Boris Akunin — [Erast Fandorin] 02 Gambit Turcesc

thriller & mystery 


BORIS AKUNIN 
GAMBIT TURCESC 


SERIA ERAST FANDORIN 


THE TIMES 


-N 
să HUMANITAS 
Ba- {fiction 


Boris Akunin 


Gambit turcesc 


Traducere din rusă și note: 
DENISA FEJES 


Titlu original: Typenkui rauGur - 1998 


Volumul II din seria Erast Fandorin 


© 
e> 
viual-projeteu 


E 5.1 V 9 3 A 
HUMANITAS 
ichiw 


HUMANITAS 
- 2007 - 


"Va fi deliciul oricărui cititor şi savoarea 
oricărui jurnalist, o mică bijuterie ce probează 
condiţia de orfevrier a unui autor singular." 


(Elisabeta Lasconi, “Pe urma lui Dumas şi 
Eco...". Adevărul literar & artistic, 22 august 2007) 


"Dacă Gogol ar fi scris despre Erast Fandorin, 
ar fi semnat fără îndoială B. Akunin... Prekrasno -- 
super!" 

(Lexikon der Kriminalliteratur) 


"O mulţime de personaje excentrice şi 
nenumarate surprize... Demn de Christie, Collins şi 
Conan Doyle." 

(The Washington Post Book World) 


"Scris cu o concizie elegantă şi cu o eficienţă 
impecabilă, un fel de Alexandre Dumas reconstruit." 
(Madame Figaro) 


Capitolul întâi, 


ÎN CARE O FEMEIE CU VEDERI 
PROGRESISTE AJUNGE INTR-O 
SITUAȚIE DISPERATA 


La Revue Parisienne (Paris), 
14 (2) iulie 1877 


"Corespondentul nostru, care însoţeşte de două 
săptămâni Armata Dunăreană a Rusiei, ne 
informează că, printr-o ordonanţă emisă ieri, 1 iulie 
(13 iulie pe stil european), Împăratul Alexandru 
aduce mulţumiri trupelor sale victorioase, care au 
forţat cu succes trecerea Dunării şi au pătruns între 
hotarele statului otoman. În ordonanța imperială se 
spune că vrăjmaşul este definitiv înfrânt şi că, peste 
cel mult două săptămâni, deasupra Sfintei Sofia din 
Constantinopol se va înălța crucea pravoslavnică. În 
înaintarea ei, armata nu întâmpină nici o rezistenţă, 
dacă nu punem la socoteală înţepăturile ca de 
ţânţar pe care i le administrează detaşamentele aşa- 
zişilor «başbuzuci» (capete demente), compuse din 
indivizi pe jumătate bandiți, pe jumătate partizani, 
faimoşi prin  apucăturile lor barbare, de o 
abominabilă ferocitate." 

FEMEIA-I CREATURĂ FRAGILĂ şi 
nestatornică, a spus Fericitul Augustin. Acest sfânt 
obscurantist şi misogin a avut dreptate - de o mie de 


ori dreptate. În orice caz, în ceea ce o priveşte pe o 
anume creatură pe numele ei Varvara Suvorova. 

Totul a început ca o voioasă aventură, să vedeţi 
însă cum s-a sfârşit. Aşa-i şi trebuie, proasta de ea. 
Maică-sa repeta fără-ncetare că, mai devreme sau 
mai târziu, Varea o să intre-n bucluc - şi poftim, 
intrase. lar în timpul unei altercaţii cotidiene 
furtunoase tatăl, om înzestrat cu o mare 
înţelepciune şi cu o răbdare îngerească, împărţise 
viaţa fiicei sale în trei perioade: drăcuşor în fustă, 
pedeapsa lui Dumnezeu, nihilistă smintită. Până azi 
Varea se mândrise cu această caracterizare şi 
spunea că nu are de gând să se mulţumească doar 
cu atât, dar prea marea-i încredere în sine îi jucase 
o festă urâtă. 

De ce, Dumnezeule mare, se învoise ea să facă 
popas la han, sau cum s-o fi numind spelunca asta 
abjectă? Pentru că Mitko-surugiul, hoţul acela 
ordinar, începuse să se văicărească: "S-adăpăm 
caiile,  caiile  s-adăpăm'. Poftim, i-au adăpat. 
Doamne, ce se face ea acum? 

Varea se aşezase într-un ungher al şopronului 
întunecos, cu podeaua acoperită de scuipat, la o 
masă de scânduri negeluite, şi era speriată de 
moarte. O singură dată o mai încercase o asemenea 
groază crâncenă şi deznădăjduită: când avea şase 
ani, spărsese ceaşca favorită a bunicii şi se 
ascunsese sub divan, în aşteptarea inevitabilei 
pedepse. 

Poate n-ar strica să se roage, dar femeile cu 
vederi progresiste nu se roagă. lar, între timp, 
situaţia părea să devină absolut disperată. 

Deci, aşa. Parcursese rapid şi chiar confortabil 
bucata de drum de la Petersburg la Bucureşti trenul 


expres (două vagoane de pasageri şi zece platforme 
cu piese de artilerie) o purtase în goană până în 
capitala principatului român în trei zile. Din pricina 
ochilor căprui ai domnişoarei cu părul tuns scurt, 
care fuma ţigări cazone şi nu permitea, din 
principiu, să i se sărute mâna, ofiţerii şi funcţionarii 
din staful militar care călătoreau spre teatrul 
operaţiunilor de război mai-mai să se omoare între 
ei. De câte ori trenul oprea într-o gară, Varei i se 
trimiteau buchete de flori şi coşuleţe din coajă de 
tei pline cu căpşuni. Ea arunca buchetele pe 
fereastră, pentru că socotea vulgar să primeşti flori, 
şi curând fusese nevoită să renunţe şi la coşuleţe, 
pentru că o năpădise o spuzeală roşie. Altfel, 
călătoria fusese veselă şi agreabilă, deşi la nivelul 
inteligenţei şi al ideilor toţi cavalerii ei erau, se- 
nţelege de la sine, nişte nulităţi. Ce-i drept, unul din 
ei, un cornet, îl citise pe Lamartine şi auzise chiar şi 
de Schopenhauer, acesta şi curte îi făcuse cu mai 
multă delicateţe decât ceilalţi, dar Varea îi 
explicase, camaradereşte, că merge la logodnic, 
după care cornetul avusese un comportament 
ireproşabil. Altminteri, nu arăta rău deloc, semăna 
cu Lermontov. Ei, dar Domnul cu el, cu cornetul. Şi 
a doua etapă a călătoriei se desfăşurase cât se 
poate de bine. De la Bucureşti la Turnu Măgurele 
călătorise cu diligenţa. Sigur, fusese nevoită să 
îndure hurducăturile şi să înghită nori de praf, 
acum însă mai avea o zvârlitură de băț până la 
destinaţia finală. După cum auzise, cartierul general 
al Armatei Dunărene fusese cantonat pe celălalt 
mal, la Ţareviţi. 

Urma acum să pună în aplicare ultima şi cea 
mai importantă parte a Planului elaborat încă la 


Petersburg (în sinea ei, Varea aşa îl numea, Plan cu 
"P" mare). Cu o noapte în urmă, la adăpostul 
întunericului, trecuse cu o lotcă Dunărea puţin în 
amonte de Zimnicea, acolo unde, în urmă cu două 
săptămâni, glorioasa Divizie a paisprezecea sub 
comanda generalului Dragomirov forţase invincibila 
barieră navală a turcilor. Dincolo de Dunăre 
începea teritoriul turcesc, zona operațiunilor 
militare, şi puteai foarte bine să dai de belea. Pe 
drumuri mişunau patrule călări de cazaci, numai o 
clipă de neatenţie şi-ţi puteai lua adio: te trimiteau 
în doi timpi şi trei mişcări îndărăt la Bucureşti. Dar 
Varea, fată isteaţă, bănuise asta şi-şi luase măsuri 
de prevedere. 

Într-un sat bulgăresc de pe malul sudic al 
Dunării dăduse de un han tocmai la momentul 
potrivit. Mai departe, ca la carte: hangiul ştia 
ruseşte şi-i promisese că-i face el rost, pe doar cinci 
ruble, de un vodaci de nădejde - de o călăuză adică. 
Varea îşi cumpărase o pereche de pantaloni largi 
aducând a şalvari, o cămaşă, cizme, o vestă fără 
mâneci şi o cuşmă stupidă din postav, îşi schimbase 
veşmintele şi se transformase instantaneu dintr-o 
domnişoară europeană într-un plăpând adolescent 
bulgar. Astfel travestită nu va stârni bănuiala nici 
unei patrule. 

Porunci anume vodaciului să o ia pe un drum 
ocolit, evitând aşadar coloanele în marş, pentru a 
ajunge la Ţareviţi nu dinspre nord, ci dinspre sud. 
Acolo, la Ţareviţi, la cartierul general al armatei, se 
află Petea Iablokov, care-i este... de fapt, nu e foarte 
clar ce-i este el Varei. Logodnic? Tovarăş? Soţ? Să 
zicem aşa: fost soţ şi viitor logodnic. Şi, fireşte, 
actualmente tovarăş. 


O porniseră la drum la crăpatul zorilor, într-o 
căruţă care  hurduca şi  scârţâia.  Surugiul, 
Mitkovodaciul, un individ taciturn, cu mustăţi sure, 
care mesteca fără-ncetare tutun şi scuipa pe drum 
în jeturi lungi şi vijelioase (Varea tresărea de fiecare 
dată), fredonă la început ceva exotico-balcanic, apoi 
amuţi şi se adânci în gânduri - abia acum înţelegea 
Varea limpede în ce gânduri anume. 

Putea să mă şi ucidă, îşi spuse Varea şi tresări. 
Şi ar fi fost chiar foarte uşor, cine-ar mai fi stat să-şi 
bată capul? Ar fi crezut cu toţii că au făcut-o ăştia, 
cum le zice, başbuzucii. 

Dar şi-aşa, chiar dacă nu fusese ucisă, totul 
luase o întorsătură urâtă rău. Mitko - trădătorul îşi 
dusese călătoarea într-un han care aducea mai mult 
a cuib de bandiți, o instalase la o masă, poruncise 
să se aducă brânză şi un urcior cu vin şi o tăiase 
spre uşă, explicându-i prin gesturi că se întoarce 
imediat. Varea pornise după el, căci nu voia să 
rămână singură în spelunca aceea  soioasă, 
întunecoasă şi fetidă, dar Mitko îi spusese că 
trebuie neapărat să lipsească o vreme pentru, în 
sfârşit, nişte nevoi fireşti. Cum Varea nu pricepuse, 
el o lămurise printr-un gest, iar ea se întorsese 
fâstâcită la locul ei. 

Nevoile fireşti se lungiră peste orice limită cu 
putinţă. Varea ciuguli puţin din brânza sărată, cu 
gust rău, îşi muie buzele în vinul acriu, apoi, 
nemaiputând suporta atenţia pe care începuseră să 
o manifeste faţă de persoana ei siniştrii muşterii ai 
speluncii, ieşi în curte. 

leşi în curte şi încremeni. 

Nici urmă de căruţă. lar în căruţă rămăsese 
geamantanul cu toate lucrurile ei. În geamantan 


avea şi farmacia de voiaj. lar în acea farmacie, 
printre tampoane de vată şi bandaje, se aflau 
paşaportul şi banii, toţi banii până la ultima lăscaie. 

Varea vrusese s-o ia la fugă pe drum, dar în 
clipa aceea ieşise din han jupânul - într-o cămaşă 
roşie, cu nasul stacojiu, cu obrazul plin de negi - şi 
începuse să zbiere la ea, explicându-i prin gesturi: 
întâi plăteşti, după aia pleci. Varea se întorsese, 
pentru că se speriase de hangiu şi pentru că n-avea 
cu ce plăti. Se aşezase binişor într-un ungher şi 
încercase să trateze întâmplarea ca pe o aventură. 
Nu reuşise. 

În han nu era nici o altă femeie. Ţăranii 
murdari şi gălăgioşi de aici se purtau altfel decât 
mujicii ruşi. Mujicii sunt oameni cuminţi şi, până se 
îmbată, discută între ei cu jumătate de gură, pe 
când aceştia zbiară cât îi ţin bojocii, beau la vin 
roşu cană după cană şi izbucnesc tot timpul în 
hohote animalice (aşa îi păreau Varei). La o masă 
lungă, aşezată ceva mai departe, nişte muşterii 
jucau zaruri şi, de câte ori aruncau, iscau mare 
tărăboi. La un moment dat, începură să suduie mai 
abitir şi-l pocniră pe un ins mărunţel, beat turtă, cu 
o cană de lut în cap. Insul se prăvăli sub masă, 
nimeni însă nu se osteni măcar să se apropie de el. 

Hangiul făcu un semn din cap spre Varea şi 
emise pesemne o remarcă savuroasă, care-i făcu pe 
cei de la mesele vecine să se întoarcă spre ea şi să 
izbucnească în hohote ostile de râs. Varea se 
ghemui şi-şi trase cuşma pe ochi. În han, în afară de 
ea, rumeni nu-şi ţinea căciula pe cap. Dar nu şi-o 
putea scoate, părul i s-ar fi revărsat pe umeri. Nu 
avea părul prea lung: aşa cum îi stătea bine unei 
femei moderne, Varea se tundea destul de scurt, 


însă tot i-ar fi trădat imediat apartenenţa la sexul 
slab. Respingătoare definiţia asta dată de bărbaţi, 
"sexul slab". Dar, vai, corectă. 

Acum toate privirile erau aţintite asupra ei, 
numai căutături vâscoase, de rău augur. Doar 
jucătorilor de zaruri nu le ardea de ea, şi încă unui 
individ abătut, cu nasul vârât în cana lui cu vin, 
aşezat două mese mai încolo cu spatele la ea, mai 
aproape de tejghea. Nu-i vedea decât părul negru, 
tuns scurt, şi tâmplele cărunte. 

Varei i se făcu îngrozitor de frică. Ia nu te mai 
smiorcăi, îşi spuse ea. Eşti o femeie matură, 
puternică, nu o domnişoară fandosită. Trebuie să le 
spun că sunt rusoaică şi că merg la logodnicul meu, 
care e militar. Noi suntem eliberatorii Bulgariei, aici 
toţi se bucură să ne vadă. În fond, e uşor să vorbeşti 
bulgăreşte, trebuie doar să adaugi un "ta" în coada 
fiecărui cuvânt. Armatata rusata. Logodnicata. 
L.oogodnicata de soldatata rus. Ceva în genul ăsta. 

Varea îşi întoarse privirea spre fereastră - te 
miri că apare din senin Mitko? Te miri că şi-o fi dus 
totuşi caii la adăpat şi se întoarce? Dar pe uliţa 
prăfoasă nici urmă de Mitko sau de căruţă. În 
schimb, Varea văzu ceva ce nu-i atrăsese atenţia 
mai devreme. Deasupra caselor zări înălțându-se 
turla unui minaret coşcovit, nu prea înalt. Aoleu! Te 
pomeneşti că-i sat musulman? Bine, dar bulgarii 
sunt creştini, sunt pravoslavnici, toată lumea ştie. 
Şi-apoi, uite la ei, beau vin, or Coranul le interzice 
asta musulmanilor. Dar dacă satul este creştin, ce 
caută aici un minaret? Şi dacă-i musulman, de 
partea cui sunt locuitorii: de-a noastră sau de-a 
turcilor? Mira-m-aş să fie de partea noastră. Aşadar, 
"armatata" n-o să-i fie de nici un folos. 


Doamne, ce-i de făcut? 

Avea paisprezece ani când, la ora de religie, 
Varenkăi Suvorova îi răsărise un gând de o evidenţă 
incontestabilă, mai mare mirarea că nu-i venise încă 
nimănui până atunci. Dacă Dumnezeu l-a creat mai 
întâi pe Adam şi după aceea pe Eva, asta nu 
demonstrează nicidecum faptul că bărbaţii ar fi mai 
importanţi, ci faptul că femeile sunt desăvârşite. 
Bărbatul a fost doar o probă, o schiţă a omului, în 
vreme ce femeia este varianta sa revăzută şi 
adăugită, validată în final. E limpede ca lumina zilei! 
Dar, nu se ştie de ce, tot ceea ce are viaţa mai 
interesant, mai adevărat, aparţine bărbaţilor, în 
timp ce femeile nu fac decât să nască şi să brodeze, 
şi iar să nască, şi iar să brodeze. De ce atâta 
nedreptate? Pentru că bărbaţii sunt mai puternici. 
Deci, trebuie să fie şi ea puternică. 

Şi Varea hotărâse că ea avea să trăiască altfel. 
În Statele Unite, bunăoară, există deja prima femeie 
medic, Mary Jacobi, şi prima femeie cleric, 
Antoinette Blackwell, în vreme ce în Rusia - doar 
înapoiere şi pravile învechite. Dar nu-i nimic, dati- 
ne doar ceva timp şi v-arătăm noi. 

După terminarea liceului, Varea dusese, ca şi 
Statele Unite, un război victorios pentru 
independenţă (tăticul ei, avocatul Suvorov, se 
dovedise prea moale pe acest tărâm) şi se înscrisese 
la nişte cursuri pentru moaşe, transformându-se din 
"pedeapsa lui Dumnezeu" în "nihilistă smintită". 

Nu reuşise să termine cursurile. Varenka 
parcursese fără probleme partea teoretică, deşi 
multe aspecte din procesul creării fiinţei omeneşti îi 
păreau uimitoare şi incredibile, dar când sosise 
clipa să asiste la o naştere adevărată, se făcuse de 


râs de-a binelea. Neputând suporta urletele 
cumplite ale femeii care năştea şi aspectul 
înfiorător al căpşorului mucilaginos lunecând afară 
din carnea ferfeniţită şi însângerată, Varea leşinase 
în chip ruşinos, după care nu-i rămăsese decât să 
urmeze nişte cursuri de telegrafie. Iniţial, o 
măgulise faptul că urma să devină prima femeie- 
telegrafist din Rusia - scriseseră despre ea chiar şi 
în Gazeta de Petersburg (în numărul din 28 
noiembrie 1875, articolul "De mult era timpul”), 
slujba însă i se păru insuportabil de anostă şi fără 
nici o perspectivă de viitor. 

Aşa că, spre uşurarea părinţilor, Varea plecase 
la moşia lor din Tambov, dar nu ca să stea cu 
mâinile încrucişate, nu, ci ca să-i înveţe carte şi să-i 
educe pe copiii ţăranilor. Acolo, într-o şcoală nou- 
nouţă, mirosind a rumeguş de pin, îl cunoscuse pe 
Petea Iablokov, student din Petersburg. 

Petea preda aritmetica, geografia şi bazele 
ştiinţelor naturii, iar Varea, toate celelalte 
discipline. Ţăranii aflaseră însă destul de curând că 
mersul la şcoală nu le aducea nici bani, nici alte 
foloase, aşa încât îşi adunaseră odraslele pe la 
casele lor (la ce bun să trândăvească, doar avem 
atâta de muncă), dar la vremea aceea Varea şi 
Petea înjghebaseră deja proiectul vieţii lor viitoare - 
o viaţă liberă, modernă, clădită pe respect reciproc 
şi pe repartizarea judicioasă a obligaţiilor. 

Gata cu umilitoarea dependenţă de mila 
părinţilor. Închiriaseră un apartament pe 
Viborgskaia - ei da, cu şoareci, în schimb, cu trei 
camere. Ca să trăiască precum Vera Pavlovna cu 
Lopuhov!: fiecare cu teritoriul său, a treia cameră 
fiind destinată conversaţiilor şi primirii de oaspeţi. 


Proprietarilor li s-au prezentat drept soţ şi soţie, dar 
convieţuiau exclusiv ca doi camarazi: seara citeau, 
beau ceai şi discutau în odaia comună, apoi îşi urau 
unul altuia noapte bună şi se ducea fiecare în 
camera sa. Şi trăiseră astfel aproape un an, şi chiar 
trăiseră foarte bine, în veritabilă şi deplină 
înţelegere, feriţi de vulgaritate şi murdărie. Petea 
mergea la Universitate şi dădea meditații, iar Varea 
învățase stenografia şi câştiga din asta aproape o 
sută de ruble pe lună. Redacta procese-verbale la 
tribunal, copia memoriile unui bătrân general cu 
mintea rătăcită - altminteri, cuceritorul Varşoviei -, 
apoi, la recomandarea unor prieteni, ajunsese chiar 
să stenografieze un roman al Marelui Scriitor (ne 
vom lipsi de nume, pentru că istoria aceea s-a 
sfârşit urât). Varea nutrea o adâncă venerație 
pentru Marele Scriitor şi refuzase ferm să fie 
plătită, socotind că este oricum o mare cinste să 
facă asta pentru el, atâta doar că stăpânul 
gândurilor sale îi înţelesese refuzul anapoda. Era 
îngrozitor de bătrân, să fi tot avut vreo şaizeci de 
ani, era împovărat de o familie numeroasă şi, peste 
toate, era şi din cale-afară de urât. Era în schimb 
elocvent şi convingător, nimic de zis: în realitate, 
zicea el, nevinovăția este o prejudecată ridicolă, 
morala burgheză este detestabilă, natura umană nu 
are nimic ruşinos în ea. Varea îl asculta, apoi se 
sfătuia îndelung, ore în şir cu Petruşa ce să facă. 
Petruşa era de acord că virginitatea şi evlavia 
ipocrită sunt doar nişte cătuşe pe care femeile au 
fost obligate să le poarte, dar o sfătuia cu hotărâre 
să nu aibă relaţii fiziologice cu Marele Scriitor. Se 
înfierbânta, îi demonstra că, de fapt, nu-i un scriitor 
chiar aşa de mare, deşi, sigur, avusese nişte merite 


în vremuri demult apuse, că mulţi oameni cu vederi 
progresiste îl consideră reacţionar. Toată povestea 
a avut, cum am spus deja, un final urât. Într-un 
rând, Marele Scriitor întrerupsese dictarea unei 
scene de o incredibilă forţă (Varea o stenografia cu 
lacrimi în ochi), începuse să respire greu şi să se 
smârcâie, îşi apucase stângaci blonda stenografă pe 
după umeri şi o târâse spre divan. O vreme ea îi 
răbdase şopotelile confuze şi atingerea degetelor 
tremurătoare, care i se-ncurcaseră cu totul în copci 
şi nasturi, apoi înţelesese brusc şi cu limpezime - de 
fapt, nici măcar nu înţelesese, ci simţise - că este 
greşit ceea ce se petrece şi că nu trebuie cu nici un 
chip să se petreacă. Îl îmbrâncise pe Marele 
Scriitor, fugise pe uşă afară şi nici că-i mai trecuse 
pragul. 

Istoria asta avusese un efect negativ asupra lui 
Petea. Era luna martie, o primăvară timpurie, 
dinspre Neva adia a întinderi nemărginite şi a 
dezgheţ, şi Petea îi dăduse un ultimatum: aşa nu se 
mai poate, ei doi sunt făcuţi unul pentru altul, 
relaţia lor a trecut proba timpului. Sunt amândoi 
oameni din carne şi oase, n-are nici un rost să înşele 
legile naturii. El, fireşte, va fi de acord şi cu o 
dragoste trupească fără verighete, dar ar fi mai bine 
să se căsătorească legal, pentru că asta i-ar scuti de 
multe complicaţii. Şi aşa de bine izbutise el să- 
ntoarcă vorba, încât ulterior nu mai discutaseră 
decât despre ce fel de căsătorie să încheie: civilă 
sau religioasă. Deliberările continuaseră până în 
aprilie, iar atunci izbucnise îndelung aşteptatul 
război de eliberare a fraţilor slavi, şi Petea Iablokov, 
om cu onoare, plecase pe front ca voluntar. Înaintea 
plecării, Varea îi făcuse două promisiuni: că îi va da 


foarte curând răspunsul definitiv şi că vor lupta 
obligatoriu împreună - născoceşte ea ceva ca să-i fie 
alături. 

Şi născocise. Nu peste noapte, dar născocise. 
Nu reuşise să se aranjeze ca infirmieră într-un spital 
militar sau într-o infirmerie de campanie - nu i se 
luase în considerare cursul neterminat pentru 
moaşe. lar în armata operativă nu primeau femei- 
telegrafist. Varea era cât pe ce să cadă într-o 
neagră disperare, când primise o scrisoare din 
România: Petea se plângea că nu-l înrolaseră la 
infanterie pe motiv de platfus şi îl trimiseseră la 
statul-major al comandantului-şef, marele duce 
Nikolai Nikolaevici, pentru că voluntarul lablokov 
era matematician, iar armata ducea o lipsă acută de 
criptografi. 

Varea hotărâse atunci că nu-i va fi prea greu să 
găsească o slujbă oarecare la cartierul general sau, 
în cel mai rău caz, să se piardă pur şi simplu în 
devălmăşia din spatele frontului. Alcătuise pe loc 
Planul, ale cărui prime două etape se derulaseră 
excepţional, dar a cărui a treia etapă se încheia 
catastrofal. 

Se apropia deznodământul. Hangiul cel cu nas 
stacojiu bombăni ceva ameninţător şi, ştergându-şi 
mâinile cu un şervet cenuşiu, porni legănându-se 
spre Varea, aducând, îmbrăcat cum era în cămaşa 
aceea roşie, cu un călău în drum spre eşafod. Varei i 
se uscă gura şi simţi o uşoară greață. Poate ar 
trebui s-o facă pe  surdomuta? Adică, pe 
surdomutul? 

Mugşteriul acela abătut care stătea cu spatele la 
ea se ridică fără grabă, veni la masa Varei şi se 
aşeză. Ea îi văzu chipul palid şi, în pofida tâmplelor 


cărunte, foarte tânăr, aproape copilăros, cu ochi 
albaştri, reci, cu mustăcioară subţire, cu gură 
nezâmbitoare. Un chip straniu, cu totul diferit de al 
celorlalţi ţărani, deşi necunoscutul era îmbrăcat ca 
şi ei - poate doar vesta era mai nouă şi cămaşa ceva 
mai curată. 

Necunoscutul cu ochi albaştri nu-i aruncă nici 
măcar o privire hangiului care se apropia, doar 
dădu dispreţuitor din mână şi cumplitul călău se 
retrase prompt în spatele tejghelei lui. Pe Varea 
însă episodul nu o linişti. Dimpotrivă, dintr-o clipă 
în alta putea începe ceva şi mai înfricoşător. 

Ea îşi încreţi fruntea, pregătindu-se să audă 
grai străin. Cel mai bine ar fi să nu vorbească, doar 
să dea sau să clatine din cap. Numai să nu uite că la 
bulgari totul e invers: când dai din cap de sus în jos, 
înseamnă "nu", când ţi-l clatini dintr-o parte în alta, 
înseamnă "da". 

Dar necunoscutul cu ochi albaştri nu o întrebă 
nimic. Oftă mâhnit şi, cam bâlbâindu-se, îi vorbi în 
cea mai curată limbă rusă: 

— Eh, m-mademoiselle, mai bine l-ai fi aşteptat 
acasă pe logodnicul dumitale. Aici nu trăieşti un 
roman de Mayne Reed. Aici totul se poate sfârşi 
foarte urât. 


Capitolul al doilea, 


ÎN CARE APAR MULŢI BĂRBAŢI 
INTERESANŢI 


Invalidul rus (Sankt-Petersburg), 


2 (14) iulie 1877 
" După încheierea armistițiului dintre 
Sublima Poartă şi Serbia, mulți patrioți dedicați 
cauzei slave, viteji ostaşi ai pământului rusesc, care 
s-au înrolat ca voluntari sub comanda bravului 
general Cerneaev, au pornit la chemarea Țarului- 
Eliberator şi, riscându-şi viaţa, îşi croiesc drum prin 
munţi sălbatici şi păduri întunecoase spre 
meleagurile bulgăreşti, pentru a se uni cu oastea 
pravoslavnică şi a încheia printr-o mult-aşteptată 
victorie sfânta lor faptă de arme." 

VAREA NU ÎNŢELESE IMEDIAT cuvintele lui 
Fandorin. La început, în virtutea inerţiei, ea doar 
dădu din cap, apoi şi-l clătină, şi abia după aceea 
rămase perplexă, cu gura căscată. 

— Nu fi surprinsă, vorbi ciudatul ţăran, cu o voce 
ternă. Se observă imediat că eşti f-fată ia uite, ţi-a 
scăpat o şuviţă de păr de sub cuşmă. Asta-i unu. 
(Varea îşi adună hoţeşte bucla trădătoare.) Şi că eşti 
rusoaică e la fel de evident: nas cârn, linie velicorusă 
a pomeţilor, păr castaniu spre blond şi, mai ales, 
pielea nu-ţi e deloc pârlită de soare. Asta-i doi. În ce-l 
priveşte pe logodnic, e la fel de simplu: te s-strecori 
pe furiş, aşadar în interes privat. Şi ce interes privat 
poate avea o fată de vârsta dumitale într-o armată 
operativă? Doar unul de ordin sentimental. Asta-i trei. 
Şi acum, p-patru: mustăciosul care te-a adus până aici 
şi apoi a dispărut era călăuza dumitale? Iar banii, 
fireşte, erau ascunşi printre haine? Mare p-prostie. 
Tot ce este important trebuie păstrat asupra propriei 
persoane. Cum te cheamă? 

— Suvorova Varea. Varvara Andreevna, şopti 
speriată Varea. Dar dumneata cine eşti? Cum te 
cheamă? 


— Erast Petrovici Fandorin. Voluntar în armata 
sârbă. Mă întorc din p-prizonieratul turcesc. 

Har Domnului! Pentru că, altminteri, Varea mai 
să creadă că e pradă unei halucinaţii. Voluntar sârb! 
Din prizonieratul turcesc! Îi privi plină de respect 
tâmplele cărunte şi, neputându-se abtine, îl întrebă, 
chiar arătând nedelicat cu degetul: 

— Pentru că te-au torturat acolo, da? Am citit 
despre ororile la care îi supun turcii pe prizonieri. 
Pesemne şi bâlbâială tot acolo ai căpătat-o. 

Erast Petrovici se încruntă şi-i răspunse fără 
tragere de inimă: 

— Nu m-a torturat nimeni. Am fost adăpat cu 
cafea de d-dimineaţă până seara şi am conversat 
exclusiv în franceză. Am avut statut de oaspete al c- 
caimacamului din Vidin. 

— Al cui? nu pricepu Varea. 

— Vidin este un oraş la graniţa cu România. Iar 
caimacamul este un guvernator. Cât d-despre 
bâlbâială, este urmarea unui vechi accident. 

— Şi ai evadat, da? întrebă ea cu invidie în glas. 
Şi te furişezi acum spre armata operativă, ca să lupţi 
din nou? 

— Nu. Am luptat prea-îndeajuns. 

Pesemne pe chipul Varei se aşternuse o 
expresie de extremă nedumerire. În orice caz, 
voluntarul socoti necesar să adauge: 

— Războiul, Varvara Andreevna, este o cumplită 
mârşăvie. În război nu există nici v-vinovaţi, nici 
nevinovaţi. lar buni şi răi există în ambele tabere. 
Atâta doar că, de regulă, cei buni sunt ucişi p-primii. 

— Atunci, de ce te-ai mai înrolat voluntar în 
Serbia? întrebă ea vehement. Doar nu te-a obligat 
nimeni! 

— Din egoism. Eram bolnav, aveam nevoie de 
tratament. 


Varea întrebă, uluită: 

— Cum, războiul poate vindeca? 

— Da. Văzând s-suferinţa altora, o poţi îndura mai 
uşor pe a ta. Am ajuns pe front cu două săptămâni 
înaintea nimicirii armatei lui Cerneaev. Apoi am 
colindat pe săturate munţii şi am vânat. Slavă 
Domnului, cred că n-am n-nimerit pe nimeni. 

Fie vrea să pară interesant, fie este pur şi 
simplu un cinic, se gândi întru câtva iritată Varea şi 
observă sarcastic: 

— Păi atunci de ce n-ai stat la caimacamul 
dumitale până la sfârşitul războiului? Ce rost avea să 
mai evadezi? 

— N-am evadat. M-a eliberat Yusuf paşa. 

— Şi ce vânt te-a adus în Bulgaria? 

— Am o treabă, răspunse scurt Fandorin. Dar 
dumneata, d-de fapt, încotro te îndreptai? 

— Spre Ţareviţi, la statul-major al comandantului- 
şef al frontului. Dar dumneata? 

— Spre Bela. Se spune că acolo s-a instalat 
cartierul general al m-maiestăţii sale. 

Voluntarul  amuţi, sprâncenele delicate îi 
fremătară a nemulţumire, apoi oftă: 

— Dar pot merge şi la comandantul-şef. 

— Adevărat? exclamă Varea bucuroasă. O, hai să 
mergem împreună, bine? Pur şi simplu nu ştiu ce m-aş 
fi făcut dacă nu te întâlneam. 

— F-fleacuri. I-ai fi poruncit jupânului să te 
predea în custodie celei mai apropiate unităţi ruseşti 
şi cu asta basta. 

— Să-i fi poruncit? Stăpânului acestui han? 
întrebă timorată Varea. 

— Ăsta nu-i han. Se cheamă mehană. 

— Fie şi mehană. Dar satul e musulman, nu? 

— E musulman. 

— Bine, dar ei m-ar fi predat turcilor! 


— N-aş vrea să te jignesc, Varvara Andreevna, dar 
pentru turci d-dumneata nu prezinţi nici cel mai mic 
interes, pe când de la logodnicul dumitale jupânul ar fi 
primit sigur o recompensă. 

— Mai bine merg cu dumneata, zise cu glas 
implorator Varea. Te rog! 

— Nu am decât o mârţoagă, şi aceea mai mult 
moartă decât vie. Nu pot sta călare doi inşi pe ea. Şi 
am doar t-trei kurus. Destul cât să plătesc vinul şi 
brânza, dar nu mai mult. Ne mai trebuie un cal sau 
măcar un măgar. lar ăsta ar costa cel puţin o sută de 
kurus. 

Noua cunoştinţă a Varei amuţi şi, după ce 
chibzui o vreme, aruncă o privire spre jucătorii de 
zaruri. Oftă iarăşi din rărunchi. 

— Aşteaptă aici. Mă întorc imediat. 

Se apropie fără grabă de jucători, rămase în 
picioare cinci minute lângă masa lor, studiindu-i. 
Apoi spuse ceva (Varea nu auzi ce), care-i făcu pe 
toţi să înceteze brusc aruncatul zarurilor şi să se 
întoarcă spre el. Fandorin arătă spre Varea, care 
prinse a se foi pe bancă sub privirile care se 
aţintiseră asupra ei. Apoi bubui un hohot general de 
râs - vădit indecent şi ofensator la adresa Varei, dar 
lui Fandorin nici prin minte nu-i trecu să sară în 
apărarea unei doamne. Dimpotrivă, strânse mâna 
unui individ gras şi mustăcios şi se aşeză pe bancă. 
Ceilalţi îi făcură loc, iar în jurul mesei se adună 
imediat un grup de curioşi. 

Carevasăzică, voluntarul avea, pare-se, de gând 
să joace. Dar pe ce bani? Pe trei kurus? Ar trebui să 
joace cam multă vreme ca să câştige un bidiviu. Pe 
Varea începu s-o cuprindă neliniştea, realizând că 
îşi încredința soarta în mâinile unui om despre care 
nu ştia nimic. Arăta ciudat, vorbea ciudat, se 


comporta ciudat. Pe de altă parte, avea oare de 
ales? 

În mulţimea de gură-cască se iscă larmă, 
aruncase grăsanul. Apoi zarurile zornăiră iarăşi, şi 
pereţii se cutremurară de un urlet unanim. 

— D-dvanadeset? anunţă, calm, Fandorin şi se 
ridică de la masă. Unde-i magareto? 

Grasul zvâcni şi el din loc, îl apucă de mâneci 
pe voluntar şi porni să-i turuie repezit ceva, 
holbându-se disperat la el. 

Repeta întruna: 

— Oşte vetnaj, oşte vetnaj !? 

Fandorin îl asculta şi dădea hotărât din cap, 
dar, nu se ştie de ce, acordul lui nu-i plăcea defel 
păgubaşului. Începu să urle mai abitir ca înainte, să- 
şi agite braţele. Fandorin îl aprobă din nou, 
înclinându-şi încă mai decis capul, moment în care 
Varea îşi aminti paradoxul bulgar: dacă dai din cap 
de sus în jos, înseamnă "nu". 

Păgubaşul îşi manifestă atunci intenţia de a 
trece de la vorbe la fapte: îşi luă un avânt generos, 
iar mulţimea de gură-cască se dădu în lături, însă 
Erast Petrovici nu se mişcă din loc, doar mâna 
dreaptă i se strecură, ca într-o doară, în buzunar. 
Gestul, deşi imperceptibil, avu asupra grăsanului un 
efect magic. Se aplecă brusc şi începu să plângă cu 
sughiţuri, mormăind ceva tânguitor. De data asta, 
Fandorin îşi clătină uşor capul dintr-o parte în alta, 
îi aruncă jupânului, răsărit ca din pământ, două 
monede şi se îndreptă spre ieşire. N-o învrednici pe 
Varea nici măcar cu o privire, ea însă nu avea 
nevoie de invitaţie - se smulse din loc şi într-o clipă 
se şi afla alături de salvatorul ei. 


— Al doilea de la m-margine, zise Erast Petrovici 
oprindu-se pe cerdac şi mijindu-şi ochii. 

Varea urmă direcţia privirii lui şi zări lângă 
conovăţ un lung şir de cai, măgari şi catâri, care-şi 
rumegau liniştiţi fânul. 

— lată-ţi b-bucefalul, arătă voluntarul spre un 
măgăruş murg. Nu-i tocmai arătos, în schimb, nu cazi 
prea de sus. 

— Cum, l-ai câştigat? ghici Varea. Fandorin 
încuviinţă tăcut din cap, dezlegându-şi iapa sură şi 
jigărită. 

Îşi ajută tovarăşa de călătorie să se urce în 
şaua de lemn, se săltă el însuşi cu destulă 
dexteritate pe sura lui şi ieşiră amândoi pe drumul 
de ţară scăldat în lumina puternică a soarelui de 
amiază. 

— E departe Ţareviţi? întrebă Varea, legănându- 
se în ritmul paşilor mărunți ai mijlocului ei de 
transport cu urechi lânoase. 

— Dacă nu ne rătăcim, la noapte ajungem, îi 
răspunse impunător, de sus, călăreţul. 

S-a turcit de tot în prizonierat, gândi mânioasă 
Varea. Putea să-i ofere doamnei calul. 

Narcisism tipic masculin. Un păun! Un răţoi! 
Numai aşa, ca să se umfle-n pene în faţa răţuştei 
cenuşii. După ce că arată ca vai de capul ei, mai 
trebuie să joace şi rolul lui Sancho Panza pe lângă 
Cavalerul Tristei Figuri. 

— Dar ce ai în buzunar? îşi aminti ea. Un pistol, 
nu-i aşa? 

Fandorin se miră: 

— În ce buzunar? A, da, în b-buzunar. Din păcate, 
nimic. 

— Şi dacă nu s-ar fi speriat? 


— Nu m-aş fi aşezat la masa de joc cu unul care 
nu se sperie. 

— Dar cum de-ai putut câştiga măgarul într-o 
singură rundă? îşi manifestă Varea curiozitatea. Doar 
n-o să-mi spui că omul acela a pus la bătaie un măgar 
contra trei kurus? 

— Nu, fireşte. 

— Şi-atunci, pe ce ai jucat? 

— Pe dumneata, răspunse netulburat Fandorin. O 
fată pentru un măgar este o miză avantajoasă. Fii 
generoasă şi iartă-mă, V-varvara Andreevna, dar nu 
aveam de ales. 

— Să te iert?! strigă Varea şi se legănă în şa, mai- 
mai să cadă într-o parte. Şi dacă pierdeai? 

— Sunt înzestrat cu o însuşire stranie, Varvara 
Andreevna. Nu pot să s-sufăr jocurile de noroc, dar 
când se întâmplă să joc, câştig mereu. Les caprices de 
la f-fortune. Şi libertatea mi-am câştigat-o de la paşa 
din Vidin jucând table cu el. 

Fiindcă nu ştia ce poate răspunde unei 
declaraţii atât de uşuratice, Varea decise să se 
simtă ofensată de moarte. De aceea merse mai 
departe în tăcere. 

Şaua barbară, adevărat instrument de tortură, 
îi pricinuia un puhoi de senzaţii neplăcute, dar ea 
răbda, schimbându-şi din când în când centrul de 
greutate. 

— E prea tare? o întrebă Fandorin. Vrei să-ţi p-pui 
vestonul meu dedesubt? 

Varea nu-i răspunse, şi asta pentru că, în 
primul rând, sugestia nu i se părea tocmai decentă, 
şi, în al doilea rând, uite-aşa, din principiu. 

Drumul şerpui îndelung printre dealuri scunde, 
împădurite, apoi cobori într-un şes. În tot acest 
răstimp călătorii noştri nu întâlniră suflet de om, 


ceea ce începuse să-i neliniştească. Varea se uită în 
câteva rânduri cu coada ochiului la Fandorin, dar 
nătărăul afişa acelaşi aer absolut impasibil şi nu mai 
încerca să deschidă vorba. 

Şi totuşi, în ce hal o să arate ea când îşi va face 
apariţia la Ţareviţi gătită astfel! Lui Petea, mă rog, 
să zicem că i-ar fi totuna, pentru el poate apărea 
îmbrăcată şi-n pânză de sac, nici măcar n-ar 
observa, dar acolo se află totuşi statul-major, e o 
întreagă societate. Şi să apari aşa, ca o sperietoare. 

Varea îşi smulse cuşma de pe cap, îşi trecu 
mâna prin păr şi se indispuse definitiv. Şi aşa părul 
ei nu era cine ştie ce minunăţie - avea nuanţa aceea 
ştearsă, de şoarece, căreia i se spune blond- 
castaniu, unde mai pui că, din pricina deghizării, i 
se încâlcise şi-i atârna laţe-laţe. Şi-l spălase ultima 
oară în urmă cu trei zile, la Bucureşti. A, nu, mai 
bine îşi pune cuşma la loc. În schimb, straiele de 
ţăran bulgar nu arătau deloc rău, erau practice şi, 
în felul lor, chiar şic. Şalvarii aminteau oarecum de 
faimoşii bloomers pe care-i purtau odinioară 
sufragetele englezoaice în lupta lor cu acei stupizi şi 
umilitori pantalonaşi şi cu jupoanele. Dacă şi i-ar 
încinge pe talie cu un brâu lat, purpuriu, ca în 
Răpirea din Serai (ascultase opera asta împreună cu 
Petea toamna trecută, la teatrul Mariinski) ar arăta 
chiar pitoresc. 

Brusc,  reflecţiile  Varvarei Andreevna fură 
curmate la modul cel mai ireverenţios cu putinţă. 
Voluntarul se aplecă din şa, apucă măgarul de 
dârlogi, animalul cel prostănac se opri brusc şi 
puţin lipsi ca Varea să zboare peste căpăţâna lui 
blănoasă. 

— Ce faci, ai înnebunit? 


— Acum să taci, orice s-ar întâmpla, vorbi 
Fandorin cu glas scăzut şi foarte serios, privind 
undeva înaintea lui. 

Varea îşi înălţă fruntea şi văzu venind în 
întâmpinarea lor, învăluit într-un nor de praf, ca un 
şarpe diform, un detaşament de cavalerie să tot fi 
fost vreo douăzeci de călăreţi. Li se zăreau căciulile 
miţoase, steluţele de soare sclipind orbitor pe 
cartuşierele de pe piept, pe harnaşamente, pe arme. 
Un călăreț era în frunte şi Varea văzu că are o fâşie 
de pânză verde în jurul căciulii. 

— Sunt başbuzuci? întrebă Varea cu voce sonoră, 
tremurătoare. Ce ne facem acum? Suntem pierduţi? 
Or să ne ucidă? 

— Dacă o să taci din gură, e puţin probabil, 
răspunse nu foarte convins Fandorin. Limbuţia 
dumitale neaşteptată e nepotrivită acum. 

Bâlbâiala îi dispăruse ca prin farmec, ceea ce o 
făcu pe Varea să nu se simtă deloc în largul ei. 

Erast Petrovici apucă iarăşi măgarul de dârlogi, 
îl trase mai spre marginea drumului şi, îndesându-i 
Varei cuşma pe ochi, îi şopti: 

— Uită-te-n pământ şi nu scoate un sunet. 

Dar ea nu se putu abţine - aruncă pe sub 
sprâncene o privire spre acei faimoşi ucigaşi despre 
care scriau ziarele de doi ani încoace. 

Cel care călărea în frunte (fără îndoială, bek- 
ul) avea barbă roşcovană, era înveşmântat într-un 
beşmet? jerpelit şi murdar, armele însă îi erau de 
argint. Trecu pe lângă ei fără să arunce măcar o 
privire acelor ţărani amărâţi. Banda lui, în schimb, 
se vădi mai puţin distantă. Câţiva călăreţi se opriră 
lângă Varea şi Fandorin şi schimbară între ei câteva 
cuvinte cu voce guturală. Fizionomiile başbuzucilor 
erau atât de înspăimântătoare, încât Varvara 


Andreevna îşi dori să-şi strângă pleoapele - nici 
măcar nu bănuia că o fiinţă omenească poate avea 
asemenea chip. Brusc, printre feţele acelea văzu o 
fizionomie dintre cele mai normale. Era un chip 
palid, avea un ochi umflat, în schimb, celălalt ochi, 
căprui, o privea fix, cu o tristeţe mortală. 

Printre bandiți, aşezat pe cal cu spatele înainte, 
se afla un ofiţer rus în uniformă prăfuită, zdrenţuită. 
Mâinile îi erau legate la spate, de gât avea agăţată, 
nu se ştie de ce, o teacă goală de sabie, iar din 
colţul gurii i se prelingea un firicel de sânge. Varea 
îşi muşcă buzele ca să nu-i scape un țipăt şi, 
nemaiputând răbda deznădejdea ce se citea în ochii 
prizonierului, îşi plecă privirea. Şi totuşi, ţipătul, 
mai exact un icnet isteric îi scăpă din gâtlejul uscat 
de spaimă: la oblâncul şeii unuia dintre bandiți era 
legat cu nişte cureluşe un cap omenesc blond, cu 
mustăţi lungi. Fandorin o strânse cu putere de cot 
pe Varea şi vorbi turceşte - ea distinse cuvintele 
"Yusuf paşa" şi "caimacam" -, dar asta nu produse 
nici o impresie asupra tâlharilor. Unul din ei, cu 
bărbuţă ascuţită şi nas uriaş şi coroiat, ridică buza 
iepei lui Fandorin, dezvelindu-i dinţii lungi şi 
putrezi. Scuipă cu dispreţ şi spuse ceva ce stârni 
râsul celorlalţi. Apoi plesni gloaba cu nagaica peste 
crupă, şi ea zvâcni speriată într-o parte, trecând 
imediat la un trap neregulat. Varea îşi lovi măgarul 
cu tocurile în şalele umflate şi porni şi ea în trap 
mărunt în urma iepei, temându-se până şi să creadă 
că primejdia trecuse. Totul parcă plutea în jurul ei. 
Varei nu-i dădea pace priveliştea de coşmar a acelui 
cap cu ochii închişi, ca de mucenic, cu sânge 
închegat în colţul buzelor. Călăii sunt cei care taie 


capete - fraza asta stupidă, fără noimă, i se tot 
învârtea prin minte. 

— Nu leşina, te rog, rosti cu voce scăzută 
Fandorin. Se pot întoarce. 

Cobise. Un minut mai târziu, din spate răzbătu 
tropot de copite apropiindu-se. Erast Petrovici privi 
în spate şi şopti: 

— Nu te întoarce, înainte! 

Dar Varea n-avu de lucru şi se întoarse, totuşi. 
Bine era să nu fi făcut asta. Apucaseră să se 
îndepărteze cu vreo două sute de paşi de başbuzuci, 
când unul dintre călăreţi - chiar cel cu capul tăiat 
prins la oblânc - o porni îndărăt în galop şi îi ajunse 
rapid, cu acel cumplit trofeu bălăbănindu-i-se 
zglobiu pe crupa calului. 

Varea îşi privi disperată tovarăşul de călătorie. 
Acesta, pare-se, îşi pierduse veşnicul sânge rece - 
cu capul dat pe spate, bea nervos apă dintr-un uriaş 
bidon de aramă. 

Blestematul ei de catâr îşi mişca melancolic 
picioarele, refuzând încăpățânat să grăbească 
pasul. Peste încă un minut, năvalnicul bandit era 
deja umăr la umăr cu cei doi călăreţi neînarmaţi şi- 
şi ridică murgul focos pe picioarele dindărăt. 
Aplecându-se din şa, başbuzucul smulse cuşma de 
pe capul Varei şi izbucni într-un hohot prădalnic de 
râs la vederea părului blond-castaniu care se 
răsfirase, eliberat. 

— Ho-ho! croncăni el şi dinţii albi îi sclipiră. Erast 
Petrovici, sumbru şi concentrat, smulse cu o mişcare 
fulgerătoare a mâinii stângi papaha miţoasă de pe 
capul banditului şi, luându-şi avânt, îl pocni cu bidonul 
acela greu în capul ras. Răsună un sunet greţos- 
mustos, conţinutul bidonului gâlgâi şi başbuzucul se 
prăvăli în colbul drumului. 


— Dă-l dracului de măgar! Dă-mi mâna. În şa. 
Goneşti cât te ţin puterile. Nu te uiţi în urmă, scandă 
răspicat şi rapid Fandorin, din nou fără să se bâlbâie. 

O ajută pe Varea, rămasă fără grai, să încalece 
murgul, scoase din teaca şeii puşca başbuzucului şi 
o porniră amândoi în galop. 

Calul tâlharului ţâşni imediat înainte, şi Varea 
îşi strânse capul între umeri, temându-se că nu se 
va putea ţine în şa. Vântul îi şuiera pe la urechi, 
piciorul stâng îi tot scăpa anapoda din scara prea 
lungă, din spate răzbăteau împuşcături, ceva greu îi 
lovea dureros şoldul drept. 

Varea aruncă o privire scurtă în jos, văzu capul 
acela bălţat dansând, scăpă un țipăt sugrumat şi 
dădu drumul dârlogilor - gest pe care nu ar fi 
trebuit în nici un caz să-l facă. 

În secunda următoare, Varea zbură din şa, 
descrise în aer un arc de cerc şi se prăvăli pe ceva 
verde, moale şi pârâitor - o tufă de pe marginea 
drumului. 

Ar fi fost momentul perfect pentru un leşin, 
dar, din neştiute pricini, nu-i reuşi. Varea stătea pe 
iarbă ţinându-se de obrazul zgâriat, în vreme ce 
împrejur se legănau crenguţele frânte. 

lată însă ce se petrecea între timp pe drum. 
Fandorin îşi cotonogea cu patul puştii nefericita 
mârţoagă, care se străduia şi ea cum putea, 
zvârlindu-şi înainte picioarele ciolănoase. Până la 
tufişul în care adăsta Varea, asurzită de cădere, 
rămăsese o aruncătură de băț, iar în spatele lui, la 
nici o sută de paşi, se rostogolea spre ei, bubuind 
din puşti, haita urmăritorilor - erau cel puţin zece. 
Brusc, iapa cea sură îşi pierdu cadenţa, se înclină 
uşor, uşor într-o parte şi se prăvăli domol, prinzând 


sub ea piciorul călăreţului. Varea scăpă un strigăt, 
Fandorin îşi extrase cumva piciorul de sub iapa care 
se chinuia să se scoale şi se ridică şi el. O cercetă 
din priviri pe Varea, îşi săltă puşca şi începu să-i 
ţintească pe başbuzuci. 

Nu se grăbea să tragă, tintea gospodăreşte, iar 
ţinuta lui era atât de impresionantă, încât nici unul 
dintre tâlhari nu cuteza să intre primul în bătaia 
puştii. Detaşamentul se risipi din drum în luncă, 
formând un semicerc în jurul fugarilor. Focurile de 
armă încetaseră şi Varea îşi dădu seama că voiau 
să-i prindă vii. 

Fandorin se tot dădea îndărăt pe drum, 
îndreptându-şi arma când spre un călăreț, când spre 
altul. Distanţa dintre ei se micşora treptat. Când 
voluntarul ajunse aproape în dreptul tufei, Varea 
strigă: 

— Ci trage odată, ce faci! 

Fără s-o privească, Erast Petrovici strecură 
printre dinţi: 

— Partizanul ăsta n-avea puşca încărcată. Varea 
privi spre stânga (acolo erau başbuzucii), spre dreapta 
(şi acolo se zăreau, în depărtare, călăreţi cu papahe 
pe cap), privi înaintea ei şi, prin lăstărişul rar, văzu 
ceva demn de atenţie. 

Peste luncă galopau nişte călăreţi: în frunte, pe 
un puternic armăsar negru pana-corbului, cu 
coatele împinse înainte ca jocheii, galopa, mai exact 
zbura parcă, un călăreț cu pălărie americană cu 
boruri largi; în urma lui gonea în buiestru o 
uniformă albă cu umeri dauriţi; apoi, în stol strâns 
unit, grăbeau la trap vreo zece cazaci din Kuban şi, 
în urma tuturor, rămas modest la coadă, sălta în şa 


un domn cu aspect totalmente absurd - cu melon şi 
în redingotă lungă. 

Varea privi strania cavalcadă ca paralizată, 
timp în care cazacii porniră să fluiere şi să chiuie. 
Başbuzucii începură şi ei să lărmuiască şi se 
adunară în gloată compactă - în ajutorul lor grăbiră 
şi ceilalţi, în frunte cu bek-ul acela cu barbă 
roşcovană. Înfricoşătorii başbuzuci uitaseră de 
Varea şi de Fandorin, nu de ei le ardea lor acum. 

Se apropia măcelul. Varea îşi sucea capul când 
spre unii, când spre ceilalţi, uitând de pericol. 
Priveliştea era înspăimântătoare şi superbă. 

Dar lupta luă sfârşit înainte chiar de a începe. 
Călărețul cu pălărie americană (acum era foarte 
aproape şi Varea îi văzu limpede faţa arsă de soare, 
barbişonul a la  Louis-Napoleon şi  mustăţile 
răsucite, de culoarea spicului de grâu), smuci frâul, 
încremeni locului şi în mână îi apăru, ca de 
niciunde, un pistol cu ţeavă lungă. Pistolul slobozi - 
pa-pa! - doi vălătuci mânioşi, şi bek-ul în beşmet 
zdrenţuit se clătină în şa şi porni să se prăvale într- 
o parte. Unul dintre başbuzuci îl prinse, îl aburcă pe 
greabănul calului său şi întreaga ceată, fără să intre 
în luptă, începu să se retragă. 

Pe lângă Varea şi pe lângă Fandorin, sprijinit în 
arma sa inutilă, trecură în coloană şi miraculosul 
trăgător, şi călăreţul în uniformă albă ca neaua (pe 
umeri îi străluceau, aurii, epoleţi de general), şi 
cazacii cu lăncile lor zburlite. 

— Au cu ei un rus luat prizonier! strigă voluntarul 
în urma lor. 

Între timp, de cei doi se apropie fără grabă şi 
ultimul participant la ciudata cavalcadă, domnul în 


civil, şi se opri în sfârşit. După toate aparențele, 
goana aceea nu-l încântase defel. 

Ochii limpezi, rotunzi îi priveau pe cei salvaţi 
cu mare interes pe deasupra ochelarilor. 

— Sunteţi cetnici? întrebă domnul în civil, cu 
puternic accent englez. 

— No, sir, răspunse Fandorin şi adăugă ceva în 
aceeaşi limbă, dar Varea nu înţelese ce, pentru că în 
gimnaziu studiase franceza şi germana. 

Ea îl trase nerăbdătoare de mânecă pe 
voluntar, şi acesta îi explică, cu un aer vinovat: 

— l-am spus că nu suntem cetnici, ci ruşi, şi că 
vrem să ajungem la ai noştri. 

— Ce sunt cetnicii? 

— Rebeli bulgari. 

— O-o, sunteţi o laidi? întrebă englezul şi pe faţa 
lui blajină se aşternu uimirea. O, dar ce deghizair! Nu 
ştiam că ruşii folosesc femei pentru espionaj. Sunteţi o 
eroină, madame. Cum vă cheamă? Va fi ceva foarte 
instristing pentru cititorii mei. 

Civilul scoase din raniţa de campanie un 
blocnotes şi abia acum Varea îi zări pe mânecă o 
banderolă tricoloră cu numărul 48 şi cu inscripţia 
"Corespondent". 

— Eu sunt Varvara Andreevna Suvorova şi nu 
sunt amestecată în nici un fel de "espionaj". 
Logodnicul meu se află la statul-major vorbi ea cu 
demnitate. lar dumnealui este tovarăşul meu de 
călătorie, Erast Petrovici Fandorin, voluntar în armata 
sârbă. 

Corespondentul îşi scoase  descumpănit 
melonul şi trecu la franceză: 

— Vă rog să mă iertaţi, mademoiselle. Seamus 
McLaughlin, corespondent al ziarului londonez Daily 
Post. 


— Cum, englezul acela care a scris despre 
atrocitățile comise de turci în Bulgaria? întrebă Varea, 
scoţându-şi cuşma şi încercând să-şi pună cumva 
părul în ordine. 

— Irlandezul, o corectă sever McLaughlin. Este cu 
totul altceva. 

— Şi ei cine sunt? întrebă Varea, arătând în 
direcţia în care se învârtejea un nor de praf şi răsunau 
împuşcături. Cine este domnul acela cu pălărie? 

— Este un cowboy fără seamăn, este monsieur 
Charles Paladin d'Hevrais în persoană, un condei 
strălucit, favoritul cititorilor francezi şi atu-ul ziarului 
Revue Parisienne. 

— Revue Parisienne? 

— Da, un cotidian francez. Are un tiraj de 
cincizeci de mii, ceea ce pentru Franţa este de-a 
dreptul remarcabil, O lămuri cu dispreţ 
corespondentul. Dar Daily Post pentru care lucrez eu 
se vinde zilnic în două sute de mii de exemplare, 
oricum. 

Varea scutură din cap pentru ca părul să i se 
aşeze mai bine şi începu să se şteargă pe faţă cu 
mâneca. 

— Ah, domnule, aţi ajuns chiar la timp. Providența 
însăşi v-a trimis. 

— Ba Michel ne-a târât încoace, răspunse 
ridicând din umeri englezul - mai exact, irlandezul. 
Nu-şi găseşte locul, a fost detaşat pe lângă statul- 
major şi inactivitatea de aici îl scoate pur şi simplu din 
minţi. Azi-dimineaţă, başbuzucii şi-au cam făcut de 
cap în spatele frontului rusesc şi Michel s-a năpustit 
de unul singur în urmărirea lor. lar d'Hevrais şi cu 
mine îl urmăm ca nişte căţeluşi - unde-i el, hop şi noi. 
În primul rând, pentru că suntem vechi prieteni, încă 
din Turkestan, şi, în al doilea rând, pentru că unde-i 
Michel găseşti obligatoriu şi un bun subiect de presă. 


Ei, dar iată-i, se întorc. Şi, fireşte, cum spun ruşii, ne 
solono hlebavskis. 

— De ce "fireşte"? se miră Varea. Corespondentul 
zâmbi dispreţuitor şi tăcu. 

În locul lui răspunse Fandorin, care până în 
acel moment aproape nu participase la conversaţie: 

— Doar ai văzut, mademoiselle, că başbuzucii 
aveau cai odihniţi, pe când ai urmăritorilor erau 
istoviţi. 

— Absolutely so, dădu aprobator din cap 
McLaughlin. 

Varea îi privi chiorâş pe amândoi: poftim, parcă 
s-au înţeles să pună femeia într-o lumină proastă. 
Fandorin însă îşi câştigă pe loc iertarea: scoase din 
buzunar o batistă uimitor de curată şi o lipi de 
obrazul Varei. O, ea şi uitase de zgârietură! 

Corespondentul greşise afirmând că urmăritorii 
se întorc cu buzele umflate. Varea văzu cu bucurie 
că îl eliberaseră totuşi pe ofiţerul captiv: doi cazaci 
aduceau, ţinut de mâini şi de picioare, trupul 
moleşit înveşmântat în uniformă neagră. Dar dacă, 
ferească Dumnezeu, e mort? 

De data asta, înaintea tuturor călărea filfizonul 
pe care englezul îl numise Michel. Era un general 
tânăr, cu ochi albaştri şi veseli şi cu o barbă 
curioasă, dichisită, stufoasă şi pieptănată într-o 
parte şi-n alta, ca nişte aripi. 

— Au plecat, ticăloşii! strigă el de departe, şi 
adăugă o expresie al cărei tâlc Varea nu-l înţelese pe 
deplin. 

— There's a lady here?, îl ameninţă McLaughlin cu 
degetul, scoţându-şi melonul şi ştergându-şi chelia 
trandafirie. 

Generalul se îndreptă în şa plin de importanţă, 
o privi pe Varea, dar interesul îi pieri pe loc, lucru 


lesne de înțeles: păr  nespălat,  zgârietură, 
costumaţie neghioabă. 

— General-maior Sobolev al Doilea, din suita 
Maiestăţii Sale imperiale, se prezentă Michel şi îl privi 
interogativ pe Fandorin. 

Înciudată de indiferența generalului, Varea îl 
întrebă pe un ton impertinent: 

— Al doilea? Şi cine-i întâiul? Sobolev se miră: 

— Cum asta? Tatăl meu, general-locotenent 
Dmitri Ivanovici Sobolev, este comandantul Diviziei 
caucaziene. N-aţi auzit de el? 

— Nu. Nici de el, nici de dumneata, i-o tăie Varea, 
dar minţea, pentru că despre Sobolev al Doilea, eroul 
luptelor din Turkestan, cuceritorul oraşelor Hiva şi 
Mahram auzise întreaga Rusie. 

Despre general se vorbea în fel şi chip. Unii îl 
proslăveau, socotindu-l un viteaz fără seamăn, un 
cavaler fără teamă şi prihană, îl proclamau viitor 
Suvorov, chiar viitor Bonaparte; alţii însă îl luau în 
râs, îl socoteau pozeur şi ambițios. Prin gazete se 
scrisese că Sobolev ar fi respins de unul singur o 
întreagă hoardă de turkmeni, că fusese atunci rănit 
de şapte ori, dar nu se lăsase; sau că, în fruntea 
unui mic detaşament, ar fi străbătut deşertul mort şi 
i-ar ž fi nimicit pe războinicii  cumplitului 
Abdurahman-bek, de zece ori mai numeroşi; dar 
unul dintre cunoscuţii Varei îi adusese la cunoştinţă 
nişte zvonuri de cu totul altă natură: cum că ar fi 
împuşcat nişte ostatici şi ar fi jefuit tezaurul 
Hanatului Kokand. 

Uitându-se în luminoşii ochi albaştri ai 
frumosului general, Varea decise pe loc: zvonurile 
despre cele şapte răni şi despre Abdurahman-bek 
sunt adevăr curat, în vreme ce acelea despre 


tezaurul hanatului sunt prostii şi calomnii de-ale 
invidioşilor. 

Cu atât mai mult cu cât şi Sobolev începuse s-o 
analizeze din nou pe Varea şi, se pare, de data 
aceasta găsise la ea ceva interesant. 

— Dar ce întâmplare a sorții te-a adus aici, unde 
se varsă sânge, domnişoară? Şi în asemenea 
costumaţie! Sunt intrigat. 

Varea se prezentă şi-şi povesti pe scurt 
aventurile, instinctul ei infailibil şoptindu-i că 
Sobolev nu o va trăda şi nu o va trimite sub escortă 
la Bucureşti. 

— Îl invidiez pe logodnicul dumitale, Varvara 
Andreevna, spuse generalul, mângâind-o cu privirea. 
Eşti o tânără extraordinară. Permite-mi, totuşi, să ţi-i 
prezint pe camarazii mei. Cred că ai făcut deja 
cunoştinţă cu mister McLaughlin; iar dumnealui este 
ofiţerul meu de ordonanţă, Serioja Vereşceaghin, 
chiar fratele pictorului Vereşceaghin?. (În faţa Varei se 
înclină, sfios, un tânăr firav, drăguţ, îmbrăcat într-o 
cercheză căzăcească.) De altfel, este la rândul lui un 
excelent desenator. În timpul misiunilor de 
recunoaştere de pe Dunăre a desenat poziţiile turcilor 
cu atâta acuratețe! O minune, nu alta! Dar unde e 
Paladin? Hei, Paladin, vino încoace, vreau să te 
prezint unei doamne interesante. 

Varea îl privi curioasă pe francezul care se 
apropiase ultimul. Francezul (pe mânecă avea o 
banderolă pe care scria "Corespondent Nr. 32") era, 
în felul lui, uimitor de chipeş şi nu arăta mai rău ca 
Sobolev: nas delicat, uşor coroiat, mustăţi bălaie 
răsucite, un mic cioc roşcovan, ochi cenuşii, 
inteligenţi. Care ochi, altminteri, aveau o căutătură 
mânioasă. 


— Canaliile astea sunt ruşinea armatei turce! 
exclamă vehement, în franceză, jurnalistul. Nu-s buni 
decât să înjunghie oameni paşnici, dar când vine 
vorba de luptă dau bir cu fugiţii. În locul lui Kerim 
paşa îi dezarmam şi-i spânzuram pe toţi! 

— Linişteşte-te, neînfricat chevalier, este de faţă o 
doamnă, îl întrerupse jovial McLaughlin. Spre norocul 
tău, ţi-ai făcut apariţia ca un erou romantic, aşa că nu 
te pierde cu firea. Vezi doar cum te priveşte. 

— Charles d'Hevrais, la dispoziţia dumitale, 
mademoiselle. 

— Varvara Suvorova, se prezentă ea cu 
amabilitate. Încântată de cunoştinţă. Şi vă mulţumesc 
tuturor, domnii mei. Aţi apărut chiar la timp. 

— Îmi este îngăduit să aflu şi numele domniei 
voastre? întrebă d'Hevrais, privindu-l curios pe 
Fandorin. 

— Erast Fandorin, răspunse voluntarul, uitându- 
se însă nu la francez, ci la Sobolev. Am luptat în 
Serbia, acum mă îndrept spre statul-major general, 
unde am de transmis o informaţie importantă. 

Generalul îl privi pe Fandorin din cap până-n 
picioare. Se interesă cu deferenţă: 

— Aşadar, ai avut multe de îndurat. Şi cu ce 
anume te ocupai înainte de Serbia? 

După un scurt moment de ezitare, Erast 
Petrovici răspunse: 

— Am lucrat la Ministerul Afacerilor Externe. 
Consilier titular. 

Asta da, surpriză. Diplomat? Ca să fim sinceri, 
noile impresii  slăbiseră întru câtva efectul 
considerabil (de ce s-o ascundem) produs asupra 
Varei de tăcutul ei tovarăş de călătorie. In acest 
moment însă ea începu din nou să-l privească 
admirativ. Un diplomat care să plece voluntar la 
război - asta-i ceva rar, sunteţi de acord. A, nu, 


hotărât lucru, toţi trei - şi Fandorin, şi Sobolev, şi 
Paladin - erau extraordinari, fiecare în felul lui. 

— Ce informaţie? se încruntă Sobolev. Fandorin 
se fâstăci, era evident că nu voia să vorbească. 

— Dar spune odată, domnule, doar nu-s secretele 
de la curtea Spaniei, se răsti generalul. La urma 
urmelor, ar fi o lipsă de politeţe faţă de salvatorii 
dumitale. 

Voluntarul îşi cobori totuşi glasul, iar 
corespondenţii îşi ciuliră urechile. 

— Mi-am croit drum încoace de la Vidin, d- 
domnule general. În urmă cu trei zile, Osman paşa a 
pornit în fruntea unui corp de armată spre P-Plevna. 

— Care Osman? Care Plevna? 

— Osman-Nuri paşa este cel mai bun conducător 
de oşti din armata turcă, este cel care i-a învins pe 
sârbi. Are doar patruzeci şi cinci de ani, dar este deja 
m-muşir, adică feldmareşal. Soldaţii lui nu se compară 
nici pe departe cu cei care au apărat Dunărea. lar 
Plevna este un orăşel aflat la t-treizeci de verste vest 
de aici. Trebuie s-o luăm înaintea paşei şi să ocupăm 
acest important p-punct strategic. El închide drumul 
spre Sofia. 

Sobolev se plesni cu palma peste genunchi, şi 
calul trecu nervos de pe un picior pe altul. 

— Eh, măcar un regiment să fi avut! Dar eu, 
Fandorin, sunt tras pe linie moartă aici. Trebuie să 
ajungi la statul-major, la comandantul-şef. Eu trebuie 
să-mi închei misiunea de recunoaştere, dar îţi dau o 
escortă până la Ţareviţi. Am onoarea să o invit pe 
Varvara Andreevna să ne facă o vizită diseară. In 
cortul domnilor corespondenţi se întâmplă uneori să 
fie o atmosferă plăcută. 

— Cu plăcere, răspunse Varea şi privi temătoare 
într-o parte, acolo unde era întins pe iarbă ofiţerul fost 


prizonier. Doi cazaci stăteau lângă el în genunchi şi-i 
făceau nu se ştie ce. 

— Ofiţerul acela a murit, nu-i aşa? întrebă Varea 
în şoaptă. 

— Ba-i viu şi-ntreg, răspunse generalul. A avut 
noroc, diavolul, o sută de ani o să trăiască de-acum. 
Când am pornit după başbuzuci, i-au tras un glonţ în 
ţeastă şi au luat-o la sănătoasa. Or, glonţul, cum bine 
se ştie, e un prost. A trecut razant, doar i-a julit o 
bucată de piele. Ei, gata, fraţilor, l-aţi bandajat pe 
căpitan? le strigă el cazacilor. 

Cei doi îl ajutară pe ofiţer să se ridice. Acela se 
clătină uşor, dar se tinu pe propriile-i picioare şi-i 
îmbrânci îndărătnic pe cazacii care voiau să-l 
sprijine. Înaintă câţiva paşi dezlânaţi şi şovăielnici, 
gata-gata parcă să se frângă, şi, după ce luă poziţie 
de drepţi, rosti răguşit: 

— Căpita-tan Eremei Perepiolkin, de la Marele 
Stat-Major, excelența voastră. Veneam de la Zimnicea 
şi mă îndreptam spre postul meu de la Statul-Major al 
Diviziei de Vest. Am fost numit la secţia operativă, la 
general-locotenentul Kriedener. Pe drum am fost 
atacat de un detaşament al cavaleriei neregulate 
vrăjmaşe şi am fost luat prizonier. A fost vina mea. Nu 
mă aşteptam cu nici un chip ca în spatele frontului 
nostru. Nu aveam nici măcar un pistol, doar sabia. 

Varea îl examină acum mai bine pe martir. Nu 
prea înalt, vânjos, păr castaniu ciufulit, gură 
strânsă, aproape lipsită de buze, ochi căprui, severi. 
Mai exact, un ochi, pentru că al doilea tot nu se 
vedea, şi totuşi în privirea căpitanului nu se mai 
citea nici tristeţea aceea de moarte, nici disperarea. 

— Trăieşti, slavă Domnului, spuse cu voioşie 
Sobolev. Dar un ofiţer, fie el şi de la statul-major, nu 
are voie să umble fără pistol. Este ca şi cum o doamnă 


ar ieşi fără pălărie pe stradă: ar lua-o toţi imediat 
drept femeie uşoară. 

Izbucni în hohote de râs, dar se înecă prinzând 
căutătura mânioasă a Varei. 

— Pardon, mademoiselle. 

Un subofițer de cazaci semeţ se apropie de 
general şi arătă cu degetul undeva, într-o parte. 

— Excelenţa voastră, eu zic că-i Semionov! 

Varea se întoarse şi i se înnegură în faţa 
ochilor: lângă tufă apăruse, nu se ştie de unde, 
murgul pe care până mai adineaori galopase ea cu 
atât de puţin succes. Murgul păştea iarbă ca şi când 
nimic nu s-ar fi întâmplat, iar pe-o coastă i se 
bălăbănea, ca mai înainte, trofeul acela scârbavnic. 

Sobolev sări de pe cal, se apropie de cal şi, 
mijindu-şi sceptic ochii, răsuci sfera aceea de 
coşmar când încolo, când încoace. 

— Semionov să fie? întrebă el cu îndoială. Minti, 
Necitailo. Semionov arăta cu totul altfel. 

— Cum aşa, Mihail Dmitrici, se aprinse 
subofiţerul. Ia-n uitaţi, şi urechea-i ruptă, şi uitaţi, 
uitaţi aici, mai spuse el şi răsfrânse buzele vinete ale 
mortului. Are şi dinţii din faţă lipsă. Semionov e, 
precis! 

— Mă rog, cum zici, clătină gânditor din cap 
generalul. Măi, măi, ia te uită ce mi l-au desfigurat. 
Dumnealui, Varvara Andreevna, era un cazac din 
Sotnia a doua, l-au răpit azi-dimineaţă meshetinii lui 
Daud-bek, explică el, întorcându-se spre Varea. 

Dar Varea nu-l auzi. Pământul şi cerul 
executaseră o tumbă, schimbându-şi locurile, iar 
d'Hevrais şi Fandorin abia apucară s-o prindă pe 
domnişoara care leşinase. 


Capitolul al treilea, 


__ CONSACRAT APROAPE ÎN 
ÎNTREGIME PERFIDIEI ORIENTALE 


La Revue Parisienne (Paris) 
15 (3) iulie 1877 


"Vulturul bicefal, prezent pe stema Imperiului 
Rus, ilustrează perfect întregul sistem de guvernare 
din această ţară, în care de rezolvarea oricărei 
probleme se ocupă nu una, ci pe puţin două instanţe 
care se încurcă reciproc şi nu răspund de nimic. 
Acelaşi fenomen se manifestă şi în armata activă. 
Formal, comandantul ei suprem este marele duce 
Nikolai Nikolaevici, care actualmente se află în 
satul 'Ţareviţi, dar în proxima vecinătate a statului 
său major, în orăşelul Bela, este cartierul general al 
împăratului Alexandru II, alături de care se găsesc 
cancelarul, ministrul de război, şeful jandarmeriei şi 
alţi înalţi dregători. Dacă luăm în consideraţie şi 
faptul că armata română aliată se supune ordinelor 
propriului comandant, în persoana prinţului Carol 
de Hohenzollern-Sigmaringen, îţi vine deja în minte 
nu regele bicefal al înaripatelor, ci fabula rusească 
plină de haz despre lebăda, racul şi ştiuca înhămaţi 
la aceeaşi trăsură." 

AŞADAR, CUM SĂ VĂ SPUN, "madame" sau 
"mademoiselle"? o întrebă, strâmbându-şi dizgraţios 
buzele, locotenent-colonelul de jandarmi, un individ 
negru ca un gândac. Nu suntem la bal, ci la statul- 
major al armatei, şi nu mă aflu aici ca să vă fac 


complimente, ci ca să vă interoghez, aşa că aveţi 
bunătatea şi nu-mi umblaţi cu tertipuri. 

Locotenent-colonelul, pe numele lui Ivan 
Haritonovici Kazanzaki, nu voia, hotărât lucru, să se 
pună în situaţia Varei şi se contura tot mai limpede 
perspectiva deportării ei forţate în Rusia. 

Ajunseseră în ajun la Ţareviţi, abia spre seară. 
Fandorin plecase pe dată la statul-major, iar Varea, 
deşi pica din picioare de oboseală, îşi pusese mai 
întâi ţinuta în ordine. Surorile de caritate din 
unitatea sanitară a baronesei Vreiskaia îi dăduseră 
îmbrăcăminte, îi încălziseră apă, şi Varea se 
îngrijise mai întâi de sine, apoi se prăbuşise pe unul 
din priciurile infirmeriei - noroc că nu erau aproape 
deloc bolnavi în saloane. Întâlnirea cu Petea fusese 
amânată pentru a doua zi, pentru că la ora acelei 
importante discuţii se cuvenea să fie pe deplin 
pregătită. 

Şi totuşi, în zori, Varei nu i se dăduse timp să-şi 
facă somnul. Apăruseră doi jandarmi cu coifuri pe 
cap, înarmaţi cu carabine, şi o conduseseră pe 
"tânăra care-şi spune Suvorova" direct la Secţia 
specială a Diviziei de Vest, fără a i se îngădui măcar 
să se pieptene ca lumea. 

lar acum, încerca de ore în şir să-i explice 
acestui călău cu obraz ras şi sprâncene stufoase, 
îmbrăcat în uniformă albastră, natura relaţiilor care 
o legau de criptograful Piotr lablokov. 

— O, Doamne, dar chemaţi-l pe Piotr 
Afanasievici, vă va confirma el însuşi totul, repeta 
Varea, la care locotenent-colonelul riposta: 

— Toate la timpul lor. 

Pe jandarm îl interesau cu deosebire 
amănuntele privind întâlnirea cu "persoana care-şi 


spune Fandorin, consilier titular". Kazanzaki făcuse 
însemnări şi despre Yusuf paşa din Vidin, şi despre 
cafeaua însoţită de conversații în limba franceză, şi 
despre libertatea câştigată la table. Locotenent- 
colonelul se înviorase mai cu seamă atunci când 
aflase că voluntarul vorbise turceşte cu başbuzucii 
şi voise neapărat să afle în ce fel anume vorbise, 
bâlbâit sau nu. Numai clarificarea acestei aberaţii le 
luase, probabil, cel puţin o jumătate de oră. 

Iar când Varea se afla pe punctul de a izbucni 
într-o criză de isterie uscată, fără lacrimi, uşa 
colibei de chirpici în care îşi avea sediul Secţia 
specială se dădu brusc de perete şi intră, sau mai 
curând năvăli, un general cu alură de persoană 
foarte importantă, cu ochii bulbucaţi autoritar şi cu 
favoriţi grandioşi. 

— General-aghiotant Mizinov, anunţă el cu voce 
puternică încă din prag, privindu-l sever pe 
locotenent-colonel. Kazanzaki? 

Luat prin surprindere, jandarmul sări în poziţie 
de drepţi şi începu să molfăie din buze, iar Varea îl 
ţintui cu privirea pe cel mai faimos satrap şi călău al 
libertăţii, cum trecea în ochii tineretului progresist 
Lavrenti Arkadievici Mizinov, şeful Secţiei a treia şi 
comandantul Jandarmeriei. 

— Da, să trăiţi, excelența voastră, raportă răguşit 
prigonitorul  Varei.  Locotenent-colonel în corpul 
Jandarmeriei Kazanzaki. Înainte de asta am servit la 
Direcţia Chişinău, acum am fost numit la conducerea 
Secţiei speciale de pe lângă statul-major al Diviziei de 
Vest. Tocmai interogam o arestată. 

— Cine e? ridică generalul o sprânceană, privind- 
o dezaprobator pe Varea. 


— Varvara Suvorova. Susţine că a venit în interes 
privat, pentru a-şi întâlni logodnicul, criptograful 
Secţiei operative lablokov. 

— Suvorova? întrebă cu interes Mizinov. Nu 
cumva suntem rude? Străbunicul meu pe linie 
maternă se numea Aleksandr Vasilievici Suvorov- 
Riîmniţki. 

— Sper că nu suntem rude, i-o tăie Varea. 
Satrapul surâse înţelegător şi nu-i mai acordă 
arestatei nici o atenţie. 

— Ascultă, Kazanzaki, nu-mi împuia capul cu 
prostiile astea. Unde-i Fandorin? In raport scrie că e 
la voi. 

— Întocmai, să trăiţi, e reţinut sub pază, raportă 
locotenent-colonelul, şi adăugă, coborând vocea: Am 
temei să bănuiesc că este chiar mult-aşteptatul nostru 
musafir, Anwar efendi. Totul se potriveşte perfect, 
excelența voastră. Cât despre zvonurile despre Osman 
paşa şi Plevna, sunt dezinformări crase. Dar ce 
lucrătură abilă. 

— Dobitocule! răcni Mizinov la el, şi atât de 
cumplit, încât capul locotenent-colonelului se îngropă 
între umeri. Adu-i imediat aici! Mişcă! 

Kazanzaki ieşi ca vântul, Varea se ghemui pe 
scaun, dar generalul, agitat la culme, uitase de ea. 
Pufni întruna zgomotos şi bătu nervos cu degetele 
în masă până în clipa în care locotenent-colonelul se 
întoarse cu Fandorin. 

Voluntarul părea epuizat, sub ochi se desenau 
cercuri negre - era clar că nu apucase să doarmă în 
noaptea aceea. 

— B-bună ziua, Lavrenti Arkadievici, spuse el 
moale, înclinându-se uşor în faţa Varei. 

— Dumnezeule,  Fandorin, dumneata eşti? 
exclamă satrapul. Eşti pur şi simplu de nerecunoscut. 


Ai îmbătrânit cu zece ani! Stai jos, drăguță, mă bucur 
nespus să te văd. 

Îl aşeză pe Fandorin pe un scaun, se aşeză şi el, 
în aşa fel încât generalul stătea acum cu spatele la 
Varea. Kazanzaki înlemnise în prag, în poziţie de 
drepţi. 

— Cum te mai simţi acum? îl întrebă Mizinov. Aş 
dori să-mi exprim cele mai profunde. 

— N-are rost să discutăm despre asta, excelenţă, 
îl întrerupse Fandorin politicos, dar ferm. Acum mă 
simt p-perfect. Spuneti-mi mai bine dacă v-a transmis 
d-domnul acesta (şi arătă dispreţuitor din cap spre 
locotenent-colonel) ceea ce i-am spus despre Plevna. 
Fiecare oră este prețioasă. 

— Da, da. Am la mine ordinul comandantului-şef 
al frontului, dar înainte de asta am vrut să mă conving 
că eşti dumneata în persoană. Ascultă, deci. 

Mizinov scoase din buzunar o hârtiuţă, îşi puse 
monoclul la ochi şi citi: "Comandantului Diviziei de 
Vest, general-locotenent baron Kriedener. 

Vă ordon să cuceriţi Plevna şi să vă fortificati 
acolo poziţiile cu cel puţin o divizie. Nikolai." 
Fandorin încuviinţă din cap. 

— Locotenent-colonele, să se cripteze textul şi să 
se transmită urgent prin telegraf lui Kriedener, 
ordonă Mizinov. 

Kazanzaki luă cu respect hârtiuţa şi, zăngănind 
din pinteni, dădu fuga să execute ordinul. 

— Aşadar, te poţi întoarce la treabă? îl întrebă 
generalul. 

Erast Petrovici se încruntă: 

— Lavrenti Arkadievici, eu consider că mi-am 
îndeplinit m-misiunea, am raportat în legătură cu 
manevra de flanc a turcilor. Dar să lupt cu biata 


Turcie, care şi fără eroica noastră strădanie s-ar fi 
prăbuşit în tihnă. Să mă iertati. 

— Nu te iert, stimabile, nu te iert, se mânie 
Mizinov. Dacă pentru dumneata patriotismul e vorbă 
goală, îmi permit să-ţi amintesc, domnule consilier 
titular, că nu eşti în retragere, eşti doar într-un 
concediu fără termen şi, cu toate că te afli pe statul de 
plată al corpului diplomatic, eşti în continuare în 
serviciul meu, în Secţia a treia! 

Varea scăpă un strigăt uşor. Cum, Fandorin, pe 
care ea îl socotea om de treabă, e agent de poliţie? 
Şi-o mai făcea şi pe romanticul Peciorin!* Paloarea 
aceea interesantă, privirea galeşă, aristocratele 
tâmple cărunte! Poftim, să mai ai încredere în 
oameni! 

— Excelenţă, răspunse cu glas scăzut Erast 
Petrovici, căruia, e clar, nici prin minte nu-i trecea că 
murise definitiv în ochii Varei, sunt în s-serviciul 
Rusiei, nu al domniei voastre. Şi nu doresc să iau 
parte la un război inutil şi chiar dezastruos pentru 
Rusia. 

— În privinţa războiului, nici dumneata şi nici eu 
nu suntem chemaţi să decidem. Decide maiestatea sa 
împăratul, i-o reteză Mizinov. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Când şeful 
jandarmilor reîncepu să vorbească, glasul îi suna cu 
totul altfel. 

— Erast Petrovici, dragul meu, începu el plin de 
simţire. Sute de mii de ruşi îşi riscă viaţa, ţara geme 
sub povara războiului. Am o presimţire sumbră. Parcă 
prea merg bine toate. Mă tem că se va termina prost. 

Cum nu primi nici un răspuns, generalul se 
frecă obosit la ochi şi recunoscu: 

— Mi-e greu, Fandorin, mi-e foarte greu. În jur e 
harababură, haos total. Nu am destui oameni, nu am 
mai cu seamă oameni capabili şi eficienţi. Nu voiam 


să-ţi încredinţez o misiune de rutină. Aveam o misiune 
specială, exact pe măsura dumitale. 

La auzul acestor cuvinte, Erast Petrovici îşi 
înclină întrebător capul, şi generalul continuă, 
insinuant: 

— ÎL mai ţii minte pe Anwar efendi? Secretarul 
sultanului Abdul-Hamid? Ştii doar, cel care a apărut la 
un moment dat, pentru scurt timp, în cazul "Azazel". 

Erast Petrovici tresări abia vizibil, dar păstră 
tăcerea. 

Mizinov se smiorcăi: 

— Idiotul ăsta de Kazanzaki te-a luat drept acel 
efendi, Dumnezeule. Avem indicii că acest turc 
interesant conduce personal o operaţiune secretă 
îndreptată împotriva trupelor noastre. Este un individ 
temerar, cu gustul aventurii în sânge. Este foarte 
posibil să-şi facă apariţia personal în amplasamentul 
nostru, e în stare de asta. Ei, ce zici, te interesează? 

— Vă ascult, L-lavrenti  Arkadievici, spuse 
Fandorin, trăgând cu coada ochiului spre Varea. 

— Excelent, se bucură Mizinov, apoi strigă: 
Novgorodţev! Mapa! 

După o uşoară bătaie în uşă, în încăpere îşi 
făcu apariţia un maior nu tocmai tânăr, cu eghileţi 
de aghiotant, îi întinse generalului o mapă roşie din 
percal şi se retrase pe dată. Varea văzu în 
deschizătura uşii fizionomia asudată a locotenent- 
colonelului  Kazanzaki şi-i adresă o grimasă 
dispreţuitor-batjocoritoare - aşa-ţi trebuie, sadicule, 
n-ai decât să fierbi în suc propriu acolo, după uşă. 

— Aşadar, iată ce avem despre Anwar, spuse 
generalul, începând să răsfoiască paginile. N-ar fi bine 
să-ţi notezi? 

— O să ţin minte, răspunse Erast Petrovici. 


— În legătură cu perioada timpurie a vieţii lui, 
datele de care dispunem sunt foarte modeste. S-a 
născut cu aproximativ treizeci şi cinci de ani în urmă. 
Potrivit unor indicii, în orăşelul bosniac Hef-Rais. 
Părinţi necunoscuţi. A fost educat undeva în Europa, 
într-una din faimoasele instituţii de binefacere ale lui 
lady Astair, de care dumneata, fără îndoială, îţi 
aminteşti din afacerea "Azazel". 

Pentru a doua oară Varei îi era dat să audă 
acest nume ciudat, şi pentru a doua oară Fandorin 
reacţionă ciudat: îşi smuci bărbia ca şi când gulerul 
i s-ar fi strâmtat brusc. 

— Acest Anwar efendi a ieşit la suprafaţă acum 
vreo zece ani, când s-a vorbit pentru prima oară în 
Europa despre marele reformator turc Midhat paşa. 
Anwar al nostru, care pe vremea aceea nici gând să fie 
efendi, era în slujba acestuia, pe post de secretar. Şi 
acum, ascultă ce realizări a avut Midhat în acea 
perioadă, continuă Mizinov, scoase o foaie separată şi 
tuşi. Pe atunci, era guvernator general al Vilaietului 
Dunărean. Sub patronajul lui, Anwar a introdus pe 
acele meleaguri transportul cu diligenţa, a construit 
căi ferate, ba chiar a înfiinţat o reţea de islahhane - 
instituţii caritabile de învăţământ pentru copiii orfani 
de religie atât musulmană, cât şi creştină. 

— C-chiar aşa? întrebă interesat Fandorin. 

— Da, o iniţiativă lăudabilă, nu-i aşa? Midhat paşa 
a făcut acolo împreună cu Anwar asemenea minuni, 
încât exista pericolul real ca Bulgaria să iasă din sfera 
de influenţă a Rusiei. Ambasadorul nostru la 
Constantinopol, Nikolai Pavlovici Gnatiev, a făcut uz 
de întreaga sa influenţă asupra sultanului Abdul-Aziz 
şi a reuşit totuşi să obţină rechemarea mult prea 
zelosului guvernator. Midhat a devenit apoi 
preşedintele Consiliului de Stat şi a promulgat Legea 
învăţământului public universal - o lege excelentă, 


care, între noi fie vorba, în Rusia încă nu există. Şi ia 
ghiceşte: cine crezi că a redactat legea? Exact, Anwar 
efendi. Toate astea ar fi de-a dreptul emoţionante, 
atâta doar că, pe lângă activităţile de răspândire a 
culturii, adversarul nostru participa din plin încă de 
atunci la intrigile de palat - cu atât mai mult cu cât 
protectorul lui avea duşmani câtă frunză şi iarbă. Lui 
Midhat i-au fost trimişi asasini, i s-a presărat otravă în 
cafea, ba într-un rând chiar i-a fost vârâtă în aşternut 
o concubină leproasă - or, în responsabilitatea lui 
Anwar intra şi protejarea marelui om de toate aceste 
şotii nostime. De data asta, partida rusă de la palat s-a 
dovedit mai puternică şi, în 1869, paşa a fost exilat, ca 
guvernator general, într-un fund de lume, tocmai în 
sălbatica şi săraca Mesopotamie. Când Midhat a 
încercat să introducă şi acolo nişte reforme, la Bagdad 
a izbucnit o răzmeriţă. Şi ştii ce-a făcut Midhat? A 
convocat sfatul bătrânilor şi clerul şi a ţinut un discurs 
scurt, cu următorul conţinut. i-l citesc cuvânt cu 
cuvânt, pentru că m-au entuziasmat sincer energia şi 
stilul lui: "Preacinstiţi muezini şi starosti, dacă în două 
ceasuri tulburările nu vor înceta, voi da poruncă să fiţi 
spânzurați cu toţii, iar măreţului oraş Bagdad să i se 
dea foc din patru colţuri, şi apoi măreţul padişah, 
aibă-l Allah în paza lui, mă poate spânzura şi pe mine 
pentru această nelegiuire". Peste două ceasuri, 
fireşte, în oraş s-a înstăpânit liniştea. 

Mizinov chicoti, clătină din cap şi urmă: 

— De-acum, putea trece şi la reforme. În mai 
puţin de trei ani, cât a fost Midhat guvernator 
general, ajutorul său de nădejde, Anwar efendi, a 
izbutit să introducă telegraful, să deschidă o staţie de 
tramvai cu cai la Bagdad, să dea drumul vapoarelor pe 
Eufrat, să înfiinţeze prima gazetă irakiană şi să adune 
elevi într-o şcoală de comerţ. Era ceva, nu? Asta ca să 
nu amintesc despre un fleac precum înfiinţarea primei 


societăţi pe acţiuni, Linia maritimă Osman-Osman, ale 
cărei nave ajung acum la Londra via Canalul Suez. 
Anwar a reuşit apoi, graţie unor intrigi foarte abile, 
să-l răstoarne pe marele vizir Mahmud-Nedim, care 
depindea în aşa hal de ambasadorul rus, încât turcii îl 
porecliseră "Nedimov". Midhat a condus guvernul 
sultanului, dar a rezistat în această înaltă dregătorie 
doar două luni şi jumătate - Gnatiev al nostru i-a jucat 
iarăşi un renghi. Viciul de bază şi, din punctul de 
vedere al celorlalti înalți dregători, absolut 
impardonabil al lui Midhat era incoruptibilitatea. El 
declanşase un război împotriva mitei şi rostise în faţa 
diplomaților europeni o frază care l-a şi pierdut: "Este 
timpul să arătăm Europei că nu toţi turcii sunt nişte 
jalnice prostituate". Pentru acest "prostituate" a fost 
azvârlit pe brânci afară din Istanbul, de astă-dată, ca 
guvernator al Salonicului. Şi acel orăşel grecesc a 
început neîntârziat să prospere, în vreme ce curtea 
sultanului s-a cufundat iarăşi în somnolenţă, huzur şi 
corupţie. 

— Văd că sunteţi p-pur şi simplu îndrăgostit de 
omul acesta, îl întrerupse Erast Petrovici pe general. 

— De Midhat? Fără îndoială, spuse Mizinov, 
ridicând din umeri. Şi aş fi fost fericit să-l văd în 
fruntea guvernului rus. Dar personajul nu este rus, ci 
turc. Şi-n plus, un turc anglofil. Aspiraţiile noastre 
sunt diametral opuse, deci Midhat este duşmanul 
nostru. Cel mai primejdios dintre duşmani. Europa nu 
ne iubeşte şi se teme de noi, în schimb, pe Midhat l-a 
luat în braţe, mai ales după ce a dăruit Turciei o 
constituţie. Şi acum, Erast Petrovici, înarmează-te cu 
răbdare. Îţi voi citi o lungă epistolă pe care mi-a 
trimis-o încă de anul trecut Nikolai Pavlovici Gnatiev. 
Îţi vei face o imagine clară a adversarului cu care 
urmează să avem de-a face. 


Şeful jandarmilor scoase din mapă câteva 
pagini aşternute cu scris mărunt, egal, de conţopist, 
şi purcese la lectura lor: 

"Dragul meu Lavrenti, evenimentele din 
Stambulul nostru ocrotit de Allah se derulează cu 
atâta repeziciune, încât până şi eu abia izbutesc să 
le ţin pasul, şi doar preaplecatul tău slujitor, fără 
falsă modestie, ţine în mâna lui pulsul Bolnavului 
Europei nu doar de un an-doi. Puls care, nu fără 
străduinţa mea, slăbea cu încetul şi promitea ca în 
curând să se oprească definitiv, dar începând din 
luna mai..." 

— Este vorba de luna mai a anului trecut, 1876, 
socoti de cuviinţă să precizeze Mizinov. 

",.. dar începând din luna mai, pulsul acesta s-a 
pornit să bată bezmetic, de-ai fi zis că Bosforul îşi 
va lărgi dintr-o clipă în alta matca, zidurile 
Ţarigradului se vor prăbuşi, încât n-o să mai ai nici 
unde-ţi agăța scutul. 

Şi toate astea pentru că în luna mai, în capitala 
măreţului şi  neasemuitului sultan Abdul-Aziz, 
Umbra Atotputernicului şi Apărătorul Credinței, s-a 
întors triumfal din exil Midhat paşa, aducându-şi cu 
sine şi "eminenţa cenuşie", pe vicleanul Anwar 
efendi. 

De astă-dată, Anwar, devenit mai înţelept, a 
mers la sigur: a acţionat şi în stil european, şi în stil 
oriental. A început cu stilul european: agenţii lui au 
început să facă dese vizite la şantierele navale, la 
arsenale, la monetărie, iar lucrătorii, cărora nu li se 
mai plătiseră hăt de mult simbriile, s-au revărsat pe 
străzi. A urmat apoi un truc pur oriental. La 25 mai, 
Midhat paşa şi-a înştiinţat drept-credincioşii că i-a 
apărut în vis Profetul (încearcă numai să verifici 


asta) şi i-a dat robului său misiunea de a salva 
Turcia de la pierzanie. 

În tot acest răstimp, bunul meu prieten Abdul- 
Aziz îşi trecea vremea, ca de obicei, în haremul lui, 
desfătându-se în tovărăşia soţiei sale favorite, 
fermecătoarea Mihri-hanum, care, gravidă fiind, era 
foarte capricioasă şi pretindea ca stăpânul să-i stea 
tot timpul alături. Această mică cercheză cu păr de 
aur şi ochi albaştri era vestită nu doar prin 
frumuseţea-i nepământeană, ci şi prin aceea că 
golise vistieria sultanului până la ultimul sfanţ. Doar 
în ultimul an lăsase în magazinele franţuzeşti de pe 
bulevardul Pera peste zece milioane de ruble, încât 
e foarte de înţeles că locuitorii Constantinopolului - 
ca să mă exprim ca englezii, înclinați spre 
understatement” - nu o aveau chiar deloc la inimă. 

Crede-mă, Lavrenti, nu mi-a stat în putinţă să 
schimb ceva. L-am conjurat, l-am ameninţat, am 
ţesut intrigi ca un eunuc de harem, dar Abdul-Aziz a 
rămas surd şi mut. La 29 mai, în jurul palatului 
Dolmabahce (o construcţie absolut diformă, în stil 
europeano-oriental) vuia o mulţime de mii de 
oameni, dar padişahul nici măcar nu a încercat să-şi 
domolească supuşii - s-a încuiat în jumătatea 
reşedinţei sale destinată femeilor, unde mie îmi este 
interzis accesul, dar de unde auzeam cum Mihri- 
hanum cânta la pian valsuri vieneze. 

Între timp, Anwar nu se dezlipea de ministrul 
de război, încercând să-l convingă pe acel domn 
precaut şi prudent să-şi schimbe orientarea politică. 
Potrivit informaţiilor agentului meu - bucătarul 
paşei (de unde şi stilul specific al informaţiilor) -, 
epocalele negocieri s-au desfăşurat în felul următor: 
Anwar a sosit la ministru exact la orele 


douăsprezece ale amiezii şi s-a primit poruncă să li 
se aducă lipioare şi cafea. Peste un sfert de ceas, 
din cabinetul ministrului s-a auzit răcnetul indignat 
al excelenţei sale, şi aghiotanţii l-au dus pe Anwar 
la arest. Apoi, în decurs de jumătate de ceas, paşa s- 
a preumblat prin cabinet în singurătatea lui şi a 
mâncat două platouri cu halva, delicatesă de care 
era mare amator. Apoi a dorit să-l interogheze 
personal pe trădător şi s-a îndreptat spre arest. La 
două şi jumătate a poruncit să se aducă fructe şi 
dulciuri. La patru fără un sfert coniac şi şampanie. 
La ora cinci, după ce şi-au băut cafeaua, paşa şi 
oaspetele său s-au dus la Midhat. Se zvoneşte că, 
pentru participarea la complot, ministrului i-au fost 
făgăduite dregătoria de mare vizir şi un milion de 
lire sterline din partea protectorilor englezi. 

Spre seară, cei doi complotişti principali se 
înțelegeau de minune, şi chiar în noaptea aceea a 
avut loc lovitura de stat. Flota a blocat palatul 
dinspre mare, şeful garnizoanei din capitală a 
schimbat paza cu oameni de-ai lui, iar sultanul, 
laolaltă cu mama lui şi cu Mihri-hanum, însărcinată, 
au fost transportaţi cu o barcă la Palatul Feriie. 

Patru zile mai târziu, sultanul s-a apucat să-şi 
tundă barba cu o forfecuţă de manichiură. A vădit 
însă atâta neîndemânare, încât şi-a tăiat venele de 
la ambele mâini şi a murit neîntârziat. Medicii de la 
ambasadele europene, chemați să examineze 
cadavrul, au recunoscut în unanimitate că a fost 
vorba de o sinucidere, întrucât era limpede că nu 
existau semne de luptă pe trupul acestuia. Într-un 
cuvânt, totul fusese executat cu simplitate şi 
eleganţă, ca într-o bună partidă de şah - stilul lui 
Anwar efendi. 


Aceasta a fost însă abia mutarea de deschidere, 
a urmat mittelspieli!!. 

Ministrul de război îşi îndeplinise misiunea şi 
se transformase acum într-un veritabil obstacol, 
întrucât nu avea nici cea mai mică înclinaţie spre 
introducerea reformelor şi a constituţiei - cel mai 
mult îl interesa când va primi milionul promis de 
Anwar. Unde mai pui că ministrul de război se purta 
în general ca şi când ar fi fost cel mai important 
membru al guvernului, amintind neobosit că el îl 
răsturnase de pe tron pe Abdul-Aziz, şi nicidecum 
Midhat. 

lar Anwar efendi l-a convins de acelaşi lucru pe 
un brav ofiţer, fost aghiotant al defunctului sultan. 
Pe ofiţer îl chema Hasan-bei, era fratele 
fermecătoarei Mihri-hanum şi se bucura de o 
incredibilă popularitate printre frumoasele de la 
curte, pentru că nu era prost deloc, era viteaz şi 
interpreta excelent arii din opere italiene. Lui 
Hasan-bei toţi îi spuneau, simplu, Cerchezul. 

La câteva zile după ce Abdul-Aziz îşi scurtase 
barba cu atâta neîndemânare, neconsolata Mihri- 
hanum a dat naştere unui prunc mort şi s-a sfârşit 
ea însăşi în chinuri groaznice. Ca un făcut, tocmai 
atunci Anwar şi Cerchezul deveniseră prieteni la 
cataramă. Într-una din zile, Hasan-bei s-a dus la 
reşedinţa lui Midhat paşa, să-şi viziteze prietenul. 
Anwar nu era acolo, în schimb miniştrii veniseră la 
paşă pentru un consiliu. Se obişnuiseră cu prezenţa 
Cerchezului la reşedinţa paşei, aşa că a fost primit 
ca unul de-ai lor. Cerchezul a băut o cafea cu 
aghiotanţii, a fumat, a flecărit de una, de alta. Apoi 
a luat-o agale pe coridor şi a năvălit brusc în sala de 
consiliu. Nu s-a atins de Midhat şi nici de alţi 


demnitari, revolverul lui i-a plantat însă două 
gloanţe-n piept ministrului de război, după care i-a 
dat bătrânului lovitura de graţie cu iataganul. 
Miniştrii mai cu scaun la cap au rupt-o la fugă, doi 
dintre ei însă s-au decis să manifeste eroism. 
Atitudine absolut gratuită, întrucât Cerchezul, scos 
din minţi, l-a ucis pe unul dintr-o lovitură, iar pe cel 
de-al doilea l-a rănit grav. În acel moment, viteazul 
Midhat paşa s-a întors însoţit de doi aghiotanţi. 
Hasan-bei i-a împuşcat pe cei doi, şi iarăşi nu s-a 
atins de Midhat paşa. Într-un final au izbutit să-l 
lege pe ucigaş, dar între timp acesta mai apucase să 
dea gata un ofiţer de poliţie şi să rănească şapte 
soldaţi. În timpul ăsta, Anwar al nostru se ruga 
cucernic într-o moschee, fapt confirmat de numeroşi 
martori. 

Hasan-bei şi-a petrecut noaptea sub lacăt, în 
arest, cântând cât îl ţinea gura arii din Lucia di 
Lammermoor, ceea ce, se spune, l-a înduioşat peste 
poate pe Anwar efendi, care chiar a încercat să 
obţină graţierea viteazului scelerat. Dar miniştrii, 
îndârjiţi peste măsură, au rămas neînduplecaţi şi, în 
dimineaţa următoare, l-au spânzurat pe criminal de- 
un copac. Doamnele din harem, care-l îndrăgiseră 
cu atâta înfocare pe Cerchezul lor, au venit să asiste 
la martiriul lui, au plâns amarnic şi i-au trimis 
bezele. 

Şi, de-atunci, nimic nu i-a mai stat în cale lui 
Midhat - nimic, în afara sorții, care l-a lovit de unde 
se aştepta mai puţin. Marele politician a fost tras pe 
sfoară de mica sa marionetă, noul sultan Murad. 

Chiar în dimineaţa zilei de 31 mai, imediat 
după lovitura de stat, Midhat paşa l-a vizitat pe 
nepotul sultanului răsturnat de la putere, prinţul 


Murad, ceea ce l-a înspăimântat peste măsură pe 
acesta din urmă. Aici trebuie să fac o mică 
digresiune, pentru a explica cât este de jalnică în 
Imperiul Otoman figura moştenitorului. 

Problema este că profetul Mahomed, deşi a 
avut cincisprezece soţii, nu a avut nici un fiu şinu a 
lăsat nici o instrucţiune privind succesiunea la tron. 
Din această pricină, veacuri dea rândul, fiecare din 
numeroasele soţii ale sultanilor a visat să-şi urce 
fiul pe tron şi s-a străduit în toate chipurile să-i 
stârpească pe fiii rivalelor. În zona palatului există 
chiar un cimitir anume pentru prinții ucişi fără vină, 
încât noi, ruşii, cu ai noştri Boris şi Glet şi cu 
țareviciul Dmitri, suntem de-a dreptul ridicoli dacă 
e să ne raportăm la standardele turceşti. 

În Imperiul Otoman, tronul nu se moşteneşte 
din tată-n fiu, ci de la fratele mai mare la cel mai 
mic. Când rezerva de fraţi se epuizează, intră în 
drepturi următoarea generaţie - din nou, de la 
fratele mai mare spre mezin. Orice sultan se teme 
de moarte de fratele său mai mic sau de nepotul cel 
mai vârstnic, iar şansele moştenitorului de a trăi 
până la încoronare sunt infime. Prinţul moştenitor 
este ţinut în deplină izolare, nu i se dă voie nimănui 
să-l viziteze, ba chiar au obiceiul, ticăloşii, să-i 
aleagă concubine care nu pot avea copii. Potrivit 
unei străvechi tradiţii, slujitorii viitorului padişah 
sunt robi cu limba tăiată şi timpanele găurite. Îţi 
poţi, cred, imagina cum stau cu sănătatea mintală 
înălțimile lor în condiţiile unei asemenea educaţii. 
De pildă, Suleiman II a petrecut treizeci şi nouă de 
ani întemnițat astfel, tot copiind şi colorând 
Coranul. lar când, în sfârşit, a devenit sultan, a 
cerut imediat să fie dus înapoi şi a renunţat la tron. 


Îl înţeleg perfect: e de departe mai plăcut să 
colorezi nişte desene. 

Să ne întoarcem, totuşi, la Murad. Era un tânăr 
arătos, deloc prost şi chiar foarte citit, înclinat 
totuşi, spre libaţiuni exagerate şi obsedat de mania 
persecuției, perfect justificată, de altfel. I-a 
încredinţat bucuros  înţeleptului Midhat frâiele 
conducerii, aşa încât celor doi isteţi ai noştri totul le 
mergea potrivit planului. Dar înălţarea neaşteptată 
şi moartea surprinzătoare a unchiului avuseseră o 
asemenea înrâurire asupra bietului Murad, încât 
acesta a început să vorbească în dodii şi să 
izbucnească în crize violente. Psihiatrii europeni, 
care l-au consultat în secret pe padişah, au ajuns la 
concluzia că meteahna lui este incurabilă şi că pe 
viitor starea lui nu va face decât să se 
înrăutăţească. 

De remarcat clarviziunea incredibilă a lui 
Anwar efendi. Chiar în ziua înscăunării lui Murad, 
când totul încă părea luminos, our mutual friend” a 
cerut, nitam-nisam, să fie numit secretar al prinţului 
Abdul-Hamid, fratele sultanului şi urmaşul lui la 
tron. Când am aflat asta, mi-a devenit limpede că 
Midhad paşa nu are încredere în Murad V. Anwar l- 
a observat cu atenţie pe noul urmaş şi l-a 
considerat, pare-se, acceptabil, dar Midhat i-a pus 
lui Abdul-Hamid o condiţie: promite-mi că vei da 
ţării o constituţie, şi vei fi padişah. Prinţul s-a învoit, 
fireşte. 

Ceea ce s-a petrecut în continuare, ştii. La 31 
august, în locul smintitului Murad V a urcat pe tron 
Abdul-Hamid II, Midhat a devenit Mare Vizir, iar 
Anwar a rămas în preajma noului sultan, pe post de 


manipulator din culise şi şef nedeclarat al poliţiei 
secrete - adică (ha-ha!) omologul tău, Lavrenti. 

Semnificativ este faptul că în Turcia aproape 
nimeni nu a auzit de Anwar efendi. Nu se face 
remarcat, nu iese în lume. Eu, de pildă, l-am văzut o 
singură dată, când m-am prezentat noului padişah. 
Anwar stătea ceva mai departe de tron, în umbră, 
avea o barbă neagră uriaşă (falsă, după părerea 
mea) şi ochelari închişi la culoare, ceea ce, în 
general, constituie o nemaiauzită încălcare a 
etichetei de la curte. În timpul audienței, Abdul- 
Hamid l-a privit în câteva rânduri, cerându-i parcă 
susţinerea sau sfatul. 

lată, deci, cu cine urmează să ai de-a face de 
acum înainte. Dacă intuiţia nu mă înşală, Midhat şi 
Anwar îl vor juca şi în continuare pe degete pe 
sultan după bunul lor plac, iar peste un an-doi..." 

— Mă rog, mai departe nu e interesant, îşi 
întrerupse Mizinov lectura şi-şi şterse cu batista 
fruntea asudată. Cu atât mai mult cu cât intuiţia l-a 
înşelat, totuşi, pe preaînţeleptul Nikolai Pavlovici. 
Midhat paşa n-a rezistat multă vreme în dregătoria lui 
şi a fost trimis în exil. 

Erast Petrovici, care ascultase cu multă luare- 
aminte şi în tot acest răstimp nici măcar nu se 
clintise din loc (spre deosebire de Varea, care se tot 
foise pe scaunul ei tare), întrebă scurt: 

— Deschiderea e clară, mittelspiel-ul la fel. Dar 
unde-i endspiel-ul!:? 

Generalul dădu aprobator din cap: 

— Ei, aici e-aici. Endspiel-ul a fost atât de încâlcit, 
încât până şi atât de experimentatul Gnatiev a fost 
luat prin surprindere. La 7 februarie anul curent, 
Midhat paşa a fost chemat la sultan, a fost arestat şi 
urcat pe un vapor, care l-a dus pe prim-ministrul căzut 


în dizgrație într-o călătorie prin Europa. lar Anwar al 
nostru, trădându-şi binefăcătorul, a devenit din 
"eminenţa cenuşie' a prim-ministrului "eminenţa 
cenuşie" a sultanului însuşi. A făcut tot ce ia stat în 
putinţă pentru a distruge relaţiile dintre înalta Poartă 
şi Rusia. Şi, cu puţin timp în urmă, când soarta Turciei 
atârna de un fir de păr, Anwar efendi, potrivit 
informaţiilor transmise de agenţii noştri, a pornit-o 
spre teatrul operaţiunilor de război, pentru a schimba 
mersul evenimentelor prin operaţiuni secrete, despre 
natura cărora nu putem decât să ne dăm cu 
presupusul. 

În clipa aceea, Fandorin începu să vorbească 
pe un ton oarecum ciudat: 

— Nici o obligaţie. Asta-i unu. Deplină l-libertate 
de acțiune. Asta-i doi. Vă raportez numai 
dumneavoastră. Asta-i trei. 

Varea nu pricepu sensul acestor cuvinte, dar 
şeful jandarmilor se bucură nespus şi zise: 

— Ei da, minunat! Il recunosc pe vechiul 
Fandorin. Dar dumneata, drăguță, prea ai devenit, nu 
ştiu cum, glacial. Să nu te superi, ţi-o spun nu ca şef, 
doar ca om mai în vârstă, părinteşte-ţi spun. Nu se 
poate să te îngropi de viu. Lasă morţilor mormântul. E 
oare cu putinţă, la anii dumitale? Păi, la anii ăştia, 
cum spune aria aceea, toute la vie devant soi.!* 

— Lavrenti Arkadievici! exclamă Fandorin, şi 
obrajii palizi al voluntar-diplomat-spionului fură 
năpădiţi de purpură, iar vocea îi scrâşni metalic. Mi se 
p-pare că nu v-am cerut efuziuni sentimentale 
personale. 

Varea socoti remarca de o  grosolănie 
impardonabilă şi-şi vâri capul între umeri: aştepta 
ca Mizinov, rănit în sentimentele sale cele mai 
nobile, să fie atât de adânc jignit, încât să 
izbucnească pe loc în zbierete. 


Dar satrapul oftă doar şi îngăimă sec: 

— Condiţiile-ţi sunt acceptate. Vei avea libertate 
de acţiune. De fapt, şi eu mă gândisem la asta. 
Priveşte şi ascultă, pur şi simplu, iar dacă observi ceva 
semnificativ. Ei, dar n-o să te învăţ eu pe dumneata. 

— Hap-ciu! strănută Varea şi-şi îndesă speriată 
capul între umeri. 

Generalul însă se sperie teribil. Se întoarse 
tresărind şi o pironi uluit cu privirea pe martora 
fără voie a acelei discuţii confidenţiale. 

— Domnişoară, dumneata ce cauţi aici? N-ai 
plecat cu locotenent-colonelul? Cum ai îndrăznit! 

— Trebuia să vă uitaţi în jur, replică Varea cu 
demnitate. Nu-s nici muscă, nici ţânţar ca să mă 
ignoraţi. De altfel, sunt arestată şi nimeni nu m-a 
eliberat. 

I se păru că buzele lui Fandorin zvâcnesc abia 
perceptibil. Ba nu, doar i se păruse - acest om nu 
ştia să zâmbească. 

— Aşa, deci, foarte bine, domnişoară. 

Din vocea lui Mizinov răzbătea o ameninţare 
surdă. 

— Dumneata, domnişoară-care-nu-mi-eştirudă, ai 
aflat lucruri pe care în mod limpede nu trebuia să le 
afli. În interesul securităţii statului, te voi plasa în 
arest administrativ provizoriu. Vei fi dusă sub escortă 
la garnizoana-carantină din Chişinău şi vei rămâne 
acolo în arest până la sfârşitul campaniei. Ce să-i faci, 
numai dumneata eşti de vină. 

Varea păli. 

— Dar nici măcar nu mi-am văzut logodnicul. 

— O să-l vezi după război, i-o reteză acest Maliuta 
Skuratov!” şi se întoarse spre uşă să-şi strige 
opricinicii, moment în care interveni în discuţie 
Fandorin: 


— Lavrenti Arkadievici, cred că va fi îndeajuns ca 
domnişoara să-şi dea cuvântul de onoare. 

— Îmi dau cuvântul de onoare! strigă pe loc 
Varea, încurajată de neaşteptata intervenţie. 

— Ba să mă ierţi, drăguță, dar nu putem risca, i-o 
tăie generalul, fără măcar s-o privească. Şi mai e şi 
logodnicul ăsta. Şi-apoi, parcă poţi avea încredere 
într-o fetişcană? Ştii şi dumneata cum se spune: minte 
scurtă, plete lungi. 

— Dar eu n-am nici un fel de plete! Cât despre 
minte - este o insultă josnică! răspunse Varea, şi vocea 
îi tremura, trădătoare. Ce-mi pasă mie de Anwarii şi 
de Midhaţii voştri? 

— Este în răspunderea mea, excelenţă. Garantez 
pentru Varvara Andreevna. 

Mizinov tăcea, încruntându-se nemulţumit, iar 
Varea îşi zise că şi printre agenţii de poliţie se mai 
află, pare-se, unii nu cu totul pierduţi. La urma 
urmelor, este voluntar sârb. 

— Ce prostie, bombăni generalul, apoi se întoarse 
spre Varea şi o întrebă ostil: Ştii să faci ceva? Scrii 
frumos? 

— Dar am absolvit cursurile de stenografie! Am 
lucrat ca telegrafistă! Şi ca moaşă! adăugă, din 
neştiute pricini, Varea. 

— Stenografă şi telegrafistă? făcu uimit Mizinov. 
Atunci, cu atât mai bine. Erast Petrovici, îi voi permite 
acestei domnişoare să rămână aici cu o singură 
condiţie: va îndeplini obligaţiile de asistentă a 
dumitale. Oricum vei avea nevoie de un curier sau de 
un om de legătură care să nu trezească suspiciuni de 
prisos. Dar ţine cont: garantezi pentru ea. 

— Ba nu! strigară într-un glas Varea şi Fandorin, 
şi încheiară tot în cor, dar cu vorbe diferite. 

Erast Petrovici spuse: 

— Nu am nevoie de asistentă. lar Varea: 


— Nu voi lucra pentru Ohranka!*! 

— Cum doriţi, zise generalul ridicând din umeri şi 
sculându-se de pe scaun. Novgorodţev, escorta! 

— Sunt de acord! strigă Varea. Fandorin păstră 
tăcerea. 


Capitolul al patrulea, 


ÎN CARE INAMICUL DĂ PRIMA 
LOVITURĂ 


The Daily Post (Londra) 
15 (3 iulie) 1877 


"Detaşamentul de avangardă al impetuosului 
general Gurko a cucerit Tîrnovo, vechea capitală a 
Țaratului Bulgar, şi arde de dorinţa de a se avânta 
spre trecătoarea Şipka, în spatele căreia se întind, 
tocmai până la Constantinopol, câmpii lipsite de 
apărare. Vizirul Redif paşa, ministru de război, şi 
Abdul-Kerim paşa, comandant suprem, au fost 
destituiţi din posturile lor şi deferiţi justiţiei. Doar o 
minune mai poate salva acum Turcia." 

PE PRISPĂ SE OPRIRĂ. Trebuia, totuşi, să aibă 
loc o explicaţie. 

Fandorin tuşi şi spuse: 

— Îmi pare f-foarte rău, Varvara Andreevna, că a 
ieşit aşa. Eşti absolut liberă, se-nţelege, şi nu am de 
gând se te oblig să mă ajuţi în vreun fel. 

— Îţi mulţumesc, răspunse ea sec. Foarte nobil 
din partea dumitale. Pentru că, recunosc, o clipă mi-a 
trecut prin minte că ai aranjat anume totul, încât să se 
ajungă aici. Nu de alta, dar dumneata mă vedeai 


perfect şi în mod sigur bănuiai cum se vor sfârşi toate 
astea. Şi chiar ai nevoie de o secretară? 

În ochii lui Erast Petrovici sclipi iarăşi o 
scânteioară pe care, în cazul unui om normal, o 
puteai lua drept semn de veselie. E 

— Eşti p-perspicace. Dar nedreaptă. Într-adevăr, 
am procedat astfel nu fără un gând ascuns, dar 
exclusiv în interesul dumitale. Lavrenti Arkadievici ți- 
ar fi făcut în mod sigur v-vânt din armata activă. Cât 
despre domnul Kazanzaki, ar fi pus şi nişte jandarmi 
să te păzească. Acum rămâi aici în condiţii p-perfect 
legale. 

La asta Varea nu avu replică, dar nici chef să-i 
mulţumească acestui jalnic spion. 

— Văd că dovedeşti într-adevăr abilitate în 
profesiunea dumitale detestabilă, spuse ea pe un ton 
sarcastic. L-ai păcălit până şi pe satrapul-şef. 

— Satrapul fiind Lavrenti Arkadievici? întrebă cu 
uimire Fandorin. După părerea mea, nu p-prea aduce 
a satrap. Şi apoi, de ce este d-detestabil să aperi 
interesele statului? 

Poftim, ai cu cine discuta? 

Varea se întoarse demonstrativ cu spatele, 
cuprinse tabăra cu privirea: căsuțe cu ziduri albe, 
şiruri de corturi, stâlpi nou-nouţi de telegraf. Pe 
uliţă venea în fugă un soldat care-şi agita braţele 
lungi, neîndemânatice, într-un fel care ei îi era 
foarte familiar. 

— Varea, Varenka! începu să strige de departe 
soldatul, smulgându-şi de pe cap chipiul cu cozoroc 
lung şi fluturându-şi-l. Ai venit, totuşi! 

— Petea! strigă ea şi, uitând pe loc de Fandorin, 
se avântă în întâmpinarea celui de dragul căruia 
străbătuse aproape o mie cinci sute de verste. 


Se îmbrăţişară şi se sărutară absolut firesc, 
fără stângăcie, ca niciodată până atunci. Câtă 
bucurie să vadă chipul lui Petea, nu tocmai frumos, 
dar atât de drag, strălucind de fericire! Slăbise, era 
ars de soare, se gârbovise mai mult ca înainte. 
Uniforma neagră cu epoleţi roşii atârna pe el ca un 
sac, dar zâmbetul îi era acelaşi - larg, plin de 
adoraţie. 

— Deci, accepţi? o întrebă el. 

— Da, răspunse cu simplitate Varea, deşi avusese 
de gând să nu accepte chiar pe loc, ci doar după o 
discuţie lungă şi serioasă, în care să pună câteva 
condiţii de principiu. 

Petea scăpă un mic strigăt copilăros şi se 
repezi să o îmbrăţişeze din nou, dar Varea îşi venise 
de-acum în fire. 

— Trebuie, totuşi, să discutăm amănunţit. În 
primul rând. 

— Sigur, o să discutăm, neapărat o să discutăm! 
Dar nu acum, diseară. Să ne-ntâlnim în cortul 
ziariştilor, bine? Au acolo un fel de club. Îl ştii pe 
francez, nu? Pe Paladin. E un tip pe cinste. El mi-a 
spus că ai venit. Acum sunt teribil de ocupat, am dat 
fuga încoace numai pentru un minut. O păţesc dacă 
vede careva că lipsesc. Diseară, diseară! 

Şi o luă la fugă îndărăt, stârnind praful cu 
cizmele lui grele şi privind clipă de clipă în urmă. 

Însă nici seara nu reuşiră să se întâlnească. 
Curierul aduse un bileţel de la statul-major: "Toată 
noaptea ocupat. Mâine. Te iubesc. P." 

Ce să-i faci, slujba e slujbă. Aşa că Varea îşi 
ocupă timpul cu reinstalarea. Surorile de caritate o 
luaseră să locuiască împreună cu ele - erau nişte 
femei minunate şi miloase, dar vârstnice - aveau în 
jur de treizeci şi cinci de ani - şi cam anoste. Tot ele 


adunaseră pentru Varea cele de trebuinţă pentru a 
înlocui lucrurile aflate în bagajul ajuns în 
proprietatea descurcăreţului Mitko: îmbrăcăminte, 
încălţăminte, un flacon cu apă de colonie ieftină (ea 
avusese în bagaj un minunat parfum franțuzesc), 
ciorapi, lenjerie, un pieptănaş, ace de păr, săpun 
parfumat, pudră, cremă protectoare de soare, cold 
cream, loţiune emolientă care contracara efectul 
vântului, esenţă de muşeţel pentru clătirea părului 
şi alte mărunţişuri trebuincioase. Rochiile erau, 
fireşte, îngrozitoare, poate cu excepţia uneia - 
albastră, cu guleraş alb de dantelă. Varea îi scoase 
manşetele demodate şi ieşi ceva destul de drăguţ. 

Dar încă de cu zori începu să se plictisească. 
Surorile de caritate plecaseră la infirmerie, fuseseră 
aduşi acolo doi răniţi în luptele de lângă Lovcea. 
Varea îşi bău cafeaua de una singură, apoi plecă să 
le trimită părinţilor o telegramă: în primul rând, ca 
să nu-şi iasă din minţi şi, în al doilea, ca să-i trimită 
nişte bani (exclusiv sub formă de împrumut, nu 
cumva să spere că s-a întors în colivie). Dădu o raită 
prin tabără, făcu ochii mari la vederea ciudatului 
tren fără şine: sosise de pe malul celălalt un 
transport cu tracţiune mecanică. Locomobilele de 
fier, slobozind aburi, trăgeau anevoie după ele 
tunuri grele şi furgoane cu muniții. Priveliştea era 
impresionantă, un veritabil triumf al progresului. 

Apoi, din lipsă de altă ocupaţie, se gândi să-i 
facă o vizită lui Fandorin, căruia i se repartizase un 
cort separat, în sectorul statului-major. Şi Erast 
Petrovici tăia frunză la câini: stătea tolănit pe patul 
de campanie cu o cărticică turcească în mână şi 
copia din ea nu ştiu ce cuvinte. 


— Aperi interesele statului, domnule consilier? 
întrebă Varea, hotărând că tonul cel mai potrivit de 
conversaţie cu agentul este cel zeflemitor-batjocoritor. 

Fandorin se ridică din pat şi-şi aruncă pe umeri 
un veston militar fără epoleţi (se vede treaba că 
apucase şi el să-şi facă rost de pe undeva de alte 
haine). Sub gulerul descheiat al cămăşii Varea zări 
un lănţişor de argint. O cruciuliţă? Nu, părea să fie 
un medalion. Ar fi interesant de văzut ce se ascunde 
în el. Aşadar, domnul detectiv are înclinații 
romantice? 

Consilierul titular îşi încheie cămaşa şi 
răspunse cu seriozitate: 

— Dacă trăieşti într-un s-stat, trebuie fie să-l 
aperi, fie să-l părăseşti. Altminteri se cheamă că avem 
de-a face cu parazitism sau cu cleveteli de cameriste. 

— Există şi o a treia posibilitate, pară Varea, 
lezată de acel "cleveteli de cameriste'. Un stat 
nedrept ar putea fi demolat şi în locul lui ar putea fi 
construit unul nou. 

— Din păcate, Varvara Andreevna, statul nu este 
c-casă, este mai curând un arbore. Statul nu se 
construieşte, el creşte singur, supunându-se legilor 
naturii, iar asta îi ia mult timp. Aici nu de un zidar e 
nevoie, ci d-de un grădinar. 

Uitând de tonul potrivit de conversaţie, Varea 
exclamă pătimaş: 

— Dar trăim vremuri atât de grele, atât de 
complicate! Oamenii cinstiţi gem sub jugul obtuzităţii 
şi samavolniciei, iar dumneata vorbeşti aici ca un 
moşneag despre nu ştiu ce grădinar! 

Erast Petrovici ridică din umeri: 

— Scumpă Varvara Andreevna, mi s-a urât să tot 
aud asemenea văicăreli d-despre "vremurile noastre 
grele". În timpul ţarului Nikolai, când vremurile erau 


mult mai grele decât acum, oamenii dumitale "cinstiţi" 
tremurau ca v-varga şi-şi binecuvântau neobosiţi 
fericita lor viaţă. Dacă acum a devenit posibil să te 
poţi plânge de obtuzitate şi samavolnicie, se cheamă 
că lucrurile m-merg spre bine. 

— Bine, dar dumneata. Dumneata eşti pur şi 
simplu sluga tronului! mormăi Varea printre dinţi cea 
mai jignitoare dintre cele mai jignitoare calificative, şi, 
văzând că Fandorin nici măcar nu tresare, îl lămuri 
mai pe-nţelesul lui: Eşti un rob preasupus, fără minte 
şi fără conştiinţă! 

Trânti aceste vorbe şi se sperie de propria-i 
grosolănie. Totuşi, Erast Petrovici nu se mânie defel 
şi îi spuse, oftând: 

— Nu ştii ce atitudine ar trebui să adopţi f-faţă de 
mine. Asta-i unu. Nu vrei să-mi fii recunoscătoare, de 
aceea te  înfurii. Asta-i doi. Uită dracului de 
recunoştinţă şi ne vom înţelege p-perfect. Asta-i trei. 

Condescendenţa lui o înfurie mai amarnic, cu 
atât mai mult cu cât agentul cu sânge de peşte-n 
vene avea perfectă dreptate. 

— Am băgat recent de seamă că ai maniere de 
profesor de dans: un-doi-trei, un-doi-trei. De la cine ai 
învăţat stilul ăsta stupid? 

— Am avut de la cine, răspunse vag Fandorin şi-şi 
vâri nepoliticos nasul în cărţulia lui turcească. 

Cortul în care se adunau jurnaliştii acreditaţi 
pe lângă cartierul general se vedea de departe. 
Lângă intrare, pe un cordon lung, erau agăţate 
fanioanele diferitelor ţări, flamuri cu însemnele 
revistelor şi ziarelor, precum şi, cine ştie de ce, 
nişte bretele roşii cu steluțe albe. 

— Probabil au sărbătorit ieri succesul operaţiunii 
de la Lovcea, presupuse Petea. O fi întrecut careva 
măsura şi şi-a pierdut bretelele. 


Petea dădu la o parte pologul din foaie de cort 
şi Varea îşi aruncă privirea înăuntru. 

Clubul avea un aspect dezordonat, dar era, în 
felul lui, agreabil: mese de lemn, scaune din pânză 
de în, o tejghea cu sticle înşiruite pe ea. Mirosea a 
fum de tabac, a ceară de lumânări şi a colonie 
bărbătească. Pe o masă lungă, separată de celelalte, 
erau aşezate vrafuri de ziare ruseşti şi străine. 
Ziarele acelea aveau un aspect neobişnuit: erau 
alcătuite din panglici de telegraf lipite una sub alta. 
Varea îşi aruncă privirea pe Daily Post şi rămase 
surprinsă - era chiar numărul din dimineaţa aceea. 
Aşadar, era transmis telegrafic de la redacţie. 
Extraordinar! 

Varea observă cu deosebită satisfacţie că în 
cort mai erau doar două femei, amândouă însă cu 
pince-nez şi trecute de prima tinereţe. În schimb, 
bărbaţi erau o mulţime, şi printre ei Varea 
descoperi şi câţiva cunoscuţi. 

În primul rând, pe Fandorin, tot cu cărticica 
aceea. Era destul de stupid, doar putea citi şi în 
cortul lui. 

În colţul opus se desfăşura o simultană de şah. 
De o parte a mesei se fâţâia McLaughlin, pufăind 
din ţigară cu un aer dispreţuitor-binevoitor, de 
cealaltă, concentrați - Sobolev, d'Hevrais şi alţi doi. 

— Oho, iată-l şi pe micul nostru bulgar! exclamă 
generalul Michel, ridicându-se uşurat de la masă. Ei, 
dar sunteţi de nerecunoscut! Bun, e-n regulă, Seamus, 
considerăm că e remiză. 

D'Hevrais le zâmbi afabil celor care tocmai 
intraseră şi (ceea ce era foarte plăcut) întârzie cu 
privirea asupra Varei, însă continuă să joace. În 
schimb, de Sobolev se apropie ca-n zbor un ofiţer 


smead, într-o uniformă nemaivăzut de sclipitoare, 
şi, netezindu-şi mustăţile cărate peste măsură, 
exclamă franţuzeşte: 

— Dar, generale, vă implor, prezentaţi-mă 
fermecătoarei voastre cunoştinţe! Stingeţi lumânările, 
domnilor! Nu mai avem nevoie de ele - a răsărit 
soarele! 

Cele două doamne vârstnice o priviră pe Varea 
cu extremă dezaprobare, chiar şi ea se cam fâstâci 
în faţa unui asemenea asalt. 

— Dumnealui este colonelul Lucan, 
reprezentantul personal al preţiosului nostru aliat, 
înălţimea sa prinţul Carol al României, surâse 
Sobolev. Vă avertizez, Varvara Andreevna, colonelul 
este pentru inimile doamnelor mai periculos decât 
arborele de ancear!”. 

După tonul vocii lui, era limpede că nu era 
cazul să-l salute cu bunăvoință pe român, şi Varea îi 
răspunse cu morgă, sprijinindu-se anume de braţul 
lui Petea: 

— Încântată. Logodnicul meu, voluntarul Piotr 
Iablokov. 

Lucan îi apucă galant încheietura mâinii cu 
două degete (pe unul sclipi un inel cu un diamant 
destul de impresionant) şi dădu să depună un sărut, 
dar primi riposta cuvenită: 

— La Petersburg, doamnelor moderne nu li se 
sărută mâna. 

Altminteri, asistenţa era interesantă şi Varei îi 
plăcu la clubul corespondenţilor. Îi era doar ciudă 
că d'Hevrais continua partida aceea stupidă de şah. 
Părea însă că jocul se apropie de sfârşit: toţi ceilalţi 
adversari ai lui McLaughlin capitulaseră de-acum, 
iar francezul era şi el, în mod vădit, într-o situaţie 
fără ieşire. Asta, totuşi, nu-l întrista, îi arunca Varei 


destul de dese ocheade, zâmbea uşuratic şi fluiera 
melodios o şansonetă la modă. 

Sobolev veni lângă el, privi tabla de şah şi 
prinse distrat refrenul: 

— Folichon-folichonet. Predă-te, Paladin, pe tabla 
asta se desfăşoară un veritabil Waterloo! 

— Garda moare, dar nu se predă, zise francezul, 
se trase de bărbuţa îngustă şi subţire şi făcu o mutare 
la vederea căreia irlandezul se încruntă şi începu să 
fornăie. 

Varea ieşi afară să admire apusul şi să se 
desfete cu aerul răcoros, iar când reveni în cort, 
tabla de şah era de-acum strânsă şi se discuta, nici 
mai mult nici mai puţin, decât despre relaţia om- 
Dumnezeu. 

— În această relaţie nu poate exista nici un fel de 
respect reciproc, vorbea cu patimă McLaughlin, 
răspunzând pesemne unei replici a lui d'Hevrais. 
Relaţiile omului cu Atotputernicul se întemeiază pe 
recunoaşterea cu bună ştiinţă a inegalităţii. Doar 
copiilor nici nu le trece prin minte să pretindă 
egalitate cu părinţii! Copilul recunoaşte necondiţionat 
superioritatea părintelui, dependenţa de el, îl 
venerează, de aceea şi este ascultător - şi face asta 
spre propriul său bine. 

— Îmi voi permite să mă folosesc chiar de 
metafora dumitale, zâmbi francezul, trăgând în piept 
fumul dintr-un ciubuc turcesc. Tot ceea ce spui este 
adevărat doar când vorbim despre copiii mici. Când 
însă copilul va creşte, va pune inevitabil sub semnul 
întrebării autoritatea părintelui, deşi acesta încă va fi, 
oricum, incomparabil mai înţelept şi mai puternic 
decât el. E un fenomen firesc, sănătos, altfel omul ar 
rămâne prunc pe vecie. Este exact perioada pe care o 
traversează în prezent şi omenirea, în curs de 
maturizare. Mai târziu, când omenirea se va maturiza 


mai mult, între ea şi Dumnezeu se vor stabili 
obligatoriu relaţii bazate pe egalitate şi respect 
reciproc. Şi cândva copilul va fi suficient de matur 
pentru ca părintele să-i devină totalmente inutil. 

— Bravo, Paladin, vorbeşti la fel de curgător 
precum scrii! exclamă Petea. Problema însă este că nu 
există nici un fel de Dumnezeu, există doar materia şi 
principiile elementare ale onestităţii. Dar te-aş sfătui 
să scrii pe baza concepţiei dumitale un foileton pentru 
Revue Parisienne - este un subiect excelent. 

— Nu ai nevoie de un subiect ca să scrii un 
foileton bun, declară francezul. Trebuie doar să ştii să 
scrii bine. 

— Ei, în privinţa asta exagerezi, se scandaliză 
McLaughlin. Fără un subiect, nici chiar unui 
echilibrist al verbului ca tine nu-i poate ieşi ceva ca 
lumea. 

— Numeşte orice obiect, fie şi cel mai trivial, şi-ţi 
voi scrie pe tema lui un articol pe care ziarul meu va fi 
bucuros să-l publice, zise d'Hevrais, întinzând mâna: 
Facem prinsoare? Şaua mea spaniolă contra binoclului 
tău Zeiss. 

O însufleţire neobişnuită animă asistenţa. 

— Două sute de ruble pe d'Hevrais! anunţă 
Sobolev. 

— Pe orice temă? repetă sacadat irlandezul. Chiar 
pe orice temă? 

— Absolut. Chiar şi despre musca aceea, uitaţi 
acolo, cea de pe mustaţa colonelului Lucan. 

Românul îşi netezi grăbit mustaţa şi spuse: 

— Trei sute pe monsieur McLaughlin. Dar ce 
subiect alegem? 

— Să zicem, cizmele tale vechi, zise McLaughlin, 
împungând cu degetul în direcţia cizmelor de iuft ale 
francezului. Încearcă să scrii în aşa fel, încât publicul 
parizian să-ţi citească entuziasmat articolul. 


Sobolev îşi ridică braţele: 

— Până nu bat ei palma, eu zic pas. Nişte cizme 
vechi... asta e prea de tot. 

În final, pariară o mie de ruble pentru irlandez, 
în timp ce amatori care să parieze pe francez nu se 
găsiră. Varei i se făcu milă de bietul Paladin, dar 
nici ea, nici Petea nu aveau bani. Se apropie de 
Fandorin, care tot răsfoia paginile cu mâzgăliturile 
acelea turceşti ilizibile, şi îi şopti mânioasă: 

— Ce faci? Pariază şi pentru el! Ce te costă? Doar 
ai primit de la satrapul dumitale nişte arginţi. O să ţi-i 
înapoiez mai târziu. 

Erast Petrovici se încruntă şi rosti plictisit: 

— O sută de ruble pentru monsieur Paladin, şi se 
adânci din nou în lectură. 

— Per total, zece la unu, rezumă Lucan. Domnilor, 
câştigul nu e mare, dar e sigur. 

În clipa aceea, în cort năvăli cunoştinţa Varei - 
căpitanul  Perepiolkin. Era de nerecunoscut: 
uniformă ca scoasă din cutie, cizme strălucitoare, o 
legătură neagră, impresionantă peste un ochi (deci 
încă nu-i trecuse vânătaia), capul înfăşurat în 
bandaj alb. 

— Excelenţa voastră, domnilor, vin direct de la 
baronul Kriedener! anunţă plin de emfază căpitanul. 
Am o ştire importantă pentru presă. Puteţi să notaţi 
numele meu: căpitan Perepiolkin, de la statul-major, 
Secţia operativă. Perepiolkin. Nicopole a fost luat cu 
asalt şi cucerit! 

Am luat prizonieri doi paşi şi şase mii de 
soldaţi! Pierderile noastre - un fleac. Victorie, 
domnilor! 

— La dracu'! Şi iar fără mine! gemu Sobolev şi se 
năpusti afară, fără măcar să-şi ia rămas-bun. 


Căpitanul îl petrecu pe general cu o privire 
uşor dezorientată, dar aducătorul ştirii fusese deja 
înconjurat din toate părţile de ziarişti. Perepiolkin 
răspundea cu vădită satisfacţie la întrebări, făcând 
paradă de cunoaşterea limbilor franceză, engleză şi 
germană. 

Pe Varea o surprinse comportamentul lui Erast 
Petrovici. 

Acesta îşi aruncă pe masă cărţulia, îi îmbrânci 
în lături pe corespondenţi şi întrebă încetişor: 

— D-dă-mi voie, căpitane, nu te-ai înşelat? Doar 
Kriedener primise ordin să cucerească Plevna. 
Nicopole este în direcţie t-total opusă. 

Era în glasul lui ceva anume care-l făcu pe 
căpitan să-şi încordeze atenţia şi să nu le mai 
acorde atenţie jurnaliştilor. 

— Nicidecum, stimate domn. Am primit personal 
telegrama sosită de la cartierul general al 
comandantului-şef, am fost de faţă la decriptarea ei şi 
i-am dus-o personal domnului baron. Ţin minte perfect 
textul: "Comandantului Diviziei de Vest, general- 
locotenent baron Kriedener. Vă ordon să cuceriţi 
Nicopole şi să vă fortificaţi acolo poziţiile cu cel puţin 
o divizie. Nikolai." 

Fandorin păli: 

— Nicopole? întrebă el încă mai încet. Şi cum 
rămâne cu Plevna? 

Căpitanul ridică din umeri: 

— Nu am nici cea mai vagă idee. 

Lângă intrare se auzi tropot de paşi şi zornăit 
de arme. Pologul fu dat cu brutalitate la o parte şi în 
cort îşi aruncă privirea  locotenent-colonelul 
Kazanzaki, nu l-ar mai răbda pământul! În spatele 
locotenent-colonelului sclipeau baionetele soldaţilor 
din escortă. Jandarmul îşi opri preţ de o clipă ochii 


asupra lui Fandorin, privi prin Varea, iar lui Petea îi 
zâmbi vesel. 

— Aha, ia uite unde-mi era guguştiucul! Eram 
sigur. Voluntar lablokov, eşti arestat. Luaţi-l! ordonă 
el, întorcându-se spre escortă. 

În cort năvăliră doi soldaţi în uniforme albastre 
şi îl înşfăcară de coate pe Petea, paralizat de 
groază. 

— V-aţi pierdut minţile! strigă Varea. Lăsaţi-l 
imediat în pace! 

Kazanzaki nu o învrednici cu vreun răspuns. 
Pocni din degete, şi arestatul fu scos rapid afară, iar 
locotenent-colonelul mai zăbovi o clipă, uitându-se 
în jur cu un zâmbet misterios. 

— Erast Petrovici, ce înseamnă asta! îi lansă 
Varea un apel lui Fandorin, cu voce tremurătoare. 
Spune ceva! 

— Motivul? întrebă Fandorin, cu privirea aţintită 
la gulerul jandarmului. 

— În telegrama cifrată de Iablokov a fost înlocuit 
un cuvânt. În loc de Plevna - Nicopole, atât şi nimic 
mai mult. Ca atare, acum trei ore avangarda lui 
Osman paşa a ocupat Plevna care era pustie şi 
ameninţă acum flancul nostru. Asta e, domnule 
observator. 

— lată-ţi, deci, McLaughlin, şi minunea cahre 
poate salva Tuhrcia, ajunse la Varea glasul lui 
d'Hevrais, care vorbea destul de corect limba rusă, 
dar graseia încântător. 

— Nu e vorba de nici o minune, monsieur 
corespondent, rânji locotenent-colonelul, privindu-l 
însă pe Fandorin. Pur şi simplu nu-mi dau seama, 
domnule voluntar, ce explicaţii îi vei da excelenţei 
sale. 

— Pălăvrăgeşti prea mult, locotenent-colonele, 
răspunse Erast Petrovici, şi privirea îi cobori mai jos, 


spre nasturele de sus al uniformei de jandarm. 
Ambiţia personală nu trebuie să stea în calea datoriei. 

— Ce-e-e? făcu Kazanzaki, şi faţa lui negricioasă 
începu să se schimonosească într-un tic mărunt. Imi 
faci mie morală? Dumneata - mie? Ei, bravos! Las' c- 
am apucat şi eu, domnule Wunderkind, să adun 
oarece informaţii despre dumneata. Ce vrei, natura 
serviciului. Iar profilul dumitale nu pare a fi peste 
măsură de moral. Eşti mai isteţ decât mulţi alţii de 
vârsta dumitale. Ai binevoit, după cât se pare, să 
închei o căsătorie avantajoasă, aşa-i? Ba chiar cu 
dublu avantaj: te-ai ales şi cu o dotă grasă şi ţi-ai 
păstrat şi libertatea. Lucrătură fină, ce mai! Felici. 

Nu-şi sfârşi vorba, pentru că palma lui Erast 
Petrovici îl plesni zdravăn şi cu multă îndemânare, 
ca o labă de pisică, peste buzele groase. Varea icni, 
iar unul dintre ofiţeri îl apucă de braţ pe Fandorin, 
dar îi dădu imediat drumul, pentru că provocatorul 
nu manifesta vreun alt semn de turbulenţă. 

— Cu pistoalele, rosti cu glas monoton Erast 
Petrovici, şi de data asta îl privea drept în ochi pe 
locotenent-colonel. Acum, imediat, până nu intervine 
comandamentul. 

Kazanzaki era stacojiu la faţă. Ochii negri ca 
două măsline erau invadaţi de sânge. Rosti după o 
pauză, înghițind din greu: 

— Din porunca Maiestăţii Sale imperiale duelul 
este interzis cu desăvârşire pe timp de război. lar 
dumneata, Fandorin, ştii asta foarte bine. 

Locotenent-colonelul ieşi, pologul din pânză de 
cort se legănă violent în urma lui. Varea întrebă: 

— Şi-acum, ce facem, Erast Petrovici? 


Capitolul al cincilea, 


ÎN CARE ESTE DESCRISĂ 
ORGANIZAREA UNUI HAREM 


La Revue Parisienne (Paris) 
18 (6) iulie 1877 

Charles Paladin 

Cizme vechi 

Schiţă de front 


"Pielea le-a plesnit şi este acum mai moale ca 
buzele calului. Într-o societate respectabilă nu te 
poţi arăta cu asemenea cizme. Şi nici nu fac asta - 
cizmele mele sunt destinate altui scop. 

Mi le-a croit un bătrân evreu din Sofia în urmă 
cu zece ani. M-a jumulit de zece lire şi mi-a spus: 
«Domnule, vor fi crescut de mult brusturii pe 
mormântul meu, şi tu încă vei purta aceste cizme şi- 
l vei pomeni de bine pe Isaac». 

N-a trecut un an şi, în timpul săpăturilor 
arheologice dintr-un oraş asirian din Mesopotamia, 
mi s-a rupt tocul de la cizma stângă. Am fost nevoit 
să fac cale-ntoarsă singur în tabără. Şchiopătam pe 
nisipul încins, îl suduiam pe şarlatanul sofiot cu cele 
de pe urmă cuvinte şi m-am jurat să pun cizmele pe 
foc. 

Colegii mei, nişte arheologi britanici, n-au 
apucat să ajungă la locul săpăturilor: au fost atacati 
de cavaleria lui Rifat-bei, care-i consideră pe ghiauri 
copii ai Satanei, şi căsăpiţi toţi, până la unul. Nu am 


mai pus cizmele pe foc, am schimbat tocul şi am 
comandat blacheuri de argint pentru ele. 

În 1873, în luna mai, pe când mă îndreptam 
spre Hiva, călăuza mea, Asaf, şi-a pus în gând să-mi 
şterpelească ceasul, puşca şi pe latagan, calul meu 
negru-pana corbului din rasa Ahaltekin. Noaptea, pe 
când dormeam în micul meu cort, călăuza a 
strecurat în cizma mea stângă o viperă a cărei 
muşcătură este mortală. Dar talpa cizmei era 
găurită, aşa că vipera s-a furişat afară, în deşert. În 
dimineaţa următoare, Asaf mi-a mărturisit el însuşi 
fapta lui, pentru că vedea în cele întâmplate mâna 
lui Allah. 

Şase luni mai târziu, vasul "Adrianopol" s-a 
ciocnit de o stâncă în Golful Thermaikos. Am înotat 
două leghe şi jumătate până la mal. Cizmele mă 
trăgeau la fund, dar nu mi le-am scos. Ştiam că asta 
ar fi echivalat cu o capitulare şi nu aş mai fi ajuns 
pe țărm. Cizmele m-au ajutat să nu mă dau bătut. 
Am fost singurul care a scăpat, toţi ceilalţi s-au 
înecat. 

Acum mă aflu într-un loc în care sunt ucişi 
oameni. Moartea planează zilnic deasupra noastră. 
Eu însă sunt liniştit. Îmi trag în picioare cizmele, 
care, în cei zece ani, au devenit stacojii din negre 
cum erau, şi mă simt sub tirul armelor ca în pantofi 
de bal pe un parchet ca oglinda. 

Şi nu-mi las niciodată calul să ia în copite vreun 
brusture - te pomeneşti că a crescut chiar pe 
mormântul bătrânului Isaac?" 

VAREA LUCRA DE TREI ZILE cu Fandorin. 
Petea trebuia eliberat, şi asta, potrivit spuselor lui 
Erast Fandorin, nu se putea face decât într-un 
singur fel: găsindu-l pe adevăratul vinovat de cele 


petrecute. Aşa că Varea îl implorase pe consilierul 
titular să o primească pe post de asistentă. 

Cu Petea lucrurile nu stăteau deloc bine. Varei 
nu i se permitea să-l viziteze, dar ştia de la Fandorin 
că toate probele îl încriminau pe criptograf. După 
ce primise de la locotenent-colonelul Kazanzaki 
ordinul trimis de comandantul-şef, lablokov se 
apucase fără întârziere să îl cifreze, după care, 
conform instrucţiunilor, dusese personal depeşa la 
oficiul telegrafic. Varea bănuia că Petea, într-o clipă 
de neatentie, putuse foarte bine să încurce oraşele, 
cu atât mai mult cu cât despre fortăreaţa Nicopole 
ştia toată lumea, în vreme ce puţini auziseră până 
atunci de orăşelul Plevna. Şi totuşi, Kazanzaki nu 
credea în ipoteza neatenţiei, iar Petea însuşi se 
încăpăţâna să afirme că îşi aduce aminte perfect 
cum cifrase chiar numele Plevna, un nume atât de 
caraghios!*. Mai rău însă era că, după cum spunea 
Erast Petrovici, care asistase la unul dintre 
interogatorii, lablokov ascundea în chip vădit ceva, 
şi o făcea extrem de inabil. Petea nu se pricepea 
defel să mintă - Varea ştia asta foarte bine. Şi, cu 
trecerea timpului, cazul lui se apropia vertiginos de 
Curtea Supremă. 

Numai că Fandorin îl căuta pe adevăratul 
vinovat în chip bizar. Dimineaţa, după ce-şi trăgea 
pe el un stupid tricou în dungi, făcea îndelung 
gimnastică englezească. Zăcea apoi cu orele pe 
patul lui de campanie, din când în când îşi făcea 
apariţia la Secţia operativă a statului-major, iar 
seara şi-o petrecea nesmintit la clubul jurnaliştilor. 
Fuma țigarete, citea câte-o carte, bea vin fără să se 
îmbete, iar la discuţii participa fără tragere de 
inimă. Nu dădea nici un fel de ordine. Înainte de a-i 


ura Varei noapte bună, îi spunea doar atât: "Ne 
vedem m-mâine seară la club". 

Varea turba, conştientă de propria-i neputinţă. 
Ziua hălăduia prin tabără cu ochii-n patru, doar- 
doar va descoperi ceva dubios. Nu descoperea 
nimic şi, ostenită, se ducea la cortul lui Erast 
Petrovici ca să-l scoată din amorţeală şi să-l 
îmboldească la acţiune. În bârlogul consilierului 
titular domnea o dezordine de-a dreptul 
înfiorătoare: pretutindeni erau  împrăştiate în 
devălmăşie cărţi, uriaşe hărţi la scara de trei verste 
pe ţol, sticle goale de vin bulgăresc în împletituri de 
răchită, haine, ghiulele de tun - folosite, fără 
îndoială - pe post de haltere. Odată, Varea se 
aşezase din nebăgare de seamă într-o farfurie cu 
orez sleit care, din neştiute pricini, se lăfăia pe un 
scaun; se înfuriase cumplit, iar după aceea nu 
izbutise nicicum să scoată pata de grăsime de pe 
unica-i rochie decentă. 

În seara zilei de şapte iulie, colonelul Lucan a 
organizat la press-club (cortul jurnaliştilor începuse 
să fie numit astfel, după moda englezească) o serată 
cu ocazia zilei sale de naştere. În cinstea 
evenimentului făcuse rost de la Bucureşti de trei 
lăzi de şampanie, iar sărbătoritul pretindea că 
plătise treizeci de franci sticla. Îşi cheltuise însă 
banii de pomană - cei de faţă îl uitară foarte curând 
pe colonel, adevăratul erou al serii devenind 
d'Hevrais. 

În zori, înarmat cu binoclul Zeiss câştigat la 
pariul cu McLaughlin, dat acum de ruşine (că veni 
vorba, Fandorin primise o mie de ruble pentru 
amărâta lui de sută - şi totul mulţumită Varei), 
francezul făcuse o incursiune îndrăzneață: plecase 


de unul singur călare la Plevna, pătrunsese, sub 
protecţia brasardei de corespondent trase pe-o 
mânecă, până la liniile de avangardă ale inamicului, 
ba reuşise chiar să ia un interviu unui colonel turc. 
— Monsieur Perepiolkin mi-a explicat cu mare 
amabilitate cum te poţi strecura cel mai uşor în oraş 
fără să  nimereşti sub glonţ, povestea Paladin, 
înconjurat de ascultătorii entuziasmați. S-a dovedit a 
fi, într-adevăr, extrem de simplu - turcii n-au găsit 
timp nici măcar patrule ca lumea să-şi pună. Am dat 
de primul asker!” abia la marginea oraşului. "Ce te 
holbezi? am zbierat eu. Du-mă imediat la şeful cel 
mare!" În Orient, domnilor, cel mai important este să 
te porţi ca un padişah. Dacă urli şi înjuri, se cheamă 
că ai dreptul să faci asta. Aşa că m-a dus la un colonel. 
Îl cheamă Ali-bei - fes roşu, barbă neagră, cocarda 
ordinului Saint-Cyr prinsă în piept. Excelent, mi-am 
zis, minunata mea Franţă îmi dă o mână de ajutor. Să 
vedeţi, i-am spus, aşa şi pe dincolo, presa pariziană. 
Prin voia sorții am fost aruncat în tabăra ruşilor, acolo 
însă-i o plictiseală de moarte, nimic exotic, numai 
beţie. Nu are nimic împotrivă onorabilul Ali-bei să dea 
un interviu pentru cititorii parizieni? Nu are. Aşa că 
ne-am aşezat, am gustat şerbet rece. Ali-bei mă 
întreabă: "Mai există la Paris acea minunată cafenea 
de pe bulevardul Raspaille, colţ cu rue de Sevre?" 
Sincer să fiu, habar n-am dacă mai există sau nu, 
pentru că n-am mai trecut de mult prin Paris, dar de 
răspuns i-am răspuns: "O, bineînţeles, şi e mai 
prosperă ca oricând". Am vorbit despre bulevarde, 
despre can-can, despre cocote. Colonelul era înduioşat 
la culme, i se înfoiase şi barba - şi avea o barbă pe 
cinste, mai ca a mareşalului de Ray şi mi-a spus, 
oftând: "A, nu, cum se termină războiul ăsta 
blestemat, gata, plec la Paris, la Paris". "Dar când 
oare se va termina războiul, efendi?" "Curând, mi-a 


răspuns Ali-bei. Foarte curând. Mă alungă ruşii cu 
cele trei nenorocite de şatre ale mele din Plevna şi 
putem pune punct. Pentru că vor avea atunci cale 
liberă până la Sofia". "Ai-ai-ai, am făcut eu, profund 
dezolat. Sunteţi un om curajos, Ali-bei! Cu trei 
batalioane împotriva întregii armate a Rusiei! Voi 
scrie neapărat asta pentru gazeta mea. Dar unde-i 
gloriosul Osman-Nuri paşa, cu corpul lui de armată?" 
Colonelul şi-a scos fesul şi a dat din mână a lehamite: 
"A promis că ajunge mâine. Dar nu va izbuti, 
drumurile-s rele. Cel mai devreme poate ajunge mâine 
spre seară". În general, am purtat o conversaţie pe 
cinste. Am discutat şi despre Constantinopol, şi 
despre Alexandria. Cu chiu cu vai am scăpat de el - 
colonelul poruncise deja să se taie un berbec. După 
cum m-a sfătuit monsieur Perepyolkin, am adus la 
cunoştinţa statului-major al marelui duce conţinutul 
interviului meu. Conversaţia mea cu onorabilul Ali-bei 
a fost apreciată acolo drept interesantă, încheie cu 
modestie corespondentul. Bănuiesc că, mâine chiar, 
pe colonelul turc îl aşteaptă o mică surpriză. 

— O, Paladin, câtă îndrăzneală! strigă Sobolev, 
repezindu-se la francez şi deschizându-şi larg braţele 
ca să-l cuprindă în îmbrăţişarea lui de general. 
Veritabil gal! Lasă-mă să te sărut! 

Chipul lui d'Hevrais dispăru în spatele bărbii 
stufoase a generalului, iar McLaughlin, care juca 
şah cu Perepiolkin (căpitanul îşi scosese deja 
legătura neagră de pe ochi şi privea de-acum tabla 
de şah cu ambii ochi, mijiţi a concentrare), remarcă 
sec: 

— Căpitanul nu trebuia să te folosească pe post 
de spion în spatele frontului inamic. Nu sunt convins, 
dragul meu Charles, că expediţia ta este chiar 
ireproşabilă din punctul de vedere al eticii 
jurnalistice. Corespondentul unui stat neutru nu are 


dreptul ca, într-un conflict, să fie de partea vreunei 
tabere, şi cu atât mai puţin să-şi asume rolul de spion, 
dat fiind că. 

Însă toţi, inclusiv Varea, se năpustiră atât de 
solidar asupra anostului celt, încât acesta se văzu 
nevoit să-şi ţină gura. 

— O-ho-ho, dar ce veselie-i aici! răzbătu din senin 
o voce puternică şi hotărâtă. 

Varea se întoarse şi zări lângă uşă un chipeş 
ofiţer de husari cu păr negru, ochi îndrăzneţi, uşor 
bulbucaţi, şi cu o cruce mare a Ordinului Sf. 
Gheorghe  nou-nouţă prinsă pe tunică. Atenţia 
unanimă ce i se acorda nu-l tulbură câtuşi de puţin - 
dimpotrivă, husarul o primi ca pe ceva de la sine 
înţeles. 

— Contele Zurov, căpitan în regimentul de husari 
Grodno, se recomandă ofiţerul şi îl salută pe Sobolev. 
Nu mă mai ţineţi minte, excelența voastră? Am fost 
împreună la Kokand, în statul-major al lui Konstantin 
Petrovici. 

— Cum nu, îmi amintesc, răspunse generalul 
clătinând din cap. Dacă nu mă înşel, ai fost trimis în 
judecată pentru că ai jucat cărţi pe bani în timpul 
campaniei şi pentru că te-ai duelat cu nu ştiu care 
ofiţer de la intendenţă. 

— Dumnezeu e milostiv, totul s-a terminat cu 
bine, răspunse uşuratic husarul. Mi s-a spus că-l pot 
găsi aici pe vechiul meu prieten Erasmus Fandorin. 
Sper că nu m-au minţit? 

Varea aruncă o privire rapidă spre Erast 
Petrovici, aşezat într-un ungher îndepărtat. Acesta 
se ridică, oftă chinuit şi rosti posomorât: 

— Ippolit? Ce v-vânt te-aduce? 

— lată-l, să mă ia dracu'! exclamă husarul, care se 
năpusti asupra lui Fandorin şi prinse a-l scutura de 


umeri cu atâta zel, încât capul consilierului titular 
începu să se clatine înainte şi înapoi. Mi se spusese că 
te-au tras turcii în ţeapă în Serbia! Oh, dar rău mai 
arăţi, frate, mai să nu te recunosc. Îţi vopseşti 
tâmplele, aşa, ca să faci impresie? 

Şi totuşi, ciudat cerc de cunoştinţe se contura 
în jurul consilierului titular: un paşă din Vidin, şeful 
Jandarmeriei şi, acum, husarul acesta chipeş şi 
vulgar, cu apucături de duelgiu. Varea se dădu ca 
din întâmplare mai aproape, ca să nu scape nici un 
cuvinţel. 

— Ne-a abandonat soarta pe-amândoi, ne-a 
abandonat. 

Zurov nu-şi mai zgâlţâia interlocutorul, 
începuse în schimb să-l bată pe spate. 

— Îţi voi povesti toate aventurile prin care am 
trecut, dar când vom fi singuri, tete-a-tete, pentru că 
nu sunt destinate urechilor unor doamne, zise el şi-i 
făcu vesel cu ochiul Varei. Finalul este însă cel 
cunoscut: am rămas fără un sfanţ, singur-singurel şi 
cu inima făcută ţăndări (şi-i aruncă iarăşi o ocheadă 
Varei). 

— Cine putea c-crede una ca asta, comentă 
Fandorin, depărtându-se cât de cât de husar. 

— Te bâlbâi? O contuzie? Fleacuri, o să-ţi treacă. 
Lângă Kokand, şocul unei explozii m-a trântit în aşa 
hal de colţul unei geamii, încât o lună întreagă mi-au 
clănţănit dinţii, nici nu puteam nimeri gura cu paharul 
- dacă poţi să-ţi închipui una ca asta. Dar apoi mi-a 
trecut şi gata. 

— Şi aici, d-de unde vii? 

— Ehei, frate Erasmus, asta-i poveste lungă. 
Husarul îi cuprinse cu privirea pe clienţii fideli ai 
clubului, care-l priveau cu interes, şi vorbi: 

— Nu vă mai perpeliţi, domnilor, apropiaţi-vă. Îi 
povestesc lui Erasmus Şeherezada vieţii mele. 


— Odiseea, îl corectă Erast Petrovici cu jumătate 
de gură, trecând pe neobservate în spatele colonelului 
Lucan. 

— Odisee era dacă se petrecea în Grecia, eu însă 
am avut parte chiar de o Şeherezadă. 

Zurov păstră o pauză ademenitoare şi purcese 
la povestit: 

— Aşadar, domnilor, urmare a unor împrejurări 
despre care avem cunoştinţă doar eu şi Fandorin, am 
ajuns la Neapole, fără un sfanţ în buzunar. Am luat 
împrumut de la consulul rus cinci sute de ruble - mai 
mult nu mi-a dat, harpagonul - şi am pornit-o pe calea 
apei spre Odessa. Dar pe drum, duhul rău m-a împins 
să accept un mic joc de stos cu căpitanul şi cu 
timonierul. M-au curăţat până la ultima copeică. Eu, 
bunînţeles, am protestat viguros, am pricinuit oarece 
pagube avutului de pe corabie şi la Constantinopol am 
fost aruncat... vreau să spun, lăsat la mal fără bani, 
fără bagaje, chiar şi fără căciulă. Şi era iarnă, 
domnilor. O fi fost ea turcească, dar, oricum, era frig. 
N-aveam de ales, m-am îndreptat spre ambasada 
noastră. Am luat în piept toate obstacolele şi am ajuns 
la ambasadorul în persoană, la Nikolai Pavlovici 
Gnatiev. Om de treabă, altfel. Bani, zice, nu-ţi pot da 
cu-mprumut, pentru că sunt din principiu împotriva 
oricărui fel de îndatorare. Dar dacă te aranjează, 
conte, te pot numi aghiotantul meu - am trebuinţă de 
ofiţeri curajoşi. Caz în care vei primi bani de 
cheltuială şi tot restul. Ei bine, i-am devenit aghiotant. 

— Aghiotantul lui Gnatiev însuşi? clătină Sobolev 
din cap. Înseamnă că a văzut vulpoiul ăla şiret ceva 
special la dumneata. 

Zurov îşi desfăcu braţele cu modestie şi urmă: 

— Încă din prima zi a noii mele slujbe am 
provocat un conflict internaţional şi un schimb de note 
diplomatice. Nikolai Pavlovici m-a trimis să predau o 


depeşă acelui faimos rusofob şi făţarnic Hasan 
Hairulla - ăsta-i la turci un popă suprem, un fel pe 
Papă de la Roma. 

— Sheih-ul-Islam, preciză McLaughlin, care nota 
totul de zor în blocnotesul lui. E mai curând cum e la 
voi Oberprocuratorul Sinodului. 

— Mă rog, încuviinţă din cap Zurov. Asta ziceam 
şi eu. De la bun început, acest Hairulla şi cu mine nu 
ne-am plăcut defel. I-am transmis cinstirea cuvenită 
prin traducător: "Preasfinţia voastră, am un mesaj 
urgent din partea general-aghiotantului Gnatiev". Şi 
el, câine mizerabil, clipeşte doar şi-mi răspunde 
franţuzeşte - asta anume, ca nu cumva dragomanul să- 
i înmoaie spusele: "Acum este ora de rugăciune. 
Aşteaptă." Se pune-n genunchi cu faţa spre Mecca şi 
începe să bolborosească: "O, măreț şi atotputernic 
Allah, arată-i milă robului Tău credincios, fă-l să vadă, 
cât încă mai e în viaţă, cum ard mişeii de ghiauri ce 
nu-s vrednici să păşească pe sfântul Tău pământ". 
Foarte drăguţ. Dar de când, mă rog, i se înalţă lui 
Allah rugăciuni pe franţuzeşte? Nu-i nimic, mi-am zis, 
las' că introduc şi eu o noutate în canonul 
pravoslavnic. Heirulla s-a întors spre mine, să fi văzut 
ce mutră satisfăcută avea! Păi cum altfel, pusese 
ghiaurul la punct. "Dă-mi scrisoarea generalului tău", 
zice. "Pardonez-moi, eminence, i-am răspuns, dar la 
noi, la ruşi, tocmai e ceasul liturghiei. Mai răbdaţi un 
minuţel." Şi buf! în genunchi, şi încep să mă rog în 
limba lui Corneille şi Rocambole: "Doamne-al meu de 
toţi binecuvântat, îmbucură-l pe robul Tău boier 
păcătos - vreau să spun, chevalier Ippolit, dă-i lui să-şi 
veselească ochii văzând cum se prăjesc la tigaie câinii 
musulmani". Şi, uite-aşa, una peste alta, am complicat 
relaţiile  ruso-turce, oricum destul de  încâlcite. 
Heirulla n-a luat scrisoarea, a suduit cât îl ţinea gura 
pre limba lui şi m-a dat pe uşă afară cu dragoman cu 


tot. Nikolai Pavlovici m-a mustrat, fireşte, de ochii 
lumii, dar, după părerea mea, a fost mulţumit. Era clar 
că ştiuse pe cine, la cine şi de ce trimisese. 

— Aprig, curat în spiritul Turkestanului! îl aprobă 
Sobolev. 

— Dar nu tocmai diplomatic, se băgă în vorbă 
căpitanul Perepiolkin, privindu-l dezaprobator pe 
insolentul husar. 

— N-am făcut purici în diplomaţie, oftă Zurov şi 
adăugă gânditor: Se vede treaba că nu e vocaţia mea. 

Erast Petrovici chicoti destul de tare. 

— Treceam odată pe Podul Galat, purtam 
ostentativ uniforma militară rusească şi admiram 
frumuseţile băştinaşe. Măcar că poartă feregele, 
diavoliţele acelea îşi aleg ţesături dintre cele mai 
transparente, încât par şi mai ispititoare. Şi, deodată, 
ce văd: trece într-o caleaşcă o fiinţă divină, Doamne, 
cum îi mai străluceau ochişorii de catifea deasupra 
vălului! Lângă ea - un eunuc abisinian gras, o brută 
ordinară, şi, după ea, încă o caleaşcă, cu slujnicele. M- 
am oprit, am făcut o plecăciune aşa, cu demnitate, 
cum se cuvine unui diplomat, iar ea şi-a scos mănuşa 
şi, cu mânuţa-i dalbă, mi-a trimis (şi Zurov îşi adună 
buzele în formă de inimioară) o bezea. 

— Şi-a scos mănuşa? repetă d'Hevrais, arborând o 
mină de expert. Dahr asta nu-i de glumă, domnilohr. 
Phrofetul considehră mânuţele fhrumoase pahrtea cea 
mai ispititoahre a thrupului unei femei şi a intehrzis 
cu desăvârşire nobilelohr musulmane să umble făhră 
mănuşi, penthru a nu supune ispitei inimile 
băhrbaţilohr. Încât scoatehrea mănuşilohr c'est un 
grande signe, este ca şi când o euhropeancă şi-ahr 
scoate. De fapt, mă abţin de la pahralele, ezită el, 
privind pieziş spre Varea. 

— Tocmai, prinse husarul din zbor spusele 
francezului. Puteam eu, după un asemenea gest, să o 


jignesc pe acea domniţă prin lipsa mea de atenţie? Am 
apucat de dârlogi calul de la hulube, l-am oprit şi am 
vrut să mă recomand. Moment în care eunucul, cizmă- 
neagră, m-a plesnit cu biciul peste obraz. Ce-aţi fi vrut 
să fac? Mi-am scos sabia, l-am străpuns de-a 
curmezişul pe mârlan, am şters tăişul de caftanul lui 
de mătase şi am plecat mâhnit acasă. Numi mai ardea 
de frumuseți băştinaşe. Simţeam că n-o să se 
sfârşească bine. Şi  s-a-ntâmplat întocmai cum 
profeţisem: s-a sfârşit rău de tot. 

— Dar de ce? întrebă foarte curios Lucan. Era 
soţia vreunui paşă? 

— Mai rău, oftă Zurov. A înălţimii sale păgâne 
Abdul-Hamid II. lar eunucul era, fireşte, tot al 
sultanului. Nikolai Pavlovici s-a bătut pentru mine cât 
a putut. I-a spus padişahului însuşi: "Dacă aghiotantul 
meu ar fi răbdat fără crâcnire să fie biciuit de un 
sclav, i-aş fi smuls cu mâna mea epoleţii pentru 
ruşinea adusă uniformei de ofiţer rus". Dar parcă 
pricep ei ce înseamnă o uniformă de ofiţer? Mi-au 
făcut vânt în douăzeci şi patru de ore din Turcia. 
Noroc că a-nceput războiul. Nikolai Pavlovici mi-a 
spus la despărţire: "Mulţumeşte-i lui Dumnezeu, 
Zurov, că nu a fost valide-sultan, sultana-mamă adică, 
ci doar o "tânără domniţă", o kucium-kadâne. 

— Nu k-kucium, ci kuciuk, îl corectă Fandorin şi 
se îmbujoră brusc, ceea ce Varei i se păru ciudat. 

Zurov fluieră: 

— Oho! Dar tu de unde ştii? 

Erast Petrovici nu-i răspunse, iar chipul lui 
trăda o mare nemulţumire. 

— Domnul Fandorin a fost o vreme oaspetele unui 
paşă turc, anunţă provocator Varea. 

— Şi ţi s-a dat acolo în grijă întregul harem? se 
însufleţi contele. Ei hai, povesteşte, nu fi mizerabil. 


— Nu întregul harem, ci doar o kuciuk-hanum, 
mormăi consilierul de stat care, era clar, nu dorea să 
se piardă în amănunte. O tânără minunată, sensibilă. 
Şi cât se poate de modernă. Vorbeşte franceza şi 
engleza, îi place Byron. Este interesată de medicină. 

Agentul secret îşi dezvăluia o faţă nouă, 
surprinzătoare, care, cine ştie de ce, Varei nu-i 
plăcu defel. 

— O femeie modernă nu se complace să trăiască 
pe post de a cincisprezecea nevastă într-un harem, i-o 
reteză ea. Este umilitor şi, în general, o barbarie. 

— Vă hrog să mă iehrtaţi, mademoiselle, dahr 
obsehrvaţia nu este dhreaptă, graseie iarăşi d'Hevrais 
ruseşte, însă trecu imediat la franceză. Vedeţi 
dumneavoastră, în anii mei de peregrinări prin Orient 
am studiat destul de bine felul de trai al 
musulmanilor. 

— Da, da, Charles, povesteşte-ne, îl rugă 
McLaughlin. Nu am uitat seria ta de schiţe despre 
viaţa din harem. A fost excepţională, se pronunţă 
irlandezul, îmbujorându-se de plăcerea propriei sale 
mărinimii. 

— Orice structură socială, inclusiv poligamia, 
trebuie considerată în context istoric, începu 
d'Hevrais pe un ton profesoral, dar fizionomia lui 
Zurov se schimonosi într-atât, încât francezul îşi 
schimbă gândul şi continuă omeneşte: De fapt, în 
condiţiile Orientului, haremul este pentru femei unica 
şansă de supravieţuire. Gândiţi-vă numai: încă de la 
începuturile lor, musulmanii au fost un popor de 
războinici şi de profeţi. Bărbaţii trăiau din război, 
piereau, şi un număr uriaş de femei rămâneau văduve 
sau pur şi simplu nu-şi puteau găsi un soţ. Cine să le 
hrănească pe ele şi pe copiii lor? Mahomed a avut 
cincisprezece soţii, dar nicidecum din pricina unei 
nemăsurate senzualităţi, ci din omenie. Şi-a asumat 


responsabilitatea de a avea grijă de văduvele 
camarazilor ucişi, iar în accepțiunea occidentalilor 
aceste femei nici măcar nu se puteau numi soţii. 
Pentru că, de fapt, ce este un harem, domnilor? 
Dumneavoastră vă imaginaţi probabil susurul unui 
havuz, odalisce pe jumătate goale mâncând alene 
rahat-lukum, totul învăluit într-un abur îmbibat de 
desfrâu. 

— Iar în mijloc, stăpânul acestei poieţi, în halat, 
cu narghilea şi cu un zâmbet fericit pe buzele-i 
rumene, adăugă visător husarul. 

— Ei bine, trebuie să vă dezamăgesc, domnule 
căpitan. Haremul înseamnă, pe lângă acele femei, un 
puhoi de rubedenii, o droaie de copii, inclusiv ai 
altora, nenumărate slujnice, sclave îmbătrânite care-şi 
duc veacul acolo, şi Dumnezeu mai ştie cine. Toată 
această hoardă trebuie întreţinută şi hrănită de 
stâlpul familiei - bărbatul. Cu cât este mai bogat şi mai 
puternic, cu cât are mai multe persoane de întreţinut, 
cu atât povara responsabilităţii sale este mai mare. 
Instituţia haremului este nu doar umană, este şi unica 
posibilă în condiţiile Orientului - altfel, multe femei ar 
muri pur şi simplu de foame. 

— Bine, dar dumneavoastră descrieţi nici mai 
mult nici mai puţin decât un fel de falanster, iar pe 
bărbatul turc îl prezentaţi ca pe un Charles Fourier, 
nu se putu abţine Varea. Nu este însă mai bine să-i 
oferi femeii posibilitatea de a-şi câştiga singură 
existenţa, decât să-i menţii statutul de sclavă? 

— Societatea orientală se mişcă mai greoi şi e 
prea puţin dispusă la schimbare, mademoiselle 
Barbara, răspunse respectuos francezul, pronunţându- 
i numele atât de drăgălaş, încât îţi era absolut 
imposibil să te superi pe el. In această societate există 
foarte puţine locuri de muncă, şi pentru fiecare 
trebuie să lupti, iar femeile nu pot face faţă 


concurenţei bărbaţilor. Şi apoi, femeia nu este câtuşi 
de puţin sclavă. Dacă bărbatul nu-i e pe plac, îşi poate 
redobândi foarte uşor libertatea. Pentru asta e de- 
ajuns să-i facă soţului viaţa într-atât de imposibilă, 
încât acesta să exclame, într-un moment de mânie şi 
de faţă cu martori: "Nu-mi mai eşti soţie!" Trebuie să 
recunoaşteţi că unei femei nu-i e deloc greu să-şi 
aducă soţul într-o asemenea stare. După care îşi poate 
aduna lucrurile şi poate pleca. Divorțul este simplu în 
Orient, nu ca în Occident. Unde mai pui că soţul este 
singur, pe când femeile reprezintă o întreagă 
colectivitate. Mai este deci de mirare că haremul, şi 
nu stăpânul acestuia, deţine adevărata putere? 
Figurile cele mai importante în Imperiul Otoman sunt 
nu sultanul sau marele vizir, ci mama şi soţia favorită 
ale padişahului. Şi, se-nţelege, kizliar-agasî, eunucul- 
şef al haremului. 

— Şi totuşi, câte soţii poate avea un sultan? 

întrebă Perepiolkin şi trase vinovat cu coada ochiului 
spre Sobolev. Intrebam aşa, din curiozitate. 
_ — Câte are orice drept-credincios, adică patru. 
Insă, în afara soțiilor de drept, padişahul mai are şi 
câteva ikbal, un fel de favorite, precum şi gediklos, 
cadâne, fete foarte tinere sau "fecioare plăcute 
văzului", care aspiră la statutul de ikbal. 

— Ei, aşa parcă mai merge, dădu satisfăcut din 
cap Lucan şi-şi răsuci mustaţa atunci când Varea îl 
măsură cu o privire încărcată de dispreţ. 

Sobolev, hop şi el, întrebă voluptuos: 

— Dar în afară de soţii şi de concubine are şi 
sclave, nu? 

— Toate femeile sultanului sunt sclave, dar numai 
până ce îi nasc un copil. Mama primeşte atunci pe loc 
titlul de prinţesă şi începe să beneficieze de toate 
privilegiile cuvenite rangului. De pildă, atotputernica 
sultană Besma, mama răposatului Abdul-Aziz, a fost la 


vremea ei simplă băieşiţă, dar l-a săpunit cu atâta 
îndemânare pe Mehmet II, încât acesta şi-a făcut-o 
mai întâi concubină, apoi soţie favorită. Femeile au în 
Turcia posibilităţi nelimitate de afirmare în carieră. 

— Şi totuşi, trebuie să fie al dracului de obositor 
să ai agăţat de gât un asemenea convoi, rosti gânditor 
unul dintre jurnalişti. Este, totuşi, prea mult. 

— Unii sultani au ajuns la aceeaşi concluzie, 
spuse zâmbind d'Hevrais. Ibrahim I, de pildă, se 
săturase până peste cap de femeile lui. Intr-o 
asemenea situaţie, Ivan cel Groaznic sau Henric VIII 
ar fi rezolvat simplu situaţia: pe eşafod sau la 
mănăstire cu fosta nevastă, şi alta la rând. Dar ce te 
faci când ai pe cap un întreg harem? 

— Chiar aşa, îşi manifestară interesul ascultătorii. 

— Turcii, domnii mei, nu dau înapoi în faţa 
greutăților. Padişahul a poruncit să-i fie vârâte toate 
femeile în saci şi să fie înecate în Bosfor. A doua zi 
dimineaţă, înălţimea sa s-a pomenit burlac, putând 
deci să-şi înjghebe un nou harem. 

Bărbaţii izbucniră în râs, Varea însă exclamă: 

— Cum de nu vă e ruşine, domnilor! Dar e 
înspăimântător! 

— În ultima sută de ani, mademoiselle Varea, 
obiceiurile de la curtea sultanului s-au ponderat 
substanţial, o linişti d'Hevrais. Şi asta gratie unei 
femei excepţionale - de altfel, o compatrioată de-a 
mea. 

— Povesteşte-ne! îl rugă Varea. 

— lată cum a fost. Pe valurile Mării Mediterane 
plutea o corabie şi, printre pasageri, se afla şi o fată 
de şaptesprezece ani de o frumuseţe ieşită din comun. 
O chema Aimee Dubucque de Riverie şi se născuse pe 
vrăjita insulă Martinica, cea care a dăruit lumii 
nenumărate frumuseți intrate în legendă, printre care 
s-au numărat şi madame de Maintenon, şi Josephine 


Beauharnais. Pe aceasta din urmă - atunci o chema, 
simplu, Josephine de Taschery - tânăra noastră Aimee 
o cunoştea bine şi chiar îi era prietenă. Istoria nu ne 
spune în ce scop călătorea acea splendidă creolă pe o 
mare care colcăia de pirați. Se ştie doar că în 
apropierea ţărmurilor Sardiniei nava a fost capturată 
de corsari şi tânăra noastră franţuzoaică a ajuns la 
Alger, la un târg de sclavi, unde a fost cumpărată de 
însuşi dei-ul Algerului - ei da, chiar cel care, potrivit 
afirmațiilor lui monsieur  Popristchine%, avea o 
umflătură sub nas. Dei-ul era bătrân şi nu-l mai 
interesa de-acum frumuseţea femeii, îl interesau în 
schimb foarte mult bunele relaţii cu Sublima Poartă, 
încât biata Aimee a fost dusă cu vaporul la Stambul, în 
calitate de prinos viu adus sultanului AbdulHamid II. 
Padişahul s-a purtat cu prizoniera extrem de atent, 
cum te-ai purta cu o comoară nepreţuită: nu a obligat- 
o la nimic, nu a obligato nici măcar să treacă la 
mahomedanism. Înțeleptul suveran a fost răbdător, iar 
pentru asta Aimee l-a răsplătit cu dragostea ei. In 
Turcia ea e cunoscută sub numele de Naşedil-sultan. 
Ea l-a adus pe lume pe prinţul Mehmed, care ulterior 
a urcat pe tron şi a intrat în istorie ca mare 
reformator. Mama lui l-a învăţat limba franceză, i-a 
trezit interesul pentru literatura franceză şi a sădit în 
el o atitudine liber-cugetătoare tipic franceză. De 
atunci, Turcia s-a întors cu faţa spre Occident. 

— Înşiri pur şi simplu basme, d'Hevrais, vorbi 
arţăgos McLaughlin. Precis ai minţit şi ai înflorit totul 
ca întotdeauna. 

Francezul zâmbi ştrengăreşte şi amuţi, iar 
Zurov, care de la o vreme începuse să dea semne 
vădite de nerăbdare, exclamă brusc, plin de elan: 

— Ei, că tot veni vorba, domnilor, ce-aţi zice de o 
mică partidă de cărţi? Vorbim şi tot vorbim întruna. Pe 
onoarea mea, nu se face aşa ceva. 


Varea îl auzi pe Fandorin gemând surd. 

— Pe tine, Erasmus, nu te invit, spuse grăbit 
contele. Că ţie ţi-a făcut michiduţă farmece. 

— Excelenţă, se scandaliză Perepiolkin, sper că 
nu veţi permite un joc de noroc în prezenţa 
dumneavoastră. 

Sobolev însă îl alungă cu un gest, aşa cum 
alungi o muscă sâcâitoare. 

— Mai las-o încolo, căpitane. Nu fi plictisitor. 
Dumitale ce-ţi pasă, acolo, la Secţia operativă, ai tot 
timpul ceva de făcut, pe când eu am ruginit aici de- 
atâta trândăveală. Personal, conte, nu voi juca, sunt 
de felul meu teribil de impulsiv, dar de uitat o să mă 
uit. 

Varea văzu că Perepiolkin îl priveşte pe 
chipeşul general cu ochi de câine bătut. 

— Poate pe o miză mai micuță? suspină nesigur 
Lucan. Aşa, doar pentru consolidarea frăţiei de arme. 

— Pentru consolidare, de bună seamă, şi 
obligatoriu pe miză mică, încuviinţă Zurov din cap, 
apoi scoase din raniţă şi aşeză pe masă nişte pachete 
sigilate de cărţi de joc. O sută intrarea. Cine mai e 
amator, domnilor? 

Banca se înfiinţă într-o clipită şi curând în cort 
răsună miraculosul: 

— Începe jocul, domnilor! 

— Ia uite ce sultăniţă avem aici, domnilor! 

— L'as de carreau. 

— Ha-ha, ţi-a bătut-o! 

Varea se apropie de Erast Petrovici, îl întrebă: 

— De ce-ţi spune Erasmus? 

— Aşa s-a-ntâmplat, se eschivă secretosul 
Fandorin. 

— Ehe-he, oftă zgomotos Sobolev. Kriedener 
pesemne se apropie acum de Plevna, şi eu lâncezesc 
aici ca o carte de joc fără valoare. 


Perepiolkin se fâţâia prin preajma idolului său, 
prefăcându-se interesat de joc. 

McLaughlin stătea supărat în picioare, orfan, 
cu tabla de şah subsuoară, bombănea ceva pe 
englezeşte şi-şi traducea singur în ruseşte: 

— A fost odată un press-club care-a ajuns acum 
tripou. 

— Hei, băiete, aveţi coniac Şustov? Adu-i aici! 
strigă husarul întorcându-se spre bufetier. Dacă e să 
ne-nveselim, păi să ne-nveselim! 

Şi în seara aceea a fost, într-adevăr, mare 
veselie. 

A doua zi, în schimb, press-club-ul era de 
nerecunoscut: ruşii şedeau sumbri şi abătuţi, 
corespondenţii erau şi ei încordaţi, se discuta cu 
jumătate de gură şi, din când în când, ba unul, ba 
altul dădea fuga la oficiul telegrafic după ce afla noi 
amănunte - se petrecuse un eveniment de-a dreptul 
senzaţional. 

Încă de la prânz se furişaseră în tabără unele 
zvonuri de rău-augur, iar la orele serii, când Varea 
şi Fandorin se întorceau de la poligon (consilierul 
titular îşi învăţa asistenta să mânuiască un revolver 
sistem Colt), îl întâlniră pe Sobolev, care avea un 
aer ursuz-iritat. 

— Bună treabă, spuse el, frecându-şi nervos 
mâinile. Aţi auzit? 

— Plevna? întrebă Fandorin ca un condamnat la 
moarte. 

— Dezastru total. Generalul Schilder-Schuldner s- 
a dus direct la ţintă, fără să mai trimită grupuri de 
recunoaştere, voia să i-o ia înainte lui Osman paşa. Ai 
noştri erau şapte mii, turcii cu mult mai mulţi. 
Coloanele noastre au atacat frontal şi au nimerit sub 
foc încrucişat. A fost ucis Rosenbaum, comandantul 


Regimentului  Arhanghelsk, a fost rănit mortal 
Kleinhaus, comandantul Regimentului Kostroma, 
general-maiorul Knorring a fost adus pe targă. O 
treime dintre ai noştri au pierit. De-a dreptul un 
carnagiu. lată-vă cele trei şatre ale lor. Dar şi turcii 
parcă-s altfel, nu mai sunt ca pe vremuri. Au luptat ca 
nişte diavoli. 

— Ce face Paladin? îl întrebă pe loc Erast 
Petrovici. 

— Nimic. E verde ca bradul, tot bălmăjeşte nu 
ştiu ce justificări. L-a luat Kazanzaki să-l interogheze. 
Acum să te ţii. Poate-mi vor da şi mie vreo însărcinare. 
Perepiolkin mi-a dat de înţeles că ar fi ceva şanse. 

Şi generalul porni cu pas elastic în direcţia 
statului-major. 

Varea a rămas până seara la spital, ajutând la 
sterilizarea instrumentelor chirurgicale. Fuseseră 
aduşi atât de mulţi răniţi, încât se văzuseră nevoiţi 
să mai ridice două corturi provizorii. Surorile de 
caritate cădeau din picioare de oboseală. Mirosea a 
sânge şi suferinţă, răniții ţipau şi se rugau. 

Abia la începutul nopţii Varea izbuti să se 
târască până la cortul corespondenţilor, unde, cum 
am spus, atmosfera diferea izbitor de cea din ajun. 

Doar la masa de joc domnea o atmosferă 
însufleţită. Zurov, palid, pufăind din ţigară, 
împărțea cărţile cu mare viteză. Nu mâncase nimic, 
în schimb băuse fără încetare şi nu se ameţise 
absolut deloc. Lângă cotul lui crescuse un munte de 
bancnote, monede de aur şi notițe de credit. Vizavi 
de el, tot ciufulindu-şi părul, stătea ca scos din minţi 
colonelul Lucan. Lângă el dormea un ofiţer cu capul 
blond culcat pe braţele încrucişate pe masă. Prin 
preajmă zbura ca un fluture gras, dintr-un loc în 


altul, bufetierul, prinzând din zbor comenzile 
norocosului husar. 

Fandorin nu era la club, nici d'Hevrais, 
McLaughlin juca şah, iar Sobolev, înconjurat de 
ofiţeri, făcea nişte vrăji deasupra unei hărţi la scara 
de trei verste pe ţol şi nu-i aruncă Varei nici măcar 
o privire. 

Regretând deja că venise, ea spuse: 

— Conte, nu vă e ruşine? Au murit atâţia oameni! 

— Dar noi suntem încă în viaţă, mademoiselle, îi 
replică distrat Zurov, bătând cu palma un pachet de 
cărţi. De ce să ne îngropăm înainte de vreme? Hei, 
blufezi, Luca. Ridic miza la două. 

Lucan îşi smulse de pe deget inelul cu briliant. 

— Întorc. 

Şi îşi întinse încet, foarte încet mâna 
tremurândă spre cărţile lui Zurov, aruncate 
neglijent pe masă cu faţa în jos. 

În clipa aceea, Varea îl văzu intrând neauzit în 
cort, plutind parcă, pe  locotenent-colonelul 
Kazanzaki, aducând înfricoşător cu un corb negru 
care a adulmecat miros dulceag de cadavru. Îşi 
aminti cum se încheiase precedenta apariţie a 
jandarmului şi se înfioră. 

— Domnule Kazanzaki, unde este d'Hevrais? îl 
întrebă McLaughlin, răsucindu-se spre noul venit. 

Locotenent-colonelul păstră o tăcere plină de 
subînţelesuri, aşteptând ca în club să se 
înstăpânească liniştea. Răspunse scurt: 

— La mine. Scrie declaraţia. Tuşi, apoi continuă 
ameninţător: 

— Vom decide după asta. 

Basul ireverenţios al lui Zurov rupse tăcerea: 

— Acesta este, deci, faimosul jandarm Kazanzaki? 
Bine-ai venit, domnule mutră-stâlcită. 


Şi, cu ochii sclipind de neobrăzare, îl privi 
expectativ pe locotenent-colonelul care se făcuse 
stacojiu la faţă. 

— Şi eu am auzit câte ceva despre dumneata, 
domnule duelgiu, rosti fără grabă Kazanzaki, privindu- 
l şi el ţintă pe husar. Eşti o figură faimoasă. Ai 
bunătatea şi muşcă-ţi limba, altfel strig straja şi te 
trimit la arest pentru practicarea jocurilor de noroc în 
tabără. lar banca o arestez. 

— Vezi de la o poştă omul serios, surâse contele 
satisfăcut. Am înţeles totul şi-s mut ca mormântul. 

Lucan întoarse, în sfârşit, cărţile lui Zurov, 
gemu prelung şi se luă cu mâinile de cap. Contele 
se uită sceptic la inelul câştigat. 

— Nu, maiorule, care mama dracului de trădare? 
auzi Varea vocea iritată a lui Sobolev. Are dreptate 
Perepiolkin, nu degeaba lucrează el la statul-major. 
Osman a pornit pur şi simplu în marş forţat, şi ai 
noştri, care-şi aruncau deja chipiele în sus de bucurie, 
nu se aşteptau la asemenea zel din partea turcilor. 
Acum însă, gata cu gluma. Avem un inamic formidabil, 
şi războiul a început cu adevărat. 


Capitolul al şaselea, 


ÎN CARE PLEVNA ŞI VAREA 
SUNI SUPUSE ASEDIULUI 


Die Wiener Zeitung (Viena) 
30 (18) iulie 1877 


"Corespondentul nostru ne informează din 
Şumen, unde se află cartierul general al armatei 
turce din Balcani: 

După eşecul stânjenitor de la Plevna, ruşii s-au 
văzut puşi într-o situaţie stupidă. Coloanele lor se 
întind pe sute de kilometri de la sud la nord, liniile 
de comunicaţii sunt lipsite de apărare, spatele 
frontului lor este extrem de vulnerabil. Geniala 
manevră pe flancuri întreprinsă de Osman paşa le-a 
permis turcilor să câştige timp pentru a se regrupa, 
iar micul orăşel bulgar a devenit un ghimpe zdravăn 
în coasta blănoasă a ursului rus. În cercurile 
apropiate curţii de la Constantinopol domneşte un 
optimism rezervat." 

PE DE O PARTE, TREBURILE stăteau prost, am 
zice, cum nu se poate mai prost. Bietul Petea 
lâncezea sub şapte lacăte. După baia de sânge de la 
Plevna, funestului Kazanzaki nu-i mai ardea de 
criptograf, ceea ce nu înseamnă că asupra lui nu 
plana în continuare ameninţarea tribunalului. Cât 
despre soarta războiului, aceasta se  vădise 
nestatornică: peştişorul de aur se prefăcuse într-un 
ghiborţ  ghimpos care se  scufundase într-o 
bulboană, lăsându-le palmele zgâriate până la 
sânge. 

Pe de altă parte (Varei îi era şi ruşine să 
recunoască asta), niciodată viaţa ei nu fusese mai... 
interesantă.  Întocmai, interesantă, acesta era 
cuvântul cel mai potrivit. 

lar pricina era, dacă e să fim cinstiţi, 
necuviincios de simplă. Pentru prima oară în viaţă 
Varea era curtată simultan de atâţia admiratori. Şi 
ce admiratori! Încăpea oare comparaţie cu cei doi 
tovarăşi de călătorie din tren de mai deunăzi, sau cu 


studenţii spuziţi de coşuri de la Petersburg? Oricât 
o reprima, vulgara natură feminină se furişa afară, 
ca o iarbă rea, din inima ei vanitoasă şi proastă. Şi 
asta nu era bine. 

Şi în dimineaţa zilei de 18 iulie, o zi importantă 
şi specială - dar despre asta vom povesti mai târziu - 
Varea se trezi cu zâmbetul pe buze. Nici măcar nu 
se trezise de-a binelea, abia percepuse, prin 
pleoapele închise, lumina soarelui, abia se întinsese 
cu desfătare, şi simţise dintr-odată o stare de 
sărbătoare, de bucurie, de fericire. Apoi, când, după 
trup, i se trezise şi raţiunea, îşi aminti de Petea şi 
de război. Printr-un efort de voinţă, Varea se forţă 
să se încrunte şi să se gândească la acele triste 
realităţi, dar în capul ei neascultător, pe jumătate 
adormit, se strecură cu totul altceva, în spiritul 
Agafiei Tihonovna?!: dacă la devotamentul lui Petea 
s-ar adăuga faima lui Sobolev, dar şi insolenţa lui 
Zurov, şi talentele lui Charles, şi privirea aceea 
printre gene a lui Fandorin. Adică nu, Erast 
Petrovici nu-şi afla locul aici, pentru că nu putea fi 
numărat, chiar şi într-o interpretare forţată, printre 
admiratori. 

Relaţia ei cu consilierul titular era oarecum 
confuză. Varea îi era în continuare asistentă doar cu 
numele, Fandorin nu o iniţia în secretele lui, deşi, 
altminteri, ceva treburi avea el şi, pare-se, nu chiar 
din cele de duzină. Ba dispărea vreme îndelungată, 
ba, dimpotrivă, nu ieşea din cortul lui, unde îl 
vizitau tot soiul de mujici bulgari purtând cuşme 
rău-mirositoare din blană de oaie. Erau, probabil, 
locuitori din Plevna, presupunea Varea, dar din 
mândrie nu-l întreba nimic. Şi ce mare scofală - în 
tabăra ruşilor îşi făceau destul de frecvent apariţia 


oameni din Plevna. Până şi McLaughlin avea 
propriul lui informator, care îi furniza 
corespondentului informații în exclusivitate despre 
viața dintr-o garnizoană turcească. Ce-i drept, 
irlandezul nu împărtăşea comandamentului rus 
aceste informatii, bătând moneda "eticii 
jurnalistice", în schimb, cititorii ziarului Daily News 
aflau amănunte despre programul zilnic al lui 
Osman paşa şi despre puternicele redute care se 
înălţau nu în zile, ci în ore în jurul oraşului asediat. 

De data asta însă, Divizia de Vest a Armatei 
Ruse se pregătise temeinic de bătălie. Asaltul era 
fixat pentru astăzi şi toţi spuneau că "neînţelegerea 
de la Plevna" va fi obligatoriu soluţionată. În ajun, 
Erast Petrovici schiţase pe pământ cu un beţigaş, 
pentru Varea, toate fortificațiile turcilor şi îi 
explicase că, potrivit informaţiilor lui demne de 
toată încrederea, Osman-Paşa are 20 000 de askeri 
şi 58 de tunuri, în vreme ce generalul Kriedener a 
concentrat 32 000 de soldaţi şi 176 de tunuri, şi 
urmează să li se alăture şi românii. Fusese elaborat 
un amplasament ingenios al trupelor, strict secret, 
cu o învăluire ascunsă şi un atac de diversiune. 
Fandorin îi explicase atât de bine, încât Varea 
crezuse pe loc în victoria armatei ruse şi nici măcar 
nu îl mai ascultase - mai mult îl privise pe 
consilierul titular, încercând să ghicească ce-i era 
fetiţa aceea blondă din medalion. Kazanzaki spusese 
ceva ciudat despre o căsătorie. Nu cumva îi era 
soţie? Era mult prea tânără, doar o fetiţă. 

lată cum se-ntâmplase. În urmă cu trei zile, 
după micul dejun, Varea aruncase, o privire în 
cortul lui Erast Petrovici şi îl văzuse întins pe pat, 
îmbrăcat, cu cizmele pline de glod în picioare şi 


dormind buştean. Lipsise toată ziua trecută, se 
întorsese pesemne abia spre dimineaţă. Varea 
dăduse să iasă încetişor, dar observase deodată pe 
pieptul celui ce dormea, sclipind prin gulerul 
descheiat, medalionul de argint. Ispita fusese mult 
prea mare. Varea se furişase în vârful picioarelor 
lângă pat, fără a-şi dezlipi privirea de pe chipul lui 
Fandorin. Acesta respira egal, cu gura 
întredeschisă, şi în clipele acelea consilierul nostru 
titular aducea cu un băieţaş neastâmpărat care-şi 
pudrase în joacă tâmplele. 

Varea  săltase atent, cu două degete, 
medalionul, îi deschisese cu un mic ţăcănit capacul 
şi văzuse un portret minuscul. Înfăţişa o păpuşică, o 
Madchen-Gretchen: buclişoare de aur, ochişori, 
guriţă, obrăjori. Nimic ieşit din comun. Varea 
trăsese  dezaprobator cu coada ochiului spre 
Fandorin şi se îmbujorase toată: de sub genele lungi 
o priveau nişte ochi serioşi, de un albastru luminos, 
cu pupile foarte negre. 

Ar fi fost o prostie să rămână şi să se explice, 
aşa că Varea o rupsese pur şi simplu la fugă, ceea 
ce iarăşi nu fusese un lucru foarte înţelept, dar 
măcar totul se sfârşise fără o scenă penibilă. Oricât 
ar părea de ciudat, Fandorin se purtase ulterior ca 
şi când episodul cu pricina nici nu ar fi avut loc. 

Era un om rece, dezagreabil, rareori se 
amesteca în conversaţia altora, iar când o făcea, 
spunea obligatoriu nişte lucruri care o scoteau pe 
Varea din sărite. Să ne amintim fie şi disputa legată 
de parlament şi democraţie care se încinsese în 
timpul unui picnic (fuseseră într-o companie 
numeroasă pe o colină şi îl târâseră după ei şi pe 


Fandorin, deşi acesta ardea de nerăbdare să se 
pitească în bârlogul lui). 

D'Hevrais începuse să discute despre 
constituţia pe care fostul mare vizir Midhat paşa o 
introdusese în Turcia în urmă cu un an. Era 
interesant. Poftim: o ţară sălbatică, asiatică, şi are 
parlament, nu ca Rusia. 

Apoi  dezbătuseră o vreme ce sistem 
parlamentar este mai bun. McLaughlin era pentru 
cel britanic, d'Hevrais, deşi francez, pentru cel 
american, iar Sobolev insista asupra unei constituţii 
mai speciale, de tradiţie rusească, nobiliaro- 
ţărănească. 

Când Varea susţinuse dreptul de vot pentru 
femei, o luaseră toţi, ca unul, în râs. Soldăţoiul 
acela de Sobolev îşi bătuse joc de ea: 

— Of, Varvara Andreevna, dacă vi s-ar acorda 
vouă, femeilor, drept de vot, aţi alege în parlament 
numai nişte feţi-frumoşi şi drăgăstoşi. Pune-le pe 
suratele dumitale să aleagă între Fiodor Mihailovici 
Dostoievski şi căpitanul nostru de cavalerie, Zurov. 
Cui i-ar da votul? Aud? Păi vedeţi? 

— Domnilor, dar în parlament eşti ales cu de-a 
sila? se nelinişti husarul şi toţi se înveseliră mai abitir. 

Varea le vorbi în zadar despre egalitatea în 
drepturi şi despre statul american Wyoming, unde 
femeilor le este permis să voteze, fapt care nu a 
adus nici un prejudiciu. Nimeni nu o lua în serios. 

— Şi dumneata de ce taci? îi lansă Varea un apel 
lui Fandorin, care se distinse iarăşi trântind o 
asemenea gogomănie, încât mai bine şi-ar fi ţinut 
gura. 

— Eu, Varvara Andreevna, sunt în general un 
adversar al d-democraţiei. (Spuse asta şi se îmbujoră). 
Încă de la naştere un om nu este egal cu altul, n-ai ce-i 


face. Principiul democraţiei ştirbeşte din drepturile 
celor mai inteligenţi, mai t-talentaţi, cu mai mare 
capacitate de muncă, îi face dependenţi de voinţa 
obtuză a celor proşti, netalentaţi şi leneşi, p-pentru că 
aceştia din urmă sunt întotdeauna mai mulţi într-o 
societate. Compatrioţii mei şi ai dumitale trebuie să se 
dezbare mai întâi de ticăloşie şi să-şi câştige d-dreptul 
de a purta numele de cetăţean, abia atunci ne vom 
putea gândi şi la un parlament. 

Această nemaiauzită declaraţie o buimăci de-a 
dreptul pe Varea, dar îi veni în ajutor d'Hevrais: 

— Totuşi, dacă într-un stat s-a introdus deja 
dreptul de vot, spuse el moale (discuţia se purta, se- 
nţelege, în franceză), ar fi nedrept să ofensezi 
jumătate din omenire - şi încă jumătatea ei cea mai 
bună. 

Amintindu-şi aceste remarcabile cuvinte, Varea 
zâmbi, se întoarse pe-o parte şi începu să se 
gândească la d'Hevrais. 

Slavă Domnului, Kazanzaki îl lăsase în pace. 
Păi, ce să-i faci, cine-l pusese pe generalul 
Kriedener să ia o decizie strategică pe baza nu ştiu 
cărui interviu! Bietul d'Hevrais era exasperat, se 
ţinea scai de orice om întâlnit în cale, tot 
explicându-se şi justificându-se. Varea îl plăcea mai 
mult cu înfăţişarea aceasta vinovată şi nefericită. 
Dacă mai înainte îi păruse cam încrezut, prea 
obişnuit cu admiraţia unanimă, din care pricină 
păstra faţă de el o anume distanţă, acum nu mai era 
nevoie de aşa ceva, şi Varea începuse să se poarte 
cu francezul simplu şi tandru. Era un om sociabil, 
vesel, nu ca Erast Petrovici; ştia îngrozitor de multe 
lucruri - şi despre Turcia, şi despre Orientul Antic, 
şi despre istoria Franţei. Şi unde nul purtase setea 
lui de aventură! Şi ce drăguţ povestea el acele 


recits droles? - spiritual, cu vioiciune, fără pic de 
afectare. Varea adora momentul în care, 
răspunzându-i la vreo întrebare, el făcea o pauză 
plină de semnificații, zâmbea poznaş şi, cu o 
expresie tainică, spunea: 

Oh, c'est toute une histoire, mademoiselle”. Şi, 
spre deosebire de acest buze-lipite de Fandorin, 
începea pe loc să depene o istorioară. 

Cel mai adesea istorioarele erau hazlii, dar 
uneori erau şi înfricoşătoare. 

Pe una dintre ele Varea n-o putea nicicum uita. 

— Dumneata, Varea, îi blamezi pe asiatici pentru 
lipsa lor de respect faţă de viaţa omului, şi bine faci. 
(Venise vorba despre atrocitățile comise de 
başbuzuci.) Dar aceştia sunt nişte sălbatici, nişte 
barbari care se trag, într-un trecut nu foarte 
îndepărtat, din cine ştie ce tigri sau crocodili. Eu însă 
îţi voi descrie o scenă pe care am văzut-o cu ochii mei 
în cea mai civilizată dintre ţări, în Anglia. O, dar este o 
întreagă poveste. Britanicii preţuiesc într-atât viaţa 
omului, încât consideră sinuciderea cel mai mare 
păcat, iar pentru tentativa de a-ţi pune capăt zilelor 
eşti osândit la pedeapsa capitală. În Orient încă nu le- 
a dat asta prin minte. Cu câţiva ani în urmă, pe când 
mă aflam la Londra, urma să fie spânzurat un deţinut 
într-o închisoare de acolo. Făptuise o crimă 
îngrozitoare: făcuse rost, într-un fel sau altul, de un 
brici, încercase să-şi taie beregata şi, parţial, chiar 
reuşise, dar doctorul închisorii îl salvase la timp. M-a 
zguduit logica judecătorului şi am decis că trebuie 
neapărat să văd execuţia cu ochii mei. Mi-am folosit 
relaţiile, am făcut rost cu greu de un permis şi nu am 
fost dezamăgit. 

Condamnatul îşi vătămase corzile vocale şi 
putea doar să şuiere, aşa că execuţia s-a desfăşurat 


fără ultimul lui cuvânt. S-au dondănit multă vreme 
cu doctorul, care spunea că omul acela nu trebuie 
spânzurat - i se vor desface cusăturile şi 
spânzuratul va putea respira prin  trahee. 
Procurorul şi şeful închisorii s-au sfătuit, după care 
i-au ordonat călăului să treacă la treabă. S-a vădit 
însă că doctorul avusese dreptate: sub presiunea 
frânghiei, rana s-a deschis imediat şi cel atârnat de 
sfoară a început să hăpăie aerul cu un şuier 
înfricoşător. A stat atârnat aşa cinci, zece, 
cincisprezece minute şi tot n-a murit, doar faţa i se 
învineţise. Au hotărât să-l cheme pe judecătorul 
care pronunţase sentinţa. Cum execuţia avea loc la 
răsăritul soarelui, a durat ceva vreme până l-au 
trezit pe judecător. A sosit peste un ceas şi a luat o 
decizie a la Solomon: să fie scos  laţul 
condamnatului şi să fie spânzurat din nou, de astă 
dată însă cu laţul petrecut nu deasupra, ci sub 
tăietură. Zis şi făcut. De data asta, totul a mers 
bine. lată, dar, roadele civilizaţiei! 

Mai târziu, Varei îi apăruse noaptea în vis 
spânzuratul cu beregata rânjind. "Nu există 
moarte", grăia gâtul cu vocea lui d'Hevrais, şi din 
rană începea să-i picure sânge. "Există doar 
revenirea la start." 

Cât despre revenirea la start, expresia avea de- 
acum legătură cu Sobolev. 

— Ah, Varvara Andreevna, întreaga mea viaţă a 
fost o cursă cu obstacole, îi spusese tânărul general 
clătinând cu amărăciune din capul tuns scurt. Un 
arbitru mă tot întoarce din parcurs înapoi, la start. 
Judecă şi dumneata. Mi-am început cariera în garda 
călare, m-am distins în războiul cu polonezii, dar am 
nimerit într-o situaţie stupidă cu o panenka poloneză - 


şi înapoi, la start. Am absolvit Academia Marelui Stat- 
Major, am fost trimis la post în Turkestan, acolo, un 
duel tâmpit cu final tragic - şi fă dumneata bine 
Sobolev şi te întoarce la start. M-am însurat cu o 
prinţesă, credeam că voi fi fericit - aş. M-am pomenit 
din nou singur şi cu mâinile goale. Am cerut să fiu 
trimis iarăşi în deşert, nu m-am cruțat nici pe mine, nu 
i-am cruțat nici pe oamenii mei, numai printr-o 
minune am rămas în viaţă, şi iată-mă-s din nou cu 
mâinile goale. Lâncezesc ca un trântor şi aştept un 
nou start. Dar voi putea oare aştepta la nesfârşit? 

Spre deosebire de d'Hevrais, Sobolev nu 
stârnea compasiunea Varei. În primul rând, în 
privinţa startului, Michel o făcea pe victima, se 
alinta - era, totuşi, general la cei treizeci şi trei de 
ani ai lui, avea două ordine Sf. Gheorghe şi o 
distincţie cu Sabia de Aur. Şi, în al doilea rând, 
parcă prea cerşea compasiunea. Pesemne, pe 
vremea când era cadet, colegii mai vârstnici îi 
explicaseră că în dragoste repurtezi victorii fie 
printr-un asalt gen şarjă de cavalerie, fie săpând 
tranşee care duc la inima femeii, dornică să 
dăruiască compasiune. 

Sobolev săpa destul de neîndemânatic aceste 
tranşee, dar Varea se simţea măgulită de curtea pe 
care i-o făcea: era, totuşi, un general adevărat, fie el 
şi cu mătura aceea idioată crescută pe obraz. Când 
Varea îl sfătuia, cu delicateţe, să-şi schimbe forma 
bărbii, generalul începea să se târguiască: sunt gata 
să fac acest sacrificiu, spunea el, doar în schimbul 
unor garanţii. Dar Varea nu avea intenţia să-i 
acorde vreo garanţie. 

Cu cinci zile în urmă, Sobolev venise fericit la 
ea. Primise, în sfârşit, comanda propriului său 
detaşament: două regimente de cazaci, cu care 


urma să ia parte la atacul Plevnei, acoperind flancul 
sudic al corpului de armată. Varea îi urase un start 
cu noroc. Michel îl luase ca şef al statului său major 
pe Perepiolkin, exprimându-se în felul următor în 
legătură cu anostul căpitan: 

— M-am dus acolo, m-am văicărit, m-am uitat în 
ochii lui, şi l-am luat. Şi ce crezi, Varvara Andreevna? 
Eremei lonovici o fi el anost, este în schimb priceput. 
Oricum, făcea parte din Marele Stat-Major. Este 
cunoscut în Secţia operativă, cei de-acolo îi furnizează 
informaţii utile. Şi în plus, după câte văd, îmi este 
devotat, n-a uitat că l-am salvat atunci din mâinile 
başbuzucilor. lar eu, păcătosul de mine, cel mai mult 
preţuiesc la subalterni devotamentul. 

Acum Sobolev era ocupat până peste cap, dar 
după trei zile Serioja Vereşceaghin, ordonanța lui, îi 
adusese  Varei din partea excelenţei sale un 
somptuos buchet de trandafiri roşii. Trandafirii 
rezistau în continuare vajnici ca eroii de la Borodino 
şi nici gând să se ofilească. Tot cortul era îmbibat 
de parfumul lor greu, senzual. 

În breşa formată după retragerea generalului 
se repezise, prompt, Zurov, adept convins al 
asaltului de cavalerie. Varea pufni, amintindu-şi cu 
câtă viclenie întreprinsese căpitanul acţiunea de 
recunoaştere prealabilă. 

— Adevărată bellevue, mademoiselle. O, natura! i 
se adresase el odată, ieşind din cortul press-club-ului, 
îmbâcsit de fum de ţigară, în urma Varei, care avea de 
gând să admire asfinţitul. 

Şi, fără să piardă tempo-ul, schimbase tema: 

— Cumsecade om Erasmus, nu-i aşa? Are un 
suflet curat ca aşternutul de pat. Şi e un camarad 
excelent, deşi, sigur, e cam morocănos. 


Aici  husarul făcuse o pauză, privind-o 
expectativ cu ochii lui frumoşi, insolenţi. Varea 
aşteptase urmarea. 

— E chipeş, e bruneţel. În uniformă de husar ar 
arăta de-a dreptul magnific, mutase cu hotărâre Zurov 
discuţia pe propriul lui teren. Deh, acum arată ca o 
curcă plouată, dar să-l fi văzut pe Erasmus cel de 
altădată! Flacără! Uraganul Arabiei! 

Varea îl privise neîncrezătoare pe palavragiu, 
pentru că îi era imposibil să şi-l imagineze uragan al 
Arabiei pe consilierul titular. 

— Şi cum de s-a schimbat într-atât? îl întrebase 
ea, în speranţa că va afla ceva, cât de mărunt, despre 
trecutul enigmatic al lui Erast Petrovici. 

Dar Zurov ridicase doar din umeri: 

— Dracu' ştie. Nu ne-am mai văzut de un an. 
Vreun amor fatal, fără-ndoială. Căci voi, femeile, ne 
luaţi pe noi, bărbaţii, drept nişte imbecili fără inimă, 
pe câtă vreme noi avem inimi ardente, vulnerabile, 
spuse el şi-şi plecă ochii cu amărăciune. Când ţi-e 
zdrobită inima, poţi arăta şi la douăzeci de ani ca un 
moşneag. 

Varea pufni: 

— Ei, douăzeci! Nu-ţi stă bine să te întinereşti 
chiar atât. 

— Nu vorbeam despre mine, ci despre Fandorin, 
îi explică husarul. Are doar douăzeci şi unu de ani. 

— Cum, Erast Petrovici? icni Varea. Lasă gluma, 
douăzeci şi doi de ani am eu. 

— Asta spuneam şi eu, se însufleţi Zurov. 
Dumneata ai nevoie de cineva mai matur, să aibă 
măcar în jur de treizeci de ani. 

Dar ea nu-l mai auzea, uluită de această 
noutate. Fandorin are doar douăzeci şi unu de ani? 
Douăzeci şi unu?! Incredibil. De-asta-l numise 
Kazanzaki wunderkind. Ei da, ce-i drept, faţa 


consilierului era ca de băieţel, dar felul său de a fi, 
dar privirea lui, dar tâmplele lui cărunte! Ce anume 
ţi-a presărat atâta promoroacă pe tâmple, Erast 
Petrovici? 

Husarul interpretă în felul lui perplexitatea 
Varei şi, arborând un aer demn, declară: 

— Iată despre ce este vorba. Dacă ştrengarul ăsta 
de Erasmus mi-a luat-o înainte, mă retrag neîntârziat. 
Orice ar spune răuvoitorii despre mine, mademoiselle, 
Zurov este un om cu principii. Nu va atenta niciodată 
la ceea ce aparţine unui prieten. 

— Despre mine vorbeai? se dezmetici Varea. Dacă 
eu sunt "ceea ce-i aparţine lui Fandorin" nu vei atenta 
la mine, iar dacă nu, vei atenta? Am înţeles corect? 

Zurov jucă puţin, diplomatic, din sprâncene, 
altminteri fără să se tulbure câtuşi de puţin. 

— Îmi aparţin şi îmi voi aparţine întotdeauna doar 
mie, dar am şi un logodnic, îi replicase cu asprime 
Varea insolentului husar. 

— Am auzit. Dar acel monsieur arestat nu se 
numără printre prietenii mei, răspunse înveselit 
căpitanul, şi cu asta misiunea lui de recunoaştere luă 
sfârşit. 

Urmă atacul propriu-zis. 

— N-ai vrea să facem un pariu, mademoiselle? 
Dacă ghicesc cine iese primul din cort, îmi dăruieşti 
un sărut. Dacă nu ghicesc, mă tund chilug, ca un 
başbuzuc. Hotărăşte-te! Fireşte, dumneata ţi-ai asuma 
un risc minim - sunt douăzeci de oameni acolo. 

Varei i se lărgiră fără voie buzele într-un 
zâmbet. 

— Şi cine va ieşi? 

Zurov îşi compuse o mină gânditoare şi clătină 
disperat din cap: 


— Eh, adio, zulufii mei. Colonelul Sablin. Ba nu. 
McLaughlin. Nu. Bufetierul Semion, da, el! 

Îl apucă un puternic acces de tuse şi, în 
secunda următoare, bufetierul ieşi grăbit din club, 
ştergându-şi mâinile de marginea podiovkăi?* de 
mătase. Se uită preocupat la cerul senin, mormăi: 
"Uf, măcar să nu înceapă ploaia", şi se întoarse în 
cort fără să arunce măcar o privire spre Zurov. 

— Minune, semn divin! exclamă contele şi, 
netezindu-şi mustăţile, se apropie de Varea, care se 
prăpădea de râs. 

Ea crezuse că husarul o va săruta pe obraz, 
cum făcea întotdeauna Petea, dar Zurov îi ţintise 
buzele şi sărutul fusese prelung, neobişnuit, 
ameţitor. 

Într-un sfârşit, simțind că acuşi-acuşi se va 
sufoca, Varea îl îmbrâncise pe cavalerist şi-şi dusese 
mâna la inimă. 

— O, să vezi ce palmă-ţi dau, îl ameninţase ea cu 
voce slabă. Şi doar mă  avertizaseră oamenii 
cumsecade că trişezi. 

— Pentru o palmă voi fi nevoit să te provoc la 
duel. Şi, bineînţeles, voi veni înarmat, toarse contele, 
holbându-se la ea. 

Hotărât lucru, era imposibil să te superi pe el. 

În cort îşi vâri feţişoara rotundă Luşka, o 
fetişcană sperioasă şi neghioabă, care le era 
surorilor de caritate şi jupâneasă, şi bucătăreasă, 
iar în cazul unei prea mari afluenţe de bolnavi, şi 
infirmieră. 

— Domnişoară, vă aşteaptă un militar, spuse ea 
într-un suflet. Brunet, cu mustăţi şi cu buchet. Ce să-i 
spun? 

Gândeşti la lup, şi lupu-i la uşă, îşi zise Varea şi 
zâmbi iarăşi. Tehnica de asediu a lui Zurov o amuza. 


— Să aştepte. les imediat, spuse ea, dându-şi 
pătura la o parte. 

Dar pe lângă corturile spitalului de campanie, 
unde totul era pregătit pentru primirea altor răniţi, 
nu husarul se preumbla, ci un alt curtezan: 
colonelul Lucan, pomădat şi parfumat peste măsură. 

Varea oftă adânc, dar era prea târziu să-l evite. 

— Ravissante comme l'Aurore?, spuse el şi dădu 
să se plece spre mânuţa Varei, dar se îndreptă iute de 
spate, aducându-şi aminte de manierele femeilor 
moderne. 

Varea îşi înclină capul, refuză florile, privi 
uniforma sclipind de ceaprazuri aurii a aliatului şi îl 
întrebă sec: 

— Dar ce-i cu dumneata, gătit dis-de-dimineaţă în 
uniformă de paradă? 

— Plec la Bucureşti, particip la Consiliul de 
Război al înălţimii sale, o informă plin de importanţă 
colonelul. Am venit să-mi iau rămas-bun şi, cu un 
drum, să te invit la micul dejun. 

Bătu din palme şi de după cotitură îşi făcu 
apariţia o caleaşcă exagerat de elegantă. Pe capră 
şedea ordonanța, într-o uniformă decolorată de 
atâta spălat, dar cu mănuşi albe. 

— Te rog, spuse Lucan înclinându-se, iar Varea, 
intrigată fără voie, luă loc pe bancheta elastică. 

— Dar unde mergem? întrebă ea. La popota 
ofiţerilor? 

Românul doar zâmbi enigmatic, ca şi când ar fi 
vrut să-şi poarte însoţitoarea cel puţin peste nouă 
mări şi nouă ţări. 

În ultima vreme, colonelul se purtase în 
general cam ciudat. Stătea pironit, la fel ca înainte, 
nopţi întregi la masa de joc, dar dacă în primele zile 
ale nefastei sale cunoştinţe cu Zurov afişa o figură 


de om hăituit şi nefericit, acum îşi venise definitiv în 
fire şi, cu toate că pierdea în continuare sume 
considerabile, nu părea câtuşi de puţin afectat. 

— Cum a fost jocul de ieri? îl întrebă Varea, 
privindu-i atent cearcănele cafenii de sub ochi. 

— Fortuna şi-a întors, în sfârşit, faţa spre mine, 
răspunse el, înseninându-se. Gata cu norocul lui Zurov 
al dumitale. Ai auzit de legea numerelor mari? Dacă 
mizezi zi de zi pe sume mari, mai devreme sau mai 
târziu le recâştigi obligatoriu! 

După câte îşi amintea Varea, Petea îi formulase 
teoria asta întru câtva diferit, dar n-avea rost să 
pornească o dispută. 

— Contele are de partea sa norocul chior, eu - 
calculul matematic şi o avere uriaşă. Priveşte, zise el 
şi-şi ridică degetul mic. Mi-am recâştigat inelul de 
familie. Este un diamant indian de unsprezece carate. 
Un strămoş de-al meu l-a adus dintr-o cruciadă. 

— Cum, românii au luat parte la cruciade? avu 
Varea nechibzuinţă să se minuneze, drept care îi fu 
dat să asculte o întreagă disertaţie privind arborele 
genealogic al colonelului, arbore care cobora, pare-se, 
tocmai până la legatul roman Lucan Mauritius Tulla. 

Între timp, caleaşca ieşi din perimetrul taberei 
şi se opri într-o dumbravă umbroasă. Sub un stejar 
bătrân albea o masă acoperită cu o faţă scrobită, iar 
pe masă erau atâtea bunătăţi, încât pe Varea o răzbi 
pe loc foamea. Erau şi brânzeturi franţuzeşti, şi 
fructe, şi somon afumat, şi jambon trandafiriu, şi 
raci purpurii, iar într-o găletuşă de argint se aţinea 
în poziţie de drepţi o sticlă de Lafitte. 

Trebuia, totuşi, să admită că Lucan avea şi 
unele calităţi. 

Când au ridicat primul pahar, s-a auzit în 
depărtare un bufnet înăbuşit şi inima Varei se 


strânse. Cum se putuse oare lăsa distrasă în 
asemenea hal? Incepuse asaltul. Acolo sunt ucişi 
oameni, răniții gem, şi ea. 

Împingând la o parte, cu un aer vinovat, 
fructiera cu struguri de culoarea smaraldului, Varea 
spuse: 

— Doamne, dă să meargă totul conform planului. 

Colonelul dădu pe duşcă paharul, apoi şi-l 
umplu imediat la loc. Comentă, mestecând: 

— Planul e bun, fireşte. Ca reprezentant personal 
al înălţimii sale, îl cunosc şi chiar am participat într-o 
oarecare măsură la elaborarea lui. Manevra de 
învăluire la adăpostul lanţului de dealuri este deosebit 
de ingenioasă. Coloanele lui Şahonski şi Veliaminov 
vor înainta spre Plevna dinspre est. Dinspre sud, micul 
detaşament al lui Sobolev le va distrage turcilor 
atenţia asupra sa. Pe hârtie arată bine, mai spuse 
Lucan, golind paharul. Dar războiul, mademoiselle 
Varvara, nu este pe hârtie. lar compatrioţii dumitale 
n-o să facă nici o scofală. 

— Cum asta? exclamă Varea. 

Colonelul surâse, ciocănindu-şi cu degetul o 
tâmplă. 

— Eu sunt strateg, mademoiselle, şi văd mai 
departe decât ofiţerii voştri de la Marele Stat-Major. 
Aici (şi făcu din cap un semn spre porthartul său) este 
copia raportului pe care l-am trimis încă de ieri 
principelui Carol. Prevăd un eşec total al trupelor 
ruseşti şi sunt convins că înălţimea sa îmi va preţui 
perspicacitatea după merit. Comandanții voştri 
militari sunt prea aroganți şi  îngâmfaţi, îşi 
supraestimează soldaţii şi îi subestimează pe turci. Ca, 
de altfel, şi pe noi, pe aliaţii români. Dar nu-i nimic, 
după lecţia de astăzi, ţarul însuşi ne va ruga să-i 
venim în ajutor, vei vedea. 


Colonelul  rupse o bucată zdravănă de 
Roquefort, iar dispoziţia Varei se strică definitiv. 

Previziunile sumbre ale lui Lucan se adeveriră. 

În aceeaşi seară, Varea şi Fandorin stăteau pe 
marginea drumului care ducea spre Plevna, iar pe 
lângă ei treceau, în şiruri nesfârşite, furgoane cu 
răniţi. Încă nu se încheiase numărătoarea 
pierderilor de vieţi omeneşti, dar cei din spital 
spuneau că fuseseră scoşi din luptă cel puţin şapte 
mii de militari. Se mai spunea că Sobolev se 
distinsese în bătălie, atrăgând asupra sa 
contraatacul turcilor: fără cazacii lui, tragedia ar fi 
fost de o sută de ori mai devastatoare. Produseseră 
o mare uimire artileriştii turci, care demonstraseră 
o precizie satanică şi supuseseră coloanele ruşilor 
unui tir puternic pe când acestea abia se apropiau, 
înainte chiar ca batalioanele să se poată desfăşura 
pentru atac. 

Varea îi povestise lui Erast Petrovici cele 
auzite, însă consilierul titular păstrase tăcerea fie 
auzise şi el veştile, fie era încă în stare de şoc, n- 
aveai de unde şti. 

Coloana se împotmoli - se desprinsese roata 
unei căruţe. Varea, care se străduia să se uite cât 
mai puţin la cei mutilaţi, privi totuşi ceva mai atent 
în căruţa şchioapă şi scăpă un strigăt: faţa ofițerului 
rănit albind neclar în asfinţitul luminos i se părea 
cunoscută. Se apropie. Întocmai, era colonelul 
Sablin, unul dintre obişnuiţii clubului. Zăcea fără 
cunoştinţă, acoperit cu o manta însângerată. Trupul 
lui părea surprinzător de scurt. 

— Un cunoscut? o întrebă felcerul care îl însoțea 
pe colonel. Un obuz i-a smuls picioarele, praful s-a 
ales de ele. N-a avut noroc. 


Varea se dădu îndărăt spre Fandorin şi izbucni 
într-un plâns spasmodic, cu sughiţuri. 

Plânse îndelung, apoi lacrimile i se uscară, apoi 
se lăsă răcoarea, dar furgoanele cu răniţi treceau, şi 
tot treceau. 

— Vezi, toţi la club îl socoteau pe Lucan un 
prostănac, dar uite că s-a dovedit mai deştept decât 
Kriedener, spuse la un moment dat Varea, căci îi era 
peste putinţă să mai tacă. 

Fandorin o privi întrebător, iar ea îl lămuri: 

— Mi-a spus încă de azi-dimineaţă că n-o să iasă 
nici o scofală. Zicea că amplasamentul trupelor e bun, 
dar că avem comandanţi proşti. Şi că nici soldaţii 
noştri nu sunt foarte. 

— Aşa a spus? o întrerupse Erast Petrovici. Aha, 
deci asta era. Dar asta schimbă. 

Nu-şi termină vorba, îşi mişcă doar 
sprâncenele. 

— Ce schimbă? Tăcere. 

— Ce schimbă? Ce? Varea începu să se înfurie. 

— Ce stil idiot! Il spui pe "a" şi nu-l spui pe "b"! 
Ce-nseamnă asta, la urma urmei? 

O încerca dorința năprasnică de a-l apuca de 
umeri pe consilierul titular şi de a-l scutura 
zdravăn. Ţângău afectat şi prost-crescut! Se crede 
căpetenia indiană Chingachguk! 

— Asta, Varvara Andreevna, se cheamă trădare, 
îşi dezlipi brusc buzele Erast Petrovici. 

— Trădare? Ce fel de trădare? 

— O lămurim imediat. Deci, începu Fandorin şi-şi 
şterse fruntea. Colonelul Lucan, un ins nu tocmai 
deştept, este singurul care prevede înfrângerea 
armatei ruse. Asta-i unu. Cunoştea amplasamentul 
trupelor şi chiar, ca reprezentant al principelui Carol, 
primise o copie. Asta-i doi. Succesul operaţiunii 
depindea de manevra secretă de învăluire la adăpostul 


lanţului de dealuri. Asta-i trei. Coloanele noastre au 
fost supuse unui puternic tir din partea artileriei 
turceşti, conform coordonatelor hărţii, sector după 
sector, din afara câmpului lor vizual direct. Asta-i 
patru. Concluzia? 

— Turcii ştiau dinainte când şi unde să deschidă 
focul, şopti Varea. 

— Iar Lucan ştia dinainte că asaltul va fi sortit 
eşecului. De fapt, există şi punctul cinci: în ultimele 
zile, Lucan a avut foarte mulţi bani. 

— E un om bogat. Zice că are nu ştiu ce bijuterii 
de familie, are moşii. Mi-a spus câte ceva, dar n-am 
prea fost atentă. 

— Varvara Andreevna, destul de recent colonelul 
a încercat să împrumute de la mine trei sute de ruble, 
după care, în câteva zile, dacă e să-i dăm crezare lui 
Zurov, a lăsat la masa de joc aproape cincisprezece 
mii. Sigur, Ippolit putea să şi exagereze puţin. 

— Şi-ncă cum, îl aprobă Varea. Dar Lucan a 
câştigat într-adevăr foarte mult. Chiar el mi-a spus 
asta azi, înainte să plece la Bucureşti. 

— A plecat? 

Erast Petrovici se întoarse cu spatele şi căzu pe 
gânduri, clătinând la răstimpuri din cap. Varea veni 
lângă el, mai într-o parte, ca să-i vadă chipul, dar nu 
remarcă nimic neobişnuit: Fandorin, cu ochii 
întredeschişi, privea planeta Marte. 

— Uite ce e, s-scumpă Varvara Andreevna, începu 
el să vorbească domol, şi sufletul Varei se încălzi - în 
primul rând, pentru că era "scumpă", şi în al doilea, 
pentru că se bâlbâia din nou. Mă văd nevoit să-ţi cer, 
totuşi, ajutorul, deşi promisesem că. 

— Orice! exclamă cam prea în pripă Varea, şi 
adăugă: Pentru salvarea lui Petea. 

— Excelent. 

Fandorin o privi scrutător în ochi. 


— Dar e o m-misiune foarte grea şi nu dintre cele 
mai plăcute. Aş dori să pleci şi dumneata la Bucureşti, 
să-l găseşti acolo pe Lucan şi să încerci să t-te 
lămureşti în ceea ce-l priveşte. Să încerci, de pildă, să 
afli dacă este într-adevăr atât de bogat. Mizează pe 
îngâmfarea, lăudăroşenia şi p-prostia lui. Doar l-a luat 
o dată gura pe dinainte. În mod sigur iar se va înfoia 
în p-pene în faţa dumitale. 

Şi Erast Petrovici adăugă, fâstăcit: 

— Doar eşti o persoană t-tânără, atrăgătoare. 

Tuşi şi se pierdu cu totul, pentru că Varea, de 
surpriză, scoase un fluierat. Statuia Comandorului 
scăpase, în sfârşit, un compliment. Sigur, un 
compliment cam firav - "persoană tânără şi 
atrăgătoare" -, dar totuşi, totuşi. 

Însă Fandorin strică numaidecât totul: 

— Se-nţelege, nu se face să călătoreşti singură, şi 
ar p-părea şi ciudat. Ştiu că şi Paladin are de gând să 
plece la Bucureşti. Şi, desigur, nu va avea nimic 
împotrivă să-l însoţeşti. 

A, nu, hotărât lucru, ăsta nu-i om, e sloi de 
gheaţă, îşi zise Varea. Încearcă numai să dezgheţi 
un asemenea ins! Oare chiar nu vede că francezul îi 
face curte? Ba vede, vede totul. Cum ar spune 
Luşka, na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o. 

Erast Petrovici, se pare, interpretă expresia ei 
de nemulţumire în felul lui. 

— Să nu-ţi faci griji în privinţa banilor. Doar, 
oricum, ţi se cuvin şi salariu, şi cheltuieli de călătorie, 
şi altele. Vei primi. Cumpără-ţi de acolo ceva, 
distrează-te. 

— Păi, în compania lui d'Hevrais n-ai cum să te 
plictiseşti, spuse Varea pe un ton răzbunător. 


Capitolul al şaptelea, 


ÎN CARE VAREA ÎŞI PIERDE 
REPUTAŢIA DE FEMEIE 
RESPECTABILĂ 


Informaţia Guberniei Moscova 
22 iulie (3 august) 1877 
Foileton duminical 


"Când preaplecata dumneavoastră slugă a aflat 
că acest oraş, care în ultimele luni a fost asaltat fără 
încetare de vizitatori sosiți din spatele frontului 
nostru, a fost la vremea lui întemeiat de Vlad, 
poreclit "Ţepeş, cunoscut şi sub numele de Dracula, 
mi s-au lămurit multe. Înţeleg acum de ce la 
Bucureşti primeşti în cel mai bun caz trei franci 
pentru o rublă, de ce un prânz mizer într-o speluncă 
te costă cât un banchet la "Slavianski Bazar", iar 
pentru o cameră de hotel plăteşti cât ai da pentru 
închirierea Palatului Buckingham. Sug, sug întruna 
aceşti vampiri blestemaţi sânge rusesc, îşi ling 
pofticioşi buzele, ba mai şi scuipă din când în când. 
Cel mai neplăcut este însă că, după alegerea unui 
prinţ german de rangul trei ca suveran al României, 
această provincie dunăreană care-şi datorează 
independenţa exclusiv Rusiei a început să 
duhnească a wurst şi zulze%. Se topeşte de 
admiraţie boierimea asta domnitoare în faţa lui 
Herr Bismarck, iar concetăţeanul nostru rus este 
tratat aici ca o capră râioasă: îl mulg, dar strâmbă 


din nas. Ai zice că nu pentru libertatea românilor îşi 
varsă sângele lui sfânt, pe câmpiile Plevnei." 

SE ÎNŞELASE VAREA, se înşelase amarnic. 
Călătoria spre Bucureşti fusese teribil de 
plicticoasă. 

În afara francezului, se pregăteau să plece la 
odihnă în capitala principatului român şi alți câțiva 
corespondenți. Le era tuturor limpede că în 
următoarele zile, chiar săptămâni, nu se va petrece 
nimic interesant pe teatrul operațiunilor de război, 
că va mai dura o vreme până când trupele ruseşti îşi 
vor reveni după măcelul de la Plevna, aşa încât pe 
jurnalişti îi trăgea aţa spre ispitele din spatele 
frontului. 

Pregătirile au durat mult şi n-au putut pleca 
decât peste trei zile. Pe Varea, doamnă fiind, o 
instalară în brişca lui McLaughlin, ceilalţi porniră 
călare, iar pe francez - acesta pusese şaua pe 
latagan, căruia i se uri curând de mersul domol - 
apucă să-l vadă doar de departe, şi de conversat nu 
conversă decât cu irlandezul. Acesta dezbătu cu 
Varea pe toate feţele condiţiile climatice din 
Balcani, de la Londra şi din Asia Centrală, îi povesti 
despre construcţia arcurilor de suspensie cu care 
era înzestrat echipajul său şi îi descrise în amănunt 
câteva probleme de şah extrem de complicate. 
Toate acestea îi stricară Varei dispoziţia, şi la 
popasuri îşi privea morocănoasă voioşii tovarăşi de 
drum, inclusiv pe d'Hevrais, îmbujorat după câte o 
scurtă plimbare pe jos. 

În cea de-a doua zi a călătoriei - trecuseră deja 
de Alexandria - situaţia se îmbunătăţi, pentru că 
Zurov ajunse din urmă cavalcada. Se distinsese în 
luptă şi, pentru bravura de care dăduse dovadă, 


Sobolev îl numise aghiotantul său, iar generalul 
voise chiar să-l propună pentru Ordinul Sf. Ana. 
Husarul ceruse însă drept compensație o permisie 
de o săptămână "pentru a-şi dezmorţi oasele", după 
cum se exprimase el. 

La început, căpitanul o distrase pe Varea cu 
nişte giumbuşlucuri ecvestre de djighit?*: smulgea 
din goana calului zurgălăi albaştri, jongla cu 
monede de aur de un imperial şi galopa în picioare 
pe şaua calului. Încercase apoi să schimbe locul cu 
McLaughlin, iar când întâmpinase rezistența 
flegmatică, dar hotărâtă a acestuia, mutase vizitiul, 
rămas fără grai, pe iapa sa roaibă şi se aşezase el 
însuşi pe capră, întorcându-şi capul din minut în 
minut şi amuzând-o pe Varea cu balivernele lui 
despre propriul lui eroism şi despre uneltirile 
gelosului Jeromka Perepiolkin, cu care nou-numitul 
aghiotant era la cuțite. Şi aşa au ajuns la destinaţie. 

Aşa cum prevăzuse Erast Petrovici, Varei i-a 
fost uşor să-l găsească pe Lucan. Urmând 
instrucţiunile, trase la Hotel "Royal", cel mai scump 
din Bucureşti, întrebă la recepţie de colonelul 
Lucan, aflând astfel că son excellence este bine- 
cunoscut aici: chefuise şi aseară, şi alaltăieri seară 
la restaurantul hotelului. O va face, fără doar şi 
poate, şi în această seară. 

Mai era mult până la lăsarea serii, aşa că Varea 
o porni la plimbare pe Calea Mogoşoaiei, o stradă 
şic, care, după viaţa la cort, i se păru frumoasă 
aproape ca Nevski Prospekt: echipaje elegante, 
magazine cu marchize vărgate deasupra vitrinelor, 
orbitoare frumuseți orientale, bruneţi chipeşi în 
veste albastre, albe şi chiar trandafirii, şi uniforme, 
uniforme, uniforme. Limba rusă şi cea franceză 


acopereau vădit limba română. Varea bău într-o 
cafenea adevărată două căni cu cacao, mâncă patru 
prăjituri şi tocmai era gata să se topească de 
desfătare, când, lângă o prăvălie de pălării, se 
privise din întâmplare în vitrina-oglindă şi gemuse, 
oripilată. Nici nu era de mirare că bărbaţii care 
treceau pe lângă ea parcă nici n-o vedeau! 

Creatura aceea zdrenţăroasă, în rochie albastră 
de lână şi cu pălărioară decolorată de pai făcea pur 
şi simplu de ruşine numele de rusoaică. Şi asta în 
vreme ce pe trotuare hoinăreau fără ţintă nişte 
messaline dezbrăcate după ultimul răcnet al modei 
de la Paris! 

Varea întârzie îngrozitor la restaurant. Se 
înţelesese cu McLaughlin să se întâlnească acolo la 
şapte, şi ea apăruse la nouă. Corespondentul 
ziarului Daily Post, gentleman desăvârşit, acceptase 
fără murmur acest rendez-vous (doar nu se putea 
duce singură la restaurant, ar fi fost luată drept 
cocotă), şi nu scoase o vorbă de reproş în legătură 
cu întârzierea, expresia însă îi era profund 
nefericită. Nu-i nimic, bunul datornic la plată se 
cunoaşte. O chinuise tot drumul cu grozavele lui 
cunoştinţe în materie de meteorologie, acum să 
tragă ponoasele. 

Lucan nu sosise încă la restaurant, aşa că 
Varea îl rugă pe irlandez, din considerente 
umanitare, să-i mai explice o dată cum se joacă 
apărarea persană antică. lrlandezul, care nu 
remarcase defel schimbarea intervenită în aspectul 
Varei (şi cheltuise pentru asta şase ceasuri şi 
aproape toată dispensa de călătorie - şase sute 
optzeci şi cinci de franci), observă sec că nu 
cunoaşte o astfel de apărare. Mai spuse că fusese 


nevoit să se intereseze dacă la această latitudine 
este întotdeauna atât de cald la sfârşitul lui iulie. 
Aflase că da, întotdeauna, dar asta era nimic în 
comparaţie cu arşiţa umedă din Bangalore. 

Când, la zece şi jumătate, uşile aurite se 
deschiseră şi în restaurant îşi făcu apariţia, uşor 
afumat, descendentul legatului roman, Varea se 
bucură ca la vederea unei rude apropiate, se înălţă 
din scaun şi începu să-i facă semne, cu o 
nedisimulată cordialitate. 

Ce-i drept, se ivise şi o  complicaţie 
neprevăzută, sub forma unei şatene durdulii agăţate 
de braţul colonelului. Complicaţia o privi pe Varea 
cu vădită ostilitate, iar Varea se fâstâci nu ştiu cum, 
dar nici nu-i trecuse prin minte că Lucan putea fi şi 
însurat. 

Dar colonelul rezolvă problema cu o hotărâre 
demnă de un militar: îi dădu însoţitoarei o palmă 
uşoară ceva mai jos de locul unde-i începea trena 
somptuoasă, iar şatena, după ce-i şuieră ceva 
otrăvit, se îndepărtă indignată. Se pare, totuşi, că 
nu-i e soţie, îşi zise Varea şi se fâstâci şi mai tare. 

— Floricica noastră de câmp şi-a deschis petalele 
şi s-a dovedit a fi un splendid trandafir! răcni Lucan şi 
se năpusti spre Varea, traversând iute întreaga sală. 
Ce rochie! Ce pălărie! Doamne, am nimerit oare pe 
Champs Elysees? 

Filfizon şi vulgar, dar e totuşi plăcut să auzi 
asemenea cuvinte. Varea chiar îi permise să-şi 
lipească buzele de mâna ei, renunțând de bunăvoie 
la principii în numele cauzei. Colonelul se înclină cu 
bunăvoință neglijentă în faţa irlandezului (acesta 
nu-i era rival) şi, fără să aştepte vreo invitaţie, se 
aşeză la masa lor. Varei i se păru că şi McLaughlin 


se bucură de întâlnirea cu românul. Te pomeneşti 
că se săturase de discuţiile pe tema condiţiilor 
climaterice? Aş, de unde! 

Chelnerii debarasau deja masa de ibricul de 
cafea şi prăjiturelele comandate de zgârcitul 
corespondent şi cărau pe ea vin, dulciuri, fructe, 
brânzeturi. 

— Nu vei uita Bucureştiul! îi promise Lucan. În 
acest oraş, totul îmi aparţine! 

— În ce sens? îl întrebă irlandezul. Posezi în acest 
oraş valori imobiliare consistente? 

Românul nu-l învrednici cu un răspuns. 

— Felicită-mă, mademoiselle. Raportul meu a fost 
apreciat după merit şi mă aştept foarte curând la o 
avansare. 

— Ce raport? se interesă iarăşi McLaughlin. Ce 
avansare? 

— Întreaga Românie aşteaptă o avansare, rosti 
Lucan pe un ton solemn. Acum este absolut limpede 
că împăratul rus a supraestimat puterea armatei sale. 
Ştiu din surse demne de încredere, continuă el, îşi 
cobori teatral vocea şi se aplecă spre Varea, 
gâdilându-i obrazul cu mustaţa-i frizată, că generalul 
Kriedener va fi îndepărtat de la comanda Diviziei de 
Vest, iar la comanda trupelor care asediază Plevna se 
va afla principele nostru, Carol. 

McLaughlin îşi scoase carneţelul din buzunar şi 
începu să noteze. 

— Nu ţi-ar face plăcere să pornim într-o mică 
plimbare prin Bucureştiul nocturn, mademoiselle 
Varvara? îi şopti Lucan la ureche, profitând de pauză. 
Îţi voi arăta lucruri pe care nu le poţi vedea în 
plicticoasa voastră capitală nordică. Vei rămâne cu 
amintiri de neşters, ţi-o jur. 


— Este decizia împăratului rus, sau pur şi simplu 
o dorinţă a principelui Carol? întrebă, pedant, 
jurnalistul. 

— Dorinţele înălţimii sale sunt prea îndeajuns, îl 
repezi colonelul. Fără România şi fără glorioasa ei 
armată de cincizeci de mii de oşteni, ruşii sunt 
neputincioşi. O, domnule corespondent, ţara mea are 
în faţă un viitor măreț. Curând, foarte curând 
principele Carol va deveni rege. lar plecata dumitale 
slugă, adăugă el, adresându-i-se Varei, va ajunge o 
persoană extrem de importantă. Poate chiar senator. 
Perspicacitatea pe care am dovedit-o a fost apreciată 
după merit. Deci, cum rămâne cu mica noastră 
plimbare? Insist. 

— Mă mai gândesc, promise ea vag, chibzuind 
cum să orienteze conversaţia pe făgaşul dorit. 

În clipa aceea, în restaurant îşi făcură apariţia 
Zurov şi d'Hevrais - total inoportun din punctul de 
vedere al misiunii, dar Varea se bucură oricum: în 
prezenţa lor, zelul lui Lucan se va mai domuoli. 

Urmărindu-i direcţia privirii, colonelul mormăi 
nemulţumit: 

— Hotărât lucru, "Royal'-ul se transformă, zău 
aşa, într-o curte de trecere. Trebuia să ne aşezăm într- 
un separeu. 

— Bună seara, domnilor, îşi salută Varea 
cunoştinţele. Bucureştiul e un oraş mic, nu credeţi? 
Colonelul tocmai se lăuda cu perspicacitatea de care a 
dat dovadă. A prevăzut că asaltul Plevnei se va sfârşi 
dezastruos. 

— Chiar aşa? întrebă d'Hevrais, privindu-l cu 
luare-aminte pe Lucan. 

— Ei, dar arăţi magnific, Varvara Andreevna, 
spuse Zurov. Ce beţi aici, Martell? Băiete, mai adu 
nişte pahare! 


Românul sorbi din coniac şi îi măsură pe 
amândoi cu o privire mahmură. 

— Cui i-a făcut această previziune? Când? întrebă 
McLaughlin, mijindu-şi ochii. 

— În raportul înaintat suveranului său, îl lămuri 
Varea. lar acum, perspicacitatea colonelului este 
apreciată după merit. 

— Serviţi-vă, domnilor, beti, îi invită Lucan printr- 
un gest larg şi se ridică brusc de la masă. 

Domnişoara Suvorova şi cu mine vom face o 
plimbare cu trăsura. Mi-a promis. 

D'Hevrais îşi înălţă sprâncenele a mirare, iar 
Zurov exclamă incredul: 

— Ce aud, Varvara Andreevna? Mergi cu Lucan? 

Varea era pe punctul să intre în panică. Dacă 
mergea cu Lucan, îşi distrugea pe veci reputaţia, şi- 
apoi nici nu ştia cum se va sfârşi plimbarea. Dacă îl 
refuza, compromitea misiunea. 

— Mă întorc imediat, domnilor, rosti ea cu voce 
stinsă şi păşi iute-iute spre ieşire - trebuia să-şi adune 
gândurile. 

În foaier, lângă oglinda înaltă în ramă de bronz 
bogat ornamentată, se opri şi-şi duse mâna la 
fruntea înfierbântată. Ce să facă? Să urce la ea în 
cameră, să se închidă pe dinăuntru şi să nu 
răspundă.  lartă-mă, Petea! Domnule consilier 
titular, nu mă chinui, Varea Suvorova nu are stofă 
de spion. 

Uşa scârţâi ameninţător şi în oglindă, chiar în 
spatele ei, răsări faţa roşie, furioasă a colonelului. 

— Să mă ierţi, mademoiselle, dar cu Mihai Lucan 
nu te porţi aşa. Dumneata mi-ai făcut, într-un anume 
fel, avansuri, şi acum ţi s-a năzărit să mă dezonorezi 
în public? Nu ţi-ai găsit omul! Aici nu eşti la press- 
club, ci la mine acasă! 


Din curtoazia viitorului senator nu rămăsese 
nici urmă. Ochii căprui cu irizări aurii aruncau 
fulgere. 

— Să mergem, mademoiselle, echipajul aşteaptă. 

Şi pe umărul Varei se lăsă o mână negricioasă, 
hirsută, cu degete neobişnuit de puternice, ca din 
fier forjat. 

— Ţi-ai pierdut minţile, colonele! Nu sunt 
curtezană! strigă Varea privind de jur-împrejur. 

În foaier era destul de multă lume, majoritatea 
bărbaţi în sacouri de vară şi ofiţeri români. 
Urmăreau cu interes scena picantă, dar nu păreau 
că ar avea de gând să sară în apărarea unei doamne 
(dar, de fapt, era oare o doamnă?) 

Lucan spuse ceva pe româneşte, iar spectatorii 
izbucniră în râs, plini de înţelegere. 

— Hei, ai băut prea mult, Marusia? o întrebă 
ruseşte unul din ei, şi ceilalţi se înveseliră mai abitir. 

Colonelul o cuprinse autoritar de talie pe Varea 
şi o conduse spre ieşire cu atâta dibăcie, încât ei îi 
era imposibil să se împotrivească. 

— Eşti un ticălos! strigă Varea şi vru să-l 
plesnească peste obraz, el însă reuşi să-i prindă 
încheietura mâinii. 

Faţa lui, care se apropiase de a ei, duhnea a 
alcool şi odicolon. "O să vomit de greață", gândi 
speriată Varea. 

Dar în secunda următoare, încleştarea în care o 
prinseseră mâinile colonelului slăbi de la sine. Mai 
întâi se auzi un plesnet zdravăn, apoi un trosnet 
sonor, şi prigonitorul Varei zbură până-n perete. Un 
obraz îi era stacojiu din cauza palmei primite, 
celălalt îi era alb din pricina unei sănătoase lovituri 
de pumn. La doi paşi de el, umăr la umăr - d'Hevrais 


şi Zurov. Corespondentul îşi scutura uşor degetele 
mâinii drepte, husarul îşi mângâia pumnul mâinii 
stângi. 

— A trecut pisica neagră printre aliaţi, constată 
Ippolit. Şi e doar începutul. Nu scapi numai cu o 
chelfăneală, Luca. Pentru asemenea conduită faţă de o 
doamnă trebuie să te alegi cu pielea găurită. 

D'Hevrais nu spuse nimic, îşi scoase doar 
mănuşa albă şi îl plesni cu ea pe colonel peste 
obraz. 

Cu capul încă tremurându-i, Lucan se îndreptă 
de spate, îşi şterse fălcile. Îl privi pe unul, apoi pe 
celălalt. Pe Varea o mira cel mai mult faptul că toţi 
trei, pare-se, uitaseră cu desăvârşire de existenţa ei. 

— Sunt provocat la duel? întrebă românul, 
picurând rar, răguşit, ca printr-un mare efort 
cuvintele franţuzeşti. Cu amândoi odată? Sau, totuşi, 
pe rând? 

— Alege-l pe cel care-ţi place mai mult, îi aruncă 
sec d'Hevrais. Şi dacă ai noroc cu primul, vei avea de 
a face cu al doilea. 

— O, nu, se indignă contele. Aşa nu merge. Eu am 
spus primul de pielea găurită, cu mine se va duela. Cu 
pistolul. 

— Cu pistolul? rânji dezagreabil Lucan. A, nu, 
domnule trişor, eu aleg arma. Ştiu perfect că şi 
dumneata, şi domnul scrib sunteţi ţintaşi de elită. Dar 
ne aflăm în România şi aici ne vom duela în stilul 
nostru, valah. 

Se întoarse spre spectatori, le strigă ceva şi 
câţiva ofiţeri români îşi scoaseră cu promptitudine 
săbiile din teacă, întinzându-le cu mânerele înainte. 

— Il aleg pe monsieur jurnalist, pocni colonelul 
din degete şi apucă mânerul propriei sale săbii. 


Se trezise din beţie şi se înviora văzând cu 
ochii. 

— Luaţi oricare dintre săbii şi poftiţi în curte. Mai 
întâi te voi străpunge pe dumneata, apoi îi voi tăia 
urechile domnului duelgiu. 

Mulțimea spectatorilor  lărmui aprobator, 
cineva chiar strigă "Bravo!" 

D'Hevrais ridică din umeri şi luă sabia care se 
afla cel mai aproape de el. 

McLaughlin împinse la o parte mulţimea de 
gură-cască şi strigă: 

— Încetaţi! Charles, ţi-ai ieşit din minţi? E absurd! 
O să te ucidă! Lupta cu sabia e sport balcanic, tu nu-l 
stăpâneşti! 

— Am studiat lupta cu floreta, iar sabia e aproape 
la fel, răspunse netulburat francezul, cântărind sabia 
în mână. 

— Domnilor, nu faceţi asta, îşi recăpătă Varea în 
sfârşit graiul. Totul e din pricina mea. Colonelul a 
întrecut puţin măsura la băutură, dar nu a vrut să mă 
jignească, sunt sigură! Ci încetaţi odată, la urma 
urmei e ridicol! Vă daţi seama în ce situaţie mă 
puneţi? 

Vocea îi tremura jalnic; în zadar însă, 
rugăminţile nu-i erau auzite. 

Haita aceea de bărbaţi, fără să arunce măcar o 
privire doamnei care fusese la originea întregii 
dispute, o porni discutând aprins pe coridor, spre 
micuța curte interioară. Doar McLaughlin rămăsese 
cu Varea. 

— E absurd, spuse el mâniat. Ce floretă? Eu am 
văzut cum mânuiesc românii sabia. Aici nu se 
porneşte din poziţia a treia şi nu se declară en garde! 
Te taie-n felii ca pe-un caltaboş. A, ce condei se 
prăpădeşte, şi în ce fel idiot! Totul din cauza 


înfumurării lui tipic franţuzeşti. Dar nici curcanului de 
Lucan n-o să-i fie moale. O să intre la pârnaie şi o să 
zacă acolo până la amnistia din cinstea victoriei. La 
noi, de pildă, în Britania... 

— Doamne, Dumnezeule, ce-i de făcut! îngăima 
pierdută Varea, fără să-l asculte. Numai eu sunt de 
vină. 

— Cochetăria, domnişoară, este un mare păcat, îi 
dădu dreptate irlandezul cu neaşteptată uşurinţă. Încă 
de pe vremea războiului troian. 

Din curte răzbătu un urlet unanim emis de un 
cor de voci bărbăteşti. 

— Ce se întâmplă acolo? Nu cumva totul s-a 
sfârşit? întrebă Varea, ducându-şi mâna la inimă. 
Cum, atât de repede! Coboară acolo, Seamus, vezi ce 
se-ntâmplă. Te implor! 

McLaughlin amuţise, ascultând cu atenţie. Pe 
faţa lui blajină încremenise o expresie alarmată. Era 
clar că McLaughlin nu avea nici un chef să iasă în 
curte. 

— Ce mai aştepţi, îl zori Varea. Poate are nevoie 
de îngrijiri medicale! Of, ce om eşti! 

O luă la goană pe coridor, dar în întâmpinarea 
ei se ivi Zurov, zornăind din pinteni. 

— Mare păcat, Varvara Andreevna! strigă el încă 
de departe. Ce pierdere ireparabilă! 

Varea se lipi, pierită, de perete; bărbia îi 
tremura. 

— Cum am putut noi, ruşii, să abandonăm tradiţia 
duelului cu sabia! continuă să se lamenteze Ippolit. Un 
sport atât de frumos, de spectaculos, de impresionant! 
Nu ca la noi, poc-poc, şi gata! Pe când cu sabia e un 
întreg balet, un poem, fântâna din Bahcisarai! 

— Lasă trăncăneala, Zurov! strigă printre suspine 
Varea. Spune clar ce s-a-ntâmplat acolo! 


— O, asta trebuia văzut, spuse căpitanul, 
privindu-i entuziasmat pe Varea şi pe McLaughlin. 
Totul s-a terminat în zece secunde. Deci, aşa. 
Curticică mică, întunecoasă. Dale de piatră, lumina 
felinarelor. Noi, spectatorii, sus, la galerie. Jos - doar 
ei doi, d'Hevrais şi Lucan. Aliatul face nişte volte, îşi 
agită sabia, schiţează în aer nişte opturi, aruncă şi 
taie-n două o frunză de stejar. Publicul e-n delir, 
aplaudă. Francezul stă pur şi simplu, aşteaptă ca 
păunul nostru să-şi termine spectacolul. Apoi, Lucan, 
hop înainte şi face cu sabia uite-aşa, o cheie sol în 
văzduh, iar d'Hevrais, fără să se clintească din loc, 
doar se dă un pic pe spate, evită lovitura şi, fulgerător 
- eu, unul, nici n-am apucat să văd în ce fel -, a 
şfichiuit din săbiuţa lui drept în gâtlejul românului, 
chiar cu vârful. Românul a început să bolborosească, 
sa prăbuşit cu faţa la pământ, a zvâcnit puţin din 
picioare şi gata, şi-a încheiat socotelile cu viaţa. 
Sfârşitul duelului. 

— Ai verificat? E mort? îl întrebă repede 
irlandezul. 

— Mai mort de-atât nu se poate, îl asigură 
husarul. I-a curs la sânge cât să umple lacul Ladoga. 
Varvara Andreevna, dar cât te-a tulburat vestea! Eşti 
atât de palidă! Sprijină-te de mine. 

Şi o cuprinse prompt de mijloc, ceea ce, în 
împrejurarea dată, se vădi chiar oportun. 

— Şi d'Hevrais? îngăimă ea. 

Zurov îşi furişă ca din întâmplare mâna mai sus 
de talie şi o informă dezinvolt: 

— Ce-i cu el? S-a dus să se predea la 
comandament. E clar, acolo n-o să-l mângâie pe 
creştet pentru asta. N-a trimis pe lumea cealaltă te 
miri ce iuncheraş, ci ditamai colonelul. Îl vor retrimite 
în Franţa - asta, în cel mai bun caz. Stai să-ţi deschei 
un năsturaş, să respiri mai în voie. 


Varea nu vedea şi nu auzea nimic. Am fost 
acoperită de ruşine, gândea ea, mi-am pierdut pe 
veci reputaţia de femeie respectabilă. M-am jucat 
cu focul, am făcut-o pe spioana şi am dat de belea. 
Sunt o proastă frivolă, iar bărbaţii sunt nişte fiare. 
Din cauza mea a fost ucis un om. Şi nici pe 
d'Hevrais n-am să-l mai văd. Şi, lucrul cel mai 
cumplit, s-a rupt firul care ducea spre păianjenul 
inamic. 

Ce-o să spună Erast Petrovici? 


Capitolul al optulea, 


ÎN CARE VAREA VEDE ÎNGERUL 
MORŢII 


Buletin guvernamental 
(Sankt-Petersburg), 
30 iulie (11 august) 1877 


"Fără a ţine seama de crizele chinuitoare de 
gastrită epidemică şi dizenterie, suveranul şi-a 
petrecut ultimele zile vizitând spitalele pline până la 
refuz cu bolnavi de tifos şi cu răniţi. Maiestatea Sa 
Imperială manifestă atâta sinceră afecţiune faţă de 
cei aflaţi în suferinţă, încât ţi se-ncălzeşte fără voie 
inima la vederea acestor scene. Soldaţii se reped la 
daruri ca nişte copii şi se bucură cu atâta naivitate! 
Nu o dată autorului acestor rânduri i-a fost dat să 
vadă minunaţii ochi albaştri ai suveranului umeziţi 
de lacrimi. Nu poţi asista la asemenea scene fără un 
sentiment aparte de pioasă emoție." 

ERAST PETROVICI SPUSE URMĂTOARELE: 

— Ai z-zăbovit cam multişor, Varvara Andreevna. 
Ai pierdut multe evenimente interesante. Imediat 
după primirea t-telegramei dumitale, am dispus o 
percheziţie amănunţită a cortului şi a efectelor 
personale ale celui ucis. Nu s-a găsit nimic demn de 
interes. Alaltăieri însă au sosit de la Bucureşti 
documentele găsite asupra lui Lucan. Şi ce c-crezi? 

Varea îşi ridică ochii cu sfială, privindu-l pentru 
prima oară drept în faţă pe consilierul titular. Nu 
citi în privirea lui Fandorin compasiune sau, ceea ce 


ar fi fost şi mai rău, dispreţ. Citi doar concentrare 
şi, poate, o uşoară surescitare. Sentimentului de 
uşurare îi luă imediat locul cel de ruşine: trăsese de 
timp, temându-se să se întoarcă în tabără, îşi bocise 
fără noimă preţioasa renommee şi, în egoismul ei, 
îşi uitase cu totul misiunea. 

— Vorbeşte odată! îl zori ea pe Fandorin, care 
urmărea cu interes lăcrămioara ce luneca încet pe 
obrazul Varei. 

— Ai generozitatea să m-mă ierţi pentru că te-am 
amestecat în istoria asta, rosti cu un aer vinovat Erast 
Petrovici. Mă aşteptam la orice, d-dar la aşa ceva. 

— Ce-ai descoperit în documentele lui Lucan? îl 
întrerupse furioasă Varea, simțind că, dacă discuţia nu 
îşi schimbă imediat făgaşul, va izbucni sigur în plâns. 

Interlocutorul ei fie sesiză existenţa unei 
asemenea posibilităţi, fie consideră tema epuizată, 
oricum, nu se adânci în consideraţiuni privind 
episodul bucureştean. 

— Nişte notițe extrem de interesante. Uite, 
priveşte-le. 

Scoase din buzunar un carneţel foarte cochet, 
legat în brocart, şi îl deschise la o pagină unde era 
pus un semn de carte. Varea parcurse în fugă o 
coloană de cifre şi litere: 

19 = Z - 1500 

20 = Z - 3400 -i 

21 = J + 5000 Z - 800 


22 = Z - 2900 
23 = J + 5000 Z - 700 
24=Z-1100 
25 = ] + 5000 Z - 1000 
26 = Z - 300 


27 = J + 5000 Z - 2200 
28 = Z - 1900 


29 = ] + 15000 Z+i 

Le mai citi o dată, mai cu luare-aminte, apoi 
încă o dată. Îşi dorea nespus ca mintea ei să dea 
dovadă de agerime. 

— E un cifru? De fapt, nu, numerotarea este 
consecutivă. O listă? Numerele regimentelor? 
Numărul de soldaţi? Poate cifra pierderilor de vieţi 
omeneşti şi cea a completărilor? turui ea, încreţindu-şi 
fruntea. Aşadar, Lucan a fost, totuşi, spion? Dar ce 
înseamnă literele astea - Z, ], i? Sau poate e vorba de 
nişte formule, ori de nişte ecuaţii? 

— ÎL flatezi pe răposat, Varvara Andreevna. Totul 
este infinit mai simplu. Chiar dacă ar fi vorba de nişte 
ecuaţii, ar fi o nimica toată. Ce-i drept, ar avea totuşi o 
necunoscută. 

— Doar una? întrebă uimită Varea. 

— Priveşte mai atent. În prima c-coloană sunt, 
bineînţeles, date calendaristice. După ele Lucan a pus 
semnul "egal". Din 19 până pe 29 iulie, după 
calendarul occidental. Cu ce s-a ocupat colonelul în 
toată această perioadă? 

— De unde să ştiu eu? Doar nu l-am urmărit. 
Varea se mai gândi o clipă, apoi spuse: 

— Păi, se ducea probabil la statul-major, sau 
inspecta poziţiile. 

— Nu l-am văzut niciodată pe Lucan inspectând 
poziţiile. L-am văzut de fapt într-un singur loc. 

— La club? 

— Întocmai. Şi cu ce se ocupa el acolo? 

— Păi, cu nimic, juca întruna cărţi. 

— B-bravo, Varvara Andreevna. Varea mai privi o 
dată lista. 

— Aha, deci ţinea contabilitatea banilor de la 
jocul de cărţi! După Z e minus, după J e întotdeauna 
plus. Deci, cu litera Z nota pierderile, iar cu J 


câştigurile? Atâta tot? întrebă Varea ridicând 
decepţionată din umeri. Şi care-i spionajul aici? 

— Dar nici n-a fost vorba de spionaj. Spionajul 
este o artă de elită, aici avem de-a face cu o c-corupţie 
elementară şi cu trădare. La 19 iulie, în ajunul 
primului asalt asupra Plevnei, a apărut la club 
duelgiul Zurov, şi Lucan a început să joace cărţi. 

— Aşadar, Z este Zurov? exclamă Varea. Stai 
puţin. 

Varea începu să şoptească, privind cifrele: 

— Patruzeci şi nouă... ţinem şapte... o sută 
patru... şi făcu totalul: A pierdut la Zurov 15 800. 
Parcă ar coincide, Ippolit a spus şi el ceva despre 
cincisprezece mii. Totuşi, ce înseamnă "i"? 

— P-presupun că este faimosul inel. Pe 20 iulie, 
Lucan l-a pierdut, iar pe 29 iulie l-a recâştigat. 

— Şi totuşi, cine e "J"? întrebă Varea, ştergându-şi 
fruntea. Printre jucători parcă nu era nimeni cu 
inițiala "J". Lucan a câştigat de la persoana asta. M- 
mm. Oho! Treizeci şi cinci de mii! Nu ţin minte să fi 
câştigat colonelul sume atât de mari. S-ar fi lăudat 
precis. . 

— În acest caz, nu avea cu ce să se laude. Nue 
vorba de câştiguri, sunt onorarii plătite pentru 
trădare. P-prima oară enigmaticul "J" i-a înmânat 
colonelului banii în ziua de 21 iulie, când Zurov l-a 
bătut măr pe Lucan la cărţi. În continuare, răposatul a 
primit de la misteriosul său patron câte c-cinci mii - pe 
23, pe 25 şi pe 27, adică din două-n două zile. Asta i-a 
şi îngăduit să continue jocul cu Ippolit. Pe 29 iulie, 
Lucan a primit cincisprezece mii odată. Intrebarea 
este: De ce atât de m-mult şi de ce tocmai pe 29 iulie? 

— A trădat amplasamentul trupelor noastre la al 
doilea asalt asupra Plevnei! exclamă Varea. Asaltul 
acela dezastruos a avut loc a doua zi, pe 30 iulie! 


— Din nou, bravo! lată deci secretul p- 
perspicacităţii lui Lucan şi al surprinzătoarei p-precizii 
a artileriştilor turci, care au deschis focul asupra 
coloanelor noastre încă de când erau în marş, pe 
coordonate exacte. 

— Dar cine este acest "J"? Chiar nu bănuieşti pe 
nimeni? 

— Cum nu, bombăni nedesluşit Fandorin. B- 
bănuiesc. Totuşi, deocamdată încă nu am pus toate 
elementele cap la cap. 

— Deci, trebuie găsit acest "J", şi Petea va fi 
eliberat, Plevna va fi cucerită şi războiul va lua sfârşit? 

— Lanţul dumitale logic nu este ireproşabil, dar 
este, în principiu, corect. 

Varea nu se încumetă să-şi facă apariţia la 
clubul presei în seara aceea. În mod sigur toţi o 
socoteau vinovată de moartea lui Lucan (doar ei nu 
aveau de unde să ştie despre trădarea colonelului) 
şi de expulzarea lui d'Hevrais, pe care-l îndrăgiseră 
cu toţii. Francezul nu revenise de la Bucureşti în 
tabără. După cum îi spusese Erast Petrovici, 
duelgiul fusese arestat şi i se ordonase să 
părăsească în douăzeci şi patru de ore teritoriul 
Principatului Român. 

În speranţa de a-l întâlni pe Zurov, sau măcar 
pe McLaughlin, ca să afle de la ei cât de aspru 
condamnă opinia publică o criminală ca ea, biata 
Varea hălăduia în preajma cortului împestriţat de 
steguleţe multicolore, ţinându-se la o distanţă de 
cam o sută de paşi de club. N-avea unde merge, 
asta era limpede, iar în cortul ei tare nu-i venea să 
mai stea. Acolo, surorile de caritate, nişte fiinţe 
minunate, dar mărginite, aveau să delibereze iarăşi 
care dintre medici este adorabil şi care-i detestabil, 
şi dacă Strumpf, locotenentul ciung din salonul 


numărul şaisprezece, a vorbit serios când a cerut-o 
de nevastă pe Nastea Preanişnikova. 

Pologul cortului se clătină şi Varea zări o 
siluetă mică şi îndesată în uniformă albastră de 
jandarm şi se întoarse iute cu spatele, prefăcându- 
se că admiră priveliştea, de care i se făcuse 
lehamite, a cătunului Bogot, care găzduia statul- 
major al comandantului-şef al armatei. Se pune 
întrebarea: unde este dreptatea? Un mârşav 
intrigant, un opricinic precum Kazanzaki poate 
merge fără probleme la club, şi ea, care în fond era 
victima nevinovată a împrejurărilor, se învârte fără 
rost pe drumul ăsta prăfos ca un câine vagabond. 
Varea scutură indignată din cap şi hotărî să 
pornească totuşi spre cortul ei, dar auzi în spate 
vocea insinuantă a odiosului grec: 

— Doamnă Suvorova! Ce surpriză plăcută! Varea 
se întoarse şi-şi compuse o grimasă dezagreabilă, 
convinsă fiind că, după această politeţe care nu-i 
stătea în fire  locotenent-colonelului, va urma 
neîntârziat muşcătura de şarpe. Kazanzaki o privea cu 
buzele groase lăţite într-un zâmbet, cu o căutătură 
stranie, aproape linguşitoare. 

— Toată lumea la club vorbeşte numai despre 
dumneavoastră. Sunteţi aşteptată cu nerăbdare. 
Vedeţi dumneavoastră, nu în fiecare zi îşi încrucişează 
bărbaţii spadele pentru o femeie frumoasă, mai ales 
cu urmări fatale. 

Varea se încruntă, cu atenţia încordată, 
aşteptând să i se dezvăluie dedesubtul urzelii, dar 
jandarmul zâmbi şi mai dulce. 

— Contele Zurov ne-a descris chiar adineaori în 
culori foarte pitoreşti întreaga escapadă, apoi şi 
articolul de astăzi. 

— Ce articol? se sperie de-a binelea Varea. 


— Ei, cum asta, d'Hevrais al nostru, căzut în 
dizgrație, s-a dezlănţuit în Revue Parisienne pe o 
întreagă coloană, în care descrie duelul. În stil 
romantic. lar la dumneavoastră se referă numindu-vă 
exclusiv la belle m-lle S. 

— În acest caz, nimeni nu mă învinovăţeşte? 
întrebă Varea cu glasul tremurând. 

Kazanzaki îşi săltă puţin sprâncenele peste 
măsură de stufoase: 

— Poate doar McLaughlin şi Eremei lonovici. Dar 
se ştie că primul este un morocănos fără pereche, iar 
al doilea călătoreşte arareori, poate numai împreună 
cu Sobolev. Că veni vorba, după ultima bătălie 
Perepiolkin s-a ales cu Ordinul Sf. Gheorghe. Şi 
pentru care merite, mă rog? lată ce înseamnă să fii în 
locul potrivit, la momentul potrivit! 

Locotenent-colonelul plescăi gelos din buze şi 
trecu, precaut, la tema principală: 

— Toţi se chinuiau să ghicească unde-a dispărut 
eroina noastră. Când colo, ea era ocupată cu 
rezolvarea unor importante misiuni de stat. Ei, şi ce se 
mai coace în mintea abilului nostru domn Fandorin? 
Ce ipoteze are în legătură cu misterioasele notițe ale 
lui Lucan? Nu fiţi surprinsă, Varvara Andreevna, sunt 
la curent. Conduc, totuşi, Secţia specială. 

Aha, asta era, îşi zise Varea, privindu-l pe sub 
sprâncene. Exact cum credea. Ia uite la el, isteţul, 
vrea ideile mură-n gură! 

— Erast Petrovici mi-a spus câte ceva, dar mare 
lucru n-am înţeles, îl informă ea, fluturându-şi inocent 
genele. Nu ştiu care "Ze", nu ştiu care "Je". Mai bine 
întrebaţi-l chiar dumneavoastră pe domnul consilier 
titular. În orice caz, Piotr Afanasievici lablokov nu 
este cu nimic vinovat, asta e acum limpede. 

— Poate că de trădare nu e vinovat, dar de 
neatenţie criminală precis este, răspunse el şi vocea îi 


zăngăni iar ca oţelul, în stilu-i cunoscut. Deocamdată, 
logodnicul domniei voastre să mai stea acolo, n-avem 
ce-i face. 

Kazanzaki schimbă însă imediat tonul, 
amintindu-şi, pesemne, că astăzi avea de jucat alt 
rol. 

— Se va rezolva totul. Eu, Varvara, Andreevna, nu 
sunt o persoană ambițioasă şi sunt gata oricând să-mi 
recunosc greşeala. Să-l luăm şi pe incomparabilul 
monsieur d'Hevrais. Da, recunosc, l-am interogat, l-am 
suspectat, dar existau temeiuri pentru asta. Din 
pricina faimosului interviu cu acel colonel turc, 
comandamentul nostru a făcut o greşeală, au murit 
oameni. Am pornit de la ipoteza că Ali-bei, colonelul 
turc, era un personaj imaginar, inventat de francez fie 
din vanitate reportericească, fie din alte raţiuni, nu 
tocmai nevinovate. Acum îmi dau seama că am fost 
nedrept. 

Kazanzaki îşi cobori vocea şi spuse pe un ton 
confidenţial: 

— Am primit informaţii de la agenţii noştri din 
Plevna. În cercul apropiaților lui Osman paşa există, 
într-adevăr, un anume Ali-bei, care este ceva între 
asistent şi consilier al paşei. Nu se arată aproape 
deloc în lume. Omul nostru l-a zărit o singură dată, n-a 
observat decât o barbă neagră şi stufoasă şi nişte 
ochelari negri. D'Hevrais, de altfel, a amintit şi el 
despre barbă. 

— Barbă, ochelari? întrebă Varea, coborând şi ea 
vocea. Nu cumva e chiar domnul acela, cum îl 
cheamă, Anwar efendi? 

— Ss-st! sâsâi Kazanzaki privind în jur, şi continuă 
încă mai încet: Sunt convins că el e. Este un domn 
foarte şiret. L-a jucat pe degete cu multă abilitate pe 
corespondentul nostru. Auzi la el, n-avem decât trei 
şatre de soldaţi, cică, forţele principale nu vor sosi 


curând. A fost o prelucrare destul de simplă, dar 
elegantă. lar noi, dobitocii, am înghiţit pe loc 
momeala. 

— Totuşi, dacă nu d'Hevrais este vinovat de 
eşecul primului atac, iar Lucan, pe care el l-a ucis, a 
fost trădătorul, înseamnă că jurnalistul a fost expulzat 
pe nedrept, nu? întrebă Varea. 

— Aşa s-ar zice. A avut ghinion, săracul, zise 
locotenent-colonelul dând din mână şi apropiindu-se 
mai mult de Varea. Vedeţi bine, Varvara Andreevna, 
cât sunt de sincer cu dumneavoastră. La urma urmei, 
v-am dezvăluit (9) informaţie secretă. lar 
dumneavoastră nu vreţi să-mi spuneţi un fleac acolo. 
Mi-am copiat lista aceea din carneţel, de trei zile-mi 
bat capul - nimic. Am crezut iniţial că e vorba de un 
cifru. Dar nu prea aduce a cifru. Lista cu numerele 
regimentelor, sau deplasarea lor? Pierderile de vieţi 
omeneşti şi completarea trupelor? Ei hai, spuneţi-mi, 
la ce concluzie a ajuns Fandorin? 

— Vă voi spune doar atât: totul este infinit mai 
simplu, îi aruncă dispreţuitoare Varea şi, îndreptându- 
şi pălăria, o porni cu pas uşor spre club. 

Pregătirile pentru cel de-al treilea asalt al 
redutei Plevna au durat întreaga toridă lună august. 
Deşi aceste preparative erau învăluite în cel mai 
strict secret, în tabără se discuta deschis că bătălia 
va avea loc numai şi numai pe 30 august, ziua 
onomastică a Maiestăţii Sale. Infanteria şi cavaleria 
făceau din zori şi până seara manevre comune pe 
colinele şi dealurile din împrejurimi, pe drumuri 
treceau zi şi noapte spre front transporturi de 
artilerie de câmp şi de asediu. Ţi-era mai mare jalea 
să-i priveşti pe bieţii soldaţi sleiţi de puteri, în tunici 
leoarcă de sudoare şi cu chipie cenuşii de atâta 
praf, puse peste batiste care să-i apere de soare; 


altminteri, însă, domnea o stare de spirit vesel- 
răzbunătoare: gata, adică, are şi răbdarea noastră 
un capăt, ruşii se urnesc ei mai greu, dar apoi se 
mişcă rapid, strivim noi musca asta pisăloagă de 
Plevna cu toată forţa labei noastre de urs. 

Şi la club, şi la popota ofiţerilor, unde lua masa 
Varea, se transformaseră toţi ca unul în strategi: 
desenau schiţe, turuiau la nume de paşi turci, îşi 
dădeau cu părerea de unde anume va fi declanşată 
ofensiva principală. De câteva ori trecuse pe-acolo 
şi Sobolev, dar păstra distanţa, misterios şi rece, nu 
mai juca şah, iar pe Varea o privea în treacăt, plin 
de demnitate, şi nu se mai plângea de soarta-i 
ticăloasă. O cunoştinţă de la statul-major îi şoptise 
că, în iminentul asalt, general-maiorului i se va 
încredința dacă nu rolul-cheie, oricum unul foarte 
important şi că are deja sub comanda lui două 
brigăzi întregi şi un regiment. În sfârşit, Mihail 
Dmitrievici era apreciat la justa-i valoare. 

În jur domnea o atmosferă însufleţită, iar Varea 
se străduia din răsputeri să se lase pătrunsă de 
optimismul general, dar nu izbutea cu nici un chip. 
Sincer vorbind, o plictiseau de moarte discuţiile 
despre rezerve, dislocări de trupe şi linii de 
comunicaţii. Pe Petea tot nu avea voie să-l viziteze, 
Fandorin umbla mai sumbru ca noaptea şi-i 
răspundea la întrebări printr-un mârâit confuz, 
Zurov îşi făcea apariţia doar însoţindu-şi patronul, o 
privea pe Varea cu o căutătură de lup captiv, se uita 
cu o expresie jalnică la bufetierul Semion, dar cărţi 
nu mai juca şi nici vin nu cerea. În detaşamentul lui 
Sobolev domnea o disciplină de fier. Husarul se 
plângea în şoaptă că "Jeromka" Perepiolkin 
acaparase pe de-a-ntregul frâiele şi nu lăsa pe 


nimeni să-şi tragă sufletul. Şi că Mihail Dmitrievici 
îl protejează şi nu permite nimănui să-l scuture 
niţel. În ultimele zece zile, singura întâmplare 
îmbucurătoare fusese revenirea lui d'Hevrais, care, 
pare-se, în timpul acelor ultime evenimente 
vijelioase trăise la Chişinău şi, de cum aflase că a 
fost pe deplin reabilitat, se grăbise să revină în 
teatrul operaţiunilor de război. Dar şi pe francez, a 
cărui sosire o bucurase nespus pe Varea, 
evenimentele parcă îl schimbaseră. Nu o mai distra 
cu istorioarele lui amuzante, evita discuţiile despre 
episodul bucureştean, se tot învârtea prin tabără, 
vrând parcă să recupereze timpul pierdut, şi tot 
mâzgălea la articolaşele lui pentru Revue. Varea se 
simţea, în general, ca în restaurantul hotelului 
Royale, când bărbaţii, după ce adulmecaseră miros 
de sânge, scăpaseră ca dulăii din laţ şi uitaseră 
definitiv de existenţa ei. Era cea mai bună 
confirmare a faptului că, prin natura lui, bărbatul 
este mai aproape de lumea animală, originea 
bestială este mai vădită la el decât la femeie, de 
aceea adevărata variantă a lui homo sapiens este 
femeia - creatură mai evoluată, mai rafinată şi mai 
complexă. Păcat doar că nu avea cui împărtăşi 
aceste gânduri. La auzul unor asemenea idei, 
surorile de caritate doar pufneau în râs, iar 
Fandorin încuviinţa din cap, distrat, cu gândul 
aiurea. Pe scurt - acalmie şi plictis. 

În dimineaţa zilei de 30 august, pe Varea o 
trezise un bubuit teribil. Pornise prima canonadă. 
Erast Petrovici îi explicase că, pe lângă obişnuitul 
atac prealabil de artilerie, turcii Vor fi supuşi şi unei 
presiuni psihologice - o expresie nou-intrată în 
vocabularul artei militare. La ivirea primei raze de 


soare, când credincioşii musulmani spun rugăciunea 
şi săvârşesc ritualul nămâz, trei sute de guri de foc 
ruseşti şi româneşti vor năpusti un uragan de foc 
asupra fortificațiilor turceşti şi, fix la ora nouă, 
canonada va înceta. În aşteptarea atacului, Osman 
paşa va trimite în primele linii trupe proaspete, dar 
nu se va întâmpla nimic: aliaţii nu se vor urni din 
loc, iar peste întinderile Plevnei se va aşterne 
liniştea. La unsprezece fix, asupra turcilor 
dezorientaţi se va prăvăli o nouă ploaie de foc, care 
se va prelungi până la orele două ale amiezii. Apoi - 
iarăşi acalmie. Inamicul îşi va transporta răniții şi 
morţii, va drege la repezeală stricăciunile, va căra 
tunuri noi în locul celor distruse, şi asaltul tot nu va 
porni. În rândul turcilor, care nu se disting printr-o 
bună stăpânire a nervilor şi care, după cum se ştie, 
sunt capabili de o dezlănţuire bruscă, de un minut, 
dar care se dau bătuţi în faţa unui efort mai 
îndelungat, va începe, în mod firesc, să se 
răspândească deruta şi, poate, chiar panica. Iar în 
primele linii se va aduna întreaga conducere 
militară a liftei păgâne, va privi prin binocluri şi nu 
va pricepe nimic. Şi, în acel moment, la ora 
paisprezece şi treizeci de minute, se va dezlănţui un 
al treilea val de obuze, iar peste o jumătate de oră, 
asupra turcilor vlăguiţi de atâta aşteptare se vor 
năpusti coloanele de asalt. 

Varea se ghemui, imaginându-se în locul 
nefericiţilor apărători ai Plevnei. Trebuie să fie 
cumplit să aştepţi evenimentele hotărâtoare o oră, 
două, trei, şi totul în zadar. Ea precis n-ar fi putut 
suporta. Ingenioasă strategie, trebuie recunoscut 
geniul celor de la cartierul general. 


Buh-buh! Buh-buh! bubuiau tunurile grele de 
asalt. Buh-buh-buh! repetau, subţire, tunurile de 
câmp. Asta mai durează, îşi spuse Varea. Trebuie, 
totuşi, să iau micul dejun. 

Jurnaliştii, care nu fuseseră puşi la curent cu 
planul ingenios al pregătirii de artilerie, ieşiseră pe 
poziţii când încă nu se luminase de ziuă. Locul în 
care urma să se afle punctul de observaţie al 
corespondenţilor fusese stabilit din timp de comun 
acord cu comandamentul şi, după îndelungi 
deliberări, ziariştii deciseseră, cu majoritate de 
voturi, să ceară în acest scop un dâmb aflat între 
Griviţa, unde era centrul liniilor de avangardă, şi 
şoseaua Lovcea, în spatele căreia se poziţionase 
flancul stâng. Iniţial, cei mai mulţi dintre jurnalişti 
doriseră să se instaleze mai aproape de flancul 
drept, pentru că, asta era clar, lovitura principală 
urma să se dea tocmai din partea aceea, dar 
McLaughlin şi d'Hevrais reuşiseră să le schimbe 
gândul. Principalul lor argument fusese următorul: 
chiar dacă flancul stâng are o importanţă 
secundară, acolo totuşi se va afla Sobolev, deci va fi 
în mod sigur rost de evenimente şi ştiri 
senzaţionale. 

După ce-şi luă micul dejun împreună cu 
surorile de caritate - palide, tresărind la fiecare 
explozie, Varea porni în căutarea lui Erast Petrovici. 
Consilierul titular nu era la statul-major şi nici la 
Secţia specială. Pentru orice eventualitate, Varea 
aruncă un ochi şi în cortul lui şi îl află acolo pe 
Fandorin, aşezat cât se poate de liniştit pe fotoliul 
său pliant, cu o carte în mână şi bându-şi cafeaua, 
în vreme ce-şi legăna un papuc din marochin cu 
vârful răsucit în sus. 


— Când ai de gând să te duci la punctul de 
observaţie? îl întrebă Varea, aşezându-se pe patul de 
campanie, pentru că nu avea unde în altă parte. 

Erast Petrovici ridică din umeri. Faţa îi era 
luminată de o rumeneală proaspătă. Era clar că 
fostului voluntar îi pria viaţa de tabără. 

— Doar nu vrei să stai aici toată ziua? Paladin a 
spus că bătălia de astăzi va fi cel mai puternic asalt al 
unei redute fortificate din istoria omenirii. Că va 
depăşi în grandoare cucerirea  promontoriului 
Malahov. 

— Lui Paladin al dumitale îi p-place să exagereze 
puţin, răspunse consilierul titular. Waterloo şi 
Borodino au fost de departe bătălii de mai mare 
anvergură, ca să nu mai vorbim de Bătălia Naţiunilor 
de la Leipzig. 

— Eşti pur şi simplu un monstru! Se hotărăşte 
soarta Rusiei, vor pieri mii de oameni, şi dumnealui 
citeşte! La urma urmei, asta-i de-a dreptul imoral! 

— Dar să priveşti de la o distanţă care-ţi conferă 
siguranţă cum oamenii se omoară unul p-pe altul e 
moral? 

Din glasul lui Erast Petrovici - o, ce minune! - 
răzbătea un sentiment uman: iritarea. 

— Nu, mulţumesc p-preaplecat, continuă el. Am 
asistat deja la un asemenea spectacol, ba chiar am 
luat p-parte la el. Nu mi-a p-plăcut. Mă simt mai bine 
în compania lui T-tacit. 

Şi-şi vâri demonstrativ nasul în carte. 

Varea zvâcni din loc, bătu cu piciorul în podea 
şi porni spre ieşire, dar Fandorin spuse în urma ei: 

— Fii cu băgare de seamă acolo, bine? Nici un pas 
în afara punctului de observaţie. Se poate întâmpla 
orice. 

— Doar nu cumva eşti îngrijorat? 


— Z-zău aşa, Varvara Andreevna, ce ai de pierdut 
dacă nu mergi acolo? La început or să tragă multă 
vreme cu tunurile, apoi o vor lua la goană înainte şi se 
vor r-ridica vălătuci de fum, n-o să vezi nimic, o să 
auzi doar cum unii vor urla "Ura!", iar alţii vor urla de 
durere. 

Foarte interesant. Treaba mea şi a dumitale nu 
e acolo, ci aici, în spatele frontului. 

— Şobolan din spatele frontului, îşi aminti Varea o 
expresie potrivită situaţiei şi-l lăsă pe mizantrop 
singur, cu Tacit al lui. 

Micul  dâmb pe care se  instalaseră 
corespondenţii şi observatorii militari din ţările 
neutre era uşor de găsit: încă de pe drumul înţesat 
până la refuz de furgoane cu muniții, Varea zări în 
depărtare stindardul alb. Flutura uşor în bătaia 
vântului, iar sub el înnegrea o mare mulţime de 
oameni - probabil o sută, dacă nu şi mai mulţi. 
Militarul însărcinat cu direcționarea transporturilor, 
un căpitan răguşit de atâta răcnit, cu o banderolă 
roşie pe mânecă, indica unde trebuie duse mai întâi 
obuzele. El îi zâmbi în treacăt drăguţei domnişoare 
cu pălărioară din dantelă şi-i arătă cu mâna: 

— Acolo, acolo, mademoiselle. Dar aveţi grijă să 
nu vă abateţi din drum. În steagul alb artileria inamică 
nu trage, dar în alt loc se prea poate să pice un obuz- 
două. Incotro, unde te bagi, dobitoc de răcan? Ţi-am 
spus, alea de patru puduri la tunul şase! 

Varea atinse dârlogii micuţului roib supus luat 
cu-mprumut de la grajdul infirmeriei şi porni spre 
steag, privind curioasă în jur. 

Întreg dealul aflat în faţa lanţului de coline 
joase, din spatele cărora porneau căile de acces 
spre Plevna, era împestriţat de insulițe ciudate. Era 
infanteria împărţită pe companii, culcată pe iarbă, 


în aşteptarea ordinului de atac. Soldaţii vorbeau 
între ei cu jumătate de gură, răzbătea din când în 
când, de ici, de colo, câte un hohot de râs nefiresc 
de sonor. Ofițerii, adunaţi în grupuleţe, pufăiau din 
ţigări. Pe Varea, care călărea în rochie de echitatie, 
o priveau uimiţi şi bănuitori, ca pe o fiinţă venită din 
altă lume, ireală. La vederea acelui deal plin de 
freamăt şi zumzet, Varea nu se mai simţi în largul 
ei. Vedea cu limpezime cum îngerul morţii dă 
târcoale deasupra ierbii prăfuite, scrutând cu 
atenţie şi însemnând feţele cu pecetea lui nevăzută. 

Îşi lovi căluţul cu tocurile ca să străbată mai 
repede această sinistră sală de aşteptare. 

În schimb, la punctul de observaţie erau cu 
toţii plini de însufleţire şi de plăcere anticipată. 
Domnea o atmosferă de picnic, câţiva chiar se 
aşezaseră în jurul unor feţe de masă albe aşternute 
pe pământ şi începuseră să ciugulească cu poftă 
câte ceva. 

— A, credeam că nu mai vii! o întâmpină 
d'Hevrais, proaspătul revenit în tabără, la fel de 
surescitat ca toţi ceilalţi, iar Varea observă că purta 
faimoasele cizme stacojii scâlciate. Domnul Kazanzaki 
ne-a vizitat acum un sfert de oră, de la el am aflat că 
asaltul porneşte abia la ora trei, turui vesel jurnalistul. 
Văd că şi dumneata ştiai din timp. Nu-i frumos, 
mademoiselle, puteai să mă previi aşa, ca între 
prieteni. Sunt sculat de la patru dimineaţa, pentru 
mine asta-i mai rău ca moartea. 

Francezul o ajută pe Varea să descalece şi, 
după ce îi oferi un scăunel pliant, începu săi explice: 

— Vezi, acolo, pe înălțimile de vizavi sunt poziţiile 
fortificate ale turcilor. Vezi locul acela unde ţâşnesc 
exploziile ca nişte arteziene? E chiar centrul poziţiilor 
turceşti. Armata ruso-română s-a înşirat pe o linie 


paralelă de cincisprezece kilometri, de aici se poate 
vedea doar o parte a acestei uriaşe întinderi. Priveşte 
movila aceea rotundă. Nu, nu aceea, cealaltă, unde se 
vede un cort alb. Este punctul de comandă, cartierul 
general provizoriu al armatei. Acolo sunt şi principele 
Carol de România, care e comandantul Diviziei de 
Vest, şi le grand duc Nikolai, comandantul-şef al 
frontului, şi însuşi împăratul Alexandru. O, au pornit, 
s-au lansat rachetele! Ce privelişte pitorească, aşa e? 

Deasupra câmpiei pustii care despărţea părţile 
beligerante se desenară, cotind brusc, nişte dungi 
de fum. Era ca şi când cineva ar fi retezat sfera 
bolţii în felii, ca pe un pepene sau ca pe o pâine 
mare şi rotundă. Varea îşi înălţă fruntea şi văzu 
departe, sus, trei mingi colorate - una aproape, a 
doua ceva mai departe, chiar deasupra cartierului 
general, iar cea de-a treia tocmai deasupra 
orizontului. 

— Astea, Varvara Andreevna, sunt aerostate, o 
informă Kazanzaki, care se apropiase de ea. Cu 
ajutorul steguleţelor de semnalizare cu care sunt 
înzestrate se poate corecta tirul artileriei. 

Vederea  jandarmului îi era  Varei mai 
dezagreabilă ca oricând. Acesta îşi trosnea febril 
degetele, nările i se umflaseră de surescitare. 
Adulmecase miros de sânge omenesc, vampirul. 
Varea îşi mută demonstrativ scăunelul mai departe, 
dar locotenent-colonelul nu părea să-i fi observat 
manevra. Se apropie iarăşi, arătă cu degetul în 
direcţia din care, de după lanţul scund de dealuri, 
răzbătea un bubuit teribil. 

— Sobolev, cunoştinţa noastră comună, ne-a jucat 
o festă, ca întotdeauna. Potrivit ordinelor, rolul lui era 
să facă o manevră de diversiune asupra redutei 
Kruşin, în timp ce forţele noastre principale ar fi lovit 


centrul. Dar ambițiosul nostru general n-a mai avut 
răbdare. În pofida planului, a declanşat dis-de- 
dimineaţă un atac frontal. Nu numai că a rămas izolat 
de grosul armatei şi acum retragerea îi e tăiată de 
cavaleria turcă, dar a pus în primejdie întreaga 
operaţiune! Să vedeţi numai ce săpuneală o să 
primească pentru asta! 

Kazanzaki îşi scoase din buzunar ceasul de aur, 
îi păcăni emoţionat capacul şi-şi făcu cruce. 

— Sunt ceasurile trei! Pornesc chiar acum! Varea 
privi în jur şi văzu că întreaga colină se pusese în 
mişcare: insuliţele de tunici albe începuseră să 
freamăte, să se concentreze rapid spre prima linie a 
frontului. Pe lângă moviliţa lor alergau nişte oameni 
palizi, iar înaintea lor gonea, şchiopătând uşor, un 
ofiţer bătrâior, cu mustăţi lungi. 

— Nu rămâne în urmă, baioneta mai sus! striga el 
cu voce stridentă şi pătrunzătoare, privind în urma sa. 
Semenţov, fii atent, că-ţi ard una-n căpăţână! 

Pe lângă movilită treceau deja coloanele altor 
companii, dar Varea continua să o urmărească din 
priviri pe aceea, pe prima, cu comandantul ei 
bătrâior şi cu necunoscutul Semenţov. 

Compania se dispersă liniar, alergând încet 
spre îndepărtata redută, deasupra căreia 
începuseră să se înalțe tot mai des arteziene de 
pământ. 

— Ha, le-arată ei acum! spuse cineva alături. În 
depărtare, pe câmp, explodau deja obuze 
pretutindeni. Nu se mai vedea bine din pricina fumului 
care plutea deasupra pământului, dar compania Varei 
încă alerga cum trebuie şi se părea că nimeni nu trage 
în ea. 

— Hai, Semenţov, hai! şoptea Varea, strângându- 
şi pumnii. 


Curând îi deveni imposibil să-i mai vadă "pe-ai 
ei" de după spinările coloanelor care se regrupau. 
Când spaţiul deschis din faţa redutei se umplu până 
la jumătate cu tunici albe, fix în mijlocul masei de 
oameni se înălţară, ca nişte tufe bine conturate, 
exploziile: prima, a doua, a treia, a patra. Apoi, ceva 
mai aproape, din nou: prima, a doua, a treia, a 
patra. Şi iarăşi. Şi iarăşi. 

— Pieptene des, auzi Varea. Halal pregătire de 
artilerie. Nu trebuia s-o facem pe grozavii cu 
psihologia aia tâmpită, trebuia să-i cotonogim până să 
se dezmeticească. 

— Au rupt-o la fugă! Fug! strigă Kazanzaki, 
apucând-o şi strângând-o vânjos de umăr pe Varea. 

Varea îl privi iritată de jos în sus, dar îşi dădu 
seama că omul nu e în toate apele lui. Se eliberă 
cumva din strânsoare şi privi câmpul de luptă. 

Era ascuns vederii de un văl de fum prin care 
se întrezăreau, clipelnic, pete albe şi zburau bucăţi 
negre de pământ. 

Cei de pe micul dâmb amuţiseră. Prin pâcla 
vineţie alerga, mută, o mulţime de oameni, 
înconjurând punctul de observaţie din ambele părţi. 
Varea văzu petele roşii de pe tunici şi-şi vâri capul 
între umeri. 

Fumul se risipi cu încetul. Se dezvălui privirii 
colina presărată pe de-a-ntregul de pâlnii rotunde, 
negre, şi de punctele albe ale tunicilor. Privind mai 
cu luare-aminte, Varea băgă de seamă că punctele 
acelea fremătau uşor şi percepu un cor surd de 
gemete venind parcă din adâncul pământului - 
tocmai atunci încetaseră şi tunurile să tragă. 

— Prima verificare a forţelor s-a încheiat, spuse 
un maior pe care îl cunoştea şi care era ataşat al 


statului-major pe lângă jurnalişti. Ne-a căsăpit rău 
Osman, o să avem ceva de furcă. Deocamdată, o să 
mai facem ceva pregătiri de artilerie, apoi, din nou, 
cu "Ura, ura!" înainte. Varei i se făcu negru în faţa 
ochilor. 


Capitolul al nouălea, 


ÎN CARE FANDORIN PRIMEŞTE 
UN PERDAF DE LA ŞEF 


Informaţia Rusiei (Sankt-Petersburg) 
31 august (12 septembrie) 1877 


".Neînfricatul tânăr, în minte cu părintescul 
cuvânt de despărţire al comandantului pe care-l 
iubea cu înflăcărare, a strigat: «Voi duce mesajul, 
Mihail Dmitrici, chiar cu preţul vieţii!» Eroul nostru, 
care avea doar nouăsprezece ani, a sărit în şaua 
calului său căzăcesc şi a pornit ca vântul pe dealul 
şfichiuit de ploaia de gloanţe, spre locul în care, în 
spatele hoardelor ascunse ale başbuzucilor, erau 
amplasate forţele principale ale armatei noastre. 
Călăreţului îi şuierau gloanţele deasupra capului, 
dar el dădea întruna pinteni calului, şoptind: «Mai 
repede! Mai repede! De mine depinde soarta 
bătăliei!» 

Dar soarta potrivnică a învins vitejia. S-a 
dezlănţuit focul unei ambuscade, şi viteazul curier 
s-a prăbuşit la pământ. Plin de sânge, el a zvâcnit 
de jos şi s-a năpustit cu sabia în mână asupra 
păgânilor, dar barbarii duşmani s-au repezit asupra 


lui ca nişte ulii negri, l-au dovedit şi i-au ciopârţit 
apoi îndelung cu săbiile trupul neînsufleţit. 

Astfel şi-a dat viaţa Serghei Vereşceaghin, 
fratele faimosului pictor. 

Astfel s-a stins din viaţă un talent atât de 
promiţător, căruia nu i-a fost hărăzit să înflorească 
în deplina sa forţă. 

Astfel a căzut al treilea curier trimis de Sobolev 
la suveran." 

LA ORELE OPT ALE SERII, Varea era din nou 
la cunoscuta răscruce de drumuri, unde, în locul 
căpitanului răguşit, se achita acum de aceeaşi 
misiune un porucic2 la fel de răguşit, căruia îi 
venea însă mult mai greu să-şi îndeplinească 
însărcinarea decât predecesorului său, pentru că 
trebuia să dirijeze două coloane care veneau una în 
întâmpinarea celeilalte: spre linia frontului se târau, 
la fel ca până atunci, furgoane cu muniții, iar 
dinspre câmpul de luptă erau transportaţi răniții. 

După primul asalt, Varea îşi pierduse curajul şi 
înţelesese că a doua oară nu va mai avea puterea să 
asiste la un asemenea spectacol terifiant. Pornise 
spre spatele frontului, iar pe drum chiar plânsese 
puţin, noroc că nu era prin preajmă vreun cunoscut. 
Dar nu se dusese în tabără - îi era ruşine. 

Mimoză, domnişoară fandosită, sex slab, asta 
eşti, se ocăra Varea în sinea ei. Doar ştiai că mergi 
la război, nu la promenadă în Grădina Pavlovsk. Şi-n 
plus, tare nu-şi dorea să-i dea satisfacție 
consilierului titular, care, vezi bine, avusese şi de 
data asta dreptate. 

Aşa că se întorsese din drum. 

Îşi mâna calul la pas, iar zgomotul bătăliei, 
care se auzea tot mai aproape, îi strângea inima. În 


centru, plesnetul puştilor aproape amuţise, mai 
bubuiau doar tunurile, în schimb, dinspre şoseaua 
Lovcea, unde-şi continua lupta detaşamentul lui 
Sobolev izolat de grosul trupelor, răzbăteau salve şi 
un urlet continuu de voci bărbăteşti, abia 
perceptibil de la asemenea distanţă. Se pare că 
generalului Sobolev nu-i era tocmai uşor. 

Varea tresări: din tufişuri ieşi călare în drum 
McLaughlin, stropit tot de noroi. Şapca-i stătea şui, 
faţa-i era îmbujorată, fruntea-i era scăldată în 
sudoare. 

— Ei, ce se întâmplă acolo? Cum merge? întrebă 
Varea, apucând de dârlogi calul irlandezului. 

— Se pare că bine, răspunse el ştergându-şi 
obrajii cu batista. Uf, m-am încurcat într-un hal fără 
hal în lăstărişul ăsta, cu chiu cu vai am răzbit. 

— Deci, e-n regulă totul? Au cucerit reduta? 

— Nu, în centru turcii au rezistat, dar în urmă cu 
douăzeci de minute pe lângă punctul nostru de 
observaţie a trecut în galop nebun contele Zurov. Era 
teribil de grăbit să ajungă la cartierul general, ne-a 
strigat numai: Pobeda! Miv Plevne! Nekogda, 
gosdpoda, srocinoe donesenie!* Monsieur Kazanzaki 
a luat-o la galop după el. Domnul acesta este 
extraordinar de ambițios, precis voia să se afle lângă 
aducătorul fericitei veşti, doar-doar îi pică şi lui ceva, 
zise McLaughlin, clătinând dezaprobator din cap. Iar 
domnii jurnalişti au luat-o imediat la goană în totală 
debandadă doar se ştie că fiecare din ei are omul lui la 
staţia de telegraf pentru situaţii de acest gen. Te 
asigur că în secunda asta zboară deja spre redacţii 
telegramele despre cucerirea Plevnei. 

— Dar dumneata ce faci? Corespondentul 
răspunse cu demnitate: 

— Eu nu cad niciodată pradă agitaţiei, 
mademoiselle Suvorova. Mai întâi, trebuie să lămurim 


amănuntele sub toate aspectele. Şi în locul unei ştiri 
scurtuţe, voi trimite un articol întreg, care va intra în 
aceeaşi ediţie matinală ca şi telegramele lor ciunte. 

— Prin urmare, ne putem întoarce în tabără? 
întrebă Varea uşurată. 

— Presupun că da. La statul-major vom afla mai 
multe decât în savana asta. Şi-apoi, se va întuneca în 
curând. 

În tabără însă nimeni nu ştia ceva precis, 
pentru că nu venise nici o ştire de la cartierul 
general despre cucerirea Plevnei. Din contră, se 
pare că atacul fusese respins pe toate coordonatele 
sale principale şi că pierderile erau de-a dreptul 
astronomice - cel puţin douăzeci de mii de oameni. 
Se mai spunea că suveranul era total descurajat şi 
că, întrebat despre succesul lui Sobolev, dăduse 
doar din mână a lehamite: cum putea, adică, 
Sobolev să cucerească Plevna cu cele două brigăzi 
ale lui, dacă şaizeci de batalioane masate pe flancul 
central şi pe cel drept nu izbutiseră să străpungă 
nici măcar prima linie a redutelor? 

Ar fi fost un nonsens. McLaughlin jubila, 
încântat de propria-i prudenţă, iar Varea se înfurie 
pe Zurov: un lăudăros, o gură-spartă, a îndrugat 
verzi şi-uscate, n-a făcut decât să-i zăpăcească pe 
toţi. 

Se lăsă noaptea, şi la statul-major se 
întoarseră, morocănoşi, generalii. Varea îl văzu 
intrând în căsuţa Secţiei operative pe marele duce 
Nikolai Nikolaevici, înconjurat de aghiotanţi. Un tic 
îi smucea faţa cabalină încadrată de favoriţi stufoşi. 

Toţi şopoteau între ei despre uriaşele pierderi - 
se pare că pierise în luptă un sfert din efectiv - cu 
voce tare însă vorbeau despre eroismul arătat în 


luptă de soldaţi şi de ofiţeri. Dovediseră eroism mai 
cu seamă ofiţerii. 

La unu noaptea, Fandorin o căută pe Varea. 
Avea o expresie sumbră. 

— Să mergem, Varvara Andreevna. Suntem 
chemaţi la şeful cel mare. 

— Suntem? se miră ea. 

— Da. Întreaga Secţie specială, în efectiv complet, 
deci şi noi doi. 

Ajunseră în pas grăbit la căsuţa de chirpici care 
adăpostea unitatea locotenent-colonelului 
Kazanzaki. 

În cunoscuta odaie se adunaseră ofiţerii Secţiei 
speciale a Diviziei de Vest, dar şeful lor nu se zărea 
printre ei. 

În schimb, la masă, încruntat ameninţător, 
trona însuşi Lavrenti Arkadievici Mizinov. 

— A-a, ne fac onoarea domnul consilier titular şi 
domnişoara asistentă, rosti el cu venin în glas. 
Minunat, mai trebuie să-l aşteptăm doar pe înălţimea 
sa domnul locotenent-colonel şi vom putea începe. 
Unde-i Kazanzaki? răcni generalul. 

— Nu l-a văzut nimeni astă-seară pe Ivan 
Haritonovici, răspunse şovăitor cel mai vârstnic dintre 
ofiţeri. 

— Minunat. Halal apărători ai secretelor. Mizinov 
sări din scaun şi începu să se plimbe prin odaie, 
bocănind zgomotos din cizme. 

— Asta nu-i armată, e o adunătură de saltimbanci. 
Un circ ambulant! Pe care-l cauţi, nu-i de găsit, ţi se 
spune. A dispărut! Fără urmă! 

— Excelenţa voastră, v-vorbiţi în şarade. Despre 
ce e vorba? întrebă cu glas scăzut Fandorin. 

— Nu ştiu, Erast Petrovici, nu ştiu! strigă Mizinov. 
Speram că-mi veţi explica dumneata şi domnul 
Kazanzaki. 


Amuţi un moment, apoi continuă cu mare efort, 
mai calm de-acum: 

— Bun. Nu mai aşteptăm pe nimeni. M-am întors 
adineauri de la maiestatea sa. Am asistat acolo la o 
scenă extrem de interesantă: Sobolev al Doilea, 
general-maior în suita maiestăţii sale imperiale, urla 
la maiestatea sa imperială şi la înălţimea sa imperială, 
iar suveranul şi comandantul-şef al armatei se 
justificau în faţa lui. 

— Cu neputinţă! icni unul dintre jandarmi. 

— Gura! ţipă strident generalul. Taci şi-ascultă! S- 
a aflat că la orele patru ale  după-amiezii, 
detaşamentul lui Sobolev, după ce a cucerit printr-un 
atac frontal reduta Krişin, a străpuns liniile de sud ale 
Plevnei, pătrunzând în spatele frontului principalei 
forţe a armatei turce, s-a văzut însă nevoit să se 
oprească acolo din lipsă de baionete şi guri de foc. 
Sobolev a trimis în mai multe rânduri curieri, cerând 
să i se trimită neîntârziat întăriri, dar başbuzucii iau 
interceptat. În sfârşit, la ora şase, aghiotantul Zurov, 
însoţit de cincizeci de cazaci, a reuşit să răzbească 
până la amplasamentul grupului nostru central. De 
acolo, cazacii s-au întors la Sobolev, pentru că fiecare 
om era preţios, iar Zurov a pornit singur în galop spre 
cartierul general. La Plevna aşteptau să le sosească 
întăriri din clipă-n clipă, dar în zadar. Şi nici nu e de 
mirare, pentru că Zurov nu a mai ajuns la cartierul 
general, deci nu am aflat nimic despre succesul 
flancului stâng. Seara, turcii s-au regrupat, s-au 
năpustit cu toată puterea asupra lui Sobolev, iar 
acesta, înainte de miezul nopţii, după ce şi-a pierdut 
majoritatea ostaşilor, s-a retras pe poziţiile iniţiale. Şi 
aveam Plevna în buzunar! O întrebare pentru cei 
prezenţi: unde putea să dispară aghiotantul Zurov 
ziua-n amiaza mare, chiar în centrul poziţiilor 
noastre? Cine-mi poate răspunde? 


— Locotenent-colonelul Kazanzaki, evident, spuse 
Varea, şi toţi se întoarseră spre ea. 

Emoţionată, ea povesti cele auzite de la 
McLaughlin. 

După un lung răstimp de tăcere, şeful 
jandarmilor i se adresă lui Fandorin: 

— Concluziile dumitale, Erast Petrovici? 

— Bătălia a fost p-pierdută, e prea târziu să ne 
smulgem părul din cap, răspunse sec consilierul 
titular. Iar de făcut, iată ce trebuie făcut. 

Trebuie împărţit în pătrate teritoriul cuprins 
între punctul de observaţie al corespondenţilor şi 
cartierul general. Asta-i unu. D-de la prima rază de 
soare, f-fiecare pătrat trebuie pieptănat. Asta-i d- 
doi. În cazul în care se descoperă c-cadavrul lui 
Zurov sau al lui Kazanzaki, nu se atinge nimic cu 
mâinile şi nu se bătătoreşte pământul în jur - asta-i 
trei. Pentru orice eventualitate, să fie căutat şi unul, 
şi celălalt în infirmerii, printre cei grav răniţi - asta-i 
p-patru. Deocamdată, Lavrenti Arkadievici, nu 
putem face mai mult. 

— Ce  bănuieşti? Ce propui să-i raportez 
suveranului? E vorba de o trădare? 

Erast Petrovici oftă: 

— Mai curând, de o diversiune. De fapt, vom afla 
asta mâine. 

În noaptea aceea nu au dormit. Aveau mult de 
lucru: ofiţerii Secţiei speciale împărţiseră harta 
zonei în pătrate de câte o jumătate de verstă, 
stabiliseră componenţa grupelor de scotocire, iar 
Varea inspectase toate cele şase spitale şi infirmerii 
şi îi cercetase pe ofiţerii aduşi în stare de 
inconştienţă. Văzuse asemenea grozăvii, încât spre 
dimineaţă căzuse într-o stranie stare de buimăceală 
nesimţitoare, dar nu-i aflase nici pe Zurov, nici pe 


Kazanzaki. Văzuse, în schimb, destui cunoscuţi 
printre răniţi, unul dintre ei fiind Perepiolkin. Şi 
căpitanul încercase să străpungă frontul pentru a 
cere ajutor, dar fusese izbit de un iatagan de-a 
curmezişul  claviculei - avea el ghinion cu 
başbuzucii. Zăcea, palid şi nefericit, pe patul de 
campanie, iar expresia ochilor căprui, înfundaţi în 
orbite, era aproape la fel de sfâşietoare ca în acea 
memorabilă zi când se întâlniseră prima oară. Varea 
se repezise spre el, dar Perepiolkin se întorsese cu 
spatele şi nu spusese nimic. Doamne, de ce oare era 
atât de urâcios cu ea? 

Prima rază de soare o găsi pe Varea aşezată pe 
băncuţa de lângă secţia specială. Fandorin o dusese 
acolo aproape cu de-a sila, îi ordonase să se 
odihnească, iar Varea îşi lipise de perete trupul 
îngreunat, amortit, şi se cufundase într-o toropeală 
confuză, apăsătoare. O dureau oasele, îi era greață - 
nici nu era de mirare, nervii şi noaptea nedormită 
îşi spuneau cuvântul. 

Grupurile de scotocire se risipiseră de cu 
noapte pe pătratele lor. La şapte şi-un sfert, sosi în 
galop un curier special de la perimetrul 
paisprezece, intră în goană în căsuţă şi, imediat, 
îmbrăcându-şi din mers tunica, ieşi Fandorin. 

— Să mergem, Varvara Andreevna, l-au găsit pe 
Zurov, îi aruncă el scurt. 

— Mort? gemu ea. 

Erast Petrovici nu răspunse. 

Husarul zăcea pe burtă, cu capul întors într-o 
parte. Încă de departe Varea zări mânerul de argint 
al unui pumnal caucazian înfipt mortal în omoplatul 
stâng. 


Grăbind pasul, îi văzu profilul: ochiul, deschis a 
nedumerire, avea o frumoasă sclipire sticloasă, pe 
tâmpla sfărâmată de glonţ înnegrea un cerc de praf 
de puşcă ars. 

Varea gemu iarăşi fără lacrimi şi se întoarse cu 
spatele, să nu mai vadă cumplitul tablou. 

— Nu am atins nimic, domnule Fandorin, cum aţi 
ordonat, raportă jandarmul care conducea grupul. Mai 
avea doar o verstă până la punctul de comandă. Aici e 
văioagă, de-asta n-a văzut nimeni nimic. lar un foc de 
armă era un fleac, doar ştiţi ce canonadă era în jur. E 
limpede: l-au lovit cu pumnalul în spate prin 
surprindere. Apoi i-au dat lovitura de graţie: un glonţ 
în tâmpla stângă, de foarte aproape. 

— M-da, răspunse vag Erast Petrovici, plecându- 
se asupra cadavrului. 

Ofiţerul îi spuse cu voce scăzută: 

— Pumnalul este al lui Ivan Haritonovici, l-am 
recunoscut imediat. Chiar el mi l-a arătat, spunea că-i 
un dar de la un prinţ gruzin. 

La care Erast Petrovici mormăi: 

— Splendid. 

Varea se simţea din ce în ce mai rău, îşi 
strânsese pleoapele ca să scape de senzaţia de 
greață. 

— Şi urmele de copite? întrebă Fandorin, lăsându- 
se în genunchi. 

— Din păcate, nu există. După cum vedeți, de-a 
lungul vadului e numai prundiş mărunt, iar mai sus 
totul e bătătorit. Pesemne că ieri au trecut o mulțime 
de escadroane pe aici. 

Consilierul titular se îndreptă de spate, apoi 
rămase un minut lângă cadavrul întins la pământ. 
Faţa-i era neclintită, cenuşie, în ton cu tâmplele 


cărunte. Şi avea doar puţin peste douăzeci de ani, 
gândi Varea şi tresări. 

— E-n regulă, locotenente. D-duceţi-l pe răposat 
în tabără. Să mergem, Varvara Andreevna. 

Pe drum, ea îl întrebă: 

— E oare posibil să fie Kazanzaki agent al 
turcilor? De necrezut! Sigur, e un om dezagreabil, dar 
totuşi. 

— Nici chiar într-atât? mormăi posomorât 
Fandorin. 

Chiar înaintea amiezii fu găsit şi locotenent- 
colonelul - asta după ce Erast Petrovici ordonase să 
fie pieptănate încă o dată, mai cu luare-aminte, 
boschetele şi tufişurile din apropierea locului unde 
fusese ucis nefericitul Ippolit. 

După cum povestiră ceilalţi (Varea nu se 
dusese şi acolo), pe Kazanzaki îl găsiseră pe 
jumătate aşezat, pe jumătate culcat în dosul unei 
tufe dese, cu spatele rezemat de un bolovan. Avea 
în mână un pistol, iar în frunte - o gaură. 

Mizinov În persoană conduse şedinţa 
consacrată concluziilor. 

— Înainte de toate, doresc să declar că sunt 
extrem de nemulțumit de rezultatele muncii 
consilierului titular Fandorin, începu generalul pe un 
ton care nu prevestea nimic bun. Erast Petrovici, chiar 
sub nasul nostru opera un inamic periculos şi abil, 
care a adus grave prejudicii cauzei noastre şi a pus în 
primejdie soarta întregii campanii, iar dumneata nu 
mi l-ai dibuit. Era, fireşte, o misiune dificilă, dar, dacă 
nu mă înşel, nici dumneata nu eşti vreun novice. Ce 
pretenţii să am atunci de la ofiţerii de rând ai Secţiei 
speciale? Sunt aduşi de la tot felul de direcţii din 
gubernii, înainte de a veni aici se ocupau în principal 


cu simple anchete penale, dar din partea dumitale, 
înzestrat cu asemenea capacităţi, este inadmisibil. 

Apăsându-şi cu palma tâmpla care-i zvâcnea de 
o durere surdă, Varea aruncă o privire spre 
Fandorin. Acesta avea o expresie absolut impasibilă, 
pomeţii lui însă (probabil nimeni în afară de ea nu 
putea remarca asta) căpătaseră o uşoară nuanţă 
trandafirie. Se pare că vorbele şefului îi atinseseră o 
coardă sensibilă. 

— Aşadar, domnilor, ce avem aici? Ceva fără 
precedent în istoria omenirii. Secţia specială secretă a 
Diviziei de Vest, principala secţie de acest fel din 
întreaga Armată Dunăreană, era condusă de un 
trădător. 

— Concluzia aceasta poate fi considerată o 
certitudine, excelenţă? întrebă temător cel mai 
vârstnic dintre ofiţeri. 

— Judecă şi dumneata, domnule maior. Fireşte, 
faptul că locotenent-colonelul era grec de origine şi că 
printre greci sunt o mulţime de agenţi turci să zicem 
că nu ar reprezenta o dovadă. Dar ţineţi minte că în 
notițele lui Lucan figurează un misterios "J". Acum e 
limpede de unde venea acel "J": de la "jandarm". 

— Bine, dar cuvântul "jandarm" se scrie cu "g" - 
gendarme, nu se lăsă maiorul cel cu mustăţi cărunte. 

— Asta pe franţuzeşte, pe româneşte se scrie 
"jandarm", îl lămuri şeful cu dispreţ. Kazanzaki - iată 
cine-l manipula pe colonelul român. Mai departe. Cine 
s-a repezit să-l însoţească pe Zurov, care urma să 
ducă mesajul de care depindea soarta bătăliei şi, 
poate, a întregului război? 

Kazanzaki. Mai departe. Al cui e pumnalul cu 
care a fost ucis Zurov? Al şefului vostru. Mai 
departe. De fapt, ce avem mai departe? Nereuşind 
să scoată pumnalul înfipt în omoplat, criminalul şi-a 
dat seama că nu se va putea sustrage bănuielilor şi 


s-a împuşcat. De altfel, din butoiaşul revolverului 
său lipsesc fix două cartuşe. 

— Bine, dar un spion inamic nu s-ar fi sinucis, ar 
fi încercat să se ascundă, insistă totuşi maiorul, la fel 
de timid. 

— Unde, dacă-mi daţi voie? Nu putea traversa 
linia frontului nostru, ştia că încă de astăzi vom începe 
să-l căutăm. La bulgari n-avea unde se ascunde, la 
turci nu putea ajunge. A preferat glonţul spânzurătorii 
şi aici a judecat corect. Novgorodţev, spuse generalul, 
întorcându-se spre aghiotant, unde-i scrisoarea? 

Aghiotantul scoase din mapă o foaie de hârtie 
împăturită, albă ca neaua. 

— A fost găsită în buzunarul sinucigaşului, îi 
lămuri Mizinov. Citeşte-o cu voce tare, Novgorodţev. 

Aghiotantul trase, nesigur, cu coda ochiului 
spre Varea. 

— Citeşte, citeşte, îl îndemnă generalul. Aici nu-i 
pension de fete nobile, iar domnişoara Suvorova face 
parte din grupul de investigaţii. 

Novgorodţev  tuşi, apoi,  împurpurându-se, 
începu să citească: 

Scumpul meu Vancik-Haritoncik, inimioară al 
meu. Ştiţi, ortografia, domnilor, e aşa de... adăugă 
propriile sale cuvinte aghiotantul. Voi citi exact cum 
e scris. Şi e îngrozitor de neciteţ. 

Hm. Inimioară al meu. Aşa o veaţă o să am 
dacă la tine nui cămi pun capăt la zilele mele mai 
bine decât aşa veaţă. Tu pupat şi dezmierdat la 
mine şi io la tine da soarta ticălos a văzut la noi a 
fost ciudă pe noi şi ea avea cuţit ascuns la spate. 
Făr de tine io sunt praf şi glod. Rugam tare la tine 
să întorci mai repede. Şi dacă altul în locul la Bes6 
ai găsit în scârba aia de Kişîniov, viu acolo şi mă jur 


pe mama că scot la el mate. Al tău pe o mie de ani 
Şaluşnika. 

— În sensul de "a ta"? întrebă maiorul. 

— Nu, nu "a ta", ci chiar "al tău", zâmbi strâmb 
Mizinov. Tocmai aici e buba. Înainte de a ajunge la 
Direcţia Jandarmeriei din Chişinău, Kazanzaki a servit 
la jandarmeria din Tiflis. Am cerut imediat informaţii 
de acolo şi am primit deja răspunsul. Citeşte 
telegrama, Novgorodţev. 

Novgorodţev citi noul document cu vădit mai 
mare plăcere decât bileţelul de amor: 

— Excelenței sale general-aghiotant L.A. Mizinov, 
ca răspuns la interpelarea din august 31, primită la 
ora 1 şi 52 de minute după-amiaza. Extremă urgenţă. 
Strict secret. 

Raportez că în perioada în are a lucrat la 
Direcţia Jandarmeriei din Tiflis, din ianuarie 1872 
până în noiembrie 1876, locotenent-colonelul Ivan 
Kazanzaki s-a dovedit un ofiţer eficient şi energic şi 
nu i s-au aplicat sancţiuni oficiale. Dimpotrivă, 
pentru meritele sale a primit Ordinul Sf. Stanislav 
clasa a treia şi două scrisori de mulţumire din 
partea  Înălţimii sale Imperiale, viceregele 
Caucazului. Totuşi, potrivit informațiilor furnizate 
de agenții noştri, el manifesta anume înclinații 
ciudate şi chiar ar fi avut, chipurile, legături 
nefireşti cu prințul Vissarion Şalikov, poreclit Şalun 
Besó%, un faimos pederast din Tiflis. Nu aş fi 
acordat importanță unor asemenea bârfe, dar, luând 
în consideraţie faptul că, deşi aflat la vârsta deplinei 
maturităţi, locotenent-colonelul Kazanzaki era holtei 
şi nici nu era implicat în aventuri amoroase cu 
femei, am ordonat o anchetă internă secretă. S-a 
stabilit că  locotenent-colonelul  Kazanzaki îl 
cunoştea, într-adevăr, pe Şalun, dar existenţa unor 


relaţii intime între ei nu a fost confirmată. Am 
socotit, totuşi, de cuviinţă să fac demersuri pentru 
transferarea  locotenent-colonelului într-o altă 
direcţie, fără ca asta să aibă vreo consecinţă asupra 
referinţelor lui de serviciu. 

Şeful Direcţiei Jandarmeriei din Tiflis, colonel 
Panciulidzev. 

— Deci, asta e, rezumă cu amărăciune Mizinov. S- 
a descotorosit de un ofiţer dubios şi l-a trimis altora, şi 
a mai şi ascuns superiorilor cauza transferului. lar 
ponoasele le trage acum întreaga armată. Din cauza 
trădării lui Kazanzaki batem de două luni pasul pe loc 
lângă blestemata asta de Plevna şi încă nu se ştie cât 
o să ne mai dea ea de furcă. S-a ales praful de 
celebrarea onomasticii maiestăţii sale! Suveranul a 
vorbit astăzi despre retragere, vă puteţi închipui asta? 
strigă Mizinov înghițind spasmodic în sec. Trei 
asalturi eşuate, domnilor! Trei! Mai ţii minte, Erast 
Petrovici, că ordinul privind cucerirea Plevnei a fost 
dus la decriptare de către Kazanzaki? încă nu ştiu în 
ce fel a izbutit să schimbe "Plevna" cu "Nicopole", dar 
e limpede că asta nu s-a petrecut fără ştirea acelui 
Iuda! 

Varea tresări, fulgerată de gândul că, pare-se, 
apăruse o rază de lumină în soarta lui Petruşa. 
Generalul continuă, molfăind din buze: 

— Şi ca să le fie învăţătură de minte şi altor 
asemenea subalterni discreti, pe colonelul 
Panciulidzev o să-l trimit în judecată, bineînţeles, şi 
voi obţine şi degradarea lui militară totală. Totuşi, 
telegrama lui ne permite să restabilim deductiv 
întregul lanţ al evenimentelor. Aici totul este destul de 
simplu. Spionii turci, care mişună în întreg Caucazul, 
au aflat fără doar şi poate despre viciul lui Ivan 
Kazanzaki, iar locotenent-colonelul a fost recrutat prin 
şantaj. Metodă veche de când lumea. "Vancik- 


Haritoncik"! Ptiu, ce dezgustător! Te pomenegşti c-o fi 
făcut-o şi pe bani! 

Varea tocmai se pregătea să deschidă gura şi 
să se lanseze în apărarea adepților unisexului, care, 
la urma urmei, nu sunt vinovaţi că soarta i-a croit 
altfel decât pe toţi ceilalţi, dar chiar în clipa aceea 
se ridică Fandorin. 

— Permiteţi să mă uit puţin la scrisoare, ceru el, 
învârti apoi hârtiuţa în mâini, îşi trecu, nu se ştie de 
ce, degetele pe îndoitura ei şi întrebă: Şi p-plicul 
unde-i? 

— Mă uimeşti, Erast Petrovici, spuse generalul, 
desfăcându-şi braţele. Ce plic ai vrea să fie? Doar 
asemenea răvaşe nu se trimit prin poştă. 

— Era aşa, p-pur şi simplu, în buzunarul interior? 
Hm. 

Şi Fandorin se aşeză la loc. 

Lavrenti Arkadievici ridică din umeri. 

— Dumneata, Erast Petrovici, uite ce-ar fi mai 
bine să faci Nu exclud ideea că, în afara 
locotenentului Lucan, trădătorul să fi apucat să mai 
recruteze pe cineva. Misiunea dumitale este să afli 
dacă n-au rămas cumva înfipţi în statul-major sau prin 
preajma lui ceva dinţi de-ai dragonului. Domnule 
maior, i se adresă el ofițerului mai vârstnic, care sări 
în picioare şi luă poziţie de drepţi. Preiei conducerea 
interimară a Secţiei speciale. Misiunea dumitale este 
aceeaşi: îi acorzi consilierului titular întreaga 
susţinere. 

— Am înţeles! Cineva bătu la uşă. 

— Permiteţi, excelența voastră? întrebă un cap cu 
ochelari albaştri, vârât în crăpătura uşii. 

Varea ştia că este secretarul lui Mizinov, un 
funcţionăraş liniştit cu un nume de familie greu de 
reţinut, pe care, din motive neştiute, nimeni nu-l 
îndrăgea şi de care se temeau cu toţii. 


— Ce-i? îl întrebă, cu atenţia încordată, şeful 
jandarmilor. 

— O urgenţă în arest. A venit comandantul. Spune 
că s-a spânzurat un arestat. 

— Ce-i cu tine, Pşebişevski, ţi-ai ieşit din minţi? 
Am aici o şedinţă importantă şi tu mă deranjezi cu 
toate nimicurile! 

Varea îşi duse mâna la inimă şi, în secunda 
următoare, secretarul rosti chiar cuvintele pe care 
se temea să le-audă: 

— Dar e vorba de criptograful lablokov, el s-a 
spânzurat. A lăsat un bilet care are legătură directă 
cu. De aceea am îndrăznit să. Dacă nu e momentul 
potrivit, vă rog să mă iertaţi, mă voi retrage. 

Funcţionarul smârcâi ofensat, prefăcându-se că 
vrea să dispară în spatele uşii. 

—  Dă-ncoa' scrisoarea! răcni generalul. Şi 
comandantul - la mine! 

Varei îi plutea parcă totul în faţa ochilor. Se 
chinui să se ridice, dar nu izbuti, paralizată de o 
ciudată amorţeală. Îl văzu pe Fandorin aplecat 
asupra ei, vru să-i spună ceva, dar nu izbuti decât 
să plescăie jalnic din buze. 

— Acum e limpede în ce fel a schimbat Kazanzaki 
ordinul! exclamă Mizinov, parcurgând din ochi biletul. 
Ascultaţi aici. "Iarăşi mii de oameni ucişi, şi totul doar 
din vina mea. Da, sunt vinovat fără drept de apel şi îmi 
voi recunoaşte vina. Am săvârşit o greşeală 
ireparabilă: am lăsat pe masă depeşa cifrată despre 
cucerirea Plevnei şi am lipsit scurt timp într-o 
problemă personală. În lipsa mea, cineva a schimbat 
un cuvânt în depeşă, iar eu am dus-o fără măcar să o 
mai verific! Ha-ha, adevăratul salvator al Turciei nu 
este nici pe departe Osman paşa, domnilor judecători, 
ci eu, Piotr Iablokov. Nu vă mai chinuiţi să-mi judecaţi 
cazul, domnilor, mi-am dat singur sentinţa!" O, dar cât 


este totul de simplu! În timp ce băiatul a dat fuga la 
treburile lui, Kazanzaki a schimbat repejor conţinutul 
depeşei. Nu i-a luat mai mult de un minut! 

Generalul mototoli bileţelul şi îl azvârli pe 
duşumea, la picioarele comandantului arestului, 
care luase poziţie de drepţi. 

— Er... Erast Pet... rovici... ce... ce înseamnă asta? 
îngăimă anevoie Varea. A murit? 

— Căpitane, ce-i cu lablokov? E mort? întrebă 
Fandorin, întorcându-se spre comandant. 

— Care mort, nici ştreangul nu se pricep să şi-l 
pună ca lumea, râse ofiţerul. L-au scos din laţ la timp, 
acum îl readuc la viaţă! 

Varea îl îmbrânci pe Fandorin şi se năpusti 
spre ieşire. Se izbi de tocul uşii, alergă în cerdac. 
Acolo se opri, orbită de strălucirea soarelui. Alături 
de ea răsări iarăşi Fandorin. 

— Linişteşte-te, Varvara Andreevna, totul e-n 
regulă. Mergem acum împreună acolo, dar trage-ţi un 
pic sufletul, arăţi îngrozitor. 

O luă cu grijă de braţ, dar această atingere, cât 
se poate de delicată, îi produse Varei, nu se ştie de 
ce, un puseu de greață insuportabilă. Se îndoi de 
mijloc şi vomită fix pe cizmele lui Erast Petrovici. 
După care se aşeză pe treaptă, încercând să se 
dumirească de ce pământul stă pieziş şi totuşi 
nimeni nu se rostogoleşte de pe el. 

Pe frunte i se aşeză ceva plăcut, rece ca 
gheaţa, şi Varea chiar gemu de plăcere. 

— Grozav, răzbătu vocea înfundată a lui Fandorin. 
Tifos. 


Capitolul al zecelea, 


ÎN CARE SUVERANULUI I SE 
OFERA IN DAR O SABIE DE AUR 


The Daily Post (Londra) 
9 decembrie (27 noiembrie) 1877 


"De două luni încoace, asediul Plevnei este 
condus, practic, de bătrânul şi experimentatul 
general Totleben, pe care britanicii şi-l amintesc 
bine din campania Sevastopolului. Fiind nu atât 
comandant de oşti, cât inginer, Totleben a 
abandonat tactica atacurilor frontale şi a supus 
armata lui Osman paşa unei blocade bine gândite. 
Ruşii au pierdut din această cauză mult timp 
preţios, de aceea Totleben a fost dur criticat, însă 
trebuie să recunoaştem că pedantul inginer a avut 
dreptate. De o lună încoace, de când turcilor li s-au 
închis definitiv căile de acces spre Sofia, Plevna 
suferă de foame şi de lipsa munițiilor. Totleben este 
tot mai adesea numit "al doilea Kutuzov" 
(feldmareşalul rus care a vlăguit trupele lui 
Napoleon printr-o neîncetată retragere din calea 
lor, în 1812 - n. r.). Se aşteaptă dintr-o zi în alta 
capitularea lui Osman laolaltă cu armata lui de 
cincizeci de mii de oameni." 

ÎNTR-O ZI CU VREME CÂINOASĂ, friguroasă 
(cer suriu, burniţă îngheţată, noroi clisos), Varea se 
întorcea la poziţiile armatei într-o birjă special 
închiriată în acest scop. O lună întreagă se zbătuse 
pe un prici din spitalul de boli contagioase din 


Tîrnovo, putea chiar să moară, pentru că mulţi se 
sfârşeau de tifos, dar se înzdrăvenise totuşi. Apoi, 
încă două luni se plictisise de moarte, aşteptând să-i 
crească părul - doar nu putea să umble cheală ca un 
tătar. Şi părul ăsta blestemat creştea greu, nici 
acum nu se putea spune că-i este aşezat pe cap, mai 
curând că-i stă măciucă. Arăta de-a dreptul ridicol, 
dar nu mai avusese răbdare: încă o săptămână de 
trândăveală şi şi-ar fi ieşit pur şi simplu din minţi tot 
văzând ulicioarele gârbove ale acelui târguşor de 
care i se lehămeţise până-n gât. 

O singură dată Petea se repezise până acolo în 
vizită. Era în continuare sub anchetă, dar nu mai 
era ţinut în arest, mergea la slujbă - efectivul 
armatei sporise şi ducea mare lipsă de criptografi. 
Petea se schimbase izbitor: lăsase să-i crească o 
bărbuţă rară, care-i stătea îngrozitor, se jigărise şi 
tot la două cuvinte amintea fie de Dumnezeu, fie de 
misiunea de a-ţi sluji poporul. Pe Varea o zguduise 
însă cel mai amarnic faptul că, atunci când se 
întâlniseră, logodnicul o sărutase pe frunte. De ce o 
sărută ca pe-o răposată-n coşciug? Arată chiar aşa 
de rău? 

Drumul dinspre Tîrnovo era ticsit de convoaie 
de căruţe şi birja ei abia se târa, de aceea Varea, ca 
o cunoscătoare de drept a zonei, îi porunci vizitiului 
s-o cârmească pe un drum vicinal care ducea spre 
sud, ocolind tabăra. Măcar că era mai lung, 
ajungeai totuşi mai repede. 

Căluţul înainta în trap mai vioi pe drumeagul 
pustiu, şi-apoi şi ploaia aproape încetase. 

Încă o oră, două şi e acasă. Varea pufni. Auzi, 
"acasă". Într-un cort jilav şi bătut de vânturi! 


După ce trecură de Lovcea, începură să 
întâlnească şi călăreţi singuratici - majoritatea, 
furajori sau ordonanţe cu aer preocupat, şi curând 
Varea zări şi prima persoană cunoscută. 

Era cu neputinţă să confunzi silueta prelungă, 
cu melon şi redingotă, călărind stângaci o roaibă 
abătută. McLaughlin! Varea avu o senzaţie de deja- 
vu: în timpul celui de-al treilea asalt al Plevnei, ea 
se întorcea, la fel, la poziţiile armatei, şi pe drum, la 
fel, dăduse peste irlandez. Numai că atunci era 
arşiţă, iar acum era frig, şi-n plus, atunci ea arăta 
precis mult mai bine. 

Dar era chiar un noroc că primul care o va 
vedea va fi McLaughlin. Este un om franc, lipsit de 
umor şi, în funcţie de reacţia lui, poţi înţelege pe loc 
dacă te poţi arăta în lume cu asemenea frizură sau 
dacă faci mai bine cale-ntoarsă. Şi apoi, ar putea 
afla de la el şi ultimele noutăţi... 

Varea îşi smulse voiniceşte pălăria, 
descoperindu-şi dezonorantul cap tuns perie. Dacă e 
să afle, apoi să afle adevărul. 

— Mister McLaughlin! strigă ea sonor, săltându- 
se puţin de pe banchetă atunci când birja îl ajunse din 
urmă pe corespondent. Eu sunt! încotro? 

Irlandezul privi în spate şi-şi ridică uşor 
melonul. 

— O, mademoiselle Varea, mă bucur să văd că 
eşti bine sănătoasă. Te-ai tuns aşa din considerente de 
igienă? Mai să nu te recunosc. 

Sufletul Varei se prăbuşi brusc. 

— De ce, arăt chiar înfiorător? întrebă ea cu glas 
pierit. 

— Câtuşi de puţin, se grăbi să o asigure 
McLaughlin. Dar acum semeni mai mult cu un 
băieţandru decât la prima noastră întâlnire. 


— Avem cumva acelaşi drum? întrebă ea. În acest 
caz, stai aici, lângă mine, mai povestim de una, de 
alta. Nu ai un bidiviu prea grozav. 

— O, e o mârţoagă nenorocită. Bessy a mea a 
făcut ce-a făcut şi s-a-ncurcat cu un armăsar de-al 
dragonilor, şi acum s-a umflat ca un poloboc. lar 
Frolka, grăjdarul de la statul-major, n-are ochi să mă 
vadă, şi asta pentru că, din raţiuni principiale, eu nu-i 
dau şperţ (adică, aşa cum se spune la voi, na ceai) şi 
uite şi dumneata ce vâră sub mine! Unde-o găsi 
asemenea gloabe? Şi tocmai acum, când mă grăbeam 
să duc la îndeplinire o misiune secretă de cea mai 
mare importanţă! 

McLaughlin  amuţi demonstrativ, dar era 
evident că  mai-mai să  plesnească  de-atâta 
importanţă şi secretomanie. 

Era straniu un asemenea comportament la 
acest fiu al Albionului, întotdeauna rezervat. Să juri 
că jurnalistul chiar aflase ceva de importanţă 
covârşitoare. 

— Ei, dar stai aici câteva minute, îl invită Varea, 
linguşitor. Să-şi mai tragă sufletul bietul animal. Ia 
uite, am aici şi plăcinţele cu dulceaţă, am şi cafea cu 
rom în bidonul-termostat. 

McLaughlin îşi scoase din buzunar ceasul prins 
pe un lănţişor de argint. 

— Half past seven. Another forty minutes to get 
there. All right, an hour. It'll be half past eight. 
mormăi el în graiul lui ininteligibil şi oftă. Bine, dar 
numai un minut. Merg cu dumneata până la răscruce, 
acolo eu o iau spre Petîrniţa. 

După ce legă frâul căluţului său de birjă, se 
aşeză alături de Varea, îmbucă dintr-o înghiţitură o 
plăcinţică, din a două muşcă jumătate şi sorbi cu 
plăcere cafeaua fierbinte din ceşcuţă. 


— Şi de ce mergi la Petirniţa? întrebă ca-n treacăt 
Varea. Te întâlneşti iar cu informatorul dumitale din 
Plevna? 

McLaughlin o privi cu ochi scrutători, apoi îşi 
îndreptă pe nas ochelarii aburiţi. 

— Dă-mi cuvântul de onoare că nu vei spune 
nimănui, în orice caz nu până la ora zece seara, îi ceru 
el. 

— Pe cuvânt de onoare! turui pe loc Varea. Dar 
despre ce e vorba? 

McLaughlin stătu în cumpănă, surprins de 
uşurinţa cu care-i fusese făcută promisiunea, dar 
era prea târziu să dea înapoi, şi-n plus, era vădit că- 
şi dorea nespus să împărtăşească secretul. 

— Astăzi, 10 decembrie 1877 - 28 noiembrie după 
calendarul vostru - este o zi istorică, începu el solemn, 
şi continuă în şoaptă: Dar despre asta încă nu ştie în 
tabăra ruşilor decât un singur om - preaplecata 
dumitale slugă. O, McLaughlin nu dă na ceai pentru 
ca un cetăţean să-şi îndeplinească obligaţiile directe 
de muncă, dar pentru o treabă bine făcută, 
McLaughlin plăteşte bine, poţi să mă crezi. Gata, gata, 
nici un cuvânt mai mult! spuse el şi ridică o palmă, 
prevenind astfel întrebarea care stătea să ţâşnească 
de pe buzele Varei. Nu-ţi voi dezvălui sursa 
informaţiei. Îţi voi spune doar că a fost verificată în 
numeroase rânduri şi nu m-a tras niciodată pe sfoară. 
Varea îşi aminti că unii jurnalişti ziceau cu invidie că 
pe corespondentul de la Daily Post îl aprovizionează 
cu informaţii nu te miri ce bulgar acolo, ci, se pare, 
chiar un ofiţer turc. De fapt, puţini credeau una ca 
asta, dar te pomeneşti că era adevărat. 

— Ei hai, vorbeşte odată, nu mă mai fierbe. 

— Nu uita, până diseară la zece, nici o vorbă 
nimănui. Mi-ai dat cuvântul de onoare. 


Varea dădu nerăbdătoare din cap. Of, bărbaţii 
ăştia, cu ritualurile lor stupide. Dar bineînţeles că 
nu va spune nimănui nimic. 

McLaughlin se aplecă spre Varea până ce gura 
aproape i se lipi de urechea ei: 

— Astă-seară, Osman paşa se va preda. 

— Ce spui! exclamă Varea. 

— Sst! Fix la ora zece, la general-locotenentul 
Ganeţki, comandantul corpului de grenadieri, ale 
cărui trupe ocupă poziţiile de pe malul stâng al râului 
Vid, îşi vor face apariţia emisarii turcilor. Voi fi 
singurul jurnalist martor al acestui măreț eveniment. 
Şi, cu un drum, merg să-l previn pe general - asta, la 
ora nouă şi jumătate, nu mai devreme - pentru ca 
patrulele să nu deschidă din greşeală focul asupra 
trimişilor. Îţi dai seama ce articol o să-mi iasă? 

— Îmi dau seama, încuviinţă entuziasmată din cap 
Varea. Şi cum, n-ai voie să spui asta chiar nimănui- 
nimănui? 

— Mă nenoroceşti! exclamă McLaughlin, cuprins 
de panică. Ţi-ai dat cuvântul! 

— Bine, bine, îl linişti ea. Până la zece, mută ca 
peştele. 

— Eh, iată şi răscrucea. Stai! strigă 
corespondentul, împungându-l pe birjar în spinare. 
Dumneata o iei la dreapta, mademoiselle Varea, iar eu 
la stânga. Savurez anticipat scena: stăteam cu 
generalul, beam un ceai, vorbeam vrute şi nevrute şi, 
la nouă şi jumătate, îmi scoteam ceasul şi-i spuneam 
aşa, ca-n treacăt: "A, că tot a venit vorba, Ivan 
Stepanovici, peste jumătate de oră vor sosi la 
dumneavoastră solii de pace ai lui Osman paşa". Ei, 
cum ţi se pare? 

McLaughlin izbucni surescitat în râs şi-şi vâri 
piciorul în scara şeii. 


Peste un minut, Varea nu-l mai vedea: 
dispăruse în perdeaua cenuşie a ploii care se 
înteţise din nou. 

În cele trei luni cât lipsise ea, tabăra devenise 
de nerecunoscut. Nici urmă de corturi: acum se 
înălţau, aliniate, şiruri de barăci de lemn. 
Pretutindeni drumuri pietruite, stâlpi de telegraf, 
indicatoare curăţele. Şi totuşi, e bine ca armata să 
fie condusă de un inginer, gândea Varea. 

La Secţia specială, care acum ocupa trei 
căsuțe, i se spuse că domnului Fandorin i s-a 
repartizat un cottage separat (ofiţerul de serviciu 
pronunţă noul cuvânt cu vădită satisfacţie) şi i se 
explică în ce fel poate ajunge acolo. 

Cottage-ul cu numărul 158, care se vădi a fi o 
baracă demontabilă din scânduri cu o singură 
cameră, se afla chiar la marginea orăşelului ocupat 
de statul-major. Amfitrionul era acasă, deschise uşa 
în persoană şi o privi pe Varea într-un fel care o 
încălzi pe dinăuntru. 

— Bună ziua, Erast Petrovici, m-am întors, spuse 
ea, nu se ştie de ce, grozav de emoţionată. 

— Îmi pare bine, rosti scurt Fandorin şi se dădu la 
o parte, făcându-i loc să intre. 

Odaia era cât se poate de simplă, dar utilată cu 
nişte spaliere şi cu un întreg arsenal de aparate de 
gimnastică. Pe un perete era agăţată o hartă la 
scara de trei verste pe ţol. 

Varea îi explică: 

— Mi-am lăsat bagajele la surorile de caritate. 
Petea e ocupat, aşa că am venit direct aici. 

— Văd că eşti bine sănătoasă, zise Erast Petrovici, 
examinând-o din cap până-n picioare. Ai o c-coafură 
nouă. Aşa e moda acum? 

— Da. E foarte practic. Şi pe-aici ce mai e? 


— Nimic. Stăm şi-l asediem pe turc. 

Din vocea consilierului titular  răzbătea 
îndârjirea. Continuă: 

— Stăm de-o lună, de două, de t-trei. Ofițerii au 
căzut în patima beţiei de-atâta plictiseală, intendenţii 
s-au pus pe furat, vistieria se goleşte. Altfel, totul e 
normal. Război a la russe. Europa respiră uşurată, 
vede c-cum i se scurge Rusiei vlaga vitală. Dacă 
Osman paşa rezistă încă două luni, războiul va fi p- 
pierdut. 

Tonul cu care Erast Petrovici rosti aceste 
cuvinte era atât de deprimat, încât Varea şopti, 
înduioşată: 

— Nu rezistă. 

Fandorin tresări, o privi scrutător. 

— Ai aflat ceva? Ce? De unde? 

Ce era să facă, îi povesti totul. În fond, lui Erast 
Petrovici putea să-i spună, doar nu era el omul care 
să dea fuga şi să povestească primului venit ce 
aflase. 

— La Ganeţki? D-de ce la Ganeţki? se încruntă 
consilierul titular, după ce o ascultă până la capăt. 

Se apropie de hartă, mormăind pe sub mustață: 

— E d-drum lung până la Ganeţki. E chiar în 
capătul frontului. De ce nu la cartierul general? Stop. 
Stop. 

Desfigurat, consilierul titular îşi smulse 
mantaua din cui şi se năpusti la uşă. 

— Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? strigă Varea disperată, 
repezindu-se în urma lui. 

— E o provocare, îi aruncă din mers Fandorin 
printre dinţi. Apărarea lui Ganeţki e mai slabă. Şi de- 
acolo porneşte şoseaua spre Sofia. Asta nu-i 
capitulare. E străpungerea blocadei. Vor să-l ducă cu 
vorba pe Ganeţki. Ca să nu deschidă focul. 


— O! făcu Varea, dumirindu-se. Vasăzică, nu vor fi 
nici un fel de emisari speciali? 

Încotro? La statul-major? 

Erast Petrovici se opri. 

— E fără douăzeci şi cinci. La statul-major 
durează prea mult. Acolo se raportează de la un şef la 
altul. Timpul trece. N-o să apuce să ajungă la Ganeţki. 
La Sobolev! Jumătate de oră de galop. Sobolev n-o să 
ceară permisiunea comandamentului. Da, el o să rişte. 
O să lovească primul. O să se arunce în luptă. Chiar 
dacă nu-l va putea ajuta pe Ganeţki, măcar va salva 
flancul. Trifon, calul! 

Ca să vezi, are şi ordonanţă, îşi spuse, 
tulburată, Varea. 

Toată noaptea se auziră bubuituri în depărtare, 
iar în zorii zilei următoare se află că Osman, rănit în 
luptă, capitulase cu întreaga sa armată: zece paşi şi 
patruzeci şi două de mii de ostaşi depuseseră 
armele. 

Asta era tot, şederea lor la Plevna se încheiase. 

Erau multe pierderi de vieţi omeneşti, corpul 
de armată al lui Ganeţki, luat prin surprindere de 
atacul neaşteptat, fusese nimicit aproape în 
întregime. Pe buzele tuturor flutura numele 
Generalului Alb, al invulnerabilului Ahile - Sobolev 
al Doilea -, care, în clipa decisivă, pe riscul şi 
răspunderea lui, trecuse prin Plevna părăsită de 
turci şi lovise frontal flancul neacoperit al lui 
Osman. 

Trei zile mai târziu, la 3 decembrie, suveranul, 
înainte de a părăsi teatrul operaţiunilor militare, 
organiză la Paradim o paradă de adio a gărzilor. La 
ceremonie fuseseră invitați apropiații curții 
imperiale şi eroii care se distinseseră în mod 
deosebit în ultima bătălie. După Varea îşi trimisese 


propria  caleaşcă însuşi  general-locotenentul 
Sobolev, a cărui stea ţâşnise la orizont. Strălucitul 
Ahile nu-şi uitase, aşadar, fosta cunoştinţă. 

Varea nu se aflase nicicând într-o societate atât 
de aleasă. Erai pur şi simplu orbit de strălucirea 
epoleţilor şi a decoraţiilor. Sincer vorbind, ea nici 
nu bănuia că armata rusă are atât de mulţi generali. 
În rândul întâi, aşteptând apariţia înaltelor feţe 
imperiale, se aflau comandanții mai vârstnici. 
Printre ei îl zări, necuviincios de tânăr, pe Michel, 
în veşnica lui uniformă albă, fără manta, fără să-i 
pese că ziua, deşi însorită, era geroasă. Toate 
privirile erau aţintite asupra salvatorului patriei, 
care, cel puţin aşa i se păru Varei, era mult mai 
înalt, mult mai lat în umeri şi avea o expresie mult 
mai gravă decât înainte. Se pare că nu e lipsită de 
adevăr vorba aceea franţuzească: cea mai bună 
drojdie e gloria. 

Lângă ea discutau cu jumătate de gură doi 
ofiţeri rumeni din garda ţarului. Unul dintre ei tot 
trăgea cu coada unui ochi negru, uleios spre Varea, 
ceea ce ei îi făcea mare plăcere. 

— ...şi împăratul i-a spus: "În semn de respect 
pentru vitejia de care ai dat dovadă, muşir, îţi restitui 
sabia, pe care o vei putea purta şi la noi, în Rusia, 
unde sper că nu vei avea pricini de nemulţumire". Ce 
scenă, păcat că n-ai fost de faţă. 

— Ei da, dar eu am fost de gardă la consiliul din 
29, răspunse, cu invidie, interlocutorul. Am auzit cu 
urechile mele cum împăratul îi spunea lui Miliutin: 
"Dmitri Aleksandrovici, îţi cer permisiunea, ca unuia 
dintre cei mai vârstnici cavaleri ai Ordinului Sf. 
Gheorghe prezenţi astăzi aici, să-ţi împodobesc sabia 
cu însemnul dragonului. Cred că merit această 
onoare." Auzi, "îţi cer permisiunea"! Ce zici de asta? 


— Da, nu-i în regulă, se învoi cel cu ochi negri. 
Putea să le treacă şi lor prin minte. Doar e ministru, 
nu-i un plutonier major oarecare. Maiestatea Sa a fost 
atât de generoasă! Le-a dat lui Totleben şi lui 
Nepokoiciţki câte un "Sf. Gheorghe" clasa a doua, lui 
Ganeţki - un "Sf. Gheorghe" clasa a treia, şi lui 
Miliutin - doar un însemn de dragon pe sabie pentru 
vitejie! 

— Şi Sobolev ce-a primit? întrebă Varea cu 
vioiciune, deşi nu-i cunoştea pe cei doi domni. Dar ce 
mai conta, erau condiţii de război, şi era, oricum, o 
ocazie specială. 

— Ak paşa al nostru va primi sigur ceva special, îi 
răspunse cu dragă inimă ofiţerul cu ochi negri. Dacă 
până şi Perepiolkin, şeful statului său major, a sărit 
brusc peste un rang! Era şi normal, doar nu putea 
căpitănaşul să rămână cu un asemene rang! Iar lui 
Sobolev i se deschid de-acum nişte orizonturi de-ţi taie 
respiraţia, nu alta. E norocos, nimic de zis. Dacă n-ar 
avea înclinația asta spre vulgar şi ostentaţie ieftină. 

— Şşt! şopti celălalt. Vin! 

În pridvorul casei deloc arătoase, botezate 
pompos "palat de campanie", îşi făcură apariţia 
patru militari: împăratul, comandantul-şef, 
țareviciul şi principele român. Aleksandr Nikolaevici 
era îmbrăcat în uniformă de iarnă, iar pe mânerul 
sabiei Varea zări o mică pată portocalie luminoasă, 
faimosul însemn al dragonului. 

Fanfara bubui marşul triumfal "Preobrajenski". 

În faţa frontului păşi semeţ un colonel din 
corpul de gardă, dădu onorul şi, cu voce tremurând 
uşor de emoție, rosti sacadat: 

— Maies-statea Voas-stră Imperrrială! Perrrmiteţi 
ofiţerrrilor gărrrzii dumneavoastră perrrsonale să vă 
aducă în dar o sabie de aur cu inscripţia "Pentru 
brrravură"! Spre amintirea serviciului comun al 


comandanților de companii. Cumpărrrată din banii 
prrroprii ai ofiţerilor! 

Unul din ofiţerii din gardă îi şopti Varei: 

— Aşa da, isteţi băieţi. Bravo lor! împăratul primi 
darul, îşi şterse cu mănuşa o lacrimă. 

— Vă mulţumesc, domnilor, vă mulţumesc. Sunt 
mişcat. Voi trimite fiecăruia dintre voi o sabie din 
partea mea. Jumătate de an am mâncat, ca să zic aşa, 
din aceeaşi gamelă. 

Nu-şi termină spusa, dădu doar din mână. 

Cei din jur începură să se smiorcăie înduioşaţi, 
cineva chiar izbucni în plâns, iar Varea îl văzu 
deodată, în mulţimea funcţionarilor rânduiţi chiar 
lângă pridvor, pe Fandorin. Cum ajunsese el aici? 
Doar era o figură neînsemnată, un amărât de 
consilier titular. Îl zări însă imediat alături de 
Fandorin pe şeful jandarmilor şi totul i se lămuri. La 
urma urmelor, adevăratul erou, cel datorită căruia 
se predase armata turcă, era chiar Fandorin. Să nu 
fi fost el, nu s-ar mai fi organizat nici un fel de 
paradă. Precis o să primească şi el o decorație. 

Erast Petrovici prinse privirea Varei şi făcu o 
grimasă suferindă. Era evident că nu împărtăşeşte 
entuziasmul general. 

După paradă, pe când respingea veselă 
avansurile ofițerului cu ochi negri, care insista să 
afle cunoştinţe petersburgheze comune, Fandorin 
se apropie de ea şi, după ce făcu o uşoară 
plecăciune, spuse: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule colonel. 
Varvara Andreevna, împăratul doreşte să ne vadă, 
pe dumneata şi pe mine. 


Capitolul al unsprezecelea, 


ÎN CARE VAREA PĂTRUNDE ÎN 
CELE MAI ÎNALTE SFERE ALE 
POLITICII 


The Times (Londra) 
16 (4) decembrie 1877 
Derby şi Caernarvon ameninţă cu demisia 


"Ieri la şedinţa Cabinetului, contele 
Beaconsfield a propus să se ceară Parlamentului 
aprobarea unui credit de urgenţă în valoare de şase 
milioane de lire sterline pentru echiparea unui corp 
expediționar care ar putea fi trimis în viitorul 
apropiat în Balcani, pentru a apăra interesele 
imperiului în faţa pretențiilor exagerate ale ţarului 
Alexandru. Decizia a fost adoptată în ciuda opoziţiei 
ministrului de externe, lordul Derby, şi a ministrului 
coloniilor, lordul Caernarvon, care s-au pronunţat 
împotriva unei confruntări directe cu Rusia. Cei doi 
miniştri, aflaţi în minoritate, şi-au înaintat demisia 
către Maiestatea Sa. Nu se cunoaşte încă reacţia 
Reginei." 

CU OCAZIA ACELEI PARADE desfăşurate în 
prezenţa  Maiestăţii Sale Imperiale, Varea 
îmbrăcase tot ce găsise mai bun în garderoba 
personală, încât acum putea să nu roşească în faţa 
suveranului cu ţinuta ei (mai ales având în vedere 
condiţiile de campanie). Acesta fu primul gând care- 
i trecu prin minte. Pălărie de un liliachiu pal cu 
panglică de moar, rochie de voiaj violet, cu corsaj 


brodat şi o trenă moderată, ghetuţe negre cu 
nasturi de sidef. Modest, fără ostentaţie, dar 
cuviincios - mulţumesc vouă, magazine 
bucureştene. 

— O să fim decoraţi? îl întrebă ea în drum pe 
Erast Petrovici. 

Şi el era îmbrăcat la patru ace: pantaloni la 
dungă, cizme lustruite oglindă, o mică decorație la 
petliţa vestonului bine călcat. Nimic de zis, nu arăta 
deloc rău consilierul titular, atâta doar că era tânăr 
din cale-afară. 

— Mira-m-aş. 

— De ce? se miră Varea. 

— Ar fi o prea mare cinste, răspunse gânditor 
Fandorin. Nici măcar toţi g-generalii nu au fost 
decoraţi, iar noi suntem la poziţia a şaisprezecea pe 
listă. 

— Bine, dar dacă n-am fi fost noi. Vreau să spun, 
dacă n-ai fi fost dumneata, Osman paşa ar fi străpuns 
precis blocada! Îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat 
atunci? 

— Îmi dau seama. Dar, de regulă, după victorie 
nimeni nu se mai gândeşte la lucrurile astea. Nu, aici 
miroase a politică, ai încredere în experienţa mea. 

"Palatul de campanie" era compus din numai 
şase camere, de aceea funcţia de sală de aşteptare 
era îndeplinită de tindă, unde se călcau deja pe 
picioare vreo zece generali şi ofiţeri superiori, care 
aşteptau invitaţia de a se înfăţişa augustelor priviri. 
Pe chipurile lor era întipărită o expresie de veselie 
tâmpă - mirosea a decoraţii şi înălţări în grad. Cei 
care aşteptau îşi pironiră privirile asupra Varei cu o 
curiozitate lesne de înţeles. Ea se uita cu truifie, 
peste capetele tuturor, spre soarele la asfinţit. Las' 
să-şi spargă domniile lor capetele încercând să afle 


cine este această tânără ascunsă sub voaletă şi ce 
caută ea la audienţă. 

Aşteptarea se prelungea, dar atmosfera nu era 
defel plicticoasă. 

— De ce durează atât, generale? îl întrebă Varea, 
arborând un aer maiestuos, pe un bătrânel înalt, cu 
favoriţi zburliţi uniţi cu mustăcioara. 

— Sobolev, îi răspunse generalul cu tâlc. A intrat 
de jumătate de oră. 

Generalul îşi atinse demn cu mâna noua cruce 
incrustată cu email sclipitor, atârnată la gât. 

— Mă iertaţi, domnişoară, nu m-am prezentat. 
Ivan Stepanovici Ganeţki, comandantul Corpului de 
grenadieri, spuse el şi amuţi, în aşteptarea prezentării 
de răspuns. 

— Varvara Andreevna Suvorova, se recomandă ea 
cu o înclinare a capului. Încântată de cunoştinţă. 

Dar în clipa aceea, Fandorin - cu o lipsă de 
politeţe care, în împrejurări obişnuite, nu-i stătea în 
caracter -, făcu un pas înainte, întrerupându-le 
conversaţia: 

— Spuneţi-mi, generale, a fost cumva la d- 
dumneavoastră, chiar înaintea atacului, domnul 
McLaughlin, corespondentul ziarului Daily Post? 

Ganeţki îl privi nemulţumit pe imberbul în 
haine civile, dar decise pesemne că la suveran nu 
este chemat chiar fitecine, aşa că răspunse 
politicos: 

— Sigur că da, a fost. Din pricina lui s-a şi 
întâmplat totul. 

— Ce anume? întrebă Erast Petrovici, pe faţa 
căruia se aşternuse brusc o expresie tâmpă. 

— Ei, cum, chiar n-aţi auzit? exclamă generalul, 
care, e clar, nu istorisea toate astea pentru prima 
oară. Îl cunosc pe McLaughlin de mult, încă de la 


Petersburg. E om serios şi e un prieten al Rusiei, chiar 
dacă-i supus al reginei Victoria. Când mi-a spus că 
dintr-o clipă în alta Osman însuşi va veni la mine să se 
predea, am trimis imediat curieri la liniile din 
marginea flancului, ca nu cumva, ferească Dumnezeu, 
să deschidă focul. Iar eu, bătrân fără minte, am dat 
fuga să-mi pun uniforma de gală. 

Generalul zâmbi stânjenit, şi Varea decise că e 
teribil de simpatic. 

— Aşa că turcii, urmă el, au trecut de patrule fără 
să se tragă un singur foc. Bine măcar că vitejii mei 
grenadieri nu s-au lăsat păcăliţi, au rezistat până când 
Mihail Dmitrievici l-a lovit pe Osman din spatele 
frontului turcesc. 

— Şi unde-a dispărut McLaughlin? întrebă 
consilierul titular, privindu-l ţintă pe Ganeţki cu ochii 
lui reci, albaştri. 

— Nu l-am văzut, răspunse generalul, ridicând din 
umeri. Nu de el îmi ardea mie atunci. Se pornise o 
sarabandă, Doamne-Dumnezeule! Başbuzucii 
ajunseseră chiar până la statul meu major, cu chiu cu 
vai am izbutit să fug din calea lor aşa cum eram, în 
ţinută de gală. 

Uşa se dădu de perete şi în tindă îşi făcu 
apariţia Sobolev, îmbujorat, cu ochii strălucind de o 
lumină aparte. 

— Cu ce ocazie să te felicităm, Mihail Dmitrievici? 
întrebă un general cu figură de caucazian, îmbrăcat în 
tunică cercheză încinsă peste piept cu banduliere cu 
capse aurite. 

Toţi îşi ţinură respiraţia, dar Sobolev nu se 
grăbea cu răspunsul. Păstră o pauză teatrală pentru 
efect, îi cuprinse pe toţi cu privirea, iar Varei îi făcu 
cu ochiul. 

Ea însă nu apucă să afle în ce fel îl răsplătise 
împăratul pe eroul de la Plevna, pentru că în spatele 


celui aflat în al nouălea cer răsări figura searbădă a 
lui Lavrenti Arkadievici Mizinov. Jandarmul dintâi al 
imperiului le făcu semn cu degetul lui Fandorin şi 
Varei, şi inima ei începu să bată iute-iute. 

Când Varea trecu pe lângă Sobolev, acesta îi 
şopti încetişor: 

— Te aştept neapărat, Varvara Andreevna. Din 
tindă intrară direct în camera aghiotanţilor, unde erau 
aşezaţi la nişte mese generalul de serviciu şi doi 
ofiţeri. În dreapta se aflau odăile private ale 
suveranului, în stânga - cabinetul de lucru. 

— Răspundeţi la întrebări tare, limpede şi la 
obiect, îi instrui pe drum Mizinov. În detaliu, dar fără 
digresiuni. 

În cabinetul simplu, cu mobilier de campanie 
din mesteacăn pufos, se aflau două personaje: unul 
aşezat într-un fotoliu, celălalt în picioare, cu spatele 
la fereastră. Varea îl privi mai întâi, fireşte, pe cel 
aşezat în fotoliu. Acela însă nu era Alexandru, ci un 
bătrânel uscăţiv, cu ochelari în ramă de aur, cu o 
feţişoară inteligentă, cu buze subţiri şi ochi de 
gheaţă, care nu lăsau privirile să pătrundă în 
spatele lor. Era prinţul Korceakov, cancelarul de 
stat în persoană. Arăta întocmai ca în portrete, 
poate doar ceva mai delicat. Era, într-un anume 
sens, un personaj legendar. Se pare că fusese 
ministru de externe pe vremea când Varea încă nu 
venise pe lume. Dar cel mai important era că 
învățase în acelaşi liceu cu Poetul. Versurile astea 
despre el sunt: "Al modei drag discipol, prieten al 
înaltei societăţi şi strălucit observator al vremilor 
năravuri". Totuşi, la cei optzeci de ani ai lui, "al 
modei drag discipol" te obliga să te gândeşti la o 
altă poezie, inclusă şi ea în programa liceului: 


Care din voi, la anii bătrâneţii 

Ziua Liceului şi-o va petrece singur? 
Nefericit prieten! Printre cei mai tineri 
Oaspe anost, şi de prisos, şi stingher, 
Gândi-te-vei la noi şi la frăţia noastră 

Şi ochii-ţi vei umbri cu mâna tremurândă.s+ 


Iar mâna cancelarului chiar tremura. Îşi scoase 
din buzunar o batistă fină şi îşi suflă nasul, gest 
care nu-l împiedică defel să-i cerceteze cu o privire 
critică mai întâi pe Varea, apoi pe Erast Petrovici. 
Asupra acestuia din urmă privirea personajului 
legendar zăbovind ceva mai mult. 

Şi totuşi, vrăjită de vederea fostului licean de la 
Ţarskoe Selo, Varea uitase cu desăvârşire de 
principalul personaj prezent. Ea se întoarse 
tulburată spre fereastră, chibzui o clipă, apoi făcu o 
reverență - cam în genul celei care se făcea la 
şcoală, când intra directoarea în clasă. 

Spre deosebire de  Korceakov, suveranul 
manifestă mai mult interes faţă de persoana ei 
decât faţă de cea a lui Fandorin. Faimoşii ochi ai 
Romanovilor - pătrunzători, hipnotici şi vizibil 
bulbucaţi - priveau sever şi exigent. Îţi pătrundeau 
până-n străfundul sufletului, parcă aşa se spune, 
gândi Varea şi se înfurie puţin pe sine. Asta-i 
mentalitate de rob, astea-s prejudecăţi. El nu face 
decât să imite "privirea de vasilisc" cu care se fălea 
atâta tăticul lui, răsuci-s-ar în mormânt. Aşa că 
începu şi ea să-l examineze ostentativ pe cel din a 
cărui voinţă vieţuiau cele o sută optzeci de milioane 
de suflete ale imperiului. 

Prima observaţie: bine, dar e foarte bătrân! 
Pleoape umflate, favoriţi şi mustăţi răsucite aproape 


cărunte, degete noduroase, de om suferind de gută. 
Nici nu-i de mirare, la anul împlineşte şaizeci de 
ani. Aproape de-o vârstă cu bunicul. 

A doua observaţie: nu-i chiar aşa de blajin cum 
scrie la gazete. Este mai curând indiferent, obosit. A 
văzut tot ce se poate vedea pe lumea asta, nu-l miră 
şi nu-l bucură nimic în mod deosebit. 

A treia şi cea mai interesantă observaţie: în 
pofida vârstei şi a rangului său imperial, nu-l lăsa 
indiferent sexul slab. Altfel, de ce mi-ai cutreiera cu 
privirea, maiestate, sânii şi talia? Se vede treaba că 
sunt adevărate bârfele despre el şi prinţesa 
Dolgorukova, de două ori mai tânără. Şi Varea 
încetă definitiv să se mai teamă de Ţarul-Eliberator. 

— Maiestate, acesta este consilierul titular 
Fandorin, cel despre care v-am vorbit. Este însoţit de 
asistenta sa, domnişoara Suvorova. 

Astfel îi prezentă şeful jandarmilor. 

Ţarul nu spuse "bună ziua", nici măcar nu 
înclină din cap. Termină fără grabă de inspectat 
silueta Varei, apoi îşi întoarse capul spre Erast 
Petrovici şi grăi cu voce modulată teatral: 

— Îmi aduc aminte, Azazel. Şi Sobolev tocmai mi- 
a vorbit despre asta. 

Se aşeză la birou şi făcu un semn spre Mizinov: 

— Poţi începe. Eu şi Mihail Aleksandrovici te vom 
asculta. 

Măcar că era el împărat, putea totuşi să invite 
o doamnă să ia loc, îşi zise, dezaprobator Varea, 
abandonând definitiv şi irevocabil încrederea în 
principiul monarhic. 

— Cât timp am la dispoziţie? întrebă respectuos 
generalul. Ştiu cât sunteţi astăzi de ocupat, maiestate, 
şi-apoi mai aşteaptă şi eroii de la Plevna. 


— Timp este atât cât va fi necesar. Aici nu e vorba 
doar de o problemă strategică, ci şi de una 
diplomatică, murmură împăratul şi îl privi cu un 
zâmbet afectuos pe Korceakov. Mihail Aleksandrovici 
a venit special pentru asta de la Bucureşti. Şi-a rupt 
bătrânele oase în caretă. 

Prinţul îşi întinse mecanic buzele într-un 
zâmbet lipsit de cel mai mic semn de veselie, şi 
Varea îşi aminti că în urmă cu un an cancelarul 
trăise o tragedie personală: îi murise cineva 
apropiat, fiul, sau poate nepotul. 

— Nu-ţi fie cu supărare, Lavrenti Arkadievici, 
spuse cancelarul cu glas abătut, dar am multe îndoieli. 
Intreaga poveste are un iz mult prea aventurist, chiar 
şi pentru stilul domnului Disraeli. Iar eroii vor aştepta. 
Aşteptarea unei decoraţii este cel mai plăcut mod de 
a-ţi petrece timpul. Aşadar, povesteşte, iar noi vom 
asculta. 

Mizinov îşi îndreptă voiniceşte umerii, dar, în 
ciuda aşteptărilor, i se adresă nu lui Fandorin, ci 
Varei: 

— Domnişoară Suvorova, povesteşte în amănunt 
ambele dumitale întâlniri cu Seamus McLaughlin, 
corespondentul ziarului Daily Post - cea din timpul 
celui de-al treilea asalt asupra Plevnei şi cea din 
ajunul zilei în care Osman paşa a străpuns frontul. 

Şi Varei nu-i rămase decât să povestească. 

Se vădi că şi ţarul, şi cancelarul ştiau bine să 
asculte. Korceakov o întrerupse doar de două ori. 
Prima oară o întrebă: 

— Cine e contele Zurov? Nu e cumva fiul lui 
Aleksandr Platonovici? 

Iar a doua oară: 

— Deci, McLaughlin îl cunoştea bine pe Ganeţki, 
câtă vreme i se adresa cu numele şi patronimicul? 


lar suveranul bătu iritat cu palma în birou 
atunci când Varea vorbi despre informatorii pe 
care-i aveau în Plevna mulţi dintre jurnalişti: 

— Încă nu mi-ai explicat, Mizinov, cum se face că 
Osman şi-a concentrat întreaga armată ca să 
străpungă frontul, iar agenţii tăi n-au raportat asta din 
timp! 

Şeful jandarmeriei începu să se frământe, 
pregătindu-se să se justifice, dar ţarul Alexandru 
dădu din mână: 

— Mai târziu. Continuă tu, Suvorova. "Continuă 
tu". Cum vine asta? Până şi când era doar şcolăriţă de 
clasa întâi i se adresau cu "dumneata". Varea păstră o 
pauză demonstrativă, dar îşi duse totuşi povestirea la 
bun sfârşit. 

— După părerea mea, situaţia e limpede, spuse 
ţarul, privind spre Korceakov. Să pregătească Şuvalov 
o notă. 

— Nu sunt convins, răspunse cancelarul. Să 
auzim concluziile preaonorabilului Lavrenti 
Arkadievici. 

Zadarnic se strădui Varea să priceapă din ce 
motiv anume se iscase acest dezacord între împărat 
şi principalul său consilier diplomatic. Făcu lumină 
în această privinţă Mizinov. 

Scoase din manşetă câteva foi de hârtie, tuşi, 
apoi începu să turuie ca un tocilar fruntaş: 

— Dacă-mi permiteţi, voi trece de la particular la 
general. Deci, înainte de toate, trebuie să-mi fac mea 
culpa. Întreaga perioadă în care am asediat Plevna, 
împotriva noastră a acţionat un inamic viclean şi 
brutal, pe care serviciul meu nu a izbutit să îl 
descopere la timp. Tocmai din cauza acestui duşman 
atât de bine conspirat am pierdut atâta timp şi atâţia 
oameni, iar la 30 noiembrie era cât pe ce să pierdem 
definitiv roadele eforturilor noastre de atâtea luni. 


La aceste cuvinte, împăratul îşi făcu o cruce 
mare: 

— A ocrotit Dumnezeu Rusia. 

— După al treilea asalt, noi - mai exact eu, pentru 
că eu am fost acela care a tras linie - am făcut o mare 
greşeală. Am ajuns la concluzia că principalul agent al 
turcilor era  locotenent-colonelul de jandarmi 
Kazanzaki, dându-i astfel adevăratului vinovat deplină 
libertate de acțiune. Acum nu mai există îndoială că, 
de la bun început, supusul britanic McLaughlin a fost 
cel care ne-a adus atâtea prejudicii. Este, indiscutabil, 
un agent de înaltă clasă, un actor excepțional, care şi- 
a pregătit misiunea îndelung şi temeinic. 

— Şi cum a ajuns un asemenea individ în armata 
activă? îl întrebă nemulţumit suveranul. La dumneata 
acolo se dă viză corespondenţilor fără nici o 
verificare? 

— A fost verificat, se-nţelege, şi încă foarte 
amănunţit, zise şeful jandarmilor,  desfăcându-şi 
braţele. Pentru fiecare din jurnaliştii străini s-a cerut 
de la redacţiile lor lista articolelor publicate, apoi ne- 
am pus de acord cu ambasadele noastre. Toţi 
corespondenţii sunt oameni cunoscuţi, cu renume, 
care nu au manifestat ostilitate faţă de Rusia. lar 
McLaughlin în mod deosebit. V-am spus doar, este un 
personaj foarte atent la detalii. A reuşit să lege relaţii 
de prietenie cu mulţi generali şi ofiţeri ruşi încă de pe 
vremea campaniei din Asia Centrală. lar prin 
reportajele de anul trecut despre atrocitățile comise 
de turci în Bulgaria, McLaughlin şi-a câştigat 
reputaţia de partizan al cauzei slave şi de prieten 
sincer al Rusiei. Şi în tot acest timp, el acţiona 
neîndoielnic conform instrucțiunilor secrete ale 
guvernului său, care, după cum se ştie, este fățiş ostil 
politicii noastre orientale. Iniţial, McLaughlin s-a 
mărginit la acţiuni de spionaj pur. Transmitea, fireşte, 


la Plevna date despre armata noastră, în care scop se 
folosea din plin de libertatea pe care am acordat-o 
mult prea pripit jurnaliştilor străini. Da, e adevărat, 
mulţi dintre ei aveau în oraşul asediat contacte 
necontrolate de noi, dar asta nu trezea suspiciuni 
contrainformaţiilor noastre. Vom trage pe viitor 
concluziile corespunzătoare. Este din nou vina mea. 
Câtă vreme i-a stat în putinţă, McLaughlin a acţionat 
cu mâna altora. Maiestatea Voastră îşi aminteşte, 
desigur, incidentul cu colonelul român Lucan, în 
carneţelul căruia figura enigmatica literă "J". M-am 
grăbit să trag concluzia că e vorba de jandarmul 
Kazanzaki. M-am înşelat. "J" însemna "jurnalist", adică 
acelaşi supus britanic. Şi totuşi, în timpul celui de-al 
treilea asalt, soarta Plevnei şi a întregului război a 
atârnat de un fir de păr. McLaughlin a trecut la 
diversiuni directe. Sunt convins că nu acţiona pe 
riscul şi răspunderea lui, ci avea instrucţiuni în 
această privinţă de la şefii din Londra. Regret că nu 
am ordonat de la bun început supravegherea secretă a 
colonelului Wellesley, agent diplomatic britanic. Am 
raportat deja Maiestăţii Voastre manevrele antiruseşti 
întreprinse de acest domn, căruia interesele Turciei îi 
sunt în mod vădit mai apropiate decât ale noastre. Să 
ne oprim acum la evenimentele din 30 august. 
Generalul Sobolev, acţionând din proprie iniţiativă, a 
străpuns linia de apărare a turcilor şi a ajuns la 
periferia sudică a Plevnei. Era de înţeles: prevenit de 
agentul său în legătură cu planul nostru de atac, 
Osman paşa îşi concentrase întreaga forţă în centru. 
Lovitura lui Sobolev l-a luat prin surprindere. Dar nici 
comandamentul nostru nu a aflat la timp despre acest 
succes, iar Sobolev nu dispunea de forţele necesare 
pentru a-şi continua înaintarea. McLaughlin, laolaltă 
cu ceilalţi jurnalişti şi observatori străini, printre care, 
remarc asta în treacăt, se număra şi colonelul 


Wellesley, se aflau întâmplător chiar în punctul 
central al frontului nostru - între flancul central şi cel 
stâng. La ora şase, contele Zurov, aghiotantul lui 
Sobolev, a reuşit să se strecoare printre trupele de 
acoperire turceşti. Trecând pe lângă jurnalişti, pe 
care-i cunoştea bine, le-a strigat vestea despre 
succesul detaşamentului său. Ce s-a petrecut apoi? 
Toţi corespondenţii s-au năpustit în spatele frontului 
ca să transmită telegrafic, cât mai grabnic, ştirea că 
armata rusă învinge. Toţi - nu însă şi McLaughlin. 
Suvorova îl întâlneşte cam jumătate de oră mai târziu, 
plin de noroi şi, nu se ştie de ce, ieşind din tufăriş. 
Jurnalistul a avut, fără îndoială, şi timpul, şi 
posibilitatea de a-l ajunge şi ucide pe curier şi, cu 
acelaşi prilej, şi pe Kazanzaki, care, spre ghinionul lui, 
se ţinea scai de Zurov. Doar amândoi îl cunoşteau pe 
McLaughlin şi nu se aşteptau pentru nimic în lume la 
o asemenea mârşăvie din partea lui. Şi nu i-a fost greu 
deloc să însceneze apoi sinuciderea locotenent- 
colonelului: a târât cadavrul acestuia în tufişuri, a tras 
de două ori în aer cu pistolul jandarmului şi cu asta 
basta. Este capcana în care am căzut eu. 

Mizinov îşi plecă fruntea dezolat, însă nu 
aşteptă dojana Maiestăţii Sale şi continuă: 

— În ceea ce priveşte recenta străpungere a 
frontului, în acest caz McLaughlin a acţionat în 
înţelegere cu comandamentul turc. Era, s-ar putea 
spune, asul din mâneca lui Osman. Raționamentul lor 
a fost simplu şi la obiect: Ganeţki este un general 
merituos, dar, iertată fie-mi francheţea, nu tocmai 
inteligent. După cum ştiu acum, nici prin minte nu i-a 
trecut să se îndoiască de informaţia furnizată de 
ziarist. Trebuie să fim recunoscători hotărârii cu care 
general-locotenentul Sobolev. 

— Ba lui Erast Petrovici trebuie să-i fim 
recunoscători! nu se putu abţine Varea, ofensată de 


moarte pentru Fandorin: ia uite la el, stă acolo, tace 
mâlc şi nu-şi poate lua singur apărarea. Asta-i bună, 
ce, l-au adus aici în chip de mobilă? 

— Fandorin este cel care a galopat în goana mare 
la Sobolev şi l-a convins să atace! mai spuse ea. 

Împăratul o fixă uimit cu privirea pe 
impertinenta violatoare a etichetei, iar bătrânul 
Korceakov  clătină mustrător din cap. Până şi 
Fandorin părea tulburat - se mută de pe un picior 
pe altul. În general, purtarea Varei nu fusese, pare- 
se, pe plac nimănui. 

— Continuă, Mizinov, spuse împăratul, făcând un 
semn din cap. 

— Cu voia  Maiestăţii Voastre, interveni 
cancelarul, ridicând un deget zbârcit. Dacă 
McLaughlin pusese la cale o diversiune de asemenea 
importanță, ce rost avea să o informeze pe această 
tânără în legătură cu intenţia sa? întrebă el, şi degetul 
se întoarse spre Varea. 

— Dar e limpede! exclamă Mizinov, ştergându-şi 
fruntea asudată. Conta pe faptul că Suvorova va 
răspândi imediat în întreaga tabără o veste atât de 
năucitoare. Şi că această veste va ajunge neîntârziat 
şi la cunoştinţa statului-major. Că va stârni jubilaţie, 
confuzie. Canonada care s-ar fi auzit în depărtare ar fi 
fost luată drept salve de salut. Era posibil chiar să nici 
nu i se dea crezare primului raport privind atacarea 
lui Ganeţki, abia mai târziu aveau să îl verifice. Un mic 
amănunt, o improvizație de intrigant viclean. 

— Să zicem, se declară de acord prinţul. 

— Bine, dar unde-a dispărut acest McLaughlin? 
întrebă ţarul. Iată cine ar trebui luat la întrebări, şi ar 
trebui apoi organizată şi o confruntare directă cu 
Wellesley. Numai să nu ne scape colonelul! 

Korceakov oftă visător: 


— Da-a, un asemenea comprometaj, cum se spune 
în Zamoskvorecie, ne-ar permite să neutralizăm 
definitiv diplomaţia britanică. 

— Din păcate, McLaughlin nu a fost găsit nici 
printre prizonieri, nici printre cei ucişi, oftă şi 
Mizinov, dar într-o altă tonalitate. A reuşit să fugă. 
Încă nu ştiu în ce fel anume. E viclean, şarpele. Nici 
sfetnicul lui Osman paşa, Ali-bei, nu a fost aflat printre 
prizonieri. Bărbosul acela, care a zădărnicit primul 
nostru asalt şi care, după cum bănuim, este un alter 
ego al lui Anwar efendi. Despre acesta din urmă am 
prezentat Maiestăţii Voastre un raport scris. 

Suveranul încuviinţă din cap. 

— Ce părere ai acum, Mihail Aleksandrovici? 
Cancelarul îşi închise ochii pe jumătate: 

— Cred că ar putea ieşi o combinaţie interesantă, 
maiestate. Dacă totul se confirmă, atunci englezii au 
mers prea departe de data asta, au sărit peste cal. 
Dacă lucrăm temeinic, am putea trage oarece câştig. 

— Ei hai, hai, ce-ai mai născocit acolo? îl întrebă 
curios Alexandru. 

— Maiestate, odată Plevna cucerită, războiul a 
intrat în faza lui finală. Victoria definitivă asupra 
turcilor este o chestiune de săptămâni. Repet: asupra 
turcilor. Dar să nu păţim ca-n '53, când am început un 
război cu turcii şi ne-am pomenit în război cu întreaga 
Europă. Finanţele noastre nu ar putea susţine o 
asemenea confruntare. Ştiţi prea bine cât ne-a costat 
campania actuală. 

Ţarul se crispă ca de-o durere de dinţi, iar 
Mizinov clătină abătut din cap. 

— M-a alarmat în mod deosebit fermitatea şi 
duritatea acţiunilor acestui McLaughlin, continuă 
Korceakov. Asta demonstrează faptul că, în dorinţa ei 
de a ne opri accesul la strâmtori, Anglia este în stare 
să recurgă la orice măsuri, chiar şi extreme. Să nu 


uităm că escadra ei militară e ancorată în Bosfor. Şi 
că, în tot acest timp, în spatele frontului stă cu ochii 
pe noi scumpa noastră Austrie, care i-a înfipt o dată 
cuțitul în spate tatălui Maiestăţii Voastre. La drept 
vorbind, în vreme ce Maiestatea Voastră lupta aici cu 
Osman paşa, eu am meditat tot mai adânc la un alt 
război, unul diplomatic. Noi ne vărsăm sângele, 
cheltuim mijloace şi resurse enorme, şi putem rămâne 
în final cu mâna goală. Blestemata asta de Plevna ne-a 
mâncat timp preţios şi a şifonat reputaţia armatei 
noastre. Să ierte Maiestatea Voastră un moşneag, 
dacă tocmai într-o asemenea zi croncăne ca un corb 
despre. 

— Lasă asta, Mihail  Aleksandrovici,  oftă 
împăratul, nu suntem la paradă. E ceva ce nu înţeleg 
eu? 

— Înainte de a asculta lămuririle pe care ni le-a 
expus Lavrenti Arkadievici, eram foarte pesimist. 
Dacă m-aţi fi întrebat acum o jumătate de oră: "Spune- 
mi, vulpoi bătrân, pe ce putem conta după victorie?" 
aş fi răspuns cinstit: "Pe autonomia Bulgariei şi pe o 
bucăţică de Caucaz, asta e maximum posibil, un preţ 
jalnic pentru zecile de mii de morţi şi pentru 
milioanele cheltuite". 

— Şi acum? întrebă suveranul, aplecându-se uşor 
înainte. 

Cancelarul privi elocvent spre Varea şi 
Fandorin. 

Mizinov pricepu aluzia şi spuse: 

— Maiestate, înțeleg unde bate Mihail 
Aleksandrovici. Şi eu am ajuns la aceleaşi concluzii şi 
tocmai de aceea l-am adus cu mine pe consilierul 
titular Fandorin. Cât despre domnişoara Suvorova, am 
putea-o invita să plece. 

Varea pufni. Aşadar, celor prezenți ea nu le 
inspiră încredere. Ce umilinţă! Să fii trimisă pe uşă 


afară, şi tocmai în punctul cel mai important al 
discuţiei! 

— R-rog să-mi fie iertată îndrăzneala, deschise 
Fandorin gura pentru prima oară în timpul audienței, 
dar ar fi un gest nechibzuit. 

— Ce anume? se miră împăratul, săltându-şi 
sprâncenele roşcate. 

— Nu poţi avea încredere doar pe jumătate în 
asistentul tău. l-ar trezi doar resentimente inutile, 
ceea ce ar dăuna misiunii. Varvara Andreevna ştie 
atât de multe, încât va ghici oricum cu uşurinţă şi 
restul. 

— Ai dreptate, recunoscu ţarul. Vorbeşte, prinţe. 

— Trebuie să ne folosim de istoria asta pentru a 
acoperi Anglia de ruşine în faţa întregii lumi. 
Diversiune, crime, cârdăşie cu una dintre părţile 
beligerante, deci violarea statutului de ţară neutră 
Asta-i ceva nemaiauzit. Sincer să fiu, mă miră 
imprudenţa contelui Beaconsfield. Dacă reuşeam să 
punem mâna pe McLaughlin şi acesta ne-ar fi dat 
nişte informaţii? Ce scandal! Un coşmar, nu alta! 
Pentru Anglia, se-nţelege. S-ar fi văzut obligată să-şi 
retragă escadra, să se justifice în faţa întregii Europe 
şi să-şi lingă rănile încă multă vreme de-aici înainte. În 
orice caz, în ce priveşte conflictul oriental, cabinetul 
din St. James ar fi fost nevoit să spună "pas". Iar fără 
Londra, amicii noştri austro-ungari s-ar fi cuminţit pe 
loc. Abia atunci puteam folosi roadele victoriei şi. 

— Visuri, îl întrerupse destul de tăios împăratul 
pe bătrân. Nu-l avem pe McLaughlin. Întrebarea este: 
Ce-i de făcut? 

— Facem rost de el, răspunse imperturbabil 
Korceakov. 

— Şi cum anume? 

— Nu ştiu, Maiestate, nu eu sunt şeful Secţiei a 
treia. 


Şi cancelarul amuţi,  încrucişându-şi calm 
mâinile pe pântecele supt. 

— Avem certitudinea vinovăţiei englezilor şi avem 
dovezi indirecte în acest sens, nu însă şi directe, 
preluă ştafeta Mizinov. Aşadar, trebuie să le obţinem 
sau... sau să le fabricăm. Hm. 

— Explică-te, îl zori ţarul. Ce tot mormăi acolo, 
spune-o pe şleau. Nu jucăm gajuri aici. 

— Am înţeles, Maiestate. McLaughlin se află în 
prezent fie la Constantinopol, fie, mai probabil, în 
drum spre Anglia, pentru că misiunea lui s-a încheiat. 
In Constantinopol avem o întreagă reţea de agenţi 
secreţi, n-ar fi prea greu să punem mâna pe ticălos. În 
Anglia e mai greu, sigur, dar cu o pregătire temeinică. 

— Nu vreau să aud aşa ceva! strigă suveranul. Ce 
mârşăvie îţi trece prin minte! 

— Chiar Maiestatea Voastră mi-a poruncit să fiu 
direct, spuse generalul, desfăcându-şi braţele. 

— Sigur, n-ar fi rău să-l aduci pe McLaughlin 
vârât într-un sac, rosti îngândurat cancelarul, dar ar fi 
destul de complicat şi nesigur. Riscăm să ne vedem 
noi înşine implicaţi într-un scandal. 

La Constantinopol, mai treacă-meargă, dar la 
Londra n-aş recomanda. 

— Bine,  încuviinţă  Mizinov, scuturând cu 
amărăciune din cap. Dacă McLaughlin va fi descoperit 
la Londra, nu ne atingem de el. Dar declanşăm în 
presa lor un mare scandal pe tema comportamentului 
reprobabil al corespondentului britanic. Publicului 
englez n-o să-i fie pe plac năzbâtiile lui McLaughlin, 
pentru că nu se înscriu în nici un chip în mult- 
trâmbiţatul lor fair play. 

Korceakov încuviinţă: 

— Ei da, asta ar putea fi luat în consideraţie. Ca 
să legăm mâinile lui Beaconsfield şi Derby, ar ajunge 
şi un scandal cumsecade în ziare. 


Cât timp durase această dezbatere, Varea se 
deplasase pe nesimţite, cu câte-un sfertuleţ de pas, 
spre Erast Petrovici, până când ajunse, în sfârşit, în 
imediata apropiere a consilierului titular. 

— Cine-i Derby? îl întrebă ea în şoaptă. 

— Ministrul de externe, îi adie Fandorin 
răspunsul, aproape fără să-şi mişte buzele. 

Mizinov le aruncă o privire şopotitorilor şi 
fremătă ameninţător din sprâncene. 

— McLaughlin al dumitale este, se pare, un 
individ trecut prin ciur şi dârmon, cu sufletul 
neîmpovărat de cine ştie ce prejudecăţi şi sentimente, 
îşi continuă cancelarul consideraţiile. Dacă îl găsiţi la 
Londra, s-ar putea avea cu el, şi fără un scandal de 
presă, o discuţie confidențială. I s-ar putea prezenta 
probe, ar putea fi ameninţat cu dezvăluirea lor. Pentru 
că, în cazul declanşării unui scandal, ar fi un om 
terminat. Cunosc obiceiurile britanicilor: chiar dacă ar 
fi acoperit din cap până-n picioare de decoraţii, nimeni 
nu i-ar mai da mâna în societate. Totuşi, două crime, 
nu-i de glumă. Ar mirosi chiar a delict penal. E un om 
inteligent. Şi dacă i se mai propune şi o sumă 
frumuşică de bani, şi o moşioară undeva, pe lângă 
Volga. In acest caz, ne-ar putea da informaţiile 
necesare, pe care apoi Şuvalov le-ar putea folosi 
pentru a face presiuni asupra lordului Derby. Il va 
ameninţa cu  divulgarea acestor informaţii, iar 
cabinetul britanic ar deveni brusc blând ca un 
mieluşel. Ce zici, generale, va muşca McLaughlin din 
combinaţia asta - ameninţare şi mită? 

— Nu va avea încotro, promise cu fermitate 
generalul. Eu am avut în vedere şi varianta aceasta. 
Este şi motivul pentru care l-am adus cu mine pe 
Erast Fandorin. Nu aş fi cutezat să însărcinez pe 
cineva cu o misiune atât de delicată fără aprobarea 
Maiestăţii Voastre. Şi asta pentru că miza e prea 


mare. Fandorin este ager, hotărât, are o gândire 
originală şi, mai ales, a mai fost la Londra într-o 
misiune secretă extrem de complicată, de care s-a 
achitat strălucit. Cunoaşte limba. Îl cunoaşte personal 
pe McLaughlin. Dacă trebuie - îl va răpi. Dacă nu are 
voie să-l răpească - se va înţelege cu el. Dacă nu se va 
înţelege - îl va ajuta pe Şuvalov să declanşeze un 
scandal pe cinste. Poate depune personal mărturie 
împotriva lui McLaughlin în calitate de martor ocular. 
Este înzestrat cu o putere de convingere ieşită din 
comun. 

— Dar Şuvalov cine-i? şopti Varea. 

— Ambasadorul nostru, răspunse distrat 
consilierul titular, cu gândul dus aiurea, părând că nu- 
l ascultă pe general. 

— Ce zici, Fandorin, o vei scoate la capăt? întrebă 
împăratul. Faci o călătorie la Londra? 

— Fac, M-maiestate, spuse Erast Petrovici. De ce 
n-aş face. 

Suveranul îl privi scrutător, simțind reticenţa 
din glasul lui Fandorin, dar acesta din urmă nu mai 
adăugă nici un cuvânt. 

— E-n regulă, Mizinov, acționezi deci în două 
direcții, conchise ţarul. Îl cauţi şi la Constantinopol, şi 
la Londra. Dar nu zăbovi, nu avem multă vreme la 
dispoziţie. 

Când ieşiră în camera aghiotanţilor, Varea îl 
întrebă pe general: 

— Şi dacă McLaughlin nu va fi totuşi găsit? 

— Ai încredere în flerul meu, scumpă domnişoară, 
oftă generalul. Sunt sigur că ne vom mai întâlni cu 
acest gentleman. 


Capitolul al doisprezecelea, 


__ ÎN CARE EVENIMENTELE IAU O 
ÎNTORSĂTURĂ NEAŞTEPTATĂ 


Gazeta de Petersburg 
8 (20) ianuarie 1878 
Turcii cer pacea! 


"După capitularea lui Vessel paşa, după 
cucerirea oraşului Filippopol şi căderea anticului 
Adrianopol, care ieri şi-a deschis larg porţile în faţa 
cazacilor Generalului Alb, soarta războiului a fost 
decisă definitiv, iar în această dimineaţă la poziţiile 
ocupate de glorioasele noastre trupe a ajuns trenul 
cu delegaţia de pace a Turciei. Garnitura a fost 
reţinută la Adrianopol, iar delegaţia a fost 
transferată la statul-major al comandantului-şef al 
armatei, încartiruit în mica aşezare Harmanli. Când 
lui Namîk paşa, şeful delegaţiei turce, în vârstă de 
şaptezeci şi şase de ani, i s-au adus la cunoştinţă 
condiţiile preliminare ale tratatului de pace, acesta 
a exclamat, cuprins de disperare: Votre armee est 
victorieuse, votre ambition est satisfaite, la Turkie 
est detruite!5 

Ce să-i faci, am zice noi, Turcia primeşte ceea 
ce merită." 

NICI MĂCAR RĂMAS-BUN nu şi-au luat cum se 
cuvine. Sobolev o înşfăcase pe Varea în tinda 
"palatului de campanie", o vrăjise cu aureola 
succesului şi gloriei lui, o dusese la cartierul 
general pentru a sărbători victoria. Ea abia apucase 


să facă un semn din cap spre Erast Petrovici, iar în 
dimineaţa următoare consilierul de stat nu mai era 
în tabără. Trifon, ordonanța, îi spusese: "Au 
plecatără dumnealui. Mai veniţi peste o lună". 

Dar luna trecu, şi Fandorin tot nu-şi făcu 
apariţia. Se pare că nu era tocmai simplu să ia urma 
lui McLaughlin în Anglia. 

Nu că Varea s-ar fi plictisit, dimpotrivă. De cum 
se urniseră din tabăra de la Plevna, viaţa devenise 
de-a dreptul captivantă. Se mutau zilnic dintr-un loc 
în altul - oraşe noi, peisaje montane uluitoare şi 
festivități fără sfârşit cu prilejul victoriilor aproape 
zilnice în bătălii. Statul-major al comandantului-şef 
se mutase mai întâi la Kazanlik, dincolo de lanţul 
Munţilor Balcani, apoi mai la sud, la Harmanli. Aici 
nici măcar nu era iarnă. Copacii erau verzi, zăpadă 
zăreai numai pe crestele munţilor îndepărtați. 

În lipsa lui Fandorin, Varea nu-şi găsea nici o 
ocupaţie. Figura în continuare pe foaia de plată a 
statului-major, i se înmânase conştiincios şi la timp 
leafa şi pe decembrie, şi pe ianuarie, plus 
cheltuielile de călătorie, plus  gratificaţia de 
Crăciun. Strânsese o sumă frumuşică, dar nu avea 
pe ce s-o cheltuiască. Dorise într-un rând să-şi 
cumpere de la Sofia o fermecătoare candelă de 
aramă (să juri că era Lampa lui Aladin) - vezi să nu. 
D'Hevrais şi Gridnev mai să se încaiere din ambiția 
de a-i dărui Varei flecuşteţul acela. Aşa că se văzuse 
nevoită să renunţe. 

A, da, cine era Gridnev. Un sublocotenent de 
optsprezece ani, pe care Sobolev îl pusese la 
ordinele ei. Eroul de la Plevna şi de la Şeinov era zi 
şi noapte ocupat cu faptele lui de arme, dar nu o 
uita pe Varea. Când izbutea să dea o fugă până la 


statul-major, îi făcea obligatoriu o scurtă vizită, îi 
trimitea gigantice buchete de flori, o invita la 
diverse festivități (întâmpinaseră de două ori Anul 
Nou - o dată după calendarul occidental, o dată 
după cel rusesc). Dar pentru impertinentul Michel 
asta era prea puţin. Detaşase la dispoziţia Varei pe 
una dintre ordonanţele sale, ca să-i fie de ajutor în 
călătorii şi s-o apere. La început, sublocotenentul se 
bosumflase şi se uitase pieziş la şeful lui în fustă, 
dar se obişnuise destul de curând şi se pare că 
fusese chiar cuprins de anume  simţăminte 
romantice faţă de el. Caraghios, sigur, dar 
măgulitor. Gridnev nu era un flăcău arătos 
(strategul Sobolev nici că i-ar fi trimis unul arătos), 
dar era nostim şi nestăpânit ca un căţelandru. 
Alături de el, Varea, la cei douăzeci şi doi de ani ai 
ei, se simţea femeie matură şi umblată prin lume. 

Statutul Varei era destul de bizar. După toate 
aparențele, cei de la statul-major o socoteau amanta 
lui Sobolev. lar cum atitudinea tuturor faţă de 
Generalul Alb era de exaltare indulgentă, nimeni nu 
o condamna pentru asta. Dimpotrivă, o mică parte 
din strălucirea lui Sobolev se răsfrângea parcă şi 
asupra ei. Ba se poate spune că mulţi ofiţeri sigur s- 
ar fi revoltat dacă ar fi aflat că Varea ar cuteza să îl 
refuze pe gloriosul Ahile, rămânând credincioasă 
unui amărât de criptograf. 

Acum, cinstit vorbind, în privinţa relaţiilor ei cu 
Petea treburile nu stăteau tocmai bine. A, nu, Petea 
nu era gelos, nu-i făcea scene. Însă după tentativa 
lui eşuată de sinucidere, Varei îi venea tot mai greu 
să discute cu el. În primul rând, pentru că aproape 
nu-l mai vedea: Petea "îşi spăla vina" prin muncă, 
fiindcă la secţia de criptare nu era cu putinţă să-ți 


speli vina cu sânge. Muncea câte două schimburi la 
rând, dormea tot acolo, pe un pat pliant de 
campanie, nu mai trecea pe la clubul ziariştilor, nu 
participa la micile lor chefuri. Varea fusese nevoită 
să-şi petreacă fără el şi Crăciunul, şi Ajunul 
Crăciunului. La vederea Varei, chipul lui se 
strălumina de o bucurie calmă, tandră. Şi îi vorbea 
cum i-ai vorbi icoanei Sfintei Fecioare din Vladimir: 
ea este atât de luminoasă, ea este singura lui 
nădejde, fără ea s-ar fi pierdut cu totul. 

Varei îi stârnea o milă nesfârşită. Şi, în acelaşi 
timp, îi răsărea în minte tot mai des o întrebare 
neplăcută: te poţi oare mărita din milă? S-ar zice că 
nu. Dar îi părea de neconceput să-i spună: "Ştii 
ceva, Petenka, m-am răzgândit, nu voi mai fi soţia 
ta". Ar fi ca şi când ai da lovitura de graţie unui 
vânat rănit. Ce mai, oricum o cârmeşti, tot nu 
nimereşti. 

În clubul de presă care pribegea dintr-un loc în 
altul se aduna, ca şi până atunci, o societate 
numeroasă, acum însă nu la fel de zgomotoasă ca în 
neuitatele vremuri ale lui Zurov. Jucau cărţi, dar cu 
moderație şi pe mize mici. Odată cu dispariţia lui 
McLaughlin partidele de şah încetaseră cu totul. 
Jurnaliştii nu aduceau vorba despre irlandez, în 
orice caz nu în prezenţa ruşilor, în schimb, ceilalţi 
doi corespondenţi britanici rămaşi cu ei erau supuşi 
unui boicot ostentativ, încât în final încetară să mai 
calce prin club. 

Aveau loc, se-nţelege, şi beţii, şi scandaluri. În 
două rânduri era cât pe ce să se ajungă chiar la 
vărsare de sânge şi, ca un făcut, în ambele rânduri 
pricina fusese Varea. 


Prima oară, pe când se aflau încă la Kazanlik, 
un mărunt aghiotant aflat în trecere pe acolo, căruia 
încă nu-i era foarte clar statutul Varei, făcuse o 
glumă nereuşită: o numise "ducesa de 
Marlborough", cu vădită aluzie la Sobolev ca la 
"ducele de Marlborough". D'Hevrais pretinsese 
insolentului să prezinte scuze, acesta însă, beat 
fiind, se încăpăţânase şi cei doi ieşiseră afară să se 
înfrunte în duel cu pistoalele. Varea nu era atunci în 
cort, altfel ar fi oprit cu siguranţă acea gâlceavă 
stupidă. Dar, oricum, totul se terminase cu bine: 
aghiotantul ratase, d'Hevrais îi zburase cu glonţul 
chipiul de pe cap, după care vinovatul de ultragiu se 
trezise şi îşi recunoscuse eroarea. 

A doua oară, francezul însuşi fusese provocat la 
duel, şi tot pentru o glumă destul de nereuşită - de 
data aceea însă, chiar sub ochii Varei. Se 
întâmplase după ce tânărul Gridnev începuse de- 
acum să o însoţească pretutindeni. D'Hevrais 
remarcase în gura mare, în chip nechibzuit, că 
"mademoiselle Barbara" aduce acum cu 
împărăteasa Arma loannovna, veşnic însoţită de 
micuțul Arap, la care sublocotenentul, deloc 
intimidat de reputația de temut a corespondentului, 
îi ceruse neîntârziat satisfacţie. Întrucât scena se 
petrecuse în prezenţa Varei, nu se ajunsese la duel. 
Ea îi poruncise lui Gridnev să tacă, iar lui d'Hevrais 
- să-şi retragă cuvintele. Corespondentul se 
conformase pe loc, recunoscând că făcuse o 
comparaţie nefericită şi că monsieur sous-lieutenant 
aminteşte mai curând de un Hercule încleştat în 
lupta cu centaurii. Cu asta, se împăcaseră. 

Uneori, Varei i se părea că d'Hevrais îi aruncă 
nişte priviri care puteau fi interpretate într-un 


singur sens, totuşi francezul se comporta aparent ca 
un veritabil cavaler Bayard. La fel ca şi ceilalţi 
jurnalişti, dispărea zile la rând în prima linie a 
frontului, de aceea se vedeau mai rar decât în 
timpul bătăliei pentru Plevna. Odată avuseseră însă 
o discuţie între patru ochi, pe care Varea, ulterior, o 
reconstituise din memorie cuvânt cu cuvânt şi o 
transcrisese în jurnalul ei (după plecarea lui Erast 
Petrovici, nici ea nu ştia de ce, începuse să ţină un 
jurnal - din lipsă de activitate, desigur). 

Erau într-un han de lângă drum, într-o 
trecătoare. Se încălzeau la foc, beau vin fiert, iar pe 
jurnalist îl cam moleşise gerul de afară. 

— A, mademoiselle Barbara, dacă eu n-aş fi eu, 
spusese, surâzând amar, d'Hevrais, fără să-şi dea 
seama că repetă aproape textual cuvintele lui Pierre 
Bezuhov, pe care Varea îl adora. Dacă aş fi în altă 
situaţie, dacă aş avea alt caracter, altă soartă. 

Şi îi aruncase Varei o privire care-i făcuse 
inima să-i salte-n piept ca peste-o coardă. 

— ...Aş concura negreşit cu strălucitul Michel. Ce 
crezi, aş avea măcar o şansă în faţa lui? 

— Fireşte că ai avea, răspunsese cinstit Varea, şi 
se dezmeticise brusc: suna ca o invitaţie la flirt. Vreau 
să spun că dumneata, Charles, ai avea exact şansa lui 
Mihail Dmitrievici, nici mai mare, nici mai mică. Adică 
nici una. Aproape. 

Adăugase, totuşi, acest "aproape". Oh, firea 
asta detestabilă, de nestârpit, fire de femeie! 

Cum d'Hevrais părea mai vlăguit ca niciodată, 
Varea îi pusese întrebarea al cărei răspuns o 
interesa de mult: 

— Charles, dumneata ai familie? 

— Te interesează, de fapt, dacă am o soţie? 
zâmbise jurnalistul. 


Varea se fâstâcise: 

— Ei, nu numai. Părinţi, fraţi, surori. Asta-i bună, 
ce rost are să fie ipocrită, se pusese ea la punct în 
sinea ei. Este o întrebare absolut normală. Şi 
adăugase cu fermitate: 

— Şi despre soţie aş fi vrut să aflu, fireşte. 
Sobolev, de pildă, nu ascunde faptul că e însurat. 

— Din păcate, mademoiselle Barbara, nu am nici 
soţie, nici logodnică. Nu am şi nici nu am avut 
vreodată. Nu s-ar potrivi stilului meu de viaţă. Mici 
idile am avut, ţi-o spun fără înconjur, pentru că eşti o 
femeie modernă şi nu iei în seamă mofturile astea 
inutile. (Varea zâmbi, măgulită). Cât despre familie. 
Am doar un tată pe care-l iubesc din toată inima şi de 
care-mi este nespus de dor. Acum e în Franţa. Cândva, 
îţi voi povesti despre el. Dar după război, bine? Este o 
întreagă istorie. 

Aşadar, s-ar zice că nu-i era indiferentă, atâta 
doar că nu voia să rivalizeze cu Sobolev. Din 
mândrie, se-nţelege. 

Totuşi, împrejurarea respectivă nu-l împiedica 
pe francez să aibă relaţii foarte amicale cu Michel. 
Cel mai adesea d'Hevrais se alătura tocmai 
detaşamentului condus de Generalul Alb, cu atât 
mai mult cu cât acesta se afla permanent în 
avangarda ofensivelor, iar jurnaliştii se puteau 
aproviziona acolo cu ştiri. 

Pe 8 ianuarie, Sobolev trimise după Varea o 
caretă, trofeu de război, şi o escortă de cazaci: o 
invita să-l viziteze în Adrianopolul abia cucerit. Pe 
bancheta moale din piele era aruncat un braţ de 
trandafiri de seră. Adunând toată vegetaţia într-un 
buchet, Mitea Gridnev îşi sfâşie în ţepi mănuşile 
nou-nouţe şi se necăji grozav. Pe drum, Varea îl 
linişti, îi promise, maliţioasă, că i le va da pe-ale ei 


(sublocotenentul avea mânuţe mici, ca de fetiţă). 
Mitea îşi încruntă sprâncenele spelbe, smârcâi 
ofensat pe nas şi jumătate de oră rămase îmbufnat, 
clipind din genele-i lungi, mătăsoase. Se prea poate 
ca genele să fi fost singurul atu fizic de care 
pirpiriul Mitea are noroc, se gândi Varea. Sunt 
exact ca ale lui Erast Petrovici, doar că sunt blonde. 
Mai departe, gândurile i se îndreptară, în mod 
firesc, spre Fandorin, dispărut nu se ştie pe unde. 
Măcar de s-ar întoarce mai curând! Cu el alături 
totul este. Mai senin? Mai interesant? Sigur, nu poţi 
aprecia asta aşa, pe loc, dar în mod limpede cuele 
mai bine. 

Se întunecase deja când au ajuns la destinaţie. 
Oraşul amuţise, nici ţipenie de om pe străzi, se 
auzeau doar, ţăcănind sonor, copitele cailor 
patrulelor şi duruitul artileriei concentrate pe 
şosea. 

Cartierul general provizoriu se instalase în 
clădirea gării. Încă de departe Varea auzi muzică 
eroică - o fanfară cânta marşul triumfal "Glorie!" 
Toate ferestrele clădirii noi, construite în stil 
european, erau luminate, pe peronul gării erau 
aprinse focuri, coşurile bucătăriilor de campanie 
fumegau din plin. Pe Varea o uimi în primul rând 
faptul că la peron era tras cel mai autentic cu 
putinţă tren de pasageri - mici vagoane curăţele, 
locomotivă pufăind - de parcă nici n-ar fi fost război. 

În sala de aşteptare era în toi o sărbătoare, 
fireşte. La mesele lipite în grabă una de alta, pe 
care era mâncare simplă, dar nenumărate sticle, 
chefuiau ofiţerii. Când Varea şi Gridnev intrară, 
tocmai bubuiau toţi ca unul "Ura!", ridicându-şi 
paharele şi întorcându-se spre masa la care stătea 


comandantul. Faimoasa tunică albă a generalului 
contrasta izbitor cu uniformele negre ale armatei şi 
cu cele cenuşii ale cazacilor. În afara lui Sobolev în 
persoană, la locurile de cinste mai stăteau nişte 
ofiţeri superiori (dintre ei, Varea îl cunoştea doar pe 
Perepiolkin) şi d'Hevrais. Chipurile tuturor erau 
vesele, îmbujorate. Se pare că sărbătoreau de 
multişor. 

— Varvara Andreevna! zbieră Ahile, sărind din 
loc. Sunt fericit că ai socotit de cuviinţă să vii! "Ura!", 
domnilor, în onoarea unicei doamne! 

Se ridicară cu toţii în picioare şi răcniră atât de 
asurzitor, încât Varea se sperie de-a binelea. Nu 
fusese niciodată întâmpinată atât de energic. Poate 
că nu făcuse bine acceptând invitaţia? Baroneasa 
Vreiskaia, directoarea infirmeriei de campanie cu al 
cărei personal locuia Varea, îşi prevenea adesea 
protejatele: 

— Mesdames, ţineţi-vă cât mai departe de bărbaţi 
atunci când sunt încinşi de luptă sau, mai rău, de 
victorie. În ei se trezeşte atunci o sălbăticie atavică şi 
orice bărbat, fie şi absolvent al Corpului de Paji, se 
transformă pentru o vreme într-un barbar. Lăsaţi-i un 
timp să se răcorească în compania camarazilor. Când 
îşi reiau aspectul civilizat, redevin controlabili. 

Între noi fie vorba, Varea nu remarcă nimic 
barbar la comesenii ei, în afara unei galanterii 
exagerate şi a vociferărilor peste măsură de sonore. 
O aşezară la locul cel mai de cinste, în dreapta lui 
Sobolev. În stânga ei stătea d'Hevrais. 

După ce bău şampanie şi se mai linişti puţin, ea 
întrebă: 

— Spune-mi, Michel, ce-i cu trenul de afară? Nici 
nu mai ţin minte când am văzut ultima oară o 
locomotivă pe şine, întreagă, nu deraiată şi distrusă. 


— Deci, nu ştiţi nimic! exclamă un tânăr colonel 
aşezat în capul mesei. Războiul s-a terminat! Astăzi au 
venit soli de pace de la Constantinopol! Pe calea 
ferată, ca în vreme de pace! 

— Şi câţi sunt? se minună Varea. E o delegaţie? 

— Nu, Varenka, o lămuri Sobolev. Nu sunt decât 
doi cu rang de paşă. Dar turcii s-au speriat în aşa hal 
după căderea Adrianopolului, încât, fără să piardă un 
minut, au agăţat pur şi simplu un vagon de stat-major 
la un tren obişnuit. Fără pasageri, se-nţelege. 

— Şi unde-s solii? 

— Au fost trimişi cu trăsurile la marele duce. De- 
aici până la cartierul general calea ferată este 
distrusă. 

— Ah, de-o sută de ani n-am mai mers cu trenul, 
oftă ea visătoare. Să te laşi pe spate pe bancheta 
moale, să deschizi o carte, să bei un ceai fierbinte. Pe 
fereastră goneau stâlpi de telegraf, rotile ţăcăneau. 

— Te-aş plimba, spuse Sobolev, păcat însă că ruta 
e limitată. De-aici nu se poate merge decât spre 
Constantinopol. 

—  Domnilohr,  domnilohr! strigă  d'Hevrais. 
Excelentă idee! La guerre est en fait finie, tuhrcii nu 
mai thrag! lahr pe locomotivă e pus, de altfel, steagul 
tuhrcesc! Ce-ahr fi să ne plimbăm până la San Stefano 
şi retur? Aller et retour, ce zici, Michel? 

D'Hevrais trecu definitiv la franceză, din ce în 
ce mai înflăcărat: 

— Mademoiselle Barbara se va plimba într-un 
vagon capitonat, eu voi scrie un reportaj splendid, cu 
noi va călători şi un ofiţer din statul tău major, care va 
putea iscodi spatele frontului turcesc. Ei, Doamne, 
Michel, o să meargă perfect! Până la San Stefano şi 
retur! 

Turcilor nici prin minte n-o să le treacă! Şi 
chiar dacă le-ar trece, nu ar îndrăzni să deschidă 


focul - doar avem delegaţia lor! Michel, de la San 
Stefano se văd ca-n palmă luminile 
Constantinopolului! La San Stefano sunt vilele 
vizirilor turci! Ah, ce şansă! 

— Asta-i iresponsabilitate şi spirit aventurier, i-o 
tăie locotenent-colonelul Perepiolkin. Sper, Mihail 
Dmitrievici, că aveţi destulă înţelepciune să rezistaţi 
tentaţiei. 

Ce individ sec şi antipatic, acest Eremei 
Perepiolkin. La drept vorbind, în ultimele luni în 
sufletul Varei se dospise cea mai vie ostilitate faţă 
de acesta, chiar dacă lua de bune aprecierile la 
adresa capacităţii profesionale, chipurile, 
excepţionale ale şefului statului-major al lui 
Sobolev. Cred şi eu că-i plin de râvnă! Ce, e de 
colea? În mai puţin de şase luni sărise de la gradul 
de căpitan la cel de locotenent-colonel, se mai 
alesese şi cu un Ordin Sf. Gheorghe şi cu Sabia de 
merit Sf. Ana pentru rănile de război. Şi toate 
acestea mulţumită lui Michel. Iar acum se uită la ea 
chiorâş, ca şi când Varea i-ar fi furat ceva. De fapt, 
e de înţeles, e gelos, vrea ca Ahile să-i aparţină doar 
lui. Interesant, ce părere o avea Eremei lonovici 
despre viciul lui Kazanzaki? Odată, într-o discuţie 
cu Sobolev, Varea chiar îşi îngăduise o aluzie 
maliţioasă pe tema asta, iar Michel izbucnise în 
asemenea hohote de râs, încât îl apucase tusea. 

Şi totuşi, de această dată nesuferitul de 
Perepiolkin avea perfectă dreptate. "Ideea 
excelentă" a lui Charles îi părea şi Varei nebunie 
curată. Altminteri, acest proiect absurd primi din 
partea chefliilor o susţinere unanimă: un colonel de 
cazaci chiar îl bătu pe spate pe francez, numindu-l 


"cap bezmetic". Sobolev zâmbea, dar până una-alta 
păstra tăcerea. 

— Lăsaţi-mă să mă duc, Mihail Dmitrievici, se 
ruga un brav general de cavalerie (numele lui de 
familie era, pare-se, Strukov). Îmi urc în vagoane 
cazacii, zburăm pân-acolo ca vântul. Te pomeneşti că 
mai luăm şi vreun paşă prizonier. Asta-i bună, doar 
avem dreptul, încă nu ne-a sosit ordinul de încetare a 
acţiunilor militare. 

Sobolev se uită la Varea, şi ea remarcă în ochii 
lui sclipirea aceea aparte. 

— O, nu Strukov, ţi-ajunge Adrianopolul, i se 
adresă Ahile cu un zâmbet prădalnic şi continuă cu 
voce puternică: Ascultaţi comanda la mine, domnilor! 

În sală se aşternu o linişte deplină. 

— Îmi voi muta punctul de comandă la San 
Stefano! Batalionul trei de vânători urcă-n vagoane! 
N-au decât să se înghesuie ca sardelele-n cutie, dar să 
intre toţi, până la unul! In vagonul de stat-major voi 
călători eu însumi. Trenul se va întoarce apoi 
neîntârziat la Adrianopol după întăriri, şi va face cursa 
asta fără oprire. Până mâine la prânz voi avea acolo 
un întreg batalion. Misiunea dumitale, Strukov, este 
să ajungi la noi cu cavaleria cel târziu mâine seară. 
Până atunci mă voi descurca eu cu un batalion. 
Potrivit rapoartelor grupurilor noastre de 
recunoaştere, până acolo nu există trupe turceşti apte 
de luptă doar garda sultanului, chiar în 
Constantinopol, dar treaba ei este să-l apere pe Abdul- 
Hamid. 

— Nu de turci trebuie să ne temem, excelenţă, 
interveni cu glas stins Perepiolkin. Să zicem că turcii 
nu vă vor atinge, sunt vlăguiţi. Dar comandantul-şef n- 
o să vă mângâie pe creştet pentru asta. 

— Asta încă nu e sigur, Eremei lonovici, răspunse 
Sobolev, mijindu-şi şiret ochii. Toţi ştiu că Ak-paşa e 


cam smintit, şi multe i se pot trece în contul smintelii. 
În acelaşi timp însă, ştirea despre ocuparea acelei 
suburbii a Constantinopolului, picând chiar în toiul 
tratativelor, s-ar putea să-i fie de mare folos Maiestăţii 
Sale imperiale. De ochii lumii o să mă dojenească, dar 
în taină o să-mi mulţumească. N-ar fi prima oară. Şi 
te-aş ruga să nu mai discuţi după primirea unui ordin. 

— Absolument! dădu entuziasmat din cap 
d'Hevrais. Un tour de genie, Michel! Aşadahr, nu 
ideea mea a fost cea mai sthrălucită. Îmi va ieşi un 
rhepohrtaj mai bun decât chredeam. 

Sobolev se ridică, îi întinse ceremonios braţul 
Varei: 

— Nu ai dori să admiri luminile 
Constantinopolului, Varvara Andreevna? 

Garnitura gonea prin beznă, Varea abia izbutea 
să citească numele gărilor: Babaeski, Luleburgaz, 
Eorlu. Altfel, gări ca toate gările, aidoma celor de 
prin gubernia Tambov, doar că nu erau zugrăvite în 
alb, ci în galben. Luminiţe, siluete elegante de 
chiparoşi, la un moment dat, panglica argintată de 
lună a unui râu lucind prin dantelăria de fier a unui 
pod. 

Vagonul era confortabil, avea divane de pluş şi 
o masă mare din lemn de mahon. Escorta şi 
Gulnora, iapa albă a lui Sobolev, ocupau 
compartimentul destinat suitei. De acolo răzbătea 
nechezatul necontenit al Gulnorei, care încă nu se 
liniştise după procesul chinuitor al îmbarcării. În 
salon călătoreau generalul în persoană, Varea, 
d'Hevrais şi câţiva ofiţeri, inclusiv Mitea Gridnev, 
care dormea paşnic într-un colţ. Ofițerii fumau şi se 
buluciseră în jurul lui Perepiolkin, care marca pe 
hartă itinerarul trenului, corespondentul scria ceva 
în blocnotesul lui, iar Varea şi Sobolev stăteau ceva 


mai la o parte şi purtau o conversaţie destul de 
încâlcită. 

— ...am crezut că e vorba de dragoste, se confesa 
cu glas scăzut Michel, în timp ce, chipurile, se uita pe 
fereastră în bezna de afară, dar care, Varea ştia asta, 
o privea de fapt pe ea, oglindită în geam. La urma 
urmei, nu te voi minţi. Nu m-am gândit la dragoste. 
Pasiunea mea dintâi este ambiția personală, tot restul 
vine abia după ea. Aşa sunt eu construit. Dar ambiția 
nu este un păcat dacă țelul ei este nobil. Cred în 
steaua mea şi în ursita mea, Varvara Andreevna. 
Steaua mea e luminoasă, iar ursita-mi este una aleasă. 
Inima mea simte asta. Încă de când eram doar cadet. 

— Tocmai începuseşi să-mi povesteşti despre 
soţia dumitale, îl întoarse cu blândeţe Varea la 
subiectul care o interesa. 

— A, da. M-am însurat din ambiţie, recunosc. Am 
făcut o greşeală. Din ambiţie te poţi arunca sub glonţ, 
în nici un caz nu te poţi însura. Cum s-a întâmplat? Mă 
întorsesem din Turkestan aureolat de primele raze de 
glorie, dar chiar şi aşa şi-au spus cuvântul setea mea 
de mărire şi parvenitismul, obârşia umilă. Bunicul 
meu s-a ridicat în rang pornind din rândul 
funcţionarilor mărunți. Şi, deodată, prinţesa Titova. 
Din neamul Riurikovilor. Să ajungi din garnizoană 
direct în înalta societate. Cum să nu fiu tentat? 
Sobolev vorbea sacadat, cu amărăciune şi, pare-se, cu 
sinceritate. Varea preţuia sinceritatea. Şi, fireşte, 
pricepea unde bate conversaţia. O putea întrerupe la 
timp, o putea conduce spre alt făgaş, dar n-avea inima 
asta. Cine ar fi avut? 

— Am înţeles foarte curând, urmă el, că locul meu 
nu este în înalta societate. Atmosfera aceea nu-mi 
pria. Aşa am şi trăit noi doi: eu în campanii, ea în 
capitală. Imediat ce se termină războiul cer divorţul. 
Îmi pot permite, mi-am câştigat acest drept. Şi nimeni 


nu mă va condamna - la urma urmei, sunt totuşi un 
erou, spuse Sobolev zâmbind viclean. Deci, ce părere 
ai, Varenka? 

— Despre ce? întrebă ea, arborând o mină 
inocentă. 

Aşa-i  şoptise ei la ureche blestemata-i 
cochetărie să se poarte. Ca şi când n-ar fi avut nici 
în clin, nici în mânecă cu declaraţia asta, care nu 
putea decât să complice lucrurile. Dar, oricum, era 
minunat. 

— Să divorţez sau nu? 

— Asta o hotărăşti doar dumneata însuţi. (Uite, 
acum e momentul, acum va rosti cuvintele acelea.) 

Sobolev oftă adânc şi se avântă în vâltoare cu 
capul înainte: 

— Te observ de multă vreme. Eşti inteligentă, 
sinceră, curajoasă, ai caracter. Eşti exact tovarăşa de 
viaţă de care am nevoie. Alături de dumneata aş 
deveni încă mai puternic. Şi nici dumitale nu ti-ar 
părea rău, ţi-o jur. În fond, Varvara Andreevna, 
consideră că-ţi fac oficial o cere. 

— Excelenţa voastră! răcni Perepiolkin (înghiţi-l- 
ar pământul). San Stefano! Coborâm? 

Operaţiunea s-a desfăşurat cum nu se poate 
mai bine. Dezarmară paznicii buimăciţi ai gării (te- 
apucă şi râsul, zău aşa - şase soldaţi adormiţi) şi se 
răspândiră, împărţiţi în plutoane, prin orăşel. 

Câtă vreme pe străzi se mai auziră schimburi 
răzlețe de focuri, Sobolev rămase în gară. Totul se 
încheie în jumătate de oră. Pierderi: un militar 
rănit, se pare însă că şi pe acela îl nimeriseră ai lui 
din greşeală. 

Generalul inspectă în grabă centrul orăşelului 
luminat de felinare cu gaz. Dincolo de centru 
începea un labirint întunecos de  străduţe 


întortocheate şi n-avea nici un rost să le 
scotocească. Pe post de reşedinţă şi bastion de 
apărare (în cazul ivirii unor neplăceri) Sobolev alese 
masiva clădire a unei filiale a băncii Osman-Osman. 
Una din companii fu plasată chiar lângă zidurile 
băncii şi în interiorul ei, o a doua rămase la gară, 
iar o a treia se împărţi în patrule pe ulițele 
mărginaşe. Trenul o porni imediat înapoi, după 
întăriri. 

Nu izbutiră să informeze telegrafic cartierul 
general al comandantului-şef despre cucerirea 
oraşului San Stefano: linia era mută. Turcii îşi 
dăduseră, probabil, toată silinţa în acest sens. 

— Al doilea batalion ajunge cel mai târziu mâine 
la prânz, spuse Sobolev. Deocamdată nu se întrevede 
nimic interesant. Vom admira luminile 'Ţarigradului şi 
ne vom petrece timpul în conversații agreabile. 

Îşi stabiliră statul-major provizoriu la etajul 
trei, în cabinetul directorial. Asta pentru că, în 
primul rând, de la ferestre se vedeau într-adevăr 
luminiţele îndepărtate ale capitalei turceşti şi, în al 
doilea rând, pentru că o uşă de metal dădea direct 
din cabinet în depozitul bancar. Pe rafturile din 
fontă erau aşezaţi în şiruri egale săculeţi cu sigilii 
de ceară. D'Hevrais citi ligatura arabă şi le spuse că 
în fiecare săculeţ sunt câte o sută de mii de lire. 

— Şi mai spuneau că Turcia a dat faliment! se 
minună Mitea. Păi aici sunt milioane! 

— Tocmai de aceea ne instalăm în cabinet, decise 
Sobolev. E mai sigur. Am fost deja învinuit o dată că 
aş fi jefuit vistieria hanului. Mi-ajunge. 

Uşa spre depozit rămase întredeschisă şi 
nimeni nu mai scoase o vorbă despre milioanele din 
spatele ei. Fu adus din gară în sala de primire un 
aparat de telegraf, al cărui cablu fusese întins direct 


peste piaţă. Din cincisprezece în cincisprezece 
minute, Varea încerca să facă legătura măcar cu 
Adrianopolul, dar aparatul nu dădea semne de viaţă. 

Îşi făcu apariţia o delegaţie a negustorimii şi a 
clerului din partea locului, implorându-i să nu le 
prade casele şi să nu le devasteze geamiile, ci mai 
bine să hotărască ei în schimb o contribuţie - cam 
cincizeci de mii de lire, mai mult n-au cum strânge 
de la amărâţii lor de orăşeni. Când şeful delegaţiei, 
un turc gras cu nasul coroiat, în surtuc şi cu fes, 
pricepu că în faţa lui se află nimeni altul decât 
legendarul Ak paşa, suma contribuţiei se dublă 
brusc. 

Sobolev îi linişti pe băştinaşi, explicându-le că 
nu este împuternicit să perceapă o contribuţie. Cel 
cu nasul coroiat privi cu coada ochiului spre uşa 
întredeschisă a depozitului şi-şi dădu cu respect 
ochii peste cap: 

— Înţeleg, efendi. O sută de mii de lire pentru un 
om atât de măreț e un fleac. 

Ştirile se răspândeau cu repeziciune pe aceste 
meleaguri. Nu trecură nici două ceasuri de la 
plecarea jălbaşilor din San Stefano, şi la Ak paşa se 
înfăţişă o delegaţie a negustorilor greci, de astă 
dată chiar din Constantinopol. Aceştia nu oferiră 
vreo contribuţie, ci aduseră "bravilor ostaşi creştini" 
dulciuri şi vin. Spuseră că în oraş sunt mulţi creştini 
pravoslavnici şi îl rugară să nu tragă cu tunurile, iar 
dacă va trebui numaidecât s-o facă, să nu tragă spre 
cartierul Pera, pentru că acolo-s magazine şi 
depozite de mărfuri, să tragă doar spre Galata sau, 
şi mai bine, spre cartierul armean şi spre cel 
evreiesc. Încercară să-i îndese în dar lui Sobolev o 
sabie de aur cu mânerul incrustat cu pietre 


preţioase, acesta însă îi dădu pe uşă afară şi, se 
pare, plecară liniştiţi. 

— Țarigrad! spuse Sobolev cu glas tremurând de 
emoție, privind pe fereastră măreţul oraş sclipind de 
luminiţe. Veşnicul vis neîmplinit al țarilor ruşi. De-aici 
se trage seva credinţei şi civilizaţiei noastre. Aici se 
află cheia spre întreaga Mediterană. Atât de aproape! 
Doar să-ntinzi mâna şi să-l iei. Oare vom pleca iarăşi 
cu buzele umflate? 

— Nu se poate, excelenţă! exclamă Gridnev. 
Împăratul nu ar îngădui una ca asta! 

— Ei, Mitea. Vezi bine, înţelepţii ăia din spatele 
frontului, alde Korceakovii şi Gnatievii, se târguiesc 
deja, dau din codițe în faţa englezilor. Nu-i ţine 
cureaua să pună mâna pe ceea ce aparţine de drept 
Rusiei din moşi-strămoşi, nu, nu-i ţine cureaua. În '29, 
Dibici s-a oprit la Adrianopol, noi, uite, am ajuns până 
la San Stefano. Vorba aceea, aproape-i cotul, dar nu-l 
poţi muşca. Eu, unul, văd măreaţa, puternica Rusie 
unind sub sceptrul ei ţinuturile slave de la 
Arhanghelsk la Țarigrad şi de la Trieste la 
Vladivostok! Abia atunci Romanovii îşi vor fi împlinit 
destinul istoric şi vor putea trece, în sfârşit, de la 
veşnicele războaie la reconstrucţia mult-încercatului 
lor imperiu. Dacă însă ne vom retrage, va însemna că 
fiii şi nepoţii noştri vor vărsa şi ei sânge, pe-al lor şi 
pe-al străinilor,  croindu-şi drum spre zidurile 
Ţarigradului. Acesta este Drumul Crucii hărăzit 
poporului rus! 

— Îmi imaginez ce se întâmplă acum la 
Constantinopol, vorbi distrat d'Hevrais în franceză, 
privind şi el pe fereastră. Ak paşa e la San Stefano! 
Panică-n palat, se evacuează haremul, fug eunucii de 
li se cutremură fundurile grase. Interesant, Abdul- 
Hamid o fi apucat să treacă pe malul asiatic? Şi 
nimănui nici prin minte nu-i trece că dumneata, 


Michel, ai descins aici cu un singur batalion! Dacă 
asta era o partidă de pocher, ti-ar fi reuşit o cacealma 
de pomină, cu deplina siguranţă că adversarul şi-ar fi 
aruncat cărţile şi ar fi spus "pas". 

— Din rău în mai rău! se alarmă Perepiolkin. 
Mihail Dmitrievici, excelenţă, nu-l ascultați! Vă 
nenorociţi! Şi-aşa am ajuns chiar în gura lupului! 
Lăsaţi-l în plata Domnului pe Abdul-Hamid! 

Sobolev şi corespondentul se priviră drept în 
ochi. 

— Ce am de pierdut, la urma urmei? întrebă 
generalul şi-şi trosni degetele, strângându-le pumn. 
Să zicem că garda sultanului nu se sperie, că mă 
întâmpină cu foc. Mă retrag şi gata. Ia spune, Charles, 
Abdul-Hamid are o gardă puternică? 

— Are o gardă bună, numai că Abdul-Hamid nu-i 
va permite pentru nimic în lume să se dezlipească de 
el. 

— Aşadar, nu vom fi urmăriţi. Intrăm deci în oraş 
în coloană, cu drapelul desfăşurat şi în bătaia tobelor, 
eu - în faţă, călare pe Gulnora, începu Sobolev, 
preumblându-se prin cabinet şi înfierbântându-se tot 
mai mult. Înaintea răsăritului, să nu se vadă cât 
suntem de puţini. Şi - spre palat. Fără un foc de armă! 
Ce zici, or să-mi înmâneze cheile Constantinopolului? 

— Dar bineînţeles! exclamă cu ardoare d'Hevrais. 
Abia aceea se va putea numi capitulare totală! 

— Iar pe englezi îi punem în faţa faptului împlinit! 
spuse generalul şi tăie aerul cu mâna. 

Până se dezmeticesc ei, oraşul va fi deja rusesc 
şi turcii vor capitula. Iar dacă ceva nu merge, tot un 
drac. Nici să cuceresc San Stefano nu mi-a permis 
nimeni! 

— Va fi un final apoteotic! Şi-ţi dai seama, voi fi 
martorul lui direct! rosti emoţionat jurnalistul. 


— Nu martor, ci participant, spuse Sobolev, şi-l 
bătu pe umăr. 

— Nu vă las! interveni Perepiolkin, postându-se în 
faţa uşii. 

Avea o expresie disperată: ochii căprui îi 
ieşiseră din orbite, fruntea-i era îmbrobonată de 
sudoare. 

— În calitate de şef al statului-major, îmi exprim 
protestul! continuă Perepiolkin. Veniţi-vă în fire, 
excelenţă! Sunteţi general în suita Maiestăţii Sale, nu 
başbuzuc! Vă conjur! 

— La o parte din calea mea, Perepiolkin, m-am 
săturat de dumneata! strigă temutul ales al zeilor la 
pigmeul acela condus de rațiune. Când Osman paşa a 
pornit din Plevna să ne străpungă frontul, m-ai 
"conjurat" la fel, să nu acţionez fără ordin. Mai să cazi 
în genunchi în faţa mea atunci! Şi cine-a avut 
dreptate? Întocmai! Veţi vedea, voi avea cheile 
Ţarigradului! 

— Extraordinar! exclamă Mitea. Nu-i aşa că e 
minunat, Varvara Andreevna? 

Varea tăcea, pentru că nu ştia dacă e minunat 
sau nu. Teribilismul lui Sobolev o ameţise. Şi, în 
plus, se punea întrebarea: ea ce va face în acest 
caz? O va porni în marş, în răpăit de tobe, cu 
batalionul de vânători, ţinându-se de scara 
Gulnorei? Sau va rămâne singură, în toiul nopții, 
într-un oraş inamic? 

— Gridnev, îţi las aici escorta mea, vei păzi banca. 
Nu cumva s-o jefuiască localnicii şi apoi să pună asta 
în cârca lui Sobolev! spuse generalul. 

— Dar excelența voastră! Mihail Dmitrici! mugi 
sublocotenentul. Vreau şi eu la Constantinopol! 

— Şi cine-o va păzi pe Vahrvahra Andhreevna? 
graseie cu reproş în glas d'Hevrais. 


Sobolev scoase din buzunar un ceas de aur, îi 
deschise cu un clinchet căpăcelul. 

— E cinci şi jumătate. Peste două ore, două ore şi 
jumătate începe să se lumineze. Hei, Gukmasov! 

— Poruncă, excelenţă! strigă chipeşul cornet, 
dând buzna ca vântul în cabinet. 

— Adună companiile! Aliniaţi batalionul în 
coloană de marş! Stindardul şi toboşarii în faţă! 
Cântăreţii tot în faţă! Să fie un marş mândru! Şaua pe 
Gulnora! Mai cu viaţă! La şase fix pornim! 

Ordonanţa o rupse la fugă, iar Sobolev îşi 
dezmorţi cu desfătare oasele şi spuse: 

— Ei, asta e, Varvara Andreevna, fie voi deveni un 
erou mai măreț ca Bonaparte, fie-mi voi pierde, în 
sfârşit, capul ăsta bezmetic. 

— Nu ţi-l vei pierde, răspunse ea, privindu-l pe 
general cu sinceră admiraţie - atât era în clipa aceea 
de frumos, un veritabil Ahile. 

— Ptiu-ptiu-ptiu, îşi scuipă în sân, superstiţios, 
Sobolev. 

— Încă nu-i prea târziu să vă răzgândiţi, zvâcni 
Perepiolkin. Permiteţi-mi să-l întorc din drum pe 
Gukmasov, Mihail Dmitrievici! 

Făcuse deja un pas spre uşă, dar în secunda 
aceea. 

În secunda aceea se auzi pe trepte bocănit de 
cizme, uşa se dădu de perete şi în cabinet îşi făcură 
apariţia două personaje: Lavrenti  Arkadievici 
Mizinov şi Fandorin. 

— Erast Petrovici! strigă Varea şi mai să i se- 
arunce de gât, dar îşi luă seama la timp. 

Mizinov mormăi: 

— Aha, aici era! Perfect! 

— Excelenţa voastră! se încruntă Sobolev, văzând 
în spatele celor doi uniformele albastre ale 
jandarmilor. Cum aţi ajuns aici? E adevărat, am 


întreprins această acţiune din proprie iniţiativă, ar fi 
totuşi prea de tot să mă arestaţi. 

— Să te arestez? se minună Mizinov. De unde 
până unde? Abia am răzbit până la dumneata cu 
drezinele, cu o jumătate de campanie de jandarmi. 
Telegraful nu funcţionează, calea ferată e distrusă. De 
trei ori s-a deschis focul asupra noastră, am pierdut 
şapte oameni. Uite, mantaua mi-e găurită de gloanţe, 
mai zise el, arătându-şi mâneca ciuruită. 

Erast Petrovici păşi în faţă. Nu se schimbase 
deloc în răstimpul în care lipsise, doar că era 
îmbrăcat civil, ca un adevărat dandy: cilindru, 
manta cu pelerină, guler de catifea. 

— Bună ziua, Varvara Andreevna, spuse amabil 
consilierul titular. Ce mult ţi-a c-crescut părul. Îţi stă, 
totuşi, mai bine aşa. 

În faţa lui Sobolev se înclină uşor: 

— Vă felicit pentru S-sabia de Merit cu diamante, 
excelenţă. Este o mare onoare. 

Spre Perepiolkin doar înclină din cap, apoi i se 
adresă corespondentului: 

— Salaam aleikum, Anwar efendi. 


Capitolul al treisprezecelea, 


ÎN CARE FANDORIN ROSTEŞTE 
UN LUNG DISCURS 


Die Wiener Zeitung (Viena) 
21 (9) ianuarie 1878 


" În etapa finală a războiului, raportul de forțe 
dintre părțile aflate în conflict nu ne mai permite să 


ignorăm pericolul expansiunii  panslave, care 
ameninţă hotarele de sud ale imperiului nostru 
dualist. Țarul Alexandru şi sateliții săi, România şi 
Serbia şi Muntenegru, au concentrat o armată de 
700 de mii de soldaţi, înzestrată cu 1 500 de tunuri. 
Întrebarea este - împotriva cui? Împotriva armatei 
turce demoralizate, care, după cele mai optimiste 
estimări, numără în prezent cel mult 120 de mii de 
soldaţi flămânzi şi speriaţi? 

Nu-i de glumă, domnilor! Trebuie să fii struţ ca 
să nu vezi pericolul care ameninţă întreaga Europă 
civilizată. Dacă vom sta şi vom privi cu braţele 
încrucişate." 

FANDORIN ÎŞI ARUNCĂ MANTAUA de pe 
umeri şi în mâna lui dreaptă luci stins un mic şi 
frumos revolver din oţel brunat. În aceeaşi secundă, 
Mizinov pocni din degete şi în cabinet intrară doi 
jandarmi, care-şi  îndreptară  carabinele spre 
corespondent. 

— Ce-i bâlciul ăsta? răcni Sobolev. Care "salaam 
aleikum"? Care "efendi"? 

Varea îl privi pe Charles. Acesta stătea în 
picioare lângă perete, cu braţele la piept, şi se uita 
la consilierul titular cu un zâmbet bănuitor şi 
zeflemitor. 

— Dar bine, Erast Petrovici, îngână Varea, parcă 
plecasei după McLaughlin! 

— Am fost în Anglia, Varvara Andreevna, însă 
nicidecum după McLaughlin. Mi-era l-limpede că el nu 
era şi nici nu putea fi acolo. 

— Dar nu ai avut nici o obiecţie atunci când 
maiestatea sa. 

Varea îşi curmă brusc vorba: cât pe ce să-i 
scape un secret de stat. 


— Argumentele mele nu erau temeinic dovedite. 
Şi, oricum, trebuia să merg în Europa. 

— Şi ce ai descoperit acolo? 

— Cum era şi de aşteptat, nu-i vorba de nici un fel 
de intrigi ale cabinetului britanic. Asta-i unu. Da, nu 
suntem iubiţi la Londra. Da, se pregăteşte acolo un 
mare război. Dar să ucidă mesageri şi să pună la cale 
diversiuni - asta-i deja prea mult. Ar intra în 
contradicţie cu fair play-ul britanic. Acelaşi lucru mi l- 
a spus şi contele Şuvalov. Am v-vizitat apoi redacţia 
ziarului Daily Post şi m-am convins acolo de totala 
nevinovăție a lui McLaughlin. Asta-i doi. P-prietenii şi 
colegii vorbesc despre Seamus ca despre un om franc 
şi sincer, ostil politicii britanice şi, mai mult, apropiat 
mişcării naţionaliste irlandeze. Un asemenea om nu 
poate nicicum corespunde profilului unui agent al 
perfidului Disraeli. La întoarcere - îmi era oricum în 
drum - am trecut prin Paris şi am petrecut acolo ceva 
mai mult timp. Am făcut o vizită la redacţia ziarului 
Revue Parisienne. 

D'Hevrais se mişcă şi jandarmii îşi săltară 
brusc carabinele, gata să tragă. Jurnalistul clătină 
elocvent din cap şi-şi ascunse mâinile la spate, sub 
faldurile redingotei de călătorie. 

— Aici am aflat, urmă Erast Petrovici ca şi când 
nimic nu s-ar fi-ntâmplat, că ilustrul Charles d'Hevrais 
nu fusese văzut niciodată în redacţia natală. Asta-i 
trei. Îşi trimitea strălucitele articole, schiţe şi 
foiletoane prin poştă sau telegraf. 

— Şi ce-i cu asta? se revoltă Sobolev. Charles nu-i 
fante de salon, el caută aventura. 

— Şi o caută într-o măsură chiar mai mare decât 
vă puteţi imagina, excelenţă. Am scotocit în colecţia 
acestui ziar şi am descoperit nişte coincidenţe foarte 
interesante. Primele texte publicate ale domnului 
d'Hevrais au fost trimise din Bulgaria în urmă cu zece 


ani. Ca un făcut, exact în acea perioadă guvernator al 
Vilaietului Dunărean era Midhat paşa, al cărui 
secretar tocmai devenise tânărul funcţionar Anwar. În 
1868, d'Hevrais trimite de la Constantinopol o serie de 
schiţe strălucite despre obiceiurile de la curtea 
sultanului. Era perioada primei ascensiuni din cariera 
lui Midhat paşa, când a fost invitat în capitală pentru 
a conduce Consiliul de Stat. Un an mai târziu, 
reformatorul a fost trimis într-un exil onorific în 
îndepărtata  Mesopotamie, şi sprinţara peniță a 
talentatului jurnalist se mută ca prin farmec din 
Constantinopol la Bagdad. Vreme de trei ani (exact 
perioada în care Midhat paşa a fost guvernator al 
Irakului), d'Hevrais scrie despre săpăturile 
arheologice din oraşele asiriene, despre şeicii arabi şi 
despre Canalul de Suez. 

— Plăsmuiri! îl întrerupse furios Sobolev pe 
vorbitor. Charles a călătorit prin întregul Orient. A 
scris şi din alte locuri, pe care nu le aminteşti pentru 
că ies din tiparul ipotezei dumitale. În '73, de pildă, a 
fost cu mine la Hiva. Am crăpat amândoi de sete, ne- 
am topit amândoi sub arşiţă. lar acolo nu exista nici 
un fel de Midhat, domnule anchetator! 

— Dar de unde a ajuns el în Asia Centrală? îl 
întrebă Fandorin pe general. 

— Din Iran, dacă nu mă înşel. 

— Eu cred că nu din Iran, ci din Irak. La sfârşitul 
anului 1873, ziarul publică schiţele sale lirice despre 
Elada. De ce, nitam-nisam, despre Elada? Pentru că 
patronul lui Anwar efendi al nostru fusese la acea 
vreme transferat la Salonic. Că veni vorba, Varvara 
Andreevna, mai ţii minte foiletonul acela admirabil 
despre cizmele vechi? 

Varea încuviinţă din cap, privindu-l ca vrăjită 
pe Fandorin. Acesta, e clar, bătea câmpii, dar o 


făcea atât de convingător, de frumos, de autoritar! 
Şi nu se mai bâlbâia deloc. 

— In el se aminteşte despre un naufragiu petrecut 
în Golful Thermaikos, în 1873. De menţionat că oraşul 
Salonic se află chiar pe malul acelui golf. Din acelaşi 
foileton am înţeles că în 1867 autorul se afla la Sofia, 
iar în 1871, în Mesopotamia, pentru că acela este anul 
în care nişte nomazi arabi i-au ucis pe membrii 
expediției arheologice a lordului Andrew Wayard. 
După "Cizme vechi" am început să am de-acum 
suspiciuni serioase privindu-l pe monsieur d'Hevrais, 
dar prin manevrele lui abile a reuşit nu o dată să mă 
deruteze. lar acum, urmă Fandorin, vârându-şi 
pistolul în buzunar şi întorcându-se spre Mizinov, hai 
să calculăm daunele pe care ni le-au pricinuit acţiunile 
domnului Anwar. Monsieur d'Hevrais s-a alăturat 
grupului corespondenţilor de război anul trecut, la 
sfârşitul lui iunie. Era perioada ofensivei victorioase a 
armatei noastre. Dunărea fusese traversată, armata 
turcă era demoralizată, drumul spre Sofia şi, de acolo, 
spre Constantinopol era deschis. Detaşamentul 
generalului Gurko cucerise deja trecătoarea Şipka, 
cheia spre lanţul Munţilor Balcani. În fond, 
câştigaserăm deja războiul. Ce se întâmplă însă mai 
departe? În urma unei greşeli fatale strecurate în 
mesajul cifrat, armata noastră ocupă Nicopole, o 
localitate nimănui de folos, timp în care corpul de 
armată al lui Osman paşa intră nestingherit în Plevna 
pustie, compromiţând astfel întreaga noastră ofensivă. 
Să ne reamintim împrejurările în care a avut loc 
această enigmatică istorie. Criptograful lIablokov 
săvârşeşte o gravă greşeală, lăsând pe masă un mesaj 
secret. De ce a făcut lablokov asta? Pentru că a fost 
profund emoţionat de vestea sosirii neaşteptate a 
logodnicei sale, domnişoara Suvorova. 


Toţi îşi întoarseră privirile spre Varea, care se 
simţi ca un corp delict. 

— Şi cine l-a vestit pe lablokov despre sosirea 
logodnicei sale? Ziaristul d'Hevrais. Când criptograful, 
nebun de fericire, a plecat în goană, lui d'Hevrais nu i- 
a rămas decât să copieze mesajul cifrat, înlocuind 
"Plevna" cu "Nicopole". Cifrul armatei noastre este, ca 
să mă exprim delicat, foarte simplu. D'Hevrais avea 
cunoştinţă despre iminenta manevră a armatei ruse, 
pentru că v-am vorbit, Mihail Dmitrievici, în prezenţa 
lui despre Osman paşa. Mai ţineţi minte prima noastră 
întâlnire? 

Sobolev încuviinţă ursuz din cap. 

— Să ne amintim în continuare povestea cu 
legendarul Ali-bei, căruia, chipurile, d'Hevrais i-a luat 
un interviu. Acest "interviu" ne-a costat viaţa a două 
mii de oameni, iar armata rusă s-a împotmolit serios la 
Plevna vreme îndelungată. Un truc riscant, căci Anwar 
a atras inevitabil bănuieli asupra persoanei sale, dar 
nu avea încotro. La urma urmei, ruşii puteau pur şi 
simplu să trimită doar nişte trupe de acoperire 
împotriva lui Osman paşa şi să-şi deplaseze principala 
forţă spre sud. Însă dezastrul cu care s-a soldat primul 
asalt a creat comandamentului nostru o percepţie 
exagerată a pericolului reprezentat de Plevna, şi 
armata s-a întors cu toată forţa împotriva acelui 
neînsemnat orăşel bulgar. 

— Stai puţin, Erast Petrovici, dar Ali-bei chiar a 
existat! tresări Varea. L-au văzut agenţii noştri la 
Plevna! 

— Vom reveni la asta mai târziu. Acum să ne 
reamintim împrejurările în care a avut loc cel de-al 
doilea asalt asupra Plevnei, pentru eşecul căruia am 
dat vina pe trădarea colonelului român Lucan, care 
vânduse turcilor planul nostru de luptă. Aţi avut 
dreptate, Lavrenti Arkadievici, litera "J" din carneţelul 


lui Lucan venea de la "jurnalist", dar nu era vorba de 
McLaughlin, ci de d'Hevrais. Pe fantele român l-a 
recrutat fără mare bătaie de cap: datoriile la cărţi şi 
ambiția nemăsurată au făcut din colonel o pradă 
uşoară. lar la Bucureşti, d'Hevrais s-a folosit cu multă 
abilitate de domnişoara Suvorova pentru a scăpa de 
un agent care nu mai avea nici o valoare şi care, din 
contră, începea chiar să reprezinte un pericol. În plus, 
presupun că Anwar trebuia neapărat să se vadă cu 
Osman paşa. Expulzarea sa din armată - temporară şi 
cu o reabilitare anticipat prevăzută - i-a oferit această 
posibilitate. Corespondentul francez a lipsit o lună. Şi, 
ca un făcut, chiar în această perioadă agenţii noştri 
ne-au raportat că şeful armatei turce are un sfetnic de 
taină, pe nume Ali-bei. Acest Ali-bei îşi arată anume 
prin locuri aglomerate barba bătătoare la ochi. 
Presupun că ai făcut mare haz de noi, domnule spion. 

D'Hevrais nu răspunse. Il privea atent pe 
consilierul titular şi părea că aşteaptă ceva. 

— Apariţia la Plevna a lui Ali-bei era necesară 
pentru a îndepărta de jurnalistul  d'Hevrais 
suspiciunea legată de acel nefast interviu. De altfel, 
nu mă îndoiesc că Anwar şi-a petrecut această lună cu 
mare folos: a pus de acord cu Osman-paşa, fără 
îndoială, viitoare acţiuni comune, şi-a stabilit nişte 
contacte sigure. Doar serviciul nostru de 
contrainformaţii nu îi împiedica pe corespondenţi să 
aibă propriii lor informatori în oraşul asediat. Dacă 
dorea, Anwar efendi putea face o vizită de câteva zile 
la Constantinopol, pentru că încă nu fuseseră tăiate 
liniile de comunicaţie cu Plevna. Simplu: de la Plevna 
ajungea la Sofia, acolo urca într-un tren, şi a doua zi 
era la Istanbul. Al treilea asalt a fost deosebit de 
primejdios pentru Osman paşa, mai cu seamă din 
pricina atacului-surpriză al lui Mihail Dmitrievici. De 
data aceasta, Anwar a avut noroc, iar noi nu. l-a venit 


în ajutor şi acea împrejurare fatală - în drum spre 
cartierul general, aghiotantul domniei voastre, Zurov, 
a trecut în galop pe lângă corespondenţi şi le-a strigat 
în gura mare că sunteţi în Plevna. Anwar, fireşte, a 
înţeles prea bine importanţa acestei informaţii, dar şi- 
a dat seama şi în ce scop fusese trimis Zurov la 
comandament. Trebuia câştigat timp, trebuia să i se 
dea lui Osman paşa posibilitatea de a-şi regrupa 
trupele şi de a-l alunga din Plevna pe Mihail 
Dmitrievici cu micul lui detaşament înainte de a-i sosi 
întăriri. Şi Anwar a riscat din nou, a improvizat. Cu 
îndrăzneală, cu virtuozitate, cu talent. Şi, ca 
întotdeauna, fără milă. Când jurnaliştii, aflând despre 
ofensiva reuşită a flancului sudic, sau repezit într-un 
suflet la aparatele de telegrafiat, Anwar a pornit-o în 
goană după Zurov şi Kazanzaki. Călare pe faimosul lui 
latagan, i-a prins din urmă fără mare efort şi, când au 
ajuns într-un loc pustiu, i-a împuşcat pe amândoi. În 
mod sigur călărea între Zurov şi Kazanzaki în 
momentul în care i-a atacat, şi anume, căpitanul era în 
dreapta lui, iar jandarmul în stânga. Anwar l-a 
împuşcat pe husar în tâmpla stângă din imediată 
apropiere, iar în secunda următoare şi-a trimis glonţul 
în fruntea locotenent-colonelului, care întorsese capul 
la auzul împuşcăturii. Asta nu i-a luat mai mult de o 
secundă. Imprejur mişunau militari, dar ei trei 
călăreau într-o vâlcea, nu puteau fi zăriţi, iar în toiul 
acelei canonade ar fi fost de mirare să ia aminte 
cineva la două împuşcături. Ucigaşul a lăsat cadavrul 
lui Zurov acolo unde căzuse, dar i-a înfipt în omoplat 
pumnalul jandarmului. Deci, mai întâi l-a împuşcat, iar 
cu pumnalul l-a străpuns când era deja mort, şi nu 
invers, cum am crezut iniţial. Scopul era clar: să 
arunce bănuiala asupra lui Kazanzaki. Din aceleaşi 
considerente Anwar a târât cadavrul locotenent- 


colonelului în cel mai apropiat tufiş şi a înscenat 
sinuciderea. 

— Şi cu scrisoarea cum rămâne? îşi aminti Varea. 
Scrisoarea de la acela, cum îi zice, mă rog, Şaluşnika? 

— O idee magnifică, recunoscu Fandorin. Evident, 
serviciile turce de informaţii aflaseră încă de la Tiflis 
despre înclinațiile  nefireşti ale lui  Kazanzaki. 
Presupun că Anwar efendi îl observa atent pe 
locotenent-colonel şi nu excludea posibilitatea de a-l 
şantaja în viitor. Evenimentele însă au luat-o pe alt 
făgaş şi acea informaţie utilă a fost folosită pentru a 
ne deruta. Anwar nu a făcut decât să ia o foaie curată 
de hârtie şi să compună la repezeală un răvaş 
caricatural al unui bărbat cu înclinații nefireşti. Atâta 
doar că şi-a dat prea multă silinţă, de aceea încă de 
atunci scrisoarea mi s-a părut dubioasă. În primul 
rând, este greu de crezut că un prinţ gruzin putea 
scrie în aşa hal în limba rusă - oricum, a absolvit fără- 
ndoială măcar gimnaziul. Şi în al doilea rând, poate 
mai ţineţi minte că l-am întrebat pe Lavrenti 
Arkadievici despre plic, şi am aflat că bileţelul fusese 
găsit în buzunarul răposatului fără nici un fel de plic. 
In acest caz, este de neînțeles cum putea rămâne 
biletul imaculat. Doar Kazanzaki îl purtase cu sine, 
chipurile, un an întreg! 

— Toate astea sunt bune şi frumoase, nu se mai 
putu abţine Mizinov, îmi expui pentru a doua oară în 
ultimele douăzeci şi patru de ore consideraţiunile 
dumitale, dar te întreb din nou: de ce ne-ai ascuns 
toate astea? De ce nu ne-ai împărtăşit mai devreme 
aceste bănuieli? 

— Când respingi o versiune, trebuie obligatoriu să 
poţi susţine o alta în loc, iar această altă versiune nu 
se lăsa nicicum conturată, răspunse Erast Petrovici. 
Oponentul meu folosea metode mult prea diverse. Mi- 


e ruşine s-o recunosc, dar o vreme principalul meu 
suspect a fost domnul Perepiolkin. 

— Eremei? făcu perplex Sobolev, desfăcându-şi 
braţele. Dar, domnilor, asta-i de-acum paranoia! 

Cât despre Perepiolkin, acesta clipi de câteva 
ori la rând şi-şi descheie gulerul strâns pe gât. 

— Da, a fost o prostie, căzu de acord Fandorin. 
Dar domnul locotenent-colonel mi se-ncurca tot timpul 
printre picioare. Însăşi apariţia lui părea destul de 
suspectă: o eliberare miraculoasă din prizonierat, un 
foc de armă ratat, deşi tras de foarte aproape. De 
regulă, başbuzucii sunt buni ţintaşi. Apoi, istoria cu 
mesajul cifrat: Perepiolkin a fost cel care a predat 
generalului Kriedener telegrama cu ordinul de a 
cuceri oraşul Nicopole. Şi cine l-a îndemnat pe 
credulul jurnalist d'Hevrais să se furişeze la Plevna, la 
turci? Şi enigmatica literă "J"? Doar se ştie că lui 
Eremei lonovici, prin bunăvoința lui Zurov, i se 
spunea de la o vreme "Jerome". Asta, pe de o parte. 
lar pe de altă parte, trebuie să recunoaşteţi că 
acoperirea lui Anwar efendi era de-a dreptul ideală. 
Puteam eu să construiesc oricâte ipoteze logice, era 
însă de-ajuns să-l privesc pe Charles d'Hevrais şi se 
alegea praful de toate argumentele mele. Priviţi-l pe 
acest om. _ 

Fandorin arătă spre jurnalist. Îl priviră cu toţii 
pe d'Hevrais, iar acesta se înclină cu exagerată 
modestie. 

— Puteţi crede că acest domn încântător, 
inteligent, european până-n vârful unghiilor este una 
şi aceeaşi persoană cu perfidul şi cumplitul şef al 
serviciului secret turc? 

— Niciodată şi pentru nimic în lume! declară 
Sobolev. Eu nici acum nu cred una ca asta! 

Erast Petrovici înclină satisfăcut din cap. 


— Iar acum, istoria cu McLaughlin şi cu 
străpungerea eşuată a blocadei. Aici totul a fost 
simplu, Anwar nu şi-a asumat nici un risc. Nu a trebuit 
să facă nici un efort ca să să-i arunce credulului 
Seamus o "ştire de senzaţie". Informatorul a cărui 
identitate ne-o ascundea McLaughlin şi cu care se 
fălea atâta lucra, fără-ndoială, pentru tine, efendi. 

Varea  tresări, într-atât o şocă apelativul 
adresat lui Charles. O, nu, nu, aici e ceva care nu se 
leagă! Ce "efendi" poate fi Charles! 

— Ai mizat foarte abil pe naivitatea lui 
McLaughlin şi, în aceeaşi măsură, pe vanitatea lui. Cât 
îl invidia pe strălucitul Charles d'Hevrais, cât visa să-l 
depăşească! Până atunci izbutise numai la şah, ba nici 
la şah întotdeauna, şi acum, poftim, ce noroc 
fantastic! Exclusive information from most reliable 
sources, Şi ce information! Pentru o asemenea 
informaţie orice reporter şi-ar vinde sufletul 
diavolului. Dacă McLaughlin n-ar fi întâlnit-o în 
drumul lui pe Varvara Andreevna şi nu l-ar fi luat gura 
pe dinainte. Osman ar fi scos de pe poziţii corpul 
grenadierilor, ar fi străpuns blocada şi s-ar fi îndreptat 
spre Şipka. Şi atunci, situaţia pe front ar fi devenit, ca 
la şah, "pat". 

— Dar dacă McLaughlin nu e spion, unde-a 
dispărut? întrebă Varea. 

— Ții minte istoria lui Ganeţki despre felul în care 
au năvălit başbuzucii în cartierul său general şi cum 
onorabilul general abia a scăpat cu fuga? Eu cred că 
diversioniştii aceia nu pe Ganeţki îl căutau, ci pe 
McLaughlin. Trebuia obligatoriu eliminat, şi a 
dispărut. Fără urmă. Cel mai probabil, irlandezul 
nostru, înşelat şi defăimat, zace acum undeva pe 
fundul râului Vid, cu un bolovan agăţat de gât. Sau, 
poate, başbuzucii, respectându-şi fermecătoarea lor 
datină, l-au tăiat bucățele. 


Varea se  cutremură,  amintindu-şi cum 
corespondentul acela cu față rotundă mâncase 
plăcinţele cu dulceaţă în timpul ultimei lor întâlniri. 
Mai avea de trăit doar două ore. 

— Nu ţi-a fost milă de bietul McLaughlin? se 
interesă Fandorin, dar d'Hevrais (sau, poate, într- 
adevăr Anwar efendi?) îl invită printr-un gest elegant 
să continue şi-şi ascunse iarăşi o mână la spate. 

Varea îşi aminti că, după cum spunea ştiinţa 
psihologiei, ascunderea mâinii la spate trădează o 
fire închisă şi refractară la adevăr. Este oare 
posibil? Se apropie de jurnalist, îi privi scrutător 
chipul, încercând că descopere ceva străin, 
înfricoşător în acele trăsături atât de cunoscute. 
Dar faţa lui era cea dintotdeauna, poate doar un pic 
mai palidă. D'Hevrais nu-i întoarse privirea. 

— Spargerea blocadei a eşuat, dar dumneata ai 
ieşit iarăşi uscat din apă. M-am grăbit teribil să ajung 
de la Paris aici, în zona operaţiunilor militare. Ştiam 
de-acum cu certitudine că dumneata eşti dumneata şi 
realizam perfect ce pericol reprezinţi. 

— Puteai să trimiţi o telegramă, bombăni Mizinov. 

— Cu ce conţinut, excelenţă? "Jurnalistul 
d'Hevrais este Anwar efendi?" Aţi fi decis pe loc că 
Fandorin şi-a pierdut minţile. Ştiţi doar cât timp mi-a 
trebuit să vă expun toate dovezile, nu voiaţi în ruptul 
capului să renunţaţi la versiunea cu uneltirile 
englezilor. Iar generalul Sobolev, după cum vedeţi, 
nici după expunerea mea detaliată încă nu e convins. 

Sobolev clătină îndărătnic din cap: 

— Te ascultăm până la capăt, domnule Fandorin, 
apoi îl vom lăsa şi pe Charles să-şi spună cuvântul. Un 
proces nu se poate mărgini doar la cuvântul 
procurorului. 


— Merci, Michel, zâmbi scurt d'Hevrais. Comme 
dit l'autre, a friend în need is a friend indeed.” Doar o 
înthrebahre penthru monsieur le procureur. Cum ţi-a 
venit ideea să mă bănuieşti? Au commencement? Te 
rhog să-mi satisfaci această cuhriozitate. 

— Ei, asta-i bună, se miră Erast Petrovici. Ai fost 
surprinzător de neatent. Nu e posibil să bravezi în aşa 
măsură şi să-ţi subapreciezi adversarul! Mi-a fost 
îndeajuns să-ţi văd pentru prima oară semnătura în 
Revue Parisienne d'Hevrais, ca să-mi amintesc pe loc 
că principalul nostru oponent, Anwar efendi, s-a 
născut, după unele surse, în orăşelul bosniac Hef-Rais. 
lar Paladin d'Hevrais înseamnă "Cavalerul rătăcitor 
din Hef-Rais" - trebuie să fii de acord cu mine, este un 
pseudonim mult prea transparent. Dar, fireşte, putea 
fi vorba şi de o coincidenţă, însă aşa sau altfel, era 
oricum dubios. Probabil la începutul carierei 
jurnalistice încă nu-ţi imaginai că masca de 
corespondent te va ajuta în acţiuni de cu totul altă 
natură. Sunt convins că ai început să scrii pentru acel 
ziar parizian din raţiuni absolut inocente: lăsai frâu 
liber excepţionalelor tale calităţi literare şi, în acelaşi 
timp, trezeai interesul europenilor faţă de problemele 
Imperiului Otoman, mai cu seamă faţă de figura 
marelui reformator Midhat paşa. Te-ai achitat bine de 
misiune. În textele publicate de dumneata numele lui 
Midhat paşa figurează de cel puţin o sută cincizeci de 
ori. Sar putea spune că dumneata eşti cel care a făcut 
din acest paşă un personaj popular şi respectat în 
întreaga Europă, mai ales în Franţa, unde, de altfel, 
locuieşte în prezent. 

Varea tresări, amintindu-şi cum îi vorbise 
d'Hevrais despre tatăl său, faţă de care nutrea o 
dragoste fierbinte şi care se afla în Franţa. Oare tot 
ce aude acum să fie adevărat? Îl privi îngrozită pe 
corespondent. Acesta îşi păstra în continuare cel 


mai deplin sânge rece, dar zâmbetul lui îi păru 
Varei oarecum forţat. 

— Între noi fie vorba, eu nu cred că l-ai trădat pe 
Midhat paşa, continuă consilierul titular. Aici e vorba 
de un joc subtil. Acum, după înfrângerea Turciei, el se 
va întoarce în ţară încununat cu laurii martirului şi va 
conduce iarăşi guvernul. Din punctul de vedere al 
Europei, el este persoana ideală. La Paris este purtat 
pe braţe. 

Fandorin îşi duse o mână la tâmplă şi Varea 
băgă brusc de seamă cât de palid şi de obosit îi e 
chipul. 

— M-am grăbit grozav pe drumul de întoarcere, 
dar mi-a trebuit mai mult timp să parcurg cele trei 
sute de verste de la Sofia la Hermali decât cele o mie 
cinci sute de verste de la Paris la Sofia. Drumurile din 
spatele frontului sunt ceva de nedescris. Dar, slavă 
Domnului, Lavrenti Arkadievici şi cu mine am ajuns la 
timp. De îndată ce generalul Strukov ne-a înştiinţat că 
excelența sa, însoţit de jurnalistul d'Hevrais, au pornit 
spre San Stefano, am înţeles: aceasta este deci 
mişcarea finală şi fatală a lui Anwar efendi. Nu 
degeaba a fost tăiată linia telegrafică. Mă temeam 
îngrozitor, Mihail Dmitrievici, că omul acesta va miza 
pe spiritul temerar şi pe ambiția domniei voastre şi vă 
va convinge să porniţi asupra Constantinopolului. 

— Şi de ce te-ai speriat în aşa hal, domnule 
procuror? îl întrebă ironic Sobolev. Să zicem că 
trupele ruseşti ar fi intrat în capitala Turciei, ce-i cu 
asta? 

— Cum ce? zbieră Mizinov, ducându-şi mâna la 
inimă. Ai înnebunit! Asta ar fi însemnat sfârşitul 
tuturor! 

— Al cui, "al tuturor"? ridică din umeri Sobolev, 
dar Varea observă expresia de nelinişte din ochii lui. 


— Al armatei noastre, al cuceririlor noastre, al 
Rusiei! tună ameninţător şeful jandarmilor. Contele 
Şuvalov, ambasadorul nostru la Londra, ne-a transmis 
un mesaj cifrat. A văzut cu ochii lui un memorandum 
secret fabricat de cabinetul de pe St. James. Potrivit 
unei înţelegeri secrete între imperiile britanic şi 
austro-ungar, în cazul în care la Constantinopol îşi 
face apariţia fie şi un singur soldat rus, escadra de 
cuirasate a amiralului Hornby va deschide neîntârziat 
focul, iar armata austro-ungară va trece graniţele 
Rusiei şi ale Serbiei. Asta este, Mihail Dmitrievici. Iar 
în acest caz ne-ar fi aşteptat un dezastru mai cumplit 
decât cel din războiul Crimeii. Ţara este vlăguită de 
epopeea Plevnei, nu avem flotă în Marea Neagră, 
vistieria e goală. Ar fi însemnat dezastru total. 

Sobolev tăcea, buimăcit. 

— Dar excelența voastră a avut destulă 
înţelepciune şi măsură şi nu a pornit mai departe de 
San Stefano, adăugă respectuos Fandorin. Aşadar, 
Lavrenti Arkadievici şi cu mine puteam să nu ne 
grăbim chiar aşa. 

Varea văzu chipul Generalului Alb 
împurpurându-se. Sobolev tuşi şi încuviinţă din cap 
cu un aer serios, privind cu mult interes pardoseala 
din marmură. 

Dar trebuia ca exact în clipa aceea să-şi vâre 
capul pe uşă cornetul Gukmasov. Aruncă o privire 
ostilă uniformelor albastre şi răcni: 

— Permiteţi să raportez, excelența voastră! 

Varei i se făcu milă de bietul Ahile şi se 
întoarse cu spatele, în vreme ce prostovanul de 
cornet raportă, continuând să zbiere: 

— Este ora şase fix! După cum aţi ordonat, 
batalionul s-a aliniat, Gulnora este înşeuată! O 
aşteptăm doar pe excelența voastră şi înainte, spre 
porţile Ţarigradului! 


—  Încetează, tâmpitule, bombăni generalul, 
stacojiu la faţă. Dă-le dracului de porţi. 

Gukmasov dispăru perplex în spatele uşii. Nici 
nu se închiseseră bine canaturile în urma lui, şi se 
petrecu ceva surprinzător. 

— Et maintenant, mesdames et messieurs, la 
parole est a la defence! anunţă cu voce sonoră 
d'Hevrais. 

Îşi scoase mâna dreaptă de la spate. În mână 
avea un pistol. Pistolul bubui şi fulgeră de două ori. 

Varea văzu cum, ca la un semn, ambilor 
jandarmi le plesnesc uniformele în partea stângă a 
pieptului. Carabinele aterizară zăngănind pe podea, 
în vreme ce soldaţii se prăbuşiră la pământ aproape 
fără zgomot. 

Varei îi  ţiuiau urechile din pricina 
împuşcăturilor, dar nu apucă nici să ţipe, nici să se 
sperie. D'Hevrais îşi întinse braţul stâng, o înşfăcă 
zdravăn de cot şi o trase în faţa lui, ca pe un scut. 

Piesa lui Gogol Revizorul, scena mută - acesta 
fu gândul stupid care-i trecu Varei prin minte 
văzând cum în uşă răsare şi înlemneşte un jandarm 
înalt şi voinic. Erast Petrovici şi  Mizinov 
încremeniseră cu pistoalele îndreptate înainte. 
Generalul avea întipărită pe figură o strâmbătură 
mânioasă, consilierul titular - una nefericită. 
Sobolev îşi desfăcuse braţele şi împietrise astfel. 
Mitea Gridnev îşi căscase gura şi flutura din 
superbele-i gene. Perepiolkin ridicase o mână ca să- 
şi încheie gulerul la loc şi uitase să şi-o mai 
coboare. 

— Charles, ai înnebunit! strigă Sobolev, făcând un 
pas înainte. Să te ascunzi în spatele unei doamne! 

— Dahr monsieur Fandohrin a demonsthrat că 
sunt tuhrc, răspunse batjocoritor d'Hevrais şi Varea îi 


simţi în ceafă răsuflarea fierbinte. lahr tuhrcii nu se 
poahrtă phrea blând cu femeile. 

— U-u-u! mugi Mitea şi, repezindu-şi capul înainte 
ca un tăuraş, se aruncă asupra lui d'Hevrais. 

Pistolul lui d'Hevrais mai bubui o dată, chiar de 
sub cotul Varei, şi tânărul locotenent căzu gemând 
cu faţa în jos. 

Încremeniră iarăşi cu toţii. 

D'Hevrais o trăgea pe Varea înapoi şi lateral. 

— Nu mişcă nimeni că trag, îi preveni el cu 
voce scăzută. 

Varei i se păru că în spatele ei peretele se dă la 
o parte şi, brusc, se pomeniră amândoi într-o altă 
încăpere. 

A, da, depozitul băncii! 

D'Hevrais trânti uşa de oţel şi trase zăvorul. 

Rămaseră singuri, doar ei doi. 


Capitolul al paisprezecelea, 


ÎN CARE RUSIA ESTE 
DEFĂIMATĂ ŞI SE AUDE LIMBA LUI 
DANTE 


Informaţia guvernamentală (Sankt-Petersburg) 
9 (21) ianuarie 1878 


".. provoacă triste reflecţii. lată câteva date 
esenţiale extrase din discursul ministrului finanţelor, 
secretarul de stat M.H. Reuter, rostit la şedinţa de joi 
a Uniunii Bancare Panslave. In 1874, pentru prima 
oară după mulţi ani, s-a înregistrat un sold pozitiv al 


veniturilor faţă de cheltuieli, a spus ministrul. Balanța 
pe 1876 a înregistrat, potrivit Trezoreriei de Stat, un 
excedent bugetar de 40 de milioane de ruble. Totuşi, 
aproape un an de acţiuni militare a scos din 
Trezorerie un miliard 20 de milioane de ruble, încât 
nu mai există mijloacele necesare continuării 
războiului. Din cauza reducerii fondurilor alocate 
construcţiilor civile, în 1877 pe teritoriul imperiului nu 
s-a mai construit nici măcar o verstă de cale ferată. 
Suma datoriei interne şi a celei externe ale statului a 
crescut până la valori nemaiîntâlnite, reprezentând." 

D'HEVRAIS ÎI DĂDU DRUMUL VAREI şi ea se 
smuci, îngrozită, într-o parte. 

Din spatele uşii solide răzbătea rumoare de 
voci înăbuşită. 

— Spune-ţi condiţiile, Anwar! Era Erast Petrovici. 

— Nici un fel de condiţii! (Mizinov). Deschide 
imediat, sau dau ordin să se dinamiteze uşa! 

— Dumneata să dai ordine corpului dumitale de 
jandarmi! (Sobolev). Dacă dinamitezi, o ucizi şi pe ea! 

— Domnilor, strigă franţuzeşte d'Hevrais, care nu 
era defel d'Hevrais. La urma urmelor, asta e lipsă de 
politeţe! Nu mă lăsaţi să stau de vorbă cu o doamnă! 

— Charles! Sau cum te-o fi chemând! urlă Sobolev 
cu basul lui tunător de general. Dacă din capul 
Varvarei Andreevna se clinteşte un singur fir de păr, 
te spânzur de-un stâlp, fără anchetă şi fără judecată! 

— Încă un cuvânt şi o împuşc mai întâi pe ea, apoi 
mă împuşc pe mine! strigă d'Hevrais pe un ton teatral 
strident şi, nitam-nisam, îi făcu Varei cu ochiul, ca şi 
când ar fi rostit o glumă nu tocmai cuviincioasă, dar 
teribil de amuzantă. 

În spatele uşii se aşternu tăcerea. 

— Nu mă privi de parcă mi-ar fi crescut deodată 
colţi şi coarne, mademoiselle Barbara, i se adresă 
d'Hevrais cu jumătate de glas, de data asta cu vocea 


lui normală, şi se frecă obosit la ochi. Bineînţeles că 
nu te voi ucide şi n-aş dori pentru nimic în lume să-ţi 
pun viaţa în primejdie. 

— Serios? întrebă ea sarcastic. Atunci de ce ai 
avut nevoie de tot acest circ? De ce ai ucis trei oameni 
absolut nevinovaţi? Ce speri să obţii? 

Anwar efendi (numele d'Hevrais trebuia uitat) 
îşi scoase ceasul. 

— E şase şi cinci. Am avut nevoie de "tot acest 
circ" ca să câştig timp. Apropo, nu-ţi face griji în ce-l 
priveşte pe sublocotenent. Ştiind câtă afecţiune îi 
porţi, doar i-am găurit niţeluş coapsa, nimic grav. Mai 
târziu se va lăuda că a fost rănit în război. Cât despre 
jandarmi, ce să-i faci, asta le e slujba. 

Varea îl întrebă, prudent: 

— Să câştigi timp? Pentru ce? 

— Vezi dumneata, mademoiselle Barbara, 
conform planului, peste o oră şi douăzeci şi cinci de 
minute, adică la şapte şi jumătate, trebuie să intre în 
San Stefano regimentul infanteriştilor anatolieni. Este 
una dintre cele mai bune unităţi din întregul corp de 
gardă al armatei turce. Presupuneam că la ora aceea 
detaşamentul lui Sobolev ar fi ajuns deja la periferia 
Stambulului, ar fi nimerit sub focul flotei engleze şi ar 
fi bătut în retragere. Ostaşii gărzii i-ar fi lovit din 
spatele frontului pe ruşii care s-ar fi retras în 
dezordine. Un plan frumos, care până în ultima clipă a 
mers ca uns. 

— Ce plan? 

— Cum ţi-am spus, unul frumos. Iniţial, trebuia să 
împing delicat gândul lui Michel spre trenul de 
pasageri lăsat atât de ispititor în părăsire. In acest 
stadiu mi-ai fost de mare folos, îţi mulţumesc. "Să 
deschizi o cărticică, să bei un ceai fierbinte" - a fost 
magnific. Mai departe a mers uşor - redutabila ambiţie 
a  incomparabilului nostru Ahile, frenezia lui 


nestăvilită şi credinţa în steaua lui ar fi desăvârşit 
planul. O, nu, Ahile nu ar fi fost ucis, nu aş fi îngăduit 
aşa ceva. În primul rând, pentru că sunt foarte ataşat 
de el, şi în al doilea rând, capturarea măreţului Ak 
paşa ar fi servit drept început spectaculos într-o a 
doua etapă a războiului balcanic. Anwar oftă: 

— Păcat că planul a eşuat. Fandorin, tânărul 
dumitale bătrânel, merită aplauze. Cum spun înţelepţii 
orientali, are ceea ce se cheamă karma. 

— Cum spun, cum spun? făcu uimită Varea. 

— Ei vezi, mademoiselle Barbara, dumneata eşti o 
domnişoară instruită, inteligentă, dar nu cunoşti 
noţiuni elementare, îi răspunse pe un ton dojenitor 
ciudatul interlocutor. "Karma" este una dintre 
noţiunile fundamentale ale filozofiei hinduse şi 
budiste. Ceva în genul ursitei în cazul creştinismului, 
dar infinit mai interesant. Nenorocirea Occidentului 
este că dispreţuieşte înţelepciunea Orientului. Şi doar 
Orientul este cu mult mai vârstnic, mai înţelept şi mai 
complex. Or, Turcia mea s-a nimerit aşezată chiar la 
răspântia dintre Occident şi Orient, ţara mea ar putea 
avea un viitor măreț. 

— Ştii ceva, fără predici, îi întrerupse Varea 
consideraţiunile filozofice. Ce ai de gând să faci? 

— Cum ce? se minună Anwar. Să aştept ora şapte 
şi jumătate, fireşte. E adevărat, planul iniţial a eşuat, 
dar infanteriştii anatolieni vor ajunge oricum aici. Va 
începe lupta. Dacă înving gărzile noastre - şi au de 
partea lor şi superioritatea numerică, şi priceperea, şi 
factorul-surpriză sunt salvat. Dacă oamenii lui Sobolev 
vor rezista. Dar să nu ne pierdem în presupuneri. Că 
veni vorba, spuse el, privind cu seriozitate în ochii 
Varei, îţi cunosc firea hotărâtă, dar să nu-ţi treacă prin 
minte să-ţi avertizezi prietenii în legătură cu acest 
atac. De cum vei deschide gura să ţipi, mă voi vedea 
silit să-ţi îndes un căluş în ea. Şi voi face asta în pofida 


respectului şi simpatiei pe care le nutresc pentru 
dumneata. În vreme ce rostea aceste cuvinte, îşi 
dezlegă cravata şi făcu din ea un ghemotoc strâns pe 
care-l vâri în buzunar. 

— Căluş, unei doamne? surâse Varea. Îmi plăceai 
mai mult ca francez. 

— Te asigur că, în locul meu, un spion francez ar 
fi procedat întocmai, dacă de acţiunile sale ar fi depins 
atât de multe. Sunt obişnuit să nu-mi cruţ viaţa, mi-am 
pus-o adesea în joc în numele cauzei. Asta îmi dă 
dreptul să nu cruţ nici viaţa altora. Acesta, 
mademoiselle Barbara, este un joc care pe care. Este 
un joc necruţător, dar viaţa în general este 
necruțătoare. Îţi închipui că nu mi-a fost milă de 
bravul Zurov sau de blajinul McLaughlin? Ba mi-a fost, 
şi-ncă cum, dar există valori mai presus de 
sentimentele personale. 

— Şi care ar fi acele valori? exclamă Varea. 
Explică-mi, domnule intrigant, care sunt acele înalte 
valori în numele cărora poţi ucide un om care te 
socoteşte prieten? 

— Excelentă temă de discuţie, spuse Anwar şi 
trase un scaun. la loc, mademoiselle Barbara, trebuie 
să ne petrecem timpul într-un fel. Şi nu te mai uita 
urât la mine. Nu sunt un monstru, sunt doar un inamic 
al ţării voastre. Nu vreau să crezi că sunt monstrul 
acela fără suflet pe care perspicacele monsieur 
Fandorin l-a descris în culori de-a dreptul 
supranaturale. Iată cine trebuia neutralizat din timp. 
Da, sunt un ucigaş. Dar aici suntem cu toţii ucigaşi: şi 
Fandorin al dumitale, şi răposatul Zurov, şi Mizinov. 
Cât despre Sobolev, el este un superucigaş, pur şi 
simplu se scaldă în sânge. În jocurile noastre, ale 
bărbaţilor, poţi juca doar două roluri: pe al ucigaşului 
sau pe al celui ucis. Nu-ţi face iluzii, mademoiselle, 
trăim cu toţii într-o junglă. Încearcă să mă tratezi fără 


prejudecăţi, să uiţi că dumneata eşti rusoaică şi eu 
turc. Sunt un om care şi-a ales în viaţă un drum foarte 
anevoios. Şi, în plus, un om căruia dumneata nu-i eşti 
indiferentă. Sunt chiar oarecum îndrăgostit de 
dumneata. 

Varea se încruntă, ofensată de acel "oarecum". 

— Îţi sunt oarecum recunoscătoare. 

— Ei vezi, m-am exprimat stângaci, spuse Anwar, 
desfăcându-şi braţele. Nu-mi pot permite să mă 
îndrăgostesc la modul serios, ar fi un lux intolerabil şi 
primejdios. Dar să nu mai vorbim despre asta. Mai 
bine-ţi răspund la întrebare. Să-ţi înşeli sau să-ţi ucizi 
prietenul reprezintă o mare încercare a soartei, dar 
uneori trebuie să-ţi sacrifici sentimentele personale. 
Eu, unul, am fost în stare chiar... începu el, şi colţul 
gurii i se strâmbă într-un rictus. Dar exemple de acest 
fel se află chiar sub ochii noştri! Sunt convins că 
dumneata, ca tânără progresistă ce te afli, simpatizezi 
fervent cu ideile revoluţionare. Aşa e? Dar eu văd că 
la voi, în Rusia, revoluționarii au început deja să 
împuşte oameni. Curând se va dezlănţui un adevărat 
război clandestin - poţi avea încredere în cuvintele 
unui profesionist ca mine. Băieți şi fete animați de 
idealuri vor începe să arunce în aer palate, trenuri şi 
caleşti. Iar în acestea, în afara ministrului reacţionar 
sau a guvernatorului nelegiuit, se vor afla inevitabil 
oameni nevinovaţi - rude, asistenţi, servitori. Dar ce 
contează, în numele ideii, merge. Dă-le doar timp, şi 
idealiştii voştri vor trăda încrederea celor apropiaţi, 
vor şi spiona, vor şi înşela, îşi vor ucide şi apostaţii. Şi 
toate acestea în numele ideii. 

— Şi ideea dumitale care este? îl întrebă tăios 
Varea. 

— Dacă-mi îngădui, ţi-o voi expune. Anwar îşi 
sprijini un cot de raftul pe care erau înşiraţi săculeţii 
cu bani. 


— Eu văd salvarea nu în revoluţie, ci în evoluţie. 
Dar evoluţia trebuie îndreptată într-o direcţie corectă, 
trebuie ajutată. Secolul nostru, secolul al 
nouăsprezecelea, decide soarta omenirii, sunt absolut 
convins. Forţele raţiunii şi toleranţei trebuie ajutate să 
prevaleze, altfel în viitorul apropiat Pământul va fi 
zguduit de convulsii puternice şi inutile. 

— Şi unde-şi au sălaşul raţiunea şi toleranța? Pe 
domeniile lui Abdul-Hamid al dumitale? 

— Nu, fireşte că nu. Am în vedere acele ţări în 
care omul învaţă, puţin câte puţin, să se respecte pe 
sine şi să-i respecte pe ceilalţi, să învingă nu cu bâta, 
ci cu arma convingerii, să-i susţină pe cei slabi, să-i 
tolereze pe cei care gândesc altfel. Ah, ce procese 
promițătoare se desfăşoară în Occident şi în Statele 
Unite! Sigur, sunt departe de a-i idealiza. Şi la ei 
există încă multă murdărie, multe crime, multă 
prostie. Dar direcţia generală este cea corectă. 
Trebuie ca omenirea să urmeze această cale, altfel se 
va cufunda în abisul haosului şi al tiraniei. Pata 
luminoasă de pe harta planetei este încă infimă, dar se 
lărgeşte cu repeziciune. Trebuie doar ocrotită de 
năvala întunericului. Se desfăşoară o grandioasă 
partidă de şah, în care eu joc cu albele. 

— Aşadar, Rusia joacă cu negrele? 

— Da. Uriaşul vostru stat reprezintă astăzi 
principalul obstacol. Prin nemărginitele sale întinderi, 
prin populaţia lui numeroasă şi ignorantă, prin 
maşinăria lui de stat greoaie şi agresivă. Studiez de 
multă vreme Rusia, i-am învăţat limba, am călătorit 
mult, am citit tratate istorice, am studiat mecanismul 
vostru de stat, am cunoscut oameni de vază. Ascultă-l 
numai pe adorabilul Michel, care năzuieşte să ajungă 
un nou Bonaparte! Misiunea poporului rus este să 
cucerească Ţarigradul şi să-i unească pe slavi? Şi 
pentru ce? Pentru ca voinţa Romanovilor să dicteze 


din nou Europei? Ce viziune de coşmar! Ştiu că nu-ți 
face plăcere să auzi asta, mademoiselle Barbara, dar 
Rusia ascunde în ea o cumplită ameninţare la adresa 
civilizaţiei. În Rusia  hălăduie forțe sălbatice, 
distrugătoare, care mai devreme sau mai târziu vor 
răzbate în afară, şi atunci lumea nu se va simţi deloc 
bine. Este o ţară instabilă, absurdă, care a luat tot ce 
e mai rău din Occident şi din Orient. Rusia trebuie 
neapărat pusă la locul ei, trebuie să i se mai scurteze 
braţele. Ar fi şi spre folosul ei, iar Europa ar avea 
astfel posibilitatea să-şi continue evoluţia în direcţia 
necesară. Vezi dumneata, mademoiselle Barbara (aici, 
vocea lui Anwar tremură uşor), îmi iubesc nespus 
nefericita Turcie. Este ţara marilor posibilităţi ratate. 
Dar sunt gata să sacrific, conştient, statul otoman, 
numai ca să pot îndepărta de omenire pericolul 
rusesc. Şi dacă tot am vorbit despre şah, ştii ce 
înseamnă "gambit"? Nu? În italiană, gambetto 
înseamnă "piedică". Dare îl gambetto înseamnă "a 
pune piedică". Gambit se cheamă debutul unei partide 
de şah în care se sacrifică o piesă în beneficiul 
adversarului pentru a obţine un avantaj strategic. Am 
gândit eu însumi această mişcare şi i-am cedat Rusiei, 
de la bun început, o piesă ispititoare: grasa, 
apetisanta, vlăguita Turcie. Imperiul Otoman va pieri, 
dar ţarul Alexandru nu va câştiga partida. De fapt, 
războiul s-a încheiat cu bine, s-ar putea ca pentru 
Turcia să nu fie încă totul pierdut. Îi rămâne Midhat 
paşa. Este un om excepţional, mademoiselle Barbara, 
l-am scos anume din joc o vreme, acum însă îl voi 
reintroduce. Dacă voi avea această posibilitate, 
fireşte. Midhat paşa va reveni neapărat la Stambul şi 
va lua puterea în mâinile sale. Poate că atunci şi 
Turcia se va muta din zona întunecată în cea 
luminoasă. 
Din spatele uşii răzbătu vocea lui Mizinov: 


— Domnule Anwar, ce rost are s-o mai lungim? 
Asta-i pur şi simplu dovadă de laşitate din partea 
dumitale! leşi, şi îţi promit statutul de prizonier de 
război. 

— Şi o  spânzurătoare pentru uciderea lui 
Kazanzaki şi Zurov? şopti Anwar. 

Varea trase cât putu mai mult aer în piept, dar 
turcul era cu ochii-n patru - scoase căluşul din 
buzunar şi clătină elocvent din cap. Apoi strigă: 

— Trebuie să mă mai gândesc, monsieur le 
general. Vă dau răspunsul la şapte şi jumătate! 

După care păstră o lungă tăcere. Se preumbla 
prin depozit şi de câteva ori se uită la ceas. 

— Măcar de-ar răzbi până aici! mormăi într-un 
sfârşit omul acela bizar, lovind cu pumnul unul din 
rafturile de fontă. Fără mine, Abdul-Hamid o să-l 
devoreze pe nobilul Midhat! 

O privi cu ochii lui albaştri, luminoşi şi îi 
explică: 

— Iartă-mă, mademoiselle Barbara, sunt nervos. 
Viaţa mea în această partidă de şah reprezintă destul 
de mult. Viaţa mea este şi ea o piesă, dar pun pe ea 
mai mare preţ decât pe Imperiul Otoman. Să spunem 
aşa: imperiul era nebunul, iar eu - regina. De dragul 
victoriei, poţi totuşi sacrifica şi regina. În orice caz, eu 
oricum nu am pierdut partida, am remiza asigurată! 
zise el şi izbucni într-un râs surescitat. Am reuşit să vă 
rețin armata la Plevna cu mult mai mult decât 
sperasem. V-aţi irosit de pomană forţele şi timpul. 
Anglia a apucat astfel să se pregătească de o 
confruntare, Austria şi-a recăpătat curajul. Chiar dacă 
nu va urma o a doua etapă a războiului, Rusia va 
rămâne cu buzele umflate. I-au trebuit douăzeci de ani 
ca să-şi revină după campania din Crimeea, după 
războiul ăsta o să-şi lingă rănile alţi douăzeci de ani. 
Şi asta acum, la finele celui de-al nouăsprezecelea 


secol, când fiecare an este atât de important. În 
douăzeci de ani, Europa va progresa mult. Incă de pe 
acum Rusiei i se pregăteşte statutul unei puteri de 
rangul doi. O va devora flagelul corupţiei şi al 
nihilismului, va înceta să mai reprezinte o ameninţare 
la adresa progresului. 

În acest moment, Varea îşi pierdu răbdarea. 

— Dar cine eşti dumneata să judeci cine aduce 
foloase civilizaţiei şi cine o distruge?! Auzi acolo, a 
studiat aparatul de stat, a cunoscut nişte mai-mari ai 
ţării! Dar pe contele Tolstoi, pe Fiodor Mihailovici 
Dostoievski i-ai cunoscut? Ai citit cumva literatură 
rusă? Sau n-ai avut timp? Doi ori doi fac întotdeauna 
patru, iar trei ori trei întotdeauna nouă? Două drepte 
paralele nu se intersectează niciodată? După Euclid al 
vostru nu se intersectează, dar uite că lui Lobacevski 
al nostru i s-au intersectat! 

— Nu-ţi înţeleg metafora, răspunse Anwar 
ridicând din umeri. Şi am citit, fireşte, literatura rusă. 
E o literatură bună, nu-i mai rea decât cea engleză sau 
franceză. Dar literatura este o jucărioară, într-o ţară 
normală ea nu poate avea un rol însemnat. Doar şi eu 
sunt, într-un anume fel, literat. Trebuie să ne ocupăm 
de probleme serioase, nu să compunem povestioare 
romantice. Elveţia, de pildă, nu are o mare literatură, 
acolo însă viaţa este incomparabil mai demnă decât în 
Rusia voastră. Mi-am petrecut în Elveţia aproape 
întreaga copilărie şi adolescenţă, şi poţi să mă crezi 
dacă spun că. 

Nu-şi sfârşi vorba: din depărtare răzbătu 
trosnetul focurilor de armă. 

— A început! Au atacat înainte de vreme! Anwar 
îşi lipi urechea de uşă, ochii îi străluceau febril. 

— Ce blestem, parcă anume în depozitul ăsta 
nenorocit nu e nici măcar o ferestruică! 


Varea încerca zadarnic să-şi domolească 
bătăile bezmetice ale inimii. Zgomotul 
împuşcăturilor se apropia. Auzi cum Sobolev dă 
nişte ordine, dar nu desluşi cuvintele. Undeva se 
striga "Allah!", se auzi o salvă. 

Învârtind butoiaşul revolverului, Anwar 
mormăi: 

— Aş putea să ies, dar mi-au rămas numai trei 
gloanţe. Urăsc lipsa de acţiune! 

Anwar tresări - focurile de armă se auzeau 
chiar în clădire. 

— Dacă înving ai noştri, te trimit la Adrianopol, 
vorbi repezit turcul. Se pare că acum războiul chiar va 
lua sfârşit. Nu va mai exista o a doua etapă. Păcat. 
Nu-ţi iese chiar totul după plan. Poate ne vom 
revedea. Acum, fireşte, mă deteşti, dar cu trecerea 
timpului vei înţelege că am avut dreptate. 

— Nu te detest, spuse Varea. Doar mă întristează 
că un om atât de talentat ca dumneata se ocupă de 
asemenea mizerii. [in minte cum Mizinov a citit 
povestea vieţii dumitale. 

— Chiar aşa? o întrerupse cu un aer absent 
Anwar, cu urechea ciulită la schimbul de focuri. 

— Da. Atâtea intrigi, atâţia omeni ucişi! Doar 
cerchezul acela care înaintea execuţiei cânta arii din 
opere era prietenul dumitale, nu? Şi pe el l-ai 
sacrificat? 

— Nu-mi place să-mi amintesc istoria asta, vorbi 
el cu asprime. Ştii ce sunt eu? Sunt o moaşă, ajut fătul 
să apară pe lume, iar mâinile mele sunt pline până la 
cot de sânge şi mucozi... 

O salvă răsună foarte aproape. 

— Acum voi deschide uşa, spuse Anwar, ridicând 
cocoşul armei, ies să-i ajut pe ai mei. Dumneata rămâi 
aici şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu ieşi afară. 
Curând totul se va sfârşi. 


Trase zăvorul şi încremeni locului - în clădirea 
băncii nu se mai trăgea. Se auzea vocea cuiva, dar 
nu se putea pricepe dacă vorbeşte ruseşte sau 
turceşte. Varea îşi ţinu răsuflarea. 

— Îţi stâlcesc mutra! Se pitise în colţişor, se 
făcuse mic-mic-mititel! răcni vocea de bas a unui 
iuncher, şi la auzul acelui grai dulce şi drag sufletul ei 
prinse a cânta. 

Rezistaseră! Respinseseră atacul! 

Schimbul de focuri se depărta tot mai mult şi 
se auzi, limpede, un prelung "Ura!" 

Anwar stătea în picioare, cu ochii închişi. 
Chipul îi era liniştit şi trist. Când bubuitul armelor 
încetă cu totul, trase zăvorul şi întredeschise uşa. 

— Asta a fost tot, mademoiselle Barbara. 
Captivitatea dumitale a luat sfârşit. Poţi ieşi. 

— Şi dumneata? şopti Varea. 

— Regina a fost sacrificată fără a se obţine mare 
lucru. Păcat. În rest, totul rămâne în vigoare. leşi, îţi 
doresc numai fericire. 

— Nu! strigă ea şi se feri de braţul lui. Nu te las 
aici. Predă-te, voi depune mărturie la proces în 
favoarea dumitale. 

— Ca să-mi coasă gâtul şi apoi să mă spânzure, 
totuşi? surâse Anwar. Nu, mulţumesc preaplecat. 
Două lucruri nu pot suporta pe lumea asta: umilirea şi 
capitularea. Adio, vreau să rămân singur câteva clipe. 

O apucă totuşi pe Varea de mâneci şi o împinse 
delicat dincolo de prag. Uşa de oţel se închise 
imediat în urma ei. 

Varea îi zări în faţa ei pe Fandorin, palid, şi pe 
generalul Mizinov, care stătea în picioare lângă un 
geam spart şi striga la jandarmii care măturau 
cioburile. Afară se luminase deja de ziuă. 


— Unde-i Michel? întrebă speriată Varea. A fost 
ucis? E rănit? 

— E zdravăn şi sănătos, răspunse Erast Petrovici, 
examinând-o cu atenţie. E-n elementul lui, în 
urmărirea duşmanului. lar bietul Perepiolkin a fost 
iarăşi rănit, un iatagan i-a retezat jumătate de ureche. 
Va primi probabil încă o medalie. Şi nici în privinţa 
sublocotenentului Gridnev să nu-ţi faci griji, a scăpat 
şi el cu viaţă. 

— Ştiu, răspunse ea, şi Fandorin se încruntă abia 
vizibil. 

Se apropie Mizinov, care li se plânse: 

— Încă o găurică-n manta. Câte una pe zi. Te-a 
eliberat? Perfect. Acum putem dinamita. 

Se apropie cu atenţie de uşa depozitului, îşi 
plimbă palma pe oţelul ei. 

— Cred că două cartuşe de dinamită ajung. Sau e 
prea mult? Bine-ar fi să-l putem prinde viu pe 
nemernic. 

De după uşa depozitului răzbătu un fluierat 
vesel, melodios. 

— Mai şi fluieră! se revoltă Mizinov. Ce zici de el? 
Ei las' că o să mi te saturi dumneata imediat de 
fluierat. Novgorodţev! Dă fuga la plutonul geniştilor 
după dinamită! 

— Nu va fi nevoie de d-dinamită, spuse Erast 
Petrovici încetişor, ascultând cu atenţie melodia. 

— Iar te bâlbâi, îl înştiinţă Varea. Asta înseamnă 
că totul s-a terminat? 

Intră Sobolev bocănind din cizme, cu mantaua 
lui albă cu revere roşii descheiată. 

— S-au retras! anunţă el cu glas răguşit după 
strigătele de luptă. Avem pierderi îngrozitoare, dar 
nu-i nimic, trebuie să sosească eşalonul. Ei, dar cine 
fluieră atât de frumos? E din Lucia di Lammermoor, 


ador opera asta! exclamă generalul şi începu să ţină 
isonul cu vocea lui plăcută, răguşită, de bariton: 
Del ciel clemente un riso, la vita a noi sara! 
Încheie cu sentiment ultima strofă, şi în clipa 
următoare în spatele uşii răsună o împuşcătură. 


EPILOG 


Informaţia guberniei Moscova 
19 februarie (3 martie) 1878 
Tratatul de pace a fost semnat! 


"Astăzi, în luminoasa zi aniversară a marelui 
act de milostivenie faţă de ţărani înfăptuit în urmă 
cu 17 ani de Maiestatea Sa lImperială*, în 
letopiseţul Ţarului-Eliberator s-a înscris o nouă 
pagină luminoasă. Negociatorii ruşi şi cei turci au 
semnat la San Stefano pacea care pune capăt 
gloriosului război de eliberare a popoarelor creştine 
de sub stăpânirea otomană. Potrivit prevederilor 
tratatului, României şi Serbiei li se garantează 
independenţa deplină, se înfiinţează un întins 
Principat al Bulgariei, iar Rusia primeşte ca 
despăgubiri de război 1 miliard 410 milioane de 
ruble, cea mai mare parte a sumei constând în 
cedarea unor teritorii, şi anume Basarabia şi 
Dobrogea, precum şi Ardagan, Kars, Batumi, 
Bajazet." 

IATĂ, PACEA A FOST SEMNATĂ, o pace chiar 
foarte avantajoasă. Şi dumneata care tot cobeai, 
domnule pesimist, vorbi iarăşi Varea nu despre ceea 
ce ar fi vrut. 


Consilierul titular îşi luase deja rămas-bun de 
la Petea, iar Piotr lablokov, cel care până mai ieri 
era anchetat, iar acum era un om liber, urcase în 
vagon să ocupe cupeul şi să aranjeze bagajele. Cu 
prilejul încheierii victorioase a războiului, Petea 
fusese grațiat, ba primise şi o medalie pentru râvna 
dovedită în muncă. 

Ar fi putut pleca încă în urmă cu două 
săptămâni. Petea se grăbea şi el, dar Varea tot 
tărăgănase, aştepta nici ea nu ştia ce. 

Păcat că despărţirea de Sobolev nu fusese 
tocmai reuşită, Sobolev se simţise ofensat. Eh, dar 
Dumnezeu cu el, cu Sobolev. Precis se va găsi 
curând cineva care să consoleze un asemenea erou. 

Şi venise şi ziua în care urma să-şi ia rămas- 
bun de la Erast Petrovici. Încă de cu zori Varea 
fusese toată numai nervi, îi făcuse scene isterice 
bietului Petea pentru o broşă care i se rătăcise, apoi 
izbucnise în plâns. 

Fandorin rămânea la San Stefano: deşi tratatul 
fusese semnat, sforăriile diplomatice continuau fără 
istov. Venise la gară direct de la nu ştiu ce recepţie, 
în frac, cu ţilindru, cu cravată albă de mătase. Îi 
dăruise Varei un bucheţel de violete de Parma, ofta, 
îşi tot muta greutatea de pe un picior pe altul, dar 
în această zi nu se distingea prin elocinţă. 

— Pacea e p-prea bună, răspunse el. Europa nu o 
va recunoaşte. Anwar şi-a jucat excelent g-gambitul, 
iar eu am pierdut. Mi-au dat o medalie, când trebuia 
să fiu dat în judecată. 

— Cât eşti de nedrept cu dumneata însuţi! 
Îngrozitor de nedrept! începu Varea să turuie cu 
ardoare, de teamă că o va podidi plânsul. De ce te 
chinui veşnic aşa? Dacă n-ai fi fost dumneata, nu ştiu 
ce s-ar fi întâmplat cu noi toţi. 


— Cam la fel mi-a vorbit şi Lavrenti Arkadievici, 
surâse cu amărăciune Fandorin. Şi mi-a p-promis 
orice răsplată-mi doresc şi îi stă în putinţă. 

Varea se bucură: 

— Adevărat? Slavă Domnului! Şi ce răsplată i-ai 
cerut? 

— Să mă trimită undeva, peste nouă mări şi nouă 
ţări, cât mai departe de toate astea, răspunse 
Fandorin, fluturând vag din mână. 

— Ce prostie! Şi Mizinov ce-a zis? 

— S-a înfuriat. Dar cuvântul e cuvânt. După ce se 
încheie tratativele, plec de la Constantinopol la Port 
Said, şi de acolo, cu vaporul, în Japonia. Mai departe 
de-atât nu se p-poate. 

— În Japonia. 

Lacrimile o podidiră totuşi, şi Varea şi le şterse 
furioasă cu mănuşa. 

Sună clopotul, locomotiva şuieră. Petea se 
aplecă pe fereastra vagonului: 

— Varenka, e timpul! Plecăm imediat! Erast 
Petrovici se fâstâci, îşi plecă privirile. 

— La r-revedere, Varvara Andreevna. Mi-a făcut 
mare plăcere. 

Dar nu-şi termină vorba. Varea îl apucă 
impetuos de mână, clipi iute-iute ca să-şi scuture 
lacrimile de pe gene. 

— Erast... îi scăpă ei brusc, dar cuvintele-i 
rămaseră în gât, nu ţâşniră afară. 

Fandorin îşi smuci bărbia şi nu spuse nimic. 
Roţile trenului zăngăniră, vagonul se legănă. 

— Varea! Mă duce trenul fără tine! strigă disperat 
Petea. Mai repede! 

Ea privi în jur, mai zăbovi o clipă, apoi sări pe 
mica treaptă care începuse să lunece dea lungul 
peronului. 


— ...şİ primul lucru pe care o să-l fac o să fie o 
baie fierbinte. Apoi mă duc la băcănia lui Filipov după 
bomboane cu cremă de caise, care-ţi plac atâta. Apoi 
merg la librărie după noutăţi, apoi la universitate. Îţi 
închipui câte întrebări ni se vor pune, câte. 

Varea stătea în picioare la geam şi dădea 
aprobator din cap în tactul sporovăielii fericite a lui 
Petea. Tot încerca să soarbă din priviri silueta 
neagră rămasă pe peron. Dar silueta se comporta 
ciudat, părea că se împrăştie. Sau cu ochii ei nu era 
ceva în regulă? 


The Times (Londra) 
10 martie (26 februarie) 1878 
Guvernul Maiestăţii Sale spune "NU" 


"Astăzi, lordul Derby a anunţat că guvernul 
britanic, susţinut de guvernele majorităţii ţărilor 
europene, refuză categoric să recunoască condiţiile 
barbare de pace impuse Turciei de apetitul fără 
margini al ţarului Alexandru. Prevederile tratatului 
de la San Stefano sunt contrare intereselor 
securităţii europene şi trebuie revizuite în cadrul 
unui congres special, la care vor participa toate 
marile puteri." 

9 


rtual-project.eu 


Notes 


[<1] 

Vera Pavlovna și Lopuhov cei doi protagonisti ai romanului „ce-i 
de făcut?” al lui Nikolai G. Cernîșevski 
[2] 

Doisprezece (bulgară orig.) 

[-3] 

Încă o dată, încă o dată! (bulgară orig.) 
[<4] 

Conducător al başbuzucilor. 

[e5] 

Era o haină caftană, cu o talie îngustă care cobora. Avea nasturi 
și butoniere din sfoară care porneau de la talie până la guler și un 
guler nasturat. Besmet-urile erau confecționate din pânză de bumbac 
sau satin și mătase. Satinul și mătasea erau folosite mai ales de cei 
bogaţi sau de cei care participau la serbări speciale. Uneori erau 
căptușite cu lână sau bumbac pentru a le ţine la cald. 

[<6] 

nu pâine sărată (bulgară orig.) 
[<7] 

Este o doamnă aici. (eng.) 
[<8] 

Vasily Vereshchagin unul dintre cei mai renumiţi artiști de război 
ruşi şi unul dintre primii artişti ruşi recunoscuți pe scară largă în 
străinătate. Natura grafică realistă a scenelor sale a făcut ca multe 
dintre lucrările sale să nu fie niciodată tipărite sau expuse. 

[<9] 

Eroul romanului "Un erou al timpului nostru" de Mihail 
Lermontov.Grigori Peciorin, un ofițer de gardă dintr-un regiment 
încartiruit în Caucaz, este un personaj măcinat de contradicții: 
sensibil şi cinic în acelaşi timp, arogant dar capabil de o profundă 
autoanaliză, extrem de inteligent dar şi foarte superficial. În ciuda 
aptitudinilor sale înnăscute şi dobândite, îşi consumă existenţa în 
aventuri pe cât de primejdioase, pe atât de lipsite de sens. 

[10] 

Subevaluare, afirmaţii modeste. (eng.) 
[11] 

Miezul jocului. (ger.) 

[<12] 
Prietenul nostru comun. (eng.) 


[<13] 
Finalul jocului. (ger.) 
[14] 

Avem toată viaţa e in faţă. (fr.) 
[215] 

Grigori Lukianovici Skuratov-Belski pe numele său adevărat, 
Maliuta a fost un apropiat al țarului Ivan al IV-lea cel groaznic și 
conducătorul gărzii personale a țarului, Opricinina. S-a remarcat prin 
masacrele împotriva boierilor si țăranilor precum și prin moravurile 
sale îndoielnice. Istoria consemnează că Maliuta l-a ucis personal pe 
Sf. Filip, mitropolit al Moscovei în acea perioadă. 

[16] 

o forță secretă de poliție a Imperiului Rus, care a făcut parte din 
departamentul de poliţie al Ministerului Afacerilor Interne (MVD) la 
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ajutat de 
Corpul Special al Jandarmilor. 

[=17] 

Legenda copacului vrăjit, ulterior otrăvitor din Malaysia conform 
botanistului olandez Rumphius. Căruia poetul Aleksandr Puşkin i-a 
scris poezia Ancearul. 

[<18] 

Lipsă notă 
[=19] 

Soldat, miliitar 
[=20] 

Domnul Popristchina (erou al lui Lev Şestov în Revelaţiile 
mortii?) 
[=21] 

Eroina piesei de teatru Căsătoria de Nikolai Vasilievici Gogol 
[=22] 

Povestiri amuzante. (fr.) 

[=23] 

Ei bine, asta este întreaga poveste, mademoiselle (fr.) 
[=24] 

Haina bărbătească cu talie lungă, cojoc 
[=25] 

Fermecător ca zorii dimineţii! (fr.) 

[26] 
Cârnat (ger.) 
[27] 
Aspic din Sulze sau Sulz (ger.) 
[28] 
Termen de origine turcă (Jigit sauDzhigit) folosit în Caucazul 
de Nord și Asia centrală care descrie un călăreț iscusit, curajos. 


[29] 

Vechi. Ofiţer rusesc. Mai apoi. Locotenent. 
[30] 

„Victorie! Suntem în Plevna! Odată, domnilor, un raport urgent! " 
(bulgară orig.) 

[=31] 

Sarut pe guler. 
[232] 

Şapte şi jumătate. Încă patruzeci de minute pentru a ajunge 
acolo. Bine, o oră. Va fi opt și jumătate. (eng.) 
[233] 

Sindicalist rus şi activist bolşevic, participant la Revoluția din 
octombrie la Petrograd și om de stat și arhitect sovietic. Este amintit 
ca un urbanist şi ca un arhitect amator, autor al conceptului 
Sotsgorod şi editor al revistei Sovetskaya arkhitektura intre 1931- 
1934. 

[=34] 

Lipsă notă 
[=35] 

Armata ta a câștigat, ambiția ta este satisfăcută și Turcia nu mai 
există! (fr.) 

[=36] 

Informații exclusive din surse de încredere (eng.) 
[e37] 

Mulţumesc Michelle. După cum se spune, prietenii sunt 
cunoscuti în necazuri (fr. și eng.) 
[38] 

Și acum, doamnelor și domnilor, cuvântul este dat apărării! (fr.) 
[39] 

Lipsă notă