest fapt mi s-a părut firesc. Dacă toţi scriitorii ar avea 
aceiaşi opinie, ar emite aceleaşi păreri, unde am ajunge? 
Foarte sigur la balamuc. Ei, bine, societatea în care am trăit 
eu (nu în care m-am format) a avut din plin acea doză de 
alienare care mi-ar permite mie ca scriitor să afirm că am 
trăit într-un vast şi deghizat balamuc. În 1948, anul când m- 
am impus eu ca scriitor, cu societatea românească s-a 
întâmplat ceva foarte grav. De lucrul acesta mi-am dat 


seama încă din anii anteriori, când partidul comunist 
începuse deja să acapareze puterea, că va veni un moment 
când o dată instaurată Dictatura proletariatului, aşa cum se 
exprimase Marx, cu societatea umană se va întâmpla ceva 
extraordinar de dureros, de cumplit. 

Ceea ce s-a şi întâmplat. Mii de oameni, îndeosebi 
intelectuali, începând cu valorile cele mai importante ale 
neamului, au fost azvârlite în temniţă. Gulagul comunist, 
despre care aveam cunoştinţă încă din anii 

— 1945, s-a extins, devenind însăşi ţara. O parte a naţiunii 
(cei mai buni oameni ai ei) se afla în puşcării, o alta nu ştia 
ce se întâmplă cu ea, în timp ce un grup, mă refer la 
Puterea politică, erau torţionarii care schingiuiau un popor 
întreg. 

Dacă acestea erau fapte vizibile, care se petreceau la 
suprafaţa vieţii sociale, efectele profunde ale acestor fapte 
nici măcar nu erau bănuite. 

Teroarea comunistă şi Gulagul comunist urmau să 
„influenţeze” profunzimile fenomenului uman din spaţiul 
acestei ţări. Care vor fi aceste efecte, ce se va întâmpla cu 
omul obişnuit, ce se va întâmpla cu scriitorul român, ce se 
va întâmpla cu milenara clasă ţărănească? La lucrul acesta 
mă gândeam înfiorat prin anii 1948, 1949. 

În 1955, când, după aproape şapte ani, apărea romanul 
Moromeţii, care avea să-l consacre în modul cel mai 
profund şi oficial pe scriitorul Marin Preda, începeam să 
întrezăresc acele „efecte” profunde ale fenomenului 
comunist. Împărţirea societăţii umane, pe care o făcuse 
Marx (unul dintre cei mai ticăloşi oameni pe care i-a dat 
specia umană în istoria ei! Unul dintre cei mai mari 
criminali ai ei, alături de Engels şi de Lenin. Dar mai ales 
alături de cei care au stat în spatele acestor trei mari 
criminali ai umanităţii. De altfel m-am întrebat de mai multe 
ori cum a putut un popor, este vorba despre poporul evreu, 
să dea un om, un model uman, de frumuseţea lui Cristos, şi 
un ticălos universal, aşa cum a fost Marx?), în clasă 


exploatatoare şi clase exploatate, va avea ca urmare, ca 
efect o altă împărţire a societăţii umane, de data aceasta a 
celei socialiste, în „clasă teroristă”, în clasa călăilor, şi în 
clasa terorizată, clasa victimelor. Cum a fost posibil să se 
întâmple acest lucru, mai ales în secolul XX, când s-au făcut 
atâtea descoperiri ştiinţifice, când civilizaţia umană a fost 
alfabetizată, „culturalizată”, cum nu s-a mai întâmplat până 
acum în istorie, rămâne un mister. 

Acest adevăr l-am descoperit după ce fenomenul alienării 
umane luase din păcate proporţii colosale şi profunde şi 
când nu mai putea fi oprit. 

Această realitate o exprima, ca să spun aşa, sintagma, 
spusă târziu, este adevărat, care mie mi s-a părut cel mai 
potrivită, „era ticăloşilor”. 

Deceniul 1950-1960 a fost prin excelenţă un deceniu al 
ticăloşilor. Trist adevăr ca scriitor să găseşti „cuvântul ce 
exprimă adevărul”, cum spune Eminescu, aşa cum am găsit 
eu formula „era ticăloşilor”, şi să nu poţi lupta împotriva 
ticăloşiei, a ticăloşilor. 

Ei bine, am spus aceste lucruri ca să-i precizez scriitorului 
şi cititorului care vor trăi după mine, în ce context a trăit, a 
gândit şi a scris prozatorul Marin Preda. Unii mă vor elogia 
şi îmi vor găsi merite pentru „curajul” de care am dat 
dovadă, alţii dimpotrivă, mai ales după ce nu voi mai fi, îmi 
vor aduce critici, mă vor calomnia, vor putea chiar să afirme 
orice despre mine, în sensul că scriitorul care am fost, deşi 
căpătase „o poziţie socială” în timpul vieţii lui, care, deşi 
beneficia de un prestigiu anume, na făcut, n-a spus, n-a 
dres destul pentru epoca în care a trăit. Cine are dreptate? 
Au numai unii dreptate, au amândouă părţile? 

Ceea ce nu ştiu cititorii care sunt contemporani cu mine, 
contemporani cu această carte, Delirul, şi ceea ce nu ştiu 
mai ales cititorii viitorului, nu ştiu că epoca în care am trăit 
a fost atât de cumplită, că efectele ei au fost atât de 
profunde, de devastatoare, încât nimeni nu a putut să se 
sustragă acestor efecte. Nici victimele, nici călăii (care 


ştiau), nici cei care eventual vor spune că nu ştiau. Ei bine, 
cititorului din viitor (pentru că celui contemporan cu mine 
sunt convins că nu voi mai apuca să-i vorbesc) îi voi spune 
că nici scriitorul, oricare a fost el, inclusiv Marin Preda, nu a 
scăpat efectelor „erei ticăloşilor”, aceste efecte care şi 
pentru cel mai avizat om erau nebănuite. Astfel, am fost şi 
eu ca tot omul „erei ticăloşilor” (de fapt erei victimelor şi 
călăilor, însă numai aceştia şi-au impus punctul de vedere, 
numai ei au „existat”) un scriitor duplicitar. Aş fi vrut să 
spun adevărul dar nu puteam, şi am terminat prin a nu mai 
şti ce este adevărul, prin a mi se stinge acele „reflexe ale 
adevărului”. 

Este foarte grav ce spun eu? Nu ştiu! Dar este foarte 
adevărat că în timp ce eu îmi scriam opera „ca un om 
normal” (dând chiar un roman bun ca Moromeţii), în 
Gulagul românesc mureau şi sufereau mii de intelectuali, 
sute de mii de victime. Era normal acest lucru? Sigur că nu 
era normal. Cititorul va înţelege bine acest lucru. Unii vor 
spune, „este un ticălos şi el pentru că în timp ce la Canal 
murea intelectualitate ţării el îşi scria Moromeţii, fără să 
spună nimic, fără să ia atitudine împotriva Călăilor care 
guvernau”. Este adevărat. Are dreptate acest cititor care 
mă acuză. Da, dar eu, tânărul scriitor care eram pe atunci 
ştiam că dacă mă voi ridica să spun adevărul, să ţip 
împotriva călăilor, „nu voi mai scrie Moromeţii”, unde spun 
foarte multe adevăruri. Da, sunt scriitorul vinovat că n-am 
spus adevărul când trebuia ca să pot să spun alte 
adevăruri! Mai multe şi poate mai mari! 

Am tăcut şi n-am spus Marele adevăr (care de altfel era 
unul vizibil, în mod paradoxal, era o banalitate, îl ştia şi cel 
mai prost om) ca să pot spune micile adevăruri, care 
însumate, alăturate, puse cap la cap, ar fi putut să 
sugereze, dar altfel, acel Mare adevăr. Este adevărat că am 
fost un scriitor curajos (atât cât s-a putut), care am spus 
unele adevăruri, pe care alţii nu le-au spus, în acelaşi timp, 
o spun cu toată luciditatea, încă din timpul vieţi, sunt un 


scriitor vinovat în faţa neamului meu, a timpului, a copiilor 
mei. Ar fi trebuit să spun Marele adevăr! Cum? Mam gândit 
mult la lucrul acesta: sinucigându-mă! Am făcut această 
afirmaţie de faţă cu Nicolae Ceauşescu, unul din Marii 
Tirani din istoria poporului român, un conducător totuşi cu 
unele merite, câteva din ele mari. Numai aşa se putea 
spune marele adevăr. Nu ştiu dacă voi avea curajul să-l 
spun vreodată, în forma sa cea mai autentică, nudă şi ca 
fapt artistic, sinucigându-mă. 

Am fost un om şi un scriitor vinovat, pentru că am trăit 
într-o epocă şi într-o lume vinovată. Comunismul ca 
fenomen al alienaţiei umane, a îmbolnăvit absolut totul în 
universul în care s-a înstăpânit şi s-a dezvoltat. A victimizat 
şi a satanizat totul! Toate lucrurile, toate fiinţele, tot ce 
fiinţa în universul uman în care se înstăpânise, inclusiv 
universul, fusese îmbolnăvit. Eu însumi eram un „scriitor 
bolnav” (dacă o să am posibilitatea o să dezvolt această 
temă, a scriitorului bolnav), eu însumi am fost un scriitor 
dedublat, eu recunosc că am fost un scriitor laş, un scriitor 
care încercând să spun adevărul (adevăruri) am ascuns 
Adevărul. 

Pentru că epoca în care am trăit a fost o epocă dedublată, 
o epocă laşă, o epocă ce a minţit. Ce vreţi, am fost şi eu om! 
Spre deosebire de alţi scriitori eu am singurul merit că „m- 
am căutat” pe mine. M-am înstrăinat ca să mă caut, şi 
căutându-mă, probabil m-am înstrăinat. Şi înstrăinândumă 
m-am regăsit, şi regăsindu-mă n-am mai ştiut cine sunt. M- 
am rătăcit. 

Da, dar eu am încercat să lupt. Că n-am învins, că voi fi 
învins, eu am încercat să lupt. Iar câteodată, din păcate, n- 
am încercat nici acest elementar şi minim lucru. Pur şi 
simplu n-am mai luptat. Însă mi-a fost limpede că atunci 
când n-am mai luptat nici n-am mai existat. E un mare şi 
adânc adevăr acesta pe care l-am trăit cu toată 
profunzimea fiinţei mele. 


Am spus lucrurile acestea nu ca să mă disculp de ceea ce 
eu numeam „imensa vină a scriitorului de a nu spune 
adevărul”, crima Scriitorului de a nu spune adevărul, ci ca 
să mă accept pe mine aşa cum sunt, ca să mă împac cu 
mine, şi ca să-l fac pe cititorul operei mele să privească 
opera pe care am scris-o şi din acest punct de vedere. 

Am fost un scriitor bolnav pentru că am trăit şi am scris 
într-o epocă bolnavă, într-o lume bolnavă, cu oameni 
bolnavi, cu idealuri bolnave. 


II. 

N-am spus Marele adevăr (care repet, este sinuciderea, 
gestul studentului Ian Palah, care şi-a dat foc în 1968, după 
invazia Cehoslovaciei de către Trupele Tratatului de la 
Praga) ca să spun adevăruri. În Delirul vol 1 şi vol II spun 
asemenea mari adevăruri. Într-un roman ulterior, pe care 
aş vrea să-l intitulez „Cel mai iubit dintre pământeni” voi 
spune adevăruri despre şi din era ticăloşilor. Ce s-a 
întâmplat în „era ticăloşilor” când omul (personajul va fi un 
intelectual) a încercat să „dialogheze” cu istoria, să se ia la 
luptă cu istoria. 

În era ticăloşilor omul a fost strivit de istorie. Ei bine, dar 
ca să înţeleg de ce am ajuns noi în era ticăloşilor m-am 
întors în istorie puţin înapoi. Am căutat să înţeleg. Există în 
istoria poporului român, în acest veac o clipă, care este aşa 
cum spunea un cunoscut scriitor, o „clipă astrală”. 

Atunci în această clipă „ni s-a schimbat istoria”. Putea să 
fie altfel. 

Dar nu a fost. De la acea clipă ni se trage toată suferinţa 
din ultimii 30-35 de ani. Este vorba de clipa astrală numită 
23 august 1944. Această dată de 23 august ne-a fost de 
două ori fatală. O dată la 23 august 1939 când a fost 
semnat pactul Ribentrop-Molotov, şi când ni s-au răpit 
vechile teritorii româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi 23 
august 1944, când a fost arestat Mareşalul Ion Antonescu. 
Am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat atunci. Am încercat 


să înţeleg cine a fost Ion Antonescu. Am încercat să înţeleg 
de ce! 

Unii, evident necunoscând istoria aproape deloc, ceea ce 
este foarte grav, afirmă că Ion Antonescu şi-a avut greşelile 
sale. Ceea ce se poate să fie adevărat. Da, dar aceşti „unii”, 
uită că Ion Antonescu a condus România, ţara din mijlocul 
uraganului, al cancerului social-istoric care cuprinsese în 
anii 1939-1945 lumea, cu o siguranţă, cu o artă şicu o 
ştiinţă perfectă. România a fost condusă magistral de un 
Conducător în momentul cel mai greu din istoria ei. Sau 
într-unul din aceste momente. 

Aşa cum se cunoaşte el a fost la un pas de a scoate în cele 
mai onorabile şi bune condiţii, pentru noi, ţara din vâltoarea 
care a fost Cel de-al Doilea război mondial. Dacă România 
ar fi încheiat Armistițiul cu Stalin, în urma Telegramei 
trimise chiar de marele Tiran de la Moscova în chiar 
dimineaţa zilei de 23 august 1944, prin care acesta îi 
spunea lui Antonescu, Mareşalului, că este de acord să 
încheie acest Armistiţiu (scrisoare care i-a fost ascunsă 
Mareşalului de năpârcile complotiste de la Ministerul de 
externe, de cei care l-au arestat), ei bine, România s-ar fi 
putut salva în istorie. 

În urma semnării acestui Armistiţiu România ar fi ieşit din 
război, trupele ruseşti trecând numai printr-un coridor din 
nordul ţării şi-ar fi continuat drumul către Berlin, unde ar fi 
ajuns mai târziu decât 9 mai 

1945, cu pierderi şi mai mari (şi nu se ştie dacă în timpul 
acesta nemţii nar fi avut bomba atomică), ei bine, şi aceasta 
după cucerirea Berlinului. 

Armata sovietică fiind epuizată şi decimată, Stalin însuşi ar 
fi gândit aşa; n-ar mai fi atacat armata română, care avea 
peste un milion de soldaţi şi era odihnită, bine instruită şi 
echipată. Geografia politică a Europei ar fi arătat altfel. 
Este mai mult ca sigur că lucrurile ar fi evoluat astfel. Cei 
care l-au arestat pe Antonescu au comis una dintre cele mai 


mari tâmpenii, sinucideri, ticăloşii din istoria noastră şi din 
istoria Europei. 

Cine cunoaşte bine istoria celui de-al Doilea război 
mondial şi personalitatea celui care a fost Ion Antonescu îşi 
dă imediat seama că lon Antonescu este un fel de „cheie”, 
de „simbol” în istoria românilor. Am înţeles lucrurile acestea 
foarte bine. Ca şi Bălcescu trebuia să relev măreţia şi 
adevărul unuia din Conducătorii cei mai tragici ai istoriei 
românilor, pentru a trezi poporul. Atât cât era posibil acest 
lucru. 

Primul volum al romanului „Delirul”, l-am scris într-o 
tensiune extraordinară. L-am scris ca în transă. A fost greu, 
am avut de întâmpinat multe piedici dar a fost fascinant. 

În timp ce mă documentam şi lucram la Delirul, vol. I, am 
fost urmărit, am fost ameninţat la telefon „să mă opresc 
aici”, dar am simţit că „aceasta este munca mea de scriitor.” 
După ce romanul a fost gata, ca să „meargă” a trebuit să 
fac acel „mic compromis” (oare nu este viaţa noastră un mic 
compromis, oare nu este opera unui scriitor un mic 
compromis? Dar nu ne-am întrebat niciodată cu cine am 
făcut acest mic compromis. De ce, ştiam, dar de fapt ne 
făceam că nu ştiam!) şi să introduc personajul muncitorului 
ilegalist, Nicolae Masă şi personajul tânărului revoluţionar, 
în care toată lumea să-l recunoască pe Nicolae Ceauşescu. 

Apariţia romanului a fost un „triumf.” Pentru conştiinţa 
mea dureros, căci nu putusem să spun tot adevărul. 
Spusesem însă suficient ca să-l sugerez în toată adâncimea 
şi amploarea sa. Acest triumf „de scriitor” mi-a adus din 
păcate nenumărate probleme. Protestul ambasadei 
sovietice, ameninţări care, chipurile, veneau din partea 
unor legionari, dar veneau de fapt din partea securităţii 
române, şi nu atât din partea securităţii cât a celor care 
sunt şi vor fi duşmanii de moarte, nevăzuţi ai României şi ai 
poporului român (şi a încă unei forţe oculte, mai ales din 
partea acesteia), ca şi acea invitaţie din partea lui Cornel 
Burtică, secretar al C. C. Cu propaganda, care mi-a propus 


(auzi ce tupeu şi neruşinare, din partea lui Nicolae 
Ceauşescu şi a lui, a lui Burtică, desigur) să scriu al doilea 
volum al romanului „Delirul”, şi personajul principal să fie 
Nicolae Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu şi Mareşalul, 
desigur. (Este o propunere pe care Destinul i-a făcut-o iar 
autorul Moromeţilor a refuzato cu mare uşurinţă. Vedem 
însă alăturate pentru prima dată aceste nume, amândouă 
tragice ale istoriei şi politicii româneşti. Deosebiţi în multe 
privinţe, Maregşalul Ion Antonescu şi Generalul Nicolae 
Ceauşescu, amândoi Conducători ai Statului şi poporului 
român, aveau să aibă un „sfârşit identic” N. N.) 

Propunerea aceasta, în momentul când am auzit-o (eram 
în Cabinetul lui Cornel Burtică de la C. C.) mi s-a părut atât 
de grotească, de neinspirată, încât m-a revoltat. Este 
limpede, acest copil de ţărani, nu atât de săraci ca să nu 
stea acasă şi să muncească pământul, n-are deloc nici 
simţul măsurii nici simţul realităţii. Crede că dacă a ajuns 
Şef de stat, că dacă i se dedică hectare de producţii literare 
de prost gust merită şi să fie eroul unui roman românesc, 
scris de Marin Preda. El asta ar vrea, ca romanul să fie scris 
de Marin Preda. lar el, Nicolae Ceauşescu, să stea alături 
de Maregşalul Ion Antonescu. (Am arătat mai sus că operaţia 
aceasta de alăturare a celor două nume şi personalităţi ale 
istoriei româneşti a făcut-o Istoria. În acelaşi timp Preda n-a 
fructificat o şansă pe care i-a dăruit-o destinul. Sigur că 
dacă autorul Moromeţilor ar fi acceptat acest proiect, din 
care ar fi rezultat un roman fals, în care un dictator 
comunist viclean şi fără meritele lui Antonescu apărea 
preamărit, da, dar astfel Preda ar fi avut posibilitatea să 
spună mai multe lucruri despre Antonescu. (Nota 
îngrijitorului ediţiei.) 

Am resimţit acest lucru ca pe o blasfemie, nu numai la 
adresa Mareşalului dar şi a istoriei române. De altfel 
Nicolae Ceauşescu se înconjurase de acum de marii 
Domnitori ai poporului român, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel 
Mare, alături de care apărea în multe tablouri, ce-i mai 


trebuia lui să facă parte dintr-un roman cu Ion Antonescu. 
Adică Ambasada sovietică a protestat că eu „l-am scos de la 
naftalină pe Ion Antonescu”, însă aceiaşi ambasadă n-avea 
să protesteze că alături de mareşal apare Nicolae 
Ceauşescu! În sfârşit, logica Puterii a fost întotdeauna 
ilogică. 

Din acel moment mi-am dat seama că Nicolae Ceauşescu 
avea să se scufunde în istorie în farsă şi în grotesc, nici 
măcar în comedie. Stând eu acolo, în fotoliul din faţa lui 
Burtică (şi la prostul acesta ce nume, Burtică. Burtică şi 
Verdeț, a circulat un excelent banc pe seama ăstora, un 
dobitoc, un analfabet ca Verdeț şi o jigodie şi vulpe 
nemaipomenită să ajungă prim ministru. Sigur că da, dacă 
toate lichelele şi scursurile neamului acesta ajung Şefi de 
stat şi prim miniştri, academicieni şi profesori universitari 
de ce să nu fie şi personajele unor romane semnate de 
Marin Preda? Să aştepte ei mult şi bine că le voi face eu 
plăcerea aceasta!) abia m-am abținut să nu „explodez” şi să 
încep să-i înjur de mamă şi să-i bag unde trebuie pe 
amândoi, şi pe Ceauşescu şi pe Burtică. 

M-am abținut pentru că „mai aveam de spus ceva în 
istorie. „Şi o să-l spun. Romanul „Cel mai iubit dintre 
pământeni” va fi edificator în sensul acesta. La început 
Burtică m-a rugat. „Ştiţi, propunerea a plecat din altă 
parte, dar este şi dorinţa tovarăşului şi a tovarăşei. Mai ales 
a tovarăşei.” Când am auzit chestia asta mi-am spus în gând 
„mon cher”, stăpâneşte-te, nu scoate o vorbă ca să ieşi viu 
de aici şi după aia om vedea.” Am încercat eu s-o scald, că 
câr că mâr, Burtică, de, Secretar cu propaganda, de faptul 
că el reuşea să mă convingă depindea scaunul lui. 

Chifla lui. La bufetul C. C. Se mănâncă numai chifle dulci. 
Fragede de ţi se topesc în gură. Când a văzut că nu mă 
convinge a trecut la ameninţări. 

Atunci mi-a sărit şi mie ţandăra, dar m-am stăpânit. 
Despărțirea de Burtică a fost aşa şi aşa, eu i-am răspuns 


doar atât „să mai vedem, tovarăşe Burtică.” Din acel 
moment însă îmi sărise ţandăra şi decizia era luată. 

Intenţionam, într-adevăr, să scriu al doilea volum al 
„Delirului”, chiar dacă trebuia să-l scriu cu compromisuri, 
sau pentru sertar, în cazul în care însă Nicolae Ceauşescu 
dorea să fie el „personajul principal”, că ăsta fără să fie 
personaj principal nu poate, este limpede că acest volum 
„nu va apare”. Aceasta a fost decizia pe care am luat-o în 
acel moment. 

Şi aşa, mulţi din cei cu care discutasem îmi spuseseră că 
nu văd „cum aş duce mai departe volumul doi.” Viaţa îţi 
oferă însă surprize când nu te aştepţi. 

Cam la trei săptămâni după întâlnirea asta cu Burtică ăsta 
(deştept de-i dau fasolele pe nas) şoferul meu mă invită la 
prânz la ella masă. „La o palincă, dom” Preda.” Mă uit eu la 
el, era şoferul meu de atâţia ani şi Săvulică (Savu 
Dumitrescu, a fost şoferul Editurii Cartea Românească, de 
la înfiinţarea ei până la moartea stranie a lui Marin Preda. 
Nota îngrijitorului ediţiei) nu-mi făcuse niciodată o 
asemenea invitaţie. „Ce spui, mon cher, şi chiar ai o palincă 
bună?”. „Vă lingeţi pe deşte, cum se spune, dom Preda.” 
„Bine, domnule, îi spun, mon cher, să ştii că îţi fac bucata. 
Vin să-ţi beau ţuica”. „Vă aştept, dom Preda. Atunci la zece 
vin şi vă iau eu de acasă.” Aşa am rămas înţeleşi. La zece 
Săvulică, punctual ca de obicei, a venit şi m-a luat. Soţia s-a 
interesat unde mergem. 

Săvulică făcea pe misteriosul. 

În sfârşit, vreau să spun că palinca de la Săvulică a fost un 
pretext. 

Nu e vorbă, am băut palincă pe cinste, însă nu pălinca era 
„obiectul discuţiei”. La masa dată de Săvulică mare mi-a 
fost mirarea când am dat de unul dintre filosofii noştri cei 
mai buni. Îi scosesem câteva cărţi la Editura Cartea 
Românească. Cu el mai era un „filosof” dintr-o generaţie şi 
mai veche (cei doi filosofi, după cunoştinţa noastră au fost 
Anton Dumitru şi Petre Ţuţea, nota îngrijitorului ediţiei). 


Discuţia a fost interesantă. A. D. (Anton Dimitriu N. N), care 
este o minte profundă a tăcut mai mult, în schimb a vorbit 
celălalt, bătrânul cu chipul osos, cu forma capului ţuguiată 
şi cu ochii nespus de vii. Nu-l cunoşteam, acum îl vedeam 
pentru prima dată, şi după un moment de tatonare, când 
am simţit că nu-l prea înghit, filosoful mi-a devenit simpatic. 
Deşi cuvântul simpatic nu este cel mai potrivit. Dar avea în 
el însă şi ceva care te incită, te irită tot timpul. 

M-au felicitat pentru apariţia romanului „Delirul”, era 
necesar acest roman în cultura românească, se vedea însă, 
mi-a spus A. D., că „lucrurile sunt spuse cu fereală”, dar 
încă nu fusese spus „adevărul despre Mareşalul Antonescu 
şi despre neamul românesc”. „Şi acesta este unul şi acelaşi 
adevăr?”, am întrebat. „Da, a răspuns filosoful bătrân cu 
capul ţuguiat. Şi acest adevăr trebuie spus. Este adevărul 
neamului şi al istoriei române”, a apăsat el când a rostit 
aceste cuvinte. „Bine, dar de ce nu-l spuneţi 
dumneavoastră?” s-a ridicat ceva în mine |. 

Pentru că noi nu-l putem spune. Şi chiar dacă l-am putea 
nu l-am spune ca dumneata. „Dar cum îl spun eu?”. 
Dumneata îl spui ca un scriitor, eşti cel mai mare prozator 
postbelic şi ai obligaţia să spui adevărul acesta., Bătrânul 
fiind cam surd probabil vorbea tare şi dădea din mână. Mie 
lucrul acesta nu mi-a plăcut şi am vrut să mă ridic. Mai ales 
că dacă nu-l cunoşteam pe A. D., om de vastă şi distinsă 
cultură, această întâlnire mi-ar fi părut suspectă. 

„le rog să mă ierţi că-ţi spun adevărul, a continuat, tot aşa 
cu vocea ridicată ţuguiatul, dacă pleci te superi ca văcarul 
pe sat, şi n-am făcut nimic atunci. Înseamnă că vom aştepta 
iar alţi patruzeci de ani până când va mai apărea un 
prozator de talia dumitale, şi el va apărea, dar atunci nu 
ştiu dacă voi mai fi eu...”A. D. Care asculta liniştit mi-a făcut 
semn să mă aşez. „Aşa sunt filosofii, zice el, ei sunt formaţi 
la şcoala disputelor filosofice. Însă dacă veţi avea răbdare o 
să aflaţi lucruri foarte profunde ,. 


„Păi dumneata, a început să mă certe ţuguiatul, nici măcar 
n-ai avut curiozitatea să afli care este „acel adevăr despre 
Mareşalul Antonescu şi neamul românesc „ şi vrei să pleci 
că te simţi dumneata ofuscat. Stai, domnule, jos să-l afli! În 
loc să mă irite şi mai rău cuvintele ţuguiatului, despre care, 
asta am aflat-o mai târziu, un alt mare filosof român, stabilit 
la Paris a afirmat că este genial, m-au făcut să mă aşez şi să 
ascult. 

„Antoane, a zis inervat filosoful ţuguiat, în gura căruia 
cuvintele aveau o senzorialitate extraordinară, eu zic că cu 
omul ăsta (nu se ferea deloc să vorbească cu cacofonii, am 
observat, deşi la viaţa lui lucrase în diplomaţie, fiind 
obişnuit cu cele mai elevate stiluri) trebuie să vorbim direct. 
Mai ales că eu am să-i spui (aşa zicea, spui, cum vorbeau 
ţăranii altădată) câteva vorba de la obraz „. Asta, 
bineînţeles, m-a incitat. Mi-a atras atenţia şi m-a făcut să 
rămân. 


III. 

Aşa am aflat de existenţa Umilei Inteligenţe. La început am 
dat capul pe spate şi mi-a venit să râd, aşa cum făcea 
personajul meu literar din „Delirul”, Ştefan Paul. Ceea ce 
am auzit însă în continuare m-a convins. Mai ales 
seriozitatea celor doi filosofi. 

Există aşadar o Intelighenţie românească, organizată. N- 
am putut să aflu mai multe lucruri. „Nu se putea 
deocamdată”. „Asta depinde de dumitale”, mi-a spus 
ţuguiatul. Dar dacă te mai îmbeţi şi te duci la dumneata la 
Căminul cultural din Siliştea, de unde eşti dumneata, şi 
clătinându-te de beat ce erai şi spui în gura mare că 
dumneata „eşti om cu O mare”, în cazul acesta n-o să intri 
niciodată în Intelighenţia românească. „Am zâmbit, chestia 
asta mi-a plăcut”. Şi cine o să hotărască lucrul acesta, l-am 
întrebat, nu cumva dumneata?”. „În nici un caz, mi-a 
răspuns supărat bătrânul filosof, dumneata vei fi acela. De 
dumneata depinde”. 


Aşadar neamul românesc are o Intelighenţie a lui. Aşa cum 
există, de pildă, Intelighenţia rusească. Intelighenţia 
românească este ceea ce se cheamă o „masonerie”, (dar nu 
masoneria aceea, pe care o ştim. Deci nu Masoneria. N n) o 
„frăţie de cruce a celor mai mari valori pe care le dă acest 
neam”, valori care sunt ajutate şi au datorie să lupte pentru 
„evoluţia neamului românesc”. Ei sunt bineînţeles nişte 
apărători ai neamului, dar prin faptul că sunt minţi 
creatoare ei lucrează în primul rând pentru „dezvoltarea 
spirituală a acestui neam”. 

Am întrebat dacă sunt o ramură sau o prelungire a 
Masoneriei interbelice, din care au făcut parte Sadoveanu, 
şi alţii. Nu, nici vorbă! 

Umila Intelighenţie se opune acestei masonerii, care ne-a 
adus foarte mult rău, Sadoveanu fiind un om vinovat de 
multe rele pe care le-a făcut acestui neam. Intelighenţia 
românească este o „frăţietate sacră”, trebuie neapărat să 
crezi în Dumnezeu, să fii un slujitor convins al lui lisus 
Christos, dar mai ales trebuie să fii un slujitor umil al 
neamului tău. Nu exaltat şi irațional, cum au fost legionarii, 
în nici un caz. Intelighenţia umilă nu acceptă violenţa, de 
crimă nici nu poate fi vorba. Nu este o organizaţie politică, 
ci una spirituală. „Ehei, domne Preda, mi-a spus filosoful 
ţuguiat, cu ochii lui atâta de vii că parcă-ţi râdeau în faţă, 
neamul acesta a avut, are şi va mai avea, minţi 
extraordinare. Aceste minţi însă cum se „ridică puţin” devin 
setoşi de putere sau de glorie ca Iorga. Pe Iorga gura, avea 
gura slobodă, şi câteodată mai debita şi prostii, l-a distrus. 
Dacă ar fi fost umil, ar fi făcut parte din Umila Intelighenţie 
românească, şi s-ar fi salvat... Aşa, Iorga n-a putut fi salvat. 
Intelighenţia românească nu are nevoie de inteligenţe care 
se pun mai presus de ţară, care se cred buricul pământului, 
ci de inteligenţe umile, care se pun cuminţi în slujba ţării, 
trudind răbdătoare la ridicarea ei. O valoare pe lângă 
inteligenţa şi puterea ei de creaţie mai trebuie să aibă ca 
dimensiuni ale firii, credinţa, cuminţenia aceea profundă, 


românească, umilinţa, slujirea binelui aproapelui. Orice 
minte care se iveşte în spaţiul românesc, pentru că noi 
suntem un popor axiofag, care ne distrugem, ne mâncăm 
valorile, (ceea ce este foarte adevărat) trebuie întâmpinată, 
ajutată să dea cât mai mult acestui neam. 

lată ce face Umila Intelighenţie românească. Mi-am 
manifestat dorinţa de a intra şi eu în intelighenţia 
românească. De fapt era mai mult o curiozitate. Atâtea 
lucruri auzisem despre Masonerie încât nu poţi să nu fii cel 
puţin curios. „Nu se putea, mi s-a răspuns”. Nici Nichita 
Stănescu nu a fost „cooptat”, deşi el are sufletul bun. Şi de 
ce nu se putea? 

„Pentru că dumneata nu eşti un om credincios, cuminte şi 
umil”, mi-a răspuns filosoful ţuguiat, care acum îmi 
devenise foarte drag. „Dacă o să te faci băiat cuminte, 
poate”. 

Deocamdată dumneata o să fii ajutat să scrii acest roman, 
„Delirul vol. Il” Ţi se va pune la dispoziţie toată informaţia 
de care ai nevoie. Nu va mai trebui să mergi dumneata la 
Arhive, să scoţi fişe, ele sunt gata scoase, făcute pentru 
dumneata. Din ele vei afla adevărul despre Mareşal şi 
neamul românesc, despre ce s-a petrecut la 23 august 
1944, una dintre cele mai blestemate şi negre zile din 
întreaga Istorie a României. Ele, acele documente, există şi 
îmi vor fi puse la îndemână, pentru a le folosi pentru 
Delirul, vol. II, însă mai important decât informaţiile trebuie 
redat acel „mare adevăr despre Neamul românesc şi 
Mareşalul Antonescu”. 

lată care era lucrul cel mai important. Dacă eram de 
acord, „această problemă nici nu se pune, mi-a spus-o în 
faţă ţuguiatul, acum râzând cu dragoste, dumneata eşti cel 
mai mare prozator postbelic şi este o datorie în faţa 
neamului românesc ca acest volum doi al „Delirului” să 
existe”. 

Eram de aceeaşi părere. Ne-am despărţit într-o atmosferă 
prietenească. 


Aşadar, am conchis, aceşti doi filosofi sunt dintre membrii 
Umilei Intelighenţe româneşti, am gândit în sinea mea. 
Contăm pe discreţia dumneavoastră, mi-a spus la plecare 
filosoful A. D., care mi-a spus că se putea să treacă miercuri 
pe la Editură ca să discutăm despre manuscrisul pe care-l 
depusese de anul trecut. l-am răspuns că-l aştept cu 
plăcere. „Şi să nu mai bei, şi să ai grijă de dumneata, mi-a 
recomandat Ţuguiatul, că e păcat de mintea şi de condeiul 
dumitale! Şi încearcă să te împaci cu Dumnezeu şi să devii 
credincios!”. Am râs amândoi. 

Hm! mi-am spus pe drum, în timp de Săvulică mă aducea 
acasă. 

Tăceam amândoi, cine ar fi crezut că ar fi existat o 
Intelighenţie românească! 


IV. 

Aşa a început scrierea Delirului, vol. Il. Un roman singular 
în creaţia mea, şi cred că în creaţia oricărui romancier. În 
primul rând că acest roman a fost scris pe ascuns. În 
ascuns. Tuturor cunoştinţelor, prietenilor şi duşmanilor mei, 
care m-au întrebat dacă lucrez la volumul doi, şi de ce nu 
mă apuc de această carte, le-am răspuns că nu scriu la nici 
o carte, momentan. Mai târziu o să văd, dar am în proiect 
un alt roman. Ceea ce este foarte adevărat, mă gândeam la 
„Cel mai iubit dintre pământeni” care a şi început să prindă 
contur în imaginaţia mea”. 

„Cel mai iubit dintre pământeni” va fi romanul Gulagului 
comunist al deceniului 1950-1964 (ce deceniu, că este un 
deceniu mai mare cât roata carului, cat un secol, pentru cel 
care l-a trăit!), al luptei intelectualului român cu Istoria şi 
lumea, îmbolnăvite de totalitarism. 

„Delirul, vol. II” va fi romanul acelei mari întrebări, ce s-a 
întâmplat atunci la 23 august 1944, de ce, al Adevărului 
neamului românesc, şi al adevărului acelui Mare 
conducător al poporului român, fără noroc în Istorie. Popor 
fără noroc, Conductor fără noroc! Acest roman, „Delirul, 


vol. Il”, pe care o perioadă l-am scris pregătind celălalt 
roman, este unul dintre cele mai interesante şi stranii, prin 
destinul lui, dintre romanele scrise de mine, şi dintre 
romanele literaturii române. 

În primul rând îl scriu în ascuns, aşa cum am mai spus. 
Sunt un scriitor care mă ascund de mine şi scriu un roman, 
despre care nu voi şti niciodată când va apărea, şi unde va 
apărea. Dacă Nicolae Ceauşescu şi comunismul vor dura 
mai mult decât mine, acest roman va apărea postmortem. 
Cei din Intelighenţie mi-au propus două variante: să scriu 
cu un stil Preda, uşor schimbat, pentru a fi publicat în 
străinătate, deşi nu este o variantă prea fericită, pentru că 
exilul românesc nu constituie un public numeros, şi prea 
patriot. „A doua variantă a fost să-l scriu ca pe un roman 
care va apărea cândva, nu ştiu când, şi care va spune acel 
adevăr despre „Mareşalul Antonescu şi despre neamul 
românesc”. 

Acum cunosc acest adevăr despre care mi-au vorbit cei doi 
mari filosofi români. Acest adevăr este „îngrozitor”, şi eu nu 
cred că el trebuie adus la cunoştinţă poporului român. Aşa 
cum Einstein, în urma eşuării Experimentului Philadelphia, 
a spus că Omenirea nu este pregătită să cunoască unele 
adevăruri, la fel spun că nici poporul român nu cred că este 
pregătit să cunoască adevărul despre el însuşi. În cazul 
acesta nu ştiu cum voi proceda. O să văd pe parcurs, scriind 
capitolele. 

Deci romanul acesta este scris de un scriitor care se 
ascunde. După ce termin un capitol, vine „persoana” care 
trebuie să mi-l ia, i-l predau, şi aceste capitole se adună 
undeva. Nu ştiu unde. Mi s-au dat asigurări că „acea 
persoană care se ocupă de asamblarea romanului” este un 
bun cunoscător al operei mele. În timp ce scriam am 
încercat „să atenuez” puţin stilul Preda. De multe ori am 
uitat de acest lucru, absorbit de scena pe care o descriam. 
De asemenea acest roman este scris într-un interval de 
timp mare, printre alte scrieri, de aici senzaţia de „roman 


mai temperat, mai fundamental”, pe care i-o dă acest 
roman cititorului faţă de volumul 1 al „Delirului”. 

Am fost uimit, în timp ce scriam la acest roman, de 
amintirile iubirilor mele ca om, şi ca adolescent. Este multă 
dragoste în acest roman. Fără voia mea iubirile netrăite, 
pentru că despre acea dragoste netrăită (cea mai 
frumoasă) este vorba în această carte, mi s-au insinuat în 
suflet, trecând din subconştient în paginile şi în viaţa 
personajelor. 

Totul este adevărat, nimic nu este „provocat.” Luaţi cu 
grijile, cu problemele, pe care ne imaginăm că le rezolvăm 
ca nişte naivi, şi în realitate ele, aceste probleme, ne 
transformă în Sisifi banali, cotidieni, uităm să ne mai trăim 
iubirile care ni se strecoară în suflet. Care îşi strigă dreptul 
la viaţă. 

Mi s-a sugerat să mă abat puţin de la „stilul Preda” (care 
este inconfundabil, mi s-a mai spus lucrul acesta), pentru că 
ar exista şi posibilitatea, minimă, ca aceste capitole să cadă 
în mâinile securităţii. Nu îmi este foarte teamă, mărturisesc 
sincer acest lucru, dar mi-ar pare rău să se întâmple aşa. În 
realitate, şi este şi aceasta tot o mărturisire, am fost uimit 
simțind că acest roman s-a născut singur. El era cel care mă 
aduna la masa de scris, el era cel care mă făcea să retrăiesc 
„acea viaţă de tânăr gazetar” din anii războiului. 

Se scria, greu, trudnic, cuminte, dar acest roman s-a scris 
singur. 

Terminam un capitol din „Cel mai iubit dintre pământeni”, 
ca să mă retrag undeva să mai scriu un capitol din „Delirul, 
vol. II”, nu ca pe un exerciţiu de rememorare, ci ca pe unul 
de purificare. Popoarele se purifică prin sfinţii şi geniile lor, 
dacă pot să dea genii ca Eminescu. Un scriitor se purifică 
prin adevărurile pe care le spune. Şi se construieşte 
totodată pe sine prin ele. Către sfârşitul anului 1978, am 
scris atâtea capitole, pe care le-am dat, şi care au ajuns 
„undeva”, unde un om al Inteligenţei româneşti le adună şi 
le păstrează pentru a le asambla în viitorul roman, încât am 


impresia că am scris un volum şi încă jumătate din cel de-al 
treilea volum al „Delirului” În acelaşi timp acest roman este 
unul care nu mai vrea să se termine. 

Este un sentiment foarte frumos pe care-l trăiesc în 
legătură cu această senzaţie. Adevărul teribil, care pe mine 
m-a şocat săptămâni şi luni de zile, pe care îl aduce acest 
volum, sper că va „ajuta spiritualiceşte” poporul român. Mă 
rog lui Dumnezeu ca cel care îngrijeşte, sau va îngriji 
apariţia în viitor a romanului „Delirul” să fie un om inspirat. 

În fond acest roman este asemenea unei sticle pe care un 
naufragiat pe o insula pustie o aruncă în apele oceanului - 
împreună cu mesajul care trebuie să ajungă la o destinaţie, 
şi această destinaţie sunt oamenii. - sperând că o dată şi o 
dată va ajunge unde trebuie. S-ar putea totodată ca acest 
„mesaj”, căci romanul este un mesaj, să nu ajungă niciodată 
acolo unde mi-am dorit eu să ajungă, la sufletul poporului 
român. La inima poporului român. Pentru a-l cutremura, 
pentru a-l zgudui, căci numai în urma unui „cutremur de 
proporţii colosale” mai poate acest popor „să se trezească 
la realitate în istorie”. 

De asemenea nu cred că voi supravieţui în istoria lui 
Nicolae Ceauşescu să pot vedea acest roman apărut. (mă 
refer la volumele II şi III ale „Delirului”). Şi cu atât mai mult 
nu cred că-i voi supravieţui fenomenului comunist ca să mai 
sper lucrul acesta. În general este posibil ca poporul român 
să nu supravieţuiască celui mai mare şi mai de neânţeles 
fenomen din istoria speciei umane care este comunismul. 

Le mulţumesc celor din Intelighenţia românească, 
profundelor şi umilelor minţi care veghează la nemurirea în 
timp a neamului românesc, şi nu-mi doresc, mie ca fiinţă 
umană, şi neamului meu ca popor, decât să avem şi noi o 
dată noroc în istorie! Domnul sa ne ajute! Domnul sa fie cu 
acest neam şi cu acest roman! 

„AUTORUL 

PARTEA ÎNTÂI 


| 

— Moromete! Bă, Moromete! 

Lumina de toamnă târzie fulguia tristă peste sat, peste 
curtea şi peste casa lui Ilie Moromete. 

— Moromete! Bă, Moromete! N-auzi, bă? 

Moromete tresărise speriat la auzul numelui său, care 
fusese aruncat din drum peste poartă, ca o piatră, şi îl 
lovise în tâmplă, gata, gata să-l trântească la pământ. La ce 
se gândea? Nu se gândea la nimic, ascuţea nişte araci şi 
gândurile îi zburaseră aiurea. Apoi se topiseră şi el uitase 
de el. Acum făcu efortul să se regăsească. Aşa, era în 
bătătura lui, n-avea ce face şi nu-şi găsea locul, aşa că se 
apucase să ascută la aracii ăştia. „Pe mă-sa de araci. Mă, al 
dracului să fie ăla care mă strigă pe mine, dacă acesta nu e 
al lu Parizianu, bombăni el. Da ce să caute acela acasă când 
el era tomnai pe frontul de la Odesa”. 

Aşa că Ilie Moromete nu se întoarse, îşi văzu mai departe 
de treaba lui, deşi asta putea fi făcută foarte bine şi la iarnă 
sau la primăvară. Apoi se gândi că i se păruse, că allui 
Parizianu nu vorbea aşa cu el. Îi zicea unchiule. Nici glasul 
lui Udubaşcă, vecinul lui de peste drum, nu era, nici al lui 
Ciugudel. „N-are decât să mai strige, că nu l-o durea gura. 
Pe p... mă-si”, se pomeni vorbind singur. Se auzi poarta şi 
băiatul lui Parizianu fu văzut apropiindu-se de tocătorul din 
mijlocul bătăturii, asupra căruia spinarea lui Moromete 
stătea îndoită ca un semn de întrebare. Catrina care cârpea 
nişte izmene se uita pe fereastră, „ce-o mai fi căutând şi 
nărodul ăsta, după ce că Parizianu ne înjură şi ne vorbeşte 
pe la toate colţurile”. Nevasta lui Moromete se trase la locul 
ei şi îşi văzu mai departe de ac şi de izmene. 

— Moromete, ce faci, bă Moromete, te faci că nu auzi, ai? 

Moromete rămase cu barda în mână şi cu gâtul ridicat, ca 
şi cum s-ar fi aşteptat să-i taie cineva capul. Avu o tresărire 
dureroasă, ai fi zis că un junghi i se pusese undeva şi acum 
îl spinteca de jos în sus. 


— Ce ai, unchiule, bine te-am găsit! Te pomeneşti că ţi se 
puse junghiu cum mă văzuşi? 

Moromete închise ochii şi gemu de durere. Apoi îşi scutură 
capul, încet, îşi înălţă fruntea, cu ochii trişti, în care se 
amesteca parcă o ceaţă. 

— Tu eşti, bă Ştefane? Sau e moartea care veni să mă ia! 

— Păi de ce, unchiule, să fie moartea? 

— Ori eu visez? Că tot mi se pare mie de multe ori că viaţa 
asta e un vis. 

Şi când visăm noaptea visăm în vis. 

Al lui Parizianu izbucni în râs. 

— Pe ce te bazezi? 

— Da tu pe ce te bazezi de te găseşti acum în bătătura 
mea, şi la ceasul ăsta? Şi nu eşti pe front la Odesa? Mort? 

Încă nu-i trecuse sperietura aceea lui Moromete, şi nici 
junghiul care se răsucea în el, pentru că Ştefan îl văzu iar 
închizând ochii de durere. 

— Ai, pe ce te bazezi? 

Apoi fără să mai aştepte vreun răspuns îşi duse mâna la 
inimă, bă, al dracului să fie ăla, nepoate, mă speriaşi rău de 
tot, niciodată nu m-am speriat eu ca acum. 

Moromete se jeluia parcă, dar se vedea bine că trecuse 
printr-o sperietură şi acum îşi revenea. 

— Pe ce să mă bazez? Pe pământ mă bazez, că dacă n-ar fi 
fost el n-ar fi avut trenul pe ce să meargă, ca să vin de la 
Odesa la Bucureşti, şi de la Bucureşti acasă. 

— Păi aici e problema, îşi lăsă Moromete capul în pământ 
apucându-se saşi facă o ţigară. Eşti aici sau nu eşti aici? Că 
dacă nu eşti aici e rău. E rău detot. 

Ştefan îşi dădu capul pe spate şi râse cu poftă, dezvelindu- 
şi dinţii lui mari şi frumoşi. Moromete îşi ridicase capul şi îl 
privea îngrijorat. 

— Şi dacă n-ar fi adevărat? 

Tăcerea se ridica din pământ ca o apă rece care le crescu 
până la genunchi şi urcă în continuare. 


— Şi dacă n-ar fi adevărat, unchiule? răsună vocea lui 
Ştefan al lui Parizianu. 

Cu privirea căută un loc unde să se aşeze. Văzu o 
buturugă aflată mai încolo, se duse şi o luă, apoi se aşeză pe 
ea. Moromete îşi făcuse ţigara şi acum, după ce trăsese un 
fum, privea încolo, peste gard, înspre grădină, ca şi cum ar 
fi văzut ceva, care nu era însă cine ştie ce interesant, 
pentru că pe el îl plictisea. 

— Şi dacă n-ar fi adevărat, unchiule, repetă Ştefan 
întrebarea cu ochii sticlindu-i în cap de o curiozitate 
neînţeleasă. 

Moromete trase fumul în piept şi continuă să privească 
peste grădină ca şi cum nici n-ar fi auzit. 

— Păi nu-ţi spusăi, ţâşniră cuvintele din gura lui, că ar fi 
rău, înseamnă că ar veni moartea să mă ia. 

Acum Moromete părea şi mai trist, cu obrajii lui plini de 
ţepi, unii albiţi, cu liniile tâmplelor trase în jos. 

— Păi de ce să fie moartea? Sau râzi şi zici că eu sunt 
moartea? 

Chipul lui Ştefan al lu Parizianu rămase grav, înclinat 
înainte, ca şi cum l-ar fi apăsat cineva de sus. 

— O fi şi aşa, că duminica ailaltă...aveam sufletul amărât şi 
închis ca o arătură. Cum sunt arăturile toamna când se lasă 
ploile şi ceţurile pe ele. 

Şi ce mi-am zis eu, ia să mai ies eu şi să mă duc şi eu pe la 
prietenii mei, că de aia are omul prieteni. De ce a lăsat, la o 
adicătelea, Dumnezeu lucrul ăsta pe lume, care sunt 
prietenii? Nu să te foloseşti de el? 

— Aha? făcu al lu Parizianu. 

Şi am luat-o eu aşa pe zoană, să mă duc la fierăria lu 
Iocan. Plouase şi pământul era proaspăt şi odihnit, şi se uita 
nu ştiu cum la mine... 

— Aşa? icni al lu Parizianu, se uita pământul la dumitale? 

Moromete făcu ochii mari şi îl privi nedumerit. 

— Adică cum, de ce să nu se uite? Ile pomeneşti că n-oi fi 
atâta lucru pe lumea asta încât să nu se uite pământul la 


mine? Nu ştiam treaba asta, mormăi supărat Moromete. 

Tăcuse brusc. Acum apa aceea, care era liniştea ieşită din 
pământ, începuse iar să crească. 

— Păi te întrebai ca să ştiu şi eu cum ai simţit dumneata 
treaba asta, pentru că şi eu am simţit la fel. Acum două 
săptămâni când am coborât în gară la Balaci, am simţit aşa 
dintr-o dată că pământul mă aştepta. Era în el un fel de 
veselie plină de melancolie în el, că eu venisem acasă 
sănătos. Al lu Parizianu tăcu un moment gânditor. 

— Vezi, Doamne, că el, pământul ăsta, ogoarele care 
fuseseră culese şi pădurea de la Cotigioaia, ele se gândiră 
la mine cât timp fusesem eu pe front, cu bateriile de 
artilerie ori în tranşee cu infanteria. Ele, pământurile astea 
de la noi, avură grija mea, se rugară pentru mine, şi acum 
erau bucuroase că mă întorsesem acasă şi acum nu mai 
putea să mi se întâmple nimic rău. Răsuflau şi ele uşurate. 

Al lui Parizianu tăcu, încurcat parcă. Vocea i se umezise 
gâtuită. Cât timp vorbise Moromete îl ascultase înfiorat. 
„Măi să fie al dracului, parcă ăsta nu este prostul acela al lu 
Parizianu, (cu care el, Moromete nu s-a putut înţelege 
neam.) la să-l asculte el mai departe că ce spunea era 
foarte interesant. 

— Îhî, se bucurau pământurile de la noi că venişi tu acasă, 
Ştefane. Măi să fie al dracului, mai că se miră Moromete 
înveselit brusc. 

— Păi de ce te miri dacă şi dumneata ai simţit acelaşi 
lucru? Şi apoi de ce să nu se bucure? Aşa, şi spune mai 
departe, îl rugă Ştefan. Moromete îşi făcea liniştit acum altă 
țigară. 

— Păi am simţit, făcu el dând din umeri, cum să nu simt, 
dacă e pământul pe care-l bat de cinzeci şi mai bine de ani, 
şi care mă cunoaşte. Asta e, că mă cunoaşte! izbucni 
Moromete ca şi cum ar fi vorbit cuiva care îl combătea. 

— Şi de aia se uita el aşa la dumneata! Acum înţeleg şi eu 
de ce pământurile s-au bucurat când am venit eu acasă. Mă 
cunoscură. 


Moromete îşi aprinsese ţigara şi acum rămăsese pe 
gânduri. 

— Aşa, unchiule... 'Te simţeai singur şi cu sufletul pustiu şi 
ai luat-o pe drum la vale să ajungi la fierăria lu locan? Să 
mai schimbi o vorbă cu prietenul dumitale Iocan. 

— De unde ştii, tresări Moromete privindu-l în ochi. 

— De pe front, de unde să ştiu, eu de ce am fost pe-acolo, 
ca să am grijă de ziua de ieri, nu? 

În ochii lui Moromete se aprinsese o luminiţă care 
începuse să crească, şi acum îi lumina toată faţa lui chinuită 
şi îmbătrânită. 

— Auzi, nepoate, făcu el, ca un copil care întinde mâinile 
către tine, da pe Nilă al meu nu l-ai întâlnit acolo pe front 
pe unde ai fost? 

Al lui Parizianu rămase cu mâna în aer. Ar fi vrut să-i 
spună că frontul e mare, e întins pe mii de kilometri, şi cum 
să-l întâlnească el în cazul acesta. Din piept îi ieşiră însă 
numai cuvinte pline de tristeţe: 

— Nu l-am întâlnit, unchiule. Da de ce mă întrebi? 

— L-a concentrat şi pe el, îngână Moromete. Achim e la 
trenuri, el e mai ferit, da pe Nilă l-a băgat pe front, acolo în 
linia întâi unde ai fost şi tu, Ştefane... 

— Scapă el, unchiule, n-avea nici o grijă. 

— Cum i-o fi soarta, se îndoi Moromete rămânând cu 
privirea aia a lui uitată peste garduri. 

— Aia-i e, cum i-o fi soarta, şopti al lui Parizianu înfiorat. 

— L-am visat alaltăieri noapte, continuă Moromete cu 
vocea stinsă, vorbind rar, era pe front, erau nişte tunuri şi 
nişte căruţe părăsite, ca în nouă sute şaişpe. Şi el era lângă 
o căruţă, şi avea burta desfăcută. Îi ieşiseră maţele pe afară 
şi el stătea întins pe spate cu privirea în cer. Ce e, mă NIilă, 
cu tine, am ţipat eu, ce e, mă băiatule, ce ţi s-a întâmplat, 
mă Nilă, băiatul tatii! Da el nu zicea nimic, îşi ţinea numai 
privirea aia a lui, blândă şi umedă, sprijinită de cer. Şi mie 
îmi tremurau picioarele şi mă treceau năduşelile de groază, 
şi mă dădeam de ceasul morţii, că mi se prăpădea băiatul. 


Mă, Nilă, tată, am strigat eu la el, să nu mori, mă, băiatule, 
să nu mă laşi singur prin pustietăţile ăstea. Şi m-am apucat 
să-i adun maţele să i le pun la loc. O să-i pun maţele la loc, 
mi-am zis, că nu sunt sparte, şi văd că nu i-a curs mult 
sânge. I le pun la loc, îl leg eu cu brâul, şi-l sui în căruţă. Şi 
m-am apucat eu, mă nepoate, şi i-am adunat maţele. Erau 
moi, cum e mătasea, şi eu le luam cu grijă, să nu se spargă, 
cu mâinile aspre şi crăpate de muncă. Numai de n-ar plesni 
nici un maţ, ziceam eu, şi în timpul ăsta îl încurajam, ţine-te 
tare, Nilă, taicule, ţine-te tare, că ne ajută el Dumnezeu şi 
scapi. 

Şi după ce i-am adunat eu maţele şi i le-am pus la loc ca 
vai de mine, că nici inimă în mine nu mai aveam, să vezi 
întâmplarea dracului, Ştefane. Maţele lu Nilă al meu, ca şi 
cum ar fi fost nişte şerpi, au început iar să plece prin iarbă, 
pe sub căruțele şi tunurile ălea părăsite şi ruginite, 
nepoate, mă, se jelui Moromete, ce mă fac eu acum, că am 
simţit cum se scufundă pământul cu mine. Mă, Nilă, taicule, 
mă, băiatul meu, ce mă fac eu acum, mă, că îmi moare 
copilul. Moromete se luase cu mâinile de cap, gâfâia şi avea 
ochii înspăimântați şi aprinşi. Îmi moare copilul, Doamne, 
m-am luat cu mâinile de cap şi am urlat. 

Ştefan al lui Parizianu îl privea şi el împietrit. Niciodată 
nu-l văzuse pe Moromete vorbind atât de mult, atât de 
chinuit şi de îngrozit, el, careşi bătea joc de toţi şi-i lua de 
sus. De aceea nici nu-l putuse înghiţi tatăl lui, adică 
Parizianu, şi-l duşmănise în toţi anii ăştia. 

— Şi pe urmă, şopti el înfrigurat. 

— Şi pe urmă, oftă Moromete lăsându-şi mâinile în jos, pe 
urmă m-am uitat eu la Nilă al meu... Ce facem, mă Nilă, 
taicule, gemu Moromete, că maţele ăştia ale tale s-au făcut 
şerpi şi acum fug prin iarbă şi peste tot. 

Nu fi trist, taicule, l-am auzit pe Nilă al meu, şi stătea tot 
aşa, întins pe spate, cu privirile senine, proptite în înaltul 
cerului. Aşa a fost să se întâmple... Că la nunta mea, a căzut 


o stea, stelele şi luna, mi-au ţinut cununa, brazi şi 
păltinaşi... 

Ştefan al lui Parizianu tresări şi-l privi pe Moromete cu un 
interes şi mai mare. 

— Aşa zicea? aproape că strigă el cu ochii măriţi. 

— Aşa zicea, nepoate, oftă Moromete, acum parcă mai 
împăcat. Că adică, lasă, tăicuţule, nu mai fi dumneata 
îngrijorat, că asta tot trebuia să se întâmple, şi eu o să merg 
acolo unde s-au dus toţi ai noştri, că nu e o mare nenorocire 
să mori, acesta e un fapt normal, toţi oamenii mor o dată. 

— Hm, păi aşa a făcut ciobanul din Mioriţa, mormăi 
îngândurat al lui Parizianu. Ete al naibii, Nilă! Bă, unchiule, 
păi dintre toţi Nilă era ăl mai bun. El ţinea cel mai mult la 
dumneata dintre toţi, şi atunci când au fugit cu oile, lui i-a 
părut rău şi s-a gândit cel mai mult la dumneata. 

— Păi aşa ziceam şi eu, vorbi liniştit acum Moromete. Da 
eu vin pe partea ailaltă şi te întreb, ce-o fi cu visul ăla? 
Adică să fi avut băiatul meu în burtă şerpi, şi de ce-au fugit 
în lume, că fugeau pe câmp ca nişte iepuri, fir-ar ai dracului 
ei de iepuri cu mama lor, care n-a avut ce face şi i-a fătat? 

— Aha, făcu al lui Parizianu. Frumos spus, îmi place 
imaginea asta. Apoi schimbând tonul, înveselit deodată, şi 
dumneata crezi că Nilă ar fi murit 

? De asta eşti necăjit! Să nu zici că nu, că eu n-aş fi vrut să 
te găsesc aşa, şi te cunosc bine. 

Moromete îşi înfipse ochii în ai lui Ştefan. Tăcea, dar 
tăcerea asta a lui era altfel de tăcere. Era grea ca o ploaie 
împietrită în văzduh. 

— Să nu se fi prăpădit bietul Nilă, Ştefane, gemu el. Să nu 
se fi prăpădit băiatul meu... 

Al lui Parizianu stătu un moment concentrat, gândindu-se 
el la ceva, apoi îşi scutură capul de parcă ar fi avut chef de 
vorbă. 

— Nici vorbă, unchiule! Şi să-ţi spun pe ce mă bazez. 

— E! făcu Moromete ochii mari. 


— În primul rând că în vise se întâmplă tocmai pe dos. 
Atunci când visezi rău ţi se întâmplă a doua zi bine. Şi 
invers. Mie numai aşa mi s-a întâmplat în viaţă. Ajunsesem 
să ştiu sigur când visez de bine şi când visez de rău. 

— Asta cam aşa e, vorbi Moromete întrerupându-l. Apoi, ca 
şi cum ar fi vrut să se convingă pe el şi mai mult. Asta o ştiu 
de la Guica. Eii se întâmpla la fel, când visa de rău i se 
întâmpla a doua zi un lucru bun, şi când visa de bine dădea 
a doua zi necazul peste ea. 

— Asta e sigur, unchiule, tăie Ştefan cu mâna prin aer. 
Moromete însă rămăsese cu o expresie tulbure pe chip. 
Fruntea i se înclinase într-o parte ca şi cum ar fi fost grea 
de gândurile pe care le avea sub ea. 

— Dimpotrivă, o să primeşti o veste bună. Nici nu or să 
treacă trei zile şi o să primeşti scrisoare de la Nilă. lar 
şerpii ăia sunt gândurile rele, pornirile lor împotriva 
dumitale, şi acum ţi le spune ca să se uşureze, să scape de 
ele. Fac pariu cu dumneata pe ce vrei. 

Moromete îşi lăsase tâmpla într-o parte. Chipul îi era 
luminat şi blând. 

Măcar să-l mai încurajeze puţin, acum dacă-l văzuse aşa 
îngrijorat. Îi părea rău de el. 

— Şi apoi nu s-or întâmpla ele toate visele. 

Parcă el nu-l visase a dată, pe când era la Liceu, pe taică- 
su, pe Parizianu, că era la lemne cu carul şi a căzut un plop 
gros peste el şi l-a făcut zob. S-a sculat într-un lac de 
sudoare şi până sâmbătă n-a mai avut stare. Sâmbătă a 
venit acasă şi l-a văzut pe Parizianu aşteptându-l în tindă. 
Bine-ai venit, Ştefane, l-a întâmpinat Parizianu, te văzui 
dupe drum. El s-a oprit în loc pentru că inima îi bătea atât 
de tare încât a simţit că numai are aer şi i se înmoaie 
picioarele. A tras aer în piept şi s-a repezit la tatăl lui să-l 
îmbrăţişeze. Alde Parizianu s-a mirat, pentru că niciodată 
nu-l îmbrăţişase fiul lui aşa, şi nici el pe Ştefan, cum făcuse 
acesta acum, gest pe care ţăranii nu-l fac niciodată. Bine că 
te găsesc sănătos, tăticule, i-a mărturisit el, că te-am visat 


rău. Parizianu îi pusese palma pe cap şi-l împinsese într-un 
gest de familiaritate, ca şi cum ar fi fost ei amândoi prieteni 
de când lumea. Fugi, mă, de-aici, cu visele tele, Ştefane. Păi 
tu eşti prost ca Guica să te iei după vise. 

— O să primeşti scrisoare, unchiule, sigur o să primeşti 
scrisoare, se pomeni vorbind tânărul ziarist de la Ziua, 
acum aflat într-un mic concediu de refacere în satul lui. 

— Pe ce te bazezi? Îşi dădu Ilie Moromete capul pe spate, 
scăpat deodată de toate grijile şi nălucirile lui. 

— Pe Freud, îi răspunse Ştefan, trecându-şi mâna prin 
părul lui mare şi cârlionţat, privind în sus. 

— Asta cine p... mă-si mai e, din ce sat, că n-am auzit de 
el? 

— Aha, hă, e unul mare, care a descoperit lumea 
subterană a omului, profunzimile abisale ale fiinţei umane. 

— Nu măi spune, se scărpină Moromete la ceafă, înveselit, 
împungând într-un mod ciudat cu capul înainte. Şi Vroid 
ăsta pe ce se bazează, sau o fi crezut că şi-a găsit proştii? 

— Aha, hă, se bazează el bine, numai că e cam complicat, 
lasă că-ţi povestesc eu altădată. Important este că Nilă n-a 
murit şi o să primeşti în curând scrisoare de la el. 

— Aşa o fi, dacă zici tu, nepoate, se sculă Moromete în 
picioare. Da pentru că-mi luaşi o piatră de pe inimă cu visul 
ăsta, eu zic că n-ar fi rău să luăm o ţuică. Hai în tindă. 

— Nu e rău. Al lui Parizianu se sculă de pe ciotul pe care 
se aşezase şi o luă după Moromete. Urcară în tindă, acolo 
unde se adunau Nae Ciubotaru, Giucudel, prietenii lui Ilie 
Moromete. 

— Şi aşa, Ştefane, o să primesc scrisoare, mormăi aproape 
bucuros Moromete, scărpinându-se în cap. Aşteaptă-mă că 
viu acuş cu oala. 

Ştefan se aşeză pe un scaun din cele joase pe care şedeau 
toţi ai lui Moromete când stăteau la masă. Întoarse capul şi 
în clipa aceea o văzu pe ga Catrina cosând în odaia în care 
se afla cufărul şi icoana cu Maica Domnului pe peretele de 
la răsărit. 


— Bună ziua, ga Catrină, ce faci? o întrebă al lui Parizianu. 
Nevasta lui Ilie Moromete se mulţumi să bombăne ceva fără 
să-i răspundă, ori poate n-auzise el. 

— Aşa, şi cum spusăi, apăru Moromete în tindă cu ulciorul 
cu ţuică în mâna dreaptă şi cu o cană smălțuită în cealaltă. 
Îmi era şi mie dor să mai schimb o vorbă cu cineva, că de 
când a început războiul s-a aşezat o tăcere de mormânt 
peste satul ăsta. 

Moromete se aşeză şi el pe un scaun, apoi turnă ţuica în 
cană cu mâna tremurându-i uşor, şi cu chipul îmbătrânit. 
Soarele se lăsase înspre apus, dincolo de ogoare, lumina 
devenise acum roşiatică şi rece, lumină de toamnă târzie. 

— Bea, răsună vocea lui Moromete. În aceeaşi clipă un 
cocoş îşi înălța trâmbiţa răguşită din oborul vitelor. 

Ştefan Paul luă cana din mâna lui Moromete şi rămase aşa 
cu ea privind în bătătură. Când venise înspre Moromete îi 
era sufletul vesel, şi acum dintr-o dată îşi simţea fiinţa ca şi 
cum i-ar fi fost o arătură peste care a căzut bruma. 

— Păi, nu bei? îl trezi Moromete cu vocea lui nedumerită. 
Catrino, vino, fa, să bei şi tu, să ciocneşti cu alde Ştefan, că 
tot îţi era ţie dor de el de nu mai puteai! Ilie Moromete se 
uită în felul lui inconfundabil la al lui Parizianu, ca şi cum i- 
ar fi făcut cu ochiul, dar nu-i făcu. 

— Aoleo, ce arde, gemu şi se strâmbă al lui Parizianu. 

— Păi de ce e bună, de aia, nu? ridică vocea Moromete şi 
se apucă din nou să toarne în cană. Hai, fa, n-auzi, că 
Parizianu te vorbeşte acum număi de bine la toate muierile 
din Siliştea Gumegşti. Şi Ştefan a ajuns mare, te dă la gazetă 
la Bucureşti. 

— Mai bine te-ai închina, Ilie, şi ai cere iertare Domnului, 
decât să vorbeşti aşa. lar alde Parizianu s-o vorbească mai 
bine pe Guica şi să mă lase pe mine în pace, cu norocul pe 
care mi l-a dat Dumnezeu, veni din casă vocea slabă a 
Catrinei. 

— Hai noroc, nepoate, făcu Moromete şi dădu cana cu 
ţuică dintr-o dată peste cap. Plescăi din limbă strâmbându- 


se de plăcere. Bă, a dracului de ţuică, plescăi el, de data 
asta încet, e bună rău de tot. 

— Moromete! Bă, Moromete! se auzi o voce puternică, de 
ai fi zis că a ieşit din pământ chiar lângă ei. 

— Pe mă-ta, n-are şi omu tihnă de loc, mormâi Moromete 
pentru el, întristându-se deodată. Apoi tare: care eşti, bă, 
acolo, şi nu laşi omu în pace nici să răsufle? 

Se auzise poarta semn că cel care strigase intrase în curte 
şi acum se apropia. Ştefan întoarse capul înspre poartă şi-l 
văzu pe Ion al lu Leaţu, cu capul înspre grădină de parcă ar 
fi înlemnit acolo. 

— Care eşti, bă, şi nu zici nimic! strigă iar Moromete, de 
data asta răsucindu-se cu faţa înspre bătătură, şi-l văzu pe 
Ion al lui Leţu, acela care fusese pus acum poştaş. Acesta 
stătea ca o stană de piatră, cu faţa aia a lui nerasă şi albită, 
care parcă îi curgea din căciula brumărie. 

— Bă, Moromete, bă! îl strigă al lui Leţu de data asta încet, 
ca şi cum ar fi vorbit cu el, deşi nu-l vedea pe cel care-l 
strigase. 

— Bă, al lu Leţu, bă, tu eşti, bă? strigă iar Moromete. Ori ai 
surzit, şi în cazul ăsta mai bine vinde-le, bă, urechile alea 
cuiva, că iei bani buni pe ele. Vinde-le lu Iocan să facă foale 
din ele, fi-ţi-ar capu al dracului să-ţi fie, că vii în bătătura 
omului şi stai ca un stâlp. 

Moromete se întorsese acum cu spatele către bătătură şi 
către numitul lon al lu Leţu, ca şi cum ar fi terminat cu el, şi 
acum îşi vedea mai departe de ţuica lui cu al lu Parizianu. 

— Hai vino încoace, la o ţuică, Ioane, că a doua oară nu 
mai Zic. 

— Aici erai, bă? se auzi vocea murmurată a omului care o 
pornise către scara prin care se intra în tindă şi în 
momentul următor veni lângă ei, cu spinarea lui arcuită de 
parcă ar fi fost Moş Crăciun care ducea în spate un sac 
nevăzut de scrisori şi de ziare. 

— Bună ziua, oameni buni! îşi scoase al lu' Leţu căciula din 
cap, da numai jumătate, apoi a doua oară se înclină şi chiar 


îşi scoase căciula de tot de pe cap în faţa tânărului ziarist de 
la Ziua care acum venise acasă, el care fusese pe front şi 
acum stătea de vorbă ca un om de treabă, cuminte, cum 
sunt toţi de la ei din sat, cu un consătean de-al lor. 

— Să trăieşti, Ştefane, spuse omul cu mult respect. Se 
citea respectul acesta din felul în care se înclinase şi din 
stânjeneala omului. 

— Hai, ce te ploconeşti aşa, râse Moromete, că nu e prinţul 
Bibescu, ori tu eşti şi surd de ochi, nu număi de urechi. E 
Ştefan al lu' Parizianu, bă, nărodule, nu-l cunoşti, ăla care 
păştea oile cu Nicolae al meu şi cu Sevastiţa ta. Sau n-aitu 
o fată pe care o cheamă aşa? râse iar Moromete, care 
păştea oile când era mică, un râs care era mai mult rânjet, 
ca şi cum ar fi vrut să-i spună ăluilalt, uite, bă, al lu'Leţu, ce 
nărod eşti tu că nici nu ştii că flăcăul ăsta e de la noi din sat, 
care păştea oile cu copiii noştri, da ce să ştii tu care eşti 
fudul nu număi de ureche dar şi de minte. 

— Mie-mi spui, bă, Moromete, se miră Ion al lui Leţu 
ducându-şi mâna la căciulă, păi nu-l cunosc eu de când era 
atătica, şi l-a ţinut al lu' Parizianu cu greutate la şcoli, parcă 
se veseli omul într-un fel ciudat. Da vezi că acum a ajuns om 
mare, continuă el, ce nu s-a măi pomenit la noi în sat. 

Scrie la gazetă la Bucureşti şi ăia mari de sus au încredere 
în el şi îl trimit pe front, unde stă de vorbă cu generali, ca 
apoi să scrie şi să ne spuie nouă ce acte de vitejie au 
săvârşit soldaţii români. Aici Ion al lui Leţu, care până 
atunci vorbise dezinvolt, păru încurcat şi necăjit rău. Se 
opri ca şi cum şi-ar fi dat seama că făcuse o necuvinţă. 

— Ete te, bă, al dracu, exclamă Moromete, ca şi cum el n- 
ar fi ştiut nimic până în acel moment, păi să-l întrebăm pe 
el, să-l punem pe el să ne povestească, mai ştii, poate că n-o 
fi aşa. 

Ion al lui Leţu devenise iar trist şi preocupat de ceva care-l 
apăsa ca şi cum i-ar fi spus lui Moromete: am o mare 
nenorocire pe suflet, bă, prostule, şi ţie-ţi arde de glume, că 
o viaţă număi de asta te-ai ţinut. 


— Aşa e, bă, Ştefane? aproape se răsti Moromete la al 
lu'Parizianu. Ori ăsta ne vinde gogoşi? 

Băiatul lui Parizianu luat prin surprindere nici nu ştiu cum 
să reacționeze. Şi apoi mai era şi senzaţia aceasta ciudată, 
parcă i se lăsase un fel de nisip pe fundul sufletului. Brrr! îi 
era frig, ziua fusese ea luminoasă, dar fusese o zi rece de 
noiembrie, şi acum soarele mai avea puţin şi apunea. Se 
dusese şi ziua asta. 

— Bă! nu măi râde, bă, Moromete! îl rugă trist al lu' Leţu, 
că sunt vremuri grele şi flăcăii noştri mor, ori sunt răniţi, 
departe de casa lor. 

Ştefan al lui Parizianu îşi spuse în gând că el simţea 
concret, dureros, cum ziua aceasta se dusese în viaţa lui, 
dar şi în istorie. Se dusese, rămăsese în urmă, gata, se 
transformase în trecut, şi nu mai puteai să faci nimic cu ea. 
Era o bucată ruptă din tine, şi gata. 

— Ce vorbeşti, bă, al lu' Leţu, că n-o fi voie de la primărie 
să mai râdă omu? la o ţuică aici cu mine şi măi bine taci 
dracului din gură. Că v-aţi făcut toţi ai dracului, cum vă 
pune şi pe voi cineva într-o slujbă şi vă dă şi vouă să roadeţi 
un os, oricât de mic ar fi el, cum e slujba asta a ta, toţi vă 
faceţi ai dracului. He, he, he, lasă că ştim noi! râse de data 
acesta încet şi cu înţelegere Moromete. 

— C-ai fi tu filosof! mormăi lon al lu' Leţu, fără să ia cana 
din mâna omului. Însă aşa ai fost tu toată viaţa, Moromete, 
filosof, mormăi el. Da eu de azi dimineaţă mă chinuiesc să 
văd cum îţi spun. 

— Du-te, fa, şi tu şi dă la hoarele alea şi la cai, că nu vezi 
că se lasă noaptea, ori n-au şi ele suflet în ele, număi tu ai 
că te duci la biserică, unde îl asculţi pe popa ăla altău 
frumos! strigă Moromete uitându-se prin geamul cu 
perdea, dincolo de care, aşezată pe pat şi rezemată de ladă, 
Catrina Moromete cârpea izmenele şi ciorapii. 

Ştefan al lui Parizianu o zărea printr-un loc gol în 
perdeaua care acoperea fereastra mică. 


— Ia gândeşte-te şi tu, fa, Catrino, dacă popii nu i-ar da 
cineva să mănânce o zi ce-ar zice el? vorbi tare Moromete. 
Apoi deodată încet: hai noroc! 

Şi dădu cana umplută jumătate cu ţuică pe gât. Dacă eşti 
nărod şi nu vrei să iei, vorbi el singur, eu te rugai, pe gât 
nu-ţi bag. 

Un câine, trebuie să fi fost al lu' Bălosu, lătră de câteva ori 
răguşit, ca şi cum ar fi fost un câine bătrân şi înţelept, apoi 
deodată începu să urle lung a morţiu. 

— Nea, boală! Strigă la el Moromete dând din mână, de 
parcă javra lui Bălosu ar fi fost chiar lângă ei. 

Ion al lui Leţu, cum îşi trăsese geanta în faţă, îngheţă. 

— Moromete, bă, Moromete, mormăi el, să te ajute 
Dumnezeu, bă, că eu de asta venii, să fii tare, auzi... 

— Ce, bă, ce vrei de la mine? vorbi Moromete, care nu 
înţelegea nimic, apucându-se să toarne în cană. 

— Uite ai aici o scrisoare, şi al lu' Leţu scoase din geanta 
lui de piele un plic de culoare albastră. Dumnezeu să te 
ajute! repetă el, şi poate o da să fie numai rănit, că dacă e 
rănit vine acasă şi poate să trăiască mult şi bine cu nevasta 
lui. 

— Ce tot bombăni, bă, acolo, nărodule, păi dacă eşti fudul 
de urechi! 

— Să-ţi dea Dumnezeu noroc şi sănătate! vorbi omul cu 
mare tristeţe şi-i lăsă plicul în mână vrând să plece. Bine că 
eşti cu Ştefan, că el te măi poate încuraja, murmură al lu' 
Leţu. Apoi eu mă duc, oameni buni, că până la capul satului 
mă apucă seara. Rămâi cu bine Moromete. 

Ilie Moromete rămăsese cu plicul în mână, parcă ar fi 
înlemnit cu capul în jos. Câinele lui Bălosu urla a morţiu. Un 
car trecea pe drum scârţâind, parcă ar fi avut în el nişte 
fiare care se frecau, şi acum fiarele astea înebuniseră. 

— Rămâi cu bine, Ştefane, se înclină ţăranul poştaş, Ion al 
lu'Leţu, o să trec eu pe la alde Parizianu, să mai stăm de 
vorbă, că vreau să te întreb ceva. 


Afară lumina zilei devenise roşie. Peste sat tăcerea părea 
şi mai rece. 

— Ho, bă, nărodule, că nu te goni nimeni, de ce eşti tu 
prost şi vrei să mă faci pe mine să cred că te-am gonit din 
curtea mea. Când eu te chemai să bem şi noi o ţuică, aşa, ca 
doi oameni care ne cunoaştem demult. 

Catrina Moromete ieşi în tindă trântind uşa după ea. 

— Stai, Ilie, stai, stare-ai bumbeni, că n-ai stat neam până 
acum, eu am fost aia care-am stat o viaţă întreagă pe 
plimbă la poartă şi am oprit călătorii pe drum. Stai, că 
deseară mâncăm ciorbă de vorbele tale! 

Catrina Moromete trecu prin tindă, coborând în curte, 
fără să se oprească din bombănit, deşi acum nu mai auzea 
nimeni ce zice, şi se pierdu pe după colţul casei ca să dea la 
hoare să mănânce. 

— Ce-ai, fa, ai înnebunit? vorbi Moromete ca pentru el, ca 
şi cum ar fi fost singur. Apoi tare: aduseşi scrisoare de la 
unul din băieţii mei, te pomeneşti, al lu' Leţu? Sau mi se 
pare mie? 

— Eu zic că nu s-a întâmplat nimic rău de tot, Moromete, 
bâigui al lu' 

Leţu, care nu se obişnuise încă până acum cu adusul 
veştilor rele de pe front la muierile care aveau bărbaţii în 
război. 

— Trage şi tu un scaun şi stai jos, unde te grăbeşti? vorbi 
Ilie Moromete, trezindu-se în momentul ăla. Se apucă să 
umple din nou cana, deşi era îngândurat şi trist cum nu-l 
mai văzuse niciodată Ştefan până acum. 

— Păi nu zisăşi tu, Ştefane, că-mi vine scrisoare de la Nilă, 
vorbi rar Moromete, că te bazezi pe nu ştiu cine p...mă-sii. 
la, mă, prostule şi bea acilea, că acu mă supăr, şi pe la mine 
în bătătură nu măi calci! îi întinse el cana cu ţuică lu' al 
lu'Leţu. Apoi schimbând iar tonul, adresându-se lui Ştefan. 
Nu ziseşi tu, că-mi vine scrisoare, ori vreai să zici că am 
spus eu lucrul ăsta? Nu, domnule, ridică Moromete 
arătătorul în sus. Dumneata ai zis, acum fă bine şi citeşte-o! 


Ilie Moromete rămase cu degetul în sus. Avea chipul 
întunecat, parcă se prăbuşise brusc în el, aşteptând să audă 
nenorocirea care se întâmplase şi acum se abătuse asupra 
capului lui. Acelaşi lucru se întâmplase şi cu al lui Leţu care 
înlemnise cu cana în mână. Al lui Parizianu rămăsese şi el 
cu gâtul alungit, nu se ştie de ce, ca şi cum ar fi întins 
urechea să audă. 

— E semnat pe verso Nilă Moromete? întrebă tatăl 
băiatului despre care se presupunea că murise şi pe care-l 
visase cu două seri mai înainte mort. 

Tăcerea îi strângea pe toţi ca o plasă. Şi-n liniştea aceasta 
urletul câinelui lui Bălosu despica văzduhul, şi el îngheţat, 
care se prăbuşi deodată peste ei peste ei. 

— Te-am întrebat dacă scrisoarea este semnată Nilă 
Moromete? ridică el mâna în care ţinea scrisoarea pe care 
i-o dăduse al lui Leţu, ca şi când el n-ar fi putut niciodată să 
ştie acest lucru, deşi în momentul ăla era cel mai simplu 
lucru de aflat de pe lume. N-avea decât să întoarcă 
scrisoarea pe dos şi să citească. Dar el nu făcea lucrul ăsta, 
nu se ştie de ce. 

— Nu, se auzi vorba lui al lu'Leţu, ca un cuţit cu lama în 
sus. 

— Aha, făcu Moromete, revenindu-şi, spunându-şi în sinea 
lui îngrozit că orice-ar fi tot aia e, nenorocirea sau altceva, 
ce spunea scrisoarea aia, tot se întâmplase. Hai, Ştefane, să 
te văd, glăsui el, acum să văd ce deştept eşti. De parcă 
binele lui Nilă, faptul că el nu murise şi trăieşte, or fusese 
numai rănit, depindea de deşteptăciunea lui Ştefan al lui 
Parizianu, ruda lui, cu care nu se înţelesese toată viaţa. 

— Hai, întinse el plicul. 

— Aa! făcu Ştefan, trezindu-se din spaima care-l făcuse să 
înlemnească. 

Se gândise la visul lui Moromete, dar se gândise şi la 
Didina lui Aristide, cea care-l făcuse pe el, pe Ştefan Paul, 
gazetar la ziarul Ziua al marelui Grigore Patriciu, să-şi dea 


seama că el nu ştie, sau nu ştiuse până atunci nimic despre 
ce e ăla destinul omului. 

— Hai noroc, Dumnezeu să ne ajute! Eu aşa zic, 
Moromete, că nu e nimic. Tu zici cum vrei, se bâlbâi Ion al 
lu' Leţu, şi dete cana peste cap fără să mai plescăie, apoi 
rămânând înlemnit şi înnegurat cum era mai înainte. 

— Da, făcu al lui Parizianu, calm şi cuminte, luând plicul 
din mâna lui Moromete care începuse să tremure rău. Aşa 
e! 

Lumina devenise şi mai roşie şi un lac de cerneală 
roşiatică se scurgea acum prin tinda casei lui Moromete. 
Ziaristul de la Ziua desfăcuse calm plicul conştient fiind că 
inima îi îngheţase în piept şi nu mai bătea demult. Citise 
primele rânduri, şi deodată inima îi bubui să-i spargă 
pieptul. Ce vorbeau ei! Nilă trăia şi era bine. 

— A, gemu Moromete, şi capul îi căzu mai jos, ca şi cum i l- 
ar fi tăiat cineva, nemaiputând să suporte scurgerea 
timpului. 

Al lui Leţu părea de acum o mogâldeaţă înlemnită şi ea. 

— A! Gemu iar Moromete, şi în momentul ăsta Ştefan Paul 
realiză că trebuia să-i comunice unchiului său vestea pe 
care o aştepta, că nu-l mai putea ţine pe om în tensiune. 

— E bine, unchiule, n-are nimic! E viu şi nevătămat, şi vă 
scrie voios. lar asta este, se uită el pe cealaltă scrisoare, 
bătută de data asta la maşină cu nişte litere mari şi drepte, 
e un Ordin de zi dat de Marele Stat Major...în care e citat 
caporalul Nilă Moromete. Aici al lui Parizianu se opri ca să 
citească şi cealaltă scrisoare scrisă de mână, citeţ, cu litere 
mici şi semnată colonelul Marin Godeanu, care le scria 
părinţilor caporalului Nilă Moromete, din comuna Siliştea 
Gumeşti, anunţându-i că Nilă a săvârşit o faptă de vitejie 
salvând viaţa unei Companii care putea să fie nimicită şi să 
cadă în mâinile duşmanilor, iar ei, părinţii caporalului Nilă 
Moromete „trebuie să fie mândri de fapta vitejească a fiului 
lor şi erau felicitaţi pentru educaţia pe care au dat-o fiului. 
Al lui Parizianu se opri din lectură uimit şi intrigat. 


— Cine, mă, se bâlbâi Moromete, Nilă al meu? Despre ele 
vorba? 

Al lui Leţu îşi scosese căciula şi acum o frământa în mâini, 
râzând prosteşte. 

— Ha, ha, ha, ha! I-auzi, bă, Moromete! Nilă e erou, bă! 
Eroul Nilă Moromete, din Siliştea Gumegşti! 

— Cine, bă, nărojilor? Nilă al meu, bă? strigă iar Ilie 
Moromete, cu ochii arzându-i acum febril în cap. 

— E Nilă, îi răspunse Ştefan al lu'Parizianu. Fugi, bă, de- 
acilea, se strădui el să vorbească precum ţăranii din Siliştea 
Gumeşti. 

— Da cum, bă, Ştefane? tresări îngrijorat Ilie Moromete şi 
fruntea i se încreţi ca o armonică trădându-i-se astfel 
îngrijorarea, că s-ar fi putut ca al lui Parizianu să-şi bată joc 
de el, sau ca el, Ilie Moromete, tatăl lui Nilă, să viseze. 

— Nilă Moromete, cum cine? îi răspunse al lui Parizianu, 
care îşi dădu capul pe spate râzând. 

Al lui Leţu se porni şi el pe un râs prostesc, ca şi cum ar fi 
avut pietre în gură. 

Moromete îl privea pe Ştefan uluit, cu ochii arzându-i în 
cap, într-un fel ciudat, cum nu-l mai văzuse niciodată 
Ştefan. 

— Al dracu, Moromete, să fii tu, păi în cazul ăsta dai de 
băut. Auzi, bă, şi eu, prostu de mine, mă temeam să nu fie 
scrisoare de moarte, care să anunţe că Nilă Moromete a 
căzut eroic la datorie, aşa cum au primit al Lenii lu' Târă şi 
Ştefan al Bezdochii, Dumnezeu să-i odihnească. 

— la, bă, se trezi Moromete, şi-i smulse lui Ştefan 
scrisoarea din mână. Se aplecă asupra ei, cu ochii micşoraţi 
şi încordaţi, ca un şcolar care silabiseşte rândurile pentru 
că n-are încă bine formată deprinderea cititului. „Dragii 
mei, dragă tată şi dragă mamă, aflaţi de la mine că sunt 
sănătos ceea ce vă doresc şi vouă. Noi am intrat de două 
săptămâni în luptă şi până acum am dat bătălii crâncene cu 
duşmanul pe care l-am aruncat peste Nistru, izgonindu-l o 
dată pentru totdeauna de pe pământul străbun al patriei. 


Al lu'Leţu făcuse ochii mari şi asculta cu încordare şi cu un 
respect sacru. 

— Din Compania noastră au pierit eroic doisprezece 
soldaţi de-ai noştri. 

De asemenea au avut pierderi mari şi companiile 
învecinate. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toţi vitejii 
noştri.” Aici Moromete se opri, ca şi cum n-ar fi înţeles 
nimic. I-auzi, bă, exclamă el. Apoi îşi strânse din nou ochii şi 
se aplecă asupra scrisorii mormăind pentru el ce citea cu 
greutate, uitând total de cei doi. După ce descria viaţa de 
pe front, şi bătăliile la care luase parte, cu un limbaj greoi şi 
contorsionat, Nilă îşi cerea iertare pentru răul pe care i-l 
făcuse tatălui când plecase cu oile la Bucureşti împreună cu 
fraţii lui. „Însă bun este Dumnezeu, taicule, şi aşa să ne 
ajute, astfel că o să fie bine de noi, şi o să ne vedem cu toţii 
sănătoşi acasă.” Moromete se opri iar, de parcă ai fi zis că 
obosise. În loc să se bucure, expresia lui Ilie Moromete 
arăta absentă şi tristă. Liniştea era groasă şi apăsătoare. 
Afară începea să se lase înserarea. Catrina Moromete trecu 
prin tindă bombănind ceva, fără să înţeleagă nimeni ce zice. 

— Brava, bă, Moromete, se trezi al lu'Leţu, şi se ridică în 
picioare. 

Moromete era tot trist, căzut pe gânduri. 

— Asta e, unchiule, vorbi şi Ştefan al lui Parizianu, 
ridicându-se şi el în picioare. 

— Apoi rămâi cu bine, Moromete, îmi luai un pietroi de pe 
inimă, bă. 

Dumnezeu să ne aibă în paza Lui, că e mare şi bun! Rămâi 
cu bine, neică Ştefane, trec eu zilele ăştia pe la tac-tu. 

Al lu” Leţu mai întârzie un moment sperând că o să-l audă 
pe Moromete protestând şi oprindu-l: „unde te duci, bă, 
nărodule, păi nu stai să terminăm ţuica asta?” Însă 
Moromete tăcea trist şi absent, cu capul aplecat înainte, 
astfel că al lu' Leţu se topi, coborând din tindă, şi luând-o 
înspre poartă. Ştefan al lui Parizianu rămase în picioare 
fără să înţeleagă nici el tristeţea lui Moromete. 


— Mă, Nilă, tată...Mă, Nilă, oftă Moromete din greu, ca şi 
cum l-ar fi jelit pe fiul lui, aflat acum la mii de kilometri 
depărtare, în stepele Ucrainei. 

Mă, Nilă, băiatule, şopti el. Apoi nu mai scoase mult timp 
nici un cuvânt. 

În casă Catrina Moromete aprinsese lampa. Al lui 
Parizianu murmură şi el un „bună seara, unchiule”, spus 
mai mult ca să nu-l trezească pe Moromete din gândurile 
lui, apoi o luă înspre scară şi cobori în bătătură. 

Când ajunse în drum se opri şi se uită în sus, bolta cerului 
era de un albastru închis, şi stelele se vedeau mari şi 
limpezi, de parcă ar fi fost aproape şi te uitai la ele printr-o 
apă. Era o noapte rece:"brrrr”, se zgribuli al lui Parizianu, 
cu sufletul greu şi totodată plin de o bucurie subterană. 
„Măi să fie al dracului, cum se nimeri chestia asta cu 
scrisoarea”. Se cutremură din nou clănţănind de frig. În 
momentul acela simţi satul pustiu şi bătrân, gol de bărbaţii 
care plecaseră pe front, la mii de kilometri, acum aflaţi mai 
departe decât fusese el. „Ce e şi viaţa asta”, vorbi singur, 
destul de tare ca să nu-şi dea seama, tânărul ziarist de la 
Ziua. „Cu Moromete s-a petrecut ce s-a întâmplat cu mine 
cu Luki şi cu Didina. Când zici că a dat necazul peste tine şi 
ţi s-a întâmplat o nenorocire îngrozitoare tocmai atunci te 
răsplăteşte Dumnezeu însutit. În fond Moromete se aştepta 
să-i aducă al lu'Leţu vestea că Nilă a murit pe front, şi când 
acolo Nilă a ajuns erou.” Al lui Parizianu se pomeni 
dârdâind de frig. Se opri în loc şi se mai uită o dată în sus: 
stelele erau limpezi şi mărite de aerul rece şi tare. „Mă, al 
dracului Nilă ăsta, vorbi el, bravo, mă Nilă, mă. Nu degeaba 
îmi erai tu cel mai drag. Ai ajuns erou!” 

II De fapt Ştefan Paul venise în satul lui cu două săptămâni 
în urmă, în penultima săptămână a lui octombrie. După ce 
plecase în seara aceea de la Luki, când se simţise dat afară, 
izgonit ca un câine, de doctorul Spurcaciu, care îl făcuse în 
toate felurile, cum îi venise lui la gură, iar apoi îi strigase şi 
„ieşi afară, ca şi cum l-ar fi dat afară din casa lui, nici nu-şi 


mai aducea aminte pe unde o luase şi cum de ajunsese în 
Cişmigiu. 

Îşi aminti numai că n-avea nimic pe cap, că era transpirat, 
şi vântul rece, care-i îngheţa fruntea, îi făcea bine. Era 
negru de umilinţă şi de furie. De fapt nu de furie. Dar de ce 
atunci, pentru că un timp nici nu mai ştiuse de el, pe ce 
străzi o luase. Se trezise rebegit de frig în Cişmigiu, 
răcoarea nopţii de octombrie, dar de fapt mai mult copacii, 
arborii Cişmigiului îi făceau bine. 

„Aha, îşi spusese a doua zi, ceva din subconştientul meu m- 
a adus în Cişmigiu, pentru că în Cişmigiu sunt arbori, care 
în subconştientul nostru, al acestui neam, ne aduc aminte 
de pădure, de codru. Cu veacuri în urmă, când năvăleau 
avarii sau turcii în satele noastre, călări şi cu iataganele în 
mâini, strămoşii noştri se salvau fugind în pădure, în codru. 

Şi iată că în memoria mea se mai păstrase acest rudiment 
al instinctului de conservare, eu mă salvasem „ascunzându- 
mă, în Cişmigiu, în mijlocul codrului care fusese o dată 
Cişmigiul. „Mă, al dracului să fie,! se scărpină la tâmplă 
Ştefan Paul. Acum îşi revenise, de parcă s-ar fi întâmplat un 
miracol cu el. Adică de ce să-i pară rău că o pierduse, şi că îl 
dăduse jigodia aia de Spurcaciu afară din casa lui Luki. 
Dacă stătea bine şi se gândea, asta este o notă proastă 
pentru Spurcaciu, un intelectual şi un om bine crescut nu 
procedează aşa. 

EI, de pildă, n-ar fi putut face lucrul acesta, oricine ar fi 
fost ăla. 

„Aha!,, îi ţâşni întrebarea aceasta în conştiinţă ca un 
şobolan scârbos, care îi zgârie creierii cu labele lui, „de ce 
se purtase aşa Spurcaciu,? Se vedea că are în eloură 
cumplită, o pornire cumplită împotriva lui. Nu cumva 
pentru că aflase că el fusese primul bărbat cu care trăise 
Luki, cel care o făcuse pe ea femeie, şi acum îl ura de 
moarte? Bine, dar în cazul ăsta însemna că Luki trăia cu el, 
cu Spurcaciu, că se culcaseră ca bărbat şi ca femeie, şi el 
văzuse că nu mai e fată, şi atunci o obligase să-i spună cine 


fusese ăla care avusese norocul să se bucure primul de ea, 
de Luki? 

Acela fusese Adrian Popescu, adică avusese dreptate el, 
Spurcaciu, când crezuse şi spusese că ea trăise cu Adrian 
Popescu, pentru că nu întâmplător îi văzuse umblând 
împreună, fiind nedespărţiţi, după ce el, Spurcaciu, îi 
trimisese scrisoarea aceea. Doctorul Spurcaciu îi ceruse 
atunci lui Luki să-i spună cine era acest bărbat, iar ea îi 
spusese că nu fusese Adrian Popescu, ci el, Paul Ştefan, 
colegul mai tânăr al fratelui ei.”Aha, exclamase doctorul 
Spurcaciu (ce nume şi la ăsta, nu cumva numele lui vine de 
la suflet, de la spurcăciunea sufletului?), pentru că mi-ai 
spus adevărul te iert, Luki, dar îţi cer ca în viaţa ta să nu-l 
mai vezi pe individul ăsta arivist şi abject.” 

De la Gară, când se întorsese de pe front, Ştefan mersese 
direct la Luki, aşa cum era, neras şi obosit, cu ţipătul acela 
disperat al locomotivei în urechi. Aici îl găsise şi pe Niki, 
Luki îl primise aşa şi aşa. De la Niki aflase ce se întâmplase 
cu articolele lui trimise de pe front, cum îi fuseseră stâlcite 
şi prelucrate, încât el nici nu le mai recunoscuse. 

Lucrul acesta îl făcuse să i se ridice sângele la cap, să-şi 
piardă cumpătul, avusese realmente senzaţia că Mareşalul 
şi Grigore Patriciu îşi bătuseră joc de el. „Pe mă-sa, să-şi 
stâlcească ce scriu ei şi nu ce scriu eu, şi Niki ăsta, ce se 
întâmplase cu el, tăcea parcă îi era ostil „(oare să fi aflat şi 
el de legătura lui cu Luki şi să fi crezut că el îşi bătuse joc 
de ea 

?). Oricum în lipsa lui la ziar se întâmplase ceva. Ceva pe 
care nu-l înţelegea. Da, se întâmplase ceva cumplit şi ideea 
aceasta i se păruse limpede. Îl avea în faţa lui pe Niki, care 
era cu totul alt om. Adică el când plecase îl lăsase acasă pe 
Niki cel adevărat, inteligent, deschis, ironic, bonom şi acum 
găsise un Niki închis în el, cu coloana vertebrală ruptă, care 
nu înţelegea nimic din ce se întâmplase cu ţara şi cu lumea 
aceasta. 


Părea buimac, deşi nu arăta lucrul acesta, era un om care 
se conformase, care de acum încolo nu mai era în stare, 
capabil, de nici o iniţiativă, de nici o ironie, el numai va face 
tot ce îi vor spune alţii, Generalul, Patriciu, însă el să mai 
aibă vreo zvâcnire, vreun punct de vedere, nu. 

Ei, ce mama dracului se întâmplase, pentru că forţa asta 
care-l schimbase, care ucisese ce era mai bun într-un om, 
încât îl omorâse spiritual într-un timp atât de scurt, trebuie 
să fie cumplită, ăsta trebuie să fie adevărul! Ştefan Paul îşi 
dăduse o palmă peste frunte, ca atunci când îţi vine o idee 
la care nu te gândiseşi mai înainte, şi ideea asta ecao 
lumină care ţi se aprinde în cap luminând dintr-o dată 
lumea din afara ta. 

Şi palma asta pe care şi-o dăduse singur destul de tare 
peste frunte îl trezise la realitate. A doua oară de fapt îl 
trezise la realitatea cea adevărată. Ce se întâmplă cu el? 
Trecuseră câteva ceasuri bune şi el nu ştiuse ce se 
petrecuse cu el, deşi în momentele acelea el vorbise cu el 
însuşi, în mintea lui gândurile se derulaseră. Până când 
ajunsese la ideea aceasta cu Forţa nevăzută şi îngrozitoare 
care făcuse din prietenul lui mai mare, Niki Dumitrescu, un 
alt om, de fapt îl distrusese, îl anihilase, îl întorsese cu o 
sută optzeci de grade. Când limbajul lui interior, care se 
derulase stihinic şi dezlânat, absorbindu-l într-atât încât 
uitase de el, amenințând să-l distrugă, adică să-l 
înnebunească, îşi dăduse palma aceea peste frunte şi se 
trezise. Era în Cişmigiu, pe o alee, trebuia să fi fost aproape 
de miezul nopţii, pentru că Cişmigiul era pustiu. Ba da, 
numai cântecul greierilor se înălța ca o mare de ţârâituri 
înconjurându-l, luândul pe sus. Era o noapte de octombrie, 
oarecum rece, cu cerul senin, nu era însă atât de frig încât 
să începi să dârdâi, greierii umpleau spaţiul din jurul lui cu 
miliardele lor de ţârâituri, care îţi scârţâiau parcă pe 
pojghiţa sufletului, făcându-te să te înfiori şi să ţipi de 
plăcere. Lacul dormita plin de o pace caldă şi adâncă, 
reflectând luminile ceţoase ale celor două becuri ascunse 


de frunzele bătrânilor arbori. De fapt, după ce am avut 
discuţia aceea cu Niki, eu am plecat acasă, unde am făcut o 
baie şi m-am bărbierit. 

În minte îi veni chipul alungit şi înseninat oarecum al 
tinerei şi al severei lui gazde. După ce se bărbierise şi îşi 
pusese costumul cu cravata înflorată, de culoarea oului de 
rață, plecase din nou la Luki, unde fusese invitat la masă. Şi 
aici se întâmplase scena aceea nenorocită cu Spurcaciu, 
spurcatul dracului. O pereche de îndrăgostiţi traversa, la 
mare distanţă, aleea pe care se afla el şi se pierdu în 
penumbra bătrânei grădini bucureştene, umplând văzduhul 
parcă de un mister medieval. Da, şi acum se găsea în 
Cişmigiu, într-o noapte frumoasă de octombrie, cu mintea 
limpede ca apa acestui lac. De fapt, în doctorul Spurcaciu 
nu era numai ura împotriva lui, ca persoană, primitivă şi 
incultă, care n-avea ce să caute la logodnica lui, şi pe care 
nu poţi să-l dai afară, ura lui era de fapt ura mai adâncă, a 
clasei aristocrate, a lumii orăşeneşti, subţiată şi devitalizată 
de cultură, dar şi cu fumuri în cap, închipuită, împotriva 
clasei ţărăneşti, mult mai subtilă şi mai vitală, mai profundă, 
cu regulile şi cu morala ei ancestrală. 

Vezi, Doamne, ura doctorului Spurcaciu împotriva lui, a 
ziaristului Ştefan Paul, deschisese în aceasta un zăgaz prin 
care fuseseră proiectate în afară, împinse la suprafaţă, 
reziduurile ideatice care însoțeau şi stimulau această ură. 

Că la o adică lumea subţire a intelectualilor şi ordinea 
vieţii în cetate este pusă în pericol de asaltul clasei 
ţărăneşti, rudimentară şi arivistă, necioplită, formată din 
momârlani şi ţopârlani, care vânzându-şi perechea de boi 
ca fii acestei clase să poată învăţa, îşi trimit odraslele să ia 
cu asalt oraşul. Iar apoi, o dată pătrunşi în lumea oraşului, 
cu instinctele lor puternice şi sigure pun mâna pe slujbele şi 
pe fetele familiilor burgheze, obsedaţi numai de parvenirea 
lor, provocând astfel degradarea clasei burgheze şi a 
oraşului, decăderea acestei lumi. 


De fapt acesta era mesajul doctorului Spurcaciu şi acest 
mesaj venea mult mai de departe, din subconştientul şi din 
spaimele unei lumi bătrâne şi erodate, devitalizate. Nu, nu 
era prost băiatul acesta, şi el, în acel moment, în noaptea 
aceea de octombrie, în Cişmigiu, iată că-l şi iertase, ba chiar 
îi era şi milă de el. Deşi era doctor, adică învățase atâta 
carte, mai ales despre om, acest Spurcaciu, o fiinţă foarte 
slabă, uimitor de vulnerabilă în faţa vicleniei şi agresiunii 
vieţii, dacă el nu ştiuse s-o facă pe Luki soţia lui, dar mai 
ales dacă el nu putuse să se ferească, să-şi stăpânească ura 
aceea care venea în el din adânc. În fond acest băiat era un 
chinuit şi un infirm, iată, el era victima urii care gâlgâia în 
el ca un izvor. 

O batere de vânt trecu speriată parcă prin frunzişul 
arborilor bătrânului parc. Printre crengile ca nişte mâini 
întinse înspre Dumnezeu se vedeau stelele mari, umede şi 
pufoase. Departe, dinspre Ştirbei Vodă, se auzi cântecul 
răguşit şi metalic al unui cocoş. Trebuie să fi fost un cocoşel 
tânăr, însă ceea ce-l izbi mai mult pe Ştefan Paul fusese 
altceva, şi anume că acel cântec metalic, de cocoş, se 
ridicase parcă din lumea cealaltă, de parcă tot acest imens 
oraş, întins ca o plăcintă în câmpie, devenise demult un 
cimitir, se scufundase în lumea cealaltă... Brusc Ştefan Paul 
îşi simţi sufletul împăcat, ca un prund de lac uscat (frumos 
spus ca un prund, să-ţi simţi sufletul ca un prund), se 
regăsise pe el, adică luă cunoştinţă de el, aşa cum nu se mai 
întâmplase niciodată atât de profund, de concret ca până în 
acest moment, de aceea era el pe lumea aceasta. În fond nu 
era decât un băiat venit dintr-un sat în marele oraş, la 
început neîncrezător (de o inconştienţă uimitoare, hm, îşi 
spuse) în steaua lui, şi care printr-o împrejurare norocoasă, 
prea norocoasă, aproape inexplicabilă, se pomenise în 
lumea fantastică a presei, care-l proiectase, la rândul ei, îl 
azvârlise, aşa cum arunci o halcă de carne leilor într-o 
arenă. Se pomenise în mijlocul rebeliunii legionare, iar 
acum, în timpul din urmă, luase parte pe front, trimis de 


Grigore Patriciu, la luptele de eliberare a pământului 
străbun al Basarabiei, unde vărul lui, Nilă Moromete, cu 
faţa lui lată şi cu pielea groasă pe fruntea lui teşită, 
săvârşise acte de vitejie. 

„Măi să fie”, se auzi Ştefan Paul vorbind în noaptea 
frumoasă de octombrie, „îl azvârlise şi pe Nilă destinul în 
groapa leilor. Ce-o fi făcut el, Nilă, ca să fie aruncat de 
destin tocmai acolo, iar el, Nilă, în loc să se sperie şi să se 
pişe pe el de frică, niciuna nici două săvârşise fapte de 
vitejie ca strămoşii lui care-şi dăduseră viaţa pentru 
apărarea pământului strămoşesc. 

Bă, Nilă, bă”, vorbi tare Ştefan Paul, speriindu-se el însuşi 
de cuvintele lui care spărseseră liniştea nopţii, „să fii tu al 
dracului, ajunserăm amândoi mari, bă! Aşa, fără nici o 
pregătire specială pentru treaba asta, fără să facem nimic. 
Nu trebuie să faci nimic, nici măcar să mişti un deget, viaţa 
te aruncă în arenă, şi faci şi tu ceea ce ar face toţi, şi, 
deodată te pomeneşti erou. He, he, aşa e viaţa îţi spui, dar 
vezi că trebuie să înveţi care sunt dedesubturile acestei 
vieţi, ale istoriei, că n-o fi viaţa nebună, trebuie să aibă ea 
nişte legi.” 

Ştefan Paul oftă, simţindu-şi iar sufletul împăcat. Parcă ar 
fi fost prundul fiinţei care era el, băiatul lui Parizianu, adus 
de bunică-sa în pântecele ei, în satul Siliştea Gumeşti, 
stăpânit de boieroaica Guma, o femeie înnegurată, însă 
bună. De la Paris el poposise în Siliştea Gumegşti unde 
copilărise şi aşteptase să se ridice, să înveţe ceva carte, 
apoi destinul lui îl aruncase în Bucureşti, şi de aici în 
vâltoarea istoriei. Acum tot destinul îl retrăsese din 
vâltoarea aia plină de bulboane a frontului, pentru că i se 
întâmplase o nenorocire, şi adus în spatele frontului, ca şi 
cum n-ar fi fost îndeajuns de călit, ceea ce era foarte 
adevărat, destinul îl mai pusese încă o dată la încercare, 
atunci în momentul acela când era el singur cu Luki, şi 
venise doctorul Spurcaciu care îl bălăcărise ca o ţaţă, 
făcându-l ţopârlan şi ţărănoi primitiv, sau cum dracului i-o 


mai fi zis. Şi el ce făcuse? Îşi pierduse cumpătul, dar nu cât 
timp fusese în holul casei lui Luki şi Spurcaciu îi spusese tot 
ce avea el pe suflet, nu. Până la uşă şi până în stradă fusese 
foarte stăpân pe el, abia după aceea, îşi aducea aminte 
acum, începuse să-i înjure pe Luki şi pe Spurcaciu al ei, însă 
în acelaşi timp starea aceea de furie şi de umilinţă îi 
întunecase atât de mult mintea, încât după aceea n-a mai 
ştiut ce s-a-ntâmplat cu el, până când sa pomenit în 
Cişmigiu, când şi-a dat involuntar palma aceea peste frunte. 

În momentul următor capul îi zvâcnise pe spate şi se 
pomenise râzând singur în Cişmigiu, după miezul nopţii, 
parcă ar fi fost un nebun într-un templu vast şi pustiu care 
era natura însăşi. 

Adică de ce spusese el despre doctorul Spurcaciu că se 
dovedise slab, că nu putuse să-şi ţină în el ura lui de 
burghez intelectual, trăind de veacuri în Cetate, ura aceea 
murdară ca o vomă, împotriva clasei ţărăneşti, în special a 
fiilor de ţărani care ajungeau intelectuali? Ura aceasta 
exista nu numai în subconştientul doctorului Spurcaciu ci şi 
al părinţilor şi fraţilor lui, a întregii clase de burghezi şi de 
intelectuali din oraşe, devitalizaţi de traiul uşor, fără 
probleme, şi acum el, Ştefan Paul, pentru că i-o luase pe 
Luki, îi prilejuise acestuia răbufnirea pe care nu mai putuse 
să şi-o controleze. Şi după ce Spurcaciu îi aruncase în faţă 
toate lăturile pe care le purta în suflet (bine că le vomitase 
şi scăpase de ele), el, Ştefan Paul, care avea deja o 
experienţă de viaţă, ce făcuse? Se dovedise a fi mai slab 
decât Spurcaciu, mult mai slab, pentru că lovit, năucit de 
vorbele duşmanului său de moarte, el pur şi simplu uitase 
complet de el, vorbind singur şi mergând pe străzi ca un 
nebun. 

În ultimul timp întâlnise destui nebuni din aceştia, paşnici, 
care mergeau pe străzi bombănind. Ştefan se cutremură 
tot, brrr, mai mult la gândul acestei perspective, decât de 
frig. Aşadar, el se dovedise şi mai slab în faţa răului decât 
adversarul său, cel care i-o luase definitiv acum pe Luki. Ei, 


şi, dacă i-o luase ce? I-o luase pe mă-sa, mai bine că îl 
scăpase de o pacoste, pentru că el cu Luki în nici un caz n- 
ar fi putut să trăiască şi să fie fericiţi. Vai de capul ei, ce 
femeie e asta, ca şi Spurcaciu nici ea n-are instincte bune, 
ba i se dăruieşte unui băiat, pe care îl vede a doua oară, 
deşi vorbea cu doi, auzi deşteapta pământului, cu doi! 
Pentru unul avea o simpatie deosebită, căci era bun ca 
prieten, auzi ce chestie, dacă s-ar fi căsătorit cu Spurcaciu, 
pentru că pe Adrian Popescu nu-l putea iubi. Farafastâcuri 
şi mofturi de burgheză, care habar n-are ce e viaţa, ia să fi 
fost ea pusă de mică la sapă, ca Polina lu Bălosu, de pildă, şi 
ca toate fetele de la ţară, să-i fi intrat de mică în cap ideea 
că viaţa e grea, a dracului de grea, şi nu-ţi dă nimeni voie să 
greşeşti, iar pe băiatul pe care-l alegi trebuie să-l alegi bine 
şi o dată pentru totdeauna, că altfel dai de dracu. 

Hm! Hm! Se pomeni râzând singur, încet, Ştefan Paul. Se 
uită în sus la stelele de pe cer, pe care le văzu printre 
crengile şi frunzişul rărit al arborilor bătrânului parc. Ar fi 
fost timpul să se ducă acasă, în curând avea să se lumineze 
de ziuă. Şi într-adevăr o luase către cheiul Dâmboviţei 
pentru a ajunge în Cotroceni, unde avea garsoniera. La un 
moment dat avu impresia că ecoul paşilor săi se aude până 
departe, ca şi cum oraşul s-ar fi găsit sub un clopot de 
sticlă. În piaţa Elefterie se opri în loc ca să caute Găinuşa. 
N-o găsi, semn că nu mai era mult până când avea să răsară 
soarele. Îşi simţea sufletul limpede, apoi brusc, ca şi cum 
ideea aceasta ar fi ţâşnit de pe fundul umed al sufletului lui 
ca o broască, avu sentimentul că el scăpase dintr-o mare 
nenorocire. Acesta fusese un moment greu, ca şi cum ar fi 
avut scară de moarte, şi ar fi putut să moară. 

Ar fi putut să-şi piardă minţile, sau, aşa cum mergea pe 
străzi fără să ştie de el, ar fi putut să intre sub roţile 
tramvaiului sau ale unei maşini, şi asta numai din cauza 
slăbiciunii lui, că nu ştiuse, n-avusese tăria să rămână lucid, 
stăpân pe el după ce Spurcaciu îi turnase în cap hârdăul de 


venin şi de lături, de ură, care veneau de departe din 
adâncul fiinţei lui. 

Aha, asta era! se dovedise nepermis de slab, asta însemna 
că nu era încă pregătit pentru viaţă. N-avea instinctele 
„ălea tari”, cum îi spusese Niki. Pe viitor să-i fie învăţătură 
de minte. Ajunsese în faţa porţii pe care trebuia să intre. 
Ştia că trebuie să urce scările încet, să deschidă uşa cu 
grijă, apoi să meargă pe vârful picioarelor ca să n-o 
trezească pe gazda lui, care-l primea întotodeauna cu o 
expresie severă. Ca şi cum l-ar uri (n-o fi tot ura aceea a 
intelectualului burghez, născută ca reacţie la invazia 
universului citadin de către elementul ţărănesc?), ar fi avut 
ceva cu el, nu-i convenea ceva, dar nu poate să i-o spună în 
faţă pentru că nu poate să renunţe la banii pe care-i 
primeşte, chiria pe care i-o dădea el, destul de piperată. Or 
o fi zicând şi ea, cucoana Zizi, ca şi Spurcaciu, nu mai scap 
o dată de ţărănoiul ăsta, care-mi murdăreşte casa cu 
mirosul lui de coceni, de vite şi de pământ. He, he, he, he! 

Deschisese uşa încet, apoi parcursese holul mergând în 
vârful picioarelor şi descălţându-şi pantofii în faţa uşii. Când 
ajunse în camera lui văzu fereastra inundată de albastrul- 
cenuşiu, gălbui, al cerului, şi ştiu că era momentul acela 
sacru de dinaintea răsăritului soarelui, pe care el îl ştia 
foarte bine de când era copil. Căscă lung şi se întinse pe 
pat, aşa îmbrăcat cum era. Nici nu-şi dăduse seama când 
adormise. Ca şi cum ar fi fost o greutate de plumb căzuse 
dintr-o dată în somn, un somn cald şi bun, de parcă ar fi 
ajuns pe fundul unui lac. He, he, he! se sculase pe la zece. 
Se privise în oglindă şi rămăsese împietrit. Umărul îi 
zvâcnea încet în sus, ca şi cum ar fi avut viaţa lui proprie, şi 
el treaba asta ar fi avut-o de făcut, să se mişte în sus. Lucrul 
acesta trebuia făcut până la sfârşitul lui. Al cui? Al cui, al lui, 
ca om, bineînţeles. 

În timp ce umărul îi zvâcnea, însă nu brutal, ci încet, cu 
grijă, în sus, celălalt umăr se lăsa puţin în jos, ca apoi să 
revină şi el la loc. În acelaşi timp obrazul descria şi el o 


mişcare oarecum circulară, aproape comică. Rămase mult 
timp în faţa oglinzii până când să se regăsească, saşi simtă 
iar sufletul cât de cât calm, stăpân pe el. Îl mai uimi de 
asemenea culoarea albă, marmoreeană a tenului său, de 
parcă tot sângele i s-ar fi retras din obraji, undeva în adânc. 
Avusese dreptate Luki aseară, va trebui să meargă şi să 
consulte un doctor. Ba chiar avu acum cu certitudine 
impresia că mişcarea aceasta a umerilor şi a obrazului 
devenise puţin mai accelerată şi mai sigură pe ea. Nu 
cumva lucrul acesta se datora şi faptului că aseară trăise 
starea aceea de umilinţă şi de furie, care-l făcuse să-şi 
piardă cumpătul? Fapt absolut prostesc, căci pentru el mai 
importantă decât Luki, fata asta cu fundul în trei luntri, era 
viaţa lui, existenţa lui pe pământ. De care uitase. 

Şi drumul acestei vieţi trebuie să continue. Aşa va face. Va 
merge la un doctor. La cine? La oricine. Când ieşi în stradă 
rămase uimit de normalitatea vieţii (ca şi cum ar fi fost o 
sfidare) oraşului. Ca o fiinţă liniştită cum era, el, oraşul, îşi 
vedea mai departe de existenţa lui. Ca şi cum n-ar fi ştiut 
nimic de victoriile pe care le obțineau bravii soldaţi români 
dincolo de Nistru. Oamenii îşi vedeau mai departe de 
treburi, mergând liniştiţi pe străzi, maşinile şi trenurile la 
fel. În faţa Facultăţii de Drept o maşină lovise cu aripa o 
trăsură. Cei doi, şoferul şi birjarul se dăduseră jos şi 
examinaseră vehiculele, locul în care luaseră contact unul 
cu altul. „Bade, nu trebuia să te bagi pe banda mea, ai 
văzut că am claxonat”, îi spuse şoferul vizitiului. „Nu-i bai, 
domnule, îi răspunse acesta, bine că nu s-a întâmplat mai 
rău nenorocirea. Apoi, Domnul să ne ajute! Rămâneţi cu 
bine, domnule!”. Vizitiul se urcă pe capra trăsurii lui, care 
venea parcă din altă epocă, şoferul îşi trecu palma peste 
aripa maşinii care abia lovise trăsura, bombăni ceva numai 
pentru el şi se urcă la volanul maşinii. 

Ştefan îşi continuă drumul. Cunoştea pe Ştirbei Vodă o 
Policlinică, acolo va merge. Apoi se va duce la Grigore 


Patriciu, să-l vadă şi el cum arată. Pentru că şetul Zilei 
avusese ceva cu el de-l trimisese pe front. 

Asta e problema, ce-i căşunase lui Patriciu să-l trimită 
corespondent pe front, dacă nu, la ziar nu mai avea ce să 
caute? Lumina avea o culoare limpede argintie. Frunzele 
teilor, galbene şi cărămizii, acopereau trotuarele. Cerul se 
boltea peste acoperişurile oraşului, indiferent, de un 
albastru spălăcit. 

La Policlinică, doctorul de gardă, care avea cabinetul la 
intrare, îl îndrumă la etajul doi, camera 24, la doctorul 
Vintilă. Clădirea în care se afla Policlinica, o clădire veche, 
de fapt o vilă, îmbrăcată jumătate în iederă, era şi ea plină 
de o linişte cuminte, catifelată. Înaintea lui erau două 
doamne, cu bon, ca şi el, care aşteptau şi ele tăcute, 
liniştite. Se aşeză pe canapeaua de piele maro. Una din 
doamne îl privi în tăcere, uitându-se la umărul lui, care 
zvâcnea imperturbabil, fără să se îngrozească sau să se 
mire. Când îi veni rândul intră într-un Cabinet care semăna 
mai mult cu o bibliotecă sau cu o seră. Pe lângă rafturile 
încărcate cu cărţi, care acopereau aproape toţi pereţii, se 
mai aflau în această încăpere trei vase mari cu plante 
orientale, apoi multe vaze cu flori. „Ia loc, dragul meu, îl 
invită doctorul, un bătrânel cu mustaţa şi cu tâmplele albe, 
scriind grijuliu într-un registru. 

Când termină îşi aprinse ţigara privindu-l în ochi. Avea 
ochii albaştrii, uimitor de albaştrii, evocânduc-ţi, ciudat, două 
lacuri de munte, şi ghețari. „Să auzim care-i oful „, îl invită 
doctorul, cu privirea aşezată pe umărul lui, parcă l-ar fi 
palpat, apoi pe pomeţii obrajilor. Ce să se întâmple, 
domnule doctor... Am fost pe front, eram împreună cu o 
baterie de artilerie, când ne-a reperat duşmanul. Am fost 
loviți de artileria inamică într-un mod îngrozitor, astfel că 
din bateria noastră nu sa mai ales nimic. Din trupul 
ciopârţit de schije al unui soldat, care se afla nu departe de 
mine, a sărit o bucată de carne pe umărul meu. Şi nu ştiu 
cum s-a făcut că parcă s-a lipit de el, nu voia să cadă deloc. 


Era ca o îmbrăţişare care mă îngrozea. De-atunci am rămas 
aşa, îmi zvâcneşte umărul, domnule doctor. Bătrânelul îl 
învălui cu privirea lui albastră ca aerul de munte. Acum 
părea gânditor. „Mda... Şi dumneata ai fost trimis pe front, 
ca să scrii, de banditul acela de Grigore Patriciu?” 

De ce bandit, domnule doctor, este un bun gazetar, un 
director de gazetă, care ştie cum se face un ziar şi cum se 
ţine. Nu e un lucru foarte simplu, ca dovadă că noi, românii, 
n-am avut aşa mulţi gazetari mari. 

„Pentru că n-avea voie să trimită pe front un tânăr care n- 
a făcut armata, care nu este instruit. Şi pentru altele. Hm! 
mormăi el, după un timp. Şi de unde zici că eşti dumneata? 
Povesteşte-mi viaţa dumitale până astăzi, în linii generale. 

„Şi Stefan Paul se apucă să-i povestească viaţa lui, de când 
îşi aducea el aminte. Doctorul insistă în mod deosebit 
asupra copilăriei. 

Când ajunse la Moromete îl întrebă cine este acest 
Moromete? Hm, surâse el, înțelegând abia acum că în 
povestirea lui figura lui Moromete fusese descrisă în aşa fel 
încât în mintea medicului căpătase proporţii, sau poate 
semnificaţii nebănuite. Moromete, repetă el. Este un unchi 
deal meu, o figură aparte în sat. Poate că el reprezintă 
înţelepciunea şi hâtroşenia ţăranului român, însă pe lângă 
aceste însuşiri esenţiale, mai are ceva care mie îmi scapă, şi 
care, nu ştiu de ce, mă fascinează. 

„Bun, spuse doctorul notând în caietul cu scoarţe albastre, 
continuă.” Povesti despre viaţa la gazdă pe care o dusese la 
liceul din Pălămida, apoi cum venise el la Bucureşti, cum îi 
fusese teamă că Grigore Patriciu n-o să-l primească, şi deşi 
nu-l văzuse niciodată în viaţa lui, avea impresia că el era 
singurul om care-l putea ajuta, un fel de al doilea tată al lui. 
Nu ştiu de ce trăise el ideea aceasta, însă ciudat, ea se 
dovedise adevărată. Doctorul se aplecă şi notă ceva. 
Fusese, gândea el, vorba de o premoniţie, de o intuiţie, 
care, iată, îl ajutase enorm în viaţa lui. Apoi cum îl chemase 
Grigore Patriciu la el şi cum îl anunţase că va trebui să 


plece ca trimis al ziarului pe front, fiind cam dur, de fapt aşa 
cum era el. Cum a călătorit cu un grup de ofiţeri către 
front, cum a ajuns în linia întâi, cum a fost ajutat de 
generalul Buşeţeanu, care apoi a murit aruncat în aer. 

Medicul îl mai puse încă o dată să povestească scena 
aceea cu bombardarea bateriei. Era ciudat cum acest 
doctor îşi pierdea atâta timp cu el, insistând pe aflarea unor 
fleacuri, a unor lucruri fără valoare. „Da, vorbi doctorul 
într-un târziu. Uite ce s-a întâmplat, dumneata eşti un tânăr 
care ai sufletul bun, şi eu îţi doresc să rămâi cu el toată 
viaţa aşa, bun şi curat. Să ai norocul acesta! Nu eşti un om 
rău, şi n-ai făcut rău în viaţa dumneata până acum.” 

Aici medicul îşi aprinsese o ţigară, fără să se grăbească, cu 
genele lăsate în jos, de parcă l-ar fi cuprins somnul. „Deci, 
să recapitulăm, în clipa în care bucata aia de carne a 
militarului, sfârtecat de explozia obuzului, s-a lipit de 
umărul dumitale, pentru subconştientul dumitale bucata 
aceea reprezenta moartea. Reprezenta un corp străin, 
impur, murdar, conţinând în el „moartea altuia”, deci, 
repetă rar doctorul, „moartea”. Şi atunci subconştientul 
dumitale, ca să scape de „moartea” care se prinsese de 
fiinţa dumneata şi care ameninţa să pătrundă înlăuntrul ei, 
ei bine, ca să se păzească de această moarte, de murdăria 
ei care-ţi ameninţa fiinţa, subconştientul dumitale pus de 
instinctul de conservare i-au comandat umărului să azvârle 
bucata aia de carne de pe el. Pentru că altfel viaţa dumitale 
este pusă în primejdie. Şi umărul execută de atunci 
mişcarea aceasta, pentru că el tot nu ştie că a scăpat de 
bucata aceea de carne. Lui tot îi mai este teamă că poate fi 
contaminat de moartea pe care o reprezintă bucata aceea 
de carne, şi atunci execută mereu mişcarea aceasta de 
aruncare. Înţelegi dumneata?” Înţelegea. 

Cum să nu înţeleagă! 

„Şi în cazul acesta eu îţi mai repet încă o dată: gata, ai 
scăpat cu viaţă! Nu mai eşti pe front! Te-ai întors acasă. Şi- 
ai scăpat definitiv de moarte! Moartea nu te mai poate 


LLA 


atinge cu nimic!” Aici doctorul îl privise în ochi cu toată 
răbdarea şi limpezimea privirilor lui. „De lucrul acesta eşti 
absolut convins, nu-i aşa? Bun! Atunci te rog să priveşti în 
ochii mei şi să repeţi după mine de trei ori: sunt viu şi 
nevătămat. Am scăpat definitiv de moarte!” 

Ca şi cum ar fi fost vrăjit, îl ascultase pe doctor, repetând 
după el. 

Apoi când terminase, simţise un fel de somnolenţă şi 
căldură. „Bun, dragul meu. Acum că eşti convins că bucata 
aceea de carne a rămas acolo lângă Odesa şi că nu te mai 
paşte nici o primejdie, te rog să mergi la acest bandit de 
Patriciu şi să-i ceri un concediu. Elo să ţi-l dea, iar 
dumneata vei merge şi vei sta cel puţin două săptămâni în 
satul dumitale. 

Şi să stai de vorbă cu acest Moromete, despre care mi-ai 
vorbit atât de frumos. Domnul să te ajute şi să ne ajute pe 
toţi!” 

EI, Paul Ştefan, se ridicase, îi mulţumise doctorului, apoi îşi 
trecuse palma peste faţă pentru că mai era încă învăluit de 
oboseala aceea care-i intrase în oase. „ [ine minte, te rog, 
de la mine, dumneata eşti un prozator foarte talentat. Ţi-am 
citit articolele trimise de pe front. 

Dumneata eşti scriitor, nu ziarist, şi nici măcar gazetar.” 
Ştefan Paul îşi duse palmele la frunte. A, da! Acele articole 
trimise de pe front îi fuseseră schilodite de alţii... Doctorul 
însă îi dăduse de înţeles că nu are timp de el, poate să 
meargă. Şi într-adevăr în holul cabinetului se adunase un 
număr mare de oameni. Când ajunse în stradă se uită la 
ceas. 

Era o zi frumoasă de toamnă, soarele reuşea să 
încălzească destul de bine aerul şi pământul. Îi era cald şi 
se simţea obosit şi împăcat. Aşa o fi! 

De pe Ştirbei o luă către Cişmigiu pentru a ajunge la 
redacţie. 

Trecu pe aleea pe care se aflase azi-noapte când îşi 
revenise după întâmplarea cu doctorul Spurcaciu. Pe 


bulevard oamenii se înghesuiau unii lângă alţii, urcând şi 
coborând, mergând ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic în 
istoria acestei ţări. De parcă nu am fi pierdut Ardealul de 
Nord, apoi Basarabia şi Bucovina, iar acum n-ar fi eliberat 
provinciile străbune lăsate de Ştefan cel Mare. „Curios 
lucru”, se pomeni vorbind singur. „Ciudat popor şi poporul 
ăsta român. Să-şi păstreze liniştea aceasta netulburată din 
străfundul lui orice i s-ar întâmpla. 

Pentru că, totuşi, acolo, între Prut şi Nistru, armata 
română dusese lupte crâncene, cotropitorii ruşi se ţinuseră 
cu dinţii de fiecare bucată de pământ. Apăraseră fiecare 
văiugă, de parcă i-ar fi durut sufletul după pământul acesta. 
Te cred şi eu, cum să nu-i doară! Fusese doar pământul 
numai lapte şi miere din care supseseră ca nişte şerpi de la 
1812 până la 

1918. Ei aveau acasă la ei stepe nesfârşite, pământ bun şi 
gras, care dacă ar fi fost lucrat ar fi trebuit să fie raiul de pe 
pământ. Asta e însă, că muscalul nu-l lucra, el voia mereu 
pământurile altora, care erau rodnice pentru că erau 
lucrate de alţii. Asta era, rusul voia să se întindă la nesfârşit 
pe glob, mereu nesătul de spaţiu, de cuceriri, pe când 
românul era ca un arbore cu rădăcina înfiptă în pământul în 
care s-a pomenit pe lume. 

Secretara lui Patriciu îi spusese că Şeful lucrează, era 
ocupat. Nu-i spusese că nu poate să intre. Bătu în tocul uşii 
capitonate şi intră. Patriciu era la biroul lui, aplecat într-un 
mod hilar, ca şi cum l-ar fi îmbrăţişat sau ar fi vrut să-l 
apere, deasupra articolului pe care-l scria. Simţise că 
intrase cineva în birou, însă legătura lui cu articolul pe 
care-l scria (parcă l-ar făta, îşi zise Ştefan Paul în gând) era 
atât de profundă, congenitală, încât nu putea să se smulgă 
acestei stări pentru a-i spune celui care intrase, ia loc, o să 
termin în curând. Ceea ce se şi întâmplă. Abia după vreo 
zece minute, marele gazetar puse tocul jos. Scrie cu tocul, 
observă uimit Paul Ştefan. În timp ce scria, văzuse el şi 
auzise el cu urechile lui, Patriciu gemea uşor, aplecat peste 


„oul pe care-l făta”, chipul i se contorsiona de grimasele 
care traduceau trăirea lui adâncă, icnită. Pentru el scrisul 
era efort, icnire, ca şi cum ar fi tras în jug, şi nu ceva senin, 
eliberator. 

„Ei, spune, te ascult”, strigă el fără să-şi ia ochii de pe 
articolul pe care-l mai citea odată sau îl corecta. Ştefan Paul 
îi dăduse bună ziua, apoi se apucase să-i vorbească. Parcă 
n-avea glas, iar umărul, pe care nu-l simţise până atunci, 
începu iar să-i zvâcnească. Îl simţea şi el într-un mod comic, 
de parcă umărul acesta ar fi fost un pitic năzdrăvan, care se 
urcase acolo unde se afla şi acum se ridica şi cobora. Ca şi 
pe front, Şefule, am fost în linia întâi, de unde v-am trimis 
articolele pe care aţi binevoit să-l puneţi pe Niki să le 
ciopârţească, să le facă festiviste, deşi acolo pe front curge 
sânge şi soldaţii români sunt ciopârţiţi de branduri în mii de 
fărâme... „Ce spui, domnule,” îşi ridică abia în momentul 
acesta Patriciu ochii să-l privească. Aceştia parcă erau nişte 
veveriţe vii sub sprâncenele lui stufoase ca nişte codrii. „Am 
făcut eu chestia asta pe care zici că am făcut-o?” Asta vă 
priveşte pe dumneavoastră, Şefule. Este problema 
dumneavoastră de conştiinţă. Eu faţă de ziar şi faţă de 
conştiinţa mea, care este reperul meu fundamental în viaţă, 
mi-am făcut datoria. 

Conştiinţa mea este împăcată. Altceva vreau să vă rog. O 
dată v-am scăpat şi eu viaţa, din partea mea n-a fost cine 
ştie ce, dacă n-am făcut nici un efort, a fost o întâmplare. 
Mie pe front mi s-a întâmplat o chestie, cam ciudată, eram 
la o baterie de artilerie şi am fost reperaţi de artileria 
inamică ce ne-a bombardat de n-a mai rămas nimic din 
bateria noastră. (zicea noastră ca şi cum ar fi fost şi bateria 
lui!). Un obuz a sfârtecat pur şi simplu trupul unui artilerist, 
şi o bucată de carne din el mi-a căzut pe umăr, şi de atunci 
umărul mi se ridică în sus. 

Grigore Patriciu rămăsese aşa privindu-l. Acum ochii nu-i 
mai erau încruntaţi şi vii, ci gânditori, pierduţi, ca şi cum ar 


fi privit prin el, departe, cine ştie unde. „Ce vorbeşti, mă, 
Ştefane, şopti el într-un târziu, cald, ca şi cum ar fi vorbit cu 
băiatul lui. La doctor, ai fost?”, întrebă el, ca şi cum s-ar fi 
trezit la realitate. Sună, şi secretara băgă capul pe uşă. 

„lelefonează, te rog, la cabinetul doctorului Zogreanu, să-l 
primească pe un redactor al nostru. Acum Patriciu îşi 
înfipsese privirea în el, în toată fiinţa lui, blând, ca şi cum ar 
fi vrut să-i spună, ce să-i faci, asta e viaţa, i se putea 
întâmpla oricui, eu te-am trimis la moarte”. 

Nu mai e nevoie, domnule Patriciu, îi spusese Ştefan, am 
fost la un doctor, şi cred că e un doctor bun. Mi-a spus că 
mă fac bine, trebuie să merg însă două săptămâni acasă, în 
satul meu, acolo unde m-am născut, pentru că numai acolo 
mă fac bine. „Aha! icni Patriciu. Apoi strigând către 
secretară, care rămăsese cu capul băgat pe uşă, „săi se 
dea ziaristului Ştefan Paul un avans de 12 mii. Notează! Şi 
un concediu de o lună, apoi schimbându-şi privirea către el, 
de fapt stai acasă cât vrei. Vii după sărbători, mai devreme 
să nu te prind pe-aici. Şi să te faci sănătos, că nu vreau să te 
văd pe aici dând din umeri. S-a înţeles? La revedere!” 

Spunând aceste cuvinte Grigore Patriciu se aplecă iar 
asupra altui articol, tot în poziţia aceea, ca o cloşcă ce îşi 
apără puii, de parcă articolul ar fi fost un bolovan pe care 
vrea să-l ia în braţe, icnind şi încordându-se din toate 
puterile. Paul Ştefan ar fi vrut să treacă pe la Niki Să-şi ia 
rămas bun, cel puţin să-i spună sărbători fericite. Îşi aduse 
aminte de Luki şi de Spurcaciu, şi de faptul că el, Niki, îi 
schilodise articolele. 

Un timp se plimbă pe străzi, târându-se cu sufletul 
împăcat prin lumina arămie, de miere, proaspătă şi 
răcoroasă a toamnei. „Pe mă-sa”, se pomeni Ştefan vorbind 
singur. „Mă trimiţi pe front şi când vin îmi spui că ai vrut să 
mă căleşti. Şi mie puteau să-mi rămână oasele pe acolo. 

Şi ce fel de oameni sunt şi Luki şi Niki, dacă ne-am 
despărţit noi ca prieteni, lipsesc numai câteva săptămâni, şi 
pe urmă când mă întorc, pe ea o găsesc măritată cu 


Spurcaciu, că altfel nu-şi permitea el să comande în casa ei? 
Iar pe celălalt îl găsesc îmbufnat, nemaifiind acelaşi. Să 
recunoaştem, Ştefane, că asta este o surpriză, că la lucrul 
ăsta nu te aşteptai. Bagă la cap! Ştefan Paul vorbind în 
gând îşi ciocănise tâmpla, fapt care-l trezi la realitate. 

Ete-te, domnule, am început să vorbesc singur, îşi spuse el, 
întorcându-se să vadă dacă nu se uită careva la el. Dacă 
acest lucru s-ar fi întâmplat la Siliştea Gumeşti şi l-ar fi 
auzit cineva vorbind singur ar fi strigat la el: „ce faci, bă, al 
lu' Parizianu, vorbeşti cu duşii, ai? Ce zic, bă, ăia, spune-ne 
şi nouă. Pe p... mă-tii, spune-ne şi nouă, bă, să ştim şi noi ce 
zic duşii ăia cu care nu măi termini tu de vorbit.” Aşa 
vorbeau cu el, tu-le muma în c..., când era el mai mic. Nu 
ştiu ce aveau cu el. Pe p... mă-tii, le răspundea şi el în gând, 
văzându-şi de treaba lui. Dar ce treabă avusese elpână 
acum în viaţă? Niciuna! He, he, he! 

Chiar aşa şi era. Adică el n-avusese până acum nici o 
treabă pe lumea asta! Da acum ce treabă avea? Pe ce te 
bazezi când afirmi lucrul acesta? Adică în anii cât fusese 
elev la Liceul din Pălămida şi stătuse la gazdă, nu avusese 
nici o treabă? Nu avusese, îşi răspunse el, pentru că la 
Liceu îi asculta pe profesori predând şi pe unii, cum ar fi 
fost domnul profesor de Istorie, Zugravu, îi asculta cu gura 
căscată, apoi când ajungea acasă îmbuca ceva, fără să se 
gândească niciodată la ce bagă în gură (el când mânca nu 
se gândea deloc că mănâncă, ori ce mânca, să fie acolo ceva 
pe care să-l bage în stomac), apoi se apuca să înveţe. 

Îi plăcea să stea în pat aplecat peste carte. Pentru ela 
învăţa nu fusese niciodată o problemă, sau un chin, pentru 
care trebuie să-ţi pui voinţa sau mintea la contribuţie. Nu! 
EI stătea aplecat asupra cărţii ca într-un somn, sau ca într- 
un vis dulce, lăsându-se el în voia acestui vis care este 
învăţătura. Când şi când se oprea, făcea legături 
neaşteptate între ce afla acum şi ce era în mintea lui, acest 
ceva răsărindu-i întotdeauna din ceţurile gingaşe ale minţii 
când se aştepta mai puţin. Asta fusese, îl dusese viaţa la 


vale, şi el ştiuse acest lucru, acolo în mintea lui se ştia că nu 
există nici o primejdie, de aceea viaţa lui şi fusese ca un 
somn prin care pluteşti. Dar acum? Acum era altceva. 

Iată, o luminiţă de acolo din adâncul lui îi spunea că acum 
în viaţa lui apăruse o primejdie şi el trebuie să-şi pună 
voinţa şi instinctele ălea de care vorbea Niki la contribuţie, 
pentru că se dovedise de două ori slab în confruntarea cu 
viaţa. O dată când îi căzuse carnea aceea pe umăr şi de 
atunci umărul îi zvâcnea în sus, a doua oară după ce îl 
dăduse doctorul Spurcaciu afară din casa lui Luki, şi 
mersese câteva ceasuri bune pe străzi, vorbind singur, ca 
un nebun, fără să ştie de el. Ar fi putut să intre sub roţile 
unei maşini şi astăzi n-ar mai fi fost. S-a dovedit slab pentru 
că dacă ar fi fost tare ar fi trecut nepăsător, stăpân pe firea 
şi pe gândurile lui, şi nu s-ar fi pierdut în faţa vieţii. 

Pe mă-sa, înjură în gând al lui Parizianu. Pe ce te bazezi 
când spui lucrul acesta? 'Tocmai faptul că s-a dovedit slab îi 
arată fără nici un dubiu că este un om sensibil, acolo în 
străfundul fiinţei lui, care se pătrunsese de oroarea răului, 
a pericolului în faţa căruia se aflase. Dacă ar fi trecut 
nesimţitor pe lângă lucrurile acestea, ce ar fi însemnat? 

Numai proştii şi nesimţitorii trec aşa prin viaţă, şi ăia chiar 
nu înţeleg nimic din viaţa asta. 

În clipa aceea îi venii în minte profesorul Cotigă care o 
ţinea una şi bună cu ideile lui. Vezi, pe acesta, deşi era om 
cult, care ştia să gândească, nu-l puteai scoate din ale lui. Şi 
asta era foarte asemănător cu un cal cu apărători la ochi 
care merge, orice s-ar întâmpla, înainte. Nici aşa nu e bine 
să fii. În momentul acela se pomeni în faţa uşii. Uite, 
vorbind singur nici nu-şi dăduse seama când trecuse timpul. 
Măi să fie al dracului! Bine e să te laşi în voia gândurilor. Nu 
faci nimic, gândurile au viaţa lor, ca nişte viespi, se ciocnesc 
unele de altele, se întâlnesc unele cu altele. Intră în hol. 
Prin perdeluţa de la holul care dădea în sufragerie văzu 
silueta lui Zizi Fotiade, aşa o chema pe gazda lui. 


Aflase lucrul acesta după câteva luni de la mutarea în 
garsonieră. 

Era o femeie încă tânără şi frumoasă, umbla însă tot 
timpul încruntată şi nu ieşea decât rareori. Dacă schimbase 
cu ea câteva cuvinte, şi asta numai în momentul în care-i 
plătise chiria. Garsoniera pe care o închiriase el şi care 
avea intrarea ei separată, avea totuşi un hol comun cu un 
alt hol care dădea în sufrageria gazdei. O să-i spună că o să 
lipsească iarăşi mai mult timp, să-i păstreze garsoniera, şi 
dacă vrea să-i plătească anticipat. Dar de fapt îi plătise 
anticipat data trecută când plecase pe front. Chiria era 
plătită până la sărbători. 

Oricum, o să-şi ia rămas bun de la ea, rugând-o să-i 
păstreze garsoniera. Se descălţă în hol şi intră în camera 
lui. Avea grijă întotdeauna când pleca să lase patul făcut. În 
lipsa lui gazda venea de fiecare dată şi ştergea praful, 
mătura, aranja lucrurile, sau schimba cearceafurile, astfel 
că de fiecare dată când se întorcea acasă odaia strălucea de 
curăţenie. Abia când închise unul din geamantane în care 
îşi pusese câteva schimburi observă Ştefan vaza de cristal 
cu flori de pe masă. Ce erau? Dumitriţe, tufâănele? Le 
numără în gând, erau şapte şi toate erau frumoase. 

Ce-o fi având femeia aceasta pe sufletul ei, ce dramă s-o fi 
întâmplat în viaţa ei şi acum o ţine îngropată adânc în fiinţa 
ei? În hol Ştefan puse geamantanul jos. Apoi trecând prin 
holişorul care dădea în cel de-al doilea hol, bătu în uşa cu 
perdeluţe, strânse din loc în loc cu panglici. Doamna Zizi 
Fotiade nu se mai afla în sufragerie, astfel că trebui să bată 
din nou, şi mai tare. Într-un târziu apăru într-un capot 
vişiniu. Auzi cheia răsucindu-se în broască (de parcă i-ar fi 
fost teamă să nu dau noaptea buzna peste ea). Doamna 
Fotiade deschise uşa, apoi îl pofti înăuntru. 

„Poftiţi domnule, Paul, poftiţi!” Părea oarecum intimidată, 
de aceea se precipita. Aflase că se întorsese. „Bine că a dat 
Dumnezeu şi vaţi întors acasă sănătos. Luaţi loc să vă 
servesc cu o dulceaţă”. Gazda dispăruse în dormitor de 


unde se întoarse peste puţin cu două farfurioare de 
dulceaţă şi două pahare. „Dar luaţi loc, domnule Paul”, îl 
invită ea să se aşeze. Ştefan Paul avusese timp să-şi arunce 
o privire prin odaie, totul strălucea de curăţenie. Pe 
peretele din spate se găsea o mică bibliotecă în care se 
vedau câteva cărţi legate în piele. Ar fi fost foarte curios să 
afle ce-i place gazdei lui să citească. Cine sunt autorii 
preferaţi ai ei. 

Se aşezase. Îi atrase atenţia culoarea uimitor de frumoasă 
a lichidului din farfurioară, un auriu cărămiziu luminos, 
evocându-ţi parcă o epocă medievală, plină de mister. „Aţi 
fost pe front, domnule Paul, am citit la fratele meu articolele 
dumneavoastră de pe front. Fratelui meu i-au mers la 
inimă. Şi tatei. Iata a spus că sunteţi un mare gazetar.” 
Ştefan rămase cu linguriţa în aer. Înţelesese el bine? Vorbea 
despre articolele semnate de el în Ziua, şi care, de fapt, 
erau opera lui Niki. Opera lui festivistă şi patriotardă 
pentru care îl şi înjurase. 

Hm, îşi spuse, după ce îşi dădu seama de poza lui comică, 
rămas cu linguriţa în aer. Ar fi vrut să-i răspundă în gând, 
„pe mă-sa, şi-au bătut joc de mine”, mi-au stâlcit articolele, 
şi dumneata îmi spui acum că tâmpeniile ălea scrise de Niki 
sunt articole frumoase. Ce mi-ai fi zis dumneata dacă le-ar fi 
citit pe cele adevărate, scrise de mine?” Surpriza, şi un fel 
de bucurie interioară, mai de grabă otrăvită (îşi dădea bine 
seama de lucrul acesta) îl făcuse ca, în loc să înjure, fie şi 
numai în gând, să se pomenească scoțând aceste sunete ca 
un behăit, he, he, he. Asta înseamnă că dacă nişte articole 
produc unor oameni bucurie ele nu sunt tocmai de aruncat. 

Niki deci nu făcuse numai o tâmpenie ciopârţindu-i 
articolele ci şi un lucru bun. Măi să fie!” Mă bucur, doamnă, 
că articolele mele au putut să placă. „Nu le-au plăcut, ci pur 
şi simplu i-au emoţionat, domnule Paul. 

Aşa ar trebui să scrie gazetarii noştri, nu tâmpenii ce scriu 
ei. Dacă am mai avea doi, trei asemenea gazetari ca domnul 
Ştefan Paul am câştiga războiul. Cel puţin aceasta a fost 


părerea tatălui meu care este general şi a luptat în primul 
război mondial. Acum e pensionar.” Ştefan Paul îşi dădu 
brusc capul pe spate, râzând cum făcea el. Gazda rămase 
cu privirea aţintită pe umărul lui. Ca să vedeţi, vorbi tânărul 
ziarist, când se linişti, de data aceasta cu o expresie gravă 
pe chip. Ce ţi-e şi cu viaţa aceasta! 

„Vi se zbate umărul, domnule Paul”, observă Zizi Fotiade. 
Da, doamnă, vorbi într-un târziu Ştefan Paul, trist. Am fost 
pe front. Am fost bombardaţi de artileria inamică, iar eu am 
suferit un şoc. 

De aceea m-am şi întors, iar doctorul mi-a recomandat să 
stau un timp la mine în sat. Să nu mă duc nicăieri, într-o 
staţiune sau altundeva, numai la mine în sat o să mă fac 
bine. „O, Doamne,” şoptise gazda, lovindu-şi mâinile pe care 
şi le pusese în poală. Acum nu mai semăna deloc cu femeia 
închisă în ea şi austeră, frumoasă, dar cu liniile feţei tăiate 
parcă în piatră. Nu. Era cu totul altă femeie, mai puţin 
frumoasă, mai chinuită şi mai umilă, şi prin acesta mai 
umană. O întrebă dacă trebuie sau nu să-i plătească înainte, 
rugând-o să-i păstreze garsoniera, pentru că el nu ştie cât 
va rămâne acasă în satul lui. Poate nu-i trece şi în cazul ăsta 
nu ştie ce va face. Doamna Fotiade îl privi încurcată. Nu, nu 
era nevoie, îi plătise anticipat. Să meargă liniştit acasă, să 
aibă grijă de el. 

„Şi Dumnezeu să ne ajute, domnule Paul, că vremurile 
sunt grele.” Îşi luă rămas bun de la gazda care-l conduse 
până în hol. 

Ajuns în stradă închise ochii. Lumina de octombrie era 
roşiatică şi crudă. Se urcă în tramvai ca să ajungă la gară. 
Dacă mergând pe străzi avea impresia că oraşul îşi duce 
viaţa lui nepăsătoare, ajungând la gară rămase surprins de 
forfota ofiţerilor şi a soldaţilor. Parcă ar fi fost un stup 
verde, în timp ce unii urcau alţii coborau din trenul înţesat. 
Din când în când se auzeau ordine date scurt, parcă ar fi 
ieşit din nişte gătlejuri mecanice. Cei care-i însoţiseră pe 
soldaţi sau pe ofiţeri stăteau pe peron. 


Femeile, mame sau neveste, plângeau mai retrase. Ştefan 
Paul văzu înaintea ochilor tranşeele în care stăteau soldaţii 
din linia întâi. Undeva în văzduh auzi vâjâitul proiectilelor 
care treceau pe deasupra capului său. 

Ţipătul locomotivei îi despică parcă nervii ca şi cum ar fi 
fost o sabie uriaşă. Trenul se urni încet, pufăind ca un urs. 
La ferestre soldaţii făceau cu mâna, în timp ce femeile, 
mame sau soţii, care-i conduseseră la tren, izbucniră în 
jelete cu batistele la ochi. Ştefan Paul lăsă capul în jos. 

Undeva departe în stepa ucraineană diviziile române 
luptau alături de cele germane, mulţi ofiţeri şi soldaţi 
români întrebându-se ce caută ei în locurile acelea. Peste 
puţin timp trase la peron şi trenul lui. În câteva ore avea să 
coboare în gară la Balaci. Parcă vedea în minte peronul pe 
care avea să-şi pună piciorul şi gara mică, pitită între 
bălării. Se urcă în tren. Soarele bătând dintr-o parte 
umplea compartimentul cu banchete de lemn într-o lumină 
arămie. Ticăitul ritmic îl făcuse să-l cuprindă moleşeala. Ce 
ţi-e şi viaţa asta! Cu numai câteva săptămâni în urmă se afla 
într-un tren care alerga spre est. Acum mergea înspre vest, 
deşi nu mergea departe. Şi la urma urmei, dacă aşa stăteau 
lucrurile, ce este viaţa 

? Faptul că la un moment dat mergi cu trenul dintr-o zare 
în alta zile întregi înspre est, acolo unde sute de mii de 
tineri se omoară între ei şi unde moartea îţi poate frânge şi 
ţie viaţa, iar acum te duci acasă. Şi ce e cu asta? În definitiv, 
dacă n-ar fi plecat la Bucureşti, şi n-ar fi mers la Grigore 
Patriciu, n-ar fi ajuns tocmai pe colinele largi de pe care se 
vedea Odesa. 

Aşa e viaţa! Când ţi se dăruieşte, când ţi se ia. Ceea ce se 
întâmplase între el şi Luki! Nu-i apăruse ea în cale, cu părul 
ei extraordinar, cu expresia aceea superbă de liceeană pe 
chip şi în gesturi, nu i se dăruise ea, ca acum, prin acel 
doctor Spurcaciu să-l trântească de pământ să nu mai ştie 
de el? Ei, şi dacă îl trântise? Scăpase cu viaţă, ba chiar se 
simţea într-un fel ca şi cum s-ar fi născut a doua oară. În 


momentul acela se lovi, dar încet, cu palma peste frunte, iar 
umărul îi zvâcni în sus ca un iepure. Exact, cum nu 
observase lucrul acesta până acum? Îl observase tocmai 
acum, pentru că până în acel moment impresia aceasta 
stătuse în subconştientul lui, iar acum, ieşind la suprafaţă, 
el rămânea uimit ce adevărată era. 

Aşadar, atunci când treci printr-o mare nenorocire, şi el 
trecuse prin două asemenea nenorociri, când treci deci pe 
lângă moarte, este ca şi cum te-ai naşte a doua oară. Hm! 
Nu ştiuse până acum adevărul acesta. 

Îl afla abia acum. În momentul acesta se pomenise râzând. 
Ce chestie a dracului, deci, ca să afli unele adevăruri 
trebuie să ajungi la ele trăind un anume fapt de viaţă. 

Ţipătul locomotivei, ca o seceră roşie tăind în văzduh, îl 
trezi din gândurile lui care nu se mai terminau. La fel îl 
purtau aceste gânduri şi când era copil, sau când era 
adolescent, când învăţa la liceu la Pălămida şi venea vara în 
vacanțe acasă. Pornea pe câmpuri sau pe drum, nu mai 
vedea şi nu mai auzea nimic, era numai el cu gândurile lui, 
pierdut în lumea lor dulce, ca un nor de mătase. Trecea pe 
lângă oameni pe drum, o dată trecuse chiar pe lângă taică- 
su, şi nici nu-i vedea. Se pomenea speriindu-se, ca atunci 
când te trezeşte cineva brutal din somn, înjurat de ăla pe 
lângă care trecea. Pe mă-sa, ce le făceam eu? Nişte tâmpiţi. 

Secera roşie a ţipătului locomotivei, se ridică iar cu vârful 
în sus. 

Trenul încetinise şi acum se opri în gara Balaci. Gara din 
care pleca el la Liceu, la Pălămida. Sufletul îi era gol pe 
dinăuntru ca un urcior de lut ars. 

Era emoţionat. Când cobori pe peron avu senzaţia că 
peronul şi gara îl aşteptau pe el şi se bucurau. Nu exagerat, 
ci abia simţit, urmând ca după plecarea lui să recadă din 
nou în acea neutralitate şi indiferenţă a lucrurilor. Hmmm! 
se minună. Mai rămase câtva timp pe peron, cu mâna în 
încheietura pardesiului, ca şi cum şi-ar fi ţinut-o la inimă. 
Apoi o luă pe drum, peste câmpuri. Se uită la soare. Privi la 


pădurea Cotigioaia, dacă o ţinea într-un mers întins, făcea 
două ore şi jumătate. 

Se uită iar la soare, era încă sus, mare şi plin de 
melancolie ca un dovleac copt. Departe, pe zare se vedeau 
ceţurile toamnei. Doamne, frumoase sunt zilele de toamnă, 
se pomeni Ştefan Paul vorbind singur. 

Hmm! îşi spuse. Nu pot să ies din chestia asta cu limbajul 
interior. E ca un izvor care pleacă din adâncul tău şi te 
învăluie apoi ca o gogoaşă. 

Înainte de a ajunge la pădurea Cotigioaia, auzi în spatele 
lui duruitul unei căruţe. Poate e cineva de la noi din sat, să 
mă ia şi pe mine. Bine ar fi! 

Aş ajunge acasă pe soare. 

Când duruitul căruţei se apropie se întoarse să-l vadă pe 
cel care mâna caii. La început n-o recunoscu, pentru că era 
îmbrobodită cu batic roşu. Când fu în dreptul lui însă o 
recunoscu pe Didina lui Aristide. Nu era alta decât vecina 
lui. Într-un timp, de fapt asta nu era decât cu doi sau trei 
ani în urmă, era la Liceu la Pălămida. El era în ultimul an 
când intrase ea la Liceu. O dată îl căutase la gazdă, ca să-l 
întrebe nu ştiu ce, că le spusese domnul profesor de Limba 
şi literatura română că este în anul patru un elev, Ştefan 
Paulescu, eminent la literatura română şi care are chiar 
înclinații literare. Ea când auzise ce spuse domnul profesor 
de Limba şi literatura română nu mai putuse de emoție, 
pentru că Ştefan Paulescu era de la ei din sat şi era chiar 
vecinul lor. Lucrurile acestea i le povestise, roşindu-se şi 
fâstâcindu-se chiar Didina, când se întâlniseră în parcul din 
centrul oraşului. Tot aşa, roşindu-se şi dorind să întârzie cât 
mai mult de vorbă cu el. 

lar el se grăbise să se despartă de ea pentru că se simţea, 
nu ştiu de ce, stânjenit, fâstâcit. Înţelese că Didina voia să 
vorbească, aşa cum se spunea la ei în sat, cu el, şi cuvântul 
ăsta avea înţelesul lui, însă altceva nu ştia Didina, că în 
copilărie el fusese îndrăgostit de ea. He, he, he! 


Cum aşa? Uite chiar aşa! Este o idee cât se poate de 
greşită că oamenii se îndrăgostesc numai în adolescenţă 
sau în tinereţe. Nu! Şi copii se îndrăgostesc. Şi în cazul lor 
dragostea este la fel de adevărată şi de frumoasă ca mai 
târziu. 

Didina era cât pe-aci să treacă pe lângă el cu căruţa dacă 
n-ar fi strigat-o. Didino, fă, Didino! se pomeni el vorbind. Fă, 
Didino! spusese mai încet. Aşa se spunea la ei în sat şi era 
un semn de intimitate. La Bucureşti n-ar fi putut să-i spună 
unei fete aşa. Lui Luki nu-i spusese niciodată aşa. Didina se 
întoarse şi un timp rămase aşa cu capul întors către el. 
Trrr! opri ea căruţa, trăgând ca un flăcău de hăţuri. Bună 
ziua, Didina! Eu sunt. Bine că am cu cine să merg acasă că 
mi se părea lung drumul, deşi am trăit un sentiment 
extraordinar, că pământurile astea mă cunosc. În timp ce 
vorbea se apropiase de căruţă. „Lu eşti, Ştefane,” se chiora 
Didina la el. „Măi să fie, măi, să nu te cunosc. Păi cum să te 
cunosc, măi, Ştefane, dacă arăţi ca un domn de la Paris!” 
Păi de ce sunt al lui Parizianu, nu, de aia sunt, râse şi 
Ştefan. Şi într-adevăr în pardesiul lui gri, cu pălăria de 
fetru, arăta ca un tânăr din lumea bună, ceea ce pentru fata 
primarului Aristide, din Siliştea Gumeşti, care nu fusese în 
viaţa ei decât până la Pălămida, trebuie să fi fost un lucru 
extraordinar. 

Caii se opriseră şi acum răsuflau şi ei aşteptând cuminţi. 
„Măi, Ştefane, măi”, făcu Didina. Pe chip i se scurgea o milă 
amestecată cu lumină. Ştefan rămase şi el în loc, cu chipul 
în sus, uimit cât de mult se maturizase Didina lui Aristide, 
vecinul lor foarte bogat. Se maturizase şi se făcuse foarte 
frumoasă, cu chipul prelung şi delicat, cu ochii mari şi 
catifelaţi. „Hai, urcă, ce-ai rămas aşa?” Ştefan Paul se urcă. 
Didina nu spuse nimic şi trase de hăţuri. Lăsă numai capul 
în jos arcuindu-şi spinarea. Rămase un timp aşa. „Măi, 
Ştefane, măi, murmură ea. Astăzi mă gândii toată ziua la 
tine”. De ce, Didino? îi răspunse el înveselit. „De aia, de ce 
se gândeşte o fată la un băiat,” îi răspunse ea, şi trăgând de 


hăţuri îi pleznise cu biciuşca făcută din curele împletite. 
Caii porniră brusc, iar Ştefan se dădu pe spate. „Dii! 
murgilor!”, răsună vocea calmă şi înaltă a Didinei. Ştefan, 
după ce se echilibră, îşi lăsă privirea să plutească peste 
câmpuri. He, he, he! Îl recunoşteau, deschideau ochii, şi îşi 
îndreptau privirile către el. Nu rugătoare, ca ale unui câine 
credincios, nici cu ură sau îngrozite, nu. Era o privire caldă, 
luminoasă, reţinută. 

Câmpurile şi lumina arămie care cădea pe ele îl 
recunoşteau şi se bucurau că venise acasă. 

lată, putea să moară pe acolo, pe unde fusese trimis, nici 
numele să nu-i mai vină pe locurile acestea şi în satul lui. 
Brusc, Ştefan simţi cum îl îneacă emoția. Întoarse capul să 
vadă dacă Didina nu-l observase. Nu-l văzuse. Didina privea 
înainte, cu ochii măriţi şi cu obrajii îmbujoraţi ca focul. Îi 
ardeau deci şi Didinei obrajii, îşi spuse în gând, şi-n 
momentul acela o văzu în uniforma ei de elevă, cu bentiţa 
pe cap, cum stătea ea în bancă, elevă fiind la Liceul din 
Pălămida. Măi, să fie! Îşi aruncă din nou privirea către zare. 

Ajunseseră la pădurea Cotigioaei. Îi zicea Cotigioaia, 
pentru că înainte, dar asta cu mult timp, cu mult timp 
înainte chiar de a se fi născut doamna Guma, care 
cumpărase ulterior o mare parte din pădure, această 
pădure fusese a boierului Cotigă. Acest Cotigă, asta să fi 
fost pe vremea lui Cuza, sau după detronarea lui, acest 
boier murise şi moşia şi pădurea rămăseseră soţiei 
boierului, Cotigioaiei adică. Aceasta trăise vreo nouăzeci de 
ani, până încoace, către primul război mondial, pentru că 
unii bătrâni din Siliştea şi din Ogrăzi şi-o mai aduceau 
aminte ca pe o mumă a pădurii. Didina trase voiniceşte, 
sigură pe ea, de hăţuri, trrr! 

Oprind căruţa chiar în marginea pădurii, ieşind de pe 
drumul care intra în pădurea ce fusese pe vremuri mare şi 
întinsă, vestitul codru al Deliormanului. „Am ajuns, 
Ştefane”, spuse Didina sărind jos din căruţă. 

„Îi las puţin să se odihnească, suflete sunt şi ei, de.” 


Didina luă din spatele căruţei un braţ de fân şi-l puse sub 
botul cailor. „Na, murgule, fir-ai al naibii să fii,” vorbi ea cu 
unul din cai lovindu-l uşor peste bot. „Hai, nu cobori şi tu? 
Că nu te mănânc”, râse ea şi-l privi în faţă, aşa roşie cum 
era. Ştefan emoţionat, rămăsese cu ochii bleojdiţi, cum îi 
zicea tatăl lui când era nemulţumit de el, la bătrâna pădure 
care văzută mai de departe părea un buchet încărcat cu 
toate nuanțele, de la galben auriu până la vişiniu. Acum 
privea de aproape buchetul acesta uriaş, pus în câmpie ca 
într-un imens pahar nevăzut. 

„Hai, Ştefane, coboară.” Didina îşi scosese baticul, se 
întorsese cu spatele, se uitase într-o oglindă cât palma, se 
aranjase şi acum îl aştepta să coboare. „Mai ţii minte, 
Ştefane, când am vorbit noi în parc la Pălămida?” Mai ştiu, 
îi răspunse tânărul ziarist coborând. „Ie uitai în toate 
părţile s-o ştergi ca şi cum ţi-ar fi fost frică să nu ne vadă 
vreun profesor care ar fi trecut întâmplător pe acolo. Sau îţi 
era frică să nu te mănânc?” 

Aici Didina chicoti uşor, dându-şi capul pe spate. „Măi, 
Ştefane, măi,” îi spuse ea, „ce repede au trecut anii! Bine 
măcar că tu ai ajuns mare.” De ce spui, aşa, Didino, o 
întrebă el, venind lângă ea. Nu reuşea încă să se trezească 
din amorţeala şi din vraja în care căzuse. „Păi n-ai ajuns, 
măi Ştefane, mare? Lucrezi la cel mai mare ziar din 
Bucureşti, ai mers pe front de unde ai scris articole care i- 
au făcut pe oameni să le dea lacrimile şi să-i îmbărbăteze. 
Tata este abonat la Ziua, noi acasă ţi-am citit toate 
articolele. Mama când le citea plângea, şi se gândea la 
Tache”, singurul băiat al lui Aristide. Primul copil al lui 
Aristide, care era prietenă bună cu Moromete, fusese o 
fată, Lenuţa, mai mare cu mult decât el, Ştefan al lui 
Parizianu. Lenuţa se măritase cu un inginer agronom şi 
avea casă în Cotăceşti, un cătun învecinat cu satul lor, 
făcând parte tot din comuna Siliştea Gumeşti. El, Ştefan al 
lui Parizianu, îl văzuse de câteva ori pe acest inginer, când 
venea din când în când, din joi în Paşti, pe la socru-su. Al 


doilea copil al lui Aristide, fratele deci mai mare al Didinei, 
era acest Tache. Pe Tache, care era cu un an sau doi mai 
mare decât el, Ştefan al lui Parizianu, îl dăduse taică-su la 
Liceu la Pălămida, că voia să facă om mare din el, avocat, 
sau cine ştie ce îşi mai închipuise el că poate să ajungă 
singurul lui băiat, numai om mare să fie pe lumea asta. 
Tache însă îl dezamăgise din primul moment pe taică-su. 

Nu-i plăcea cartea. Şi nici n-avea mintea, capul făcut 
pentru învăţătură. 

Nu-i intrau lui cunoştinţele în cap şi basta. Ce mai! Şi 
profesorii ce să facă, îl chemaseră pe Aristide la şcoală, să-i 
spună că, uite aşa şi aşa cu băiatul lui, decât să-l ţină la 
şcoală şi să-l lase şi repetent, mai bine să-l ia şi să-l dea la o 
şcoală de meserii. Pentru că altfel era păcat de băiatul 
acesta, căci are înclinații către lucrări practice. Şi Aristide, 
care era om deştept, cu gândirea mobilă, şi muncitor, de ce 
să nu recunoaştem dacă acesta este adevărul, şi nu era nici 
om rău, îi ascultase pe profesori şi-l dăduse pe băiat la 
meserie. Astfel că Tache ajunsese mecanic şi lucra acum ca 
ajutor de mecanic la moară. 

După Tache venea, la câţiva ani buni, ea, Didina, care era 
cu vreo trei ani mai mică decât el, decât al lui Parizianu. 
Când ridică privirea, Ştefan Paul rămase uimit de expresia 
care se aşternuse acum pe chipul fetei. În primul rând că el 
o ştia pe Didina o fată mai retrasă şi sensibilă. 

Mai puţin îndrăzneață. Şi acum o găsea schimbată, tot 
frumoasă, însă curajoasă, parcă ar fi fost un flăcău. Iar 
acum ce vedea pe chipul ei, o lumină gingaşă ca puful de 
gutuie, un fel de milă şi de bunătate nesfârşite. Ce vorbeşti, 
mă Didino, le dau lacrimile la oamenii din satul nostru când 
îmi citesc articolele? vru el s-o ia în băşcălie. „Le dau, măi 
Ştefane, le dau, dacă tu scrii frumos şi cu suflet, de ce să nu 
le dea lacrimile? Ori te opui tu? Dacă te opui, de ce le mai 
scrii, domnule Ştefan Paulescu?” Chiar aşa, de ce le mai 
scriu, îi răspunse al lui Parizianu. Păi mai bine nu le mai 
scriu, decât să-i fac pe oameni să plângă. 


Didina rămase însă cu lacul acela de lumină şi de milă pe 
chip (de cine i-o fi ei milă acum?), privindu-l în ochi, 
susţinându-i privirea, pentru că al lui Parizianu, colegul ei 
din Liceu, îşi înfipsese privirea în ochii ei. „De ce să nu le 
scrii, Ştefane, dacă ţi-a dat Dumnezeu harul ăsta 

? şopti ea şi mai palidă. Aproape că simţi nevoia s-o 
cuprindă de mijloc şi s-o sprijine să nu cadă. Dar cu tine ce 
se întâmplă acum, Didino? o întrebă el privind-o tot în ochi. 
Barem eu vin tocmai de la mii de kilometri, de pe dealurile 
Odessei, de aia sunt emoţionat, şi nici nu ştiu pe ce lume 
sunt, dar cu tine ce se întâmplă? Didina devenea şi mai 
palidă, şi mai pierdută. „Aşa ai fost tu întotdeauna, Ştefane, 
n-ai ştiut niciodată pe ce lume eşti. Mergeai pe drum, 
trecea omul pe lângă tine şi nici nu-l vedeai.” 

Aici Didina lui Aristide îşi clătinase capul şi zâmbise. Ar fi 
vrut să zâmbească a bunătate, însă o mare părere de rău, o 
tristeţe galbenă şi dulce i se întinsese pe tot chipul. Te 
pomeneşti, Didino, că am trecut pe lângă tine şi nu te-am 
băgat în seamă? Fata nu-i răspunse. Întinse numai mâna şi 
începu să-i învârtă un nasture de le pardesiu. „De câte ori, 
Ştefane ...Eu te strigam şi tu nu mă auzeai. Unii din sat de 
la noi te strigau cu răutate, îşi băteau joc de tine şi te 
înjurau. Eu am ştiut însă că tu mergi aşa pe lume, fără să 
ştii de tine, cufundat în gândurile tale, pentru că ţie ţi-a dat 
Dumnezeu un dar, care este numai al tău. Şi tu te gândeşti 
la lucrul acesta pe care ţi l-a dat Dumnezeu şi nu ştii de 
tine.” 

Spunându-i lucrurile acestea Didina îşi apropiase pieptul şi 
faţa atât de mult de el, încât în momentul următor Ştefan 
Paul simţi în nări ameţindul, mireasma tare de fân cosit şi 
de flori de câmp a părului Didinei. Da de când eşti tu aşa 
deşteaptă, fă, Didino? o persiflă el, mai mult ca să-şi vină în 
fire. „De mult, măi Ştefane, da dacă tu n-ai vrut să vezi cu 
dat neam,” vorbi ea repezit, privindu-l în ochi, deşi acum iar 
devenise palidă. 


Avea ea ceva, vorbea de parcă i-ar fi fost frică de ceva. 
Când termină se aşternu lin liniştea. 

O linişte vastă, ca un câmp de toamnă despuiat de 
podoabele lui. O linişte mirosind a pădure, a coceni şi a 
dovleci, a depărtare şi a pustiu. 

Didina îşi îngustă ochii şi respiră adânc. „Rău ai făcut, măi 
Ştefane, că nai văzut,” vorbi ea cu năduf, ca şi cum ar fi fost 
supărată pe el. Respira adânc şi pieptul i se umfla atât de 
mult încât colinele sânilor atinseră pardesiul lui. „Dacă te-ai 
fi uitat, Ştefane, ai fi văzut că ţin la tine, mă! În Liceu am 
fost îndrăgostită de tine, mă Ştefane, da tu, al naibii, te 
ţineai mare, umblai cu capul în sac.” Ştefan îi ţinu privirea 
simțind că ameţeşte. 

Didina îl privea mândră. Obrajii îi ardeau acum ca focul. 
Ca şi cum ar fi vrut să-i spună în faţă: „da, mă, da, ăsta e 
adevărul, da dacă tu eşti prost! 

În loc să-mi spui tu că ţii la mine şi că-ţi sunt dragă, lasă 
că-ţi spun eu.” 

Şi îi spuse, aşa roşie ca mărul cum era, tremurând toată şi 
privindu-l în ochi. „Ştefane, eu te iubesc de mult, mă. Eu ţin 
demult la tine, dar tu n-ai văzut, şi dacă eu nu-ţi spuneam 
ţie acum, tu n-ai fi văzut niciodată, şi cine ştie când ne-ar 
mai fi adunat soarta.” 

Spunând cuvintele acestea, Didina se aplecă înainte şi îşi 
lipi capul de pieptul lui. Cum avea pardesiul desfăcut, 
Didina îşi lipise obrazul de cămaşa tânărului. Ştefan îi simţi 
căldura trupului ca pe un căuş pe care-l avea acolo în 
dreptul inimii. Mireasma de sulfină şi de flori de câmp a 
părului Didinei îl ameţi şi mai mult. „la-mă în braţe, 
Ştefane, ia-mă în braţe, dragule,” şopti ea, strângându-se la 
pieptul lui. Îi desfăcuse nasturele de la haină şi acum îl 
cuprinsese cu braţele. Tremura cu adevărat, ca şi cum ar fi 
fost o frunză, şi se strângea toată la pieptul lui, caldă, 
arzând, mirosind a flori proaspete şi aspre, de câmp. Ştefan 
Paul îşi întinse şi el mâinile, cuprinzând-o peste umeri, mai 
mult ca să nu stea de lemn Tănase, situaţie nefirească. 


Rămăsese uimit de moliciunea umerilor Didinei. Fata îşi 
ridică vioaie faţa şi îl privi mândră în ochi. 

Apoi îl sărută pe obraz şi iar îşi lăsă capul la pieptul lui, 
strângându-se şi mai mult în el. Cât să fi rămas astfel? Îl 
ameţea mirosul de flori de câmp al părului ei. Se trezi când 
Didina îl privea de jos în sus cu ochii ei buni, uimiţi şi 
ruşinaţi, aşteptând. Se simţea prost. Parcă ochii ei plini de 
bunătate îi ţineau sufletul în palme, iar el nu putea să 
accepte lucrul acesta, pentru că numai cu o lună în urmă o 
iubea pe Luki. 

Chiar dacă aceasta îl părăsise, el tot o mai iubea (Doamne, 
cât de clar vedea lucrul acesta acum!), iar copila aceasta 
venea acum să-i dăruiască dragostea ei şi sufletul ei curat, 
şi el n-avea voie să-şi bată joc de puritatea ei şi de credinţa 
ei în el. Didino, se pomeni vorbind, şi se trase un pas înapoi. 
Ea nu-i dădu drumul, îl inu în braţele ei, şi când el se trase 
înapoi, ea fu cât pe-aici să cadă, astfel că trebui s-o prindă 
cu amândouă mâinile şi s-o ţină zdravăn. Acum se lipise iar 
de pieptul lui. Îi simţea inima bătând ca şi cum ar fi fost un 
foc viu care clipeşte. Didina nu rămase mult în poziţia 
aceasta. După ce îi ascultase cum îi bate lui inima îl privi iar 
în faţă. Chipul i se umflase uşor, iar genele îi crescuseră 
mari. „Degeaba te fereşti, Ştefane,” vorbi ea, învăluindu-l 
şegalnic, cu dragoste. „Dacă soarta noastră este să fim 
împreună, nici dracu nu ne poate despărţi. Să-ţi intre bine 
în cap adevărul ăsta.” 

Didina se desprinsese de el, rămăsese parcă undeva în 
urmă, de unde îl privea cu o tristeţe caldă. „Hai, mă, fir-ai al 
naibi”, izbucni ea zâmbindu-i, „altul să fi fost în locul tău m- 
ar fi strâns în braţe şi m-ar fi pupat de m-ar fi rupt.” Ştefan 
Paul se pomeni şi el zâmbind, el se fâstâcise şi se 
comportase ca o fată neîndemânatică, pe când ea îi zâmbea, 
iată, într-un fel ciudat, învăluindu-l cu dragoste. „Altul m-ar 
fi pus jos şi m-ar fi iubit de nu m-aş fi văzut, dacă eu l-aş fi 
luat în braţe şi i-aş fi mărturisit că-l iubesc.” 


O privea şi nu se mai sătura de chipul ei, de parcă ar fi fost 
de miere. Ce spui, mă, Didino, îi răspunse şi el, privind-o 
gata să izbucnească în râs. Adică vreai să zici că mă iubeşti 
pe mine şi că tu ai fost mai curajoasă decât mine. Însă vreau 
eu să aflu dacă tu ştii ce e aia dragoste, ce înseamnă să 
iubeşti, şi cu ce se mănâncă? Şi aş mai vrea să mai ştiu dacă 
tu îţi dai seama că ceea ce ai făcut tu acum, în afara cazului 
când te joci, sau vreai să-ţi baţi joc de mine, este un lucru 
foarte mare şi foarte grav. Didina îşi îngustă ochii ca şi cum 
ar fi spus, „adică ce vrea băiatul ăsta să spună, ia să mă uit 
eu cu mai multă atenţie la el. 

„Adică ce vreai să spui, Ştefane,” să zici, că numai tu ai 
cap ca să gândeşti şi să înţelegi ce înseamnă a fi fată şi a 
ţine la un băiat, când şi cea mai proastă şi mototoală fată de 
pe lumea asta ştie ce înseamnă lucrul ăsta? Şi în al doilea 
rând, Ştefane, se sumeţi ea în continuare, crezi că eu nu mi- 
am dat seama că dacă nu-ţi spun eu că ţin la tine, aşa cum 
eşti tu timid, tu n-o să-mi spui niciodată, şi în cazul ăsta noi 
o să ne pierdem unul pe altul? Şi apoi dacă eu ţi-am spus că 
ţin la tine, am ştiut eu de ce am făcut-o, ori tu crezi că de-a 
surda şi degeaba ne-a adunat Dumnezeu acum pe acelaşi 
drum, tu venind de la Odessa, şi eu nemaimergând la Liceu, 
la Pălămida? Tu nu vezi că aici este mâna lui Dumnezeu, ori 
tu nai atâta minte ca să pricepi lucrul acesta?” Didina se 
opri brusc, uimită chiar ea de curajul pe care-l avusese. 
Obosise, însă ochii ei rămăseseră mari şi frumoşi, ca şi cum 
nu s-ar mai fi săturat să se mire. Măi, da ce-ţi mai merge 
gura, fa, Didino! Şi de ce nu mai mergi tu la Liceu? „De aia, 
ca să se mire proştii şi să întrebe deştepţii”, râse Didina, 
pentru că dacă pleacă Tache pe front, să aibă taica de 
ajutor pe cineva, şi apoi, de ce să mai cheltuiască bani cu 
mine, când sunt deşteaptă şi pot să-mi dau examenele în 
particular.” 

Terminând, Didina chicoti fericită, adică vezi bine că nu 
sunt o proastă, sunt foarte deşteaptă, dacă pot eu să fac 
isprava asta, aşa că vezi cu cine stai de vorbă. În loc să râdă 


şi el, cum s-ar fi aşteptat Didina, Ştefan rămase trist, 
gânditor. Şi cât ţi-ar trebui, Didino, ca să stai la gazdă? Mai 
mult de o mie nu-ţi trebuie pe an. Uite, îţi dau eu banii 
ăştia, numai să nu pierzi Liceul. Acum veni rândul Didinei 
să-l privească serioasă. „Păi, ai tu, mă, Ştefane, bani să-mi 
dai mie? Poate nici ţie nu-ţi ajunge să plăteşti gazda şi 
mâncarea, numai dacă nu te-o ţine vreo cucoană, aşa că 
vrea ea gratis.” 

Adică Didina îl punea la încercare şi îl lua peste picior. 
Tânărul ziarist scoase teancul de bani din buzunar. În 
momentul în care stătea cu ei în mână se roşi, pentru că îşi 
dădu seama că fără să vrea făcuse gestul ăsta pentru a o da 
gata pe Didina, adică să-i arate el că nu este fitecine pe 
lumea asta şi în satul lor. Didina făcu iar ochii mari, şi 
Doamne, ce ochi frumoşi avea, cu genele ei lungi şi 
mătăsoase, de data asta rămânând serioasă. „Lasă, mă, 
Ştefane, că are taica bani, tu ştii că noi nu suntem oameni 
săraci, ba o dată taica s-a gândit la voi, să vă ajute cu bani.” 
Apoi veselă, schimbând vorba, „Şi ce faci tu, Ştefane, cu 
atâţia bani? Să vii să-i dai lu nea Parizianu.” Didina rosti 
cuvântul acesta cu un fel de respect, ca şi cum ar fi spus 
tata socru, „Că dacă-i ţii la tine, te scapi o dată la restaurant 
cu femeile alea, cum au păţit băieţii lu' nea Ilie Moromete, 
şi în cazul ăsta e păcat de bani.” 

Abia acum al lui Parizianu îşi dădu capul pe spate şi râse 
cu poftă, cu râsul ăla al lui pe care nu-l mai avea nimeni, ca 
şi cum ar fi fost o apă limpede care tresaltă peste pietre. 
He, he, he, mă, Didino, mă, bine că te găsişi tu pe lumea 
asta să-mi porţi de grijă, că dacă nu erai tu, cine ştie ce mi 
se întâmpla, aş fi ajuns vai de capul meu, m-ar fi adunat 
lumea de prin şanţuri. Ştefan se opri brusc, şi tot aşa dintr- 
o dată, întoarse capul ca şi cum n-ar mai fi văzut-o pe 
Didina, aceasta n-ar mai fost lângă el, şi el ar fi fost singur, 
uşor îngrijorat. 

Printre arborii pădurii se vedea departe lumina sângerie a 
soarelui care apunea. Hai, mă, Didino, că ne apucă noaptea, 


făcu el şi o luă încet spre căruţă. Puse piciorul pe osia 
căruţei şi dintr-o mişcare se aşeză pe ladă. Didina mai 
întârzie mângâind caii pe bot. „Aţi mâncat, mă, zmeilor, sau 
aţi stat ca nişte proşti? După cum văd eu, mai mult v-aţi 
uitat la noi, cum m-a pupat Ştefan, de-a obosit, parcă ar fi 
tras în jug.” Apoi, fără să se grăbească, Didina se întoarse 
cu faţa câtre pădure să vadă şi ea soarele. Razele roşii ale 
apusului se frângeau triste lovindu-se de tulpinile îndoite 
ale tufanilor. Nu întârzie mult, veni şi se urcă pe ladă. 

Trase de hăţuri să dea puţin căruţa înapoi, „di, di, 
murgule, hai, căluţii mei”, îi îndemnă ea, după care îi atinse 
uşor cu biciuşca. În tot acest timp Ştefan o privise cu 
atenţie, rămânând în el cu o părere de rău, că Didina, 
cealaltă, fetiţa şi fata care fusese, rămăseseră în urmă, 
pentru că Didina pe care o întâlnise acum devenise dintr-o 
dată matură şi bărbătoasă. Cu o femeie ca asta ar fi putut 
să trăiască, stând la Bucureşti, şi lăsând-o pe ea acasă să se 
ocupe de pământ, să tocmească oamenii să-l muncească. 

Ştefan Paul se pomeni zâmbind. 

Ar fi o idee. Tot este el Aristide bogat. La urma urmelor, 
Aristide este atât de bogat că el la Bucureşti ar putea să 
aibă ziarul lui. l-ar trebui la început un capital cu care să 
pornească la drum. Furat de gânduri Ştefan nici nu observă 
că Didina se abătuse din drumul principal, care tăia pe la 
unul din capete pădurea Cotigioaia, şi acum o apucase pe 
un drum lăturalnic, către valea Găiculesei. Fusese o dată, 
cu ani în urmă, în valea Găiculesei, unde îşi făceau vulpile 
vizuinile. Pădurea se îndesise, arborii erau mai groşi şi mai 
stufoşi, şi pădurea părea scufundată în înserare. Păi încotro 
mergem, fă, Didino? o întrebă el. Didina nu-i răspunse, 
părea concentrată, avea chipul întunecat de o tristeţe 
ciudată. 

Nu după mult timp ieşi de pe cărare şi băgă căruţa printre 
stejari. 

„Coboară, Ştefane” o auzi Ştefan Paul, ca şi cum şi-ar fi 
spus ei şi nu altuia. Luă pătura care acoperea fânul şi se 


dădu jos. Le puse cailor un braţ de fân înainte iar ea merse 
mai încolo şi întinse pătura. Se aşeză pe ea şi acum aştepta. 

Ştefan se dădu jos din căruţă, fără să se grăbescă. Îi 
plăceau liniştea şi pacea pădurii, ca şi cum copacii ar fi fost 
pe jumătate scufundaţi în somn. Pacea pădurii semăna cu o 
apă călduţă, mitică, maternă. Când şi când se auzea câte-un 
fâlfâit de aripi sau crengi rupte în frunzişul pădurii. Când se 
întoarse, o văzu pe Didina cum stătea pe pătură într-un fel 
ciudat, ca şi cum ar fi stat în genunchi. „Ştefane, de ce mă 
chinuieşti?” o auzi când se apropie de ea. Ochii îi rămaseră 
parcă lipiţi de umerii ei şi de chipul ei pământiu, răspândind 
o lumină de candelă. Tremura şi pe faţa ei era o spaimă şi o 
milă pe care el, ca om, nu le mai văzuse niciodată. „Stai jos, 
Ştefane,” o auzi. Şi el se aşeză întradevăr în faţa ei. 

Didino ce ai, tu tremuri! Fata îl privi în ochi cu o milă 
sfâşietoare. 

„Ştefane, eu ţin la tine demult, şi noi nu ne-am întâlnit aşa 
singuri, ca acum, niciodată în viaţa noastră. Ştefane, izbucni 
glasul catifelat din pieptul ei, eu nu ştiu ce se va întâmpla cu 
mine în viaţă, eu atâta ştiu că tu îmi eşti drag, că mă 
gândesc cu drag la tine, şi cu altcineva eu nu aş vrea în 
ruptul capului să mă mărit. De aceea te rog acum, Ştefane, 
că suntem singuri, să fiu a ta, şi să mă faci femeie. Că după 
aia o să ne fie mai uşor.” Ştefan Paul rămase un timp 
nemişcat, uluit şi fascinat de chipul transfigurat al Didinei. 
Putea el s-o mai ia acum în râs, când ea tremura ca varga în 
faţa lui? Sau putea el să n-o creadă? Se pomeni, nici el nu-şi 
dădu seama cum se întâmplă lucrul acesta, că-i luă obrajii 
în palme. Îi ardeau ca focul răspândind lumina aceea 
galbenă, ciudată. Apoi brusc, ca şi cum ar fi avut în minte o 
fereastră pe care o deschide vântul deodată, văzu foarte 
limpede în faţa ochilor că de aceea îl dăduse doctorul 
Spurcaciu afară din casa lui Luki, tocmai pentru că Luki nu 
era a lui. 

A lui era Didina lui Aristide, vecinul lor foarte bogat în 
comparaţie cu al lu' Parizianu, a cărui curte, plină de 


şoproane şi de acareturi, înconjura trei sferturi din curtea 
lor. Didina fusese prima fată de care se îndrăgostise în viaţa 
lui. El avea şase sau şapte ani, mergea în fundul grădinii 
unde aveau un vişin şi unde maică-sa punea răzoarele de 
ceapă, şi se lipea de gard ca să se uite prin rostul gardului 
în curtea lui Aristide, plină de acareturi, de curcani, de 
gâşte şi orătănii, ţinute într-un ţarc, dar şi de vişini, de duzi 
şi corcoduşi. Stând el aşa lipit de gard şi uitându-se în 
ograda lui Aristide, care i se părea, nu ştiu de ce, fabuloasă, 
văzuse o fetiţă într-o rochiţă roşie, cu volănaşe albe, parcă 
ar fi fost o lalea mai mare întoarsă cu gura în jos. Laleaua 
umbla pe potecuţă ca şi cum ar fi plutit pe deasupra 
pământului cu nişte fundiţe roşii în cap ca nişte foi de varză. 
Înţelesese că este vorba de fetiţa lui Aristide, cea mică, 
atâta minte avea şi el în cap, însă imaginea aceasta a unui 
copil care semăna cu o lalea imensă, cu fundiţe atât de 
mari, i se părea fantastică, uluitoare. Ca în basme. 

Ea, această imagine, îl fascinase mult timp. Când o văzuse 
pe Didina la şcoală în clasa întâi, intrând pe poarta şcolii, cu 
traista ei vărgată, făcută de maică-sa din dimie, cu ciucuri 
pe margini ca să fie mai frumoasă, holbase ochii mari la ea, 
nevenindu-i să creadă că asta era Didina lui Aristide, care 
semăna acum cu toate fetele care veneau la şcoală. În 
pauză o căutase cu ochii prin curtea şcolii. Avea în suflet o 
teamă galbenă ca huma. A dat cu ochii de ea în colţul 
dinspre drum, sub gutui. Stătea cu părul ei bălai, adunat în 
cozi, cu chipul spălăcit şi se uita ca atunci când nu te 
gândeşti la nimic. Parcă i se rupea sufletul de mila ei. O aşa 
decădere nici nu se putea închipui. 

Adică ea decăzuse de la condiţia ei de zână, de creatură 
fabuloasă, devenind acum fetiţa asta pricăjită. Ştefan Paul 
tresări. Îi luase obrajii în palme şi obrajii îl ardeau ca un foc 
nevăzut, germinativ, umed şi catifelat, care venea din 
adânc. 

„Ştefane, şopti Didina, eu la tine ţin, pe tine te iubesc, să 
ştii că dacă e să mă mărit cu altul mai bine mă omor.” El 


ridicase ochii şi-şi lăsase privirile să i se piardă în înserarea 
albastră care învăluia pădurea pe dinăuntru. Mă, Didino, se 
auzi vorbind ca un bătrân sfătos, ce zici tu e un lucru foarte 
mare, dragostea şi căsătoria sunt cele mai importante 
lucruri în viaţa omului. Eu zic să nu ne grăbim. Hai să 
mergem acum acasă şi om vedea în zilele următoare ce 
avem de făcut. O sărutase fără să-şi dea seama pe obrazul 
cald şi catifelat ca o piersică. Didina îşi ridicase capul, 
mişcându-l înainte. „Ştefane, să nu-ţi fie frică. Auzi, Ştefane, 
eu trebuie să fiu a ta, iar tu n-ai voie să dai înapoi. Dacă dai 
înapoi înseamnă că eşti un om de nimic, şi eu n-o să pot să 
am nici un respect faţă de tine toată viaţa.” 

Ultimele cuvinte Didina le rostise repede şi apăsat. Ştefan 
tresări. O pasăre de noapte se prăbuşise prin rămurişul 
unui stejar, căci i se auziseră aripile bătând în gol, disperat. 
Se lăsase o înserare caldă şi grea. Mirosea a pădure, a 
toamnă şi a rădăcini. Şi mai mirosea a ceva. Ştefan trase 
adânc aerul în piept, mirosea a istorie, a sute de ani şi sute 
de generaţii care se trecuseră pe acest pământ, şi sufletul 
lor urca la suprafaţă. Era ceva tulburător, profund, material 
şi totodată inefabil. Oare câţi oameni simţiseră ce simţise el 
acum în momentul acesta? Respiră a doua oară adânc, 
aerul pe care-l trăsese în piept, înserarea care intra în 
pământ, parcă îl hrăneau, îl luminau pe dinăuntru. 

Dar era o altfel de lumină, era ceva sacru, nemărginit, 
dureros şi în acelaşi timp înălţător. „Ştefane, auzi glasul 
Didinei, Stefane, tare mi-e teamă că tu n-ai înţeles nimic şi 
nu poţi să înţelegi din ceea ce am făcut eu astăzi pentru 
tine! Şi în cazul acesta chiar nu mai e cazul să-mi pierd 
timpul cu tine.” Cuvintele dureroase ale fetei îi 
pătrunseseră în auz, de parcă în locul urechii ar fi avut o 
rană şi cineva turnase ulei în rana asta. 

„Hai să mergem, Ştefane, spuse Didina hotărâtă. Hai să 
mergem, Ştefane, că luna răsare mai încolo, şi nu mai 
putem să ieşim din pădure.” 


Didina se îndepărtă. O auzi vorbind cu caii, pregătindu-i 
de plecare. Îşi simţi capul greu, şi aşa cum stătea în 
genunchi, avu un moment când se simţi ca un condamnat la 
moarte. Se scutură repede, clătinându-şi întâi capul, apoi 
ridicându-se ca un om beat în picioare. O luă înspre căruţă. 

Acum avea sufletul amar, şi totuşi din adâncul fiinţei lui 
urca un sentiment, un fel de geană de lumină care avea să-l 
salveze în viaţă. 

Adică de ce să n-o ia pe Didina de soţie? Şi asta nu pentru 
că ar avea viaţa asigurată şi ar putea el să se dedice 
scrisului, pentru că, de ce să nu o recunoască, în adâncul lui 
acesta era visul său secret, să ajungă scriitor. Dar nu pentru 
asta, întrebarea trebuia pusă altfel, dacă o să mai găsească 
el în viaţa lui o fată ca Didina? Dar cum era Didina? Aici îi 
veni să-şi dea capul pe spate şi să râdă, cum avea el 
obiceiul. I se păru brusc că dacă ar fi râs acum în pădure ar 
fi fost ca şi cum ar fi râs într-o biserică, ar fi fost un 
sacrilegiu. Numai un nebun sau un prost ar fi putut să facă 
lucrul ăsta, ori el nu era nebun. Era un biet copil de ţăran, 
cu sufletul bun, care trăise până mai de curând ca într-o 
gogoaşă, ca şi cum mulţi ani ar fi trăit în somn şi acum el 
deschidea ochii mari şi rămânea uimit de viaţa asta a 
oamenilor şi de alcătuirea ciudată a lumii. Mai ales că acum 
venise după aceste două întâmplări din viaţa lui care-l 
năuciseră, cea cu distrugerea bateriei de artilerie, şi 
momentul acela când doctorul Spurcaciu îl dăduse afară din 
casa lui Luki. 

În minte parcă i se deschiseră brusc două drumuri, acum 
înţelese el foarte bine de ce fusese el năuc după ce plecase 
din case lui Niki Dumitrescu. Nu-l durea pe elcă îl jignise 
prostul ăla de Spurcaciu, pentru că numai un prost se putea 
purta aşa, ci pentru că o pierduse pe Luki definitiv. Atunci în 
momentul acela, acolo în subconştientul lui, se produsese 
definitiv despărţirea de fata pe care o iubise atât de mult. 
Asta este, şi iată că gândul acesta abia acum, în seara asta 
şi în pădurea asta ieşise la suprafaţă. De aia era el acum 


paralizat, pentru că aşa era el acum în aceste momente, un 
paralizat, un om beat. Da de ce era el beat în momentul 
ăsta? Beat de existenţă. Exact, acesta era cuvântul cel mai 
bun, beat, năuc de existenţă. Pentru că după ce fusese 
doborât la pământ de lovitura dată de Luki şi de Spurcaciu 
(ca şi cum s-ar fi vorbit în lipsa lui să-i dea lovitura asta), 
acum primise o altă lovitură, fata asta venise şi i se 
aruncase în braţe spunându-i că-l iubeşte, că ea numai cu el 
vrea să se mărite. 

Bine, bine, că îl iubeşte este posibil, pentru că o văzuse şi 
acolo, la Pălămida, cum nu se mai dezlipea de el, dar de ce 
să vină ea atât de disperată către el, că „mă, Ştefane, tu n- 
ai văzut că eu te iubesc, că, hai, să facem dragoste, că nu 
ştiu ce se întâmplă cu mine.” În momentul acela se lovi cu 
palma peste frunte (dar nu pentru că aşa vrusese el, nu, el 
nici nu-şi dăduse seama de lucrul acesta, ci mâna singură, 
independent de el, îl lovise peste frunte, ca să-l trezească la 
realitate), ai, Doamne, păi asta era! Nu zisese Didina că ea 
nu ştie ce se întâmplă cu ea, a simţit că trebuie să facă 
gestul acesta, adică ea ca femeie să vină la el, ca la un 
bărbat, şi să-i spună, cum a putut şi ea, „măi, omule, noi 
acum, în momentul ăsta al vieţii noastre trebuie să facem 
lucrul acesta, adică eu să vin la tine şi să-ţi spun, măi, 
Ştefane, că te iubesc, tu pune mâna şi hai să ne iubim, că 
dacă pierdem momentul ăsta acum, noi pierdem viaţa, ni se 
duce viaţa. Că de ce crezi tu că ne-a întâlnit Dumnezeu, eu 
venind de la Pălămida cu căruţa şi tu venind tocmai de la 
Odessa?” 

Aha, deci, asta era, îşi spuse el, însă îşi dădea seama că de 
fapt gemuse, trăia şi ea, biata Didina, ca şi el, năuceala asta. 
Era beată şi năucă de existenţă, asta era. Aici Ştefan Paul îşi 
dădu capul pe spate, dar nu mai râse în cascade, aşa cum 
sare apa limpede de izvor peste pietre, nu, îşi luă capul în 
palme şi îşi apăsă tâmplele până văzu un ocean de roşu în 
faţa ochilor. În momentul următor nu-şi mai dădu seama ce 
se întâmpla cu el. Până îşi reveni era în genunchi. Didina 


era deasupra lui, încerca să-l ridice de subţiori. „Ştefane, ce 
ai, mă, Ştefane? Poate ai fost rănit acolo pe front şi-ţi e rău. 
Hai mă, Ştefane, spune-mi nu mă lăsa aşa! 

Că dacă aşa mi-a fost mie soarta să vină băiatul pe care-l 
iubesc tocmai de la Odessa şi să moară aici, în pădurea 
Cotigioaia, în braţele mele, eu înţeleg lucrul acesta, dar 
atunci sunt cea mai nenorocită femeie de pe lumea asta!” 

Ştefan Paul simţi nevoia să respire adânc. Didina se jeluia 
săraca vorbind de una singură, „că ai fi având ceva, mă, 
Ştefane, şi în cazul acesta e mai bine să te odihneşti, sau să 
aduc pătura să te întinzi.” 

Aproape că-i veni să râdă. Oricum îi era milă de Didina. 
Zău că aşa ar trebui, Didino, să întinzi pătura, şi cum tot 
vrei tu să facem treaba asta, să te pun jos şi să te iubesc 
până mâine dimineaţă. Să te iubesc să te rup, să te înveţi 
minte! „De ce vorbeşti aşa, Ştefane? se sumeţi ea înaintea 
lui. 

Ce-ai avut de-ai căzut jos, Ştefane, pentru că te-am văzut 
bine, te-ai lăsat întâi jos ca şi cum te rugai şi de-odată ai 
căzut.” 

O vedea bine prin înserarea albastră, plină de sfinţenie, a 
pădurii. De ce se găsea el cu fata asta acum, noaptea în 
pădurea Cotigioaia, şi de ce se legase ea de el? Şi uite, îi 
aţinuse calea şi nu-l lăsase nici acasă să ajungă. „Nu ştiu, 
Ştefane, poate sunt eu proastă, n-am ştiut cum să vorbesc 
cu tine, şi în loc să-ţi spun ce am vrut să-ţi spun, o fi ieşit 
altceva. Da eu am crezut că tu eşti băiat deştept şi ai 
înţeles.” Îi vedea linia tâmplei şi a bărbiei şi obrazul delicat 
pe care cădea lumina de alabastru a înserării, făcând-o să 
pară o zână sau o ielă de frumoasă. 

Auzi, Didino, o luă el la rost, drept cine mă iei tu pe mine? 
Şi ce făceai, fă, dacă eu eram unul din ăia care atât 
aşteaptă, să prindă o fată singură sau o femeie, s-o 
încoţopenească şi să profite de ea? Să-şi bată joc de ea 

? Ei, ce te făceai? Chipul Didinei se lăţi într-un zâmbet 
straniu, făcând-o chiar să semene cu o ielă. „Prost eşti, mă, 


Ştefane, mă! Se vede că eşti măi prost decât mine. O să-ţi 
răspund la întrebarea asta mâine. Pentru ceai zis te iert, că 
ţin la tine şi te ştiu om bun. Îţi răspund numai atât: păi dacă 
erai din ăia de care zici, crezi tu că măi stăteam eu de vorbă 
cu tine 

? Te mai luam eu în căruţă? Vai de capul tău, dădeam bice 
cailor şi nici nu te cunoşteam.” 

Aici Didina îşi lăsase capul la pieptul lui şi-l cuprinsese cu 
braţele, iar el îi simţi din nou mireasma aceea de iasomie şi 
de flori de câmp cum îl ameţeşte. Ete, te, fa Didino, ce 
deşteaptă eşti, se pomeni tachinând-o, iar braţele lui 
puternice de bărbat tânăr o strânseră cât putură, că oasele 
fetei se auziră pârâind. „Să nu mă rupi, Ştefane,”, îi zise 
Didina bucuroasă, după ce icni. Păi da, să te plătesc după 
aia ca pe a bună! 

Didina nu râse, sau să fi zis ceva, rămase numai cu chipul 
ei, poleit de înserarea albastră, în sus, cu ochii umezi şi 
rugători. El se aplecase tremurând şi-i căutase buzele, apoi 
după ce gurile lor se întâlniseră, rămăseseră încleştate. 
Abia după mult timp, când el simţise că nu mai are aer, 
Didina se smulse din braţele lui. „S$tefane, mă omori!” 
gemuse încet. 

Te omor, Didino, te omor, n-ai vrut tu aşa? O luase din nou 
în braţe, o strânsese până gemuse, apoi o frânsese de mijloc 
până când simţi să se topeşte în braţele lui şi se aplecase 
peste ea. Nu-i mai căută gura, o sărută pe gât, apoiurcă 
înspre umeri, pentru că bluza sau cămaşa fetei nu-l lăsa să 
coboare mai jos. Nu se prăbuşi peste ea, deşi gândul acesta 
îi trecu prin minte, o îndreptă şi o ţinu lipită de el. 

O strângea în braţe uimit de cât de gingaş şi de moale 
poate să fie trupul unei fete. Era ca şi cum moliciunea 
nesfârşită a trupului femeiesc îl îmbăta şi îi da totodată o 
forţă imensă. O superioritate uimitoare, pe care el n-o mai 
întâlnise niciodată. Adică ar fi putut să facă acum orice ar fi 
vrut cu ea, cu Didina, fata vecinului lor, care în comparaţie 
cu ei era foarte bogat. Ar fi putut s-o strângă atât de tare 


încât s-o storfocească, să nu se mai aleagă nimic din ea, dar 
nu. Nimic nu va face din toate astea. 

Nici măcar nu se va mai bucura mult de dulceaţa braţelor 
şi a trupului lui de bărbat de a ţine în braţe gingaşa carne 
femeiască. Aşa că se pomeni scuturându-şi capul, cel puţin 
acesta fu sensul gândului care se înălța în momentul acesta 
în fiinţa lui. 

Didino, o strigă el, dar fata nu păru să-l audă. Răsufla greu 
ca o vietate umedă cuibărită la pieptul lui. Didino, eu te-am 
înţeles perfect, acum aş vrea să mă înţelegi şi tu pe mine. 
Nu vorbise tare, şi totuşi Didina trebuie să fi fost foarte 
sigură pe ea căci în momentul următor îşi ridicase faţa 
poleită de albăstreala întunericului. „Bine, Ştefane, dacă 
zici tu că m-ai înţeles este bine! Eu am încredere în tine. 
Atunci hai să mergem.” Didina se desprinse alunecând din 
braţele lui şi o luă înainte. 

„Hai, Ştefane,” îl chemă ea, ca şi cum el ar fi fost 
dintotdeauna bărbatul ei. Adică glasul ei avusese în el o 
căldură şi o inflexiune care spuneau exact lucrul acesta. 
Veni în urma ei şi se urcă pe ladă. Didina trase uşor de 
hăţuri. „Dii, Murgule,” şopti ea. Caii, ca şi cum ar fi înţeles 
perfect, o luară pe drumeagul pe care veniseră. Şi dacă o să 
ne rătăcim, Didino, or să ştie ei caii pe unde s-o ia? Să nu 
dea cu oiştea în vreun stejar! „Cu mine n-o să te rătăceşti 
niciodată în viaţă, Ştefane,” îi răspunse fata. 

Până când ieşiră din pădurea Cotigioaia Didina îi lăsă pe 
cai în seama lor. Adică pe întunericul din pădure ei ştiau cel 
mai bine drumul. 

Şi într-adevăr, se lăsase în pădure un întuneric negru, 
albastru-oţelit, ai fi zis că te afli pe fundul unui ocean. Dar şi 
când ieşiră din pădure, întunecimea era adâncă, numai că 
nu mai avea culoarea aceea albăstrie telurică. „Di, 
murgule,” murmură Didina, mai mult ca pentru ea, căci caii 
mergeau încet, cu grijă, ca şi cum ar fi pipăit pământul. 
Dinspre Dunăre şi dinspre mare curgea peste câmpie o 
boare caldă, mirosind parcă a bălți şi a pământ umed. 


Când drumul începu să coboare înţeleseseră amândoi că 
erau aproape de sat, aveau să treacă pârâul, care nu era 
decât un fir de apă ce se vărsa mai la vale în gârlă. Didina 
îşi strecură mâna pe sub pardesiul lui Ştefan Paul şi-l 
cuprinse pe după mijloc lăsându-şi capul pe umărul lui. 

Băiatul o cuprinse şi el pe după gât. Când ajunseră în 
dreptul pârâiaşului caii se opriră să bea apă. Nu prea aveau 
ce bea, de aceea începură să fornăie. „Dii, bălţaţilor, trase 
de hăţuri Didina, haideţi că ajungeţi în curând acasă.” Şi- 
ntr-adevăr caii o înţeleseră pentru că puseră piepturile în 
hamuri şi urcară costişa care da drept în buza satului. 
Frumoasă noapte, Didino, tu ai avut dreptate, parcă-ţi simţi 
destinul cum te oblojeşte. 

Caii trăgeau căruţa uşor, ca şi cum ar fi fost o jucărie. 
„Oho, hoo, frumuseţea nopţii acesteia de acum încolo 
începe, Ştefane, şopti fata cu răsuflarea fierbinte. Peste un 
ceas, cam aşa, o să răsară o lună, să mă aştepţi la poarta 
grădinii, în dreptul nucului, auzi! Şi până dimineaţă om sta 
de vorbă.” N-a mai trecut mult şi au ajuns în sat. La unele 
case se mai vedeau lămpile în ferestre, cele mai multe însă 
visau scufundate în somn. 

Cine ştie la ce se gândeau ele, casele ţăranilor din Siliştea 
Gumeşti, în noaptea aceea caldă de octombrie a anului 
1941, când armata ţării tocmai eliberase pământul 
strămoşesc al Basarabiei, aflat de un an şi mai bine sub 
cizma bolşevică. „Irrr!” trase Didina de hăţuri, mai mult să 
se audă pe ea decât ar fi fost nevoie, căci caii opriseră 
singuri în faţa porţii. „Să nu uiţi, Ştefane, îi şopti fata, peste 
un ceas aşteaptă-mă la poarta din fundul grădinii, auzi! Vezi 
să nu adormi şi să uiţi, că mă faci de râs!” 

Îl sărută în fugă şi sări jos. Tot ea îi căută geamantanul în 
căruţă, i-l dădu, şi mai şopti o dată, „să nu uiţi, auzi, că n-am 
să te iert niciodată. 

Hai du-te, să nu afle taica.” O auzi în urma lui pe Didina 
deschizând porţile. Vorbea cu murgii ei: „hai, Murgule, hai, 
mai aveţi oleacă de răbdare până băgăm căruţa în curte, şi 


apoi vă dau apă şi de mâncare.” Ai lui se culcaseră. La ei 
lampa era stinsă. Casa îl aştepta şi ea, cel puţin aceasta fu 
impresia lui, deşi se afla cufundată în somn, cu pleoapele 
căzute. Dar parcă nu se bucura cum se bucuraseră peronul 
şi pământurile de la Balaci, când îl văzuseră. Simţi o 
strângere de inimă şi un gol în stomac. Rămase o clipă în 
faţa porţii: i se părea, sau auzea în momentul acela golul 
din satul lui. Nu plecase aşa demult şi iată, în burta satului 
Siliştea Gumeşti se instalase un gol adânc şi mare. 

Dinspre uliţa lui Storopete se ridică lătratul rar şi gros al 
unui câine bătrân, şi golul acesta care cuprinsese satul se 
lăţi şi mai mult. Ca şi cum câinele ăsta, care se cunoştea 
după hămăitul lui că este bătrân, ar fi lătrat dintr-o peşteră. 
Şi peştera asta era Golul, Pustiul, pe care sufletul lui îl 
simţise concret în momentul acela şi se înfiorase. Ştefan 
Paul încercă să deschidă poarta dar nu reuşi. 

Ei, drăcia dracului, cu ce era închisă? Nu mai stătu pe 
gânduri, puse piciorul pe stâlp şi dintr-un pas încălecă 
poarta. O clipă rămase călare pe poartă, cu geamantanul în 
mână. Puse apoi piciorul pe lanţ şi cobori. 

Câinele se mişcă pe sârmă şi veni la el gudurându-se. Tu 
eşti, Leule, se pomeni vorbind tare. Tot mă aşteaptă şi pe 
mine cineva. Urcă apoi, fără să se grăbească, cele câteva 
trepte ale scării, ajungând în tindă. Se opri căci acum se 
auzeau bine sforăiturile lui taică-su, alde Parizianu. Ştefan 
Paul puse geamantanul jos. Îi veni în minte ideea să se 
aşeze pe el. Şi chiar aşa făcu. Se rezemă de perete şi 
ascultă sforăiturile lui Parizianu. În clipa aceea avu brusc 
revelaţia că acasă este bine, casa pe care o lăsase el, cu 
alde Parizianu şi maică-sa, cu Bâta, care l-a ţinut pe ella 
Liceu, cu muhmudelele ei, este vie şi sănătoasă. 

Cât fusese el plecat, iată, acasă la el nu se schimbase 
nimic, totul rămăsese cum era. Dacă ar fi intrat în casă, sau 
ar fi strigat, tată, mamă, bâto, sculaţi-vă, bă, că am venit 
acasă, şi sunt bine, ar fi fost o emoție şi o hărmălaie de 
nedescris. Aşa, el era mulţumit că ajunsese cu bine, şi iată, 


ai lui erau bine, iar casa care-i învelea şi-i ocrotea, ca o 
fiinţă mai mare, era şi ea vie şi sănătoasă, şi îşi făcuse 
datoria mai departe. Se pomeni mulţumindu-i în gând lui 
Dumnezeu că îl scăpase de la moarte pe unde fusese, iar 
acum, întors cu bine acasă, îi găseşte pe toţi sănătoşi. Sau 
sănătoşi, cum zicea Bâta. În momentul acela îşi ridică 
privirea şi văzu deasupra acoperişului casei lui Aristide 
stelele. Erau mari ca nişte gutui, şi roşii, ai fi zis că poţi să le 
apuci cu mâna. 

Această impresie, la fel de proaspătă ca acum, o avusese în 
copilărie, mai ales în nopţile de august, când rămânea până 
târziu după miezul nopţii cu ochii deschişi. Dormea pe 
prispă, cu taică-su, cu alde Parizianu, şi el n-avea somn, şi 
atunci se aşeza pe treptele scării luându-şi genunchii în 
braţe. Hm, se aşeză şi acum la fel, dar nu rămase mult pe 
scară. Îşi aduse aminte că uneori îl apuca dimineaţa. La ce 
se gândea, nici el nu ştia la ce se gândise. Înainte de a 
răsări soarele, senzaţia aceasta o avusese de mai multe ori, 
parcă văzduhul şi lucrurile se pătrundeau de ceva sacru. 
Aşa avusese el pentru prima dată, şi în mod inconfundabil, 
percepţia sacrului. Era ceva inefabil în atmosferă, în lume. 
Când îşi ridică privirea văzu, ca o aureolă, lumina aceea 
portocalie ce înconjurase acoperişul casei lui Aristide. 

Însemna că răsărise luna, care nu se vedea din cauza 
acoperişului, şi peste puţin timp aceasta se va înălța şi va 
inunda satul şi câmpurile cu vraja ei stranie. Lega o dată, 
era la primară, coceni cu taică-su, pe locul pe care-l avea în 
Seci, să fi fost sfârşitul lui octombrie, tot ca acum. Ei legau 
coceni de zor, pentru că-i apucase noaptea şi aveau mult de 
legat. 

Şi deodată a răsărit luna, o lună mare, cât roata carului. A 
simţit o vrajă ciudată, moleşitoare, ceva ca un dor păgân, 
ceva care amintea mileniile care s-au scurs pe pământul 
acesta. Atunci şi-a dat el seama că nopţile cu lună, toamna, 
au în ele o vrajă deosebită, orientală, ceva care vine parcă 
din antichitate. Se ridică şi o luă către pârleazul grădinii. Şi 


noaptea aceasta va fi la fel, îşi spuse. Ba mai mult, în 
noaptea aceasta o va ţine pe Didina în braţe şi o va săruta 
cât va vrea el. Şi aşa, la capitolul acesta, sărutatul fetelor, el 
nu cunoscuse mai nimic. Dacă n-ar fi fost Ioana (chipul 
Ioanei îl privi în clipa aceea ca de undeva de sus. Simţi o 
strângere de inimă, aoleu, Ioanei nici măcar nu i-am scris!), 
apoi L.uki, pe care le-a cunoscut foarte puţin, el ar fi fost 
astăzi flăcău. Mai mult ele lau tras de mânecă. 

Inima îi bătu cu putere când o văzu sub nuc pe Didina. 
Luna se înălţase de o palmă de om deasupra orizontului, 
acum urcase mai sus decât vârfurile pomilor, ori decât 
acoperişurile. Se apropie de ea şi Didina îşi desfăcu braţele 
şi-l cuprinse. „Ştefane,” o auzi şoptind, de ce n-ai venit mai 
devreme, dragule?” Gura fetei îi căutase buzele şi acum îl 
săruta pătimaş. O cuprinse şi el de mijloc şi o frânse 
aplecându-se peste ea. „Îmi eşti drag, Ştefane, îmi eşti 
drag, răule ce eşti,” o auzi murmurând. Gurile li se 
desprinseră brusc, gâfâind şi acum se priveau în ochi. Nu 
mai semăna cu Didina pe care o întâlnise pe drum, venind 
cu căruţa de la Balaci, nici cu cea din pădurea Cotigioaia, al 
cărei chip i-l ţinuse în palme şi i-l sărutase. Se pieptănase, 
îşi dăduse cu briantină, avea părul într-o parte dezvelindu-i 
o jumătate din frunte (abia acum vedea că Didina avea 
fruntea înaltă), iar chipul îi era luminat de o bucurie plină 
de suferinţă. Se sărutaseră a doua oară lung, şi acum 
respirau amândoi adânc ca nişte peşti care se sufocau. 
Didina era îmbrăcată într-un capot, lung până în pământ, 
înflorat, căci îl vedea bine. Peste acest capot îşi aruncase un 
cojoc lunguţ, care îi ajungea până la coapse. Fata îşi 
desfăcuse cojocul, astfel că el îi văzu unul din sâni ieşit 
afară. „Ştefane, Ştefane, de când mă rog eu lui Dumnezeu 
să-ţi deschidă ochii!” 

Îl cuprinsese cu braţele pe după gât şi acum îl trăgea în 
jos. Îi sărută gura, apoi, pentru că ea îi trăgea capul în jos, îi 
sărută gâtul şi umerii. 


Buzele lui îi atinseră sânul, alb ca bruma şi cald, iar ea îl 
strânse la piept gemând, cât putu ea de tare. Îi săruta 
amândoi sânii trecând de la unul la altul, iar ea se aplecase 
deasupra lui ca o cumpănă de fântână. Într-un târziu 
îngenunche. Îi cuprinse trupul gol, catifelat şi alb, şi îşi lipi 
obrazul de pântecul ei gingaş. Rămase aşa mult timp, până 
când Didina îngenunche şi ea. 

Didina avea pe chip tot expresia aceea pe care el n-o mai 
văzuse la nici o femeie, de bucurie şi de uimire totodată. Ca 
şi cum i-ar fi spus, uite, eu mă dăruiesc ţie, şi sufletul meu e 
ca boarea de rouă. Ştefan o privi lung. Era o mirare, era 
ceva subţire ca o rază de lună în expresia chipului ei, era 
încântare şi totodată emoție. Să ţin minte chipul Didinei din 
momentul ăsta, îi ţâşni din adâncul fiinţei lui gândul ăsta. 
Parcă ar fi o mieluţă de o puritate extraordinară, care 
priveşte uimită la cel care îi ia viaţa. Şi tu vrei să fii a mea, 
Didino, cu chipul ăsta de o puritate extraordinară? se 
pomeni vorbind. „Vreau, mă, Ştefane, vreau,” îi ţinu ea 
privirea. 

Ar fi ceva. Prima dată Didina să fie a lui pe o noapte ca 
asta nebună. Ea îşi dezveli singură umerii. Dar el n-o 
frânse, să se lase apoi peste ea. Depuse un sărut pe linia 
subţire, aurită de lumina de lună, acolo unde adâncitura 
gâtului făcea un intrând misterios. „Ştefane, mozoleştemă 
bine acum, cât sunt fată, că după aia am auzit că voi, 
bărbaţii, vă săturaţi repede, chicoti ea, deşi chipul îi 
rămase, la fel, cu expresia aceea de mieluţă, plin de 
puritate. Niciodată nu-i plăcuse expresia aceasta, pe care o 
auzise de multe ori la băieţi, şi totuşi în gura Didinei 
cuvintele sunară nevinovate. Când un băiat cu o fată erau 
demult în vorbă, şi erau ei siguri că se vor căsători, ba chiar 
fixaseră şi nunta, în unele nopţi, când băiatul venea şi o 
striga la poartă, se îndepărtau şi se înfundau într-un loc 
unde nu putea să-i vadă nimeni. Aici fata îi permitea mai 
mult flăcăului, ba chiar ea singură îşi dezvelea bluza, iar el 
cuprinzând-o îi săruta sânii. 


Flăcăul spunea atunci că a „mozolit-o”, şi acest fapt era de 
mare intimitate. „Să vezi ce soţie bună o să-ţi fiu, Ştefane, şi 
ce bine o să ne împăcăm.” 

Ea îşi lipise palma de obrazul lui şi acum îl mângâia 
curioasă. 

Chipul îi devenise mai grav, plin de seriozitate. Didino, ţie 
îţi spune intuiţia că tu o să fii soţia mea? Vorbele lui 
răsunară nefiresc de tare, aproape că se sperie în noaptea 
pustie, plină de vraja orientală şi nebună a lunii. „Îmi spune, 
Ştefane, îmi spune, murmură ea. Demult, de când eram 
mică îmi spune intuiţia. Demult am avut eu presimţirea că 
tu eşti cel care-mi eşti sortit.” Lumina lunii se scurgea de pe 
umerii fragili ai fetei, ca nişte coline de brumă, pe piept, 
aurind colinele sânilor. Ştefan Paul se ridică în picioare. Se 
simţise brusc neliniştit. Didina se ridică şi ea speriată. Se 
priviră în ochi încordaţi amândoi. „Ştefane,” şopti ea 
speriată. Ce s-a întâmplat?” Cred că de asta am scăpat eu 
atunci când neau bombardat cu artileria... 

Didina se lipi de umărul lui. „Să ţinem minte noaptea asta, 
Ştefane, Doamne ce lună nebună! Parcă ar fi o vrajă...” Şi 
dacă o să mă ia pe front, Didino? 

Peste sat cântecul cocoşilor izbucni vesel. Cântau toţi 
grăbiţi, şi ciudat, cântecul lor era vesel, ai fi zis că în câteva 
minute trebuie să termine toţi de cântat. „Ştefane, ziceam 
să ne iubim în seara asta, dar lăsăm pentru mâine că pleacă 
ai mei la soru-mea şi se întorc tocmai încolo, pe săptămâna 
viitoare.” Didino, să ştii că eu nu sunt un profitor, dar dacă 
aşa ne-o fi nouă destinul, eu n-am nimic împotrivă să ne 
căsătorim. Se gândise la faptul că de aceea se întâmplase 
ruptura dintre el şi Luki. Destinul fusese cel care aranjase 
lucrurile. 

Acum luna se ridicase sus pe cer. Părea mai mică şi mai 
înveselită parcă. Scălda câmpurile şi satul lor, Siliştea 
Gumeşti în lumina de vrajă a orientului. Didina îl sărută pe 
buze. Era frumoasă, bat-o focul, când o fi crescut şi s-o fi 
făcut aşa frumoasă? Dacă se va căsători cu ea o să aibă 


soţie deşteaptă. „Ştefane, ne întâlnim mâine seară tot aici, 
cum se înserează, şopti ea. Mergi şi tu şi prinde o oră de 
somn. Îl sărută în fugă, apoi fără să se grăbească îşi încheie 
halatul. Te aştept mâine seară, Ştefane.” 

Silueta fetei, clătinându-se într-o parte, se topi pe poteca 
ce ducea înspre acareturile lui Aristide. Ştefan mai rămase 
un timp lăsând vraja nopţii să-i pătrundă în suflet. Brusc se 
gândi la soldaţii care stăteau acum, dincolo de Odessa, în 
tranşee sub clarul lunii. Măcar de atâta lucru să se bucure 
şi ei. Apoi văzu în minte, mare, ca şi cum ar fi fost proiectat 
pe un ecran, chipul lui Antonescu. Se supărase şi îl înjurase 
degeaba, că din cauza lui i se ciopârţiseră articolele. Cine 
ştie ce probleme şi ce griji o fi având şi el? Nu e uşor să-ţi 
asumi ce şi-a asumat el. Deocamdată a fost singurul om 
care şi-a asumat şi salvarea ţării şi redobândirea demnităţii 
ei. Un altul ţara n-a mai avut. lar apoi dacă Niki nu i-ar fi 
făcut articolele frumoase şi emoţionante nu l-ar mai fi 
cunoscut nimeni astăzi. Nu-i spusese şi Zizi Fotiade şi 
Didina că articolele lui merseseră la sufletul oamenilor? 
Oare taică-su ştia de lucrul acesta? Cum să nu ştie? Să-l 
vezi mâine ce fericit o să fie, de fapt de mai mult timp 
Parizianu trebuie să fie fericit şi să se dea mândru că are un 
băiat care a ajuns mare gazetar, şi a scris nişte articole de a 
„tăiat ţara în două!” 

Nu se lăudase el, Moromete, când făcuse drumul cu el la 
Bucureşti, şi au oprit ei la o crâşmă, în nu ştiu ce sat, şi 
crâşmarul i-a servit omenegşte, iar Moromete i-a spus că are 
el la Bucureşti nişte băieţi care „au tăiat Bucureştiu în 
două.” Parcă aşa spusese, nu? Dincolo de ironie, că asta era 
arma lui Moromete, adevărul este că fiecare părinte simte 
nevoia să se mândrească, fie şi puţin, acolo, cu odrasla lui. 
Aşa că era curios să vadă cât de fericit fusese taică-su de 
isprava lui cu articolele ălea dichisite de altul. O luă prin 
grădină, sări pârleazul şi intră în curte. 

Urcă treptele şi ajuns în tindă se aşeză din nou pe 
geamantan. Al lui Parizianu nu mai sforăia. Casa era ca o 


fiinţă cu sufletul liniştit. Se zgribuli în pardesiul lui moale. 

Către dimineaţă se lăsase frigul. Luna turna peste 
acoperişul casei lui Aristide, viitorul lui socru, un lac de 
culoare argintiu-aurie. Cine ar fi putut să creadă că plecând 
înspre casă o să întâlnească în cale o fată care o să-l aducă 
acasă cu căruţa, şi fata aceea o să-i devină soţie? Apoi se 
gândi la trupul gingaş, catifelat al Didinei. 

Când se trezi visa că era pe front. Era o noapte cu lună de 
ziceai că te afli pe altă lume. Soldaţii stăteau în tranşee. 
Alături de tranşee, la o masă de brad stătea generalul Ion 
Antonescu. Avea fruntea muncită de gânduri, şi cu toate 
acestea chipul lui iradia o lumină de sfânt. „Dacă aici, în 
groapa dintre Europa şi Asia ne-a aşezat Dumnezeu! Însă 
Dumnezeu ne-a aşezat cu un scop aici! Aceasta este 
misiunea neamului românesc, ca acest neam să fie ca Isus 
între popoarele lumii. 'Toţi îl vor trăda şi îl vor scuipa, ca pe 
Fiul Domnului, pentru că el este Unsul, toţi îl vor călca în 
picioare, la sfârşitul lumii însă el va sta de-a dreapta 
Domnului. Pentru că el a fost jertfit.” Vocea părea că iese 
din fruntea Generalului, ca şi cum ar fi venit din cer. Şi 
peste tot frontul cât vedeai cu ochii era o linişte cum numai 
în ceruri poate să fie. 

„Ştefane, auzi el vocea lui al lui Parizianu, şi în prima clipă 
crezu că tatăl lui este cu el pe front. Ştefane! Tu eşti, mă, 
Ştefane! se simţi tras în sus, şi când înţelese unde se afla 
văzu faţa lată, plină de bunătate şi de umilinţă a tatălui său. 
Al lui Parizianu după ce rămase în cumpănă un moment ca 
şi cum nu i-ar veni să creadă că fiul lui a ajuns acasă, începu 
să-l pupe pe Ştefan să-l sufoce. Maică-sa care auzise că 
venise Ştefan se repezi şi ea în tindă, apoi începu să plângă. 
„Mamă, mamă, a venit Ştefan al nostru! ţipă ea. După taică- 
su îl luă la pupat maică-sa. Numai Bâta rămase liniştită în 
casă. 

După ce se mai linişti maică-sa, merse în casă şi îi sărută 
mâna bunicii lui, fără de care n-ar fi putut să-l ţină al lu 
Parizianu la Liceu la Pălămida. Sărumâna, Bâto, bine te-am 


găsit. Bătrâna îl mângâie pe cap şi se uită la el liniştită. „Să 
nu te pierzi cu firea, Ştefane, vorbi ea într-un târziu, 
gâfâind. Tac-tu zice că ai ajuns mare, dar tu să nu-l crezi, 
să-ţi vezi de drum, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. 
„Bă, Ştefane, bă, să vii tu acasă şi să nu spui că ai venit, ce 
bucurie ne-ai făcut mă, taicule! 

Bă dacă ştiam eu că ajungi tu aşa mare, Ştefane, nu te măi 
puneam eu la secere, auzi, tu! 

Al lui Parizianu, de fericit ce era, parcă nu mai era el. Se 
învârtea pe lângă fiu-su scărpinându-se după ceafă şi 
luându-i seama, ca şi cum tot nu i-ar fi venit să creadă că 
ăla care scrisese articolele ălea la ziar, de le dăduseră la toţi 
lacrimile, era băiatul lui. „Ce stai, fă, se răsti el la soţia lui, 
tu nu vezi că a venit băiatul de pe drum!” Maică-sa se 
pierduse şi ea cu firea, căci nu ştia în ce parte să alerge mai 
întâi. Ştefan se văzu nevoit să strige la ei. Ce aveţi? Am 
venit acasă, n-am venit eu acasă de la Pălămida de atâtea 
ori? Ce vă daţi de ceasul morţii?” „Du-te, fă muiere şi taie o 
găină, tu n-auzi, şi să aduci şi sticla aia de ţuică, că pentru 
el am păstrat-o.” 

Până la urmă se mai potoliră lucrurile. Maică-sa, după ce 
tăiase găina, se apucă s-o opărească, iar el cu taică-su 
rămaseră la o ţuică. 

Parizianu se vedea încurcat însă, pentru că după ce îl 
întrebă cum merge frontul şi el îi răspunse că bine, parcă 
nu mai ştia ce să-l întrebe pe fiusu. Mai multe ştia să-i 
spună despre ce ziceau „ăştia”, pronunţa într-un fel ciudat, 
dar fără nici un dispreţ, cuvântul ăştia, prin modul cum îl 
pronunţa distingându-se mai mult ei, ai lui Parizianu, de 
ceilalţi, care rămâneau undeva la o parte. Ce zicea Iocan, 
care se pricepe la politică, sau Dumitru al lu Nae. „Până şi 
prostu ăla de Moromete, bă, Ştefane, a recunoscut că eşti 
mare.” 

Ceea ce nu era foarte adevărat, altele erau cuvintele pe 
care le spusese Moromete, la fierăria lui locan, unde se mai 
adunau câteodată, cine mai rămăseseră din ăia care făceau 


politică înainte. Dându-şi seama că vorbind astfel despre 
Moromete, duşmanul cel mai mare, de când se ştia, al lui 
Parizianu, aducându-şi aminte că Ştefan ţinea la acesta şi 
cum reacţiona el întotdeauna atunci când Parizianu zicea 
ceva rău despre Moromete, taică-su schimbă repede vorba. 
„Şi generalul ăsta al tău, ce măi face, mă Ştefane? Mare 
noroc a avut neamul ăsta cu el!” Ştefan Parizianu simţi 
nevoia să-şi dea capul pe spate şi să râdă. „Generalul ăsta al 
tău”, ca şi cum Generalul care introdusese cenzura, ca să-i 
schilodească lui Niki articolele, ar fi fost chiar al lui, al lui 
Ştefan Paul, ziaristul de la Ziua, din Siliştea Gumeşti. 

Şi totuşi ceva îl reţinu pe Ştefan să facă gestul ăsta. Se 
mulţumi sal ia peste picior pe tatăl lui, cum o făcea înainte 
când venea vorba de ceva cu care el nu era de acord: da 
Moromete ăsta al dumneata, el ce mai face, i-au mai venit 
minţile la cap, s-a mai trezit la realitate, ori ce s-a mai 
întâmplat cu el? Parizianu rămase cu clondirul cu ţuică în 
mână. Nui venea să creadă că fiul lui se pronunţase aşa 
despre Moromete, cu care el nu se împăcase niciodată. „Aş, 
făcu Parizianu, degustând ţuica, lăsândo să-i umble, ca şi 
cum ar fi fost un balsam, prin gură, calul bătrân nu se mai 
învaţă cu şaua”, mormăi el, dând din mână. He, he, he, se 
pomeni Ştefan Paul, apoi rămase aşa cu o expresie gravă pe 
chip. 

Asta era foarte bine, de ce să se înveţe Moromete cu şaua 
pe care io punea această amărâtă de viaţă pe spinare? 
Foarte bine că nu se învățase cu ea. Altceva era mai grav, şi 
impresia asta se întinse în sufletul lui ca o pâclă, că el 
descoperea că nu prea are ce vorbi cu tatăl lui, că nare 
scăpărarea aia de spirit pe care o avea Moromete. De care, 
lucru firesc, de altfel, o dată ce fusese întotdeauna aşa, îşi 
dădu seama abia acum ajungând acasă, că îi e dor. Simţi 
nevoia să se ridice şi să plece înspre Moromete. Deodată se 
pomeni căscând lung. Îi era somn. Se simţi brusc obosit. 
Lasă, o să merg la Moromete mâine, când o să fiu odihnit, 
deocamdată cel mai bun lucru e să dorm. Acum, dacă aş 


pleca l-aş supăra şi pe tata. Mai bine i-aş spune că mă însor 
cu Didina lui Aristide. Cred că i-aş face cea mai mare 
bucurie din viaţa lui. Căscă încă o dată lung, de parcă 
zăgazurile somnului s-ar fi rupt în el. Tată, mă duc la 
culcare, că nu mai pot de somn. Vă rog să mă sculaţi cum 
apune soarele. 

III Îl sculă Bâta a bătrână. Nu-şi făcuse somnul, el era 
obişnuit să doarmă mult, şi când se trezi, un timp nici nu 
ştiu pe ce lume se află. 

Parcă era pe front, parcă era la Bucureşti, în tipografie, 
căci auzea un huruit în cap, şi huruitul acesta putea să fie 
foarte bine huruitul războiului. Simţea în piept o cocleală 
verde, amară. „Aşa ai zis tu, mamă, să te scol pe seară. Da 
ce-ai mai vorbit prin somn, Doamne,” îl căină bătrâna. Abia 
după ce-şi dădu cu apă pe faţă îşi aduse aminte de Didina. 

Trebuia să se întâlnească de cum se lăsă întunericul cu 
Didina. O fi adevărat? Să nu fi visat, prea multe i se 
întâmplaseră în ultimul an. 

Este adevărat că el ajunsese ziarist la Ziua, a marelui 
gazetar Grigore Patriciu, care scria articole pe care le citeai 
pe nerăsuflate şi după ce le citeai rămâneai ca şi cum te-ar 
fi lovit cineva cu leuca peste conştiinţă? Deşi îţi mergeau 
mai întâi la inimă? Îşi dădu cu palma peste frunte: asta este 
secretul marelui gazetar. Dacă articolul nu-ţi mergea întâi 
la suflet şi apoi dacă nu-ţi izbea conştiinţa cu leuca, acela nu 
era mare gazetar. 

Parizianu era dus nu ştiu unde iar maică-sa torcea liniştită 
lângă sobă. „Să-ţi dau să mănânci, Ştefane, că n-ai mâncat 
astăzi deloc!” Nu-i era foame, dar zise: bine, mamă. Mâncă 
în grabă, fără să se gândească măcar că ciorba pe care o 
făcuse maică-sa, de găină, cu cimbru şi leuştean şi cu ouă, 
era foarte bună. Îşi dădu seama de lucrul acesta abia când 
îl întrebă maică-sa dacă e bună. E bună, mamă, foarte bună. 
Eu o să lipsesc câteva ore de acasă, mă duc pe la prietenii 
mei prin sat (deşi navea în satul lui nici un prieten, iar 
lucrul acesta îl simţi ca pe un gol în fiinţa lui), dacă o să 


vedeţi că întârzii să nu mă aşteptaţi. Seara se lăsase dintr-o 
dată, văzduhul era catifelat, avea în el ceva românesc, 
inconfundabil. Câteva stele se aprinseseră cuminţi în cer. O 
luă prin grădină. Şi totuşi dacă fusese un vis de al lui? 
Atunci cum de se găsea acasă? O mogâldeaţă se desprinse 
de lângă gardul grădinii răsărind lângă el. „Ştefane!” se lipi 
Didina de pieptul lui. 

O strânse cu putere rămânând uimit de moliciunea şi de 
gingăşia trupului femeiesc. Exact acelaşi lucru îl uimise şi 
ieri. Deci era adevărat. 

— Credeam că nu e adevărat, Didino. Nu ştiu de ce îmi era 
teamă să nu fie un vis. Deci e adevărat, Didino! 

— Este, Ştefane. Da, e un vis frumos. Fata rămase lipită la 
pieptul lui. Nu mai era îndrăzneață şi nebună cum fusese 
ieri. Prin întunericul de catifea neagră abia îi distingea 
conturul feţei. O îndepărtă uşor de el, ca să-i descheie 
cojocul. Didina nu se opuse. Dinspre Dunăre adia o 
mireasmă de iarbă uscată. Îi descheie şi capotul ei lung 
până în pământ. 

Îi vedea prin întuneric linia albastră a umerilor. Se aplecă 
şi-i sărută umărul drept. Fata se strânse şi mai tare la 
pieptul lui. Didina se ridică apoi pe vârfuri, îl cuprinse cu 
braţele şi-l sărută lung pe gură. Şi totuşi nu mai era Didina 
de aseară. Acum se încheiase la capot şi se depărtase uşor 
de el. 

— Hai, Ştefane, să mergem, şopti ea. 

— Unde, Didino? 

— Acasă la noi, cum unde? 

Didina îl luă de mână şi intrară în grădina a mică a lui 
Aristide, unde punea mama Didinei ceapa şi celelalte 
legume, de care are nevoie o gospodină ca să facă mâncare. 
Îl ţinea de mână şi-l trăgea după ea. După ce trecură pe 
lângă un coteţ, lângă care se afla culcuşul câinelui, căci o 
auzi pe Didina vorbind cu câinele, ajunseră la Cunia de 
vară. Cel puţin aşa îşi spuse el pentru că până acum nu 
fusese niciodată în curtea lui Aristide. Intrară întâi într-o 


odaie cu plită în care mirosea a sarmale. Apoi Didina îl 
introduse în cea de-a doua cameră. Aici era lumină de la 
lampa numărul 11 şi Ştefan Paul rămase uimit de curăţenia 
şi de atmosfera caldă din această odaie. Pe jos erau preşuri 
făcute din cârpe, aşa cum se obişnuia la ţară, în casele mai 
bogate. Pe perete era un covor frumos cu un ciobănaş, iar 
sofaua sau ce era, pentru că nu semăna cu paturile pe care 
le cunoştea el, era încărcată de perini şi de căpătâie 
înflorate. 

— Bravo, Didino, dar ştii că este frumos la tine, eşti 
gospodină. 

— Sunt, Ştefane, este adevărat. Bine că observi şi tu un 
lucru bun, pe care trebuia să-l ştii demult. Didina îl invită să 
se aşeze pe scaunul care se afla lângă masă. Pe masă erau 
cărţile de şcoală ale Didinei, asta văzu el întâi, o sticlă de 
vin cu gâtul ca o acoladă şi nişte jumări. Didina umplu cele 
două pahare care se aflau pe masă. 

— Hai noroc, Ştefane, să ne ajute Dumnezeu, şi bine ai 
venit în casa ta! 

— Noroc, Didino. Didina veni lângă el şi îl sărută pe obraz. 
În casă era cald, mirosea parcă a brad, oricum era o 
căldură plăcută, proaspătă. 

— Dezbracă-te, Ştefane, că e cald, spuse Didina, 
dezbrăcându-şi şi ea cojocul. Mănâncă ceva ca să putem să 
bem şi noi un vin. 

— Nu prea le am cu băutura, Didino, şi de mâncat am 
mâncat acasă, îi răspunse el privind odaia, care părea 
împodobită. Vinul era bun, acrişor, mirosind a tămâioasă. 
Da ce ai tu, Didino, că nu eşti ca aseară, sau nu mă mai 
iubeşti? încercă el să mai destindă atmosfera. Didina se 
aşeză pe pat. Părea schimbată într-adevăr, avea pe chip o 
tristeţe şi o gravitate care o făceau să pară gânditoare. 

— 'Te iubesc, Ştefane, cum să nu te iubesc, da vorba ta, 
ăsta e un moment important în viaţa omului, de asta mă 
simt aşa emoţionată. Da dacă tu ai ştii cum să mă iei, poate 
că aş fi şi eu altfel. Ştefan rămase cu privirea agăţată de 


surâsul trist, plin de milă al fetei. Era frumoasă Didina. 
Cred că Dumnezeu acesta vrea să-i transmită un mesaj cu 
norocul ăsta. Cum sunt eu bleg, dacă nu ar fi fost loana să 
mă cheme să facem dragoste, aş fi şi acum flăcău. La fel şi 
cu Didina, dacă nu ar fi apărut ea în viaţa mea să-mi spună, 
hai mă, Ştefane, că noi trebuie să ne luăm, că nu 
întâmplător ne-a întâlnit el destinul pe acelaşi drum, eu 
venind de la Pălămida şi tu tocmai de la Odessa... Da, darel 
i-a promis ceva Ioanei, care a fost om cu el, iarelcucea 
ajutat-o pe ea. Bine că fata i-a spus-o cinstit că nu are nici o 
obligaţie faţă de ea, şi că ea îl aşteaptă numai doi ani... 

— La ce te gândeşti, Ştefane? auzi glasul plin de 
melancolie al Didinei. 

— Aa? tresări. 

— Ne-a apucat pe amândoi melancolia, Ştefane... Şi tu ce 
faci la ziar acolo, Ştefane, că de scris am văzut că scrii, şi de 
bani nu te poţi plânge? 

Întrebarea are în dorul lelii, îşi zise Ştefan Paul în gând. 
Didina îl întrebase mai mult ca să afle amănunte despre ce 
făcea el pe acolo. Luki îl chemase şi ea în camera ei, ca să 
facă dragoste, căci tot ea fusese cu iniţiativa şi în cazul ăsta, 
şi el se culcase cu Luki, dar nu avusese nici o obligaţie după 
chestia asta. Acum dacă se va culca cu Didina, pentru ea 
era limpede că va trebui să se căsătorească, s-o ia de 
nevastă. 

— Hai, Ştefane, măi bea un pahar, că poate aşa te faci mai 
vorbăreţ, îl invită Didina să bea, după ce umplu paharele. 
Hai că poate am şi eu măi mult curaj. Hai noroc! 

Ştefan dădu paharul pe gât, exact cum bea Moromete. 
Observase bine lucrul acesta la el. Fie ce-o fi, dar el în 
momentul acesta nu simte deloc că i-a venit lui ceasul de 
însurătoare. Deşi maică-sa ar fi cea mai fericită femeie dacă 
i-ar aduce-o pe Didina noră în casă. Didina îl luă de mână şi 
îl făcu să se ridice în picioare. Se lipi de el tăcută. 

Tristă şi frumoasă cum era, Didina îi desfăcu încet nasturii 
de la cămaşă, apoi îi sărută pieptul şi îşi lipi tâmpla de el. îi 


desfăcu şi el halatul şi-i sărută umerii. Brusc, ca o apă roşie 
care-i ia minţile, simţi dorinţa s-o aibă. Nu se mai gândi 
deloc la ce se va întâmpla cu ei după aceea, ba chiar simţi 
că o urăşte pe Didina. Adică se joacă aşa cu mine, ca şi cum 
eu aş fi blegul ei. O muşcă de umăr. Gustul dulce şi gingaş 
al umărului fetei îl făcu şi mai mult s-o dorească. O luă în 
braţe şi o ridică în sus. O întinse pe pat, îi căută gura să i-o 
muşte. Didina îl strânse şi ea la piept şi-i muşcă şi ea buzele. 
Se sărutară lung, până ameţiră. Se ridică şi cu o mişcare 
brutală îi dezveli picioarele şi coapsele. Rămase un moment 
ca blocat. Pentru că imaginea coapselor Didinei, a 
picioarelor ei gingaşe, de femeie neîmplinită, ca şi albul 
chiloţilor ei cu volănaşe îl impresionară într-un mod ciudat. 
Îi impunea respect şi totodată parcă îl fascina. Didina se 
ridicase încet în capul oaselor uimită de expresia de pe 
chipul lui. Apoi îşi acoperi picioarele trăgând halatul peste 
ele. Îl privea ruşinată, roşie ca focul, cu o milă nesfârşită pe 
chip. 

În loc să fie supărată pe el, Didina îl mângâie pe obraz, 
apoi îi luă mâna şi i-o sărută. Lui, care era bărbat, deşi elar 
fi trebuit să facă gestul acesta. Expresia de pe chipul 
Didinei îl emoţionă până la lacrimi. 

— Nu în seara asta, Ştefane, şopti Didina rugător, e 
sâmbătă, şi nu vreau să mă dăruiesc ţie sâmbătă. Mâine e 
duminică. Didina îl îmbrăţişă şi îşi lipi fericită tâmpla de 
obrazul lui. Apucă să-i vadă expresia de pe chip, o fracțiune 
de secundă, atât îi trebuise ca să-şi dea seama că în 
momentul acela Didina era foarte fericită. Se ridică în 
picioare mai ales că simţise nevoia să respire adânc. Didina 
sări din pat speriată. 

— Ştefane, să nu te superi pe mine, Ştefane. leri n-am 
ştiut că astăzi e sâmbătă. Se uita la el de jos în sus cerându- 
i iertare cu ochii. Hai, mai bea, că e bun, l-am pregătit 
pentru tine de anul trecut. 

Ştefan Paul o privi intens, ca şi cum n-ar fi auzit bine. 


— Păi de ce de anultrecut, Didino? Ori tu nu ştii ce 
vorbeşti! 

— Păi eu de mult ştiu că o să mă mărit cu tine, mă, 
Ştefane. 

Acum îl privea mai destinsă. Îi trecuse spaima aia de pe 
chip. 

— De, Didino, dacă acesta e norocul meu, să iau eu o fată 
bună ca tine! 

Numai că îţi spun de la început, eu în afară de darul pe 
care mi l-a dat Dumnezeu şi că sunt om bun pe lumea asta, 
altceva n-am. lar dinspre partea ta, care eşti femeie, am 
văzut multe care sunt numai miere la început şi după aia te 
poţi aştepta la orice de la ele. 

La început Didina îl privi serioasă, cu o undă de îngrijorare 
pe chip. 

Adică ce voia să spună el? 

— Bravo, Ştefane, izbucni ea. Aşa te vreau. Despre asta 
trebuie noi să vorbim. Adică atunci când se căsătoresc doi 
tineri ei trebuie să ştie bine ce fac, nu când sunt la pupat şi 
la uşor să se înţeleagă şi cum dau de greu să tragă unul 
heis şi altul cea. Cât despre mine, Ştefane, eu îţi spun că în 
mine poţi să ai toată încrederea. Nu ştiu eu dacă pot să am 
încredere în tine. Aici Didina ridică tonul ca şi cum ar fi vrut 
să-şi râdă de el, şi chiar chicoti. O clipă liniştea se ridică 
între ei ca un zid de gheaţă. Hm, îşi spuse, Ioana îi dăruise 
dragostea ei, şi el nu-i trimisese nici măcar o vorbă, sau o 
scrisoare, iar el o iubise pe Luki, pentru că ăsta este 
adevărul, o iubise, altfel n-ar fi suferit atât, nu şi-ar fi 
pierdut minţile... 

Pe cine iubeşti, acela te loveşte când îţi e lumea mai dragă. 
Ce-o fi făcând Ioana acum? Fata asta zice că-l iubeşte, şi ea i 
se dăruieşte pentru că altfel îl obligă să se căsătorească cu 
ea, dar după aceea? N-o va lovi el, prin uitarea aceea de 
care numai el era în stare, n-o să uite el de ea cum uitase de 
Ioana, şi n-o va face să sufere astfel? 


— N-am vrut să te jignesc, Ştefane, să ştii că am toată 
încrederea în tine. 

Didina se lipi de el caldă. Adevărul era că nu se simţea în 
apele lui. Se găsise de multe ori în starea aceasta, ca şi cum 
s-ar fi aflat în două lumi deodată, şi în lumea asta şi în 
cealaltă. 

— Bine, Didino, vorbi el, merg şi eu acasă. Cine ştie cum e 
mai bine, vorbi el într-un târziu. 

— Păi da, că eu sunt proastă să-ţi dau drumul, îi răspunse 
fata veselă. Mai stăm şi noi de vorbă, îmi mai spui ce mai e 
pe la Bucureşti, îţi mai spui ce vreau să fac şi eu, că vreau 
să-mi dau anul ăsta examenele în particular, să ştii că nu mi 
se par deloc materiile grele. Şi la toamna ailaltă vin şi eu la 
Bucureşti, dau la Medicină. Aşa că o să fim împreună. 

— Ce vorbeşti, mă, Didină? Eşti tu aşa vitează? 

— Oricum sunt mai vitează decât tine, că uite în faţa 
căsătoriei eu nu dau ca tine înapoi. 

— Am dat eu înapoi? 

Ştefan Paul o privi în ochi necruţător. 

— Am zis eu asta, Ştefane, îi ţinu Didina privirea. Pe chipul 
ei se lăsă însă o tristeţe cenuşie. Ştefane, şopti ea, tu nu 
vezi, suntem amândoi nişte blegi. Hai să stăm în pat şi eu 
să-ţi ţin capul în poala mea. Când o să fiu doctoriţă o să am 
grijă de tine... 

Hodoronc tronc, îşi spuse Ştefan Paul în gând, tu nu vezi 
că nu putem lega două vorbe. Didina îl trase de mână până 
când se aşeză pe pat. Apoi îl împinse culcându-l pe spate. 
Se aplecă deasupra lui, cu ochii ei mari, şi genele lungi, ca 
nişte raze de lumină încovoiate. Îl săruta pe buze într-un fel 
anume, ca şi cum ar fi fost supărată şi cu buzele ei îi 
ciugulea sărutările de pe buzele lui. 

— Prostule, mai rabdă şi tu până mâine, şopti ea, privindu- 
| răutăcioasă în ochi. În momentul acela lui Ştefan îi veni în 
minte ideea să se plimbe cu Didina toată noaptea, pe luna 
aia nebună fusese azinoapte. Îi spuse gândul lui. 


M-am gândit şi eu la lucrul acesta, îi răspunse ea şi-l 
sărută lung. Acum ar fi avut-o iar, dar nu voia s-o aibă în nici 
un caz cu forţa. O răsturnă şi o sărută pe buze. 

— Lasă-mă să te privesc, Didino, n-am văzut niciodată o 
fată aşa cum team văzut pe tine. Eşti tare frumoasă. 

Didina îl privi moale printre gene. 

— Bine, şopti ea. 

EI îi ridică poalele capotului, încet, fără să-i mai acopere 
faţa. Didina îl privea indiferentă, ca şi cum nu i-ar fi plăcut 
treaba asta. 

— Sărută-mă, şopti fata, privindu-l la fel. El îşi apropie 
buzele de pântecul ei alb. Părea gânditor, lucru care o făcu 
pe Didina să chicotească şi să-l tragă peste ea. Mă, Ştefane, 
mă! murmură ea, căutându-i buzele. 

Cât să fi rămas aşa? Într-un târziu Didina se ridică într-un 
cot ascultând cântecul cocoşilor. Parcă ar fi fost nişte 
coarne de alamă care se ridicau deasupra satului. 

— Afară a răsărit luna, observă el, privind prin perdeaua 
care acoperea toată fereastra. 

Ştefan Paul îşi puse pardesiul. Didina se aranjă în faţa 
oglinzii. 

— Aoleo ce m-ai ciufulit, vorbi ea. Îşi puse cojocul, dădu 
apoi lampa mică şi îl luă de mână. 

Când ieşiră în curte Ştefan Paul avu impresia că se găsesc 
într-o lume de basm. Totul, coteţele, şoprurile, 
acoperişurile, carul şi căruţa din curtea lui Aristide, totul 
era poleit cu argint şi cu aur. 

— Didino, parcă am fi pe altă lume, parcă am fi în basme, 
şopti Ştefan. 

Didina, care îl ţinea de mână, rămase şi ea vrăjită. 

— Hai, Ştefane, şopti fata. După ce trecură de grădina 
mică, intrară în livada şi în via lui Aristide. Pomii erau poleiţi 
cu un strat gros de aur. Teai fi aşteptat în orice clipă să se 
rupă, sau să le auzi sunetele metalice făcute la lovirea 
crengilor de razele lunii. Când ieşiră dincolo de grădini 
câmpul arămit se bucura sub văpaia lunii. 


— Ştefane, se opri Didina în loc, în faţa lui, noi nu suntem 
întregi la minte. 

Ai zice că e o vrajă. Dădu să se lipească de el, dar Ştefan 
Paul o trase de mână. 

— Hai să ajungem la Gârlă, Didino, şi o să intrăm şi în 
zăvoi. Ajunseră pe malul Gârlei. Suprafaţa apei părea o 
oglindă. Totul era încremenire şi măreție. Dinspre Dunăre 
plutea înspre sat o boare caldă mirosind a ierburi uscate, a 
grinduri sărate. 

— Vezi ce cald e Ştefane, şopti fata, şi şoapta ei răsună ca 
sub o boltă în noaptea de cleştar, mirifică. Tânărul ziarist de 
la Ziua o luă în braţe şi se învârti cu ea. Nu era aşa uşoară. 

— Ştefane, şopti ea... 

O lăsă jos, îi dezveli umerii, acoperiţi de stratul subţire de 
argint care strălucea în lumina lunii. Nu-i sărută, rămase 
aşa, privindu-i îndelung. 

— Didino, lasă-mă să te privesc goală în noaptea asta 
nebună, poleită de lumina lunii... 

Ştefan Paul îngenunche încet în faţa ei, cuprinzându-i 
picioarele cu braţele. De bunăseamă că totul era un vis. 
Atâta frumuseţe, atâta măreție, atâta divinitate, atâta 
mister, câmpul poleit sub cupola imensă, spălăcită a cerului. 
Didina nu spuse nimic. Îl mângâie numai pe păr. Apoi îl 
trase de mână şi se lipi la pieptul lui. 

— Didino, te mai rog încă o dată. Vreau să te văd goală, 
poleită de lumina lunii! Fata se mulţumi să-l sărute lângă 
ureche. 

— Când o să fiu soţia ta, Ştefane, o să venim într-o noapte 
cu lună aici. Şi o să mă las privită de tine, şi atunci o să mă 
fac ielă. 

Rămaseră aşa mult timp, sprijiniți unul de altul. Când 
Didina privi cerul spălăcit văzu că stelele începuseră să 
pălească. 

— Ştefane, hai să mergem acasă, şopti fata. Acum o să se 
împlinească visul nostru. O luară înspre sat, acoperişurile şi 
pomii se vedeau ca o cupolă arămie, coclită, înălţată cine 


ştie de când în câmpie. În aer plutea acel eter sacru, plin de 
mister, care se risipeşte la venirea zorilor. Când ajunseră în 
bătătura lui Aristide vraja aceea de basm se mai risipise, 
culoarea argintie fiind acum cea care predomina. 

Ajunşi în odaia în care stătuse el cu Didina, aceasta dădu 
puţin lampa mai mare. Turnă apoi în pahare, ciocni cu el, şi- 
Il sărută pe obraz. 

— Mai toarnă-ţi, Ştefane, dacă mai vreai, îi spuse ea 
apucându-se să umble în ladă, de unde scoase cearceafuri 
albe pe care le întinse pe sofa, sau ce era aceea. Când se 
întoarse el către ea, Didina se strecurase sub cearceaful alb 
şi scrobit. Îl privea uimită, ca şi cum ar fi spus: „Ştefane, ce 
se întâmplă cu noi?” 

— Hai vino, Ştefane, îi zâmbi ea. El rămase un timp 
neştiind ce să facă. 

Îl uimea mai ales aceea expresie de pe chipul Didinei, de 
mirare, de puritate şi de umilinţă. Hai vino, Ştefane, şopti 
Didina iar, ce-ai rămas aşa? Înţelese târziu ce trebuie să 
facă, adică să se dezbrace, pentru că ea se strecurase sub 
cearşaf şi acum îl aştepta pe el. 

Lampa răspândea o lumină galbenă albăstruie. 

— Vin, Didino, îi răspunse în timp ce se dezbrăca încet, 
parcă prostit, dându-şi seama, înțelegând perfect lucrul 
acesta că nu poate să fie la înălţimea momentului pe care-l 
trăiesc amândoi, în odaia aceea şi în dimineaţa aceea. Se 
strecură sub cearşaf. Ochii fetei îl priviseră curioşi, 
înfricoşaţi. Îi simţi trupul gingaş şi catifelat cum i se topeşte 
în braţe. O sărută pe ochi, pe obraz, pe umeri, şi la sfârşit 
de tot îi căută gura. Didina rămăsese cu ochii nefiresc de 
mari, ca şi cum ar fi fost nişte corole deschise. 

— Vino blând, Ştefane, şopti fata. El continuă să-i sărute 
umerii, coborând pe braţe şi pe piept. Apoi brusc, când ea 
nu se aştepta la lucrul acesta, o dezveli toată. 

— Ştefane, murmură ea, rămânând cu mâna în aer ca şi 
cum ar fi vrut să se apere. Mi-e ruşine, Ştefane, şopti ea 
pierdută. Îl cuprinse cu braţele strângându-i capul la piept. 


— Didino, îi răspunse Ştefan după ce se desprinse din 
strânsoarea fetei şi rămase aşa un timp parcă ar fi fost 
buimac. Trupul tău e atât de curat şi de pur, parcă ar fi de 
zăpadă, că eu nu pot să mă ating de el. Didina rămase şi ea 
un moment împietrită. Apoi chipul i se lumină şi i se 
destinse fericit. Înţelesese ce vrusese să spună el, sau mai 
bine zis ce simţise el în faţa trupului ei de fecioară, uimirea 
aceea sau fascinația, dar şi respectul sacru care îl oprea să 
facă lucrul acela pe care toţi bărbaţii ştiu să-l facă, fără să 
se mai gândească decât la faptul cum să-l facă mai repede. 
Didina se pomeni chicotind, nişte gâlgâieli dulci şi clare îi 
ieşeau din piept, ca şi cum ar fi fost o privighetoare. Îl 
strânse iar la pieptul ei sărutându-l pe gât şi pe umeri. 

— Trebuie să-l facem, Ştefane, şi lucrul acesta, murmură 
ea. Îl muşcă de ureche că el scoase un țipăt uşor. 

— Didino, hai să facem lucrul acesta după ce se termină 
războiul... 

Ştefan Paul o privea cu chipul umflat, cu o expresie de om 
care nu ştie pe ce lume se află. Didina rămase ca prostită. 
Prin lumina galbenă, spălăcită a lămpii, el o văzu albind, 
înțelegând chiar în clipa aceea că făcuse o prostie. Şi totuşi 
gândul acesta era în el adânc ca o rădăcină de stejar, care 
rămâne după ce tai copacul. 

— Nu fi rău, Ştefane, gemu fata. Se agăţă de el şi începu 
să-l sărute disperată. Acum nu mai putem să dăm înapoi, 
şopti ea. În momentul acela înţelesese că făcuse o tâmpenie 
mai mare decât el, şi gândul acesta îi limpezi dintr-o dată 
mintea. locmai acum trebuia să fie bun şi ocrotitor cu ea. 
Ea îl săruta speriată că el s-ar putea tocmai acum să dea 
înapoi. 

— Didino, fii cuminte, o chemă el, strângând-o la piept. 
Nu-ţi fie teamă, ştiu cum să mă port cu tine. O culcă la loc, o 
sărută pe buze, pe gât şi pe piept. 

— 'Te iubesc, nu te speria, gâfâi el. Cobori cu sărutările 
înspre pântece, îşi trecu palma peste coapsa ei arcuită 


dulce în afară. În clipa aceasta îl cuprinse din nou, şi mai 
puternic, starea aceea de uimire şi de fascinaţie. 

Era un sentiment ciudat, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui 
lucru sacru şi totodată ca şi cum nu s-ar mai fi săturat să-l 
privească. 

— Ştefane, fir-ai al naibi tu să fii, râse Didina. Hai vino, 
şopti ea rugător după un timp. Îl trase drăgăstoasă peste 
ea. Din neatenţie se lăsă peste ea cu toată greutatea că o 
auzi gemând. 

— Mă striveşti, mă Ştefane, păru ea supărată. În 
momentul acela o stare ciudată de disperare îl cuprinse 
brusc. Nu ştia ce se întâmplă cu el. 

Didina îi luase bărbăţia cu mâna, şi acum îl încuraja caldă. 
În momentul următor carnea gingaşă şi umedă a fetei se 
deschise arzându-l până în adâncul fiinţei lui. Didina îl mai 
sărută un timp, apoi o simţi în braţele lui abandonată total. 
Trupul gingaş al celei pe care o făcuse în momentul acela 
femeie avea dulceaţa şi culoarea pepenelui galben. Gândul 
acesta se aprinse în mintea lui ca o luminiţă. Era gata, gata 
să izbucnească în râs. Acum mintea îi era limpede ca o boltă 
de argint. Exact, îşi spuse în gând, trupul Didinei are 
dulceaţa şi gingăşia miezului de pepene galben. 

Apoi dintr-o dată simţi flacăra mistuitoare a unei bucurii şi 
plăceri neobişnuite cum îl orbeşte şi-l face să-şi piardă 
conştiinţa. Când şi-a revenit în simţiri a văzut-o pe Didina, 
aplecată peste el, mângâindu-l şi sărutându-l 
recunoscătoare, într-un fel matern, inconfundabil. 

IV A dormit noaptea şi a doua zi până către prânz. Ai lui 
fuseseră îngrijoraţi. Maică-sa îl aşteptase cu masa pusă şi 
cu lampa aprinsă până către ziuă. Bâta le spusese să fie 
liniştiţi, „cine ştie la cine a intrat şi s-a luat cu vreun prieten 
la vorbă şi la beutură. Cum este bun la politică, âia nu l-au 
măi lăsat să mai plece.” A doua zi văzându-l cum doarme 
Parizianu îşi făcuse cam bosumflat de lucru prin curte. 

— Bine, mamă, să nu ne spui tu unde te duci, se căinase 
maică-sa când se sculase. 


— Ia măi lăsaţi băiatul în pace, îi repezise Bâtă-sa. E 
flăcău. E băiat deştept, că de aia e parizian. 

După ce mâncă la repezeală cu o foame de lup, nu se 
gândi decât la Didina. Ştia perfect ce se întâmplase cu ei, 
treaba ei dacă a vrut să se mărite, însă mie nu ştiu de ce 
Didina îmi convine mai mult ca situaţie avantajoasă şi în 
cazul acesta ar fi o căsătorie din interes, ceea ce lui nu-i 
plăcea deloc, de aceea şi simţea pata aia pe conştiinţă. 
Deocamdată ceea ce ştia despre ea era faptul că îl 
impresionase cu puritatea ei, pentru că după ce s-au trezit 
ei amândoi ea i-a arătat stropii de sânge pe cearşaf. 

Erau trei stropi, parcă ar fi fost nişte floricele roşii. Dar 
altceva îl impresionase la fata aceasta, şi anume curajul ei, 
încrederea ei în el, şi bunătatea, omenia cu care se purtase 
ea cu el. Chestia aceea când îşi pierduse cumpătul n-o 
păţise nici cu loana nici cu Luki, şi totuşi aici Didina ştiuse 
cum să-l scoată din încurcătură. Una peste alta dintre toate 
Didina îi făcuse cea mai frumoasă impresie. O soţie mai 
bună ca ea nici că ar găsi-o pe alta. 

— Bâto, mă duc şi eu pe locurile astea pe unde am 
copilărit, că mi-era dor. 


Ceea ce era foarte adevărat, însă nu ştiu cum se făcuse că 
lucrul acesta îl descoperi abia în clipa în care îl exprimă. 
Într-adevăr, va merge să stea şi cu Moromete de vorbă, mai 
ales că vrea să-i audă părerea despre ce se întâmplase în 
ţară în timpul care trecuse de când nu-l văzuse. Adică de 
când merseseră amândoi cu căruţa la alde Paraschiv, Nilă şi 
Achim, şi, slavă Domnului, de atunci se întâmplaseră atâtea, 
însă în momentul acela el simţea nevoia să se plimbe pe 
câmpurile pe unde colindase o dată. leşi prin grădină, ca să 
ocolească satul, aşa făcea de când se ştia, n-o lua pe drum, 
ocolea pe la marginea satului. Acum ştia şi de ce făcea 
lucrul acesta: ca să fie el numai cu gândurile lui, bucuria 
aceasta era numai a lui, nu mai cunoştea pe nimeni în sat 
care s-o mai aibă. Dacă ar fi luat-o pe drum, s-ar fi întâlnit 
cu oamenii, şi aceştia îl înjurau întotdeauna, ca tâmpiţii, 
căci el nu le făcuse nici un rău. Nu ştiu de ce, ca niciodată 
parcă, îl apucă furia împotriva lor, tu-le muma în c..., ce le 
făceam eu, nu le ziceam nici dă-te mai încolo, da aşa le 
plăcea lor, să se dea ei mari, ca şi cum eu aş fi fost prostul 
lor. 

Uite că ei sunt tot ce au fost şi mai înainte şi eu am ajuns 
ce am ajuns, nu sunt eu cine ştie ce, dar eu pot să fac un 
lucru important, să scriu, şi scrisul meu să le meargă 
oamenilor la suflet, să le deschidă oamenilor mintea... Şi nu 
unui om, ci la mii şi zeci de mii de oameni. 

Uite că eu acum, când am ajuns ce am ajuns (da ce p... 
mă-si am ajuns? 

Îi răspunse un alt gând venind mai din adânc) nu-i înjur, 
aşa cum m-au înjurat ei, da nici să merg pe drum să mă 
salut cu ei, nici bucuria asta nu le-o fac. Tot vorbind cu el 
singur, ocolise satul şi o luase înspre pădurea Cotigioaia. Nu 
ştiu de ce o vedea pe Didina în clipele acelea ca fiind 
întracolo, ca şi cum ar fi fost ea în locul acela. Ceea ce nu 
era adevărat. 

Acolo o întâlnise, stătuseră ei de vorbă, şi vrusese ea să se 
iubească, de aia avea el acum impresia că ea ar fi acolo. Se 


opri în loc şi se uită peste câmpuri. 

Înspre miazăzi erau grădinile oamenilor de pe malul 
Gârlii, nu se vedea nici ţipenie de om. Era o zi de toamnă 
frumoasă, deşi parcă nu mai bătea vânticelul acela cald 
dinspre Baltă, aducând mirosurile inconfundabile, pe care 
le îl ştia din copilărie, de ierburi uscate, de ţărmuri încălzite 
de soarele dogoritor de astă vară. Soarele stătea deasupra 
orizontului cuminte şi bun, ca şi cum s-ar fi uitat la el. Pe 
unde erau locurile de porumb ale oamenilor se vedeau 
glugi de coceni, ale cui ar fi fost, şi nişte vaci sau boi. 

O luă înspre Firuleasa, abătându-se, să nu mai ajungă la 
pădurea Cotigioaia. Firuleasa era un fel de văişoară, care 
rămânea umedă din cauza izvoarelor, chiar şi în verile cele 
mai uscate. Pe aici venea el să pască oile, cât avusese Bâta 
oi. Nu mersese niciodată cu Nicolae al lui Moromete, care 
avea alte locuri de păscut. El mergea cu Anghelina lu” 

Izvoară, care pe vremea aceea era cea mai frumoasă fată 
din Siliştea Gumeşti, şi pentru că era mai mare decât el cu 
vreo trei sau patru ani, Anghelina îl apăra atunci când voia 
să-l bată cineva. „Mă, fir-aţi ai sâti, aşa zicea ea, ce aveţi 
mă, cu el, că nu vă făcu nimic, nărojilor! Vă e năcaz că e măi 
deştept decât voi.” Şi cu cine mai mergea el cu oile, cu Ilie 
al Bâtcului, care era prieten cu Megherel (c-aşa e, ce-o mai 
fi făcând al lui Megherel, care se înhăitase cu legionarii, şi 
acum ăştia o cam sclintiseră? O să vadă el când o merge la 
Bucureşti.) şi era un copil potolit. Îi întorcea lui oile, numai 
ca al lu' Parizianu să le spună poveşti. 

Şi el le spunea, că le scotea din burtă, le inventa ce să 
facă, numai să nu meargă el să întoarcă oile. 

Ajunsese pe un mic deluşor. Se opri iar şi se uită în toate 
părţile. 

Există o linişte metafizică şi o măreție antică, ai zice că un 
fel de milă a lui Dumnezeu se scurge din cer poleind 
câmpurile pustii, glugile de coceni, ce se mai află pe locuri. 
Abia când începu să coboare îşi dădu seama că ajunsese în 
Firuleasa. Dacă ar fi avut timp, ar fi ajuns la locul de lângă 


Ogrăzi pe care boieroaica Guma i-l dăduse lui Bâtă-sa, ca 
preţuire şi recunoştinţă pentru felul cum fusese slujită. 

Ştefan nici nu-şi dădu seama când ajunse în preajma unei 
femei. Navea cum să-şi dea seama cine este pentru că 
femeia stătea aplecată peste snopul de coceni căznindu-se 
să-l lege. Foşnindu-i cocenii la ureche, sau prinsă de grija 
de a termina, nici femeia nu-l auzise când se apropiase. 

— Bună ziua ga... aici se opri ca şi cum ar fi vrut să spună 
ga Leană, da nu spunea pentru că nu ştia cum o cheamă pe 
femeie. Ştefan dădu să-şi vadă de drum însă femeia 
întorsese capul, aşa cu snopul de coceni în braţe cum era. 
Se uita la el pieziş şi parcă nu se mai sătura tot uitându-se 
la el. Mai ales îi atraseră atenţia ochii mari, negri ca nişte 
pete care acoperă tot orizontul. 

— Tu eşti, Ştefane,? aproape că ţipă femeia. Lăsase snopul 
din mână şi se întorsese către el cu toată faţa. Ştefan se 
oprise şi el, ca şi cum ar fi fost electrocutat de ochii aceia 
mari. De unde ştia el ochii ăştia şi chipul acesta? 

— Oleleo, Ştefane, să nu te mai recunosc, mă, Ştefane, se 
ridică iar glasul femeii, acum mai cald şi mai familiar. 

— Aa! făcu Ştefan Paul. Ca şi cum ar fi spus, gata, acu, ştiu 
cine este, ştiu de unde s-o iau. Femeia porni către el cu 
pasul întins. Era înăltuţă şi subţirică şi venea către el într- 
un fel tineresc, aproape copilăresc. 

— Bine te-am găsit, ga Linuţă. Mai înainte tocmai mă 
gândeam la dumitale. 

Femeia ajunse lângă el, şi ca şi cum ar fi fost sora lui alde 
Parizianu, îl îmbrăţişă şi-l pupă. Îl pupă pe obraz de câteva 
ori, de fapt pe amândoi obrajii. Apoi când termină îşi 
îndepărtă capul ca să-l poată vedea mai bine. Se agăţase cu 
mâinile de umerii lui şi rămăsese într-o poziţie cam comică. 
Dacă i-ar fi văzut cineva cine ştie ce ar fi crezut. Era 
bucuroasă, nefiresc de bucuroasă. Îi râdea faţa, deşi lui nu-i 
venea să creadă lucrul acesta, că este posibil să se întâmple 
aşa ceva, în afara cazului când era nebună. 


— Măi. Ştefane, măi, murmură ea, desprinzându-se abia 
acum de umerii lui, căci îl ţinuse de umeri, te-ai făcut 
frumos, Ştefane. Am auzit că scrii la un ziar şi-ai ajuns 
mare. Mă bucur mult, Ştefane, să-ţi dea Dumnezeu noroc 
pe unde umbli tu! 

Anghelina lui Pârţag, aşa îşi aduse aminte Ştefan că o 
chema acum, de când se măritase cu al lu' Pârţag, asta se 
întâmplase cu doi sau trei ani în urmă, ea era femeia care îl 
privea acum potolit şi sfios. 

Înainte de a se mărita o chema Anghelina lu' Izvor, aşa îi 
zicea lumea, de fapt, şi în catalog tot la fel îi zicea, pe ea o 
chema Anghelina lui Izvoară. Anghelina Izvoară. Aşa o 
striga domnu învăţător Toderici la catalog, şi fusese o elevă 
foarte bună, premiantă. O dăduse tac-su la Liceu la 
Pălămida, da nu ştiu de ce o ţinuse numai un an sau doi şi 
după aia o dăduse la croitorie. 

— Mai înainte, când eram pe dâmb, m-am gândit la 
dumneata, îşi aduse aminte al lui Parizianu. 

— Şi eu, Ştefane, te-am visat de mai multe ori. Un moment 
păru încurcată. 

Am auzit că ai fost pe front, bine că te-ai întors sănătos. 

— M-am întors, ga Linuţă, de ce să nu mă întorc, că sunt 
om bun, ce rău am făcut? Şi pe front nu mor toţi. Maiţii 
minte când mă apărai dumitale să nu mă bată al lu 
Coţofană, şi băieţii ăilalţi. 

— Mai ţin, îl învălui Anghelina lu' Pârţag cu o privire caldă, 
îmbujorată dintr-o dată. 

— Nu măi îmi zice, mă Ştefane, dumitale; că nu sunt cu 
mult măi mare decât tine, zi-mi Linuţo! Da tu mai ţii minte 
când născoceai poveşti, erai mai tot timpul mut, şi când 
mergeai pe drum nu ştiu la ce naiba te gândeai tu că nici nu 
observai oamenii pe lângă care treci. Da când te rugam să 
ne spui o poveste, n-o mai terminai niciodată. Mereu 
născoceai de la tine... 

— Păi da, ca să nu mă trimiteţi să întorc oile sau vacile. 
Mie îmi convenea să născocesc poveşti decât să alerg după 


vite să le întorc. 

Râseră amândoi fericiţi. Anghelina lui Pârţag rămase cu un 
zâmbet plin de tristeţe şi de miere pe buze. 

— Măi, Ştefane, măi, murmură ea, devenită dintr-o dată 
gânditoare. 

— Rămâi cu bine, ga Linuţă! 

Femeia se trezi brusc din starea în care căzuse, devenind 
speriată. 

— Măi stai, mă Ştefane, ho, că n-or fi intrat zilele în sac! Îl 
privea intens, într-un mod ciudat. Auzi, Ştefane, şopti 
tânăra femeie după un timp, când poţi să vii pe la mine, că 
vreau să stăm de vorbă, că vreau să mă ajuţi tu într-o 
problemă... 

— Te ajut, ga Linuţo, de ce să nu te ajut. 

— Nu mai îmi spune, mă, aşa, fir-ai tu să fii de băiat 
frumos, râse tânăra femeie, cu chef de joacă, dezvelindu-şi 
dinţii albi şi frumoşi. Mă, da frumoasă e, mă, Linuţa asta, se 
pomeni al lui Parizianu zicând în gând. 

— Ete, te ce frumos îţi şade când râzi, se pomeni el 
vorbind tare. Ca Moromete, care în gândul lui înjura omul, 
şi apoi îi vorbea tare cu bunăvoință. 

— Păi cum să nu-mi şadă frumos, dacă am fost fată 
frumoasă, mă. la uite al sâti ce zice. Fă-mă tu să râd, să vezi 
că sunt şi mai frumoasă. Aici Anghelina lui Izvoară, sau mai 
degrabă a lui Pârţag, că acum a lui era, îşi dădu capul pe 
spate cum făcea al lui Parizianu şi râse înalt, gâlgâit. 

Ştefan Paul o privi un timp zâmbind. Era ceva forţat în 
râsul acesta al femeii, şi totuşi o făcea să fie atât de 
frumoasă. 

— Şi când pleci, Ştefane, se trezi ea din râsul acela ca 
dintr-un somn. Să mai stai şi tu mai mult cu ai tăi, să putem 
să mai vorbim şi noi. Să mai aflu şi eu ce mai e prin lumea 
largă. 

Anghelina, pe care el o cunoştea din copilărie, rămase cu 
buzele întredeschise, cu expresia aceea de părere de rău 
pe chip, adulmecând depărtările. 


— Mai stau, nu plec curând, răspunse Ştefan. 

— Astăzi ce e, luni? vorbi femeia cu familiaritate. Nu 
mâine, poimâine seară, după ce se întunecă, vino pe la 
mine. Un moment rămaseră amândoi, privindu-se stânjeniţi, 
speriaţi parcă de ceva anume care se întâmplase între ei. 
Peste locurile, acoperite acum de tulpinile cocenilor, lumina 
de sfârşit de octombrie stătea blândă şi visătoare, ca şi cum 
ar fi fost Maica Domnului. 

— Bine Linuţo, aşa am să fac, vorbi tânărul ziarist de la 
Ziua, după ce simţise în piept arsura privirilor tinerei femei, 
sau a ceea ce se întâmplase între ei şi nu era firesc să se 
întâmple. 

— Măi stai, mă Ştefane, îl rugă ea. Dar el şi pornise fără să 
se mai uite înapoi. Dacă s-ar fi uitat ar fi văzut-o pe 
Anghelina lu' Izvor, cu care el păscuse oile şi îl apărase pe 
el de băieţii mai mari să nu-l bată, cum rămăsese ca o stană 
şi se uita în urma lui. 

V Când ajunse acasă, se înserase de acum, şi în timp ce 
venea prin grădină, înţelesese brusc, ca atunci când ai o 
revelaţie, că el fusese pe locuri, colindase pe câmp, ca să se 
regăsească pe el. Nevoia de re-găsire, şopti. Şi mai căutase 
ceva, de lucrul acesta era la fel de conştient ca de primul, o 
căutase pe Ioana. Era ciudat modul acesta de a înţelege un 
lucru. Nu de prima dată şi nu logic, ci într-un fel subteran şi 
greu, ca şi cum ajungerea la adevăr se făcea „pe dedesubt”. 
Ştefan Paul tresări şi se întoarse speriat. Dinspre grădina 
lui Aristide venea un fluierat anume. Îl fluiera cineva. 
Cunoştea acest fluierat, când era copil şi apoi mai târziu îl 
auzise de multe ori. La ei în sat fluieratul avea o tradiţie 
consacrată, era un limbaj acceptat atât de băiat cât şi de 
fată. De obicei băiatul era cel care o fluiera pe fată, şi 
aceasta venea la poartă. 

— Ştefane, mă, Ştefane, auzi el vocea scăzută a Didinei. Ea 
era. Didina trebuie să fi fost lângă gard, cred că îl aşteptase 
după gard. Vino la locul nostru. 


Acum îi pică lui ghinda în cap. Data trecută, când se 
despărţise de Didina, rămăseseră înţeleşi să se întâlnească 
sub nuc cum cade întunericul. 

— Hai vino, auzi iar vocea şoptită a Didinei. 

Îşi simţi brusc sufletul apăsat. Uitase. Uitase iar, ca atunci 
când aflat pe front nu se gândise, deşi era atât de simplu, că 
săraca Luchii aşteaptă măcar un semn de la el, că este în 
viaţă, că n-a călcat pe o mină şi n-a fost făcut bucățele, ca 
artileristul acela. 

Când ajunse în capătul grădinii Didina îl aştepta acolo, 
astfel că era cât pe aici să dea piept în piept cu ea. Prin 
înserare albăstrie abia îi vedea linia capului. 

— Unde ai fost, mă, Ştefane, mă, că te-am aşteptat până n- 
am mai putut. 

Didina nu-l îmbrăţişase, îl prinsese într-un fel ciudat de 
gulerul paltonului, aproape ca şi cum l-ar fi luat de piept. 

— Lu... lartă-mă, Didino, am adormit şi nu m-am mai 
sculat. Minţea, şi se bâlbâia pentru că nu ştiu de ce în 
momentul acela el se gândea la Luki. 

Dacă ieri făcuse dragoste cu Didina şi până seara el uitase 
de ea şi dormise tun, astfel că se sculase a doua zi la prânz, 
înseamnă că e ceva în neregulă cu el, şi acest ceva vine 
foarte de adânc în fiinţa lui. Azi-noapte te-am aşteptat până 
târziu, am plecat acasă după ce a răsărit luna, se jelui fata. 
M-am speriat, să nu ţi se fi întâmplat ceva. Îl cuprinsese cu 
braţele pe sub pardesiu. Îi simţea trupul cald, răspândind o 
mireasmă tulbure. Îi cuprinse şi el umerii cu braţul stâng. 

— Altădată să nu te mai sperii Didino, şi nici să nu te 
superi pe mine. Nu ştiu de ce mi se întâmplă mie aşa. Mă 
obsedează o idee, un gând, şi zile întregi, săptămâni sau 
luni, mintea mea la altceva nu se mai gândeşte. 

Deşi, uneori, culmea, nici eu nu cunosc gândul acela care 
mă obsedează, şi unde mă va duce el, şi trebuie să treacă 
mult timp până când să ajung să-l descopăr...Să descopăr 
adevărul. 


— Lasă, mă, Ştefane, mă, că n-o fi nici o nenorocire. Vezi 
numai să te însori cu mine, să avem şi copii, să pleci şi să ne 
uiţi, auzi? Didina păru să se înveselească, dar nu râse. 
Întunericul, nesfârşit şi catifelat, având culoarea cernelii 
închise, îi învăluia ca într-o manta. Fata îl sărută pe obraz, 
apoi îl luă de mână. 

— Hai să ne iubim, Ştefane, că mâine vin ai mei acasă, şi 
după tine rămân neiubită. 

Când intrară în prima odaie a cuniei, unde se găsea soba 
cu plita de gătit, îi izbi mirosul de dovleac copt. 

— Am făcut plăcintă cu dovleac copt, Ştefane, dacă-ţi e 
poftă! 

Nu-i era poftă, sub stratul subţire, de sticlă al conştiinţei, 
adevărul era că se simţea vinovat faţă de fata asta. Ea era la 
înălţime, ştia ce vrea şi lupta pentru dreptul ei de a fi 
fericită în viaţă cu băiatul pe care şi l-a ales, pe când el? El 
nici nu ştia dacă îi va putea asigura sau nu un cămin şi o 
existenţă liniştită, nici nu ştia dacă o iubeşte...Şi totuşi nu 
putea să spună că nu-şi cunoaşte drumul în viaţă, 
dimpotrivă, pe acesta îl cunoştea foarte bine, el va fii în 
viaţă scriitor. Nu ştia aproape mai nimic despre ce 
înseamnă să fii în viaţă scriitor, şi totuşi lucrul acesta îl 
simţea atât de concret încât avea impresia că-l vede 
înaintea ochilor. 

— Hai, Ştefane, ce-ai rămas aşa! 

Didina îl luă în braţe şi-l sărută. Apoi dădu lampa mică de 
tot. Începu să se dezbrace cu mişcări încete şi liniştite. În 
timp ce se apropia de ea, se gândi că Didinei atâta îi 
trebuise, numai o zi ca să înveţe să se poarte ca şi cum ar fi 
fost demult femeia lui, pe când el nici măcar nu putea să 
creadă că ceea ce se întâmpla este adevărat. Nu. Nu avea 
nici o presimţire că fata asta va fi sau nu soţia lui. 

VI A doua zi când se sculă era tot către prânz. 

— Bravo, bă, Ştefane, îi spuse Parizianu cu o expresie 
nelămurită pe chipul lui neras de câteva zile, din care nu 
putea să înţeleagă dacă îi pare rău sau se simte jignit, în loc 


să vii şi tu acasă să discutăm şi noi despre ce se întâmplă în 
lume, că se întâmplă ceva, nu, (hai că asta îmi place, tată, îşi 
spuse Ştefan Paul în gând) tu vii şi umbli noaptea ca 
guguştiucii, şi dormi ziua... Păi cu cine să măi stau şi eu de 
vorbă? Alde Parizianu nu-l lăsă mult în pace. 

— Treaba ta, continuă el, eu îţi spun, o să te pomeneşti cu 
ăştia (pronunţase ăştia cu un fel de admiraţie neînţeleasă), 
care se adună la fierăria lu Iocan, să vină la tine să te 
întrebe ce şi cum, că până acum tu eşti singurul om de la 
noi din sat, care ai pătruns cel mai sus î... în sferele puterii. 
La sferele puterii Parizianu se opri rostind cuvintele ca şi 
cum sar fi clătinat, semn că acum le spunea pentru prima 
dată, că le auzise de curând. 

Lui Ştefan Paul îi veni să râdă şi în sinea lui chiar făcu 
lucrul acesta, he, he, he, he, unde era el Moromete, şi ce-ar 
fi zis el acum auzindu-l pe alde Parizianu cum pronunţă, 
sferele puterii. Dar nu zise nimic, făcu şi el ca Moromete, 
adică în clipa aia îşi dădu seama că procedează exact ca 
acesta. 

— De ce, tată? Că n-au intrat zilele în sac, o să avem destul 
timp de vorbă. 

— Aş vrea să ştiu şi eu la cine te duci tu noaptea, şi ce 
discutaţi voi acolo...? 

Alde Parizianu vorbise cu un fel de îngrijorare, adică, vezi 
Doamne, să nu i se întâmple ceva acolo unde se duce, şi nu 
cu reproş. 

— Adică, eu am crezut că tu ai înţeles, Stefane, că 
legionarii n-au nici un viitor în ţara asta, chiar dacă se mai 
adună ei în şedinţe conspirative în cuiburi. 

Aha, asta era. Lu taică-su îi intrase în cap gândul acesta de 
când cu Paraschiv, că el lansase ideea asta, şi el pe chestia 
asta nu vrusese să-i mai vadă pe niciunul. 

— Nu e ce crezi dumitale, tată, îi răspunse Ştefan liniştit, 
n-ai nici o grijă. 

Şi apoi în gând, mai bine te-ai bucura că aş putea să ţi-o 
aduc noră pe Didina. Atunci să te ţii. 


Mâncă la repezeală cum îi era obiceiul. 

— Mai bine te-ai duce pe la o fată şi tu maică, interveni, 
Bâtă-sa, care venise din odaia cealaltă, că de aia eşti 
parizian, decât să-ţi pierzi timpul cu politica. Ascultă-mă pe 
mine. 

— Te ascult, Bâto. Eu să nu te ascult pe dumneata! 

Şi totuşi ca niciodată astăzi ar fi vrut s-o întâlnească pe 
Ioana. Nu. Nui era dor de ea, că o iubeşte, că ar fi 
îndrăgostit de ea şi ar fi vrut neapărat s-o vadă, era curios 
s-o vadă cum arată şi ce mai face. Da cum să dea de ea. lot 
aşa. Adică exact cum dăduse şi Ioana de el. Aha! Şi înainte 
de a ieşi din sat şi de a o lua înspre locuri trecu pe la fata 
care îl chemase în seara când o trimisese Ioana să-l anunţe 
să vină că ea îl aşteaptă la poartă. 

— Ce este, Ştefane, îl întâmpină ea când ieşi la poartă, ca 
şi cum n-ar fi uitat că au copilărit împreună. Bine ai venit 
acasă. Că de când te aşteaptă Ioana. 

— Păi tocmai de aia te-am strigat, îi răspunse el. Anunţ-o 
tu că vreau să stau de vorbă cu ea. 

— Păi dacă te grăbeşti, se uită fata înspre soarele de 
octombrie, o găseşti pe Gâltan, scoate cartofi sau leagă 
coceni, nu ştiu ce face. 

— Mulţumesc, fa Irino, da ai crescu şi te-ai făcut frumoasă, 
încercă el s-o răsplătească pe fată. Ca drept răsplată, 
aceasta îi aruncă o căutătură peste umăr şi dispăru în 
curte. 

O luă pe drumeag, pe la Cotelici, apoi tăie peste locuri, 
ajungând apoi într-o mirişte. La Gâltan, aşa îi spuneau 
oamenii din sat unui loc aflat pe malul gârlii în jos, cam la 
un kilometru de sat. Terenul era mai lăsat, când venea 
Gârla mare uneori îl inunda depunând mâl fertil pe el. 

De aceea acest loc era foarte bun pentru pus legume. 
Făcea al lui Troaică nişte vinete şi nişte roşii mari cât 
bostanul pe locul acesta. Doamne, se opri Ştefan Paul când 
ajunse pe malul Gârlii, văzduhul limpede de toamnă caldă şi 
frumoasă parcă ar fi sufletul lui Dumnezeu. Au toamnele un 


fel de măreție antică, plină de miere în ele. Ete, te, 
domnule, se pomeni tot el răspunzându-şi, ai devenit poet 
sentimental. O luă pe malul Gârlei la vale. Şi-ntr-adevăr 
cum cobori panta uşoară, o văzu stând pe un snop de 
coceni. Ce făcea? Nu făcea nimic, nici măcar nu avea igliţa 
la ea. Mesteca ceva în gură, frământa cu buzele, 
gânditoare. El crezu că ea nu-l văzuse. Inima îi bătea în 
piept fericită. 

— Bună ziua, loano! o strigă el mai mult, ca şi cum ar fi 
vrut s-o îmbrăţişeze deşi rămase în picioare. Mă bucur că te 
văd. 

loana se maturizase parcă, chipul i se mai rotunjise şi 
lăţise, deşi expresia feţei îi era tot plină de bunătate. Nu-l 
văzuse sau ce se întâmpla ceva cu ea, căci pe faţa ei nu se 
clintise nimic. 

— Bună ziua, loano, am zis, sau eşti supărată pe mine! 

— Bună ziua, Nimenea, îi răspunse ea într-un târziu, dar 
tot aşa, ca şi cum ar fi vorbit singură, iar lângă ea n-ar fi 
fost nimeni. 

Ştefan Paul simţi răutatea jignitoare ca pe un bici care-ţi 
şfichiuieşte faţa. Era ceva în aer ca un țipăt de pasăre, iute, 
usturător. 

— Sunt de acord că sunt vinovat faţă de tine, dar nu 
pentru ce crezi tu, că nu m-am întors în sat să te iau pe tine 
de nevastă, ci pentru altceva mult mai grav... Că au fost luni 
şi săptămâni când eu am uitat de tine, şi mi sa mai 
întâmplat lucrul acesta cu altcineva, şi acum îmi dau seama 
că pedeapsa de a o fi pierdut este prea mică în comparaţie 
cu răul pe care i lam făcut eu... 

Se opri, pentru că îşi dădu seama că vorbeşte în dodii. 
Adică vorbise altcineva din el, şi că acest altcineva era 
tocmai el, cel autentic, care simţise nevoia să spună 
adevărul, ca să se elibereze... Şi pentru că vorbea greu, 
ceea ce ieşea din el era ca o bucată ruptă din fiinţa lui, se 
bâlbâise şi se poticnise. 


— Însă nu ştiu ce se întâmplă cu mine, loano, că de fiecare 
dată uit, ca şi cum n-aş avea organul acesta al amintirii. De 
parcă cineva mi-a extirpat lobul acesta şi eu ne mai avându- 
| nu pot să-mi aduc aminte de persoana respectivă... 

Fata îi aruncă o privire îngheţată, de scârbă. 

— Mai bine ai tăcea din gură, Nimenea, că nu ţi-a cerut 
nimeni să vorbeşti, şi încercând să te dezvinovăţeşti mai 
mult te acuzi. Şi loana îşi întoarse privirea, mestecând firul 
de iarbă, sau ce era, între buze, ca şi cum ar fi fost singură, 
şi el era într-adevăr un nimenea. Era atât de singură şi de 
cu ea însăşi încât acest fapt era zdrobitor, acolo, în valea 
Gâltanului, dacă era vale, şi acolo în după-amiaza zilei 
acelei zile de sfârşit de octombrie nespus de frumoasă. 

— loano, să nu te porţi aşa, izbucni el, şi se poticni iar, 
pentru că vrusese să-i spună ceva. 

— Să-ţi spun ceva, Niminea, pronunţa Niminea ca şi cum 
acest niminea ar fi fost o persoană importantă, şi tocmai de 
aceea mai vinovată, să-ţi spun ceva Niminea, ca să-ţi intre 
bine în cap, un Nimeni nu e nici măcar un c....tpe lumea 
asta. Aşa că lasă-mă în pace şi vezi-ţi de drumul tău, nu mi-l 
încurca şi pe al meu. Vorbise cu obidă, se vedea lucrul 
acesta, iar chipul i se împietri dintr-o dată. Ştefan Paul simţi 
cum i se urcă sângele la cap. 

— loano, asta ai tu să-mi spui? 

Ioana însă făcuse de mult abstracţie de el, poate chiar din 
clipa când se despărţiseră anul trecut, ori după ce se 
convinsese ea că de la Ştefan al lu' Parizianu nu mai are ce 
aştepta, şi atunci îl scosese de la inima ei. 

— Ioano, cu tine vorbesc, şi pentru tine am bătut atâta 
drum, urlă el. În momentul acela în mintea sa se deschisese 
un fel de prăpastie şi el văzuse bine că de fapt pentru ea 
venise el de la Bucureşti. 

— Bine, loano, gemu el, dându-şi perfect seama că se 
întâmplă cu el un lucru ciudat. De asta m-ai chemat tu, deci, 
în seara aceea, anul trecut, înainte să plec eu la Bucureşti, 
ca să ai tu dreptul acum să-mi spui că nu sunt nici măcar 


un...rahat pentru tine. Aha, asta a fost logica ta ascunsă, 
mult prea ascunsă pentru mine. 

Tremura şi îi venea să plângă, lucru care nu i se mai 
întâmplase demult. De când? De când al lui Băşinoiu, care 
era cu vreo trei ani mai mare decât el, iar aşa era cât un 
găligan de mare şi de butucănos, de ciudă că el, Ştefan al lu 
Parizianu, reuşise la Liceu, iar el, al lui Băşinoiu avea să 
rămână în sat, să rânească la vite şi să se ţină de coada 
sapei, cum îl prinsese o dată singur pe la Ogrăzi, parcă 
acolo era, se legase de el. lar el, Ştefan al lui Parizianu, care 
avea o carte în mână, că nu-i plăcea să citească şi să-l vadă 
alţii, şi asta nu pentru că cititul este un lucru ruşinos, ci că 
pentru el era un lucru atât de intim încât trebuie să-l faci 
numai când eşti tu cu tine, pentru că citind el are atât de 
singur cu el, încât devenea el, cel adevărat... Şi acest allui 
Băşinoiu, urât şi cu tuleiele murdare pe faţă, se legase de 
el, „ce, mă, al lui Parizianu, te dai mare că te-a fătat Bâtă-ta 
cu valetu acela, pe care l-a găsit tomnai la Paris, că până 
acolo n-a găsit nici un bărbat, cât a căutat ea, că i-a căutat 
pe toţi, aşa trebuie să-i fi căutat pe toţi la p..., până la Paris, 
şi niciunul, bă auzi, tu, n-avea p..., că ea Bâtă-ta asta căuta, 
şi ce a căutat, săraca de ea, că numai ea ştie cât a căutat, a 
găsit la valetul ăla, la Paris, ha, ha, ha, ha, ha, ha. Al lui 
Băşinoiu râdea cu gura până la urechi, dându-se pe spate, 
de atâta poftă de râs, cu ochii mari şi roşii de atâta răutate, 
ca cu broscoi. 

„Ce-ai, mă, tu, acesta, al lu' Băşinoiu, cu mine, ce rău ţi-am 
făcut eu? Spune, mă, ce ţi-a făcut ţie Bâta, de zâsă-şi tu ce 
zâsă-şi de ea, când ea nu ţi-a făcut ţie nimic. Vezi-ţi, mă, al 
lu' Băşinoiu de drumul tău şi lasă-mă pe mine în pace, că eu 
n-am nimic cu tine.” „Ce, mă, al lu Parizianu, se apropiase al 
lu' Băşinoiu cu pieptul scos, şi cu tuleiele lui de gorilă 
înfoiate, după ce că tot tu eşti de vină, tot tu faci pe nebunu, 
ai, tu-ţi aia, şi ailaltă, şi pe dincolo, că numai spurcat nu era 
ăsta la gură, şi dă-i în el cu pumnii, şi cară-i în cap la pumni, 
că vedea stele şi verzi şi roşii. Al lui Parizianu a început şi el 


să dea, numai că măgădanul avea putere, iar el nu se 

bătuse deloc în viaţa lui, şi avea şi braţele lungi şi mari. Şi l- 
a călcat aşa în picioare, însă nici el nu s-a lăsat, a dat şi el, şi 
când s-a ridicat al lu' Băşinoiu de pe el, avea muştiucu roşu. 

Ştefan Paul se cutremură văzând scena aceasta în faţa 
ochilor, ca şi cum s-ar mai fi întâmplat încă o dată, acolo în 
locul în care stătea Ioana. Al lu' Băşinoiu îl bătuse că avea 
necaz pe el că reuşise la Liceu, dar Ioana ce avea cu el? Nu- 
| chemase ea atunci, când se iubiseră în lucernă, şi pentru 
el fusese ca un vis, căci atunci cunoscuse el femeia pentru 
prima dată, şi la rândul ei fusese şi ea fericită? 

Ştefan Paul se uită la braţele lui. Tremura. Ioana îşi vedea 
mai departe de molfăitul firului de iarbă. Adică îi zisese ce-i 
zisese, ca şi cum ar fi un călău care şi-a executat victima, şi 
acum îşi savurează victoria asupra lui. 

— Auzi, loano, gemu el, să ştii că eu te-am iubit. Nu ca 
tine. În clipa aceea văzu iar limpede, prin golul, sau 
prăpastia care se deschise în mintea lui, că el într-adevăr o 
iubise foarte mult pe Ioana, dar trebuiseră să se întâmple 
toate câte se întâmplaseră ca să ajungă el acum la acest 
adevăr. Iată, cât de mult o iubise, nici el nu cunoscuse acest 
lucru, iar ea nici atâta. 

Tremura, şi i se făcea rău, gâfâia, şi parcă cineva îi 
aruncase un fel de păienjeniş peste ochi. 

— De ce, loano, ai vrut tu să-ţi baţi joc de mine? Tu-ţi 
mama ta de muiere, că nu te-ai lăsat până când nu te-ai 
purtat şi tu cum s-au purtat toţi cu mine în satul ăsta, că 
până când nu m-au înjurat şi nu m-au umilit n-a putut să le 
fie lor bine! 

Ura şi dragostea creşteau în el ca o apă neagră asfixiindu-l 
şi acoperindu-i minţile. 

— Lasă că-ţi arăt eu, fa, ţie, să te înveţi minte. Vrusese să 
spună că o să te f... de-o să-ţi iasă ţie pe nas să-ţi mai baţi 
joc de mine, însă limba îi împietrise în gură, şi el se 
bâlbâise, astfel că în locul acelui cuvânt urât, ieşise tot 
cuvântul acela pe care îl ştiu toţi cei care citesc romane, ori 


alte cărţi, şi pe care oamenii din satul lui îl foloseau mai 
puţin, unii deloc. 

Lasă, fa, că o să te iubesc acum de n-o să ştii nici pe ce 
lume te afli, să te înveţi tu să-ţi mai baţi joc de altu. Deşi 
prost ca mine nu cred să mai afli tu. Tu-ţi cumpăna ta de om 
otrăvit. 

Spusese otrăvit pentru că mintea lui se împotrivise să 
spună femeie stricată, el fiind absolut convins, acolo în 
străfundul lui, că Ioana îl chemase să facă dragoste cu ea 
nu pentru că era o stricată, ci pentru că ţinuse la el, ceea ce 
era altceva. Se apropie de ea hotărât s-o împingă pe spate, 
s-o întindă pe coceni şi să facă dragoste cu ea, chiar dacă n- 
ar fi fost de acord. În clipa aceea mânia sau otrava aceea 
care-i luase minţile se mai domoli, sau se întâmplă ceva cu 
el ciudat, pentru că el ştiu că face lucrul acesta nu ca să-şi 
bată joc de ea, ci realmente ca s-o iubească cu adevărat, 
adică el să-i dăruiască deodată toată iubirea pe care nu i-o 
dăruise cât timp uitase aproape complet de ea. De aceea se 
şi opri o fracțiune în loc. 

— Să ştii că nu-mi bat deloc joc de tine, te iubesc pur şi 
simplu ca să vezi şi tu cât te-am iubit, şi altădată să nu mai 
zici ce-ai zis. Nici nu apucase so atingă, că loana şi sărise ca 
o leoaică în picioare. Îl izbi cu mâinile în piept că era cât pe- 
aici să-l dărâme pe spate. 

— Fugi mă Nimenea de-aci, că n-a făcut cu mine treaba 
asta nimeni, şi o faci tu, ai? Tu care eşti un nimeni, care e 
mai nimic decât un c...t pe lumea asta. 

Ştefan Paul rămase împietrit, pentru că nu se aştepta la 
atâta vigoare şi curaj, un curaj care îl umilea şi mai mult, 
din partea ei. Ioana îşi luase, ca şi cum ar fi fost un flăcău, 
curajos şi nepăsător, poziţie de luptă. Un moment se priviră 
în ochi, dar nu duşmănos. Cel puţin de lucrul acesta se 
convinsese Ştefan Paul uitându-se la ea, nu era deloc ură în 
ochii aceia în care nici măcar nu apucase să se oglindească, 
să stea deasupra lor şi să-i privească până când avea să se 
sature. 


— Fugi, mă Nimenea, de-aci că-ţi dau una de te fac şi mai 
nimeni! 

— Fă, loano, fii cuminte! 

— Hai, mă, Nimenea, îndrăzneşte şi mai fă un pas! Acum îl 
privea cu scârbă, ca şi cum privirea ei ar fi avut un 
comutator pe care îl învârtise cineva. Nu se mai uită la 
nimic, chiar dacă încasă câţiva pumni de la ea. 

O luă în braţe şi o strânse cu atâta forţă că o auzi 
chiţcăind. O puse jos, pe snopii de coceni şi îi ridică fusta. 
Coapsele Ioanei îl orbiră parcă. 

Observă că n-avea chiloţi, cum avuseseră Luki şi Didina, 
locul în care cobora pântecele alb, arcuit uşor, ca o pâine, 
avea cuminţenia lui, şi parcă îl aştepta plin de pace. Îşi 
scoase daravela lui de bărbat, apoi se aplecă şi sărută 
pântecele, de parcă acesta era o altă fiinţă decât Ioana, 
bună, care îl aşteptase pe el. Ioana nu se zbătea deloc, ba 
chiar îl privea cu un fel de milă, ca şi cum i-ar fi spus, „hai, 
mă, Nimenea, să te văd, eşti şi tu în stare de ceva pe lumea 
asta. O împinse cu forţa, punându-i braţul pe piept, pentru 
că vrusese să se ridice. Însă chiar în acel moment rămase 
împietrit. Simţi sudorile morţii cum îl trec. Acum Ioana îşi 
lăsase capul pe spate senină şi împăcată că el nu putea să-i 
facă nimic. Şi chiar nu putea. Lucrul acesta îl simţea 
concret, ca şi cum în locul bărbăţiei ar fi avut o scorbură de 
putregai. Simţi năduşeala rece, ca o carcasă, cum îl 
strânge. loana aştepta scârbită şi tristă. 

— Hai, mă Niminea, îl dădu ea la o parte într-un târziu, ca 
şi cum i-ar fi fost lehamite de el. Şi chiar îl dădu la o parte 
ca pe o cârpă. loana se ridică încet, îşi aranjă fusta şi 
hainele, tristă, ca şi cum el nici n-ar fi fost acolo. Ştefan avu 
impresia că a surzit. Nu era disperat, avea pe suflet un fel 
de amăreală şi cocleală care îl făcea să vomite. Şi chiar 
începu să vomite. Când îi mai trecu, se ridică în picioare. Tot 
nu-i trecuse surzenia. 

Tremura şi îi era frig. Se lăsase înserarea, era frig, şi 
lucrul acesta îi făcea bine. Se uită împrejur. Nici ţipenie de 


om. Din cauza înserării nu putea să vadă până departe. Nu 
era nici ţipenie. Din pământ ieşea pustiul, cuminte şi bun, 
ca şi cum acest pustiu ar fi existat de la începutul lumii. Îşi 
luă capul în palme şi rămase aşa un timp. Îi trecuse senzaţia 
aceea de vomă. 

În timp ce se întorcea către casă, tăind drept, peste locuri, 
îl simţi concret, bine conturat, ca şi cum ar fi fost un cap de 
iepure care se ridica în sus, de parcă ar fi fugit aşa, cine ştie 
de când. Îşi puse mâna cealaltă pe umăr. Fir-ar să fie, îşi 
spuse în gând, iar a început să tresalte. Umărul îşi vedea de 
treaba lui, sălta ritmic în sus, fără să-i pese de ce-l care-l 
ducea. 

VII A mai întârziat ţinându-şi mâna cealaltă pe umăr, 
gândindu-se că poate astfel umărul va înţelege şi se va opri 
din mişcarea lui. Când a ajuns în capul grădinii nici măcar 
nu şi-a adus aminte de Didina. O vedea în faţa ochilor pe 
Ioana cum mesteca firul acela de iarbă între dinţi 
spunându-i astfel că el nu este pentru ea decât un niminea. 
Un nimic. De fapt este exact ceea ce merită. Când ea îl 
chemase la poarta ei, şi îl luase apoi şi îl dusese pe locul ei 
pe care avea lucernă, unde se iubiseră, el ar fi trebuit să-i 
spună: fă, loano, uite aşa şi aşa, eu nu pot să-ţi dăruiesc ţie 
nimic, nici tu nu îmi dărui mie nimic, pentru că eu am 
destinul meu, pe mine Dumnezeu m-a făcut să merg pe un 
drum, despre care nici eu nu ştiu mare lucru, doar îl 
bănuiesc. Şi nu ştiu cum se face că aflându-mă eu pe 
drumul acesta, trec pe lângă oameni şi nici măcar nu-i văd. 
Asta trebuia el să-i fi spus Ioanei, şi acum ea n-ar fi avut nici 
un motiv să-i spună lucrul acela pe carei l-a spus. Căelnue 
nici măcar un c...t pe lumea asta, că dacă arfiun c...ttotar 
fi ceva, n-ar mai fi nimic. Maicăsa se culcase, alde Parizianu 
citea ziarul la lumina lămpii. Ştefan Paul tresări: era chiar 
ziarul la care lucra el, Ziua. 

— Pe unde umbli, mă, Ştefane, îl întrebă taică-su, nici 
curios nici îngrijorat. Din câte văd eu, tu ai venit acasă ca să 
nu te văd eu măi mult. 


— Ce măi zic ăia, îl întrebă el pe taică-su, mai mult ca să 
schimbe subiectul. 

— Ce să zică, aşa şi aşa, se pare că nemţii n-or să fie la 
Moscova de Crăciun. 

— Ehe, acolo n-or să fie ei niciodată. 

— Pe ce te bazezi? făcu Parizianu, imitându-l pe fiu-su, 
luându-şi ochii de pe ziar şi privindu-l ca şi cum s-ar fi uitat 
la el pe sub ochelari, deşi nu avea obiectul acesta pe nas. 

— Pe nimic, pe bunul simţ, pe ce să mă bazez? Nu vezi că 
acela care a început războiul nu e normal la cap? 

— Asta de unde o măi scosăşi? se miră Parizianu, tot cu 
uitătura aia a lui. 

Auzi, bă, Stefane, da ţie ţi se zbate umărul, bă, ori mi se 
pare mie? 

— Care umăr, Ştefane? întrebă maică-sa din odaia 
cealaltă, se vede că ascultase discuţia dintre ei. 

— Bă, da se zbate al dracului, bă! se uimi din nou 
Parizianu, uitându-se fascinat la fiu-su. 

— Aşa se zbate el, mormăi tânărul ziarist de la Ziua, deloc 
curios să se uite pe ziarul, de care, orice ar fi zis, destinul 
lui era de acum legat. 

— Care umăr, mamă? se auzi vocea Bâtei, că dacă e 
dreptul este de bine. 

Ştefan Paul înfulecase în grabă ce-i lăsase maică-sa pe 
masă. Nu-i era somn, însă sufletul îi era adânc şi cătrănit, 
astfel că singurul lucru pe care al fi vrut să-l facă ar fi fost 
acela de a pune capul pe pernă, să se scufunde în somn 
cum se lasă un pietroi pe fundul unui lac, să nu mai ştie de 
nimic. A doua zi ştia că sufletul îi va fi altfel. 

VIII S-a sculat târziu, când soarele o luase şi coborâse bine 
înspre asfinţit. 

Prima lui grijă a fost să se convingă că afară mai este 
lumină pentru că trebuia să meargă la Anghelina lui Izvor, 
cu care se întâlnise în Firuleasa şi femeia îi păruse cel puţin 
ciudată dacă nu nebună după cum se purtase. 


Bâta torcea la un fuior lângă sobă, rezemată de perete, 
stând pe un scaun din cel mic. 

— Mă, Ştefane, mă de mic ai avut tu somnul acesta. 
Tăcerea era grea de o pace caldă, pace care era a casei, pe 
care el o ştia demult. Inima îi bătea cu putere, o euforie 
ciudată punea stăpânire pe el, i se răspândea în tot trupul, 
ca nişte funigei. De aia mă cheamă Anghelina, îşi spuse în 
gând. 

O clipă se simţi ameţit de starea de euforie că este iubit, ca 
şi de mâlul verde coclit care urca de pe fundul 
subconştientului în lumina dureroasă a conştiinţei. 

— Da ce te-ai măi zbătut în somn, şi ce-ai mai vorbit, 
mamă, o auzi pe Bâta căinându-l. Să te duci, mamă, să te 
spovedeşti la un preot, pe-acolo pe la Bucureşti, unde zic 
ăştia c-ai ajuns mare. 

Nu-i răspunse. Îşi simţi umărul ca o fiinţă vie, îi simţi chiar 
răsuflarea, caldă şi gingaşă. Ei, drăcia dracului, asta e 
culmea, are un botişor cald şi catifelat ca de miel. 

Se îmbrăcă încercând să-şi amâne cât mai mult gesturile. 
Era numai Bâta acasă. 

— Unde e tata, Bâto? 

— Nu ştiu, muică. Mi se pare că e dus pe la acela al 
lu'Fâlfâlete, sau la Birică, ala care se judecă şi acum cu 
Bălosu, că nici până acum nu s-au măi împăcat, mi se pare 
că vrea să se ducă la lemne, că nu măi avem lemne... 

— Aha! făcu al lui Parizianu. Da ceva de mâncare am şi eu? 

— Vezi că ţi-a lăsat maică-ta pe masă o strachină de pui 
făcut la frigare şi înmuiat în mujdei de usturoi. Puiul era 
fraged, aşa că mâncă la repezeală, cu poftă. 

— Mă duc şi eu să mai stau de vorbă Bâto, dacă întârzii să 
nu mă aşteptaţi. 

— Du-te mamă, îi răspunse bătrâna domol văzându-şi de 
caierul ei, că aşa fac flăcăii. Apoi când el era gata să iasă 
„Da tu nu te însori maică pe acolo pe la oraş? eu zâc că aşa 
ar fi măi bine...”. Nu-i mai răspunse. 


Ajunsese în grădină când îl auzi pe Aristide strigându-l pe 
Tache. Se vedea că era nemulţumit. La Didina se gândi cu 
strângere de inimă. Poate m-o ajuta Dumnezeu şi mă voi 
căsători cu ea. Casa lu' al lu' Pârţag, de fapt al lu Vasile, că 
nu ştiu dacă şi ălui bătrân îi zicea tot aşa, deşi el aşa ţinea 
minte, era aproape vecină cu a lor. Cum ajunse în capul 
grădinii, în loc s-o ia înspre locuri, coti spre Canal. Nu a 
doua, a treia grădină era a lu Vasile Pârţag. Când era el mic 
aici era un loc viran, semănat cu lucernă, al lui Miai, dacă 
ţinea el bine minte, fusese cumpărat de Pârţag ăl bătrân, şi 
când era el prin anul doi sau trei, la Liceu, la Pălămida, 
parcă atunci, Anghelina, care terminase o şcoală de 
croitorie, se măritase cu Vasile, singurul băiat al lui Pârţag, 
şi cumpăraseră locul ăsta. 

Când ajunse în dreptul porţii grădinii, se uită bine dacă nu 
greşeşte, să nu intre la altcineva. Poarta era uşor deschisă, 
cred că Anghelina o lăsase, dinadins. O luă pe potecă în sus, 
grădina Anghelinii era numai cu vie. Înserarea era deasă şi 
albăstrie. Dinspre baltă bătea un vânt cald, ai fi zis că în 
zilele următoare o să plouă, cel puţin aşa ştia el de când era 
copil. Toamna şi primăvara când vântul aducea miros de 
pământ reavăn dinspre Dunăre şi dinspre Mare, ploua, şi 
ploile acelea erau întotdeauna mănoase, de aia spuneau cei 
bătrâni, „plouă la Cornu Capri, şi când plouă la Cornul 
Caprei se face porumbul de te mănâncă lupii în el.” 

Când era el mic nu mai erau însă lupi demult prin părţile 
satului Siliştea Gumeşti. Ajunsese aproape de pârlazul pe 
care dacă-l trecea avea să dea în curtea Anghelinii. la să 
vedem, ce are să mă întrebe ea, ca s-o ajut? O umbră de 
desprinse de lângă părul sau mărul care era chiar lângă 
gard. 

— Ştefane, o auzi el. 

Se speriase, şi o clipă rămase împietrit, cu inima îngheţată 
în piept. 

Umbra veni lângă el şi îl luă de mână. 


— Mă speriaşi, Linuţo, îi răspunse el gâfâind. Tânăra 
femeie îl luase de mână, ca şi cum ei ar fi fost demult în 
vorbă, şi acum mergea cu el către pârleaz. 

— Ei, şi tu, păi nu ţi-ai închipuit că te aştept. Că nu mai eşti 
copil, ce naiba 

! Urcară în casă. Al lu Pârţag, ca şi Izvor, erau oameni 
răsăriţi în satul Siliştea Gumeşti, astfel că putuseră să le 
ridice lu Vasile şi Anghelinei casă cu trei odăi, cu tindă şi 
beci. Din drum casa se vedea frumoasă, cu perdeluţele albe 
la ferestre, cusute de Anghelina. 

— Hai, mergi mai înainte, Ştefane, îl rugă ea. 

Din prima cameră, în care ardea o lampă numărul cinci, 
acoperită pe jos cu preşuri (se cunoştea că Anghelina, fiind 
croitoreasă, este gospodină), intrară în cea de-a doua, în 
care ardea tot o lampă numărul cinci, de aceea odaia era 
mai mult scufundată în penumbră. 

Anghelina dădu lampa mai mare, surâdea, „mă-ntorc 
acum,” şopti, şi un moment îl lăsă singur. Când se întoarse 
avea în mâini o farfurie cu friptură şi o cană cu vin. 

— Măi, Ştefane, mă, vorbi tânăra femeie veselă, să nu te 
văd eu pe tine de un an şi mai bine, şi să aud de la alţii c-ai 
ajuns mare, fir-ai tu al sâti, să fii, râse ea. 

Pusese farfuria şi cana pe masă şi acum se uita la ea 
fericită. 

Rămăsese cu buzele întredeschise, cu o expresie de 
fericire şi totuşi plină de sfială. Ştefan rămase uimit ce mult 
se schimbase Anghelina de alaltăieri, sau de când o văzuse 
el ultima dată. Avea părul dat pe la tâmple, chipul îi era 
prelung, cu linia tâmplelor arcuită dulce, fapt care o făcea 
nespus de frumoasă. Nu mai era Linuţa, care lega cocenii, 
chit că în câteva clipe el avusese prilejul să-şi dea seama că 
tot Linuţa aia pe care o ştia el este, numai că acum nu mai e 
copilă, s-a măritat, s-a măi împlinit, în sensul că s-a spilcuit, 
s-a făcut frumoasă a naibii. Linuţa lu Izvor turnă în pahare, 
apoi ciocni cu el, având pe buze un zâmbet misterios. 


— Bine ai venit, mă Stefane, acasă, şi să vii şi mai des, că 
mie mi-eşti drag, şi să măi stăm şi noi de vorbă. 

Anghelina lu Izvor, sau a lui Pârţag, ori a cui o mai fi fost, 
surâdea cu subînţeles, şi avea chef de vorbă. 

— Bine, mă Linuţo, dacă zici tu, aşa o să fac. 

— Păi să faci, că te ia gaia dacă nu faci. Că acum dacă ai 
ajuns mare poate mă ajuţi şi pe mine. Dacă nu cumva nu ţi- 
ai luat nasul la purtare... 

— Eu văd că-l am la locul lui, râse al lu' Parizianu pipăindu- 
şi nasul. Nu mi l-am luat, şi că nici alţii nu mil-au luat de 
locul lui. Aşa că vezi cum vorbeşti. 

— Mă, fir-ai să fii tu de şmecher, râse şi Linuţa lu Izvor, 
ciufulindu-l uşor de moţ. Aşa zici tu, Ştefane, da sunt unii 
care cum ajung cu o treaptă mai sus, sau nici atât, să-i vezi 
cum cred că l-au apucat pe Dumnezeu de picior şi se uită la 
tine de sus, de zici că nu te-au văzut în viaţa lor. 

— Ce vorbeşti, mă, Linuţo, se băgă Ştefan în jocul ei. 

— Lasă că zic eu bine, iar tu ai face mai bine să mă crezi, şi 
să înveţi din ce-ţi spun eu. 

— Bine, Linuţo, aşa o să fac. Da pe aici prin sat ce se mai 
întâmplă? 

— Mă, Ştefane, mă, fir-ar să fie, ce-au mai trecut anii, 
murmură tânăra femeie gândindu-se la ceea ce avea ea în 
minte în momentul acela, sau făcându-se intenţionat că nu 
aude. Însă când Ştefan Paul îşi luase gândul de la răspuns 
tocmai atunci o auzi. 

— Ei, ce să fie, răspunse ea întristându-se deodată, şi lui îi 
păru rău că o scosese din veselia aia care o făcea fericită. E 
greu, Ştefane, e război, nu ştiu dacă tu l-ai simţit, da parcă 
pluteşte un duh deasupra satului de când a început războiul 
acesta. Vorbea încet acum, privind vag înspre el, iar buzele i 
se adunaseră într-un fel anume, care o făceau să pară 
gânditoare. 

— Lasă, văd că te-ai întristat, mai bine vorbeşte-mi despre 
tine. 


Ştefan Paul se aşezase jos, pe patul acoperit cu o 
cuvertură înflorată, ceea ce el nu mai văzuse la alte case de 
la ei din sat, da fără să-şi dezbrace paltonul. Privirea tinerei 
fete se opri atentă pe umărul lui. 

— Dezbracă-te, Ştefane, că e cald în casă. Îl privea cu 
chipul mirat şi dilatat. Ştefane, ţie ţi se zbate umărul sau 
mie mi se pare? şopii ea. 

Rămase aşa privindu-l, iar umărul lui ca şi cum ar fi vrut să 
spună prezent, eu sunt, zvâcni voios în sus. 

— Mă, Ştefane, mă ce e cu tine, ce-ai păţit tu? 

Umărul mai zvâcni o dată în sus, acum parcă mai puternic. 
Expresia de pe chipul gazdei se strânse a îngrijorare. 

— Lasă, Linuţo, aşa face el, da îşi revine, încercă el să 
glumească. 

— Ia dă pardesiul jos, îl rugă tânăra femeie, venind 
aproape de el. Şi chiar încercă să-l ajute să-şi dezbrace 
pardesiul. Pentru asta însă al lui Parizianu trebui să se 
ridice în picioare. Anghelina îi trase una din mâneci, apoi îi 
luă pardesiul şi i-l puse pe pat, însă cu ochii era tot la el, şi 
preocupată. la stai, Ştefane, aşa, vorbi ea. 

Se găsea acum în faţa lui, stând amândoi în picioare. i 
pusese amândouă mâinile pe umeri, ca atunci când o fată 
vrea să-l îmbrăţişeze pe băiat, dar încă n-o face, mai 
întârzie. Rămaseră aşa un timp. 

Anghelina nu se uitase deloc în ochii lui, stătea încordată 
ca şi cum ar fi ascultat. Era o expresie de curiozitate şi 
încordare pe chipul ei, Ce să aştepte? Umărul ăla, a cărui 
zvâcnire venea din adânc. Pentru Ştefan Paul timpul începu 
să treacă greu, de parcă ar fi fost ceva viu, care se târăşte 
pe burta jupuită la vale. Căpătase concreteţe, materialitate, 
îi simţea conţinutul. Cât să fi rămas amândoi aşa? Oricum, 
mai mult de zece minute. În timpul acesta chipul uşor 
încordat al tinerei femei începe să se lumineze. 

— Nu mai zvâcneşte, vorbi al lui Parizianu, înveselit 
deodată. 

— Mai stai, mai rămâi puţin în picioare Ştefane, îl rugă ea. 


În momentul acela Ştefan Paul simţi brusc un fel de boare 
ameţitoare care venea înspre el. Şi abia după aceea îi simţi 
mirosul de flori de tei, chiar aşa, era ceva sfânt şi îmbătător 
în acest miros al părului şi al trupului ei femeiesc. 
Anghelina era înăltuţă, creştetul tinerei femei îi ajungea în 
dreptul frunţii, şi acum ea îşi apropiase şi mai mult faţa de 
pieptul lui. Ai fi zis că i-au obosit mâinile şi ea trebuie să se 
sprijine cu tâmpla de pieptul lui. 

— Ce i-ai făcut, Linuţo? Că nu mai zvâcneşte. 

— Mai ai, mă, numai puţin răbdare că n-o fi foc, păru că se 
supără ea. 

Avea, la fel, capul uşor întors înspre pieptul lui, de parcă în 
timpul acesta urechea ei asculta ce se întâmplă acolo în 
adâncul pieptului lui. 

— Ai avea tu cine ştie ce puteri, o tachină el, uimit că într- 
adevăr umărul stătea acolo cuminte, sub palma ei. Ai fi zis 
că iepurele, capul de iepure care stătea sub umărul lui şi 
zvâcnea, acum fusese adormit de ea. 

— Păi am, Ştefane, de ce să nu am? Nu-l moştenesc pe 
taica (spuse taica într-un fel nespus de frumos, ca şi cum i- 
ar fi cântat numele cu un respect adânc), ori nu ştii? 

Ştia, Ştefan Izvor şi tatăl lui, adică bunicul Anghelinei, 
parcă lon îl chema, pe care el Ştefan al lui Parizianu îl ţinea 
minte bine, erau solomonari. Era un bătrân înalt, cu 
mustăţile cănite şi cu vorba sfătoasă. 

Se spunea că omul ăsta este sfânt şi că nu făcuse la nimeni 
în viaţa lui rău. La fel şi fiu-su, Ştefan, care era, însă mai 
repezit. Se spunea că dacă ar face rău le-ar lua Dumnezeu 
darul. Pentru al lu' Parizianu cuvintele acestea, ca darul şi 
vărguţa, sau puterile pe care le aveau, erau lucruri 
misterioase, care-l fascinau. 

Cei doi, tată şi fiu, pe vremea aceea Anghelina fiind o fetiţă 
de-o şchioapă, care n-avea nici măcar cozile lungi, plecau 
de primăvara prin ţară şi se întorceau toamna, la sfântu 
Dumitru. Ce făceau ei pe unde umblau, nimeni nu ştia. Mai 
târziu însă, când se făcuse mare înţelesese mai multe 


despre cei doi. Îi chema lumea să descopere izvoare, mai 
ales în părţile Bărăganului şi ale Moldovei, unde verile erau 
secetoase şi izvoarele erau la adâncime. 

Şi ei porneau, fiecare cu câte o vărguţă de alun, aşezată 
pe degetul arătător, în echilibru. Şi mergeau aşa, încet, 
adânciţi în ei, şi unde vărguţa începea să tremure acolo se 
opreau. Mai încercau o dată, ca să fie siguri, apoi îi spuneau 
omului, care-i chemase să le găsească izvorul: „săpaţi aici. 
Că aici este.” Şi oamenii pe care-i avea acela se apucau de 
săpat. În timpul ăsta ei trebuiau să rămână şi să nu plece. 
Nici nu săpau, cei care erau plătiţi ca să facă lucrul acesta, 
preţ de o jumătate de zi, că şi vedeau vinele albăstrii ale 
izvorului cum ţâşnesc în sus. Abia atunci omul care-i 
chemase le dădea plata, ei îi mulţumeau, putând acum să 
plece în altă parte, unde îi chemase alt om, să-i găsească şi 
aceluia izvoare. 

Asta făceau cei doi, tatăl şi bunicul Anghelinei. La un 
moment dat, dar asta era demult, circulase prin sat zvonul 
că cei doi, Izvorăşti, cum le spuneau unii, erau putrezi de 
bogaţi, pentru că nu găsiseră şi nu căutaseră numai 
izvoare. Se spune că ar fi dat peste oale pline cu galbeni, şi 
cu comori, îngropate de cei doi bătrâni, şi că acum ar avea 
nu ştiu câte salbe de aur. Aha, deci, îşi spuse Ştefan Paul, 
înseamnă că Anghelina are nu ştiu câte salbe, da le-a ţinut 
ascunse. 

— Hai, Ştefane, îl îndemnă gazda, ori unde îţi sunt 
gândurile? Anghelina îi apăsa umerii, spunându-i să stea 
jos. Gata, acum nu mai ai nimic. 

Garantez. 

— Ete, te, domnule, o tachină el. 

— Nu mă lua tu pe mine aşa, că acu îţi fac plata. 

Nu râse însă niciunul. 

— Tare mi-ar place ca într-o noapte cu lună să mergem 
amândoi după comori, Linuţo, se pomeni el vorbind. Gândul 
i se strecurase în gură ca un fir de apă, pentru că dacă ar fi 
fost mai atent n-ar fi vrut să-l exprime. 


Anghelina îşi lăsase genele în jos, cu o expresie de fericire 
misterioasă pe chip. 

— O să mergem, Ştefane, murmură ea, asta de tine 
depinde. Apoi, ca şi cum s-ar fi regăsit, sau şi-ar fi adus 
aminte. laica, să ştii, avea şi darul să vindece. O dată, eram 
mică, îmi aduc aminte că l-a scăpat de la moarte pe 
Lisandru Bărăgan, tata lu ăsta care umblă cu goarna şi 
anunţă lumea să vină la primărie când e ceva. Tânăra 
femeie îl privi în faţă, roşie toată. 

Ştefan îi ţinu privirea dar şi-o plecă în jos, pentru că în 
clipa următoare simţi arsura aceea pe care o mai simţise el 
când Luki îşi oprise privirea în ochii lui, cum se întinde şi-i 
cade tot pieptul. 

— Adică o să mergem, Ştefane, dacă noi doi o să fim 
apropiaţi, dacă o să avem încredere unul în altul. Tăcerea 
se întindea între ei ca o apă care îngheţase chiar în 
momentul acela. 

— Şi cu ce ziceai, Linuţo, că te pot ajuta? se pomeni Ştefan 
Paul oftând. 

Afară cocoşii izbucniră toţi deodată parcă. Apoi trâmbiţa 
unuia se auzi mai departe, răguşit, ca de pe altă lume. 
Ştefan Paul îşi opri privirea pe maşina de cusut, care se afla 
lipită de peretele celălalt. Deasupra lui, abia acum văzu 
lucrul acesta, se afla o mică bibliotecă. Asta era bine, îşi 
spuse în gând. 

— N-am avut şi eu noroc, mă, Ştefane, se văită ea cu glasul 
moale. Cu ăsta, cu Sile, fir-ar să fie el de nebun, că cine le-a 
zis Pârţag, la neamul ăsta, n-a minţit, nu m-am putut împăca 
cu dat naiba. Anghelina îşi coborâse vocea şi acum parcă îşi 
aducea aminte de ceva tare depărtat, sau care venea 
dureros, de departe, din sufletul ei. De la început am avut 
presimţirea că n-o să iasă bine, şi i-am spus lu laica, mă 
taică, eu nu ţin la ăsta. Lasă, fată, că o să mai crească şi el, 
o să se maturizeze, grijile îl cuminţesc şi îl îmblânzesc pe 
om. Osă vă înţelegeţi voi. Că urât nu este. 


Şi nu este urât, fir-ar să fie el, că dacă era, nu l-aş fi luat şi 
acum aş fi fost mai fericită. Apoi după ce s-a încurcat cu 
Margareta lu' Ciosâc, a început să mă bată. Uite venea aici 
şi mă bătea până mă lăsa leşinată. O dată m-a lovit cu 
pumnu în tâmplă şi am zăcut în nesimţire trei ceasuri. Bine, 
mă Sile, i-am spus, dacă mă omorai, rămânea şi copilul pe 
drumuri, iar tu înfundai puşcăria, mă, nenorocitule? A 
strâmbat din nas şi a întors capul. 

Parcă îi făcuse farmece nenorocita, nu ştiu ce avea, numai 
cum mă vedea îl apucau dracii. Când am aflat eu de 
Margareta, n-am mai putut să mai rabd, şi cu primul prilej 
cu care a vrut să mă bată am sărit şi eu la el. Ne băteam, 
Ştefane, ca chiorii, până am ajuns să ne batem în parte. Nu 
mă lăsam cu dat dracului, chiar dacă ştiam că mă omoară. 
Până într-o zi, când eram să-l omor eu. l-am dat cu un lemn 
după cap, şi nu ştiu cum lam lovit, fir-ar el să fie de lemn, că 
avea în locul ăla un clenci, că o dată l-am văzut înmuindu-se 
şi a căzut jos ca un sac. Am ţipat eu, am dat să-l aduc în 
simţiri, până în seară n-am putut neam să-l pun pe picioare. 
Abia a doua zi şi-a mai revenit, dar era tot moale. Bleg. Abia 
vorbea. După o săptămână şi-a mai revenit, însă devenise 
trist rău. Până mi-a spus într-o zi. Măi, Anghelină, că el nu 
mi-a zis Linuţo, cum îmi ziceau ai mei acasă niciodată, mă, 
Anghelino, zice, decât să ne omorâm ca chiorii, e mai bine 
să-şi vadă fiecare de drumul lui. Eu nu ştiu ce am de nu pot 
să te sufăr, parcă mi-a făcut farmece Margareta, tu-i 
anafura şi altele, ce-a mai zis el, de muiere, că numai pe ea 
o văd în faţa ochilor. Uite, eu o să plec la Ploieşti la sonde, 
aşa a zis el atunci, da nu ştiu unde naiba s-a dus, oricum ne- 
am înţeles cu frumosul. El să meargă pe drumul lui, şi eu 
să-mi văd de al meu. Apoi a venit concentrarea, şi l-au luat 
în concentrare. Înainte de a pleca a venit acasă, l-a pupat 
pe copil, pe ai lui, cu mine a dat mâna, şi mi-a zis numai 
atâta, să am grijă de copil. Eu i-am spus că să plece liniştit, 
dinspre copil să nu aibă nici o grijă. 


Anghelina tăcu brusc. Îl privea tristă şi neajutorată. Ochii i 
se făcuseră parcă şi mai mari de la tristeţea care îi 
inundase faţa. Ochii ei cereau ajutor şi milă. 

— Ei, mă, Linuţă, şi tu. Bine că până la urmă a fost de 
înţeles. Nu eşti tu prima femeie care se desparte. Eşti 
tânără, poţi să-ţi refaci viaţa. Da cu ce ziceai tu că pot să te 
ajut eu? 

Aici femeia tăcu lăsându-şi capul în pământ. Rămase aşa 
mult timp. 

— Haide, Ştefane, mai toarnă şi mai bea. E tămâioasă, n-ai 
văzut, sau te pricepi şi tu la vin ca şi mine. 

Îi turnă ea, ciocniră şi îşi duseră amândoi paharul la gură. 

— Să-ţi dea Dumnezeu noroc, Linuţă, îi ură tânărul bărbat. 
Îmi pare rău. 

— lar ţie, Ştefane, îţi urez ce vreau eu, zâmbi gazda tristă. 

Abia acum, după ce îi spusese Anghelina că e tămâioasă, 
văzu al lu' 

Parizianu ce buchet grozav avea vinul. Atâtea miresme 
care veneau de pe un câmp nesfârşit, sau parcă din altă 
lume, o lume antică, dusă. 

— Şi cu ce pot eu să te ajut, Linuţo? o întrebă el direct. 

— Bine-ar fi să poţi, Ştefane, numai să vrei tu, murmură 
ea, gândindu-se în altă parte, pentru că după expresia feţei 
numai acolo nu era gândul ei. 

Uite, continuă, Anghelina, de data asta făcând efortul să 
gândească, fapt care-i lumină de-odată faţa, făcându-i ochii 
să-i pară nefireşti de mari, ceea ce-i dădea frumuseţii ei o 
notă de ireal, pe mine taica m-a luat de la Liceu, că nu ştiu 
cine i-a băgat lui în cap că o fată care învaţă carte nu maie 
ea muiere, adică nu mai ştie să ţină casa ca lumea şi să 
aducă prunci pe lume şi să-i crească. Asta a fost o idee care 
mie mi-a nenorocit viaţa, Ştefane. Cine ţi-a spus dumitale 
taică ideea asta, i-am spus, uite eu merg bine cu cartea, 
lasă-mă să termin baremi Liceul, să ies şi eu ceva. 

El nu, că nu suntem săraci, lasă că am eu ce să-ţi dau eu 
ca zestre... Aici Anghelina tăcu. Păru un timp gânditoare. (A 


naibii de frumoasă mai eşti ca muiere, Linuţooo! se pomeni 
Ştefan Paul zicându-şi în gând). Uite am auzit, că de când a 
început războiul s-a dat o lege, precum că cei care au 
întrerupt şcoala, acum că n-au toţi condiţii să urmeze la 
şcoli, poţi să-ţi dai examenul în particular. Respiră adânc, 
nespus de tristă. Şi eu asta aş vrea, Ştefane, şopti ea, oftând 
ca din adâncul inimii. Dacă aş putea să-mi dau examenele în 
particular... 

— Păi poţi, cum să nu poţi, că eşti fată deşteaptă, şi 
muncitoare. Îţi merge mintea. 

— Aş avea nevoie de cărţi, că nu se găsesc cărţi, că am fost 
eu la Pălămida şi m-am interesat. Şi dacă mi-ar mai explica 
cineva aşa, unele lucruri... 

— Şi vrei să te ajut eu, nu? 

Tânăra femeie ridică ochii şi îl privi rugătoare. 

— Te ajut, Linuţo, cum să nu te ajut, şi al lui Parizianu se 
ridică în picioare. Anghelina făcu ochii mari, ai fi zis că nici 
nu mai e om, ci ielă, o fiinţă de pe altă lume, cu ochii ăia 
mari. Se făcuse albă. Ştefan Paul o văzu retrăgându-se 
către uşă, ca atunci când vrei să opreşti un om să iasă din 
casă. 

Ştefane, să nu pleci, vorbi ea repede. Tu nu ai înţeles 
nimic, Ştefane? Ştefan o privea şi el prostit. Mai ales îl 
impresiona frumuseţea aceea extraordinară a femeii, 
amestecată cu uimire şi cu milă. Îl privea ca şi cum ar fi 
cerut ajutor. 

Ştefane, eu te iubesc, Ştefane! Cum de n-ai văzut tu lucrul 
acesta? Îl privea uimită, tremurând toată. Aerul din cameră 
era greu, încărcat de ceva care îl bloca, îi împăienjenea 
mintea. 

Fii cuminte, Linuţo, şopti, şi în faţa ochilor o văzu pe 
Didina şi pe loana. Dragostea este ultimul lucru pe lumea 
asta de care cineva ar fi putut să-şi bată joc. În dragoste 
trebuie să intri ca într-o biserică, şi altceva decât să te 
închini şi să te rogi, şi să slujeşti dragostea, aşa cum îl 
slujeşti pe Dumnezeu, nici nu trebuie să faci. El cunoscuse 


bine lucrul acesta, fusese iubit de două femei, şi uitase de 
ele, şi amândouă se răzbunaseră pe el. 

Ştefane, ce se întâmplă cu tine, Ştefane? o auzi 
murmurând tristă. Îl trecuseră sudorile. Curge apa de pe 
tine, observă tânăra femeie. 

— Aşa e, curge, îşi şterse el transpiraţia, broboane, 
broboane, de pe frunte. 

Ştefane, să nu-ţi fie frică, Ştefane, asta e dragoste curată. 
Anul trecut, înainte de a pleca la Bucureşti, îmi spunea mie 
sufletul că ai să pleci, şi că am să te pierd, te căutam peste 
tot şi nu te întâlneam. Nu mă întâlneam neam faţă în faţă cu 
tine, singuri, numai noi amândoi, ca să-ţi spun. Şi... te-am 
văzut intrând în porumbii lu Cioinac, şi am intrat şi eu după 
tine, voiam atunci să-ţi spui, da nu te-am mai găsit. 

Ştefan Paul îşi şterse încă o dată transpiraţia de pe frunte. 
Nu mai avea fierbinţeli. Îşi mai revenise. 

— Linuţo, stai jos şi hai să vorbim... 

Ştefane, eu nu stau. Stai tu dacă vrei. Dar ascultă-mă cu 
atenţie. 

Gâfâia, şi tremura uşor. Se vedea că spaima pusese 
stăpânire pe ea. 

Alaltăieri, în Firuleasa, eu am simţit demult că tu o să vii. 
Mi s-a făcut semn, să ştii. Şi tu ai fost cel care ai fost ales să 
fii. 

Ştefan Paul îşi dădu brusc capul pe spate, dar nu râse 
tare, cum avea el obiceiul, ci uşor, ca un clipocit. 

Ştefane, răsună glasul tinerei femei, mai tare, ridicându-se 
deasupra lor, dragostea, ca şi darul tatei şi al bunicului, 
sunt daruri, adică ţi le dă Dumnezeu, pentru că asta e 
voinţa lui, nu pentru că faci tu ceva ca să le meriţi. Mie mi-a 
dat dragostea asta pentru tine. Tu nu te-ai gândit de ce te-a 
adus pe tine Dumnezeu acasă, acum? Şi tocmai pentru că 
dragostea este un dar, tu n-ai voie să-ţi baţi joc de ea. 
Anghelina îşi înălţase capul, şi acum părea şi mai înaltă. 
Ştefan Paul îşi mai trecu încă o dată mâna peste faţă. 


— Linuţo, am vrut să spun că dragostea este un lucru 
foarte serios. 

Aşa cum zici tu. Dar tocmai pentru că este aşa, noi n-avem 
voie să ne batem joc de ea. Aşa cum mi-am bătut eu, şi cum 
şi-ai bătut joc Vasile al tău, când ela crezut că şi în dragoste 
poţi să-ţi faci pârţagul, aşa cum era el învăţat să şi-l facă. 

Se opri, parcă nu mai avea cuvinte în minte să le ia de 
acolo şi să le întrebuinţeze la vorbit. Iar ochii ei păreau 
acum şi mai mari. 

Nici nu mai era fiinţă omenească, ai fi zis, era o mirare 
nesfârşită, gingaşă şi dulce. 

Ştefane, murmură ea, şi chipul i se schimbă dintr-o dată. 
Aşa zic şi eu. Ăla care zice că dragostea nu este un lucru 
care trebuie respectat, acela nu ştie nimic despre viaţa lui. 
Ăla e un prost. Îmi pare foarte bine, Ştefan, că tu gândeşti 
aşa. 

Tăcerea îi învălui pe amândoi, caldă şi bună. Nu se mai 
priveau încordaţi, ieşeau amândoi din ei înşişi, unde se 
retrăseseră speriaţi, cuminţi şi buni. 

— Linuţo, e dulce şi e bine să ţii o fată în braţe, şi să te 
bucuri de ea, da când ea o avea nevoie de mine şi eu n-o să 
fiu lângă ea s-o ajut, tu mă vei blestema şi mă vei uri, 
crezând că eu te-am trădat înadins, şi urândumă, te vei 
răzbuna pe mine. 

Nici el nu-şi dăduse seama ce spune, vorbise amărât cu un 
glas rugător. Abia în momentul acela înţelese Ştefan că de 
fapt el ştia că o iubeşte pe Linuţa lu' Izvor, şi că el chiar 
ştiuse de ce îl chemase ea, numai că acum trecând de 
stratul acesta al fiinţei lui, într-o zonă mai profundă, 
apăruse teama. O teamă omenească şi totuşi cu atât mai 
cumplită. Adică se va iubi cu ea, că este nemaipomenit să 
faci dragoste cu o femeie, oricine o fi ea, fată sau femeie, 
dar vine un moment când trebuie să dai şi tu în locul a ce-ai 
primit. Asta aşteptase şi loana şi Luki, ca el, de acolo de 
unde era el plecat, să le trimită o scrisoare, un semn. 


Nu ca să le spună că le iubeşte, uite ce mult vă iubesc eu, 
pentru că nu era adevărat lucrul acesta, ci numai să le dea 
un semn despre el, că e sănătos, că face bine, că face asta şi 
asta. Cât de puţin îi ceruseră ele, îngrozitor de puţin, ca şi 
cum ele n-ar fi fost nimic pe lume fără acel semn trimis de 
el. lar el nu le trimisese semnul acela de parcă n-ar fi avut 
nimic să le dăruiască. Şi, spre ruşinea lui nici măcar atât de 
puţin nu le dăruise: un semn că există pe lume. 

Anghelina vorbise ceva, iar el ascultând gândul acela care 
se tot învârtea în mintea lui, nu auzise. 

Ce-ai zis, Linuţo? 

Am spus aşa, Ştefane, că dacă tu ai vreo fată, pe acolo pe 
la Bucureşti, cu care vrei să te însori, să ştii că eu nu am 
nimic împotrivă şi nu-ţi viu face nici un rău. Niciodată! Mă 
jur pe ce am eu mai scump că n-o să încerc să te despart. 
Numai atâta îţi cer, să îmi dăruieşti şi mie din dragostea ta, 
un strop. Ce-ţi mai rămâne... 

Al lu” Parizianu îşi dădu brusc capul pe spate şi se pomeni 
râzând, cu râsul lui gâlgâit, însă încet, uşor, ca apa aceea 
care trece peste pietre. Chipul tinerei femei se lumină şi el. 

— Da, Ştefane, şopti ea. 

— Linuţo, deveni el serios, asta înseamnă să ne minţim. 
Mai bine rămânem cum suntem acum, şi tu ştii că ţin la tine 
şi eu ştiu că şi tu ţii la mine, iar aşa în viaţă ne căutăm unul 
pe altul ca nişte fraţi. 

Acum fu rândul femeii să zâmbească. Un zâmbet misterios, 
plin de suferinţă. 

Ştiam eu, Ştefane, că ai sufletul bun, murmură femeia. 
Expresia aceea de suferinţă de pe chipul ei devenise acum 
mai profundă. 

Ştefane, dacă tu nu mă iubeşti, dacă noi nu ne iubim acum, 
eu am să mor. Eu nu mai am pentru ce trâi. Numai 
dragostea ta mă mai poate aduce la viaţă. 

Ştefan Paul şi-ar fi dat iar capul pe spate, să poată să râdă 
acum în voie, tare, cum avea el obiceiul. În clipa aceea însă 
înlemni. Chipul Anghelinei era atât de trist, o tristeţe de 


plumb, mortuară, încât, fără să vrea, se cutremură. Ai fi zis 
că acel lucru, moartea ei, despre care vorbise ea, se şi 
întâmplase. 

Ştefane, vorbi Anghelina, cu aceeaşi expresie pe chip, 
acum poate mai amenințătoare. Eu îţi cad şi în genunchi, 
Ştefane. Dar după aia poate că n-o să mă mai pot uita în 
ochii tăi niciodată. 

— Linuţo, mă iubeşti tu atât de mult? 

Lampa tremură gata să se stingă. În odaie plutea o 
atmosferă grea. 

— Te iubesc, Ştefane, sigur că te iubesc, şopti femeia, mai 
destinsă acum, împăcată cu ea însăşi. Dacă aşa mi-a fost 
scris mie să te iubesc pe tine... Să-mi fie sufletul ca un 
prund din ăla secat, şi să-mi căinez zilele. 

În momentul următor, ca şi cum s-ar fi prelins, se duse şi 
dădu lampa, care şi aşa se sleise, mai mică. Se întoarse apoi 
la locul ei, şi începu să se dezbrace. Se dezbrăca încet, cu 
gesturi moi, ca şi cum mâinile i-ar fi plutit printr-o apă. 
Când termină rămase nemişcată în faţa lui. 

Sunt a ta, Ştefane, ia-mă şi iubeşte-mă, şopti glasul ei trist. 

El rămăsese împietrit pentru că nu mai văzuse niciodată 
un trup de femeie în întregime şi atât de frumos. Părea 
alungit, imponderabil de inefabilul pe care-l răspândea în 
jurul lui. Sânii îi tremurau înalţi şi alungiţi, împungând 
penumbra de piersică a odăii, ai fi zis că sunt nişte coarne 
care căutau cu boturile în sus. De la umeri linia trupului se 
arcuia dulce în interior, poleită de lumina verzui-galbenă, 
plină de mister şi de sacralitate, a lămpii. Ca apoi să încerce 
într-un cântec dulce, răspândind o pace arhaică, o forţă 
fără margini în nespusa ei gingăşie şi frumuseţe, să 
cuprindă lumea şi timpul, născându-se astfel a doua oară în 
ceea ce muritorii numesc linia coapselor. lar acolo, sub 
curbura maiestuoasă şi totuşi plină de o pace antică, 
dormita valea şi leagănul fertilităţii. 

— O, Doamne, şopti el pierdut. 


Tânăra femeie, cu trupul ei prelung şi muzical, învăluit în 
aura lui luminos-ceţoasă şi sacră, în care plutea către el de 
la începutul lumii, se apropia fascinat şi înfricoşător de el. 
În momentul acela, pentru că lucrul acesta trebuie să fi 
început să se petreacă în fiinţa lui cu mult înainte, ca un 
blestem, ca o înrobire dureroasă căreia nu i te poţi opune, 
Ştefan simţi cum substanţa fiinţei lui, şi adâncul ei, pe care 
nu putea să nu-l perceapă ca pe un hău ameţitor, tot ce era 
conţinut şi viaţă în trupul lui, porneau înspre acel trup 
gingaş şi cotropitor care se vărsa înspre fiinţa lui. 

— Doamne, Ştefane, auzi ca prin vis. 

Când o cuprinse cu braţele simţi cum se topeşte şi se 
amestecă într-o flacără imensă cu fiinţa ei, carnală şi 
luminoasă în acelaşi timp. A mai putut doar să-şi dea seama 
de gingăşia şi dulceaţa gurii ei, ca şi de acea senzaţie sau 
de acel sentiment obscur, nesfârşit de dulce, cutremurător, 
înfricoşător, când trupul ei s-a deschis ca o văpaie, ca o 
regăsire a altei lumi. Ca o uitare nebună şi păgână. 


PARTEA A DOUA 

I 

Ce e, bă, ce e? deschise speriat Ştefan Paul ochii. Ceaţa 
care se întindea în faţa lor, acoperind satele pe unde 
treceau ei, nu se ridicase nici până acum, când se apropiau 
de prânz. 

Nu e nimic, bă, Stefane, ce să fie, dormi acolo, mormăi 
Megherel. 

Motorul se opintea luând coasta în piept, sigur pe el. 

Trecuseră şi sărbătorile, Crăciunul, Sfântul Ştefan, pe care 
al lu' 

Parizianu îl petrecu plimbându-se singur pe locurile din 
preajma satului în care se născuse şi copilărise, Siliştea- 
Gumeşti, apoi venise şi Anul Nou, ca o zi oarecare. Nu ştiu 
de ce i se păruse lui o zi oarecare. Acest fapt îl făcea să 
creadă că de fapt se găseau tot în anul 1941 şi că de fapt 


nici nu intraseră în anul 1942. Sau era altceva, şi el încă nu 
putea să-şi dea seama, nu putea să înţeleagă. Poate că ceva 
din adâncul lui, aşa cum i se mai întâmplase şi cu alte 
lucruri, voia să ţină timpul în loc, refuza să meargă mai 
departe, presimţind că în viitor se vor întâmpla lucruri 
cumplite, pe care acel ceva din adâncul lui le refuza, nu era 
de acord cu acele lucruri să se întâmple. Sau poate să fi fost 
celălalt lucru, invers. 

Adică acel ceva din fiinţa lui, pe care el de multe ori îl 
simţise ca pe un spirit, deosebit de mintea şi de sufletul lui, 
care mergea până acolo că putea să-i şoptească să facă 
unele lucruri, să meargă într-o direcţie, sau dimpotrivă. 
Adică s-ar fi putut să fie şi lucrul acesta: pentru elanul 
1941 fusese un an de răscruce din viaţa lui. În anul acesta 
el devenise cu adevărat ziarist. După primele săptămâni se 
trezise dintr-o dată că pentru el meseria aceasta nu mai 
avea nici o taină: era în meseria lui. Îşi găsise meseria, 
aceasta era meseria lui pe care o visase în secret, fără să 
ştie totuşi de la început limpede ce o să fie în viaţă, şi că 
descoperirea meseriei pentru el va fi o treabă uşoară, care 
se va face de la sine, ca printr-un miracol, incredibil de 
repede şi de uşor. 

Acum, după ce i se întâmplase chestia aceea cu umărul, 
când doctorul îi recomandase să se ducă două săptămâni 
acasă, iar Grigore Patriciu îi spuse să stea până când se va 
face bine, pentru că la el cu umărul săltând în sus n-avea ce 
să caute, iată că se întorcea înapoi la Bucureşti. Adică se 
întorcea la slujbă, la post, cum se spune. Începuse să se 
plictisească acasă, să se plictisească era un fel de a spune, 
pentru că ce trăia el era mult mai complex, mai neliniştitor. 
Şi la urma urmelor nici el nu ştia ceea ce se întâmplase cu 
el. De lucrul acesta era convins. La fel de convins era şi de 
faptul că semnificaţiile întâmplărilor de necrezut pe care le 
trăise i se vor dezvălui mai târziu. 

Şi ce mai fac legionarii ăia ai tăi, bă, Megherel? deschise al 
lui Parizianu ochii. Motorul maşinii duduia acum calm, 


stăpân pe el. 

— Păi ce, bă, sunt ai mei, băga-i-aş în p...mă-sii cu cine i-a 
făcut. 

— Păi nu erai tu, mă, Megherel, cu ei, nu i-ai dus tu la 
Jilava, ori nu-ţi mai aduci aminte, că tu mi-ai povestit, cu 
gura ta. 

Chipul lui Megherel se încruntă, căpătând o expresie 
ciudată, butucănoasă. Fălcile i se încleştaseră, iar privirea i 
se înfundă în ceața care nu se mai ridica. 

— Ce chestie şi cu legionarii ăştia, îşi continuă Ştefan Paul, 
posac, gândul. Mie parcă nici nu-mi vine să cred. 

Pe ce te bazezi? îi folosi Megherel vorba. 

Pe ce să mă bazez? Pe firea poporului ăsta. Păi, bă, 
Megherel, fir-ar ea să fie de treabă, noi suntem în general 
un popor de ţărani. Chit că unii văd în treaba asta o 
înapoiere a noastră. În sfârşit, treaba lor, dacă vor ei 'să ne 
vadă înapoiaţi, îi priveşte. Dar dacă noi suntem un popor de 
ţărani, îşi continuă al lu' Parizianu raţionamentul, şi dacă 
noi am fost un popor chinuit, iar eu trăiesc de 20 de ani 
într-un sat, şi am pretenţia cât de cât că-i cunosc pe ţărani 
(ceea ce nu era întocmai adevărat, de lucrul acesta chiar el 
era primul convins) ... Şi dacă eu nu i-am văzut pe ţărani 
sumeţându-se, luând icoana sfântului Gavril şi a Maicii 
Domnului la piept, şi cântând ca bezmeticii, să se ducă să 
bată oamenii cu frânghia până îi omoară, cum l-a omorât 
prostu ăla de Victor Bălosu pe Dumitru a lu' Nae, om ca 
bradu, ori cum l-au împuşcat pe Iorga... Ei, respiră el, al lu 
Parizianu, adânc, ori dacă eu nu i-am văzut pe ăştia până de 
curând, şi de-odată au ieşit la suprafaţă ca viespile, eu te 
întreb, îmi dai voie să te întreb, de unde au ieşit, domnule? 

— Păi dă-mi tu voie, al lu' Parizianu, că ai învăţat carte, şi 
scrii şi la ziar, lucru ăsta, să te întreb eu pe tine? Na, boala, 
ia uite, bă, a dracului de gâscă se bagă sub roţile maşinii! 

Megherel apăsă pe frână şi învârti volanul încordându-se 
din toate puterile. 


Avu noroc, se uită al lu' Parizianu pe geamul din dreapta 
lui. 

La fel e şi cu omu, când are zile... Aa? Ce-mi răspunzi, 
acum vreau să te văd ce deştept eşti. 

Bă da al dracului deştept s-a făcut Megherel acesta, îşi 
spuse Ştefan Paul în gând. Adică eu îl întreb ceva, e drept 
nu că aş aştepta eu răspunsul de la el, că din altă parte n- 
am de unde să-l iau, ci mai mult ca să-l flatez, că uite mă 
duce cu maşina gratis la Bucureşti, şi m-a scăpat de drum 
până la gară la Balaci, ...şi el, al dracului, îmi ia întrebarea 
şi mi-o serveşte el mie, flatându-mă de data asta el, că sunt 
om cu carte. Bine Megherel! 

— E, să te văd eu ce răspuns îmi dai...? Pentru că să-ţi 
spun drept, eu am crezut că e vorba de o chestie făcută cu 
scaun la cap, de când am văzut că l-au omorât pe Iorga, şi 
ei în loc să se cutremure şi să dea înapoi, pentru mine a fost 
limpede că ăştia nu sunt în toate minţile. 

— Aşa zici tu, da ei ce zic? 

Megherel întoarse iar volanul maşinii opintindu-se şi 
strâmbându-se că nici nu-l mai cunoşteai, ceea ce-l făcu pe 
Ştefan al lui Parizianu să râdă uşor. 

Maşina se angajase într-o curbă, ceața era încă groasă, nu 
vedeai nici la zece metri în faţă, lucru care-l obliga pe şofer 
să conducă atent şi să fie mai tot timpul încordat. După ce 
luase curba, acum drumul era iar drept. 

Pe unde om fi, mă, Megherel? acum, păru al lui Parizianu 
curios să afle, să afle pe unde se găseau, deşi nu era. Era 
mai degrabă intrigat de impresia ciudată pe care i-o dădea 
acest drum, al doilea drum al său la Bucureşti. Avea 
impresia că drumul urcă. Acum un an şi mai bine când 
venise cu unchiul lui, Ilie Moromete, la Bucureşti, cu căruţa 
şi cu căluţii lui (faptul acesta îi adusese aminte mai târziu 
de drumul făcut la Socola de Ion Creangă cu Moş Luca.), 
drumul i se păruse lung, şi că ar fi coborât. Ca şi cum 
Bucureştiul ar fi fost mai jos decât satul Siliştea Gumeşti, de 
unde plecaseră ei. Acum dimpotrivă. Parcă ar urca. lar 


faptul că mergeau pe ceața asta de nu vedeai la zece paşi în 
faţa ta îi dădea impresia că urcă în cer. Undeva în nori, într- 
un spaţiu misterios. 

— Vezi că taci, n-ai ce să zici? behăi Megherel. Ei, vezi, de 
asta iam băgat şi eu în aia mă-sii şi am zis: fraţilor, de-acum 
pe mine nu mai contaţi. Fiecare pe drumul lui. 

Aa! făcu al lui Parizianu. Nu se poate afirma lucrul acesta! 

Pe ce te bazezi? îi întoarse numitul Megherel, băiat de la el 
din sat, care acum era şofer în Bucureşti, şi nu fusese luat 
pe front aşa cum se vedea. Răspunzându-i cu vorba aceasta, 
despre care se ştia bine că fusese lansată în satul lor de 
Ştefan al lui Parizianu, vorbă care se răspândise în Siliştea 
Gumeşti, şi pentru care el fusese înjurat de atâţia tâmpiţi, 
el, Megherel, nu-şi bătea de fel joc de al lu' Parizianu. 
Dimpotrivă, de când Ştefan Paul ajunsese mare la 
Bucureşti, acum vorba căpătase o anume prestanţă. 

— Ei, să te văd eu, al lu' Parizianu, pe ce te bazezi tu când 
susţii afirmaţia asta? 

— Mă bazez, răspunse al lu' Parizianu. Însă tăcu deodată, 
adâncindu-se şi mai mult în gândurile lui care-i 
cuprinseseră mintea pe nesimţite. 

Te bazezi tu, te bazezi, dar să vedem pe ce te bazezi? 
insistă celălalt, mai mult ca să nu rămână singur, să-l ţină pe 
al lu' Parizianu treaz, să aibă cu cine schimba o vorbă. 

— Mă bazez pe următoarea chestie, Megherel, o luă 
Ştefan metodic, fără să se grăbească, încercând astfel să 
alunge imaginea Linuţei lu' Izvor din minte. Mă bazez pe 
următoarea chestie. Să presupunem că ar fi nebuni. 

Bun atunci. Dar în cazul acesta ar fi doi sau trei. Sau, hai, 
o sută. Hai două sute. Da nu mai mult. Şi în cazul când ăştia 
o sută s-au apucat să omoare, ăilalţi nu-i mai urmează. Ori 
aici chestia stă invers: nu sunt o sută, sunt cu zecile de mii. 
Pentru că eu i-am văzut anul trecut, când am fost cu 
profesorul Cotigă, care e şi el legionar, la adunarea lor, la 
care a participat şi Antonescu. Erau mulţi. Parcă erau o 


câmpie întreagă de oameni, şi când ridicau mâinile şi 
cântau, te luau fiorii. 

Al lui Parizianu trase aer adânc în piept. 

— Ei bine, şi după ce au omorât atâţia, nu mai vorbesc de 
ăştia mari, se dau până şi la Capul armatei. Nu mai ţii minte 
ce-a fost cu rebeliunea? 

Or în cazul acesta, când mulţimi imense de oameni sunt 
cuprinse de astfel de boli, eu zic că nu mai e vorba de 
nebunie. Sau nu de nebunia aia pe care o ştim noi, de alta. 
Şi asta este mai gravă. Eşti de acord? 

— Bă al dracu al lu' Parizianu, făcu Megherel plin de 
încântare, trăgând de volan, căci se aflau într-o curbă, hai 
că-mi placi. Îţi merge mintea, bă! O să ajungi mare. 

Lucrurile sunt mai complicate, Megherel, decât ne 
închipuiam noi, şi din păcate mulţi nici nu şi-au dat seama 
că aici e vorba de o boală. 

— Eu aşa am zis la început, că e vorba de putreziciunea şi 
corupţia, care au cuprins societatea, şi aici adevărul este, n- 
ai ce să zici, şi când iam auzit cum cântă de frumos, că ei 
aduc cinstea şi puritatea, şi scapă ţara de hoţi şi de jigodii, 
hait am zis, să ştii că ăştia fac treabă. 

— Este, şi asta cu corupţia este, organismul social a fost 
cuprins de infecţie, s-a format cangrena, n-ai ce să-i faci. 

— Brava, bă, al lu' Parizianu, îmi placi! Când ajungem în 
Bucureşti mergem la mine să bem un vin. Maşina mergea 
încet şi cuminte ca un animal puternic şi docil. Pentru că 
vezi tu, al ' Parizianu, eu gândesc aşa, îşi continuă Megherel 
raţionamentul. Bunăoară la noi în sat. Eu m-am mutat la 
Bucureşti, am casa şi muierea mea, am serviciu, o duc 
binişor, nu mă plâng. Şi mă întâlnesc cu tine, şi pentru că ne 
cunoaştem, suntem din acelaşi sat, cum te întâlnesc: oo, bă, 
al lu' 

Parizianu, hai noroc, bă, ce mai faci, ce mai e pe la noi prin 
sat? Bine, bă, răspundea tot Megherel, în locul lui, fac bine, 
sau fac aşa şi pe dincolo. Bun, bă, al lu' Parizianu, hai pe la 
mine să cinstim o ţuică, sau un vin. Ce are şi omul acolo. 


Este corect? Aici Meregnghel făcu o mică pauză. Este. Bun, 
acum să presupunem că nu te am eu la inimă, că m-ai 
înjurat tu, sau nu ştiu ce ai avut cu mine. la să văd eu, mă, 
ce are acesta cu mine, ce mi-a făcut, de ce, şi aşa şi pe 
dincolo, şi dacă nu ne înţelegem, îţi f... şi eu muma în c..., îţi 
mai zic şi o înjurătură de grijanie, ori de ce ştiu eu, şi cu 
asta îmi iau la revedere, nene. Da nu să te pun eu, ca 
nărodu ăla de Victor al lu' Bălosu, la stâlp la primărie, să te 
pun cu curu pe masă şi să-ţi dau la cur cu frânghia udă 
până te omor. Aici Megherel tăcu, foarte mulţumit de el, şi 
urmări un timp linia şoselei care se vedea prin ceața groasă 
atâta cât se vedea. Adică eu zic aşa, continuă el satisfăcut: 
până la cuţit şi până la moarte, frate-miu. Până aici. Că dacă 
mă omori, n-ai făcut nimic. Nu poţi să mai îndrepţi răul. Şi 
vine atunci ruda, sau fratele, sau băiatul ăluia pe care l-ai 
omorât tu, şi îţi ia viaţa. Şi ce-ai făcut, ai? Poţi să spui ce-ai 
rezolvat? Nimic! Păi vezi atunci? 

Ştefan râse în sinea lui înveselit. Nu era prost acest 
Megherel. Mai ales el îl aprecia, pentru că atunci când 
sosise el în Bucureşti, când venise cu Moromete, făcuse 
drumul ăla de pomină, ca să-i găsească pe Paraschiv, pe 
Milă şi pe Achim, când i se terminaseră banii, şi mânca şi el 
ba pe la unul, pe la altul, pe care-i cunoştea din Siliştea 
Gumeşti, el, Megherel îl luase la el acasă şi îl invitase la 
masă. Ba îl invitase şi a doua zi la masă. 

Iar apoi îl invitase şi la restaurant. 

— Eu aş mai închide ochii, vorbi ca pentru el Ştefan, însă 
nu pentru că îi era somn, dimpotrivă, voia să rămână singur 
cu gândurile lui. Dar mai ales căuta să înţeleagă ce se 
întâmplase cu el în vacanţa aceasta pe care i-o dăduse 
Dumnezeu. Cel puţin aşa spuseseră Didina şi Anghelina. 

Nu spusese ea Didina, că îi întâlnise Dumnezeu, aducându- 
| pe el tocmai de la Odessa, de unde scăpase ca prin 
urechile acului de moarte, iar pe ea o adusese de la 
Pălămida, de unde venea cu căruţa? Bine, dacă îi adunase 
Dumnezeu, şi dacă Dumnezeu este cel care dăruieşte 


dragostea, care e un dar, atunci cum să interpreteze faptul 
că după Didina, în viaţa lui venise Anghelina lu' Izvor, cu 
care după prima lui noapte de dragoste ştiuse că asta este 
femeia vieţii lui? Şi într-adevăr nopţile care urmară 
fuseseră nopţi de nebunie şi de basm. Cu niciuna dintre 
fetele cu care făcuse el dragoste nu trăise ceea ce trăia cu 
Anghelina. 

Auzi Linuţo, tu mi-ai făcut farmece, spune drept, o 
întrebase el întrunul din momentele când era cu mintea 
trează. „[i-am făcut, Ştefane, cum să nu-ţi fac? îl sărutase 
ea. Care femeie care iubeşte nu-şi farmecă bărbatul după 
care e moartă!”, râsese ea dezvelindu-şi dinţii frumoşi, albi 
ca de lapte. Când râdea şi făcea ochii mari, de parcă nu i-ar 
fi avut şi aşa destul de mari, Anghelina era atât de frumoasă 
încât nu puteai să nu zici că este o ştimă din ălea de pe altă 
lume, venită să-i ia minţile. De altfel în perioada aceasta, îşi 
aducea aminte, în sufletul lui se lăsase aşa ca un abur o 
nelinişte roşie -vişinie (de ce avea culoarea aceasta nu 
putuse să înţeleagă), în fiinţa sa se aduna prea multă 
fericire, care se condensa acolo în adâncul lui, şi lucrul 
acesta îi dădea această stare. 

Niciodată el, care fusese toată copilăria chinuit, trăind mai 
mult într-un somn, ca şi cum ar fi fost o larvă într-o 
gogoaşă, nu cunoscuse o fericire atât de mare şi de adâncă. 
Prelungindu-se această stare de fericire, uneori 
neomenească, ceva din fiinţa lui ciulise urechile şoptindu-i 
că nu este bine, după fericire întotdeauna vine un necaz. 
Acum era cu Didina care plecă de lângă el ca o umbră. Avea 
chipul îmbujorat şi părea supărată. 

Didino, o strigă el. Didino! Însă ea nu-l auzea, şi este 
posibil să nu-l fi auzit, pentru că era departe înaintea lui, şi 
mergea într-un mod ciudat şi repede, ca şi cum ar pluti. 
Când ajunse acolo simţi o strângere de inimă. 

Era o adunare gravă, mulţi, foarte mulţi bărbaţi, îmbrăcaţi 
în negru, plimbându-se cu expresiile aceea grave. Prapure 
enorme stăteau ridicate alături de coroane de flori aduse de 


grupuri de legionari şi erau depuse la capătul sicrielor. La 
un moment dat se apropie un grup de ofiţeri germani, cu 
zvastici pe braţ şi depuseră o coroană mare de flori la 
sicriul Căpitanului. Generalul era şi el acolo, iar şeful 
Legiunii se urcase pe podium şi începuse să facă un fel de 
apel. Defilarea se terminase. lonel Moţa! Prezent! strigă 
ceilalţi, deşi respectivul era demult dus de pe această lume. 
Vasile Marin, prezent, Sterie Ciumet, prezent. Mi-am simţit 
sufletul şi trupul împietrit, ca şi cum ar fi fost de gheaţă şi 
putea în orice clipă să se spargă. În atmosferă plutea un 
miros greu, mortuar, de biserici vechi. „Căpitanul, prezent! 
Caranica, prezent! Belimace, prezent! „Vocea care vorbea 
gâjâia într-un fel ciudat, sinistru. În momentul ăsta simţi o 
lovitură în moalele capului. Didina, unde o fi dispărut ea, şi 
ce caută ea la adunarea asta de ciocli? 

— Scoală, bă, al lu' Parizianu! Ce le sforăie al dracului. 
Scoală şi ajută-mă că intrarăm în şanţ şi mi să opri şi 
motorul! 

Ce e bă, ai, unde bă? tresări speriat din aţipeală Ştefan 
Paul. Un moment lung până se dumiri rămase cu ochii 
holbându-se prin parbrizul maşinii. 

Îşi duse mâna la inimă. Îşi simţea sufletul greu. Avusese un 
vis urât. 

Cu ce? Aha! cu legionarii. Îşi aducea bine aminte acum tot 
visul. Când îl luase profesorul Cotigă la un fel de adunare a 
lor, unde strigaseră apelul cu toţi legionarii lor morţi ori vii. 
Şi toţi răspundeau prezent. 

I-al dracului, Megherel, cu legionarii tăi! Visai că eram la 
adunarea lor, şi mă treceau sudorile morţii. Apoi, ca şi cum 
ar fi tras cineva un capac la o parte, îşi aduse aminte că elo 
căuta pe Didina în visul ăsta. Didina plecase supărată de 
lângă el. Doamne Dumnezeule, se pomeni vorbind în gând, 
o pierduse pe Didina. De ce plecase ea? Pentru că o înşelase 
cu ailaltă, care îl făcuse să-şi piardă minţile. 

Megherel căuta ceva într-o ladă plină de şuruburi, de chei, 
de piuliţe, şi de ce dracului o mai fi avut în ea. 


Ţi-ar legionarii ai dracului, bă, Megherele! Am ajuns să-i 
visez, bă! 

— Ce, bă, sunt ai mei? Nu ţi-am spus că nu mai am nimic 
cu ei. 

Tu-le muma în c... păi, cântă ca popii, şi merg cu busuiocul 
şi cu soarele şi pe de altă parte împuşcă oamenii. 

Pe unde suntem? întrebă Ştefan simțind cum apăsarea 
aceea din suflet începuse să i se mai ridice. 

Nu mai avem mult, mormăi Megherel căutând în lada lui. 
Bă, al dracului el să fie de ţăran. Răsări din ceaţă cu căruţa 
şi eu fusăi obligat să iau dreapta mult, că altfel zob îl 
făceam. 

Megherel cobori să pună piesa aceea la motor, sau ce 
dracului o fi fost. 

Ştefan îşi simţea conştiinţa încărcată. Nu trebuia să fi 
acceptat să trăiască şi cu Anghelina, tu-i ceapa ei de 
muiere, o înjură în gând. Fără bărbat, neiubită de nu ştiu 
când, făcea pe moarta după el. 

Adevărul era că era într-adevăr moartă după el, că era 
sinceră. În tot ce trăia, Anghelina fusese sinceră şi fusese 
de o mie de ori mai curajoasă decât el. Cu trei zile înainte 
de Crăciun, erau în odaia ei, se iubiseră şi acum stăteau de 
vorbă. Stătea aplecată deasupra lui, cu sânii ei ca nişte 
turle alungite, atingându-i lui pieptul, iar ea îl săruta din 
când în când pe ochi, în rest privindu-l cu expresia aia a ei 
pe chip, pe care i-o cunoştea bine, ca şi cum ar fi fost beată, 
cu faţa uşor umflată de dragoste. 

„Ştefane, şoptise ea, eu mă îngrozesc când mă gândesc că 
nopţile noastre de dragoste or să se termine. Mai bine nu 
mă mai gândesc la lucrul acesta. Am încercat, da nu pot”. El 
o privise tulbure: iată ce înseamnă să fii cu picioarele pe 
pământ, se împlinea luna de când se iubea cu Anghelina, de 
fapt se iubea şi cu cealaltă, numai că Didina ieşise aproape 
de tot din viaţa lui, ai fi zis că Anghelina îi luase minţile. Era 
nebun. 


Acum îl înţelegea pe bărbatu-su, pe Vasile Pârţag, căruia 
însă nu-i luase minţile nevastă-sa, ci altă muiere. Şi Vasile 
acesta (de aia-i zice Pârţag), ce prost! Ai tu o muiere ca 
Anghelina care ţi se topeşte în braţe şi te face şi pe tine să 
te topeşti în braţele ei, şi umbli după alta! Brusc în minte i 
se aprinse o luminiţă: ce chestie, îşi spuse, nu este acesta 
un paradox? 

Gata, hai că plecăm, apăru al lui Megherel, care luă 
manivela ca să pornească maşina. Îi dau două manivele şi 
plecăm. Şi într-adevăr motorul maşinii începu să toarcă 
asemenea unui motan blând şi puternic. 

— Mă, Megherel, ce ceaţă, mă! se minună Ştefan Paul, ca 
să-l stârnească pe celălalt. 

— Aşa e, ai zice că plutim prin nori. Da ajungem curând, şi 
Megherel îşi înfipse şi mai adânc privirile în ceaţă. Auzi, bă, 
Ştefane, că tu ai stat mai mult. Ce mai e, mă, prin satul 
nostru? 

Abia în momentul acela, lucru care îl făcu să rămână un 
timp ca paralizat, îşi dădu seama Ştefan Paul că el ştia atât 
de puţine lucruri despre satul lui, încât acum chiar avea 
impresia că nu-şi cunoaşte satul. 

Parcă ar fi stat numai în casă. 

Cine s-a mai însurat, cine a mai murit? îşi continuă 
Megherel întrebarea. 

— Nu ştiu, Megherel, vorbi al lui Parizianu, şi în momentul 
acela chiar se simţi mai sărac decât dacă ar fi cunoscut ce s- 
a întâmplat în satul lui. 

— Bă eu, am stat numai o zi şi o noapte, da m-am întâlnit 
cu allu' 

Troaşă, îl ştii, pe Victor, care era cel mai bun la poarcă, m- 
am întâlnit şi cu Belendei, care lucrează la sonde. S-a 
însurat, bă, Belendei, are şi copil, să vezi ce băiat la locul lui 
s-a făcut, nici n-ai fi zis. 

Un timp se lăsă tăcerea. Megherel îşi ţinea ochii înfipţi în 
ceaţă. 


Acum treceau printr-o comună mare. Casele erau dese, 
una după alta, şi mari, arătoase. 

— Ei şi, totuşi, ce s-a mai întâmplat în satul nostru? 

— Ce să se întâmple, vorbi Megherel amărât, după mult 
timp, mi sa părut trist că satul nostru este foarte trist. Au 
murit mulţi în război. 

Horele nu mai sunt hore, nu mai e veselia aia de altădată. 
Hă, hă, hă, păi cum era satul nostru de sărbători! făcu 
Megherel încruntându-se şi înfigându-şi privirea şi mai 
adânc în ceaţă. Ei, cum era satul nostru?! se pomeni al lu' 
Parizianu vorbind singur, şi mai convins acum că el trăise în 
satul acela aşa cum umblase toată viaţa pe drum, cu capul 
în sac adică. 

Fusese prea obsedat de gândurile lui, ori ce or fi fost alea, 
că uneori nu erau nimic, adică nu se gândea la nimic, cădea 
aşa într-o uitare de el. Şi acum se întâmplase la fel, stătuse 
acasă două luni, bine că ce trăise el fusese un vis, sau ca o 
boală dulce din care nu te-ai mai scula, da şi dacă nu ar fi 
fost Anghelina şi Ioana, sau Didina, şi el ar fi stat în satul lui 
nu două luni, ci doi ani, eltot nu ar fi ştiut mai multe. 

A murit Gheorghe al Colinii, ai auzit, mormăi Megherel cu 
ochii holbaţi înainte. Şi Sandu, bă, fratele ăl mic al lu” 
Birică. 

— Birică, ăsta ce mai face, s-a mai împăcat cu socru-su? 

Aiurea, nu face el prostia asta. După ce au venit legionarii 
la putere, am auzit că l-a căutat Victor Bălosu, cumnatu-su, 
să-l belească. 

Da nu l-au găsit. Şi lonel al lu' Titirol. Megherel tăcu, 
băgându-şi capul între umeri şi făcându-se mai mic. Sunt 
mulţi, bă, sunt mulţi, săracii care au murit, oftă el. Şi când 
te gândeşti că până măi ieri jucam ţurca, ori poarca, pe 
locuri, sau coceam porumbi cu ei, când mergeam cu vitele. 
II Era o zi de ianuarie cu soare cu dinţi. Ştefan Paul se 
sculase târziu. Era în Bucureşti de trei zile (nu reuşea însă 
să-şi vină în fire, de fiecare dată reveria punea stăpânire pe 
el, obligându-l astfel să se întoarcă la el în sat), astăzi o să 


merg la slujbă, îşi spusese hotărât. După ce se bărbieri, îşi 
puse cravata, costumul îi stătea bine, apoi îşi puse şi 
pardesiul. Cine era domnul acesta tânăr şi frumos, cu 
fruntea înaltă, cu nasul subţire, uşor acvilin, care îl privea 
din oglindă? De asta să fi murit Didina şi Anghelina după el? 
pentru că pe nesimţite, nici măcar nu se gândise la lucrul 
acesta, se împlinise şi se făcuse un tânăr frumos. 

Din Piaţa Elefterie o luă pe Chei la vale (pe Chogărlii, cum 
ar fi spus un siliştean) ajungând astfel mai repede la Palatul 
Zilei, cum începuse să fie denumit blocul cu opt etaje, pe 
care Grigore Patriciu îl construise pentru ziarul lui, în care 
se afla şi tipografia. Când se afla în lift, simţise gheara 
emoţiei şi a neliniştii cum i se înfige adânc în carne. Dacă în 
timpul acesta s-a întâmplat ceva, dacă nu-l mai găseşte pe 
Patriciu, sau dacă îl găseşte şi acesta îi spune, cu felul lui 
frust de a fi, „n-ai venit la timp, locul tău a fost ocupat de 
altul.” Se gândi, înainte de a ajunge la Patriciu să treacă pe 
la Niki, oricum de acesta se simţise mai apropiat, sau cel 
puţin de el nu-i era frică, să tatoneze terenul. Dar nu! O luă 
decis pe culoar către biroul Directorului Zilei. Înainte de a 
ajunge, cu câţiva metri înainte de secretariat, se pomeni 
deodată cu Grigore Patriciu în faţa lui. 

Vru să-i spună La mulţi ani. La lucrul acesta, în prima clipă 
când va da ochii cu şeful, se gândise dinainte, văzuse scena 
în mintea lui, şi iată că acum se fâstâcise îngrozitor. 

La, la mulţi ani, abia bâigui. 

— Bine-ai venit, Ştefane! îi strigă Patriciu cu vocea lui 
puternică. 

Intră în birou că vin acum! 

În biroul pe care-l cunoştea bine, plutea o tăcere ciudată. 
Chiar în clipa când se gândea la lucrul acesta văzu în biroul 
Şefului o fată. Aceasta îl privea într-un fel cercetător, 
curioasă, cu o bucurie secretă pe chip. 

— Bună ziua, domnişoară, îi spuse el, şi asta pentru că 
chipul acelei tinere care se afla în Biroul lui Patriciu păstra 
încă pe el puritatea aceea cu care toţi adolescenţii vin din 


copilărie. Se apropie de ea fâstâcit şi îi sărută mâna. Gestul 
acesta păru că o intimidează, dar îi face şi plăcere în acelaşi 
timp căci o vezi roşind fericită. 

Ştefan Paul, îşi spuse el numele. 

— Elvira Patriciu, şopti fata. Apoi mai tare. Vă cunosc din 
spusele tatii. Dumneavoastră sunteţi cel care i-aţi salvat 
viaţa, când cu rebeliunea legionarilor. 

Abia acum realiză Ştefan Paul că fata este fiica Șefului lui. 
Da, parcă semăna puţin cu el, smeadă, uşor negricioasă. 

— Aşa! Bine c-ai venit, că aveam nevoie de tine, răsună 
vocea lui Grigore Patriciu din spatele lui. la să vedem ce-ţi 
mai face umărul. 

Directorul Zilei veni în faţa lui. Era mai scund decât el, cu 
mustăţile streaşină peste gura senzuală, şi cu sprâncenele 
vâlvoi, ca şi cum ar fi fost nişte paratrăznete sub formă de 
periuţă Îi pusese ambele mâini pe umeri. Aceştia rămaseră 
neclintiţi. Dispăruse deci iepuraşul acela care i se 
strecurase sub umăr, şi apoi începuse să alerge ridicând din 
capul său gingaş, la fiecare salt. 

E bine, murmură Ştefan Paul, fiind sigur, şi totuşi 
emoţionat, că umărul nu mai tresaltă. 

— Bun, făcu Grigore Patriciu. Eşti la curent cu tot ce s-a 
întâmplat în timpul acesta? 

— Nu prea, Şefule. 

Directorul Zilei avu o tresărire. 

Nu-mi place când îmi spui Şefule. Să-mi spui altfel. 

Cum? se înveseli brusc Ştefan Paul 

— Tată, n-ai zis dumneata că-ţi sunt al doilea tată? Şi nu 
mi-ai scăpat dumneata viaţa? 

Grigore Patriciu se aşezase în fotoliul din piele maro care 
se găsea în dreapta biroului său. 

S-au întâmplat evenimente grave, dragul meu. Foarte 
grave. 

Istoria pare să vrea altceva. S-o ia razna. 

Istoria este o cursă, tată, intră domnişoara Patriciu în 
vorbă. 


— V-aţi cunoscut, fiica mea, domnişoara Elvira, şi domnul e 
Ştefan Paul. 

Da, ne-am cunoscut, zâmbi domnişoara Patriciu. 

Eu cred că mai degrabă şi-a pierdut minţile. Şi asta mai 
demult. 

Cine? tresări neatent Directorul Zilei. 

— Istoria, repetă Ştefan Paul. 

Foarte interesant, exclamă domnişoara. 

Ai trei zile la dispoziţie să te informezi, să te pui la punct 
cu tot ce s-a întâmplat în timpul acesta în ţară, pe front, şi 
în lume. După aceea intri în pâine. Dumneata, şi aici 
Patriciu întinse degetul arătător către el, ca şi cum l-ar fi 
acuzat de ceva, dumneata te vei ocupa de ziar, şi în acelaşi 
timp vei ţine şi legătura cu Preşedenţia Consiliului de 
miniştri. 

Vei fi omul ziarului pe lângă Mareşal. Acum, şi Patriciu 
apăsă pe fiecare silabă, ţara trebuie să fie mai mult ca 
oricând alături de General. Istoria a înnebunit, aşa cum ai 
spus chiar dumneata. Eşti liber. Bună ziua! 

Şi chiar în clipa aceea Grigore Patriciu se ridică şi se aşeză 
la biroul său apucându-se de lucru. Ştefan se înclină în faţa 
domnişoarei Patriciu, îi spuse sărumâna fetei, apoi îi dădu 
bună ziua Directorului Zilei şi ieşi. La sala de colecţii se uită 
în treacăt peste colecţia Zilei, a ziarului Universul al lui 
Stelian Popescu şi peste cea a ziarului Timpul, al cărui 
patron şi redactor şef era fostul ministru de externe, 
Grigore Gafencu. Nu. Nu putea nici măcar să citească. Se 
întâmpla ceva cu el: acel spirit din fiinţa lui, sau acea voce, 
îi spunea, lasă că ai destul timp, te vei sătura de veştile 
îngrozitoare pe care ai să le auzi, acum ieşi să te plimbi pe 
Calea Victoriei. Plimbă-te prin Cişmigiu, este doar parcul în 
care tu te-ai regăsit după ce ai trecut printr-o mare dramă. 
Sau mergi acasă şi te întinde pe dormeza gazdei tale, care 
te-a primit atât de binevoitoare, mai tânără şi parcă mai 
umană, şi dedă-te plăcerii de a te lăsa în voia gândurilor, de 
a te lăsa pradă reveriei. Ai atâtea lucruri frumoase pe care 


trebuie să le retrăieşti a doua oară, ca să le înţelegi, ca să 
poţi să pătrunzi în profunzimea lor de fenomene umane, 
pentru că altfel nu vei înţelege nimic din ceea ce se 
întâmplă cu tine pe lumea aceasta. 

Căci acesta este adevărul „cu tine se întâmplă ceva care 
nu li se întâmplă celorlalţi muritori, tu ai fost ales să ţi se 
întâmple aceste lucruri numai ţie, şi prin acest fapt, ca şi 
cum ai fi încăput pe un labirint, vei ajunge unde ceilalţi 
oameni nu pot să ajungă. Unde? Însă ca să ajungi acolo tu 
trebuie să treci prin tot ce ţi-a pregătit destinul. Altfel nu ai 
fi fost tu iubit de trei femei deodată, toate curate şi cinstite, 
care nu urmăreau altceva decât să-ţi dăruiască ţie 
dragostea pe care o aveau în sufletul lor pentru tine. 
Dragoste pe care le-o dăruise Dumnezeu, ca ele să ţi-o 
dăruiască la rândul lor ţie. Dar mă rog, auzi acum mai 
distinct ca niciodată vocea aceea vorbind în fiinţa lui, auzi 
mai bine zis ecoul şoaptei ei neiertătoare. 

Mă rog, de ce să ţi se dăruiască atâta dragoste, ce ai făcut 
tu ca să meriţi atâta dragoste în viaţa ta de muritor? Şi tot 
vocea aceea, acum răspunzându-şi pe un ton mai scăzut, 
înţelegătoare, această dragoste ţi-a fost dăruită de cele trei 
minunate femei, toate ale satului în care te-ai născut, şi din 
care ai plecat, ca să împlineşti o menire, în schimbul 
batjocurii şi al înjurăturilor, al invidiei şi al urei cu care 
copiii, tinerii şi bărbaţii satului tău, te-au umilit, te-au 
chinuit până când ai plecat din mijlocul lor. 

Deodată Ştefan Paul se ridică şi respiră adânc. Acum văzu 
limpede unde se afla (pentru că uitase de el), era în sala 
colecţiilor, era singur, şi trăise un moment important din 
viaţa lui. Brusc, pe nesimţite, fără nici cel mai mic efort, 
fără măcar să-şi dea seama ce se întâmplă cu el, pătrunsese 
într-un nivel mai profund al existenţei şi al destinului lui. 
Vedea acest lucru uimitor de clar. Nu-l gândise, nu ajunsese 
la această înţelegere a lucrurilor pe cale raţională, ci pur şi 
simplu văzuse, vedea limpede acum acest lucru. Pentru el 
era o certitudine. În momentul următor o fericire ciudată şi 


grea îl cuprinse. O fericire atât de mare că simţi că dacă în 
clipa aceea nu iese pe străzi să alerge sau să urle de 
fericire, îşi va pierde minţile. 

III leşi în Calea Victoriei. Oamenii erau puţini, aveau o 
expresie gravă, pe chip, o nelinişte verde, mucegăită, şi 
mergeau ca şi cum nu şi-ar mişca picioarele deloc. Ca şi 
cum ar pluti, sau mai degrabă ar sta pe loc, pentru că acolo 
unde trebuie să ajungă nu vor să ajungă. 

Oraşul era învăluit într-o atmosferă triată. Tăcea, şi 
tăcerea aceasta venea parcă din toate părţile. Era război, 
se întâmplase ceva cu oraşul acesta mare în care el crezuse 
că îşi va afla fericirea. Pentru că data trecută, când plecase 
la el în sat, oraşul şi oamenii lui îşi duceau viaţa mai departe 
nepăsători, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Or iată, că 
numai după două luni, marele oraş din câmpia Bărăganului, 
care era de veacuri şi capitala acestei ţări, era cu totul altul. 
O tristeţe amară îl cuprinsese şi îl pătrunsese până în 
profunzimile lui. Era grav, era încordat, era trist. O, 
Doamne, şi el era fericit. O fericire impură, ca şi cum 
creierii i-ar fi plini de o cenuşă roşie, ca un foc, care 
ameninţă să te facă să-ţi pierzi minţile. Era un lucru ciudat 
ceea ce trăia el în momentul acesta. Era în dreptul 
restaurantului Capşa. Se simţi brusc obosit, extenuat. Ar fi 
vrut să intre şi să se aşeze la o masă, să comanda o cafea. 

Urechile începură să-i vâjâie brusc. Ca prin ceaţă auzi 
pârâituri, apoi un zgomot prelung, ca atunci când se 
prăbuşeşte ceva. 

— Unde fugi, nenorocitule? zise şeful grupului scoțând 
pistolul şi punându.-i-l sub nas. Ştefan Paul simţi în aceeaşi 
clipă ţeava rece strivindu-i nările. 

Nu fug... răspunse el, fără să-şi dea seama de ce se 
întâmplă. 

Nici n-ai avea unde, reluă individul, a cărui căciulă îi 
ascundea aproape figura. Ai fugit din cartier şi crezi că ai să 
scapi pe calea Victoriei? Nu scapă nimeni. În noaptea asta 


curăţăm ţara de voi definitiv... Ai nasul coroiat! strigă. 
Puneţi mâna pe el.” 

În momentul acela Ştefan Paul se sprijini de asfalt şi zvâcni 
în sus. Trase aer în piept ca un peşte care se sufocă pe 
uscat. Ce se întâmplase cu el? 

Nu mai păţise niciodată lucrul acesta. Se rezemă de zidul 
celebrului restaurant Capşa (lucrul acesta îl vedea acum 
foarte bine) şi respiră încă o dată adânc. Da, o să intre şi o 
să bea o cafea. Era obosit. Reveria aceasta care pusese 
stăpânire pe el de când se reîntorsese în Bucureşti îl 
epuizase. Ultimele nopţi nu prea dormise bine. În momentul 
următor însă îşi aduse aminte scena când se aflase exact în 
acest loc, anul trecut pe vremea aceasta, în timpul revoltei 
legionare. Se afla chiar pe locul acesta când ar fi putut să 
fie împuşcat. Avusese deci „scară de moarte”, aşa cum se 
spunea la ei în sat. 

Şi în momentul când, mergând către casa lui Grigore 
Patriciu, şi văzuse o grupă de legionari pregătită să atace 
casa Directorului Zilei, şi atunci putuse să fie omorât. 
Înseamnă atunci că incidentul cu bombardarea artileriei, 
fusese un alt prilej de a muri. Iată, într-un singur an 
avusese de trei ori scară de moarte, trecuse la un pas de ea, 
şi brusc, la sfârşitul anului Destinul, ca să-şi ia revanşa, îi 
dăruise trei iubiri. Pentru că atât Didina, cât şi Anghelina şi 
loana erau toate trei suflete extraordinare. 

Ia uite, domnule, pe cine întâlnim? Salut, Ştefane! Tânărul 
din faţa lui îi întinse mâna râzând prosteşte, chiar dacă el 
era convins că este sigur pe el. Miroane, să vă fac 
cunoştinţă, domnule Ştefan Paul, de la Ziua, noi ne 
cunoaştem, şi domnul Miron Radu Paraschivescu, poet şi 
ziarist la Dimineaţa. 

Acum îşi adusese aminte: era Titus Diaconescu, ziarist de 
stânga, care nu-l înghiţea pe Grigore Patriciu şi nici pe 
Mareşal. Pe celălalt îl cunoştea numai din ce publicase el 
prin diferite reviste literare. În carne şi oase îl vedea pentru 
prima dată. Miron Radu Paraschivescu era scund de 


statură, şi negricios, cu fruntea înaltă şi rotundă, uşor 
arcuită pe spate, şi cu nasul coroiat, ai fi zis că e o „cioară” 
din cele care cântă prin restaurante. Avusese dreptate 
Arghezi să-l facă ţigan, în nu ştiu ce articole ale lui. 
Condeiul autorului „Cuvintelor potrivite” tăia ca un bisturiu 
şi era otrăvitor. 

Dau o cafea, vorbi Miron Radu Paraschivescu. Vorbea uşor, 
cu lejeritate, iar când zâmbea îţi dădeai seama că nu are 
suflet rău. Se aşezară la o masă mai retrasă, de altfel 
singura care era liberă. Adevărul este că la Capşa nu se 
putea vorbi de mese mai retrase. Ştefan văzu că cei doi se 
salutaseră, fie vorbind tare, fie prin cuvinte, fie înclinând 
numai capul, cu mai mulţi din cei care stăteau la mese. El, 
Ştefan Paul, de pildă, nu cunoştea pe nimeni. Un tânăr cu 
bluză albă, cu un prosop alb pe braţ, cu o faţă plină de 
coşuri, veni şi se înclină vesel înaintea lor. 

Trei cafele, comandă Titus Diaconescu. Apoi către el, ai 
văzut, bătrâne, ce ţi-au măcelărit articolele? Îţi mai aduci 
aminte, câteva ţi leam citit pe front. Eu dacă eram în locul 
tău îl scuipam în ochi pe Patriciu. 

Ştefan Paul, care îşi simţea acum sufletul fericit şi împăcat 
totodată intui parşivenia celuilalt. Îl asmuţea asupra lui 
Patriciu. Cum o intuise? Aici e aici. Acum instinctul său 
funcţionase într-adevăr sincer. Adică ce voia el, să se ducă 
să-l scuipe pe Patriciu, ca să meargă după aia să se 
angajeze la ei, în presa de stânga. 

Uite aici în faţa Capşei, schimbă el vorba ca Moromete (de 
altfel chipul unchiului lui îi veni în minte ca şi cum ar fi fost 
acolo cu el), acum mi-am amintit, când am trecut prin faţa 
restaurantului, era să mă împuşte un legionar. M-a 
confundat cu nu ştiu cine, spune şi tu dacă am eu mutră să 
fiu împuşcat. 

— Mi, făcu Titus, depărtându-şi capul, şi maimuţărindu-se, 
dacă mă uit mai atent la tine, mai că aş zice că eşti. Însă 
dacă de tine mă îndoiesc, de Miron, arătă el cu degetul 
către prietenul lui, sunt absolut convins că ar fi meritat un 


glonţ. Aici Titus Diaconescu râse forţat, un râs nesincer, 
care nu ştiu de ce îi aminti lui Ştefan Paul de Adrian 
Popescu, prietenul lui Lukii. Despre care ea zicea că-l 
apreciază ca prieten. 

Acest soi de oameni, gândi Ştefan Paul, au ceva alunecos, 
unsuros în ei, ca şi cum fiinţa lor s-ar sprijini pe o mocirlă 
alunecoasă. Hotărât lucru, nu-i plăcea acest Titus 
Diaconescu. Cât despre Miron Radu Paraschivescu acesta 
desfăcuse o revistă şi îşi băgase nasul în ea, astfel că acum 
nu-i vedea deloc faţa. 

— Mişto poezia asta a lui Geo Dumitrescu, îi arătă el lui 
Titus Diaconescu, deplasând ziarul către el şi împungând cu 
fruntea lui arcuită, locul pe pagină unde se afla respectiva 
poezie, care era mişto. Apoi, fără ca nimeni să i-o ceară, se 
apucă să citească, de fapt să recite, poezia acelui poet, pe 
care ei doi se vedea că îl cunosc. După ce termină, Miron îşi 
văzu mai departe de lectură. 

— În faţa Moscovei Hitler al vostru, şi Generalul, că şi el o 
să plătească, au feştelit-o, bătrâne, gata, atât le-a fost. Se 
dovedeşte încă o dată forţa invincibilă a unui popor, şi încă 
ce popor, a poporului sovietic, care pentru apărarea 
pământului strămoşesc, a libertăţii şi a demnităţii sale, este 
capabil să învingă şi munţii, darămite o maşină hodorogită 
de război cum este maşina hitleristă. 

Aha, raţionă Ştefan Paul, înseamnă că nemţii fuseseră 
respinşi din faţa Moscovei. Însă ce e ciudat, şi lucrul acesta 
îl miră, că lui un asemenea fapt, ca stoparea nemților în faţa 
Moscovei, ceea ce să recunoaştem era de prevăzut, pe 
lângă puritatea şi frumuseţea extraordinară cu care Didina, 
Anghelina şi Ioana îşi dăruiseră dragostea, i se părea un 
fapt hilar, aberant. Asta era: al lui Parizianu îşi dădu capul 
pe spate şi râse cu poftă. Cel care răspundea la numele de 
Titus Diaconescu, surprins de gestul ziaristului de la Ziua, 
holbase ochii. 

De ce râzi, domnule? Am zis ceva greşit? 


Ha, ha, ha, ha, ha! Era pentru prima dată pe anul acesta 
când Ştefan Paul îşi regăsea buna dispoziţie şi râdea cu 
poftă. Ha, ha, ha, ha, ha! 

De ce râzi, Ştefane? îl întrebă celălalt şi mai nedumerit. 

Domnule, se opri Ştefan Paul din râs, şi îşi apropie gura de 
urechea celuilalt. Domnule, şopti el, până şi copiii ştiu că 
Hitler va pierde războiul. Eu ştiam acest lucru înainte de a-l 
începe. Dacă m-ar fi întrebat pe mine, şi m-ar fi ascultat, ar 
fi avut şi el noroc pe lume. Titus Diaconescu îl privi cu 
atenţie. 

— Din cauză că războiul dus de Uniunea Sovietică 
împotriva Germaniei cotropitoare este un război just, de 
apărare. De aceea! 

Ştefan Paul îşi dădu din nou capul pe spate şi râse iar cu 
poftă. Celălalt îl aşteptă curios să termine de râs. Se vedea 
că-l interesează subiectul. 

Nu, domnule, îi răspunse liniştit Ştefan. 

Atunci de ce? stărui ziaristul de la Timpul. 

— Pentru că războiul dus de Hitler e un război dus 
împotriva poporului german şi a lui însuşi, de aceea! 

Ştefan Paul la primul răspuns se grozăvise, adică dăduse 
răspunsul mai mult ca să-l dea gata pe celălalt, iar la a doua 
întrebare dăduse intenţionat un răspuns şi filosofic şi 
teribilist, din acelaşi motiv. Şi iată că acum îl dăduse gata 
într-adevăr pe colegul lui de la Timpul căruia îi plăcea să 
facă pe deşteptul. Acesta rămăsese aşa, privindu-l cu un 
respect deosebit. 

În momentul acesta un tânăr cu faţa spălăcită şi cu ochii 
bulbucaţi, parcă ar fi fost un broscoi belit, se aplecă şi-l 
întrebă pe Titus Diaconescu dacă poate să se aşeze. 

— Ahăâă! Servus prietene, făcu acesta entuziasmat. 

Salut Miroane, făcu noul venit ţuguindu-şi buzele lui vinete 
şi scârboase de broască galbenă. 

Acesta păru însă a nu se sinchisi prea mult de noul venit, 
mormăind acolo un salut de convenienţă, semn că nu se 
prea înțelegeau. 


— Să vă fac cunoştinţă, Stefan, vorbi Titus Diaconescu, 
înțelegând că cei doi nu se cunosc. Domnul Silviu Brucan, 
de la Dimineaţa şi domnul Ştefan Paul, un gazetar foarte 
talentat. Apoi în şoaptă către noul venit care se şi aşezase 
pe scaunul liber. Cel mai deştept om din toată presa 
românească, cunoaşte rezultatul războiului de pe acum. 

He, he, he, he...! râse broscoiul belit. Păi şi noi îl 
cunoaştem, vorbi el fără să se grăbească. 

Ăsta e de o perfidie şi de un cinism fără margini, îşi spuse 
Ştefan Paul în gând, oprindu-şi numai o clipă privirea pe cel 
care răspundea la numele de Silviu Brucan. Pe ce te bazezi? 
se întrebă tot el în gând. Pe instinctul meu, pe intuiţie, îşi 
răspunse tot el. Şi într-adevăr era absolut sigur că nu 
greşise. Faptul acesta trezi în el o stare ciudată, de 
luciditate, de siguranţă pe el. De superioritate. Şi în 
momentul acela el chiar simţi acest lucru, că le e superior 
tuturor celor cu care stătea la masă, chiar dacă doi dintre ei 
erau atât de siguri pe ei. 

Ha, ha, ha, ha, ha! se pomeni el râzând iar. 

Titus Diaconescu îl privi contrariat. 

Ce zici, îl aducem la noi? făcu el către broscoiul spălăcit. E 
deal tău. 

Asta am văzut-o şi eu, începu să râdă broscoiul. 

În momentul acesta Ştefan Paul se gândi din nou la 
puritatea şi la frumuseţea extraordinară a sufletului Didinei 
şi Anghelinei. Hei, hei, hei, dacă aţi fi cunoscut ce am 
cunoscut eu, frumuseţea extraordinară a femeii care 
dăruieşte bărbatului pe care-l iubeşte ce are ea mai frumos, 
n-aţi mai face pe interesanţii şi superiorii. Şi ce zisese 
deşteptul acesta care venise la urmă, broscoiul belit, şi care 
se vedea de la o poştă că este evreu? (de unde ştia el lucrul 
acesta? Uite că-l ştie, ceva din el îi spunea sigur că aşa 
este!) Că el, al lu' Parizianu, din satul Siliştea Gumeşti, este 
de-al lor. 

De-al evreilor, sau poate de-al comuniştilor? În clipa aceea 
capul singur simţi nevoie să zvâcnească în sus, să se dea pe 


spate şi să râdă în hohote: Ha, ha, ha, ha, ha! 

IV Ştia că acolo, undeva departe, pe frontul care se 
întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră, chiar 
dacă pe mari porţiuni făcea bucle, fie într-o parte fie în alta, 
dar oricum era un front neîntrerupt care străbătea un 
continent, acolo în zăpezile Rusiei milioane de soldaţi 
îngheţaseră şi se omorâseră unii pe alţii ca într-un iad. 
Vedea, dacă îşi impunea acest lucru, în faţa ochilor, toată 
acea panoramă imensă, acoperită de alb, de la Marea 
Neagră până în nordul continentului, tăiată de linia 
şerpuitoare a frontului, a tranşeelor şi a liniilor de apărare, 
pe care oamenii, priviţi de undeva de sus, se văd ca nişte 
mărgele pe o aţă. 

Şi totuşi ceva în el refuza să se gândească la această 
realitate imensă, de neînțeles, care era războiul. Se 
întorsese acasă. Gazda se arătase o clipă, ca o umbră care 
alunecă din faţa lui, retrăgându-se în dormitorul ei. 

Simţise că ea îl aşteaptă, însă el voia să rămână singur cu 
el însuşi. El cu gândurile şi reveriile lui. Fusese de ajuns să 
pună capul pe pernă că şi aţipise. 

Era a doua seară când venea la Anghelina. leşise în capul 
grădinii, dinspre Dunăre bătea un vânticel călduţ, sărat. 
Seara avea în ea ceva catifelat, mirosind a gutui. O luase 
prin grădina Anghelinei. Îl aştepta ca o umbră sub ramurile 
mărului. O luase în braţe şi o strânsese la piept. Se topea în 
braţele lui, îi simţea gura dulce ca un foc care îl arde pe 
dinăuntru. Anghelina îl luase de mână. Îl dusese în beci. Era 
cald, mirosea a struguri, a tămâioasă şi a fragi, a mânăstiri 
vechi, în beciul Anghelinei. Tânăra femeie aprinsese lampa. 
Tot beciul Anghelinei era plin de corzi de viţă de vie, de 
tămâioasă, cu boabe mari ca mărgelele de sticlă. 

Într-un colţ al beciului se vedea grămada de mere, mari şi 
roşii. Lângă ea, mai mare, grămada de gutui, ca o grămadă 
de aur. Pe poliţe erau borcane cu magiunuri şi cu dulceţuri. 
Lângă zidul beciului era o grămadă de fân, uscat şi 
proaspăt. Ceea ce îl uimea pe el, răscolindu-l şi ameţindu-l, 


erau miresmele acelea nespus de tari şi de fragede, ale 
merelor, ale strugurilor de tămâioasă, ale fânului şi ale 
dulceţurilor. Miresmele aceste se întrepătrundeau între ele, 
se căutau, se chemau unele pe altele, amplificându-se, 
devenind irezistibile, asfixiante, năucitoare. El o luase în 
braţe, îi căutase gura cu buzele dulci şi gingaşe, mirosind a 
fragi şi i-o muşcase nesăţios. O frânsese şi o culcase pe 
fânul îmbătător, şi o iubise în neştire. Când se trezise, 
chipul ei stătea aplecat deasupra lui sărutândul. Nu mai 
urcaseră sus în casă. Se iubiseră până dimineaţă, când 
adormiseră în fânul care le înmiresma somnul. În seara 
următoare el o dusese sus, în odaia care semăna cu un 
iatac. Se iubiseră din nou. Acum ea îl ţinea pe braţele ei, 
sărutându-l din când în când, privindu-l leneşă şi nesăţioasă 
printre genele ei lungi. Ştefan, şoptise într-un mod dureros, 
rugător. Eu iubesc. Şi când o femeie iubeşte, să nu râzi de 
ea. Pentru fiecare femeie trebuie să existe un bărbat care s- 
o facă să nu ştie pe ce lume se află. 

Şi trebuie să fie un timp când ea umblă beată şi grea de 
dragoste. 

Ea se găsea în timpul acesta, pentru ea acest timp sosise şi 
nu-şi dorea decât ca acest timp să dureze cât mai mult. 
Către dimineaţă, sau poate că asta era într-una din nopţile 
care au urmat, pe care acum nu le mai poate deosebi, elo 
iubea duios uitând de el. Ea îi cuprinsese tâmplele cu 
palmele, îi sărutase buzele, ciugulindu-le, în felul acesta 
care era numai al ei, şi-l strigase pe nume. Ştefane, 
iubitule! Tu m-ai despicat ca bărbat şi eu sunt topită în 
braţele tele. Acum tu eşti în mine şi eu sunt în tine. Să 
ţinem minte clipa asta, Ştefane, până când o da cu pământ 
peste noi. Îi dăduseră lacrimile. Îl strânsese la pieptul ei, 
agăţându-se de el ca o înecată. 

V Într-una din zile, avea sentimentul că se găseşte ca în 
mitul lui Iona în burta unei balene, şi balena asta este 
dragostea lui cu Anghelina, care îl făcuse să piardă 
contactul cu realitatea, să nu mai ştie nici în ce zi se află, ori 


dacă e zi sau noapte. Într-una din zile se trezise cu un 
sentiment tulbure, de nelinişte şi vinovăţie. Bine, zice, îi 
spunea vocea aceea din adâncul lui, moral, şi iar repetase, 
moral, este ca să vină o fată pură la tine şi să-ţi dăruiască 
dragostea ei, dânduc-ţi de înţeles că tu eşti băiatul care îi 
eşti menit ei, şi că ea fără tine nu poate să trăiască, iar tu 
eşti cel care profitând de puritatea gândirii şi a purtării ei 
te bucuri de ea, şi deodată te cheamă altă femeie, care şi ea 
te iubeşte, şi acesta este adevărul, şi tu faci dragoste cu 
aceasta şi o uiţi aproape complet pe cealaltă? De ce s-o uiţi? 
Pentru că a fost om cu tine? Pentru că eşti tu ezitant, şi nu 
ştii pe ce lume trăieşti? 

Bine, dar nu eu le-am cucerit pe cele două femei (că 
femeie era acum Didina, deşi el tot fată îi zicea în gândul 
lui, sau aşa mai credea el că este), ele au venit la mine, ele 
mi-au cerut dragostea. N-a zis ea Anghelina că eu pot să fiu 
ca un izvor la care a venit şi ea să bea apă, că era însetată, 
ei şi ce dacă a băut şi ea apă de la izvor? A secat izvorul? 

N-a secat, pentru că apa aceasta, care e dragostea, este 
dată de Dumnezeu. S-a sculat şi s-a spălat pe faţă. 

Oricum, conştiinţa îi cerea într-un fel să rezolve situaţia 
aceasta. 

Fericirea care-i cuprinsese minţile şi care-l moleşea (era 
tot beţia aceea de existenţă, numai că acum nu mai avea 
nici un reflex în faţa existenţei, se lăsa trăit de fericirea că 
este iubit) îl otrăvea parcă pe dinăuntru. Aşa că se hotări 
să-i facă o vizită lui Moromete. Să-şi mai aerisească mintea, 
să-l vadă cum mai gândeşte Moromete. Ce mai zice el. Şi 
fusese întradevăr în ziua aceea, când se întâmplase 
miracolul cu scrisoarea de la Nilă, şi de la Comandantul 
unităţii, al Regimentului sub drapelul căruia se afla Nilă, şi 
care îl anunţa că numitul caporal, Nilă Moromete, din satul 
Siliştea - Gumeşti, săvârşise acte de vitejie în lupta pentru 
dezrobirea pământului strămoşesc. 

Plecase după ce se înserase de la Moromete, acesta 
rămânând şi el căzut într-o stare de adâncire în el (pentru 


că altfel cum să înţeleagă purtarea lui Moromete? O fi fost 
şi el zdruncinat după emoția prin care trăise cu băiatul lui!), 
într-o stare de muţenie, cum el, Ştefean, nu-l mai văzuse 
niciodată. Dar îi şi plăcuse această stare a lui Moromete. 
Era o stare de profunzime, ameţitoare. Ca şi cum el, unchiul 
lui, le-ar fi spus, bun, am crezut că mi-a murit băiatul, îl 
credeam mort, pentru că aşa îmi spusese visul pe care-l 
avusesem, acum am aflat că băiatul meu trăieşte, că 
Dumnezeu a fost bun cu mine. Acum lăsaţi-mă un ceas, sau 
cât o fi, singur, ca să mă rog. 

Aşa înţelesese el, starea aceea a lui Moromete de atunci. 
De aceea când plecase spusese un bună seara, ca să nu-l 
deranjeze. leşise în drum, cerul era jos, încărcat cu stele 
moi şi pufoase, parcă ar fi fost nişte mere pe ramurile unui 
măr, să întinzi mâna şi să le culegi, apoi să-ţi înfigi dinţii tăi 
sănătoşi în ele. O luase pe drum către casă, îşi simţea 
sufletul adânc şi plin în acelaşi timp. Îşi amintise tot ce se 
întâmplase cu el din clipa în care doctorul Spurcaciu îi 
aruncase în ochi căldarea aceea cu lături care fermentaseră 
şi clociseră în sufletul lui îndeajuns. Apoi se pomenise acasă 
la el, în dreptul porţii. La cine să meargă? La Anghelina, cu 
care trăise nopţile de dragoste ca un vis, sau la Didina, faţă 
de care se simţea vinovat? La Didina nu putea că erau 
părinţii ei acasă. Îşi simţi sufletul apăsat. 

Trebuie să se mărturisească. Avea să-i mărturisească 
Didinei tot, şi ea să hotărască. Daca nu vrea să-l mai vadă, 
să-i spună, şi el pleacă chiar a doua zi. Apoi un gând, venind 
mai din adânc din fiinţa lui, îi spuse clar, ia-o mai binişor, 
Ştefane, ia-o mai binişor. Se apropie de poarta lui Aristide, 
care era primar. Era tot el primar acum, după ce căzuseră 
legionarii, şi Victor Bălosu plecase. Oamenii îi ceruseră tot 
lui Aristide să ia el primăria, că n-a fost un om rău, pe mulţi 
i-a ajutat, pe unii i-a scăpat de belele, până şi pe Ţugurlan, 
care l-a dat cu capul de asfalt, l-a iertat şi s-a împăcat cu el, 
şi pentru că tot ştia cum merg treburile, să fie tot el primar 
în continuare. Cuvintele acestea le auzise de la Parizianu, 


atât cât putuse să stea de vorbă cu el. Acum se strecură sub 
poarta lui Aristide şi începu s-o fluiere pe Didina. Era curios 
să vadă ce se întâmplă. Un timp nu se auzi nimic, decât un 
porc de al lui Aristide, care nu ştia ce avea şi guiţa. Mai 
fluieră o dată şi mai tare, trăgându-se după aceea către 
poarta lui. 

Ştia că în asemenea cazuri, când un băiat fluieră fata cu 
care e în vorbă, mama fetei, sau fraţii, ori cine o fi în 
momentul acela în casă, chiar dacă aud, o lasă numai pe 
fată să iasă. Al lui Parizianu auzi la început o uşă 
deschizându-se, aha, ea trebuie să fie, îşi spuse în gând, 
apoi, nu după mult timp, auzi poarta. 

— Care eşti, mă, se auzi şoapta Didinei, aspră, lipsită de 
căldură, dar şi neliniştită. 

Eu, fa, îi răspunse el, tot în şoaptă. 

Care tu, mă? 

Didina văzuse mogâldeaţa care o strigase şi se apropie 
curajoasă de ea. 

Eu fa, eu, o puse la încercare eliar. 

— Care, mă? 

Acum ajunsese lângă el. Îşi întinse capul înainte. 

— Tu eşti, Ştefane? Şi nu puteai să vii să mă fluieri din 
grădină. Că auzeam mai uşor. 

Tăceau amândoi. Al lu' Parizianu se simţi brusc şi mai 
vinovat. Îşi dădu seama din tonul cu care vorbea fata lu” 
Aristide cât năduf e în sufletul ei. 

— Didino... 

Ştefane? Ce se întâmplă cu tine, şopti ea, mai potolită 
acum. Dar parcă şi mai tristă. la-o prin grădină, şi ne 
întâlnim tot acolo. Îi vorbise cuminte acum, şi o şi luase 
către poartă. El mai rămase un timp, acolo, până îşi reveni 
cu adevărat. Intră apoi în curtea lor şi o luă prin grădină. 

Didina era sub nuc, îl aştepta zgribulită. Nu era întuneric 
ca smoala, lumina stelelor era de ajuns ca s-o vadă bine. Să 
se poată vedea amândoi cum trebuie. Oricum vocea tristă şi 
aspră a Didinei îi rămăsese în suflet. 


Ştefan, vorbi ea tare, ca şi cum nu i-ar fi fost deloc teamă 
că o aude cineva, sau poate de aceea, ca să fie auzită, rău ai 
făcut că m-ai pus la încercare! 

Ştefan întinse mâna către ea. Ar fi dorit s-o mângâie, sau 
poate doar s-o atingă. Nu înţelegea. 

De ce, Didino, astăzi m-am simţit şi eu mai bine, şi m-am 
dus pe la unchiu Ilie... 

Care Ilie? veni vorba aspră a fetei înapoi. 

Ilie Moromete, nu-l ştii? Omul acesta mi-a plăcut mie încă 
din copilărie, prin felul lui de a vedea lucrurile... Şi am stat 
cu el până pe seară de vorbă, la un pahar de ţuică... 

— Se vede, şopti Didina, mai împăcată de data asta. 

Şi când am ajuns la poartă am zis să te fluier. Să văd şi eu 
cum e când fluieri o fată. 

— Aha, până acum n-ai fluierat-o pe niciuna, constată ea 
ironic. Şi de o săptămână de ce n-ai dat nici un semn de 
viaţă? continuă ea. Că dacă nu m-ai fluierat tu, te-am 
fluierat eu. De ce n-ai răspuns, ai? 

— Păi nu ţi-am spus? se trezi în el băiatul ala şmecher, de 
care vorbise şi Luki, şi vorbise cu un fel de dragoste. 

Nu mi-ai spus nimic. Ce, mi-ai spus tu ceva, dacă nu te-am 
mai văzut? Ori nu vrei să te arăţi, poate eşti prea scump la 
vedere? Trebuia să-mi fi spus. Să ştiu şi eu. 

— Păi nu ţi-am spus că am fost cam bolnav? Nu ştiu ce-am 
avut. Şi am început să lucrez la un roman. Ultima frază, îl 
făcu să tresară chiar pe el, pe cel care o rostise. Era o 
minciună? Acel cineva din el o spuse aşa tam-nisam, îl luase 
gura pe dinainte, cum se spune. Ca s-o dea gata pe Didina, 
să se dea mare în faţa ei, că uite cine sunt eu, sunt scriitor, 
lucrez deja la un roman, sunt mare! Şi cu prilejul acesta o 
convingea pe Didina de ce nu putuse el să vină să se 
întâlnească cu ea, el care ştia foarte bine de ce nu venise, 
conştient fiind că minţea. În acelaşi timp însă rămase uimit, 
pentru că acesta era adevărul, acum adevărul ieşea ca un 
ou la suprafaţă. Într-adevăr acesta era un gând ascuns şi 
vechi al lui, poate că încă de când era mic se născuse 


gândul acesta în adâncul sufletului lui, şi iată că acum, 
dintr-o dată aşa, şi în chip ciudat, ieşise la suprafaţă. Da, 
acesta este adevărul! Şi îl va scrie. Cum va ajunge la 
Bucureşti, pentru că are timp berechet, se va apuca să 
scrie, deşi în mod concret şi clar nu ştia care va fi conţinutul 
romanului său. Acum îi era însă limpede că la Bucureşti, 
mai ales că meseria de gazetar îi dădea posibilitatea să 
cunoască foarte mult, se va apuca de scris. Gândul acesta îl 
umplu de o bucurie grea, albăstrie, care îl făcea să se simtă 
mai sigur pe el în lumea asta. 

Şi nu puteai să-mi spui şi mie, ca să nu mai stau ca proasta 
pe sub garduri şi să te fluier, îngrijorată şi că ţi s-ar fi putut 
întâmpla ceva şi că ai plecat? îl mustră ea cu dragoste. 

Extraordinar! se pomeni vorbind în gând. Fusese de ajuns 
să-i spună Didinei o minciună (deşi chestia cu romanul nu 
era o minciună) şi ea îl şi crezuse şi îl şi iertase. Vocea 
aceea, sau gândul, care stătea mai în adânc în fiinţa lui, 
scoase imediat capul. Oare nu ţi-e ruşine să te bucuri de 
lucrul acesta? Să te bucuri că înşeli dragostea şi buna 
credinţă a fetei care te iubeşte? Nu. El nu se bucura de 
lucrul acesta, pentru ceea ce făcea el îi era chiar ruşine, el 
se bucura pentru că Didina era capabilă să-l înţeleagă, şi 
pentru că putea să-l ierte. Or nu poate să existe dragoste şi 
înţelegere în doi, între un bărbat şi o femeie, acolo unde 
unul nu-l poate ierta pe celălalt, şi nu poate să treacă peste 
el? 

Didina se lipise de el. Îşi lăsase capul la pieptul lui şi-l 
cuprinse-se cu braţele. Liniştea rece a nopţii de sfârşit de 
octombrie (nu mai era cald ca în serile trecute) îi învăluia şi 
îi strângea uşor. 

— Hai, Ştefan, şopti fata, că dacă mă iau după tine rămân 
şi neiubită şi nemăritată. Îl trase după ea ţinându-l de 
mână. O luară pe potecă, apoi cotiră pe după un şopru. 
Ajunseră în faţa scării care era pusă la gura şoprului. 

— Ia-te după mine, şopti Didina şi începu să urce scara. 


Aşteptă să ajungă sus, apoi începu să urce şi el. Scara se 
clătina încet sub greutatea lui. Câinele se mişcă în lanţ şi 
scheună încet. Rațele în coteţ începură şi ele să măcăne. 
Tăcură însă repede. Didina îl luă iar de mână. 

Cunoştea locul. Fânul răspândea o căldură pufoasă, 
germinativă, mirosind a câmp, a vară şi a ceva inefabil şi 
sfânt. 

— Răule, ce eşti. Am fost îngrijorată, şopti ea şi-l trase în 
Jos. 

Îi căută gura şi se sărutară îndelung. Îi dezvălui gâtul, 
lucru care-i plăcea lui cel mai mult, şi o muşcă de umărul ei 
fragil şi totuşi plin şi dulce. 

— Să nu mă mai faci să sufăr, Ştefan, auzi el şoapta gurii ei 
topindu-se în urechea lui. 

Îi dezvălui trupul cald şi catifelat pe care prin întunericul 
care-i învăluia îl văzu în mintea lui ca fiind de pepene 
galben. O pătrunse încet, cu grijă, mai ales pentru că o 
simţise gemând şi zvârcolindu-se sub el de durere. 

Gura fetei îl muşcă sălbatic. Mintea îi fu cuprinsă de un foc 
nesfârşit de dureros şi dulce. Când îşi mai reveni, o auzi 
ţipând de plăcere. Apoi simţi prin haine cum îl muşcă 
dureros, ca să nu urle. Un timp crezu că a leşinat. Într-un 
târziu o auzi gemând uşor. O luă pe braţe şi o strânse la 
piept chemând-o pe nume. Când şi-a mai revenit a început 
şi ea să-l mângâie şi să-l sărute. În felul acela recunoscător 
şi matern. 

Ştefane, îi şopti Didina muşcându-l drăgăstoasă de ureche. 
Acum am simţit şi eu pentru prima dată ca femeie plăcerea 
dragostei. L-a sărutat şi s-a zgribulit ca un copil la pieptul 
lui. 

VI Când a sosit sorocul să intre în pâine, s-a dus la slujbă ca 
orice om. Nu l-a găsit pe Patriciu. Secretara i-a transmis 
numai atât, că Şeful a zis să vă ocupați dumneavoastră de 
ziar. N-a zis nimic. Ştia. Ştia şi ce avea de făcut, cum se face 
un ziar. Însă altceva l-a uimit. Se simţea tânăr, puternic, 
sigur pe el şi voios. La un moment dat a intrat într-o 


cameră, la Secţia externă, fluierând. Î-a întrebat pe băieţi 
cum merge. Aceştia l-au privit nedumeriţi. 

— Ce să meargă, dom Paul, i-a răspuns un redactor mai în 
vârstă, pe care îl cunoştea, deşi după nume habar nu avea 
cum îl cheamă, asta e, că nu merge. Nici măcar nu se 
învârte, se întoarce înapoi. Ştia la ce se referă. 

Dumnezeul poporului român veghează, i-a răspuns el, tot 
unul din răspunsurile lui „inteligente”, pe care începuseră 
să i le înveţe. 

La prima vedere aceste răspunsuri păreau trăsnite, dacă 
le studiai cu atenţie vedeai că sunt adevăruri profunde. De 
câteva ori se mirase chiar el cum de îi vin asemenea 
răspunsuri trăsnite şi totuşi profunde. De unde să vină? De- 
acolo. Şi de ce îmi vin? De aia. Ca să se mire proştii şi să 
întrebe deştepţii. Se pomeni râzând singur. La cine auzise 
expresia aceasta celebră, care-i plăcuse atât de mult, că 
iată o repeta cu plăcere La cine? La deşteapta de Didina, 
care rămăsese pe retina lui cu imaginea ei nespus de 
frumoasă. 

Pe Niki îl găsi la biroul lui. Discuta cu unul dintre 
paginatori despre numărul de azi, adică de mâine, cum ar 
veni. Ştefan după ce spuse La mulţi ani! se plecă şi îl sărută 
pe Niki pe obraz fără să se sinchisească de celălalt. 

Cum merge numărul? întrebă şi se uită fără să mai aştepte 
vreun răspuns pe machetă. Parcă se încropise ceva. Nu era 
acum momentul să intervină, mai târziu. Aşa că ieşi. În 
biroul lui, acum acesta era biroul lui, ceea ce era o chestie, 
încercă să scrie ceva. Şi chiar izbuti. Îi plăcea şi lui. 

Era un fel de articol eseu, în care ideea esenţială era că în 
momentele de mare încercare ale unei naţiuni aceasta 
devine o Fiinţă, şi că în cazul unei victorii națiunea 
victorioasă se învinge întâi pe sine (este victorioasă întâi 
asupra ei). O naţiune care nu este victorioasă asupra ei, nu- 
şi învinge complexele, slăbiciunile, prejudecățile, etC. Nu 
poate fi victorioasă cu adevărat. În acelaşi timp o naţiune 
care este înfrântă este înfrântă pentru că ea a fost cea care 


s-a înfrânt întâi pe sine. Îl mai citi încă o dată, apoi intră din 
nou în biroul lui Niki. Acesta era singur de data asta. Părea 
supărat pe el, sau era cu adevărat? 

Ei, cum a fost în vacanţa mare? îl ironiză Niki uşor. Noroc 
că-i zâmbi, în felul lui inimitabil, pentru că altfel ironia i s-ar 
fi părut o jignire gravă. 

În primul rând că mi-a fost dor de tine, bătrâne, îl luă 
Ştefan în stilul lui, în al doilea rând ţin să-ţi spun că am 
greşit atunci când am plecat supărat pe tine pentru 
articolele stâlcite. Ei, bine, Niki dragă, articolele alea au 
fost drese atât de bine încât pe foarte mulţi cititori i-au 
impresionat până la lacrimi. O cunoştinţă mi-a mărturisit că 
tatăl ei, un bătrân militar, a plâns. 

— Ce spui, Ştefane! se minună secretarul general de 
redacţie al Zilei. I-auzi, domnule! Te cred, cum să nu te 
cred, dacă şi tatii i-au plăcut. 

Nici nu poţi să-ţi închipui ce supărat am fost pe tine atunci, 
zâmbi Ştefan Paul. 

Şi când te gândeşti că n-am adăugat nici o literă de la 
mine. Ha, ha, ha, ha, ha! N-am făcut altceva decât să tai. De 
adăugat n-am adăugat nimic. 

Fu acum rândul lui Ştefan Paul să-l privească pe prietenul 
lui mai mare, omul de la care învățase meserie, cu ochii 
măriţi. 

— Chiar aşa, Niki! exclamă el. 

— Chiar aşa! Niki îl privea pe Ştefan Parizianu cu o veselie 
curioasă. 

— Ca să vezi, murmură tânărul ziarist, care răspundea 
acum de destinul Zilei. Am scris un fel de articol, dacă îţi 
place şi eşti de acord, aş vrea să-l bagi. 

Îl citesc imediat. Nichi Dumitrescu îşi puse palma peste 
manuscris. 

Apropo, ce s-a mai întâmplat în lipsa mea? 

Secretarul general de redacţie al Zilei îşi duse palma la 
gură ca şi cum ar fi avut un secret pe care nu trebuia să-l 
mai audă şi altcineva. 


Şefu e foarte supărat, îi şopti el. 

De ce? 

Domnişoara Patriciu... În curând trebuia să aibă logodna 
cu Mircea Cişmigiu. Aici Niki Dumitrescu îşi ţuguie cu o 
expresie de tristeţe buzele clătinând din cap. lar acesta... 

Cine e Mircea Cişmigiu ăsta? se miră sincer Ştefan Paul. 
Cum, nu ştii? se miră la rândul lui şi Niki Dumitrescu. 

— Nu 

— Proprietarul Restaurantului şi al Cofetăriei Capşa, plus 
alte restaurante şi alte imobile. Niki îşi frecă degetele. Îi dă 
mâna să refuze. E putred de bogat. 

Undeva, pe străzile din apropiere, se auzi sirena unei 
salvări. 

În prima zi când se instală la conducerea ziarului, Ştefan 
Paul crezu că e o joacă. Şi asta se întâmpla tocmai pentru 
că se simţea în formă, era o stare de siguranţă, de euforie şi 
de încredere în sine care-l mira chiar pe el. Ştefan, ia-o 
încet, mă băiatule, unde te trezeşti tu! 

Secretara bătu la uşă şi-i aduse acreditarea pe lângă 
Consiliul de Miniştri. 

Ce e asta? se miră el. 

— Este dispoziţia Șefului. Întrebaţi-l pe dânsul, îi răspunse 
respectuos secretara. 

Şi ce trebuie să fac? 

— Să mergeţi la ora 2 la Consiliul de Miniştri să ridicaţi 
materialele de presă. 

Astea ce mai sunt? se miră el din nou. 

Materialele emise de Serviciu de presă al domnului 
Mareşal. 

Înţelegea el, dar se dumirea mai greu. 

Şi cu materialele acestea ce să fac? 

— Le publicaţi în corpul ziarului, ce să faceţi! Secretara se 
mirase ca şi cum ar fi spus fără ocolişuri, ia uite ce naive 
băiatul acesta, cine l-o fi pus să conducă ziarul? 

— Bine, mulţumesc, o expedie el simțind că i se urcă 
sângele la cap. Lucru care-i făcu bine, pentru că se linişti 


repede iar apoi se simţi mai cu picioarele pe pământ. La ora 
opt seara ziarul era gata. Privi macheta cu atenţie. Îi 
plăcea. Niki îi băgase articolul pe pagina a treia, în dreapta 
sus. L-aş fi băgat ca editorial însă este editorialul Șefului. 

Pe la nouă telefonă Grigore Patriciu. Îl luă direct ca şi cum 
a r fi lucrat de ani de zile, şi ar fi avut încredere totală în el. 

— Alo, Ştefane! răsună înaltă vocea lui Grigore Patriciu în 
receptor. 

Este gata demult, domnule Patriciu, îi răspunse el calm. 

Trimite te rog maşina cu semnalul să-l văd şi eu. Succes! 
Şi închise brusc. Asta este, îşi spuse Ştefan rămas singur. 
Liniştea biroului îl strângea ca şi cum ar fi fost îmbrăcat 
într-un bloc de sticlă. 

Voia să rămână până când apare ziarul. Între timp trebuia 
să se gândească la o mulţime de lucruri pe care abia acum 
începea să le vadă, care veneau către el neiertătoare. 
Apăreau o mulţime de probleme. Să bage sau nu o ştire 
care era „gravă”, din articolul acesta ce trebuia scos, să 
primească pe omul politic cutare, care fusese atacat în ziar 
cu o zi în urmă, sau să nu-l primească, dar în chestiunea 
aceasta ce atitudine trebuie să ia? Cutare ziarist era 
nemulţumit, paginatorul cerea materialele, şi uite tot 
probleme de astea care în partea a doua a zilei îl năuciseră 
se spărgeau în capul lui ca nişte valuri care făceau spumă. 

Către ora zece primi de la Grigore Patriciu un telefon. 

— Alo, Ştefane! E bun ziarul. Mergi înainte aşa. 

— Mulţumesc, domnule Patriciu. 

Ce probleme mai sunt? 

Pe ziua de azi nu mai sunt. 

După ce văzu ziarul băgat în rotativă, urcă în biroul lui. Se 
aşeză în fotoliu, îşi lăsă capul într-o parte spunându-şi în 
gând, mă odihnesc puţin, apoi chem maşina să mă ducă 
acasă. Când se trezi era tot în biroul lui, geamurile cenuşii, 
un cenuşiu apăsător, îi spuneau că se luminase de ziuă. 

VII Cum pusese capul pe pernă, se pomenise în tindă, 
acasă la el, în Siliştea Gumeşti. Parizianu stătea pe un scaun 


din cel mic, cu trei picioare. 

Auzi poarta trântită şi se întoarse să vadă cine intrase. Era 
Moromete, cu prietenii săi Nae Cismaru, Ciugudel, 
Costache al Joichii, Matei Dimir. 

Parizianu îi privea uimit, nevenindu-i să creadă. 

He, he, he, he! făcu Parizianu ridicând mâna în sus. la uite, 
bă, Ştefane, cine vine pe la noi. Apoi lu' Nae Cismaru. Ce 
sărbătoare mare e astăzi, bă, Nae? O fi Paştile, te 
pomeneşti? 

— Băi da, bă, Pariziene, e paştile cailor. Venirăm şi noi la 
paştile cailor, nu ştiu dacă nu venirăm prea târziu? 

— Nu venirăţi, bă, nu venirăţi! Se bucura alde Parizianu, 
pentru că veniseră şi pe la el oamenii să discute, cum se 
duceau la Moromete, de parcă acesta ar fi avut miere sub 
limbă. Aşa îl ascultau pe el. Ca şi cum ar fi avut miere sub 
limbă. „Ce dracului vă face Moromete ăsta, mă al Joichii, de 
vă ţineţi după coada lui?” „Ce să ne facă, bă, Pariziene, ce 
să ne facă? nu ne face nimic. Vorbim şi noi aşa, vorbe, ca să 
ne treacă timpul.” „Aha, vorbiţi vorbe, ţi-ai dracului voi să 
fiţi, că altceva nu v-aţi găsit!” „He, he, he, he, răspunsese al 
Joichii, ce, bă, Pariziene, tu eşti nărod? Păi ce poate să 
vorbească, bă, omul decât vorbe!” 

— Noroc, bă, cumnate, făcu Moromete întinzându-i mâna. 
Ceilalţi erau în urma lui. Venirăm şi noi să mai stăm de 
vorbă, mai ales că băiatul ăsta al tău a venit de la Bucureşti. 

Bine te-am găsit, Pariziene, bine te-am găsit, Ştefane! îi 
salută Matei Dimir. Bă, da grozav băiat ai dat tu ţării, bă, 
Pariziene, de-a ajuns aşa de mare! 

He, he, he, he, he, he! râse Nae Cismaru. Să avem şi noi, 
bă, proştilor cu cine ne mândri. 

— Ce bă, cumnate, se adresă Parizianu lu' Moromete, 
nimerişi drumul până la mine? Te pomeneşti că îl ştii şi de 
acum înainte, ai? 

Ai? îi răspunsese Moromete. Ai. 

Moromete o strigase pe maică-sa, mama lui, a lui Ştefan, 
adă cumnată nişte scaune să stăm şi noi, că acuş plecăm. 


— Adă, fă, nişte scaune din casă, spusese şi Parizianu, şi se 
repezise şi el în casă de unde se întorsese cu două scaune. 

Hei, hei, hei, oftase de plăcere Matei Dimir, bun e scaunul 
la bătrâneţe. 

Şi aşa, bă, Ştefane, taică, măi venişi şi tu pe acasă? Bă, cât 
ai fost pe front, şi ai scris articolele ălea în Ziua, ne-ai 
umplut sufletele de bucurie. 

Brava, bă, taică! Ne-au mers la inimă. Când ne întâlneam, 
număi de ele vorbeam. De luptele care s-au dat atunci. 

De asta venirăm pe la tine, începu al Joichii, să mai aflăm şi 
noi ce măi e pe front? Se termină sau nu războiul curând? 
Că eu zic că dacă nemţii nu-i bat acum, repede, or s-o ia râu 
de tot pe cocoaşă. 

— Vezi să nu, îi răspunse Nae Cismaru. Tu crezi că măi 
avem noi norocul din primul război mondial, hai? Păi după 
ce îi bat pe ruşi, pe noi ne înglobează cu totul. O să fim 
Germania, ai să vezi, pe aici o să se întindă Germania. 

— Ce ai să mai râzi tu atunci, Nae! Parcă te văd. Nu v-am 
spus eu, bă, nărojilor, că o să bată nemţii? E, vedeţi acum? 
Moromete râse behăit. 

Parascovenii de ale voastre, răspunse Parizianu. 

— Să-l întrebăm pe Ştefan, că el a venit tocmai de-acolo, 
de pe front, şi a stat de vorbă cu mulţi generali. Cum stă 
situaţia, Ştefane? Ce zici, îi bat nemţii pe ruşi în iarna asta? 

Ştefan îi învălui pe toţi cu privirea. Maică-sa adusese o 
cană de ţuică, i-o puse în mâini lui Moromete. 

— Ia, cumnate, şi serveşte dumneata. 

— Păi ce, vrei să nu mai guste nimeni, râse el. Apoi se 
apucă să umple paharul. Îl servi întâi pe Matei Dimir. Ia, 
Matei, s-o luăm de aici. 

— Hai noroc şi să fie pace! se pomeniră vorbind doi 
deodată. 

— Bă, Ştefane, da domnul Antonescu ce mai face, bă? L-ai 
văzut cumva pe acolo pe front? 

— Cum să nu, răspunse Ştefan, face bine. Ştefan râse uşor. 
Omul spusese domnul Antonescu cu mult respect şi totuşi 


cu o căldură aparte, ca şi cum ar fi spus domnul Antonescu 
al nostru, de aici din sat. 

— Păi face, cum să nu facă, de aia e deştept, râse Matei 
Dimir. Şi încă ce deştept! Zice că pe la facultăţile ălea 
militare pe unde a învăţat el, îi bătea şi pe generalii nemți la 
teorie. 

— Hai, mă, Moromete, mai umple păhăruţul acela, că mai 
am, îl îndemnă Parizianu pe cumnatul lui, cu care până în 
ziua aceea nu se împăcase deloc. Ba chiar îl urâse. Ştefan, 
fiu-su, ştia bine lucrul acesta. Îl rodea pe el la inimă tot 
timpul un vierme împotriva lui Moromete. De aceea dacă 
stătuseră de două ori de vorbă în viaţa lor. Acum Parizianu 
era bucuros pentru că văzuse că Moromete cu prietenii lui 
veniseră să stea de vorbă cu fiul lui, care ajunsese gazetar 
mare la Bucureşti. Asta era ceva. Moromete nu se putea 
mândri cu Nicolae al lui. Cine ştie ce s-o alege de el. 

Ce să facă şi el, un om, îşi spuse Ştefan în gând, la urma 
urmelor şi Antonescu acesta nu este decât un om. Nu mai 
avea acum nimic cu el, că din cauza lui îi ciopârţise Niki 
articolele. 

— la, Ştefane şi bea şi tu, că e bună, îi întinse Moromete şi 
lui paharul. 

— Bă, Ştefane, da pe Miai l-ai văzut? El ce face? 

Care Miai? Se pomeni Ştefan Paul întrebând. 

— Miai, bă, tu nu-l ştii pe Miai? Miai al nostru, ăl mic? 
insistă Ciugudel. 

Acela micu al majestăţii sale, râse Moromete, aşa îi zicem 
noi pe aici. 

Cică taică-su i-a dat coada sapei în mână şi l-a trimis să 
prăşească domeniile regale. 

Şi? zâmbi înveselit al lu' Parizianu. 

— Zice că a pierdut sapa şi a rămas numai cu coada în 
mână, Moromete dădu pe gât păhăruţul dintr-o dată. 

Ia uite, bă, ce deştept e ăsta, Miai ăl mic! Când prăşeşte el, 
se fac porumbii cât casa, vorbi serios Ciugudel. 


Parizianu dădu fuga fericit în beci să mai aducă o cană de 
ţuică. 

Şi aşa, bă, Ştefane, zici că ce ne este scris în frunte ne este 
pus! 

— Ca să vezi, bă, mormăi al Joichii. 

Parizianu aduse a doua ulcea cu rachiu. I-o dădu tot lui 
Moromete să cinstească el. 

— la, bă, Nae, bea pentru domnu Antonescu, vorbi el. 

Pentru copiii noştri şi ai tuturor care se află pe front, să 
scape cu viaţă, bă, nărodule! Lasă-l pe Domnul Antonescu, 
nu-l plâng eu pe el, îi răspunse numitul Nae. 

Matei Dimir începu să povestească ceva din primul război, 
pe care-l făcuseră cei toţi de faţă. Că acuma nu se mai luptă 
cu baioneta ca în primul, acum te sui în tanc şi în avion, şi 
un soldat poate să omoare nu unu, ci o mie dintr-o dată. 
Moromete ascultă un timp, apoi se aplecă înspre Ştefan. Nu 
arăta supărat, ci mai degrabă curios. 

— Auzi, bă, Ştefane, începu el. 

— Zii, unchiule. 

— Data trecută, când ai venit la mine... Când m-ai strigat 
din drum parcă aşa ai spus, Moromete, bă, Moromete! Aşa 
ai spus, sau mi s-a părut mie? Când îşi strigase numele 
Moromete îşi îngroşase glasul. 

— Înî, dădu al lu' Parizianu în semn afirmativ. 

— N-am înţeles cum vine chestia, o întoarse mieros 
Moromete. 

Ceilalţi ascultau povestea lui Matei Dimir. Uitaseră să mai 
bea. 

— Păi vine aşa, unchiule. În mintea mea, în subconştientul 
meu, aici al lu' Parizianu îşi ciocăni capul la baza lui, stă 
visul meu să devin şi eu o dată Moromete, sau ca 
Moromete. Şi în momentul acela în subconştientul meu 
chiar mi-am închipuit că sunt Moromete şi mă întorc acasă. 
Ştefan al lui Parizianu trase aer adânc în piept. Cred că în 
subconştientul meu mă strigam pe mine, unchiule. 
Moromete rămase cu cana în mână privindu-l mult timp 


amărât. În momentul acesta Ştefan Paul se trezi brusc, 
speriat. 1 se părea că undeva departe, dincolo de Nistru 
aude tunurile bubuind. 

VIII În zilele următoare nici nu mai ştiu de el. Mergea la 
redacţie la nouă, cel târziu la zece. Grigore Patriciu plecase 
cu fiica lui la Predeal. Îl mai urmărise şi a doua zi, 
căutându-l la telefon şi întrebându-l daca numărul e gata, 
să-i trimită macheta cu maşina. Apoi îl sunase la nouă să-i 
spună că e bun, să meargă înainte. A doua zi după ce 
primise acreditarea, la ora unsprezece fix se găsea la 
poarta laterală (pe acolo i se indicase) a Preşedinţiei 
Consiliului de Miniştri. 1 se spuse de câtre ofiţerul de la 
poartă să aştepte. Peste numai câteva minute de la etaj 
cobori o tânără uimitor de frumoasă. Era îmbrăcată sobru 
într-un taior maro. Avea ochii verzi, un verde marin, de 
câmpii fragede, poleite de lumină. Tenul îi era migdalat, 
ochii uşor oftalmici, ca şi linia tâmplei plină de blândeţe şi 
dulceaţă orientală. Toate acestea o făceau să pară nespus 
de frumoasă. 

— Domnul Ştefan Paul de la Ziua? Întrebă ea abia 
deschizându-şi buzele. Îi căută numele într-un tabel 
(ofiţerul de la poartă fusese cel care o anunţase că la poartă 
se află domnul ziarist Ştefan Paul de la Ziua). 

Da, el era. Ochii îi rămaseră un moment mai lung pe chipul 
distins, de o frumuseţe fragilă al tinerei. Îl introduse într-un 
birou de la parter. Pe o masă, tip birou, se aflau o grămadă 
de plicuri sigilate, de culoare albastră şi galbenă. 
Funcţionara, pentru că asta trebuie să fi fost, o funcţionară 
la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, alese unul din plicurile 
galbene, pe care se vede că îl ştia în ce loc se află, şi pe care 
scria mare ZIUA. 

Poftim, domnule Paul, şopti tânăra nespus de frumoasă 
întinzându-i plicul. Ştefan avu astfel prilejul să-i observe 
mâna subţire, cu degete prelungi, lichide. 

— Sărumâna, se pomeni şoptindu-i. Dădu să iasă din birou, 
vădit tulburat sau fascinat mai degrabă de frumuseţea 


tinerei. 

— Semnaţi, vă rog, aici, domnule Paul. Tânăra funcţionară 
îi întinse zâmbind un registru. După ce semnă, degetele 
subţiri şi lichide luară registrul, parcă prea greu pentru ele, 
şi îl aşezară în raft. 

— Pot să plec, stimată domnişoară? o întrebă el, trezindu- 
se din starea în care rămăsese, cu privirea agăţată de 
chipul ei. 

Da, desigur, după ce aţi semnat puteţi pleca. Vă aştept 
mâine la aceeaşi oră. Întorcându-se Ştefan Paul întrezări o 
clipă un surâs diafan pe chipul tinerei funcţionare. Şoferul 
care-l aştepta cu motorul aprins aţipise. Peste acoperişurile 
oraşului plutea un fum tomnatic, înecăcios. 

Ofiţeri în uniforme ţepene intrau şi ieşeau din Preşedinţia 
Consiliului de Miniştri, sobri, grăbiţi, cu mişcări precise, cu 
chipurile parcă sculptate în piatră. 

Pe Calea Victoriei şoferul era cât pe-aici să intre într-o 
birjă. Undeva departe regimentele armatei române erau 
date peste cap, visul lui Hitler începea să se năruie ca o 
cupolă imensă de nisip. Când desfăcu plicul în biroul său nu 
găsi decât ştiri şi articole despre mersul frontului, despre 
vitejia soldaţilor români, despre posibilităţile evoluţiei 
frontului în zilele şi săptămânile viitoare ale încleştărilor 
iminente. I le dădu pe toate lui Niki. De altfel acesta îi spuse 
că altă variantă nici nu există. Editorialul trebuia de 
asemenea scris de unul din ei pentru că Şeful dăduse 
telefon şi spuse că pentru mâine nu poate să dea un 
editorial. 

— Luki, mă întreabă ce-ţi mai face umărul? Şi dacă este 
adevărat că tu eşti Ştefan acela cu adevărat? 

Ştefan îl privi pe Niki strângându-şi ochii, ca şi cum l-ar fi 
durut de la soare. Spunea de fapt, chiar aşa să fie? Sau 
făcea el, Niki mişto de el? 

— Spune-i că umărul există, că nu se mai zbate, dar că eu 
nu mai exist. 


Era tot una din propoziţiile lui teribiliste care se dovedeau 
nu atât enigmatice cât profunde. 

— Oare aşa să fie? se miră Niki. Hai mai bine la treabă. 

IX Citind materialele care-i veneau, în câteva zile Ştefan 
Paul reuşi să-şi contureze în minte întreaga evoluţie a 
războiului de până atunci. Dacă Ordinul de atac din 21/22 
Iunie 1941 sunase astfel: Ostaşi, „V-am făgăduit din prima zi 
a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţa. 

Să şterg pata de dezonoare din cartea neamului şi umbra 
de umilire de pe fruntea şi epoleţii noştri. 

Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor 
strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele 
româneşti de totdeauna”. 

lată că la sfârşitul lunii iulie 1941 pământul strămoşesc al 
Basarabiei şi Bucovinei era eliberat şi făgăduinţa 
Generalului părea că se împlinise. 

Era, aşa după cum se ştie, doar o părere a destinului. 
Malurile pleşuve ale Nistrului, cu pantele ca nişte braţe 
întinse, păreau că se trezesc dintr-un somn milenar să-i 
primească pe soldaţii români. Cei care l-au însoţit pe 
general, acesta o dată ajuns pe malul marelui râu românesc 
de la răsărit, au povestit că l-au auzit răsuflând uşurat. Aşa 
cum stătea pe un tumul, cu binoclu la ochi întors către 
pământul strămoşesc, l-au auzit pe general oftând fericit. 
„Să termin o dată războiul acesta, să încep să fac ordine în 
ţară şi să pun toată lumea la lucru.” 

Cei care au fost în preajma Generalului în aceste zile au 
fost convinşi că războiul pentru noi se sfârşise. Acesta a fost 
gândul Conducătorului. Aşa se şi explică faptul că a doua zi 
după ce a fost atinsă unda albastră a Nistrului, generalul a 
dat ordine de demobilizare şi întoarcere în ţară a două 
divizii de infanterie. Generalul lon Antonescu a ţinut, ca 
gestul să fie şi mai elocvent, să însoţească, la comanda celor 
două divizii, întoarcerea lor în ţară. Dar dacă în cugetul 
generalului războiul luase sfârşit pentru noi la sfruntările 
Nistrului, destinul nu hotărâse tot astfel. 


Frontul german se rostogolea spre est cu o viteză de 
necrezut. „În timp ce armata română ducea lupte zi de zi 
rezistând cu dârzenie, trupele germane călcau în înaintare 
zeci de kilometri zilnic. Germanii încercuiesc şi capturează, 
la Bialystok importante trupe sovietice, iar la Minsk, unde 
ajung la 28 iunie, după şase zile de la începutul ofensivei, 
când românii duceau încă grele lupte pe lângă frontieră, 
capturează două divizii. Câteva zile mai târziu germanii 
ajung la Berezina, fără ca sovieticii să poată organiza o 
rezistenţă închegată. În sectorul de sud al frontului, de 
asemenea s-au produs înaintări spectaculoase, ocupându-se 
Jitomir, la 9 iulie, şi punând în pericol Kievul, amenințând să 
încercuiască grosul forţelor sovietice ucrainiene, care 
apăruseră pe flancul drept al grupului de centru german. 

La 16 iulie, unităţi de avangardă ale Grupului centru von 
Book au ajuns la periferiile Smolenskului, unde au 
întâmpinat o rezistenţă neobişnuit de puternică. 
Smolenskul este cucerit după grele lupte, dar la jumătatea 
lunii august, când trupele româneşti atinseseră Nistrul, 
trupele germane sunt oprite la 30 Km de Smolensk de o 
rezistenţă puternică sovietică. Trupele germane reuşiseră 
deci ca, în intervalul de două luni, să înainteze peste 

700 Km în teritoriul inamic, dând lupte şi înregistrând 
succese remarcabile, în timp ce trupele române, au pătruns 
numai o sută de kilometri”. 

Aceste date au fost consemnate într-un jurnal de campanie 
chiar de unul dintre ofiţerii din preajma lui Antonescu. 
Elemente care vorbeau de dorinţa Generalului Antonescu 
de a se sustrage războiului a găsit Ştefan Paul în relatările 
trimişilor speciali pe front, relatări apărute în mai multe 
ziare ale acelui moment. Pe tot parcursul celei de-a doua 
jumătăţi a anului 1941 frontul german, asemenea unei 
marei verzi, se rostogolise înspre est uneori cu o viteză 
ameţitoare. În acelaşi timp cei care conduceau de departe 
înaintarea acestei maree nu se gândiseră la toate 
problemele care aveau să se ivească pe parcurs. 


Astfel că după marile încercuiri de la Bialystoc şi Minsk 
strategii armatei germane se treziseră în faţa unei situaţii 
cu totul imprevizibile. Trupele ruseşti încercuite la Bialystoc 
şi cele două divizii încercuite la Minsk nevoind să se predea, 
trupele germane se văzură puse în situaţia de a nu putea să 
mai înainteze. 

În cazul în care ar fi înaintat, ar fi lăsat în spatele frontului 
două pungi infecțioase, două armate care ar fi atacat 
frontul german din spate, şi astfel diviziile germane în 
înaintarea lor s-ar fi văzut prinse între două fronturi. Nimic 
mai periculos pentru armata germană. 

În acelaşi timp, conducătorii armatei germane 
descoperiseră un fapt cu totul inedit ţinând de războiul 
modern, mai ales de acel tip de război pe care îl ducea 
Fuhrerul, şi anume război blitz, războiul rapid. 

Armata germană, împreună cu diviziile maghiare, italiene, 
şi cele două divizii româneşti în înaintarea lor rapidă, 
acoperind în fiecare zi, uneori zeci de kilometri, trecând 
peste localităţi asemenea unui val lung de sute şi mii de 
kilometri, lăsaseră în urma lor zeci şi sute de localităţi în 
care era nevoie ca noua stăpânire să-şi pună oamenii ei. 
Localitățile rămase în urma frontului, având populaţii de 
zeci de mii de locuitori, sau chiar de sute de mii de locuitori, 
în mod normal ar fi trebuit să fie controlate, organizate de 
germani, de noile autorităţi. Şi se găsiseră de fiecare dată 
oameni dornici să colaboreze cu inamicul, pentru că aceste 
autorităţi trebuiau să fie loiale cuceritorilor. Întreprinderile 
trebuiau puse pe picioare ca să lucreze de acum pentru 
cuceritori. Să producă deci pentru armata germană. 

Or lucrul acesta cerea o forţă de organizare imensă. Hitler 
ar fi avut nevoie de armate întregi care să se ocupe numai 
de lucrul acesta. Or nemţii făcuseră o greşeală capitală. Şi 
iată care era această greşeală. Se întâmplase de multe ori, 
mai ales în localităţile Ucrainei, dar şi în Bielorusia, ca după 
cucerirea sau încercuirea unor aşezări, populaţia locală să-i 
primească pe noii cuceritori ca pe nişte eliberatori. Au fost 


localităţi în care soldaţii germani au fost primiţi cu braţele 
deschise, cu pâine şi sare, cu flori. Capii armatei germane, 
îndeosebi Hitler, ar fi trebuit să speculeze, să fructifice în 
favoarea lor acest lucru. Consilierii Fuhrerului trebuiau să fi 
sesizat acest fapt benefic pentru armata germană. Ceea ce 
nu s-a întâmplat şi aceasta a fost una din marile greşeli ale 
capilor Germaniei. Din păcate Germania avea un singur cap 
şi acesta, după victoriile fulger, obţinute cu mare uşurinţă, 
îşi pierduse minţile. 

Capul Germaniei îşi pierduse de fapt demult capul îmbătat 
de Puterea lui nemăsurată, obţinută cu uşurinţă. Victoriile îl 
îmbătaseră pe Hitler, şi această beţie avea să-l 
nenorocească şi pe el şi Germania, ca şi pe zeci de milioane 
de oameni total nevinovaţi. Aşa cum ar fi fost şi normal, 
dacă nemţii ar fi speculat faptul că în multe localităţi ale 
Uniunii Sovietice, după două decenii de barbarie 
comunistă, ei fuseseră primiţi ca eliberatori, poate că 
războiul, spun unii strategi, ar fi fost câştigat de cei care îl 
începuseră. Asta ar fi trebuit ei să fie cu adevărat, nişte 
eliberatori, oameni civilizaţi, care vin să salveze Rusia din 
chingile Gulagului comunist. 

Însă lui Hitler, în nebunia lui, îmbătat fiind de victorii şi de 
glorie, nu-i venise ideea aceasta. Sau cum a spus un strateg 
mai târziu: nu-i picase fisa. Ce era această fisă? O idee care 
trebuia să treacă prin mintea unui neamţ. Şi dacă acest 
neamţ era un general, care să i-o fi transmis lui Hitler, iar 
acesta să fi deschis ochii, alta ar fi fost situaţia războiului. 
Alta ar fi fost situaţia Germaniei, şi chiar a acestui mare 
nebun al secolului XX, cel mai barbar dintre toate veacurile 
istoriei umanităţii, de la începuturile ei până astăzi. Acest 
nebun care a fost Hitler. Se adevereşte cu acest fapt 
concluzia, că uneori o idee genială, (care trebuie 
bineînţeles, ca să fie genială, să fie şi umană, ori în capul 
acestui scelerat nu putea încăpea o asemenea idee) poate 
să câştige singură un război şi să schimbe destinul unui 


popor. 


În înaintarea lor vijelioasă în stepele nesfârşite ale Rusiei, 
abia după ce era de acum foarte târziu, descopereau un 
nou şi teribil concept militar, şi anume „puterea de 
fagocitare a unei armate”. Ce era această putere de 
fagocitare a unei armate nemţii descopereau pe pielea lor 
suferind pierderi uriaşe. Făcând tâmpenia (oare dacă Hitler 
era ca acea pasăre sinucigaşă din Delta Dunării, cu soldaţii 
şi generalii germani, cu savanții, cu scriitorii germani, care 
puteau să spună că ei reprezentau Germania în acel 
moment al istoriei lor, şi acest fapt este adevărat, cu ei ce se 
întâmplase?) de a se purta cu populaţia aşezărilor şi a 
oraşelor cucerite ca nişte barbari (era desigur vorba de o 
nouă barbarie, cu atât mai periculoasă cu cât această 
barbarie se făcea cu cele mai distrugătoare arme pe care le 
descoperise şi le perfecţionase ştiinţa vremii.), ele acele 
populaţii ucrainiene, bieloruse, sau ruse, se treziseră ca 
dintr-un coşmar. 

Trăiseră până atunci într-un coşmar, având tot timpul 
iluzia nefastă că vine cineva, o forţă divină, să-i scape, în 
sfârşit, după atâta chin de acest coşmar. 

Vai, şi din păcate se treziseră într-un coşmar şi mai 
îngrozitor. (Într-una din zile, fiind singur în Biroul său, 
Ştefan Paul se întrebase deodată cu glas tare, dacă nu 
cumva Istoria omenirii nu este altceva decât o permanentă 
ieşire dintr-un coşmar şi o continuă intrare într-un alt 
coşmar şi mai mare?) În această situaţie capacitatea de 
fagocitare a armatei germane, capacitatea de a integra 
populaţiile cucerite într-un spaţiu, întro structură socială 
productivă, normală şi loială Germaniei, care să ajute 
armata germană în înaintarea ei către răsărit, să se poată 
sprijini pe această populaţie fagocitată, ea, deci, această 
capacitate de fagocitare se dovedise a fi nulă. Armata 
germană se trezise brusc ca şi cum s-ar fi aflat pe un munte 
de dinamită. 

Pentru că în spatele ei începuseră să se dezvolte mişcările 
de partizani, care la rândul lor cereau o altă armată 


germană să le anihileze. 

X După prima săptămână de când rămăsese la conducerea 
ziarului, Ştefan Paul se trezi extenuat. După euforia aceea 
de la început şi după ce avusese câtva timp impresia, şi 
chiar trăise această stare tonică şi reconfortantă, că este un 
băiat inteligent şi descurcăreţ, acum parcă se înfundase 
brusc într-un golf de ceaţă. Pe front se întâmplau lucruri 
dramatice, nemţii fuseseră învinşi în faţa Moscovei şi pentru 
un moment soarta războiului se clătina într-o parte şi în 
alta. 

Avea senzaţia că dinspre stepele Rusiei începe să sufle un 
vânt mirosind a cadavre şi a prevestiri nenorocitoare. În 
acelaşi timp, lucru pe care nu-l mai trăise până acum, 
simţea răsuflarea dulce, fierbinte a satului său din care 
tocmai plecase. Se mai întâmplase şi altceva cu el, fapt care 
în loc să-l bucure, îl speriase. Îl pusese în situaţia să-şi simtă 
sufletul plin de o nelinişte umedă şi tulbure, care îl făcea să 
se simtă vinovat şi în acelaşi timp ameninţat. 

I se întâmplase un lucru gingaş şi brutal. Dureros de 
brutal. Se îndrăgostise de funcţionara de la Serviciul de 
presă al Mareşalului. Pur şi simplu se trezise deodată 
îndrăgostit (îndrăgostit rău de tot, cum se pomenise 
vorbind singur cu el în gând). Hm, îşi spusese, parcă aş fiun 
căţeluş cu care se joacă Destinul. Ce-i trebuia lui acum, 
când temeliile lumii se surpă, când pe front şi în Europa 
mor sute de mii de oameni zilnic să se îndrăgostească? 
Ceva în fiinţa lui (vocea din el încă nu se rostise, tăcuse 
până acum) simţise, intuise că aici era vorba de un joc 
ascuns al destinului. În acelaşi timp trăia acest sentiment ca 
pe ceva impudic, imoral. 

Nu avea voie să se gândească la domnişoara Eleonora, cel 
puţin aşa se prezentase acea tânără şi nespus de frumoasă 
funcţionară a Serviciului de presă al Mareşalului, pentru că 
a treia zi de când mergea să ridice corespondenţa nu se 
mai arătase atât de oficială (oficială nu fusese ea nici la 
început, când îl uimiseră degetele ei delicate, lichide şi 


chipul migdalat), ba mai mult, îl invitase la o cafea chiar în 
acel birou, aşezându-se amândoi în cele două fotolii, invitat 
fiind să converseze. Se mirase că un tânăr, „atât de tânăr”, 
putea să conducă un ziar şi chiar să facă un ziar atât de 
bun. Ei, na, e-te-te, era bun! Cu ce era mai bun decât 
înainte când se ocupa de el Patriciu? Nu era mi bun deloc, 
ba lui i se părea dimpotrivă. 

Şeful era la Predeal cu fiica lui, se recreau, schiau. Ţinea 
neapărat să fie alături de ea după lovitura pe care o primise 
în dragoste de la acel fiu (care neapărat trebuie să fi fost un 
îngâmfat) al proprietarului restaurantului Capşa, unde se 
înghesuia, din câte ştia el, lumea literară şi artistică a 
Bucureştiului, dar mai ales tinerii de vârsta lui, care 
debutaseră în anii aceia ai începutului războiului. Apoi 
publicând în revistele care apăreau în acea vreme, se 
treziseră pe nesimţite poeţi şi prozatori consacraţi, ca Geo 
Dumitrescu, Eugen Jebeleanu, Miron Raud Paraschivescu, 
Ion Caraion, Virgil lernuca, şi alţii. Erau mulţi aceşti poeţi şi 
prozatorii care bătuseră la porţile literaturii şi care, iată, 
intraseră. 

Domnişoara Eleonora (Eleonora şi cum o mai fi chemând- 
0? se pomenise întrebându-se.) îl invita, oarecum sfioasă, în 
orice caz purtându-se admirabil, adică dând dovadă de ceea 
ce se cheamă o bună creştere, să stea la o cafea şi să 
discute. La început se simţise „zăpăcit”, intimidat de atâta 
frumuseţe câtă se revărsa pe chipul ei. Frumuseţe şi 
gingăşie, un efluviu de inefabil, de lumină dulce şi uleioasă. 
De fiecare dată când se pierdea îşi simţea sufletul 
agăţându-se mic şi tremurând de chipul ei. 

La un moment dat, simțind acea arsură a sufletului pe care 
numai un îndrăgostit o simte când ochii fetei de care este 
îndrăgostit se opresc să odihnească în ochii lui, îşi lăsă 
privirea în jos. Se apucă să povestească, şi o făcu simţindu- 
şi sufletul din ce în ce mai uşor, cum se face un ziar. 

Există o ştiinţă şi o artă de a face un ziar, şi domnul 
Grigore Patriciu avea această ştiinţă, acest al şaselea simţ. 


Pe nesimţite, numai găsindu-se în atmosfera redacţiei, 
învățase şi el, tot din instinct, să facă ziarul. Însă el visează 
la altceva, care este dincolo de gazetărie. Şi gazetăria este 
un lucru foarte serios şi profund. Un mare gazetar poate să 
electrizeze o epocă, un popor, poate să-l educe, să-l 
lumineze, să-i arate cale pe care trebuie să meargă. De ce 
primejdii trebuie să se păzească. 

Pentru aceasta gazetarul respectiv trebuie să vrăjească 
verbul, să electrizeze cuvântul, să înmiresmeze adjectivul. 
Să dea culoare şi muzică, nu? mai ales muzică, textului, 
frazei, să dea o forţă teribilă ideilor, gândurilor lui. Într-o 
epocă precum este aceasta, articolul gazetarului, al marelui 
gazetar, trebuie să despice firul grelelor probleme pe care 
istoria le pune unui popor. Trebuie să ilumineze zările, 
drumul spre orizontul în care va păşi în momentul istoric 
următor societatea omenească. Este un mare lucru să fii 
„acel gazetar de geniu”, cum a fost la noi Eminescu. 
Desigur şi Goga şi Iorga au fost mari gazetari, dar parcă n- 
au avut puterea de pătrundere a autorului Luceafărului. 
Goga a avut însă un suflu tragic, emoţionant, însufleţitor, 
ceva care venea ca şi poezia lui din adâncul fiinţei acestui 
neam, atât de strivit, de copleşit şi de îndurerat. În politică 
însă n-a fost inspirat. A fost prea pasional. 

EI, (adică el, Ştefan Paul) crede că n-o să fie un mare 
gazetar, destinul lui, sau cel puţin aşa simte el, este să fie 
scriitor. Tocmai de aceea, şi asta cu câteva luni în urmă, a 
avut o astfel de revelaţie, ca şi cum romanul sar plămădi, ar 
fi început să se plămădească acolo, în adâncul lui. Acestea 
sunt însă lucruri prea intime şi profunde despre care este 
greu să te pronunţi. 

Domnişoara Eleonora îl ascultase pierdută. Când Ştefan se 
uită, fără saşi dea seama la ceas, rămase surprins să vadă 
că trecuseră aproape două ore de când stătea de vorbă cu 
funcţionara aceasta de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 
de care se îndrăgostise fără să-şi dea seama, şi despre care 
ştia că se îndrăgostise rău de tot. Tânăra funcţionară cu 


expresia aceea inefabilă pe chip ridică ochii şi-l privi sfioasă, 
şi în acelaşi timp ca şi cum şi-ar fi cerut scuze. Liniştea se 
lăsă subţire şi mătăsoasă, ca o boare în biroul în care se 
aflau. Era ca o vrajă care-i ţinea pe amândoi la un loc. 

A fost foarte frumos tot ce-aţi spus, şopti tânăra într-un 
târziu. 

Ştefan Paul se mai uită odată la ceas. 

O, la, la. Întârziase prea mult timp. Îşi ceru scuze că 
profitase atât de mult timp de ospitalitatea gazdei şi se 
pregăti să plece. 

— Dimpotrivă, eu am fost cea încântată, îi surâse 
domnişoara. M-aş fi bucurat dacă şi cafeaua v-a plăcut. 

Îi plăcuse (aiurea, nici nu se gândise ce bea, el era ţăran, 
un ţăran tânăr şi încrezător în el, poposit în universul 
oraşului), da, fusese foarte bună, dăduse el din cap, în timp 
ce se pregătea să plece. 

— Mă bucur, surâse fericită Afrodita, cu chipul atât de 
fraged, din Palatul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, care 
trăia în imediata apropiere a Mareşalului. 

Când se văzu afară în lumina zilei, un soare cu dinţi de 
sfârşit de ianuarie se întrevedea prin perdeaua subţire de 
nori, îşi simţi inima bătând fericită şi un fel de nisip luminos 
îi cuprinsese creierii, de la starea aceea de euforie care-i 
inundase întreaga fiinţă. Da, era fericit că era îndrăgostit şi 
totodată conştiinţa lui îi spunea că ce face şi ce trăieşte el 
este o impietate. În satul lui, Siliştea-Gumeşti, îl iubeau trei 
fiinţe minunate. 

Şi, iată, el se îndrăgostise acum de-a patra femeie. Îl rugă 
pe şofer să oprească la o biserică. Acesta opri în faţa 
bisericii Stavropeles. Ştefan intră înconvoiat în micuța şi 
afumata biserică, având un trecut atât de frumos. Cumpără 
la intrare o lumânare. O aprinse şi cu ea în mână 
îngenunche în faţa unei icoane: Doamne, mă sperie acest 
lucru. Eu, prin firea lucrurilor, nu sunt decât un ţăran venit 
la oraş. Un intelectual ţăran. 


Lucrul acesta îl simt foarte bine. Țăranul român n-a fost 
niciodată un Don Juan. Ce se întâmplă cu mine? Ai milă, 
Doamne, de mine! 

Îndrăgostindu-mă, am senzaţia că mă risipesc, că îmi pierd 
identitatea. 

Că am păcătuit şi acum mă aşteaptă pedeapsa! Nenorocul! 
Blestemul! 

Se gândi că cel mai bun lucru ar fi să se căsătorească, aşa 
cum şi vorbiseră, cu Didina, ei să-l fie credincios, pentru că 
este o fiinţă atât de frumoasă, şi pe care se putea baza! 

XI Mai ales după poticnirile armatei germane, după prima 
mare înfrângere suferită în faţa Moscovei, Ştefan aveau o 
impresie ciudată. Ca şi cum ar fi început să sufle dinspre 
nesfârşitele stepe un suflu al morţii. În biroul lui îşi aşezase 
o hartă pe peretele de la nord, iar pe hartă însemna cu un 
bold şi cu o mică bucată de hârtie albastră sau roşie 
victoriile şi înfrângerile (cu roşie erau însemnate localităţile 
sau forţele armatei sovietice). 

Mai putea acum la sfârşitul lui ianuarie 1942 să mai fie 
războiul câştigat de nemți? Aceasta era întrebarea. Însă 
dincolo de această întrebare el voia să înţeleagă. Ce să 
înţeleagă? Era în el o sete extraordinară şi tragică de a 
înţelege. Şi erau o mulţime de lucruri care trebuia înţelese. 

Însă ciudat, cel puţin în presă, începând cu corespondenţi 
de front, şi Ziua avea doi asemenea corespondenţi care 
însoțeau trupele româneşti în primele linii ale frontului, 
toată lumea alerga după ştiri. S-a dat în cutare localitate, 
Zamiteli, Krasnovorsk, (aici putea intra orice localitate) o 
bătălie şi care este rezultatul acelei bătălii? Aha, au învins 
nemţii, iar se aprindeau în sufletele celor care credeau că 
Hitler este numai omul victoriilor, speranţele. Au învins ruşii 
nu-i Nimic, o dată cu venirea primăverii, nemţii vor relua 
ofensiva. 

În realitate, şi Ştefan încerca să găsească tocmai aceste 
raţiuni care ţineau de temelia fenomenului, Hitler era învins 
încă de la începutul declanşării războiului. Acest adevăr, 


mai târziu însă avea să-l vadă într-o altă lumină şi mai 
cumplită, şi mai profundă. Dintr-o discuţie avută cu George 
Magherescu, unul din ofiţerii din anturajul Conducătorului 
Statului român, care a avut loc chiar în biroul de la parter 
al Preşedinţiei, de unde Ştefan Paul îşi ridica materialele de 
presă puse la dispoziţie de frumoasa funcţionară (care era, 
din câte înţelesese el, şi un fel de stenodactilografă a 
Mareşalului), într-o discuţie la o cafea, servită de distinsa 
gazdă, înţelesese că Hitler mai săvârşise încă o greşală, la 
fel de mare ca cea despre care am vorbit mai sus.” „Dar 
pentru ca tabloul să capete cât mai precise contururi, mai 
trebuie ca pe lângă aceşti factori negativi, care aparţineau 
inamicului, să intervină şi cei proprii, pentru că la 
împlinirea unui dezastru nu-i de ajuns să contribuie numai 
cauze externe: mai trebuie să intervină şi factori proprii, şi 
în cazul de faţă, acest factor propriu a fost înalta conducere 
militară, în persoana lui Hitler, care a ordonat modificarea 
planului „Barbarosa”, prin renunţarea la obiectivul 
principal, Moscova. Şi a desemnat ca principal obiectiv 
Leningradul”, a spus colonelul Magherescu, aprinzându-şi, 
fără să se grăbească deloc, ţigara. 

— Aş vrea să înţeleg şi mai clar, domnule Colonel, în ce a 
constat greşeala aceasta, l-a rugat Ştefan Paul pe ofiţerul 
care era un fel de „strateg” al Mareşalului. Adică la Biroul 
operativ al Mareşalului ţinea o hartă cu steguleţe (aşa cum 
făcea el), astfel că în orice moment situaţia pe teatrul de 
operaţii era cunoscută în cele mai mici detalii. 

Şi mai clar, îşi înclină colonelul Magherescu fruntea. „În al 
doilea rând Hitler a hotărât îndreptarea loviturii principale 
către sud, spre Ucraina, declarând că materiile prime şi 
agricultura Ucrainei sunt principale pentru Germania, şi 
Crimeea, portavionul sovietic pentru atacarea regiunii 
petroliere româneşti, trebuie să fie neutralizată. Această 
greşeală „fatală” a lui Hitler, fatală, sublinie apăsat 
colonelul Magherescu, trimitea două armate şi un grup de 
tancuri în sud, renunțând la ocuparea Moscovei.” 


Bine, dar generalii săi nu l-au avertizat că face o greşeală 
enormă 

— Din păcate Hitler se consideră geniu militar, clătină 
colonelul din cap cu tristeţe. Cel mai mare duşman al lui 
Hitler, dragul meu, este el însuşi. Pentru că altfel are 
generali capabili. 

Ştefan Paul se ridicase să plece. Şi când te gândeşti că 
discuţia aceasta avea loc chiar în sediul Preşedinţiei. 
Tânărul ziarist de la Ziua se gândi că aceste concluzii ale 
Colonelului erau rezultatul analizelor operaţionale, ale 
discuţiilor cu Mareşalul. Iată, de câte ori intra în clădirea 
Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, avea, aproape senzorial 
impresia că „sufletul” lui, al Mareşalului se află acolo în 
clădire, că îl vede pe el cum urcă scările, cum înaintează. 
Era desigur efectul unei închipuiri. În ziua următoare 
domnişoara Eleonora (ea îl rugase să-i spună Nora, iar eu v- 
aş ruga să-mi permiteţi să vă spun pe numele mic.), care 
era uimitor de informată, îl invită din nou la cafea. Ciudat 
era faptul că în timp ce ei stăteau la cafea nu venea nimeni 
de la nici un ziar să-şi ridice materialele de presă. 

Bun, de acord, îi răspunsese. Deci puteţi să-mi spuneţi 
Ştefan. 

Un timp se lăsase o linişte albă, o linişte de spital. Pe hol, 
sau mai departe, pe caldarâm se auzeau din când în când 
paşii ofiţerilor. Ştii ce mă interesează pe mine Nora? 
Dincolo de prăpădul, de iadul pe care l-a declanşat acest 
război, dincolo de spectaculozitatea şi monstruozitatea 
acestui război, care mi se pare aproape ireală, dincolo de 
toate acestea, mă interesează să înţeleg. 

— Ce să înţelegi, Ştefane? Nu este de înţeles nimic. 
Mareşalul nu putea să nu se angajeze în acest război, 
pentru că altfel nu mai câştigam noi Ardealul de Nord, 
Basarabia şi Bucovina şi cele două judeţe din sud niciodată. 
El n-ar fi vrut desigur, pentru nimic în lume, să se angajeze 
în acest război, dar n-a avut ce face. Cât despre problema 


de partea cui să fii, aici există trei soluţii la această 
problemă, trei răspunsuri. 

Ştefan Paul o privea cu atenţie, uimit şi el de adâncimea şi 
realismul analizei pe care o făcea tânăra funcţionară. 
Frumuseţea deosebită a tinerei femei, felul ei stilat de a se 
purta îl făcuseră să-şi formeze o imagine falsă despre ea. 
Cum începuse să vorbească despre lucruri mai importante 
şi complexe, cum erau acestea, în care generali cu ani de 
zile de experienţă şi raționamente militare nu puteau să 
vadă limpede, punând suflet în ceea ce spunea, descoperea 
brusc (când aceste imagini despre un om se schimbă dintr-o 
dată ai o stare de fantastic) că în faţa lui are o tânără 
inteligentă, a cărei minte poate să pătrundă într-un strat 
mai profund al realităţii. 

— Păi gândeşte-te şi tu, Ştefan, ce posibilităţi îi oferea: 
unu), istoria, mareşalului, doi) poporul român, sau mai bine 
zis societatea românească a acestui moment istoric, şi în al 
treilea rând el însuşi ce posibilitate îi oferea poporului său? 
Să ne imaginăm că Mareşalul s-ar fi opus lui Hitler, aşa cum 
au făcut sârbii. Ţara ar fi fost bombardată, oraşele ar fi fost 
transformate în ruine, populaţia bombardată, pur şi simplu 
poporul acesta ar fi fost măcelăarit. Deci această alternativă 
este exclusă. 

— A doua soluţie pe care i-o oferea Istoria, spun istoria cu 
I mare, aici funcţionara teribil de frumoasă de la serviciu de 
presă al Mareşalului îşi ridică în sus arătătorul, care era? 
Să treacă de partea ruşilor. Sau a englezilor. Eu te întreb, şi 
îl întreb pe orice om cu minte normală, este posibilă o 
asemenea soluţie? Ar fi putut domnul Maregşal să facă lucrul 
acesta? Şi în sfârşit, trase ea aer în piept, adânc, ar fi 
existat cea de-a treia soluţie, să rămână neutru. Ei bine, 
dacă în primul război mondial noi am fi rămas neutri n-am fi 
făcut niciodată România Mare. Şi apoi, dacă în primul 
război, în Războiul de Întregire, căci pentru noi aşa ar 
trebui să se numească acest război, de Întregire, noi am 


putut să rămânem doi ani neutri, ei bine în acest război noi 
n-am fi rămas neutri nici măcar o secundă. 

În acest moment se lăsă brusc liniştea. Nici măcar nu se 
mai auzeau paşi în holul de la parter al Preşedinţiei 
Consiliului de Miniştri. 

De ce? se pomeni întrebând în şoaptă Ştefan, uimit şi 
fascinat de noua imagine a funcţionarei. Inteligența tinerei 
femei parcă îi atenuase, nu din frumuseţea chipului, nu, 
pentru că tot frumoasă i se părea şi acum, ci din misterul, 
diafanitatea, frăgezimea, din feminitatea acestei frumuseți. 
Lucrul acesta era limpede în mintea lui, ceva îi fusese luat 
acelui chip de dinainte, care-l fascinase pe el. Ce-i fusese 
luat? Lucrul acesta îl intriga, însă acum îşi concentră 
atenţia ca să înţeleagă tot ce spune fata aceasta (pentru că 
la urma urmelor nu era şi ea decât tot o fată, ca şi Luki, ca 
şi Didina, ca şi Anghelina, ca şi loana, care are şi ea 
problemele ei.) frumoasă şi inteligentă. 

Spun partidele că ar fi fost mai bine ca domnul Mareşal să 
fi adoptat (care partide, cine afirmase lucrul acesta? 
Întrebarea trecu prin mintea lui ca un trasor) soluţia 
neutralității? Aici tânăra funcţionară făcu o mică pauză 
părând că se gândeşte. Eu care îi cunosc bine de atâţia ani, 
şi care am fost în anii aceştia din urmă, şi i-am 
stenodactilografiat multe convorbiri, şi la urma urmelor 
multe gânduri, unele intime, pot să spun că domnul 
Mareşal, ca strateg, soluţia aceasta ar fi acceptat-o. Spun că 
ar fi acceptat-o şi ar fi optat pentru ea în primul rând. 
Nuanţa aceasta este foarte importantă, Ştefane, îşi ridică 
din nou tânăra funcţionară degetul în sus. 

— Eu dacă aş fi fost în locul Mareşalului i-aş fi lăsat să se 
bată între ei, pe Hitler şi pe Stalin, până s-ar fi epuizat, şi la 
urmă mi-ar fi fost uşor să-mi impun punctul de vedere. (În 
momentul acesta îi veni în minte imaginea frontului, iar în 
tranşee văzu chipurile lui Paraschiv şi ale lui Nilă, exact aşa 
cum erau ele, nici îngrozite nici uimite. Brr, se cutremură, 
ca să reuşească să-şi menţină atenţia trează). 


— Hm, Ştefane, zâmbi Nora, (nu-l rugase ea să-i spună pe 
nume?). 

Află că acesta a fost gândul iniţial, repet, iniţial al 
domnului Mareşal. E una dintre cele mai mari minţi în 
domeniul strategiei. La ora actuală, nu eu o spun, au 
afirmat lucrul acesta generalii nemți, Europa nu are 
strategi militari de înălţimea lui. Aici, tânăra funcţionară, 
făcu iar o pauză. Ca şi cum cel care asculta ar fi avut nevoie 
de timp ca să bage la cap ce spusese ea. 

— Înţeleg, şopti Ştefan. Ce curios! Cuvintele acestea 
ieşiseră singure, libere din fiinţa lui, ca şi cum ele chiar ar fi 
fost libere pe lumea aceasta. În acelaşi timp era uimit ce 
repede se obişnuise cu noul chip al Norei, ca şi de faptul că 
trăia starea ca şi cum ar fi prieteni. 

— Ascută-mă, Ştefane. Domnul Mareşal a studiat multe 
strategii. 

Cunoaşte bine strategiile militare prin care poporul român 
a reuşit să supravieţuiască în istorie. El la această strategie 
s-ar fi gândit întâi. În primul rând. Aici Nora ridică iarăşi 
degetul în sus. El ar fi vrut să-şi ferească poporul, să obţină 
provinciile luate cu japca fără să tragă nici măcar un glonţ, 
fără să moară nici un om. Tânăra funcţionară îl privi în ochi, 
calmă, gravă. Eu cunosc bine acest gând. L-am auzit 
mărturisit de gura lui de multe ori. Şi l-am notat. Dar aşa 
ceva nu s-a putut, Ştefane. (îi spunea Ştefan ca şi cum ar fi 
fost colegi ori prieteni de demult). 

De ce? se miră din nou Ştefan Paul, de fapt nu el se 
mirase, ci gândul acela din el, care trăia acolo în adâncul 
lui, iar când nu se aştepta se trezea şi vorbea singur. Uneori 
vorbind prin vocea pe care el o auzise de atâtea ori 
răsărind din el, se pomenea spunând adevărul tocmai la 
timpul potrivit. 

Domnule Paul (cuvintele parcă îi zgăâriară sufletul), dragă 
Ştefan. (hopa, se trezi din nou gândul, una caldă una rece). 
Când Hitler ne-a luat Ardealul de Nord să-l dea ungurilor, 
din clipa aceea cu gestul acesta a făcut două lucruri: unu, 


ne-a făcut să fim la mâna lui, adică vedeţi să fiţi cuminţi, voi, 
românilor, că eu v-am luat Ardealul, eu vi-l dau. Şi cu 
aceasta de fapt vă transmit ideea că sunteţi la mâna mea. 
Obişnuiţi-vă cu lucrul acesta. În al doilea rând, când Hitler a 
decis să ne ia Ardealul şi sal dea ungurilor, el a ştiut foarte 
bine că în momentul acela ne-a şi băgat în război împotriva 
ruşilor. Cu noi Hitler a lucrat genial. Dacă ar fi lucrat la fel 
şi cu polonezii Anul nou 1942 Hitler l-ar fi sărbătorit la 
Moscova. 

Acolo ar fi sărbătorit Revelionul. Şi victoria lui, globală, 
reţine, globală, ar fi fost definitivă. 

— Stai aşa, Nora. Nu trece mai departe. Nu ştiu ce am, 
cred că sunt obosit, sau am fost prea concentrat la ceea ce 
ai spus tu, ai zis că a lucrat prost cu polonezii şi cu noi a 
lucrat genial? 

— Păi da. Simplu. Ce-a făcut cu Polonia? Cam ce a făcut şi 
cu noi, nu? Prin Pactul Ribentrop-Molotov (hopa, acesta ce 
mai e, se trezi brusc gândul acela din el, ia să fiu eu mai 
precaut) Hitler şi Stalin au împărţit Polonia, unul a luat 
jumătate şi altul jumătate. Apoi Hitler, pentru că aşa a 
început acest război, cu atacarea, cu bombardarea Poloniei, 
a atacat Polonia... Prin acest act Hitler şi-ar fi făcut din 
poporul polonez un duşman. Poporul polonez nu este orice 
popor, un popor şi el acolo. Este un popor de mari patrioţi. 
Or lui Hitler dacă-i dădea în gând ideea aceasta, să-şi facă 
din poporul polonez un aliat împotriva ruşilor, aşa cum a 
reuşit să-şi facă din români, astăzi, de fapt din noiembrie, 
războiul ar fi fost câştigat. 

Şi terminat, şopti Ştefan Paul. 

Nu. lerminat nu. 

De ce, odată ce i-ar fi învins pe ruşi? 

Vezi, asta nu s-a intuit, sau n-a fost privit până la capăt 
lucrul acesta. Oricât de multe greşeli a făcut până acum, şi 
va mai face şi de aici înainte, Hitler este un om cu vocaţia 
absolutului. E un vizionar. Orice sar spune, este unul din 
vizionarii teribili ai veacului său. Domnul Mareşal cunoaşte 


acest lucru. Şi ca orice însetat autentic, de viziune, el nu 
poate decât să meargă până la capăt. Până la capătul 
capătului. 

— Ce înseamnă capătul capătului? Toată lumea trăieşte cu 
impresia, cel puţin noi, românii, că dacă ruşii sunt bătuţi, şi 
războiul se termină, noi am scăpat. Soldaţii vin acasă şi 
poporul o să-şi reia viaţa. 

Adică ţăranii or să are şi să semene, muncitorii or să 
muncească, intelectualii or să-şi vadă de cărţile lor şi de 
şcolile şi facultăţile lor. 

Tânăra funcţionară, stenodactilografa Mareşalului, îl 
privea cu milă. 

Cu un fel de milă amestecată cu dragoste. 

Ştefane, vorbi ea încet, Mareşalul nu şi-a făcut din poporul 
lui o turmă de care nu ţine cont, pentru el poporul român 
contează, dar fii sigur că pentru Stalin şi pentru Hitler, 
popoarele nu contează. Şi nici pentru domnul Churchill şi 
Rooswelt popoarele acestea din Răsăritul Europei sau din 
Asia nu contează. Războiul, chiar dacă nemţii îi vor învinge 
pe ruşi, acum în iarna aceasta, ceea ce este imposibil, sau la 
vară, nu se va termina. 

Abia de aici încolo va începe a doua, sau de fapt a treia 
fază a lui. 

— Pentru că dacă i-ar învinge pe ruşi, ceea ce eu nu cred 
că este posibil (nu ştiu de ce avea el mai demult ideea 
aceasta în cap. Ideea se mula mai mult ca sigur pe o 
intuiţie, sau pe o prejudecată), s-ar întoarce în apus ca să-i 
bată pe englezi. Or ţinând cont de vitejia şi inteligenţa cu 
care englezii au ştiut să-şi apere mica lor insulă, parcă nu s- 
ar lăsa cuceriţi. 

Şi aşa e, Ştefane. Sigur că Hitler s-ar concentra asupra 
englezilor, dar nu este adevărat că s-ar întoarce. Ar merge 
tot înainte. 

Ştefan Paul făcu ochii mari. 

— Adică unde înainte? 


— Până la capătul capătului. Până când ei, germanii, şi 
japonezii, cu care se înţeleg perfect, vor pune mâna pe 
toată lumea. Pe întreg globul. 

Atunci se va termina într-adevăr războiul acesta mondial. 
Şi în această situaţie lumea va avea un curs. În cazul în care 
vor câştiga ruşii, toată planeta, tot globul va deveni 
comunist. În cazul acesta lumea va avea un alt curs. Poate 
mai grav, poate mult mai rău. Liniştea se lăsă dintr-o dată, 
limpede, catifelată. 

În clipa aceea Ştefan se gândi că ar putea afla mult mai 
multe lucruri de la fata asta, care a avut norocul să trăiască 
în preajma Mareşalului, să-i asculte pe generali discutând şi 
făcând analize ale situaţiilor de front. Ce înseamnă de pildă 
că Hitler ar merge înainte? 

Nora, multe lucruri îmi scapă. Nu înţeleg. Ca să afirmi 
lucrurile acestea trebuie să te bazezi pe ceva, să existe o 
analiză, date certe... 

— Există, Ştefane, şi Nora se ridică şi deschise cu o cheiţă 
unul din cele trei fişete de metal care se găseau în Birou. 
Luă un dosar apoi se aşeză pe locul pe care se aflase şi mai 
înainte. Acesta este un Raport de analiză, făcut de unul 
dintre ofiţerii Statului Major, aici Nora îi aruncă o privire 
îngrijorată, ca şi cum i-ar fi spus, vezi că astea sunt 
materiale secrete, nu ne jucăm cu asta. Sper că ai înţeles, 
Ştefane, că acestea sunt materiale secrete, şi ceea ce 
discutăm noi, trebuie să rămână numai aici. 

— Fără nici o grijă, Nora, o asigură ziaristul imediat. Sunt 
foarte conştient de lucrul acesta. (e totuşi de mirare cum 
chiar în sediul Preşedenţiei Consiliului de Miniştri ei 
discutau lucruri atât de grave şi de periculoase. Nu cumva 
această Nora urmăreşte ceva?) 

Fii atent, începu tânăra funcţionară de la Serviciul de 
presă al Mareşalului. O să-ţi citez din acest raport. „La 
această dată, scria cel care făcuse acest raport, este 
necesar să împrumutăm şi date istorice menite să ne 
dezvăluie într-adevăr grandioasa şi utopica concepţie a 


planului lui Hitler. Socotind că după înfrângerea ruşilor, 
pentru ocuparea teritoriului nu-i vor trebuie decât circa 50 
de divizii, restul de trupe îl are rezervat pentru intervenţia 
în Orientul Mijlociu. Nu trebuie uitată alianţa cu Japonia şi 
faptul că armata japoneză, victorioasă în Pacific, se apropia 
de graniţele Indiei, amenințând forţele engleze de acolo. 
Coroborând acţiunile amiralului Canaris, care prin agenţii 
săi, stabilise un teren propice de pătrundere în micul Orient 
şi planurile de dezvoltare ale manevrei de pe coastele 
Africii, spre Egipt, a forţelor coloniale ale mareşalului 
Romel, şi cu ofensiva îndreptată prin Ucraina spre Caucaz, 
ele elucidează un plan vast de lovire a Angliei în India, de 
acord cu forţele japoneze. lată un plan grandios care ne 
face să ne amintim de acela al lui Napoleon, înjghebat la 
Tilsit, când primea în audienţă pe ambasadorul şahului 
Persiei! 

În această conjunctură, prezenţa celor 20 de divizii 
române, a unui corp de cavalerie independent şi a unui 
corp de vânători de munte, elita armatei noastre, exact pe 
direcţia dezvoltării noului front al ofensivei, nul poate lăsa 
indiferent pe Hitler, cu atât mai mult cu cât aceste forţe se 
află cu arma la picior pe obiectivul lor final. Războiul îşi 
dezvăluie astfel adâncimile sale şi orice efectiv de trupe îi 
este extrem de util lui Hitler”. 

Aici Nora tăcu şi îşi ridică ochii de pe filă privindu-l cu 
înţeles. 

Privirea ei îi spune de fapt: „acum ai înţeles, dragul meu? 
Ai înţeles de ce Mareşalul nu putea să se opună lui Hitler? 
Pentru că aici era vorba de marile jocuri ale lumii. Şi ale 
istoriei, ale destinului popoarelor. Expresia aceasta „marile 
jocuri ale lumii” i se agăţă parcă pe cutele memoriei. 

Sunt în joc interese prea mari, jocul care a luat forma 
războiului necruţător, purtat de forţe prea cumplite, nu mai 
făcea posibilă rămânerea României în expectativă, fie ea şi 
una strategică. Pentru aceasta trebuia să fii un popor de 50 
sau 60 de milioane de locuitori, cu o armată puternică, ce 


se sprijinea pe o economie de asemenea puternică. Abia în 
cazul acesta ai fi putut să stai deoparte. Maregşalul ar fi 
putut să spună, domnule Hitler, nu este bine să-mi iei 
Ardealul de Nord, adică să rupi din trupul ţării mele nici 
cea mai mică bucăţică, pentru că eu sunt mare, sunt şi eu 
puternic. Îţi ofer o soluţie mai convenabilă decât aceea de 
a-mi lua Ardealul ca să mă bagi pe mine în război împotriva 
ruşilor alături de dumneata. 

„Ei, ce soluţie?” l-ar fi întrebat în cazul acesta Hitler. Care 
spui dumneata că este această soluţie, care îmi convine şi 
mie şi dumitale (presupunând că acest Hitler va vorbi cu 
acelaşi respect cu Mareşalul)? 

Hai să vedem. Această soluţie, i-ar fi răspuns Antonescu, 
este aceasta, dumneata te duci în răsărit şi te lupţi cu 
Stalin, adică îţi vezi de treaba dumitale, iar pe mine mă laşi 
în pace. Poporul meu a fost prea chinuit, toată istoria, ca să 
nu-l las şi pe el să-şi tragă puţin sufletul. Te lupţi cu Stalin, 
în acelaşi timp dacă ai nevoie de ajutorul meu eu te ajut, 
bineînţeles contra cost. În schimb dumneata, domnule 
Hitler, după ce îl vei învinge pe acel Stalin nu te vei atinge 
în continuare de mine. Şi vom trăi în pace după aceea mult 
şi bine. 

Aşa s-ar fi putut întâmpla, lucrurile se puteau desfăşura şi 
aşa, cu condiţia ca România să nu fie un stat de numai 18 
milioane de locuitori. 

Aflate între Marea Putere expansivă din răsărit, Rusia 
Sovietică şi între războinicul popor german, între două mari 
popoare imperialiste, belicoase, mai ales acum când la 
conducerea lor veniseră doi nebuni care le aţâţau şi mai 
rău, România şi Polonia fuseseră împărţite. 

La cârma României se găsise un General cinstit şi patriot, 
care pe deasupra mai era şi un strateg de renume în timpul 
în care trăia el, şi nu era nici un om politic prost (adică nu 
era un sforar, unul din acei oameni politici setos de putere, 
victimă a acestei boli, care este setea de putere), ba 
dimpotrivă, ca politician era aşezat, gândea simplu şi 


ţărăneşte. Aşa se face că acest general a făcut ca România 
să nu aibă soarta Poloniei. 

Cu o ţară împărţită între cei doi mari lupi ai veacului, 
Rusia sovietică şi Germania, el găsise o soluţie, nu cea mai 
bună, desigur, dar una prin care putea ca ţara lui să 
supravieţuiască, să îşi deschidă o cale în istorie, luând parte 
bineînţeles la un război, după care se putea ivi, cu ajutorul 
lui Dumnezeu, speranţa. 

— Ce e, Ştefane, la ce te gândeşti? 

Tresări, se sperie, şi ochii îi rămaseră agăţaţi de buzele 
întredeschise, zâmbitoare, ale tinerei funcţionare care îl 
privea curioasă, în acelaşi timp cu căldură. 

Ce este? 

— Nimic, răspunse Nora. Ai căzut aşa deodată pe gânduri. 
Se vedea că eşti frământat, pentru că trăiai ceea ce te 
preocupa. 

— Aşa mi se întâmplă de multe ori, domnişoară. Sau mai 
bine zis uneori, în copilărie însă mi se întâmpla foarte des. 
Nu ştiu ce se petrecea cu mine, mergeam pe drum şi 
treceam pe lângă oameni fără să-i salut. 

I-a uite, se miră funcţionara de le Preşedinţia Consiliului 
de Miniştri. Interesant. Am văzut de la început că eşti un 
băiat deosebit. 

În momentul acesta Nora se uită la ceas. Ştefan îşi aduse 
aminte că la ora douăsprezece trebuia să fie la redacţie. Se 
uită la ceas. Era aproape ora două. 

Dumnezeule! se pomeni exclamând. Ce repede a trecut 
timpul. 

Nora îi zâmbi prieteneşte. 

— Aşa trece el, când... discuţi lucruri interesante. Atunci 
pe mâine, Ştefane. 


XII Ştefan Paul se pomeni, şi începu să facă lucrul acesta cu 
mare interes, că începe să selecteze material pentru un 
roman. Ideea exista demult în subconştientul lui, în zilele 
acestea însă începea să devină realitate. 


Asupra unor texte, pe care le socotea relevante, se apleca 
atent, stăruind îndelung asupra unor idei, asupra unor 
lucruri. Cu fiecare zi i se deschidea în faţă o viziune nu 
numai halucinantă, dar şi explicită. Care îl ajuta să 
înţeleagă. Or acesta era lucrul cel mai important. De 
exemplu se aplecase cu atenţie asupra unui material care îl 
ajutase să înţeleagă, să-i fie şi mai clar faptul de ce 
Mareşalul Ion Antonescu nu se oprise la Nistru. În ultimul 
timp i se întâmplase de mai multe ori să se gândească la 
Paraschiv, la Nilă şi la Achim. Toţi erau pe front, Achim era 
la Căile ferate. De când îi luase în concentrare nu-i mai 
văzuse pe niciunul. 

Uneori, în timp ce dădea titluri ştirilor, sau în timp ce se 
gândea unde să plaseze un articol, îi apărea viu, ca şi cum 
ar fi fost acolo cu el, chipul lui Paraschiv, cu ochii lui înroşiţi 
de răutate. 

Nu, că el, Ştefan Paul, este legionar! De ce l-o fi bănuit el 
Paraschiv că el se putea înhăita cu legionarii? O dată îi 
trecuse prin minte un gând. 

Sunt oameni care te urăsc. Aşa simt ei, o ură împotriva ta. 
Şi atunci ca această ură a lor să aibă un temei, şi ca ea să 
crească şi mai mult, până la distrugerea ta, acel individ care 
te urăşte îşi închipuie că tu eşti un prost, un ticălos, că eşti 
plin de toate defectele. De fapt aceasta este opera 
subconştientului, iar individul nu-şi dă seama de lucrul 
acesta. După un timp el uită că şi-a închipuit doar că tu eşti 
plin de toate ticăloşiile de pe lumea asta, se întâmplă un 
fapt ciudat şi cu el, el chiar crede de acum că tu eşti un 
prost şi un ticălos. Asta trebuie să se fi întâmplat cu 
Paraschiv. 

Care îi stricase lui tot cheful, când venise taică-su pe la el, 
pe la alde Parizianu. 

De aici gândul lui pătrunse şi mai adânc. De fapt el, 
Paraschiv, ar fi vrut să-l vadă pe el, pe al lui Parizianu, 
ajungând mai rău decât el, măturător, aşa cum a fost el, sau 
şi mai rău. Ca să vină el apoi, el, al lu' Parizianu, la el, 


numitul Moromete Paraschiv şi să-i zică, dă-mi, mă, nene 
Paraschive, şi mie o bucată de pâine! Iar el, Paraschiv, să se 
umfle în pene şi să zică 

: îţi dau, bă, al lu' Parizianu, cum să nu-ţi dau, nu suntem 
noi veri? Şi de ce să nu-ţi dau la o adică. lar prin acest gest, 
el, Paraschiv, se arăta ce mare şi ce bun este el, şi ce marea 
ajuns el în Bucureşti, că uite se mileşte de amărâtul ăsta al 
lu' Parizianu, care a ajuns rău de tot. 

Aha, strigă gândul acela din el, aste era. Dacă el ar fi ajuns 
un nenorocit în Bucureşti, al lu' Parizianu, Paraschiv s-ar fi 
simţit mare, ar fi văzut şi ai lui, şi toţi din Siliştea Gumeşti 
ce bun este el Paraschiv al lu' 

Moromete că l-a ajutat pe amărâtul ăla al lu' Parizianu. Pe 
când aşa, ajunsese el, al lu' Parizianu, ajunsese mai mare 
decât Paraschiv al lu' 

Moromete, din Siliştea Gumeşti. Ceea ce îl făcea în 
conştiinţa lui pe Paraschiv să se vadă ca fiind un om mic, 
adică exact aşa cum era. 

Ptiu! se pomeni Ştefan Paul scuipând pe covor în biroul lui. 
Ca să vezi ce fiară poate să fie omulm! Adică era mai bună 
ţiganca lu' Paraschiv cu el, cu Ştefan al lu Parizianu, cu care 
nici nu copilărise, şi pe care până atunci n-o văzuse o dată 
în viaţa lui, decât el, Paraschiv, care era văru-su 

! În clipa următoare, ca şi cum furia ce se ridicase în 
sufletul lui ar fi declanşat un resort ciudat, din adâncul lui 
simţi o ură verde, coclită ridicându-se de data asta 
împotriva lui. 

De data aceasta vocea care îl aducea mai întotdeauna la 
realitate răsună în lăuntrul lui limpede, clar. Bine, mă, al lu' 
Parizianu nu ţi-e ruşine! Ăia mor săracii în tranşee, 
îngheaţă, îşi fac nevoile pe ei, tu stai aici în Biroul ăsta unde 
este cald, unde ai avut prilejul să-ţi împlineşti menirea de 
gazetar, să-ţi realizezi visul, şi în loc să-i mulţumeşti lui 
Dumnezeu că ai avut noroc, tu nici acum, după atâta timp 
nu l-ai iertat pe Paraschiv? Nu e bine, Ştefane. Nu e bine. 
Mai bine te-ai duce la o biserică şi te-ai ruga Domnului să te 


ierte. Mai ales că tu ai uitat atât de uşor că pe când alţii 
mureau pe front tu erai iubit de trei femei, care şi acum 
numai la tine se gândesc. 

În clipa aceasta Ştefan Paul împietri. Era ca şi cum ar fi 
avut o revelaţie, deşi nu văzuse nimic. În momentul acesta 
simţi o durere adâncă şi neagră, ca un puț care nu se mai 
termină, în sufletul lui. 

XIII 

„Aşadar, Ucraina devine teatrul principal de luptă pentru 
toamna anului 

1941, iar trupele române sunt solicitate a merge mai 
departe, treptat, treptat, menajându-le moralul şi dându-le 
timp să se obişnuiască de acum încolo cu ideea aceasta. Mai 
înainte de angajarea bătăliei pentru Kiev, în momentul în 
care Generalul terminase de inspectat cele două divizii ce 
primiseră ordinul de demobilizare, este chemat urgent prin 
telefon de Ică Antonescu, care-i ceru, din partea lui 
Killinger să se deplaseze cu trenul la Focşani, unde va fi 
aşteptat. O comunicare urgentă din partea lui Hitler trebuia 
să-i parvină imediat, personal. 

De înţeles că această chemare intempestivă a fost de 
natură să stârnească diferite comentarii în rândurile 
ofiţerilor de comandament. 

Fiecare a tras concluzia că nimic bun nu putea să-l aştepte 
pe General de la această întrevedere. Cineva a afirmat 
chiar: „Asta este telegrama marelui duce Nicolae, de la 
Plevna, către domnitorul Carol I: Treci Dunărea pe unde 
vrei, în ce condițiuni vrei, şi vino cât mai repede în ajutor.” 
Speranţa terminării războiului se spulberase. Era prea 
frumos ca să se adeverească. 

Generalul, impenetrabil, ca totdeauna în asemenea 
momente de grea cumpănă, îşi văzuse visul spulberat. Se 
închise în vagonul său şi nu apăru decât la Focşani când, în 
uşa vagonului, îl primi pe von Killinger care, rigid cum era, 
etala pe faţă un surâs de circumstanţă. Au stat în vagon mai 
bine de un ceas. La convorbire a asistat şi Mihai Antonescu. 


După scurgerea acestui timp, suita i-a văzut reapărând în 
uşa vagonului, din care au coborât pe rând, după ce au 
salutat la despărţire pe General. 

Acesta, păstrând atitudinea lui amabilă de amfitrion, care-i 
era caracteristică, a rămas în uşă până ce trenul s-a pus în 
mişcare, după care s-a închis din nou în vagon 
nemaiapărând până la Tighina. 

Puțin timp după sosire misterul era dezlegat. Războiul nu 
se terminase pentru România. Pe consideraţiile desfăşurării 
operaţiunilor la aripa de sud a frontului, Hitler ruga pe 
Generalul Antonescu să participe cu toate forţele 
disponibile la cucerirea Transnistriei până la Bug şi Mare, 
prin ocuparea Odessei. Alături de armata română nu putea 
rămâne decât o divizie germană, restul forţelor fiind 
necesare marii bătălii, în perspectivă, din jurul Kievului. De 
înţeles că Generalul, oricât de contrariat fusese, prea 
conştient de toate dificultăţile politice ce se vor ivi, de 
nepopularitatea unei astfel de acţiuni peste frontieră, de 
eforturile la care va fi supusă armata, etc, etc, nu a putut 
refuza. Era cu neputinţă un refuz pentru orice om de stat şi 
militar, în acele circumstanţe. Era fatalitatea care începea 
să-şi joace rolul. Era cercul vicios în care se angrenase. 

I se oferise Transnistria drept plată pentru efortul ce i se 
cerea în afara condiţiilor iniţiale. Refuză categoric, spunând 
că el nu are revendicări peste Nistru ci numai în vest, 
asupra Nordului Transilvaniei, şi că merge mai departe la 
Bug spre a-şi justifica şi întări dreptul la întregul Ardeal. 

Singurul lucru ce obținuse era ca acţiunea armatei să se 
limiteze pe Bug. 

Răsunetul ce l-a avut în ţară această continuare a 
războiului a fost foarte defavorabil. Toate partidele istorice, 
în cap cu partidul comunist, l-au atacat. Dintr-o dată 
Generalul începea să devină nepopular. Chiar în rândurile 
generalilor s-au auzit dezaprobări. Curios faptul că încă de 
pe acum încep să se cristalizeze unele atitudini, şi să se 
regrupeze, împotriva Generalului anumite forţe. Acestor 


Generali, şi oameni politici Generalul le-a răspuns chiar 
atunci. „Nu se putea admite ca o armată de 20 de divizii 
victorioase să plece acasă în momentul când aliatul ei ducea 
o bătălie importantă pentru distrugerea inamicului comun. 
Nu se putea ca 

20 de divizii să stea cu arma la picior când germanii deja 
simțeau lipsa efectivelor. Nu se puteau asigura provinciile 
recucerite prin lupte grele decât dacă armata inamicului 
era distrusă; în caz contrar această armată ar fi venit din 
nou să le reocupe, dacă armata germană ar fi fost bătută. 

Şi spunând „nu se putea” spunem că nu se putea admite 
din partea lui Hitler, ca Generalul Antonescu să comită un 
aşa grav act de defecţiune, care ar fi fost similar cu o 
desprindere din alianţă, şi care nu putea rămâne fără 
consecinţe, atât pentru General, cât mai cu seamă pentru 
ţară. În timp ce armata ungară mergea cuminte alături de 
germani pentru acelaşi Ardeal, în timp ce Bulgaria stătea 
cu arma la picior în spatele României, în timp ce Horia Sima 
aştepta la Berlin cea mai mică greşeală în conducere din 
partea Generalului, acestuia nu-i era permis să o comită”. 
După cucerirea Kievului, după încercuirea lui (în această 
încercare fiind capturate patru armate sovietice), germanii 
s-au avântat prin breşa de peste 300 de kilometri, creată în 
frontul sovietic, înainte, pentru cucerirea întregii provincii. 

În această acţiune de mare anvergură Corpul de Cavalerie 
de pe Bug, împreună cu Corpul Vânătorilor de munte, 
neangajate la Odessa, şi care aveau misiunea de a apăra, de 
a acoperi spatele trupelor ce atacau oraşul, deveniseră 
disponibile prin înaintarea trupelor germane spre Nipru. 
Prilej pentru cererea unui al doilea eşalon de forţe român. 
Era vorba de misiuni de urmărire specifice cavaleriei, era 
vorba de ocuparea Crimeii. 

Generalul cedează şi la această cerere socotind o 
participare simbolică a acestor două mari unităţi române la 
desfăşurarea manevrei pe care putea să o creadă 
hotărâtoare sau apropiată de victoria finală. Nu se putea 


împotrivi cererii de participare la un succes, ca acela de la 
Kiev, care era menit să aducă înfrângerea inamicului 
împotriva căruia luptam, dar care se dovedi în curând că 
fusese o greşeală fatală a războiului, comisă de Hitler. 

Oricum, prin această imensă breşă înaintarea germană 
era spectaculoasă. 

La această înaintare luau parte cele două corpuri române. 
Niprul este trecut, bazinul Doneţului este trecut, von Paulus 
ocupă Harcovul. 

Runsted trece râul Mius şi intră în Tanganrod, la Marea de 
Azov. Corpul de cavalerie ia parte la bătălia de la Melitopol, 
împreună cu unităţile blindate ale lui von Kleist, impunând 
o grea înfrângere inamicului. 

Rostovul, poarta Caucazului, era cucerit la 19 noiembrie. 
În acest timp, Armata a XI-a, a lui Manstein, împreună cu 
corpul alpin al lui Avrămescu şi detaşamentul de cavalerie 
Korne, ocupă Crimeea şi blochează Sevastopolul! 

XIV 

„Odată Odessa căzută, pentru a doua oară, Generalul 
consideră războiul încheiat. După cum a scris şi presa 
(ştirea a fost anunţată şi comentată de toate ziarele din 
Capitală), el s-a înapoiat la Bucureşti, reluându-şi 
activitatea de Conducător al Statului, pe care o exercitase 
prin intermediar pe tot timpul campaniei. Spre a marca 
public această atitudine, el demobilizează majoritatea 
forţelor lăsând pentru paza Transnistriei şapte divizii de 
infanterie şi trei brigăzi de cavalerie independente. 
Organizează la Bucureşti o paradă militară cu trecerea 
trupelor, înapoiate în garnizoana de pace, pe sub Arcul de 
Triumf, paradă care se desfăşoară în faţa regelui şi a 
reprezentantului special al lui Hitler, feldmareşalul Keitel. 

El declara: „. Cu vrerea Domnului, prin sângele eroilor 
noştri şi a bravilor soldaţi germani, am izgonit de pe 
pământul strămoşesc pe duşmanii Neamului, redându-vă 
libertatea şi credinţa, onoarea şi drepturile... 


Ne întoarcem biruitori în glia moldovenească a lui Ştefan 
cel Mare, reaşezând de-a pururi temeliile Neamului 
românesc...” 

Era evident pentru oricine că această demonstraţie 
militară sublinia public o atitudine categorică, fără putinţă 
de răstălmăciri, faţă de conducerea generală a războiului 
din est: o atitudine de degajare din conflict, de 
recunoaştere şi subliniere a atingerilor scopurilor pentru 
care România intrase în război, o atitudine de pace. 

Prezenţa trupelor române în masă, nu-şi mai găsea o 
justificare naţională. 

Ca semn de participare materială şi ideologică la 
dezvoltarea războiului Germaniei către est, rămânea 
prezenţa simbolică a celor două corpuri, cel de cavalerie şi 
cel al vânătorilor de munte, precum şi detaşamentul Korne. 

Cucerirea Odessei, victorie incontestabilă a armatei 
române, satisfăcea atât orgoliul armatei române, cât şi pe 
cel naţional. Eliberarea celor două vechi provincii 
româneşti, plus administrarea Transnistriei, care fusese 
lăsată în seama României, marcau cu prisosinţă un sfârşit 
victorios al războiului. Opinia publică era satisfăcută. 
Încercările de protest ale partidelor politice făcute la 
trecerea armatei române peste Nistru, încetaseră, şi 
prestigiul conducătorului se menţine la înălţimea morală a 
celui câştigat la reprimarea rebeliunii. 

Ţara şi Regele, drept mulţumire pentru aceste rezultate 
strălucite, obţinute într-un termen atât de scurt, îi acordă 
răsplata înălţării la gradul de mareşal, potrivit 
Regulamentului înaintărilor în armată, unde era specificat 
că un general de armată care a condus victorios una sau 
mai multe armate în război poate fi înălţat la gradul de 
mareşal. Acest articol de regulament fusese pus în aplicare 
prima dată la înălţarea în grad a mareşalilor Averescu şi 
Prezan, amândoi comandanţi de armate victorioase în 
războiul din 1916-1918. Mareşalul pute fi mulţumit. 


Bilanţul, la sfârşitul primului an de guvernare, putea fi 
socotit ca foarte bun. Luase conducerea ţării în condiţii 
catastrofale: graniţele prăbugşite de jur împrejur; provinciile 
de la est la nord, pierdute în întregime fără lupte; la vest, 
Ardealul pierdut pe jumătate, tot fără luptă; în interior, 
început de anarhie, probleme cu refugiații, economia 
zdruncinată, finanţele dezorganizate, populaţia 
demoralizată şi panicată, coroana compromisă, armata 
umilită prin cedări de teritorii fără luptă, nedotată modern, 
neinstruită; în exterior vechile alianţe părăsite, iar cele noi 
abia începeau să funcţioneze. 

Rezolvarea tuturor acestor probleme revenea drept 
mandat noului şef de guvern. Nici un om politic din istoria 
acestei ţări nu fusese pus în faţa unor probleme atât de 
grele şi de complexe, unele din ele, cele mai importante, de 
nerezolvat: problema teritorială. Nimic nu mai rămăsese 
din România Mare”. 

Aşadar, primul an de guvernare, atât pentru el cât şi 
pentru ţară, aşa cum glăsuia şi cronicarul acelui moment 
greu şi important din istoria neamului românesc, se 
terminase cu bine. Lucrul acesta, ţipat de toate revistele şi 
ziarele îl irita pe Ştefan Paul, îi crea o stare de nelinişte. 
Parcă prea frumos fusese acest an, primul, al acestui război 
ca să fie adevărat. 

Nici modul, zgomotos şi patriotard în care tratau ziarele şi 
revistele victoriile obţinute de Mareşal şi de aliatul lui 
principal, Hitler, nu prevesteau nimic bun. 

În „Universul” lui Stelian Popescu apăreau articole 
ditirambice, cu titluri pompoase, căutate, de efect. „limpul” 
lui Gafencu se arăta a fi mai prudent, mai ponderat. 
„Dimineaţa” în schimb îl atacase violent pe Mareşal în mai 
multe rânduri. Dând curs acestei stări de spirit scrise un 
articol „Să nu ne bucurăm prea devreme”, se intitula 
articolul, şi-l dădu dactilografei să-l bată, ca să intre în 
numărul de mâine. Niki Dumitrescu îl citi cu atenţie fără să 
se entuziasmeze, sau să-i stârnească cine ştie ce 


comentarii, apoi, cam plictisit, îi dăduse drumul. Şi totuşi, 
acum în ianuarie se împlinise un an de la înăbuşirea revoltei 
legionare, mai bine zis a încercării de lovitură de stat, a 
legionarilor. Adică un an de când Maregşalul conducea 
singur, cu mână de fier ţara. 

Sigur că în războiul din răsărit muriseră oameni, de altfel 
nimic nu se face pe lumea asta fără jertfe, anul acesta, un 
an de vâltoare în istoria noastră, fusese atât de bun, încât 
printr-o stranie dialectică a contrariului, pe el, pe Ştefan 
Paul, îl neliniştea. Îi era teamă de viitor, îl presimţea viclean, 
cu două feţe, ca şi cum el, viitorul, i-ar fi întins acestui 
neam, bun şi naiv, o cursă, ca să-l atragă în această 
capcană. Şi el poporul român, împreună cu Mareşalul, care 
răspundea de destinul lui, căzuseră în această cursă. 

Încolo zilele treceau una după alta, grele cenuşii, fără 
putinţa de a le putea deosebi una de alta, aşa cum era el 
prins de treburi mărunte, dar toate foarte importante. 

XV Primele zile de februarie ale anului 1942 veniseră 
brusc, cel puţin Ştefan Paul credea că încă se mai găseşte în 
luna ianuarie, când află de la unul din oamenii cu care lucra 
că sunt deja în zece februarie. „Păi cum, domnu Paul, 
suntem în zece februarie, la Stalingrad se dau lupte grele, 
de care depinde soarta războiului”. Şi el ce făcuse de nu 
ştiuse, scotea doar un ziar? Grigore Patriciu era tot la 
Sinaia cu fiică-sa. 

Trimitea regulat editorialul, iar când nu făcea lucrul 
acesta (se întâmplase numai de două ori) el, Ştefan Paul, 
sau Niki, trebuiau să-l scrie ei. Zilele de februarie erau 
ploioase, de plumb. Norii, cenuşii şi negri, cu burţile 
scămoase, se lăsaseră jos şi treceau înspre Buftea, încet, ca 
o turmă de bivoli, cu burţile de apă, gata în orice moment 
să se prăbuşească peste acoperişuri. Oamenii mergeau pe 
stradă trişti, şi parcă, din ce în ce mai puţini. 

Nu mai era aceiaşi situaţie ca în toamna anului 1941, când 
se întorsese el de pe colinele Odessei (care avea să fie 
cucerită puţin mai târziu), cu umărul acela care-i zvâcnea 


ca un cap de iepure, când mergea pe stradă şi simţise 
foarte clar acest lucru, chiar îl mirase, că oamenii mergeau 
nepăsători pe stradă. Oraşul, cu profunzimile sale, îşi vedea 
şi el de viaţa lui mai departe, cu o nepăsare care lui i se 
păruse sfidătoare. Acum situaţia era alta. 

Mergea pe stradă şi simţea sufletul acestui oraş mare şi 
bătrân, plin de o tristeţe amară, de o nelinişte de plumb. În 
acelaşi timp Grigore Patriciu, pe care din articole începea 
să-l cunoască mai profund, marele gazetar, sau mai bine zis 
formaţia lui de ziarist, talentul său extraordinar care 
dinamita textul, făcea verbul să fie greu şi să ardă ca un rug 
în acelaşi timp, vede el, Ştefan Paul bine acum, că se înălţau 
pe o cultură istorică, dar şi economică, psihologică, 
sociologică, uimitoare. (Aha, auzise vocea aceea din el, vezi, 
trebuie să-ţi continui studiile! Nu o faci decât din 
comoditate, dar şi pentru că ţi-a intrat în cap o prejudecată, 
că talentul tău de gazetar îţi este de ajuns. Nu, băiete, pune 
mâna pe carte din nou şi învaţă, că aşa n-o să ajungi prea 
departe!) 

Ca un revers la viaţa pe care o ducea (orele lui cu 
adevărat fericite erau cele pe care le petrecea în discuţii cu 
Nora), adică prins de treburile ziarului până peste cap, de 
scrierea articolului, se întâmplase cu el un fapt care lui nui 
se păru deloc ciudat. Un fel de interiorizare, de adâncire în 
el, dar altfel, şi care continua, în acelaşi timp, uitarea de 
sine care li se păruse celor din satul său un lucru nefiresc. 
De aceea îl şi înjurau când îl vedeau că trece pe drum şi se 
gândeşte la ale lui. 

Romanul, de care el credea că se apucase cu adevărat nu 
mergea. Aduna în continuare material, sau cel puţin aşa 
credea el. Însă de fiecare dată cum se întorcea acasă în 
garsoniera lui curată ca o farmacie, şi cum se întindea în 
pat, îi reveneau în minte imagini din călătoria pe care o 
făcuse de curând în satul lui. (Călătorie, de ce? se pomenise 
întrebându-se.) 


După ce îşi dăduse seama că se îndrăgostise de Nora, şi 
trăise lucrul acesta ca pe un sentiment neliniştitor, plin de 
impietate, mersese la biserică şi se rugase, să nu-şi bată 
Dumnezeu joc de el cu dragostea, cu aceste iubiri pe care 
poate că satana i le dăruia. El trebuia s-o iubească şi să se 
căsătorească numai cu Didina, care îl impresionase prin 
cinstea şi puritatea, şi omenia extraordinară cu care venise 
către el. lar pe Anghelina şi pe loana să le iubească desigur 
şi pe ele, dar s-o facă omeneşte. Nu ştiu cum să spun, se 
pomenise el vorbind singur. Pentru că el nu era un crai, el 
era altceva. 

Ei, bine după ce se rugase atunci în biserică, starea aceea 
de îndrăgostit care-şi pierduse capul pentru Nora încetase 
brusc. Seara târziu când ajunsese acasă, îşi simţea oasele 
durându-l de atâta oboseală, şi sufletul anesteziat. Nici nu 
se dăduse bine în pat că şi căzuse, ca un pietroi la fund, în 
somn. Era în tindă la el, se lăsase uşor o boare de înserare. 
Auzi dinspre poartă o voce de femeie, tot ca o înserare. îi 
venise să strige, cum făcea Moromete (îşi dădea seama că 
admirându-l se producea, acolo, înăuntrul lui, un fenomen 
de interiorizare a lui Moromete, un fel de transfer 
psihologic), care eşti, bă, acolo? dar nu strigă, nu spuse 
nimic, o luă încet înspre poartă. Care eşti, bă acolo? (deşi în 
mintea lui bănuise cine este. Poate de aceea şi inima 
începuse să-i bată tare). Care eşti, fa? 

Eu sunt, mă, Ştefane, nu mai striga aşa! îl rugă fata care 
stătea lângă stâlpul porţii, ai fi zis că s-a pitit după el. 

Ce este? şoptise el. 

— Ce să fie, nu este nimic, bucură-te, asta este. În faţa lui, 
înălțându-se şi ţinându-şi într-un fel mândru capul, 
sumeţindu-se, ca şi cum i-ar fi spus, vezi, Ştefane, că nu măi 
sunt fata aia pe care o ştii tu, am crescut mare, stătea Irina 
lu' Boţoghina. Irina aceasta când era el mic era o sfrijită, o 
fetiţă mică şi gălbejită, dar bună la carte, silitoare. 

Ce e, mă, lrino? 


— Taci, mă din gură, nu măi vorbi aşa tare, o auzi. loana 
m-a trimis. Se apropie sărbătorile de Crăciun, şi ea mi-a 
spus să vin şi să-ţi spui, să mergi acum la ea. Ştii tu, c-ai mai 
fost, tot eu ţi-am spus să te duci. A zis că vrea să se împace 
cu tine. Mi-a spus să te duci, să nu faci prostia să nu te duci, 
că ai mai făcut tu o prostie, nu ştiu ce prostie ai făcut. Aşa a 
zis, să te duci, ca să vă împăcaţi. 

— Ce vorbeşti, fa, Irino! 'Te-ai făcut mare şi le ştii pe toate. 
Da multe mai ştii, tu! 

Ştefane, îl luă fata din scurt, eu zic că nu trebuie să 
glumeşti. 

Dacă loana a zis să te duci, du-te, şi împăcaţi-vă ca 
oamenii. Că, să ştii, loana e om adevărat. Hai, rămâi cu 
bine! şi Irina lu' Boţoghină îi întoarse spatele, şi îşi văzu de 
drumul ei, pierind în înserarea care se lăsase acum şi mai 
groasă. Hm, îşi spusese Ştefan în gând, aducându-şi aminte 
de întâmplarea dintre el şi Ioana, petrecută cu vreo trei 
săptămâni în Gâltan, unde el se dusese să stea de vorbă cu 
ea. După ce m-a făcut Niminea, care sunt mai rău decât un 
c...t, nu sunt nici atâta lucru pe lumea asta, mai vrea să stea 
de vorbă cu mine? Chiar o să-i spun, cum, mă, loano, n-ai 
zis tu că nu sunt nici un rahat pe lumea asta? Mai vrei tu să 
te întâlneşti cu mine? Hm! făcu Ştefan Paul în gândul lui. 
Vorbind singur cu el, se pomeni în faţa casei Ioanei. Dacă se 
întâlnise cu două mogâldeţe pe drum. Inima satului se 
pătrunsese de tristeţea vremurilor care veniseră. 

Muriseră mai mulţi tineri, şi bărbaţi maturi, cum era alde 
a lu Fifirică, alde al lu' Pârleaz, şi Ion Traian, pe care îl 
cunoscuse bine, care fuseseră oameni de la el din sat, 
bătuseră cu tălpile lor pământul satului, miriştile, se 
scăldaseră în Gârlă cât fuseseră copii, mâncaseră mămăligă 
din porumbul care crescuse pe pământurile satului. Şi 
acum, iată, el, Ştefan Paul, simţea bine lucrul acesta, satului 
Siliştea Gumeşti, îi părea rău, îi sângera sufletul după fii lui, 
acolo în străfundurile sale era numai amărală. 


Se apropie de poarta ei. Nici nu trecu bine podeţul că o şi 
văzu apărând de după poartă. Exact ca atunci, de parcă l-ar 
fi aşteptat, şi deodată, ţuşti şi ea. 

— Bună seara, Ştefane. Bine ai venit! îl întâmpină ea 
bucuroasă. 

Bine te-am găsit, mormăi el mai mult. Un timp părură 
amândoi stânjeniţi. Da eu mă mir cum de mai vreitu să stai 
de vorbă cu un niminea, care nu e nici măcar un rahat 
pentru tine pe lumea asta... Mă mir, spuse el într-un târziu. 

— E bine, Ştefane, că te-a durut ce-am spus eu atunci, 
vorbi loana rezemându-se de stâlpul porţii. Semn că venise 
să stea cu el de vorbă la poartă. Păi da, la poartă, să 
îngheţe, că acum nu mai e vară să-l ducă în lucernă şi să se 
iubească cu el. Sigur că da. Da crede-mă şi tu pe mine, că 
am ţinut la tine, şi m-a durut şi pe mine sufletul când am 
văzut că după un an şi mai bine, nici măcar o bucată de 
hârtie, una mică, dintr-o scrisoare, să-mi fi trimis şi mie, se 
miorlăi ea. Măcar să-mi fi spus, fă, loano, du-te dracului de 
proastă, eu mai sunt, mai trăiesc pe lumea asta, n-am murit, 
chiar dacă nu mă gândesc la tine. Măcar atâta să-mi fi 
trimis, Ştefane, că mi-a fost şi mie gândul la tine. Şi mi-o fi 
fost şi mie dor de tine. Să nu te fi prăpădit pe-acolo, că nu e 
uşor prin strini. (zisese strini, nu străini. Aşa se fixase 
cuvântul la ei în sat, parcă avea o tăietură de lamă de cuţit) 

Ce spui, fa, loano? o luă el peste picior, pentru că tot nu 
credea mieoneala ei, şi în momentul acela Ioana i se păru 
singura prefăcută dintre toate. Adică nici nu suferea 
comparaţie cu Didina. 

Ştefane, îi răspunse ea, de data aceasta cu asprime. Eu te- 
am pus la încercare, mă, când ţi-am zis aşa. Să văd ce zici 
tu. Că adevărul este, la urma urmelor cum zici tu. Tu ştii, şi 
numai tu, adevărul despre tine. 

Ştefan rămăsese aşa, întors pe dos. Simţea în gură un gust 
sălciu, gustul cenuşiu şi sălciu al existenţei. Acum chiar că 
nu mai ştia nici el ce trebui să facă. Hai să mergem în casă, 


Ştefane, se mişcă Ioana de lângă stâlp, deschizând poarta. 
O luă pe urmele ei. Ce va fi acum? Ce se va întâmpla 

? Aşadar, aceasta este femeia. „Femeia te ridică, femeia te 
omoară”, îşi aduse aminte în clipa aceea că auzise un 
cântec. Înainte de a ajunge la scara din bârne auzi câinele 
sărind în lanţ şi mârâind. loana se opri în loc ca să-l apere. 

Nea! Nea de aici, Ciobane! făcu ea. 

Casa loanei era scundă, cu tindă spoită cu lut, fără 
geamlâc, ca la oamenii mai săraci. În prima odaie în care se 
afla cuptorul, se vedea o candelă arzând în perete, sub o 
icoană, şi pe vatră spuza, care făcea cald. 

— Hai, intră, Ştefane, îl îndemnă Ioana, zâmbindu-i blând, 
deschizând uşa de la a doua odaie. Lampa aprinsă 
răspândea o lumină gălbuie, leşioasă. Înaintă până în 
mijlocul odăii. Ioana închise uşa în urma ei. Pereţii erau 
spoiţi de curând cu var. Mirosea a var proaspăt şi a 
sărbători de Crăciun. Aşa făcea şi maică-sa acasă când era 
mic. Ea cu Bâta, de Crăciun şi de Paşti, văruiau, şi atunci 
întorceau toată casa pe dos. 

Era treaba femeilor, Parizianu nu se băga deloc. Bine că 
nici n-ar fi făcut-o chiar dacă ar fi fost rugat. 

Ce te uiţi, Ştefane, aşa? vorbi loana, privindu-l ca şi cum ar 
fi vrut să vadă dacă tot el este, al lu' Parizianu, băiatul ăla 
pe care-l iubise ea cândva. 

E frumos la tine, loano, îi răspunse Ştefan, întorcându-se 
şi cuprinzându-i cu privirea toată odaia. Era o odaie în care 
dormeau două femei, sărace şi chinuite, care căutau şi ele 
să-şi facă din locul în care se adăposteau, ca să trăiască, un 
loc cât mai curat. 

— Hai, mă, Ştefane, eu te-am chemat ca să te uiţi la mine, 
nu să stai cu ochii pe pereţi. Ori aşa ai fi stat şi pe acolo, pe 
la Bucureşti, te pomeneşti! 

— Neapărat, loano, aşa am stat şi pe acolo. Sau, ce, tu 
crezi că mam uitat după femei ca alţii? 

— Păi eu aşa ziceam, îi răspunse potolit gazda, că dacă n- 
ai fi stat aşa, ţi-ai fi adus şi tu aminte de fata care te-a ţinut 


în braţe. 

Înî! făcu el. Îi plăcea ceva în odaia aceasta, ceva inefabil, 
care-l emoţiona, şi pe care nu reuşea să-l prindă în cuvinte. 
Era o „atmosferă românească” în aceşti pereţi spoiţi cu var, 
în muşcatele din ferestrele albastre acum, după căderea 
întunericului, în icoana Maicii Domnului cu Pruncul în 
braţe, în cărămida roşie, spălată de curând, cu care era 
pardosit pe jos. 

— Mă, fir-ai tu să fii de încrezut, ori îţi baţi joc de mine! 

Ştefan îşi întoarse ochii către ea. Abia acum văzu el că 
Ioana era îmbrăcată cu o rochie înflorată, cu trandafiri 
albaştri şi verzi, mari, că îşi tunsese părul, şi arăta altfel, 
adolescentă şi foarte frumoasă. 


loano, eu pentru asta am venit, ca să-mi cer iertare şi să-ţi 
spun că n-am vrut să-ţi fac nici un rău. Şi mie îmi pare rău 
că nu ţi-am scris nici un rând. Am greşit. Te rog să mă ierţi. 
Cât despre ce am vorbit noi atunci, să mă aştepţi, eu să ştii, 
mă văd nevoit să-ţi spun că nu ştiu care va fi destinul meu. 
O undă rece îl înfioră. Nu se gândise deloc la Didina, căreia 
îi promisese că se va căsători cu ea, ci vocea aceea care 
sălăşluia în el fusese cea care vorbise. Or vocea aceasta 
spusese că el va avea un destin deosebit şi cum va vrea 
acest destin aşa va fi viaţa lui. Atâta aş vrea să-ţi spun, 
continuă el, bâlbâindu-se şi simțind în tâmpla dreaptă o 
durere ascuţită, tu ai fost om cu mine, loano! Atunci când 
m-ai chemat în seara aceea şi când ne-am iubit noi în 
lucernă, eu n-o să pot uita niciodată noaptea aceea, nici 
când o da cu pământ peste mine, iar tu atunci ai fost un om 
foarte frumos. 

Un moment parcă toată casa se scufundă într-o linişte 
sfântă. Adică vreau să-ţi spun, loano, că tu ai fost atunci om 
cu mine. lar eu, acolo unde am plecat, am fost atât de prins 
şi s-au întâmplat cu mine lucruri atât de grave că n-am mai 
avut timp să-ţi scriu. Deşi de câteva ori m-am simţit vinovat 
faţă de tine. 

Tăcerea aceea curată, pe care numai casa ţărănească, 
plină de sfinţenie, o putea emana îi învăluia pe amândoi. 

— Bine, Ştefane, şopti Ioana într-un târziu, eu aşa te-am 
cunoscut. 

Şi văd că ai rămas tot acelaşi băiat cinstit, care nu ştie ce e 
aia înşelătoria şi jmecheria. Fata se opri ca şi cum ar fi 
intrat cineva în curte. Un câine bătrân hămăi peste câteva 
case făcând să răsune parcă tot satul. Da, îşi spuse Ştefan 
Paul în gând, de când a început războiul satul acesta parcă 
ar fi devenit o peşteră. Când văruia maică-sa, odăile rămase 
fără covoare şi fără lucruri pe pereţi, aveau deodată un 
ecou straniu. Ecoul acela mirosea a pustiu, şi când era mic, 
lucrul acesta îl înfricoşase într-un mod ciudat. Metafizic, 
şopti gândul acela dinlăuntru lui. 


Ce-ai spus, loano? se pomeni el tresărind. ] se păruse că 
nu înţelesese ceva. Da, satul lor Siliştea Gumeşti devenise 
parcă un cosmos interior, ca o cavernă, plină de pustiu şi de 
un fior metafizic. 

— Asta spuneam şi eu, Ştefane, o auzi el acum limpede. S- 
au întâmplat multe lucruri de când ai plecat tu. Tu sigur nu 
mai eşti acel băiat curat şi gânditor, (i-auzi?), care mergea 
pe drum fiind absorbit numai de gândurile lui. Da nici eu, 
Ştefane, cred că nu mai sunt aceiaşi. 

Aici Ioana tăcu din nou, aşa cum stătea cu mâinile cu 
mâinile în sân părea o statuie. Chipul i se lăţise într-un 
zâmbet pierdut, plin de milă, care-o învăluia parcă într-o 
căldură roşie. Obrajii i se rumeniră făcând-o să semene cu o 
femeie tânără şi îndrăgostită. 

Ştefane, uite ce s-a întâmplat cu mine, continuă ea. 
Privirea i se aburise şi un moment rămase aşa gânditoare. 
Dacă ţii tu minte că eu ţiam vorbit, când ne-am întâlnit noi, 
de un băiat care venise el să mă ceară. 

Ioana vorbea rar, respirând din când în când mai adânc. 
Eu te iubeam însă pe tine, şi i-am spui băiatului acela. Mă, 
Vasile, pe tine te ia acum în concentrare, eu îţi spun numai 
atâta, că te aştept doi ani. Doi ani nu mă mărit. Da eu am 
aici în sat un băiat la care ţin, şi dacă acela o vrea să mă ia 
el a lui o să fiu, să ştii. Da dacă nu o să vrea el, atunci te 
aştept pe tine. 

Şi cum mi-o fi soarta, aşa o să fac. 

— Aşa ai zis? se pomeni Ştefan Paul făcând ochii mari. 

— Aşa am vorbit cu el, nu-ţi aduci aminte că ţi-am spus? 
Aşa. Şi el a plecat vara în concentrare. lar eu pentru că tu 
erai ăla la care ţineam team chemat pe tine, că auzisem că 
te-ai lăsat de şcoală şi vrei să pleci cu nea Ilie Moromete la 
Bucureşti. De la Ţâţa sau de la Ilinca, de la una din fetele lui 
am aflat. Şi atunci am trăit noi noaptea aceea împreună. Eu 
am zis, fie ce-o fi, pe el îl iubesc, şi dacă o fi el cel care-mi 
este dat de ursitori, a lui să fiu. 


Însă tu n-ai dat nici un semn de viaţă, Ştefane, un an de 
zile. lar acel băiat de care ţi-am spus eu atunci ţie, s-a 
întors din război. 

Aici Ioana îl privi în ochi să vadă cum reacţionează. Chipul 
celui care se găsea în faţa ei însă o privea buimac, cu o 
placă de plumb pe el. 

— Aşa cum îţi spusăi, Ştefane, Vasile s-a întors din război. 
Da nu sa măi întors întreg. S-a întors rănit, şi nu măi e 
întreg pentru că nu mai poate să mai fie bărbat. Ochii 
Ioanei se măriră plini de o milă bună şi caldă. Liniştea în 
care dormea satul se auzea asemenea liniştii unei peşteri. 
Vasile a venit la mine şi mi-a spus. Nu era nici speriat, nici 
cu sufletul plin de venin. Avea în el o pace, nu ştiu cum să 
spun, Ştefane, că m-am şi speriat. 

loano, zice m-am întors, fa. Aşa cum am vorbit. Însă pe 
front am fost rănit, şi un brand, sau nu ştiu cum morţii i-a 
zis, m-a lovit în boaşe, şi eu nu măi pot să mai fac copii. 
Dacă tu poţi să iei un asemenea om, să trăieşti cu el, atunci 
să-mi spui să vin să te cer maică-tii. lar dacă vrei să avem 
un copil, ori îl înfiem, ori îl faci cu acela care ziceai tu că ţii 
la el, dacă el nu te-o mai vrea de nevastă. Da dacă elte 
vrea, şi tu vrei să te duci după el, atunci să ştii că eu n-am 
nimic cu tine. Aşa a fost să fie soarta mea. Aici loana se 
oprise din nou. Stătea tot aşa, cu mâinile în sân, pusă pe 
povestit, de parcă acesta era lucrul cel mai important pe 
care îl trăia ea atunci. 

Mie mi s-a făcut milă de el, Ştefane, cine să-l ia şi pe el, nu 
ştiu cum să-ţi explic eu ţie, mi s-a rupt sufletul de jale. Bine, 
mă Vasile, îmi pare rău de ce ţi s-a întâmplat ţie. Să mă mai 
gândesc şi îţi dau un răspuns. Şi eu am mai aşteptat un 
timp răspunsul de la tine, Ştefane, sau să te întorci în sat, la 
ai tăi, să stăm şi noi de vorbă, să văd eu în ce parte o apuc. 
Da tu n-ai dat nici un semn de viaţă, şi atunci pentru că mi 
se rupea sufletul de jale, şi de Vasile acesta şi de mine, m- 
am dus eu la el şi i-am spus. Bine, mă Vasile, sunt de acord. 
I-am mai pus condiţia că dacă mă mărit cu el să fie om cu 


mine, să nu mă pomenesc peste un an doi bătută şi dată pe 
uşă afară, că-i dau cu sapa în cap şi-l omor. Şi ela zis că 
bine! Bine, loano, aşa o să fie, că de felul meu sunt om bun. 
Acum şi eu îţi cer ţie să mă respecţi pe mine. Adică dacă te 
iau aşa, şi sunt de acord ca tu să-ţi găseşti un bărbat cu 
care să faci copii, da copiii să fie ai noştri, să nu te apuci 
după aia să umbli din bărbat în bărbat să ne ştie lumea. 

„Bine, Vasile, am zis. Şi aşa am făcut, SŞtefane, acum sunt 
măritată cu Vasile acesta de care-ţi vorbii. 

Cu acte în regulă... 

Ştefan Paul simţi cum îi vuiesc urechile. I se punea parcă 
un fel de ceaţă pe creieri. 

Cu alte cuvinte, loano, tu zici să facem un copil? 

— Da, Ştefane, asta vreau. 

Şi de ce o faci tu cu unu care nu e nimic pe lumea asta? Că 
dacă faci copilul cu un Nimenea tot un Nimenea iese să ştii. 

Tânăra femeie îl privea acum uimită, speriată. 

Ştefane, şopti ea, înseamnă că tu n-ai înţăles nimic din tot 
ce am spus eu până acum. Chipul i se strânsese devenind 
pământiu. 

— Cum să nu înţeleg, loano, am înţeles cum să nu înţeleg. 
În momentul acela a simţit flacăra roşie a furiei cum îi 
cuprinde creierii. 

Întâi a lovit-o peste obraz cu dreapta, şi palma s-a lipit pe 
tot obrazul ei lat şi îmbujorat, apoi cu palma stângă a 
ridicat-o la loc, pentru că se clătinase. Ioana s-a mai clătinat 
o dată, reuşind să nu se prăbuşească. 

Apoi a rămas aşa, cu capul în pământ, şi cu expresia aceea 
de om nenorocit. Parcă ar fi fost cea mai nenorocită femeie 
de pe lumea aceasta. 

A stat aşa un timp, apoi şi-a ridicat privirea către el. O 
privire plină de blândeţe şi de milă. În clipa aceea s-a trezit 
şi el Îl durea sufletul rău de tot, şi inima în bătea speriată. 

Se întâmplase ceva cu el, pentru că în nici un caz el n-ar fi 
fost capabil să facă lucrul acesta. Să dea într-o femeie. Şi 


încă într-o femeie nenorocită, într-o femeie pe care el o 
nenorocise. Ce se întâmplase cu el 

? În clipa aceea se simţea cu adevărat bărbat. Asta era o 
senzaţie ciudată. 

Necunoscută. Se simţi brusc bărbat. Puternic, cald şi 
ocrotitor. Apoi căzu din nou în somn. 

— Adică vreau să-ţi spun loano, că dacă este adevărat că 
aceasta este situaţia noastră, şi dacă tu mă iubeai atunci 
când am venit eu în Gâltan la tine, pentru că de asta am 
venit eu acasă, am venit să te regăsesc pe tine, că-mi era 
dor de tine... Şi dacă tu ştiai că urma şi să faci copii cu 
mine, tu nu trebuia să-mi faci chestia aia! Înţelegi? Tu nu 
trebuia să-mi faci mie chestia aia! Pentru că eu nu sunt 
prostul tău. Asta vreau eu să-ţi intre ţie bine în cap, unui 
bărbat cu care o femeie vrea să facă, să aibă copii cu el, ea 
nu trebuie să-i facă ce mi-ai făcut tu. Ştefan respira greu. 
Înţelegi? întrebă el iar, ridicând vocea. 

Ioana îl privea încă buimacă. Numai că acum chipul i se 
lăţise de expresia aceea de milă şi de dragoste. 

— Înţeleg, Ştefane, murmură ea cu glasul plin de jale. Şi 
chipul ei luminându-se chiar dădu de înţeles că femeia 
realizase ce-i spusese bărbatul cu care voia ea să aducă pe 
lume copii. Atunci eşti de acord? 

El o luă în braţe. În clipa aceea înţelesese că el nu putea să 
nu facă lucrul acesta. Adică era o altă situaţie decât cu 
Anghelina. Acum el nu mai putea să dea înapoi şi să zică nu 
vreau să am copii cu tine, loano. Lucrul acesta îl simţea în 
momentul acela în sufletul lui. Îi sărută fruntea, apoi o 
sărută pe ochi. Simţi pe buze gustul amar-sălciu al 
lacrimilor ei. 

— Lasă, loano, n-o să te las eu aşa, fără copii. Şi mai târziu 
poate o să ajung bogat, să te ajut. Ioana îşi înălţă capul 
senină. 

— Să nu ainici o grijă, Ştefane. N-o să fie mamă mai bună 
ca mine pentru copii noştri. Ioana îl trăsese în pat, se 
aplecase peste el, mângâindu-i fruntea, sărutându-l pe 


buze. Apoi se ridicase şi suflase în lampă. Se căutau şi se 
sărutau pe întuneric. La un moment dat o simţi plângând. 

De ce plângi, loano? o întrebase aspru. 

— Nimic, Ştefane, suspinase ea. Aşa a fost soarta mea. Se 
dezbrăcaseră. 

Îi cuprinsese umerii şi mijlocul. Îi sărută apoi gâtul, 
coborând înspre sâni. 

Asta înseamnă că acel Vasile, cu care se măritase ea va fi 
un paznic, un fel de eunuc alei, unul bun alături de care îşi 
va duce viaţa, însă ea toată viaţa îl va aştepta pe el, pe 
Ştefan Paul, băiatul cu care a copilărit, ca să se topească în 
braţele lui. Ioana îşi înfipsese dinţii în umărul lui. Gemea 
uşor, respirând greu, de plăcere. Îi căută şi el buzele şi i le 
muşcă până când o simţii zbătându-se sub el. Într-un târziu 
îşi simţi trupul înlemnind, ca un țipăt care trece prin 
sângele lui. În acelaşi timp simţi cum trupul femeii, ca un 
golf cald şi gingaş se umple de toată substanţa lui 
bărbătească, născătoare. Când şi-au mai revenit s-au 
mângâiat unul pe altul. 

Ştefane, şopti ea, eu şi data trecută am rămas însărcinată 
cu tine. 

El rămăsese cu respiraţia blocată. Cum aşa? Deci el ar fi 
putut acum să aibă un copil cu Ioana? Şi ce ar fi însemnat 
asta pentru el? Nimic. În momentul acesta nu simţea decât 
o imensă milă pentru el şi pentru fata aceasta care îşi 
legase speranţele de el, iar el nu putuse să facă nimic 
pentru ea. Au mai făcut dragoste încă o dată. După al doilea 
cântat al cocoşilor, când el a vrut să plece, Ioana s-a agăţat 
de el. 

— Nu pleca, Ştefane! Măcar o noapte de dragoste 
întreagă să petrec şi eu cu tine. A plecat dimineaţă, înainte 
ca zorii să-l prindă în casa ei. 

Ştefane, l-a îmbrăţişat ea, oricând ţi-o fi dor de mine să vii 
că eu te aştept, mă. Şi după ce îl facem pe ăsta o să-i facem 
pe următorii. Câţi o da Dumnezeu. Să nu fie singuri, cum 
am fost eu. 


XVI Se vede că Dumnezeu nu ţine cu popoarele agresoare, 
cu cei care închipuindu-şi în zminteala lor că rostul lor pe 
lume nu este altul decât acela de a-i îngenunchea pe alţii, 
de a vărsa sânge, şi de a aduce suferinţă, se trezesc ei înşişi 
la rândul lor loviți, îngenuncheaţi, ucişi. 

lată cum notează ofiţerul din Statul Major al Mareşalului 
Antonescu situaţia trupelor germane care se aflau la porţile 
Moscovei, şi ce se întâmpla în acel moment. „Privind cu 
atenţie aceste date se poate desprinde cu uşurinţă că 
plasarea defilării trupelor române, la ocuparea Odessei, din 
Bucureşti şi din ţară, ca şi declaraţiile Mareşalului că 
armata şi-a atins obiectivele erau făcute tocmai în acel 
noiembrie în care germanii dădeau asaltul pentru ocuparea 
Moscovei, care însemna darea loviturii decisive inamicului. 
Desfăşurarea ofensivei germane din octombrie pusese 
comandamentul sovietic în foarte grea situaţie. Ziare 
sovietice dau alarma arătând că este în pericol însăşi 
existenţa statului sovietic. Instituţii importante se 
pregăteau de evacuare şi populaţia civilă era mobilizată. 
Mulţi părăseau oraşul. Germanii ocupă Kaluga, Kalinin, 
rupând frontul pe o mare întindere, înaintând ameninţător 
spre capitală. 

Din Moscova au fost evacuaţi 2.000.000 de oameni. În 
acest octombrie germanii au ajuns la 80 de kilometri de 
Moscova, iar la 16 octombrie, ziua cuceririi Odessei de 
către trupele române, trupele germane deveniseră foarte 
amenințătoare pentru capitala moscovită. 

Sfârşitul lunii octombrie aduce pe frontul de est, în 
actualitate, factorul climateric: încep ploi cu înghețuri 
uşoare; noroaiele duc la imobilizarea tancurilor, maşinilor, 
camioanelor. Aprovizionarea suferă, ofensiva scade în 
intensitate! Iată cum elementele care au fost neglijate în 
planul ofensivei germane spre est încep să apară şi să-şi 
spună cuvântul, ca pe vremea lui Carol al XII-lea şi 
Napoleon. 


Prima ofensivă eşuase. Germanii au lansat atunci o nouă 
teorie, care a fost expusă Mareşalului Antonescu chiar de 
către feldmareşalul von Kleist: „Aşteptăm să înceapă gerul, 
i-a spus acesta Mareşalului Antonescu, cu toată 
convingerea, care se va dovedi de data aceasta marele 
nostru aliat, deoarece toate bălțile şi mocirlele, care au 
blocat tancurile şi maşinile noastre le vor ajuta să se 
rostogolească vijelios către victoria care nu mai poate 
întârzia.” „În aşteptarea acelei transformări miraculoase a 
naturii, luna octombrie îngăduie încă cele mai optimiste 
speranţe pentru victoria rapidă germană. 

Maregşalul, prins acum în preocupările pentru rezolvarea 
problemelor interne şi externe, îşi avea în orice minut 
privirea aţintită pe hărţile pe care i le ţineam la curent 
zilnic. Acolo se puteau urmări sinuozităţile liniei negre - 
frontul german - cum pătrundea înaintând spre Moscova, 
spre Rostov, spre Stalingrad, în Crimeea. Optimismul încă 
nu-l părăsise, ţinând seama că era un cunoscător în 
amănunt al planurilor şi posibilităţilor germane, datorită 
accesului pe care Hitler i-l acordase - semn de unică şi 
mare încredere - la toate secretele militare ale planului 
„Barbarosa”. 

Jumătatea lunii noiembrie 1941 nu mai îndreptăţea însă 
un optimism atât de pronunţat, deoarece reluarea ofensivei 
germane la venirea îngheţului nu dovedise că acest factor 
devenise în epoca motorului aliatul invadatorului. Dacă 
noroaiele dispăruseră şi motoarele puteau să-şi spună 
cuvântul, temperatura de minus 40 de grade le imobilizase, 
îngheţându-le lubrefianţii. În afară de aceasta efectivele 
siberiene începuseră să-şi facă apariţia şi situaţia 
atacatorilor devine din ce în ce mai critică. 

Trupele suferă de frig, de foame, de lipsa de muniții şi 
carburanţi. 

Soldaţii germani sunt în bluze. Se ştie că Hitler s-a opus ca 
echipamentul gros să întovărăşească trupele spre a le incita 
să sfârşească războiul până la venirea iernii.” 


Ştefan Paul îşi nota toate aceste rapoarte, sinteze, 
materiale, pe care le însera în romanul la care începuse să 
lucreze, meditând asupra lor. Îl uimea acest joc, acest 
raport dintre întâmplare şi destinul unor mari mase umane. 
Dintre întâmplarea care ţâşneşte, când nu te aştepţi din 
irealitate, şi cursul pe care pot să-l ia ulterior lucrurile. Sau 
dintre prostia, ori nebunia unei minţi şi soarta a sute de 
milioane de oameni. Mintea lui se înceţoşa numai la 
imaginarea acestui păienjeniş uimitor de cauze, relaţii, 
fenomene. Aşa cum vor afirma mai târziu mari specialişti în 
Doctrina militară, „dacă Hitler nu ar fi făcut prostia să se 
încurce în Iugoslavia, şi în loc de 22 iunie 1941 ar fi atacat 
Uniunea Sovietică încă din martie sau aprilie al aceluiaşi an, 
ar fi repurtat o victorie imensă şi strălucitoare, şi în acelaşi 
timp facilă. Sau i s-ar fi părut lumii întregi că victoria 
aceasta a fost acolo un mizilic pentru Hitler, exact cum a 
învins Franţa. 

Cum a învins Hitler Franţa? Cât ai zice peşte, în doi timpi 
şi trei mişcări. 

Cred că francezilor, după ce au fost învinşi, nici nu le-a 
venit să creadă. 

Ei bine, spun aceşti specialişti militari, dacă Hitler ar fi 
pornit războiul împotriva Uniunii Sovietice încă din martie 
sau aprilie, şi i-ar fi lăsat dracului în plata Domnului pe 
sârbi (că putea să-i pedepsească şi după aceea, da uite că 
nu i-a venit lui în cap ideea aceasta), el s-ar fi găsit în faţa 
Moscovei nu în noiembrie când tancurile şi maşinile lor se 
scufundau realmente în noroaie, ci în august sau în 
septembrie, când pământul era tare. Asta a fost deci una 
din marile Greşeli ale lui Hitler. 

Am mai vorbit de greşeala de a nu-şi fi aliat Polonia 
împotriva Gulagului sovietic, ca şi de aceea de a nu fi venit 
ca eliberator al ucrainienilor, bieloruşilor şi ruşilor din 
marele şi cumplitul Gulag în care îi scufundase ciuma roşie, 
comunismul leninist şi stalinist. Şi ca şi cum aceste mari 
greşeli făcute de Hitler n-ar fi fost de ajuns, când s-au aflat 


în faţa Moscovei s-a mai întâmplat şi acest miracol. Pentru 
că este evident că aici este vorba de mâna lui Dumnezeu. 
Acel feldmareşal Kleist care-i spusese Mareşalului 
Antonescu precum că nu-i nimic dacă maşinile şi tancurile 
lor s-au înnămolit la 80 şi 30 de kilometri în faţa Moscovei, 
ei aşteaptă să îngheţe pământul, să cadă prima zăpadă, ca 
tancurile lor să şi înceapă să alunece pe şenile (ca şi cum s- 
ar fi dat pe gheaţă, de parcă aici era vorba de o distracţie) 
către Moscova. Acel feldmareşal nu spusese chiar o 
tâmpenie: tancurile nemților dăduseră rezultate bune în 
Germania, care nu se afla desigur la ecuator, să zici că 
maşinile lor cum dau de frig încep să strănute. Şi Germania 
este o ţară nordică, şi în spaţiul germanic sunt geruri de 
crapă pietrele, sunt zăpezi, şi tancurile lor fuseseră numai 
bune pentru iernile germane. 

De aceea s-ar fi putut ca feldmareşalul Kleist să aibă 
dreptate, şi socoteala lui (de fapt a lor, a nemților) să dea 
rezultate. Dacă în acel an de pomină, 1941, iarna în Rusia 
ar fi fost o iarnă obişnuită, o iarnă cu geruri normale, este 
posibil în acest caz ca tancurile germane să fi ajuns pe 
străzile Moscovei. Dar n-a fost să fie aşa. Ca şi cum 
Dumnezeu şi-ar fi adus aminte de pravoslavnica Maica 
Rusie, exact în acel moment, în care nemţii jubilau, Domnul 
a dat nişte geruri atât de năprasnice încât nemților le-a 
îngheţat uleiul şi combustibilul în rezervoarele motoarelor. 

Soldaţii care au ajuns în faţa Moscovei povesteau că în 
momentul în care urinau se şi forma un ţurţur de gheaţă 
până jos pe pământ. Şi încă un fapt pe care medicina nu-l 
cunoştea până atunci, la temperaturi atât de joase 
testiculele îngheţau, deveneau spongioase, după mărturiile 
medicilor militari. În asemenea condiţii, când dinspre 
Siberia au început să se rostogolească soldaţii sovietici, 
bine îmbrăcaţi, cu pufoaice groase, adaptaţi gerurilor 
siberiene, este limpede de ce germanii au dat înapoi. 

Hitler nu învățase nimic din istorie, Ştefan se referea la 
campaniile lui Carol al XII-lea şi la cea a lui Napoleon. Însă 


la altceva se gândea el când simţise că Hitler fusese învins 
chiar din clipa în care declanşase acest război, în faţa 
Moscovei îi ieşise în faţă însuşi Dumnezeu, ca să apere 
chinuitul şi pedepsitul popor rus. 

XVII Că Mareşalul Antonescu n-ar fi vrut să meargă cu 
trupele sale dincolo de Nistru este limpede, odată ce 
ordonase întoarcerea în ţară a grosului armatei. Pentru el 
războiul se terminase la Nistru. Blestemul acestui neam 
este însă mai cumplit decât ne-am închipuit până acum, (să 
rețin această idee, şi-s spus Ştefan în gând, pentru că este o 
idee foarte mare) şi el se vădeşte mai ales în momentele 
grele ale istoriei. Da, dacă suntem un popor pe care 
„Mareele” marilor popoare, când se umflă pipota în 
acestea, şi ele dau peste marginile lor, ca o oală pusă pe foc, 
dacă suntem atât de mici încât aceste „marei” ne iau cu ele, 
înseamnă că asupra noastră apasă un blestem.! Aceste 
„marei”, de fapt marile Puteri ne târăsc pur şi simplu în 
adâncul dezastrului. 

Am făcut noi, românii ceva până acum în istorie ca să nu 
mai fim un popor mic, la cheremul cui vrea şi cui nu vrea, al 
întâmplărilor nefaste? 

Cui i se scoală face pe deşteptul cu noi! N-am făcut nimic. 
Sau cel puţin el, Ştefan Paul, din câtă istorie cunoştea el, nu 
găsise lucrul acesta. 

Informaţia aceasta. lată ce povesteşte acel cronicar al 
războiului, aflat în imediata apropiere a Mareşalului, un 
militar care ştie ce este aceea onoare militară, implicat în 
acel efort titanic pe care îl făcea în momentul acela, armata. 
Tocmai de aceea suntem înclinați să dăm girul acestui 
martor lucid, bun cunoscător al evoluţiei de zi cu zi a 
frontului. 

„Dacă s-ar privi harta cu situaţia forţelor celor doi 
beligeranţi la acea dată, ianuarie 1942, chiar şi un 
necunoscător în regulile războiului şi-ar putea da seama că 
prin acea pătrundere a forţelor sovietice de la Izium 
singurele trupe din dispozitivul aliat asupra cărora câmpul 


de bătaie exercita atracţia inexorabilă a unui magnet erau 
forţele române - cele patru divizii şi cavaleria aflată în 
Transnistria pentru paza teritoriului ce revenea 
administraţiei române. 

Mai este nevoie să spunem că această necesitate 
imperioasă reclama acele forţe? Că această necesitate 
îndemna şi justifica cea de-a treia cerere a lui Hitler de 
forţe româneşti în afara frontierelor? Că dacă aceste trupe 
nu ar fi intervenit în bătălie şi ar fi rămas pe loc, nu ar fi 
trebuit ca, într-un al doilea efort inamic, să primească lupta 
chiar pe poziţiile pe care se aflau, la Bug, periclitând astfel 
rezultatul victorios al verii 1941? 

De la necesitatea militară la intervenţia politică nu mai 
rămăsese decât un pas şi de la starea de pace efemeră în 
care se complăcuse poporul român trei luni, la războiul de 
durată nu mai rămăsese decât un „Da”, pe care Mareşalul |- 
a rostit cu cea mai mare strângere de inimă, împotriva lui, 
împotriva ţării, dar spre cinstea ei, nu şi împotriva armatei, 
care, stoică, şi-a înţeles tragedia şi şi-a urmat soarta, demnă 
şi bravă, ca de-a lungul întregii sale istorii. 

Într-adevăr acea cerere s-a produs. Mareşalul, din aceleaşi 
considerente care au fost expuse mai înainte nu a putut să 
se opună. Ela văzut şi a înţeles clar că, atâta vreme cât 
armata germană înaintează în teritoriul inamic, armata 
română rămâne strâns legată de ea. Mai mult, atâta vreme 
cât armata germană se va afla pe pământ străin, în afara 
teritoriului ţării, armata română va trebui să fie cu ea. Nici 
o altă posibilitate nu se oferea. 

Conjunctura politică generală la acea dată, situaţia în 
ansamblu a frontului, dificultăţile prin care trecea armata 
germană în est erau imperative atât de puternice că o 
sustragere implica sancţiuni, implica consecinţe dintre cele 
mai grave: desfiinţarea armatei, ocuparea teritoriului, 
protectorat. Cu Hitler nu se poate glumi şi Mareşalul nici el 
nu ştia de glumă. Făcea război, cunoştea legile războiului, 
legile internaţionale şi se încadra. 


Cât de simplu ar fi fost să refuze, adică să spună: „Eu mi- 
am atins obiectivul, nu mă mai priveşte. Stau şi privesc cum 
sunt bătuţi, dar nu intervin, deşi îmi stă în putere.” Asta 
deja însemna o pactizare tacită cu inamicul. Pentru o minte 
raţională, un om de răspundere, la curent cu situaţia, 
această atitudine nu era posibilă. Numai cineva fără 
răspundere, cum erau Şefii partidelor istorice, au pretins-o 
de la Mareşal. „Să refuze, spuneau ei, ce căutăm noi în 
Crimeea?” Iresponsabilă pretenţie! Înainte ca cererea 
germană de trupe româneşti la est de Bug să fi fost 
formulată pentru a treia oară, Mareşalul mai înţelesese că 
era obligat să ducă de aici înainte un război care să-l 
apropie indirect de al doilea obiectiv al ţelului, al 
mandatului politic pe care şi-l fixase: reîntregirea 
Ardealului. Dacă până la Nistru şi Cerem, chiar până la 
Bug, armata română de sub conducerea sa dusese un 
război direct asupra adversarului spre a-şi recuceri 
pământurile, de la Bug către est urma să ducă un război 
indirect. 

Cu alte cuvinte, cu cât aportul trupelor române creştea, cu 
atât dreptul la revendicare asupra Ardealului creştea. 

De aici a pornit acel aforism, care a dat atâta apă la moară 
adversarilor săi politici, care, de la adăpost, nu conteneau 
să-l atace: „Merg în est, pentru a recâştiga drepturile 
noastre în vest.” 

Cea de-a treia cerere de forţe române adresată de 
germani conducătorului român, ţin minte că a produs o 
atmosferă de stupoare în întreg Cabinetul militar al 
Mareşalului! Pe mine personal m-a afectat foarte mult. Îmi 
reamintesc cum am împietrit în mână cu adresa Marelui 
Stat Major către Mareşal - prin care acesta îşi arăta 
dezacordul faţă de noua cerere germană de forţe româneşti 
în est - pe care Maregşalul pusese o rezoluţie atât de 
drastică încât ieşea cu totul din uzajul folosit până acum. 
Prin acea rezoluţie scurtă şi de o expresivitate atât de 
plastică, se vedea limpede explozia de indignare şi de 


exasperare în faţa unui act căruia, contrar voinţei sale, 
trebuie să te supui. 

Maregşalul scrisese doar atât: „Vom merge şi la dracu, 
numai să câştigăm războiul!” 

I-am arătat rezoluţia colonelului Davidescu. Ela citit-o şi s- 
a uitat la mine. A văzut consternarea pe faţa mea. Nu era 
mai puţin contrariat. 

Ce vrei să facă domnul Maregşal, încolţit cum este din toate 
părţile? 

Cunoşti foarte bine situaţia frontului. Dacă noi nu trimitem 
trupele din Transnistria să întărească armata germană de 
la Izium, ruşii vor sparge frontul ajungând la Bug. Acolo, noi 
singuri nu le putem face faţă... 

— Bine, dar ţara? Ce vor zice politicienii, care capătă 
acum din nou apă la moară să atace pe domnul Mareşal, 
când vor afla de această rezoluţie? 

Nu o vei transmite în această formă. Poţi să-ţi închipui în 
ce moment de exasperare s-a aflat când a scris aceste 
cuvinte? Noi trebuie să-l acoperim. 

Şi l-am acoperit. Însă ea tota transpirat şi atacurile 
împotriva Mareşalului s-au întețit. 

Primul atac l-a dat Şeful Marelui Stat Major, generalul 
Iacobici. 

Fost comandant al frontului de la Odessa, devenit apoi şef 
al Marelui Stat Major, s-a simţit obligat să se desolidarizeze 
de Mareşal în acest moment şi a trimis o scrisoare în acest 
sens. 

Putem să ne închipuim în ce stare l-a găsit pe Mareşal 
acea scrisoare! 

Culmea a fost că generalul Iacobici a avut proasta 
inspiraţie să folosească ca argumente date istorice. El scria: 
„Este cunoscut în istorie că soldatul român s-a bătut bine în 
frontierele sale şi niciodată în afara lor...” 

Atât i-a trebuit Mareşalului. El i-a răspuns printr-o filipică 
usturătoare, care poate rămâne document pilduitor pentru 
felul în care se apără onoarea trecutului de vitejie 


românesc. În scrisoare spune printre altele: „Se face 
afirmaţia că soldatul român nu se bate bine decât înăuntrul 
frontierelor ţării. Numai un străin de neam poate face o 
asemenea afirmaţie. (Aluzie gravă la proveniența acelui 
general, fost în armata austro-ungară). Dar la Marienburg 
cine s-a bătut? Dar în Polonia cine sa bătut? Dar la 
Nicopole, Adrianopol, Tisa, Budapesta, cine s-a bătut? 

În climatul aceste de hărţuială şi de neînțelegere a dramei 
în care era angajată armata română, cele patru divizii din 
Transnistria pornesc, la finele lunii ianuarie, către Doneţ. Pe 
o iarnă foarte aspră, cu înghețuri siberiene, ele execută 
marşuri istovitoare şi ajung la timp spre a fi introduse pe 
rând în front şi a ajuta astfel la îndiguirea trupelor sovietice 
în spărtura făcută la Izium. 

Luptele în această zonă au durat până în aprilie, când 
punga a fost lichidată complet prin distrugerea forţelor 
sovietice închise în acest spaţiu şi care nu au vrut să se 
predea.” 

Ştefan Paul a stat mult aplecat asupra acestui raport 
(raport în faţa istoriei), al acestui fidel cronicar al 
războiului, aşa cum se vedea el din interiorul Statului Major 
al Mareşalului. Oare nu greşise Mareşalul când îi 
răspunsese acelui general cu nume polonez (sau ce o fi fost) 
că e o insultă la adresa soldatului român, şi desigur implicit, 
la adresa poporului român? Sigur că este o insultă, odată ce 
soldatul român, este adevărat de foarte puţine ori, şi 
niciodată ca să cucerească noi teritorii, ci numai fortuit, 
printr-o întâmplare absurdă, s-a bătut admirabil şi în afara 
graniţelor ţării. De ce să nu se bată la fel de bine ca şi 
înăuntrul ţării, e sperios, este neîndemânatic, ori cum este? 
Şi într-adevăr dacă lui Mircea cel Bătrân i s-ar fi oferit 
conducerea armatelor pe Câmpia Mierlei, Mircea l-ar fi 
învins sigur pe Baiazid, turcii ar fi fost aruncaţi poate 
pentru un secol, sau poate pentru totdeauna, înapoi în 
adâncurile Asiei. Şi la Marienburg oştenii lui Alexandru cel 


Bun se bătuseră cu vitejie, făcând cinstea şi gloria Moldovei 
în acel timp. 

Mihai Viteazul, le spusese domnul profesor de istorie, 
Vasile Barbu, care făcea uneori nişte ore de rămâneai cu 
gura căscată, la liceu la Pălămida, dacă ar fi adoptat 
„varianta balcanică” i-ar fi izgonit pe turci din Europa, i-ar fi 
aruncat de unde au venit din negurile Asiei, ceea ce Europa 
n-a putut să facă niciodată. Mihai, în loc să şi-i alieze pe 
sârbi şi pe bulgari, pe albanezi şi să-i fugărească pe turci, 
adică în locul acestei campanii în sudul Dunării, alesese 
cealaltă variantă, a unirii celor trei ţări române, pentru a 
forma o ţară puternică, având o armată cu care ar fi putut 
apoi să-i izbească pe turci. 

De ce nu alesese Mihai prima variantă şi o alesese pe a 
doua, cea care a şi împlinit Prima Unire din istoria noastră? 
Pentru că a doua variantă îi era mai aproape de suflet, 
subconştientul lui, inima lui, întreaga lui fiinţă voia s-o vadă 
pe aceasta împlinită mai întâi. 

Apoi, în primul război, la sfârşitul lui, armatele române 
victorioase au urmărit trupele ungare (cele care cu numai 
un an în urmă se purtaseră bestial cu populaţia 
românească, pe pământul nostru, considerându-se probabil 
stăpâne pe veci în această ţară) până la Budapesta, 
învingândule pe Tisa, unde flăcăii noştri i-au spulberat pur 
şi simplu pe unguri. 

Adică, raţiona gândul acela dinlăuntru lui, pe care Ştefan îl 
cunoştea de acum bine, nu avea deloc dreptate acel general 
Iacobici, care într-adevăr se dovedea străin de acest neam 
şi de această ţară gândind altfel, spunând că soldatul român 
nu luptă bine în afara hotarelor ţării lui, şi Mareşalul îi 
dovedise cu exemple că nu este aşa, că spusese o tâmpenie, 
şi ne mai şi jignise pe deasupra. Altul, şi mult mai nuanţat 
era adevărul, şi Mareşalul, furios nu avusese timpul necesar 
să se aplece asupra lui. Adică, soldatul român nu e cu nimic 
mai prost decât soldaţii neamurilor care veniseră să ne 
pârjolească vatra, asta e sigur. Noi însă spre deosebire de 


cei care au venit să ne radă de pe faţa pământului, când am 
luptat peste hotarele ţării n-am făcut-o ca să luăm pământul 
altuia, să luăm ce nu era al nostru. Nu 

! Am făcut-o plecând în urmărirea duşmanului. Or acum, în 
est, armata română (deşi erau numai patru divizii, din 20) 
se putea socoti tot în urmărirea duşmanului. 

Nu ne luaseră sovieticii pământul nostru, Basarabia şi 
Bucovina, nu erau ei duşmanul nostru cel mai primejdios de 
două veacuri încoace (ruşii ajunseseră la Bug abia pe la 
1700, adică târziu în istorie), şi în acel moment istoric nu 
voia el distrugerea noastră ca fiinţă raţională? Ba da, aşa 
era! Să ne aducem aminte că partidul comuniştilor nu era 
decât o agentură rusească implantată ca o otravă în trupul 
ţării, în fiinţa naţională, format dintr-o adunătură de 
derbedei, din scursura neamurilor care s-au aciuat şi ele pe 
acest pământ, iar noi le-am dat o bucată de pâine şi i-am 
omenit cum se cuvine, că suntem proşti de buni! lar ei, 
acele lichele şi scursori formând partidul comunist din 
România, la ordinele Moscovei, ale lui Stalin, au cerut, şi au 
militat pentru dezmembrarea ţării, pe motiv că suntem o 
ţară multinațională. Auzi, tu! 

Tu-le mumă-n c...r de jigodii, adică ei erau Imperiu, ei 
erau cei care cotropiseră ţări şi neamuri, şi ne făceau acum 
pe noi ţară multinațională. 

Adică Imperiu. 

Ce vrusese deci să spună Mareşalul cu aceste vorbe, când 
nici nu mai putea să mai dea înapoi, că vom merge şi la 
dracu numai să ne câştigăm provinciile răpite. Pentru că 
dacă nu-l băteai pe inamic, fie şi pe terenul lui, el iar avea 
să vină să le ia. Acesta era adevărul. Hm! se pomeni Ştefan 
vorbind singur, adevărul este şi mai adânc. Îmi propun ca 
asupra acestui lucru să mai meditez. 


XVIII Zilele lui februarie treceau cenuşii şi apăsătoare. 
Ştefan Paul îşi simţea sufletul strâns într-un fel de 
menghine. Grigore Patriciu, Directorul şi proprietarul 


marelui cotidian Ziua, se întorsese de la Sinaia, sau de la 
Predeal, dar se întorsese taciturn, închis în el, cu o mască 
mortuară pe chip. Venea la redacţie, semna editorialul, se 
mai interesa de unele treburi, ziarul însă rămăsese tot pe 
umerii lui Ştefan Paul. Pare ciudat, dar el îşi dădu seama că 
se întâmplase şi cu Patriciu ceva asemănător. Pe nesimţite, 
şi totuşi dintr-o dată. Un fel de maturizare bruscă, şi de 
cădere în el (dar nu ca cea pe care o trăise fiind copil şi 
adolescent), o interiorizare tristă, cenuşie şi dureroasă. îi 
spusese lui Grigore Patriciu că se simte obosit, că adică ar 
vrea ca el, Grigore Patriciu să se ocupe tot el ca mai înainte 
de ziar. „Fii cuminte, veziţi de treabă. Ziarul merge foarte 
bine.” 

În momentul acela gândul din el se trezi şi se pomeni 
exprimându-l întrun fel copilăresc şi glumeţ, însă cu atât 
mai autentic. „lată, îi zisese Ştefan, vă văd trist, o dată v-am 
ajutat în viaţă, poate mai pot şi acum să vă ajut!” Grigore 
Patriciu, se oprise în loc, cu sprâncenele lui stufoase, ca 
nişte paratrăznete sau antene, aţintite la ceva care îl făcuse 
pe el să tresară. Chipul i se lumină încet. Zâmbi! şi-n 
momentul acela, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva miraculos, 
Grigore Patriciu i se păru lui Ştefan un bărbat foarte 
frumos. Asta ce să însemne? se întrebă gândul acela din el. 

Că dincolo de aparenţe Grigore Patriciu are un suflet 
frumos, asta înseamnă. Ce să însemne? 

Înainte de a veni Patriciu de la Sinaia, cu Ştefan se mai 
întâmplase ceva. 

După ce se rugase în biserică, să-l ajute Dumnezeu să nu 
se îndrăgostească de Nora (aflase şi cum o cheamă, şi cine 
era. O chema Eleonora Teodoriu, şi era fiica generalului 
Eftimie 'Teodoriu, coleg de studii cu Mareşalul Antonescu, 
cu care făcuse primul război. 

Între timp Eftimie Teodoriu murise de o boală incurabilă, 
iar Nora, adolescentă fusese crescută de fratele 
generalului, profesorul Emanuel Teodoriu, care o ajutase 
să-şi facă studiile), trăind acest sentiment ca pe o impietate, 


având conştiinţa păcatului, trăind o stare de nelinişte, 
întradevăr, ca prin miracol, se regăsise pe sine. Adică, 
vorbise gândul acela din el, deja avea trei femei care-l 
iubeau. Ciudat era că această dragoste era frumoasă. Toate 
trei erau cinstite şi curate în dragostea lor. Niciuna nu se 
culcase cu el pentru că era o stricată, o curvă, pentru 
plăceri sau pentru bani. Nu! Îl iubiseră cu adevărat (şi îl 
iubeau cu adevărat, cel puţin aşa credea el). Sufletul lor 
avea nevoie de el, să-l iubească pe el, şi să fie iubite de el. Şi 
ele făcuseră ce le spusese inima să facă. 

La rândul lui, el încercase să fie cinstit cu ele. Le spusese 
adevărul. (dar oare le spusese adevărul? Nu! Dar aproape 
adevărul tot le spusese. Le dăduse să înţeleagă că e mai 
bine să nu-l iubească. Iar ele nu dăduseră înapoi. Au ţinut 
neapărat să-şi împlinească dorinţa.) 

Acum, pentru că ele îi dăruiseră, ce dăruieşte o femeie 
unui bărbat, la rândul lui şi el ţinea la ele, le preţuia, îi erau 
dragi. Nu pentru că i se dăruiseră, iar prin asta îl flataseră 
pe el, că vezi Doamne, ce bărbat frumos este el, ci pentru 
că toate trei „veniseră extraordinar de frumos către el”. 
Expresia aceasta se pomenise repetând-o de mai multe ori, 
îi umbla prin minte ca un strop de elixir prin gură. Şi acum 
desigur că la rândul lui şi el trebuia să se poarte la fel cu 
ele. Adică să fie la rândul lui om cu ele. Or în cazul în care 
se îndrăgostea de alta, căreia şi ei îi plăcea de el, nu greşea 
el faţă de toate? Aşa era desigur. 

De aceea simţise nevoia atunci să intre într-o biserică şi să 
se roage. El, care până în acest moment, ca şi unchiul lui, 
Ilie Moromete, nu-l descoperise pe Dumnezeu, nu fusese 
ceea ce se cheamă un copil bisericos. Dar se întâmplase 
ceva cu el. De atâta fericire şi noroc, câtă căzuse pe capul 
lui, că este iubit, sufletul lui dezechilibrat brusc, înfricoşat 
(acesta era un alt paradox al vieţii lui. Nu fusese el înjurat 
de toţi cât trăise în satul lui, şi acum i se oferea iubire? Al 
doilea paradox: în jurul lui era prăpăd, atâţia tineri şi 
bărbaţi cu copii şi neveste acasă, muriseră pe front, iar lui îi 


mergeau toate din plin, şi în plus mai era şi iubit. De ce se 
întâmplau toate acestea? 

Întrebarea deschidea în mintea lui o rază de lumină prin 
care se strecura fiorul religios. Să ştii că s-ar putea să devin 
chiar ceea, citise el într-o carte, că se cheamă un om 
religios. Până una alta el nu avea voie să-şi bată joc de 
Nora, de puritatea şi de sentimentul pe care-l trăia ea faţă 
de el. 

Ştefan Paul se lăsase absorbit de treburile ziarului, care 
nu sunt puţine, orele petrecute în redacţie sau în tipografie 
treceau fără să-şi dea seama când se duseseră (aceste ore 
însumându-se în zile, treceau şi acestea una după alta fără 
să ştie când au trecut), astfel că se pomenea seara târziu, în 
faţa clădirii care adăpostea redacţia şi tipografia Zilei (se 
încetăţenise numele de Palatul Zilei, el auzise de multe ori 
expresia aceasta), în faţa maşinii (Patriciu însuşi fusese cel 
care dăduse acest ordin) care-l aştepta să-l ducă acasă. 
Lasă nea Petrică, mă duc şi singur. Acel Petrică îl aştepta 
însă respectuos să se urce în maşină şi să-l lase în 
Cotroceni. De altfel unul din lucrurile care-l miraseră pe el 
mult timp fusese acest fapt: deşi era tânăr (nu mai era cel 
mai nou venit în redacţie, pentru că între timp Şeful Zilei 
mai angajase doi tineri ziarişti), şi era, acesta era adevărul, 
tânăr, şi încă un venit de curând în redacţie, când ziarul 
rămăsese pe mâna lui, nimeni nu se mirase, nu se 
împotrivise, nu încercase să-l saboteze, ca şi cum acest 
lucru ar fi fost firesc. 

Ei, bine, către jumătatea lunii februarie, se întâmplase 
iarăşi un fapt ciudat cu el: de data aceasta invers. Se 
îndrăgostise din nou de Nora. 

Cum se întâmplase? Mergea pe Cheiul Dâmboviţei (pe 
Chiogârlii, cum zicea Megherel, şi cum era şi el tentat să 
spună), cerul fusese zilele acelea noros, ba fulguise, ba îi 
dăduse cu lapoviţă. El se oprise pe chei, se simţea obosit şi 
abătut, şi cum ridicase privirea văzuse cerul limpede, ca o 
pleoapă vineţiu-albastră deasupra cartierului Uranus. 


Dinspre Dâmboviţa urcând către Uranus, sau către dealul 
Cotrocenilor, către platoul Cotrocenilor, mai bine zis, se 
întindea un cartier vechi, care avea frumuseţea şi pitorescul 
lui aparte. Aici era oraşul vechi, cu vile şi case rămase din 
secolul trecut, înecate în zorele, cu porţi forjate de maeştrii 
vremii, în atelierele lor de fierărie, cu geamlăcuri orientale 
împodobite cu ochiuri de sticlă colorate. 

De câteva ori se plimbase pe străzile acestui oraş 
patriarhal, ridicat şi el la rândul lui pe ruinele, sau mai bine 
zis, pe temeliile vechiului oraş al lui Bucur. Şi cum rămăsese 
el cu sufletul pierdut în faţa acelei pleoape a lui Dumnezeu, 
prin care pătrundea lumina tristă şi blajină a unui februarie 
cuminte, în minte îi venise chipul Norei. Aşa cum o văzuse 
el în diferite ipostaze. Cu chipul ei gingaş şi luminos, de o 
puritate extraordinară, cu genele lăsate, zâmbindu-i, sau 
răsfoind dosare cu degetele ei subţiri, lichide. Îi era dor de 
fata aceasta. 

Acum vedea limpede că dorul de ea nu murise în el, ci 
fusese asemenea unui pârâiaş care curge pe sub pământ 
(intră el singur să curgă pe sub pământ, că aşa simţea el) şi 
deodată, după mult timp, iese la suprafaţă, însă de data 
aceasta este un adevărat râu în toată puterea, care ia cu el 
totul la vale. Smulge copacii din rădăcină, surpă malurile, 
vuieşte, nimic nu i se mai poate opune acum. Îşi simţea 
stomacul ca un gol imens în care se întinde pustiul fierbinte 
al sufletului. Se încordă ţinându-se cu mâinile de bara de 
fier. Respiră adânc, apoi o luă către redacţie. Aşa va face, îşi 
spuse, pentru că la unsprezece trebuia să fie cu maşina la 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri ca să ia materialele de 
presă, nu se va duce, în locul lui va trimite pe altcineva. Îl va 
trimite pe Jean Atanasiu, prieten bun cu Niki, om vechi în 
redacţie. Şi cu asta o va termina definitiv cu domnişoara 
Nora, şi nevăzând-o, o va uita. 

Atâta îi trebui gândului său care stătea la pândă în adâncul 
fiinţei lui, că ţâşni imediat: te minţi, Ştefane, îţi este frică, 
treaba ta, eu îţi spun, vai de capul tău, eşti un om nenorocit 


pe lumea asta! Şi el chiar simţi în momentul acela în toată 
fiinţa lui o deznădejde imensă, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa 
unei mari nenorociri. Ajunse la redacţie încordat ca un arc, 
chinuit. Îi spuse secretarei să facă delegaţie lui Jean 
Atanasiu pentru a merge să ridice materialele de presă de 
la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Secretara îl atenţionă 
că nu se poate, pentru că Şeful a girat pentru 
dumneavoastră, sunteţi omul lui de încredere. Nu vru să 
audă. Pe un ton aspru îi ceru să-i facă delegaţie lui Jean 
Atanasiu. Jean, care corecta un material nu se prea arătă 
încântat. Totuşi nu refuză. La Preşedinţia Consiliului de 
Miniştri i se refuzară însă materialele de presă. 

Ştefan Paul tocmai voia să iasă din Birou când sună 
telefonul. La început nu recunoscu vocea. Cine este? Vocea 
ceruse să vorbească cu domnul Ştefan Paul! Eu sunt, 
Ştefane, acum ţi-am recunoscut vocea. De ce n-ai venit tu? 
Aici apăsase într-un fel cald pe tu. Nu pot să-i dau domnului 
pe care l-ai trimis materiale! De ce? întrebase el aspru. 
„Pur şi simplu, pentru că nu se poate. Sunt legi care trebuie 
respectate. Trebuie să vii neapărat să iei materialele, altfel 
nu puteţi să apăreţi.” Nu pot să vin, răspunsese el moale. 
„Cum nu poţi? ridicase ea tonul, foarte simplu, te urci în 
maşină şi în zece minute eşti aici.” Nu pot, mai repetase el, 
simțind de data aceasta cum i se face rău. „Ştefane, îl 
întrebase Nora, s-a întâmplat ceva?” Da, s-a întâmplat, şi 
încă ceva foarte grav. Aici tăcuse, şi o clipă liniştea se 
întinse între ei ca un pod de gheaţă. „Bun, vorbise Nora pe 
un ton categoric, vino încoace să ridici materialele, şi 
vorbim şi despre asta.” Nu pot să vin, repetase el, 
realmente blocat. „Nu fi copil, se auzise la celălalt capăt al 
firului vocea caldă a fetei, nu va apărea ziarul, domnul 
Mareşal se va supăra foc pentru că tocmai ziarul cel mai 
influent, i-a refuzat materialele. Şeful tău se va supăra pe 
tine, te va da afară, cred că tu nu realizezi ce scandal va fi, 
conchise ea. Hai, vino, te rog, îi şopti pe un ton plin de 
dragoste, nici nu-ţi dai seama ce greşeală imensă poţi să 


faci.” Bine, dar l-am trimis pe altcineva, tot un om de 
încredere? 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Simţea că trebuie să 
meargă până la capăt. „Ştefane, îi răspunse Nora răspicat, 
aici e o chestiune de Siguranţa statului, înţelegi? Cineva a 
garantat pentru tine, şi acesta este Şeful tău, care este 
omul domnului Mareşal, şi altul în locul tău nu poate să 
vină. 

Aşa că te aştept”, îi răspunse şi încheie ea pe un ton cald şi 
misterios, şi închise. Îşi luase capul în palme şi un timp 
rămăsese aşa. Era absolut indecent, o ticăloşie ce făcea el. 
Ce se întâmpla cu el? Neam din neamul meu, lucrul acesta 
nu stă în firea, în psihologia ţăranului român, să fie curvar, 
sau don Juan. 

Şi într-adevăr întreg străfundul fiinţei lui se revolta 
împotriva acestei condiţii umane. Se poate să fiu eu aşa 
frumos, de se îndrăgostesc de mine ca nişte gâşte, ce 
dracului le fac! Merse şi se uită în oglinda, pe care tocmai 
atunci o observă în biroul lui (cine o pusese şi de când se 
afla ea, oglinda aceea acolo? sub cuierul de haine). Rămase 
o clipă împietrit: într-adevăr din oglindă îl privea un chip 
marmorean, cu trăsături alungite armonios, cu ochii senini 
şi totodată umbroşi, mistuiţi de o forţă şi o căldură dulce. 
Dumnezeule! se pomeni exclamând. Acesta sunt eu? 

Părul cârlionţat îi dădea chipului o expresie vioaie, 
sportivă. Într-adevăr, ce schimbări misterioase se 
petrecuseră cu el în ultimul timp? Expresia aceasta era a 
unui poet, a unui intelectual, cu privirea mistuită de un foc 
care ardea înlăuntrul lui Cu numai doi ani în urmă era un 
adolescent cu urechile clăpăuge şi deşirat, la care fetele din 
sat nici nu se uitau. Sau râdeau de el dându-şi coate. Apoi 
brusc, ca şi cum ar fi privit în clipa aceea printr-o fantă, îşi 
aduse aminte destinul Bâtei. Cât de mult ar fi vrut să ştie 
adevărul despre venirea tatălui său pe lume (Bâta era fată, 
şi era servitoare la doamna Guma, care aluat-o cu ea într-o 
călătorie la Paris. Acolo pe cine o fi întâlnit fata, pentru că 


pe vremea aceea fetele născute la ţară nu se lăsau ele cu 
una cu două păcălite. Morala tradiţională în vechiul sat 
românesc era dură, şi de cele mai multe ori o fată care 
„greşea” era un om condamnat pe toată viaţa. Multe îşi 
puneau ştreangul de gât.), ar fi vrut să afle ce a fost bunicul 
lui, un valet, sau un stăpân şi dacă a fost unul din clasa de 
sus? N-o fi fost cumva o „fire de poet” care s-a îndrăgostit 
de frumoasa slujnică venită de la Dunăre, şi o fi vrut chiar s- 
o ia în căsătorie, însă părinţii lui s-au opus? Şi dacă acel 
tânăr „artist”, îndrăgostit de bunica lui, de durere, a dat 
mai târziu în alcoolism ca E. A. 

Poe, sau şi-a pus capăt zilelor? Hmmm! Nu îndrăznise însă 
niciodată so întrebe pe Bâta. 

La lucrurile acestea se gândea în maşina care-l ducea 
către Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Piaţa Victoriei. 
La un moment dat se pomeni zâmbind. Nu spusese Bâta o 
dată că elo să ajungă mare şi frumos de or să moară 
bogătaşele după el, pentru că el e „parizian”? şi aici Bâta 
ridicase mâna în sus ca şi cum ar fi zis că e duce sau baron, 
ori chiar prinţ. Dacă Bâta întâlnise un tânăr frumos de care 
se îndrăgostise atât de profund şi de cumplit încât ea se 
dusese singură ca mielul care-şi pune singur capul pe 
tocător, la acel bărbat frumos, iar acela îşi bătuse joc de ea? 
Brrr! se pomeni cutremurându-se. 

Arătă la intrare Legitimaţia, apoi Acreditarea. Aşteptaţi, îi 
răspunse ofiţerul de la poartă. Nu trebui să aştepte mult. 
Acesta anunţă Biroul de Presă al Mareşalului şi în 
momentul următor o văzu prin geamul uşii pe Nora 
coborând. Îşi lăsă la poartă Legitimaţia, aşa cum a făcut şi 
până acum de fiecare dată. Nora avea o expresie 
preocupată, ochii îi păreau îngânduraţi, umbriţi de o 
tristeţe albăstrie. 

— Ia loc, Ştefane, îl invită ea când ajunseră în Birou. O 
jumătate de oră putem să stăm de vorbă. Ce s-a întâmplat? 
Nu-l privea în ochi, îşi vedea de dosarul ei. În momentul 
acela în mintea lui ţâşni gândul care în ultimul timp fusese 


tot mai prezent în viaţa lui. Gândul se ivi ca o joacă dulce, 
copilărească, sau mai degrabă ca o ţicneală nevinovată. 

Mi s-a întâmplat ceva foarte grav, Nora, îi răspunse el, 
simțind cum i se luminează încet sufletul. M-am îndrăgostit 
de tine. Am mai fost îndrăgostit, dar acum este altfel. 
Cumplit. Iar lucrul acesta nu trebuia să se întâmple pentru 
că i-am promis unei fete că mă voi căsători cu ea. Se oprise 
brusc. Abia acum, când liniştea începu să-i ţiuie în urechi 
realiză comicul şi hilarul acestei situaţii. Se purtase 
realmente ca un tâmpit. 

Nora îl servi cu cafea turnând dintr-un termos. Era un 
termos de campanie, de lucrul acesta îşi dădu bine seama 
abia acum, deşi mai văzuse termosul. 

Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru, Ştefane, şopti ea, 
privind în jos. 

De aceea aş vrea să nu te superi pe mine daca n-o să mai 
vin. 

Lucrul acesta îl stabileşte domnul Patriciu. Cu el trebuie să 
vorbeşti. 

— Bine, murmură el. Îşi simţea sufletul golit ca un prund 
uscat. 

Acum, ciudat, îi părea rău că făcuse gestul acesta. Gest de 
puştan, gest teribilist, de om dezechilibrat în faţa realităţii 
şi a lumii. Se comportase exact ca acel doctor otrăvit de ură 
împotriva clasei ţărăneşti, ca Spurcaciu. 

— Oricum, şopti Nora, sper că nu regreţi ceasurile 
petrecute împreună. Mie mi-a plăcut felul tău de a gândi, 
pentru mine au fost momente frumoase. 

Şi pentru mine au fost... Se lăsă din nou tăcerea. Nora îi 
întinse registrul în care trebuia să semneze. Apoi îi înmână 
şi plicul. 

— Cred că cel mai bun lucru ar fi să rămânem liniştiţi şi 
cuminţi, Ştefan, şopti tânăra funcţionară, dându-i de înţeles 
că ea trebuie să plece. 

Să lăsăm destinul să hotărască. Se ridică şi el. O ruşine 
galbenă, chinuitoare pusese stăpânire pe el. 


— Cred că am făcut o mare prostie, Nora, vorbi Ştefan 
Paul, ajuns lângă uşă. Aşa cum stătea întors cu spatele 
simţi, impresia aceasta o avusese de mai multe ori, acea 
prezenţă, ca o răsuflare caldă şi luminoasă a Mareşalului, 
care venea de la etaj. 

Asta numai timpul o va hotărî, Ştefane. Era uimitor de 
frumoasă. 

Părea absentă. 

Ştii, că de câte ori am fost aici am simţit prezenţa 
Mareşalului în clădire. Nu ştiu cum să-ţi spun, cred că e 
vorba de al şaselea simţ. 

Da, acum e în biroul lui şi lucrează, şopti Nora. Era tristă. 
Navea chef de vorbă. Te aştept mâine, să vii să iei 
materialele, Ştefane. 

Dumnezeu să te ajute! 

Când ieşi în holul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri 
rămase înlemnit. 

Scările mari, impozante ale Preşedinţiei, pe care se vedea 
coborând un covor roşu, parcă tresăltau sub paşii 
personajului care cobora. Ştefan se oprise în loc, emoţionat, 
cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. 

El era, Mareşalul Ion Antonescu. Îl mai văzuse o dată. 
Unde şi când? 

Da, atunci în Piaţa 6 septembrie, când apăruse alături de 
Horia Sima. 

Acum era însă cu totul alt om. Şi mai ales nu era om, era 
un personaj istoric, o statuie. Poate nu era bine ales acest 
cuvânt, dar oricum era altceva decât oamenii, fie ei şi 
oameni politici, sau oameni importanţi, pe care el apucase 
să-i vadă până acum în viaţă. Îşi aducea aminte chipul 
interiorizat, traversat de dungile gândurilor negre, 
contractat, pe care îl avusese atunci Mareşalul. „Arăta 
bătrân şi alb generalul Antonescu, singur, foarte singur, ai fi 
zis chiar prizonier al celor în mijlocul cărora stătea, bărbaţi 
tineri, cu chipuri dure, voinici, cu frizuri bogate şi negre... 


Mâinile Generalului erau aduse în faţă, ca la o slujbă, într- 
un reflex inconştient de supunere, sau umilinţă, sau poate 
dintr-o dorinţă de a fi firesc ca om, de a nu sta drepţi, el, 
General al Armatei române. 

Conducătorul statului, având în spate armate, în mijlocul 
acestor inşi care se supuneau altei discipline, a lor singură, 
a organizaţiei lor, ale cărui frâne nu le ţinea el”. 

Ştefan Paul revăzu înfiorat scena aceasta în minte, 
generalul Antonescu, îmbrăcat cu cămaşa verde, lângă 
Horia Sima. Şi iată-l acum, coborând scările, parcă ar fi fost 
un personaj hilar, coborând din cer, un personaj din altă 
lume. Ce se întâmpla cu el? Ştefan Paul, simţea că se 
prăbuşise brusc într-o mare primejdie, din care se simţea 
total neputincios să iasă. 

Da, era chiar el, Mareşalul Antonescu, despre care el, 
Ştefan Paul scrisese câteva articole (Şeful său îi spusese că 
acele articole erau profunde şi de bun simţ), şi care se 
îndrepta spre el. Iar el se fâstâcise, se zăpăcise, pentru că 
simţi brusc cum îl invadează transpiraţia şi cum nu mai are 
aer. Ajuns în dreptul lor, îi văzu chipul mare şi luminos, 
zâmbind cu bunătate. Dar nu-i zâmbise lui. „Peste o oră, am 
o discuţie cu feldmareşalul, şi aici Mareşalul pronunţă un 
nume de neamţ. Am nevoie de tine, Nora. Mă întorc peste o 
oră.” Mareşalul vrusese să-şi continue drumul. Ofiţerul de 
la poartă luase poziţia de drepţi. „Dânsul este ziaristul 
Ştefan Paul, de la cotidianul Ziua, în care domnul Patriciu 
are o mare încredere”, auzi în spatele său vocea caldă a 
Norei. Mareşalul se întoarse pe jumătate: „da! spusese 
neutru, fără să se mire, nici foarte bucuros, prilej suficient 
pentru Ştefan Paul ca să-i vadă faţa de la o jumătate de 
metru, epiderma roşietică, pigmentată cu puncte roşii. „Îmi 
pare bine, răspunse Mareşalul, întinzându-i mâna, şi buzele 
cărnoase, trandafirii, i se mişcară cu mare uşurinţă. Îmi 
aduc aminte articolele trimise de pe frontul Odessei. Le-am 
remarcat. Felicitări, tinere, îţi urez să ajungi un gazetar la 
fel de mare ca patronul dumitale!” 


Îi ţinuse mâna puţin în mâna lui, acum se întorsese şi se 
afla deja dincolo de uşă, unde îl aştepta o maşină deschisă, 
în care se urcă. Ştefan Paul rămase uluit. Pe retină îi 
rămăsese vie imaginea chipului Mareşalului, carnaţia fină şi 
roşietică a epidermei lui, ca şi acea lumină care-i iriza 
chipul venind din interior. 

— Atunci te aştept mâine, Ştefane, o auzi pe Nora. Fata îl 
privea cu o tristeţe plină de melancolie. Ce ai rămas aşa? 

Sunt foarte emoţionat, Nora, că l-am văzut pe Mareşal. Şi 
am impresia că am făcut o mare prostie. Că te-am pierdut. 

Nora surâse tristă. 

Cum o da Dumnezeu, Ştefane. Urc, am multă treabă. Şi 
întradevăr o urmări cu privirea cum urcă scările, îmbrăcată 
în taiorul care se mula atât de bine pe trupul ei tânăr. După 
ce dispăru avu brusc o strângere de inimă, ca şi cum ar fi 
pierdut lucrul cel mai important din viaţa lui, pentru 
totdeauna. 

XIX Aduna material pentru romanul pe care ar fi vrut să-l 
aibă gata când se va fi terminat războiul. I se întâmpla din 
ce în ce mai des să mediteze asupra unor lucruri care i se 
păreau stranii. Un război este un lucru extraordinar de 
complex, afirmaţie care este desigur o banalitate, numai că 
nu este bine să treci peste această banalitate nici ca militar, 
şi nici ca scriitor. 

Atunci când te afli în timpul când se derulează războiul 
respectiv, este ca şi cum te-ai afla în burta lui (în burta 
chitului care-l înghiţise pe Iona), în burta unei balene, în 
care abia vezi la un metru, nu vezi nici măcar ca prin ceaţă. 

Şi ce vezi dinăuntrul monstrului, care este războiul? nu 
vezi nimic, mintea îţi este înnebunită de groază. Şi totuşi 
dacă eşti un om care nu ai venit pe lumea asta numai să-ţi 
umfli burta cu mâncare şi băutură, sau să te împerechezi 
pentru simpla plăcere fiziologică, ci vrei să pătrunzi în 
înțelesurile mai adânci ale lumii acesteia, ale războiului, nu 
se poate să nu încerci să cunoşti mai mult. Aceasta era 
situaţia lui Ştefan Paul. Voia să pătrundă înţelesul adânc al 


acestei nenorociri, al acestui imens cutremur, al acestui 
delir profund şi bolnav care zguduia lumea şi istoria din 
temelii, în acel moment istoric. Îl ajuta faptul că o 
cunoscuse pe Nora, o fată cu bun simţ, informată, cu o 
minte profundă (cât poate să fie mintea unei femei de 
profundă), care trăia în imediata apropiere a Mareşalului, 
că acesta o îndrăgise, şi o folosea în serviciul său. 

După ce Ştefan îi mărturisise Norei Teodoriu, în stilul lui 
teribilist şi sincer că o iubeşte, (uneori, mai ales noi, cei 
care venim din satul românesc, păstrăm în subconştientul 
nostru nişte reziduuri mitice ale sincerităţii), şi după ce în 
modul cel mai greu de imaginat dăduse mâna cu Mareşalul 
(nu îşi câştigase el dreptul de a lucra la Ziua cu acel articol, 
primul său articol de gazetar bucureştean, „Dacă ar şti 
Generalul?”, nu fusese acesta articolul care-l convinsese pe 
Grigore Patriciu că are în faţa lui un viitor mare ziarist? Ba 
da, acesta fusese articolul, însă titlul lui spune un lucru şi 
mai adânc. Şi anume că acolo, în subconştientul lui, 
personalitatea celui care-şi asumase sarcina de a salva ţara 
îl fascinase cu mult înainte de a-şi da seama de lucrul 
acesta), se trezise noaptea târziu acasă că nu poate să 
adoarmă. 

Mintea îi era un spaţiu continuu iluminat. Să fie adevărat 
lucrul acesta? Nu visează? Ce se întâmplă cu el? Ce are de 
gând destinul său cu el? El este băiatul din liceu, nu amărât, 
dar oricum, modest şi sărac, care când venea acasă în 
vacanțe îl punea Parizianu la secere, iar el secera, că de 
felul lui era cam moale, nu zicea nimic. Şi când îl înjurau al 
lui în sat, decât să se deranjeze din gândurile lui mai bine 
nici nu le răspundea, îşi vedea de drum. 

Şi iată că băiatul acela chinuit din Siliştea Gumeşti 
ajunsese acum ziarist la cel mai mare cotidian din 
Bucureşti, şi dăduse mâna cu Mareşalul. Cum să nu-ţi pierzi 
minţile (nu neapărat de bucurie) de euforia aceasta şi de 
ceața luminoasă care îţi cuprinde creierii? Ei bine, după 
ziua aceea de pomină, a doua zi când merse să ridice 


materialele de presă o găsi pe Nora schimbată. Nu mai era 
tristă ca în ziua trecută. Nu. 

Se purtă într-un mod atât de apropiat că parcă ar fi fost 
fraţi, sau ar fi fost prieteni de mult. Îi mărturisi că şi ea 
scria. Remarcase din ce-i povestise el, despre satul lui, 
despre adolescenţa lui, despre Moromete şi Nicolae, despre 
condiţia tragică a copilului de ţărani atunci când este o fire 
sensibilă şi dotată, despre frumuseţea sentimentelor de 
dragoste între un băiat şi o fată în lumea satului (Ştefan 
ridicase din umeri. Îi povestise el aşa ceva? Când? Unde? 
Fata asta e nebună.) că el este un povestitor foarte dotat. 
Ea a scris din liceu poezie, iar de curând a început să scrie 
şi proză. 

Dacă n-ar avea nimic împotrivă ar vrea să-i citească. 
Precum şi ea la rândul ei este dornică să citească ce-a scris 
el. Îl urmăreşte de mult, şi tot ce-a publicat până acum în 
Ziua i-a plăcut. Unele editoriale sunt ale lui, să spună 
sincer? Ea i-a recunoscut stilul. Aşa că ea zice că cel mai 
bun lucru ar fi ca el să lase timidităţile şi farafastâcurile la o 
parte, şi mai bine ar fi prieteni. Ea termina la cinci, ar putea 
se vină s-o ia şi să meargă să se plimbe? NU. Sau da. Dar 
numai o oră. Trebuie să fie la redacţie când se face ziarul. 
„Să nu crezi tu că trebuie să le faci pe toate, mai lasai şi pe 
alţii să le facă”, surâsese Nora. Bine, răspunsese el. O să 
vină. La cinci şi jumătate ne întâlnim la Arcul de triumf. 
(aha, deci nu voia să vină s-o ia de aici. Ia să încerce să-i 
propună lucrul acesta. Nu, nu, refuzase ea Şi într-adevăr, la 
ora stabilită, când a ajuns îl aştepta. Au luat-o pe o alee prin 
parcul Herăstrău. „Unde ai debutat, Ştefane?”. Îl întrebase 
ea, şi el îi povestise ceea ce-i spusese şi lui Grigore Patriciu. 
Îl întrebase apoi cum merge cu romanul. Care roman? o 
întrebase. „Doamne, ce e cu băiatul acesta, se pornise ea pe 
un râs care-i umpluse obrajii de roşeaţă, Nora. Să fie atât 
de îndrăgostit încât nu ştie nici pe ce lume se află?” 

Exact, îi răspunsese. Are într-adevăr o senzaţie ciudată. Că 
el este în trecere prin această lume, prin care trece „într-un 


fel de somn, de somnambulism metafizic” de bunăseamă. El 
nu se referă la somnul obişnuit, ci la un altul, un somn al 
imposibilității noastre de a înţelegea lumea până în 
străfundurile ei. De pildă războiul acesta. Sigur că dacă-l 
priveşti de sus, cu ochii minţii avem această posibilitate, 
vezi cele două fronturi cum stau faţă în faţă, ai zice că sunt 
malurile unui fluviu care străbate Europa de la Marea 
Nordului până la Marea Neagră. Această viziune a 
frontului, legile şi împrejurările după care pot evolua cele 
două maluri îi interesează pe militar. Pe mine m-ar interesa 
să ştiu ce s-a întâmplat acolo, în adâncul popoarelor, al 
oamenilor, ce i-a făcut pe aceşti oameni, sute de milioane, 
să se încaiere şi să se omoare între ei? 

Cum de s-a întâmplat ca în acelaşi moment istoric, la 
Berlin şi la Kremlin, culmea, aceste cuvinte mai şi rimează, 
să vină în fruntea celor mai mari şi belicoase popoare ale 
Europei, doi nebuni? Pentru că este clar, că cei doi (cei mai 
mulţi) care semnaseră Pactul Ribentrop Molotov (după ce 
mai înainte Hitler şi Stalin se întâlniseră personal şi 
discutaseră, şi hotărâseră să împartă Polonia), Pact prin 
care împărțeau ţările şi popoarele ca şi cum ar fi tăiat feliile 
de brânză, nu erau sănătoşi la minte? 

lar mai în adânc, în stratul şi mai adânc al acestui mare 
fenomen care este lumea, ce se întâmplase, ce cauză 
misterioasă făcuse ca aceşti coloşi să pornească unul spre 
altul, târând după el atâtea popoare, învălmăşindu-le, 
năucindu-le, făcând să curgă sânge? De unde începuse 
această nebunie, care fusese sămânţa ei dintâi? De ce nu 
putuse să fie stăvilită această pornire, aceste pârâiaşe de 
crimă, de violenţă şi sânge care curg la vale, vărsându-se 
unul în altul şi care duseseră la formarea acestui imens 
fluviu de ură şi violenţă, de crimă şi sânge? Europa este un 
lac de sânge. 

Europa este un ospiciu, un sabat, în care călăi şi victime îşi 
schimbă rolurile ca şi cum s-ar învârti roata, venind călăul 
deasupra victimei, apoi victima deasupra călăului, acesta 


devenind la rândul lui victimă... Nora îi pusese mâna pe 
braţ. Se găseau chiar pe malul lacului, „mai uşor, Ştefane, 
mai uşor, şoptise Nora, bătându-l pe mână. Sunt urechi 
care ascultă. Bine, o să încerc să te ajut” îi spusese ea. 

Nori cenuşii se rostogoleau înspre munte. Apa lacului 
brăzdată de valurile monotone şi triste aduna în ea parcă 
amărăciunea acestei zile. Îl rugă să-i mai vorbească despre 
viaţa lui pe care o trăise acolo în satul din care venise. 
Ştefan se simţise brusc obosit, cu sufletul pustiu. Germanii 
aveau dificultăţi, ruşii se revărsau în valuri proaspete 
venind din adâncurile Siberiei. Dacă armata germană va fi 
dată peste cap ce se va întâmpla? „O să vorbim despre asta 
altă dată”, îi răspunse Nora. 

leşiseră din parc şi se pomeniseră în faţa unei Biserici. 
Abia când urcară pe trepte Ştefan îşi aduse aminte că anul 
trecut se plimbase pe această stradă cu Luki. Imaginea 
celeilalte fete, strânse la pieptul lui îl întristă. Nora îl trăgea 
de mână să intre în Biserică. Nu se opuse. 

Era o biserică pictată de curând, cu un spaţiu interior vast. 

Candelabrul imens, din bronz masiv, atârna din înaltul 
turlei. Aflat aproape sub el Ştefan simţi că ameţeşte 
privindu-l pe Dumnezeu pictat în înaltul cupolei, care cădea 
către pământ cu braţele deschise. Nora îl trase în faţa 
Icoanei Maicii Domnului, unde ea îşi împreună mâinile la 
piept şi se rugă un timp cu ochii închişi. Apoi îl privi în ochi 
prietenoasă (da, parcă era o soră. l-ar fi plăcut să aibă o 
soră ca Nora. El care resimţise toată copilăria, şi tot timpul 
care urmase această lipsă a fratelui, sau a sorei, ca pe lipsa 
unei jumătăţi). „Lu nu te rogi, Ştefane?” Nu răspunse nimic. 

Până de curând el nu simţise nevoia de a crede, de a cere 
ocrotirea lui Dumnezeu. Nora îi luă mâna. „Ştefane, noi am 
discutat o mulţime de lucruri secrete. Şi vom mai discuta. 
Pot să am toată încrederea în tine că rămân numai între 
noi? Nora îl privea acum intens în ochi. Ca şi cum ar fi vrut 
să-i transmită „hai să te văd acum de ce eşti în stare”. 


Răspunse că da, cât se poate de sigur că cea care 
răspunsese fusese vocea din el. Cea care-l mai salvase şi în 
alte împrejurări. Ştefane, insistase Nora, e foarte important 
lucrul acesta, nu ştiu dacă-ţi dai seama 

?”. El clătinase din cap: îşi dădea. Fata îi aşeză mâna pe 
crucifixul, care se găsea chiar în faţa lor. „Jură, Ştefane! îl 
rugă ea. Şi el jurase. Absolut senin, ca şi cum gestul acesta 
n-ar fi fost un act foarte grav, ci unul făcut în cel mai senin 
mod. 

leşiseră apoi. Nora părea şi mai liniştită, bucurându-se de 
o fericire secretă, aşa cum îşi ţinea genele plecate în jos, 
mergeau unul lângă altul fără să spună niciunul din ei 
nimic. La un momentdat Nora opri un taxiu: „Mergem, 
Ştefane”, spuse fata. El se uitase la ceas. Îşi aduse aminte 
că îşi propusese să lipsească numai puţin de la ziar. Se uită 
la ceas, o, la, la cât întârziase! Îşi spuse în gând cănue 
nimic. Se urcară în taxi. Nora stătea pe strada Polonă, cel 
puţin aceasta era adresa pe care i-o dăduse şoferului. 
Cobori în faţa unei case cu un cat, îmbrăcată în iederă, cu 
un mic parc în faţă. Parcul, năpădit de tufe (se vedea că 
este neîngrijit) şi de vreascuri se întindea misterios în 
spatele vilei. 

— La revedere, Ştefane, te aştept mâine”, îi spusese Nora 
coborând. 

La redacţie nu se întâmplase nimic, fiecare îşi văzuse de 
treburi. 

Niki, văzând că întârzie, îi făcuse el o parte din treabă, 
împreună cu cei din Secretariatul de redacţie. Şeful dăduse 
editorialul, împreună cu un alt articol, pe care Niki le 
pusese unde trebuie, aşa că nu erau probleme. 

Ştefan Paul, aşa cum stătea în biroul lui Niki îşi dădu capul 
pe spate şi râse, în stilul lui. „De ce râzi”? îl întrebă Niki. Nu 
putuse să-i spună imediat. Râdea de el. 

Trăise până atunci cu gândul că fără el ziarul nu se poate 
face, pentru că un ziar nu se face singur. Cel puţin aşa îşi 
imaginase el. Şi iată, descoperea acum că ziarul se putea 


face şi fără el. Că de fapt un ziar se face singur! Asta era o 
găselniţă teribilistă de-a lui, însă acesta este adevărul, şi 
oricine lucrează la un mare ziar cunoaşte acest adevăr”. De 
ce râzi, Ştefane, „îl mai întrebă Niki încă o dată. De prost ce 
sunt, Niki, răspunsese el, după ce se săturase de râs. Şi 
râsese cu poftă. „Asta e bine mormăise Niki, Luki mă 
întreabă ce mai faci, când te hotărăşti să vii pe la noi?”. 

Asta era culmea şopti gândul care stătea pitit acolo în 
sufletul lui. 

Şi gândul din el nu se gândi întâi la Luki, ci la destinul 
care-şi bătea joc de el. Adică Luki îl dăduse afară din casă, 
ca pe ultimul om, iar ca răsplată el se bucurase de 
dragostea a trei femei extraordinar de frumoase (mult mai 
frumoase, din punct de vedere moral, decât Luki). Acum se 
îndrăgostise de a patra, era iubit de ea, şi hopa şi Luki. 

Acum, când el era îndrăgostit într-un mod atât de frumos 
de Nora, (dar oare era îndrăgostit de ea? De cine era el de 
fapt îndrăgostit, de Didina, de Anghelina, de Ioana? Aceasta 
era întrebarea care-i pătrundea în adâncul creierului, aşa 
cum pătrunde apa prin crăpăturile pământului în verile 
secetoase) şi iată, ca şi cum paradoxul trebuie să acţioneze 
de fiecare dată ca o lege, el îşi făcea simțită prezenţa. „Ei, 
unde te gândeşti? 

Îl strigă Niki, şi când vii pe la noi, te întreabă Luki? 

Ştefan Paul îşi simţi deodată capul greu şi sufletul invadat 
de o tristeţe movă. Nu zise nimic. leşi din biroul lui Niki. 
Mai aşteptă o oră, apoi sună poarta să-l anunţe pe şofer. 
Când era copil ştia cine este, el era Ştefan al lu Parizianu, şi 
viaţa lui era viaţa lui. El era deci copilul lui Parizianu, care 
venea acasă în vacanţă şi ştia că va fi pus la secere. 

Acum, cine este el? Se întinse în pat cu mâinile sub ceafă. 
Ce n-ar fi dat să fie vară, să se găsească răsturnat în fân şi 
să privească cerul spuzit de stele! Nici nu-şi dădu seama 
când adormi. Se trezi pe un câmp verde şi însorit. Era pe 
un plai dulce, de undeva se auzea, ca de pe altă lume, o 
doină de jale de ţi se rupea sufletul. Şi un glas ieşea parcă 


din pământ: „iar cel moldovean şi cu cel vrâncean, mări se 
vorbiră, şi se sfătuiră, pe l! apus de soare ca să mi-l 
omoare”. În momentul acela, ca şi cum ar fi plutit apăru 
chipul galben, de ceară al Mareşalului Antonescu. 

Şi în urma lui trupul. 

Exact cum îl văzuse în ziua aceea când dăduse mâna cu el, 
şi i se păruse ceva straniu, nepământesc şi hilar în 
personalitatea lui. În primul rând avea un cap prea mare, 
aproape diform în raport cu trupul slab cu picioarele 
subţiri. Ca şi cum ar fi fost o fiinţă ce ar descinde de pe altă 
planetă. Impresia aceasta era accentuată şi de pigmentaţia 
roşie a epidermei şi a părului Mareşalului (nu pentru 
aceasta fusese denumit şi Câinele roşu? Pentru aceasta 
desigur, dar mai ales pentru cinstea şi intransigenţa sa de 
om incoruptibil). La un loc acestea dădeau impresia unui 
personaj marcat de un destin straniu şi divin. 

Capul, cu expresia chipului iluminată pe dinăuntru, de o 
menire divină, purtate de picioarele fragile, şi oarecum 
hieratice, toate acestea alcătuindu-l pe Maregşal, se 
apropiau venind sau mai degrabă plutind pe plaiul de un 
verde dulce. Ca şi cum ar fi venit de pretutindeni, din 
lumina galbenă, mitică, se auzi atunci vocea aceea de cor 
antic: „că l' apus de soare, vreau să mi te-omoare, baciul 
ungurean, şi cu cel vrâncean”. Apoi cealaltă voce, tragică şi 
duioasă, plină de jale, că ţi se rupea sufletul. „Şi de-o fi să 
Mor, în câmp de mohor, să spui lu' vrâncean, şi lu” 
ungurean, ca să mă îngroape, în dosul stânii, să-mi aud 
câinii. Asta să le spui. Şioile s-or strânge, pe mine m-or 
plânge, cu lacrimi de sânge” 

În momentul acela lumina păli într-un mod tragic căpătând 
culoarea arămie. Din lumina aceea arămie, întunecoasă ca o 
ceaţă de sânge, văzu el ieşind doi hăndrălăi cu cuţitele în 
mână. Erau nişte cuțite lungi şi întoarse ca nişte iatagane. 
Se repeziră la Mareşal şi-l înjunghiară pe la spate. Apoi în 
timp ce trupul îmbrăcat în haine militare se îndoia pe spate 
străpuns de cuțite, gata să se prăbuşească, cei doi îi 


retezară capul cu lovituri dibace. O, Doamne, exclamă în 
gând, capul şi trupul Mareşalului vor fi separate, exact cum 
s-a întâmplat cu Mihai Viteazul! 

De dincolo de zare izbucni un zgomot vast şi neliniştitor. 
Cei doi târau acum trupul şi capul Mareşalului către acel 
vuiet. 

Ca din pământ văzu răsărind o albă şi mândră Mănăstire. 
Semăna cu Mănăstirea Argeşului, aşa cum o văzuse el în 
cărţile de şcoală. Acum erau mai mulţi, de unde or fi 
apărut? Aceştia aveau, la fel, iatagane şi măciuci în mâini. 
Se apucară, grăbindu-se ca şi cum le-ar fi fost teamă să nu 
fie surprinşi, să ciopârţească trupul şi capul Mareşalului. O, 
Doamne, ochii lui vedeau totul atât de bine, atât de concret, 
că avea senzaţia că nui are în cap, ci chiar acolo la locul 
faptei. Vedea sângele, şi cartilajele, şi tocătura aceea de 
carne făcută din trupul Mareşalului. După ce terminară 
unul din ei alergă şi deschise un fel de uşă în zidul 
Mănăstirii. Ceilalţi deteră un strigăt de bucurie. Apoi ceilalţi 
începură să ia din masa aceea de sânge şi carne cu pumnii, 
ca şi cum ar fi luat apă în pumni, şi mergeau s-o toarne prin 
uşa aceea în zidul Mănăstirii. Din câteva drumuri reuşiră să 
ducă toată acea pastă roşie, de carne, de cartilaje şi de 
sânge. 

Când terminară se şterseră pe un fel de şorţuri de 
măcelari (să fie măcelari, oare?) pe care le avea pe 
dinainte, fără nici o grabă. Chipurile le străluceau de o 
mare bucurie interioară, şi totuşi erau atât de trişti. O 
tristeţe cere-i făcea imateriali, parcă, sau mai degrabă ca şi 
cum nici n-ar fi fost din lumea aceasta. Mai rămaseră un 
timp pe plaiul atât de dulce, antic. Apoi, unul câte unul 
începură să plece, până când nu mai rămase decât o mare 
de linişte. Cât te uitai cu ochii nu vedeai ţipenie de om. 

După un timp pe buza zării se văzu mogâldeaţa unei femei 
adusă de apa galbenă şi mâloasă, care bocea. Viersul ei 
trist, de o jale atât de adâncă încât te îngheţa se înălţă 
maiestos până la cer: „cine-a cunoscut, cine mi-a văzut, 


mândru ciobănel, tras ca prin inel? Feţişoara lui, spuma 
laptelui, mustăcioara lui, spicul grâului, perişorul lui, pana 
corbului, ochişorii lui, mura câmpului”. Viersul şi bocetul 
bătrânei cutremurau munţii şi codrii, cerul şi stelele, şi 
asemenea unui ecou se întorceau înapoi venind din 
depărtările pline de mister. 

El mai rămase mult timp împietrit, ascultând acel vaier 
cutremurător, care rupea inimile stâncilor şi apelor, apoi 
simţi cum se ridică la suprafaţă, cum urcă înspre cer. Când 
se trezi primul lucru care-l simţi Ştefan Paul fu acela că era 
lac de sudoare, că tot corpul îi este acoperit de broboane 
mari de transpiraţie. Unde era? Se uită îngrozit în jur. 

Ştia unde se află. La el în cameră. Se trezise în urma 
acestui vis care-l îngrozise şi care totodată i se părea ca o 
revelaţie adâncă. Mesajul visului era cât se poate de 
limpede, Maregşalul face parte din şirul mare de Domnitori 
trădaţi şi asasinați ai acestui pământ, începând cu Ciobanul 
din mitul Mioriţei, continuând cu Burebista, Decebal, Mihai 
Viteazul. Că Maregşalul este un fel de „model ritual”, un fel 
de Burebista sau Decebal sau Mihai Viteazul, care se 
repetă. 

Îşi auzea respiraţia rece, şuierătoare. Nu îndrăznea să se 
ridice şi să aprindă lumina. Cât să fie ceasul, se pomeni 
vorbind în gând? Două, sau trei. Undeva auzi ca prin vis 
(trebuie că visez) cântecul lugubru al unui cocoş. Ai fi zis că 
trâmbiţa lui vine de pe lumea ailaltă. Ştefan Paul simţii fiorii 
morţii pe şira spinării. 

XX Războiul se opintea şi se învălmăşea ca un balaur la mii 
de kilometri depărtare. Grigore Patriciu venea şi se 
închidea în biroul lui de unde nu ieşea cu orele. Niki îi 
spusese că Şeful lucrează la o carte. 

Oricum articolele lui erau parcă mai colţuroase, mai 
tăioase. Într-una din zile când mersese după materialele de 
presă la Preşedinţia Consiliului de miniştri, se mai găsea 
încă sub apăsarea acelui vis care-l năucise, Nora îi arătă un 
material. În uşă se auziră ciocănituri. Temătoare tânăra 


funcţionară băgase acel document în dosar, abia după 
aceea se ridicase să deschidă celui care bătuse în uşă. În 
acel moment îl văzu intrând chiar pe Stelian Popescu, 
Directorul Universului. Avea un chip plăcut, cu trăsături 
fine, cu ochii de un albastru spălăcit. Nora se purtă cu el 
respectuos, dar şi domnul Stelian Popescu, atât cât îl 
observă Ştefan şi cât putu el să-şi dea seama, era un domn 
cu vocaţia manierelor alese. După ce plecă Directorul 
Universului rămaseră singuri. 

— Auzi, Ştefane, şopti Nora, deschizând din nou Dosarul în 
care se găsea acel document pe care voia să i-l arate. 

— Aud, dacă-mi spui, îi răspunse el. 

— Asta aşa ca să mai destindem atmosfera... Tu ştii de ce l- 
au omorât legionarii pe Iorga? 

— Aa! E o chestie greu de înţeles, o ceartă, cu o scrisoare, 
între el şi Căpitan. Carol al doilea în loc să aplaneze 
conflictul între ei, a pus şi mai mult gaz pe foc, dar şi Iorga 
a contribuit la explozia conflictului dintre el şi Legiune... 
parcă aşa ceva. 

— Nu, Ştefane, surâse cu tristeţe Nora, şi-n momentul 
acela era atât de frumoasă, ai fi zis că i se scurge miere de 
pe buze. Se lăsă o linişte calmă. Legionarii l-au omorât pe 
Iorga, continua tânăra funcţionară, pentru că avea doi 
creieri în loc de unul, şi lor le era necaz că nu au niciunul. 
Ca să-i ia creierii, pentru asta l-au omorât. Ştefan Paul îşi 
dădu capul pe spate gata să râdă, însă în chiar acel moment 
râsul îi îngheţă în gâtlej. O privi pe Nora înspăimântat. 
Adică ce era de râs în asta (pentru că ea asta aştepta de la 
el, să râdă), ce era de râs în faptul că nişte oameni care nu 
aveau nimic în capul acela al lor (şi acesta era adevărul, că 
un om care are ceva în tărtăcuţa lui, fie el acel ceva cât de 
puţin, nu se apucă să omoare, indiferent pe cine), au 
omorât pe unul dintre cele mai mari minţi ale acestui 
neam? Fie el acel om cu păcate, ca orice om. Ce om nu 
greşeşte în viaţa lui! Pentru asta însă nu trebuie să-i iei 
viaţa. 


— E un banc, Ştefane, vorbi încercând să surâdă Nora, l- 
am auzit şi eu astăzi... 

— Şi ai râs? se pomeni el întrebând-o aspru. 

— Da, în cercul în care s-a spus acest banc s-a râs. 

— Păi tocmai aici este nenorocirea. Că nu trebuia să se 
râdă. Numai nişte proşti râd când este vorba de o crimă. lar 
când este omorât una dintre cele mai mari minţi ale ţării, 
numai nişte oameni care n-au minte pot să râdă. Mai ales 
când frontul german se clatină în faţa Stalingradului şi când 
puhoiul sovietic se poate rostogolii spre tine ca un tăvălug. 
Aş vrea eu să văd când or să se rostogolească peste satele şi 
oraşele noastre Diviziile sovietice, dacă atunci o să ne mai 
vină să râdem, că legionarii lau împuşcat pe Iorga de necaz 
că ei n-aveau nici un creier în capul lor. 

Pentru că acesta era adevărul: bancul nu era banc, ci un 
adevăr îngrozitor. Şi aici este o chestiune cu mult mai 
profundă dar şi mai înspăimântătoare, de ce n-are el 
românul curajul să privească în faţă adevărul, mare sau 
Mic, dar un adevăr istoric care-l priceşte pe el...? 

Asta e problema, de fapt adevărata problemă, de ce n-are 
românul curajul (sau nu curajul, dar atunci altceva, şi acest 
altceva îi lipseşte lui, fiinţa lui nu e dotată cu acest organ) 
să privească adevărul în faţă, şi atunci se păcăleşte pe el 
însuşi la infinit, şi ia acel adevăr, ca şi cum el, acel adevăr, ar 
fi un c...t, şi-l înveleşte în foiţă colorată, şi îl prezintă sub 
formă de banc... 

Auzi tâmpenie, sub ce formă şi-a găsit românul să prezinte 
adevărul cel mai îngrozitor, sub formă de banc? Şi după ce 
îl spune sub forma aceasta, dă-i şi râzi ca prostul: ha, ha, 
ha, ha, ce deştepţi suntem noi, românii, că uite ce bancuri 
deştepte şi hazoase ştim să facem. Ştim pe dracului, nu ştim 
nimic, pentru că această formă de a prezenta adevărul, sub 
formă de banc, e o formă de a ne minţi. Şi cine se minte pe 
el în istorie acela nu are adevăr! Acesta este adevărul, rosti 
Ştefan Paul tare, apăsând pe cuvântul adevăr. 


— Ştefane, ce se întâmplă cu tine?! Nora îl privea 
îngrijorată cu ochii învăluiţi într-o ceaţă diafană plină de 
dragoste şi de îngrijorare. Se întâmplă ceva cu tine, 
dragule. Se lăsă un moment de tăcere între ei ca un pod de 
gheaţă pe care numai bine putea să alunece unul către 
celălalt. E un banc, Stefane... Ce s-ar face omul dacă nu ar 
mai râde din când în când şi dacă nu ar lua realitatea asta 
crudă în răspăr? Sigur că acesta este adevărul, şi că acest 
adevăr este îngrijorător... Dar pentru aceasta nu trebuie 
să-mi ţii o poliloghie... 

Ştefan Paul o privi amărât şi jicnit. Nu simţea altceva decât 
o mare amărăciune pe fundul sufletului. O amărăciune care 
îl durea ca şi cum ar fi avut o groapă adâncă, plină de 
gunoaie, acolo în adâncul temeliei fiinţei lui. Brusc îi trecu 
prin minte gândul: oare Moromete ce-ar fi zis dacă ar fi 
auzit bancul acesta? De ce să nu procedeze şi el ca unchiul 
lui 

? Aici Nora avea dreptate. 

Dar la urma urmelor ce înseamnă a proceda ca Moromete: 
e rău sau e bine, pentru că Moromete însuşi purtându-se şi 
vorbind aşa cum vorbea el îşi făcuse mulţi duşmani. Îi 
înjurase el în gând pe mulţi, bunăoară pe Bălosu, ori pe cei 
care veneau cu foncerea, dar şi aceştia îl înjuraseră pe el, şi 
când îl prinseseră la strâmtoare nu-l iertaseră. 

— N-am vrut să te supăr, Ştefane, văd eu că nu-ţi sunt 
gândurile aici, murmură Nora. Aşează-te aici să-ţi arăt 
ceva. Îl poftise să se aşeze pe scaunul de alături în timp ce 
ea se ridică şi merse să închidă uşa, învârtind iala. Ştefan 
Paul făcu întocmai iar când ea se aşeză deschise dosarul în 
care se afla documentul pe care voia ea să i-l arate. 

— Citeşte, şopti ea. 

Era vorba de punga de la Izium, unde sovieticii spărseseră 
frontul. 

Nemţii îi lăsaseră să înainteze în spatele frontului lor, apoi 
îi încercuiseră. La această încercuire participaseră şi trupe 


româneşti. Unul din ofiţerii de încredere ai Mareşalului 
Antonescu vizitase această pungă. 

Patru mari armate sovietice fuseseră încercuite. Somate să 
se predea ele nu se predaseră. Şi atunci nemţii fuseseră 
obligaţi să le lichideze. Şi le lichidaseră. Dar cum? Folosind 
o armă (secretă, de bună seamă) care pe Ştefan, ca 
nemilitar îl îngrozi. Mai mult îi trezi o curiozitate 
extraordinară. lată ce povestea acel ofiţer trimis de Mareşal 
să vadă efectele acelei arme (despre care în presă nu 
răzbătuse nici o informaţie măcar), ca şi modul cum omora 
ea, şi cum distrugea ea viaţa „Am vizitat această pungă, îşi 
începea raportul acel ofiţer, după lichidarea ei un câmp 
imens cât cuprinzi cu ochii în care au fost închise toate 
trupele sovietice care au făcut spărtura. Vizitase mai întâi 
frontul din Crimeea, unde se pregătea asediul pentru 
cucerirea Sevastopolului de către armata a XI germană, 
întărită de corpul de vânători de munte român şi 
Detaşamentul colonel Korne (există un detaşament colonel 
Korne? Se miră Ştefan), de sub comanda generalului von 
Manstein. 

Ceea ce vă voi spune, este ceva pe care până acum nu l-am 
văzut menţionat în nici o memorialistică sau pomenit în 
vreun document militar. N-am auzit de asemenea 
pomenindu-se despre lucrul acesta niciodată. 

Este vorba de folosirea, pentru prima dată, a „proiectilelor 
cu aer lichid”. Aşa au fost ele denumite în explicaţiile ce ni 
s-au dat la faţa locului. Ce am văzut aici a fost ceva de 
coşmar. Un teren descoperit şi întins pe sute de kilometri 
pătraţi, presărat cu soldaţi şi cai morţi fără să aibă nici un 
semn de sângerare sau de urmă de rană. Toate acele 
cadavre, care umpleau câmpul, încremeniseră pe locul în 
care se aflau, în atitudinile în care au fost surprinse în acel 
moment. Soldaţii, culcaţi ca şi cum ar fi dormit, iar caii, 
trântiţi la pământ cu hamurile pe ei, erau prinşi la atelajele 
pieselor de artilerie... Am străbătut cu maşinile acel cimitir 
al oamenilor neîngropaţi având un sentiment de curiozitate 


nesatisfăcută dar şi de stupoare. Ni se dezvăluise una 
dintre armele secrete germane: „aerul lichid în proiectile”, 
care, degajat, consuma imediat oxigenul din atmosferă 
unde a explodat proiectilul, producând o moarte 
instantanee, fără dureri, prin asfixiere. Aşa muriseră toţi”. 

Ce i-a determinat pe nemți să recurgă la această armă 
acum? Ştiind din experienţa anului trecut, făcută cu 
încercuirile de la Minsk şi Byalistok, precum că încercuiţii 
nu se predau şi că trebuie să-i distrugi ca să-i poţi lichida, 
motiv pentru care s-a întârziat în înaintarea ofensivei spre 
Moscova, nemţii nu au mai vrut să aibă aceleaşi dificultăţi şi 
cu punga de la Izium. Astfel s-au hotărât să folosească 
pentru prima dată, această armă. Când am întrebat de ce 
nu s-a recurs la ea mai demult, un ofiţer german, dintre cei 
care ne întovărăşau, mi-au explicat că pentru utilizarea 
acestei arme trebuie condiţii speciale de siguranţă, care nu 
pot fi asigurate într-o ofensivă. Acolo la Izium, aceste arme 
erau în completă siguranţă” 

Dintr-o altă notă conținută tot din acel dosar Ştefan află că 
Mareşalul vizitase şi el, imediat ce aflase, acea zonă în 
prima lui vizită peste Nipru. Deci Mareşalul cunoştea, 
văzuse cu ochii lui acel pământ în care tot ce avea viaţă 
încremenise în poziţia în care fusese surprinsă. Ştia că 
Hitler, posedă această armă, şi că această armă (una din 
armele secrete ale lui Hitler, arme despre care se vorbea 
foarte mult, nu numai în lumea militarilor, dar şi a presei, 
sau chiar a oamenilor de afaceri.) poate face ravagii, poate 
câştiga războiul. După ce a citit documentul acesta Ştefan 
şi-a luat capul în palmă şi a rămas aşa un timp. 

— Astăzi nu eşti în apele tale, Ştefane, a şoptit Nora. Nu 
cumva pentru că mai eşti îndrăgostit? 

Nora afirmase lucrul acesta zâmbind, cel puţin aşa o 
văzuse el în minte, ţinându-şi capul în palme şi gândindu-se 
la ceea ce citise. Nu-i răspunsese Norei, îşi urmări gândul 
mai departe. 


Ceva în el se zdruncinase pe nesimţite în acest moment, în 
timpul cât citise acest document, şi după aceea, şi nu-şi 
dădea seama de ce. Abia într-un târziu înţelese despre ce 
era vorba: până acum, ceva foarte profund în fiinţa lui, un 
gând adânc, o intuiţie îi spusese că nemţii vor pierde acest 
război. La fel rămăsese el cu convingerea aceasta ori de 
câte ori meditase asupra modului cum începuse acest 
război, asupra combatanţilor, a forţelor de care dispuneau 
ei, asupra oamenilor care conduc această nebunie despre 
care se crezuse că se va termina repede. 

Şi iată că acum aflase că nemţii posedă această armă 
stranie, care poate să împietrească într-o fracțiune de 
secundă, şi să le treacă pe lumea cealaltă, toate 
vieţuitoarele al căror metabolism este bazat ca şi al omului 
pe oxigen, de pe un judeţ întreg. De pe suprafaţa unei 
provincii imense. 

Arunci un proiectil din aceasta sau o bombă mai mare, ori 
un lanţ de bombe din acest tip, şi provoci moartea tuturor 
vieţuitoarelor pe o rază de 

50 de kilometri. 

Înseamnă că Hitler, ca să-şi păzească soldaţii lui, nu are 
decât să-şi trimită aviația şi să lase asemenea bombe din 30 
sau din 50 de kilometri până în fundul Siberiei. Nu se 
încurcă el Hitler cu condiţiile, că nu sunt condiţii, că aceste 
bombe nu se pot folosi în ofensivă. 

Acel ofiţer care făcuse afirmaţia aceasta habar n-avea ce 
spunea. Păi în cazul acesta nici nu mai este nevoie de o 
ofensivă a trupelor germane. 

De ce să mai bată trupele pământul îngheţat până în 
Siberia? Hitler n-are decât să-şi trimită avioanele ca să 
arunce asemenea bombe cu „aer lichid”. Era la mintea 
cocoşului. Bineînţeles că Mareşalul cunoştea acest lucru. 
Acum înţelegea el, Ştefan, cel puţin aşa i se păru lui în acel 
moment că înţelege foarte bine, abia acum, de ce Mareşalul 
spusese că „merg şi la dracu, numai să câştigăm acest 
război”. Ca militar ştia că nemţii vor câştiga acest război 


(mai ales că nu se putea să nu ştie el dinainte de aceste 
arme secrete), şi în cazul acesta nu e bine să-i trădezi, 
pentru că după ce termină ei cu toţi se întorc asupra ta şi te 
belesc, chiar dacă tu nu le-ai făcut nimic. Pentru simplu 
motiv că n-ai mers cu ei, pentru că atunci când lor le-a fost 
greu şi aveau nevoie de tine, tu le-ai întors spatele. 

— Hei, Ştefane, unde te gândeşti? Auzi ca prin vis glasul 
Norei. 

Tresări. Da, se gândea. Se gândea la proiectilul acesta 
miraculos şi cumplit totodată, care te trece pe lumea ailaltă 
fără să-ţi mişte un fir de păr din cap. 

— Ai tu un fel al tău, pe care nu l-am mai văzut la nimeni, 
de a cădea pe gânduri. La tine acest proces este atât de 
profund încât uiţi de toţi şi de tot ce se află în jurul tău. 

Da, aşa era. Nu trebuia să se mire Îi povestise doar că 
lucrul acesta se întâmpla cu el din copilărie. 

— Ţi-am povestit, Nora, că acesta este felul meu de a fi, şi 
el nu trebuie să te surprindă. le rog să nu te superi pe 
mine. Apoi înviorându-se. Uite la ce mă gândeam. Dacă 
nemţii posedă acest „proiectil cu aer lichid”, care are o 
putere distructivă atât de mare, ei pot să fabrice bombe de 
dimensiuni mari, pe care n-au decât să le arunce, folosind 
aviația, din 30 în 30 de kilometri, un imens covor de bombe, 
sau mai degrabă o plasă vastă cu ochiurile din 30 sau 40 de 
kilometri, de unde se află acum frontul până în fundul 
Siberiei. Şi războiul este al lor. Pot obţine victoria în două 
săptămâni. Nici nu mai trebuie să mai pună trupele să mai 
lupte. 

Nora rămăsese pe gânduri. Liniştea care domnea în 
imensa clădire a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri se 
aduna parcă în biroul în care se aflau ei. 

— Eşti un băiat foarte inteligent, Ştefane, şopti fata. O să-i 
spun domnului Mareşal ideea aceasta. 

XXI (Ideea acestui proiectil îl obsedase mult timp. Ani de 
zile. Cu cât trecea vremea, şi războiul luase o întorsătură 
inversă, aşa cum ştim cu toţii că sa terminat acest război, 


cel mai distrugător din istorie, lui Ştefan Paul, acest fapt i se 
părea şi mai enigmatic. De altfel după ce i-au căzut în mână 
alte mărturii ale celui care fusese martor al dezastrului 
făcut de „proiectilul cu aer lichid”, s-a mai întrebat încă o 
dată care să fie misterul acelei arme secrete? Pentru că ea, 
acea armă a existat în realitate, ca dovadă că există mai 
multe mărturii ale înspăimântătorului dezastru, făcut pe 
zeci de mii de kilometri pătraţi, de acel „proiectil cu aer 
lichid”, care în modul cel mai simplu, dacă ar fi fost folosită, 
ar fi înclinat balanţa victoriei de partea Germaniei. De altfel 
nu numai Ştefan Paul a fost obsedat ani în şir de misterul 
acestei arme. Autorul acestui roman, l-a căutat la mulţi ani 
de la terminarea celui de-al doilea război mondial, pe acel 
ofiţer din Marele Stat Major al Mareşalului lon Antonescu, 
ce fusese martor al efectelor de necrezut, 
înspăimântătoare, după ce acesta suferise ani grei de 
temniţă, şi după ce istoria se mai domolise. lată mărturia 
acelui ofiţer prezent imediat după ce fusese folosită această 
armă secretă pentru a distruge cele patru mari armate 
sovietice încercuite în punga de la Izium: „Atunci a fost 
pentru prima şi ultima dată când am auzit vorbindu-se 
despre această armă şi i-am văzut efectele! Au trecut mai 
bine de 40 de ani de atunci. Niciodată nu am mai auzit sau 
citit ceva despre folosirea acelei arme. Nici la procesul de la 
Nurnberg nu a fost menţionată! Aşa fiind, de multe ori când 
îmi deapăn amintirile şi ajung la acest episod, stau şi mă 
întreb dacă cu adevărat am asistat la acel coşmar?”. 

Aşadar după 40 de ani de la terminarea celui de-al doilea 
război mondial, război în care Hitler a fost învins, acel 
ofiţer, de altfel un cronicar foarte obiectiv al evenimentelor 
celui de-al doilea război mondial, văzute din perspectiva 
Marelui Stat Major al armatei române, se întreabă dacă 
acea armă secretă a existat. Acea armă secretă a existat cu 
adevărat. Puterea ei de distrugere era colosală. Ea, sau mai 
bine zis efectele acestei arme au fost consemnate de 


supraviețuitori aflaţi în perimetrul în care arma îşi 
îndeplinise misiunea ei oribilă. 

Se vorbeşte, de asemenea, de existenţa a mai multor 
mărturii despre efectele teribile ale acestei diabolice arme 
secrete. Nu întâmplător după al doilea război mondial s-a 
trecut la distrugerea tuturor documentelor şi mărturiilor 
care consemnau existenţa şi folosirea acelei arme secrete. 

Două lucruri sunt sigure, acea armă secretă a existat, a 
doua, Hitler nu a avut cunoştinţă niciodată de utilizarea 
acelei arme. Cineva a avut grijă, ca informaţia aceasta să nu 
ajungă niciodată la urechile Fuhrelului. În cazul în care 
Hitler ar fi ştiut de existenţa ei, trecând peste orice condiţii 
sau context de folosire a acelei arme, mai ales în ultima fază 
a războiului, când era realmente încolţit în buncherul lui, el 
n-ar fi ezitat s-o folosească. 

Informaţia despre existenţa acestei arme n-a ajuns 
niciodată la urechile lui, până în ultima lui clipă de viaţă, 
când şi-a tras un glonţ în gură. De asemenea, după prima 
utilizare a acestei arme, ca şi după aceea, cineva (care este 
o forţă pe cât de misterioasă, pe atât de puternică. Nu ne 
gândim deloc la o forţă divină, ci la una terestră.) a avut 
grijă să se distrugă toate mărturiile ce vorbeau despre 
această armă. 

A avut de asemenea grijă să nu se pomenească absolut 
deloc existenţa ei (fie şi numai de o clipă) în trecut. Cu un 
singur obiect, sau mai bine zis cu un singur fenomen s-a 
mai întâmplat acest lucru în veacul XX, învăluit într-un 
mister şi într-o „uitare” totală, este vorba despre 
„Fenomenul Philadelfia”, când un crucişetor imens (care nu 
este o cutie de chibrituri s-o poţi ascunde şi să nu te vadă 
nimeni), cu oameni şi instalaţii masive şi de mare valoare la 
bord, a intrat în rezonanţă magnetică dispărând pur şi 
simplu, ca şi cum n-ar mai fi existat niciodată. 

Ajunşi la această concluzie, ne dăm seama că „proiectilul 
cu aer lichid”, face parte din marile mistere ale celui de-al 
doilea război mondial, din misterele lui cele mai profunde, 


bine păzite, la care nu trebuie să ajungă nimeni. 
Întâmplător, Ştefan Paul, luase cunoştinţă despre existenţa 
acestei arme secrete chiar în momentul ulterior folosirii ei, 
pentru prima dată în practică. Acest fapt îl făcuse să se 
îndoiască de faptul că Hitler va pierde războiul. Chiar dacă 
mintea lui şi intuiţia îi spuseseră, şi asta încă de la începutul 
războiului, că un nebun, conducând el chiar şi o armată 
extraordinară cum era armata germană, în momentul în 
care atacă şi Polonia, şi Franţa, şi Anglia şi Uniunea 
Sovietică, n-are nici o şansă de victorie. Ceva se clătinase în 
el dureros, năucindu-l, după ce citise acel document 
referitor la prima armă secretă germană folosită în practică 
în cel de-al doilea război mondial. 

Deşi, se gândea că în cazul în care războiul va fi câştigat 
de Germania, România îşi va putea câştiga provinciile 
jefuite, că pământul românesc se va putea întregi din nou, 
în subconştientul său nu putea să nu-l neliniştească în 
modul cel mai dureros gândul că o armă atât de cumplită ca 
cea folosită în încercuirea de la Izium căzută în mâinile unui 
nebun ca Hitler ar putea să ducă în cel mai scurt timp la 
distrugerea întregii specii umane. (în afara poporului 
german desigur.) 

În acel moment, ca şi în anii următori, cât Ştefan Paul a 
fost obsedat de existenţa acestei arme secrete, şi s-a gândit 
la aceasta încercând să ajungă la o explicaţie cât de cât 
raţională, el nu ştia că Hitler, lucrul acesta fiind stabilit 
până în cele mai mici amănunte, era înfrânt încă înainte de 
declanşarea războiului. 

XXII Luase materialele de presă şi le adusese la redacţie. 
Nora nu coborâse (era pentru prima dată când în locul ei 
venea un militar, care-i controlă foarte atent actele), 
stenodactilografia o discuţie a Mareşalului (avea să afle mai 
târziu), astfel că după ce-i semnă acelui ofiţer registrul de 
primirea materialelor de presă, când ieşi în stradă avusese 
o ciudată senzaţie. Ca şi cum ar fi venit degeaba. 


De fapt ceea ce simţea el în momentele acelea era un gol 
sălciu, un gol existenţial. Deci o iubea mai mult decât 
credea el, pe Nora, iar prietenia dintre ei, mai mult 
„adâncise” sentimentul de dragoste în loc sal facă să 
dispară. Sufletul îi era îmbibat de tristeţe ca de o apă 
amară. În fond acceptând această relaţie de prietenie cu 
Nora nu se simţea vinovat absolut deloc faţă de cele trei 
femei pe care le iubea (sau mai bine zis ţinea la ele), de 
Didina, de Anghelina şi de Ioana. În ultimele zile, de fapt 
impresia asta era mai profundă, şi descoperea lucrul acesta 
cu bucurie, şi ea era prezentă deci mai demult în sufletul 
lui, se gândise cu un mare respect la Ioana. Dintre toate 
femeile pe care le iubise el, ea fusese cea mai necâjită, cea 
mai părăsită de el, iar acum destinul ei era cel mai greu. 

Va ţine ea la Vasile acela al ei, n-o să vină un moment când 
o să se sature de el, şi-o să se revolte. Acelaşi lucru 
putându-se întâmpla şi cu acel Vasile? Cine ştie? 

Oricum în subconştientul lui aceste întrebări, deşi nu 
scoteau capul, erau vii, trăiau. Dădu materialele de presă 
lui Niki. Acesta era singur în biroul lui, măsura nişte 
cuadraţi, avea un loc liber şi voia să bage o notă. 

Niki îl văzu că nu e în apele lui. 

— Ce-ai bătrâne? mormăi el punându-şi ţigara pe 
marginea scrumierei. 

Nu eşti în apele tale. 

— Mă gândeam şi eu la viaţa asta, îi răspunse, parcă se 
joacă nemiloasă cu noi. Aici avu o idee, care parcă îi 
deschise mintea, cum se luminează câteodată o parte din 
cer. Ridică arătătorul în sus: Ce-ar fi să scriu un articol, 
„Cineva se joacă cinic cu noi”. Sau, nu. Mai bine, „Destinul 
se joacă cu noi”. 

— Eşti aiurea, îl privi Niki necruţător în ochi. Cum să se 
joace? Ne buşeşte, dă cu noi de pământ de n-o să ştim de 
noi. 

Aha, îi căzuse lui Ştefan Paul fisa, se referă la front, la 
faptul că nemţii vor pierde războiul. S-o creadă el. Şi el, 


Ştefan se gândi în momentul acela la ama secretă a lui 
Hitler. 

— Nu Niki, îi răspunse el, nelăsându-i celuilalt nici o 
speranţă. Nemţii vor câştiga sigur războiul. 

Niki holbă ochii privindu-l cu îngrijorare. De fapt expresia 
feţei lui în acel moment era amestecată şi cu o ironie şi milă 
substanţiale. 

— Pe ce te bazezi? îlironiză el. 

Ştefan se scărpină după ceafă. În nici un caz nu putea să-i 
spună. 

— Mâine seară eşti invitatul lui Luki. Mi-a cerut să-ţi spun 
că e un ordin. 

Ştefan Paul holbă şi el ochii, vrând să spună. Ete, te! Cine 
ordonă! 

Întâi mă dă pe uşă afară, apoi îmi ordonă să vin. Şi-a găsit 
prostu. Să-i ordone lui Spurcaciu. Îi spuse lui Niki că 
lipseşte un moment, se întoarce peste o oră. Unde mergea 
Nicăieri. Voia să se plimbe. 

Afară era o zi de martie nehotărâtă, grea totuşi de un 
sentiment omenesc. Ziua asta este cum e sufletul meu. leşi 
în Brezoianu, apoi traversară strada. Era în Cişmigiu. Cu el 
se întâmplaseră multe în ultimul an, gândurile lui simțeau 
nevoia să fie lăsate libere, ele, gândurile, trebuie să 
vorbească, să se apropie de faptele pe care le trăise el. 
Pentru că o dată interiorizate, aceste fapte, trebuiau să fie 
luate în primire de gânduri, trebuiau înconjurate de 
acestea, rumegate de ele, şi abia după aceasta se putea 
spune că acele fapte fac de acum parte din fiinţa lui. 

Trecuse de Izvorul lui Eminescu, o luase pe aleea care 
făcea la dreapta. Era o alee mai puţin frecventată, cunoştea 
acest lucru. Ochiul se zbătu spasmodic, trăgând înspre 
dreapta şi oprindu-se pe chipul sur, al unui om îmbătrânit 
înainte de vreme. De unde cunoştea el chipul acela? 

Numai ochii îi rămăseseră limpezi, inteligenţi, restul 
chipului suferise parcă un proces de surpare. Obrajii 
omului, în care ardea o mare mâhnire, o durere fără seamă, 


care îl şi răpusese, aşa cum se vedea, erau acoperiţi de o 
perie rară de peri albi. În momentul acela simţi un fel de 
lovitură de cuţit ruginit şi murdar în inimă. Omul acesta 
prăbuşit nu era altul decât profesorul Cotigă, de la ei din 
sat, care, atunci când venise el în Bucureşti, era Director la 
Liceul Mihai Viteazul. Era el mare legionar, încercase să-l 
convingă şi pe el, dându-i câteva cărţi de valoare de 
misiunea istorică a Legiunii. Ştefan se apropie de banca pe 
care stătea cel care acum, după numai un an era un om 
sfârşit. 

— Să trăiţi, dom” profesor! Ştefan îi întinse mâna 
aşteptând să fie invitat pe bancă, el dorind acest lucru. 

— A, al lu” Parizianu, tresări profesorul Cotigă. În ochii lui 
se aprinseră luminiţe de bucurie. Chipul îi păru dintr-o dată 
mult mai tânăr. 

— Sunteţi trist, dom” profesor, aproape să nu vă mai 
recunosc. N-aş fi putut să trec pe lângă dumneavoastră fără 
să vă dau buna ziua şi să schimbăm câteva cuvinte. 

— Foarte bine ai făcut, dacă ai fi făcu altfel şi aş fi aflat m- 
aş fi supărat foc. Ei, şi, i-a zii, ce mai faci? Te felicit pentru 
succesul dumitale şi pentru începutul de carieră 
gazetărească, se însufleţi profesorul Cotigă. 

Trebuie spus că omul de acum, adică profesorul Cotigă 
care începuse să vorbească însufleţit, nu mai semăna 
absolut deloc cu acel Cotigă, căzut pe gânduri, cu acel om 
îmbătrânit şi prăbuşit în el, de acum câteva minute. 

— De câteva ori m-a bătut gândul, să vă fac câte o vizită 
scurtă, dom” profesor. Dar n-am avut timp, fir-ar să fie şi cu 
timpul acesta. 

— N-ai fi făcut rău, constată profesorul Cotigă. Pe chip 
zâmbetul i se transformă într-o rană roşie. 

— Dar ce vi s-a întâmplat? arătă Ştefan cu bărbia către 
faţa profesorului. 

— Mi-a murit una din surori, dragul meu, oftă întristat 
brusc profesorul. 


Dumnezeu s-o odihnească. Pe Margareta. O ştii pe 
Margareta? 

Vag o cunoştea pe una din surorile profesorului, dar n-ar fi 
putut să le deosebească, să spună care este una şi care 
cealaltă. Şi totuşi se pomeni spunând da. Mai mult ca să nu- 
l audă pe profesor cum începe acesta să-i explice care era 
Margareta, şi care era cealaltă. 

— O ştiu, dom” profesor. Dumnezeu s-o odihnească! şopti 
el. Şi eu care credeam că profesorul Cotigă a suferit după 
eşecul Mişcării, din ianuarie trecut, (prin minte i se 
perindară scene şi imagini trăite de el pe străzile capitalei 
chiar în acele zile când se părea că legionarii puseseră 
mâna pe oraş.), când Generalul a preluat singur puterea, şi 
de când este linişte în ţară. 

— Dumnezeu s-o odihnească, mai repetă profesorul 
Cotigă. S-a chinuit foarte mult sărăcuţa! Aici profesorul 
trase aer adânc în piept ca atunci când oftezi. Când eram 
mici, mă lua înspre Cotigioaia şi îmi culegea mure cu poala, 
săraca. Ea era cu câţiva ani mai mare decât mine. Avea 
sufletul bun, şi ţin minte ca astăzi că mă apăra de un 
gâscan, mare şi rău. 

O dată, i-a dat mama o rochiţă albă, şi noi ne-am dus la 
mure. Mi-a cules mure cu poala şi a făcut rochiţa neagră. A 
bătut-o mama cu jordia, Dumnezeu s-o odihnească şi pe 
ea... 

— Aşa e viaţa, dom” profesor. Toţi murim, vorbi trist 
ziaristul de la Ziua. 

Despre Mişcare, dom! profesor, ce părere mai aveţi acum, 
după ce s-au întâmplat evenimentele de anul trecut din 
ianuarie. Mai sunteţi un susţinător fervent al lor? 

— Cum să nu, Ştefane! Legiunea şi Arhanghelul Mihail 
sunt veşnice. 

Antonescu a făcut o mare tâmpenie. Această Rebeliune a 
fost o înscenare, o manipulare, în care a fost atrasă 
Legiunea, ca să fie compromisă. lar Antonescu să rămână 
singur la Putere. Ai să vezi tu, o să ne întâlnim şi o să mai 


vorbim. Antonescu o să fie arestat şi judecat, trădat când i-o 
fi lumea mai dragă. Şi tocmai atunci, când va avea cea mai 
mare nevoie de ajutor, tocmai atunci Legiunea n-o să se 
găsească lângă el să-l salveze. Treaba lui, Legiunea l-a 
avertizat... (l-a avertizat, pe mă-sa, de Legiune, de nebuni 
cu minţile în izmene, când l-a avertizat, că anul trecut v-aţi 
apucat să trageţi ca nebunii din pistoale, ca şi cum 
pistoalele astea ar fi fost jucării pentru copii tâmpiţi? Aţi 
vrut să-l înlăturați de la Putere, să puneţi voi singuri mâna 
pe ea şi atunci ar fi fost vai de capul ţării ăsteia) 

— Ce să-l avertizeze, dom” profesor, au vrut să-l înlăture 
de la Putere, să pună ei mâna pe ea. Şi atunci aţi fi văzut 
dumneavoastră ce crime s-ar fi făcut în ţara asta... 

— Nu, dragul meu...oftă amar profesorul, îmbătrânit iar 
deodată. 

Dumneata nu ştii ce vorbeşti! Abia atunci pădurea ar fi 
fost curățată de uscături. De cioturi, de putreziciuni. Abia 
atunci am fi avut un neam curat. Curat ca soarele de pe cer, 
nu? se pomeni Ştefan gata să se ia la harţă cu profesorul. 

— Da, dragul meu, de ce nu? Oricum ce a făcut Generalul 
a fost o tâmpenie cât el de mare, şi o va plăti acum! Na! 
Vrei să zici, daţi-mi argumente dom” profesor? Iar eu îţi 
răspund. Argumente, vrei argumente, mai ai puţină 
răbdare. Nu peste mult timp o să-l vezi pe gângăvitul de 
rege cum îl arestează pe Mareşal şi-l predă ruşilor, iar 
peste câţiva ani o să-l vezi pe Mihai Viteazul, dat cu roatele 
în sus de comunişti, care or să pună mâna pe ţară, şi or să 
belească tot ce are ţara asta mai bun, mă refer la valorile 
umane. Şi bineînţeles că ruşii or să jefuiască ţara până când 
or s-o facă lucie. Nici turcii n-au supt în cinci veacuri din 
această ţară cât or să jefuiască şi or s-o belească ruşii. 

Ascultă-mă pe mine. Nu mai e mult până atunci. Când o să 
ajungem acolo, o să-ţi aduci aminte de cuvintele 
profesorului Cotigă: da, domnule, uite că omul acela a spus 
adevărul. Însă o să fie prea târziu, Ştefane, ascultă-mă pe 
mine! Prea târziu! 


Nu că mă iau de ăsta, îşi spuse Ştefan Paul în gând. Acum 
mă iau tare de el. 

— Ascultă-mă bine, dragul meu, continuă profesorul 
Cotigă. Hidra masonică a lucrat bine. A lucrat perfect. Şi în 
viitor va lucra şi mai bine, astfel că acest neam va dispărea 
de pe faţa pământului. 

Data trecută când discutase cu el, la fel vorbise. De altfel 
aceleaşi expresii, (Căpitanul, Mişcarea, Arhanghelul, jidanii, 
hidra, iudeomasonică) le întâlneai la toţi, ai fi zis că le-a 
băgat cineva în cap aceste expresii. 

Dom” profesor, să vă povestesc ceva, îi lua vorba al lu' 

Parizianu. De sărbători am fost acasă, în sfârşit a fost o 
poveste mai lungă, am avut un concediu. Şi când am venit 
încoace, la Bucureşti am venit cu Megherel. A fost un noroc. 
Megherel venea cu maşina de la Turnu Severin, sau cam 
aşa ceva, de unde fusese să ia nişte furnituri. 

Venind cu maşina către Bucureşti Megherel a dat pe la ai 
lui. Ne-am întâlnit întâmplător. „Ce e, bă, al lu' Parizianu cu 
tine, am auzit că eşti pe acasă?” ce să fie, bă, Megherel, uite 
aşa şi aşa, sunt şi eu pe acasă, şi aş vrea să mă întorc la 
Bucureşti, că m-am plictisit. „Păi hai cu mine, zice 
Megherel, ce să te mai cari cu valiza până la gară la Balaci, 
o grămadă de drum, mai dai apoi bani şi pe bilet. Hai cu 
mine că te duc gratis, şi te las şi la poartă ca pe boieri”. 
Bine, mă, Megherel. Şi aşa am făcut. Am venit cu Magherel 
cu maşina, târziu, după terminarea sărbătorilor, şi tot 
vorbind eu cu Megherel, zic, bă, Megherele, ce mai faci, bă, 
cu Legiunea, că uite ai văzut şi tu ce s-a întâmplat, au vrut 
să-l dea jos pe Antonescu, şi cu ăsta nu le-a mers?” Ştefane, 
zice Megherel, eu nu mai sunt cu ei, bă. Merg cu un om, cu 
oricare, să facem ceva, fie şi o trăsnaie, da până la moarte. 
Ori ăştia au omorât, ce să caut eu cu ei? Gata, am terminat, 
am terminat-o definitiv cu ei.” 

— Deci asta mi-a spus Megherel, dom' profesor. lar eu 
stau şi mă gândesc într-o problemă, cum este asta, o 
problemă foarte gravă, care îţi angajează conştiinţa până în 


străfundul ei, de ce Megherel acesta, care nu are mi se 
pare nici şapte clase, vede bine, iar un om cu studii, un om 
învăţat, ca dumneavoastră, nu reuşeşte să vadă limpede? 
Să vadă, cu ochii minţii desigur, şi să-i lase dracului pe 
legionari. Asta e problema, dom” profesor. De ce nu vă 
desprindeţi de ei? De ce nu-i lăsaţi dracului, pentru că după 
ce faci atâtea crime, după ce-l omori pe Madgearu şi pe 
Iorga, pe Duca, istoria te condamnă. Ei au ucis, şi istoria îi 
va condamna. 

De lucrul acesta să nu vă îndoiţi o clipă. Al lu Parizianul se 
simţi dintr-o dată obosit, fără sens în lumea asta. 

— Păi dacă istoria îi condamnă, dom” profesor, pentru 
crimele lor, dumneavoastră de ce nu-i condamnaţi? De ce 
nu vă deziceţi de ei? Asta e problema, conchise tânărul 
ziarist de la Ziua, ca şi cum ar fi pus punctul pei. Un 
moment tăcerea pluti între ei apăsătoare. 

— Hm, dragul meu, mârâi profesorul Cotigă. Eu ţi-am spus 
ţie de data trecută, că nouă nu ne plac astfel de oameni 
suciţi, care ba simplifică lucrurile când nu trebuie, ba le 
complică iarăşi când nu trebuie. Află, dragul meu, că a 
gândi rostul şi menirea mişcării în funcţie de un şofer ca 
Megherel care vine la lins blide, dar care dă dosul la primul 
foc de armă tras, faci mare greşeală. Pentru că, dă-mi voie 
să-ţi dau replica la ce-ai spus dumneata: dacă Megherel, 
aşa şi pe dincolo. Atunci eu vin pe partea ailaltă cu aceste 
nume: Marele matematician Gheorghe Ţiţeica, rectorul 
Universităţii Bucureşti, care n-a dat cotul ca Megherel, 
Marele filosof Nae Ionescu, scriitorul şi filosoful Mircea 
Eliade, marele geograf Gogu Ştefănescu, marele 
matematician şi poet Ion Barbu. Vezi dumneata, dacă îi pui 
pe talgerele unui cântar pe Megherel şi câţi or mai fi ca el, 
şi pe celălalt talger pui numele pe care le-am adus eu ca 
argument, dă-mi voie să-ţi spun că nu mai am nimic de 
adăugat. 

Ştefan Paul rămase cu respiraţia tăiată. Aşa era. 
Profesorul avea dreptate, şi la numele pe care le-a adus în 


discuţie ar mai fi putut aduce alte două duzine de nume 
mari. Într-adevăr în Mişcare intraseră mulţi din tinerii da 
mare valoare ai generaţiilor care se afirmaseră după primul 
război mondial. Ce-ar fi să-i întindă el profesorului Cotigă o 
nadă, să vadă unde poate ajunge cu gândirea acest om. 

— Da, dom” profesor, conchise el, argumentul este 
zdrobitor, aşa este. Însă un lucru nu înţeleg: ce-a căutat el 
profesorul Gheorghe Ţiţeica, şi Nae Ionescu, şi Ion Barbu, 
şi Mircea Eliade, care sunt mari scriitori, într-o Mişcare 
alături de alde Victor Bălosu de la noi din sat, care cum a 
pus şi el mâna pe o bucăţică de putere, niciuna nici două să- 
| omoare pe consăteanul lui Dumitru lu' Nae, un om cât 
dulapul? Eu asta nu înţeleg? 

Şi aş merge şi mai adânc. Eu i-am citit cărţile lui Mircea 
Eliade, am citit şi poeziile lui lon Barbu, care ca poet este 
un mare artist, ca matematician nu ştiu, că nu mă pricep, în 
sfârşit... 

Dar ce caută Mircea Eliade, sau Ion Barbu în aceeaşi 
mişcare, împărtăşind acelaşi crez, cu nişte asasini? Cu 
asasinii lui lorga de pildă. 

— Păi nu ţi-am povestit data trecută că Iorga îşi are partea 
lui de vină la asasinarea Căpitanului? 

— Ce parte de vină, că l-a dat în judecată, nu? Că nui-a 
acceptat scuzele Căpitanului, care de fapt nici nu-l jicnise. 
Hai să zicem că i-a zis nu ştiu ce? Bine dom” profesor, dar 
de aici până la a pune mâna pe pistol să iei viaţa omului e o 
cale lungă. Iar chestia asta cu Megherel, că el nu poate să 
meargă mai departe pe acelaşi drum, către acelaşi ţel, cu 
unii care împuşcă şi iau vieţile oamenilor, mi se pare o 
chestie de bun simţ. Ştefan Paul se opri obosit. 

— Iar le amesteci, dragul meu, vorbi potolit profesorul 
Cotigă. Mai înainte mi-ai părut că vii de acasă... 

— Când dom” profesor? se sumeţi al lu' Parizianu. 

— Mai înainte când ai spus că nu înţelegi. Înţelegi, 
dumneata? Când ai afirmat chestia asta, înseamnă că mai 
putem discuta. Pentru că să-ţi spui ceva: nici eu nu înţeleg. 


Şi din păcate nu înţeleg multe lucruri, pe care aş da orice 
să le înţeleg. 

— Aha! făcu Ştefan Paul. În cazul acesta înseamnă... 

— În cazul acesta înseamnă că vin şi eu de acasă... Şi dacă 
venim amândoi de acasă, şi căutăm adevărul, cu lumânarea, 
fie şi pe bâjbâite, dar în mod cinstit, fiind cinstiţi cu noi, 
înseamnă că nu putem să nu-l găsim. Sau măcar o fărâmă 
de adevăr, atât cât să ne dea o idee despre Adevărul la care 
ar trebui să ajungem. 

— Aha! se pomeni iar Ştefan Paul, exclamând. Profesorul 
avea o minte extraordinară, era o plăcere să discuţi cu el. 
Pe acest drum s-ar putea ajunge chiar la adevăr. 

— Şi atunci hai s-o luăm încet, din întrebare în întrebare şi 
să vedem unde ajungem. 

— Da, dom” profesor. 

— Bun. Este adevărat că după 1930, de când a venit acest 
Rege stricat şi mason, Carol al II-lea, pe tronul României, 
viaţa politică şi socială la noi, a suferit o degradare, o 
alterare, o putreziciune cum nu s-a mai văzut? 

Corupţia şi imoralitatea au ros ca un cancer organismul 
social. 

— Da, dom” profesor. Corupţia, mâncătoria între partide, 
politicianismul aproape obscen şi-au făcut de cap. Este 
adevărat că în deceniul acesta nam avut oameni politici 
mari, ci mai mult oameni bolnavi, setoşi de putere, mânaţi 
de interese mărunte, de orgolii, victime ale politicianismului 
veros? 

— Bun, dragul meu, gândeşti bine. În cazul acesta, când s- 
a ajuns ca partidele să se fărâmiţeze şi să-şi piardă orice 
prestigiu, era nevoie de un suflu nou, de o mişcare socială şi 
spirituală tânără, curată, care să măture de pe scena 
politică putreziciunea politicianistă şi care să aducă în locul 
ei o Doctrină nouă, a vremurilor noi, curată, românească, în 
care românul să creadă? 

Aici Ştefan Paul tăcu. Ce era să spună? 


— Depinde cine aducea această Doctrină, vorbi el. Pentru 
că la rebeliunea din ianuarie anul trecut, eu n-am văzut 
decât cântece, slujbe, şi pistoale pârâind şi omorând. Aşa 
dacă te luai după cântecele lor ziceai că sunt cei mai sfinţi 
de pe lume, dar vedeai că ăştia au început să tragă cu 
pistoalele, şi în cazul acesta şi-au dat arama pe faţă. Adică 
nu era adevărat că erau sfinţi, erau altceva, opusul lor. 

— Şi asta este adevărat, conchise profesorul Cotigă, însă 
dumneata nu ştii să gândeşti metodic, să iei lucrurile, 
argumentele şi să le examinezi unul după altul până când le 
epuizezi. Dumneata sari peste etapele gândirii. Le amesteci 
şi asta nu e bine. 

— Vă ascult, dom” profesor, conchise înţelegător şi blând 
Ştefan. 

— Deci am conchis că în deceniul pentru viaţa politică la 
noi era atât de coruptă, atât de bolnavă şi decăzută, încât 
era nevoie de o forţă politică regeneratoare, de o nouă 
doctrină. 

— Bine, dom” profesor, de acord până aici... 

— Aceasta, corupţia, stricăciunea, îmbolnăvirea spirituală 
era deci primul inamic pe care trebuia să-l atacăm. Să-l 
eradicăm. Al doilea mare inamic iude-masoneria, nu 
jidânimea aia săracă din cartiere. Ci organizaţia ei secretă, 
hidra iudeo-masonică, cea care conduce camarile regală, îl 
conduce pe Carol, partidele vândute, pe bancherii corupți, 
cea care conduce lumea. 

— Dom” profesor, îl întrerupse tânărul ziarist de la Ziua, vă 
rog să mă scuzaţi. Dar v-am auzit şi data trecută. Eu am 
trăit până la 19 ani în satul nostru, am învăţat clasele de 
liceu la Pălămida, eu n-am auzit o dată vorbindu-se despre 
evrei, despre hidra iudeo-masonică. Dumneavoastră, 
Legiunea, parcă vă pune cineva o placă de patefon în gură, 
şi când e vorba de ceva care nu merge în ţara aceasta, 
hodoronc-tronc jidanii şi hidra iudeo-masonică? 

— Bun, Ştefane. Aşa spune, că nu înţelegi. Haide s-o luăm 
metodic. Cine au fost marii noştri duşmani în istorie? De la 


formarea poporului român încoace. Întâi au fost popoarele 
migratoare, în primul mileniu, care ne-au cauzat multe 
suferinţi. În mileniul doi: primii au fost Ungurii, tot popor 
asiat, care învingându-i pe Gelu, Menumerut şi Glad, ne-au 
luat Ardealul, pe care, iată, l-am recucerit, definitiv am zis 
noi, abia la 1918. 

Au venit să cucerească şi [ara Românească. Şi ar fi 
cucerit-o, şi cu ea întreg pământul românesc, dacă Basarab 
nu i-ar fi învins la Posada. După unguri duşmanul care a 
vrut să ne cucerească au fost turcii. I-am învins de mai 
multe ori datorită unor Domni viteji, buni strategi. N-au 
reuşit să ne desființeze pentru că i-am învins de mai multe 
ori. După turci următorul duşman sosit la graniţele noastre 
au fost ruşii. Ne-au luat la 

1812 Basarabia şi Bucovina. Următorul duşman, care ne-a 
atacat în primul război mondial au fost nemţii. Datorită 
ajutorului Domnului am scăpat cu bine din iadul primului 
război. În acest veac duşmanii noştri, pe care îi vedem şi îi 
cunoaştem, sunt duşmani fizici, cu ei te lupţi, ştii din ce 
parte vin, ce urmăresc, sunt aceste două mari popoare: 
nemţii şi ruşii. 

Ruşii, aşa cum a spus-o şi Bălcescu fiind mai periculoşi. 
Ascultă-mă bine, Ştefane, se ridică cu o octavă vocea 
profesorului Cotigă, dacă la Stănileşti, în 1711, ruşii, cu 
care s-a aliat Cantemir, care a făcut o mare prostie, i-ar fi 
învins pe turci, astăzi am fi fost o gubernie rusească. N-a 
vrut Domnul, mulţumim, Doamne! 

— Da, murmură Ştefan Paul. Până aici era corect, îşi spuse 
în gând. 

— Ei, bine, pe lângă aceşti duşmani fizici, pe care-i ştim, 
neamul românesc, şi ca el toate neamurile creştine, 
civilizate din Europa, au un duşman cu atât mai periculos, 
cu cât este nevăzut. El nu vine asupra ta cu sabia ca să ştii 
cum trebuie să te lupţi cu el, nu, el nici măcar nu vine 
asupra ta. Se aciuiază şi el fără să-l cunoşti aici. Şi pe 
nesimţite, pentru că e comerciant, el acest duşman nevăzut, 


a pus mâna pe toate bunurile tale, pe comerţ, pe bănci, pe 
judecătorii, pe finanţe. El este bogat, deţine bănci, deţine 
fabrici, deţine magazine, într-un cuvânt este stăpân în ţara 
ta, deţinând bogăţiile ei, iar tu ai ajuns sărac şi sclav la tine 
acasă. 

— Şi cine e duşmanul ăsta? întrebă trist Ştefan, deşi 
bănuia la cine se referă profesorul Cotigă. 

— Evreii, acesta este duşmanul perfid de care ţi-am vorbit. 
Iar când acest duşman, după ce că se introduce în neamul 
tău ca o căpuşă storcându-te dinăuntrul fiinţei tale 
naţionale, ei bine când acest duşman nevăzut se aliază cu 
ruşii, acest duşman rezultat din unirea celor doi este cu atât 
mai periculos. Astfel că tu ca popor nu mai ai nici o şansă în 
istorie. 

— Bun, dom” profesor, până aici e logic. Demonstraţi-mi 
acum că evreii din România sunt duşmanii neamului 
românesc şi se aliază ei cu ruşii. 

— De acord, făcu profesorul Cotigă, scoțând o foaie, care 
trebuie să fi fost ruptă dintr-un manual, sau dintr-o carte şi 
pe care profesorul o ţinea în portmoneu. Te rog să citeşti, 
spuse el întinzându-i foaia. Ştefan Paul, luă foaia şi iată ce 
citi: „După întregirea neamului românesc de la 1918, 
recensământul populaţiei din toate provinciile ţării arată 
astfel: Recensământul populaţiei de la oraşe şi sate pe 
naţionalităţi atestă următoarea componenţă: Români - 
36,9%, Evrei - 38,3%; Unguri - 

11,7%; Germani - 5,2%; Slavi - 5,4%, alte naţionalităţi - 
2,5%.” 

Citeşte, citeşte, mai departe, îl îndemnă profesorul. 

„Componenţa pe naţionalităţi a oraşelor pe provincii: 
TRANSILVANIA - Români - 21,7%; Evrei - 24,7%; Unguri - 
39,4%; Germani - 12,6%, slavi şi alte naţionalităţi - 1,6%.” 

Aşadar conchise Ştefan Paul în Ardeal ungurii reprezentau 
39%, evreii pe locul doi mai mult cu trei procente decât 
românii, iar românii abia pe locul trei. Citi mai departe: 
„BASARABIA - Români 21%, Evrei - 47,6% (evreii de două 


ori mai numeroşi decât românii, se pomeni el ţipând în 
gând); Germani - 1,5%; slavi - 16,7%, alte naţionalităţi - 
12,4%. 

BUCOVINA - Români 10,8%, Evrei 40,0%” 

Ştefan Paul ridică ochii de pe foaie: Arăta nedumerit şi 
îngrijorat. 

— Domnule profesor, nu se poate, cifrele astea nu pot să 
fie adevărate. 

— Sunt absolut adevărate, dragul meu. Dacă vrei ţi le 
notezi şi mergi mâne la Biblioteca Academiei, îţi dau şi 
sursa, să le confrunţi. 

— Bine, dom” profesor, aşa o să facem, mă interesează 
foarte mult. 

Ştefan Paul îşi aplecă din nou ochii asupra paginii. 

„VECHIUL REGAT - Români 50,0%, Evrei 45,4%, Germani 
- Unguri 

— Slavi - alte naţionalităţi 9,7%.” 

— Mda, în Vechiul Regat numărul românilor este mai mare 
decât al evreilor, însă nu depăşeşte 50% iar al evreilor este 
cu puţin mai mic. 

— Oricum proporţia este nefirească. Dar citeşte, te rog 
mai departe. 

În josul paginii erau date rezultatele recensămintelor 
ulterioare făcute în România Mare. Cifra populaţiei 
evreieşti în mediul urban creştea sau rămânea nefiresc de 
mare. 

— Nu te speria însă, Ştefane, populaţia predominantă în 
România trăieşte la sat, şi la sate românii sunt majoritari. 
Evreii nu se coboară ei să muncească. Ei conduc bănci, 
deţin acţiuni în fabrici şi-n întreprinderi, ei sunt doctori, 
contabili, ziarişti, şi aşa mai departe. Citeşte, te rog, şi asta. 

Din portmoneu profesorul Cotigă îi dădu o altă foaie. Din 
cifrele pe care le parcurse Ştefan Paul înţelese că peste trei 
sferturi din finanţele ţării erau deţinute de evrei. De 
asemenea numărul fabricilor deţinute de aceştia, al 


societăţilor comerciale, era foarte mare în comparaţie cu al 
românilor. 

Brusc simţi un gol în stomac. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, 
nu trebuia să se discute cu ei, uite bă, fraţilor, noi poporul 
român, nu suntem de acord ca majoritatea bogățiilor ţării 
să fie în mâinile voastre, pentru simplu motiv că voi faceţi 
comerţ şi ne înşelaţi pe noi, care suntem un popor de ţărani 
cinstiţi. În momentul acela îşi dădu seama că ar dori să 
plece din locul acela. Trăia o stare de apăsare, îşi simţea 
sufletul neliniştit. 

— Oricum, dom' profesor, chestiunile astea trebuiesc 
rezolvate legal, nu ca în momentul rebeliunii, când un 
soldat crezând că sunt evreu era cât pe-aci să mă împuşte. 

De fapt îşi dădea seama că omul acesta îi era antipatic. Nu 
ştiu de ce, dar acesta era adevărul. Ceea ce aflase în 
momentul acela îl tulburase profund, însă şi acesta 
rămânea un adevăr, omul îi era antipatic. 

— Domnule profesor, se uită la ceas, îmi cer scuze că 
trebuie să fiu la redacţie. Discuţia cu dumneavoastră a fost 
revelatoare. Vă doresc multă sănătate. 

Profesorul Cotigă îi păstră însă cu căldură mâna într-a lui. 
Îl privea în ochi cu o dragoste uimitor de curată, care-l 
făcea să pară un om bun şi frumos. 

— Ştefane, îl rugă el. Vreau să te ajut şi eu cu ceva. Uite, 
pentru că sunt Director la Mihai Viteazul, şi tu ziceai că nu 
ţi-ai terminat studiile, rogute dă-le acum în particular în 
sesiunea de toamnă. Nu cred să-ţi prindă rău lucrul acesta. 
Şi mai târziu poate te înscrii şi la Universitate. Vreau să 
devii ceva în viaţă. 

Ştefan Paul îşi ferise ochii de privirea profesorului. În 
momentul acela şi-l aduse aminte aşa cum îl văzuse 
mărşăluind la ei în sat, în fruntea unui detaşament de 
legionari care cântau cântece de-ale lor. Da, ar fi bine să-şi 
termine studiile. 

— Bine, dom” profesor, o facem şi pe asta. 


— Atunci o să te înscriu eu, tu cumpără-ţi manuale. Vino 
pe la şcoală şi caută-mă. 

Ştefan Paul nu-i promise nimic. În clipa aceea se gândi la 
Didina şi la Anghelina, cărora voia el să le cumpere 
manuale, ca să-şi termine şi ele liceul la Pălmida! Îşi luă la 
revedere de la profesorul Cotigă, înclinânduse respectuos. 
În momentul în care era pe punctul de a pleca îl întrebă 
dacă este cumva rudă cu boieroaica Cotigioaia, de la care 
se trage numele pădurii din apropierea satului lor, Siliştea 
Gumeşti. 

— Mi-a fost străbunică, îi răspunse profesorul, cu un 
zâmbet frumos pe chipul întinerit. 

XXIII Când ajunse la redacţie îşi dădu seama că era într-o 
stare atât de proastă că nu putea să facă nimic. Îi spuse lui 
Niki să vadă dacă n-ar putea să facă numărul de mâine mai 
bun. Nu putea. Veştile de pe front erau proaste. Se dădeau 
lupte grele, sovieticii puteau străpunge oricând frontul. Ce 
nebunie şi războiul acesta! Ajuns acasă Zizi Fotiade bătu în 
uşă invitându-l la nu ştiu ce spusese ea, un fel de prăjitură. 
Se scuză, era atât de obosit şi deprimat încât îl durea capul. 
Mai ales tâmpla dreaptă îl durea îngrozitor. 

— Să vă dau o aspirină şi să vă fac un ceai, domnule Paul, 
se arătă gazda binevoitoare. O aspirină luă, ceaiul însă îl 
refuză pentru că asta ar fi presupus să aştepte să-l facă, 
timp în care ar fi trebuit să stea cu ea. Ori el voia să se bage 
în pat şi să rămână singur. Era deja în pat, stinsese lumina 
când gazda bătu în uşă, scuzându-se, anunţându-l că-i 
făcuse ceaiul. Se retrase apoi discret, stânjenită. 

În noaptea aceea se visă pe toloacă. Îi era frică, nu ştia de 
ce îi este frică. Îi văzu apoi pe cei trei băieţi ai lui 
Moromete, venind din trei direcţii diferite, mânioşi asupra 
lui. Cel mai furios era Paraschiv care se şi repezi asupra lui 
cu pumnii. Nu zisese nimic, îşi pusese numai mâinile cruce 
deasupra capului ca să mai pareze din lovituri, să nu-i 
spargă capul. 


În momentul în care simţi că leşină, ai fi zis că i se 
transformă capul întrun nor uriaş, auzi glasul ţigăncii lu” 
Paraschiv: Paraschive, Nilă, Achime, de ce daţi, mă, ca nişte 
năroji, că e vărul vostru? Nu daţi, mă, aşa în el, proştilor, că- 
| omorâţi! Apoi văzuse în faţa ochilor un tunel albastru şi 
simţise că alunecă prin tunelul acela. Simţea în piept o 
stare de emoție şi de euforie, ca şi cum ar fi avut în locul 
plămânilor un nor de albine. Când s-a trezit era tot pe iarba 
aceea de pe toloacă de un verde dulce. Țiganca era 
aplecată asupra lui şi îl ştergea de sânge, sau nu ştiu ce-i 
făcea. De ce au dat, aşa, în mine ca nişte ticăloşi, gaică? 
„lartă-i şi tu, Ştefane, se auzi glasul tânguios al ţigăncii. 
lartă-i că sunteţi rudă, dragă, şi dacă neamurile nu să mai 
ajută între ele, atunci cine să le ajute?”. Da ce-au avut cu 
mine, că nu le-am făcut nimic? Pe Paraschiv îl ştiu eu de 
mult că mă urăşte, da să tăbărască pe mine ca nişte hoţi? 

„Nu fi şi tu supărat pe ei, nu ştii ce-a zis Domnul nostru 
lisus Hristos, „iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac”. La fel fă şi 
tu, Stefane. 

În momentul în care se ridică îl văzu pe unchiul lui, Ilie 
Moromete, de parcă ai fi zis că atunci a răsărit din ceaţă. 
Vru să se repeadă la el şi să-i spună, uite ce mi-au făcut 
băieţii dumitale, Paraschiv, Nilă şi Achim, însă văzu că 
Moromete plângea. Ştefan împietri în momentul acela cu 
inima strânsă. Când îl mai văzuse el pe Ilie Moromete 
plângând? 

Morormete tocmai lucrul acesta înseamnă, că nu-l lasă pe 
nimeni să se apropie de sufletul lui ca să-l rănească. Nu 
zicea Moromete întâi o înjurătură, când îl întreba cineva 
ceva, şi abia după aceea începeau ei să vorbească, ei ce mai 
faci cutare, uite, bine. 

Şi acum iată îl vedea pe Moromete plângând şi lucrul 
acesta i se părea ori anapoda ori ceva atât de cumplit încât 
îngheţa carnea pe tine. 

„Du-te, mă, Ştefane, şi tu şi spune-i o vorbă bună, că el de 
aia plânge, că i-a murit Nilă în război, băiatu lui ăl mijlociu. 


Şi fraţii ăia trei, băieţii lui de aia tăbărâră pe tine să te 
omoare, că i-auzi, te-ai dus tu acasă la ei şi le-ai spus că Nilă 
nu e mort, şi că n-o să moară Niciodată”. El rămase aşa, ca 
trăsnit. Asta era, deci, murise Nilă, şi ei de durere sau de 
necaz, săriseră pe el să-l omoare, pentru că într-adevăr ela 
fost la ei în sat şi i-a spus lui Moromete că Nilă nu e mort. Şi 
Moromete, unchiul lui, cu felul său de a se purta 
zgrumţuros, ai fi zis că e scoarţa aspră şi brăzdată a unui 
copac, plângea acum după Nilă. 

Când se trezi Ştefan Paul auzi ridicându-se deasupra 
nopţii, peste cartierul Cotrocenilor, cântecul plin de 
meleancolie al unui cocoş. Ai fi zis că se înalţă de pe lumea 
ailaltă acest cântec, avea în el ceva straniu. În penumbra 
odăii în care dormea îşi pipăi chipul cu mâinile. Nu visa. 

Visase mai înainte şi acum era treaz. Să nu fi murit chiar în 
clipa aceasta, acolo unde se afla, pe front, Nilă, cel mai bun 
dintre cei trei băieţi ai lui Moromete, făcuţi cu nevasta a 
dintâi? Hm! Ştefan îşi aduse aminte cele două vizite pe care 
i le făcuse lui Moromete. 

Prima în ziua în care îl găsise ascuţind nişte araci şi venise 
al lu' 

Leţu, să-i aducă scrisoarea aia, şi a doua, de sfântul 
Ştefan, când se luase cu Moromete, în glumă bineînţeles, la 
ceartă. În noapte începuseră acum să se înalțe alte trâmbiţe 
ale cocoşilor. Ştefan Paul se culcă la loc. Sper să nu fie 
nimic, îşi spuse în gând. De când am venit de-acasă, mereu 
se visa în sat, ba cu Anghelina, ba certându-se cu Didina, ba 
cu Moromete, ori cu vreunul din băieţii cu care păscuse el 
oile. O dată o visase pe Didina. 

Îl aştepta într-un fel de poiană. Era supărată şi cum 
ajunsese lângă ea fata îi întorsese spatele. Ce ai mă, Didino? 
Ia spune-i tu lu neica ce ai? 

Didina începuse să plângă încet, cu suspine, cum plâng 
femeile. Auzise de Anghelina, că el trăia cu Anghelina, şi 
acum Didina plângea cu suspine. Ei, bine, Ştefane, se 
smucise Didina cu ultimul rest de mândrie ce-l mai avea în 


ea,” dacă nu o să plângi tu după mine de o să ţi se facă ochii 
în cap cât cepele, nu mai zic nimic.” 

Se întoarse aşa plânsă cum era către el. „O să mă cauţi cu 
lumânare, Ştefane, şi n-o să mă găseşti.” Apoi se întorsese 
şi îşi văzuse de drum. 

Didino, unde te duci tu, Didino? Strigase el după ea. Nue 
adevărat nimic din ce-ai auzit tu, au vrut să ne despartă, de 
aia ţi-au spus ţie ce ţiau spus, tu-le muma în c... de ticăloşi, 
că de când sunt în satul ăsta n-am auzit o vorbă bună de la 
ei, şi eu! „Mă duc să mă, spânzur”, se mai întoarse Didina 
încă o dată către el, apoi îşi văzuse de drumul ei până ce se 
făcuse mică de tot în fundul zării. De ce nu alergase după 
ea? Nu ştia. 

Când se trezi era târziu, trecuse de ora nouă. Afară era o 
zi mohorâtă. Zilele trecute simţise parcă miros de 
primăvară. Se gândi la romanul de care se apucase. 
Scrisese puţin, câteva pagini, şi toate erau cu Didina, cum 
coborâse el în gară la Balaci, cum o luase pe drum către 
Cotigioaia, cum îl ajunsese din urmă Didina cu căruţa şi ce 
se întâmplase între ei în pădure. Oricum, el fusese om cu 
Didina. Se îmbrăcă gândinduse la materialele pe care le 
citise ieri şi le dăduse drumul în ziar. Nemţii aşteptau să se 
desprimăvăreze, să se usuce pământul, drumurile, ca să 
poată relua ofensiva. 

În faţa Moscovei fuseseră respinşi, în faţa Stalingradului 
bătuseră pasul pe loc. Pieriseră trupe, maşini de război. 
Acum însă erau pregătiţi pentru ofensiva decisivă. De ce n- 
or fi folosit arma aia secretă a lor? se miră, Stefan. Ce armă 
secretă o fi şi asta? Sunt convins că nu era „cu aer lichid” 
cum au zis ei (că erau proşti să-i spună adevărul 
Mareşalului?), altul trebuie să fi fost secretul. 

Când să plece doamna Fotiade îl invită la cafea. Era grăbit 
îi spuse, dar n-o putea refuza. De când se întorsese de 
acasă gazda lui (care până atunci fusese taciturnă, dacă nu 
chiar rece) nu pierdea nici un prilej de a fi amabilă cu el. Ba 
chiar de câteva ori avusese impresia că îi pândeşte şi îi 


aşteaptă sosirile. Nici el nu mai avea aceeaşi impresie 
despre ea. Nu era deloc, cum crezuse, o femeie rece şi 
îngâmfată (cu pornirile acelea împotriva clasei ţărăneşti pe 
care le văzuse la doctorul Spurcaciu), ba dimpotrivă era o 
femeie interiorizată şi complexată. Cum îşi dăduse seama 
de lucrul acesta? Simplu. Constatase că femeia aceasta o 
dată scăpată de ceea ce o complexa pe ea devenea alt om. 

— Poftiţi în camera aceasta, domnul Paul, îl invită ea. Luaţi 
şi cafeaua. 

Din sufragerie trecură în a doua încăpere, sărăcăcios 
mobilată şi luminoasă. Pe peretele pe care cădea lumina se 
aflau agăţate şase tablouri, iar pe pereţii laterali alte şase. 
Îl izbi de la început culoarea bogată, ceva care îţi amintea 
de un tărâm mirific, a picturilor. 

— De când încerc eu să vă prind, îi zâmbi ea sfios. Vă plac 
tablourile? 

Ştefan Paul le examină atent, lăsându-şi privirea pe 
fiecare. Îi plăceau, cum să nu-i placă, (şi bănuia că sunt ale 
ei), însă era conştient că nu se pricepea la artă plastică. 

— Sunt ale dumneavoastră? 

Gazda clătină încet din cap, în semn că da. Era 
extraordinar de emoţionată, Ştefan îşi dădu imediat seama 
de lucrul acesta. 

— Şi aţi vrea să că spun părerea mea. 

Doamna Zizi Fotiade clătină în acelaşi fel din cap. Era 
acum şi mai roşie, şi i se păru lui, ca un pui de găină care-şi 
pune capul pe tocător. Ce era să facă? În momentul acesta 
nu putea decât s-o încurajeze. Nu se găsise şi el la fel în faţa 
acelui Director de ziar din Teleorman care la primele lui 
încercări gazetăreşti îl încurajase? 

— Sunt foarte frumoase, doamna Fotiade, se pomeni el 
vorbind. 

Realmente sunt foarte frumoase, vă felicit! Aveţi talent! 

Le mai admiră un timp în tăcere. Cu cât le privea cu atât îi 
plăceau mai mult. Nu era ceea ce se cheamă o pictură 


clasică, dar niciuna suprarealistă, ci o pictură expresionistă, 
plină de o stare de fantastic primordial, cald. 

— Da, sincer îmi plac. Eu mă pricep însă mai bine la 
literatură. Dacă vreţi vi-l aduc pe domnul care face cronica 
plastică la noi, la ziar, de fapt sunt trei. Ei se pricep mai 
bine decât mine. Asta în cazul în care vreţi o părere 
autorizată. 

Se întoarse şi privirea îi rămase lipită de chipul emoţionat 
şi fericit al tinerei femei. Dumnezeule, abia acum observa: 
arăta tânără şi era nespus de frumoasă. Cum de nu văzuse 
lucrul acesta până acum? 

— Nu, nu voia, clătină Zizi Fotiade din cap, cu obrajii 
învăluiţi într-o lumină catifelată, primăvăratecă. 

— Îmi este de ajuns, domnule Paul. Liniştea începu să 
bântuie între ei ca o ninsoare, care-i cuprinde şi-i înfăşoară. 

— Îmi este de ajuns, domnule Paul. Pentru un om care a 
suferit şi a fost foarte lovit în viaţă este prea mult. 

Ochii i se ridicară spre a mai privi încă o dată tablourile. 
Mai ales două din ele, aflate pe peretele din dreapta, îl 
intrigau şi îl chemau. 

— Dacă o să mai simt nevoia să le văd, se pomeni el 
vorbind, înseamnă că sunt valoroase, şopti tânărul ziarist de 
la Ziua, uitându-se la ceas. 

Zizi Fotiade tăcu plecându-şi capul. Îl conduse. Când să 
iasă din sufragerie gazda observă că nu-şu băuse cafeaua. 
Aşa era. Se întoarse şi dădu ceaşca peste cap. Gestul i-l 
aminti brusc pe Moromete. Pe drum, până la redacţie 
imaginea tablourilor pe care le văzuse îi stârni în minte o 
stare de căutare, de întrebări. Ce-ar fi ca Zizi Fotiade să fie 
una din acele femei care în urma unui eşec în dragoste au 
trăit un proces de izolare şi de interiorizare, dureros şi 
profund. Umilită şi nefericită, complexată, femeia s-a apucat 
să picteze. Era sigurul ei mod de a se exprima. Şi de aici să 
iasă o operă extraordinară. 

Nu erau în istoria, şi a picturii şi a literaturii, atâtea cazuri 
de acest fel? Hm! Fiecare avem câte un destin aparte. De 


exemplu destinul lui. 

Dar avea el un destin? Oricum acest fapt, că Bâta îl făcuse 
pe tatăl lui cu un fante franțuzesc, când aceasta făcuse şi ea 
o călătorie la Paris, faptul deci, că tatăl lui venise de la 
Paris, ca să-l nască apoi pe el, pe „al lu' Parizianu”, cum îi 
spuneau în sat, îl făcuseră pe el, pe Ştefan Paul, să aibă 
acest sentiment, tulbure şi dureros în copilăria şi 
adolescenţa lu. 

Apoi stenic şi plin de mister mai târziu, „că el vine de la 
Paris”. Da, el, Ştefan Paul, copilul acela care umbla cu 
picioarele desculţe prin pulberea drumurilor de câmpie ale 
satului său, căzut într-un fel de uitare de el şi de lume, avea 
acolo, în adâncul fiinţei lui, acest sentiment ciudat şi stenic, 
care-l făcea să aibă conştiinţa faptului că el este deosebit de 
ceilalţi copii din sat (şi deci le este superior, măcar prin 
acest lucru). 

Da. El venea tocmai de la Paris. Nu era Parisul centru 
cultural al lumii? Nu se realizase Constantin Brâncuşi la 
Paris? Pentru că în cazul în care Brâncuşi ar fi rămas în ţară 
ce ar fi ajuns de el? L-ar fi luat toţi în râs, ar fi bârfit pe 
marginea artei lui, şi l-ar fi singularizat, l-ar fi marginalizat. 
Or el, Ştefan Parizianu, îşi trăgea obârşia genetică şi 
spirituală tocmai de acolo. Să fi simţit oare cei din satul lui, 
chiar dacă nu-şi dădeau seama de lucrul acesta, că el era 
conştient de superioritatea lui, sau că el era „altfel” decât 
ei, şi pentru aceasta să-l fi înjurat? Pe culoar se întâlni cu 
câţiva dintre colegii de redacţie şi se salutară. „V-a căutat 
Şefu, îi spuse Mihai Ştefănescu, un ziarist foarte acid, fapt 
pentru care era poreclit Vitriol. Şi într-adevăr abia îşi 
pusese pardesiul în cuier, şi abia apucase să se aşeze la 
birou, aruncându-şi ochii peste materialele pe care i le 
pusese secretara pe birou, când aceasta băgă capul pe uşă: 

— Vă cheamă Şefu, domnu Paul. 

— Da, bine, se trezi el ridicând capul din hârtii. 

leşi pe culoar, apoi bătu în tocul lăcuit al uşii capitonate 
dincolo de care se afla Grigore Patriciu, marele ziarist, cu 


sprâncenele ca nişte cozi de păun, se pomeni vorbind 
Ştefan Paul în gând, bârfindu-l deci de unul singur pe Şef. 

— Da, intră, tună vocea Directorului Zilei. 

În biroul spaţios se mai aflau alţi doi bărbaţi, pe unul 
dintre ei îl recunoscu imediat: era prozatorul Cezar 
Petrescu, pe care îl mai văzuse la Şef, ştia că este unul 
dintre prietenii din tinereţe ai lui Grigore Patriciu. 

Celălalt bărbat, între două vârste, era unul dintre acei 
domni stilaţi, cu costumul impecabil, cu cravata asortată, 
fiecare gest pe care-l fac acest soi de oameni fiind unul 
studiat, ducându-te cu gândul la ideea de lord şi de şcoală 
de educaţie englezească. Dădu bună ziua Şefului, şi 
celorlalţi doi, cuprinzându-i cu privirea. 

— Bună ziua, Ştefane, răsună vocea Directorului Zilei. 
Faceţi cunoştinţă, domnul Cezar Petrescu, unul dintre cei 
mai mari prozatori ai noştri, (îl cunoştea, îi citise romanele 
şi nuvelele, îl văzuse pe la redacţie, îl întâlnise de câteva ori 
pe Calea Victoriei. El chiar scrisese un roman cu titlul 
acesta, care lui, (lu' al lu' Parizianu), nu-i prea plăcuse) i se 
păruse scris în fugă, prolix, în care autorul îşi pusese mai 
mult meşteşugul decât sufletul. Pentru că în ultimă instanţă, 
şi acesta este adevărul, o operă rezistă în timp în funcţie de 
cât suflet a pus în ea autorul ei. 

Ştefan Paul dădu mâna cu domnul Cezar Petrescu, un om 
de statură potrivită, cu o expresie blândă şi vie în acelaşi 
timp pe chipul lui rotund. 

— V-am citit cărţile, maestre, când eram copil (de fapt 
când era la Liceu) m-aţi făcut fericit cu Fram. Vă mulţumesc 
acum pentru atunci. 

Marele prozator îi surâse cu condescendenţă. 

— Şi domnul lon Vinea, poet, i-l prezentă Patriciu pe 
celălalt bărbat cu care dădu mâna. 

— Domnul Vinea scrie o poezie de limpidităţi şi 
transparenţe ale sufletului românesc... îi cuprinse el într-o 
frază poezia, sau ceea ce crezu el în acel moment (mai 


degrabă gândul acela din el) că este esenţa poeziei scrisă 
de acest subtil şi rafinat poet. 

— Ion Vinea, şopti bărbatul subţire şi delicat, mai mult 
decât înalt. 

Pentru că subţirimea şi delicateţea, ca şi liniile chipului 
alungite, îl făceau să pară înalt. Altfel nu era un bărbat 
înalt, dimpotrivă era cam de aceeaşi statură cu domnul 
Cezar Petrescu. 

— Ştefan Paul, ziarist, îşi spuse şi el numele. (de ce 
dracului oi mai fi adăugat ziarist, ca şi cum nu s-ar şti acest 
lucru?) 

— Ascultă-mă cu atenţie, Ştefane, îi spuse Grigore Patriciu, 
către care fu obligat să se întoarcă. Până acum ai condus 
bine ziarul. Vrem să scoatem acum un supliment de 
primăvară, în care să băgăm şi ceva politică, dar care să fie 
mai mult un supliment cultural şi literar. Te ocupi de treaba 
aceasta. Tonul marelui gazetar sunase autoritar. Era 
limpede, nu încăpea nici un refuz 

— Am înţeles, papa, se face, îi răspunse el în glumă, mai 
mult ca să pareze autoritarismul Șefului său. 

— Ai aici materialele lui Cezar şi ale lui Ionel. Ne-am 
înţeles. 

— Am înţeles, să trăiţi, îşi continuă Ştefan felul de a se 
purta cu Şeful. 

Luase cele două materiale şi se pregătea să iasă. 

— Bun, mormăi Patriciu. Adică îi auzi bine mormăitura. 

— Cred că aţi surprins bine esenţa poeziei mele, vorbi lon 
Vinea, da e vorba de transparenţă, de limpiditate. Când se 
întorsese către poet acesta îi zâmbi într-un mod care-l 
întinerea, îl făcea să pară copilăros. 

— Recomandă-i să se apuce de critică, vorbi autorul 
romanului care-l făcuse celebru - „Întunecare”- şi care pe 
el, pe Ştefan Paul îl impresionase extraordinar de mult când 
îl citise prima dată. 

Ştefan Paul ajuns lângă uşă se înclină respectuos, apoi 
spuse bună ziua şi ieşi. 


Dar era aceasta o zi bună? O zi care venea după un vis 
îngrozitor? Îi veni din nou în minte chipul lui Moromete 
plângând (or el nu-l văzuse niciodată, şi nimeni nu cred că-l 
văzuse ori avea să-l vadă pe unchiul lui plângând!), ori ăsta 
este un semn că se întâmplase ceva foarte grav. Dacă 
Paraschiv, Nilă şi Achim ar fi acum în Bucureşti ar alerga la 
ei să-i întrebe. Însă ei erau toţi pe front. În clipa aceea 
Ştefan simţi că îi este dor de ei. Chiar aşa, îi era dor. De toţi. 
Nu crescuseră ei în acelaşi sat? 

Nu erau ei veri buni, după mame? Nu văzuseră, când au 
deschis şi ei ochii pe lumea aceasta, aceleaşi imagini şi 
acelaşi pământ? Nu avuseseră ei aceleaşi bucurii şi aceleaşi 
necazuri? Numai de n-ar fi murit Nilă? îşi spuse. De ce s-o fi 
gândit neapărat la Nilă, când rău era şi dacă ar fi murit 
altul decât el, bunăoară Achim sau Paraschiv, care-l 
supărase râu de tot, şi pe care, iată, că nici astăzi nu-l 
uitase pentru ce îi făcuseră şi ziseseră? 

În acel moment, aşa căzut pe gânduri cum era, auzi 
soneria telefonului, fapt care-l făcu să se sperie. Brusc îşi 
simţi inima sfârâindu-i, de parcă ceva din adâncul lui se 
aştepta să primească o veste proastă, poate chiar vestea 
morţii lui Nilă. 

Ridică receptorul. 

— Alo, Ştefane! 

— Luki! aproape că strigă de bucurie. 

— Da, chiar ea, îi răspunse veselă vocea de la capătul 
firului. Mă bucur că ai fost atât de fericit când mi-ai auzit 
vocea. Aici Luki tăcu, şi liniştea ce se instală brusc între ei îi 
sparse timpanul. Un timp fu incapabil să spună ceva. 

— Alo! Ştefane, de ce nu răspunzi? Sunt foarte supărată 
pe tine, pentru că Niki ţi-a transmis invitaţia. le-am invitat 
la masă. 

Tăcerea aceea ca un câmp de zăpadă din capul lui se 
risipea încetul cu încetul. Asta e culmea, ţâşni din ceața 
minţii gândul acela care stăruia în el, şi care intervenea ori 
de câte ori se întâmpla ceva deosebit în viaţa lui. Adică l-au 


dat afară cu-n picior în fund şi ea şi Spurcaciu, şi acum îl 
invită la masă. Unde se trezeşte ea? 

— Alo! răsună vocea lui Luki în aparat. Ştiu că eşti acolo, 
Ştefane, de ce nu răspunzi? Ştii foarte bine că ai fost invitat. 
Dacă erai supărat pe mine, dacă nu ţi-a trecut, puteai foarte 
bine să-i spui lui Niki că nu poţi să vii. 

Nu de alta, dar să nu te aşteptăm toţi ca nişte tâmpiţi! 
Înţelegi? 

Urmă din nou un moment de tăcere în care el nu ştiu ce să 
răspundă. 

— Adică aşa cred eu că este corect. Cinstit. Nu? Şi acum te 
TOg să-mi spui ce ai de spus! 

— Alo! se hotări el într-un târziu să-i răspundă, mai ales că 
gândul din el îi şoptise ce trebuia să-i răspundă el lui Luki. 
Alo! Cu cine vorbesc, cu Luki sau cu doamna Spurcaciu? În 
cazul în care... 

— Ştefane, ce se întâmplă cu tine? se revoltă Luki, 
arătându-se totodată îngrijorată. Cum poţi să vorbeşti aşa? 
Apoi după câteva momente, cu vocea coborâtă şi caldă. Ai 
norocul că nu sunt lângă tine că ţi-aş spurca două palme, de 
nu ţi-ar fi bine. 

— Cui să-i dai două palme? Şi ce rost ar mai avea să-i dai 
cuiva două palme după ce i-ai înfipt cuțitul pe la spate şi l-ai 
omorât? 

— Ştefane, lasă gluma! se supără Luki. Ştiu că ai fost jicnit 
atunci, că ai plecat supărat. Îţi dau însă cuvântul de onoare 
că nu eu l-am pus pe Spurcaciu să-ţi zică ce ţi-a zis. De 
altfel după ce ai plecat l-am dat afară şi i-am interzis 
categoric să-mi mai calce pragul casei. Şi de atunci n-am 
mai schimbat o vorbă cu el. Ne-am întâlnit de câteva ori, 
dar am trecut unul pe lângă altul, şi nici măcar nu ne-am 
salutat. Nu ţi-a spus Niki? 

— Nu, nu mi-a spus, vorbi Ştefan Paul după un timp, ca şi 
cum n-ar fi răspuns ca să aibă timp să se gândească. Dar nu 
se gândise la nimic. 


— Bun, atunci te aşteptăm diseară, vorbii Luki, acum mai 
liniştită. Ne punem de acord. Pa! Te sărut! 

Dăduse să închidă sau cam aşa ceva, lucru care-l făcu pe 
Ştefan Paul să se precipite. 

— Nu închide, Luki. Te rog să nu mă mai aştepţi. Nu pot să 
vin. 

Abia după ce spuse ce avea de spus realiză că din 
cuvintele lui se desprinsese o mare tristeţe. 

— Cum vrei. Treaba ta, îi răspunse şi ea după un timp de 
gândire. Însă nu aş vrea să închidem până nu ne sunt 
câteva lucruri clare. Atunci eu n-am fost de vină cu nimic. 
Până când te-ai întors tu de pe front nu m-am întâlnit deloc 
cu Spurcaciu ca să fie între noi vreo înţelegere. Şi chiar te 
rog, Ştefane, să faci efortul de a-ţi aminti scena aceea. Adu- 
ţi aminte. 

— Nu m-ai înţeles, Luki, o rugă el. 

— Te rog să-ţi aduci foarte bine aminte scena aceea, 
Ştefane. Eu eram supărată pe tine, asta era adevărat. 
Pentru că am tremurat atâtea săptămâni gândindu-mă ce ţi 
se poate întâmpla pe front, iar tu n-ai dat nici măcar un 
semn de viaţă. Însă atunci, în momentul acela decisiv, tu ai 
fost vinovat, Stefane. Acesta este adevărul. 

Mai să-l apuce dracii. Adică ea stă ca o matracucă şi-l lasă 
pe ăla să-l facă albie de porci şi tot el este vinovat? 

— N-am înţeles, Luki! De ce zici că tot eu sunt vinovat? 
Adică eram în casă la tine, şi pentru că tu l-ai lăsat să-mi 
spună tot ce-a vrut nenorocitul acela, când era de datoria ta 
să-l opreşti, şi tot eu sunt vinovat, nu? 

Dobitocul ăla îl jicnea pe prietenul tău în casa ta! Era de 
datoria ta să-l opreşti: ia stai mă cutare, eu nu te las să-mi 
jicneşti prietenul, iubitul, sau pe nenorocitul ăsta întors de 
pe front, pe unde eram să-mi las şi oasele. 

Iar tu nu numai că l-ai lăsat, Luki, dar şi l-ai aprobat, în 
sufletul tău te-ai bucurat că nenorocitul îşi vărsa lăturile pe 
care le avea împotriva mea. 


Asta este adevărul. Dumnezeu să te aibă în pază. Şi 
închise. 

Se întrebă apoi cine-i spusese să-şi ia rămas bun de la 
Luki. 

Dumnezeu, de bună seamă, îi şopti gândul din el, pe care 
începea să-l simtă din ce în ce mai mult ca pe un spiriduş 
prieten, menit pe lumea aceasta să-l apere, şi pe care-l 
poartă în sufletul lui. 

Voia să se apuce să citească poeziile domnului lon Vinea şi 
proza lui Cezar Petrescu, o povestire de vreo 14 pagini, 
când telefonul sună din nou. Era Luki, care de data aceasta 
fierbea de furie. 

— Tot eu sunt, Ştefane! de data aceasta te rog sămă 
asculţi până la cap. 

Dacă-mi mai închizi telefonul cu mine ai terminat-o! Aici 
făcu o pauză, aşteptând probabil să-l audă pe el ce spune. 

— Aşa cum ai prezentat tu lucrurile le-ai interpretat în 
favoarea ta. Te rog să meditezi bine la ce-ţi spun acum. 
Dacă nu te-ai fi grăbit atunci ca un cocoş, prima dată am 
crezut că vrei să sari la bătaie... Dacă nu te-ai fi grăbit să 
pleci val vârtej ca un copil care se supără, ai fi asistat la 
scena pe care i-am făcut-o lui Spurcaciu, prin care i-am 
spus că ne-a jicnit grav, a jicnit în primul rând casa în care 
se afla, purtându-se astfel cu un oaspete, şi ca atare îl rog 
să nu mai calce niciodată pragul acestei case! 

Deci tu ai greşit, pentru că te-ai purtat ca un copil. Şi 
acum, la revedere! 

Te aştept poimâine la masă. Clinc, a închis telefonul. 

Aşa merge, deci? şi-a spus Ştefan Paul în gând. Bun! 
Atunci tu rămâi cu adevărul tău şi eu cu al meu. Dar pe 
când adevărul tău îţi convine ţie, mie al meu nu ştiu dacă-mi 
convine. Trânti şi el receptorul în furcă. Şi acum la treabă, 
Ştefane. În momentul acesta secretara băgă din nou capul 
pe uşă. 

— Sunteţi chemat de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 
ridicaţi vă rog telefonul. 


— Alo, Ştefane, auzi în receptor vocea Norei. Nu vii să-ţi 
ridici materialele de presă? 

Se uită la ceas. Întârziase într-adevăr cu o jumătate de 
oră. 

— Sărumâna, Nora. Am avut nişte treburi urgente. În 
chiar acest moment plec către tine. 

În biroul de primire a materialelor de presă avea să afle de 
la Nora că săptămâna viitoare Mareşalul făcea o vizită în 
Basarabia, apoi avea să-şi continue drumul vizitând 
amplasarea diviziilor române şi starea lor pe frontul de est. 
Dacă voia putea să meargă şi el. Cum să nu, sigur că voia 
să-l însoţească pe Mareşal în această vizită. 

XXIV 

„După lichidarea forţelor de la Izium, o nouă fază 
operativă de mare anvergură spectaculară era asigurată. 
Ofensiva forţelor germane mutându-şi efortul către flancul 
de sud al frontului sovietic se avântă în înaintare pe două 
direcţii divergente. Una - Cotul Donului-Stalingrad; alta - 
Kerci-Batumi. 

Ofensiva generală se declanşează la începutul lui iunie 
1942 şi după o înaintare victorioasă, la finele lui 
septembrie, cele două grupuri de armate A, mareşal List şi 
B, mareşal Wiess, ating obiectivele fixate. 

Primul Stalingradul, fără să-l cucerească; cel de-al doilea - 
Batumi. 

Sevastopolulul fusese cucerit la 1 iulie 1942. 

Această vară adusese armatei germane şi, implicit, 
aliaţilor ei o redresare totală a moralului şi perspectiva unei 
apropiate victorii era surâzătoare. 

În această ambianţă, Hitler concepe şi propune 
Mareşalului Antonescu constituirea unor forţe germano- 
române, puse sub comanda sa, cu denumirea „Grupul de 
armate Mareşal Antonescu”, alcătuit din armatele a Il-a şi a 
IV-a române şi a VI-a germană. Planul era justificat din mai 
multe puncte de vedere. Mai întâi, rezultatele operative 
atinse de Grupul Antonescu de la începutul războiului 


fuseseră fericite. Apoi, forţele române angajate succesiv în 
lupta pentru frontiere, ajunseseră la efectivul a două 
armate române. Pentru moralul acelor trupe, un 
comandament superior sub conducerea românească, chiar 
în persoana Mareşalului Antonescu, era de preferat. Şi, în 
fine, dându-se comanda Mareşalului Antonescu, pe lângă 
faptul că Hitler a considerat că flatează orgoliul Mareşalului 
şi al armatei române o şi antrenează la sporirea efortului 
militar în sprijinul războiului. 

Proiectul, la început, este acceptat şi începe să fie 
materializat prin înfiinţarea primului eşalon înaintat al 
Marelui stat Major român la Rostov, sub conducerea şefului 
de Stat Major personal, generalului Şteflea, cu un grup de 
statmajorişti. 

În acest scop, Mareşalul face o nouă vizită pe frontul de 
sud la începutul lui iulie, când vizitează din nou Crimeea şi 
Sevastopolul. Din cele observate la faţa locului, hotărăşte să 
amâne luarea comenzii până când situaţia frontului se va 
cristaliza. A avut impresia că forţele ofensivei sunt 
împrăştiate şi nu există o rezervă strategică. Mai târziu, 
când înaintarea a fost oprită şi s-a început atacul pentru 
cucerirea Stalingradului, între el şi conducerea superioară 
germană au intervenit dezacorduri asupra planului de 
campanie. Acesta l-a determinat să renunţe la 
comandament. El insistase ca diviziile române ce vor lupta 
mai departe în est să fie dotate cu acelaşi armament ca şi 
trupele germane. Nu s-a respectat promisiunea. Văzând de 
asemenea fronturile peste măsură de largi date pentru 
apărare diviziilor române şi fiind informat de iminenţa unei 
ofensive sovietice, iată seria de motive pentru care a 
renunţat la comandament. 

Un comandament onorific în care să împartă doar 
răspunderea fără nici o posibilitate de a-şi face simțită 
intervenţia nu era de dorit. 

Comandamentul nu a mai luat fiinţă, dar eşalonul înaintat 
al Marelui Stat Major a rămas pe loc, funcţionând cu 


randament în acţiunile de legătură cu comandamentele 
germane şi urgentarea satisfacerii nevoilor de trupele 
române”. 

Primăvara şi vara anului 1942 au trecut foarte greu. Acum 
se decidea soarta războiului. Sau cel puţin aşa îşi închipuia 
Ştefan Paul, care începea să simtă ca pe o povară truda lui 
de fiecare zi în redacţia marelui cotidian. Se simţea obosit, 
dar mai ales descurajat. Înţelesese că războiul acesta nu 
avea să se termine aşa curând. 


XXV Ştefan Paul nu mai fusese acasă de la sărbătorile de 
iarnă sau mai bine zis de la concediul pe care i-l dăduse 
Grigore Patriciu să stea în satul lui, până când o să îi treacă 
zvâcnetul acela al umărului, care îi trecuse într-adevăr. Se 
întâlnise pe stradă, asta era prin luna Martie, cu doctorul 
care-i recomandase acest mod de a scăpa de ce avea el.” E, 
ia, tinere, spune-mi cum îţi merge acum? Bătrânul îi pusese 
palmele pe umeri, acolo în stradă, dându-şi capul puţin 
înapoi. 

— Mi-a trecut, domnule doctor. Definitiv, cred. 

— Hai cu mine să îmi povesteşti, mă interesează. L-a luat 
de braţ şi au continuat drumul. Eşti invitatul meu. 

Au intrat într-un restaurant aflat în Piaţa Kogălniceanu. S- 
au aşezat la o masă goală. Doctorul a comandat mâncare şi 
băutură. 

— Te rog să ai încredere în gusturile mele gastronomice. 
Ei, şi acum să te aud. Mai întâi însă vreau să te felicit 
pentru articolele dumitale din Ziua. 

Câteva mi-au plăcut îndeosebi. De altfel, ştii ce cred eu? 
Gazetarul care nu este şi puţin poet şi puţin filosof şi care 
nu ştie să pună un fior tragic în cuvântul pe care îl scrie, ăla 
nu 0 să fie niciodată gazetar mare. Şi acum povesteşte-mi te 
rog, ce ai făcut acasă şi în a câta zi a încetat să ţi se mai 

zbată umărul? 

Un tânăr spilcuit aduse pe tavă două pahare de Wiski. 


— Întâi icrele negre, dragul meu, îi atrase doctorul atenţia 
chelnerului. 

Paraschiv, Nilă şi Achim sunt în tranşee, de altfel milioane 
de tineri se află acum în tranşeele înnămolite ale frontului 
de Est, în timp ce eu aici, cu acest doctor, mâncăm icre 
negre şi bem wiski şi şampanie. 

Parcă nu este drept, Doamne! Ar trebui să fiu şi eu mai 
umil, îşi spuse Ştefan în gând. Acest gând al unei vinovăţii 
pe care destinul încerca să io pună în cârcă, devenea tot 
mai prezent în el. 

— Domnule doctor, ştiţi ce cred eu? Dumneavoastră mi-aţi 
spus teoria aceea a unui neamţ, dacă îmi aduc eu bine 
aminte...Însă mie mi s-a întâmplat următorul lucru: aveam 
în sat o colegă de liceu, de la Pălămida, care zicea ea că mă 
iubea demult. Şi fiindcă ea fată frumoasă, m-am îndrăgostit 
şi eu de ea. Şi ne-am iubit. Asta e tot. De aceea vă întreb, nu 
cumva dragostea este medicamentul care m-a făcut bine? 
(nu-l făcuse ea, loana, că e Nimenea, şi nu-l respinsese, şi 
atunci nu îi apăruse din nou zbaterea aceea a umărului? 
Care se vindecase când îi pusese Anghelina palmele pe 
umeri. Da, dar palmele Anghelinei erau cu dragoste.) 

— Ai dreptate, dragul meu. Dar, vezi în cazul dumitale a 
fost o întâmplare fericită, pentru că tot atât de bine în satul 
dumitale, putea să nu te mai aştepte nimeni. Aşa e, 
dragostea în dereglările psihice este un fel de elixir. Însă 
vezi, dumneata, cum să recomanzi dragostea ca reţetă? Aici 
bătrânul doctor, cu ochii lui ca două lacuri de munte, îl privi 
în faţă zâmbind. Pentru că în cazul dumitale, presupun a 
fost vorba de un sentiment reciproc, adică de dragoste 
adevărată. Dă-mi voie să îţi spun că dragostea, ca şi arta, 
ori este autentică şi există, ori nu există. Şi atunci mie ce 
îmi rămâne să fac? Să le recomand să facă dragoste, ceea 
ce este acelaşi lucru cu a merge la bordel. 

Da, domnule doctor, îşi spuse Ştefan Paul în gând, eu am 
avut nevoie de un strop de dragoste şi Dumnezeu mi-a dat 
un râu. Ce să înţeleg eu din asta? 


— Cred că amândouă cauzele au acţionat împreună în 
cazul meu, vorbi Ştefan, mai mult ca să nu îi strice 
încrederea în metoda doctorului lui. 

Doctorul era un gurmand de clasă. La masă îi plăcea să 
tăifăsuiască, să audă păreri. Se interesă despre ce 
cancanuri mai sunt în lumea presei şi în lumea literară. „Se 
apucase să scrie literatură?” De ce 

? „Era bine să înceapă să scrie, pentru că este talentat. 
Dar Fleicaru ce mai face?” Fleicaru era Directorul Zilei 
(care nu era un flecar, ca acest moşulică dedat la deliciile şi 
cotloanele psihanalizei), om temut în lumea presei şi a 
politicii. Însă om cu intuiţie şi instinct. De aceea mersese cu 
Antonescu. „Opoziția ce făcea? Cârâia în ziarele şi revistele 
ei, deşi când conducătorul îi oferise Puterea, se dăduse în 
lături”. Îşi luă la revedere de la medicul psihiatru, domnul 
doctor Vintilă şi se îndreptă către redacţie. 

În ultimul timp două scene îi reveniseră cu deosebire în 
minte. 

Scena din tinda casei lui Moromete, când el, Ştefan Paul, 
de ziua lui, adică de sfântul Ştefan îşi zisese: ce-ar fi să mă 
duc eu pe la Moromete. 

Adevărul este că îi era dor să mai stea de vorbă cu el, în 
acelaşi timp, însă, îl muncea şi gândul de a afla ce se 
ascunde dincolo de comportamentul unchiului său. De mic, 
felul de a fi a lui Ilie Moromete, îl intrigase pe Ştefan, mai 
ales că acest fel al lui de a fi făcuse ca în casa lor să se 
nască o adevărată ură împotriva lui Moromete, ură care nu 
este adevărat că provenea de la ce susţinea Parizianu, şi 
anume că Ilie Moromete ar fi omorât-o pe prima lui soţie, ci 
tocmai de la acest fel deosebit de a se purta al lui 
Moromete. Dar în ce consta acest fel? 

Adică faptul că Moromete era independent în gândire şi în 
purtare, că avea un fel al lui de a fi, care îţi vorbea de o 
mândrie de piatră, de colţ de stele, care se ridică în furtună, 
fără să se plece, asta îi plăcuse teribil de mult lui Ştefan al 
lui Parizianu, însă tot lucrul acesta îl înfuriase pe alde taică- 


su, şi nu numai pe el. Pentru că ei se lăsaseră culcaţi la 
pământ de viaţă şi de greutăţile ei, pe când Moromete nu. 
Aşadar, de sfântul Ştefan, ziua numelui său, în anul de 
graţie al Domnului 1941, el Ştefan al lui Parizianu, hotărâse 
să se ducă la unchiul lui, şi să aibă o discuţie cu el. 

Ceva tulbure se desluşea în mintea lui, oricum el ştia că 
această discuţie va fi decisivă şi că odată şi odată tot trebuia 
să afle adevărul, sau mai bine zis acea taină din sufletul lui 
Moromete. Pe Moromete îl găsise pe prispa casei, îşi făcea 
de o ţigare. 

— Bună ziua, unchiule! îi spuse el, şi scoase sticla de ţuică 
din buzunarul paltonului. Bună ziua şi lu' ga Catrina, lu' 
Ţâţa şi lui Ilinca şi lui Nicolae, dacă or fi acasă. 

— Bine ai venit, Ştefane, îi răspunsese bucuros Moromete. 
Bine că venişi tu, că de nu veneai, te căutam eu. Cu tine 
simt plăcerea să stau de vorbă. 

Păi, atunci să ne aşezăm, unchiule, să stăm de vorbă, că eu 
mai am multe de învăţat de la dumneata. Uite, adusă-i ţuica 
asta de ziua mea, îi întinsese el sticla de ţuică galbenă, 
făcută în butoi de dud, lemnul care face a mai bună ţuică, şi 
luând loc pe un scăunel. 

— Ce e aia? se holbase Moromete nu la el, ci mai degrabă 
la sticlă, ca şi cum ar fi văzut o măgăoaie. 

— O sticlă cu ţuică, spusese Ştefan al lui Parizianu, 
înveselit brusc. Ori nai cunoscut în viaţa dumitale aşa ceva? 

— Aha! făcu Moromete, uitându-se tot aşa la sticlă. Dar tot 
n-am înţeles. 

— Pe ce te bazezi, că n-ai înţeles? îl luă Ştefan în buză, 
privindu-l în ochi. 

Pe ce te bazezi? 

— Mă, Ştefane, îi ţinu piept Moromete, eu te-am înjurat 
vreodată pe tine? 

Mai ales când am venit în bătătura ta? 

— Aha, făcu Ştefan al lui Parizianu. Vrei să zici că eu te-am 
înjurat în bătătură la dumitale? 


— Mai rău Ştefane, mormăi Moromete uitându-se în jur ca 
şi cum ar fi căutat ceva. Catrino unde eşti, fa? strigă el tare. 
Apoi vorbind singur, lasă, fa, că mă duc eu, pe tine mai bine 
te-aş trimite după moarte. 

Catrina Moromete era în casă. El aşa o simţea, numai că ei 
doi, Ilie Moromete şi muierea lui, trebuie să fie iar în câră. 
Aşteaptă-mă o ţâră, Ştefane, mormăi Moromete. 

Cobori din tindă uşor aplecat, ca şi cum în timpul acesta ar 
fi îmbătrânit. O luă pe după casă şi al lu' Parizianu ştiu unde 
se duce. Se întoarse curând cu cana a galbenă, plină cu 
ţuică, şi cu un păâhărel mai mare. 

— Păi adusăi eu, unchiule, se prefăcu al lu' Parizianu 
supărat, ori nu ştii că azi e ziua mea? Nu trebuie să te 
superi. 

— Fugi, bă, Ştefane de acilea, bă! Aia e pentru Froig ăla al 
tău, că numai după cum îl cheamă te ia cu frigu. 

— Aha! Făcu al lu' Parizianu, încântat de legătura pe care 
Moromete o făcuse între Froid (Freud, numele marelui 
psihanalist) şi cel de frig. Şi eu am făcut legătura asta. 

Moromete turnase în păhărel şi i-l întinsese. 

— Hai bea, să-ţi dea Dumnezeu noroc în viaţă! Că poate s- 
o lua şi deşteptul acesta al meu de Nicolae după tine, şi 
poate i-o veni şi lui tac-to mintea la cap! 

— Aşa făcu al lu' Parizianu, clătinând din cap, adică asta 
nu, n-o să-i mai vie niciodată. Da pe Niculae, cum mai creşte 
o ţâră, şi-i vine mintea la cap, îl iau cu mine. Vreau să-l ajut, 
să-l fac gazetar. 

— N-ar fi rău, vorbi ca pentru el Moromete, chiorându-se 
să toarne în pahar. În momentul acela Niculae ieşi din casă 
furios. Avea fălcile încleştate şi buzele strânse, şi era roşu la 
faţă. 

— Auzi, bă, ăsta al lu' Parizianu? îi ţâşniră lui vorbele din 
gură. Noi am avut o discuţie înainte de a pleca tu „definitiv” 
(spusese cuvântul acesta ironic, scâlciat) la Bucureşti. Îmi 
pare râu pentru mintea aia a ta atât de deşteaptă că n-a 
priceput nimic din discuţia aia. 


Ştefan Paul îşi dăduse capul pe spate râzând. 

— Eu în locul tău n-aşi mai dezgoli fasolele alea când ştiu 
că lucrul ăsta nu mă face mai deştept. lar de destinul meu 
(Niculae spusese cuvântul acesta apăsat, ca şi cum în cazul 
lui ar fi fost vorba într-adevăr de un destin semnificativ) nu 
te obosi să te îngrijeşti tu, vezi-ţi mai bine de al tău, că 
fiecare pasăre pe limba ei piere. 

Ştefan Paul râsese cu poftă, ceea ce pe Niculae îl înfuriase 
şi mai mult. Asta îl şi făcu să intre în casă, din câte 
înţelesese al lu' Parizianu înjurând. Ceea ce însemna că 
Niculae nu-l moştenea deloc pe Moromete, sau că nefrecat 
de greutăţile vieţii reacţiona bezmetic, cum reacţionase el 
atunci cu Spurcaciu. 

— Catrino, auzi, fa? Auzi ce înfipt e Niculae ăsta al nostru! 
Dacă s-ar înfige la fel şi la secere şi la rânitul grajdului ar fi 
bine! Ar fi bine rău de tot! Hai noroc, Ştefane, vorbi el mai 
încet şi dădu dintr-o dată, cum obişnuia, păhărelul peste 
cap. 

— Bine că eşti tu cu al lu' Parizianu deştept, Ilie! o auzi al 
lu” Parizianu pe Catrina Moromete mârâind din casă. 

— He, he, he, he, he, behăi Moromete, semn că era foarte 
satisfăcut că era la fel de deştept ca al lu' Parizianu, în care 
el începuse să creadă. 

Şi cum e, mă, Ştefane, cu Froig ăla al tău? Apoi arătând cu 
capul către sticla de ţuică adusă de Ştefan, să-i dai, bă, şi lui 
să bea, că e bună, auzi, e bună. Aici Ştefan îşi aminti o 
păţanie a lui Moromete cu Victor Bălosu, tot cu ţuica, pe 
care o povestise el, mai târziu, cu plăcere. 

— Îi dau, cum să nu-i dau, de pomană. Uite, zii 
bogdaproste, o bea şi ajunge la el în două minute. 

— Bă, da prost e, bă, Froig acesta al tău, de nu bea din 
ţuica mea, şi vrea numă de la tine. Treaba lui, să ştii, eu alta 
nu mai scot. 

Se lăsă un moment lung de tăcere. Ziua aceea de sfântul 
Ştefan era o zi blândă, ai fi zis că e de toamnă. Pe cer 
atârna un soare cu dinţi. 


— Auzi, unchiule, începu al lu' Parizianu, simțind colții reci 
ai tăcerii ce se lăsase. Uite, eu îţi propun un joc... 

— Un joc? se miră Moromete, cu foiţa de ţigare în mână. 
Păi joacă-te mai bine cu Niculae, că văd că tot are el chef de 
vorbă cu tine. 

— Nu că acesta e joc serios, îi răspunse grav allu' 
Parizianu. 

— Aşa? făcu Moromete. Ce-o mai fi şi asta? 

— Păi uite cum vine. Eu am un fel de admiraţie secretă 
pentru dumneata de mult timp. Acum să ne închipuim că 
sunt şi eu tot un om de vârsta dumitale, şi că suntem 
prieteni. Şi stăm şi noi, prieteni fiind, la o ţuică. Şi eu te 
întreb pe dumneata şi dumneata îmi răspunzi sincer... Asta 
e tot jocu. 

— Aha! Făcu Moromete. Îşi aprinse satisfăcut ţigara şi 
acum trăsese cu sete primul fum în plămâni. Curios joc. 

— Aşadar eu te-aş întreba Moromete pe dumneata dacă 
ştii de ce te porţi aşa? De ce te-ai purtat aşa o viaţă 
întreagă? 

Moromete făcu ochii mari. 

— Păi cum m-am purtat? M-am purtat şi eu ca omu. 

— Nu, Moromete, continuă Ştefan jocul serios. Dumneata 
nu te-ai purtat în viaţă ca neoamenii, nu. Ar fi greşit să se 
afirme aşa ceva despre dumneata. Dar în acelaşi timp 
dumneata nu te-ai purtat în viaţă ca un om obişnuit. Nu ştiu 
cum să-ţi spui. Te-ai purtat astfel decât consătenii dumitale, 
Moromete! Asta e adevărul. Degeaba o dai în acolo şi-n 
coace. 

În ochii lui Moromete se aprinseră nişte luminiţe verzi. Îi 
plăcea jocul. De mic băiatul ăsta era altfel decât ceilalţi, şi 
acum iată, ajunsese să gândească în aşa fel că şi ăia pe sus 
aveau nevoie de gândirea lui. 

— He, he, he, he, he! Râse Moromete. Bun, să presupunem 
că aşa este. Şi vreai tu acum, mă, Ştefane, să gândesc ca 
Tugurlan, ca Matei Dimir, ca Bălosu? 


— Moromete, se supără al lu' Parizianu, eu nu te-am făcut 
pe dumneata prost. Dimpotrivă, când am început chestia 
asta, eu am presupus că dumneata eşti un om foarte 
deştept. 

— He, he, he! făcu iar Moromete, dar mai potolit. Aşa zici 
dumneata, nu? 

Ridică Moromete sprâncenele, adică aşa ai zis că suntem 
amândoi oameni în vârstă... Că am făcut amândoi, 
împreuni, războiul ăl dintâi? 

— Păi nu l-am făcut, că l-am făcut! 

— Bun şi dacă l-am făcut atunci ce ai dumneata, om 
bătrân, cu mine, că mă port aşa cum mă port? Şi nu-ţi vezi 
dumitale de ţuica aia, de-o pildă. 

Moromete era vesel. Îi întinse paharul de ţuică, plescăind 
de plăcere. 

— Nu m-ai înţeles, Moromete, da eu nu zic că nu mai 
înţeles, ci zic că faci pe prostu. Adică în felul dumitale de a fi 
intră şi chestia asta, să faci pe prostu. 

— Ia uite, domnule! se miră Moromete, piţigăindu-şi 
glasul. Da asta nu intră? Dădu dintr-o dată pe gât păhăruţul 
cu ţuică pe care îl ţinea în mâna dreaptă. Apoi plescăi iar de 
plăcere. Da asta nu intră? spuse el iar. 

— Adică ce să intre, Moromete, plescăitul ăsta de plăcere? 
râse Ştefan. 

Eu zic că nu intră. Şi ştii de ce? Nici datul paharului peste 
cap nu intră. 

Şi să-ţi spui eu de ce, vorbi al lu' Parizianu, încercând să 
imite cât mai bine vorba oamenilor de la el din sat, aşa cum 
o ştia el de când deschisese ochii. Acum nu că o uitase, n-o 
uitase deloc, dar se obişnuise cu vorbirea bucureşteanului, 
cu limbajul gazetăresc. 

— Şi de ce, mă rog, plescăitul ăsta nu face parte din felul 
meu de a fi, când eu simt că face? Nu de alta, da dacă 
dumneata ştii mai bine decât mine, atunci de ce mă mai 
întrebi? Lasă-mă, domnule, să beau liniştit ţuica asta cu 
nepotul meu pe care-l cheamă Ştefan şi gata! 


— După câte înţeleg eu, Moromete, vrei să ieşi din joc. Nu 
sunt de acord. 

Nu sunt de acord şi basta. 

— Parcă eu am fost de acord cu viaţa asta şi cu toate 
belelele, cu ăia care veneau să-mi ia căruţa şi caii din 
bătătură. Vorbeşti şi dumneata, nene, în dodii. Ca să se 
înţeleagă iapa cu mutu. Hai nu mă ţine cu mâna întinsă, se 
supără Moromete, că adăşti pe lumea ailaltă. 

— Bine. Hai noroc! să se termine războiul şi la anul de 
sfântul Ştefan să ne întâlnim toţi, cu băieţii dumitale, care 
sunt pe front, uite aici în tinda asta! Al lu” Parizianu dădu 
paharul pe gât, exact cum făcea Moromete. 

Acesta îl privi făcând ochii mari. Cum îi venise lui gândul 
ăsta? parcă aşa întrebau ochii lui. 

— Uite, cum e, Moromete. Cu mine te rog să nu faci pe 
prostu, că eu nu sunt Bălosu şi nici prost nu sunt. Şi măcar 
pentru că sunt om bătrân şi am făcut războiul ăl dintâi 
împreună, şi am scăpat împreună de sub obuzul ăla care 
ne-a acoperit pe amândoi, când te-am tras eu afară... „Ce 
vorbea băiatul acesta în dodii?” îşi spuse Moromete în gând, 
făcând ochii mari. De unde le ştia el pe toate, pentru că 
scena aceasta se petrecuse într-adevăr cu el şi cu un 
camarad al lui pe care-l chema Ştefan Cireş, un tânăr ţăran, 
ca şi el, numai că acest Ştefan Cireş era din judeţul 
Covurlui, sau cam aşa ceva. Şi odată erau ei în tranşee, şi 
trebuia să sune atacul. Consemnul era ca la al treilea cântat 
al goarnei să pornească toţi, iar el cu acel Ştefan Cireş au 
pornit de la primul răsunet al trompetei. 

Ceilalţi din pluton au rămas să aştepte al treilea cântat al 
gornistului. 

Numai că s-a întâmplat o minune. Chiar în momentul acela 
s-a auzit vâjâitul unui proiectil. Şi proiectilul a căzut chiar 
pe locul de unde plecaseră ei. Dacă ar mai fi rămas numai 
un moment în tranşee zob i-ar fi făcut pe amândoi. 

Chiar şi aşa, pământul azvârlit de obuz i-a culcat la 
pământ, acoperindu-i după aceea cu ţărână. Cel care l-a 


ridicat pe el de jos, plin de pământ cum era, a fost acest 
Ştefan Cireş, de care, iată, el uitase cu desăvârşire, trecând 
anii şi luându-se cu greutăţile vieţii, cu copii şi cu muncile 
câmpului. 

— Băi, nepoate, vorbi Moromete gânditor, să ştii tu că acel 
Ştefan, care ma scos de sub pământul care a căzut pe mine 
a existat. Şi acum este chiar de ziua lui, iar eu, păcătosul de 
mine, nu m-am măi gândit la el. Pentru că, din câte am 
auzit, el ar fi murit mai târziu, când au ajuns la Budapesta. 
Un moment se lăsă o tăcere ca o ceaţă mirosind a tămâie. 

— Dumnezeu să-l aibă în paza lui, şopti Moromete turnând 
din pahar în vasul unei flori care se afla în tindă. 

— Dumnezeu să-l odihnească, Moromete. Şi acum te rog 
să răspunzi la întrebare. De ai cunoştinţă despre felul 
deosebit al tău de a te purta, şi care crezi că este raţiunea 
acestui fel de a fi? De ce te porţi dumneata aşa 

? Moromete îl privi neputincios, cu ochii calzi, de ai fi zis 
că a devenit aşa deodată un copil blând şi amărât. 

— Eu, ştiu, Ştefane? mormăi el după mult timp, rămânând 
cu tristeţea aia a lui pe chip. 

— Uite care este teoria mea, Moromete. 

— Păi ai şi tu teoria ta? se holbă Moromete, lăsând la o 
parte jocul. 

— Păi, am, cum să nu am? De ce, să aibă numai Froid ăla 
al dumitale. 

— Ba eu te rog să ţi-l iei înapoi. Nu este am meu. Am 
prietenii mei, pe Matei Dimir, pe Nae Cismaru, pe al Jichii. 
Ăştia îmi ajung. 

— Bun, văd eu că nu înaintăm. Uite care e teoria mea. 

— Hai? făcu Moromete, lăsând capul în jos. 

— Vezi dumneata, Moromete, poporul ăsta a fost de la 
început urgisit de nenorociri. În primul mileniu, când nu-şi 
încheiase bine formarea, deci nici nu se închegase el bine 
ca popor, au început să vină asupra lui popoarele 
migratoare, puhoi după puhoi... 


— Aşa? făcu Moromete, cu ochii măriţi, gata să soarbă 
cuvintele nepotului său. 

— Îţi aduci dumneata aminte... Era în vremurile ălea, când 
oamenii îşi înjghebaseră şi ei acolo un sat, rumânii noştri 
deci, că aşa le zice Bâta, şi acum, şi hopa popoarele ăstea 
migratoare peste ei ca lăcustele. Şi bieţii oameni ce să facă, 
lăsau totul şi fugeau în pădure, sau dacă aveau carul 
pregătit înjugau boii şi fugeau în pădure cu ce puteau pune 
şi ei în car. 

— Aşa! îşi îngustă Moromete ochii. 

— După popoarele migratoare au venit ungurii, da noroc 
că i-a bătut Basarab Întâi la Posada. Apoi au venit turcii, 
aoleu, şi veneau ăştia una două. Nu-i băteam noi bine că iar 
veneau. Şi apoi au venit austro-ungarii, după ei au venit 
ruşii, şi acum cu primul război mondial şi în războiul ăsta în 
care suntem acum, au venit peste noi nemţii. Şi dacă or să-i 
bată pe ruşi or să ne călărească tot ei în continuare. De 
aceea rumânul pune ceva între el şi cel care „vine înspre 
el”. Dumitale Moromete când îţi spune cineva ceva, de-o 
pildă Bălosu, întâi îl înjuri în gând, sau când strigă cineva la 
poartă, ziciai întâi, încet sau bombănind, „care eşti, bă, te-n 
C... pe mă-ta”, şi abia după aia îi răspunzi omului, „ce vrei, 
bă, [ugurlane, sau Nae, sau Cutare? 

— Aşa fac eu? se miră Moromete curios, uitând să mai 
toarne. 

— Păi aşa faci, Moromete. Adică dumneata nu răspunzi 
imediat ăluia care vine la dumneata. Nu! vorbi apăsat al lu' 
Parizianu. Îţi laşi un răgaz de reflecţie, timp în care între 
dumneata şi celălalt intervine, pui ceva, o înjurătură, o 
mirare, o întrebare, sau faci pe prostu... Ei, bine, acest 
spaţiu dintre dumneata şi celălalt, şi faptul că îl umpli cu 
ceva, lucrul acesta constituie esenţa moromeţianismului. 

— Ce e aiaaa? făcu Moromete tare, uitându-se la nepotul 
său ca şi cum ar fi văzut o girafă aşezată în capul ziaristului. 
Adică acel ceva care nu se ezistă”. 


— Asta e, bă, Moromete, în cazul dumneata este vorba de 
o atitudine filosofică (de unde dracului le scot pe astea? se 
miră Ştefan) este ceva mai profund şi mai complex. Eşti de 
acord? 

— Nu, clătină Moromete, care rămăsese pe gânduri, din 
cap. 

— Păi unde vezi dumneata, care zici că ai făcut războiul cu 
mine, unguri şi turci şi tătari care vin să stea de vorbă cu 
mine? Ei, vezi că te-am prins? 

Ştefan Paul s-ar fi aşteptat să-l vadă pe Moromete râzând, 
pentru că l-a prins, însă Moromete rămase trist şi meditativ. 

— Asta aşa e, aici ai dreptate. Însă aparent, doar oarecum. 
Pentru că „mecanismul” ăsta de a răspunde astfel celor cu 
care vii dumneata în contact, fie acestea fiinţe, lucruri, 
necazuri sau chiar fenomene ale naturii, ţi s-a format 
demult, îl ai de la strămoşii dumitale, domnule Moromete. Îl 
ai în codul genetic. Iar faptul că acest mecanism 
funcţionează înseamnă că noi, românii, între noi ne 
pizmuim, ne duşmănim într-atât încât „mecanismul ăsta în 
loc să se stingă el se menţine”. 

— Ete, te, domnule? Pe ce te bazezi? 

— Şi mai este ceva, făcu al lu' Parizianu, deci în cazul 
dumitale este vorba de funcţionarea unui mecanism 
arhetipal (vezi, dacă în ultimul timp citise cărţi luate de la 
anticariat? Tot învățase ceva), adică trăsătura aceasta vine 
la dumneata mai de departe. Or eu stau şi mă gândesc aşa, 
cu mintea mea a proastă (unde mai auzise el expresia 
aceasta?), atitudinea aceasta vine mai de departe. Geţii, ne 
spune Ovidiu, erau oameni aspri, obişnuiţi cu viaţa grea. 
Pentru ei lumea asta este o lume a suferinţei, o vale a 
plângerii, de aceea în lumea asta de jos, nu poţi să te porţi 
decât „aspru”, să-ţi înveleşti sufletul într-o coajă aspră ca de 
stejar. 

Dumneata Ilie Moromete, din comuna Siliştea Gumeşti, 
eşti de fapt un om - stejar, cu sufletul învelit într-o coajă 
grea, aspră. Dumneata ai văzut multe, pielea şi sufletul îţi 


sunt tăbăcite de loviturile şi de vitregiile sorții, sunt aspre 
ca nişte palme de ţăran bătucite, dumneata viii tare de 
departe, eşti de fapt un get din Câmpia Dunării, peste care 
au trecut toate furtunile şi primejdiile istoriei, de aceea eşti 
aşa cum eşti. 

Moromete rămase gânditor cu privirea pierdută în gol. I se 
părea lui, lu a lu parizianu, sau se făcuse mai mic? 

— Pe ce te bazezi, spuse el gânditor, după foarte mult 
timp. Însă era limpede că acum nu mai era cu gândul acolo, 
nu mai era prezent în acel loc. Cine ştie la ce se gândea? 

— Bă, al lu' Parizianu, bă, îl auzi vorbind repezit pe 
Niculae, care apăruse în tindă, lasă-te, bă, de poveştile 
ăştia, bă! Tu crezi că tata e copil să-l duci tu cu zăhărelul, 
ai? Mai bine ai gândi cu fasolele ălea decât cu creierii! Ai fi 
mai câştigat, şi n-ai merge pe mâna lu' Antonescu. 

Zicând aceste cuvinte Niculae intră în casă. 

— De, bă, Ştefane, o fi el ceva, de nu ştim noi de unde 
venim şi unde ne ducem. Moromete oftă lung, apoi umplu 
paharul. Zii Dumnezeu să primească, vorbi Moromete cu 
mâna întinsă. Să fie de sufletul lui Ştefan Cireş. Apoi, tare: 
bă, ce chestie, să uit eu ca nărodu, de el, şi să treacă atâţia 
ani să nu-mi aduc aminte! 

— Să fie primit, unchiule, şopti al lu' Parizianu. 

Se lăsase iar tăcerea. În curte rațele măcăiră speriate de 
ceva. Da, asta fusese. Deci acesta era adevărul. Sufletul lui 
era mulţumit. Singur, folosind cuvinte care veniseră de la 
sine, lui Ştefan i se părea că ajunsese să cunoască un lucru 
profund în viaţa lui. 

Când plecase de la Moromete încă nu se înserase ca data 
trecută. În noaptea aceasta îl aştepta Linuţa. Care la fel îl 
vrăjise pe bărbatu-su, adică pe Vasile Pârţag, aia cu care 
trăia el. Pentru că Linuţa avea în ea ceva dulce şi chemător 
(pe care Didina şi nici loana şi nici Luki nu-l avuseseră), cu 
ea nopţile de dragoste erau de foc şi de miere, care îl 
făceau în fiecare seară să apuce potecă şi să vină la ea. În 


noaptea aceasta nu se va duce la ea. Lasă să-i simtă dorul. 
Să se perpelească şi ea după el, ca să ştie să-l preţuiască. 

Scena aceasta a interogării lui Moromete în legătură cu 
esenţa „moromeţianismului” îi revenea des în minte. Or el 
ce zisese? Ce era să zică? Nu zisese nimic. Pentru că ăsta 
este moromeţianismul: un fel de a sta drept şi scorţos, 
mândru (o mândrie învăluită în tăcere şi în toate acele 
vorbe pe care Moromete le punea între el şi celălalt) în timp 
şi în istorie. 

Moromete habar n-avea el ce mesaj aducea cu el din 
adâncul timpului, ducându-l mai departe. Dar oare se 
aplecase el, Ştefan Paul, îndeajuns asupra acestui lucru, 
meditase el suficient la ceea ce numise el 
„moromeţianismul” poporului român? Pentru că acest 
moromeţianism, adică această atitudine dârză şi mucalită în 
faţa existenţei umane trebuie să se întâlnească la mai mulţi 
ţărani, dar n-o observase el. N-o fi el Moromete mai breaz! 

La el însă acest „moromeţianism” se găsea într-o formă 
autentică şi condensată, ca să spunem aşa, de aceea era şi 
vizibil, şi de aceea îl fascinase pe el, pe Ştefan Paul. Un alt 
fapt de care-şi aducea aminte, era modul cum se purtase 
Linuţa, modul cum reacţionase ea când îi spusese că el 
pleacă peste trei zile. Era înainte de întâmplarea cu Ioana, 
un fel de a spune întâmplare, pentru că felul cum se 
purtase Ioana cu Vasile al ei şi cu el, deci cu amândoi, pe el 
îl impresionase profund. Erau în odaia Linuţei, unde lucra 
ea la maşină. În seara aceea se trezise în el un fel de 
„Tăutate” împotriva ei. După ce o îmbrăţişase şi o frânsese îi 
muşcase gura cu poftă... Tânăra femeie gemuse uşor şi se 
lăsase frântă de braţele lui puternice. O dezbrăcase 
nesăţios, îi muşcase umărul drept, iar ea ţipase uşor. Îi 
sărutase gâtul şi o muşcase de ceafa ei albă, dulce şi 
mătăsoasă. O lăsase aşa goală cum era în mijlocul camerei 
şi el se depărtase s-o privească. Retina lui era nesăţioasă 
să-i cuprindă şi să-i muşte, să-i memoreze trupul ei frumos 


de femeie dăruită de la natură cu gingăşia şi cu misterul cu 
care înnebuneşte bărbatul de la începutul lumii. 

Ea încercase un gest de fereală, ruşinându-se. Ştefane! 
şoptise. Ca şi cum ar fi vrut să-i spună: Ştefane, îmi e 
ruşine. Şi chiar asta îi spusese. Îi mai spusese însă şi 
altceva, cu bucuria şi mândria care se aprinseseră pe chipul 
ei. Adică îl făcea pe el să fie înnebunit de frumuseţea ei de 
femeie, iar ea era fericită că ochii lui sunt avizi şi „se 
satură” de gingăşia trupului ei. 

Adică pe de o parte îi spunea, „Ştefane, îmi e ruşine”, iar 
pe de altă parte îl lăsa să înţeleagă că ea este mândră şi 
fericită că ochii lui pot să se bucure de frumuseţea ei. Că o 
place, că-i place de ea. El simţise cum îi ia trupul foc. 
Începuse să se dezbrace şi când se apropiase gol de ea 
ochii femeii măriţi dăduseră un țipăt de uimire. O luase în 
braţe şi o culcase pe pat, frângând-o şi strivind-o, 
muşcându-i umărul şi gâtul ei lung, de lebădă, şi intrândul 
acela pe care îl făcea mijlocul deasupra coapsei. O iubise 
sălbatic, nesăţios. Îi muşca gura, ca şi cum ar fi băut foc şi 
miere, simțind că n-o să se sature niciodată de dulceaţa ei 
femeiască, pe care n-o mai întâlnise până atunci, chiar dacă 
el cunoscuse femeia. 

Ce mi-ai făcut Linuţo, ce mi-ai făcut, că-mi vine să te beau 
şi să te mănânc, gemuse el. „Mănâncă-mă, Ştefane, şi bea- 
mă, puiule, bea-mă, că nici eu nu mai pot. Şi eu te-aş bea, îi 
simţise el şoapta ei fierbinte şi înmiresmată. Când se 
liniştiseră ea se strânse la pieptul lui. Răsuflarea ei fierbinte 
şi dulce îi făcea pieptul să tremure, ca şi cum ar fi avut o 
frunză acolo în adâncul cărnii lui de bărbat. Apoi, cât timp 
să fi trecut, că îl întrebase când pleacă, şi el îi spusese că 
peste trei zile, înainte de sărbători trebuie să fie la slujbă. 

Anghelina se ridicase în mâini şi îl privea năucă. Avea 
chipul umflat de dragoste şi de spaimă. „Nu se poate, 
Ştefane, bâiguise”. El nu spusese nimic. „Spune că nu este 
adevărat, Ştefane!” o auzise gemând. 


Dacă ar fi după mine n-ar fi adevărat, Linuţo. Da vezi că nu 
e după mine. 

„Şi tu pleci? Nu vrei să rămâi cu mine?” Îl cuprinse cu 
braţele ca o lupoaică. „Ştefane, dacă tu o să plecieuosă 
mor! Vreau să mor, Ştefane Dintr-o dată chipul ei căpătase 
o expresie de suferinţă cumplită. Şi el se întrebase cum este 
posibil ca un suflet şi un chip de om să poată aduna dintr-o 
dată în el atâta spaimă şi suferinţă, şi atâta frumuseţe 
diafană! O luase în braţe şi o mângâiase. Hai, linişteşte-te, 
că peste trei luni mă întorc din nou, n-ai zis tu că pe noi n-o 
să ne despartă nimeni. 

Anghelina mai rămase aşa un timp, cu chipul ei împietrit 
de durere, cu auzul încordat. Apoi îşi înfipsese unghiile în 
braţele lui şi se pusese pe un jelit mut, cum plâng femeile. 
Bocea şi se zvârcolea de durere. Oricât încercase el s-o 
împace şi s-o potolească, până când nu-şi vărsase ea toată 
durerea şi spaima care era adunată în fiinţa ei nu se oprise. 
Măi, Linuţă, mă! Păi tu eşti proastă, o mângâiase el 
trecându-ş palma peste obrazul şi peste tâmpla ei. 

„Ce ştii tu, Ştefane”, suspinase ea. Măcar dacă m-ai iubi şi 
tu cu un sfert din dragostea cu care te iubesc eu, ai mai 
rămâne măcar o săptămână”. Rămân cum să nu rămân, îi 
spusese el. Ea îl trăsese peste ea, calmă şi tristă. O săruta şi 
vedea că este toată umedă de lacrimi. Ai fi zis că trupul ei 
era o lacrimă gingaşă şi fierbinte. Care-l absoarbe, dureros 
de dulce, ca un sorb, în adânc. Înspre începutul lumii, 
înspre centrul sacru al timpului. 

XXVI Primăvara şi vara anului 1942 trece chinuitor de 
greu. 'Toate zilele semănau unele cu altele, după un timp 
dacă te uitai în urmă nu vedeai decât o zi lungă şi cenuşie, 
plină de aşteptare şi de chin. În răsărit frontul se zvârcolea 
mugind, împrăştiind pulbere de tun şi moarte, clătinându-se 
când înspre est când înspre vest. Dacă l-ai fi privit din avion, 
de undeva de foarte de sus, ai fi văzut un balaur uriaş cu 
botul în Marea Nordului şi cu coada în Marea Caspică, 
zvârcolindu-se şi mugind, făcând pământul să se cutremure. 


Încleştare fără seamăn, o tensiune nemaipomenită în 
istorie, o baltă de ură, de sânge şi de violenţă care 
cuprinsese întreaga Europă de la Atlantic până la Urali. 

În cazul în care ar fi învins nemţii şi i-ar fi împins pe 
sovietici rostogolindu-i dincolo de Stalingrad şi de Moscova, 
în cazul acesta s-ar fi terminat războiul, chit că englezilor şi 
americanilor nu le-ar fi venit să creadă şi nu s-ar fi împăcat 
deloc cu situaţia aceasta. Ştefan Paul trudea la ziarul la 
care se angajase, şi faptul că devenise una din piesele de 
bază în fabrica al cărei produs era ziarul Ziua, cel mai citit, 
cel mai temut şi incisiv ziar al acelui moment istoric, când 
soarta lumii şi a istoriei stăteau în balanţă deasupra 
Europei şi Asiei, lucrul acesta nu-l încălzea cu nimic. 

Ba dimpotrivă avea din ce în ce mai mult convingerea că 
un destin îl vârâse, pe el, care nu era la urma urmei decât 
un suflet nevinovat, un tânăr intelectual (mai degrabă un 
amestec ciudat de intelectual şi ţăran) venit dintr-un sat 
românesc, într-o nebunie colectivă de proporţii 
continentale. Într-o maşinărie a groazei şi a ce avem noi 
oamenii mai irațional în noi. 

Uneori când se gândea la lucrul acesta îl cuprindea o 
nelinişte ciudată, amară, care-i întuneca mintea şi îl asfixia, 
nemaiputând să respire. Îl cuprindea atunci o ameţeală, 
amestecată cu un leşin ciudat, pentru că nu era vorba deloc 
de o stare fiziologică, ci mai degrabă de o stare a conştiinţei 
şi a sufletului în faţa existenţei. După ce îşi mai revenea se 
gândea la Moromete şi la ce zisese el că este 
„moromeţianismul” poporului român. 

Adică Moromete făcuse primul război, luase parte de la 
luptele de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi Mateeşti, apoi 
mersese cu generalul Averescu până la Budapesta. Bine, şi 
după ce scăpase el de atâtea ori de moarte, venise acasă şi 
fusese împroprietărit. Asta a fost singurul lucru bun pe care 
l-a simţit şi el de pe urma războiului. 

Pentru că alde '[ugurlan, Miai, şi ca ei au fost mai mulţi, n- 
au fost împroprietăriți. Nu că a avut cineva ceva cu ei, aşa 


s-a întâmplat, şi oamenii ăştia au rămas cu un fel de acreală 
şi de ură în suflet. Pentru ei cuvinte ca ţara, oamenii, 
neamul omenesc, rămăseseră cuvinte goale, pline de 
minciună şi înşelătorie. 

Ei, bine, el Moromete reuşise să rămână (prin 
moromeţianismul lui) demn, puţin întunecat şi încordat în 
faţa istoriei şi a existenţei, în acelaşi timp fiind senin şi 
puternic, ba chiar permiţându-şi să aibă mândria lui 
disimulată, bine mascată, dar cu atât mai autentică. Ai fi zis 
că dacă nu şi-ar învălui sufletul şi mândria asta a lui, ca o 
ceapă, sau ca o varză care se înveleşte în foi, el nu ar fi 
putut, nu să îşi păstreze sufletul lui de ţăran curat 
nealterat, dar n-ar fi reuşit să reziste în lumea asta. 

Or venit acasă, cu bruma aia de pământ, peste capul lui 
Moromete au început să curgă balele. Mai ales foncierea, 
birul dintotdeauna al ţăranului român, pus de stăpânirea 
prea nemiloasă. Şi atunci cum să nu-şi, blindeze” el sufletul 
în faţa ticăloşiei vremurilor şi a oamenilor? Ei bine, iată că 
el, Ştefan al lui Parizianu, deşi mai învăţat decât Moromete, 
descoperea acum că este mult mai slab în faţa timpului şi a 
istoriei decât unchiul lui. Îi lipsea oare vâna aceea de 
moromeţianism, care l-ar fi ajutat să supravieţuiască? Nu 
spusese el Niki că are, instincte puternice? Ori el 
descoperea că în faţa istoriei că este slab, deşi nu se vedea 
acest lucru, el simţea o emoție şi o tensiune ciudată, care îl 
pătrundea până în adâncurile fiinţei lui. 

În acelaşi timp lucrul aceasta produsese o deschidere 
extraordinară a minţii şi a sufletului lui în faţa a ceea ce 
Ştefan Paul numise misterul existenţei. Lui i se dăruise 
dragostea. Acest lucru îl înţelesese bine. Ceva din adâncul 
fiinţei lui se neliniştise: pentru ce îi dăduse lui dragostea? 

Nu pentru ca să sufere mai târziu? Ba da! 1 se dăduse 
dragostea şi suferinţa ca să poată să urce o treaptă mai sus 
în înţelegerea lumii? 

Era o întrebare asupra căruia gândul acela din el 
(daimonul) stăruia tot mai mult. Era în liceu, la Pălămida, 


tocmai terminase de citit monografia marelui literar G. 
Călinescu, despre Mihai Eminescu. 

Lectura cărţii îl impresionase şi îl umpluse de respect faţă 
de critic, dar mai ales crease în el o imagine monumentală, 
istorică, asemenea unei embleme peste vremuri. Criticul nu 
îşi dusese însă unul din gânduri mai departe: gândul acesta 
încolţise în mintea adolescentului Ştefan Paulescu, acesta 
era numele lui în catalog în acel an (pentru că în anul 
următor secretarul Liceului îl trecuse în catalog cu numele 
de Ştefan Paul), cu o forţă extraordinară. Şi anume care era 
acel gând şi care acum lumina în mintea lui ca o ideea 
destinului? Neamul lui Mihai Eminescu, ne referim la 
părinţii şi la fraţii poetului, fusese unul dintre cele mai lovite 
neamuri din istoria culturii române şi a poporului român. 
Adică ce se întâmplase? Destinul îi dăruise la început lui 
Mihai Eminescu, noroc, talent şi frumuseţe. Cea mai mare 
minte pe care au ivit-o românii de la formarea poporului 
român încoace, de la Deceneu încoace, acesta este 
adevărul, a fost, dăruită” din belşug cu talent (geniu) şi 
frumuseţe. Şi Mihai Eminescu folosindu-se de talentul ce i s- 
a dăruit, s-a apucat de lucru şi a dat o operă extraordinară. 
Cea mai mare operă de gândire şi simţire de la începuturile 
acestui neam şi până astăzi. 

Dar ca şi cum cel care i-a dăruit geniul, s-ar fi, supărat”, 
după ce l-a lăsat pe poet singur să îşi creeze opera, acum a 
vrut să ia totul înapoi. De parcă ar fi vrut să echilibreze 
braţele unui talger nevăzut. (sau să îl pedepsească). Şi ce i- 
a luat? I-a luat fraţii, care fie s-au sinucis, fie au murit de 
timpuriu. I-a luat părinţii. Din toată familia lui Gheorghe 
Eminovici, cât a fost ea de numeroasă şi de aşezată la locul 
ei, s-a ales praful. El, copilul care era atunci, atât cât l-a dus 
pe el mintea, a văzut în Destinul lui Eminescu şi al familiei 
lui, o lege universală a balanței. A balansului, a echivalenţei. 
A echilibrului. Adică Destinul îţi dă ţie, noroc, dragoste, 
avuţie, dar îţi şi ia înapoi. Cu cât îţi dăruieşte mai mult, cu 


atăt îţi va lua mai mult înapoi. Această lege a Balanţei 
nenorocise familia lui Gheorghe Eminovici. 

Nu se întâmplase acelaşi lucru şi cu Iorga? Cum murise, 
săracul, batjocorit de legionari! Când l-au găsit mort, avea 
cele trei degete de la mâna dreaptă, cu care se închină 
omul, le avea strânse, pregătit pentru închinăciune! Ce 
ticăloşie, ce barbarie! O fi apucat să îşi facă, în ultima clipă, 
cruce? Ticăloşii, cred că nici lucrul acesta nu l-au lăsat să-l 
împlinească. 

Dar în viaţa popoarelor, funcţionează această Lege a 
echivalenţei? 

Sigur că funcţionează, sau ar trebui să funcţioneze! În 
cazul acesta, înseamnă că poporul român, după cât a 
suferit, şi câte nenorociri i-a trimis Dumnezeu pe cap, o să 
fie mai târziu (când? după acest război), dăruit cu mari 
bogății, cu o fericire fără seamăn. Bine, dar când va fi asta 

? Nu cumva v-a dispărea foarte curând, (gândul acesta îi 
sfârâi în creieri ca o sârmă înroşită în foc şi aruncată în 
apă), urmând să ajungă în rai? 

Oricum trăia o stare de nelinişte şi de neînsemnată 
oboseală, de parcă intuiţia i-ar fi spus că peste mult timp 
istoria va întoarce lumea cu fundul în sus. 

Îl neliniştea faptul că deşi era război şi la mii de kilometrii 
soldaţii români înfruntau moartea, lui îi mergea bine. Era 
omul de încredere al lui Grigore Patriciu. Şi deşi numele lui 
Patriciu apărea ca Director al ziarului, cel care se ocupa de 
bucătăria cotidianului şi ducea tot greul muncii de redacţie 
în spate, cel care făcea ziarul, era el, Ştefan Paul. În al 
doilea rând, începea să se impună ca gazetar de mâna întâi 
în lumea presei. Mulţi care-i citiseră articolele şi nu-l 
cunoscuseră până atunci, se mirau când dădea cu ochii de 
un tânăr care mai purta încă în ochi inconştienţa 
adolescenţei. Şi în al treilea rând era dragostea care i se 
dăruise de câtre Destin (sau Dumnezeu), aşa cum i se 
dăruise până acum norocul. De ce avea el atâta noroc, şi în 


viaţă şi în dragoste? Pe un om normal, un asemenea noroc |- 
ar fi făcut fericit. Pe el îl umplea de nelinişte. 

După ce Nora îl anunţase că ar putea să-l însoţească pe 
Mareşal pe front (bineînţeles dacă îl trimite ziarul, adică 
Patriciu, că, aşa, el, Mareşalul nu-l ia la plimbare, şi nici ea, 
Nora nu-l poate trimite., Ce vorbeşti, domnule? Pe ce te 
bazezi? îi răspunse el) îl întrebase pe Patriciu, dacă poate 
să îl însoţească, să meargă e? „Ce înseamnă asta, Ştefane? 
se mirase Grigore Patriciu. Ce, ai înnebunit? Am nevoie de 
tine aici! Are cine să meargă pe front”. 

„ Directorul Zilei era mai tot timpul încruntat. În ultimele 
luni îşi petrecea multe ore, stând în camera de ascultare. 
Auzea multe, ştia multe, de la BBC, de la englezi şi de la 
americani. Din aceste ştiri pe care le receptau ei, prea 
puţine intrau în ziar. În ziar intrau materialele date de 
Serviciul de presă al Mareşalului, materiale în general 
liniştitoare, încurajatoare pentru populaţia din ţară şi 
pentru cei care luptau pe front. 

O anunţase chiar a doua zi, după ce vorbise cu Patriciu, că 
el nu poate să meargă. Era indispensabil pentru ziar., 
Ceee? făcuse Nora. Era indispensabil? Al cui indispensabil 
era?” Nu înţelegea. Era un om de bază în redacţie, Patriciu 
era foarte ocupat, nu se putea debarasa de el. 

„Al cui indispensabil eşti? Nu cumva eşti indispensabilul 
lui Patriciu? Sau te pomeneşti că eşti indispensabilul 
ziarului?” Aici Nora râsese, dezvelindu-şi dinţii ei frumoşi 
cu strungăreaţă. El tot nu înţelegea. 

„Nu ştii că la izmene se mai spune indispensabili? îl 
întrebă Nora, râzând cu poftă. El rămase uluit. Se simţea 
jignit. Nu. Nu ştia. Şi ce e mare scofală în chestia asta? Se 
poate să râdă de un fleac ca ăsta? Nora îl văzuse că se 
supărase. Îşi ceru iertare. Era hotărât să vorbească cu 
Patriciu, să trimeată pe altul în locul lui să ridice materialele 
de presă. 

„, Hai nu te supăra! N-am vrut să te supăr! Nora venise în 
faţa lui şi ca şi cum ar fi fost iubiţi, îl mângâiase pe obraz să 


îl împace. Parfumul tinerei femei îl răscoli violent, aţâţându- 
|. Aproape că abia se stăpâni să n-o ia în braţe. Ce mai! 
Înţelesese însă că ea atâta aştepta. 

Nora nu plecă însă în săptămâna aceasta, ci abia către 
sfârşitul săptămânii următoare. Nora îl însoţi peste tot pe 
Mareşal în cele două săptămâni cât acesta inspectă frontul. 
Când se întoarse, arăta veselă şi bronzată. În timp ce lipsise 
Nora (materialele de presă i le dădea un ofiţer cu un număr 
înspăimântător de coşuri mari pe faţă, mari şi urâte. După 
ce semna de primire, pleca, rugându-se să nu-l mai 
întâlnească a doua zi) o simţise mereu ca şi cum ar fi fost în 
oraş şi s-ar fi gândit la el. 

Numai când ajungea la Preşedinţia şi îl găsea pe celălalt, 
pe ofiţerul cu coşuri, îşi dădea seama că Nora se află prea 
departe, la mii de kilometrii, şi atunci realiza cât de mult se 
obişnuise cu ea şi cât de mult îi lipseşte. Într-una din zile se 
gândise mult la ea. Primise pentru ziar fotografii ale 
Mareşalului pe front, într-una din fotografii era şi ea. În 
clipa aceea simţise cu adevărat că îi este dragă. Numai de 
nu i s-ar întâmpla ceva. Inima i se strânsese de îngrijorare. 
Se gândise la Nilă şi la Paraschiv, pe care îi văzuse şi pe ei 
pe front. Nu o să se întâmple nimic. 

Nora o să vină sănătoasă acasă, şi la fel o să fie şi cu verii 
lui, Paraschiv, Nilă, şi Achim. 

Acum simţi că-l iertase pe Paraschiv. In sufletul lui era o 
emoție galbenă gândindu-se la băiatul mai mare al lui 
Moromete. După două săptămâni, era în biroul său, când 
primi un telefon de la Nora. Nora! 

Exclamă el. „M-am întors, Stefaaan”, murmură glasul fetei, 
într-un glas cântat şi chemător, ca şi cum ar fi spus: hai nu 
vii?”. Chiar acum vin, Nora! Îl luă gura pe dinainte.” Te 
aştept, Ştefane „ şopti înfiorat glasul Norei. Trecu pe la şef 
să-l anunţe, asta pentru că în ziua aceea Patriciu îi spusese 
„când eşti liber să vii pe la mine”, că pleacă să ridice 
materialele de presă. 


„Azi noapte m-am gândit la tine, îi spuse Patriciu, 
invitându-l să ia loc. „Chem acum de-o cafea”, vorbi încet 
Patriciu. Ce-o fi având de vorbit? se întrebă neliniştit Ştefan. 
„E, cum este? văd că te-ai învăţat la ham”, îl privi Patriciu în 
ochi surâzând. „Curat ham, îi răspunse. „Le grăbeşti, stai ca 
pe ghimpi,” observă Directorul Zilei ţinându-l în ţepuşa 
privirii. „Am multe de făcut astăzi, tată, îl ironiză şi el, şi 
când am multe de făcut, e în mine ceva care mă face să stau 
ca pe jăratec. N-am stare. 

„Ie cred şi eu, mormăi Patriciu, degustând cafeaua pe care 
secretara o adusese puţin mai devreme. 

Aş vrea, aşa, să mai stăm de vorbă. Trec zilele, trec anii... 
Pentru că dacă te-am luat să fac din tine gazetar, barem să 
fac unul mare. Adică dacă m-am apucat de un lucru să-l duc 
până la cap. Sau crezi că nu mai ai nimic de învăţat în 
meseria asta? Grigore Patriciu îl privise în ochi, cu 
sprâncenele lui stufoase ridicate. Ştefan Paul îl privise şi el 
dar blând şi cu dragoste. 

Murim noi, tată, şi despre meseria asta tot n-o să ştim 
totul. Abia aştept să pătrund mai adânc în tainele 
gazetăriei, însă acum trebuie să alerg la Preşedinţia 
Consiliului de miniştri, unde mă aşteaptă ofiţerul sămi 
predea plicul cu materialele de presă. Şi dacă nu ajung 
până la unsprezece nu este bine. Se uitase la ceas. Era 
unsprezece fără un sfert. 

Grigore Patriciu sorbi gânditor din cafeaua bună, cum 
numai secretara lui ştia să facă, „bine, şopti el, însă 
gândeşte-te săptămâna asta cum am putea să facem ziarul 
şi mai bun”. Ştefan Paul îşi privi patronul uimit. 

Este bun aşa cum este, domnule Patriciu, îi veni să spună. 
O să mă gândesc la ce mi-aţi spus, dragă tată. Se ridicase, îi 
dăduse bună ziua, şi ieşise cu spatele. 

I se păruse lui? Grigore Patriciu îl învăluise într-o privire 
plină de melancolie şi dragoste. La Preşedinţia Consiliului 
de miniştri prezentă acreditarea Ofiţerului de serviciu. 
Acesta îl cunoştea de acum, aşa că îl lăsă să intre, neuitând 


totuşi să spună: „primul birou pe stânga”. Bătu în uşă. 
Inima îi bătea să-i spargă pieptul (asta e pârdalnica de 
dragoste, eşti îndrăgostit, băiatule, însă ţi-e teamă să 
recunoşti, vai de capul tău de nenorocit! auzi el gândul 
acela care-i sărea totdeauna în ajutor.), astfel că se pomeni 
ducându-şi măna la inimă. Intră! auzi glasul Norei. 

Apăsă pe clanţă şi intră. Înăuntru mai erau doi redactori 
(care trebuie să fi avut şi ei acreditarea) care primiseră 
plicurile cu materialele de presă, şi cum semnau de primire. 
Vă rog să mai aşteptaţi puţin, domnule Paul, auzi vocea 
indiferentă a Norei. Între timp se mai auzi o bătaie în uşă. 
Nora strigă acelaşi neutru „intră”, şi în cameră intră însuşi 
Grigore Gafencu, Directorul Timpului. Acesta îl salută 
respectuos, semn că îl cunoştea (mă ştie din ce am publicat, 
din articolele pe care mi le-a citit, îşi spuse în gând), prin 
înclinarea capului. 

Când rămase singur cu Nora aceasta veni lângă el şi-l 
sărută pe obraz, aşteptând la rândul ei acelaşi gest din 
partea lui. „Mi-a fost dor de tine, Ştefane, mi-ai lipsit ,. Îl 
privea mirată, învăluindu-l cu privirea. 

Trebuie să plec, că am de lucru, te aştept mâine şi stăm 
mai mult de vorbă”. Îi întinse plicul cu materialele de presă, 
apoi registrul să semneze. Îl mai sărută odată în fugă, 
fericită şi roşie toată, apoi îl conduse. 

Când se urcă în maşină să vină la redacţie fericirea pe 
care o trăia era atât de mare încât îşi simţi creierii cuprinşi 
de o flacără. (Tâmpitule, eşti îndrăgostit lulea! auzi gândul 
acela din el încercând să-l aducă la realitate. lubind-o pe 
fata asta nu crezi că-ţi baţi joc de celelalte? Don Juan de 
Siliştea Gumeşti! Nu ţi-a intrat odată în cap că dragostea 
este un lucru sfânt!) A doua zi când veni o găsi pe Nora la 
fel de prinsă. Îi spuse, la fel, să rămână la urmă. Îi dădu 
plicul, îl puse să semneze în registru, apoi îl privi cu căldură 
în ochi, roşindu-se. „Zilele astea am avut multă treabă, 
Ştefane. Apoi oftând. Am nevoie de ajutorul tău, pot să mă 
bazez pe tine?” Cum să nu. „Ştii adresa mea, strada Polonă, 


numărul... şi-i spuse numărul, vino mâine la zece, să mă 
ajuţi la nişte treburi. 

La redacţie, după ce se întoarse, îi lăsă mai mult pe Niki şi 
pe Teodosie să facă ei ziarul. El citi editorialul şefului, îşi 
scrise articolul, lui, avu grijă să bage un articol incisiv, 
rămas în spalt de alaltăieri, apoi o luă către casă. În 
noaptea aceea nu putu să doarmă de fericire. Gândul din el 
nu-i dădea pace. Tâmpitule, e război, pe front mor mii de 
tineri, şi tu eşti fericit că te-ai îndrăgostit de-o funcţionară, 
fără să-ţi mai aduci aminte că acasă, în satul tău, mai sunt 
trei proaste care te iubesc. Ba ştiu, cum să nu ştiu! Tocmai 
că ştiu, îşi răspundea el, strigând în gândul lui, dar ce să fac 
dacă nu pot să pun frâu stării acesteia de euforie, că sunt 
iubit şi că o iubesc. Şi toate astea când toată Europa este în 
flăcări! Sigur că ştiu, nu vezi că mă revolt şi eu, dar ce să 
fac? Crezi că mâine când o să mă duc acasă la ea n-o să ne 
iubim? 

Ştiu şi asta, dar uite că sunt un vierme păcătos, nici măcar 
fericirea nu mi-o pot stăpâni. A doua zi plecă devreme de 
acasă. Pentru simplul motiv că nu avea stare. Uite, bă, al lu' 
Parizianu, tâmpitule, vorbi el singur. Asta înseamnă să 
iubeşti. Vezi? Acum ai dat de dracu, e bine? 

Ceea ce trăieşti tu acum pentru fata asta, faptul că te 
frămânţi, şi vorbeşti cu tine în gând că nu vrei să te duci la 
ea, pentru că în cazul ăsta nu eşti decât un ticălos, şi totuşi 
te duci, arzi de nerăbdare de a ajunge la ea, asta este 
dragostea. Să-ţi intre bine în cap! 

Bine, dar atunci pe cine, pe care dintre ele le iubeşte? Pe 
toate le iubeşti, vai de capul tău de nenorocit, pe fiecare în 
felul ei, pentru că toate au venit la tine în cel mai cinstit şi 
cel mai frumos mod. Pe drum, ocolind străzile, şi-a dat 
seama că uitase numărul stăzii. Strada o ţinea minte, 
Polonă, însă numărul îl uitase. Apoi brusc şi l-a adus aminte, 
numărul a ieşit singur din cutele memoriei, uimitor de 
limpede. 


Nora îl aştepta, chiar dacă sosise cu un sfert de oră mai 
târziu. A urcat treptele de marmoră ale vilei cu emoția 
aceea greu de descris în suflet. Nora l-a pofitit în sufragerie 
iar ea s-a dus să pună de cafea. S-a întors repede, în timpul 
ăsta el având suficient timp să-şi arunce ochii pe lucrurile 
din sufragerie. Se vedea că era casa unor oameni avuţi, 
intelectuali, oameni cu gust. Un lampadar mare, în stil 
baroc, atârna din tavanul înalt, dând atmosferei vastei 
camere o notă caldă de intimitate şi sacralitate. Din pereţii 
bătrâni ai vilei susura un fel de pace familială eternă, un 
ceva inefabil care se adunase în aceşti pereţi în deceniile 
cât familia Norei se bucurase, râsese, sau pur şi simplu 
stătuse în această cameră. Mobila era şi ea veche, dar n-ar 
fi putut spune ce stil. „La ce te uitai?” îl întrebă Nora venind 
cu cafelele. 

Era îmbrăcată într-un pantalon maro, care-i punea în 
evidenţă foarte bine corpul ei frumos, (ceea ce el nu prea 
văzuse, femeie în pantaloni) cu un şorţ alb în faţă. „Să-mi 
spui dacă îţi place, îi spuse ea fericită şi afabilă, punând 
ceştile pe măsuţa aşezată între fotolii. Spune cum e frontul? 
o întrebă el, sunt speranţe să se termine anul ăsta? Nora îşi 
strânse buzele, adică eu ştiu ce să spun? „Nu ştiu, Ştefane, 
lucrurile sunt complicate. Oricum sunt speranţe.” Apoi se 
ridică şi-i arătă un album cu fotografii. O fotografie îi atrase 
în mod deosebit atenţia. În fotografie era Mareşalul, un car 
cu fân, şi nişte ţărani căzuţi în genunchi în faţa Mareşalului. 

Ce e cu poza asta, nu-mi place? De ce să cadă ţăranii în 
genunchi în faţa Mareşalului? Oricine o fi, şi Papa de la 
Roma să fie, nu trebuia să accepte lucrul acesta. „Nu este 
aşa cum crezi, Ştefan, îi zâmbi Nora calf. 

E o întâmplare foarte nostimă, care vorbeşte tocmai 
despre faptul cât de iubit este domnul Mareşal Antonescu în 
Basarabia. De altfel cred că este provincia românească 
unde este de-a dreptul venerat. Stai să-ţi povestesc 
întâmplarea. (de altfel Ştefan Paul avea să găsească mai 


târziu întâmplarea aceasta povestită de un scriitor 
basarabean într-o carte, cu lux de amănunte). 

Întâmplarea se petrecuse astfel: Mareşalul venea dinspre 
Chişinău şi mergea la Orhei. Îşi exprimase el dorinţa de a 
vizita Orheiul. „Dinspre Perescina le ieşiră în cale vreo zece 
căruţe încărcate cu lemne şi cu fân. 

Mareşalul dădu ordin să se oprească. Opriră şi ţăranii. 

— Ce mai faceţi, fraţilor? - întrebă el. 

— Slavă Domnului c-am scăpat, domn” ofiţer... Mulţumim 
armatei române şi Mareşalului că ne-a scos de la ruşi... 

Iar când cineva din suită se adresă cu cuvintele „Domnule 
Mareşal...”, toţi ţăranii îşi scoaseră pălăriile şi căzură în 
genunchi. 

Antonescu rămase adânc impresionant de acest gest de 
frăţietate românească şi începu să-i îndemne pe rând să se 
ridice.” Pe Ştefan îl impresionase în mod deosebit modul 
cum se adresase Mareşalul ţăranilor. „Ce mai faceţi, 
fraţilor?”, cuvintele care-i veniseră pe buze în momentul 
acela Mareşalului dovedind nu numai sufletul lui bun şi 
generos, şi altceva mult mai profund, care lui îi mersese la 
inimă, acel sentiment de consangvinitate pe care l-avea în el 
Mareşalul, acolo în subconştientul lui. El le spusese 
amărâţilor de ţărani cu opincile înnămolite „fraţilor”, tocmai 
pentru că se simţea frate cu ei. În primul război mondial el 
îi condusese în luptă tocmai pe aceşti ţărani, luptaseră 
împreună şi câştigaseră, de aceea erau fraţi. Dar mai erau 
fraţi şi pentru că strămoşii Mareşalului fuseseră plugari în 
zona Muscelului şi a Argeşului. Aha! îşi spuse în gând 
Stefan Paul. 

— Ce te-ai luminat aşa? îi zâmbi Nora, privindu-l cu 
dragoste. 

— Faptul că Mareşalul s-a adresat ţăranilor cu „frate”, asta 
îmi spune mie, ca simplu român, multe despre el. Îmi spune 
de pildă că el se simte chiar aşa, frate cu amărâţii ăştia care 
duc ţara asta pe umerii lor de când este pământul 
românesc 


— Dar domnul Mareşal are un suflet foarte bun, Ştefane, 
nu ştiai? 

— Nu, şopti el. Îmi închipuiam că un om ca el trecut prin 
înfrângerile şi victoriile primului război trebuie să fie un om 
aspru. Aspru şi cinstit. Un om călit cu sufletul şi carnea din 
piatră. Mai ceva ca Moromete... 

— Ca cine? se miră Nora cu vocea subţire şi înaltă. 

— Ca Moromete. 

— Cine e acest Moromete? 

— E un unchi de al meu care a făcut primul război şi care 
s-a întors în satul lui să-şi muncească pământul şi să-şi 
aducă pe lume copii, pe care fiecare om este dator să-i 
aducă... 

— Este dator să-i aducă! Se minună tânăra gazdă, 
privindu-l cu atenţie şi cu subînţeles. 

— Sigur că este şi o datorie. Eu aş zice că este cea mai 
mare datorie a omului, să ducă viaţa mai departe. O dată ce 
fiecare din noi n-am făcut nici cel mai mic lucru ca s-o avem, 
pur şi simplu ni s-a dăruit, de ce n-am face şi noi la fel cu 
urmaşii noştri? 

— Îmi place cum gândeşti! murmură Nora gânditoare. 
Continuă... 

— Da, vorbeam despre Moromete şi Mareşal. Moromete, 
ţăran român a rămas cu un fel de instinct, artă sau ştiinţă 
de a se apăra de şulfâniile şi greutăţile vieţii. Este ceva mai 
mult şi mai profund, în cazul lui aş vorbi chiar de o atitudine 
filosofică, prin care poate el, sărmanul om să se apere de 
ticăloşia vieţii şi în acelaşi timp să-şi păstreze rezervele lui 
de umanitate şi originalitate, de dragoste şi chiar de 
puritate, cu care a venit pe lume. 

— Foarte interesant, şopti Nora. Vrei să fumezi la cafea? 

— Nu, de ce? făcu Ştefan Paul ochii mari. 

— Aşa se obişnuieşte, nu ştiai? clipi ea din gene, ca şi cum 
ar fi făcut asta pentru el. Dar domnul Mareşal cum ţi s-a 
părut? 


— Asta e, că mi s-a părut invers. Ştefan rămase un timp 
gânditor. „Cum adică? se încruntă Nora. Mă interesează 
foarte mult”, insistă tânăra funcţionară din anturajul lui 
Antonescu, care-l cunoştea mult mai bine pe Maregşal. 

— Prima dată l-am văzut pe Maregşal în piaţa „6 
Septembrie”, la o mare manifestaţie a legionarilor, alături 
de Horia Sima. Ce caută Generalul alături de acest om? am 
gândit atunci. Chipul Generalului Antonescu era brăzdat de 
gânduri, întors în el însuşi, plin de îngrijorarea, pe care 
încerca s-o ascundă. Ceea ce era şi normal. Adică era 
normal ca un om în situaţia lui cu atâta răspundere care 
apăsa pe umerii săi să fie îngrijorat. 

Mai ales când avea alături, lângă umărul lui nişte oameni 
ca legionarii, care una cântau şi alta făceau. Ştefan Paul îşi 
simţi deodată cerul gurii uscat. 

— Spune, de ce te-ai oprit? Vorbeai frumos, îl rugă Nora. 

— Bun, însă acum, când l-am întâlnit pe Mareşal şi am avut 
norocul să-l văd de aproape, ba chiar să şi dau mâna cu el, 
ceea ce n-aş fi putut să-mi închipui niciodată, eu am simţit 
un fel de lumină şi bunătate ieşindu-i prin chip. Era ceva ca 
la sfinţi. În plus, când l-am văzut coborând scările, faptul că 
avea picioarele prea scurte şi trupul prea mic, şi subţire, în 
comparaţie cu capul mare, emanând lumina aceea, mi s-a 
părut un personaj, nu ştiu cum să spun, ireal, 
extraterestru... Nora izbucni în râs şi de la zgâlţăâiturile 
umerilor pe care i le provoca râsul vărsă câteva picături de 
cafea pe şorţul alb. 

— l-a uite ce mi-ai făcut. Bine că am şorţul şi nu mi-am pus 
rochia albă, că altfel o păţeam. 

— Eu am fost cât se poate de serios, se supără Ştefan Paul. 
Dacă altora le vine să râdă, n-am ce să le fac. 

— Te-am înţeles, Ştefane. Chiar aşa şi este, domnul 
Mareşal (Nora nu spunea niciodată Mareşalul, nu, cuvântul 
acesta era însoţit întotdeauna de domnul, ea spunea 
domnul Mareşal, şi aceste cuvinte erau rostite întotdeauna 
cu un deosebit respect) este un om foarte bun. Cu cei 


cinstiţi şi care-şi fac datoria este foarte bun şi respectuos. 
Din păcate însă sunt mulţi în ţara asta care n-ar face nimic 
pentru ea, doar ar profita, fără să dea nimic în schimb. Ei 
bine, cu oamenii aceştia domnul Mareşal, a mărturisit-o 
chiar el, „nu este îndeajuns de aspru”, aşa cum ar vrea el. A 
spus-o foarte clar, abia aşteaptă să termine războiul să se 
întoarcă în ţară şi să pună ordine. Să-i pună pe toţi la 
treabă, să muncească. Pentru că, a observat domnul 
Maregşal, în ţara aceasta s-au îmbogăţit şi au dus-o bine cei 
care au minţit, demagogii şi hoţii, lichelele, pe când omul 
cinstit şi muncitor a fost tot sărac. Niciodată nu i-a mers şi 
lui bine. Or domnul Mareşal spune că adevărata istorie a 
acestui neam v-a începe atunci când acest raport v-a fi 
schimbat. Când omul cinstit şi muncitor, şi nu şulfa politică, 
nu demagogul, nu sforarul şi hoţul, o va duce bine, fiind 
bogat din munca lui, abia atunci or să meargă lucrurile în 
ţara aceasta. Înţelegi Ştefan Paul rămase pe gânduri. 
Înţelegea, cum să nu înţeleagă? 

Se gândea la Moromete, şi la ţăranii chinuiţi, pe spinarea 
cărora apăsau impozitele, peste care veneau bolile şi 
necazurile. Însă ceea ce era mai important era faptul că 
ceea ce spusese Mareşalul declanşase în el un fel de 
revelaţie: cum de se întâmplase ca el, Ştefan Paul, să nu 
vadă până acum acest adevăr? care acum i se părea 
fundamental şi colosal. Ceea ce spusese Mareşalul era atât 
de simplu şi totuşi era cel mai mare adevăr care putea să 
întoarcă istoria acestei ţări: atâta timp cât pe acest pământ 
vor fi bogaţi şi-o vor duce bine cei cinstiţi şi muncitori, şi nu 
hoţii şi şulfele politice, pamblicarii şi demagogii, ţara 
aceasta va prospera. 

Aşadar acesta era răul cel mare al acestui neam! De aceea 
tot ce s-a construit pe acest pământ s-a surpat şi s-a 
împrăştiaT. În patru vânturi, şi nimic nu s-a ales de truda 
românului! Oare acest adevăr nu mai fusese exprimat, dar 
în altă formă (a unei revolte teribile), de Mihai Eminescu? 


Ba da. Dar trebuiseră să treacă, iată, atâţia ani, ca să vină 
un General cinstit şi incoruptibil, care se scârbise şi el de 
politicianismul românesc, iar acum acest General (devenit 
între timp Mareşal) mai trebuie să mai aştepte câtva timp 
să se termine acest război, ca să poată să, pună ordine în 
ţară”, adică să o ia de la capăt cu cinstea şi dreptatea. 

— Unde te gândeşti, Ştefane? Într-adevăr, domnul Mareşal 
are un suflet nobil. E un om milos. În primul rând este un 
bun creştin. Şi ca să-ţi dai mai bine seama că aşa este, osă 
îţi povestesc două întâmplări, care pe mine m-au 
impresionat foarte mult. 

Întâmplarea pe care o povesti Nora se petrecuse aievea, 
fuseseră mai mulţi oameni martori la ea, îi impresionase pe 
mulţi. Şi întâmplarea aceasta, semnificativă, din viaţa 
Mareşalului a găsit-o Ştefan Paul, mai târziu, povestită într- 
o carte de acelaşi scriitor basarabean., Acel om” s-a întâlnit 
în repetate rânduri cu Mareşalul. Cum a fost în cazul 
descinderii la o clădire de pe strada livezilor, din Chişinău, 
clădire în a cărei curte fuseseră găsite îngropate 72 de 
cadavre de basarabeni legaţi cu mâinile la spate şi 
împuşcaţi în ceafă de către enkavedişti în vara anului 41”. 

Cercetările au scos la iveală că oamenii fuseseră executaţi 
într-un beci din clădirea de alături şi apoi aruncaţi în 
groapa din acea curte vecină. Ar rămâne de adăugat doar 
atât că, (ce paradox îngrozitor, oribil) de necrezut, dar 
clădirea unde se făceau execuțiile era cea a fostului Liceu 
Mihai Eminescu. Clădire în care se ţinuseră şedinţele 
Sfatului Ţării şi se votase Unirea Basarabiei cu România. 

Antonescu rămăsese abătut şi nu scosese o vorbă. Ca la 
masa de seară să vină cu anunţul că ar vrea să dea un 
decret de amnistiere pentru toate abaterile comise pe 
timpul ocupaţiei ruseşti, din anii 40-41. 

Propunere cu care niciunul din magistraţii prezenţi nu 
căzu de acord. 

Pentru că erau cunoscute cazuri ce nu puteau fi nicidecum 
iertate. Unul dintre ele i-a fost expus şi Mareşalului. Era 


vorba de un individ din satul Pituşca, judeţul Orhei, individ 
făcut peste noapte învăţător sovietic ce, fără să mai 
zăbovească, începu să se războiască cu preotul şi cu doi 
ţărani înstăriți. Până când, cu participarea miliției, într-o 
noapte fură ridicaţi de la casele lor, duşi în pădure şi 
împuşcaţi din spate, într-o aşa zisă încercare de fugă. 

Unul însă supravieţui, cules de pădurar şi ascuns până la 
revenirea autorităţilor româneşti. Antonescu, povestea 
primul Magistrat al Basarabiei - căzu de acord că astfel de 
indivizi nu puteau fi iertaţi, cu atât mai mult cu cât 
Constituţia României nu prevedea pedeapsa cu moartea. 
După un timp, Mareşalul iar revenise cu propunerea lui. 

— Mda! murmură gânditor Ştefan Paul. 

— Vezi, Ştefane, întâmplarea despre care ţi-am povestit 
vorbeşte tocmai despre sufletul lui bun. Şi acum o să îţi 
povestesc a doua întâmplare care pe mine m-a impresionat 
la fel de mult. Regele a dorit să viziteze Basarabia, şi l-a 
rugat pe domnul Mareşal să îl întâmpine, şi să îi organizeze 
vizita, să îl însoţească. Domnul Mareşal l-a întâmpinat, au 
vizitat împreună obiective şi aşezări din Basarabia, au fost 
primiţi extraordinar. Cum se întâmplă în asemenea 
momente. Ţi-am spus că populaţia Basarabiei îl iubeşte 
foarte mult pe domnul Mareşal. Ei bine, într-una din zile 
luau masa la o popotă amenajată într-o baracă. Avionul 
regelui era afară, pista de aterizare fiind un câmp curăţat şi 
pregătit pentru a servi de aeroport. Prin sistemul său de 
informaţii inamicul a aflat că Regele şi domnul Mareşal se 
află acolo. A urmat un bombardament de aviaţie straşnic. O 
bombă a căzut pe capetele barăcii. 

Abia au avut timp, cei care se aflau înăuntru, să iasă din 
baracă şi să se arunce la pământ. O bombă a căzut aproape 
de rege. Ei, bine, Ştefane, domnul Mareşal s-a aruncat 
peste rege ca să-l apere cu trupul lui de gloanţe şi de schije, 
şi amândoi au fost culcaţi la pământ de suflul exploziei. L- 
am văzut după aceea pe rege, pentru că în timpul acesta eu 
am rămas îngrozită în baracă. Arăta palid şi oarecum uimit, 


ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că este totuşi în viaţă. l-a 
mulţumit recunoscător Mareşalului. Domnul Antonescu i-a 
strâns mâna şi a spus că aşa le-a fost soarta la amândoi, să 
scape. 


Deci acesta este, Ştefane, domnul Mareşal. Este omul cel 
mai bun de pe lume, însă la răspunderea lui, înconjurat mai 
mult de oameni incapabili şi vicleni, este firesc să fie puţin 
mai aspru. De altfel ce s-ar fi făcut ţara dacă ar fi încăput pe 
mâinile unuia care nu ţine hăţurile strânse bine în mâinile 
lui? Mai ales în vremurile astea? 

Se lăsă un moment de tăcere. O tăcere caldă, intimă, plină 
de pace sufletească, de ceva duios care venea din alte 
vremuri. 

— A cui a fost casa aceasta? întrebă Stefan Paul, 
observând, (abia acum) cele două tablouri de Pătraşcu. 

— A bunicului dinspre tată. Casa e foarte veche. E o casă 
istorică, aş putea să spun. Nora se uită la ceas, apoi ridică 
sprâncenele în sus dând un țipăt uşor. 

— Are un fel de suflet în ea casa aceasta... îşi auzi el glasul 
trist, ca şi cum ar fi febit de undeva de departe 

— Aoleu! ce-a trecut timpul! exclamă tânăra gazdă. 
Ştefane, uite de ce te-am chemat? Sunt singură, şi pe 
vremurile astea nu găseşti un meşter, oricât ai căuta. Vreau 
să fac nişte lucrări în beci, şi după aceea o să stăm iar de 
vorbă. Că mie îmi place să stau de vorbă cu tine. Hai, sus! 

Au coborât şi au înconjurat bătrâna casă. Uşile beciului 
erau mari, grele, din stejar masiv. Nora a aprins 
întrerupătorul şi în momentul acela Ştefan Paul a văzut o 
privelişte de o frumuseţe de basm. Parcă s-ar fi aflat pe 
tărâmul celălalt, subpământean, plin de mister, ca în basme. 

Beciul era vast, pardosit pe jos cu nisip fin, peste care 
dormitau frunze uscate. Dinspre marginile de mister ale 
tărâmului venea un miros de sfoiag, de vechi, de struguri şi 
de poame uscate, de peşteră. Se aflau în acest beci lendri şi 
plante ornamentale, butoaie şi butii care îţi evocau bogății 
viticole, dealuri de vii, veselie şi jocurile care se făceau cu 
prilejul „jucării strugurilor în lin”, sărbătorile de la culesul 
viilor. 

— Am uitat să-ţi aduc flanela, Ştefane, îi spuse Nora, care 
se întoarse în casă. El rămase să scotocească cu privirea 


acest univers cu care începea să se obişnuiască. Se aflau o 
mulţime de lucruri în acest beci, de la târnăcoape şi coşuri, 
până la rododendroni şi puieţi de portocali. 

— Gata, Ştefane, se întoarse Nora, radiind de bucurie. 
Pune-ţi flanela aceasta să nu te murdăreşti. Deşi mai bine 
era să-ţi fi dat o altă cămaşă. 

— N-are nimic, îi răspunse el, sunt obişnuit cu munca. 

— Să te vedem de ce eşti în stare, râse Nora. 

Întâi cărară afară, luându-le de mânerele de metal, 
butoiaşele cu lendri. În total 36 de lendri. Îi aşezară în curte 
pe aleea neîngrijită care ducea până în fundul curţii, 
acoperită de bălării, unde se afla un fel de livadă alcătuită 
din pruni, caişi şi piersici. După ce terminară cu lendri, 
Nora îi aduse o lădiţă cu unelte de tâmplărie şi cuie. Pe unul 
din pereţi trebuiau montate două laviţe, pe care urma să 
pună ea borcaneleşi sticlele. 

— I-a, Ştefane, cât eşti de priceput, glumise Nora. Nu 
făcuse pe tâmplarul niciodată, înclinarea lui către treburile 
practice şi gospodăreşti fiind minimă. Tăiară nişte laviţe (ea 
ţinu stinghiile şi blanele), apoi fixă ştacheţii înfigându-i în 
pământ, şi la urmă puseră şi laviţele. 

— Nu e chiar aşa cum le-ar fi făcut un meseriaş, remarcă 
el, dar nici rău nu este. 

— Ba e foarte bine, Ştefane! Eu sunt foarte mulţumită. Mai 
aveau puţin când ea îl întrebă dacă vrea să mănânce acum 
sau după ce termină. 

— După ce termină. 

— Bine, şopti Nora. 

După ce laviţele fură gata le umplură cu borcanele şi cu 
sticlele cu gogoşari, murături, bulionuri, care se aflau prin 
colţuri şi pe lângă ziduri... 

Beciul arăta acum aerisit şi uminos. 

— Parcă altfel arată, Ştefane, îi spuse fata, mândră de 
modul cum lucraseră. Gata, mergem sus. Mâncăm şi după 
aceea ne petrecem dupăamiaza împreună... 


Ajunşi în casă, până avea să se pregătească masa, Nora îl 
invită întro odaie mai retrasă, plină cu rafturi, care 
mergeau până în tavan, de cărţi. 

Erau cărţi vechi, legate în pilele sfoiegite, unele erau în 
limba franceză, şi acestea trebuie să fi fost cumpărate de la 
buchiniştii care îşi întindeau standurile pe cheiurile Senei. 
Nora venea deci dintr-o familie de intelectuali, veche, care 
îşi putuseră permite să meargă la Paris, să cumpere tualete 
şi cărţi. Parisul, murmură Ştefan Paul, căzând pe gânduri. 
Deodată simţi o durere dulce în piept. El venea de la Paris. 
Prin bunica şi prin tatăl lui, ca un fir subţire de viaţă. 

— Mai e puţin şi aşez masa, Ştefane. Mai ai numai puţină 
răbdare. Nora intrase în bibliotecă, luă din raft un dosar pe 
care i-l puse sub ochi întrerupându-l astfel să viseze. 

— Citeşte, te rog, povestirile acestea. După aia îmi spui 
cum ţi-au plăcut. 

Apoi ieşi. 

Rămas singur se apucă să citească din dosarul dat de 
Nora. Erau povestirile ei, îşi dăduse seama imediat de acest 
lucru. Prima nu-i plăcu deloc, era o proză edulcorată, 
semănând bine cu povestirile Constanţei Hodoş de la 
începuturile veacului. Înţelesese demult că proza 
edulcorată, lălăială feministă, lipsa de dramatism, de epic, 
de idee a unei povestiri sunt duşmanii cei mai importanţi ai 
prozei. A doua povestire a Norei în schimb îl impresionă. 
Era o povestire de dragoste, scrisă intenţionat întrun limbaj 
vetust, ţinând de atmosfera celei de-a doua jumătăţi de veac 
XIX. În Bucureşti de odinioară. Un tânăr iubeşte o fată. Ea îl 
preferă totuşi pe altul, mai curtezan, mai viclean, mai 
răzbătător. Nu este fericită cu el totuşi. La 50 de ani 
rămâne văduvă. Îşi aduce aminte de cel care o iubise în 
tinereţe şi care o ceruse în căsătorie. Se întoarce la el, îi 
spune că acum este liberă, că în tinereţe şi ea a ţinut la el, 
acum ar putea să se căsătorească. Acum ar putea să fie 
împreună. El o priveşte cu dragoste şi cu o milă nespusă. 
Da, a iubit-o foarte mult, n-a încetat deloc s-o iubească în 


tot aceşti ani. Dar nu poate să se întoarcă, pentru că şi 
acum o iubeşte foarte mult. Asta este, o iubeşte foarte mult. 
Aici Ştefan Paul a simţit nevoia să-şi dea capul pe spate şi să 
râdă cu poftă. Şi chiar aşa a şi făcut. În momentul acesta a 
intrat în biblioteca ce răspândea asemenea unei sobe o 
„căldură de carte”, o stare inefabilă, greu de cuprins în 
cuvinte, Nora. 

— Masa e gata, Ştefane, Hai! 

Când a ridicat ochii a văzut-o pe Nora într-o rochie vişinie, 
care o făcea să pară înaltă şi statuară. Îşi aranjase părul şi 
se fardase. Părea uimitor de frumoasă. 

— Nora! Exclamă Ştefan împietrit. Eşti foarte frumoasă. 

— Hai să mâncăm. Care ţi-a plăcut? 

— A doua. E o poveste de dragoste profundă. Este posibil. 
Numai iubind o femeie foarte mult poţi să procedezi în felul 
acesta. 

Nora turnase supa în farfurii. Acestea îl aşteptau 
aburinde, răspândind o intimitate familială. Se aşezară la 
masă. 

— Poftă bună! şopti ea. 

Un timp mâncară stânjeniţi. Nora aceasta pe care o avea 
acum în faţa lui, care stătea la masă, nu mai era Nora, 
prietena şi camarada cu care făcuse treabă în beci, cu care 
se simţise foarte bine. Era uimitor de frumoasă, senzuală, 
țţipătoare, ca şi cum ar fi avut toţi porii deschişi, şi prin toţi 
porii îl dorea pe el. Privirea îi rămase fascinată, agăţată de 
chipul ei. 

— Ştefane, şopti ea, cald, chemător. Nu mă mai privi. Mă 
tulburi. 

Şi totuşi pentru mine s-a îmbrăcat, pentru mine şi-a 
aranjat părul, ca să mă înnebunească pe mine, ca s-o plac 
eu. Şi eu sunt tulburat ca şi ea. 

Dar ce trebuie eu să fac? Pentru că iubind-o pe ea îmi voi 
bate joc de celelalte. Şi dacă mă întreb pe cine iubesc eu, 
nu ştiu ce să răspund. Le iubesc pe toate. Şi acum fata asta 
m-a chemat tot ca să-mi spună că mă iubeşte. lar eu spun 


că este foarte adevărat, pentru că în momentul acesta ştiu 
că o iubesc, îmi place şi sunt foarte emoţionat pentru că ştiu 
că pentru aceasta sunt aici, ca să ne iubim. 

O privea pierdut, privirea i se lipise de epiderma chipului 
ei, albă, fragedă, catifelată, acoperită de puncte de 
purpură. În momentul următor o văzu ridicându-se. Avea 
chipul umflat şi aşa cum îşi ţinea genele în jos, părea că vine 
către el în somn. Ajunsă lângă el îi luă mâna. 

— Ştefane, trebuie să vorbim, şopti. Părea la fel, în transă. 
Îl luă de mână şi îl duse către canapeaua de pluş. Se 
aşezară amândoi. 

— Ştefane, sunt momente în viaţa unui om, nu ştiu cum să 
le spun, momente cruciale, când te găseşti în faţa 
adevărului, şi când adevărul acela trebuie spus. Când te 
salvezi în viaţă sau când te scufunzi. Restul nu mai 
contează. 

Nora îi ţinea mâna în poala ei. Îşi ţinea privirea în jos şi 
obrazul îi era şi mai roşu. 

— Ştefane, vorbi tânăra femeie, când aveam 
şaptesprezece ani mi-a murit mama. Am iubit-o foarte mult, 
şi pentru mine pierderea ei a fost îngrozitoare. Tatăl meu, 
care a fost general a făcut tot cea putut ca să numi 
lipsească nimic. Cu cinci ani în urmă s-a îmbolnăvit de 
cancer. N-a aflat că are cancer nici când a murit, deşi 
simţise, ştia dinainte că va muri... Noi am avut un prieten 
de familie, un prieten bun al tatei, mai tânăr decât el, care 
venea în casa noastră de când eram eu mică. Acest prieten 
al tatei, mai tânăr decât el dar mai în vârstă mult decât 
mine, pentru că mă îndrăgise şi ţinea la mine (aha, ţinea la 
ea, se pomeni Ştefan Paul vorbind în gând), ca să-l 
liniştească pe tatăl meu, să moară împăcat, prietenul nostru 
de familie i-a promis că va avea grijă de mine. Ba mai mult, 
că doreşte să fiu soţia lui, el fiind convins că vom fi fericiţi 
împreună. Tata i-a fost foarte recunoscător prietenului său 
mai tânăr şi a fost de acord. M-a chemat şi m-a rugat să-i 
îndeplinesc dorinţa de a mă căsători cu prietenul lui, şi cu 


prietenul casei. N-am putut să-l supăr pe tata. Ar fi 
însemnat nu numai să-l dezamăgesc, dar şi să-i întunec 
ultimele clipe de viaţă. Am acceptat deci. Tatăl meu a murit 
liniştit, împăcat. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi, pe 
mama şi pe tata, pentru că au fost pentru mine adevăraţi 
sfinţi. 

Aici Nora s-a oprit şi l-a privit în ochi. Genele nespus de 
frumoase îi erau înrourate. Îl privea cu milă, cu o bunătate 
şi dragoste nesfârşite. 

— Dar s-a întâmplat ceva, Ştefane. Cred că lucrurile 
acestea ţin de destin. 

S-a întâmplat ceva între noi, s-a întâmplat ceva cu el. Omul 
acesta, pe care îl stimez foarte mult, şi care este soţul meu, 
nici după cinci ani nu a putut să mă facă femeia lui. Poate 
nu-ţi vine să crezi dar eu sunt fecioară, Ştefane. 

Nora îi luă mâna şi i-o ridică. Un moment crezu că i-o va 
săruta, lucru care îl sperie. 

— Înţeleg Nora, se pomeni şoptind. Tu ai nevoie de 
dragostea mea. 

— Da, Ştefane, murmură tânăra şi frumoasa gazdă. Tu mi- 
ai spus ceva cu un timp în urmă. Am ţinut să fiu şi eu la fel 
de sinceră cu tine. 

Era însă ceva mai presus de el, de fapt acum era datoria 
lui ca lucrurile să se petreacă astfel. Înţelegea bine, el era 
omul de care avea nevoie fata aceasta. lar ea, dintre toţi 
tinerii sau bărbaţii pe care-i întâlnise, numai în el avusese 
încredere. 

— Au mai existat asemenea prietenii, Ştefane. Şi nimeni n- 
a ştiut. 

Nora tăcu privind înspre perdelele grele, lăptoase prin 
care intra moale lumina dupăamiezii. 

Ştefan Paul îşi simţi sufletul vast şi curat, plin de omenie ca 
o câmpie acoperită de rouă. 

— Nora, şopti el. Te-ai gândit bine? 

Nora clătină din cap, adică da. 


— De când ne-am cunoscut, Ştefane. M-am frământat 
foarte mult. 

Tăcerea îi învălui pe amândoi ca o ceaţă luminoasă. 

— M-am gândit la ce-mi spuneai tu. Că există în viaţa ta o 
fată căreia i-ai promis că o vei lua de soţie. Niciodată n-o să- 
ţi cer să mă iubeşti mai mult pe mine decât pe ea. Să-mi 
dăruieşti mai mult mie. 

Îl privea în ochi cu ochii ei mari, de un albastru pur, 
senzorial, ireal. 

— Însă am o rugăminte, Ştefane, la tine. Un moment 
liniştea se auzi susurând între ei. Pentru aceasta va trebui 
ca noi doi să fim oameni foarte frumoşi. Nu ştiu cum să 
spun ca să mă înţelegi. Numai două mari spirite două 
caractere cinstite, doi oameni superiori pot să facă lucrul 
acesta. 

Dacă nu te simţi capabil, dacă ştii că n-o să fii la înălţime, 
spune-mi de la început. 

Îl privi atât de pătrunzător în ochi încât simţi o durere 
albastră. 

— E mai bine să nu ne încurcăm unul cu altul. Să nu ne 
mai încurcăm unul pe altul, şopti ea. 

Tăcerea de gheaţă pătrundea prin ziduri, îndepărtându- 
se, apoi revenind iar, ca o maree rece. 

— Bine, Nora, şopti el. Rămase un timp gânditor. Pot. Nu 
te voi dezamăgi Mai rămaseră aşa un timp. Nora îi sărută 
mâna, apoi îl trese în sus. leşiră din sufragerie, traversară 
un hol, pe pereţii căruia văzu câteva tablouri. 

Uşa dormitorului era întredeschisă. Patul întins era 
acoperit de albituri. 

Ştefan Paul o luă în braţe. Ea îl privi recunoscătoare, apoi 
îl sărută pe obraz. Îl cuprinse apoi cu braţele pe după gât 
şi-i şopti să fie bun, să ai răbdare cu mine, Ştefane. 

XXVII 

— Ştefane, şopti Nora, eu sunt pudică, până ne obişnuim 
unul cu altul o să fac puţin întuneric. 

— Cum vrei tu, Nora. 


Fata se desprinse din braţele lui şi merse, fără să se 
grăbească, şi trase draperia. Dormitorul se scufundă într-o 
penumbră caldă, mătăsoasă. 

Nora îşi trase, la fel, fără nici o grabă, de parcă gesturile i- 
ar fi fost moi, fără vlagă, rochia pe cap, rămânând în furou. 
O vedea bine, retina sa, obişnuită acum cu penumbra, îi 
memora linia dulce, frumos alungită, a coapselor şi a taliei, 
urcând suplă înspre acolada umerilor. Îşi scosese şi furoul, 
în timp ce el rămăsese ca hipnotizat, şi acum se strecurase 
sub cearceaful alb. Nefiresc de alb. 

— Hai vino, o auzi şoptind. Îşi pusese mâinile pe piept şi 
acum îl aştepta să vină lângă ea. 

Cine sunt eu de mă găsesc aici? Şi de ce mă găsesc aci, în 
momentul acesta? loana a avut nevoie de mine, m-a chemat 
şi m-a iubit. De ce fac fetele lucrul acesta cu mine, pentru 
că nu sunt curve şi nu-l fac pentru plăcere? Îl fac pentru că 
aşa le spune un instinct al lor mai profund, aşa le spune lor 
instinctul vieţii. Îl fac ca să se „salveze” în timp. Cel puţin 
aşa cred ele în momentul acela când mă cheamă. La fela 
crezut şi Didina, şi Anghelina, eu le-am iubit, m-am bucurat 
de trupul lor, de dulceaţa şi gingăşia dragostei lor, dar după 
aceasta nici măcar nu le-am mai văzut, n-am putut să le ajut 
cu nimic. Nu pentru că aşa am vrut eu, nu. Pur şi simplu aşa 
s-a întâmplat. Fetei acestea, Norei, care mă cheamă în patul 
ei, n-o să-i fac acelaşi rău pe care l-am făcut celorlalte, pe 
care nam putut să le ajut cu nimic în viaţă? 

— Ce-ai rămas pe gânduri, Ştefane? Hai vino, râse Nora. 
Eşti emoţionat? 

— Nora, şopti tânărul. Eu sunt un băiat foarte bun... Cred 
că ţi-ai dat seama de lucrul acesta 

— Hai, o dată, îl chemă şoapta fierbinte a fetei. Lasă 
filosofia. 

Ştefan Paul se dezbrăcă din câteva mişcări, apoi se 
strecură lângă ea. 

— Nora, aş vrea să fii, mai târziu, înţelegătoare cu mine. 


Nora îl cuprinse cu braţele şi-l sărută pe gură. Îi ardea 
trupul, subţire şi catifelat, ca şi cum ar fi fost acoperit de un 
strat de puf de piersică. Îi muşcă gura, astfel că Ştefan Paul 
gemu uşor. Îi mirosea trupul a petale de trandafiri şi a mere 
Norei şi lucrul acesta îl făcea s-o strângă în braţe şi so 
sărute, simțind dorinţa de a bea. Trupul ei catifelat şi moale 
se topea în braţele lui. (are trupul gingaş şi elastic ca 
Anghelina, se pomeni el vorbind în gând. Asta e bine, trupul 
Anghelinei m-a făcut de fiecare dată să-mi pierd minţile) 

— Ştefane, şopti Nora, înălțându-se cu capul şi cu braţele 
deasupra lui. 

Ascultă-mă numai puţin, iubitule. 

— Da. Ştefan Paul o privi ameţit, cu acea dorinţă 
dureroasă şi dulce în trup ce o avea. 

Nora îi mângâie tâmpla, obrazul. Apoi îl sărută zâmbind pe 
gură. Acum expresia Norei era de milă şi de uimire. Avea 
sprâncenele ridicate ca nişte acolade. 

— Ştefane, şopti fata. Te rog să mă asculţi puţin. Da, 
puiule? Şi să nu te sperii. 

Acum i se părea că Nora arăta mult mai matură. 

— Sunt fete, şopti ea trecându-şi degetele peste buzele lui, 
care îşi pierd foarte uşor fecioria. Aşa e constituţia lor 
anatomică. Unele, abia le atinge băiatul, că şi devin femei. 
Cu altele, chipul Norei încercă să zâmbească plin de tristeţe 
şi înţelepciune, e mai greu. Himenul se rupe foarte greu. 

Aşa o să se întâmple şi cu mine. Ie rog să nu te sperii. 

— Bine, se pomeni el şoptind. Cunoştea lucrul acesta, cu 
Didina era s-o păţească, noroc că fata ştiuse cum să-l ia şi 
să-l încurajeze. Asta înseamnă că pe ele le învaţă cineva 
dinainte. Cine le învaţă? Mamele lor, cum cine? Nora era 
deasupra lui, îi săruta umerii, acum sărutările ei coborau pe 
piept, pe pântece, pe coapse. Dinţii fetei îl muşcară de sub 
subsuoară, unde e pielea mai catifelată, astfel că el o 
strânse în braţe s-o rupă. 

— Au, mă doare! şopti ea chemător. Se lăsă moale în 
braţele lui, punându-şi obrazul pe pieptul său de bărbat pe 


care crescuseră dese fire de păr negru. Elo trase sub el şi 
ea îl primi îndepărtându-şi picioarele. 

— Vino încet, iubitule, şopti, sărutându-l şi muşcându-i 
urechea. 

Bărbăţia lui simţi locul gingaş şi fierbinte în care trebuia 
să pătrundă trupul ei de femeie ca s-o facă de acum încolo 
femeia lui. Apăsă încet şi sigur pe el. Nora îl muşcă de umăr 
şi dădu un țipăt sălbatic, zbătându-se, lucru care îl făcu să 
se sperie şi să se ridice de pe ea. 

— O, Doamne! gemu ea. Se priveau în ochi speriaţi 
amândoi. Nu trebuie să te sperii, iubitule. A doua oară să nu 
te mai sperii dacă ţip. Ţi-am explicat că aşa se întâmplă. 

Nora îi luă capul în braţe şi începu să-l sărute în neştire. 
Apoi i-l strânse la piept apăsându-i gura pe sâni. Avea sânii 
ascuţiţi şi tari. Catifelaţi cum erau, mirosind a rodii şi a 
cireşe (de unde o fi mireasma asta? Cireşele îi aminteau de 
copilărie), sânii erau numai buni să-i săruţi şi să-ţi înfigi 
dinţii în ei. 

— Ştefane, gemu dulce Nora. Sânii sunt foarte gingaşi, mă 
door. Hai, linişteşte-te, iubitule. 

Nora îl trase lângă ea, trecându-şi braţul drept peste el. 

Încercăm după ce te mai odihneşti puţin, şopti fata 
sărutându-l complice după ureche. 

El se pomeni râzând. Nu, că asta era bună! Parcă ar trage 
la jug, trebuie să se odihnească. 

— De ce râzi, răule! îl apostrofă Nora. Pentru mine e un 
lucru foarte serios. Tu ştii că toată viaţa o să trebuiască să 
avem grijă unul de altul? 

Ştefan îi căută gura, i-o sărută şi i-o muşcă îndelung. 
Trupul fetei, strâns la pieptul lui şi frământat, se topea 
încet, umed şi cald, mirosind a fructe exotice, a ceva care 
venea din adânc, evocându-i o vale fertilă de rai... Coapsele 
ei gingaşe se deschiseră să-l primească în ele. Îşi potrivi 
bărbăţia în locul gingaş şi fierbinte, mâinile ei îl ajutară şi 
ele. Acum nu mai apăsă ca data trecută, ci încet, cu 


dragoste, simțind că trupul ei, rana aceea unde pătrundea 
bărbăţia lui, este o rană dragă a trupului său. 

Membrana himenului feciorelnic se arcuia în adânc 
elastică. O simţea tremurând şi vibrând, în timp ce de 
durere Nora îşi înfipsese dinţii în umărul lui. 

— Aşa iubitule, şopti fata ştrangulată de geamătul durerii. 

Se simţea puternic şi stăpân pe el. Acum putea să fie bun 
şi grijuliu cu ea, şi era. Himenul subţiindu-se se arcuia şi 
mai în adânc, şi totuşi nu se rupea. Ştefan Paul simţea 
trupul gingaş, scăldat în sudorile durerii tremurând, 
gemând şi zbătându-se sub el. I se făcu o milă caldă, 
sfâşietoare de ea. Ar fi vrut s-o ajute, dar cum să facă lucrul 
acesta? 

În momentul acela îşi simţi trupul lui de bărbat tânăr 
împietrind de o durere dulce, arzându-i coapsele şi carnea, 
şi cu minţile parcă cuprinse de flăcări se opinti din toate 
puterile în trupul fragil al fetei. Urletul ei îl cutremură şi îl 
îngheţă. 

Când îşi mai reveni gâfâiau amândoi. Nora îl luase în braţe 
şi îl mângâia maternă. Un timp îi strânse capul la pieptul ei. 
O cuprinse şi el cu braţele. O strânse puternic, mai mult ca 
să se convingă pe el că este treaz şi mai are putere. 

— Gata, dragule, ţi-ai revenit, nu? îl sărută ea pe tâmplă. 
Ai fost grozav, eşti un bărbat grozav, şi ai fost foarte drăguţ. 
Îşi revenise, se simţea iar sigur pe el şi bun. Se gândi că e 
o senzaţie profundă şi copleşitoare să te simţi puternic, bun 

şi ocrotitor cu fata pe care o faci femeie. 

— Acum eşti femeie? o întrebă el şi o sărută pe ochi. 

Nora îl mângâie şi râse fericită. 

— Mai e puţin, Ştefane. O să vezi. Mai e puţin... 

Ştefan Paul în momentul acesta simţi nevoia să-şi dea 
capul pe spate şi să râdă. Dar nu făcu aşa. O strânse pe 
Nora la pieptul lui şi o sărută pe tâmplă. Apoi pe buze. Un 
sărut furat. 

— Bine, iubito! Cum zici tu Nora, aşa să fie. 


— Vrei să ne ridicăm şi să facem o cafea? O să fie 
reconfortant. 

De data aceasta Stefan Paul, băiatul lui Parizianu din satul 
Siliştea Gumeşti chiar râse. 

Auzi, nevoie mare. E bărbat şi nu poate să facă o fată 
femeie. Lasă că o să vadă ea la următoarea încercare. Chiar 
dacă o să ţipe ca din gură de şarpe. Dar nu-i spuse nimic 
din gândurile care-i trecuseră prin minte. Nu. 

Dimpotrivă, în momentul următor simţi pentru ea o 
dragoste şi o compasiune profunde. Sentimentul care-şi 
făcu loc în momentul următor în sufletul şi în conştiinţa lui, 
devenind acum limpede şi puternic, fu acela de admiraţie şi 
de respect pentru trupul acela femeiesc, pe care îl ţinea în 
braţe, şi care cu o forţă şi cu o rezistenţă uimitoare voia să- 
şi păstreze puritatea. 

Exact, cum nu-i trecuse până acum prin minte lucrul 
acesta. Faptul acesta i se părea acum de o frumuseţe 
extraordinară. Puritatea, virginitatea, era ceea ce avea 
trupul ei de femeie cel mai important, lucrul cel mai de 
preţ, şi el trebuia apărat cu îndârjire. În această luptă a 
trupului, pentru păstrarea purității, a fecioriei, nimic nu 
trebuia cedat uşor, fără rezistenţă. Nu! Lupta trebuia dusă 
până la capăt. Până la ultimul strop de energie, până la 
ultima fibră. În momentul acela Ştefan îi luă mâna şi i-o 
sărută îndelung. Se ridicase în capul oaselor şi o privea cu 
dragoste. 

— Vino lângă mine, îl rugă ea, să mă ţii în braţe. 

— Nora, şopti Ştefan Paul, am o mare admiraţie pentru 
trupul tău. 

Puritatea e lucrul lui cel mai de preţ, şi el luptă ca să şi-o 
păstreze. Lasămă te rog să-ţi privesc trupul şi să ţi-l sărut. 
Lasă-mă să trag storurile, să îngenunchi în faţa lui şi să-l 
privesc. 

Nora îl privi prostită la început. Ca şi cum s-ar fi mirat: ce 
vrea oare băiatul ăsta prost, care n-a fost în stare să mă 
cucerească, l-am luat eu de mână şi l-am băgat în patul 


meu, şi în loc să mă facă femeie, aşa cum nici celălalt n-a 
reuşit, are o idee atât de trăsnită. În momentul următor 
chipul Norei îl privea cu o expresie de uimire şi de respect 
în acelaşi timp. 

— Nu e nevoie, Ştefane, aprind veioza. 

Lumina verde şi galbenă a veiozei, aflată chiar lângă patul 
cald şi somptuos, inundă cearşaturile şi chipul şi umerii 
dezgoliţi şi frumoşi ai fetei. Nora râse fericită, copilăreşte. 

— Trupul meu îţi trezeşte un mare respect, Ştefane, 
pentru că vrea să îşi păstreze puritatea? murmură ea. Ce 
idee! Mie nu mi-ar fi trecut ideea asta prin cap. Numai unui 
poet putea să-i vină un asemenea gând. Nora chicoti uşor, 
rămânând cu zâmbetul agăţat de buze. 

Ştefan Paul îi dezveli încet trupul. Când privirea bărbatului 
se opri asupra coapselor, a acelei văi primordiale, 
scufundate într-o penumbră de sacralitate, tânăra femeie îşi 
trase cearşaful la loc. 

— Ştefane, se supără ea, şi stinse veioza. 

Ştefan Paul îi luă trupul în braţe, ca şi cum ar fi vrut să-l 
ridice în sus. 

Îl strânse la piept şi apoi se lăsă deasupra lui pregătindu- 
se să-l iubească. 

Tânăra femeie ghicindu-i gândul îl cuprinse şi ea pe după 
umeri, trăgându-l deasupra ei şi dăruindu-i-se. Îi sărută 
gura muşcându-i-o cu poftă, încurajându-l, apoi îi sărută 
urechea şi o strânse cu dinţii ei ascuţiţi. Bărbatul îi simţi 
trupul gingaş, ca un foc dulce. Bărbăţia lui despică acel foc, 
acea magmă umedă şi fierbinte, după un timp însă simţi din 
nou rezistenţa elastică a himenului. De data aceasta nu se 
mai înfurie. 

Aproape că se bucură întâlnind din nou semnul acela. Şi 
data acum o iubi îndelung. Ştia că după un timp himenul se 
va topi, devenind lichid. 

Nu se grăbea. De câteva ori se opri s-o sărute, să-i spună 
cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare. 


Nora îşi înfipsese dinţii în umărul lui, gemea uşor, de 
plăcere... 

— Mă doare îngrozitor, Ştefane, gemu fata. Era lac de 
sudoare. 

Acum o încurajă el: 

— Mai e puţin, nu mai ai mult de suferit. 

Nora îl privea cu ochii mari de suferinţă şi uimire. Ca şi 
cum i-ar fi spus, apasă o dată tare, pătrunde-mă, şi nu mă 
mai chinui! 

Dar nu. Elo sărută pe tâmplă, o mângâie pe frunte, 
dându-i părul peste cap, îi sărută umerii coborând înspre 
coapsă. După aceea cu buzele îi căută acel loc gingaş şi 
umed de sub subsuoară, de unde venea o mireasmă 
tenebroasă şi dulce. Îi sărută subţioara îndelung. O iubi 
apoi iar, fără să se grăbească. Până când trupul lui tânăr şi 
puternic împietri din nou, văzând roşu înaintea ochilor. 

Când se linişti o simţi pe Nora la pieptul lui, umedă, topită. 
Se ridică să-i privească chipul. Părea că doarme, cu liniile 
feţei topite într-o lumină dulce. Nora deschise ochii mari. 

— lartă-mă, iubitule! murmurară buzele ei. Era tristă, 
epuizată. 

— Nu e nimic, Nora, lasă-mă să te iubesc cum ştiu eu, şi te 
voi face femeie... 

Nora îl mângâie încercând să-i zâmbească. O lumină 
gălbuie-amară i se scurgea pe buze, pe bărbie. Ştefan 
aprinse veioza. Camera se lumină ca şi cum ar fiavutun 
suflet al ei. Tânărul bărbat îi luă trupul în braţe, apoi îl culcă 
pe pat şi îl frânse sub greutatea lui. O văzu în faţa ochilor 
pe Anghelina, cum îl iubea ea. Anghelina se apleca asupra 
lui în patru labe, cu sânii ei alungiţi şi tari. Părea pierdută în 
somn sau de pe altă lume. Îi lua chipul şi i-l săruta 
centimetru cu centimetru. Apoi cobora pe piept, învăluindu- 
| în sărutările ei, fierbinţi şi roşii ca nişte piroane încinse în 
foc, până când îl ameţea şi îl făcea să-şi piardă minţile. 
Atunci o dorea sălbatic, neomenesc. 


Acum o va săruta şi o va învălui şi el pe Nora în sărutări şi 
în dragoste la fel. 

— Ştefane, o să mor! A auzit-o ca prin vis gemând. 

— N-o să mori, Nora. Aşa e dragostea. 

A început apoi s-o iubească rar şi adânc, ca şi cum nu s-ar 
mai fi săturat de ea. Îi săruta ochii şi gura. Îi strângea capul 
la piept. O clipă i-a privit chipul transfigurat de durere. 
Ceva în el s-a revoltat împotriva acestei situaţii, a 
îndărătniciei trupului ei. O iubea sălbatic acum, cu ură. 

Când a simţit că-şi pierde minţile a auzit urletul 
neomenesc al femeii. 

— Auuuuu! 

Urletul l-a plesnit în tâmplă ca o coloană de bazalt, ca un 
perete roşu. A perceput trupul pe care-l posedase 
zvârcolindu-se ca un şarpe tăiat. În momentul următor a 
simţit durerea aceea în umăr ca o cavernă albastră. 

S-a încordat din toate puterile ca să rămână lucid, să 
înţeleagă ce se întâmplă cu ei. Acum a văzut-o clar pe Nora 
zvârcolindu-se într-o baie de sânge. Cearşafurile albe, ca o 
pajişte acoperită de omăt, întreg patul erau acum o baie de 
sânge. Nora se agăţase cu mâinile de umerii lui, îşi înfipsese 
unghiile în carnea lui, şi acum se zvârcolea urlând ca un 
animal înjunghiat. 

— Nora! A urlat, ridicându-se în genunchi. 

Dumnezeule, ce se întâmplase! Era acum în picioare. A 
privit încă o dată patul, băltoaca de sânge pe care o 
absorbea imediat salteaua. 

— Nora, ce ai Nora! Ce se întâmplă cu tine? 

Tânăra femeie l-a auzit, pentru că aşa cum stătea 
ghemuită de durere a înălţat către el privirile rugătoare, 
pline de spaimă şi de milă. Îi era milă. 

De cine îi era ei milă? 

Ochii plini de uimire şi de milă ai Norei l-au trezit cu 
adevărat la realitate. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ea. 

— Ştefane, a murmurat Nora. L-a văzut gol, aşa cum era, 
plin de sânge. 


Apoi s-a privit pe sine. Sângele care ţâşnea şuvoi din 
pântecele ei se oprise acum. Privirea bărbatului a rămas pe 
coapsele ei însângerate, care se zvârcoliseră în propria ei 
băltoacă de sânge. 

Nora şi-a tras instinctiv cearşaful plin de sânge până la 
bărbie acoperindu-şi goliciunea. Un moment privirea ei a 
rămas gânditoare, năucă, încercând să-şi aducă aminte ce 
se întâmplase. 

— Ştefane, i-aţi hainele, vezi că alături, cum ieşi la stânga, 
pe culoar, e baia. 'Te speli şi te îmbraci, şi mă aştepţi în 
sufragerie. 

El se mai găsea încă în poziţia aceea când o privise 
îngrozit. 

— Nu mai am nimic, îi spuse, de data aceasta pe un ton 
mai ridicat, Nora. 

Mi-a trecut. 

Nora îl privea acum calmă, cu bunătate. Chipul i se 
înveselise dintr-o dată. El încă nu-şi revenise. Şi nu-i venea 
să-şi creadă ochilor. 

— Hai, nu mă mai privi aşa, râse Nora. Îţi explic eu ce-a 
fost. Acum fă ce te-am rugat. la uite la el! 

Îşi găsi hainele, le luă. Înţelegea şi el ce se întâmplase, şi 
totuşi nu-şi revenea. Se pomeni îmbrăcându-se chiar acolo. 

— Du-te mai bine şi te spală, îl rugă Nora. 

El n-o auzi, sau n-o putea înţelege. Se pomeni în întuneric. 
Când se făcu din nou lumină o văzu pe Nora cu trupul 
înveşmântat, se învăluise parcă într-o rană, în cearşaful cu 
care se acoperise. Era nespus de palidă şi de frumoasă. 

— Mă întorc repede. Hai vino-ţi în fire. 

leşi pe hol, auzi întrerupătorul de la lumină, apoi o uşă 
trântindu-se. 

Înţelegea ce se întâmplase. Şi totuşi niciodată nu putuse 
să-şi închipuie aşa ceva. Că pierderea fecioriei de către o 
fată, poate să fie un fapt atât de chinuitor şi de dramatic, 
asemănător cu o înjunghiere. 


Îşi pusese pantalonii pe el. Se simţea slăbit, parcă vedea o 
lumină galbenă, ceţoasă în faţă. La un moment dat avu 
impresia că îi tremură mâinile. 

— Gata, Ştefane, hai vino. În uşă apăruse Nora. Avea în 
mână nişte pijamale, pe care i le întinse. Ştefan Paul rămase 
mirat. Nora îl privea veselă, ochii îi râdeai senini şi fericiţi în 
cap, deşi culoarea galbenă a chipului nu-i trecuse. Veni 
lângă el şi îl luă de mână. Îl conduse la baie. 

Cada, pereţii acoperiţi de faianţă, totul strălucea de un alb 
orbitor. 

— Îţi iei baia şi te îmbraci cu pijamalele acestea, vorbi 
Nora. Gata, mi-a trecut, a fost ce ţi-am explicat eu. Nu mai 
fi trist. 

Nora râse fericită şi-l bătu cu mâna pe umeri. 

— Nu te grăbi, şi când vii, vii în sufragerie. 

Dădu drumul la apă, lăsând cada să se umple. Ce chestie! 
Se puse în mişcare mintea lui Ştefan Paul. Zău, dacă viaţa 
nu este făcută din întâmplări-cursă. (la fel ca şi istoria, în 
cursa căreia a căzut Mareşalul). 

Mă gândeam eu la zece, când veneam în casa asta, că o să 
am cu fata care m-a chemat o experienţă atât de cumplită? 
Şi acum ce e de făcut? 

Oare ar fi putut să moară, pentru că ăsta este adevărul, 
ne-am pierdut amândoi minţile, ce se întâmpla cu mine? Ce 
să se întâmple, înfundai puşcăria pe toată viaţa şi o aveai şi 
pe conştiinţă. 

Apa caldă, plăcută, îi dezmorţi parcă fiecare celulă, 
pătrunzându-i în cele mai ascunse unghere ale fiinţei. 
Gândurile îi umblau prin cap ca nişte lilieci. E un moment, 
recunoaşte, Pariziene, care putea să fie dramatic în viaţă. În 
minte îi veni chipul doctorului Spurcaciu, în momentul acela 
de pomină, când îl beştelea, iar Luki se uita la el, fără să 
zică nimica. Dobitoaca, şi mă mai şi sună la telefon, că asta 
este interpretarea mea”. Adică ăla m-a spurcat în toate 
felurile, cum i-a venit lui la gură, ea a stat şi l-a ascultat, 


după care eu puteam să nimeresc sub un tramvai. Că mă 
ducea ea la cimitir! 

Ei, bine, i se urcă sângele la cap, acest moment prin care 
am trecut, nu este unul asemănător? Adică de ce să fie 
asemănător? Îi răspunse gândul cu care vorbea. De ce nu 
recunoşti că o iubeşti pe Nora, şi că ea te iubeşte (că acest 
fapt, că ai întâlnit-o, este pur şi simplu o întâmplare), că ai 
iubit-o, pentru că de asta te-a chemat, căci ea te-a chemat, 
aşa cum teau chemat şi Luki şi Didina, care şi ele, când le-ai 
avut prima dată, au fost fete mari. 

Ei, şi ce mare scofală este că o fată s-a culcat pentru prima 
dată cu tine, şi nu cu altul, sau că în loc să fie un fapt 
normal, aşa cum a fost cu Luki şi cu Didina, fata asta a avut 
altă anatomie? Nu vezi că te-ai speriat degeaba? Că dai o 
semnificaţie extraordinară unui fapt, peste care puteaţi 
amândoi să treceţi foarte uşor, dacă ea nu avea ce-a zis ea 
că are, nu? 

— Hei, te-ai înecat acolo? o auzi pe Nora bătând în uşă. le 
aştept cu masa. 

Când ieşi (pijamalele îi veneau într-adevăr bine, dându-i o 
senzaţie reconfortantă, de noutate) şi intră în sufragerie 
ochii îi rămaseră pe acele aurite ale pendule care arătau 
ora două noaptea. 

— E trecut de miezul nopţii... 

— Ba bine că nu, râse Nora fericită. 

Pe masă erau două farfurii cu friptură şi piure. O sticlă de 
vin franțuzesc. 

— Mie mi-e o poftă de lup, râse fericită gazda. Arăta într- 
adevăr nespus de frumoasă, caldă intimă. Ştefan tresări 
brusc, un moment avusese senzaţia că se găseşte în familia 
lui, şi acum se trezise la realitate. l-ar fi plăcut să aibă o 
casă ca aceasta şi o soţie ca Nora, ea să fie soţia lui. 

Nora turnase în pahare şi acum îl aştepta cu paharul 
întins, uşor ridicat. 

— Hai aşează-te, trebuie, să fii obosit, râse ea. Ai muncit, 
nu glumă. Nora îl privi fix în ochi, cu ochii ei de un albastru 


pur, după care izbucni întrun râs, un râs cald, prietenesc. 
Hai noroc, Ştefane, deveni ea deodată gravă! 

— Noroc, mormăi, Ştefan Paul. 

— Mâine e duminică, o să dormim până târziu. 

Ştefan Paul se gândi în momentul acela că este război. Că 
undeva, departe, trupul frontului, asemenea unui balaur, se 
zvârcoleşte de la Marea Nordului la Marea Neagră şi 
Marea Caspică. lar el se găsea în acel moment ca soţia unui 
general al armatei române. El care venea tocmai de la 
Paris. Să mai zică cineva că istoria, ca viaţă a speciei 
umane, şi viaţa individului uman nu este o poveste stranie, 
incredibilă! 

După ce mâncară Nora, îl lăsă puţin singur, ieşi să 
pregătească într-un alt dormitor patul ca să doarmă. Brusc, 
Ştefan Paul simţi că îi cad ochii de somn. Asta ar fi fost 
culmea, să mai doarmă şi în patul în care se petrecuse... O 
stare de nelinişte, de apăsare, pusese stăpânire pe el. 

Ce se va întâmpla cu destinul lui? Nu cumva nu trebuia să 
se complice cu femeia aceasta? Nora veni şi îl luă, 
conducându-l într-o altă cameră. 

Dormeau pe o canapea extensibilă de piele. După ce stinse 
lumina, Nora se cuibări la pieptul lui. 

— Eşti răvăşit, nu-i aşa, Ştefane? 

Cine mai ştie dacă aceasta era răvăşeală. Simţi cum se 
scufundă şi cum pluteşte printr-un fel de văzduh dens, de 
pământ. 

Ajunse pe o pajişte verde. Ca şi când ar fi fost un înger şi 
ar fi coborât din cer. Şi pe pajişte, ce văzu: ochii îi căzură 
întâi pe capul Mareşalului, apoi mai încolo zări capul lui 
Moromete. Capetele erau vii, clipeau rar, când şi când, cu 
privirile proptite în înaltul cerului. Iar chipurile lor 
exprimau o seninătate şi o blândeţe, mioritică” (de ce i-o fi 
venit lui în minte acest cuvânt?), un fel de bunătate şi de 
împăcare cu lumea şi cu totul, care îţi rupeau inima. 

În momentul următor, văzu şi trupurile. Trupul galben al 
Mareşalului, se afla acum la un metru sau doi metrii de cap, 


ca şi cum capul ar fi fost legat de trup, printr-o beregată 
nevăzută. La fel era şi trupul lui Moromete. De aceea 
amândouă trupurile îţi creau iluzia că sunt alungite, că a 
tras cineva de ele. 

Doamne, ce nenorocire, exclamă el în sufletul lui. Cine mai 
conduce acum ţara, armatele care se află pe front, pentru 
că războiul nu s-a încheiat? Dar cu Moromete cine să fi 
avut, şi ce, numai că era el aşa hâtru, şi nu te lua pe tine în 
braţe de la început, de cum intrai cu el în vorbă? Ce să 
însemne lucrul acesta? Şi de ce erau amândoi aşa senini? 

În clipa când ridică ochii să se uite şi mai departe, cine îi 
omorâse, ce se mai află în apropiere, îl văzu pe rege. Exact. 
Pe regele pe care Maregşalul sărise să-l apere cu trupul lui, 
să nu-l atingă schijele şi brandurile. Regele erau nespus de 
frumos, înalt şi subţire, cu ochii albaştri şi cu o expresie de 
uimire pe chip. Nu i-am omorât eu, răsună în momentul 
acela vocea gâtuită şi ceţoasă a Regelui. 

EI, uite, el! El l-a omorât! Şi cu mâna arătă înspre Apus. 
Ştefan Paul se uită în direcţia în care arăta mâna Regelui, 
dar nu văzu nimic. 

Decât o dungă vineţie, ca un nor. El l-a omorât, mai repetă 
Regele. 

Mi-a spus să îl arestez eu, şi eu l-am arestat, dar am făcut 
o mare prostie, pentru că după ce l-am arestat pe Maregşal, 
el l-a omorât, şi după ce l-a omorât pe el, l-a omorât şi pe 
celălalt, pe ţăran. 

— Bine, dacă Mareşalul este Comandant de oşti, şi 
duşmanul vrea să-l omoare, şi îl omoară, dar cu un ţăran 
amărât ca Moromete, cine şi ce să aibă? Regele o luă înspre 
Răsărit, de unde se vedea o dungă albicioasă de lumină, ce 
se apropia. După ce Regele pieri în lumina aceea lăptoasă, 
se lăsă o linişte geologică, o linişte milenară, adâncă şi 
vastă. 

— Ce este frate, Ilie, auzi atunci vocea Mareşalului, te 
omorâră şi pe tine? 


— Mă omorâră, domnu Mareşal, mă omorâră. Ei, da, nu e 
nimic. Ne-om duce şi noi, cu neamul acesta, cum se duc 
toate pe Pământ. 

Din felul cum răspunsese Moromete, lui Ştefan i se umplu 
sufletul de jale. 

— Vai de poporul ăsta nenorocit, şopti Mareşalul. M-au 
trădat, m-au înjunghiat pe la spate, ca nişte ticăloşi. 
Ticăloşii! Blestemaţi fie în vecii vecilor! Pentru cât am făcut 
eu pentru această ţară şi pentru cum m-au trădat ei, ca 
nişte nenorociţi, las cu gură de moarte, nici ţărâna de la 
mine să nu le rămână! 

De undeva de departe se auzea o jelanie dulce şi 
dureroasă, amară, sfâşietoare. 

— Haide să mergem să-i căutăm pe ai noştri, se auzi tristă 
vocea Mareşalului, răsunând, ca şi când ar fi vorbit într-o 
peşteră. 

În momentul acela, aşa înlemnit cum era, pe Ştefan Paul îl 
trecură fiorii morţii. Pentru că cele două capete începură să 
se rostogolească încet, pe iarba de un verde crud, dulce, 
nespus de frumos. Se rostogoleau la vale, ca şi cum ar fi fost 
doi prieteni buni, ce o apucă pe un drum, ca să ajungă 
undeva. Trupurile celor doi, al Mareşalului şi al lui 
Moromete, se cunoşteau, căci erau îmbrăcaţi în haine 
militare, cu centuri de Mareşal şi cu gradele pe umeri, 
porniră şi ele la vale după capete. Mergeau însă greu, 
chinuindu-se, ai fi zis că sunt nişte râme, cărora le lipsesc 
picioarele, de aceea sunt nevoite să alunece sau să se 
rostogolească. 

Ştefan Paul îşi puse mâinile la ochi, să nu le mai vadă. 

Prea era îngrozitor şi degradant acest spectacol. În 
schimb capetele o luaseră înainte, ele rostogolindu-se, 
puteau să meargă mai uşor. Ca să se ţină după ele, Ştefan 
Paul, sau mai degrabă sufletul lui, se ridică în văzduh şi o 
luă pe urma lor. Mare îi fu însă mirarea, când văzu capetele 
Mareşalului şi ale lui Moromete mergând în frunte, şi după 
ele venind alte capete. Printre ele văzu capul lui Iorga, care 


se vadea de la distanţă, capul lui Madgearu, aşa cum îl 
văzuse într-o fotografie. 

Uitându-se mai atent, văzu capul Căpitanului, (aha! tresări 
el), şi ciudat, pierdut printre atâtea capete, parcă erau un 
câmp de capete, văzu şi capul (0, Doamne, atât de frumos!) 
al lui Mihai Eminescu, apoi capul lui Bălcescu, al lui Cuza, al 
lui Tudor Vladimirescu. Doamne, şopti îngrozit şi înfiorat 
Ştefan Paul. Ce lume e asta, Doamne? Şi unde se duc 
capetele astea? Era un câmp întreg, nesfârşit de capete, 
care alunecau, se rostogoleau la vale, într-un fel de adânc 
sau început de lume. Unde ajungeau, le aşteptau alte 
capete, care intrau şi ele în turmă, şi aşa porneau toate mai 
departe. Acum văzu de pildă limpede capul lui Mihai 
Viteazul, capul lui Radu de la Afumaţi, capul lui Vlad Ţepeş. 

Era îngrozit şi uimit în acelaşi timp. Ce era cu aceste 
capete? Unde se duceau ele, curgând la vale? Şi iată că nu 
peste mult timp ajunseseră în faţa unui fel de gorgan, un fel 
de colină luminată de o lumină de Apus albăstruie, nespus 
de dulce. Aici, pe acest dâmb, tronau capetele lui Burebista 
şi ale lui Decebal. Nu, Traian nu era. Capetele veniră şi se 
aşezară în faţa acestora, aşa cum s-ar aşeza cu botul pe 
labe nişte câini credincioşi. Asta era. Aici trebuia să ajungă 
capetele. 

În momentul următor văzu făcându-i-se semn. De altfel 
simţi o adiere, care-i atinge aripile şi sufletul. 

— Hei, tu, îngere, auzi glasul tremurat al lui Burebista. Tu 
vei fi scriitor şi menirea ta este să spui adevărul acestui 
neam. Să-i spui adevărul lui, pentru că este vai de acele 
neamuri care nu-şi cunosc adevărul şi rostul lor pe lume. 

În neamul acesta se va naşte, nu peste mult timp, Marele 
Chinuit. (Regele dac pronunţase acest nume cu un respect 
sacru, ca şi cum ar fi spus Marele preot Deceneu). Tu 
trebuie să-l vesteşti pe acel mare Reformator şi să 
cutremuri acest neam păcătos şi bicisnic! Exact acestea 
erau cuvintele pe care le rostise marele Rege despre 


neamul de astăzi, urmaş al tracilor şi al dacilor:, neam 
păcătos şi bicisnic”. 

El trebuie vestit dinainte, cum loan Botezătorul l-a vestit 
pe Mântuitor. Aici Regele tracilor s-a oprit şi un moment s-a 
auzit o linişte adâncă, geologică, exact cum este liniştea la 
munte. O linişte măreaţă, monumentală, ca pietrele care o 
emană, ca masa lor care te striveşte. 

Să te întorci sus la neamul tău şi să-i spui: pentru că toată 
istoria şi-a omorât toţi oamenii pe care sămânţa sa i-a dat 
mai buni el este socotit ca neam omorâtor de valori şi de 
genii. Ca neam care se condamnă singur în istorie! 

Pentru păcatul şi blestemul său fără margini el va fi 
încercat în jumătatea de veac care vine cu mari cazne, pus 
la grele umilinţe şi încercări. lar dacă şi după aceea se va 
dovedi ticălos el pierit va fi de pe faţa pământului! Va fi încă 
odată pus la încercare. Pentru ultima dată. 

Atunci va veni în el „sufletul lui chinuit „, ce va încerca să-l 
lumineze şi să-i ia asupra sa păcatele. lar dacă şi de data 
aceasta se va dovedi iar bicisnic înseamnă că Dumnezeu a 
fost prea îngăduitor cu el, că Domnul a vrut să-l salveze în 
vremi, iar el ca un catâr stricat n-a vrut. Pentru că acest 
neam ştie, că el a fost Neamul Ales al Domnului, la început, 
iară ticăloşindu-se şi neascultând, Domnul şi-a întors faţa de 
la el, alegându-şi alt neam. 

Aşadar, mergi sus la neamul tău şi spune-i că se află pe 
marginea mormântului său, dar că Domnul îi mai dă răgaz o 
clipă, şi îl va mai pune odată la încercare. „In momentul 
acesta s-a auzit un tunet înspăimântător, şi cerurile şi 
pământurile s-au cutremurat. Atunci a văzut el văzduhul 
crăpându-se, ca şi cum el, văzduhul, ar fi fost o piatră 
uriaşă. A simţit că se scufundă, el care trebuia să ajungă sus 
la neamul său. A ridicat mâinile, ca atunci când vrei să te 
prinzi de ceva şi a început să ţipe. Când s-a trezit era în pat, 
era ud leoarcă de sudorile morţii prin care trecuse, şi Nora 
se uita la el înspăimântată. Era lângă el, îi pusese măna pe 
umăr şi încerca speriată să-l liniştească. 


— Linişteşte-te, Ştefane, ai visat. Gata, acum te-ai trezit. Ai 
avut un vis urât. El tot mai privea în gol. Sufletul îi era greu 
ca un golf de sulf. Ce fusese asta? Sigur că fusese un vis, 
era convins de lucrul acesta, dar visul acesta nu fusese un 
simplu vis. De lucrul acesta era mai mult decât convins. El 
era asemenea lui Iosif din Biblie, asemenea profeților 
cărora Dumnezeu le vesteşte în somn, sub forma viselor, 
tâlcul unor întâmplări grozave care urmează să se 
întâmple. Dar mai ales era convins de lucrul acesta, că visul 
pe care îl trăise şi care îl cutremurase, nu era un vis 
oarecare, fiindcă visul acesta „răsunase” altfel în fiinţa lui, îl 
percepuse altfel. Nu se înşela. Era cu neputinţă să se înşele. 

— Ai dormit prea mult, Ştefane, de aia ai visat... 

Nora se aşezase lângă el pe pat şi îşi trecuse drăgăstoasă 
braţul pe după umărul lui. 

— Nora, am avut un vis...începu el. Visul acesta mi-a 
transmis un mesaj. 

Am simţit sigur că nu este un vis oarecare. E unul din 
acele vise care îţi prevesteşte destinul neamului tău. Şi 
dacă îmi aduc aminte, şi îmi aduc bine aminte, am mai avut 
un asemenea vis, când l-am visat pe Mareşal în locul 
tânărului cioban din Balada Mioriţa. Iţi aduci aminte 
balada? 

Ştefan Paul îşi ţinea capul înclinat, cu ochii închişi, vorbind 
rar. Nora se pomeni dârdăind. 

— L-am visat pe Mareşal în locul tânărului cioban, cel care 
era mai harnic, şi avea oi mai multe, mândre şi cornute...şi 
au venit cei doi ciobani, răi şi ortomani, şi i-au înfipt cuţitele 
pe la spate. Apoi după ce l-au tăiat, mărunt, mărunt, cum se 
face pasta pentru mici, l-au luat şi l-au azvârlit în zidul unei 
mănăstiri. 

— Să-ţi aduc un pahar cu apă, Ştefane, îţi face bine, şopti 
tânăra femeie îngrijorată 

— Ascultă şi cel de-al doilea vis, Nora, o rugă el. Se făcea 
că zburam, eram un fel de înger, şi am coborât pe pajiştea 
unui plai... 


Ştefan Paul îi povestea cu vocea scăzută, rar, ca şi cum ar 
fi vorbit în tranşă, visul pe care îl trăise, şi care acum se 
derula din nou în mintea lui. Când ajunse la acel mesaj pe 
care îl transmisese Burebista să-l memoreze el, ca să-l ducă 
„Sus, la neamul său” se cutremură. Avu senzaţia că mintea i 
se luminează, că vede limpede prin timp, că privirea minţii 
îi străbate realitatea, ca atunci când te afli în faţa unei 
clarviziuni. 

Îi povesti Norei cuvânt cu cuvânt, (pentru că vedea 
cuvintele înaintea ochilor), mesajul era cât se poate de clar, 
sensul lui era fără nici un dubiu. Ba mai mult în acel 
moment el avea convingerea (simţea pur şi simplu lucrul 
acesta) că totul se va petrece aşa după cum i se relevase lui 
Adevărul. 

Adică Mareşalul şi Moromete (dar oare Moromete nu 
simbolizează clasă ţărănească, se pomeni vorbind el în 
gând) vor fi omorâţi de Rege, care nu va recunoaşte că i-a 
omorât eL. Şi de fapt nu eli-a omorât, ci altcineva, 
folosindu-se de măna lui, după care, pentru fapta sa 
ticăloasă, că îşi omoară valorile, acest Popor va fi pedepsit 
cumplit. Insă nici de data aceasta nu va fi distrus de pe faţa 
pământului (pentru că la începutul lumii a fost Popor Ales, 
dar pentru ticăloşenia sa Dumnezeu şi-a întors faţa de la 
el), ci va mai fi pus încă odată la încercarE. Şi încă odată. 
Apoi, dacă nu se va trezi la realitate, dacă nu se va ridica 
deasupra lui, prin suferinţă, prin credinţă sau prin creaţie, 
el, acest Neam care s-a tot târât de-a buşilea, ca şarpele 
prin istorie, va fi făcut una cu pământul. 

În cameră se lăsă o linişte grea, prevestitoare de 
nenorociri. 

— Ai văzut aseară sânge, Ştefane, vorbi Nora tristă, după 
mult timp de gândire. Ai fost şocat de sângele pe care l-ai 
văzut aseară, de asta ai visat rău. 

Ştefan Paul îşi simţea sufletul greu, ca şi cum ar fi avut o 
piatră în stomac. 


— Ai dormit mult, şopti Nora. Ştii ce oră este? E trei după 
amiază. 


PARTEA A TREIA 


I Vara anului 1942 trecu pentru Ştefan Paul greu, ca un vis 
cu halucinaţii, ca o boală. Era extenuat, zilele treceau totuşi 
repede, cenuşii, că nici nu le putea deosebi una de alta. 
Dragostea pe care o trăia cu Nora îl apăsa şi ea. La Est 
frontul se zvârcolea, se duceau lupte grele, cu pierderi de 
zeci de mii de morţi zilnic, de la marea Baltică până la 
marea Neagră, jos, şi totuşi nu se întrevedea nici o mare 
spărtură în front, nu se întrevedea nici o speranţă. 

Veştile, ştirile, reportajele, care soseau de pe front îl 
năuceau şi totodată îi blocau şi cele mai intime mecanisme 
ale gândirii. Ce se va întâmpla? Va reuşi Hitler să dea 
frontul rusesc peste cap, folosind arma aceea a lui secretă, 
şi în acest caz până la Oceanul Indian nu-l va opri nimeni? 

Peste Bucureşti coborâse un septembrie cenuşiu, umil, 
trist. Ştefan Paul dacă putea lipsi câteva ore pe zi. Doi 
redactori plecaseră, Niki Lorin şi Stele Vasilescu, nu se ştie 
unde, pentru că după aceea nu mai auzise de ei. Câţiva 
reuşiseră să-şi ia concediu. Ar fi vrut şi el să meargă măcar 
o săptămână la Siliştea, să-l vadă pe taică-său, pe maică-sa, 
pe Bâta, pe Didina, (de data aceasta o s-o întreb neapărat 
pe Bâta, cine a fost acel „fante”, acel iubit cu care l-a făcut 
pe tata! Simţea că se apropiase clipa când avea să afle 
adevărul), însă Patriciu îi spusese „să mai rabde puţin”, are 
nevoie de el „aici, la ziar”. Să se gândească ce ar face dacă 
ar fi pe front. Ceea ce era adevărat. Se gândise. 

Într-una din zile era în biroul lui Patriciu. Acesta era 
supărat, se vedea limpede că Directorul Zilei simţea nevoia 
să fie cu cineva, să nu rămână singur cu gândurile lui. 
Ştefan Paul îşi simţea sufletul obosit, anesteziat. (şi cu cât 
senzaţia aceasta se accentua cu atât se întorcea mai des, 
noaptea, în visurile lui, acasă, la Siliştea). De aceea se 


pomeni că vorbind nu numai că îl întreţine pe Patriciu, dar 
şi el îşi limpezeşte gândurile. 

Cu câteva zile în urmă privind harta cu steguleţe din 
biroul lui, unde încerca, din informaţiile pe care le primea, 
să ţină la zi situaţia frontului, tot holbându-se la hartă, 
urmărind linia şerpuită, cu bucle şi cu „burţi” a frontului, 
apoi coborând înspre Orientul Apropiat, apoi mutându-şi 
privirea înspre fundul Asiei, avusese brusc o revelaţie. 

Un fel de „film” privit în timpul unui dialog, pe care până 
atunci nu-l văzuse (şi nici alţii nu se gândiseră la el), şi care 
brusc i se revelase cu o claritate extraordinară. Despre ce 
„revelaţie” şi despre ce film era vorba? 

Dacă ne uităm, dacă am privi de undeva de sus am vedea 
cele două continente, Asia şi Europa ca pe un fel de Punte a 
unui vas gigantic, sau mai precis, mai plastic, de fapt, ca pe 
un leagăn din acela de copii, când unul se aşează la un 
capăt al unui plan, iar celălalt la celălalt capăt, şi când un 
capăt se ridică în sus, unul se află jos, şi invers. 

Se spune că în mezolitic sau neolitic ar fi avut loc o 
„invazie” masivă, o scurgere înspre Europa a popoarelor 
indoeuropene. Deci noi, europenii, am fi la originea noastră 
indoeuropeni, limbile popoarelor continentului nostru 
având o rădăcină indoeuropeană. 

Bun. În primul mileniu al erei noastre, popoarele 
migratoare care trecuseră nestingherite, şi nu numai odată, 
prin bătătura Carpaţilor (adică prin bătătura lui Parizianu, 
a lui Moromete, a lui Gheorghe Fudulu din judeţul Călăraşi, 
satul Ciorogârla, mă rog, cam prin toate bătăturile noastre 
de ţărani cuminţi şi chinuiţi), se înmulţiseră iar, sau nu ştiu 
ce s-a întâmplat,” s-a umflat fasolea în ele, că au început să 
se frământe, şi Asia să dea peste margini. Aşa se face că au 
luat-o la fugă înspre Europa, şi ţinte fugă („ca fuga aia de la 
Muzică”) pe ele, prin bătăturile noastre, că a trebuit să ne 
dăm foc la case, la grâne, la ce agonisisem şi noi, ne-am 
otrăvit fântânile, şi fuga, să ne ascundem în codri. 


Şi ei, de fapt ele, că erau popoare (aiurea, câteva triburi 
acolo), nu se mai opreau din alergat, fugărindu-se unul pe 
altul, într-un fel de semicerc, de acolo din fundul Asiei, până 
în fundul Europei, în peninsula Iberică. Apoi se mai roteau 
aşa prin Europa, mai dădeau un ocol, tot aşa, împingându- 
se unul pe altul, până puneau aşezările Europei la pământ, 
ca Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariu cânepa mătuşii 
Măriuca. 

Directorul Zilei îl asculta cu chipul luminat de o satisfacţie 
interioară cum nu mai fusese văzut până atunci. 

— Aşa, şi? îl îmboldi Grigore Patriciu numai ochi şi urechi. 
Se vedea că îi plăcea cum abordase celălalt o problemă atât 
de vastă şi de profundă. 

— Bun! continuă Ştefan Paul. Şi ultimii care au venit, sau 
printre ultimii, au fost ungurii, care fiind mai puturoşi (căci 
astfel n-ar fi venit ultimii) sau aşezat în Câmpia Panoniei ca 
să ne strice nouă mai târziu istoria. 

— Ca să ne strice jocul, mormăi Grigore Patriciu. 

Ştefan Paul nu zise nimic. Continuă un timp să rămână 
gânditor. 

— Bun! Ăştia, adică popoarele astea migratoare, au venit 
prin nordul Mării Negre, dar iată că Asia ni-i trimite şi pe 
turci pe cap, de data asta prin sudul Mării Negre. Stăm noi 
aici, la centru, de, ce să-i faci dacă eşti pus la centru, şi le 
ţinem piept, ca să-i apărăm pe ăştia din Vest, care în loc să- 
şi vadă de construit burguri şi alte ălea, ca să nu se 
plictisească mai fac şi ele nişte războaie, aşa între ele, de 
câte treizeci, o sută de ani. 

Ştefan Paul se opri să respire, şi să se mai gândească 
puţin. 

— Bun! Şiiată că apare Napoleon, deşteptul ăsta. Sunt 
curios Moromete ce părere are despre el... 

— Cine? întrebă Patriciu înveselit. A, Moromete, gata îl 
cunosc... 

Şi îl cunoştea într-adevăr din alte povestiri ale băiatului lui 
Parizianu. 


— Şi deşteptul ăsta de Napoleon ce face? Se învârte şi el 
prin Europa. O pune la pământ, cum a pus Nică allu' Ştefan 
a Petrei jos cânepa mătuşii Mărioara, şi după ce se satură 
de Europa, ia-o nene, tai-o către Moscova, unde ajunge 
când sunt ninsorile cele mai mari şi gerurile cele mai 
cumplite. Şi bineînţeles că trebuie să-şi pună coada pe 
spinare şi să se întoarcă acasă, unde o sfârşeşte singur pe 
Insula Sfânta Elena. 

— Ia uite, domne! 

— Nu mai trece mult, decât un veac şi ceva, şi alt deştept, 
de data aceasta neamţ, vine cu teoria spaţiului vital, face şi 
el ravagii prin Europa, o pune la pământ ca pe o cânepă, 
noroc că nu i-a mers cu aviatorii englezi şi că ăştia, băieţi 
deştepţi, au avut radar, că altfel gaia îi mânca... Aşa, şi 
Hitler ăsta după ce pune Europa palangă la pământ, o 
întinde şi el înspre Asia, şi dăi, aleargă cu tancurile, cu 
maşinile, cu motocicletele, făceau la început câte 100 de 
kilometri de front pe zi, până în toamnă pătrunseseră 
câteva mii de kilometri în stepa rusească. Şi hopa, în faţa 
Moscovei au dat şi ei de frigurile ălea cumplite, de-au 
îngheţat motorina şi benzina şi uleiurile în motoare, şi 
bieţilor soldaţi le-a îngheţat urina în vezică, şi uite aşa... 

— Şi uite aşa, o să vină şi domnul Hitler înapoi cu coada 
între picioare cum a venit domnul Napoleon. Şi asta pentru 
că atunci când a fost în şcoală a lipsit la lecţia asta, 
„Războaiele lui Napoleon”. 

— Pe ce vă bazaţi când spuneţi asta, domnule? 

— Mă bazez pe faptul că dacă ar fi meditat la tragicomedia 
lui Napoleon în istorie, Hitler n-ar mai fi plecat înspre 
Moscova să ne târască şipe noi. 

— Nu e adevărat, tăie Ştefan Paul cu mâna prin aer. Nu 
sunt de acord. Eu cred că Hitler a fost la lecţia aceasta de 
care vorbiţi dumneavoastră, şi nu ştiu dacă o fi meditat sau 
nu, nu ştiu în primul rând dacă creierul lui are această 
facultate, dar de obsedat de războiul în Rusia al lui 
Napoleon a fost. Dar ca orice prost, care crede că e deştept 


(pentru că ăsta e adevărul, orice prost se crede deştept, în 
clipa în care şi-ar da seama ce prost este ar deveni deştept), 
ce şi-a zis el în gândul lui: aha, eu sunt mai deştept decât 
Napoleon, eu dacă o să pornesc asupra Moscovei, sigur îi 
bat. 

— He, he, he, he, he, râdea încet Grigore Patriciu 
plecându-şi capul într-o parte. Îi plăcuse adică felul cum o 
întorsese ciracul lui în ale gazetăriei. 

Era nu numai umor şi spontaneitate în ce spunea el, dar şi 
o profunzime deosebită. 

— Păi da, continuă Ştefan, aici stă toată inteligenţa lui 
Hitler, că el şi-a dat seama de la început că este mai 
inteligent decât Napoleon. Şi dacă era mai inteligent, este 
limpede că-i va bate pe ruşi. 

— Aha! făcu Grigore Patriciu. 

— Da să ştii că dacă nu făcea câteva gafe, Hitler chiar i-ar 
fi bătut pe ruşi. 

De pildă dacă nu se încurca în Iugoslavia. 

— Şi aşa îi va bate, continuă Ştefan Paul, cu toate că ela 
fost cel mai mare duşman al său. 

— Stai aşa, îl opri Directorul Zilei, pe ce te bazezi? 

— Deocamdată nu pot să vă spun, dar ştiu sigur că-i va 
bate. 

Grigore Patriciu îl privi într-o dungă. 

— Dar altceva mă interesează pe mine, şi dacă aş afla 
lucrul acesta aş fi cel mai fericit om... 

— Ce? făcu iar Patriciu. 

— Ce le face pe aceste popoare asiatice şi europene, la un 
moment dat să simtă, cele europene, un fel de „fascinaţie” 
de Asia, fascinaţie în ghilimele, şi cele asiatice, un fel de 
„fascinaţie”, de „obsesie” de Europa, sau este ceva şi mai 
profund? O cauză tulbure, care vine din subconştientul lor 
colectiv? Şi cauza aceasta le înnebuneşte, şi ele, popoarele 
acestea abia atâta aşteaptă, să vină în fruntea lor un nebun 
ca Hitler şi ca Stalin, ca să înceapă să o ia la sănătoasa, şi o 


iau razna, că lea venit lor aşa. Se umflă fasolea în ele, cum 
se spune. 

Grigore Patriciu îl privea acum grav, cu un interes ciudat 

— Păi, cum ce le face să o ia la sănătoasa? Popoarele 
migratoare plecau în căutare de păşune, de hrană. 

— Ce păşune, domnule Patriciu, parcă n-aveau destule 
păşuni pe la ei prin Asia? Nu vedeţi că dacă vă uitaţi pe 
hartă, Asia e de zece ori mai mare decât Europa? Au la 
păşune de nici ei nu mai ştiu. Sau Hitler cu spaţiul lui vital. 
Nu se putea duce în Oceania, punea mâna sau cumpăra 
câteva insule, şi făcea acolo un Centru de iradiere al 
pangermanismului? Nu este. 

Eu sunt convins că în toată chestia asta e vorba de o 
relaţie, de o atracţie ciudată, secretă, magică, ceva 
bolnăvicios şi sacru în acelaşi timp, ceva patologic, genetic, 
ţinând de un blestem pe care încă nu putem să-l înţelegem. 
Şi nici să-l vedem în toată grandoarea lui. E ca o relaţie 
„sexuală”, dacă vreţi. Ceva din străfundurile lor, le 
îmbolnăveşte pe aceste popoare şi le face să pornească 
bezmetice înspre Asia, sau din fundul Asiei înspre Europa. 

N-au pornit indo-europenii aşa, popoarele migratoare, nu 
este politica seculară a Rusiei să ajungă la Dunăre, să pună 
mâna pe strâmtorile Bosfor şi Dardanele, şi după ce va fi 
pus mâna pe ele, Europa va fi a ei? 

Ce-i mână pe slavi, ce obsesie subterană, cumplită, 
patologică îi mână, îi înnebuneşte şi-i face să dorească să 
ajungă şi ei la Adriatica şi mai departe? Asta aş vrea şi eu să 
ştiu. 

Grigore Patriciu rămase pe gânduri. Se vedea că spusele 
tânărului ziarist îl cutremuraseră şi pătrunseseră în mintea 
şi în fiinţa lui până acolo de unde începem să vedem altfel 
lucrurile şi chiar noi înşine să fim alţii. 

— Mda! mormăi Directorul Zilei ţinându-şi capul, cu 
expresia aceea de gravitate pe chip, într-o parte. 

— Mda! mormăi el a doua oară. Hm! Cine ştie ce-o fi, măi 
băiete, până la urmă. Însă cu adevărat lumea a început mai 


demult să delireze, să se zguduie din ţâţâni, şi văd că după 
doi ani delirul ăsta n-a încetat. 

Liniştea se lăsa peste ei ca o pulbere de gheaţă. 

— Auzi, tată, vorbi într-un târziu Ştefan Paul. Eu vin dintr- 
un sat românesc. Care este o lume cu legile ei, cu logica ei, 
cu deschiderea ei către viitor. Am venit în Bucureşti, ca 
orice tânăr să mă hrănesc şi eu. 

— Şi eu am venit la fel, Ştefane, din Buzăul meu, să mă 
arănesc şi eu, pronunţă el într-un mod deosebit cuvântul 
arănesc, apăsând pe el. 

— Şi acolo în satul meu, şi pe unde am maitrăit şi eu, că n- 
am stat numai în satul în care m-am născut... Acolo, cum 
spuneam, vorbi Ştefan gânditor, n-am întâlnit deloc nebunia 
asta cu evreii. Îmi aduc aminte când a fost rebeliunea cu 
legionarii, ce nebunie a mai fost! Vreau să spun că eu nu 
înţeleg nimic din toată chestia asta cu evreii... 

— Care vin şi ăştia tot din Asia, observă Patriciu. Din Asia 
mică, dar tot Asia se cheamă. 

Ştefan Paul la auzul acestor cuvinte, de fapt la auzul ideii, 
rămase realmente cu gura căscată. Ideea avusese asupra 
lui un impact profund. 

Se vedea lucrul acesta după expresia chipului său, 
concentrată, uimită. 

— Da, bă! exclamă el într-un târziu, ca atunci când faci o 
mare descoperire, apoi te dezumfli dintr-o dată. Cum nu m- 
am gândit la lucrul acesta. 

— Până acum, când mi-ai spus tu despre relaţia subterană 
„sexuală”, dintre Europa şi Asia, nici mie nu mi-a trecut prin 
cap. 

Afară pe splaiul Dâmboviţei, se auziră sirenele şi clopotele 
maşinilor pompierilor, care se duceau fără îndoială să 
stingă un incendiu. 

Ştefan Paul îi văzu o clipă în mine pe cei cărora le luase 
casa foc, şi se cutremură. 

— Vreau să vă întreb, domnule Patriciu, vreau să înţeleg 
cum de s-a născut nebunia asta împotriva evreilor, ce se 


întâmplă de fapt cu oamenii, pentru că aţi văzut, la noi 
Maregşalul îi ocroteşte, însă Hitler, dacă va învinge, îi va 
extermina până la unul. 

Directorul Zilei, care ascultase foarte atent întrebarea, îşi 
îndreptă capul părând că se trezeşte. Apoi tuşi de câteva 
ori. 

— Vă întreb pentru că am văzut că nu i-aţi aprobat pe 
legionari şi i-aţi înjurat de mama focului? îşi continuă Ştefan 
Paul nedumerirea. 

— Aşa e, Ştefane, mi-a făcut scârbă vânătoarea de evrei a 
legionarilor. 

Dacă vrei însă să înţelegi fenomenul în profunzimea şi 
ansamblul lui, uite cum văd eu lucrurile. Aici Grigore 
Patriciu făcu o pauză ca să se gândească. Vezi tu, continuă 
el, în Fizică există o lege a dinamicii. Prima sau a doua Lege 
a dinamicii, nu-mi amintesc. Ei bine, această lege spune 
următorul lucru: dacă eu apăs asupra peretelui ăla, şi 
Directorul Zilei arătă cu mâna către peretele din faţa lui, ei 
bine, şi peretele apasă asupra mâinii mele cu aceiaşi forţă. 
Asta vrea să însemne că atâta timp cât va exista semitismul, 
va exista şi va acţiona şi antisemitismul. 

— Înţeleg, şopti Ştefan Paul. 

— La început, nu uita, aici Grigore Patriciu ridică 
arătătorul în sus, a existat semitismul. Că ei, evreii, sunt 
poporul ales, că ei trebuie să domine lumea, şi s-au 
răspândit în toată lumea, au pus mâna pe comerţ, au pus 
mâna pe posturile cele mai bune ale unor state, vezi la noi 
Elena Lupescu, care niciuna nici două, hop în patul Regelui, 
ca să pună ea mâna pe hăţurile ţării ăsteia. Înţelegi? Şi a 
pus. 

— Înţeleg, şopti iar Ştefan Paul. 

— Sau tâmpenia asta, care realmente jigneşte popoarele 
lumii. Că ei sunt poporul ales de Dumnezeu. E, scârţ! Că 
Dumnezeu altă treabă nu are! 

Nu a ales poporul chinez, nu a ales poporul trac, dac, nu i- 
a ales pe greci, că au pus bazele culturii europene, i-a ales 


pe evrei. Că sunt ei cu un moţ în frunte. Nu vezi, asta e 
obsesie de popor care are în el adânc obsesia, setea de 
absolut, de veşnicie, şi obsesia salvării. Aici Grigore Patriciu 
îşi ciocăni tâmpla. Ei bine, continuă el pe un ton ridicat, şi 
eu sunt credincios, şi încă un credincios convins, dar uite că 
chestia asta cu poporul ales nu sunt atât de tâmpit s-o 
înghit. Pentru că, respiră el adânc, dacă ar fi adevărat, 
atunci când Domnul şi-a trimis unicul lui Fiu în poporul 
evreu să predice, evreii l-au ucis tocmai pe acest Fiu al lui. 
Nu vezi contradicţia? Ilogicul? E o contradicţie grosolană 
aici. Adică eu, Dumnezeu, te aleg pe tine poporul lui Izrael 
să te fac mare şi puternic, să cucereşti lumea şi să ajungi 
stăpânul ei, iar tu îmi omori unicul meu fiu. 

Scârţâie. E ceva aici care nu merge. 

— Poarte că nu reuşim noi să vedem mai profund, „tată, 
murmură Ştefan Paul. Poate că într-adevăr Dumnezeu l-a 
ales... 

— L-a ales ce să facă? Să fure lumea cu comerţul lor? Să 
aducă comunismul în lume, pentru cei care au adus 
comunismul, cu Marx şi Engels al lor şi cu Lenin şi Troțki şi 
Buharin, şi Plehanov, toţi au fost evrei. Şi uite, după numai 
20 de ani ce a făcut comunismul di Rusia? 

Milioane şi milioane de morţi, de oameni închişi în gulag, o 
nebunie fără seamăn! 

Ca şi chestia asta a deşteptului ăsta de Hitler. Nemţii cu 
Hitler al lor nu mai zic că noi suntem poporul ales, pentru 
că au zis-o alţii înaintea lor, şi gogoriţa asta n-ar mai 
înghiţit-o nimeni, au venit cu altă gogoriţă, cu altă tâmpenie 
şi mai mare: noi suntem rasă superioară, au zis ei, le-a 
intrat lor ideea asta în cap! Şi dă-i şi pune-te şi asasinează, 
calcă în picioare alte popoare, fă milioane şi milioane de 
morţi! Păi tu nu vezi că e clar ca lumina zilei! Dacă erau 
rasă superioară nu omorau! Nu călcau alte popoare în 
picioare! Nu? 

Făceau altceva, făceau un lucru bun, un lucru de cultură, 
de educaţie. 


Asta face un om superior. La fel şi evreii. Dacă ar fi fost 
poporul ales al lui Dumnezeu îl primeau pe lisus Christos, şi 
nu-l omorau, apoi făceau fapte de caritate şi ajutau lumea, 
nu masonerii şi nu comunism. 

— Pe ce vă bazaţi că nu sunt poporul ales Dumnezeu, şi că 
în cazul lor e vorba de o „logică” mai subtilă? 

— Mă bazez pe faptul că dacă mai aud din gura ta 
tâmpenii, te dau afară. 

Hai, fugi la treabă, că am de lucru. Mulţumesc pentru 
viziunea aia cu Europa şi Asia ca nişte talgere ale unui 
cântar. Când se ridică talgerul numit Asia, năvălesc 
popoarele lor în Europa şi invers. 

Cu aceste cuvinte Grigore Patriciu îl expediase în ziua 
aceea pe Ştefan Paul la treabă. În mintea acestuia din urmă 
discuţia cu Şeful lui în loc săi lămurească întrebările şi 
neliniştile pe care le avea, avu efectul invers. 


II Seara, sau mai bine zis ziua aceea când el o făcuse 
femeie pe Nora, rămăsese în memoria lui Ştefan Paul ca un 
moment dramatic şi însângerat. Aproape instinctiv s-a 
născut în el un fel de „repulsie”, poate că termenul nu este 
cel mai potrivit, faţă de femeie şi de actul dragostei. 

În zilele următoare nici prin gând nu i-a trecut dorinţa de 
a face dragoste cu Nora. Şi, ciudat, memoria lui „mai 
degrabă a uitat” momentele de iubire pe care le trăise cu 
celelalte. S-a mai întâmplat ca în perioada aceea să fie 
foarte ocupat, la fel s-a întâmplat ca şi Nora să fie prinsă de 
treburi, sau plecată cu Mareşalul. În zilele acelea ce câte 
ori a venit să ridice materialele de presă l-a găsit tot pe 
ofiţerul acela cu coşuri sau furuncule pe faţă (ai fi zis că 
acesta este „înlocuitorul” Norei, aflându-se de fapt la 
antipodul ei). 

În sfârşit, când s-au întâlnit, Nora s-a purtat cu el în modul 
cel mai firesc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic între ei. E 
drept că i s-a părut puţin schimbat, ca şi cum s-ar fi făcut 
mai frumoasă, dar în alt fel. 


Oricum, prin acel lapsus ciudat, care era un mecanism 
fundamental al memoriei şi al gândirii lui, viaţa sa şi-a 
urmat cursul, obsesiile sale fiind cele dintotdeauna. 

C-am la două săptămâni de la această întâmplare (pe care 
memoria lui o învelise în uitare cum învelesc albinele în 
ceară un şoarece care li se furişează în stup) Zizi Fotiade, 
care ca un făcut întinerise, devenise mai timidă cu el, şi o 
simţea pândindu-l de fiecare dată când venea, l-a invitat să-i 
arate ce mai pictase. De data aceasta i-a arătat două 
camere ale căror pereţi erau plini de tablouri, şi toate fiind 
extraordinare. 

Cât de puţin informat era el în artă, dar intuiţia din el îi 
spunea că fata asta trăieşte ceva, s-a întâmplat un miracol 
cu ea. Instinctul funcţiona sigur: se afla în faţa unui 
fenomen. l-a mărturisit lucrul acesta. „Şi eu cred că se 
întâmplă ceva cu mine, a murmurat ea. Şi ştiu ce se 
întâmplă” 

L-a privit în faţă, roşindu-se toată. „Ceea ce se întâmplă cu 
mine ţi se datoreşte ţie.” Îl privea beată, prostită, şi din tot 
chipul ţâşnea o lumină lunatică din ea. Este ceea ce se 
cheamă o femeie îndrăgostită, şi-a spus. 

A simţi cum îl trec fiori pe şira spinării. „Acum ştiu, am 
ajuns la un adevăr fundamental, pentru mine ca artist.” Hm, 
a spus el. Dacă o ţii aşa, Zizi, or să se adune tablouri pentru 
o expoziţie importantă. „Da, aşa or să se adune”, a 
murmurat ea continuând să-l privească în ochi, roşie toată. 

Era ca şi cum i-ar fi spus: „nu vezi prostule că eu sunt 
îndrăgostită de tine!”. S-a scuzat că nu mai poate rămâne. 
A plecat din locul acela emoţionat, profund zguduit. 

Adică ce să înţeleg eu: că fata asta s-a îndrăgostit de mine 
şi pictează. 

Exact ca păsările primăvara, cântă până când depun ouă, 
şi atunci tac deodată. De exemplu cucu. În copilărie lui îi 
plăcea (de fapt îl emoţiona dureros, într-un fel straniu) cum 
cântă cucul. O lua înspre pădurea Cotigioaia unde cântau 
cucii să se omoare. Apoi venea o dată fatidică, SânPietru, de 


la care încolo nu mai auzea cucu. Ani de zile fusese necăjit 
din cauza aceasta. O întrebase pe maică-sa, pe taică-su, toţi 
îi dăduseră răspunsuri anapoda. Păi, s-a săturat. Sau i-a 
secat glasul. 

Ajunsese mare şi pe el tot îl intriga lucrul acesta. 

Până când l-a aflat. De la o fată care l-a privit râzând în 
faţă: cum, adică, tu nu ştii de ce nu mai cântă cucul? Nu. 
Pentru că i-a trecut vremea iubitului. Aha, îi căzuse lui 
ghinda în cap. Aha, deci asta era! La baza cântecului 
extraordinar al privighetorii, al cântecului cucului, mierlei 
stă dragostea neîmplinită. Mai târziu avea să ajungă la 
concluzia că la baza marii arte, a tot ce s-a scris, s-a pictat 
sau s-a creat în literatură, pictură, muzică stă tot aceeaşi 
„dragoste neîmplinită”, dragostea care se împlineşte prin 
cântec. 

Hm, îl impresionase, îl speriase acea lumină care radia din 
chipul tinerei lui gazde, starea aceea de „beţie”, de 
fascinaţie. Dar mai ales îl cutremurase ceea ce văzuse, ceea 
ce făcuse acea dragoste care se instalase în sufletul tinerei 
femei. Mulțimea aceea de tablouri, uimitoare, pline de sevă, 
de viaţă, de fantastic. 

Noroc că peste câteva zile se pomeni sunat la redacţie de 
profesorul Traian Cotigă. „Bună ziua, dragul meu, auzise în 
aparat vocea joasă şi tristă a profesorului. Ocupat cum eşti, 
ai uitat de ceea ce am vorbit.” Ce am vorbit, domnule 
profesor? încercă Ştefan Paul să-şi amintească. „Ai fost de 
acord, îl luă pe departe consăteanul lui, să te înscriu la 
Liceu, dumneata parcă mai trebuia să faci un an. Am cerut 
actele de la Pălămida, unde ţi-ai făcut dumneata Liceul, şi 
din acte reieşea că nu ţi-ai terminat ultimul an. le-am 
înscris eu la Liceu la mine, ţi-am făcut rost şi de manuale, şi 
cam, în trei săptămâni ar trebui să vii să-ţi dai primul 
examen.” Ştefan Paul îşi lovi fruntea cu palma, tare, apoi se 
pomeni vorbind în gând: da, bă. Aşa era. Cum de uitase? 
Uita-m-ar moartea! 


Bine, dom” profesor vă mulţumesc. Este chiar foarte bine, 
înseamnă că am timp şi să mă pregătesc, şi să le iau. Aici 
râse scurt, fericit. Destinul îi oferea încă o şansă. Atunci pot 
să trec pe la dumneavoastră să discutăm 

? Unde să vă caut, acasă sau la şcoală? „Caută-mă mai 
bine acasă, la şcoală sunt foarte ocupat. Uite, te aştept 
mâine seară, după şase, e bine 

?” Este bine, dom” profesor. Vă rămân recunoscător. 

În seara stabilită se prezentase la uşa lui. Mai fusese, ştia 
unde locuieşte profesorul, îşi aducea aminte prima vizită în 
casa lui. De data acesta cumpără un buchet de flori pentru 
soţia profesorului. Faptul îl bucură nespus pe profesorul 
Cotigă. Se dedea însă că nu este în apele lui. 

Profesorul nu mai avea chef de vorbă ca data trecută, când 
încercase să-l atragă în mişcare. 

— Ştefane, îl auzi vorbind cu un fel de nostalgie. Ai 
verificat deci că cifrele acelea cu populaţia urbană în care 
numărul evreilor este mai mare cu mult decât al românilor 
sunt exacte? 

— Da, dom” profesor. 

— Şi consideri lucrul acesta ca nefiind normal? 

— Da, dom” profesor. Dacă ţara asta se cheamă România, 
şi dacă atâtea sute de generaţii de români şi-au dat viaţa ca 
să apere pământul ăsta, şi lau apărat, este firesc ca în 
această ţară românii să fie majoritari nu numai la ţară, la 
sat, unde sunt pălmaşi şi trudesc de dimineaţa până seara 
de le ies ochii din cap, dar şi la oraş, unde omul o duce mai 
bine. Eu aşa consider că este firesc. 

— Şi eu zic tot la fel. Ba mai mult, consider acest fapt 
foarte grav. lar dacă s-ar întâmpla ca şi la sate numărul lor 
să fie mai mare, din acel moment neamul acesta ar fi în 
primejdie. Ar fi ca şi dispărut. 

Al lu” Parizianu îşi dădu capul pe spate zâmbind. 

— Noroc că momentul acesta nu va fi, dom” profesor. Adică 
vreau să spun că nu-i văd eu pe evrei lăsându-şi negoţul şi 
funcţiile lor intelectuale, ca să meargă la ţară, să pună 


mâna pe sapă şi pe secere şi să se scoale din viul nopţii ca 
tata şi ca Moromete, şi să se apuce să secere. 

Acum Ştefan Paul chiar râse, dar nu cine ştie ce de fericit. 
— Nu râde, Ştefane, îl privi trist profesorul Traian Cotigă. 
Pentru că, eu sunt mai bătrân şi cunosc mai multe, uite ce s- 

a întâmplat la 1907? 

Deştepţii de boieri moldoveni, de, ca orice burghezie, au 
început să aibă fumuri. Şi-au făcut case la Iaşi şi la 
Bucureşti, ba chiar au zis că ţara asta nu mai e de nasul lor, 
şi stăteau la Paris cu anii. Se mutaseră la Paris, ce mai, li se 
urâse cu biata ţărişoară română şi cu ţăranii lor, pe care le 
aveau din moş strămoşi, deşi majoritatea lor erau corcituri 
de greci, de fanarioți, pentru că boierimea română neaoşă 
s-a corcit şi ea l rândul ei cu grecii veniţi din Fanar. 

De, erau boieri, nu puteau să-şi mărite fetele şi să-şi 
însoare băieţii cu fii de răzeşi, muncitori, cinstiţi, curaţi la 
trup şi la suflet, neapărat boierimea română trebuia să se 
încuscreze cu aventurierii şi decăzuţii Fanarului? A făcut-o 
din idioţenie, din lipsa simțului naţional, a instinctului 
acestui pământ. A făcut-o ca să parvină, şi şi-a semnat astfel 
dispariţia în istorie. Ei bine această boierime moldoveană şi 
munteană, ca ea să poată să se ducă la Paris, să 
benchetuiască şi să se destrăbăleze (că în ţară nu putea, îi 
era ruşine, avea obrazul subţire) prin lupanarele timpului, 
ce-a făcut? 

Boierii şi-au arendat moşiile vechililor evrei şi greci! Adică 
străinilor, veneticilor, cum spune Eminescu. În comuna 
Flămânzi, de unde a izbucnit scânteia răscoalei, vechili erau 
fraţii Fischer. lar aceşti vechili, reţine 95,7% din ei erau 
greci şi evrei, dintre care evreii erau peste 75%. Deci 
vechilii evrei erau de trei ori mai numeroşi decât grecii. 

În sfârşit. Aceşti vechili, au fost atât de câini cu ţăranii 
români, i-au exploatat, i-au înşelat, i-au furat, i-au 
batjocorit, încât nenorociţii aduşi la sapă de lemn şi umiliţi 
într-un hal fără de hal, s-au răsculat. Aceasta este răscoala 
de la 1907, sub numele acesta a rămas ea în istorie. 


Ba, mai mult, această evreime şi grecotime, nu numai că i- 
au jefuit şi umilit pe ţăranii români, care, ţine minte, erau 
flăcăii ce la 1877 luptaseră vitejeşte în Războiul de 
Independenţă, la Plevna şi Griviţa. 

Mulţi dintre ei şi-au dat viaţa pentru ţara şi neamul 
românesc! Şi de ce, mă rog? Ca să vină peste treizeci de ani 
veneticii şi să-i batjocorească în propria lor ţară? 

Glasul profesorului Cotigă se ridicase căpătând un accent 
tragic. 

— Da cine e de vină pentru situaţia asta, domnule 
profesor? 

— Bineînţeles că în primul rând boierii români! Această 
spumă stricată, produsul încrucişării dintre boierimea 
decăzută, lipsită de vlagă şi gunoaiele Fanarului! 

— Aşa e, dom” profesor, da dacă boierimea aceasta era 
stricată şi fără simţ naţional, n-o putem învinui pe ea. 

— Dar pe cine? 

— Ţara asta n-a avut şi ea cap, stat, oameni politici, 
intelectuali? Hai, ăia erau nişte decăzuţi, dar minţile acestei 
țari unde au fost? 

— Hm, murmură profesorul Cotigă amărât, lăsându-şi 
capul în piept. 

Păi nu l-am avut pe Eminescu? Nu spune el: „Voi sunteţi 
urmaşii Romei? Nişte râi şi nişte fameni/ l-e ruşine omenirii 
să vă zică vouă oameni ,. 

Nu l-am avut şi pe Caragiale, pe grecotei, care a zis: „Asta 
e ţară, bre”, un fel de a vorbi blând, dar al dracului mai 
şfichie vorba asta. Adică el, domnul Caragiale, pune în 
discuţie, după două mii de ani de istorie, dacă asta e ţară? 
Bine, dar ce este, ce s-a întâmplat? S-a schimbat ceva în 
ţara aceasta? 

— Păi aici e aici! Bine că ai ajuns la vorba mea. Să nu uiţi 
unde am rămas cu discuţia, pentru că am ajuns unde 
trebuia. Dar subiectul ăsta vreau eu să-l discutăm data 
viitoare. Mie îmi pare, Ştefane, că ai ajuns cu gândul mai 
adânc, însă nu ştii unele lucruri. Uite, eu îţi dau ţie cartea 


aceasta, cum ţi-am mai dat şi altădată cărţi şi degeaba ţi le- 
am dat, şi după ce o citeşti, mai discutăm atunci. 

— Bine, dom” profesor, îi spuse consăteanului său, ajuns 
Director de Liceu în Bucureşti, aşa facem atunci. 

Traian Cotigă i-a dat de înţeles că discuţia s-a terminat, şi 
că poate să plece. 

— Să nu uiţi să treci pe la Liceu să vezi când sunt 
programate examenele, ca să vii şi să ţi le dai. Mie îmi pare 
rău al lu' Parizianu că dumneata n-ai observat de pildă că la 
1907 nu numai boierimea românească, aproape în 
totalitatea ei nepatrioată, e de vină, ci că şi evreii sunt de 
vină. Pentru că, de ce să vină ei de la mama dracului sau de 
unde vin, să-l chinuiască pe amărâtul şi nenorocitul ăsta de 
țăran? Nu? 

Ajunseseră lângă uşă. Ştefan Paul nu se simţea deloc prost 
că celălalt îl expediase mai mult, nu, era omul trist, cine ştie 
ce o fi având pe suflet. Avea cărţile sub subţioară, 
manualele şi cartea aia pe care i-o dăduse el (cine ştie ce 
tâmpenie o fi, dacă nu cumva o fi tot un fel de „Cărticica 
Şefului de cuib”), aşa că îşi luă rămas bun. Nu înainte de a-i 
spune profesorului Traian Cotigă că nu este adevărat, că nu 
e de acord cu el. Aşa este, şi acei vechili evrei şi greci, câţi 
or fi fost ei, sunt vinovaţi de răscoala de la 1907. Însă nu 
atât ca boierimea românească ce-i lăsase pe ţărani pe mâna 
grecoteilor şi a vechililor evrei. De fapt aceştia din urmă, 
boierimea stricată, sunt singurii vinovaţi şi statul român, 
adică politicienii. 

— Şi ştiţi de ce, domnule profesor? Pentru că țărănimea 
română, bărbaţii aceia minunaţi care şi-au dat viaţa la 
Griviţa, la Smârdan şi la Plevna, nu erau ai acelei evreimi, ci 
ai acestei boierimi, ai acestei ţări şi ai statului român! 

— Aha! a icnit de satisfacţie Traian Cotigă din rărunchi. 
Acum mai vii de acasă. [ine minte ce-ai zis acum, acei 
ţărani români de la 1907, erau ai ţării şi ai statului român, 
şi ei sunt cei mai vinovaţi de izbucnirea răscoalei. Pentru că 
i-a durut în fund de ţăranul român. l-a durut în fund că el 


era talpa ţării, şi trebuia respectată şi ocrotită. Ia durut în 
fund că el, ţăranul român, ăi hrăneşte! 

— Aşa e, dom” profesor. La revedere! 

— La revedere a lu' Parizianu! Te aştept atunci să mai 
discutăm. 

Când a ajuns în stradă Ştefan Paul se minuna încă de 
modul adânc omenesc al consăteanului lui. Uite, bă, se 
pomeni vorbind singur. Că printre tâmpiţi, adică printre 
legionari, mai sunt şi unii care gândesc bine. 

Dar de ce n-or fi gândit ei bine atunci, înainte de a se 
apuca să asasineze. Că după ce l-au omorât pe lorga 
degeaba mai gândesc ei bine, că pe Iorga tot nu-l mai 
înviază. Şi ce nevoie am fi avut de cărţile lui, şi de 
inteligenţa lui! 

În sfârşit, bine că le dă Dumnezeu şi mintea de pe urmă! 
Era bine, şi el Ştefan Paul, băiatul lui Parizianu din Siliştea 
Gumeşti, se bucura sincer de lucrul acesta, pentru că, iată, 
mai avea o oarecare stimă pentru consăteanul său. Îi era 
totuşi o milă nespusă de el. 

Când a ajuns acasă a pus manualele pe masă şi a deschis 
cartea aceea pe care i-o dăduse profesorul. Era o carte 
despre Francmasonerie. 

Istoria Francmasoneriei, reconstruită după cărţi celebre, 
structura ordinelor masonice, a organizării lor (ia uite, 
domnule, îşi spusese Ştefan Paul în gând, se organizează şi 
ăştia tot după nişte cuiburi, ca şi legionarii. Pentru că ce 
sunt Lojile decât tot nişte cuiburi legionare. Ca şi comuniştii 
care în loc să le zică cuiburilor lor secrete în care se adună, 
cuiburi, le zic „celule”, mai al dracului, dacă ne gândim că 
celula este unitatea de bază a vieţii, a organismului uman!), 
de la treptele iniţiatice, până la cele mai înalte grade. 
Cartea îl ţinuse pur şi simplu până dimineaţa cu răsuflarea 
la gură. Nu putuse s-o lase o clipă din mână. 

Cuvintele şi frazele pe care le citea pătrundeau în fiinţa lui 
adânc, dureros. Era un sentiment plenar şi cutremurător pe 
care ţi-l dă numai aflarea acelor mistere adânci ale lumii. 


De la geneza primelor ordine francmasonice, care se 
născuseră din ordinele meşteşugarilor Evului Mediu, până 
la secreta şi profunda lor implicare în viaţa societăţii 
omeneşti a secolelor din urmă, totul îl fascinase şi îl şocase. 
Afla astfel că marii revoluționari români, cei care iniţiaseră 
şi conduseseră revoluțiile române de la 1848, în frunte cu 
Bălcescu, pentru care el, Ştefan Paul avea un adevărat cult, 
fuseseră masoni. Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, 
Domnitorul loan Alexandru Cuza, cel intrat în legendă, toţi 
fuseseră masoni, că Unirea de la 1959 fusese făcută de 
Masonerie, apoi că detronarea lui Cuza fusese făcută tot de 
Masonerie, ca să fie adus pe tronul ţării în principe străin, 
Carol Întâiu, cum stătea scris în această carte. 

Revoluţia franceză fusese declanşată într-un mod 
machiavelic, dacă nu diabolic. Masonii aveau oamenii lor în 
rândul Gărzilor franceze, şi din rândul acestor Gărzi (cum 
ar veni Poliţia de azi, oamenii de ordine, însărcinaţi cu paza 
ordinii publice) se trăsese intenţionat în mulţime. 

Mulțimea văzând că se trage în ea fără milă, incitată fiind 
de oameni, de masoni care se aflau în rândurile ei, ca o 
fiară atacată, înrăită, atacase la rândul ei Gărzile cu o furie 
fără seamăn. Se crease deci intenţionat şi cu bună ştiinţă o 
situaţie explozivă: din rândul Gărzilor se trăsese în mulţime, 
dar şi din rândul mulţimii se trăsese în Gărzi. 

Oamenii văzând că se trage în ei deveniseră la rândul lor 
fiare şi săriseră asupra Gărzilor, apoi după ce le culcaseră 
la pământ, trecuseră peste ele şi asediaseră Bastilia. 
Asediul Bastiliei fiind gândit cu bună ştiinţă dinainte, o dată 
ce masoni strecuraţi în rândul oamenilor de pază le 
deschiseseră porţile. Deci, ca mulţimea să atace Bastilia, să 
ia cu asalt Puterea politică, stâlpii acestei Puteri, edificiu 
statal, ea trebuia adusă într-o stare de revoltă maximă, de 
incandescenţă, când omul uită de el, de ordine, de frică, de 
ce s-ar putea să păţească după aceea, şi devenit fiară luptă 
pe viaţă şi pe moarte. 


În Europa toate revoluțiile de mai târziu, de la1848, 
fuseseră pregătite, iniţiate şi conduse de masoni. Masoneria 
europeană avea structuri care pătrundeau, începând cu 
vârful societăţii, în toate popoarele şi societăţile naţionale 
ale Europei, că formarea Statelor Unite fusese opera 
Masoneriei, cum Napoleon, care era mason, vrusese să 
înfăptuiască proiectul Statelor Unite ale Europei, proiect 
gândit în perspectivă de Masonerie. Cum la urmă 
Masoneria a fost cea care l-a debarcat. Cum preşedinţii 
Statelor Unite ale Americii, începând cu primul lor 
Preşedinte, Waschington, şi apoi cu cei care au urmat, au 
fost toţi masoni. Cum masonii au întemeiat Statele Unite şi 
tot ei o conduc. 

Cum nu poate să ajungă Preşedinte al SUA decât cineva 
care este mason. 

Cum o dată cu Marx şi cu Engels, care au fost masoni, şi ei 
au gândit Doctrina comunistă, apoi au înfiinţat prima 
Internaţională comunistă, s-a produs o bifurcaţie în Lojile 
francmasonice europene, bineînţeles înţelegându-se între 
ei. Cum Ramura roşie a francmasoneriei, prin Lenin şi 
Troțki, şi ceilalţi, care erau masoni, au adus comunismul în 
Rusia. O dată instalat în Rusia comunismul, s-a urmărit ca el 
să fie „întins” în toată lumea. Cum de fapt atât la 
Waschington cât şi la Moscova domneşte aceeaşi 
Masonerie, cu cele două ramuri ale sale. Această 
Masonerie, racolând oameni foarte inteligenţi şi dotați, 
urmăreşte să pună mâna pe întreaga lume. 

Ea este, specifica autorul, de extracţie „iudeo-masonică”. 
(Ce-o fi însemnând şi mai limpede acest lucru? se întrebă 
Ştefan Paul). Ce urmărea în perspectiva această Masonerie, 
cu sutele ei de loje, cu miile ei de ramificații şi încrengături? 
Aici lucrurile deveneau puţin mai tulburi, şi autorul nu mai 
ştia să dea răspunsuri atât de limpezi şi de convingătoare. 
Unul din scopurile Masoneriei este acela ca prin mijloace 
paşnice şi subtile, racolându-le pe cele mai mari minţi pe 
care le dau naţiunile, ca şi prin finanţe şi manevre oculte, să 


pună mâna pe conducerea lumii, şi să realizeze Unitatea 
lumii. 

Naţiunile Unite, despre care s-a discutat mult, erau şi ele 
opera tot a acestei Masonerii, de aceea atunci când se va 
întâmpla acest lucru, Societatea Naţiunilor Unite va fi 
principalul lor instrument prin care vor conduce lumea. 
(Hm! se pomeni mirându-se cu glas tare Ştefan, ăştia sunt 
nebuni!) Dar pe lângă acest obiectiv care urma să fie 
realizat într-o perspectivă îndepărtată (după un precept 
biblic ar fi sfârşitul lumii. Oare 

? se întrebase Ştefan Paul), Francmasoneria mai urmărea 
şi alte scopuri. 

După realizarea scopului principal, acapararea întregii 
Puteri mondiale, care se va face în modul cel mai subtil şi 
secret, se realiza celălalt „ideal” al mişcării subterane 
masonice: şi anume distrugerea Regatului creştin al lui 
Christos. Cum adică? se neliniştise gândul acela din fiinţa 
lui, care-i punea întrebări, ori îşi bătea joc de el? Uite aşa, 
foarte bine îşi răspundea tot el. Păi evreii n-au rămas tot la 
Vechiul Testament? 

N-au fost ei cei care, atunci când a coborât lisus pe 
pământ, au zis, nu este ăsta Fiul lui Dumnezeu cel vestit, 
Mesia, Unsul! Ăsta e un impostor, hai să-l răstignim pe 
cruce, să-l batjocorim, ceea ce au făcut cu prisosinţă. Noi îl 
aşteptăm pe „Unsul”, pe Mesia al nostru în continuare. 

Şi de atunci îl tot aşteaptă (lasă-i, să-l aştepte mult şi 
bine!). 

Însă pentru că ei nu cred în Christos cel care a fost 
răstignit pe cruce, nu cred nici în Regatul Lui. Ori care e 
Regatul Lui? Civilizaţia creştină întinsă pe toată aria 
europeană! (oare nu tocmai de aceea cele două războaie 
mondiale s-au desfăşurat aici? Hm! Uite că parcă se leagă 
între ele.) Toate popoarele şi ţările creştine trebuie distruse 
în mod subtil, şi de aia au implantat ei comunismul în Rusia, 
pentru că Rusia era o vatră şi un pilon al Ortodoxiei 
(credinţa cea dreaptă în Dumnezeu, adevăratul creştinism). 


Or comunismul fiind în esenţa sa ateu, era limpede că el era 
ca „Credinţă” menit să înlocuiască ortodoxia, creştinismul 
pravoslavinic al Maici Rusia. Adică vechea Credinţă în Liisus 
şi Dumnezeu. 

Bine, dar în cazul acesta ei, evreii, se iau la trântă chiar cu 
Dumnezeu 

! Pe Dumnezeu nu l-a mâhnit oare faptul că ei l-au 
batjocorit pe Unicul lui Fiu? Şi ce-a făcut după aceea? l-a 
lăsat în continuare să lovească şi în Regatul pe pământ al lui 
lisus Christos, să sape la temelia lui pentru al surpa 
definitiv. Bine, dar de ce? De ce îi lasă Dumnezeu să meargă 
pe această cale în continuare? 

Ştefan Paul îşi luă capul în palme. Simţi cum îl apucă 
disperarea şi ameţeala. Întrebările şi problemele acestea 
erau peste puterile minţii lui (şi poate peste puterea minţii 
umane), îşi recunoştea cu tristeţe lipsa de cunoştinţe în 
acest domeniu. Îi păru rău, ba chiar văzu lucrul acesta ca 
pe o infirmitate, că până acum nu avusese răbdare să 
citească pe îndelete, de la cap la cap, Biblia. Va trebui să 
discute totuşi problemele acestea cu cineva. Se spălă pe 
faţă apăsat, ca să se trezească. După o noapte de lectură, 
timp în care nu închisese o clipă ochii, mintea îi era limpede 
ca sticla, efervescentă. În hol o văzu pe Zizi Fotiade. Era 
într-un capot alb. 

Când îl văzuse îşi ridicase sprâncenele ca şi cum l-ar fi 
întrebat, Ştefane, cum ai dormit? 

— Ştefane, şopti tânăra femeie îngrijorată, n-ai dormit 
toată noaptea. 

— Aşa e, de unde ştii? o întrebă ea. 

— Am fost îngrijorată. Nici eu n-am putut să închid ochii. 
De aceea am pictat. Nu vrei să vii să vezi? 

Era ciudată femeia aceasta. Acum se făcuse mică, 
temătoare. Se scuză că întârziase de la ziar, astăzi sau 
mâine îi va aduce un critic de artă, şi poate îi organizează 
curând o expediţie. Tânăra femeie rămase privind în urma 
lui cu o expresie de suferinţă şi melancolie pe chip. La 


redacţie birourile erau goale. Ziariştii ziceau că „dau o raită 
prin oraş” şi o ştergeau la o cafea. Se întorceau apoi să-şi 
scrie articolul, după ce schimbau ştiri, sau păreri între ei. 
Ce-ar fi să merg şi eu să iau cafeaua la Capşa? îşi zise. Ce să 
fie? Nu era nimic, era foarte bine. 

La Capşa aceeaşi atmosferă pe care o găsise aici de câte 
ori intrase. 

La masa de lângă uşă Puiu lancovescu (îl cunoştea bine de 
la cele câteva piese de teatru la care fusese) spusese un 
banc, pentru că cei trei colegi ai lui de la masă erau pe jos, 
râdeau ţinându-se cu mâinile de burtă. Îi recunoscu pe 
Grigore Vasiliu Birlic, cu nasul lui mare şu cu ochii lui vii, de 
o blândeţe uimitoare, pe Costache Antoniu. Pe celălalt nu 
ştiu de unde să-lia. 

La o masă în fund îl văzu pe poetul Ion Barbu, cu linia feţei 
energică şi totodată încifrată, aplecat deasupra unei foi. Nu 
îndrăznea nimeni să se aşeze la masa lui. Alături la altă 
masă, numai ei doi, criticii Şerban Cioculescu şi Vladimir 
Streinu. Pe amândoi îi publicase în suplimentul literar din 
primăvară, le văzuse „caricaturile”, aşa că îi fu uşor să-i 
recunoască. În momentul următor auzi din stânga lui un 
fluierat uşor. 

— Fiu, fiu. Hei, Ştefane! Unde te uiţi? 

Se-ntoarse. Era tânărul ziarist de la Timpul lui Gafencu. 
Cum naiba îl chema? A, da! Titus Diaconescu. Era cu Miron 
Radu Paraschivescu, pe care îl citise în revistele literare din 
ultimele luni, cu acelaşi tip cu expresie de broscoi miop, 
sigur pe el şi îngâmfat. Pe ăsta, stai cum îl chema? Silviu 
Brucan, mai bine i-ar fi zis Broscan. Alături, mai aproape de 
Miron, era un tânăr slăbuţ, şi mititel, cu privirea inteligentă 
şi cu o maletă tare pe gât, deşi afară era cald. 

— Geo Dumitrescu, le făcu Titus Diaconescu cunoştinţă. 
Broscan privea înainte prefăcându-se că se gândeşte la 
ceva, numai ca să nu-l bage în seamă. Geo Dumitrescu se 
întoarse către el, politicos, zâmbindu-i. 

Se vedea a fi u tânăr manierat. 


— Staţi jos, domnule Paul, îl invită Geo Dumitrescu. Tocmai 
ne-am gândit la dumneavoastră. 

— Vezi să nu, mormăi Broscan privind înainte. 

— Ştefane, aţi mierlit-o, i-o luă înainte Titus Diaconescu, 
mai dezinvolt şi mai cinic. Ruşii încep să se rostogolească 
înspre noi. La momentul potrivit trebuie s-o ştergi de la 
Patriciu, noi te aşteptăm. 

— Foarte bine, îi răspunse şi el în doi peri. 

— Dacă nu veneai tu, te căutam noi, continuă Diaconescu. 
Bă, da ai trântit nişte articole în ultimul timp, îl perie el (sau 
îl lua peste picior?). 

Ascultă, Ştefane, schimbă el tonul. Avem un prieten, un 
poet talentat. Îl cheamă Virgil Ierunca... 

— l-auzi, lerunca, repetă Ştefan Paul. 

— Şi-a scos un volum clandestin, fără să-l treacă pe la 
cenzură, şi acum este arestat. Poate să fie condamnat la 
moarte. 

— De ce? se pomeni Ştefan Paul întrebând. 

— De prost! răspunse Broscaru, ţinându-şi pleoapele 
lăsate. 

— Uite ce rugăminte avem. Patriciu al tău e-n mare amor 
cu Mareşalul. 

Când prinzi tu un moment bun, roagă-l să intervină pentru 
Ierunca ăsta. 

Fiu de ţăran de pe plaiurile Vâlcii, tânăr inconştient, a 
bravat, şi el poate să-l ierte. 

Ştefan Paul îl privi atent, concentrându-şi atenţia asupra 
celuilalt să vadă dacă vorbeşte serios. 

— Nu te cred: îi răspunse el. Pe ce te bazezi că un om 
poate fi condamnat la moarte pentru o plachetă de versuri? 
Hai să punem în balanţă, viaţa unui om pe un talger şi pe 
celălalt o carte, să vedem care atârnă mai greu 

? Era brusc în vervă. 

— Tâmpit, făcu Broscanu, muindu-şi buzele. 

Aha, îl făcuse tâmpit. Deci asta era. Ce-ar fi zis Moromete 
în situaţia asta 


? Ce să zică: „Pe mă-sa, de Broscan, orăcie şi el, de ce să 
nu-l las să orăcăie şi el?”. 

— Mersi, se întoarse către Broscan. Apoi, pentru că tocmai 
îi fusese adusă cafeaua, o dădu peste cap şi se ridică în 
picioare. Cafeaua cam ardea, dar nu lăsă să se vadă lucrul 
acesta. Spune-i acelui tânăr să fie liniştit. Din acest moment 
este ca şi scăpat. Dar nu datorită lu' Patriciu, ci datorită 
mie! Ştefan întoarse arătătorul către el, către pieptul lui. 
Deci datorită mie. Data viitoare, când va fi liber, vreau să ne 
întâlnim tot aici să dea o cafea. Dar dumnealui să nu fie de 
faţă, arătă către Broscan. Îmi strică cheful. Am onoarea! Se 
înclină uşor din cap şi ieşi. Deşi se îndepărtase fără să 
privească în urmă, în minte le văzu la toţi feţele. 

Rămăseseră toţi înmărmuriţi. 

Ajuns în stradă respiră adânc de câteva ori. Ştia că trebuie 
făcut ceva ca să-l salveze pe acel poet necugetat, care poate 
este de aceeaşi vârstă cu el, şi dacă zice că e născut la ţară, 
poate că a dat cu secerea ca şi el. Va vorbi cu Nora! Nu era 
Nora o fiinţă dragă Mareşalului? Ajuns la redacţie, se uită la 
ceas, apoi chemă şoferul, pentru că era zece jumate, să 
meargă la Preşedinţia Consiliului de Miniştri să ia 
materialele. Şi ca şi cum premoniţia lui ar fi funcţionat din 
plin, la Biroul de presă, de unde lua el plicurile, o găsi chiar 
pe Nora. Era liniştită şi fericită. Avea pe obraz un praf 
luminos, argintiu, care-i da chipului o notă de spiritualitate. 

Înaintea lui era altcineva (pe care nu-l cunoştea), acesta 
semnă în Dosar, spuse un sărumâna milităros, după care 
ieşi. 

— Ştefane! exclamă Nora, ce e cu tine? 

— Ce să fie, nu e nimic, o privi el curios. Adică ce vrusese 
să spună? 

Nora îl privea ca printr-un geam. Se apucă să-i 
povestească întâmplarea cu tânărul poet Ierunca (ce 
pseudonim şi-a ales şi băiatul ăsta?), ce scosese o plachetă 
de versuri fără s-o prezinte cenzurii. Se spune că acest 
tânăr este arestat şi că urmează să fie executat. 


— Da, ştiu, clipise Nora din gene, ca şi cum i-ar fi spus, 
vino, dragule, vino, vino! 

— Eu îţi vorbesc foarte serios, Nora. Spune tu dacă poţi să 
iei viaţa unui om pentru o carte? le pomeneşti că o fi şi un 
poet de talent! 

— Cunosc cazul, clipi Nora din ochi. 

— Şi? 

— Şi nimic. Acel tânăr a greşit grav. De ce să nu se supună 
ordinelor ţării 

? Nu, că el luptă astfel împotriva cenzurii şi a dictaturii! 
Refuzând să i se supună. 

Ştefan Paul o privea şi nu-i venea să creadă. Îşi aduse 
aminte când văzuse articolele lui trimise de pe front, 
apărute în ziar, ce revoltat fusese. În cazul lui însă lucrurile 
luaseră o altă întorsătură. Mai târziu văzuse că Niki îi tăiase 
numai unele expresii, şi nu adăugase nimic de la el. lar 
după ce venise înapoi şi Patriciu îi dăduse ziarul pe mână, 
deşi exista legea cenzurii, rar de tot dacă se întâmpla să fie 
cenzurat ceva, şi atunci numai când se sărea calul. De fapt 
cenzura Mareşalului era numai pentru front, date militare, 
în afara acestor lucruri puteai să spui în ziar orice vrei. 

— Cum, şi tu găseşti normal ca un tânăr scriitor să fie 
executat pentru căâ...? 

Nora se apropie de el şi puse degetele pe buze. Îl 
înţelegea. Îl sărută pe obraz. Un moment păru încurcată. 

— Domnul Mareşal cunoaşte cazul. Cum îţi închipui tu că 
ar lăsa să fie împuşcat acel tânăr necugetat? În ultimul 
moment îl va graţia. 

Nora îl privi în ochi mulţumită. 

Un moment se lăsă tăcerea. O muscă începu să bâzâie în 
birou, apoi se aşeză şi ea undeva, pentru că nu se mai auzi. 

— Nora, dar e absurd să moară cineva pentru lucrul 
acesta! 

Nora îl privea în ochi cu sprâncenele ridicate, cu ochii 
mari. 

— La şase te aştept acasă. Unde am mai fost... 


El privea încă uluit. 

— Hai revino-ţi. Acel tânăr, care l-a sfidat pe domnul 
Mareşal, va fi sigur grațiat. Dar n-ai voie să spui nimănui 
lucrul acesta. 'Te aştept deci la şase acasă, da? Nora îi 
întinse mâna să i-o sărute. Acum îl privea cu dragoste şi 
blândeţe. 

— Nu pot la şase. Abia dacă scap la nouă sau zece. Dacă 
sunt probleme, nici atunci. 

— Bun. Atunci la nouă, la zece, când poţi tu, Ştefan. Îl 
privea la fel învăluindu-l cu o expresie de b nostalgie şi 
dragoste. 

— Nora, îmi promiţi tu că scriitorul acela nu va fi executat? 
Ştii sigur lucrul acesta? 

— Sigur, Ştefane... Răspund cu viaţa mea, şi cu viaţa ta. 
Domnul Mareşal deja a hotărât. S-a discutat lucrul acesta. 

E] îi luă din nou mâna şi i-o sărută. La zece seara, când 
deja rotativa începuse demult să tragă ediţia, cobori în 
stradă. Îi ceru şoferului să-l lase pe Polonă. 

— Mergeţi la Şef? întrebă şoferul. Să vă duc acasă la el. 

— Nu. Îţi spun eu pe unde să opreşti. 

Nora îl aştepta cu masa în sufragerie. Era într-un capot 
alb, un fel de veşmânt care-i da o aură princiară. Masa, 
tacâmurile, totul era foarte curat, cu gust, fiecare lucru pus 
la locul lui. Îi simţea privirile urmărindul pe sub gene. 
Mâncară tăcuţi. Nora turnă un vin franțuzesc în pahare. Îşi 
dădu seama citind eticheta de pe sticlă. Apoi, după ce îşi 
spuseră să ne fie de bine, Nora o luă înainte. Intrară într-un 
alt dormitor. Patul acoperit cu cearceafuri ca spuma 
laptelui, parcă-i aştepta bucuros. 

Nora stinse lumina din tavan, lăsând numai veioza. Îl 
sărută pe obraz şi le lipi de el. Se strecură apoi sub 
veşmântul curat şi gingaş, aşteptându-l. Veni lângă ea. O 
sărută pe frunte, pe buze apoi începu să o dezbrace. În faţa 
trupului alb şi frumos al tinerei femei avu un gest de uimire 
şi de admiraţie. Nora îl trase în jos, cuprinzându-l cu 
braţele. 


Când o pătrunse îi simţi trupul gingaş, moale, ca şi cum ar 
fi fost o piersică parfumată. 

III De la jumătatea lunii octombrie 1943, dată la care 
frontul de est se oprise din înaintarea sa pe aliniamentul 
general Tula - Voronej - Donul inferior - Stalingrad-Volga 
inferioară - Astrahan la Marea Caspică, luptele continuau 
din ce în ce mai înverşunate. Lucrurile păreau îngheţate 
numai în sectorul Stalingrad, care trebuia cucerit până la 
căderea zăpezii, înlăturând astfel gâtuirea pe care acest 
umăr puternic de rezistenţă îl făcea intrândului adânc, în 
care aripa dreaptă a frontului germano-român înţelesese să 
se afunde până în poalele Caucazului. Din acest umăr, 
oricând puteau porni reacţii ofensive ce ar fi redus dintr-o 
dată, prinzând ca într-un sac, care s-ar strânge la gură, 
toate trupele germano-române aflate în Caucaz. 

Într-adevăr, şi cel mai puţin avansat în cunoaşterea 
principiilor strategice, dacă ar fi privit harta desfăşurării 
forţelor ofensivei pe această aripă de sud a frontului, ar fi 
observat din prima aruncătură de ochi, tronând în toată 
maiestatea inepţiei sale, acel faimos spectru, care a îngrozit 
în toate timpurile pe marii comandanţi: aşa zisa „breşă 
ipotetică”! Ea îşi etala stupiditatea sa virtuală pe sute de 
kilometri, planând ca implacabilul unei soarte asupra unei 
optimi din efectivele trupelor germane şi a totalităţii celor 
două armate române, a III-a şi a IVa, angajate aprioric, 
nejustificativ strategic, în acest fund de sac. 

Dacă am avea mai departe curiozitatea şi am trasa cu un 
creion colorat o linie care ar urma cursul Donului inferior 
până la cotitura sa înspre sud, apoi am încăleca platoul 
care, ca un culoar vast desparte depresiunea Don de 
depresiunea Volga, şi am continua astfel prin liziera de vest 
a Stalingradului, ca mai apoi s-o prelungim de-a lungul 
cursului Volgăi la Astrahan, pe ţărmul Mării Caspice, până 
la poalele Munţilor Caucaz, răsfrângând-o apoi în unghi 
drept până la malul Mării Negre, şi continându-o până în 
Crimeea şi am privi această linie de la oarecare depărtare, 


am avea imaginea concretă a unui sac imens, gâtuit la gură 
de zona triunghiulară Stalingrad - Kotelnikovo - Rostov, 
care gâtuitură, dacă s-ar stânge la Rostov, ar prinde ca într- 
o cursă de şoareci toate trupele aflate în acel sac. 

Or, ceea ce realizase, pe tot timpul ofensivei germano- 
române, din primăvara şi din vara lui 1942, O. K. W-ul pe 
aripa de sud a frontului fusese tocmai această breşă 
ipotetică de care - istoria războaielor stă martoră - s-au 
ferit cu o spaimă toţi marii comandanţi de oşti spre anu 
cădea în ea, pe de o parte, iar pe de alta, să aducă inamicul 
în această postură spre a-l distruge. Cannae a fost prima 
formă clasică a unei breşe ipotetice redusă la scara 
proporţională a vremurilor, pe care Hanibal, retrăgând 
centrul frontului, atrăgând pe romani şi apoi învăluindu-i, o 
aplică obţinând victoria totală asupra romanilor. Napoleon, 
peste două mii de ani, foloseşte o breşă ipotetică la 
Austerlitz, unde, cedând cu aripa dreaptă, îi atrage pe 
austrieci în dispozitivul său, ca apoi să atace cu centrul şi cu 
stânga pe Kutuzov şi să-i distrugă armata. Bătălia de la 
Lacurile Mazuriene reeditează şi ea un Cannae modern ca 
mai apoi bătălia de la Marna să ilustreze acest principiu 
magistral. 

Toate aceste învăţăminte şi exemple fuseseră premeditat 
călcate în picioare de către Hitler şi colaboratorii săi intimi, 
feldmareşalul Keitel şi generalul Jodl, care, fascinaţi încă de 
teoriile noi ale armatelor moderne, mecanizate, ale căror 
virtuţi îşi dovediseră eficacitatea pe câmpurile de luptă 
europene, se complăceau încă în iluzia că aceste virtuţi îi 
eliberau de sub imperiul aceloraşi imuabile principii ale 
strategiei militare instaurate de milenii şi verificate până la 
refuz, şi puteau să le calce la nesfârşit cu o sfidare ce viza 
iresponsabilitatea. 

Înaltul comandament sovietic, în executarea ultimei faze a 
bătăliei decisive, după ce în primul an îşi asigurase 
păstrarea umerilor puternici ai apărării pe întregul front, 
de la Marea Nordului la Marea Caspică, în timpul 


rezistenţei depuse în 1942 adăugase la cele două centre 
importante - Leningrad şi Moscova - zona Tulea - Kaluga - 
Voronej. 

Rezistenţa acestor trei puncte depusă de-a lungul unei 
întregi veri, eliminase definitiv încercarea tardivă pe care 
comandamentul german voia s-o aducă drept corectare 
greşitei concepţii a planului ofensivei din Hitler, refuzând cu 
obstinaţie cele două proiecte de atac asupra frontului de 
est, cu ofensiva pe aripa dreaptă şi direcţia de la sud la 
nord, adică din Ucraina spre Moscova, întorcând astfel 
toate liniile de apărare, pe care cursurile de apă, orientate 
de la nord la sud, le opuneau natural unei invazii, fixează 
direcţia efortului frontal pe linia generală de acţiune pe 
care se angajase şi Carol al XII-lea şi Napoleon, dar spre 
deosebire de acesta din urmă, refuză cu îndârjire să dea ca 
obiectiv general Moscova. 

După eşecul primului avânt din 1941, revine asupra ideii 
iniţiale şi încercând să mute efortul către dreapta şi, 
constituind un grup puternic de mari unităţi mecanizate, 
dezlănţuie un atac puternic pe direcţia Voronej, amenințând 
Moscova pe la sud şi sud-est. 

Sovieticii dau toată importanţa acestei ameninţări şi, 
printr-o rezistenţă hotărâtă, reuşesc să îndiguiască această 
înaintare, eliminând definitiv această ipoteză pentru 
defensiva sovietică. 

Către sfârşitul toamnei lui 1942, se părea că armata 
sovietică îşi concentrase tot efortul apărării sale în scopul 
păstrării umărului cel mai de sus al frontului defensiv, 
Stalingrad, pentru a putea să treacă în modul cel mai 
eficace la contraofensivă. 

În felul acesta „breşa ipotetică” vedem că stă la baza 
conceptului primei faze a contraofensivei sovietice. 
Retrăgându-şi larg flancul său stâng şi deschizându-l ca pe 
o poartă ale cărei balamale le constituia Stalingradul şi 
Donul inferior, oferea, ca un fund de sac, spaţiul până la 
Caucaz, ofensivei germane, care consimţise deliberat să 


plătească acest preţ cu mari eforturi de luptă, prin care-şi 
cumpăra propria înfrângere. 

Dar dacă această situaţie a frontului putea fi considerată 
ca o consecinţă a luptelor şi nu ca făcând parte dintr-un 
plan al inamicului, pe timpul verii, când ofensiva era în plină 
desfăşurare, de la jumătatea lunii octombrie, această 
situaţie dezavantajoasă nu mai putea fi privită cu uşurinţă. 

În zadar mai mulţi ofiţeri din cadrul Biroului 3 al 
Cabinetului militar al Conducătorului, i-au atras de mai 
multe ori atenţia Șefului lor, colonelului Radu Davidescu, 
mult mai înainte de această dată, când îi arătară pe harta 
întinsă pe tot peretele sinuozitatea cavernoasă a frontului 
de sud, spunându-i: 

— Priviţi, domnule colonel, şi-i desenară cu mâna, urmând 
linia frontului, acel imens fund de sac. Uitaţi breşa ipotetică 
în cea mai splendidă ipostază a ei. Tot ce e aici poate fi prins 
ca într-o cursă de şoareci de o acţiune pornită dinspre 
Stalingrad. 

— Dumneavoastră îi credeţi pe nemți aşa de proşti? 
răspundea el de fiecare dată, zâmbind îngăduitor, nu aveţi 
dumneavoastră grijă, au luat ei măsurile necesare... 

Dar acel zâmbet pieri de pe chipul Șefului Cabinetului 
militar, când pe la jumătatea lui octombrie, începură să 
sosească de la Armata a III-a română. Din sectorul 
Kletsakaia, informaţii din ce în ce mai neliniştitoare cu 
privire la concentrările de trupe sovietice în faţa sectorului 
acestei armate. 

La început, au fost semnalate mari unităţi de infanterie şi 
artilerie ca mai apoi, o dată cu primele zile ale lui 
noiembrie, să apară comandamente de corpuri de armată, 
multă artilerie grea. Apoi apar mari unităţi de tancuri, 
astfel că în prima decadă a lunii noiembrie, după estimarea 
Armatei a III-a, în faţa ei se aflu circa 4 Divizii blindate, 2-3 

Divizii motorizate, 6 până la 8 Divizii de infanterie şi circa 
40 divizioane de artilerie. 


Atâta numai dacă ar fi fost, şi ele erau triplul celor 6 Divizii 
române aflate în front, înşirate ca mărgele pe aţă, pe 40 de 
kilometri. Fiecare batalion în linie avea sector de la 2 
kilometri în sus, corespunzând unui dispozitiv de acoperire, 
dar nicidecum unei rezistenţe. 

Instrucţiunile primite de la O. K. W. În vederea pregătirii 
frontului pentru iarnă cuprindeau toate învăţămintele 
verificate din experienţa primei campanii de iarnă, 1941- 
1942, şi erau privite cu religiozitate şi considerate ca o 
chintesenţă a ştiinţei militare. 

Prin aceste instrucţiuni se înlătura în primul rând ideea 
retragerii sau a luptei în retragere. Rezistenţa trebuia 
făcută pe loc, fără gând sau putinţa de retragere, de la 
marea unitate până la soldat. 

Soldatul, se spunea în aceste instrucţiuni, în adăpostul ce 
şi-l va construi, în „groapa de lup”, se va organiza ca într-o 
cetate, fiind în măsură să lupte la apărare de jur împrejur. 
El nu se va îngriji de ce se întâmplă la dreapta şi la stânga 
sa şi ce se întâmplă înapoi. Va fi preocupat de lupta sa cu 
inamicul din orice direcţie va fi atacat, din flanc sau din 
spate. Adăpostul său individual va fi astfel organizat ca 
atunci când legătura cu vecinii va dispărea, el să continue 
lupta până la primirea de ajutoare şi, la nevoie, să moară pe 
loc. 

Soldatul, spuneau mai departe instrucţiunile, trebuie să fie 
astfel pregătit sufleteşte pentru războiul de iarnă, încât să 
constituie groapa sa individuală singura lui posibilitate de a- 
şi prelungi existenţa, fiind convins că în oricare parte ar 
încerca să meargă pentru a se salva, părăsindu-şi 
adăpostul, îl va aştepta în mod sigur pieirea în mijlocul 
pustiului de zăpadă. Din campania 1941-1942 s-a văzut că 
numai acei soldaţi au supravieţuit care nu şi-au părăsit 
adăpostul. Toţi ceilalţi, care s-au lăsat înşelaţi de iluzia unei 
retrageri şi şi-au părăsit adăposturile, au pierit victime 
sigure ale frigului şi zăpezilor. În consecinţă, tot timpul 
liber, soldatul îl va folosi la întărirea şi amenajarea 


adăpostului său, dotându-l cu rezerve de muniții şi de 
hrană, pentru o rezistenţă de lungă durată, făcând faţă unei 
încercuiri. 

De precizat că aceste instrucţiuni erau valabile atât pentru 
soldatul german cât şi pentru aliaţi, inclusiv noi. Faţă de 
această concepţie, faţă de extinderea frontului şi penuria 
mijloacelor de apărare ale armatei hitleriste şi, mai cu 
seamă, de ideea preconcepută - păcatul congenital al 
acestui război - subestimarea inamicului, au rămas fără nici 
un efect adresele trimise direct de Mareşal la O. K. W. În 
care semnala pericolul ce-l prezenta concentrarea masivă 
de trupe sovietice în faţa sectorului Armatei a III-a române. 

Ele au rămas fără nici un efect şi cererile de întăriri nu au 
avut ecou. 

Alarma dată asupra inconvenientului ce-l prezenta 
existenţa unei singure căi ferate, care alimenta întreaga 
aripă de sud cu 6 perechi de trenuri zilnice şi care abia 
asigurau aprovizionarea cu hrană a trupei şi animalelor, 
iarăşi nu a constituit o preocupare pentru marile 
comandamente germane şi local şi superior. Chiar atunci 
când, cu o săptămână înaintea începerii ofensivei sovietice, 
aceştia forţează Donul, realizând un cap de pod în sectorul 
Diviziei a IX-a române, nici atunci nu dau importanţă 
informaţiilor şi zadarnice au rămas încercările armatei a III- 
a române de a reduce acest cap de pod. Ela continuat să se 
menţină şi, sub protecţia ceţei care începuse să se lase, 
trupele sovietice au adus întăriri, asigurându-şi o bună bază 
de atac. Când informaţiile asupra unei importante 
concentrări de forţe inamice în faţa frontului Armatei a III-a 
au devenit din ce în ce mai neliniştitoare şi numeroasele 
sesizări făcute Înaltului Comandament german nu 
avuseseră nici un efect, Mareşalul s-a hotărât să se 
întâlnească cu Hitler. 

Această întâlnire a fost hotărâtoare în ce prieşte 
schimbarea atitudinii Mareşalului în conducerea războiului. 


Vizita a avut loc la 10 octombrie 1942, deci cu numai 10 
zile înaintea marii ofensive sovietice de pe Don, declanşată 
asupra Armatei a III-a române. Mareşalul venea hotărât să 
ceară conducerii germane repartizarea unui număr 
important de forţe pentru a corespunde planului de bătălie 
cu două ofensive declanşate: una spre Stalingrad şi alta 
spre Caucaz. El găsea insuficiente efectivele angajate. 

Argumenta astfel: „Dacă ruşii nu reuşesc să oprească 
înaintarea ofensivei, acele trupe, prin înaintarea lor, vor 
slăbi treptat, îngreunânduşi singure înaintarea.” El 
propunea sau înlocuirea trupelor care luptau de trei luni 
fără încetare în prima linie, sau să profite de calităţile 
defensive ale unor sectoare, luând disponibilităţile de trupe 
care ar rezulta şi aruncându-le asupra Stalingradului. El 
considera densitatea frontului prea slabă şi flancul de sud 
expus, mai ales în stepa calmucă. Densitatea trupelor 
române nu permitea efectuarea unei rezistenţe solide, ci, 
cel mult o supraveghere. „Ar fi o copilărie din partea 
inamicului să nu profite de această slăbiciune”, încheie 
Mareşalul argumentaţia. 

Hitler pretextă că stepa calmucă nu poate constitui o bază 
de plecare pentru o ofensivă şi îl asigură pe Mareşal că 
forţe din Caucaz vor fi luate şi aduse la Stalingrad, în 
vederea ofensivei generale. Generalul Jodl luă cuvântul 
arătând că în prezent există un dezechilibru de forţe în 
avantajul Germaniei pe care ea se va strădui să-l păstreze. 

Mareşalul replică: „Dacă Germania reuşea să facă faţă 
forţelor în creştere ale inamicului, atunci maximum din 
ceea ce spera să reuşească era să facă un meci nul, dar nu 
să obţină victoria. Cum se gândea să termine războiul? 
Întrevedea o soluţie politică, pacea separată cu unul dintre 
adversari sau un compromis pe toată linia? În acest caz, în 
situaţia ei de aliată, România avea dreptul de ar fi pusă la 
curent cu „intenţiile Berlinului şi cu demersurile care, 
poate, erau deja făcute, mai ales când Reichul urma să facă 
un compromis cu Rusia”. 


El nu sfătuia în favoarea acestei soluţii şi credea că dacă 
era vorba de un compromis, soldaţii să fie eliberaţi şi trimişi 
pe frontul Atlanticului spre a se concentra asupra Japoniei. 

Fuhrerul asigură pe Mareşal imediat că el nu întrevede 
nici pentru moment, nici pentru mai târziu, o soluţie 
politică. El nu va retrage cuvântul armelor. Ceea ce este 
important deocamdată este de a face faţă situaţiilor pe 
măsură ce luptele se desfăşoară şi va păstra intactă 
credinţa în victoria finală. 

Maregşalul cu un gest de nervozitate întrerupse pe Hitler. 

„Eu sunt aici numai pentru a studia una dintre aceste 
situaţii create de război şi mai ales pe aceea a trupelor 
noastre, foarte îndepărtate de bazele lor şi amenințate să 
fie tăiate din spate”. Mareşalul aminti de ofensiva lui 
Timoşenco, care pusese în mari dificultăţi înaintarea 
germană. Hitler contrariat reveni asupra unei teme pe care 
o socotise încheiată, aceea că ofensiva lui Timoşenco era 
ultimul efort al forţelor sovietice. Pentru moment nu trebuia 
modificat planul campaniei în curs de executat. 

Promise solemn Mareşalului că îl va invita la o nouă 
discuţie imediat ce va veni momentul unei noi decizii. 
„Poate întâlnirea va avea loc chiar la Stalingrad”, termină 
Hitler. 

Maregşalul având rezervele sale adăugă: „Natural, cele 
douăzeci şi cinci de divizii româneşti nu reprezintă decât 

10% din totalul forţelor angajate în est. În funcţie de ele 
eu văd războiul şi, în mod obligator, am o vedere parţială, 
dar pentru acuma ele formează Armata română întreagă |. 

Hitler pretinse imediat că România, făcând un efort, ar 
putea pune pe picior încă 10 divizii şi Bulgaria, cu 
consimţământul Berlinului, păstra armata sa intactă, iar el, 
între aceşti inamici nu putea să-şi risipească rezervele 
militare. 

— Raichul v-a garantat frontierele voastre. Nu aveţi a vă 
teme de nimica, îi răspunse Hitler. 


— Voi repetaţi mereu că poporul german trebuie să fie 
stăpân pe destinele sale. Fără să mă îndoiesc de garanţia 
voastră, eu prefer ca România, de asemenea, să fie stăpână 
pe destinul său, răspunse Maregşalul. Şi apoi frontierele pe 
care ni le-aţi garantat nu corespund limitei spaţiale pe care 
poporul român are dreptul să o revendice. 

Hitler nu mai insistă. Convorbirea fu reluată în după- 
amiaza aceleiaşi zile. Hitler concedie pe colaboratorii săi 
pentru a se întreţine în continuare cu Mareşalul. El făcu 
politică înaltă. Politica simplă expusă de către Mareşal cum 
că, din moment ce întrevezi că nu poţi câştiga războiul, 
trebuie să faci pace, nu părea că se potriveşte cu 
mentalitatea lui Hitler. El observă că în lume sunt cinci 
centre de concentrare a energiei: unul în Statele Unite, 
altul, problematic, în Marea Britanie, al treilea în centru 
Europei, având ca sâmbure principal Germania, apoi 
puterea adevărată a Uniunii Sovietice şi, în fine, al Japoniei. 

Din fiecare dintre aceste centre ies linii de forţă care se 
propagă asupra spaţiului înconjurător. Conflictele se produc 
la întretăierea acestor linii de forţă. Logic, conflictele se 
produc acolo unde liniile de forţă sunt mai apropiate unele 
de latele: Europa! Lupta ce se duce acum este dusă de 
Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, pentru a elimina cea 
mai mare Putere a continentului: Germania. 

„Dacă această tentativă ar reuşi continentul nostru ar 
pierde pentru totdeauna forţa care ar face-o capabilă să 
afirme rolul său de prim-plan din lume. Ioate popoarele ar 
trebui să se alăture luptei pe care noi o urmărim pentru 
salvarea Europei... Numai naivii cred că aici este vorba de 
lupta dintre Germania şi Marea Britanie care, în fond, este 
bătută, pentru hegemonie pe continent... Vorbeşti azi 
dimineaţă de un „meci nul”. Este vorba astăzi de unul 
„eliminator”. Noi suntem acuma în „semifinală”. Sau noi 
reuşim să eliminăm Statele Unite şi sovietele, sau ele ne vor 
elimina, pentru a-şi disputa împreună „finala” competiţiei 


mondiale. Războiul a început cu scoruri limitate, „azi ele 
sunt nelimitate”. 

— Spuneaţi azi dimineaţă că scopul războiul vostru este 
nelimitat. 

Scuzaţi-mă, dar este un limbaj pe care nu-l înţeleg. În ce 
diferă el de acela al Germaniei? continuă Hitler. 

— Poporul român, se grăbi să lămurească Mareşalul, a 
aprobat războiul împotriva Uniunii Sovietice. Chiar opoziţia 
s-a bucurat la reluarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. 
Dar campania dusă dincolo de aceste limite pentru ei îşi 
pierde sensul. 

— Pentru ce toleraţi activitatea lui Maniu? întrerupse 
Hitler. El caută permanent să slăbească rezistenţa frontului 
interior. 

— Până ce România îşi va recuceri toate teritoriile ce i-au 
fost smulse, eu nu am autoritatea morală de a proceda 
altfel. Marea Britanie şi Statele Unite n-au făcut nici cel mai 
mic gest ostil României. „Poporul român nu se consideră, 
deci, în război decât cu Uniunea Sovietică”. Sunt conştient 
de rolul preponderent al Germaniei pe continent, dar, în 
acelaşi timp, mă declar incapabil să mobilizez ţara numai 
pentru a apăra „noua ordine” pe care Axa vrea s-o 
instaureze în Europa. Pentru soldatul român, luptând cu 
Raichul, am putea spera să eliminăm pericolul rusesc. 
Credeţi-mă, dacă eraţi în compania lui Stalin, numai nebunii 
sau oportuniştii din România s-ar alătura Axei. 

— Totuşi, d-voastră înşivă sunteţi acela, replică Hitler, care 
aţi aderat la Pactul tripartit, într-o epocă când conflictul cu 
Uniunea Sovietică nu era încă hotărât! 

— Cine vă spune că în acel moment eu nu eram un 
oportunist? 

— Noi îi vom bate pe ruşi până o să-i ia..., încheie discuţia 
Hitler. 

În trenul care îl readucea în patrie, Mareşalul declară 
intimilor săi: „Germania a pierdut războiul. Trebuie acum 


să ne concentrăm forţele noastre ca noi să nu îl pierdem pe 
al nostru”. 

Tot ce va urma de acum încolo va fi pus sub semnul acestei 
lapidare declaraţii: „Germania a pierdut războiul”! Şi 
această declaraţie a fost făcută cu o săptămână înaintea 
începutului prăbuşirii frontului german din răsărit, când 
forţele germane se aflau la periferia Leningradului, la Orel 
şi Tula, în apropierea Moscovei şi în suburbiile 
Stalingradului, până la poalele Caucazului! Iar concluzia ce 
a urmat: „lrebuie acum ca noi să nu-l pierdem pe al nostru 
„„, dezlegă pe Mareşal de orice obligaţie faţă de marele său 
aliat, determinându-l să înceapă, pe cont propriu, ceea ce 
încercase, fără succes, să determine şi pe aliatul său să o 
facă şi anume: „căutarea unei soluţii politice, atunci când 
nu se mai întrevedea o ieşire victorioasă din conflict.” 

Mareşalul urma să se angajeze pe un drum spinos, alături 
de onoarea militară, dar pe drumul direct care, prin 
diplomaţie - drum bătătorit de veacuri de ţările româneşti - 
ducea la salvgardarea intereselor naţionale. 

Prăbuşirea frontului pe Don, care se va produce în scurt 
timp, şi dezastrul de la Stalingrad împinseră definitiv şi 
ireversibil pe Maregşal pe acest drum, care, pentru el şi 
pentru ţară, va fi „Golgota”, iar pentru ţară, victoria cu 
reîntregirea în vest.” 

IV Toamna anului 1942 avea în ea ceva greu, slinos. Cerul 
era mai tot timpul acoperit de nori groşi, cenuşii, plumburii, 
care nu se mişcau în nici o parte. Ai fi zis că atâta aşteaptă, 
să se prăvale cu burţile lor de piatră asupra clădirilor 
Bucureştiului, să le dărâme, să le facă una cu pământul. La 
mii de kilometrii de ţară, soldaţii români luptau alături de 
nemți să arunce dincolo de Moscova şi de Stalingrad 
armata Uniunii Sovietice. Lucrul acesta trebuie să se 
întâmple până la căderea ploilor reci ale toamnei, acele 
perdele de apă care curgeau la nesfârşit din cer, 
înnămolind întinderile ruseşti cu noroaie groase, lăptoase, 
negre ca păcura sau galbene, în care roţile maşinilor se 


afundau cu osii cu tot, iar şenilele tancurilor învârtindu-se 
săpau o groapă în care tancul cobora, se afunda până la 
turelă. 

Momentul acesta din faţa iernii era decisiv pentru destinul 
Germaniei, şi desigur, pentru că fără voia noastră ne 
legasem şi noi soarta de a acestei ţări, şi pentru destinul 
nostru. Peste Europa plutea o încordare şi o tăcere de 
mormânt. Ca un paradox, deşi în spaţiul acesta imens, de la 
Atlantic până la Urali, se mişcau zăngănind trenuri militare, 
maşinile armatelor alergau şi ele ca nişte furnici, cu sutele 
de mii, cu milioanele, salvele de tun şi ale celorlalte arme 
răsunau şi ele înnebunite, ai fi zis că te afli pe fundul unui 
ocean îngheţat: deasupra Europei până la Urali plutea 
totuşi o tăcere de mormânt. 

Ştefan Paul simţea tăcerea aceasta ca o igrasie care-i 
pătrunse adânc în oase, în cuget, care-l făcea să se 
trezească din când în când cutremurat ca de fiorii morţii 
dintr-un vis din care, ce ciudat, nu se trezise niciodată. 

Pentru că dacă nemţii vor fi învinşi acum în faţa 
Stalingradului, a Leningradului şi a Moscovei, epuizată, 
armata germană va ceda şi se va întâmpla ceva ce el văzuse 
într-o revelaţie şi într-o viziune a lui, şi anume că Asia şi 
Europa sunt ca nişte talgere ale unui imens cântar, şi când 
talgerul Asiei se ridică în sus, încep puhoaiele asiatice să 
curgă înspre Europa. 

Aşa se va întâmpla şi acum: dacă la Stalingrad ruşii îi vor 
învinge pe nemți şi îi vor da peste cap, nimeni nu-i va mai 
putea opri până la Berlin. Şi mai departe până la Oceanul 
Atlantic. S-o creadă ei, englezii, că ruşii vor împărţii 
Germania şi Europa cu ei! Noroc, deşi intuiţia lui, starea 
aceea grea de plumb pe care o avea în suflet, asta îi spunea, 
că ruşii îi vor bate pe nemți, noroc, încerca Ştefan Paul să 
se încurajeze, că nemţii au arma aia secretă cu care ar 
putea să-i adoarmă pe ruşi, dacă ar pleca aşa, utilizând 
aviația, cu un covor de bombe, de la Stalingrad şi Moscova 
până la Oceanul Pacific. Ba în sinea lui se mira de ce 


tâmpitul de Hitler nu folosea arma aia secretă (să credem 
noi că arma asta secretă este cu aer lichid, cine ştie ce 
proiectile or fi alea?). 

În momentul următor gândul din el îşi ridica glasul, de ce 
mă, dobitocule, s-o folosească, nu vezi că eşti tâmpit, bă, al 
lu' Parizianu? 

Păi spune şi tu dacă e normal ca un nebun, e vorba de 
Hitler, pentru că ştii că un om care se ridică să pună mâna 
pe întreaga lume, şi omoară milioane de oameni nu este 
sănătos la cap, ei bine, spune şi tu dacă tu şi ai tăi ar locui 
în spaţiul ăsta, de la Stalingard încolo, până la Pacific, 
spune tu dacă ar fi bine ca un tâmpit ca Fuhrerul să treacă 
peste ei cu covorul lui de bombe şi să-i adoarmă. Să treacă 
toţi, milioane şi zeci de milioane de oameni, până la Oceanul 
Pacific înlemniţi în poziţia în care i-a prins moartea, fără 
măcar un semn, fără să se atingă nimeni nici măcar de un 
fir de păr din capul lor. În asemenea momente se pomenea 
cutremurându-se. 

Era obosit, îi intrase oboseala în oase, nu mai ştia nici 
măcar pe ce lume se află, parcă era anesteziat. Cum aşa, de 
ce să-i omoare, ce i-au făcut lui, lui Hitler, sau poporului 
german, acei oameni care de veacuri locuiau în taigaua 
rusească, culegând bureţi, vânând, văzându-şi de treburile 
lor, şi crescându-şi copii din generaţie în generaţie? Şi 
totuşi încordarea aceasta îl măcina încetul cu încetul, îl 
făcea să se scufunde în starea aceea de abulie în care se 
adâncea când era copil. 

În asemenea momente încerca să şi le reamintească, mai 
mult ca să nu le uite, pe toate acestea, dar şi pentru că 
acest act, acest proces de gândire şi memorie, îl ajuta să ia 
cunoştinţă de existenţa lui chinuită, tensionată, vinovată, 
lucru care îi făcea bine. Îşi reamintea cu emoție modul în 
care îşi trecuse examenele, terminând astfel liceul. 

Cu trei zile înainte de a începe examenele, asta era în iulie, 
profesorul Cotigă îl sunase la redacţie. „Ştefane, vezi că 
poimâine încep examenele. 


Primul examen îl dai cu domnul profesor, scârţ, nu-l ţinuse 
minte, pentru că în momentul acela se gândea la articolul 
pe care-l scria, examenul se dă la sala numărul 5 (asta 
ţinuse minte), laboratorul de fizicochimice. Sper că ai 
parcurs manualul, eu te rog să te mai uiţi o dată peste el, ca 
să-ţi fixezi lucrurile esenţiale. Deci, te rog să nu uiţi! O să 
fiu şi eu în comisie, şi ai să vezi că o să fie bine. Te aştept, 
deci”. Bine, domn profesor. Vă mulţumesc. Sper să nu vă fac 
de râs. Şi închisese. 

Este ciudat, că deşi acum ştia despre el, şi simţea el acest 
lucru, că este de acum gazatar în adevăratul înţeles al 
cuvântului, la gândul că va trebui să meargă la Liceu şi să 
dea examene îl apucă o stare de emotivitate ridicată, că 
trebui să-şi ducă mâna la inimă. Se apucă însă de articol şi 
uită. În acel moment „trăia cu Nora. „Se pomenise rostind 
expresia aceasta de mai multe ori. Ce însemna asta? Seara, 
uneori lucrul acesta se întâmpla şi la unsprezece noaptea, 
în loc să se întoarcă la gazda lui (se întâmpla şi cu fata asta 
ceva), maşina îl ducea acasă la Nora. O vedea din stradă, îi 
vedea umbra prin perdelele mari, lăptoase. Nora îl aştepta 
cu masa pusă, uneori friptura era răcită de mult, iar dacă el 
întârzia, tânăra femeie lua o carte şi citea. Când intra, Nora 
îl aştepta calmă, surâzătoare. Îl îmbrăţişa şi se sărutau. Îl 
ajuta să se dezbrace, apoi îl lăsa singur ca să încălzească 
mâncarea. 

Se întorcea cu mâncarea fragedă şi se aşezau la masă. 
Schimbau o vorbă, mai discutau despre ceva, despre un 
eveniment, sau ce li se păruse lor mai important că se 
întâmplase în ziua aceea, uneori râdeau. După masă se 
retrăgeau în dormitor. În prima lună se iubiseră în fiecare 
noapte. 

Nora îl cuprindea cu braţele ei frumoase şi catifelate. El se 
cutremura de albăstrimea ochilor ei. Îi dezvelea trupul 
gingaş, se topeau unul în braţele celuilalt. Îl emoţiona mai 
ales chipul transfigurat, suferitor şi plin de o fericire calmă 
şi nesfârşită, din acele momente lungi când trupul lui îi 


străbătea, pierdut şi senin, trupul ei gingaş, de o moliciune 
care-l uimea de fiecare dată cu prospeţimea şi dulceaţa ei. 
Adormeau. 

Se cuibărea mică şi sfântă la pieptul lui, şi niciunul dintre 
ei nu ştiau când treceau în lumea dulce şi tenebroasă a 
somnului. Dimineaţa Nora se trezea prima pentru că la opt 
trebuia să fie la Cabinetul Mareşalului. Cu asta nu era de 
glumit, iar Nora îl moştenea într-adevăr pe tatăl ei care 
fusese general. Pentru nimic în lume nu s-ar fi întâmplat să 
întârzie. Îl săruta pe frunte, îi spunea să mai lenevească şi 
pleca. Pe la opt şi jumătate, deşi lui îi plăcea să deguste 
clipele acestea de somn, când tragi de ele să le lungeşti, se 
scula şi el. Se bărbierea, apoi se îmbrăca încet. 

Cravata, cămaşa, costumul, totul, până la cel mai mic 
amănunt, îi erau pregătite de Nora. El le găsea pe speteaza 
scaunului aşezate frumos. 

După care lua micul dejun, şi cafeaua, pe care le găsea în 
bucătăria, curată şi ea şi aranjată ca o farmacie... 

După ce îşi bea cafeaua, închidea casa punând cheia sub 
preş, şi o lua înspre redacţie. Într-una din dimineţi avusese 
o senzaţie ciudată: parcă se găsea în lumea aceasta şi parcă 
se găsea în altă lume. Se uită în jur. Ce căuta el în casa 
aceasta? Cine îl adusese aici? Ce făcuse el ca să ajungă aici? 
Să merite ca să ajungă aici? Asta era altceva. Nimic nu 
făcuse. 

În timpul acesta tineri mor în tranşeele din faţa 
Stalingradului. Apoi brusc simţi cu toată plenitudinea acel 
sentiment (pe care îl mai avusese şi la care meditase), că el 
se află în lumea aceasta ţi în ţara aceasta prin trecere. 
Sentimentul venea de acolo că tatăl lui se născuse la Paris, 
de unde fusese adus în scutece. Ca o prelungire a tatălui 
său el avusese concret această senzaţie, că vine de acolo, şi 
prin satul în care îl înjurau toţi, deşi el nu le făcuse nimic, el 
este numai în trecere. Venind la Bucureşti el trecuse din 
lumea satului în lumea oraşului, a acestei Capitale care se 


întindea ca o plăcintă în Câmpia Dunării, în Bărăganul, 
altădată acoperit de păduri imense. 

Şi iată că acum simţea, trăia limpede acest sentiment, că şi 
viaţa acestui oraş, a acestei „lumi” în care se află acum, este 
tot în trecere. 

Bine, şi lumea următoare în care va ajunge, care va fi? 
Ridică din umeri. 

Nu avea nici o intuiţie. Nu putea să spună nimic. Oricum, 
era uimitor ce repede se adaptase el condiţiei de soţ. Ca şi 
cum Nora ar fi fost soţie lui (o soţie ireproşabilă, numai că 
stăteau puţin împreună), se căsătoriseră, fără să-şi dea 
seama se treziseră amândoi împreună şi acum vedea că se 
înţeleg admirabil. Brusc, tresări. Ce se întâmplase cu el? 
Devenise uimitor de repede „burghez”, unde erau 
instinctele lui? 

Unde era lumea aceea pe care o purta în sufletul lui? Nu 
ştia. Ceea ce-i era limpede era faptul că aceasta „stare de 
mulţumire şi confort” în care se pomenise şi în care trăia 
(ca şi cum ar fi fost născut în lume asta. 

Avea dreptate Spurcaciu să spună că fiii de ţărani asediază 
lumea citadină, Cetatea. Şi se instalează în ea mai adaptaţi 
ca în lumea din care vin. Avea dreptate pe mă-sa. N-avea 
dreptate, era un dobitoc!) era o stare „nefirească” pentru 
el, o stare „oarecum imorală”, o stare care-i săpa pe 
dedesupt baza lui culturală, formaţia lui de ţăran 
intelectual. 

Noroc că venise telefonul profesorului Traian Cotigă cu 
examenele. 

Îi spuse Norei că trebuie să dea nişte examene, şi pentru 
un timp avea să se mute la gazda lui. În momentul când îşi 
exprimă acest gând, simţi o eliberare uşoară. Nora făcuse 
nişte ochi mari şi trişti: adică ce vorbeşte el acolo? 

— Nu poţi să stai aici şi să înveţi? Nu te deranjează 
nimeni. 

— Nu, nu putea. Pentru că simţea nevoia imperioasă să se 
regăsească pe el. Se întâmplase ceva cu el, abia acum 


realiza că acest ceva este foarte grav, şi acum avea nevoie 
să rămână cu el însuşi. 

— Bine, îi spuse Nora, care rămăsese pe gânduri. Este 
uimitor, Ştefane, murmurase ea. De o lună suntem 
împreună, şi parcă aş fi fost cu tine de la începutul lumii. 
Am uitat complet de mine, de faptul că „legal” (pronunţase 
cuvântul acesta într-un mod ciudat) sunt căsătorită cu altul. 

— Ei, doar nu plec la Polul Nord, încercă el s-o încurajeze. 

Nora îl privi în faţă, cu ochii ei măriţi, ca nişte gheţare sau 
lacuri de minte, şi el simţi că privirea aceea îl topeşte, îl 
desfiinţează, ca o putere neobişnuită, înfricoşătoare. 

La redacţie a vorbit cu Niki, să-l mai suplinească el, îşi dă 
nişte examene. 

— S-a făcut, bătrâne. Luki mă întrebă dacă ţi-au mai 
scăzut fumurile şi dacă ţi s-a mai tocit nasul? 

Ştefan Paul îl privi pe Niki uimit. El nu vede cât de ocupat 
şi de hărţui este? 

— Nu înţeleg, Niki. Vezi şi tu doar cât de ocupat sunt şi că 
abia mă ţin să nu cad pe picioare. (Niki nu ştia de relaţia lui 
cu Nora). 

— Spune-i ei, ce-mi spui mie. 

Când s-a întors la gazda lui, de cum a intrat pe uşă a simţit 
că în camerele acelea este un suflet care arde. Care trăieşte 
intens. Nici n-a intra bine în camera lui, că Zizi l-a şi simţit. 
A văzut-o în prag. Slăbise, era aproape de nerecunoscut, 
nasul ei subţire şi avântat de grecoaică era acum şi mai 
subţire. Tâmplele i se alungiseră, iar chipul îi era cu 
adevărat iluminat de o lumină sacră care venea din interior. 
Ochii i se duseseră în fundul capului. 

Au rămas o clipă amândoi înlemniţi. 

— Zizi! ce s-a întâmplat? 

Zizi Fotiade a devenit parcă şi mai albă. A părut să se 
clatine. A înaintat totuşi spre el. Când a ajuns în dreptul lui, 
i s-a lăsat la piept. 

— Ştefane! 


A rămas un moment mai lung cu capul plecat la pieptul lui, 
apoi şi-a înălţat privirea, obosită, arsă, de femeie nedormită. 

— Te-au trimis pe front, Ştefane, nu-i aşa? Bine că te-ai 
întors. Doamne, ce am mai tremurat pentru tine. Şi ca să 
nu-mi fie frică, am pictat. 

Ştefan Paul rămase un moment cu mâinile în aer. Se simţi 
stingherit, nefiresc în această poziţie, astfel că după un 
timp îşi lăsă palmele pe umerii ei. Stătură aşa un timp 
îndelungat îmbrăţişaţi. Într-un târziu Ştefan se desprinse 
uşor din îmbrăţişarea tinerei femei. Se gândi fascinat la 
ceea ce pictase ea. Nebuna aceasta te pomeneşti că în 
timpul acesta a pictat o expoziţie întreagă. Apoi gândul din 
el: de ce îi zice nebună! Nu vezi că eşti dobitoc? Fata asta te 
iubeşte, şi în timpul ăsta, cât timp tu ai stat la alta, eaa 
pictat cu gândul la tine. Tu ce-ai făcut în săptămânile 
acestea? Mai nimic, ai scris nişte articole acolo şi te-ai 
mulţumit să trăieşti ca un belfer în casa femeii ăleia. 

— Zizi, vreau să văd ce-ai pictat. Nu ştiu ce am, parcă 
tablourile tale îmi ard retina, îmi ard meningele. Şi în acel 
moment sufletul lui era ars de curiozitatea, de setea, de 
dorinţa de a vedea tablourile în care culorile puse de mâna 
ei pe pânză răspândeau un cântec nesfârşit de bucurie şi de 
disperare. 

— O, Doamne! se trezi parcă dintr-un vis Zizi Fotiade. Cum 
nu. Hai, Ştefane. 

O urmă. Când pătrunseră în sufragerie se opri în loc. 
Întreaga suprafaţă a pereţilor sufrageriei era acoperită de 
tablouri. Parcă ar fi fost un peisaj-simfonie, un covor 
misterios de semne care veneau înspre tine, creându-ţi o 
emoție estetică puternică, intensă. O parte din tablouri, 
pentru că nu încăpuseră pe pereţi, erau rezemate de podea 
şi de perete. 

Ştefan Paul se opri în loc cu mâna la inimă. Parcă s-ar fi 
aflat în mijlocul unui „codru-înflorit”, a unei lumi fererice şi 
nebune, a unei câmpii antice. 


— Dumnezeule! se pomeni tânărul Ziarist de la Ziua 
exclamând. Când leai pictat pe astea toate, Zizi? 

— Am mai pictat, am pictat mult în timpul ăsta. Nu ţi-am 
spus, pictam şi mă rugam pentru tine să te întorci sănătos. 
O luă înainte să-i arate şi celelalte tablouri. Tot holul era 
acoperit de asemenea de tablouri. În cele două camere în 
care mai intrase, şi unde văzuse tablourile, nu mai intrară. 

— Vino, hai vino! insistă ea, chemându-l cu mâna, sunt 
altele. 

Într-adevăr erau alte tablouri, dar tot aceeaşi impresie i-o 
creau, că se află în faţa unei jelanii fericite, în mijlocul unui 
codru vast de culori, şi că aceste culori au început demult 
să cânte, să ardă, fără să le mai poată opri cineva. 

— Hai şi în camera aceasta, Ştefan. 

O urmă totalmente zăpăcit, uimit, ca şi cum s-ar fi aflat în 
transă. 

Intrară într-o altă cameră, în care el nu mai fusese 
niciodată, şi care era aproape cât sufrageria de mare. Era 
şi aceasta acoperită de tablouri. Câte să fie, peste o sută, 
trei sute? îi trecu lui Ştefan Paul ideea aceasta prin cap. 
Aşadar, într-un timp uimitor de scurt femeia aceasta pictase 
două sau trei sute de tablouri. Când se întoarse spre ea, 
privirile lui fură captate de ochii ei blânzi, cerând îndurare. 

— M-aş bucura să-ţi placă foarte mult, Ştefane, o auzi 
murmurând. 

Pentru tine le-am pictat. 

Ştefan Paul rămase un timp încurcat. Dintr-o dată se simţi 
obosit, ca şi cum i s-ar fi pus o pâclă pe ochi. Bine, şi el 
acum ce trebuie să facă? 

Se ridică gândul acela în el. Şi tot el îşi răspunse. Cum ce 
trebuie să facă 

? Nu îşi dădea seama că se afla în faţa unui fenomen 
artistic? Trebuie so ajute, asta trebuie s-o facă. Se aplecă şi 
îi sărută mâna. 

— Bravo, Zizi, atât cât îmi spune mie sufletul, cred că ai 
făcut un lucru extraordinar şi că eşti o mare pictoriţă. Acum 


să vedem ce facem mai departe. Îi mai sărută încă o dată 
mâna. Privirea tinerei femei se estompase, ca şi cum s-ar fi 
topit, ca şi cum ar fi fost un apus care moare. 

O mai felicită încă o dată, apoi se scuză că trebuie să scrie 
un articol (minţea, de ce minţi, bă, deşteptule? sări gândul 
din el asupra lui), şi că în săptămânile următoare o să facă 
ceva pentru ea. Vag ştia ce trebuie să facă. Zizi Fotiade 
rămase în loc ca şi cum ar fi fost o umbră. Faptul că trebuia 
să dea examenele acestea îl scoase parcă dintr-o apatie. 
Deveni dintr-o dată vioi, descurcăreţ, cu poftă de muncă. La 
slujbă mergea la zece fără un sfert ca să meargă la 
Preşedinţia consiliului de miniştri după materialele de 
presă, unde o întâlnea sau nu pe Nora (în locul ei dând de 
ofiţerul cu coşuri pe faţă), apoi venea la redacţie, dădea o 
privire de ansamblu peste articole, peste ştirile primite, sau 
pe materialele care sosiseră, îşi făcea o viziune asupra 
numărului de mâine al Zilei, discuta cu Niki plasarea 
celorlalte materiale care nu erau rubrici, şi cu asta se 
„închidea” în biroul lui ca să se uite peste manuale. 

Cele două examene, la Fizică şi Chimie, pe care le dăduse 
cu acelaşi profesor, le luase mulţumitor. 'Iot ce învățase la 
Liceu la Pălămida, la aceste obiecte, îi apăruse în memorie 
cu atâta acuitate încât ai fi zis că lecţiile acestea le citise şi 
le învățase ieri. Acum bineînţeles erau şi lecţii noi, având 
însă o „bază” foarte bună la aceste materii îi fusese uşor să 
înveţe materia nouă. Al treilea examen fu la Limba şi 
Literatura română, pe care îl dădu cu domnul profesor 
Ieremia Tocilescu (trebuie să fie vreo rudă a marelui 
arheolog, îşi spuse în gând). 

Examenul acesta se petrecu într-un mod aparte faţă de 
celelalte. 

Trebuie spus că domnul profesor Traian Cotigă fusese 
prezent, ca Director al Liceului, în toate comisiile. Din 
modul în care se purtau ceilalţi profesori şi din felul cum se 
purtau aceştia cu el, îşi dădu seama că este un om sever şi 
respectat. La examenul de Limbă şi Literatură română 


profesorul leremia Tocilescu îşi aduse aminte de un articol 
al său semnat cu câteva săptămâni în urmă, şi care într- 
adevăr stârnise oarecare vâlvă în lumea presei. Este 
adevărat că acel articol fusese inspirat de păţania tânărului 
poet Virgil Ierunca (dar oare şi el făcuse la fel când i se 
cenzuraseră articolele trimise de pe front? Altfel spus, nu se 
revoltase şi el?), însă articolul prin toată problematica sa, 
prin argumentele pe care le aducea în discuţie, îi viza mai 
ales pe oamenii politici, care mârâiau ca nişte dulăi din ăia 
cărora li se luase osul, dar şi pe ceilalţi de teapa aceasta. 

Le convenea lor, oamenilor politici să mârâie şi să latre la 
Mareşal, ei care stăteau la căldurică, nu făceau nimic şi nu 
aveau răspundere, pentru că nu aveau nici o răspundere, 
acesta era adevărul, pe când Mareşalul luase asupra sa 
Întregul Destin al neamului său, şi asta întrunul din cele 
mai grele momente ale istoriei. Ce spunea el în acel 
moment în esenţă? Că sunt anumite momente decisive în 
istoria popoarelor (decisive în sensul că în funcţie de felul 
cum se poartă ele, popoarele, în acele momente pot învinge 
sau pot pieri), când întreg poporul trebuie să-l urmeze şi să- 
l asculte (chiar orbeşte) pe Conducătorul pe care şi l-au ales 
sau care le-a fost dat de pronia cerească. 

Să ne imaginăm că suntem în momentul bătăliei de la 
Rovine, sau în momentul bătăliei decisive a lui Ştefan cel 
Mare de la Polul Înalt, sau în momentul bătăliei lui Mihai 
Viteazul de la Călugăreni. În acele momente decisive din 
istoria neamului nostru toată suflarea "Ţării Române sau a 
Moldovei îl ascultase pe conducător, îl urmase. Să ne 
transpunem în momentul şi în atmosfera bătăliei de la 
Călugăreni, şi să ne imaginăm că ar fi existat oameni care 
ar fi cârtit, care ar fi îndemnat să nu acceptăm să ne batem 
cu turcii, fiind o prostie curată lucrul acesta, o dată ce ei, 
turcii, ne sunt superiori, oameni care ar fi îndemnat la 
altceva decât la lupta preconizată de dormitor. Că ar fi 
„existat oameni de stânga şi de dreapta, sau de „centru”, că 
unii ar fi tras cea şi alţii hăis. Ce s-ar fi realizat în cazul 


acesta? Ce să se realizeze? Nimic! Ne-ar fi învins duşmanii 
noştri şi la Posada, în 1330, când Basarab 1 l-a învins pe 
îngâmfatul rege Carol Robert de Anjou, şi la Rovine, sub 
Mircea. Şi atât, pentru că la Podul Înalt sau la Călugăreni n- 
ar mai fi avut turcii pe cine să învingă, o dată ce noi, ca 
popor, eram demult dispăruţi. 

Acel articol fusese scris cu un stil alert şi plastic, şi chiar 
dacă nu-i numise pe numele lor adevărat pe cei care 
mârâiau la Mareşal, degetul fusese pus pe rană cu atâta 
limpezime şi tărie încât pe mulţi îi şocase acest gest. 
Articolul mai era în acelaşi timp şi un avertisment rostit fără 
nici o fereală, direct, dramatic. Pe mulţi acest articol îi 
impresionase, îi cutremurase, mai ales că el prevestea în 
subtext dezastrul care avea să se întâmple nu peste mult 
timp. 

Şi iată că acest profesor, leremia Tocilescu, fiind 
impresionat de articolul lui, îl ţinuse minte şi acum la 
examen îi vorbea cu un respect deosebit. Departe de el de 
a-l examina ca pe orice elev. Nu. Profesorul Tocilescu îl 
invitase pur şi simplu la o discuţie, prietenească, o dată ce 
avea pentru el un ton cald şi respectuos. Domnul profesor 
Traian Cotigă, care era în Comisie (la catedră, stătea în 
centru, între cei doi profesori examinatori) se mişca într-o 
parte şi alta, se vede, fericit că se poate lăuda cu 
consăteanul său, care a ajuns gazetar influent. Era pe 
chipul său o linişte şi o bucurie ciudate, ca şi cum nu s-ar fi 
putut abţine să le spună celor de faţă că: „uitaţi-vă, 
domnilor, ce oameni inteligenţi se nasc în comuna din care 
vin eu, Siliştea Gumeşti!”. 

Discuţia a fost frumoasă, i-au venit în minte idei profunde 
(unde le avusese oare până atunci în minte? că nu-i veneau 
din senin), pe care a simţit o plăcere deosebită să le 
argumenteze. Profesorul 'Tocilescu a fost deosebit de 
încântat, i-a mulţumit, l-a notat cu zece (cu felicitări), şi aşa 
s-a terminat examenul acesta, cel mai plăcut dintre toate. 
Următorul examen a fost la matematică, unde, din păcate, 


nu s-a mai descurcat la fel. Atât la lucrarea scrisă cât şi la 
oral. Domnul Traian Cotigă era şi el trist. Ce mai, în mod 
normal trebuia să piardă acest examen. Domnul Cotigă i-a 
spus însă să rămână la urmă. Aşa a făcut. Adevărul era că 
matematicii nu-i acordase nici cea mai mică atenţie. În timp 
ce aştepta la uşă (ceilalţi elevi plecaseră demult) l-a auzit pe 
domnul Cotigă rugându-l pe profesorul de matematică: 
„Dacă te-am rugat eu, lonele, ţi-am spus doar, e un nepot 
de-al meu. A fost foarte ocupat, înclinația lui deosebită este 
către literatură, ai putea şi tu să treci peste asta. Măcar o 
dată în viaţă. Fă-o pentru mine, ce dracului!” 

În momentul acela în loc să se simtă prost, normal era să 
trăiască sentimentul de ruşine, sau măcar o stare 
apropiată, Ştefan şi-a dat capul pe spate şi a început să 
râdă, pe înfundate însă. După ce s-au mai ciorovăit un timp 
cei doi, s-a deschis uşa şi Traian Cotigă l-a invitat înăuntru. 

— Dragă Ştefane, i-a spus el cam amărât. La acest obiect 
din păcate nu teai pregătit atât de bine, astfel că ai o 
lucrare slabă, şi nici la oral nu ai mers prea bine. Eu i-am 
explicat domnului profesor că tu eşti un băiat dotat, dar 
ocupat cu slujba nu ai avut timp să înveţi suficient. Mai ales 
că examenele au venit unul după altul. Aici domnul profesor 
Traian Cotigă oftase sincer. Ţinând cont şi de rugăminţile 
mele domnul profesor este de acord ca să te treacă. Însă ca 
să fie şi dânsul cu conştiinţa împăcată, dumnealui te roagă 
ca să te pregăteşti, fără nici un ban, în particular cu dânsul. 
Vei merge acasă la dumnealui sâmbăta şi duminica pentru a 
te pune la punct cu materia”. 

Ce era să facă? a acceptat. Examenele celelalte au fost 
luate uşor. 

Astfel că după trei săptămâni s-a văzut cu Liceul terminat. 
Bineînţeles, după ce a luat lecţii acasă de la profesorul de 
matematică. La sfârşit, acesta văzând ce uşor prinde elevul 
său l-a invitat să mai vină, poate îndrăgeşte metematicile, 
care sunt ştiinţa viitorului. Ştefan a îngăimat ceva ca să nu-l 
jicnească pe severul şi bunul dascăl, i-a mulţumit, şi din acel 


moment a început să se gândească numai la obsesiile lui. În 
ziua în care a dat examenul la Matematici s-a întâlnit în 
Cişmigiu cu domnul Petru Comarnescu. Se cunoşteau, 
discutaseră de mai multe ori când avuseseră timp, Petru 
Comarnescu ţinând cronica plastică la Ziua. Acolo, în 
Cişmigiu, a avut loc următoarea discuţie între ei: 

— Bună ziua, domnule Comarnescu, bine că vă văd. Mă 
scoateţi dintr-o încurcătură. 

— Multă sănătate, domnule Paul, îi întinsese criticul plastic 
mâna. 

Despre ce e vorba? 

— S-ar putea să fie o chestie subiectivă, însă cred că am 
descoperit o mare plasticiană. E o femeie interiorizată, nu 
iese din casă cu săptămânile. Aş vrea să vă spuneţi şi 
dumneavoastră părerea. Şi dacă într-adevăr ne găsim în 
faţa unui talent, am şi găsit locul în care să-i deschidem 
expoziţia. În holul Palatului Zilei. 

— De acord, domnule Paul, îi zâmbi criticul. Cum să ne 
întâlnim? 

— Foarte simplu. Eu vă dau adresa, sau mai bine vă dau 
numărul meu de telefon de acasă (ceea ce şi făcu, scriindu-l 
pe o bucată din carnetul lui de reporter), dumneavoastră 
mă sunaţi, ne dăm un loc de întâlnire, şi vă conduc eu la 
adresa respectivă. 

— Perfect, spusese criticul. Îşi luaseră la revedere şi 
lucrurile se petrecuseră aşa cum stabiliseră. 

Când Ştefan Paul intră cu Petru Comarnescu (după ce 
bătu la uşă, şi o anunţă pe Zizi Fotiade că a venit cu un 
critic de artă) în apartamentul gazdei sale, acesta rămase 
uimit. Zizi Fotiade îi aruncă o privire înciudată, ca şi cum ar 
fi spus: „te-am rugat să nu-mi aduci aşa ceva, acum trebuie 
să-l primesc ca să nu te pun într-o situaţie proastă faţă de 
el”. Petru Comarnescu făcu însă abstracţie şi de el şi de 
gazdă. Îşi ţinea buzele ţuguiate, iar privirea îi era lipită de 
tablouri ca acul unui aparat sensibil care caută ceva. 


Criticul trecu apoi în camera cealaltă, luându-se după 
tablouri. 

— Sunt supărată pe tine, Ştefane, îi spuse tânăra femeie 
realmente nefericită. 

— Zizi, lasă-mă să-ţi fac măcar atâta bine. Pentru mine 
este foarte important. Uneori un artist are nevoie să fie 
împins de la spate pentru a fi lansat. Nici nu-ţi dai seama 
câtă nevoie avem noi, artiştii, de ajutorul şi de dragostea 
semenilor noştri! Chipul tinerei femei, slăbit de nopţile de 
nesomn, rămase trist, absent. 

— Măcar o jumătate de an să fi rămas secretul nostru, 
sanctuarul nostru, îi şopti ea când se găsiră aproape. Petru 
Comarnescu apăru cu blocnotesul în mână. Îşi notase un 
mare număr de tablouri. Părea deconcertat, obosit şi totuşi 
fericit. 

— Dumneavoastră sunteţi pictorița? se miră el. Apoi către 
Ştefan. Ne găsim într-adevăr în faţa unui talent neobişnuit. 
Creaţia pentru dumneavoastră este o ardere intensă, 
doamnă, aveţi grijă să nu vă epuizați. Apoi din nou către 
tânărul ziarist. Când veţi organiza expoziţia, sunt primul 
care vreau să vorbesc. Atunci vom face şi cronica. 

Domnul Petru Comarnescu se înclinase, cu acea expresie 
de fericire şi uimire pe chip, îşi luase la revedere, şi se 
îndreptase către ieşire. Ştefan Paul îl condusese, fră să-şi 
exteriorizeze fericirea imensă care-l cuprinsese. Îi 
mulţumise şi-i spusese că atunci când va fi organizată 
expoziţia va fi rugat să vorbească. După ce-şi luase la 
revedere încă o dată de la critic (care plecase cu expresia 
aceea de uluială şi de mirare pe chip) Ştefan se întorsese în 
casă. O găsi pe Zizi (ea fusese cea care îl rugase să-i 
vorbească la singular) în sufragerie, şedea în fotoliu cu 
privirea absentă, cu o tristeţe imensă pe chip, ca şi cum s-ar 
fi întâmplat o mare nenorocire. 

— Zizi, ce s-a întâmplat? 

Tânăra femeie părea obosită şi îmbătrânită. 


— Ştiai că te iubesc foarte mult, Ştefane. Că am ars în timp 
ce pictam, pictam şi mă gândeam la tine. Casa aceasta este 
ca un sanctuar al dragostei. Nici un străin nu avea voie să 
intre în acest sanctuar. 

Ştefan Paul în momentul acela simţise că se prăbuşeşte 
casa pe el. 

Aşadar, el inspirase acestei femei o iubire profundă şi 
teribilă, care arsese în ea ca un foc imens, acest foc 
transformându-se apoi în creaţie. 

În timp ce el era cu cealaltă, cu Nora, ea, Zizi, se gândea 
la el, nu putea să închidă ochii, şi ca să nu înnebunească, 
picta. Şi iată pictase o casă întreagă de tablouri, sute de 
tablouri. Simţi că i se înnegurează vederea. Un sentiment 
profund, dureros şi tulbure punea stăpânire pe el. 

Se aşeză jos la picioarele ei. Liniştea casei se auzea acum 
imensă ca şi cum s-ar fi aflat amândoi într-o catedrală 
imensă. Îi luă mâna şi i-o sărută cu un respect nesfârşit. 

— lartă-mă, Zizi. 

— Mi-e teamă să nu-mi pierd minţile, Ştefane... şoptiră 
buzele uscate ale femeii. Îmi e frică. 

— Bine că ai pictura, Zizi. Tu poţi să te salvezi prin creaţie. 
În clipa aceea auzi aceste cuvinte răsunând în el: dar eu 
prin ce mă pot salva? Brusc se trezi la realitate. O ureche îi 
ţiuia dureros. Îşi simţea sufletul greu, ca un hău în care se 
putea scufunda la nesfârşit. O lăsă singură acolo. Se 

întoarse în camera lui şi se apucă să citească. 

Brusc ideea că trebuie să se salveze căpătă în fiinţa lui 
proporţii extraordinare. Aşa nu mai putea merge: simţea 
nevoia să se salveze. În minte i se deschidea un luminiş. Dar 
cum să se salveze? prin ce se poate slava un om? Hm! 
Întrebări care, iată, îl găseau nepregătit. A mai rămas aşa 
un timp cu gândurile lui. Şedea pe pat întins pe spate, cu 
mâinile sub cap. Statul acesta aşa, poziţia aceasta, îi făcea 
bine. 

Îi aducea aminte de copilărie: la fel stătea şi în nopţile de 
vară când dormea cu taică-su în tindă. La fel dormiseră 


moşii şi strămoşii lui. Hm! 

Gândul i se aprinse ca o luminiţă în minte: la fel dormise şi 
bunicul lui dinspre tată? Parizianul, fantele! În minte văzu 
un cavaler de o frumuseţe uimitoare. Acesta îl privea cu un 
fel de milă. Exact! tresări Ştefan Paul, pe mine mă 
obsedează demult acest bunic al meu. Nu cumva, deşi nu l- 
am cunoscut niciodată, acum l-am visat? Inima îi tremura ca 
o frunză subţire. 

Va trebui să merg cât mai repede acasă şi să o întreb pe 
Bâta, cine este acest bunic al meu pe care nu l-am 
cunoscut? Şi care mă obsedează cu atât mai mult cu cât nu 
l-am cunoscut. Culmea ar fi ca talentul meu de gazetar, 
înclinația mea către literatură să le moştenesc de la el! 
Afară se întunecase. Îi făcea bine să stea aşa în pat cu 
mâinile sub cap, cu gândurile care i se derulau liniştite şi 
împăcate în cap. Se ridică şi se dezbrăcă, apoi se întinse la 
loc, cu mâinile sub cap. Nici nu-şi dădu seama când aţipi. La 
un moment dat simţi o prezenţă (era ca un fel de suflare 
luminoasă şi caldă, care venea înspre el) care-i făcea bine. 

Deschise ochii. Afară era o noapte cu lună din acelea care 
te vrăjesc, te îmbolnăvesc. 

Lumina lăptoasă a lunii pătrundea prin perdelele înalte şi 
grele umplând odaia de vrajă. Prezenţa aceea pe care o 
simţise cu sufletul îl atrăgea, astfel că se ridică într-un cot şi 
se uită la ea. Rămase la început înlemnit: prezenţa nu era 
altcineva decât Zizi, gazda lui, pe care o lăsase tristă, arsă 
de patima ei de creaţie. Acum stătea lângă patul lui, îl 
privea cu un fel de uimire şi de milă. Sau îl veghea. Visa? Vis 
trebuie să fie acesta. Înseamnă că este prea obosit, 
surmenat. Se frecă la ochi cu amândouă palmele. Ea era. 

— Zizi, strigă el! Ce e cu tine? 

Îi vedea acum umerii goi, şi braţele goale, albe, poleite de 
lumina lunii care cădea pe ele. Era goală, venise numai cu 
un cearşaf cu care îşi înconjurase coapsele. 

Se mai frecă încă o dată la ochi, ca să se trezească şi mai 
bine, şi se ridică în genunchi. 


— Zizi, tu eşti... Ce s-a întâmplat? 

— Te iubesc, Ştefane, şopti dureros cea care în acel 
moment stătea lângă patul lui ca o stafie. Lumina care îi 
aurea, îi iriza chipul, o făcea neobişnuit de frumoasă, o 
frumuseţe de strigoi, nepământeană. 

— Ştefane, continuă şoapta murmurată, tânguioasă a 
femeii, primeşte-mă lângă tine şi iubeşte-mă. Am venit de 
mai multe ori la capul tău, dar nu mai simţit. lar eu te-am 
vegheat. 

Tăcu. 

Lumina lunii aducea parcă în cameră pustietatea 
câmpiilor, a întinderilor nesfârşite peste care se revărsa 
lumina nebună a lunii ca peste o altă lume. 

Dacă n-o să mă iubeşti, o să mor, Ştefane! Era o jale 
profundă în felul tânguios în care femeia prelungea 
vocalele. Nu mai aşteptă să fie invitată, văzuse probabil 
uluiala pe chipul lui, înţelesese că el este incapabil în acel 
moment să spună ceva, se aplecă înspre el, ca şi cum ai fi 
zis că vrea să se aşeze în genunchi, apoi se strecură în pat. 

— Să nu mă, Ştefane, gemu tânăra femeie. O să mor, o să- 
mi pun capăt zilelor, şi o să mă ai toată viaţa pe conştiinţă. 

Ştefan se culcă luând-o în braţe. Se pomenise strângând-o 
la pieptul lui, ca şi cum ar fi fost îngheţată şi el o lua la piept 
s-o încălzească. Nu-şi dădea seama de ce face aşa, simţea 
numai nevoia că trebuie să facă lucrul acesta. 

— Nu-ţi fie teamă, draga mea! Nu mai tremura, sunt şi eu 
un om pe lumea asta. Şi din câte îmi dau seama, eu am 
venit pe lume ca să sufăr şi să aduc dragoste. 

Trupul tinerei femei ardea nefiresc de tare. Nu era gingaş 
ca al celorlalte (cel puţin ideea aceasta i se aprinse lui în 
acel moment în ceața conştiinţei), nu era moale, ardea pur 
şi simplu, parcă ar fi fost un foc. La un moment îşi dădu 
seama că tremura şi el. Îi era milă de trupul acesta sărman, 
care tremura şi ardea, ca şi cum ar fi fost al unei orfane, şi 
el îl lua la pieptul lui să-l ocrotească. 


— Nu-ţi fie teamă, Zizi, am un suflet bun. le iubesc şi, şi-mi 
eşti dragă, îşi auzi el glasul topit. O să te ajut să treci de 
hepul ăsta. Toţi trecem printr-un hop, dacă nu cumva toată 
viaţa noastră nu este un hop! 

În momentul acesta îi veni în cap ideea că şi eltrece 
printr-un hop din care nu ştie cum să iasă. Dar omenirea, 
oare nu trece printr-un hop din care ştie cum va ieşi? 
Atunci, dacă viaţa lui este un hop, (| se pomenise în satul 
Siliştea Gumeşti, şi venirea lui în acest sat fusese o „cădere 
în lume”. De unde? El căzuse în această lume mizeră, în 
care îl înjurau toţi, venind de la Paris, ca urmaş al acelui 
Parizian, care, nu-i aşa, trebuie să fi fost un om de neam 
mare, de valoare. Şi căzând el „în lumea satului” ca într-o 
capcană, reuşise, iată, să se ridice puţin mai sus în această 
lume a oraşului. Bine, dar şi din această lume va trebui să 
se salveze, el simţea profund, imperios, ca pe o vină adâncă 
şi ca o presiune extraordinară care se exercita asupra 
sufletului său, acest lucru. 

— Ştefane, iubeşte-mă! auzi şoapta tinerei femei. Căldura 
pe care o răspândea trupul ei începea să-l pătrundă. Se 
gândi îngrozit la Nora. El doar trăia cu Nora, ce face, le 
înşeală pe toate? 

— Zizi, lasă-mă să te mângâi şi să te ţin în braţe ca pe o 
soră. Numai aşa te pot ajuta, gemu el. Se pomenise pur şi 
simplu vorbind. De fapt altcineva vorbise din el. 

Zizi începuse să-i descheie pijamaua. Îl sărutase pe obraz. 
Acum îi săruta umerii, îl săruta pe pieptul lui uşor păros, de 
bărbat. 

— Voi muri, Ştefane, dacă nu mă iubeşti, o auzi 
murmurând. Vorbea ca în transă, ca de pe altă lume. 

Zizi îl dezbrăcase şi acum stătea aplecată deasupra lui. 
Era sălbatic şi în acelaşi timp divin de frumoasă (în 
asemenea momente când Dumnezeu vrea să te piardă îţi ia 
întâi minţile, îi trecu prin cap ideea aceasta. Fie ce-o fi, eu 
nu sunt vinovat cu nimic!). Îi vedea umerii rotunzi şi linia 
arcuită dulce a sânilor care stăteau aplecaţi ca nişte turle 


mici, diafane, deasupra gurii sau a pieptului său. În 
momentul următor îşi simţi trupul pe dinăuntru. O durea 
acum, într-un mod dureros, pierdut, îndepărtat. Mişcările 
feline şi pătimaşe ale femeii îl chemară trăgându-l peste ea, 
învăluindu-l dulce cu focul şi mireasma aceea căreia ştia că 
nu i se va putea opune. 

Ţipătul scurt ca sunetul pe care-l scoate o pasăre de baltă 
îi răsună în ureche plin de suferinţă şi de bucurie. Trupul ei 
de fecioară se despică asemenea unei magme fierbinţi, apoi 
peste un timp îl simţi deschizânduse ca o corolă roşie. 
Bucuria şi patima îi inundă toată fiinţa şi el simţi că iubeşte 
acel trup, că l-ar lua în stăpânire să-l facă al lui pentru 
totdeauna. 

Dimineaţa când deschise ochii o văzu mică şi ghemuită în 
braţele lui, ca şi cum ar fi fost o fetiţă. Dormise ghemuită la 
pieptul lui şi acum avea chipul senin şi fericit. 


V N-o trezi. Era trecut de nouă şi jumătate, aşa că se grăbi 
să se îmbrace. Din când în când o privea să vadă dacă nu s- 
a trezit. De fapt era el însuşi uimit. Un picior descoperit lăsa 
să se vadă linia coapsei alungită dulce. Era uimitor cum o 
femeie care i se păruse sobră şi acră la început poate să se 
metamorfozeze într-un artist care arde ca o flacără, ca să ia 
apoi această expresie, a unei fetiţe dormind fericită. Alături 
lângă arcul dulce al coapsei văzu cei câţiva stropi de sânge. 
Se gândi că Zizi fusese fată mare. Devenise femeie azi- 
noapte în braţele lui, şi faptul se produsese într-un chip 
normal. 

Hm! Aşa i-o fi lui scris. Să le facă fericite. De altfel ce este 
rău în asta, că-i faci pe oameni, pe semenii tăi (în cazul lui 
era vorba de femei) fericiţi? leşi fără să trântească uşa 
tocmai ca să n-o trezească. Niciodată în viaţa lui nu văzuse 
un chip mai senin şi mai fericit, semănând teribil de mult cu 
chipul unui copil, ca acesta pe care, înainte de a închide uşa 
după el, îl mai privi încă o dată. La slujbă redacţiile erau 
aproape goale. 


Niki venea târziu, deşi acum ar fi vrut să-l întâlnească să 
discute cu el. 

Să-l întrebe ce mai face Luki. De atâta timp n-o mai 
văzuse. Ştia că fierbe în ea, sau cel puţin că-i pare rău. Aşa-i 
trebuie. Şi totuşi dacă suferă? Hm! 

De ce s-o fi întâmplat să apară în viaţa lui această Zizi 
Fotiade? Era ca şi cum Destinul i le băga pe gât. Şi totuşi în 
faţa acestei femei, care în ochii lui suferise o transformare 
uimitoare, el fusese de o mediocritate care îl făcea să se 
simtă prost. Ce-ar fi să dau o raită pe la Capşa, îşi spus în 
gând? 

Pe Calea Victoriei, tocmai ieşiseră de la Capşa, cu cine se 
întâlni? 

Cu Titus Diaconescu, cu Miron Radu Paraschivescu şi cu 
Geo Dumitrescu. Erau veseli. Lipsea Broscanu. Înaintea lor 
mergea o pereche de tineri. Se vedea că sunt împreună. 

— Uite-l, el e! îl auzi pe Titus Diaconescu strigând şi 
arătând înspre el. 

— Extraordinar, se miră şi Miron Radu Paraschivescu, 
oprindu-se în loc. 

Cu nasul lui coroiat, în haina aceea şifonată, părea şi mai 
mic şi mai amărât. Perechea se oprise în loc neînţelegând 
NIMIC. 

— Domnule, către tine veneam, începu Titus Diaconescu. 
Veneam să te luăm la băut. Prietenul nostru, lerunca, a fost 
salvat. Ai avut dreptate. 

— Aha! făcu Ştefan Paul. Eu nu sunt însă obişnuit să beau 
înainte de a începe slujba. Şi să-ţi spun ceva, dragul meu. 
Mareşalul mi-a spus că şi fără rugămintea mea îl elibera. N- 
avea de gând să-şi pună mintea cu el. 

Cei cu care se întâlnise se strânseseră într-un fel de cerc 
în jurul lui. 

Tânărul care o ţinea pe fată de braţ îl privea încruntat. 

— Păi să vă fac cunoştinţă, vorbi Titus Diaconescu. Domnul 
Virgil lerunca şi domnişoara Monica Lovinescu, viitoarea lui 


soţie, şi domnul Ştefan Paul, care a garantat pentru viaţa ta, 
Virgile. 

Se lăsă un moment lung şi stânjenitor de tăcere. 

— Vino domnule să bei ceva cu noi, ce dracului, se auzi 
vocea piţigăiată a lui Miron Radu Paraschivescu. Acesta cu 
nasul lui coroiat şi negricios cum era, semăna foarte bine cu 
O „cioară”, aşa cum îl făcuse Tudor Arghezi într-o tabletă. 
Marele poet nu-l înghiţea deloc, o dată cerându-i revistei la 
care colabora Paraschivescu să nu-l mai publice. 

— Domnule! ridică Ştefan vocea. Nu eu te-am scăpat. 
Dumnezeu! 

Maregşalul n-avea de gând să te execute. Rămâneţi cu bine, 
ridică el mâna. Apoi se înclină în faţa lor şi se îndreptă către 
intrarea în Capşa. O dată intrat, se uită peste capetele celor 
care stăteau la mese şi discutau, sau erau singuri şi 
absorbiți de ceea ce făceau ei, cum era în acel moment 
poetul lon Barbu cu mustaţa lui zburlită. Se aşeză la o masă 
şi ceru cafea. 

Picolo veni imediat. În timp ce-şi bea cafeaua îi reveniră în 
minte scene din ceea ce trăise el aseară. Aşadar Zizi făcuse 
o pasiune pentru el. Pe când el habar nu avea ce simţea 
pentru ea, ea îl iubea cu adevărat, profund, arzător. 
Dragostea aceasta o făcuse să se obiectiveze în creaţia 
artistică. Or el, ce făcuse? Îşi propusese de anul trecut să 
scrie o carte. Se apucase de ea, şi ce a făcut pe urmă? 

A scris articole care au făcut vâlvă. Şi ce-a fost cu asta? Păi 
a fost. 

Dar cu Nora ce a făcut? Dar cu Didina? Mai ales cu Didina. 
Drama lui, pentru că numai tâmpit să fii să nu-ţi dai seama 
că ceea ce trăieşte el este o dramă, e că a avut norocul (să-i 
zicem deocamdată aşa, deşi intuiţia îi spunea că acest noroc 
se va transforma într-un nenoroc cumplit) să întâlnească 
femei deosebit de frumoase. Frumoase ca oameni, ca suflet. 

Pe când el, profitase de ele şi atâta tot. După ce bău 
cafeaua se ridică. leşi din nou în calea Victoriei. O luă în jos 
către redacţie. 


Nu! Aşa nu se mai poate! Iu nu eşti un din ăla care să-ţi 
baţi joc de fetele oamenilor! În acelaşi timp simţea urcând 
din adânc un fel de nelinişte tulbure, de vinovăţie. Or să 
rămână însărcinate şi Zizi şi Didina, şi Nora, ele or să 
crească, aşa cum vor putea şi ele, copii făcuţi cu el, şiel 

? Nu! A greşit. A greşit grav faţă de ele, şi aşa nu se mai 
poate. 

Înseamnă că va fi un ticălos, un om de nimic. El, de 
exemplu, nu poate să spună că o iubeşte pe Zizi. Şi nici pe 
Nora. În acelaşi timp e foarte vinovat faţă de Didina, căreia 
ia promis că o va lua de soţie. La redacţie secretara îi 
spusese că domnul Patriciu îl aşteaptă. Intră în biroul 
Directorului Zilei. 

Acesta stătea trist, abătut la biroul său, birou la care îşi 
scria de obicei articolele. Patriciu îl întrebă ce probleme 
sunt. Nu erau. „Se mai gândise la ce-i ceruse?” Da. Era de 
părere că ziarul trebuie păstrat aşa cum era, structura 
articolelor, tematica. Nu ar fi momentul unor schimbări. 
„Îhî”, făcuse marele gazetar. „Bine. Ar vrea să mai stea de 
vorbă, dar nu acum, acum vrea să-şi scrie articolul”. Îşi 
salută şeful şi ieşi respectuos. La biroul său se apucă şi el 
să-şi scrie articolul. Nu-i ieşi însă nimic. Sună poarta să fie 
gata maşina, să meargă să ia Materialele de presă de la 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Nora îl aştepta. 

Era turburată, emoţionată, schimbată. Se fardase, părea 
nespus de frumoasă şi în acelaşi timp parcă nu mai era ea. 
Trebuia să discute, în acest birou nu se putea. „Urcăm la 
mine în birou, spuse ea”. Îi lăsă ofiţerul de serviciu vorbă că 
se va întoarce în curând. Urcară scările călcând pe covorul 
cu dungi negre şi roşii. În biroul ei Nora închise uşa cu iala. 
I se lipi la piept. Părea o căţeluşă în călduri care se gudură. 

„Ştefane, sunt speriată. Îmi lipseşti. „Îl privea în ochi cu o 
milă şi o dragoste nesfârşită. Privirea aceasta îl topea şi îl 
făcea să se simtă prost. 

Nora îi înlănţui gâtul cu braţele. Îi căută gura şi îl sărută 
lung, pătimaş. 


Abia reuşi să se desprindă din braţele ei. „Când vii? Tu nu 
vezi că nu mai pot de dorul tău”. Când ajunse în stradă 
Ştefan Paul respiră adânc. 

Era în el o nevoie fiziologică de a se purifica prin 
respiraţie. 

Inima îi bătea puternic, asfixiată, murdărită. Se simţea nu 
numai tulburat, vinovat, ci îşi simţea pur şi simplu fiinţa 
slinoasă. Dumenezeule 

! Cum a ajuns aici? Este cel mai ticălos bărbat cu putinţă! 
Brusc, ca şi cum i s-ar fi deschis o zarişte în minte, ştiu ce 
trebuie să facă. Va intra într-o biserică şi se va ruga! Mai 
făcuse o dată lucrul acesta şi îl ajutase. 

Ba nu. La mănăstirea Plumbuita auzise că există un stareţ 
învăţat, la care mergea multă lume să i se spovedească şi 
să-i ceară sfatul. Va merge la el. În copilărie Bâta îi dădea 
înaintea Paştilor un franc, aşa spunea ea, şi îl trimitea la 
preotul din sat, la biserică bineînţeles. Toţi copiii şi toţi 
oamenii din sat făceau aşa. Sau dacă nu toţi, ca alde 
Moromete şi ca el trebuie să mai fi fost câţiva, aproape toţi 
oamenii din sat, mai ales muierile, se duceau să se 
spovedească. Preotul stătea pe un scaun. El îngenunchea în 
faţa lui, plecându-şi capul. Părintele îi punea patrafirul pe 
cap, apoi îi cerea să spună ce are pe suflet. El nu avea nimic 
pe suflet, însă în anul acela înjurase, ce mai făcuse, se mai 
bătuse cu cineva, deşi nu el sărise la bătaie. 

Ba da, când îl înjura cineva, atunci se năştea în el o 
pornire împotriva celui care-şi bătea joc de el încât nu 
numai că-l înjura şi el în gând, dar îl şi blestema, iar uneori 
îi dorea moarte. 

La mănăstire îl găsi pe părintele Agaton în biserică. Se 
ruga. Nu mai călcase niciodată până în acel moment în 
acest lăcaş sfânt, care se lega de domnia lui Şerban Vodă, 
de tipărirea Bibliei (Biblia lui Şerban Cantacuzino, deşi nu 
Domnitorul trudise la traducerea şi la tipărirea ei) la 

1688, de atâtea întâmplări din viaţa acestui neam. Privi în 
sus la pereţii afumaţi, plini de o pace grea, cerească. 


Aşteptă până când călugărul îşi termină rugăciunea. După 
ce acesta îşi făcu sfânta cruce şi se îndreptă către ieşire, îi 
veni în întâmpinare. Îi spusese că ar vrea să se spovedească 
şi să-i ceară sfatul într-o privinţă. Călugărul Agaton se uită 
în lături. „O să mergem în chilie, o să vină lume să se mai 
roage, şopti el, apoi va fi slujba. 

Chilia călugărului îl impresionă prin simplitatea şi prin 
curăţenia ei. 

Un pat de scânduri peste care era aşternut un ţol, o masă 
de brad acoperită de o faţă albă, pe care se găsea Biblia. Şi 
lumina curată ca varul care albea chilia. „Să auzim, ce vă 
apasă sufletul şi vă împiedică să vă găsiţi pacea dată de 
Domnul?” Ştefan se pomeni zâmbind amar. Îşi şi găsise 
pacea. Dintr-o dată. Îi povesti stareţului cum mergea să se 
spovedească în copilărie şi cum se aşeza în genunchi în faţa 
preotului, apoi se spovedea. „Nu e obligatoriu, înţeleg însă 
că vreţi să mai retrăiţi spovedania din copilărie. Întocmai 
vom face”. 

Călugărul îl întrebă, pentru că-l vede a fi intelectual, dacă 
l-a citit pe Dostoievski. Da, îl citise. Venirea lui aici îi 
aminteşte o scenă din Dostoievski. La fel vine şi el să se 
spovedească la sfinţia sa ca acel personaj al lui Fiodor 
Mihailovici Dostoievski, asupra căruia de altfel se va apleca 
toată viaţa. Călugărul scoase dintr-o lacră un patrafir, apoi 
se aşeză pe singurul scaun care se află în chilie. De unde să 
încep, sfinţia ta 

? „De unde îţi spune dumitale cugetul”, îi puse călugărul 
patrafirul pe cap. 

Părinte, eu nu cred că în afară de ce mă apasă pe mine am 
mari păcate. Lucrez în presă, vin dintr-un sat, am mai 
înjurat şi eu aşa când m-au lovit alţii, când am fost la necaz. 
Alţii mi-au făcut mie rău, eu numi aduc aminte să le fi făcut 
lor. De aceea cred că şi Dumnezeu m-a ajutat, altfel cum să- 
mi explic eu că am avut noroc în viaţă, că acest noroca 
venit parcă de la sine. Iată însă sfinţia ta care este păcatul 
şi necazul meu cel mare. Acum trei ani, înaintea toamnei, 


mi-am întrerupt liceul, pentru că tata nu mai avea bani să 
mă ţină la învăţătură (se terminaseră mahmudelele Bâtei 
din lada de zestre). 

Atunci, având talent literar, debutând eu într-un ziar 
judeţean, m-am hotărât să vin la Bucureşti să-mi încerc 
norocul să intru în presă. O fată care ţinea la mine, cu care 
eu am copilărit şi m-am jucat, a auzit de plecarea mea. Într- 
o noapte m-a chemat, am mers, sfinţia ta, pe un localei cu 
lucernă, şi acolo am cunoscut pentru prima dată femeia. Ea 
n-a avut pretenţia s-o iau de nevastă, dar dacă pe acolo pe 
unde aveam să merg nu reuşeam să mă hrănesc şi eu, şi mă 
întorceam în sat, ea ar fi fost fericită să ne căsătorim. 

Călugărul Agaton îl asculta cu răbdare. Ştefan în timp ce 
îşi povestea întâmplările trăite auzea liniştea de miere 
picurând peste capetele lor. Îi povesti apoi dragostea lui cu 
Luki, a doua fată pe care o cunoscuse, şi pe care elo făcuse 
femeie. Ce i s-a întâmplat pe front, de unde s-a întors cu 
umărul zvâcnind. Cum doctorul Vintilă i-a recomandat să 
meargă câteva săptămâni în sat la el, după teoria unui 
medic german. Cum a întâlnit-o pe Didina, de care se 
îndrăgostise când aceasta era fetiţă, şi cum acesta i s-a 
dăruit. 

Că nu ela fost cel care a momit-o. De la dragostea cu 
Didina i-a încetat acel zvâcnet al umărului. Apoi ce s-a 
întâmplat între el şi Anghelina, aceasta fiind măritată, dar 
neînţelegându-se cu bărbatul ei, cu care trăia o viaţă de 
chin. Cum el n-a vrut să păcătuiască, însă femeia a zis că se 
omoară. Apoi i-a povestit sfinţiei sale cum s-au petrecut 
lucrurile între el şi Nora. Apoi cum Luki l-a căutat iar, şi 
mare lucru dacă nu va păcătui şi cu ea. Însă după ce a trăit 
dragostea cu Nora, a cunoscuto pe altă femeie, şi ea totun 
suflet chinuit, cum dragostea a făcut-o pe fata aceasta din 
urmă, care este gazda lui, să picteze într-un timp foarte 
scurt tablouri extraordinare. 

La sfârşit a încheiat cu aceste cuvinte: sfinţia ta, eu vin din 
lumea de jos a satului, care este temelia ţării. Eu nu sunt 


decât un intelectual ţăran, port în mine psihologia şi morala 
clasei ţărăneşti, nu sunt un Don Juan, nu sunt un curvar, eu 
de mic am trăit un fel de uimire în faţa femeii, în ipostaza ei 
de fată. Nici trupul şi nici sufletul meu nu au căutat lucrul 
acesta. Ele au fost cele care m-au chemat, însă nu le 
învinovăţesc deloc, părinte, pentru că n-au fost nişte fete 
sau femei stricate. Niciuna din ele nu este o curvă, o 
destrăbălată, ele n-au căutat la mine plăcerea. 

Altceva, dragostea curată, a fost cea care le-a adus la 
mine. Ştiţi, eu în liceu eram cam urâţel, dacă nu cumva 
eram urât bine. Şi eram şi timid. 

Eram deşirat rău, cu nişte urechi clăpăuge, cu un păr 
crescut în neorânduială. N-am prea fost frumos, dar după 
ce am venit în Bucureşti m-am mai împlinit. Frumos ştiu eu 
că nu sunt, dar nu cumva ele au fost atrase de ceva aparte, 
care nu ţine de fizic, pe care îl am eu şi lor, femeilor, le 
place foarte mult, şi în cazul acesta eu sunt un fel de 
momeală care le face să cadă în păcat? 

Călugărul Agaton îi puse mâna pe creştet cu dragoste. 
Ştefan simţi o căldură dulcea cum începe să-l cuprindă ca 
pe un cerc. Tăcerea se lăsă în chilie ca nişte faguri de miere 
care se topesc şi încep să curgă. De ce tace sfinţia sa? se 
întrebă în gând. Ce să cred, sfinţia ta, şi ce să fac? şopti el 
într-un târziu. „Încurcate sunt căile Domnului, domnul meu, 
spuse călugărul într-un târziu. Vorbea rar, gândindu-se. În 
general necurăţenia este opera diavolului. El este cel care 
ne face să cădem în cursă. Dar dacă spui dumneata că ele 
sunt suflete curate care n-au găsit împlinirea rodului lor în 
lume, că ele au trăit dragostea şi s-au agăţat de dumneata 
ca înecatul de un pai...? Sunt situaţii în viaţă când toţi ne 
găsim în situaţia aceasta. Suntem pe marginea prăpastie, 
suntem înaintea pierzaniei, şi avem nevoie numai de o 
vorbă, numai de un mic ajutor. Nu contează cât de mare 
este ajutorul acesta, numai să ne întindă cineva un deget, 
fie şi degetul mic, numai să auzim o şoaptă de mângâiere, şi 
atunci se trezesc puterile cele bune în noi...” 


Tăcerea se lăsă iar, curată, albă ca o câmpie întinsă, 
acoperită de zăpadă. Acum îmi e sufletul mai uşor, sfinţia ta, 
dar pe viitor ce să fac?” 

Trebuie să vedem dacă e lucrarea diavolului sau al lui 
Dumnezeu, domnul meu, murmură plin de blândeţe 
călugărul... Dar a lui Dumnezeu nu poate să fie pentru că 
Domnul nu lucrează aşa. În cazul acesta roagăte. Roagă-te 
lui Dumnezeu, mărturiseşte-i-te Lui, deschis şi fierbinte, aşa 
cum ai făcut cu mine. Deşi domnul te-a şi auzit, şi cuvintele 
smulse din inima dumitale sunt acum în inima lui. 
„Călugărul tăcu din nou”. Eu aşa zic. Vorbeşte cu ele. Să se 
roage şi ele, la fel ca dumneata. Şi dacă nu este prea curvie, 
cum spui, şi dacă sunteţi curaţi în tot ce faceţi, în inimă şi în 
cuget, atunci Domnul va avea grijă de voi şi vă va îndruma 
pe calea cea dreaptă. Poate că acum Domnul numai te-a 
supus la încercare. 

Şi aşa a făcut şi cu cele care te-au atras pe dumneata în 
cursă. Eu aşa zic. Să vă rugaţi Domnului, să-i spuneţi totul, 
să vă mărturisiţi şi să vă cereţi iertare. Să-i cereţi să vă dea 
credinţă şi putere de a lupta cu ispita. 

Acesta este sfatul meu. Domnul să vă ierte şi să vă ajute pe 
toţi!” Ştefan Paul se ridică de jos cu sufletul uşor, ca şi cum 
ar fi avut în piept un văzduh, un elixir. 

Când ieşi în curtea bătrânului lăcaş, lumina, pe care o 
simţea ca pe un suflet imens, se pogora din cer asupra lui, 
vizându-l pe el. Hm! îşi spuse în gând. Asupra bietului 
nostru suflet apasă un univers întreg, lumina, temperatura, 
melancolia lui antică, grijile, şi câte nu apasă asupra 
noastră, fără să le simţim. Abia în clipa în care, ca şi cum ni 
s-ar fi trezit un organ necunoscut în fiinţa noastră, ne dăm 
seama ce lucru extraordinar, miraculos este să fii om, dar şi 
ce greu este să trăieşti pe lumea aceasta, suportând 
presiunea imensă a universului în care trăim. 

Şoferul îl aştepta plimbându-se prin livada mănăstirii. 

Mergem la redacţie. Când urcă sus în biroul său şi se uită 
la ceas, văzu că se făcuse târziu. Nu-şi scrisese articolul. 


Niki îi spuse că ziarul este aproape gata, aşteaptă articolul 
lui. Şeful l-a dat, mai aşteptăm puţin agenţiile de presă. Se 
întoarse în birou. Îşi scrise dintr-o răsuflare articolul. Ideea 
esenţială a articolului, scris cu nervi, cu imagini crude, 
concrete, cu fraze frânte şi totuşi pline de energie, cu 
dramatism, interogând şi amenințând, era că, dacă unui om 
îi este atât de greu pe lume, dacă a fi om este atât de greu, 
uneori insuportabil, dramatic, ne dăm noi seama, am 
reflectat noi la gândul acesta, ce greu e să fii popor pe 
lume? Ce greu îi este unui popor în istorie! Ce greu îi este 
acum, în acest moment istoric decisiv, tragic, poporului 
român! 

Din păcate mulţi sunt înclinați să se gândească la ei în 
primul rând, şi din păcate nici nu depăşesc acest nivel, 
rămânând să se gândească numai la ei toată viaţa. La popor 
se gândesc foarte puţini. Şi mai puţini sunt acei care pun 
viaţa poporului acesta, atât de nefericit toată istoria lui, 
deasupra lor, care îşi pun viaţa în slujba neamului lor. Îi 
duse articolul lui Niki şi rămase lângă el până când acesta îi 
dădu prima lectură. După ce termină, Niki ridică înspre el 
ochii săi măriţi, acum plini de o candoare şi de o uimire care 
pe Ştefan Paul îl cutremură. 

„Asta e un poem, domnule! E mai degrabă un eseu! Când 
naiba l-ai scris?” Ştefan Paul în clipa aceea nu ştiu ce să 
creadă: îl bagă sau nu? 

Se pomeni întrebându-l, cu o expresie de nedumerire. 
„Sigur că-l bag, mai întrebi! Şi dacă mai poţi mai scrie 
articole din astea! „Auzi tu, ce greu îi este omului pe lumea 
aceasta, dar unui popor cât de greu i-o fi? 

S-a gândit cineva la lucrul acesta?” Niki i-a dat literă şi l-a 
trimis la cules. El s-a întors la el în birou. 

Se simţea obosit, cu sufletul curat şi greu, ca şi cum ar fi 
avut în loc de stomac un fund de mare. Peste două zile avea 
examen, aşa că şi-a scos manualul să se uite pe el. În 
momentul următor însă i-a venit altă idee la fel de mare: 
Istoria, cel puţin dacă o luăm de la Christos încoace, în 


Europa, dar de fapt şi istoria antică, este plină mai mult de 
războaie şi de nenorociri. Da, dar aceste războaie le-au 
declanşat marile popoare. Cel puţin în Europa, în Evul 
Mediu, şi în secolele XIX şi XX, ideea aceasta este cât se 
poate de evidentă. Nu marile puteri au declanşat primul 
război, care a adus câteva suferinţe omenirii întregi? La fel 
şi cel de-al doilea război mondial? De unde rezultă că 
marile popoare, nu sunt numai o binecuvântare pentru 
civilizaţia, pentru specia umană (pentru că ele sunt cele 
care dau mai multe valori culturale, creatori, descoperiri 
etc.), ci i-au produs speciei umane mult mai mult rău decât 
bine. În ultima instanţă şi în perspectivă, ele sunt un mare 
pericol pentru om, pentru Specia umană. 

Al treilea război mondial va fi provocat tot de Marile 
puteri. Este posibil ca acest al treilea război mondial să fie 
ultimul în istoria omenirii, pentru că ravagiile lui, provocate 
de armele mult mai sofisticate şi mai distructive, vor fi de 
necomparat cu ale războiului al doilea mondial, cel care se 
desfăşoară acum. Din nefericire Marile Puteri se luptă între 
ele, antrenând şi popoarele mici şi mijlocii, dar de suferit 
suferă mai mult acestea din urmă. 

Mai avea puţin să termine articolul când ridică ochii. 
Simţise pur şi simplu o prezenţă în faţa lui, deşi în timp ce 
scria fusese atât ce concentrat încât nu auzise uşa 
deschizându-se. 

— Lukiii! exclamă el, şi se ridică instinctiv, fericit, să o 
întâmpine. În momentul următor, era la doi paşi de ea, se 
opri. Îşi aduse aminte că era supărat pe ea. Sau nu. Nuera 
supărat pe ea. Dar oricum ştia (de unde ştia 

?) că ei doi nu vor fericiţi împreună. În acelaşi timp Luchii 
îşi luase o poziţie ciudată, oarecum înclinată. Îl privea cu o 
expresie de milă şi de dragoste, de mirare ironică, ai fi zis 
că-l întrebă dacă este el sau nu prin mirarea aceea, toate 
acestea îl făcuseră să se oprească în loc. În momentul 
următor îşi reveni şi-i sărută mâna zâmbindu-i fâstâcit. Luki 
îl privea acum mai intens batjocorit. 


— Ştefane, Ştefane, murmură ea tristă, cu o mare părere 
de rău în glas. 

Fără să se aştepte, pentru că altfel ar fi încercat să se 
apere, palma tinerei fete se abătu asupra obrazului său, 
răsunător. Se lipi pur şi simplu cu toată suprafaţa ei de 
obrazul său. Gestul lui Luki îl uimi atât de mult încât fu 
incapabil să schiţeze cel mai mic semn de apărare, astfel că 
a doua palmă a ei, dată cu cealaltă mână pe obrazul 
celălalt, îl surprinse la fel de nepregătit. Un moment fu 
incapabil să-şi vină în fire. Când se mai regăsi (o ureche îi 
ţiuia asurzitor) îl surprinse expresia de milă sfâşietoare, de 
compătimire pe care o avea chipul fetei. 

— Rău ai făcut, Ştefane, că n-ai venit când te-am chemat. 
Palmele acestea ţi le-am dat ca să te aduc la realitate. Să te 
trezesc din uituceala aia în care ai tu obiceiul să cazi. La 
revedere, Ştefane! şopti Luki cu glasul plin de dragoste şi 
suferinţă. Vocea tinerei femei îi stărui în minte mult timp. 

Se pomeni vorbind singur: şi totuşi nu mă înşel, acesta 
este adevărul, glasul ei era plin de dragoste şi milă. 

Abia după mult timp, Luki ieşise din biroul său de cinci 
minute dacă nu mai mult, îşi duse palma dreaptă la obraz, 
pipăindu-l, trecându-şi apoi amândouă palmele peste obraji. 

— Hm! aşa merit! vorbi tare, astfel că se trezi şi mai bine 
la realitate. Se pomeni râzând ca prostul. Merse în faţa 
oglinzi. Avea amândoi obraji roşii. O păţişi, Ştefane, ai? O 
păţişi! auzi el limbajul interior răsunând în fiinţa lui ca într- 
o peşteră rece şi întunecoasă. 


VI În timp ce parcurgea cu privirea ştirile care veneau de 
la mii de kilometri depărtare, avea vag în minte 
reprezentarea a ceea ce se întâmplase acolo, în faţa 
Leningradului, a Moscovei, a Stalingradului. 

Plecând de la Marea Baltică, balaurul imens, negru, 
aducător de moarte care era frontul, se arcuia înspre Asia 
pentru a ajunge la porţile Moscovei, şi de aici, coborând, se 
sprijinea pe Stalingrad, ca să se arcuiască apoi spre Marea 


Caspică. Acest front şi acest război nenorocit, care adusese 
atâta suferinţă popoarelor Europei, nu era altceva decât 
mareea neagră, mareea roşie, însângerată, a puroiului, a 
ceea ce avea mai urât Europa în ea, care mişcată de acea 
balansare tainică a celor două continente, ajunsese acum la 
porţile Asiei. Privită pe hartă această maree semăna foarte 
bine cu un arc încordat, gata să sloboadă oricând săgeata. 

Arcul pornea de la Leningrad, pătrundea adânc în spaţiul 
stepei sovietice ca să se sprijine apoi pe Marea Caspică. În 
biroul lui, trăind în oraşul din câmpia Bărăganului, Ştefan 
resimțea, ca şi cum ar fi avut un al şaselea simţ, suflarea 
otrăvită a acestei imense maree a morţii. Această maree de 
gloanţe şi sânge, de spaime şi de suferinţă fusese „lucrul cel 
mai de preţ” cu care Europa venea în faţa Asiei. Brrr! ce 
oroare. Altfel spus Europa îşi trimitea „animalitatea” ei, 
crima, inconştienţa sa dar marelui continent al Pacificului. 
După milenii de teroare asiatică îi răspundea cu aceeaşi 
monedă. Nu se putea imagina un dialog mai trist şi mai 
murdar decât acest „dialog” între continente. Ce grozav ar 
fi fost ca dialogul acesta să se fi purtat cu alte „daruri”, 
opuse acestora! De ce nu şi-ar fi dăruit cele două 
continente nu ce au ele mai oribil în fiinţa lor, ci ce e mai 
bun şi mai frumos în ele! 

De ce nu şi-ar fi dăruit capodoperele spiritului lor, 
dragostea şi prietenia lor, ce ar putea avea ele mai bun, mai 
minunat? Dacă aşa s-ar întâmpla, lucrurile ar sta cu totul 
altfel. Faţa planetei ar arăta ca un rai, omenirea ar 
progresa într-un secol cât într-o istorie întreagă. 

Aşa cum stătea la biroul lui cu stiloul în mână (încercase să 
scrie ca Grigore Patriciu cu tocul, însă uita de fiecare dată 
să întingă peniţa în călimară, fapt care îl enerva şi îl 
distrăgea de la cursul ideii pe care o avea în minte), se 
gândi că din ideea aceasta ar ieşi un articol grozav. De altfel 
articolele lui, care erau mai toate centrate pe câte o idee, 
care după aceea li se părea multora extraordinară şi la 
îndemâna tuturor, numai că nu ei fuseseră cei care s-o 


descopere, în ultimele luni stârniseră foarte multe discuţii, 
interpretări. 

Partidele istorice se văzuseră vizate (adică ele nu 
înţeleseră că a fi popor e de o mie de ori mai greu decât a fi 
om? Sau ele nu înţeleseseră că poporul este o Fiinţă, şi că o 
Fiinţă se adună, gravitează în jurul unui „centru”, a unei 
esențe, a unei Idei? Şi cine era această Idee? 

Conducătorul, Mareşalul, nu?) şi îl atacaseră în ziarele lor 
cu violenţă. 

Mai fusese el atacat în presă, ca acum însă nu fusese, de 
aceea prima lui reacţie fu Uimirea. Exact. Rămăsese tablou: 
pentru că lucrul acesta însemna că el este un om atât de 
important încât ele, ziarele, îi acordă iată importanţă. 
Numai Patriciu mai era atacat astfel. Tâmpiţii, ei nu 
înțelegeau că nu-l minimalizează atacându-l, ci dimpotrivă, 
îi fac un Nume, îl flatează. 

Ştefan îşi dăduse capul pe spate, aşa cum stătea în biroul 
lui, şi râsese de unul singur până când se săturase. Apoi 
devenise brusc serios şi gândul din el întrebase tare: pe ce 
te bazezi? Adică, ia stai, cum vine asta? Pe ce te bazezi tu 
de râzi de ei? Adică de ce să nu se bazeze? Ei nu văd că 
sunt tâmpiţi! Că el pune în discuţie Axiome, teze general 
valabile în viaţa unui popor? Adică de ce să nu fie un popor 
o Fiinţă? 

Păi dacă nu este o Fiinţă, atunci ce mama dracului mai 
este? Aprozar? 

Bazar? Nu zisese el nenea Iancu, „Asta e ţară, bre?” 

Uite, pe el vorba asta a lui Caragiale îl întorcea pe dos. Le 
răspunse şi el cu un articol şi mai al dracului, mai pipărat, 
dar şi mai subtil. Adică dacă sunt proşti şi nu pricep, să tacă 
dracului mai bine, pentru că în cazul ăsta vor fi mai 
deştepţi! Şi tăcuseră. Numai că acum îl atacase unul 
Costăchioiu în Timpul lui Gafencu. Şi îl atacase dur, murdar. 
Ce spusese acela? 

Spusese cam aşa, în câteva cuvinte. Să aibă el, Ştefan 
Paul, grijă că Fleicuţele sunt mâncate uşor, chiar şi de pisici. 


Aluzia era directă. 

Grigore Patriciu era poreclit în presă Fleicaru (de la fleică, 
adică mai punea mâna pe o fleică), iar el, pentru că era 
băiatul, ciracul lui, era numit Fleicuţă. Aşadar o Fleicuţă e 
acolo, în viaţa presei româneşti, o nimica toată, o mănâncă 
şi mâţele. Să aibă el, Ştefan Paul grijă să nu fie mâncată de 
mâţe. 

În numărul următor îi răspunsese „duşmanului” său aşa de 
dur încât îl desfiinţase, cum se spune. O lună întreagă, a 
auzit mai târziu lucrul acesta de la cineva, respectivul a 
mers cu coada între picioare. „ha, ha, ha, a râs Grigore 
Patriciu a doua zi, când a intrat în biroul lui să-l felicite. Văd 
că ştii regulile jocului. Orice mare gazetar va fi muşcat de 
fund. Şi cum invidia în Ţara Românească nu are pereche 
(dacă s-ar exporta produsul ăsta al sufletului românesc, 
cred că am fi ţara cea mai bogată din lume, îşi spusese 
Ştefan Paul) orice gazetar român care „ameninţă” să devină 
mare îşi va crea duşmani. De ce se întâmplă lucrul acesta, 
nu ştim. Aceştia însă trebuie să ştie de la început cu cine au 
de-a face. Asta este esenţial. 

Există două moduri de a fi trataţi: unu, nu-i bagi în seamă. 
Latră ei latră până se satură. Doi, îi loveşti şi tu. Însă 
trebuie de la început să-i plesneşti aşa de bine încât să se 
sature să mai muşte. Să le piară pofta. 

Aşa cum ai făcut tu acum, i-ai ars o palmă de l-ai ameţit şi 
l-ai sprijinit cu cealaltă. Bravo bă, Ştefane! îl bătuse Patriciu 
pe umeri. Auzi, tu, Fleicuţă, bă! Bă da ai dracului mai sunt, 
bă, la prostii le merge mintea, da să facă gazetărie serioasă, 
bună, profundă, la asta nu le merge. 

Ştefan Paul se concentră asupra ştirilor şi a articolelor 
care trebuiau să intre în ziarul de mâine. Atacurile acestea 
cel mult lui îi produseseră o stare de euforie în muncă. Îl 
stimulaseră. lată se apropia iarna şi trupele germane tot nu 
mai reuşeau să străpungă frontul. Ba dimpotrivă, 
informaţiile care soseau arătau că dinspre adâncul Siberiei 
şi al Asiei ruşii maşau noi trupe. Prin Oceanul Îngheţat de 


Nord, americanii şi englezii îi alimentau şi ei cu tehnică 
militară şi material de război, cu alimente, cu 
îmbrăcăminte. Este cât se poate de adevărat, raţiona Ştefan 
Paul, că dacă americanii şi englezii nu i-ar fi alimentat pe 
ruşi cu material de război (căcălău, cum spusese o dată 
Grigore Patriciu), în cazul acesta ruşii ar fi pierdut războiul. 
Cu toate greşelile făcute până acum de Hitler. 

Iarna care se apropia îşi trimisese crivățul şi norii cenuşii 
să stea deasupra Bucureştiului, să le intre oamenilor în 
suflet şi în oase senzaţia aceasta de pustiu, de sfârşit de 
lume. Ştefan se zgribulea în pardesiul lui gândindu-se la 
ceea ce s-ar putea întâmpla dacă mareea asiatică se va 
revărsa înspre Europa, trecând peste România. După ce îşi 
termina articolul de scris, sau după ce ziarul era gata, 
aşezându-se pe fotolii în biroul lui, îi plăcea să se lase furat 
de gânduri. Gândurile îşi aveau viaţa lor, luau un eveniment 
la mărunţit, se învârteau în jurul lui, se strecurau înăuntru 
acelui fapt până când tot ce i se păruse lui neclar îi era 
acum limpede, iar sufletul i se îmbogăţise cu acel lucru. 

Aşa de pildă se aplecase de mai multe ori asupra visului pe 
care-l avusese în noaptea când rămăsese să doarmă în 
redacţie. În ziua când fusese la mănăstirea Plumbuita, la 
părintele Agaton. Plecase de la el cu sufletul mai împăcat. 
Când te spovedeşti preotului, ce faci, decât o şedinţă de 
psihanaliză? Mărturisind ce te apasă pe suflet, te şi 
eliberezi de reziduurile din subconştient care te 
îmbolnăvesc. Atunci când Christos le-a spus oamenilor să se 
roage lui Dumnezeu de iertarea păcatelor, mărturisindu-şi- 
le, şi când oamenii se roagă, ce este acest lucru decât o 
imensă şedinţă de psihanaliză pe care o fac mulţimi imense 
de oameni, popoare întregi în faţa lui Dumnezeu. 

De unde rezultă că Dumnezeu este cel mai mare medic 
psihiatru, cel mai bun psihanalist. Păi sigur că aşa este, 
răsunase gândul din el, clasa ţărănească a fost de la început 
creştină. Prin credinţa sa ţăranul român este un bun 
creştin. Au mai greşit ei ţăranii, dar mărturisindu-şi 


păcatele Domnului şi-au păstrat morala neîntinată şi 
sănătatea sufletească. De aici puritatea lor, ca şi tăria. Pe 
când negustorul, această clasă oribilă, care n-a ştiut decât 
să înşele, adunând cât mai mulţi bani în „Cetate”, unde 
tăria (nu spusese Spurcaciu aşa) este prin esenţa ei 
păcătoasă, bolnavă sufleteşte. În ziua aceea venise la 
redacţie cu sufletul mai liniştit şi plin de întrebări. Mai 
târziu, către seară, pe când era în biroul lui, venise ca o 
pisică, fără s-o audă, Luki, care cu privirea aia a ei plină de 
dragoste şi de milă îi arsese două palme de văzuse stele 
verzi. 

După ce îşi revenise, se pomenise râzând singur. 

Adevărul este că palmele lui Luki îi făcuseră bine, îl 
treziseră la realitate (nu zisese ea că i le dăduse ca să-l 
trezească din uituceală?), îi produseseră un fel de activitate 
a sufletului, îl îndemnau la acţiune. În noaptea aceea, 
pentru că se iviseră probleme, trebuiseră să scoată două 
articole şi să pună altele în loc în ultimul moment, astfel că 
ziarul intră în rotativă abia după unsprezece noaptea, el se 
gândi să doarmă la redacţie. 

Mai dormise de câteva ori. Chircit se putea dormi în fotoliu 
foarte bine. 

Cum se ghemuise şi închisese ochii, cum adormise. În 
somn îşi aduse aminte că nu se dusese acasă pentru că 
luase palmele de la Luki, care, acum lucrul acesta îi era 
limpede, erau palme date din dragoste. Cu dragoste şi din 
dragoste. Era semnul cel mai limpede că Luki venise să-i 
spună că fusese supărată pe el şi că-l iertase. 

În acelaşi timp dându-i cu dragoste şi cu sete palmele, ea îi 
spunea şi cât de mult îl iubeşte, şi că de fapt nu prea 
renunţase la el şi nici n-avea de gând să renunţe. În somn 
lucrul acesta îl vedea limpede, de aceea nici nu mersese 
acasă unde îl aştepta Zizi, şi unde cu siguranţă trebuia să 
facă dragoste cu ea. Apoi, după ce acest gând începu să-i 
lumineze mintea se trezi pe un fel de câmpie, în apropierea 
unui crâng. Auzea privighetorile cântând, lumina era dulce, 


dintr-o poiană se auzea cântecul catifelat şi umed al mieilor, 
pe care el îl purta în suflet de când era mic. Era tare frumos 
şi tare bine în această lume. În clipa următoare a auzit un 
foşnet, un fel de adiere care i-a mângâiat sufletul, şi a văzut, 
limpede, uiminduse el însuşi de claritatea şi frumuseţea 
extraordinară, aurie, a vedeniei. 

Venind prin aer, ca şi cum ar fi plutit deasupra pământului, 
de el se apropia o femeie cu pruncul în braţe. În jurul 
capului ei se vedea un cerc auriu, de lumina, care-i colora în 
galben şi chipul şi pelerina în care era femeia înveşmântată. 
Aşa cum venea către el, răspândind o boare caldă, plină de 
blândeţe. Nu i-a fost greu s-o recunoască pe Maica 
Domnului. 

Şi într-adevăr când a ajuns aproape de el şi-a dat seama că 
ea este, că nu putea să fie altcineva. Se uita la el cu nişte 
ochi mari şi plini de milă şi de bunătate. „Să nu-i pară rău 
că le iubeşte pe copilele ei, care, prin lumea aceasta prin 
care trec acum, sunt neajutorate. Dar mai ales să nu se 
gândească să le lase pradă deznădejdii. Dimpotrivă, să aibă 
grijă de ele şi să le iubească. Acesta este rolul lui pe 
pământ, şi pentru acestea el va fi ocrotit. Să nu se 
gândească să le părăsească pe niciuna din ele, câte or veni 
la el să-i ceară dragoste, şi să nu le facă nici cel mai mic 
rău. 

Maica Domnului îl mângâiase cu privirea ei plină de 
blândeţe şi bunătate. Îşi continuase drumul trecând pe 
lângă el, plutind aşa deasupra pământului. Când se 
întorsese n-o mai văzuse. În aer stăruia însă dulceaţa 
prezenţei ei, blândeţea antică a luminii ei, cântecul 
privighetorilor şi al ciocârliilor. Mai rămăsese un timp lângă 
crângul acela nespus de dulce, apoii se păruse că începe să 
se înalțe. Când se trezise se frecase la ochi. Visul îi 
rămăsese viu şi limpede în minte, vedea parcă aievea 
fiecare amănunt, fiecare imagine. În biroul său penumbra 
se risipea încetul cu încetul, lăsând să pătrundă lumina lunii 
de afară. Da, astăzi fusese şi se spovedise călugărului 


Agaton şi tot astăzi venise Luki la el, după atâta timp de 
când nu se văzuseră şi îi amintise că-l iubeşte şi că ea nu 
concepe să renunţe la el. De aceea îi apăruse Maica 
Domnului în vis, ca să-i fie clar tot ce are de făcut şi cum 
trebuie să se poarte cu ele. Şi el cum se purtase? Pâi nu se 
purtase prea bine. Mai ales faţă de Didina se simţea 
vinovat, celelalte erau la casele lor, cu fata asta însă nu ştia 
deloc ce este. 

Nu-i nimic, îşi spuse în gând, o să-i ceară lui Patriciu, mai 
încolo, prin septembrie, când or să vină toţi din concediu, o 
săptămână să meargă şi el la ai lui, şi atunci o să vadă ce 
este cu Didina. Şi chiar aşa o să facă, o s-o ceară în 
căsătorie. O să meargă la Aristide şi o să vorbească deschis 
cu el: uite, nea Aristide, aşa şi aşa, mie îmi e dragă fata 
dumitale, dacă ea mă vrea de bărbat, eu sunt gata s-o iau 
de soţie. În momentul acela Ştefan îşi simţi sufletul uşor şi 
curat, parcă ar fi fost un fulg. Se cuibări la loc în fotoliu. Pe 
câmp, când coceau băieţii porumbi, asta era vara, către 
sfârşitul ei, se întindeau pe o cergă lângă foc sau lângă jar 
şi adormeau. Şi ce fericiţi erau. Deşi alde Parizianu nu avea 
cai, aşa cum avea unchiul lui, Moromete, ai cărui băieţi 
dormeau în nopţile de vară cu caii pe izlaz, dormise şi el cu 
ei, copseseră porumbi sau cartofi la jarul focului, ştia ce 
înseamnă acest lucru. Nici nu-şi dădu seama când adormi. 

Dimineaţa se sculă odihnit şi proaspăt ca un copil. Demult 
nu mai avusese el senzaţia aceasta despre propriul lui trup. 
Când era copil şi se scula de dimineaţa îşi simţea trupul 
limpede şi curat, de parcă l-ar fi avut din rouă. Şi iată că 
acum, după atâţia ani, trăia din nou uimit această stare de 
graţie şi de puritate. Până la opt îşi scrise articolul dintr-o 
răsuflare. 

Bine, dar în cazul acesta, îşi spuse după ce lăsă articolul 
jos, înseamnă că eu sunt un om ales. Ales să îndeplinesc o 
misiune pe lumea aceasta, şi dacă voi îndeplini această 
misiune înseamnă că voi fi ajutat în viaţă. Îşi dădu capul pe 
spate şi râse fericit, frumoasă misiune îi dăduse Dumnezeu, 


să iubească fete atât de minunate şi de curate ca Ioana şi ca 
Didina. Hm! 

Pe la nouă, (Grigore Patriciu venea târziu la redacţie, după 
doisprezece, pentru că avea toată încrederea în el) Ştefan 
Paul dădu o raită pe la Capşa. Erau aceiaşi. Titus 
Diaconescu şi cu grupul lui nu erau. 

Ce-o mai fi făcând tânărul acela care scăpase de moarte? 
Virgil Ierunca. 

Ierunca, auzi tu ce nume! Ştia că este o pasăre, la ei în sat 
însă nu auzise niciodată cuvântul acesta, şi nici nu văzuse 
pasărea asta. Văzuse codobaturi, care îşi făceau cuibul pe 
malul gârlei, săpau scorburi în mal, şi depuneau acolo 
ouăle, văzuse presuri, verdării, prepeliţe, dar ierunci nu 
văzuse niciodată. La o masă îi văzu pe Sadoveanu şi pe 
Arghezi. În colţ, la masa lui, Ion Barbu, scriind, desigur o 
poezie. 

Se aşeză şi el la o masă la care se mai afla cineva. Îl mai 
văzuse dar nu-l cunoştea. În momentul următor îi văzu pe 
Sadoveanu ridicânduse încruntat de la masă şi lăsându-l pe 
Arghezi singur. Acesta nu păru deloc impacientat, 
dimpotrivă îşi văzu mai departe de cafeaua şi de gândurile 
lui. Hotărât lucru, lui nu-i pria Capşa, îşi spuse Ştefan în 
gând. 

Dădu cafeaua pe gât, aşa cum da Moromete păhăruţul cu 
ţuică, (gestul i-l aduse în memorie pe unchiul lui, parcă ar fi 
fost acolo şi ar fi putut să ciocnească cu el), se sculă şi ieşi. 
Ce-o fi făcând Nora acum? Se uită la ceas. E la slujbă, 
desigur. Dar Zizi? O văzu în minte pe gazda lui aplecată 
peste şevalet. Apoi o văzu pe Anghelina. leşise în bătătură şi 
dădea la găini: pui, pui, pui, parcă-i auzea glasul. Reveni la 
redacţie. Se simţea odihnit, refăcut, era optimist. Îşi spuse 
în gând că după ce va termina şi se va simţi mai liber, o să 
se apuce de roman. Ce-ar fi să scriu nuvela pe care o am în 
minte! Dar o avea? Putea s-o publice în suplimentul literar 
pe care aveau să-l scoată de Sfânta Maria. 


Brusc în mintea lui se aprinse o luminiţă. O văzu în faţa 
ochilor pe Maica Domnlui din vis. Se apucă de scris. Ceilalţi 
veneau la redacţie, apoi plecau, se duceau să-şi ia cafeaua, 
auzea vag uşile redacţiilor deschizându-se şi închizându-se. 
La un moment auzi telefonul. 

— Ştefane...Bună! 

— Lukiii! exclamă. 

— Bine măcar că mă recunoşti, îi auzi râsul cristalin. 
Ştefane, tu ai văzut ce nopţi cu lună extraordinară sunt? 

Văzuse, nu văzuse? Nu-şi dăduse seama. Se pomeni 
bâiguind ceva în telefon. 

— Ştefane, nu-l lăsă Luki să-şi ducă gândul la capăt, 
deseară la nouă, până atunci faceţi ziarul, dacă nu, lasă-l în 
seama lui Niki, şi aşa s-a cam lenevit, te aştept la portiţa din 
dos. Mergem să ne plimbăm, ca altă dată, chicoti ea, apoi 
închise telefonul. După ce lăsă şi el receptorul în furcă, îşi 
duse palma la piept, inima îi bătea tare, fericită. Aşa va face, 
se va duce, şi se vor plimba toată noaptea pe străzi, pentru 
că, iată, inima lui no uitase. Bătea fericită la gândul 
întâlnirii. Nu fusese ea prima fată pe care o întâlnise în 
oraşul acesta mare, şi nu fusese ea, Luki, prima fată de care 
se îndrăgostise, şi cu care se iubise? 


VII Sună cu un buchet de flori la uşa profesorului Cotigă, 
consăteanul lui. leşi soţia profesorului, îi dădu bună ziua, se 
scuză că-i deranjează, şii întinse buchetul de flori. Doamna 
Cotigă se îmbujoră la faţă, bucuroasă. 

„Pofteşte înăuntru, Ştefane, îl invită ea în sufragerie, 
Traian tocmai se bărbiereşte, însă va fi bucuros să stea de 
vorbă cu consăteanul lui ajuns celebru. Se scuză că merge 
să pregătească ceva şi îl lăsă un moment singur. Ştefan îşi 
mai aruncă încă o dată privirea pe biblioteca profesorului, 
încercând să desluşească titlurile de pe cotoarele cărţilor. 

— Bine ai venit, Ştefane, îi întinse profesorul Cotigă mâna. 
Se vedea că era bucuros şi el de vizită. Bravo! Ţi-ai luat 
examenele cu brio. 


Profesorul de română a fost încântat de dumneata, îţi 
prevede un viitor mare. 

— Da, dar v-am făcut de râs la Matematică, dom profesor, 
zâmbi Ştefan Paul. 

— Nici acolo nu m-ai făcut de râs, pentru că la urmă 
domnul profesor şi-a dat seama că eşti un băiat inteligent. 
Mi-a spus chiar, după ce ai luat lecţii cu el, să te conving să 
dai la Matematică. Ăştia de Matematică aşa sunt ei, cam 
rigizi, sunt însă drepţi, ăsta e meritul lor. 

Doamna Cotigă îşi făcu apariţia cu o tavă pe care avea 
farfurioare cu dulceaţă (Ştefan remarcă nuanţa 
extraordinar de frumoasă, brunăvişinie, a dulceţei), două 
pahare cu apă minerală, şi două pahare mai micuţe, verzui, 
cu lichior. 

— Serveşte, Ştefane, îl invită gazda. Noi te aşteptăm să ştii 
cu dragoste. lai spus, Traiane, ce-am vorbit noi, şi ce am 
vrea să-l rugăm? 

— Nu i-am spus, ce-i dai zor cu chestia asta, ca şi cum ar fi 
acolo o treabă oarecare, o repezi el pe nevastă-sa. 

Femeia roşi intimidată, dar nu se supără. 

— Lasă Traiane că-i spun eu dacă nu-i spui tu, murmură 
ea, şi dădu să se retragă. 

— Despre ce e vorba, dom” profesor? deveni al lu' 
Parizianu curios. 

— Lasă, altădată, dădu profesorul Cotigă din mână. Apoi 
către nevastă-sa. 

Lasă, dragă, să ne mai cunoască băiatul, să se obişnuiască 
cu noi. Şi aşa am impresia că de la prima discuţie, când ai 
venit tu, Ştefane, pentru prima dată în casa noastră, şi 
eram eu foarte înaripat cu ideile doctrinei noastre, tu ai 
rămas cu un dinte împotriva mea. Da ai văzut şi tu acuma, 
sper, că nu sunt om rău... aici profesorul Cotigă râse uşor, 
cu o expresie de melancolie pe chip. 

— Ei, cum să fim oameni râi, Iraiane, Doamne fereşte. 
Traian e sever la şcoală ca profesor pentru că vrea ca din 
mâinile lui să iasă oameni mari, nu terchea-berchea. Nu, 


Ştefane? Încolo, şi eu pot să spun cu mâna pe inimă că este 
un soţ foarte bun, şi dacă am fi avut norocul să avem copii, 
ar fi fost un tată la fel de bun. Ştefan se pomeni zâmbind de 
încurcătura celor doi soţi Cotigă. Nu înţelegea unde vor să 
ajungă. 

— Lasă, dragă, concluzionă stăpânul casei, avem destul 
timp să ne cunoaştem, mai ales că o să ne ţinem de capul lui 
să-şi termine studiile, şi o să-l ajutăm. 

— Cum vrei tu Traiane, se dădu bătută soţia profesorului. 

Ciocniră toţi, apoi doamna Cotigă se retrase în domnitor 
sau la bucătărie lăsându-i singuri. 

— Despre ce e vorba, dom” profesor, că m-aţi făcut curios? 

— Dragă Ştefane, îşi luă profesorul o poziţie oarecum 
marţială, ridicânduşi pieptul. Nevastă-mea te-a îndrăgit de 
la prima ta venire în casă. Şi eu iam vorbit foarte frumos 
despre tine, că ţăranul român a ştiut din totdeauna cum să- 
şi crească copii, adevărul este că mai mult nevoile neau 
educat pe noi ăştia care venim de la ţară... Ştiind că tu 
lucrezi la Ziua lu' Patriciu, care a făcut mari greşeli, dar mă 
TOg, asta e treaba lui şi probabil că tu ai alte păreri, pentru 
că văd că îl susţii pe Mareşal, am făcut abonament la ziarul 
la care lucrezi tu. Ei şi ce crezi, dragă Ştefane, aşa cum ştii 
nouă nu ne-a dat Dumnezeu copii... 

Aici Ştefan Paul făcu ochii mari. Era adevărat, profesorul 
Cotigă nu avea copii. Deşi cunoştea lucrul acesta, Ştefan 
Paul, nu se gândise la lucrul acesta. 

— Şi aşa cum îţi spuneam, continuă profesorul Cotigă, 
nevastă-mea, care e o femeie jos pălăria, de altfel o s-o 
cunoşti şi o să apreciezi tu singur lucru acesta, te-a 
îndrăgit. Măi, Traiane, c-o fi şi c-o păţi, că băiatul vine de la 
ţară, că n-are şi el pe nimeni în Bucureşti, hai să-l ajutăm... 

Profesorul Cotigă, ca niciodată, povestea frumos, ceea ce-l 
făcea pe tânărul ziarist de la Ziua, să-l urmărească vesel, cu 
atenţie. 

— Aşa, dom” profesor... 


— Şi acum cu o săptămână în urmă, după ce i-am povestit 
eu ce băiat isteţ eşti tu, că deşi n-ai avut timp să te 
pregăteşti, ţi-ai luat examenele cu brio, numai ce o aud. 
„Traiane, mie îmi place foarte mult de băiatul ăsta de la voi 
din sat. Dacă tu zici că nu are pe nimeni aici în Bucureşti, 
mie îmi e drag şi mi-a rămas gândul la el. Eu zic să vorbeşti 
tu cu el să fie ce acord să-l înfiem... 

Aici profesorul Ştefan Cotigă se opri obosit. Sau jenat. 

Să lăsă brusc o linişte de gheaţă. Adică ia stai, cum să-l 
înfieze, ce el era orfan, al nimănui? Liniştea îl acoperea şi îl 
învăluia ca o ninsoare. În momentul acela ca şi cum ar fi 
văzut-o aievea, în faţa ochilor, şi aduse aminte visul cu 
Maica Domnului, care îi ceruse să le ajute pe copilele ei. 

Să nu le facă vreun rău. Să le dăruiască dragostea lui, 
pentru că la rândul său şi el va fi ajutat. 

— Dom” profesor, şopti, pentru doamna e foarte important 
lucrul acesta? 

Vreau să spun... 

Dar nu mai spune nimic, rămase mult timp gânditor. Poate 
că să fii femeie şi să te apropii de bătrâneţe, ştiind că n-ai 
un copil al tău care să-ţi dea o cană cu apă, să-ţi spună o 
vorbă bună, poate că e tare greu. Când venise el în 
Bucureşti, pentru el Grigore Patriciu fusese ca un tată. Mai 
întâi el îşi închipuise că Patriciu îi este un fel de tată. Acesta 
chiar îl întrebase dacă el este orfan. Şi el îi explicase lui 
Patriciu. Poate că femeia aceasta care n-a avut copii, simţise 
nevoia, aşa şi-a imaginat ea că ar avea nevoie de un fiu, şi 
dacă l-ar avea ar fi tare bine. Iar el în momentul acela ar 
putea să-i dăruiască un fiu. Ar putea să-i împlinească visul. 
Cum? 

Foarte simplu, spunându-i că el poate să-i fie în viaţă ca un 
fiu. Şi ar putea să facă lucrul acesta pentru ea. Parcă 
Patriciu nu-i fusese ca un tată 

? Nu-i zicea el în glumă, când erau ei singuri, „tată”, şi 
marele gazetar râdea mânzeşte? 


— Dom” profesor, pentru dumneavoastră amândoi e foarte 
important să aveţi un fiu, nu-i aşa? Se pomeni pur şi simplu 
vorbind, pentru că el nu se gândise la ce avea să spună. Sau 
mai bine zis altcineva din el vorbise. 

Profesorul Cotigă rămăsese şi el aşa, căzut pe gânduri. Îl 
privea pe Ştefan cu tristeţe şi cu o spaimă care venea ca o 
lumină din interior pe chipul lui. 

— Păi este, Ştefane, murmură el, că uite, ca mâine se 
apropie bătrâneţile. 

Ştefan Paul se ridică şi o luă câtre bucătărie. Bătu la uşă. 
Auzi un da slab în poală. O clipă îl privi speriată. Ştefan se 
apropie şi îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Dacă mi-a dăruit Dumnezeu un tată, de ce să nu îmi 
dăruiască şi o mamă? El se gândea de altfel la Patriciu, nu 
la profesorul Cotigă. 

Dumneavoastră aveţi nevoie de un fiu care să vă iubească 
şi la bătrâneţe să aibă grijă de dumneavoastră. Eu de asta 
am venit pe lume, vorbi el, în stilul său. Îşi adusese aminte 
brusc de acest fel al lui de a vorbi. O lăsă pe doamna Cotigă 
în bucătărie şi se întoarse în sufragerie să-şi continue 
discuţia cu profesorul. 

— Gata, dom” profesor, s-a rezolvat, îi spuse Ştefan. De 
acum încolo sunt fiul dumneavoastră. Dumnezeu să mă 
ajute să pot să vă ajut la rândul meu! 

Profesorul Cotigă rămase tăcut, vădit încurcat. Nu ştia ce 
să spună, prea uşor cedase al lu' Parizianu. 

— Hm! se pomeni profesorul Cotigă strâmb. 

— Dom” profesor, relansă discuţia Ştefan, eu venisem să vă 
mulţumesc pentru că m-aţi ajutat cu examenele astea, şi vă 
mulţumesc din toată inima. În al doilea rând venisem să 
continuăm discuţia de data trecută. 

Două lucruri îndeosebi nu-mi erau, şi nu-mi sunt clare. 

— Ia, Ştefane, să le auzim, şopti profesorul Cotigă. Încă nu 
ştia ce să creadă despre uşurinţa consăteanului său. Să n-o 
fi luat-o el în serios, propunerea lor? Să nu fi înţeles? 


— Dom” profesor... Noi suntem un popor răbdător şi 
blând, aş spune chiar nonviolent. Bun! Dacă este aşa, şi 
dacă evreii şi ţiganii în loc să vină cum au venit turcii, 
agitând sabia şi ameninţându-ne că ne fac una cu pământul, 
noi găsind de fiecare dată ac de cojocul lor, deci, dacă evreii 
şi ţiganii sunt pericolul numărul unu al acestui neam, şi 
tehnica lor de a ne distruge este alta, adică în loc să te 
amenințe cu sabia, ţi se bagă sub piele, îţi pun mâna pe 
instituţii, pe banii ţării, astfel că o dată te pomeneşti ţară şi 
popor slăbit, şi deodată te trezeşti încălecat de ei în propria 
ta ţară... 

— E bine, făcu profesorul Cotigă. 

— Bun, dacă aşa stau lucrurile, de ce în loc să procedăm 
cum s-a întâmplat cu rebeliunea legionară din ianuarie 
1941, când dacă n-aveam buletinul la mine mă împuşca unu 
că mă ochise el după moacă precum că aş fi evreu, de ce să 
procedăm aşa, adică noi să-i hăituim ca pe nişte iepuri, în 
loc să discutăm cu ei serios. Adică să mergem la mai marele 
lor şi să-i spunem, domnule, noi te-am primit în ţara asta, 
te-am omenit, pe tine şi neamul tău, aş vrea să ne înţelegem 
cu binele. Eu mă port cu tine ca o gazdă cinstită şi 
ospitalieră, iar tu să te porţi la fel cu mine. 

Profesorul Cotigă făcu nişte ochi mari, ca şi cum nu i-ar 
veni să creadă că în faţa lui îl are pe al lu' Parizianu din 
comuna Siliştea Gumeşti, care e băiat deştept, până acum s- 
a descurcat în Bucureşti cum n-a făcut-o niciunul de la el 
din sat. 

— Aha! exclamă el. Şi a doua nelămurire? 

— Dom” profesor. Acum vă cunosc mai bine, 
dumneavoastră sunteţi un om bun şi cultivat. Sunteţi un om 
respectat, şi patriot, deşi cred că aici cam săriţi calul. Dom! 
profesor, asta nu înţeleg eu, ce căutaţi dumneavoastră în 
acelaşi partid cu tâmpitu de Victor Bălosu, care cum a ajuns 
primar, întâi pe unul de la el din sat l-a omorât. Deşi satul 
ăla nu era nici sat fără câini şi nici fără stăpâni. Mai 
fuseseră primari în acest sat, bunăoară Aristide, care n-a 


fost primar rău, dar mai erau şi gospodari fruntaşi. Bun. Şi 
dacă aţi spus că din conducerea partidului ăsta din care 
faceţi parte dumneavoastră... 

— Am făcut, îl corectă profesorul Cotigă. 

— Aţi făcut pentru că după rebeliunea din ianuarie 41 
Mareşalul a interzis Mişcarea, Legiunea, dar dacă n-o 
interzicea, aţi face şi acum parte. 

— Nu. Aici te înşeli, răspunse hotărât profesorul Cotigă. 

— Nu înţeleg. Parcă data trecută eraţi de altă părere? 

— Asta a fost la început. Înainte de rebeliune. Înainte de 
moartea lui Iorga, dacă vrei... Acum nu m-aş mai înscrie în 
nici un partid, vorbi profesorul, făcând cu mâna un gest, ca 
şi cum ar fi pus punct. 

— Bine, dom” profesor, dar cum a fost posibil, ca din 
Mişcare să facă parte atâţia oameni mari, atâtea capete 
luminate ca Nae Ionescu, marele matematician Gheorghe 
Ţiteica, Mircea Eliade care e un mare scriitor, atâţia şi 
atâţia alţii, în acelaşi timp Legiunea să omoare atâtea minţi 
mari ale ţării? Să ne gândim numai la Iorga? 

— Da. Aceasta este o întrebare serioasă, la care îmi 
frământ şi eu creierii. 

Abia aceasta este o întrebare serioasă. 

— Cum, dom” profesor, adică de ce acceptaţi 
dumneavoastră să faceţi parte din aceiaşi mişcare cu Victor 
Bălosu şi cu ăia care l-au împuşcat pe Duca şi pe Iorga, şi 
nu vă revoltați, asta nu mai este o întrebare serioasă? 

Întrebarea lui Ştefan Paul, ca şi vioiciunea gândului său, îl 
puseră pe profesor în încurcătură. 

— Dragul meu, profesorul făcu un gest cu mâna ca şi cum 
ar fi vrut să tempereze lucrurile. Problema este mult prea 
complexă ca să avem noi acum pretenţia că o să răspundem 
la toate întrebările. Mai ales că eu sunt unul care am făcut 
parte din Mişcare, şi, vrând nevrând, nu voi putea să nu fiu 
subiectiv. Însă eu voi încerca în faţa ta, ca şi în faţa 
conştiinţei mele, să găsesc răspunsul la această întrebare 
(de fapt întrebările sunt multe), pentru a mă lămuri în 


primul rând pe mine, pentru a mă înţelege pe mine. Pentru 
a-mi înţelege generaţia mea, ce s-a întâmplat cu generaţia 
noastră? De ce a trebuit noi, poate cea mai minunată 
generaţie a acestui veac, să cădem în această cursă? Pentru 
că este evident că am căzut cu toţii într-o cursă. 

— Care cursă, dom! profesor? Ce cursă? Dom' profesor, 
orice mamă de pe lumea asta, dacă este o mamă adevărată, 
cum începe copilul ei să păşească şi poate să înţeleagă 
vorba omenească, îi spune aşa: fii cuminte, să nu furi, să nu 
dai în alt copil. Să nu ucizi nu-i mai spune, că nici nu-şi 
imaginează aşa ceva. Dar să fie cuminte, orice mamă îi 
spune copilului ei. Şi nu o dată. Biblia şi cele zece porunci 
ne spun limpede: să nu furi, să nu ucizi! Păi, dom” profesor, 
este un lucru elementar, că dacă dai într-unul, îi dai o 
palmă, să zicem, trebuie să răspunzi. Dar dacă omori un 
om? Cine i-a pus pe oamenii ăştia să omoare? de ce au 
făcuto? Dom” profesor, eu zic că n-au făcut-o pentru că au 
căzut în cursă, cum ziceţi dumneavoastră, ci pentru că 
oamenii ăştia n-au fost normali. 

Tânărul ziarist de la Ziua tăcu. Nu pentru că se simţi brusc 
obosit, ci pentru că realizase, înţelesese dintr-o dată cât de 
superficial, cât de pueril vorbise. Sigur că acei oameni nu 
fuseseră normali la minte, era limpede, dar de ce se 
întâmplase ca acei oameni să ajungă la conducerea 
societăţii, la conducerea unui mare popor, cum se 
întâmplase cu Hitler şi cu toţi cei care se înconjurase! 

— Hm! făcu profesorul Cotigă. Nu te pripi, dragul meu. Eu 
ţi-am atras atenţia, Ştefane, că te cam, pripeşti. Nu mă 
îndoiesc că tu vrei să afli adevărul, adică răspunsurile la 
aceste întrebări. Eu am vrut să cunosc acest Adevăr 
înaintea ta, pentru că acest adevăr este însăşi viaţa mea, 
trădată şi înşelată. Viaţa mea este o dramă. Şi eu acum, 
când am posibilitatea să reflectez, încerc să ajung la esenţa 
dramei, a dramei mele, şi a marei drame a generaţiei mele. 

Un moment se făcu tăcere. Lui Ştefan Pauli se păru că o 
aude pe doamna Cotigă plângând în bucătărie. 


— Vezi, continuă trist profesorul Cotigă, dacă dumneata ai 
fi fost în locul meu, crezi că nu te-ar fi luat vârtejul şi n-ai fi 
intrat în Mişcare? Nu ştiu. 

Nici dumneata nu ştii. Vreau să spun adevărul complet, nu 
cunoaştem adevărul absolut. 

— Pe acesta n-o să-l cunoaştem niciodată. 

— Dă-mi voie, te rog. În 1933, când Mişcarea luase un 
mare avânt la noi, eu, care eram un suflet ce aspira spre 
puritate, însetat de absolut, care eram patriot, fiecare fibră 
a fiinţei mele ardea şi tremura pentru acest neam, în ce 
partid aş fi intrat? Când toate celelalte partide, şi ţărăniştii 
şi liberalii erau compromise, şefii lor se ţineau numai de 
intrigării, când guvernele pe care le făceau nu durau nici o 
lună? Ei bine, dragul meu, sufletul meu, de om cinstit şi 
patriot, care voia să facă ceva pentru ţara lui, s-o ajute, nu a 
văzut decât această posibilitate, de a intra în Mişcare. 

Şi, ascultă-mă pe mine, la începuturile ei Mişcarea a avut o 
forţă, o capacitate de a inspira tineretul, o putere de a dao 
credinţă, un sens existenţei lui în istorie extraordinară. Mai 
ales tineretul şi intelectualii, preoţii, dascălii, medicii au 
venit către Mişcare, s-au înscris în Mişcare. 

Începutul a fost extraordinar. Mă întreb de ce sfârşitul a 
fost atât de trist. 

Deplorabil. Îngrozitor, ruşinos! 

Profesorul Cotigă vorbea rar, căutându-şi gândurile. Îşi 
ţinea faţa aplecată în jos. 

— Sigur, se va spune, şi este perfect adevărat lucrul 
acesta, că Regele care a fost mason, şi amanta lui, evreica 
Elena Lupescu, o curvă folosită de iudeo-masoneria 
evreiască să manipuleze atât de bine lucrurile, încât 
înscenând moartea Căpitanului... 

— A lui Codreanu, şopti Ştefan Paul. 

— Da, a Căpitanului... încât ştiind că o dată Căpitanul 
asasinat, Mişcarea este compromisă, pentru că la rândul ei 
va răspunde morţii prin moarte. 


Şi atunci va putea fi interzisă, oamenii ei arestaţi şi 
omorâţi. Acesta a fost scenariul masoneriei. Repet, acest 
scenariu a existat, şi lucrurile s-au întâmplat întocmai. Din 
această confruntare dintre Mişcare şi duşmanii ei, au 
rezultat însă un număr imens de crime. Pe mine m-au 
îngrozit aceste crime. Acum mă îngrozesc şi mai mult. 
Eşuând, asta şi pentru că după moartea Căpitanului 
conducerea ei a încăput pe mâna unor brute, Mişcarea a 
devenit în istoria acestui popor o mare tragedie. Din ceva 
foarte frumos, dintr-o Mişcare şi o Credinţă care puteau să 
salveze neamul românesc şi să-i dea măreție, s-a 
transformat pe nesimţite într-un fapt urât, chiar oribil, într- 
un fapt de oroare şi ruşine din istoria acestui popor. 

Aici profesorul Cotigă rămase un timp gânditor, cu ochii 
înfipţi în pământ. 


— Eu mă întreb, şi am stat nopţi în şir cu ochii în tavan, 
dacă n-ar fi fost omorât Căpitanul, oare tot aici s-ar fi ajuns? 
Tot aici, oftă profesorul Cotigă, pentru că peste tot s-a ajuns 
aici. Acum nu mă refer la Mişcarea, privită ca fenomen în 
plan european. Noi, românii, am fost şi suntem altfel decât 
popoarele Europei, chiar decât popoarele cu care ne 
învecinăm. Noi am avut o altfel de istorie. Noi am fost un 
popor victimă, care am suferit. Ce mă uimeşte şi mă 
îngrozeşte pe mine, este acest fapt: de unde atâta sete de 
crimă la un popor care toată istoria lui a fost o victimă? De 
unde setea aceasta imensă de a-şi produce suferinţa, când 
istoria lu a fost o imensă suferinţă? Această întrebare n-o să 
încetez să mi-o şi pun de zece ori pe zi. A doua întrebare 
este aceasta: de ce istoria noastră, a românilor, seamănă cu 
acea prăbuşire a ce am costruit la infinit din Balada 
Meşterului Manole? Îţi aduci aminte, pe locul pe care a 
venit Manole să ridice mănăstirea, „falnica zidire”, cum îi 
zicea el, existau alte ziduri. De când erau zidurile acelea, 
legenda nu ne mai spune. Oricum erau demult, de la 
început lumii poate. Manole când a început să ridice 
zidurile, noaptea... Ei bine, istoria noastră a semănat şi va 
semăna sute de ani de aici înainte cu acea ridicare şi 
surpare de ziduri. Acesta este blestemul nostru, ce 
construim, se dărâmă. Începem bine, dar terminăm prost. 
la-o dumneata prin istorie şi vezi că afirmaţia aceasta parcă 
ar fi o teză generală. O Lege, cu L. mare, a istoriei noastre. 

— Hm! dom” profesor, făcu Ştefan Paul gânditor, şi el cu o 
expresie de tristeţe pe chip. 

— Hai s-o luăm de la primul mare strămoş pe care-l 
cunoaşte istoria noastră, de la Burebista. Burebista, primul 
mare rege al nostru, asasinat de una din căpeteniile lui. 
Toată construcţia, imensă, monumentală pentru acele 
timpuri, a statului trac, s-a năruit. Eu cred că din acest 
moment a început procesul de dispariţie al tracilor, în final 
al dacilor. 


Decebal, şi el trădat tot de un om de-al lui, de unchiul lui, 
Durpaneux. Cu el s-a prăbuşit poporul şi statul dac. Deci, 
dragă Ştefane, pe acest pământ a mai dispărut un popor, 
poporul din care ne tragem noi. Să avem grijă să nu 
dispărem şi noi! Aici profesorul Cotigă făcu o pauză. Trase 
aer adânc în piept, ca şi cum ar fi oftat. 

— N-a dispărut, dom” profesor, poporul dac, se pomeni 
vorbind al lui Parizianu, speriindu-se chiar el de ce spusese. 
— Hm! zâmbi trist profesorul Cotigă. Te referi la articolul 
„Perit-au dacii?”, al lui Haşdeu, ca şi la alte articole şi studii 
care afirmă această idee? Dragul meu, murmură profesorul 

cu o luminiţă de ironie în ochi... 

Sigur că anumite conţinuturi ereditare s-au transmis, 
valorile culturale sau transmis şi ele într-o bună măsură, 
însă mie nu-mi plac oamenii care se mint pe sine. Popoarele 
care se mint pe ele însele n-au viitor, dragul meu. Lucrul 
acesta ar trebui să-l ştie orice popor. Noi, românii, ne 
minţim. Pe pământul acesta a dispărut un popor, fenomen 
care este de mari dimensiuni, de o profunzime enormă, şi 
care presupune o cantitate incomensurabilă de suferinţă. 
De rău! Ei bine, mie îmi e teamă că la fel se va întâmpla şi 
cu poporul român. Pentru că tot ce construieşte ziua, se 
dărâmă noaptea. De două mii de ani visăm şi ne căznim să 
construim Statul Unitar Român. Bun, prin forţa 
împrejurărilor ne-a ajutat Dumnezeu să-l împlinim. După 
aceea ce s-a întâmplat? S-a surpat! 

Datorită cui? Datorită nouă în primul rând. Pentru că ce 
am făcut? în loc să fim uniţi, să fim cinstiţi şi muncitori, ne- 
am mâncat între noi mai rău decât nişte câini. 
Politicianismul, acest cancer românesc, a făcut pur şi simplu 
ravagii în perioada interbelică! Profesorul se opri să-şi 
tragă sufletul. Un moment îl privi pe Ştefan cu o tristeţe şi 
cu o imensă disperare în ochi. 

— Dragul meu, ce se întâmplă cu acest popor? Mişcarea 
legionară, deşi trebuia în mod normal, căci aşa a început, ca 
o mişcare spirituală a purificării şi renaşterii noastre, să 


salveze națiunea, să dea un nou orizont istoric, s-a 
autootrăvit, s-a autodistrus din interior, s-a autocondamnat 
la moarte, otrăvind în acelaşi timp întregul organism social 
românesc. A început ca o Mişcare spirituală şi patriotică 
frumoasă şi a terminat în crimă şi sânge. A înăbuşit-o 
Mareşalul, şi a fost normal lucrul acesta. 

Peste câţiva ani Mareşalul, şi el va fi trădat, pentru că 
acesta este sfârşitul oricărui început în ţara românească. 
Vor veni apoi comuniştii la putere, căci ruşii îi vor învinge pe 
nemți, şi atunci aceştia vor face prăpăd. Vor zice şi ei că 
sunt o Mişcare spirituală, socială şi politică, prin care aduc 
comunismul în lume, dar vor termina şi ei în crimă, sânge şi 
sărăcie. Şi iarăşi o vom lua de la început. Şi unde vom 
ajunge? Biet neam nenorocit 

! Profesorul Cotigă îşi lăsă fruntea în jos. Chipul îi era 
întunecat, negru de durere. Ai fi zis că plânge, dar nu 
plângea. 


VIII A mers la locul acela în care Luki i-a dat întâlnire. A 
ajuns înainte. 

În timp ce o aştepta, în faţa portiţei din spate a casei ei, 
inima îi bătea cu putere. A văzut-o apărând, deschizând 
portiţa, apropiindu-se de el. 

„Bună, Ştefane”, i-a spus în cel mai normal mod. Ca şi cum 
nu s-ar fi certat niciodată, ca şi cum nu s-ar fi despărţit 
deloc. L-a sărutat pe obraz, apoi l-a luat de bra[. S-au 
plimbat pe străzile din jur, învăluiţi în vraja nopţii cu lună 
orientală. Acoperişurile, poleite de văpaia lunii, reflectau 
lumina înapoi, făcând văzduhul să lumineze ca ziua. S-au 
oprit într-un mic scuar înconjurat de trandafiri. Luki i-a 
cuprins gâtul cu braţele şi l-a sărutat lung. A cuprins-o şi el 
de mijloc, a strâns-o cu putere frângând-o. 

Tânăra femeie avea gura fierbinte, gingaşă, mirosind a 
fragă şi a cireşe. 

I-a muşcat gura nesăţios, apoi el a început să coboare cu 
sărutările pe gâtul ei atât de frumos. „Prostule! Prostule! i-a 


şoptit cu dragoste la urechi, gemând. Prostule, mi-a fost dor 
de tine! Mi-a fost îngrozitor de dor de tine!”. Când s-au 
întors, câţiva cocoşi şi-au înălţat trâmbiţele lor arginti, 
venind ca de pe lumea ailaltă, semn că în acel moment era 
miezul nopţii. 

A deschis portiţa şi Luki l-a luat de mână urcând la ea în 
cameră pe scara din dos. În odaia luminată de văpaia lunii a 
văzut-o dezbrăcânduse. Când a rămas goală părea o statuie 
de fildeş scăldată de lumina lunii. 

S-a dezbrăcat şi el. A luat-o în braţe, i-a muşcat gura, ea i- 
a înlănţuit gâtul. A culcat-o în pat, trupul tinerei femei s-a 
deschis ca o corolă, iar ela pătruns-o nesăţios. Îşi muşcau 
gura sălbatic. „Prostule, prostule!” şoptea tânăra femeie 
printre gemete. La început a iubit-o duios, apoi a început s- 
o iubească năvalnic. O simţea topindu-se în braţele lui, 
moale, gingaşă, ai fi zis că în momentul următor trupul ei 
avea să se topească şi el nu mai avea ce să iubească şi să 
ţină în braţe. Cu cât se topea, făcânduse mai mică, cu atât 
mai mult era a lui, trecea în fiinţa lui. 

A doua noapte s-au întâlnit la fel. Au pornit ţinându-se de 
mână, sau plimbat un timp pe străzile din jur ajungând la 
acelaşi scuar. Luki s-a oprit în faţa lui, i-a înconjurat gâtul 
cu braţele, i-a căutat gura pătimaşă şi l-a muşcat cu sete. A 
gemut de durere. Nu s-a mai putut stăpâni, i-a cuprins 
picioarele ridicându-i rochia, dezvelindu-i coapsele şi trupul 
argintat de lumina lunii, a întins-o pe bancă şi a iubit-o 
nesăţios chiar în locul acela şi pe banca aceea. Când s-au 
liniştit, Ştefan a ajutat-o să se ridice. Luki şi-a tras rochia 
peste genunchi, apoi s-a ridicat în picioare şi şi-a aranjat 
rochia. Nu era supărată pe el. Dimpotrivă, chipul îi era 
senin, fericit. S-a lipit la pieptul lui, şi au rămas aşa un timp. 
El i-a mângâiat părul, a strâns-o lângă el. „Ştefane, a auzit-o 
şoptind, tu nu vezi că noi suntem nebuni! Că nu mai putem 
trăi unul fără altul?”. Nu i-a răspuns. 

A strâns-o doar mai tare la pieptul lui. Îi era dragă. De azi- 
noapte, de când o avusese şi o simţise abandonată toată în 


braţele sale, trupul ei şi sufletul erau ale lui. Şi el ce-o să 
facă acum cu ea? Ce-o să facă? Nimic. 

O să aibă grijă de ea ca de soţia lui, ca de sora lui. Exact 
cum va avea grijă şi de celelalte! 

Când s-au întors, în faţa portiţei el a vrut să-i sărute mâna 
şi să-i spună noapte bună. Şi chiar aşa a făcut, numai că ea 
l-a tras de mână. Au urcat scara şi au ajuns în camera ei. Ea 
l-a cuprins cu braţele şi a început să-l dezbrace. La fel a 
făcut şi el. A luat-o în braţe şi a culcat-o încet pe cearceaful 
moale şi alb. Îi privea fascinat linia piciorului, curbura dulce 
a coapsei, triunghiul acela întunecos şi sacru de sub 
pântece. Azi-noapte iubise acel trup, îl devorase şi îl băuse, 
şi iată că eli se arăta iar în faţa ochilor nespus de frumos, 
de gingaş şi de mândru. Era mândru şi fericit de 
frumuseţea lui pe care poate să i-o arate. Ştefan simţea 
urcând în fiinţa lui o pornire ciudată, sălbatică şi bestială, în 
acelaşi timp sacră şi plină de dragoste, ca şi cum ar fi vrut 
în clipa aceea să-i jertfească totul acelui trup. Îi ridică 
picioarele ei lungi şi frumoase şi cu o putere nemaivăzută i 
le desfăcu apăsându-i-le să i le răjghine. 

În momentul acela retina lui se cutremură îngrozită şi 
fascinată de rana aceea roşie din trunchiul umbros al 
tinerei femei. În acea rană, care evoca vremuri primordiale, 
sălbatice, îşi înfipse el sexul şi apăsă cu toată forţa simțind 
acel trup nespus de frumos şi gingaş zbătându-se sub el 
înjunghiat. Pornirea aceea atavică, mistuitoare creştea în el 
ca o ură cumplită. Îşi retrăgea din trupul ei bărbăţia lui 
viguroasă apoi pornea cu el avântat, ca şi cum ar fi mânuit o 
suliță înspăimântătoare, ca apoi să-i străpungă şi să-i 
despice din nou rana acea roşie violacee, şi trupul. Întrun 
târziu o prinse sub el strivind-o cu toată puterea lui de 
bărbat. O auzea gemând moale, pierdută „Omoară-mă, 
Ştefane! o auzi şoptind. Vreau să murim împreună, iubitule! 
Omoară-mă, dragule!”. Şi el chiar lucrul acela îl făcea. 
Deodată văzu o vâlvătaie mare în faţa ochilor, orbindu-l, 
arzându-i toată fiinţa. Când îşi reveni Luchi dormea fericită, 


cu chipul nespus de senin, cu braţele întinse în lături, ca şi 
cum ar fi fost răstignită pe acel pat alb, nespus de alb. 
Doamne Dumnezeule, se pomeni şoptind, sunt nebun! Ce se 
întâmplă cu mine? Ce vrea să facă destinul meu cu mine? 


IX Cele trei nopţi petrecute cu Luki fuseseră nopţi de 
nebunie. Erau amândoi nebuni. Îşi pierduseră minţile. 
Trupurile se devorau pierdute în beţia simţurilor, pe când 
sufletele parcă li se făcuseră mici, abia mai pâlpâiau, ca 
lumina a două lumânări. În cea de-a patra noapte hotărî că 
nă să mai meargă. De ce? Nici el nu ştia. Îi era pur şi simplu 
frică. Îi era teamă că şi-ar fi putut pierde minţile de atâta 
fericire. Cine era el? Şi de ce îl alesese Dumnezeu pe el, 
care fusese un agnostic, un ateu (şi nici acum nu era un 
credincios adevărat, pătruns de tăria şi de flacăra 
credinţei), să aibă atâta noroc în viaţă? Pentru ce i se 
dăruise atâta dragoste? La slujbă făcu efortul şi îşi 
concentră toată atenţia la ceea ce trebuia să facă. În primul 
rând să citească toate ştirile agenţiilor de presă, ca şi ale 
corespondenţilor de război, apoi să citească articolele 
celorlalţi, articolul lui. Ultimul articol care-i apăruse 
stârnite din nou comentarii în presă. 

Momentul acesta istoric, era ideea esenţială a articolului, 
este unul decisiv în istoria noastră. La fel ca momentul 
Călugăreni, sau Rovine ori Podul Înalt. Acum avem nevoie 
de un mare Conducător, ca Ştefan cel Mare, Mihai. Îl avem, 
nu-l avem? Şi ne mai trebuie „un dram de noroc”. 

Acest dram de noroc este esenţial. Ideea, articolul, 
accentul cădea pe tema aceasta, era tocmai acest „un dram 
de noroc”, fără de care nici Mihai Viteazul de ar fi, n-ar 
putea face nimic. 

Hm! spusese Grigore Patriciu. Ce să înţeleg eu, ca om 
cult? Ce să înţeleagă el omul de rând?”. Ce să înţeleagă? îi 
răspunse Ştefan Paul, să mediteze şi va înţelege ce trebuie 
să înţeleagă. Nu m-aţi înţeles, i-o întorsese el lui Patriciu, e 
un articol al cărui scop este să-i pună pe români să 


mediteze. El nu spune că Maregşalul este mare ca Ştefan sau 
ca Mihai, sau că soarta noastă depinde exclusiv de Noroc, el 
ne face să ne gândim, să medităm asupra condiţiei noastre 
în istorie. „l-auzi măi!” făcuse Patriciu râzând. 

Când ajunse la Preşedinţia Consiliului de miniştri Nora îl 
aştepta în biroul în care fusese de atâtea ori. Îşi muşca 
buza, şi îl privea într-un fel ciudat. Semnă în registru, o 
întrebă ce mai face, ea răspunse că „bine”, dar el ce mai 
face? Este ocupat, să-l mai scuze un timp, a terminat cu 
examenele, s-a apucat să lucreze la roman. Nora îl privea 
tot aşa neîncrezător şi cu dragoste pe sub ochi. I-a sărutat 
mâna, apoi când a vrut să plece Nora s-a postat în uşă. 

— Ştefane, ce se întâmplă cu tine? Îl privea la fel, parcă 
mai intens. 

— Ce se întâmplă? se pomeni el vorbind, şi un moment 
simţi că paralizează. Sângele îi urcă până în vârful 
urechilor. Dacă Nora a auzit ceva, sau ştie? 

— Ştefane, tu mi-ai spus o dată că ţi se întâmplă uneori să 
uiţi de tine, obsedat fiind de gânduri sau de lucrarea la care 
te gândeşti tu. Ştefane, dacă ai ceva împotriva mea sau 
dacă nu-ţi place la mine ceva, te rog sămi spui. 

Tânărul ziarist îşi dădu capul pe spate şi râse. Nu ştia deci. 
Dar cum putea el să vină diseară la ea când cu o seară mai 
înainte el şi Luki se iubiseră ca nişte nebuni. Oricum gândul 
că Nora s-ar fi putut să afle îl făcuse să-şi piardă pur şi 
simplu capul. 

— Nu, Nora. Dacă sunt nemulţumit, sunt nemulţumit pe 
mine. Tu eşti atât de minunată încât ar trebui să-ţi dăruiesc 
mult mai mult. 

Nora îl privea cu o expresie de om încurcat şi îndurerat pe 
chip. El îi sărutase mâna, apoi o sărutase pe obraz şi 
plecase. După ce plecase, simţise o uşoară eliberare. În 
momentul următor se gândise însă la Zizi Fotiade. 1 se 
părea că slăbise mult, că se schimbase atât de mult încât nu 
mai semăna deloc cu femeia tristă, încruntată, care-l privea 
cu ochi reci. 


Îl impresionase ceea ce se întâmpla cu Zizi, faptul că 
dragostea declanşase în sufletul ei o sete de creaţie 
extraordinară. Că în timpul acesta fiinţa ei arsese asemenea 
unei torţe pentru a crea tablourile care-i invadaseră casa. 
Seara se întoarse acasă. Zizi îl auzi de cum intră. Îi ieşi în 
cale. Părea şi mai slabă şi mai suferindă. Totuşi faţa îi iradia 
o bucurie nefirească. 

— Ştefane, îl chemă ea pe nume. Am fost foarte 
îngrijorată... 

Zizi veni şi-l îmbrăţişă. O cuprinse şi el şi îi răspunse 
sărutului ei. 

Aşa mi se întâmplă întotdeauna când sunt probleme cu 
ziarul. În situaţia aceasta e mai bine să dorm la redacţie, 
Zizi, să nu te mai temi. Gazda lui rămăsese privindu-l 
încurcată. 

— Te-am aşteptat cu masa, Ştefane, şopti ea. 

— Zizi, nu vreau să te deranjez, şi aşa am impresia că 
dăruiesc prea puţin. 

Zizi Fotiade îl luă de mână. În sufrageria masa era într- 
adevăr pusă. Dar nu-i era foame. Ciuguliră ceva, Ştefan 
simţi că femeia îl priveşte. 

— Zizi, ar trebui să mergi la un doctor, arăţi foarte slăbită. 

Privirile li se întâlniră temătoare. 

— Ştefane, de ce îţi e frică de dragostea aceasta? 

Ştefan Paul o privi tăcut. De undeva de departe venea 
sunetul unei sirene. 

Tânărul ziarist îl ascultă până când pieri. 

— Am o rugăminte la tine, Ştefane. Chiar dacă nu mă 
iubeşti, aş vrea să nu-mi spui niciodată lucrul acesta. Ochii 
femeii se înfipseră arzând nemilos în ai lui. E foarte multă 
dragoste în sufletul meu, Ştefane, şi trebuie s-o consum, s-o 
dăruiesc. Altfel îmi pierd minţile. Şi n-am cui să dăruiesc 
atâta dragoste. Tu eşti singurul om cinstit şi curat pe care l- 
am întâlnit, şi m-am trezit iubindu-te. Aşteptându-te, 
tresărind când vii acasă. Mergând în camera ta în lipsa ta 
tocmai pentru că te simţeam prezent, viu, acolo. lar eu mă 


bucuram că te pot regăsi, că pot să fiu cu tine în absenţa ta. 
Nu ştiu dacă mă înţelegi? 

Ştefane Paul avu dintr-o dată impresia că asurzise. La ce 
se gândea? 

La faptul că nu înţelegea ce se întâmplă cu el în existenţa 
aceasta. De ce este toată lumea bună cu el? Poate el să-i 
spună acestei femei, eu sunt un om încurcat cu altă femeie, 
chiar aseară am făcut dragoste cu ea, cum să vin acum şi să 
fac acelaşi lucru cu tine? În cazul în care eu sunt „venit” în 
această lume, „trimis” (dar oare nu mai avusese el acest 
sentiment obscur până acum? Ba da, îl avusese, dar nu-l 
înţelesese niciodată atât de limpede ca acum, în momentul 
acesta când intuiţia îi spunea că el trebuie s-o iubească pe 
femeia aceasta care-l privea cu o bunătate şi cu o milă 
nespusă), şi misiunea mea este să „dăruiesc dragoste”. 

— Mergem, Ştefane, o auzi şoptind. 

O simţi ridicându-se ca o umbră fierbinte. Zizi Fotiade 
ocoli masa şi îi întinse mâna. El se ridică şi o urmă. Intrară 
în camera în care dormea ea. O veioză răspândea o lumină 
lăptoasă, caldă, aurie. O mireasmă de salcâmi înfloriţi venea 
cine ştie de unde. Tânăra femeie se întorsese către el. Îl 
privea în faţă, învăluindu-l în privirea ei uimită, chemătoare, 
plină de subînţelesuri. Ca şi cum ar fi vrut să spună: „este 
adevărat că exişti, Ştefane? Este adevărat că între noi se 
întâmplă ceea ce se întâmplă? Şi dacă se întâmplă, pentru 
ce se întâmplă?”. Cu gesturi încete şi emoţionate începu să-i 
desfacă nasturii de la cămaşă. Îl sărută pe pieptul lui puţin 
păros, de bărbat tânăr. 

— 'Ţi-am cumpărat un set de cămăşi, Ştefane... N-ai văzut? 
Şi două costume. Sunt în şifonier la tine. Să le iei şi să le 
îmbraci... Ţi le-am cumpărat cu atâta dragoste. 

— Rămaseră amândoi goi, cu trupurile subţiate de ceața 
aurie şi dulce pe care o răspândea veioza. 

— Zizi! Iubito! Şi eu sunt un munte de dragoste... (în 
momentul acela văzu limpede că de fapt cuvintele îi 
descoperiseră o realitate care exista, şi pe care el n-o 


văzuse până acum!). Nu vreau să te rănesc cu nimic, nu aş 
vrea în viaţa aceasta să-ţi aduc nici cel mai mic rău. Aş vrea 
să te fac fericită... Dar eu trec, nu ştiu ce se întâmplă cu 
mine, prin viaţa aceasta pe care mi-a dat-o Dumnezeu, ca 
un somnambul. Aş vrea să fii tu cea care să iei tot ce pot să- 
ţi dăruiesc eu. Tu să fii cea care mă iei de mână şi mă 
conduci în această dragoste, aşa cum merg doi iubiţi 
ţinându-se de mână într-o noapte nebună cu lună printr-un 
codru străvechi. 

— Şi tu la fel, Ştefane, şopti pierdută tânăra femeie... Bine. 
Am înţeles totul şi îţi mulţumesc! 

Îl chemă trăgându-l după ea în patul care-i aştepta ca o 
vale dulce, misterioasă, plină de sacralitate. 

Trupul ei frumos se arcui peste al lui acoperindu-l de 
sărutări, de la tâmplă şi până la glezne. Era atâta suferinţă 
şi beatitudine pe chipul. Îi privea sânii micuţi, alungiţi ca 
nişte turle de bisericuţă, atingându-i pieptul, cu sfârcurile 
lor cărămizii. Tânăra femeie îl privea beată, cu aceeaşi 
expresie de uimire pe chip. 

— Acum eşti al meu tot, Ştefane, ţi-am îmbrăcat trupul în 
sărutări, auzi el şoaptele ei fierbinţi. Rămaseră aşa un timp 
privindu-se. O voi iubi toată noaptea, fără să mă grăbesc, 
dulce, delicat. O dori în momentul acela dureros. Ca şi cum 
ea ar fi simţit, se lungi lângă el, chemându-l, acoperindu-se 
cu trupul lui. Închisese ochii de durere când bărbăţia lui îi 
despică trupul până în adâncul lui. Apoi se priviră iar, cu 
ochii mari, uimiţi amândoi. 

— Ştefane, şopti ea şi răsuflarea ei îl ameţi. Acum suntem 
unul, Ştefane! 

Era un murmur dulce şi tragic vorba ei. Sărută-mi pleoapa 
stângă, Ştefane, îl rugă tânăra femeie. 

Şi el i-o sărută. 

— Acum este a ta, murmură ea. Sărută acum pleoapa 
dreaptă. 

EI îi sărută pleoapa dreaptă. 

— Acum este a ta pentru totdeauna, Ştefane. 


X Câteodată, în faţa ştirilor pe care le avea pe birou, 
rămânea dus pe gânduri. Acolo, la marginea de est a 
Europei, mareea de sânge, de ură şi de moartea a Lumii, 
care dăduse peste margini nu se ştie din ce cauză, mugea 
încordându-se din toate puterile, ca un taur înfuriat. Dar de 
ce de ură, se ridică imediat gândul acela care stătea tot 
timpul treaz în fiinţa lui, de ce de ură? Ce adică, poporul 
român urăşte popoarele Asiei? Ce, poporul german, sau 
poporul italian urăşte poporul rus, care i-a dat pe Tolstoi, pe 
Dostoievski, pe Gogol? Este cât se poate de inexact lucrul 
acesta! El a trăit într-un sat românesc nouăsprezece ani şi 
nu a auzit pe nimeni spunând că nu ştiu ce are cu poporul 
rus. 

Nici Moromete, cât e el de sacâz şi de zgrunţuros, n-a zis 
niciodată ceva de poporul rus, sau de poporul maghiar sau 
de cel evreiesc. 

Popoarele n-au nimic unul cu altul, şi dacă ar fi după ele, 
nu s-ar duce niciodată să dea buzna peste un alt popor, să 
le izgonească femeile, bărbaţii şi pruncii din casă, ca să vină 
ei să le ia lucrurile. Hm! îşi dusese Ştefan degetul la frunte 
meditând, înseamnă că cei care conduc popoarele sunt de 
vină în cazul ăsta. Băga-i-aş în mă-sa şi pe Hitler şi pe 
Musolini şi pe Stalin! Pe Maregşal nu, pentru că ela fost 
nevoit să intre în război, obligat fiind de Stalin şi de Hitler, 
care ne-au luat Basarabia şi Ardealul de Nord. Ia stai aşa, 
se pomeni tânărul ziarist de la Ziua, adică cum vine asta? 

Eu, Stalin, Iosif Visarionovici, sau cum îl mai cheamă, că de 
fapt este georgian, şi a făcut clase de teologie, dar nefiind 
capabil să termine şcoala, a părăsit-o şi a intrat în mişcarea 
comunistă, în ilegalitate, înainte de a pune ei mâna pe 
putere; eu Giugagşvili, băiat de ţăran din Giorgia, ajuns mare 
ţar, îi iau ăstuia, lu' Antonescu, (de fapt îi lua poporului 
român, care popor avea două mii de ani de istorie chinuită 
pe acest pământ, răsări gândul în fiinţa lui!) Basarabia, să 
vedem ce face. Să vedem dacă Regele şi parlamentul lui 


(pentru că în momentul când ruşii ne-au luat Basarabia şi 
nemţii Ardealul, Antonescu nu venise la putere) şi 
partidelor lor fac ceva? 

Şi ne-a luat Stalin Basarabia şi Hitler Ardealul de Nord pe 
care l-a dat ungurilor, şi noi n-am făcut nimic! Ăsta e 
adevărul. De unde rezultă următoarele lucruri: unu, atât 
Stalin, cât şi Hitler, şi ăsta care conduce acum Ungaria, cum 
p...mă-si îl chemă, Horti, şi-au imaginat că România şi 
poporul ei, nu sunt altceva decât un lucru oarecare pentru 
ei. Un fel de minge, de cârpe, de exemplu, în care dai cu 
piciorul, o arunci în sus, o pasezi ăluia, dai cu ea de un 
perete. I-a uite, domnule, se miră în gândul lui Ştefan Paul 
de descoperirea făcută. Adevărul este că el cunoştea lucrul 
acesta ca fapt istoric, când meditezi însă asupra lui, îl 
„descoperi” în profunzimea sa, îl vezi într-o altă lumină. 
Bine, dar lucrul acesta jigneşte foarte grav poporul român. 
Îi jigneşte cele două mii de ani de istorie. Îi jigneşte pe 
Mircea cel Bătrân, pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Viteazul, şi 
pe cei peste un milion de români care şi-au dat viaţa ca să 
apere acest pământ. Ei, Stalin, Hitler, şi domnul Horti, 
băga-i-aş iar în mă-sa, nu s-au gândit câţi oameni şi ce 
jignesc ei cu gestul ăsta aş lor tâmpit? 

În momentul acela Ştefan Paul simţi nevoia să-şi dea capul 
pe spate şi să râdă. Se opri însă pentru că, dureros şi 
adânc, gândul dinlăuntru lui răsună mai tare. Tu nu vezi ce 
prost eşti, bă, ăsta al lu' Parizianu 

! Ba bine că s-au gândit! Pă ce, erau ei proşti să se 
gândească, auzi tu, că-l jignesc pe dumnealui, poporul 
român! Păi dacă s-ar fi gândit la lucrul acesta ei ar fi fost 
deştepţi. Nu puteau însă să se gândească pentru că ei , 
sunt proşti”. Şi prostul atâta ştie, că el „este deştept”, şi 
ceilalţi „ sunt proşti”. 

Deci, raţionă gândul lui, asta înseamnă că dumnealor, 
Stalin, Hitler, Musolini, Horti sunt atât de deştepţi încât nu 
mai merită să te gândeşti şi la ceilalţi care, nu-i aşa „este o 
grămadă de proşti”. Pentru că asta este definiţia postului: el 


crede că e deştept în tot ce face, şi merge înainte, în 
momentul în care i-ar trece prin minte bănuiala, că şi altul 
este deştept, în momentul acela el n-ar mai fi prost, ar fi 
deştept, şi pentru el chestia asta ar fi o nemaipomenită 
decădere. 

Hm! îi răspunse Ştefan Paul gândului său, mare deştept 
eşti, mă Ştefane! Mult îi pasă lui Hitler sau lui Stalin sau lui 
Horti de poporul român. Nici măcar în fund nu-i doare. Lor 
nici nu le-a trecut prin minte să se gândească la poporul 
român. Nu se gândesc ei la ale lor! Bine, dar de aici mai 
rezultă ceva: şi anume faptul că aceşti indivizi umani, care 
au ajuns conducători, sunt nişte primejdii pentru popoarele 
lor. Am văzut mai înainte „că marile popoare” pe lângă 
meritele lor, în creaţia culturală şi tehnică, fapt care le 
permite să progreseze, să fie mari, sunt şi nişte mari 
primejdii pentru popoarele mici, pentru restul omenirii, al 
speciei umane. 

Bunăoară, dacă n-ar fi fost pe lume aceste mari popoare, 
cel german, poporul rus, poporul francez, poporul englez, 
al doilea război mondial n-ar fi existat! În acelaşi timp aceşti 
Conducători sunt o primejdie pentru popoarele lor, căci 
ticăloşii şi lunaticii ăştia or să le ducă asemenea unor turme 
din nebunie în nebunie. Bine, dar în cazul acesta înseamnă 
că nu este adevărat că popoarele respective nu au nici o 
vină. Ar fi greşit să credem lucrul acesta. Pentru că ele, 
popoarele, sunt cele care-i aleg şi îi urmează. Aşa să fie 
oare? 

Şi dacă aceşti Conducători „le păcălesc”, îşi păcălesc 
popoarele făcându-le să-i aleagă pe ei? Ştefan Paul închise 
ochii în faţa acestei probleme, care îl depăşea prin 
complexitatea şi profunzimea ei, şi tăcu, lăsând liniştea să 
se întindă în birou şi în sufletul lui. Undeva, pe etaj, se 
auzea, asemenea unei mitraliere, zgomotul făcut de o 
maşină de scris la care bătea cineva. Bine, dar în cazul 
acesta, îşi reluă gândul întrebările, şi poporul român este 


vinovat. De ce este, mă deşteptule, poporul român, îşi luă el 
la rost gândul, vinovat? 

Păi uite de ce, continuă netulburat şi grav gândul lui: păi 
dacă ăia, adică Stalin, Hitler şi Horti, sunt nişte proşti, nişte 
tâmpiţi, că se joacă, iată, cu tine cum s-ar juca un copil cu o 
minge, dacă ăia, proştii, băga-i-aş în mă-sa, n-au minte, 
atunci de ce n-ai tu, poporul român, minte? Cum n-are, mă, 
deşteptule, sări tânărul ziarist la gândul lui! Cum n-are? Nu 
e el răbdător şi cuminte şi ascultător? Pentru că în timpul 
acesta cât a fost război, ţara, poporul ăsta a muncit trudnic, 
ca un motor care trage din greu, deşi nu se aude, nu se 
plânge! El poporul şi-a făcut datoria, dândui pe front pe 
tinerii lui, copii până mai ieri, iar acasă muncind din zori şi 
până în noapte, ca să ţină şi frontul, să ţină şi ţara. 

Bine, bine, îi răspunse gândul, aşa este, însă faptul acesta 
nu-l scuteşte de vină. Şi uite de ce? El, poporul român, ştie 
de veacuri că toate popoarele din jurul lui au râvnit la 
avutul său, au vrut să-l şteargă de pe faţa acestui pământ El 
poporul român a fost ca Ciobanul din Mioriţa. Şi aşa va fi 
toată istoria lui! Şi ăsta este adevărul, gol, goluţ, şi el, 
poporul român, ar fi trebuit să ţină minte acest adevăr şi să 
mediteze asupra lui, cu atât mai mult cu cât acest adevăr 
este unul Cumplit, cu C mare, îngrozitor! Şi acest adevăr te 
priveşte pe tine popor român direct. 

Dar tu, popor român, nu te-ai aplecat cum se cuvenea 
asupra acestui adevăr, pe o ureche ţi-a intrat şi pe alta ţi-a 
ieşit Asta este alt adevăr, la fel de cumplit! 

Bun, şi dacă aşa stau lucrurile, dacă popoarele din jurul 
tău, mai ales alea mari, despre care am zis că sunt o 
primejdie pentru specia umană, te ameninţă mereu cu 
moartea, s-au jucat toată istoria cu tine cum au vrut, cum s- 
a jucat pisica cu şoarecele... Tu, popor român, ai văzut 
lucrul acesta, l-ai simţit pe propria piele, ai gemut şi ai 
sângerat, ţi-au murit copiii de sabia turcului şi a tătarului, şi 
de glonţul rusului, da tu nu te-ai gândit, ţie nu ţi-a venit în 
cap ideea asta, întrebarea: bă, ce să fac eu, poporul român 


în viitor, cum trebuie să mă port şi ce trebuie să fac eu ca să 
nu mai fiu bătaia de joc a ăstora, şi a turcului, şi a ungurului 
şi a neamţului şi a rusului?! Să nu mai fiu mingea lor în care 
dau cu piciorul, când li se scoală şi când vor şi când nu 
vor!!! Înţelegi tu cum vine treaba 

? Înţeleg, răspunse Ştefan Paul. 

Într-adevăr aşa era. Vezi tu, îşi continuă gândul lui 
vorbirea (lui cu el) aceasta era întrebarea fundamentală: de 
ce acest popor nu se gândise, deşi era un popor păţit, şi nu 
era nici de azi de mâine pe lumea aceasta, avea cum s-ar 
spune, ceva experienţă istorică, de ce acest popor nu se 
gândise, nu se preocupase de idee? Domnule, ce să fac eu, 
ce trebuie să fac eu ca să nu mai fiu bătaia de joc a rusului, 
a ţarului, a turcului, a neamţului şi a ungurului? Să fi vorbit 
cu el în gând, să fi gemut, să fi urlat, dar el trebuia să-şi fi 
pus această întrebare (avusese doar două mii de ani ce 
când era bătaia de joc a tuturor, avusese deci destul timp ca 
saşi pună această întrebare!), domnule! până când îşi mai 
bat ăştia joc de mine, mă ticăloşilor? 

Şi după ce să fi rostit aceste cuvinte miraculoase, care ar fi 
fost expresia mândrei lui, a demnităţii şi a puterii lui în 
lume, după aia să-şi fi pus mintea la contribuţie, să 
găsească acea cale, acel mod, acel procedeu (cum a găsit 
Basarab întâi la Posada, când i-a învins pe unguri prăvălind 
asupra lor bolovani şi trunchiuri de copaci) prin care 
neamul acesta nenorocit, să nu mai fie în istorie bătaia de 
joc a tuturor. Să nu mai fie mingea de cârpe a neamţului, a 
rusului, a cui vrei şi nu vrei! Asta e toată problema! 

A făcut poporul român lucrul acesta? nu l-a făcut! De ce? 
păi de aia 

? De care aia? De aia! Aha! Atunci să-şi dea cu pumnii în 
cap! Căci îşi merită soarta! De ce să merite, domnule, de ce 
să şi-o merite, ai? Băi, copile, uite cum este, îi răspundea 
gândul său, orice popor îşi merită soarta în istorie, să-ţi fie 
clar lucrul acesta! Deci şi poporul român îşi merită soarta. 


Mda, îi răspundea el gândul său, cam aşa este. Nu că cam, 
nu că cam, sigur aşa este! Pentru că poporul ăsta în loc să 
se gândească la întrebarea aceasta, ce-a făcut? Şi-a 
mâncat, şi-a asasinat valorile cum n-a făcut-o nici un alt 
popor pe lumea asta! Popor criminal, numai un popor 
criminal putea să-şi asasineze şi să-şi mănânce valorile cum 
a făcut-o poporul român. În al doilea rând, ce-au făcut, 
domnule, partidele româneşti după Marea Unire din 1918? 
În loc să se gândească, ia, mă frate, ce trebuie să facem noi 
ca să fructificăm perioada asta de pace şi să creştem în 
momentul ăsta istoric atât de mult încât să nu-şi mai 
permită orice mucos (ce, bă, ruşii şi nemţii sunt nişte 
mucoşi, ce vorbeşti şi tu aici tâmpenii?) să-şi bată joc de 
tine! Asta e chestia! 

Or partidele ce-au făcut, s-au mâncat între ele mai rău ca 
nişte câini 

! Nici câinii nu se mănâncă aşa! Asta e! Politicianismul 
românesc este cancerul poporului român. Politicianismul şi 
Axiofagia, boala asta a sufletului românesc care ne face să 
ne omorâm geniile, conducătorii mai buni pe care-i avem, 
valorile! Brrr! Bolile acestea îi vor pune capăt neamului 
nostru! Fiecare pasăre pe limba ei piere! Ce să-i faci! 

La mii de kilometri depărtare mareea europeană şi 
mareea asiatică se înfruntau gemând ca nişte balauri 
înfiorători. Ştefan Paul simţea ca nimeni altul duhoarea 
otrăvită, urletul care cutremura pământul şi carnea speciei 
umane, a acestui monstru blestemat. Acum, în lunile 
dinaintea iernii, după o vară şi o toamnă în care trupele 
germane obţinuseră mici victorii (dar care puteau să fie 
decisive), şi după ce îi împinseseră pe ruşi aşa cum îşi 
prinde un boxer adversarul în corzi, gata să-l sufoce, şi să-l 
arunce afară de pe scena istoriei, se apropiase bătălia 
decisivă! Asta era! 

Ştefan Paul se gândi că în acest moment de răscruce al 
istoriei se petrec fenomene istorice de mari proporţii. Citise 
într-o carte de istorie că la un moment dat al istoriei lor, a 


fost cât pe-aci ca ruşii să fie desfiinţaţi în istorie de către 
tătari. În istoria fiecărui popor există asemenea momente 
decisive când poporul respectiv se află la un pas de moarte. 
Şi când ori el învinge, şi atunci se salvează în istorie, (ceea 
ce se întâmplase cu ruşii), ori este învins de către duşmanul 
său şi în cazul acesta dispare în istorie. 

Este ceea ce se întâmplase între ruşi şi tătari. Ruşii îi 
învinseseră pe tătari în confruntarea aceasta decisivă şi ei 
rămăseseră în istorie iar tătarii dispăruseră ca popor. 

Tătarii, dacă în istorie fuseseră o forţă extraordinară, care 
speriase, îngrozise jumătate din Europa, pieriseră definitiv 
ca popor, nu mai erau decât o amărâtă de etnie, cu care 
Stalin putea să facă ori ce vroia (cum a şi făcut după 
război). Ori acum se dădea tot o bătălie decisivă între 
poporul german, angajat cu toate forţele lui în est, şi 
poporul rus. Şansele în acest moment din faţa iernii anului 
1942-1943, erau egale, balanţa înclina parcă în favoarea 
nemților, care avuseseră o vară bună pe frontul de est. În 
cazul în care ar învinge nemţii, pentru că nebunul de Hitler 
ar fi capabil să extermine întreg poporul rus, chit că pentru 
asta i-ar trebui zece ani, ruşii, ca popor, vor fi scoşi, ca şi 
tătarii, definitiv de pe scara istoriei? Este posibil, dacă ne 
gândim şi la arma secretă pe care o au germanii. 

XI În ultimele zile se abătuseră asupra Bucureştiului nişte 
furtuni ciudate. Deşi era noiembrie, cu norii jos, plumburii, 
încărcaţi de apă, şi ar fi trebuit să se pună ploile lungi şi 
grele de toamnă, se puseseră nişte furtuni cu tunete şi 
fulgere ca vara, cum nu se mai pomenise niciodată. 

Cel puţin bătrânii nu-şi aminteau să se fi întâmplat 
asemenea furtuni în luna noiembrie. Fuseseră smulse 
acoperişurile şi aruncate pe marile bulevarde, fuseseră 
dărâmate casele de chirpici din cartierele mărginaşe şi 
sărace ale Bucureştiului, fuseseră smulşi copaci din 
rădăcină, pe care lumea îi văzuse în zilele următoare 
aruncaţi ca nişte chibrituri pe acoperişurile blocurilor, sau 
ale caselor, pe care bineînţeles că le distruseseră. 


Reporterii Zilei publicaseră poze cu aceste dezastre, se 
scriseseră reportaje „de la faţa locului”, interviuri cu diverşi 
sinistraţi. Se vorbea, şi gândul acesta trecea prin toţi ca un 
cutremur, că fulgerele acestea care trăsniseră o mulţime de 
clădiri (fusese făcută praf de către un fulger antena cea 
mare a Palatului telefoanelor) şi chiar oamenii bătrâni 
spuneau asta, prevestesc mari nenorociri. Adică ce 
nenorocire mare o să ni se întâmple? 

Or să fie învinşi nemţii şi cu ei o să pierdem şi noi războiul. 
Bun, şi dacă ruşii or să ne ocupe, este posibil să ne 
desfiinţăm ca popor? Pentru că în cazul în care nemţii vor 
jeşii bătuţi din încleştarea aceasta fantastică din faţa 
Leningradului, a Moscovei şi a Stalingradului, este limpede 
că se vor rostogoli până la marginile Europei, până la 
Atlantic. Este posibil acest lucru? Sigur că este posibil, în 
acest moment istoric orice era posibil. Aceasta era calitatea 
fundamentală a acestui moment. 

Ştefan Paul încercă să mai recitească încă o dată 
răspunsul Mareşalului, pe care acesta i-l dăduse lui 
Brătianu. De fapt răspunsul lui (o filipică de o claritate, de o 
sinceritate şi de un tragism extraordinar, care, cel puţin lui, 
lui Ştefan Paul, i-l revela pe Maregşal într-o nouă lumină), al 
Mareşalului, era adresat tuturor celor care cârteau 
împotriva lui, şi el fusese scris dintr-o răsuflare, după ce 
primise în ziua de 24 septembrie (mai primise el şi mai 
înainte asemenea scrisori) o scrisoare deschisă de la Şeful 
partidului Liberal, care-l acuza pe faţă de inconştienţă şi de 
greşeli, afirmând că acceptând să treacă Nistru şi să 
meargă mai departe, el, Mareşalul, duce ţara la pierzanie. 

Maregşalul îi mai răspunsese generalului Iacobici (ia cobiţi, 
îi spusese ironic în redacţie Niki Dumitrescu, şi de atunci 
generalului, pe care şi Mareşalul îl făcuse de râs făcând 
aluzie la originea lui neromânească, îi rămăsese numele 
aşa), şi răspunsul acesta avea să rămână celebru în 
istoriografia românească, ajungând să circule chiar şi sub 
formă de „folclor”. De atunci însă fusese atacat de mai 


multe ori, chiar de unii care nici n-ar fi trebuit s deschidă 
„pliscu”, aşa că primind această scrisoare de la Dinu 
Brătianu, şeful partidului Liberal, Mareşalul Antonescu îşi 
ieşise „din ţâţâni”, cum se exprimase Grigore Patriciu, şi-i 
trimisese, de fapt le trimisese, adversarilor lui o filipică pe 
măsură. 

Ştefan primise acest răspuns al Mareşalului de la Nora. 
Maregşalul n-ar fi vrut să se facă vâlvă în jurul acestui 
răspuns al lui, Nora însă, care zâmbea cu subînţeles, i-o 
dăduse la câteva zile după ce Mareşalul îi răspunsese lui 
Dinu Brătianu. 

— Ştefane, pe răspunderea mea. Ştiu că domnul Mareşal 
Antonescu (aşa vorbea despre Mareşal, cu un respect 
aproape comic) nu va fi de acord, dar ştiu că ţine la mine, şi 
toate vulpile acestea care, când i-a fost greu sau dat cu 
fundul la gard, iar acum nu ştiu cum să mai chiţcăie ca să-şi 
facă nume şi capital politic, toate „doamnele acestea 
politicianiste” trebuie să-şi primească pedeapsa. Măcar de- 
ar învăţa ceva din asta, poporul însă, dacă i-a cunoştinţă de 
scrisoarea aceasta, sunt sigură că va învăţa ceva. Căci sunt 
multe lucruri de învăţat de aici. Nora îi dăduse scrisoarea 
bătută chiar de mâna ei la maşină. Scrisoarea filipică a 
Mareşalului era de fapt o adevărată carte: avea peste 70 de 
pagini bătute la maşină (el crezuse la început că eo 
scrisoare de câteva pagini acolo) şi era un document nu 
numai personal (ca să fie de acord să nu-l publice) dar era 
în primul rând un document istoric. 

În al doilea rând era unul militar, în adevăratul înţeles al 
cuvântului, unul filosofic şi unul psihologic, în cel mai bun 
sens al cuvântului. Acest răspuns, de fapt o operă de 
restabilire a demnităţii şi curajului naţional, îşi spuse Ştefan 
Paul după ce îl citi, trebuie neapărat să ajungă să fie 
cunoscut de popor. Şi chiar se şi gândi cum avea să-l 
publice în Ziua. În serial, cu înserări pe marginea lui, făcute 
de el. Şi chiar şi aşa făcu. lată fragmentele cele mai 
importante ale acestei filipice a Mareşalului Antonescu, 


scrisă nu împotriva unui om (Brătianu), ci împotriva 
spiritului politicianist, al inconştienţei politicienilor noştri, al 
şulfăniei şi oportunismului celor care au condus ţara 
aceasta şi o vor mai conduce. 

Pentru că, şi acesta este adevărul, scrisoarea aceasta a 
Mareşalului trimisă lui Brătianu, adevărurile pe care le 
rosteşte ea, au fost valabile atunci, în momentul istoric 
respectiv, în momentul istoric respectiv, în acelaşi timp însă, 
aceste adevăruri vor fi valabile şi peste cinci sute de ani. Şi 
peste o mie. Atâta timp cât va exista poporul român. Şi 
acum iată marile adevăruri ale filipicei Mareşalului 
Antonescu împotriva spiritului politicianist mărunt şi 
inconştient. 

29 oct. 1942 

DOMNULE BRĂTIANU, Am lăsat fără răspuns scrisorile d- 
voastră anterioare. 

Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea şi nu 
vrajba. 

Puteam să vă răspund, aducând la bara justiţiei pe toţi 
vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care 
sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. 

Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. 

Nu am făcut-o, totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult 
spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar 
fi fost speculat de inamicii noştri. 

Am lăsat ziua acestor răfuieli pentru mai târziu. 

Abuzaţi însă de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea 
mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi 
trimiteţi, când d-voastră, când d-l Maniu, avertismente, 
sfaturi şi acuzaţiuni. 

În virtutea cărui drept? 

Ce reprezentaţi în această ţară, d-voastră, toţi foştii 
oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră 
egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! 

Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi 
martirul greşelilor acelora care au primit în 19186 România 


Mare şi au dus-o, după 

22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu 
în 1940, pe când d-voastră sunteţi unul din profitorii şi 
dărâmătorii unei moşteniri mari? 

Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, domnule 
Brătianu, depânaţi cu corectitudinea, pas cu pas, actele d- 
voastră, cât şi pe ale altora cu care v-aţi întovărăşit, rând pe 
rând, şi v-aţi acuzat în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi 
înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia Ziarului din ultimii 40 
de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu 
ziarele pe care se sprijină naţionalistul domn Maniu, şi vă 
veţi reaminti: cine sunteţi d-voastră şi câte păcate aţi făcut; 
cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte 
răspunsuri aveţi? 

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, domnule 
Brătianu, nu voi putea fi acuzat de niciunul dintre d- 
voastră, care, fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar 
de generaţia actuală pe banca acuzațiilor. 

Dacă va fi să fiu şi eu adus pe această bancă, pentru că fac 
tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a salva un 
neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l 
întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, 
atunci în nici un caz nu voi fi pus alături de d-voastră şi 
acuzat de aceleaşi greşeli ca d-voastră. 

Oricum ar fi însă, eu nu voi fi acuzat de d-voastră, pentru 
că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi 
nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la 
conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau 
prin „sprijin masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un 
trecut onest şi de o voinţă unanimă a unei naţii care, pentru 
a se salva, a făcut apel la mine, iar nu la d-voastră sau la d-l 
Maniu şi nici la domnii care stau în jurul d-voastră şi cu care 
aţi făcut şi faceţi sistem. 

După această punere la punct de principiu, vă răspund 
punct cu punct la acuzările d-voastră din ultima scrisoare. 


Afirmaţi d-le Brătianu, că „suntem în preajma iernii, 
ameninţaţi de foame şi de frig, pentru populaţia ţării”. 

Este o îndrăzneală. 

Vă dor de abia acum - ca întotdeauna când sunteţi în 
opoziţielipsurile poporului? 

Afirm şi dovedesc cu cifre, domnule Brătianu, că nu aţi 
făcut dvoastră în 70 de ani ceea ce am făcut eu în doi ani, 
pentru hrana ţăranului şi a săracului, pentru copiii lor, 
pentru uşurarea vieţii lor, pentru răsplata muncii lor, pentru 
ridicarea satelor lor, pentru şcoala şi biserica lor, pentru 
înlesnirea circulaţiei bunurilor lor (şosele şi căi ferate). 

V-aţi uitat în pivnițele şi în cămările dumneavoastră, ale 
familiei şi ale partizanilor d-voastră, când aţi făcut şi faceţi 
această profeție? Puteţi nega că, cu toată profeția d-voastră 
alarmată şi defensivă din 1940 şi 

1941, nu a fost în general în ţară o abundență mult mai 
mare ca în toate ţările din Europa, cu toată vremea agricolă 
neprielnică şi cu toată dezorganizarea pe care o aducea ca 
o consecinţă, catastrofa economicărezultat al catastrofei 
graniţelor-exodul, cutremurul, rebeliunea şi războiul? 

Opera pe care d-voastră încercaţi să o stropiţi cu noroi 
este apreciată şi admirată de toţi străinii, chiar şi de 
duşmani. Au fost lipsuri şi în iarna trecută. 

Nu va muri, domnule Brătianu, de „foame” şi de „frig” 
poporul nici la iarnă, după cum nu a murit nici în iarna 
trecută, când încercaţi să-l agitaţi de după paravan, cu 
aceeaşi perspectivă. 

Dacă nu avem pâine şi mălai îndeajuns, puteţi să afirmaţi 
cu mâna pe cruce că situaţia se datoreşte exportului, 
nepriceperii, trândăviei, neprevederii, dezmăţului, risipei 
sau căpătuirii? Nu, domnule Brătianu. 

Nu puteţi să o faceţi, pentru că ştiţi prea bine că nu am 
exportat nici ceea ce eram obligat să export şi că s-a făcut 
tot ce omeneşte era cu putinţă pentru a se asigura 
producţia solului nostru; s-a făcut mai mult ca oricând. 


Fiţi sigur, domnule Brătianu, că nu va muri nimeni de frig 
şi mai ales nu veţi muri d-voastră. 

Ignoraţi poate că rapoartele generalilor Berthelot şi 
Greenley - aflate în arhiva statului-către guvernele lor, au 
aşezat pe fruntea dv. 

Pentru vecie pecetea incuriei şi a incapacității? 

Aţi uitat cum era îmbrăcat soldatul? 

Aţi uitat că el pleca la atac fără armă, cu pantalonii rupţi la 
spate, fără ciorapi, cu degetele ieşite din bocanci, fără 
mâănuşi, fără căciuli, fără cămaşă şi fără flanelăa? 

Aţi uitat că armata era hrănită cu gărgăriţe şi cu tărâţe; 
aţi uitat câţi au murit de scorbut şi de pelagră? 

Aţi uitat că şi regele ţării stătea în frig şi de pe masa lui 
lipseau alimentele? 

Aţi uitat catastrofala oprire a circulaţiei, din cauza blocării 
căilor ferate şi a drumurilor; aţi uitat spectacolul 
vagoanelor sparte, devastate şi răsturnate cu roţile în sus, 
în lungul liniilor ferate şi halul de murdărie şi de degradare 
în care au fost ţinute, multă vreme şi după război, trenurile 
în circulaţie; aţi uitat că de la Iaşi la Bucureşti se făcea în 
iarna anului 

1918 uneori 3 şi 5 zile, chiar cu trenurile oficiale (Astăzi 
ele circulă ca nicăieri în Europa, cu exactitate matematică, 
cu toate transporturile militare germane şi române la care 
au fost chemate să facă faţă); aţi uitat că atunci nimeni nu 
plătea, toţi intrau şi ieşeau prin vagoane prin geamurile 
sparte; aţi uitat şi câţi călătoreau pe acoperişuri şi pe 
tampoane şi câţi au murit au degerat din această cauză; aţi 
uitat că trenurile erau devastate, neîncălzite, pline de 
murdărie şi de insecte etc? 

Aţi uitat ce a păţit populaţia din Moldova de la ruşi, aceea 
din Dobrogea de la bulgari şi aceea din Muntenia şi Oltenia 
de la ocupanţi. 

Aţi uitat toate lipsurile în care ne zbăteam toţi? 

Aţi uitat că aţi retras „pentru a-i salva”, toţi copiii de la 17 
ani în Moldova, unde au fost părăsiţi şi, fără nici o 


organizare şi îngrijire, au fost puşi să sape la tranşee şi 
lăsaţi să moară de frig, de foame, de tifos exantematic şi de 
lipsă de adăpost? 

Ei nu au uitat-o, domnule Brătianu! 

Aţi uitat că aliaţii aduşi de d-voastră să ne apere, luau 
copiii noştri în lance, în trecerea lor prin sate, violau femeile 
şi fetele, maltratau soldaţii şi ofiţerii noştri, băteau din 
picior şi insultau autorităţile, împingând această odioasă 
procedare până pe treptele tronului? 

Aţi uitat, desigur, că în teribila iarnă de la Iaşi, regina ţării, 
pentru a salva viaţa răniților din spitale, a fost nevoită, după 
ce făcuse mai multe cereri scrise - fără rezultat - să meargă 
personal la faimosul general de tristă memorie Safaraov, să 
ceară să-i dea două cisterne de păcură, pentru spitalele 
Spiridoniei? 

Aţi uitat ruina financiară în care ne zbăteam şi aţi uitat că 
încasările statului şi toată viaţa economică şi industrială era 
într-atât paralizată, dezorganizată şi distrusă, încât în 
primăvara anului 1918 a trebuit să împrumutăm zece 
milioane de la Legația Franţei, pentru a face faţă plăţilor? 

Ştiţi cum merg încasările astăzi şi, cu toate acestea, 
îndrăzniţi să faceţi prevestirile pe care le faceţi? 

Îndrăzneala este cu atât mai mare cu cât, pe când le 
faceţi, aveţi în faţa d-voastră situaţia Societăţii „Letea” 

Aţi uitat că după război nu se mai găsea o vacă în multe 
sate şi a trebuit să importăm chiar fân din America? 

Numai războiul adusese, domnule Brătianu, toată această 
catastrofală dezorganizare? 

Poate cineva afirma că dv, nu aveţi nici o vină? 

Aţi uitat disprețul pe care vi-l arătau toţi, ura care se ridica 
din această cauză împotriva dV. Din armată, de la sate, din 
oraşe etc? 

Aţi uitat că ţara vocifera şi se cerea trimiterea dV. În 
judecată chiar de către partizanii dv.? 

Aţi uitat că pe o iarnă cumplită trataţi evacuarea ţării, a 
guvernului şi a armatei în fundul Rusiei? 


Un elementar simţ al realităţii ar fi trebuit să vă impună 
comparaţia stărilor de atunci cu stările de astăzi. 

Cu toate acestea, cu toată furtuna în care m-am zbătut şi 
cu toate greutăţile pe care le-am întâmpinat peste tot, atât 
în afară, din cauza desconsiderării şi dispreţului care 
apăsau asupra neamului - datorită greşelilor conducătorilor 
lui din ultimii 20 de ani -, cât şi în interior, de la acei evrei şi 
români, decăzuţi din puterea lor de ieri, însă deținători şi 
astăzi a tuturor posturilor de comandă administrativă şi 
economică, totuşi, am reuşit să recapăt încrederea celor de 
afară şi să provoc chiar admiraţia lor (Fuhrerul a declarat 
public într-unul din marile lui discursuri că ţine de miracol 
ceea ce s-a realizat în Ţara Românească într-un timp aşa de 
scurt, de către un singur om”) şi am reuşit să domin situaţia 
în interior şi să creez, pentru clasa muncitoare, o evidentă 
stare de prosperitate? 

Am readus pacea interioară, am redresat Armata şi am 
înarmat-o cum nu a fost niciodată înarmată. (În curând nu 
va mai fi nici o diferenţă de înarmare, de echipare şi de 
hrană între soldatul nostru şi el german) 

Soldatul nostru este, pe front şi în spitale, îngrijit cum nu a 
fost niciodată de când există oştirea românească. În loc de 
zdrenţele în care l-aţi purtat dV. În războiul şi după războiul 
trecut -, el are astăzi echipament complet de vară şi de 
iarnă. 

Pe când în războiul dus de dv., soldatul român a fost purtat 
din înfrângere în înfrângere, în războiul acesta a mers din 
victorie în victorie şi a scris, pentru poporul românesc, şi 
pentru prima dată de la Decebal, cea mai mare epopee 
eroică a neamului nostru, epopee care va scuti în viitor pe 
conducătorii politici să se prezinte la mesele verzi cu 
fruntea plecată, cu spinarea încovoiată şi cu mâna întinsă, 
fiindcă poporul nostru va avea dreptul, după ce a făcut cea 
făcut şi face, să bată cu pumnul în masă, în cazul în care se 
va încerca din nou nesocotirea drepturilor lui. 


— Afirmaţi, domnule Brătianu, „că în ţară domneşte o 
profundă dezorganizare”. Vom avea cele necesare traiului 
şi la iarnă, fiindcă am fost prevăzător şi am înmulţit într-o 
măsură considerabilă - prin comenzi făcute la timp în 
Germania şi în alte părţi - uscătoriile de fructe şi de 
legume, fabricile de marmeladă şi de conserve, de lapte şi 
de brânzeturi, precum şi posibilităţile pescuitului. 

Vă mai reamintiţi ce era în războiul trecut? 

Atunci, soldatul şi ţăranul nu primeau cu lunile nici un 
gram de săpun şi din această cauză am avut acea invazie a 
păduchilor cu tot cortegiul şi de calamităţi. 

Dar atunci era rai, pentru că guvernau fraţii dV. Şi partidul 
liberal, iar acum este „catastrofă”, domnule Brătianu, 
fiindcă guvernează un om care nu este „de-al dv.”, care nu 
se lasă nici dus, nici intimidat de dv. 

Ignoraţi cum merg depunerile la bănci, depuneri a căror 
valoare face dovada încrederii de care se bucură regimul 
actual? 

Cunoaşteţi care este acoperirea în aur pe care a reuşit să 
o menţină un soldat (e vorba de Maregşal, nu?), fără studii 
speciale şi fără experienţă, faţă de aceea dezastruoasă pe 
care dv. - „mari oameni de finanţe” şi exponenţi aleşi ai 
urnei şi mai ales democrați, cu o bogată şi largă experienţă, 
cu o vastă organizare bancară şi cu o numeroasă armată de 
partizani - aţi creat-o în anul 1918 şi aţi perpetuat-o în anii 
următori. 

Aflaţi, domnule Brătianu, că pe când dV. Aţi trimis peste 
graniţă, în 1917, tot aurul nostru şi toate devizele, eu am 
adus şi aduc aur în ţară. 

În concluzie, în ultimii 2 ani s-au construit, definitivat şi 
reparat 2250 km de şosele, pentru care s-au cheltuit 3 
miliarde de lei, pe când de la 

1920 până la 1940 regimurile democratice au construit, 
definitivat şi reparat 1785 km de şosele (766,4 km şosea 
nouă şi 1018,4 km reparaţii şi definitivări), a căror valoare 
s-a ridicat la 6 miliarde 718 milioane lei. 


Comentariile sunt de prisos. 

. „Cine eşti d-ta să-mi spui acestea? Dă - mi voie să-ţi 
spun că nu trebuie să personifici în d-ta singur istoria şi să 
te faci reprezentantul tuturor românilor valoroşi. 

Lasă ca prin faptele dumitale să dovedeşti că eşti un 
român de valoarea strămoşilor noştri”. 

Cine sunteţi d-voastră, domnule Brătianu? 

De ce personificaţi în d-voastră istoria? 

De ce vă confundați cu poporul român, când el nu vrea să 
se confunde cu dumneavoastră? 

De ce nu lăsaţi, ca prin faptele dumneavoastră, nu prin 
memorii, să „dovediţi” că sunteţi de valoarea strămoşilor d- 
voastră? 

De ce vorbiţi în numele poporului, când nu v-a dat în 
trecut şi nu vă va da în viitor un asemenea mandat? 

Aţi afirmat că nu am „mâini libere”, domnule Brătianu, pe 
ale mele nu a reuşit nimeni până acum şi nu va reuşi nici un 
viitor să mi le încătuşeze. Pe lângă mândria neterfelită de 
soldat, o am şi pe aceea de român adevărat, modest dar 
fanatic. 

Am, domnule Brătianu, mâinile total libere şi faţă de toţi 
cei din afară, care ar încerca ceea ce le-a reuşit sub 
regimurile d-voastră, şi faţă de cei din ţară, care încearcă 
să mă ofenseze. 

Nici o servitute, nici faţă de străini, nici faţă de aliaţi, nici 
faţă de prieteni şi de colaboratori, nu apasă pe umerii, pe 
voinţa şi pe conştiinţa mea. Nu tot astfel puteţi afirma d- 
voastră despre situaţiile în care s-au găsit tatăl şi fratele d- 
voastră. 

Mai uitaţi, sau poate ignoraţi, deoarece aveţi pe atunci alte 
preocupări, că la 4 septembrie 1920, Hoover a propus 
„excluderea României din rândul puterilor aliate şi asociate, 
ruperea legăturilor diplomatice şi boicotarea ei economică 
şi financiară?” 

Această propunere se făcea în timp ce armata română 
punea, cu sângele ei, ordine, ordine la Budapesta şi scăpa 


Europa de anarhie. 

Iată, domnule Brătianu, cum era tratat neamul românesc 
sub regimul părintelui şi fratelui d-voastră. 

Aliaţii noştri de astăzi nu şi-au îngăduit şi nici nu au 
încercat să umilească neamul românesc. 

Ei au redat ţării, naţiei şi armatei, consideraţia pe care o 
constataţi zilnic din ziarele străine, aliate şi neutre, şi pe 
care o puteţi constata, dacă vreţi să vă daţi osteneala, din 
Arhivele Statului. 

Am, în ceea ce priveşte raporturile cu aliaţii, mâinile 
perfect libere, fiindcă prin ţinuta, prin demnitatea şi prin 
munca pe care mi le-am impus şi le-am impus şi altora, am 
reuşit să le descătuşez şi să le redau libertatea. 

4. Afirmaţi că „armata noastră a fost înglobată în cea 
germană”. 

O elementară punere la contribuţie a memoriei d-voastră 
ar fi trebuit să vă impună să nu ridicaţi această problemă 
militară şi politică, care, după modelul cum este formulată, 
este o subtilă şi perversă încercare de acuzare. 

Sunteţi în această privinţă de acord cu crainicul evreu de 
la Londra care, în imbecilitatea şi duşmănia lui, crede că 
poate să facă o intrigă între conducere şi popor, debitând 
zilnic, cu accentul lui jidovesc, şi această stupiditate. 

Dacă pentru acel ticălos tendinţa aceasta este explicabilă, 
pentru dV. Însă ridicarea problemei este o imprudenţă şi o 
impietate. 

Ignoraţi sau uitaţi că în trecutul război generalul Prezan, 
şeful Marelui Cartier General Român, şi cu mine, mergeam 
zilnic la generalii Saharov şi Scerbacev pentru a face 
raportul şi a primi ordine. 

Aţi uitat că în Moldova trupele şi comandamentele ruseşti 
erau stăpâne şi se purtau în cuceritori şi protectori. 

Aţi uitat că pe când ele ocupau satele şi oraşele şi erau 
hrănite cu unt şi alimente în abundență, soldaţii noştri 
zdrenţuiţi şi muritori de foame au fost adăpostiţi, în timp de 
iarnă, în bordee neîncălzite şi neaerisite, din lipsă de 


ferestre şi geamuri, ceea ce a provocat groaznica 
mortalitate din primăvara anului 1917? 

Aţi uitat că şi ultimele noastre disponibilităţi din Moldova 
pentru hrana soldaţilor, a populaţiei, a spitalelor, au fost 
unele cedate de dV. Şi altele ridicate cu forţa de ruşi. 

A plătit neamul românesc cu cel puţin 300.000 de mii de 
morţi inutile toată această grandioasă operă a dv. Aţi uitat, 
domnule Brătianu, şi devastările şi umilirile la care asistam 
încremeniţi, cu arma la picior, fiindcă eram cu totul la 
discreţia sălbatecilor şi la ordinele comandamentului rus 
care, pentru a rămâne - din perfidie politică - singur stăpân 
în Moldova, a făcut o enormă şi brutală presiune asupra 
fratelui d-voastră pentru ca regele, guvernul ţării, resturile 
armatei, autorităţile şi chiar o parte a populaţiei să meargă 
undeva în fundul Rusiei, sub pretext că în Moldova nu este 
„loc destul pentru trupele sale” şi are „nevoie de linişte şi 
ordine.” 

Aceleaşi umilinţe le-am suferit şi de la un alt mare aliat. 

Multe greşeli operative, cu consecinţe istorice foarte grave 
- politice şi militare - au fost comise până la venirea 
generalului Prezan în capul Marelui Cartier General, 
datorită faptului că generalul Iliescu a silit armata şi pe 
comandanții ei să execute fără replica ordinele şi cererile 
formulate, de multe ori cu pumnul în masă, de generalul 
Berthelot (Domnul Mareşal Prezan a ieşit îndurerat de la o 
astfel de penibilă scenă, petrecută în faţa regelui, la Periş.) 

Necesitatea de a se degaja Verdunul a antrenat 
sacrificarea, de multe ori inutilă, a soldaţilor noştri pe 
crestele Carpaţilor şi în luptele neegale de la Jiu şi Cerna. 

Vă mai amintesc, domnule Brătianu, că la venirea 
mareşalului Prezan şi a mea la Marele Cartier General, în 
decembrie 1916, am găsit instalaţi în toate birourile şi 
secţiile acestei instituţii de conducere şi de onoare militară 
tehnicieni francezi care, în majoritate mai mici în grad 
decât şefii români responsabili, erau investiţi, cu 
consimţământul fratelui d-voastră şi din ordinul generalului 


Iliescu, cu puteri discreţionare de conducere? A fost cea 
mai mare umilinţă care se putea impune unei armate, chiar 
bătute. 

A fost o mare luptă între mareşalul Prezan şi generalul 
Berhelot, pentru a-l determina să consimtă să-i readucă la 
rolul lor de consilieri tehnici şi a fost una şi mai mare dată 
de mine pentru a scoate din Biroul de operaţii, al cărui şef 
fusesem numit, pe colonelul francez pe care l-am găsit 
instalat la masa mea. 

Datorită acestei atitudini demne, biroul de operaţii al 
Marelui Cartier General a fost singurul care, pe tot timpul 
campaniei, nu a avut consilieri tehnici, fiindcă nu am 
consimţit să-i accept, nu din orgoliu personal, ci din 
mândrie naţională. 

Iată, domnule Brătianu, care a fost situaţia în războiul 
trecut. 

Comparaţi-o acum cu ajutorul pe care-l avem astăzi de la 
conducerea militară şi politică germană. 

Armata germană nu a făcut, domnule Brătianu, nici o 
mârşăvie pe teritoriu nostru; a plătit totul, s-a purtat bine 
cu populaţia, nu a omorât copii, după cum făceau cazacii; 
nu a violat oraşele, hambarele, femeile; nu a devastat căile 
ferate. Această armată a luptat, de data aceasta, cot la cot 
cu noi şi pentru noi. 

Armata germană nu a părăsit teritoriile noastre, după cum 
au făcut ruşii în faţa bulgarilor în Dobrogea şi nu a stat cu 
braţele încrucişate, pe când noi luptam la Prut, după cum 
au făcut ruşii în bătălia de pe Argeş, când, dacă ar fi voit să 
intervină (erau 3 divizii ruseşti la 30 de km de câmpul de 
bătaie) s-ar fi câştigat bătălia. 

În sfârşit, domnule Brătianu, armata română nu numai că 
nu a fost „înglobată” în armata germană, dar nu a fost nici 
măcar pusă sub comanda germană. 

Ceea ce s-a întâmplat cu mareşalul Prezan şi cu regele 
Ferdinand în războiul trecut, nu s-a întâmplat sub 
mareşalul Antonescu, nici cu el şi nici cu Regele Ţării. 


Dimpotrivă, pentru prima dată de când există neamul 
românesc, un general roman s-a bucurat de cinstea de a 
avea sub ordinele sale o numeroasă armată germană şi 
generali glorioşi germani. 

Totuşi, d-voastră o socotiți umilinţă. 

De aceea vă întreb, împreună cu naţia, dacă aceasta este 
umilinţă, cum ar trebui să fie calificată situaţia pe care aţi 
impus-o dV. Armatei şi comandamentului român în războiul 
trecut? 

Numai un nepriceput în problemele de comandament 
militar putea să o pretindă. 

Luându-vă după câţiva ofiţeri fără prestigiu militar, care 
au deraiat de pe linia principiilor sănătoase strategice, 
morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut 
vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi 
îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America. Ar fi o 
greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc 
scump. 

Suntem la peste 1500 de km da ţară, drumurile sunt cum 
sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile 
ferate sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale 
germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviația are forţa de 
distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. 

Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna 
părăsirea frontului. 

Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.Vă 
întrebaţi ce sar întâmpla dacă germanii ar face cu noi 
astăzi, în caz de părăsire a frontului, ceea ce am făcut noi 
atunci cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata 
noastră, de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de 
tunurile noastre, dacă am încerca în condiţiile arătate mai 
sus, să părăsim frontul fără asentimentul comandamentului 
german? 

Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se 
descurajează, ar denota uşurinţă, totală nepricepere 
militară şi prostie. 


Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar 
prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi Ţara, deoarece 
germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei 
şi a Greciei. 

Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea 
statului şi a guvernului! 

Retrageţi dV. Armata şi „aranjaţi-vă cu Anglia.” 

Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. 

Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, 
dacă şi dvoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. 

A mă fi „oprit la Nistru” şi „a retrage astăzi forţele din 
Rusia” însemnează, pentru un om care mai poate încă 
judeca, a anihila dintr-o dată total, toate sacrificiile făcute 
de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi 
pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie 
ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei 
germane (mhi, îşi spuse Ştefan Paul în gând, deci Mareşalul 
ştie ceva... În clipa aceea el se gândi la „arma secretă”a 
nemților), condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul 
victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm şi avem 
datoria sacră să luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le 
mai lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa 
familiilor şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic - şi 
aceasta este cea mai mare crimă - a asigura ţării, în 
viitoarea comunitate europeană, o poziţie morală care îi va 
ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar 
fatală. 

Gestul pe care mi-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va 
face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă 
concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea 
armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, 
legionarii, jidanii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, 
distrugerea ordinii, a liniştii, pentru a profita de ocazia, 
pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu 
adevărat ar merita calificativul de netrebnic. 

Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. 


lată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care 
mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit 
de onoare şi al unui om de stat nu numai inconştient, dar şi 
nebun. 

Conducătorul nefericit al Franţei - şi mai nefericite de azi 
- a declarat, într-o recentă chemare la realitate a unui 
popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări 
venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea 
că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune legea 
în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi 
patriotismul naţiunilor.” 

Am avut şi eu această convingere. Rămân la această 
convingere, fiindcă noi, mai curând cu alţii, mai total ca 
alţii, vom fi zdrobiţi: 

— Pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă 
de secole în calea expansiunii lor către vestul şi sud-estul 
Europei. 

— Pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi 

— Pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. 

Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele 
slave, plecând de la consideraţiile făcute mai sus şi 
îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului 
simţ, nu puteam, domnule Brătianu, în conducător 
responsabil să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să 
retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. 
Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală 
ireparabilă pe care nu eu şi dv., ci neamul ar plăti-o scump. 

Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a 
dat speculatorilor situaţilor grele lecţia care li se cuvenea şi 
care a fost aplaudată de toţi oamenii cu cunoştinţa clară şi 
nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, ela 
spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc 
pentru minciuni şi himere.” 

Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru 
„Minciuni şi himere” şi mai ales nu mai putem să ne plătim 
luxul de a face şi prostii. 


V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu 
numai la scrisoarea d-voastră, din 24 septembrie, dar la 
cele anterioare. Este răspunsul unui soldat care nu are 
nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi 
pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi 
răspunderile lui. 

V-am răspuns cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici 
ţinuta şi nici înţelepciunea cu care am voit să trec atât peste 
greşelile trecutului cât şi peste marii vinovaţi de ele. 

Mareşalul Antonescu , 

Când termina lectura manuscrisului care-l impresionase 
profund (manuscrisul acesta de 70 de pagini era de fapt o 
adevărată carte de conştiinţă, un document profund şi 
zguduitor) Ştefan Paul rămase cu capul prins în palme. Cât 
să fi fost ceasul? Se uită la ceas: era ora trei şi jumătate. 
Liniştea nopţii se prăvăli parcă asupra lui. 1 se păru că de 
pe lumea cealaltă se aud trâmbiţele ruginite ale cocoşilor. 
Sufletul îi era greu şi adânc. Peste rândurile pe care le 
citise plutea figura imensă a celui care conducea armata 
României într-un război de soarta căruia atârna viaţa, 
norocul şi nenorocul acestui popor, pentru zeci de ani de 
aici înainte. 

Imaginea Mareşalului apărea statuară, monumentală, 
amintindu-i-l lui Ştefan Paul pe Mihai Viteazul din poezia lui 
Coşbuc, pe care o ştiu toţi copii de şcoală. În al doilea rând 
era vorba în acest document, zguduitor tocmai prin 
seninătatea, profunzimea şi măreţia lui de un dialog, de o 
luptă care se dă de sute de ani în istorie şi deasupra istoriei 
între două tipuri, tipologii de Conducători pe care i-a avut 
poporul român. Care şi-au pus amprenta asupra destinului 
românesc, care l-au salvat sau l-au condamnat la moarte: pe 
deoparte Mareşalul reprezenta acel tip conducător din 
categoria marilor Domnitori ai neamului, ca Mircea cel 
Bătrân, Ştefan sau Mihai Viteazul, care, deşi răsăriţi dintr- 
un popor umilit şi strivit de istorie, se înalţă deasupra 
neamului lor senini, măreţi, curajoşi, cu destinul strălucind 


de frumuseţea morţii; de cealaltă parte, Brătianu îl 
reprezenta pe acel mic conducător de neam, setos de 
putere, şulfă, gândindu-se numai la mica lui glorie, 
nenorocită, de a conduce, şi care bineînţeles că nu-l înghite 
pe Conducătorul adevărat de neam, şi caută prin toate 
subterfugiile să-l muşte de fund, să-l elimine. 

Din această confruntare Brătianu ieşea zdrobit şi umilit, 
făcut de râsul lumii, ca un câine cu coada între picioare, 
care nu mai face nici măcar gestul de a fugi. Pe când 
Mareşalul apărea ca impunător, măreț, cuminte, înţelept 
(ca Mircea în Scrisoarea a III), iluminat de o tragică şi 
misterioasă suferinţă. 


XII Întâi văzu parcă o zare luminată. Zarea îi trecea pe sub 
frunte, tăindui dureros creierii. Apoi ajunse într-o poiană îşi 
dădu seama că trupul îi este purtat de crupa osoasă a unui 
cal. Capul şi părul îi atârnau astfel că din când în când 
ţeasta i se lovea de pietre, însângerându-le, iar părul, lung 
şi nepieptănat, i se încurca în mărăcini. Un uruit 
subpământean, înfricoşător, venind de peste tot îi înfunda 
auzul şi creierii. Acum calul îl purta târându-i trupul pe o 
câmpie plină de scaieţi, de mărăcini şi pietriş. 

Tot trupul îi era o rană, durerea, însă îi făcea bine. Avea 
impresia că vine dinlăuntru lui şi îl ţinea treaz, îl ajută să 
vadă bolta senină a cerului pe care se vedeau cruci mari, 
luminoase. 

Deodată o linişte de gheaţă se înstăpâni peste toată 
câmpia. O uşurare albastră, ca un elixir îi cuprinsese 
întreaga fiinţă. Când i se mai limpezi mintea îşi dădu seama 
că plutea sau mai degrabă cobora încet printr-o apă verde 
gălbuie. Cât să fi trecut? După un timp înţelese că ajunsese 
pe fundul acelei mări, sau ce era. Lumina era vişinie, 
dureroasă, materială, grea. Începu să meargă. Apa îi spăla 
sângele, ca şi cum, n-ar fi avut deloc piele, şi intră în 
contact direct cu sufletul mângâindu-l. 


Hm! îşi spuse. Poate c-am murit, şi acum sunt pe lumea 
ailaltă. 

Bine, dar unde sunt moşii şi strămoşii mei să mă aştepte? 
Se uită el în toate părţile. Îşi simţea fiinţa largă ca şi cum ar 
fi fost un văzduh (cel puţin aşa îşi percepea el fiinţa în 
momentul acela, de lucru acesta era cât se poate de 
conştient) rarefiat căzut pe fundul acestei mări. Când se 
uită mai departe văzu şi alte mogâldeţe care înaintau în 
sensul în care mergea el. Ia uite, domnule, mergem toţi 
într-acolo! Se uită mai bine. Mergem înspre o lumină 
neagră-albăstrie. 

Încercă să înoate ca să grăbească înaintarea. Mâlul 
mirosea a sulfină şi a pucioasă, a lumea ailaltă, un miros 
sacru, greu de definit. Când se apropie mai mult de luminiţa 
aceea, care se mărise şi se colorase, devenind sângerie, 
văzu că mogâldeţele care pluteau alături de el, înotând 
chinuitor, deveniseră şi mai mari şi mai ceţoase. Plutea un 
fel de milă şi de suferinţă adâncă, greu de descris în acest 
univers. După un timp lung şi chinuitor avu presimţirea că 
se află în apropierea acelei lumini. Deschise ochii şi încercă 
să se păstreze într-o poziţie verticală. În chiar acea clipă 
rămase împietrit căci îl recunoscu în dreapta lui chiar pe 
Mareşalul Antonescu. 

Avea capul decapitat, în acelaşi timp se vedea că cineva îl 
târâse cu un fel de lanţ pe acest fund de mare. Ce să fie 
asta? se miră el. Se uită la el, la pieptul lui. E un fel de a 
spune se uită la el, pentru că în acel moment îşi dădu seama 
că el vede fără să privească. Şi el era decapitat, având un 
lanţ la gât, ca să fie târât pe fundul acestui ocean, care 
trebuie să fi fost lumea ailaltă. Nu departe de el, aşteptând 
cu răbdarea lui din totdeauna, răbdarea clasei ţărăneşti în 
faţa istoriei, se afla unchiul lui, Ilie Moromete. Asta îl uimi şi 
mai tare, dar totodată îl făcu să-şi vină oarecum în fire. Să 
nu-i mai fie frică. 

Oi fi murit, se pomeni întrebându-se, sau o fi doar un vis? 
Ce caut eu pe fundul oceanului acesta, a cărui apă este de 


fapt o substanţă grea, materială, această substanţă fiind 
însă un fel de suflet - suferinţă. În momentul acesta parcă 
avu o revelaţie: aşa era, oceanul acesta pe fundul căruia 
fusese târât şi înnoptase era un suflet uriaş, ca un lichid - 
fetal, era de fapt un pântece uriaş, un pântece - memorie 
pentru că încet, încet el îşi aducea aminte totul. Acum se 
apropiau în genunchi de lumina aceea, care era de fapt un 
soare dulce şi gelatinos. Nu întoarse capul dar îşi dădu 
seama că în afară de Mareşalul Antonescu, de el, şi de 
unchiul lui, Ilie Moromete, în genunchi în faţa acelui soare 
se mai afla altcineva. 

Lumina aceea care era mintea lui începea să-l desluşească 
şi pe acesta: era Vasile Pârţag, bărbatul Anghelinei cu care 
trăia el. Inima îi bătu cu putere neliniştită. 

Nu cumva se aflau la o judecată? Şi care era această 
judecată? De bună seamă judecata de apoi. Asta înseamnă 
deci că erau morţi. Acum stăteau toţi patru în genunchi în 
faţa acelui disc imens şi dulce. Brusc, în momentul următor 
pe acel disc roşu văzu proiectat un fel de tron împărătesc, 
pe care se afla chiar lisus. Era chiar chipul lui, aşa cum îl 
ştia de pe zidurile bisericilor. Lângă el, într-o poziţie 
respectuoasă, uşor îndoit într-o parte şi cu capul în pământ 
stătea regele Burebista. De unde să ştiu eu că este regele 
Burebista, iar cel care şade pe tron este Zamolxe 

— lisus? lată că ştia, pentru că mintea lui se lumina şi 
lumina ei pătrundea departe. Apropiaţi-vă, suflete necâjite 
şi jertfite, glăsui vorba moale, diafană a lui Zamolxe - lisus. 
Ei se târâră în genunchi la picioarele acelui tron strălucitor, 
de aur. 

Aşa după cum ştiţi, răsună puternică şi solemnă vocea lui 
Zamolxe - 

lisus, neamul tracilor a fost întâiul Neam ales al meu. În 
acest neam a pogorât Zamolxe - lisus unicul fiu al lui 
Dumnezeu. El venea pe pământ după un Plan al Meu. Însă 
neamul tracilor s-a dovedit a fi un neam mic la fire, 
neputincios şi păcătos. El l-a alungat cu pietre pe Fiul Meu, 


l-a batjocorit şi l-a închis în peşteră. Fiul meu s-a înălţat la 
cer. 

Setos de putere, ucigându-şi ce avea mai bun, neamul 
tracilor l-a omorât pe Burebista, pe care eu l-am trimis pe 
pământ dimpreună cu Deceneu ca să adune acest neam 
risipit şi ticăloşit şi să-l înalțe întru Credinţă. Dar neamul cel 
ticălos ce a făcut? În loc să se căiască şi să se adune de pe 
calea cea ticăloasă şi plină de păcat, mai rău a făcut, de 
aceea pierit va fi de pe faţa pământului, aşa cum pierit de 
pe faţa lumii va fi şi neamul lui Israel, nu peste mult timp. 

Brusc s-a făcut dintr-o dată o linişte înaltă şi monumentală. 

Neamul păcătos al lui Decebal şi al lui Traian a fost ajutat 
să ajungă în peştera Adevărului, să-l vadă pe Fiul Meu în 
faţă, să li se umple ochii de lumina lui. Dar el ce-a făcut? ŞIi- 
a omorât oamenii de seamă ca ultimul tâlhar de pe faţa 
pământului, a rânjit la Dumnezeul Lui adunând necurăţenie 
în sufletul Meu. lată de ce v-am chemat în faţa mea, ca să 
daţi seamă. Aici vocea lui Zamolxe - lisus, adică a 
Dumnezeului, a tăcut, şi liniştea aceea înaltă şi vastă s-a 
auzit din nou. În acel moment capul i-a fost tras într-o parte 
şi el a văzut o grămadă înaltă de leşuri până la cer. 

În acea grămadă a văzut capul lui Mihai Viteazul, al lui 
Ştefan cel Mare, al lui Mihai Eminescu, al lui Tudor 
Vladimirescu, al Mareşalului Antonescu. Până la cer se 
înălța grămada aceea de leşuri muribunde. 

Erau trupuri muribunde, din care se scurgeau fire de 
sânge şi se vedeau răni pline de puroi, mâini şi picioare 
retezate, şi din care se ridica un cor de gemete. În 
momentul acela el chiar nici nu mai ştiu cine este pe 
această lume, şi unde se află şi ce este cu el acolo. Dinspre 
marginile negre şi roşii ale oceanului, ale acestui fund de 
mare începură să se adune ca nişte şobolani şi ca nişte 
potăi un fel de mogâldeţe cu capetele întinse. 

Ştefan simţi nevoia să urle şi să-şi ducă mâinile la ochi, dar 
n-avea nici gură şi nici mâini, era un văzduh îngrozit şi 
atâta tot. 


Acesta este neamul românesc, cel născut din Decebal şi 
Traian, se auzi din nou glasul lui Zamolxe - lisus. Priviţi-l 
cum se repede ca o turmă de şacali la geniile şi valorile pe 
care le-a dat! Şi cu câtă poftă le va mânca, lingându-se pe 
bot! Şi oamenii aceia ce fuseseră la început mogâldeţe chiar 
lucrul acesta îl făcură. Se repeziră ca nişte câini la grămada 
de leşuri sângerânde şi cu o poftă bestială începură să se 
înfrupte din ele. În momentul acela el întoarse capul 
neputând să vadă o asemenea imagine. În acel moment 
câteva fiinţe-hiene se repeziră asupra Mareşalului 
Antonescu. 

Acesta, deşi avea capul despărţit de trup, cu o vigoare 
uimitoare, începu să comande: „drepţi! Ascultă comanda la 
mine: foooc!” 

Spectacolul era comic şi totodată îngrozitor, insuportabil, 
grotesc. Ai fi zis că este un spectacol de teatru straniu, 
regizat de un om diabolic. 

Oamenii - câini se repeziră asupra trupului Mareşalului şi 
asemenea unor rechini îl devorară repede, cu o dexteritate 
extraordinară. Nu mai rămăseseră din el decât oasele. În 
momentul următor îl văzu pe Moromete, care avea şi el 
capul desprins de trup, întinzându-se jos, pe fundul acestei 
mări a cărei apă era un suflet uriaş, poate sufletele tuturor 
morţilor de pe acest pământ adunate într-o mare 
„picătură”. 

Îi veni să strige şi să întindă mâinile către el, dar n-avea 
nici mâini şi nici gură. Atunci Mareşalul cum putuse să 
strige şi el nu putea? 

Moromete se întinsese însă liniştit, cu ochii deschişi, mari 
şi limpezi, şi asta îl făcu să rămână nemişcat. De ce se 
comportau aşa aceşti oameni? 

Câinii veniră şi începură să devoreze din trupul lui 
Moromete. 

„Unchiule, de ce nu faci nimic?”, i se păru că îşi aude 
glasul venind din altă lume. Moromete prin felul său în care 


acceptase moartea îi amintea de Ciobanul tânăr din balada 
Mioriţei. Şi acela îşi acceptase la fel moartea. 

Hm! În curând avea să vină şi moartea lui. Şi el va fi 
devorat de oamenii-hienă, adică de cei care formează 
neamul românesc. Neamul pentru care Bălcescu, 
Eminescu, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Avram lancu 
îşi dăduseră viaţa, nu era pe lumea ailaltă decât o haită de 
câini care îşi devorau victimele. 

Urmăreşte cu atenţie grămada, auzi vocea înaltă a lui 
Zamolxelisus. După ce îi devorează pe cei pe care i-au 
mâncat în viaţă, aceştia învie din nou ca poporul de şacali 
să-i mănânce iar. locmai pentru a se sătura călăii, victimele 
învie la nesfârşit, de fiecare dată. 

Asta era, deci, un fel de blestem al lui Sisif. Adică poporul 
român e un popor de asasini, îşi mănâncă valorile şi geniile, 
iar pe lumea cealaltă, tocmai ca asasinii să fie pedepsiţi cum 
se cuvine, faptul se repetă la nesfârşit. 

Doamne, Dumnezeule, îşi auzi gândul murmurându-se în 
el, dar acesta este cel mai cumplit blestem pentru un 
popor! Acum îl văzu pe Vasile al lu' Pârţag prăbuşindu-se cu 
capul desprins de trup, ca şi cum ar fi căzut din pod. Se 
făcu grămadă în mâlul de carne şi sânge şi oameniicâini se 
şi repeziră asupra lui curăţindu-i cât ai zice peşte oasele de 
carne. 

Acum este rândul meu, auzi iar murmurând gândul lui. 
Mergi în lumea de sus, auzi el glasul lui Zamolxe - lisus, şi 
spune poporului tău Adevărul. Acum, după ce l-a trădat pe 
Maregşal, asupra neamului românesc se va abate o grea şi 
lungă urgie. Şi dacă va şti să se purifice prin suferinţă şi 
credinţă, şi va învăţa ceva din păcatul şi nenorocirea lui pe 
acest pământ, va fi salvat! Iar de nu, va fi supus la cazne şi 
mai mari şi risipit va fi pe faţa pământului în cele patru 
vânturi, că nici pulberea nu se va alege de el! Înainte însă 
de a fi risipit pe faţa pământului şi amestecat cu ţărână, i se 
va mai da o şansă de a se mântui: va pogori în el Trimisul, 
Marele Chinuil. lar acela nu vei fi domnia ta, ci altul 


purtând acelaşi nume. Tu numai să îl vesteşti ai fost trimis, 
şi să spui Marele Adevăr. Atât. 

Acum oamenii-hiene, care erau mai mici şi mai mobili, se 
repezeau din nou asupra grămezii de trupuri muribunde, 
pline de răni şi sângerânde. Spectacolul era peste puterile 
unui om de înţeles şi de suportat. În esenţă acest spectacol 
semăna cu o clepsidră, care se umple şi se goleşte de nisip. 
La fel şi grămada de trupuri muribunde era mâncată de 
oameni-şacali, ca apoi muntele de schelete să se umple din 
nou de carne. În acel moment o văzu coborând în faţa lui pe 
Zizi. Părea o ielă, era de o frumuseţe uimitoare şi de o 
bunătate nespusă. 

— Zizi, ce cauţi tu aici, în infernul acesta? 

— Am venit să te salvez, Ştefane. Tu ai coborât pe fundul 
Infernului, sau cum îi spui tu, a Subconştientului colectiv al 
neamului românesc, şi acum trebuie să mergi în lumea de 
sus ca să spui adevărul. Tu numai pentru asta ai fost adus 
aici, ca să-l vesteşti pe Marele Chinuit care va apărea în 
neamul românesc, şi ca să spui Adevărul îngrozitor despre 
neamul tău. 

— Că voi spune adevărul, asta înţeleg eu, pentru că l-am 
văzut cu ochii mei. Poporul român, care de la începutul 
istoriei sale şi-a mâncat toţi oamenii de valoare pe care i-a 
dat, din invidie, sau cine ştie din ce altă pricină şi mai 
cumplită, a fost pedepsit pe lumea ailaltă să-i mănânce la 
nesfârşit pe cei care i-a asasinat cât au fost pe pământ. 
Acest adevăr l-am văzut cu ochii mei. Dar pe cine trebuie să 
vestesc, pentru că aici nu l-am văzut pe Acela? 

— Tu eşti asemenea lui loan Botezătorul. Tu vii înaintea lui 
ca să-l vesteşti pe el. Din partea aceasta să nu ai nici o grijă. 

— Bine, dar cine este Cel pe care trebuie să-l vestesc? 
Trebuie să ştiu şi eu, ca să ştiu pe cine voi vesti. 

Zizi, cu chipul ei îngeresc, plin de bunătate şi de o 
nesfârşită tristeţe, îl luă de mână. 

— Să ne grăbim, dragul meu. Pentru că altfel nu vom mai 
reuşi să ieşim. 


Acum se ridicau la suprafaţă, prin apa suflet, care devenea 
din ce în ce mai străvezie. De cât timp pluteau ei aşa 
ridicându-se către suprafaţă? 

La un moment dat i se păru că aude cântatul cocoşilor. Da, 
auzea trâmbiţele lor. Era parcă în altă lume. Mirosea a zori 
şi a vremuri pline de durere şi de neînțeles. 


XIII Era după Stămărie. Peste oraşul lui Bucur se abătuse o 
toamnă timpurie, numai melancolie şi suferinţă metafizică. 
Se simţea departe acea lumină galbenă-uleioasă care venea 
din orient. Întotdeauna, de când era mic, zilele acestea de 
după Sfânta Marie îl îmbolnăveau. Era în aer o lumină 
beată, antică, ceva ce-i amintea de vremurile de demult, ca 
şi cum sufletele celor care s-au trecut pe lumea aceasta ar fi 
fost în văzduh, s-ar fi întors să-şi vadă şi ele satul şi pe ai lor, 
şi acum se uitau cu milă la ei. 

Tocmai urcase la el birou. 

Trecuse pe la Capşa dar nu putuse rămâne mult. Îşi băuse 
cafeaua şi îşi aruncase privirea peste capetele celor din 
sală. Actorii erau cei mai veseli, cei mai volubili. Se adunau 
la câte o masă, de obicei cele de lângă uşă, vorbeau mult, 
repede şi tare, acoperindu-i pe ceilalţi. Spuneau poante, 
bancuri, sau îşi povesteau întâmplări din lumea lor, din 
lumea teatrului, cu miez de poante, apoi râdeau dându-şi 
capul pe spate. Sau imitau câte un personaj al zilei, 
fonfăind, ţuguindu-şi buzele, ori dându-şi ochii peste cap, 
după care se puneau toţi pe râs. 

Privindu-i Ştefan Paul avu brusc o tresărire: lumea aceasta 
era inconştientă. Exact, acesta era cuvântul. La câţiva mii 
de kilometri spre est, Europa se lupta cu Asia, aruncând 
fiecare în luptă tot ce avea mai crud şi mai urât, 
animalitatea lor, iar ei, oamenii aceştia care era artişti, 
habar n-aveau de lucrul acesta. Erau fericiţi şi râdeau de 
poantele sau de scălâmbăielile lor. La celelalte mese 
discuţiile erau mai aprinse sau mai molcome. De exemplu 
Ion Barbu era singur la masa lui, cu cafeaua în faţă îşi 


vedea de hârtia pe care însemna ceva din când în când. La 
o altă masă Tudor Arghezi cu Şerban Cioculescu, Vladimir 
Streinu (îi cunoştea bine de acum) şi încă un tânăr cu tulee 
şi bărbuţă, ce părea a fi un învățăcel în ale Teologiei, 
discutau încet, pierduţi în fumul de ţigară al poetului şi în 
vraja cuvintelor lor. 

Nu, lumea aceasta a artiştilor, pentru că acesta era un 
adevăr, Capşa era inima acestei lumi, dacă exista cu 
adevărat o lume a artiştilor, era inconştientă! lar el, 
ziaristul Ştefan Paul, care venea din când în când în localul 
acesta, vedea bine, cât se poate de bine acest adevăr şi se 
îngrozea de el. Se pomeni scuipând şi ieşind val vârtej din 
local. Hm! 

Îşi spuse ajuns în stradă, e grav. E foarte grav, dacă ea, 
lumea artiştilor, care prin natura şi originea ei este 
„organul” cel mai sensibil, organul receptor în istorie al 
unui popor, dacă ea, această lume este inconştientă, ce să-i 
mai pretinzi poporului, neamului românesc? 

Urcă în birou lui, nici nu dădu bună dimineaţa celor pe 
care-i întâlni în lift şi pe culoar, şi se apucă imediat de lucru. 
Articolul se intitula chiar aşa: „Dacă lumea artistică a unei 
naţiuni îşi permite să fie inconştientă în momentele decisive 
ale istoriei, poporul nu poate să-şi permită lucrul acesta!”. 
Scrisese articolul dintr-o răsuflare. În el povestea tot ce 
simţise şi trăise el intrând la Capşa. Articolul se termina cu 
această constatare amară, este posibil ca lumea politică să 
fie inconştientă, dar dacă şi lumea artiştilor îşi permite 
lucrul acesta, este grav! Foarte grav! Dădu articolul lui 
Niki, îi spuse că vrea să-l bage cu orice preţ. 

Peste zece minute Niki intră în biroul lui. „Bătrâne, am 
câteva obiecţii, începu el zâmbind strâmb. În primul rând 
titlul este prea lung. 

Mă rog, asta s-ar putea repara. În al doilea rând, şi 
aceasta este o obiecţie de fond, nu ne putem permite să ne 
legăm de Arghezi, de Ion Barbu, mari somităţi ale literelor 
româneşti, apoi de marii actori, îţi dai seama ce va fi a doua 


zi, ne ia toată presa în bâză”. Niki se opri încruntat. 
Încruntat pentru că privirile celuilalt erau de piatră. Se 
uitau la el ca la poarta nouă. 

„Nu înţelegi,” zâmbi trist Niki Dumitrescu. Ba înţeleg 
foarte bine, Niki, izbucni Ştefan Paul. Tu mi se pare că nu 
înţelegi, dar lucrul acesta nu mă miră deloc, o dată ce nici 
domnii Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Cămil Petrescu şi 
atâţia alţii nu îl înţeleg. Eu am zis aşa în acest articol, 
fiecare organism are un organ al său prin care simte sau 
presimte. Ce simte? Mă rog, simte lumea în care trăieşte, 
primejdiile care îl ameninţă. 

Ei bine, acest „organ de simţire” al poporului român, care 
sunt artiştii lui, nu mai simte nimic. Nu ştiu ce s-a întâmplat 
cu acest organ? S-a imbecilizat, s-a inhibat, ceva s-a 
întâmplat. Şi ceva foarte grav! Ori asta îmi sune mie că noi, 
românii, am pierdut războiul ăsta. Şi dacă l-am pierdut, Niki 
dragă, nu mai avem ce să căutăm pe pământul ăsta şi nici în 
viaţă. 

Niki Dumitrescu se uita la prietenul său mai tânăr într-un 
fel ciudat 

;: ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă. Al lu' Parizianu se 
tâmpise, făcea pe deşteptul, şi-o luase în cap, ceva se 
întâmplase cu el, şi lucrul acesta pe el, pe Niki Dumitrescu, 
ziarist vechi, îl jignea. „Mă rog”, răspunse el într-un târziu, 
eu nu pot să dau drumul articolului ăsta. Şi Niki Dumitrescu 
dădu să iasă. Dacă nu-i dai tu, lasă că-i dau eu. Pe 
răspunderea mea! Şi Ştefan Paul se apucă imediat şi scrise 
pe articol bun de tipar şi corpul de literă. „Iu nu vezică nu 
e nici măcar bătut la maşină”, observă secretarul de 
redacţie”. Ce importanţă are? răspunse celălalt. Ţin foarte 
mult ca acest articol să intre şi va intra. Dacă nu, eu nu mai 
am ce să caut la acest ziar! 

„Dacă asta e dorinţa ta, va intra, mormăi Niki Dumitrescu, 
dar bagă de seamă, pe răspunderea ta. Tu îţi iei 
răspunderea în faţa lui Patriciu”, rânji secretarul de 
redacţie, gândindu-se în sinea lui că a doua zi Directorul 


Zilei acea să-l zboare pe al lu' Parizianu cu fulgi cu tot. Pe 
răspunderea mea, strigă Ştefan Paul gesticulând. Noroc că 
în momentul acela sună telefonul. Alo? Da? Al lui Parizianu 
făcu ochii mari. Niki ieşise din birou. Cine să-l caute de la el 
din sat? Merenghel sau poate profesorul Cotigă. Bine, 
cobor acum, îi răspunse el portarului. Trecu pe la Niki să-i 
spună că o să lipsească un timp, îl caută cineva de la el din 
sat. Rămase în uşa biroului celuilalt. 

Niki îl privea îngrijorat, zâmbindu-i totuşi. „Ştefane, 
spune-mi sincer, se întâmplă ceva cu tine! Nu eşti în apele 
tale.” Eu nu sunt în apele mele Păi sigur că nu sunt, dar 
cine e în apele lui? Numai nebunii şi proştii cred că sunt în 
apele lor. „Mulţumesc, îi răspunse Niki, gata să izbucnească 
în râs. Luchii mă întreabă mereu ce faci, şi ea crede că nu 
eşti în toate minţile”. Aici Ştefan era cât pe aci să-i zică ceva 
de dulce lui Luki. Îşi aduce aminte că nu mai trecuse demult 
pe la ea, după ce se iubiseră ca nişte nebuni. Spune-i şi tu 
să mă ierte, murmură el înţelegător. 

După ce îţi trece prin creier toată informaţia care vine de 
pe front, cred şi eu că nu mai eşti în toate minţile. Spune-i 
că o să vin cât de curând. „Asta e bine să ştii, faptul că 
recunoşti că se întâmplă ceva cu tine, îi răspunse secretarul 
general de redacţie”. Ştefan plecase însă din uşă, astfel că 
vorbele lui se întoarseră înapoi stinghere. „Doi nebuni, şi el 
şi sora mea” vorbi singur Niki Dumitrescu. În lift Ştefan se 
gândi cu strângere de inimă la Didina lui Aristide. Era 
singura de care se simţea vinovat. Fata îşi pusese mari 
speranţe în el, i se dăruise, aşteptând de la el s-o ia în 
căsătorie. Şi dacă ar lua-o, ce ar face cu ea aici, când eln- 
are un ceas măcar timp să se ocupe de el. Apoi îşi spuse că 
Niki are dreptate, stă cam prost cu nervii. Când ieşi pe 
trepte nu văzu pe nimeni. Se întoarse către portar. Acesta îi 
arătă o tânără doamnă, care se îndreptase şi acum stătea 
cu spatele către el şi cu faţa către Dâmboviţa, către 
„Cheogârlii”, cum îi mai spunea el câteodată. Era tunsă 
scurt, şi în pardesiul ei subţire, cu tocuri, părea înăltuţă. Nu 


era în nici un caz Didina, dar cine pi... mă-si putea să fie? Şi 
nu se întorcea deloc către el. O luă nervos către ea. 

Tânăra femeie îl simţi apropiindu-se, pentru că în 
momentul în care ajunse lângă ea, se întoarse dintr-o dată 
brusc. Rămase aşa, cu zâmbetul pe buze, înroşindu-se cu 
sprâncenele înălțate. La fel rămase şi Ştefan surprins şi de 
frumuseţea extraordinară a tinerei femei dar şi de faptul că 
această femeie nu era alta decât Anghelina lu” Vasile al lui 
Pârţag. Dar de ce îi zicea aşa? Nu era drept, şi sufletul lui 
simţi imediat acest lucru. 

Era Anghelina lui. Nu se iubiseră ei ca nişte nebuni, nu 
fusese el „fermecat” de ea, că abia aştepta să se lase seara 
ca să meargă la ea. 

— Ştefane! exclamă tânăra femeie deschizând braţele şi 
schiţând gestul îmbrăţişării. Dar nu se mişcă niciunul. 

Ştefan Paul o privea încă uluit. Se tunsese scurt, îşi dăduse 
părul pe după ureche. Îşi rujase buzele. Părea o 
domnişoară, mai bine zis o intelectuală nespus de frumoasă. 

— Ce te uiţi aşa, îi surâse tânăra femeie, m-am făcut 
frumoasă pentru tine, să vedem ce zici. Acum înaintă ea 
înaintă către el şi se îmbrăţişară. Abia făcu un pas şi se 
îmbrăţişară pătimaşi. Ştefan o cuprinse pe după umeri 
simțind cum parfumul tinerei femei îl răscoleşte profund. O 
strânse în braţe de-i pârâiră oasele. 

— Ştefane! mă omori, gemu Anghelina dulce. 

— Păi asta şi vreau, să te omor, îi şopti el în ureche. 

O luară pe Cheiul Dâmboviţei în sus. Anghelina îl luase de 
braţ şi mergeau aşa agale. 

— Păi m-ai şi omorât, Ştefane, şopti femeia tristă. 

— Cum aşa, Linuţo? 

— Uite aşa, bine! Şi tu ştii asta, nu te mai preface. Da aşa 
ai vrut tu, Ştefane. 

Ştefan Paul se opri în faţa ei. O privea şi nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. 

Era de nerecunoscut, şi totuşi ea era, Linuţa lu' Izvoară, 
femeia cu care el trăise anul trecut cât stătuse acasă. 


— Ce te uiţi aşa, îşi muşcă Linuţa buza de jos, gata să 
izbucnească în râs. 

Parcă ai fi vorbit de pe altă lume... 

Chipul tânărului ziarist deveni grav, umezit de o lumină 
plină de melancolie. 

— Linuţo, este adevărat? Nu-i aşa că este adevărat? 

Tânăra femeie îl privea acum îngrijorată. Avea nările 
subţiri ca de căprioară şi sprâncenele arcuite într-un fel 
şăgalnic, cum le au copiii. 

Obrazul îi era alb, curat, ca de piersică, iar linia tâmplei se 
arcuia muzical înspre bărbie. Şi totuşi frumuseţea 
extraordinară a Linuţei nu venea numai de la elementele 
care-i compuneau chipul delicat, luminos, ci din 
profunzimea trupului şi a sufletului ei. Ceva misterios venea 
din adâncul fiinţei şi acel ceva era de o frumuseţe, de o 
gingăşie, de o sacralitate uimitoare. 

— Nu e aşa, Linuţo, că e un vis ceea ce trăiesc eu? Că nu 
poate să fie adevărat? Ştefan îşi întinse mâna încet ca şi 
cum i-ar fi fost teamă şi îi atinse obrazul. Anghelina îl privea 
îngrijorată. 

— Ştefane, ce e cu tine? Eu sunt supărată foc pe tine, sau 
mai bine zis eram. Dar decât să te găsesc cu minţile 
pierdute, mai bine să te găsesc cum erai tu. Hai să mergem 
că se uită lumea la noi. Linuţa îl luă iar de braţ. Nu se 
găseşte pe aici vreo librărie că aş vrea să-mi cumpăr cărţile 
de care am nevoie. 

— Ce cărţi, Linuţo, de ce cărţi ai nevoie? 

— Păi, da, că ţie ce-ţi pasă! Te-ai bucurat, Ştefane, că m-ai 
avut, că ne-am iubit, şi tu ai fost fericit. Apoi ai plecat şi ai 
uitat. Păi nu-ţi aduci aminte că ţi-am spus că vreau să 
termin Liceul, că acum poate să-l urmeze, poate să dea 
examenele în particular? Şi eu am mers cu Didina lu nea 
Aristide la Pălămida şi ne-am înscris ca să ne dăm 
examenele în particular, şi ni le-am dat. Şi acum începe un 
alt an şcolar, şi trebuie să cumpărăm alte cărţi. 


Ştefan Paul rămase cu gura căscată. Didina... Ce-o fi cu 
Didina? De ea i se rupea inima, şi pentru ea se simţea 
vinovat. 

— Ştefane, cu tine se întâmplă ceva. Nu ea bună cu tine. 

— Aşa zicea şi un prieten cu care lucrez. Că nu sunt în 
toate minţile. Te cred şi eu. Ia să fii tu în locul meu, Liniţo 
sau altul, să văd eu, ar mai rămâne el cu minţile întregi? 

Linuţa îl privea cu dragoste şi nu ştia ce să creadă. Buzele 
fin întredeschise şi nările subţiri ca nişte petale îi tremurau 
uşor. Ştefan Paul simţi brusc dorinţa de a i le săruta. Îşi 
apropie încet buzele de tâmpla ei şi o sărută. Un moment se 
priviră în ochi tulburaţi. Ştefan o cuprinse cu braţele şi o 
sărută lung, nesăţios. Când o lăsă din braţe îi rămase parcă 
în suflet privirea ei pierdută, depărtată, plină de gingăşie şi 
de o suferinţă nespusă. 

— Nu mă mai privi aşa că mă omori, se pomeni el vorbind. 
Îi luă braţul şi porniră mai departe. Şi ce aţi făcut la 
examene, şi tu şi Didina? 

Le-aţi luat, bineînţeles, că sunteţi fete deştepte amândouă. 

— Le-am luat, Ştefane, murmură tânăra femeie suspinând. 
Ai fi zis că e gata să plângă. În momentul acela Ştefan îşi 
simţi inima tremurând. Şi dacă a aflat? A aflat ce e între el 
şi Didina. Rămase aşa un timp cu mintea tulbure. Cum o 
vrea Dumnezeu! Parcă el s-a dus la ele să profite de sufletul 
şi de trupul lor? 

— Te rog să mă ierţi, Linuţo, cu cărţile. De altfel şi Didina 
m-a rugat şi nici pe ea n-am ajutat-o. În timpul ăsta nici n- 
am ştiut de capul meu. Da Didina ce face, s-a înscris şi ea 
să-şi termine Liceul? Uite, vă puteţi înscrie şi aici, e un 
profesor de la noi din Siliştea, îi spune Traian Cotigă, şi ar fi 
fericit să-i ajute pe consătenii lui. Anghelina nu zicea nimic. 

Ajunseseră în dreptul Librăriei care era colţ cu Schitul 
Măgureanu. Fără să se grăbească, având o încântare 
ciudată pe chip, de aceea îşi şi ţinea sprâncenele ridicate, 
Anghelina îşi alese toate cărţile de care avea nevoie. 


— Le-ai luat pe toate? o întrebă el. Ea nu-i răspunse, dar 
după mulţumirea de pe chipul ei se vede că le luase pe 
toate. I le luă din mână ca să plătească el. Uitându-se la 
manuale observă că luase numai un rând. Voi să-i cumpere 
şi Didinei manuale. O întrebă Didina în ce an a trecut, de ce 
clasă să-i cumpere? 

— E cu un an în urma mea, răspunse Anghelina în felul ei 
misterios. 

Ei şi, dacă ştie, ce? El era dator să fie om cu amândouă. îi 
cumpără şi Didinei manualele, iar pentru el îşi cumpără o 
carte de istorie. leşiră în Schitul Măgureanu. Trecătorii 
parcă mergeau în transă. Oamenii nu erau nici bucuroşi nici 
îngroziţi, erau cu gândurile lor şi atât. Hm! Anii aceştia 
fuseseră ani de război, grei, şi totuşi din datele pe care 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri le pusese ziarului la 
dispoziţie rezulta negru pe alb că în timpul acesta moneda 
se întărise, tezaurul ţării crescuse, se construiseră şi se 
asfaltaseră drumuri, se ridicaseră întreprinderi noi, case, 
industriile se dezvoltaseră, şi asta mai mult decât în timp de 
pace. 

— Unde mergem, Ştefane? o auzi pe Linuţa. 

Unde să meargă? Întrebarea ei îl adusese brusc la 
realitate. La ce se gândea? Da se gândise la ideea că în anii 
aceştia ţara, cuminte şi răbdătoare, trăsese la jug din greu, 
spornic, ca un bou care trage brazdă adânc după el! Nu 
fuseseră greve, se terminase cu vacarmul electoral, oamenii 
îşi văzuseră de treburi, având liniştea sufletească şi 
încrederea în ceea ce făceau, ştiind că acolo, în capul 
statului este Mareşalul, adică un om de-al lor, cinstit, sigur 
pe el. Atâta, faptul că ştiau că la cârma ţării e un om în care 
puteau avea încredere, şi fusese de-ajuns. 

— Ăsta e Cişmigiu, Ştefane? întrebă Anghelina. 

E] era cu teancul de cărţi în braţe. Îi stătea nu ştiu cum. 

— Ia şi tu o parte din ele, Linuţo, o rugă el. Ea îiluă într- 
adevăr o parte din ele. 

— Şi acum e facem, Ştefane? 


Stăteau în loc încurcând oamenii. Exact, la asta nu se 
gândise. Păi car putea să facă, se pomeni Ştefan Paul 
vorbind în gând. Ar mai putea să rămână cu ea, să se 
plimbe o oră. Se uită la ceas. Aşa era. Apoi trebuia so lase 
undeva şi să se ducă la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 
unde se va întâlni cu Nora, să ridice materialele de presă. 
Apoi, după ce vine la redacţie ar mai putea să rămână cu 
Linuţa până pe la patru, cinci, când va trebui să fie 
neapărat la redacţie. 

— Du-mă la gazda ta, Ştefane, stăm o oră, apoi te duci, 
după aia iar avem de stat trei ore împreună, mai vorbim şi 
noi... 

Brusc îi veni în minte chipul lui Zizi, şi tot ceea ce era între 
ei. Cum ar fi putut să facă tâmpenia asta? Se pomeni 
bâlbâindu-se. 

— Nu, nu, Linuţo. Am o gazdă care n-ar concepe în ruptul 
capului să merg la ea cu o femeie. Nici nu se aşteaptă la aşa 
ceva de la mine. 

Linuţa se pomeni râzând mânzeşte. 

Bună gazda asta, Ştefane. Dacă nu te lauzi. 

— Mergem la un restaurant, la unul scump, la care sunt 
convins că o să-ţi placă. Apoi, după ce mâncăm, urcăm la 
mine în birou, poţi să te odihneşti în fotoliu, şi apoi o să te 
scot la plimbare. 

Tânăra femeie îl privea cu dragoste. Era un fel de uimire 
pe chipul ei şi de încântare. 

— Ştefane, dar un hotel pe aici pe aproape, să ne odihnim 
şi noi câteva ceasuri, nu ştii tu? 

— Ba da, cum nu. Uite chiar aici, lângă Cişmigiu este unul. 

O luară către locul în care Ştefan arătase cu capul. 
Trecură apoi strada. Parcă am fi doi studenţi care merg cu 
cursurile la subţioară, îşi spuse Ştefan Paul în gând. La 
poartă ceru o cameră, cea mai bună, plăti, apoi o luară pe 
scările acoperite de covoare. Camera în care intrară, dă cu 
ferestrele înspre Cişmigiu, era plină de penumbră moale, 
mătăsoasă. 


— Şi chiar aşa, Ştefane, să te cred cu gazda ta, parcă eu aş 
fi proastă, o auzi pe Linuţa. Dar mare zăpăcit eşti, să mă 
duci la restaurant şi la plimbare. De parcă mie de asta îmi 
arde acum. Ştefan o privi înveselit. 

Aşa era. O privea hipnotizat. Era uimitor de frumoasă şi de 
senzuală. 

Privind-o avea impresia că începe să vibreze. Se priveau în 
ochi fără să poată, niciunul, să-şi dezlipească privirea. 

— Ştefane, cum ai putut tu să stai un an fără să mă vezi? 
Eu asta nu pot să înţeleg. Liniştea îi învălui pe amândoi ca 
un foşnet ameţitor. Eu de asta am venit. Pentru că-mi era 
dor de tine, îmi era îngrozitor de dor de tine. 

Pentru că te-am aşteptat şi tu n-ai venit. Şi atunci mi-am 
zis că nu se poate, şi-a găsit el pe acolo vreuna. Dar să-mi fi 
scris, să-mi fi trimis numai un semn, să fi ştiut şi eu ceecu 
el. Să nu mă mai fi perpelit nopţile în somn. 

Linuţa se apropie de el privindu-l în ochi să-l pătrundă. 

— Cum nu ţi-a fost ţie, Ştefane, milă de mine! Ce rău ţi-am 
făcut eu ţie? 

Te-am iubit, şi ţi-am dăruit ce aveam eu mai bun, tot ce-am 
avut eu mai bun şi mai frumos ţie ţi-am dăruit! Şi tu nici 
măcar nu ţi-ai adus aminte de mine! 

Ştefan încercă să-i ia mâna şi să i-o sărute. Aşa era. Numai 
că el nici nuşi dăduse seama când trecuse un an. El trăise 
mereu cu gândul că se va întoarce în sat. Chiar intenţionase 
lucrul acesta, însă Grigore Patriciu avusese nevoie de el şi 
nu putuse să-l învoiască. Şi iată trecuse un an. Îi spunea 
lucrul acesta şi ea îl privea ca beată. Acum îi dăduseră 
lacrimile. 

— Ştefane, dacă ţi-ai găsit pe alta, sau pe altele, usca-li-s- 
ar ochii în cap, că eu nu le-am făcut lor nici un rău, mai bine 
să-mi spui. 

— Ce să-ţi spun, fă, se pomeni el ţipând, ce-ai fă de 
blestemi, când nu ţi-a făcut nimeni nimic. Dacă te mai aud 
că mai zici ceva, să ştii că nu ştiu ce-ţi fac! Vru s-o tragă 
spre el şi s-o cuprindă. Anghelina se trase înapoi ca o pisică. 


— Ştefane! Puiule! Dacă te-ai încurcat cu alta, tu pe mine 
n-o să mă ai. 

Dacă ştiu că mănânc toată viaţa pământ în Siliştea 
Gumeşti şi dau cu sapa de dimineaţa până seara, dar tu de 
mine n-o să te mai bucuri, Stefane! 

Ştefan Paul în faţa dârzeniei pe care i-o opunea Linuţa 
păru un moment că dă înapoi. N-o cunoscuse niciodată aşa. 
O fi aflat ceva de la Didina? Ce să afle, nu ştie nimic. 
Bănuieşte şi ea. Acum îl privea plină de ură. Şi cât era de 
frumoasă, bat-o focul. Să fi pus mâna pe ea şi s-o fi strâns în 
braţe până când n-ar mai fi zis nici pâs, cu asta nu merge. 
Aşa că se aşeză calm pe pat. Se uită la ea. Ar mai fi putut să 
mai stea cu ea. 

— Linuţo, dacă tu ai venit ca să ne certăm, treaba ta. Eu 
atâta ştiu, că faţă de tine, şi de toţi, eu am fost cinstit. Dacă 
ai nevoie de ajutorul şi de dragostea mea, bine, dacă nu, eu 
mă duc, că am treburi. O privi în ochi şi se ridică să plece. 
Acum privirea femeii parcă se mai estompase. Cum se afla 
în calea lui în drumul către uşă, în momentul următor o 
văzu punându-se în dreptul uşii. 

— Şi aşa cu războiul ăsta şi cu munca mea la ziar am ajuns 
să nu mai ştiu pe ce lume sunt. 

— Eu asta nu pot să înţeleg, Ştefane, cum ai putut tu un an 
de zile să nu vii? Eu aşa mi-am închipuit... 

— Prost ţi-ai închipuit, Linuţo. Aş vrea eu să te văd în locul 
meu. 

O luă înspre uşă. Tânăra femeie îl opri cu pieptul. Îl privea 
cu dragoste, da şi neîncrezătoare, sfidătoare. 

— Jură tu, Ştefane, că nu o ai pe alta şi ne împăcăm. Eu fac 
tot ce zici şi tot ce vrei tu. Brusc privirea Linuţei deveni 
umedă, tremurătoare. Fac tot ce vrei tu, ne iubim cât vrei 
tu, murmură ea. Că pentru asta am venit. 

Ştefan simţi cum îl cuprinse furia. Ca un foc care îi arde 
tălpile, apoi face să i se urce sângele la cap. O luă de umeri, 
o strânse cu putere şi o apăsă de uşă. 


— Linuţo, mie îmi place ca bărbatul să fie bărbat, şi când 
spune o vorbă apoi aia să fie vorbă. Şi vorba aia am spus-o! 
Îi căută gura şi i-o muşcă pofticios. O auzi gemând şi simţi 
cum se înmoaie în braţele lui. Se prefăcu că o dă la o parte 
ca să poată să treacă. O simţi însă îndârjită, cuprinzându-l. 

— Ştefane, nu te las! Nu te las, să ştii! 

Îl cuprinsese cu braţele de după gât şi se lipise de el. Ar fi 
putut el acum s-o facă să-i pară rău de felul cum se jucase 
ea cu el. Dorinţa de a o avea urca prin el nestăvilită, era 
atât de mare, încât o luă în braţe şi o culcă pe patul 
acoperit cu cuverturi. Mireasma aceea dulce şi 
neomenească parcă a cărnii femeieşti îl ameţi. Îi simţi 
trupul asemenea unui foc gingaş, cum îl arde, cum se 
despică în faţa cărnii lui şi cum îl cuprinse durându-l, 
făcându-l să-şi piardă minţile. Când se trezi îi văzu ochii 
mari şi uimiţi, plini de bucurie şi de o puritate de miel. 
Încet, încet îşi aduse aminte unde se afla. 

— Ştefane, murmură tânăra femeie mângâindu-l. O, 
Doamne! 

Îi privi umerii goi, şi sânii frumoşi, alungiţi şi îndepărtați în 
sus. Îl mângâia pe tâmplă, pe obraz ca şi cum i-ar fi fost 
milă de el. Era uimitor de frumoasă. Dar ce căuta ea aici? 
Brusc îşi aduse aminte cum fusese chemat la poartă, cum 
Anghelina îl aşteptase pe Cheiul Dâmboviţei, cum o luase pe 
chei în sus, şi cum ajunseseră aici. În clipa aceea îşi aduse 
aminte şi că peste o oră, sau mai mult trebuia să fie la 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Se înălţă într-un colţ şi 
se uită la ceas. Era unsprezece şi un sfert. 

— Ziceai că trebuie să mergi undeva, Ştefane, îi aduse 
aminte Anghelina. 

Du-te, Ştefane, să nu păţeşti ceva şi apoi te întorci. 

Anghelina îl mângâia fericită şi mândră de el. Îl sărută, pe 
ochi. 

— Mergi şi rezolvă-ţi treburile şi eu te aştept aici. 

Ştefan Paul se frecă la ochi. Îşi simţea trupul gol pe 
dinlăuntru şi galben. În acelaşi timp avea senzaţia unei 


„stări fundamentale”, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva sacru 
şi etern cu el. Chipul Anghelinei era de o puritate uimitoare. 

— Cât o să lipseşti, eu o să dorm, Ştefane. Să te întorci 
repede. 

Se îmbrăcă dar fără să se grăbească. La plecare o sărută 
pe obraz. 

Când ieşi în stradă îşi dădu seama că se întâmplase ceva 
cu el. 

Sentimentul acesta dură tot timpul în drum către redacţie. 
Apoi în maşina care îl ducea către Preşedinţia Consiliului de 
Miniştri. E, mare chestie extraordinară, îşi spuse el în gând, 
luându-se în zeflemea. A venit femeia din satul meu care mă 
iubeşte şi ne-am iubit. Şi totuşi nu era aşa. În adâncul inimii 
lui fericirea tremura ca o pânză subţire de păiajen. La 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea să dea ochii cu 
Nora. Şi chiar ea îi deschise. Părea obosită, se vedea că 
avea ceva. Suferea, îşi ţinea genele plecate. Se simţea 
vinovat faţă de ea, sau ce era acest sentiment pe care-l 
trăia? Nu era chiar ruşine ceea ce simţea el în clipa aceea, 
ci un fel de conştientizare, de sensibilizare a propriului 
trup, a propriei conştiinţe, era ca şi cum ar fi fost dezbrăcat 
de haine şi aşezat în văzul cuiva. Şi totuşi cât de frumoasă 
era şi Nora. 

— Ce se întâmplă cu noi, Ştefane? o auzi suspinând. Îşi 
ţinea genele plecate şi chipul îi exprima o suferinţă stranie. 
Ceva blând şi duios care o mistuia pe dinăuntru. 

— Te-ai mai gândit la noi, Ştefane? La tine te-ai gândit, 
dacă măcar de alţii nu-ţi pasă? 

Simţea nevoia să plece cât mai repede din încăperea 
aceea, să fie singur pe străzi, sau mai bine să rătăcească, să 
alerge pe un câmp. Şi totuşi, îşi spuse, trebuia să fie stăpân 
pe el. N-avea în nici un caz voie s-o dezamăgească pe Nora. 
Datoria lui pe lume era s-o facă fericită. S-o ajute să i se 
pară viaţa mai frumoasă. Să treacă mai uşor prin viaţa 
aceasta. 


Apoi când vom ajunge dincolo vom vedea cum este şi în 
lumea aceea. Deocamdată să ne ajutăm unul pe altul în 
lumea aceasta. Ştefan îi luă mâna şi i-o sărută, ridicându-i-o 
la buze. O mângâie cu palma pe tâmplă şi pe obraz privind- 
o în ochi. Femeia la rândul ei îşi lăsă ochii într-ai lui, limpezi, 
reci, întrebători, nemiloşi. 

— Mai lasă-mă până săptămâna cealaltă, Nora. Atunci o să 
fiu al tău. Îi sărută din nou mâna. Privirea tinerei femei 
deveni sardonică, tăioasă. 

— Numai să nu fii o jigodie, Ştefane! Apoi rar, privindu-l cu 
o superioritate răutăcioasă. Există mulţi bărbaţi jigodii pe 
lumea aceasta. 

Ştefan Paul se pomeni clătinând din cap şi zâmbind. 

— Nu sunt, Nora, din aceia. Cu mine se întâmplă altceva. 
Semnase de primire în registru. Îi lăsă mâna şi se apropie 
de uşă. O mai privi apoi o dată, ţinându-i privirea. Izbucniră 
amândoi în râs. În timp ce se întorcea în maşină către 
redacţie, se gândi să-i spună şoferului să oprească la o 
biserică. Simţea nevoie să facă gestul acesta, să intre într-o 
biserică şi să se roage. Se luă însă cu alte gânduri. Ce va 
zice presa de articolul său? 

Niki avea dreptate, parcă era prea dur. Poate că aceşti 
mari scriitori, Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Ion Barbu, 
sunt şi ei ca şi el nişte bieţi oameni pe lumea aceasta. Nişte 
simple fiinţe umane care au avut noroc, aşa cum a avutel 
noroc. Lia redacţie îi predă materialele lui Niki, acesta lucra 
la biroul său absorbit. Ziarul era ca şi făcut, se uită pe 
machetă. Îl rugă pe Niki să se ocupe el de ziar, şi să-l scuze 
faţă de Şef, dacă întreabă de el, a venit cineva de la el din 
sat şi vrea să-şi mai piardă timpul cu el. 

— Da, bine, bătrâne, mormăi celălalt plictisit. S-a făcut. La 
cinci, cel mai târziu la şase, să fii însă aii, o să se intereseze 
Şeful de ziar. 

Nu era nici o problemă. Îi mulţumi lui Niki, apoi cobori. 
Portarul îl salută ceremonios. Faptul îi displăcu profund. la 
uite, domnule, adică cine minte, îi răsună capul de glasul 


care se trezi în el: adevărul este Ştefan Paul că tot acel „al 
lu' Parizianu eşti”. Că zestrea cu care ai venit din satul din 
care ai venit în Bucureşti tot cu aia ai rămas, că nu te-ai 
schimbat aproape deloc. 

Da, parcă alţii s-au schimbat. Adică în ce sens să mă 
schimb? Să devin jigodie ca alţii? Să mă înscriu în nu ştiu ce 
partid ca să ajung mare 

? Nu, bă, tâmpitule! Da de când eşti la ziarul ăsta, tu care 
în adâncul sufletului tău, tot speri că o dată şi o dată o să 
ajungi scriitor, n-ai scris în timpul acesta mai nimic. Ba, am 
scris. Te rog să mă ierţi dar am scris. Pe lângă articolele pe 
care le-am scris zilnic, şi unele dintre ele, ai văzut, au 
stârnit destulă vâlvă, am început romanul, pe care apoi l-am 
cam lăsat, şi am mai scris două povestiri, de care, este 
adevărat, am uitat, şi care sunt în sertar. Păi dacă le-ai 
scris, de ce nu le publici? Publică-le, că nu sunt rele. O să le 
public eu. 

Luat cu gândurile nici nu-şi dădu seama când ajunse în 
holul Hotelului Cişmigiu. Realiză lucrul acesta abia când îl 
văzu pe unul de la ei din redacţie salutându-l slugarnic. Ete- 
te! Mă salută şi ăsta la fel! 

Adevărul este, bă, al lui Parizianu, că trebuie să te apuci 
serios de lucru! 

Gazetăria este o chestiune zilnică, te exprimi şi tu în 
diferite probleme, iei o atitudine, şi o faci mai bine sau mai 
prost, după materialul pe care-l ai în tine. Însă ai avut 
sentimentul că ai venit pe lumea aceasta ca să spui ceva 
fundamental, foarte grav. Îi veni în minte visul lui, se făcea 
că este mort, în Infern, şi numai el scăpase pentru că venise 
Zizi şi îl luase de mână. Ajuns în faţa camerei în care ştia că 
se găseşte Anghelina apăsă clanţa, ca şi cum uşa ar fi 
trebuit să se deschidă imediat, însă uşa rămase închisă. 
„Cine e?” auzi şoapta femeii de dincolo. Eu sunt, îi 
răspunse. 

Uşa se deschise încet lăsându-l să treacă. Anghelina era 
într-un veşmânt de casă, care o lăsa să i se vadă picioarele. 


De unde naiba îl avea? 

— Te-ai întors, Ştefane, constată tânăra femeie 
murmurând moale. 

Zâmbea deşi pe chip i se citea o suferinţă subţire. 

— Da, m-am întors, aşa cum ţi-am promis. Sau îţi era 
teamă că n-o să mă mai întorc? 

— Eu ştiu, Ştefane, un an întreg te-m aşteptat să te întorci. 
Şi dacă am văzut că nu te întorci, am venit eu, ce să fac... 

Rămase un moment lung în faţa ei. Asta era Anghelina lu' 
Pârţag? 

Fata lu' Izvoară, din satul lor, care căutau locuri cu apă şi 
comori? Şi acum venise tocmai din Siliştea Gumeşti după el, 
pentru că el, Ştefan nu mai ajunsese acasă, s-o mai 
iubească. Linuţa avea o suferinţă adâncă pe chipul ei fericit. 

— Linuţo, eşti atât de frumoasă, că-mi vine să te iau în 
braţe şi să te omor. 

Să te pun jos şi să te iubesc până când o să murim 
amândoi. Suferinţa de pe chipul ei, sau mai bine zis din 
adâncul ei, se zbătea neîndrăznind să se apropie de el. 

— Ştefane, şopti ea. Tu ai văzut că era să mă omori? Asta 
înseamnă dragoste, mă, băiatule, înseamnă că sufletul şi 
trupul tău erau însetate de dor. Şi eu stăteam şi mă 
perpeleam noaptea ca nebuna în pat, rugându-mă să vii şi 
făcându-ţi farmece... 

Se priviră tăcuţi. 

— Treaba ta, Ştefane, faci cum vrei... oftă ea, de data 
aceasta din rărunchi. 

Eu am venit şi cu necazurile mele, dar am venit pentru 
tine. Că vreau să rămân însărcinată. 

O privea beat, înnebunit. Sângele îi zvâcnea în el, arzându- 
|, înnebunindu-l. Ce-o fi având în ea fata asta de-l face pe el 
să-şi piardă minţile? 

— Auzi, Linuţo, eu atâta vreau de la tine. Pe mine să mă 
laşi cu scenele pe care mi le-ai făcut astăzi. Mie să-mi spui 
aşa, Ştefane, fiinţă umană pe pământul ăsta, eu am nevoie 
de lucrul acesta. Da tu eşti cam zăpăcit pe lumea aceasta, 


nu ştiu ce se întâmplă cu tine, că aşa erai de mic, şi eu îţi 
spun ţie limpede, în faţă, ajută-mă acum cu lucrul acesta, şi 
te-oi ajuta şi eu. Dar eu acum am nevoie de lucrul acesta de 
la tine... Linuţa se uita la el cu blândeţe, dar şi cu un fel de 
neînțelegere. Părea jignită, sau pornită împotriva lui, apoi 
chipul începu să i se limpezească. 

— Păi de ce are, Ştefane, nevoie o femeie pe lumea asta? 
Şi de ce are nevoie un bărbat, mai ales când este zăpăcit ca 
tine, cum spui tu? Da ele băiat bun. 

Ştefan Paul simţi nu ştiu de ce un fel de furie împotriva ei. 
O luă şi o strânse în braţe de-i trozniră oasele. A naibii 
muiere mai era şi Linuţa asta, avea trupul moale şi gingaş, 
parfumat. Îi muşcă gura până când o auzi gemând. O dorea 
sălbatic, s-o omoare. O culcă şi se urcă pe ea s-o strivească. 
Apoi se ridică să se dezbrace. Tânăra femeie se uita la el 
tâmpă, cu expresia aceea de om uimit şi care s-a născut pe 
lumea aceasta nedumerit, îngrozitor (dureros, ţipător de 
frumoasă, îşi spuse Ştefan Paul în gând) de frumoasă, 
frumuseţea aceasta părând s-o facă şi mai tâmpă, năucind- 
o. Se aplecă peste ea dezgolindu-i picioarele şi coapsele. 
Apoi îi va muşca gura nesăţios, sălbatic, până când se va 
sătura de sărutul acesta animalic. 

— Ştefane, şopti Linuţa dureros, nu m-ai înţeles, Ştefane... 
Orice femeie, cât de urâtă şi de proastă ar fi ea, găseşte pe 
lumea asta un bărbat cu care să se culce. Eu altfel de 
bărbat vreau. Ai fi zis că se tânguie, că se jeleşte. 

Brusc, parcă se lumină ceva în mintea lui. Simţii creierii 
cum îl dor şi cum i se limpezesc. Pornirea acea împotriva 
femeii se stinse deodată. Îi căută gura, o sărută dulce şi 
blând. Îi simţi trupul ei de femeie năucitor de gingaş şi de 
cald. O voi iubi încet şi stins, drăgăstos, îşi spuse în gând şi 
chiar aşa o iubi. O dată şi încă o dată. Ea îl primea în trupul 
ei şi-l învăluia apoi cu mângâierile şi sărutările ei dulci şi 
fierbinţi. Într-un târziu o auzi: 

— Ştefane, cât este ceasul? Întrebarea îl trezea parcă 
dintr-un somn existenţial. Se uită la ceas. 


— E patru, îi răspunse. 

— Ştefane, mă aşteaptă naşa acasă. Mâine la şapte, de 
dimineaţă, trebuie să merg înapoi, la Siliştea. Hai să ne 
îmbrăcăm. 

— Păi tu la cine stai? 

— La naşa, la cine să stau. N-o ştii? (n-o ştia, dar ce 
importanţă avea). Eu am venit însă şi pentru Vasile, fir-ar el 
să fie de nebun, că ăsta o să-mi mănânce capul toată viaţa. 

— De ce ţi-a mai făcut? 

— Ăştia de la regiment l-au dat dezertor. Şi au venit pe 
acasă şi-au întrebat de el, mi-au spus că dacă vine acasă şi-l 
ascund, puşcăria ne mănâncă pe toţi, şi pe mine şi pe tata, 
sau pe ai lui, dacă-l ascundem. Şi eu am luat nişte declaraţii 
de la câţiva de-ai noştri şi le-am adus la regimentul lui, ca 
să-l dea dispărut. Aşa m-a învăţat un colonel. Şi uite că 
Vasile m-a pus pe drumuri. Apoi m-am gândit că dacă tu n-o 
să te mai întorci acasă, pentru că ţi-ai găsit un servici bun, 
după ce termin liceul să fac o şcoală tehnică şi să vin şi eu 
aici. Poate că ne-adună Dumnezeu. 

Hm! se pomeni Ştefan zicând în gând. Uite ce planuri are 
fata asta! 

Linuţa se îmbrăcase. Şi el era îmbrăcat. Abia acum 
observă că Linuţa avea cu ea o sacoşă. În sacoşa aceea îşi 
pusese ea cămăşuţa aia dichisită, care o făcea să pară o 
adolescentă, dezvelindu-i picioarele şi lăsându-i sânii să i se 
vadă frumoşi cum îi avea ea. Tot în sacoşă puse şi manualele 
pe care i le cumpărase. 

— Linuţo, să-ţi dau nişte bani, fa. Poate că aveţi nevoie, tu 
şi copilul. lar manualele ăstea să i le dai Didinei, cum îţi 
spusei. 

— Bine, Ştefane, murmură tânăra femeie. 

— Să-i iei şi lui nişte haine mai ca lumea. 

— N-ar fi rău, Ştefane, mai ales că am ceva de gând. 

— Ce ai tu de gând? 

— Vinde lângă noi al lu' Gârniţă două pogoare de pământ 
cu cinci mii pogonu numai, şopti femeia moale... 


— Păi nu ziceai tu că vii încoace, la Bucureşti? 

Linuţa lu' Izvoară se uită la el uimită cu ochii ei mari şi 
curaţi. 

— Dacă mă iei tu, Stefane, vin. Numai în cazul ăsta vin, 
mă. Oftă însă deodată din tot sufletul. Numai să nu ajungem 
cu toţii naiba prin Siberia, dacă pierdem războiul, să 
muncim argaţi la ruşi. 

Ştefan Paul simţi nevoia să-şi dea capul pe spate, cum 
făcea el de obicei când râdea. Şi chiar aşa făcu numai că în 
momentul următor simţi o durere de plumb în gât şi în tot 
corpul. Sufletul îi era din ce în ce mai trist. Ei, drăcia 
dracului, îşi spuse în gând! 

— Hai, mergem? Coborâră şi lăsară cheia la poartă. O 
luară pe o străduţă lăturalnică. 

— Naşa stă în Vatra Luminoasă, Ştefane. Acum nu ştiu cum 
să mă mai întorc. 

— Lasă că te duc eu, n-avea grijă. Voia să treacă întâi pe la 
redacţie, să vorbească cu Niki dacă sunt probleme. Îl sună 
de jos, de la poartă. Nu erau. Şeful nu se interesase de el. 
Bine, îi răspunsese, asta înseamnă că pot să mai întârzii. 

— Pe ce stradă stă naşa ta, în Vatra Luminoasă? 

Anghelina nu-şi aducea aminte bine. 

— Lângă o biserică. 

— Aha, făcu Ştefan Paul şi izbucni în râs. 

— Ce râzi, mă, ce râzi, că mi-adusei aminte. Strada 
Văraticului, numărul trei. Fir-ai tu să fii, Ştefane! 

Asta era. Bine că-şi adusese aminte, că altfel trebuiau să ia 
Bucureştiul stradă cu stradă. Ce credea ea, că se afla la 
Siliştea, că Bucureştiul e un sat mai mare în care ajunge să 
spui că te duci la ăla care şade cu casa lângă biserică, şi e 
de ajuns. leşiseră în Calea Victoriei şi de acolo o tăiaseră să 
iasă în bulevard. Erau în dreptul biserici Stavropoles, aici 
intrase el, Ştefan Paul o dată şi se rugase. 

— De Nilă ai auzit, Ştefane, c-a murit? murmură 
Anghelina. 


Ştefan Paul rămase împietrit. Avu senzaţia că un cuţit îi 
despică şira spinării de sus până jos. 

— Care Nilă? întrebă el moale deşi ştia care Nilă. 

— Nilă a lu” nea Ilie Moromete, vărul tău. 

— Hm! se opri el în loc. Parcă nu mai avea aer. Mintea, de 
fapt timpul în viitor, i se întunecă dintr-o dată. Ce rost avea 
omul pe pământ? 

— Dumnezeu să-l odihnească, Ştefane, şopti Anghelina. 
Văd o biserică aici, hai să aprindem o lumânare pentru el. 
În vara asta au murit mulţi de la noi din sat. 

Anghelina îl trase de braţ. De cum intrară în tinda 
bătrânei biserici simţiră mirosul de vechi şi tămâie, de 
ziduri afumate. Ştefan tot nu-şi revenea. Parcă viaţa şi 
lumea nu mai aveau nici o importanţă. Era ca şi cum toate 
s-ar fi amestecat şi n-ar mai fi avut nici un rost pe pământ. 

Intrară în biserică. Era aproape întuneric. Anghelina 
aprinse mai multe lumânări şi se rugă mult timp. O vedea 
dând din buze, ai fi zis că are chipul de sfântă, deşi până 
acum câtva timp trupurile lor se împerechiaseră nesăţioase. 
Hm! ce importanţă avea, se pomeni Ştefan Paul vorbind în 
gând, parcă are ceva vreo importanţă pe lumea asta. 

— Am aprins eu pentru Nilă, Ştefane, şopti tânăra femeie 
venind lângă el pioasă. Am aprins şi pentru ai noştri, pentru 
morţii mei şi pentru ai tăi. Îl luă de mână, apoi şi îl trase 
după ea. Nu opuse nici o rezistenţă. 

Îngenuncheară în faţa unei icoane mari şi a unei racle de 
argint învechit. 

Ştefan Paul simţi o stare de uşurare. Săracul Nilă, nu mai 
era printre noi. 

Avea senzaţia că golul lui în lume începe să fie din ce în ce 
mai greu. 

Şedea îngenuncheat în faţa icoanei cu sufletul gol simțind 
golul acela imens lăsat de absenţa lui Nilă din lume. 

— Mă, Nilă, mă, Nilă, vere... se auzi murmurând. 

Anghelina se rugase tot timpul ţinându-l de mână. O 
simţise lângă el murmurând, adusă de spate în faţa 


Domnului. 

— Ştefane, acum, Ştefane! îl strânse Anghelina tare de 
mână. Gândeşte-te la Dumnezeu acum, fii cu mintea trează. 
Strânsoarea şi emoția femeii îl treziră parcă la realitate. 

Adică de ce să fie treaz? 

Anghelina îl strângea tare acum cu putere de mână, că-i 
simţi unghiile intrându-i în carne. 

— Acum, Ştefane, fii atent acum. 

Şi într-adevăr în clipa următoare, ca şi cum ar fi ştiut că 
suflarea aceasta vine de la Bucureşti, simţi pe frunte o 
adiere caldă şi gingaşă. A doua răsuflare fu şi mai 
puternică. Simţi firele de păr din creştet răscolite. 

Se înfioră tot pentru că îl simţise pe „El”. Nu trecu mult şi 
a treia răsuflare îi cuprinse fruntea şi faţa pătrunzându-l 
până în adâncul sufletului. Tremura tot. Anghelina se 
întoarse către el cu faţa radiind de o fericire stranie, care o 
schimonosea. 

— L-ai simţit, Ştefane! L-ai simţit, nu-i aşa? A suflat cu duh 
peste noi şi ne-a unit pe vecie. Sfântul duh ne-a unit pentru 
totdeauna. Ştefan Paul închise ochii, sau mai bine zis ochii i 
se închiseră ei singuri. Văzu înaintea lui o lumină dulce, 
răspândind o căldură ciudată, sfântă şi totodată 
primordială, umedă, placentară. Când se trezi Anghelina îl 
luă de mână şi el o urmă ca şi cum ar fi fost un copil. Îşi 
simţea inima pură şi curată, ca atunci când îl lua maică-sa şi 
se duceau de paşti la biserică. 

Erau acum în stradă. Linuţa îl ţinea fericită de braţ. Când 
ajunseră în bulevard, Ştefan Paul opri un taxi. Îi spuseră 
şoferului strada şi numărul. 

Linuţa îi luă de mână şi i-o strânse. 

— Aşa, Ştefane, m-ai întrebat ce face Didina lu” nea 
Aristide? Didina e fată bună, da n-a avut noroc. S-a milit de 
unul al lu' Bâdâcu cu care era ea în vorbă. Ăsta a păcălit-o 
sau ce i-o fi spus el, şi Didina a rămas însărcinată. A păruit-o 
Aristide şi a târât-o prin toată curtea. Ce mai, a zis că l-a 


făcut de râs. Şi ca să n-o mai vadă, sau să nu afle satul, a 
dus-o la o soră de-a lui, sau de a neveste-şi în Ardeal. 

Chiar în acel moment Ştefan Paul simţi un fel de prund 
uscat în stomac, un prund de iască, departe, pe fundul 
lumii. După care văzu iar lumina aceea, cercul de căldură 
luminoasă care-i făcea atât de bine. 

— Poate n-ai auzit tu bine, Linuţo, mai putu el să mai 
îngâne. 

— Ei, cum sunt să nu aud, mă, Ştefane, ce vorbeşti tu, 
crezi că-ţi spun minciuni! 

Ajunseseră. Plăti şoferului, apoi cobori cu Linuţa. Se 
pomeni băgând automat mâna în buzunar, de unde, rămase 
şi el surprins, scoasă un teanc de mii şi de sute. Aşa e, îşi 
aduse aminte că luase alaltăieri salariul şi banii îi 
rămăseseră în buzunar. Uitase de ei. Şi acum se pomenise 
scoțând teancul de bani din buzunar. 

— Cât ai zis, tu, Linuţo, să-ţi dau? Uite aici pentru tine şi 
pentru copil. Să vă cumpăraţi ce aveţi nevoie. Treaba ta. 
Aici ai banii pentru pământul ăla pe care ziceai să-l 
cumperi. Treaba ta. Aici ai trei mii de lei pentru Didina. 
Dacă o întâlneşti şi e amărâtă. Să se ajute cu ei. Iar astea 
două mii dă-le alor mei. Anghelina se uita la el şi zâmbea. Îi 
dăduse toţi banii. 

— Bine, Ştefane. Da ţie ce-ţi mai rămân? 

— Mă descurc eu. 

Femeia îşi încolăci braţul drept pe după gâtul lui şi îl pupă 
pe gură. 

Nu ştiu de ce lucrul acesta îi displăcu teribil. 

Nici nu-şi dădu seama când ajunse la redacţie, şi nu putu 
să-şi amintească deloc pe ce străzi venise. Dar nici ce 
gânduri îi trecuseră prin cap. Vorbise însă în gând cu el tot 
timpul, lucrul acesta îl ştia bine. Intră în biroul lui şi avu 
brusc senzaţia unei absenţe. Rămase împietrit. A cui 
absenţă o percepea el? Aha! O identifică imediat: a lui. 

Exact, aceasta era absenţa lui. Gândul îl mai trezi la 
realitate. Va veni o zi, când va fi asta, mâine poimâine, peste 


un an, peste doi ani, când va fi perceput şi el la fel de alţii, 
ca absenţă. Se pomeni zâmbind, apoi începu să vorbească 
singur cu el, curaj, Ştefane, ce-o să faci, războiul ăsta a 
adus numai nenorociri. Vă trebuie să mergi cât mai repede 
acasă să vezi ce face fata aia, ce este adevărat şi ce nu din 
spusele Anghelinei, sau l-o fi pus Anghelina la încercare. A 
aflat ceva şi acum l-a apus la încercare. Hm! bine ar fi să fie 
aşa. Ar lua-o bine pe cocoaşă în cazul ăsta Anghelina. Pe 
Niki îl găsi trist şi abătut. Ziarul era gata, intrase deja la 
rotativă. Şeful ştia, aşa că putea să meargă acasă. 

— Dar ce naiba ai? îl privi Niki cu ochii mijiţi. 

— Ce am? Ştefan Paul rămase aşa. 

— Eşti alb la faţă şi parcă ai avea minţile rătăcite. 

— Aha, hă, hă, hă, hă, hă! se pomeni el râzând. Al lu' 
Parizianu şi cu minţile rătăcite. Fugi, bă, Niki, de-aci, visezi. 
Ceva însă îi spunea că nu e bine cu el. Se întoarse în biroul 
lui. Privirea i se opri pe fotoliu, i se părea mare şi bun. Apoi 
telefonul sună într-un fel ciudat. Ca atunci când trâmbiţa 
unui COcoş se aude singură după miezul nopţii ca venind de 
pe altă lume. Se ridică buimac şi ridică receptorul. 

— Alo, domnule ziarist Ştefan Paul? Alo! 

Unde mai auzise el vocea aceasta? În clipa aceea văzu 
chipul secretarei, parcă ar fi fost o jumătate de lună, băgat 
pe uşă. 

— Mareşalul Antonescu, domnule Paul. Vorbiţi cu domnul 
Mareşal Antonescu. 

— Bună dimineaţa, domnule Maregşal. La telefon ziaristul 
Ştefan Paul. 

Apoi aşteptă calm. Îşi trecu palma dreaptă peste faţă şi în 
momentul acela realiză că adormise la birou, nu se mai 
trezise ca să meargă acasă şi acum îl trezise telefonul 
Mareşalului. 

— Vă felicit pentru articolul apărut în ziarul de astăzi, 
domnule Ştefan Paul. Articolul este scris cu simţire, 
profund, iar mie mi-a mers la inimă. 


Aveţi dreptate, ne găsim acum în aceeaşi situaţie în care s- 
a aflat Mihai Viteazul la Călugăreni sau Ştefan cel Mare la 
Podul Înalt. Ori învingem, ori pierim. Dar ca să învingem, 
trebuie să luptăm toţi uniţi. Suntem un popor prea mic, 
forţele externe sunt prea mari, ca să ne permitem să fim 
dezbinaţi. Se pare că înalta intelectualitate (din modul cum 
rostise aceste cuvinte răzbătea o ironie maliţioasă), 
îndeosebi scriitorii, care sunt, aşa cum spuneţi 
dumneavoastră organul dotat cu senzori al unui neam, n-au 
prea înţeles lucrul acesta. Pe scriitori nu i-am simţit mai 
deloc lângă mine. 

Mareşalul făcea din când în când pauze, care dădeau 
parcă greutate şi o altă semnificaţie cuvintelor. 

— Nu? Nu am dreptate, domnule Ştefan Paul? 

— Da, aveţi dreptate, domnule Mareşal, îi răspunse el 
Mareşalului, găsindu-şi foarte greu cuvintele. Însă în cazul 
clasei intelectuale, eu o să mai meditez la lucrul acesta, 
cred, sau presimt eu, că ne găsim într-o situaţie paradoxală. 
Oricum, domnule Mareşal, important este că în anii aceştia 
aţi avut alături de dumneavoastră poporul. Poporul a fost cu 
dumneavoastră. V-a înţeles. 

— M-ar interesa foarte mult cum ai perceput dumneata 
lucrul acesta E o chestiune foarte importantă. 

Ştefan Paul făcu el acum o pauză. Se gândise el la lucrul 
acesta? 

Da, se gândise, îşi pusese această problemă. Când? Mai 
mult în subconştientul lui. Oricum, era bine, pentru că, iată, 
acum putea să-i dea Mareşalului un răspuns clar, 
concludent. 

— Da, domnule Maregşal, şi ceea ce vă spun eu acum, este 
cu atât mai profund, cu cât eu vin din stratul de jos, cel 
fundamental al ţării. Şi am simţit (apăsă fără să vrea, 
prelungind cuvântul simţit) lucrul acesta. În timp ce tinerii, 
soldaţii acestui neam luptau în răsărit ca să alunge 
cotropitorul, el, poporul român, şi-a văzut mai departe de 
ceea ce trebuia să facă el, a muncit cuminte şi răbdător, 


trăgând ca un bou în jug, dar fără să se plângă, să 
protesteze, să facă „scene”, cum a făcut clasa politică. Şia 
înmormântat fiii în durere, a adus alţi copii pe lume în 
timpul acesta, a arat, a semănat, a mers pe vipia soarelui la 
secerat. A dus, cum se spune, carul istoriei mai departe, 
fără să se plângă, fără să se laude, tăcut şi cuminte. Aici 
Ştefan Paul făcu o pauză. 

— Bine, dragul meu, îţi mulţumesc. Aş vrea să ne 
cunoaştem. Încă o dată, îţi mulţumesc. Îţi doresc mult 
succes în lupta dumitale din tranşeea cuvântului. Ţara are 
nevoie de soldaţi cu condeiul ca dumneata. 

— Să vă dea Dumnezeu noroc şi sănătate, domnule 
Mareşal! 

Ştefan Paul rămase cu receptorul la ureche. La celălalt 
capăt al firului telefonul se închisese demult şi el tot mai era 
în poziţia aceasta de drepţi. Hm! Ca să vezi ce e viaţa! Avea 
dreptate Moromete, în viaţă nu trebuie nici să te 
entuziasmezi ca prostul când dai de bine, sau obţii o 
victorie importantă, că te dă a doua zi viaţa cu roatele în 
sus de nu te vezi, dar nici să te pierzi în faţa ei, cum făcuse 
el atunci cu Spurcaciu. 

Sau ceea ce se întâmplase cu el ieri, după ce aflase de 
moartea lui Nilă şi de ce i se întâmplase Didinei. Ştefan Paul 
avu în acel moment sentimentul că ţăranul din el, cel care a 
trebuit de fiecare dată s-o ia de la capăt, după ce treceau 
hunii, tătarii sau turcii peste el, se trezeşte din nou la viaţă. 
Ca să se apuce iar de arat, de semănat, ştiind sigur că la 
toamnă va avea ce să semene, ca să-şi ţină casa şi copiii. lar 
aceştia, la rândul lor, au luat-o şi ei, de fiecare dată, ca 
părinţii şi moşii lor de la cap. Hm! Ca să vezi ce e şi istoria 
asta! 

XIV După convorbirea cu Mareşalul, şi după ce simţi că în 
el se trezise acel adolescent care avea menirea lui pe lume, 
Ştefan ştiu cât se poate de clar ce avea de făcut pe 
săptămâni de aici înainte. Mai întâi merse şi se spălă pe 
faţă. Apoi cobori la frizeria de lângă Blocul, Palatul Zilei, 


cum începuseră să-l denumească bucureştenii, să se 
bărbierească. Îl provoacă pe frizer la discuţie, el cum vedea 
treaba, parcă lucrurile nu mergeau bine pe front? 

Frizerul era însă tăcut, n-avea chef de vorbă. „Parcă ne 
întrebă pe noi cineva când fac ei războaiele, şi după ce 
treburile se încurcă rău, tot bietul soldat le descurcă, cu 
viaţa lui şi cu suferinţele lui”. După ce se bărbieri, pentru că 
n-avea la el aparatul de ras, altfel nu-i plăcea deloc să se 
bărbierească la frizerie, urcă la Directorul administrativ să 
vorbească despre expoziţia de pictură pe care voia s-o 
deschidă în hol. Directorul administrativ, pe care îl văzuse 
de mai multe ori, dar cu care nu avusese deloc o discuţie 
mai acătării, tocmai îşi făcea singur cafeaua. Îi spuse despre 
ce era vorba, descoperise o tânără care avea talent, un 
talent extraordinar, nativ, la pictură, aşa se exprimase 
domnul Comarnescu, şi ar vrea să-i deschidă o expoziţie, jos 
în hol. Spaţiul este foarte potrivit. 

Directorul administrativ (pe care descoperi, în acel 
moment, că nici nu ştie cum îl cheamă) îl privi zâmbind într- 
un fel ciudat. „Nu, avea să vorbească astăzi, ştia însă că nu 
avea nimic împotrivă”. Bine, şopti omul, să aşteptăm să 
vedem ce zice Şefu. Însă vă dau un sfat. Numai dacă 
domnul Comarnescu spusese că acea domnişoară este un 
talent, vă apucaţi să-i deschideţi expoziţia, altfel eu vă 
asigur că n-o să scot un ban din casă”. Privirea omului între 
două vârste, cu un început de chelie şi cu doi ochi fără nici o 
culoare, rămase înfiptă în ochii lui. Da, aşa era. 

Aceeaşi era şi părerea lui. leşi salutându-l din prag. 

Bineînţeles că nu-l mai aşteaptă pe Grigore Patriciu să 
vorbească despre Expoziţie cu el. Luă maşina, se urcă în ea 
şi se ori în faţa casei în care avea şi el garsoniera. Deschise, 
şi de cum intră, o şi auzi pe Zizi. În momentul următor 
apăru fericită în hol şi-i sări de gât. 

— Azi noapte te-am aşteptam până târziu. M-am rugat 
pentru tine să nu ţi se fi întâmplat ceva. Ştefan se lăsă 
îmbrăţişat apoi o îmbrăţişă şi el. 


— Ai simţit tu nevoia să te rogi pentru mine? 

— Da! Chiar acesta este cuvântul. 

— Bine-ai făcut. M-a ajutat foarte mul rugăciunea ta. Când 
mai simţi lucrul acesta, să-l faci. O luă de mână şi o 
desprinse încet de el. 

— Eu cred că Dumnezeu mi te-a scos în cale, Ştefane. 
Sigur că o să mă rog pentru tine, cum să nu mă rog. loată 
viaţa o să mă rog pentru tine... 

— Zizi, uite despre ce este vorba. Un moment se priviră în 
ochi grav. Sper să mă ajuţi. Se găseau acum în sufrageria 
cu pereţii încărcaţi de tablouri. 

— Spune, Ştefane. Ochii tinerei femei se aprinseseră 
iscoditori ca şi cum cine ştie despre ce ar fi fost vorba. 

— Eu am de făcut o treabă foarte importantă pe lumea 
aceasta. Şi trebuie s-o fac, pentru ca altfel se supără Maica 
Domnului pe mine. lar eu sunt un băiat bun pe lumea 
aceasta, şi rostul meu este să fac numai bine. Dacă pot să-i 
ajut pe oameni, dar rău să nu fac nimănui... 

Zizi îl privea acum curioasă, cu o expresie de copil pe chip. 

— Hai, că m-ai făcut curioasă. 

— Uite despre ce este vorba, Zizi. Eu trebuie să-i deschid 
unei fete minunate, e un talent extraordinar, o expoziţie. 
Dacă nu mă ajuţi acum să-i deschidem acestei fete expoziţia 
despre care ţi-am vorbit, cine ştie dacă o va mai face-o 
cineva, cine ştie ce se mai poate întâmpla cu războiul 
acesta, şi e mare păcat. 

Ochii tinerei femei se adumbriră speriaţi. 

Îşi puse braţele pe umerii lui şi îl privi în ochi tristă. 

— Ştefane, n-ai înţeles oare nimic din mine? Eu am nevoie 
de dragostea ta, tablourile acestea sunt casa iubirii noastre. 
Eu nu pot să le înstrăinez. 

Eu nu vreau pe lumea aceasta gloria, şi nici bani. 

Ştefan Paul simţi brusc cum rezistenţa în el se înmoaie şi 
ea gata să cedeze. Şi totuşi nu este păcat ca un talent ca al 
lui să rămână necunoscut 


? Poate că o expoziţie o va remonta şi o va face să picteze 
cu o sete şi mai mare. Va trezi în ea pofta de viaţă. În acel 
moment el lucrul acesta îl simţea, că trebuie să facă gestul 
acesta. Şi îl va face. 

— Zizi, ţi-am cerut eu până acum ceva? 

Ochii femeii, frumoşi şi malefici, se zbătură trişti, 
neputincioşi. 

— Nu, Ştefane... Eu numai ţie ţi-am dăruit...tablourile 
mele. 'Ţi-am dăruit sufletul meu, ţi-am dăruit trupul meu... 

— Şi acum vin şi eu şi îţi cert ceva. Dar nu îţi cer, te implor. 
Zizi, te implor, ajută-mă să fac lucrul acesta. Să deschid 
expoziţia unei fiinţe dragi, pentru că nimeni nu o va face. 

Zizi Fotiade păru la început derutată de argumentul pe 
care i-l adusese, expresia chipului ei căpătă o aură de 
suferinţă. 

— De ce, Ştefane? gemu ea. 

— Nu ştiu. Dar ştiu că trebuie să fac lucrul acesta, să-ţi 
deschid expoziţia. 

Chiar în acel moment, aşa cum îl apuca pe el câteodată 
ceva şi mergea cu acel lucru până în pânzele albe, se apucă 
să dea jos tablourile de pe pereţi. Erau înrămate bine, cu 
rame simple şi frumoase. 

— Vrei să mă ajuţi şi tu, Zizi? când se întoarce şi privi în 
jos înspre ea, rămase îngrozit. Chipul femeii arăta atât de 
deznădăjduit şi atât de plin de suferinţă, încât reacţia lui fu 
inversă. Se puse pe râs. Aşa cum stătea cu picioarele pe 
taburet, îşi dădu capul pe spate şi se puse pe râs. După ce 
termină, îşi văzu mai departe de treabă. Luă toate 
tablourile de pe pereţi şi le puse frumos pe masă. Când 
cobori şi privi pereţii, rămase şi el înlemnit: dinspre pereţii 
atât de plini de păduri şi peisaje, că ai fi zis că sunt însăşi 
Lumea înflorită, sufla acum înspre ei un gol rece, un fel de 
pustiu de zăpadă, îngheţat. Era insuportabil. 

Zizi se strânse la pieptul lui. Rămaseră aşa un timp. Când 
îşi depărtă capul, o văzu plângând. Un plâns mut, cu lacrimi 
şiroindu-i pe obraz, mari ca nişte mărgele de sticlă. Ştefan 


Paul nu zise nimic. Întoarse capul, ieşi afară şi-l strigă pe 
şofer să vină să-l ajute să transporte tablourile. 

— Fii atent, ai grijă de ele ca ochii din cap. 

Le numără o dată şi încă o dată, ca să fie sigur că nu se 
pierde niciunul. 

După ce termină cu sufrageria, le luă pe cele de pe hol, 
apoi pe cele din dormitoare. În total o sută treizeci şi şapte 
de tablouri. La plecare o îmbrăţişă pe Zizi. Îi luă capul în 
palme şi o privi în ochi. 

— Ai încredere în mine, şi să vezi ce treabă bună o să iasă! 

O mai sărută încă o dată şi o ţinu la piept. Tânăra femeie îl 
privi drăgăstoasă, cu ochii în lacrimi. 

— Deseară să vii devreme, Ştefane, o să dormim la tine, eu 
în camerele astea goale nu pot să stau. 

— Bine. O mai sărută o dată şi ieşi. Ajunşi la Palatul Zilei 
aşezară tablourile cu grijă într-o odaie vecină cu a 
portarului. Îi spuse acestuia să aibă grijă ca de ochii din 
cap, apoi închise o dată cu lacătul. Urcă sus unde îl găsi pe 
Patriciu la biroul lui. 

— Ce e cu tine, Ştefane, nu te mai vede omul? 

— Trăiesc şi eu, „tată”, alerg. Aş vrea să vă vorbesc de un 
talent extraordinar în pictură, şi totodată aş vrea să-l 
ajutăm pe acest talent, să-i deschidem o expoziţie. Holul 
nostru ar fi excelent pentru aşa ceva. 

Grigore Patriciu îl învălui cu privirea lui obosită şi caldă. 

— Mi-a spus Drăghinescu, mormăi el. Apoi tare. Tu eşti 
mană cerească la uşa omului, uite, cât m-aş fi gândit eu, da 
chestia asta nu mi-ar fi trecut prin minte. Păi holul nostru 
este un excelent spaţiu pentru deschis Expoziţii. În cel mai 
scurt timp sunt convins că va deveni cea mai frecventată 
sală de expoziţii. Bine, te ocupi tu atunci de Expoziţia 
aceasta (lui Patriciu îi plăcea când dădea vreo sarcină sau 
când cerea ceva să indice şi omul care răspunde de acel 
ceva), şi facem holul Sală de expoziţii. Sunt curios să văd ce 
ochi ai avut. O să-mi spună Comarnescu şi Zambaccian, ce 


gust ai. Şi dacă nu te-ai înşelat înseamnă că ai tu un simţ 
special şi atunci o să merg numai pe mâna ta. 

— Mulţumesc, domnule Patriciu, sărumâna tată, zbor la 
treabă. Era în uşă când vorbea. Directorul Zilei îl opri în 
prag. 

— Apropo, m-a sunat domnul Mareşal să ne felicite pentru 
articolul tău. 

Îţi transmit felicitările dânsului şi te felicit şi eu. Şi să mai 
scrii articole din astea. Şi acum la treabă. 

— Mulţumesc, tată! 

Acum avea să zboare cu maşina la ţiganca lu' Paraschiv. 
Apoi dacă va avea timp, va trece şi pe la nevasta lu' Achim. 
Ideea îi venise de ieri, de când auzise de moartea lui Nilă. 
Nu-i era lui oare ruşine, ce dacă Paraschiv se legase de el, 
şi zisese ce zisese, el trăia cu muierea lui, cu ţiganca, în 
acelaşi oraş, şi ea era singură iar bărbatul ei era pe front, şi 
nu trecuse şi el o dată pe la ea s-o întrebe, măi, femeie, eşti 
singură şi amărâtă, ai avea şi tu nevoie de ceva să te ajut! 
Ori dacă n-ai, măcar să-ţi dau bună ziua. În momentul acela 
îşi aduse aminte că nu mai avea nici un ban, pentru că-i 
dăduse pe toţi Anghelinei. Lasă că găseşte el. De la cine să 
ceară, de la Niki. Îl găsi pe Niki în biroul lui, plouat. 

— Ce nu-ţi merge, bătrâne? Ţi s-au înecat corăbiile. 

Niki se uită la el ca la altcineva. 

— Bravo domnule! Ieri arătai şi cu minţile rătăcite, că mă 
pregăteam să te caut pe la spital, mă aşteptam să te dea şi 
afară pentru articolul ăla, şi, când colo, primeşti felicitări! 
Vezi ce însemnă să ai instincte? 

Ştefan rămase oarecum blocat. 

— Adică ce vrei să spui, că-ţi pare rău că nu m-a dat Şetu 
afară şi nu m-ai găsit la nebuni? 

— Nu, dimpotrivă, sunt uimit, şi atâta tot. Aici Niki încercă 
un zâmbet strâmb. 

— Ia nu mai fi tu uimit şi împrumută-mă cu două mii de lei. 

— Ce să faci tu cu două mii de lei? 


— Îi dau cuiva să poată să trăiască, ce crezi că aş putea 
face cu ei? 

— Păi parcă alaltăieri ai luat leafa, mormăi Niki, scoțând 
totuşi banii din buzunar. 

Şoferului îi spuse s-o ia către Colentina. Via Colentina. Pe 
muierea lu' 

Paraschiv o găsi în curte, dădea la păsări. 

— Bună ziua, ga, eu sunt Ştefan, mă mai cunoşti? 

— Ştefane! se fâstăci ţiganca. Doamne Dumnezeule, bine 
că te mai gândişi şi la noi. 

— Păi mă gândii, că uite, alaltăieri m-am întâlnit cu cineva 
de la noi din sat. „Ai auzit, Ştefane?”. Nu, ce să aud? „Păi, 
zice, a murit Nilă”. Care Nilă? mi s-au tăiat mie picioarele. 
„Nilă, bă, văru-tu, Nilă al lu' nea Ilie Moromete. Tu, 
Doamne, am simţit cum mi se taie picioarele şi cum îmi 
creşte un gol în suflet de nu ştiam, mamă, ce e cu mine pe 
lumea asta! 

Am stat eu apoi mult şi m-am gândit. Îmi era sufletul greu, 
parcă ar fi fost de plumb. Zic, Doamne, se duse bietul Nilă, 
acum o să-mi fie dor de el şi n-o să pot să-l mai ajut cu 
nimic, deşi el cât a fost, a fost cu mine. 

Rău e, Doamne, când se înstreinează oamenii pe pământ, 
mai ales atunci când sunt rude. Că uite, de ce am trecut eu 
pe la dumneata. M-am tot luat cu treburile ziarului şi nici n- 
am ştiut când a trecut timpul. Dumneata eşti singură şi ai 
greutăţi, ţine, uite aici o mie de lei, să te ajuţi cu ei când ţi-o 
fi nevoie. Aş mai vrea, că dumneata am văzut că ai suflet 
bun, dumneata erai mai bună cu mine decât Paraschiv, da 
nici cu el, să ştii că n-am nimic, mi-a trecut. Uite, din banii 
ăştia fă dumneata o pomană acolo pentru vărul meu Nilă, 
Dumnezeu să-l odihnească, măcar atât să fac şi eu pentru 
el. Scoase din buzunar miile. În clipa aceea îşi aduse aminte 
că nu ştie unde stă Achim, chiar dacă ar vrea să se ducă şi 
la muierea lui să-i dea şi ei o mie de lei. 

— Ga, ţie aici încă o mie de lei pentru muierea lui Achim, 
pentru cumnata dumitale, că eu nu ştiu unde şade. Şi 


oricând ai nevoie de ceva, de ajutor, să vii la mine şi să-mi 
spui. 

Țiganca rămăsese tablou, cu mâinile ştergându-şi-le de 
şorţ, se uita la el şi nu ştia ce să creadă. Apoi văzând ce bun 
este el cu verii lui, şi cu ea săraca, pentru că nu mai avea 
bani deloc, ăsta e adevărul, o podidi plânsul. 

— Doamne, Ştefane, plângea ţiganca la pieptul lui, eu zic 
că Dumnezeu te aduse, că nu mai avem de nici unele. Lasă 
că te-om răsplăti noi când o veni Paraschiv. Dumnezeu să-ţi 
dea noroc, că ai suflet bun. Eu am văzut lucrul acesta, de 
aia îi şi spuneam lu' Paraschiv: lasă, mă bărbate, nu te mai 
uita aşa la el, că sunteţi şi voi veri. 

— Bine, ga, i-o tăie el, văzând că ţiganca o dă pe coarda 
sentimentală, să-i faci lu' Nilă pomană şi parastas la 
biserică, să-i citească popa, şi data viitoare când mai vin pe 
la dumneata, să mergem şi la muierea lu' 

Achim. Acum rămâi cu bine. 

Țiganca recunoscătoare îi conduse până la poartă. Ştefan 
se mai uită o dată în urmă. Casa lui Paraschiv parcă era o 
femeie cuminte şi gânditoare, care se uita la el cu 
recunoştinţă. 

Ce mai trebuie să mai fac, îşi spuse Ştefan Paul în gând în 
timp ce se întorcea cu maşina către redacţie. Se uită la 
ceas. Era aproape unsprezece. 

— la-o dumneata către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 
îi spuse el şoferului, că avem de ridicat materialele de 
presă. 

— Aşa fac, îi răspunse şoferul, care îşi văzu mai departe de 
gândurile lui şi de treaba lui. 

La biroul de presă mai aşteptau şi alţii. Nora încă nu 
coborâse. 

Aşteaptă în hol alături de ceilalţi trimişi de ziarele lor să 
ridice presa, sau mai bine zis ce le dădea Mareşalul să 
publice în ziarele lor. Când o văzu coborând pe scări, 
rămase uimit cât de frumoasă era, ca şi cum ar fi văzut-o 
pentru prima dată. „Doamne Dumnezeule, prost eşti mă, 


Ştefane, se pomeni vorbind singur. Şi pe fata asta o laşi tu 
să aştepte. Nora nu-i adresă nici o privire. De a naibii, îşi 
spuse Ştefan în gând. Seamă de primirea materialelor, apoi 
aşteptă să rămână singur. 

— Mă grăbesc, Ştefane, ai ceva să-mi spui? 

— Da, Noruleţ, că te iubesc extraordinar de mult. Şi că 
duminică o să fiu altău până când n-o să mai ştim de noi. 

— Nu te prinde poza asta, încearcă alte, îi răspunse tânăra 
funcţionară fără să-şi ridice privirea. M-am bucurat pentru 
tine, articolul i-a făcut o mare bucurie domnului Mareşal. 

După ce s-a întors la redacţie, l-a sunat pe Petru 
Comarnescu, să-l anunţe că tablourile doamnei Zizi Fotiade 
au fost aduse la redacţie. 

Criticul s-a arătat încântat să i-a parte la „bucătaia” 
naşterii unei expoziţii şi a unui nume în pictura 
românească. După Comarnescu l-a sunat pe celălalt 
cronicar plastic. I-a spus despre ce era vorba. Era şi acesta 
de acord să dea o mână de ajutor. Apoi s-a apucat să facă 
ştirea care anunţa că în curând în holul cotidianului Ziua, 
care va deveni din acest moment Sală de Expoziţii, cu 
siguranţă cea mai căutată şi cea mai vizitată Sală de 
expoziţii din Bucureşti, va fi deschisă în curând expoziţia 
unei tinere şi deosebit de înzestrate artiste plastice din 
această ţară. Expoziţia va fi deschisă de cuvântul înainte al 
criticului de artă d-l Petru Comarnescu, Vor vorbi printre 
alţii criticul Alexandru Busuioceanu, pictorii...”. Care 
pictori, că urma abia de acum să discute cu ei. Oricum era 
indicat să-i invite pe cei mai de seamă pictori pe care îi avea 
România la ora actuală. 

Aşa că se apucă să-i caute la telefon şi să le solicite 
participarea la expoziţie. Majoritatea fură de acord, aşa că 
ştirea apăru chiar a doua zi, anunțând participarea elitei 
artei plastice de la noi. Articolul şi-l scrise dintr-o răsuflare. 
Când îl reciti, îi merse la inimă. I-l duse lui Niki. 

— la, domnule, lăsă acesta materialul pe care-l citea ca să- 
i vadă lui articolul. Poate şi acum te mai felicită Maregşalul. 


Niki citi ce-i dăduse dintr-o răsuflare. Chipul îi luă o 
expresie de gravitate şi tristeţe. 

— Bravo, Ştefane, eşti în mână. 

Seara, după închiderea ziarului, după ce văzu primele 
exemplare apărând de pe buza rotativei, îşi simţi picioarele 
tremurând. O emoție ciudată i se instalase în suflet. Îşi 
simţea sufletul uşor, şi lucrul acesta, în mod paradoxal, îl 
făcea să-i fie frică de viaţă. Sentimentul acesta apăruse aşa 
dintr-o dată. Adică până acum existase cineva care-l 
ocrotise, fusese limpede lucrul acesta, îl va mai ocroti oare 
şi de acum înainte? Ajunse acasă târziu, cu starea aceasta 
în suflet. Zizi îl aştepta în camera lui (garsoniera, cum îi 
zicea el), cu masa pusă. Era într-o cămaşă de noapte 
subţire, care-i dezgolea picioarele şi unul din umeri. 

— Ştefane! îi sări de gât ca o adolescentă. 

Doamne, ce relative şi schimbătoare sunt lucrurile pe 
lumea aceasta. Cu numai un an în urmă femeia aceasta îi 
apăruse ca fiind ursuză, ca având peste treizeci de ani, sau 
oricum, mai în vârstă. Şi iată ce făcuse dragostea din ea, o 
întinerise, îi luminase chipul, o făcuse să fie o mare artistă, 
iar acum semăna pur şi simplu cu o adolescentă. O luă în 
braţe şi o lipi la pieptul lui. 

— Ştefane, ce greu a trecut timpul fără tine! Casa este 
pustie, şi atunci, ca să nu mai aud ţiuitul acesta al pustiului 
în urechi, pictez. Astăzi am pictat trei tablouri. 

— Trei tablouri? se pomeni el mirându-se. Asta ar veni ca 
şi cum eu aş scrie trei povestiri într-o zi. Hm! Zizi. Să ai 
grijă să nu te epuizezi. 

— Nu vrei să le vezi? insistă Zizi. Ochii îi străluceau în cap 
de bucurie. 

— Ba da, cum să nu. 

— Hai. O luă după ea. Tablourile îl aşteptau parcă pe 
peretele din sufragerie. Brusc avu o revelaţie: ca şi cum îl 
aşteptau pe el, tablourile se luminară fericite. Ele, 
tablourile erau fericite! Da, era un lucru uimitor. 


Acum simţise clar lucrul acesta, de fapt altcineva îi vorbise 
fericit prin tablourile acestea. De data aceasta Mesajul, căci 
era un mesaj, sufletul lui îi receptase până în străfundul 
său, îi vorbise şi îi spusese limpede: „îţi mulţumesc pentru 
că ai ajutat-o pe Zizi, eşti pe calea cea bună. Se întoarseră 
în „garsoniera” lui. Zizi îl îmbie încă o dată cu friptura pe 
care i-o pregătise. 

— E fragedă, Ştefane. 

Nu voia să mănânce. Era prea obosit, înserarea care se 
lăsase în sufletul său de la oboseala de peste zi îl chema să 
doarmă. În acelaşi timp sufletul îi era greu, plin de o 
mulţumire cuminte. Zizi fu de acord să se culce. Se cuibări 
la pieptul lui şi adormi imediat. La un moment dat o auzi 
sforăind uşor, catifelat, ca o pisicuţă. Când se trezi se 
luminase. Era în braţele ei. Chipul galben şi frumos al 
femeii stătea aplecat deasupra lui ca o lună. 

— Ştefane, şopti glasul ceţos şi dulce al femeii. Azi-noapte 
te-am trezit să ne iubim. Şi tu m-ai iubit ca pe o soră. 

Se apropia decembrie al anului 1942. Fusese un 
noiembrie pâclos, ca un somn trist, nehotărât. În timp ce 
venea de la Capşa, Ştefan Paul îşi spunea că, exact cum este 
vremea, este şi suflatul lui. Hm! Şi sufletul poporului acesta 
este la fel. Uneori se trezea cu sufletul greu, era o stare pe 
care o mai trăise când era copil, şi atunci se apuca să scrie 
„în vrăjmăşie”, cum zicea el. Scrisese câteva articole care 
fuseseră adevărate bombe. Devenise pe nesimţite un ziarist 
temut şi respectat. Parcă aş avea patruzeci, cinzeci de ani 
de presă, aşa se poartă ăştia cu mine. Mulţi însă îl salutau 
şi-l felicitau în faţă, pentru că în spate abia aşteptau să-l 
„bubuie” şi să-l înjure. 

Câteva atacuri în presă la adresa lui nu-l mirară deloc, şi 
totuşi ceva în fiinţa lui „înţelegea”, se replia, se pregătea să 
nu fie surprins. „Bagă de seamă, îi spusese o dată Patriciu, 
în presă nu există prieteni. Există numai şacali care nu pot 
să muşte, şi atunci îţi dau bună ziua pe stradă respectuos, 
îţi vorbesc frumos, apelează la tine să-i ajuţi, cu primul 


prilej însă nu te iartă, îşi înfig colții în beregata ta, de nu te 
vezi. 

„Îl privise pe Grigore Patriciu cu un fel de neîncredere sau 
de buimăceală, că acesta îl întrebase imediat: „Ce te uiţi şa 
la mine?” El continuase să se uite la Şeful lui ca mai înainte. 
„Bagă bine la cap, băiete, acum eşti sub aripa mea, mor de 
ciudă că n-au avut norocul tău, dar cum or să te prindă 
singur, or să sară la tine, ai să vezi. Tu pune mâna şi te 
pregăteşte!” Ştefan ridicase din umeri. Ei şi, în loc de 
beregată or să mă muşte de fund, şi cu asta ce-o să fie? 
Grigore Patriciu zâmbise şi el. „Îmi pare rău de tine că nu 
înţelegi, pentru că altfel eşti băiat deştept”. 

Adevărul este că de când cu expoziţia domnişoarei Zizi 
Fotiade, expoziţie care fusese unul din marile evenimente 
artistice ale anului, cel puţin aşa scrisese Arghezi în tableta 
lui (el, care nu fusese la deschiderea expoziţiei, dar venise 
după aceea şi petrecuse ore însemnate în faţa tablourilor 
lui Zizi Fotiade. Ca să-şi scrie cronica plastică Arghezi 
venise de trei ori în două săptămâni, rămânând de fiecare 
dată mai mult de o oră în faţa picturilor). Grigore Patriciu 
începuse să-privească parcă altfel, ca şi cum el, Ştefan, ar fi 
fost mai matur, apropiat de vârsta lui Patriciu. 

Ca şi cum ar fi trăit mulţi ani împreună, s-ar fi cunoscut 
demult, ar fi trecut prin greutăţi. Observase această 
atitudine şi la colegii lui, ba chiar şi la ziariştii de la celelalte 
cotidiene. Îi cunoştea pe Duncan şi pe Stăiculescu de la 
Universul, pe Titus Diaconescu şi pe Nae Deromuş de la 
Timpul, se întâlnise cu ei pe stradă sau la Capşa şi ei se 
purtaseră la fel cu el. Însă lucrul cel mai important nu era 
acesta, ci faptul că el, Ştefan Paul, îşi dădea seama că se 
întâmplă cu el ceva mult mai profund decât înţelegea şi îşi 
dădea el seama. Şi că acest proces trebuia lăsat să 
continue, nu trebuia tulburat. Era ca şi cum ar fi intrat într- 
o altă vârstă. 

Sufletul îi era potolit şi mai obosit, mai tulburat, şi se 
lăsase parcă mai jos înspre fundul lumii. Erau tot mai dese 


şi mai lungi stările acelea când cădea pe gânduri şi 
rămânea aşa mult timp, deşi nu se gândea la nimic. 

Colegii lui se obişnuiseră cu el, mai ales că după asemenea 
stări (sesizase un fel de dulceaţă cafenie, profundă a lor) se 
simţea parcă „mai greu”. E limpede că nu este vorba aici de 
greutate în înţelesul fizic, ci de o altă greutate, spirituală, o 
greutate a fiinţei lui în lumea aceasta. Cel care i-o spusese 
în faţă fusese Niki, cu un zâmbet amar pe chip: „Ştefane, eu 
dacă aş fi în locul tău, aş cădea în starea asta de uitare şi 
mas trezi la sfârşitul războiului”. Prost aş fi dacă m-aş trezi 
şi atunci, unde să mă trezesc cu ruşii pe cap, cu ţara 
ocupată şi făcută închisoare comunistă? Răspunsul lui 
Ştefan Paul (adevărul este că nici el nu realizase 
profunzimea şi realismul crud al răspunsului său, el dăduse 
un răspuns teribilist, în stilul lui şi când colo fusese o 
profeție foarte profundă) îl îngheţase pe Niki, îl făcuse să 
holbeze ochii. 

„Bate-te peste gură, îi răspunsese acesta, să nu se 
adeverească”. Ce să mai adeverească, tu nu vezi că s-a 
adeverit! Abia în acel moment Niki deschisese gura şi 
începuse să râdă, adică tu nu vezi că te-ai tâmpit, că ai luat- 
o razna, ce să mai stau de vorbă cu tine, mă duc să-mi văd 
de treburi 

! asta vrusese să spună el cu râsul lui. De fapt chestia asta 
cu uitatul care dădea peste Ştefan ca o boală, o reţinuse 
Niki de la sora lui care afirmase că „ăsta”, adică Ştefan nu 
este om cu care să se poată căsători o fată, pentru că se 
căsătoreşte astăzi şi după aia uită toată viaţa şi te 
pomeneşte cu el la bătrâneţe că vine acasă şi abia după aia 
îşi aduce aminte că este şi el căsătorit. „De fapt vorba asta, 
dar altfel spusă, o auzise Ştefan de la Luki”. Chestia asta 
însă nu i-o mai înghiţi lui Niki, aşa că-i întoarse spatele. 

Ce este adevărat însă este că uitatul ăsta nu era numai aşa 
o chestie „spirituală”, ci şi o ştergere şi o re-trăire a 
memoriei, a altei memorii. Îi treceau pe sub ochi zeci şi sute 
de informaţii, telegrame de presă, ştiri, reportaje, ordine de 


luptă, ordine de zi, articole venite de pe front, el le citea, le 
înţelegea, îşi scria articolul sau îşi da semnătura de „bun de 
tipar” pe ele, apăreau în ziar, după care se ştergeau 
imediat, ca şi cum nar fi existat, din memoria lui. 

Aşa se face, asta era pe la jumătatea lui noiembrie, că se 
apucase şi scrisese un articol, destul de întins, în care 
descria luptele de pe frontul de la Kirkuţkaia, dădea 
amănunte, numea greşelile comandanților, apoi se apucase 
el să facă recomandări, ce ar fi trebuit să facă. Niki plecase 
mai devreme în ziua aceea şi rămăsese el să gireze ziarul. 
Aşa se face că dăduse drumul la articol, pe două coloane în 
pagina a treia. A doua zi când venise la redacţie secretara îi 
spuse că „este aşteptat la Şef”. 

Patriciu lucra aplecat asupra unui registru. Se vedea că nu 
e pielea lui. 

— Ce ţi-a venit? îl luă în primire Directorul Zilei, nu mă 
aşteptam la chestia asta din partea ta. 

Patriciu îi făcuse semn cu bărbia şi cu sprâncenele lui 
stufoase să ia loc, iar el îşi văzuse mai departe de socotitul 
şi de scrisul lui. 

— Da ce-am făcut, tată? 

— Pe mine mă întrebi... bolborosise Patriciu, absorbit de 
calculele lui, şi îi băgase sub nas articolul pe care-l scrisese 
el, Ştefan Paul. Acesta se apucă să citească ce scrisese. Nu 
recunoştea, nu-şi aducea aminte absolut deloc, dar absolut 
deloc când scrisese el rândurile acestea, o dată ce în mintea 
lui nu se găseau informaţiile acestea de care lua el 
cunoştinţă acum. 

— Eu am scris astea? se mirase el cu expresia aceea de 
uluială pe faţă. 

— Nu, că le-am scris eu, îi răspunse Grigore Patriciu cu 
ochii scăpărândul, dar nu de răutate, ci mai degrabă de 
veselie. Le-a scris tata Noe. 

Ştefan Paul îşi luase capul în palme făcând efortul să-şi 
amintească. Nu putea să-şi aducă aminte nimic şi lucrul 
acesta îl făcea să vadă galben înaintea ochilor. 


— Sunt convins că eu le-am scris, dar oricât mă străduiesc, 
nu pot să-mi aduc aminte nimic. 

Abia în momentul acela Patriciu se opri din ce făcea el şi îl 
privi îngrijorat, cu o expresie părintească pe chip. 

— Încearcă, îl îndemnă el. M-a sunat chiar Mareşalul mai 
înainte. „Bine, domnule Patriciu, zice, ăsta e ziaristul care a 
scris articolul ăla ce mi-a mers mie la suflet?”. „Da, domnule 
Mareşal, am zis eu, ce era să zic”. 

Domnule, are noroc că luptele de care vorbeşte el nici nu 
s-au dat, urmează să se dea, pentru că altfel era grav. Dar şi 
aşa este destul de neplăcut, pentru că suferă prestigiul 
ziarului. Din punct de vedere tactic şi strategic, gândeşte 
însă bine. Te rog să veghezi dumneata ca asemenea lucruri 
să nu se mai petreacă”. Asta deci mi-a spus Mareşalul, după 
care am luat şi eu ziarul şi l-am citit. Am rămas cu gura 
căscată. 

Acum Patriciu chiar îl privea în ochi cu gura căscată. 

— Nu, nu pot să-mi aduc aminte nimic, oricât aş încerca, 
făcu Ştefan deznădăjduit, sărind în sus, ţinându-se cu 
mâinile de cap. 

Grigore Patriciu îl privea acum uimit, cu o milă nesfârşită. 

— Nici eu nu înţeleg, Ştefane. Pentru că bătălia aceasta nu 
s-a dat. 

Poate ai fi obosit. Tot mi-ai cerut tu un concediu. Dacă te 
simţi obosit, iaţi un concediu de vreo două săptămâni. 

Plecase de la Patriciu ca şi cum ar fi avut o ceaţă în piept. 
Reluase articolul şi-l citise de câteva ori. 

— Tu înţelegi ceva, Niki? Îl întrebase el pe prietenul lui. 
Dacă mai ţii cât de cât la mine, fă-mă tu să înţeleg. 

— Eu zic, bătrâne, că eşti surmenat. De altfel şi eu sunt 
epuizat. Toţi cred că suntem epuizați. le-ai aşezat la birou 
să-ţi scrii articolul şi cu imaginea frontului, obosit cum erai, 
ai început să scrii de la tine. Nu ţi-ai dat seama când ai 
trecut linia de demarcaţie dintre realitate şi ficţiune. Eu 
cred că cel mai important lucru este să nu-ţi faci probleme. 
În ziua aceea însă a fost tot timpul preocupat de gândurile 


acestea, ce s-a întâmplat cu el în momentul scrierii 
articolului? A reuşit să-şi aducă aminte momentul şi locul 
când s-a apucat de scris. Apoi n-a mai reuşit să-şi 
amintească nimic. 

Era pe seară, îşi simţea creierii ca şi cum ar fi fost o pastă 
sau o gelatină, atât de mult îşi frământase mintea să-şi 
aducă aminte ce se întâmplase în momentele alea când 
scrisese articolul. Apoi brusc înlemni 

: îşi aducea aminte totul ca şi cum ar fi văzut un film 
înaintea ochilor, ca şi cum ar fi privit de undeva de sus un 
peisaj. Cu o mişcare violentă, puternică îşi dădu capul pe 
spate şi se porni pe un râs hohotitor cum nu mai râsese de 
când nici el nu-şi aducea aminte. Bine, dar lucrurile acestea 
s-au întâmplat sau se vor întâmpla, el n-a făcut altceva 
decât să le descrie ca un martor, de ce să-l ia pe el în râs 
Mareşalul şi Grigore Patriciu? De lucrul acesta nu se mai 
îndoia, el văzuse o „realitate” pe care nu făcuse altceva 
decât s-o descrie. În momentul acela, când el râdea cu 
capul dat pe spate, uşa se deschise şi Niki Dumitrescu îşi 
băgă capul pe uşă. 

Rămase un moment înlemnit. 

— Bă, Niki, bă, tâmpiţi ăştia îşi bat joc de mine când 
lucrurile s-au întâmplat chiar aşa. În loc să ia măsuri ca să 
nu se întâmplă aşa, ei îşi bat joc de mine. 

— Aha! Şi eu m-am gândit că este o chestie de premoniţie. 
De la tine se aşteaptă omul la orice. 

Ştefan se opri din râs brusc. Chipul îi deveni sever ca şi 
cum ar fi fost tăiat în piatră. În momentul acela lui Niki, 
Ştefan i se păru de o frumuseţe nordică, luciferică. 

— Niki, asta este, bătrâne. Tu ai pus punctul pei. 

leşi ca o furtună din birou. La secretariat o găsi pe 
unguroaică, aşa i se spunea Secretarei, pentru că era într- 
adevăr unguroaică şi era foarte frumoasă, care rămase 
nemişcată cu ochi în ochii lui, aşa cum era ea frumoasă foc. 
Tânăra femeie rămase ca paralizată şi el văzu lucrul acesta. 


— Dă-mi te rog, chiar numărul de telefon de la Preşedinţie 
al Mareşalului, pardon, al domnului Maregşal. 

Tânăra femeie cu ochii negri şi măriţi, îl fixa consternată. 

— N-ai auzit ce-am zis? se răsti Ştefan Paul la ea. Lola, căci 
aşa o chema pe stenodactilografa şi traducătoarea lui 
Patriciu, ezită din nou, scoase câteva sunete nearticulate, 
apoi revenindu-şi îi spuse limpede, ţinându-şi de data 
aceasta într-un fel anume ochii într-ai lui: 

— Nu pot! Numai domnul Patriciu poate să-i telefoneze 
direct domnului Mareşal. 

Ştefan Paul făcând abstracţie de prezenţa tinerei femei, 
răsfoi singur agenda de telefoane care se găsea pe birou. 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, scrie negru pe alb, bătut 
la maşină. Formă numărul, sigur pe el, fără să se 
grăbească. Îi răspunse o voce de bărbat, ceţoasă, 
parfumată efeminată. 

— Alo, Preşedinţia Consiliului de Miniştri? Daţi-mi, vă rog, 
Cabinetul domnului Mareşal. Sunt ziaristul Ştefan Paul de 
la Ziua, domnul Mareşal l-a sunat de dimineaţă pe domnul 
Grigore Patriciu... 

— Cunoaştem acest lucru, i-o reteză vocea de la celălalt 
capăt al firului într-un mod impersonal. 

— Aş vrea să-i transmiteţi domnului Mareşal că tot ce am 
scris în acel articol sunt lucruri care se vor întâmpla cu 
adevărat. De aceea aş vrea să se ia măsurile necesare 
pentru preîntâmpinarea unor dezastre militare, care se vor 
transforma ulterior într-un dezastru de proporții. 

La celălalt capăt al firului se lăsă brusc tăcerea. Parcă era 
o linişte de cristal care venea pe fir, aşa cum vine apa pe 
conductă. 

— Cu cine am stat de vorbă, dacă îmi este permis? Aş vrea 
ca tot ceea ce v-am relatat să-i fie transmis neapărat 
domnului Maregşgal. 

La celălalt capăt al firului vocea, probabil încă uluită, 
pronunţă un nume care începea cu E şi se termina în escu, 
cel puţin aceasta fură sunetele pe care le reţinu urechea 


sau memoria lui, însă pe el numele nu-l interesa absolut 
deloc. Singurul lucru care avea pentru el importanţă era 
faptul că ştia că ceea ce-i spusese el acelui colonel va 
ajunge sigur la urechile Mareşalului. Restul nu mai avea 
nici o importanţă. Când se întoarse, văzu chipul nespus de 
frumos al unguroaicei, uimit, privindu-l cu milă şi cu 
dragoste în acelaşi timp. 


XV Se întâmplase ceva fundamental ca lumea şi el nu-şi 
dădea seama ce se putuse întâmpla. I se instalase în piept 
sau mai degrabă în regiunea stomacului o greutate 
dureroasă, adâncă, de plumb. Vedeţi, se pomeni vorbind cu 
el ca şi cum ar fi vorbit cu lumea, cu mii de oameni, fiinţa 
umană trăieşte pe lume, se mişcă, se hrăneşte, şi ea nici nu 
ştie că o presiune extraordinară apasă asupra ei. Omul este 
ca un peşte care trăieşte pe fundul oceanului fără să ştie că 
o masă imensă de apă apasă asupra lui. Apoi se întâmplă 
ceva ciudat, dar nu cu toţi peştii ci numai cu unii, aceştia 
încep să simtă greutatea cu care apasă oceanul asupra lor. 
Şi cu cât sunt mai conştienţi de această presiune, cu atât 
aceasta este resimţită mai clar, senzorial, până când trăirea 
acestei presiuni devine insuportabilă. Este ceea ce se 
întâmpla acum la sfârşitul anului cu el, îşi spuse Ştefan. Se 
întâmplase ceva la mii de kilometri depărtare, şi acel ceva 
era un fapt fundamental în istoria acestei naţii. El le va 
marca indivizilor umani viaţa, modul de a gândi şi simţi, iar 
ei n-au cum să-şi dea seama de acest lucru. 

Acum i se întâmpla să uite de el realmente zile întregi. Îi 
făcea bine lucrul acesta, deşi se simţea şi mai rupt de 
realitate, de aici o stare de nelinişte şi precipitare. Uitase 
de pildă ceea ce se întâmplase între el şi Nora. Se 
întâmplase un lucru cumplit, pe care nici unei femei n-ar 
trebui să i-l facă bărbatul pe care-l iubeşte. Dacă-l iubeşte. 
Între ei se întâmplase cu adevărat un lucru îngrozitor şi 
dureros, iar el, în loc să ştie ce să facă, se lăsase provocat 
de senzualitatea sau de nebunia prostească a femeii. Îşi 


adusese aminte la o lună şi mai bine de la faptul dizgraţios 
care se consumase, şi acum în loc să se revolte, se pomenise 
dându-şi capul pe spate şi râzând. Femeia-i tot femeie, tu-i 
mama ei!” vorbise el singur, cu glas tare. 

Acum nu-i mai părea rău de ce se întâmplase atunci între 
ei (poate că mai bine ar fi fost să-i tragă două perechi de 
palme, s-o fi făcut să-i fie ruşine de gestul ei, s-o aducă la 
realitate), pentru că întâmplarea aceea cumplită îi 
dezvăluia natura abisal-biologică a femeii. 

Nora bruscându-l şi brutalizându-l îl adusese mai aproape 
cu un pas de misterul ancestral, teluric al feminităţii. După 
ce râsese cu capul dat pe spate şi se gândise că de fapt 
gestul femeii avea o semnificaţie mai profundă, şi că o dată 
va trebui să mediteze asupra lui, uitase. Numai să treacă pe 
la doamna Irina, sau mama Irina, cum îi spunea în glumă, şi 
atunci chipul femeii se umplea de o lumină temătoare. Ai fi 
zis că-i este frică să se bucure. Îi ducea pâine, de câteva ori 
îi cumpărase ciocolată. 

Nu rămânea mult, chiar dacă doamna Irina îl invita în mod 
deosebit, spunând că „vine acum şi soţul meu”, „dacă mai 
aştepţi numai zece minute Traian este acasă, Ştefane”. Nu 
ştiu de ce, era ceva în el care îl făcea să nu dorească să dea 
ochii cu profesorul Cotigă, deşi văzuse că profesorul 
începuse să se obişnuiască de acum cu el, ca şi cum ar fi 
devenit puţin fiul lui. Ultima dată o găsise pe doamna Irina 
răcită. 

Profesorul Cotigă lucra la ceva, îi rămăsese în minte 
imaginea încruntată a chipului său, aşa cum stătea la masa 
de lucru. 

„Bine-ai venit, Ştefane, îşi ridicase profesorul privirea 
asupra lui, întinzându-i apoi mâna. Lui Ştefan îi fusese de 
ajuns ca să prindă „acel adânc plin de o deznădejde 
cuminte din ochii bătrânului”. 

Exact, profesorul Cotigă îmbătrânise. Ciudat, în mod clar 
nu putea să dovedească lucrul acesta cu nimic, şi totuşi 
acesta era adevărul, îmbătrânirea aceasta venea din 


adâncul fiinţei lui, se produsese acolo, la temelia şi în 
adâncul fiinţei bietului om. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat, Ştefane, vorbise Traian Cotigă 
pe un ton mai mult constatativ decât să întrebe. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Profesor? 

— S-a dus dracului totul, Ştefane. Nemţii au pierdut 
războiul şi cu ei, l-am pierdut şi noi. Or să ne mănânce ruşii. 
Ascultă-mă pe mine, curvele de englezi şi de americani or 
să ne dea pe mâna lor. Ultima noastră carte pe care mai 
avem s-o jucăm este cartea Antonescu. Numai un miracol 
ne mai poate salva. Numai Dumnezeu, dar suntem prea 
păcătoşi ca să se întâmple acest lucru cu noi. 

Ştefan Paul, mersese şi îi sărutase mâna doamnei Irina. O 
durea ceafa şi avea frisoane. Aşa era, buzele lui simţiseră 
temperatura corpului femeii. 

— Nu-i nimic, mama Irina. O mică răceală, trece cu un ceai 
fierbinte şi cu o aspirină. 

— Da, Ştefane, numai că ceaiul ăsta nu se face singur, iar 
mie îmi e rău. 

Nici nu pot să stau în picioare. 

— Da de unde, doamna Irina, cunosc eu un ceai care se 
face singur şi asta cât ai zice peşte. Numai să-mi daţi mie 
voie să intru în bucătărie că de descurcat, mă descurc eu. 

— Mulţumesc, Ştefane. Vezi că ibricul este pe etajeră, iar 
floarea de tei este în cutiuţa de pe raftul al doilea. 

Nu avea deloc experienţa omului care se pricepe la 
bucătărie, de descurcat însă, se descurcă bine. Lăsă ibricul 
până dădu în foc şi puse apoi floarea de tei. Turnă într-o 
cană albă, puse zahărul şi-i aduse doamnei Irina ceaiul. 
Ochii femeii radiau de o bucurie umedă, de copil. 

Aproape că-i dădură lacrimile, lucru care îl impresionă 
nespus pe Ştefan. 

— Doamne, Ştefane, tu nici nu ştii ce înseamnă să n-ai 
copii, apoi să-ţi dăruiască Dumnezeu aşa din senin. 

Aspirinele se terminaseră, aşa că al lu' Parizianu, cum îi 
spunea la început profesorul Cotigă, dădu o fugă la 


farmacia din colţ şi se întoarse cu aspirina, cu piramidonul 
şi cu Galenica, o doctorie bună de frecţii. 

După ce îi dădu aspirina, Ştefan Paul o ajută pe gazdă să 
se învelească şi o rugă să doarmă. Va transpira, apoi când 
se va trezi nu va mai avea nimic. „O să vedeţi”, îi spuse el. 
În sufragerie profesorul Traian Cotigă ar fi vrut să-l reţină 
la o cafea şi al o discuţie mai lungă. N-avea timp, i-o spuse 
din capul locului, pentru că trebuia peste o jumătate de oră 
să fie acasă la un om politic important, pentru un interviu, a 
doua zi era programat în ziar interviul cu persoana de bază. 

— Cine este? îl întrebă profesorul Cotigă curios. 

— Un nimenea, n-are nici o importanţă. 

— Asta este, Ştefane, vorbi trist Traian Cotigă, şi i se văzu 
iar bătrâneţea pe fundul fiinţei lui, am pierdut războiul, asta 
înseamnă că nici o mişcare spirituală şi nici o mare 
Personalitate nu poate să salveze acest popor. 

Dumnezeu cu milă! 

Îl lăsă pe profesorul Cotigă să-şi vadă de studiul lui şi se 
îndreptă într-adevăr către omul politic cu care Grigore 
Patriciu vorbise pentru un interviu. 

Iarna se insinua amenințătoare, grea, plină de prevestiri 
negre în viaţa oamenilor, în lucruri, în zidurile oraşului. 
Luat cu treburile, Ştefan nici nu mai deosebea zilele una de 
alta. Îi vâjâia capul de informaţiile care treceau prin 
creierul lui, de probleme pe care trebuia să le rezolve. Până 
când se trezi brusc în faţa sărbătorilor de iarnă şi a acelei 
întâmplări care avea să rupă echilibrul întregii lui fiinţe 
într-un mod brutal, nemilos. 

Noaptea dormise la redacţie, în biroul lui unde băgase o 
canapea de pluş, şi acum putea să doarmă în condiţii bune. 
Lucrase bine, avusese spor. 

Către ziuă, îşi reciti povestirea, la care lucra mai demult, 
aceasta îi plăcu. 

Să fie într-un ceas bun, îşi spuse în gând, apoi adormi cu 
capul pe birou. 


Dimineaţa se sculă, cobori la frizerie deşi nu-i făcea 
plăcere, dar nici nebărbierit nu se simţea bine, apoi urcă la 
Capşa unde întâlni aceleaşi figuri. Nu rămase mult pentru 
că n-avea chef de vorbă. Nu ştiu de ce avea impresia că „s-a 
lăsat un fel de ceaţă”, peste lume. Reveni la birou, îşi 
scrisese articolul dintr-o răsuflare. Apoi se întinse în fotoliul 
din biroul lui şi aţipi. Când se trezi, avea în cap subiectul 
unei alte povestiri. 

Şi chiar îi păru rău că nu se poate apuca acum de scris. 
Avea înainte atâtea probleme, cărora trebuia să le facă faţă. 
Pe la unsprezece intră la Niki în birou să-i ducă articolul. 
Niki Dumitrescu arăta şi el obosit. 

— Ce faci? îl întrebă Niki, nu prea eşti în apele tale, şi 
totuşi ai un fel de lumină ceţoasă pe chip. Ce veşti noi avem 
de pe front? 

— 'Ţi-am adus articolul, aş vrea să-l citeşti şi tu. Dar nu 
pentru că aşa a zis Şefu, asta mă jigneşte. 

— De acord! i-l citesc ca un prieten. Uite, ai un bilet de la 
Luki. Mereu mă întreabă ce se mai întâmplă cu tine, ca şi 
cum ar urma să se întâmple cine ştie ce. 

Niki trăsese foile aproape şi acum citea articolul 
prietenului lui, iar el Ştefan Paul, aşa cum stătea în picioare, 
desfăcu plicul pe care i-l trimisese Luki. Întâi îi veni în minte 
chipul lui Zizi, aşa cum îl aştepta ea în fiecare seară, parcă 
mai galbenă şi mai mică, mai subţiată. Apoi îşi aduse aminte 
că în urmă cu o săptămână Luki îl sunase la telefon, în 
biroul lui. Nu-l sunase prin centrală ca să nu fie auzită, şi-i 
spuse că-l aşteaptă deseară. Schimbaseră câteva cuvinte, 
Luki avea chef de vorbă, îl înţepase de câteva ori, „vezi să 
nu uiţi, Ştefane, şi de data asta”, dar se grăbea, aşa că îşi 
luă la revedere, înţepându-l încă o dată. 

În ziua aceea, ca un făcut, nu avusese o clipă răgaz, aşa că 
uită cu totul că trebuia să se întâlnească şi cu cine. Nu se 
duse nici acasă, aţipise, ca şi în noaptea trecută, la birou. A 
doua zi Luki îl sunase iar, de data aceasta era tristă, îi 
vorbea ca şi cum l-ar fi sunat de undeva foarte de departe. 


Îi spusese că-l aşteptase, şi-l ruga să-şi imagineze că ea a 
venit la el în birou şi i-a dat patru palme. „Însă ca să nu mă 
mai obosesc, eu Ştefane, să mai vin acum şi să-ţi dau patru 
palme, de fapt cred că o să-ţi dau mai multe, patru ţi-am dat 
data trecută când ai uitat, da-ţi-le tu. Am toată încrederea, 
de cinstit eşti băiat cinstit. Pa, te sărut şi te aştept deseară. 
Unde ne-am întâlnit şi data trecută”. Luki închisese la fel de 
tristă. 

Însă el uitase şi în noaptea aceea să meargă la ea acasă, 
pentru că acolo se întâlneau. Cum de se întâmplase? Pur şi 
simplu uitase. Avea atâtea probleme în cap, prin mintea lui 
treceau râuri întregi de ştiri, de informaţii, care mai de care 
mai pline de grozăvii. Atâţia morţi şi răniţi în bătălia de la 
Cerneuca, atâţia prizonieri făcuseră ruşii în contraofensiva 
de la Bailik, şi, din toate aceste informaţii, în mintea şi în 
sufletul lui nu rămâneau decât urmele lor, un mâl dureros, 
cheagurile de sânge uscate. 

Ca pe un fundal al existenţei lui de biată fiinţă umană, 
simţea respiraţia marelui reflux al Asiei. Asta nu înțelegeau 
oamenii, că acum înspre Europa începuse să se 
rostogolească marea revărsare a Asiei. Nu te joci cu Asia. 
Această maree îi apăsa sufletul cu o presiune imensă, care-l 
strivea, îl făcea să vibreze tragic, ca o coardă. Acum Luki îi 
trimisese o scrisoare plină de o suferinţă incomensurabilă, îi 
spunea că ar fi vrut să se căsătorească cu el, la el ţinuse cel 
mai mult. Însă el îşi bătuse joc de dragostea ei, iar ea nu 
putea în nici un caz să se căsătorească, să-şi lege viaţa de 
un asemenea om. De aceea hotărâse să se căsătorească, şi 
acesta este ultimul ei cuvânt, cu Adrian Popescu. Aşa cum 
este el, acest băiat era mai de încredere decât el. Ceea ce 
era foarte adevărat. 

În finalul scrisorii Luki îl invita, dacă nu avea să uite, la 
căsătoria lor civilă, a ei cu Adrian, care va avea loc la... şi 
când, data la care va avea loc. Ştefan Paul văzuse în faţa 
ochilor un câmp galben, ca şi cum ar fi fost de rapiţă 
înflorită, apoi simţi o suflare otrăvită care-l învârtea, îl făcea 


să-l cuprindă ameţeala. Îşi dusese mâna la cap ca atunci 
când îţi este rău. Se clătinase. Îşi revenise însă şi îşi spusese 
în gând că cel mai bun lucru era să se întoarcă în biroul lui 
şi să se întindă puţin până-şi revine. Ceea ce şi făcu. Dar 
când ajunse în biroul lui, simţi că nu mai avea aer. Se 
clătină, vru să se aşeze pe canapea, dar se prăbuşi jos. 

Niki Dumitrescu după ce termină articolul nevăzându-l pe 
Ştefan, veni în biroul acestuia cu gândul de a-i spune că el 
n-ar fi pentru publicarea articolului. Îl găsi întins pe jos, alb 
ca varul. Bietul om se sperie bineînţeles. leşi pe culoar şi 
strigă după ajutor. Primii care veniră fură doi dintre ziariştii 
de la externe. Îi făcură respiraţia artificială, îi dădură 
palme, „oţet, oţetul e bun, să meargă cineva şi să aducă 
oţet”, strigă unul din ei. „Dar de unde dracului să luăm noi 
oţet acum?! După ce-şi reveni, îl aşezară pe Ştefan Paul în 
capul oaselor în fotoliu. 

— Ce-ai domnule, nu-ţi e bine! se răsti unul dintre ziarişti 
la el. 

Ştefan îi privea cu o expresie candidă, plină de lumină. 

— Vezi că acuma bleojdeşte iar ochii, vorbi celălalt. Mai 
bine să-l scoatem la aer. 

— Unde să-l scoatem, pe cheiul Dâmboviţei poate! 
Deschide mai bine fereastra să intre aerul. Celălalt ziarist 
deschise fereastra. 

Abia în momentul acela Niki Dumitrescu văzu scrisoarea, 
plicul pe care el i-l dăduse din partea lui Luki. Făcu imediat 
legătura între plic şi ce se întâmplase cu prietenul său. 
Întinsese mâna şi luă scrisoarea şi plicul. 

— Eu zic să chemăm un doctor, vorbi el liniştit. ÎI privi din 
nou pe Ştefan. 

Era rezemat într-un mod rigid, ca şi cum ar fi fost 
crucificat pe speteaza fotoliului, şi privea în gol. 

— Acum îţi e mai bine, Ştefane? îl întrebă el. 

Ştefan Paul nu răspunse nimic. Era alb la faţă, avea o 
puritate de înger, şi o expresie luminoasă, stranie, de om 
care-şi dă ochii peste cap, sau oricum se întâmplă ceva 


misterios cu el. Între timp în uşa biroului său se adunaseră 
mai mulţi redactori, câteva secretare şi de la serviciul 
tehnic. 

Câţiva dintre ei intraseră în birou, spunând fiecare ce-i 
venea în minte în momentul acela. Când a apărut Patronul, 
cei mai mulţi au ieşit din cameră pe nesimţite. 

— Ce e cu atâţia oameni într-o cameră atât de mică? Hai, 
fiecare la treburile lui, nu vedeţi că n-are aer să respire? 

Niki Dumitrescu ieşise din birou să telefoneze medicului. 
Fiind singur în biroul lui, avusese timp să citească 
scrisoarea care-i mai frigea podul palmei. „Deci asta era!” 
Bănuise el demult că între ei era ceva. 

XVI Medicii care-l consultaseră nu-i găsiseră nimic. Şi 
trupeşte n-avea într-adevăr nimic. Îşi simţea numai 
stomacul ca şi cum ar fi fost un prund uscat, ca o câmpie de 
nimic. Şi n-avea deloc poftă nici de mâncare, nici de vorbit. 
Ar fi rămas singur şi ar fi privit aşa în gol. Şi într-adevăr 
treceau ceasuri întregi când el stătea pur şi simplu fără să 
privească la nimic, dar şi fără să ştie de el. Doctorul Parhon, 
care-l consultase la rugămintea lui Grigore Patriciu, cu care 
se cunoştea, spusese că nu e decât o „anemie avansată”. Un 
concediu, odihnă şi hrană bună şi se va pune din nou pe 
picioare. „De astăzi eşti în concediu. Te duci ca anul trecut 
acasă, în satul tău şi nu te întorci decât când te faci bine. 
Altfel nu vreau să te văd. Acasă Zizi Fotiade îl privea cu o 
milă nesfârşită. 

— De ce nu se mai ducea la slujbă? De ce stătea acasă şi 
rămânea ceasuri întregi cu privirea în gol, fără să spună 
NIMIC? 

— Nu-mi purta mie de grijă... Tu pictează. Dacă aş fi eu în 
locul tău, aş picta tot timpul, îi spunea el. 

După ce Grigore Patriciu îi spuse că „de astăzi eşti în 
concediu, dacă te mai prind în redacţie te dau afară, mai 
rămase în Bucureşti încă două zile. Îl consultă şi pe doctorul 
care-l sfătuise anul trecut să meargă acasă. 


— Da, acelaşi tratament îi recomanda şi acum. Însă în 
cazul lui se întâmpla ceva cu el, doctorul, nu reuşea să-l 
pătrundă, să şi-l explice îndeajuns. Însă era şi de data 
aceasta convins că mergând în satul lui se va face bine. 

— Şi lasă-l dracului pe ticălosul ăla de Patriciu, dragul 
meu! Eşti surmenat, eşti epuizat, ce vă face bestia asta 
păroasă, vă stoarce ca pe lămâi? 

— Nu, domnule doctor, este un om bun şi un mare patriot. 
N-avem noi mulţi oameni ca el. 

S-a despărţit de doctorul Vintilă mai liniştit. În fond, 
vorbea Ştefan Paul cu el în gând, în timp ce se întorcea 
acasă, cu sufletul lui se întâmplase ceva şi el nu ştia ce, nu 
cu trupul lui. Îşi simţea fiinţa uşoară ca şi cum ar fi fost 
imaterială. „Ce-ar fi să mă ridic la cer”, se pomeni râzând 
singur. 

Îi spuse lui Zizi că se va întoarce acasă peste două 
săptămâni. Are nevoie de o mică vacanţă, organismele se 
mai sleiesc, se mai uzează. Ea să aibă grijă de ea, pentru că 
o dată te lasă şi trupul ăsta. La despărţire, Zizi l-a privit cu 
un fel de milă sfârşitoare, cu un fel de depărtare în suflet. 

— Ştefane, rămâi aici, aici e casa ta, să te îngrijesc eu. Nici 
mama ta n-o să aibă grijă de tine cum o săameu. 

Nu putea să rămână. Mai ales că începuse aşa dintr-o dată 
să-i fie dor de acasă. De curte, de sat, de Parizianu, de 
maică-sa, de Bâta, de Moromete, de Paraschiv, de Nilă... O, 
Doamne, simţi ca pe o rădăcină care se duce în jos le 
nesfârşit în sufletul lui care era un prund uscat, cum îi era 
dor de Nilă. Nilă murise şi tocmai de aia parcă îi era şi mai 
dor de el. Şi mergea acum acasă, în satul lui, pentru a-l găsi 
pe Nilă, pentru a-şi astâmpăra dorul de el. 

— Mă, Nilă, mă vere! se pomeni vorbind tare. 

Când să iasă din casă, Zizi îl cuprinsese cu braţele, se 
ţinea de gâtul lui, ca şi cum ar fi vrut s-o târască aşa cu el. 

— Ştefane, ia-mă cu tine! Fără mine nu te las să pleci! Ia- 
mă cu tine. 


Fără tine casa o să fie pustie. Îi veni şi lui să plângă. Reuşi 
totuşi să se desprindă de ea. 

— Lasă, Zizi, dacă am fi pe front, aş mai zice. Nu mi se 
întâmplă nimic. 

Ai să vezi tu, mâine te pomeneşti cu mine aici. 

Acasă la Siliştea a ajuns cu maşina lui Grigore Patriciu. 
„Dai telefon când pleci şi-ţi trimit maşina”. 

Vremea era mohorâtă. Nu ninsese. Cum a ieşit din 
Bucureşti şi a văzut câmpul, a simţit că se trezeşte ceva viu 
în sufletul lui, că întreaga lui fiinţă începe să respire. Asta 
era, se pomeni vorbind în gând, printre blocuri sufletul lui 
se uscase. Acum vedea câmpul, aşa cum era el, pustiu şi 
negru, şi lucrul acesta îl emoţiona până în profunzimea 
fiinţei lui. 

Câmpul, aşa trist şi adâncit în el, cu zările umede, pline de 
pâclă, i se părea de o prospeţime senzuală. Maşina rula 
încet pe şoselele pline de gropi, mai mult nişte drumuri 
nepietruite. Şoferul Patronului, nu mai era ăla din 
momentul rebeliunii legionare, Patriciu îl schimbase, părea 
a fi un om închis în el. Dacă îi răspunsese la cele câteva 
întrebări pe care i le pusese. 

Pesemne că un om taciturn ca acesta voia Grigore Patriciu, 
ca să poată să se gândească în timp ce maşina îl ducea de 
colea până colea, de acasă la redacţie sau de la redacţie la 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri. 

În momentul acela îşi aduse aminte că Nora îi povestise 
cum Grigore Patriciu făcuse în primul război pe front 
minuni de vitejie. Luptase în acelaşi regiment cu Ecaterina 
Teodoroiu. În luptele de la Târgu Jiu, fusese alături de 
Mareşal, când într-o bătălie iniţiată de maiorul Ion 
Antonescu, pe vremea aceea pe lângă Bolintinul, noi, 
românii, am putut să dăm frontul german peste cap. Numai 
că ruşii nu ne-au sărit în ajutor, aşa cum fusese înţelegerea 
şi cum au fost solicitaţi. Au preferat să stea deoparte şi să 
ne lase să ne măcelărească nemţii. Ceea ce nu s-a 


întâmplat, pentru că Ion Antonescu a organizat admirabil 
retragerea forţelor româneşti. 

Ei bine, pentru actele de vitejie săvârşite în primul război 
mondial Grigore Patriciu fusese decorat cu Ordinul Mihai 
Viteazul şi făcut cavaler al Ordinului. Era deci cavaler al 
ordinului Mihai Viteazul. Hm! 

Aşa se explică deci dârzenia şi sobrietatea de luptător în 
domeniul presei a acestui om. Şi nu cum îl vedeau alţii, ca 
un arivist şi şantajist. El, omul şi ziaristul Ştefan Paul, putea, 
şi va depune mărturie în sensul acesta. La un moment dat 
Ştefan aţipi. Era cald şi bine în maşină, motorul duduia 
răspândind un sentiment de siguranţă şi blândeţe, şi 
sufletului său obosit atmosfera aceasta îi făcea bine. Îşi lăsă 
iar privirea pe porţile curților, pe feţele caselor, după ce se 
trezi. Treceau acum printr-un sat care se numea Cârlanul. 
Văzuse placa pe care era scris acest nume la intrare în sat. 

Casele aveau ca şi feţele oamenilor „expresii omeneşti”. 
De pildă casa pe care o vedea acum părea o bătrână 
cuminte, care priveşte cu deznădejde şi umilinţă înaintea ei. 

Hm! îşi spuse Ştefan Paul, unde se uită ea acea casă? Ceo 
fi oare în sufletul ei? Păi unde să se uite? În viitor se uită, la 
ziua şi la lumea de mâine, care e tare tristă, de aceea şi 
expresia de pe chipul casei este aşa. 

Cerul era şi el cenuşiu, însă avea parcă o blândeţe tragică 
şi măreaţă pe care satele şi câmpurile nu o aveau. Hei, hei! 
Cerul este altceva! Să fii cer pe lume, ce n-aş da să fiu eu 
cer pe lume! se pomeni Ştefan Paul zâmbind în sinea lui. 
Mai urmări din nou expresia facială, cum o numi el, a încă 
unei case. Aceasta era mai tânără, ca o femeie cuminte, la 
casa ei. 

Aceeaşi tristeţe adâncă însă izvora şi de pe chipul ei. 

Până în Siliştea Ştefan Paul înţelesese că satul românesc 
era ca un fel de lucru care se lăsase pe fundul lumii, pe 
fundul unui ocean, şi se pătrunsese de o tristeţe de plumb, 
de o tăcere grea. De altfel erau zilele dinaintea sărbătorilor 
de iarnă şi prin sate nu vedeai ţipenie de om. Ca şi cum 


oamenii ar fi dispărut de pe pământ, sau s-ar fi ascuns pe 
fundul lumii. 

Hm! deci asta era. Satul românesc s-a schimbat de anul 
trecut până acum. Ştefan îşi aminti prima venire, 
descindere, „descălecare” a lui în Bucureşti, cu Moromete. 
Atunci mai era copil încă, iar acea călătorie îi evoca foarte 
bine călătoria lui lon Creangă la seminarul de la Socola. De 
fapt şi călătoria lui Ion Creangă, şi a lui cu Moromete la 
Bucureşti, erau amândouă „călătorii mitice, petrecute în alt 
timp şi în alt plan parcă, şi ele erau placări din copilărie”, ei 
ieşeau din lumea mitică şi fabuloasă a satului, pentru a 
migra către altă lume, a oraşului (care pentru satul 
românesc este tot un mit). Dar de fapt Dumnezeu ştia către 
ce lume se duceau ei? Încotro se duceau şi ce îi aşteptau 
acolo unde se ducea? Pe el, de pildă, îl aştepta Bucureştiul 
şi cel mai cumplit război din istoria acestei umanităţi, 
războiul dintre Europa şi Asia, în care România era prinsă 
ca o frunză între doi monştri de oţel. Cufundat în gânduri, 
lăsânduse furat de limbajul interior, Ştefan Paul nici nu-şi 
dădu seama când se pomeni la intrarea în satul său. 

Când văzu primele case ale satului său, sufletul îi tresări 
speriat. Îşi duse mâna la inimă pentru că aceasta începuse 
să bată dintr-o dată nebuneşte. Nu mai avea aer parcă să 
respire şi se pomeni trăgând aer î piept, adânc, din toate 
puterile, ca un înecat. 

— Unde să opresc, domnu ziarist? auzi vorba potolită a 
şoferului. 

— Mai mergeţi puţin, vă spun eu. 

Omul nu zise nimic, îşi văzu mai departe de volanul lui şi 
de uitatul impasibil prin geam. 

A doua călătorie o făcuse la Bucureşti cu Merenghel, şi 
aceea fiind tot o călătorie mitică. Însă atunci nu mai era 
copil, era deja adolescent, pe când acum se întoarce acasă 
bărbat. Brusc în mintea lui Ştefan parcă plezni ceva, dându- 
i lui posibilitatea să privească într-o zonă profundă a 


spiritului. Ete-te, drăcia dracului, se pomeni vorbind în 
gând, cum te duce limbajul ăsta interior la adevăr! 

— Opriţi aici, domnul şofer, îi spuse când văzu acoperişul şi 
porţile casei lui Aristide. Casa lui se ivi cuminte şi bună, şi 
avu limpede impresia că îl aştepta. Că ea ştia de venirea lui 
şi îl aştepta cuminte şi bună. 

— Aici? se auzi vocea potolită a omului. 

— Aici, îi răspunse tânărul ziarist cu vocea tare, gâtuită de 
emoție. 

Şoferul îi deschise portiera iar el cobori cu geamantanul, 
pe care îl ţinuse cu el pe bancheta din spate. Pe zoana 
şoselei, cum se spunea la ei şi nici pe drum, nu era ţipenie 
de om. Ajunseseră bine. Abia dacă era trecut de prânz. Ce- 
or fi făcând ai lui, se întrebă Ştefan Paul în gând, cu ochii 
pironiţi în tinda casei. Apoi îşi aduse aminte că trebuia să-l 
invite pe şofer în casă. 

— Coborâţi şi dumneavoastră, domnu şofer. O să facă 
mama o găină friptă repede, o să stăm la masă, şi apoi vă 
întoarceţi. 

Omul îl privi cu o expresie blândă. 

— Ce dor îmi e de o găină la frigare dată prin mujdei de 
usturoi, domnu ziarist, numai că la şapte fix trebuie să-l duc 
pe Patron la o Ambasadă. Şi aţi văzut cum este drumul. 

— Nu se poate, domnu şofer, insistă Ştefan, fără să poată 
să-şi dezlipească ochii din tinda casei. În acel moment auzi 
brusc, ca şi cum ar fi fost o apă care ţâşneşte pretutindeni 
din pământ, liniştea aceea a satului, rece şi veche, având 
ceva de antichitate pustie în ea. Liniştea aceasta îl îngheţă 
pur şi simplu. 

N-o găsise acasă decât pe Bâta. Stătea aplecată deasupra 
vetrei şi sufla în foc. Nici câinele nu-l simţi, să-i fi ieşit 
măcar înainte dând din coadă, să simtă şi el că se bucură 
cineva de venirea lui. Urcând scările de lemn simţise clar, 
inconfundabil, acea cădere a satului Siliştea Gumeşti pe 
fundul lumii, unde se simţea mai la adăpost. Această cădere 


a satului pe fundul oceanului îi sugera totodată o „senzaţie 
de eternitate”. 

Eternitate şi umilă antichitate. Bâta nu păru nici ea să se 
bucure cine ştie ce de venirea lui. Se ridică de pe vatră, 
frecându-se mai întâi de la fumul care-i intrase în ochi şi 
acum o ustura, abia apoi venise şi se lipise la pieptul lui. 

— Venişi, mamă Ştefane,! spuse bătrâna, cu un fel de 
constatare şi întrebare. 

— Venii, Bâto. 

Bătrâna îl sărută pe obraz, apoi rămase un timp la pieptul 
lui. 

— Ştiam că o să vii. le-am visat alaltăieri, erai trist, dar 
erai aşa de cuminte. „Ştefane, zic, ce faci tu, muică? Ce să 
fac, Bâto, iaca o să vin şi eu zilele ăştia acasă. Că mă simt 
tare obosit. A intrat o oboseală de moarte în sufletul meu, 
Bâto, şi dacă nu vin acum acasă să mă lecuiesc, o să mor. 
Aşa mi-ai zis în vis, bâtu mamii”. 

Ştefan Paul rămase pe gânduri. Hm! adică acestea ar fi 
fost cuvintele pe care ar fi trebuit să şi le spună el lui, şi iată 
că i le spusese în vis Bâtei. Ce ţi-e şi cu subconştientul ăsta 
al omului! Adică acolo în străfundul lui, subconştientul ştia 
că trebuie să se întoarcă acasă, că aceasta este singura lui 
modalitate de însănătoşire, şi ca atare în altă parte nici nu 
se putea duce. 

— Chiar aşa, Bâto? se pomeni el repetând. 

— Chiar aşa, maică, şi ieri mi s-a şi bătut ochiul ăl drept. 
Semn bun. În momentul acela, ca şi cum ar fi venit de 
undeva de pe fundul lumii, de undeva de departe, întoarse 
de vânt, mai încet, apoi mai tare, se auzi jelitul tragic şi 
dureros al unei voci de femeie, devenită neomenească. 

Parcă îl trecură cuțite şi sloiuri de gheaţă pe şira spinării. 

— În fiecare zi aduce poştaru veşti de pe front... murmură 
tristă bătrâna. 

Un timp ascultară amândoi jeletele tragice, ca şi cum ar fi 
venit de pe altă lume, ale bietei femei care rămăsese fără 
bărbat sau fără un fecior. 


Jeletele care pătrundeau prin uşă, prin ferestre, prin 
pereţi, aveau ceva straniu în ele, dilatau spaţiul şi îi dădeau 
o culoare roşie. Parcă mai simţise lucrul acesta când murise 
Trică Dinvale, când îl duceau prin sat cu caru cu boi şi 
muierile urcate în car, la căpătâiul lui, îl jeleau. 

„Aoleoleo, Trică Trică, se auzea glasul jelit al sorei lui, 
şi ne lăsaşi singureleeee!” 

Atunci, de atâta jale Ştefan simţise cum îl ia cu o durere, 
ca şi cum i-ar fi despicat cineva carnea de pe el. La fel simţi 
şi acum. Dureros şi cu izul acela mitic în el, satul se dilatase 
ca o peşteră, trecând în altă lume. 

— Tata şi mama unde sunt, Bâto? o întrebă Ştefan după ce 
bătrâna se desprinsese de el. 

Acum jeletele se auzeau şi mai stins, astfel că el nu mai 
auzi glasul Bâtei vorbind singură. 


XVII Când îi pusese Bâta demâncarea înainte, în prima zi, 
Ştefan Paul simţise deodată o foame de lup. Liniştea aceea 
de fund de ocean pe care coborâse satul îl pătrundea adânc 
şi-l trezea parcă la realitate. Ai fi zis că avea creierul uscat, 
se uscase sufletul în el demult şi acum liniştea aceasta rece, 
care venea din adânc, îi făcea bine, îl întrema. Bâta îi 
pusese înainte o strachină din aia înflorată, cumpărată de 
alde Parizianu când fuseseră la Oboga, plină ochi cu ciorbă 
de pasăre dreasă cu ouă. 

Îşi simţise fundul stomacului gol ca un butoi din ăla uscat 
şi crăpat. 

Bău şi rachiul pe care-l adusese Bâta din „pimniţă”, cum 
spunea ea. Bâta bău cot la cot cu el, vreo patru păhărele, 
apoi oftând spuse „gata, muică, mie îmi ajunge”, şi nu mai 
bău, oricât o îmbie el. După ce se sătură bine de ciorbă i se 
făcu dor de vin. 

— Aş bea şi un vin, Bâto! 

— Apăi să-l desfunde tacto, muică, e butoiul înfundat, l-a 
păstrat pentru tine, când vii de sărbători. Ştefan mai dădu 


pe gât un păhărel, ca Moromete, îşi spuse el în gând, aşa se 
bea ţuica. Dacă nici Moromete nu ştie cum se bea ţuica 
atunci nu mai ştie nimeni, încă două păhăruţe umplute bine, 
după care se culcă. 

— Eu mă culc, Bâto, că mă simt obosit. 

— Culcă-te, muică, şi dormi cât vrei tu, nu te trezeşte 
niminea. Aşa spunea Bâta într-un mod frumos, muică, ai fi 
zis că se închină. Când puse capul pe pernă, îşi auzi creierii 
cum îi zumzăiau. Parcă ar fi stâlpi de telegraf, mai apucă 
Ştefan să-şi spună în gând. Apoi se gândi întâi la Didina, ce- 
o mai fi făcând săraca, Didina? după aia la Anghelina şi la 
urmă de tot la Ioana. Dar lasă, asta de mâine încolo, acum 
trebuie să doarmă. lată, în sfârşit se simţea liber, toate iţele 
fiinţei lui nu mai erau încordate, se înmuiaseră, şi el putea, 
în sfârşit, să doarmă, aşa cum făcea când era copil. 

Se trezi abia a doua zi pe seară. Parizianu nu era acasă, în 
schimb maică-sa ca niciodată stătuse toată ziua la căpătâiul 
lui şi cususe, cârpise ciorapi şi izmene. | se umplea sufletul 
de o pace caldă şi bună, se simţea din nou tânără, numai că 
îşi văzuse băiatul acasă şi acum îi auzea respiraţia adâncă şi 
curată cum îi saltă pieptul în sus şi în jos. 

— Mamă! exclamă Ştefan când o văzu la căpătâiul lui cum 
coase şi cum îi zâmbeşte, în timp ce mâinile îi mergeau 
înainte. 

— Mai dormi, Ştefane, dacă mai poţi, mai dormi! 

I se părea nefiresc de tânără maică-sa, sau el visa, visa de 
bună seamă, maică-sa arăta cam ca atunci când era el la 
şcoala primară, şi-l trimiteau cu vaca ori cu oile pe izlaz, 
unde se întâlnea cu Nicolae al lui Moromete, cu care nu se 
înţelegea neam, ori cu ceilalţi copii. Dintr-o dată Ştefan ciuli 
urechile: se auzea clar bubuitul tunului. Asta înseamnă că 
războiul se apropie de satul lor. În momentul acela Ştefan 
sări în sus speriat. 

— Trag tunurile asupra satului nostru, mamă! ţipă el. 

— Ştefane, Ştefane! o auzi pe maică-sa. Ai visat urât, 
Ştefane. Nu e nimic, nu e nici un război, mânca-l-ar 


moartea de război să-l mănânce! 

Aşa e, visase. 

Când se trezi, îşi simţi trupul şi sufletul grele, ca şi cum ar 
fi fost de pământ, şi o apă şi o forţă îl trăgeau în jos. Să 
doarmă. Nu se mai sătura de somn. Aşa cum era în capul 
oaselor, a îmbrăţişat-o pe maică-sa. I-a simţit îmbrăţişarea 
de femeie îmbătrânită, care mirosea a mirişte şi a grâu 
treierat de curând, i-a simţit buzele uscate pe obraz, i-a 
sărutat şi el, întâi mâna uscată, apoi obrazul pufos şi uscat, 
şi apoi pleoapele i s-au închis grele ca de plimb. S-a culcat 
la loc şi a mai dormit încă o noapte şi o zi fără să ştie deel. 


XVIII Nu s-a întors la Bucureşti decât târziu, aproape de 
primăvară. 

Concediul acesta sau vacanţa aceasta, ce-o fi fost, i s-a 
părut şi lui ciudată. În primul rând că din cele două luni cât 
a stat acasă, o lună şi jumătate, dacă nu mai bine, a dormit. 
Intrase somnul morţii în el. Aşa zicea şi miacă-sa şi Bâta. 
„Da ce-o fi, mamă, cu somnul ăsta pe copil? 

Mai doarme omul, dar să doarmă cu zilele şi cu 
săptămânile, n-am mai pomenit. Asta nu ea bună, nue 
bună, mamă, îi răspundea şi maică-sa, nu vezi ce mulţi 
oameni din satul nostru au murit pe front.” „Măi, femeilor, 
se supăra alde Parizianu pe muieri, lăsaţi băiatul în pace, 
lăsaţi copilul să doarmă, că ela lucrat cu capul”. După ce 
dormise două zile încheiate, şi se trezise spre seară, ieşise 
afară în curte. Începuse să ningă ca o părere. 

Trecuse pârleazul în grădină. 

O fluierase pe Didina. Curtea şi acareturile lui Aristide 
rămâneau însă scufundate în întunericul albastru. Ai fi zis 
că e un cimitir. „Ce naiba să se fi întâmplat cu Didina? 
Înseamnă că nu e acasă. Dacă ar fi, m-ar auzi şi ar veni”. Se 
întorsese în casă şi-i spuse Bâtei că el merge la cineva în 
sat, să-l aştepte. Noaptea parcă adăpostea în ea o pace 
arhaică. leşi în capul grădinii, apoi o luă către via 


Anghelinei. Aproape că se sperie când îi ieşi în cale o 
mogâldeaţă. 

— Ai venit, Ştefane... De trei nopţi te aştept în capul 
grădinii. 

— Tu eşti, Linuţo? 

— Eu sunt, păi cine să fie? Femeia se strânse la pieptul lui. 
Îi căută gura şi se agăţă de el cu braţele. Avea gura 
fierbinte şi îi mirosea a mere coapte. Îi băgă mâinile pe sub 
cojoc până când îi simţi trupul, cald şi moale. O frânse şi îi 
muşcă gura cu poftă. Sângele începu să-i alunece prin vene. 
Îl simţea sălbatic, ca un întuneric fierbinte, care îi ardea 
tâmplele, pieptul, plămânii. 

— Frânge-mă, Ştefane, şi mănâncă-mă, dragule, mănâncă- 
mă, că trupul meu e însetat de tine. Îi dezgoli umerii albi şi 
frumoşi, care parcă luminau în înserarea albastră, mirosind 
a vremuri străvechi. O sărută luând-o de la gât, coborând în 
curbura pufoasă şi gingaşă, fierbinte, a claviculei, apoi, 
după ce ajunse la subţioară se întoarse şi o muşcă nesăţios, 
cu poftă, în scorbura mătăsoasă, pe care o făcea linia 
gâtului întâlnindu-se cu cea a umerilor. Femeia gemu moale 
şi se zbătu ca o căprioară înjunghiată. 

— Hai în casă că am îngheţat, Ştefane, îl rugă ea într-un 
târziu. O porniră îmbrăţişaţi pe potecă, înspre pârleaz. 

— Ştefane, şopti Linuţa, uită-te tu ce înserare albastră, că 
se văd şi fulgii, parcă ar fi luminată de undeva. 

În faţa pârleazului se opriră să privească ninsoarea care 
se petrecea într-o noapte fantastică, albastră, ca fundul 
unei mări. N-am mai văzut niciodată o noapte ca asta, îşi 
spuse Ştefan în gând. Sub braţul lui, tânăra femeie cu 
umerii albi, luminând, începuse să tremure. 

— Ştefane, o să îngheţăm, murmură glasul ei cristalin. 

Urcară scările şi intrară întâi în odaia de trecere, unde 
damful gutuilor îl izbi pe Ştefan Paul parcă în moalele 
capului. Mirosea a gutui de te trăsnea. În odaia în care avea 
Anghelina maşina de cusut era cald, mirosea a muşcate, a 


arnici şi a intimitate. Lumina candelei răspândea o 
atmosferă plăcută, de blândeţe şi sacralitate. 

— Te-am aşteptat în seara când ai venit, Ştefane, şopti 
femeia. Stătea în faţa lui şi chipul parcă i se scurgea, i se 
descompunea într-un mod muzical, misterios, de atâta 
frumuseţe cu câtă era încărcat. 

— Frumoasă eşti, Linuţă, se pomeni Ştefan Paul 
murmurând. 

— Şi tu eşti, Ştefane, şopti ea ca şi cum s-ar fi jelit. Îl 
dezbrăcă încet, cu zâmbetul acela nespus de frumos pe 
chip, care o făcea să se topească, nasturii pardesiului. 
Acelaşi lucru îl făcu şi el. Când trupul femeii rămase gol, 
mândru şi nespus de cuminte, sub privirile lui, Ştefan 
îngenunche şi îşi lipi fruntea de pântecul auriu. 

Într-un târziu când tânărul bărbat luă pe braţe trupul 
alungit şi maiestuos al femeii şi îl puse în pat, acesta îl primi 
în trupul ei ca o vale antică, gingaşă şi misterioasă, în care 
el îşi pierdu respiraţia şi cunoştinţa. 

Abia către dimineaţă se trezi, uimit că nu vede storurile 
din redacţie, apoi că nu aude tunurile bubuind. În ziua acea 
dormi până către seară când se sculă să mănânce. 
Parizianul îl aştepta cu sticla de rachiu începută. Avea chef 
de vorbă Parizianu. 

— Ei, Ştefane, cum merge politica? Zilele ăştia or să vină 
prietenii miei, aşa zicea alde Parizianu, înmuindu-l pe e cui, 
să te vadă şi să stea de vorbă cu tine. Ce, bă, tată, până şi 
Moromete, care m-a duşmănit toată viaţa recunoaşte că eşti 
mare. 

Tânărul ziarist fu gata să pufnească în râs. 

— Ai nu zău, tată! Se minună Ştefan, fără ca taică-se să se 
prindă. 

— Păi, bă, Ştefane, mulţi când citesc articolele tele, că e 
tot satul, toată Siliştea abonată la ziarul tău (Parizianul 
vorbise ca şi cum ziarul la care lucra fiul lui chiar ar fi fost 
proprietatea Parizianilor), unii plâng. 


Ascultă-mă pe mine, că ştiu ce vorbesc, se înfierbântă 
taică-su. Aşa de frumos le zici la gazetă, de le merge la 
inimă. Am văzut oameni bătrâni, care-au luptat în Primul 
(era vorba de Primul război mondial, şi Moromete folosea 
uneori expresia aceasta), şi care, vorba aia, au trecut prin 
multe, care aveau lacrimi în ochi după ce citeau ce-ai scris 
tu. 

Ştefan Paul ar fi vrut să-l întrebe ce mai zice Moromete, 
cum mai face el pe deşteptu, însă îşi aduse aminte de 
moartea lu' Nilă. 

— Lasă-l săracu, se pomeni vorbind, i-a murit şi lui băiatu 
pe front. 

Ce-o fi în sufletul lui... Ştefan căscă lung şi el îşi duse mâna 
la gură. Se gândea la Nilă şi la Didina, ce-o fi cu Didina? 

— Auzi, tată, pe unde o mai fi fata asta a mică a lu' 
Aristide? 

Parizianu se gândea şi el la Moromete şi la Nilă, aşa că nu 
prea fu el atent la ce-l întrebase fiul lui. Sau poate că auzise 
şi se făcea că nu ştie. 

— Eu ştiu, Ştefane, am auzit că a dus-o la o soră de-a lui să 
îngrijească de aia, ca să-i lase ei moştenirea. Se lăsă un 
moment de tăcere. Afară, în înserarea albastră, de iarnă, se 
auzi lung urletul unui câine. O clipă alde Parizianu rămase 
înlemnit cu paharul în mână. 

— Du-te, fă, şi dă în câinele acela, tu-i amnaru lui de câine 
cu cine l-a făcut! 

— Nu e, măi omule, de la noi, al lu'Aristide trebuie să fie 
câinele acesta, se jelui nevasta lui Parizianu. În momentul 
următor, aduse de o pală de vânt, se auziră jeletele unor 
muieri venind dinspre capătul satului, din deal. 

— Doamne Dumnezeule, apără-ne, Doamne, şi ne fereşte! 

Ştefan Paul simţi golul ăla din sufletul lui cum începe să 
crească. Îi era somn, o stare dureroasă şi grea. 

— Mie îmi e somn, mă duc să mă culc, şopti el. Când puse 
capul pe pernă (perină zicea Bâta şi maică-sa) înţelesese că 
somnul ăsta pe care-l trăia el era o stare fundamentală a 


fiinţei lui. Ca şi satul, sufletul şi fiinţa lui coborâseră în 
adâncul lumii cu o treaptă. Acum înţelegea că faţă de 
ceilalţi oameni, el coborâse cu o treaptă existenţială mai jos. 
Unde, ciudat, îi era mai bine. Se simţea în siguranţă. 


XIX Trăia într-un somn existenţial, ontologic. Timpul îşi 
pierduse pentru el consistenţa şi structura. Devenise lichid 
şi greu, timpul se scurgea şi el pe fundul lumii. Nici nu îşi 
aducea aminte când fusese Crăciunul, când fusese ziua lui, 
Sfântul Ştefan şi când fusese Anul nou. 

Pentru el nu existaseră decât „faptele” pe care trebuia să 
le săvârşească, este singurul lucru pe care-l ştia 
subconştientul lui, singurele repere ale existenţei lui şi ale 
conştiinţei. Trebuia să meargă la Moromete, de fapt era o 
treaptă a lumii situată şi mai jos pe care el venise să o 
coboare. L-a găsit pe Moromete în tindă. Rânise la cai, 
obosise, şi ce se gândise să dea jos din pod o pereche de 
hamuri, să le aranjeze ca să le aibă gata, numai bune 
pentru la primăvară. Le cususe cu aţă tare, de cânepă, şi 
acum le dăduse cu seu, cu osânză, să se înmoaie, să nu 
jugănească. 

— Bine te-am găsit, unchiule! îl salutase Ştefan pe 
Moromete, care nu-l simţise venind. 

Moromete rămase un moment descumpănit cu sula în 
mână, apoi chipul lui neras, cu peri albi, mai căniţi sau 
negri, se lumină încet. 

— Aha hă hă! Pe cine avem onoarea să vedem. Apoi pe alt 
ton: bine-ai venit, Ştefane! Un moment rămaseră amândoi 
aşa, Ştefan încurcat, neştiind ce să zică, Moromete cu faţa 
înclinată în sus, scofâlcită şi îmbătrânită, şi totuşi plină de 
lumina aceea pe care i-o ştia dintotdeauna. 

Ştefan îşi scoase pălăria, cu o expresie de rigiditate şi 
tristeţe pe chip. 

— Am auzit, unchiule, se pomeni el vorbind şi se înclină, ca 
atunci când saluţi pe cineva. Dumnezeu să-l hodinească pe 
Nilă! Mi-a părut tare rău. 


Dintre toţi verii mei, Nilă e cel la care am ţinut cel mai 
mult. Chipul lui Moromete se tulbură dintr-o dată. Ape 
albastre şi negre trecură parcă peste ochii şi peste faţa lui. 

— Aşa i-a fost soarta, Dumnezeu să-l hodinească! 

Tăcerea se lăsă între ei ca un fum. 

— Altfel, Ştefane? Mormăi Moromete. Sănătos, voinic? 

— Auzi, unchiule. Eu am venit pentru dumneata. Simţeam 
nevoia să te mângăi. 

Dintotdeauna eu am avut pentru dumneata o dragoste 
specială. 

— Ştefane! răsună sigură pe ea şi tare vocea lui Ilie 
Moromete. 'loţi suntem datori cu o moarte. Nu sunt eu din 
ăla să zic, bine că muri pe front al lui Nae Pârlitu, sau al lu' 
Udubaşcă, şi că scăpă al meu. Şi mie puteau să-mi rămâie 
oasele la Mărăşeşti, ei şi, n-ar fi fost tot aia? Tot aia ar fi 
fost. Se chemă că Nilă a ajuns erau? Se chemă! Să cheamă 
că din bătătura casii ăştia a căzut un bărbat în floarea 
vârstei ca să apere pământul strămoşesc? Se chemă! Aşa e 
viaţa şi aşa e lumea, de când e ea lume. 

Aici Moromete tăcu brusc, îşi ţinea ochii încruntaţi ca să 
vadă pe unde bagă acu. Ştefan se pomeni privind şi el cu 
atenţie ce făcea Moromete. 

Ţinea hăţurile cu mâinile lui butucănoase, cu degetele 
groase, le petrecuse unele peste altele, şi acum împungea 
cu sula învârtind-o până străpungea dincolo, apoi prin 
gaura făcută de sulă băga acul mare cu aţă rezistentă, de 
cânepă groasă în el. E bine, se pomeni tânărul ziarist 
spunându-şi în gând, mă aşteptam să-l găsesc pe unchiu 
trist, doborât la pământ de pierderea băiatului lui. Orişicât 
ai zice, chiar dacă l-au supărat băieţii lui, când cu fuga lor la 
Bucureşti, Nilă tot băiatul lui a rămas, sânge din sângele 
lui. Şi acum sângele ăsta a curs şi s-a îngropat în pământ 
străin. 

— Ţara să fie bine, şi să se întoarcă Paraschiv şi Achim, 
chiar şi răniţi dar numai să se întoarcă ei acasă. Însă văd, 
Ştefane, acum vocea lui Moromete începu să urce într-un 


mod ciudat, că acolo pe front s-au încurcat lucrurile. La 
început am crezut că neamţul îl bate repede pe rus, acum 
văd că s-au împotmolit, măcar de s-ar da la pace. 

— Rusul cu neamţul să se dea la pace, unchiule?! se 
pomeni Ştefan răspunzându-i. 

În casă se auzi mişcându-se cineva. Trebuie să fie ga 
Catrina, îşi spuse tânărul ziarist. 

— Bună ziua, ga Catrină, îi dădu el bineţe. Nu răspunse 
însă nimeni. 

Numai Moromete îşi înfipsese ochii, nefiresc de mari şi de 
albi în ochii nepotului său, ajuns acum ziarist important în 
Capitală. 

— Auzi, nepoate, vorbi el ca şi cum ar fi căinat toată lumea 
asta. Auzi, nepoate, eu l-am cunoscut pe rus, în Primul, 
când noi luptam să ţinem piept neamţului, şi ei ne jefuiau şi 
ne necinsteau fetele şi nevestele în spatele frontului. Asta 
când cu revoluţia lor, că aşa ziceau, deşi cine ştie ce drăcie 
or fi făcut ei şi-i zic aşa, revoluţie, nu era să ne destabilizeze 
frontul? Muscalii sunt neamul dracului, Ştefane. Ăştia nu 
sunt ca nemţii, deşi, băga-i-aş în mă-sa şi pe ăştia, că de la 
ei ni se trage nenorocirea, nici cu ăştia nu mi-e ruşine. Dacă 
rusul îl dă peste cap pe neamţ, o să vedem ce n-am văzut 
niciodată. Ascultă-mă tu pe mine. 

Ninsese şi acum liniştea aia a zăpezii învăluia curtea şi 
casa lui Moromete. Un moment tăcură amândoi. 

— Nicolae! Du-te, mă, Nicolae, şi adu şi tu un clondir de 
ţuică şi vino să cinstim cu Ştefan, că veni pe la noi! 

Moromete se apucă să împungă cu acul prin gaura făcută 
cu sula, ca şi cum ar fi uitat chiar în clipa aceea ce vorbise. 
Când termină lăsă hăţurile în baniţa care era alături. 

— Haei, hei, hei, ce dracului o să ne mai facem noi cu atâta 
cetit? Nu ştiu unde o să ajungem! 

Se cunoştea o oarecare supărare, dar nu cine ştie ce, în 
glasul lui Moromete. 

— Catrina să dusă şi aia cu dugşii prin sat, pe la cine s-o fi 
dus nu ştiu. 


Moromete cobori scara tinzii şi dădu colţul casei de unde 
se întoarse curând, ca şi data trecută cu clondirul cu ţuică 
în mână. Între timp Ştefan îşi aruncase ochii prin fereastra 
acoperită de perdeaua rară pe care ga Catrina însăilase un 
ciobănaş, şi-l văzuse, mai mult ca o mogâldeaţă, pe Nicolae 
întins pe burtă în pat şi citind. Aşadar Nicolae era în casă şi 
în loc să vină şi să-i dea şi el bună ziua, cum îi dăduse el, 
care era mai mare decât încăpăţânatul de Nicolae, mai ales 
că erau şi veri, el, Nicolae, făcea pe deşteptul. Ştefan Paul 
îşi aminti întâlnirea lor pe câmp, când el se dusese să stea 
de vorbă cu băiatul ce mic al lui Moromete, înainte de a 
pleca la Bucureşti cu acesta, şi Nicolae, în loc să se poarte 
cu el prieteneşte, cum ar fi trebuit să se despartă doi veri 
între ei, făcuse pe sicofantul şi pe deşteptul. Dincolo de râca 
şi orgoliul dintre neamuri, care se întâlneşte des în satul 
românesc, el înţelesese atunci că în Nicolae există o parte 
care nu este tocmai bună. 

— Auzi, bă, Ştefane, se auzi vocea pământească a lui 
Moromete, fapt care îl trezi pe al lui Parizianu din gândurile 
lui, cu Nilă, Dumnezeu să-l ierte, aşa a fost să fie. Şi apoi 
orice familie de rumân, exact aşa spusese Moromete, 
rumân, trebuie să-şi dea obolul pentru neam şi pentru ţară, 
însă acum, mă gândesc la nevasta lu' Nilă. Măi, frate-miu, 
cum s-o ajut eu pe creştina aia, care acum îmi este ca şi 
fată, că eu sunt aici, în Siliştea Gumeşti şi ea este acolo... 
Stau unele nopţi şi mă frământ. 

— Lasă, unchiule, că o pot ajuta eu. 

— Ai? Machea? 

Ce machea? 

— Machea! Ziceam şi eu aşa. Machea o poţi ajuta? O 
putem noi ajuta cu ceva, că să-ţi spui, multe vrea omul la 
viaţa lui, da” puţine poate să facă, Ştefane. 

— N-avea nici o grijă, unchiule. Pot să o ajut, pentru mine 
nu e cine ştie ce greutate, şi o s-o ajut. Şi dacă vii dumneata 
pe la mine, mergem împreună s-o vedem şi vedem şi copilu. 


— Hm! făcu Moromete căzut deodată pe gânduri. Apoi ca 
şi cum s-ar fi trezit brusc: la, bă, Stefane, şi bine venişi 
sănătos, bă, acasă! 

— Dumnezeu să-l odihnească pe Nilă, unchiule, şopti 
tânărul ziarist de la Ziua, îngândurat şi foarte trist. 

— Auzi, bă, Ştefane, îşi înălţă Moromete chipul, privindu-l 
cu o lumină ciudată pe chipul lui de ţăran acoperit de ţepi, 
pe Nicolaie nu l-ai putea lua să-l bagi pe la ziarul ăsta unde 
lucrezi tu? Mă gândesc că aşa, minte are, i-ar trebui însă 
unul să-l bage acolo, să deprindă meseria asta. 

— Cum nu, unchiule. Eu chiar m-am gândit la lucrul ăsta, 
şi cred că Nicolae ar avea talent, pentru că în meseria de 
gazetar ăsta e lucrul cel mai important. Numai să vrea el. 

În momentul acesta, Moromete stătea cu paharul în mână 
având lumina aceea pe chip, uşa de la casă se deschise 
încet, ca şi cum Nicolae asta ar fi făcut, ar fi ascultat după 
uşă ce vorbesc ei, şi el îşi făcu apariţia ca o felină, aşa i se 
păru lui Ştefan. O clipă se priviră amândoi în ochi. 

— Ce, bă, al lu' Parizianu, nu erai destul de mare, mai 
trebuia neapărat să vii şi aici să te dai şi mai mare, ai? Ştii 
ce? Când or mânca porcii din farfurie atunci o să vin să-mi 
dai tu de mâncare, şi să mă aranjezi pe acolo pe unde umbli 
tu cu sărumâna. Că eu cu sărumâna ca tine n-o să umblu 
niciodată! Asta s-o ştii tu de la mine, Nicolae allu' 
Moromete. 

Când o ieşi din curtea noastră, tată, mă chemi şi pe mine. 

Nicolae cobori în bătătură, apoi dispăru pe potecă în 
grădină. Cei doi rămăseseră aşa. Adevărul este că apariţia 
lui Nicolae şi modul lui de a răspunde şi de a se comporta îi 
surprinsese pe amândoi. Chipul lui Ilie Moromete se 
întunecă încet până când căpătă aspectul unui fruct zbârcit. 

Ştefan rămase şi el un timp aşa, gânditor. Da, îşi aducea 
aminte bine. Era în redacţie şi se gândea la cei trei fraţi, la 
Paraschiv, la Nilă şi la Achim. 

Asta înainte de a auzi că a murit Nilă. Şi atunci îşi spusese 
în gând, cum avea el obiceiul să vorbească singur, că dacă 


n-a putut să-i ajute pe cei trei fraţi, pe Nicolae tot ar putea 
să-l ajute. Doar ăsta e rostul lui pe lume, de aceea era elun 
„trimis” în lumea aceasta păcătoasă, să facă măcar puţin 
bine semenilor lui. Nu de aceea o ajutase pe Zizi Fotiade? 
Pe Nicolae ar putea să-l înveţe meserie de la A la Z. În clipa 
aceea îi venise în minte însă scena despărțirii lor când el îl 
căutase pe izlaz să-şi ia rămas bun de la el. 

Ştefan Paul îşi dădu deodată capul pe spate înveselit. Dar 
nu râse, cum avea el obiceiul, ci doar zâmbi. Adevărul este 
că-l înţelegea foarte bine pe Nicolae. 

— Vezi, zise Moromete după ce dădu paharul pe gât dintr- 
o dată, bine a zis cine a zis, că să-i nu-i faci bine omului cu 
sila şi că abia după ce te dai cu capul de pragul de sus îl 
vezi pe ăl de jos. Asta e. Maiia unul, Ştefane. Acum chipul 
lui Ilie Moromete se mai destinsese. 

— Lasă, unchiule, eu tot îl ajut pe Nicolae. Numai să vină 
el la mine, că dacă nu vine, n-am cum să-l ajut. Dădu şi el 
dintr-o dată, ca Moromete, paharul pe gât. Avu senzaţia că 
stomacul i se dilată şi că-lia un fel de căldură pe dedesubt. 

Când se despărţi de Moromete, se însera. Se despărţiră 
prieteni, ca şi cum ar fi fost acum de vârste mai apropiate, 
de fapt simţea că el a urcat cu mult în vârstă, că de acum e 
om matur. Când mergea pe drum, îşi spuse că ar trebui de 
acum să se gândească la însurătoare. În minte îi veni chipul 
Didinei. Cu ea se va însura, nu cu Ioana, care într-un fel 
este tot femeia lui ca şi Anghelina, însă pe fata asta o va lua 
de soţie, ca s-o aibă alături toată viaţa, la bine şi la greu. 


XX Dormea câte două zile şi două nopţi fără să se 
trezească. Existenţa lui coborâse acum pe fundul lumii, ca şi 
viaţa satului Siliştea Gumeşti. Se scula şi mânca, apoi se 
culca la loc. De câteva ori ieşise să dea ocol satului, aşa cum 
făcea când era adolescent sau copil. Rămăsese împietrit 
câtă tristeţe şi pustietatea adunase satul în el. Câmpul alb, 
nesfârşit, te ducea cu gândul la o lume pe care nu fusese 
niciodată viaţă. De pe colină privise satul dormitând parcă 


pe fundul istoriei. Nu se vedea şi nu se simţea nici ţipenie 
de viaţă. Numai fumurile ieşeau în sus ca singurele fiinţe 
nemateriale de pe această lume. Şi totuşi acolo era casa lui 
Moromete, care cine ştie că făcea la ceasul acesta. Ce să 
facă, ce făcuse toată istoria, pentru că Moromete venea 
foarte de departe, prin timp, venea de la daci. Moromete 
era get de fapt, un get în Câmpia română, ajuns până în 
timpurile de faţă, când se întâmplase la fel ca pe vremea lui 
Darius o învolburare a lumii de mari proporţii. 

I atunci nesfârşita balanţă a lumii se înclinase şi Asia 
începuse să se scurgă către noi, Darius ajunsese cu oştile şi 
călăreţii lui în Câmpia Dunării, unde, ca să înainteze, 
trebuie să culce spicul grâului cu sulița, se dăduseră lupte 
grele, apoi extenuat, cu oastea rărită, marele rege pers 
trebuise să se retragă. Geţii însă rămăseseră tot pe 
pământul pe care se aflau de la începutul lumii. Şi iată-l 
acum pe getul Moromete tot acolo unde l-a pus Dumnezeu, 
unde i-a pus Dumnezeu pe geţi. 

După ce plecase de la Moromete, Ştefan Paul îşi spusese 
că de fapt cuminţenia şi rezistenţa în timp, pe care acum 
avusese prilejul să le vadă cu ochii lui, sunt temelia 
moromeţianismului, aşa cum se gândise el în mai multe 
rânduri la moromeţianismul poporului român. Se aşteptase 
să-l găsească pe Moromete distrus sau plin de obidă, de 
suferinţă amestecată cu ranchiună că-i pierise băiatul în 
război, or nu-l găsise deloc aşa. 

Moromete era mai blând, mai luminat parcă pe dinlăuntru, 
mai împăcat cu viaţa, mai rezistent. Ba mai mult, în 
Moromete, ţăranul obosit şi bun, răbdător şi blând, era ceva 
din mioritismul nostru ancestral. Era împăcat cu familia lui, 
îşi dăduse jertfa, acum se gândea cum să-l aranjeze pe 
Niculae şi cum să aibă grijă de muierea şi de copilul lui 
Nilă. 


În iarna aceasta când Asia şi Europa se amestecaseră din 
nou într-o încleştare şi mai adâncă, satul Siliştea Gumeşti îşi 
dormea somnul lui ancestral căzut pe fundul lumii, într-o 
iarnă care parcă era de la început. 

În iarna aceasta, când armata română în cea mai mare 
parte a ei (în luptele care se dădeau la Cotul Donului, pe 
pământ străin, România avea angajate în afara hotarelor 
mai puţin de o zecime din forţele ei) se găsea în ţară, dar 
când totuşi o mică parte din soldaţii acestui neam luptau la 
zeci de mii de kilometri depărtare alături de trupele 
germane, în speranţa că marele inamic, de câteva veacuri, 
al poporului român, va fi dat peste cap, satul Siliştea 
Gumeşti, ca toate satele de altfel, coborâseră cu un nivel 
existenţial mai jos. 

Într-una din seri, trecuse de acum anul nou, Ştefan se auzi 
strigat la poartă. Ştia că trebuie să fie fata lu' Boţoghină 
trimisă de loana. O aştepta demult. leşi la poartă şi o văzu 
acoperită cu o broboadă. 

— Ştefane, se trase fata mai aproape, mi-a spus loana că 
te aşteaptă în seara asta. Să te duci neapărat. Ce nâmbi ai 
făcut de ai aşteptat atât! 

— Păi de ce n-ai venit mai demult, că eu te-am aşteptat. 

Se lăsase o seară caldă, grea, nemişcată. Ioana îl aştepta 
ca o mogâldeaţă rezemată de stâlpul porţii. 

— Bine-ai venit, Ştefane! 

— Bine te-am găsit, loano. 

Un moment au rămas amândoi privindu-se, şi ciudat, se 
vedeau unul pe altul foarte bine prin întunericul albastru. 

— Mi-a fost dor de tine, Stefane, murmură tânăra femeie, 
dezlipindu-se de lângă stâlp, deschizând poarta şi lăsându-l 
pe el să treacă. Cunoştea casa, o găsea acum aşa cum şi-o 
imaginase în timp ce venea pe drum. În prima odaie în care 
au intrat focul lumina întreaga încăpere cu limbile lui verzi. 

Mirosea a lemn proaspăt şi a nuci. loana a deschis uşa de 
la odaia a doua. 

— Vino, Ştefane, l-a îmbiat tânăra femeie moale. 


Au intrat. Candela răspândea o lumină albastră, care 
izvora parcă dintr-un interior, dintr-un sine nevăzut. loana 
s-a lipit, făcându-se mică, la pieptul lui. Fiinţa lui se înfiora 
la căldura sacră, străveche, bună, a camerei, de mireasma 
de câmp şi de tămâioasă a trupului femeiesc. Ioana îl sărută 
pe obraz, apoi îi căută gura. Ştefan muşcă din ea cu poftă, 
mult timp, până când simţi că ameţeşte. 

— O, Ştefaneee, murmură tânăra femeie pierdută, 
lăsându-se moale în braţele lui. Se iubiră până înspre ziuă, 
după ce cântecul cocoşilor se auzi în noaptea caldă de iarnă 
ca o şoaptă venind din lumea ailaltă. Trupul lui de bărbat se 
regăsise pe el în trupul pietros, mirosind a pâine, a câmp 
fraged şi a tămâioasă, al femeii. loana îi spusese că au un 
băiat. Îi pusese numele Ştefan, ca pe el îl chema deci. Către 
ziuă îl conduse până la poartă. Ceva în el nu se trezise încă 
şi nu-i venea să creadă că este adevărat că femeia aceasta 
care-l conduce la poartă nu este femeia lui dintotdeauna. 

— Când mai vin, loano? 

— O să-ţi trimit eu vorbă, Ştefane, murmură tristă loana. 
Albastru nopţii se subţiase şi acum îi vedea bine linia 
argintie a buzelor şi tristeţea ca o pustietate nesfârşită de 
pe chipul ei. 

Pe drum i se păru că aude glasul unei muieri jelind. Când 
se apropie de poartă înţelese că erau mai multe glasurile 
care jeleau, glasurile, asemenea unor fire care-ţi sfâşiau 
inima, se întretăiau între ele, tragic, sfâşietor. Erau muierile 
tinere, sau mamele care se sculaseră de dimineaţă, şi pe 
zăpada proaspătă care scârţâia de-ţi înfiora urechile, 
plecaseră la cimitir, cu ulcelele cu tămâie în mână, cu 
lumânări şi cu flori de muşcate, se duceau să-şi jelească 
morţii căzuţi pe front. 

XXI Era cald, odihnitor, un sentiment ciudat de 
fundamentalitate şi fertilitate îi umplea fiinţa băiatului lui 
Parizianu. La fel trebuie să-i fie şi grâului sub zăpadă, îşi 
spuse Ştefan în gând. Aceasta era starea fiinţei lui în satul 
în care venise pe lume. De mai multe ori în somnul lui 


nesfârşit îl visă pe Mareşalul Antonescu. De exemplu avu un 
vis pe care îl ţinu minte până când se trezi, apoi, ca şi cum 
ar fi acţionat o forţă străină de voinţa lui, suflând peste 
memoria şi sufletul lui, uită totul. Peste câteva zile îşi aduse 
aminte iar frânturi din acest vis, fulguraţii care-i dezvăluiau 
însă întreg filmul. 

Se făcea că într-un salon roşu, care era despărţit de un alt 
salon printr-o altă draperie aurie, tânărul Rege îşi ţinea 
mâna în haina lui cu fireturi. Mareşalul a venit singur, s-a 
înclinat, i-a întins mâna, apoi s-a ridicat cu zâmbetul lui 
care-i lumina chipul. În momentul acela, de după draperie 
au apărut nişte militari care l-au arestat brutal pe Maregşal. 
L-au luat apoi înghiontindu-l cu pistoalele şi l-au închis într- 
un seif imens cât o cameră. 

Al doilea vis, sau mai bine zis fragment dintr-un vis mai 
mare, pe care nu şi-l aducea bine aminte în întregime, era 
cel în care Mareşalul apărea în boxa acuzaților într-un 
tribunal militar mizer şi umil, de cartier sărac. Mareşalul 
avea chipul încruntat şi totuşi din adâncul acelui chip izvora 
o lumină stranie. Mareşalul a început apoi să vorbească. Se 
adresa completului de judecată. Ce spunea Mareşalul? 
Oricât încercă Ştefan saşi încordeze auzul nu reuşea să 
audă sau să-şi amintească nimic. 

La un moment dat luliu Maniu s-a ridicat de pe banca lui şi 
a venit şi a strâns mâna Mareşalului, apoi a ieşit afară. 
Mareşalul a rămas cu chipul lui verde şi luminos de 
tristeţea adâncă şi sacră ce venea din adâncul fiinţei lui. O 
altă secvenţă era aceea în care Mareşalul se vedea în faţa 
unui pluton de execuţie. Chipul lui exprima aceiaşi lumină 
de vitraliu, ca sfinţii, şi avea în el ceva imaterial. 

La un moment dat a îngenuncheat apoi s-a ridicat repede 
în picioare şi a comandat plutonului de execuţie. Acesta a 
ochit şi a tras, corpul Mareşalului s-a prăbuşit înclinându-se 
încet către pământ, aşa cum se întâmplă cu arborii tăiaţi. 

După ce visa Ştefan Paul era conştient în somn că adoarme 
din nou, sau că se scufundă într-o realitate şi mai adâncă. 


Un vis îi rămăsese în imagine static, ai fi zis că priveşte un 
tablou. Moromete stătea aplecat deasupra Mareşalului şi-i 
bandaja rănile. La un moment dat auzea vocea lui 
Moromete, care aducea cu chipul lui Moise, „domnule, dacă 
nu înviază Mareşalul, clasa ţărănească este condamnată la 
moarte. Cine l-a omorât pe Mareşal, a trădat şi a tras 
primul glonţ în ţăranul român”. 

Dimineaţa se scula odihnit, cu sufletul plin de o greutate 
pe care nu putea s-o exprime în cuvinte. De o greutate 
ontologică. Într-una din zile, era către seară, îşi simţea 
trupul şi sufletul pline de greutatea aceasta ontologică, îi 
venise în minte expresia găsită în cărţile de filosofie, simţise 
că acum venise timpul să meargă s-o ceară în căsătorie pe 
Didina lu' Aristide. Era un sentiment ciudat această 
percepere a clipei când trebuia să facă el gestul acesta 
fundamental în viaţa lui. Lui taică-su, alde Parizianu nu-i 
spuse nimic. În acel timp el însuşi avu impresia că „se trezi 
în casa lui Aristide, cu el în faţa ochilor, obligat fiind să-i 
vorbească. 

Simţea limpede „el trebuia să ajungă aici, „era o 
predestinare”, şi acum Aristide îl privea în faţă, ca şi cum ar 
fi fost fericit şi în acelaşi timp ca şi cum ar fi zis, „ce-o mai fi 
vrând şi ăsta al lu' Parizianu, care până ieri era prostul 
satului de la mine.” 

— Bine v-am găsit, nea Aristide! 

— Bine-ai venit pe la noi, Ştefane! îşi ridică Aristide 
sprâncenele a mirare dar şi fericit. Se vedea lucrul acesta 
limpede pe faţa lui, adică de ce să nu fie bucuros dacă a 
venit la el un băiat din satul lor care a ajuns mare la 
Bucureşti, a ajuns celebru. Bă, Ştefane, nici nu ştii cât sunt 
de bucuros că venişi pe la noi, că dacă nu veneaitu tot 
aveam de gând să viu eu. Hai pofteşte în casă. După ce l-a 
poftit în odaia de oaspeţi, că Aristide fiind din oameni avuţi 
ai satului avea casă cu odaie pentru oaspeţi. 

— Nea Aristide se supără deodată Ştefan, eu vin la 
dumneata ca la un prieten şi dumneata mă tratezi ca şi cum 


aş veni de la Prefectură de undeva, ca un şef. Dă-o-ncolo de 
treabă. 

— I-auzi, bă, Ştefane! se minună Aristide înveselit. Se 
vedea că îi făcea plăcere cum îl trata ziaristul de la Ziua. 
Deşi n-ar fi rău să scrii la gazeta ta şi despre ce se întâmplă 
în comună la noi. Adică ce, noi n-am participat şi nu 
participăm cu nimic la efortul pe care-l face întreaga ţară 

? Să ştii că satul nostru a dat multe jertfe, şi dacă dă 
Dumnezeu şi se reîntregeşte iar ţara, şi o ducem ca mai 
înainte, să ştii de la mine că şi Siliştea Gumeşti şi-a avut 
partea ei de contribuţie. 

— Asta aşa e, mormăi Ştefan, privind în jur. Erau acum în 
camera de la mijloc. Astea trebuie să fie carpetele cusute de 
Didina, îşi spuse al lu” 

Parizianu, şi perdelele la fel. Nu ştiu de ce o simţea pe 
Didina în aer, ca şi cum ar fi fost în odaia ailaltă. 

— la, mă frate, ce face muierea aia a mea, că eu o trimisăi 
după vin şi ea pleacă după alde alea. Era să zică după 
moarte. Aşa se spunea la ei când se ducea cineva după ceva 
şi nu mai venea cu dat naiba, neam. Aristide ieşise până 
afară iar Ştefan a avut timp să privească în jurul lui. 

Nu era ca la ei acasă, Aristide era om avut, adunase 
mobile şi acareturi, dar şi femeile munciseră şi ele făcând 
de ale lor, cu care se împodobeşte o casă. Dincolo de ţoalele 
care erau în casă, se simţea însă o tihnă şi o căldură care, 
iată, lui îi mergeau la suflet. Aristide se întoarse cu o ulcea 
mare de vin. 

— Măi adăstăm o ţâră, Ştefane, să frigă nişte trandafiri. 
Mai stăm şi noi de vorbă. Apoi deodată, cu alt ton: bă, 
Ştefane, eu când îţi citesc ţie articolele, te văd pe tine în 
faţa ochilor cum erai tu acum câţiva ani. Te văd trecând pe 
drum, cum mergeai tu totdeauna căzut pe gânduri, parcă ai 
fi fost un om mare. Bravo, Ştefane! Să ştii că sunt mândru 
că şi satul nostru a dat un om mare! Hai bea, ăsta e 
tămâioasă, păstrată special pentru oameni ca tine. 


— Noroc, nea Aristide! Al lu' Parizianu îşi apropiase nasul 
de buza paharului şi nările i se înfioraseră ca luate pe sus 
de tăria buchetului. Era vin de tămâioasă, însă distingeai pe 
lângă mireasma tămâioasă şi alte miresme... Bunăoară cea 
de trandafir sau de flori de câmp. Dacă nu cumva asta era o 
părere a lui. 

— I-a spune, Ştefane, tu cum vezi lucrurile, că fiind acolo 
la Bucureşti şi lucrând cu Grigore Patriciu, care e dat în 
pizda mă-sii, aşa scrie de direct şi de adânc că-ţi merge la 
inimă, dar nici cu tine nu mi-e ruşine. Ba aş putea să zic 
chiar că Siliştea Gumegşti dă un gazetar de va rămâne în 
conştiinţa multora; un al doilea Grigore Patricu. Tu eşti 
acolo în miezul problemelor, cum vezi tu războiul ăsta? O să 
se termine el bine pentru noi sau nu? Că dacă vine rusul 
călare pe noi, îţi spui de pe-acuma, dacă nu ne-a belit turcul 
rusu ne beleşte sigur! 

Vinul era bun, acrişor, ca o părere şi ca un cântec care 
vine de departe şi îţi unge sufletul. Mai luară încă un rând. 
Ştefan Paul se apucă el să-i povestească lui Aristide cum 
stăteau lucrurile cu poporul german şi cu poporul rus şi 
unde sunt două popoare mari pe un continent acolo este şi 
un război între ele. 

Că numai popoarele astea mari ale istoriei sunt 
răspunzătoare de toate nenorocirile de la începutul lumii 
încoace. Este adevărat că maşina de război nemţească a 
început războiul echipată până în dinţi, că au făcut până 
acum ravagii în Rusia, însă Marea Rusie are de partea ei 
imensitatea spaţiului, iernile geroase şi viscolele, care fac să 
le îngheţe nemților benzina în rezervoare. Dar mai au şi 
rezistenţa lor de popor călit, un fel de primitivitate 
pravoslavnică, eternă, care o să învingă superioritatea 
nemților. Numai că acest război germano-rus, trebuie văzut 
într-o perspectivă mult mai vastă, în marea rivalitate a Asiei 
cu Europa. 

De la începutul lumii Asia şi-a tot revărsat hoardele, 
masele către Europa, vrând s-o disloce din spaţiu şi timp, 


numai că am fost noi, amărâtul ăsta de popor, aici la porţile 
Orientului, că dacă nu am fi fost noi, Europa de mult vorbea 
turceşte, sau tătăreşte. Şi uite că acum această mare 
rivalitate Euro - Asiatică ne trage şi pe noi în adânc. Ce este 
mai rău, este că balanţa aceasta dintre Asia şi Europa, care 
s-a tot înclinat de mii de ani încoace, mai mult înspre 
Europa, acum a ajuns să fie controlată şi manevrată de 
America. 

— Marele pericol al istoriei viitoare este America. Ea va 
influenţa soarta războiului acum. 

Pe Aristide vorbăria inspirată, frumoasă şi prea savantă 
pentru limbajul lui şi pentru orizontul lui de înţelegere al 
consăteanului, sau mai tânăr îl cam impresionase. „Ia, uite, 
bă, al dracu Parizianu, ce-a ieşit din el, un băiat ca Ştefan, 
deştept foc, şi-i merge şi gura de te ia cu ameţeală”. Îi 
plăcea lui Aristide, demult mintea şi sufletul lui nu mai 
fuseseră excitate ca acum. 

— Bine, bine, Ştefane, simţi Aristide nevoia să simplifice 
lucrurile, adică s-o aducă pe înţelegerea şi priceperea lui, 
acum la Cotul Domnului, s-au cam încurcat lucrurile, dar 
după părerea ta cine o să învingă? 

— În mod normal or să învingă ruşii, pentru că ei 
reprezintă imensitatea Asiei, primitivitatea şi viclenie ei, 
experienţa ei de milenii, asta unu, în al doilea rând îi ajută 
America, şi în al treilea rând după ce că Hitler a făcut 
tâmpenia să se ia cu toţi de piept deodată, mai face şi 
prostia să se bage el peste mareşalii, feldmareşalii şi 
generalii lui. Deci ăsta ar fi rezultatul în mod normal, şi 
dacă Hitler ar avea cât de cât cap şi-ar da seama la timp, 
aşa cum şi-a dat seama Maregşalul nostru. Numai că eu mai 
ştiu, şi de fapt nu ştiu totul, că Hitler are o armă secretă, eu 
am auzit mai multe, pe care numai dacă ar începe s-o 
folosească de la Don încolo, ca pe un covor de bombe 
aruncate din avion, ar ajunge la Pacific într-o săptămână. 
Fără să poată nimeni mişca un deget. Ar împietri toate 


vietăţile de la Stalingrad până la Pacific, aşa cum le-a prins 
suflarea bombei ăsteia. 

— Ce vorbeşti. Bă, Ştefane, bă, se miră impresionat 
Aristide. Dar şi îngrozit, căci chipul i se întunecase, 
devenind grav. Şi de ce dracului nu foloseşte bomba asta 
dacă o are? 

— Eu ştiu, dădu al lu' Parizianu din umeri. Poate aşteaptă 
să fabrice o altă armă şi mai bună, şi mai distrugătoare, 
poate îi mai lasă pe ruşi şi pe americani să-şi mai epuizeze 
forţele şi o s-o folosească în ultimul timp. 

Însă Hitler sigur are arma aceasta, şi nu-l văd eu prost să 
n-o folosească, măcar în ultimul moment. 

Aristide rămase pe gânduri. În odaie liniştea caldă şi bună 
le pătrundea în suflet. Mai ciocniră un rând, apoi începură 
să vorbească de lucruri mai domestice: ce mai era prin sat, 
cum se descurcă oamenii? 

— Binişor, Ştefane. Însă ştii ce mi-a adus mie aminte 
războiul ăsta? 

Vremurile de demult, îşi răspunse singur Aristide, când 
veneau tătarii sau turcii peste noi. Ne retrăgeam în codrii, 
duşmanii îşi făceau de cap, se încurau cu nişte armăsari în 
ţara asta, apoi fie că se duceau, fie că ieşeam din codrii şi îi 
păleam. Fie că făceam altceva, dar noi tot rămâneam aci pe 
pământul nostru. Ei bine, de când a început războiul ăsta, 
parcă ne-am retras în noi, satul s-a retras în el (exact ceea 
ce simţise şi Ştefan, iar faptul că şi altcineva simţise ce 
simţise el, îi confirma că faptul este pe cât de profund, atât 
de adevărat), oamenii au devenit mai cuminţi, mai tăcuţi. Îşi 
vede fiecare de treaba lui şi se roagă în gând să-i vie 
bărbatul sau omul de pe front, ori băiatul, şi altceva nici că 
îşi mai doreşte. 

Ştefan Paul îşi aduse aminte că citise în Blaga, cartea îi 
căzuse în mână şi o citise la repezeală, mai mult o răsfoise 
despre acest lucru. 

Ca să supravieţuiască, acest popor s-a retras din loc 
deschis, câmpie, sat, în codri, dar de fapt el s-a retras din 


istorie în aistorie. La fel s-a întâmplat şi acum. Deci ăsta era 
adevărul... 

— Ia, Ştefane, şi mănâncă. Bă, dacă vrei să ţii la băutură, 
trebuie să începi cu mâncarea întâi. Să bagi la traistă 
mâncare şi apoi merge şi vinul. Eu cunosc lucrurile ăştia, se 
vede că tu nu ai experienţă de beutor. 

Muierea lui Aristide puse pe masă trandafiri prăjiţi în 
tigaie, burtuflei şi un fel de pastramă, care era sărată şi 
gustoasă, fragedă de ţi se topea în gură. Era plăcut să stai 
cu Aristide de vorbă. Nu era un om rău, de acea cred că şi 
se împăcase Moromete bine cu el. Era deştept, şi lumea în 
sat era mulţumită de el ca primar. Aristide se gândea în acel 
moment că ce bine ar fi fost să fie şi nerodul lui, adică 
Tache, pe sfert de deştept cât este Ştefan. Se apropia seara. 

— Ştefan Paul îşi simţea capul şi sufletul pline şi grele de o 
stare dulce. 

Acum este momentul să-i spun, îşi spuse Ştefan în gând 

— Auzi nea Aristide, multe lucruri discutarăm noi, dar 
numai Dumnezeu ştie cum or să se termine. 

— Bă, Ştefane, dacă Hitler are arma aia secretă, care îl 
adoarme pe om aşa cum îl prinde pe teren, nu mai e nici o 
îndoială, Hitler câştigă războiul, şi în cazul ăsta o să avem şi 
noi noroc în istorie. Da dacă nu se va întâmpla aşa şi va 
câştiga Stalin războiul, va fi vai de capul nostru. 

— Cum o da Dumnezeu, nea Aristide. Şi acum hai să îţi 
spun pentru ce am venit eu. 

— la, Ştefane, să te aud. Aici glasul lui Aristide deveni mai 
moale. Da îţi spui de la început că te ajut. Orice mi-ai cere, 
eu te ajut. Hai noroc. 

— Mai dădură încă un rând de tămâioasă peste cap. 

— Nea Aristide, începu Ştefan, cu vocea tare, ca şi cum ar 
fi prins curaj, mie Didina dumitale mi-a fost dragă de mică. 
Uite, îţi spun sincer, eram nişte copii, dar eu eram 
îndrăgostit de Didina. Nea Aristide, izbucni iar al lu' 
Parizianu, după ce trase aer adânc în piept, se vedea că are 
emoţii, dacă Didina ar vrea şi dacă dumneavoastră, ca 


părinţi, n-aţi avea nimic împotrivă, eu a-şi veni să-i cer 
mâna Didinei. 

Aristide care rămăsese aşa, cu paharul gol în mână, se 
lumină dintr-o dată la faţă. 

— Cum, Stefane? Ce, bă, tu vorbeşti serios? Io-te-te, 
domnule, bă, Ştefane, ce spui tu acolo, bă? 

— Ce-ai auzit, nea AristidE. Şi vorbesc cât se poate de 
serios. 

Aristide nu mai putea să-şi stăpânească nici chipul nici 
sufletul de bucurie. Se vedea asta bine. De câteva ori dând 
să vorbească se bâlbâi, şi de fapt nu spuse nimic. 

— Ei, drăcia dracului, păi, bă, Ştefane, dacă am auzit eu 
bine, să fie într-un ceas bun! Aristide dădu cu sete paharul 
pe gât. La fel făcu şi Ştefan, pentru că simţea că i se uscase 
gura şi nu mai are nici aer să respire. Şi ciudat, pe elpe 
Ştefan Paul, paharul acesta de vin începu să-l trezească. 

Mintea îi devenise limpede ca sticla, simţea un gol în 
stomac şi-i era dor după ceva. După ce îi era dor? După 
Didina. N-o văzuse demult pe Didina, şi ea fusese fata care-l 
impresionase cel mai mult. De ce îl impresionase? Acum 
dorul în el era prea mare. Poate altădată o să se gândească 
mai mult la lucrul acesta. 

— Bă, Ştefane, ia stai, bă, tu vorbeşti serios, ori îţi baţi joc 
de mine? 

Cum vine treaba asta, că eu n-o înţeleg. Hai noroc, păi 
dacă e pe aşa, hai să bem, nu de alta, dar să nu-ţi iei vorba 
înapoi. Mai dădură încă un rând de pahare pe gât. 

— Nevastă, fă nevastă, strigă Aristide, mai treaz ca 
niciodată. Ia vino, fă, încoace, să spui tu dacă este adevărat 
că poate mie mi se pare. Ii râdeau ochii lui Aristide în cap, 
dar parcă şi o spaimă subţire ca o perdea urca din fiinţa lui. 

— Ce e, Aristică, veni muierea uşor speriată, de afară. 

— Fă, nevastă! Uite ce zice vecinul nostru, îl ştii, nu? E 
băiatul lu' 

Parizianu, am trăit aici împreună. Acum a ajuns mare, e 
mare, fă, auzi! 


Aici Aristide se opri să mai dea un pahar pe gât. Nu se 
grăbea, ba parcă intrase o frică sau altceva în el. 

— Hai noroc, Ştefane, să vă dea Dumnezeu noroc, copii, 
vorbi el serios! 

Aşa, fă, şi cum spusăi Ştefan zice că o iubeşte de când era 
el copil pe Didina a noastră. Zice că îi era lui dragă. Şi acum 
vine să ne-o ceară. Iu ce zici? Da mai întâi întreabă-l pe el 
dacă e adevărat. Că poate eu visez. 

Chipul lui Aristide se stinse încet ca o lampă. 

Mama Didinei se pierdu cu firea. Femeia începu să 
lăcrimeze şi saşi şteargă lacrimile cu colţul baticului verde 
pe care-l avea pe cap. 

— Hai, fă, întreabă.-l, nu fi proastă, se răsti bărbatu-său la 
ea. Pealu' 

Parizianu lucrul acesta îl înfurie, mai ales când văzu că 
nevasta lui Aristide plângea. Parcă intrase spaima în ei în 
loc să se bucure, nu ştiau ce e cu ei pe lume, ca şi când le-ar 
fi fost frică de ce avea să se întâmple de aici înainte. Lui 
Ştefan i se făcu milă de mama Didinei. Chipul ei i-l amintea 
pe al fetei, pe care el nu-l văzuse de mult. ŞI-I era foarte dor 
de el. 

— Poate o avea şi ea noroc, Aristică, începu să plângă 
femeia, că numai nenoroc a avut fata asta. Şi ce fată bună 
este Didina, numai inima mea ştie. 

— Spune-i, bă, Ştefane, că e adevărat! Că n-ai venit aici să- 
ţi baţi joc de noi! Mai ales nu-ţi baţi joc de Didina, dacă zici 
că ţi-a fost dragă de mică Lui Ştefan Paul îi sări ţandăra. 

— Bine, nea Aristide, să-mi faci dumneata mie una ca asta? 
Adică eu vin ca băiatul serios, şi dumneavoastră vă bateţi 
joc de mine? Nu cumva ziceţi că Didina nu e de nasul meu? 
Treaba dumneavoastră. Eu am fost om. Al lui Parizianu vru 
să se ridice şi să plece. Ii venise lui aşa. Ca atunci când îi 
sare ţandăra omului. Adică ei în loc să se bucure, fac 
băşcălie de el? Când se ridică văzu spaima pe chipul 
nevestei lui Aristide, mare ca un câmp pustiu. Atunci se 
trezi el a doua oară. 


— Maică să nu faci una ca asta, şopti femeia. Să nu-ţi baţi 
joc de Didina, numai eu ştiu ce fată bună e Didina! Nu se 
există fată mai bună ca ea, da n-a avut noroc săraca. 

Al lu” Parizianu simţii cuvintele femeii ca pe un par în cap. 
Aşa era, şi el trebuia să îndrepte greşeala amândurora. 

Se lăsă un moment de tăcere care li se lăsă la toţi în suflet 
ca un pustiu. 

— Gata, hai să ne adunăm, şi să vedem ce e de făcut, se 
trezi Aristide, ca şi cel care venise în casa lor să le ceară 
fata. Muiere, mai adu vin, şi adu şi mâncare, fă. Îmi e poftă 
de nişte castraveți. 

— Ştefane, eşti hotărât sau nu? Dacă nu eşti hotărât mai 
bine spune-ne, ca să ştim ce avem de făcut. Noi de obligat s- 
o iei nu te obligăm şi nici să ne faci de râs apoi. 

— Nea Aristide, zic... 

Dar Aristide nu-l lăsă să vorbească. Nevastă-sa Paraschiva 
plângea acum încet. 

— Ho, fă, că nu muri, tu de ce paştile mă-tii boceşti acum? 
Apoi către Ştefan. Ştefane, eu nu sunt din ăla sărântov, să 
mă zgârcesc şi la ce am sub unghie. Ala care a intrat ca 
ginere în neamul meu, apoi o să fie aranjat pe viaţă. Dacă tu 
zici că vrei mâna Didinii mele, şi ai gânduri serioase, apoi să 
ştii că nu va trebui toată viaţa să mişti un deget. Nu-ţi cer 
decât să ai grijă de Didina. Uite, aici Aristide îndoi un deget, 
ca atunci când numeri ceva, 40 de hectare de praşilă sunt 
ale voastre, opt pogoane cu vie, dealul cu pruni de la 
Curmătură, şi venitul pe o treime ce iese de la moară. Că 
trei copii am. Dacă vrei tu poţi să stai la Bucureşti ca boierii 
şi să-ţi vezi de scrisul tău, eu îţi administrez ţie averea şi-ţi 
predau banii cu iscălitură. 

Plânsul muierii lui Aristide păru iar a se înteţi. Ştefan Paul 
zâmbi un timp, ca şi cum ar fi spus: „nene, nu sunt de 
acord, nu sunt eu prostul ăla”. Asta îl făcu pe Aristide să 
înlemnească şi să holbeze ochii. 

— Nu, nea Aristide. Nu! Strigă el. Eu nu mă însor cu 
Didina pentru averea ei, eu mă însor s-o fac să fie cât de cât 


fericită pe lumea asta. Un moment se lăsă o linişte galbenă, 
bolnăvicioasă. Afară se auziră vacile zbierând, apoi coasa 
unui Cocoş secerând peste acoperişurile satului. Se înserase 
bine. 

— Aristică, spune-i băiatului, vorbi tristă nevasta lui 
Aristică. 

— Aprinde, fă, lamba, tu nu vezi că se înseră, ori ai orbul 
găinilor! Şi mai adu o ulcea cu vin. 

— Nu, nea Aristică, vorbi acum a lu' Parizianu destul de 
clar şi de cuminte. N-aş vrea să mă înţelegi greşit. Eu nu 
sunt din ăia care să mă uit cât pot să smulg cât mai mult 
socrului. Dumneata n-ai văzut de mult că eu sunt altă 
alcătuire de om? 

— Ba am văzut, mă, Stefane, am văzut, că tu de mic erai 
numai cu gândurile tale şi mergeai pe drum şi nu vedeai pe 
nimeni. Insă eu sunt om bătrân şi ştiu că o să aveţi şi voi 
copii la casa voastră, şi copiii mei nu vreau să nu aibă de 
nici unele. 

— Bine, nea Aristide, am văzut că dumneata eşti bucuros. 
Apăi mă duc şi eu, vorbi al lui Parizianu gânditor şi se ridică 
în picioare. Nu se simţea obosit, ci toropit, pătruns de 
somnul ăla care creştea pe dedesubt în fiinţa lui ca o apă. 
Aristide îl privi iar cu spaimă. 

— Ştefane, măi stăi puţin, se auzi vocea lui obosită. Să vie 
Paraschiva şi să mai bem un rând. Tăcerea se întindea între 
ei ca o baltă. 

— Vreau să-ţi spun ceva, Ştefane. N-aşi fi om faţă de tine 
dacă nu ţi-aşi spune. Afară în curte se auziră hoarele 
chirăind. Paraschiva, nevasta lui Aristide, dădea la păsări în 
oborul vitelor. 

— Ştefane, vorbi Aristide lăsându-şi gâtul în jos ca şi cum 
ar fi dus un jug. 

Cu Didina s-a întâmplat ceva. Aristide vorbea cu pauze, 
poticnindu-se ca frate-su, Năstase. Era în vorbă şi ea cu un 
băiat. Şi băiatul ăsta a fost concentrat şi luat pe front. Şi el 
i-a promis că o s-o ia de nevastă când o veni în prima 


permisie. Şi ea, de, ca fata mare, proastă, l-a crezut. Şi a 
rămas însărcinată, iar băiatul a căzut pe front. De, poţi s-o 
omori? Ea a fost de bună credinţă. Aşa că, asta e situaţia... 

Liniştea care se lăsă avea culoarea albastră, frumoasă. 

— Dacă eşti om adevărat, eu aşa aş face. N-aş da înapoi. 
Eu aş lua-o cu copil cu tot. 

Mintea i se întunecă brusc şi Ştefan Paul îşi duse mâna la 
tâmplă. 

Bine, dar el ştie lucrul acesta. Întunericul din minte i se 
lumină dintr-o dată ca o zarişte. Cunoştea lucrul acesta de 
la Anghelina, nu-i spusese ea că Aristide măturase bătătura 
cu ea? Or copilul Didinei era copilul lui, şi iată că mintea i se 
dumirea în sfârşit. De asta venise el, ca să înţeleagă 
adevărul acesta. Ştefan îşi dădu capul pe spate şi râse uşor, 
fericit. În sfârşit, se să iasă bine. 

— Se poate, nea Aristide! Păi aşa mă cunoşti dumneata pe 
mine? Ba, dimpotrivă, mie lucrul acesta îmi spune că Didina 
e o fată care merită să fie preţuită de o mie de ori mai mult. 

Aristide îl privea uluit. Astfel că nici nu reacţionă când 
Ştefan Paul îşi puse pălăria pe scaun şi ieşi. 


XXII Îşi revenise. Se simţea iar om. Ninsoarea care 
învăluise satul ca o suflare ocrotitoare îi adusese aminte de 
copilărie şi de vremuri imemoriale. Sufletul avusese nevoie 
de senzaţia de puritate şi zăpada îi transmisese această 
stare. Nu mai dormea aşa de mult şi se apucase să scrie. Se 
apropia sfârşitul lui Ianuarie, dar nu simţea nevoia să se 
întoarcă la Bucureşti. Avea vag impresia că dacă s-ar fi 
întors la ziar, războiul ar fi început brusc să se deruleze. 

Ca şi cum, dacă ar fi rămas în Siliştea, în satul lui natal, 
lucrul acesta ar fi făcut ca războiul să rămână împietrit într- 
o stare de graţie. Era o stare ambiguă, subconştientă, care 
se exprima însă bine prin impresia pe care o trăia Ştefan 
Paul, rămânând în satul lui mai mult. Uneori ieşea pe câmp, 
rămânând mult timp în mijlocul albului nesfârşit. Închidea 
ochii şi lăsa lumina zilei de iarnă, şi liniştea aceea pe care 


numai zăpada câmpului o putea ivi, să pătrundă în fiinţa lui. 
Materia trupului său se umplea de timpul care pătrundea în 
el ca un lichid albastru. La un moment dat tânărul ziarist de 
la Ziua, se gândi că acest sentiment, şi bucuria pe care o 
trăia, cultivând-o, era una dintre cele mai profunde 
descoperiri ale vieţii lui. Numai un poet poate simţi lucrul 
acesta, se pomenise, spunându-şi singur. 

Întru-na din zile, când se sculase la prânz, se apucase de 
scris. A treia zi, când termină povestirea şi o reciti, rămase 
şi el surprins. 

Îi plăcea. Dar mai ales remarcase faptul că toate 
întrebările pe care şi le punea personajul principal, erau 
întrebările lui în faţa vieţii. 

El personajul îi deschidea lui, autorului, noi luminişuri de 
gânduri, de înţelegeri. Era de asemenea ciudat că şi aici, 
acasă, în satul lui, trăia viaţa cu întârziere. Astfel îşi aducea 
aminte de ziua când mersese el la Aristide şi o ceruse pe 
Didina în căsătorie. Reluat de memorie filmul acestei 
întrebări i se părea logic şi firesc, având frumuseţea lui. 
Demult trebuia să facă el lucrul acesta. Şi totuşi dacă 
Didina făcuse cu tânărul acela, pe care de la Anghelina ştia 
că îl cheamă tot Vasile, ceea ce făcuse cu el? 

Ei şi? El era dator s-o salveze pe Didina. loana era la casa 
ei, Anghelina la fel, Nora avea şi ea situaţia ei, numai Didina 
nu îşi găsise rostul. 

Acum el o făcea soţia lui. Nu vrusese ea lucrul acesta? 
Celelalte avuseseră nevoie de dragostea lui, de asta 
avuseseră ele nevoie, şi el le-o dăduse. Le-o dăruise. A doua 
zi, după ce fusese el la Aristide se pomeniseră cu acesta 
acasă la Parizianu. Omul nu dormise toată noaptea. Dacă 
visase? Nevastă-sa îi spusese că nu visase. Dar dacă visase? 
Aristide venise a doua zi la Parizianu cu damigeana cu vin, 
să bea el cu alde Parizianu, cu care, deşi erau vecini, nu 
băuse niciodată. De fapt Aristide, cât era el de deştept şi de 
Aristide şi de primar, venise ca să se convingă că băiatul lui 
Parizianu nu glumise. Nu-şi bătuse joc de el. Şi după aceea 


avea să se convingă că e adevărat, să afle şi tat-su, adică 
Parizianu, cine o să-i fie noră, pentru că după aia nunta e ca 
şi făcută. 

Parizianu când văzu că însuşi Aristide venise cu 
damigeana cu vin la el, cum venea finul la naş, îşi pierdu 
cumpătul. Nu mai ştia ce să-i spună şi cum să se poarte cu 
Aristide, de frică să nu se răzgândească acesta şi să plece. 
Iar când auzi ce ispravă făcuse Ştefan, al lui Parizianu chiar 
nu mai putu de bucurie. 

— Mă, să nu spui tu nimic, Ştefane! exclamă alde Parizianu 
satisfăcut. 

Când văzu că Ştefan nu-şi ia vorba înapoi, ba mai mult, 
întrebă de Didina, că ar voi să o vadă, lu' Aristide i se luă 
piatra de pe suflet. 

Se simţea bine, era fericit. Dar unde era Didina? Ştefan ar 
fi vrut s-o vadă. Îi era dorde ea. De fapt tot timpul, nu ştia 
de ce o simţise pe Didina în aer, ca şi cum spiritul ei ar fi 
fost în ninsoarea care cădea peste casa, grădina şi 
acareturile lui Aristide. Sau ar sălăşlui acum în cămările şi 
odăile casei lui. Ori în cunia în care se iubiseră ei. Unde era 
Didina? 

Chipul lui Aristide deveni uşor melancolic. Era la o soră a 
lui la Cristutu Secuiesc, unde era şi Liceu, şi unde o îngrijea 
pe mătuşa ei şi îşi dădea şi examenele. În vara asta însă va 
termina cu examenele şi el nu o va lăsa să meargă la 
facultate, cum zicea ea. Se va mărita cu Ştefan şi el le va da 
atâta avere, încât ginerele şi fata lui nu vor trebui să 
muncească. 

În seara aceea Aristide şi Parizianu sau îmbătat criţă, 
astfel ca neputând nimeni să-l aducă acasă pe Aristide, că 
era greu, a dormit la alde Parizianu. Nu înainte de a hotări, 
el cu Parizianu, că vor face nunta cât de curând. Ceea ce 
bineînţeles că nu s-a întâmplat, dar nu din vina lui Aristide 
şi nici al lui Parizianu ăl bătrân sau al fiului său, Ştefan, ci 
pur şi simplu că destinul hotărâse, poate cu mult înainte ca 


să se nască Didina şi Ştefan, ca lucrurile să se petreacă 
altfel. 

Asupra acestui fapt, Ştefan Paul avea să aplece cu toată 
puterea minţii lui, dorind măcar să înţeleagă de ce lucrurile 
aveau să se petreacă aşa şi nu altfel. Al doilea fapt, asupra 
căruia avea să stea mintea lui aplecată, încercând să 
descifreze ceva din ceea ce numim tainele Destinului, era 
vechea lui obsesie, vechea lui dorinţă de a afla o dată şi o 
dată cine era bunicul lui. 

Nu avusese el de mai multe ori, vag, senzaţia, un 
sentiment obscur şi dureros, că el „vine” de undeva mai de 
departe decât toţi ceilalţi băieţi de vârsta lui din sat, cu care 
păştea oile, sau cu care mergea la şcoală? Oare nu şi de 
aceea era mai inteligent decât ei? Şi altfel? Nu de aceea 
trecea el pe lumea aceasta căzut pe gânduri, de fapt într-o 
stare de somnambulie în care nu vedea nici un gând, nu, 
căci de ce altfel se spune că eşti căzut pe gânduri, dacă nu 
eşti tu singur cu gândurile tale cum este găina cu ouăle pe 
care le cloceşte? Ei bine, ela mers pe lumea aceasta ani de 
zile în starea de somnambulie în care nu ştia pur şi simplu 
nici că mai există pe lume, dar să mai fie cu gândurile lui. 

Şi totuşi, după un anumit timp se simţea „iluminat”, adică 
acum mintea lui era limpede, clarificată, totul îi era la locul 
lui în cap, el cunoştea de acum ceea ce înainte nu ştia, sau 
nu-i era clar. Deşi ai lui din sat îl înjuraseră şi îşi bătuseră 
joc de el cât timp trăise în mijlocul lor, faptul că el era altfel 
decât ei, că putea să cadă în starea aceasta de „uituceală” 
(nu ziceau ei că al lu' Parizianu e un uituc?) era un avantaj 
extraordinar pe care el îl avea asupra lor. 

Pentru că starea aceasta îl ajutase să reziste, să 
supravieţuiască în mijlocul lor, dar mai ales pentru că 
„uituceala” aceasta, care era de fapt o cădere în transă, 
într-o altă „lume”, ce deocamdată lui nu i se clarificase încă, 
ea starea aceasta şi sentimentul care o însoțea, aveau să-l 
facă mai târziu să fie un mare scriitor. lar la început să fie 
un gazetar bun. 


Ori lucrul acesta avea o legătură subterană cu faptul că el 
„venea mult mai de departe, altfel spus era un „trimis” în 
această lume, menit să treacă asemenea unei suveici prin 
mai multe medii sociale, până când i se va clarifica lui 
„misiunea”, pentru care fusese trimis. În subconştientul lui 
ideea aceasta „lucrând”, căpătase proporţii neobişnuite. De 
aceea întruna din zile, era numai el cu Bâta acasă, alde 
Parizianu şi maică-sa erau duşi care încotro, el o trimisese 
pe Bâta să aducă din pivniţă nişte ţuică, ori nişte vin, din ce 
au ei, Parizienii, mai bun, pentru că el vrea să facă cinste. 
Bâta se uitase la el curioasă. 

— Bine, maică. Ai tu o bucurie pe suflet. Dar şi eu am. Aşa 
că mi-ar plăcea să stăm la o vorbă aşa mai pe îndelete. 

De când aflaseră că Ştefan o va lua pe Didina ai lui nu mai 
puteau de bucurie. Nu se bucurau însă că Didina este fată 
bună şi că el va fi fericit cu ea, ci pentru că intrase în 
neamul lui Aristide şi avea să aibă la pogoane câte nu 
visaseră ei niciodată. Cam la trei zile după ce se îmbătaseră 
alde Parizianu şi Aristide, Bâta se dăduse pe lângă el. „Nu 
ştiu, mamă, dacă ai aflat, Didina nu e fată mare, are şi un 
copil făcut cu al lu”, şi zisese un nume pe care el nu-l 
reţinuse, da bine faci că te însori cu ea. Ai să vezi tu ce bine 
o să fie.” El îşi aplecase capul la urechea ei şi-i şoptise, 
Bâto, ăla e copilul meu, să ştii. Cu mine l-a făcut Didina. 
Bătrâna se întorsese către el, îl privise calmă. Apoi nu mai 
spusese nimic. Acum veni din pimniţă cu clondirul cu rachiu 
de-l galbin, cum zicea Bâta, şi care era rachiu făcut în butoi 
cu doagă de dud. Bâta se aşeză pe scăunel bucuroasă. Cu 
faţa ei zbârcită şi cu ochii vii părea nefiresc de tânără. 

— Îmi! bun e, maică. Aşa deci, zici că tu cu Didina. 

— Ne iubim demult, Bâto. 

— Hmiî, maică, şopti bătrâna gânditoare, obosită parcă şi 
tristă. 

— Auzi, Bâto! De mult mă gândeam eu la lucrul ăsta. Aş 
putea să spun că în anii ăia cât am fost eu elev de liceu 
gândul ăsta m-a obsedat tot timpul. 


Ştefan tăcu meditativ. Degustă rachiul, de data aceasta nu- 
| mai dădu peste cap ca Moromete. Undeva, la marginea 
satului se auzea o moară păcănind, ca şi cum ar veni de pe 
altă lume. Bâto, îşi continuă Ştefan Paul gândul, de data 
aceasta mai încet, pentru că şi chipul bătrânei rămase trist 
şi îngândurat. Eu, demult am avut aşa un presentiment, nu 
ştiu cum să-ţi spun. 

— Dacă e aşa, maică, mormăi Bâta tristă, rău ai făcut. 
Trebuia s-o iei de atunci, că ce a mai măturat Aristide 
bătătura cu biata fată. Şi ea nici n-a deschis gura, n-a zis 
nimic, nici pâs. A tăcut, sărăcuţa de ea. 

Tăcerea care se aşeză între ei otrăvi aerul şi lumina din 
încăpere. 

— Acum o să îndrept lucrurile, Bâto, se pomeni Ştefan Paul 
vorbind, după ce un moment simţi întreaga vinovăţie în 
suflet. 

— Aşa, maică, zii, îl îndemnă bătrâna dând paharul peste 
cap. Părea că se înveselise brusc. 

— Păi, Bâto, e aşa. Eu am avut tot timpul sentimentul că 
sunt deosebit de ceilalţi copii de seama mea. Că se întâmplă 
ceva cu mine pe lumea asta, că am un destin. Că eu vin în 
această lume de undeva de departe, de departe şi mai de 
sus. Auzi, Bâto, îţi jur că asta va rămâne numai între noi, îmi 
spune mie sufletul că o să fiu unul din marii scriitori ai ţării 
ăsteia nefericite, spune-mi şi mie cine a fost bunicul meu? 
Ăla de la Paris. Tata lu” tata. Tot timpul am avut impresia că 
din elmă trag şi eu. 

De acolo vin. 

Tăcerea se mişca între ei caldă, mătăsoasă. Bătrâna în loc 
să se tulbure rămase gânditoare, cu o blândeţe şi o 
bunătate pe chip care-l uimi pe nepot. 

— Bine, maică, îţi spui, murmură ea într-un târziu. Dar 
asta să rămână taina noastră. 

— Ca mormântul, Bâto, se înveseli al lui Parizianu. Brusc, 
Ştefan îşi duse mâna la piept. Inima îi bătea cu putere, 
speriată. 


— Când am ajuns cu boieroaica, Doamne, ce femeie înaltă 
şi frumoasă era cocoana, am tras la o casă de boieri cu care 
ei se cunoşteau, că mai fuseseră la Paris. Erau număi 
minunăţii la Parisul acesta, altceva nici nu măi vedeai. 
Trăsuri, boieri care vorbeau pe limba lor, franţuzeşte, cum 
vorbea şi cocoana Guma, toţi îmbrăcaţi în haine scumpe, 
mâncând mâncăruri alese, râzând tot timpul. Şi la cucoana 
asta franţuzoaică, era o femeie grasă şi albă, a venit un 
prieten de al băiatului ei. Un tânăr frumos, cu purtări alese, 
timid şi ruşinos. Vorbea pe limba lui, da eu îl înţelegeam ca 
şi cum ar fi vorbit româneşte. Pe ăilalţi nu-i înţelegeam ce 
zic, numai pe el îl înţelegeam. Şi tânărul ăsta s-a amorezat 
de mine. Eu am înţeles lucrul acesta din prima clipă. La 
rândul meu, de ce să mint, şi eu m-am amorezat de el. Şi 
uite aşa, maică, s-a întâmplat. Ne pierdusem amândoi 
minţile. Acu ela venit la mine să-mi ceară mâna. Boieroaica 
şi cu gazda, cum au aflat, au dat ochii peste cap. Boieroaica 
cea grasă să leşine şi alta şi nimic. Cucoanele au vorbit cu 
părinţii băiatului. Ei nu lau lăsat, iar el a zis că-şi pune 
capăt zilelor. Ce mai, a fost tărăşenie mare. Boieroaica dacă 
a văzut, a zis că e mai bine să ne întoarcem acasă, că o să 
aibă ea grijă de mine şi de copil. Şi a avut, Dumnezeu s-o 
hodinească. Asta a fost. 

Tăcerea îi învălui pe amândoi ca o ninsoare caldă, 
mătăsoasă. 

— Deci a fost un băiat bun, cu purtări alese? N-a fost un 
ticălos, din ăia care-şi bat joc de fete? 

— Da, maică...murmură bătrâna căzută pe gânduri. 

— Şi el ce era? Ce studii avea? 

— Păi eu ştiu, maică? Atâta ştiu că era învăţat mare, că 
avea purtări alese, şi că scria cărţi şi la jurnale, aşa cum 
scrii tu. 

— "Ţi-a arătat ţie vreo carte scrisă de el, Bâto? 

— Cum nu, şopti bătrâna dusă pe gânduri, după mult timp. 
Mi-a dat-o şi mi-a scris acolo pe ea că mă iubeşte şi ţine la 
mine. 


— Şi unde e cartea aceea? Ştefan avea ochii mari, 
hipnotici. Se vedea că era emoţionat. 

Bătrâna tăcea cu ochii pierduţi în pământ. 

— Eu ştiu, maică. A rămas la cocoana, că ea ştia să 
cetească franţuzeşte. 

— Da cum îl chema, Bâto? Care era numele lui? 

Tăcu mult timp până să răspundă. 

— O dată mi-am adus aminte, maică. Însă de atunci nu mai 
ştiu nimic. 

Cocoana dacă ar trăi, ea ar putea să-ţi spună. 

Ştefan Paul se simţi dintr-o dată vlăguit. Emoţiile îi 
subţiaseră parcă sufletul şi i-l secătuiseră. 

— Dacă am ştii cum îl chema, am putea să ştim şi dacă mai 
trăieşte. 

— La asta mă gândesc şi eu, murmură bătrâna după mult 
timp. O mai fi trăind, n-o mai fi trăind? Când îl visez, îl visez 
număi tânăr. Cum era el acum şaizeci de ani, tânăr şi 
frumos, şi cu purtări alese. 

XXIII De când aflase „de unde vine,” cu Stefan Paul se 
întâmplase ceva. Se înveselise şi se schimbase. În mintea lui 
parcă semăna puţin cu acel „tânăr învăţat, cu purtări alese, 
care scria la jurnale.” Hm! cine Dumnezeului o fi fost? O fi 
ajuns acel tânăr mai târziu un mare scriitor, sau rămăsese 
un gazetar obscur. Noaptea aceea, după ce aflase de unde 
se trage, şi-o petrecuse la Anghelina. Era voios. Anghelina 
văzuse asta şi-l privea galeş. O iubi dulce, întârziind, 
umplând-o cu sărutări şi cu cuvinte dulci. 

O vedea cum se topeşte în braţele lui. Şi totuşi câteodată îi 
arunca o uitătură ciudată, plină de răutate, sau ca şi cum n- 
ar avea încredere în el. 

„Ştefane, de ce nu rămân eu însărcinată cu tine? îl 
întrebase într-un târziu cu o spaimă de copil în ochi.” Lasă, 
n-avea grijă, o să rămâi. Către ziuă, înainte de a se despărţi, 
Anghelina îi spusese câte pogoane cumpărase cu banii pe 
care-i dăduse el. Apoi umblase într-o paporniţă şi începuse 
să scoată la salbe. Erau salbe de aur, veritabile. Şi nu era 


una, două. Erau multe. Sclipeau banii de aur în lumina 
verde şi mătăsoasă a lămpii. „Să nu te însori cu aia cu care 
mi-ai spus tu, Ştefane, să nu te însori. Să te însori cu mine 
auzi, că uite ce salbe am.” Anghelina îşi dorea s-o ia el de 
nevastă. 

Aristide, la o săptămână sau două, după ce făcuse beţia aia 
cu vecinul lui, alde Parizianu, plecase la Cârsturu Secuiesc, 
sau unde spusese el că este Didina, ca s-o aducă acasă să 
facă nunta. Aristide, şi la fel şi Parizianu, socotiseră în ziua 
când se îmbătaseră de bucurie, dar şi în zilele următoare 
când se întâlniseră ei la băut la Aristică, precum că cel mai 
bine ar fi să facă nunta repede. De aceea Aristide plecase la 
Cristuru Secuiesc s-o aducă pe Didina. Se întorsese însă 
destul de repede şi destul de dezumflat. La întrebarea dacă 
fac nunta repede, pe care i-o pusese Parizianu viitorului lui 
cuscru, acesta îi răspunsese că Didina nu se simte bine de 
aceea cel mai potrivit lucru este s-o amâne pentru la 
toamnă. 

Ştefan Paul află acest amănunt. Sufletul îi spunea că ceva 
nu e în regulă, după felul în care se purta Aristide. Acesta 
se răcise parcă faţă de vecinii lui cu care sperase să se 
încuscrească. Ştefan Paul îşi simţea conştiinţa parcă mai 
împăcată, deşi o tristeţe ciudată i se strecurase în suflet. Ce 
se întâmplase totuşi cu Didina, să nu mai vrea ea să se 
mărite cu el? Lucrul acesta la urma urmelor nici măcar de 
ea nu depinde, ci de cum le-o fi destinul fiecăruia. Nopțile, 
tot mai rare, pe care le petrecea cu Linuţa, erau dulci, dar 
parcă pline de o melancolie sfâşietoare. Îi părea rău când o 
vedea cum se topeşte de dragoste în braţele lui şi totuşi 
când se despărţeau ochii tinerei femei erau de o tristeţe şi 
gingăşie care-l făcea să se gândească la duplicitatea lui, şi 
la părerea de rău că nu-i dăruieşte acestei femei totul. 

Amândoi simțeau de fapt acest lucru, deşi niciunul din ei 
nu ştia încă ce înseamnă acest totul. Ultima seară n-o 
petrecu însă cu Anghelina, ci cu Ioana. Se pomeni pe seară 
cu fata lu' Boţoghină. „Ştefane, (parcă ar fi fost de aceeaşi 


vârstă) te cheamă loana pe la ea. Să te duci auzi, că te 
aşteaptă.” Fata pieri ca o umbră. Ioana îl aştepta. Prăjise şi 
ea nişte carne. 

Nu avu deloc poftă de mâncare. Discutând de una de alta, 
află că bărbatul Ioanei ştia cu cine se întâlneşte ea. O 
întrebase cu cine avea copilul şi ea îi spusese: „Cu Ştefan al 
lu' Parizianu.” E bun, spusese acela, Ştefan e băiat bun, 
ăsta n-o să-şi bată joc de noi. N-o să afle nimeni.” Şi 
bărbatul Ioanei rămăsese cu sufletul împăcat, bucuros că 
Ioana găsise un băiat bun cu care să aibă copii. Acum loana 
rămăsese din nou însărcinată. Era în luna a doua. După ce 
mâncară şi stătură de vorbă făcură dragoste. 

Ştefan o iubi încet, cu atenţie, femeia simţi respectul cu 
care o iubea el ca bărbat, şi fu bucuroasă. Spre ziuă, la 
despărţire, Ioana se agăţă de gâtul lui. Nu voia să-i mai dea 
drumul. „Ştefane, ia-mă mă şi pe mine cu tine. Simt cum se 
sfâşie carnea pe mine, şi sufletul mi se dă în două. O parte 
merge cu tine, şi jumătate din mine rămâne aici.” Înţelese 
că de fapt ea pe el îl iubea, sufletul ei era cu gândul la el, pe 
când cu celălalt se îngăduiau unul pe altul rămânând 
împreună numai ca să nu fie singuri. 

Despărțirea de Ioana fu nespus de dureroasă. „Să vii cât 
măi curând, Ştefane! Să vii măi des acasă!” îl imploră ea. A 
treia zi se pomeni la ei cu Merenghel. Venise pe acasă cu 
maşina şi auzise că al lu' Parizianu e şi el acasă. Irecuse să-l 
vadă, şi dacă merge la Bucureşti poate să meargă cu el cu 
maşina. Cu o noapte în urmă Ştefan simţise în somn 
răsuflarea rece a războiului. Cum o simţise? Precis nu putea 
să spună. 

Era mai degrabă un sentiment obscur, dar puternic, 
material, concret. Sau altfel spus era tot o stare ontologică. 
„Hai cu mine, Ştefane, măi am şi eu cu cine vorbi pe drum, 
iar cu tine chiar îmi era dor să stau de vorbă!” Bine, 
Merenghel, merg. Şi aşa am senzaţia că am stat destul 
acasă. N-au plecat însă în ziua următoare cu maşina ci abia 
luni. Şi-a luat la revedere de la Bâta şi de la maică-sa 


(Parizianu plecase de dimineaţă nu ştiu unde), care nu-l mai 
lăsa din braţe şi din pupat. „Să vii repede, Ştefane, auzi! Să 
vii măi curând acasă, mamă, că ne e şi nouă dor de tine În 
timp ce venea cu Merenghel cu maşina către Bucureşti avu 
din nou senzaţia că urcă lin în cer. leşeau parcă la suprafaţă 
de pe fundul lumii. 

— Ce mai zici, bă, Merenghele? Nu te-am mai văzut de 
mult. 

— Dar nici dor nu-ţi era, al lu' Parizianu. Ei află, fire-ai tu 
al dracului să fii, că mie mi-a fost dor de tine. 

— Păi de ce nu m-ai căutat? 

— Ba te-am căutat, dar când te-am căutat eu nu erai tu. 
Uite chiar acum a ieşit, îmi spunea portarul. 

— E pe dracu?! 

— Să mor eu dacă mint. 

Motorul maşinii mormăia ca un motan din ăla puternic, 
sigur pe el. 

— Da cu legionarii ăia ai tăi, ce măi faci, mă, Merenghel? 

— Dă-i, bă, dracului, de mult am uitat de ei. Ce ţi-e şi cu 
timpul ăsta, bă, trece şi nici nu-ţi dai seama. Parcă ieri a 
fost. 

PARTEA A PATRA 


I În timp ce venea cu Merenghel cu maşina către Bucureşti 
treceau prin sate aproape pustii. Se vedeau coastele umede 
şi înnegrite de ploile de sfârşit de februarie. Era o vreme 
închisă, tristă. Hm, îşi spuse Ştefan în gând. Înseamnă că nu 
numai satul nostru Siliştea Gumeşti s-a tras pe fundul lumii, 
ci toate satele, ţara toată. S-a lăsat să cadă pe fundul lumii. 

— Şi cum e cu legionarii, bă, Merenghel? îl întrebase mai 
mult ca să audă vorbă omenească şi să iasă din starea aia 
de tristeţe care-i cotropea sufletul. 

— Cum să fie, bă, al lu Parizianu, Merenghel îi spunea tot 
aşa, cum i se spunea în sat cu câţiva ani în urmă. Au fost şi 
ei, au făcut tărăboi în istorie, au făcut şi omoruri, apoi au 
pierit ca şi cum nici n-ar fi fost. 


— Hm! mormăi Ştefan în gândul lui. Merenghel ăsta de 
deştept ce este nici nu ştie ce adevăruri mari cloceşte 
mintea aia lui. Adică, să privim lucrurile dintr-un punct de 
vedere mai adânc, după ce şi-a văzut Idealul pe care-l visa 
de două mii de ani împlinit, poporul român, vorba domnului 
profesor Traian Cotigă, care nu degeaba este profesor de 
istorie, care la rândul lui nu este orice obiect de 
învăţământ... După ce şia văzut visul cu ochii, Idealul unirii 
împlinit, adică după ce şi-a văzut sacii în căruţă, societatea 
românească din perioada interbelică s-a culcat pe-o ureche. 
Acest culcat pe-o ureche este foarte important de analizat. 

Ea, care fusese două mii de ani victimă, odată ce şi-a văzut 
idealul realizat, a uitat că s-ar putea să mai fie din nou 
victimă în istorie. 

Ce fel de societate este aceea care uită într-un moment al 
istoriei ei suferinţele pe care le-a trăit două mii de ani? Hm! 
Nu? Prinzând şi ea un moment istoric de linişte societatea 
românească s-a pus pe trai. Pe trai şi veselie. S-a culcat 
adică pe-o ureche. Şi după nici zece ani, a început să se 
strice. Să se împută. Da de unde a început să se strice? De 
la cap. 

De la Regele stricat, Carol al II-lea, şi de la Politicieni! Nu 
se împute peştele de la cap, dar se curăţă de la coadă? Bă 
al dracului să fie ăla care a spus vorba asta, că deştept a 
mai fost. 

— Ce faci, bă, al lu' Parizianu, vorbeşti singur! Merenghel 
avea faţa schimonosită de efortul pe care trebuia să-l facă 
învârtind volanul, căci tocmai în momentul acela lua o curbă 
mai strânsă. 

— Bă, Merenghel, bă! Ziceam eu în gândul meu, ca prostu, 
de, că cine a spus că „peştele se împute de la cap,” ălaa 
fost om deştept. Uită-te tu că neamul ăsta românesc, la 
1918, după două mii de ani, şi-a văzut şi el visul împlinit... 

— Aşa? mormăi satisfăcut Merenghel, bucuros că Ştefan 
vorbeşte cu el ca şi cum ar vorbi cu un om de condiţia lui. 


— Bun. Şi acum în loc să fim şi noi cuminţi în istorie, 
societatea românească a început să se împută ca peştele de 
la cap. După 1930, partidele româneşti, clasa politică şi 
avută, partidele, ca şi cum ar fi înnebunit, setea de putere 
le-a făcut să-şi piardă minţile. 

— Rezultă deci, conchise Merenghel cu inteligenţa lui 
simplă şi profundă de ţăran, că popoarele şi societăţile, cum 
zici tu, se strică de la cap. De la Politică şi de la politicieni... 

— Aşa e. Politicianismul ca o infecţie a început să se 
întindă în tot organismul românesc, în deceniul al patrulea. 
Bun! Şi atunci s-au ivit nişte deştepţi, care la început 
trebuie s-o recunoaştem că au avut dreptate. 

Sau mai bine zis au avut şi de ce. Legionarii. Care au 
început să trâmbiţeze şi să urle pe toate drumurile, hidra 
politicianistă, corupţia, uneltirile masoneriei au cuprins 
toată societatea. Noi putem să facă să renască [ara 
aceasta! 

Neamul românesc este în pericol. De aceea venim noi la 
putere ca să-l salvăm. Tineretul bineînţeles că a fost cu 
această Mişcare ce s-a născut spontan. Şi pentru că această 
Mişcare a fost cinstită la începutul ei şi se vedea a fi o 
soluţie de salvare a societăţii româneşti interbelice, 
cuprinsă de criză, la această Mişcare s-au raliat şi cele mai 
bune, nu toate, dar mai ales dintre cei tineri, minţi pe care 
le avea naţia. Nu putem să contestăm lucrul acesta. 

— Just, răsună glasul lui Merenghel care era atent la firul 
şoselei. 

Treceau acum printr-un sat cu case bătrâne şi triste. 

— Iată însă că nici după un deceniu, dar mai ales după ce 
au pus mâna pe putere, şi legionarii ăştia încep şi ei să se 
strice... 

— Şi tot de la vârf, ca peştele, exclamă Merenghel, luând 
altă curbă. 

— Da ăştia se împut rău de tot, cu crime, cu rebeliunea 
legionară. 


— Aha! Aşa e, băga-i-aş în mă-sa. Că ei nu ştiu o viaţă de 
om cu cât chin se creşte, da îi iei viaţa omului într-o 
secundă, ca la puiul de găină. 

— Bun, Merenghel, să ne continuăm raţionamentul mai 
departe. S-au stricat şi ăştia, tot de la cap, şi cu crimele lor 
amenințau acum şi mai rău organismul social. Este aşa? 

— Este! strigă Meregnghel. 

— Şi atunci, ca reacţie la lucrul acesta, ca să salveze ţara, 
a apărut Generalul Ion Antonescu. Ăsta a pus ordine, a 
introdus cinstea, cât de cât. Politicienii nu-şi mai fac de cap, 
armata a fost capabilă să participe la un război de mari 
proporţii... Merenghel, aici e aici. Dacă nici acesta; 
mareşalul, nu reuşeşte să salveze neamul românesc, atunci 
o altă soluţie eu nu mai văd. Adică prin mişcări partidice, 
prin partide, noi, românii, nu ne putem salva, s-a văzut. A 
mai rămas soluţia ca o Mare Personalitate, un om nepătat, 
cinstit, şi acesta este adevărul, n-ai ce să zici, inteligent şi 
realist, să salveze neamul românesc. Da, dacă nici acum nu 
s-o putea, nu 

? Să punem răul în faţă. 

— Nu face nici Mareşalul nici o brânză, ascultă-mă pe 
mine. 

— Pe ce te bazezi? 

— Românu e curvă, de aia. Merenghel era concentrat, 
privea înainte, deşi pe şosea nu se vedea nimic, casele 
păreau că dormitează aşa de la începutul lumii, iar satele 
erau pustii, sub cerul ud şi negru. 

— Pe ce te bazezi? nu-i conveni lu a lu' Parizianu spusa 
prietenului său. 

— Pe aia că or să se găsească unii, când Mareşalul o să fie 
la strâmtoare, care o să spună că ei sunt măi deştepţi, şi jos 
cu el. Apoi or să se găsească alţii care or să spună că ăştia 
sunt mai buni, hai cu ăştia, până când or să se împută şi 
ăştia, tot ca peştele, şi uite aşa, noi, românii, că asta ne-a 
fost nouă soarta, tu-i obeliscul mă-si de soartă, să mergem 
din împuţit în împuţit. 


— Adică vrei să spui că poporul român este un peşte care 
în istoria lui s-a împuţit de la cap de fiecare dată? 

— Asta suntem, Ştefane, un peşte care s-a stricat mereu 
de la cap, da nu sa curăţat niciodată complet. Istoria 
noastră este de fapt istoria unui înecat, a unui câine care s- 
a înecat în apă, mulţumit cu speranţa că ajunge şi ella mal. 
Dar nu a ajuns niciodată, şi nici nu va ajunge. 

— Da, mă, Merenghel, da vezi că peştele se împute de la 
cap şi suferă poporu, nu? Ca urmare a prostiei politicienilor 
noştri trebuie să moară acum în pământ străin, atâţia tineri, 
nu? 

— Care popor, Ştefane? Victor Bălosu, om din popor, care 
cum a ajuns şi el acolo un şef, cât de mic, asta nu contează, 
l-a omorât pe vecinul lui, Dumitru lu' Nae, om cât muntele, 
sau Birică, ăla de o luă pe Polina lu” 

Bălosu, ca să-şi facă mendrele cu ea şi să-i ia lu' Bălosu 
pământu, lasă că nici ăsta nu e mai breaz, tot un ticălos, iar 
acum Birică, a ajuns, că s-a fofilat, nu ştiu ce pe la 
intendenţă şi a mâncat banii armatei? 

— E, nu zău? 

— Ascultă la mine ce-ţi spun. Şi merg mai departe cu 
raţionamentul, cum zici tu, Ştefane. Capul peştelui, 
politicienii, ăştia cu partidele lor, tu-le muma în cur la toţi, 
că sunt nişte jigodii toţi, capul peştelui ăsta cine îl dă, nu-l 
dă poporu? Capul peştelui de care vorbeşti tu, Ştefane, este 
produsul poporului român. Chiar dacă s-ar naşte el, fiul de 
ţăran, din cel mai prăpădit sat, cum o ajunge la putere, 
până când nu se împăunează el şi nu se îngraşă ca un porc, 
uitând de unde a plecat, nu se lasă. Ăsta e românul, bă! 
Stricarea capului peştelui este pedeapsa pentru peşte. Însă 
peştele, vezi, că de aia e peşte, el se crede hoţ, nu deştept, 
nu înţelege. 

— Bă, da al dracului deştept eşti tu, bă, Merenghel, 
exclamă al lu' 

Parizianu, uimit şi totodată bucuros de inteligenţa 
consăteanului său. 


— Păi ce-am zis eu, Ştefane, că numai tu, care ai ajuns la 
un ziar în Bucureşti, te credeai singurul deştept din Siliştea 
Gumeşti. 

— Pe ce te bazezi, când spui asta? râse cu poftă Ştefan. 

— Pe pizda mă-si mă bazez! Pe faptul că românu e curvă, 
nu ţi-am spus, că adineauri îţi spusăi! 

Ştefan Paul se înveselise, se trezise spiritul, plăcerea 
inteligenţei în el, aşa că îl zgândări mai departe pe 
Merenghel. 

— Şi în cazul ăsta ce trebuie să facem? Să tăiem capul 
peştelui că altă soluţie nu văd. 

— He, he, he, făcu Merenghel clătinând capul. Cine-a mai 
văzut peşte fără cap. Fără cap nu mai avem nici o şansă. 

— Păi şi aşa decât să ne târâm prin istorie din infecţie în 
infecţie, mai bine lipsă. 

— Nu noi hotărâm asta, Ştefane. Dumnezeu, bă. 

Bucureştiul s-a văzut de departe ca o grămadă de moloz în 
câmpie. 

În momentul acela Ştefan a simţit în modul cel mai adânc, 
senzorial, suflarea rece, putredă a războiului, care se 
apropiase şi mai mult. 

II A lăsat geamantanul jos şi a întors cheia în uşă. A avut 
vag sentimentul că sunetul făcut de cheie este al unei fiinţe. 
Când a pătruns în holl-a izbit aerul stătut dar şi o senzaţie 
profundă, materială. Ai fi zis că Zizi se afla extraordinar de 
prezentă în toată casa, că ea îl şi văzuse şi îl întâmpina încă 
de la intrare. Exact. Acesta era sentimentul acut pe care-l 
trăia, că spiritul tinerei femei era în văzduhul acelui hol în 
care intrase, în toată casa, şi acum îl întâmpina, după ce îl 
aşteptase atâta timp. Inima îi bătea emoţionată, deşi se 
simţea obosit. 

Sufletul îi era greu, o stare amestecată de nelinişte şi de 
tristeţe. 

Poate unde se gândise că venind şi lucrând la ziar va lua 
imediat contact cu războiul. Un ziarist, mai ales aşa cum 
era el, care răspundea direct de ziar şi participa de la 


prima ştire până la ultimul titlu care se punea în pagină la 
alcătuirea ziarului, era în modul cel mai profund şi intim 
conectat la atmosfera şi grozăviile războiului. O strigă pe 
nume. Nu-i răspunse nimeni, decât un ecou vag. Îşi lăsă 
geamantanul în odaia lui, apoi, pentru că sentimentul acut 
că Zizi se află prezentă în casă nu-l părăsise deloc, ciocăni 
în uşa care ducea printr-un hol şi mai mic în sufrageria ei. 
Uşa era deschisă. Era normal să fie aşa, de când se iubeau, 
de când raportul dintre ei nu mai era cel dintre o gazdă şi 
un chiriaş, uşa aceasta rămânea deschisă tot timpul. Pe 
pereţi tablourile îl întâmpinară vesele, recunoscându-l. 
„Zizi,” o strigă el încă o dată, de data aceasta mai tare. 
Ecoul nu-i mai răspunse. leşi în holul din care se putea intra 
în cele două dormitoare. Intră în primul dormitor. 

Aceeaşi senzaţie: tablourile care acopereau pereţii îl 
recunoscură şi se bucurară. Simţea atât de clar acest lucru 
încât nu putu să nu fie emoţionat. Zizi nu era în niciunul 
dintre dormitoare. O mai strigă o dată 

: „Zizi!” Nu-i răspunse nimeni. Şi totuşi era atât de 
prezentă în lucruri, în tablouri, în văzduhul camerelor încât 
resimțea acest lucru ca pe o presiune asupra sufletului lui. 
Cine ştie, o fi plecată undeva, n-avea de unde să ştie că mă 
întorc astăzi. Îi era dor de ea. Voia s-o vadă. Îşi aduse 
aminte cu o strângere de inimă că ar fi putut să-i scrie din 
Siliştea Gumeşti şi n-a făcut-o. 

Cum s-o facă, dacă el uitase cu desăvârşire de existenţa 
ei? Dar uitase? Sigur că nu uitase, dar nu se gândise nici 
măcar o dată că ar fi putut să-i trimită măcar câteva 
rânduri. Vechea poveste pentru care se supărase Luki pe el. 
În momentul acela îşi aduse aminte, ca şi cum s-ar fi deschis 
o falie în mintea lui, că Luki se măritase. Da. Pentru lucrul 
acesta se măritase cu Adrian Popescu. Pentru că el uitase 
când fusese pe front să-i scrie, sau când îl chemase ea 
ultima dată, să se întâlnească, să facă dragoste desigur. Se 
întâmplase ceva cu el, ceva pe care el nu şi-l putea explica. 


Adică să fi uitat el tocmai acest lucru? Să uiţi că o femeie, 
o fiinţă foarte dragă te cheamă să faci dragoste cu ea, şi 
mai ales că el o iubea pe Luki (ca dovadă şi faptul că după 
ce a auzit că s-a măritat, deci după ce a pierdut-o, ela făcut 
şocul acela din care n-a mai reuşit să-şi revină), o iubise, 
cum se explică lucrul acesta? Eram luat cu atâtea treburi 
încât am uitat, veni un răspuns dinăuntrul lui. Nu este 
adevărat, îi răspunse gândul, gândul cu care vorbea el când 
vorbea singur, de alte lucruri care n-aveau nici o 
importanţă n-ai uitat, ci pur şi simplu aşa a fost să se 
întâmple. 

În momentul acesta îşi simţi parcă sufletul mai liniştit. Deci 
şi în cazul lui Zizi se întâmplase acelaşi lucru, nu-i scrisese 
pentru că aşa trebuia să se întâmple. Luat cu gândurile şi 
vorbind singur cu el, se pomeni în hol. Văzu pe măsuţa 
mică, aflată în colţ, pe care înainte se afla un milieu, o 
scrisoare. Era chiar numele lui, deci scrisoarea era pentru 
el. 

Deschise plicul şi citi mica scrisoare care se afla înăuntru. 
Semnat jos, Gral, un nume indescifrabil şi Fotiade. Deci 
scrisoarea era de la tatăl lui Zizi. De la ea ştia că tatăl ei era 
general pensionar, şi că-l admira pe el, pe ziaristul Ştefan 
Paul. Tatăl lui Zizi îl ruga să-l sune cum vine în Bucureşti. 
Ceea ce şi făcu. 

La celălalt capăt al firului răspunse vocea obosită a unei 
femei, care la auzul numelui său se pierdu, sau oricum se 
întâmplă ceva pentru că după aceea nu-i mai răspunse. 
După numai câteva momente se auzi în aparat vocea clară 
şi sigură pe ea a generalului. Înţelese lucrul acesta după 
tonul vocii. După primele replici, când şi-a spus fiecare 
numele, generalul intră direct în subiect. Trebuia să se 
întâlnească imediat, de aceea el, generalul va sosi în cinci 
minute să stea de vorbă. Tonul cu care-i vorbise bătrânul 
fusese unul grav. În camera lui Ştefan se întinse pe pat. 
Aţipi însă fără să-şi dea seama, astfel că-l treziră bătăile în 
uşă ale generalului. Când deschise ochii îl privea chipul 


unui bătrân trecut de şaptezeci de ani, cu părul atât de alb 
încât ai fi zis că este de zăpadă. 

Omul se uita la el trist şi încruntat. Şi totuşi câtă milă şi 
bunătate era pe chipul lui. 

— A, domnul general Fotiade, se dezmetici Ştefan Paul şi 
se ridică în picioare. Îşi trecu palmele peste faţă ca să se 
trezească şi mai bine. Vă rog să mă scuzaţi. Am venit de pe 
drum şi mă simt obosit. 

— Vă doresc multă sănătate, domnule ziarist! îi întinse 
bătrânul militar mâna energic. Zizi mi-a spus să am pentru 
dumneavoastră o deosebită consideraţie. 

Rămaseră un moment privindu-se înmărmuriţi. Chipul 
bătrânului rămânea tot trist şi încruntat. Îl scruta cu 
atenţie. 

— Domnule Paul, acum când vă văd îmi sunteţi şi mai drag, 
vorbi bătrânul general. Din ce am citit scris de 
dumneavoastră v-am stimat. 

După ce mi-a povestit Zizi ce s-a întâmplat între 
dumneavoastră v-am fost recunoscător. 

Ştefan tăcu, pentru că în faţa acestui om se simţea 
tulburat şi totodată pentru că nu-şi găsea cuvintele. 

— Ştiu că aţi fost pe front. Aţi asistat la scene tragice. 
Oricum, sunteţi bărbat. Tăcerea se aşternu incoloră între ei. 
Ce voia bătrânul acesta. Zizi îi spusese probabil că se 
iubeau, iar el venea să-i ceară s-o ia în căsătorie. 

Or el îi spusese lui Zizi că el trebuia să se căsătorească cu 
altă femeie. 

— O să vă dau o veste tristă domnule Paul. Dar după ce o 
să vă pregătesc. 

Nu aş vrea să fie un şoc. Să trăiţi un şoc. 

Se lăsă din nou o tăcere stânjenitoare între ei. 

— Ştiu că aţi ţinut foarte mult la Zizi, domnule Paul. Chipul 
bătrânului militar începu parcă să se lumineze. Vă rog să 
fiţi tare, să fiţi bărbat. În primul război era să mor de zeci 
de ori, şi am văzut mii de soldaţi murind. Mulţi mi-au murit 
în braţe. Am înţeles atunci că naşterea şi moartea nu 


depind de noi. Ne sunt date. Noi numai trebuie să ne 
depunem sufletul în mâinile lui Dumnezeu şi să ne lăsăm în 
voia lui. 

Facă-se voia Domnului! 

Bătrânul tăcu din nou Chipul îi rămăsese la fel de 
umanizat. 

— Acum sunteţi tare, domnule Paul? 

Ştefan Paul bâigui ceva. De fapt îşi dădea foarte bine 
seama că nu e în apele lui. 

— Atunci o să vă spun ce aveam să vă spun, domnule 
ziarist. Ce mi-a spus Zizi să vă transmit. Urmă iar o pauză 
de câteva minute. Timpul trecea greu. 

— Dar să ştiţi, domnule Paul, eu sunt credincios, oamenii 
când mor trec numai în altă lume. Numai trupul e pieritor, 
sufletul nu! Aşa s-a întâmplat şi cu Zizi. 

Ştefan Paul făcu ochii mari. Bătrânul general se minună 
Chiar cum poate un chip omenesc să ia o asemenea 
expresie. 

— Zizi ne-a părăsit, domnule Paul. Nu din vina ei desigur, 
aşa a fost voia Domnului. Dar ea este acolo, în cer, tatăl lui 
Zizi arătă cu mâna în sus, şi ne priveşte. Ea acum, de pildă, 
se uită la noi şi ne aude. Ştefan simţi cum se scurge viaţa 
din el. Întreaga fiinţă îi devenea parcă imaterială. 

Bătrânul îl văzu cum se face alb şi cum întinde mâna ca şi 
cum ar fi vrut să se sprijine de ceva. 

— Vă e rău, domnule Paul? îl prinse încercând să-l ţină 
bătrânul general. 

Ştefan Paul se făcu moale şi în momentul următor, el vru 
doar să se întindă în pat, dar chiar se prăbuşi. Respira greu, 
ca şi cum nu ar avea aer. Lumea se dematerializase şi, 
ciudat, în loc să se întunece, era galbenă, luminoasă. Ca şi 
cum ar fi fost învăluită de o noapte roşietică, gălbuie. 

III Îi făcea bine întunericul acesta galben-roşiatic în care se 
scufunda ca într-un ocean ancestral, cald, fertil. La un 
moment dat, era pe o pajişte verde, deşi se găsea scufundat 
tot în acest ocean-cosmos, a venit la el un bătrân într-o togă 


albă, cu un chip luminos. El îl privea uimit, cu o bunătate pe 
chip uimitoare pe bătrânul care se aşezase lângă el. Se 
simţea obosit, plin de o melancolie dulce. Senzaţia aceasta a 
reţinut-o mult timp. 

Bătrânul a început să vorbească liniştit, cu o voce caldă, 
care venea de undeva de departe. „l-am spus că nu trebuie 
să se sperie. El este cel care ar mai putea să salveze neamul 
acesta. Era preotul Deceneu, şi pentru aceasta venise. 
Acum neamul acesta, care a fost cel Dintâi Neam Ales al lui 
Dumnezeu, dar apoi a fost părăsit, suferă. 

Domnul l-a luat ca neam al său şi să-l ajute pe neamul lui 
Izrael. 

Pentru că neamul tracilor l-a asasinat pe Burebista, regele 
cel mare al tracilor, cel ales de Domnul. Dacă Marele Rege 
Burebista nu ar fi fost asasinat de o căpetenie ticăloasă şi 
blestemată, acum acel neam al tracilor ar fi fost la fel de 
numeros şi de mare cum este poporul chinezilor şi al inzilor. 
EI s-ar fi întins pe suprafaţa întregii Europe, istoria umană 
însăşi ar fi arătat altfel. Mai umană! Acum neamul 
românesc trece la fel printro clipă astrală, când i se 
hotărăşte soarta. Depinde de el dacă se va salva sau nu în 
istorie”. El, Ştefan Paul îl privea pe acel bătrân ca un copil 
care clipeşte din ochi, neştiind ce să spună. „Lu ai fost ales 
pentru a spune adevărul acesta poporului român, căci se 
află în pragul unei ticăloşii, după care va urma o mare 
prăbuşire a lui”. 

Când a deschis ochii a văzut la căpătâiul său chipul bun, 
umed şi luminos al bătrânului militar. Bătrânul a întins 
mâna şi l-a mângâiat pe frunte şi pe tâmple. 

— Am dormit mult, nu-i aşa, domnule Fotiade? 

Bătrânului i se scurgea o lacrimă pe obrazul drept. Şi-a 
şters-o repede. 

— Ai scăpat, dragul meu. Aşa a zis doctorul. 

Către prânz şi-a revenit şi mai bine. Putea să se mişte şi să 
meargă prin cameră. Ba chiar, urmat de bătrânul care-l 
privea uimit, nevenindu-i să creadă, a pornit prin toată 


casa, trecând prin sufragerie, şi apoi din holul 
dormitoarelor intrând în fiecare din cele două odăi în care 
dormise Zizi, şi care acum erau pline de tablourile ei. 

— O simt mereu prezentă, parcă ar fi aici cu noi, murmură 
el. Aşa am simţit-o din clipa în care am venit. 

Bătrânului îi dădură iar lacrimile. 

— Săracul băiat, îl auzi murmurând. 

Dormise trei zile. Se zbătuse şi vorbise în somn. Lucrurile 
acestea i le-a povestit bătrânul care a stat tot timpul la 
căpătâiul lui. În somn a pomenit numele domnitorilor 
români, ale lui Burebista, Deceneu, Decebal, Basarab 1, 
Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, 
Mareşalul Antonescu. S-a zbătut şi a strigat de mai multe 
ori că neamul românesc trece acum printr-o mare clipă 
astrală şi să avem grijă să nu greşim. A strigat o dată foarte 
limpede: „Maiestate, nu fă tâmpenia să-l arestezi pe 
Mareşal, pentru că trecem printr-o clipă astrală şi 
dumneata condamni la dispariţie poporul român!”. Apoi 
urlase în somn cât îl ţinuse puterile: „Maiestate, ia mâna de 
pe Maregşal! 'Ticăloşilor! luaţi mâna de pe Mareşal!”. 

— Am spus eu toate astea în somn? se mirase Ştefan Paul. 

— Da, dragul meu. Tare şi foarte limpede. Îmi pare rău că 
n-am notat tot ce-ai spus în somn, dar lucrurile acestea le- 
am auzit cum le-ai spus foarte limpede. 

— Hm! se mirase iar Ştefan. Vag, îmi aduc aminte ceva. De 
un bătrân îmbrăcat într-o togă, care mi-a spus că este 
Deceneu, şi că neamul românesc trece printr-o mare clipă 
astrală, să am grijă să veghez, pentru că eu am fost ales să 
rostesc adevărul. Că eu aş putea adică să salvez acest 
neam. 

Bătrânul îl ascultase cu atenţie. 

Dragul meu, toţi trecem prin asemenea momente în viaţă. 
Îmi aduc aminte în Primul război (şi el zicea tot Primul, ca 
Moromete) am avut un soldat, a fost el ordonanța mea, a 
fost rănit, o lună şi jumătate s-a zbătut între viaţă şi moarte, 
aiurând. Câte n-a spus în somn, cred că şi laptele pe care l-a 


supt de la mumă-sa. Şi a avut zile. A scăpat cu viaţă. La fel 
şi dumneata. Mulţumesc lui Dumnezeu că ai scăpat cu viaţă, 
pentru că alt copil în afară de dumneata nu mai avem. 

În zilele următoare bătrânul nu s-a mai dezlipit de el. 

— Nu te duce la slujbă. Mai stai să te întremezi. Nu eşti 
destul de refăcut. 

Văzându-l pus pe picioare, bătrânul l-a luat acasă. A făcut 
astfel cunoştinţă cu mama lui Zizi, o femeie micuță, cu o 
faţă zbârcită ca a unei măsline, dar tare de treabă. Bătrâna, 
de cum l-a văzut, a ţinut-o numai în plâns. Târziu de tot s-a 
liniştit. A stat la masă cu ei. 

— De acum încolo să vii la noi la masă, mamă, l-a invitat 
mama lui Zizi. 

De ce murise fiica lor? De leucemie. De altfel de mai 
demult văzuseră amândoi, şi tatăl şi mama ei, că Zizi se 
topeşte din picioare. 

După anul nou însă i-a fost tare rău. A slăbit deodată şi a 
căzut la pat. În nici trei săptămâni s-a dus, săraca. Doamna 
Fotiade, care povestea, a început să plângă din nou. La 
spital au aflat ei despre dragostea lor. Zizi vrusese chiar să-l 
cheme, pentru că îi era tare dor de el. Măcar să-l mai văd o 
dată, mamă, înainte de a muri, pentru că tare mult l-am 
iubit, şi tare bun a fost cu mine. 

Bătrânul general a mers şi-a scos dintr-un scrin o 
scrisoare şi Testamentul lui Zizi. I-a dat întâi să citească 
scrisoarea. Ştefan a citit-o cu mintea limpede şi ochii 
umeziţi. I-au dat lacrimile. Era o scrisoare uimitor de caldă 
şi de frumoasă. Zizi îi spunea că-i mulţumeşte, că acum este 
convinsă că el a fost „trimis” de Dumnezeu ca să-i facă 
ultimele zile ale vieţii nespus de frumoase. Îi părea rău că 
nu-şi dăduse seama încă de la început că el este un „trimis”, 
venit anume pentru ea, să-i facă ultimul moment al 
existenţei ei pe pământ frumos, şi să declanşeze energiile 
latente ale creaţiei, care probabil zac în fiecare, dar nu ne 
dăm seama. 


Astfel datorită lui ea cunoscuse nemărginita şi 
extraordinare bucurie a creaţiei, şi datorită lui ea ajunsese 
într-un mod meteoric şi misterios un mare artist plastic. 

Îşi cerea scuze că la început îl primise şi îl tratase ca pe un 
simplu chiriaş, ba de câteva ori îi vorbise chiar aspru. Îl 
ruga, fiind gazetar, să le spună oamenilor că cea mai mare 
bucurie pe lumea aceasta este aceea a creaţiei, şi să faci 
bine semenului tău. Îi mărturisise încă o dată că-l iubise 
foarte mult, ştia de asemenea că şi el o iubise. Ar fivrut să 
trăiască pentru a fi alături de el şi a-l ajuta în viaţă, căci 
observase că el nu prea se descurca. Să aibă grijă de el, 
pentru că este un artist dotat, şi un om cu sufletul bun şi 
cinstit, şi într-o lume ca aceasta asemenea oameni devin 
victimele mediocrităţilor şi jigodiilor, ale celor care ştiu să 
dea din coate, dar nu au nici o valoare. 

Îi lăsa un număr de costume, de cămăşi şi de cravate, pe 
care îl ruga ca să le poarte, căci purtându-le ea va ficu el. 
De asemenea îl ruga să primească, acesta era darul ei, 
pentru că cine ştie dacă un artist ca el putea să-şi facă o 
casă, să primească deci din partea ei casa. În casa aceea ea 
fusese fericită, ea se realizase ca artistă, ca pictoriţă, iar 
casa aceea fiind a lor, ea dorea să rămână a lui. Era dorinţa 
ei pe patul de moarte şi nu dorea să fie refuzată. Când îi va 
fi dor de el, de acolo din cer unde era convinsă că va merge, 
ea va şti unde să-l găsească, în casa lor. Pentru că era tânăr, 
şi era gazetar şi un scriitor de talent, îl ruga să creadă în el, 
în steaua lui, pentru că era talentat, ea îl sfătuia ca pe un 
prieten la care ţine, să se căsătorească. 

Dar să aibă grijă, femeile sunt viclene, interesate, unele în 
afară de plăceri şi lux nici nu mai ştiu altceva, atunci când 
se va căsători să-şi ia o fată, aşa cum a fost ea, bună, şi 
nenorocoasă pe lumea aceasta. Numai tu ai fost norocul 
meu, singurul meu noroc în viaţa aceasta, iubitul meu. În 
final îl ruga să aibă grijă de părinţii ei, ca şi cum ar fi ai lui, 
căci de acum ea nu mai poate să-i ajute cu nimic. Poate doar 
din cer. De asemenea să nu vândă nimic din ce i-a lăsat ea, 


tablouri, obiecte, mobile. Să lase totul aşa cum au fost, cum 
le ştia ea când a plecat de-acasă. 

Ştefan a lăsat scrisoarea jos. A rămas mult timp cu privirile 
pierdute. 

Lacrimi mari ca nişte bile de sticlă i se scurgeau pe obraji. 
Se gândea la viaţa lui. Ce-i dăruise acestei fete? Nimic. Şi 
iată că ea îi dăruia totul, ba mai mult, îi spunea că o făcuse 
fericită. Bătrânul general îi întinse testamentul să-l vadă. Ce 
era acesta? Se sperie Ştefan Paul. Testamentul pe care l-a 
lăsat Zizi. Era scris de mâna ei. Îi lăsa casa, cu tot ce era în 
ea, cu rugămintea ca mai târziu casa să adăpostească, 
asemenea unui muzeu, colecţiile de artă Zizi Fotiade şi 
manuscrisele lui, căci ea era convinsă că elva fi unul din 
marii scriitori de mâine. 

— O să mergem într-una din zile, domnule Paul, la notariat 
să trecem casa pe numele dumitale, vorbi într-un târziu 
bătrânul general. 

— Nu sunt de acord, domnule Fotiade, încercă să se 
împotrivească tânărul ziarist, ştergându-şi lacrimile. 

— Gândiţi-vă că aceasta este ultima dorinţă a lui Zizi. Şi 
apoi, noi suntem bătrâni, o să ne ducem. Aţi fost norocul lui 
Zizi, acum o să fiţi şi al nostru, că vă vedem un om tare de 
treabă. 

În ziua aceea a rămas la masă la ei. Doamna Fotiade a 
lăcrimat mult timp. Bătrânul a adus vorba despre război. 
„Ce părere avea el, Ştefan Paul despre cum o să se termine 
războiul acesta?” Ştefan Paul a înclinat capul, „n-avea nici o 
părere”. Îi era sufletul pustiu şi trist. 

Din ziua aceea a rămas ca şi copilul bătrânilor Fotiade. Nu 
hotărâse el aşa. Destinul hotărâse, el va încerca, pe cât îi va 
sta în putere, să le îndulcească zilele care le-au mai rămas 
de trăit. 

IV S-a dus la slujbă abia în cea de-a doua săptămână de la 
venirea lui în Bucureşti. L-a găsit pe Niki obosit şi sictirit. 
Se vedea de pe faţa lui că este surmenat, că ceva nu e în 
regulă cu el. S-au îmbrăţişat şi s-au pupat. 


Cu trei zile în urmă simţea nevoia să-l vadă. Pe cine am eu 
în oraşul acesta, se întrebase, la care aş putea la o adică să 
mă duc ca la un om bun, care ştiu că mă poate ajuta? La 
Niki. Şi la mai cine? Ciudat, la Luki şi la Nora nu se gândise 
deloc. Se gândise în schimb la ţiganca lu' 

Paraschiv. O fi ea ţigancă, se pomeni Ştefan vorbind singur, 
da a fost mai omenoasă decât Paraschiv care era vărul meu. 
Hotări să treacă pe la toate muierile, adică pe la ţiganca lu' 
Paraschiv, pe la a lu' Nilă şipe laa lu' 

Achim, să vadă de ce au nevoie şi cu ce poate să le ajute. 
Cu nişte bani, cu ce să le ajute cu altceva. 

— Bine că venişi, îl luă Niki în primire, că-mi era şi dor de 
tine. Cum te simţi? Am vorbit cu Patronul, cum vii îmi iau o 
săptămână de concediu că sunt căpiat. 

— Niki, ce face Luki? se pomeni Ştefan întrebând, şi se 
sperie chiar el, pentru că abia după ce auzi întrebarea îşi 
dădu seama că altcineva vorbise nu el. 

Niki îl privi surprins, cu o expresie de tristeţe. 

— Nu ştiu. De unde să ştiu. E la casa ei. Presupun că face 
bine. 

— Mă bucur pentru ea. Să-i transmiţi că-i doresc multă 
fericire. 

Se lăsă un moment de tăcere cenuşie, zgrumţuroasă. Ce-i 
venise? Ce să-i vină. Aşa îi venea lui câteodată. 

— Cu Seful te-ai văzut? îl întrebă Niki. Acesta nu mai 
aşteptă nici un răspuns, se ridică în picioare şi spuse tare: 
gata! Îţi predau ştirile, materialele, tot, eu îmi iau o 
săptămână liber pentru că simt că nu mai pot. Osă mă 
prăbuşesc şi eu ca tine. 

Şi chiar aşa şi făcu. Îi puse toate materialele în braţe, 
trecură în biroul lui Ştefan, îl puse pe acesta la biroul său 
iar el îşi aprinse setos o ţigară. 

— Gata, acum sunt liniştit. Te invit la Capşa la o cafea, 
după care mă duc acasă şi dorm trei zile neîntors. 

Şi chiar aşa au şi făcut. Au coborât în stradă şi au luat-o 
către Calea Victoriei. 


— Uite, ăsta e Hotelul la care trăgea tanti Miţa lu' nenea 
Iancu Caragiale, Dumnezeu să-l odihnească, din „Domnul 
Goe”. Îţi mai aduci aminte ce zicea marea femeie, tanti 
Miţa, „la bulivar, birjar, la bulivar”, şi trăgea la Hotelul ăsta, 
care pe vremea aia era ceva, e, he, he! 

Niki îi arătă clădirea de pe bulevardul Elisabeta, colţ cu 
Calea Victoriei, pe lângă care el trecuse de atâtea ori. 
Oraşul era însă cenuşiu, mai degrabă trist. Puţinii trecători 
păşeau cu capul în jos, absorbiți de gânduri şi de griji, 
mergând fiecare la rostul lui. Poate tocmai de aceea 
atmosfera de la Capşa îl izbi, îl şocă, trezindu-l la realitate. 
Ca şi cum nu s-ar fi schimbat nimic în lunile acestea cât 
timp el lipsise din Bucureşti la Capşa atmosfera era 
neschimbată. Mult fum. Să-l tai cu cuţitu. Mesele ocupate 
aproape toate şi se râdea şi se vorbea mult. Lângă uşă erau 
masele actorilor. Spusese cineva vreun banc sau vreo vorbă 
de duh că toţi erau îndoiţi de râs. Numai la masa lui din 
colţ, cu cafeaua în faţă şi cu o coală de hârtie, singur la 
masă, poetul lon Barbu, marele matematician Dan 
Barbilian, îşi scria poezia, absorbit. 

La o masă lângă fereastră Tudor Arghezi, Şerban 
Cioculescu, Vladimir Streinu, şi încă un scriitor cu o 
bărbuţă cănită, vorbeau mai liniştiţi. Lui Arghezi şi lui 
Şerban Cioculescu li se citea fericirea în ochi. 

Nu departe de ei, Broscoiul, pe care ştia că-l cheamă Silviu 
Brucan, împreună cu Eugen Jebeleanu, pe care-l cunoştea 
din presă, îi citise mai multe poezii şi câteva articole, şi îi 
văzuse şi poza pe o carte. Nu era cine ştie ce de capul lui, 
adică pe el nu-l emoţionase. Lângă cei doi era Geo 
Dumitrescu. Acesta părea absent. 

— Salut Broscare! îl salută el pe Brucan, care era pe 
vremea aceea Secretarul de redacţie al Dimineţii. Acesta se 
făcu, Ştefan îl văzu însă tresărind nervos, că nu-l aude şi nu- 
l vede. 

— Felicitări, domnule Paul! răsună glasul subţire, cristalin, 
al lui Geo Dumitrescu. Sunteţi un prozator de substanţă. 


— Fă, mă prostul dracului Dimineaţa aia mai bună, se legă 
el de Brosan, ca şi cum nu l-ar fi auzit pe Geo Dumitrescu. 
Nu pot să citesc nici măcar o ştire în ea, ce, ăla e ziar, aia e 
revistă! Ce e aia, Dimineaţa! Aia e noaptea, nu e Dimineaţa! 

— Ce e, Ştefane, cu tine? încercă să-l potolească Niki 
Dumitrescu. 

— Nu ştiu ce dracului am, râse el, de data aceasta cu 
adevărat, cum îl văd pe Broscaru ăsta îmi vine să-l iau la 
pumni. Habar nu are să facă o revistă. 

Broscaru se vedea că e argăsit, ţinea la gluma şi la atacuri. 
De altfel, şi Patriciu i-o spusese verde în faţă, cine nu ţine la 
atacuri n-are ce căuta în presă. 

— Vino tu, bă deşteptule, de la coada vacii, să faci revista. 
Uite de mâine îţi dau Dimineaţa pe mână, mârâi Broscanu. 

— Niki, ştii ce? Hai s-o ştergem de aici. Bem, cafeaua în 
altă parte. Şi niciuna nici două o luă către ieşire. Afară, 
chiar în faţa Capşei, dădu piept în piept cu Titus 
Diaconescu. 

— Servus, bătrâne! Bă ce bine-mi pare că te văd. Felicitări, 
domnule şi la mai mare! O să ajungi mare! 

— Ce are ăsta, bă, Niki? eu ştiam că numai eu sunt nebun, 
văd că alţii sunt mai mari. 

— Lasă, lasă, nu mă lua tu cu chestii de astea, dai de băut. 
Eşti cel mai mare prozator al tinerei generaţii. Dai de băut, 
domnule. Mie să nu-mi umbli cu chestii de astea! 

Ştefan se uită nelămurit la Niki, apoi la Titus, ca şi cum ar 
fi spus, ce are acesta, domnule, despre ce vorbeşte, că eu 
nu înţeleg nimic? 

— Ce e cu el, Niki? se miră Titus Dumitrescu. Tu ne-ai spus 
că e doar surmenat. Vezi să nu scrie mâine o bombă pe 
tema războiului, că de aia ne înnebunesc nouă talentele. 
Niki râse şi el cu poftă. 

— Acum m-am prins. Nu ştie nimic, de aia face aşa. 

— Ce să ştiu, bă, ori nu sunteţi voi în toate minţile? 

— Ştefane, tu când ai plecat mi-ai lăsat două povestiri, pe 
care le-am băgat în Suplimentul literar scos de Sărbători. 


După ce au apărut toată lumea a fost de acord că eşti cel 
mai mare prozator al tinerei generaţii. 

O clipă Ştefan Paul rămase cu gura căscată. 

— E adevărat, Niki? 

— Păi sigur că-i adevărat. Hai înapoi, dai de băut. 
Jebeleanu şi Brucan sunt înăuntru, te aşteaptă, şi or să mai 
vină câţiva de ai noştri. 

— Auzi, Titus? Să-ţi spun ceva. Eu vin de la ţară. Dintr-un 
sat românesc. 

Ei bine, satul românesc a căzut pe fundul lumii. Oamenii 
sunt trişti, s-a retras fiecare în el, cum se retrăgeau o dată 
strămoşii noştri în codri. Ştii ceva? Primul lucru care m-a 
izbit când am intrat aici, arătă cu degetul uşa celebrului 
restaurant Capşa, a fost inconştienţa acestei lumi. Toţi sunt 
de o inconştienţă crasă. Această inconştienţă m-a şocat pur 
şi simplu. 

Aşa că eu nu vreau să am de-a face nimic cu lumea asta, 
arătă din nou uşa pe care tocmai ieşise, îi bag în mă-sa şi-mi 
văd mai departe de treburi. Hai, Niki! Dacă vrei să rămâi, 
treaba ta, dar să nu mai spui la nimeni după aia că eşti 
prieten cu mine. 

Ştefan Paul se desprinse de lângă ei şi o luă pe Calea 
Victoriei în jos, către redacţie. Cei doi se priviră unul pe 
altul, apoi izbucniră în râs. 

— Sunt absolut de acord, vorbi primul Titus Diaconescu. 
Eu am spus-o mai demult. Artiştii sunt o speţă umană 
inconştientă. Numai că băiatul acesta a spus-o mai răspicat. 

— Poate că de aia e şi un mare prozator. 

— Absolut, conchise ziaristul de le Timpul lui Gafencu. Hai 
noroc, Niki, eu intru puţin. 

Niki Dumitrescu o luă pe urmele lui Ştefan. Îl ajunse abia 
când acesta coti la dreapta către Palatul Zilei. 

— Ştii că mi-ai plăcut. Dar cafeaua tot o dai. 

— Sigur că o dau, da în altă parte. 

Au intrat într-o cârciumă pe splai. Cârciuma era curăţică şi 
cum mirosea a mici lui Ştefan i s-a făcut deodată poftă. Aşa 


că a comandat mici şi vin. 

— Fii atent că pe la prânz vine Şefu, şi dacă te vede băut, 
te azvârle de nu te vezi. 

— Las pe mine. Şi acum spune-mi şi mie ce-a zis onor 
Presa despre mine? 

— Tâmpenii, ce să zică. Tu nu ştii că nu trebuie să te iei 
după ăştia? Când vor să distrugă un scriitor, îl laudă. 

— Aha? Băga-i-aş în mă-sa! Lasă că nu şi-au găsit ei prostu 
cu mine. 

Micii erau buni. Niki Dumitrescu a mai cerut o porţie. De 
la vinul roşu, care mirosea a butuc şi a butoi vechi, a doagă, 
cum zic băutorii adevăraţi, li s-a urcat sângele în obraz. 

— Mai ţii minte Tunelul norvegian? mormăi Niki. 

— Îl mai ţin. 

Ştefane, am o impresie ciudată, parcă s-a schimbat ceva în 
lume, în istorie. Parcă e târziu în Istorie, parcă am trecut în 
altă perioadă istorică, nu cuaternar, nu comuna primitivă, 
nu ştiu cum dracului să-i zic. E ceva greu de exprimat în 
cuvinte. 

— O fi, mormăi Ştefan, bând încet, pe îndelete din vinul 
acrişor. 

— Ascultă la mine, bătrâne. Tâmpiţii ăia au avut dreptate, 
deşi nu ca să te urce pe tine în slăvi ţi-au spus lucrul acesta, 
ci ca să te distrugă, tu ai stofă de prozator. Mai trânteşte o 
povestire cum a fost aia, cum naiba îi zice, „Calul roşu.” 


V Cum a revenit în redacţie, Ştefan Paul a şi intrat în pâine, 
cum se spune. Băuse binişor, îi vâjâia uşor capul, era 
conştient de lucrul acesta, şi totuşi mintea îi era limpede 
brici. Şeful telefonă pe la unsprezece şi jumătate să vadă 
cum merg treburile, şi pentru că Niki plecase, vorbi cu el. 
„Cum stăteau? Bine, tată, glumi el. „ Lu cum te simţi, te-ai 
refăcut? 

Brici, îi răspunse. „Să te văd, ne-ai lipsit tare mult, să ştii. 
Şi nu numai mie. Asta înseamnă că ai devenit gazetar. Dacă 


nu ajung astăzi la redacţie până la două, trimite curierul să- 
i dau articolul. 

După ce închise telefonul se pomeni frecându-şi mâinile de 
bucurie. 

Ca atunci când ai o poftă nebună de muncă. Şi el chiar 
avea. Se aşeză la birou şi în nici trei sferturi de oră termină 
articolul. Nici măcar nu ştiuse ce scrie, simţise numai că 
scrie cu sete, icnind, şi acum ieşise un articol trăsnet. Îl citi 
de la cap la coadă pe nerăsuflate, nu trebui să mai adauge 
nici măcar o virgulă. Mai trebuia să-i pună titlul. La asta era 
meşter. „Ce se întâmplă când artiştii unei ţări sunt 
inconştienţi?”, acesta era titlul pe care-l găsi. În articol era 
vorba despre un gazetar care mergea într-un sat românesc. 
Ce se întâmplase cu satul şi cu oamenii lui în timpul acesta, 
bocetele care se auzeau întretăindu-se, apusurile care te 
făceau să te crezi în mitologie, oamenii şi satele ţării care se 
retrăseseră, „căzuseră” pe fundul lumii. 

În acelaşi timp ţara însăşi era un bou care trage tăcut în 
jug, icnind, deşi nimeni nu se plângea. Aşa venim de mii de 
ani prin istorie. Apoi, intrarea gazetarului în lumea şi în 
atmosfera de la Capşa. Lumea artiştilor, o altă lume. Ce te 
izbeşte în primul rând, inconştienţa celor care beau la 
mese, fac glume, se ţin de ironii, râd ca tâmpiţii, fac pe 
causticii, pe cozeorii, şi când? Într-unul din momentele 
astrale ale neamului. Cel mai grav şi cel mai tragic. Îl dădu 
bun de tipar şi literă şi-l trimise jos la linotip. 

Apoi sună de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ce se 
întâmplase, nu venise nimeni să ridice materialele de presă. 
Aşa era. Se scuză la telefon. Nu era nimic, într-o jumătate 
de oră va veni sigur cineva şi va ridica materialele. Plecă 
chiar el, pentru că altcineva nici nu mai putea să meargă. În 
locul lui Şeful îl delegase pe Niki, dar acum pentru că Niki 
plecase acasă, unde cred că doarme dus, îşi spuse Ştefan în 
gând, o să merg eu. Şi aşa n-am văzut-o pe Nora de mult. 
Nora! Ce-o mai fi făcând Nora? Este şi ea oare tot o Zizi 
Fotiade în destinul meu? La Preşedinţie însă ăn locul Norei, 


la Biroul de distribuire a materialelor de presă găsi un 
maior scund şi gras, cu o mustață a la Hitler, care îl făcea 
nespus de comic. Acesta îi predă, foarte sobru şi rece, plicul 
cu materiale, îl puse să semneze şi-i dădu de înţeles că 
trebuie să plece. Ce mai stă? El aştepta încă uluit. Se 
aşteptase s-o întâlnească pe Nora în biroul acesta şi în locul 
ei, iată, simţea golul Norei în văzduhul odăii. Era ciudat dar 
acesta era adevărul: golul Norei era atât de prezent şi de 
viu, încât îl uluia. 

— Ce doreşte domnul ziarist? i se adresă aspru maiorul. 

— Data trecută când veneam să iau materialele le 
primeam de la doamna, şi-i spuse numele Norei. Aş vrea să- 
i transmit ceva. 

Omul îl privea iritat. 

— Suntem cunoştinţe vechi de familie, minţi el, în speranţa 
că individul acesta, care nu zâmbise probabil în viaţa lui 
avea să-i comunice Norei că este cineva care ar dori să 
vorbească cu ea. 

— Lucrează în biroul de sus al domnului Mareşal, continuă 
Ştefan Paul, dacă sunteţi bun s-o anunţaţi că se găseşte la 
Biroul de distribuire a materialelor de presă domnul ziarist 
Ştefan Paul de la Ziua. 

— Doamna de care vorbiţi lucrează într-adevăr la Biroul 
de presă al domnului Mareşal, acum nu se găseşte însă în 
birou. 

— Şi cum aş putea să iau legătura cu dânsa? 

— Nu ştiu. Omul ridică din umeri, cu aceeaşi expresie rece 
pe chip. 

Revenit în redacţie Ştefan Paul se simţi brusc obosit. Îi 
ceru secretarei să-l sune pe „domnul Patriciu” să vadă dacă 
vine personal în redacţie, dacă nu, să trimită curierul să 
aducă articolul domnului Director. 

— Da, bine, domnul Paul. Ne-aţi lipsit foarte mult. Şi alte 
publicaţii v-au simţit lipsa, auzi o voce caldă, care parcă îl 
lua în balon. Urechea lui fină de ţăran, exersată la şcoala 
umorului, a băşcăliei şi a înjurăturii sesiză imediat nuanţa. 


Când bleojdi ochii mai bine şi o privi cu atenţie tânăra 
femeie izbucni în râs. 

— Da, domnule Paul, am spus adevărul, îi zâmbi ea. 

Era „unguroaica”, pe care Patriciu o folosea de cele mai 
multe ori ca traducătoare, în camera de la etaj, unde erau 
prinse toate posturile de radio, de unde se aflau toate ştirile 
de la Agenţiile de presă. 

— Îmi pare rău, domnişoară. V-am lipsit şi dumneavoastră? 

Întrebarea era directă. Unguroaica, frumoasă foc, cu nişte 
ochi albaştri şi obrajii roşii parcă ar fi avut doi bujori în 
locul lor, râse tristă. 

— Mai ales. Tânăra femeie îşi înfipse privirile în ochii lui şi 
le lăsă acolo. 

Ştefan simţi cum roşeşte şi cum îl iau căldurile dinăuntrul 
fiinţei lui. 

De al naibii îi inu şi el privirile. Rămaseră aşa mult timp, 
până când Ştefan simţi că ameţeşte. De altfel el fu primul 
care-şi lăsă privirile în jos. Îşi luă capul în palme. Se simţea 
vlăguit, extenuat. 

— Vă este rău, domnule Paul, veni secretara lângă el. 

— N-am nimic, domnişoară. Am privit în nişte iezere 
albastre şi am ameţit. 

— Luaţi loc, domnule Paul, vă fac o cafea. 

Ştefan Paul încercă să-şi aducă aminte pentru ce venise. 
Aha! 

Venise să-i spună să-l întrebe la telefon pe Patriciu, dacă să 
trimită sau nu curierul după material. Dar mai venise 
pentru ceva. Da! Să-i ceară numărul de telefon de la Biroul 
de presă al Mareşalului să întrebe acolo de Nora. 

— Am lipsit cam mult, domnişoară, spuneţi-mi şi mie care 
sunt evenimentele cele mai importante care s-au întâmplat 
şi cum vedeţi dumneavoastră situaţia acum? 

— Dacă spuneţi şi dumneavoastră cum aţi reuşit, prin ce 
mijloace tainice să prevedeţi desfăşurarea luptelor de la 
Cotul Donului... 

— Ce lupte? se miră Ştefan. 


Cu puţin timp înainte de a pleca dumneavoastră aţi scris 
un articol, lucru care l-a supărat pe domnul Mareşal. 
Articolul descria bătălia, o mare bătălie, care încă nu se 
dăduse. Domnul Mareşal a considerat că e vorba de un 
sabotaj. I-a telefonat foarte revoltat domnului Director. - 

De altfel aţi şi avut o discuţie cu dumnealui. Ei bine, cam la 
o lună după plecarea dumneavoastră în concediu, acea 
bătălie, sau acele bătălii de care vorbeaţi dumneavoastră în 
articol, s-au dat, şi ele s-au desfăşurat aşa cum 
prevăzuserăţi dumneavoastră. Or chiar dumneavoastră 
personal, de la acest telefon, aţi telefonat domnului Mareşal 
ca să-l avertizaţi că acea bătălie se va petrece întocmai, de 
aceea ar fi bine să ia măsuri de pe acum. 

— Da, îmi aduc aminte, murmură Ştefan Paul uimit. 

Era adevărat, lucrurile se întâmplaseră întocmai. El nu 
făcuse altceva decât să descrie imagini, de fapt un film, pe 
care îl văzuse în mintea lui. 

De aceea şi socotise de datoria lui să atragă atenţia celor 
din preajma Mareşalului, Statului lui Major, personal 
Mareşalului, să ia toate măsurile de apărare. 

— Puteţi să-mi spuneţi Ilonca, domnule Paul, sau Ilia, cum 
mi se spunea când eram mică. Serviţi vă rog cafeaua. 

Ştefan sorbi cu sete din cafeaua fierbinte. Se simţea 
obosit. 

— Şi domnul Maregşal ce-a spus? 

— I-a telefonat domnului Director, cu care este prieten, şi 
i-a cerut ca în cazul în care mai scrieţi articole în care aveţi 
premoniţii, acestea să-i fie arătate domnului Mareşal, dar 
fără a fi publicate. 

— Serios? 

— Da, domnule Paul, după ce aţi plecat dumneavoastră, s- 
a discutat foarte mult pe tema aceasta. Aş putea să vă spun 
şi eu pe nume, la rândul meu, se pisici tânăra secretară? 

— Daţi-mi, vă rog, numărul de la Preşedinţie, ceru el. 

Tânăra şi frumoasa secretară zâmbi cu o expresie amăruie 
pe chip. Îi formă totuşi numărul şi-i întinse telefonul. 


— Alo? Sunt gazetarul Ştefan Paul de la Ziua, autorul 
articolului acela premonitoriu, nu aş vrea să deranjez pe 
domnul Mareşal. Aş dori în schimb să vorbesc cu doamna... 
îi dădu numele Norei. 

Vocea de bărbat de la capătul firului îi răspunse într-un 
mod sobru potolit că o să i se transmită. Ştefan îi mulţumi 
secretarei pentru cafea, şi o rugă, dacă are timp să-i 
extragă din presă articolele scrise despre povestirile lui 
apărute în Supliment. 

Tânăra secretară îl învăluia tristă în privirea ei. De ce 
devenise atât de tristă dintr-o dată? 

— Vi le-am păstrat, domnule Paul, o auzi şoptind în urma 
lui. Dar nu se mai întoarse. 


VI Fiind mai comod de felul lui, după ce ziarul rămăsese pe 
mâna lui Niki Dumitrescu, ca să-şi uşureze munca, acesta 
avusese o idee, de pe urma căreia, iată, beneficia şi Ştefan, 
rămas acum în locul Secretarului General de redacţie. Ce 
făcuse Niki? Numise patru şefi de pagină, aşa cum spusese 
el, dintre ziariştii cei mai buni. Aceştia, se prezentară la 
Ştefan înainte de ora trei, fiecare cu pagina lui făcută. 

În biroul lui n-aveau decât să asambleze paginile ca să fie 
gata ziarul. Lucrându-se în modul acesta, lui Ştefan Paul nu- 
i rămânea decât să se uite peste titlurile şi articolele mai 
importante, să mai schimbe pe ici pe colo câte ceva şi să 
dea bun de tipar. Ediţia se închidea la ora patru, aşa că mai 
aşteptau. Şeful îşi trimisese articolul, acesta fusese cules. 

Ştefan îl citi cu atenţie, pe îndelete. 

Lui Ştefan Paul nu-i rămase decât să-i felicite pe băieţi şi 
să-i mulţumească în gând lui Niki. La patru fix închiseră 
ediţia urmând să aştepte calandrarea. Putea să se ducă să 
bea o bere. 

— Articolul dumneavoastră este cam tare, domnule, fu 
părere unul din şefii de pagină, Dan Oprescu. O să ne 
punem în cap toată scriitorimea, actorimea, gazetărimea. 


— N-au decât, îi răspunse Ştefan, ăsta e adevărul. N-am ce 
să le fac. Şi tocmai de aceea aprob o suplimentare de tiraj 
de două sute de mii. Cine este astăzi de serviciu? 

— Eu, răspunse Pavel Mitran, şeful externelor. 

Sper că m-aţi auzit, nea Pavele. 

— Pe semnătură, răspunse omul, altfel nu pot. 

Ştefan Paul îi dădu semnătura pe loc, apoi îl expedie. Nu 
înainte de a le cere că pentru mâine vrea un ziar mai 
combativ. 

— Şi mai combativ decât ăsta? se miră unul din şefii de 
pagină. 

— Şi! Pe răspunderea mea. 

După care, până când avea să iasă ediţia rămase în biroul 
lui să citească. Îi fu de ajuns să citească ultimele numere ale 
Zilei, ale Universului şi ale Timpului, ca să-şi dea seama de 
evoluţia frontului. Se uită şi peste Dimineaţa unde era 
secretar de redacţie Broscaru. Ziar băşinos, nu spunea 
nimic substanţial. Şi un prost ar fi putut să facă un ziar mai 
bun. De altfel citind ziarele avea impresia că toate acestea 
le cunoştea. Că el se aştepta ca aşa să evolueze lucrurile. 

În cazul acesta situaţia pentru Pasărea sinucigaşă numită 
Adolf Hitler se înrăutăţise. Cumpăna războiului în urma 
bătăliei masive şi a victoriei ruşilor la Cotul Donului se 
înălţase mult în favoarea Asiei. Aşa cum îşi ţinea capul în 
palme Ştefan chiar văzu în mintea lui acea cumpănă 
imensă, acea balanţă a celor două continente, Europa şi 
Asia, cum se ridicase în sus şi se lăsase în partea Europei în 
jos. Aceasta era viziunea de ansamblu. În mod concret 
evenimentele politice şi militare mai importante care 
avuseseră loc în această perioadă fuseseră următoarele: 
întâlnirea Mareşalului cu Hitler în Prusia Orientală, între 

10 şi 16 ianuarie 1943. „În acelaşi ianuarie, în intervalul 
14-24, concomitent cu vizita pe care Mareşalul o făcea la 
Hitler, Preşedintele Americii, Franklin Delano Roosevelt, se 
întâlnea cu primul ministru britanic Wiston Churchill, la 
Casablanca, în Maroc, la propunerea acestuia din urmă. La 


această întâlnire a fost invitat şi Stalin, dar el s-a angajat în 
bătălia Stalingradului şi a răspuns că nu poate părăsi nici o 
zi ţara, dar să se înţeleagă între ei doi şi să deschidă mai 
repede cel de-al doilea front în Europa. (acestea erau 
speculaţiile unei Agenţii de presă, ASO)”. Ce i se mai păruse 
interesant lui Ştefan în legătură cu această întâlnire? „După 
cum au „transpirat” unele informaţii, Roosewelt, aşa cum i- 
a mărturisit chiar el lui Churchill, nu era dispus să se 
întâlnească cu aliatul său din răsărit, întâlnirea avusese loc 
pentru ca Roosevelt să scape de opoziţia (uite, domnule, 
cum îşi mint şi ăştia popoarele, exclamase Ştefan Paul, 
exact ca politicienii noştri nenorociţi) care-l tracasa mereu 
pe chestiuni interne, şi mai voia să aibă şi un week-end 
agreabil!! (bravo, ăsta băiat deştept, nu ca Ion al nostru, 
împuşcă doi iepuri dintr-o dată).” Dar cum se va vedea, 
acest week-end a fost cel mai nefast pentru desfăşurarea 
războiului, deoarece la sfârşitul acestei reuniuni, spre 
stupoarea lui Churchill, Roosewelt declară ziariştilor ce-l 
întrebară despre condiţiile unei viitoare păci: „Va fi o pace 
necondiționată!” 

Hopa, se-ncurcă lucrurile, exclamă Ştefan Paul vorbind 
singur, ăsta îşi închipuie el acum că e tartorul lumii. Aşa 
cum şi-a închipuit şi Hitler cu câţiva ani mai înainte, 
închipuire care a dus lumea unde a dus-o. Şi dacă din 
„închipuirea” lui Hitler a ieşit ce-a ieşit, ce va ieşi din 
„închipuirea” americanului ăsta deştept foc, de-i crapă 
capul ca gheaţa, numit Franklin Delano Roosewelt? Hm, să 
fim atenţi şi să urmărim chestia asta cum evoluează. 

Mai târziu, Ştefan a dat peste o altă sursă din care a aflat, 
ca să vezi ce rol extraordinar joacă ţicneala unui individ în 
istoria, nu a lui sau a familiei lui, şi nici a oraşului în care 
trăieşte el, ci a lumii întregi, în care, deci, el a dat peste 
următoarea informaţie: „ Churchill, total surprins şi 
contrariat, nu a putut protesta în faţa ziariştilor, deoarece 
ar fi ieşit un dezacord public între aliaţii principali, dar a 
fost dezolat. Întrebându-l pe Preşedinte de ce a făcut 


această declaraţie, acesta i-a răspuns foarte candid: că i-a 
venit în minte o lecţie de istorie despre războiul de 
secesiune. 

Când generalul Ulisses Simpson Grant, l-a încercuit pe 
Briker şi acesta a cerut să i se fixeze condiţiile de predare, 
primul îi răspunde: „an uncondentional surrender”, cuvinte 
care sunt cunoscute de toţi copiii de şcoală din America şi 
Roosewelt zicea că i-a venit fără să vrea pe buze această 
expresie.” 

Ştefan Paul a stat şi a meditat în zilele următoare mult 
timp la ideea aceasta. Ia uită-te, domnule, de cine poate 
depinde soarta unui popor ca Germania, căruia i-a intrat în 
cap că e ăl mai al dracului popor din lume, ca şi a celorlalte 
popoare care au mers cu nemţii în răsărit, că un dobitoc, 
care s-a întâmplat la un moment dat să fie mare şef peste 
un popor şi-a adus el aminte de ce a auzit el la şcoală când 
era elev! Că de altceva nu şi-a putut aduce aminte. Şi dacă 
îşi aducea aminte de altceva şi mai cumplit, cum ar evolua 
lucrurile atunci? Hm! se întrebă el neliniştit, de ce nu şi-a 
adus aminte de cuvintele lui Isus Christos, „Şi ne iartă nouă 
greşalele, Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Şi iubeşte- 
l pe aproapele tău 1” 

Exact, se revoltă ceva în fiinţa lui Ştefan Paul, de ce nu şi-a 
adus aminte Roosewelt acesta şi altceva decât vorba asta? 
Pentru că de o vorbă aruncată de unul ca Roosewelt 
depinde soarta a zeci de milioane de oameni, fericirea şi 
nenorocirea lor, dispar popoare întregi, cu istorii milenare, 
de pe faţa pământului. În creierul lui Ştefan Paul gândul 
acesta rămase ca o rană deschisă. 

Cum dracului, vorba lu' Moromete, tu-i aia mă-sii, se 
nimerise ca şi la Moscova să fie un nebun, şi la Berlin să mai 
vină al doilea nebun, şi de la nebunii ăştia să ia foc lumea 
întreagă? Şi acum iată că şi la Waschington apărea al 
treilea nebun, care, în loc să spună, măi oameni buni, ia hai 
să vedem cum se poate opri măcelul ăsta care decimează 
atâta omenire, cum se poate opri vâlvătaia, nebunia asta 


care a cuprins lumea, vărsarea aceasta imensă de sânge. 
Cum să încheiem pacea în aşa fel încât specia umană să 
aibă cât mai puţine pierderi! În loc să facă treaba asta ca un 
om cuminte şi înţelept, el pune gaz pe foc şi mai tare. 

Ticălosul! Ştefan Paul se pomeni înjurând în gând. În 
momentul acesta auzi bătăi în uşa biroului său. 

— Intră! strigă tare, cum avea obiceiul. 

Uşa se deschise repede şi în încăpere îşi făcu apariţia 
Ilona, sau cum zisese ea că o mai cheamă, Ilia. 

— Ce e Ilia? 

— Ştefane, ţi-am adus tăieturile din ziare care se referă la 
tine. Toate te laudă, însă eu zic mai bine ca un tânăr scriitor 
talentat ca tine să rămână lucid. 

— Mai concret, la ce te referi? Stefan avea sufletul voios, îl 
înjurase pe Roosvelt în gând, ca Moromete, şi acum se 
răcorise. Însă tot rămăsese cu o umbră în suflet împotriva 
acestui Rooswelt. 

— Invită-mă şi tu să iau loc, că acum am un moment mai 
liber. 

— Se poate, Ilia? 

Tânăra secretară surâse stângace lăsându-și ochii în jos 
mulţumită. 

— Şi eu scriu, Ştefane... 

— I-a uite, domnule, bravo! 

— Ştefane, am vrut să spun că meseria de scriitor nu este 
una aşa cum o tratează unii din scriitorii tineri, care au 
venit acum în presă, şopti ea. 

Cine se mândreşte sau se fuduleşte, sau se laudă, 
încercând să obţină o poziţie socială mai bună sau avantaje 
sociale din meseria aceasta nu gândeşte bine. A fii scriitor 
înseamnă a cunoaşte omul până în străfundurile lui, aşa 
cum a făcut Dostoievski de pildă, sau Tolstoi. 

Fenomenul uman este profund ca un ocean, este ameţitor. 
Scriitorul este cel care dezvăluie adâncurile acestui 
fenomen, misterul lui, dar nu pentru bani şi nici pentru 
gloria lui, ci pentru a-l ajuta pe om să se cunoască mai bine. 


El când îl dezvăluie pe om omului, n-o face ca pe un act 
banal, ci pentru că este solidar cu umanul, pentru că 
iubeşte omul, această creaţie uimitoare a lui Dumnezeu, 
pentru că se confundă cu umanul. 

În timp ce o asculta pe Ilona, Ştefan răsfirase pe birou 
tăieturile pe care i le adusese secretara. Se uitase la titluri 
şi la semnături. O parte din articole le trecu în partea 
stângă a biroului, iar o parte, puţine, câteva, le puse cu 
grijă în partea dreaptă, punându-şi palma peste ele. 

— Unde am mai auzit eu, domnule, lecţia asta? Draga mea, 
parcă am mai auzit undeva lecţia asta, şi nu-mi aduc aminte 
să fi fost la nici un curs la facultate. 

Îşi ridică ochii şi o privi cald. Nu vrusese să fie rău cu ea, 
dar acesta era adevărul. 

— N-am vrut să-ţi dau nici o lecţie, Ştefane, pentru că în 
meseria asta nu se dau lecţii, am vrut numai să ştii dinainte 
ce te aşteaptă. 

— Bine, Ilia, pentru gândul tău bun îţi mulţumesc. Da vezi 
tu, o grămadă de proşti îşi închipuie că dacă scriu povestiri 
sau poezii în gazete sunt scriitori, şi după ce îşi iau primii 
bani pe poeziile publicate se duc la Capşa şi-i beau. Din acel 
moment nimeni nu le mai scoate din cap ideea că sunt 
scriitori, deşi poate că ideea aceasta le distruge viaţa, îi 
nenoroceşte pe vecie, cum se spune. La Capşa de la unul 
sau de la altul, se află şi ideea asta de Dostoievski, că 
important este să pătrunzi în profunzimile umanului. La 
unii, care sunt mai şcolii, ideea aceasta devine principiu 
estetic, şi e bine că este aşa, însă vezi tu, în viaţă nimeni nu 
va încerca să pătrundă, cum zici tu, „în adâncimile 
umanului”. Toţi se mulţumesc să treacă drept scriitori. Să 
se dea mari. Dar unul nu vrea să „pătrundă în adâncul 
umanului”, cum zici tu. 

— Nici n-ar avea cum s-o facă, Ştefane. 

Ştefan Paul o privi cu atenţie. Ce era cu fata asta care îl 
provoca mereu? La rândul ei şi ea îşi ţinu ochii în ai lui, 
curajoasă, eroică. 


— Poate că unii ar avea cum să pătrundă, de ce spui tu 
aşa, îşi lăsă el privirile în jos, tulburat de aceeaşi ameţeală. 

— Pentru că ăştia sunt cei cinstiţi, cei curaţi ca lacrima, 
care n-au loc şi nu pot să pătrundă de cei care ştiu să dea 
din coate, de jigodii şi de excroci. 

— Hm! pe toate le ştii tu, Ilia. Ştefan îşi apăsă pleoapele. Îl 
dureau ochii, se simţea vlăguit şi extenuat. Şi mai venise şi 
fata asta frumoasă, care pe el îl lasă rece. 

— Şi aşa, Ilia, deci tu erai îngrijorată că laudele ăstora 
care au scris despre povestirile mele or să mă facă să-mi 
pierd minţile? 

— Da, Ştefane, mi-a fost teamă pentru tine. 

— Să ştii că dacă nu erai tu să-mi spui chestia asta eu 
chiar îmi pierdeam minţile. Şi ca să te convingi tu cât de 
mult m-ai ajutat, pe ăştia care m-au lăudat, şi Ştefan Paul 
strânse în pumn, mototolindu-le, tăieturile de ziare care 
erau în stânga, şi merse să le arunce la coş, uite ce fac eu 
cu ei. Îi bag în mă-sa, nici măcar nu-i citesc. Îi arunc direct 
la coş. 

Secretara îl privea uimită, curioasă şi totodată înveselită. 

— Îmi permit să-ţi dau un sfat, Ştefane. 

— Dă-mi că nu mi-ai dat demult. 

— Nu e bine să procedezi aşa. Trebuie să fii calm şi să 
cunoşti şi părerile adversarului, ca să ştii cum să te porţi cu 
el, cum să-l anihilezi. 

— Mulţumesc, dar sfatul ăsta să-l păstrezi pentru tine. Eu 
îi cunosc, le-am simţit ura, şi ştiu cum mă înjură. Aşa că şi 
atunci când mă laudă o fac rugându-se să dea tramvaiul 
peste mine sau să cad pe stradă sub roţile unei maşini. 
Ştefan se aşeză, potolit acum, la birou. Hai mai bine să 
vorbim despre politică. Tu eşti acolo sus, ascultați toate 
posturile, arătă el cu degetul, vreau să ştiu, să cunosc totul. 

— Ştefane, ştii bine, că unele informaţii n-am voie să ţi le 
spun. Dacă ar auzi Şeful, mă omoară. 

Ştefan Paul îşi dădu capul pe spate şi râse. Râsul acesta îl 
făcu nespus de frumos în ochii tinerei femei. 


— Ha, ha, ha! Decât să te omor eu mai bine să te omoare 
Şeful, Ilia. Se potoli însă. Chipul său redeveni grav şi trist. 
Se priviră amândoi în ochi tulburaţi. 

— Hai, măcar aşa, în general, lucrurile cele mai 
importante. 

Tăcerea care se lăsă îi învălui pe amândoi pustie. 

— Lucrările au evoluat prost, Ştefane. Nemţii au avut 
înfrângeri în Africa, Aliaţii încep să conlucreze tot mai bine, 
mai strâns, îşi coordonează acum perfect acţiunile. În 
acelaşi timp frontul german a fost pur şi simplu dat peste 
cap la Stalingrad, pierderile sunt extraordinare. Lucrurile 
au luat o întorsătură proastă. 

Tânăra secretară se ridică în picioare alergând către uşă. 

— Scuză-mă, sună telefonul. Te pun eu la curent, Ştefane... 


VII Într-adevăr evoluţia lucrurilor începea să-i îngrijoreze 
pe toți. 

„Mareşalul Antonescu, abia întors de la Hitler, ia 
cunoştinţă de capitularea lui von Paulus la Stalingrad, sub 
ordinele căruia era şi Armata a IV-a română, din care o 
parte se retrăsese la vest de Don, şi astfel îşi întăreşte mai 
mult convingerea că Germania va fi înfrântă, cu toate 
asigurările date de Hitler şi cu toate că văzuse cu proprii 
ochi, efectele dezastruoase ale unui proiectil cu aer lichid 
folosit de hitlerişti pentru prima şi ultima oară asupra 
trupelor sovietice încercuite la Isjum pe Doneţ în vara lui 
1942.” 

Mareşalul luase de asemenea cunoştinţă de cuvintele, care 
vor rămâne de acum ca o mostră a inconştienţei umane în 
istorie, ale lui Rooswelt, care afirmase că Hitler va trebui să 
ceară pace necondiţionat. 

Prin aceste cuvinte, şi cel mai prost ofiţer putea să-şi dea 
seama de lucrul acesta, acel Delano Rooswelt îi făcuse şi 
mai bine, şi mai mult jocul nebunului de Hitler. Pasărea 
genială şi sinucigaşă a istoriei umane semănând bine cu 
pasărea din Delta Dunării care îşi distruge ouăle. 


Pentru că Hitler putea să-i spună acum poporului său: 
„vedeţi, noi am fi dorit să cerem pace, să oprim prăpădul, 
însă adversarii noştri n-au vrut, ei ar vrea să ne vadă căzuţi 
la picioarele lor, sclavii lor, ei să dicteze cele mai aspre 
condiţii, iar noi să executăm tot ce vor ei, or aşa ceva nu se 
poate. Or învingem, ori pierim până la unul.”. Şi Hitler chiar 
ceruse pace, voise să facă pace. 

Ştefan Paul îl văzu pe Hitler cu mâna ridicată, vorbind unei 
mulţimi în delir: „vom merge până la victoria finală, ori vom 
învinge, ori vom pieri!” Şi mulțimile aplaudând: Heil! Heil 
Hitler! Asta făcuse premeditat sau nu dobitocul de 
Rooswelt. 

În zilele următoare Ştefan petrecu multe ore în faţa hărţii 
pe care o avea în birou, pe peretele de la răsărit. În primul 
rând că de la plecarea lui în concediul acela de refacere 
nimeni nu mai intrase în biroul lui, astfel că harta rămăsese 
în aceeaşi poziţie, indicând situaţia trupelor aşa cum era ea 
la începutul lui decembrie. Or de atunci trupele ruseşti 
dăduseră peste cap trupele germane şi româneşti şi acum 
începeau să se prăvale amenințătoare înspre ţară. Mareea 
asiatică ce se produsese de atâtea ori în istorie, acum luase 
această formă de a se produce. Care vor fi implicaţiile ei, 
Dumnezeu ştie, îşi spusese Ştefan în gând. În timpul liber 
încercă să aducă la zi harta după care se orienta când îşi 
scria articolele sau când analiza situaţia frontului. 

„Urmărind această desfăşurare între 19 noiembrie 1942 şi 
februarie 

1943 pe frontul Grupului de Armate Sud, intrat sub 
ordinele generalului Manstain, este de menţionat că, la 
începutul lunii decembrie, mareşalul sovietic Rocosowski, 
după ce a dizlocat Armata a Ill-a română şi a făcut 
joncţiunea cu forţele sovietice pornite din Stalingrad, la 
Kalatki, şi-a extins ofensiva şi asupra Armatei a VIII-a 
italiene, care se afla la stânga Armatei a III-a române. 
Comportarea soldaţilor italieni a fost deplorabilă. Toată 
stepa s-a umplut de fugari. Un general german descriind 


această situaţie scria: „La 16 decembrie, Armata 1 de 
Gardă sovietică atacă centrul Armatei a VIII-a italiene... 
Întreaga această Armată se retrage în cea mai mare 
debandadă; în loc de arme aveau chitare şi, retrăgându-se, 
cu tot frigul, cântau ca la o chermeză.” Hitler i-a telefonat 
lui Musolini să dea ordin soldaţilor săi să se oprească din 
fugă (auzind lucrurile acestea şi imaginându-şi-le cum se 
petrecuseră şi pe întinderea stepei acoperite de zăpadă, 
Ştefan nu putuse să nu surâdă. 

Tristă realitate, murmurase apoi) ... Musolini, adânc 
umilit, nici nu răspunse... Cu toate acestea, datorită 
măsurilor energice luate de Mainstein, demne de toată 
admiraţia, el reuşeşte să dea lovituri puternice capetelor 
ofensivei sovietice şi să stabilizeze frontul, din februarie 
până în 5 iulie 1943, pe Aliniamentul: Leningrad-Velico- 
Luki-Orel-KurskTaganrod-Crimeea.” 

La lucrurile acestea se gândise Ştefan mult mai târziu. 
Deocamdată, primăvara anului 1943 venise tristă, 
apăsătoare peste ţară. 

Stabilizarea frontului le mai dădea unora speranţe că o 
dată cu venirea primăverii, cu zvântarea pământului, va 
începe contraofensiva germană în vara lui 1943, care va 
lămuri definitiv lucrurile. Iluzia aceasta şi-o făceau cei care 
habar nu aveau ce este ăla un război şi cum se poartă el. 
Mareşalul, cum avea să afle Ştefan în zilele următoare, se 
gândea de acum la modalitatea prin care va putea să iasă în 
cele mai onorabile condiţii pentru ţară din acest război 
nenorocit care răscolise toată lumea dând-o peste cap, 
făcând istoria ca într-un moment al ei să-şi piardă capul şi 
să delireze. 

VIII Era ciudat, deşi secretara aceasta tânără, 
„unguroaica” cum i se spunea în redacţie, şi care până mai 
de curând îşi avusese postul la cifru şi în „camera 
radiofonică”, îi apărea tot mai des în faţă, împiedicându-se 
de el. Lui Ştefan îi era dor de Nora. O sună şi la Casa, Vila 
bunicilor ei, unde se întâlniseră şi se iubiseră, deşi ştia că 


nu locuieşte aici, ci undeva pe Calea Victoriei, unde, până 
când s-au cunoscut ei, a locuit cu soţul ei, colonelul, care n- 
a putut s-o facă femeie. 

Abia în săptămâna următoare se pomeni cu un telefon de 
la ea. Îl felicită pentru articolele pe care le scrisese de când 
venise la ziar, ziarul devenise parcă mai nervos, se simţise 
imediat de cum se ocupase el de ziar. Articolul cu ţara care 
trage ca un bou în brazdă, pe tăcute, aşa cum a făcut toată 
istoria şi cu artiştii inconştienţi de la Capşa, dar şi cel în 
care-l luase în băşcălie pe Rooswelt îi plăcuseră foarte mult. 
Îi plăcuse de asemenea şi domnului Mareşal. Ştia că 
ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti protestase pe 
lângă Guvernul României pentru articolul acesta 

? Nu, nu ştia. Şi Mareşalul ce răspunsese? 

Ce să răspundă, că în România libertatea presei este 
garantată, la fel ca şi în Statele Unite. „Bine, ne întâlnim 
mâine, după şase, tot acolo”, încheiase Nora, cu o voce 
caldă şi cuminte. Abia a aşteptat să treacă timpul şi s-o 
vadă. A rămas însă uimit, urcând scările şi intrând în 
salonul vilei care era de fapt casa lor. În locul Norei, înalte, 
bine făcute, cu picioare frumoase, bine puse de şolduri în 
evidenţă, a întâlnit o femeie care trona ca o matroană în 
salon, îmbrăcată într-o rochie albă, părând uriaşă. Şi-a dat 
imediat seama că Nora este însărcinată. S-au îmbrăţişat, ia 
sărutat mâna, lucru care a făcut-o să-l învăluie într-o privire 
plină de dragoste şi nostalgie. 

— Ştefane, parcă a trecut un veac de când nu ne-am văzut, 
a şoptit ea. 

— Ce bine ar fi fost, Nora, n-am mai fi trăit sfârşitul acestui 
război şi ce va urma după el, i-a răspuns Ştefan în stilul lui 
de băiat bun şi teribilist. 

Femeia i-a aruncat o privire speriată. 

— Hai, că te-am aşteptat cu masa. Mi-e o foame de lup. S- 
au aşezat la masă. Ştefan Paul îşi simţea privirea atrasă, 
lipindu-se de chipul ei, de pântecul ei mare, ascuns de 
faldurile rochiei albe şi largi. 


— Ce faci, mă studiezi? Mă simt prost. Gândeşte-te mai 
bine la ce frumoasă eram. 

— Acum eşti şi mai frumoasă, Nora. Cu mult mai 
frumoasă! 

— $mechere, i-a aruncat Nora o privire plină de dragoste. 

Pentru că nu putea să rămână mult timp în picioare, după 
ce au mâncat s-au retras în dormitor. 

Uite, aşa mai arată o femeie, i-a zâmbit Nora în timp ce se 
dezbrăca să-şi pună un capot de noapte, tot larg şi acela. A 
rămas aşa cu pântecele proeminent, cu sânii mari, nefiresc 
de mari, până când ochii bărbatului au privit-o suficient. Da, 
şi aceasta este tot femeia, a murmurat Ştefan în gând. 
Sfântă şi plină de mister. 

În momentul acela şi-a adus aminte scena care s-a 
petrecut între ei. 

În noaptea aceea, când lui i se păruse că Nora este o 
floare. Şi într-adevăr semăna atât de mult cu un crin, un 
crin înalt, carnal, încât în gândul lui Ştefan şi-a spus că 
Dumnezeu a greşit atunci când n-a făcut-o pe femeie floare, 
şi a lăsat ca între ea şi bărbat să se petreacă actul sexual. 
Un act brutal şi impur, biologic. Mai bine oamenii s-ar fi 
înmulţit prin spori. 

Printr-o simplă atingere a pleoapelor, sau a mâinilor. Ar fi 
fost mai aproape de natura umană. „Aşa mă vezi tu, capeo 
floare?” îl întrebase Nora. În noaptea aceea el o ţinuse în 
braţe toată noaptea şi deşi femeia îl provocase, îl îmboldise, 
el refuzase să facă dragoste. A doua zi Nora nu se lăsase, se 
rugase de el, îl îmbrăcase în sărutări, până când făcuseră 
dragoste. Ştefan o iubise cu un fel de teamă, ferind-o atent, 
de parcă i-ar fi fost frică să n-o rănească, o iubise cu un 
respect ciudat, ca şi cum ar fi iubit-o pe sora lui. Ca şi cum 
ar fi fost vorba de un incest. 

Faptul a tulburat-o, a revoltat-o şi a incitat-o profund. 
„Ştefane, tu ştii ce este aia o femeie? îl întrebase ea. El 
clipise din ochi ca un copil. 


Nora îşi dăduse capul pe spate şi râsese cu poftă. Se 
dezbrăcase şi se lăsase privită. Ochii lui o priveau 
emoţionaţi, ruşinaţi, avizi. Femeia venise în pat, îl sărutase 
şi îl muşcase pofticioasă, setoasă de plăceri, apoi îl trăsese 
peste ea, îşi desfăcuse picioarele şi îi spusese râzând: 
„Ştefane, uite, mă, asta e femeia, şi-i arătase sexul ei, mare, 
desfăcut, roşu. 

Chicotise ca o nebună, că-l vedea pe el ruşinat, orbit, 
paralizat. Uite, asta e femeia, chicotise ea bătându-şi joc de 
el, provocându-l. El închisese ochii, apoi se întâmplase ceea 
ce poate că subconştientul femeii ştia, el îşi pierduse 
minţile, se urcase pe ea şi o iubise sălbatic. 

Până a doua zi o iubise, până când o simţise că din iapa 
plină de pofte nu mai rămăsese nimic în braţele lui, că i se 
topise în braţe. A doua zi, dormiseră mult amândoi, vlăguiţi 
de dragoste, ea îl privise cu căldură şi tandreţe. „De acum 
sunt a ta pe vecie, Ştefane, îi răspunsese ea. Abia de acum 
încolo trupul meu te recunoaşte de bărbat.” Şi iată că acum 
se întâlneau într-o altă ipostază. În noaptea aceea au rămas 
până tărziu, vorbind, mângâindu-se, sărutându-se. „Da, 
Ştefane, femeia trebuie iubită şi respectată în toate 
ipostazele ei. Dimineaţa când s-au trezit, deşi mergea greu, 
Nora a ţinut să aducă ea ceaiul şi cafeaua. Îi era dragă şi 
simţea un respect sacru pentru această Noră însărcinată, 
greoaie şi bună. 

După ce au băut ceaiul, ea a refuzat să bea cafea, au 
rămas tolăniţi în pat discutând. Nora l-a introdus pe 
nesimţite în dedesubturile momentului politic, a ceea ce se 
întâmpla. 

— Ştefane, Mareşalul şi-a dat seama că Hitler a pierdut 
războiul. De altfel, a spus-o el însuşi într-un cerc intim 
„Hitler a fost un nebun care a dat tot timpul impresia că 
este un geniu.” Că adică nebunia fusese mai mare şi mai 
puternică decât genialitatea în fiinţa lui. Or un nebun nu 
putea câştiga un război atât de complex şi de complicat ca 
acesta. Şi ca atare Mareşalul se gândeşte de acum la ieşirea 


din război, în modul cel mai fericit pentru ţară. Există 
această posibilitate, dar Mareşalul vrea să prindă cel mai 
bun moment. 'Toate planurile sunt gândite, puse la punct”. 

Mareşalul a luat legătura cu opoziţia, cu Maniu şi cu 
Brătianu, dar şi cu Titel Petrescu. Vorba vine a luat 
legătura, pentru că tot timpul a menţinut legătura cu ei, şi l- 
a trimis pe Alexandru Creţeanu la Ancara să trateze cu 
Aliaţii în vederea încheierii Armistițiului şi a ieşirii României 
din război. Se aşteaptă primele rezultate. Bineînţeles că 
domnul Maregşal ştie că tratativele vor fi anevoioase, ca 
orice tratative de acest gen. Ică Antonescu, Ministrul de 
Externe, la rândul lui, după întorsătura pe care au luat-o 
lucrurile la Stalingrad, a luat şi el, tot cu accepțiunea 
domnului Mareşal, legătura cu Vaticanul. De altfel, dar asta 
să rămână numai între noi, după debarcarea americanilor 
în Africa de Nord, domnul Mareşal a avut o discuţie cu Ion 
Mihalache, pe care-l consideră mai sincer, mai puţin 
alunecos decât pe Maniu, şi i-a spus că este „gata a-i trece 
guvernarea lui Maniu, dacă poate să capete condiţii 
favorabile pentru ieşirea României din război.” Maniu i-a 
trimis vorbă că nu poate cunoaşte intenţiile lor mai înainte 
de a intra în legătură cu el, şi a cerut un paşaport pentru un 
emisar în apus.” 

În ziua aceea au rămas până seara împreună. 

IX Se trecea pe lume şi primăvara anului 1943. Fusese o 
primăvară tragică, măreaţă şi tăcută, impură. Se simţea în 
aer apropierea unei mari tragedii. Cine simţea acest lucru, 
pentru că nu toţi erau conştienţi de marea nenorocire care 
se va abătea asupra neamului acesta. Ştefan Paul era din 
cei care simţea adânc, senzorial, ca pe o durere în stomac, 
apropierea acestei nenorociri. În câteva articole strecurase 
aceste accente tragice, prevestitoare. 

Grigore Patriciu era cât se poate de mulţumit de Ştefan 
după ce se întorsese refăcut de acasă. Aşa cel puţin credea 
el că era refăcut. 


Într-una din după-amiezi îl trimise acasă să-şi ia un costum 
mai bun şi „în zece minute să fii înapoi, mergem undeva. 
Important!” Aşa făcuse. 

Când Patriciu cobori, el era deja lângă maşina lui. Şeful i-a 
aruncat o privire cu subînţeles. 

— Bravo, bă, Ştefane! Înseamnă că o să ai succes. 

Era o zi caldă de primăvară. Şi totuşi în suflet oamenii 
aveau ceva, greoi şi dureros, căci mergeau într-un fel 
anume, ca şi când ar fi fost aduşi de spate. 

Maşina intră pe strada Polonă, Ştefan cunoştea bine 
strada aceasta, şi opri în faţa unor porţi pe care le 
recunoscu imediat. Mai ales că erau deschise, în faţa lor 
valeţi îmbrăcaţi în smoching te îmbiau să pătrunzi înăuntru, 
unde curtea pavată şi ornată cu arbori exotici lăsa ochiului 
descoperită grădina bogată. Mai fusese aici. Când? Da, 
când venise cu Luchi la logodna prinţesei Ileana Ghica, 
atunci când îşi făcuse ea rochia aceea splendidă şi când se 
coafase, că pur şi simplu devenise altcineva, o altă fiinţă, 
fapt care-l şocase şi pe care-l trăise ca pe o frustrare. Acum 
ce se mai serba? Hm! Nu era curios, pentru că ştia că avea 
să afle în curând. 

Cum păşiră dincolo de porţi, se treziră întâmpinați nu 
numai de valeţi, dar şi din cei ai casei. lată-l pe prinţul 
Sturdza, mirele cam bătrâior, cu favoriţi căniţi, iată-i şi pe 
domnul şi pe doamna Brătianu, adică naşii, cum îi 
întinseseră mâna Patronului, apoi şi lui, şi pe doamna 
Ghidionescu, i se spunea doamna Barbu Ghidionescu, şi ea 
tot naşă. Era ciudat, oamenii aceştia parcă nu se 
schimbaseră cu nimic de secole. 

Chiar şi salonul în care intrară era acelaşi salon de acum 
doi ani. Domnul Brătianu, chiar marele om politic, Ştefan 
avu posibilitatea să-i cunoască sau să-i recunoască şi pe 
ceilalţi Brătieni, se întreţinu cu ei, făcându-le cunoştinţă cu 
oaspeţi sau gazde de vază. De fapt, Grigore Patriciu, aşa 
cum îşi dădu Ştefan seama, era foarte cunoscut de ei, 
necunoscuţi le erau ei lui. Dar şi el îi cunoştea pe mulţi, deşi 


nu arăta lucrul acesta. În acelaşi timp, tânărul ziarist de la 
Ziua nu putu să nu sesizeze privirile otrăvite pe care i le 
adresau unii din cei prezenţi, ca şi mina slugarnică pe care 
şi-o luau când dădeau mâna cu Seful lui. 

Pentru un timp, ca să poată să observe mai în voie, Ştefan 
Paul se desprinse pe nesimţite de Şeful lui. Cele câteva 
pahare de şampanie cu care-l îmbiară valeţii umblând cu 
tăvile de la un grup la altul, îl făcură să fie mai vesel, să aibă 
sufletul mai sprinţar. Cum făcu câţiva paşi, o întâlni pe 
Mariana Bogdan, figură veselă şi inteligentă, care-l 
recunoscu şi ea, şi-i zâmbi complice, acuzator. Era o 
cunoştinţă de-a lui Luki. Ce se serbează? o întrebă. „A, nu 
ştiţi? se miră ea şi-i făcu cu ochiul. Pentru că nu sunteţi cu 
Luki, de asta, şi aici fosta colegă a lui Luki îl ameninţă din 
nou cu arătătorul. 

Adică ce voia să spună, că el o trădase pe Luchi, că ea, 
colega ei, ştia acest lucru. „Ce să se sărbătorească? 
Prinţesa Sturdza, logodnica de acum doi ani, a născut, are 
un fiu. Un prinţ. Sunteţi la botezul micuţului prinţ, asta ca 
să ştiţi unde sunteţi.” Unde suntem ştim, îi răspunse Ştefan 
la maliţia frumoasei aristocrate, unde suntem ştim, pe ce 
lume ne găsim nu ştim. Mariana Bogdan făcu ochii mari. O 
luminiţă ciudată, multicoloră se aprinse în ochii ei. „lată 
ceva foarte profund. Îţi mulţumesc, dragul meu, surâse 
tânăra femeie melancolic. Am reţinut, îi spuse ea 
depărtându-se cu aceeaşi mademoiselle Prodan, aceeaşi şi 
ea ca acum doi ani. Tot privind o tânără cu o coafură 
ciudată era cât pe-aici să se ciocnească de o doamnă cu 
monoclu, cu o toaletă de epocă: era arhiducesa Ileana, o 
recunoscu şi pe ea. Domnule, îşi spuse Ştefan în gând, am o 
memorie vizuală fenomenală. Ia să mi-o fructific eu ca 
gazetar mai bine. Într-un grup le văzu pe Anna Kolda, 
despre care circulaseră atâtea zvonuri, care stârnise 
furtuni de pasiuni în lumea ei, tulburător, provocator de 
frumoasă, domnişoara Durma, cu frumuseţea ei populară şi 


cu gâtul de rață sălbatică înălţat nefiresc, şi Doamna 
Victoria de Casa Rojas, chip rar în ţara ei, blond. 

Într-un alt grup vorbeau gureşe, afişându-şi bijuteriile şi 
cuafurile doamna Nina BovaScoppa, din lumea diplomaţiei, 
doamna Titi VasiliuBolnavu şi mademoiselle Zizica 
Negroponte, fiica doamnei şi domnului Georges 
Negroponte, născută în Scanavy. Auzise, ştia demult, că aşa 
tânără şi extravagantă cum se afişa Zizica Negroponte era 
prietenă cu tânărul rege. Hm, se pomeni Ştefan vorbind 
vesel, bine dispus, poate şi de la şampania pe care o cam 
dăduse pe gât, ai zice că nimic nu s-a schimbat în lumea 
aristocrației româneşti. O lume depaiaţe şi gâsculiţe. 

Ai zice că suntem în primăvara anului 1941, când încă nu 
începuse acest război devastator. Singurul element care 
lipseşte este Luki. C-aşa e, ce-o mai fi făcând Luchi? Îmi e 
dor de ea. 

În clipa următoare Ştefan îngheţă cu paharul cu şampanie 
în mână. Întrun grup în faţa lui, întoarsă într-o parte era 
chiar Luchi. Inima încetă să-i mai bată. Luki îl văzu şi ea şi 
făcu la fel ca şi el, înlemni. În momentul următor însă Luki 
se regăsi, ochii mari şi uimiţi se strânseră brusc iar ea 
schiţă un gest brutal ca şi cum s-ar fi supărat şi i-ar fi întors 
spatele. Da, acest lucru îl făcuse, îi întorsese spatele, şi 
acum discuta liniştită cu domnişoara Droaga, dacă nu s-o fi 
căsătorit între timp. Ştefan Paul îşi simţi picioarele topindu- 
se, ca şi cum le-ar fi avut de ceară şi acum i se tăiau. O 
durere nesfârşită, galbenă, ca un pustiu i se întindea în 
toată fiinţa. Doamne, cât o iubesc! auzi în el glasul care 
vorbise. O iubesc! Aş da tot ce am ca să vorbesc cu ea. Să-i 
aud glasul. Are dreptate să fie supărată pe mine. Măcar de- 
ar fi fericită cu Adrian Popescu. 

Ştefan nu-şi dădea seama că rămăsese cu ochii pironiţi 
asupra lui Luki. 

Cât timp să fi trecut? Revoltată, ca să nu mai fie privită, 
Luki părăsi grupul, cu un gest de mândrie, înălţându-şi 
capul. Mergea greu. Era însărcinată, i se vedea pântecul 


arcuit sub rochia largă. Rămase înlemnit, cu sufletul pustiu 
mult timp în locul acela. Abia târziu, când îşi mai reveni, 
făcu efortul să se mişte. Îl văzu pe Grigore Patriciu 
discutând cu un domn cu barbişon, care perora obositor. 
Directorul Zilei îi aruncă o privire cu subînţeles. Rămâi pe 
lângă mine, sau nu te depărta, cam asta înţelese Ştefan. 

Soarele de primăvară târzie şi pustie, ca şi cum ne-am fi 
găsit într-o antichitate veşnică, pe o altă lume, se scufunda 
încet într-un asfinţit care înroşea grădina şi zidurile casei 
Sturdza. Căzuse pe gânduri, de fapt nu se gândise la nimic, 
era starea aceea în care cădea el întotdeauna, şi pierduse 
noţiunea timpului. Domnişoara Droaga, adresându-se foarte 
politicos, îi spuse că este aşteptat de o doamnă care voia să- 
i vorbească. 

Tresărind şi aproape absent, Ştefan o urmă urcând o 
scară, trecând printrun hol, acoperit de un covor roşu, după 
care pătrunseră într-o încăpere mobilată cu gust. Înlemni 
din nou. În faţa lui, în picioare, se găsea Luki. 

Era aproape de ea, îi vedea ochii ei nespus de frumoşi, 
brodaţi cu verde, de un cafeniu şi verzui coral, îi văzu de 
asemenea cele două pete cafenii pe obraz de la sarcină. 
Luki, şopti. Ar fi vrut s-o îmbrăţişeze, dar se aplecă să-i 
sărute mâna. Luki îl opri cu o privire severă, întunecată. 

— Nu, Ştefan, nu meriţi. 

— Iartă-mă, Luki, să nu-ţi închipui nimic... 

— Lasă-mă cu tâmpeniile astea, se răsti ea. De cemă 
urmăreşti? 

De ce te ţii după mine! În clipa următoare simţi arsura 
palmei dată cu toată puterea, cu toată furia de care era în 
stare fiinţa ei, peste obrazul drept. 

— Altă dată să nu te mai ţii după mine! Imbecilule! 

Luki mai vru să-l pleznească o dată, sau vrusese numai să 
treacă pe lângă el, pentru că în clipa următoare Ştefan îi 
prinse palma care vrusese să-l lovească a doua oară. l-o 
strânse cu putere, scrâşnind din dinţi. Apoi brusc îi dădu 
drumul şi-i întoarse şi celălalt obraz. 


— Mai loveşte, Luki. Poţi să mai loveşti. Hai, loveşte! 

În momentul următor se întâmplă însă un miracol. Tânăra 
femeie surprinsă de gestul lui, schiţă un zâmbet prostesc. 
Se bucura. Ochii i se umeziră şi chipul i se lumină de o 
bucurie tristă, amară. 

Ştefane, Ştefane, întinse ea mâna şi-l mângâie pe obraz. Îi 
pronunţase numele ca şi cum l-ar fi câinat, ca şi cum l-ar fi 
chemat de undeva de departe. Ochii i se umeziră 
înrourându-se. Îl mai mângâie încă o dată muşcându-şi 
buza de jos. 

— Tu eşti de vină, Ştefane, murmură ea. Numai tu. 

Ca să nu izbucnească în plâns se grăbi să iasă din 
încăpere. 

Ştefan Paul rămase mult timp uluit. Creierii îi ardeau de 
fericire şi el nuşi dădea seama. Se aşeză pe canapeaua care 
se găsea în spatele lui şi îşi luă tâmplele în palme. Aşadar, 
mă iubeşte! Şi eu care credeam că mă urăşte. Doamne ce 
nenorocit am fost! Ce prost, ce ticălos! Eu i-am distrus viaţa 
fetei ăsteia. 

Într-un târziu, când se simţi mai stăpân pe el, cobori în 
salonul de jos. Se însera şi bătrâna casă a prinţului Sturdza 
se umplea de mister ca de ceaţă caldă, fertilă. Un valet veni 
şi-i spuse că este aşteptat de domni în salonul galben. Unde 
era salonul galben? „Nu ştia?”. Nu. „Vă conduc”, îi răspunse 
tânărul valet ceremonios. O luă după el. Urcară scara la 
etaj (o altă scară), ajunseră într-un hol, luminat puternic de 
un candelabru imens, şi de aici pătrunseră în salonaşul din 
dreapta. Salonul era întradevăr tapetat în galben, de 
asemenea perdelele, de fapt draperiile erau de culoare 
galbenă. 

În jurul mesei erau Grigore Patriciu, primul pe care i se 
opriră ochii, Brătianu, bătrânul, omul politic, Maniu, pe 
care-l recunoscu imediat, iar celălalt era Titel Petrescu. Se 
discuta politică. Înţelese imediat lucrul acesta. Pe margine 
fiecare dintre cei patru venise cu omul lui. Aceştia şedeau 
pe nişte fotolii de pluş în spatele şefilor lor. Ce trebuie să 


facă, îl întrebă din ochi pe Patriciu. „Nimic, numai să stea şi 
să asculte”, îi răspunse acestuia la fel, din privire. Se 
discuta despre ieşirea României din război, în cazul în care 
Germania pierdea războiul. 

„Îl va pierde sigur, se băgă Maniu repezit în vorbă, eu am 
prevăzut asta de la început”. Dragul meu, cât încă nu 
suntem siguri, nu putem să avem o opţiune clară. Însă sunt 
de acord ca în secret preparativele să înceapă de pe acum, 
ca să ne găsească pregătiţi la momentul potrivit, îi răspunse 
Brătianu. „Domnilor, interveni sigur pe el şi calm Grigore 
Patriciu, de fapt preparativele au început. Ştiţi bine că 
domnul Mareşal a dat mână liberă, sperând în final că ţara 
va fi cea care va avea de câştigat. Partidele deci trebuie să 
se gândească în primul rând la ţară, cum poate ieşi ea din 
război în cele mai bune condițiuni, de aceea se găseşte 
domnul Creţeanu la Ankara, deşi misiunea lui pare a fi dat 
greş. Eu cred că ar fi o greşeală de optică politică, de 
îngustime a raţionamentului dacă partidele istorice n-ar 
urmări decât obţinerea de capital politic.” 

Stând „pe margine”, cum se spune, şi asistând la discuţii, 
Ştefan Paul avu posibilitatea să-l cântărească şi să-l 
studieze pe fiecare. Titel Petrescu era un om cu un suflet 
bun, dar era un politician slab, care nici nu prea ştia ce 
voia, bătrânul Brătianu era alunecos, împăciuitor şi viclean 
ca o vulpe. 

Acesta îi trimisese Mareşalului Antonescu Scrisoarea 
aceea căreia Mareşalul îi răspunsese într-un mod superb. 

EI, Ştefan, pentru că el fusese cel care publicase 
Scrisoarea Mareşalului integral, crezuse atunci că acest 
domn Brătianu nu va mai îndrăzni să scoată capul niciodată 
în lume. Cel mai „tare” dintre cei de faţă, chiar şi decât 
Grigore Patriciu, era Maniu. În primul rând că dădea 
impresia unei vitalităţi uimitoare, şi în ciuda vârstei (spre 
deosebire de Brătianu, celălalt şef de partid) părea încă 
tânăr. Avea un glas uşor metalic, foarte limpede, de 
asemenea vorbea cu o uşurinţă uimitoare, jonglând pur şi 


simplu cu noţiunile, cu frazele, cu ideile. Era însă, nu sigur 
pe el, ci încrezut, ceea ce îi displăcu profund lui Ştefan Paul. 

Maniu nu era deloc un om cu o gândire simplă şi lineară. 
Nu era nici foarte profund, era în schimb un „diplomat” 
grozav, cel puţin aceasta era impresia lui Ştefan, adică un 
om care-i juca pe ceilalţi cum vrea. Depăşea atât de mult 
limita, încât tânărul ziarist de la Ziua se trezi că-l detestă, 
sau că-i displace acest mod de a se purta al lui Maniu. Era 
de asemenea un sforar, mereu o lua pe de lături, apoi 
revenea de unde plecase ca să se ajungă tot unde vrea el. 
Era insistent şi perspicace, ştia să te ia cu binişorul dar într- 
un mod care jicnea interlocutorul. De pildă îi spunea lui 
Grigore Patriciu „drăguţă” ceea ce pe ziaristul de la Ziua îl 
oripila. 

Dar ceea ce-l uimi pe Ştefan nu fu atât faptul că Maniu se 
lăuda că el prevăzuse de la început că germanii vor fi 
înfrânți, în sfârşit, acum când dezastrul se profila la orizont, 
nu era greu să susţii lucrul acesta, cât faptul că el se bucura 
din toată inima, şi nu ascundea deloc faptul acesta, de 
înfrângerea nemților. 

Bine, îşi spuse Ştefan în gând, dar asta e o prostie imensă, 
dacă te bucuri că nemţii vor fi înfrânți. Era ceva copilăresc, 
infantil, păgân, patologic în modul în care acest om, ajuns la 
o vârstă înaintată, cu o vastă experienţă politică, susţinea 
această tâmpenie. Lui Ştefan îi veni din nou în minte 
scrisoarea pe care Mareşalul i-o trimisese lui Brătianu. Avea 
dreptate Mareşalul să-i deteste pe aceşti oameni care se 
numesc politici. „Bine, şi ce te faci dumneata dacă nemţii 
sunt înfrânți şi te trezeşti cu ruşii în bătătură? Dumneata 
nu-i cunoşti pe ruşi din primul război, n-ai auzit de gulagul 
rusesc?” „Lasă, drăguță, lasă, îi răspunsese imediat Maniu. 
Să-i văd eu înfrânți şi alungaţi din România pe nemți şi apoi 
mă descurceu ,,. 

Maniu râsese, ca şi cum ar fi spus cine ştie ce adevăr 
nemaipomenit. 


Acesta ori e tâmpit, ori vrea răul poporului român, se 
pomeni Ştefan Paul vorbind în gând. Şi totuşi, se întrebă el, 
acesta era marele om politic Maniu, înfăptuitorul Marii 
Uniri, participantul la această unire, din 1918 

? Hm! Ciudat! 

Plecară târziu, după miezul nopţii de la această „întâlnire 
politică secretă”, prima întâlnire de acest fel la care 
participa Ştefan. 

— Ei cum ţi-a plăcut? l-a întrebat Patriciu în maşină, la 
întoarcere. 

— Mi-a lăsat un gust amar, „tată”, i-a răspuns Ştefan Paul 
trist. 

Pe mine m-a scârbit, a răspuns într-un târziu Grigore 
Patriciu. 

Ascultă-mă pe mine, Ştefane, acest neam are nevoie de 
conducători ca Bălcescu şi ca Maregşalul, nu de sforari. 

A doua zi Ştefan avea să scrie un articol fulminant în care 
demasca inconştienţa aristocrației româneşti, ca şi a 
oamenilor ei politici. A aşazişilor ei oameni politici. A treia 
zi, după scoaterea pe piaţă a ediţiei, acest articol avea să 
producă un mic cutremur în lumea protipendadei 
bucureştene. Dar din păcate numai atât. 

X Cadavrul războiului răspândea un miros care se simţea 
din ce în ce mai tare. Viermii intraseră demult în acest 
cadavru al războiului, ce umplea acum lumea cu o duhoare 
urâtă. Ştefan simţea această „răsuflare” a frontului ca pe 
un asemenea miros oribil. Sufletul său „percepea 
presiunea” pe care o făcea această răsuflare a războiului 
care se apleca asupra ţării, asupra satelor româneşti, a 
oraşelor, a sufletului oamenilor. 

Satul românesc şi oamenii lui, simţise bine acest lucru, 
adică temelia neamului receptase prima această emanaţie a 
tragediei care se apropia. 

Oamenii oraşului o resimţeau şi ei, dar parcă mai puţin. 
Lumea presei, din care făcea şi el parte şi în care se mişca 
şi trăia, oare resimțea şi ea miasmele, ameninţarea care ne 


viza? Nu ştiu, îşi răspunse Ştefan la această întrebare pe 
care tot el şi-o pusese. Şi da şi nu. Mai mult nu. În schimb 
lumea scriitorilor de la Capşa, a artiştilor, în general, pentru 
că veneau aici şi actori şi pictori şi muzicieni, era de o 
inconştienţă înspăimântătoare. La fel lumea aristocrației 
româneşti, ca şi lumea politicienilor, o „lume josnică” mai 
restrânsă, însă mai „zgomotoasă”, mai în vizorul tuturor 
ochilor. 

Pe Ştefan această lume a politicienilor îl scârbea. Mai ales 
după ce asistase la acea „întâlnire secretă” în care Grigore 
Patriciu, din câte înţelesese Ştefan Paul, participa cu avizul 
Mareşalului. Celălalt sector al arcului politic, stânga 
extremistă, partidul comunist, şi conducătorii lui, nu erau 
decât nişte terorişti şi nişte vânduți ai Moscovei. Partidul 
comuniştilor din România nu era decât o agentură plătită a 
lui Stalin în România, implantată cu scopul de a destabiliza 
ţara. Puteai să vorbeşti despre asemenea oameni ca despre 
oameni politici? Şi atunci nu puteai să ajungi la concluzia că 
aşa-zisa lume politică românească nici nu exista de fapt? 

O lume formată din Maniu, din cei câţiva Brătieni şi din 
Titel Petrescu nici nu este o lume politică. Sunt câţiva acolo. 
Şi totuşi oamenii aceştia făceau atâta gălăgie, despre ei se 
vorbea atât de mult, în ei se puneau atâtea speranţe... De 
ce? 

Ştefan Paul se simţea din ce în ce mai obosit. Era însă un 
altfel de oboseală, sufletească, sau existenţială. Trecea de 
câteva ori pe săptămână pe la profesorul Cotigă, care lucra 
la un fel de „testament politic”, dacă înţelesese el bine. 
Căuta să nu întârzie la discuţii cu profesorul pentru că o 
dată ajunşi într-un punct de divergență profesorul o lua de 
la Adam şi Eva ca să-i demonstreze lui că ce spune el este 
adevărat. Cu tragedia Mişcării legionare fusese de acord, 
cu altele în schimb nu mai era. Nu putea însă să nu 
recunoască informaţia extraordinară a acestui om, cultura 
lui solidă, modul logic, dar şi speculativ de a înţelege istoria. 
Se împrietenise în schimb şi se apropiase foarte mult de 


soţia profesorului Cotigă care îl şi vedea ca pe fiul ei. Din 
câte pricepuse el, doamna Irina se gândise deja „la o fată, 
foarte bună, care ar fi o soţie foarte bună pentru Ştefan al 
nostru, nu Traiane?”. 

Nu trecea niciodată pe la ei fără să le ducă pâine, sau să le 
ducă ceva. 

Pentru că Traian Cotigă nu reuşise să-i găsească un 
medicament, iar el i-l adusese a treia zi, viitoarea lui mamă 
adoptivă îl privea cu un fel de dragoste şi de speranţă. În 
acelaşi timp trecea şi pe la părinţii lui Zizi Fotiade. Când 
putea „le făcea şi lor piaţa”. Departe de a voi să le câştige 
dragostea observase că acest gest insignifiant, de a face 
câteva cumpărături pentru nişte bătrâni, sau simplul gest 
de a-i întreba de ce au nevoie, le umplea sufletele de 
bucurie, ca şi cum cine ştie ce mare bine le-ar fi făcut. 
Adevărul este că „gesturile” acestea, de atenţie faţă de cele 
două familii, îi făceau lui, din punct de vedere sufletesc, un 
bine extraordinar. Îi dădeau senzaţia că este un om bun pe 
lumea aceasta, că este „util”. Oare câţi medici, se întrebase 
Ştefan, ştiu că a face bine semenilor tăi este un fapt 
terapeutic? Te însănătoşeşte pe dinlăuntru, te face să te 
simţi om. 

Pe acest fond al unei vieţi încordate şi stresante, luminat 
de aceste mici fapte de bine, se petrecu în viaţa lui Ştefan 
Paul un „eveniment” care-l tulbură. 'Tocmai îşi terminase 
articolul, îl dăduse direct la cules, şi ieşise pentru că se 
simţea obosit, să bea o cafea pe Splai. Mergea cufundat în 
starea lui când se auzi strigat: 

— Uite-l pe Ştefan, dacă nu se ciocneşte de noi nu ne vede. 

Când ridică ochii o văzu pe Luki. Acum mergea şi mai greu 
pentru că o susţinea prietena cu care era şi care o ţinea de 
braţ. Luki era bine dispusă, se vedea lucrul acesta după 
felul în care începu să râdă. 

— Bună, Ştefane! Tocmai ne miram că nu întâlnim nici un 
prieten să ne invite la o cofetărie. Prietena lui Luki îl privea 
curioasă. La început lui Ştefan i se păru o fată urâtă. Avea 


ochii saşii, cenuşii, şi tâmpla parcă îi era curbată. Cunosc eu 
o cofetărie foarte aproape unde am mâncat o îngheţată 
grozavă, şi am auzit că ne inviţi. Să ştii că noi am vrea să te 
refuzăm dar nu vrem să te jicnim. 

— Păi sigur că da, m-aş supăra foc. Şi de fapt plecasem 
către voi să vă invit la cofetăria aceasta, care este într- 
adevăr extraordinară, cum zici tu Luki. 

Prietena lui Luki izbucni în râs. Îi plăcuse dialogul, sau îi 
plăcuse ei ceva la acest băiat care ştiuse să răspundă unei 
fete. Felul lui de a se purta. 

Cofetăria pe care i-o spuse Luchi era foarte aproape. Un 
local curat, cu terasă şi umbră. Comandă îngheţata pe care 
o cerură fetele, plăti, şi gustă şi el din îngheţată. N-avea 
gust rău Luki. Folosi prilejul ca să-i arunce o ironie, adică 
dacă ar fi avut Luki gust şi la bărbaţi, la soţi vrusese să 
spună el, Luki îi prinse ironia din zbor şi i-o întoarse la ţanc, 
privindu-l în ochi „păi am avut, Ştefane”. 

Luki îl prezentă prietenei ei ca pe prietenul şi colegul 
fratelui ei, ziarist la Ziua, un băiat de viitor, foarte talentat, 
şi-i spuse numele. „Da? 

Dumneavoastră sunteţi Ştefan Paul, vă felicit, eu citesc 
regulat Ziua, vam remarcat. Sunteţi un mare gazetar.” „lar 
prietena mea, continuă Luki, este Magda Spurcaciu, soţia 
doctorului Spurcaciu.” Ştefan avu un moment când făcu 
„aaa!”, cum face peştele pe uscat. Luchi zâmbi cu 
subînţeles. „Ca să vezi cum devine viaţa, Ştefane”, constată 
ea. Urmă un moment de tăcere. Cel puţin el nu reuşea să se 
regăsească. Luki se apucă să-i povestească ce o 
impresionase pe ea când îi spusese Ştefan cum vede el 
femeia. Că în copilărie el nu şi-a imaginat mult timp că 
fetele au fund ca şi băieţii. El le vedea ca nişte flori. Şi acum 
când este mare el se mira de lucrul acesta, că femeile au nu 
ştiu ce. Prietena Magdei zâmbi înveselită. 

— Da, şi acum cred că Dumnezeu a greşit când a făcut 
femeia frumoasă ca o floare şi a lăsat ca ea să fie fecundată 


într-un mod animalic. În general omul ar trebuie să se 
înmulțească prin alt sistem. 

Trebuie găsită o altă modalitate. Felul cum fac dragoste 
oamenii ţine foarte mult de animalitatea noastră. Luki 
râdea fericită, degustând îngheţata. Magda Spurcaciu 
rămase însă gânditoare. 

Ipocritule, dar nu te dai înapoi de la modul acesta de a 
face dragoste. 

— Nu e Adevărat, i-o întoarse sigur pe el Ştefan. Află că 
nouăzeci la sută din oameni sunt nefericiţi din cauza prea 
marii, prea multei animalităţi, cu care oamenii vin în 
dragoste. Eu aş vrea să iubesc femeia altfel. Să fiu un nor 
de lumină şi ea să fie un nor de lumină, şi să ne împreunăm, 
să devenim o lumină nesfârşită amândoi. 

De data aceasta prietena Magdei râse sincer, cu o 
nesfârşită blândeţe. 

— Mă, tu nu uita că noi suntem amândouă mediciniste. Ce 
ne torni tu la gogoşi aici? 

Domnul este poet, remarcă melancolică Magda Spurcaciu. 

— Dragă, Ştefan e un băiat nemaipomenit, dar e din tipul 
bărbaţilor care vorbesc cu iubita lor să se căsătorească, şi 
pleacă, uită total de femeia, chipurile, iubită, şi te 
pomeneşti cu ei la bătrâneţe că vin să ceară mâna fetei. 
Ştefane, eu cred că tu trebuia să uiţi să te naşti, mă. 

Oho, ho, dacă ar fi depins de mine... Fii sigură că aşa 
făceam. Şi apoi uitam şi să mai mor. Să ştii însă că eu nu 
sunt nici astăzi convins că eu fac parte totalmente din 
lumea asta. 

Sigur, nu faci parte din lumea asta, Ştefane. 

Mereu am impresia că lumea aceasta e ireală, că eu fac 
parte din două lumi, deşi lumea cealaltă doar o intuiesc, e 
ceva vag. 

După primul rând de pahare de îngheţată Luki mai ceru 
un al doilea. 

Ştefan, în mod ciudat, poate unde în subconştientul lui 
trăia regăsirea şi împăcarea cu Luki, se pomeni vesel. Vorbi 


mai mult el, şi fără să-şi dea seama spuse lucruri teribile, 
multe, extraordinar de interesante. Oricum le captivă şi le 
distră grozav pe fete. La sfârşit Luki, care respira greu, îl 
rugă pe Ştefan să meargă după un taxiu. Se simţea obosită 
şi ar fi vrut să ajungă acasă. Ştefan se uită la ceas: „aoleu, 
am întârziat şi eu de la redacţie!” Se întoarse însă cu un 
taxiu. Magda se scuză că ea trebuie să fie nu ştiu unde, şi îl 
rugă ea pe Ştefan s-o conducă până acasă, ceea ce şi făcu. 
Numai că Luki nu dădu adresa de acasă, unde locuia ea cu 
Adrian Popescu, „marele gazetar”, îl înjură Ştefan în gând, 
ci adresa părinţilor ei. 

— Ajută-mă, te rog, îi dădu ea braţul sprijinindu-se pe el. 
Respira greu, avea picioarele umflate şi se deplasa greu. 
Deschise portiţa din spate şi urcară scara care ducea la 
camera ei cu intrare separată. În timp ce urcau scara Luki 
se opri de două ori să se odihnească. Aceasta era camera în 
care se iubiseră ei. Luki îi mulţumi şi nu-l lăsă să intre. „Mă 
descurc acum. Ce-ai rămas aşa, se răsti apoi la el văzând că 
nu pleacă. 

Ticălosule! Mi-ai distrus viaţa”. Apoi Luki, pentru că el tot 
nu pleca, nu reuşea să se regăsească, stătea acolo ca un om 
distrus, îl imploră să plece, s-o lase singură. Plecă trist, cu 
inima zdrobită. Ce chestie şi la fata asta, cu câteva minute 
mai înainte, pe terasa cofetăriei era fericită de bazaconiile 
pe care le debitam eu, şi deodată, poc! Nu, hotărât lucru, a 
fost deşteaptă când a hotărât să se mărite cu altul. 

Zilele treceau repede, ca nişte clipe care se încalecă una 
pe alta, iar tu ca om nu mai reuşeşti să le distingi. Într-una 
din zile Ştefan Paul o luase pe Calea Victoriei pentru a se 
întâlni cu Miron Vornicescu de la Timpul care-l sunase şi-i 
spusese că „vrea să-i vândă un pont de milioane”. 

Patriciu îi spusese să se ducă, între gazetari se făceau des 
asemenea „vânzări” de ştiri, de secrete din culisele politicii 
sau ale zilei. La un moment dat, era în dreptul Casei 
Vernescu, îşi aruncase ochii pe cer. La început i se păruse o 
lumină alungită. Îşi pusese mâna streaşină la ochi şi privise 


cu atenţie. Acum vedea limpede, era o cruce galbenă, de 
foc, şi pe ea era răstignit un om. Ei drăcia dracului! 1 se 
părea sau şi-a pierdut minţile! Îl trecu un fior rece pe şira 
spinării. Se uită cu şi mai mare atenţie. Da! Era exact. 

Nu era o vedenie, era o imagine cât se poate de reală. Se 
ciupi de obraz, apoi se strânse de degetul mare până când 
gemu de durere, ca să fie sigur că nu visează sau cănue 
vorba de o iluzie. Era într-adevăr o cruce de foc, asemenea 
unui rug aprins, însă acum o vedea cu mult mai mare, ca şi 
cum s-ar fi uitat printr-un binoclu. Pe acea cruce în flăcări 
se vedea limpede trupul Mareşalului răstignit. El era, nu 
putea să se înşele, îi distingea limpede trăsăturile chipului. 
Era foarte tulburat. Simţi în piept o apăsare grea, 
dureroasă. Ca să se convingă şi mai bine, opri un trecător 
să privească şi el crucea care se vedea pe cer. Acesta se 
uită, era un om trecut de cincizeci de ani. Omul se chiori 
mult timp ca să spună într-un târziu „că parcă ar zări ceva”. 
Opri atunci o doamnă, femeia părea să fie profesoară sau 
funcţionară. Îi arătă direcţia în care trebuia să privească. 

„Este, domnule, nu vă înşelaţi!” 

Deci este adevărat! exclamă Stefan. „Da, continuă 
doamna, este o cruce cuprinsă de flăcări, şi pe ea este 
răstignit un om. Cred că este lisus Christos”. Femeia se 
închină repede, evlavioasă şi speriată, şi porni pe Calea 
Victoriei în jos, făcându-şi cruce. Acum în locul ei alţi 
oameni, care fuseseră martori la eveniment, se chiorau să 
vadă crucea de pe cer. 

„Este domnul lisus Christos, spuse o doamnă, acesta e 
semn bun. 

Înseamnă că o să avem noroc”. Nu, doamnă, 
dumneavoastră nu vedeţi că este Mareşalul, se auzi o voce 
baritonală?” Lumea se aduna repede. În curând aveau să se 
strângă foarte mulţi oameni. Aş putea să rămân ca să 
descriu această scenă în ziar, să fac din acest eveniment o 
bombă, îmi ajunge însă ce am văzut, este un mesaj divin şi 
el trebuie respectat ca atare. 


leşi din grămada de oameni care se strânsese în jurul lui şi 
se strecură pe Calea Victoriei în sus. Ziaristul de la Timpul îl 
aştepta la cafeneaua la care îşi dăduseră întâlnire. Ştefan 
Paul gâfâia, era încă emoţionat. Era cât pe-aici să-i spună 
colegului său ce văzuse pe bolta cerească. Lasă, îşi spuse în 
gând, să fie Ziua primul ziar care anunţă ştirea. Îi spuse 
colegului său că se grăbea, despre ce era vorba? Despre ce 
să fie vorba, întâi să se tocmească la preţ şi apoi. Sau, cam 
cât ar plăti Grigore Patriciu pentru ştirea aceasta? Nu ştia, 
să vorbească întâi cu Patriciu. Despre ce era vorba? 

Ziaristul de la Timpul îl puse să jure că ceea ce-i va spune 
el va discuta numai cu Patriciu şi i se va plăti lui integral 
totul. Ştefan Paul jură. lată despre ce era vorba? Cineva din 
armată, un om de mare încredere, loial Mareşalului, 
prinsese firul unui complot care se pregătea în rândurile 
armate împotriva Mareşalului. Deocamdată numai atât 
putea să-i spună. 

Ştefan Paul se făcu galben. „Ce ai, se sperie celălalt. Îţi e 
rău?” Da, îi era rău. Avea rău la stomac şi o stare de vomă şi 
de ameţeală. Deci acesta era semnul care se arâtase pe cer. 
Acesta era mesajul care se transmitea neamului românesc. 
Că Mareşalul va fi trădat, şi asemenea lui lisus Christos, va 
fi răstignit pe cruce alături de tâlhari. Hm! Ştefan plăti 
cafeaua pentru amândoi şi se ridică să plece. Problema e de 
prea mare importanţă ca să fie anunţată ca o simplă ştire. 
Ar însemna să-i punem în gardă pe complotişti. „Ei şi, îi 
răspunse tânărul, le-am zădărnici complotul şi a doua oară 
n-ar mai încerca nimeni.” Lasă-mă, te rog, să vorbesc cu 
Patriciu, îi mai răspunse Ştefan şi plecă foarte tulburat. 

XI Cam la două săptămâni de la evenimentul acesta, lui 
Ştefan Paul i se întâmplă un alt fapt, tot unul cu semnificaţie 
extraordinară, care-l cutremură, dar totodată îl făcu şi să 
izbucnească în râs. Trecea prin Cişmigiu, îi era sete şi ar fi 
vrut să bea o bragă. Pe o alee se auzi strigat: „bună ziua, 
domnule Paul, treceţi atât de absorbit în gânduri, încât nici 
prietenii nu vi-i mai vedeţi.” Ridică tulburat capul, în 


asemenea momente mai întotdeauna tresărea sau se speria, 
de data aceasta nu ştiu de ce, inima începu să-i bată cu 
putere şi să simtă greutatea aceea dureroasă în piept. Când 
ridică ochii o văzu pe Magda Spurcaciu. Rămase înlemnit. 

Femeia pe care o avea în faţa ochilor era nespus de 
frumoasă. Într-o rochie mov, strânsă pe talie, cu tocuri, 
Magda părea o frumuseţe statuară. 

Avea chipul alungit, muzical, plin de mister. Ochii nu-i mai 
erau cenuşii ci de un verde bătând înspre albastru marin, 
care-l fascinau şi hipnotizau. 

Visa? se întrebă Ştefan în gând. De ce i se dă să trăiască 
asemenea experienţe? Ce se va face el dacă se va îndrăgosti 
de soţia lui Spurcaciu 

? Inima îi tremura uşor ca o câmpie subţire de spaimă. 

Ştefan, te aşteptam, o auzi murmurând într-un fel cântat 
pe femeia nespus de frumoasă din faţa lui, care-l privea cu 
dragoste. 

— Eram tulburat şi mă obsedează ceva, de aceea nu v-am 
văzut. Vă rog să mă scuzaţi. 

— Mă supăr dacă îmi vorbeşti aşa. Eu am văzut în tine un 
suflet pur, un om foarte curat. Eşti invitatul meu la o cafea. 

— Aveţi ceva important să-mi spuneţi? o întrebă el 
devenind deodată sobru. Tânăra femeie îl privi zâmbind 
într-o dungă. 

Poate da, poate nu, chicoti ea uşor. Şi ca şi cum ar fi fost 
prieteni vechi îi luă braţul. Mirosul părului ei, exotic şi 
adormitor, îl tulbură profund. 

Cu câtva timp în urmă mi-a mai spus cineva tot ceva 
important, şi acum nu reuşesc să mă dezmeticesc, se 
dezvinovăţi Ştefan. Se refera la informaţia despre 
complotul împotriva lui Antonescu ce se cocea în armată. 
Adică de ce ne ucidem Conducătorii, şi în momentele cele 
mai grele? Ce, ăştia sunt nebuni la cap? Numai aşa poţi să 
le spui! Adică în 

1940, când ţara era la ananghie, cu legionarii pe capul ei, 
se apelase la el să salveze neamul românesc. Şi omul şi-a 


pus prestigiul lui, mintea, sufletul, truda sa zilnică, somnul 
său la dispoziţia neamului său şi l-a salvat. Într-o vreme 
când Europa a fost în delir, când au delirat armate, 
guverne, când oamenii şi popoarele şi-au pierdut cumpătul 
şi minţile, el a stat treaz la cârma poporului lui, a asigurat 
ordinea în ţară, n-au existat şomeri, tot omul a avut ce 
mânca, n-au fost greve, hoţii şi bandiții nu şiau făcut de cap, 
iar în timpul acesta armata ţării şi-a permis chiar ceea ce a 
făcut de puţine ori în istoria ei, să iasă peste graniţe şi să se 
ia de piept cu duşmanul, care o ameninţa cu ştergerea de 
pa faţa pământului. lar acum, din cauza tâmpitului de 
Hitler, pentru că lucrurile merg rău şi duşmanul ameninţă 
să ne invadeze ţara din nou... Şi care duşman? Cel mai 
periculos din toată istoria noastră, se apropie de noi, unii 
vor să-l asasineze pe Mareşal, ca să predea ţara ruşilor, 
închipuindu-şi netoţii că aşa se vor putea salva ei. 

— Ce e, Ştefane, vorbeşti singur? îi zâmbi Magda 
Spurcaciu. 

V-am spus că mă obsedează o idee. 

— Două cafele şi două îngheţate, comandă Magda, fac eu 
cinste. 

Care idee zici că te obsedează, Ştefane. 

Ştefan Paul era uimit de cât de apropiată se simţea fata 
aceasta de el. 

Cine îi mai vorbea aşa, cu căldură în glas, şi când îi 
pronunţa numele parcă se apropia de el, sau ca şi cum ar fi 
mestecat miere în gură. Ei drăcia dracului, ar fi culmea, ca 
soţia lui Spurcaciu, omul care m-a umilit cum nu m-a umilit 
nimeni pe lume, să se îndrăgostească de mine. Parcă Ilona, 
secretara Şefului se ţinea de capul lui. O dată însă, dacă o 
să se mai dea pe lângă el, să-l scoată din minţi, o s-o pună 
jos şi o s-o iubească de o să vadă ea pe dracu... 

Te-am întrebat care idee, Ştefane? Dacă ai cunoştinţe de 
psihanaliză ştii că după ce mărturiseşti ce te obsedează... 

E posibil, îi răspunse el serios, însă nu vă pot spune. 


Magda îi puse palma pe mână. Îl privi cu ochii ei numai 
lumină şi gingăşie, cu o expresie plină de afecţiune. 

Ştefane, eu sunt un om care semăn foarte mult cu tine. N- 
ai înţeles că noi suntem prieteni? Eu am nevoie de prietenia 
ta... şi tu la fel. Altfel ce o să ne facem într-o lume ca asta? 

Ochii tinerei femei rămaseră pierduţi în ochii lui. 

— Magda... 

— Te iubesc, Ştefane! murmură tânăra femeie. 

Ştefan Paul îşi lăsă privirile în jos, ameţit, epuizat, fascinat. 
Îşi simţea urechile vâjâind. Ştefan făcu efortul să se 
regăsească, să rămână treaz, stăpân pe el. O privi la rândul 
lui în faţă. Magda îşi ţinea mâna într-a lui. 

Magda, vreau să fiu foarte sincer cu tine. Şi cu mine. Nu 
putem să fim prieteni pentru că există pericolul să mă 
îndrăgostesc de tine. În al doilea rând, am promis unei fete 
că mă voi căsători cu ea. Şi mă voi ţine de cuvânt. În al 
treilea rând eu nu sunt un don Juan pe lumea aceasta. 

Lucrul acesta îmi repugnă cel mai mult. N-am cucerit, ca 
să mă culc apoi cu ea, nici o femeie. Şi în ultimul rând, soţul 
tău, doctorul Spurcaciu, este omul care m-a umilit şi m-a 
jicnit cel mai mult. Ar însemna să mă răzbun pe el dacă i-aş 
lua femeia. Aş fi omul cel mai ticălos de pe lumea aceasta. 

Or eu nu pot să fac lucrul acesta! De aceea te rog să nu 
mă mai cauţi niciodată şi să mă uiţi. 

Ştefan vru să se ridice de la masă. N-ar fi vrut să se 
despartă decât într-un mod frumos de soţia celui care-l 
dăduse atunci afară din casa lui Luki. 

Ştefan, îl imploră Magda, apăsându-i mâna şi obligându-l 
astfel să rămână jos. 

În primul rând că nu mai sunt soţia doctorului Spurcaciu. 
Am divorţat. Dacă zici că te-a umilit, află că şi pe mine m-a 
umilit într-un mod atât de profund încât pentru mine din 
acel moment pur şi simplu nu a mai existat. Pentru mine 
omul acesta de care eram legată pin acte n-a mai existat 
pur şi simplu, iar eu m-am simţit deodată liberă. 


Magda făcu o pauză, să respire. Avea buzele nespus de 
frumoase şi răsuflarea femeii îl ameţea. 

Deci nu este adevărat că tu îi iei femeia lui Spurcaciu. Eu 
sunt cea care vin către tine, încărcată de dragoste. De atâta 
dragoste, dacă tu nu o să primeşti dragostea mea, eu o să 
mă prăbuşesc ca pomii aceia care se frâng de atâta rod. De 
atâta dragoste eu o să mor. 

Ştefan simţi o durere neagră în stomac, şi o melancolie 
sfâşietoare, o părere de rău atât de adâncă, încât pur şi 
simplu îşi lăsă capul în palme şi gemu ca un om zdrobit. 


XII Există o tipologie masculină, nestudiată până acum aşa 
cum ar fi trebuit de literatură, opusă tipului lui Don Juan. 
Sunt bărbaţi care iubesc şi preţuiesc atât de profund şi de 
mult femeia încât ei... se sfiiesc a se apropia de ea. Pentru 
ei, în subconştientul lor, a cuceri femeia şi a te culca cu ea, 
echivalează cu o blasfemie adusă bijuteriei atât de gingaşe 
lăsată de Dumnezeu, care este femeia. Cred că eu fac parte 
din categoria aceasta, deşi sunt impur, îşi spuse Ştefan într- 
unul din momentele sale când vorbea singur cu sine. Se 
gândea la Magda Spurcaciu, pe care de fapt o chema 
Magda Rareş şi era fiica, nepoata mai bine zis a unei familii 
de boieri moldoveni scăpătaţi. 

Deşi o rugase să-l uite Magda îl aştepta în unele seri să se 
plimbe. Putea s-o bruscheze? Nu putea. Mai ales că de 
câteva ori plimbându-se şi discutând trăiseră împreună 
ceea ce se cheamă „momente profunde de comunicare 
umană”. Tânăra femeie îi declarase că îl iubeşte şi dacă îl 
invită la plimbare, recunoscătoare fiindu-i pentru 
momentele de comunicare pe care le trăiesc împreună, 
pentru discuţiile frumoase şi interesante, nu vede nimic rău 
sau urât în asta. Pentru ea momentele acestea de 
comunicare sufletească erau adevărate sărbători spirituale. 

Hai da de, Magda, nu-mi aduc aminte să te fi luat vreodată 
în balon. Mai bine ţi-ai petrece unele momente cu prietena 
ta Luchi, ştii că mai are puţin până să nască. 


De ce nu am merge împreună, ştii bine că Luki te 
preţuieşte la fel de mult ca mine, îi răspundea Magda. 

Sunt foarte ocupat, altfel aş merge, pretexta el, minţind de 
fapt, pentru că nu voia în nici un caz să-l întâlnească pe 
Adrian Popescu, nu? 

Care i-o suflase pe Luki. La Luki ţinea însă. De fapt o 
iubea. Era conştient că o iubise foarte mult. 

Mărise tirajul cu încă trei sute de mii, practic Ziua era 
ziarul cel mai citit la ora actuală, şi trebuia să aibă grijă să 
intre în ziar numai lucruri „trăsnet”, dar şi bine scrise. Era 
în redacţie, de fapt în biroul lui, privea harta, cu linia 
frontului stabilizată pe aliniamentul Leningrad-VelikeKursk- 
Luki-Orel-Taganrog-Crimeea. De fiecare dată când privea 
steguleţele roşii care marcau acest aliniament impus prin 
măsuri dramatice de Manstein, unul dintre cei mai buni 
strategi ai lui Hitler, Ştefan se gândea cu strângere de 
inimă, analizând informaţiile care soseau de pe front, cât 
timp va mai rezista şi acest aliniament. 

Era o după-amiază „moartă” de început de primăvară. 
Oraşul părea pustiu, ai fi zis că oamenii s-au ascuns sub 
pământ. (într-una din dimineţi, când Ştefan Paul ieşise din 
casă, mirosind adierile de vânt care umpleau oraşul venind 
din răsărit, el chiar avusese o fracțiune de secundă 
impresia că miroase, simte în văzduh, mirosul cadavrelor 
din pusta rusească). Era un fel de linişte vidă, prevestind 
furtuna sau nenorocirea care ameninţă să se prăvale. La un 
moment dat sună telefonul şi lui i se păru că sună într-un 
anume fel. Ridică receptorul obosit. 

Alo! auzi în receptor o voce de tânără. 

Da, îi răspunse Ştefan tresărind. 

Cine e la telefon? se interesă cristalină vocea. 

Ştefan Paul, dar cine întreabă? 

— Aa, dumneavoastră sunteţi, marele gazetar Ştefan Paul! 
se miră vocea, dar nu cu răutate. 

Cu cine am onoarea, dacă nu vă supăraţi? 


Cum, un mare gazetar ca dumneavoastră nu ştie cu cine 
vorbeşte acum la telefon? Vai, domnule Ştefan Paul, mă 
dezamăgiţi. Înseamnă că nu sunteţi un mare gazetar. 

Ştefan nu se putu să nu se abţină şi râse cu poftă. 

Chiar acesta este adevărul. Nu sunt un mare gazetar, sunt 
un umil şi adevărat, zic eu, gazetar. Spre deosebire de alţii 
care sunt mari, dar nu sunt adevăraţi. 

Daaa? se miră vocea. Interesant punct de vedere. 

— Ce doriţi totuşi şi cine sunteţi? 

Ce doresc ar fi trebuit să ştiţi dumneavoastră, dar n-aveţi 
fler. Şi pentru că nu mi-aţi ghicit vocea, închid şi vă spun la 
revedere. 

Şi închise. Să fie Luki? îşi spuse Ştefan, dar nu este ea, 
numai Luki însă ar fi fost capabilă de gestul acesta. Nu-i 
nimic, îşi spuse el, o să mai sune. 

Nu ştiu de ce avea impresia că în spatele acestei voci se 
ascunde o femeie frumoasă, şi jucăuşă. Lucrurile se 
petrecură chiar aşa cum prevăzuse el. 

A doua zi, tot la ora aceea sună din nou telefonul. Ridică 
receptorul şi întrebă, cine e? „V-am recunoscut, murmură 
vocea, sunteţi gazetarul adevărat Ştefan Paul”. Da, îi 
răspunse ziaristul, şi eu v-am recunoscut. 

„Cine sunt? întrebă curioasă tânăra femeie. Sunteţi cea 
mai frumoasă femeie din Bucureşti, dar mai ales aveţi un 
suflet curat. „Aşa e, nu te-ai înşelat, Stefan (asta era 
culmea, îi spunea pe nume, şi îi spunea exact cum o făceau 
şi Didina şi Magda, adică cu dragoste, ca şi cum s-ar fi lipit 
de el). Asta înseamnă că ai fler”. Da, dar vedeţi 
dumneavoastră, e război, în timpul acesta mor tinerii ţării, 
şi e păcat ca doi oameni cu sufletele curate ca noi să 
flirteze, când ar trebui să facem ceva pentru ţara asta. 

— Dacă ne gândim, dacă tu ai vreo idee, poate că am şi 
face. 

— Sigur că am idei, îi răspunse Ştefan. De pildă nu aţi vrea 
să-mi daţi un interviu sau să discutăm pe tema aceasta. 

Tocmai de aceea v-am sunat. Sunteţi singur în birou? 


— Da. 

Şi bănuiesc că ştiţi şi să păstraţi un secret. 

— Bineînţeles. 

Bun, atunci vă aştept în bulevardul Elisabeta, nr. 17, 
apartamentul 8. 

Acum? întrebă Ştefan. 

Da, acum. Cred că e ooră minunată. La revedere. 

— Sărumâna. Ştefan închise telefonul gânditor. Ce se 
întâmpla cu el? Se fâstâcise, avea din nou o senzaţie ca şi 
cum s-ar fi găsit într-o lume a misterelor. Inima îi bătea cu 
putere. Cunoştea cam pe unde vine adresa aceasta, dacă 
ieşea în bulevard, în câteva minute putea să fie la doamna 
sau la tânăra aceasta atât de misterioasă. Îl chemă pe unul 
dintre şefii de pagină şi-i spuse că puteau să facă ziarul fără 
el, pentru că deja cunoştea materialele. Cobori în stradă, 
apoi în câteva minute se găsi în faţa uşii pe care trebuia să 
intre ca să se întâlnească cu acea persoană misterioasă. 
Sună. Nu fu nevoie să mai sune a doua oară pentru că uşa 
se deschise şi chipul frumos, cu frunte înaltă şi ochi 
migdalaţi ai Zizicăi Negroponte, zâmbind, îl pofiti să intre. 

Era într-o rochie de salon, avea bijuterii la mâini şi cercei 
masivi, cu onix în urechi. Zizica închise uşa încet în urma 
lui. Nu mai era acea figura de liceană ca acum doi ani, 
frumuseţea tinerei femei era însă deplină, la apogeul ei. 

— Sunteţi un om inteligent? domnule Paul, îl întrebă ea 
după ce îi sărută mâna. Îl invită să se aşeze la măsuţa de 
mahon pe care se vedeau pahare cu lichioruri verzi sau 
portocalii şi ceştile aburind de cafea. 

— Nu ştiu ce să răspund la această întrebare. Sunt convins 
că Hitler s-a considerat un om foarte inteligent. Ştiu de 
asemenea că mulţi oameni foarte inteligenţi au produs mult 
rău în istoria umanităţii. 

Zizica se aşeză pe scăunelele, care de fapt era nişte perne 
turceşti, moi, că te scufundai în ele. 

— Haideţi să ne spunem pe nume, Zizica, îi întinse ea 
mâna. 


Tăcerea care se lăsă le pătrunse în suflet ca o pulbere 
aurie. În penumbra iluminată de veiozele ascunse Ştefan 
văzu emoția gravă de pe chipul tinerei femei. Ochii ei, 
pictaţi parcă, evocându-ţi peisaje marine şi câmpii iluminate 
de o tristeţe infinită se opriră în ochii lui. 

Uite de ce te-am chemat, Ştefan Acum sunt prinţesa 
Stirbey, dar de fapt sunt tot Zizica Negroponte, despre care 
în lumea bună a Bucureştiului s-au spus atâtea. În realitate 
Zizica Negroponte este aşa cum ai spus tu, un suflet curat, 
care făcea atâtea nebunii mai mult ca să nu se plictisească. 
Sub teribilismul ei se ascunde de fapt un suflet sensibil, şi 
teama de oameni, spaima în faţa existenţei. Tânăra femeie 
tăcu. Ochii ei mari erau plini de spaimă şi de uimire. 

— Nu ştiu dacă mă înţelegi, Ştefane. 

— 'Te înţeleg foarte bine, dragă Zizica, pentru că şi în 
spatele multor gesturi ale mele se află aceeaşi spaimă 
nemărturisită în faţa grozăviilor şi a absurdului existenţei 
umane. 

— Mă asculţi cu atenţie? Zizica vorbea rar, şi o tristeţe 
plină de gingăşie se desprindea din cuvintele ei. Până acum 
n-am avut nici un prieten cu adevărat. Nu ştiu dacă tu în 
lumea din care vii ai avut prieteni sau dacă ai vreun 
prieten... Fără un prieten, într-o lume ca aceasta, te simţi 
singur şi te suspectezi tot timpul. 

Ştefan se gândi la el. Putea el să spună că a avut vreun 
prieten până acum 

? Nu. Ciudat, mai mult femeile au ţinut la el, dintre băieţi 
n-a avut nici un prieten. Hm! 

— Mă asculţi, Ştefane? Am fost căsătorită împotriva voinţei 
mele cu un om mult mai în vârstă decât mine, pe care nu-l 
iubesc, şi care pe deasupra mai este şi homosexual. 

Liniştea picura din pereţi rece. Ştefan avu brusc impresia 
că priveşte în sufletul acestei femei ca într-o prăpastie 
pustie. Ochiul i se opri asupra buzelor nespus de frumoase, 
de culoarea cireşei, ale tinerei femei. 


— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, Ştefane. Întâlnindu-te 
la botezul prinţului Sturdza mi-am dat seama că m-am 
îndrăgostit de tine. 

Pe chipul femeii rămăsese un zâmbet plin de melancolie. A 
fost o dragoste la prima vedere, Ştefane. Zizica Negroponte 
tăcu iar. Privea tristă în pământ. Nu ştiu cum s-a întâmplat. 
Pur şi simplu s-a întâmplat. 

Acum îl privea pierdută, cu o expresie de milă pe chip. 

Am o rugăminte la tine, Ştefane. Dacă eşti un don Juan, un 
fante, un om care ştii că nu mă poţi iubi, aş vrea să pleci 
chiar acum. Dar dacă eşti un om frumos, cum sunt şieuun 
om frumos, să rămâi. Nu m-am referit bineînţeles la 
frumuseţea fizică, ţi-ai dat seama. 

N-a plecat, şi între el şi Zizica Negroponte a fost o 
dragoste la fel de curată şi de frumoasă ca cea pe carea 
trăit-o cu Zizi Fotiade. 


XIII Intuiţia îi spunea lui Ştefan Paul că timpul e acum mai 
greu, încărcat cu electricitate. Istoria intrase parcă într-o 
vale a întunericului. Nu mai puteai să mai vezi nimic în 
viitor. La 5 iulie 1943, în urma eşecului ofensivei germane 
pe direcţia Kursk „dată cu forţe insuficiente şi împotriva 
avizului unor căpetenii militare, cum a fost generalul 
Guderian, frontul germano-sovietic pare a se mai clătina 
încă o dată. 

Dacă marea ofensivă executată pe direcţia Kursk, ar fi fost 
mai bine pregătită şi mai bine condusă, s-ar fi realizat poate 
încă o dată echilibrul frontului germano-rus.” La 15 iulie 
însă începe marea ofensivă de pe Viasma. 

În august au avut loc bătăliile de la Orel şi Bielograd. 
Harcovul este cucerit şi sovieticii împing ofensiva către 
Nipru. La finele lui august, Iaganrogul e cucerit şi armatele 
sovietice ating Niprul. O dată ajunse la Nipru trupele lui 
Stalin aveau să atingă Nistru, adică hotarele României în 
timpul cel mai scurt. 


Ştefan, prin mintea căruia treceau sute de ştiri pe zi, sau 
mii de informaţii, pierduse capacitatea de a mai reţine 
amănunte. Nu avea în faţa ochilor şi nu vedea decât 
„viziuni”, sau frânturi de viziuni, filme şi panorame ample în 
derulare. Sufletul îi era trist, apăsător. Oamenii pe străzile 
Bucureştiului mergeau parcă mai cocoşaţi. Viaţa politică în 
schimb devenise mai vie. În subterana vieţii politice se 
trăgeau sfori, se întindeau capcane. De la Grigore Patriciu, 
Ştefan aflase că Mareşalul avusese o nouă întâlnire cu 
Maniu pe care îl informase că la prima ocazie favorabilă, el, 
Mareşalul, este pregătit să-i predea conducerea ţării. 

Maniu dăduse înapoi, spunând că nu este pregătit. În 
timpul acesta, diplomaţia românească „lucra” pe toate 
fronturile în speranţa că Aliaţii vor accepta să trateze cu noi 
şi să ne ajute să ieşim din acest „iad” al istoriei. 

Ştefan se găsea întâmplător pe Lipscani. Lua pulsul străzii, 
cum spunea el. Aici, în mijlocul oamenilor, iei pulsul străzii, 
privind ce se vinde şi ce se cumpără, şi citind starea 
sufletească a oamenilor, înţelegeai ce se întâmplă, ce e în 
sufletul lor. 

Într-una din nopţi, Ştefan se dusese să doarmă acasă, 
adică la fosta lui gazdă. O visase pe Zizi Fotiade. Era 
îmbrăcată în alb şi se apropiase de el cu chipul iluminat de 
milă. „Ştefan, de ce o necăjeşti pe Magda şi pe Ilia, de ce le 
faci zile fripte, când tu ştii bine că aş fi foarte fericită dacă 
le-ai iubi, cum o iubeşti pe Zizica. Tu ai fost cel care mi-ai 
umplut viaţa de fericire şi ai dat un sens vieţii mele, ai făcut- 
o să rodească, în operele de artă. Nimeni n-o să le 
dăruiască dragostea, dacă n-o să le-o dăruieşti tu. 

Zizi tăcu un timp învăluindu-l cu o privire recunoscătoare, 
nespus de dulce. Să ştii de la mine, Ştefan, că poporul 
acesta se află acum pe marginea prăpastiei şi numai de la 
bunătatea Regelui vă poate veni salvarea” 

Nu prea înţelesese bine visul acesta. La el se gândea când 
se pomeni bătut pe umăr: Ce faci, bă, Ştefane, eu te caut de 


înnebunesc şi tu caşti gura peaici, ai? Păi dacă nu te 
găseam, cu cine măi beam eu astăzi, ai? Ce crezi tu? 

Era Merenghel, care era bine dispus. Niciuna, nici două, 
să-lia acasă că i-a fost dor de el, şi vrea el să-i arate ceva. 

Bine, mă, Merenghel, să fii tu al dracului dacă n-o să merg. 
Da nu pot să stau mai mult de trei ore, şi n-am voie să mă 
îmbăt.la Merenghel. 

Acesta, băiat muncitor şi dezgheţat, şi nu căpos sau 
încrezut ca alţii, îşi aranjase o casă în adevăratul înţeles al 
cuvântului. 

— Cu căţel, cu purcel, cu găini, şi grădină, ca la mama 
acasă, se lăudă Merenghel. 

Muierea lui Merenghel îl primi bucuroasă, ruşinându-se 
însă. 

— Uite, fă, acesta e băiatul ăla de la noi din sat care scrie 
la Ziua lu' jnapanul acela de Patriciu, de-l citeşte toată 
lumea, deşi nu-l ştie niciunul. Numai eu îl ştiu că am păscut 
vacile cu el. Şi acum tuleo şi adă o sticlă de aia de 
tămâioasă pusă de mine la nisip şi fă repede, un pui în 
mujdei, să îmbucăm ceva. 

Femeia nu mai stătu să-i spună a doua oară. 

— E, Ştefane, ajunsăşi la vorba mea, că mai bine era de 
stăteam cuminţi în banca noastră? Ia hai, bă, să ne mutăm 
mai bine în odaia ailaltă, că e la dos. 

Trecură în odaia ailaltă, unde era mai întuneric. Ştefan 
înlemni când îl văzu pe pat pe Vasile al lu' Pârţag. El era, nu 
visa? Chiar el era. De lucrul acesta se convinse Ştefan când 
simţi mâna lui Vasile, care nu era altul decât bărbatul 
Anghelinei cu care trăia el, în mâna lui, grea şi puternică. 

— Îţi recunoscui glasul de cum intraşi în casă, Ştefane, îi 
spuse Vasile după ce dădură mâna şi îşi spuseseră bine te- 
am găsit şi bine neam văzut. Merenghel umplu paharele cât 
ai zice peşte. 

Hai noroc, să trăiască siliştenii! Să se termine războiul cu 
bine. 

Că de câştigat, nu-l mai câştigă nemţii. 


Merenghel era vesel nevoie mare. Nu trecu mult şi 
muierea lui Merenghel puse pe masă nişte fleici bine 
rumenite. 

Cine zice că se trăieşte greu în România? vorbi el, 
Mareşalul să trăiască! Nici n-ai zice că e război. Vistiria ţării 
stă acum mai bine ca în timp de pace. Leul e monedă forte. 

Se apucară la tăifăsuit şi la ciocnit pahare. Ştefan ştia de 
la Anghelina că Vasile fusese dat dezertor, da se feri să-l 
întrebe. De ce să se amestece în viaţa omului? Totuşi, faptul 
că el îi luase nevasta îl făcea să se simtă prost. Era un fel de 
ruşine care îl lua pe dinăuntru, deşi nici Vasile şi nici 
Merenghel nu ştiau nimic. 

Nu trecu mult şi află şi povestea lui Vasile. Ce se 
întâmplase? Vasile fusese concentrat, mergeau cu trenul 
înspre est, înspre Odessa. La o oprire, habar nu avea ce 
gară era, Vasile se dăduse jos din tren să bea apă. Băuse 
apă şi când să se suie în tren şi să ajungă la vagonul lui, nu-i 
mai dădură voie ăia care mergeau pe scări. „Unde te 
împingi, bă? Dă-te, bă, jos! Tu nu vezi că e ocupat, bă, ori ai 
orbul găinilor”, aşa ziceau toţi. 

Aşa că până seara fusese obligat să meargă pe scări că 
pierduse locul. 

Cum se înseră, trenul mergea parcă de nu ştiu când pe 
câmpia care nu se mai termina, se prefăcu, îi venise 
pârţagul, că adoarme şi cade din tren. 

Aia care erau pe scări durmeau aşa că nu l-au văzut când 
a căzut din tren. 

Ce-şi zisese Vasile? Tu-vă muma în cur, îmi luarăţi voi locul, 
da stai că îmi fac şi eu pârţagul! Şi şi-l făcuse. Hotărâse să 
nu mai meargă pe front şi să mai lupte. O vedea el ce face 
după aia Şi ce făcuse? O luase pe jos înspre ţară. Mergea 
numai noaptea. Era un septembrie frumos de ziceai că ţi se 
topeşte sufletul. Şi lui îi era dor de satul lui, de casă, de 
copil, de părinţi, ce măi, gândul lui era s-o ia încet, încet şi 
să ajungă acasă. Găsea el un beci unde să stea ascuns. Însă 
nu nimerise la Siliştea, ci mergând el noaptea ajunsese la 


Chilia. Stătea ascuns în sălcii, privea cerul siniliu al deltei 
până se sătura, ori asculta păsările. Aşa a dat o lipoveancă 
tânără peste el. Cum aia n-avea bărbat l-a ascuns 
lipoveanca într-un bordei numai cu bunătăţi, cu pepeni, cu 
ardei, da ce n-avea lipoveanca acolo. 

Era cald şi bine în bordei, mirosea a morcovi, a vin şi a 
struguri. Acolo venea lipoveanca în fiecare noapte şi se 
iubeau. Aşa a făcut Vasile războiul. 

— Bă, Vasile, al dracului, da povesteşti aşa frumos că uitai 
să măi torn şi mi se uscă gâtul, râse ca un behăit, 
Meregnghel. 

— Acuma că frontul vine câtre ţară, ruşii o să neiacuei 
înspre Germania şi mă înrolez împotriva nemților, şopti 
Vasile. 

Al dracului Vasile, da deştept eşti, bă. Uite, eu zic că 
Mareşalul o să facă el o şmecherie şi o să scoată ţara din 
război şi o să fie bine. Pe ăştia ca tine vă graţiază. 

— O să mai vedem ce-o să fie, şopti el. Deocamdată voi 
ziceţi că la mine acasă e bine, nu? Copilul şi ai mei sunt 
bine? 

— Păi nu ţi-am spus, bă, că sunt bine? Deşi eu zic, se 
răzgândi Merenghel, şi mă bazez pe teoria mea, că românu 
e curvă, că Mareşalul, deşi el va lupta să scoată ţara din 
război, când o să fie momentul ăl mai bun, când le-o veni lor 
bine, tot ai lui or să-l trădeze. Şi n-o să facem nimic. O să se 
aleagă praful şi de războiul ăsta şi de ţară. 

— O să facem pe dracului, cum l-am făcut şi până acum, în 
Istorie, mormăi Vasile. 

Pe ce te bazez i? se trezi Ştefan întrebându-l. 

— Păi nu ţi-am mai spus, că ţi-am mai spus. Pe teoria mea 
că românu e curvă. Ascultaţi-mă pe mine aici, şi de n-o fi 
aşa să mă scuipaţi în ochi, Mareşalul o să fie trădat când 
nici nu s-o aştepta. Şi de cine o să fie trădat? De oamenii lui 
în care a avut cea mai mare încredere. 


PARTEA A CINCEA 


I Lucrurile avea să se petreacă într-adevăr aşa cum spuse 
Merenghel, acolo în camera lui din dos, când stătea el la 
băut cu consătenii lui, Ştefan Paul, unicul băiat al lui 
Parizianu, ajuns acum gazetar în Bucureşti, la cel mai 
important ziar al vremii, Ziua, şi Vasile al lu” 

Pârţag, care în anii cei mai grei pentru neamul românesc 
avusese îndrăzneala şi nonşalanţa să-şi facă pârţagul. Ai fi 
zis că acest Merenghel, care la urma urmelor nu era decât 
şofer „avusese gura aurită cu c...cat”, aşa cum se spunea în 
satul lui, când cineva spunea cu mult timp înainte cum se va 
petrece un lucru, chiar dacă petrecerea acelui lucru nu era 
de gândit. 

Bă, al dracului Merenghel, avea să spună de multe ori 
tânărul ziarist de la Ziua, uimit, cutremurat şi îngrozit de 
felul cum evoluaseră lucrurile, ce nu crezuse nici Mareşalul, 
vorba aia, că era ditamai strategul în faţa căruia se 
închinaseră cei mai buni generali pe care îi avea Europa în 
acel moment, ce nu-şi imaginase nici Hitler, că ştia el ce 
avea de făcut dacă ar fi fost sigur că la Bucureşti Mareşalul 
avea să fie arestat de un puţoi de rege, care nu-şi ştersese 
nici caşul de la gură, iată, că ştiuse acest Merenghel de 
capul căruia nu era cine ştie ce. În afara faptului că era 
băiat bun, ceea ce nu era de pus la îndoială. Şi pe ce se 
bazase Merenghel acesta, de-i bătuse pe toţi oamenii 
politici ai vremii? Pe concluzia lui, pe care o desprinsese şi 
el din viaţa asta amărâtă, „că românul este curvă”. 

Dacă l-ai fi întrebat pe Merenghel „bă, Merenghel, fire-ai 
tu al dracului să fii cu puţa ta, că prea ai fost deştept, pe ce 
te bazezi tu mă, când faci o afirmaţie ca asta, şi ce 
înseamnă că românul este curvă?”, ai fi văzut că Merenghel 
acesta începe să se bâlbâie, s-o dreagă şi s-o întoarcă fără 
să poată să-ţi spună nimic precis. Mai târziu Ştefan avea să 
facă experimentul acesta cu Merenghel şi lucrurile aveau să 
se petreacă aidoma cu ce gândise el. Ceea ce înseamnă că 
şi faptul acesta ţine de misterele istoriei. Hm! Adică ce 


făcuse, Merenghel? El luase de bună afirmaţia asta a lui „că 
românu este curvă”. Şi ca într-un silogism deductiv el 
băgase această concluzie în raţionament, îl mai băgase şi pe 
Mareşal ca a doua premiză şi-i ieşise a treia judecată, 
concluzia, că, Maregşalul va fi asasinat de „curvele din 
preajma lui” (că altele nu ar fi putut să facă lucrul acesta), 
de oamenii în care avea încredere totală. 

Ca în Mioriţa, să-i fi spus cineva, uite, vei fi arestat de 
Rege şi de Sănătescu, domnule Mareşal, (faptul se 
petrecuse cu adevărat, adică Şeful siguranţei venise la 
Antonescu şi-i pusese pe masă Raportul din care reieşea că 
Sănătescu conspiră împotriva lui. Mareşalul zâmbise şi nu 
vrusese să creadă nici în ruptul capului, că prietenul şi 
colegul lui de Şcoală militară, pe care el îl ridicase în grade 
şi îl ţinuse pe lângă el, că altfel era o mediocritate, poate să 
facă lucrul acesta. Dar şi asta face parte din tainele istoriei, 
avea să conchidă Ştefan, după mulţi ani, meditând la lucrul 
acesta.) şi Mareşalul n-ar fi crezut în ruptul capului. 

Ei bine, Ştefan se gândise mult timp la vorba lui 
Merenghel, după ce se petrecuseră faptele cumplite care 
avea să arunce România pentru o jumătate de veac în 
braţele gulagului comunist, şi de fiecare dată se scărpinase 
în cap: bă, al dracului Merenghel acesta, parcă ar fi fost 
filosof! "Ţine minte că Merenghel, „marele filosof din Siliştea 
Gumeşti”... Platon, Aristotel, Kant, Heghel, Marx şi 
Merenghel, din Siliştea Gumeşti, aceştia sunt cei mai mari 
filosofi ai lumii. 1 se întâmpla să mai glumească aşa cu el şi 
cu cine putea şi el, Ştefan, cu Moromete adică, cu 
Merenghel şi cu Vasile Pârţag, consăteanul lui, a cărui 
nevastă venise la el, la Ştefan, s-o iubească el, că bărbatu-su 
nu ştiu ce avea, o iubea pe alta, ca tâmpitu, că habar nu 
avea ce femeie dulce e nevastă-sa. 

Or Ştefan cunoştea acest lucru, ba chiar în sinea lui voia s- 
o facă fericită pe această femeie, care-l impresionase întâi 
cu frumuseţea sufletului şi a caracterului ei şi apoi cu 
dulceaţa trupului ei de muiere. 


După ce auzise povestea lu' Vasile Pârţag, pe care-l ştia de 
la Anghelina că era om cu pârţag (chiar pe ea o luase de 
soţie din pârţag), cum sărise el din tren şi-l băgase în pizda 
mă-si şi pe Mareşal cu armata lui cu tot, şi armata română 
pentru că nu-i asigurase lui locul în tren (poate voia şi la 
clasa întâi, cu ofiţerii, să se lăfăie pe canapeaua de pluş), în 
compartiment, îi sărise lui ţandăra, îi venise pârţagul şi se 
întorsese acasă de la război. Adică ai lui din sat, şi din toate 
satele ţării, zeci de mii de tineri români, cum fusese Nilă al 
lui Ilie Moromete, muriseră în pământ românesc şi străin, 
pe când Vasile al lu' Pârţag stătuse cu lipoveanca lui, şi 
unde stătuseră? în Deltă şi se pupaseră. 

Ei, tu-i mama mă-si, Vasile, păi unii mor pentru ţară iar 
alţii stau cu muierile în braţe în pielea goală, se supărase 
Ştefan în gândul lui, treabă este asta? Adică nu era drept. 
Nu era cinstit! Şi o mai înşela şi pe Anghelina, pe nevastă- 
sa, păi în cazul acesta n-a făcut bine Anghelina că a venit la 
mine s-o iubesc eu, şi te-a lăsat pe tine dracului cu pârţagul 
tău 

? Ba bine ţi-a făcut! Du-te dracului de tâmpit. Adică privite 
din punctul acesta de vedere, aşa stăteau lucrurile, iar 
Vasile al lu' Pârţag nu era decât un dezertor sadea, un 
trădător al neamului său. Un nenorocit care se făcea de râs 
în faţa tuturor strămoşilor lui care-şi dăduseră viaţa de 
când este neamul acesta pentru apărarea pământului 
strămoşesc. Ha! 

Aşa să fie? îi răspunse gândul ăla din el cu care vorbea de 
când se ştia el pe pământul acesta Ştefan. Aşa să fie? 

Orice lucru de pe lumea asta, fie el ori care o fi lucrul 
acela, şi aurul dar şi balega pe care o balegă vita, are două 
capete. Ia să privim noi lucrurile din celălalt capăt, din 
celălalt punct de vedere. Cine a declanşat războiul acesta? 
Eu, nea Ilie Moromete din Siliştea Gumeşti, tata, mama? 

Țăranul român, muncitorul român, intelectualul român, 
poporul român? 


Nu! L-au declanşat nebunul de Hitler, cel mai mare 
duşman al poporului lui şi nebunul de Stalin, un alt mare 
nebun şi ticălos al omenirii. De fapt aceştia doi sunt cei mai 
mari nebuni şi ticăloşi ai omenirii. Şi nebunii ăştia şi-au 
băgat popoarele în război, bateţi-vă voi, proştilor, că noi, cei 
mai mari nebuni şi ticăloşi ai lumii, stăm şi ne distrăm. Noi 
vă conducem. 

Bun, şi atunci dacă acest război este războiul nebunilor şi 
ticăloşilor, ce să caut eu, care sunt un biet ţăran şi un om 
cinstit, eu Vasile Pârţag, din Siliştea Gumeşti, ce să caut eu 
în război, în tâmpenia asta făcută de voi? 

Nu caut, domnule! Nici nu vreau să aud de voi. Luptaţi-vă, 
bateţi-vă cât vreţi, faceţi ce vreţi, eu n-am ce căuta cu voi că 
sunt om serios. Şi Vasile se dăduse jos din tren şi o luase 
către casă. Treaba lui că furişându-se pe sub lizierele 
pădurilor şi ale zăvoaielor şi ajunsese la Chilia, şi aici 
petrecuse cu lipoveanca lui dulce şi grasă cât petrecuse. 
Asta era o altă poveste. Important este, şi aici este toată 
profunzimea şi eroismul lui Vasile Pârţag, că pe când alţii îi 
urmaseră ca nişte turme pe cei mai mari nebuni ai lumii, 
inclusiv pe Mareşalul Ion Antonescu, Regele şi Guvernul 
României, cu toţi deştepţii şi patrioţii din ţara asta de 
„curve masculine”, că pe ălelalte nu le mai punem la 
socoteală, el, Vasile al lu' 

Pârţag din Siliştea Gumeşti, avusese curajul să nu-i 
urmeze pe cei mai mari nebuni ai omenirii. 

Dacă ar fi procedat toţi ca el (mai bine s-ar fi dus la curve, 
la muieri, nu? 

Cum a făcut el), şi nu s-ar fi dus toţi ca tâmpiţii să tragă 
unul în altul cu puşca, ar mai fi fost război? Ar mai fi fost 
prăpădul ăsta pe lume? Ar mai fi fost milioane de morţi şi 
atâta jale pe pământ? N-ar mai fi fost. 

Păi sigur că n-ar mai fi fost, îşi răspundea Ştefan vorbind 
în locul celui a cărui nevastă o iubise el. Privind lucrurile din 
punctul acesta de vedere Ştefan avu realmente un şoc. Ca 
şi cum ar fi avut o revelaţie. Uite-te, domnule, că Vasile ăsta, 


aşa tâmpit cum este, el nu făcuse altceva decât să se 
sustragă şi să se opună răului Răului general, care 
aprinsese lumea şi o zguduise de o luase mama dracului (şi 
uită-te că dobitoaca asta de lume, idioţii ăştia de oameni, că 
altcumva nu ai cum să le mai spui, nu învaţă nimic din răul 
acesta imens pe care şi-l provocaseră singuri). lar Răul ăsta 
general, adică Războiul mondial n-ar mai fi fost posibil dacă 
ar fi existat numai indivizi ca Vasile Pârţag. 

Aici mintea lui Ştefan Paul, ajungând la revelaţia aceasta, 
tresărise şi se răsucise ţipând de durere. Înseamnă că şi 
acest Vasile este şi el ca şi Moromete un filosof. Un filosof 
asemănător lui Diogene, sau cum o fi el, dar un filosof. la 
uite, bă, frate, îşi spuse Ştefan, ce de filosofi s-au născut în 
Siliştea Gumeşti! 

Sufletul însă, acum, la sfârşitul verii anului 1943, când se 
întâmplaseră atâtea, îi era trist şi pustiu, astfel că după 
această tresărire a spiritului, îl cuprinse din nou mohoreala. 
La filosoful Vasile al lu' Pârţag, la gestul lui extraordinar şi 
la filosofia care stătea în spatele său, tot îşi mai propuse să 
mediteze, mai ales că îi era dor de Anghelina, deşi numai cu 
câteva săptămâni în urmă se despărţise de ea. 


II Evenimentele mai importante ale verii anului acesta 
fuseseră următoarele 

: în primul rând „căderea” Ducelui, a lui Musolini, care 
fusese arestat la 

25 iulie 1943 la ora 17, în Villa Savoia. Ştefan era la biroul 
lui când Ilona îi adusese ştirea aceasta care atunci fusese 
receptată. După ce o citise, rămăsese mult timp în picioare 
cu un gol în stomac. 

Cu câteva zile în urmă fusese o întâmplare, grăitoare şi ea, 
despre căderea Mareşalului. El îi tot povestise Norei 
visurile lui cu Antonescu şi Moromete, pe care le ţinea bine 
minte, apoi cu câteva săptămâni în urmă fusese întâmplarea 
aceea cu apariţia unei cruci în flăcări pe cerul Capitalei, 
cruce pe care era răstignit Mareşalul. Este adevărat că el 


fusese primul care văzuse acest semn (oare în ţară nu-l mai 
văzuse nimeni?). Şi iată că într-o noapte Nora însăşi avu un 
asemenea vis destul de grăitor. 

Visul Norei fusese aşa: se făcea că era pe un plai verde, 
luminos, un vernil nespus de dulce. Şi iată că pe acest plai 
se întâlneşte cu un cioban tinerel care cânta din fluier o 
doină atât de dulce şi de tristă, că-ţi rupea sufletul. La un 
moment dat chipul Ciobanului a luat înfăţişarea 
Mareşalului. 

Mareşalul, cu expresia aceea de lumină dureroasă şi 
inteligenţă, cânta din fluier aşa cum au cântat toate 
generaţiile de ciobani de la începutul lumii. O oiţă s-a 
apropiat de el şi a început să-i povestească exact ca în 
Balada Mioriţa că „l-apus de soare, au să mi-l omoare” şi tot 
ce spune bietul animal în balada aceasta care vine din moşi 
strămoşi. Cine veneau să-l omoare pe Mareşal, oaia spunea 
limpede, Regele, Dămăceanu, generalul Sănătescu, 
Mociony Stârcea, Buzeşti. Nici nu a terminat bine oiţa de 
cântat, nici nu apusese bine soarele şi iată că aceştia au şi 
apărut cu suliţele, cuţitele şi baltagele în mâini. Îl 
străpungeau fără milă pe Mareşal, în timp ce acesta cânta 
din fluier, ca şi cum el nici n-ar fi ştiut ce fac ei, ca şi cum 
nici n-ar fi fost acolo. 

El numai cânta nespus de dulce şi dureros din fluier, cu 
privirile pironite senine şi blânde pe cer, până când s-a 
prăbuşit. Şi când s-a prăbuşit el, sa sfârşit şi cântecul. Apoi 
s-a auzit o surpătură grozavă, cumplită. La prăbuşirea 
Mareşalului se gândea Ştefan ţinând în mână ştirea pe care 
i-o adusese secretara lui Grigore Patriciu. Arestarea lui o 
văzuse el în minte în momentul acela când rămăsese năuc, 
fără să ştie de el în picioare, cu golul acela în stomac şi cu 
pustiul acela în suflet. În mintea lui chipul Ducelui se 
suprapunea peste chipul Conducătorului român. Cunoştea 
multe despre biografia şi personalitatea ştearsă, „de 
plastelină a Ducelui”, în acelaşi timp nu este adevărat că 


Ducele nu fusese un Conducător interesant. Interesant şi 
criminal ca şi Hitler, mai spuse Ştefan vorbind cu el în gând. 
Reţinea câteva lucruri despre Duce, care-i rămăseseră în 

memorie. „Este umilitor de a sta cu braţele încrucişate în 
acest război (vezi, el nu gândise ca Vasile al lu' Pârţag, nu), 
în timp ce alţii scriu istorie. Puțin importă cine câştigă. 
Pentru ca un popor să devină mare, trebuie azvârlit în 
luptă, chiar dacă trebuie să-i dai un picior în fundul 
pantalonilor ca să meargă.” 

Lui Ştefan Paul îi atrăseseră atenţia cuvintele acestea: 
„Puțin import cine câştigă.” Cum adică? Într-un război n- 
are nici o importanţă cine învinge şi cine pierde? Păi atunci 
de ce se mai fac războaiele? E absurd, nu? 

Adică poţi să porneşti un război şi să-l pierzi, ca la urmă să 
fii bucuros că te-ai luptat totuşi? Era în gândirea acestui om 
o „sămânţă” de absurd, dar şi o filosofie adâncă. Foarte 
adâncă chiar, deşi el nu putea vedea, oricât a încercat, 
capătul acestei filosofii. 

Cealălaltă afirmaţie a lui Mussolini, precum că acest popor 
de lăutari cu chitarele de gât poate să devină mare dându-i 
un şut în fund şi trimiţându-l la război, era şi mai boacănă. 
Aşa, dacă luai afirmaţia şi o priveai superficial, era limpede 
că numai un dobitoc putea să spună asemenea lucruri. Şi 
totuşi dincolo de cuvinte era o gândire metafizică şi tulbure, 
ciudată, mai degrabă a unui filosof păgân. Păcat, îmi scapă 
profunzimea acestui om, îşi mărturisise singur Ştefan. Era 
limpede, în subconştientul Ducelui era dorinţa de a face din 
poporul lui de macaronari un mare popor. Ei şi, îl trimisese 
să lupte la mama dracului în stepele Rusiei, şi ce făcuse? Nu 
făcuse nimic. Sau mai bine zis, făcuse pe el. Fugeau de 
mâncau pământul prin zăpada nesfârşită, cu chitările în 
mâini, în timp ce ruşii îi vânau ca pe nişte iepuri. Ce ruşinos 
lucru! 

Şi totuşi pe italieni lucrul acesta nu-i durea deloc. Câtă 
diferenţă între două popoare, care erau vecine! Nemţii şi 
italienii. Cum era oare posibil acest lucru? Unii erau dotați 


pentru război, alţii pentru şansonete şi miorlăituri. Bine, şi 
în cazul acesta, poporul dotat pentru muzică, pentru artă, 
ca italienii, devine victima celuilalt. Aşa cum se şi 
întâmplase în realitate. Şi în cazul acesta, ce mai este de 
făcut? Nimic? Ce se întâmplase în Antichitate între 
războinica Sparta şi dotata pentru spirit, pentru filosofie şi 
literatură, Atenă? Nimic. Nu se întâmplase nimic. 

Deşertăciune e totul, vorba Ecleziastului. (Ba se 
întâmplase totuşi ceva, şi acest ceva este foarte important. 
Belicoasa Spată învinsese Atena, este adevărat. Şi ce dacă o 
învinsese? dacă până la urmă, după două mii de ani, în 
Istorie cea care a învins este Atena!) Şi atunci dacă 
deşertăciune e totul, dacă poporul dotat artisticeşte este şi 
aşa victima celuilalt, a celui războinic, dă-i atunci un picior 
în fund în vâltoarea războiului, că poate, poate se trezeşte 
şi devine şi el războinic. Asta da gândire! 

Abia acum mai venea domnul Mussolini de acasă, fiind şi 
un om profund şi un mare patriot. Adică ce vreau să spun, 
continua Ştefan, acest domn Duce Mussolini nu trebuie 
privit simplist. Este adevărat că fusese şi el, ca şi Mareşalul 
de altfel, victima lui Hitler, şi ca şi alţii mari, însă Ducele 
fusese o victimă aparte, o victimă artist, ca şi poporul său. 
Al doilea lucru despre Mussolini pe care-l reţinuse fusese 
afirmaţia istoricului francez Reymond Cartier: „Nici un om 
nu producea o impresie, o impresie mai puternică de 
energie decât Mussolini... Dar inima stejarului era distrusă 
printr-o îngrămădire nemaipomenită de dezastre şi 
umilinţe”. Dezastre şi umilinţe, repetase în gând Ştefan. 

O dată cu căderea lui Mussolini, flancul sudic al Imperiului 
lui Hitler, un imperiu al jafului, al terorii, clădit pe nisipul 
mişcător al crimei şi al alienării umane, se trezea fără 
temelie. Mai târziu Ştefan Paul avea să afle, minunându-se 
încă o dată în faţa acestui mare regizor care este destinul, 
că modul în care au fost arestaţi Mussolini şi Mareşalul 
Antonescu, este identic. Adică un Rege, în cazul lui 
Mussolini, Victor Emanuel, îl cheamă pe Conducător, care 


este Şeful armatei şi al statului (statului?) la Palat, acesta 
nebănuind absolut nimic, după care este arestat. Cu 
deosebirea că Victor Emanuel, în general italienii, s-au 
purtat cu Mussolini mult mai frumos, mai omeneşte, decât 
au făcut-o regele Mihai şi cei care l-au arestat pe Mareşal, 
care s-au mânjit pentru totdeauna de sânge şi dezonoare în 
istorie. 

III Al doilea mare eveniment al verii anului 1943 (vântul de 
miazăzi aducea miresme care te făceau să te cutremuri, 
mirosuri evocându-ţi câmpuri de luptă pe care putrezesc 
cadavrele neîngropate) fusese prăbuşirea frontului în urma 
marii ofensive sovietice, dată cu un număr impresionant de 
trupe şi armament primit de la americani, pe direcţia 
Kursk. 

Germania, care semăna cu o inimă bolnavă, mai bine zis, 
cu un cancer care explodase întinzându-se în spaţiul 
geografic, creând Imperiul de scurtă durată, dar atât de 
sângeros al lui Hitler, recădea înspre centrul ei. 

Asia se prăbuşea înspre inima Germaniei în cascade. Mai 
căzuse încă o cascadă. În urma înfrângerii lui Romel în 
Africa nemţii fuseseră izgoniți complet din Africa. Aliaţii 
putând executa o debarcare în Italia sau în Balcani, mai 
ales că Mussolini căzuse. După marea explozie a cancerului 
demenţial fascist, se petrecea acum implozia. Nebunia 
revenea la ea acasă. 

Al doilea mare eveniment al acestui interval de timp, 
hotărâtor în evoluţia războiului, era unul nevăzut. 
Mareşalul Antonescu se convinsese că Hitler a şi pierdut 
războiul. Cel mai mare duşman, adversar al Fuhrerului, cel 
care l-a învins, şi cu el a învins şi Germania, târând-o în cea 
mai cumplită experienţă din istoria acelui popor, a fost 
Hitler însuşi. 

Este drept că „mitul armelor secrete ale lui Hitler” mai 
plutea încă în atmosfera încărcată de vapori de sânge a 
epocii, mulţi însă înţeleseseră că Hitler se îndreaptă ca un 
sinucigaş în linie dreaptă către finalul destinului său. 


De aceea Mareşalul Antonescu, în mod discret la început, 
pornise un al doilea război al ţării sale. Deschisese un al 
doilea front, cum se spune. Cu cine lupta el, unde voia să 
ajungă, deocamdată orizontul se întrevedea incert şi 
depărtat. Acest război va rămâne în istoria poporului român 
ca unul dintre cele mai ciudate războaie. Război pe care l- 
am pierdut în mod tragic şi iremediabil. Dar nu din vina 
noastră. Este vorba de războiul diplomatic, dus în 
subterană la început, apoi şi la suprafaţă, cu mijloacele şi 
posibilităţile de care dispuneam atunci. 

Este adevărat că Anglia ne-a declarat război (gest deplâns 
în modul cel mai tragic de Mareşal, care era un filo englez 
convins, la aceasta mai adăugăm şi studiile şi cultura sa, ca 
şi faptul că stătuse în Anglia patru ani ca ataşat militar, timp 
suficient ca să-şi formeze legături de prietenie şi să se 
ataşeze de valorile civilizaţiei engleze). Războiul acesta, aşa 
cum s-a văzut, a fost unul din cele mai importante din 
istoria noastră, un război ciudat, de necrezut, paradoxal, în 
care un stat, Statul român, se roagă de statul cu care se 
găseşte în dispută să i se predea. Iar acest Stat, în loc să fie 
ascultat, este respins şi trimis să se predea unui Adversar şi 
mai cumplit, Statul sovietic, care nu cunoştea şi nu respecta 
nici măcar legile şi logica războiului. Cinismul Aliaților, al 
Angliei şi al Statelor Unite ale Americii, căci despre ele este 
vorba, care respingeau cererile de pace ale Mareşalului 
Antonescu şi ale opoziţiei româneşti, şi care ne-ar fi putut 
ajuta să ne desprindem de germani, să ieşim din război, 
frizează însuşi absurdul istoriei umane. 

Mareşalul ducea acest război, căci despre un război în 
adevăratul înţeles al cuvântului este vorba (este drept, aşa 
cum spuneam, un război ciudat, în care România se lupta să 
se predea Statelor cu care era în război) cu diplomaţie, cu 
discreţie, cu tenacitate, dar mai ales cu un calm 
imperturbabil. Ştiuse să stabilească, să creeze, cu aliatul 
său de moment, cu Hitler şi Reichul german, un astfel de 
raport, nu numai caracterizat de demnitatea ce o emana, 


dar şi un raport funcţional din mai multe puncte de vedere. 
Astfel mărturiseşte unul din colaboratorii apropiaţi din acel 
moment ai Mareşalului: „Mareşalul Antonescu în calitatea 
sa de aliat, nu era subordonat politiceşte unei puteri 
străine, respectiv Germaniei. El îşi pusese numai o parte 
din forţe sub comandament german, dar asta nu angaja cu 
nimic ansamblul politicii sale. El nu era vasal Germaniei, 
cum, de pildă considera pe vremuri sultanul pe domnitorii 
români. El avea prerogativele sale, la care nu înţelegea să 
renunţe şi la care nu renunţase de altfel şi de care nu 
dăduse socoteală nimănui decât poporului său”. 

Aşa se explică de ce Mareşalul a putut să stea nu numai 
calm, dar şi demn în faţa lui Hitler, când acesta i-a pus în 
faţă scrisoarea, documentele din care reieşea limpede 
trădarea lui Mihai Antonescu. Ce se întâmplase? Mareşalul 
îi dăduse lui Ică Antonescu mandatul să negocieze ieşirea 
noastră din război (de fapt era faza tatonărilor) cu 
Vaticanul. Ică Antonescu „îşi deschide sieşi drum”, era 
interesat numai de salvarea lui, afirmând că el nici n-a ştiut, 
n-a avut cunoştinţă de angajarea României în est. 
Documentele acestea cad în mâinile lui Hitler şi bineînţeles 
acesta, furios, l-a chemat pe Mareşal la Berlin. lată cum 
descrie unul dintre însoțitorii Mareşalului această întâlnire 
dintre cei doi. 

„Mareşalul odată sosit, Hitler îi pune în faţă această 
scrisoare. 

Conducătorul o citeşte şi răspunde calm: „Cunosc, mein 
fuhrer, această acţiune a Ministerului meu şi o aprob 
deoarece gândesc că nu strică ca la un moment dat, când o 
soluţie a conflictului nu mai poate fi întrevăzută pe calea 
armelor, să existe o poartă pentru deschiderea negocierilor. 
Asta şi în folosul Germaniei”. 

Hitler surprins de această atitudine loială a Mareşalului, îi 
răspunde: „Nu este nevoie. Germania are mijloacele ei 
sigure pentru deschiderea unei astfel de acţiuni 
(Bineînţeles că Hitler se înşela ca întotdeauna. Rooswelt 


afirmase că Germania trebuie să se predea necondiţionat). 
Vă rog să îngrădiţi acţiunile ministrului dumneavoastră pe 
viitor”. Ca să te porţi însă în felul acesta cu Hitler, să stai 
demn în faţa lui, trebuia să fii însuşi Mareşalul Antonescu. 
Nici-un alt Şef de stat, inclusiv Mussolini, nu-şi permisese să 
stea neclintit în faţa tartorului şi a nebunului de la Berlin. 

Demnitatea Mareşalului, dar şi iscusinţa sa de a se plasa 
mereu într-o poziţie verticală, se vădesc şi din discuţia pe 
care a avut-o Mareşalul pe 

22 august 1944, deci cu o zi înainte de a fi arestat, cu 
ministrul economiei germane venit în audienţă la Mareşal: 
„Domnule Clodius, cu toată instabilitatea frontului, voi 
arunca în luptă ultimele rezerve pentru a-i opri pe ruşi. Însă 
din aceasta decurge şi o chestiune politică: după ce am 
respins, din loialitate faţă de Germania, condiţiile de la 
Cairo ale generalului Wilson, mă văd nevoit acum, după ce 
poziţia frontului de sud a slăbit considerabil, să cer 
libertatea de acţiune politică. Aş vrea să ies din război şi aş 
vrea să am răspunsul Germaniei că-mi autorizează 
libertatea de acţiune”. 


IV Venise Anghelina pe la el. Asta era înainte de Stămărie. 
Lumina se schimbase, sufletul lui simţise, ca întotdeauna, 
adierea plină de melancolie a toamnei, când ai impresia că 
se vesteşte puţin sfârşitul lumii. Era tot frumoasă, bat-o 
focul. Cu ochii ei mari şi puri, cu zâmbetul ăla al ei care-i 
ilumina într-un fel misterios chipul şi întreaga fiinţă. Îi era şi 
dor de ea. Se plimbaseră puţin, apoi merseseră tot la 
hotelul lor de lângă Cişmigiu. 

Mi-era dor de tine, Ştefane. Nu mai putui să rabd şi venii, 
îi zâmbi tristă Anghelina, înroşindu-se. O simţi că era 
flămândă de dragoste de cum o luă în braţe şi o puse jos. 
Tânăra femeie îl învălui tot în sărutări şi în muşcături. 
„Dragostea cu muşcat, Ştefane, e a mai frumoasă”, îi 
spusese o dată Anghelina. Avea dinţii ascuţiţi, ca de iepuraş 
(nu-i avea numai albi şi frumoşi) şi-l muşca până când îl 


făcea să ţipe. Când nu mai rezista, o trăgea sub el şi-o iubea 
cu poftă. Acum o iubise la fel. Linuţa se sculă apoi şi se 
îmbrăcă lăsându-se privită. 

— Hai să-ţi mai spui ce mai e prin sat, Ştefane. 

— Spune, Linuţo. 

— Ai noştri sunt bine, mulţumesc lui Dumnezeu, să ni-i ţină 
sănătoşi. 

Se ridică şi el să se îmbrace. Peste o oră şi ceva trebuia să 
fie la redacţie. 

Încolo e bine, lumea se pregăteşte de toamnă, să strângă 
câmpul, că poate se termină războiul. 

Prostia asta cine ţi-a mai spus-o? 

Femeia nu-i răspunse imediat. Se pieptăna privindu-se, de 
fapt lăsânduse admirată de el, în oglindă. Era o linişte 
planturoasă în toată fiinţa ei. 

— Lumea aşa vorbeşte, că Mareşalul o să facă pace. 

— Aşa zice lumea? Auzi, Linuţo, da al tău ce mai face? 

Ce să facă, Ştefane, bine. N-a murit, cum de fapt nici eu n- 
am crezut, a fost dezertor, mi-a spus c-a stat prin păduri. A 
venit la mine, a zis să-l adăpostesc eu. L-am ţinut câteva zile 
în beci. L-am trimis la ai lui, i-au făcut o groapă sub casă, 
sub duşumea şi stă acolo ascuns. 

— V-aţi iubit, se pomeni el ca prostul întrebând-o. 

— Ei, Doamne fereşte. Da nu ţi-am spus că între noi 
treburile s-au limpezit. El e cu Ileana lui. Linuţa se întoarse 
liniştită către el. Îl privea cu ochii ei mari ca şi cum a r fi 
vrut să-l cuprindă. 

Da, Didina ta ce face, Stefane? 

Se uita în ochii lui şi zâmbea amar. 

— Nu ştiu. Treaba ei ce face. 

Ea e fata cu care ziceai tu că te însori? 

— Eae. 

Ştefan îşi lăsă privirea în jos. Se simţea vinovat. Iată, nici 
nu putea s-o privească în ochi. 

În sat se ştie, Ştefane, că tu ai fost la Aristide şi ai cerut-o. 
Însă ea nici nu vrea să audă. Aşa a spus nea Aristide. Şi te-a 


făcut de râs... 

— Bine Linuţo, vorbi într-un târziu Ştefan, nemaiputând 
suporta liniştea de gheaţă care se lăsase între ei, şi privind- 
o în ochi. Între noi rămâne cum am stabilit, nu ne desparte 
nimeni niciodată, iar cu Didina e treaba mea. Nu te priveşte 
pe tine. 

Anghelina veni lângă el. Avea privirile încărcate de o 
părere de rău nesfârşită, pline de reproş, umede. Îşi 
apropie faţa de el privindu-l în ochi să-l omoare. 

De ce nu mă iei pe mine, Ştefane? Aş fi mai bună de soţie 
decât Didina. Ştefan îşi simţi trupul încărcat de 
electricitate, auzi sângele în el vâjâind. Îi muşcă gura 
sălbatic, că o auzi gemând de durere, o frânse nemilos şi o 
puse în pat. Îi ridică fusta, se urcă pe ea şi o iubi mult timp. 

Până când simţi că se săturase. 

De aia, îi răspunse el abia acum la întrebarea ei. 
Anghelina părea mulţumită, dar şi distrusă. Îi luă capul în 
poala ei şi începu să-l mângâie. Plângea. În zilele următoare 
s-au întâlnit iar şi s-au iubit. N-a mai adus niciunul dintre ei 
vorba de căsătoria lor. Apoi a venit Stămăria. Parcă dintr-o 

dată văzduhul s-a umplut de o lună bolnavă, plină de 
adierile sfâşietoare ale unui vânt pustiu. I-a mai dat 
Anghelinei zece mii de lei. Şi pentru că Anghelina tot avea o 
suferinţă a ei în suflet, a scuturat-o de umeri uitându-se în 
ochii ei. 

Nu fi proastă. Cum să te iau de nevastă când tu eşti mai 
nevastă decât nevasta. 

Tânăra femeie l-a privit cu ochii pustii. 

— Vorbe, Ştefane, vorbe. Eu însă numai pe tine o să te 
iubesc. 

S-au despărţit. 

Mergea pe stradă cu gândurile aiurea, fără să fie atent la 
nimic, cum e felul lui. Brusc Ştefan a avut intuiţia că în 
sufletul lui s-a produs ceva foarte grav. În sufletul lui, dar şi 
în lume. Se lăsase o noapte cumplită în lume şi oamenii nu- 
şi dădeau seama de lucrul acesta. Se uita la ei cum merg pe 


stradă şi i se părea ciudat că ei pot să facă lucrul acesta. 
Dar ce ar trebui să facă ei oamenii după tine? se întrebă 
Ştefan, vorbind singur. 

Ce să facă? Să urle de durere, de suferinţă. Să nici nu iasă 
din casele lor. 

La 1 septembrie 1943, Alexandru Creţeanu este numit 
ambasador la Ancara. Mareşalul mai făcea încă un pas, 
oficial de data aceasta, în războiul cel mai ciudat pe care-l 
dusese vreodată un Conducător, să te rogi de el şi să te 
lupţi cu Duşmanul, pe toate planurile şi cu toate mijloacele, 
ca acesta să accepte să te predai lui. Dacă s-a mai văzut un 
asemenea război în istorie. Un război extrem de trist. Un 
război în care alţii, aşa cum am văzut că a făcut Ică 
Antonescu, se şi grăbeau să i-o ia Mareşalului înainte. Un 
război pe care soldatul Ion Antonescu era aproape să-l 
câştige, când alţii, tocmai ca să nu câştige el şi poporul 
român pacea, l-au arestat. L-au arestat în ultima clipă 
aducând nenorociri fără seamăn poporului român. 
Aruncându-l în braţele duşmanului său cel mai de temut: 
Stalin şi ruşii. 

La 2 septembrie 1943 se semna capitularea Italiei. 
Începea cel mai trist şi cel mai îngrozitor an din istoria 
României, din acest veac al nebunilor mai degrabă, decât al 
oamenilor raţionali şi cu mintea la cap. 


V Există în istoria popoarelor ani norocoşi şi ani nefaşti. 
Dacă aceşti ani ar fi cunoscuţi dinainte şi dacă popoarele ar 
putea să sară peste aceşti ani, oamenii ar fi de acord să 
scoată cu bucurie asemenea ani din istorie. 

Un asemenea an în istoria României era anul 1944, care se 
apropia. Ce nar da ele, popoarele, să aibă numai ani aşa 
cum a fost 1918 pentru noi, anul împlinirii visului milenar al 
poporului român, anul unirii tuturor românilor într-un Stat 
Unitar. 

Da, meditase Ştefan Paul, noi am avut un an norocos şi 
fericit cum a fost anul 1918 pentru că am avut o istorie 


nefericită, de popor dezbinat. 

Dacă am fi fost noi un popor fericit şi unit de la 
începuturile sale, am mai fi avut nevoie de un 1918? Ar mai 
fi existat el? Nu, n-ar mai fi existat. 

Dar un an 1940, când ne-au fost răpite Basarabia, 
Bucovina, Ardealul de Nord şi Cadrilaterul? Dacă eşti un 
popor unit şi fericit, îţi vezi de treaba ta de popor în istorie, 
stai în banca ta, la locul tău, un asemenea an nefast este 
posibil, pentru că vin, iată, popoarele mari, cum a fost 
poporul german şi poporul rus, conduse de Hitler şi de 
Stalin, şi-ţi spun, tu, pentru că eşti un popor mic, îmi dai 
bucata aia de ţară, şi aia şi aia. Şi tu n-ai de ales, că dacă 
sari la luptă, te fac Dulăii zob. 

Hm! îşi spusese Ştefan în gând. Dar nici să stai cu mâinile 
în sân, sau să faci ca dobitocul de Vasile Pârţag, adică să-ţi 
faci pârţagul în istorie, tu, ca individ uman, nu este bine, 
pentru că în cazul acesta îţi condamni poporul la dispariţie. 
În cazul acesta, deci, e o prostie dacă faci ca „marele filosof 
Vasile Pârţag” din Siliştea Gumeşti, care şi-a ridicat 
pârţagul lui la rang de teorie despre viaţă. Ştefan Paul se 
trezea tot mai trist după asemenea dezbateri interioare al 
căror martor şi beneficiar era numai el. 

Septembrie învăluise Capitala în falduri pline de o 
melancolie antică. Deşi în subconştientul lui „se simţea 
vinovat” că trăieşte cu femeile altora, uneori se gândea cu 
tristeţe că dacă n-ar fi fost loana, Linuţa, Zizi, Nora şi acum 
Zizica Negroponte cu care se întâlnea cam la două 
săptămâni în apartamentul pe care-l închiriase numai 
pentru asta, el n-ar fi suportat, n-ar fi rezistat să trăiască. 
Nu ar fi supravieţui acestui război. Gândul acesta i se părea 
uneori de o limpezime de cristal, cum stătea el pe fundul 
sufletului său. O iubea pe Zizica? Putea el să spună cu mâna 
pe inimă că o iubeşte, o dată ce se întâlnea la fel şi cu Nora, 
şi odată ce se gândea cu strângere de inimă la Ioana şi la 
Anghelina? 


Ciudată mai fusese şi viaţa lui. Poate că tocmai de aia, 
destinul îl alesese să fie un mare scriitor, dar ca să ajungi 
un mare scriitor, trebuie mai întâi să trăieşti o „experienţă 
umană profundă, cutremurătoare”, care să-ţi reveleze 
adâncul vieţii, al fenomenului uman, ca după aceea să poţi 
scrie. Dostoievski ajunsese în faţa ştreangului, a stat sub 
ştreang în timp ce un călăreț gonea către el ca să-i aducă 
graţierea. Nu cumva lui, Destinul îi dăduse acest război 
mondial ca să înveţe ceva din el? Dar lui i-l dăduse? Acest 
război mondial, mare cât roata carului, era al celor care 
muriseră în luptă, al celor care aveau feciori şi bărbaţi 
morţi pe front, al celor care-i dăduseră acestui război jertfe 
cu nemiluita. El, ce făcuse? Stătuse într-un birou, este 
adevărat în redacţia celui mai mare ziar bucureştean, şi 
scrisese articole fulminante împotriva unora şi a altora sau 
ca să atragă atenţia opiniei publice. 

Da, dar stând încordat ca un arc în această redacţie prin 
creierul lui trecuseră toate informaţiile, toate reportajele şi 
articolele despre acest război. De aceea se simţea şi atât de 
prăbuşit, de căzut în el, de epuizat. 

Se gândise să-i ceară Şefului măcar o săptămână să se 
ducă acasă. 

Grigore Patriciu făcuse o criză de bilă şi trebuise să stea 
mai mult de două săptămâni la pat, cu regim sever, iar Niki, 
nu ştiu ce se întâmpla cu el, era şi el desigur obosit, doar 
acest război trecuse şi prin creierul lui (şi vorba ăluia, avem 
un singur creier, nu avem ca lorga doi. Păi dar, şi dacă 
Iorga avusese doi creieri, la ce-i folosise!). 

Venea la slujbă galben, apatic, îi dispăruse pofta de viaţă, 
nu mai glumea ca altădată, despre ironie ce să vorbim, ai fi 
zis că acest organ al ironiei nu-l avusese niciodată. Ştefan 
îşi ducea starea aceea sufletească grea, când trăieşti pe 
lume şi mergi pe stradă, umbli, ca şi cum ai avea un pietroi 
în suflet. Septembrie se apropia de sfârşit. Foşnetul 
porumbilor (cunoaşte cineva nuanţa muzicală, metafizică, 
antică a foşnetului unui lan de porumbi uscați, toamna, 


înainte de a fi recoltaţi? Numai cineva care s-a născut într- 
un sat românesc, vorba lui Lucian Blaga, o poate cunoaşte) 
se auzea parcă pe străzile Capitalei, mai ales în după- 
amiezile pustii sau în nopţile cu lună. 

Era o zi noroasă şi tristă de toamnă. Zizica îl sunase la 
redacţie pe telefonul direct, ca să nu mai poată să asculte 
cineva convorbirea lor. 

Părea obosită, îl întrebă dacă poate să vină acum. Putea. 
Stabiliseră ca în cazul în care îi recunoştea vocea şi nu era 
singur în redacţie să răspundă „aţi greşit numărul”, şi să 
închidă. „Nu trebuie să ştie nimeni, Ştefane, de legătura 
noastră, nu vreau să se afle niciodată.”, îi spusese o dată 
Zizica. 

Lui nu-i plăcuse cuvântul legătură, ar fi fost mai nimerit să 
spună „dragostea noastră”. Dar îl iubea Zizica, aşa cum 
spunea ea, cu adevărat, sau se întâlneau numai pentru 
plăcerile trupului? O găsi într-un capot vişiniu, care o făcea 
să pară şi mai înaltă. Nefardată, plină de somn, fiica 
Negroponţilor părea o frumuseţe încărcată de umbră şi de 
mister. Se întinse şi îl cuprinse cu braţele pe după gât. 
Parfumul lânced şi asfixiant al trupului cald al femeii îl făcu 
s-o dorească. Îi prinse buzele şi o sărută lung. Prima dată 
când o avusese, Zizica fiind fecioară, păţise cu ea acelaşi 
lucru pe care îl trăise cu Nora. Tânăra femeie ţipase şi se 
zbătuse în braţele lui. Trecuseră însă mai uşor acest hop, 
Ştefan Paul ştiuse să fie drăguţ cu ea, să fie alături de ea, s- 
o ajute, s-o încurajeze, astfel că după ce făcuseră cu 
adevărat dragoste, se treziseră amândoi apropiaţi. 

Această experienţă dureroasă prin care trece o fată ca să 
devină femeie îi ajutase să se cunoască mai bine unul pe 
altul, să se regăsească. 

Un cuplu care se regăsea pe el chiar de la început. Ştefan 
o luă în braţe, îi dezvălui umerii rotunzi şi mici, gingaşi, de 
culoarea piersicei. Nu degeaba se numea această familie, 
Negroponte, veneau cu siguranţă din sud, avea din naştere 
pielea bronzată. Când o strângea în braţe, Zizica avea 


dulceaţa nubienelor antice. I-o spusese o dată. Tânăra 
femeie zâmbise trist. „Mă bucur, Ştefane, aşa e, am în minte 
căldura ţărmurilor Libiei şi sufletul îmi e o nostalgie 
nesfârşită, ca un apus antic. Îmi e dor după ceva şi nu ştiu 
după ce, şi dacă nu întâlneam un băiat ca tine să-l iubesc, 
cred că mă prăpădeam”. 

O clipă ochii lor se întâlniră şi se scufundară unul în fiinţa 
celuilalt. 

Când îi pătrundea trupul, Ştefan simţea că-şi pierde 
minţile ca şi cum s-ar fi scufundat într-un tărâm roşu, 
misterios. Se iubeau cuminţi, buni unul cu altul, până când 
îşi pierdeau minţile. Acum Zizica îl muşcă dureros de buza 
de jos. O simţea focoasă, însetată de data aceasta. O prinse 
sub el, trupul femeii îi arse întreaga fiinţă şi el se pierdu în 
el ca într-o vale fertilă, mirosind a flori de portocali şi de 
leandri. Când îşi reveniră, Zizica îşi lipi obrazul de pieptul 
lui. Părea tristă şi absentă. 

Ştefane? murmură glasul ei trist. 

El o sărută pe tâmplă şi o mângâie. 

Nu vreau să te văd tristă, şi aşa îmi e sufletul destul de 
trist. 

Ştefan, se auzi vocea ei, dar mai veselă, ştii de ce te-am 
ales eu? 

Se ridică în coate şi-l privi în ochi. În lumea mea (aşa 
spunea ea când se referea la aristocrația românească, la 
lumea ei putredă, înveşmântată în blănuri, în briliante, plină 
de patimi şi falsă. Erau chiar cuvintele ei) aş fi putut să 
găsesc bărbaţi mai frumoşi şi mai stilaţi decât tine... 

Ştefan tresări. Nu mai atinseseră în discuţiile lor niciodată 
un punct atât de sensibil. 

— Nu ştiu dacă este important, şopti el, singurul lucru 
important cred că este ceea ce trăim noi. 

O, ba este foarte important, pentru că dacă nu ar fi fost 
aşa, nu te-aş fi ales, şi dacă nu te-aş fi ales, nu am trâi ceea 
ce numeşti tu, „lucrul acesta incredibil, care este 
dragostea”. 


Chipul tinerei femei se lumină de dragoste. În asemenea 
momente, îşi spuse Ştefan în gând, o femeie e atât de 
frumoasă încât îţi vine s-o mănânci. 

— Atunci aş vrea să ştiu, şopti el, şi îi luă capul ei atât de 
frumos în palme şi îi muşcă lung buzele. 

Doamne, gemu tânăra femeie, m-ai ameţit. 

Îmi spui sau nu de ce m-ai ales pe mine? insistă tânărul 
ziarist, în care se trezise brusc curiozitatea. 

Ce-mi dai dacă-ţi spun? 

— Încă un sărut. 

Chipul Zizicăi deveni grav-muzical. Liniile feţei aveau o 
dulceaţă şi o moliciune de crâng iluminat. 

— Crezi că o să mă mulţumesc eu, Ştefane, cu un sărut 
după ce team avut tot? Fraieră aş fi. Ochii i se întunecară 
brusc. Cel puţin aşa cred, Ştefane, că nu ţi-am avut numai 
trupul în braţele mele ci şi sufletul. De câte ori ne-am iubit, 
am simţit că te topeşti în mine, că după aceea te iau tot cu 
mine. 

— Asta înseamnă dragoste, Zizica, îi răspunse el meditativ. 
Se gândea la cealălaltă, la Zizi, cu care semăna femeia pe 
care o ţinea acum în braţe. Nu dragostea fusese cea care 
făcuse ca între el şi Zizi Fotiade să se producă un miracol? 
Cu aceasta ce miracol avea să se producă? 

Acelaşi miracol se va întâmpla şi între el şi Zizica 
Negroponte? 

— Acelaşi lucru l-am simţit şi eu. De fiecare dată când ne 
iubeam, simţeam că te topeşti, că te pierzi în braţele mele, 
şi de fiecare dată îmi era teamă că după ce ne iubim tu o să 
mori, sau eu o să mor, şi că se va întâmpla ceva îngrozitor. 

Am murit, îi zâmbi Zizica. De fiecare dată am murit şi am 
înviat. 

Ştefan îi mângâie tâmpla, apoi îi sărută mâna. 

De ce m-a ales pe mine? 

— Pentru că pe tine te-am iubit. Pe tine te-a ales sufletul 
meu. Nu eu te-am ales. Sufletul meu. 

Şi de ce m-a ales sufletul tău? 


Abia asta este foarte important. De fapt este singurul lucru 
important. Ghici pentru ce? 
— Nu ştiu. Dacă aş şti, nu te-aş mai întreba. 


Vezi tu... În lumea mea, a vechii aristocrații, în bărbaţii şi 
în femeile ei, de când sunt copii, a intrat ceva. Nu ştiu ce? 
un iz, un sfoiag, o anumită patină. Sunt falşi, sunt putrezi, 
stricaţi pe dinăuntru. De tine sa îndrăgostit sufletul meu 
pentru că tu ai un suflet curat şi fraged. Ai văzut vreodată 
un câmp acoperit de rouă? E fraged. Şi e proaspăt. Ai 
muşca din el. Ţi-ai scălda sufletul în roua aceea. Ai culege-o 
cu buzele şi ai bea-o. Ei bine, când te-am văzut prima dată, 
prospeţimea şi puritatea sufletului tău, a fiinţei tale, m-a 
şocat. Aici Zizica se opri şi-l sărută. Ştii ce am simţit? Să-mi 
înfig dinţii în tine. 

Şi de ce nu ţi-ai înfipt? 

— Pentru că erai cu Luki. Apoi erai cu Patriciu. Şi de fapt 
când dai peste o asemenea fiinţă, dacă ai ceva în mintea 
asta şi în suflet, ştii că un strop de rouă e un lucru foarte 
fragil. 

Da? se miră Ştefan Paul gânditor. 

La ce se gândea? La faptul că şi Nora îi mărturisise acelaşi 
lucru. 

Dar absolut acelaşi lucru. Şi ea îi spusese că întâlnise 
atâţia bărbaţi care întorseseră capul după ea, care-i 
făcuseră avansuri, dar unul cu sufletul atât de fraged nu 
mai întâlnise. Cum fraged? O întrebase el. 

„Ai văzut vreodată un măr roşu, frumos şi fraged, pe care 
cum îl vezi, simţi cum îţi salivează gura? Ei bine, ai muşca 
din mărul acela cu atâta poftă, încât uiţi de tine, şi crezi că 
lucrul acesta este cel mai important de pe lume. Din acel 
moment nu mai poţi trăi fără să muşti din măr.” Şitu ai 
muşca? „Da, îi răspunsese Zizica zâmbind nostalgică, am 
muşcat din tine Ştefan până la fund. Ameţeam şi nu mă mai 
săturam de tine. De aceea te-am îmboldit atunci ca să 
cunoşti femeia. Eu sunt femeia, Ştefan. 

Cea în care te-ai pierdut tu, ca să răsară iar viaţă din tine. 

— Zizi, eşti însărcinată, se pomeni el bâiguind. 

Sunt. Dar altceva voiam să-ţi spun. 

Spune, îi sărută el ochii. 


Te-am avut tot, Ştefane, de atâtea ori. Chiar şi când eram 
singură cu mine, chiar şi când eram nebună de veselă la 
serate, chiar şi când mă plimbam la Şosea cu pechinezul 
meu. Acum însă te vreau de tot. 

Zizica Negroponte îşi înfipse ochii ei plin de adânc şi de 
penumbră, răspândind o mireasmă de zmeură şi de umbră 
de codri de fagi, în adâncul sufletului său. 

Tânărul ziarist îi luă mâna şi i-o sărută. 

Ţi-am spus asta de la început. Altfel nici n-aş fi fost de 
acord să ne mai vedem. Aceasta sunt eu. Mă dăruiesc total 
şi pentru totdeauna. Şi tu mi-ai promis la fel. 

Zizica Negroponte îl privea pieziş, cu genele ei ca o 
pădure de miere cafenie. 

Ştefane, murmură tânăra femeie. Vreau să fii soţul meu. 
Să fii al meu şi numai al meu. Vom pleca din ţară. Avem bani 
depuşi în băncile din Elveţia. Ne vom stabili în Elveţia, cel 
puţin până când se vor potoli lucrurile. Nu mai putem 
rămâne în ţară. 

Ştefan fu atât de zguduit de ce auzi, încât rămase un timp 
blocat. Adică Zizica îl iubea atât de mult încât voia să se 
căsătorească cu el? Bine, dar el nu putea pleca din ţară. 
Niciodată nu-i trecuse ideea aceasta prin cap. 

Ba da, îi trecuse. Ceva în el dorea să se întoarcă acolo de 
unde venea el. 

Să-l găsească pe bunicul lui, pe acel scriitor parizian (nu 
era elallu' 

Parizianu?). Bine, dar acum nu putea să plece, în niciun 
caz. 

Tânărul ziarist o privea uluit. 

Ştefane... Corabia a început să ia apă. Hitler şi nemţii lui, 
lua-iar dracu să-i ia, au pierdut războiul. În primăvară ruşii 
vor intra în ţară. O să fie jale şi prăpăd. 

Ştefan simţi o durere ascuţită în inimă. Bolovanul acela de 
plumb pe care-l avea în burtă şi cu care mergea şi trăia tot 
timpul, parcă era şi mai greu. 


— Poate că nu va fi aşa, Zizica, îşi auzi el vocea stinsă. 
Mareşalul o să se descurce şi acum. 

Ştefane, şopti femeia tristă. Soarta Mareşalului şi a 
României sunt demult hotărâte. Corabia se scufundă. 
Şobolanii au şi început s-o părăsească. 


VI Toamna tragică a anului 1943 pătrundea dureros în 
sufletele oamenilor. Hm! Nora îl anunţase că nu peste mult 
timp s-ar putea să aibă o întâlnire cu Mareşalul. Eu cu 
Mareşalul? se mirase el. „Da, ai să vezi, o să fie o experienţă 
interesantă”. După ce văzuse crucea aceea pe cer, pe care 
se vedea răstignit Mareşalul, venise la redacţie şi scrisese 
în câteva minute un articol despre „minunea care a apărut 
pe cerul României”. Cineva însă (nu Niki, pentru că el nu 
era în ziua aceea la slujbă), deşi el, Ştefan Paul, făcea ziarul 
şi el răspundea de ziar, îl anunţase pe Patron. Secretara, 
era chiar Ilonca, (ei, drăcie, fata asta frumoasă face ce face 
şi-mi stă numai în cale) îl anunţase că Şeful vrea să 
vorbească la telefon cu el. „Urgent”, precizase el. Bună 
ziua, tată, îl salutase el pe Grigore Patriciu. „Cum iese 
numărul acesta, Ştefane?” se interesase Directorul ziarului. 
O să fie un număr extraordinar, domnule Patriciu. Avem o 
ştire bombă, şi un articol. „Cu ce este ştirea asta bombă 

?” Pe cerul Capitalei începând cu ziua de azi se poate 
vedea o cruce în flăcări. Pe cruce este Mareşalul Antonescu 
răstignit. „Ce spui, domnule? 

I-auzi! Şi tu ai dat drumul la ştirea aia?” Domnule Patriciu, 
tată, dacă ieşiţi pe stradă şi vă uitaţi, o s-o vedeţi şi 
dumneavoastră. Pe străzi cred că la ora actuală sunt mii de 
oameni care se chiorăsc să-l vadă pe Mareşal pe cerul 
României. Se opri şi liniştea care se lăsă între ei îi îngheţă 
sufletul. 

Din expresiile folosite de el, reieşea o undă de ironie, 
pentru că Directorul Zilei se supără. „Şi tu crezi că e 
momentul să facem glume pe chestia asta? În al doilea 
rând, cum ai putut tu să dai drumul la o ştire ca asta? Te-ai 


gândit ce impact poate avea ştirea şi articolul tău (Grigore 
Patriciu mergea la sigur, adică aflase că şi ştirea şi articolul 
fuseseră scrise de Ştefan Paul) asupra armatei române? 
Asupra soldaţilor care la ora asta stau în tranşee şi 
încrederea în Conducătorul lor îi ţine pe loc şi le dă 
speranţe în victoria lor? Tu-ţi dai seama ce înseamnă lucrul 
acesta, Ştefane? Curtea Marţială te mânca dacă dădeai 
drumul la articolul acesta.” Se lăsă un moment de tăcere. 
„Înţeles?” se auzi răstită vocea lui Grigore Patriciu, 
amintindu-i momentele acelea din timpul rebeliunii militare. 

Avea dreptate Şeful său. Cum de nu-şi dăduse seama? Da, 
aveţi dreptate, domnule Patriciu, aveţi dreptate, tată, îi 
răspunse el Şefului său cu vocea scăzută. „Bun! îţi urez 
spor la treabă atunci!” mai spuse Patriciu şi închise 
telefonul. Unguroaica se ivi din nou, ca din pământ cu o 
ceaşcă de cafea fierbinte. 

— Poftim, Ştefane, e grozavă, îl îmbie ea. 

Era într-o rochie cu trandafiri, mulată pe corpul ei de 
felină, dezvelindu-i braţele frumoase. Ochii, plini de lumina 
de borangic a crângurilor, îi râdeau fericiţi în cap, îmbiindu- 
l. 

Auzi, Ilinco! Ilinca era numele vară-şi, una din fetele lui 
Moromete, şi îi plăcea mai mult decât Ilona. 

— Da, Ştefane, îi răspunsese unguroaica numai zâmbet şi 
mire. 

Tu o să mă bagi pe mine în boală! 

— Lasă, Ştefane, că tot eu te scot. Şi o să ieşi întărit. 

Ilinco, ce rău ţi-am făcut eu ţie de n-am loc pe lumea asta 
de tine 

? Spune tu cinstit. Ţi-am făcut vreun rău? 

Lui Ştefan Paul îi plăcea nespus modul acesta de a discuta. 
Fata îşi lăsase privirea gravă în ochii lui, cum mai făcuse şi 
altădată. 

— Da eu, Ştefane, ce rău ţi-am făcut de ai intrat tu în inima 
mea? 

Spune, tu, ce râu? 


Când am făcut eu treaba asta? Fugi, fa, de aici că tu visezi. 
Dacă mai spui şi la altul, te crede că sunt hoţ. Auzi tu, am 
intrat în inima ei. 

Auzi, Ilinco, îi plăcu lui să glumească, cine ştie după ce oi fi 
venit eu acolo unde zici tu că am fost, da am plecat, fată 
dragă. 

Ai plecat pe naiba, Ştefane, nici cu armata nu te mai scot 
deacolo. 

Fa, Ilinco, tu vorbeşti serios, sau îţi baţi joc de mine? 

O văzu cum se necăjeşte în sinea ei. Noroc că în momentul 
acela sună telefonul în biroul ei. La lucrul acesta se gândea 
Ştefan când sună telefonul. Nu ştiu de ce sufletul îi era 
acum mai voios. Poate unde se gândise la Ilinca. Îl iubea 
fata asta, vedea el bine. Şi el ce putea să-i facă 

? Alo, cine este? întrebă el, strigând în receptor. Cine să 
fie? Era poarta. 

Îl căuta un consătean „de-al dumnealui”, îi spunea 
portarul, ce să facă, să-i dea drumul sau vine dânsul jos? 

Cum îl cheamă? întrebă Ştefan Paul. Portarul îl întrebă pe 
cel care spusese că e consăteanul lui. „Ştiţi dumneavoastră, 
zise portarul, aşa spune, Aristide.” Aha! exclamă Ştefan, 
urcă-l dumneata în lift şi spune-i să coboare la ce etaj, şi eu 
îl aştept aici. Intenţionat nu-i spusese la ce etaj să oprească, 
să-l pună în încurcătură pe Aristide, ca acesta să se înveţe 
minte să mai răspândească vorba în sat ca fii-sa nu vrea să 
se mărite cu el. Se pomeni însă cu Aristide la uşa biroului 
lui. Îi deschise secretara, şi se nimeri să fie tot Ilona. 

Noroc, nea Aristide, îl invită el să ia loc pe fotoliu. Păi de 
ce-l chemase sus, să vadă şi el unde lucrează al lu' 
Parizianu, să se înveţe minte să-şi mai bată joc de el. Că el 
ştia ce făcuse cu Didina, da ce făcuse Didina cu Vasile ăla al 
ei, el nu ştia încă. Pentru că nu poţi avea încredere într-o 
femeie. 

Bine te-am găsit, Ştefane! veni acesta şi-l îmbrăţişă. Băi, 
frate, da unde lucrezi tu! se minună acesta de luxul pe care- 
|] vedea în biroul lui Ştefan. 


— Păi ce crezi, că ne jucăm! O sună pe Ilinca să aducă 
două cafele. 

Ilinca se şi execută. Ia loc, nea Aristide. Cum mai merg 
treburile pe la primărie? 

Ar merge ele cum ar merge, da dacă merge prost războiul, 
tot degeaba. 

Aristide se aşezase în fotoliu, dar se uita pe pereţi. 
Ştefane, spuse el, eu mă cam grăbesc, aşa că venii să te iau. 
Poţi să lipseşti o oră? 

— Pot să lipsesc şi două, dacă-mi spui unde mergem? 

— Ne aşteaptă Didina cu masa, vorbi mai încet Aristide şi 
se ridică în picioare. 

Nea Aristide, să ştii că n-am chef de glume. Didinei, dacă îi 
era de aşteptat, nu mă aştepta atâta. 

Ştefane, nu e bine să tragem concluzii pripite. Tu ai venit o 
dată la mine, mi-ai spus ce aveai de spus, şi eu ţi-am spuscă 
ţi-o dau pe Didina. Bun! Mergem s-o vezi pe Didina. 

— Păi am auzit că Didina nu mai vrea să se mărite, nea 
Aristide. 

Aşa au circulat prin sat nişte zvonuri, că dumneata te-ai 
dus la ea şi ea nar fi vrut. Am auzit că mi-a spus nişte 
cuvinte de duh. Treaba ei, eu nu mă supăr. 

Aristide pălise uşor. În momentul următor îşi reveni. 
Ştefane, auzi el vocea aceea din el care vorbea de obicei. Tu 
faţă de fata asta eşti vinovat. 

Aşa că du-te acum când ai prilejul să-ţi îndrepţi greşeala. 
Pentru că pe Didina ai promis tu c-o s-o iei de soţie. 
Adevărul este că faţă de Didina se simţea cel mai vinovat. Pe 
celelalte le făcuse fericite, pe ea o nenorocise. Conştiinţa lui 
se revolta acum împotrivă-i. 

Bine, nea Aristide, mergem. Eu vreau să fiu om faţa de 
Didina. 

Aristide rămase însă pe loc. 1 se citea pe chip şi spaima, 
dar şi îndârjirea. 

Ştefane, strigă el. Să nu-ţi iei vorba înapoi. 

Nu mi-o iau, nea Aristide. Da nu ţi-ai băut cafeaua. 


— Lasă c-o bei tu şi pentru mine. Trebuie să ne grăbim. 

În timp ce coborau, cu liftul, Ştefan Paul avu posibilitatea 
să-i privească faţa lui Aristide. Îmbătrânise. Nu mai era 
acelaşi Aristide cu tenul curat, cu ochii vii şi îndrăzneţi pe 
care-l ştia el de copil. Îi apăruseră şi multe fire de păr alb. 
Ochii i se împăienjeniseră parcă de oboseala şi de greutăţile 
vieţii. 

Tu cum zici, Ştefane, că se va sfârşi? 

— Nu ştiu, nea Aristide, îi răspunse al lu' Parizianu cu 
blândeţe, simțind că omul acesta îi e totuşi drag. Eu am 
încredere în Mareşal, în iscusinţa lui de Conducător. 

Eu am făcut Primul, Ştefane, am fost pe front. L-am 
cunoscut. Lam văzut de la cinci metri cum te văd şi cum mă 
vezi. Dacă ar fi avut el comanda frontului de la început... 
ăhă, hăă, alta ar fi fost soarta războiului. 

— Păi şi acum, nea Aristide, dacă în locul lui Hitler ar fi 
fost Mareşalul, îi bătea pe ruşi de-i rupea. 

— A hă hăă! Asta fără îndoială. Însă dacă în locul lui Hitler 
ar fi fost Antonescu, mă îndoiesc Ştefane, că ar fi făcut 
prostia să declanşeze un război atât de prostesc ca ăsta. 
Practic nebunul de Hitler a dat foc la lumea întreagă. N-are 
nici o şansă, Ştefane, îţi spun eu. Numai Mareşalul să poată 
să iasă din alianţă cu el cu faţa curată. 

— Luăm un taxiu, Ştefane. 

De ce atâta grabă, nea Aristide? Lasă, mergem cu maşina 
Ziarului. Îi făcu semn şoferului cu care mergea el şi ridica 
materialele de presă de la Preşedenţia Consiliului de 
Miniştri. 

Obişnuit parcă de când lumea să meargă cu maşina, 
Aristide îi dădu adresa şoferului. Era pe undeva pe lângă 
Facultatea de Biologie. 

Şi zici că acum o vedem pe Didina? 

— O vedem, Ştefane, o vedem, de ce să n-o vedem. Să vezi 
tu ce frumoasă s-a făcut, nici n-ai s-o mai cunoşti. 

Opriră în faţa unei clădiri care semăna a cârciumă, dar nu 
era. Intrară pe uşa principală, într-un hol mai mult gol. Apoi 


Aristide o luă spre o scară de lemn şi urcară la etaj. Aici 
erau camere mobilate, se vedea după covorul pus şi după 
perdelele albe. Aristide bătu în uşă, cu respect parcă. 

Ştefan îşi simţi brusc inima bătând cu putere. 

— Intră, tată, v-am văzut când aţi venit. 

Era glasul Didinei. Intrară. Didina era întoarsă cu spatele. 
Călca ceva şi stătea aplecată. Nu se întoarse imediat. Când 
îşi ridică fruntea şi se întoarse puţin înspre ei, Ştefan 
rămase într-adevăr uimit de frumuseţea tinerei femei pe 
care o avea înaintea lui. Nu mai semăna aproape deloc cu 
cea pe care o ştia el. Didina pe care o avea Ştefan în faţă 
era mai înaltă şi mai împlinită. Avea ochii mari şi inteligenţi, 
luminoşi, cum îi au intelectualele. 

Nu te-ai lăsat, tată, până nu l-ai adus. Aşa, Ştefane? 

Ştefan se apropie, având încă pe faţă emoția şi uimirea că 
totuşi o întâlneşte pe fata care i-a dăruit dragostea, şi că 
această femeie nespus de frumoasă nu mai seamănă 
aproape deloc cu cea pe care o iubise el. 

Aproape că regreta că n-o mai găseşte pe fata pe care o 
ştia el, şi care îl uimise cu modul ei de a se purta. Vru să-i ia 
mâna şi să i-o sărute. Ar fi vrut apoi s-o îmbrăţişeze. Didina 
îi dădu peste mână şi-l împinse. 

Fugi de aici, că tu nu meriţi nici măcar să mă atingi! 

Ştefan Paul rămase blocat. Inima i se zbătu în piept 
dureros, umilită şi rănită. 

— Eu parcă am vorbit ceva cu tine, Didino! se auzi vorba 
potolită a lui Aristide. 

Cel mai bun lucru este să plec şi să-i las pe amândoi aici, îi 
trecu ideea asta prin minte, să facă ce-or vrea. Gândul ăla 
din sufletul lui cu care vorbea el îi şopti să rămână însă. 
Rămâi, Ştefane, pentru că tu ai distrus-o pe fata asta! Am 
distrus-o pe dracului că este mai frumoasă şi mai 
înfloritoare ca oricând. 

— Auzi, Ştefane, ce zice tata, că dacă nu te primesc cu 
braţele deschise şi cu flori, mătură strada cu mine de păr, 


cum a mai măturat bătătura casei din Siliştea. Ori nu e aşa, 
tată? Zii că nu? 

Asta era interesant. Aşadar Didina îi înfrunta pe amândoi. 

Ştefane, îşi ridică tânăra femeie mândră capul, şi lui gestul 
acesta i se păru nemaipomenit de frumos. O făcea 
tulburător de frumos, că Ştefan Paul simţi nevoia să-şi dea 
capul pe spate şi să râdă. Aşa, Didino, i-a înfruntă-l tu pe 
nea Aristide, că pe mine m-ai înfruntat atunci, în pădurea 
Cotigioaia, când ţi-am spus să stai cu mine şi să nu ne 
iubim. 

— Auzi, Ştefane, răsună limpede vocea cristalină a Didinei, 
dacă vrei să stau de vorbă cu tine, să mai schimb vreo vorbă 
în viaţa mea cu tine, şi să nu întorc capul când ne întâlnim 
pe drum, tu trebuie să-mi săruţi picioarele. 

Cuvintele Didinei îl uimiră, nu-l jigniră însă, ci dimpotrivă, 
îi atraseră atenţia, îl făcură s-o privească altfel. Îi plăcea 
mândria ei şi felul cum se luptă ea cu el şi cu taică-su. 

Hai mai repede, dacă nu, noi nu mai avem ce să mai 
vorbim. 

Didino! se răsti Aristide la ea. 

— Aşa e, Didino, interveni şi Ştefan Paul. Eu îţi sărut 
picioarele că meriţi, însă vreau ca toată viaţa să-ţi spun 
sărumâna, ca fiind soţia mea, şi să-ţi sărut mâna, cum este 
frumos să facă un bărbat cu soţia lui, dacă o iubeşte şi ţine 
la ea. 

Didina, îl privi cu ochii ei frumoşi, ca şi cum ar fi fost 
brodaţi, şi un zâmbet îi înflori chipul pe dinăuntru. Adică îi 
plăcuse şi ei ce spusese el. 

O clipă se priviră în ochi, dar nu cu duşmănie, ci ca atunci 
când cei care se privesc sunt complici şi sunt gata să 
izbucnească în râs. 

la nu mă lua tu în balon, Ştefane, se supără fata. Ori ai 
venit ca să vorbeşti cu mine, şi atunci stăm de vorbă, ori 
închide uşa pe dinafară. 

Ia vezi tu ce culoare are clanţa pe dinafară. 


Nu venise el pe lume să-i slujească chiar şi pe cei care-şi 
bat joc de el? 

Fata asta venise şi-i ceruse dragostea. Şi el i-o dăruise. Şi 
acum îi cere săi sărute picioarele. O va face, pentru că el 
este vinovat că a uitat un timp de ea, poate în momentele 
când ea ar fi avut cel mai mult nevoie de el. 

Ştefan Paul se lăsă încet în genunchi, şi sărută pantofii. Pe 
amândoi. Erau nişte pantofi albi şi frumoşi, ca şi cum ar fi 
fost două corăbioare. O să-i ţin minte toată viaţa, îşi spuse 
Ştefan în gând, în timp ce se ridica. Un moment privirea i se 
duse spre Aristide. Acesta îl privea îngrozit, încruntat. Apoi 
se uită în ochii ei. 

Gata, Didino, dacă aşa ai vrut tu, nu? Am făcut cum ai vrut 
tu. 

Didina îl privea şi ea nehotărâtă, ca şi cum nu i-ar veni să- 
şi creadă urechilor şi ochilor. Ca şi cum ar fi spus în sinea ei, 
„acesta să fie, Ştefan, pe care îl cunoşteam eu? Hm! de ce 
am făcut eu lucrul ăsta, de proastă, de bună-seamă.” Chipul 
Didinei, atât de frumos, părea acum umbrit de o tristeţe 
misterioasă. 

— Bine, Ştefane, o să stăm mai încolo la masă. 

— Nu, Didino şi nea Aristide, se uită ella ceas. Eu mă 
grăbesc că mă aşteaptă treburi importante. Însă aş vrea să 
vă spun şi eu câteva cuvinte, în special Didinei, nea Aristide. 

Brusc se lăsă o tăcere de gheaţă. Didina îl privea speriată, 
trezită ca dintrun vis. Frumuseţea ei era atât de puternică 
şi de subţire că simţi cum îl taie ca un fir de oţel. 

Draga mea, eu, băiatul care am fost îndrăgostit în 
copilărie, îţi spun cu toată sinceritatea. Aş vrea pe lumea 
asta, Didino, să te fac fericită, şi să te apăr de toate relele şi 
primejdiile care pândesc o femeie pe lumea asta. Eu aşa zic 
că trebuie să facă şi o femeie când îşi uneşte viaţa cu a unui 
bărbat. Deci, Didino, eu zic aşa, dacă pe lumea asta ne unim 
destinele ca să ne facem fericiţi unii pe alţii şi să ne ajutăm, 
tu sămi spui lucrul acesta! Dar ca să ne nenorocim şi să ne 
jignim unul pe altul, să mă pui tu să-ţi pup picioarele, eu nu 


mai sunt de acord cu o asemenea căsătorie. Mai bine să 
meargă fiecare pe drumul lui. 

Se lăsă iar un moment de tăcere. Didina parcă era o troiță 
de frumuseţe şi mândrie rănită. 

— Vezi, fă, Didino, ce prostie făcuşi! sări Aristide cu gura 
pe ea. 

L-ai auzit tu pe băiatul ăsta ce bine a vorbit. Îl vezi tu ce 
socotit este! 

— Eu vă las, să auzim numai de bine. 

Ştefane, nu pleca! sări Aristide speriat să-l oprească. 
Rămâi la masă, fii tu bărbat şi ai răbdare să vezi ce fată 
cuminte e Didina. Acum urmează şi Medicina şi o să ajungă 
doctoriţă. 

Nea Aristide, acum nu pot, poate altădată, că mă presează 
timpul. 

— Lasă-l, tată, să se ducă, are băiatul treabă. Te conduc, 
Ştefane leşiră în stradă. Un timp merseră alături fără să 
vorbească niciunul. Mai bine zis, Didina încerca să ţină 
pasul cu al lui. 

Nu te mai conduc mai departe, Ştefane, se puse Didina 
înaintea lui, când ajunseră într-un loc pe unde trecea mai 
puţină lume. În acel moment, de pildă, nu era nimeni ca să 
poată să-i audă. 

Degeaba faci pe mândru, Ştefan, vorbi calmă, punându-şi 
mâinile în sâni Didina. Nu acum, atunci trebuia să vii tu să 
mă ceri, când te aşteptam eu de crăpa inima în mine şi mă 
bătea tata de mă rupea. 

Ştefan o privi neputincios în ochi. Privirea Didinei era 
bună, dar la fel, plină de mândrie. 

Şi chiar nu vrei să asculţi povestea mea? îl îmbie fata. 
Apoi, fără să mai aştepte. Ştefane, după ce ne-am iubit noi 
atunci, să ştii că aia a fost dragoste adevărată, eu te-am 
aşteptat mereu să vii în sat şi să mă ceri. Şi aş fi fost cea 
mai fericită fată de pe lume. Dar tu n-ai venit şi prin martie 
sarcina a început să se cunoască. Şi atunci m-a luat tata l-a 
întrebări. Didina tăcu un timp, ca să-şi muşte buza de jos, 


sau poate să nu izbucnească în plâns. Şi atunci, continuă ea, 
nu ştiu ce-a fost în capul meu. Oricum eu am gândit aşa, o 
să spun că n-a fost copilul lui, ci al altuia, ca să-l fac să 
sufere. Adică asta a fost în sufletul meu şi în capul meu 
atunci: pentru că tu nu ţi-ai adus aminte de mine, de fapt de 
noi amândoi, că acum eram cu copilul în pântece, am vrut şi 
eu să te fac să regreţi şi să suferi toată viaţa. Şi am spus că 
tatăl copilului este altul, nu eşti tu. Dar tu vreau să ştii acest 
adevăr. 

Şi cu Vasile ăla, ce este? Că trebuie să fi fost ceva. 

— Cu Vasile ăsta a fost aşa, continuă după ce suspină 
Didina, dar fără să plângă. Vasile ăsta se tot ţinea de capul 
meu. Venea cale de atâţia kilometri ca să mă fluiere el pe 
mine la poartă. Nu, că el terminase liceul şi eu sunt fată cu 
liceu şi el nu se poate însura cu o sărăntoacă. Fugi mă, 
Vasile, şi caută-ţi pe alta, că eu i-am promis altui băiat că mă 
mărit cu el. 

El niciuna, nici două, la trei zile, era la poarta mea. Până 
când într-o seară, asta era cu vreo două săptămâni înainte 
de a ne întâlni noi, când veneai tu de la gară de la Balaci 
către casă, Vasile m-a fluierat mult timp, şi eu nu ieşeam. 
Dar nici el nu pleca, fir-ar să fie el de băiat. Şi în sfârşit, 
când am ieşit eu, el îmi spune că poimâine pleacă pe front 
că a primit ordin de încorporare, şi mă ruga să stau mai 
mult cu el în seara aia. Şi am mers noi mai departe în seara 
aia, în nişte pruni. Am stat noi de vorbă un timp, Vasile m-a 
cerut în căsătorie. Şi eu i-am spus că n-am terminat liceul, 
că i-am promis inima altui băiat, că el degeaba îşi pierde 
timpul cu mine. Şi el al naibii, Dumnezeu să-l ierte, îmi 
spune că nu-şi pierde timpul, şi o dată mă pune jos şi-mi 
ridică fusta. Noroc că eram fată voinică. I-am pus piciorul în 
burtă şi l-am aruncat de a rămas lat o jumătate de oră. 
După ce l-am adus în simţiri, că nu mai ştia de el, i-am spus 
că din momentul acela nu mai vreau să-l mai văd. Şi nu l-am 
mai văzut. A murit pe front. Şi când mi s-a cunoscut sarcina, 
eu am spus că ele tatăl copilului, ca să te fac pe tine să 


regreţi toată viaţa. Tata s-a dus la ai lui, şi ai lui cum au 
auzit, au zis că eu sunt ca şi fata lor, şi copilul să-l dau lor 
să-l crească. Şi acum e la ei. 

Ştefan îi privea linia subţire, melodioasă a buzelor şi a 
nasului, îi privea fascinat iluminarea aceea dinlăuntru a 
fiinţei ei, când deodată simţi că a înlemnit. Înlemnise. Dar 
nu-i înlemnise numai trupul ci şi sufletul, toată starea aceea 
transparentă şi mâloasă dinăuntru fiinţei lui. 

— Asta e, Ştefane, murmură Didina, şi un zâmbet trist îi 
flutură pe buze. 

Acum măcar ştiu că o să regreţi şi o să-ţi pară rău toată 
viaţa. La revedere. 

Dar nu plecă. Rămase în faţa lui. Îl privea victorioasă, dar 
şi cu un fel de milă şi de bucurie pe chipul ei frumos. Că în 
sfârşit băiatul pe care l-a iubit ea, îl vede acum împietrit de 
durere, la picioarele ei. 

— Didino, făcu Ştefan efortul să vorbească. Acum pietroiul 
de plumb pe care-l avea în stomac parcă devenise mai uşor. 
Putu să-şi mişte şi picioarele. Didino, cum ai putut tu să faci 
lucrul ăsta? Hai să îndreptăm ce-am greşit amândoi, hai să 
ne căsătorim, şi mă adun şi eu la casa mea, şi luăm copilul 
la noi. 

— Îndreaptă acum tu, Ştefane, că din cauza ta s-a 
întâmplat tot ce sa întâmplat. 

Didino, hai să fim înţelepţi. Şi aşa e prea multă nebunie şi 
răutate în lumea asta. 

Didina îl privea în ochi, nespus de frumoasă, cuminte. 

Ştefane, dacă eu n-o să pot să te iert niciodată, asta 
înseamnă că te-am iubit prea mult, Ştefane. Să ştii! 

VII În ziua aceea Ştefan a ajuns târziu la redacţie. L-a găsit 
pe Niki dărâmat, sufla greu, nu ştiu ce avea cu inima. 
Ştefan Paul abia atunci s-a mai trezit, când l-a văzut pe Niki 
dărâmat. 

Du-te la un doctor Niki. la maşina ziarului. 

Am luat nişte buline, dă-le dracului, şopti Niki. Lasă, n-am 
nici pe dracu. Şi aşa, decât să murim în puşcăriile 


comuniste, mai bine murim acum. 

Ca niciodată ziarul fusese întors de la cenzură. Pentru ce? 
Niki zise că nu ştie. Şi nici domnul Todoran, cel care se 
ducea cu materialele să ia viza, nu ştia. 

Altădată cel de la cenzură punea viza şi gata. Pe încredere. 
Acum nu ştiu ce li se năzărise. 

Unde dracului ai fost, se supără Niki, m-ai lăsat singur, 
dacă aude Sefu, ne zboară afară, şi aşa ai văzut ieri ce 
nervos era. 

Bine, nu-i nimic... 

Bine, pe dracu, nu e bine nimic. Ruşii cu ofensiva lor pe 
direcţia Kievului au spart frontul. Dacă se prăbuşeşte 
frontul german şi la Kameniţa am dat de dracu, într-o lună 
ne pomenim cu ruşii în ţară. 

Aha, îşi spuse Ştefan, deci asta era. 

Niki, te duci acasă, ai un doctor în familie. Din momentul 
acesta răspund eu de ziar. 

Niki mormăi ceva, îşi aprinse ţigara, şi după un timp plecă. 
Tot aşa scârbit şi plictisit. 

Ştefan Paul luă toate materialele din nou la revăzut. Strigă 
la Ilinca să-i facă o cafea tare. Să se trezească. Şi parcă 
într-adevăr, după şocul acesta primit de la Didina, care-l 
năucise, acesta era cuvântul, îl împietrise şi îl năucise, 
simţea că-şi revine. Chestia asta cu ziarul îl înfuriase, îl 
trezise la realitate, îi punea şi sângele şi mintea în mişcare. 
Cam bănui ce-i făcuse pe cei de la viză să de ziarul peste 
cap, schimbă câteva titluri, un articol, în locul căruia băgă o 
chestie cu rasele de vaci din România, şi două ştiri. Nu 
schimbă mai mult. După care domnul Todoran plecă din nou 
cu ziarul la viză. Se întoarse repede, în nici trei sferturi de 
oră. 

Tu-le mama lor de pezevenghi, îi înjură omul, habar n-am 
de ce au făcut asta. 

Ba eu am habar, îi răspunse Stefan. 

Îi mai ceru Ilincăi încă o cafea. 


Hai Ilinca, fata tatii, glumi el cu unguroaica, frumoasă şi 
acum foc. Îşi făcuse buzele şi ochii, ceea ce lui Ştefan nu-i 
plăcea, însă de data aceasta „bozgoroaica”, aşa cum îşi 
zicea chiar ea, era trăsnet de frumoasă. Mai ales că ştia şi 
să-şi fâţâie trupul ei frumos prin biroul său. 

Cum trebui să stea până după ora nouă să vadă ziarul 
intrat la rotativă, şi cum îi spunea lui sufletul că Patriciu o 
să-l sune să vadă cum merge ziarul, se aşeză mulţumit în 
fotoliu. Acum putea să se lase în voia gândurilor... 

Dacă şi de data asta află că au fost probleme cu viza, 
înseamnă că Patronul are un informator printre ei. Asta ar fi 
culmea. Lucrurile se întâmplară chiar aşa: Ilinca băgă capul 
pe uşă ca să-i spună să ridice telefonul, Şeful la telefon. 
„Alo, Ştefane, cum merg lucrurile la ziar? E gata, când a 
fost calandrat, când intră la rotativă?” Da, tată. E bine. 
Totul e bine. Acum se calandrează, într-o jumătate de oră 
intră la rotativă. 

„Altceva?” întrebă Patriciu. 'Totul e bine. Dacă sunt eu aici, 
înseamnă că e bine. „Bravo! aşa te vreau!” îi răspunse 
Patriciu. După această discuţie, se simţi mai liber. Gândul i 
se mută iar la Didina. Tu-ţi loitra mă-ti de muiere, se 
pomeni el înjurând-o pe Didina, în limbajul pe care-l 
cunoştea el chiar din Siliştea de unde erau ei. 

Ceva se revoltase în el împotriva fetei şi acum această 
revoltă reverbera în sufletul lui. În acelaşi timp îi plăcuse 
teribil mândria fetei. 

Adică eu nu-ţi fac nimic, nu mă leg de tine, deşi eu sunt 
bărbatul şi tu eşti femeia şi ar trebui să fie invers. Tu mă 
rogi să te iubesc, să te iau de nevastă, eu fac tâmpenia să 
mă iau după tine, rămâi însărcinată şi în loc să fi pus mâna 
pe toc şi să-mi fi scris la Bucureşti, că n-aveai decât să iei 
adresa de pe manşeta ziarului, uite, mă, Ştefane, sau cum 
dracului miai fi zis tu, eu am rămas însărcinată şi tata mă 
omoară în bătăi. Vino şi mă ia de nevastă şi se va rezolva 
aşa totul, că dacă mi-ai fi scris, aş fi venit şi te-aş fi luat de 
nevastă... Tu, în loc să procedezi aşa, cum era normal, 


adică, să procedezi, tu te apuci şi-i spui lui tact-o că ai făcut 
copilul cu un mort pe front, şi asta numai ca să-mi rupi tu 
mie sufletul. 

Să-mi simt eu conştiinţa pătată toată viaţa, să fiu eu 
vinovat faţă de tine, şi să fiu mereu cu gândul la tine, că uite 
ce i-am făcut eu fetei ăştia, i-am distrus viaţa. Eu i-am 
distrus-o, eu trebuie s-o fac fericită. Tu-ţi cireşul mă-ti, 
Didino (se ferea să înjure de cele sfinte), cine a zis că 
muierea este ăl mai viclean animal de pe pământ, bine a zis. 
Da cu mine ţi-ai găsit petecul, să ştii! 

Gândurile îl năpădeau şi-l prindeau în plasa lor ca într-un 
păienjeniş ameţitor. Această „dezbatere interioară” cu el 
însuşi îi făcea bine. 

Când veni băiatul de la rotativă să-i aducă primele 
numere, îşi simţea deja sufletul mai liniştit. Avea de 
asemenea o energie care-l uimea şi pe el. 

Cum este domnu Director? îl întrebă băiatul, arătând spre 
ziar. 

Aa? făcu Ştefan, tresărind. Se gândea tot la Didina. Lasă, 
Didino, că ştiu eu cum o să-ţi răspund la tâmpenia pe care 
mi-ai făcut-o tu. Cum o să-i răspunzi, domnule, cum o să-i 
răspunzi? Aaa? Foarte bine, ea a vrut să mă nenorocească, 
eu o voi face fericită! Ea m-a urât şi a vrut să-mi distrugă 
viaţa, eu o voiiubi! Ca lisus Christos o să-i răspund, la rău o 
să-i răspund cu bine şi cu dragoste, la ură cu iubire. Să 
vedem ce-or să mai zică atunci, şi ea şi Aristide. 

V-am întrebat dacă e bun, domnu' Director? îl întrebă din 
nou băiatul văzându-l că nu fusese atent, şi nu putuse să-l 
scoată din gândurile lui. 

De data aceasta se uită atent la ziar. Era bun. leşise de 
data asta un număr foarte curajos. De altfel Grigore 
Patriciu şi de asta îl ţinea la ziarul lui, pentru că-i mărise 
tirajul încă o dată, şi ziarul se vindea ca pâinea caldă. 

— La corectură nu s-a strecurat nici o greşeală? 

Absolut niciuna, domnu' Director, ziarul e curat ca lacrima. 


Pentru că el răspundea de ziar de atâta timp, cei din sala 
maşinilor, linotipiştii, zeţarii, paginatorii, începuseră să-i 
spună „domnu Director”, fapt care-i ofuscase pe „ziarişti”, 
adică pe colegii lui. 

Băiatul ieşi, iar el rămase tot cu gândurile lui. Nu ştiu de 
ce însă, el îşi dădea bine seama de lucrul acesta, deşi Didina 
se purtase urât cu el, şi-l umilise, ba chiar îl ameninţase că 
o să-i distrugă viaţa, el se simţea acum mai împăcat, iar 
Didina îi era parcă şi mai dragă. Bine că nu este o 
mototoală şi s-a luat de el. Adică n-are fata dreptate? Vine la 
tine cu sufletul ei de o puritate extraordinară, vă iubiţi şi tu, 
în loc să o iei, o laşi de râsul lumii, să măture taică-su 
bătătura cu ea. Vai de capul tău, Ştefane, ai greşit grav, ca 
şi faţă de Luchi. Bine ţi-a făcut şi asta că s-a măritat cu altul. 
Dar văd că nu te-ai învăţat minte. Or crezi ca tâmpitul că 
femeile sunt nişte fraiere pe lumea asta, bune numai ca să- 
şi bată bărbaţii joc de ele?! 

După ce bătu în uşă de câteva ori, încet şi repede, ca un 
câine din acela care zgârie ca să intre, Ilinca îşi făcu 
apariţia în biroul lui. 

În noaptea asta sunt de serviciu la camera radiofonică, 
Ştefane, aşa că dacă rămâi, o să te ţin la curent. Or să fie la 
informaţii grozave, ai auzit că s-a prăbuşit frontul. Uite, ţi- 
am adus o cafea. Tu poţi să scrii la ale tale, eu îţi aduc 
ştirile. 

Ilona se aşeză în fotoliul din faţa lui. Îi pusese pe birou 
cafeaua şi acum îşi pusese fericită picior peste picior, 
dezvelindu-şi picioarele frumoase, cu glezne mici şi fine, cu 
genunchi rotunzi, senzuali. Îşi schimbase rochiţa, aceasta 
cu guler o făcea parcă o păpuşă mai matură. Însă la fel de 
senzuală, de apetisantă. Ăsta este cuvântul, îşi spuse Ştefan 
Paul în gând, Ilinca este o fetiţă apetisantă. Nu ştiu de ce, în 
momentul acesta se gândi la Didina şi în loc să se 
liniştească, simţi o furie teribilă împotriva celor două femei. 
Adevărul era că în momentul acesta simţea pur şi simplu 
nevoia s-o ia în braţe pe Ilona şi s-o posede cu poftă. 


— Aşa e Ilinco, războiul se prăbuşeşte peste noi şi nouă ne 
arde de prostii. Auzi, vrei să te întreb ceva? 

— Întreabă-mă, Ştefane. Tu nu vrei să fumezi? 

— Nu. 

Bine, atunci nu fumez nici eu. Ochii mari, brodaţi de 
penumbre verzi şi albastre îl chemau şi îl priveau acuzator. 

— Hai să-ţi spui ceva, continuă ziaristul de la Ziua. 
Dragostea, nu ştiu dacă ai auzit de cuvântul acesta şi dacă 
ştii cu ce se mănâncă, este un lucru foarte serios pe lumea 
aceasta. Ei bine, continuă el după ce făcu o pauză, tâmpiţii 
cred că chestia asta este aşa o chestie ca oricare alta, şi o 
mănâncă aşa cum ai mânca supă. Şi îşi frâng gâtul. Se 
nenorocesc pe toată viaţa. Cunosc eu un tip care s-a culcat 
cu o tipă pentru că asta a venit la el şi i-a zis să facă treaba 
asta. 

Liniştea care se lăsă era caldă şi bună. Ilona îl privea 
senină cu ochii ei frumoşi. 

— Da, Ştefane, îi răspunse ea zâmbind meditativ, ai zis un 
lucru profund. Aşa cum ai zis tu, proştii şi tâmpiţii cad la 
examenul acesta, şi, din păcate, îi mai nenorocesc şi pe alţii. 
Câteodată însă dragostea, care să ştii, este un dar 
dumnezeiesc, nu este al nostru, ni-l dă Dumnezeu, îi mai 
ajută pe oameni să se salveze. Prin dragoste ne putem 
salva, aşa cum ne salvăm prin creaţie. Dar eu cred, Ştefane, 
că şi eu şi tu suntem oameni, că nu suntem nici tâmpiţi, nici 
proşti, că noi doi suntem oameni adevăraţi. 

Şi dragostea e darul pe care-l face Dumnezeu oamenilor. 
Odată ce aceştia sunt creaturile lui. 

Ilona îşi lăsase ochii într-ai lui şi acum el simţea cum îl 
apucă ameţelile. 

— Ilinco, şi dacă vin eu acum la tine şi te iau în braţe şi te 
pun jos, şi te iubesc de te omor, cine e de vină? 

— Vino, Ştefane, vino, dar vino frumos, că eu te aştept. 
Însă mai înainte aş vrea să avem o discuţie. Ca între 
prieteni. 


Ilinco, îi răspunse el după un timp. Eu nu vreau, şi n-am 
vrut niciodată, să fac pe lumea aceasta nici un rău. Nici 
unei femei. Dar nici ele să nu-mi facă mie. Se lăsă iar 
tăcerea. Aşa că ai milă de mine şi lasămă cu nefericirea 
mea, Ilinco. La revedere! 

Fata se îngălbeni încet. Rămase tristă privind în pământ. 
Dacă nu pleca, Ştefan era hotărât să-i spună povestea lui cu 
Didina. Ar fi vrut s-o vadă după aceea. Pentru că el era 
nebun, cu altă femeie decât cu Didina n-avea să se însoare. 
Era hotărât. 

Ştefane, vorbi încet şi tristă Ilona, şi iar îşi puse privirile în 
ochii lui, ca şi cum ar fi pus nişte ouă în cuibar şi le uitase 
acolo. Să zicem că tu ai plecat cu un vapor în America. Şi pe 
la mijlocul drumului vaporul se scufundă. Toţi se îneacă, sau 
oricum, te trezeşti singur în mijlocul oceanului, înotând 
sărmanul de tine ca să te salvezi. Şi la un moment dat, eşti 
epuizat, ţi-ai luat adio de la viaţă. Şi când te pregăteşti să 
mori, să te laşi să cazi la fund, întâlneşti un trunchi de 
copac, legănat de valuri. Ce faci? Pur şi simplu trunchiul ăla 
pentru tine este Dumnezeu. Aici Ilona făcu o pauză. Îl 
privea tristă, să-l străpungă. 

— Jură tu că e adevărat, şopti Ştefan Paul după un timp. 

— Jur, veni şoapta tinerei femei. 

VIII Îşi simţea sufletul tot mai obosit. În acelaşi timp cu cât 
îi era mai greu sufletul, cu atât lumea i se părea mai 
materială. Ca şi cum s-ar fi lipit de el. Era o impresie 
ciudată. Nu-i era totul clar. Veniseră ploile de toamnă. 

Frontul fusese străpuns de mai multe ori în toamna anului 
1943. De ce nu utilizau nemţii arma lor secretă? Măcar să-i 
oblige pe ruşi să ceară pace. 

De ce nu voiau anglo-americanii, adică Aliaţii, să-i propună 
pace lui Hitler sau să-l accepte pacea? Verdictul lui 
Rooswelt obliga pur şi simplu poporul german la o 
sacrificare totală. 

Într-una din nopţi Ştefan Paul se retrase acasă, la fosta lui 
gazdă, care era acum casa lui. Dormea mai des în biroul lui. 


Nu pentru că acum nopţile de dragoste cu Ilonca, 
bozgoroaica, aşa cum îşi spunea ea, erau mai dese, ci pur şi 
simplu, pentru că acasă simţea acea pace a pereţilor, în 
care era sufletul lui Zizi, cum îi pătrunde în suflet. Azi 
noapte o simţise la fel de prezentă în toată casa. Către 
dimineaţă o visase: venise uşoară către el, îmbrăcată într-o 
rochie albă, de mireasă. Se aplecase asupra lui şi-l 
mângâiase. „Ştefane, pe Ilona ai făcut-o fericită. Pe Magda 
de ce n-o faci 

? Cu Didina iar te porţi râu. Iu ştii că m-ai făcut fericită pe 
mine şi ai văzut că a fost tare bine. Aceasta este misiunea ta 
pe pământ, să le ajuţi pe ele să treacă prin viaţă”. Zizi 
Fotiade îl privea cu ochii ei buni. „Pe toate trebuie să le 
ajuţi, Ştefane. Şi de ce nu vii să dormi acasă? De ce îţi este 
frică de mine? Tu nu ai simţit că tu trăieşti în două lumi? Nu 
aş vrea, Ştefane, să mă superi, pentru că nici eu n-o să mai 
am apoi grijă de tine.” Zizi îl mângâiase cu suflarea ei. 
„lubeşte-o pe Magda, îi mai spuse ea, că vreau să-ţi mai 
trimit şi alte femei să le faci fericite. Că asta e misiunea ta în 
lumea aceasta.” Zizi pierise. 

Însă el dormise mult, până către prânz. Se sculase cu 
sufletul senin şi odihnit. Hm! deci el era un „trimis” în lume, 
avea un rost de îndeplinit. 

Bine, aşa va face. Aflase de la Magda, care venea pe la 
zece seara la redacţie şi îl lua la plimbare. Deveniseră 
prieteni. În acelaşi timp trăia cu Ilona şi cu Zizi. Cu Nora 
întâlnirile erau rare. Nora născuse pe la sfârşitul verii. Avea 
un băiat, căruia îi pusese numele Ştefan. Şi soţul tău ce o să 
zică? o întrebase. „Soţul meu ştie de legătura noastră. Doar 
ţi-am spus. 

Este de acord, cu condiţia să nu se afle”. Aflase de 
asemenea de la Magda că şi Luki născuse o fetiţă căreia îi 
pusese numele Ştefană. 

Bineînţeles că acesta era numele lui, chiar dacă fetiţa era 
făcută cu Adrian Popescu. 


Şi deodată brusc, ca şi cum ar fi avut o revelaţie: tu nu 
vezi, mă, tâmpitule, că fetiţa lui Luki este fata ta? 
Deşteptule. Inima i se zbătuse emoţionată şi îndurerată în 
piept. Zizica Negroponte, era şi ea însărcinată, şi îşi ducea 
sarcina frumos ca o ţărancă. Nu se văieta, îşi vedea mai 
departe de restul vieţii. Deci mai are s-o mai iubească pe 
Magda, prietena lui Luchi, şi să se împace cu Didina. Cu 
vreo două săptămâni în urmă se întâlnise întâmplător cu 
Didina. De atunci n-o mai căutase. Aristide îl căutase la 
redacţie, cam la trei zile după incidentul acela când Didina 
îl pusese să-i sărute pantofii (ca şi cum ea ar fi fost prinţesa 
lu” Împăratu lu Peşte şi eu prostul lor, îşi spusese Ştefan în 
gând). 

„Ştefane, îi spuse el, dacă nu aitreabă, vreau să te invit la 
Gambrinus sau la Carul cu Bere, la o bere. Uite, de al 
dracului aşa, am eu plăcerea să beau o bere cu tine.” Păi şi 
eu am, nea Aristide, da ce mă fac că uite, trebuie să merg la 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri să ridic materialele de 
presă. Te poţi juca cu chestia asta? Când auzise de 
Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Aristide îl privise cu un 
respect deosebit. „Păi te poţi? nu te poţi”, repetase el. 
„Bine, atunci, uite de ce venii? Ca să-ţi spui că mi-ai plăcut 
teribil. Mi-ai plăcut, domnule, grozav ce mi-ai plăcut. Ai 
lăsat-o praf pe Didina. Ascultă-mă tu pe mine, ea te iubeşte, 
da nu ştiu ce are ea cu tine. I-ai făcut tu ceva. Ştefane, 
femeile, dacă ştii să te porţi cum trebuie, sunt prieteni de 
nădejde. Te poţi sprijini pe ele. 

Când mai vii pe la noi? Vino duminică la masă”. Eu ştiu, 
nea Aristide, cu războiul ăsta care se apropie. 

Aristide plecase mulţumit. Se înţelegea bine cu gineri-su. 
De atunci nu se mai văzuseră. Se întâlnise însă întâmplător 
cu Didina, în Piaţa Elefterie. 

Aceasta ieşise de la cursuri, de la Medicină şi se vedea că 
este obosită. 

„Ştefane”, îl strigase ea, iar el, pentru că dăduseră nas în 
nas, nu mai putea s-o ocolească. Bună, Didina, care vrei să- 


mi distrugi viaţa. Didina îl privise tristă. Eşti obosită, te-aş 
invita la o cofetărie, la o prăjitură sau la o cafea, îi spusese 
el. „La trei am seminar, Ştefane, vreau să merg, dar nu 
pot”. Să ştii, Didino, că m-am gândit mult la ce mi-ai spus tu. 
Adu-ţi aminte că tu ai fost cea care ai zis, Ştefane, dacă nu 
ne iubim acum, eu mor, noi nu trebuie să pierdem 
momentul acesta, că Dumnezeu ne-a întâlnit pe drumul 
acesta. Recunosc că gestul tău a fost extraordinar de 
frumos. Tu ai rămas însărcinată, şi eu am întârziat să vin. 
Însă tu n-ai lucrat la un ziar să vezi ce înseamnă asta, că de 
dimineaţa până seara eşti bombardat de tot felul de 
probleme şi uiţi de tine luni de zile. Vezi, tu mă faci pe mine 
vinovat. Dar când ai rămas însărcinată, de ce n-ai pus mâna 
pe un creion să-mi fi scris o scrisoare. Uite, mă Ştefane, sau 
prostule, ori tâmpitule, cum ai fi dorit tu să-mi spui (Didina 
începu să râdă. Făcea gropiţe în obraji de frumoasă ce era), 
aşa şi aşa, vino să facem nunta. Şi eu aş fi venit. Însă tu nu 
ai vrut asta, Didino. Tu ai vrut să mă faci pe mine vinovat în 
ochii tăi şi ai mei. Să mă simt eu vinovat toată viaţa. Or eu 
n-am vrut să-ţi fac ţie nici un rău, am vrut să-ţi fac numai 
bine, să te fac soţia mea, la casa ta, aşa cum mi-ai cerut tu. 
Şi atunci de ce vrei sămi faci mie rău? 

Didina îl privise o clipă cu expresia aceea de frumuseţe 
tâmpă pe chip. Îi zâmbise apoi ca de pe altă lume. Uite, îi 
zisese Ştefan, eu trec peste tot, am venit şi te-am cerut lu' 
nea Aristide, el vrea să ne căsătorim. Hai să dregem ce am 
greşit, şi ne-a ajuta Dumnezeu. 

Didina tăcuse. Doamne Dumnezeule, ce frumoasă este! îşi 
spusese în gând Ştefan. Ce-o fi asta? Toate sunt 
nemaipomenit de frumoase. Sau de tâmpit ce sunt îmi par 
frumoase şi cele mai urâte. Alţii mor pe front şi îngheaţă în 
tranşee şi mie mi-a dat Dumnezeu femei frumoase, să le 
ajut să treacă prin viaţă. „Reparăm, Ştefane, reparăm, dacă 
aşa e bine, da după ce o să suferi şi tu măcar un sfert din ce 
am suferit eu”, îi răspunsese ea. Fă, tu-ţi salcia mă-ti Didino, 
dacă tu crezi că ţi-ai găsit prostu să-ţi baţi joc de el, te-nşeli. 


Eu îţi vreau binele, tu de ce vrei să sufăr eu? Nu-mi ajunge 
mie cât am suferit şi cât voi suferi în lumea asta de nebuni 
şi de tâmpiţi? O lăsase în mijlocul trotuarului. Mai 
gândeştete, Didino! Poate-ţi vine mintea la cap! Didina 
rămăsese năucită, frumoasă, cu expresia aceea de suferinţă 
adâncă pe chip, care o făcea şi mai frumoasă. 

La Didina se gândea Ştefan în timp ce se rădea în baie, 
după ce avusese visul acela cu Zizi Fotiade. Părinţii lui Zizi 
se obişnuiseră cu el şi-l iubeau ca pe copilul lor. Ce se 
întâmplase între el şi Didina îi povestise într-o noapte 
Iloncăi. Uite de ce nu voiam eu să ne iubim, din cauza fetei 
acesteia care mă face să mă simt vinovat pe lumea asta. De 
aceea am zis că altă femeie eu nu mai iubesc. llonca 
rămăsese gânditoare. „Ştefane, fata asta te iubeşte, 
spusese ea. O să vezi că o să te căsătoreşti cu ea şi o să fii 
fericit.” Şi cu noi ce o să se întâmple? îşi auzise el glasul 
îngrozit. 

„Nimic, ce să se întâmple? Aşa cum ţi-am spus de la 
început, tu eşti arborele pe care l-am întâlnit pe ocean când 
înotam, şi de care m-am prins ca să mă salvez.” 

Ilonca era fiica unui baron maghiar, Mociony, care îl 
cunoştea pe Grigore Patriciu. Acest Mociony îşi măritase 
fata, pe Ilonca, cu un alt baron, tot maghiar. Care era în 
vârstă, şi acesta nu putuse nici măcar s-o defloreze pe 
Ilonca. În viaţa lui Ştefan se repeta aceeaşi întâmplare pe 
care o mai trăise cu Nora şi cu Zizica Negroponte. Soţul 
Ilonei (nu înţelesese niciodată cum trebuie să-i spună Ilonca 
sau Ilona, de aceea el prefera să-i spună Ilinca, mai ales că 
acest nume o apropia mult de el), fusese la viaţa lui un 
fante, un cartofor şi un beţivan. Aveau, ce e drept, o casă în 
Bucureşti, şi un mic castel într-un sat din Transilvania, dar 
de bogaţi, nu erau bogaţi. El nu lucra şi atunci trebuise să 
lucreze ea ca să câştige bani. Cum ştia maghiara, germana, 
franceza şi engleza, şi cum Patriciu avea nevoie de un 
cunoscător al acestei limbi, la rugămintea baronului, a 
tatălui ei adică, o angajase ca traducătoare şi secretară. 


Era mulţumită. Îi fusese recunoscătoare lui Patriciu, mai 
ales că se purta frumos cu ea. Nu auzise de baronul 
Mociony? îl întrebase ea. Nu, nu auzise. Dar de baronul 
Mociony-Stârcea, auzise? Nu, nu auzise, îi răspunsese el. 
Înseamnă că nu prea cunoştea lumea bună a Bucureştiului. 

Da, e adevărat, n-o prea cunoştea, atât cât o cunoscuse 
nu-i făcuse nici o plăcere. „Latăl meu, îi spusese Ilona, are 
un frate, pe care-l cheamă tot baronul Mociony, care este 
unchiul ei. Şi fiind foarte bogat, şi pentru că nu avea copii, îl 
înfiase pe acest „baronul Mociony-Stârcea”, care îi vine 
acum văr. Ei bine, vărul ei este prietenul tânărului rege, 
este un om de lume, un dandy, ceea ce se cheamă un dandy 
şi ea îi prevede un mare viitor”. 

De ce, o întrebase el. Pentru că este o jigodie, Ilona 
apăsase pe cuvântul jigodie, un carierist ordinar, un om 
cinic, fără suflet, un aventurier şi un sforar. Este tot ce 
putuse „să dea mai bun crema Imperiului austroungar”. 
Ilona însă nu semăna deloc cu acest văr vitreg al ei. Era o 
fiinţă umană autentică, nefericită pe lumea aceasta. Idealul 
ei în viaţă era dragostea pură. De aceea se şi îndrăgostise 
de Ştefan pentru că acesta avea „un suflet curat, de o 
frăgezime care te făcea să muşti din el.” 

Ştefan Paul zâmbise amar. Şi Zizica şi Nora îi spuseseră la 
fel. Adică această „puritate şi frăgezime a sufletului lui” era 
ca lumina unei lămpi care atrage fluturii în raza ei. 
Fantastică şi paradoxală mai este şi viaţa asta! Cât despre 
dragostea cu Ilona, fusese foarte adevărat ce-i mărturisise 
ea. „Ştefane, iubeşte-mă, ascultă-mă pe mine. O unguroaică 
este altfel decât o româncă în dragoste. Noi unguroaicele 
avem „foc în coapse”. Şi cu adevărat nopţile cu ea erau o 
nebunie. Focul „bozgoriţei” îl ardea până în profunzimile 
cărnii şi fiinţei lui de bărbat. Se gândi din nou la Zizi 
Fotiade. Nu-i spusese ea în vis „să le iubeşti pe toate şi să fii 
la fel de bun cu ele, cum m-ai iubit pe mine”. 

Se sculase târziu. Era o zi înnorată de toamnă. Cât avea să 
mai dureze războiul? Nebunul, marele nebun dat de 


Germania în secolul XX, Adolf Hitler (mai bine ar fi dat un 
nou Hegel sau un alt Bethowen) promisese că va fiun 
război fulger. Şi era cât pe-aci să aibă dreptate: războiul 
acesta ar fi putut să fie un război fulger. Ruşii ar trebui să 
mulţumească sute de ani de aici înaintea sârbilor. Sârbii îi 
salvaseră de la înfrângere, poate chiar de la dispariţie. 
Dacă ruşii vor câştiga acest război, faptul se datorează în 
primul rând marelui lor aliat, Adolf Hitler”, şi apoi sârbilor. 

Dacă Germania ar fi atacat Uniunea Sovietică din martie 
1941, şi nu s-ar fi încurcat cu sârbii, aşa cum l-au sfătuit 
generalii lui (aceştia încercaseră să-l convingă pe Fuhrer să 
nu se încurce în Serbia, pentru că războiul cu sârbii ar fi 
putut să dureze, să atace Uniunea Sovietică, şi apoi aveau 
să se ocupe şi de Serbia. Hitler, bineînţeles nu-i ascultase.), 
până în iarnă Moscova, Stalingradul, Leningradul ar fi fost 
cucerite. 

Deci sârbii salvaseră Rusia de la pierzanie. Mai târziu le 
vor fi oare ruşii recunoscători sârbilor? Dacă am gândi aşa, 
concluzionase Ştefan, înseamnă că ruşii ar trebui să-i fie 
recunoscători lui Hitler. Fraza răsună în mintea lui cum 
răsună ecoul într-o biserică pustie. Ia stai aşa, îşi spuse 
Ştefan Paul în gând. Adică de ce să le fie recunoscători ruşii 
lui Hitler? 

Că le adusese atâtea nenorociri pe cap? Lasă că Stalin le-a 
făcut ruşilor de două sau de trei ori mai mult rău decât 
Hitler. Păi aici este paradoxul, al lu' Parizianu, se auzi vocea 
din fiinţa lui. La baza vieţii stă paradoxul. 

Nimeni n-a observat până acum că logica istoriei are la 
baza ei paradoxul. Stalin, care a fost conducătorul ruşilor, 
le-a făcut de trei ori mai mult rău decât Hitler, prin teroarea 
pe care a introdus-o în sistem, prin gulagul pe care l-a 
generalizat, prin zecile de milioane de crime. I-a asasinat 
Stalin pe ruşi mai abitir decât un Gingis-Han. 

În acelaşi timp, uite de ce ruşii trebuie să-i mulţumească 
duşmanului lor de moarte, Hitler, pentru că ăsta i-a salvat în 
istorie, şi nu Stalin al lor. (alt paradox) Dacă Hitler n-ar fi 


făcut greşelile pe care le-a făcut, dacă ar fi fost un om cu 
mintea bună, inteligentă, realistă, ruşii erau învinşi încă din 
toamnă şi desfiinţaţi ca popor. Nebunul îi gaza mai ceva ca 
pe evrei. 

Doamne, Dumnezeule, se pomeni Ştefan văietându-se, ce 
nenorocire ar fi fost atunci! Am fi văzut pentru prima dată 
în istorie două popoare, gazate, distruse până la ultimul om, 
ruşii şi evreii. Oare aşa ar fi fost? 

Istoria îşi are cutele, enigmele ei neînţelese. 

Deci ruşii, în mod paradoxal, ar trebui să-i mulţumească 
lui Hitler că a făcut greşelile pe care le-a făcut, greşeli care 
au dus mai târziu la victoria ruşilor şi la înfrângerea lui 
Hitler, o dată ce Fuhrerul a fost cel mai mare duşman allui. 
Alt paradox, Hitler a fost cel mai mare duşman al său. 

Singur s-a condamnat la moarte. 

Fără să-şi dea seama, vorbind singur cu sine în gând, 
Ştefan se pomeni la intrare în Palatul Zilei. Când să intre pe 
uşă, portarul deja se înclinase să-l ajute, simţi pe cineva 
luându-se după el. 

Ştefane! se auzi strigat. 

Se întoarse. În faţa lui, încurcată, îmbrobodită cu un batic 
înflorat pe cap, poate că şi de asta nu o recunoscuse, era 
ţiganca lui Paraschiv. 

— Bună ziua, Stefane! 

— Bună ziua, ga... Uite că nici nu ştiu cum o cheamă pe 
nume, îşi spuse Ştefan Paul în gând. Pentru mine e muierea 
lu' Paraschiv şi-mi ajunge, că a fost bună cu mine şi are 
sufletul bun. 

Ştefan, îl trase ţiganca mai deoparte ca să nu audă 
portarul, ai zis dumneata că dacă om avea vreodată nevoie 
de ajutor, să venim la dumitale să-ţi cerem ajutorul, că sunt 
bărbaţii noştri pe front...? "Țiganca vorbea într-un fel trist şi 
mieros, sugerându-i lui Ştefan Paul că se afla la mare 
suferinţă. 

— Aşa am zis, şi vă ajut. De cât ai nevoie? 


Uite, venii cu cumnata, muierea lui Achim, i-o arătă ea pe 
soţia lui Achim, care făcea războiul la trenuri, şi care mai 
ruşinoasă, stătuse deoparte. Aceasta se fâstâci şi lăsă capul 
în pământ. Ştefan merse şi-i spuse, în felul lui, apropiat: 

— Bună ziua, cumnată. Era să nu te recunosc. 

Ştefane, se ţinu ţiganca după el. M-am gândit cu cumnata 
să ne apucăm de un mic comerţ, să trăim şi noi, că tota 
avut cumnatul prăvălie. Da ne-ar trebui acolo un mic 
capital. 

Aha! zâmbi vesel al lui Parizianu. Şi cam de cât aţi avea 
nevoie 

— Păi de vreo două mii de lei, se înfipse ţiganca. 

Da, nevasta lu' Nilă ce face? îşi aduse aminte Ştefan de 
Nilă şi de Moromete, care ar fi vrut s-o ajute pe muierea lu' 
Nilă. 

Face bine, săraca, ce să facă. Data trecută am fost pe la ea 
şi i-am dat şi ei din ce mi-ai dat dumneata. 

— E bine, şopti Ştefan Paul, privind-o mai mult pe muierea 
lui Achim. Şi-o aducea aminte mireasă. De atunci însă se 
îngrăşase, se făcuse parcă mai frumoasă. 

Uite, vorbi mai tare Ştefan, vă dau trei mii de lei, da cu 
condiţia s-o luaţi cu voi şi pe muierea lui Nilă, şi s-o ajutaţi 
ca pe sora voastră. 

Ne-am înţeles? 

Scoase banii din buzunar şi-i întinse ţigăncii, căreia îi 
ardeau ochii în cap de bucurie şi de recunoştinţă. 

— Nici nu ştii cât îţi mulţumim, Ştefane, se arătă ţiganca 
recunoscătoare. 

Când o să vină ai noştri, o să ţi-i dăm înapoi. 

Nevasta lu' Achim stătea mai retrasă. 

— Lasă ga, că nu-mi daţi nimic înapoi. Ăsta e dar. Dar ştiţi 
ce vreau 

? Să nu aud după aia că vă certaţi. Sau că pe muierea lu' 
Nilă nu aţi ajutat-o deloc. Pe ea s-o ajutaţi cel mai mult, că 
ea e, săraca, cea mai nenorocită. Să vă aveţi ca surorile. 


— Lasă, cumnate, începu ţiganca cu gura, păi nu mă ştii 
dumneata că eu am sufletul âl măi bun... Şi ţine-o tot aşa. 

Ştefan zâmbi bucuros, că, uite, îi ajutase şi el cum putuse 
pe verii lui. Şi dacă-o ajuta pe muierea lui Nilă, făcea o 
faptă extraordinară, pentru care Moromete ar fi foarte 
bucuros. 

IX Iarna anului 1943-1944 cobora peste Europa ca un 
întuneric. Frontul, dacă ar fi fost privit de undeva de sus, s- 
ar fi văzut acum ca un arc care, îndoit de o forţă uriaşă 
nevăzută, fusese împins în sens invers. Ca şi cum cineva 
avea o săgeată imensă în acest arc, şi săgeata era 
îndreptată acum înspre Europa, înspre bunkerul lui Hitler, 
înspre inima Germaniei. 

Vremea era urâtă, cădeau o burniţă cu zloată, şi pământul 
era o mocirlă, desfundat şi râmat de la Marea Baltică până 
la Marea Neagră. În urma marii ofensive din noiembrie 
1943, când ruşii au forţat frontul pe mari întinderi, acesta 
se stabilizează undeva înaintea Carpaţilor şi a Nistrului, ca 
şi cum pe timpul iernii s-ar fi pregătit să hiberneze. Pe o 
asemenea burniţă îl aşteptase la ora zece seara, când ieşise 
de la redacţie, Magda, înfăşurată într-un pardesiu de dimie, 
ascunsă sub o umbrelă care o acoperea de tot. Ştefan se 
simţea obosit. Ar fi vrut să meargă acasă cu maşina, însă 
Magda îl rugă să se plimbe. Părea obosită şi totuşi fericită. 

Am o umbrelă mare, Ştefane, ne putem ascunde sub ea. 

Văzuse şi el, era o umbrelă mare, neagră, bărbătească. 
Ploaia era rece, o ploaie mocănească, din acelea care cad 
parcă de la începutul lumii şi nu au de gând să se mai 
termine niciodată. Magda ştia că lui îi place să se plimbe pe 
ploaie. O luară spre chei. Da, ploaia aceasta îţi strecura în 
suflet un sentiment trist şi o pace de igrasie, o pace rece, 
pentru veşnicie. 

În toamna aceasta cei doi se plimbaseră de multe ori 
împreună. Mai ales în nopţile calde şi frumoase de 
septembrie şi octombrie. Într-una din dăţi Ştefan o rugase, 
aproape brutal, să nu-l mai caute. Îi explicase chiar că se 


simte vinovat faţă de ea. Magda nu plecase. Dimpotrivă, 
înroşindu-se, tristă, îl luase de braţ şi porniseră să se 
plimbe. 

Se regăsiseră cu greu. „Am o rugăminte la tine, Ştefane, îi 
spusese ea câteva clipe mai târziu. Nu este nimic mai 
umilitor decât să-l goneşti pe prietenul tău, sau pe semenul 
tău ca pe un câine”. Îi explicase că timpul petrecut cu el 
„este altfel de timp”. Adevărul este că şi lui fata aceasta, 
care avea în ea o cuminţenie ţărănească, „avea în ea ceva 
din dupăamiaza unei zile de vară trăită într-un sat 
românesc”, îi plăcea. Plimbările cu ea erau odihnitoare. Cu 
Magda se pomenea „dându-şi drumul”, redevenind el, cel 
care era atunci, el cel mai autentic. De mai multe ori 
discutaseră lucruri extraordinar de interesante, profunde. 
Fuseseră seri când se aşezaseră pe o bancă. Magda i se 
aşeza pe genunchi, petrecânduşi braţul pe după gâtul lui, 
sau culcându-şi capul pe umărul lui. 

Rămâneau aşa mult timp, fără să spună nici-unul nimic. În 
seara aceasta când burniţa deasupra ţării, şi când de fapt 
burniţa de la Marea Nordului până la Marea Caspică, şi 
când soldaţii dormeau în tranşee cu apa până la glezne, cu 
bocancii înămoliţi, o luaseră pe „Cheogârlii” în sus. 

Magda îl trase uşor de braţ, astfel că trecând Dâmboviţa 
se afundară pe una din străzile vechiului cartier al 
Bucureştiului. Aceasta era partea cea mai veche a 
bătrânului oraş. Ioamna era o splendoare să te plimbi în 
acest cartier. Curțile, gardurile forjate, pereţii bătrânelor 
case şi vile erau acoperiţi de tufe înalte de trandafiri, de 
volbura lisandrelor şi a zorelelor. 

Ploua mărunt şi liniştit peste bătrânul oraş al lui Bucur şi 
ei se plimbau pe străzile acestui mirific, acum închis în el, 
cartier. Magda deschise o poartă veche, forjată, aşa cum 
erau toate porţile acestui cartier. Urcară o scară mică din 
cărămizi, şi se găsiră într-o tindă cuprinsă între patru 
coloane dorice. Magda deschise apoi cu cheia uşa, iluminată 
dinăuntru, de lumina de vitraliu a geamlâcurilor. Erau acum 


într-un fel de tindă străbătută de o penumbră moale, de 
reflexele vitraliilor. 

Unde suntem, Magda? o întrebă Ştefan Paul. Îl pătrunsese 
frigul şi el se gândi la un cămin cald. Duminica trecută 
fusese cu părinţii lui Zizi la cimitir. Îi duseseră flori şi-i 
aprinseseră lumânări. Ştefan rămăsese uimit, de pe crucea 
de marmură albă îl privea poza lui Zizi, râzând fericită. O 
simţise ca fiind în aerul din jur, râzându-i fericită lui. 
Avusese un sentiment ciudat. Ca şi cum Zizi ar fi în lume, 
fiind foarte mulţumită de el. Îşi adusese apoi aminte de 
Magda. Cu Ilinca se împăca bine. Se întâlneau acum mai 
rar, se iubeau sau rămâneau stând de vorbă, mângâindu-se. 
Magda avusese dreptate, timpul pe care-l petreceau 
împreună era un timp greu, frumos, când comunicau fără 
să spună nimic. 

Atunci, la Mormântul lui Zizi, îşi adusese aminte de visul 
pe care-l avusese numai cu două săptămâni în urmă, prin 
care aceasta îi spusese să aibă grijă de „fetele” ei. Atunci îşi 
spusese el că o va iubi şi pe Magda aşa cum le iubea pe 
celelalte. Că va avea grijă de ea ca de sora lui, ca de femeia 
lui. Magda îl pofti înăuntru. Intrară într-o odaie spațioasă, 
iluminată de focul care ardea în cămin. Pe jos erau preşuri 
şi piei de lupi şi de urs. Una din piei era a unui urs uriaş. O 
sofa veche, turcească, un clavir, o masă încărcată cu 
bunătăţi, un candelabru, încă neaprins, perdele grele, 
acoperite de draperii... Era cald în această casă, care îţi 
evoca mai degrabă un spaţiu al hibernării. 

A cui e casa asta, Magda? 

— A noastră, Ştefane, şopti tânăra femeie. Rămăsese într-o 
rochie strânsă pe talie. O veioză discretă ardea sub o vitrină 
albăstruie. Magda se apropie de el şi-i luă pardesiul. Îl puse 
într-un cuier cu ramuri. Apoi veni iar în faţa lui. Îi puse 
mâinile pe umeri şi-l privi tristă în ochi. 

Aceasta este casa noastră, Ştefane. Dacii erau poligami. 
Moise însuşi, marele preot al poporului evreu, a avut mai 


multe soţii. Eu voi fi una din soțiile tale. lar tu aici vei veni 
ca acasă la tine. Aici va fi una din familiile tale. 

Magda îşi apropie buzele de ale lui. Se sărutară. Buzele 
femeii aveau mireasma şi gustul fragilor. Ştefan simţi că o 
doreşte. Dar în alt fel decât pe celelalte. Ca şi cum ar fi fost 
a lui, ca şi cum i-ar fi fost puţin şi soră. 

Femeia l-a tras după ea. Târziu către miezul nopţii, când s- 
a potolit primul rând de cocoşi, după ce se iubiseră, Magda 
îi mângâia tâmpla sărutându-l. 

Ştefane, l-a întrebat ea în şoaptă, cine este Zizi? 

— Nu ştiu, a tresărit Ştefan Paul, privind-o uimit. 

Acum o săptămână, continuă Magda, am avut un vis. A 
venit la mine o femeie îmbrăcată în alb. Avea un chip tare 
bun, şi semăna cu Maica Domnului. Am crezut că este un vis 
Marital. Ai auzit de apariţiile maritale? 

Nu, ce sunt? 

— Apariţii ale Maicii Domnului. Se cunosc multe asemenea 
întâmplări, în Europa şi în întreaga lume. 

A venit, continuă Magda şi m-a mângâiat pe păr. Mi-a spus 
să nu mai fiu tristă. Să împrumuţi bani, maică, mi-a spus, 
să-ţi cumperi o casă, şi să-l aduci la casa voastră, pentru că 
el este al tău demult. 

Nu vrea, Maica Domnului, i-am spus. El este altfel decât 
ceilalţi bărbaţi. 

Am vorbit eu cu el, mi-a spus. De data asta i-am spus că voi 
fi foarte supărată pe el dacă n-o să aibă grijă de tine şi n-o 
să te iubească. 

Numai cumpără tu casa asta. Prima casă pe care o s-o 
găseşti de vânzare. 

Trâmbiţa unui cocoş se ridică în noapte singură, plină de 
melancolie. 


X Dacă frontul, adică acel balaur imens, format din tranşee, 
soldaţi, ofiţeri, căi de comunicaţii, care de luptă, 
amplasamente ale bateriior de artilerie, parcuri de tancuri, 
care se întindea de la Marea Nordului la Marea Neagră, 


părea că îngheţase după căderea primelor zăpezi, 
acoperind milioanele de soldaţi ce dormeau în tranşee, ca şi 
imensele cantităţi de material de război, viaţa Europei ca şi 
a Asiei curgea liniştită mai departe. În Cancelariile marilor 
puteri activitatea era mai trepidantă decât oricând. 

Mareşalul încerca să-şi deschidă noi pârtii pe cel de-al 
doilea front pe care-l deschisese în Europa. După 
întrevederea sau cu Hitler, din noiembrie 1942, Mareşalul 
Antonescu înţelesese că războiul Germaniei în răsărit este 
pierdut. La întoarcere, în trenul care-l aducea acasă, 
declarase că acum trebuie să ne concentrăm ca să nu 
pierdem şi noi războiul nostru. Mareşalul declarase textual: 
„Irebuie acum să ne concentrăm ca să nu-l pierdem pe al 
nostru.” Această afirmaţie făcută personal colaboratorilor 
lui cei mai apropiaţi este extrem de grăitoare. Ea trebuie 
„citită” şi înţeleasă astfel: Hitler a pierdut războiul lui, 
războiul cu tancurile, cu artileria, cu infanteria care făcuse 
milioane de victime în spaţiul Uniunii Sovietice. Acesta 
fusese războiul lui Hitler, un război militar, un război al 
sângelui, al ororii, al groazei. Hitler iniţiase acest război şi îl 
târâse şi pe Mareşalul Antonescu şi România în această 
aventură. 

Ei bine, spunând că acum nu trebuie „să-l pierdem pe al 
nostru”, adică războiul nostru, această sintagmă ne spune 
că Mareşalul se delimitase de Hitler. La sfârşitul anului 
1943, şi pe parcursul anului 1943 şi 1944, până la 
arestarea sa, Mareşalul avea să lupte pe alt front, pe frontul 
nostru. De fapt, şi acesta este blestemul acestui neam şi al 
istoriei noastre, Antonescu şi cu el armata şi poporul 
român, aveau să lupte, după ce Mareşalul rostise aceste 
mari cuvinte, pe două fronturi. Frontul militar, în care eram 
înglobaţi, şi frontul nostru, războiul nostru, care era numai 
al nostru. Lucrul acesta nu le-a fost clar multora în acel 
moment istoric şi nici după aceea. La sfârşitul anului 1942, 
Mareşalul Antonescu deschisese un al doilea front. Acesta 
era nevăzut, este adevărat, da, dar el devenise principalul 


nostru front, asupra căruia „trebuie să ne concentrăm” 
(adică n-avem voie să purtăm oricum acest război), şi pe 
„care nu trebuia să-l pierdem”. 

Adică pe primul front, pe care ne găseam angajaţi, dar nu 
cu toate resursele noastre, prin împrejurarea lucrurilor, era 
posibil să pierdem războiul, însă pe cel de-al doilea, care 
era un front românesc, nu aveam voie să-l pierdem. lată 
cum trebuie interpretate lucrurile. Al doilea front este unul 
prin excelenţă diplomatic, el se duce în spaţiul european al 
diplomaţiei. Dacă în primul război noi merseserăm cu 
germanii înspre est, merseserăm deci într-o direcţie, 
luptând alături de nemți, în acest al doilea război eram 
singuri şi, ce ciudat, luptam în toate direcţiile. Cu toate 
capitalele europene, sau mai bine zis, în toate capitalele 
europene, căci războiul se ducea cu anglo-americanii. Hm! 
îşi spusese Ştefan Paul în gând, un război cu cât este mai 
ascuns, mai nevăzut, mai puţin „material”, legat de legile 
dure şi greoaie ale realităţii, cu atât mai uşor poate să iasă 
din graniţele sale, din matca sa, poate să devină mai rapid 
şi să fie mult mai cinic decât celălalt război, cel militar, fizic. 

Dar acest război diplomatic, o dată început (unde începuse 
întâi acest război? Unde, decât în mintea şi în sufletul 
Fuhrerului?), el se transforma pe nesimţite în politică. Avea, 
cu alte cuvinte, să „capete curaj şi să iasă la suprafaţă”. Aşa 
cum avea să mărturisească puţin mai târziu un alt 
„cronicar” al acestui război. „Se impunea ieşirea României 
din Axă şi începerea negocierilor cu Aliaţii în vederea ieşirii 
ei din Război. Reţinem că încă de la începutul anului 1943, 
Mareşalul Antonescu, în mod curajos şi demn, a făcut 
cunoscute guvernului german 

— Printr-un memoriu făcut de Mihai Antonescu şi înaintat 
lui Ribbentrop 

— Intenţiile sale de a negocia cu Aliaţii, în interesul 
României şi chiar acela al Germaniei”. Stefan Paul îşi aduse 
aminte scena aceea petrecută între Hitler şi Mareşal, când 
Fuhrerul îi pusese în faţă documentele care probau fără 


nici o posibilitate de replică „gestul prostesc al lui Mihai 
Antonescu”, prin care acesta putea să „strice” tot ce 
începuse şi ce intenţiona Mareşalul, documente care îl 
arătau pe Ministrul de Externe al Mareşalului ca fiind un 
„om mic”, un trădător de fapt. Sau, cum spusese cineva: 
„Un găinar care ajunsese şi el pe piscul unui munte”. 

Hitler cine ştie ce-a crezut atunci, că îl dă gata pe Maregşal, 
că acesta se va pierde în faţa lui, aşa cum făcuseră, sau mai 
bine zis o păţiseră mai mulţi şefi de stat, care prin aceasta 
şi-au dezvăluit micimea lor. Să ne gândim numai la acel 
Beneş, celebru în Europa acelei vremi, om cu multe merite 
incontestabile, despre care (aşa cum auzise Ştefan de la 
cineva, una din acele surse pe care este bine să nu o 
ignorezi, pentru că locul în care o plasase pe ea destinul nu 
era unul neimportant) auzise lucruri bune, despre care ştia, 
printre altele, că este un fel de Şef al Masoneriei 
internaţionale. Şi de aceea Titulescu se ţinea mai mult după 
el, asculta mai mult de el, fără să îndrăznească însă 
niciodată în acel înalt for european unde se întâlneau ei să-l 
combată, strălucit, aşa cum îi combătuse pe mulţi din marii 
oameni ai Europei din perioada interbelică. 

Ei bine, acel Beneş, om care răspundea de destinul unei 
ţări şi al unui popor, om cu prestigiu în Europa, când 
ajunsese să se înfrunte cu tartorul care avea să sugrume 
Europa, pierzând unul dintre cele mai mari prilejuri ale 
vieţii lui, se pierduse, şi scăpându-se pe el de frică începuse 
să alerge în jurul masei din încăperea aceea vastă în care se 
duceau „tratativele”. 

Pentru că Tartorul de la Berlin aşa înţelegea el să trateze 
cu Şefii de state. 

La ce şcoală de zugravi o fi învăţat el lucrul acesta, nu se 
ştie? Acel Beneş, oricât o fi fost el de mare, luat în sine, şi 
de om de treabă, pierduse una dintre cele mai mari „clipe” 
din viaţa lui, pentru că o dată ajuns în faţa acelei Fiare, 
numite Hitler, măcar adevărul putea să i-l spună în faţă, 
dacă nu putea să stea cu coloana vertebrală dreaptă. Ceea 


ce nu se întâmplase cu Mareşalul. Conducătorul României, 
aflat în faţa lui Hitler, chemat special de acesta, nu numai că 
nu se pierduse cu firea, ci rămânând drept în faţa Tartorului 
Europei, îi spusese că el are cunoştinţă de ce făcuse 
Ministrul său de externe, şi înţelege că la momentul 
oportun, dacă va fi cazul, România să poată trata cu Aliaţii 
spre binele ei, dar şi al Germaniei. (Asta cu binele 
Germaniei îi atrase în mod deosebit atenţia lui Ştefan, astfel 
că acesta îşi spuse, vorbind în stilul lui caracteristic, ia să 
mă aplec eu, domnule, asupra acestui lucru şi să reflectez 
mai adânc). lată, deci că, prevăzător şi inspirat, Mareşalul 
îşi crease cu mult înaintea declarării acestui celui de-al 
doilea război, condiţiile propice ca la momentul potrivit, 
războiul să se transforme dintr-unul secret, în politică. 
Adică în război dus pe faţă. 


XI Marele front, balaurul negru, întins între Marea 
Nordului şi Marea Neagră, se împotmolise, îngheţase, 
flămânzise acum, întors cu burta albă, cu adâncitura înspre 
Europa, în iarna care se abătuse ca o înserare murdară şi 
dureroasă peste întreaga lume. Acest front, aşa cum părea 
el, primitiv şi părăsit, în favoarea celuilalt război, care se 
ducea în Cancelariile Europei şi ale lumii, în subterane 
întunecoase şi nevăzute, mai despărţea încă Europa de 
Asia. Asia se înfipsese adânc în Europa, devenise 
amenințătoare, dar încă nu se prăbuşise. Cea de-a treia 
mare forţă a acestui război, S U A (care reprezenta şi ea un 
Continent, cel de-al treilea continent care se băga şi el unde 
nu-i fierbea oala) intervenise şi, după atâtea mii de ani în 
„conflictul ritual”, în „algoritmul ancestral” al comunicării 
milenare dintre Asia şi Europa, avea să joace un rol foarte 
important în istorie. Această a treia Mare forţă, al treilea 
Continent intervenind în „relaţia erotică dureroasă” dintre 
Europa şi Asia, avea să şi hotărască soarta războiului dintre 
Rusia şi Germania, dintre Europa şi Asia. 


Pentru că, trebuie spus, cu toate greşelile făcute de 
tâmpitul de Hitler (şi chiar ar mai fi putut să facă şi alte 
greşeli pe deasupra), dacă America nu ar fi ajutat Uniunea 
Sovietică, cu un ajutor militar imens, de la alimente, 
îmbrăcăminte, arme şi material de infanterie, tancuri şi 
artilerie, până la avioane, Germania tot ar fi învins Rusia. 
Hitler, al doilea mare nebun al lumii, tot l-ar fi învins pe 
Stalin, cel mai mare nebun şi ticălos al istoriei umanităţii. 

Dar să vezi, cu un făcut, cum le „încurcase diavolul” pe 
toate în acest război. Printr-o lege a paradoxului (nu era 
Hitler cel mai mare duşman al lui şi al poporului German? 
Nu-i salvase el pe ruşi de la dispariţie prin „prostiile” pe 
care avea să le facă pe tot parcursul războiului? Nu era 
Stalin, cel care avea să-i salveze pe ruşi, cel mai mare 
inamic al poporului rus? Al marelui şi pravoslavnicului 
popor rus?) Europa, prin Hitler, şi armata lui, prin poporul 
cel mai belicos al Europei, pe care-l prostise şi-l 
îndoctrinase, atacase Asia, însă o ţară asiatică, Japonia, 
atacase la rândul ei America, prin bombardarea flotei 
americane la PearlHarbor, şi acum Asia, la fel ca şi Europa 
(nu luptau englezii împotriva Germaniei?), se găsea şi ea 
sfâşiată. Asta era bună. O nebunie şi o încurcătură de maţe 
în istorie şi în lume, mai mare nici că se mai putea. 

La lucrurile acestea se gândea Ştefan când Grigore 
Patriciu, trecând înspre lift, bătu la uşa lui să mai schimbe o 
vorbă. „La ce lucra? La articolul de mâine. Se apropie 
sărbătorile, îi spusese Grigore Patriciu, de două ori până 
acum ai cedat, la sfârşitul anului, înainte de sărbători, astfel 
că ai fost nevoit să-ţi iei concediul. Este adevărat că erai şi 
mai tânăr. Că, adică, ar fi trebuit ca om cu experienţă să ţin 
cont de lucrul acesta. Or eu te-am aruncat de la început în 
focul bătăliei...”. Lasă, tată, că a fost bine. Vă spun eu, a fost 
cel mai bine. Cu mine, dacă o luaţi cu binişorul, nu făceaţi 
nimic. N-aş fi înţeles nimic din meseria aceasta, mas fi 
plictisit, aş fi fot dezechilibrat. Aş fi clacat. „Păi tocmai de 
aceea, se apropie sărbătorile, vezi să nu clachezi şi acum”, 


îi mai spusese Directorul Zilei, apoi vrusese să plece. Se 
întorsese către el şi încercase să-i zâmbească. Fusese prea 
aspru cu el? „Nu de alta, Ştefane, dar vezi şi tu că am 
nevoie de tine. Dacă s-ar întâmpla ceva şi anul acesta, aş fi 
în pom”. 

XII Nu se întâmplase nimic, şi în anul acesta, sau, mai bine 
zis, la cumpăna dintre aceşti ani, 1943-1944, doi dintre cei 
mai nefericiţi ani ai acestui secol (poate şi acesta, cel mai 
nefericit secol din istoria omenirii, o dată ce adusese cu el 
de acum cele mai mari războaie din istoria vieţii pe această 
planetă), nici n-avea să se întâmple. Să se întâmple ceea ce 
îi era Directorului Zilei teamă că s-ar fi putut întâmpla cu 
cel pe care el îl adusese în presa românească, şi sub ochii 
lui se formase ca ziarist. Dar dacă lui Grigore Patriciu îi era 
teamă că s-ar fi putut ca Ştefan să clacheze, aceeaşi teamă 
împărtăşind-o şi Niki (acesta chiar îi spusese, „vezi să-ţi iei 
şi anul acesta concediu, şi să mă laşi cu tot ziarul pe cap ca 
anul trecut!”), singurul care ştia sigur că n-o să clacheze 
era chiar el, Ştefan Paul. 

Se gândise la lucrul acesta. Ceea ce se întâmplase cu el 
anul trecut fusese într-un fel spre binele lui, pentru că 
altfel, dacă nu i s-ar fi făcut rău după ce a primit biletul 
acela nenorocit de la Luki, organismul s-ar fi epuizat singur 
mai târziu. Şi în cazul acesta refacerea lui s-ar fi făcut mai 
greu. 

Ceea ce-l ţinea acum şi îl ajuta pe Ştefan, nu era însă 
puterea trupului, ci, mai, degrabă, cea a sufletului. Abia 
târziu, în ultimul timp, înţelesese el că acel cineva „care are 
grijă de destinul lui”, le gândise foarte bine pe toate. Nu se 
mai simţea nici adolescentul care era numai cu câţiva ani în 
urmă, când sosise în Bucureşti, nici tânărul care-şi făcea 
complexe că uite „dăduse norocul” peste el şi în viaţă şi în 
dragoste. 

Că veniseră înspre el femei nespus de frumoase şi de 
bune, de curate şi cinstite cu ele însele, şi el nici nu le-ar fi 
meritat, sau că este un „ticălos” pentru că le înşeală, aşa 


vrusese Dumnezeu. Nu se simţea vinovat. Era o stare 
ciudată. Da, chiar lucrul acesta era: o stare nu numai 
psihologică, ci mai ales „spirituală”. Scosese suplimentul 
literar din toamnă (Niki fusese mulţumit că Ştefan îşi luase 
el sarcina să se ocupe singur de supliment) şi le publicase 
alături de Ion Vine sau de Felix Aderca şi pe poetele Zizica 
Negroponte şi Ilona Mociony (aceasta se semnase cu 
pseudonimul Ilinca Cerna). Tot în numărul acesta debutase, 
prezentată de el elogios, prozatoarea Anasonia Dumitrescu 
(ea singură îşi alesese acest pseudonim, spusese că-i place 
ei numele acesta, şi cu numele acesta vrea să publice, o 
dată ce nu putea să semneze cu numele ei), care nu era alta 
decât Nora, femeia care venise atât de frumos în viaţa lui. 
Pe la jumătatea lui noiembrie le mai dăduse încă un rând 
„de capital”, ţigăncii lu' 

Paraschiv, şi muierii lui Achim. În curând, ziseseră ele, 
avea să vină şi „cumnata lu' Nilă”. 

Ce înseamnă să ai sufletul bun şi gura aurită cu miere: lui 
al lu' 

Parizianu îi mersese la suflet felul cum vorbea ţiganca lu” 
Paraschiv despre văduva lu' Nilă, pe care voia el, 
Moromete, s-o ajute, cumnata lu' 

Nilă, îi spunea ea. Anghelina venise iar pe la el, mai 
încoace către iarnă. 

Se iubiseră tot la hotelul lor, şi îi dăduse şi ei nişte bani. 
Pentru băiat, să-i ia şi lui nişte haine, acolo. „Bun suflet ai 
tu, mă, Ştefane, îi spusese Anghelina. Vezi? Am ştiut eu de 
ce te iubesc eu pe tine”. De asemenea nu fusese săptămână 
să nu treacă pe la „mama Irina”, cum îi zicea el acum soţiei 
profesorului Cotigă, de sufletul căruia nu se putea totuşi 
lipi, ca şi pe la părinţii lui Zizi. Aceştia, mai ales bătrâna, dar 
şi generalul, însă fiind bărbat nu prea arăta el lucrul acesta, 
îl îndrăgiseră ca pe copilul lor. Creierul îi era obosit, era 
adevărat, de câtă informaţie - fluvii, mări întregi de 
informaţii, de la ştiri la reportaje şi articole - trecea prin 
capul lui. 


De asta îl ţinea Directorul Zilei, pentru că având un om ca 
Ştefan, şi talentat ca ziarist, având în minte şi cum se face 
un ziar, deprinzându-se de acum cu tainele şi chichiţele 
gazetăriei, dar şi cu lucrurile fundamentale, mari, ale 
acestei meserii, el, Grigore Patriciu putea să-şi scrie mai în 
linişte, mai pe îndelete articolele lui, să mediteze la alte 
probleme, să-şi scrie cartea pe care nici el n-o mai termina. 
Şi în cazul ăsta când eşti Directorul unui ziar ca Ziua şi ai 
un băiet priceput ca Ştefan, nu poţi să nu-l preţuieşti, şi să 
nu-l ajuţi când se află în momentele lui grele. Dar mai ales 
prietenia, relaţia foarte frumoasă care se stabilise între el şi 
femeile care le iubea, îi dădea acel sentiment, acea stare 
normală, ca şi cum el ca bărbat îşi îndeplinea menirea lui pe 
lume, cuminte şi trudnic, iubindu-le, dar având şi grijă de 
femeile pe care i le dăduse Dumnezeu. 

Nu este adevărat că el era cel care le înşelase pe ele, 
profitând de frumuseţea lor, nu, ele veniseră să-i dăruiască 
dragostea lor. La rândul lui, el le dăruise dragostea lui de 
bărbat, dar şi acel sentiment profund şi stenic pentru o 
femeie, că există cineva care le ocroteşte pe această lume. 

Şi care le dăruieşte dragostea, fapt fundamental în viaţa 
unei femei. Lia rândul lui, el trăia sentimentul că este iubit, 
că le ocroteşte, că le ajută să se simtă femei echilibrate, 
normale, în această lume a anormalităţii. 

Descoperea uimit că ele, femeile lui, pe care le iubea şi de 
care avea grijă pe lumea aceasta, îl învăţaseră să se simtă, 
să devină bărbat, să fie mai tare, mai bine adaptat în 
această viaţă şi în această lume, în care de acum nu avea 
numai grija lui, ci şi pe a lor. 


XIII Ruşii încercau din nou să forţeze frontul amenințând 
să-l spargă pe linia Kionigsbergului, încercând să-şi facă loc 
spre Câmpia Panoniei. 

Generalul Şteflea îl asigurase pe Mareşal, ştia acest lucru 
de la Nora, că în nici un caz Bugul, frontul de pe Bug, o linie 
întărită şi fortificată puternic, nu avea cum să fie spart. Pe 


aliniamentul acesta se aflau cele câteva Divizii române, şi 
numai în cazul în care ar fi fost forţat şi străpuns acest 
front, România ar fi fost ameninţată direct. După ce ajunse 
la redacţie, secretara (cealaltă, nu Ilinca) îl anunţă să ridice 
receptorul. 

Era Nora, care îi ură la mulţi ani, şi-i spuse că-l aşteaptă, 
mult mai devreme, dacă poate să vină acum. Avea treabă, îi 
răspunse, nu putea să mai întârzie? Şi aşa materialele de 
presă puteau să le ia mai târziu. 

„Ştefane, ţi-am spus, la mulţi ani şi nu mi-ai răspuns 
nimic?” Dar ce zi este astăzi? o întrebase el. „E Sfântul 
Ştefan”. Sfântul Ştefan! se mirase el. Nu ştiuse. Nu mai 
ţinea cont zilelor. Nici nu mai ştia în ce dată este. 

Şi ce dacă este Sfântul Ştefan? o întrebase el. Nu putem 
să ne bucurăm când situaţia frontului şi a neamului ăsta 
este asta care este. „Nu pentru asta te-am chemat. Am 
nevoie de tine într-o chestiune foarte importantă. 

Dar foarte importantă, aşa că te aştept urgent. la şi 
articolul acela cu tine. 

Care articol? o mai întrebase el. „Cel pe care l-ai scris şi i l- 
ai arătat domnului Patriciu. Mi-ai vorbit despre el”. 

Da, îşi aducea aminte. După ce fusese întâmplarea aceea 
cu apariţia unei cruci în flăcări pe cerul Bucureştiului, pe 
care el îl văzuse pe Mareşal răstignit, şi după ce auzise de 
complotul din armată ce se pregătea împotriva Mareşalului, 
ca şi după alte „informaţii”, precum că mulţi din lumea 
„bună” se pregătesc, în cazul în care ruşii ar fi în ţară, fie să 
şteargă putina după ce şi-au asigurat banii în băncile 
elveţiene, fie „să se aranjeze”, scrisese un articol furibund 
pe tema aceasta. Se pregătea deci „un mare aranjament”. i 
spusese lucrul acesta şi Zizica Negroponte, pe care nu 
putea să n-o creadă: sus la vârf se pregăteşte de pe acum 
un aranjament. 

Chestia asta cu aranjamentul nu-i prea era deloc clară lui 
Ştefan, adică putea să înţeleagă o mulţime de lucruri din 
cuvintele acestea. De la Zizica mai aflase că „şobolanii” se 


pregătesc să părăsească scena sau corabia. Ei bine, toate 
lucrurile acestea îl puseseră pe gânduri. Scrisese un articol 
„Ce nu ştie domnul Mareşal”. Când venise la Patriciu, 
acesta îl angajase de fapt pentru articolul pe care îl scrisese 
atunci, articol care se intitula „Dacă ar şti Generalul!”. Ce- 
ar fi să-i pun titlul şi articolului acesta, „Dacă ar şti 
Mareşalul”. În articol nu spunea nimic despre dezvăluirile 
pe care le aflase de la Patriciu, care ştia mult mai multe 
lucruri despre complotul din armată. (cu ziaristul de la 
Timpul, cu care se întâlnise în ziua când pe cer apăruse 
crucea cu Maregşalul răstignit pe ea, lucrurile se 
petrecuseră astfel. Acesta îi dăduse numai informaţia şi-i 
ceruse să-i facă legătura cu Patriciu, pentru că numai 
acesta putea să-l plătească. Patriciu îl primise pe acel ziarist 
de la Timpul, şi îi dăduse suma de bani, destul de mărişoară 
pentru vremea aceasta, în schimbul informaţiilor primite. 
Grigore Patriciu, Fleicaru (acela muşcase el acum o fleică 
de la el) îl sunase pe un prieten al lui de la Siguranţă şi-i 
spusese tot ce auzise, inclusiv să-l urmărească pe ziaristul 
de la care aflase informaţia despre complot). 

Spunea numai atât, că nu ar fi rău dacă Mareşalul ar afla 
că încă de pe acum anumiţi şobolani, care deţineau mari 
sume de bani în băncile româneşti, au început să-şi 
transfere sumele de bani în străinătate, prejudiciind astfel 
leul românesc, care era foarte bine cotat, o monedă solidă, 
având acoperire în aur. Ce se intenţiona? Să se lovească 
moneda naţională? Ce mai spunea el în acest articol? Că 
sunt oameni „care vor să dea dosul”. Că poporul român 
acum se află în situaţia în care s-a aflat pe vremea lui 
Mircea cel Bătrân, sau a lui Ştefan cel Mare când dinspre 
Dunăre vine puhoiul turcesc. Şi acum vine tot puhoiul 
asiatic, este acelaşi puhoi, exact ca în momentul Rovine sau 
Călugăreni. Vine Asia. 

Că în această situaţie neamul românesc trebuie să se 
pregătească să facă faţă unei mari încercări. 


Dar nu toţi vor putea să facă faţă acestei încercări: unii au 
început să fugă, unii se vor preda, se vor ascunde în gaură 
de şarpe, iar alţii vor trăda. lată ce ar trebui să ştie 
Mareşalul. Aşa se încheia articolul. Vrusese să-i dea drumul 
în ziar. Dar ca prin făcut veni telefonul lui Grigore Patriciu. 
Este adevărat că nici Niki nu vrusese să semneze pentru el. 
Să-i dea drumul. Dacă el, Ştefan Paul îşi ia toată 
răspunderea şi nu-i e teamă că o să-l zboare Patriciu, da, în 
cazul ăsta poate să-i dea drumul. 

Telefonul Directorului Zilei veni tocmai la timp: „Ce, 
Ştefane, iar vrei să-i dai drumul la un articol din acelea. Te 
mănâncă spinarea”. Se poate, domnule Patriciu, dar nu 
spinarea mă mănâncă, ci conştiinţa. „Este şi mai rău în 
cazul ăsta”. Dacă nu-i dau drumul acum articolului ăsta, o 
să ne doară după aceea conştiinţa pe toţi. Şi poate o să ne 
blestemăm şi zilele. 

„Ce vorbeşti, domnule?” râse Patriciu. „În cazul ăsta nu 
dai drumul la articol până nu-l văd eu. Înţeles?”. Ştefan 
rămăsese cu receptorul în mână. N-am înţeles, domnule 
Patriciu, se pomenise el răspunzându-i furios. 

Noroc că Patriciu închisese demult telefonul. A doua zi a 
venit, a văzut articolul, şi a scris pe el: „Sufletul îmi spune 
să-l public, mintea nu”. Îi dăduse articolul înapoi: „Ei, îţi 
place?”. Îi plăcuse? Adevărul este că îi plăcuse. Patronul 
găsise o formulă frumoasă, ba chiar foarte frumoasă, ca să-i 
respingă articolul. Deci acest articol trebuia să-l ia cu el, 
acum când mergea la Nora. Pe drum, în maşină, avu un fel 
de revelaţie dureroasă, văzu pentru câteva momente, ca şi 
cum ar fi privit în sufletul lui, că le iubea cu adevărat şi pe 
Didina, şi pe Anghelina, şi pe Luki, şi pe Magda, şi pe Zizica. 
Da, le iubea cu adevărat, vedea cât se popate de limpede 
lucrul acesta. 

La Preşedinţia Consiliului de Miniştri îl întâmpină la poartă 
acelaşi maior, scund, gras şi cu mustaţa ă la Hitler. Fusese 
invitat de doamna, şi i-a spus numele Norei. Fără să se 
grăbească mustăciosul formă numărul şi sună la Biroul de 


presă al Mareşalului. „Da, era un bilet de intrare depus la 
poartă pe numele Ştefan Paul, ziarist la Ziua, putea să-i dea 
drumul. Camera 19, primul etaj. Fusese chiar vocea Norei. 
Portarul cu mustață ă la Fuhrer îi reţinu buletinul, îi spuse 
cu importanţă „etajul întâi, camera 19”, şi-i arătă pe unde 
să urce. Nora îl aştepta pe palier. Îi întinse mâna şi-i spuse, 
la mulţi ani, apoi îl luă şi-l introduse în biroul pe uşa căruia 
era cifra 19. Era biroul ei, mai fusese aici. 

Şi cum e, Ştefane, de ziua ta? Erau singuri. Veni şi se lipi 
de el, apoi îl sărută pe buze şi pe obraz. Ţi-am cumpărat 
ceva de ziua ta. le aştept deseară acasă. N-o să rămânem 
mult, pentru că trebuie să mă întorc la copil. 

Se priviră cald, zâmbindu-şi. 

Suntem un cuplu frumos, Ştefane, nu-i aşa? 

Da, îi răspunsese el, gândindu-se că dragostea dintre ei 
este întradevăr frumoasă. 

Chipul Norei deveni serios, preocupat. 

Ştefane, uite de ce te-am chemat. Astăzi e ziua ta. Şi eu 
am cerut o audienţă la domnul Maregşal. Audienţă la care 
voi intra cu tine. 

Ştefan făcu ochii mari, întrebând-o prin aceasta despre 
intenţiile ei. 

Nora îl conduse la birou, îi puse în faţă un dosar, apoi se 
duse şi închise biroul. 

— Citeşte, îi spuse. 

Citi cu atenţie prima pagină. Apoi pe a doua, după care 
răsfoi celelalte pagini. Apoi se concentră asupra unei pagini 
care-l ţinu cu răsuflarea la gură. După ce o citi, simţi un gol 
în stomac. O privi pe Nora, care stătea aplecată asupra unui 
material. 

— E îngrozitor... 

Chipul tinerei femei îl privi obosit şi cald. 

Ştefane, eu mi-am notat unele din visele cu domnul 
Mareşal pe care mi le-ai povestit tu. [i-am spus că şi eu am 
avut un vis. N-o să-i spunem despre lucrul acesta. Nici 


despre întâmplarea cu apariţia crucii pe cer, deşi semnul 
acesta ar putea fi interpretat şi altfel. 

— Adică, Nora? 

— Că acea cruce care a apărut pe cer, semnul ca atare, nu 
poate fi interpretat că el anunţă moartea domnului Maregşal. 
Ci altceva, mult mai mare. E un simbol. Un semn, el 
prevesteşte ceva mult mai mare, aflat în istorie mult mai 
departe. Ceva care se va întâmpla cu poporul român. Nu cu 
domnul Maregşal ca persoană. Şi anume că domnul Mareşal 
este un fel de Iisus Christos al poporului român, iar poporul 
român, trădat şi batjocorât de toţi este un fel de lisus 
Christos între popoare, venit pe lume ca să sufere şi să ia 
păcatele tutror popoarelor. 

— Nu înţeleg, Nora, murmură tânărul ziarist palid. 

Ştefane, reluă tânăra funcţionară a Şefului Statului, după 
ce se mai gândi un moment. Domnul Mareşal în istoria 
acestui popor este un simbol. Eu am înţeles de mult lucrul 
acesta. Acea crucificare pe cerul acestui neam vorbeşte 
tocmai despre crucificarea acestui simbol, nu a persoanei 
domnului Maregşgal. 

Ştefan Paul rămăsese cu ochii pierduţi, trist, gândindu-se. 
Ideea i se păruse atât de profundă şi de adevărată încât îl 
cuprinsese ameţeala. 


XIV Era emoţionat. Mai dăduse o dată mâna cu Maregşalul, 
îl privise de la o jumătate de metru. În audienţă însă la 
Şeful statului nu fusese niciodată. 

Erau la uşa Cabinetului său. Înaintea lor erau un general, 
doi colonei, şi un alt ofiţer, cu un grad mai mic. Cel care 
răspundea de audienţele Mareşalului, citind numele de pe o 
listă, strigă întâi numele Norei. 

De ce nu i-ai spus domnului Mareşal, când lucrezi cu 
dânsul, problema în care ai venit? Se vedea că se cunoaşte 
cu cel care-i striga pe cei ce solicitau audienţe la Mareşal. 

— Sigur că aş fi putut, domnule Colonel... Eu intru 
împreună cu domnul ziarist, îi spuse ea apoi. 


Colonelul păru surprins, dar nu spuse nimic. Făcu un gest 
vag, ca şi cum ar fi zis: „bine, cum vrei”. 

Când intrară în cabinetul Mareşalului Antonescu, Ştefan 
Paul rămase surprins că acesta era un birou oarecare. În 
momentul în care intrară, Mareşalul, cu un dosar în faţă, 
tocmai discuta cu ofiţerul care era cam de aceeaşi vârstă cu 
el, ce se afla în dreapta sa. Colonelul, mai tânăr, care se 
găsea în stânga sa, era cel care îi pusese la dispoziţie 
dosarul. Se vedea lucrul acesta pentru că avea înaintea lui 
un teanc de asemenea dosare. În clipa când îşi ridică ochii 
ca să-l privească pe cel care intrase în audienţă şi dădu de 
chipul Norei, avu un moment de surprindere. Chipul i se 
înveseli însă repede. 

— Bună ziua, Nora! Dar ne-am întâlnit astăzi, nu puteai să- 
mi spui ce probleme ai? Presupun că nu vii într-o problemă 
militară. De altfel domnii ofiţeri care au venit de pe front au 
avut întâietate. 

Nora îi zâmbi cuminte. Ştefan Paul care îşi mutase ochii de 
la Mareşal la ea, îi observă oboseala care i se aşternuse pe 
faţă. Mareşalul îl privi la rândul lui curios. 

Ba da, domnule Mareşal, îi răspunse Nora clipind din ochi. 
Aş fi putut să vă vorbesc astăzi dimineaţă. Numai că acum 
vin în audienţă la dumneavoastră în mod oficial, şi nu 
pentru mine. 

Chipul Mareşalului nu mai surâdea, dar nu era nici grav. 
Îşi lăsase pleoapele în jos, se gândea la ceva, oricum părea 
trist. Când avea expresia aceasta, colţurile gurii i se lăsau şi 
ele în jos. Tăcea. 

Sunt cu domnul ziarist de la Ziua, Ştefan Paul... 

La auzul numelui său, cel care tresări fu ziaristul de la 
Ziua, expresia chipului Mareşalului Antonescu nici nu 
reacţionă. 

— Domnule Mareşal, vin la dumneavoastră în audienţă din 
partea tatălui meu şi în numele lui. 

Abia în momentul acesta ochii Mareşalului se ridicară, 
mari, albi, nefiresc de albi şi de trişti. În momentul următor 


Mareşalul se ridică în picioare şi-i întinse lui Ştefan mâna 
peste birou. Era sobru şi rigid totodată, iar ochii parcă 
aveau o streaşină în faţa lor. 

— Vă salut, domnule ziarist. Vă rog să aduceţi un scaun 
pentru domnul Ştefan Paul. Unul dintre ofiţerii care se 
găseau în birou deschise o uşă laterală de unde se întoarse 
cu un scaun. În tot timpul acesta, cât Ştefan Paul şi Nora s- 
au aflat în picioare, Mareşalul Ion Antonescu a stat şi el în 
picioare. Mai târziu a auzit Ştefan de la Nora că Mareşalul 
s-ar fi exprimat aşa, „nimeni din cei care vin să-mi solicite 
ceva să nu stea în picioare în faţa mea”. La fel a procedat şi 
cu ei. Abia când Nora şi ziaristul de la Ziua s-au aşezat, s-a 
aşezat şi Maregşalul. 

— Vă cunoaşteţi? s-a auzit slabă vocea celui care era în 
acel moment Şeful Statului. 

L-am cunoscut pe domnul ziarist Ştefan Paul pentru că 
dânsul a fost cel care a venit din partea ziarului la care 
lucrează să ridice materialele de presă aprobate de Biroul 
de presă al domnului Mareşal Ion Antonescu. Totodată 
domnul ziarist Ştefan Paul mi-a arătat un articol pe care ar 
fi vrut să-l publice în ziarul Ziua, articol care însă n-a fost 
aprobat de Directorul ziarului. Domnul Ştefan Paul crede 
astfel că i se face un mare deserviciu Mareşalului 
Antonescu. 

Se lăsă un moment de tăcere. Mareşalul, cu epiderma lui 
fină, uşor roşietică, punctată de pistrui roşietici, 
microscopici, avea genele lungi, astfel că atunci când privea 
în jos ai fi zis că privirea aceasta i se întoarce înăuntru. 

— Domnule Maregşal, de fapt eu nu vin la această audienţă 
pentru mine, şi nici pentru prietenul dumneavoastră care a 
fost şi tatăl meu, ci pentru domnul Mareşal Antonescu. 

Brusc Ştefan Paul avu impresia că timpul se dilată, se 
dematerializează şi se opreşte în loc. 

— Continuă, dragă Nora, o invită Mareşalul cu vocea 
metalică şi totuşi caldă, moale. 


— Domnule Mareşal, cu un alt prilej eu i-am vorbit 
domnului Mareşal de existenţa unor focare de opoziţie care 
se pot transforma în comploturi, mai ales că foarte mulţi din 
aceşti oameni sunt lipsiţi de conştiinţă. Materialul domnului 
ziarist Ştefan Paul îl adaug acestui dosar, pe care, domnule 
Mareşal, aş vrea să-l studiaţi cu atenţie. 

Nora se opri brusc. Timpul păru că se contractă şi că îşi 
capătă iarăşi materialitatea. Mareşalul Antonescu luă întâi 
dosarul pe care-l studiase, sau mai bine zis pe care-l 
răsfoise mai înainte Ştefan în biroul Norei. 

Răsfoi fiecare filă cu atenţie, deşi în afară de titluri, 
primele rânduri şi semnături, nu mai citi altceva. Părea 
liniştit, plin de un calm imperturbabil. După ce răsfoi 
dosarul pe care i-l întinsese Nora, se apucă şi citi cu acelaşi 
calm articolul lui Ştefan Paul. Sub semnătura lui Grigore 
Patriciu, care într-o modalitate subtilă (lui Ştefan îi plăcuse) 
refuzase publicarea materialului, după ce termină de citit 
articolul, Mareşalul se apucă şi scrise, cu litere mici şi 
foarte citeţ, „Se aprobă publicarea acestui articol, semnat 
Mareşal lon Antonescu”. 

După ce îşi depuse semnătura sa pe articolul lui Ştefan 
Paul, Mareşalul Ion Antonescu îi privi pe amândoi în faţă. 

Nu era nici o privire caldă, nici o privire rea, rece. Ştefan 
Paul, îşi spuse în gând, nu mai văzuse niciodată o asemenea 
privire, era inteligentă, era lichidă şi era foarte senină. 

— Dragă Nora, şi domnule ziarist, vorbi Mareşalul lon 
Antonescu după un timp. Un stat nu este un car pe care să-l 
răstorni. În al doilea rând, ştiu că am mulţi oameni care nu 
mă înţeleg şi care mă duşmănesc. 

Şi care, nu mă îndoiesc, ar vrea să scape de mine şi mâine, 
ca să vină ei la putere. Însă în acest moment, Mareşalul 
prelungise cuvântul rostindu-l apăsat, în acest moment ei 
au nevoie de mine, ţara şi poporul acesta au nevoie de 
mine. Ar fi o prostie din partea lor să-şi taie creanga de sub 
picioare singuri. 

Tăcerea se lăsă pentru un moment imaterială. 


— Să-ţi povestesc ceva, dragă Nora. Eram în tranşee, în 
primul război. Trebuia să pornim la atac când gornistul 
suna a treia oară. Deci primul semnal al gornistului 
însemna să fim atenţi, al doilea să ne pregătim, iar al treilea 
însemna să pornim la atac. Se sunase din goarnă primul 
semnal. A venit al doilea. Soldatul care era în stânga mea, 
nefiind atent, sau pentru că era prea încordat şi uitase de 
el, a pornit la atac. 

Trebuie să vă spun că inamicul ploua pur şi simplu peste 
noi cu proiectile şi şrapnele. Când l-am văzut pe nenorocitul 
acela că pleacă din tranşee, n-am mai putut, nu m-am mai 
putut stăpâni şi-am pornit şi eu după el. 

Culcat! îi strigam, soldat, culcaat! Omul bineînţeles că nu 
auzea, era o canonadă asurzitoare. La vreo două zeci de 
metri l-am ajuns şi l-am culcat la pământ. În momentul 
acela am crezut că am auzit detonând în urma noastră un 
proiectil, astfel că l-am culcat la pământ şi m-am culcat şi 
eu, acoperindu-l cu trupul meu. Aici Mareşalul Antonescu 
făcu o pauză. Nimic nu se clătinase pe chipul lui. 

— Dragă Nora. La douăzeci sau treizeci de secunde după 
ce eu am plecat din tranşee după soldatul acela, chiar pe 
locul pe care mă aflam eu în tranşee, a căzut un proiectil, 
care i-a omorât pe toţi cei care se găseau adăpostiţi în 
tranşee pe o distanţă de zece metri în jur. 

Mareşalul Ion Antonescu îşi ridicase puţin faţa mai sus. Îi 
privea cu lumina aceea roşietică ce izvora din chipul şi din 
fiinţa lui, şi care era inteligenţă şi bunătate pură. Audienţa 
luase sfârşit. 

XV Nici nu-şi dăduse seama când trecuseră sărbătorile de 
iarnă şi de anul nou. Îi spusese lui Niki că de sărbători, anul 
acesta va prelua el ziarul, va lua totul asupra lui, se referea 
la răspundere, aşa că el, Niki, va rămâne mai mult acasă. 
„Bravos, Ştefane, îi răspunsese Niki, asta zic şi eu să fii 
băiat recunoscător. Dacă ai da tu de băut, îţi aduci aminte 
seara aceea, la Tunelul Norvegian, ai fi cel mai bun băiat... 
din redacţia aceasta. Cu plăcere, Niki, îi răspunsese. 


Plecaseră. Ştefan îşi reaminti în momentul acela seara 
petrecută cu Niki, la începutul carierei lui de ziarist la 
tunelul Norvegian. Parcă fusese ieri. N-avea decât să 
închidă ochii ca să revadă fiecare scenă, fiecare amănunt al 
acelei seri pe care n-o va uita, vorba aceea, nici când va da 
cu pământ peste el. Dar mai ales nu putea uita atmosfera 
aceea de veselie şi fericire nebună pe care o trăiau cei care 
veneau aici. 

Hm! îşi spuse Ştefan în gând, emoţionat de aducerea 
aminte. Parcă fusese ieri şi parcă fusese tare demult. Unde 
se dusese perioada aceea când oamenii erau fericiţi şi îşi 
permiteau să petreacă şi să uite de ei? 

Coborâră în stradă. Din cerul plumburiu, de nepătruns, 
curgea o lapoviţă rece şi duşmănoasă. O luară exact pe 
drumul pe care merseseră atunci, în seara aceea la Tunelul 
Norvegian. Nu era departe. Niki tăcea închis în el, 
adăpostit în paltonul lui vechi. Deodată se aflară în faţa unei 
clădiri coşcovite, de pe care cădea varul, în care intrase 
igrasia. Uşile frumosului restaurant care fusese Tunelul 
Norvegian erau acum crăpate şi umezite de ploaia şi 
lapoviţa care le pătrunsese, şi de care atârna un lacăt 
ruginit, greu de un kilogram şi mai bine. 

Brusc Ştefan avu o strângere de inimă. Se întoarse trist îl 
privi pe Niki care tremura înfofolit în paltonul lui şi se uita 
la el curios. Nu mai e nici un restaurant, îi spuse Ştefan. 
„Ştiam, îi răspunse prietenul lui. 

Intenţionat te-am adus aici. Ca să văd dacă-ţi mai aduci 
aminte seara aceea. Ca să ne aducem aminte mai târziu de 
vestitul Tunel Norvegian din perioada interbelică, şi ca să 
ne fie limpede că, o dată cu viaţa acestui restaurant de lux, 
pe care tu ai cunoscut-o într-o anume seară a anului 

1940, s-a sfârşit una dintre cele mai frumoase epoci din 
istoria acestui popor. Un moment rămaseră amândoi tăcuţi. 
Frigul şi lapoviţa îi pătrunsese până la os. 

„Hai să mergem în altă parte, Ştefane!”, vorbi într-un 
târziu, îngheţat, Niki Dumitrescu. Acesta i se păru lui 


Ştefan îmbătrânit dintr-o dată. „O să mergem unde am mai 
mâncat micii ăia”. Da, şi ziua aceea şi-o aducea Ştefan Paul 
aminte, când mâncase mici cu Niki şi băuseră vin roşu. „Ce 
cumnat bun ai fi fost tu, Stefane, vorbi mai mult mormăind 
Niki. leri ma întrebat Luki ce mai faci? Dacă mai uiţi? S-a 
despărţit de Adrian. 

Acum este acasă cu copilul. Ştefan avu sentimentul ciudat 
că tot cerul acela de plumb, rece, cu toată lapoviţa care 
cădea din el, se prăbuşesc dintr-o dată peste acoperişurile 
marelui oraş, peste ei amândoi, şi îi strivesc. 


XVI Ştefan Paul nu avea sentimentul că intrase într-un alt 
an nu numai pentru că de sărbători fusese de serviciu şi 
trebuise să stea în redacţie şi în tipografie, cu toate 
problemele pe cap, pentru că mai toţi se fofilaseră „lăsând 
treaba pe altul”, şi mai ales pentru că în septembrie, o dată 
cu lăsarea toamnei, el avuse în modul cel mai profund 
„viziunea” că România a intrat în cel mai greu şi blestemat 
an din istoria ei. 

Un fel de „vale neagră”, de vale a plângerii, a morţii. Poate 
şi de aceea avea impresia că „este mereu întuneric”, că este 
frig, că lumea aceasta care era mai mult un pământ negru 
răscolit de tancuri şi de exploziile obuzelor, se va prăbuşi, 
sau oricum că se va întâmpla ceva rău cu ea. 

Magda îl rugase să facă revelionul împreună, dacă nu, ea 
ar putea să meargă la părinţii ei în Moldova. Era mai bine 
să facă aşa, el avea pe cap toate problemele ziarului, şi apoi 
el nu este deloc un petrecăreţ. Zilele acelea, însă, pentru că 
nu stătuse numai în tipografie, le petrecuse mai mult la 
părinţii lui Zizi. Amândoi fură foarte impresionați de lucrul 
acesta. Doamnei Irina îi cumpărase un cadou, apoi le 
adusese dulciuri, un brad de Crăciun şi de Anul nou. Nora 
îşi petrecu sărbătorile cu soţul ei care venise într-o permisie 
de pe front şi cu copilul. În fond, îşi spuse Ştefan, eu sunt un 
om singur, de aceea nu îmi plac petrecerile, trebuie să 
recunosc că nu sunt făcut pentru ele. Aşa că în zilele acelea 


el stătuse şi lucrase. Mai terminase încă o povestire pe care 
avea s-o publice în numărul viitor al suplimentului. 
Deocamdată în suplimentul de sărbători băgase un 
fragment de roman al lui Cezar Petrescu (n-avusese 
posibilitatea să citească tot romanul, dar ce citise nu-i prea 
plăcuse), o povestire semnată Anasonia Dumitrescu, un 
ciclu de poeme ale Zizicăi Negroponte, şi o povestire a 
Ilonei. Numărul ieşise foarte reuşit. Lui îşi publicase o 
povestire, „Ploaia orizontală”. 

Ca şi în toamnă, confrații nu se mai înghesuiseră să-l 
laude. Acum se făceau că nu-l bagă în seamă. „Acesta e 
semnul cel mai sigur că după ce nu te-au putut distruge 
lăudându-te, acum încearcă acelaşi lucru utilizând arma 
indiferenţei. Eşti mare, bătrâne, îi spusese Niki Dumitrescu, 
ascultă-mă pe mine, mie „Ploaia orizontală” mi-a plăcut 
extraordinar”. Şi Iloncăi îi plăcuse povestirea aceasta. 

Era sfârşitul lui Ianuarie. Afară ningea cu nişte fulgi mari 
şi umezi. 

Ştefan Paul îşi simţea capul cât baniţa. Când se va termina 
acest război, se pomeni vorbind singur, eu o să pot să spun, 
că cel de-al doilea război a trecut prin capul acesta. Prin 
creierul acesta, îşi ciocănise el capul. O să vezi, tu, îi 
răspunsese glasul acela care nu-l lăsa să se culce pe-o 
ureche, că după ce s-o termina acest război, declanşat de 
cei mai mari nebuni ai lumii, războiul acesta o să-ţi rămână 
în creieri. O să-ţi clocească acolo cum cloceşte barza ouăle. 
Ştefan Paul îşi simţea sufletul greu şi trist. Cear fi să mă duc 
să beau o cafea la Capşa, îşi spusese el, deşi nu-i făcea nici o 
plăcere. 

Acum îl cunoşteau, şi ori de câte ori intra aici, erau câteva 
capete care se uitau după el. „Acesta e ăla care ne-a atacat 
în ziarul lui, tu-l în cur pe mă-sa”, îl înjurase cineva, şi el 
auzise. Întorsese capul în direcţia de unde venise 
înjurătura. „Eu sunt ălălalt, bă, dobitocule, tu nu vezi că eu 
nu sunt ăla, sunt celălalt? Păi de ce să mă înjuri pe mine 
dacă nu sunt ăla şi sunt ălălalt?”. întâmplarea n-avea să se 


uite curând, pentru că exista o viaţă a acestei cafenele, o 
istorie a ei, unde întâmplările cele mai importante se notau. 

Pe Calea Victoriei amintindu-şi întâmplarea aceasta Ştefan 
se pomeni zâmbind. Şi de aici îşi aduse aminte cealaltă 
întâmplare, cu articolul lui intitulat „Dacă ar şti Mareşalul”, 
pe care chiar Mareşalul îşi dăduse aprobarea ca să fie 
publicat. A treia zi, când Grigore Patriciu veni în redacţie, 
văzându-l puţin dispus, Ştefan crezuse că acum ar fi 
momentul cel mai bun să i-l arate. Aşa că scosese articolul 
aprobat de Maregşalul Antonescu şi i-l arătase, rugându-l şi 
pe el să accepte publicarea articolului. Directorul Zilei avu 
un moment când îşi ridicase sprâncenele în sus a mirare. Ca 
şi cum ar fi spus: „ia uite-bă, unde s-a dus ăsta să obţină 
aprobarea pentru publicarea articolului, tocmai la Şeful 
statului! 

Mai citise încă o dată scrisul citeţ şi mărunt al Mareşalului, 
şi scrisese şi el, Grigore Patriciu, sub semnătura 
Mareşalului: „Sunt de acord cu condiţia ca să se publice în 
ziarul Domnului Mareşal”. Îi dăduse articolul şi îşi văzuse 
mai departe de treburi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Când a citit ce-a scris Patriciu, Ştefan a rămas aşa. Adică 
ce trebuia să facă acum, să ia articolul şi să se ducă la 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri să i-l dea Mareşalului? 
Bun! Uite că de al dracului, el nu o să facă treaba asta, deşi 
Patriciu ar merita o chestie ca asta. În momentul următor 
Ştefan îşi lovi tâmpla cu palma. Asta era! Îi veni şi lui o idee. 
Se apucă să scrie sub semnătura lui Patriciu „Dacă domnul 
Ştefan Paul nu publică acest articol în ziarul Ziua rog să fie 
executat”. Semnat: Maregşal lon Antonescu. După care sub 
semnătura lui lon Antonescu, imitată de el, desigur, scrise 
următoarele: „Dacă nu public acest articol cât mai curând, 
sunt un om de nimic şi nu merit să mai trăiesc o clipă pe 
lumea asta”. Semnat: Ştefan Paul, ziarist la ziarul Ziua. A 
doua zi fiind de serviciu, fără să mai arate la nimeni, publică 
articolul. Niki, când văzu ziarul, se făcu galben. 


„Acum trebuie să ne căutăm un alt serviciu, Ştefane. Am 
dat de dracu! 

Şi asta numai din cauza ta”. De ce, Niki? „Păi până acum, 
dacă aveai ceva în capul ăla, i-a răspuns Niki foarte grav, 
trebuia măcar să ştii atâta lucru că nimeni nu şi-a permis 
până la tine să calce cuvântul patronului. 

Gata. Eu am plecat să-mi caut altă slujbă”. Şi Niki chiar a 
plecat. 

Ştefan Paul a simţit cum îi ţâţâie şi lui ceva în stomac. În 
sfârşit, o făcuse acum, o făcuse! A doua zi, când a venit la 
slujbă, Patriciu pe el l-a căutat întâi: să vină la mine domnul 
ziarist Ştefan Paul. Ilinca, pentru că pe ea a chemat-o 
patronul, a venit la Ştefan Paul îngrijorată. „Patronul e foc 
pe tine, Ştefane. Fierbe. Spune-i şi tu orice, roagă-te de el, 
fă orice, numai să nu te dea afară”. Ştefan Paul a ciocănit la 
uşă, şi a intrat ca de fiecare dată la Şef. A dat bună ziua 
respectuos, apoi a aşteptat până a terminat el de scris 
pagina. „Ştefane, a vorbit Directorul Zilei fără să fie nici 
aspru, nici nervos, îşi ţinea numai sprâncenele încruntate. 
Eu parcă ţi-am spus să publici articolul în ziarul domnului 
Mareşal, sau dacă nu, în ziarul Preşedinţiei Consiliului de 
Miniştri?” Păi aşa am vrut să fac „tată”, i-a răspuns el în 
stilul lui, m-am dus la dânsul şi i-am spus, domnule Mareşal, 
domnul Director al Zilei m-a trimis la dumneavoastră să-mi 
publicaţi articolul în ziarul dumneavoastră. 

Patriciu îl privea pe Ştefan Paul cu gura căscată. Îl privea 
ca şi cum ar gândi aşa „domnule, ăsta e nebun! Dacă a 
făcut el treaba asta, e nebun”. 

Poftim, vă arăt şi că am fost la dânsul şi că mi-a cerut în 
mod expres să public articolul. Pentru că dacă nu publicam 
articolul acesta, eu trebuia să-mi pun capăt zilelor. Patriciu 
s-a aplecat cu atenţie, citind ce scrisese a doua oară 
Mareşalul. Bineînţeles că şi-a dat seama că era o glumă a 
lui Ştefan Paul. „La uite-te, domnule, dacă nu publicam 
articolul, te pierdeam. Trebuia să fii judecat de Curtea 
Marţială şi executat!” 


Domnule Director, s-a sumeţit atunci Ştefan, eu nu ştiu 
dacă domnul Mareşal m-ar fi împuşcat, însă eu sigur îmi 
puneam capăt zilelor. „De ce, mă, Ştefane”? îl întrebă de 
data aceasta blând Directorul Zilei. Păi nu este ruşine, 
domnule Director, să am eu aprobarea Şefului Statului ca 
să public un articol, mai ales când acel articol este unul 
care apără acest neam, e un articol util neamului meu, şi eu 
să nu public articolul? „Asta aşa e, mă, Ştefane, asta aşa e”, 
îi răspunsese moale Grigore Patriciu. 

„Hai, fiecare la treaba lui. Mi-ai plăcut”. Hm! Adică îi 
plăcuse şi de data aceasta şefului. Asta nu era rău. Însă el 
nu putea să uite cum se purtase Patriciu cu el. Adică la 
greu, când el îşi asumase un lucru curajos, Şeful său n-a 
mai fost alături de el. 

Nu l-a mai simţit pe Patriciu lângă umărul lui, ca un „tată”, 
cum ar fi vrut. Mai ales că nu se „bătea” pentru el, ci pentru 
Mareşal, care era prietenul lui. În sfârşit. Seara îl sunase 
acasă pe Niki. Niki, Şeful m-a felicitat pentru publicarea 
articolului, aşa că poţi să vii mâine la slujbă. 

„Ţicnit eşti, bă, Ştefane, îi răspunsese Niki, păi tu ştii că 
vuieşte tot Bucureştiul şi toată ţara? Tu ştii ce anchete or să 
înceapă acum? Eu îţi spun, mă tem pentru viaţa ta”. 

Lasă, Niki, cum mi-o fi soarta. Eu mă gândesc întâi la ţară. 
În momentul acesta o auzi, slab, cel puţin aşa i se păru, pe 
Luki. „Cu cine vorbeşti, Niki? Dă-mi-l şi mie”. „Bine, 
bătrâne, mă bucur că ai avut noroc. Ne întâlnim mâine la 
redacţie”. „Alo, Ştefane”, auzi de data aceasta în receptor 
vocea lui Luki. Era vocea ei din totdeauna, vocea care-i 
răsunase în urechi de atâtea ori, când ieşiseră la plimbare 
sau când erau numai ei doi în camera ei. Inima îi bătea 
acum cu putere, în timp ce simţi o durere ascuţită în 
stomac. „Cum vrei tu, Ştefane, eu cu Niki te aşteptăm să ne 
faci o vizită...” 

Lui Ştefan îi căzuse receptorul din mână. Îşi dusese 
palmele în dreptul gâtului pentru că nu mai avea aer să 
respire. 


XVII Râzi pe Calea Victoriei, al lu' Parizianu, râzi ai? se auzi 
Ştefan Paul strigat şi tras de mână. Tresări. 

Când se întoarse, îl văzu lângă el râzând pe Merenghel. 

Ia zii, unde te crezi tu? La Siliştea - Gumegşti, ai? Bă, allu' 

Parizianu, vino-ţi, bă, în fire, revino cu picioarele pe 
pământ. 

Ia uite-te, bă, la el, al dracului, Merenghel! Se agaţă de 
oameni pe Calea Victoriei! Da tu unde crezi că te găseşti, 
mă, Merenghel, ori nu eşti tu şi eu vorbesc iar cu duşii? 

Râseră amândoi şi îşi dădură mâinile. 

Noroc, al lu Parizianu, să trăieşti! Bă, al dracului să fii tu, 
tocmai la tine mă gândeam! Să ştii că Dumnezeu mi te 
scoase, Ştefane, în cale. Şi când te gândeşti aşa la cineva şi 
tocmai ăla îţi iese în cale, ai aşa, un şoc. Te sperii. 

Ce spui, bă, Merenghel? Ce spui tu acolo? 

— Păi asta e că nu mai spun nimic. Că sunt cam supărat. 
— Să ştii că mă bucur şi eu că te întâlnii, că mi-era dor să 
mai stăm de vorbă. Hai să intrăm undeva să mai discut şi eu 
cu cel mai mare filosof din Siliştea Gumegşti, numit 

Merenghel. 

Merenghel ştia el un local pe aproape unde se bea ţuică 
fiartă. Era un local de mâna a doua, dar intim, plăcut. 

— Două ţuici mari, comandă Merenghel după ce se 
aşezară. Apoi întorcându-se către prietenul lui. Uite de ce 
voiam să te caut şi aveam nevoie de tine? Mi-ar trebui două 
miare al lu' Parizianu. Dacă în câteva zile nu fac rost de 
două miare, cel puţin, am păţit-o. 

Ce spui, bă, Merenghel? Din clipa aceasta este ca şi cum 
le-ai avea. Însă mie mi-a rămas în minte ce-ai spus tu ultima 
dată, dacă mai recunoşti bineînţeles. Că Mareşalul va fi 
arestat când nu se va aştepta de oamenii lui de încredere, 
pentru că noi suntem un popor de curve. Mai recunoşti 
acum că ai zis aşa? 

— Ce vorbeşti, bă, al lu' Parizianu tu acolo? Păi aşa mă 
cunoşti tu pe mine? Ai auzit tu vreodată să-mi iau eu vorba 


înapoi? Păi sigur că am spus. Fac pariu cu tine pe ce vrei tu, 
că aşa se vor întâmpla lucrurile. 

N-are cum să se întâmple altfel. 

— Pentru că suntem un popor de curve? 

Tocmai de aia. Şi mai este o chestie. Am auzit-o şi eu de la 
unul mai deştept decât mine. În centrul istoriei noastre, 
acesta este esenţa istoriei noastre, stă Asasinatul, cu A 
mare. Asasinatul este simbolul şi esenţa istoriei poporului 
român şi a istoriei poporului român. De aceea noi, românii, 
ne ucidem valorile, de aceea i-am omorât pe Burebista, 
Decebal, pe Mihai Viteazul, pe Tudor Vladimirescu, şi la fel 
o să-l trădăm şi o să-l omorâm şi pe Antonescu. Aici 
Merenghel se opri ca şi cum n-ar mai fi avut putere să mai 
continue. Ăştia de sus or să-l aresteze pe Mareşal, când i-o 
fi lui lumea mai dragă. Regele o să-l aresteze, şi toate 
javrele care abia aşteaptă să pună mâna pe putere. Apoi vor 
veni comuniştii la putere. Ăştia or să ne belească pe toţi, ce 
nu s-a văzut. O să se aleagă prafu de ţara asta. 

Pe ce te bazezi când faci afirmaţia aceasta? 

Tot pe faptul că românul e curvă şi pe faptul că până nu 
face el prostiile cele mai mari, nu-i vine mintea la cap. 

— Cum aşa, Merenghel? 

— Bă, Ştefane! Noi avem un proverb: „Dă, Doamne, 
românului mintea a de pe urmă”. Adică nouă abia în ultima 
clipă, când este să pierim, când suntem în ceasul morții, 
atunci ne vine şi nouă mintea la cap. Înţelegi? Or noi n-am 
ajuns acolo. Acest popor mai are de suferit, mai are să se 
dea cu capul de nişte praguri de sus ca să le vadă pe ăle de 
jos. Or eu zic că asta se va întâmpla atunci când vor veni 
comuniştii. 

Atunci o s-o dăm cu toţii de dracu. Or să ne belească ăia. 

— Ce vorbeşti, bă, Merenghel? De unde le ştii tu pe toate 
aşa de bine? 

Am mai auzit şi eu ba de la unul, ba de la altu. Ce măi, 
vorbeşte lumea. Noi suntem un popor care ne facem singur 
rău. Suntem un popor sinucigaş. Ca prostul care-şi pune 


piedică singur. Este posibil ca şi când o veni „ceasul ăla ăl 
de pe urmă”, când ne vine mintea la cap, de deştepţi ce 
suntem, să nu credem că ăla este chiar ceasul ăl de pe 
urmă, lasă, bă, o să zicem atunci, nu este ăsta ceasul de pe 
urmă, mai avem până acolo, şi chiar ăla să fie ceasul nostru 
ultim. Şi în cazul ăsta bineînţeles că vom pieri. 

Ce dracului vorbeşti tu, bă, Merenghel acolo? Cum o să 
pierim, ori tu eşti nebun? 

— Uite aşa bine o să pierim, oftă Merenghel trist. Or tu ai 
uitat că pe pământul ăsta a mai dispărut un popor? La fel 
au zis şi dacii... Ce, tu crezi că ei s-au gândit că or să piară? 
Nu, frate-miu, nici prin gând nu lea trecut. Şi uite că au 
pierit. 

Ai dreptate, să ştii...murmură Ştefan adâncit în gânduri. 

— Păi sigur că am. De ce să nu am? Numai că poporul ăsta 
nu a învăţat nimic din tragedia prin care a trecut. Am 
învăţat noi, românii, ceva din faptul că pe pământul ăsta a 
mai dispărut un popor, şi anume chiar poporul din care ne 
tragem noi? Nu! Păi de ce să învăţăm? Ce, suntem proşti să 
învăţăm? Înţelegi? Aici e problema, aş putea să spun că 
aceasta este problema problemelor. Taina tainelor! De ce 
nu învăţăm noi, românii, din suferinţa şi din greşelile 
noastre? 

— Păi ce, suntem proşti? Ori avem orbul găinilor? 

— Asta aşa e, dădu Merenghel capul într-o parte. De 
deştepţi ce suntem... 

De unde le ştii tu pe astea, mă, Merenghel, că din capul 
tău nu le scoţi? 

Merenghel rămase un timp pe gânduri. 

Hai noroc, al lu' Parizianu. Şi zici că îmi dai ăle două 
miare, ai? 

Ţi le dau, da dacă mai îmi spui lucruri de astea deştepte. 

— E lângă noi acolo un profesor de istorie... Un băiat bun, 
de treabă, tare cumsecade şi modest. Îl cheamă ca pe tine 
Ştefan, Ştefan Dumitrescu. A mai scris el şi pe la gazete, da 
zice că în ţara asta degeaba vorbeşti, că nu te aude nimeni. 


Şi ce zice profesorul ăsta al tău? 

Când o să ai timp, poţi să vii pe la mine să mergem să stăm 
de vorbă cu el. Eu i-am spus de tine, i-am vorbit. E unul de 
la noi din sat, scrie el la gazetă, dacă a auzit de tine. Zicea 
că el nu prea citeşte gazetele, mai mult cărţile. Da de tine a 
auzit şi te apreciază! 

— Aşa? Şi ce mai zice profesorul ăsta? 

Zice bine, să ştii. 

— Păi ce zice? 

— Zice aşa... Că noi, românii, trebuie să ne cunoaştem pe 
noi mai bine. Să ne aplecăm asupra noastră pentru a 
medita asupra destinului, a istoriei, şi a sufletului nostru. 
Istoria noastră, tocmai pentru că suntem un popor bolnav, 
sinucigaş, care ne facem singur rău, seamănă cu zidul acela 
din Balada Megşterului Manole care se tot dărâmă. Istoria 
noastră se va surpa mereu, iar noi vom fi mereu chinuiţi, 
călcaţi, înşelaţi de alţii, târâţi de alţii, cum s-a întâmplat 
acum că nebunul de Hitler ne-a târât după el în stepele 
Rusiei. De aceea noi avem nevoie ca la conducerea ţării să 
vină un Mare conducător, care să fie un mare Reformator, 
un mare Dascăl, Educator al acestui neam, aşa cum a fost 
Burebista. Noi suntem un „popor stricat” până în măduva 
oaselor, or un asemenea Mare Reformator ne-ar învăţa cum 
să ne cunoaştem ce avem mai rău în noi, cum să extirpăm 
putreziciunea, răul din noi. Datorită psihologiei noastre 
bolnave, mişcările politice, şi chiar cele sociale şi culturale, 
se termină prost. Aşa cum s-a întâmplat cu Mişcarea 
legionară care a decăzut în crimă şi în haos. De aceea şi 
Mareşalul va fi asasinat. lar apoi, ce va veni după aceea, va 
fi şi mai urât, va fi un rău şi mai mare. 

Se lăsă un moment de tăcere. Cei doi se priviră trişti. 

— Bă, Merenghel, bă, tu o să ajungi filosof mare rău de 
tot! E bine când stai de vorbă cu oameni deştepţi, mai 
învăţăm şi noi câte ceva. Hai noroc! 

— Noroc, bă al lu Parizianu, Dumnezeu să ne ajute! 


— Auzi, bă, Merenghel, da' ţie ce impresie ţi-a lăsat 
filosoful Vasile Pârţag, din comuna Siliştea Gumeşti? Să ştii 
că pe mine m-a pus pe gânduri! 

Aha! făcu Merenghel. Ce impresie să-mi facă? Dac-o avea 
noroc e filosof mare, dacă a păţit-o, n-am ce să-i fac. 
Deocamdată stă ascuns într-o butie la un unchi de-al lui în 
beci, că acasă la ai lui a zis că s-ar putea să-l caute ăştia şi 
să dea deel. 

— Bă, ce chestie, bă Merenghel, vorbi Ştefan trist, privind 
undeva înaintea lui, să-ţi faci tu pârţagul cu istoria, adică 
pur şi simplu să nu-ţi pese de ea şi s-o bagi în mă-sa, şi 
acum să stai tu ascuns într-un butoi, de frică să nu te 
găsească ăia. Ce chestie a dracului! Mare chestie, să ştii! 

Istoria neamului românesc intrase în anul său cel mai 
întunecos. Cine mai putea să vadă limpede înaintea lui? 
Ştefan Paul venea zgribulit în pardesiul lui către redacţie. 
Parcă se făcuse târziu în lume. Era târziu şi trist în istorie. 
În ziua aceea, când Nora îl chemase mai devreme la 
Preşedinţia Consiliului de miniştri, şi care se nimerise să fie 
tocmai ziua de Sfântul Ştefan, seara, când se întorsese 
acasă, avea sufletul greu şi rămăsese aşa mult timp, privind 
în tavan. Dosarul acela cuprindea rapoartele Sefului 
Siguranţei Statului pe care acesta le întocmise pentru 
Mareşal, şi din care reieşea că în armată au început să 
apară şi să se constituie grupurile ostile Mareşalului. 

EI cel puţin reuşise să reţină „grupul celor cinci” şi 
„grupul celor patru”. 

Pe aceştia îi reţinuse bine, numele lor erau: colonelul D. 
Dămăceanu, şeful de Stat Major al Comandamentului 
Militar al Capitalei şi generalii Gh. Mihail, C. Niculescu, Gh. 
Russescu, care se intitulau singuri „grupul celor patru”. 
Eugen Cristescu, Şeful Siguranţei Statului, îşi pusese sub 
fiecare raport semnătura lui scrisă corect, cu grijă. De 
asemenea, grupul care după bătălia de la Stalingrad, un 
eşec de proporţii, lansase intenţionat zvonuri alarmiste al 
căror efect destabilizator şi panicard nu se lăsase mult 


aşteptat. Şi aceştia erau nominalizați unul câte unul 
începând cu colonelul Elefterescu. Un alt raport îl amintea 
pe generalul Sănătescu. Hm! îşi spuse Ştefan Paul, dar 
aceştia sunt ofiţeri cu care Mareşalul lucra, cu care se 
întâlnea zilnic, pe care îi avansase şi îi ajutase A doua zi, 
Nora, lucrul acesta i-l povestise ea, la întâlnirea de lucru pe 
care o avusese cu Mareşalul. Acesta o întrebase „ce este cu 
dosarul pe care i l-a dat ieri, şi de unde îl are? Nora îi 
spusese adevărul. Eugen Cristescu, Şeful Siguranţei 
Statului, întocmise acest dosar pentru Mareşal. Dosarul îi 
fusese înmânat Şefului de Cabinet al Mareşalului, adică pus 
pe masa de lucru a acestuia. Văzând că Mareşalul nu i-a dat 
nici o atitudine, nici măcar nu-l cheamă la raport pe Şeful 
Siguranţei, acesta, pentru că ştia că Nora este secretara şi 
translatoarea Mareşalului, îi dăduse Mareşalului Antonescu 
încă un dosar cu copii ale acelor rapoarte, ştiind cât de mult 
ţine Nora la Maregşal. Aşa se face că Nora ceruse în mod 
oficial audienţă la Mareşal. Punându-i dosarul în faţă 
Mareşalului, acesta spusese calm că mai văzuse acest dosar, 
îl cunoştea. 

Ce era atunci în mintea Mareşalului? De ce nu reacţionase 
în nici un fel 

? De fapt Mareşalul reacţionase, povestindu-le 
întâmplarea aceea din primul război mondial, când el 
ţâşnise în urmărirea soldatului care plecase mai devreme la 
atac pe ploaia de bombe şi când în urma lui, chiar pe locul 
de pe care plecase Mareşalul Antonescu, explodase 
proiectilul ce urma să-l omoare. Dar ce vrea să spună 
Mareşalul povestind întâmplarea aceasta? Cum ţi-o fi 
destinul, altfel spus, poţi tu să te fereşti de moarte şi-n gură 
de şarpe, şi acolo te găseşte. Şi poţi să scapi de ea alergând 
prin ploaia de obuze şi de gloanţe. 

Hm! îşi spusese Ştefan Paul. Este şi nu este adevărat. Dacă 
te fereşte Dumnezeu şi te mai fereşti şi tu, parcă ai şanse 
mai mari de a supravieţui. 


Deci greşea Mareşalul situându-se pe poziţia aceasta, 
gândind aşa. Mai ales că acum se găsea în plină ofensivă pe 
cel de-al doilea front pe care-l deschisese pe terenul 
diplomaţiei. Or, odată pornit în acest război, era bine să 
aibă spatele asigurat. Adică în tabăra lui, în mod normal, ar 
fi trebuit să găsească numai ofiţeri loiali. 

Deci „încă de la începutul anului 1943, Mareşalul 
Antonescu, în mod curajos şi demn, a făcut cunoscute 
guvernului german - printr-un memoriu făcut de Mihai 
Antonescu şi înaintat lui Ribbentrop - intenţiile sale de a 
negocia cu aliaţii, în interesul României şi chiar acela al 
Germaniei. În cadrul acestei politici, în primăvara lui 1943, 
au început negocierile de armistițiu de la Madrid între 
guvernul român şi ambasadorul Statelor Unite, Hayes. 
Totodată, Mareşalul Antonescu a încercat încă din 15 
ianuarie 1943 să-l convingă pe Mussolini să iasă din război 
împreună cu toţi sateliții Axei forțând mâna lui Hitler 
pentru o pace de compromis. La Lisabona, Ministrul 
României în Portugalia, domnul Victor Cădere, lua contact 
cu ambasadorul Marii Britanii. Prin Vatican, prin 
reprezentanţii săi la Istambul, Stocholm, Helsinki, guvernul 
Mareşalului Antonescu se străduia din răsputeri să 
găsească o soluţie pentru a ieşi din război cu garanţiile 
respective pentru suveranitatea şi independenţa României. 
Opoziția română, adică luliu Maniu, Şeful Partidului 
Naţional "Ţărănesc şi Dinu Brătianu, şeful Partidului Liberal, 
erau perfect de acord cu aceste tratative, informaţi cu 
regularitate şi consultaţi”. 

Mareşalul Antonescu, urmărind cu obstentaţie singurul 
lucru care-l interesa, singurul scop pe care-l avea în minte, 
şi anume salvarea ţării, mersese şi mai departe. A propus 
opoziţiei să abandoneze puterea, şi el chiar era pregătit să 
facă lucrul acesta, să-i predea puterea lui Maniu, dacă 
„aliaţii ar prefera să negocieze cu opoziţia română şi dacă 
ei pot obţine condiţii mai bune pentru ţară”. Maniu, 
alunecos ca de obicei, s-a eschivat însă. Mareşalul rămânea 


cinstit cu el şi cu ţara chiar şi în aceste condiţii. Să nu-i fi 
băgat el în seamă pe cei care începuseră să uneltească în 
spatele său şi pentru că se gândea că va veni un moment 
când va putea să predea puterea, şi atunci cei care 
urmăreau să-l răstoarne vor rămâne cu degetul în gură, 
cum se spune? Cine ştie, îşi spuse Ştefan Paul vorbind 
singur. Poate... 

XVIII Sfârşitul iernii se arăta şi el a fi tot negru. Lumea 
avea o culoare închisă. 

Plouase mult, căzuseră mari cantităţi de lapoviţă, temeliile 
lumii putreziseră şi ele. Materia colcăia de atâta apă. Toată 
ţara se strânsese parcă în ea de atâta frig până la oase. 
Hm! este adevărat că era război, dar nu erau lipsuri. Deşi 
afară era o iarnă rece şi întunecată, căldura nu lipsise din 
apartamentele şi din casele oamenilor. Mareşalul se ţinuse 
de cuvânt. Dacă s-ar fi terminat şi războiul? Nu spusese el, 
Mareşalul, că abia aşteaptă să se termine războiul pentru a 
se întoarce acasă să facă ordine şi să-i pună pe oameni la 
muncă? De ce nu se termina o dată războiul acesta, cel mai 
trist şi mai mizerabil din istoria noastră? 

Ştefan Paul ajunse în faţa apartamentului lui Zizica 
Negroponte. Cu câtva timp în urmă se supăraseră. O 
supărare din dragoste. Zizica îl numise „bunul meu amant”. 
El îi reproşase că atunci când s-au înţeles să trăiască 
împreună, n-a fost vorba deloc ca relaţia dintre ei să fie 
relaţia dintre doi amanți. Zizica îi zâmbise tristă. Dacă nu ar 
fi fost aşa, când ţiam propus să divorţez, să ne căsătorim şi 
să plecăm în Elveţia, ai fi acceptat. Te-ai convins cu 
adevărat că am suferit. Pentru mine a fost o lovitură. 
„Lăcerea plutise între ei ca o ceaţă. Da, aşa era. Zizica ar fi 
dorit să se căsătorească şi să plece împreună în străinătate. 
Şi el se trezise dintr-o dată ca şi cum s-ar fi aflat în faţa 
peretelui unui munte. Nu era pregătit. 

Perspectiva de viaţă pe care i-o oferise brusc Zizica îl 
speriase pur şi simplu. Da, aşa să meargă la Paris, să stea 
un timp, cum îi promisese Grigore Patriciu, se mai putea, 


dar să plece pentru totdeauna, să locuiască în altă ţară? 
Brusc simţise cum mintea i se rarefiază şi cum îi apare golul 
acela în stomac. Avea să se ducă la Paris după război, aşa 
cum îi promisese Grigore Patriciu, dar aşa, să se despartă 
brusc de ţară? În ziua aceea se despărţiseră trişti. A doua 
oară când îl sunase Zizica, sufletul îi era tot gol şi pustiu ca 
un prund, îi răspunsese la telefon că el nu este acel amant 
pe care-l caută ea. Zizica îl rugase să n-o chinuie şi aşa era 
ea destul de chinuită. Îl ruga să vină, şi îşi cerea iertare. În 
ultimele luni, momentele pe care le trăiau împreună erau 
pline şi grele de o intimitate dulce. Ca şi cum timpul se 
oprea în loc devenind cald. Trăiau înăuntrul timpului, unde 
era cald şi bine, ca într-o seară de Crăciun. După ce se 
sărutau, rămâneau tolăniţi în patul somptuos. Zizica îi lua 
capul în poală şi-l mângăia. Era însărcinată, pântecul îi 
crescuse pe nesimţite. „Dacă ai merge cu noi, Ştefane, am fi 
toţi trei împreună. În câteva luni ruşii vor fi în ţară, va fi 
prăpăd. În Elveţia am fi cu toţii în siguranţă. Acum Zizica 
avea parcă o lumină ciudată pe chip. Viitoarea mamă îl 
îmbrăţişă şi îl sărută pe obraz. Pe măsuţă îl aştepta o cafea 
aburindă. 

Am avut emoţii că n-o să vii, Ştefane, murmură ea. 

Şi eu mă simt emoţionat, Zizica. Nu ştiu de ce. 

Femeia, cu chipul lat, cu lumina aceea tomnatică în ochi, îi 
zâmbi cu dragoste. 

— Sufletul tău a simţit, dragul meu. Este ultima noastră 
întâlnire. 

Săptămâna viitoare o să plecăm. 

Tăcerea umplu văzduhul camerei ca o apă rece. 

— Haide să stabilim ce avem de făcut. Ai aici adresa mea 
din Elveţia şi numărul de telefon. Copilul se va naşte într-o 
lume liniştită. Nu pot să rămân să-l nasc aici. Cine ştie ce va 
fi în ţara aceasta peste câteva luni? 

Ştefan Paul o privi trist. Este adevărat, Zizica? O întrebau 
ochii lui. 

Da, era adevărat. 


— Aş vrea ca întâlnirea de astăzi să fie fără lacrimi, 
Ştefane. Eu sper ca într-o lună să ne urmezi. Noi te 
aşteptăm. Vorbea folosind pluralul noi, ca şi cum micuțul s- 
ar fi născut deja. 

Apartamentul acesta l-am trecut pe numele tău. Îţi las de 
asemenea un cec. S-ar putea să vină vremuri grele. 

Zizica, nu pot să accept, o rugă Ştefan Paul. E prea mult. 

Zizica Negroponte îl cuprinse cu braţul şi-l sărută pe 
obraz. 

Şi tu mi-ai dăruit foarte mult, dragule. Puteam să nu te 
întâlnesc, şi atunci aş fi fost o femeie nefericită. Aşa, m-ai 
ajutat să mă regăsesc pe mine. Am cunoscut dragostea. M- 
ai ajutat să mă împlinesc! Datorită ţie am devenit mamă. 

Chipul bărbatului privea înaintea lui, căzând pe gânduri. 

Aici e ceva deosebit, Ştefane! Îi arătă Zizica un plic 
albastru. 

Desfăcu plicul din care căzură nişte hârtii. Câteva erau 
bătute la maşină, iar altele erau ştampilate. 

Te rog să mă urmăreşti cu atenţie, Ştefane. Îţi las aceste 
documente. În cazul în care le publici, aş vrea să fii 
prevăzător. 

Chipul lui Ştefan Paul rămase la fel de trist, fără să se 
clintească nici un muşchi pe el. 

Ştefane, soţul meu, cu care nici nu pot să spun că am făcut 
un mariaj, este vărul prinţului Știrbey, Barbu Știrbey, 
despre care cred că ai auzit multe lucruri, a fost unul dintre 
amanţii Reginei Maria şi unul din oamenii de încredere ai 
regelui Ferdinand. În sfârşit este un om cu calităţi. 

— Mai rămâi, Zizica... şopti glasul trist al tânărului ziarist. 

— Nu, Ştefane. În asemenea cazuri este bine să te decizi 
repede. 

Ascultă-mă pe mine, Antonescu va fi trădat. Totul este pus 
la punct, pregătit până în cele mai mici amănunte. În ţară 
se vor instala ruşii, cine ştie pentru câte decenii de aici 
înainte. Cine ştie dacă vom mai rămâne ţară. Dacă nu vom 
deveni Gubernie sovietică. 


Nu pot să cred, spuneau ochii trişti ai tânărului. 

— Ascultă-mă cu atenţie. Îţi aduci aminte că pe 24 
decembrie, anul trecut, Maniu i-a cerut în scris Mareşalului 
să iasă din război? O prostie, aiureală de copil tâmpit, ai 
zice, dacă n-ar fi de fapt tot o manevră politică. Vulpoiul de 
Maniu vrea să aibă mai târziu alibi politic. Să le arate 
ruşilor documentul, vorba lui nenea Iancu, uitaţi, domnilor, 
eu i-am cerut să iasă din război. Aş vrea să-l văd dacă ar fi 
în locul Mareşalului, ar face treaba asta? 

N-ar face. N-ar avea cum. 

Atâta ne-ar trebui. În douăzeci şi patru de ore te ocupă 
nemţii de nu te vezi. Buun! făcu Zizica Negroponte mai 
înveselită. După discuţia dintre Mareşal şi opoziţie, s-a 
hotărât trimiterea unei delegaţii la Londra ca să trateze cu 
aliaţii. A fost desemnat să meargă Barbu Ştirbey. Însă cum a 
ajuns Ştirbey, care pleca cu paşaport dat de Maregşal şi sub 
un nume fals, la Ancara, Agenţia Reuter a şi dezvăluit 
„venirea lui Ştirbey la Ancara” în vederea Tratativelor de 
armistițiu. Astfel, „de misiunea prinţului Știrbey află toată 
lumea, inclusiv Hitler”. Deci acţiunea este sabotată. 

Ştefan Paul cunoştea lucrurile acestea. Dezvăluirea 
misiunii lui Ştirbey de către Agenţia Reuter fusese făcută cu 
puţin timp în urmă. Fusese o lovitură dureroasă dată 
Mareşalului, luptei lui pe acest front al războiului 
diplomatic. 

— Cunosc, murmură Ştefan Paul. 

Ştefane, soţul meu este văr cu prinţul Ştirbey, dar intrând 
în familia lor, cunosc bine această familie. Ştiu ce le cloceşte 
mintea, ştiu ce vânduți sunt şi cât de mult detestă acest 
neam. Nici Maniu şi nici Mareşalul nu cunosc acest lucru. Şi 
acum să-ţi spun cine a torpilat această misiune a lui Barbu 
Ştirbey. 

— Cine? 

— Urmăreşte-mă puţin. Acest Barbu Știrbey are patru 
fete. Asta i-a dat lui Dumnezeu, patru fete şi nici un băiat, 
pe când pe băiatul tău îl va chema Știrbey. Prima fată a lui 


Ştirbey este măritată cu un ofiţer englez Boxshall, care este 
Şeful Intelligence Service-ului pentru români. Îţi dai seama 
ce înseamnă asta? 

Ştefan Paul o privea mut. 

— Că pur şi simplu toată familia lui Ştirbey lucrează 
pentru Serviciul de informaţii englez. A doua fată a lui 
Ştirbey este căsătorită cu Alexandru Creţeanu, cel pe care 
l-a trimis Mareşalul Ambasador la Ancara. Al treilea ginere 
al lui Ştirbey este Grigore Niculescu-Buzeşti, şeful Direcţiei 
cifrului din cadrul Ministerului de Externe. Acest Niculescu- 
Buzeşti, şi pe care eu îl cunosc bine, este o viperă. Îl urăşte 
de moarte pe Maregşal. Acum ai înţeles cine a sabotat 
misiunea lui Ştirbey, şi cum de a aflat Agenţia Reuter de 
sosirea lui la Ancara? Familia Ştirbey este plătită şi este în 
slujba Intelligence Service-ului englez şi este duşmana de 
moarte a Mareşalului. La ora actuală singurul om care 
poate salva România, şi care poate încheia un tratat cu 
ruşii, nu cu AngloAmericanii, este Mareşalul. Ştefane, 
Mareşalul trebuie să ştie cine îl sabotează şi îi vrea 
moartea. Ai aici documente grăitoare în acest sens. 

Dar le publici sau te duci şi i le arăţi Mareşalului personal, 
după ce voi pleca eu din ţară. 

Ştefan Paul privea îngrozit la documentele de pe măsuţă. 

Ştefane, la ora actuala sunt două grupuri care-i vor 
moartea Mareşalului. Un focar este la Ministerul de 
Externe, unde lucrează această şulfă foarte periculoasă 
care este Mihai Antonescu şi care îl va trăda, ca să se 
salveze el, cu primul prilej pe Maregşal, şi unde este această 
viperă de Niculescu-Buzeşti. Al doilea focar este în jurul 
regelui. 

Mociony-Stârcea, prieten al lui Mike. 

Al cui? 

Al regelui Mihai, aşa îi spunem noi prietenii lui, Mike. 

A, se dumiri Ştefan Paul despre cine era vorba. Moromete 
şi prietenii lui, îi zic Miai. 


Eu i-am spus lui Mike, să nu facă prostia să-l asculte pe 
vipera de Mociony-Stârcea. Aceşti indivizi care semnează 
cu y sunt foarte periculoşi. El mi-a spus să vadă cum va 
evolua conjunctura. 

Ştefan Paul se gândea la Nora. Şi ea voia să-l păzească pe 
Mareşal. 

Nu spusese el Molotov, ministrul de externe al lui Stalin, că 
Maregşalul este singurul om din România cu care se poate 
trata? 

Ştefane, vino cu noi, şopti viitoarea mamă, Mareşalul nu va 
putea să încheie nici un Armistiţiu cu Anglo-Americanii, 
pentru că nu va fi lăsat. Va fi arestat înainte de a face lucrul 
acesta. Ascultă-mă pe mine, vino cu noi, Ştefane, nimeni nu- 
i va mai scoate pe ruşi din ţară. România va deveni pentru 
cine ştie cât timp o puşcărie. Deşi eu cred că va dispărea ca 
stat. 


XIX O dată cu sfârşitul iernii, ruşii reiau ofensiva pe întreg 
frontul. „Oraşul Nicopol, mai la sud, cu tot nichelul său, era 
pierdut la 8 februarie. Minele de fier de la Kivoirog 
urmează şi ele la rând. Sovieticii mutându-şi eforturile 
ofensivei mereu spre sud, întorc apărarea de la Gurile 
Niprului de lângă Gherson şi aici ofensiva se abate şi 
asupra forţelor armatelor a III-a şi a IV-a române, care 
purtaseră necontenit lupte din iunie 1943 până atunci. 
Armatele germane şi române reuşesc să se degaje cu greu. 

Capul de pod de la Gherson este desfiinţat, frontul nu se 
mai poate restabili. 

În nordul Ucrainei se desfăşoară altă serie de operaţii. 
Maregşalul Jukov, învingătorul de la Moscova, de la 
Leningrad, la 4 martie reia atacul, având drept obiectiv 
Cernăuţiul, adică Prutul. Aşadar, bătălia pornită de pe 
Nipru la 1 ianuarie 1944, atingea în martie nu numai Bugul 
şi Nistrul, dar şi Prutul, la partea lui superioară şi, mai 
departe, Carpaţii Orientali în sectorul Piatra Neamţ”. 


Înaintarea se producea repede. Calea ferată Lvow-Odessa 
era tăiată la Tarnopol şi aprovizionarea armatei Kleist este 
foarte îngreunată. Trupele sovietice, împing cu înverşunare 
mai departe ofensiva, înotând în nămol până la genunchi. 
Soldaţii germani şi români, obosiţi, nedormiţi, nemâncaţi, 
cu spaima captivităţii în suflet, luptau în condiţii care 
depăşesc puterea închipuirii minţii omeneşti. Soldaţii 
sovietici se găseau în aceeaşi situaţie, dar erau la ei acasă, 
erau obişnuiţi şi, pe deasupra, erau victorioşi. 

Din rapoartele unităţilor româneşti se desprindeau 
realităţi înspăimântătoare. Soldaţii se opreau unde se 
nimerea. Culcaţi şi acoperiţi de mocirlă, având numai capul 
scos din noroi luptau cu inamicul, foamea, oboseala şi frigul. 
Soldaţii sovietici o dată trântiţi în mocirlă, prindeau parcă 
rădăcini. Mulţumindu-se cu câte un pumn de grâu fiert, 
luptau în disperare şi nu părăseau locul decât dacă se 
ajungea la ei sau erau zdrobiţi. Ei nu ştiau decât să se ridice 
din noroi la comandă, să pornească la atac înainte! 
Vehiculele lor de aprovizionare şi carele de luptă, având o 
mai mare bază de susţinere pe roţi şi pe şenile, nu se 
afundau prea mult în noroi, cum se întâmpla cu cele 
germane, ca atare erau mai mobile”. 

„Americanii le-au dat sovieticilor tot ce le-a trebuit ca să-şi 
completeze şi să-şi pună în valoare efectivele în vederea 
acestei gigantice ofensive. 

Scoţând la iveală acest adevăr, nu mai rămâne nimic din 
surprinderea comandamentului german când afirmă că 
perioada de dezgheţ nu mai era respectată de sovietici. Şi 
nu mai era respectată, deoarece autocamionul „Dodge” 
învinsese noroiul. În felul acesta succesele armatei sovietice 
din septembrie 1943 şi până la sfârşit nu s-au datorat 
numai climei, soldaţilor, mareşalilor, dar şi „generalului” 
american „Dodge”. Numele acestui autocamion poate fi 
aşezat cu cinste alături de acela al unui Jukov, Conev sau 
Malinovski... fără acest „Dodge”, aceşti mareşali ar fi rămas 
înţepeniţi cu toate inepuizabilele lor efective, pe undeva 


prin mlaştinile Pripetului sau ale Niprului, unde le-ar fi găsit 
vara lui 1944. 

Alta ar fi fost soarta armelor pe acest teatru de operaţiuni. 
Dar acestea rămân ipoteze. 

La 6 martie 1944 frontul ucrainean copleşeşte armata a 
VIII-a germană şi înaintează pe direcţia Uman, oraşul e 
cucerit şi înaintarea continuă către Bug, care este trecut la 
20 martie. 

Jukov reia atacul, copleşeşte armata a VI-a blindată 
germană, trece Nistru şi, la 24 martie, ocupă Cernăuţiul. În 
trei săptămâni, cu tot noroiul şi condiţiile grele climaterice, 
armata 1 sovietică şi frontul ucrainean înaintaseră 200 de 
km, cu o medie de 20 km la zi şi dând lupte în condițiuni 
extrem de grele. 

Teritoriul României fusese invadat, Bucovina, judeţele din 
nordul Moldovei - Dorohoi, Botoşani - şi judeţele din nordul 
Basarabiei - 

Hotin, Bălţi, Soroca, de asemenea invadate. Armata | 
blindată germană era încercuită. 

Vina o poartă şi acum singur Hitler, care a ţinut această 
armată în jurul Vişniţei, cu misiunea de a o apăra fără gând 
de retragere. 


XX Primăvara anului 1944 fusese o primăvară târzie, o 
primăvară cu lapoviţă, o primăvară şi ea, ca toată lumea 
aceasta care se scufundase sub ororile războiului, 
„Prăbuşită în sine”. O dată cu plecarea Zizicăi Negroponte, 
Ştefan Paul avusese senzaţia că este mai neputincios şi mai 
sărac pe lumea aceasta. Femeia aceasta atât de frumoasă, 
care fusese ani de zile răsfăţata saloanelor bucureştene, 
avusese nevoie de el, avusese nevoie ca el să i se dăruiască 
total, iar el nu putuse. Ca să nu mai simtă atât de dureros 
acest „sentiment de vină”, încerca şi el să se dăruiască mai 
mult. Astfel că soţii Cotigă erau aproape convinşi că Ştefan 
este copilul lor. Aceeaşi senzaţie o aveau şi părinţii lui Zizi, 
domnul şi doamna general Fotiade. Bătrâna, erau la masă, 


atmosfera era caldă, afirmase, fără să-şi dea bineînţeles 
seama, „am pierdut o fată, dragul meu şi am câştigat un 
băiat”. Bătrânul general oftase prelung, „ce bine ar fi fost 
să-i fi avut pe amândoi”. 

De asemenea se îmbunătăţise, ca să spunem aşa, relaţia 
lui cu Didina. 

Fata îl sunase în două rânduri să meargă la teatru. Îi 
plăcea teatrul şi singură nu se putea duce. După spectacol 
Ştefan încercase să-i ia mâna, dar Didina îi împinsese uşor 
palma. Ce înseamnă asta? Era supărată pe el? Da, era. Mai 
era încă supărată. Nu-i trecuse. Întâlnirile cu Nora 
deveniseră acum regulate. La două săptămâni se întâlneau 
câteva ore vinerea în casa „lor”. Stefan Paul îi dăduse 
dosarul pe care-l avea de la Zizica. „Da, o parte din ce 
conţinea acest dosar erau elemente cunoscute şi de ea”. 
Fusese informat Mareşalul de existenţa celor două „focare 
de complot”, de la Ministerul de Externe şi de la Palat? „Da. 
Mareşalul cunoştea aceste grupuri, însă nu le dădea nici o 
importanţă”. Mai mult, se întâmplase un lucru care pe 
Ştefan îl nemulţumi sau îl şocă, acesta era mai degrabă 
cuvântul. Nora îi povesti mai multe lucruri despre ministrul 
de externe al Mareşalului, care era şi Vice-Prim ministru al 
Consiliului de miniştri. Mâna dreaptă a Mareşalului, al 
doilea om după el în stat. Din ce povestea Nora despre 
acest Ică Antonescu reieşea că omul este un cameleon, o 
lichea politică, un regizor de culise ordinar. Pe mulţi 
alăturarea celor doi Antoneşti îi mira. 

„Cum poate Mareşalul Antonescu să ţină aşa o lichea pe 
lângă el?”, îşi spuneau mulţi. Acest Ică Antonescu, profesor 
de drept la Universitate, (dar câte asemenea otrepe umane 
nu a adăpostit şi va adăposti învăţământul superior la noi?) 
îl apărase pe Ion Antonescu într-un proces. Ce proces? 
Nora nu ştiuse sau se făcuse că nu ştie să-i spună. De atunci 
Ion Antonescu, între ei nefiind nici o legătură de rudenie, îl 
luase pe lângă el, mai ales că acest Ică ştia bine să se bage 
pe sub pielea omului. Ştiuse să-l „gâdile” pe viitorul 


Mareşal, şi din păcate marele om era slab la capitolul ăsta. 
Ei bine, acest Ică fusese „prins” cu atâtea chestii, cum 
spunea Nora, încât trebuia demult să fie demis de Mareşal. 

Fusese prins că ducea tratative în numele lui, cu trafic de 
valută, iar cu un timp în urmă Mareşalul îl prinsese cu o 
boacăână şi mai mare. Afirmase că el „habar nu avusese” de 
trimiterea trupelor române în est. 

Mareşalul, se supărase foc, şi toată lumea crezuse că îl va 
demite imediat. Căutase documentul prin care se dovedea 
că Ică nu numai că ştia, dar şi aprobase trimiterea trupelor 
în Campania din răsărit, şi-l pusese pe „ticălos” în faţa 
propriei măgării. Nora povestea că a doua zi colonelul 
Davidescu le-a povestit: „Gata. S-a terminat. L-am demis... 
A încercat să nege că ar fi ştiut de trimiterea forţelor până 
când i-am pus scrisoarea în faţă”. Acestea sunt cuvintele pe 
care Maregşalul le-ar fi spus Șefului său de cabinet. 

„Dar scurtă ne-a fost bucuria, povestea Nora. Peste câteva 
zile, când colonelul Davidescu se prezintă la Mareşal cu 
corespondenţa, acesta îl primeşte cu cuvintele: „L-am 
primit din nou pe lângă mine. Ce vrei! Nam putut să-l 
alung. Ştiu că e un nemernic. Mi-a căzut în genunchi 
rugându-mă să-l iert cu lacrimi în ochi... au sărit şi 
cucoanele „iartă-l lonele „ şi l-am iertat. Ce vrei, îi sunt 
recunoscător că m-a servit la greu şi apoi este introdus în 
prea multe secrete ca să-l mai pot azvârli, dar am să-i 
îngrădesc activitatea.” 

Scârţ, i-a rupt coada, se pomenise Ştefan Paul vorbind în 
gând, revoltat împotriva acestei pramatii, care mânca 
degeaba pâinea ţării. Hopa, stai, că nu este a bună, îşi 
continuase Ştefan reflecţia. Cum este posibil ca un om de 
integritatea Mareşalului să facă asemenea greşeli pe care 
nici un copil nu le-ar face? Hm! Dacă Maregşalul ar fi acolo 
comandantul unui regiment, şi ar răspunde numai de vieţile 
celor sub comanda lui, dar el răspunde de destinul unei 
naţiuni! Cum îşi permite el să stea liniştit, să trateze şi să 
lupte în toate capitalele, cu ăia care sunt nişte şacali, când 


aici acasă are la Ministerul de Externe o jigodie ca acest Ică 
Antonescu? 

La care se mai adaugă şi focarul de complotişti dinăuntrul 
Ministerului, avându-i capi pe acest ticălos de Niculescu- 
Buzeşti, care mai era şi Şeful cifrului, băgat şi pe sub pielea 
regelui, ca şi pe acel Georges Duca, adjunctul 
ambasadorului Eduard Nanu la Stocholm, care fusese prins 
cu dovezi de netăgăduit că încercase s-o împiedice pe 
doamna Kolontay (şi asta tot cu y grec) să ia legătura cu 
ministrul Nanu pentru a-i transmite Mareşalului că Stalin 
este de acord să trateze cu el. 

Tocmai de aceea îl bubuise Ştefan în Ziua de-i merseseră 
fulgii, pe acest Ică Antonescu, pe care îl făcuse lichea şi cum 
îi venise lui la gură. A doua zi când citise articolul Grigore 
Patriciu îl întrebase cine îi dăduse aprobarea să publice 
acest articol, nu cumva Mareşalul? Se vedea că Patriciu era 
într-o stare de nervozitate dar şi de jubilaţie. Pe de o parte 
îi plăcuse că el, Ştefan Paul (şi nu fusese el, Patriciu, cel 
care să semneze acest articol) îl atacase atât de violent pe 
Ică, dar pe de altă parte, se temea de represalii, aştepta 
nervos să vadă efectele. În presa bucureşteană, ca şi în 
marea masă a cititorilor, articolul a avut un efect 
extraordinar. 

De la Preşedenţia Consiliului de Miniştri, îndeosebi de la 
Ică Antonescu, n-a venit nici un protest. Vă cred şi eu, i-a 
spus el Patronului, trebuia să vă daţi seama de la început de 
treaba asta. Bietul Ică, nu ştia unde să se mai ascundă de 
ruşine şi Patriciu se mai aştepta şi la proteste. Să-i ceară să- 
Il dea afară pe ziaristul impertinent. „Spune-mi, domnule şi 
mie, să nu mor prost, cine ţi-a dat aprobarea să publici 
articolul, Mareşalul?” Ştefan Paul tăcuse şi clătinase capul 
încet. Ne! Altcineva, mai mare. Mai sus. 

Ştefan Paul arătase în sus. 


XXI Era un martie umed şi mocirlos. Ca şi cum ar fi ţinut cu 
ruşii, Dumnezeu desfăcuse zăgazurile cerului, şi acum 


ploile nu se mai opreau. Ruşii ajunseseră pe pământul 
strămoşesc din nou. Îi împinseserăm noi (pistonul isteriei se 
întorcea acum de unde pornise) înspre Asia, ajutaţi de 
împrejurările istorice, dar iată că ei se întorceau acum 
victorioşi. Lia lucrul acesta se gândea Ştefan în biroul lui, 
când auzi ciocănituri încete în uşă. Intră, răspunsese Ştefan 
Paul, entre, cum avea obiceiul, şi îşi văzuse mai departe de 
citirea materialului căruia trebuia să-i dea un titlu. 

Când ridicase ochii, o văzuse înaintea lui pe Cora 
Petranşincu. Ea era? 

Nu i se părea? Nu i se părea, era chiar ea, splendida şi 
mondena Cora Petranşicu, femeia pe care o văzuse o dată 
în viaţa lui, la acel revelion la care-l invitase Luchi. 

— Poeta Cora Petraşincu! spusese Ştefan Paul, lăsându-şi 
ochii din nou pe articol. Dacă nu visez, mai aşteptaţi-mă 
numai un minut, să dau un titlu, şi apoi vorbim. Între timp 
puteţi să luaţi loc în fotoliul acela. 

Cora rămăsese însă în picioare. Aşa cum era cu pardesiul 
acesta subţire, mizer şi ud. Cu obrajii uşor scofâlciţi ca şi 
cum ar fi fost atinsă de oftică. 

Însă tot frumoasă, de o frumuseţe bolnăvicioasă. 

Nu ne-am mai întâlnit deloc, doamna Petraşincu... 
constată el, având acum timp să vorbească în linişte cu ea. 
Ce mai faceţi? Serviţi o cafea? 

Vrusese să se ridice şi să-i ceară secretarei, care nu era 
Ilinca, aceasta era însărcinată, îi purta lui copilul în pântece 
şi stătea acum acasă. Cora Petraşincu îi făcu însă semn să 
nu se deranjeze, pentru că nu vrea. 

Sigur nu vreţi? O mai întrebă ziaristul cu blândeţe. 

— Sigur, Ştefane (Hopa, îşi spuse iar Ştefan), nu de o cafea 
am eu nevoie, ci de altceva. 

— Dacă îmi spuneţi, vă ajut din toată inima. 

— Este posibil, ştiu că ai suflet bun. Am însă o rugăminte la 
tine... spune-mi Cora. Ca unui om bun şi amărât pe lumea 
aceasta, ca unui om chinuit. 


Ştefan nu spusese nimic, şi un timp tăcerea se lăsă între ei 
ca un lac îngheţat. 

O duci rău şi ai nevoie de ajutor, Cora, îi spuse el într-un 
târziu. 

— Da, Ştefane, dăduse femeia, a cărei paloare devenea şi 
mai evidentă, din cap. 

EI se ridicase în picioare şi se scotocise prin buzunare. 

De ce n-ai venit să-mi aduci poezie pentru suplimentele 
literare, te-aş fi publicat. Uite, n-am decât 95 de lei, ţi-i dau 
pe ăştia şi mâine îţi promit că-ţi mai fac rost. Îţi promit! 

Cora Petraşincu îl privise cu o milă sfâşietoare. Era nespus 
de frumoasă şi era o milă sfâşietoare pe faţa ei, o milă 
îngrozitoare care te bloca pur şi simplu. De cine îi era ei 
milă, de el, de ea, de amândoi? 

— Dacă am spus că vreau să te ajut, te ajut! ridicase el 
puţin vocea. 

Mai mult, ca s-o scoată din starea aceea de transă când ei 
îi era milă de tot şi de toate pe lumea aceasta. 

— Eşti un băiat bun, Ştefane, îţi mulţumesc. Într-un târziu 
întinsese mâna şi luase banii. Parcă era tot în somn, ca 
atunci, la revelion. Sunt pe lumea aceasta unele femei atât 
de frumoase şi umblă învăluite în frumuseţea aceea a lor, 
misterioasă, sunt atât de pline de ele, că ai zice că umblă pe 
lume într-un fel de somn. Aşa era şi Cora acum. Numai că 
femeia pe care o avea Ştefan Paul în faţa lui nu mai era 
Cora aceea. Era o femeie care fusese umilită şi lovită atât 
de adânc, atât de greu de viaţă, încât acum părea beată de 
sentimentul acesta. 

— Aş vrea foarte mult să te invit la plimbare, iar tu să nu 
mă refuzi. 

Dacă ai putea să-mi îndeplineşti această dorinţă... se auzi 
tânguios vocea celei care o dată fusese celebra Cora 
Petraşincu, la vederea căreia se topiseră atâtea inimi de 
bărbaţi. 

— Bine, îi spusese Ştefan uitându-se la ceas. Se simţea şi 
el obosit după o zi de muncă. Mai avea puţin şi ziarul 


trebuia să vină de la viză. Te rog numai să mă mai aştepţi 
puţin, nu pot pleca acum. 

Cora Petraşincu nu zise nimic. Tăcea obosită. Se aşeză 
numai în fotoliul în care o invitase el să ia loc. 

Aveai doi prieteni, nişte băieţi grozavi, vreau să spun nişte 
curtezani grozavi, Sebastian Murgu şi Dan Lazarovici, mi-i 
aduc bine aminte, pentru că în seara aceea de revelion am 
fost gelos pe ei? Ei ce mai fac, de ce nu te-au ajutat? 

Cora zâmbi tristă şi chipul i se lumină ca de undeva de 
departe. 

— N-aş spune că am fost prieteni, şopti femeia. Prieteni 
am fi putut să fim noi. Eu cu tine. Curtezani mi-au fost în 
măsura în care s-au învârtit pe lângă mine, în măsura în 
care mi-au făcut atmosferă, şi din păcate mam complăcut şi 
eu în treaba asta. Cu ei n-am trăit însă, cu niciunul din ei, 
pentru că ei se iubeau între ei. Ei erau un cuplu. Ceea ce 
nimeni n-a ştiu şi nici n-a bănuit. Mie îmi convenea această 
situaţie pentru că prezenţa lor mă distra, dar mă şi apăra. 

Între timp ziarul sosise de la viză. Nu erau probleme, cel 
care se întorsese cu materialele băgase capul pe uşă ca să 
nu-l anunţe pe Ştefan Paul că o să treacă la calandrare. 

Ce chestie! exclamase Ştefan. Şi când te gândeşti că eu 
puteam să mă îndrăgostesc nebuneşte de tine! De altfel 
numai aşa mi se întâmplă mie, glumi el. De fapt minţea, în 
stilul lui caracteristic. 

— Erai îndrăgostit lulea de Luki. Poate dacă n-ar fi fost 
Luki... 

Se vedea lucrul acesta? 

Oha, ho! zâmbi Cora Petraşincu. Şi ce se mai vedea, de la o 
poştă! 

Şi dacă n-aş fi fost îndrăgostit de Luki, ce ar fi fost? 

— Nu ştiu, îi răspunse tânăra femeie, poate că ar fi fost cu 
totul altfel. Viaţa mea ar fi fost cu totul altfel. 

Nu joci cinstit, Cora, o ameninţă Ştefan, zâmbind. Chipul 
femeii însă era trist. Devenise dintr-o dată de nepătruns. 


Ştefane, vorbi ea, ţi-am adus un caiet cu poezii, pot să ţi-l 
las? 

— Sigur că da. Chiar te rog. Cu primul supliment literar pe 
care-l scoatem te voi publica masiv. Apoi, schimbându-şi 
tonul şi arătând înspre ea glumeţ. Dacă eşti o mare poetă, 
Cora Petraşincu, te voi impune cu forţa acestei naţiuni de... 
şulfe. Era să spună curve, potrivit tezei lui Merenghel, dar 
nu se cădea cu o doamnă. 

Coborâră în stradă. Burniţa mărunt şi umezeala şi frigul îi 
pătrunseră repede pe amândoi. O luară întâi către chei, 
apoi urcară pe străzile vechi şi pitoreşti ale cartierului 
negustoresc din secolul al nouăsprezecelea. 

Depăşiră bulevardul 1848, dacă schimbaseră câteva 
cuvinte în timpul acesta. 

Brrr! Se înfăşură în pardesiul lui ziaristul. Mai bine m-ai 
invita la un bufet sau la un restaurant, Cora. 

Nu mai e mult. Am ajuns, vorbi Cora Petraşincu nespus de 
tristă. 

Pătrunseră pe un fel de gang. Se găseau pe o stradă în 
spatele Bărăţiei. 

Dincolo de gang se pomeniră într-un fel de curte prost 
întreţinută. În această curte se aflau nişte case gata să se 
prăbuşească. Într-o asemenea „cocioabă”, dar, ciudat, 
văruită cu o culoare galbenă, murdară, stătea Cora 
Petraşincu. Hm! se pomeni Ştefan vorbind în gând. Aici 
locuieşte splendida şi „celebra” poetă Cora Petraşincu? Pe 
care el când o văzuse prima dată pur şi simplu o 
„Venerase”! 

— Ia loc, Ştefane, murmură Cora. Zâmbea amar sau i se 
păruse lui. 

Unde să se aşeze? Încăperea era imundă. Nu era mare, 
scândura pe jos era roasă de şoareci, sofaua, cred, fusese 
adusă de pe maidanul de gunoaie. Avea arcurile scoase, se 
vedeau, nu ştiai unde să te aşezi, ca să nu-ţi intre în fund, 
încolo era numai zdrenţe. Pe peretele din spate o mică 


bibliotecă de poet care n-are ce să mănânce. O plită, şi asta 
gata să se prăbuşească. Apoi câteva vase, cratiţe, tigăi. 

— O să te ajut să-ţi găseşti o slujbă şi o gazdă, Cora. Dacă 
nu-ţi place boema, de exemplu mie nu-mi place, o să te ajut 
să ieşi de aici. 

Cafeaua era prea amăruie, Cora aşa o bea, şi acum n-avea 
zahăr. Stăteau pe sofaua care se lăsase cu ei până la podea. 
Ceştile le aveau pe unicul scaun care se găsea în încăpere. 
Cora îşi aprinse o ţigară. 

Ai zis că vrei să mă ajuţi, Ştefane? Aşa ai spus? 

— Da, Cora. 

Şi e minunat să ajuţi oamenii. 

— Aş avea nevoie să întâlnesc un om adevărat... murmură 
tristă femeia. Un bărbat pe care să-l iubesc. Şi care să mă 
iubească. 

Se lăsă un moment lung de tăcere. Mirosea a bucătărie, a 
ceva dizgraţios. 

Ştefan Paul îşi spuse că dacă mai rămâne mult în această 
încăpere o să vomite. Cora Petraşincu începu să tremure 
uşor. Sau i se păru lui. 

— Te iubesc, Ştefane! Atunci, în seara aceea mi-ai plăcut. 
Erai singurul om adevărat din toată grămada aceea. 
Urmărindu-te ce scrii mam pomenit că te iubesc. lubesc un 
scriitor şi un om adevărat. 

Îl privea cu o expresie tâmpă, plină de lumină în acelaşi 
timp. Dincolo de această lumină se vedea spaima ca o baltă 
albastră, mucegăită. 

XXII În seara aceea Ştefan Paul fusese cât se poate de 
drăguţ cu Cora. Îi spusese că are o gazdă unde Cora se 
poate instala chiar de mâine. Era apartamentul Zizicăi 
Negroponte. Avea să-i găsească şi o slujbă. O s-o ajute 
deasemenea să publice. Îi luase mâna şi i-o sărutase. Apoi 
vrusese să se ridice, să-şi ia rămas bun. Chiar făcuse lucrul 
acesta. Îi spusese că oricând poate să vină la redacţie şi să-l 
caute. Să vină mâine ca să se mute într-un apartament ca 


lumea. Cora surâse strâmb şi spaima aceea de pe chipul ei 
deveni verde. Făcu un pas şi se postă înainte. 

Nu te las, Ştefane, şopti ea. Îşi înfipsese ochii într-ai lui. 
Vreau să ne iubim... N-am făcut dragoste cu un bărbat de 
nu ştiu când, şi tu eşti bărbatul pe care-l iubesc. 

Se priveau în ochi. Până când privirile li se sleiră. 

Bine, Cora, îi răspunsese el, îşi aducea foarte limpede 
aminte aceste cuvinte. Dacă am promis că te voi ajuta, 
înseamnă că te voi ajuta. 

Că nu te voi lăsa singură pe această lume. 

Apoi s-a uitat la ceas. Întârziase. Trebuia să fie la redacţie. 
S-a scuzat că trebuie să plece. O aştepta mâine să-l caute. 

A plecat. 

Cât timp a trecut de la întâlnirea lor, din camera aceea 
sordidă a ei? Şi iată că la o săptămână era căutat la 
redacţie de un comisar de poliţie. 

Secretara îl anunţase că la poartă este căutat de un 
Comisar de la secţia cutare. Nu reţinuse numărul secţiei de 
poliţie. În ce problemă? Nu ştia. 

Să-l invite sus, la el în birou. Peste câteva momente îşi făcu 
apariţia un domn aproape de pensie, un om de treabă, dar 
îmbrăcat în hainele poliţiei. Se gândea la atacul lui Mihai 
Antonescu şi la răzbunarea acestuia. Despre ce era vorba? 
Omul părea încurcat. 

Domnule ziarist, aveţi dumneavoastră cunoştinţă de o 
doamnă, pe numele ei, Cora Petraşincu, domiciliată în 
strada... nu auzise niciodată de numele acestei străzi. 

Da, domnule Comisar. Persoana de care vorbiţi este poetă 
şi eu aş vrea s-o ajut. 

Nu mai puteţi, domnule Ştefan Paul. Persoana în chestiune 
(ce limbaj şi la autorităţile astea) s-a sinucis. Mai bine zis, s- 
a spânzurat în locuinţa ei pe data de... 

Ştefan Paul simţi o durere ascuţită în ochi şi în piept. 
Lumea începuse să se întunece şi să se învârtă în jurul lui ca 
un pâienjeniş. 


Într-un târziu însă şi-a revenit. Comisarul îi preda într-un 
plic banii pe care el îi dăduse Corei, cei 95 de lei, şi o 
scrisoare. Pentru aceasta venise el. Îl rugă să aibă 
bunăvoința să semneze într-un registru de primire. 

Ceea ce Ştefan şi făcu. Avea privirea tulbure şi parcă 
lumea aceasta devenise şi mai umedă şi mai întunecoasă, 
mai slinoasă. 

Peste nici o săptămână avea să fie bombardamentul 
îngrozitor de la 4 aprilie. Gara şi arterele din jur au fost 
bombardate metodic, metru cu metru, de aviația anglo- 
americană. A fost cel mai îngrozitor bombardament care a 
lovit vreodată România. Au fost mii de morţi şi zeci de mii 
de răniţi. Vagoane şi trenuri răsturnate ca nişte cutii de 
chibrituri cu roţile în sus. Liniile de cale ferată îndoite ca şi 
cum ar fi fost de ceară. În acest bombardament de la 4 
aprilie au murit Didina şi Magda. De moartea Magdei a aflat 
de la Niki şi de la Luki, apoi i-a văzut numele în presă. 
Cadavrele, morţii care erau scoşi de sub dărâmături, erau 
identificaţi. Pe baza actelor, a martorilor. Despre moartea 
Didinei a aflat când l-a văzut la poartă pe Aristide. Era cu 
căciula în mână, îl aştepta. Parcă era un copil îmbătrânit. 
Îmbătrânise dintr-o dată. Magda era în luna a şasea. Cu 
Didina se împăcase. „Pentru că ai un suflet bun, Ştefane, în 
vara aceasta o să te iert. Şi la toamnă o să facem nunta, îi 
spusese Didina”. 

Acum n-o s-o mai vadă niciodată. 

XXIII Lunile mai, iunie, iulie şi august, când a fost arestat 
Mareşalul Antonescu, ale anului 1944, au fost lunile de 
calvar ale neamului românesc. Dar oare n-au fost ei toţi cei 
patru ani de război ani de calvar? 

Au fost desigur, dar acum parcă se prâăbuşiseră cerurile, 
din care curgea foc şi smoală asupra acestei ţări. În primul 
rând că ruşii erau în nordul Moldovei. Frontul putea să se 
prăbuşească oricând. Oamenii erau îngroziţi, zvonurile care 
se auzeau şi circulau erau înspăimântătoare. 


Anglo-americanii îşi începuseră bombardamentele lor 
îngrozitoare care au culminat cu cel de la 4 aprilie când 
cartiere întregi ale Bucureştiului au fost făcute zob. Mult 
timp după ce avea loc un bombardament se auzeau numai 
vaiete şi ţipete, după huruitul acela înfundat al escadrilelor 
de avioane, când simţeai că întreg pământul vibrează. 

Apoi zona bombardată rămânea mult timp acoperită de un 
nor imens de praf. Norul de praf se ridica încet, ca un 
monstru diform. Nu se grăbea şi în lentoarea lui, în 
greutatea cu care se ridica, avea ceva apocaliptic în el. 

Dacă există un cuvânt care să exprime cel mai bine vara 
anului 1944, acesta este cuvântul apocaliptic. Vara anului 
1944 a fost o vară apocaliptică. Ruşii veneau cu avioanele 
lor şi bombardau laşul, Galaţiul, Bacăul, Constanţa, 
Tecuciul, oraşele din partea de est a ţării, iar americanii şi 
englezii bombardau Ploieştiul şi Bucureştiul, pisând aceste 
oraşe ca pe nişte şniţele. Şi chiar erau nişte şniţele ale 
morţii şi ale ororii, pentru că în urma acestor 
bombardamente rămâneau mii de cadavre, mii de familii 
îndoliate. Grigore Patriciu scrisese un articol atât de 
profund şi de dur la adresa englezilor după 
bombardamentul din 4 aprilie 1944 încât cei care îl citiseră 
aveau să-l ţină minte ani de zile. Chiar şi după ce aveau să 
treacă prin gulagul comunist. 

După fiecare bombardament, Mareşalul vizita zona, 
cartierul sau fabrica bombardată, luând măsuri, uneori 
conducând personal operaţiile de salvare a răniților, de 
stingere a incendiilor sau de degajare a dărâmăturilor. Într- 
o asemenea situaţie îl văzuse o dată Ştefan Paul în zona 
Oborului. Îl văzuse pur şi simplu pe Mareşal urcat pe 
dărâmături şi dând ordine. Dincolo de impresia pe care o 
produsese asupra sa această imagine, nu putuse să nu 
constate încă o dată cât de imprudent este acest om. Orice 
duşman, orice om care ar fi avut la el un pistol, l-ar fi 
împuşcat cu cea mai mare uşurinţă. Este adevărat că în 
asemenea momente oamenii se găsesc într-o panică de 


nedescris, că asemenea bombardamente nu puteau fi 
prevăzute de nimeni dinainte, deci acolo unde mergea 
Mareşalul nu se găseau din cei care ar fi vrut să-l elimine. 

Şi totuşi, când lupta pe toate fronturile, ne referim la cele 
din spaţiul diplomaţiei, ca să obţină cele mai avantajoase 
condiţii care să scoată ţara din război, tu te expui cu atâta 
uşurinţă. 

Ştefan, după ce văzuse această „scenă”, Mareşalul în văzul 
tuturor pe ruinele unui bloc bombardat, scrisese un articol 
în care îşi permisese să observe tocmai acest lucru. În 
speranţa desigur că Mareşalul va citi acel articol. Mai ales 
că toţi simțeau că se apropie acea clipă decisivă, cea mai 
grea. Clipa decisivă, când se va alege. Ori aşa, ori aşa! Ori 
se va întâmpla ceva cumplit cu noi, ori ne vom salva. 

Şi acest moment al nodului gordian, când destinul avea să 
taie cu sabia lui necruțătoare nodul gordian al acestui 
neam, era foarte aproape. 

După marele bombardament din 4 aprilie, când cartierul 
Gării de Nord şi cartierele învecinate au fost făcute 
mormane de ruine, şi când a aflat ce se întâmplase cu 
Didina şi cu Marga, cu Ştefan Paul s-a întâmplat un lucru 
ciudat. Era realmente epuizat şi totuşi a simţit cum dintr-o 
dată mintea îi devine limpede ca sticla. Poate unde nu le-a 
văzut moarte, adică puse în sicriu şi duse la cimitir, unde 
trebuia să asiste la înmormântarea lor, nu avea deloc 
impresia că au murit. Ba dimpotrivă, le simţea ca şi cum ar 
fi vii şi ar trebui să vină. 

Uite acum, îşi spunea el în gând, mă poate suna Didina, să- 
mi spună „Ştefane, mă simt puţin obosită, nu vrei să 
mergem deseară la teatru?”. 

Cum nu, Didino? Mergem. Ne întâlnim la Elefterie la şase, 
e bine? „E bine”, răspundea Didina. Sau mergea pe cheiul 
Dâmboviţei (unde erau ei Paraschiv, Nilă, Dumnezeu să-l 
ierte şi Achim, cu Cheogârlii? bine măcar că avusese grijă 
de muierile lor şi le ajutase să se descurce şi ele cum 
putuseră. Mai ales pe a lui amărâtul ală de Nilă, căruia îi 


rămăseseră oasele cine ştie pe unde, o ajutase), şi se 
aştepta să se întâlnească, să dea nas în nas cu Magda. 
„Bună, Ştefane, ce mai faci? De ce n-ai mai venit, te-am 
aşteptat. Mai am puţin şi nasc, o să-ţi fac un băiat de toată 
frumuseţea, ai să vezi! Erau în aer, le simţea aproape, n- 
avea decât să se aşeze jos în fotoliu, sau să se tragă mai la o 
parte de unde erau oameni mulţi şi să înceapă să vorbească 
singur cu ele, cum avea el obiceiul. 

Numai Cora Petraşincu, singura femeie pe care nu o 
slujise cum ar fi trebuit, de care nu avusese grijă nu-l 
apărea în minte. Dintre toate numai pe ea n-a iubise, deşi 
ea îi ceruse lucrul acesta. Faţă de ea se simţea vinovat. Pe 
toate celelalte le iubise însă mult de tot. Acum ce să facă, 
măcar atâta cât este omeneşte posibil, să le împace. De 
aceea mersese la biserică la Stavropolos, şi la mănăstirea 
Plumbuita şi plătise la preoţi să le facă slujbe, şi la măicuţe 
să le pomenească în rugăciunile lor şi să le dea de pomană. 
Într-o noapte, aceasta era înainte de a se certa cu Grigore 
Patriciu, o visase pe Zizi. Era într-o rochie de culoare mov, 
murdară. Zizi era obosită, îmbătrânită, avea nişte pete pe 
faţă cum au gravidele. „Ai greşit foarte grav, Ştefane, foarte 
grav. Şi doar te-am rugat, ţi-am spus. 

Tu ai omorât-o pe Cora. Dacă o ajutai atunci, în ceasul 
acela, când i-a fost ei cel mai greu, ai fi salvat-o. Astăzi ar 
trăi şi ar fi şi ea o femeie la casa ei ca toate femeile. Acum 
să ai grijă de celelalte, auzi? De viaţa ta să nu-ţi fie frică, o 
să veghez eu asupra ta”. 

Zizi plecase, tot aşa, tristă, cu părul desfăcut şi cu obrazul 
pătat. Nu-i spusese nimic despre Magda, despre Didina, 
despre Zizica Ngroponte. În altă noapte îl visase pe 
Mareşal. Se făcea că era un cal mare şi roşu. Şi de cal erau 
legaţi Mareşalul, apoi de Mareşal era legat unchiul lui, Ilie 
Moromete. Amândoi erau numai carne vie, şi calul îi târa pe 
un pământ plin de globuri şi de mărăcini. 

De pe front rapoartele care soseau erau îngrozitoare. 
Frontul de la Iaşi se clătina. Ce avea să se întâmple, 


Dumnezeu ştie! 

XXIV Se puseseră nişte călduri toride. Căldurile morţii. 
Ţara parcă se scufundase în istorie. Ştefan Paul se 
aşteptase ca după bombardamentele din aprilie şi din mai 
să se producă un haos de nedescris în Bucureşti, ca de 
altfel în toată ţara. Dar nu s-a întâmplat aşa. Popor călit şi 
învăţat cu răul şi cu nenorocirea, ca măgarul cu samsarul, 
poporul român îşi îngropa de fiecare dată morţii, apoi îşi 
vedea mai departe de drum. Erau în grădina casei în care 
se întâlneau Ştefan Paul şi Nora. Erau trişti. Ce avea să se 
întâmple? Mareşalul ce spunea? 

Ştefane, îi spusese Nora, Mareşalul este stăpân pe sine, 
este calm în faţa prăpădului. Chiar dacă se sparge frontul la 
Iaşi, de linia întărită Focşani-Nămoloasa ruşii nu trec până 
la căderea iernii. România are o armată intactă de un milion 
şi mai bine de soldaţi. Bine echipată, instruită şi chiar 
odihnită, pentru că Mareşalul a avut grijă să-şi menajeze 
armata. 

Pierderile noastre în est n-au fost mari. Avem şi material 
de război suficient. Mareşalul ar putea să-i ţină pe ruşi pe 
Carpaţi toată iarna şi încă un an, timp în care Hitler ar avea 
bomba atomică. lar noi am avea de câştigat foarte mult. Şi 
ruşilor şi americanilor le ţâţâie fundul de frică. 

Aşa că, după condiţiile de capitulare pe care ruşii ni le-au 
transmis în 12 aprilie, Mareşalul are semnale de la 
ministrul nostru Nanu de la Stocholm, care tratează, este în 
legătură cu doamna Kolontay, că Stalin se teme să nu fie 
oprit pe Carpaţi sau pe aliniamentul întărit 
FocşaniNămoloasa. Acum Stalin, cel puţin acestea sunt 
semnalele venite de la doamna Kolontay de la Stocholm, 
este cel care este fgoarte interesat în semnarea 
Armistițiului în condiţii foarte favorabile nouă. 

Ce a cerut Mareşalul? 

— Maregşalul a cerut ca România să iasă din război, ruşii să 
nu intre în Românie, că după aia nu-i mai scoţi, iar ruşii să 
treacă înspre Germania numai printr-un coridor din nordul 


ţării. Stalin va accepta condiţiile puse de noi, urmând ca 
după război România să fie o ţară independentă şi 
democratică. Ceea ce ar fi foarte bine. 

Şi Anglo-americanii? Ştirbey şi Vişoianu ce-au făcut la 
Cairo şi Londra? 

— Bineînţeles că nimic. Nu ţi-am spus că ăştia or să ne 
saboteze. lam atras atenţia domnului Mareşal. 

Şi Maregşalul? 

Nu poate să creadă, sau, mai zis, tot mai speră. Nu 
înţelege de ce nişte oameni cu scaun la cap nu ar accepta 
să încheiem cu ei Armistiţiu. 

De ce se vrea prelungirea războiului, când dacă noi ne-am 
preda angloamericanilor, războiul ar lua sfârşit repede? 

— Ce urmăresc de fapt anglo-americanii, de nu acceptă să 
ne predăm lor? 

— Nu ştiu. Până acum au fost mai ticăloşi cu noi decât 
ruşii. Pur şi simplu ne-au cerut să ne predăm necondiţionat 
ruşilor. Adică în loc să ne întindă o mână de ajutor, ne 
aruncă în braţele sovieticilor. 

Ochii trişti ai Norei se aburiră şi mai mult. 

— Domnul Mareşal, după eşecul lui Ştirbey şi Vişoianu, 
care sunt convins că au lucrat pentru englezi, l-a trimis de 
curând pe avocatul Filderman, şeful comunităţii evreieşti, la 
Cairo tot pentru tratative. Au fost trimişi de asemenea 
profesorul Giurescu şi colonelul Teodorescu la 
Constantinopol, ca să urgenteze încheierea unui armistițiu. 
De fapt domnul Mareşal ştie că ruşii vor promite condiţii 
foarte bune pentru încheierea Armistițiului, dar nu are 
încredere în ei, îi cunoaşte bine pe ruşi, şi atunci vrea ca 
Armistițiul încheiat cu Stalin să fie garantat de anglo- 
americani. 

Da, ar fi cea mai bună soluţie. 

Ştefane, se însufleţi Nora după un moment de meditaţie. 
Uite ce aş vrea de la tine. Acum este un moment 
extraordinar de important în viaţa poporului român. 
Momentul acesta seamănă cu momentul Posada, când 


Basarab I şi-a tras ţara în codri şi s-a tot retras din calea 
duşmanului până când i-a venit lui bine şi atunci l-a trăsnit 
pe Carol Robert de Anjou. 

Acum nu se pune problema pentru noi să-i batem pe ruşi. 
Însă ne găsim tot într-un moment istoric al unei noi Posade. 
Trebuie ca acum să fim calmi, să avem încredere în noi, 
până când domnul Mareşal obţine condiţiile pe care le vrea 
el de la ruşi. Ruşii, la rândul lor, doresc să trateze cu 
domnul Maregşal. Numai cu el vor ei să trateze. Ai toate 
datele la dispoziţie, în linii mari le cunoşti. [i le-am 
sintetizat şi eu aici. Vreau să scrii un articol care să se 
intituleze cam aşa: „Mareşalul să fie lăsat să scoată ţara din 
război”, sau „Să avem încredere în Mareşalul Antonescu”. 

În acest articol trebuie avertizaţi complotiştii de la 
Ministerul de Externe să nu facă vreo prostie. De asemenea 
trebuie atenţionaţi complotiştii din jurul Regelui, care îl tot 
îmbrobodesc şi-l tot asmut asupra domnului Mareşal. 
Teamă mi-e ca regele să nu facă vreo prostie, mi-e foarte 
teamă pentru el. Este imatur. De asemenea trebuie 
anunţate cele două grupuri de complotişti din armată pe 
care le ştim noi, „grupul celor patru” şi „grupul celor cinci”. 
Dacă aceste grupuri nu-l lasă pe domnul Mareşal să încheie 
Armistiţiu cu ruşii, ăştia vor nenoroci ţara zeci de ani de aici 
înainte. 

Ştefan Paul a luat plicul. L-a desfăcut acasă, în casa lui 
Zizi. A citit documentele, a memorat numele complotiştilor. 
Începea să-i cunoască pe fiecare în parte. Nişte jigodii! 
Nişte trădători de neam. Către prânz articolul era gata. De 
fapt Ştefan avea două articole gata pentru ziar. 

Primul se referea la noi ca popor şi se intitula „Dă, 
Doamne, mintea românului a de pe urmă”. În al doilea 
articol, având titlul „Complotişti, fie-vă milă de neamul 
acesta!”, îi avertiza că fac cea mai mare nerozie din istoria 
acestui neam dacă nu-l lasă pe Mareşal să încheie în cele 
mai bune condiţii Armistiţiu cu ruşii. 


Când a văzut cele două articole, Grigore Patriciu s-a luat 
cu mâinile de cap. 

— Tu eşti nebun, Ştefane! Cu nemţii în ţară vrei să 
publicăm acest articol? Păi a doua zi şi Mareşalul şi noi 
suntem arestaţi. Şi împuşcaţi pe loc, pe deasupra. 

M-am gândit la lucrul acesta. Îmi asum toată răspunderea. 
Pe mie mă arestează după ce îi arestează pe ei. Pe 
complotişti. Îmi asum eu toată răspunderea. Şi o să vedeţi 
dacă n-o să mă decoreze Hitler şi scap şi poporul român. 
Pentru că Mareşalul tot s-a înţeles cu Hitler că el poate 
oricând să iasă din alianţă. Şi Mareşalul asta intenţionează, 
numai că aşteaptă clipa cea mai bună. 

Nu, a clătinat Grigore Patriciu din cap văzând că planul lui 
Ştefan Paul nu este numai nebunesc, ci şi logic. Aşa era. Ar 
fi fost arestaţi întâi complotiştii şi apoi el, cei de la Ziua, 
felicitaţi, după care Mareşalul, cu acordul lui Hitler, ar fi 
ieşit din război. Hm! Dar nu era el, planul acesta, prea 
riscant? 

— Sau, dacă sunteţi atât de precaut, a vorbit după un timp 
Ştefan Paul, luaţi dumneavoastră cele două articole şi 
mergeţi cu ele la Mareşal, tot sunteţi prieteni, şi convingeţi- 
| să-i aresteze pe ăştia. Numai până încheie Armistițiul cu 
ruşii, şi apoi poate să-i bage în mă-sa, să le dea drumul. 

— Nu, răspunse Patriciu. Îşi muşcase buza de jos gânditor. 
Nu. Nu vom întreprinde nimic. Eu am toată încrederea în 
Maregşal. 

Se priviră amândoi stupefiaţi. Grigore Patriciu era 
stupefiat de felul cum îl privea Ştefan Paul, iar acesta de 
modul de a se purta, de a gândi al lui Grigore Patriciu. 

Domnule Patriciu, tată, dumneavoastră vorbiţi serios? 
Vreţi să deveniți asasinul Mareşalului? 

Se întâmpla ceva straniu cu el. Ştefan poate că nu realiza 
nimic în acel moment, dar începuse să ţipe la Patriciu. Şi 
vocea lui, cu cât vorbea, cu atât urca mai sus, ca şi cum ar fi 
uitat cu cine vorbeşte. 


În acelaşi timp Patriciu se înfuriase şi el jignit. Cine ţipa la 
el pe tonul acesta? Un amărât pe care îl luase de pe 
drumuri şi-l făcuse ziarist? Îi dăduse să mănânce şi acum el 
să ţipe la el? Să-l facă asasin, viitor criminal al Mareşalului 
şi al neamului românesc? Unde se trezea băiatul ăsta? 

Ştefane! strigase din toţi boşogii lui Directorul ziarului 
Ziua la Ştefan Paul. Încă mai sunt stăpân pe nervii mei. Şi 
încă mai ţin la tine ca la copilul meu. Dacă retractezi tot ce- 
ai spus, ne împăcăm şi te păstrez la ziar. Dacă nu, eşti 
imediat concediat. 

Se întâmplase desigur ceva cu tânărul ziarist de la Ziua. 
Ştefan Paul avu un moment de luciditate. 

— Dumneavoastră nu înţelegeţi că dacă nu-l ajutăm pe 
Mareşal, îl pierdem? Ce v-am cerut eu? Să facem ceva, să-l 
ajutăm, pentru că va fi înjunghiat ca şi Mihai Viteazul, pe la 
spate, tocmai în momentul în care ar fi putut să facă ceva 
pentru neamul acesta, dar nu se găsea nimeni lângă el să-i 
întindă o mână de ajutor. Măcar o vorbă de încurajare să-i 
spună. În clipa aceea grea, când Mareşalul va avea nevoie 
de noi, nu va fi nimeni lângă el, măcar un deget să-i întindă. 
Îl vor trăda cu toţii! Noi îl vom trăda cu toţii! Aşa cum l-au 
trădat evreii pe Isus Hristos şi acum sunt neamul cel mai 
blestemat din lume. Noi suntem cei care-l trădăm pe 
Mareşal, ascultaţi-mă per mine, şi mai târziu ne vom 
blestema zilele! 

Acum vorbea iar tare, dar totodată începuse să plângă. 
Ascultaţi-mă pe mine, ascultă-mă pe mine, tată, că de aceea 
te-a ales Dumnezeu să fii tatăl meu şi eu să fiu fiul tău! Îl 
vom trăda pe Maregşal, toţi îl vom trăda şi toţi ne vom spăla 
pe mâini, ca Pilat din Pont. Şi nici măcar un pumn de cenuşă 
nu ne va rămâne de pe urma lui. 

În momentul acesta Ştefan Paul plângea de-a binelea. 
Hohotea în plâns, jelind. Grigore Patriciu înlemnise şi el. 
Era limpede că acum, când avea cel mai mult nevoie de 
băiatul acesta, care îl slujise cu credinţă până acum, îi 


cedaseră nervii. N-avea nimic, o să-şi revină el. 1 s-a mai 
întâmplat. 

Ştefane, ce ai, mă, ce se întâmplă cu tine? 

Acum îi dăduseră şi lui Patriciu lacrimile. Veni şi-l luă la 
pieptul lui. 

Gata, hai, vino-ţi în fire. O să vedem noi ce e de făcut. 

După ce îl lăsă din braţele lui, sună să vină secretara. 

— Cheamă.-l, te rog, pe Niki, Ştefan cred că a făcut un şoc. 
Să-l ducă acasă cu maşina şi să fie consultat de doctorul 
Parhon. Când îl suni pe doctor, vorbeşte, te rog, în numele 
meu. 

Da, domnule Director, murmură secretara profund 
impresionată. 

XXV Stefan Paul a zăcut fără să ştie de el, de la sfârşitul 
lunii iulie până în ziua de 25 septembrie. Când a deschis 
ochii era în „garsoniera” lui. Ştia numai atât, că trebuie să 
se ducă la ziar, că o să-l angajeze marele gazetar Grigore 
Patriciu. 

Când a deschis ochii, l-a văzut, sau l-a recunoscut, pe 
bătrânul general, tatăl lui Zizi, Radu Fotiade. Acesta îl 
veghease în cea mai mare parte a timpului. Stătuse la 
căpătâiul lui, dormise cu el în cameră, ca să-l supravegheze. 
De multe ori îl şi hrănise, atunci când fusese nevoie sau 
când Ştefan nu mâncase zile întregi. 

Unde sunt? se ridică el speriat în picioare. Apoi îl privi 
liniştit pe bătrân. S-a întâmplat ceva cu mine, nu-i aşa? 

— Aşa e, dragul meu. Acum stai jos şi linişteşte-te. O să-ţi 
revii. '[i s-a mai făcut ţie rău când ai aflat de moartea lui 
Zizi. 

Ştefan Paul s-a lăsat încet pe pat. Părea îngrijorat şi trist. 

— Cu Maregşalul ce s-a întâmplat? Cu noi ce s-a întâmplat? 

Bătrânul îl privea îngrijorat. 

Ştefane! Maregşalul a fost arestat. Acum nu se mai poate 
face nimic. Istoria nu mai poate fi dată înapoi. Bătrânul 
vorbea rar, cu un fel de gâjâială în glas. 


România a întors armele împotriva nemților. Luptăm 
alături de ruşi în Ardeal să-i izgonim pe nemți din ţară. Da, 
dacă am fost blestemaţi să fim un popor mic. Ne duc 
valurile istoriei cu ele, încolo şi încoace. 

Ziarul Ziua mai este? Domnul Grigore Patriciu ce face? 

Bătrânul tăcu un timp. 

A mai venit aici să aibă grijă de tine o doamnă. Mi-a spus c- 
a fost secretara Mareşalului. O să afli mai multe lucruri de 
la ea. Acum aş vrea să încerci să iei din puiul pe care ţi l-am 
adus. Ca să te mai întremezi. 

De fapt, în timpul acesta, cât timp el zăcuse în nesimţire, 
veneau din când în când să-l vadă din cunoştinţele lui. Astfel 
veniseră să-l vadă Niki Dumitrescu şi Luki, iar până când a 
plecat, pe şapte august, în Spania, chiar Grigore Patriciu a 
venit de două ori şi a stat de vorbă cu el, cu bătrânul 
general. Doctorul Constantin Parhon îl consultase de mai 
multe ori. Din punct de vedere clinic era sănătos. Doctorul 
punea amnezia lui pe seama şocului, a unui şoc nervos trăit 
de bolnav şi era convins că-şi va reveni, ceea ce avea să se 
dovedească perfect adevărat. Dintre toate cunoştinţele lui, 
cel mai des venise Nora. 

Acum, după ce îşi reveni, putu să afle de la ea toate 
amănuntele. 

Lucrurile se petrecuseră întocmai cum se temuse ea. 
Mareşalul Ion Antonescu fusese arestat în după-amiaza zilei 
de 23 august la Palat, de către regele Mihai şi complotiştii 
care îl puseseră să facă ticăloşia aceasta. Acum Nora ştia 
mai multe. De unde? o întrebă el. „Mă întâlnesc cu domnul 
Eugen Cristescu, fostul Şef al Siguranţei. Domnul Cristescu 
la prețuit mult pe domnul Mareşal. Îi pare rău. Dânsul se 
socoteşte foarte vinovat de arestarea domnului Mareşal. 
Chiar aşa mi-a spus: mă simt atât de vinovat, că am 
sentimentul că eu l-am arestat. Nu o să-mi iert niciodată că 
în loc să arestez pe complotişti, mă duceam să depun 
rapoarte pe masa domnului Mareşal cu ceea ce făceau 
ticăloşii. 


Blestemaţi să fie în vecii vecilor! Copiii lor să ajungă să nu 
mai vadă lumina zilei!” 

Nu blestema, Nora! [i-am vorbit de crucea care a apărut 
deasupra Capitalei, pe care se vedea Mareşalul Ion 
Antonescu răstignit. Poate că aşa a fost destinul lui. Şi 
destinul nostru ca neam. „Ştefane, se însufleţi fosta 
secretară a Biroului de presă al Mareşalului, până acum se 
cunosc aproape toate amănuntele complotului. Îi ştim pe 
toţi, tot ce-au făcut, până în cele mai mici amănunte. Cu 
câteva săptămâni înainte de arestare, domnul Eugen 
Cristescu i-a spus Mareşalului că generalul Sănătescu 
unelteşte împotriva lui. Ştii cine este acest Sănătescu? O 
nulitate, colegul de şcoală militară al Mareşalului, i-a dat 
Mareşalul să mănânce şi l-a promovat din grad în grad că 
ar fi rămas şi acum sublocotenent, atât de mediocru era. Şi 
drept recunoştinţă, complotează şi-l răstoarnă pe Mareşal”. 

Ştii ce i-a spus Mareşalul lui Cristescu atunci când acesta 
i-a spus despre Sănătescu? „Ce să spună, a zâmbit. Dacă-cţi 
poţi închipui una ca asta. 

Nu-l credea capabil că poate să facă aşa ceva. Nora îl privi 
în ochi. 

Tristeţea de pe chipul frumos al femeii se mai lumină 
puţin. „Ca să-ţi dai seama cât a crezut domnul Mareşal în 
oameni. La ultima întâlnire cu Hitler, pe care a avut-o nu cu 
mult timp înainte de a fi arestat, ştii ce i-a răspuns domnul 
Mareşal Fuhrerului? Aici Nora făcu o pauză. „Că are atât de 
multă încredere în generalii săi, încât nu ezită o clipă să-şi 
culce capul pe genunchii lor.” Hm! mormăi Ştefan Paul. Să- 
ţi culci capul pe genunchii unei jigodii ca Sănătescu? 

În ziua aceea au stat de vorbă până când s-a înserat. 
Bătrânul general, tatăl lui Zizi, cu care de altfel Nora se 
împrietenise, aţipise aşezat în fotoliu. 

— Cu domnul Patriciu ce s-a mai întâmplat? Ziua ştiu că nu 
mai apare. 

— E bine, la Madrid. Pe şapte august, pe când domnul 
Maregşal îşi făcea cura balneară la Snagov, l-a chemat pe 


Grigore Patriciu la Olăneşti. 

„Domnule Patriciu, i-a spus, urmează ca noi să încheiem 
armistițiu cu ruşii, totul este stabilit, armistițiu ne este 
foarte favorabil. Dar eu n-am încredere în ruşi. Îi cunosc. 
Uite ce te rog pe dumneata ca vechi prieten. 

Îţi dau bani şi tot ce ai dumneata nevoie. Vei pleca la 
Madrid, unde îţi vei aranja o tipografie, şi vei scoate un ziar. 
Dacă ruşii vor încălca Armistițiul, dumneata să fii gazeta 
care o să demaşte matrapazlăcurile lui Stalin în România.” 
Şi acum domnul Patriciu se găseşte la Madrid, bine mersi. 
Pe când domnul Mareşal e la ruşi, aruncat în cine ştie ce 
închisoare. Asta e viaţa, Ştefane, oftă Nora pregătindu-se să 
plece. Mâine după amiază o să vin să te iau la plimbare. 

Ştefan Paul avu brusc senzaţia că în istorie se lăsase acum 
şi mai rece. Îi era frig şi se simţi brusc îngrozitor de singur. 


XXVI 
Epilog 


I Aşa după cum se ştie, popoarele îşi au soarta pe care o 
merită. Chiar dacă prin forţa împrejurărilor uneori destinul 
lor ia o întorsătură curioasă, sau chiar dacă sunt aşezate 
într-un spaţiu geo-politic mai puţin favorabil. 

La 23 august 1944, cei care l-au arestat pe Maregşalul Ion 
Antonescu, într-un moment când acesta nici nu se aştepta la 
un asemenea gest din partea complotiştilor, tocmai pentru 
că el venise să-l anunţe pe rege că este hotărât să iasă din 
alianţa cu nemţii, că este pe punctul de a încheia cel mai 
avantajos Armistiţiu posibil, au săvârşit una dintre cele mai 
mari ticăloşii din istoria poporului român, de când este 
acesta în vatra în care s-a pomenit. Să ne imaginăm că la 
1330 pe când Domnitorul Basarab I îşi trăgea satele şi 
oamenii în păduri, ca să-i ferească pe aceştia de ungurii 
cotropitori, iar el se retrăgea cu oastea către munţi, să-l 
aştepte la o Posadă pe regele maghiar pentru a-i izbi cum îi 


venea lui mai bine, ei bine în timp ce Basarab I se retrăgea 
către munţi, un grup de trădători dintre oamenii lui îl prind 
pe Domn şi îl predau Cotropitorului, Regelui Carol Robert 
de Anjou. Să ne imaginăm că s-ar fi întâmplat acest lucru. 

Ştiţi ce s-ar fi întâmplat după aceea? Maghiarii ar fi ocupat 
Ţara Românească, ar fi catolicizat-o, ar fi maghiarizat-o, 
după care ar fi făcut la fel cu Moldova. Şi adio cu poporul 
român din istorie. Dacă pe vremea lui Basarab I s-ar fi găsit 
un asemenea grup de trădători care să-l aresteze pe 
Conducătorul Armatei, adică pe Basarab I, noi n-am mai fi 
existat astăzi ca popor. Dacă Ştefan cel Mare, după ce a fost 
înfrânt de turci la Războieni, în timp ce se retrăsese în 
munţi ca să-şi adune din nou oastea, ar fi fost arestat de un 
grup de „deştepţi”, care credeau ei că este mai bine să 
încheie pace cu duşmanul, ei bine nu l-am avea astăzi în 
istorie pe Mareşal, şi poate că noi, ca popor, n-am mai 
exista. Cel care l-a arestat la 

23 august pe Maregşalul Ion Antonescu a fost regele Mihai, 
împreună cu un grup de trădători din Armată şi cu Şefii 
Partidelor politice. 

Mulţi l-au scuzat ca fiind un tânăr necopt la minte, 
incapabil să analizeze în profunzime şi în perspectivă 
consecinţele gestului său necugetat. Ceea ce până la un 
punct este adevărat. Regele la 23 august 

1944 era un tânăr de 23 de ani (ceea ce nu este egal cu un 
tânăr de 18 ani), trecuse prin şcoli, nu era însă o minte 
profundă, nici ceea ce se cheamă un tânăr dotat. Nu avea 
nici experienţa, nici profunzimea de gândire a Mareşalului, 
şi mai ales nu avea perspectiva acestuia asupra vieţii, a 
istoriei, a vieţii politice şi sociale de la noi, asupra destinului 
poporului român. Dacă ar fi fost un tânăr foarte dotat, dacă 
ar fi avut cât de cât intuiţie politică şi istorică, dacă ar fi 
avut o capacitate mai profundă de analiză, n-ar fi făcut în 
nici un caz gestul pe care l-a făcut. 

O dată cu arestarea Mareşalului Antonescu, regele dă o 
lovitură cumplită armatei române (retezându-i capul, 


decapitând-o, aruncând-o în haos, derută şi disperare), 
poporului român, familiei regale, tradiţiei, atâta câtă era, a 
regalității în istoria poporului român. Dacă ar fi stat să 
mediteze numai puţin acest tânăr, nefericit şi blestemat 
rege, numai puţin să fi stat şi să fi meditat înainte de a face 
gestul pe care l-a făcut, sau măcar să fi avut elementarul 
simţ, sau minimum nivel de educaţie, şi înainte de a-l fi 
arestat pe Mareşal, să se fi sfătuit cu el: domnule Mareşal, 
ce mă sfătuiţi să fac? Să vă arestez sau nu? Şi Maregşalul i- 
ar fi spus, mai ai numai puţină răbdare. Măria Ta. Mareşalul 
Ion Antonescu era pe punctul de a încheia Armistiţiu cu 
ruşii în condiţii nesperate, adică obţinând de la ruşi toate 
condiţiile pe care le ceruse, în acelaşi timp ieşind onorabil 
din alianţa cu nemţii. Momentul acesta, 23 august 1944, a 
fost una dintre cele mai blestemate clipe astrale din istoria 
acestui neam. 

Când ar fi putut să fie una dintre cele mai bune. Cei care 
aveau cât de cât cunoştinţe despre lumea în care trăiau, cei 
care ştiau ce este acela comunismul, şi-au dat seama încă 
din zilele care au urmat nefastei zile de 

23 august că se comisese una dintre cele mai mari greşeli 
din istoria acestei ţări. Că nişte tineri descreieraţi, (băieţii, 
cum îşi spuneau ei, din anturajul Regelui, Mocioni-Stârcea, 
Niculescu-Buzeşti, Pogoneanu, George Duca) îl 
influenţaseră pe rege, îl sugestionaseră şi îi cultivaseră ura 
împotriva Mareşalului Antonescu. 

Într-adevăr Mareşalul Antonescu fusese omul forte care-l 
debarcase pe regele stricat, cartofor, curvar, afacerist şi 
criminal care fusese Carol al II-lea, cel care otrăvise şi 
distrusese atât de mult climatul politic la noi în perioada 
interbelică, încât ţara nu mai putea fi guvernată. Cel care 
ordonase asasinarea Căpitanului... în timp ce se afla în 
avionul care-l aducea de la Berlin acasă. Cel care în 
complicitate cu Horia Sima, Conducătorul legionarilor, cu 
Mareşalul palatului, Urdăreanu, puseseră la cale, 
organizaseră până în cele mai mici detalii, asasinarea 


Primului Ministru al României, Î. G. Duca, astfel ca Regele 
să aibă un pretext să ordone miile de asasinate în rândul 
legionarilor. 

Ca aceştia la rândul lor să treacă la represalii, ceea ce din 
păcate s-a şi întâmplat, căzând într-o cursă întinsă de 
camarila regală, şi rămânând în Istorie ca un partid al 
criminalilor. Bineînţeles că aceştia, adică legionarii, nu au 
nici o scuză. l-o spusese Ştefan Paul limpede profesorului 
Cotigă într-o discuţie. Plecarea nefastului Rege Carol al 
Illea de pe tronul României fusese benefică. Fusese o 
necesitate. Dar dacă Ion Antonescu îl alungase pe Carol al 
doilea de pe tronul României, el fusese cel care o adusese în 
ţară pe mama regelui Mihai. De ce a uitat în momentul 
arestării (dar şi în momentele anterioare) Regele acest 
serviciu pe care i-l făcuse Antonescu? De ce a uitat Regele 
că Mareşalul Antonescu fusese cel mai bun ocrotitor al 
tronului său? (Şi oare ce lege nescrisă şi profundă făcuse ca 
primii Regi ai României, Carol Întâi şi Ferdinand 
Întregitorul, care erau născuţi pe pământ german să fie 
Regi buni, iar ultimii doi, tată şi fiu, Carol al II-lea şi Mihai, 
că erau născuţi pe pământ românesc să fie regi răi? Să fi 
fost pământul românesc „otrăvit” de a dat regi nefaşti Ţării, 
iar pământul german, un sol benefic, de ne-a dat Regi buni? 
Întrebarea aceasta avea să-l tulbure mulţi ani!) 

La lucrurile acestea, ca şi la altele, se gândea Ştefan Paul 
într-o după amiază a lunii mai a anului 1946, după ce se 
consumase procesul Mareşalului Ion Antonescu. De fapt cu 
ţara ocupată de ruşi acesta nici nu fusese un proces în 
adevăratul înţeles al cuvântului. Nici măcar un simulacru de 
proces. Fusese o abjecţie de proces. Fusese o palmă dată 
poporului român şi istoriei acestui neam! Un scuipat în 
obraz pe care cotropitorul ţării îl folosea în loc de ştampilă. 
Cu acest scuipat se dădea un verdict şi se punea o ştampilă 
pe obrazul istoriei române. Din păcate acest obraz al 
poporului român va rămâne veşnic pătat de acest scuipat. 


Şi din păcate s-au găsit români care să aplaude acest 
scuipat. Numele lor va rămâne de ocară în istoria acestui 
neam. 

Cei care i-au fost colaboratori apropiaţi Mareşalului, sau 
acei oameni care au ţinut la el, ca şi la acest neam, la 
demnitatea acestei ţări, au început imediat după arestarea 
Mareşalului să adune documente, probe, să reflecteze, unii 
numai pentru a înţelege vremurile care vin. 

Nu este adevărat că nu se cunosc împrejurările sau 
motivele pentru care a fost arestat Mareşalul Ion 
Antonescu. Se cunoaşte foarte bine totul. Dacă familia 
Stirbey era vândută, pusă în slujba englezilor, dacă se ştie 
acum destul de bine că Mociony-Stârcea, ca şi Pogoneanu, 
erau agenţi străini, dacă se ştie că în acel moment regele 
Mihai avea ca amantă o tânără grecoaică ce era comunistă, 
agentă a Cominternului, (deci regele a fost împins de la 
spate, stimulat, să-l aresteze pe Mareşal atât de agentul 
Mociony-Stârcea, cât şi de agenta cominternistă care era 
amanta regelui Mihai, grecoaica, perfida grecoaică), dacă 
pentru aceşti ticăloşi mai este o scuză, pentru ofiţerii 
armatei române care au luat parte la acest complot, nu este 
nici o scuză. Absolut nici o scuză! Situaţia este mult mai 
gravă pentru cei doi „mari” oameni politici ai vremii: luliu 
Maniu şi Dinu Brătianu. 

Toate documentele pe care le consulta Ştefan Paul, toate 
indiciile despre comportamentul acestor oameni în timpul 
arestării Mareşalului Ion Antonescu, ca şi după aceea, îi 
relevau pe aceştia ca fiind nişte codoşi care vruseseră 
moartea Mareşalului, sperând (0, cruntă şi sfântă naivitate 
şi prostie omenească!) să se înfrupte şi eu, după căderea 
lui, din Ciolanul Puterii. Ciolan pe care mareşalul 
Antonescu, chiar îi rugase să-l ia. Laşi şi naivi, duplicitari nu 
ştiuseră nici măcar cum să se fofileze şi să se ascundă, să 
nu fie găsiţi în timpul arestării şi după aceea, ca să nu apară 
ca participanţi la acest act mârşav. Dar ei îl cultivaseră din 
umbră, îl stimulaseră. O să medităm mult timp de acum 


înainte, îşi spusese Ştefan gândindu-se la destinul lui Iuliu 
Maniu, om cu defecte, dar şi cu mari merite în tinereţea sa, 
cum de a fost posibil ca un om cu experienţa lui Maniu (da, 
ăsta nu mai avea 23 de ani ca regele, nu puteai să spui 
despre el că nu este copt!) să nu-şi dea seama că Mareşalul 
Antonescu nu trebuie în nici un caz arestat. Trebuia să fi 
susţinut acest lucru cu mult înainte, să-i fi atras atenţia 
Regelui ce prostie este gata să facă. 

Maniu se gândise şi el să mai fie prim ministru la 
bătrâneţe. Puterea îi luase şi lui minţile. Aceeaşi nenorocită 
sete de putere l-a pierdut şi pe el şi pe Brătianu şi pe Titel 
Petrescu. Destinul lui este extrem de trist. 

Gândindu-se la sfârşitul lui Maniu şi al Brătienilor, Ştefan 
Paul îşi aducea aminte de vorba profundă a lui Merenghel, 
asupra căruia neamul acesta, dacă vrea să se schimbe şi să 
fie ceva de capul lui în istorie, va trebui să mediteze 
îndelung: „suntem un popor de curve, Ştefane”. Oricât ne- 
ar fi teamă de cuvinte, dar la baza căderii Mareşalului stă 
această calitate a noastră: oamenii în care Mareşalul 
avusese încredere, ca aceste jigodii ordinare, Constantin 
Sănătescu şi Mihai Antonescu, oameni pe care el, 
Maregşalul, îi ridicase în ranguri şi le ocrotise viaţa, se 
dovediseră nişte jalnice „curve”. 

Mai era însă un lucru la care se gândea Ştefan Paul în 
după-amiaza de sfârşit de mai a anului 1946. Vedeţi 
dumneavoastră, îşi spusese el, în stilul lui, pentru toţi călăii 
lui, chiar şi pentru poporul român, Mareşalul şi arestarea sa 
a funcţionat ca o „cursă.” Ce este o cursă? Ceva despre 
care şobolanii şi hienele, când îl văd spun, aha, acesta e bun 
de mâncat. 

Ia să-l dăm noi jos pe Mareşal să mâncăm şi noi din mierea 
Puterii. Şi zrang, jigodiile îşi bagă laba, numai că în acel 
moment cursa le şi prinde. 

Din acel moment ele devin nişte victime nenorocite. Este 
exact ce s-a întâmplat cu toţi cei care au luat parte la 
arestarea Mareşalului. Maniu, Brătienii, Titel Petrescu, 


Lucrețiu Pătrăşcanu, Regele (numai că el n-a plătit cu viaţa, 
ci cu tronul), toţi au terminat în chinuri groaznice în 
temniţele comuniste. Poporul român la rândul lui, a suferit 
şi el de I-au crăpat ochii în cap. A căzut şi el în această 
nenorocită cursă a Istoriei, urmând să plătească cincizeci 
de ani cu vârf şi îndesat. Şi ce este şi mai îngrozitor că 
poporul român avea să fie incapabil să înveţe ceva din 
această Cursă, urmând să cadă apoi în altă cursă, capcană 
a Istoriei, şi mai îngrozitoare! 

Amintindu-şi Crucea pe care el o văzuse pe cerul Capitalei, 
cu Mareşalul răstignit pe ea, Ştefan Paul se mai gândea şi la 
altceva. 

Maregşalul fusese un fel de „trimis” în istoria poporului 
român, aşa cum a fost domnul nostru Isus Christos în istoria 
omenirii. Numai că Mareşalul nu era fiul lui Dumnezeu, era 
doar un trimis. Îl trimesese Dumnezeu să ne „scape” în cel 
de-al doilea război mondial. Fusese poporul acesta la o 
„ananghie grea”, trebuise el să treacă o „vâltoare” mare, şi 
ca să treacă prin această vâltoare avusese nevoie de un 
Conducător, adică de un Păstor cinstit şi de o mână forte 
(cele două calităţi necesare), pentru că fără acest păstor, el 
poporul român, s-ar fi înecat. Să nu uităm că Mareşalul era 
un om foarte credincios, de o bunătate, corectitudine şi 
cinste ireproşabilă. Fusese deci un om curat şi credincios, şi 
ni-l trimisese Dumnezeu ca să ne scape. 

El ne scăpase, era la un pas să ne salveze, dar noi, 
păcătoşii, ce-am făcut? L-am trădat. Cum l-au trădat evreii 
pe Isus. După această trădare ne-a cunoscut Domnul. Şi 
pentru că am fost păcătoşi, ne-a dat cei 50 de ani de gulag 
comunist. Dacă noi nu l-am fi arestat pe lon Antonescu, am 
fi fost un neam salvat. Şi am fi salvat o dată cu noi şi Europa 
de Răsărit de la iadul comunist. 

Pentru că altfel, de ce se potriviseră toate aşa? Adică Ion 
Antonescu să aibă o atitudine mioritică, (ciobanul din 
Balada Mioriţa nu este un fel de premergător al lui Isus?), 
să se poarte şi să fie în istoria noastră asemenea lui Isus, să 


aibă sfârşitul lui, cei care l-au trădat să fie toţi pedepsiţi, 
inclusiv neamul ingrat pe care l-a slujit. Argumentele sunt 
prea evidente ca să nu-ţi dai seama că aici este mâna lui 
Dumnezeu. Că prin Antonescu Dumnezeu vroise să-l piardă 
pe rege, pe toţi cei care-l trădaseră şi îşi bătuseră joc de el, 
şi ei aveau să piară ca nişte ticăloşi nenorociţi, ca nişte 
criminali ordinari, în temniţele comuniste. Inclusiv neamul 
românesc avea să fie pedepsit. Dar oare va învăţa el ceva 
din pedeapsa aceasta, o dată ce n-a învăţat nimic din toate 
greşelile pe care le-a făcut în istorie, şi a continuat cu o 
îndărătnicie demnă de o cauză mai bună să-şi facă singur 
rău, să se autodistrugă cu o vocaţie rară? 

La lucrurile acestea se gândea Ştefan Paul când Nora îl 
sună ca să-i spună că aflase de la o cunoştinţă că mâine la 
ora cinci după amiază avea să fie execuţia Mareşalului 
Antonescu, de aceea ar vrea la ora patru să se întâlnească 
într-o biserică şi o oră întreagă până la execuţie să stea în 
genunchi, cu lumânările aprinse în mâini, şi să se roage 
pentru el. 


II După ce Regele şi tâmpiţii care-l arestaseră pe Mareşal, 
făcuseră prostia pe care o făcuseră (o gugumănie mai mare 
decât ei, spusese Nora. 

Cea mai mare gugumănie şi prostie din istoria acestei ţări, 
afirmase unchiul Norei, un bătrân profesor de istorie), şi-l 
predaseră pe Maregşal ruşilor, ţara aceasta şi lumea se 
cufundaseră pentru un moment lung (din păcate acest 
moment avea să fie nesfârşit de lung) în haos şi în întuneric. 

Tâmpenia pe care o făcuseră complotiştii arestându-l pe 
Antonescu, avea să se vadă mai târziu, era cea mai mare 
lovitură pe care trădătorii o dăduseră Armatei, ţi Ţării, iar 
Armata o dăduse acestui popor, şi şi-o dăduse ei însăşi în 
primul rând. 

Cea mai mare nerozie şi lovitură pe care poporul român şi- 
o dăduse lui însuşi în istorie. Dar oare el, poporul român, îşi 
dăduse această lovitură? îl întreba gândul acela dinăuntrul 


lui. Poate fi poporul român, care e de când lumea pe 
pământul ăsta, să fie asimilat cu nişte tâmpiţi ca Mociony- 
Stârcea, sau Buzeşti, sau Sănătescu? Nu, desigur, îşi 
răspundea tot el. Dar ce a făcut acest popor ca să 
stârpească o dată pentru totdeauna lichelele din trupul lui? 
Pe pământul acesta de ce o duc mai bine hoţii şi jigodiile 
decât oamenii cinstiţi şi curaţi? Pentru că e pământ 
blestemat, de aia! Hm! se trezea Ştefan cu mintea 
luminoasă şi totodată cu sufletul pustiu. Aşa să fie oare? 

Niciodată un grup de descreieraţi şi de jigodii nu dăduseră 
armata ţării de un milion şi ceva de oameni, cu material cu 
tot de războim, pe mâna duşmanului. Să ne imaginăm că 
suntem înaintea războiului de la Călugăreni dat de Mihai 
Viteazul. Un grup din căpeteniile lui Mihai, pentru că aşa 
socotesc ele, că nu te poţi lupta cu un duşman care îţi este 
superior, îl arestează pe Mihai Viteazul şi îl predau cu 
armată cu tot turcilor? Pentru că asta făcuse deşteptul de 
Rege, pe care îl scuzăm că era copil, i-auzi, da pe Maniu că 
era jigodie bătrână şi pe Brătianu, cum mai poţi să-i scuzi? 
Ei şi dacă îl predau „curvele” şi jigodiile ălea pe Mihai 
Viteazul Sultanului, cu armată cu tot, ce era? Nu mai aveam 
şi noi un Călugăreni în istorie, nici un Mihai Viteazul, şi cu 
asta, ce era? 

Ce să fie, nu mai existai nici tu ca neam? Şi ce dacă? Aşa e, 
nu e nimic, ce să fie? Însă cei care l-au arestat pe Mareşal 
au lipsit ţara şi poporul acesta de un Călugăreni, de un 
altfel de Călugăreni, adică de cea mai frumoasă figură pe 
care o putea face poporul acesta şi armata lui în istorie. Şi 
ce era cu asta? Era, pentru că de asta suntem tâmpiţi şi n-o 
să ne meargă şi nouă niciodată bine în istorie! Scăpam de 
iadul comunist care a venit după aceea peste noi, de atâtea 
suferinţe, şi am fi fost şi noi în Europa aceasta un popor 
bogat şi fericit, cum sunt alte popoare. 

Nu am fi fost poporul cel mai nenorocit al Europei. 

Cum să dai tu armata ţării, şi ţara, când l-ai arestat pe 
Antonescu, pe mâna duşmanului tău de moarte, secular, 


când nu ai încheiat nici măcar un Armistiţiu cu el? Ce, eşti 
nebun la cap? Cum să-i arestezi tu Capul, Conducătorul 
unei Armate, când aceasta este în retragere! Toate 
Manualele de strategie te condamnă pentru lucrul acesta! 
Numai dacă nu vrei să pierzi acest Neam de pe faţa 
pământului, pentru că tu socoteşti că neamul acesta este 
atât de dobitoc încât nici nu mai merită să mai trăiască pe 
faţa pământului. 

Du-l în mă-sa de neam, nu? că l-am călărit şi l-am jefuit 
până acum destul, acum nu ne mai poate oferi nimic! Păi 
vedeţi cum suntem?! 

Când au aflat că Regele şi tâmpiţii cu care a făcut el 
treaba asta, l-au arestat pe Antonescu, ruşilor nu le-a venit 
să creadă. Ce, ăştia sunt nebuni, îşi bat joc de noi? Cum 
adică să-l aresteze pe Mareşal şi să ni-l dea legat, pentru ce 
ne fac ei cadoul ăsta? Nu se poate, aici e ceva necurat. Şi lui 
Stalin mult timp nu i-a venit să creadă că Mareşalul a fost 
arestat. Da, dar asta, darul ăsta nenorocit pe care l-am 
făcut noi ruşilor, ne-a costat. A costat poporul ăsta de ne-am 
blestemat zilele, şi cine ştie cât o să ni le mai blestemăm. Că 
aşa suntem noi deştepţi în istorie, le facem duşmanilor de 
moarte daruri şi tot noi le plătim după aceea. 

După 23 august 1944, când a fost arestat deci Antonescu, 
până pe 12 septembrie 1944, România a fost o ţară ocupată 
de sovietici, de duşmani (păi nu le-o dădusem tot noi 
degeaba, de pomană? Ori am crezut că ruşii sunt atât de 
proşti că nu primesc darul nostru?), jefuită şi umilită cum 
nu şi-a putut nimeni imagina. Peste 150 de mii de soldaţi 
români au fost luaţi prizonieri şi duşi în Rusia, în Lagărele 
din Siberia, de unde cine ştie câţi s-au mai întors, femei şi 
copile violate, oameni omorâţi. Şi asta numai datorită 
drăguţului de Rege şi deşteptului de Maniu, care a mai avut 
neruşinarea la procesul Mareşalului să mai vină şi să-i 
întindă mâna. 

Bă, da ai dracului, galantoni mai suntem noi, domnule, cu 
valorile noastre! 


Auzi, culmea cinismului, după ce le trădăm şi le omorâm, 
le mai strângem şi mâna! Şi Antonescu ce făcuse? În loc să-l 
scuipe în ochi pe jigodia de Maniu, el îi întinsese mâna. ÎI 
iertase. La fel făcuse şi cu Regele. Îi trimisese vorbă că l-a 
iertat. Şi aici, îşi spusese Ştefan Paul, transpare din nou, 
dimensiunea de Isus, un Isus dat de neamul acesta, nefiind 
Fiul lui Dumnezeu, a celui care a fost în istoria acestui neam 
Ion Antonescu. Oricât de urât s-au purtat asasinii lui, 
(pentru că sunt mulţi), şi oricât de mult l-au făcut să sufere, 
el, iată, i-a iertat. Pentru că el se jertfeşte pentru neamul 
acesta şi pentru toţi ticăloşii lui. 

În cazul acesta regele şi trădătorii Mareşalului apăreau 
într-o altă ipostază. Erau şi ei, ca şi Mareşalul, victimele 
unui blestem cumplit care venea de departe şi trebuia să 
cadă pe capul acestui neam, al lor, şi al copiilor lor, în vecii 
vecilor. Erau nişte lude! Aşa cum nu putea să lipsească 
Iuda, din viaţa Lui lisus Christos, căci trebuia neapărat să 
existe un luda care să-l vândă, la fel a fost nevoie şi în cazul 
lui Antonescu de mai multe lude! lar ludele acestea făceau 
parte şi ele din Planul divin. 

Ştefan Paul mai avea puţin şi avea să termine romanul în 
care apărea Mareşalul Ion Antonescu, şi în care 
personalitatea acestuia era privită din toate unghiurile. 

După ce fusese arestat Maregşalul Ion Antonescu, ţara 
aceasta se găsise dintr-o dată sub ocupaţie. Se trezise ca 
dintr-un vis urât şi căzuse în alt vis şi mai urât. Şi visul 
acesta era cu adevărat mult mai îngrozitor. Fără nici o 
perspectivă, fără nici o şansă. 

După ce zăcuse atâta timp în nesimţire se trezise, Ştefan 
Paul trăia un sentiment inefabil şi proaspăt, ca şi cum atunci 
s-ar fi născut din nou, dar pe o altă lume, se trezise la 
realitate şi nu-i venea să creadă. Bătrânul general, tatăl lui 
Zizi, avusese el grijă să-i ia un certificat medical din care 
rezulta că „sus numitul Ştefan Paul, domiciliat în strada 
cutare, născut la cutare dată, în localitatea cutare, este 
inapt de război, întru-cât zăcuse atâta timp în nesimţire, şi 


medicul care-i dăduse acest document scrisese o boală pe 
care o avea şi pe care el nici măcar nu reuşi s-o descifreze. 
Măcar să ştie şi el de ce boală suferea. 

După o săptămână însă se pusese pe picioare şi începuse 
el acum săi ajute pe bătrâni, pe părinţii lui Zizi, pe Niki şi 
chiar pe Luki. De asemenea se bucură mult când îl văzu pe 
picioare doamna Irina, soţia profesorului Cotigă. Ajuta pe 
toată lumea, şi lucrul acesta îl făcea nu numai fericit 
(pentru că fericit nu era), dar îl ajuta să se regăsească pe 
el. 

Şi se regăsea. Băiatul lui Parizianu din satul Siliştea 
Gumeşti nu „căzuse” o dată pentru totdeauna. Ca şi Isus, 
înviase iată din morţi. Acum n-avea decât să se apuce de 
lucru, el era scriitor, trebuia să se apuce de scris. Şi când se 
simţi mai în putere chiar se apucă de scris. Văzu uimit că 
mergea, că scria cu sete. Rândurile se aşezau sub mâna lui 
singure. Într-o săptămână termină o povestire care-i plăcu 
foarte mult. Nora de asemenea se bucură când o citi. Da, 
era grozavă, îi spusese ea, privindu-l gânditoare. Tu o să fii 
un mare scriitor, Ştefane.” De ce, Nora? o întrebase el. 

„Pentru că sub pana ta povestirile se scriu singure. le-am 
privit când lucrai. Nu este adevărat că marii scriitori şi-au 
scris ei cărţile. Dumnezeu s-a folosit de ei, ca să le 
transmită şi să le dăruiască oamenilor ce voia El să le 
dăruiască.” Ştefan Paul rămăsese pe gânduri. Da, se poate 
să fie şi aşa, Nora, îi spusese el. Nu ştiu de ce aveam 
impresia că eu sunt venit pe lume să spun un mare adevăr. 
În timp ce zăceam în nesimţire, care să ştii nu a fost un 
moment total de amnezie, eu în timpul acesta ştiu sigur că 
am trăit, „am căzut într-o lume”, dar în care lume, n-aş 
putea să spun precis, eu în timpul acesta am cunoscut acel 
mare adevăr pentru care sunt venit pe lume să-l spun. Însă 
acum l-am uitat. Nora îi zâmbise fericită. 

Venise lângă el şi-l îmbrăţişase. „lasă, dragule, o să ni-l 
aducem noi aminte” Mda! Şi el avea intuiţia aceasta. 


Până la sărbătorile de iarnă scrisese aproape un volum de 
povestiri. 

Pe la începutul anului 1945, armata română în timpul 
acesta lupta „cot la cot cu ostaşii sovietici” în Cehoslovacia, 
el găsi un post de corector la un ziar oarecare, axat mai 
mult pe teme săteşti, lumea satului, ceea ce lui îi convenea. 
Îi convenea şi „serviciul” de corector care nu era greu, 
pentru că în timpul zilei putea să scrie, să se plimbe, să 
citească, să facă ce vrea, iar seara două ore mergea să 
corecteze. Făcea corectură de ziar. Cu prilejul acesta se 
simţea conexat la viaţa lumii, cum se spune. Către mijlocul 
anului, după ce comuniştii câştigaseră alegerile, ziarul 
devenise însă brusc comunist, şi lucrul acesta nu-i mai 
conveni. Îşi găsi uşor un „servici” de contabil la un fel de 
ADAS, o Societate de asigurări. 

După câştigarea alegerilor de către comunişti la 6 martie 
1945, când de, acum comuniştii se instalaseră bine la 
conducerea ţării, profesorul Cotigă, (pentru că fusese 
legionar) fusese dat afară din învăţământ. Ana Pauker le 
ceruse legionarilor să se treacă la comunişti, li se dăduseră 
asigurări că vor fi iertaţi, un om însă ca el nu putea să 
creadă tâmpenia asta. Se dusese la el în sat, în Siliştea, şi 
într-o duminică îl găsiseră spânzurat de o creangă din 
pădurea Cotigeoaia. Se dălnăia fericit ca un copil, au 
povestit cei care l-au găsit, acolo în ştreang - păsările îi 
cântau, frunzele îi şopteau, vântul îi murmura duios, 
trecând pe lângă el, iar el, legionarul de odinioară, care 
crezuse în Mişcare, se dălnăia senin şi împăcat în ştreang. 
Lăsase două scrisori, una pentru soţie, pentru doamna 
Irina, a doua pentru el, pentru Ştefan Paul, în care îl ruga 
să aibă grijă de soţia lui ca de mama sa, şi îi lăsa toată 
biblioteca, de asemenea documente adunate de el şi 
scrierile lui. 

Doamna Irina s-a dovedit a fi o femeie foarte tare. A plâns 
desigur la început. După care i-a făcut pomenile şi tot ce 
trebuia să-i facă după obicei. Apoi i-a spus lui Ştefan, 


„Ştefane, de acum am un fiu. Am o prietenă care are o fată 
foarte bună. O să vezi ce soţie bună o să-ţi găsesc, şi o să 
trăiesc şi eu pe lângă voi, o să vă cresc copii, ca pe lângă 
copii mei.” 

Anii 1945 şi 1946, erau anii instaurării comunismului în 
România. 

Drumul pe care fusese angajată ţara se vedea clar, şi se 
vedea limpede şi unde se va ajunge. Numai chiorii, sau 
proştii, sau cine ura acest neam nu vedea, sau se făcea că 
nu vedea. 

Merenghel se trecuse de Frontul Plugarilor, al lui Petru 
Groza. 

„Trece-te, bă, şi tu, al lu' Parizianu, îi spusese el odată, 
când se întâlniseră, că altfel dăm de dracului, ne belesc 
comuniştii”. Bine, bă, Merenghel, aşa o să fac, nu eşti tu cel 
mai mare filosof din Siliştea Gumeşti? „Ba sunt, bă, cum să 
nu fiu, eu şi cu Vasile Pârţag, n-ai zis tu aşa, al lu' Parizianu? 
De Vasile Pârţag ăsta aflase şi de la Anghelina şi de la 
Merenghel. Când „fuseseră întoarse armele”, aşa se 
spunea, îi auzeai pe mulţi deştepţi spunând aşa, Vasile 
Pârţag ieşise din butoiul lui, de unde stătea ascuns, şi se 
înrolase în război contra nemților acum. 

Şi un timp chiar luptase vitejeşte. Până după bătălia de la 
Oarba de Mureş. Adică după ce văzuse el, Vasile Pârţag, cu 
mintea lui şi pe pielea lui, pentru că altfel n-avea cum să 
vadă, cine sunt ruşii ăştia şi ce fac ei, după care se supărase 
iar. Îi sărise pârţagul. Cum, adică, noi ne aliem cu ruşii ca să 
luptăm cot la cot, să-i ajutăm, şi ei ne violează soțiile şi 
fetele, una două davai ceas, davai aia, davai aia? Până i-a 
sărit lui Vasile Pârţagul, şi a zis, ia să vă dau eu în davaiul 
mamei voastre de ticăloşi şi de nenorociţi! Alături de nişte 
ticăloşi ca voi nu am ce căuta. Şi a dezertat şi de pe frontul 
de vest. Aşa a vrut el. El, Vasile al lui Pârţag, din Siliştea 
Gumeşti, nu concepea ca omul să nu facă pe lumea acesta 
ceea ce este bine să facă. 


Şi după ce a dezertat şi de pe frontul de vest, s-a înhăitat 
cu nişte Partizani români, în Făgăraş, care se organizau să 
lupte împotriva ruşilor, în cazul în care după terminarea 
războiului, aceştia nu aveau să părăsească ţara. Hm! Vasile 
ăsta îl punea pe gânduri pe Ştefan Paul. 

Ăsta era cinstit cu el şi avea curajul de a fi cinstit cu el 
până în pânzele albe. Mare bâzdâganie de om, l-a 
caracterizat Ştefan Paul în gând. În schimb el cu Anghelina, 
care divorțase legal între timp de Vasile, rămăseseră 
prieteni. Se întâlneau la două, trei luni, de cele mai multe 
ori venea Linuţa în Bucureşti, şi se iubeau. Îi dădea bani, 
când avea ea nevoie. Sau îl împrumuta ea când îi cerea el. 
Linuţa era bogată, avea salbe de aur şi bani de aur, aşa că 
putea să-l ajute. 

La fel de frumoasă era şi dragostea lui cu Luki. Nu era 
căsătorit cu niciuna dintre femei, dar le simţea ca pe soțiile 
şi ca pe surorile lui. Se iubeau şi se ajutau unul pe altul. 

Într-una din zilele toamnei lui 1945 Luki îl sunase şi îl 
invitase la plimbare. După ce se întorseseră îi arătase fetiţa. 
Era o fetiţă frumoasă, care semăna cu el. O chema Ştefană. 
Acum Luchi mai voia încă o surioară pentru fetiţa ei, de 
aceea după masă au urcat sus. De atunci au rămas prieteni. 
De acest lucru ştia şi Niki, chiar şi părinţii lui Luki, care nu 
erau supăraţi pe el, ba chiar îi deschideau uşa bucuroşi. 

După plecarea lui Grigore Patriciu la Madrid, în misiunea 
pe care i-o dăduse Mareşalul, aceea de a scoate un ziar al 
românilor acolo, care să arate abuzurile pe care le-ar fi 
făcut ruşii în ţară, după ce Mareşalul ar fi încheiat 
Armistițiul cu ei, Ziua mai rezistase, condusă de Niki, numai 
până la 23 august. Apoi fusese interzis de noile autorităţi. 
Niki lucra acum la un alt ziar, unde era tot secretar de 
redacţie, era un ziar de orientare ţărănistă, dar era ferm 
hotărât să lupte până la capăt împotriva ocupantului. 


III Aşadar ziua execuţiei Mareşalului Antonescu fusese 
hotărâtă ziua de întâi iunie 1946. Prietenii, cei care 


fuseseră la proces să-l vadă pe Maregşal, cei care se 
interesau de soarta lui (prietenii Mareşalului, văzând că 
acesta refuză să ceară graţierea regelui, o rugaseră pe 
mama Mareşalului să facă lucrul acesta. Bătrâna scrisese 
această Cerere de grațiere adresată regelui, însă (Doamne 
Dumnezeule!) acesta refuzase să semneze Cererea. Oricât 
s-ar scuza Regele de una dintre „greşelile” pe care le-a 
făcut, sunt trei greşeli, toate foarte mari şi foarte grave, 
care nau cum să-l scuze pe rege în istoria acestui neam: 
arestarea Mareşalului, predarea lui ruşilor, şi refuzul de a 
semna graţierea lui. Măcar pe unul dintre aceste trei 
lucruri să nu-l fi făcut.) şi se mai „zbăteau” încă pentru el, 
sperând într-o minune, aflaseră că Mareşalul va fi executat 
în această zi, la ora cinci după-amiază. Nora, care aflase 
această informaţie dintr-o sursă sigură, îl sunase pe Ştefan 
Paul la telefon. Îşi dăduseră întâlnire, prilej cu care Nora îi 
spusese tot ce ştia despre Mareşal. 

Soţul Norei, colonelul, murise în Cehoslovacia, în munţii 
Tatra. 

Nora rămăsese oficial, deci văduvă, avea el grijă de ea şi 
de cei doi copii, care erau ai lui. O mai ajuta şi unchiul ei, 
profesorul de istorie. 

— Ne întâlnim mâine, la patru fără un sfert, Ştefane, lângă 
Arcul de Triumf, şi o să mergem la o bisericuţă să ne rugăm. 
La patru fără un sfert s-au întâlnit lângă Arcul de Triumf. 

Nora era îmbrăcată în doliu şi avea în mână flori şi două 
lumânări. Au intrat într-o bisericuţă din apropiere. Era 
linişte în micuța bisericuţă, o penumbră umedă şi multă 
sfinţenie. S-au aşezat în genunchi la ora patru fix. Nora a 
început să se roage, cu lumânarea aprinsă în mâini. Se ruga 
şi el, la fel ţinând lumânarea aprinsă. Când a privit-o pe sub 
ochi, Nora era atât de adâncită în rugăciune, încât uitase 
complet de ea. Liniştea se făcuse grea, materială, iar 
sfinţenia izvora din zidurile bisericii ca o apă de o 
limpezime nemaivăzută. La un moment dat Ştefan a simţit o 


greutate în piept. O emoție cumplită l-a străbătut, gata să-i 
oprească inima din loc. 

În clipa aceea s-a auzit un geamăt surd, de sub pământ, 
din zidurile bisericii. Biserica a tresărit prelung, şi a gemut, 
ca şi cum ea ar fi fost fiinţa în care se trăsese. Trupul Norei 
a gemut de-asemenea şi s-a zvârcolit dintr-o dată. Zidurile 
şi trupul Norei au mai icnit o dată iar, prelung şi o dată 
scurt. Apoi biserica s-a reaşezat la loc răsuflând uşurată. 

În momentul acela Ştefan Paul a auzit, ca şi cum ar fi venit 
de pretutindeni, liniştea aceea nesfârşit de dulce, care se 
aşeza peste întreaga lume. Au mai rămas aşa nemişcaţi un 
timp. Nora a început să spună Tatăl nostru. După ce l-a 
terminat, avea chipul senin şi frumos ca al unei copile. 
„Dumnezeu să-l hodinească, au murmurat buzele ei, că tare 
bun a fost.” 

S-au ridicat amândoi şi învăluiţi în liniştea aceea argintie, 
ca şi cum ar fi fost un giulgiu, au ieşit în lumina zilei afară. 
Ştefan Paul s-a uitat la ceas. Era cinci şi un sfert. 

Au traversat strada şi au luat-o către parc. Apa lacului 
Herăstrău părea o oglindă mortuară. 

Pe drum Nora nu scosese nici un cuvânt. 

— Gata, domnul Mareşal, a murmurat ea, nu mai este 
printre noi. A intrat în istorie. Nora avea ochii înlăcrimaţi, 
gata să plângă. Ştefan Paul a strâns-o la piept, apoi s-au 
aşezat pe o bancă. 

— Cu domnul Mareşal au mai fost şi domnul şi domnii 
Mihai Pantazi, fostul ministru al românizării, Gheorghe Leca 
şi Eugen Cristescu. Lor li s-a comutat pedeapsa cu moartea 
în pedeapsa pe viaţă. (aveau să moară în închisorile 
comuniste împreună cu trădătorii şi călăii lor). 

— Auzi, Ştefan, vorbi iar Nora, de data aceasta mai 
liniştită, cu chipul senin. Îţi aduci aminte când vorbeam de 
vina regelui Mihai, vină care nu poate fi tăgăduită de 
nimeni şi nici scuzată, că nu mai era un copil de şaisprezece 
ani, când l-a arestat pe domnul Mareşal? Ştefane, murmură 
Nora, ironia sorții face ca şi regele, de altfel ca toţi 


complotiştii, să fie şi ei nişte victime ca domnul Mareşal. La 
urma urmei, de rege îmi este şi milă, el n-a fost decât o 
păpuşă pe care au manipulat-o alţii, de care s-au folosit, ca 
s-o arunce înapoi, când nu vor mai avea nevoie de ea. 

— Cine ştie, Nora, vorbi trist Ştefan Paul. 

— Ştefane... Eugen Cristescu, fostul Şef al Siguranţei, n-a 
fost arestat imediat, ci mai târziu, timp în care a putut să 
ascundă toate documentele şi probele legate de complot, ca 
şi de alte secrete de stat. Aceste documente sunt la loc bun, 
şi or să servească poporul român peste ani de zile. Dacă 
acest neam se va mai putea salva vreodată. Tăcerea se lasă 
caldă şi bună între ei. 

— Ai auzit, Ştefane, ţi-am spus că la Ialta, Rooswelt şi 
Churchill au vândut ţările Europei de răsărit, Rusiei 
Sovietice, lui Stalin? Ştii de ce n-au vrut să încheie anglo- 
americanii Armistițiul cu noi? Pentru că noi eram demult 
vânduți ruşilor de către Rooswelt şi Churchill. Planul era 
demult făcut. Deci ăştia sunt cei care l-au omorât pe 
Maregşal înainte de a-l trăda regele, şi la rândul lui regele şi 
Maniu vor fi şi el victime, dar mai încolo. 

Tăcerea se ridica de pe faţa apoi plină de măreție. 

— Ştefane, ştii care este adevărul? Hitler a fost adus la 
putere de cei care au înscenat acest al doilea război 
mondial. Ei ştiau că o dată venit la putere nebunul acesta va 
declanşa al doilea război mondial, şi l-au ajutat să-l 
declanşeze. Ştefane, Mareşalul, regele şi România, neamul 
românesc, sunt victimele ale celor care au regizat şi au 
declanşat din umbră această nebunie, îţi aminteşti cum îi 
spuneai tu, Delir? Al doilea război mondial a fost, Ştefane, 
un mare delir al Europei şi al lumii întregi, dar acest delir a 
fost regizat din umbră. Criminalii care au făcut lucrul 
acesta sunt de o mie de ori mai mari decât cei pe care noi îi 
credeam cei mai mari nebuni şi ticăloşi ai lumii, Hitler şi 
Stalin! 

Doamne, când vor afla popoarele adevărul acesta 
îngrozitor? 


În momentul acesta Ştefan Paul o strânse şi mai tare pe 
Nora la pieptul lui. Simţise că e gata să izbucnească în 
plâns. Brusc, ca şi cum iar fi ridicat cineva capul în sus, privi 
spre bolta cerului. Fusese o zi senină şi acum, către seară, 
cerul devenise plumburiu. Ştefan Paul simţi cum îi 
zvâcneşte inima din piept, cum i se despica parcă mintea, şi 
cum nu mai are aer să respire. 

— Nora, îngăimă el, făcând efortul să respire, şi izbucnind 
în plâns, Nora! 

Pe boltă se vedea destul de clar, chiar nefiresc de limpede, 
Crucea de foc pe care el o mai văzuse. Pe ea se vedea 
trupul Mareşalului Antonescu crucificat. Avea chipul senin 
şi ochii lui blânzi se uitau cu milă în jos la poporul lui. 

— Nora! Priveşte, Nora! Uite Crucea de care ţi-am vorbit 
pe cer. Acum nu poţi să nu mă crezi. 

Nora îşi îndreptă capul în sus. Nu era emoţionată. 
Dimpotrivă, privea Crucea, pe care era răstignit Mareşalul, 
cu o seninătate şi bucurie de copil. Îl privi aşa mult timp. 

— Acum te-ai convins şi tu, Nora? 

— Da, Ştefane, murmură ea. 

— Ştefane, vorbi femeia, care era îmbrăcată în doliu, într- 
un târziu. De astăzi, 1 iunie 1946, când a fost executat 
domnul Mareşal, poporul român şi-a luat Crucea în spinare 
şi a pornit cu ea către Golgota lui. Acolo pe vârful Golgotei 
va fi răstignirea lui. lar domnul Mareşal este Crucea pe 
care neamul acesta o va duce în spate până când va fi 
răstignit. 


Tăceau amândoi şi priveau înmărmuriţi Crucea care 
strălucea limpede pe cerul plumburiu. De bună seamă că la 
ora aceasta o vedeau mulţi oameni de pe cuprinsul acestei 
țari. 

Ştefan Paul o simţi cutremurându-se. Nora începu dintr-o 
dată să jelească. Izbucnise într-un hohot nesfârşit de plâns 
şi acum jelea. 

— Nora, o luă el în braţe. Linişteşte-te, tu ştii că deasupra 
noastră e o soartă şi un destin. Noi ne-am făcut datoria faţă 
de el, de domnul Mareşal şi faţă de Ţară. 

Tânăra femeia îmbrăcată în doliu izbucni iar într-un hohot 
lung de plâns. 

— Mi s-a făcut dintr-o dată dor de domnul Mareşal, porni 
ea printre hohotele de plâns care o înecau. Îmi e îngrozitor 
de dor de domnul Mareşal, Ştefane, mereu o să-mi fie dor 
de el, şi n-am să mai pot să-l văd niciodată. 

Hohotele de plâns deveniseră sfâşietoare. Nu mai 
înţelegea deloc ce spune. Ştefan Paul în momentul acesta 
izbucni şi el în plâns. 

O strânse la piept cu putere. 

Peste oraş seara începuse deja să se lase, înaltă şi 
plumburie. Pe cer Crucea imensă pe care se vedea răstignit 
Mareşalul Antonescu strălucea acum şi mai tare. (sfârşitul 
Volumului 11) 

27 decembrie 1992 - primele zile ale lui aprilie 1993. 

Autorul romanului Delirul, vol. II, continuare la Delirul, vol. 
I, de M. 

Preda, precizează că în trei rânduri a introdus în corpul 
romanului, în ordinea mărimii (procedeu utilizat şi de M. 
Preda) texte din următorii autori: George Magherescu, 
Nicolae Baciu şi Nicolae Lupan, texte care sunt puse în 
ghilimele. Autorul le mulţumeşte pe această cale. 

Ştefan Dumitrescu ÎN LOC DE ÎNCHEIERE MARII 
SCRIITORI CHARLES DICKENS ŞI MARIN PREDA SCRIU 
DIN CEALALTĂ DIMENSIUNE ROMANUL „DELIRUL VOL 
II”, CARE EXISTĂ ACUM ÎN LITERATURA ROMÂNĂ, 


CONTINUARE LA „DELIRUL, VOL 1”, DE MARIN PREDA, 
ESTE, CREDEM NOI, INSPIRAT DE AUTORUL 
MOROMEŢILOR DIN CEALALTĂ DIMENSIUNE Marele 
scriitor englez Charles Dickens a murit în noaptea de 9 
iunie 1870. Lucra la ultima sa carte. Târziu în noapte 
termină Capitolul 6 al cărţii, suflă în lumânare şi se culcă. 
Nu se va mai trezi niciodată să-şi continue lucru la carte. A 
doua zi este găsit mort. Cartea va rămânea deci 
neterminată. lată însă că la câţiva ani după moartea 
marelui scriitor englez se întâmplă un fapt ciudat şi 
extraordinar care zguduie pur şi simplu America. În Statele 
Unite într-un orăşel un tânăr tipograf se scoală din somn 
aprinde buimac lumina, merge la masa de scris şi începe să 
scrie. Ziua merge la slujbă iar noaptea este trezit din somn 
şi ca întrun ritual merge la masa de scris unde scrie sub 
dicteu automat. Tânărul nu-şi dă seama ce se întâmplă cu 
el. Va scrie astfel până când va termina cartea. Tânărul 
arată manuscrisul unui editor. Peste câtva timp se 
descoperă că manuscrisul tânărului tipograf continuă 
perfect manuscrisul lăsat neterminat de marele prozator 
Dickens. 

Vestea se răspândeşte ca fulgerul. Presa din Statele Unite 
aduce subiectul pe prima pagină. Curge multă cerneală pe 
tema aceasta. Până atunci un necunoscut tânărul tipograf 
devine celebru peste noapte. 

Lucrurile sunt cât se poate de limpezi, cel care i-a dictat 
tânărului tipograf cartea a fost fără îndoială spiritul marelui 
Dickens, din cealaltă dimensiune. Tânărul nu avea de unde 
să ştie numele personajelor folosite de Dickens în ultima lui 
carte, acţiunea cărţii, planurile epicului, pentru simplu fapt 
că manuscrisul lăsat neterminat de marele prozator englez 
nu fusese publicat, iar el nu-l citise. Habar nu avea că există 
un asemenea manuscris. Foarte mulţi editori şi tipografi îl 
caută pe tânărul autor utilizat ca medium de spiritul 
autorului lui David Copperfield. 


Acesta semnează un mare număr de contracte obligându- 
se să scrie alte cărţi în contul banilor primiţi. Ceea ce s-a 
întâmplat mai departe ne uluieşte, tânărul tipograf nu a mai 
scris...nici un rând. Spiritul din cealaltă dimensiune care îşi 
terminase cartea folosindu-se de el nu îi mai transmite 
Nimic, şi ca atare mediumul nici nu va mai scrie nimic. 

Aproximativ la fel se întâmplă lucrurile în România în 
ultima lună a anului 1992 şi în primele trei luni ale anului 
1993. De data aceasta cel care îşi scrie cartea nescrisă, pe 
care nu avusese timp să o termine, este vorba despre 
romanul „ Delirul, vol 1”, este marele prozator Marin Preda. 

Aşa după cum se ştie în ianuarie 1992 Ion Cristoiu, pe 
vremea aceea redactor şef al revistei Expres Magazin, 
împreună cu familia lui Marin Preda (după ce Ion Cristoiu i- 
a cumpărat familiei lui Preda drepturile de autor ale operei 
marelui prozator. Ulterior contractul dintre cele două părţi 
a fost reziliat. Cel puţin în forma aceasta a răzbătut 
informaţia în lumea literară) lansează în revista Expres 
Magazin concursul „ Cine scrie romanul „Delirul, vol II”, 
continuare la romanul „Delirul, vol 1”, de Marin Preda, aşa 
cum l-ar fi scris acesta.” De fapt să scrii un roman, 
continuare la romanul unui mare scriitor, exact cum l-ar fi 
scris acesta, este imposibil. Cu toţii suntem conştienţi de 
lucrul acesta. 

Şi totuşi în Occident au fost făcute mai multe experimente 
de genul acesta. S-a scris continuare la celebrul roman „ Pe 
aripile vântului”, cu un succes de carte extraordinar, de 
exemplu. Experimentul este foarte greu, foarte dificil. Cel 
care se apucă să scrie o continuare la un roman, mai ales la 
un mare roman, este conştient de lucrul acesta. În primul 
rând trebuie să ai talent, un talent extraordinar, cel puţin ca 
autorul primului roman. Trebuie să intri atât în „pielea” 
scriitorului care a scris înaintea ta, cât şi „înlăuntrul 
epicului”, apoi trebuie să intri în „atmosfera romanului”, în 
pielea personajelor, să fii familiarizat cu epoca istorică în 
care se petrece acţiunea, să mânuieşti limbajul scriitorului. 


Deci este foarte greu să izbuteşti să scrii continuarea unui 
roman. Numai un foarte mare scriitor poate să realizeze 
lucrul acesta. Acum depinde, bineînţeles, şi de roman, şi de 
autor. Micii scriitori sunt uşor de „continuat”, sau de imitat, 
în cazul marilor scriitori lucrurile stau altfel. 

Şi totuşi un mare scriitor, un scriitor de mare talent, cum 
am spus mai sus, poate să facă lucrul acesta, să continue o 
operă, un roman al unui mare scriitor. Dacă are talent, dacă 
este născut în acelaşi mediu cu scriitorul care a scris primul 
roman, dacă eşti familiarizat cu perioada istorică şi 
universul operei, dacă ai în sânge „lumea” pe care o descrii, 
limbajul şi mentalitatea personajelor... Da, în cazul acesta 
un mare scriitor poate continuă un mare roman al unui 
mare scriitor. Îl va scrie însă aproximativ aşa cum ar fi scris 
romanul primul scriitor. 

Dar şi lucrul acesta pentru literatura unei ţări, pentru 
cultura unui popor este...extraordinar de important. Enorm 
de important. Asta în primul rând. În al doilea rând, ca 
scriitor este bine să faci un astfel de Experiment literar. 
Privit din punctul de vedere al Experimentului literar 
scrierea romanului „Delirul, vol Il”, continuare la romanul 
„Delirul, vol 1”, de Marin Preda este unul dintre cele mai 
mari Evenimenteexperiment din istoria unei culturi, în 
cazul nostru al culturii române. 

Experimente biologice, psihologice economice s-au mai 
făcut în istorie, experimente literare, deci experimente 
estetice, mai ales un experiment de dimensiunea scrierii 
romanului „Delirul „nu s-au făcut. Un asemenea 
experiment literar, de o asemenea dimensiune, nu s-a mai 
făcut la noi. 

Pentru Psihologia creaţiei, pentru Ştiinţa esteticii, pentru 
Teoria literaturii un asemenea Experiment oferă date 
ştiinţifice extraordinare, detalii, tendinţe, elemente până 
mai ieri necunoscute, de mare importanţă. De aceea un 
asemenea experiment era bine că se realiza în Literatura 


română, pentru că el avea să ofere, ca experiment 
ştiinţifico-artistic date extraordinare de importante Ştiinţei. 

Acesta a fost unul dintre motivele care m-au îndemnat pe 
mine, scriitorul Ştefan Dumitrescu, să intru în acest joc 
profund, grav şi tragic, să mă înham la un asemenea efort 
de o anvergură imensă. M-am gândit că acest Experiment 
literar va oferi date foarte importante Psihologiei creaţiei 
literare, (subsemnatul fiind în viaţa de toate zilele Profesor 
de literatura şi limba română, dar şi profesor de Psihologie 
şi Pedagogie, deci de Ştiinţe sociale, şi un împătimit al 
cercetării ştiinţifice în domeniul ştiinţelor sociale. A se 
vedea cărţile publicate „O nouă interpretare a poemului 
„Luceafărul”, de Mihai Eminescu. Psihanaliza şi Filosofia 
Poemului”, ca şi lucrarea „ Amintiri din copilărie. 
Psihanaliza, Psihologia, Sociologia şi Filosofia acestei 
cărţi”), un domeniu atât de nefrecventat, de nedezvoltat, de 
rămas în urmă, cât şi Ştiinţei teoriei literare. Domeniul 
Psihologiei creaţiei, în cazul nostru Psihologia creaţiei 
literare are mare nevoie de cercetători care să se aplece cu 
toată seriozitatea asupra materialului de studiu. Mă 
gândeam cu toată credinţa că după ce va fi terminat acest 
Experiment literar de mare amplitudine, „„Cine scrie în 
literatura română romanul „„Delirul, vol II”, continuare la 
romanul „„Delirul, vol 1”, de Marin Preda, voi avea 
posibilitatea să realizez o cercetare complexă pe marginea 
acestui Experiment literar, studii profunde de psihologia 
creaţiei. 

1. La lucrul acesta m-am gândit când eu, scriitorul Ştefan 
Dumitrescu, am luat decizia de a participa la acest Concurs 
literar, în viziunea mea un Experiment literar de o 
importanţă extraordinară pentru literatura, critica şi istoria 
literară românească. 

2. Nu m-aş fi angajat să scriu romanul „Delirul, vol Il”, 
dacă nu aş fi ştiut că sunt un scriitor care pot să scriu un 
roman de valoarea romanului lui Marin Preda, „Moromeţii”, 
sau a „Delirul-ui”. Că sunt în stare să scriu un roman care 


să fie cât de cât de valoarea romanului lui Preda, şi care să 
semene leit cu romanul continuat. Ca scriitor am debutat la 
17 ani, în 1992 aveam 42 de ani, (actualmente, când scriu 
acest material am 

53 de ani) când mă gândeam să scriu „Delirul”, aveam 
deci 25 de ani de activitate literară în spatele meu, aveam 
trei cărţi publicate şi două piese de teatru de asemenea 
publicate, una dintre ele fiind piesa de teatru „Râsul”. 

Ideea este, deci, că atunci când te apuci să scrii un roman 
ca „Delirul”, trebuie să te cunoşti ca scriitor, dacă 
posibilităţile tale de expresie, dacă talentul îţi permit să 
scrii un asemenea roman. Pentru că a scrie continuarea 
romanului „ Delirul”, de Marin Preda, nu înseamnă doar a 
imita stilul, limbajul lui Preda, un stil inconfundabil, dificil, 
greu de redat, ci a fi un Scriitor asemenea lui Preda care 
eşti capabil de construcţia unui roman care să se apropie ca 
valoare, construcţie de romanul lui Trebuie neapărat să ai 
multe afinități cu Preda, să simţi ca el, să gândeşti ca el, să 
ai acolo în sufletul tău ceva comun cu marele prozator. Şi 
nu în ultimul rând „Delirul”, lui Preda, era un roman special 
în literatura română. 

Există apoi în fiecare scriitor dorinţa, visul de a se depăşi 
pe sine, de a se verifica pe sine, sunt eu oare un scriitor de 
valoarea lui Marin Preda?” Unde mă situez eu ca scriitor 
între scriitorii români contemporani, mai sus decât Preda, 
mai jos, cam în nivelul acela, care sunt posibilităţile mele de 
expresie? 

Acestea erau gândurile mele în ianuarie 1992 când am 
hotărât să particip la Concursul „ Cine scrie romanul , 
Delirul, vol II”, continuare la romanul „Delirul, vol 1”, aşa 
cum l-ar fi scris Preda. Mă obseda, şi mă interesa foarte 
mult ideea de experiment literar, faptul că voi îmbogăţi 
literatura română, că literatura română se va îmbogăţi cu 
un experiment literar de mare amplitudine, în urma căruia 
Psihologia creaţiei literare şi Teoria literaturii, Critica şi 
istoria literară vor avea enorm de câştigat. 


Concursul acesta „ Cine scrie romanul „ Delirul, vol Il, 

„„„ „avea două etape. In prima etapă trebuia să scrii un 
Proiect literar al romanului „ Delirul, vol Il”, în care să redai 
pe scurt epicul romanului, personajele viitorului roman, 
părţile cărţii, etc. Am scris Proiectul viitorului roman, lam 
trimis cu o lună înainte de termen, apoi am aşteptat 
rezultatele acestei prime etape, care au fost date în vara 
anului 1992. Nu puteam să mă apuc să scriu romanul 
„Delirul, vol II” dacă nu câştigam prima etapă a 
Concursului. In iulie 1992 au fost anunţate în revista Expres 
Magazin rezultatele primei etape ale Concursului. Eram 
printre câştigători. Erau mai mulţi câştigători ai primei 
etape, opt sau nouă dacă nu mă înşel. 

Cineva care făcea parte din juriu mi-a spus că el m-a 
susţinut ca Proiectul meu să ia Premiul 1. Nu a luat premiul 
I, dar am fost printre câştigători, fapt pentru care am primit 
o sumă de bani, şi dreptul de a scrie romanul „ Delirul, vol 
II ,. 

Ei bine, din acest moment mă puteam apuca de scris. Cum 
bine se ştie scrierea unei cărţi este precedată de o perioadă 
de pregătire. În primul rând trebuia să mă documentez, 
adică să adun toată informaţia de care aveam nevoie. M-am 
apucat şi am citit „Delirul, vol I”, a câta oară, apoi 
„Moromeţii”, vol I şi vol II, pentru a mă familiariza şi mai 
mult cu atmosfera epocii, cu atmosfera romanului, cu 
limbajul, cu ticurile de scriitor ale lui Preda. A trebuit apoi 
să citesc zeci de cărţi de istorie, pentru a cunoaşte foarte 
bine perioada anilor 1940-1950, o perioadă istorică extrem 
de tulbure, de contorsionată, de absurdă în istoria 
poporului român. A trebuit să citesc tot ce se scrisese 
despre Antonescu, lucrările rămase de la acest mare şi 
nefericit Conducător. O asemenea carte ca „Delirul, vol Il” 
cere o documentare extraordinară. Nici nu miam dat seama 
când a trecut timpul. Mereu amânam să mă apus de scris, 
voiam să mă documentez şi mai mult, simţeam că nu sunt 
încă pregătit să scriu cartea. Am ajuns astfel în ziua de 27 


decembrie 1992, ziua mea, de sfântul Ştefan, când am 
devenit brusc disperat. Trecuse enorm de mult timp, nu 
scrisesem un rând, iar romanul „Delirul, vol II” trebuia 
predat până pe date de 30 aprilie 1993. Practic mai aveam 
la dispoziţie patru luni pentru a scrie un roman de 550 de 
pagini, câte avea „ Delirul, vol Il”. Am simţit în momentul 
acela că dacă nu mă apuc de scris în ziua aceea, 27 
decembrie 1992, nu o să mai pot să scriu romanul. Cred că 
nu întâmplător romanul acesta „ Delirul, vol II” a fost 
început într-o zi sfântă, şi cred cu tărie că Sfântul Ştefan, 
sfântul meu (Ştefan Dumitrescu) m-a ajutat. Erau zile de 
sărbători, când vin pe la tine prietenii, când nu ai, nu chef, 
dar nu ai o atmosferă propice de scris. Şi totuşi până pe 28 
ianuarie reuşisem să scriu de mână, mărunt, 78 de pagini. 
În momentul acela însă am fost de-a dreptul îngrozit când 
dactilografa căreia i-am dus manuscrisul mi-a spus că nu 
înţelege absolut deloc scrisul meu, că ea nu poate să-mi 
bată la maşină romanul decât dacă i-l dictez eu, şi asta după 
ora şase seara. Adică după ce vine de la slujbă, mai face 
mâncare, treburi prin casă. Am făcut şi lucrul acesta câteva 
zile. Dacă băteam cinci sau şase pagini pe seară. Mi-am dat 
seama cât se poate de clar că nu voi termina romanul 
niciodată. Intrasem în februarie 1992 şi eu aveam bătute la 
maşină, la două rânduri, douăzeci de pagini. În momentul 
acela, când nu ştiam să bat la maşină (îmi intrase demult în 
cap fixul că un scriitor adevărat îşi scrie de mână opera, că 
numai astfel simte viaţa curgând prin degetele lui, aşa se 
face că detestam să-mi scriu povestirile, poeziile direct la 
maşină) mi-a venit ideea să cer maşina doctorului Frunteş, 
care murise şi pe care n-o folosea nimeni, şi să încerc eu să- 
mi bat singur romanul acasă. Cardiologul loan Frunteş 
fusese prietenul meu, un om fascinant, un „medic nebun”, 
Dumnezeu să-l binecuvânteze, în cel mai frumos înţeles al 
cuvântului, de la care am învăţat multe lucruri, şi care 
murise de leucemie, cu şase ani în urmă. li rămăsese acasă 
maşina de scris pe care nu o folosea nimeni. Aşa că am 


mers la soţia doctorului şi i-am cerut maşina de scris. Dacă 
scriam de mână şi apoi îmi dicta cineva mergea la fel greu, 
aşa că m-am hotărât să bat romanul direct la maşină. 

Precizez, nu ştiam să bat la maşină. În prima zi am reuşit 
cu greu, căutând literele pe tastatură, să bat două pagini, în 
ziua următoare ritmul a crescut simţitor. In două săptămâni 
băteam destul de bine direct la maşină. Aveam în faţa 
ochilor filmul acţiunii, imaginile pe care le descriam. Fiind 
profesor lucram la roman după ce veneam de la şcoală, apoi 
trebuia să bat până târziu după orele două, trei noaptea. 
Asta zi de zi, săptămână de săptămână, mă simţeam 
extenuat. Pe nesimţite s-a întâmplat altceva mai grav. 
Uitasem firul romanului, firul epic, nu mai vedeam acţiunea, 
cursul ei limpede în minte. Proiectul romanului fusese 
simplu de construit, acum era nevoie de detalii, de acţiuni, 
întâmplări, personaje vii, dialoguri. Lucram febril, extenuat, 
vedeam acţiunea romanului ca în ceaţă. Şi totuşi ştiam că 
voi termina romanul şi că romanul va fi o carte mare. De pe 
la sfârşitul lui februarie 1992 am început să-l visez pe Marin 
Preda. Cu fiecare săptămână îl visam mai des. 

Şi atunci, ca prin farmec se întâmpla un lucru ciudat, 
vedeam acţiunea romanului foarte limpede în minte, eram 
mai odihnit. Era de ajuns ca să nu ştiu (şi atunci mă 
opream) cum să continui acţiunea, nu reuşeam să văd nimic 
în faţa ochilor, pentru că în noaptea aceea îl visam sigur pe 
Marin Preda, iar a doua zi acţiunea, ceea ce trebuia să 
descriu, îmi era foarte limpede în minte. Mai era altceva, 
începusem să-l simt pe Monşer în camera în care scriam, 
sufletul lui era parcă prezent în aer. Se repeta foarte des o 
imagine pe care o ţin şi astăzi minte, îmi apărea în vis, 
foarte viu, ca o efigie, chipul lui Preda proiectat pe faţa unui 
deal, privind înainte, cu fruntea uşor ridicată. De cele mai 
multe ori privea înspre dreapta mea, şi de foarte puţin ori a 
l-am văzut privind înspre stânga. Era deci de ajuns ca să-l 
visez ca a doua zi să reiau scrisul de la punctul în care mă 


oprisem pentru că nu mai ştiam cum se derula acţiunea. A 
doua zi totul îmi era foarte clar în minte. 

Ajunsesem la un fel de intimitate, de complicitate cu Marin 
Preda. 

În noapte, târziu, când mă culcam, îmi spuneam zâmbind, 
„Monşer, m-ai vino, domnule, în vis să mă ajuţi”, că în 
noaptea aceea îl şi visam. Şi lucrul la roman mergea înainte 
cu spor. Îmi aduc aminte foarte precis că la un moment dat 
mi-a zis: „ Să-i spui Mareşalului că or să-l omoare!” 

Ştim de la istorie că el a fost trădat şi a fost asasinat, 
executat, de aceea nu m-a mirat deloc acest mesaj. Astăzi 
însă mă întreb dacă nu cumva Preda s-a referit atunci (şi 
aceasta este o mare profeție) la a doua asasinarea a sa, în 
istorie, la fel de odioasă, la asasinarea memoriei sale. 

La scoaterea sa din Istorie. Trebuie să spun că în perioada 
aceasta când lucram în neştire la „Delirul, vol II” l-am visat 
de câteva ori şi pe doctorul Ioan Frunteş, proprietarul 
maşinii de bătut. Mesajele pe care mi le-a transmis Marin 
Preda au fost mai multe, nu mi-a transmis însă absolut deloc 
informaţii cu privire la roman. Nu a fost vorba de nici un 
dicteu direct. Nu mă îndoiesc însă absolut nici o clipă că 
romanul a fost inspirat de el din cealaltă dimensiune, dar 
această inspiraţie nu a fost de tipul a dicta cuvânt cu 
cuvânt, sau propoziţii, fraze întregi, ci de un cu totul alt tip, 
difuz, holistic. Pur şi simplu a doua zi aveam tot capitolul 
foarte clar în minte. 

Un alt lucru foarte important, care mi-a atras atenţia, mie, 
Autorul „Delirului, vol II”, adică cel care face această 
mărturisire, a fost acesta. 

M-am întrebat, de ce m-a ales pe mine Marin Preda să 
scriu „Delirul, vol II”. lată de ce cred, şi că de fapt această 
alegere s-a făcut cu mult timp înainte. Şi această alegere s- 
a făcut pentru că s-au întâmplat două lucruri extrem de 
importante, revelatorii. În numărul 12 al revistei 
„Amfiteatrul”, deci în numărul din decembrie pe 1971, Ana 


Blandiana scria despre tânărul scriitor Ştefan Dumitrescu, 
de atunci, aveam numai 

21 de ani, următoarele: 

* O ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al 
cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei 
steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară 
halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină 
proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, 
poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste 
prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. 
Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru 
că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, 
pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu 
talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi 
creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de 
referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o 
lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi 
se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei 
îndoieli, spirit neliniştit şi în continuă ardere, autor de 
eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind 
universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai 
abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele 
Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevarat. 

Ana Blandiana, revista Amfiteatrul, nr 12, 1971. 

Să recunoaştem că în această prezentare a tânărului poet, 
de atunci, Ştefan Dumitrescu...Ana Blandiana are... o 
revelaţie. Ea face de fapt o 

„.„„Profeţie. Anunţă foarte de timpuriu ceva ce se va 
întâmpla peste...ani de zile. Ana Blandiana are intuiţia, face 
profeția că Ştefan Dumitrescu va fi un mare scriitor atunci 
când spune „ Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul 
lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se 
cunoaşte ţărmul de dincolo. (cine îşi imagina că eu aveam 
să scriu peste 20 de ani romanul „Delirul, vol I1”?). Spun că 
această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se 
produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru 


că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în 
cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează 
propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă... 
Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit şi în 
continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi 
de poeme reclădind universul...” 

Ana Blandiana intuise deci în Ştefan Dumitrescu un 
scriitor care va aduce...re înnoiri în literatura română, 
crearea de noi cadre de referinţă, aducerea unui nou 
limbaj, care va re-înnoi deci literatura română... 

3. Peste numai doi ani, în 1973, poetul Adrian Păunescu, 
pe vremea aceea Redactor şef al revistei Flacăra, a înfiinţat 
cenaclul Flacăra. La prima Şedinţă a cenaclului, din 17 
septembrie 1973, l-a invitat să citească, să deschidă deci 
Cenaclul Flacăra pe...Ştefan Dumitrescu. Atunci, la prima 
Şedinţă a Cenaclului Flacăra Ştefan Dumitrescu a citit un 
volum întreg de poezie, intitulat „ Nicolae Labiş - Portret 
cosmogonic.” Cu acest prilej poetul Adrian Păunescu a 
afirmat despre poetul Ştefan Dumitrescu: „Ştefan 
Dumitrescu este o şansă a literaturii române. Ştefan 
Dumitrescu este o mare şansă a literaturii române.” (revista 
Flacăra din septembrie 1973) Acestea sunt deci lucruri 
care s-au întâmplat. Deci şi Adrian Păunescu are...revelaţia, 
că Ştefan Dumitrescu...va fi un mare poet. Va fi şansa 
literaturii române. 

Acum, între aceste două evenimente se petrece un lucru 
ciudat şi revelator: este vorba de întâlnirea mea cu 
scriitorul Marin Preda, care a avut loc în Biroul acestuia de 
la Cartea Românească, din mai sau începutul lui iunie 

1972. lată cum a decurs această întâlnire. Aveam încă din 
aprilie 1970 la Mircea Ciobanu, redactor la Editura Cartea 
Românească, unde Director era Marin Preda, depus un 
volum de poezie. Mircea Ciobanu a citit volumul, i-a plăcut, 
şi mi-a spus că volumul va fi inclus în planul editorial pe 
1971. Nu a fost aşa. Mi-a spus că va apare în 1972. Nua 
fost introdus nici în planul pe 


1972. Mircea Ciobanul avea acest prost obicei să te ducă, 
vai, cu vorba. 

Supărat pe Mircea Ciobanu, mai ales că cineva îmi spusese 
că acesta mă duce cu vorba, şi că cel mai bun lucru este să 
cer o audienţă la Preda, am mers la Marin Preda. Biroul lui 
era la parter. Scriitorii mai vechi îşi aduc aminte Biroul lui 
Preda, de la Cartea Românească, pe dreapta, cum intrai, la 
parter. 

Am aşteptat mai mult de un sfert de oră, a ieşit cel care 
era înăuntru, apoi am intrat eu. Secretara lui Preda., mi-o 
aduc bine aminte, era plină de linişte ca o pădure. Marin 
Preda se uita pe ceva. Am zis, „bună ziua, domnule Preda”, 
iar el a mormăit ceva. Mi-am dat seama că nu era în toane 
bune. 'Lăcea. Am început eu să-i spun de ce am venit. Că am 
avut volumul de poezie în plan, că Mircea Ciobanu mi-a 
spus că este în plan, că volumul a fost scos...Marin Preda 
tăcea, ţinându-şi faţa în jos...Nu zicea nimic. Mi-am spus în 
gând că nam prins un moment bun...”Cine sunteţi?” l-am 
auzit după mult timp. Ştefan Dumitrescu, iar volumul se 
chema „ Maria, Maria, Maria”. Aceiaşi tăcere... „Da, am 
reţinut paginile de poezie ale dumneavoastră din revista 
„Amfiteatru”. (deci Preda îmi reţinuse numele, acelaşi lucru 
mi s-a întâmplat cu Eugen Barbu, şi el îmi reţinuse numele 
din revistele în care publicasem). 

După aceasta mi-a mai venit inima la loc. „Să vă spun ceva, 
l-am auzit pe Preda (n-a folosit deloc cuvântul monşer, şi 
era foarte trist) ...apoi aceiaşi tăcere...dacă destinul 
dumneavoastră este să fiţi mare scriitor o să fiţi un mare 
scriitor...” Şi-a ridicat uşor privirea şi s-a uitat la mine 
neutru...”o să fiţi mare scriitor”. Apoi după un 
timp...” Chestia cu volumul n-are nici o importanţă. 

Dacă este să apară va apărea, dacă nu...nu”. Aceiaşi 
linişte...Din momentul acesta n-a mai scos nici un cuvânt. 

Auzeam tăcerea în jurul meu. Parcă la un moment dat a 
schiţat gestul să ridice iar capul, şi un zâmbet trist, 
nostalgic i-a apărut în colţul stâng al gurii. 


A rămas aşa, cu faţa privind în jos...Nimic, nici cea mai 
mică bucurie, tresărire pe chipul lui, absent total. Văzând 
că nu zice nimic am salutat, înclinându-mă (ţin foarte bine 
minte lucrul acesta), şi am ieşit. Am urcat la etajul întâi 
dezamăgit. Nu obţinusem nimic de la Preda. Nu-mi 
promisese cămi bagă volum în plan, nu-mi dăduse nici cea 
mai mică promisiune. Nici măcar nu-mi arătase cât de cât 
bunăvoință. Eram trist. Mircea Ciobanu, un mare ticălos, 
Dumnezeu să-l ierte, m-a dus cu vorba că-mi bagă volumul 
în plan, că va apărea la anul, la anul... A murit Marin Preda 
în 1980, şi volumul meu n-a mai apărut, a murit apoi şi 
Mircea Ciobanu, şi volumul tot nu a mai apărut. Odată nua 
zis Mircea Ciobanu că nu mă publică, „ai răbdare, alţii au 
avut răbdare şi zece ani, şi cinsprezece ani... 

Nu că am fost supărat pe Marin Preda, dar mulţi ani nu 
am putut să uit că deşi mă cunoştea ca poet nu m-a ajutat 
să-mi public volumul, că se purtase cu mine rece, nu-mi 
arătase pic de căldură... 

Asta era în mai-iunie 1972... Au trecut 20 de ani şi lon 
Cristoiu şi familia lui Preda lansează în 1992 concursul , 
Cine scrie romanul „Delirul, vol II”, iar cel care scrie 
„Delirul, vol II”, este tocmai scriitorul căruia Preda îi 
spusese că dacă destinul meu este să fiu un mare scriitor o 
să fiu, n-are nici o importanţă dacă-mi apare sau nu cartea. 
Ba mai mult destinul vrusese ca eu să-i continui lui munca 
de scriitor. 

Pentru că, iată, ce s-a întâmplat. Am trimis cele două 
exemplare ale romanului „ Delirul, vol II”, bătute la două 
rânduri, cu două săptămâni înaintea datei de 30 aprilie 
1993, ultimul termen la care trebuiau trimise. 

Acum trebuia să aştept...rezultatul concursului. Văzând că 
se întârzie anunţarea Rezultatului, prin octombrie 1993, am 
sunat la redacţia revistei , 

Expres Magazin”. A răspuns o voce de bărbat baritonală. 
I-am spus cine sunt, sunt scriitorul Ştefan Dumitrescu, am 
participat la concursul „Cine scrie romanul „ Delirul, vol II,” 


continuare la... „Domnule Dumitrescu, felicitări, domnule! 
Dai de băut. Dumneata eşti fericitul câştigător. Mai ai 
puţină răbdare, rezultatul o să fie anunţat în presă.” Am 
aşteptat până în primăvara anului următor când am sunat 
din nou la redacţia revistei Expres Magazin. 

De la capătul firului o voce de bărbat mi-a spus: „ domnule 
Dumitrescu, dumneavoastră aţi câştigat concursul, într- 
adevăr, însă romanul nu poate fi publicat, din păcate. S-au 
făcut presiuni să nu fie publicat, Deci asta era în primăvara 
anului 1994. De atunci au trecut aproape zece ani, au 
existat edituri care au dorit să publice romanul, dar nu au 
avut bani. Se pare, în sfârşit, că există o editură care îl va 
publica şi romanul va apărea în curând. 

Ce trebuie spus în final: 1. Eu cred că romanul este 
indubitabil „inspirat” din cealaltă dimensiune, 

2. Şi lucrul acesta s-a întâmplat pentru că romanul 
„Delirul, vol I” era un roman neterminat (ca şi ultima carte 
a lui Charles Dickens, şi cărţile, operele neterminate, ca şi 
cum ar avea viaţa lor proprie cer să fie terminate, se vor 
„organisme întregi”, se vor terminate, pentru a dăinui în 
timp). 

3. Dar lucrul acesta s-a întâmplat pentru că spiritul lui 
Marin Preda, care cât timp fusese pe pământ vrusese, 
trăise cu ideea că va termina romanul „Delirul, în două 
volume, aşa cum se ştie că l-a planificat autorul 
Moromeţilor, neterminând deci romanul spiritul lui Marin 
Preda a ţinut să-şi termine opera şi a reuşit lucrul acesta, 
pentru aceasta găsind un scriitor în viaţă pe care l-a 
inspirat. 

Că romanul „Delirul, vol II”, scris de noi, în viaţa aceasta 
pământească, este inspirat de spiritul lui Marin Preda din 
cealaltă dimensiune este indubitabil. 

Aduc aceste argumente de neclintit: 

1. Comunicarea cu spiritul lui Preda şi a spiritului lui 
spiritului lui Preda cu noi prin visele care se realizau foarte 


des. Această comunicare a fost făcută în timp ce lucram la o 
operă comună. 

Faptul că aceste vise aveau o forţă, o „putere”, o finalitate 
deosebite, aceea că „îmi clarificau” în plan mental viziunea 
asupra acţiunii care urma să fie descrisă, prin aceste 
clarificări spiritul lui Preda conducând de fapt acţiunea 
romanului, structurarea romanului, care în general s-a ţinut 
aproximativ de Proiectul romanului (pe acesta de asemenea 
îl credem inspirat În primul rând pentru că a ieşit 
câştigător la prima etapă.), ca şi faptul că îmi dădeau 
„energia”, puterea de a scrie. Acest argument mi se pare 
zdrobitor, definitiv. 

3. Acest roman trebuia scris, hotărârea era luată demult, 
acolo în cea de-a doua dimensiune. În primul rând au fost 
inspirați cei care au lansat acest Concurs, Ion Cristoiu şi 
familia lui Preda. Pentru că fără lansarea acestui Concurs 
romanul „Delirul, vol II”, continuare la „Delirul, vol Il” nu s- 
ar fi scris. Nu ar exista astăzi în literatura română, în istoria 
literaturii române. Or romanul acesta, „ Delirul, vol II”, 
există realmente în literatura română de la sfârşitul lunii 
martie 1993. 

4. Un alt argument fundamental, definitiv este acesta: 
romanul „Delirul, vol II”, un roman de 650 de pagini, 
(exemplarele trebuiau bătute la 2 rânduri), şi un roman 
greu, un roman pe care atunci când îl scrii trebuie să ţii 
seama de foarte multe date (nu poate să fie o simplă 
revărsare a epicului,), din care nu poţi să ieşi, a fost scris în 
nici trei luni, în trei luni să zicem. Este probabil un caz unic 
în literatură. Acum, şi cred puternic în ceea ce spun, un 
roman de mărimea aceasta nu poate fi scris, oricât de dotat 
ar fi fost scriitorul respectiv, decât „dacă era ajutat din 
cealaltă dimensiune”. Eu, cel care a scris acest roman spun 
asta, şi nu altcineva. În primul rând pentru că eu am simţit 
lucrul acesta, l-am trăit, am ştiut că sunt ajutat, am primit 
acest ajutor. În mod logic fără acest ajutor de sus un 
asemenea roman nu putea fi nici scris, nici terminat. Nici în 


zece ani, dar în trei luni. Mai ales că în perioada aceea 
aveam şcoală, mergeam la şcoală ca orice profesor, predam, 
veneam acasă obosit. Eu am fost deci Inspirat, dar şi ajutat 
„energetic”. Să nu ştii să baţi la maşină, să înveţi să scrii 
direct la maşină, să baţi un roman de dificultatea acestuia 
direct la maşină, acestea sunt lucruri cu adevărat 
imposibile pentru un om. Un asemenea roman putea fi scris 
numai cu ajutor „de sus”. 

5. Un alt argument tot indubitabil este acesta: romanul , 
Delirul, vol II”, a fost terminat, fiind scris direct la maşina 
de scris (minus primele 87 de pagini), la sfârşitul lunii 
martie 1993. Numai prima corectură mi-a luat aproape o 
săptămână. (romanului i-am dat şi o a doua corectură, nu 
mai vorbesc că au trebuit să fie corectate ambele 
exemplare, regula concursului cerând ca să fie trimise două 
exemplare, bătute la două rânduri). Ei bine în timp ce 
corectam romanul (exemplarele pot fi puse la dispoziţie 
cercetătorilor, sau cititorilor care nu cred) am rămas uimit. 
Deşi multe pagini erau scrise într-o stare de abulie, de 
ceaţă, când nu ştii ce scrii (eu de exemplu nu-mi aduceam 
aminte pasaje întregi), pentru că zeci sau sute de pagini au 
fost scrise într-o stare accentuată de oboseală, după miezul 
nopţii, ei bine, în timp ce corectam romanul am rămas uimit 
să constat că scrisesem pagini întregi, zeci de pagini, fără 
nici o greşeală. Or lucrul acesta a fost posibil pentru că 
„romanul s-a scris inspirat, şi cu ajutor de sus”. 

Şi nu în ultimul rând un argument de luat în seamă este 
întâlnirea dintre cei doi autori ai romanului „ Delirul”, adică 
dintre mine şi Marin Preda, în Biroul acestuia de la Cartea 
Românească, din mai-iunie 1972, întâlnire care are loc cu 
trei ani înaintea publicării romanului „Delirul, vol 1” şi cu 
douăzeci de ani înaintea scrierii celui de-al doilea volum al 
„Delirului”. Problema aceasta este foarte interesantă şi 
deschide o perspectivă foarte îndepărtată. Şi iată de ce: 
dacă îi citim pe Nostradamus şi pe Edgar Cayce concluzia 
este limpede, marile evenimente istorice există într-un Plan 


divin, şi că ele se produc după acest Plan. Datorită acestui 
fapt, deci că ele există în acest Plan, este posibilă 
cunoaşterea lor de către profeţi şi anunţarea lor cu mult 
timp înainte. Nu cumva moartea lui Preda, scrierea 
romanului Delirul, vol 1 şi vol II, aşa cum au fost scrise 
aceste două volume erau evenimente care aveau să se 
întâmple în viitor pentru că ele făceau cu mult timp înainte 
parte dintr-un Plan? Astfel cum putem să interpretăm 
cuvintele lui Marin Preda: „Să vă spun ceva, l-am auzit pe 
Preda (n-a folosit deloc cuvântul monşer, şi era foarte trist) 
„„„apoi aceiaşi tăcere...dacă destinul dumneavoastră este să 
fiţi mare scriitor o să fiţi un mare scriitor...o să fiţi mare 
scriitor. Apoi după un timp...Chestia cu volumul n-ar nici o 
importanţă. Dacă este să apară...” Nu cumva prin gura lui 
Marin Preda vorbise altcineva? 

Aşadar din martie 1993 în literatura română există 
romanul „ Delirul, vol II, care face un Întreg perfect cu 
romanul „Delirul, vol I, scris de Marin Preda. Cazul acestui 
roman în istoria literaturii române şi în istoria literaturii 
universale (pentru că aşa cum se va vedea romanul este un 
mare roman european, un roman care aparţine literaturii 
universale) este foarte ciudat. 

Delirul, volumul I şi volumul II este unul din marile romane 
ale literaturii române, şi probabil al literaturii universale, 
scris de doi scriitori, în care cel de-al doilea beneficiază de 
inspiraţia din cea de-a doua dimensiune, a primului scriitor. 
Delirul vol I şi vol II formează un Întreg perfect, sunt UN 
ROMAN. Acest roman trebuia scris pentru că scrierea lui 
era în Plan. 

Aceasta este povestea romanului „Delirul, vol II”. 

Este limpede că numărul de argumente enumerate mai 
sus ne spune că ne aflăm indiscutabil în faţa... unei opere 
literare inspirate din cealaltă dimensiune. Implicaţiile 
acestui eveniment sunt enorme...pe mai multe planuri. Cum 
este posibil ca, în sfârşit, romanul „Delirul, vol II” să apară 
în primele luni ale anului 2004 cititorii se vor convinge cu 


siguranţă atât de valoarea romanului cât şi de faptul că 
volumul II al „Delirul-ui” face corp comun, un Întreg 
organic, cu primul volum. Când va fi lecturat volumul doi se 
va vedea că juri că acesta este scris de Marin Preda. 

Autorul romanului „ Delirul, vol II” este un om credincios. 
Am spus mai sus că momentul întâlnirii noastre din mai- 
iunie 1972 cu autorul Moromeţilor, din Biroul său, când 
Marin Preda mi-a spus că dacă destinul meu este să fiu 
mare scriitor, atunci voi fi un mare scriitor...acest moment 
poate fi privit ca un moment cheie, un moment revelaţie. 
Altfel spus, lucrurile sunt hotărâte demult, cu mult timp 
înaintea noastră, şi nu de noi, ci independent de voinţa 
noastră, noi neputând să facem nimic, nici să le împiedicăm, 
nici să le producem sau să le conducem. Ele se produc 
sigur, atunci când vine timpul. În cazul acesta şi moartea lui 
Preda, şi scrierea romanului Delirul, vol 1 şi II erau „lucruri” 
înscrise în Plan, care trebuiau să se producă la momentul 
potrivit. În acel moment Cineva vorbise prin gura lui Preda, 
şi îi spusese şi lui şi mie...că destinul meu este să scriu 
romanul , 

Delirul, vol II”. Dacă Destinul meu este să scriu „Delirul, 
vol II”, atunci îl voi scrie. Era prea devreme însă ca să 
putem să descifrăm ceea ce mi - a spus atunci Marin Preda. 

lar dacă privim lucrurile acestea din perspectiva relaţiei 
noastre cu Dumnezeu, cum spunea prietenul nostru, poetul 
loan Alexandru, Dumnezeu să-l odihnească, cum faptul de a 
scrie romanul „ Delirul, vol II”, de 650 de pagini, în trei luni, 
este peste puterile unui om, să recunoaştem lucrul acesta, 
în acest caz scrierea romanului „ Delirul, vol II” este „o 
minune dumnezeiască”. Este un Dar de la Dumnezeu. lată 
cum ar putea fi privită naşterea şi apariţia în istoria 
literaturii române a acestui roman, nu numai a romanului , 
Delirul, vol II, ci a celor două volume în ansamblul loR. Şi 
dacă romanul „ Delirul, vol I şi Vol II” este un Dar de la 
Dumnezeu (care era în Plan să se producă încă din 1972), 
care este „înţelesul”, mesajul către poporul român, sau 


mesajul, înţelesul în general al acestui Dar, al acestei , 
minuni dumnezeieşti”? Vedeţi, sunt lucruri mari asupra 
cărora trebuie să ne aplecăm cu mintea, să le dezghiocăm 
de semnificaţia lor superficială cu atenţie, pentru a ajunge 
la înțelesurile adânci. Să nu-şi închipuie cineva că scrierea 
unui roman ca „Delirul” este un lucru acolo pe care poate 
să-l facă oricine. 

lar dacă romanul „Delirul, vol II”, această „minune”, 
imposibil de realizat de un om, a fost inspirată de sus de 
spiritul lui Marin Preda, sau poate de Altcineva situat mai 
sus, în cazul acesta înseamnă că romanul „Delirul, vol II” 
este chiar volumul doi care trebuia scris de Marin Preda, 
CARE TREBUIA TERMINATI. Şi el trebuia terminat pentru 
că el era scris în Plan superior. 

Toate acestea sunt desigur lucruri tulburătoare...care 
depăşesc puterea noastră de înţelegere. Noi îi mulţumim lui 
Dumnezeu pentru că ne-a dat puterea şi ne-a inspirat ca să 
facem să existe în literatura română romanul , 

Delirul, vol Il”. Să dea Dumnezeu ca romanul, „ Delirul, vol 
II”, să fie cât mai curând în librării, cât mai curând în 
mâinile şi în inimile cititorilor. 

OAMENI DE CULTURĂ DESPRE ŞTEFAN DUMITRESCU 

„Am citit piesa d-vs de teatru „Râsul” şi am găsit-o 
originală, interesantă şi amuzantă! Sunt alături de 
dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. 
Intenţionez s-o dau la Theatre de poche, înfiinţat de Eugen 
Ionesco, unde şi-a jucat piesele lui de teatru şi în virtutea 
cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De- 
asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut 
în Franţa, care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a 
râde.” 

Celestin Duca. 16 iulie 2000. Paris. 

„Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa 
(piesa de teatru „Râsul” N. N) la sertar. Desigur i-a speriat - 
pe atunci, stilul modern al piesei - şi îşi făceau gânduri 
despre posibilele aluzii şi comparații cu prezentul.” 


Liviu Ciulei. 20 iulie 2000. 

„Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, filosof, 
analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de 
copil care se miră veşnic, este una dintre cele mai ardente 
şi mai neliniştite conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl 
vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi 
profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira 
că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus 
s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui 
veac, Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii 
române împlântat adânc în universalitate. Laş compara cu 
Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte 
din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el 
însuşi.” 

Francesca Pini, critic literar, coperta a IV-a a cărţii „Matca 
ancestrală”. 

„Dacă citind versurile lui Ştefan Dumitrescu rămânem 
undeva între real şi ideal, lecturând romanul său „Delirul”, 
continuarea capodoperei lui M. 

Preda, suntem stupefiaţi de talentul şi originalitatea sa. 
Romanul va fi în curând tipărit şi îl recomandăm tuturor 
iubitorilor de literatură adevărată. 

Dumi Nedelcu, revista „Realitatea”, Galaţi, iunie 2000 , 
Ştefan Dumitrescu. În tot ce faceţi şi gândiţi aveţi mai 
degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi 
şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra 
destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue 
lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi 
cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea 
mărunte pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat 
spre ceea ce gândiţi. 

Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca 
Humanitas, care ar putea să fie interesată de anvergura 
viziunilor dumneavoastră” 

Ion Zubaşcu, scriitor, revista „Expres-Magazin”, nr 4, 
1993. 'Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii „Eminescu-un 


lisus al poporului român” şi pe coperta a IV-a a cărţii 
„Dicţionarul complet al dramaturgiei lui |. L. 

Caragiale”, 1998, de Ştefan Dumitrescu ŞTEFAN 
DUMITRESCU este dintre acei scriitori care vin într-o 
literatură cu o forţă teribilă. Cărţile pe care le-a scris 
acesta, fie că sunt romane, cărţi de povestiri, eseuri, piese 
de teatru sau volume de poezii sunt cele mai multe 
cutremurătoare, impresionante, dezvăluind dramatismul, 
durerea, adâncimea abisală a psihologiei umane, absurdul 
şi paradoxul condiţiei şi al naturii umane. Dar toate aceste 
lucrări au în adâncul lor un fior de o gingăşie, de o 
delicateţe, de o frumuseţe strălucitoare aş spune. Această 
dimensiune a creaţiei lui se vede mai ales în literatura 
pentru copii, foarte bogată, pe care ne-a dat-o acest autor. 

Fie că este vorba despre basmele, povestirile şi volumele 
de poezii pentru copii! 

Francesca Pini, critic literar, 1995 


SFÂRŞIT