Jaroslav Hašek — Peripeţiile bravului soldat Švejk — Vol.3 (1964)

ELA ST 
„ Peripetiile 
bravului soldat 


Svejk 


* 


BIBLIOTECA, 


JAROSLAV HASEK 


Peripetiile bravului soldat Svejk 
in razboiul mondial 


* 


1964 


BIBLIOTECA PENTRU T 
OTI 


EDITURA PENTRU LITERAT 
URA 


Traducere de Jean Grosu 


Jaroslav Hasek 
Osudy dobrého vojaka Svejka za 
syétové valky 
Umoricky roman 
Statni nakladatelstvi krasné literatury, hudby a 
uméni Praha 
1952 


GLORIOSUL DEZASTRU 


TRAVERSÎND UNGARIA 


În sfârşit, veni şi clipa cînd fură înghesuiți în va- 
goane; cîte patruzeci şi doi de oameni la opt cai. Dat 
fiind că puteau să doarmă în picioare, caii că- 
lătoreau, desigur, mai comod decît trupa. Dar ăsta 
era un amănunt de care nu se sinchisea nimeni)... 
Trenul militar ducea un nou transport de oameni spre 
abatoarele din Galiţia. 

Şi totuşi, fiinţele acestea simtira parcă o oarecare 
uşurare în clipa cînd trenul se puse în mişcare; era 
cel puţin un lucru sigur, în timp ce înainte vreme 
fuseseră chinuite de nesiguranță, de panică, 
întrebîndu-se mereu dacă plecarea se va întîmpla 
chiar în ziua aceea, a doua zi sau abia a treia zi. Unii 
încercaseră sentimentul condamnaților la moarte 
care aşteaptă infricosati venirea călăului spre a-i 
duce la locul de execuţie. Apoi se lăsase o linişte, ca 
după un greu impas. 

De aceea, la plecarea trenului, un ostaş strigase 
din vagon ca ieşit din minţi: 


— Plecam, plecäm! 

Din care se vede ca plutonierul de administratie 
Vanék avusese dreptate cind îi spusese lui Svejk ca 
nu-i nici o graba. 

Pînă să se vada imbarcati în vagoane, mai trecu- 
seră, într-adevăr, cîteva zile în care timp nu se vor- 
bise decît de conserve, ceea ce-l făcuse pe încercatul 
Vanék să declare ritos că asta-i vorbarie goală: „De 
unde şi pînă unde conserve? Mai degrabă o liturghie 
cum s-a făcut la compania de marş dinaintea noastră. 
Dacă se dau conserve, nu se mai face slujbă. Şi 
viceversa, slujba înlocuieşte conservele.” 

Aşa se face că în locul conservelor de gulaş îşi 
făcu apariția oberfeldkuratul Ibl, care răpuse trei 
iepuri dintr-un foc, oficiind simultan pentru trei 
companii. Două primira binecuvintarea pentru Ser- 
bia şi una pentru Rusia. 

Cu acest prilej, sfintia sa rosti o cuvintare plina de 
insufletire, pe care o sterpelise din calendarele 
militare. Cuvintarea fusese atit de miscätoare, incit 
la intrarea trenului in Moson, Svejk, care se afla 
împreună cu Vanék în vagonul unde fusese impro- 
vizată cancelaria companiei, îşi aminti de ea şi-i 
spuse plutonierului de ata: 

— O să fie o adevărată plăcere, vorba feldkura- 
tului, să auzi pe cîmpul de bătălie, atunci cînd ziua 
se va îngemăna cu noaptea, iar soarele eu razele-i 
aurii va scăpata în spatele munţilor — cum spunea el 
— ultima suflare a muribunzilor, nechezatul cailor în 
agonie, gemetele ranitiilor şi blestemele populaţiei 


vazindu-si casele in flacari. Grozav imi place mie 
cind oamenii se prostesc la patrat. 

Vanék incuviinta, dînd din cap: 
= 

— A fost teribil de miscätor. 

— Frumos si instructiv, reluä Svejk. Am băgat si 
cu de seamă şi, dacă m-oi întoarce din război, am s-o 
povestesc la „Potirul”. În timp ce ne vorbea, domnul 
feldkurat se răscrăcărase aşa de frumos, că mi-era 
teamă să nu-i alunece o cotonoagă şi să nu se 
prăbuşească cumva peste altarul de campanie, să-şi 
spargă scăfirlia de artofor. Ne dădea pilde atît de 
inaltatoare din istoria armatei noastre, de pe vremea 
lui Radecky; rumeneala amurgului se împreuna cu 
flăcările care se ridicau din hambarele aprinse pe 
cîmpul de bătălie; vorbea de parcă fusese pe acolo şi 
văzuse cu ochii lui. 

În aceeaşi zi, oberfeldkuratul Ibl se şi afla la 
Viena, unde povestea altui batalion de marş aceeaşi 
istorie înduioşătoare, de care amintise Svejk şi care 
îi plăcuse atît de mult. 

— Jubiti ostaşi — spunea feldkuratul Ibl — luaţi 
aminte, inchipuiti-va că sîntem la pasopt cind, la 
Custozza', după o luptă crîncenă care a durat zece 
ani, regele Italiei, Albert? a trebuit să părăsească 


! Localitate în nordul Italiei, unde au avut loc doua bătălii între 
armatele italiană şi austriaca. (25 iulie 1848 şi 24 iunie 1866), 
terminate cu înfrîngerea italienilor. 

2 Carol Albert (1798—1849), rege al Sardiniei între 1831 şi 
1849. 


cimpul insingerat in fata pärintelui ostasilor nostri, 
maresalul Radecky, care la optzeci si patru de ani a 
cucerit o victorie atit de mareata. Ginditi-va, dragi 
ostasi! Pe o inaltime din fata Custozzei cucerite s-a 
oprit venerabilul conducator de osti, inconjurat de 
credincioşii lui comandanţi... Toţi cei din juru-i sînt 
patrunsi de märetia clipei, cäci, dragi ostasi, nu 
departe, in fata feldmaresalului, un ostas se lupta cu 
moartea. Cu mîinile şi picioarele semänate pe 
cîmpul de onoare, ostaşul simte atintite asupra-i 
privirile mareşalului Radecky. Rănit de moarte, 
chinuit de durere, bravul ostaş mai stringe cu 
entuziasm în mîna dreaptă, aproape încremenită, 
medalia de aur. Văzînd chipul inaltator al mareşa- 
lului, inima îi zvicneste cu putere, in trupu-i inte- 
penit reînvie ultimele rămăşiţe de vlagă şi printr-o 
sfortare supraomenească muribundul încearcă să se 
tirascä întru intimpinarea mareşalului: „Pe loc 
repaus, bravul meu ostaş”, i se adresează maresalui 
care, descălecînd, îi întinde mina. „lertaţi-mă, dom- 
nule mareşal spune muribundul — mi-am pierdut 
amîndouă mîinile. Dar v-aş ruga un singur lucru: 
spuneti-mi adevărul adevărat, am cîştigat bătălia?” 
„Am cîştigat, camarade, îi răspunde cu bunăvoință 
feldmareşalul. Păcat că bucuria ţi-e tulburată de 
durerea rănilor”. „Ce-i drept, înălțimea ta, cu mine s- 
a sfîrşit”, incuviinteaza cu glasul stins ostasul, 
zimbind măgulit. ,Ti-e sete?” îl întreabă Radecky. 
„A fost o zi dogoritoare, domnule mareşal, peste 
treizeci de grade.” Auzind asta, Radecky ia bidonul 


de la un aghiotant si-l intinde muribundului, care 
trage o duşcă zdravana. ,,Bogdaproste, de o mie de 
ori”, strigă el încercînd din răsputeri să särute mina 
comandantului său. „De cînd eşti în armată?” îl 
întrebă mareşalul. „De mai bine de patruzeci de ani, 
domnule mareşal! La Aspern am cucerit medalia de 
aur. Am fost şi la Lipsca; am căpătat şi crucea de 
război; de cinci ori am fost rănit de moarte; da” acum 
s-a isprăvit cu mine. E o mare cinste şi fericire că am 
apucat ziua de azi! Nu-mi pasă de moarte, dacă am 
cucerit o victorie atît de strălucită şi împăratul şi-a 
redobindit pămînturile.” În clipa asta, dragi ostaşi, 
din tabără se aud inaltatoarele cuvinte ale imnului 
nostru „la-ne Doamne sub paza ta!” Ele acoperă 
puternic şi plin de măreție cîmpul de bătaie. Ostaşul 
căzut, care îşi ia rămas bun de la viaţă, mai încearcă 
o dată să se ridice. „Trăiască Austria! — strigă el cu 
insufletire — slavă ei! Cîntaţi mereu acest cîntec 
minunat! Slava comandantului nostru! Trăiască 
armata!” Muribundul se mai apleacă o dată spre 
dreapta mareşalului, pe care o sărută, apoi se lasă 
uşor la pămînt şi, în tăcere, nobilul său suflet se 
înalţă la cer. Conducătorul de osti stă cu capul 
descoperit in fata trupului neînsufleţit al unuia din 
cei mai viteji ostaşi. „Un sfîrşit minunat, în adevăr 
de invidiat”, spune mişcat mareşalul, cuprinzîndu-şi 
fata în palme. Dragi ostaşi, vă doresc tuturora să 
aveţi parte de un sfîrşit atît de frumos. 


10 


Asa incit, aducindu-si aminte de aceasta cuvintare 
a oberjeldkuratului Ibl, Svejk era într-adevăr 
in 


11 


dreptatit să-l numească vita incaltata, fără a-l 
ponegri cîtuşi de putin. 

După asta, Svejk începu să sporovăiască despre 
faimoasele ordine care le fuseseră citite înainte de 
îmbarcare: un ordin pe armată semnat de Franz Josef 
şi un al doilea iscălit de arhiducele Ferdinand Josef, 
comandantul suprem al armatelor de pe frontul 
răsăritean. În amîndouă era vorba de evenimentele 
petrecute în ziua de 3 aprilie 1915, la trecătoarea 
Dukla, cînd două batalioane din regimentul 28, cu 
ofiţeri cu tot, au trecut de partea ruşilor în sunetele 
fanfarei regimentului. 

Amindoua fuseseră citite cu glasul tremurind şi 
sunau aşa: 


» Ordin pe armată din 17 aprilie 1915 
Adinc îndurerat ordon ca, pentru laşitate si tra- 
dare în fata inamiculuii regimentul de infanterie 
chezaro-crăiesc nr. 28 să fie şters din controalele 
armatei. Drapelul regimentului va fi luat şi predat 
Muzeului Militar. Începînd de astăzi, acest 
regiment care, cu moralul otrăvit încă din patrie, a 
plecat pe front pentru a savirsi actul de înaltă 
trădare, încetează să mai existe. 
Franz Josef 1” 


Ordinul pe armata al arhiducelui Ferdinand Josef: 
„Trupele cehe n-au fost la înălțime in timpul 
campaniei, şi mai ales în ultimele lupte. Trebuind 
să apere poziţii bine întărite şi pe care se aflau 
stabilite de mai multă vreme, ele au fost mai prejos 


12 


de orice asteptari, fapt de care inamicul a profitat 
pentru a restabili relaţii şi legături cu elemente 
josnice din rîndurile acestor trupe. 

După care duşmanul, sprijinit de aceşti 
trădători, şi-a îndreptat atacurile împotriva 
poziţiilor ocupate de aceste trupe. 

De mai multe ori duşmanul a izbutit să ia prin 
surprindere unităţile noastre şi, aproape fără să în- 
timpine rezistenţă, a pătruns în liniile noastre şi a 
capturat un mare număr de apărători. 

Ruşine, de o mie de ori ruşine şi dispreț acestor 
mizerabili fără onoare care s-au făcut vinovaţi de 
trădarea împăratului şi a imperiului, patind astfel 
nu numai onoarea drapelelor glorioasei noastre 
armate, ci şi pe aceea a naţiunii căreia îi aparţin. 

Mai devreme sau mai tirziu, glontul sau 
streangul călăului îi va ajunge. 

Datoria oricărui soldat ceh care şi-a păstrat 
simţul onoarei este să divulge comandantului său 
pe ticăloşii afitätori şi trădători care se află printre 
ei. 

Cel care nu va proceda aşa se va dovedi el însuşi 
un trădător şi un ticălos. 

Prezentul ordin va fi citit în fata tuturor solda- 
tilor din regimentele cehe. 

Prin decizia monarhului nostru, regimentul che- 
zaro-crăiesc nr. 28 se şterge din controalele 
armatei, iar toţi prizonierii, fugari din regiment, 
vor plăti cu sînge crimă gravă de care s-au făcut 
vinovaţi. 


13 


Arhiduce Josef Ferdinand” 

— Ni l-au citit cam tirzior, îi spuse Svejk lui 
Vank. Ma mir că ni l-au citit abia acum, că doar 
majestatea sa împăratul a dat „befelul” încă la 17 
aprilie. S-ar părea că au avut motive să nu dea să ni-l 
citească imediat. Dacă eu aş fi împărat, n-aş îngădui, 
Doamne fereşte, asemenea aminari. Daca dau „be- 
felul” la 17 aprilie, apoi, tune-fulgere-trăsnească, 
musai să fie citit tot la şaptesprezece aprilie în toate 
regimentele. 

De partea cealaltă a vagonului, în fata lui Vanék, 
stătea bucătarul ocultist de la popota ofitereasca şi 
scria ceva. În spatele lui erau ordonanța locotenen- 
tului Lukas, bărbosul uriaş Baloun şi telefonistul 
ataşat pe lîngă compania a ll-a de marş, 
Chodounsky, Baloun mesteca un coltuc de piine 
cazonă şi-i spunea inspaimintat telefonistului 
Chodounsky că el n-are nici o vină că în 
învălmăşeala îmbarcării nu izbutise să răzbească 
pînă la vagonul comandamentului, unde se afla 
locotenentul lui. 

Chodounsky căuta să-l sperie şi mai tare, spunin- 
du-i că o făcuse lată rău şi că s-ar putea alege cu 
plutonul de execuţie. 

— Of, de s-ar sfirşi o dată cu chinul ăsta, se 
tinguia Baloun. Am mai patit-o eu o dată în timpul 
manevrelor de la Votice, cînd era cît pe ce să mă 
curat. Eram aşa de înfometați şi morţi de sete, că nu 
mai puteam şi cînd a venit la noi aghiotantul 
batalionului, am strigat: „Daţi-ne apă şi piine!” 


14 


Dumnealui a intors calul cätre mine si mi-a spus ca 
daca lucrul s-ar fi intimplat in timp de razboi, ar fi 
trebuit sa fiu scos din rinduri si impuscat: ,,Da’ 
acum, zicea el, ai să faci cunoştinţă cu arestul 
comenduirii; am avut însă noroc pentru că în timp ce 
călărea spre comandament, unde se ducea să anunţe 
cazul, calul s-a speriat, dumnealui a căzut şi, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, şi-a rupt gâtul”. 

Baloun oftă din greu şi se înecă tot înfulecînd la 
pîine; cînd îşi reveni, se uită cu jind la cei doi saci ai 
locotenentului Lukäÿ, pe care îi avea în pază. 

— Ehei, ce de-a mai conserve de ficat şi salam 
unguresc au ridicat domnii ofițeri, urmă el cu obidă. 
Uite aşa o bucată! 

Şi sorbea din ochi pachetele locotenentului, ca un 
cîine hămesit la uşa unei mezelării. 

— N-ar strica — spuse Chodounsky — dacă ne-ar 
aştepta barem o masă bună. La începutul războiului 
cînd ne îndreptam spre Serbia, peste tot eram os- 
patati şi crăpam pînă nu mai puteam. Täiam din 
pulpisoarele de gisca bucatelele cele mai bune şi 
jucam cu ele tintar pe tablete de şocolată. La Osek, 
în Croaţia, doi domni ne-au adus în vagon un cazan 
mare cu fripturi de iepure, ca din partea veteranilor; 
dar, ghiftuiti cum eram, ni s-a făcut greață şi le-am 
răsturnat cazanul în cap. Tot drumul am borit. 
Caporalul Matéjka, din vagonul nostru, se indopase 
aşa de rău că, pînă nu i-am aşezat o scîndură pe 
burtă şi n-am topäit pe el ca la cramä, nu s-a usurat; 
tisnea din el si pe sus şi pe jos. Cînd am trecut prin 


15 


ngaria, la fiecare statie ni se aruncau in vagoan 


ini fripte. Dar nu mincam din 


ele decît creierii. La Kaposfalva, ungurii ne-au 
bombardat cu halci întregi de porc fript. Un camarad 
s-a ales cu un cap de porc în scäfirlie şi s-a miniat 
aşa de rău, că a început să gonească donatorul peste 
şine, cu centironul în mînă. În schimb, în Bosnia nici 
măcar apă n-am căpătat. Dar pînă în Bosnia, cu toate 
că era interzis, am avut tot felul de rachiuri, după 
pofta inimii. Cit despre vin, curgea girla. Mi-aduc 
aminte că într-o staţie, un cîrd de cuconite şi domni- 
şoare a venit să ne cinstească cu bere şi noi ne-am 
pişat în ea! Să le fi văzut cum fugeau! Cit a ţinut 
drumul, toţi am fost afumati; eu nu mai ştiam barem 
nici care-i asul de pică. Dar cînd ni-era lumea mai 
dragă, hodoronc-tronc, pe nepusă masă, ne ajunge 
un ordin; n-apucasem să isprăvim jocul de cărți şi a 
trebuit să coborim cu toţii din vagoane. Un nenorocit 
de caporal, am şi uitat cum îi zice, zbiera la oameni 
să cînte: „Und die Serben miissen sehen, dass wir 
Oesterreicher Sieger, Sieger sind”. Dar careva din 
spate i-a altoit un picior ca s-a prävälit pe sine. Apoi 
a zbierat să aşezăm armele in piramidă şi imediat 
trenul, golit, a făcut cale întoarsă în direcţia din care 
venise; şi cum era de aşteptat, în zăpăceala aceea, a 
plecat cu hrana noastră pe două zile. Si cum să-ţi 
spun, la o distanţă cît de-aici pînă la copacii de colo, 
au şi început să şuiere şrapnelele. Comandantul 
batalionului a venit în grabă şi a adunat pe toţi 
ofiţerii 


1 . A .. Ce E a . . .. A À . YI . 
Şi sirbii să înţeleagă că noi austriecii, sîntem învingători, 
învingători (germ.). 


17 


la o consfătuire, după care a apărut locotenentul 
Macek, ceh get-beget, dar care nu vorbea decît 
nemteste. Era alb ca varul şi ne-a spus că mai 
departe nu putem pleca, pentru că linia fusese 
aruncată în aer de sirbi care, peste noapte, trecuseră 
rîul şi acum se aflau în flancul nostru stîng. Sînt încă 
destul de departe de noi, zicea; dar cum ne sosesc 
întăririle, îi facem harcea-parcea. Ne sfătuia să nu ne 
predăm, Doamne fereşte, dacă cumva o fi să ne 
batem, fiindcă sîrbii se poartă, cică, sălbatic cu 
prizonierii, le taie urechile, nasul şi le scot ochii. De 
şrapnelele care explodau la cîțiva paşi de noi zicea, 
să nu ne fie nici o teamă. Era, pare-se, tirul artileriei 
noastre. Deodată, însă, de undeva, din spatele 
colinei, s-a auzit o rafală, tatatatatatatata. Astea, 
zicea, sînt mitralierele noastre. După care, din stînga, 
a răsunat o canonadă puternică; noi am auzit-o cel 
dintii şi ne-am trintit pe burtă; pe deasupra au zburat 
cîteva grenade şi în spatele nostru gara a început să 
ardă. În aceeaşi clipă, pe deasupra capetelor noastre, 
au început să şuiere gloanţe din flancul drept, iar din 
depărtări venea un zgomot surd de salve şi zăngănit 
de arme. Oberlaitnantul Macek ne-a dat ordin să 
desfacem piramidele şi să  încărcăm armele. 
Dienstfiihrenderul s-a apropiat şi el şi i-a spus că 
ordinul nu putea fi executat din cauză că nu aveam 
la noi nici un fel de muniții, că ştii doar şi dumneata 
foarte bine, zicea, că munitiile trebuia să le ridicäm 
la etapa următoare, înainte de a ajunge pe 


18 


poziţii. l-a mai spus că înaintea noastră plecase un 
tren cu muniții, dar că, de bună seamă acum era în 
mîinile sîrbilor. Oberlaitnantul Macek a rămas o 
clipa înlemnit apoi, fără să stea mult pe gînduri, a 
ordonat „baionet auf”. De ce? Nici el nu ştia, dar in 
desperarea aceea trebuia, cît de cît, să facem ceva. 
Ne-a ţinut aşa, în stare de alarmă, pînă cînd a trebuit 
să ne ascundem din nou în şanţuri, pentru că apăruse 
un aeroplan; gradatii zbierau cit îi tinea gura: „Alles 
decken, decken!” ? Pe urmă s-a aflat că avionul era 
de-al nostru şi că din greşeală a fost doborit de 
artileria noastră. Şi iarăşi ne-am sculat în poziţie de 
drepţi, da” nimeni nu ne-a ordonat ,,Ruht’®. Stăteam 
aşa, cînd deodată am văzut venind în galop mare 
spre noi un cavalerist. Încă de departe se auzea cum 
striga: ,Wo ist das Batalionskommando?”* 
Comandantul batalionului i-a ieşit în întîmpinare, 
cavaleristul i-a dat o hîrtie şi fără să mai aştepte, a 
gonit înainte spre flancul drept. Comandantul 
batalionului a citit ordinul din mers şi deodată parcă 
şi-a ieşit din minţi. A scos sabia din teacă şi a 
început să alerge nebuneste spre noi: „Alles zuriick, 
alles zuriick!’” zbiera către ofiţeri. „Direktion 
Mulde, einzeln abfallen!” În stînga noastră era un 


! Baioneta la armă (germ.). 

î Adăpostiţi-vă toţi, adapostiti-va! (Germ.) 

3 Pe loc repaus (germ.). 

# Unde-i postul de. comandă al batalionului? (Germ.). 

> Înapoi, înapoi cu toții! (Germ.) 

& Direcţia Mulda, unul cîte unul, retragerea! (Germ.) 
19 


lan de porumb. In comandant parca intrase strechea. 
Am lepädat ranitele in plata Domnului, in santurile 
acelea afurisite şi ne-am tirit în patru labe pina in 
vale. Oberlaitnantul Macek s-a ales cu un plumb în 
teasta şi n-a mai apucat să spună nici Doamne-ajută: 
pînă să ajungem în vale, cîmpul se umpluse de morţi 
şi răniţi. l-am lăsat să zacă acolo şi am fugit ca ne- 
bunii pînă seara. Lanurile din fata noastră erau 
făcute una cu pămîntul de ostaşii care trecuseră 
înainte, călcînd totul în picioare. N-am întîlnit decît 
un convoi de căruţe de la aprovizionare, întoarse cu 
susu-n jos. În cele din urmă am ajuns la staţia de 
cale ferată, unde sosiseră noi ordine: îmbarcarea şi 
întoarcerea la comandament. N-am putut executa, 
însă, ordinul dat, fiindcă întregul comandament că- 
zuse prizonier cu o zi mai înainte, lucru pe care l-am 
aflat abia dimineaţa. Aşa se face că am rămas ca 
nişte orfani de care nimeni nu voia să ştie, ca pînă la 
urmă să fim atasati pe lîngă regimentul 73, pentru a 
ne retrage cu el, ceea ce am şi făcut cu dragă inimă, 
dar mai întîi a trebuit să mărşăluim o zi întreagă pînă 
să-i dăm de urmă. 

Nu-l mai asculta nimeni; Svejk şi Vanék jucau 
tabinet, bucătarul ocultist de la popota ofitereasca 
continua să-i scrie soţiei, care în lipsa lui începuse să 
scoată o nouă revistă teozoficä. Baloun motäia pe 
bancă. Aşa că telefonistului Chodounsky nu-i mai 
rămăsese altceva de făcut decît să repete: 

— Da, da, n-am să uit cit oi trai... 


20 


Apoi se ridica si se duse sa chibiteze la partida de 
tabinet. 

— Tot faci tu pe chibitul, aprinde-mi mäcar lu- 
leaua, il rugä prieteneste Svejk. Tabinetul e o treaba 
mai delicatä decit razboiul si decit toate aventurile 
de la granita sirbeasca. Of, ce prostie am facut, imi 
vine să-mi trag palme! Nu puteam să mai aştept cu 
riga? Uite, mi-a picat valetul. Mare dobitoc mai sînt! 

Între timp, bucătarul ocultist îşi terminase scrisoa- 
rea şi de bună seama că, recitind-o, era satisfăcut de 
felul cum o adusese din condei pentru ca să nu aibă 
dificultăţi cu cenzura militară. 


»Scumpa mea soţie, 

Cînd ai să primeşti aceste rînduri, eu am Să fiu 
de cîteva zile în tren, deoarece plecăm pe front. Nu 
mă bucur prea mult, pentru că în tren trebuie să 
lincezesc şi nu pot să fiu folositor. În tren nu există 
bucătărie pentru ofiţeri, iar aprovizionarea cu 
alimente se face în gările unde ne oprim. Aş fi fost 
tare bucuros ca, în trecere prin Ungaria, sa pot 
prepara domnilor ofiţeri un gulaş de Seghedin; dar 
n-a fost chip. Poate, însă, că atunci cînd om 
ajunge în Galiţia am să le pot găti o mincare 
galitianä adevărată: «solet» — gisca înăbuşită în 
crupe sau orez. Crede-mă, dragă Helenko, că fac 
tot ce pot ca sa mai indulcesc domnilor ofiteri viata 
plină de griji şi necazuri. Am fost trecut de la 
regiment la batalionul de marş, aşa că am să-mi 
pot înfăptui dorința mea 


21 


cea mai fierbinte, aceea de a avea prilejul, chiar cu 
puținele noastre mijloace de aici, să pun pe roate 
bucătăria ofitereascä de campanie. Îți aminteşti, 
dragă Helenko, că la încorporare mi-ai urat sa am 
parte de superiori cumsecade. Dorinţa fi s-a 
împlinit şi nu numai că nu pot să mă pling, dar pot 
spune chiar că domnii ofiţeri sînt adevăraţi 
prieteni ai noştri şi mai cu seamă cu mine se 
poartă părinteşte. Cit de curind am Să-ţi trimit 
numărul oficiului nostru poştal...” 


Împrejurările îi dictaseră bucătarului această scri- 
soare, după ce-şi mincase lefteria față de colonelul 
Schréder, care pînă atunci îl protejase. Lucrurile se 
petrecuseră cam aşa: la masa de adio a ofițerilor 
batalionului de mars, dintr-o  regretabilä 
inadvertentä, colonelul Schrâder rămăsese din nou 
fără omletă cu rinichi de vițel şi, drept pedeapsă, 
bucătarul ocultist a fost trimis pe front cu batalionul 
de marş, iar bucătăria popotei ofiteresti a fost 
încredințată unui nefericit de învăţător de la 
Institutul de orbi din Klarov. 

Bucătarul mai reciti o dată scrisoarea şi conţinutul 
ei i se păru foarte diplomatic; important era să se 
menţină cît mai depărtişor de cîmpul de luptă, fi- 
indcă, orice s-ar zice, „omul vrednic şi pe front se-n- 
vîrteşte”. E drept că în civilie scrisese, în calitate de 
redactor şi proprietar al unei reviste ocultiste, un 
studiu cuprinzător în care afirmase că nimeni nu 


22 


trebuie să se teamă de moarte şi un studiu despre 
metempsihoză... 

Terminind de citit, se aşeză şi el să facă pe chibitul 
lîngă Svejk şi Vanék. În clipa aceea între cei doi 
jucători se ştersese orice deosebire de grad. De altă 
parte nici nu mai jucau în doi: Chodounsky intrase şi 
el în partida de tabinet. 

Ordonanţa companiei, Svejk, îl lua peste picior 
fără nici o sfială pe plutonierul de administraţie 
Vanék: 

— Stau şi ma întreb cum dracu joci aşa de 
prost. Vezi doar că el joacă, eu n-am nici un as, şi 
dumneata nu întorci optul şi arunci, ca cel mai 
nătîng dintre dobitoace, valetul de treflă şi golanul 
ăsta cîştigă. 

— Ce zbieri atîta pentru un valet pierdut — i-o 
întoarse politicos plutonierul — dumneata nu joci ca 
un idiot? Şi de unde vrei să scot un opt de treflă, 
cînd n-am nici umbră de treflă? N-aveam decît un as 
de pică şi unul de tobă, nătărăule. 

— Păi dacă-i aşa, trebuia să joc atu-ul, nene, spuse 
zimbind Svejk; Asta, imi aminteste de o intimplare 
care se aseamănă. O dată, în restaurantul „La Valu” 
era tot aşa un neisprăvit care avea atu-ul, dar nu-l 
juca şi amîna într-una pe cele mai mici. Şi ce carte îi 
cădea! Din toate culorile, cele mai mari. Aşa cum nu 
m-aş alege cu nimic acum dacă dumneata ai juca 
atu, la fel şi atunci nici eu, nici ceilalți n-am făcut 
nici O ispravă; oricît am fi jucat, tot am fi pierdut. 
Pînă la urmă tot eu i-am spus-o: „Ascultă domnule 


23 


Herold, fi te rog asa de bun, joaca atu-ul si nu mai 
face pe prostul”. Dar dumnealui s-a rästit la mine 
zicînd ca are dreptul să joace ce-i place şi să ne 
ținem gura, că dumnealui a făcut universitatea. Ei, 
asta l-a costat cam scump. Circiumarul era de-ai 
noştri, chelnerita şi ea intima, chiar foarte, cu noi, 
aşa că patrula-militară a fost lămurită cum se cuvine: 
în primul rînd că este o neobrăzare să tulburi liniştea 
nopţii chemind patrula, cînd cazi in fata cîrciumii pe 
gheaţă şi-ţi turteşti nasul. Apoi, că nici nu ne-am 
atins de el cînd a măsluit cărțile, dar cînd a foist 
prins, a întins-o aşa de iute că s-a împiedicat şi a 
căzut. Cîrciumarul şi chelnerita au arătat şi ei că intr- 
adevăr ne-am purtat faţă de dinsul ca nişte 
gentlemeni, mai frumos chiar decît s-ar fi cuvenit. 
La drept vorbind nici nu merita altă soartă. Stătea în 
circiuma de la şapte seara pînă la miezul nopții, 
consuma o bere şi un sifon şi făcea pe boierul, zicînd 
că-i profesor universitar, şi se pricepea la jocul de 
cărți ca pisica la algebră... Cine împarte? 

— Hai să jucăm jocker, propuse bucătarul ocul- 
itist. Şase şi doi. 

— Mai bine povesteşte-ne despre metempsihoză, 
cum i-ai povestit domnişoarei de la bufet, cînd ţi-ai 
rupt nasul, spuse plutonierul de administraţie Vanëk. 

— Despre metempsihoză asta am auzit şi eu, in- 
terveni Svejk. Cu ani în urmă îmi închipuiam că am 
să mă, pardon, autoinstruiesc, ca să nu rămîn de 
căruță. Aşa că mă duceam la biblioteca publică 
a 


24 


„Societăţii Industriale” din Praga; dar, cum eram 
jerpelit şi cu găuri la pantaloni, şi-au închipuit că 
veneam să fur paltoane şi nu m-au lăsat să intru, aşa 
că nu m-am putut instrui. Văzînd cum stau lucrurile, 
mi-am pus hainele de sărbătoare şi m-am dus la 
biblioteca unui muzeu, de unde am împrumutat, 
împreună cu un prieten, o carte în care era vorba 
despre imigrarea sufletelor şi am citit acolo că un 
împărat indian, după ce a murit, s-a prefăcut în porc 
şi cînd porcul a fost înjunghiat, s-a prefăcut în 
maimuţă, din maimuţă a devenit bursuc şi din 
bursuc, ministru. Mai tîrziu, în militărie, mi-am dat 
seama că un pic de adevăr tot trebuie să fie în 
povestea asta, pentru că orice necioplit care avea o 
stelutä îi numea pe ostaşi ba porci de cîine, ba alt soi 
de dobitoace necuvintatoare; judecind după asta, mi- 
am zis că s-ar putea ca în urmă cu mii de ani aceşti 
ostaşi de rînd sa fi fost cumva vestiți conducători de 
osti. Dar in timp de război strămutarea asta a 
sufletelor e o mare prostie. Dracu” ştie prin cîte 
prefaceri trebuie să treacă omul pînă să ajungă, să 
zicem, telefonist, bucătar sau simplu infanterist şi 
apoi deodată să-l sfirtece o grenadă şi sufletul să-i 
intre într-un cal de artilerie, ca pe urmă o nouă 
grenadă să explodeze peste întreaga baterie în timp 
ce ocupă o cotă, să ucidă calul în care s-a reîncarnat 
răposatul şi sufletul lui să intre într-o vacă de la 
aprovizionare, din care se face gulaş pentru, trupă, şi 
din vacă să se mute din nou într-un telefonist şi din 
telefonist iarăşi... 


25 


— Nu inteleg — spuse jignit telefonistul Cho- 
dounsky — de ce tocmai eu trebuie sa fiu tinta aces- 
tor bancuri timpite. 

— Nu te supära; nu cumva esti rudä cu Cho- 
dounsky, ala cu biroul particular de detectivi, care 
are un ochi ce aduce cu Sfinta Treime? îl întrebă cu 
un aer de nevinovatie Svejk. Grozav imi plac mie 
detectivii particulari. Cu ani în urmă am facut 
serviciul militar impreuna cu un detectiv particular: 
îi zicea Stendler. Avea un cap aşa de lunguiet, încît 
feldwebelul nostru întotdeauna îi zicea că în cei 
doisprezece ani de cînd era în militărie mai văzuse el 
multe capete lunguiete, dar ca o asemenea tartacuta 
nici prin minte nu-i trecuse că ar putea să existe. 
„Ascultă Stendlere — îi zicea — dacă anu ăsta n-ar 
fi manevre, capul dumitale lunguiet n-ar avea ce 
căuta în militărie; aşa, însă, tartacuta dumitale va 
putea fi folosită pentru orientarea tirului de artilerie, 
în lipsă de alt punct de reper.” Şi cîte alte n-a îndurat 
sărmanul! Uneori, în timpul marşului, era trimis la 
cinci sute de metri înainte şi după alceea feldwebelul 
ordona: „Direktion tartacuta!” Dar domnul ăsta, 
Stendler, a avut mare ghinion şi ca detectiv 
particular. Cite nu ne povestea la cantină despre 
necazurile lui. Avea misiunea, de pildă, să 
urmărească dacă nevasta vreunui client nu se aduna 
cu altul şi dacă se aduna, cu cine se aduna, unde şi 
cum se aduna. Sau invers. Cite o femeie geloasă voia 
să ştie cu cine umblă bărbatul ei, ca să poată face 
acasă şi mai mare tărăboi. 


26 


Stendler era un om invatat, vorbea numai in cuvinte 
alese despre încălcarea fidelității conjugale si 
aproape ca-i dadeau lacrimile cind ne povestea cum 
fiecare client voia ca sotul sau sotia sa fie surprinsi 
in flagrant delict. Altul poate ca s-ar bucura daca ar 
da peste o pereche în flagrant delict şi ar holba ochii, 
dar domnul ăsta Stendler, după cum zicea, se pierdea 
cu firea. Ba spunea chiar că nici nu-i venea să se uite 
la asemenea spurcăciuni. Nouă însă ne lăsa gura apă, 
aşa cum lasă bale cîinele cînd adulmecă mirosul de 
şuncă fiartă, ori de cîte ori dumnealui ne povestea 
despre feluritele poziţii în care găsea perechile. De 
fiecare dată cînd eram consemnați în cazarmă, ne 
povestea amănunţit: „Uitaţi-vă — zicea el — aşa am 
văzut-o pe doamna cutare cu domnul cutare...” Pînă 
şi adresele ni le spunea. Şi era, sărmanul, aşa de trist. 
„Cîte palme n-am căpătat — zicea — şi dintr-o parte 
şi din cealaltă; dar mai mult mă durea că pe deasupra 
primeam şi bacşiş. De un bacsis din astea n-am să uit 
pînă la moarte. El gol, ea goală; la hotel; şi, inchipu- 
iti-va, idiotii, nu incuie uşa! Nu încăpuseră pe divan 
amindoi, fiindcă erau graşi, aşa ca preacurveau pe 
covor, ca pisicile. Covorul era gros, plin de praf si de 
mucuri de tigara. Cind am intrat, au sarit amindoi ca 
fripti: dumnealui s-a proptit in fata mea, acoperindu- 
si ruşinea cu o mînă pe care o tinea ca pe o frunză de 
smochin; dumneaei s-a intors cu spatele la mine; pe 
piele i se vedea imprimat modelul covorului, ca niste 
zabrele, iar pe gira spinării 1 se lipise un muc de 


211 


tigara. — «Scuzati, va rog, domnule Zemek, eu sint 
detectivul particular Stendler, de la casa Cho- 
dounsky şi am avut misiunea oficială să vă prind in 
flagrant delict, pe baza instiintarii primite din partea 
soţiei dumneavoastră. Doamna cu care intretineti 
aici relaţii nepermise este doamna Grotova.» De 
cînd mă ştiu n-am văzut om aşa de calm. «Dati-mi 
voie — mi-a răspuns cu un aer foarte firesc — să mă 
îmbrac. De vină e numai soţia mea, care cu gelozia 
ei neîntemeiată m-a împins spre asemenea relaţii 
nepermise; minata de simple bănuieli îşi jigneste 
soţul, urmărindu-l peste tot si arătîndu-i o neincre- 
dere ruşinoasă. Acum, însă, ruşinea nu mai poate fi 
tainuita... Unde imi sint indispensabilii?» mai ma 
întrebă el, foarte liniştit. «Pe pat», îi răspund eu. Si 
în timp ce-şi trăgea indispensabilii, continua să 
vorbească: «Aşa că dacă ruşinea nu mai poate fi 
tăinuită, nu-mi rămîne altceva decît. divorțul. Dar cu 
asta ruşinea tot nu poate fi ascunsă. În general, 
divorţul e o treabă serioasă, continuă el îmbrăcîndu- 
se. Cel mai bine e atunci cînd, inarmindu-se cu 
răbdare, soţia nu dă ocazia de scandal public. În ceea 
ce vă priveşte, faceţi ce vreţi; eu vă las aici singur cu 
doamna.» Între timp, doamna Grotovă se băgase în 
pat; domnul Zemek mi-a strîns mîna şi a plecat.” 
Nu-mi mai aduc bine aminte ce ne-a mai povestit pe 
urmă domnul Stendler, fapt e că dumnealui a avut cu 
doamna, în pat, o discuţie foarte spirituală; i-a spus 
că de fapt căsătoria nu a fost instituită spre a duce 
pe fiecare de-a dreptul 


28 


la fericire, că datoria fiecăruia în căsătorie este să-şi 
potolească poftele şi să-şi purifice trupul. „În timp ce 
discutam aşa — ne-a spus domnul Stendler — am 
început pe nesimţite să mă dezbrac şi cînd eram gata 
despuiat, zăpăcit de tot şi sălbatic cum e cerbul în 
poiană, deodată intră în odaie bunul meu prieten 
Stach, şi el detectiv particular la firma Stern, concu- 
renta noastră, la care se adresase domnul Grot, în 
chestiunea legăturii amoroase a soției dumisale. 
«Aha, care va să zică, domnul Stendler e în flagrant 
delict cu doamna Grotovă! Felicitările mele!» Atit a 
apucat să spună domnul Stach. A închis discret uşa 
şi a plecat. «Acum e totuna — a fost de părere 
doamna Grotova — nu trebuie să vă grăbiţi cu 
îmbrăcatul; aveţi loc destul lîngă mine.» «Într- 
adevăr, stimată doamnă, tocmai la problema locului 
mă gîndesc», i-am răspuns eu zăpăcit, nemaistiind ce 
vorbesc. Atit doar îmi amintesc că i-am spus, că 
neînțelegerile dintre soți au urmări nefaste asupra 
educaţiei copiilor.” Ne-a mai povestit pe urmă cît de 
repede s-a îmbrăcat, cum şi-a luat picioarele la 
spinare cu gîndul să-i spună totul şefului, domnului 
Chodounsky; dar că mai întîi s-a dus să prindă niţel 
curaj şi cînd a ajuns, a ajuns ca ciupercile după 
ploaie. Între timp fusese pe acolo domnul Stach, 
care, primind dispoziţiile de la domnul Stern, şeful 
lui, să lovească în domnul Chodounsky, îi spusese 
acestuia ce fel de subaltern are în biroul lui de 
detectivi particulari. La 


29 


rindul sau, domnul Chodounsky n-a gäsit altceva 
mai bun de facut decît să trimită repede dupa soția 
domnului Stendler, ca să se răfuiască ea cu el şi să-l 
înveţe minte ce înseamnă să fie trimis undeva in mi- 
siune oficială şi dumnealui să fie găsit în flagrant 
delict de concurenţă. „De atunci — ne-a spus dom- 
nul Stendler — fiindcă veni vorba, am capul şi mai 
lunguiet...” 

— Ei, jucäm pe cinci sau pe zece? Si reluara 
jocul. 

Trenul opri în gara MoSon. Era seară şi nimeni n- 
avea voie să coboare din vagoane. 

Cînd trenul se puse din nou în mişcare, dintr-un 
vagon răsună un glas puternic ce voia să acopere 
parcă duduitul roților. În atmosfera duioasă a 
înserării, un ostaş din munţii Kasper, intona cu 
zbierete înfricoşătoare, un imn de laudă nopții 
linistite care se apropia de pusta ungară: 


„Gute Nacht! Gute Nacht! 

Allen Müden sei’s gebracht. 
Neight der Tag sich still zu Ende, 
Ruhen alle fleiss’ gen Hände 

Bis der Morgen ist erwacht. 

Gute Nacht! Gute Nacht! ”! 


! Noapte buna! Noapte bună! 
Pe la case se adună 
Lin se apropie ziua de-asfintit, 
Miinile vrednice truda au sfîrşit. 
Pînă zorii se răzbună, 
Noapte bună! Noapte bună! (Germ.) 


30 


— Halt’s Maul, du Elender!?, îl întrerupse cineva 
pe sentimentalul cintaret, care amuti. 

Dupa care fu smuls de la fereastra. 

Vrednicele miini nu se odihnira, însă, pînă în 
zori. La fel ca pretutindeni in tren, la lumina 
slabă a lumiînärilor, şi aci, la lumina unei lämpite cu 
gaz, atîrnată în perete, se juca jocker şi, ori de cîte 
ori intra mesa cîte unul cînd se dădeau cărţile, Svejk 
declara că acesta este cel mai cinstit dintre jocuri, 
deoarece fiecare poate să schimbe cîte cărți pof- 
teşte. 

— La jocker — susţinea Svejk — trebuie să ridici 
numai asul şi saptarul, pe urmă poţi să renunti. Nu 
mai eşti obligat să iei alte cărți. Dacă vrei s-o faci, o 
faci pe riscul tău. 

— Hai să tragem o duşcă, propuse Vanék, în 
aprobarea tuturor. 

— Şapte roşu, anunţă Svejk, tăind cartea. Cîte un 
bänut fiecare şi cîte patru cărți. Faceţi jocul, să ne 
alegem cu ceva. 

Si pe feţele tuturora se citea atîta mulțumire, de 
parcă nici n-ar fi fost vorba de război, iar ei s-ar fi 
aflat nu într-un tren care-i ducea pe front, spre mari 
bătălii şi masacre singeroase, ci undeva într-o 
cafenea din Praga, la masa de joc. 

— Nu mi-aş fi închipuit — observă Svejk după 
încheierea unei partide — că jucind la întîmplare şi 
schimbind toate cărțile, o să-mi pice asul. Credeati 


4 Tacä-ti fleanca, nefericitule! (Germ.) 
31 


că mă dati gata cu riga? Ehei, cu asul meu fac 
harcea-parcea orice rege. 

Şi în timp ce în vagon regele era tăiat cu asul, 
departe pe front, regii se tăiau între ei cu ajutorul 
supuşilor. 


În vagonul comandamentului, unde se aflau ofi- 
terii batalionului de marş, domnea de la începutul 
călătoriei o tăcere ciudată. Cei mai multi ofiţeri erau 
cufundati în lectura unei cartulii legate in pinza şi 
avind titlul: Die Sünden der Väter', roman de 
Ludwig Ganghofer ?, cu totii tineau deschisä cartea 
la pagina 161. Capitanul Sagner, comandantul bata- 
lionului, stătea in picioare lîngă fereastră şi avea in 
mînă aceeaşi cărticică, deschisă tot la pagina 161. 

Privea peisajul şi se gîndea cum să expună, cît mai 
pe înţeles, ce anume trebuiau să facă ofiţerii cu 
această carte. De altfel acesta era un lucru strict 
secret. 

Între timp, ofiţerii îşi spuneau în gînd că colonelul 
Schrôder înnebunise de-a binelea. 

E drept, cam într-o ureche era el de mai multă 
vreme; dar nimeni nu se aştepta ca scrînteala să 
izbucnească deodată. Înainte de plecarea trenului îi 
chemase la ultimul besprechung. Cu acest prilej le 
adusese la cunoştinţă că urmau să capete cu toții cite 
un exemplar din cartea Die Siinden der Väter de 


! Păcatele părinţilor (germ.). 
? Scriitor german (1855—1920), autor a unor mult gustate 
romane şi povestiri. 


32 


Ludwig Ganghofer şi că volumele fuseseră trimise la 
cancelaria batalionului. 

— Domnilor — le spusese colonelul, cu un aer 
foarte misterios — să nu uitaţi niciodată de pagina 
161! 

Dar cu toată lectura atentă a acestei pagini, ofițerii 
nu reuşiră să tragă nici o concluzie. Era vorba de o 
oarecare Marta, care se apropia de o masă de scris, 
scotea din sertar textul unui rol dintr-o piesă şi 
filozofa cu glas tare cum că publicul trebuie să 
participe la durerea eroului. Pe urmă, tot la aceeaşi 
pagină, apărea un oarecare Albert, care încerca 
mereu să fie spiritual, glumet... Toate acestea rupte 
de acţiunea necunoscută care preceda, păreau atît de 
lipsite de sens încît, de furie, locotenentul Lukas îşi 
sfarima între dinţi tigaretul. 

— A înnebunit boşorogul, îşi ziceau cu toţii. S-a 
isprăvit cu el. Acum e sigur că are să fie transferat la 
Ministerul de Război. 

Căpitanul Sagner se întoarse de la fereastră, după 
ce se gîndise bine la ce voia să spună. Nu avea prea 
mult talent pedagogic, din care pricină îi şi trebuise 
atîta vreme ca să-şi alcătuiască în minte planul 
expunerii despre însemnătatea paginii una sută 
şaizeci şi una. 

Înainte de a-şi începe expunerea, li se adresă cu 
» Meine Herren”, cum făcea şi bătrînul colonel, desi 
de obicei si chiar inainte de imbarcarea in tren, le 
spusese ,, Kameraden”. 


33 


— Aşadar, „meine Herren”, repetă el şi începu să 
le spună că înainte cu o seară primise din partea 
colonelului instrucțiuni referitoare la pagina 161 din 
Siinden de Vater de Ludwig Ganghofer. 

— Also, meine Herren — continua el cu glas so- 
lemn — informatiuni strict confidentiale, in legatura 
cu noul sistem de cifrare a telegramelor pe front. 

Cadetul Biegler scoase carnetul de note si creionul 
si declara cu un zel neobisnuit: 

— Sint gata, domnule capitan. 

Se uitara cu totii la acest imbecil, al carui zel, 
cunoscut inca de la scoala de gradati, se invecina cu 
timpenia. Intrase voluntar in armata si, cu cel dintii 
prilej, dupa ce se pusese la curent cu originea ele- 
vilor, povestise comandantului scolii de gradati cum 
ca stramosii lui se iscäleau de fapt Biegler von 
Leuthold şi că aveau pe blazon o aripă de cocostire 
cu coadă de peşte. 

De atunci — elevii îl porecliseră, după blazonul 
lui, şi „Aripa de barză cu coadă de peşte” — înce- 
puse să fie crunt persecutat, devenind brusc 
antipatic, deoarece palavrele lui nu prea se potriveau 
cu negotul cinstit cu piei de iepuri al tatălui său; 
acest romantic entuziast îşi dădea silinta să inghita 
toată ştiinţa militară, se remarca prin sirguinta şi prin 
cunoaşterea nu numai a tot ce-l obliga programul de 
învățămînt, dar şi prin aceea că-şi împuia capul, din 
proprie inițiativă, cu studierea pătimaşă a lucrărilor 
de strategie şi istoria războaielor, despre care îi 
plăcea să vorbească şi nu renunţa pînă cînd nu era 


34 


doborit si nimicit. In cercurile ofiteresti se socotea 
cel putin egal ca valoare cu gradele superioare. 

— Sie, Kadett — i se adresa capitanul Sagner — 
cit timp nu-ti dau voie sa vorbesti, te rog sa taci, 
fiindcă nimeni nu te-a întrebat nimic. De altfel, n- 
am ce spune, eşti un militar grozav de deştept. Eu iti 
aduc la cunoştinţă informaţii strict secrete şi 
dumneata găseşti cu cale să le notezi în carnetul de 
însemnări. Dacă pierzi carnetul, consiliul de război 
te mănîncă. 

Dar cadetul Biegler mai avea şi prostul obicei de a 
căuta să convingă pe oricine, prin tot felul de scuze, 
că e bine intenţionat. 

— Cu respect vă raportez, domnule căpitan — 
răspunse el — că în cazul unei eventuale pierderi a 
carnetelului, nimeni n-ar desluşi ce-am scris, de- 
oarece stenografiez şi nimeni n-ar putea înțelege 
prescurtările mele. Folosesc stenografia engleză. 

Cu toţii îi aruncară nişte căutături dispretuitoare; 
căpitanul Sagner dădu din mînă plictisit şi-şi con- 
tinuă expunerea. 

— Am amintit, aşadar, de noua metodă de cifrare 
a telegramelor pe front; dacă cumva nu sinteti lă- 
muriti pentru ce anume v-a fost recomandat din ro- 
manul lui Ludwig Ganghofer Die Siinden der Vater, 
tocmai pagina 161, atunci aflaţi, domnilor, că aici se 
află cheia pentru noua metodă de descifrare care 
intră în vigoare pe baza noii decizii a comandamen- 
tului corpului de armată, pe lîngă care sîntem atasati. 
După 


35 


cum ştiţi, pe front există mai multe metode de 
descifrare a comunicarilor importante. Cea mai 
noua, pe care o folosim noi, este metoda prin 
completare. O data cu intrarea in vigoare a acestei 
metode, se anuleaza din oficiu cifrurile $i instructiu- 
nile privitoare la descifrarea lor, primite saptamina 
trecuta de la comandamentul regimentului. 

— Erzherzog-Albrecht-System, bolborosi pentru 
sine zelosul cadet Biegler! 8922 — R, preluat din 
metoda lui Gronfeld. 

—Noul sistem este foarte simplu, rasuna in tot 
vagonul glasul capitanului. Am primit personal de la 
domnul colonel volumul doi si informatiile cores- 
punzatoare. 

— Daca, de pildä, am avea de primit ordinul: 
„Auf Kote 228, Maschinengewehrfeuer links 
richten”, ni se va trimite, domnilor, urmatorul mesaj 
cifrat: Sache - mit - uns - wir - auf - sehen - in - 
die - versprachen - die - Martha - wir - den - wir - 
Dank - wohl - Regiekollegium - Ende - wir - 
versprachen - wir - gebessert - versprechen - 
wirklich - denke - Idee - ganz - herrscht - Stimme - 
letzten”. Asadar, foarte simplu, fără nici o 
complicatie inutilă. De la comandament, prin telefon 
la batalion; de la batalion, tot prin telefon la 
companie. Imediat ce primeşte acest mesaj, 
comandantul îl descifrează în modul următor: ia 
volumul Die Siinden der Väter, deschide la pagina 
161 şi începe să caute la pagina 160, de sus în jos, 
cuvîntul ,,Sache”. Poftiti, domnilor, cuvîntul 


36 


» Sache” apare pentru prima oară la pagina 160 unde 
este al 52-lea cuvint; asadar se cauta in pagina 
vecina, 161, a 52-a litera, citind de sus. Observati ca 
este litera „A”. Cuvîntul următor in mesaj este 
„mit”. La pagina 160, în rîndul al şaptelea există 
cuvîntul care la pagina 161 corespunde literei „u”. 
Apoi urmează în mesaj „uns”; asta înseamnă, fiți 
atenţi, vă rog, al 88-lea cuvînt care corespunde cu a 
88-a literă din pagina vecină 161, care este ,,f’. Am 
descifrat deci cuvîntul ,auf”. Şi aşa mai departe 
pînă cînd descifrăm ordinul: „Asupra cotei 228, 
dirijati focul mitralierelor spre stînga”. După cum 
vedeţi, domnilor, foarte ingenios, simplu şi imposibil 
de descifrat fără cheia care este: pagina 161 din 
cartea lui Ludwig Ganghofer, Die Siinden der 
Vater. 

Ofiterii priveau tacuti nefericitele pagini $i pareau 
vadit contrariati. Dupä un moment de liniste, tacerea 
fu deodată întreruptă de strigătul deznädäjduit al 
cadetului Biegler: 

— Herr Hauptmann, ich melde gehorsam, Jesus 
Maria! Es stimmt nicht! 

Si, într-adevăr, lucrurile erau foarte misterioase. 

Oricât s-ar fi trudit, nimeni în afară de căpitanul 
Sagner nu găsea la pagina 160 cuvintele şi literele cu 
care începea cheia la pagina 161. 

— Meine Herren, biigui căpitanul Sagner, după 
ce se convinse ca strigätul desperat al cadetului 


! Domnule căpitan, cu respect vă raportez, Doamne Isuse şi 
Maică Precistă! Nu se potriveşte de loc! (Germ.) 


31) 


iegler exprima un adevar incontestabil. Ce s- 
intimplat? In 


exemplarul meu din Die Sünden der Väter al lui 
Ganghofer, există şi in ale dumneavoastră nu 
există? 

— Îmi daţi voie, domnule căpitan? se auzi din nou 
glasul cadetului Biegler; îmi permit să atrag atenţia 
că romanul lui Ludwig Ganghofer are două volume. 
Binevoiti să vă uitaţi pe copertă: „Roman in 2 
Banden”... Noi avem volumul I şi dumneavoastră 
aveţi volumul II, continuă metodicul cadet Biegler; 
de aceea e limpede ca lumina zilei că pagina 160 de 
la noi nu poate să corespundă cu pagina 161 de la 
dumneavoastră. La noi e cu totul altceva. Primul 
cuvînt al mesajului descifrat, trebuie să fie la 
dumneavoastră „Auf”, iar nouă ne-a ieşit: ,, Heu!” 

Ceea ce îi făcu pe toți să-şi spună că Biegler nu 
era în definitiv chiar aşa de tîmpit. 

— Eu am primit volumul II de la statul-major al 
brigăzii, spuse căpitanul Sagner. Trebuie sa fie o 
eroare la mijloc. Domnul colonel a comandat pentru 
dumneavoastră volumul I. După toate aparențele — 
continuă el, ca şi cum lucrurile ar fi fost clare şi 
sigure şi el le-ar fi cunoscut mai de mult, înainte 
chiar de a fi ţinut expunerea despre metoda foarte 
simplă de descifrare — lucrurile s-au încurcat la 
statul-major al brigăzii. Au uitat să comunice la 
regiment că e vorba de volumul II, asta-i tot. 

În acest timp, cadetul Biegler îi privea pe toţi cu 
un aer de triumf, iar locotenentul Dub îi şoptea lo- 
cotenantului-major Lukâs că „Aripa de barză cu 


39 


coadă de peşte” i-a dat peste nas cum se cuvine că- 
pitanului Sagner. 

— Un caz foarte ciudat, domnilor, reluă căpitanul 
Sagner, dorind să reia discuţia, deoarece tăcerea care 
se asternuse era cam penibilă. Cei de la cancelaria 
brigăzii sînt nişte imbecili. 

— Îmi permit să observ — se auzi din nou glasul 
neobositului cadet Biegler, care voia să-şi mai 
etaleze o dată cunoştinţele — că astfel de chestiuni 
cu caracter secret, strict secret, nu ar trebui să plece 
de la divizie prin cancelaria brigăzii. O chestiune 
care priveşte cele mai confidentiale probleme ale 
corpului de armata ar putea fi transmisä, printr-o 
circulara strict confidentiala, numai comandantilor 
de divizie, brigäzi sau regimente. Cunosc un sistem 
de cifru care a fost folosit in razboaiele pentru 
cucerirea Sardiniei şi Savoiei, în campania anglo- 
franceza din Crimeea şi Sevastopol, în timpul 
răscoalei boxerilor din China şi în ultimul război 
ruso-japonez. Acest sistem a fost dus mai departe... 

— Puțin ne pasă nouă de toate astea, cadet 
Biegler, îi curmă vorba cu un ton dispretuitor şi 
dezgustat căpitanul Sagner. Un lucru e sigur: sis- 
temul, despre care v-am vorbit eu, este nu numai 
unul dintre cele mai bune, dar putem spune chiar că 
este imbatabil. Toate serviciile de contraspionaj ale 
duşmanilor noştri se vor dovedi neputincioase. Chiar 
dacă şi-ar pune gheaţă la cap, tot n-ar putea desluşi 
mesajele noastre cifrate. E un sistem cu totul nou. 
Aceste cifruri n-au precedent. 


40 


Zelosul cadet Biegler tusi cu subinteles. 

— Îmi îngădui, domniule căpitan, să vă atrag 
atenţia asupra cărţii lui Kerickhoff, despre codurile 
cifrate militare. Oricine îşi poate comanda cartea la 
Editura Dicţionarului Stiintific-Militar. Acolo, dom- 
nule căpitan, puteţi găsi descrisă foarte bine metoda 
despre care ne-ati vorbit. Inventatorul ei este colo- 
nelul Kircher, care a slujit pe vremea lui Napoleon I 
în armata saxonă. Metoda cuvintelor cifrate de 
Kircher, domnule căpitan. Fiecare cuvînt din mesaj 
este explicat în pagina vecină, cu ajutorul cheii. 
Această metodă a fost perfecționată de locotenentul- 
major Fleissner în cartea Handbuch der mi- 
litärischen Kryptographie, pe care oricine şi-o poate 
procura de la Editura Academiei Militare din Wie- 
ner-Neustadt. Poftiti, domnule capitan. 

Cadetul Biegler cotrobäi putin in servietä, scoase 
cartea despre care amintise si continua: 

— Fleissner da acelasi exemplu, fiti, va rog, ama- 
bili şi vă convingeti cu toţii. Acelaşi exemplu pe care 
l-am auzit. 

Mesajul: „Auf Kote 228 Maschinengewehrfeuer 
links richten”. 

Cheie: „Ludwig Ganghofer, Die Siinden der 
Vater. Zweiter Band.” 

Si citiţi, Vă rog, mai departe. Cifrul: ,,Sache - mit 
- uns - das - wir - auf - sehen - in - die - 
versprachen - die - Martha...” si asa mai departe. 
Exact ce-am auzit acum 6 clipä. 


41 


Unei dovezi atit de zdrobitoare nu i se mai putea 
aduce nici un fel de contraargument. Mucosul de 
„Aripă de barză cu coadă de peşte” avea dreptate. 

Vreun domn general de la statul-major al armatei 
îşi uşurase, probabil, misiunea. Descoperise, se vede, 
cartea lui Fleissner despre codurile cifrate militare şi 
de aici tot pocinogul. 

În tot acest timp se putea vedea că locotenentul- 
major Lukâs e pradă unui mare zbucium sufletesc. 
Îşi muşcă buzele, voi să zică ceva, dar pînă la urmă 
se razgindi şi spuse cu totul altceva decît avusese de 
gînd: 

— Nu trebuie să facem din asta chiar aşa o tra- 
gedie, observă el încurcat. Cît am stat în cantona- 
ment la Bruck, pe Litava, s-au schimbat mai multe 
sisteme de descifrare a mesajelor. Pînă să ajungem 
pe front, se vor găsi, puteţi să fiţi siguri de asta, alte 
sisteme noi, dar, după părerea mea, pe cîmpul de 
luptă nu-i vreme pentru dezlegarea unor asemenea 
criptograme. Pînă. să descifrezi mesajul, ia de unde 
nu-i compania, batalionul, chiar brigada. Fleacurile 
astea n-au nici un folos practic! 

Căpitanul Sagner încuviinţă din cap cu vădită 
nemulțumire. 

— În practică — spuse el — cel puţin din propria 
mea experiență de pe frontul sîrbesc, vă pot con- 
firma că nimeni n-a avut vreme să descifreze mesaje. 
Nu vreau să spun că cifrul n-ar avea însemnătate în 
cazul unei perioade de şedere mai îndelungată în 
tranşee, cînd ne-am îngropat în pămînt şi trebuie să 


42 


aşteptăm. Dar că sistemele se schimbă e iarăşi 
adevărat. 

Căpitanul Sagner bătea în retragere pe toată 
linia. 

— O mare parte din vină pentru faptul că sta- tele- 
majore folosesc astăzi în tot mai mică măsură 
mesajele cifrate pe front, o poartă telefoanele de 
campanie, care nu sînt precise şi nu reproduc lim- 
pede fiecare silabă în parte, mai ales în timpul tirului 
de artilerie. Nu se aude nimic şi din cauza asta se 
creează un haos, 

O clipă amuti. 

— Zăpăceala, domnilor, este tot ce poate fi mai 
rău pe front, adăugă apoi, cu un aer profetic şi iar 
tăcu. 

— Dintr-o clipă în alta, meine Herren — reluă 
după un răstimp, privind pe fereastră — ajungem la 
Raab. Trupa primeşte, cîte o sută cincizeci de grame 
de salam unguresc de cap şi jumătate de oră repaus! 

Se uită pe itinerar: 

— La orele 4,12 plecarea. La 13,58 toată lumea în 
vagoane. Aşadar, se coboară pe companii. Mai întîi a 
unsprezecea, şi aşa mai departe. Zugsweise, 
Direktion Verpflegsmagazin nr. 61. De serviciu in 
timpul distribuirii, cadet Biegler! 

Se uitară cu toţii la cadetul Biegler cu o privire din 
care se citea: „Ehei, puştiule, nu te vedem bine: 
militărie ţi-a trebuit!” 


1 10 i ie 
Pe companii, spre magazia de aprovizionare nr. 6 (germ.). 


43 


Dar zelosul cadet Biegler scoase numaidecit din 
servieta o coala de hirtie si rigla si incepu sa linieze. 
Împärti coala pe companii de mars si ceru fiecärui 
comandant in parte să-i comunice efectivul compa- 
niilor respective. Nici unul nu cunoştea, însă, situația 
pe dinafară şi nu izbuti să dea cadetului Biegler decît 
nişte cifre destul de vagi, după datele aproximative 
din carnetele lor de însemnări. 

În desperare de cauză, căpitanul Sagner începuse 
să răsfoiască între timp Păcatele părinţilor şi, în 
clipa cînd trenul se opri în gara Raab, închise cartea 
cu zgomot şi făcu remarca: 

— Nu scrie rău Ludwig Ganghofer ăsta! 

Locotenentul-major Lukâs o zbughi cel dintii din 
vagonul comandamentului şi se îndreptă grăbit spre 
vagonul în care se afla Svejk. 


Svejk şi ceilalţi încetaseră. de mult jocul, iar Ba- 
loun, ordonanța locotenentului Lukas,, suferea din 
nou atît de crunt de foame, încît începuse să uite de 
disciplina militară şi să spună că ştie el prea bine cu 
ce se îndoapă domnii ofiţeri. E mai rău ca pe vremea 
robotei, zicea. Înainte vreme, în militărie nu era aşa. 
După cum ştia de la bunicu-său, în războiul din 
şaizeci şi şase ofiţerii au împărțit cu ostaşii găina şi 
pîinea. Väicärelile şi blestemele lui nu mai 
conteniră, pînă cînd, în cele din urmă, Svejk găsi cu 
cale să laude situaţia din armată, în războiul actual: 


44 


— Ei, da’ tînăr mai trebuie sa fie bunicul tau, 
observă el foarte prietenos, cînd intrară în Raab. Aşa 
de tînăr că nu poate să-şi aducă aminte decît de 
războiul din '66. Da, cunosc eu pe unu, Ronovsky, 
avea un bunic care a fost în Italia încă pe timpul 
robotei, a făcut acolo doisprezece ani de militărie şi 
s-a întors acasă caporal. Nu avea unde munci şi bu- 
nicul de care vă spun l-a luat pe taică-său să mun- 
cească la el. Într-un rînd s-au dus la clacă să încarce 
buşteni şi un bustean — după cum povestea bunicul, 
care făcea slujbă la taică-său — era aşa de greu că 
nu puteau nici măcar să-l mişte din loc... cînd a 
văzut şi a văzut şi-a zis: „Să-l lăsăm dracului, aici, 
doar n-o să ne rupem şalele de dragul lui”. 
Pădurarul, care era pe aproape şi a auzit, a început să 
zbiere la ei şi să-i amenințe cu bätul, ca musai să 
încarce buşteanul. Bunicul lui Ronovsky i-a răspuns 
doar atît: „Ascultă mă, mardeiaşule, eu sînt om cu 
milităria făcută...” Şi ce să vezi: peste o săptămînă a 
căpătat ordin de chemare şi a trebuit să plece din nou 
în Italia, unde a mai stat zece ani şi de unde scria 
mereu acasă că la înapoiere are să-l pocnească pe 
pădurar cu securea în cap. Ghinionul lui că, între 
timp, pădurarul a murit. 

În uşa vagonului se ivi locotenentul-major Lukas: 

— Ia vino încoa”, Svejk — spuse el — lasă bali- 
vernele dumitale şi vino să mă lämuresti într-o ches- 
tiune. 

— La ordin, să trăiţi, domnule oberlaitnant! 


45 


Locotenentul-major Lukas îl trase pe Svejk într-o 
parte şi privirile cu care-l sägeta erau foarte 
bănuitoare. 

În timpul expunerii căpitanului Sagner, care se 
terminase cu binecunoscutul fiasco, locotenentul-ma- 
jor Luka§ ajunsese la anumite concluzii de detectiv, 
care nu-i dăduseră de altfel prea mult de furcă, de- 
oarece, cu o zi înainte de plecare, Svejk îi raportase: 
„Domnule oberlaitnant, la batalion sînt nişte cărţi 
pentru domnii Jaitnanti. Le-am adus de la 
regiments- kanzlei.” 

De aceea, cînd trecură peste linia a doua şi ajun- 
seră în spatele unei locomotive neîncălzite care aş- 
tepta de o săptămînă un tren cu muniții, locotenen- 
tul-major Luka§ îl întrebă direct, fără ocolisuri: 

— Ascultă, Svejkule, cum a fost cu cartile? 

— Cu respect va raportez, domnule oberlaitnant, 
că e o poveste cam lungă, şi dumneavoastră bine- 
voiti întotdeauna să vă pierdeţi răbdarea cînd vi le 
spun toate cu de-amănuntul. Ca atunci, de pildă, cînd 
ati vrut să-mi dati o palmă, pentru că ati rupt hirtia în 
care era vorba de împrumutul de război, şi eu v-am 
spus că am citit o dată într-o carte, că înainte vreme, 
în timp de război, oamenii trebuiau să plătească 
impozit pe ferestre: cîte douăzeci de banuti de 
fiecare fereastră; şi pe giste... 

— Apoi aşa, Svejkule, nu mai isprăvim niciodată, 
i-o reteză locotenentul-major continuînd interogato- 
riul şi fiind foarte atent să nu scape o vorbă despre 
lucrurile strict confidentiale pe care le auzise, pen- 


46 


tru ca nătărăul de Svejk să nu-i facă iar vreo bo- 
roboata. 

Îl cunoşti pe Ganghofer? 

— Ce meserie are? întrebă Svejk plin de interes. 

— E un scriitor german, timpitule, răspunse loco- 
tenentul-major Lukas. 

— Vă Jur pe legea mea, domnule oberlaitnant — 
spuse Svejk cu o expresie de martir — că nu cunosc 
nici un scriitor german, personal. Personal n-am 
cunoscut decît o singură dată un scriitor ceh; îi zicea 
Ladislav Hajek şi era din Domaïlice. Era redactor la 
Lumea animalelor şi i-am vîndut odată o spurcă- 
ciune de cotarlă, pe care i-am dat-o drept rasă pură. 
Era un om tare vesel şi cumsecade. Venea mereu la o 
cîrciumă unde-mi citea poveşti triste, de care ne 
tăvăleam de ris; numai el plîngea şi ne cinstea pe 
urmă pe toţi, şi noi trebuia să cintam: „Pridvorul din 
Domazlice, e frumos-frumos vopsit; cel care-l vopsi 
— se zice — multe fete a iubit... Din păcate nu mai 
este, l-a-nghitit de mult pămîntul.” 

— Unde te trezeşti, Svejkule, la teatru? Zbieri ca 
un cintaret de operă, îl întrerupse speriat locote- 
nentul-major Lukas, în timp ce Svejk intona ultimele 
cuvinte: „Din păcate nu mai este, l-a-nghitit de mult 
pămintul”. Nu asta te-am întrebat. Am vrut numai să 
ştiu dacă ai băgat de seamă că erau de Ganghofer 
cărțile despre care mi-ai amintit. Şi acu răspunde-mi 
ce s-a întîmplat cu ele, ai înţeles? izbucni furios 
locotenentul-major. 


47 


— Cu care? Cu alea pe care le-am adus la batalion 
de la regimentskanzlei? întrebă Svejk. Să trăiţi, 
domnule oberlaitnant, chiar de ala erau scrise de 
care m-ati întrebat dacă-l cunosc. Ştiţi, am primit 
atunci o telefonogramä, direct de la regi- 
mentskanzlei. Voiau de fapt să trimită cărţile la 
batalionskanzlei, dar acolo nu era nimeni, nici 
măcar dienstfiihrenderul!, se vede că erau cu toţii la 
cantină, fiindcă se pleca pe front şi nimeni nu putea 
să ştie dacă are să mai aibă vreodată prilejul să 
meargă la cantină. Şi aşa cum vă spuneam, domnule 
oberlaitnant, dumnealor şedeau acolo, sedeau si 
beau şi telefonul zbirniia pe la toate companiile şi 
nimeni nu răspundea nicăieri! Dat fiind că 
dumneavoastră mi-ati ordonat să rămîn de planton la 
telefon, pînă o să fie repartizat pentru treaba asta 
telefonistul Chodounsky, am rămas acolo şi am 
aşteptat pînă mi-a venit şi mie rîndul. Cei de la 
regimentskanzlei înjurau că nu răspunde nimeni la 
telefon şi că ei au de transmis o telefonogramă în 
care se spune că marşbatalionskanzlei trebuie să 
ridice de la regimentskanzlei nişte cărți pentru 
domnii ofițeri de la marşbatalion. Si cum ştiu, 
domnule oberlaitnant, că în armată trebuie să se 
lucreze repede, am telefonat numaidecît la 
regimentskanzlei că mă duc personal să ridic cărțile, 
ca să le duc la batalionskanzlei. Acolo, mi-au dat o 
ranita mare, pe care cu chiu cu vai am cărat-o pînă 
la noi, la kompaniekanzlei, unde 


Caporalul de serviciu (germ.). 
48 


m-am uitat şi eu prin cărți. $i să vedeţi ce mi-am zis. 
Regimentsfeldwebelul de la regimentskanzlei mi-a 
spus că cei de la batalion ştiu din telefonogramă ce 
au de făcut cu cărțile şi care volum anume trebuia 
ales. Ştiţi, cărţile erau în două volume. Primul volum 
separat, al doilea separat. De cînd mă ştiu n-am ris 
cu atîta poftă, că doar în viaţa mea am citit destule 
cărți, dar niciodată n-am început să citesc ceva de la 
volumul doi. Şi dumnealui îmi şi repeta: „Uite — 
zicea — aici ai volumul întîi, aici volumul doi. Știu 
ei, domnii ofiţeri, care din ele trebuie să-l citească.” 
Mi-am zis în gînd că s-au îmbătat cu toţii, pentru că 
eu ştiu una si bună; că atunci cînd ai de citit o carte, 
un roman ca acela pe care l-am adus, Siinden der 
Vater, că ştiu şi eu nemteste, apoi trebuie să începi 
cu primul volum, că doar nu sîntem ovrei ca să citim 
de-andoaselea. De aceea v-am şi întrebat pe 
dumneavoastră, domnule oberlaitnant, la telefon, 
atunci cînd v-aţi întors de la cazinou şi v-am raportat 
despre cărțile acelea, dacă nu cumva, în armată, s-a 
schimbat socoteala şi cărțile se citesc în altă ordine, 
mai întîi volumul doi, şi pe urmă volumul întîi. Şi 
dumneavoastră mi-ati spus că trebuie să fiu beat ca 
un porc, dacă nu ştiu nici măcar că la rugăciune se 
spune întîi „Tatăl nostru” şi pe urmă „amin”. Ce s-a 
întîmplat, nu vă simtiti bine, domnule oberlaitnant? 
întrebă Svejk mirat, văzînd că locotenentul Lukas se 
face alb ca varul şi se sprijină pe tamponul 
locomotivei. 


49 


Obrazul palid al locotenentului nu trada nici urma 
de räutate. Era mai degraba expresia unei mari dez- 
nadejdi. 

— Spune... spune mai departe, Svejkule... acum e 
totuna, mi-e bine... 

— $i cum vă spuneam — răsună dulce glasul lui 
Svejk, in spatele locomotivei parasite — eu eram de 
aceeaşi părere. Într-o zi am cumpărat o carte de 
aventuri despre banditul Rozsa Savañ din pădurea 
Bakony, din care tot aşa lipsea prima parte, pe care a 
trebuit s-o ghicesc şi pot să vă spun că nici într-o 
carte cu bandiți nu te poţi descurca fără volumul 
intii. Aşa că am înţeles repede că nu se poate ca 
domnii ofiţeri să înceapă a citi volumul doi şi pe 
urmă volumul unu, şi m-am gîndit că m-aş face de 
ris dacă aş comunica la regimentskanzlei, că ştiu ei, 
domnii ofiţeri, care volum trebuie să citească. De 
altfel, domnule oberlaitnant, toată povestea asta cu 
cărțile mi s-a părut cam deocheată şi încurcată. Eu 
unu ştiam că, în general, domnii ofiţeri nu prea 
citesc şi mai cu seamă în timp de război cînd e... 

— Timpeniile astea păstrează-le pentru dumneata, 
Svejkule, oftă locotenentul-major Lukas. 

— De altfel, domnule oberlaitnant, dumneavoa- 
stra ştiţi că eu v-am întrebat numaidecit, la telefon, 
dacă doriți amîndouă volumele deodată si dum- 
neavoastra mi-aţi răspuns, ca şi acum, să păstrez 
timpeniile astea pentru mine, că doar n-o să ne apu- 
cam să mai cărăm şi cărți după noi. Atunci, mi-am 
zis că dacă asta e părerea dumneavoastră, cu 


50 


siguranta ca si ceilalti domni ofiteri socotesc la fel. 
L-am întrebat, ca să fiu mai sigur, şi pe Vanék al 
nostru, că ştiu ca are destulă experienţă de front şi el 
mi-a spus că la început domnii ofițeri credeau că 
războiul e o jucărie şi şi-au luat cu dînşii pe front 
toată biblioteca, cum se obişnuieşte în vilegiatură. 
Unii au căpătat chiar în dar de la doamnele arhi- 
ducese, operele complete ale multor poeţi, aşa că 
tucalarii se cocoşau sub povara lor şi blestemau ziua 
cînd s-au născut. Dar Vanék mi-a spus că, de fapt, 
cărțile n-au fost de nici un folos pentru fumători de- 
oarece hirtia, deşi era foarte frumoasă, era prea 
groasă, aşa că la privată omul îşi nenorocea, să-mi 
fie cu iertare, tot curul cu acele poezii. De citit n- 
aveau vreme, fiindcă trebuiau să fugă, mereu, aşa că 
le azvirleau cît colo: pe urmă s-a şi împămîntenit 
obiceiul ca, de îndată ce se auzea un bombardament, 
tucälarul să se descotorosească urgent de toate 
cărțile distractive. Aşa că după toate astea, am vrut 
să aflu şi părerea dumneavoastră, domnule ober- 
laitnant, şi cînd v-am întrebat la telefon ce să fac cu 
cărțile, dumneavoastră mi-ati răspuns că mie cînd 
îmi intra ceva în capatina, nu mă las pînă nu ma aleg 
cu una peste bot. Văzînd, care va să zică, cum stau 
lucrurile, domnule oberlaitnant, am dus la ba- 
talionskanzlei numai primul volum din roman, iar 
volumul al doilea l-am lăsat provizoriu la noi la 
kompaniekanzlei. Eu voiam numai binele, domnule 
oberlaitnant: mi-am zis că după ce domnii ofiţeri 


51 


or citi volumul întîi, li se va împărţi şi volumul al 
doilea, 


ca la biblioteca, dar deodata, pe neasteptate, a venit 
ordinul de plecare si o telefonograma pe intregul 
batalion cum ca tot ce este de prisos trebuie predat 
numaidecit la regimentsmagazin. Atunci l-am intre- 
bat si pe domnul Vanék daca nu socoteste ca lucru 
de prisos, volumul al doilea din roman şi mi-a spus 
că de cînd cu experienţa tristă din Serbia, din Galiţia 
şi din Ungaria, nici un fel de cărți distractive nu se 
mai cară pe front şi că numai cutiile acele de prin 
oraşe în care se adună ziarele vechi pentru ostaşi sînt 
de folos fiindcă în ziare se poate răsuci bine tutunul 
sau fînul uscat pe care-l fumează ostaşii în tranşee. 
Volumul întîi din roman a fost împărțit domnilor 
ofițeri, la batalion, iar, volumul doi l-am dus la 
magazie. 

Şi după ce tăcu o clipă, continuă: 

— Acolo în magazie, domnule oberlaitnant sînt 
tot felul de lucruri: chiar şi cilindrul cu care s-a 
încorporat capelmaistru din Budéjovice. 

— Ascultă, Svejkule, am să-ţi spun ceva, oftă din 
rarunchi locotenentul-major Lukâs. Dumneata nici 
nu-ţi dai, seama de gravitatea isprăvii dumitale. Mie, 
unul, mi s-a urît să te mai fac prost. Nici nu există 
calificative pentru tîmpenia dumitale. Cînd iti spun 
„tîmpit”, înseamnă că sînt foarte bun. Ai savirsit un 
lucru îngrozitor, atît de îngrozitor încît cele mai 
înfiorătoare crime pe care le-ai săvîrşit, de cînd te 
cunosc, sînt un fleac, o adevărată floare la ureche pe 
lîngă această ultimă ispravă... Oh, Svejkule, dacă ai 


53 


sti ce ai facut... Dar dumneata n-ai s-o stii 
riciodata... 


Si daca cumva ar veni vorba vreodata de cartile 
acelea, să nu indraznesti să träncänesti că eu ti-as fi 
spus la telefon ca volumul doi să-l... Auzi, dacă se 
întîmplă vreodată să vie vorba cum a fost cu 
volumul unu şi cu volumul doi, dumneata te faci că 
nu auzi. Nu ştii nimic, n-ai habar de nimic, nu-ţi 
amintesti de nimic. Nu cumva să-ţi treacă prin minte 
să mă viri în vreo încurcătură, păcăto... 

Glasul locotenentului-major Lukä era stins, ca al 
unui om bolnav scuturat de friguri. Svejk folosi clipa 
de tăcere care se aşternuse, pentru a pune o întrebare 
nevinovată: 

— Mă iertati, vă rog cu respect, domnule ober- 
laitnant, dar de ce, mă rog n-am să aflu niciodată de 
grozăvia pe care am săvirşit-o? Eu, domnule 
oberlaitnant, numai de aceea am îndrăznit să vă în- 
treb, pentru ca pe viitor să ştiu să mă feresc, de astfel 
de lucruri că, nu-i aşa, se spune că omul din greşală 
învaţă, ca turnătorul Adamec, de la fabrica Danék, 
care din greşală a băut acid clorhidric... 

N-apucă însă să termine, că locotenentul-major 
Lukä îi reteză pilda cu aceste cuvinte: 

— Nu-ţi explic nimic, nătărăule! Mars la vagon şi 
spune-i lui Baloun că pînă om ajunge la Budapesta 
să-mi aducă la comandament o chiflă şi pateul de 
ficat din valiză, împachetat în staniol. Pe urmă să-i 
spui lui Vanék că e un imbecil. De trei ori i-am cerut 
să-mi dea efectivul exact al trupei şi astăzi, cînd mi- 
a 


55 


trebuit, n-am avut la indemina decit vechea situatie, 
de saptamina trecuta. 

— Zu Befehl, Herr Oberlaitnant', urlă Svejk si se 
indrepta agale spre vagonul lui. 

Plimbîndu-se printre sine, locotenentul-major 
LukaS îşi spunea: „la uite, în loc să-i fi dat cîteva 
perechi de palme, am stat şi am vorbit cu el, cum aş 
fi făcut-o cu un vechi prieten”. 

Svejk urcă în vagonul lui cu un aer grav. Simtea 
un respect deosebit față de propria-i persoafta. Doar 
nu se întîmplă în fiecare zi să sAvirsesti o ispravă asa 
de înfricoşătoare, încît nici să n-ai voie măcar să afli 
ce-ai făptuit. 


— Domnule rechnungsieldwebel — spuse Svejk 
după ce se aşeză la locul lui — domnul oberlaitnant 
Lukas pare a fi astăzi într-o dispoziţie grozav de 
bună. Mi-a spus să vă transmit că sinteti un imbecil, 
fiindcă de trei ori v-a cerut pînă acum să-i dati si- 
tuatia adevărată a trupei. 

— Herrgott! sări ars Vank. Le arăt eu sergenti- 
lor... Eu sînt vinovat că derbedeii ăştia îşi fac de cap 
şi nu-mi trimit situaţia exactă a grupelor? De unde să 
scot cu situaţia, din burtă? N-am ce zice, bine mai 
merg lucrurile în compania noastră! Aşa ceva nu se 
poate întîmplă decît la marşcompania a unsprezecea. 
Am ştiut eu, am fost sigur. Nu m-am îndoit o clipă 


iba ordin, domnule locotenent-major (germ.). 


56 


că la noi trebuie să fie debandadă. Într-o zi lipsesc la 
bucătărie patru porţii, a doua zi apar trei în plus. 
Barem dacă nătărăii ne-ar anunţa, să ştiu şi eu cînd 
intră vreunul în spital. Chiar luna trecută l-am dus pe 
unu Nikodem la spital şi abia la soldă am aflat că 
dumnealui a murit la Budéjovice, de ftizie galopanta. 
Dar rațiile lui s-au ridicat în continuare. Am ridicat 
şi o tunică, dar Dumnezeu mai ştie pei unde o fi... Ca 
pînă la urmă tot mie să-mi mai facă mustrări domnul 
oberlaitnant că sînt un imbecil cînd, vezi bine, nu-i 
în stare să puie ordine în compania lui. 

Plutonierul contabil Vanék umbla nervos, de colo 
pînă colo, prin vagon: 

— Să fiu eu kompaniekommandant, toate ar zbir- 
nii! Aş şti ce face fiecare ostaş! Gradatii ar trebui să- 
mi înainteze de două ori pe zi efectivul trupei. Dar 
gradatii nu fac nici cît o ceapă degerată! Şi cel mai 
afurisit e sergentul Zyka. Numai glumele şi snoa- 
vele-s de capul lui, dar cînd îi atrag atenţia că 
Kolaïik a fost detaşat la aprovizionare, dumnealui 
îmi raportează a doua zi acelaşi efectiv, ca şi cînd 
Kolaïik ar trîndăvi mai departe la companie, în 
grupa lui. Şi asta se întîmplă în fiecare zi... da’ de 
spus despre mine se spune că sînt un imbecil... Păi 
aşa nu-şi poate cîştiga prieteni domnul oberlaitnant. 
Rechnungsfeldwebelul companiei nu-i un fruntaş 
oarecare, cu care oricine poate să-şi şteargă... 

Baloun, care ascultase cu gura căscată, completă 
în locul lui Vanék frumosul cuvînt pe care acesta nu 


57 


apucase să-l rostească, încercînd, probabil, pe 
această cale să intre şi el în vorbă. 

— Dumneata să-ţi tii gura, 1-0 reteză scurt pluto- 
nierul de aţă. 

— Ascultă Baloun, se auzi Svejk. Tie am a-ţi 
transmite din partea domnului oberlaitnant, să-i 
aduci... cînd om ajunge la Budapesta, o chiflă şi pa- 
teul de ficat pe care îl are jos, în valiză, învelit în 
staniol. 

Uriaşul Baloun lăsă să-i atîrne, lipsite de vlagă, 
mîinile lungi ca de cimpanzeu, îşi plecă grumazul şi 
rămase aşa, o bucată de vreme. 

— Nu-l mai am, îngăimă el cu glasul sugrumat de 
deznădejde, privind ţintă duşumeaua murdară a va- 
gonului. 

Nu-l mai am... — repetă el, în rastimpuri — eu... 
eu am crezut... înainte de plecare l-am despachetat... 
L-am mirosit... să văd dacă nu s-a stricat... L-am 
gustat, strigă deodată deznădăjduit, şi cu atîta sin- 
ceritate, încît toţi intelesera ce se intimplase. 

— L-ai înghiţit cu staniol cu tot, se opri în faţa lui 
plutonierul de administraţie Vanék, încîntat că nu 
mai trebuie să-şi apere punctul de vedere, după care 
el n-ar fi singurul imbecil, aşa cum îi trimisese vorbă 
locotenentul-major şi că pricitia instabilității efecti- 
vului îşi are rădăcini mai adînci în alti imbecili; era 
fericit că discuţia intrase acum pe alt făgaş, invir- 
tindu-se în jurul veşnicului nemîncat Baloun, în jurul 
noului şi tragicului eveniment. Vanék avea o poftă 
grozavă să-i spună lui Baloun cîteva cuvinte ustură- 


58 


toare, si bine tintite, dar fu impiedicat de bucätarul 
ocultist Jurajda care lasind deoparte cartea lui prefe- 
rată, traducerea stravechiului tom indian Pragnâ — 
Paramitâ, se întoarse spre nefericitul Baloun, 
nimicit cu totul sub povara destinului. 

— Baloun, ar trebui să veghezi singur asupra du- 
mitale, ca să nu-ţi pierzi încrederea în propria-ti 
persoană şi în soartă. N-ar trebui să-ţi însuşeşti ceea 
ce se cuvine altora. Ori de cîte ori te afli în faţa unei 
probleme asemănătoare, pe care ai înfulecat-o, pune- 
ti întrebarea: „În ce raport se află faţă de mine pateul 
de ficat?” 

Svejk socoti cu cale să întregească această medita- 
tie cu un exemplu practic: 

— Tii minte, Baloun, că nu de mult, chiar tu mi-ai 
spus că la voi acasă are să se taie porcul, au să facă 
afumături şi că imediat ce-om ajunge la destinaţie şi 
ai să ştii numărul poştei militare, ai tai au să-ţi 
trimită o şuncă întreagă. Inchipuie-ti acum că cei de 
la feldpost ar trimite şunca la companie; şi că fiecare 
dintre noi, împreună cu domnul 
rechnungsfeldwebel, am tăia la început cîte o 
bucăţică, aşa de gustare, şi că ne-ar place şi apoi am 
tăia altă bucăţică şi pe urmă încă o bucăţică, pînă ce 
din şunca ta s-ar alege ce s-a ales dintr-un cunoscut 
de-al meu, Kozel, care era factor postal. I se 
măcinau oasele aşa că mai întîi 1-au tăiat piciorul de 
la fluier, pe urmă de la genunchi, pe urmă coapsa, şi 
dacă n-ar fi murit la vreme, l-ar fi tăiat tot în 


59 


bucatele, aşa cum se întîmplă cînd ascuti un creion 
cu mina rupta. 

Inchipuie-ti, care va să zică, Baloiin, că noi ţi-am 
înghiţi toată şunca, aşa cum ai înghiţit tu pateul de 
ficat al domnului oberlaitnant. 

Uriaşul Baloun îi privea pe toţi, cu o nespusă 
durere. 

— Numai datorită mie — se adresă plutonierul de 
ata lui Baloun — ai rămas ordonanţă la domnul 
oberlaitnant. Trebuia sa fii transferat la sanitari şi să 
cari răniții după Gefecht'. La trecătoarea Dukla, 
sanitarii noştri s-au dus de trei ori dupa un Fühn- 
rich? rănit, care se alesese cu un Bauchschuss* lîngă 
sîrma ghimpată, şi au rămas cu toţii acolo, cu cîte un 
Kopfscuss*. Abia a patra echipă a reuşit să-l aducă, 
da’ pînă să ajungă cu el la Hilfsplatz> Făhnrich-ul s- 
a curăţat. 

Baloun nu se mai putu stăpîni şi izbucni într-un 
plîns desperat, cu sughituri. 

— Mă mir ca nu ţi-e ruşine, îi spuse Svejk cu 
dispreţ. Soldat eşti tu?... 

— Ce să fac, eu nu-s făcut pentru armată, se tîn- 
guia Baloun. Aşa sînt eu, un hămesit, un nemincat, 
fiindcă nu duc o viata tihnită. Aşa-i tot neamul 
nostru. Răposatul tata a pus o dată rămăşag într-o 


! Atac (germ.). 

î Stegar (germ.). 

3 Glonte în burtă (germ.). 

4 Glonte în cap (germ.). 

> Post de prim ajutor (germ.). 


60 


cîrciumă la Protivin că mănîncă la botul calului 
cincizeci de cirnati şi două piini mari, şi a cîştigat 
rămăşagul. O dată, tot la un rămăşag, eu am mîncat 
patru giste şi două cratiti cu găluşte cu varză. Cînd 
sînt acasă, după masa de prînz, mi se näzare 
întotdeauna să mai gust ceva. Intru în cămară, tai o 
bucată de carne, trimit după un ulcior cu bere şi 
înghit două chile de carne afumată. Aveam acasă un 
argat batrin, îi zicea Womela; totdeauna îmi spunea 
să fiu cu băgare de seamă, să nu înfulec atîta şi să nu 
mă îndop, că el îşi aminteşte că bunicu-său 1-a 
povestit o dată ce-a patit un nesătul ca mine, cînd a 
venit războiul şi nu s-au făcut opt ani de zile nici un 
fel de bucate şi pîinea se cocea din paie şi era 
sărbătoare mare cînd puteau să amestece în lapte 
cîteva farime de brînză, în lipsă de pîine. Şi bietul 
gospodar, de care vă spuneam, a murit la o 
săptămînă după ce a dat foametea, fiindcă pîntecele 
lui nu era învăţat c-o lipsă ca aceea... 

Baloun îşi inalta privirea deznădăjduită. 

— Dar eu cred că Dumnezeu pedepseşte numai, 
da” nu părăseşte omul. 

— Dumnezeu a adus flămînzii pe lume şi tot el 
are grijă de ei, observă Svejk. Legat ai fost o dată, 
acum ai merita să fii trimis în prima linie; cînd eram 
eu ordonanţă la domnul oberlaitnant, apăi putea să 
se bizuie pe mine în toate şi nici nu i-ar fi trecut prin 
minte că i-aş putea ciordi din ratie. De cite ori se 
distribuia ceva mai deosebit, dumnealui imi spunea: 
„Păstrează asta pentru dumneata, Svejkule”, sau: 


61 


„Asta nu prea imi place; dă-mi şi mie o bucăţică şi 
cu restul fă ce vrei”. Cînd eram la Praga şi mă 
trimitea după mîncare la restaurant, pentru ca 
dumnealui să 


62 


nu-şi închipuie că portia e prea mica din cauză că eu 
i-aş fi mîncat jumătate pe drum, mai cumpăram o 
portie din banutii mei dacă nu mi se părea de ajuns, 
numai să se sature domnul oberlaitnant şi să nu 
creadă despre mine cine ştie ce. Într-o zi, însă, m-a 
dibuit şi de-atunci îi aduceam întotdeauna lista de 
bucate de la restaurant şi dumnealui îşi alegea. Si 
aşa, într-o bună zi şi-a ales o friptură de porumbel 
umplut. Cînd mă uit mai bine, văd că-mi dă numai 
jumătate de porumbel. Ce-mi zic? Domnul 
oberlaitnant are să creadă că cealaltă jumătate am 
mincat-o eu, aşa că am mai cumpărat o portie din 
banii mei şi i-am adus o fripturică frumoasă, de a 
mîncat din ea şi domnul oberlaitnant Seba, care în 
ziua aceea n-avea de mîncare acasă şi picase în 
vizită la oberlaitnantul meu, tocmai la vremea 
prînziilui. Dar în timp ce mînca, numai ce-l aud că 
spune: Svejk, să nu-mi spui mie că aici e o singură 
portie. Nicăieri nu se dă un porumbel, întreg la un 
meniu. Bagă de seamă, dacă fac rost de bani, chiar 
azi trimit să-mi aducă un prînz de la restaurantul tău! 
Hai, spune drept, aşa-i că-i portie dublă? Şi m-a pus 
domnul oberlaitnant să mărturisesc acolo, în faţa 
lui, că mi-a dat bani numai pentru o portie, neştiind 
că are să aibă musafir. Am răspuns că am primit bani 
pentru un prînz obişnuit. „Vezi? — 1-a spus 
oaspetelui oberlaitnantul meu — şi asta nu-i nimic. 
Zilele trecute, Svejk mi-a sosit la prînz cu două 
pulpe de gâscă. Vezi şi tu: supă cu taitei, 


63 


carne de vaca cu sos de sardele, doua pulpe de gisca, 
găluşte cu varză la discreție si clătite!” 

— ...tui maica mä-sii! plescăi Baloun. 

Svejk continuă: 

— Asta mi-a pus capacul. A doua zi, chiar, dom- 
nul oberlaitnant Seba şi-a trimis tucälarul să-i aducă 
prînzul de la restaurantul nostru şi nefericitul a venit 
cu o moviliţă de pilaf de pasăre, cam cit caca în 
pelinci un prunc de şase săptămîni; să tot fi fost două 
lingurite. Domnu” oberlaitnant Seba l-a luat îndată 
în tarbacă, pentru că i-ar fi mîncat, cică, jumătate din 
portie. Dar tucälarul o tinea într-una că-i nevinovat. 
Pînă la urmă, domnul oberlaitnant l-a atins bine 
peste bot şi m-a dat exemplu pe mine, arătînd că eu 
aduc portia întreagă domnului oberlaitnant Lukas. 
Si aşa se face că a doua zi, cînd s-a dus să ia prinzul 
la restaurant, ostaşul s-a interesat cum devine cazul 
şi pe urmă i-a spus lui stăpînu-său, care la rîndul lui 
a povestit tărăşenia oberlaitnantului meu. Şi cum 
stăteam seara liniştit şi citeam în ziar comunicatele 
comandamentelor duşmane, mă trezesc deodată cu 
oberlaitnantul meu, galben ca ceara şi numai ce-l 
aud că se răsteşte la mine, ca să-i spun — zice — 
cîte porţii duble am plătit la restaurant, că el ştie tot, 
că oricît aş încerca să tăgăduiesc, tot nu-mi ajută, că 
de prost mă ştia el prost, dar ca aş fi şi nebun, la asta 
nu se gîndise. L-am făcut de ruşine în aşa hal — 
zicea — încît îi venea să mă împuşte mai întîi pe 
mine şi pe 


64 


urmă si pe el. „Domnule oberlaitnant l-am zis eu, — 
va aduceti aminte ca in prima zi, cind am venit la 
dumneavoastră, mi-ati spus că toţi tucalarii sînt hoţi 
şi puşlamale. Ce puteam să fac dacă la restaurant dă- 
deau cu adevărat porții aşa de mici, că dumnea- 
voastră ati fi putut să credeţi că şi eu sînt o lichea, ca 
v-am mîncat...” 

— Ah, Dumnezeule din ceruri şopti Baloun şi 
aplecîndu-se după valiza locotenentului Luka’, se 
retrase în fundul vagonului. 

— Ei, şi după aceea — urmă Svejk — locotenen- 
tul LukaS a început să se scotocească prin toate bu- 
zunarele; dar după ce a văzut că n-ajunge la nici un 
rezultat, a băgat mîna în buzunarul vestei şi mi-a 
întins ceasul lui de argint. Era mişcat pînă la lacrimi. 
„Ascultă, Svejkule, mi-a zis. La soldă să-mi faci, te 
rog, o listă cu cit iti datorez... Ceasornicul ăsta păs- 
trează-l, pe deasupra. Şi pe viitor să nu te mai ţii de 
prostii.” Pe urmă, într-o bună zi, ne-a ajuns pe-amin- 
doi o sărăcie că a trebuie să mă duc cu ceasul la casa 
de amanet. 

— Ja ascultă, ce tot faci acolo in fund, îl întrebă in 
clipa aceea pe Baloun, plutonierul de administratie 
Vanék. 

In loc de räspuns, nefericitul Baloun sughitä. Des- 
chisese între timp valiza locotenentului-major Lukas 
şi înfuleca ultima chiflă... 


65 


Prin gară trecu, fara să oprească, un tren încărcat 
de sus pina jos cu un detaşament de deutschmaistri, 
trimişi pe frontul sîrbesc. 

Încă nu-şi reveniseră din entuziasmul despărțirii şi 
de la Viena pînă aici o tinusera într-un racnet: 

„Prinz Eugenius, der edle Ritter, 
Wollt dem Kaiser wiedrum kriegen 
Stadt und Festung Belegrad. 

Er liess schlagen einen Brucken, 
Dass man kunnt hiniiberrucken 

Mit der Armee wohl fiir die Stadt.”! 

Un caporal cu mustata in furculita, aplecindu-se, 
sprijinit cu coatele de ostaşii care îşi bălăbăneau pi- 
cioarele afară din vagon, bătea tactul şi urla cît îl 
tinea gura: 

„Als die Brucken war geschlagen 
Dass man kunnt mit Stuck und Wagen 
Frei passier’n den Donaufluss 

Bei Semlin schlug man das Lager 
Alle Serben zu verjagen...”” 

Deodată, însă, isi pierdu echilibrul, zbură din va- 
gon şi nimeri cu burta drept în pîrghia de la ace, 


! Print Eugen, nobil cavaler 
Vru -mpăratului din nou s-aducă 
Oraş- cetatea-i Băligrad. 
Porunci dădu un pod s-arunce 
Peste care să irumpă 
Cu armata în oraş (germ.). 

2 Jar cînd podul fu durat 
Pe dată s-a şi terminat 
A Dunării trecere 
Tabăra la Semlin fu-aşezată 
Pe toţi sirbii ca să-i bată... (germ.). 


66 


unde rămase agăţat ca într-o ţeapă; trenul nu zăbovi 
însă nici o clipă şi din vagoanele din spate se auzea 
un cîntec nou: 

Graf Radecky, edler Degen, 

Schwur’s des Kaisers Feind zu fegen 

Aus der falschen Lombardei. 


In Verona langes Hoffen 
Als mehr Truppen eingetroffen 
Fiihlt und rührt der Held sich frei...”! 

Înfipt in pîrghia neroadă de la ace, vajnicul 
caporal îşi dăduse sufletul. Nu dură mult şi un tînăr 
ostaş de la comandamentul gării fu postat de gardă 
lîngă el, cu baioneta la armă şi, luîndu-şi misiunea în 
serios, stătea în poziţie de drepţi lîngă ace, cu un aer 
atît de victorios, de parcă accidentul caporalului ar fi 
fost opera lui. 

Era maghiar şi striga de-a lungul şinelor cit îl tic- 
nea gura, către cei din eşalonul regimentului 91 care 
veneau pe acolo să vadă ce se intimplase: 

— Nem szabad! Nem szabad! Komission Milităr 
nem szabad!” 

— Asta a scäpat, fu de pärere bravul soldat Svejk 
care era şi el printre curioşi. S-a invirtit el de o bu- 
cată de fier în burtă, dar are cel puţin avantajul că 


' Graf Radecky, palos ce nu se fringe, 
Jura împăratului pe vrajmas a-l strînge 
Din Lombardia felona. 
Si cind in cea Verona 
Multe trupe se adunara 
Se simti stapin pe tara. (Germ.) 
2 Nue voie! Nu e voie! Comisia militară nu e voie! (Magh.) 


67 


toata lumea stie unde e ingropat. E chiar linga linia 
ferată, aşa ca ai lui au să ştie unde să-l găsească. E 
foarte aproape de gară şi deci nu trebuie să-l caute 
pe toate cîmpurile de luptă. S-a intepat atât cit e ne- 
voie — mai observă el cu un aer de cunoscător, dînd 
tircoale în jurul caporalului — matele s-au lăsat în 
pantaloni. 

— Nem szabad! Nem szabad! striga mereu tînărul 
ostaş maghiar. Komission Militar Bahnhof! Nem 
szabad! 

În spatele lui Svejk se auzi un glas aspru: 

— Ce faceţi aici? 

Cînd se întoarse, dădu cu ochii de cadetul Biegler. 
Svejk salută: 

— Cu respect vă raportez, domnule cadet, ne 
uităm la răposatul... 

— Ce căutaţi aici? Cine-a stirnit toată agitația 
asta? 

— Cu respect vă raportez, domnule cadet — răs- 
punse calm şi demn Svejk — că in viata mea n-am 
stîrnit nici un fel de agitaţie... 

În spatele cadetului Biegler, cîţiva ostaşi pufnira 
in ris, iar din faţă se apropie de cadet plutonierul de 
administraţie Vank: 

— Domnule cadet, i se adresă el. Domnul oberlait- 
nant şi-a trimis aici ordonanța, pe Svejk, ca să vadă 
ce s-a întîmplat şi să-i raporteze. Eu vin chiar acum 
de la vagonul comandamentului şi ştiu că ordonanța 
batalionului, MatuSi¢é, vă caută de urgenţă din 
partea 


68 


domnului batalionskomandant. Trebuie sa va pre- 
zentati numaidecit la domnul capitan Sagner. 

Se indreptau cu totii spre vagoanele lor, cind deo- 
data se auzi semnalul de imbarcare. 

Mergind alături de Svejk, Vanék îi spuse: 

— Cind esti intre oameni, Svejkule, fa bine si mai 
lasä-te de înţelepciunea dumitale... S-ar putea să-ţi 
iasă o dată pe nas. Caporalul ăla e de la 
deutschmaiştri şi s-ar putea spune că te-ai bucurat 
de moartea lui. Biegler ăsta mănîncă cehi cu pîine. 

— Bine, da’ n-am spus nimic, răspunse cu can- 
doare Svejk. Am spus numai că s-a intepat foarte 
bine şi că i-au căzut matele in nădragi... Ar fi 
putut... 

— Termină o dată, Svejkule! şi plutonierul de aţă 
scuipa scirbit. 

— De fapt — observa Svejk — pentru maiestatea 
sa împăratul e totuna daca matele îi atirna aici sau in 
altă parte. Oricum, se cheamă că omul şi-a făcut 
datoria... Ar fi putut la fel de bine... 

— Ja te uită, Svejkule, îl întrerupse Vanék. Ia te 
uită cum goneste batalionsordonanz Matusi€ spre 
vagonul comandamentului. Stau si ma minunez cum 
nu s-a impiedicat inca de sine. 

Cu putin timp înainte, între căpitanul Sagner şi 
zelosul cadet Biegler avusese loc un schimb de cu- 
vinte foarte tăios. 

— Am fost foarte mirat cadet Biegler — spusese 
căpitanul Sagner — că n-ai venit să-mi comunici 
imediat că nu se mai distribuie cele o sută cincizeci 


69 


de grame salam unguresc de cap. A trebuit să ies eu 
din vagon ca sa aflu de ce se intoarce trupa de la 
magazie. La fel şi domnii ofițeri, ca şi cînd ordinul 
n-ar fi ordin. Am spus limpede doar: „La magazie 
zugsweise, companie dupa companie”. Asta 
înseamnă că dacă la magazie n-am primit nimic, 
întoarcerea în vagoane trebuia să se fac tot 
zugsweise, companie după companie. Dumitale, 
cadet Biegler, ţi-am dat ordinul să vezi de ordine, dar 
dumneata ai lăsat totul baltă. Te-ai bucurat că n-a 
mai trebuit să te îngrijeşti de numărătoarea portiilor 
de salam şi te-ai dus foarte calm, după cum am putut 
vedea pe fereastră, — să te uiţi la caporalul mort de 
la deutschmaistri. Asta, ca pe urmă, cînd te chem, să 
nu găseşti nimic mai bun de făcut decît să-mi trăn- 
cänesti, cu fantezia dumitale de cadet, că te-ai dus 
acolo să te convingi dacă în jurul răposatului caporal 
nu se face vreo agitaţie... 

— Am onoarea să vă raportez că ordonanța com- 
paniei a 11-a, Svejk... 

— Lasă-l în pace pe Svejk, strigă căpitanul Sag- 
ner. Să nu-ţi închipui, cadet Biegler, că o să-ţi reu- 
şească vreo intrigă împotriva locotenentului-major 
Luka. Noi l-am trimis pe Svejk... Văd că te uiţi la 
mine cu aerul că m-aş fi pus pe capul dumitale... Ei 
bine, da, m-am pus, cadet Biegler... Dacă nu ştii să-ţi 
respecţi superiorul şi te incumeti să-l infrunti, apoi 
tine minte, cadet Biegler, că eu te pot face să nu uiţi 
stația Raab cite zile îi avea... Te învăţ eu minte sa 


70 


faci pe grozavul cu cunoştinţele dumitale teoretice... 
i răb- 


dare numai, pina ajungem pe front... Cind ti-oi da 
ordin sa mergi in offizierpatrule in fata gardului de 
sirma ghimpata... Unde ti-e raportul? Nici mäcar 
raportul nu mi l-ai dat cînd ai venit... Nici măcar 
teoretic nu eşti în stare, cadet Biegler, să... 

— Cu respect vă raportez, domnule căpitan! că în 
loc de o sută cincizeci de grame de salam unguresc, 
s-au dat trupei cîte două cărți poştale ilustrate, de 
cap. Poftiti, domnule căpitan... 

Şi cadetul Biegler întinse comandantului de bata- 
lion două cărți poştale ilustrate, editate de Direcţia 
arhivei militare de război din Viena, aflată sub con- 
ducerea generalului de infanterie Woinowich. Pe una 
din cele două cărți poştale se putea vedea caricatura 
unui soldat rus, a unui mujic , cu barbă mare, pe care 
îl imbratigeaza un schelet. Sub caricatură, un text: 


„Der Tag, an dem das perfide Russland 
krepieren wird, wird ein Tag der Erlésung für 
unsere Monarchie sein.” 


A doua ilustratä provenea din Reichul german. Era 
un dar german, pentru ostasii austro-ungari. 

Sus se putea citi inscrptia Viribus Unitis sub care 
se vedea o spinzuratoare, de al cärui streang atirna 


! Toate convorbirile între ofițeri au loc, bineînţeles, în limba 
germana (n.a.). 

2 Ziua cînd perfida Rusia se va prăbuşi, va fi o zi salvatoare 
pentru monarhia noastră (germ.). 


12 


sir Edward Grey”; jos, sub el, salutau vesel doi 
ostaşi: un austriac şi un german. 

Versurile care însoțeau poza erau culese din cartea 
lui Greinz: Pumnul de fier, un volum de epigrame la 
adresa inamicilor noştri, despre care ziarele germane 
scriau că sînt adevărate şfichiuituri de bici, fiind 
totodată pătrunse de un nestăvilit umor şi de un spirit 
neîntrecut. 

Iată cum sună, în traducere, textul de sub spinzu- 
rătoare: 

» Grey, 


Orice pedeapsa-si are ceasul ei, 

Si iată a sunat şi ceasu-n care 

Să te înalțe în spinzurätoare 

Aşa cum se cuvine, Edward Grey. 
Însă pe lumea asta nu-i stejar 
Pe-un falnic ram sa te-ospitaliteze, 
De-aceea va să spînzuri de-un arțar 
Spre gloria republicii franceze. * 


Abia apucase căpitanul Sagner să termine lectura 
acestor versuri pline „de nestăvilit umor şi de un 
spirit neîntrecut”, cînd pe uşa vagonului de stat- 
major intră grăbit Matusi€, ordonanța batalionului. 

Fusese trimis de Sagner la centrala telegrafică de 
la comandamentul militar al gării, pentru a afla dacă 
nu veniseră cuniva noi ordine; Avea în mîna o tele- 
gramă de la brigadă. Telegrama era necifrată şi suna 


3 Om de stat englez (1862—1933), ministru al afacerilor 
străine între 1905—1916. 


73 


simplu: „Rasch abkochen, dann Vormarsch nach 
Sokal”. Capitanul Sagner dadu din cap ingindurat. 

— Cu respect va raportez, domnule capitan — 
spuse Matusié — că comandantul gării vă roagă sa 
poftiti pînă la dumnealui. Zicea că mai are o te- 
legramă. 

Drept care, între comandantul gării şi căpitanul 
Sagner a avut loc o convorbire cu caracter strict 
confidential. 

Prima telegrama fusese inminata desi, dupa cum 
am vazut, avea un cuprins foarte ciudat, tinind 
seama de faptul ca batalionul se afla in statia Raab: 


»Pregätiti repede mincarea, şi direcţia Sokal”. 


Telegrama era necifrata si adresata batalionului de 
mars al regimentului 91, cu o copie pentru batalionul 
de mars al regimentului 75, care se afla in urmä-1. 
Iscälitura era autenticä: Comandantul brigäzi Ritter 
von Herbert. 

— Foarte confidential, domnule cäpitan, sopti mis- 
terios comandantul militar al garii. O telegramä se- 
creta de la divizia dumneavoastra. Comandantul bri- 
găzii dumneavoastră a înnebunit. A fost transportat 
la Viena după ce a transmis de la brigadă cîteva du- 
zini de telegrame asemănătoare, în toate părţile. La 
Budapesta veţi găsi o nouă telegramă. Telegramele 
lui s-ar cuveni de fapt să fie anulate, dar pînă acum 
n-am primit nici o dispoziţie în acest sens. Am doar 
un ordin de la divizie în care se spune ca telegramele 
necifrate să nu fie luate în considerație. De înmînat, 


74 


însă, trebuie să le inminez, deoarece referitor la acest 
lucru n-am primit încă răspuns de la instanţele mele 
superioare. Prin intermediul instanţelor mele, m-am 
informat la comandamentul corpului de armată, care 
a deschis o anchetă... Am fost ofițer activ, genist 
batrin — adăugă el — am participat la construirea 
liniei noastre strategice din Galiţia 

Domnule căpitan, urmă el cu tristeţe după o clipă 
de tăcere. Pe ăştia bătrînii, ne trimit pe front! Dar 
Ministerul de Război pute de ingineri civili de la ca- 
lea ferată, care n-au decît examenul de teterişti... De 
altfel, peste un sfert de ceas puteţi pleca mai de- 
parte... Îmi amintesc că o dată, la şcoala de cädeti 
din Praga, te-am ajutat să te salti la bara fixă, ca unul 
ce eram din cursul superior. În ziua aceea eram 
amîndoi consemnați. Dumneata te bătuseşi cu co- 
legii germani din clasă. Era cu dumneata acolo şi 
unul Lukas. Erati cei mai buni prieteni. Cînd am 
primit telegrama cu tabelul ofițerilor care trec prin 
stație cu marşbatalionul, mi-am adus aminte... Ei, 
dar de atunci au trecut cîțiva anişori... Pe vremea 
aceea, cadetul Lukâs mi-era foarte simpatic... 

Convorbirea avu darul să-l întristeze pe căpitanul 
Sagner. Îl cunoştea foarte bine pe cel cu care vorbea. 
La şcoala de padeti fusese conducătorul opoziţiei 
antiaustriece, dar cu timpul gîndul la avansare îl 
făcuse să renunţe la această idee. Cel mai mult îl 
întristară însă cuvintele referitoare la 
locotenentul- 


15 


major Lukas, din care reieşea că, indiferent din ce 
motive, acesta fusese indepartat de pretutindeni. 

— Locotenentul Lukas — spuse el apăsat — este 
un ofiter foarte bun. Cind pleaca trenul? 

Comandantul garii se uita la ceas: 

— Peste sase minute. 

— Am plecat, spuse Sagner. 

— Credeam că ai să-mi mai spui, ceva, Sagner. 

— Also, Nazdar! răspunse Sagner şi ieşi. 


Intorcindu-se în vagonul comandamentului, căpita- 
nul Sagner îi găsi pe toţi ofiţerii la locurile lor. Jucau 
pe grupe „Frische Viere”. Singurul care nu juca era 
cadetul Biegler. 

Răsfoia un vraf de manuscrise, în care începuse să 
descrie scene de război, deoarece dorea să se 
remarce nu numai pe cîmpul de luptă ci şi ca 
fenomen literar, în calitate de cronicar al 
evenimentelor de război. Omul „cu coadă de peşte”, 
năzuia să devină un mare scriitor de război. 
Încercările sale literare începeau cu titluri foarte 
promițătoare, în care se oglindea spiritul militar al 
vremii, dar care nu erau încă terminate, aşa încît pe 
hîrtie nu erau trecute decît titlurile lucrărilor care 
urmau să ia naştere. 


„Caracterele luptătorilor din marele război — 
Cine a început războiul — Politica Austro-Ungariei 
şi originea războiului mondial — Insemnari de 


76 


război — Austro-Ungaria şi războiul mondial — 
Foloasele războiului — Conferinţă populară despre 
izbucnirea războiului — Consideraţii politice si 
militare — O zi glorioasă a Austro-Ungariei — 
Imperialismul slav si războiul mondial — 
Documente din războiul mondial — Contribuţii la 
istoria războiului mondial — Însemnări zilnice din 
războiul mondial — Primul război mondial — 
Dinastia noastră în războiul mondial — Naţiunile 
imperiului austro-ungar sub arme — Cronica 
campaniei mele — Cum luptă duşmanii Austro- 
Ungariei — A cui va fi victoria? — Ofițerii şi ostasii 
nostri — Faptele măreţe ale soldaţilor mei — Din 
vremea marelui război — În toiul luptei — Cartea 
eroilor austro-ungari — Brigada de fier — Culegere 
din scrierile mele de război — Eroii mars- batalio- 
nului nostru — Manual de front pentru ostaşi — Zile 
de luptă şi de victorie — Ce am văzut şi ce am învăţat 
pe front — În tranşee — Povesteşte un ofiţer... — Cu 
fiii Austro-Ungariei, inainte! — Aeroplanele inamice 
şi infanteria noastră — După lupta — Artileristii 
nostri, fii credincioşi ai patriei — De-ar fi să vină toţi 
dracii peste noi... — Războiul defensiv şi ofensiv — 
Singe si fier — Victorie sau moarte — Eroii noştri în 
prizonierat. * 


Apropiindu-se de cadetul Biegler şi citind titlurile, 


căpitanul Sagner nu se putu stăpîni şi-l întrebă de ce 
scrisese toate acestea şi ce anume urmărea. 


77 


Foarte bucuros, cadetul Biegler räspunse ca 
fiecare titlu arata una din cartile pe care voia sa le 
scrie. Cite titluri atitea carti. 

— Dorinta mea, domnule capitan, este sa las o 
amintire dupa mine, in caz ca voi cädea in lupta. 
Modelul meu este profesorul german Udo Kraft. S-a 
näscut in anul 1870, s-a prezentat voluntar in razboi 
si a cäzut in ziua de 22 august 1914, la Anloy. 
Înainte de a muri a publicat cartea: Cum să înveți a 
muri pentru împărat.! 

Căpitanul Sagner il pofti pe Biegler lîngă 
fereastra. 

— Arata-mi, cadet Biegler, tot ce mai ai; ma inte- 
resează grozav activitatea dumitale, îl îndemnă iro- 
nic căpitanul Sagner. la să văd caietul pe care l-ai 
ascuns sub bluză... 

— Încă nu-i nimic, domnule căpitan, răspunse ca- 
detul Biegler roşind ca un copil. Poftiti să vă con- 
vingeti. 

Caietelul avea inscris pe coperta, urmätorul titlu: 


Schitele celor mai importante şi mai celebre bătălii 
ale ostilor austro-ungare, alcătuite după studii 
istorice de ofiţerul imperial şi regal (K.u.K.) Adolf 
Biegler. 

Cu observatii si explicatii de ofiterul (K.u.K.) Adolf 
Biegler. 


‘Udo Kraft: Selbsterziehung zum Tod für Kaiser, C.F. 
Amelang’s Verlag, Leipzig (n.a.). 


78 


Osatura lucrarii era foarte simpla. Aceasta incepea 
cu bătălia de la Nôrdlingen din 6 septembrie 1634 si 
continua cu batalia de la Zenta din 11 septembrie 
1697, batalia de la Caldiera din 31 octombrie 1805, 
Aspern — 22 mai 1809, batalia popoarelor de la 
Lipsca — 1813, după care veneau la rînd bătăliile de 
la Santa Lucia — mai 1848 şi Trautenau 27 iunie 
1866 şi în sfîrşit cucerirea Sarajevo-ului, la 9 august 
1878. Schemele şi desenele planurilor semănau între 
ele ca două picături de apă. Cadetul Biegler desenase 
peste tot nişte dreptunghiuri: de o parte goale, 
reprezentînd forţele austro-ungare, de alta haşurate: 
duşmanii. În ambele tabere exista o aripă stîngă, un 
centru şi o aripă dreaptă. În spatele dretpunghiurilor 
erau desenate rezervele şi peste tot se vedeau săgeți. 
Bătălia de la Nôrdlingen, ca şi cea de la Sarajevo, 
arătau ca un teren de fotbal înaintea începerii 
jocului, iar săgețile indicau parcă direcţia în care 
trebuia bătută mingea. 

De altfel şi căpitanului Sagner îi veni numaidecit 
în minte acest lucru şi întrebă: 

— Cadet Biegler, dumneata joci fotbal? 

Biegler roşi şi mai mult şi începu să clipească 
nervos; părea că are vedenii. 

Căpitanul Sagner continuă, însă, să răsfoiască 
zîmbitor prin caiet şi se opri la însemnările care 
însoțeau schema bătăliei de la Trautenau, în timpul 
războiului pruso-austriac. 

Cadetul Biegler scrisese următoarele: 


79 


„Bătălia de la Trautenau n-ar fi trebuit să aibă 
loc, deoarece tenenul muntos nu îngăduia desfăşu- 
rarea diviziilor de sub comanda generalului 
Mazzu- cheli, amenințate de puternicele coloane 
prusace aflate pe colinele din jurul aripii stingi a 
diviziilor noastre”. 

— Care va să zică, după părerea dumitale, cadet 
Biegler — îi spuse căpitanul Sagner, cu acelaşi zîm- 
bet batjocoritor, întinzîndu-i caietul — bătălia ar fi 
trebuit să aibă loc numai dacă Trautenau ar fi fost 
aşezat în cîmpie. E foarte frumos din partea du- 
mitale, cadet Biegler, că în scurtul răstimp de cînd te 
afli în armată, te-ai străduit să te remarci ca strateg, 
numai că strategia dumitale e aidoma cu a copiilor 
care se joacă de-a soldaţii şi se cred generali. De 
altfel, cum văd, dumneata te-ai avansat singur, de 
mai mare dragul. Ia te uită: K.u.K. Offizier Adolf 
Biegler! Pînă la Budapesta ajungi cu siguranţa 
feldmareşal. Alaltăieri, mai cîntăreai încă, la tăticu 
acasă, piele de vaci, K.u.K. Leutnant Adolf 
Biegler!... Ascultă, omule, deocamdată dumneata nu 
eşti ofițer. Eşti un simplu cadet, care atîrnă în aer 
între făhnrich şi subofițer. Eşti încă departe de a te 
putea numi ofiţer, comportarea dumitale seamănă cu 
aceea a unui caporal care ar porunci cîrciumarului 
să-i spună „domnule sergent-major”. Şi adresîndu-se 
locotenentului-major: Ascultă Lukas, cadetul Biegler 
tine de compania ta; vezi de-l iuteste. Dumnealui se 
dă drept ofiţer, ajută-l să-şi cucerească acest drept în 


80 


luptă. Cînd o să înceapă Trommelfeuer-ul' şi vom 
trece la atac, să-l trimiti cu grupa lui să taie 
Drahthindernisse, der gute Junge’... Apropo, 
Zikan, iti transmit salutări de la comandantul gării 
din Raab. 

Cadetul Biegler îşi dădu seama că convorbirea cu 
el se terminase, salută şi, roşu ca un rac, străbătu 
vagonul pînă la capătul lui, pe culoar. 

Deschise ca un lunatic uşa closetului şi privind 
inscripţia, în germană şi maghiară: „A se folosi 
numai în timpul mersului”, scînci, sughita şi se 
porni, pe un plins înfundat. Apoi îşi lăsă în jos 
pantalonii... Pe urmă se scremu stergindu-si 
lacrimile şi, în sfîrşit, găsi o folosință potrivită 
caietului cu inscripția: Schemele celor mai 
importante şi mai celebre bătălii ale ostilor austro- 
ungare, alcătuite de K.u.K. Ofizier Adolf Biegler. 
Pîngărite, foile dispăreau în gura closetului şi se 
împrăştiau, în cădere, printre şinele peste care gonea 
trenul militar. 

Cadetul Biegler îşi spălă la robinet ochii inrositi 
de plîns, apoi ieşi pe culoar, spunîndu-şi în gînd că 
trebuie să se ţină tare, al dracului de tare. De 
dimineaţă îl dureau şi capul şi burta. 

Trecu pe lîngă ultimul compartiment în care or- 
donanta batalionului, Matuëië, juca „şnops”* cu 
Batzer, ordonanța comandantului. 


! Focul de artilerie (germ.). 
? Sirma ghimpata, bunätatea asta de baiat (germ.). 
3 Sau „şaizeci şi şase”, joc de cărţi vienez. 


81 


Aruncind o privire in compartiment, prin usa in- 
tredeschisă, Biegler tuşi. Cei dinăuntru îi intoarsera 
spatele şi-şi continuară jocul. 

— Nu ştiţi ce trebuie să faceţi? întrebă cadetul 
Biegler. 

— Ştiu, dar nu putut, răspunse ordonanța cäpita- 
nului Sagner, in ingrozitorul dialect nemtesc 
din 


82 


muntii Kasper: Mi’is’d’Trump’ ausganga... 

— S-ar fi cuvenit, domnule cadet, sa joc trefla, 
urmä el, dupa o scurta pauza. Treflele mari si ime- 
diat să pun riga de tobă... Asta ar fi trebuit să fac... 

Cadetul Biegler nu mai suflă nici o vorbă şi plecă 
cu coada între picioare, să se aşeze în colţul lui. 
Ceva mai tîrziu, venind să-l cinstească cu coniac din 
sticla pe care o cistigase la cărți, fănhrich Peschner 
se minună de zorul cu care Biegler citea din cartea 
profesorului Udo Kraft: Cum să înveţi a muri 
pentru împărat. 

Pînă să ajungă la Budapesta, cadetul Biegler se 
îmbătă în aşa hal încît, aplecîndu-se pe fereastră, 
striga cit îl tinea gura, în pustiu: 

— Frisch drauf! Im Gottes Namen, frisch 
drauf!!... 

Din ordinul căpitanului Sagner, ordonanța batalio- 
nului, Matusi€, îl trase înapoi în compartiment, unde, 
împreună cu Batzer, ordonanța căpitanului, îl întin- 
seră pe canapea. Şi în timp ce dormea, cadetul 
Biegler avu următorul vis: 


Visul cadetudui Biegler înainte de Budapesta 


Se făcea că avea ,,signum laudis”, crucea de fier, 
era maior şi se ducea să inspecteze unităţile din bri- 
gada care îi fusese încredinţată. Nu se dumerea de 
ce, avînd sub comanda lui o brigadă întreagă, con- 
tinua totuşi să rămînă numai maior. Bănuia că fusese 


! Pe ei! În numele Domnului, pe ei! (Germ.) 
83 


numit general-maior, dar ca gradul de ,,general” se 
pierduse undeva in debandada care domnea la posta 
militara. 

fl venea să ridä amintindu-si că în timp ce călă- 
toreau spre front, căpitanul Sagner îl amenintase că-l 
va trimite să taie gardurile de sîrmă ghimpată. De 
altfel, dînd ascultare propunerii lui, comandamentul 
diviziei îl mutase pe căpitanul Sagner la alt regiment 
împreună cu locotenentul-major Lukas. La altă divi- 
zie, chiar, care tinea de alt corp de armată. 

Cineva îi şi povestise că amindoi se inecasera un- 
deva într-o mlaştină, în timp ce fugeau. 

Se îndrepta cu automobilul spre front spre a in- 
specta unităţile din brigada lui şi deodată situaţia i se 
limpezi. Era trimis de cartierul general al armatei. 

Foarte aproape de el treceau soldaţi, cîntînd o 
melodie al cărui text îl citise în culegerea de cîntece 
militare austriece, Es gilt: 


„Halt euch brav, ihr tapfren Briider, 
werft den Feind nur herzhaft nieder, 
lasst des Kaisers Fahne weh’n... ”! 


Peisajul semăna cu tablourile reproduse în Wiener 
Illustrierte Zeitung. 

În dreapta, lîngă un sopron, se vedea o baterie de 
artilerie care deschisese focul asupra tranşeelor duş- 
mane, aflate în apropierea şoselei pe care trecea el 
cu automobilul. În stînga era o casă din care se 
! Fiţi viteji, voi fraţi eroi, 

Daţi duşmanul înapoi, 
Filfiie steagul împăratului... (Germ.) 
84 


tragea cu arma, in timp ce dusmanul incerca sa 
forteze usa cu patul-carabinelor. Aproape de sosea, 
ardea un aeroplan inamic. La orizont se zareau 
unitäti de cavalerie si sate in flacari. Apoi transeele 
unui batalion de mars si o mica inaltime de pe care 
mitralierele trageau in dusman. Ceva mai departe, 
de-a lungul soselei se intindeau transeele inamicului. 
Si şoferul gonea mereu pe şosea, apropiindu-l tot 
mai mult de duşman. 

Strigă prin pilnie către şofer 

— Încotro mergem? Nu vezi că dăm peste duş- 
man? 

Şoferul îi răspunse: 

— Domnule general, asta-i singurul drum ca lu- 
mea. Şoseaua e in stare bună. Pe drumurile lătural- 
nice nu m-ar ţine cauciucurile. 

Pe măsură ce se apropia de duşman, focul devenea 
tot mai puternic. Grenadele explodau de jur împre- 
jurul transeelor, de amîndouă părțile aleii de pruni. 

Foarte calm, şoferul îi spunea însă: 

— Grozavă, şoseaua asta, domnule general, alu- 
necăm ca pe unt. Dacă am coti în cîmp s-ar duce 
dracului cauciucurile. Uitaţi-vă, domnule general, 
zbieră deodată în pilnie şoferul. Şoseaua asta e aşa 
de bine construită ca nici obuzele de treizeci de 
centimetri nu ne, fac vreun rău. E neteda, ca-n 
palmă; pe drumurile pietruite de cîmp cauciucurile 
ar exploda numaidecit; şi de altfel, oricum, nu ne 
putem întoarce, domnule general! 


85 


„Bzz-Bum!” auzi deodată Biegler şi automobilul 
făcu un salt uriaş. 

— Nu v-am spus eu, domnule general — strigă 
şoferul in pilnie — că şoseaua e al dracului de bine 
construită? Acum a explodat în faţa noastră unul de 
treizeci şi opt. Dar precum vedeţi nici o gaură; 
şoseaua e ca în palmă. Daca am lua-o, însă, peste 
cîmp, gata cauciucurile. Acum trag asupra noastră de 
la patru kilometri. 

— Dar încotro mergem? 

— Vedem noi, răspunse şoferul. Cît tine aşa so- 
seaua, garantez. 

Un zbor, un zbor uriaş şi automobilul se opri. 

— Domnule general — strigă şoferul — nu aveţi 
la dumneavoastră o hartă de campanie? 

Generalul Biegler aprinse lanterna şi observă că 
are o hartă de campanie pe genunchi. Dar ce folos: 
era o hartă marină din 1864, a tarmurilor 
Helgolandului, de pe vremea războiului purtat de 
Austria şi Prusia împotriva Danemarcii, pentru 
Schleswig. 

— Am ajuns la o răspîntie, îi spuse şoferul. Amîn- 
două drumurile duc spre pozițiile duşmanului. Aş 
vrea să ştiu care-i mai bun, ca să nu sufere cauciucu- 
rile, domnule general... Eu răspund de automobilul 
comandamentului... 

În clipa aceea se auzi o bubuitură, o bubuitură 
asurzitoare şi deodată apărură nişte stele mari cît 
roata. Calea Laptelui era ca smîntîna. 


86 


Biegler se inalta în haos alături de şofer, pe perna 
din fata. Restul automobilului fusese retezat parca cu 
foarfecele, asa incit din vehicul nu rämäsese decit 
partea din fata, in plin elan ofensiv. 

— Noroc că v-aţi aplecat să-mi arätati harta, îi 
spuse şoferul. Aţi zburat lîngă mine... Restul s-a dus 
pe apa sîmbetei. Era unu” de patruzeci şi doi... Mi- 
am dat eu seama că o dată ajunşi la răscruce, şoseaua 
nu mai. face două parale. După ăla de treizeci şi opt, 
nu putea să vină decît unu” de patruzeci şi doi. Alt- 
ceva pînă acum nici nu există, domniile general. 

— Încotro o iei? 

— Zburăm spre cer, domnule general, şi trebuie să 
ocolim cometele. Astea-s mai afurisite decît obuzul 
de patruzeci şi doi. Vedeţi, sub noi se află acum 
Marte, continuă iar şoferul după o lungă pauză. 

Biegler îşi recăpătase liniştea şi siguranţa de sine. 

— Dumneata cunoşti istoria bătăliei popoarelor de 
la Lipsca? se adresă el şoferului. Cum a pornit spre 
Liebertkovice, la 14 octombrie 1813, feldmareşalul 
duce de Schwarzenberg şi cum la 16 octombrie s-a 
dat bătălia pentru Lindenau, bătălie condusă de 
generalul Merweldt, cum armatele austriace se aflau 
la Wachau, şi cum la 19 octombrie a căzut Lipsea?... 

— Domnule general — îl întrerupse şoferul — am 
ajuns la poarta raiului; coboriti, domnule general. Nu 
putem trece pe poarta raiului din cauza aglomerației. 
E plin de ostaşi. 

— Treci peste uftul din ei, se răsti Biegler la şofer. 
Ai să vezi cum se dau pe urmă la o parte. 


87 


Si aplecîndu-se afară din automobil, strigă cit îl 
ținea gura: 


— Achtung, sie Schweinebande!' Dobitocii, vad 
un general şi nu catadicsesc să facă rechtsschaut’. 

Foarte calm, şoferul îl linişti: 

— Greu, domnule general, cei mai multi dintre ei 
au capul retezat. 

Abia acum băgă de seamă generalul Biegler că cei 
care se înghesuiau la poarta raiului erau invalizi de 
tot felul, care-şi pierduseră în război anumite părți 
ale corpului pe care le aduceau, însă, cu ei in ranita: 
capete, miini, picioare. 

Un artilerist cumsecade, care se imbulzea la 
poarta raiului, îmbrăcat într-o manta zdrentaroasa, îşi 
ducea in ranita burta sfirtecatä, dimpreună cu 
membrele inferioare. 

În altă ranitä, apartinind unui vrednic ostaş din 
landwehr, generalul Biegler văzu o bucă pe care bra- 
vul ostaş o pierduse în bătălia de lîngă Lvov. 

— Ştiţi, asta-i pentru buna regulă, i se adresă din 
nou şoferul, despicînd mulțimea. De bună seamă 
pentru supracomisia cerească. 

Nu puteai trece prin poarta raiului decît pe baza 
unui cuvînt de ordine, de care generalul Biegler îşi 
aduse numaidecit aminte: „Fiir Gott und Kaiser”. 
Automobilul intra in rai. 

— Domnule general — il intimpina un ofiter- 
inger cu aripioare cind trecura prin fata unei cazarmi 
cu recruti-ingeri — trebuie să vă prezentaţi la 
cartierul general. 


l Drepti, adunătură de porci! (Germ.) 
? Pentru onor la dreapta (germ.). 


89 


Apoi ocoliră un cîmp de exerciţii, unde un 
furnicar de ingeri-recruti invatau să strige: „Aleluia”. 

Trecură pe lîngă o grupă de ostaşi în care un capo- 
ral-înger, roşcovan, luase în tărbacă pe un tont de 
recrut-înger; îi căra orbeşte pumni în burta şi-i 
striga: 

— Cască ritul mai tare, mă, porc de Betleem. Aşa 
se strigă „Aleluia”? Parcă ai avea găluşte în gură. 
Grozav aş vrea să ştiu care a fost boul de ţi-a dat 
drumul în rai, dobitocule! Hai, mai încearcă o dată... 
Cum, mă, Hhahlehluia? Iti arat eu tie, bestie, să-mi 
fornăi mie aici, in Rai... Încă o dată, cedru de 
Liban... 

Şi în timp ce se îndepărtau, în urma lor mai răsu- 
nară multă vreme zbieretele sinistre ale îngerului-re- 
crut cu voce răguşită: „Hhahle-hluia!” şi urletele 
îngerului-caporal: ,,A-le-lu-ia,. a-le-lu-ia, vacă de 
Iordania!” 

Se treziră deodată în faţa unei lumini puternice, 
care strălucea deasupra unei clădiri ce aducea cu ca- 
zarma Marianskă din Ceské Budăjovice; pe acoperiş 
erau două aeroplane, unul în partea stîngă, celălalt în 
dreapta, iar la mijloc, între ele, era întinsă o pînză 
uriaşă pe care se vedea o inscripție cu litere gi- 
gantice: 


K. u K. GOTTESHAUPTQUARTIER 


Generalul Biegler fu coborit din avion de doi in- 
geri in uniforma de jandarmi, care il apucara de gu- 
ler şi-l duseră in clădire, la etajul întîi. 


90 


— Să fiți cuviincios cu Dumnezeu, îi recomandara 
îngerii în dreptul uşii, facindu-i apoi vînt înăuntru. 

În mijlocul odăii, pe pereţii căreia atîrnau tablou- 
rile lui Franz-Josef şi Wilhelm, al lui Karl Franz-Jo- 
sef, moştenitorul tronului, al generalului Viktor 
Dankl' arhiducelui Frederic si al şefului cartierului 
general, Konrad von Hôtzendorf, stătea Dumnezeu. 

— Cadet Biegler, i se adresă Dumnezeu, apăsînd 
pe fiecare cuvînt. Nu mă cunoşti? Eu sînt fostul du- 
mitale căpitan, Sagner, de la compania a unsprezecea 
de marş. 

Biegler înlemni. 

— Cadet Biegler, se auzi din nou glasul Domnu- 
lui. Cu ce drept ţi-ai însuşit titlul de general-maior? 
Cu ce drept ai trecut, cadet Biegler, cu automobilul 
statului-major prin poziţiile duşmanului? 

— Am onoarea să vă raportez... 

— Gura, cadet Biegler, cînd iti vorbeşte 
Dumnezeu. 

— Am onoarea să vă... biigui din nou Biegler. 

— Bine, care va sa zicä dumneata n-ai de gind sa- 
ti tii gura? se rasti la el Dumnezeu. Bine... Deschise 
usa şi strigă: „Să vie doi îngeri!” 

În sală intrară doi îngeri cu carabinele petrecute 
peste aripa stîngă. Biegler îi recunoscu pe Matuăi€ şi 
Batzer. 

Din gura Domnului răsunară sonor cuvintele: 


1 ia e 
General de cavalerie în armata austro-ungară. 


91 


— Zvirliti-| în privată! 
Si cadetul Biegler se pravali intr-o duhoare ingro- 
zitoare. 


Pe banca din fata celei pe care dormea cadetul 
Biegler, MatuSié si Batzer, ordonanța personală a 
căpitanului Sagner, jucau înainte „şaizeci şi şase”. 

— Stink awer da Kerl wie a’Stockfisch, exclamă 
Batzer care urmärea cum se framinta in somn cade- 
tul Biegler. Muss d’Hosen voll hamn...' 

— Se poate intimpla oricui, raspunse filozofind 
Matusi€. Lasă-l in plata Domnului, ca n-ai ce-i face. 
Doar n-ai de gînd să-l primenesti. Mai bine împarte 
cărțile. 

Începeau să se vadă luminile Budapestei. 
Deasupra Dunării săltau jucăuş razele unui reflector. 

Cadetul Biegler începuse de bună seamă să viseze 
altceva vorbea prin somn: 

— Sagen Sie meiner tapferen Armee, dass Sie 
sich in meinem Herzen ein unvergängliches 
Denkmal der Liebe und Dankbarkeit errichtet hat.’ 

Cum, în timp. ce rostea aceste cuvinte, începu din 
nou să se sucească, Batzer simţea acum mai bine 
mirosul, ceea ce îl făcu să scuipe şi să facă urmă- 
toarea remarcă: 


! Pute ca o altă aia... trebuie să aibă pantalonii plini (germ.). 
À Spuneţi vitezei mele armate că şi-a înălțat in suflet un 
nepieritor monument de dragoste şi recunoştinţă (germ.). 


92 


— Stinkt wie a’Haislputza, wie a’bescheissena 
Haislputza. 

lar cadetul Biegler se zvircolea din ce în ce mai 
tare in noul si fantasticul lui vis. 

Se facea ca era aparatorul orasului Linz in 
razboiul pentru mostenirea Austriei. Vedea redutele, 
retranşamentele şi palisadele din jurul oraşului. 
Cortul lui fusese transformat într-un spital uriaş. 
Pretutindeni în preajmă-i zăceau bolnavi care se 
ţineau de burtă. Sub palisadele oraşului Linz treceau 
cavaleriştii francezi ai lui Napoleon I. 

Deasupra mulţimii, ţinîndu-se şi el de burtă, co- 
mandantul oraşului striga unui parlamentar francez: 

„Comunicaţi împăratului dumneavoastră că nu mă 
predau...” 

Apoi, pe neaşteptate, durerea de burtă părînd a-l fi 
lăsat, porni cu batalionul la asalt şi trecînd peste 
palisade ieşi din oraş pe drumul glorios al victoriei; 
îl văzu pe locotenentul-major Luka acoperind cu 
pieptul lovitura de paloş a unui cavalerist francez 
care îl ameninţa pe el: comandantul Biegler, apără- 
torul Linz-ului încercuit. 

După cîteva clipe, locotenentul-major Lukas îşi 
dădu ultima suflare la picioarele lui, rostind aceste 
vorbe: 

— Ein Mann wie Sie, Herr Oberst, ist nôtiger als 
ein nichtsnutziger Oberleutnant!' 


‘Un bărbat ca dumneavoastră, domnule colonel, e mai 
folositor decit un netrebnic locotenent-major (germ.). 


93 


Adînc mişcat, apărătorul oraşului Linz se întoarse 
spre muribund, cînd deodată o schiţă il nimeri drept 
în muşchii şezutului. 

Biegler îşi duse instinctiv mîna la spate, isi pipai 
pantalonii şi simţi ceva umed, lipicios. Strigă: 

— Sanität! Sanităt!! şi se präbusi de pe cal... 

Batzer şi Matusi€ îl ridicarä de pe dusumea şi-l 
aşezară din nou pe bancă, la locul lui. 

După care, Matu8ié se duse să raporteze cäpitanu- 
lui Sagner ciudăţeniile care se petrec cu cadetul 
Biegler. 

— Eu nu cred că din coniac 1 se trage, opina el. 
Mai degrabă ar putea să fie holeră. Domnul cadet 
Biegler a băiit apă în toate staţiile. 

— Matusié — i-o tăie căpitanul — holera nu vine 
aşa cu una, cu două. Spune-i doctorului, e în com- 
partimentul vecin, să se ducă sa-l vadă... 

Pe lînga batalion fusese ataşat medicul militar 
Wel- fer, un doctor bătrîn şi mare şmecher. Bea bine 
şi lovea rău, dar ştia carte. Trecuse prin mai multe 
facultăţi de medicină ale imperiului austro-ungar şi 
făcuse practică în tot felul de spitale; cu toate astea, 
Welfer nu-şi luase doctoratul din cauză că un unchi 
al lui avusese grijă să amintească în testamentul pe 
care îl lăsase moştenitorilor, că studentul în medicină 
Friederich Welfer va căpăta o bursă anuală pînă în 
ziua cînd îşi va lua diploma de doctor în medicină. 

Bursa era cam de patru ori mai mare-decit salariul 
unui medic de spital, aşa încît M.U.C. Friederich 


! Sanitar, sanitar! (Germ.) 


94 


Welfer isi dadea, pe buna dreptate, silinta sa 
studieze, mai departe. 

Mostenitorii turbau de furie. Îl declarară idiot, în- 
cercară să-l încurce cu o nevastă bogată, numai să 
scape de el. Dinspre partea lui, însă, pentru a-i în- 
tărită şi mai mult, M.U.C. Welfer, membru activ în 
vreo douăsprezece asociaţii studenţeşti, publică 
cîteva culegeri de poezii foarte nevinovate, la Viena, 
Lipsca şi Berlin. Scria la revista Simplicissimus şi-şi 
vedea liniştit de studii, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întîmplat. 

Izbucnirea războiului a însemnat o ruşinoasă lovi- 
tură pe la spate dată lui M.U.C. Friederich Welfer... 

Autorul volumelor de poezii: Lachende Lieder, 
Krug und Wissenschaft, Mărchen und Parabeln' fu 
luat cu japca în armată, iar unul dintre moştenitori, 
funcționar la Ministerul de Război, avu grijă ca 
hitrul bun de glume Friederich Welfer, să-şi ia ,,doc- 
toratul de război”. Examenul I-a dat în scris. I s-a dat 
un chestionar cu o scrie de întrebări, la, care Welfer 
a răspuns stereotip: „Lecken Sie mich am Arsch!”” 
Peste trei zile, colonelul îi aduse la cunoştinţă că-şi 
luase diploma de doctor în medicină generală şi-i 
mai spuse că, de fapt, de mult era copt pentru 
doctorat, că medicul şef îl repartizase la un spital de 
refacere şi că 


! Ris şi cîntec. Ulciorul şi ştiinţa, Basme şi parabole (germ.). 
À Pupati-mä in cur (germ.). 


95 


avansarea lui viitoare va depinde numai de purtarea 
pe care o va avea: la care mai adauga ca se stia totul 
despre el, despre duelurile avute cu ofiterii in diferite 
oraşe universitare, dar că acum, în timp de război, 
ele vor fi date uitării. 

Autorul volumului de poezii Ulciorul şi ştiinţa isi 
muşcă buzele şi plecă să-şi facă datoria. 

După constatarea cîtorva cazuri în care dăduse do- 
vadă de prea multă bunăvoință fata de pacienţii 
militari, prelungindu-le cît putu mai mult şederea în 
spital, tocmai în perioada cînd stăpînirea lansase cu- 
vîntul de ordine: ,,Decit să zacă în spitale, mai bine 
să piară în tranşee — de ce să piară în spitale şi nu in 
linia întîi” — doctorul Welfer fu trimis pe front cu 
batalionul 11 de marş. 

Ofițerii activi ai batalionului îl considerau un om 
de nimic. Dar nici rezerviştii nu-i dădeau prea mare 
atenţie, refuzîndu-i prietenia, pentru ca să nu lăr- 
gească şi mai mult prăpastia care exista între ei şi 
ofiţerii activi. 

Cum era şi firesc, căpitanul Sagner se considera 
mult superior fata de fostul M.U.C., care în cursul 
îndelungatei sale studenţii spintecase atitia ofiţeri. In 
clipa cînd „medicul militar” Welfer trecu pe lîngă el, 
se făcu a nu-l observa şi continuă să pălăvrăgească 
cu locotenentul-major LukaS despre tot felul de 
fleacuri, spunîndu-i, de pildă, că la Budapesta se 
cultivă  dovleci. La această afirmaţie 
locotenentul-major 


96 


Lukâă îi răspunse că pe vremea cînd fusese elev in 
anul trei al şcolii de cadeți, făcuse, împreună cu 
cîțiva prieteni „civili”, o vizită în Slovacia, la un 
preot evanghelic, care, zicea el, le servise ca gar- 
nitură la friptura de porc, varză cu dovleac, şi 
turnîndu-le în pahare, le spusese: 


»Porcului, cu dovleac 
Să-i venim de hac.” 


lucru de care el, Lukäë, se simtise foarte jignit.! 

— N-o să vedem prea mult din Budapesta, con- 
stată căpitanul Sagner. Cum văd, o ocolim. După 
itinerar, ar trebui să rămînem aici două ore. 

— Cred că manevrează, răspunse locotenentul- 
major Luka8. Ne duce la triaj, la Transport-Militär- 
Bahnhof. 

Tocmai atunci se apropie de ei medicul militar 
Welfer. 

— N-are nimic, li se adresă el rizind. Domnii care 
vor să devină ofiţeri în armata noastră şi care la 
Cazinoul din Bruck se mai făleau încă cu cunos- 
tintele lor în ale strategiei şi istoriei ar trebui aver- 
tizati că e primejdios să înfulece dintr-o dată tot pa- 
chetul cu dulciuri trimis de mămica, pe front. De 
cînd am părăsit Bruck-ul, cadetul Biegler a mîncat 
treizeci de rulade cu cremă, aşa cum singur a recu- 
noscut, şi a băut în toate gările numai apă fiartă; asta 


! Convorbirea intre căpitanul Sagner şi locotenentul-major 
Luka§ avea loc în limba cehă (n.a.). 


97 


imi aminteste, domnule capitan, de un vers al lui 
Schiller: 


yee Wer sagt von...” 


— Ascultă, doctore — il întrerupse căpitanul 
Sagner — aici nu-i vorba de Schiller; pe mine mă 
interesează ce se întîmplă cu cadetul Biegler. 

Medicul militar Welfer zîmbi. 

— Aspirantul la gradul de ofițer, cadetul dum- 
neavoastra Bipgler, s-a căcat pe el... Nu-i vorba nici 
de holeră, nici de dizenterie, ci pur şi simplu de cu- 
fureală. Domnul aspirant la gradul de ofiţer a băut 
niţel mai mult coniac şi s-a căcat pe el... Asta-i tot... 
De altfel, am impresia că s-ar fi scăpat şi fără 
coniacul dumneavoastră. A înghiţit atîtea rulade cu 
cremă, primite de acasă... E un copil... La cazino, pe 
cît ştiu, nu bea niciodată mai mult de un sfert. 
Abstinent. 

Şi doctorul Welfer scuipă cu dispreţ. Apoi urmă: 

— Îşi cumpără întotdeauna rulade de Linz... 

— Care va să zică, nu-i nimic grav? interveni 
căpitanul Sagner. Cu toate astea... dacă povestea s-ar 
afla... 

Locotenentul-major Lukâs se ridică în picioare şi-i 
spuse lui Sagner, plictisit: 

— Halal comandant de grupă!... 

— Eu l-am pus niţel pe picioare, observă Welfer, 
continuînd să zimbeasca. Mai departe rămîne să ho- 
tărască domnul comandant de batalion... Aş putea 


98 


să-l predau pe cadetul Biegler spitalului din 
localitate... eliberindu-i un certificat ca sufera de 
dizenterie. Un caz grav de dizenterie, izolare 
urgentă... şi cadetul Biegler ar fi internat în baraca 
contagioşilor... 

— Cred că aşa ar fi mult mai bine, urmă Welfer cu 
acelaşi zîmbet nesuferit! Aveţi de ales între un cadet 
cacacios şi-unul atins de dizenterie... 

Căpitanul Sagner se adresă prietenului Lukâs pe 
un ton foarte oficial. 

— Domnule Ipcotenent-major, cadetul Biegler din 
compania dumneavoastră s-a îmbolnăvit de dizente- 
rie şi va rămîne la Budapesta pentru îngrijire me- 
dicală... 

Căpitanul Sagner avu impresia că Welfer ridea 
foarte sfidător, dar, uitindu-se la medicul militar, 
constată că avea o mină foarte indiferentă. 

— Aşadar, e-n regulă, domnule căpitan, 1 se 
adresă Welfer foarte calm. Aspirantul la gradul de 
ofițer... în definitiv — continuă el dînd plictisit din 
mînă — orice bolnav de dizenterie se scapă în pan- 
taloni... 

Aşa se face că bravul cadet Biegler fu transportat 
la spitalul militar de izolare din Uj Buda. Pantalonii 
săi cufuriti se pierdură in viitoarea războiului 
mondial. Iar visurile cadetului Biegler despre marile 
victorii fură închise între pereţii uneia din barăcile 
spitalului de izolare. 

Cînd află că are dizenterie, cadetul Biegler se 
simţi nespus de bucuros. 


99 


La urma urmei îi era indiferent dacă, în timp ce-şi 
făcea datoria, fusese rănit sau se îmbolnăvise pentru 
Maiestatea sa împăratul. 

Se întîmplă însă o mică încurcătură. Din cauză că 
toate locurile pentru bolnavii de dizenterie erau 
ocupate, cadetul Biegler fu transportat în baraca 
holericilor. 

În timp ce-i făceau baia şi-i puneau termometrul 
sub brat, veni să-l vadă un medic maghiar. Privind 
termometrul, dădu din cap îngîndurat şi exclamă: 

— Treizeci şi şapte de grade! 

La bolnavii de holeră, scăderea bruscă a tempera- 
turii era simptomul cel mai grav. În această stare 
bolnavul devine apatic. 

Şi într-adevăr, cadetul Biegler nu dădea de loc 
semne de enervare. Era foarte calm şi-şi repeta me- 
reu în gînd că, orice-ar fi, el pentru împărat su- 
feră. 

Drept care, medicul porunci să i se introducă ter- 
mometrul în rect. 

— Ultimul stadiu al holerei, îşi spuse el. Semnul 
sfirşitului; bolnavul slăbeşte la maximum, pierde 
simţul mediului înconjurător, nu-şi mai dă seama ce 
face decît aşa, ca prin vis... Ride în spasmele ago- 
nici. 

Si, ca să fim drepți, cadetul Biegler zimbi ca un 
martir, se purta eroic cind i se introduse termometrul 
in rect. Nici nu se clinti. 


100 


— Da, da — isi urma gindul medicul militar — 
astea-s semnele care la holera duc incetul cu incetul 
la moarte sigură: o apatie totală... 

ÎL mai întrebă pe subofiterul sanitar dacă Biegler 
vomitase sau avusese scaune diareice în cadă. 

Primind un răspuns negativ, se uită lung la Bie- 
gler. Dacă în timpul holerei înceteaza diareea şi 
vărsăturile, ăsta-i încă un semn care arată, pe lîngă 
cele dinainte, ce se întîmplă cu bolnavul în ultimele 
ceasuri, înainte de moarte. 

Scos din baia caldă şi întins pe pat gol puşcă, Bie- 
gler începu să tremure de frig. Dintii îi clantaneau şi 
tot corpul i se increti ca pielea de găină. 

— Vedeţi, spuse in limba maghiară medicul mili- 
tar. Frisoane puternice, membrele reci... Sfirsitul. 

Aplecîndu-se asupra cadetului Biegler, îl întrebă 
pe nemteste: 

— Also, wie geht’s?' 

— S-ssse-hr — gu-gu-tt, clantani din dinţi Bie- 
gler: ...ei-ne De-deck-ke... 

— Cunostinta in parte pierdută, in parte păstrată 
— spuse pe ungureste medicul — trupul foarte sla- 
bit. Ar trebui să aibă buzele şi unghiile negre... Da, 
da, ăsta-i al treilea caz cînd îmi moare unul de holeră 
fără să 1 se-nnegrească unghiile şi buzele... 

Aplecîndu-se din nou asupra lui Biegler, continuă 
pe ungureşte: 

— A doua bătaie a inimii a încetat... 


! Cum te simţi? (Germ.). 
? Foarte bine, ...o pătură... (Germ.) 
101 


— Ei-ei-ne-ne De-de-de-de decke, ke-ke, clanta- 
nea cadetul Biegler. 

— Astea-s ultimele lui cuvinte, se adresä medicul 
subofiterului sanitar. Miine îl îngropăm împreună cu 
maiorul Koch. Nu mai are mult, şi-şi pierde cu- 
nostinta. Hîrtiile-i sînt la cancelarie?” 

— Acolo trebuie sa fie răspunse calm subofiterul 
sanitar. 

— Ei-ne-ne-ne De-de-de-decke-ke-ke, cläntäni 
desperat cadetul Biegler în urma celor ce se 
depărtau. 

Din cele şaisprezece paturi cîte erau în încăpere, 
numai cinci erau ocupate. Unul dintre bolnavi dă- 
duse ortul popii. Murise cu două ore mai înainte şi 
acum era acoperit cu un cearsaf; mortul purta nu- 
mele descoperitorului bacililor holerei. Era maiorul 
Koch, despre care medicul militar spusese, că va fi 
înmormîntat a doua zi, împreună cu cadetul Biegler. 

Cadetul Biegler se ridică în capul oaselor şi pentru 
prima oară avu prilejul să vadă cum se moare de 
holeră pentru împărat, căci din cei patru bolnavi 
rămaşi în viaţă doi erau în agonie; se sufocau şi se 
invineteau, scotind în acelaşi timp nişte sunete într- 
un soi de limbă necunoscută, mai degrabă un fel de 
hor- căieli de glas sugrumat. 

Ceilalți doi, cu vădite semne de însănătoşire, 
aminteau de bolnavii de tifos în plin delir. Strigau 
vorbe fără şir şi scoteau de sub pături nişte picioare 
slăbănoage. Deasupra lor stătea aplecat un sanitar cu 


102 


mustață, care încerca să-i mingiie vorbindu-le într- 
un dialect german din Stiria, după cum putu să-şi 
dea seama Biegler. 

— Şi eu am avut holeră, drăgălaşii mei, dar n-am 
zvirlit cu picioarele. Acum e bine de voi. O să pri- 
miti concediu pînă... Nu te mai zbengui atita, strigă 
el la unul care lovise pătura cu piciorul şi o întorsese 
pe dos. Aici nu-i voie să faci aşa ceva. Fii bucuros că 
ai călduri şi că n-au să te scoată de aici cu muzică 
militară. Ati scăpat amindoi. 

După care îşi roti privirea prin odaie, şi urmă: 

— Vedeţi, ceilalți s-au şi curăţat. Ne-am aşteptat 
la asta, adăugă el binevoitor. Fiţi bucuroşi că ati 
scăpat. Fiţi cuminţi, trebuie să mă duc după cear- 
safuri. 

Se inapoie numaidecit. li inveli in cearsafuri pe 
cei doi care muriserä, cu buzele negre ca taciunele; 
le scoase miinile cu unghii negre, cu care, in ulti- 
mele clipe ale agoniei, îşi acoperiserä cu înverşunare 
ruşinea, se căzni să le bage limba în gură, apoi 
îngenunche şi începu să se închine: 

— Heilige Marie, Mutter Gottes... 

Si in timp ce se ruga, batrinul sanitar, originar 
din Stiria, se uita la pacienţii săi porniţi pe însănă- 
toşire, al căror, delir însemna drumul spre o viaţă 
nouă. 

— Heilige Marie, Mutter Gottes, reluă sanitarul 
rugăciunea, cînd deodată un bărbat în pielea goală îl 
bătu pe umăr. 

Era cadetul Biegler. 


103 


— Ascultă, eu... am fă-făcut baie... Adică... de 
fapt, mi-au fă-fă-cut b-baie... îmi trebuie o pătură... 
Mi-e frig... 

— Dumneata eşti un caz aparte, îi spuse cu o ju- 
mătate de oră mai tîrziu cadetului Biegler, care acum 
se odihnea sub pătură, acelaşi medic militar care-l 
declarase pierdut. Dumneata, domnule cadet, eşti 
reconvalescent; mîine te trimitem la spitalul de re- 
zervă din Tarnov. Eşti purtător de bacili holerici... 
Am ajuns aşa de departe cu ştiinţa, că acum ştim 
toate... Dumneata eşti din regimentul 91... 

— Batalionul 13 de marş — răspunse în locul ca- 
detului Biegler, subofiterul sanitar — compania a 
unsprezecea... 

— Scrie! i se adresă” medicul: 


» Cadetul Biegler, batalionul 13 de marş, compa- 
nia 11-a de marş, regimentul 91, se trimite spre su- 
praveghere la spitalul de holerici din Tarnov. Pur- 
tător de bacili holerici...” 


Şi în felul acesta, cadetul Biegler, entuziast luptă- 


tor pentru cauza împăratului, deveni un primejdios 
purtător de bacili holerici. 


104 


I 


LA BUDAPESTA 


În gara militară din Budapesta, Matuëi aduse că- 
pitanului Sagner o telegramă de la comandament, 
semnată de nefericitul general care nu de mult fusese 
transportat la balamuc. Avea acelaşi cuprins ca şi 
telegrama primită în staţia precedentă. 


„Gătiţi repede mincarea şi apoi spre Sokal.” 
La care mai era adăugat: 


» Trenul regimentar rămîne la gruparea din loca- 
litate. Recunoaşterea se suspendă. Batalionul trei- 
sprezece de marş construieşte un pod peste Bug. 
Amănunte în ziare. ” 


Căpitanul Sagner porni numaidecit spre comanda- 
mentul gării, unde fu intimpinat de un ofiţer scund şi 
gras care-i zimbi prieteneşte. 

— Ordinul a fost dat de generalul dumneavoastră 
— îi răspunse acesta rizind în hohote — dar de 
transmis, a trebuit să vă transmit eu tîmpenia asta, 
întrucît pînă acum n-am primit nici o dispoziţie în 


105 


care să se spună că telegramele nu trebuiesc predate 
adresantilor. Ieri a trecut prin gară batalionul 14 de 
marş din regimentul 75. Comandantul batalionului 
avea aici o telegramă în care i se făcea cunoscut că 
toţi ostaşii, trebuie să primească cîte şase coroane 
drept recompensă specială pentru Przemysl şi în 
aceiaşi timp că din cele şase coroane fiecare ostaş e 
obligat să depună aici la cancelarie cîte două co- 
roane pentru împrumutul de război... După infor- 
matii din surse demne de crezare, generalul dum- 
neavoastră de brigadă suferă de paralizie cerebrală... 

— Domnule maior — se adresă căpitanul Sagner 
comandantului gării militare — conform ordinului 
primit de la regiment şi conform itinerariului, bata- 
lionul nostru se îndreaptă spre Güdôlô. Trupa ur- 
mează să primească aici o sută cincizeci de grame de 
brînză Emental, de cap. La ultima haltă trebuia să 
primească cîte o sută cincizeci de grame de salam 
unguresc. Dar n-a primit nimic. 

— Mi se pare că şi aici are să se întîmple la fel, 
răspunse maiorul, continuînd să surida binevoitor. 
Nu ştim nimic despre un asemenea ordin pentru re- 
gimentele din Cehia. De altfel, asta e o chestiune 
care nu mă priveşte; adresati-va Biroului de aprovi- 
zionare. 

— Cînd urmează să plecăm domnule maior? 

— Înaintea dumneavoastră, e un tren cu artilerie 
grea pentru Galiţia. Îi dăm drumul peste un ceas. Pe 
linia a treia e un tren sanitar, care pleacă la douăzeci 
şi cinci de minute după artilerie. Pe linia a douăspre- 


106 


zecea avem un tren cu munitii. Pleaca la zece minute 
dupa trenul sanitar, iar peste douäzeci de minute 
pleaca si trenul dumneavoastra. 

Bineînţeles, dacă între timp nu intervine vreo 
schimbare, adăugă el cu acelaşi zîmbet, care îl făcu 
să-şi piardă orice simpatie în ochii căpitanului Sag- 
ner. 

— Îmi îngăduiţi, domnule maior — îl întrebă 
Sagner — să vă cer lămuriri în legătură cu faptul că 
nu ştiţi nimic în privința ordinului referitor la 
distribuirea a o sută cincizeci de grame de brînză 
Emental pentru regimentele din Cehia? 

— E un secret, îi răspunse cu acelaşi zîmbet co- 
mandantul gării militare din Budapesta. 

— Am făcut-o de oaie, se mustră în gînd căpitanul 
Sagner, ieşind din clădirea comandamentului. Cine 
dracu” m-a pus să-i spun lui Lukăs să adune toţi 
comandanții şi trupa de care au nevoie şi să plece cu 
ei la magazie să ridice cele o sută cincizeci de grame 
de brînză Emental de cap? 

Dar înainte ca locotenentul-major Lukä$, coman- 
dantul campaniei a 11-a, să fi dispus trimiterea tru- 
pei la magazie pentru cele o sută cincizeci de grame 
de brînză Emental, aşa cum ordonase căpitanul Sag- 
ner, în faţa lui îşi făcură apariţia Svejk şi nefericitul 
Baloun. 

Baloun tremura ca varga. 

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant 
— i se adresă Svejk cu obisnuita-i candoare — că 
chestiunea de care vreau să vă vorbesc este foarte 


107 


importanta. V-as ruga, de aceea, domnule oberlait- 
nant, daca s-ar putea sa rezolvam aceasta chestiune 
undeva mai la o parte, cum zicea si bunul meu prie- 
ten Spatina din Zhora, cind — fiind martor la o 
cununie — l-au apucat deodată nevoile in biserică. 

— Hai, Svejkule, spune o dată, ce s-a întîmplat? 
— îl întrerupse locotenentul-major Lukas, căruia de 
altfel i se facuse dor de Svejk, la fel ca si acestuia de 
locotenent; da-i înainte. 

Baloun îi urma, mai mult mort decît viu. Matahala 
asta de om îşi pierduse cu desavirsire echilibrul 
sufletesc şi-şi bălăbănea mîinile într-o deznădejde 
cumplită. 

— Ce s-a întîmplat, Svejkule, îl întrebă locote- 
nentul-major cînd se depărtară. 

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, 
că e mai bine să mărturiseşti fapta înainte de a ieşi la 
iveala. Dumneavoastră aţi ordonat, domnule ober- 
laitant, ca o dată ajunşi la Budapesta, Baloun sa vă 
aducă pateul de ficat şi o chiflă. 

Ai primit ordinul sau nu? se întoarse Svejk către 
Baloun. 

Baloun începu să-şi agite şi mai mult mîinile, ca şi 
cînd ar fi vrut sa se apere împotriva amenințării unui 
dușman nevăzut. 

— Din păcate — urmă Svejk — ordinul n-a putut 
fi executat, domnule oberlaitnant. Eu am înghiţit pa- 
teul dumneavoastră de ficat... Da, l-am mîncat — 
spuse Svejk, înghiontindu-l pe desperatul Baloun — 
pentru că... ştiam că pateul de ficat se poate strica. 


108 


Am citit de multe ori în gazete că familii întregi s-au 
otrăvit cu pateu de ficat. O dată, la Zderaz, altă dată 
la Beroun, pe urmă la Tabor, la Mlada Boleslav, la 
Piibram... Toţi otravitii au murit. Ştiţi, pateul de ficat 
e cea mai primejdioasă conservă... 

Tremurînd din tot corpul, Baloun se întoarse într-o 
parte, îşi băgă degetul pe git şi începu să verse cu 
scurte icneli. 

— Ce-i cu dumneata, Baloun? 

— Bo-bo-răsc e, e, do-do-mnu-le obr... e, e, ober- 
laitnant, €, e, ober-lait-nant €, e! striga nefericitul 
Baloun în clipele de răgaz. Eu-eu l-am min-ee-cat, e, 
e, eu-ee-singur, 1e... 

Din nefericitul Baloun tisneau pe gură pînă şi 
bucăţile de staniol în care fusese înfăşurat pateul. 

— După cum vedeţi, domnule oberlaitnant — in- 
terveni Svejk, fără să-şi piardă citusi de putin sîngele 
rece — orice pateu înghiţit pe furiş iese la suprafaţă 
ca untdelemnul deasupra apei. Eu am vrut să iau 
totul asupra mea, dar dumnealui se dă de gol ca un 
timpit. De altfel să ştiţi că e un om cumsecade, 
numai că înghite tot ce i se încredințează. Am mai 
cunoscut o dată un om ca ăsta. Era servitor la o 
bancă. Putea să-i dea pe mînă cu toată încrederea, 
mii $i mii de coroane. O dată, chiar a ridicat, nişte 
bani de la o altă bancă, unde i-au dat din greşeală cu 
o mie de coroane mai mult, dar el, cinstit, i-a dat pe 
loc înapoi; să-l fi trimis în schimb să-ţi cumpere de 
cin’sprezece creitari o bucată de carne era sigur că 
jumătate o înfuleca pe drum. Era aşa de hulpav, că 


109 


dacă funcţionarii îl trimiteau dupa cirnati el îi cresta 
pe drum cu briceagul şi după ce gusta din ei lipea 
găurile cu englisflaster, care la cinci cirnati îl costa 
mai mult decît un cîrnat întreg. 

Locotenentul-major LukaS oftă adînc şi se departa. 

— Binevoiti a-mi transmite vreun ordin, domnule 
oberlaitnant? strigă Svejk în urma lui, în timp ce 
nefericitul Baloun continua să-şi vire degetele in git. 

Lukä$, dădu plictisit din mînă şi o porni spre 
magazia cu provizii. Pe drum îi veni în gînd ciudata 
idee că atîta timp cît ostaşii înfulecă pateul de ficat 
al ofiţerilor, Austria nu poate cîştiga războiul. 

Între timp, Svejk îl trăsese pe Baloun în dosul 
gării militare şi încerca să-l liniştească, spunîndu-i 
că se vor duce împreună în oraş de unde îi vor aduce 
locotenentului-major cirnati de Debrețin. În mintea 
lui Svejk, noţiunea acestei specialităţi se îmbina în 
chip firesc cu imaginea capitalei regatului ungar. 

— Mi-i că să nu scăpăm trenul, se tingui Baloun, 
care pe lîngă că era veşnic nesätul, mai era şi lacom. 

— Cînd pleci pe front — declară cu convingere 
Svejk — află de la mine că nu scapi niciodată nimic, 
pentru că orice tren care merge spre front îşi are 
rostul lui şi are grijă sa nu ajungă la stația de desti- 
nație cu jumătate de eşalon. De altfel, dragă Baloun, 
te-am ghicit: eşti un zgirie-brinza. 

Nici n-ar mai fi avut, însă, cînd să plece, căci se 
dăduse semnalul de îmbarcare. Ostaşii care se îna- 
poiau de la magazie, urcau din nou în vagoane cu 
mîinile goale. În locul ratiilor de o sută cincizeci de 


110 


grame de brînză Emental de cap, care trebuia să fie 
distribuită aci, căpătase fiecare cîte o cutie de chibri- 
turi şi o carte poştală ilustrată, editată de Comitetul 
pentru mormintele de război din Austria, Viena XIX, 
Canisiusgasse 4. În loc de o sută cincizeci de grame 
de brînză, ţineau cu toţii în mînă cimitirul militar din 
Sedlisk! cu monumentul nefericitilor ostaşi din 
landwehr, confecţionat la iutealä de un sculptor 
chiulangiu, sergentul teterist Scholtz. 

Şi în vagonul comandamentului domnea o framin- 
tare neobişnuită. Ofițerii batalionului de marş erau 
adunaţi în jurul căpitanului Sagner, care le povestea 
ceva foarte enervat. Venise chiar atunci de la coman- 
damentul gării şi ţinea în mînă o telegramă, de data 
aceasta reală, şi foarte confidențială, sosită de la 
statul-major al brigăzii. Era foarte lungă, cuprinzînd 
instrucțiuni şi ordine legate de noua situaţie în care 
se afla Austria, începînd de la 23 mai 1915. 

Brigada telegrafia ca Italia declarase război 
Austro-Ungariei. 

Încă de pe vremea cînd se aflaseră la Bruck, pe 
Litava, ofiţerii vorbeau în gura mare la cazino, în 
timpul prinzului sau al cinei, despre atitudinea ciu- 
dată a Italiei, dar, la drept vorbind, nimeni, n-ar fi 
crezut că se vor împlini cuvintele profetice ale cade- 
tului Biegler, ale acestui idiot, care într-o seară, la 
cină, dăduse de o parte farfuria cu macaroane, de- 
clarînd: 

— Astea, am să le mănînc sub porţile Veronei. 


! Localitate în Galiţia vestică. 
111 


Dupä ce studie instructiunile primite de la brigada, 
căpitanul Sagner ordonă să se sune alarma. 

Imediat ce se adună, trupa batalionului de marş fu 
aşezată în careu iar căpitanul Sagner citi ostaşilor, 
foarte grav, ordinul telegrafic pe care-l primise de la 
brigadă: 

»Minat de o laşitate fără seaman, regele Italiei a 
uitat de legăturile fratesti şi de îndatoririle sale de 
aliat al imperiului nostru. De la izbucnirea războ- 
iului, în care ar fi trebuit să fie alături de bravii 
noştri ostaşi, regele Italiei s-a comportat ca un cri- 
minal mascat care loveşte pe la spate, avînd o atitu- 
dine de duplicitate şi ducînd tratative secrete cu 
duşmanii noştri. Această acţiune trădătoare a 
culminat în noaptea de 22 spre 23 mai, cînd Italia 
a declarat război imperiului nostru. Comandantul 
nostru Suprem, este convins că glorioasele si 
curajoasele sale oştiri vor răspunde la josnica 
trădare a inamicului necredincios printr-o aseme- 
nea lovitură, încît trădătorul să-şi dea seama ca 
începînd războiul în mod ruşinos şi trădător, el şi-a 
hotărit propria-i pieire. Sîntem ferm încredințaţi că 
cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va trece mult şi cim- 
piile Italiei vor vedea din nou pe învingătorii de la 
Santa Lucia, Vicenza, Navarra, Custozza: Vrem să 
învingem, trebuie să învingem şi cu siguranţă vom 
învinge!” 


Apoi urmă obişnuitul „dreimal hoch” şi ostaşii 
fură din nou imbarcati în vagoane, de data asta putin 
descumpaniti. In locul celor o sută cincizeci de 


112 


grame de brînză Emental se aleseseră cu războiul 
împotriva Italiei. 


În vagonul în care se afla Svejk, plutonierul de 
administraţie Vansk, telefonistul Chodounsky, Baloun 
şi bucătarul Jurajda, se încinse o discuţie aprinsă în 
legătură cu intrarea Italiei în război. 

— La fel s-a întîmplat la Praga, în strada Tabo- 
roskă, începu Svejk. Locuia acolo un negustor, 
Hofïej$i; ceva mai încolo, de partea cealaltă a străzii, 
îşi avea prăvălia negustorul Posmourny; şi între ei 
era bäcanul Havlasa. Într-o bună zi, lui Hoiejăi îi 
vine în minte o idee grozavă: să se întovărăşească cu 
băcanul Havlasa împotriva lui PoSmourny. Zis şi 
făcut. Imediat a intrat în vorbă cu el, gîndind să-şi 
unească prăvăliile sub o singură firma: „Hoiejăi şi 
Havlasa”. Dar băcanul Havlasa, un şmecher şi juma- 
tate, s-a dus pe ascuns la negustorul PoSmourny şi 1- 
a spus că Hofejsi îi dă o mie două sute pe bäcänia lui 
şi pe deasupra mai vrea să intre cu el în tovărăşie. 
Dar că dacă el, PoSmourny, îi dă o mie opt sute, ar fi 
mai bucuros să meargă în tovărăşie cu el contra lui 
Hofyejsi. Aşa se şi învoiră şi Havlasa s-a invirtit un 
timp mieros în jurul lui Hofej8i, pe care-l trädase, 
prefăcîndu-se că-i cel mai bun prieten al lui. Cînd 
venea vorba de tovărăşia primită îi spunea: „Nici o 
grijă, nu mai e mult. După bai.” Şi într-adevăr, cînd 
se întoarseră de la băi, totul era în ordine, aşa cum îi 


113 


făgăduise mereu lui Hoiejsi. Într-o dimineaţă, în 
timp ce se ducea să deschidă prăvălia, Horej8i văzu 
o firmă nouă deasupra prăvăliei concurentului său, o 
firmă cit toate zilele: „Po&mourny şi Havlasa”. 

— ŞI la noi — interveni prosteşte Baloun — a fost 
un caz dintr-ăsta: am vrut să cumpăr un juncan din 
satul vecin, mă învoisem şi, cînd sa-l iau, mi l-a 
umflat de sub nas măcelarul din Utice. 

— Acum — reluă Svejk netulburat — cînd avem 
pe cap încă un război, cînd mai avem un duşman şi 
un front nou, are să trebuiască să facem economie de 
muniții. „Cînd ai mai multi copii, îţi trebuie mai 
multe nuiele”, spunea moş Chovanéc din Motol, 
care-i croia pe copiii din vecinătate, treabă pentru 
care primea un ban de buzunar. 

— Mie mi-e teama numai ca din pricina Italiei o 
să ne dea porții mai mici, spuse Baloun tremurind 
din tot corpul. 

Plutonierul de administraţie căzu pe gînduri şi 
apoi răspunse cu toată seriozitatea: 

— N-ar fi de mirare, pentru că acum victoria 
noastră o să mai intirzie nitelus. 

— Ehei, acum am avea nevoie de un nou 
Radecky, fu de părere Svejk. Ăla cunoştea bine 
locurile pe acolo, ştia care-i partea slabă a italienilor, 
ce trebuie luat cu asalt şi din care parte. Nu-i chiar 
aşa de uşor să pătrunzi undeva. Mă rog, de intrat e în 
stare să intre oricine, dar totul e să ştii cum să ieşi; 
asta-i adevărata ştiinţă militară... Cînd intră omul 
undeva, trebuie să ştie tot ce se petrece in jurul lui, 


114 


ca sa nu se pomeneasca nitam-nisam in fata unei 
incurcaturi din acelea care se cheama catastrofa. La 
noi acasä, pe vremea cind stateam in vechea 
locuintä, a fost prins in pod un hot; smecherul 
bägase de seama, in timp ce se cätära in pod, ca 
zidarii reparau luminatorul. Asa ca dumnealui s-a 
smuls din bratele oamenilor, a busit-o pe nevasta 
intendentului si si-a dat drumul in luminator, dar de 
acolo n-a mai iesit. Tatucul nostru Radecky cunostea 
orice potecă; nimeni n-a putut să pună mina pe el. 
Într-o carte, despre general scria cu de-amănuntul 
cum a luat-o la sănătoasa de la Santa Lucia, în timp 
ce italienii fugeau şi ei şi cum abia a doua zi, cînd îi 
căuta cu ocheanul, şi-a dat seama că italienii nu erau 
pe cîmpul de bătaie şi că el e învingătorul; profitind 
de ocazie, a ocupat Santa Lucia rămasă de izbelişte. 
Aşa a fost numit mareşal. 

— Frumoasă, ţară Italia, intră în vorbă bucătarul 
Jurajda. Arn fost şi eu o dată la Veneţia şi ştiu că 
italianul îl face pe oricine porc. Cînd se înfurie, ori- 
cine e „porco maledetto”. Chiar şi Papa e porc 
pentru el şi „madona mia € porco”, „papa è porco”. 

În legătură cu cele de mai sus plutonierul de ad- 
ministratie Vank se exprimă şi el în termeni foarte 
binevoitori despre Italia. La drogheria lui din 
Kralupy avea un aparat de preparat sirop de lamiie, 
pe care-l făcea din lamii stricate, iar lamiile cele mai 
ieftine şi cele mai stricate le cumpăra întotdeauna 
din Italia. Acum s-a isprävit cu transportul lamiilor 
din Italia la Kralupy. Nu încape nici o îndoială ca 


Ille) 


razboiul cu Italia va aduce tot felul de intimplari 
neaşteptate, căci Austria va căuta să se răzbune. 

— Asta-i un fel de a spune: să te răzbuni! zise 
Svejk. Sînt unii care îşi închipuie că se răzbună, dar 
pînă la urmă oalele sparte le plăteşte cel pe care dum- 
nealui şi l-a ales ca unealtă a răzbunării. Pe vremuri, 
cînd stăteam încă la Vinohrady, la parter locuia in- 
tendentul imobilului, care ţinea în gazdă un mic 
func- tionäras de la nu ştiu care bancă; omuletul ăsta 
obişnuia să frecventeze o circiuma din strada 
Kramerova, unde s-a luat la hartä o dată cu un domn 
care avea la Vinohrady un laborator pentru analiza 
urinei. Domnul nu se gîndea la altceva şi nu vorbea 
decît despre analizele lui. Umbla cu buzunarele pline 
de sticlute cu urină, pe care le dădea cunoscutilor pe 
la nas, îndemnîndu-i să-şi dea urina la analiză, 
pentru că de asta atirna — zicea el — fericirea 
omului, a familiei. Nu costă mai nimic — zicea 
— numai şase coroane. Toţi clienţii cîrciumii, ba 
chiar şi cîrciumarul şi cîrciumăreasa, şi-au dat urina 
la analiză, numai funtionärasul se tinea tare, cu toate 
că domnul îl urmărea mereu la pisoar, adresîndu-i-se 
cu bunăvoință: „Nu ştiu cum să-ți spun, domnule 
Skorkovsky, dar mie nu-mi, prea place cum arată 
urina dumitale; fii bun şi urineaza în sticluta cit mai 
e vreme! Pe urmă să nu fie prea tîrziu!” În cele din 
urmă, a reuşit să-l convingă. Asta l-a costat pe 
functionäras şase coroane, iar domnul acela a avut 
grijă să-i îndulcească cheltuiala, spe- riindu-l aşa 
cum făcuse cu toţi musterii, ca şi cu bietul circiumar, 


116 


căruia îi alungase clienţii, deoarece fiecare analiza 
era apoi interpretată verbal cu concluzia că e vorba 
de un caz grav. După el toată lumea trebuia să bea 
numai apă, să nu fumeze, să nu se însoare, iar cit 
despre mîncare, numai zarzavat! Functionärasul 
nostru, ca şi ceilalți de altfel, s-a înfuriat grozav şi, 
ca unealtă a răzbunării lui, s-a gîndit la intendent, 
ştiindu-l brutal din fire. Aşa se face că într-o bună zi 
îi spuse domnului cu analizele că de la o vreme 
intendentul nu se simţea tocmai bine şi că-l roagă să 
vină a doua zi de dimineaţă pe la orele şapte, să-i ia 
urina pentru analiză. Dumnealui s-a dus. Intendentul 
dormea inca. Domnul l-a trezit, spunîndu-i 
prieteneşte: „Am onoarea, domnule Malek, bună 
dimineaţa. Poftiti, aveţi aici sticluta, binevoiti să 
urinati şi dati-mi şase coroane.” Doamne! Cînd a 
sărit odată intendentul din pat, numa-n izmene şi 
cînd mi ti l-a-n- şfăcat de beregată, ferească 
Dumnezeu! L-a buşit de dulap, pînă a trecut cu el 
prin uşă. După ce l-a scos din dulap, a luat vina de 
bou şi dă-i şi dă-i pînă l-a pus pe goană aşa în 
izmene cum era, la vale pe strada Celakovsky. 
Schelălăia stimabilul ca un cîine călcat pe coadă şi în 
strada Havliëkovä, tusti în tramvai; pe intendent l-a 
inhatat politaiul cu care s-a luat la păruială. Fiindcă 
era în izmene şi cu cele de ruşine la vedere, l-au 
ridicat cu duba pentru atentat la bunele moravuri. $i 
în drum spre poliţie, tot mai striga din dubă ca un 
apucat: ,,Fire-ati ai dracului de derbedei, vă arăt eu 
vouă să-mi analizati mie urina”. A stat la răcoare 


117 


şase luni pentru agresiune şi ultraj. După pronunţarea 
sentinţei, a început să insulte coroana, aşa că n-ar fi 
de mirare dacă ar zace şi acum în puşcărie; de aceea 
spuneam eu că atunci cînd vrei să te răzbuni pe 
cineva, oalele sparte le plăteşte un om nevinovat. 

În timp ce asculta, pe Baloun îl frămînta un gînd. 
În cele din urmă se adresă îngrijorat lui Vanek: 

— Mă rog frumos, domnule rechnungsfeldwebel, 
dumneavoastră credeţi că din pricina războiului cu 
Italia ni se vor da ratii mai mici? 

— E limpede ca lumina zilei, răspunse prompt 
Vank. 

— Maica ta Cristoase, izbucni Baloun şi, lasindu- 
şi capul în palme, rămase tăcut în colţul lui. 

Cu aceasta, discuţia despre Italia luă sfîrşit. 


În vagonul comandamentului, discuţia despre 
noua situație creată prin intrarea Italiei în război s-ar 
fi desfăşurat, cu siguranţă, foarte anost in lipsa vesti- 
tului teoretician militar, cadetul Biegler, daca binein- 
teles nu s-ar fi găsit cineva care să-l înlocuiască intr- 
o oarecare măsură. Înlocuitorul era locotenentul Dub 
de la compania a treia. 

Locotenentul Dub era în civil profesor de limba 
cehă şi dovedise o irezistibilă înclinație de a-şi ma- 
nifesta loialitatea ori de cîte ori avea ocazia. La lu- 
crările scrise dădea elevilor subiecte din istoria fami- 
liei Habsburg. Pe cei din clasele inferioare îi speria 


118 


cu imparatul Maximilian, care s-a catarat pe o stinca 
si n-a mai putut sa coboare, cu Josef al Il-lea, 
plugarul, si cu Ferdinand cel Bun. În clasele superi- 
oare, subiectele erau bineinteles mai complicate, ca 
de pildă tema pentru cei din a şaptea: Împăratul 
Franz Josef I, sprijinitor al ştiinţei şi artei, lucrare 
care a avut drept urmare excluderea unui elev din 
toate şcolile medii ale imperiului austro-ungar; 
elevul scrisese că cea mai lăudabilă operă a acestui 
monarh a fost construirea podului împărat Franz 
Josef I din Praga. 

Profesorul Dub. nu uita niciodata sä-si puna elevii 
să cînte cu evlavie imnul austriac de ziua 
împăratului şi la alte sărbători imperiale şi regale. În 
societate nu era iubit, deoarece se ştia precis că făcea 
oficiul de denuntätor al colegilor săi. În oraşul unde 
profesa, făcea, parte din „sfinta treime” a celor mai 
mari tim- piti şi imbecili, compusă din: prefectul 
judeţului, directorul gimnaziului şi el. În acest cerc 
restrîns, Dub învățase să facă politica imperiului 
austro-ungar şi acum îşi debita inteleptele idei, cu 
glasul şi intonatia lui de profesor ticait. 

— La drept vorbind, pe mine nu ma mira de loc 
pasul facut de Italia. Ma asteptam la asta inca de 
acum trei luni. E clar ca Italia a devenit foarte 
mindra in ultima vreme, dupa victoria asupra 
turcilor, in räzboiul pentru Tripolitania. In afarä de 
asta, se bi- zuie cam prea mult pe marina militarä si 
pe starea de spirit a populatiei noastre din regiunile 
de litoral si din Tirolul de sud. Încă înainte de război 


119 


am discutat despre asta cu prefectul judetului nostru 
Si i-am spus că guvernul nostru nu trebuie să 
subestimeze mişcarea iredentistă din sud. Prefectul 
mi-a dat toată dreptatea pentru că şi el, ca orice om 
clarvăzător căruia menţinerea acestui imperiu îi stă 
la inimă, trebuie să se fi gîndit de multe ori unde ne 
poate duce o indulgență exagerată fata de astfel de 
elemente. Îmi aduc foarte bine aminte că acum doi 
ani, în timpul războiului balcanic, cînd afacerea 
Prohazska era tocmai în toi, într-o convorbire cu 
domnul prefect am spus că Italia pîndeşte prilejul cel 
mai apropiat pentru a ne lovi pe la spate. 

Si uite că aşa s-a şi întîmplat! strigă Dub cu atîta 
vehementa, de parcă s-ar fi certat cu toţi cei de fata 
deşi, în timp ce el vocifera, ofiţerii activi din vagon 
îşi ziceau în gînd: „Pisălogul ăsta ar face bine să ne 
mai scutească cu pălăvrăgeala”. 

Şi apoi — reluă Dub pe un ton mai măsurat — de 
cele mai multe ori nici chiar în manualele de şcoală 
nu s-a vorbit de vechile noastre raporturi cu Italia, de 
zilele glorioase ale armatelor noastre biruitoare din 
anul una mie opt sute şi patruzeci şi opt şi din anul 
una mie opt sute şi şaizeci şi şase, despre care se amin- 
teste astăzi în ordinul de brigadă. Eu unul, însă, mi- 
am făcut întotdeauna datoria şi încă înainte de 
terminarea anului şcolar, aşadar, chiar la începutul 
războiului, am dat la compoziţie elevilor mei 


120 


urmatoarea tema: Unsere Helden in Italien, von 
Vincenza bis zur Cus- tozza, oder...' 

Şi zevzecul locotenent Dub adăugă solemn: 

— ...Blut und Leben für Habsburg! Für ein Oster- 
reich, ganz, einig, gross!” După care tăcu, asteptind, 
pesemne ca si ceilalti ofiteri din vagonul comanda- 
mentului să-şi spună părerea despre noua situaţie, 
ceea ce i-ar fi dat prilejul să le dovedească încă o 
dată, că încă cu ani în urmă prevăzuse cum se va 
comporta Italia fata de aliatul ei. Mare îi fu însă 
dezamăgirea cînd căpitanul Sagner, căruia ordonanța 
batalionului, MatuSi¢, îi adusese din gară ediția de 
seară a ziarului Pester Lloyd, exclamă rasfoind 
ziarul: 

— Ja te uită, Weiner, pe care am văzut-o la Bruck 
în reprezentaţie, a jucat ieri aici la Teatrul Mic. 

Şi cu aceasta, discuţia despre Italia se încheie în 
vagonul comandamentului. 


Ordonanţa batalionului, Matuëië şi ordonanța ca- 
pitanului Sagner, Batzer, care şedeau la capătul va- 
gonului, priveau războiul cu Italia dintr-un unghi de 
vedere strict utilitar, întrucît, cu ani în urmă, pe vre- 


! Eroii noştri din Italia, de la Vincenza pînă la Custozza, sau... 
(Germ.) 

& Singele şi viata pentru Habsburgi! Pentru o Austrie 
indivizibilă, unită, mare! (Germ.) 


121 


mea cind isi facusera serviciul activ, luasera parte la 
niste manevre in Tirolul de sud. 

— O să fie cam greu să urcăm munţii de acolo, 
constată Batzer. Căpitanul Sagner are o grămadă de 
cufere. Oi fi eu de la munte, dar altă brinza-i să iei 
flinta sub manta şi să aştepţi să-ţi pice un iepure pe 
moşia ducelui Schwartzenberg. 


122 


— Asta cam aşa ar fi, dacă ne-ar trimite în Italia. 
Nici mie nu mi-ar conveni s-o iau razna, cu ordine, 
peste munţi şi ghetari. Si apoi, dacă-stai să te 
gindesti la haleală, ăia nu crapă decît polenta şi ulei, 
spuse Matusi€ întristat. 

— La urma urmei, de ce să ne trimită tocmai pe 
noi în munţi, se înfurie Batzer. Regimentul nostru a 
mai fost în Serbia, în Carpaţi, şi-am mai cărat cufe- 
rele căpitanului prin munţi; de două ori le-am şi pier- 
dut; o dată în Serbia, a doua oară în Carpaţi, într-o 
bătălie, şi s-ar putea să mi se întîmple a treia oară 
acelaşi lucru chiar la frontiera italiană; cît despre 
haleală acolo... 

Scuipă cu scîrbă, se apropie mai mult de Matusi€ 
Şi-i spuse oarecum confidential: 

— La noi, în munţii Kasper, facem nişte găluşte 
mici de tot cu aluat din cartofi cruzi; fierbi cartofii, îi 
tăvăleşti în ou, îi presari frumuşel cu pesmet şi pe 
urmă îi prajesti în slănină. Cuvîntul slănină îl rosti 
solemn, pe un ton aproape religios. 

— Dar cel mai bine merg cu varză acră călită, 
adăugă după o clipă de melancolie. Poţi să 
asemuieşti asta cu sărăcia ceea de macaroane? 

Aşa se încheie şi aci discuţia despre Italia... 


În celelalte vagoane, care aşteptau de mai bine de 


două ceasuri în gară, circula zvonul că trenul va fi 
întors din drum şi îndreptat spre Italia. 


123 


Zvonul părea întărit şi de împrejurarea că între 
timp se petrecuseră lucruri ciudate cu esalonul. 
Trupa 


124 


fusese coborîtä din nou din vagoane, iar sanitarii şi 
echipele de deparazitare stropira peste tot cu lisol; 
operatia fu primita cu profundä nemultumire, mai 
ales in vagoanele unde erau depozitate rezervele de 
piine cazona. 

Dar ordinul nu se discutä, ci se executä; comisia 
sanitara daduse ordin sa fie dezinfectate toate vagoa- 
nele esalonului 728 si echipa stropea cu lisol, fara 
pic de remuscare, mormanele de piine cazona si sacii 
cu orez. Tot lucruri din care oricine putea sa vada ca 
se petrecea ceva neobisnuit. 

După asta, ostasii fură din nou goniti in vagoane, 
pentru ca peste o jumätate de ora sa fie iar minati 
afară, din pricină că un general batrin, căruia Svejk îi 
găsi pe loc o poreclă potrivită, venise să inspecteze 
eşalonul. Pitit în spatele frontului Svejk şopti pluto- 
nierului de administraţie Vanék, care era lîngă el: 

— E-un bese-n cizme! 

Bătrînul general se plimbă în faţa frontului, însoțit 
de căpitanul Sagner; apoi, ca să mai ,,insufleteasca” 
trupa, se opri în dreptul unui ostaş mai tinerel şi-l în- 
treba de unde e, de citi ani este si dacă are ceas. În- 
chipuindu-şi că generalul voia să-i dăruiască unul, 
ostaşul declară că nu are ceas, deşi avea. Drept care, 
bătrînul bese-n cizme îi răspunse cu zîmbetul bleg 
pe care-l arbora împăratul Franz Josef cînd se adresa 
vreunui primar dintr-un oraş al împărăției. 

— Bineee, bine, apoi îl cinsti cu o vorbă pe capo- 
ralul de alături, întrebîndu-l dacă soţia îi era sănă- 
toasă. 


125 


— Cu respect va raportez — zbieră caporalul — 
ca nu sint insurat. La care generalul, cu acelasi zim- 
bet ramolit, repeta stereotip: 

— Bineee, bine. 

Apoi, generalul cazut in mintea copiilor, ceru capi- 
tanului Sagner să-i arate cum ştiu ostaşii să numere 
din doi în doi. Peste o clipă se putea auzi: 

— Un’—doi, un’—doi, un’—doi. 

Treaba asta placea grozav generalului bese-n 
cizme. Avea acasa doi tucalari pe care-i alinia in 
fiecare zi şi-i punea să numere: ,,un’—doi... un’ — 
doi...” 

Generali din ăştia erau în Austria cu duiumul. 

După ce se termină cu bine inspecția, în timpul că- 
reia generalul nu fu de loc zgircit cu laudele la 
adresa căpitanului Sagner, trupa fu învoită să se 
plimbe prin preajma gării, dat fiind că între timp 
venise vestea că trenul va pleca abia peste trei ore. 
Ostaşii se plimbau prin apropierea gării şi căscau 
gura în căutarea unui filantrop din cei care se găsesc 
totdeauna pe peroanele gărilor şi de la care se poate 
cerşi o ţigară. 

Se vedea bine că entuziasmul de la început, care 
se vadise în primirea sărbătorească făcută 
eşaloanelor prin gări, scăzuse mult, degenerînd pînă 
la urmă în cersetorie. 

Căpitanul Sagner se pomeni cu o delegaţie a ,,Aso- 
ciatiei pentru întîmpinarea eroilor”, compusă din 
două babe pocite, care îi înmînară darul Asociaţiei 
pentru eşalonul lui, adică douăzeci de cutiute cu 


126 


pastile pentru parfumatul gurii, reclama a unei fabrici 
de produse zaharoase din Pesta. Cutiutele de metal 
care adaposteau pastilele placut mirositoare erau 
grozav de frumoase: pe capac era un honved 
maghiar care da mina unui ostas din landsturmul 
austriac, iar deasupra-le stralucea coroana sfintului 
Stefan. De jur-imprejurul pozei se vedea inscriptia, 
în limbile germană şi maghiară: , Für Kaiser, Gott 
und Vaterland””. 

Fabrica de zaharicale era atît de devotată tronului, 
încît dădea intiietate împăratului, lăsîndu-l pe Dum- 
nezeu pe planul al doilea. 

Fiecare cutiuta avea optzeci de pastile, adică cinci 
pastile la trei oameni. În afară de asta, cele două 
babe pocite mai aduseseră un pachet mare cu nişte 
rugăciuni, tipărite, al căror autor era arhiepiscopul 
Geza Budafala de Szatmär. Rugăciunile erau 
publicate in limbile germană şi maghiară şi 
cuprindeau cele mai înfricoşătoare blesteme la adresa 
duşmanilor imperiului austro-ungar. Erau compuse 
cu atîta patimă, încît nu lipsea decît să li se mai 
adauge la sfirşit colorata înjurătură ungurească: 
» Baszom a Krisztusmarjat! ”. 

Preacucernicul arhiepiscop era de parere ca milosti- 
vul Dumnezeu trebuia să-i sfirtece in bucatele pe 
ruşi, englezi, sirbi, francezi şi japonezi şi să facă din 
ei täietei şi gulas cu papricaş. Si tot grație 
preacucerni- cului arhiepiscop, Dumnezeu trebuia sa 


! Pentru împărat, Dumnezeu şi patrie” (germ.). 


127 


se scalde in singele dusmanilor si sa-i ucida pe toti, 
aşa cum făcuse Irod cu copiii. 

Nobilul arhiepiscop al Budapestei folosea, în rugă- 
ciunile sale, vorbe minunate ca acestea: ,,Binecuvin- 
teze Domnul baionetele voastre, ca să taie adînc în 
burtile duşmanilor. Fie ca bunul şi dreptstăpînitorul 
să îndrepte focul artileriei spre capetele 
comandanților dușmani. Deie milostivul Domn ca 
toţi vrăjmaşii să se înece în sîngele ce se-va-scurge 
din rănile de la voi purcese.” 

De aceea, repet, acestor rugăciuni nu le mai lipsea 
altceva decît să li se adauge la sfîrşit: „Baszom a 
Krisztusmarjat!”. 

Dupa ce predara darurile, doamnele exprimara ca- 
pitanului Sagner dorinţa de a fi de fata la împărțirea 
lor. Una din ele avu chiar curajul să declare că ar fi 
dispusă, cu acest prilej, să vorbească ostaşilor pe 
care nu-i numea decît ,unsere  braven 
Feldgrauen”. 

Amindoua se simtira, însă, jignite foarte cînd capi- 
tanul Sagner refuză să le satisfacă dorinţa. Pentru mo- 
ment, darurile fură transportate în vagonul-magazie. 
Cinstitele doamne trecură printre şirurile de ostaşi şi 
una din ele mingiie prieteneste pe obraz pe un soldat 
cu o barbă mare, un oarecare Simek din Budăjovice, 
care neştiind nimic despre înalta situație a acestor 
doamne declară camarazilor, după plecarea lor: 

— Da” neruşinate mai sînt curvele pe aici! Dac-ar 
fi cel puţin ceva de capul lor, aş mai zice. Dar calcă 


; Vitejii nostri ostasi (germ.). 
128 


ca berzele şi-aduc ca nişte sperietori. Si-o curva ca 
asta rivneste la ostasi! 

În gară era animaţie mare. Intrarea Italiei în război 
provocase panică; două eşaloane de artilerie fuseseră 
reţinute şi trimise în Stiria. Un eşalon de bosnieci, 
uitat acolo din motive necunoscute, stationa în gară 
de doua zile. Tot de două zile bosniecii nu mai 
primiseră rațiile şi cerseau pîine in Pesta Nouă. Peste 
tot se auzeau vorbele aprinse ale bosniecilor uitaţi 
care înjurau într-una, gesticulind mînioşi: 

—Jeben ti boga — jeben ti duşu, jeben ti 
maicu! 

In sfirsit, batalionul de mars nr. 91 fu din nou adu- 
nat şi ostaşii îşi reluară locurile în vagoane. Peste o 
clipă, însă, ordonanța batalionului, Matukië, veni de 
la comandamentul gării cu vestea că plecarea va 
avea loc abia peste trei ore. De aceea, ostaşii 
căpătară din nou permisiunea să coboare din 
vagoane. Putin înainte de plecarea trenului, in 
vagonul comandamentului intră foarte enervat 
locotenentul Dub, care ceru căpitanului Sagner să 
ordone neîntîrziat arestarea lui Svejk. 

Locotenentului Dub, vechiul şi cunoscutul denunta- 
tor în calitatea lui de profesor de gimnaziu, îi plăcea 
să intre în vorbă cu ostaşii, pentru ca să le afle păre- 
rile şi a încerca totodată să-i înveţe şi să-i 
lămurească pentru cine şi de ce luptă. 

În timp ce se plimbase în spatele gării, îl zărise 
lîngă un felinar pe Svejk, care se uita cu interes la 
afişul-reclamă al unei loterii militare cu scop de bine- 


129 


facere. Afisul inchipuia un soldat austriac înjunghind 
lîngă un zid un cazac barbos, cu o înfăţişare speriată. 

Locotenentul Dub îl bătuse pe Svejk prieteneşte 
pe umăr şi-l intrebasé dacă-i place afişul. 

— Am onoarea să vă raportez, domnule laitnant 
— räspunsese Svejk — că e o prostie. La viata mea 
am mai văzut afişate destule tîmpenii, dar o 
dobitocie ca asta încă nu mi-a fost dat să văd. 

— Da’ ce, mă rog, nu-ţi place? îl întrebase din nou 
locotenentul Dub. 

— Mie, domnule /aitnant, in afişul ăsta nu-mi 
place cum ţine ostaşul arma; nu vedeţi că poate să 
frîngă baioneta de zid? De ce s-o facă, cînd ştie că 
pentru asta poate, să fie pedepsit? Nu vedeţi că rusul 
a ridicat mîinile sus şi se predă? E prizonier, care va 
să zică, şi cu prizonierii trebuie să ne purtăm 
omeneşte, că şi ei sînt oameni ca şi noi. 

Pornind de aici, locotenentul Dub căutase să cerce- 
teze mai adînc felul de a gîndi al lui Svejk şi de 
aceea îl întrebase: 

— Aşadar, dumitale ţi-e milă de rus? 

— De-amîndoi mi-e mila; şi de rus fiindcă e în- 
junghiat, şi de soldat, fiindcă poate să fie arestat pen- 
tru asemenea ispravă. Sînt sigur că în operaţia asta, 
domnule Jaitnant, baioneta s-a, ca să zic aşa, frint; 
zidul în care a înfipt-o ostaşul pare de piatră şi oţelul 
e fragil. Înainte de război, cînd eram în serviciul ac- 
tiv, am avut la companie un domn locotenent. Nici 
un tambur bătrîn nu ştia să se exprime ca domn” 
locotenent al nostru. Pe terenul de esercif ne spunea: 


130 


„Cînd e habt acht, să casti ochii ca motanul care se 
cacä in paie”. Incolo era un om tare cumsecade. O 
data, in seara de ajun, a innebunit; a cumparat pentru 
companie un vagon intreg cu nuci de cocos; de 
atunci stiu eu cit sint de fragile baionetele. 
Jumätate de com 


131 


panie şi-a frint baionetele in nucile alea si oberlait- 
nantul a dat ordin să fie închisă toată compania; trei 
luni de zile n-am avut voie să ieşim din cazarmă, iar 
domnul Jaifnant a fost consemnat în cameră. 

Locotenentul Dub se uitase minios la fata nevino- 
vata a bravului soldat Svejk si-1 întrebase iritat: 

— Dumneata mă cunoşti pe mine? 

— Se poate să nu vă cunosc, domnule laitnant? 

Locotenentul Dub holbase ochii mari şi bătuse din 
picior: 

— Ba încă nu mă cunoşti. 

Svejk răspunsese din nou cu acelaşi calm impertur- 
babil, cu care se răspunde la raport: 

— Vai de mine, domnule laitnant, vă cunosc! Vă 
raportez supus că sinteti de la batalionul nostru de 
marş. 

— Dumneata încă nu mă cunoşti, strigase pentru a 
doua oara locotenentul Dub. Dumneata îmi cunoşti 
poate numai partea cea bună, dar aşteaptă să mi-o 
cunoşti şi pe cea rea... Eu sînt rău, să fii sigur de 
asta, eu ştiu să fac pe oricine să plîngă. Ei, şi acum 
spune, mă cunoşti sau nu mă cunoşti? 

— Vă cunosc, domnule laitnant. 

— Iti spun pentru ultima dată că nu mă cunoşti, 
magarule: Mai ai cumva frați? 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că 
am unul. 

Locotenentul Dub îşi ieşise mai tare din fire 
privind faţa calmă şi senină a lui Svejk şi neputîndu- 
se stapini, zbierase: 


132 


— Atunci, cu siguranţă că fratele dumitale e şi el 
o vită ca dumneata! Ce meserie are? 

— Profesor, domnule laitnant. A fost si el la mili- 
tărie şi a dat examenul de ofiţer. 

Locotenentul îl fulgerase cu o privire nimicitoare. 
Svejk o suportase însă cu demnitate şi singe rece, 
aşa că deocamdată întreaga discuţie cu locotenentul 
se terminase printr-un scurt: 

— Abtreten!! 

După care se despärtirä, văzîndu-şi fiecare de 
drum şi gîndind fiecare la ale sale. 

Locotenentul Dub voia să ceara căpitanului aresta- 
rea lui Svejk, iar Svejk, la rindu-i, isi spunea că vă- 
zuse el multi ofiţeri timpiti, da” unul ca locotenentul 
Dub nu mai pomenise. 

Locotenentul Dub, care în împrejurări ca acestea 
socotea că trebuie să se ocupe de educaţia ostaşilor, 
descoperi în spatele gării alte victime. Erau doi sol- 
dati din acelaşi regiment, dar din altă companie, care 
se tocmeau pe întuneric, într-o germană stilcita, cu 
două din prostituatele care mişunau cu duzinele prin 
preajma gării. 

Departindu-se, Svejk mai auzi foarte deslusit gla- 
sul tăios al locotenentului Dub: 

— Mă cunoasteti?!... Ba eu va spun că nu mă cu- 
noaşteţi!... 

— Aşteptaţi numai pînă o să mă cunoasteti!... 

— Îmi cunoaşteţi poate numai partea bună. Dar să 
vă ţineţi, cînd mi-ti cunoaste-o şi pe cea rea!... 


k Rupeti rindurile (germ.). 
133 


— Am să vă fac sa plingeti, măgarilor!... 

— Mai aveti frati pe acasa?... 

— Or fi şi ei tot nişte dobitoci ca şi voi!... Ce me- 
serie au avut?... Cum? La aprovizionare?!... Ei bine, 
ţineţi minte că sinteti ostaşi... Sinteti cehi? Ştiţi voi 
că Palacky a spus că dacă Austria n-ar fi, ar trebui 
inventată... Abtreten! 

Cu toate acestea, privită în general, inspecția loco- 
tenentului Dub nu se soldase cu rezultate satisfăcă- 
toare. Mai acostase vreo trei grupe de ostaşi, dar stră- 
dania lui educativă „de a-i face să plîngă” eşuase cu 
desavirsire. Materialul uman trimis pe front era 
acum de asemenea calitate, încît locotenentul Dub 
putea să citească în ochii fiecărui individ în parte că 
toţi lao- laltä gindeau despre el ceva foarte neplăcut. 
Simtin- du-se aşadar jignit în amoru-i propriu, căută 
să se răzbune, şi de aici cererea adresată căpitanului 
Sagner de a dispune arestarea lui Svejk. Pentru a 
motiva necesitatea izolării bravului soldat Svejk, 
Dub expuse atitudinea lui foarte ciudată şi 
impertinentă, caracteri- zînd răspunsurile sincere ale 
lui Svejk la ultima întrebare cu observaţii foarte 
caustice şi subliniind că dacă lucrurile vor continua 
să meargă aşa, corpul ofițeresc îşi va pierde toată 
autoritatea în faţa trupei, fapt de care, fără îndoială, 
nici unul dintre domnii ofiţeri nu se îndoiește. 

Aminti, de asemenea, că înainte de război vorbise 
personal cu domnul prefect despre aceasta şi-i spu- 
sese că superiorul trebuie să ştie să exercite o 
anumită autoritate fata de inferiorii săi. ŞI, fireşte, 


134 


domnul prefect fusese de aceeasi pärere. Mai cu 
seamă in timp de război, cu cit te apropii mai mult 
de inamic trebuie sa stii sa te faci temut de ostasi. 
lată temeiurile pentru care cere ca Svejk să fie 
pedepsit disciplinar. 

Căpitanul Sagner care, ca orice ofiţer activ, îi ura 
pe toti rezervistii, de orice profesie ar fi fost ei in 
viata civilă, atrase atenţia locotenentului Dub că ase- 
menea comunicări se fac numai sub formă de raport 
si în nici un caz în felul în care te tocmesti pe zarza- 
vat în piață. În.ceea ce-l priveşte în special pe Svejk, 
îi aminti că prima instanță de care depinde Svejk 
este domnul locotenent-major Lukâs. Singura cale 
de urmat e raportul, de la companie la batalion şi aşa 
mai departe. Acest lucru ar fi trebuit să fie cunoscut 
şi de domnul locotenent. Dacă Svejk a săvârşit în 
adevăr ceva grav, va fi chemat la kompanienraport, 
iar dacă va face apel, chestiunea va ajunge la 
batalionsraport. Dacă domnul locotenent-major 
Lukas va dori acest lucru şi va socoti că e cazul sa 
primească reclamatia domnului locotenent Dub drept 
o comunicare oficială, el, căpitanul Sagner, nu are 
nimic împotrivă ca Svejk să fie chemat şi interogat. 

Locotenentul-major Lukâs nu avu nimic de obiec- 
tat; tinu doar să sublinieze ca din convorbirile avute 
cu Svejk ştia că fratele lui era într-adevăr profesor şi 
ofiţer de rezervă. 

Locotenentul Dub începu să bată în retragere, afir- 
mind ca el ceruse pedeapsa numai aşa, de formă, şi 
că s-ar putea, de bună seamă, ca respectivul Svejk să 


135 


nu ştie să se exprime, astfel încît răspunsurile lui să 
lase impresia că ar fi impertinente şi lipsite de 
respect față de superiori. În afară de asta, întreaga 
înfăţişare a acelui Svejk arată limpede că e slab de 
minte. 

În felul acesta, furtuna trecu peste capul lui Svejk 
fără ca fulgerele să se dezlantuie. 

În vagonul care slujea drept cancelarie şi magazie 
a batalionului,  plutonierul de administraţie 
Bautanzel împărțea cu multă dărnicie celor doi 
contopisti ai săi, bomboane parfumate din cutiile ce 
trebuiau distribuite trupei. Era de altfel un obicei 
bine statornicit ca tot ce era destinat trupei, să fie 
supus în cancelaria batalionului unei operaţiuni 
asemănătoare cu aceea la care erau supuse 
nefericitele acelea de bomboane aromate. 
Fenomenul devenise pretutindeni atît de frecvent în 
timpul războiului, încît chiar dacă se constata la o in- 
spectie că nu se fură, plutonierul de administraţie era 
totuşi suspectat de forurile superioare că depăşeşte bu- 
getul, dar că mulţumită potlogăriilor pe care le face, 
iese basma curată. 

În lipsă de ceva mai bun, îndopîndu-se cu pastilele 
aromate sustrase trupei, Bautanzel vorbea despre 
condiţiile nenorocite în care se desfăşura călătoria: 

— Am însoţit pînă acum două batalioane de mars, 
da” niciodată n-am îndurat mizerie ca asta. Ehei, mă 
băieţi, pe vremea ceea pina să fi ajuns la PreSov 
aveam cu duiumul tot ce-ţi dorea sufletul. Aveam 
puse deoparte zece mii de țigări „Memfis”, două roti 


136 


de brînză Emental, trei sute de cutii de conserve — 
şi să te tii pe urmă afaceri cînd, după ce-am coborit 
în tranşee, ruşii din PreSov ne-au tăiat legăturile cu 
Mu- sino. Din toată provizia pe care o făcusem, am 
predat, numai aşa de ochii, lumii, a zecea parte 
pentru marş- batalion, zicînd că am făcut economii, 
iar restul l-am vîndut cu hurta la aprovizionare. 
Aveam un maior, Sojka, mare porc! Nu prea se avea 
el bine cu frontul, fiindcă pe acolo şuierau gloantele 
şi pocneau şrapne- lele. Aşa că mai tot timpul se 
invirtea la noi, la aprovizionare. De cite ori venea, 
spunea că trebuie să se convingă, chipurile, dacă 
gătim mîncare bună pentru ostaşii batalionului. De 
obicei venea pe la noi ori de cîte ori afla că ruşii 
pregătesc ceva; tremura ca varga de frică; trăgea mai 
întîi o duşcă zdravănă de rom la bucătărie şi după 
aceea începea să inspecteze toate bucătăriile de 
campanie instalate în jurul trenului regimentar, 
pentru că nu se putea ajunge sus pe poziţii şi 
mincarea se ducea noaptea. Împrejurările erau pe 
atunci de aşa natură, încît nici vorbă nu putea să fie 
de hrană specială pentru ofiţeri. Singurul drum liber 
care mai făcea legătura cu spatele frontului era ocu- 
pat de nemţii din Reich, care păstrau pentru ei şi se 
îndopau cu tot ce era mai bun din ce ni se trimitea 
nouă din spate, aşa că la noi ajungea mai nimic şi te 
miri ce; chiar şi noi, cei de la aprovizionare, 
rămăseserăm fără hrană ofitereascä. În tot timpul 
ăsta n-am izbutit să pun deoparte pentru noi, cei de 
la cancelarie, nimic; doar un purceluş pe care l-am 


137 


pus la afumat. Si ca sä nu ne dibuiascä maiorul 
Sojka, l-am pus bine, la un bun prieten de-al meu, 
care era feuerwerker la artilerie, cam la vreo ora 
depărtare de noi. Maiorul ăsta, ori de cîte ori venea 
pe la noi, începea mai întîi să guste din ciorbă. E 
drept că prea multă carne n-aveam de unde baga în 
cazan; abia dacă găseam prin împrejurimi cîţiva 
porci şi cite-o vacă jigarita. $i unde mai puneţi că 
prusacii ne făceau concurenţă mare; plăteau de două 
ori mar mult decît noi la rechizitionarea vitelor. Si 
aşa, în tot timpul cît am stat lîngă Bardenov, n-am. 
putut să pun deoparte decît vreo două mii şi ceva de 
coroane de la cumpărăturile de vite; şi cînd stai şi te 
gîndeşti că de cele mai multe ori în loc de bani am 
dat bonuri cu „ştempelul” regimentului, mai, cu 
seamă în ultima vreme, cînd ştiam că spre răsărit 
ruşii erau la Radvan, iar la apus în Podolin. E greu să 
lucrezi cu o nație nenorocită ca cei de pe-acolo, care 
nu ştiu nici să citească, nici să scrie, şi iscälesc 
numai cu trei cruci, lucru prea bine ştiut de 
intendenta noastră, aşa că atunci cînd trimiteam după 
bani nu puteam, anexa chitante false, cum că aş fi 
primit banii; asta poţi s-o faci numai acolo unde 
norodul e mai învăţat şi ştie să se iscălească. Şi pe 
urmă, cum v-am spus, prusacii plăteau mai bine şi 
bani peşin, aşa că la noi se uitau ca la tilhari şi, colac 
peste pupaza, intendenta mai venise şi cu dispoziția 
ca toate chitantele iscălite cu cruce să se predea spre 
control contabilităţii de campanie. Unde te-ntorceai, 
numai de controlori dădeai. Venea cîte unul şi după 


138 


ce se ghiftuia si bea pe rupte, se ducea a doua zi sa 
ne denunte. Maiorul Sojka, cum spuneam, dadea 
toată ziulica tircoale bucătăriilor de campanie, şi 
uite, mă jur, că o dată a scos din cazan carnea pentru 
un sfert de companie. A început c-un cap de porc: a 
zis că nu-i bine fiert, aşa că şi l-a pus să mai fiarbă 
niţel; e adevărat că pe atunci multă carne nu se 
punea la fiert; pentru toată compania să tot fi fost 
douăsprezece porţii cinstite de carne, de pe vremuri; 
dar dumnealui a înfulecat tot, ca pe urmă să guste 
din ciorbă şi să înceapă să zbiere că-i apă chioară, că 
unde s-a mai pomenit ciorbă de carne fără carne; 
pînă la urmă a spus să-i mai bage rîntaş şi mi-a 
aruncat în ea ultimele mele macaroane, pe care abia 
izbutisem să le adun. Dar asta nu m-ar fi durut aşa 
de tare dacă în sosul ăsta nu mi s-ar fi dus pe copcă 
şi cele două chile de unt special pentru ceai, pe care 
le pusesem bine încă de pe vremea cînd aveam 
popotă ofitereascä. Îl tineam pe un fel de poliţă dea- 
supra patului. Cînd a dat de el, a început să urle; voia 
să ştie al cui era. Atunci i-am spus că, conform 
bugetului pentru hrana trupei şi conform ultimului 
ordin pe divizie, fiecare ostaş are dreptul la un supli- 
ment de cincisprezece grame de unt sau douăzeci şi 
unu de grame de untură şi că, întrucît cantitatea dis- 
ponibilă nu e suficientă, rezervele de unt au rămas Ia 
magazie pînă cînd suplimentul de unt va putea fi dis- 
tribuit trupei în cantitatea ordonată. Maiorul Sojka s-a 
făcut foc şi pară şi a început din nou să urle la mine 
că ştie el că aştept să vină ruşii şi mi-a luat ultimele 


139 


doua chile de unt; a poruncit sa se bage untul 
numaidecit in ciorba, in caz ca ciorba e fara carne. 
Asa mi s-au dus dracului toate proviziile si va rog 
sa 


140 


mă credeţi că maiorul ăsta imi aducea ghinion, ori de 
cîte ori îmi ieşea în cale. Încetul cu încetul mirosul i 
se dezvoltase în aşa hal, că îmi adulmeca pe loc toate 
rezervele. O dată pusesem deoparte nişte ficat de 
vacă din ratia trupei, şi tocmai ne gindeam să-l 
facem înăbuşit, cînd intră dumnealui şi mi-l scoate 
de sub pat. La zbieretele lui de fiară i-am răspuns că 
ficatul urma să fie îngropat în pămînt, aşa cum ne 
învățase de dimineață un potcovar de la artilerie, 
care făcuse şcoala de veterinari. Maiorul a chemat 
un flăcău de la aprovizionare şi l-a luat cu dînsul sus 
în munţi, unde au pus ficatul la fiert într-un ceaun, 
după nişte stînci. Asta 1-a pus capac, fiindcă ruşii au 
văzut focul şi-au repezit un obuz drept în ceaunul 
maiorului. Ne-am dus şi noi acolo să vedem ce s-a 
întîmplat, dar numai dracul mai ştia unde era ficatul 
maiorului. 


Apoi veni ştirea că plecarea va avea loc abia peste 
patru ore. Pînă la Hatvan, linia era blocată de trenuri 
cu răniţi. În gară se răspîndise zvonul că lîngă Jager 
un tren sanitar, cu bolnavi şi răniţi, se ciocnise cu un 
tren care transporta o unitate de artilerie. Şi se mai 
spunea că din Pesta se trimiseseră trenuri cu echipe 
de ajutor. 

Fantezia întregului batalion începu repede să lu- 
creze. Se vorbea de două mii de morţi şi răniți şi că 


141 


ciocnirea fusese aranjatä pentru a se acoperi matra- 
pazlicurile de la aprovizionarea bolnavilor. 

Faptul stirni o aspră critică in legătură cu proasta 
aprovizionare a batalionului şi înjurături la adresa 
pungasilor de la cancelarie şi magazie. 

Cei mai mulţi erau de părere că Bautanzel, pluto- 
nierul de administraţie al batalionului, împărțea, to- 
tul pe din două cu ofiţerii. 

În vagonul comandamentului, căpitanul Sagner 
anunţa că, potrivit itinerariului, la ora aceea ar fi 
trebuit să fie de mult la graniţa Galiției; La Jager, 
conform programului, ar fi trebuit să ridice, pentru 
trupă pîine şi conserve pe trei zile. Dar pînă la Jăger 
mai erau încă zece ore de drum. De altă parte, la 
Jager stationau atitea trenuri cu răniți din ofensiva de 
la Lvov, încît, potrivit telegramei primite, nu mai ră- 
măsese nici urmă de pîine cazonă sau de conserve. 
Primise ordin ca, în loc de piine şi conserve, să plă- 
tească trupei cîte 6 coroane şi 72 fileri de cap, care 
urmează a fi achitati pe nouă zile, împreună cu 
solda, bineînţeles dacă va primi banii de la brigada, 
în casă nu avea decît 12.000 de coroane. 

— Asta-i curată porcărie din partea regimentului! 
se înfurie locotenentul-major Lukas. Să ne lase să 
pribegim în voia soartei. 

Între jăhnrich-ul Wolf si locotenentul-major 
Kolăr se încinse o discuţie în şoaptă. Amindoi 
pretindeau că în ultimele trei săptămîni colonelul 
Schrôder ar fi depus la Banca Viena, în contul său 
personal, 16.000 de cproane. 


142 


Locotenentul-major Kolâr arătă cu acest prilej 
cum se pot face economii: furi din vistieria 
regimentului 6.000 de coroane şi le bagi în buzunar, 
apoi foarte logic dai un ordin către toate bucătăriile 
să reducă cite trei grame de mazăre din ratia zilnica 
a fiecărui ostaş. Într-o lună se adună nouăzeci de 
grame de cap, iar pe companie se face o rezervă de 
cel puţin şaisprezece kilograme de mazăre de care 
bucătarul trebuie să se descotorosească. 

Locotenentul-major Kolar şi Wolf îşi povestira re- 
ciproc despre diverse cazuri de acest fel pe care le 
observasera. 

Un lucru era mai ales sigur: că asemenea matra- 
pazlicuri se faceau cu duiumul in toata administratia 
militară. Începînd de jos, de la plutonierul de admi- 
nistratie al unei companii nenorocite si pina la cei cu 
epoleti de general, care-si adunau provizii pentru 
iarna postbelica. 

Războiul cerea curaj chiar şi în materie de furt... 

Cei de la intendenta se priveau mieros de parca ar 
fi vrut să spună: „Sîntem trup şi suflet, camarade, 
furăm pe rupte, fratioare, estorcăm, dar n-ai ce face, 
frate-miu. E greu să lupti împotriva curentului. Daca 
nu iei tu, ia altul şi pe deasupra se mai spune des- 
pre tine că te-ai lăsat de furat fiindcă ai adunat des- 
tul.” 

În vagon intră un domn cu vipuşcă roşie şi aurie la 
pantaloni. Era un alt general, din cei care se plimbau 
în inspecţie pe toate liniile. 


143 


— Luati loc, domnilor, sedeti, ordona el binevoi- 
tor, bucuros ca surprinsese un esalon despre care nu 
stia ca stationeaza acolo. 

Cind cäpitanul Sagner voi sä-1 dea raportul, gene- 
ralul il opri cu un gest: 

—Nu, nu, esalonul dumneavoastra nu e in or- 
dine... Eşalonul nu doarme! Eşalonul dumneavoastră 
ar fi trebuit să doarmă de acum. Eşaloanele care sta- 
tioneaza în gări trebuie să doarmă — ca şi în 
cazărmi — la ora nouă. 

Vorbea tăios şi sacadat. 

— Putin înainte de ora nouă, trupa trebuie scoasă 
la latrină, în spatele gării — şi pe urmă trimisă la 
culcare. Altminteri, peste noapte soldaţii murdäresc 
calea ferată. Ati înţeles, domnule căpitan? Repetati 
vă rog ce-am spus... Sau... mai bine nu repetati şi fa- 
ceti totul întocmai cum doresc: alarma, fuga la la- 
trina, sunati stingerea, şi la culcare; apoi controlati 
cine nu doarme şi pedepsiţi! S-a înţeles? Asta-i tot. 
Masa de seară la ora şase! 

Trecu apoi la o poveste din trecut care s-ar fi în- 
tîmplat aiurea, undeva pe alte meleaguri. Stătea 
acolo ca o fantomă coborita din sferele celei de-a 
patra dimensiuni. 

— Masa de seară la ora şase, continuă el uitîn- du- 
se la ceas care arăta ora 11 şi zece minute. Um halb 
neune Alarm, Latrinensch eissen, dann schlafen 
gehen.' La masa de seară, adică la orele şase: gulas 


! La ora opt şi jumătate alarma, vizitarea latrinei şi apoi 
culcarea (germ.). 


144 


cu cartofi in loc de o sutä cincizeci de grame de 
brînză Emental. 

Acestea zise, dädu ordin sa se facä o demonstratie. 
Cäpitanul Sagner porunci, asadar, pentru a doua oara 
să se sune alarma, iar generalul, după ce asistă la în- 
colonarea batalionului, începu să se plimbe de colo 
pînă colo cu ofițerii după el, explicîndu-le într-una 
cum şi ce trebuie să facă, de parc-ar fi avut de-a face 
cu nişte idioţi incapabili să priceapă lucrurile dintr-o 
dată; în timp ce vorbea, arăta cu degetele spre acele 
ceasornicului: 

— Also, sehen Sie! um halbneune scheissen, 
und nach einer halben Stunde schlafen. Das 
geniigt vollkommen.' in aceasta perioadä, trupa are 
oricum scaun rar. Eu pun accentul principal pe 
somn. Somnul îi întăreşte pe ostaşi pentru marsurile 
care vin. Atâta timp cit se află în tren, ostaşii trebuie 
să doarmă. Dacă nu-s locuri destule în vagoane, 
trupa trebuie să doarmă partienweise ?. O treime se 
culcă comod în vagoane şi doarme de la nouă pînă la 
miezul nopţii, iar ceilalți stau în picioare şi se uită la 
ei. Apoi primii, care s-au odihnit, fac loc altei treimi, 
care doarme de la miezul nopţii pînă la orele trei 
dimineaţa. A treia parte doarme de la trei la şase; pe 
urmă se sună deşteptarea şi trupa se spală. În timpul 
mersului nu-se- sa-re din vagoane! Postati in fata 
eşalonului patrule pentru ca trupa să-nu-sa-ră din 


! Care va să zică, la ora opt şi jumătate aşezarea pe vine şi după 
o jumătate de oră culcarea. E absolut suficient (germ.). 
2 Pe rînd (germ.). 


145 


agoane în timpul mersului! Dacă unui ostaş îi 
rînge piciorul dusma 


nul... — rostind aceste cuvinte generalul se lovi cu 
palma pe picior — ...ăsta e un lucru vrednic de 
laudă, dar ca să se schilodească sărind fără nici un 
rost din vagoane în plină viteză, asta e o faptă 
condamnabilă. 

Aşadar, ăsta-i batalionul dumneavoastră? îl în- 
trebă, pe căpitanul Sagner, privind feţele somnoroase 
ale ostaşilor, dintre care multi, sculati din somn pe 
neasteptate, nu se puteau retine si cäscau cu pofta, 
treziti de aerul proaspăt al nopţii. Asta, domnule că- 
pitan, e un batalion de căscălăi... Trupa trebuie să 
meargă la culcare la ora nouă. 

Generalul se opri în dreptul companiei a unspre- 
zecea, unde în flancul stîng stătea. Svejk, care căsca 
de zor tinindu-si, cuviincios, mina la gură. Cu toate 
acestea, de sub mînă se auzeau asemenea zgomote, 
încît locotenentul-major Luka&S se cutremură la 
gîndul că generalul ar putea da importanţă acestui 
fapt. Ba mai mult, i se păru chiar că Svejk căsca 
intenționat. 

Iar generalul, ca şi cînd l-ar fi cunoscut pe Svejk, 
se întoarse către el şi-l întrebă: 

— Bohm oder Deutscher? 

— Bohm, melde gehorsamst, Herr 
Generalmajor!. 


1 2 
— Boemian sau german? 
— Boemian, raportez supus, domnule general-maior (germ.). 


147 


— Dobrje' , spuse generalul, care era polonez şi 
cunoştea putin limba cehă. Ragi ca vaca la fin. „Sul 
pysk, drj gubu’, nu behăi! Ai fost la latrină? 

— Cu respect vă raportez, domnule general- 
maror, că n-am fost. 

— De ce nu te-ai dus la cacare cu ceilalţi? 

— Cu respect vă raportez, domnule general-maior, 
că în timpul manevrelor de la Pisek, colonelul 
Wachtl ne spunea, în timpul repausului, cînd ostaşii 
se împrăştiau prin lanurile de secară, că soldatul nu 
trebuie să se gîndească mereu la „şaiserai”; soldatul, 
zicea dumnealui, trebuie să se gîndească la luptă. De 
altfel, mă rog frumos, ce să facem noi la latrină? 
Nici n-avem ce scoate. După program, ar fi trebuit să 
primim pînă acum cina în cîteva staţii, dar n-am 
primit nimic. Este o vorbă: „Cu burta goală nu te 
înfige la latrină!” 

În timp ce explica domnului general, în cuvinte 
simple, care era situaţia, Svejk îl privea cu atîta 
încredere, încît acesta citi în ochii lui rugămintea de 
a le da o mînă de ajutor. E doar la mintea cocoşului 
că atunci cînd dai ordin să se meargă la latrină în 
mod organizat, ordinul trebuie susţinut cît de cît şi 
pe dinăuntru. 

— Trimiteti-i pe toţi înapoi în vagoane, se adresă 
generalul căpitanului Sagner. Cum se face că n-au 
primit masa de seară? Eşaloanelor care trec prin gară 
trebuie să li se dea masa de seară. Aici e haltă de 


! Bine (pol.). 
* Tine-ti gura (in ceha stricatä, amestecata cu polonezä). 


148 


ajustare. Nici nu se poate altfel. Există un plan 
precis. 

Generalul rosti aceste cuvinte cu atita siguranță, 
încît se putea trage concluzia că, deşi erau orele un- 
sprezece noaptea, masa de seară trebuia servită la 
orele şase, aşa cum arătase la început, astfel că nu 
mai raminea altceva de făcut decît să fie reținut tre- 
nul peste noapte, pînă a doua zi la orele şase seara, 
pentru a se putea distribui gulaşul cu cartofi. 

— Nimic nu-i mai grav în război — spuse genera- 
lul cu o nemaipomenita gravitate — decît să uiţi de 
aprovizionarea trupei în timpul transportului. 
Datoria mea e să aflu adevărul, să constat care este 
situaţia exactă la comandamentul gării. Căci, să ştiţi 
de la mine, domnilor, că uneori sînt vinovaţi chiar 
comandanții esaloanelor. Inspectind stația Subotista, 
pe linia ferată din sudul Bosniei, am putut constata 
că şase esaloane nu luaseră masa de seară, din 
pricină că domnii comandanţi uitaseră să o ceară. De 
şase ori gătiseră în staţie gulaş cu cartofi şi nimeni 
nu venise să-l ridice. L-au vărsat la gunoi. După cum 
vedeţi, domnilor, s-a făcut jaf cu gulaşul de cartofi, 
pentru ca trei stații mai departe, aceiaşi soldaţi care 
se în- virtisera în jurul mormanelor de cartofi la 
Subotişta să cerşească în gară un codru de piine. 
După cum vedeţi şi dumneavoastră, în acest caz nu 
administraţia militară a fost de vină. Făcu un gest 
violent cu mina. Da, comandanții esaloanelor nu şi- 
au făcut datoria. Să mergem la cancelarie. 


149 


Ofiterii îl urmara tacuti, intrebindu-se in gînd de 
ce au înnebunit subit toţi generalii. 

La comandament aflară că nu se ştia nimic despre 
gulaş. Era adevărat că în ziua aceea ar fi trebuit să se 
gătească pentru toate esaloanele ce trecuseră 
prin 


150 


gara, dar ulterior venise un ordin ca sa se scada din 
socoteala hranei cuvenite fiecärui soldat cite 72 de 
helleri de cap, astfel incit fiecare unitate care trecea 
prin statie avea un disponibil de 72 de helleri de fie- 
care ostas, sumä pe care avea s-0 primeasca de la in- 
tendenta de care depinde, la cea mai apropiata plata 
a soldei. Cit priveste piinea, trupa trebuia s-o ridice 
la stația Watiana — cite o jumătate de bulcă de cap. 

Comandantul centrului de aprovizionare, un om 
care nu se läsa intimidat cu una, cu doua, spuse fara 
ocol generalului ca ordinele se schimbä de la un ceas 
la altul. Cum găteşte pentru eşaloane, vine un tren 
sanitar, care aduce un ordin superior, asa ca trupa se 
trezeste in fata cazanelor goale. 

Generalul incuviinta din cap şi declară că situația 
se imbunatatea văzînd cu ochii. La începutul războ- 
iului fusese mult mai rău. Nu se pot face toate aşa, 
deodată. Trebuie experienţă, trebuie practică. Teoria 
tine adesea în loc practica. Cu cît războiul va dura 
mai mult, cu atît se va putea pune mai multă ordine 
în toate. 

— Să vă dau un exemplu practic, spuse el în con- 
tinuare, trădînd nespusa plăcere de a fi adus discuţia 
pe acest făgaş. Cu două zile în urmă, eşaloanele care 
au trecut prin staţia Hatvan n-au primit pîine. Aflaţi, 
domnilor, că dumneavoastră mîine o veţi primi. Ei, 
şi-acuma să mergem la restaurantul gării. 

La restaurantul gării, domnul general îşi reluă ex- 
punerea cu privire la latrină, încercînd să arate cît 
este 


151 


de disgratios cînd pretutindeni de-a lungul liniei, 
ferate se văd „kaktuşi”. Minca un biftec şi tuturor 
celor din preajma-i li se părea că mestecă în gură un 
kaktus. 

Dădea atîta importanţă latrinelor de parcă de ele ar 
fi atîrnat victoria monarhiei austriece. 

În legătură cu noua situaţie care intervenise o dată 
cu intrarea în război a Italiei, generalul declară ca 
latrinele armatei noastre constituie un avantaj de ne- 
tăgăduit în campania din Italia. 

Victoria Austriei izvora din latrina. 

Pentru domnul general totul era cît se poate de 
simplu. Marşul spre victorie se desfăşura după pre- 
scriptia: la orele şase seara ostaşii capătă gulaş cu 
cartofi, cu o jumătate de oră mai tîrziu trupa se uşu- 
rează la latrină, iar la orele nouă se duce la culcare. 
În fata unei asemenea oştiri, duşmanul intră în pa- 
nică. 

Ginditor, generalul-maior îşi aprinse o ţigară de 
foi şi rămase multă vreme cu privirile atintite in 
tavan, căznindu-se să-şi aducă aminte ce anume s-ar 
mai cădea să spună, ca ofiţerii eşalonului să se 
aleagă cît de cit cu ceva de pe unna inspecției sale. 

. 

— Miezul batalionului dumneavoasträ e sänätos, 
spuse el deodată, bagind de seamă că cei din juru-i 
se asteptau sa stea mai departe asa, fixind plafonul, 
si sa tacä. Efectivul dumneavoastra este in perfecta 
ordine. Soldatul cu care am stat de vorba ne indrep- 
tateste — dată fiind sinceritatea şi ţinuta lui militară 


152 


— sa nadajduim ca intregul batalion va lupta pina la 
ultima picatura de singe. 

Tăcu, isi inalta privirile spre tavan, rezemat cu spa- 
tele de speteaza scaunului si in aceasta pozitie isi 
continua expunerea, in timp ce locotenentul Dub, 
sub impulsul spiritului sau servil, îl imita căscînd şi 
el ochii în tavan. 

— Batalionul dumneavoastră are nevoie, însă, de 
fapte care să nu poată fi uitate. Batalioanele brigăzii 
din care faceţi parte îşi au fiecare istoria lor, şi bata- 
lionul dumneavoastră trebuie s-o ducă mai departe. 
Dar dumneavoastră vă lipseşte omul care să ţină pre- 
cis în evidenţă evenimentele şi să scrie istoria bata- 
lionului. Toate firele trebuie să ducă către el; omul 
ăsta trebuie să cunoască actele de vitejie ale fiecărei 
companii. Trebuie să fie un om inteligent, învăţat, nu 
un dobitoc oarecare, sau o vacă. Domnule căpitan, 
dumneata trebuie să numesti pe lîngă batalion un 
batalionsgeschichtsschreiber!. 

Se uită apoi la ceasul din perete, ale cărui ace adu- 
seră aminte somnoroasei societăți că era momentul 
să se despartă. 

Generalul îi rugă pe domnii ofițeri să-l conducă 
pînă la vagonul său de dormit, ataşat la trenul de in- 
spectie care stationa în gară. În urma lui, comandan- 
tul gării oftă din greu: generalul uitase de plata con- 
sumatiei, un biftec şi o sticlă de vin, şi acum trebuia 
s-o plătească el, din buzunarul lui. Avea cîteva vizite 
de astea pe zi. Aşa s-au dus pe apa sîmbetei cele 


! Cronicarul batalionului (germ.). 
153 


doua vagoane cu fin pe care pusese sa le traga pe 
linie moarta, dupa ce le vinduse firmei Lowenstein, 
furni- zoarea de furaj a armatei. Bineînţeles, 
vagoanele fuseserä din nou vindute statului dar, 
pentru orice eventualitate, el le lasase mai departe 
acolo. Cine ştie, poate că împrejurările îl vor sili să 
le mai vîndă o dată firmei Lowenstein! 

În schimb toate inspectiile îi dădeau certificat de 
bună purtare, încît se dusese vestea că la comandan- 
tul gării principale din Pesta se bea şi se mănîncă 
bine. 


Dimineaţa, cînd sună deşteptarea, eşalonul era tot 
în gară. Ostaşii se spălară la cismea, cu apa strînsă în 
gamelă. Generalul nu plecase nici el; trenul cu care 
venise era în gară; porni deci să inspecteze personal 
latrinele, unde ostaşii se duceau, în conformitate cu 
ordinul de zi pe batalion: ,,Schwarmweise unter 
Kommando der Schwarmkommandanten””. 
Ordinul fusese dat de căpitanul Sagner, pentru a face 
o bucurie domnului general-maior. Apoi, ca să-i facă 
plăcere şi locotenentului Dub, căpitanul Sagner îl 
numise în ziua aceea de serviciu pe batalion. 

Aşadar, locotenentul Dub inspecta latrinele. 

În latrina care se întindea nesfirsitä de-a lungul 
linie ferate încăpea fără nici o greutate întreg efecti- 
vul a două plutoane. 


! pe grupe, sub conducerea comandantului de grupă (germ.). 
154 


Ostasii stateau frumos pe vine, unul linga altul, pe 
taluzul santului, ca rindunelele pe firele de telegraf, 
toamna, cînd se pregătesc să-şi ia zborul spre tärmu- 
rile calde ale Africii. 

Li se zăreau genunchii din pantalonii lăsaţi, şi cu 
toţii îşi atîrnaseră centironul în jurul gîtului de parcă 
ar fi vrut, dintr-o clipă într-alta, să se spînzure şi nu 
aşteptau decît comanda pentru executarea funestului 
act. 

Toate acestea vădeau spirit de organizare şi o dis- 
ciplină militară de fier. 

În flancul stîng stătea Svejk, care se pripăşise şi el 
prin partea locului şi citea cu interes un petic de 
hîrtie rupt. Dumnezeu ştie din care roman al Ruzenei 
Jesenska: 


..ensionatul de aci, din păcate, doamnele, 
ut nesigure, poate chiar mai mult. 

te in cea mai mare parte inchise, pierd. 

cu prinzul in camera, sau se 

distractie sui-generis. Iar daca s-au 

se ducea omul numai si numai de d 
devenea mai buna, sau nu voia chiar 
ceascä, aşa cum ele însele ar fi dorit, 

nu era nimic pentru tînărul Kiicka. 


La un moment dat îşi ridică ochii de pe hîrtie şi se 
uită într-o doară spre ieşirea latrinei, dar deodată 


incremeni. I] văzuse chiar pe domnul general-maior, 
din ajun, în ţinută de paradă, întovărăşit de aghiotan- 


155 


tul lui; cu vin zel neobisnuit, locotenentul Dub le da- 
dea explicatii. 

Svejk isi roti privirea in jur. Ostaşii continuau să 
stea linistiti pe vine, fiecare la locul lui, şi numai 
gradatii păreau oarecum stingheriti. 

Svejk simţi numaidecit gravitatea momentului. 

Sări în picioare, aşa cum era, cu pantalonii lăsaţi, 
cu centironul în jurul gâtului, folosindu-se pînă în ul- 
tima clipă de peticul de hîrtie, şi zbieră cit îl tinea 
gura: 

— Einstellen! Auf! Habacht! Rechtsschaut!' şi 
saluta in pozitie de drepti. 

Generalul-maior zimbi pärinteste şi binevoi sa 
spuna.: 

— Ruht, weiter machen!’ 

Caporalul Malek fu cel dintii care dadu exemplu 
plutonului sau, reluindti-si pozitia initiala. Numai 
Svejk, rămase in picioare, continuind să salute, 
întrucît, dintr-o parte se apropia de el locotenentul 
Dub, iar din cealaltă parté, cu acelaşi zîmbet, 
generalul-maior. 

— Pe dumneata parcă te-am mai văzut azi-noapte, 
se adresă generalul-maior lui Svejk, care rămăsese în 
ciudata-i postură. Furios, locotenentul Dub se în- 
toarse către generalul-maior şi-i raportă umil: 


! Încetarea! Sculati! Drepti! Pentru onor, la dreapta! (Germ.) 
2 pe loc repaus, continuaţi! (Germ.) 


156 


— Ich melde gehorsam, Herr Generalmajor, der 
Mann ist blédsinnig und als Idiot bekannt, 
säghafter, Dummkopf.' 

— Was sagen Sie, Herr Leutnant?’ strigă sur- 
prins generalul-maior catre locotenentul Dub si-1 de- 
monstră, răstit, că se înşală, că în realitate era vorba 
de un ostaş care ştia ce trebuie să facă cînd vede un 
superior şi gradati care nu-l bagă în seamă. Aşa-i şi 
pe front. În clipe de primejdie, chiar şi un simplu 
soldat poate să ia comanda. În cazul de faţă tocmai 
el, locotenentul Dub, ar fi trebuit să comande: 
„Einstellen! Auf! Habtacht! Rechtsschaut!” 

— Te-ai şters la cur? îl întrebă pe Svejk generalul- 
maior. 

— Am onoarea să vă raportez, domnule general- 
maior, că totul e în ordine. 

— Nu te mai caci? 

— Am onoare să vă raportez că sînt complet 
fertig. 

— Atunci trage-ti pantalonii şi pe urmă stai Habt 
Acht 

Şi pentru că generalul-maior rostise acest Habt 
Acht cu glasul ceva mai ridicat, toţi cei din preajma- 
i începură să ia poziţia de drepți. 

Generalul-maior le făcu un semn amical şi cu o 
blîndă şi părintească voce le spuse: 


Meu respect va raportez, domnule general-maior, ca individul e 
timpit si cunoscut ca idiot, un dobitoc cäruia i-a mers vestea 
(germ.). 

2 Se poate, domnule locotenent? (Germ.) 


157 


— Aber nein, ruht, ruht, nur weiter machen!! 

Svejk era acum in tinuta reglementarä si 
generalul- maior îi adresă o scurtă cuvintare în limba 
germană: 

— Respectul față de superior, cunoaşterea regu- 
lamentelor şi prezenţa de spirit înseamnă totul în 
armată. lar cînd toate acestea se îmbină cu vitejia, 
atunci nu există pe lume duşman de care să ne fie 
teamă. 

Şi intorcindu-se spre locotenentul Dub, îi spuse, 
împungîndu-l pe Svejk prieteneşte, cu degetul în 
burtă: 

— Notează ce-ţi spun: cum ajungeţi pe front să fie 
înaintat neintirziat; şi cu prima ocazie să-l decoraţi 
cu medalia de bronz, pentru serviciu conştiincios şi 
cunoaşterea... Wissen Sie doch, wass ich schon 
meine... Abtreten 

Acestea spuse, generalul-maior părăsi latrina unde 
locotenentul Dub dădea comenzi cu glas tare, în aşa 
fel ca să le audă şi superiorul său. 

— Erster Schwărm, auf! Doppelreihen... Zweiter 
Schwarm...° 

În acest timp, Svejk iesise din coloană şi, trecînd 
pe lîngă locotenentul Dub, îi dădu, reglementar, 
onorul; locotenentul Dub găsi însă cu cale să-i 
spună: Herstelt!* şi Svejk se văzu silit să-l salute 


Nu, stati linistiti, stati linistiti, continuaţi! (Germ.) 
a Ştiţi doar ce cred... Rupeti rîndurile! (Germ.) 
; Grupa întîi, drepţi! Pe două rînduri... Grupa a doua... (Germ.) 
4 
La loc comanda! (Germ.) 


158 


încă o dată, dindu-i astfel o nouă dovadă de disci- 
plină: 

— Mă cunoşti? Nu mă cunoşti! Mi-oi fi cunoscut 
tu partea bună, dar să te ţii cînd ai să mi-o cunoşti şi 
pe cea rea... Am să te fac să plingi! 

Îndreptîndu-se spre vagonul lui, Svejk îşi aminti 
de o întîmplare: „Cînd eram încă la Karlin, în ca- 
zarmä, era acolo un laifnant, Chudavy; cînd îl 
apucau năbădăile zicea: «Să ştiţi, mă băieţi, să va 
feriti de mine că eu sînt porc şi am să rămîn porc cit 
timp o să fiţi în companie”. 

Trecînd pe lîngă vagonul comandamentului, Svejk 
fu strigat de locotenentul-major Lukäë care îi ordonă 
să-i amintească lui Baloun să dea zor cu cafeaua şi 
să închidă bine cutia cu lapte conservat, ca nu cumva 
să se strice. 

În vagonul în care se afla plutonierul de admi- 
nistratie Vanék, pe o lampita de spirt Baloun prepara 
într-adevăr cafea pentru locotenentul-major Luka’. 
Dar intrind pentru a-i transmite ordinul, Svejk bägä 
de seamă că, în lipsa lui, tot vagonul se infruptase 
din proviziile locotenentului. 

Cutiile de cafea şi lapte conservat ale locotenen- 
tului-major LukaS erau pe jumătate golite, iar 
Baloun, sorbind cafea din ceaşcă, umbla din nou cu 
lingurita prin laptele conservat ca să şi-o mai dreaga 
nitelus. 

Bucatarul ocultist Jurajda si plutonierul de admi- 
nistratie Vanék făgăduiseră să acopere paguba ime- 
diat ce vor sosi proviziile de cafea şi lapte conservat. 


159 


Îi oferiră o ceaşcă de cafea si lui Svejk, care re- 
fuză, însă, spuniridu-i lui Baloun: 

— Chiar acum a venit un ordin de la cartierul 
general al armatei, în care se spune că tucalarul care 
se înfruptă din conservele de cafea şi lapte ale ofi- 
terului lui, să fie spinzurat în douăzeci şi patru de 
ore. Iti transmit asta din partea domnului ober- 
laitnant, care vrea să te vadă într-o clipita cu cafeaua 
la el. 

Înspăimâîntat, Baloun smulse din mina telegrafis- 
tului Chodounsky ceaşca de cafea pe care, abia i-o 
umpluse, o puse să se mai încălzească, mai adăugă 
puţin lapte conservat şi se năpusti spre vagonul co- 
mandamentului. Cu ochii holbati de spaimă, întinse 
locotenentului-major LukaS cafeaua, îngrozit la 
gindul ca acesta ar putea banui ceva in legäturä cu 
felul cum îi gospodarise el conservele. 

— Am... am intirziat — biigui Baloun — pentru 
ca n-am putut deschide cutiile... 

— Ai varsat laptele, conservat, nu? — il intreba 
locotenentul-major Luka8, gustind din cafea. Sau l-ai 
înghiţit, linguriţă cu linguriţă, ca supa. Ştii ce te as- 
tbapta? 

Baloun slobozi un oftat si incepu sa se tinguie: 

— Am trei copii, cu respect va raportez, domnule 
oberlaitnant. 

— Baga de seamä, Baloun, iti atrag din nou aten- 
tia să te laşi de lăcomia ta. Svejk nu ţi-a spus nimic? 


160 


— Ba da. Ca-n douazeci si patru de ore as putea 
să fiu spînzurat, răspunse Baloun, pierdut şi 
tremurînd din tot corpul. 

— Lasă tremuratul, gogomanule, şi fă-te mai bine 
om de treabă, îi spuse zîmbind locotenentul-major 
Lukas. Scoate-ti din cap hameseala asta şi spune-i 
lui Svejk să vadă prin gară, sau prin apropiere, de 
ceva bun de mîncare. Tine, dă-i zece coroane. Pe 
tine nu te mai trimit nicăieri. Ai să mergi numai 
cînd o să fii sătul să crăpi. Nu mi-ai topit cumva 
cutia de sardele? Hai? Zici că nu? Bine... Ad-o s-o 
văd. 

Baloun îi înmînă lui Svejk hirtia de zece coroane, 
transmitindu-i dorinţa domnului oberlaitnant de a-i 
face rost prin gară de ceva bun de mîncare. Apoi, 
oftînd amarnic scoase din cufărul locotenentului-ma- 
jor cutia cu sardele şi, cu un sentiment de profundă 
părere de rău, o duse spre control stăpînului său. 

Bietul de el, se bucurase atît de mult la gîndul că 
locotenentul-major Lukäë uitase de sardele... şi cînd 
colo, s-a lins pe bot. Acum locotenentul le va opri la 
el în vagon şi-l va lăsa cu buza umflată. Se simţea 
jefuit. 

— Aici sînt, să trăiţi, sardelele dumneavoastră, 
domnule oberlaitnant, spuse cu jale în glas, predind 
cutia proprietarului ei. S-o deschid? 

— Bine, Baloun, foarte bine; nu deschide nimic! 
Du-te şi pune-o la loc. Am vrut numai să mă conving 
dacă nu cumva te-ai uitat prin ea. Mi s-a părut, cînd 


161 


mi-ai adus cafeaua, ca ti-era gura cam unsuroasa. 
Ce-a facut Svejk, a plecat? 

— Cu respect vă raportez, a pornit, se lumina la 
faţă Baloun. A spus că domnul oberlaitnant are sa 
fie mulțumit, că toată lumea o să-l invidieze pe dom- 
nul oberlaitnant. S-a dus undeva dincolo de gară. 
Zicea că cunoaşte pe-aici locurile, pînă la 
Rakospalota şi că dacă trenul ar pleca cumva fără el, 
se bagă în coloana de automobile şi ne ajunge din 
urmă la stația următoare. Să n-avem nici o grijă, a 
zis, că ştie el ce-i aia datorie... chiar de-ar fi să ia o 
birjă pe socoteala lui şi să vină cu ea pînă în Galiţia. 
Asa a spus... Pe urmă, a spus, ati putea să-i retineti 
din soldă. Orice-ar fi, să nu vă faceţi nici o grijă din 
pricina lui, domnule oberlaitnant. 

— Marş de-aici, îi curmă vorba locotenentul- 
major Lukâ5, întunecîndu-se deodată. 

De la biroul comandamentului se anunţă că trenul 
va pleca spre Güdôlô-Aszod abia la două după- 
amiază şi că în gară se vor distribui cîte doi litri de 
vin roşu şi o sticlă de coniac pentru domnii ofiţeri. 
Se spunea că era vorba de un transport rătăcit, care 
iniţial fusese destinat „Crucii Roşii”. Oricum, trans- 
portul picase ca din cer şi în vagonul comandamen- 
tului domnea o bună dispoziţie generală. Coniacul 
avea trei steluțe şi vinul era de Gumpoldskirchen. 

Numai locotenentul-major Lukâs era abătut. Tre- 
cuse un ceas şi Svejk tot nu se arătase. După o altă 
jumătate de oră văzu, însă, îndreptîndu-se spre va- 


162 


gonul comandamentului un cortegiu foarte ciudat, 
care iesise din biroul politiei din garä. 

In frunte päsea Svejk, grav si demn, ca odinioarä 
martirii creştini cînd erau tiriti în arena. 

Da o parte şi de alta era însoțit de cîte un honved 
cu baioneta la armă; în flancul stîng era un caporal 
de la comandamentul gării şi în urma lor o femeie în 
fustă roşie cu falduri şi un bărbat cu cizme, cu 
pălărie rotunda pe cap, avînd un ochi invinetit şi în 
mina o găină speriată care cotcodacea de zor. 

Procesiunea dădu să intre în vagonul comanda- 
mentului, dar caporalul strigă în ungureşte omului cu 
găina şi femeii să rămînă jos. 

Zărindu-l pe locotenentul-major Luka’, Svejk 
clipi din ochi cu tâlc. 

Caporalul ceru să vorbească cu comandantul com- 
paniei a 11-a de marş. Locotenentul-major Lukas luă 
din mîna lui documentul eliberat de comandantul 
gării, în care citi, pălind: 


» Comandantului companiei a 11-a de marş a ba- 
talionului de mars N., din regimentul 91 
infanterie, spre noi cercetări, 

Se predă infanteristul Svejk Josef, conform 
declaraţiei sale ordonanţă a acestei companii N., 
batalionul de marş N., regimentul 91 infanterie, 
învinuit de crima de furt, savirsita în dauna soţilor 
Istvan din Isatarcsa, în raza comandamentului 
gării. 


163 


Faptele: Infanteristul Svejk Josef, capturin 


găină care alerga în spatele casei proprietatea so- 
tilor Istvan din Lsatarcsa, raza comandamentului 
gării, găina fiind de asemenea proprietatea soţilor 
Istvan şi, Surprins de proprietar care voia să-i ia 
găina, numitul S-a împotrivit lovindu-l pe proprie- 
tarul Istvân cu găina peste ochiul drept şi, reţinut 
de patrula chemată de urgenţă, a fost transportat 
la unitatea lui, iar găina înapoiată proprietarului 
ei. 

Semnătura ofițerului de serviciu”. 


În timp ce semna adeverinţa de primire a inculpa- 
tului, locotenentul-major LukaS simţi că i se moaie 
genunchii. 

Svejk stătea atât de aproape încît băgă de seamă că 
Lukäÿ uitase să completeze data. 

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, 
că astăzi sîntem în douăzeci şi patru. Leri a fost în 23 
mai, cînd Italia ne-a declarat război. Am fost prin 
oraş şi acolo nu se vorbeşte decît de asta. 

Honvezii şi caporalul plecară. Ramasera doar soţii 
Istvan, care ţineau mortis să se urce în vagon. 

— Dacă ati mai avea la dumneavoastră, domnule 
oberlaitnant, o monedă de cinci, am putea cumpăra 
găina. Nerodul ăsta vrea pe ea cincisprezece creitari 
dar socoteşte în pret zece creitari pentru vinataia de 
la ochi, explică Svejk, foarte calm. Eu, însă, 
domnule oberlaitnant, socotesc că zece creitari 
pentru un ochi de idiot e cam mult. Pentru douăzeci 
de creitari, mi-aduc aminte, la cîrciuma „La fata 


165 


batrina” i-au scos strungarului Matei tot maxilarul cu 
şase dinţi; şi pe vremea aceea banii aveau mai multă 
valoare decît astăzi. Wohlschlager spinzura şi el 
numai pentru patrii creitari. 

— Ja vino-ncoa, făcu semn Svejk omului cu 
ochiul invinetit şi cu găina, în mînă. Tu, babo, ramii 
acolo! 

Bărbatul urcă în vagon. 

— O rupe nitelus pe nemteste, adăugă el. Întelege 
toate înjurăturile şi ştie chiar destul de bine să su- 
duie. 

— Also zehn Gulden, se adresă apoi ungurului. 
Fiinf Gulden Henne, fiinf Auge’. Pricepi? Ot forint 
kikiriki, 6t forint kukuk, igen? Aici e 
»Stabsvagon”, pungasule. Dă găina, mă! 

Întinse omului, luat prin surprindere, o hîrtie de 
zece, îi luă găina, îi suci pe loc gâtul, şi-l împinse pe 
ungur afară din vagon, strîngîndu-i prieteneşte mîna: 

—J6 napot, barâtom”, adieu, cară-te la babor- 
nita, dacă nu vrei să zbori. 

— Ca să vedeţi, domnule oberlaitnant, că toate se 
pot aranja, — spuse Svejk apoi, întorcîndu-se către 
locotenentul-major Lukâs. Cel mai bine e cînd lucru- 
rile se lămuresc fără scandal, fără alai. Acu” îl iau pe 
Baloun şi vă facem o supă de găină, să-i meargă 
vestea pînă în Transilvania. 


1 Va să zică zece galbeni: cinci pentru găină, şi cinci pentru 
ochi (germ.). 
? Salutare, prietene (magh.). 


166 


Scos din särite, locotenentul-major Luka’ îi 
smulse gäina din mina si racni: 

— Ştii, Svejk, ce päteste ostasul care in timp de 
război jefuieste populația paşnică? 

— Moarte onorabilă, cu pulbere şi plumb, 
răspunse Svejk solemn. 

— Dumneata însă, Svejkule, meriti ştreangul, pen- 
tru că eşti cel dintii care a început cu jaful. Dum- 
neata — zău dacă mai ştiu cum să-ţi spun — ai uitat 
de juramint. Ah, simt că-mi plesneşte capul... 

Svejk se uită ţintă la Luka’ şi, luindu-si o infati- 
şare de om nedumerit, rosti: 

— Cu respect vă raportez că n-am uitat de jură- 
mintul pe care trebuie să-l păzească neamul nostru 
de războinici. Cu respect vă raportez, domnule ober- 
laitnant, că am jurat solemn credinţă şi supunere 
luminatului meu stapin Franz Josef I; credincios şi 
supus voi fi şi generalilor maiestatii sale şi tuturor 
superiorilor mei, pe care îi voi asculta, îi voi cinsti şi 
apăra. Voi împlini întocmai ordinele şi dispoziţiile 
lor în toate împrejurările, împotriva oricărui duşman, 
oricare ar fi el, şi oriunde ar suna porunca maiestatii 
sale imperiale şi regale, pe apă, pe uscat, în aer, ziua 
şi noaptea, în bătălii, la atac, în lupte şi în oricare 
alte acţiuni, oriunde... 

Svejk ridică de jos găina şi continuă tot aşa, stind 
în poziţie de drepți şi privindu-l pe locotenentul- 
major Lukäë drept în ochi: 

— „totdeauna şi cu orice prilej voi lupta cu vi- 
tejie şi barbatie, nu voi părăsi niciodată armata, dra- 


167 


pelul si stindardul, nu voi intra niciodata in vreo 
înţelegere cu duşmanul, mă voi purta întotdeauna 
aşa cum cer legile militare şi cum se cuvine unui 
bun ostaş şi voi trăi şi muri în cinste şi onor, aşa să- 
mi ajute Dumnezeu. Amin. lar găina asta, cu respect 
vă raportez, n-am furat-o, n-am jefuit pe nimeni şi 
m-am purtat cum se cuvine, cu gîndul la jurămîntul 
făcut. 

— Lasă găina, dobitocule, zbieră locotenentul-ma- 
jor Lukäë, lovindu-l pe Svejk paste mina în care 
ținea mortăciunea. Uite ce scrie în actele astea, 
negru pe alb. „Se predă infanteristul Svejk Josef, 
conform declaraţiei sale, ordonanţă a acestei com- 
panii... învinuit de crima de furt”... Şi mai ai nasul 
să-mi spui, fiară sălbatică, hienă... ah, o dată şi-o 
dată tot am să te ucid! Spune, tilhar tîmpit, cum de 
ţi-a dat prin minte una ca asta... spune! 

— Cu respect vă raportez — răspunse Svejk cu 
glas blajin — că la mijloc e o neînțelegere. Cînd am 
primit ordinul dumneavoastră, să vă fac rost de ceva 
bun de mîncare, am stat şi m-am gîndit cam ce 
anume ar putea fi mai bun. Pe lîngă gară n-am găsit 
nimic, numai salam de cal şi un fel de pastramă de 
măgar. Dar cu respect vă raportez, domnule 
oberlaitnant, am stat şi m-am gîndit bine... Şi ce mi- 
am zis? Pe front e nevoie de ceva hrănitor pentru ca 
să poţi îndura mai bine greutăţile războiului. $i m- 
am gîndit să vă fac o bucurie orizontală. Am vrut să 
vă fac, domnule oberlaitnant, o supă de găină. 


168 


— Supă de găină, repetă dupa el Lukas, luîndu-se 
cu mîinile de cap. 

— Da, să trăiţi, o supă de găină, domnule ober- 
laitnant: am cumpărat ceapă şi cincizeci de grame 
de fidea. Sare şi piper avem la cancelarie. Nu mai 
raminea decît să cumpăr găina. M-am dus aşadar 
dincolo de gară, pînă la Isatarcsa. De fapt e un sat, 
nici nu aduce a oraş, măcar că pe prima stradă scrie 
Isatarcsa văros!. Trec pe o stradă cu grădini, apoi pe 
a doua, pe a treia, pe a patra, pe a cincea, pe a şasea, 
pe a şaptea, pe a opta, pe a noua, pe a zecea, pea 
unsprezecea, şi abia pe a treisprezecea, chiar la 
capătul străzii, unde în spatele unei case începea 
izlazul, ciuguleau plimbindu-se agale, cîteva găini. 
M-am apropiat şi am ochit-o pe cea mai mare şi mai 
grea; binevoiti a vă uita la ea, domnule oberlaitnant, 
e numai unturä; nici nu-i nevoie s-o cäutati la tirtita; 
de la prima ochire se vede că a fost îndopată cu 
graunte, nu glumă. Am luat-o, aşadar, foarte public, 
de fata cu toată lumea care, ce-i drept striga ceva la 
mine pe ungureşte şi cum o tineam de picioare, am 
întrebat cîțiva oameni şi pe ceheste şi pe nemteste, a 
cui e, ca s-o pot cumpăra; deodată, însă, din casa 
aceea mărginaşă de care vă spuneam, vin în fuga 
mare spre mine un bărbat şi o femeie şi încep să mă 
injure mai întîi pe ungureşte, pe urmă pe nemteste, 
cum că le-am furat găina ziua în amiaza mare. Le- 
am spus să nu zbiere aşa la mine, că eu sînt trimis s- 
o cumpăr pentru dumneavoastră şi le-am povestit 


4 Orasul Isatarcsa (magh.). 
169 


cum devine cazul. Afurisita de gaina, cum o tineam 
asa de picioare, a inceput deodata sa bata din aripi si 
sa incerce sa zboare; si cum eu o tineam usurel si n-o 
stringeam, mi-a ridicat mina şi a vrut să se aşeze pe 
nasul stapinului ei. Omul a început să urle că am 
vrut — zicea — să-l ating cu găina peste bot. Mu- 
ierea se smiorcaia şi striga mereu la găină: ,,puta, 
puta, puta, puta”. Nişte dobitoci, care nu pricepusera 
nimic din tot ce se întîmpla, s-au dus să cheme 
patrula de honvezi şi chiar eu i-am rugat să meargă 
cu mine la bahnhofkommando, ca nevinovăția mea 
să iasă ca untdelemnul deasupra apei. Dar cine să se 
înţeleagă cu domnul /aitnant de serviciu; n-a vrut să 
ştie de nimic, nici chiar atunci cînd l-am rugat să vă 
întrebe pe dumneavoastră dacă-i adevărat sau nu că 
m-ati trimis să vă cumpăr ceva bun. Ba a mai şi tipat 
la mine să-mi ţin gura; că oricum ar fi, nu mă 
aşteaptă decît o creangă groasă şi un ştreang bun. 
Era, mi se pare, în toane foarte rele pentru că mi-a 
spus că numai un ostaş care jefuieste poate fi aşa de 
durduliu. Au venit, în staţie, zicea, mai multe 
plingeri; alaltäieri, cică, ar fi dispărut cuiva, un 
curcan; şi cînd am spus că în vremea aceea noi eram 
la Raab, mi-a răspuns că tertipuri din astea nu prind 
la dumnealui. Aşa că m-a trimis la dumneavoastră. 
Şi, după toate, un caporal s-a ratoit şi el la mine, că 
zicea că m-am făcut că nu-l văd şi mă întreba dacă 
ştiu cu cine am de-a face. Eu i-am spus că e 
gefreiter', că dacă ar fi de la vinatori, 


“ Caporal (germ.). 
170 


ar fi patrollfiihrer! iar la artilerie oberkanonier’. 

— Svejkule — spuse dupa un rästimp locotenen- 
tul-major LukaS — dumneata ai trecut pînă acum 
prin atitea intimplari si neplaceri, sau, cum le spui 
dumneata, „încurcături” şi neînţelegeri, încît pina la 
urmă poate că numai un streang gros în jurul gitului, 
cu toate onorurile militare, în careu, te-ar ajuta să 
scapi de necazurile astea. Intelegi? 

— Da, să trăiţi, domnule oberlaitnant, un careu 
sau un geschlossenes batalion”, se formează din 
patru companii şi numai în mod excepţional din trei 
sau cinci... Doriţi să vă pun în supa de găină mai 
multi taitei, domnule oberlaitnant, ca să fie mai 
deasă? 

— Ascultă, Svejkule, fă bine şi dispari cît mai re- 
pede cu găină cu tot, înainte să-ți dau cu ea în cap, 
dobitocule... 

— La ordin, domnule oberlaitnant, dar să ştiţi ca 
telinä n-am găsit, şi nici morcov... să trăiţi! Am să 
pun car... 

N-apucă să termine şi zbură cu găină cu tot din 
vagonul comandamentului. După care locotenentul- 
major Luka bau pe nerăsuflate un pahar mare de 
coniac. Iar Svejk, oprindu-se la fereastra vagonului, 
salută şi apoi se depărtă. 


! Şef de patrulă (germ.). 
2 Comandant de tun (germ.). 
3 Batalion cu efectivul complet (germ.). 


171 


Regäsindu-si liniştea sufletească, fericit că toate se 
terminaseră cu bine, Baloun se pregătea să 
deschidă 


172 


cutia cu sardele a locotenentului-major, cind Svejk 
îşi făcu apariția cu găina in mînă, prilejuind o fi- 
rească emoție tuturor celor din vagon; Nu le venea 
să-şi creadă ochilor şi toate privirile vroiau să spună 
parcă: de unde-ai ciordit-0? 

— Am cumpărat-o pentru domnul oberlaitnant, le 
spuse Svejk, scotind din buzunare ceapa şi fideaua. 
Aveam de gînd să-i fac din ea o supă, dar dumnealui 
nu mai vrea, aşa că mi-a daruit-o mie. 

— Nu cumva era moartă? întrebă îngrijorat plu- 
tonierul de administraţie Vanék. 

— Eu personal i-am sucit gâtul, răspunse Svejk, în 
timp ce-şi scotea cuțitul din buzunar. 

Plin de recunoştinţă şi respect pentru Svejk, 
Baloun începu să pregătească în tăcere lampa de 
spirt a lo- cotenentului-major. Apoi luă galetile şi se 
duse fuga după apă. 

Telegrafistul Chodounsky, care se oferi să ajute la 
jumulit, se apropie de Svejk şoptindu-i la ureche în 
mare taină: 

— E departe de aici? Trebuie să sari pirleazul sau 
umblă pe stradă? 

— Am cumpărat-o. 

— Ce tot indrugi? Zău, parcă nu mi-ai fi prieten! 
Crezi că noi n-am văzut cînd te-au adus sub escortă? 
Ajută, totuşi, cu mult zel la jumulitul găinii. Bucă- 
tarul ocultist Jurajda îşi dădu şi el concursul, tăind 
cartofi şi ceapă pentru supă. 


173 


Penele aruncate din vagon trezira atentia loco- 
tenentului Dub, care isi facea inspectia in jurul tre- 
nului. 

Strigă spre vagon să se arate la fata cel care ju- 
muleşte găina; în uşa vagonului apăru Svejk, pe al 
cărui chip se citea o imperturbabilă mulţumire de 
sine. 

— Ce-i asta? se răsti locotenentul Dub, ridicînd 
capul de găină. 

— Cu respect vă raportez, domnule Jaitnant, că e 
un cap de găină, de rasă neagră, tiroleză. Sînt foarte 
bune ouătoare, domnule Jaitnant. Fac pînă la două 
sute şaizeci de, ouă pe an. Poftim, vă rog să vedeţi 
ce ouătoare plină a avut. 

Şi Svejk întinse sub nasul locotenentului Dub ma- 
tele şi celelalte măruntaie ale găinii. 

Dub scuipă scîrbit. Dădu să plece, dar peste o 
clipă se întoarse: 

— Pentru cine o preparati? 

— Pentru noi, să trăiţi, domnule laitnant. Uita- ti- 
vă ce de untură are pe ea. 

Locotenentul Dub se îndepărtă bombănind: 

— Ne mai întîlnim noi la Filippi!. 

— Ce ţi-a zis? întrebă bucătarul Jurajda. 

— Ei, ne-am dat şi noi întîlnire undeva, la Filippi. 
Domnii ăştia învăţaţi au obiceiuri proaste. 


Filippi era un oraş din Tracia, unde în anul 42 î.e.n. Antonius 
şi Octavianus au învins pe Brutus şi Casius. Aici expresia are 
sens de ,,Va veni ceasul răzbunării.” 


174 


Bucătarul ocultist tinu însă să atragă atenția ca 
numai estetii sînt homosexuali, lucru fără de care 
nici nu se poate închipui estetica. 

Iar plutonierul de administraţie Vanék folosi pri- 
lejul pentru a vorbi despre batjocorirea fetelor de 
către pedagogi în mănăstirile spaniole. 

Şi în timp ce apa din ceaun începea să clocotească 
pe lampa de spirt, Svejk îşi aminti de istorioara cu 
un educator căruia îi fusese încredinţată la Viena o 
colonie de copii parasiti şi care-i necinstise pe toţi. 

— Ce să-i faci, asta-i o boală, dar mai rău e cînd 
le apucă pe femei. Acum cîţiva ani, erau în Praga II 
două cucoane, părăsite de bărbaţi pentru că fuseseră 
nişte haimanale, una Mourkovă şi una Souskovă. 
Într-o zi — cam pe timpul cînd înfloreau cireşii din 
Roztoky — dumnealor au găbjit acoloj în amurg, un 
bătrîn de o sută de ani, un flaşnetar impotent, l-au 
tirit pînă în cringul de la Roztoky şi i-au făcut felul. 
Şi ce l-au chinuit, sărmanul! Un domn profesor, 
Axamit din Zizkov, făcea săpături în crîng; căuta 
nişte schelete de pitici şi făcuse cîteva gropi; într-o 
groapă de astea l-au tirit javrele pe bietul flaşnetar, l- 
au chinuit şi l-au batjocorit. A doua zi, vine la faţa 
locului profesorul Axamit şi vede că în groapă e 
ceva. Grozav s-a mai bucurat. Dar cînd colo, ce să 
vezi? Era flaşnetarul sleit de puteri şi chinuit ca un 
martir de cuconitele divortate. In jurul lui erau 
numai aşchii. A cincea zi şi-a dat duhul; javrele de 
cucoane au avut neruşinarea să se ducă şi la înmor- 
mintare. Asta-i perversitate, ce mai... 


175 


Ai pus sare? se intoarse Svejk cätre Baloun care, 
profitind de interesul general pentru cele povestite, 
ascunsese ceva in ranita lui. la să vedem ce faci 
acolo? 

Ascultă Baloun, îl mustră Svejk cu un ton grav. Ce 
voiai să faci cu pulpa asta de găină: ia uitati-vä, ne-a 
sterpelit a pulpă ca apoi să şi-o fiarbă pe furiş. Sti, 
Baloun, ce-ai făcut? Ştii ce pedeapsă îl aşteaptă pe 
cel care-şi jefuieste, pe front, camaradul de arme? E 
legat de o gură de tun şi i se trage un obuz. Acum e 
prea tirziu să oftezi. Cum întîlnim pe front prima 
unitate de artilerie, te prezinti numaidecit la cel dintii 
oberfeuerwerker!. Pînă atunci, ca pedeapsă, ai să 
faci instrucţie. leşi afară! 

Norocosul Baloun cobori, iar Svejk din uşa vago- 
nului îi comajidă: 

— Habt Acht! Ruht! Habt Acht! Rechts schaut! 
Habt Acht! Uita-te drept la mine! Ruht! Acum ai sa 
faci miscäri pe loc. Rechts um! Ce faci omule? Esti 
o vacă. Coarnele trebuie să-ți ajungă acolo unde 
aveai înainte umărul drept. Herstellt! Rechts um! 
Links um! Halbrechts! Nu aşa, bouie! Herstellt! 
Halbrechts! Vezi, prostănacule, că merge?! Hal- 
blinks! Links um! Links! Front! Front, dobitocule! 
nu ştii ce-i aia Front? Gradaus! Kehrt euch! Kniet! 
Nieder! Setzen! Auf! Setzen! Nieder! Auf! Nieder! 
Auf! Setzen! Ruht! Auf! Ruht! Asa Baloun, vezi, 
asta-i sănătos; acum ai să mistui ca lumea! 


! Artificier-sef (germ.). 
176 


În jur începuseră să se adune grupuri compacte de 
ostaşi. Se produse rumoare. 

— Fiţi buni şi faceţi vă rog loc, strigă Svejk. Ca- 
maradul o să mărșăluiască. Hai Baloun, fii atent, ca 
să nu trebuiască să herstellen. Mie nu-mi place să 
chinuiesc trupa, fără rost. Aşadar: Direktion Bahn- 
hof. Uite, cum îţi arăt eu. Marschieren marsch! 
Gliedhalt!! Stai, fir-ai al dracului, că te bag la 
răcoare! Glied-halt! Slavă Domnului, dobitocule, că 
te-ai oprit, Kurzer Schritt!? Nu ştii ce-i aia Kurzer 
Schritt! Te învăţ eu minte, de-o să-ți iasă ochii! 
Voller Schritt! Wechselt Schritt! Ohne Schritt!. 
Bivole! Cind comand ,,Ohne Schritt”, bate cotonoa- 
gele pe loc, ai inteles? 

În jur se strînseseră cel putin două companii. 

Baloun năduşea, se pierduse cu firea, iar Svejk nu 
mai contenea să comande: 

— Gleicher Schritt! Glied riickwărts marsch! 

— Glied halt! 

— Laufschritt! 

— Glied marsch! 

— Schritt! 

— Glied halt! 

— Ruht! 

— Habt! Acht! Direktion Bahnhof. Laufschritt 
marsch! Halt! Kehrt euch! Direktion Wagon! Lauf- 
schritt marsch! Kurzer Schritt! Glied halt! Ruht! 


: Tine pasul! (Germ.) 
? Pasul mic!(Germ.) 
3 fntinde pasul! Schimbă pasul! Fără pas! (Germ.) 


177 


Ei, şi-acum răsuflă niţel! Pe urmă o luăm de la capăt. 
Dacă e bunăvoință, toate se fac. 

— Ce-i aici? se auzi deodată glasul locotenentului 
Dub care venea în grabă, foarte agitat. 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant — 
răspunse Svejk — că facem şi noi putinticä 
instrucţie, ca să nu uităm de exercit şi să nu pierdem 
de pomană un timp atît de prețios. 

— Dă-te jos din vagon, îi porunci locotenentul 
Dub. De data asta, într-adevăr m-am săturat! Ai să 
mergi cu mine la domnul batalionskomandant. 

Cînd îl zări pe Svejk intrînd în vagonul comanda- 
mentului locotenentul-major Lukă5 cobori pe partea 
cealaltă şi se duse pe peron. 

În timp ce asculta raportul locotenentului Dub 
despre ciudatele „năzbitii” ale bravului soldat Svejk 
(cum se exprimase locotenentul) căpitanul Sagner 
era foarte bine dispus; vinul de Gumpoldskirchen era 
într-adevăr minunat. 

— Aşadar, dumneata nu vrei să pierzi de pomană 
timpul prețios, făcu el cu tile. Matuăi, vino încoace! 

Ordonanţa batalionului primi ordin să-l cheme pe 
plutonierul Nasaklo, de la compania a 12-a, cunoscut 
printre ostaşi drept cel mai mare tiran, şi totodată să- 
i facă rost lui Svejk de o carabină. 

— Omul ăsta — se adresă căpitanul Sagner plu- 
tonierului Nasaklo — nu vrea să piardă bunătate de 
timp de pomană. la-l te rog în spatele vagonului şi fă 
dumneata cu el un ceas de exerciţii cu arma. Dar fara 
milă, fără repaus, comandă după comandă, frumos; 


178 


setzt ab, an, setzt ab! Ai să vezi Svejkule cum o să-ţi 
treacă de urit, îi spuse căpitanul la plecare. 

Curînd, din spatele vagonului se auzi o comandă 
aspră răsunînd peste calea ferată. Plutonierul 
Nasaklo care fusese ridicat de la o partidă de 
douăzeci şi unu, unde tocmai ţinea banca, zbiera de 
parcă ar fi vrut să se audă în toată împărăția 
Domnului: 

— Beim Fuss! Schultert! Beim Fuss! Schultert!' 

Apoi, pentru o clipa amuti si se auzi glasul lui 
Svejk, linistit si multumit: 

— Astea, le-am invatat cu ani in urma, pe vremea 
cind eram militar activ. La comanda ,,beim Fuss”, 
pusca sta sprijinita de piciorul drept. Ascutisul pa- 
tului vine in linie dreapta cu virful piciorului. Mina 
dreaptä, se intelege de la sine, e intinsa si tine pusca 
în aşa fel, că degetul gros cuprinde cocoşul; celelalte 
degete trebuie să închidă patul în fata, iar ia 
comanda ,,Schultert!” puşca trebuie ţinută uşor de 
curea pe umărul drept, cu laufmündungul în sus si 
cocoşul la spate... 

— Termină cu trăncăneala, se auzi din nou co- 
manda plutonierului Nasaklo. Habt Acht! Rechts 
sthaut! Pentru Dumnezeu, ce faci... 

— Sint in pozitia de ,schultert” si la ,,rechts 
schaut” mina dreapta aluneca pe curea in jos, apuc 
gitul patului si zvirl capul la dreapta; la Habt Acht! 


! La picior! La umăr! La picior! La umăr! (Germ.) 
2 Gura ţevii (germ.). 
179 


apuc din nou cureaua cu mina dreapta si aduc capul 
înainte cu ochii la dumneata. 

Şi din nou răsună glasul plutonierului: 

— In die Balanz! Beim Fuss! In die Balanz! 
Schul-tert! Bajonett auf! Bajonett ab! Făllt das Ba- 
jonett! Zum Gebet! Vom Gebet! Kniet nieder zum 
Gebet! Laden! Schiessen! Schiessen halb rechts! 
Ziel Stabswagon! Distanz 200 Schritt... Fertig! An! 
Feuer! Setzt ab! An! Feuer! An! Feuer! Setzt ab! 
Aufsatz normal! Patronen versorgen! Ruht! 

Plutonierul îşi răsuci o ţigară. 

lar Svejk citi pe patul carabinei numărul de serie 
gi izbucni: 

— 4268! Numărul ăsta l-a avut o locomotivă de 
cale ferată de pe linia şaisprezece din gara Peciky. 
Trebuia dusă la depoul din Lysa pe Elba, pentru re- 
paratie, dar n-a fost chiar aşa de uşor, domnule plu- 
tonier, pentru că mecanicul care urma s-o conducă 
pînă acolo avea slabă tinere de minte la cifre. Impie- 
gatul de mişcare l-a chemat la el în cantelarie şi i-a 
spus: „Pe linia şaisprezece se află locomotiva cu nu- 
mărul 4268. Eu ştiu că dumneata n-ai tinere de minte 
la cifre şi că atunci cînd ti se scrie un număr pe 
hîrtie, pierzi hirtia. Dar fii cu bagare de seamă la ce- 
ti spun, dacă nu tii minte cifrele: am să-ți arăt ce 
uşor e să tii minte orice cifră. Numai să fii cu bagare 
de seamă: locomotivă pe care trebuie s-o duci la 
depoul din Lysa pe Elba, are numărul 4268. Va sa 
zică, atenţie: prima cifră e patru, a doua doi. Tii 
minte 42, adică 2 ori 2; asta înseamnă că dacă începi 


180 


de la stînga ai mai întîi 4 pe care-l împărţi la 2 si- 
i dă 2, aşa că iar ai 


frumos aranjat unul lîngă altul 4 şi 2. Ei şi acum 
să nu te sperii. Cît face de doi ori 4, opt, nu? Bun, 
intipareste-ti în minte că din numărul 4268, cifra opt 
este ultima la rînd. Dacă tii minte ca prima este 4, a 
doua 2, a patra 8, nu mai rămîne decît să fii deştept 
şi să tii minte şi pe 6, care vine înainte de 8. Lucru-i 
la mintea cocoşului: prima cifră, este 4, a doua doi, 
patru şi cu doi fac şase. Care va să zică, acum eşti 
sigur că a doua de la capăt este şase; de acum încolo 
ordinea cifrelor nu-ţi mai iese din minte. Iti rămîne 
în cap numărul 4268. Sau, putem ajunge la acelaşi 
rezultat, pe o cale şi mai simplă...” 

Plutonierul isprăvi ţigara şi holbind ochii spre 
Svejk, apucă doar să biiguie: 

— Kappe ab!' 

Svejk însă isi continua expunerea, impasibil: 

— $i atunci a început să-i explice o metodă mai 
simplă, ca să-şi amintească de numărul 68. 6 fără 2 
fac 4, care va să zică are 4-68, nu mai rămîne decît 
să-l bage pe doi şi gata: 4-2-6-8. De altfel nu-i prea 
greu dacă socoteala se face şi altfel: cu ajutorul în- 
multirii şi împărțirii. Se ajunge la acelaşi rezultat. 
„Ţii minte — i-a spus impiegatul — că de 2 ori 42 
fac 84. Anul are 12 luni. Se scade 12 din 84 şi ne 
rămîne 72, din care mai scădem 12 luni şi raminem 
cu 60. Aşadar, pe şase îl avem asigurat, iar pe zero îl 
ştergem. Va să zică avem aşa: 42, 68, 4. Daca lL- 
am 


4 Descoperiti! (Germ.) 
182 


tăiat pe zero îl tăiem şi pe patru din eoadä şi ne 
asigurăm iarăşi, foarte uşor, 4268, numărul loco- 
motivei pe care trebuie s-o duci la depoul din Lysa 
pe Elba”. Şi cum iti spuneam, cu împărţirea e la fel 
de uşor. Socotim coeficientul după tariful vamal... 
Dar ce s-a întîmplat, v-a venit rău domnule 
feldwebl? Dacă doriţi, pot să încep cu: 
»Generaldecharge! Fertig! Hoch an! Feuer!” 
Afurisita treaba! Domnul capitan n-ar fi trebuit sä ne 
trimită în soare! Trebuie să mă duc după o targa. 

Adus la faţa locului, medicul opină că ar putea să 
fie o insolatie puternică sau o congestie cerebrală 
acută. “ 

Cînd plutonierul îşi veni în fire, Svejk se afla lîngă 
el şi-i spuse: 

— Ei şi-acum să vă povestesc şi restul. Credeţi, 
domnule plutonier, că mecanicul a ţinut minte? Aş! 
De unde! S-a încurcat şi a înmulțit totul cu trei, 
fiindcă şi-a adus aminte de sfînta treime: aşa că lo- 
comotiva tot n-a găsit-o şi mai e şi acum tot pe linia 
şaisprezece. 

Plutonierul dădu din nou ochii peste cap. 

Cînd se înapoie în vagonul lui, la întrebarea unde 
zăbovise atîta, Svejk răspunse: 

— Cine învaţă pe altul Laufschritt, face de o sută 
de ori Schul-tert! 

În fundul vagonului, într-un colţ, Baloun tremura 
ca varga. 


183 


In lipsa lui Svejk, cînd găina începuse să fiarbă, îi 
înfulecase jumătate din portie. 


* 


Inainte de plecarea trenului, esalonul fu ajuns din 
urma de un tren militar mixt, cu tot felul de rämäsite 
de unitati. Erau fie intirziati, fie soldati iesiti din 
spital, care se intorceau la unitatile lor sau alti indi- 
vizi suspecti, inapoiati din permisie sau eliberati din 
arest. 

Din acest tren cobori $i aspirantul Marek, acuzat 
odinioară de răzvrătire deoarece refuzase să curete 
latrinele. Tribunalul militar al diviziei găsise cu cale 
să-l elibereze şi să-i caseze procesul. Aşa încît tete- 
ristul Marek îşi făcu apariţia în vagonul comanda- 
mentului, pentru a se prezenta comandantului de ba- 
talion. Teteristul nu făcuse pînă acum parte din nici o 
unitate; fusese purtat din arest în arest. 

Cînd se trezi cu el că-i aduce actele pe care se pu- 
tea citi indicatia strict secretă: ,,Politisch 
Verdichtig! Vorssickt!” căpitanul Sagner nu se 
arata prea bucuros, dar din fericire igi aduse aminte 
de „latrinen- general”, care îi recomandase cu atita 
interes completarea batalionului cu un 
Batallionsgeschitsschrei- ber. 

— Dumneata, teteristule, eşti foarte neglijent, îi 
spuse Sagner. La şcoala de teteristi ai fost o 
adevărată mazeta; in loc să fi căutat să te distingi şi 


; Suspect politiceşte. A se tine sub supraveghere! (Germ.) 
184 


să-ți cîştigi rangul la care iti dă dreptul inteligenţa 
dumitale, ai umblat din arest în arest... Acum ai însă 
ocazia să-ţi indrepti greşeala, dacă printr-o indepli- 
nire exemplară a îndatoririlor te vei reîncadra în 
rîndurile ostașilor merituosi. Închină batalionului pu- 
terea dumitale de muncă, cu toată dragostea. Eu voi 
încerca să te ajut. Eşti un om tînăr şi inteligent şi 
fără îndoială că te pricepi să scrii, să redactezi. Uite 
acum despre ce e vorba. Fiecare batalion are nevoie 
pe front de un om care să ţină, cronologic, evidența 
faptelor de arme care privesc direct acţiunea bata- 
lionului respectiv pe cîmpul de luptă. Toate campa- 
niile victorioase, toate momentele glorioase si 
însemnate la care participă batalionul şi în care are 
un rol precumpănitor trebuie să fie descrise, pentru 
ca, încetul cu încetul, să devină o contribuţie la 
întocmirea istoriei întregii noastre armate. Intelegi ce 
vreau să spun? 

— Am onoarea să vă raportez, domnule căpitan, 
că înţeleg. E vorba de episoade din viaţa unităților. 
Nu-i aşa? Batalionul îşi are istoria lui. Regimentul 
îşi alcătuieşte istoria lui, pe baza istoriei batalioane- 
lor sale. Regimentele creează apoi istoria brigăzii, 
istoria brigăzilor pe aceea a diviziilor, şi aşa mai de- 
parte. Vă asigur, domnule căpitan, că-mi voi da toată 
silinta. 

Teteristul Marek îşi duse mina la inimă şi con- 
tinuă: 


185 


— Voi insenina cu sincera dragoste evenimentele 
marete ale batalionului nostru; mai cu seama acum, 
cind ofensiva e in plina desfäsurare, cind luptele vor 
fi crincene, cind batalionul nostru va acoperi cu 
eroicii săi fii cîmpul de bătălie. Voi consemna cu 
grijă evenimentele ce vor urma, pentru ca paginile 
istoriei batalionului nostru să fie pline de lauri. 

— Ai să fu ataşat pe lîngă comandamentul bata- 
lionului; ai să ţii evidenţa celor propusi pentru de- 
corare; ai să consemnezi — bineînţeles în confor- 
nlitate cu recomandările noastre — marsurile care 
vor atesta în mod deosebit elanul de luptă şi 
disciplina de fier a batalionului nostru. Nu-i chiar 
aşa de uşor, te- teristule, dar sper că talentul şi 
spiritul dumitale de observaţie, susţinute de 
directivele pe care ti le voi da, te vor ajuta să ridici 
batalionul nostru deasupra celorlalte unităţi. Am să 
telegrafiez chiar acum la regiment că te-am numit 
Batallionsgeschitsschreiber. Prezinta-te la 
plutonierul de administratie Vanék, de la compania 
11-a, ca să te cartiruiascä în vagon. Acolo ai sa 
găseşti mai uşor un loc; pe urmă spune-i să vină 
numaidecit la mine. Bineînţeles că ai să fii pus în 
subzistență la comandamentul batalionului. Se va da 
un ordin de zi pe batalion. 


Bucătarul ocultist dormea. Baloun tremura, deoa- 
rece deschisese şi cutia de sardele a locotenentului- 


186 


major, plutonierul de administratie Vanék se dusese 
la capitanul Sagner, iar telegrafistul Chodounsky, 
care se-nvirtise prin gară de o sticluta de boroviëka 
$i o trăsese pe git, devenise melancolic şi cinta: 


»Hoinar fără grijă sub cerul senin, 
Cu inima pururi voioasă 

Treceam prin viaţă, voios pelerin, 
Si viata-mi părea mai frumoasă. 


Acum şi credinţa şi dragostea-i scrum 
Căci viata-i ca valul şi marea, 
Trădarea-n tot locul pîndeşte pe drum 
Si greu ne loveşte trădarea.” 


Apoi se sculă de pe scaun, se duse la masa de lu- 
cru a plutonierului de administraţie şi scrise pe o bu- 
cata de hîrtie, cu litere mari: 


„ Prin prezenta, vă rog cu respect Să fiu numit şi 
avansat în rangul de trompet al batalionului. 


Chodounsky, telegrafist.” 


Căpitanul Sagner nu se întinse prea mult la vorbă 
cu plutonierul de administraţie Vanék. Îi atrase doar 
atenția că deocamdată Batallionsgeschichtsschrei- 
berul Marek va rămîne în vagon cu Svejk. 

— Pot să-ţi spun numai că Marek este, ca să zic 
aşa, un tip suspect. Politisch verdăchtig. Dar, ca să 
fiu drept, lucrul nu mi se pare chiar aşa de ciudat. 


187 


espre cine nu se spune in, ziua de azi ca e 
uspect? 


Circula tot felul de banuieli. Dumneata intelegi ce 
vreau sa spun. Iti atrag atentia cä daca s-ar intimpla 
să scape cumva vreo vorbă care, înţelegi dumneata... 
să ai grijă să i-o curmi ca, Doamne fereşte, să n-am 
şi eu vreo neplăcere de pe urma lui. Să-i spui, pur si 
simplu, să nu trăncănească. Atit. Si-o să fie bine. 
Asta nu înseamnă că trebuie să vii să-mi raportezi 
toate fleacurile. Intelege-te bine cu el, prieteneşte; 
mai bine o convorbire amicală, decît un denunt pros- 
tesc. Într-un cuvînt, ce s-o mai lungim, eu n-am chef 
să aud nimic, pentru că... înţelegi, o chestiune de 
asta se rasfringe întotdeauna asupra întregului 
batalion. 

Cînd se întoarse în vagon, Vanék îl luă deoparte 
pe teteristul Marek şi-i spuse: 

— Ascultă, dumneata eşti un om suspect, dar lu- 
crul n-are nici o importanţă. Ai grijă numai să nu 
vorbeşti vrute şi nevrute fata de telegrafistul Cho- 
dounsky. 

N-apuca sa ispraveasca bine vorba si Chodounsky 
intra impleticindu-se; cäzu in bratele plutonierului 
de administratie si cu un glas ragusit, ca dupa betie, 
mormăi ceva ce voia să aducă a cîntec: 


» De toţi şi toate părăsit, 

Cu inima zdrobită, 

Eu alinare am găsit 

La sînul tău, iubită, 

În ochii tăi un foc ceresc 
Ca steaua se ivi 

Si gura-ti de margean şopti: 


189 


Eu nu te părăsesc.” 

— Nu va päräsesc, urla Chodounsky. Am sa va 
spun tot ce-am sa aud la telefon. Ma cac pe juramint. 

Într-un colt Baloun îşi făcea cruce îngrozit, si in- 
cepu să se roage cu glas tare: 

— Preasfintă născătoare de Dumnezeu, ascultă 
ruga mea aprinsă, ascultă-mă, milostivă şi mîngiie-l 
pe robul care te cheamă cu credinţă, vie, cu netarmu- 
rită nădejde şi dragoste fierbinte, din această vale a 
plîngerii. Pogoara, regină a cerului, harul tău asu- 
pră-mi pentru ca din mila Domnului şi sub ocrotirea 
ta să-mi pot duce povara pînă la capăt. 

Şi preacurata Fecioară Maria pogori într-adevăr 
asupra-1 harul divin: căci peste o clipă, din sărăcă- 
cioasa-i ranita, teteristul Marek scoase cîteva cutii de 
sardele, împărțind fiecăruia cîte una. 

Baloun deschise, fără să şovăie, valiza locotenen- 
tului-major Lukâ5 şi puse la loc sardelele picate ca 
din cer. 

Putin mai tîrziu, însă, cînd ceilalți desfăcură cu- 
tiile şi începură să guste din sardele, căzu din nou în 
ispită, deschise valiza, scoase sardelele şi le înfulecă 
pe nerăsuflate. 

Si iată că deodată, preacuvioasa şi preasfinta Ma- 
ria îl părăsi, căci tocmai în clipa cînd dădea pe gît 
ultimii stropi de ulei din cutie, apăru în uşa vagonu- 
lui ordonanța batalionului, Matu&ië, care strigă: 

— Baloun, ia sardelele şi du-te cu ele la domnul 
oberlaitnant. 

— Aoleu, o să plouă cu palme. 


190 


— Asculta, Baloun, cu miinile goale mai bine nu 
te duce, îl sfătui Svejk. Ia cu tine măcar cinci cutii 
goale. 

— Ce-i fi păcătuit dumneata, că te pedepseşte 
Dumnezeu aşa de rău, interveni teteristul. Trebuie că 
există un păcat mare de tot în viaţa dumitale. N-ăi fi 
savirsit, cumva, vreun furt de obiecte sfinte sau să fi 
mîncat popii şunca atîrnată în coş la afumat? Nu 
cumva i-ai băut din pivniţă vinul sfințit? Ai sărit, 
cumva, cînd erai copil, pîrleazul, în livada parohiei, 
ca să furi pere? 

Baloun se clătină pe picioare şi fata-i îngrozită 
arăta o deznădejde fără margini. Cu buzele tremu- 
rînd, şopti desperat: 

— Cînd o să se isprăvească o dată cu chinurile 
mele?... 

— Ei, vezi, aici e aici, spuse teteristul, care auzise 
cuvintele nefericitului Baloun. Dumneata, amice, ai 
pierdut legatura cu Dumnezeu. Nu mai stii nici sa te 
inchini cum trebuie, ca Dumnezeu sa te adune cit 
mai repede de pe lumea asta. 

La care Svejk adäugä: 

— Aşa-i el. Nu-i in stare sa ia o dată hotărîrea ca 
viata lui de ostas, gindurile de ostas, vorbele, faptele 
si moartea lui ostäseascä sa le lase toate in voia ini- 
mii milostive, de mama, a preasfintului Dumnezeu, 
cum zicea feldkuratul meu Otto Katz, cind o lua 
nitel razna si din gresealä se ciocnea pe stradä de 
vreun ostas. 


191 


Baloun declară oftind că-şi pierduse încrederea in 
Dumnezeu văzînd că zadarnic îl roagă să-i dea pu- 
terea să-şi stăpînească pîrdalnicul lui de stomac. 

— Nu din războiul ăsta mi se trage, se văieta el. E 
o boală veche: sînt lacom, nu pot să fac nimic. 
Nevastă-mea şi copiii se duc mereu la hramul de la 
Klokoty să se roage pentru mine, dar degeaba! 

— Da, da, spuse Svejk. E lîngă Tabor. Au acolo o 
Sfîntă Fecioară împodobită cu briliante false. Un 
paracliser de prin Slovacia a vrut o dată s-o fure. Era 
un om foarte cucernic. A venit la hram şi şi-a zis că 
isprava are multi sorti de izbîndă dacă se curăţă mai 
întîi de toate păcatele vechi, aşa că s-a dus la popă să 
se spovedească şi i-a mărturisit că a doua zi avea de 
gînd s-o fure pe Sfînta Fecioară Maria. Dar n-a avut 
nici cînd să zică valeu, că pînă să spună el de trei 
sute de ori „Tatăl nostru”, cum îl indemnase sfintia 
sa, ca să nu aibă cînd s-o şteargă, ceauşii şi 
paracliserii l-au şi înşfăcat şi l-au dus la postul de 
Jandarmi. 

Bucătarul ocultist şi telegrafistul Chodounsky dis- 
cutară aprins dacă trădarea tainei spovedite este sau 
nu o faptă strigătoare la cer, sau dacă nu cumva toată 
povestea era o prostie, dat fiind că era vorba de 
briliante false... În cele din urmă, bucătarul izbuti să- 
i demonstreze lui Chodounsky că la mijloc fusese un 
blestem, adică o soartă predestinată din negurile 
trecutului, cînd nefericitul paracliser din Slovacia 
era, poate, încă o caracatita pe-o alta planeta şi că, 


192 


ricum, destinul hotarise de mult, poate de pe 
emea cînd 


preotul din Klokoty nu era decit un pui de dinosaur 
cu pungă — mamifer dispărut astăzi — ca el va 
nesocoti taina spovedaniei, cu toate că din punct de 
vedere al dreptului canonic se dă absolvire chiar 
cînd e vorba de bunuri bisericeşti. 

La această pledoarie, Svejk tinu să adauge şi el o 
observaţie: 

— Asa-i. Nu există om pe lumea asta care să ştie 
ce năzdrăvănii o să facă peste cîteva milioane de ani; 
si nici nu trebuie să-şi frămînte mintea cu aşa ceva. 
Cînd făceam serviciul la Karlin, era la erken- 
nenskommando un oberlaitnant, Kvasnicka; la fie- 
care oră de teorie, ne spunea: „Să nu vă inchipuiti, 
mă, căcănarilor, că milităria se isprăveşte pe lumea 
asta, boi şi porci sălbatici ce sinteti. Ne mai întîlnim 
noi şi pe lumea cealaltă şi am să vă fac din porci, 
măgari.” 

lar Baloun, care în desperarea lui îşi închipui că 
tot despre el e vorba îşi continua spovedania pu- 
blică: 

— Nici Klokoty n-a putut să-mi potolească lă- 
comia. Cum s-a întors nevasta cu copiii de la hram, a 
şi început să numere găinile. Lipseau una sau două. 
Dar ce era să fac, dacă nu m-am putut stăpîni? Ştiam 
bine că le tinea pentru ouă, dar cînd ieseam afară şi 
mă uitam la ele, simțeam cum mi se cască o 
prăpastie în pîntec şi pînă nu dădeam gata găina nu 
mă potoleam. O dată, cînd ai mei erau duşi la 
Klokoty să se roage pentru mine, ca să mă apăr şi 
să nu mai fac 


194 


vreo nouă pagubă, am ieşit să mă plimb prin curte, 
dar necuratul mi-a scos în cale un curcan. De data 
asta era s-o plătesc cu viaţa. M-am înecat c-un os 
care îmi rămăsese în git, şi dacă nu era argatul, un 
flăcău märuntel, care să-mi scoată osul, nu mai 
şedeam eu azi aici şi nici războiul nu-l mai apucam. 
Aşa zău! Era dibaci argatul. Era mic, spătos, gros... 

Svejk se apropie de Baloun. 

— Scoate limba! 

Baloun casca o gură cit o şură şi-i arătă limba: 

— Ştiam eu că l-ai înghițit şi pe argat. Hai, măr- 
turiseşte, cînd l-ai înghiţit? În timp ce ai tăi erau la 
Klokoty, nu-i aşa? 

Baloun isi împreună mîinile şi strigă, 
deznădăjduit: 

— Lăsaţi-mă, camarazi! Am destule necazuri, nu 
mă mai necăjiţi şi voi! 

— Noi nu te osîndim pentru asta, interveni tete- 
ristul. Dimpotrivă, asta dovedeşte că ai să fii un bun 
ostaş. În timpul războaielor lui Napoleon, cînd fran- 
tujii au încercuit Madridul, comandantul cetății ase- 
diate şi-a mîncat aghiotantul fără sare, ca să nu fie 
silit să predea oraşul de foame. Asta zic şi eu sacri- 
ficiu; dacă-l săra era, sigur, mai uşor de mistuit. Cum 
îl cheamă pe aghiotantul batalionului nostru, dom- 
nule rechnungsjeldwebel? Cum? Ziegler? Dacă l-ai 
tăia în porţii, cu sfrijitul ăsta nu poţi hrăni ca lumea 
nici 0 companie. 

— la uitati-va, oameni buni — strigă plutonierul 
de administraţie Vanék — Baloun are mătănii. 


195 


Intr-adevar, in clipele sale de mare pocäintä, Ba- 
loun isi cäuta izbavirea in micile märgele de fistic 
fabricate de firma Moritz Lâwenstein din Viena. 

— Tot de la Klokoty le am, spuse melancolic Ba- 
loun. Pînă să mi le-aducä am dat gata doi boboci de 
gisca; dar asta-i carne? Zgirci. 

Între timp sosi ordin ca trenul să plece peste un 
sfert de oră... Cum nimeni nu credea, se întîmplă ca 
în ciuda pazei întărite pe ici, pe colo, cîţiva să mai 
hoinărească. Aşa se face că în clipa plecării lipseau 
optsprezece oameni, printre care şi plutonierul Na- 
sâklo de la marşcompania a 12-a, care în timp ce tre- 
nul gonea dincolo de Isatarcsa, se ciorovaia in pă- 
duricea de duzi din spatele gării, într-un sant nu prea 
adinc, cu o tirfa care-i cerea cinci coroane; plutonie- 
rul îi oferea drept plată pentru serviciul facut o co- 
roană sau o pereche de palme, la alegere. Pînă la 
urmă se opri la ultima soluţie, şi asta cu atîta insis- 
tenta, încît la tipetele femeii lumea din gară începu 
să alerge spre locul cu pricina. 


196 


III 


DE LA HAT VAN LA GRANIȚA GALITIEI 


Tot timpul cit a durat transportul pe calea ferata al 
batalionului, care apoi urma sa strabata pe jos toata 
Galiţia răsăriteană — de la Laborka spre front, ca să 
se acopere de glorie, in vagonul in care cälätoreau 
teteristul si Svejk discutiile avurä un caracter mai 
mult sau mai putin subversiv; discutii asemänätoare, 
dar într-o măsură, ce-i drept, mai mica, au avut loc si 
în alte vagoane; ba chiar şi în vagonul comandamen- 
tului domnea o atmosferă de nemulţumire, de cînd la 
Fiizes-Abony venise de la regiment un ordin pe 
armată, prin care se făcea cunoscut că rațiile de vin 
pentru ofițeri au fost reduse cu una optime de litru. 
Se înţelege că nici trupa nu fusese uitată. Ratia de 
tapioca fusese redusă cu zece grame de cap. Ordinul 
stîrni cu atît mai multe nedumeriri cu cît nimeni nu 
văzuse nici urmă de tapioca în batalion. 

Cînd află de toate acestea, plutonierul de admi- 
nistratie Bautanzel se simţi nu numai jignit, dar 


197 


jefuit chiar. Exprimîndu-şi dezaprobarea, el arătă, pe 
bună dreptate, că în timp de război tapioca e un ar- 
ticol de lux şi că ar fi putut lua cel puţin 8 coroane 
pe kilogram. 

La Fiizes-Abony unde urma să se pregătească gu- 
laşul cu cartofi pe care punea atîta pret ,,latrinen- 
general”-ul, aflară că o companie îşi pierduse bucă- 
tăria de campanie. Făcîndu-se cercetările de rigoare, 
se dovedi că nefericita bucătărie de campanie nici nu 
plecase din Bruck şi că în clipa aceea se mai afla 
încă depozitată undeva în spatele barăcii 186, pă- 
răsită şi rece. 

Cu o zi înainte de plecarea eşalonului, bucătarii 
acestei companii fuseseră închişi la comenduire pen- 
tru atitudine turbulentă în oraş şi ştiuseră să se în- 
vîrtească în aşa fel, încît să rămînă arestaţi pînă cînd 
compania de marş de care ţineau pornise să 
traverseze Ungaria. 

Compania cu pricina fu repartizată la o altă bu- 
cătărie de campanie; cum era de aşteptat, 
evenimentul nu se petrecu fără certuri, deoarece 
ostaşii din amin- două companiile însărcinaţi cu 
curatatul cartofilor socotiră că „nu-s chiar asa de 
timpiti ca să se spetească pentru alții”. Pînă la urmă 
se dovedi că povestea cu gulaşul nu era de altfel 
decît un exercițiu pentru a-i deprinde pe ostaşi cu 
gîndul că pe front, dacă în timp ce se găteşte gulaşul, 
vine ordinul „Alles zuriick”, gulaşul să fie vărsat 
fără ca nimeni să-i fi aflat gustul. 


198 


Toata povestea fusese, asadar, o pregätire de luptä, 
dacă nu prea tragică ca urmări, in orice caz foarte 
instructivă. Lucrurile s-au petrecut cam asa: în clipa 
cînd gulaşul urma să fie distribuit, se auzi ordinul: 
„În vagoane!” şi trenul porni numaidecit spre 
Miskolc. Dar nici aici nu fu împărțit gulasul, 
deoarece în gară era un tren cu vagoane ruseşti, fapt 
pentru care fu interzis ostaşilor să coboare din 
vagoane, în schimb li se permise să lase friu liber 
fanteziei lor. Şi ostaşii îşi spuseră că gulasul va fi 
distribuit abia la coborirea din tren, în Galiţia. Acolo 
însă se va constata că gulaşul s-a acrit şi, ca atare, 
fiind necomestibil, va fi aruncat. 

Într-adevăr, gulaşul fu transportat mai departe la 
Tiszalak-Zombor şi cînd nimeni nu se mai gîndea la 
el, trenul opri la Nové Mesto pe Siator, unde focul fu 
din nou încins sub cazane, gulaşul încălzit şi în cele 
din urmă distribuit. 

Gara era supraaglomerată; mai întîi trebuiau să 
plece două trenuri, cu muniții, după ele două esa- 
loane de artilerie şi un tren cu unităţi de pionieri. Se 
adunaseră, aşadar, trenuri cu grupări apartinind celor 
mai diverse unităţi ale armatei. 

În spatele gării, nişte husari honvezi se distrau cu 
doi evrei polonezi, cărora le goliseră sticlele cu 
rachiu şi acum, bine dispuşi, drept plată îi loveau 
peste gură, fapt îngăduit pare-se, deoarece în ime- 
diata lor apropiere se afla rittmaisterul lor care pri- 
vea satisfăcut scena, în timp ce după o magazie, alti 


199 


husari honvezi umblau sub fustele oacheselor fete 
ale evreilor loviti. 

Tot în gară mai era un tren cu o unitate de aviaţie. 
Nu prea departe erau alte aeroplane si tunuri, dar de 
data asta intr-o stare de plins: avioane doborite, tevi 
de tun plesnite. In timp ce tot ce era proaspat si nou 
se indrepta spre cimpul de lupta, aceste rämäsite ale 
gloriei se intorceau pentru refacere si reconstruire in 
interiorul ţării. 

Locotenentul Dub explica tocmai ostaşilor adunaţi 
în jurul tunurilor şi aeroplanelor distruse, că acestea 
erau — se înţelege — trofee de război, cînd deodată 
observă că ceva mai departe, în mijlocul unui grup 
compact, Svejk dădea şi el anumite lămuriri. Se 
apropie deci de locul cu pricina şi ascultă glasul 
potolit al lui Svejk: 

— Oricum am lua-o, pînă la urmă tot pradă de 
război se cheamă că e. E drept că la prima vedere, 
cel care citeşte pe afetul tunului K.u.K. Artillerriedi- 
vision nu pricepe nimic. Dar lucrurile se vede că s-or 
fi petrecut aşa: tunul trebuie să fi căzut în mîinile 
ruşilor şi noi a trebuit să-l cucerim din nou; şi aflați 
de la mine că o asemenea pradă are un preţ mult mai 
mare, fiindcă... fiindcă, — adăugă el solemn cînd îl 
zări pe locotenentul Dub — nu-i voie să laşi nimic în 
mîna duşmanului. Asta-i la fel ca şi cu Pizemysl sau 
cu soldatul căruia la un atac duşmanul i-a smuls 
bidonul. E o chestie veche de pe timpul lui 
Napoleon, după cîte se spune; ostaşul a intrat 
noaptea în tabăra duşmanului şi s-a întors cu 


200 


bidonul. Şi unde mai pui că a ieşit si cu cîştig, pentru 
ca dusmanul primise peste noapte ratia de rachiu. 

Locotenentul Dub spuse numai: 

— Ascultă Svejk, sterge-o in galop şi altă dată să 
nu te mai prind pe aci. 

— La ordin, domnule Jaitnant, răspunse scurt 
Svejk şi plecă spre alt şir de vagoane. Dacă locote- 
nentul Dub ar fi auzit însă ce mai adăugase în 
şoaptă, cu siguranţă că şi-ar fi ieşit din fire, deşi în 
fond nu era vorba decît de o nevinovată zicală 
biblică: „Încă puţin şi-ai să mă vezi şi iarăşi puţin şi 
n-ai să mă mai vezi”. 

După plecarea lui Svejk, locotenentul Dub se 
prosti în asemenea hal încît atrase soldaţilor atenția 
asupra unui aeroplan austriac doborit, pe al cărui 
fuzelaj scria cu litere citete şi mari: ,, Wiener 
Neustadt”. 

— Vedeţi — spuse el — avionul ăsta rusesc l-am 
doborit la Lvov. 

Cuvintele lui fură, însă, auzite de locotenentul- 
major LukaS care, apropiindu-se, adăugă cu glas 
tare: 

— $i amindoi aviatorii ruşi au fost carbonizati. 

După care plecă de acolo fără să mai spună ceva, 
spunîndu-şi că locotenentul Dub era un dobitoc fără 
pereche. 

În spatele unui vagon dădu cu ochii de Svejk şi 
încercă să-l ocolească pentru că la vederea locote- 
nentului-major Luka’, Svejk făcuse o mutra din care 


201 


se putea vedea că avea multe pe inimă şi voia să le 


Fără să stea însă pe gînduri, Svejk îi ieşi înainte. 

— Ich melde gehorsamst, Kompanienordonanz. 
Svejk asteaptä noi ordine. Cu respect va raportez, 
domnule oberlaitnant, cä v-am mai cäutat in vagonul 
comandamentului. 

— Ascultä, Svejk — ii räspunse locotenentul-ma- 
jor LukaS tăios şi cu dusmänie — ştii cum te nu- 
mesti? Sau ai uitat cum te-am botezat? 

— Cu respect va raportez, domnule oberlaitnant, 
că n-am uitat; eu nu sînt ca teteristul Zelezny!. Cu 
mult înainte de război ne aflam amîndoi în cazarma 
de la Karlin, unde era colonel unu” Fiedler von Bu- 
merang, sau asa ceva... 

Fără să vrea, locotenentul-major Luka’ rise de 
acest „aşa ceva”, în timp ce Svejk îi da înainte: 

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, 
ca colonelul asta, cum va spuneam, era pe jumätate 
cit dumneavoastra si purta o barbä lunga ca ducele 
de Lobkovitz, asa ca aräta ca un maimutoi; si, pentru 
ca la minie avea obiceiul sa sara de doua ori mai sus 
decît unde-i sta capul, l-am poreclit „boşorogul de 
gumă”! Si cum vă spuneam, era într-o zi de întîi mai 
si aveam „bereitschaft”; cu o seară înainte ne-a ţinut 
în curtea regimentului o cuvîntare măreaţă, spunîn- 
du-ne că a doua zi trebuie să raminem cu toţii în 
cazarmă şi să nu ne urnim de acolo, pentru ca la 
nevoie să putem impusca din ordin superior toată 
banda socialistă. Ostaşul — ne-a spus — care se va 
brodi învoit şi nu se va înapoia la timp la cazarmă, 


! Fieraru (cehă). 
203 


prelungind noaptea cu de la sine putere pina a doua 
zi, se va face vinovat de tradare de tara, pentru ca un 
asemenea ostaş — zicea — în stare de beţie fiind, nu 
va mai putea să nimerească ţinta la comanda foc, 
tragind — zicea — pe deasupra, adică în aer. 
Teteristul Zelezny, de care vă vorbeam, cum s-a 
întors în dormitor ne-a comunicat că boşorogul de 
gumă i-a dat o idee grozavă. Băiatul avea dreptate: 
dat fiind că a doua zi intrarea în cazarmă era oprită, 
mai cuminte era nici să nu te prezinti. Si aşa cum va 
spun, să trăiţi domnule oberlaitnant, aşa a făcut. Dar 
oberstul ăsta Fiedler era o javra fără pereche, 
Dumnezeu să-l ierte; a doua zi a început să hoină- 
rească prin Praga în căutarea fugarilor; aşa se face că 
lîngă poarta „Pulberăriei” l-a gäbjit pe Zelezny. Cum 
l-a zărit s-a şi repezit la el: „Te infat eu, intulcesc eu 
la tine fiata, te touă ori!” I-a mai spus el şi altele si 
pînă la urmă au pornit amîndoi spre cazarmă. Pe 
drum l-a tot descintat, întrebîndu-l mereu cum îl 
cheamă. „Aha, Selesnei, Selesnei! Tu cacarisit, eu 
bucuros că prins la tine. Arat eu la tine «den ersten 
Mai», Selesny, Şelesny, tu închis, fain închis!” Da’ 
lui Zelezny nu-i păsa de loc; şi cum treceau pe strada 
Poïice, aproape de Rozvaiil, a zbughit-o într-un 
gang, s-a făcut nevăzut prin mulțime şi l-a lăsat pe 
boşorog cu gura căscată. Şi aşa de rău s-a înfuriat 
domnul oberst că i-a scăpat printre degete, că de 
supărare a uitat cum îl chema. Ajuns la cazarmă 
a început să 


204 


topäie de ciuda; si mult s-a mai minunat caporalul de 
serviciu pe batalion cind s-a trezit cu el urlind si 
racnind în ceheasca lui pocita: „Medenei (Arämaru) 
închis, nu Medenei închis, Olofenei (Plumbaru) 
închis, Cinofei (Zincarul) inchis!”’ Asa Olofenei si 
Cinovy. A scos chiar la raport tot regimentul, dar 
între timp Zelezny, despre care toată lumea ştia că 
era omul cu pricina, a fost trimis în răspîndire la 
infirmerie ca tehnician dentar ce era. Într-o bună zi 
unul din regimentul nostru a înjunghiat un dragon la 
cîrciuma „U Bucku” pe motiv că-i curta amureaza. 
Ne-a adunat pe toţi în careu, chiar şi pe cei de la 
infirmerie. Cei prea betegi erau susținuți de doi ca- 
marazi. Dacă n-a avut încotro, a trebuit să iasă şi 
Zelezny. Ni s-a citit un ordin pe regiment care suna 
cam aşa: „Avînd în vedere că dragonii sînt şi ei 
ostaşi şi ca atare fiindu-ne camarazi, este aspru oprit 
a se înjunghia dragoni...” În timp ce un teterist tăl- 
măcea ordinul, colonelul rotea priviri de fiară la 
pîndă. A trecut prin faţa frontului, a trecut prin spate, 
a ocolit careul şi deodată a dat cu ochii de Zelezny, 
care era înalt cît un munte. Era mai mare dragul cînd 
l-a scos în mijlocul careului. Teteristul se oprise din 
cetanie, iar colonelul a început să sară în fata lui 
Zelezny, în copce de prepelicar, zbierînd ca un ieşit 
din minţi: Aha, tu la mine nu scăpat, tu la mine nu 
fugit, acum tu spus este Şelesnei, şi eu mereu spus 
Medeny, Cinofy, Olofeny; el Selesny este, el 
terbeteu Selesny, infat eu la tine minte Olofeny, 


1 A à : 
Toate numele sînt pronunţate într-un argou ceh, stricat. 


205 


Cinofy, Medeny, du Mistwiech, du Schwein, du 
Selesny!” I-a dat el nu-i vorbă o lună de arest, dar 
peste vreo două săptămîni l-a apucat o durere de 
măsea, şi şi-a amintit că Zelezny e tehnician dentist. 
Aşa că l-a adus de la arest la infirmerie, ca să-i 
scoată măseaua. A tras Zelezny nu-i vorbă de măsea 
cam o jumătate de oră, că de trei ori a trebuit să-l 
stropească pe colonel cu apă să-l readucă în simtiri 
dar pînă la urmă s-a muiat bosorogul şi l-a iertat de 
restul pedepsei. Aşa se întîmplă cînd superiorul uită 
numele inferiorului; inferiorului, însă, nu-i este în- 
găduit niciodată să uite de numele superiorului, cum 
bine ne zicea oberstul de care vă vorbeam, şi aşa şi 
este căci cîte zile om avea n-o să uităm că am avut 
un colonel pe care îl chema Fiedler... — N-a fost 
cumva prea lungă povestea, domnule oberlaitnant? 

— Ascultă Svejk, îi răspunse locotenentul-major 
Lukas. Cu cit te ascult mai mult, cu atît îmi dau mai 
bine seama că dumneata, de fapt, nu-ţi respecţi 
superiorii. Soldatul e dator, să-i vorbească numai de 
bine pe foştii lui superiori. 

Locotenentul-major Lukäë începea să se dispună. 

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant 
— îl întrerupse Svejk, pocăit — domnul colonel 
Fiedler e de mult pe ceea lume. Dar dacă domnul 
oberlaitnant doreşte, pot să vorbesc de el numai de 
bine. Aflaţi, domnule oberlaitnant, că era un adeva- 
rat înger binefăcător ostaşilor. Era la fel de bun şi 
cumsecade ca sfintul Martin, care împărțea gistele 
la 


206 


cei sărmani şi flaminzi. Dumnealui îşi împărțea 
mincarea de prînz de la popota ofitereasca cu primul 
ostaş care îi ieşea în cale, şi cînd nouă, tuturor, ni se 
făcuse lehamite de găluştele cazone, a ordonat să ni 
se facă la popotă „grenadiermarş” cu carne de porc. 
Dar abia în timpul manevrelor şi-a arătat dumnealui 
toată mărinimia. La Dolni Karlovice a poruncit să 
bem pe socoteala lui toată fabrica de bere de acolo, 
şi cînd era ziua lui onomastică sau de naştere punea 
să se gătească pentru tot regimentul iepure eu 
smîntînă şi găluşte. Era aşa de bun cu trupa, că o 
dată, să vedeţi, domnule oberlaitnant... 

Locotenentul-major Lukâs îl lovi uşor peste 
ureche şi-i spuse cu un ton prietenos: 

— Acum las-o baltă şi pleacă, secătură. 

— Zu Befehl, Herr Oberlaitnant! 

In timp ce Svejk intra in vagonul lui, in fata esa- 
lonului, lîngă vagonul in care erau depozitate sub 
lacat telefoanele si sirma telefonica, se petrecea ur- 
mätoarea scena: cum din ordinul cäpitanului Sagner 
totul trebuia sa fie feldmiissig', se puseserä santinele. 
Acestea erau postate de o parte si de alta a trenului, 
iar parolele si consemnele se dädeau la cancelaria 
batalionului. 

În ziua aceea ,,fedruf” era cuvîntul „Kappe” iar 
„losung'*, „Hatvan”. Ostasul care păzea aparatele de 
telefon şi trebuia să ţină minte aceste vorbe era un 


! Pe picior de război (germ.). 
? Parola (germ.). 
3 Consemnul (germ.). 


207 


polonez din Kolomeia, pripäsit la regimentul 91, 
prin cine stie ce intimplare ciudata. 

Habar n-avea ce înseamnă „Kappe “; dar pentru ca 
avea idee de mnemotehnică, îşi aduse aminte că pa- 
rola începea cu litera „k”; aşa se face că locotenen- 
tului Dub, care era de serviciu pe batalion, şi care se 
apropie de el cerîndu-i cuvîntul de ordine din ziua 
aceea îi răspunse foarte mîndru: 

— Kaffee! 

Era de fapt foarte firesc să se intimple aşa; polo- 
nezul din Kolomeia se gîndea mereu la cafeaua de 
dimineaţă şi scară, care li se dăduse, în cantonament, 
la Bruck. 

Şi după ce zbieră pentru a două oară „Kaffe” iar 
locotenentul Dub continuă să se apropie tot mai mult 
de el, polonezul, aducîndu-şi aminte de juramintul 
pe care-l făcuse şi de faptul că era în post, strigă 
amenintator: ,,Halt!” iar cînd locotenentul Dub mai 
făcu doi paşi cerîndu-i într-una parola, ostaşul în- 
dreptă spre el carabina şi cum nu cunoştea prea bine 
limba germană, folosi un amestec ciudat de poloneză 
şi nemteasca, strigind cit îl tinea gura: 

— Benze saisn, benze şaisn!. 

Locotenentul Dub pricepu si incepu sa bata in re- 
tragere, strigind: 

— Wachkomandant, Wachkomandant!? 

Sergentul Jelinek apăru in grabă şi îl duse pe bie- 
tul polonez in corpul de garda, unde atit el cit si lo- 


L Fugi de te caca (germ.). 
2 Comandantul gărzii (germ.). 


208 


cotenentul Dub îi cerură pe rînd cuvîntul de ordine, 
la care polonezul din Kolomeia spuse desperat cu un 
strigăt care se auzi în toată gara: 

— Kaffee, Kaffee! 

Ostasii din toate esaloanele dädurä buzna cu ga- 
melele, producind o învălmăşeală care nu luă sfirsit 
decit in clipa cind cinstitul ostas, dezarmat, fu trans- 
portat in vagonul de arestati. 

Locotenentul Dub avea însä anumite banuieli in 
legătură cu Svejk, pe care îl văzuse sărind cel dintii 
din vagon cu gamela în mînă şi ar fi putut să jure că- 
| auzise strigind: 

— lesiti cu gamelele, iesiti cu gamelele. 

Dupä miezul noptii, trenul o porni spre Ladovko si 
TrebiSov, unde, din gresealä, fu intimpinat in zori de 
o asociaţie de veterani din localitate, ce voise de fapt 
sa firitiseascä un batalion de mars din regimentul 14 
de honvezi maghiari, care trecuse prin statie in 
cursul noptii. Un lucru era, însă, sigur: veteranii erau 
chercheliti şi cu zbieretele lor: „Isten ald meg a ki- 
râlyt” trezirä din somn întregul eşalon. Citiva os- 
taşi, mai susceptibili, se plecară afară din vagoane 
şi-i sfătuiră: 

— Pupati-ne în cur! Éljen!? 

La care, veteranii începură, drept răspuns, sa 
zbiere de se cutremurară ferestrele din gară. 

— Eljen! Eljen a tizennegyedik regiment! 


! Binecuvîntează, Doamne, pe rege (magh.). 

? Trăiască! (magh.) 

3 Trăiască! Trăiască regimentul 14! (Magh.) 
209 


Dupä cinci minute, trenul plecä mai departe spre 
Humenna. De aici incepeau sa se vada deslusit ur- 
mele luptelor ce avuseseră loc in timpul ofensivei 
ruse din valea Tisei. Pe povirnisuri se întindeau tran- 
see säpate in graba, iar din cind in cind se vedea cite 
o casa de tara mistuita de fläcäri, in apropierea 
căreia o cocioabä proaspăt clădită dovedea ca 
stăpînii se şi înapoiaseră. 

Spre amiază, cînd intrară în gara Humenna, înce- 
pură să se facă pregătiri pentru masa de prînz. Între 
timp ostaşii din eşalon descoperiră un secret public, 
şi anume cum se comportau autoritățile, după 
plecarea ruşilor, cu populația locală care prin limbă 
şi religie era înrudită cu ostaşii ruşi. 

Pe peron, înconjurați de jandarmi maghiari, se afla 
un grup de rusi-unguri arestaţi. Erau printre ei cîţiva 
popi, învăţători şi ţărani de prin împrejurimi. Aveau 
mîinile legate cu funii la spate şi erau prinşi perechi- 
perechi, unui de altul. Cei mai multi aveau nasul 
zdrobit şi cucuie în cap, de pe urma loviturilor 
căpătate de la jandarmi, cînd fuseseră arestaţi. 

Ceva mai departe, un jandarm ungur petrecea cu 
un popă. Îi legase piciorul stîng cu o funie, pe care o 
tinea de celălalt capăt, şi-l îndemna cu bita să joace 
ceardaş. În timp ce popa juca, jandarmul trăgea de 
funie. Popa căzu în nas şi, avînd mîinile legate la 
spate, nu se mai putu ridica de jos. Acum făcea 
încercări desperate să se întoarcă pe spate, în 
nădejdea că se va putea totuşi ridica. Jandarmul 
ridea cu lacrimi şi cînd popa izbutea să se ridice într- 


210 


o rind, trăgea funia şi popa iar cădea in nas. In cele 
din urmă spectacolul fu întrerupt de un ofițer de 
jandarmi care porunci ca, deocamdată, pînă la so- 
sirea trenului, arestatii să fie duşi în spatele gării, 
într-o magazie goală. Acolo fură snopiţi în bătaie, 
fără martori oculari. 

În legătură cu acest episod avu loc o discuţie 
aprinsă în vagonul comandamentului şi în general se 
poate spune că cei mai multi condamnau aceste 
atrocități. 

Făhnrich Kraus era de părere că dacă era vorba 
de trădători de tara, apoi să fie spinzurati pe loc, dar 
fara schingiuiri; în schimb locotenentul Dub era 
intru totul de acord cu cele intimplate si aduse 
numaidecit vorba despre atentatul de la Sarajevo 
demonstrind că jandarmii unguri din staţia Humenna 
nu fac decît să răzbune asasinarea arhiducelui Franz 
Ferdinand şi a soţiei sale. Pentru a da mai multă 
greutate cuvintelor sale, Dub arătă că era abonat la o 
revistă în care citise, încă înainte de izbucnirea 
războiului şi anume în numărul din iulie, cum că, 
atentatul de la Sarajevo, această crimă odioasă şi 
fără seamăn, va lăsa în inimile oamenilor, pentru 
multă vreme o rană nevindecată, cu atît mai 
dureroasă cu cît prin această crimă fusese curmată 
nu numai viaţa unui reprezentant al puterii executive 
a statului, dar şi viaţa credincioasei şi iubitei sale 
soţii; prin distrugerea acestor două vieţi fusese 
tulburată o viaţă fericită şi exemplară de familie, iar 
copiii lor, iubiţi de noi toţi, au rămas orfani. 


211 


Locotenentul-major LukaS bodogăni ceva ca 
pentru sine, observind ca jandarmii din Humenna 
trebuie sa fi citit si ei revista in care fusese publicat 
acest impresionant articol. $i deodata il cuprinse o 
lehamite din care simţea că numai băutura l-ar putea 
scoate. leşi deci din vagon şi porni în căutarea lui 
Svejk. 

— Ascultă, Svejkule, nu ştii cumva unde s-ar 
putea găsi o sticlă de coniac? Nu mă simt tocmai 
bine... 

— Asta, să trăiţi, domnule oberlaitnant, vi se 
trage de la schimbarea vremii. S-ar putea ca pe 
cîmpul de bătălie să vă fie şi mai rau. Cu cit se 
depărtează omul de baza militară de care tine, cu atît 
se simte mai rău. Aşa s-a întîmplat şi cu un grădinar 
din Straënice, un oarecare Josef Kalenda. A plecat 
de-acasă de la Strasnice, la Vinohrady, unde s-a oprit 
la cîrciuma „Na zastavce”!. N-avea nici pe dracu”, 
dar cum a ajuns în strada Coroanei, aproape de 
castelul de apă, a luat la rînd, pînă la biserica Sfinta 
Ludmila, toate circiumile şi deodată a simţit un fel 
de moleşeală. Nu s-a speriat el de atîta lucru, mai 
ales că înainte cu o seară făcuse prinsoare cu un 
vatman de tramvai în circiuma „U Remisy” de,la 
Strasnice că are să facă înconjurul lumii pe jos în trei 
săptămîni. A început aşadar să se depărteze tot mai 
mult de casa lui, pînă cînd a nimerit la ,,Beräria 
neagră”, în piaţa Carol, de unde prin Mala Strana, a 
ajuns la fabrica de bere Sfintul Tomas şi de aici prin 


LA popasul”. 
212 


restaurantul „La lunea”, şi mai departe, prin 
circiuma „La regele Brabantului”, a poposit la 
„Priveliştea frumoasă” şi de aci la fabrica de bere de 
la mănăstirea Strahov. Apoi, mergind tot aşa, a ajuns 
tocmai în piaţa Loretha. Acolo 1-a venit deodată dor 
de casă. S-a trîntit la pămînt, a început să se 
zvîrcolească pe trotuar şi să urle ca ieşit din minţi: 
„Oameni buni, nu merg mai departe. Mă piş — mă 
iertati domnule oberlaitnant, dar aşa a spus — mă 
pis pe călătoria în jurul lumii.” Dacă doriți, domnule 
oberlaitnant, vă fac eu rost de coniac, numai că mi-e 
teamă să nu plece trenul pînă mă înapoiez. 

Locotenentul-major Lukäë îi dădu toate asigurările 
că trenul avea să plece abia peste două ceasuri şi îi 
dezvălui secretul că există nişte coniac de vînzare, 
pe sub mînă, imediat în spatele gării, unde căpitanul 
Sagner îl trimisese pe MatuSi¢, care-i şi adusese cu 
cincisprezece coroane o sticlă de coniac destul de 
bun. Îi dădu deci cincisprezece coroane şi-i spuse să 
se ducă cît mai repede, atrăgîndu-i totodată atenţia să 
nu spună nimănui că e pentru locotenentul-major 
Lukas sau că el l-ar fi trimis, pentru că, de fapt, 
treaba asta nu-i permisă. 

— Lăsaţi pe mine, domnule oberlaitnant — îl asi- 
gură Svejk — fiţi pe pace că totul va fi în ordine. 
Mie grozav îmi plac lucrurile neîngăduite şi nu ştiu 
cum se face că întotdeauna am parte de ele şi chiar 
fără măcar să ştiu. O dată la cazarma din Karlin, ni 
s-a interzis... 


213 


— Kehrt euch — marschieren — marsch!' i-o 
curma locotenentul-major Lukas. 

Svejk porni, asadar, in spatele garii, recapitulindu- 
şi pe drum misiunea: coniacul trebuie sa fie bun; de 
aceea trebuie mai întîi gustat; apoi e interzis — prin 
urmare trebuie să fie foarte prudent. 

În clipa cînd tocmai dădea s-o cotească în spatele 
peronului, se ciocni din nou de locotenentul Dub. 

— Unde hoinaresti? îl întrebă locotenentul. Ma 
cunoşti pe mine? 

— Cu respect vă raportez — îi răspunse Svejk sa- 
lutînd — că nu tin să vă cunosc partea rea. 

Locotenentul Dub înlemni de spaimă; Svejk 
stătea, însă, calm, tinind mai departe mina la 
cozorocul capelei: 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că eu 
vreau să vă cunosc numai partea bună, ca să nu mă 
faceţi să pling, aşa cum mi-ati spus ultima dată cînd 
ne-am văzut. 

În fata acestei obrăznicii nemaipomenite, locote- 
nentului Dub începu să-i joace totul in fata ochilor şi 
nu izbuti să reacționeze altfel decît printr-un strigăt 
sălbatic: 

— Pleacă, mizerabile, o să mai stăm noi de vorbă. 

Svejk trecu dincolo de peron, iar locotenentul 
Dub, revenindu-si în fire, porni pe urmele lui. În 
spatele gării, chiar la marginea şoselei, era un şir de 
coşuri- tarabe întoarse cu fundul în sus, pe care, în 
panerase mici erau expuse bunätäti absolut 


* Stînga împrejur. Înainte, mars! (Germ.) 


214 


inofensive, ca si cind totul ar fi fost pregatit pentru 
niste scolari veniti in excursie. Se puteau vedea 
bomboane fondante, cornete de cocă, grämezi de 
bomboane acrisoare; ici $i colo, se mai vedeau in 
unele panerase si felii de piine neagra cu cite o 
bucatica de salam, pe care de departe il miroseai ca 
era de cal. Sub coşuri, însă, erau dosite băuturi 
alcoolice; sticle de coniac, rom, rachiu de scoruse si 
alte băuturi spirtoase. 

Dincolo de santul şoselei, în imediată apropiere, 
era o gheretă în care se făcea de fapt negotul clan- 
destin cu băuturi. 

Ostaşii se tocmeau mai întîi la tarabă, după care 
un ovrei cu perciuni scotea de sub coş sticla de bău- 
tură, cu înfăţişare nevinovata şi o ducea sub caftan in 
ghereta de lemn, unde ostaşul o strecura cu băgare 
de seamă în buzunarul pantalonilor sau sub manta. 

Aşadar, într-acolo se îndreptă Svejk, în timp ce 
din gară locotenentul Dob îl urmărea cu deosebitul 
lui talent de detectiv. 

Svejk se opri la prima tarabă. Îşi alese nişte bom- 
boane pe care le plăti şi le băgă în buzunar, iar dom- 
nul cu perciuni îi şopti discret: 

— Schnaps hab’ich auch gnădiger Herr Soldat.' 

Tirgul fu incheiat repede; Svejk se duse in gheretä 
si nu scoase banii pina cind domnul cu perciuni nu-i 
deschise sticla ca să guste din băutură. Găsind că co- 
niacul e bun, porni înapoi spre gară, dupa ce 
ascunse 


! Am şi rachiu, stimate domnule soldat (germ.). 
215 


sticla sub manta. 

— Unde mi-ai fost, mizerabile? îi tăie drumul, 
cînd dădu să intre pe peron, locotenentul Dub. 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, am 
fost să cumpăr bomboane. 

Şi duse mina în buzunar, scotind un pumn de 
bomboane murdare, pline de praf. 

— Dacă domnului laitnant nu-i e sila... Eu le-am 
gustat, nu-s rele. Au un gust foarte plăcut, ca de 
magiun, domnule laitnant. 

Sub manta se contura forma rotundă a sticlei. 

Locotenentul Dub îi pipăi mantaua şi izbucni: 

— Ce, ai aici, mizerabile? Scoate-o afară! 

Svejk soase sticla cu lichid galben, pe a cărei eti- 
chetă se putea citi foarte deslusit „Coniac”. 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant — 
răspunse Svejk curajos — că am fost de am pompat 
niticä apă de băut în sticla asta goală de coniac. Am 
rămas cu o sete cumplită după gulaşul de ieri. Numai 
că apa de la pompa asta, aşa cum vedeţi, domnule 
laitnant, e cam galbenă; o fi vreo apă minerală cu 
fier. Apele astea sînt foarte sănătoase şi 
binefăcătoare. 

— Bine, Svejkule, dacă ţi-e aşa de sete — spuse 
locotenentul Dub zîmbind diabolic şi voind să pre- 
lungească cît mai mult această scenă, în care avea 
convingerea că se va consuma definitiv pierderea lui 
Svejk — atunci bea, dar aşa, gospodăreşte. Bea toată 
sticla dintr-o suflare! 


216 


În mintea lui, locotenentul Dub îşi făcea, cu antici- 
patie, următoarea socoteală: după primele inghitituri 
Svejk nu va mai putea să bea, iar el, locotenentul 
Dub, va dobindi asupră-i o glorioasă victorie şi-i va 
spune: 

— Dă-mi si mie sticla, să beau si eu niţel, că şi 
mie mi-e sete. 

Şi încerca să-şi închipuie ce mutra avea să facă 
Svejk în clipa aceea înspăimîntătoare; apoi va urma 
raportul şi aşa mai departe. 

Svejk desfundă sticla, o duse la gură şi, inghititura 
cu inghititura, conţinutul sticlei îi lunecă pe git. 
Locotenentul Dub încremeni. Sub ochii lui, Svejk 
bău tot coniacul fără să clipească. După care aruncă 
sticla goală peste şosea, în iaz, scuipă şi spuse ca şi 
cînd ar fi băut un pahar cu apă minerală: 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că 
apa asta avea într-adevăr un gust de fier. La Kamyk, 
pe Vltava, era un circiumar care, pentru oaspeţii lui 
din timpul verii, prepara apă feroasă aruncind în fin- 
tînă potcoave vechi. 

— Iti dau eu tie potcoave vechi! Mie să-mi arăţi 
fîntîna din care ai luat apa asta. 

— E aici, numaidecit, domnule laitnant, chiar in 
spatele gheretei de lemn. 

— Ja-o înainte, mizerabile, să te văd cum tii pasul, 
„Într-adevăr, foarte ciudat — îşi zise locotenentul 
Dub — după cum merge păcătosul, nu s-ar zice că a 
băut!” 


DI 


Svejk o luase înainte, lăsîndu-se în voia 
Domnului. Cu toate acestea, îşi spunea că trebuie să 
fie vreo fintinä pe acolo; de aceea nici nu se arătă 
surprins cînd dădu de ea. Ba era chiar un put cu 
pompă şi cum ajunseră lîngă el, Svejk începu să 
pompeze; din ţeava curgea într-adevăr, o apă 
gălbuie, aşa că putu să declare foarte solemn: 

— Vedeţi, asta-i apa aceea feroasă, de care vă vor- 
beam, domnule /aitnant. 

Înfricoşat, bărbatul cu perciuni se apropie de el şi 
Svejk îi spuse pe nemteste să aducă un pahar, deoa- 
rece domnul /aitnant dorea să bea. 

Întîmplarea avu darul să-l uluiască în aşa hal pe 
locotenentul Dub, încît bău un pahar întreg din apa 
aceea, care îi lăsă în gură un gust amestecat de urină 
de cal şi balegar; indobitocit de-a binelea de aceasta 
patanie, dădu evreului cu perciuni cinci coroane pen- 
tru paharul cu apă, apoi intorcindu-se către Svejk, îi 
spuse: 

— Ce mi te-ai protapit aci? Şterge-o acasă! 

După cinci minute Svejk îşi făcu apariţia în vago- 
nul comandamentului unde, cu un gest tainic, îl 
atrase pe locotenentul-major Lukas afară, unde îi 
raporta: 

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, 
ca in cinci minute — maximum zece — voi fi beat 
turtă; am să zac în vagonul meu şi v-aş ruga pe 
dumneavoastră, domnule oberlaitnant, ca timp de 
trei ceasuri cel putin să nu mă chemaţi şi să nu-mi 
dati nici un ordin, ca să-i pot trage un pui de somn şi 


218 


să mă trezesc din beţie. Eu am executat ordinul, 
domnule oberlaitnant, numai că m-a găbjit domnul 
laitnant Dub şi a trebuit să beau în fata lui toată 
sticla de coniac, ca să-i dovedesc că era apă. Încolo, 
totul e în ordine, n-am destăinuit nimic, aşa cum aţi 
dorit, şi am fost cu băgare de seamă, dar acum, să 
trăiţi domnule oberlaitnant, eu sînt învăţat cu 
băutura, fiindcă eu şi domnul feldkurat Katz.... 

— Pleacă, bestie! îl împinse Luka’, fără să se su- 
pere. În schimb, din pricina acestei întîmplări, anti- 
patia-i pentru locotenentul Dub crescu şi mai mult. 

Svejk se sui încetişor în vagon şi după ce se 
întinse pe manta, cu capul sprijinit de ranita, se 
adresă plutonierului de administraţie şi celorlalți: 

— O dată, cineva s-a îmbătat şi a rugat să nu fie 
trezit... 

Şi rostind aceste vorbe se lăsă pe o rînă şi începu 
să sforăle. 

Gazele pe care le elimina o dată cu rîgfelile um- 
plură pe dată întreaga încăpere, aşa încît bucătarul 
ocultist, adulmecînd aerul, declară furios: 

— Aici miroase a coniac. 

În fata unei mese portabile şedea teteristul volun- 
tar Marek, ajuns, în sfîrşit, după toate necazurile şi 
suferinţele, batalionsgeschichtsschreiber. 

Şedea la masă şi ticluia cu anticipație faptele de 
eroism ale batalionului. Se vedea bine că această 
incursiune în viitor îi făcea plăcere. 

Plutonierul de administraţie Vanék îl urmărea cu 
interes cum scrie şi ridea cu hohote. La un moment 


219 


dat se scula de pe scaun si se apleca deasupra tete- 
ristului, care incepu sä-1 dea lämuriri: 

— Ştii, e teribil de nostim să scrii istoria batalio- 
nului cu anticipație. Totul e să procedezi metodic. În 
toate trebuie metodă... 

— O metodă metodică, tinu să remarce 
plutonierul de administraţie, cu un surîs mai mult 
sau mai putin dispretuitor. 

— Da, räspunse cu nepasare teteristul. E nevoie 
de o metodä metodicä metodizata pentru a scrie 
istoria batalionului. Nu putem incepe chiar din capul 
locului cu victorii mari. Nu trebuie să fortäm 
lucrurile, totul trebuie să meargă după un plan bine 
stabilit. Batalionul nostru nu poate să cîştige aşa, 
dintr-o dată, războiul mondial. „Nihil nisi bene” 
Principalul pentru un istoriograf serios, cum sînt eu, 
e să-şi întocmească mai întîi un plan de victorii 
viitoare. Sa zicem că descriu cum batalionul nostru 
— asta se va întîmpla probabil peste vreo două luni 
— trece frontiera rusească, foarte puternic apărată, 
să zicem de cazaci de la Don, în timp ce cîteva 
divizii ale inamicului ne atacă din flanc. La prima 
vedere s-ar părea că batalionul nostru e pierdut, că 
vom fi făcuți har- cea-parcea, dar pe neaşteptate 
căpitanul Sagner dă următorul ordin de zi pe 
batalion: „Dumnezeu nu vrea pieirea noastră, s-o 
luăm la sănătoasa”. Batalionul nostru o ia, aşadar, la 
sănătoasa, iar divizia duşmană, care e în spatele 
nostru, văzînd că ne năpustim asupra ei, începe să 


1 Numai de bine (lat.). 
220 


fugă îngrozită şi cade, fără nici o împuşcătură, în 
mîinile trupelor noastre de rezervă. Aşa începe 
istoria batalionului nostru. Dintr-un eveniment 
neînsemnat, ca să vorbesc profetic, iau apoi naştere, 
domnule Vanék, acțiuni de mare amploare. 
Batalionul merge din victorie în victorie. Foarte inte- 
resant o să fie cînd batalionul are să atace duşmanul 
care doarme; bineînţeles, pentru asta e nevoie de sti- 
lul revistei Corespondentul de război ilustrat, pe ca- 
re-o scotea Vilimek în timpul războiului ruso- 
japonez. Batalionul nostru ia prin surprindere tabăra 
duşmanului, care doarme. Fiecare ostaş de-al nostru 
îşi caută un adversar şi îi înfige baioneta în piept cît 
poate mai adînc. Dacă eşti dibaci, baioneta ascuţită 
intră ca în brînză şi numai pe ici-colo mai trosneşte 
cîte o coastă; duşmanii somnoroşi se dau de ceasul 
morţii, holbează, ochii impaienjeniti, horcăie scurt 
şi-şi dau duhul. Pe buzele duşmanului se iveşte un 
firicel de salivă însîngerat. Dar şi mai bine are să fie, 
să zicem, peste trei luni, cînd batalionul nostru îl va 
face prizonier pe ţarul Rusiei. Despre asta, însă, 
domnule Vanék, o să vorbim mai încolo; 
deocamdată, trebuie să scot din tolbă întîmplări mai 
mărunte, mărturii de lirism fără pereche. Ar fi 
nevoie, cred, să născocesc o nouă terminologie 
militară. O expresie am şi gă- sit-o: am să scriu 
despre spiritul de sacrificiu al ostaşilor nostri, 
improscati de schijele grenadelor duşmane. Din 
cauza exploziei unei mine aruncate de duşman, unul 
din fruntasii noştri, să zicem din compania a 


221 


treisprezecea sau a paisprezecea, se alege cu capul 
retezat. 

A propos, continua teteristul lovindu-se peste cap. 
Era cit pe ce sa uit, domnule rechnungsfeldwebel, 
sau mai bine zis, in termeni civili, domnule Vanék; 
trebuie să-mi faci rost de o listă cu toţi gradatii. 
Spune-mi, te rog, numele unui sergent de la com- 
pania a douăsprezecea. Houska? Bun! Va să zică 
Houska rămîne în urma exploziei fără cap, care-i 
zboară departe de trup; trupul, însă, mai faee cîţiva 
paşi, tinteste şi mai apucă să doboare un aeroplan 
inamic. Bineînţeles, răsunetul peste vremi al acestor 
victorii va trebui sărbătorit în sînul familiei impe- 
riale, la Schônbrunn. Austria are foarte multe bata- 
lioane, dar singurul care se va distinge aşa de mult, 
încît în cinstea lui să fie organizată o mică festivitate 
intimă de familie a casei imperiale, este batalionul 
nostru. După cum reiese din însemnările mele, cu 
ocazia asta familia arhiducesei Maria Valeria va 
părăsi Wallsee şi se va muta la Schânbrunn. Festivi- 
tatea are un caracter strict intim şi se desfăşoară în 
salonul vecin cu dormitorul monarhului, luminat cu 
lumînări de ceară albă pentru că, e bine ştiut, la 
curtea imperială nu sînt agreate becurile electrice din 
pricina scurtului circuit, fata de care batrinul monarh 
e foarte pornit. 

Festivitatea organizată în cinstea batalionului nos- 
tru începe la orele şase seara. Exact la ora şase sînt 
introduşi în salon, care de fapt ţine de apartamentele 
neuitatei împărătese, nepoţii maiestatii sale. Acu” se 


222 


pune intrebarea cine are sa mai fie invitat, in afara de 
familia imperiala. Trebuie sa fie de fata si are sa fie, 
generalul-adjutant al monarhului, contele Paar. 
Întrucît la asemenea festinuri familiare şi intime se 


întîmplă cîteodată ca unuia dintre oaspeţi să 1 se 
facă 


223 


rau — nu vreau sa spun prin asta ca contele Paar o 
sa borasca pe el — se cere, neaparat, prezenta medi- 
cului personal, aşadar a consilierului curţii 
imperiale, doctorul Herzl. Pentru buna regulă, ca nu 
cumva curtenii să-şi îngăduie vreo intimitate fata de 
doamnele de onoare ale curţii, prezente la festin, îşi 
vor face apariția marele hofmeister, baronul Lederer, 
contele şambelan Bellegarde şi prima doamnă de 
onoare a curţii imperiale, contesa Bombelles, care 
joacă printre doamnele de onoare ale curții rolul 
madamei de la bordelul „U Suhu”. După ce se adună 
distinşii oaspeţi, e instiintat împăratul, care isi face 
apariția însoțit de nepoţii săi, se aşează la masă şi 
rosteşte un toast în cinstea marşbatalioriului nostru. 
Apoi ia cuvîntul arhiducesa Maria Valeria, care se 
exprimă în termeni elogioşi, mai cu seamă despre 
dumneavoastră, domnule rechnungsfeldwebel. 
Bineînţeles ca, conform însemnărilor mele, 
batalionul nostru va suferi pierderi grele şi 
simtitoare, pentru că un batalion fără morți nu-i 
batalion. Are să trebuiască să confectionez un articol 
şi despre morţii noştri. Istoria batalionului nu poate 
fi alcătuită numai din date seci despre cele patruzeci 
şi două de victorii pe care le-am consemnat cu 
anticipație. Dumneata, de pildă, domnule Vanék, ai 
să cazi undeva lîngă un pirtias, iar Baloun, care stă 
aici şi se holbează la noi, o să piară de o moarte care 
n-are nimic de-a face cu glontul, şrapnelul sau gre- 
nada. Va fi strangulat cu un lasso, aruncat de duşman 


224 


din aeroplan tocmai in clipa cind se va indopa cu 
prinzul oberlaitnantului Lukas’, a cărui ordonanţă 
este. 

Baloun dădu înapoi, gesticulînd deznadajduit şi 
spuse cu tristeţe: 

— Ce-s eu de vină că am o fire aşa de păcătoasă? 
încă de pe vremea cînd eram activ se întîmpla să mă 
infatisez de cîte trei ori la bucătărie pentru mîncare, 
pînă cind m-au dibuit şi m-au închis... O dată am 
avut la prînz trei coaste, pentru care am stat o lună. 
Făcă-se voia Domnului... 

— Nu-ţi fie teamă, Baloune — încercă să-l min- 
giie teteristul — în istoria batalionului n-ai să fii tre- 
cut cum că ai pierit mincind ratia stapinului, pe 
drumul de la popota ofitereascä spre tranşee. Ai să 
fii pomenit laolaltă cu toţi ostaşii batalionului nostru 
care au căzut eroic pentru gloria imperiului nostru, 
ca, de pildă, domnul plutonier Vanék. 

— Mie ce moarte îmi prevesteşti, Marek? 

— Încetişor, domnule rechnungsfeldwebel, de ce 
vă grăbiţi? Nu se poate aşa repede! 

Şi după ce stătu puţin pe gînduri, teteristul urmă: 

— Dacă nu mă înşel, dumneavoastră sinteti din 
Kralupy. Scrieţi aşadar, acasă la Kralupy, că veţi 
dispare fără urmă, dar scrieți aşa, mai pe-nconjur. 
Sau poate doriți să cädeti grav rănit şi să zaceti în 
draht- hindernisse! o zi întreagă? Peste noapte 
inamicul luminează cu reflectorul pozițiile noastre şi 
vă descoperă; îşi închipuie că sinteti de recunoaştere 


k Reţeaua de sîrmă ghimpată (germ.). 
225 


si începe să va bombardeze cu srapnele şi grenade. 
În felul ăsta ati adus armatei un incomensurabil 
folos, deoarece inamicul a cheltuit pentru 
dumneavoastră atîta muniţie cît ar fi ajuns pentru un 
întreg batalion. În urma acestor explozii, rămăşiţele 
dumneavoastră plutesc liber în aer, străbat văzduhul 
învîrtindu-se şi cîntă un imn despre marea victorie. 
Într-un cuvînt, ca să n-o mai lungim, nimeni n-are să 
fie uitat şi fiecare om din batalionul nostru se va 
distinge în lupte, aşa că paginile istoriei noastre au 
să fie pline de victorii — deşi, între noi fie vorba, aş 
fi mai bucuros să nu trebuiască să le completez, dar 
n-am încotro; trebuie să întocmesc totul temeinic, ca 
să rămînă de la noi un document, înainte ca — să 
zicem în luna-septembrie — din batalionul nostru să 
nu mai existe absolut nimic în afară de aceste 
glorioase pagini de istorie, care vor merge la inimă 
tuturor austriecilor, incredintindu-1 că cei care nu-şi 
vor mai vedea niciodată căminul s-au bătut cu o 
egală vrednicie şi credință. În sfîrşit, ca să fim mai 
siguri, domnule Vanék, am alcătuit şi necrologul: 


» Cinste amintirii celor căzuţi! Dragostea lor pen- 
tru imperiu este sfîntă, deoarece insufletiti de aceasta 
iubire au păşit ei spre moarte. Fie ca numele lor să 
fie rostite cu venerație, ca de pildă numele lui Vanek. 
Aceia pe care pierderea capului familiei i-a îndurerat 
cel mai mult, să-şi şteargă cu mîndrie lacrimile, căci 
cei ce-au căzut au fost eroi ai batalionului nostru”. 


226 


Telefonistul Chodounsky si bucatarul Jurajda as- 
cultau cu mult interes aceasta expunere despre 
viitoarea istorie a batalionului. 

— Veniti mai aproape, domnilor, îi chemă teteris- 
tul şi răsfoi însemnările sale. Pagina 15: 


„ Telefonistul Chodounsky a căzut în ziua de 3 sep- 
tembrie, o dată cu bucătarul batalionului, 
Jurajda”. 

Dar ascultati mai departe: 


»Eroism fără seaman. Cel dintii, fără să fie schim- 
bat la telefon timp de trei zile, salvează cu preţul vieţii 
sîrma de telefon în adăpostul lui. Al doilea, văzînd 
primejdia amenințătoare a încercuirii din flancuri, se 
năpusteşte asupra dușmanului cu cazanul de ciorbă 
în clocot, semanind groază şi opăreli în rîndurile ina- 
micului. Amîndoi au avut parte de o moarte eroică. 
Cel dintii, sfirtecat de o mină, iar al doilea sufocat de 
gaze toxice, pe care i le-au virit sub nas, cînd n-a mai 
avut cu ce să se apere. Amindoi şi-au dat sfîrşitul 
strigind: «Es lebe unser Batalionskommandant!»! 
Comandamentul suprem ne aduce zilnic multumiri 
prin ordine de zi, spre a face cunoscute si altor 
unitäti ale armatei vitejia batalionului nostru, de la 
care să ia exemplu. Pot sa vă citesc, dacă vreţi, un 
paragraf din prdinul de zi pe armată cu faimosul or- 
din dat de arhiducele Karl, în anul 1805, cînd se afla 
cu oştirile sale în faţa cetăţii Padova, iar a doua zi s-a 
ales cu o chelfăneală clasă întii. Ascultati, aşadar, ce 


! Trăiască comandantul batalionului nostru! (Germ.) 


227, 


e va citi oştilor noastre despre batalionul nostru, 


eroică, pilduitoare: «...Nădăjduiesc că întreaga ar- 
mată va lua exemplu de la sus-numitul batalion, că 
mai cu seamă îşi va însuşi spiritul său de încredere în 
forţele proprii, neinfricarea, dirzenia sa in fata 
primejdiei, pilduitoarele acte de eroism, dragostea si 
credinţa fata de superiori, virtuţi care au caracterizat 
respectivul batalion şi l-au dus la acte de vitejie 
demne de admiraţie, spre fericirea şi biruinţa 
imperiului nostru. Să-i urmăm pilda...» ” 


Dinspre locul unde dormea Svejk răsună un căscat 
zgomotos, apoi se auzi cum Svejk vorbeşte prin 
somn: 

— Da, da, aveţi dreptate, doamnă Millerovâ; oa- 
menii seamănă între ei. La Kralupy era un instalator 
de pompe, unul Jaroë, care semăna ca două picături 
de apă cu ceasornicarul Leihanz din Pardubice; ăsta 
la rîndul lui semăna leit cu unul Piskor din Jiëin şi 
toţi patru la un loc parcă ar fi fost rupti dintr-o bu- 
cată cu un sinucigaş găsit spînzurat şi complet muti- 
lat într-un iaz de lîngă Jindiichuv Hradec, chiar la 
marginea liniei ferate, unde pesemne se aruncase 
înaintea trenului. 

Şi din nou se auzi un căscat zgomotos, după care 
urmă această completare: 

— Toţi ceilalți de care vă spuneam au fost con- 
damnati la o amendă mare, iar pentru mîine, doamnă 
Müllerovä, să-mi faceţi taitei scăzuţi... 

Şi Svejk se întoarse pe cealaltă parte şi continuă să 
sforăie, în timp ce bucătarul ocultist Jurajda şi 
tete 


229 


ristul Marek incepura o discutie interesanta despre 
viitoarea evolutie a evenimentelor. 

Ocul tistul Jurajda era de parere ca, desi la prima 
vedere ar putea sa para lipsit de sens ca omul sa 
scrie, asa de florile märului, despre lucruri care se 
vor petrece in viitor, nu incape nici o indoiala ca o 
astfel de gluma cuprinde adesea profetii, deoarece 
ochiul spiritului poate razbate, sub influenta unor 
forte oculte, valul viitorului necunoscut. Din aceasta 
clipa, expozeul lui Jurajda fu impinzit de valuri. In 
fiecare frazä era vorba de välul viitorului, pina cind, 
in sfîrşit, trecu la regenerare, adică la refacerea 
trupului omenesc; ajuns aici, făcu o expunere despre 
teoria capacităţii de refacere a corpului la infuzori şi 
termină declarînd că sopirlei, dacă-i smulgi coada, îi 
creşte la loc. 

La cele de mai sus, telefonistul Chodounsky tinu 
să remarce că oamenii s-ar bucura foarte mult daca li 
s-ar întîmpla şi lor aşa cum se întîmplă cu coada 
sopirlei. Dacă în armată, de pildă, unde oricui i se 
poate întîmpla să rămînă fără cap sau altă parte a 
trupului, ar fi la fel, n-ar mai exista invalizi, ceea ce 
ar bucura foarte mult administraţia militară. Un sol- 
dat austriac, căruia să-i crească de fiecare dată la loc 
picioarele, mîinile, capul, ar pretui desigur mai mult 
decît o întreagă brigadă. 

Teteristul declară că în zilele noastre, datorită per- 
fectionarii tehnicii de război, duşmanul poate fi tăiat 
cu succes, chiar, şi în trei parti diagonale. Există o 
lege în legătură cu refacerea corpului unei anumite 


230 


specii din familia infuzorilor, sub a cărei acţiune fie- 
care parte dezmembrată se regenereazä, capătă o 
noua înfăţişare şi se dezvoltă ca o vietate întreagă. 
Prin analogie, după fiecare bătălie, oştile austriece 
care ar participa la luptele respective, s-ar putea 
inmulti de trei ori, de zece ori, din fiecare picior 
dezvoltîndu-se cîte un nou şi proaspăt infanterist. 

— Dacă v-ar auzi Svejk — interveni plutonierul 
de administraţie Vanék — ne-ar da cu siguranţă cel 
puţin un exemplu. 

Auzindu-şi numele, Svejk reactionä şi mormăi în 
somn: ,,Hier!”' Dar după această dovadă de respect 
fata de disciplina militară, continuă să sforäie. 

Prin usa  întredeschisă se văzu capul 
locotenentului Dub. 

— Svejk e aici? întrebă el. 

— Doarme, să trăiţi, domnule laitnant, îi răspunse 
teteristul. 

— Cînd întreb de cineva, teteristule, datoria dumi- 
tale e să te repezi numaidecit şi să-l chemi. 

— Dar nu pot, domnule /aitnant, doarme. 

— Păi, trezeşte-l! Mă mir, teteristule, că n-ai în- 
teles?!... Ar fi totuşi de datoria dumitale să dai do- 
vadă de mai multă serviabilitate fata de superiori! 
Dumneata încă nu mă cunoşti? Ei bine, cînd ai să mă 
cunoşti... 

Teteristul se duse să-l trezească pe Svejk. 

— Svejkule, scoală că arde! 


! Prezent! (Germ.) 
231 


— Pe vremuri, cind au ars morile de la Odkolek 
— mormäi Svejk, intorcindu-se pe cealaltä parte — 
au venit pompierii tocmai de la Vysoéany... 

— Binevoiti a observa — se adresă teteristul ama- 
bil, locotenentului Dub — ca fac eforturi sa-l 
trezesc, dar nu izbutesc. 

Locotenentul Dub se supara foc. 

— Cum te numesti dumneata, teteristule? Marek? 
Aha, va sa zicä dumneata esti faimosul teterist Ma- 
rek, care a trecut prin toate închisorile, nu-i aşa? 

— Da, domnule laitnant. Am făcut — ca să zic 
aşa — şcoală de teterişti în puşcărie şi am fost 
degradat. Adică, după eliberarea mea de către 
consiliul de război al diviziei, unde s-a dovedit că 
sînt nevinovat, am fost numit 
batalionsgescbitsschreiber, păstrîndu-mi gradul de 
teterist. 

— Multă vreme n-ai să mai fii, zbieră locotenentul 
Dub, roşindu-se tot la fata şi trecerea bruscă de la o 
culoare la alta lăsă impresia că schimbarea s-ar fi 
produs în urma unei perechi de palme zdravene pri- 
mite peste obraz. Am să am eu grijă de asta! 

— Vă rog, domnule laitnant, să fiu scos la raport, 
ripostă grav, teteristul. 

— Nu te juca cu mine, se înfurie şi mai tare loco- 
tenentul Dub. Îţi arăt eu dumitale raport... Noi doi o 
să ne mai întîlnim, dar te asigur că o să-ţi para al 
dracului de rău, pentru că ai să mă cunoşti, dacă 
acum nu mă cunoşti încă! 


232 


Şi locotenentul Dub ieşi minios din vagon uitind, 
in minia lui, de Svejk, desi cu cîteva clipe înainte 
avusese cea mai bună intenţie de a-l chema şi a-i 
spune: „Suflă spre mine!”, supremul mijloc pentru 
constatarea antireglementarei stări de ebrietate. 
Acum era însă prea tîrziu căci, după o jumătate de 
oră cînd reveni în vagon, chestiunea era consumată; 
trupa primise între timp cafeaua cu rom. Svejk se 
trezise şi la chemarea locotenentului Dub sări din 
vagon ca o ciută. 

— Suflă spre mine! zbieră la el locotenetul Dub. 

Svejk suflă cu toată nădejdea, din rărunchi, făcînd 
parcă să adie un vinticel caldut care împrăştie peste 
cimpie mirosurile unei fabrici de spirt. 

— Ei, a ce mirosi, băiete? 

— Cu respect va raportez, domnule laitnant, ca 
miros a rom. 

— Bravo, bäietasule — strigă triumfător locote- 
inentul Dub — in sfîrşit te-am prins! 

— Exact, domnule laitnant, încuviință Svejk cu 
aerul cel mai calm. Tocmai ni s-a distribuit rom 
pentru cafea, si eu am baut intii romul. Dar daca 
există cumva vreo dispoziţie, cum că să bem întîi 
cafeaua şi pe urmă romul, vă rog, domnule laitnant, 
să mă iertati; n-are să se mai întîmple altădată. 

— Da’ de ce mă rog sforăiai, acu’ o jumătate de 
oră, cînd am fost pe-aici? Nimeni nu te-a putut 
trezi. 

— Să trăiţi, domnule /aitnant, n-am dormit toată 
noaptea; m-am gîndit la manevrele pe care le-am fă- 


233 


cut odată lîngă Vesprim. Corpurile de armată unu şi 
doi au străbătut Stiria, şi prin Ungaria apuseană au 
încercuit corpul nostru, numărul patru, care era can- 
tonat la Viena şi în împrejurimi, unde făcusem peste 
tot tranşee; ne-au ocolit şi au ajuns pînă la podul pe 
care-l făcuseră pionierii de pe malul drept al Dunării. 
Noi trebuia să trecem la ofensivă şi aşteptam să ne 
sosească în ajutor trupe dinspre miazănoapte şi mai 
tîrziu chiar şi dinspre miazăzi, de la Vosek... Aşa ni 
s-a citit în ordinul de zi că în ajutorul nostru se în- 
dreaptă corpul trei de armată, ca să nu fim zdrobiţi, 
între lacul Balaton şi Pressburg, cînd om porni la 
atac împotriva corpului doi de armată. Da” ce folos, 
totul a fost în zadar; tocmai cînd eram gata să 
cîştigăm, a sunat sfîrşitul bătăliei şi au ieşit biruitori 
cei cu vipuşca albă. 

Locotenentul Dub rămase cu gura căscată şi pleca 
zăpăcit; cînd.ajunse, însă, în dreptul vagonului co- 
mandamentului, se înapoie repede şi-i spuse lui 
Svejk: 

— Să ţineţi minte cu toţii, că o să vină vremea 
cînd o să schelalaiti în fata mea. 

Mai mult nu izbuti însă să spună şi o porni din nou 
spre vagonul comandamentului, unde căpitanul Sag- 
ner îl descosea pe un nefericit din compania a două- 
sprezecea, pe care i-l adusese sergentul Strnad, pe 
motiv că ostaşul care începuse de pe acum să se 
ocupe de securitatea lui în tranşee, furase în gară, de 
la un cotet de porci, o uşă bătută în tablă. Holba 


234 


ochii de spaimă şi se jura ca în intenţia lui fusese să 
ia uşa cu el în tranşee, ca să-l apere de şrapnele. 

Locotenentul Dub folosi prilejul pentru a ţine o 
predică lungă despre felul cum trebuie să se poarte 
un ostaş, despre îndatoririle sale fata de patrie şi 
monarh, care este comandantul suprem şi cel mai 
înalt demnitar al armatei. Dacă existau însă în bata- 
lion asemenea elemente, părerea lui era că trebuiau 
extirpate, pedepsite, arestate. 

Trăncăneala lui era atît de dezgustatoare, încît ca- 
pitanul Sagner îl bătu pe inculpat prietenos peste 
umăr şi-i spuse: 

— Chiar dacă ai fost bine intenţionat, altă dată să 
nu mai faci. E o copilărie. $i acum, du usa la loc de 
unde ai luat-o, şi să lipseşti din ochii mei! 

Locotenentul Dub îşi muşcă buzele şi în gîndul lui 
îşi spuse că, de fapt, el era singurul ofiţer de care 
depindea salvarea disciplinei batalionului, care se 
destrăma. De aceea mai făcu încă o dată ocolul gării 
şi descoperi lîngă o magazie pe care scria cu litere 
mari, în limbile germană şi ungară, că fumatul era 
oprit — un soldat ce-şi citea liniştit ziarul, care îl 
acoperea în aşa fel încît nu i se vedeau petlitele. 
Zbieră la el: Habt Acht!; soldatul era dintr-un regi- 
ment unguresc, aflat în rezervă la Humenna. 

Locotenentul Dub îl zgiltii, dar ostaşul ungur se 
ridică şi, fără să se sinchisească, îşi băgă ziarul în 
buzunar şi o porni agale spre şosea. Locotenentul 
Dub se luă după el, pradă parcă unui coşmar; 
soldatul iuți pasul, apoi întorcîndu-se brusc ridică 


235 


mîinile in sus, in bătaie de joc, pentru ca 
locotenentul Dub să nu se îndoiască nici o clipă că-şi 
dăduse seama imediat că face parte dintr-un 
regiment ceh. Dupa care, maghiarul se mistui repede 
printre cocioabele de la marginea şoselei. 

Ca să lase impresia că nu avea nimic de a face cu 
această scenă, locotenentul Dub intră grav într-o pră- 
vălioară, aflată lîngă şosea, şi arătă zăpăcit spre un 
mosor mare; după ce-l băgă în buzunar, plăti şi se 
înapoie în vagonul comandamentului, unde porunci 
ordonanţei batalionului să-l cheme pe Kunnert — 
ordonanța lui personală — căruia inminindu-i moso- 
rul de ata, îi spuse: 

— De toate trebuie să am grijă numai eu; sînt si- 
gur că ai uitat de ata. 

— Cu respect vă raportez, domnule Jaitnant că 
avem o duzină de mosorele. 

— Da? Atunci du-te repede şi vino cu ele, să le 
văd. N-am încredere în dumneata. 

Cînd Kunnert se întoarse cu o cutie plină de mo- 
soare de ata albă şi neagră, locotenentul Dub îi 
spuse: 

— Ei, ce zici, băiete? Uită-te bine la ata pe care ai 
luat-o tu şi la mosorul meu! Vezi, cît de subţiri sînt 
firele tale? O data se rup! Da’ ia încearcă-l pe-al 
meu, să vezi cit iti dă de furcă pînă să-l rupi. Pe 
cîmpul de bătălie n-avem nevoie de cîrpe, — totul 
trebuie să fie solid. Ia-ti înapoi atele şi aşteaptă ordi- 
nele mele; şi pe viitor, ţine minte, să nu mai faci ni- 
mic de capul tău şi să vii să mă întrebi cînd ai de 


236 


gînd să cumperi ceva! Nu-ţi dori să mă cunoşti; încă 
n-ai avut prilejul să-mi cunoşti şi partea rea. 

După plecarea lui Kunnert, locotenentul Dub se 
adresă locotenentului-major Lukâs: 

— Vistavoiul meu e un tip foarte deştept. Mai face 
el pe ici, pe colo cîte o greşeală, dar în general e un 
om cu care te poţi înţelege. Şi cel mai mult îmi place 
că-i cinstit. La Bruck am primit un pachet de la cum- 
natul meu, de la tara; cîţiva boboci de gisca fripti; te 
rog să mă crezi că nici nu s-a atins de ei şi cum eu 
nu i-am putut mînca aşa de repede, a preferat să-i 
lase să se împută. Ca să vezi ce poate să facă disci- 
plina. Ofiţerul trebuie să ştie să facă educaţia sol- 
datilor. 

Pentru a-l face să priceapă că nu-i asculta pala- 
vrăgeala, locotenentul-major Luka§ se întoarse spre 
fereastră şi spuse într-o doară: 

— Da, da, azi e miercuri... 

Vazind că e neglijat, dar simțind totuşi nevoia sa 
vorbească ceva, locotenentul Dub se adresă căpitanu- 
lui Sagner pe un ton foarte intim, camaraderesc: 

— Ascultă, căpitane Sagner, ce crezi despre... 

— Pardon, un moment, i-o reteză scurt Sagner şi 
ieşi din vagon. 


Tot atunci, Kunnert şi Svejk vorbeau despre stă- 
pînii lor. 


237 


— Pe unde tot umbli, ca nu te mai vezi, omule? il 
intreba Svejk. 

— Parcă tu nu ştii, oftă Kunnert. Cu nebunul meu 
am de furcă, nu glumă. Toată ziua, bună ziua mă 
cheamă şi mă întreabă ce nici nu gîndeşti. O dată m- 
a întrebat chiar dacă sînt prieten cu tine şi i-am räs- 
puns că nu prea ne vedem. 

— E frumos din partea lui că întreabă de mine. 
Mie mi-e foarte drag laitnantul tău. E aşa de bun şi 
inimos cu ostasii, ca un tată, spuse Svejk foarte 
serios. 

— Ba asta s-o crezi tu, se înfurie Kunnert. E un 
pore ce nu s-a văzut şi-i prost ca un căcat. Mi s-a 
făcut lehamite de el; toată vremea mă canoneste. 

— Bi asta-i! se minună Svejk. Şi eu care credeam 
că-i un om cumsecade. Vorbeşti cam curios despre 
laitnantul tău, dar ăsta-i un lucru înnăscut la toţi 
tucalarii. Aşa era şi tucälarul maiorului Wenzl; nu 
ştia să spuie altceva despre stăpînu-său decît că-i o 
probă de idiot cu cizme; tucälarul colonelului Schrô- 
der nu-l scotea nici el din „javră pişăcioasă” şi „pu- 
toarea putorilor”, de cîte ori venea vorba de colonel. 
Dar... cum e sluga aşa-i şi stăpînul. Dacă stapinul n- 
ar înjura, apoi nici tucälarul n-ar avea ce să repete 
după el. La Budéjovice, pe vremea cînd eram activ, 
aveam un laitnant, Prochazka, care nu prea înjura. 
Nu-i spunea tucälarului decît ,,Vacuta drăgălaşă”. 
Hibman, tucalarul lui, altă înjurătură n-a auzit de la 
el. Si ce să vezi: Hibman s-a învăţat să vorbească si 
el aşa, şi la eliberare îi spunea lui taică-su, mă-si şi 


238 


surorilor: ,,Vacuta drăgălaşă”,, ba aşa-i spunea şi 
nevestii, care l-a lăsat şi l-a dat şi-n judecată pentru 
jignire, că vorbele astea 1 le-a spus şi ei, şi lui taică- 
su şi mă-si la o petrecere cu dans, de fata cu toată 
lumea. Si nu l-a iertat şi la tribunal a declarat că dacă 
ar fi făcut-o vacă între patru ochi, mai-mai că s-ar fi 
împăcat, dar aşa-i un scandai european. Între noi fie 
vorba, dragă Kunnert, n-aş fi crezut niciodată una ca 
asta despre laitnantul tău. Cînd am stat cu el de 
vorbă prima dată, mi-a făcut o impresie aşa de bună, 
zău, ca un cîrnat abia afumat; dar a doua oară mi-am 
dat seama că am a face şi cu un om învăţat şi bun la 
suflet. Dar ia spune-mi, de unde eşti de fel? Chiar 
din Budéjovice? Mie-mi plac oamenii de acolo, şi 
unde stai cu casa? Sub arcade? Eeei, grozav; vara, 
cel putin, e racoare. Ai familie? Nevasta si trei copii? 
Să-ţi trăiască; asta zic şi eu fericire, camarade; măcar 
o să aibă cine să te plîngă, vorba feldkuratului meu, 
Otto Katz; şi să ştii că-i adevărat, fiindcă eu am mai 
auzit o dată pe un colonel la Bruck spunînd 
rezerviştilor care plecau în Serbia că ostaşul care 
lasă acasă familia şi cade pe cîmpul de luptă 
înseamnă că rupe prin asta orice legătură de 
familie... Da stai, să-mi amintesc mai bine cum a zis: 
„Cînd a murit, este un mort al familiei şi deci e 
adevărat că rupe orice legături familiale, dar este şi 
erou, pentru că şi-a dat viata pentru familia mai 
mare, pentru Vaterland”... Locuiesti la etajul patru? 
Cum? La parter? Ai dreptate, acu’ mi-am adus 
aminte ca in piata mare din Budéjovice nu exista nici 


239 


o casă cu patru etaje. Ce faci, pleci? Aha, am înţeles, 
stăpînu-tău e in fata vagonului comandamentului şi 
se uită încoace. De te întreabă cumva dacă 
despre el 


240 


vorbeam, spune-i fără grijă că da, şi nu uita să-i 
aminteşti cît de frumos am vorbit despre el, că nu de 
multe ori am întîlnit un ofiţer care să se poarte aşa de 
părinteşte şi de omenos ca dînsul. Nu uita să-i spui 
că-mi pare un om cu multă carte, şi mai spune-i că e 
şi foarte deştept. Şi nu uita să adaugi că te-am învă- 
tat să te porți frumos şi să-i împlineşti orice dorință 
i-ai citi în ochi. Ai să ţii minte? 

Svejk urcă în vagon, în timp ce Kunnert se duse, 
cu ata, înapoi in culcusul lui. 

După un sfert de oră trenul porni spre Novă Ca- 
byna, traversînd satele pirjolite, Brestov şi Veliky 
Radvan, care mai păstrau urmele unor lupte 
crîncene. 

Povirnisurile Carpaţilor erau muscate de tranşee 
cate duceau dintr-o vale într-alta, de-a lungul căii fe- 
rate cu traverse noi-noute: de o parte şi de alta a li- 
niei se vedeau gropi adinci, răscolite de grenade. Din 
loc in loc, peste piraiele ce se varsau in Laborka, se 
zareau poduri noi gi traversele arse ale vechilor 
poduri. 

Toată valea Medzilaborka era räscolitä şi întoarsă 
cu dosul în sus, de parcă fusese devastată de-o 
armată de cirtite uriaşe. Şoseaua care şerpuia de 
partea cealaltă a rîului era desfundată şi distrusă. De 
amîndouă părțile se vedeau şleaurile bătătorite pe 
unde trecuseră armatele. 

Torentele si ploile scoseseră la iveală, pe 
marginile gropilor provocate de explozia grenadelor, 
bucăţi ferfenitite de uniforme austriece. 


241 


Dincolo de Nova Cabyna într-un pin batrin, pirjo- 
lit, atîrna într-o învălmăşeală de crengi, bocancul 
unui infanterist austriac, cu o bucată de picior. 

Unde te uitai, zăreai numai păduri desfrunzite, 
fără cetină, aşa cum le zburătăcise focul artileriei, 
copaci fără coroane şi căruţe ciuruite de gloanţe. 

Trenul înainta încet pe terasamentul proaspăt con- 
struit, aşa că batalionul avu prilejul să simtă şi să 
guste din plin bucuria războiului, iar la vederea cimi- 
tirelor cu cruci albe care străluceau prin poienile şi 
pe costişele pustiite, să se pregătească sufleteşte, 
încet dar sigur, pentru cîmpul de glorie care se 
sfirşeşte cu un chipiu austriac împroşcat de noroi, 
bălăbănindu-se pe o cruce albă. 

Nemţii din munţii Kaëper, care se aflau în vagoa- 
nele din spate şi care la ieşirea din stația Milovice 
mai cintau inca: „Wann ich kumm, wann ich wieda 
kumm...”, incepind de la Humenna, amutisera de-a 
binelea cînd îşi amintira că multi din cei ale căror 
capele atîrnau pe morminte cîntaseră şi ei cît de fru- 
mos va fi cînd se vor întoarce din nou acasă şi vor 
rămîne lîngă iubitele lor. 

La Medzilaborka, oprirea se făcea dincolo de gara 
pîrjolită, din ale cărei ziduri afumate se profilau 
birne arse. 

Baraca lungă, de lemn, construită în grabă ca să 
înlocuiască gara mistuită de foc, era acoperită cu 
afişe tipărite în toate limbile: „Subscrieţi la împru- 
mutul de război al Austriei!” 


242 


În altă baracă, la fel de lungă, se vedea un post de 
Cruce Rosie, de unde iesira, însoţite de un medic 
militar gräsun, doua surori de caritate rizind in ho- 
hote de gräsunul care, pentru a le inveseli, imita 
diferite animale. În clipa aceea cerca să grohăie. 

La poalele terasamentului de cale ferată, în valea 
pîrîului, zăcea răsturnată o bucătărie de campanie. 
Arătînd într-acolo, Svejk îi spuse lui Baloun: 

— la te uită, Baloun, ce ne aşteaptă şi pe noi, 
foarte curînd. Priveşte, tocmai trebuia să se 
distribuie masa, cînd a zburat o grenadă şi a aranjat- 
o aşa cum se vede. 

— E îngrozitor, oftă Baloun. Eu unul nu mi-am 
închipuit niciodată că ar putea să mă aştepte aşa 
ceva, dar asta-i numai din pricina fuduliei mele; 
mare dobitoc mai sînt; astă-iarnă mi-am cumpărat in 
tîrg la Budéjovice mănuşi de piele. Nu mai era, 
chipurile, de nasul meu să port, pe labele mele 
ţărăneşti, mănuşile vechi de lina, împletite, aşa cum 
a purtat şi răposatul taică-meu; nu, mie mi se 
scurgeau ochii după mănuşi de piele, de oraş. Tata 
mînca „pucialka”!, da’ eu, să nu văd mazăre că-mi 
vine rău; mie numai carnea de pasăre îmi prieşte. Ba 
strimbam din nas şi la friptura de porc, dacă era 
făcută aşa, obişnuit; morăreasa — Doamne iartă-mă 
— trebuia să mi-o facă cu bere. 

În culmea deznădejdii, Baloun începu să se spove- 
dească: 


Lay x ÿ 
Mincare de mazäre uscata. 


243 


— Mi-am bätut joc de sfintii si sfintele Domnului, 
in circiuma la Mala, ba chiar la Doini Zahaji l-am 
snopit in bataie pe un diacon. In Dumnezeu mai cre- 
deam eu, nu zic, dar de sfintul Iosif ma indoiam. Pe 
toţi sfinţii i-am suferit în casă, numai icoana sfintului 
Iosif nu puteam s-o văd; am dat-o afară şi acum 
Domnul m-a pedepsit pentru toate păcatele şi ticălo- 
şiile mele. Cite fapte urite n-am savirsit la moară; l- 
am înjurat pe tata, am amärît viata meşterului morar 
şi am chinuit-o pe nevastă... 

Svejk rămase o clipa pe gînduri: 

— Aha, dumneata eşti, morar? Ai fi putut atunci 
să afli şi să ştii că morile Domnului macină încetişor, 
dar sigur, şi că din pricina dumitale a izbucnit răz- 
boiul mondial. 

Teteristul se amestecă în discuţie: 

— Ştii, Baloun, cu batjocorirea şi nesocotirea sfin- 
tilor şi sfintelor nu prea ţi-ai facut un bun serviciu; 
dumneata ar trebui să ştii că armata noastră austriacă 
este de cînd lumea o armată catolică, care are cea 
mai minunată pildă de moralitate în persoana 
comandantului nostru suprem. Cum ai putut cuteza 
să indrepti otrava urii împotriva unor sfinţi şi sfinte 
ale Domnului, cînd Ministerul de război a introdus 
prin comandamentele garnizoanelor predicile iezuite 
pentru domnii ofiţeri şi cînd am asistat cu toţii la 
ceremonia învierii militare. Intelegi, Baloun, ce 
vreaii să spun? Îţi dai seama că, de fapt, dumneata 
necinstesti spiritul glorios al slăvitei noastre armate? 
Şi apoi treaba cu sfintul Iosif, despre care ziceai ca 


244 


nu-l puteai suferi să atirne în odaia dumitale. Daca ai 
fi stat şi te-ai fi gîndit bine, ai fi aflat, Baloun, că de 
fapt sfintul Iosif e patronul celor ce vor să scape de 
armată. A fost tim- plar, şi cunoşti zicala: „Să vedem 
unde a lăsat tîm- plarul gaura”. Cîţi n-au ajuns în 
prizonierat pînă acum cu vorba asta, cînd, 
înconjurați din toate părţile, au căutat să-şi salveze 
pielea, nu dintr-o pornire egoistă, ci dimpotrivă, ca 
ostaşi credincioşi, pentru ca apoi, cînd se vor 
întoarce din captivitate, să-i poată spune maiestatii 
sale împăratului: „Am venit şi aşteptăm noi ordine!” 
Nădăjduiesc că de data asta m-ai înţeles, nu-i aşa, 
Baloun? 

— Nu, suspină Baloun. Eu sînt cam greu de cap. 
Dacă nu mi se repetă de zece ori, nu pricep nimic. 

— N-ai vrea să faci o reducere? îl întrebă Svejk. 
Am să-ţi explic eu încă o data. Care va să zică, ai au- 
zit că trebuie să urmezi spiritul care domneşte în ar- 
mată; asta înseamnă să crezi în sfintul Iosif şi, cînd 
te-o încercui duşmanuil, să cauţi gaura pe care a lă- 
sat-o tîmplarul, ca să te salvezi pentru maiestatea sa 
împăratul şi pentru viitoarele războaie. Nădăjduiesc 
că de data asta ai priceput şi n-ar strica dacă ne-ai 
povesti mai pe larg cum a fost cu fărădelegile pe 
care le-ai săvîrşit la moara ta. Dar să nu faci ca fata 
din poveste, la spovedanie, care, după ce a înşirat 
preotului o seamă de păcate mărunte, a prins-o 
deodată ruşinea, mărturisind că în fiecare noapte a 
săvîrşit păcat trupesc. Auzind una ca asta, popii i-a 
lăsat gura apă şi a grait sfintia sa către dinsa: „Nu te 


245 


ruşina, copila, că doar eu locul Domnului- 
Dumnezeului tău îl tin; spune-mi fără sfială şi de-a 
fir a păr cum ai păcătuit cu fapta?” Fetiţa a început a 
plînge zicînd ca rusine-ai mare şi păcatul cumplit. 
Papa o ţinea înainte că nu are de ce se ruşina înaintea 
făpturii lui duhovniceşti. După multe nazuri şi 
codeli, fata i-a spus că în fiecare seară se dezbrăca şi 
se băga in aşternut. $i iar a amuţit. Dar sfintia-sa nu 
se da bătut. Şi a sfătuit fata să lase ruşinea deoparte, 
că omul este o ființă păcătoasă, dar că mila 
Domnului e fără de sfîrşit. Auzind asta, fata a mai 
prins inimă şi printre lacrimi şi hohote i-a spus: 
„După ce m-am întins, goală, în pat, am început să 
adun murdăria dintre degetele de la picioare şi pe 
urmă am mirosit-o”. Asta a fost păcatul ei trupesc. 
Trag nădejde, Baloun, că tu n-ai făcut la fel la moara 
ta şi că ai să ne istorisesti, ceva mai aproape de 
adevăr, un păcat adevărat. 

Aflară astfel că într-adevăr, după cum singur recu- 
noştea, Baloun păcătuise la moară cu täräncile, 
ames- tecîndu-le făina, si nu altfel. În nesfirsita lui 
candoare, el numea asta imoralitate. Cel mai 
dezamăgit de spovedania lui Baloun fu telegrafistul 
Chodounsky care-l întrebă dacă într-adevăr nu 
păcătuise la moară cu tarancele pe sacii cu făină, la 
care Baloun răspunse stingher, balabanind din miini: 

— La de-alde astea nu mă tăia capul. 

Între timp sosi vestea că trupa va primi masa de 
prînz dincolo de Palota, în trecătoarea Lupkov. La 
Medzilaborka, plutonierul de administraţie al batalio- 


246 


nului împreună cu bucătarii companiilor şi locote- 
nentul Cajthaml, care se ocupa de gospodăria bata- 
lionului, plecară în sat însoţiţi de o patrulă formată 
din patru oameni. 

Se înapoiară în mai puţin de jumătate de ceas cu 
trei porci legaţi de-un picior de la spate, însoțiți de 
alaiul zgomotos al familiei unui rus din Ungaria, de 
la care fuseseră rechizitionate animalele şi de 
medicul grasun de la baraca Crucii Roşii, care 
explica ceva locotenentului Cajthaml, în timp ce 
acesta ridica din umeri. 

Incidentul a ajuns la punctul culminant în fata 
vagonului comandamentului, unde medicul militar 
afirma cu tărie căpitanului Sagner că porcii 
respectivi erau destinati spitalului de Cruce Roşie, 
fapt infirmat cu inversunare de țăran, care nu voia să 
ştie de nimic şi tinea mortis să 1 se dea porcii înapoi, 
declarînd că erau ultima lui avere pe care nu putea s- 
o lase nici în ruptul capului cu preţul care îi fusese 
plătit. În timp ce vorbea, țăranul căuta să dea înapoi 
căpitanului banii primiţi pentru porci, pe care îi tinea 
strînşi în pumn, iar nevasta ţăranului îi apucase cea- 
laltă mînă, sărutîndu-i-o cu umilință, după obiceiul 
pămîntului. 

Neştiind ce să facă, căpitanul Sagner rămase 
cîteva clipe descumpänit, pînă izbuti să se 
descotorosească de batrina tärancä. Dar fără folos 
caci in locul ei sosira forte tinere, care prinsera din 
nou să-i sărute miinile. Locotenentul Cajthaml 
raportă, însă, cu un ton strict oficial: 


247 


— Omul mai are doisprezece porci şi de plătit i s- 
a plătit cît se cuvine, conform ultimului ordin pe 
divi 


248 


zie, numärul 12420, aliniatul economic. Conform pa- 
ragrafului 16, in regiunile care nu au avut de suferit 
de pe urma războiului, porcii se vor cumpăra la un 
pret care sä nu depäseascä suma de 2 coroane si 16 
helleri kilogramul, greutate vie; in tinuturile napas- 
tuite de razboi se va adauga la fiecare kilogram greu- 
tate vie încă 36 de helleri, urrnind să se plătească, 
deci, 2 coroane si 52 helleri de kilogram. La asta se 
mai adaugä urmätoarea mentiune: Daca in locurile 
pustiite de razboi se constata ca gospodaria 
respectivă a rămas neatinsă, cu un efectiv de porci 
care poate fi folosit pentru aprovizionarea unităților 
în trecere, pentru carnea de porc achiziționată 
urmează să se plătească acelaşi preţ ca în regiunile 
care nu au avut de suferit de pe urma războiului, cu 
un supliment special de 12 helleri de fiecare 
kilogram greutate vie. Dacă situaţia nu e destul de 
clară, se va constitui la faţa locului o comisie 
formată din partea interesată, comandantul unităţii 
militare respective şi din ofiţerul sau plutonierul de 
administraţie (dacă e vorba de o formaţiune mai 
mică) însărcinat cu aprovizionarea. 

Cele de mai sus fură citite de locotenentul 
Cajthaml după copia ordinului pe divizie, pe care o 
tinea în permanenţă asupra lui şi aproape că ştia pe 
dinafară că în teritoriile din imediata apropiere a 
frontului se prevede o alocaţie suplimentară de 15,30 
helleri la kilogramul de morcovi, în timp ce preţul 
unui kilogram de conopidă pentru 
Offiziersmenagekiicheabteilung in zonele din 


249 


preajma frontului se ridică la 1 coroană şi 75 de 
helleri. 

Cei care dăduseră la Viena numitul ordin îşi închi- 
puisera probabil că zona frontului e un teren fertil, 
bogat în culturi de morcovi şi conopide. 

Locotenentul Cajthaml citise bineînţeles ordinul în 
limba germană; de aceea se întoarse spre reclamant 
şi-l întrebă dacă a înţeles; văzînd că ţăranul dă din 
cap în semn că nu pricepuse, zbieră la el: 

— Aşadar, vrei comisie, hai? 

Intelegind numai cuvîntul comisie, țăranul dădu 
din cap în semn că era de acord, aşa încît în timp ce 
porcii erau transportaţi spre bucătăria de campanie 
pentru execuţie, omul fu încadrat de ostaşii luaţi 
pentru re- chizitii cu baioneta la armă, şi comisia o 
porni spre gospodăria lui spre a constata dacă era 
cazul să se plătească 2 coroane şi 52 de helleri sau 
numai 2 coroane şi 28 de helleri de kilogram. 

N-apucară să ajungă nici măcar la şoseaua care 
ducea spre sat, cînd din direcția bucătăriilor de cam- 
panie se auzi triplul guitat de moarte al porcilor. 

Țăranul înţelese că ireparabilul se produsese si 
strigă deznădăjduit: 

— Davaite mne za kajdjiu sviniu dva rynskija!' 

Cei patru ostaşi îl incercuira mai strîns, în timp ce 
familia atinu calea căpitanului Sagner şi locotenentu- 
lui Cajthaml, îngenunchind în praful şoselei. 

Nevasta şi cele două fete le imbratisara rugator pi- 
cioarele, numindu-i binefecători, pînă cînd, ţăranul 


! Daţi-mi doi guldeni de fiecare porc (ucr.). 
250 


striga la ele in dialectul ucrainean al rusilor din Un- 
garia să se ridice, că soldaţii n-au decît să mănînce 
porcii şi să le ramiie în git. 

Comisia se dizolvă, dar cum ţăranul începuse să se 
revolte şi să amenințe cu pumnul, un ostaş îl pocni 
cu patul armei peste spinare, făcînd să-i răsune co- 
jocul ca o bubuitură de tunet. Îngrozită, întreaga fa- 
milie o luă la fugă cu tatăl în cap. 

După zece minute, plutonierul de administraţie şi 
ordonanța batalionului, MatuSi¢, se infruptau cu 
poftă, în vagonul lor, din creierul porcului. În timp 
ce se îndopau, plutonierul se adresa din cînd în cînd, 
cu răutate, contopistilor: 

— Ce-ati mai infuleca si voi, hai? Dar ce sa va 
fac, măi băieţi, asta-i pentru gradati. Bucătarilor 
rinichii şi ficatii, creieraşul şi ceafa domnilor 
rechnungsfeld- webeli, iar contopistilor o portie 
dublă de la trupă. 

Între timp, căpitanul Sagner dăduse şi el următoa- 
rea dispoziție pentru popota ofitereasca: „Friptură de 
porc cu chimion; să fie aleasă carnea cea mai bună şi 
nu prea grasă!” 

Şi aşa se face că în clipa cînd, la trecătoarea Lup- 
kov se distribui masa trupei, ostaşii avură plăcuta 
surpriză de a nu găsi in gamela cu ciorbă decît cite 
două bucățele infime de carne, iar cei născuţi în 
zodie rea, numai o bucăţică de şoric. 

La bucătărie stăpînea obişnuitul nepotism militar, 
darnic cu toţi cei apropiaţi de clica stapinitoare. Tu- 
călarii îşi făcură apariţia în trecătoarea Lupkov cu 


251 


gurile unse de gräsime. Aveau cu totii burtile umflate 
ca niste poloboace. Se petreceau lucruri infioratoare. 

Teteristul Marek îşi aprinsese paie-n cap la bucä- 
tarie pentru ca incercase sa fie drept; cind bucatarul 
îi strecurase in ciorba o bucată bună de carne fiarta 
cu observatia: ,,Asta-1 pentru geschichtsschreiberul 
nostru”, Marek declarase că în război nu există nici 
o deosebire între ostaşi şi că toți sînt egali, fapt care 
îi aduse aprobarea unanimă şi fu un prilej de înjură- 
turi, la adresa bucătarilor. 

Teteristul azvirli deci bucata de carne înapoi, de- 
clarînd că nu are nevoie de nici un fel de protecţie. 
Cei de la bucătărie interpretară însă greşit gestul lui, 
inchipuindu-si ca batalionsgeschichtsschreiberul nu 
era mulţumit; bucătarul îi şopti discret să vină mai 
tîrziu, după ce va termina cu impartitul, şi are să-i 
dea o bucată de picior. 

Contopistilor, de asemeni, le lucea ritul, sanitarii 
gîfiiau de fericire, dar în preajma acestei binecuvin- 
tări divine, pretutindeni în jur zăceau neadunate încă 
amintirile ultimelor lupte. Peste tot numai cartuşiere, 
cutii goale de conserve, zdrente de uniforme ruseşti, 
austriece şi germane, rămăşiţe de vehicule stricate, 
pansamente şi vată. 

Într-un pin, lîngă fosta clădire a gării, din care 
rămăsese doar un morman de moloz, se înfipsese o 
grenadă care nu explodase. Pretutindeni se vedeau 
schije de grenade şi undeva, în apropiere, fuseseră 
de bună seamă îngropaţi ostaşi căzuţi, deoarece se 
simţea un miros greu, de putreziciune. 


252 


Si cum trecuseră trupe şi cantonaserä in 
vecinätate, mai peste tot se vedeau si niste movilite 
urît mirositoare, de proveniență internațională, 
apartinind popoarelor Austriei, Germaniei şi Rusiei. 
Cäcatii ostaşilor de toate nationalitatile şi de toate 
confesiunile zăceau grămadă, în cea mai perfectă 
înţelegere. 

Rezervorul de apă pe jumătate dărăpănat, ghereta 
acarului de cale ferată şi în general tot ce mai avea 
vreun perete, era ciuruit de gloanţe ca o sită. 

Pentru a da o impresie şi mai completă despre feri- 
cirea războiului, din spatele unei coline din 
apropiere sc inaltau, munţi uriasi de fum, de parcă ar 
fi ars un sat întreg, aflat în centrul unor mari 
operaţiuni militare. Fuseseră incendiate, se spunea, 
barăcile de holerici şi dizenterici, spre marea bucurie 
a domnilor care-şi făcuseră de lucru cu amenajarea 
unui pretins spital, sub înaltul patronaj al arhiducesei 
Maria, şi care furaseră şi-şi umpluseră buzunarele, 
prezentînd note de plată pentru nenumărate barăci 
inexistente. 

O singură baracă pătimea acum pentru toate cele- 
lalte şi o dată cu duhoarea înecăcioasă a saltelelor de 
paie, care ardeau, se înălța spre cer toată nelegiuirea 
patronajului arhiducal. 

În spatele gării, pe o stîncă, nemţii din Reich se 
grăbiseră să ridice brandenburghezilor căzuţi o sta- 
tuie cu următoarea inscripţie: „Den helden von 
Lup- kapass”, deasupra căreia veghea vulturul 


! Eroilor de la trecătoarea Lupka (germ.). 
253 


german turnat in bronz. Pe soclul statuii se 
consemnase cu ostentatie ca respectiva emblema 
fusese confectionata din tunurile rusesti capturate 
cu prilejul eliberärii 


254 


Carpatilor de catre regimentele germane. 

În această atmosferă ciudată şi neobişnuită pentru 
el, se odihnea batalionul, după-masă, în vagoane, în 
timp ce căpitanul Sagner şi aghiotantul lui se trudeau 
să descurce telegramele cifrate venite de la coman- 
damentul brigăzii, în legătură cu viitoarele acţiuni 
ale batalionului. Dispoziţiile erau aşa de neclare, 
încît părea că de fapt batalionul nici n-ar fi trebuit să 
se afle în trecătoarea Lupkov, ci s-o fi apucat de la 
Nové Mesto în cu totul altă direcție, deoarece in 
telegrame se pomenea mereu de localităţile: 

Csap-Ungvar, Kis-Berezna-Uzsok. 


Dupa zece minute se dovedi ca ofiterul de stat- 
major care era de serviciu la baza brigazii era un 
nätäräu, deoarece sosi o telegramă cifrată care 
întreba dacă la aparat era batalionul 8 din regimentul 
75 (cifru militar G. 3). Ofiţerul rămase uluit de 
răspunsul primit, în care i se făcea cunoscut că era 
vorba de batalionul de marş nr. 7 din regimentul 91, 
şi întrebă: cine-i dăduse ordin s-o apuce spre 
Munkacs, cînd itinerariul era: trecătoarea Lupkov 
spre Sanok în Galiţia. Ofiţerul se minună grozav că 
răspunsul îi venea de la trecătoarea Lupkov şi 
zăpăcit de tot transmise o nouă telegramă cifrată: 

„Itinerariul neschimbat, trecătoarea Lupkov- 

Sanok 
unde veţi primi noi ordine” 

După înapoierea căpitanului Sagner în vagonul 
comandamentului neregulile de la statul-major fură 
comentate cu asprime, mergîndu-se pînă acolo încît 


255 


să se afirme că dacă n-ar fi nemţii din Reich, 
armatele 

de pe frontul răsăritean şi-ar pierde cu desavirsire 
capul. 

Locotenentul Dub încercă să scuze imbecilitatea 
comandamentului, sustinind că în urma ultimelor 
lupte terenul fusese atît de răvăşit încît nu se putuse 
fixa încă un itinerar definitiv. 

Compătimirea din privirile tuturor voia parcă să 
spuie: „Ce vină are, dacă-i timpit?” Vazind că ni- 
meni nu-i răspunde, locotenentul Dub continuă să 
pălăvrăgească despre minunata impresie pe care 1-0 
făcea această regiune distrusă, mărturie 
impresionantă a forței cu care ştie să lovească 
pumnul de fier al oştilor austriece. Neprimind nici de 
data asta răspuns, Dub mai repetă o dată: 

— Da, da, nu încape nici o îndoială, ruşii s-au re- 
tras de-aci într-o panică nebună. 

Drept care, căpitanul Sagner luă hotărîrea ca la 
prima ocazie, cînd primejdia va fi mai mare, să-l tri- 
mită pe locotenentul Dub ca offizierspatrolle dincolo 
de reţeaua de sîrmă ghimpată, în recunoaşterea pozi- 
tiilor inamice — şi-i şopti locotenentului-major 
Lukâs, care stătea lîngă el, la fereastra vagonului: 

— Cine dracu ne-a mai trimis şi civilii ăştia? Cu 
cît sînt mai învăţaţi, cu atît sînt mai dobitoci. 

Dar locotenentul Dub avea chef de vorbă. 
Începuse să povestească ofiţerilor ce citise în ziar 
despre luptele din Carpaţi şi despre bătălia pentru 


256 


trecatorile Carpatilor, in timpul ofensivei austro- 
germane pe riul San. 

Şi povestea de parcă nu numai că ar fi luat parte la 
toate luptele, dar ar fi condus personal toate ope- 
rațiile. 

Cele mai nesuferite fraze sunau cam aşa: 

— Apoi, ne-am îndreptat spre Bukovsko, ca să ne 
asigurăm linia Bukovsko-Dynov, păstrînd tot timpul 
legătura eu gruparea aflată la Bardejov, lîngă Velké 
Polanky, unde am nimicit divizia din Samara a ina- 
micului. 

Locotenentul-major Lukâs nu se mai putu stapini 
şi întrebă: 

— Dacă nu mă înşel, ai vorbit de asta încă înainte 
de război cu prefectul dumitale. 

Surprins, locotenentul Dub îi aruncă o privire duş- 
mănoasă şi ieşi din vagon. 

Jos, la cîțiva metri de baza terasamentului pe care 
stationa trenul militar, zăceau tot soiul de obiecte 
aruncate claie peste grămadă de soldaţii ruşi care, se 
vede, se retrăseseră prin santul terasamentului. Se 
puteau vedea ceainice ruginite, gamele, cartusiere, 
apoi, alaturi de cele mai variate obiecte, roti de sirma 
ghimpată şi, iar şi iar fisii însîngerate de pansament 
şi vata. La buza santului, într-un loc, se adunase un 
grup de soldaţi, în mijlocul cărora locotenentul Dub 
îl descoperi şi pe Svejk, care povestea ceva. 

Se îndreptă deci spre ei. 

— Ce faceţi aici? răsună aspru glasul lui şi loco- 
tenentul Dub se opri drept în faţa lui Svejk. 


257 


— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că ne 
uităm, răspunse Svejk în numele tuturor. 

— Şi la ce vă uitaţi mă rog? urmă el mînios. 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că ne 
uităm în Jos, spre şanţ. 

— Cine v-a dat voie s-o faceţi? 

— Cu respect vă raportez, domnule /aitnant, că 
asta este dorința domnului oberst Schlager din 
Bruck. În cuvîntarea de despărţire, cu ocazia plecării 
noastre pe front, ne-a spus ca ori de cîte ori vom 
trece prin locuri pe unde s-au dat bătălii, să nu 
pierdem prilejul de a le privi cu toată atenţia, pentru 
a putea trage invataminte. Privind acest sant am tras 
învățămîntul că soldatul rău face cînd cară cu el tot 
felul de ciurucuri şi obiecte de prisos. Asta îl 
îngreunează şi îl oboseşte fără nici un rost şi se 
înţelege că împovărat de atîta calabalic, e mai putin 
apt pentru luptă. 

În mintea locotenentului Dub incolti speranţa de 
a-l trimite, în fine, pe Svejk in fata Consiliului de 
război pentru propaganda  subversivä si 
antiostaseasca; de aceea îl întrebă răstit: 

— Aşadar, dumneata socoteşti că soldatul trebuie 
să arunce cartuşele sau baioneta, cum se vede acolo 
jos, în sant? 

— Nici gînd, domnule Jaitnant, răspunse Svejk cu 
un zimbet inefabil: Uitati-va numai in vale la tucalul 
acela de tabla. 

Si intr-adevar, jos la poalele terasamentului zäcea 
demonstrativ o oala de noapte cu smaltul cräpat, 


258 


min- cata de rugina, in mijlocul unei gramezi de 
cioburi şi oale stricate care, scoase din uzul 
casnic, fuseseră 


259 


depozitate acoio de seful de garda, fara doar si poate 
cu gindul de a furniza material de discutie pentru ar- 
heologii veacurilor viitoare, care, descoperind 
această aşezare, vor face pe grozavii şi-i vor învăţa 
pe copiii de şcoală despre era oalelor de noapte 
smältuite. 

Locotenentul Dub rämase cu ochii tintä la oala de 
noapte, incredintindu-se ca in adevar era vorba de 
unul din acele obiecte casnice care in copilaria lui isi 
aveau locul sub pat. 

Cu toţii fură profund induiosati de aceasta prive- 
liste şi, profitind de tăcerea locotenentului Dub, 
Svejk reluă: 

— Cu respect vă raportez, domnule /aitnant, că o 
dată, la baile din Podébrady, un tucal ca ăsta a stirnit 
o vilvă nemaipomenită. Am aflat povestea în 
cîrciuma de la Vinohrady: Era pe vremea cînd 
începea sa apară la  Podébrady, revista 
Independenţa, director era farmacistul din 
Podébrady si redactor unu' Ladislav Hajek 
Domazlicky. Farmacistul era un om ciudat; a adunat 
oale vechi şi alte fleacuri pînă cînd şi-a făcut un 
adevărat muzeu. Într-o bună zi, redactorul Hâjek 
Domaïlickÿ a poftit la băile din Podébrady un 
prieten, şi el gazetar şi, cum nu se văzuseră de-o 
săptămînă, s-au îmbătat de bucurie. Ca să-i multu- 
mească pentru ospitalitate, prietenul 1-a făgăduit să 
scrie un foileton la Independenţa, revista aceea 
independentă de care depindea. Zis şi făcut; şi a scris 
prietenul ăsta un foileton grozav, despre un 


260 


colectionar care a gäsit in nisip, pe malul Elbei, 
tucal vechi de 


tabla si crezind ca era coiful sfintului Vaclav a facut 
atita taraboi, incit insusi episcopul Brynych din Hra- 
dec s-a dus să-l vadă în procesiune şi cu prapuri. 
Farmacistul din Podébrady şi-a zis că în foiletonul 
acela era vorba de el, aşa că amindoi, gazetarul şi 
dorhnul Hajek, au feştelit-o. 

Locotenentul Dub l-ar fi aruncat din toată inima 
pe Svejk in sant, dar se stăpîni şi zbieră la ceilalți: 

— Ce tot cäscati gura de pomană! Nu mă cunoas- 
teti încă, dar cînd o să mă cunoaşteţi... 

— Dumneata Svejk rămii aici, se stropsi apoi, 
cînd Svejk dădu să plece cu ceilalţi, spre vagoane. 

Rămaseră pe loc, faţă în faţă şi locotenentul Dub 
îşi framinta creierul ce să-i spună ca să-l sperie. 

Dar Svejk i-o luă înainte: 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că ar 
fi bine dacă timpul ar tine-o tot aşa; ziua nu-i prea 
cald şi nopţile sînt foarte plăcute; e, cum să spun, 
vremea cea mai potrivită pentru război. 

Locotenentul Dub scoase revolverul şi întrebă: 

— Ştii ce-i ăsta? 

— Cu respect vă raportez, domnule /Jaitnant, că 
ştiu. Domnul oberlaitnant Lukas are unul, nămlich, 
la fel. 

— Atunci bagä-ti mintile-n cap, nătărăule! spuse 
grav şi cu demnitate locotenentul, cu revolverul 
întins — ca de unde nu, ar putea să ti se întîmple 
ceva foarte neplăcut. Mai încet cu propaganda, tine- 
ti gura! 

Locotenentul Dub se îndepărtă bodogănind: 


262 


— Acu’ i-am zis-o cel mai bine; da, cu propa- 
ganda, da, da, cu propaganda... 

Înainte de a se urca in vagon, Svejk se mai plimba 
putin, muncit de o intrebare: ,,Cel fel de pocitanie e 
asta?” Si pe măsură ce se întreba, îşi dădea seama că 
acestui soi de om i se potrivea cel mai bine denu- 
mirea la care se şi opri, de: „băşinos neisprăvit”. 

În dicţionarul militar, cuvîntul „băşinos” a fost fo- 
losit, cu multă dragoste din vremurile cele mai 
vechi, această vorbă de cinste desemnînd mai ales pe 
colonei, căpitanii mai bătrîni şi pe maiori, 
constituind o treaptă superioară după calificativul de 
„boşorog afurisit”. Fără acest adaos cuvîntul 
„boşorog” era apelatiunea amabilä a unui colonel 
sau maior mai în vîrstă, care zbiera ca un desperat, 
dar în acelaşi timp îşi iubea soldaţii şi îi apăra fata de 
alte regimente, mai cu seamă cînd era vorba de 
patrule străine ce ridicau de prin cîrciumi şi taverne 
pe ostaşii lui, cînd nu aveau bilet de voie. Boşorogul 
avea grijă de ostaşii lui, le asigura o mîncare 
omenească, dar avea întotdeauna o „păsărică” a lui; 
avea trăsneala lui; de aici, porecla de „boşorog”. 

Cînd boşorogul era însă cicălitor fără nici un rost 
şi făcea zile fripte trupei şi gradatilor, inventind 
exerciţii de noapte şi alte aiureli de soiul ăsta, 
devenea „boşorog afurisit”. 

Din expresia „boşorog afurisit”, ca treaptă superi- 
oară pentru definirea ticăloşiei, räutätii şi prostiei, a 
apărut cuvîntul „băşinos”. Acest cuvînt spune totul şi 


263 


este o mare deosebire între un bäsinos civil si un 
basinos din armata. 

Cel dintii, civilul, este si el un superior poreclit 
aşa in instituţia lui de servitori şi de funcţionarii 
subalterni. E birocratul-filistin care face, de pildă, 
mizerii pentru că conceptul n-a fost destul de bine 
uscat cu sugativa şi aşa mai departe. Individul e, în 
general, o apariție stupidă, un animal tîmpit în sînul 
societăţii omeneşti, deoarece un astfel de ipochimen 
pozează în om deştept, pretinde că înţelege totul, ştie 
să explice orice şi se simte jignit cu orice prilej. 

Cine a făcut armata va înţelege, fără îndoială, care 
e deosebirea între un astfel de specimen şi băşinosul 
în uniformă. În armată, atributul e alăturat unui „bo- 
şorog” afurisit, un afurisit în adevăratul înţeles al 
cuvîntului, adică fanfaron cu orice prilej, dar laş în- 
dată ce se poticneşte de vreun obstacol; nu iubeşte 
soldaţii, e în veşnică harta şi se razboieste în zadar 
cu el, căci nu e niciodată in stare să-şi cîştige autori- 
tatea de care se bucură „boşorogul” sau chiar „boşo- 
rogul afurisit”. 

. 

În anumite garnizoane, ca de pildă la Trident, în 
loc de „băşinos”, se vorbea de „căcănarul nostru 
ramolit”. în toate cazurile era vorba de un om mai în 
vîrstă, de aceea atunci cînd, în gîndul lui, Svejk îl 
poreclise pe locotenentul Dub „băşinos neisprăvit”, 
lucrul se întemeia pe o logică fără cusur, întrucît, atît 
în ceea ce priveşte vîrsta, gradul şi în general toate 
calităţile amintite, locotenentului Dub îi mai lipsea 


264 


cincizeci la sută pînă să ajungă cu adevărat un 
„băşinos”. 

Frămîntînd aceste gînduri în drum spre vagonul 
lui, îl întîlni pe tucälarul Kunnert. Avea obrajii 
umflati şi din cele ce îngăima, Svejk înţelese că se 
intilnise pe neaşteptate cu locotenentul Dub care-l 
luase la palme pe nepusă masă, pe motiv că aflase 
că-1 prieten cu el. 

— Dacă e aşa — spuse Svejk liniştit — ieşim la 
raport. Soldatul austriac trebuie să se lase pălmuit 
numai în anumite împrejurări. Dar jupinul ăsta s-a 
cam întrecut cu gluma: vorba batrinului Eugen de 
Savbia: ,,De-aici şi pinä-aici”. E de datoria ta să ceri 
să fii scos la raport şi dacă n-ai s-o faci, am să-ţi trag 
eu cîteva perechi de palme ca să ţii minte ce va să 
zică disciplina în armată. La cazarma din Karlin era 
un Jaitnant, Hausner; şi ăsta avea tot aşa un tucälar 
pe care numai în palme şi-n picioare îl ţinea. Într-o 
zi, după ce a fost snopit în bătăi, tucälarul a cerut sa 
fie scos la raport. Da’ s-a fisticit, n-a mai ştiut ce 
spunea şi a declarat că a fost călcat în picioare. Stă- 
pînul a dovedit uşor că soldatul minte şi că în ziua 
aceea nu-l călcase în picioare, mărginindu-se să-i 
tragă numai cîteva perechi de palme — ce-i drept 
zdravene. Asa se face că bietul tucälar a fost băgat 
trei săptămîni la carcerä pentru declaraţii 
mincinoase. Dar asta-i altă poveste, urmă Svejk. 
Unu Houbiëka, student în medicină ne spunea că e 
totuna dacă la Institutul de patologie tai cadavrul 


265 


A 


unui spinzurat sau al unui otrăvit. Merg cu tine... In 
armată, o pereche de palme e chestie gravă. 

Năucit de-a binelea, Kunnert se lăsă condus de 
Svejk spre vagonul comandamentului. 

Văzîndu-i, locotenentul Dub zbieră la ei, aplecîn- 
du-se în afară: 

— Ce căutaţi aici, nătărăilor? 

— Fii demn, îi atrase Svejk atenţia lui Kunnert, 
impingindu-l în vagon. 

Pe culoar îşi făcură apariţia locotenentul-major 
Luka şi, în spatele lui, căpitanul Sagner, 

Uitîndu-se la Svejk, locotenentul-major Lukas, 
care era patit, fu foarte mirat deoarece de data 
aceasta chipul lui Svejk nu mai era solemn si 
binevoitor, ca de obicei, ci prevestea mai degraba 
furtuna. 

— Cu respect va raportez, domnule oberlaitnant 
— spuse Svejk — că am venit la raport. 

— Lasă prostiile, Svejkule, că m-am săturat de 
ele. 

— Binevoiti să-mi dati ascultare, insistă Svejk. Eu 
sînt ordonanța companiei dumneavoastră; dumnea- 
voastră, dacă imi ingaduiti, binevoiti a fi 
kompanien- komandantul companiei a 11-a. Ştiu ca 
lucru-i grozav de caraghios, dar domnul laitnant 
Dub se aflä sub ordinele dumneavoasträ. 

— Ai înnebunit de tot, Svejk — îi curmă vorba lo- 
cotenentul Lukas — eşti beat tun şi ai face mai bine 
daca ai pleca pusca! Idiotule, dobitocule! 


266 


— Cu respect va raportez, domnule oberlaitnant, 
răspunse Svejk, împingîndu-l înainte pe Kunnert. Si- 
tuatia se aseamänä cu aceea cind s-a facut la Praga 
prima proba cu gratarul de protectie la tramvaie. 
Domnul inventator s-a sacrificat personal, primind 
sa fie victima probei sale. Primaria a fost obligata sa 
plătească despăgubiri văduvei. 

Căpitanul Sagner, care nu ştia ce atitudine să ia, îi 
făcu senin să urmeze, în timp ce locotenentul-major 
Lukä se schimbă la fata de desperare. 

— Trebuie să ieşim la raport, să trăiţi domnule 
oberlaitnant, continuă Svejk neînduplecat. Dacă vă 
amintiţi, la Bruck mi-ati spus că, în calitate de ordo- 
nanta a companiei, eu mai am şi alte îndatoriri în 
afară de transmiterea ordinelor; ziceati că trebuie să 
fiu bine informat de tot ce se întîmplă în companie. 
Pe temeiul acestui ordin îmi îngădui, domnule ober- 
laitnant, să vă aduc la cunoştinţă că domnul laitnant 
Dub şi-a luat netam-nesarn la palme tucälarul. Eu 
unul, să trăiţi domnule oberlaitnant, poate nici nu v- 
aş fi spus-o, dar de vreme ce domnul /aitnant Dub se 
află sub comanda dumneavoastră, mi-am zis că 
chestiunea trebuie să ajungă la raport. 

— Cazul e cam ciudat, interveni căpitanul Sagner. 
Ascultä Svejk, de ce-l tot împingi înainte pe 
Kunnert? 

— Cu respect vă raportez, domnule batallionsko- 
mandant, că e caz de raport. Kunnert e tîmpit! A fost 
pălmuit de domnul laitnant Dub şi se teme să iasă 
singur la raport. Cu respect vă raportez, domnule 


267 


hauptman, Că, dacă v-aţi uita la el, ati vedea cum îi 
tremură genunchii. S-a zăpăcit de tot. Dacă nu eram 
eu, poate că nici n-ar fi ieşit la raport, la fel ca unu” 
Kudela din Bytouchov, care pe vremea cînd facea 
serviciul activ a ieşit de atîtea ori la raport pînă a fost 
trecut la marină, unde a devenit gornist şi apoi a de- 
venit cunoscut ca dezertor undeva, pe o insulă din 
Oceanul Pacific. Acolo s-a însurat şi după un timp a 
stat chiar de vorbă cu exploratorul Havlasa, care nici 
n-a băgat de seamă, că nu e băştinaş. Sigur, e foarte 
trist cînd cineva trebuie să iasă la raport, pentru 
cîteva nenorocite de perechi de palme. Dar ştiţi, el 
nici n-a vrut să vină, fiindcă mi-a zis chiar că nu 
vine. A căpătat atîtea palme, că nici el nu ştie de care 
palme e vorba acum; şi nici prin gînd nu i-ar fi trecut 
să vie aici, n-a vrut în ruptul capului să iasă la 
raport, dacă ar fi după el, s-ar lăsa cîrpit şi de-acu’ 
încolo. Cu respect vă raportez, domnule hauptman, 
poftiti numai de vă uitaţi, de frică s-a căcat pe el. Pe 
de altă parte, ar fi trebuit să se plîngă nuinaidecit de 
perechile de palme pe care le-a primit, dar nu s-a în- 
cumetat, pentru că a ştiut că e mai bine să fii o floare 
modestă... Ştiţi, face serviciul la domnu” Jaitnant 
Dub. 

Si împingîndu-l pe Kunnert înainte, Svejk îi 
spuse: 

— Ce te tot clatini ca un stejar! pe vreme de 
furtună? 

Căpitanul Sagner îl întrebă pe Kunnert cum a fost. 


4 Stejar = dub in limba ceha. 
268 


Tremurind tot, Kunnert declara ca ar fi mai bine sa 
fie întrebat domnul Jaitnant Dub. Ba acest Iudä 
merse chiar pînă acolo încît, tremurind ca varga, 
afirma ca la mijloc nu-i decit o inventie a lui Svejk. 

Acestei neplăcute situaţii îi puse capăt însuşi loco- 
tenentul Dub, care apăru pe neaşteptate zbierînd cît 
îl tinea gura, la Kunnert: 

— Jar ti s-a facut de o pereche de palme? 

Chestiunea era, aşadar, limpede ca lumina 
zilei, 
încît Sagner îi spuse pur şi simplu locotenentului 
Dub: 

— Cu începere de astăzi, Kunnert e detaşat la bu- 
cătăria batalionului. În ce priveşte noua ordonanţă, 
adresează-te rechnungsfeldwebelului Vanék. 

Locotenentul Dub saluta si inainte de a pleca se 
intoarse cätre Svejk si-i spuse: 

— Fac prinsoare ca intr-o buna zi tot la spinzura- 
toare ai s-o sfirsesti. 

Dupä plecarea lui, Svejk se adresä locotenentului- 
major cu un ton de nespusa blindete: 

— La Mnichovo Hradisté era un domn care vor- 
bind cam tot aşa cu un altul, cel de-al doilea 1-a răs- 
puns: „Să ne vedem cu bine pe locul de execuţie”. 

— Svejkule — îi spuse locotenentul-major Lukas 
— mare timpit mai esti, dar nu care cumva sä-mi 
raspunzi iar aga turn ti-e obiceiul: ,,Cu respect va ra- 
portez că sînt timpit!” 

— Extraordinar! exclamä cäpitanul Sagner care, 
aplecat in afara vagonului, ar fi fost in clipa aceea 


269 


fericit să se retragă de la fereastră, dar nu mai avu 
cînd, căci catastrofa se intimplase: locotenentul Dub 
se afla sub fereastra vagonului. 

Locotenentul Dub începu prin a-şi exprima 
regretul că Sagner plecase fără să-i fi ascultat 
expunerea de motive în legătură cu ofensiva pe 
frontul răsăritean. 

— Ca să înţelegem bine această uriaşă ofensivă — 
striga Dub în sus spre fereastră — trebuie să ne dăm 
seama în prealabil cum s-a desfăşurat ofensiva de la 
sfirsitul lunii aprilie. A trebuit mai întîi să spargem 
frontul rusesc şi am găsit locul cel mai potrivit pen- 
tru 
această spărtură, între Carpaţi şi Vistula. 

— Nu te contrazic de fel, îi răspunse sec căpitanul 
Sagner şi plecă de la fereastră. 

După o jumătate de oră, cînd trenul porni mai de- 
parte spre Sanok, căpitanul Sagner se întinse în 
vagon pe o banchetă, prefăcîndu-se că doarme, nă- 
dăjduind că între timp locotenentul Dub avea să uite 
de răsuflata lui concluzie în legătură cu ofensiva. 

Din vagonul în care se afla Svejk, lipsea Baloun. 
Ceruse, ce-i drept, permisiunea de a şterge cu pîine 
cazanul în care se gătise gulaşul, şi acum era în va- 
gonul bucătărie, într-o situaţie neplăcută, întrucît la 
pornirea trenului, din cauza smuciturii neprevăzute, 
fusese proiectat cu capul in jos în cazan şi numai 
picioarele îi ieşeau afară. Se obişnui însă repede şi 
cu această poziţie şi din cazan se auzi o forfoteală ca 


270 


de arici la vînătoare de gindaci şi, ceva mai târziu, 
glasul tinguitor al lui Baloun: 

— Oameni buni, pentru Dumnezeu, mai aruncati- 
mi, vă rog, o bucată de pîine, că mai e sos. 

Această idilă tinu pînă la prima staţie, unde ajun- 
seră cu cazanul companiei a 11-a gata curăţat şi 
lucind lună. 

— Dumnezeu să vă răsplătească, prieteni, le mul- 
tumi Baloun din inimă. De cînd mă ştiu în armată, 
pentru prima dată mi-a zîmbit şi mie norocul. 

Si într-adevăr n-avea de ce sa se plinga. La tre- 
cătoarea Lupkov avusese parte de două porții de 
gulaş; locotenentul-major Lukâs îşi manifestase mul- 
tumirea pentru faptul că Baloun îi adusese mincarea 
de la popota ofitereasca neatinsă, şi drept răsplată îi 
lăsase o bună jumătate de portie. 

În culmea fericirii, Baloun şedea acum la 
marginea vagonului, bălăbănindu-şi picioarele în 
afară şi deodată războiul începu să-i pară un lucru 
mai plăcut, mai familiar. 

Bucătarul companiei începu să-şi bată joc de el 
spunînd că la Sanok urmează să se dea la masa de 
seară încă un prînz, drept compensație pentru vre- 
mea cînd nu primiseră nimic. Baloun incuviinta, 
dînd din cap, şi spuse în şoaptă: 

— O să vedeţi, prieteni, că Dumnezeu nu ne lasă. 
Risera toţi cu poftă, iar bucătarul, catarat pe maşina 
de gătit, începu să cînte: 


» lupaidia, iupaida, 
Dumnezeu nu ne-o lasa. 


271 


Si din greutatea toata 

tot el are sa ne scoata. 
Din nevoie, din desis, 

el ne scoate-n luminis. 
Tupaidia, iupaida, 
Dumnezeu nu ne-o lasa.” 


Dincolo de staţia Séevna începură din nou să se 
iveasca, prin vai, cimitire militare. În vale, linga 
Sëevna, se vedea din tren o cruce de piatră cu un 
Christos al cărui cap fusese retezat de tirul artileriei. 

Trenul îşi iuți viteza, gonind repede prin defileu, 
la vale spre Sanok; orizonturile se lărgeau şi o dată 
cu ele apăreau tot mai multe sate distruse, de o parte 
şi de alta a căii ferate. 

La Kulasna, jos în apa rîului, se vedea un tren sa- 
nitar distras, răsturnat nu de mult, de pe linia ferată. 

Baloun holbă ochii mari şi se minună, mai ales de 
felul cum erau împrăştiate diferitele parti ale loco- 
motivei; coşul se înfipsese în terasament şi ieşea 
afară ca o gură de tun de calibrul 28. 

Această apariţie trezi şi atenţia celor din vagonul 
în care se afla Svejk. Cel mai indignat era bucătarul 
Jurajda: 

— Unde s-a mai pomenit să tragi în vagoanele, de 
Cruce Roşie? 

— Voie nu este, dar s-a pomenit, îl lămuri Svejk. 
Lovitura n-a fost rea; şi cu toţii fură de părere că 
atacul se întîmplase noaptea şi că, probabil, din pri- 
cina întunericului nu se zărise crucea rosie. Cite lu- 
cruri oprite nu-s pe lumea asta, pe care le faci totuşi. 


272 


Voie, ne-voie, totul e sa reusesti. La manevrele 
imperiale de lîngă Pisek a venit odată un ordin care 
interzicea ca soldaţii să fie legaţi în timpul marşului. 
Căpitanul nostru n-a ţinut seamă de el, zicînd că or- 
dinul e o prostie: e la mintea cocoşului că un soldat 
legat nu poate mărşălui. Aşa că el, fără să calce nici 
un ordin, continua să-i lege, aruncîndu-i în căruțele 
eşalonului de aprovizionare. Dar chiar pe strada 
noastră, acum cinci sau şase ani, s-a întîmplat un alt 
caz. Într-o casă, la etajul întîi locuia un domn Karlik. 
Cu un etaj mai sus stătea un om tare cumsecade; îi 
zicea Mike’ şi era de la conservator. Îi plăceau 
grozav femeile şi, pe lîngă altele, începuse să dea 
tîrcoale fiicei domnului Karlik, care avea o firmă de 
expediţii şi cofetărie, şi pe undeva, prin Moravia, pe 
alt nume, o legătorie de cărți. Cînd domnul Karlik a 
aflat că con- servatoristul umblă după fata lui, s-a 
dus la el acasă şi i-a spus: „Dumneata să ştii că n-ai 
s-o iei pe fiica mea, lepădătură; nu ti-o-dau!” „Bine 
— i-a răspuns domnul Mikes — dacă n-am voie, n- 
am voie, ce să fac? N-am să mă omor...” Peste două 
luni, domnul Karlik a venit din nou la el; de data 
asta a venit cu soţia şi amîndoi i-au spus într-un glas: 
„Nemernicule, ne-ai necinstit fiica”. „Adevărat — 
le-a răspuns el atunci fără ocol — mi-am îngăduit 
să-i fac felul, stimată doamnă.” Domnul Karlik a 
început atunci să zbiere, amintindu-i că-l prevenise 
că nu i-o dă; conservatoristul 1-a răspuns, pe bună 
dreptate, că nici n-avea de gînd s-o ia şi că atunci 
cînd domnul Karlik a venit la el, în afară de căsătorie 


278 


nu-i interzisese nimic. Le-a mai spus ca, de altfel, sa 
nu aibă nici o grijă, că el e om de cuvînt, că nu se 
gîndeşte la căsătorie şi că se pot bizui pe cuvîntul 
lui. Dacă va fi urmărit — zicea — din.pricina asta, 
lui puţin îi pasă, ştiindu-se cu cugetul curat, că 
mama lui i-a cerut pe patul de moarte să nu mintă 
niciodată, că el jurase şi că nu e în stare să calce un 
asemenea jurămînt. În familia lui nimeni n-a minţit 
niciodată şi el a avut întotdeauna în şcoală cea mai 
bună notă la educaţia morală. Vedeţi aşadar ca există 
lucruri neîngăduite, dar care se pot face şi că 
drumurile pot fi diferite, numai voinţa trebuie s-o 
avem cu toţii aceeaşi. 

— Scumpe prietene, intră în vorbă teteristul, care 
lucra de zor la notele sale — tot răul spre bine. Tre- 
nul ăsta sanitar aruncat în aer, pe jumătate ars şi 
răsturnat de pe linie, vine să îmbogăţească glorioasa 
istorie a batalionului nostru cu încă o faptă de vitejie 
viitoare; inchipuieste-ti că la 16 septembrie, să zi- 
cem, cum mi-am însemnat eu, din fiecare companie 
a batalionului nostru se prezintă voluntar cîțiva 
ostaşi, sub conducerea unui caporal şi cer să li se dea 
voie să arunce în aer un tren blindat al inamicului 
care trage asupra noastră şi ne împiedică trecerea 
peste rîu. Şi-au împlinit cu cinste misiunea, travestiti 
în ţărani... 

— Da’ ia te uită ce mi-e dat să văd, strigă teteristul 
răsfoind prin însemnările sale. Cum de s-o fi rătăcit 
pe aici domnul Vanék al nostru? 


274 


Asculta, domnule rechnungsfeldwebel, se adresa 
el lui Vanék, ce articolas frumos va apare despre 
dumneata in istoria batalionului. Am impresia ca mai 
figurezi o data, pe undeva, dar aici e-aici. 

Teteristul citi cu glas tare: 


»Eroica moarte a plutonierului de adminis- 
tratie Vanék 


Pentru indrazneata actiune de aruncare in aer a 
trenului blindat al inamicului s-a prezentat pluto- 
nierul de administraţie Vanék, îmbrăcat la fel ca şi 
ceilalți, în straie ţărăneşti. Asurzit de explozie, a le- 
şinat; cînd şi-a revenit în fire, s-a pomenit înconju- 
rat de inamic, care l-a transportat numaidecit la co- 
mandamentul diviziei dusmane, unde, deşi 
ameninţat cu moartea, a refuzat cu înverşunare sa 
divulge vreun amănunt în legătură cu poziția şi 
efectivul armatelor noastre. Întrucît era travestit, a 
fost judecat şi condamnat, ca spion, la moarte prin 
spînzurătoare, pedeapsă care, ţinîndu-se seama de 
gradul lui important, a fost comutată în moarte 
prin împuşcare. Execuţia a avut loc imediat lingă 
zidul cimitirului;  viteazul  plutonier de 
administrafie Vanék a refuzat sa i se lege ochü. La 
întrebarea dacă mai avea vreo dorinţă a răspuns: 
«Transmiteti batalionului meu, prin mijlocirea 
unui parlamentar, ultimul meu salut şi spuneţi-i că 
mor cu credinţa că batalionul va continua marşul 
lui victorios. Mai transmiteti, de asemenea, 


JS 


domnului capitan Sagner ca in conformitate cu 
ultimul ordin pe brigadä, ratia zilnică de carne se 
sporeşte la două cutii şi jumătate de conserve de 
cap.» Aşa a murit plutonierul de administraţie 
Vanék, stirnind cu ultima lui frază panică şi 
spaimă în rîndurile duşmanului care îşi închipuia 
că, împiedicînd trecerea noastră peste rîu, ne va 
tăia punctele de aprovizionare, nădăjduind astfel 
să provoace înfometare şi prin aceasta 
demoralizare în rîndurile noastre. Calmul cu care 
a privit moartea în faţă ne este vădit in mod graitor 
de împrejurarea că înainte de execuţie a jucat 
jocker cu ofiţerii inamicului. «Suma cistigata de 
mine vă rog s-o predati Societăţii ruse de Cruce 
Roşie», a spus, infruntind cu demnitate ţevile de 
puşcă. Această nobilă generozitate a mişcat pînă la 
lacrimi întreaga asistenţă. ” 

— Iertaţi-mă, domnule Vanék — se intrerupse te- 
teristul — că mi-am îngăduit să dispun de banii 
dumneavoastră. Am stat şi m-am gîndit dacă nu era 
mai bine să-i fi predat, poate, Crucii Roşii austriece, 
dar, la urma urmei, socotesc că din punct de vedere 
uman e totuna; principalul era să fie predati unei 
instituţii umanitare. 

— Răposatul nostru — interveni Svejk — ar fi pu- 
tut să-i predea, de pildă, azilului de noapte, dar parcă 
tot aşa-i mai bine; domnul primar ar fi fost în stare 
să-şi cumpere cu banii ăştia cirnati pentru gustarea 
de la ora zece. 


276 


— Ei, de furat se fură peste tot, spuse telefonistul 
Chodounsky. 

— Da” mai ales la Crucea Roşie, declară profund 
indignat bucătarul Jurajda. La Bruck aveam un prie- 
ten bucătar care gătea pentru surorile de la baraca 
Crucii Roşii; şi mi-a povestit cum superioarele şi in- 
firmierele-şefe trimit acasă lăzi întregi de malaga şi 
ciocolată. Da, asta se întîmplă prin forța imprejura- 
rilor; e o problemă de autodeterminare a omului. Fie- 
care om trece în viata lui nesfîrşită prin nenumărate 
transformări şi o dată şi-o dată tot trebuie să apară pe 
lumea asta în chip de hot. Am trecut şi eu printr-o 
asemenea ipostază. 

Bucătarul ocultist Jurajda scoase din ranitä o sticlă 
de coniac. 

— Vedeţi aici — reluă el desfundind sticla — o 
dovadă, de netăgăduit. Sticla asta am luat-o, înainte 
de plecare, de la popota ofitereascä. Coniacul e de 
calitatea cea mai bună şi trebuia folosit la siropul de 
zahăr pentru tortul de Linz. Destinul insă a hotărît 
să-l fur, după cum tot el a hotărît să devin hot. 

— Eu socotesc că n-ar fi rău — interveni Svejk — 
dacă destinul ar hotărî ca noi să fim complicii dumi- 
tale; de altfel, presimt că aşa o să se şi intimple. 

Si într-adevăr, presimtirea lui Svejk se adeveri. 
Sticla trecu din mînă în mînă, în ciuda protestelor 
plutonierului de administraţie, care susţinea că co- 
niacul trebuie băut din gamelă şi împărțit cu dreptate 
căci fiind cinci pe-o sticlă, e greu de ştiut dacă unul 


277 


nu inghite mai mult decit ceilalti, mai ales ca sint in 
număr fără sot. 

La această intimpinare, Svejk observa: 

— Lucru-i drept, dacă domnul Vanék doreşte să 
aibă număr cu sot, n-are decît să se retragă din com- 
binatie, ca să nu se iveasca certuri şi neplăceri. 

Vanék îşi retrase deci propunerea şi prezentă alta, 
mărinimoasă, potrivit căreia dăruitorul Jurajda urma 
să se plaseze astfel la rînd, încît să poată bea de doua 
ori. Această propunere stîrni un val de proteste vehe- 
mente, deoarece Vanék trăsese o duşcă de cum se 
desfundase sticla. 

În cele din urmă, fu adoptată propunerea teteris- 
tului, de a se bea în ordinea alfabetică; el îşi motivă 
propunerea cu argumentul că însuşi numele fiecăruia 
era o chestiune de predestinaïe. 

Aşadar, sticla fu începută de Chodounsky, primul 
în ordine alfabetică, care se uita cu groază la Vanék, 
făcîndu-şi socoteala că, fiind ultimul, plutonierul va 
avea parte de o inghititura mai mult. Savirsi însă cu 
acest prilej o greşeală matematică grosolană, deoa- 
rece pînă la urmă se dovedi că au fost douăzeci şi 
una de inghitituri. 

Jucară apoi un jocker obişnuit cu trei cărți, care 
dădu prilej teteristului să citeze din Sfînta Scriptură, 
la fiecare levată. Ridicînd valetul strigă, de pildă: 

— Doamne, lasă robului tău acest valet şi această 
damă, ca săpîndu-le şi îngrijindu-le să le culeagă 
roadele. 


278 


Cînd i sé reproşă, însă, ca avusese îndrăzneala sa 
ridice, şi optarul, teteristul replică cu glas tunător: 

— Dar s-a văzut undeva femeie care avînd zece 
banuti şi pierzînd unul, nu aprinde luminarea şi nu 
caută cu osîrdie pina îl găseşte? lar dacă-l găseşte, 
atunci cheamă vecinii şi prietenele şi le spune: 
„Bucuraţi-vă împreună cu mine căci am ridicat 
optarul şi am tăiat riga cu asul!” Aşa că daţi cărțile 
încoace, că v-aţi ars cu toţii. 

Teteristul Marek avea într-adevăr mare noroc la 
cărți. În timp ce ceilalţi îşi tăiau atu-urile între ei, el 
le tăia pe toate cu atu-ul cel mai mare, astfel încît 
unul după altul pierdeau, iar el ridica pot după pot, 
strigînd de fiecare dată către cei biruiti: 

— $i mari cutremure vor fi pe alocuri, şi foamete, 
si ciumă, şi mari minuni cereşti se vor arăta. 

În cele din urmă se săturară de joc şi-l 
întrerupseră, după ce telefonistul Chodounsky îşi 
pierduse cu anticipație solda pe jumătate de an. Era 
fiert. Teteristul îi ceru o confirmare scrisă în care să 
declare că plutonierul de administraţie Vanék urma 
să-i plătească lui, timp de şase luni, solda lui 
Chodounsky. 

— Nu-ţi fă sînge rau pentru asta, Chodounsky, îl 
mingiie Svejk. Dacă ai noroc, cazi la primul atac si 
Marek se linge pe bot de lohnung-ul tău; aşa că 
semnează, fără frică. 

Perspectiva aceasta îl impresionă foarte neplăcut 
pe Chodounsky care spuse sigur de sine: 


279 


— Eu nu pot sa cad, fiindca sint telefonist si tele- 
fonistii stau intotdeauna in adaposturi, iar sirmele se 
intind si se reparä numai dupa gefecht. 

Teteristul tinu să sublinieze că, dimpotrivă, telefo- 
niştii sînt expuşi celor, mai mari primejdii şi că mai 
cu seamă asupra lor este îndreptat, întotdeauna, tirul 
artileriei duşmane. Nici un telefonist nu poate fi si- 
gur în adăpostul lui. Chiar dacă adăposturile ar fi la 
zece metri sub pămînt, artileria duşmană tot îi poate 
nimeri. Telefoniştii — zicea — pier ca grindina în 
ploaia de vară, dovadă că înainte de a pleca el din 
Bruck se deschisese acolo al douăzeci şi optelea curs 
pentru telefonişti. 

Chodounsky privea pierdut undeva departe, fapt 
care pe Svejk îl mişcă profund şi-l făcu să-i adreseze 
un cuvînt de mingiiere: 

— N-am ce zice, mare ghinion ai avut! 

Chodounsky răspunse amabil: 

— Tine-ti gura, tato. 

— Ja să mă uit la litera ,,Ch” în notele mele pentru 
istoria batalionului... Chodounsky... Chodounsky, 
mda, aha, l-am găsit: ,,Telefonistul Chodounsky în- 
gropat de o mină. Telefonează din mormint la co- 
mandament: «Mor şi felicit batalionul pentru vic- 
torie!» ” 

— Asta ar trebui să te mulțumească — spuse 
Svejk — sau poate că vrei să mai adaugi ceva? Îţi 
aminteşti de telefonistul de pe „Titanic”, care, in 
clipa cînd vaporul se scufunda, telefona mereu jos, 
la bucătăria inundată, intrebind dacă prinzul e gata? 


280 


— Mie mi-e totuna, interveni teteristul. S-ar putea 
intregi eventual cuvintele din urma ale lui Cho- 
dounsky prin următoarea frază pe care o strigă la te- 
lefon: ,,Salutati din parte-mi brigada noastra de fier”. 


281 


IV 


MARSCHIEREN! MARSCH! 


Sosind la Sanok, aflara ca, in adevar, cei din vago- 
nul in care era instalatä bucätäria de campanie a 
companiei a 11-a, unde neindestulatul Baloun se ba- 
sea de fericire, avusesera dreptate cind spusesera ca 
aci li se va distribui masa de seară. În afară de asta, 
urma să li se mai distribuie în plus ratia de pîine pen- 
tru toate zilele in care batalionul nu capatase nimic. 
De asemeni, coborind din vagoane, aflara ca la 
Sanok era instalat comandamentul „brigăzii de fier”, 
de care depindea batalionul 91, potrivit actului sau 
de botez. Cu toate ca legäturile de cale ferata spre 
Lvov si mai departe spre nord, pina la granita, nu 
erau întrerupte, părea totuşi ciudat ca 
comandamentul sectorului răsăritean dăduse 
dispoziţia ca „brigada de fier” împreună cu statul ei 
major să-şi concentreze batalioanele de marş la o 
sută cincizeci de kilometri în spate, cînd linia 
frontului se întindea de la Brod pînă la Bug şi de-a 
lungul rîului, spre nord, pînă la Sokal. 


282 


Aceasta foarte interesantä problema strategica fu 
rezolvata intr-un mod cit se poate de simplu, in clipa 
cînd căpitanul Sagner se prezentă la comandamentul 
brigăzii din Sanok, pentru a anunţa sosirea batalio- 
nului de marş. 

Ofiţer de serviciu era aghiotantul brigăzii, căpita- 
nul Tayrle. 

— Mă mir — spuse căpitanul Tayrle — că dum- 
neavoastră n-aţi primit anumite instrucțiuni. 
Marşruta e precisă. În ce priveşte desfăşurarea 
marşului dumneavoastră, ar fi trebuit, aşa cum era 
firesc, să ne anunţaţi dinainte. După dispoziţiile 
cartierului general, dumneavoastră afi sosit cu două 
zile mai devreme. 

Căpitanul Sagner roşi puţin, dar nu se gîndi să-i 
repete cuprinsul telegramelor cifrate pe care le pri- 
mise în cursul călătoriei. 

—Mă mir de dumneata... reluă aghiotantul 
Tayrle. 

— Credeam — îi răspunse iritat căpitanul Sagner 
— că ofiţerii se tutuiesc între ei. 

— Din partea mea, spuse căpitanul Tayrle. Dar, ia 
spune-mi, te rog, eşti activ sau rezervist? Activ? Păi 
spune aşa, frate... Asta-i cu totul altceva... Azi e greu 
să-i mai deosebeşti... Pe aici au trecut atitia 
locotenenti de rezervă idioţi. În retragerea de la Li- 
manov şi Krasnik, toţi ,,locotenentii” ăştia îşi pier- 
deau capul cum zăreau o patrulă căzăcească. Noi, 
ăştia de la comandament, nu-i prea avem la stomac 
pe aceşti încurcă-lume. Nişte dobitoci de intelectuali 


283 


care se activeaza sau isi dau examenul de ofiteri in 
civil şi continuă să fie imbecili de civili pînă vine 
războiul şi se scapă pe ei, căcăcioşii! 

Căpitanul Tayrle scuipă cu dispreţ şi-l bătu pe 
umăr cu familiaritate pe căpitanul Sagner. 

— O să ramineti aici probabil două zile. Vă iau pe 
toți sub protecția mea, o să mai dansăm. Avem aici 
nişte curvulite grozave, între altele fata unui general 
care înainte vreme era lesbiană. Ca s-o atîtäm, ne 
îmbrăcăm cu toţii în rochii de damă şi să te ţii pe 
urmă, ce carte ştie! Scroafa e aşa de slăbănoagă, 
încît parcă nici nu-ţi vine să crezi că ar fi în stare de 
ceva. Dar se pricepe, fratioare... de altfel ai să vezi... 
Pardon! şi rămase o clipă încurcat. Trebuie să mă 
duc iar sa borăsc; pentru a treia oară azi... 

După ce se întoarse, destăinui căpitanului Sagner, 
pentru a-i dovedi atmosfera de veselie care domnea 
acolo, că vărsăturile de care suferea erau urmările 
chefului din ajun, la care participaseră şi ofiţerii uni- 
tatii de pionieri. 

Pe comandantul acestei unităţi căpitan şi el, Sag- 
ner avu prilejul să-l cunoască foarte curînd. În can- 
celarie intră un lungan în uniformă cu trei steluțe 
aurii şi oarecum mahmur; nebăgînd în seamă pre- 
zenta căpitanului Sagner, se adresă pe un ton foarte 
familiar lui Tayrle: 

— Ce faci, mă, porcule? Frumos ai aranjat-o 
aseară pe contesa noastră. Se aşeză pe scaun şi lo- 
vindu-se cu o vărgă subțire peste pulpe, începu să 
rida cu hohote: 


284 


— Cind mi-amintese ca i-ai borit in poale... 

— Da — incuviinta Tayrle — m-am distrat bine 
aseara. 

Abia dupa aceea il prezentä pe Sagner ofiterului 
cu varga in mînă şi tustrei părăsiră cancelaria, în- 
dreptindu-se spre cafeneaua care răsărise peste 
noapte pe ruinele unei foste berării. 

În timp ce traversau cancelaria, căpitanul Tayrle 
împrumută varga de la comandantul unităţii de pio- 
nieri şi lovi cu ea în masa lungă în jurul căreia, la 
această comandă, se ridicară în poziţie de drepţi doi- 
sprezece contopisti. Aceştia erau partizani ai muncii 
liniştite şi lipsite de primejdie din spatele frontului, 
şi aveau nişte burti respectabile, îmbrăcate în uni- 
forme extra. 

Acestor doisprezece apostoli ai chiulului, 
căpitanul Tayrle le spuse, vrînd să facă pe grozavul 
fata de Sagner şi celălalt oaspe: 

— Să nu va inchipuiti, porcilor, ca sinteti aici la 
cura de îngrăşare. Mai puţină mîncare şi băutură şi 
mai multă alergătură!... Şi acum să vă mai arăt un 
număr de dresaj, îi anunţă Tayrle. 

Lovi din nou cu varga în masă şi-i întrebă pe cei 
doisprezece, care stăteau smirnă: 

— Cînd aveţi de gînd să crapati, neispravitilor? 

Cei doisprezece răspunseră în unison: 

— La ordinul dumneavoastră, domnule căpitan. 

După care, rizind de propria-i timpenie, căpitanul 
Tayrle ieşi din cancelarie, însoţit de oaspeţii săi. 


285 


Asezindu-se cu ei la o masa in cafenea, Tayrle co- 
manda o sticla cu lichior de scoruse si porunci sa fie 
aduse citeva domnisoare din cele care erau libere. 
Astfel Sagner află că în realitate cafeneaua era un 
tractir. Cînd auzi că nici una din domnişoare nu era 
liberă, căpitanul Tayrle se înfurie peste măsură şi în- 
tilnind-o pe madamă în sala de aşteptare, o înjură 
grosolan, întrebînd-o apoi cine era la domnişoara 
Ella. lar cînd i se spuse că era ocupată cu un loco- 
tenent, începu să zbiere şi mai tare, ca ieşit din minți. 

La domnişoara Ella se afla în clipa aceea domnul 
locotenent Dub, care, după cantonarea batalionului 
în clădirea gimnaziului, adunase toată unitatea sa şi 
în- tr-o lungă expunere atrăsese luarea-aminte 
ostaşilor că, în retragere, ruşii au împînzit 
bordelurile cu personal contaminat de boli venerice, 
pentru a provoca în felul acesta pierderi grele 
armatei austriece. Atrase aşadar atenţia ostaşilor să 
nu frecventeze asemenea localuri şi adăugă că el 
însuşi va inspecta aceste case, pentru a se convinge 
personal dacă ordinul n-a fost călcat; tinind seamă că 
acum se aflau în zona frontului, cel care va fi 
descoperit acolo va fi trimis in fata Consiliului de 
război. 

Locotenentul Dub se duse deci să se convingă la 
fata locului dacă ordinul lui fusese respectat şi-şi 
alese ca punct de plecare al cercetărilor sale cana- 
peaua din odaita Ellei, aflată la etajul întîi al aşa-zi- 
sei „Cafenele” a oraşului, unde se distra de minune. 


286 


Intre timp, cäpitanul Sagner se inapoie la batalion. 
Societatea lui Tayrle trebui să se risipească, acesta 
fiind chemat de urgenţă la brigadă, unde comandan- 
tul îşi căuta de mai bine de o jumătate de oră aghio- 
tantul. 

Veniseră ordine noi de la divizie şi trebuia stabilită 
definitiv marşruta regimentului 91 abia sosit, de- 
oarece, după noi ordine primite, pe vechiul lui 
itinerar urma să se îndrepte acum batalionul de marş 
al regimentului 102. 

Situaţia era foarte încurcată; ruşii se retrăgeau în 
grabă spre nord-estul Galiției, formaţiuni austriece 
se amestecau între ele, iar unități germane pătrun- 
deau, pe alocuri, în liniile lor ca nişte săgeți; toate 
acestea dădură naştere unui haos, care fu sporit apoi 
de sosirea în zona frontului a unor noi batalioane de 
marş şi a altor unităţi militare. O situaţie asemă- 
nătoare era şi în zonele din spatele frontului, ca de 
pildă chiar aici, la Sanok, unde pe neaşteptate sosi- 
seră rezervele unei divizii germane hanovreze, sub 
comanda unui colonel cu o căutătură atit de 
crîncenă, încît generalul de brigadă îşi pierdu 
cumpătul. Colonelul comandant al rezervelor 
diviziei hanovreze îi arătă o dispoziție scrisă — dată 
de statul-major al armatelor germane — în care se 
arăta că oamenii lui trebuiau cartiruiti în clădirea 
gimnaziului, unde fuseseră cazaţi ostasii din 
regimentul 91. Pentru instalarea statului său major, 
ceru evacuarea clădirii „Băncii Cracoviene”, în care 
se stabilise comandamentul brigăzii. 


287 


Comandamentul chemă la telefon divizia, infati- 
şînd situația exactă; apoi vorbi cu divizia şi hano- 
vrezul cu căutătura crîncenă şi, drept urmare, la 
brigadă sosi următoarea dispoziţie telegrafică: „Bri- 
gada părăseşte oraşul la orele şase seara în direcția 
Turow — Volsk — Liskowiec — Starasol — Sam- 
bov, unde va primi noi dispozitii. O data cu ea va 
pleca si batalionul de mars 91, care va forma 
ariergarda; patrulele de recunoaştere vor pleca din 
Turow la orele cinci şi jumătate; între detaşamentele 
de apărare a flancurilor sudic şi nordic, distanță 3 
kilometri. Ariergarda părăseşte oraşul la orele şase şi 
un sfert!” 

În clădirea gimnaziului era mare forfotă. La adu- 
narea ofiţerilor, convocată ad-hoc de comandantul 
batalionului nu lipsea decît locotenentul Dub; Svejk 
primi ordinul să-l caute. 

— Cred că dumneata ai să-l găseşti uşor — îi 
spuse locotenentul-major LukaS — că ştiu că vă 
aveţi ca pisica şi cîinele. 

Si în timp ce locotenentul-major Lukâs scria pe 
o foaie de hîrtie ordinul prin care locotenentul Dub 
era chemat să se prezinte de urgenţă la gimnaziu, 
unde avea loc adunarea, Svejk continua să-i ra- 
porteze: 

— Da, domnule oberlaitnant, n-aveţi nici o grijă. 
Vi-l găsesc eu numaidecit, pentru ca ostaşii n-au 
voie să intre în bordel, aşa că dumnealui e mai mult 
ca sîgur acolo, ca să se convingă dacă nu cumva 
vreun ostaş din unitatea dumisale doreşte să ajungă 


288 


în fata Consiliului de război. Domnul laitnant Dub, 
personal, a declarat in fata mansaftului că va in- 
specta bordelele şi vai şi amar de cei care îi vor 
cunoaşte şi partea rea. De altfel, ştiu unde e. E aici, 
aproape, în cafeneaua de peste drum; oamenii 
dumnealui l-au urmărit să vadă unde se duce mai 
intii. 

Localurile unite de distractie si ,,Cafeneaua orasu- 
lui”, despre care amintise Svejk, erau împărţite in 
două secţii. Cine nu voia să treacă prin cafenea, intra 
prin spatele clădirii, unde se încălzea la soare o babă, 
care se adresa vizitatorilor în limbile germană, 
poloneză şi ungară, cam asa: 

— Hai, drăgălaşule, avem fetiţe dragute. 

Dacă ostaşul intra, bătrîna îl conducea, printr-un 
coridor, într-un fel de sală de primire unde chema 
cîte o domnişoară, care venea fuga, în cämäsutä; 
cerea banii înainte şi pe loc, şi în timp ce soldatul îşi 
descingea baioneta, suma respectivă era värsatä 
madamei. 

Ofițerii intrau prin cafenea; pentru domnii ofiţeri 
drumul era mai complicat, pentru că ducea către 
separeurile din fundul localului, unde erau domni- 
şoarele mai selecte, in cämäsute cu dantele, anume 
alese pentru gradele ofiteresti şi unde se servea vin şi 
lichior. De altfel, madama nu îngăduia nici un gest 
uşuratic în cafenea; totul se petrecea sus, în 
cämärute. Într-un astfel de paradis, plin de plosnite, 
se afla tolănit pe un divan, numai în izmene, şi 
locotenentul Dub, în timp ce domnişoara Ella îi 


289 


povestea, aşa cum se întîmplă de obicei în asemenea 
împrejurări, tragedia vieţii ei; cum că tatăl ei fusese 
fabricant şi dînsa profesoară de liceu la Pesta şi că 
situaţia în care se găsea acum era o consecinţă a unei 
dragoste nefericite. 

Lîngă pat, în spatele locotenentului Dub, pe o 
mäsutä, se vedeau o sticlă cu lichior de scoruşe şi 
două păhărele. Avînd în vedere că sticla era numai 
pe jumătate golită şi că domnişoara Ella şi locote- 
nentul Dub nu mai ştiau ce vorbesc, se putea uşor 
trage încheierea că locotenentul Dub nu ţinea de fel 
la băutură. Din cele ce spunea se vedea limpede că 
începuse să încurce totul, confundind-o pe Ella cu 
ordonanța lui, Kunnert; vorbea şi îl amenința pe 
imaginarul Kunnert aşa cum îi era obiceiul: 

— Kunnert, Kunnert, bestie, tine minte, cînd ai să- 
mi cunoşti partea rea... 

Svejk ar fi trebuit să se supună aceleiaşi proce- 
duri ca şi ceilalți ostaşi care intrau prin spatele 
clădirii; el se smulse însă amabil din braţele unei 
fetițe în cämäsutä, la al cărei strigăt sosi în grabă 
madama, o poloneză grasă, care tăgădui cu neruşi- 
nare că s-ar afla pe acolo, ca musafir, vreun domn 
locotenent. 

— Nu zbierati aşa la mine, cucoană — îi spuse 
Svejk zimbind politicos — dacă vreţi să nu vă ating 
peste bot. La noi pe strada Platnerskă, o madamă a 
încasat odată o chelfăneală că n-a mai ştiut pe ce 
lume e. Un băiat îl căuta acolo pe taică-su, un 
oarecare Vondraëek, care avea prăvălie cu cauciucuri 


290 


de automobil. Pe madama o chema Kiovahova; dupa 
ce au readus-o în simtiri şi au întrebat-o, la spitalul 
de urgenţă, cum o cheamă, dumneaei a spus ceva 
care începea cu „Ch”... Dar dumneavoastră cum vă 
numiți, stimată doamnă? 

Drept orice răspuns, venerabila matroană începu 
să urle ca ieșită din minţi, cînd Svejk, după aceste 
cuvinte, o îmbrînci de o parte şi urcă grav scările de 
lemn care duceau la etajul întîi. 

La semnalul ei îşi făcu apariția însuşi proprietarul 
tractirului, un nobil polonez uscativ la înfăţişare, 
care se repezi pe scară după Svejk şi începu să-l 
tragă cu desperare de bluză, strigînd la el, pe nem- 
teste, că soldaţii n-aveau acces sus, etajul fiind re- 
zervat pentru domnii ofiţeri, iar parterul pentru 
ostaşi. 

Svejk îi atrase atenţia că el venea în interes de 
serviciu şi că avea misiunea să găsească pe un domn 
locotenent fără de care armata nu putea porni spre 
cîmpul de luptă, iar cînd patronul deveni agresiv, 
Svejk îi dădu brînci pe scări şi îşi văzu mai departe 
de inspecția încăperilor de sus. Se convinse astfel că 
toate odaitele erau goale; abia la capătul coridorului 
unde, după ce batuse discret, apăsase pe clanta şi 
crăpase uşa, auzi dintr-o cameră glasul pitigäiat al 
domnişoarei Ella ciripind „Besetzt” ! şi îndată dupa 
aceea glasul profund al locotenentului Dub, care se 


1 Nu-i voie (germ.). 
291 


credea, probabil, încă în camera lui de la 
cantonament strigind: ,,Herrein!”? 

Svejk intra, se apropie de divan si inminind loco- 
tenentului Dub ordinul raporta, tragind cu coada 
ochiului spre uniforma aruncata intr-un colt al 
patului: 

— Cu respect va raportez, domnule /aitnant, ca 
trebuie să va îmbrăcaţi şi să vă prezentaţi numaidecit 
— după cum spune ordinul pe care vi-l inminez — 
la cazarma noastră de la gimnaziu unde avem o 
consfătuire importantă. 

Locotenentul Dub holbä la el ochii fmpäienjeniti, 
dar îşi dădu seama că nu era chiar atît de ametit încît 
să nu-l recunoască pe Svejk. În ameteala lui isi 
închipuia că Svejk fusese trimis la el, la raport, şi de 
aceea îi spuse: 

— Imediat mă răfuiesc eu cu tine, Svejkule. Ve- 
vezi-tu-ce-ipatesti... — Kunnert — strigă către Ella 
— m-mai toa-toarnă-mi u-un pă-hărel! 

Bau, şi in timp ce rupea ordinul scris, ridea 
sarcastic: 

— Ce-i asta — motivare? La-noi-nu se prinde-cu 
motivare. Aici sîntem — la-la mi-militărie, nu — la 
şcoală. Care va să zică — te-am — agăţat, in bo-bor- 


del? Vi-vino incoa Sve-Svejk, apropie-te — să-ţi 
trag o pe-pereche de palme. În ce an i-a învins Filip 
— Macedoneanul — pe romani? Nu ştii — armă- 
sarule! 


2 Intră! (germ.). 


292 


— Cu respect vă raportez — continuă Svejk neîn- 
duplecat — e un ordin superior de la brigada ca toti 
domnii ofiţeri să se îmbrace şi să vină la batalions- 
besprechung; trebuie să plecăm şi acum se hotăreşte 
care companie va fi forhut, saitnhut sau nachhut. 
Socotesc că şi dumneavoastră aveţi un cuvînt de 
spus în treaba asta. 

Această intervenție diplomatică avu darul să-l 
trezească oarecum pe locotenentul Dub, care începea 
să-şi dea seama că totuşi nu era în cazarmă şi din 
prudenţă întrebă chiar: 

— Unde sînt? 

— Domnul locotenent binevoieste a se afla Ia 
bordel. Căile Domnului sînt nenumărate. 

Locotenentul Dub oftă din greu, cobori de pe 
divan şi începu să-şi caute uniforma. Svejk îi dădu o 
mînă de ajutor şi în cele din urmă, după ce loco- 
tenentul izbuti să se îmbrace, ieşiră amindoi din 
odaita. Dar, peste o clipă Svejk se înapoie glonţ — si 
fără să tind seama de prezenţa Ellei, care dădu 
întoarcerii lui altă interpretare, întinzîndu-se în pat 
— bau în grabă restul de lichior rămas în sticlă şi o 
luă din nou în urma locotenentului. 

În stradă, locotenentul Dub îşi pierdu din nou 
minţile, dat fiind că era mare zăpuşeală şi povesti tot 
felul de parascovenii, fără nici o legătură între ele. 
Spuse că are acasă o carte poştală din insula 
Helgoland şi că, după examenul de bacalaureat, se 
dusese cu colegii să joace biliard şi nu-l salutaseră 
pe profesorul diriginte. La fiecare frază adăuga: 


293 


— Sper ca ma intelegeti bine... 

— Se poate să nu vă înţeleg? îi răspunse Svejk. 
Dumneavoastră vorbiti la fel ca tinichigiul Pokorny 
din Budéjovice. Pe ăla cînd oamenii îl întrebau: ,,V- 
ati scăldat în Malsa?”, el răspundea: „Nu m-am 
scăldat, în schimb anul ăsta o să fie foarte multe 
prune”. Sau cînd îl întrebau: „Aţi mineat anul ăsta 
ciuperci?”, el le răspundea: „N-am mîncat, dar se 
zice că noul sultan al Marocului ar fi un otn foarte 
cumsecade”. 

Locotenentul Dub se opri în loc şi izbucni: 

— Sultanul Marocului? Ce mai, o cantitate ne- 
glijabilă... 

Îşi şterse sudoarea de pe frunte şi uitîndu-se la 
Svejk cu ochi tulburi, mormăi: 

— În halul ăsta, n-am transpirat nici iarna. Sinteti 
de acord? Mă intelegeti? 

— Înţeleg, domnule laitnant, cum să nu înţeleg. 
La noi, în cîrciuma „La Potirul” venea mereu un 
domn bătrîn, un consilier în retragere. Zicea întot- 
deauna, ca şi dumneavoastră, că nu înţelege ce 
deosebiri este între temperatura din timpul verii şi 
cea din timpul iernii. Şi i se părea tare ciudat că 
oamenii nu-s în stare să afle acest lucru. 

În poarta gimnaziului, Svejk îl părăsi pe loco- 
tenentul Dub care, împleticindu-se pe scară, urcă la 
etaj indreptindu-se spre sala unde avea loc con- 
sfătuirea şi unde raportă numaidecit căpitanului 
Sagner că era beat turtă. În tot timpul consfătuirii 


294 


ramase cu capul plecat $i numai din cind in cind se 
ridica $1 striga: 

— Aveti perfectä dreptate, domnilor, dar eu sint 
beat crita. 

Cînd fixarea dispozitivului de marş fu terminată şi 
compania locotenentului-major Lukâs desemnată ca 
avangardă, locotenentul Dub tresări pe neaşteptate, 
se ridică în picioare şi spuse: 

— Îmi amintesc, domnilor, de dirigintele nostru 
din clasa întîi. Bravo lui, de trei ori bravo! 

Locotenentul-major LukaS avu buna idee să-l 
cheme pe Kunnert, ca să-l transporte deocamdată pe 
locotenentul Dub în sala de fizică, la uşa căreia 
stătea în permanenţă o santinelă ce păzea colecţiile 
de minerale, pe jumătate jefuite. Brigada atrăgea 
mereu atenţia asupra acestui lucru unităților aflate în 
trecere prin oraş. 

Măsura fusese luată de pe vremea cînd un batalion 
de honvezi, cazat în gimnaziu, dăduse iama prin 
laborator. Honvezilor le plăcuse mai cu seamă 
colecția de minerale, compusă din cristale în multe 
culori şi pirite, pe care le băgaseră in ranite. 

În micul cimitir militar se poate citi şi astăzi pe 
una din crucile albe, inscripţia: , Läszlo Gargany”. 
Acolo îşi doarme somnul de veci honvedul care, 
atunci cînd s-au furat colecţiile gimnaziului, a băut 
spirtul denaturat din borcanele în care erau depuse 
spre păstrare tot soiul de reptile. 

De unde se vede că războiul mondial a nimicit 
speța omenească chiar si cu rachiu de şarpe. 


295 


După ce se risipira cu toţii, locotenentul-major 
LukaS porunci să fie chemat Kunnert, care făcu stă- 
pînului său patul pe canapea. Cu acest prilej, loco- 
tenentul Dub căzu deodată în mintea copiilor; îl 
apucă pe Kunnert de mînă şi începu să-i caute în 
palmă, spunînd că-i ghiceşte numele viitoarei lui 
soţii. 

— Cum vă numiţi dumneavoastră? Fiţi bun şi 
scoateti-mi din buzunarul de sus al tunicii carnetul 
de note şi creionul. Vă numiţi care va să zică Kun- 
nert; foarte bine, veniţi după un sfert de oră şi veţi 
găsi un biletel cu numele soţiei dumneavoastră. 

Abia apucă, însă, să rostească aceste cuvinte şi 
căzu într-un somn adînc; după puţin timp se trezi din 
nou şi începu să răsfoiască carnetelul; scrise ceva, 
apoi rupse fila, o aruncă jos, şi ducînd misterios 
degetul la gură bolborosi: 

— Încă nu, abia peste un sfert de oră. Cel mai bine 
ar fi să căutaţi hîrtia cu ochii legaţi. 

Kunnert care era şi el un dobitoc fără pereche, 
veni într-adevăr după un sfert de ceas şi, desfăcînd 
hîrtia, descifra în hieroglifele locotenentului Dub: 


„Numele viitoarei dumneavoastră soţii va fi: 
Doamna Kunnertovă”. 


Kunnert îi arătă hirtia lui Svejk, care îl sfătui s-o 
țină bine, căci asemenea documente căpătate de la 


conducători militari trebuie păstrate cu toată cinstea 
cuvenită. 


296 


— Inainte vreme — adauga el — nu se pomenea 
ca ofițerul să întreţină corespondenţă cu ordonanta şi 
să i se adreseze cu „domnule”. 


După ce toate pregătirile de plecare fură termi- 
nate, conform ordinelor date, generalul de brigadă pe 
care îl lucrase atît de frumos colonelul hanovrez, 
ordonă 


20) 


adunarea batalionului in careu, pentru a rosti o 
cuvintare. Generalului îi plăcea grozav să vorbească 
si, dupa ce bătu cîmpii pînă la istovire, îşi aminti de 
poşta militară. 

— Ostaşi — tuna el în careu — ne apropiem de 
frontul inamicului, de care ne mai despart doar 
cîteva zile de marş. Pînă acum, ostaşi, fiind în marş, 
n-aţi putut să indicaţi celor dragi pe care i-ati părăsit 
adresa voastră, ca să ştie şi cei de departe unde să vă 
scrie, şi ca, la rîndul vostru să vă mîngiiați cu 
scrisori de la cei apropiaţi. 

Se încurcă în acest potop de cuvinte din care nu 
mai ştia cum să iasă şi repetă de nenumărate ori: 
,scumpii voştri de-acasă, rudele voastre dragi, iubiții 
voştri urmaşi” şi aşa mai departe, pînă cînd, în 
sfîrşit, izbuti să spargă acest cerc vicios cu un strigăt 
triumfător: 

— De aceea avem pe front poşta militară! 

Restul cuvîntării sale lăsa să se desprindă ideea că 
ostaşii n-ar avea altă dorinţă mai arzătoare decît să 
se lase măcelăriți de dragul poştei militare existente 
pe front şi dacă o grenadă ar reteza cumva vreunuia 
amindoua picioarele, moartea i-ar părea frumoasă la 
gîndul că oficiul lui poştal are numărul 72, şi că, 
datorită acestei instituţii ar putea să primească, 
eventual, o scrisoare de acasă, din partea celor dragi 
„de departe”, şi un pachet cu o bucată de carne 
afumată, slănină şi pesmeti de casă. 


298 


După cuvintare, fanfara brigăzii intonä imnul 
imperial, ostaşii strigară de trei ori „ura” pentru 
împărat şi unităţile sacrificate pentru abatoarele de 
dincolo de Bug porniră una după alta la drum, după 
cum glăsuiau prdinele primite. 

Compania a 11-a părăsi oraşul la orele cinci şi 
jumătate, în direcţia Turow-Wolsk. Svejk zăbovea la 
coada coloanei lîngă statul-major al companiei şi 
echipa de sanitari, iar locotenentul-major Lukas 
călărea de-a lungul coloanei şi se întorcea mereu la 
urmă pentru a vedea ce se mai întîmplă pe la sanitari 
— care într-o căruță, sub coviltir, îl duceau pe 
locotenentul Dub spre noi acte de vitejie în viitorul 
necunoscut — şi totodată pentru a-şi mai omori 
timpul stînd de vorbă cu Svejk, care isi purta ranita 
şi puşca cu multă răbdare, povestind plutonierului de 
administraţie Vanék cît de plăcut fusese cu ani în 
urmă, la manevrele de lîngă Velké Meziii€. 

— Locurile semănau leit cu cele de aici, numai că 
noi nu eram aşa de „feldmăsig”, fiindcă pe vremea 
aceea nu ştiam încă ce-s alea conserve de rezervă; 
cînd ni se distribuia vreo conserva o înfulecam la cel 
dintii popas de noapte şi băgăm la loc în ranitä o 
cărămidă. Într-un sat a venit o inspecţie şi ne-au scos 
din ranita toate cărămizile: erau atîtea, că mai tîrziu 
un ţăran şi-a durat din ele o căsuţă... 

După putin timp, Svejk se trezi mergind tantos 
alături de calul locotenentului-major Lukâs şi începu 
să-i vorbească despre poşta militară: 


299 


— A fost frumoasă cuvintarea şi sigur că oricine 
se simte bine cînd primeşte pe front o scrisorică 
drăguță de acasă. Cu ani în urmă, pe vremea cînd 
făceam inca militărie la Budéjovice, o singură dată 
am primit la cazarmă o scrisoare, şi acum o mai 
păstrez. 

Şi scotind dintr-un portofel de piele, soios, o scri- 
soare unsuroasă, începu să citească, tinind pasul cu 
calul locotenentului-major Lukâ5, care mergea într- 
un trap domol: 


„Mă, nenorocitele, mă criminal şi secătură! 
Domnu” căprar Kÿiz a venit la Praga în «urlaub» şi 
am dansat cu dinsul la «Kocan» şi el mi-a spus ca 
tu petreci la Budejovice. «La broasca verde» cu o 
fleandură şi că m-ai părăsit de tot. Ca să ştii, 
scrisoarea asta ţi-o scriu la privată, pe scindura de 
lîngă gaură şi am terminat cu tine. Fosta ta 
Bozena. Ca să nu uit: caporalul poate şi are să-ţi 
facă mizerie, eu l-am rugat. Și tot ca să nu uit: 
cînd ai să vii în «urlaub» n-ai să mă mai găseşti 
printre cei vii” 


— Se înţelege, însă — continuă Svejk, mergind în 
pas cu calul — că atunci cînd m-am dus în 
„urlaub”, dumneaei era printre vii, şi încă printre ce 
vii. Am găsit-o tot la „Kocan”; o înghesuiau doi 
ostaşi de la alt regiment şi unul din ei era aşa de viu 
că îi umbla în ochii lumii, cu mîna, pe sub cămaşă, 
de parcă ar fi vrut, am onoarea domnule 


300 


berlaitnant, să-i smulgă polenul nevinovatiei, c 
icea Vénceslava Luzickâ, 


sau cum a zis odata, cam tot asa, dar sughitind prin- 
tre lacrimi, o fetiscanä de vreo saisprezece ani, la ora 
de dans, unui licean, cind bäiatul a ciupit-o de umär: 
„Dumneata, dumneata, mi-ai luat polenul fecioriei”. 
Se înţelege că toată lumea s-a strîmbat de rîs şi mă- 
mica el, care o păzea, a scos-o pe coridor la 
»Beseda” şi i-a cäräbänit cîteva, cum scrie la carte. 
Eu unu, domnule oberlaitnant, am ajuns la părerea 
că fetele de la tara sînt mai cinstite decît fitiitele 
astea de domnişoare de oraş, care umblă pe la şcolile 
de dans. Cu ani în urmă, cînd eram cantonati lîngă 
Mnisek, mă duceam şi eu să dansez la Stary Knin; 
mi-am ales acolo o fată, una Karla Veklova, dar cred 
că eu nu prea-i plăceam. Odată, într-o duminică 
seara am insotit-o la iaz, ne-am aşezat pe dig şi în 
timp ce asfintea soarele am întrebat-o dacă şi ea mă 
iubeşte. (Cu respect vă raportez, domnule 
oberlaitnant, că aerul era caldut, păsărelele cîntau şi 
fata mi-a răspuns, rî- zînd cu răutate: „Le iubesc ca 
pe un dop în cur, nu vezi că eşti prost ca noaptea?” 
Si dacă vreţi să ştiţi, a avut dreptate: eram prost, aşa 
de prost, domnule oberlaitnant, că am umblat cu 
dînsa pe cîmp prin, lanuri înalte de grîne, unde nici 
dracu nu era şi nu ne-am aşezat măcar o dată; îi 
arătam numai mana cerească şi-i spuneam eu, fetei 
de la ţară, că uite, asta-i secară, ăsta-i grîu, ăla-i 
ovaz. 

Si ca o confirmare, parcă, a acestor cuvinte, 
dinspre capul coloanei răsunară glasurile ostaşilor 
care cin- tau, în continuare, cîntecul cu care 


302 


regimentele din Cehia mai plecasera si alta data sa 
singereze pentru Austria, la Solferino: 


„Cînd ceasul bate miezul nopții 
Trece ovăzul pragul porţii, 
Iupaidia, iupaida, 

Orice fată zice da...!” 


Si numaidecit, alţii le tinura isonul: 


„Și mă rog de ce n-ar da, 
Uite-asa şi uite-asa. 

Dă doi pupi în loc de unul 
Tare de rasun’ ca tunul, 
Tupaidia, iupaida, 

Orice fată zice da! 
Uite-asa şi uite-aşa 

Si mă rog de ce n-ar da...” 


Apoi începură nemţii să cînte acelaşi cîntec, în 
germană. 

E un vechi cîntec ostăşesc, pe care soldatimea l-a 
cîntat se pare, în toate limbile, încă pe timpul răz- 
boaielor napoleoniene. Acum oîntecul răsuna puter- 
nic pe şoseaua prăfuită spre Turow-Wolsk, în cîmpia 
Galiției unde, pînă hat departe, spre miazăzi, pina la 
colinele înverzite, lanurile erau doborite la pamînt, 
călcate în picioare sub copitele cailor şi tălpile miilor 
şi miilor de bocanci grei, cazoni. 

— La fel — spuse Svejk rotindu-si privirile în jur 
— am aranjat odată cîmpul şi în timpul manevrelor 
din regiunea Pisek. Era cu noi acolo un domn arhi- 
duce, un om tare drept; aşa de drept că dupa ce a 


303 


trecut cu suita printr-un lan de grine, din motive 
strategice, aghiotantul dumnealui a facut indata so- 
coteala la cit se ridicä paguba pricinuita. Un täran, 
un oarecare Picha, nu s-a bucurat de fel de vizita 
înălțimii sale şi a refuzat să primească de la stat opt- 
sprezece coroane ca despăgubire pentru cele cinci 
pogoane de grîne culcate la pămînt; a zis că el se ju- 
deca; şi ce credeţi domnule oberlaitnant? S-a ales 
cu optsprezece luni de puşcărie. Eu socotesc, 
domnule oberlaitnant, că de fapt ar fi trebuit să se 
bucure că cineva din spita împăratului i-a făcut o 
vizită pe pă- mîntul lui. Un altul, mai deştept, şi-ar fi 
îmbrăcat fetele în rochii albe, ca druscele, le-ar fi 
pus în mînă cîte un buchet de flori şi le-ar fi înşirat 
pe ogor ca să-l salute pe înaltul oaspe, aşa cum am 
citit eu despre India, unde supuşii unui prinţ s-au 
lăsat calcati în picioare de elefantul stapinului. 

— Ce tot vorbeşti, Svejk? îl întrebă de pe cal lo- 
cotenentul-major Lukas. 

— Am onoarea sa va raportez, domnule oberlait- 
nant, că ma gindeam la elefantul care l-a dus in 
spinare pe printul despre care am citit. 

— Noroc că te pricepi, Svejkule, să le lămureşti 
pe toate, spuse Lukäë şi dădu pinteni calului. 

În faţă, coloana se destrămase; din pricina marsu- 
lui, neobişnuit acum după odihna din tren — cu echi- 
pamentul de război — pe oameni începuseră să-i 
doară braţele şi fiecare îşi uşura povara cum putea. 
Unii îşi schimbau puşca de pe un umăr pe altul; de 
altfel cei mai multi nu o mai ţineau de curea, ci spri- 


304 


jinita pe umăr, cum se poartă grebla sau furca. Unii 
îşi închipuiau că le vine mai uşor să meargă prin şanţ 
sau pe răzoare, unde pămîntul li se părea mai moale 
decît pe şoseaua prăfuită. 

Cei mai mulți mergeau cu capetele plecate şi pe 
toţi îi chinuia o sete cumplită, pentru că deşi soarele 
asfintise, era la fel de cald şi de inabusitor ca peste zi 
$i nimeni nu mai avea strop de apă în bidon. Era cea 
dintii zi de marş şi această situație, neobişnuită, un 
fel de preludiu la nişte chinuri din ce în ce mai grele, 
îi făcea pe toţi, pe măsură ce înaintau, mai molatici, 
mai fără vlagă. Unii se aşezau în şanţ şi, pentru a 
salva aparențele, îşi desfäceau ghetele vrind să lase 
impresia că nu-şi înfăşuraseră bine obielele şi acum 
le aranjau ca să nu-i mai roadă bocancii. Alţii 
stringeau sau prelungeau cureaua de la armă sau îşi 
desfăceau ranitele şi-şi puneau în ordine lucrusoarele 
ca un fel de scuză fata de ei înşişi că făceau asta 
pentru a proportiona mai bine greutatea ranitei, ca să 
nu le apese mai mult un umăr decît celălalt. Cînd se 
apropia de ei locotenentul-major Luka’, se ridicau şi 
raportau că îi apasă sau îi încurcă cutare lucru — 
bineînţeles dacă mai înainte nu-i goneau cadetii sau 
sergentii cînd zăreau din depărtare iapa locotenen- 
tului-major. 

Trecînd pe linga ei, Lukas îi încuraja şi îi îndemna 
prietenos să se ridice, spunîndu-le că pînă la Turow- 
Wolsk nu mai erau decît trei kilometri şi că acolo se 
vor odihni. 


305 


Între timp, de atîta hurducăit şi zdruncinat, în că- 
rutul cu două roti se trezi şi locotenentul Dub. E 
drept că nu-şi revenise chiar de tot, dar găsi puterea 
să se ridice, să se aplece din căruţă să zbiere la 
oamenii din ştabul companiei, câre se mişcau în voie 
în jurul lui, deoarece toţi, începînd cu Baloun şi 
sfirsind cu Chodounsky, îşi depuseseră ranitele în 
cärutul cu două roate. Numai Svejk păşea înainte 
neînfricat, cu ranita în spinare şi puşca trecută peste 
piept, ca dragonii; fuma din pipă şi cînta de zor, 
batind cadenta: 


» Cum mergeam spre Jarome? 
Creada cine-o vrea. 

Doar sosit-am in cvartir 

Cînd la masă ne chema...” 


La o depărtare de mai bine de cinci sute de paşi de 
locotenentul Dub, se înältau pe şosea nori de praf, 
printre care se  zăreau  siluetele soldaţilor; 
locotenentul Dub, căruia îi revenise din nou 
entuziasmul, scoase capul de sub coviltir şi începu să 
strige răscolind parcă mai tare praful şoselei: 

— Ostaşi, nobila voastră misiune e grea; vă aş- 
teaptă marşuri obositoare, lipsuri şi suferinti de tot 
felul. Dar cu am toată încrederea în rezistenţa voas- 
tră şi în voinţa voastră de neînfrînt. 

— Nici boii nu-ţi dau crezămînt, versifică pentru 
sine Svejk. 

Locotenentul Dub continuă: 

— Pentru voi, ostaşi, nu există piedică pe care să 
n-o puteţi înfrînge! Încă o dată v-o repet, ostaşi! Nu 


306 


va conduc spre biruinti usoare! Veti avea de facut o 
treaba grea, dar veti izbuti! Istoria va va nemuri! 

— Boräste si nu greşi, găsi Svejk rima pentru a 
doua oară. 

Si, ca şi cînd ar fi auzit povata lui Svejk, 
locotenentul Dub începu deodată să vomite, aşa cum 
era cu capul plecat, în praful şoselei. După ce se 
uşură, începu iar să strige: 

— Înainte, ostaşi! 

Dar căzu din nou peste ranita telegrafistului Cho- 
dounsky şi dormi pînă la Turow-Wolsk, unde, în sfir- 
sit, din ordinul locotenentului-major Luka’, fu 
coborit din căruţă şi pus pe picioare. Lukâs avu cu el 
o convorbire îndelungată şi foarte penibilă, după care 
locotenentul îşi reveni în asemenea măsură încît 
declară: 

— Logic judecind, am săvîrşit o mare prostie, pe 
care o voi repara în faţa inamicului. 

Se vede, totuşi, că nu se trezise chiar de-a binelea, 
deoarece înainte de-a se îndrepta spre plutonul său, îi 
spuse locotenentului-major Lukas; 

— Dumneata încă nu mă cunoşti, dar cînd ai să 
mă cunosti!... 

— Svejk vă poate da toate informaţiile despre is- 
prăvile dumneavoastră. 

De aceea, înainte de a-şi lua în primire plutonul, 
locotenentul Dub se duse să-l vadă pe Svejk, pe care 
îi găsi în tovărăşia lui Baloun, şi a plutonierului de 
administraţie Vânek. 


307 


Baloun povestea tocmai că la ei la moară, avea in- 
totdeauna băgată în fîntînă o sticlă de bere. Berea era 
aşa de rece, de trosneau dinţii... La alte mori, la o 
bere din asta dădeau gata o rozhuda!, dar el, în lă- 
comia lui, pentru care Dumnezeu îl pedepsea acum, 
după rozhuda, mai înfuleca de fiecare dată o halcă 
zdravănă de carne. Acum, dreptatea lui Dumnezeu îl 
pedepsise cu apă caldă şi puturoasa din fintinile Tu- 
row-Wolskului, în care toată lumea trebuia să toarne, 
din pricina holerei, acid citric, care tocmai li se 
distri- buise pe grupe, o dată cu apa de fintina. 
Baloun îşi exprimă părerea că acidul ăsta citric era 
făcut, fără doar şi poate, numai pentru înfometarea 
oamenilor. E adevărat că la Sanok mîncase oarecum 
şi chiar ober- laitnantul Lukas îi lăsase o bună 
jumătate de portie din friptura de vițel trimisă de la 
brigadă, dar acum situaţia era îngrozitoare căci el 
nădăjduise tot timpul că o dată ajunşi aici, unde 
urmau să innopteze, li se va pregăti din nou ceva de 
mincare. Nu se indoise nici o clipa de asta, cu atit 
mai mult cu cit îi văzuse pe bucătari adunind apă in 
cazane. Se şi dusese nu- maidecit la bucătărie să se 
intereseze cum devenea cazul, dar bucătarii îi 
răspunseră că deocamdată nu primiseră alt ordin 
decît să umple cazanele şi că tot aşa de bine pot 
căpăta în orice clipă ordinul să le deşerte. 

Tocmai atunci se ivi şi locotenentul Dub şi întrucît 
nu era nici el sigur de sine, întrebă şovăitor: 


1 A VE. ae 4 Ae N 
Fel de mîncare compus din brînză de vaci cu smintina, unt şi 
verdeață. 


308 


— Va distrati? 

— Ne distram, domnule /aitnant, răspunse pentru 
toţi Svejk. Eram in plină distracţie. Să ştiţi de la 
mine un lucru, că cel mai bine este să te distrezi 
bine, întotdeauna. Acum, tocma’ ne distram pe 
seama acidului citric. Fără distracție nici un soldat 
nu poate exista; cel puţin aşa uită mai uşor de toate 
necazurile. 

Locotenentul Dub îl rugă să facă cîţiva paşi cu el, 
pentru că avea să-l întrebe ceva. Cînd se depărtară 
puţin, i se adresă cu foarte multă şovăială în glas: 

— Nu cumva v-aţi distrat pe socoteala mea? 

— Se poate? Dimpotrivă, domnule laitnant! Era 
vorba numai de acidul citric şi de carnea afumată. 

— Mi-a spus oberlaitnantul Luka8 ca aş fi făcut 
nu ştiu ce ispravă şi că dumneata Svejk ai fi la curent 
cu ce s-a întîmplat. 

Foarte solemn şi apăsat, Svejk îi răspunse: 

— N-ati făcut nici o ispravă, domnule laitnant; ati 
fost numai în vizită într-o casă de toleranță. Dar eu 
cred că la mijloc trebuie să fi fost o greşeală. Pe 
tinichigiul Pimpr din piaţa Caprelor tot aşa îl căutau 
ai lui de fiecare dată cînd se ducea să cumpere tablă 
în oraş şi mereu îl găseau într-un local asemănător, 
la „Suhu” sau la „Dvoiâk”, cum v-am găsit şi eu. Jos 
era cafeneaua iar sus, cum ar fi în cazul nostru, 
fetele. Eu cred, însă, că dumneavoastră v-aţi încurcat 
si nu v-aţi dat seama unde vă aflaţi de fapt, pentru ca 
era tare cald, şi cînd omul nu-i deprins cu băutura, se 
ameteste repede pe o asemenea căldură chiar şi cu 


309 


rom obişnuit, daramite, domnule laitnant cu rachiu 
de scoruşe. Şi cum vă zic, am primit ordin să vă 
inminez invitaţia la besprechung, ştiţi, înainte de a 
pleca; şi, cum vă spun, v-am găsit acolo sus la fata 
aceea; de atîta zăpuşeală şi rachiu de scoruşe nici nu 
m-ati recunoscut şi stäteati întins pe canapea, 
dezbrăcat. Nu ştiu să vă fi văzut făcînd pe acolo vreo 
poznă şi nici măcar nu mi-ati spus ca de obicei: 
„Dumneata încă nu mă cunoşti...”, dar una ca asta i 
se poate întîmpla oricui, cînd e tare cald. E cîte unul 
care o ţine vîrtos la băutură şi n-are nici pe dracu”, 
dar altul nici n-apucă să bea ca lumea şi cade ca 
musca. Dacă l-aţi fi cunoscut, domnule /Jaitnant, pe 
bătrînul Vejvoda, meşter zidar din VrSovice... ei, ăsta, 
domnule /aitnant, şi-a zis într-o bună zi ca în viata 
lui n-are să beie nici un fel de băutură cu care să se 
îmbete. A tras omul o duşcă de rachiu, ca să aibă 
putere la drum şi a plecat de acasă ca să caute 
băuturi fără alcool. S-a oprit, aşadar, mai întîi la 
cîrciuma „La barieră”; a tras acolo un sfertulet de 
vermut şi aşa, într-o doară, s-a apucat să-l întrebe pe 
circiumar cam ce anume beau abstinentii. Îşi spunea 
în gîndul lui că apa chioară e o băutură prea 
nesuferită, chiar pentru abstinenti. Cîr- ciumarul l-a 
lămurit că abstinentii beau sifon, limo- nada, lapte, 
vin fără alcool, şi alte băuturi nealcoolizate. Din 
toate astea, batrinului Vejvoda parcă tot vinul fara 
alcool i-a mirosit mai bine. A mai întrebat dacă 
există şi rachiuri fără alcool, a mai băut un sfertulet 
şi iar a mai stat de taifas cu circiumarul, zicînd că, 


310 


intr-adevar, e mare pacat sa te imbeti prea des, la 
care cîrciumarul i-a răspuns că nimic nu-i mai urit pe 
lumea asta decît omul beat care se îmbată în altă 
parte şi vine să se trezească la el cu o sticlă de sifon, 
si pe deasupra mai face şi scandal. „Îmbată-te la 
mine — i-a spus cîrciumarul — şi eşti omul meu, 
altfel nu te cunosc.” Bătrînul Vejvoda a dat paharul 
pe git şi a plecat mai departe pînă cînd, domnule 
laitnant a ajuns în piaţa Karol, într-o prăvălie cu vi- 
nuri, unde se ducea el din cînd în cînd, şi a întrebat 
dacă n-au cumva acolo vin fără alcool. ,, Vin fara al- 
cool n-avem, domnule Vejvoda, i-au răspuns 
vînzătoruii. Dar avem vermut sau sherry.” Batrinului 
i-a fost ruşine să plece fără să consume, aşa că a băut 
un sfert de vermut şi un sfert de sherry; şi cum şedea 
aşa, la masă, domnule Jaitnant a făcut cunoştinţă cu 
un alt abstinent, şi tot aşa, din vorbă în vorbă, au mai 
băut cîte un sfert fiecare, ca pînă la urmă să iasă la 
iveală că domnul acela cunoştea un loc unde se bea 
vin fără alcool. „Localul e pe strada Bolzanovâ; 
cobori pe o scară; au acolo şi gramofon...” Pentru 
această informatie prețioasă, bătrînul Vejvoda a mai 
dat o sticlă de vermut şi pe urmă au luat-o amîndoi 
spre strada Bolzanovâ, unde vă spuneam că se 
coboară pe scară şi au gramofon... Şi, cu adevărat, 
acolo nu se servea decît vin de fructe şi fără alcool. 
Au luat fiecare cîte o jumătate de vin de agrişe şi 
deodată au simţit că li se înmoaie picioarele din pri- 
cina vermuturilor şi sherry-urilor băute mai înainte, 
aşa că au început să strige în gura mare să li se aducă 


311 


o adeverinta oficiala cum ca ceea ce beau ei acolo e 
vin fara alcool. Si urlau ca ei sint abstinenti si ca 
daca nu li se aduce imediat adeverinţa, apoi fac praf 
toata pravalia cu gramofon cu tot. Pina la urma 
politaii au trebuit să-i tragă in sus, pe scări, pînă în 
strada Bolzanova, ca să-i bage în dubă şi să-i ducă să 
se trezească la răcoare — după care amindoi 
abstinentii au fost condamnaţi pentru beţie. 

— De ce-mi îndrugi toate astea, zbieră locotenen- 
tul Dub, pe care povestea lui Svejk îl trezise de-a bi- 
nelea din mahmureală. 

— Am onoarea să vă raportez, domnule laitnant, 
că de fapt n-au nici o legătură una cu alta, dar dacă 
tot stăteam de vorbă... 

Locotenentului Dub îi trecu în clipa aceea prin 
minte că Svejk îşi bătea din nou joc de el şi cum îşi 
revenise de tot se stropşi la el: 

— Ai să mă cunoşti tu o dată! Cum stai în fata. 
mea? 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că 
nu stau bine; eu, să trăiţi, am uitat să lipesc calciiele. 
Dar se face numaidecit. 

Si Svejk luă cea mai perfectă poziţie de Habt 
Acht. 

Locotenentul Dub isi munci mintea ca sa gäseascä 
cam ce ar mai fi trebuit sä spuna, dar pina la urma se 
multumi numai cu aceste cuvinte: 

— Baga de seamă, că ţi-o spun pentru ultima oară. 
La care drept completare, parca, rectificä vechea lui 


312 


zicala: ,,Tu pe mine nu ma cunosti inca, dar eu te 
cunosc...” 

Şi, părăsindu-l pe Svejk, locotenentul Dub gîndi în 
supărarea lui: 

„Poate că mai mare efect ar fi avut asupra lui dacă 
i-aş fi spus: «Bestie, de mult iti cunosc eu partea 
Reda 

Apoi il chemă pe Kunnert, ordonanta, căruia îi po- 
runci să-i facă rost de un ulcior cu apă. 

Spre marea cinste a lui Kunnert, trebuie să spu- 
nem că fu nevoit să cutreiere tot Turow-Wolskul ca 
să găsească un ulcior şi apă. 

Pînă la urmă reuşi să şterpelească un ulcior părin- 
telui, iar apa o trase dintr-o fîntînă, bătută în scînduri 
de jur împrejur. Pentru a izbuti, trebui deci să smulgă 
cîteva scînduri, fintina fiind închisă, din pricina apei 
contaminate de tifos. 

Locotenentul Dub bău, însă, toată apa din ulcior 
fără nici un fel de urmări, confirmînd astfel zicala: 
„Porcului de rasă de nimic nu-i pasă”. 


Se înşelaseră cu toţii amarnic, cînd îşi inchipuisera 
că vor rămîne să înnopteze la Turow-Wolsk. Locote- 
nentul-major Lukâs porunci să fie chemaţi telefonis- 
tul Chodounsky, plutonierul de administraţie Vanék, 
curierul companiei Svejk şi Baloun. Ordinele erau 
foarte scurte şi precise: toţi patru îşi lasă echipamen- 
tul la sanitari şi o pornesc numaidecit peste cîmp 
spre Maly Polanec, apoi de-a lungul piraului în jos, 
spre sud-est, pînă la Liskowiec. 


313 


Svejk, Vanék si Chodounsky sint numiti kvartir- 
maistri. Tustrei au misiunea sa asigure cazarea peste 
noapte a companiei, care va veni in urma lor, dupa 
un ceas, cel mult un ceas si jumätate. Intre timp, 
Baloun are misiunea sa se ingrijeasca ca acolo unde 
va fi găzduit el, locotenentul-major Lukä$, să i se 
pregătească o gisca friptă, iar ceilalți să vegheze ca 
nu cumva Baloun să-i înfulece jumătate. În afară de 
asta, Vanék si Svejk vor face rost de un porc pentru 
companie, avînd în vedere cantitatea de carne 
trebuitoare pentru hrana ostaşilor. Gulaşul se va găti 
peste noapte. Condiţiile de cazare a trupei trebuie să 
fie din cele mai bune; trebuie ocolite cocioabele cu 
păduchi, ca oamenii să se poată odihni ca lumea, de- 
oarece compania părăseşte Liskowiec-ul la orele 
şase şi jumătate dimineaţa, de unde se va îndrepta 
spre Starasol, trecînd prin Krotienka. 

Batalionul nu mai era sărac. Intendenta brigăzii 
din Sanok plătise un avans asupra viitorului măcel. 
Casieria companiei avea acum mai bine de o sută de 
mii de coroane, iar plutonierul de administraţie 
Vanék primise ordin ca atunci cînd vor ajunge la 
destinaţie, adică în tranşee sau, mai bine zis, în 
incinta de decimare a companiei, să facă socoteala şi 
să plătească neintirziat trupei solda cuvenită pentru 
rațiile de pîine cazonă şi hrana nedistribuita. 

Şi în timp ce tuspatru o porneau la drum, la com- 
panie îşi făcu apariţia preotul din localitate şi împărți 
ostaşilor, după naționalitatea lor, nişte foi volante pe, 
care era tipărit, în mai multe limbi, un imn pentru 


314 


pelerinii de la Lourdes. Preotul avea un maldar de 
exemplare, pe care i le läsase un inalt demnitar 
al 


Sile) 


bisericii ce sträbätuse cu automobilul Galiţia 
pustiită, în tovărăşia unui cîrd de curve. 


„Acolo unde muntele spre riu se înclină, 
Un clopot anunţa solia divină. 
Ave, ave, ave Maria! — Ave, ave; ave, Maria! 


Bernardo, fetito, un duh te avinta, 
Acolo spre riu, in lunca cea sfinta. — Ave! 


Zareste pe stîncă o strălucire de stea, 
Si-un chip luminos oglindindu-se-n ea. — Ave! 


Frumos mai şade, alb, vesmintu’ pe ea 
Si-ncinsa-i la mijloc cu briu de peruzea. — Ave! 


Cu mîinile-amîndouă mătănii împresoară, 

Aşa stă Maria, preamilostiva Fecioară. — Ave! 
Ah, Bernardei chipul nevinovat i se schimb”, 

O mare lumină i-aduce pe faţă, un nimb. — Ave! 


Ea îngenunche, Maria o priveşte 
Si într-o limbă cerească, astfel îi grăieşte. — Ave! 


— Aş vrea, fetito, o taină mare să-ţi destainuiesc 
Să ştii că eu nascut-am fără sa păcătuiesc. — Ave! 


Drept care veni-va aici norodu-n puhoi 
Ca laudă s-aducă la ce vorbit-am noi. — Ave! 


Spre aducere aminte, lăcaş de marmură Sfînt 


Îmi va dura norodul pe acest pamînt. — Ave! 
Izvorul de har care aici a fisnit 


316 


Tuturora le zice: Bine-aţi venit. — Ave! 


O, slavă tie, luncă prea milostivă 

Ce Fecioara Maria o făcu fericită. — Ave! 
Acolo în stîncă, în peştera ta minunată 

Tu raiul ni l-ai dat, în veci preacurată. — Ave! 


Si de vrut-ai să vezi adunate noroade — furnici 
Nu ne uita nici pe noi cei de-aici. — Ave! 


O stella maris! Tu numai ne îndeamnă, 
Si binele de rau va şti să se cearnă. — Ave! 


O, preasfintă Fecioară, de Dumnezeu milostivită 
lartä-ne păcatele nouă, celor căzuţi in ispită. — 
Ave!” 


La Turow-Wolsk erau multe latrine si in toate za- 
ceau împrăştiate hirtii cu imnul pelerinilor de la 
Lourdes. 

Caporalul Nachtigal, de fel din munţii Kasper, 
facu rost de o sticla de rachiu, de la un evreu speriat, 
adună în jurul lui cîţiva camarazi şi cu textul german 
în mînă, începură să fredoneze-imnul pelerinilor fără 
refrenul „Ave!”, pe melodia cintecului Prinz Eugen. 


Cind se intuneca si cei patru care trebuiau sa se 
îngrijească de cazarea, peste noapte, a companiei a 
11-a, intrarä în păduricea de dincolo de piriias, pe 
drumul spre Liskowiec, mersul deveni foarte ane- 
Volos. 


317 


Baloun, care pentru prima oara in viata lui era pus 
in situatia de a infrunta necunoscutul si cäruia toate 
— intunericul, cazarea — i se päreau lucruri peste 
măsură de tainice, fu cuprins deodată de bănuiala in- 
grozitoare că lucrurile nu erau chiar atît de simple. 

— Camarazi — li se adresă el cu glasul sugrumat, 
împiedicîndu-se de un ciot pe poteca de deasupra pi- 
răului — să ştiţi că am fost sacrificați. 

— Cum adică? se rästi Svejk. 

— Camarazi — îi imploră Baloun — nu faceţi 
zgomot; am şi început să simt în sale... să ştiţi c-or 
să ne audă şi au să înceapă să tragă în noi. Sînt sigur. 
Ne-au trimis înainte ca să cercetăm dacă dușmanul 
nu se află cumva cuibărit pe undeva pe aici şi 
imediat ce au să audă focuri de armă, au să ştie că nu 
se poate trece mai departe. Ascultati-ma pe mine, 
camarazi, sîntem o for patrolă, cum mi-a spus 
caporalul Terna. 

— Atunci, mînă tu înainte, îi spuse Svejk. Noi o 
să venim frumusel în urmă, ca să putem facE nieder 
la vreme. Ce să zic, grozav soldat mai esti; auziti, 
dumnealui îi e teamă c-au să tragă în el. Păi tocmai 
asta trebuie să dorească un soldat; orice ostaş trebuie 
să ştie că cu cît duşmanul trage mai des asupra lui cu 
atît 1 se imputineaza munitiile. Fiecare foc pe care 
soldatul duşman îl trage asupra ta slăbeşte puterea 
lui de luptă. Unde mai pui că şi el se bucură că poate 
să tragă în tine, pentru că în felul ăsta scapă de 
povara cartuşelor şi îi vine mai uşor să fugă. 

Baloun suspină din greu: 


318 


— Ce să fac, dacă eu am acasă gospodărie. 

— Da” mai dă-o dracului de gospodărie — îl po- 
vatui Svejk — dä-ti viata pentru împărat. Ce dracu, 
chiar nimic n-ai invatat la militarie? 

— Despre asta ne-au vorbit numai aga, in treacät, 
se prosti de tot Baloun. Ne-au dus Ia exefirplat si pe 
urmă n-am mai auzit vorbindu-se de asa ceva, că m- 
au făcut ţucălar... Măcar dacă împăratul ne-ar hrăni 
ceva mai bine. 

— Scroafă afurisită! Inainte de gefecht, ostaşul n- 
are voie să mănînce de loc; asta ne-a spus-o încă cu 
ani în urmă, la şcoală, căpitanul Untergries. Domnul 
căpitan mereu ne zicea: „Mă, băieţi, mă, dacă o fi 
cumva să izbucnească vreodată războiul şi să intraţi 
în gefecht, nu care cumva să vă indopati înainte de 
luptă. Cel care ghiftuit fiind, se va alege cu un glonţ 
în burtă, s-a zis cu el, că — după o asemenea 
lovitură — toată ciorba şi pîinea cazonă se scurg din 
mate şi gata congestia. Dacă are însă stomacul gol, 
rana la burtă e un fleac, e ca şi cum te-ar intepa o 
viespe; mai mare plăcerea... 

— Eu diger repede, spuse Baloun. La mine în sto- 
mac nu rămîne niciodată mare lucru. Îţi inghit, ca- 
marade, o pala de găluşte cu friptură de porc şi varză 
şi după jumătate de ceas nu mă cac mai mult de trei 
linguri de ciorba; restul se pierde în mine. Da” e cîte 
unul, de pildă, care atunci cînd mănîncă bureti îi da 
afară cum au fost; doar să-i speli şi să-i faci din nou 
cu oțet; la mine e tocmai pe dos. Daca un altul ar 
înghiţi atitia bureti ar plesni da’ eu unul cînd mă duc 


319 


la privata abia scuip afara o tira de zeama galbena, 
ca de copil; restul se topeste in mine. In mine, cama- 
rade — ii destäinui in soaptä Baloun lui Svejk — se 
topesc chiar si oasele de peste si simburii de prune. 
Odată am stat înadins şi am numărat. Am mîncat 
şaptezeci de găluşte cu prune, cu sîmburi cu tot şi 
cînd m-a apucat burta m-am dus în spatele bătăturii; 
pe urmă am scociorit cu o surcicä, am dat sîmburii 
deoparte şi i-am numarat. Din şaptezeci de sîmburi 
mai bine de jumătate se topiseră în mine. 

Şi spunînd asta, buzele lui Baloun lăsară să se 
strecoare un suspin duios şi prelung. 

— Morärita mea făcea găluştele cu aluat de cartofi 
şi mai punea şi o lecuta de brînză, ca să fie mai să- 
tioase. Ei îi plăceau mai mult presărate cu mac decît 
cu brînzică, dar mie tocmai pe dos, aşa că din pricina 
asta i-am ars odată o pereche de palme... Da, da, n- 
am ştiut să-mi preţuiesc fericirea în familie... 

Se opri, plescăi şi, trecîndu-şi limba pe cerul gurii, 
spuse cu glas domol şi trist: 

— Ştii, măi camarade, acuma, cînd duc dorul după 
toate astea, îmi pare că nevasta a avut dreptate, că 
mai bune sînt parcă cele cu mac... Atunci mi se părea 
că macul îmi rămîne între dinţi, dar acum ma 
gîndesc că bine ar fi dacă mi-ar mai rămîne... Ei, 
nevestica mea, multe necazuri a mai avut cu mine... 
De cîte ori n-a bocit cînd îi spuneam să bage mai 
multe miroase in cirnati şi îi scăpăm şi cîte o labă... 
O dată, săr- mănica, am stilcit-o aşa de rău că a zăcut 


320 


doua zile, pentru ca n-a vrut sä-mi taie la cinä un 
curcan; zicea că mi-ajunge un cocos. 

— Eh, mai camarade — se tingui Baloun — acum 
m-aş mulțumi şi cu un cocos şi cu un cirnat fara mi- 
roase, numai de-ar fi... Iti place sosul de marar? Ca 
să vezi, din pricina asta ieşea mereu scandal şi azi l- 
aş bea cum beau cafeaua. 

Încetul cu încetul, Baloun uită de primejdia ima- 
ginară care îl păştea şi, în tăcerea nopţii, în timp ce 
coborau spre Liskowiec, continua să-i povestească, 
foarte mişcat, lui Svejk, ce nu stiuse el să pretuiascä 
înainte şi ce ar fi mîncat acum, că te podideau la- 
crimile. 

In urma lor veneau telefonistul Chodounsky si 
plutonierul de administratie, Vanék. 

Chodounsky îi arăta lui Vanék ca, dupa părerea 
lui, războiul mondial e o prostie. Îi demonstra cit de 
lipsit de sens este ca atunci cînd undeva se întrerupe 
o legătură telefonică, să trebuiască s-o refaci chiar în 
timpul nopţii; dar cel mai reprobabil i se părea faptul 
că spre deosebire de alte timpuri cînd în războaie nu 
se ştia de reflectoare, acum, tocmai în clipa cînd 
repari nenorocitele de fire, duşmanul te descoperă cu 
reflectoarele şi deschide asupra ta focul întregii ar- 
tilerii. 

Jos in sat, unde aveau sa se ingrijeasca de cazarea 
companiei, era întuneric beznă si cîinii lätrau în cor, 
ceea ce sili expediția să se oprească şi să mediteze 
asupra modului cum ar putea să înfrunte javrele. 

— Ce-ar fi dacă ne-am întoarce, şopti Baloun. 


321 


— Oh, Baloun, Baloun, daca te-am denunta ai fi 
cu siguranță împuşcat pentru lasitate, îi replică 
Svejk. 

Ciinii lătrau din ce in ce mai tare; ba pina la urmă 
furä stirniti si cei de dincolo de riul Ropa, spre 
miazazi, in Krotienka si in alte sate vecine, deoarece 
Svejk se apucase să strige în puterea nopții: 

— Culcat, culcat, culcat! cum striga odinioară la 
cotarlele lui, pe vremea cînd mai făcea comerţ cu 
cîini. 

Ciinii se înfuriaseră atît de rău, încît plutonierul de 
administraţie Vanék îi spuse lui Svejk: 

— Las’-te pägubas, nu mai urla atâta la ei, că as- 
muţi asupra noastră toată Galiţia. 

— Cam aşa ceva — răspunse Svejk — ni s-a în- 
timplat şi în timpul manevrelor, în regiunea Tabor. 
Într-o noapte ne-am pripäsit într-un sat şi câinii au 
început să facă zarvă mare. Pe acolo împrejurimile 
sînt peste tot bine populate, aşa că lătratul cîinilor s- 
a dus frumos din sat în sat, mereu aşa, tot mai de- 
parte; şi cînd cu chiu cu vai au amuţit cîinii din satul 
nostru, unde eram cantonati, din depărtare, de 
undeva, parcă tocmai de la Pelhïimov, s-a auzit un 
alt lătrat şi iar s-au pus pe lătrat ai noştri şi după 
putin timp lătra toată regiunea Tabor, Pelhiimov, 
Budéjovice, Humpolec, Treboñ şi Jihlava. Căpitanul 
nostru era un boşorog nervos; nu suferea lätratul de 
cîine. N-a dormit toată noaptea, s-a foit de colo pînă 
colo şi întreba mereu patrula: „Cine latra, ce latră?” 
Ostaşii i-au răspuns respectuos că latră ciinii; treaba 


322 


asta l-a scos din sărite aşa de tare, că după ce ne-am 
înapoiat din manevre, pe toţi cei care au fost în pa- 
trulare în noaptea aceea i-a băgat la carcerä. De 
atunci, de fiecare dată alegea o „echipă pentru cîini” 
pe care o trimitea înainte. Echipa avea misiunea să 
intre în satele in care urma să fim cantonati şi să 
anunţe populaţia că nici un cîine nu are voie să latre 
în timpul nopţii, altminteri va fi ucis. Am făcut şi eu 
parte o dată dintr-o echipă şi cînd am ajuns într-un 
sat de pe lîngă Milevsko, nu ştiu cum dracu” s-a 
făcut că m-am încurcat şi am spus primarului că 
orice proprietar de cîine care va lătra în timpul nopţii 
va fi împuşcat din motive strategice. Primarul s-a 
speriat, a înhămat caii la căruță şi s-a dus la 
comandamentul general să ceară îndurare pentru 
satul lui. Acolo nici nu l-au lăsat să intre, santinelele 
erau gata-gata să-l impuste, aşa că omul s-a razgindit 
şi s-a întors acasă; şi pînă să intrăm în sat, la sfatul 
lui, toţi ţăranii şi-au legat cîinii cu cirpe la bot, că 
trei din ei au şi turbat. 


Porniră spre sat, după ce luară cunoştinţă de învă- 
tätura lui Svejk că noaptea ciinii se tem de focul de 
țigară aprinsă. Din nefericire, însă, nici unul din ei 
nu fuma, aşa încît sfatul lui Svejk nu avu urmări 
practice. Mai apoi se dovedi de altfel că lătratul 
cîinilor era de bucurie, deoarece îşi aduceau cu drag 
aminte de trupele în trecere care, de fiecare dată, le 
lăsaseră cîte ceva de mîncare. 


323 


Simtisera de departe că se apropiau creaturile care 
lasau in urma lor oase si hoituri de cai. Dintr-o 
data, 


324 


ca din pämint, in jurul lui Svejk se adunarä patru 
dulai, care incepura sa sara pe el cu cozile incirligate 
de bucurie. 

Svejk îi mingiia, îi bătea prieteneste pe spinare şi 
le vorbea ca unor copii. 

— Ei, vedeţi, am venit, da, da, am venit să vă 
luăm la plimbare, să vă dăm păpică, oscioare, cojite 
şi dimineaţa plecăm iar după duşman. 

Prin sat începură să se aprindă lumini. La prima 
casă unde bocăniră la uşă ca să afle locuinţa prima- 
rului, le răspunse dinăuntru un glas plingaret şi piti- 
găiat de femeie care, într-o limbă ce nu aducea nici 
cu poloneza nici cu ucraineana, le făcu cunoscut că 
avea bărbatul plecat în armată şi copiii bolnavi de 
vărsat; muscalii o jefuiseră de tot şi bărbatul ei, 
zicea, înainte de a pleca, îi poruncise să nu deschidă 
nimănui noaptea. Numai după ce isi intetira atacul 
asupra uşii, dînd în acelaşi timp asigurări că sînt 
kvartirmaistri, o mina necunoscută le deschise usa, 
şi intrînd înăuntru se dovedi că, de fapt, acolo locuia 
primarul, care în zadar se strădui să-l convingă pe 
Svejk că nu el imitase glasul plingäret de femeie. Se 
scuză că el dormea în fîn şi că femeia lui, atunci cînd 
e trezită din somn pe neaşteptate, nu mai ştie ce 
vorbeşte. Cît despre cazarea companiei, satul era aşa 
de mic că nici măcar pentru un soldat nu era loc. 
Nici vorbă să dormi în sat. De cumpărat, aşijderea; 
nu era nimic. Muscalii prădaseră tot. 

Dar dacă pe domnii binefăcători nu i-ar supăra, 1- 
ar conduce chiar el pînă la Krosienka, unde sînt 


525 


gospodării mari şi nu-i prea departe, numai trei 
sferturi de ceas; acolo sînt locuri, slavă Domnului, 
fiecare ostaş se va putea acoperi cu un cojoc de 
blană de oaie; vaci sînt atîtea, că fiecare ostaş va 
căpăta cîte o gamelă de lapte; au şi apă bună de băut; 
domnii ofiţeri ar putea să doarmă în castel, pe cînd 
aici în Liskowiec? numai sărăcie, rîie şi păduchi. Şi 
el a avut cîndva cinci vaci, dar muscalii i-au luat tot 
şi acum, cînd are nevoie de lapte pentru copiii 
bolnavi, el, primarul, trebuie să se ducă tocmai pînă 
la Krosienka. 

Pentru a întări aceste spuse, din grajd se auzi un 
muget colectiv, apoi un glas pitigäiat de femeie care 
tipa la vaci, blestemindu-le să dea holera în ele. 

Primarul nu se încurcă însă şi continuă netulburat, 
trăgîndu-şi cizmele: 

— Singura vacă în sat o are vecinul Vojciek; asta 
pe care aţi binevoit, domnii mei binefăcători, s-o 
auziti mugind... E o vacă bolnavă, tristă. Muscalii 1- 
au luat vitelul. De atunci nu mai dă lapte, dar gos- 
podarului nu-i vine s-o taie, de milă; se gîndeşte şi el 
că Maica Domnului preacinstită o avea ea grijă şi or 
să se îndrepte iar lucrurile... 

Şi în timp ce vorbea aşa, îşi trase pe el sumanul: 

— Să mergem, domnilor binefăcători, la Kro- 
sienka; nici trei sferturi de ceas nu facem pînă acolo; 
dar ce spun eu, păcătosul de mine; dacă o fi jumătate 
de oră... Ştiu eu un drum peste pirau, pe urmă printr- 
un crîng de liliac, pe lîngă un stejar... Satul e mare 
şi e acolo o vodcă... Să mergem, domnilor 


326 


binefacatori! De ce sa pierdem vremea? Domnii 
soldati din regimentul dumneavoastra au nevoie de 
un culcus bun, să se odihnească. Domnul soldat 
imperial si regal care se bate cu muscalul are nevoie, 
nu-i aşa? de un pat curat, comod... La noi ce-ar găsi? 
Päduchi, rîie, vărsat de vînt şi holeră. Chiar ieri, s-au 
înnegrit trei băieţi de holeră... Bunul şi milostivul 
Dumnezeu a blestemat Liskowiec-ul... 

În clipa aceea, Svejk făcu un gest maiestuos cu 
mina: 

— Domnilor binefăcători, începu el, imitind 
glasul primarului. Am citit odată într-o carte că pe 
vremea războaielor suedeze, cînd se dădea ordin ca 
oastea să fie încartiruită în cutare sau cutare sat, iar 
primarul încerca s-o facă pe prostul şi nu dădea o 
mînă de ajutor, îl spînzurau pe loc de cel dintîi 
copac. Pe urmă, chiar astăzi, la Sanok, un caporal 
polonez mi-a povestit că atunci cînd vin 
kvartirmaistrii, primarul trebuie să-şi adune 
numaidecit toţi sfetnicii, cu care să meargă din casă 
în casă şi să spună doar atît: Aici încap trei, aici 
patru, la parohie au să stea domnii ofiţeri şi într-o 
jumătate de ceas totul trebuie să fie pregătit... 

Domnule binefăcător — se adresă Svejk foarte 
grav primarului — unde-i copacul cel mai apropiat? 

Primarul nu înţelese ce înseamnă cuvîntul „copac” 
şi de aceea Svejk îi explică cu răbdare vorbindu-i de 
mesteacăn, stejar, păr, măr, într-un cuvînt îi dădu de 
înţeles că era vorba de un lucru care avea crengi 
groase. Dar primarul nu pricepu nici de data asta şi 


327 


cind auzi pomeniti pomii fructiferi, se sperie 
deoarece ciresele tocmai se copseserä şi răspunse ca 
nu ştie de aşa ceva şi că are numai un stejar in fata 
casei. 

— Foarte bine, spuse Svejk — făcînd cu mina 
semnul internațional al spînzurării — te spînzurăm 
chiar aici în fata cocioabei, ca să ştii şi tu că e război 
şi că noi avem ordin să dormim aici şi nu la Kro- 
sienka, sau mai ştiu eu unde. N-ai să te apuci tu 
acum să schimbi planurile noastre strategice sau 
poate, cumva, vrei să te legeni într-un copac, cum 
zice în cartea aceea despre războaiele suedeze... Am 
cunoscut un caz la fel, domnilor, în timpul mane- 
vrelor de lîngă Velky Mezift¢... 

Plutonierul de administraţie Vanék îi tăie vorba: 

— Asta ai să ne-o povesteşti mai tîrziu, Svejkule. 
Apoi, intorcindu-se către primar îi spuse: Şi acum, 
repede alarma şi aranjaţi cartiruirea. 

Primarul începu să tremure; biigui ceva din care 
se putea desluşi că el avusese intențiile cele mai 
bune cu domnii binefăcători, dar dacă altfel nu se 
poate, are să încerce să găsească ceva şi în sat, ca să 
fie toţi domnii mulţumiţi, aşa că se duce numaidecit 
să aducă un felinar. 

Cînd ieşi din odaia foarte slab luminată de o lăm- 
pita cu petrol, agatata sub icoana unui sfînt cu chipul 
chinuit ca al unui schilod în ultimul grad, se auzi 
deodată strigătul lui Chodounsky: 

— Unde a dispărut Baloun? 


328 


Dar mai inainte de a incepe o cercetare mai temei- 
nică, din spatele cuptorului se deschise încetişor o 
usita ce dădea undeva în afară şi prin deschizătură îşi 
lungi trupul Baloun; îşi roti privirea să vadă dacă nu 
era cumva primarul, şi rosti cu un glas hihiit de 
parcă ar fi avut cel mai feroce guturai: 

— Ham fost în chamhară, am cothrobăit prin 
cevha şi ham băghat în gură şi achum thothul mi she 
lipheşte de cehrul guhrii. Nhu-i nhici shărat, nhici 
dhulce, e alhuat pentrhu phiine. 

Plutonierul de administratie Vanék indrepta asupra 
lui lanterna electrica si cu totii constatara ca in viata 
lor nu văzuseră ostaş austriac in aşa hal de murdărie. 
Apoi se speriară, deoarece băgaseră de seamă că 
bluza lui Baloun era umflată, de parcă ar fi fost 
gravid în ultima lună. 

— Ce-ai patit, Baloun? îl întrebă compătimitor 
Svejk, pipăindu-i burta umflatä. 

— Ăştia-s castraveți, hîrîi Baloun sufocîndu-se cu 
aluatul care nu se mişca nici în sus, nici în jos. Aveţi 
grijă, că sînt săraţi. Am mîncat trei la tuteala şi restul 
vi i-am adus vouă. 

Si începu să scoată din sin castraveți, unul dupa 
altul, impartindu-i celor din Jur. 

Între timp, primarul se ivise în prag cu felinarul 
aprins şi văzînd scena îşi făcu semnul crucii şi spuse 
cu un glas plingaret: 

— Muscalii au luat şi ai noştri adună... 

lesirä cu toţii în sat, însoţiţi de o haită de cinci 
cîini care se ţineau scai de Baloun şi-i dădeau mereu 


329 


ircoale pe la buzunarele de la pantaloni, unde Ba- 
oun 


dosise o bucata de slanina, sterpelitä tot din camara 
si pe care, din lacomie, o ascunsese de camarazii sai. 

— Ce au ciinii de se inghesuie mereu la tine? il 
intreba Svejk. 

Dupä ce se gindi citeva clipe, Baloun raspunse: 

— Au simtit cä-s om bun. 

Nu spuse insa ca, in acelasi timp, tinea strins in 
buzunar slănina şi că un cîine tot trăgea cu dinţii de 
ea. 

În raita făcută prin sat pentru cazare, se convinseră 
că Liskowiec-ul era o comună mare, dar care fusese 
într-adevăr greu încercată de urgia războiului. E 
drept că nu fuseseră incendii; ca prin minune, părțile 
beligerante nu o încadraseră în sfera operaţiunilor de 
război; în schimb în sat se refugiase populaţia din 
multe alte sate învecinate: Chyrow, Grabow, Holuba 
ş.a., distruse de război. 

În unele cocioabe trăiau în cea mai cruntă sărăcie 
chiar cîte opt familii, aciuate acolo după atîtea pa- 
gube pricinuite de războiul distrugător care trecuse 
peste ele cu furia torentelor sălbatice şi pustiitoare 
ale unui rîu revărsat. 

Compania fu încartiruită în mica fabricuta de 
spirt, minată şi ea, de la celălalt capăt al satului, în 
ale cărei ateliere de fermentație încăpu cam jumătate 
din efectiv. Ceilalţi ostaşi fură plasați pe la cîteva 
ferme, în care domnii bogătaşi nu îngăduiseră 
cazarea gloatelor de pălmaşi näpästuiti. 

Statul-major al companiei: ofiţerii, plutonierul de 
administraţie Vanék, ordonantele ofiţerilor, telefonis- 


331 


tul, echipa de sanitari, bucätarii si Svejk se instalara 
in casa popii, care nu catadicsise nici el să adäpos- 
teascä vreo familie de näpästuiti din imprejurimi si 
deci avea loc destul. 

Era un om între două vîrste, înalt si uscativ, care 
umbla cu o sutană soioasă şi roasă şi care de atîta 
zgircenie nici să mănînce nu se îndura. Fusese 
crescut de taică-său într-o ură cumplită fata de ruşi, 
ură ce-i trecuse, însă, subit la retragerea ruşilor şi so- 
sirea armatelor austriece care-i mincasera gistele şi 
găinile lăsate neatinse de ruşii ce nu-l deranjaseră 
decît prin cîţiva cazaci cu părul zbirlit, de dincolo de 
Baikal. 

Minia preotului împotriva oştilor austriece crescu 
şi mai mult cînd intrara in sat maghiarii şi-i stoarsera 
toată mierea din stupi. Acum se uita cu o ură 
înverşunată la oaspeţii nepoftiti şi se simţea grozav 
de bine fiindcă putea să se invirteasca în jurul lor, să 
strîngă din umeri şi să repete mereu: 

— N-am nimic. Sint sărac lipit pămîntului; la 
mine, la mine nu găsiţi, domnilor, nici măcar un 
codru de pîine. 

Aşa cum e lesne de înţeles, cel mai trist era Ba- 
loun, care sta mai-mai să plîngă de desperare. În 
mintea lui dăinuia încă imaginea incetosata a unui 
purceluş de lapte, a cărui crustă rumenă trosneşte 
între dinți şi îmbată cu aroma ei. Ordonanţa 
locotenentului-major LukaS motäia în bucătăria 
domnului părinte, unde din cînd în cînd venea să 
tragă cu ochiul un copilandru 


332 


uscativ şi desirat, care-i tinea părintelui loc şi de 
argat şi de bucătăreasă, şi avea poruncă aspră să fie 
cu ochii în patru peste tot, ca să nu se fure ceva. 

De altfel, Baloun nici nu găsise nimic în bucă- 
tărie; doar in solnitä putin chimion înfăşurat într-o 
hîrtiutä, pe care-l băgă în gură şi al cărui miros îi 
stîrni şi mai mult halucinatia gustativă a purcelusului 
de lapte. 

În curtea fabricutii de spirt, în spatele parohiei, 
focul pălălăia sub cazanul bucătăriei de campanie, 
apa dăduse în clocot şi clocotea aşa fără nici un rost. 
Plutonierul de administraţie şi bucătarii cutreieraseră 
tot satul în căutarea unui porc, dar truda le fusese 
zadarnică. Pretutindeni se aleseseră cu acelaşi 
răspuns stereotip: ,,Muscalii au luat şi au mîncat 
totul”. 

ÎL treziră deci pe circiumarul evreu, care începu 
prin a-şi smulge perciunii şi a-şi exprima regretul că 
nu poate să fie de folos domnilor soldaţi, dar pînă la 
urmă îi făcu să cumpere de la ei o vacă batrina, slabă 
şi prăpădită, numai oase şi piele. Ceru pentru ea o 
sumă fantastică şi, trăgîndu-se de barbă, se jură că o 
astfel de vacă nu se află în toată Galiţia, în toată 
Austria şi Germania; în toată Europa şi chiar în 
lumea întreagă; în acelaşi timp urlă, plînse şi se jură 
pe legea lui că era cea mai grasă vacă din cite 
veniseră vreodată pe lume, din porunca lui Iehova. 
Se jură pe toţi strămoşii lui că pe vaca aceea se 
dusese călare pînă la Woloëisko, că în toată regiunea 
se vorbea despre ea ca despre o minune 


333 


dumnezeiască şi că de fapt nici nu era vaca, ci cel 
mai gras bivol din lume. În cele din urmă 
inghenunche in fata lor si, imbratisindu-le pe rind 
picioarele, striga 

— Omoriti-ma dacă vreţi, dar nu plecaţi fara 
vaca. 

Îi ameti în aşa hal cu bocetele lui, că pornira spre 
bucätäria de campanie cu aceasta gloaba, de care i-ar 
fi fost scirba si unui hingher. Mult timp inca dupa ce 
se vazu cu banii in buzunar, circiumarul continua sa 
plinga in fata lor şi să se blesteme că-l lăsaseră sărac 
lipit pămîntului, că singur se nenorocise vînzîndu-le 
o vacă atât de bună pe un pret atât de mic. Îi ruga să-l 
spînzure, pentru că el, om bătrîn, făcuse o asemenea 
prostie de care strămoşii se vor ruşina în mormintele 
lor. 

Dar chiar în timp ce se tăvălea încă în praf, 
înaintea lor, îşi scutură de pe el toată părerea de rău 
şi cînd se duse acasă, îi spuse nevestii: 

— Elsală dragă, soldatii-s proşti, dar noroc de 
Nathan al tău că-i deştept foc... 


Avură de furcă cu vaca, nu glumă. Trecură prin 
clipe cînd se părea că nici nu va putea fi desfăcută, 
în sfîrşit, cînd izbutiră să-i sfisie în cîteva locuri 
pielea, iesira la iveală nişte muşchi inchirciti aducind 
a odgoane uscate de vapor. 

Cineva reuşi să facă rost de un sac de cartofi şi 
bucătarii puseră la fiert, fără prea mari speranţe, 
zgirciurile şi oasele; putin mai încolo, la o bucătărie 


334 


mai mica, un bucätar se cäzni, cu desperare sa pre- 
gateasca dintr-o bucata din scheletul vacii masa ofi- 
terilor. 

Aceasta vaca nefericita, daca in general acest feno- 
men al naturii poate fi numit astfel, ramase adinc 
întipărită în amintirea participanților la festin şi, fara 
nici O exagerare, se poate spune că daca mai tirziu, 
înaintea bătăliei de la Sokal, comandanții ar fi 
amintit ostaşilor de vaca din Liskowiec, compania a 
unsprezecea s-ar fi năpustit, urlînd de furie, asupra 
dușmanului. 

Atit de neruşinată fusese această vacă, încît nici 
măcar o supă de vacă n-a ieşit dintr-însa. Cu cit 
fierbea mai mult, cu atît carnea se prindea mai tare 
de oase, formînd un tot şi împietrindu-se ca un biro- 
crat care jumătate din viaţă trăise numai printre 
hirtoage şi se hranise numai cu acte. 

Svejk, care în calitatea lui de curier menținea o 
legătură permanentă între comandament şi bucătărie 
pentru a anunţa dacă-i gata mincarea, raporta în cele 
din urmă locotenentului-major Lukâs: 

— Domnule oberlaitnant, e în regulă, s-a făcut 
porțelan. Vaca are o carne aşa de tare că se poate tăia 
sticlă cu ea. 

Cînd voiseră s-o guste, bucătarul Pavlitek îşi 
rupse un dinte din fata, iar Baloun o măsea din 
fundul gurii. 

Apropiindu-se solemn de locotenentul-major 
Lukas, Baloun îi întinse, văicărindu-se, dintele rupt, 
învelit în textul imnului pelerinilor de la Lourdes: 


335 


— Am onoarea sa va raportez, domnule ober- 
laitnant, că am facut tot ce-am putut. Dintele s-a 
rupt la ofițirmenaj cînd am vrut să încercăm dacă nu 
s-ar putea totuşi face un biftec din carnea aceea. 

La auzul acestor cuvinte, din fotoliul de linga fe- 
reastră se ridică o mutră peste măsură de tristă. Era 
locotenentul Dub, pe care echipa de sanitari îl trans- 
portase cu căruţa, ca pe un om sfîrşit: 

— Vă rog faceţi linişte — îi imploră el cu un glas 
deznădăjduit — mi-e rău! 

După care se lăsă din nou în fotoliul uzat, în ale 
cărui crăpături se cuibăriseră mii de ouă de plosnite. 

— Sînt obosit — continuă Dub cu aceeaşi voce 
tragică. Sînt bolnav şi suferind şi rog să nu pomeniti 
în faţa mea de măsele rupte. Adresa mea e: Smichov, 
Kralovska 18. Dacă nu apuc ziua de miine, vă rog să 
instiintati familia cu menajamente şi să nu uitaţi să 
pomeniti pe mormîntul meu că înainte de război am 
fost şi profesor de gimnaziu K. u. K. 

Adormi apoi sforăind uşor, astfel că nu mai apucă 
să audă cum Svejk îl prohodi cu cîteva versuri din 
pomenirea morţilor: 


» Mariei i-ai iertat păcatul 
Păcătosului i-ai alinat oftatul 
Fă ca şi-n mine nădejdea sa-nfloreasca...” 


Tocmai atunci plutonierul de administraţie Vanék 
anunţă că faimoasa vacă mai trebuia să fiarbă încă 


două ore la bucătăria ofițerilor, că nici vorbă nu 


336 


putea fi de biftec si ca in loc de biftec se va gati un 
gulas. 

Se luă hotărîrea ca pînă va suna gornistul masa, 
trupa să tragă un pui de somn deoarece cina va fi 
oricum gata abia în zori. 

Vanék îşi căra de undeva un brat de fin, îl întinse 
pe jos în sufrageria parohiei şi, răsucindu-şi nervos 
mustata, îi spuse locotenentului-major Lukäë, care se 
odihnea lîngă el pe o canapea veche: 

— Vă rog să mă credeţi, domnule oberlaitnant ca 
aşa vacă n-am înghiţit în viata mea. 

În bucătărie, la lumina unui muc de lumînare 
Sterpelit din biserică, telefonistul Chodounsky scria, 
acasă o scrisoare pe care voia s-o aibă gata ca să 
nu-şi mai bată capul cu treaba asta cînd, în sfîrşit, 
li se va anunţa numărul oficiului poştal militar. 
Scria: 


»Scumpa şi iubită soţie, draga mea Bozena! E 
noapte şi mă gîndesc fără încetare la tine, iubita 
mea, şi te văd şi pe tine, cum te gindesti la mine 
cînd te uiţi la patul gol, lingă tine. Să mă ierti daca 
atunci cînd mă gîndesc ta asta, îmi trec prin minte 
unele lucruri. Stii bine că sînt concentrat chiar de 
la începutul războiului şi am auzit cite unele de pe 
la camarazii răniţi care au căpătat concediu şi cînd 
au ajuns acasă ar fi fost mai bucuroşi să intre în 
pămînt decit să afle că un potlogar se tinea de 
fusta nevestei lor. Mă doare, crede-mă, dragă, 
Bozena, că trebuie să-ţi scriu aşa. Nici n-aş fi 


337 


pomenit de una ca asta, dat stii foarte bine ca chiar 
tu mi-ai spus ca ai mai fost in vorba cu cineva si ca 
inaintea mea te-a avut domnul Kraus din strada 
Mikulasska. Acum, in noaptea asta, cînd ma 
gihdesc că beteagul acela ar mai putea, în lipsa 
mea, sa ridice vreo pretenţie fata de tine, îmi zic, 
dragă Bozeno, că l-aş sugruma pe loc. Multă 
vreme am finut-o în mine, dar cînd mă gîndesc că 
s-ar putea da iar la tine, mi se strînge inima şi-ţi 
atrag atenţia că nu înghit lingă mine o scroafă 
care S-ar curvăsări cu oricine şi mi-ar face numele 
de ris. larta-mi, dragă Bozeno, cuvintele prea 
aspre, dar bagă de seamă ca nu cumva. Să aflu 
ceva rău despre tine; altminteri m-aş vedea silit să 
vă ucid pe amindoi, pentru că eu unul sînt gata la 
orice, chiar dacă ar fi să mă coste şi viata. Te 
săruta de o mie de ori şi urează sănătate tatei şi 
mamii. 
Al tau, 
Tonous 


PS. Nu uita că porţi numele meu.” 


Apoi mai scrise încă o scrisoare de rezervă: 


; Prea scumpa mea Boiena! 


Cînd vei primi aceste rînduri, sa ştii că Sîntem 
după o mare bătălie, în care norocul războiului s-a 
întors de partea noastră. Printre altele, am doborit 
vreo zece avioane inamice şi am împuşcat un ge- 
neral cu o ciupercă mare pe nas. În mijlocul luptei, 


338 


cînd deasupra noastră explodau şrapnelele, m-am 
gîndit la tine, scumpa mea Bozena, ce-i fi făcînd, 
cum o duci şi ce-o mai fi nou pe acasă? De fiecare 
dată cînd îţi scriu îmi amintesc cum am fost im- 
preună la berăria «U Tomase», cum m-ai dus în 
cîrcă acasă şi cum te-a durut a doua zi mîna de 
atita trudă. Acum plecăm iar înainte, aşa că nu-mi 
mai rămîne vreme sa continui scrisoarea. Nădăj- 
duiesc că mi-ai rămas credincioasă, că ştii bine ca 
în privinţa asta nu iert nimic. Ei, dar acum a sosit 
clipa plecării! Te sărut de o mie de ori, dragă 
BoZena, şi nădăjduieşte că totul se va sfirsi cu bine. 
Al tău credincios, 
Tonous” 


Telefonistul Chodounsky începu să motäie şi 
adormi cu capul pe masă. 

Părintele, care nu dormea şi umbla de colo pînă 
colo prin parohie, deschise uşa bucătăriei şi, din spi- 
rit de economie suflă şi stinse mucul de lumînare ce 
pilpiia încă, pe sfirsite, lîngă Chodounsky. 

În sufragerie, în afară de locotenentul Dub, nu 
dormea nimeni. Plutonierul de administraţie Vanék 
studia cu grijă un nou ordin în legătură cu aprovizio- 
narea trupei, pe care-l primise la Sanok de la 
cancelaria brigăzii, şi băgă de seamă că pe măsură ce 
se apropiau de front, rațiile scădeau. Cînd ajunse la 
sfîrşit, îl pufni risul citind un paragraf din noul ordin, 
prin care se interzice folosirea şofranului şi a 
cimbrului la dresul ciorbei pentru trupă. Ordinul mai 


339 


spunea de asemeni ca bucătăriile de campanie 
trebuie să strîngă toate oasele şi să le trimită, in 
spate, la magaziile diviziei respective. Fraza era 
puţin cam obscură, deoarece nu se specifica dacă era 
vorba de oseminte omeneşti sau de oasele altor 
animale măcelărite. 

— Ascultă Svejk — i se adresă locotenentul- 
major Lukâs căscînd de plictiseală — pînă căpătăm 
ceva de mîncare ai putea să ne povesteşti vreo 
întîmplare. 

— Ei, pînă să căpătăm ceva de mîncare, domnule 
oberlaitnant, ar trebui să vă povestesc toată istoria 
poporului ceh, răspunse Svejk. Dar pînă una alta ştiu 
o istorioară scurtă despre o doamnă dirigintă de 
posta din Sedléeansk, care, după moartea bărbatului 
ei a pus mîna pe poştă. Mi-a venit în minte atunci 
cînd am auzit vorbindu-se despre oficiile poştale mi- 
litare, cu toate că nu are nimic nici în clin nici în 
mineca cu feldposta. 

— Svejk — se auzi de pe sofa glasul locotenentu- 
lui-major — iar începi cu timpeniile dumitale... 

— Da, să trăiţi, domnule oberlaitnant, chiar aşa sa 
stiti, e o poveste grozav de timpita. Stau singur $i ma 
mir cum de mi-a venit în minte să va spun aşa ceva; 
o fi din cauză de timpenie din născare, ori din cauza 
unor amintiri din tinereţe. Ştiţi, domnule ober- 
laitnant, pe globul nostru pămîntesc sînt tot felul de 
firi şi pînă la urmă tot a avut dreptate bucătarul 
nostru Jurajda, cînd s-a îmbătat crita atunci la Bruck, 
de-a căzut în privată, de unde n-a mai putut să iasă, 


340 


si striga intr-una: ,,Destinul si menirea omului este sa 
cunoasca adevarul, sa stapineasca cu spiritul lui uni- 
versal, să se perfecționeze şi să se formeze neîncetat 
şi treptat-treptat să intre în sferele mai înalte ale unei 
lumi mai frumoase, mai pline de dragoste”. Cînd am 
vrut să-l scoatem de acolo, a început să zgirie şi să 
muşte. Se credea la el acasă şi abia după ce l-am, 
azvirlit din nou în latrină a-început să se sclifoseasca 
că să-l scoatem afară. 

— Dar cu diriginta aia de poştă ce a fost? strigă 
desperat locotenentul-major Lukas. 

— À, era o femeiuşcă tare cumsecade, dar şi o ja- 
vră, domnule oberlaitnant. Făcea faţă la îndatoririle 
de serviciu, dar avea un cusur: credea că toată lumea 
se tine de capul ei, că toţi au boală pe dinsa si, de 
aceea, în fiecare zi după slujbă, făcea rapoarte la 
autorități, după cum era cazul. Odată, s-a dus dis-de- 
dimineaţă la pădure să strîngă ciuperci şi, trecînd 
prin faţa şcolii, a observat că domnul învăţător era 
treaz şi că i-a dat ziua bună, întrebînd-o chiar unde 
se duce aşa cu noaptea în cap. Cînd 1-a răspuns că se 
duce la ciuperci, dumnealui i-a zis că vine şi el in 
urmă. Din asta, dumneaei, babă afurisită, a tras con- 
cluzia că dumnealui avea nişte gînduri necurate şi 
apoi, cînd l-a văzut că într-adevăr iese din desiş şi se 
îndreaptă spre dinsa, dumneaei s-a speriat, a fugit, şi 
numaidecit a facut un raport la consiliul şcolar local, 
cum că învățătorul a vrut s-o violeze. Învățătorul a 
fost trimis spre cercetare în fata comisiei disciplinare 
şi pentru ca nu cumva din povestea asta să iasă 


341 


vreun scandal public, a venit sa faca cercetarile chiar 
inspectorul scolar in persoanä, care s-a adresat 
sefului de post ca sa aprecieze el daca intr-adevar 
invatatorul era in stare de o asemenea fapta. Seful de 
post, dupa ce s-a uitat in acte, a spus ca nu era cu 
putință una ca asta, fiindcă invatatorul în cauză mai 
fusese învinuit o dată de preot că s-ar fi ţinut de 
nepoata lui cu care se culca el, părintele, dar că învă- 
tätorul adusese de la medicul de plasă o adeverinţă 
cum că era neputincios de la vîrsta de şase ani, cînd 
a căzut rascracarat din pod, drept în oiştea carutei. 
Javra dracului nu s-a lăsat şi a făcut plingere impo- 
triva şefului de post, a doctorului de plasă şi a 
inspectorului şcolar, cum că ar fi fost cu toţii mituiti 
de învăţător. Dacă au văzut dumnealor asta, au dat-o 
si ei în judecată şi a fost condamnată; dar dumneaei 
a făcut apel, zicînd că e iresponsabilă. A fost 
cercetată şi de medicii legişti, care i-au dat certificat 
că, deşi e tîmpită, poate totuşi să ocupe orice fel de 
slujbă la stat. 

Locotenentul-major Luka’ strigă ca ieşit din 
minţi: 

— Maica ta Cristoase! la care mai adăugă: Ti-as 
spune eu una dumitale, Svejkule, dar nu vreau să-mi 
stric masa de seară. La care Svejk, răspunse: 

— Păi, nu v-am spus dinainte, domnule oberlait- 
nant, că e o poveste grozav de timpita... 

Lukas făcu doar un gest plictisit cu mina şi spuse: 

— Deştaptăciuni din astea am mai auzit eu multe 
de la dumneata. 


342 


—Nu oricine poate sa fie destept, domnule ober- 
laitnant, observa Svejk convingätor. Prostii fac excep- 
tie, pentru ca altfel, daca oricine ar fi destept s-ar 
aduna pe lumea asta atita desteptaciune ca fiecare 
al 


343 


doilea om ar fi timpit. Daca, de pilda, sä zicem, dom- 
nule oberlaitnant, fiecare din noi ar cunoaste legile 
naturii şi ar şti să socoteasca distanţele cereşti, i-ar 
stingheri pe cei din jurul lui, aşa cum făcea unul 
Capek, un domn care venea de multe ori pe la 
circiuma „La Potirul” şi care, cînd se lăsa noaptea, 
ieşea din bodegă, se uita la cerul înstelat şi cînd se 
întorcea în cîrciumă, umbla de la unul la altul şi 
spunea: „Jupiter străluceşte astăzi grozav de frumos, 
dar tu habar n-ai, băiete, ce ai deasupra capului. În- 
telegi tu, mă derbedeule, ce distanţe sînt astea? Dacă 
te-ar împuşca dintr-un tun, apoi ar trebui să zbori cu 
viteza unei ghiulele milioane şi milioane de ani ca să 
ajungi acolo.” Era atît de grosolan şi de spurcat la 
gură cînd spunea de-alde astea, că de cele mai multe 
ori zbura el din cîrciumă, cu viteza tramvaiului elec- 
tric, domnule oberlaitnant, adică cu circa zece kilo- 
metri pe oră. Sau să luăm, de pildă, domnule ober- 
laitnant, furnicile... 

Locotenentul-major se ridică în capul oaselor pe 
sofa şi impreunindu-si mîinile strigă: 

— Mă mir eu singur, Svejk, de ce stau cu dum- 
neata la taifas, cînd te cunosc doar de atîta vreme... 

Svejk incuviinta cu capul: 

— Asta-i obisnuinta, domnule  oberlaitnant, 
vedeţi, vine de aici că noi ne cunoaştem de mult şi 
am trecut împreună prin multe. Am îndurat împreună 
atîtea şi de fiecare dată ne-am regăsit, ca curca 
chioară cu curcanul ei. Cu respect vă raportez, 
domnule oberlaitnant, că asta se numeşte soartă... 


344 


Ceea ce maiestatea sa împăratul a hotărît o dată e 
bine hotărît; dumnealui ne-a legat unul de altul şi de 
altfel nici nu doresc altceva decît să vă fiu cîndva de 
folos. Nu vă este foame, domnule oberlaitnant? 

Lukäÿ, care între timp se întinsese din nou pe so- 
faua veche, îi răspunse lui Svejk că ultima întrebare 
era cea mai inteleapta soluţie pentru terminarea pa- 
lavrelor timpite de pînă atunci şi-l sfătui să se ducă 
să vadă ce se mai aude cu masa. Ar fi, categoric, mai 
bine dacă Svejk s-ar mai duce puţin şi pe afară şi l-ar 
scuti de tîmpeniile pe care i le îndrugă şi care îl obo- 
sesc mai mult decît tot marşul de la Sanok pînă aici. 
Îi mai spuse că ar fi foarte bucuros să atipeasca pu- 
tin, dar că nu poate. 

— Asta-i din pricina plosnitelor, domnule oberlait- 
nant. Stiti, e o veche superstitie cum ca preotii nasc 
plosnite. Nicäieri nu gäsiti atitea plosnite ca la pa- 
rohii. Pärintele Zamastil de la parohia din Horni 
Stodulky a scris chiar o carte întreagă despre plos- 
nite; umblau plosnitele pe el chiar si in timpul 
predicii. 

— Ascultă, Svejk, parcă ai spus ceva? Te duci la 
bucätärie, sau nu te duci? 

Svejk iesi, si-n urma lui, dintr-un colt, se 
desprinse ca o umbrä, cälcînd dupa el in virful 
picioarelor, Baloun... 


Dimineaţa, cînd părăsiră satul Liskowiec şi por- 
niră spre Starasol şi Sambov, luară cu ei în cazanul 


bucătăriei de campanie şi nefericita vacă care încă 


345 


nu fiersese. Fusese luata hotärîrea de a se continua 
fiertul in timpul marsului, urmind ca masa sä fie 
servită la popasul de la jumătatea drumului, între 
Liskowiec şi Starasol. 

Pentru drum, trupa căpătă cafea neagră. 

Locotenentul Dub fu urcat din nou într-un furgon 
sanitar, dat fiind că se simţea şi mai rău chiar decît 
cu o zi înainte. Cel mai mult avu de suferit din 
pricina asta ordonanța, care trebui să alerge tot 
timpul pe lîngă furgon şi să asculte cum locotenentul 
Dub îl porcăia într-una, pentru că în ziua precedentă 
nici nu s-ar fi sinchisit de el, drept care, cînd vor 
ajunge la destinaţie, va avea el grijă să se răfuiască. 
Tot mereu cerea să i se aducă apă, pe care cum o 
bea, o bora numaidecit. 

— De cine... de cine rideti? zbiera din furgon. Va 
învăţ eu minte, cu mine nu vă jucaţi; o să aflaţi voi 
cine sînt! 

Locotenentul-major Lukâs mergea călare, iar 
Svejk, care îi ţinea tovărăşie, bătea pasul atît de 
convins, de parcă n-ar fi avut răbdare să aştepte 
clipa cînd avea să dea ochii cu inamicul. În acelaşi 
timp, povestea: 

— Ati băgat de seamă, domnule oberlaitnant, că 
unii din oamenii noştri sînt ca muştele? Nu duc nici 
măcar treizeci de kilograme în spinare şi nu mai au 
putere să răsufle. Ar trebui să li se tina şi lor con- 
ferinte, aşa cum ne tinea nouă răposatul dom” ober- 
laitnant Buchanek, care s-a împuşcat din pricina 
acontului de zestre pe care l-a luat de la viitorul 


346 


socru şi pe care dumnealui l-a facut praf cu alte 
curve. Pe urmă a luat altă arvună, de la un al doilea 
viitor socru; cu asta a umblat mai gospodăreşte, a 
păpat-o pe îndelete la cărți şi nici nu s-a uitat la 
curve. Se înţelege că banii nu i-au ajuns totuşi pentru 
multă vreme, aşa că a trebuit să atace un al treilea 
viitor socru, pentru altă arvună. Cu asta şi-a cum- 
părat un cal; un armăsar arăbesc, dar nu era un pur- 
sînge... 

Locotenentul-major Lukâă sări furios de pe cal: 

— Svejk — tuna el cu un glas amenintätor — 
dacă încerci să-mi vorbeşti şi despre al patrulea 
acont, să ştii că te zvirl în şanţ. 

Apoi încălecă din nou, iar Svejk continuă foarte 
grav: 

— Am onoarea să vă raportez, domnule oberlait- 
nant, că nici vorbă nu poate fi de un al patrulea 
acont, pentru că după al treilea dumnealui s-a îm- 
puşcat. 

— Slava Domnului, oftă uşurat locotenentul- 
major Lukäë. 

— Dar, ca să nu uităm despre ce vorbeam, reluă 
Svejk. Conferinţe din acelea pe care ni le tinea dom- 
nul oberlaitnant Buchanek, cînd se întîmplă ca sol- 
datii să cadă de oboseală în timpul marşului, ar 
trebui, după modesta mea părere, să se ţie în faţa 
ostaşilor, aşa cum o făcea dumnealui. Dumnealui 
dădea rast, ne aduna pe toţi ca puii în jurul cloştii şi 
începea să ne spună: „Bă, nătărăilor, voi nici nu 


347 


sinteti in stare să pretuiti avantajul că märsäluiti p 
slobul pamintesc, 


fiindcă sinteti o adunătură de golani neciopliti, de-i 
vine omului să borască cînd se uită la voi; ce v-aţi 
face daca v-as lăsa să märsäluiti aşa prin soare, unde 
omul care pe planeta noastră nenorocită are şaizeci 
de kile cîntăreşte acolo peste o mie şapte sute de 
kilograme; atunci să vă văd cum ati mărşălui dacă ati 
avea în spinare două sute optzeci de kile, aproape 
trei sute, şi arma ar cîntări cam vreo două sute 
cincizeci de kile; ati pieri dracului. Ati giffi şi ati 
scoate limbile de-un cot, ca ciinii haituiti. Era printre 
noi un nenorocit de învăţător, care a avut îndrăzneala 
să ceară şi el cuvîntul: „Dacă îmi daţi voie, domnule 
oberlaitnant: în lună, un om de şaizeci de kilograme 
cîntăreşte numai treisprezece kilograme. În lună ni s- 
ar părea marşul mai uşor, pentru că povara noastră ar 
cîntări acolo numai patru kilograme. În lună, de fapt, 
am zbura, n-am mărşălui.” „Asta-i acuma — 1-a 
răspuns răposatul domn oberlaitnant Buchanek — 
păi bine, mizerabile, iti arde de o palmă; să fii 
bucuros ca-ti dau una paminteasca, obişnuită: dacă 
ti-as cirpi una din acelea din luna — de care ziceai 
— uşor cum esti, ai zbura tocmai pînă în Alpi şi te-ai 
face zob. Si dacă ti-as arde una grea, solară, apoi te- 
ai face terci, şi capul ti-ar zbura pina în Africa.” I-a 
cirpit de aceea o labă obişnuită, paminteasca: 
atotştiutorul s-a pus pe bocit şi noi am mărşăluit mai 
departe. Tot timpul cît a durat drumul, s-a smiorcăit 
si s-a apucat, domnule oberlaitnant, să ne vorbească 
despre nu ştiu care demnitate omenească şi că se 
procedează cu el ca fata 


349 


de o ființă necuvîntătoare. După aceea, domnul 
oberlaitnant l-a trimis la raport, acolo i-au dat 
paisprezece zile de închisoare şi şase săptămîni de 
serviciu peste termen, pe care însă nu le-a făcut 
pentru că avea hernie şi dumnealor l-au silit să se 
sucească cam prea mult pe trapez şi el n-a rezistat şi 
a murit ca simulant, la spitalul militar. 

— Mi se pare foarte interesant, Svejk, spuse loco- 
tenentul-major Lukas, că dumneata — aşa cum ţi-am 
spus-o în repetate rînduri — ai obiceiul să iei într-un 
anume fel peste picior corpul ofițeresc. 

— Da’ de unde, răspunse sincer Svejk. Eu am vrut 
doar să vă povestesc, domnule oberlaitnant, cum 
înainte vreme, la militărie, oamenii se băgau singuri 
în nenorocire. Omul acela îşi închipuia că e mai în- 
vatat decît domnul oberlaitnant, voia să-l înjosească 
cu luna lui în fata manşaftului şi dacă vreţi să ştiţi, 
cînd l-a atins cu aia paminteasca peste bot, au răsu- 
flat cu toţii usurati, nimănui nu i-a părut rău; ba din 
contra s-au bucurat cu toţii că domnul oberlaitnant a 
făcut o glumă aşa de bună cu laba aia paminteasca. 
Asta se cheamă să salvezi o situaţie. Omului trebuie 
să-i treacă pe loc ceva prin minte, şi totu-i în regulă. 
Peste drum de mănăstirea Carmelitilor din Praga, 
domnule oberlaitnant, avea cu ani în urmă o 
prăvălie cu iepuri de casă şi alte păsări, un domn 
Jenom... Într-un timp a intrat în vorbă cu fiica 
legătorului de cărți Bilek. Lui dom’ Bilek nu-i era pe 
plac cunoştinţa asta şi chiar a şi spus-o public la 
cîrciumă, că dacă cumva domnul 


350 


Jenom ar veni să ceară mina fiicei lui, l-ar azvirli pe 
scări „ce n-a văzut lumea”. Domnul Jenom a băut 
zdravăn şi s-a dus la domnul Bilek, care l-a 
întîmpinat în antreu, cu un cuţit mare în mînă — din 
acelea cu care se rotunjesc marginile cărţilor şi arată 
a satir de tocat broaşte. A zbierat o dată la el 
întrebînd ce doreşte, şi domnu” Jenom, dragutul de 
el, s-a băşit aşa de tare, că s-a oprit şi pendula din 
perete. Pe domnul Bilek l-a pufnit atunci risul, i-a 
întins numaidecit mina şi n-a mai ştiut cum să fie 
mai gentil: ,,Poftiti, intrați, domnule Jenom, luaţi loc, 
vă rog, sper că nu v-aţi cufurit, doar nu sînt chiar aşa 
de rău; e drept că aveam de gînd să vă dau afară, dar 
acum văd că sinteti un om foarte simpatic, un ori- 
ginal. Eu sînt legător de cărţi; am citit multe romane 
şi nuvele, dar nicăieri n-am văzut ca un mire să se 
prezinte aşa.” Şi între timp ridea de se tinea de burtă 
si zicea cu nespusă bucurie că parcă s-ar cunoaşte de 
cînd s-au născut, ca şi cînd ar fi fraţi buni, i-a umplut 
numaidecit pipa, a trimis după bere şi cirnati, şi-a 
chemat soţia şi l-a descris în toate amănuntele cu 
băşinile pe care le-a tras. Doamna a scuipat scîrbită 
si s-a retras. Pe urmă şi-a chemat fiica şi i-a spus: 
„Uite, vezi, domnul ăsta a venit să-ţi ceară mina în 
cutare şi cutare împrejurări”. Fata a izbucnit in plins 
şi a declarat că nu-l cunoaşte, că nici nu vrea să ştie 
de el, aşa că nu le-a rămas altceva mai bun de făcut 
decît să bea amindoi berea, să mănînce cirnatii şi să 
se despartă. Apoi, după asta, domnul Jenom s-a mai 
făcut de ris in cir 


351 


ciuma aceea, unde se ducea domnul Bilek; asa ca, 
pina la urmä, peste tot, in tot cartierul nu i se mai 
zicea altfel decît ,Jenom căcăciosul” şi toată lumea 
vorbea de felul cum a vrut să salveze el situaţia. 
Viaţa omenească — să trăiţi — domnule 
oberlaitnant, e aşa de complicată, încît viata unui 
singur om e un fleac fata de ea. La circiuma noastră, 
„La Potirul”, din strada Bojisté, veneau, înainte de 
război, un politai, unu” Hubicka, şi un domn redactor 
care umbla după picioare rupte, oameni cälcati de 
tramvaie, sinucigaşi, ca să aibă ce scrie la ziar. Era 
un om tare vesel, mai mult îşi pierdea vremea pe la 
poliţie decît în redacţia lui. Într-o zi, dumnealui l-a 
îmbătat pe politaiul Hubiëka, l-a dus în bucătărie şi 
au schimbat între ei hainele, astfel că politaiul a 
rămas îmbrăcat în civil, iar domnul redactor a 
devenit politai... a acoperit frumuşel numărul 
revolverului şi a pornit-o aşa în inspecţie prin Praga. 
În strada Resslova, dincolo de fostul penitenciar, a 
întîlnit în liniştea nopţii un domn mai în vârstă, în 
cilindru şi palton căptuşit cu blană, care mergea la 
braţ cu o doamnă tot aşa, mai în vîrstă, şi tot în haină 
de blană. Se grăbeau amîndoi spre casă şi nu scoteau 
o vorbă. Redactorul a intrat în ei şi s-a stropsit la 
domnul cu joben: „Încetaţi o dată cu zbieratul, că vă 
arestez!” Inchipuiti-va, domnule  oberlaitnant, 
spaima bătrînilor. Zadarnic au încercat să-i spună ca 
trebuie să fie la mijloc o greşeală, că veneau de la un 
dineu, de la domnul guvernator. Trăsura i-a adus 
pînă dincoace de Teatrul Naţional, de unde au luat-o 


352 


pe jos ca să mai ia putin aer; locuiau aproape, pe 
strada  Morani; el era consilier superior la 
guvernamint iar doamna — sotia sa. ,,Pe mine nu ma 
duceti de nas — a continuat sa tune la el redactorul 
travestit — ar trebui să vă fie ruşine, dacă într- 
adevăr sinteti — aşa cum spuneți — consilier 
superior la guvernamint şi vă purtați ca un 
baietandru. Vă urmăresc de mult şi am văzut cum ati 
ciocanit cu bastonul în toate obloanele magazinelor 
pe care le-aţi întîlnit în drum, iar soția 
dumneavoastră, cum o numiţi — v-a dat o mina de 
ajutor.” „Dar, după cum vedeţi, nici nu am baston! 
Poate că a fost altcineva înaintea noastră”, s-a apărat 
consilierul. „Cum să-l mai aveţi — i-a răspuns pe 
loc redactorul travestit — cînd l-aţi rupt, aşa cum am 
văzut, colea după colt, pe spinarea unei babe care 
umblă prin cîrciumi cu cartofi copti şi castane.” 
Doamna, nici să plîngă nu mai putea de spaimă, 
iar domnul consilier superior s-a înfuriat aşa de tare, 
încît a început să-i spună ceva despre obrăznicie; în 
consecinţă a fost arestat şi predat primei patrule în- 
tilnite in raza comisariatului din strada Salmova, 
căreia redactorul travestit i-a ordonat să ducă pere- 
chea la comisariat, deoarece el fiind de la circa sfin- 
tul Jindrich şi trecînd în interes de serviciu pe la 
Vinohrady, îi surprinsese pe cei doi în timp ce tul- 
burau liniştea nopţii, într-o încăierare, şi insultau 
gardianul din post. A mai adăugat că el se duce să 
rezolve treburile la comisariatul lui din sfintul Jin- 


353 


drich şi peste un ceas are să vină la comisariatul 


Salmovă. Asa că patrula i-a dus pe cei doi şi i-a 
băgat la răcoare, unde au aşteptat pînă dimineaţa să 
vină politaiul care, între timp, cu ocoluri mari, s-a 
înapoiat „La Potirul”, în strada Bojisté, unde l-a 
trezit pe Hubicka şi, cu mari precautiuni, i-a spus ce 
s-a întîmplat şi ce urmări ar putea să aibă daravera 
dacă nu-şi tine gura... 

Locotenenul-major Lukăs părea obosit de atîta 
vorbărie, dar înainte de a da pinteni calului, ca să 
ajungă din urmă avangarda, îi spuse lui Svejk: 

— Daca ai vorbi pînă seara, ai spune tîmpenii din 
ce în ce mai mari. 

— Domnule oberlaitnant — strigă Svejk în urma 
locotenentului-major, care se îndepărta în galop — 
nu vreţi să ştiţi cum s-a terminat? 

Locotenentul-major Lukâă smuci nervos friul. 


Starea locotenentului Dub se îmbunătăți atît de 
mult, încît cobori din furgonul sanitar, adună în 
jurul lui întregul serviciu auxiliar al companiei şi ca 
prin vis începu să-i facă educaţie. Tinu un logos 
lung, care îi apăsă pe ostaşi mai mult decît ranita şi 
arma. 

Era un amestec de tot soiul de imitații. Incepu 
aşa: 

— Dragostea ostaşilor față de domnii ofiţeri este 
un impuls pentru sacrificii de necrezut, dar cînd dra- 
gostea asta nu e înnăscută in soldat, ea trebuie im- 
pusă. In viata civilă, dragostea cu sila a unui om fata 
de altul, să zicem, de pildă, a intendentului fata de 


355 


corpul profesoral, dureazä atita timp cit tine si 
puterea care o impune; in armată se întîmplă, însă, 
altfel, deoarece ofițerul nu poate îngădui soldatului 
nici cea mai mică slăbire a dragostei care-l leagă de 
superiorul lui. Dragostea asta nu este o simplă 
dragoste, ea este de fapt respect, frică şi disciplină. 

Svejk se tinea pe aproape, în stînga locotenentului 
Dub şi în timp ce acesta vobea, stătea smirna, cu faţa 
întoarsă spre el, în poziţia rechtsschaut. 

La început, locotenentul Dub nu-l băgă în seamă 
si îşi văzu mai departe de cuvintarea lui: 

— Disciplina şi îndatorirea de ascultare, dragostea 
obligatorie a ostaşului fata de ofiţer oglindeşte o 
mare realitate, căci raportul dintre soldat şi ofițer 
este foarte simplu: unul ascultă, celălalt porunceşte. 
În cărţile de artă militară am citit că laconismul, 
simplitatea militară sînt virtuţi pe care trebuie să şi le 
însuşească orice soldat care fie că vrea, fie că nu 
vrea, îşi iubeşte superiorul, care în ochii lui trebuie 
să fie obiectul cel mai mare, mai desăvîrşit şi mai 
pur al unei voințe hotärîte şi de neclintit. 

Abia acum observa rechtsschaut-ul lui Svejk, care 
îl privea ţintă; lucrul îi era foarte neplăcut, deoarece 
simţi deodată că se cam încurcase în vorbăria lui şi 
nu găsea o ieşire din acest făgaş al dragostei 
ostaşului fata de superior. De aceea zbieră la Svejk: 

— Ce tot caşti gura la mine, ca vitelul la poarta 
nouă? 


356 


— La ordin, să trăiţi, domnule Jaitnant, chiar 
dumneavoastră ati binevoit odată să-mi atrageti 
atenţia că atunci cînd vorbiti sînt dator să vă urmă- 
resc buzele cu privirea. Dat fiind că orice ostaş tre- 
buie să execute ordinele superiorului său şi să le tina 
minte o dată pentru totdeauna, a trebuit s-o fac. 

— Uita-te în partea cealaltă — strigă locotenentul 
Dub — nu te holba la mine, tîmpitule; ştii bine că nu 
te pot suferi şi că nu-mi face plăcere să te văd; mă 
pun eu o dată pe capul tau... 

Svejk întoarse capul „la stînga” şi continuă să ră- 
mina atît de teapan, în preajma locotenentului Dub, 
încît acesta izbucni: 

— Unde te uiţi, cînd iti vorbesc? 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că 
potrivit ordinului dumneavoastră, sînt linksschaut. 

— Ah, Dumnezeule — oftă locotenentul Dub — 
mare pacoste mai eşti. Uită-te drept înainte şi spu- 
ne-ti în gînd: sînt aşa de prost că n-are să fie nici o 
pagubă dacă crap. Ai să tii minte? 

Svejk îşi atinti privirea drept înainte şi spuse: 

— Cu respect vă raportez, domnule /aitnant, e 
nevoie să răspund la această întrebare? 

— Cum iti permiti, tuna locotenentul Dub. Cum 
îndrăzneşti să vorbeşti cu mine; ce vrei să spui cu 
asta? 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că 
mă gîndesc la un ordin al dumneavoastră, într-o 
gară, unde m-ati ocarit şi mi-ati spus să nu mai 


357 


raspund niciodata dupa ce dumneavoastra ati ispravit 
de vorbit. 

— Ti-e frică de mine, hai? se bucură locotenen- 
tul Dub. Bine, dar să ştii că încă nu m-ai cunoscut. 
În fata mea au tremurat si alţii mai dihai ca tine; tine 
minte asta. Am mai imblinzit eu şi pe alţii; de aceea, 
tine-ti gura şi ramii frumusel în urmă; să nu te mai 
văd! 

Svejk rămase deci în urmă şi călători comod, în 
furgonul sanitar, pînă la locul destinat pentru popas 
unde, în sfîrşit, avură bucuria să se înfrupte din ne- 
fericita vacă. 

— Vaca asta — tinu să observe Svejk — ar fi tre- 
buit ţinută cel putin paisprezece zile în oţet sau, daca 
nu vaca, măcar omul care a cumpărat-o. 

De la brigadă sosi în galop un curier cu noi dis- 
poziții pentru compania a ll-a; brigada ordona 
schimbarea marşrutei, compania urmînd să se în- 
drepte spre Felstyn, ocolind Woralyée şi Sambor-ul, 
deoarece nu putea fi cazată în nici unul din aceste 
sate, din cauza a două regimente din Poznan. 

Locotenentul-major Lukâă dădu imediat dispozi- 
tiile de rigoare: plutonierul de administraţie Vanek şi 
Svejk să plece înainte spre a se asigura cazarea 
companiei la Felstyn. 

— Nu cumva, Svejk, sa faci vreo näzbîtie pe 
drum, îi atrase atenţia locotenentul-major. $i mai 
ales să te porţi cuviincios cu populația! 

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, 
că am să mă străduiesc. E drept că am avut un vis 


358 


tare urit cind am atipit nitel, spre dimineatä. Am 
visat despre o albie de rufe care s-a scurs toata 
noaptea pe coridor, in casa unde locuiam, şi apa a 
razbit in apartamentul proprietarului, care a doua zi 
dimineaţă mi-a reziliat contractul. Stiti, domnule 
oberlaitnant, un caz ca ăsta s-a întîmplat cu ade- 
vărat, la Karlin, dincolo de viaduct... 

— Svejk, scuteste-ne, te rog, de prostiile dumitale 
si. priveşte mai bine împreună cu Vanék harta, ca să 
ştiţi încotro aveţi de mers. Vedeţi satele astea; de aici 
o ţineţi tot la dreapta spre rîu, apoi de-a lungul rîului, 
pînă ajungeţi iar într-un sat şi de acolo, din locul 
unde se varsă cel dintii pîrîu pe care, o să-l aveţi pe 
mîna dreaptă, o luaţi peste cîmp în sus, mereu spre 
miazănoapte şi nimeriti drept în Felstyn. O să ţineţi 
minte? 


Svejk porni aşadar la drum cu plutonierul de ad- 
ministratie Vanék, călăuzindu-se după dispoziţiile 
primite. 

Era pe la amiază; natura respira din greu în arsita 
înăbuşitoare, iar mormintele proaspete, acoperite în 
grabă, împrăştiau o duhoare de hoit descompus. 
Svejk si Vanék traversau o regiune în care se dădu- 
seră lupte grele în cursul înaintării spre Przemysl şi 
unde mitralierele seceraseră batalioane întregi. Prin 
zăvoaie se vedeau limpede ispravile artileriei. Pe su- 
prafete întinse şi pe povirnisuri, in loc de arbori ie- 
şeau-din pămînt un fel de cioate negre, şi toată 
această pustietate era brăzdată de tranşee. 


359 


— Aici arata nitel altfel decit la noi la Praga, in- 
cepu Svejk, ca să rupă tăcerea. 

— La noi, acum s-a isprăvit secerişul, spuse plu- 
tonierul de administraţie Vanék. La Kralupy începem 
devreme cu secerişul. 

— După război o să fie aici o recoltă grozavă, 
continuă Svejk după o clipă de tăcere. Ăştia n-au să 
trebuiască să cumpere făină de oase; e foarte avan- 
tajos pentru ţărani cînd le putrezeşte un regiment in- 
treg pe pămînturile lor; e un îngrăşămînt bun. Mie, 
numai de un singur lucru mi-e teamă: ca nu cumva 
țăranii de pe aici să se lase duşi de nas şi să vinda 
oasele la fabrica de zahăr. La cazarma din Karlin era 
un oberlaitnant, Holub, care era aşa de învăţat, că 
toţi de la companie îl socoteau timpit, fiindca dum- 
nealui, din pricina învăţăturii nu ştia să injure sol- 
datii şi toate le rezolva numai din punct de vedere 
ştiinţific. Într-o zi, ostaşii i-au raportat că pîinea 
distribuită nu se putea mînca. Alt ofițer s-ar fi mîniat 
de o asemenea obrăznicie, dar el nu; a rămas foarte 
liniştit, n-a făcut pe nici unul porc sau scroafă, nici 
măcar o labă peste bot n-a ars nimănui! Şi-a adunat 
numai băieţii şi le-a spus cu vocea lui blajină: „Mai 
întîi de toate, ostaşi, trebuie să vă daţi seama de 
faptul că aici în cazarmă nu vă treziti într-un 
«delikatessen handlung», unde să puteţi alege 
marinată de tipar, sardele în ulei sau sendviciuri. 
Orice ostaş trebuie să fie destul de deştept ca să în- 
ghită fără să cricneasca tot ce i se dă şi să simtă în el 
atîta disciplină cit să nu-l facă să se revolte im- 


360 


potriva calităţii produselor căpătate pentru mîncare. 
Inchipuiti-va, ostaşi, că ar veni un război. Pămîntului 
în care, după bătălie, veţi fi îngropaţi, îi e absolut 
indiferent cu ce fel de piine cazonă v-aţi îndopat 
înainte de moarte. Tătucul pămînt vă înghite şi vă 
mistuie cu bocanci cu tot. În lumea asta nimic nu se 
pierde; din voi, ostaşi, vor creşte alte grîne, din care 
se va face pîine pentru alti ostaşi, care, poate, la fel 
ca şi voi, nu vor fi mulţumiţi, se vor duce să se 
plîngă şi vor da de unul care să-i bage la închisoare 
pînă în vecii vecilor, fiindcă are dreptul s-o facă. 
Acum, ostaşi, ca v-am lămurit totul aşa de frumos, 
nădăjduiesc că nu va mai fi nevoie să vă reamintesc 
din nou, iar cel care în viitor va mai avea de gînd să 
se plîngă, va sta şi va chibzui mai întîi foarte bine.” 
„Cel puţin dacă ne-ar înjura”, îşi spuneau soldaţii 
între ei şi toţi eram grozav de miniosi de vorbele 
delicate ale domnului oberlaitnant. Aşa s-a făcut ca 
într-o zi, băieţii din companie m-au ales pe mine ca 
să-i spun că toţi îl iubesc, dar că asta nu-i militärie, 
dacă nu înjură. M-am dus atunci la el acasă şi l-am 
rugat să lase deoparte orice sfială, că milităria 
trebuie să fie militărie şi că ostaşii sînt învăţaţi să li 
se reamintească mereu că sînt porci şi cîini, pentru 
că altfel îşi pierd respectul fata de superior. La 
început, dumnealui s-a apărat, mi-a spus ceva despre 
inteligență, despre printipul că în ziua de azi nu-i 
îngăduit să tii ostaşii la respect cu nuiaua, dar pînă la 
urmă s-a dat pe brazdă; mi-a cîrpit o labă şi m-a dat 
pe uşă afară, aşa ca să-i 


361 


creascä autoritatea. Cind am comunicat baietilor 
rezultatul tratativelor mele, s-au bucurat grozav cu 
totii, dar dumnealui le-a stricat bucuria chiar a doua 
zi. De fata cu toţi, a venit dupa mine şi mi-a spus: 
„Svejk, am exagerat ieri, ţine un galben şi bea-l în 
sănătatea mea. Trebuie să ştii cum să te porți cu 
ostaşii.” 

Svejk îşi roti privirea peste împrejurimi. 

— Cred că am luat-o greşit, anunţă el. Domnul 
oberlaitnant ne-a explicat doar foarte limpede. Să 
mergem în sus, în jos, pe urmă la stînga şi la dreapta, 
apoi iar la dreapta şi iar la stînga — şi noi îi tot dăm 
mereu înainte. Sau te pomenesti că am trecut prin 
toate astea, în timp ce vorbeam? Eu unul văd în faţa 
mea două drumuri care duc spre FelStynul nostru. Aş 
fi de părere s-o apucăm pe drumul ăsta care o ia la 
stînga. 

Aşa cum se întîmplă îndeobşte, cînd doi ajung la o 
răspîntie de drumuri, plutonierul de administraţie 
Vank începu să demonstreze că ar trebui s-o ia la 
dreapta. 

— Drumul meu, îi replică Svejk, e mai lesnicios 
decît al dumitale. Eu merg pe lîngă pirau, unde cresc 
floricele de „nu-mă-uita”, dumneata n-ai decît să baţi 
drumul prin arsitä. Eu ascult de vorbele domnului 
oberlaitnant că în nici un caz nu putem rătăci şi 
dacă tot nu putem rătăci, de ce mă rog m-aş osteni la 
deal; o iau frumusel prin luncă, îmi pun o floricică la 
capelă şi adun un buchet întreg pentru domnul 
oberlaitnant. La urma urmei putem să încercăm, să 


362 


vedem care din noi are dreptate si sper ca ne 
despartim aici ca buni camarazi. Locurile pe aici sint 
aşa fel făcute, că toate drumurile trebuie să duca la 
Felstynul nostru. 

— Nu te prosti, Svejk, insistă Vanék. Aşa cum am 
văzut pe hartă, de aici trebuie s-o luăm la dreapta. 

— Harta? Se mai înşală si ea, răspunse Svejk, 
coborînd în vale spre pîrău. Într-un rînd, mezelarul 
Kïenek din Vinohrady, a pornit-o noaptea, călăuzit 
de planul oraşului Praga, de la localul „Montagu” 
din Mala Strana, spre casă, la Vinohrady, şi spre 
dimineaţă a ajuns tocmai la Rozdelov, lîngă. Kladno, 
unde oamenii l-au găsit mort de oboseală, într-un lan 
de secară. Aşadar, domnule rechnungsfeldwebel, 
dacă dumneata te incapatinezi şi nu vrei sa ştii de 
vorbă bună, apoi n-am ce-ţi face, trebuie să ne 
despartim şi ne-om întîlni la destinaţie, în Felstyn. 
Fiţi bun şi uitati-va la ceas, ca să ştim care o ajunge 
mai întîi. lar dacă cumva v-ar ameninţa vreo 
primejdie, trageţi fără teamă în aer ca să ştiu şi eu 
unde vă aflaţi. 

După-amiază, Svejk ajunse lîngă un iaz mic, unde 
dădu, peste om prizonier rus fugar, care se scălda în 
iaz; zărindu-l pe Svejk, prizonierul o luă la fugă, gol, 
aşa cum ieşise din. apă. 

. 

Svejk curios să vadă cum i-ar şedea în uniforma 
rusească, care zăcea acolo la umbra sălciilor, se dez- 
brăcă şi îşi trase pe el uniforma nefericitului prizo- 
nier, rămas în pielea goală, care o tulise din coloana 


363 


de prizonieri cantonată în satul din spatele pădurii. 
În dorinţa lui de a se oglindi din toate părţile în apa 
iazului, se plimbă multă vreme pe dig încoace şi 
încolo pînă cînd dădu peste el o patrulă de jandarmi 
pedeştri, care umbla în căutarea fugarului rus. 
Ostaşii din patrulă erau maghiari şi, cu toate 
protestele lui Svejk, îl duseră în spatele frontului, la 
Chyrow, unde-l băgară într-o coloană de prizonieri 
ruşi, destinati să lucreze la repararea traseului de 
cale ferată ce ducea spre Przemysl. 

Totul se petrecu cu o asemenea repeziciune încît, 
abia a doua zi îşi dădu seama Svejk de situaţie şi, cu 
o bucată de cărbune de lemn, scrise pe zidul alb al 
odăii de şcoală, unde erau cazaţi o parte din prizo- 
nieri: 


„Aici a dormit Josef Svejk din Praga, kompa- 
nienordonanz al companiei a 11-a de marş din re- 
gimentul 91 infanterie, care în calitate de kvar- 
tirmacher a căzut din greşeală în captivitate 
austriacă, lingă Felstyn ” 


364 


CONTINUAREA 
GLORIOSULUI DEZASTRU 


365 


I 


SVEJK IN COLOANA DE PRIZONIERI RUSI 


Aşadar, atunci cînd Svejk, îmbrăcat in uniforma 
rusească şi considerat din greşeală prizonier rus, fu- 
git dintr-un sat din preajma Felstynului, îşi scrise pe 
perete, cu o bucată de cărbune, strigătele sale 
desperate, nimeni nu-l luă în serios; iar cînd la 
Chyrow vru să explice totul, amănunţit, unui ofiţer 
care trecea întîmplător pe acolo (se împărțeau tocmai 
prizonierilor nişte turte de mămăligă uscată), un 
ostaş maghiar din garda coloanei îl lovi cu patul 
puştii peste umăr şi-şi însoţi lovitura cu următoarea 
observaţie: 

— Baszom az élet, înapoi in rind, scroafă ru- 
sească! 

Gestul se integra în mod firesc în atitudinea ge- 
nerală a ungurilor fata de prizonierii ruşi, a căror 
limbă nu o înțelegeau. 

Svejk îşi reluă aşadar locul în coloană, unde se 
adresă celui mai apropiat prizonier: 

— Ăsta îşi face datoria, dar de fapt se pune singur 
în primejdie. Ce s-ar întîmpla dacă cumva puşca ar fi 


367 


încărcată şi ferslusul deschis? S-ar putea ca, aşa cum 
loveşte omul peste umăr cu lauful' îndreptat spre el, 
kverul să se descarce, toate gloantele să-i zboare în 
gură şi să moară, făcîndu-şi datoria. Prin părțile 
Sumavei, într-o carieră de piatră, muncitorii furau 
chibrituri de dinamită ca să aibă de rezervă iarna 
pentru spartul buturugilor. Paznicul carierei a primit 
ordin să-i buzunărească pe pietrari cînd ieseau de la 
lucru şi a făcut-o cu multă dragoste; a pus mîna 
numaidecit pe cel dintîi pietrar întîlnit în cale şi a 
început să-l scotocească aşa de sălbatic prin 
buzunare, pînă cînd chibriturile de dinamită s-au 
încins şi cum amindoi au sărit frumusel în aer, in 
ultima clipä părea că s-ar fi ţinut unul de gâtul 
celuilalt. 

Prizonierul rus, căruia Svejk îi povestea intim- 
plarea, se uită la el foarte întelegätor, dat fiindcă nu 
pricepea o iotă din tot ce-i spunea. 

— Ne ponimat, ia krimski tatarin, Allah ahper. 

După care se aşeză pe pămînt, cu picioarele încru- 
cişate sub el şi ducîndu-şi mîinile la piept, începu să 
se închine: 

— Allah ahper — Allah ahper — bezmila — 
arahman — arahim — malinkin mustafir. 

— Aha, care va să zică eşti tătar, — îi spuse Svejk 
compătimitor — dar să ştii că-mi placi. Apoi, dacă-i 
vorba pe aşa, tu ai să mă înţelegi pe mine şi eu pe 
tine. Hm... ascultă, îl ştii pe Iaroslav von Sternberg? 


| Ţeava pustii. 
2 Arma (în germană incorectă). 


368 


N-ai auzit de numele ăsta, frätioare? Nu? Păi, v-a 
snopit curul în bătaie lîngă Hostyn. În pas alergător 
ati şters atunci putina din Moravia noastră, 
tătăraşilor. Pesemne că în cărțile voastre de citire nu 
se pomeneşte de treaba asta, da’ noi am învăţat. Da’ 
de fecioara Maria ai auzit? Cred şi eu că n-ai auzit 
— a fost şi ea atunci de fata; dar să n-aveţi nici o 
grijă, măi tătăraşilor, că aici în prizonierat au să vă 
boteze ei pe toţi. 

Apoi Svejk se întoarse spre alt prizonier: 

— Şi tu, tot tătar eşti? 

Interpelatul înţelese cuvîntul tătar, dădu din cap şi 
spuse: 

— Tatarin niet, cerkez, rodneia cerkez, golovi 
reju. 

Svejk avusese, asadar, nenorocul sa intre intr-o 
societate compusa din cei mai feluriti reprezentanti 
ai popoarelor din Orient. In coloana de prizonieri 
erau tătari, gruzini, cerkezi, mordvini şi kalmuci. 

Din păcate însă, nu izbuti să se înţeleagă cu ni- 
meni şi astfel fu tirit împreună cu ceilalți pina la 
Dobromil; de acolo trebuia să înceapă repararea 
liniei ce trecea prin Przemysl şi Nijankovice. 

La Dobromil, în cancelaria etapei, se făcea înre- 
gistrarea prizonierilor, dar lucrul mergea greu din 
pricină că nici unul din cei trei sute de prizonieri 
aduşi acolo nu pricepea ruseasca plutonierului de la 
masă, care se dăduse cîndva drept cunoscător al 
limbii ruse şi o făcea acum pe tălmaciul în Galiţia 
Orientală. E adevărat că în urmă cu trei săptămîni îşi 


369 


comandase un dicţionar germano-rus şi o carte de 
conversatie elementara, dar deocamdata nu-i intrase 
nimic în cap, astfel că în loc de limba rusă, vorbea o 
slovacă stilcita, pe care o prinsese ca vai de lume, pe 
vremea cînd, în calitate de reprezentant al unei firme 
vieneze, vindea în Slovacia icoane cu chipul 
sfintului Ştefan, mătăsuri şi mătănii. 

În faţa acestor făpturi ciudate, cu care nu se putea 
înţelege de loc, stătea cu ochii holbati ca vitelul la 
poarta nouă... În cele din urmă ieşi afară şi strigă 
spre grupul de prizonieri 

— Wer kann deutsch sprechen? 

Din grup se desprinse Svejk si, cu fata, înseninată 
de bucurie, se repezi către plutonier, care îi ordonă 
să-l însoţească numaidecit la cancelarie. 

Aici plutonierul se aşeză pe un scaun în fata unui 
maldăr de dosare cu chestionare privind numele, 
naționalitatea şi cetăţenia prizonierilor şi începu o 
convorbire insufletita cu Svejk, în limba germană: 

— Tu, eşti ovrei, hai? 

Svejk, clatina din cap. 

—Nu-i nevoie sa tägäduiesti, continua sigur de 
sine plutohierul-talmaci. Toti prizonierii care au stiut 
nemteste au fost ovrei şi basta. Cum zici ca te 
cheamă? Svejk? Păi vezi? Ce rost are să mai tă- 
găduieşti, cînd pînă şi numele ti-i ovreiesc? La noi 
nu trebuie să-ți fie teama s-o mărturiseşti. La noi în 
Austria nu există pogromuri împotriva ovreilor. De 
unde eşti? Aha, Praga, da, da, ştiu, asta vine lîngă 
Varşovia. Am mai avut acu’ o săptămînă doi ovrei 


370 


din Praga, de lîngă Varşovia; si de la ce regiment 
spuneai ca esti? Aha, 91... 

Plutonierul lua un registru, il rasfoi, apoi relua: 

— Aha, regimentul nouăzeci şi unu, din Erevan, 
Caucazia cu baza la Tiflis; te minunezi şi tu cum le 
ştim aici pe toate, hai? 

Svejk se minuna într-adevăr de toată tărăşenia, iar 
plutonierul continua să peroreze pe un ton foarte 
grav, întinzîndu-i lui Svejk ţigara fumată pe ju- 
mătate: 

— Ei, ăsta-i alt tutun decît mahorca voastră. Ştii, 
mă ovreiaşule, aici eu sînt stăpînul suprem... Cînd 
spun eu ceva, apoi toţi trebuie să tremure şi să se 
ascundă. La noi e altă disciplină în armată decît la 
voi; ţarul vostru e un nătărău, da’ împăratul nostru e 
o minte luminată. Am să-ţi arăt acum ceva, ca să ştii 
şi tu ce înseamnă la noi disciplină. 

Deschise uşa spre încăperea alăturată şi strigă: 

— Hans Lôfler! 

Se auzi un hier puternic si in cancelarie intra un 
soldat cu gusa, de fel din Stiria, cu o mutra de cretin 
sadea, care era un fel de fata la toate, pe linga 
cancelarie. 

— Hans Lôfler, îi porunci plutonierul; ia luleaua, 
bag-o in gurä si tine-o ca un ciine care face aport, pe 
urma sa-mi alergi in patru labe in jurul mesei, pina 
oi striga halt! Să latri, dar in aşa fel ca să nu-ţi cada 
luleaua din gura, ca de nu te leg la stilp. 


371 


Gusatul stirian începu să umble în patru labe si să 
latre. Plutonierul se uită la Svejk triumfător: 

— Ei, ce zici, ovreiaşule, de disciplina noastră? 

Apoi continuă să se uite, radiind de bucurie, la 
mutra aceea inexpresivă, venită de undeva de la vreo 
stînă din Alpi. 

— Halt! strigă în cele din urmă; acum fă frumos 
şi aport. Bine, şi acum să cinti in triluri, ca la voi... 

Încăperea răsună de un puternic: Holario, ho- 
lario... 

După ce reprezentatia luă sfîrşit, plutonierul 
scoase din sertar patru tigäri, pe care marinimos i le 
oferi lui Hans; Svejk folosi prilejul pentru a-i 
povesti, în germana lui stilcita, o istorie cu un ofiţer 
care avea o ordonanţă atît de supusă, încît făcea tot 
ce poftea stăpînul; întrebat odată dacă ar fi în stare 
să mănînce. cu lingura chiar şi căcatul stăpînului, în 
caz că ar primi porunca, această ordonanţă ar fi 
răspuns: „Dacă domnul laitnant mi-ar porunci, as 
face-o şi pe asta, dar ferească Dumnezeu să dau de 
un fir de păr; aşa ceva nu pot să înghit; mi s-ar face 
rău pe loc”. 

Plutonierul rise: 

— Voi ovreii aveţi anecdote nostime, dar as putea 
să jur ca disciplina la voi in armată nu-i aşa de 
puternică ca la noi. Ei, da, să revenim la miezul 
chestiunii: eu te fac şef peste toată coloana! Pînă 
deseară îmi scrii numele la toți prizonierii! Tu ai să 
ridici rațiile de mîncare, ai să-i împărți în grupe de 
cîte zece şi răspunzi cu capul dacă vreunul o şterge! 


372 


Află ovreiasule, că dacä-ti scapă vreunul, te im- 
puscam! 

— Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata, dom- 
nule plutonier, spuse Svejk. 

— Mie să nu-mi începi cu tocmeala, ripostă plu- 
tonierul. Nu-mi place. Dacă nu termini, te trimit în 
lagăr. Da’ repede te-ai mai obişnuit la noi, în Aus- 
tria! Ia te uită! Dumnealui vrea să stea de vorbă cu 
mine în particular... Cum e omul mai cumsecade nu-i 
bine... Ei, şi acum şterge-o; tine aici hîrtie şi creion 
şi scrie tabelul!... Ce mai vrei? 

— Ich melde gehorsamst, Herr Feldwebel... 

— Hai, hai, întinde-o! Vezi cîtă treabă am pe 
cap! 

Şi, într-adevăr, chipul plutonierului  căpătă 
expresia unui om istovit de muncă. 

Svejk salută şi se îndreptă spre prizonieri, spunîn- 
du-şi în gînd că răbdarea în slujba împăratului va da 
roade. 

Mai greu fu, fireşte, cînd trebui să alcătuiască ta- 
belul, deoarece prizonierii nu înțelegeau că trebuie 
să-şi decline numele. Svejk trecuse prin multe în 
viata lui, dar numele acestea tătăreşti, gruzine şi 
mordvine, nu-i intrau de loc în cap. 

— Nici dracu n-o să mă creadă, îşi zise în sinea 
lui, că cineva ar putea să se numească ca tătarii ăştia: 
Muhlahalei Abdrahamov, Beimurad Allahali, Dzer- 
dze Cerdedze, Davlatbalei Nurdagalaiev etc. La noi 
avem parca totusi, nume mai frumoase ca, de pilda, 


373 


preotul acela din Zidohouët pe care-l chema 
Vobejda. 

Si aşa trecu mai departe printre sirurile de prizo- 
nieri care îşi strigau pe rînd numele şi pronumele: 

— Dzindralei Hanemalei, Babamulei Mirzahalei 
şi aşa mai departe. 

— Vezi să nu-ţi musti limba, apostrofa Svejk bi- 
nevoitor, pe fiecare în parte. Nu-i mai bine la noi 
cînd pe om îl cheamă Bohuslav Stepanek, Jaroslav 
Matousek sau Ruzena Svobodovâ? 

Cînd în cele din urmă, chipă chinuri îngrozitoare, 
izbuti sä-1 înregistreze pe toți Babula Hallei şi Hudji 
Mudji, Svejk se gîndi şă mai încerce o dată să 
explice plutonierului-tălmaci că eră victima unei 
neînţelegeri; dar la fel ca pe drum, zadarnic cerea el 
să i se facă dreptate. 

Plutonierul-tălmaci, care nici înainte nu fusese 
prea treaz, îşi pierduse între timp toată puterea de 
judecată. 

Avea în fata lui, pe masă, pagina de publicitate a 
unui ziar german si cînta pe melodia marsului Ra- 
decky, textele anunţurilor: 

— Schimb granlofon pentru cărucior de copil! — 
Cumpăr cioburi de sticla, plăci albe şi verzi! — Ori- 
cine poate învăţa contabilitatea şi bilanţul, urmînd 
cursul prin corespondență — şi aşa mai departe. 

La unele anunţuri nu se potrivea ritmul de marş; 
plutonierul voia, însă, să înfrîngă cu forţa aceasta 
piedică şi de aceea îşi bătea tactul cu pumnul în 
masă şi bocănea din picioare. Mustatile lui, năclăite 


374 


de kontuşovka erau zbirlite de parcă cineva i-ar fi 
infipt de o parte si de alta a obrazului douä pensule 
de gumă arabică, uscate. Ochii: lui, congestionati, îl 
recunoşteau — ce-i drept — pe Svejk, dar această 
recunoaştere nu era urmată de nici o reacție din 
parte-i; doar atît, încetă să mai bată cu pumnii şi să 
topäie. Acum bătea toba în scaun, cu degetele, 
cintind pe melodia „Ich weiss nicht, was soll es 
bedeuten..”' anunţul: „Karoliha Dreger, moasa, stă la 
dispoziţia stimatelor doamne, în orice împrejurări”. 

Cinta tot mai încet, din ce în ce mai încet, pînă 
cînd în cele din urmă amuti de tot, cu privirile 
pierdute peste pagina de publicitate, dînd astfel lui 
Svejk prilejul să-şi expună pe îndelete oful în nem- 
teasca lui stilcita. 

Svejk începu aşadar prin a arăta că totuşi avusese 
dreptate cînd o luase spfe Felstyn de-a lungul pi- 
răului şi şi că n-are nici o vina dacă un ostaş rus, 
necunoscut, a fugit din captivitate şi s-a dus să se 
scalde tocmai în iazul prin preajma căruia el, Svejk, 
trebuia să treacă; asta era datoria lui, avînd în vedere 
că trebuia să meargă la Felstyn, pe drumul cel mai 
scurt, în calitate de kvartiermacher. Cum l-a zărit, 
rusul a şters-o, lăsîndu-şi uniforma în tufiş. El, 
Svejk, auzise că pe front uniformele dușmanilor 
căzuţi sînt folosite în scopuri de spionaj şi de aceea a 
îmbrăcat de probă uniforma lăsată acolo, ca să vadă 
cam cum i-ar veni, într-un asemenea caz, în 
uniformă străină. 


‘Eu nu ştiu ce poate să însemne (germ.). 


375 


Dupa ce lämuri astfel toatä greseala, isi dädu insa 
seama că-şi bätuse gura zadarnic; plutonierul 
dormea dus, de mult, mai înainte chiar ca Svejk să fi 
ajuns cu povestirea la iazul cu pricina. Svejk se 
apropie de el şi-l atinse pe umăr cu un gest familiar, 
care fu de ajuns pentru ca plutonierul să cadă de pe 
scaun pe podea, unde îşi continuă liniştit somnul. 

— lertati-ma de deranj, domnule plutonier, spuse 
Svejk. Apoi salută şi părăsi cancelaria. 

A doua zi, în zori, comandantul construcţiilor mi- 
litare îşi schimbă gîndurile şi hotari ca grupul de pri- 
zonieri, în care se afla Svejk, să fie transportat de-a 
dreptul la Przemysl, spre a lucra la refacerea tra- 
seului Przemysl-Lubaczow. 

Aşadar, toate rămaseră ca de la început si Svejk isi 
continuă odiseea lui printre prizonierii ruşi. San- 
tinelele ungureşti îi mînau mereu înainte, într-un zor 
nebun. 

La intrarea într-un sat unde trebuia să se odih- 
nească, coloana de prizonieri dădu peste o unitate de 
aprovizionare. În fata unui sir de căruţe era un ofiţer 
care se uita la prizonieri. Svejk tisni din coloană si 
luînd poziţia de drepți strigă: 

— Herr Leutnant, ich melde gehorsamst... 

Mai mult n-apucă însă să spună, deoarece ca din 
pămînt apărură doi soldați unguri, care îl împinseră 
în pumni înapoi printre prizonieri. 

Ofiţerul îi zvirli un muc de ţigară nestins, pe care 
un alt prizonier îl ridică repede şi-l fumă mai 


376 


departe. Apoi, adresindu-se caporalului de linga el, 
i explică 


ca in Rusia sint colonisti germani, siliti sa lupte in 
armata rusa. 

Tot drumul pînă la Przemysl, Svejk nu mai intilni 
vreun alt prilej de a se plinge cuiva ca, de fapt, el era 
ordonanta marşcompaniei a 11-a din regimentul 91. 
Spre seară, la Przemysl, cînd fură minati într-un fort 
dărăpănat din zona interioară, în care erau amenajate 
grajdurile pentru caii artileriei din fortăreață, 
speranţa îi surise din nou. 

Prin paiele aşternute pe jos, păduchii foiau cu 
miile, mişcînd firele mai scurte ca o armată de 
furnici ce cara material pentru construirea 
muşuroiului. 

Prizonierilor li se distribui puţină zeamă neagră de 
cicoare şi cîte un codru de pîine de mălai. 

Apoi fură luaţi în primire de maiorul Wolf, care-şi 
întindea stăpînirea asupra tuturor prizonierilor ce 
munceau la lucrările de reparații în fortăreața 
Przemysl şi în împrejurimi. Era un om foarte meti- 
culos şi avea un adevărat comandament de tălmaci 
cu misiunea să recruteze din rîndurile prizonierilor 
specialişti în construcţii, după cunoştinţele şi califi- 
carea lor anterioară. 

Maiorul Wolf avea ideea fixă că prizonierii ruşi 
tăgăduiesc ştiinţa de carte, deoarece la întrebarea lui 
„Ştii să construieşti o cale ferată?”, transmisă prin 
intermediul tălmaciului, de cele mai multe ori prizo- 
nierii îi răspundeau stereotip: „Nu ştiu nimic, nici n- 
am auzit de aşa ceva, am trăit cinstit şi curat”. 


378 


Asadar, cind dupa incolonare stateau smirna in 
fata maiorului si a statului sau major, Wolf se adresa 
prizonierilor mai întîi in limba germană, intrebind 
care din ei ştia nemteste. 

Svejk iesi hotarit din front, luä pozitia de drepti in 
fata maiorului şi, dupa ce-i dădu onorul cuvenit, îi 
raportă că ştie nemteste. 

Bucuros, maiorul Wolf îl întrebă numaidecit daca 
nu cumva era inginer.. 

— Cu respect vă raportez, domnule maior — dădu 
răspuns Svejk — că nu sînt inginer; sînt ordonanța 
marşcompaniei a 11-a din regimentul 91. Am căzut 
prizonier la ai noştri. Să vedeţi, domnule maior, cum 
s-a întîmplat... 

— Cum? tună maiorul Wolf. 

— Cu respect vă raportez, domnule maior, că 
lucrurile stau asa... 

— Care va să zică, dumneata eşti ceh — continuă 
maiorul să zbiere — şi te-ai îmbrăcat în uniformă 
rusească?! 

— Cu respect vă raportez, domnule maior, că 
lucrurile stau întocmai cum ati spus dumneavoastră 
şi mă bucur că domnul maior a înţeles aşa de repede 
situaţia mea. S-ar putea ca ai mei să lupte acum pe 
undeva şi eu să stau şi să pierd vremea de pomană 
pînă la sfîrşitul războiului. Dacă mi-ati da voie, 
domnule maior, v-aş mai spune o dată toate, pe rînd, 
aşa cum s-au petrecut... 

— Ajunge! ordonă maiorul Wolf, şi chemă doi 
soldaţi, cărora le porunci să-l ducă numaidecit la 


379 


hauptwache, apoi o porni si el încetişor în urma lui 
Svejk însoţit de un alt ofiţer, şi în timp ce vorbea cu 
el maiorul dădea furios din miini. La fiecare frază pe 
care o rostea, amintea cîte ceva şi despre „cîinii de 
cehi”, lucru din care ofițerul ce-l însoțea desprinse 
marea bucurie a maiorului că, datorita perspicacitatii 
sale, extraordinare, descoperise una din acele păsări 
rare despre ale căror acţiuni trădătoare, peste hotare, 
se vorbise cu cîteva luni în urmă în nişte ordine 
secrete trimise către comandanții unităților militare, 
în care se arăta că: trădători din regimentele cehe, 
uitînd de juramintul depus, trec de partea ruşilor şi 
se pun în slujba dusmanului, oferindu-şi serviciile 
mai ales pentru spionaj. 

Ministerul de interne austriac nu era încă sigur 
dacă în rîndurile dezertorilor la ruşi fusese creată o 
organizaţie de luptă. Nu ştia încă nimic precis despre 
organizaţiile revoluţionare din străinătate şi abia prin 
august primiră comandanții de batalioane de pe linia 
Sokal-Miliatin-Bubnovo, ordine confidentiale in 
care se arăta că fostul profesor austriac Masaryk 
fugise peste hotare, de unde desfăşura o propagandă 
antiaustriacă. Un imbecil oarecare de la comanda- 
mentul diviziei adăugase la ordinul, secret următoa- 
rea recomandare: „În caz de arestare, să fie imediat 
transportat la statul-major al diviziei”. 

Maiorul Wolf nu cunoştea pe atunci încă nimic 
despre felul cum acționau împotriva Austriei fugarii 
care, mai tîrziu, cînd se vor intilni la Kiev sau m alte 


380 


parti, la intrebarea: ,,Ce faci aici?”, vor raspunde 
veseli: „L-am trădat pe maiestatea sa împăratul”. 

El cunoştea numai ordinele secrete in care era 
vorba de fugarii spioni dintre care unul, care tocmai 
era dus spre hauptwache, îi picase în mina atît de 
uşor. Maiorul Wolf era un om vanitos; se şi vedea 
lăudat de organele superioare şi distins pentru 
vigilenta, prudenta şi talentul său deosebit. 

Cu cît se apropia de hauptwache, cu atît se con- 
vingea mai mult că dinadins întrebase: „Cine ştie 
nemteste?” şi că din prima clipă cînd se uitase la 
prizonieri, individul i se păruse suspect. 

Ofiţerul care-l însoțea incuviinta din cap si-si ex- 
primă părerea că arestarea prizonierului ar trebui 
comunicată la comandamentul garnizoanei, pentru 
continuarea cercetărilor şi trimiterea inculpatului în 
fata unei instante militare superioare, deoarece nu se 
putea, aşa cum spunea domnul maior, să i se ia 
interogatoriul , la hauptwache şi apoi sa fie 
spînzurat, pe loc. De spînzurat va fi el spînzurat, dar 
pe cale legală, în conformitate cu codul militar în 
vigoare; mai întîi ar trebui, însă, aflate legăturile lui 
cu alti trădători de neam, printr-un interogatoriu 
strîns. Cine ştie ce mai poate să iasă la iveală din 
povestea asta. 

Maiorul Wolf fu cuprins de o incapatinare subită, 
de o bestialitate pînă atunci nerevelată şi o ţinea 
mortis că spionul va fi spînzurat imediat după inte- 
rogatoriu, pe răspunderea lui. La urma urmei, putea 
să-şi îngăduie atîta lucru; avea cunoştinţe suspuse şi 


381 


nu trebuia sä se teama de urmäri. Asa cum se face si 
pe front. Daca l-ar fi descoperit în spatele frontului, 
nu l-ar fi interogat şi spînzurat pe loc, fără alte 
mofturi? Şi la urma urmei, domnul căpitan ar trebui 
să ştie că în zonele de operaţii orice comandant, în- 
cepind de la căpitan în sus, are dreptul să spinzure pe 
suspecți. 

Maiorul Wolf se încurcase, însă, oarecum in ce 
priveşte atribuţiile ierarhiei militare în legătură cu 
execuțiile. 

În Galiţia orientală, cu cit te apropiai de front, 
aceste prerogative erau asumate de grade din ce în ce 
mai inferioare, ba s-a întîmplat chiar ca un simplu 
caporal, şef de patrulă, să poruncească spînzurarea 
unui baietandru de doisprezece ani, care i se păruse 
suspect pentru că, într-om sat părăsit şi pustiit, 
cutezase să-şi fiarbă nişte coji de cartofi într-o ma- 
ghernita dărăpănată. 

Disputa dintre căpitan şi maior devenea din ce în 
ce mai acută. 

— N-avem dreptul să o facem, striga enervat că- 
pitanul. Arestatul trebuie spînzurat pe baza sentinţei 
tribunalului militar. 

— Ai să vezi că se poate şi fără sentință, şuieră 
maiorul Wolf. 

Svejk, care mergea sub escortă înaintea lor şi au- 
zise această interesantă discuţie, găsi de cuviinţă să 
spună insotitorilor săi doar atît: 

— Pe jos e ca şi în spatele cärutei. Odată, în 
cîrciuma „Na Zavadilce”, din Libeñ, ne-am tot 


382 


sfătuit cum să-l aranjäm pe pälärierul Vasak, care 
avea obiceiul să facă tărăboi la toate petrecerile; să-l 
zvir- lim afară cum o intra pe uşă, să aşteptăm să-şi 
comande o bere, s-o plătească şi s-o bea, sau să-l 
des- cältäm după primul tur de dans. Circiumarul era 
de părere să-l dăm afară pe la mijlocul petrecerii, 
după ce are să consume şi el mai de Doamne-ajută, 
apoi să plătească şi să-şi ia valea. Da’ nu ştiţi ce 
figură ne-a făcut nătărăul! N-a venit. Ei, ce spuneţi 
de asta? 

Cei doi soldaţi, originari de prin Tirol, răspunseră 
într-un glas: 

— Nix bohmisch. 

— Verstehen sie deutsch? ii intreba Svejk calm. 

— Jawohl, îi räspunserä amindoi, la care Svejk 
tinu’ să adauge: 

— Asta-i bine; cel putin n-o să vă pierdeţi nici- 
odată printre ai voştri. 

Tot conversind aşa prieteneşte ajunseră cu toţii la 
hauptwache, unde maiorul Wolf şi căpitanul con- 
tinuară discuţia în legătură cu soarta lui Svejk, în 
timp ce acesta şedea tăcut şi umil pe banca din fun- 
dul odăi. 

În cele din urmă, maiorul Wolf înclină totuşi spre 
părerea căpitanului, aceeptînd ideea că individul tre- 
buia spînzurat după o procedură mai îndelungată, 
căreia atît de frumos i se spune: cale legală. 

Dacă l-ar fi întrebat pe Svejk ce crede despre în- 
treaga poveste el le-ar fi răspuns: 


383 


— Sä va spun drept, domnule maior, mie imi pare 
rău, pentru că dumneavoastră sinteti mai mare în 
grad decît domnul căpitan, dar domnul căpitan are 
dreptate. Să ştiţi de la mine că graba strică 
treaba. 


384 


Odata, la un tribunal din Praga, a innebunit un 
judecător. Multă vreme nu s-a observat la el nici un 
semn de ticneala, dar intr-o buna zi, a izbucnit in 
timp ce judeca un caz de insultă. Unu” Znamenaëek 
îl intilnise pe părintele Hortik, care-i cîrpise feciorul 
la ora de religie şi s-a apucat să-i strige în plina 
stradă: „Boule, bestie neagră, tembel habotnic, porc 
de cîine, capră parohială, defäimätor al învăţăturii 
lui Cristos, ipocrit şi şarlatan în sutană!” Judecătorul 
nebun era un om tare credincios. Avea trei surori şi 
toate trei erau bucătărese la preoţi; la toţi copiii lor el 
le fusese nas; aşa se face că povestea asta l-a scos 
din fire, şi-a pierdut deodată minţile şi a început să 
zbiere la inculpat: „În numele maiestatii sale 
împăratul şi regele, se condamnă la moarte prin 
ştreang. (Fără drept de apel.) Domnule Horaéek — a 
strigat către paznic — luati-l de aici pe omul ăsta şi 
spinzurati-l, ştiţi unde, acolo unde se bat covoarele; 
după aceea veniţi înapoi să vă cinstesc cu o bere!” 
Se înţelege că domnul Znamenaéek şi paznicii au 
încremenit pe loc, dar judecătorul a bătut cu piciorul 
în podea şi-a tunat: „Mă ascultați sau nu?” Paznicul 
era aşa de înspăimîntat că începuse să-l tragă pe 
domnul Znamenaëek afară şi dacă n-ar fi fost 
avocatul care să se amestece şi să cheme salvarea, 
nu ştiu zău, ce s-ar fi întîmplat cu domnul 
Znamenaéek. În timp ce-l băgau în trăsura salvării, 
domnul judecător tot mai striga: „Dacă cumva nu 
găsiţi funie, spînzuraţi-l cu un cearşaf şi-l decontăm 
în situația semestriala...” 


385 


Svejk fu dus deci sub escortä la comandamentul 
garnizoanei; mai întîi semnă însă procesul-verbal 
alcătuit de maiorul Wolf, care arăta că ostaş al ar- 
matei austriace fiind, îmbrăcase uniformă rusească 
cu bună ştiinţă şi nesilit de nimeni şi fusese arestat 
de poliția militară în spatele frontului, după ce ruşii 
s-au retras. 

Acesta era adevărul gol-golut şi Svejk, ca om 
cinstit ce era, nu-şi îngădui să protesteze împotriva 
lui. E adevărat că în timp ce se transcria procesul- 
verbal, încercase să mai adauge, pe ici pe colo, cîte o 
vorbă care, poate, ar fi lămurit mai bine situaţia, dar 
domnul maior intervenise prompt şi poruncitor: 

— Dumneata să-ţi tii gura; nu te-am întrebat 
nimic! Chestiunea e cît se poate de clară! 

Svejk saluta respectuos de fiecare dată şi încu- 
viinta: 

— Cu respect va raportez, domnule maior, cä-mi 
tin gura si ca chestiunea e cit se poate de clara. 

Adus la comandamentul brigazii, fu aruncat in- tr- 
un fel de copcă, care servise mai înainte drept 
magazie de orez si pension pentru soareci. Peste tot 
erau împrăştiate boabe de orez şi de aceea şoarecii 
nici nu se sinchisiră de el, ci continuară să zburde 
veseli ciugulind din boabe. Svejk trebui să-şi care 
singur o saltea de paie şi cînd izbuti în sfîrşit să se 
prizărească prin întuneric, băgă de seamă că în cul- 
cuşul lui se mutase o întreagă familie şoricească. Nu 
încăpea nici o îndoială că oaspeţii intenționau să-şi 
înfiripe un nou cuib în ruinele gloriei austriece pe 


386 


care o reprezenta in inchisoare aceasta saltea mu- 
cegaita. De aceea incepu sa bata cu pumnii in usa 
încuiată şi cînd, dupa citva timp, se arătă un caporal, 
polonez de origină, Svejk îi ceru să fie mutat în altă 
încăpere, deoarece şoarecii cuibariti in salteaua lui, 
ar putea pricinui pagube inventarului militar, dat 
fiind că după cum se ştie, tot ce se află în depozitele 
militare este proprietatea statului. 

Polonezul pricepu în parte vorbele lui Svejk; îl 
ameninţă cu pumnul, de dincolo de uşa încuiată, şi 
după ce măi prohodi ceva despre „dupa zasrană” 
(cur căcăcios). se depărtă bombănind furios şi bles- 
temînd cu „holera”, de parcă Svejk l-ar fi jignit 
nevoie mare.. 

Svejk petrecu noaptea în linişte; şoarecii nu ară- 
tară pretenţii exagerate fata de el; după cit se părea, 
îşi aveau programul lor de noapte pe care îl 
respectau întocmai, alături, în magazia de mantale şi 
chipie militare, din care rontäiau linistiti şi în mare 
siguranță; abia după un an îşi aduse aminte 
intendenta să ia măsuri şi să introducă în magaziile 
militare pisici oficiale, fără drept de pensie, care în 
scriptele de administraţie fură înregistrate la rubrica: 
„K. u. k. Militărmagazinkatze””. Acest grad pisicesc 
reînnodă, de fapt, o veche tradiţie părăsită după 
războiul din 1866. 

Înainte vreme, sub domnia Mariei Tereza, pisicile 
erau introduse în magaziile militare în timp de 
război, cînd domnii de la intendentä obişnuiau să 


! Pisici militare imperiale şi regale, pentru magazii (germ.). 


387 


arunce vina pentru matrapazlicurile lor cu efecte 
militare pe seama bietilor soareci. 

De multe-ori, pisicile K. u. k. nu-si faceau datoria 
şi odată, pe timpul împăratului Leopold, la magazia 
militară din. Pohofïelec, şase pisici repartizate acolo 
au fost spînzurate pe baza uner sentințe a 
tribunalului militar. Drept care, sînt convins că, cei 
care au avut atunci de-a face cu respectiva magazie 
militară trebuie să-şi fi rîs, cu mult înţeles, în barbă... 


O dată cu cafeaua de dimineaţă, în copca lui Svejk 
fu introdus un individ cu capelă şi manta militară, 
rusească. 

Individul vorbea ceheşte cu accent polonez. Era 
un nemernic în slujba serviciului de contraspionaj de 
pe lîngă corpul de armată, care-şi avea cartierul 
general la Przemysl. Făcea parte, care va să zică, din 
poliția secretă militară şi de altfel nici nu-şi dădu 
osteneala să se folosească de o introducere prea 
ocolită, spre a-l iscodi pe Svejk. Începu chiar foarte 
direct: 

— Urit am mai intrat, la apă din cauza nechibzu- 
intei mele. Eram în regimentul 28 şi cu prima ocazie 
am trecut la ruşi şi am intrat în slujba lor; şi acum m- 
am lăsat prins aşa de prosteşte... Auzi dumneata, mă 
prezint la ruşi şi le cer să mă trimită ca forpatrole... 


388 


Am facut parte din divizia a 6-a, de la Kiev, Dar tu, 
ma camarade, in ce regiment ai slujit in Rusia? Nu 
mai ştiu bine, dar parcă ne-am văzut undeva prin 
Rusia. La Kiev am cunoscut mulţi cehi care au fost 
cu noi pe front şi au trecut la ruşi, dar nu-mi mai 
aduc aminte de numele lor şi de unde erau; poate-ti 
aminteşti tu de vreunul; cu cine erai pe acolo, măi 
frätioarc, as fi bucuros să ştiu cine mai e din 
regimentul nostru, 28? 

Drept răspuns, Svejk îi aplică grijuliu mîna pe 
frunte, apoi îi luă pulsul şi în cele din urmă îl trase 
lîngă ferestruică şi-l rugă să scoată limba. Individul 
nu se împotrivi cîtuşi de puţin, închipuindu-şi 
pesemne că trebuie si fie vreun semn conspirativ. 
După aceea, Svejk începu să bată cu pumnii în uşă şi 
cînd santinela veni să-l întrebe de ce face tărăboi, îi 
ceru mai întîi în cehă şi apoi în germană să cheme 
numaidecit un doctpr, deoarece omul pe care îl 
băgaseră lîngă el avea năluci. 

Intervenţia lui rămase, însă, fără rezultat; nimeni 
nu veni să-l scoată pe individ, care rămase mai de- 
parte acolo foarte calm şi continuă să pălăvrăgească 
vrute şi nevrute despre Kiev, sustinind mortis că-l 
văzuse pe Svejk märsäluind printre ostaşii ruşi. 

— De bună seamă că dumneata ai băut multă apă 
din mlastini, îi spuse Svejk. Aşa s-a întîmplat si cu 
tînărul Tynecky de la noi, om de altfel cu scaun la 
cap; într-o zi a plecat, însă, la drum şi a ajuns tocmai 
în Italia... Şi cînd s-a întors, tot aşa, nu vorbea decît 
de Italia; zicea că tot ce se poate vedea pe acolo sînt 


389 


nişte mlastini. Altceva nu-şi mai amintea. $i, dacă 
vreţi să ştiţi chiar s-a şi îmbolnăvit de friguri de la 
apa aceea din mlaștini. Îl apucau de patru ori pe an. 
De patruzeci de sfinți, de sfintul Iosef, de sfinții 
Petru şi Pavel şi de înălţarea Maicii Domnului. Cînd 
îl apuca, apoi tot aşa ca şi dumneata zicea că-i 
cunoaşte pe toţi oamenii, chiar şi pe cei străini, pe 
care nu-i văzuse nicicînd. Intra în vorbă în tramvai 
cu un oarecare şi-i spunea că-l cunoaşte din gară de 
la Viena. Pe toţi oamenii pe care îi întîlnea pe stradă 
zicea că i-a văzut ori în gară la Milano, ori că băuse 
cu ei un pahar de vin în pivnita primăriei din Graz. 
Dacă în timpul cînd îl apucau frigurile acelea de 
baltă se întîmpla să fie la cîrciumă, atunci îi 
recunostea pe toţi muşterii şi spunea că îi văzuse pe 
vaporul cu care plecase el la Veneţia. La boala asta 
nu există alt leac decît acela folosit de un paznic nou 
de la balamucul din Katefinka. Avea omul în grijă un 
bolnav de cap, care cît era ziulica de mare nu făcea 
decît să şadă într-un ungher şi să numere într-una: 
„Un”, doi, trei, patru, cinci, şase”, apoi o lua iar de la 
început: ,,Un’, doi, trei, patru, cinci, şase”. Bolnavul 
ăsta era profesor. Paznicului îi venea să-şi ia lumea 
în cap, aşa de rău se înfuria cînd vedea că nebunul 
lui nu-i în stare să treacă de şase. L-a luat mai întîi 
cu binişorul, îndemnîndu-l să spună: „şapte, opt, 
nouă, zece”. Dar nimic! Profesorul nici nu se 
sinchisea; sta in coltisorul lui şi număra de zor: ,,un’, 
doi, trei, patru, cinci, şase”, şi iar de la capăt: ,,un’, 
doi, trei, patru, cinci, şase!” pînă 


390 


cind intr-o zi, paznicul n-a mai putut räbda, s-a 
repezit la protejatul lui şi cum a zis „şase” i-a şi 
cirpit una peste cap. „Ţine şapte, i-a spus, tine şi opt, 
si noua, şi zece”. De fiecare cifră, cîte una peste bot. 
Profesorul s-a luat cu mîinile de cap şi a întrebat 
unde se află. Cînd i-a răspuns că era la balamuc, şi-a 
revenit în fire şi şi-a adus aminte că ajunsese acolo 
din pricina unei comete care, după socotelile lui, tre- 
buia să apară în ziua de 18 iunie, la ora şase dimi- 
neata, dar i se dovedise că cometa lui se stinsese cu 
milioane de ani în urmă. Pe paznic l-am cunoscut şi 
eu. După ce s-a înzdrăvenit de-a binelea, profesorul 
l-a luat cu dînsul să-i fie servitor. N-avea altceva de 
făcut decît să-i scape domnului profesor în fiecare 
dimineaţă patru scatoalce peste bot, treabă pe care o 
executa cu conştiinciozitate şi precizie. 

— Îi ştiu pe toţi prietenii dumitale din Kiev, con- 
tinuă neobosit agentul serviciului de contraspionaj. 
Nu era cu dumneata acolo unu, aşa, gras şi unu, aşa, 
mai slab? Nu mai tii minte cum îi chema şi din ce 
regiment erau... 

— Da” lasă, frate, nu te omori pentru atâta lucru, îl 
mîngiie Svejk. Oricui i se poate întîmpla să nu-şi 
amintească cum îi cheamă pe toți oamenii slabi şi 
graşi. Se ştie că de oamenii slabi iti aduci aminte cel 
mai greu, fiindcă sînt şi cei mai multi pe lume. Adică 
cum se zice formează majoritatea. 

— Ei, măi camarade — se jeli secătura chezaro- 
cräiascä — n-ai incredere in mine. Nu te gindesti ca 
ne asteapta aceeasi soarta! 


391 


— Păi, de aia sîntem ostaşi — replică Svejk cu un 
aer de totală indiferenţă — de aia ne-au născut ma- 
mele noastre, ca să fim făcuţi harcea-parcea, cînd 
punem pe noi mundirul. Şi o facem cu dragă inimă, 
fiindcă ştim că oasele noastre n-au să putrezească de 
pomană. Murim pentru maiestatea sa împăratul şi 
familia sa, pentru care am cucerit Herţegovina. Din 
oasele noastre are să se fabrice făina pentru fabricile 
de zahăr; încă cu ani în urmă ne-a vorbit despre 
treaba asta domnul laitnant Zimmer: „Bă, adunătură 
de porci — zicea dumnealui — vieri neciopliti, ba 
maimuțe lenese şi fără folos, va incurcati in 
cotonoage de parcă n-ar avea nici un preţ. Dacă o fi 
să cädeti vreodată în război, apoi să ştiţi că din 
fiecare labă de-a voastră are să se fabrice jumătate 
kilogram de făină, adică la un loc, din toate 
mădularele, mai bine de două kilograme de cap şi au 
să filtreze prin voi, idiotilor, zahăr în fabricile de 
zahăr. Habar n-aveţi ce folositori o să fiți dupa 
moarte urmaşilor voştri. Băieţii voştri or să bea cafea 
îndulcită cu zahăr care a trecut prin ciolanele 
voastre, nătărăilor.” Eu am rămas atunci pe gînduri 
şi dumnealui m-a întrebat la ce mă gîndesc. „Cu 
respect vă raportez, i-am răspuns, mă gîndesc că 
făina din oasele domnilor ofiţeri trebuie să fie mult 
mai scumpă decît aceea făcută din ciolanele ostasilor 
de rînd”. Pentru treaba asta m-am ales cu trei.zile de 
carceră. 


392 


Interlocutorul lui Svejk ciocäni la usä. Dupä o 
scurtä discutie cu santinela, acesta chemä pe cineva 
de la cancelarie. 

Peste putin timp, veni un plutonier-major care-l 
scoase pe individ din celulä si Svejk ramase din nou 
singur. 

Cind sa iasa, lighioana se adresa cu glas tare plu- 
tonierului-major, aratind spre Svejk: 

—E un vechi camarad de-al meu, ne cunoastem 
de la Kiev. 

Douäzeci si patru de ore in sir ramase Svejk sin- 
gur, cu exceptia clipelor cind i se aduse de mincare. 

In cursul noptii, ajunse la convingerea cä mantaua 
ruseascä e mai cälduroasä si mai mare decit cea 
austriacă şi că adulmecatul soarecelui pe la urechile 
omului, în timp ce doarme, nu-i un lucru neplăcut, îi 
păru chiar ca un soi de murmur duios, din care fu 
trezit însă înainte de a se crăpa de ziuă, cînd veniră 
să-l ia. 

Astăzi, Svejk nu-şi mai aduce aminte ce fel de for 
judecătoresc a fost acela în fata căruia a fost tirit în 
dimineaţa aceea de tristă amintire. Nu încape, însă, 
nici o îndoială că era o curte marțială. Din completul 
de judecată făcea parte un general, un colonel, un 
maior, un locotenent-major, un locotenent, un 
plutonier şi un simplu infanterist, care de fapt nu 
făcea altceva decît să aprindă celorlalți tigarile. 

Prea multe nu fu întrebat Svejk. 

Se părea că din toți mai mult interes îşi dădea 
maiorul, care de altfel ştia şi ceheşte. 


393 


— Dumneata l-ai trădat pe maiestatea sa împă- 
ratul, tuna el la Svejk. 

— Maica ta, Cristoase, cînd? izbucni Svejk. Eu I- 
am trădat pe maiestatea sa împăratul, pe luminätia sa 
monarhul nostru, pentru care am indurat atitea pina 
acum? 

— Lasä-te de prostii, i-o taie maiorul. 

— Cu respect va raportez, domnule maior, ca nu-i 
o prostie să trădezi pe majestatea sa împăratul. Noi, 
ostăşimea, am jurat împăratului credinţă şi juramin- 
tul, aşa cum l-am cîntat la teatru, eu l-am împlinit ca 
un ostaş credincios. 

— Poftim — spuse maiorul — arătîndu-i un vraf 
de hirtii, aici sînt dovezile vinovatiei dumitale. 

Materialul de bază era furnizat de individul care 
fusese introdus în celula lui Svejk. 

— Ei, tot nu vrei să mărturiseşti? îl întrebă maio- 
rul. La urma urmei, chiar dumnata ai declarat că ai 
îmbrăcat de bună voie uniforma rusească, deşi eşti 
ostaş al armatei austriece. Te întreb încă o dată şi 
pentru ultima oară: te-a silit cineva s-o faci? 

— Nu, nu m-a silit nimeni. 

— De bunăvoie? 

— De bunăvoie. 

— Nesilit...? 

— Nesilit! 

— Iti dai seama-că esti pierdut? 

— Îmi dau, cum să nu. Ai mei, de la regimentul 
91, mă caută cu siguranţă, dar daca binevoiti, dom- 
nule maior, ingaduiti-mi o mica observaţie despre 


394 


felul cum oamenii îmbracă de bunăvoie haine stră- 
ine. În anul 1908, cam prin luna iulie, legătorul de 
cărți Bozetéch din Praga, strada Pfiëna, se scălda la 
Zbraslav în vechiul braţ al rîului Berounka. Întinsese 
hainele sub sălcii şi se desfăta de unul singur, cînd, 
deodată în apă mai sare un domn şi, din vorbă în 
vorbă au început să se hîrjonească, să se stropească 
cu apă şi aşa s-au scăldat pina în asfintit. Atunci 
domnul acela străin a ieşit din apă zicînd că se gră- 
beste la cină. Domnul Bozetéch a mai rămas putin în 
apă şi pe, urmă ş-a dus şi el să se îmbrace! dar în loc 
de haine a găsit sub sălcii nişte zdrente şi o 
scrisorica. 


» Multă vreme am stat şi am cumpănit: s-o fac 
sau Să n-o fac, finind seama că ne-am distrat 
împreună, aşa de bine, în apă; pînă la urmă am 
rupt o romanità şi ultima petală smulsă era s-o fac! 
Aşa că am schimbat hainele cu ale dumneavoastră. 
Nu vă fie teamă să le îmbrăcaţi pe ale mele. Au fost 
despăduchiate chiar acum o Săptămină, la 
penitenciarul din Dobiis. A doua oară să fiţi mai 
atent cu cine vă scaldati. În apă, orice om gol arată 
ca un deputat, chiar dacă e un asasin. Nici nu ştiţi 
cu cine v-aţi scăldat. Dar baia a fost grozavă. 
Acum spre seară, apa e mai bună. Mai intraţi o 
dată ca să vă reveniti.” 


Domnul Bozetéch a aşteptat să se intunece, a îm- 
brăcat zdrentele vagabondului şi a pornit spre Praga, 


395 


ocolind soseaua judeteana si umblind pe poteci re- 
trase peste izlaz; aici s-a întîlnit însă cu patrula de 
jandarmi din Chuchle, care 1-a arestat şi a doua zi 
dimineaţa l-a dus la tribunalul raional Zdraslov, 
pentru că — nu-i aşa? — oricine putea să se dea 
drept losef Bozetéch legă tor de cărţi din Praga, 
strada Pii&na nr. 16. 

Grefierul, care nu ştia o boaba ceheste, a crezut ca 
inculpatul mărturiseşte adresa unui complice de-al 
lui şi de aceea l-a mai întrebat o data: 

— Ist das genau, Prag, nr. 16, losef Bozetéch?' 

— Daca mai locuieste acolo, nu stiu — adauga 
Svejk — dar pe vremea aceea, in 1908, locuia. Lega 
frumos cărțile, dar le şi tinea mult, că înainte de a se 
apuca de lucru mai intii le citea si apoi le lega dupa 
cuprins. Daca stropea marginile foilor cu negru, apoi 
cartea nici nu mai trebuia citită. Oricine ştia ca ro- 
manul nu face două parale. Mai doriți poate unele 
amănunte suplimentare? A, da, era cît pe ce să uit: 
avea obiceiul să vină în fiecare zi la berăria „U 
Fleku”, unde povestea cuprinsul cărților pe care 
tocmai le primise la legat. 

Maiorul se apropie de grefier şi-i spuse ceva în 
şoaptă, după care acesta şterse din dosar adresa pre- 
supusului conspirator, Bozetéch. 

Apoi, aceasta judecata ciudata continua, dupa me- 
toda tribunalului ad-hoc instituit de presedinte, ge- 
neralul Fink von Firikenstein. 


! Exact, Praga, nr. 16, Iosef Bozetéch? (Germ.) 
396 


Asa cum unii oameni au mania de a colectiona 
cutii de chibrituri, acest domn distins avea mania 
organizarii tribunalelor ad-hoc, cu toate ca de cele 
mai multe ori ele erau in contradictie cu codul penal 
militar. 

Generalul susţinea că nu are nevoie de nici un fel 
de judecători de instrucţie şi că după trei ore de la 
pronunţarea sentinţei, individul trebuie spînzurat. 
Cita vreme fusese pe front, se înţelege, nu dusese 
lipsă de asemenea tribunale improvizate. 

După cum unii simt nevoia să joace cu regulari- 
tate, în fiecare zi, o partidă de şah, de biliard sau de 
cărți, faimosul general instituia zilnic, la repezeală, 
curți marţiale pe care le prezida anuntind foarte grav 
si radios sah-mat, inculpatului. 

Daca cineva ar fi sentimental, ar spune cä acest 
om avea pe conştiinţă multe duzini de oameni, mai 
cu seama in rasarit, unde, cum spunea, avusese de 
luptat cu agitatia velicorusa in rindurile ucrainienilor 
galitieni. Privind însă chestiunea din punctul lui de 
vedere, nu s-ar putea spune ca avea pe cineva pe 
constiinta. 

De fiecare data cind poruncea sa fie spinzurat un 
învăţător, o învăţătoare, un popă sau o familie în- 
treagă, pe baza sentinţei pronunţate de curtea mar- 
tiala instituită ad-hoc, dumnealui pleca acasă netul- 
burat, ca un jucător de cărţi pasionat care, întors 
satisfăcut de la cîrciumă, după o partidă de cărţi, se 
gîndeşte la desfăşurarea jocului, la felul cum ceilalți 
au încercat să-l taie în chip şi fel, dar el a cîştigat 


397 


totuşi cu o sută şi şapte... Generalul considera 
spînzurătoarea drept un lucru foarte simplu şi firesc, 
ca pîinea cea de toate zilele, şi în clipa pronunțării 
sentinței de multe ori uita de persoana împăratului şi 
fără să mai spună: „În numele maiestăţii sale se 
condamnă la moarte prin spînzurătoare” declara 
foarte simplu: „Te condamn la moarte...” 

Uneori, găsea în actul spînzurătorii şi o latură 
comică, despre care a scris chiar soției, la Viena: 


y--de pildă, draga mea, nici nu poţi să-şi închi- 
pui cum m-am tăvălit de ris, acum cîteva zile, cînd 
am condamnat pe un învăţător acuzat de spionaj. 
Omul care spînzură e un plutonier instruit şi cu 
practică îndelungată; face treaba asta de plăcere, 
de dragul sportului. Eram aşadar în cortul meu 
cînd, după pronunţarea sentinţei, plutonierul vine 
la mine şi mă întreabă unde să-l spînzure pe 
învățătorul cu pricina. l-am spus sa-l spînzure de 
primul copac; şi acum închipuie-ţi ce situaţie 
comică! Ne aflam în plină stepă şi cit vedeai cu 
ochiul nu se zărea decit iarbă, dar nici urmă de 
copac. Dar, ordinul e ordin: plutonierul l-a luat pe 
învăţător sub escortă şi au pornit cu toţii în 
căutarea copacului. S-au înapoiat abia spre seară, 
cu învățătorul după ei. Plutonierul a venit din nou 
la mine şi m-a întrebat: «Unde să-l spînzurăm pe 
omul ăsta?» L-am ocărit şi i-am repetat că ordinul 
meu fusese limpede: de copacul cel mai apropiat. 
Mi-a răspuns atunci că va încerca din nou a doua 


398 


zi; dimineaţa, însă, a venit la mine alb ca varul, sa- 
mi raporteze ca peste noapte învățătorul dispăruse. 
Situaţia mi-a părut aşa de comică, încît i-am iertat 
pe toți cei care l-au păzit şi pe deasupra am mai şi 
glumit, spunindu-le că învățătorul a plecat, se 
vede, să caute singur copacul. După cum vezi, 
draga mea, aici nu ne plictisim; spune-i lui Vili că 
tăticu îl sărută şi că în curînd are să-i trimeată un 
rus viu, pe care să călărească aşa cum călăreşte pe 
calut. Mi-am mai adus aminte chiar acum, draga 
mea, de o altă întîmplare nostimă... Am spînzurat 
cîndva un ovrei, tot pentru spionaj. Individul ne-a 
atinut drumul deşi n-avea ce căuta pe acolo, sub 
pretext că vindea ţigări. Aşadar, l-am spînzurat, 
dar după citeva secunde ştreangul s-a rupt şi 
ovreiul a căzut; ce crezi, şi-a revenit numaidecit în 
fire şi a început să zbiere la mine: «Domnule 
general, mă duc acasă, m-aţi spinzurat o dată, şi 
după lege nu puteţi să mă mai spinzurati a doua 
oară pentru aceeaşi vină». M-a pufnit risul şi l-am 
lăsat să plece. La noi, draga mea, e vesel...” 


După ce fusese numit comandant al fortăreței 
Przemysl, generalul Fink nu mai avusese prea multe 
prilejuri să organizeze astfel de spectacole de circ; 
de aceea preluă cu mare bucurie cazul Svejk. 

Aşadar, Svejk stătea acum în fata acestui tigru 
care, protäpit în prim-plan, la masa lungă, fuma 
țigară după țigară, poruncind să i se traducă răs- 
punsurile lui Svejk şi dînd din cap, cu subinteles. 


399 


Maiorul propuse sa se trimita la brigada o tele- 
gramă în care să se întrebe unde se afla compania a 
11-a de marş a regimentului 91, de care depindea 
acuzatul, potrivit declaraţiilor sale. 

Generalul, însă, se împotrivi, declarînd că în felul 
acesta s-ar întîrzia acțiunea curţii marțiale şi, deci, s- 
ar falsifica adevăratul sens al acestei instituţii. La 
dosar există mărturisirea completă a acuzatului, care 
recunoaşte că a îmbrăcat uniforma rusească, precum 
şi o mărturie foarte importantă din care reiese că 
acuzatul a recunoscut că a fost la Kiev... Cere deci ca 
tribunalul să se retragă în deliberare, pentru ca 
sentința să poată fi pronunţată şi executată imediat. 

Maiorul se menținea, însă, mortis pe poziția că 
trebuia stabilită tnai întîi identitatea acuzatului, în- 
trucît afacerea are o mare importanţă politică. Prin 
stabilirea identității acestui individ s-ar putea des- 
coperi legăturile acuzatului cu foştii camarazi, din 
unitățile prin care a trecut. 

Maiorul era un visător romantic. Continua să ple- 
deze că, de fapt, e important să se descopere firele şi 
că nu-i de ajuns să condamni omul. Condamnarea, 
afirma el, este numai ultimul act al unor cercetări 
care însumează aceste fire. 

Curtea nu ştia cum să mai iasă din această în- 
curcătură de fire; totuşi era evident că maiorul cîş- 
tiga teren. Ceilalţi membri ai curții dădeau din cap 
aprobativ, iar in cele din urmă incuviinta chiar şi 
generalul, căruia firele începură să-i placă atît de 
mult, încît, în mintea lui vedea cum de firele ma- 


400 


iorului atirnau alte curti martiale ad-hoc. De aceea 


se mai ridică împotriva propunerii de a se lua 
legătura cu brigada, spre a se constata dacă 
întradevăr Svejk făcuse parte din regimentul 91 şi în 
ce perioadă anume trecuse de partea ruşilor. 

În timpul dezbaterilor, Svejk fu păzit pe culoar de 
două santinele; apoi fu din nou adus in fata 
tribunalului şi întrebat din ce regiment face parte. 
După care fu transportat iar la închisoarea garni- 
zoanei. 

Întorcîndu-se acasă după eşecul curţii martiale- 
fulger, generalul Fink se întinse pe canapea şi în- 
cepu să se gîndească, cum ar putea să grăbească 
procedura. 

Era convins că răspunsul avea să sosească curînd; 
totuşi, el va intirzia ritmul rapid de funcţionare al 
tribunalului său, întrucît după sentinţă ar urma abia 
binecuvîntarea duhovnicească dată condamnatului, 
ceea ce-ar pricinui o inutilă intirziere a executării 
sentinţei, cu circa două ore. 

— La urma urmei — îşi spuse generalul Fink — îi 
putem da binecuvîntarea duhovnicească înainte de 
pronunţarea sentinţei, chiar acum, pînă să primim 
răspunsul de la brigadă. 

Porunci deci să fie chemat la el feldkuratul Mar- 
tinec. 

Martinec era un catihet nefericit, de undeva de 
prin Moravia; din cauză că preotul pe care-l avusese 
în fruntea parohiei suferea de păcatul preacurviei, 
preferase să intre în armată... Era un om profund 
religios şi numai cu durere în suflet îşi amintea de 


402 


preotul lui care, incet dar sigur, mergea pe drumul 
pierzaniei, de felul cum sugea slibovita ca un burete 
şi cum într-o noapte îi bägase cu tot dinadinsul in pat 
o tiganca vagabonda, pe care o intilnise in sat, in 
timp ce se intorcea acasa pe trei carari. 

Feldkuratul Martinec credea ca dind pe front bine- 
cuvintarea duhovniceasca ränitilor si muribunzilor, 
va răscumpăra şi păcatele preotului său care, venind 
tîrziu noaptea acasă, îl trezise de nenumărate ori ca 
să-i spună: 

— Jenicku, Jeni¢ku! Fetele... asta-i slăbiciunea 
vieţii mele. 

Sperantele lui Martinec nu se împliniseră însă. Fu- 
sese trimis din garnizoană în garnizoană, unde nu 
făcea decît să tina cîte o predică ostaşilor, o data la 
paisprezece zile, înainte de slujbă, şi să reziste la 
ispita care izvora din cazinoul ofiţerilor; în com- 
paratie cu discuţiile purtate aici, fetele preotului 
păreau o rugăciune nevinovată închinată îngerului 
păzitor. 

De obicei, era chemat la generalul Fink în timpul 
luptelor importante, cînd trebuia să fie sărbătorită 
vreo victorie a armatelor austriace; atunci, cu aceeaşi 
plăcere cu care instituie curțile martiale-fulger, ge- 
neralul Fink aranja cu mare pompă slujbele reli- 
gioase. 

Acest Fink era un patriot austriac atît de înflăcărat, 
încît nu se ruga şi pentru victoria armatelor nemtesti 
sau turceşti. Dacă nemţii din Reich dobîndeau 


403 


undeva vreo victorie asupra francezilor sau en- 
glezilor, el o trecea sub tăcere în fata altarului. 

Orice măruntă hartuiala a unei patrule austriece cu 
un avanpost rusesc, pe care statul-major avea grijă s- 
o umfle ca pe-un uriaş balon de spumă, transfor- 
mind-o într-o înfrîngere a întregii armate ruseşti, pri- 
lejuia generalului Fink organizarea unor pompoase 
servicii divine; aşa încît nefericitul kurat Martinec 
avea impresia că generalul era în acelaşi timp şi 
capul bisericii catolice din Przemysl, căci tot el 
hotăra la asemenea prilejuri ce fel de slujbă se va 
tine şi de cele mai multe ori îşi exprima dorinţa de a 
se oficia serviciul divin care se obisnuieste de 
înălțarea Domnului. 

Generalul Fink mai avea de asemenea obiceiul ca 
în timpul slujbei, cînd se termina predica, să intre cu 
calul în galop pe cîmpul de exerciţii, să se apropie de 
altar şi să strige de trei ori: „Ura, ura, ural” 

Feldkuratul Martinec, suflet credincios şi drept, 
unul din puţinii care mai credeau în Dumnezeu, se 
ducea cu strîngere de inimă la generalul Fink. 

De fiecare dată, după ce-i dădea instrucţiunile, co- 
mandantul garnizoanei poruncea să fie umplute pa- 
harele cu o băutură tare şi începea să povestească 
feldkuratului ultimele anecdote citite în cărticelele 
imbecile, editate special pentru armată, în colecţia 
Lustige Blătter. 

Avea o bibliotecă întreagă cu astfel de prostii, cu 
titluri timpite ca de pildă: Umor în ranifa, pentru 
ochi şi urechi, Hindenburg în anecdotă, 


404 


Hindenburg în oglinda umorului, A doua ranita cu 
umor, încărcată de Felix Schlemper, Din tunul 
nostru de gulaş, Schije suculente din tranşee sau 
altele şi mai idioate, ca: Sub aripile vulturului cu 
două capete, Un snitel vienez din bucătăria de 
campanie imperială şi regală, încălzit de Artur 
Lokesch. Uneori, generalul îi fredona melodii din 
colecția de cîntece vesele soldatesti, intitulată Wir 
miissen siegen (Trebuie să învingem). Bineînţeles, 
în tot acest timp umplea paharele cu băuturi tari, 
silindu-l pe feldkuratul Martinec sa bea şi să-i tina 
toväräsie. Apoi, cind se afuma in lege, incepea sa 
îndruge, tot felul de porcării, la auzul cărora 
feldkuratul Martinec îşi aducea aminte, cu strîngere 
de inimă, de preotul lui, care nu raminea în urma 
generalului Fink în ce priveşte vorbele porcoase. 

Părintele Martinec vedea cu groază că, pe măsură 
ce se ducea mai des pe la generalul Fink, aluneca tot 
mai mult pe panta imoralitatii. 

Încetul cu încetul începură să-i priască lichiorurile 
si tot aşa, pe nesimţite, încetară să-i mai displacă po- 
vestile piperate ale generalului; începu să aibă vi- 
ziuni erotice şi din pricina kontuşovkăi, a rachiului 
de corcoduşe şi a pînzei de păianjen de pe sticlele de 
vin vechi pe care generalul Fink i le punea mereu în 
fata, uită de Dumnezeu şi printre rîndurile bre- 
viarului vedea fetele despuiate din poveştile gene- 
ralului. Şi într-o bună zi dispäru şi disprețul fata de 
aceste vizite. Generalul îl îndrăgi pe feldkuratul 
Martinec, care la început îi păruse ca un alt sfînt 


405 


Ignatiu de Loyola, dar care cu timpul se obisnuise cu 
societatea lui. 

Într-o zi, generalul invită la el două surori de la 
spitalul de campanie, care de fapt nu lucrau acolo ci- 
si încasau numai salariile pe baza statelor de plata, 
sporindu-şi veniturile prin prostituție, cum se obiş- 
nuia în acele vremuri grele. Apoi porunci să fie che- 
mat şi feldkuratul Martinec, care alunecase atît de 
rău în mrejele diavolului, încît după jumătate de ceas 
de conversaţie schimbase amindoua femeile, suflind 
din greu şi făcînd atîtea bale la gură, încît murdări 
toată perna canapelei. Multă vreme avu mustrări de 
cuget pentru această purtare uşuratică pe care n-o 
putu repara, deşi în aceeaşi noapte, în timp ce se 
întorsese acasă, îngenunchease din greşeală în parc; 
în fata statuii arhitectului şi a primarului oraşului, 
mecenatul Grabovsky, care în anii optzeci îşi 
cîştigase multe merite fata de oraşul Przemysl. 

Tropăitul paşilor patrulei se amestecase în noapte 
cu ruga lui fierbinte. 

— Nu-l judeca cu asprime pe slujitorul tău, căci 
nici un muritor nu se va îndrepta spre tine, dacă nu-i 
vei ierta păcatele; iartă-l deci, te rog, căci pentru 
tine, iertarea nu-i grea. Ajută-mă Doamne, căci 
sufletu-mi în voia ta îl las. 

După aceasta pätanie, de cite ori era invitat la 
generalul Fink, feldkuratul incerca din rasputeri sa 
se abtina de la placerile lumesti, invocind drept 
scuza deranjamentele stomacale; considera necesar 
să ia asupră-şi această minciună, pentru ca sufletu-i 


406 


să fie scutit de chinurile iadului, deoarece in acelaşi 
timp el socotea că disciplina militară cere ca atunci 
cînd generalul îi spune feldkuratului: „Bea amice”, 
acesta trebuie să tragă la măsea, dacă nu din alte 
motive, măcar din respect faţă de superior. 

Pînă acum, însă, aceste bune intenţii nu se tradu- 
seseră totdeauna în fapt şi, cu atît mai puţin, atunci 
cînd, după slujbe pompoase, generalul organiza 
festinuri şi mai pompoase, pe socoteala garnizoanei; 
după care cei de la contabilitate făceau tot felul de 
şmecherii ca să scoată banii şi să se aleagă şi ei cu 
ceva; cu asemenea prilejuri, părintele se considera, 
fata de Atotputernic, ca blestemat pentru păcătoşenia 
lui şi demn de pedeapsă. 

Umbla apoi cu capul în nori şi, fără să-şi piardă în 
acest haos credinţa în Dumnezeu, se gîndea cu toată 
seriozitatea dacă n-ar trebui să-şi biciuiască trupul, 
cu, regularitate, în fiecare zi. 

Într-o astfel de dispoziţie se înfăţişă el acum în 
fata domnului general. 

Generalul Fink îi ieşi înainte, radios şi îmbujorat 
la fata: 

— Ai auzit vorbindu-se de curtea martiala? De 
data asta vom spinzura un compatriot de-al dumitale. 

La auzul cuvîntului „compatriot”, feldkuratul 
Martinec îl privi pe general cu o nesfirşită durere. 
Respinsese pina atunci de mai multe ori 
presupunerea că ar fi ceh şi explicase de nenumărate 
ori că din parohia lui, din Moravia, făceau parte 
două comune 


407 


una cehă şi alta germană şi că o săptămînă trebuise 
să predice pentru cehi şi alta pentru nemți... iar 
întrucît în comuna cehă nu există nici o şcoală de 
limbă cehă, ci numai germană, trebuise să predea în 
ambele comune în limba germană, aşa încît nu putea 
fi ceh. Această motivare logică prilejuise odată unui 
maior, care se afla la masă, observaţia că 
feldkuratul din Moravia era de fapt o dugheană cu 
tot felul de mărfuri. 

— Pardon, spuse generalul —am uitat. Nu-i 
vorba de un compatriot al dumitale. E un ceh, un 
trădător care a trecut la ruşi şi a intrat în slujba lor; 
are să fie spînzurat. Deocamdată, însă, ca să zic aşa, 
pentru îndeplinirea formalităţilor legale, îi cercetăm 
identitatea; dar asta n-are nici o importanţă, va fi 
spînzurat imediat ce vom primi răspunsul telegrafic. 

Si după ce-l aşeză pe feldkurat lîngă el, pe ca- 
napea, generalul continuă vesel: 

— La mine, cînd institui o curte marţială, totul 
trebuie să fie la unison cu procedura rapidă a acestui 
fel de tribunal, ăsta-i principiul meu. Pe vremea cînd 
eram încă la Lvov, la începutul războiului, am izbutit 
să obțin spînzurarea unui individ la numai trei 
minute după pronunţarea sentinţei. Se înţelege că a 
fost vorba de un ovrei; dar şi pe un rutean l-am 
spînzurat la cinci minute după deliberare. 

Generalul zîmbi binevoitor: 

— Întîmplarea a făcut ca nici unul din ei să nu 
aibă nevoie de binecuvintarea duhovnicească. 
Ovreiul era 


408 


rabin si rusneacul popa. De data asta, insa, avem de- 
a face cu altă situaţie; e vorba să spînzurăm un 
catolic. Pentru ca lucrurile să nu mai fie tărăgănate, 
mi-a venit o idee colosală; să-i dăm mai întâi 
binecuvîntarea duhovnicească, ca să evităm, cum 
ziceam, orice întârziere. 

Generalul sună şi porunci ordonanţei: 

— Adu două sticle din bateria de ieri. 

Si umplind, peste cîteva clipe, paharul feldkura- 
tului, îi spuse prietenos: 

— la puţină mingiiere înainte de binecuvintare... 


De la fereastra zabrelita, in spatele cäreia se afla 
Svejk, se auzea in acest timp de grea cumpäna, 
cintecul lui linistit: 


» Toţi ostasii o domnesc, 
Fiin’ca fetele îi iubesc 
Banii la noi Stau purcoi 
Am scăpat de orice nevoi. 
Tarara-ra... un’ doi...” 


409 


I 


MÎNGÎIEREA DUHOVNICEASCĂ 


De fapt, ca să fim drepţi, nu se poate spune că 
feldkuratul Martinec s-a dus la Svejk, ci mai de- 
grabă că a ajuns în salturi, asemenea unei baletiste 
pe scenă. Harul Domnului şi sticla de 
Gumpoldskirchen vechi, avuseseră darul să-l facă, 
într-un ceas, uşor ca un fulg. În această clipă 
solemnă şi sfintä 1 se părea că se apropie tot mai 
mult de Dumnezeu; în realitate, însă se apropia de 
Svejk. 

Usa fu închisă în urma lui şi amindoi rămaseră în 
celulă, unde feldkuratul i se adresă vesel lui Svejk: 

— Fiule, eu sînt feldkuratul Martinec. 

Această introducere i se păruse — tot drumul — a 
fi cea mai potrivită şi mai înduioşătoare. 

La aceste vorbe, Svejk se ridică de pe pat, scutură 
zdravăn mîna feldkuratului şi răspunse: 

— Îmi pare bine; eu sînt Svejk, ordonanța com- 
paniei a 11-a de mars din regimentul 91. Nu de mult, 
baza noastră a fost mutată la Bruck pe Litava; luaţi 


410 


loc aici, lîngă mine, domnule feldkurat şi povestiti- 
mi de ce ati fost arestat. Dumneavoastra sinteti doar 
ofiter si vi s-ar cuveni de fapt arestul ofiteresc de la 
garnizoana; patul asta e plin de paduchi. E drept ca 
se mai întîmplă să fie cîte umil care să nu ştie de ce 
arest tine; şi apoi mai încurcă lucrurile, nu-i vorbă, şi 
cei de la cancelarie. Într-un rînd, domnule feldkurat, 
am fost închis în arestul regimentului din Budéjovice 
şi mi-au băgat lîngă mine pe un kadetstellfertreter. 
Kadetstellfertreterii aduc cumva cu feldkuratii; ştiţi, 
cum să zic, nici porc, nici şoarece; de zbierat, 
zbierau la ostaşi ca ofiţerii, dar cînd făceau cîte o 
boacănă, erau închişi printre ostaşii de rînd. Erau, 
cum să vă zic, domnule feldkurat, un fel de bastarzi, 
încît la popota untrofiterilor nu erau primiţi, la 
hrana pentru trupă n-aveau dreptul, fiindcă erau mai 
mari, iar popota ofitereascä nu era de nasul lor. Pe 
vremea aceea aveam în regiment cinci din ăştia şi la 
început se îndopau la bucătărie numai cu brînză, 
fiindcă hrană nu căpătau de nicăieri: pînă cînd, într-o 
bună zi, i-a prins oberlaitnantul Wurm, care le-a 
interzis să mai calce pe acolo, spunînd că nu 
cadrează cu onoarea de kadetstellfertreter să 
mănînce la bucătăria pentru trupă. Dar ce puteau să 
facă, dacă la popota ofitereascä nu-i lăsa să intre. 
Bietii de ei au rămas aşa agatati în aer şi au îndurat 
atia mizerie, că unul s-a aruncat în Malsa, iar altul a 
şters-o de la regiment şi peste două luni a scris că a 
ajuns ministru de război în Maroc. Au rămas patru, 
că pe cel din Malsa l-au pescuit viu, pentru că de 


411 


nervos ce era, uitase că ştie să inoate si ea trecuse 
examenul de înot cu nota excepțional. L-au dus la 
spital, da” acolo altă nenorocire pe capul lui; cei de 
la spital nu ştiau cu ce să-l acopere: cu pătură 
ofitereascä sau cu una obişnuită, pentru trupă. Pina 
la urmă, s-au gîndit că cel mai bine ar fi să nu-i dea 
de loc pătură şi l-au împachetat doar într-un cearşaf 
ud, aşa că, după o jumătate de ceas, i-a rugat să-i dea 
drumul să se întoarcă înapoi la cazarmă. Ăsta era cel 
de care v-am spus că l-au băgat la arest lîngă mine, 
ud leoarcă. A stat cam vreo patru zile şi tare era 
fericit, pentru că acolo căpăta de mîncare, e drept că 
din aceea de arestat, dar totuşi mîncare; era sigur de 
ea, cum zicea chiar el. A cincea zi au venit să-l 
ridice, şi peste o jumătate de ceas s-a întors să-şi 1a 
chipiul; plîngea de bucurie şi-mi spuneai „În sfîrşit a 
fost hotarita şi soarta noastră. De azi încolo, 
kadetstellfertreterii au să fie închişi la hauptwache, 
împreună cu ofiţerii; la masă o să ne lăfăim la 
popota ofitereasca, după ce mănîncă domnii ofiţeri, 
de dormit o să dormim cu trupa, cafeaua o s-o 
căpătăm de la bucătăria pentru trupă, iar ratia de 
tutun o vom ridica tot cu trupa”. 

Abia acum se mai trezi feldkuratul Martinec şi-l 
întrerupse pe Svejk cu o frază care nu avea nici în 
clin nici în mînecă cu discuţia precedentă. 

— Da, da, fiule! Sînt lucruri între cer şi pămînt la 
care se cuvine să ne gîndim cu inima fierbinte şi cu 
toată încrederea in  nemărginita bunătate a 


412 


Domnului. Eu, fiule, am venit pentru binecuvintarea 
duhovniceasca. 

Ajuns aici, tacu, pentru ca i se parea ca cele rostite 
nu prea se potriveau cu situatia. Pe drum isi alcätuise 
in minte cuvintarea cu care avea sa-l facä pe 
nefericit să se resemneze pentru pierderea vieţii şi 
să-l convingă că acolo sus va fi iertat de toate 
păcatele, dacă se va pocăi şi va dovedi că se căieşte. 
De aceea, acum stătea şi se gîndea cum să continue; 
Svejk i-o luă însă înainte, întrebîndu-l dacă nu are 
cumva o ţigară. 

Feldkuratul Martinec nu învățase încă să fumeze; 
asta era de altfel unica virtute pe care o mai păstrase 
din viata austeră pe care o dusese odinioară. Cite- 
odată, la reuniunile generalului Fink, cînd era niţel 
mai facut, încerca să fumeze cîte o ţigară 
englezească, dar fumul îi răbufnea numaidecit pe nas 
şi avea impresia că îngerul păzitor îl gidila în git, ca 
să-l ferească de ispită. 

— Nu fumez, fiule, răspunse el foarte demn, la in- 
trebarea lui Svejk. 

— Mă miră, spuse Svejk. Am cunoscut multi 
feld- kuraţi da’ toţi fumau ca turcii. Eu unul nici nu- 
mi pot închipui un feldkurat care să nu fumeze şi să 
nu tragă la măsea. Am cunoscut unul singur caire nu 
du- hănea, în schimb, în loc de fumat, mesteca 
tabacul şi în timpul predicii îl scuipa tot în amvon. 
Dar, dumneavoastră de unde sinteti de fel, domnule 
feldkurat? 


413 


— De la Novy Jicin, se auzi hiriitul feldkuratului 
imperial şi regal Martinec. 

— Atunci, poate ca ati cunoscut acolo, domnule 
feldkurat, pe una Ruzena Gaudrsova; acu’ doi ani a 
lucrat într-o vinarie de pe strada Platneiskă din Praga 
si într-o bună zi s-a apucat să dea în judecată doi- 
sprezece oameni deodată pentru paternitate, că 
născuse doi gemeni. Din ăştia doi gemeni, unul avea 
un ochi albastru şi altul căprui; al doilea avea un 
ochi cenuşiu şi unul negru. Aşa că dumneaei a presu- 
pus că în treaba asta erau angajaţi patru domni cu 
ochi din ăştia, care veneau mai des pe la vinărie şi 
avuseseră de-a face cu dinsa. Pe urmă, unul din ge- 
meni avea un picior paralizat, la fel cu un domn ma- 
gistrat consilier de curte care venea şi el pe acolo, iar 
celălalt avea la un picior şase degete, întocmai ca un 
domn deputat care era un muşteriu nelipsit al 
vinăriei. Si acum, staţi şi vă _ ginditi şi 
dumneavoastră, domnule feldkurat, că musterii din 
ăştia care veneau pe acolo în fiecare zi erau vreo 
optsprezece şi că gemenii aceia au luat, cîte un semn 
de la fiecare din acei cu care dumneaei se ducea fie 
acasă la dumnealor, fie la hotel. Pînă la urmă, 
tribunalul a hotărît că într-o asemenea înghesuială nu 
poate fi descoperit tatăl şi atunci dînsa, ca să scape 
de belea, a aruncat vina asupra jupinului la care 
făcea serviciu şi l-a dat şi pe el în judecată; ăsta însă 
a dovedit că era impotent de peste doisprezece ani, 
în urma unei operaţii pe care o făcuse din cauza unei 
inflamații a testicolelor. Aşa că, după tot tämbäläul, 


414 


femeia a fost zvirlita, domnule feldkurat, tocmai la 
dumneavoastră la Novy Jicin; de unde se poate 
vedea foarte bine ca cine se infige la prea mult se 
alege pina la urmä cu praful de pe toba. Ar fi trebuit 
să se ţină scai de unul şi nu să fi declarat in fata 
tribunalului că un geamăn e de la domnul deputat şi 
celălalt de la domnul consilier de curte, sau mai ştiu 
eu de la cine. Orice naştere se poate socoti foarte 
uşor. În cutare zi, la cutare dată, am fost cu cutare la 
hotel şi în cutare zi am născut copilul. Asta, 
bineînţeles, în caz de naştere normală, domnule 
feldkurat. În combinaţiile astea se găseşte 
întotdeauna, pentru un galben, cîte un martor, cum ar 
fi portarul sau camerista, care iti jură pe sfînta cruce 
că, într-adevăr, i-a văzut împreună în noaptea aceea 
şi că ar fi auzit cum dinsa i-ar fi spus, chiar, în timp 
ce coborau scările: „Dar ce mă fac dacă s-a întîmplat 
ceva”? şi el i-ar fi răspuns: „N-ai nici o grijă, fetito, 
copilu-i treaba mea”. 

Feldkuratul căzu pe gînduri; mingiierea duhovni- 
cească 1 se părea acum mai complicată, deşi nu cu 
mult înainte îşi alcătuise în minte un plan amănunțit 
despre felul cum avea să vorbească de milostivirea 
Celui prea înalt în ziua Judecăţii de apoi, cînd toți 
delincventii militari se scoală din morminte cu 
ştreangul de git şi, dacă s-au pocăit, se bucură de 
mila Domnului, la fel ca tilharul din Noul Testament. 

Îşi pregătise o alocutiune minunată, compusă din 
trei părți: mai întîi ar fi dorit să demonstreze că 
moartea prin spînzurătoare e uşoară atunci cînd omul 


415 


e împăcat cu Dumnezeu; ca legea militară 
pedepseşte pe bună dreptate trădarea maiestatii sale 
împăratului, care este părintele tuturor ostasilor; 
orice greşeală a lor, oricît de mică ar fi, trebuie 
privită ca o trădare a propriului părinte. Apoi ar fi 
vrut să dezvolte ideea că împăratul există prin 
graţia lui Dumnezeu, că a fost 


416 


investit de Dumnezeu spre a conduce pe pamint tre- 
burile lumesti, asa cum papa conduce treburile spi- 
rituale. Trădarea savirsita împotriva împăratului in- 
seamnă de aceea trădarea lui Dumnezeu-tatăl. Aşa 
încît pe delincventul militar îl aşteaptă, în afară de 
spînzurătoare, pedeapsa de veci şi blestemul veşnic 
cuvenit celui ce huleşte. Cu toate acestea, dacă 
justiția pămîntească nu poate suprima sentința — 
spre a nu încălca disciplina militară — şi este 
obligată să-l spînzure pe criminal, mai există o 
speranță în ce priveşte a doua pedeapsă, pedeapsa 
veşnică, pentru că pe aceasta omul o poate evita 
foarte simplu, dacă se pocăieşte. 

Îşi închipuise apoi o scenă înduioşătoare despre 
care credea că acolo sus, îi va fi şi lui de folos, întru 
iertarea păcatelor savirsite la locuinţa generalului 
Fink din Przemysl. 

Se si vedea strigînd, în încheiere, către 
condamnat: 

— Pocăieşte-te fiule; să îngenunchem împreună! 
Repetă după mine, fiule! 

În sfîrşit, în celula împuţită şi năpădită de păduchi, 
va răsuna rugăciunea: 

„Doamne-Dumnezeule, carele eşti atît de bun şi îi 
ierti întotdeauna pe cei păcătoşi, tie mă inchin fier- 
binte pentru sufletul acestui ostas care din porunca ta 
va parasi aceasta lume, pe temeiul sentintei curtii 
marțiale din Przemysl. Izbăveşte-l pe acest infante- 
rist, pentru pocainta lui, de chinurile iadului si da-i, 
Doamne, bucuria fericirii vesnice.” 


417 


— Nu va supärati, domnule feldkurat — rupse tä- 
cerea Svejk — dar stati de cinci minute ca 
incremenit, de parca n-ati avea chef de vorba. Se 
vede bine ca n-ati mai fost arestat niciodata. 

— Eu — spuse foarte grav feldkuratul — am 
venit pentru mingiierea duhovniceasca. 

— Să ma bată Dumnezeu, domnule feldkurat, 
dacă pricep de ce-i tot dati într-una cu mingiierea 
asta duhovnicească. În ce mă priveşte, domnule 
feldkurat, eu n-am puterea de convingere ca să vă 
pot aduce o mingiiere. $i la urma urmei, nu sinteti 
nici primul, nici ultimul feldkurat care a ajuns dupa 
zăbrele. De altfel, ca să vă spun adevărul adevărat, 
domnule, feldkurat, eu nici nu am darul să pot aduce 
cuiva mingiiere în clipele grele. O singură dată am 
încercat şi eu şi am dat greş: veniţi, vă rog, mai 
aproape şi vă povestesc tot, cum s-a întîmplat. Pe 
vermea cînd locuiam pe strada Opatovicka, aveam 
un prieten, unu’ Faustyn, portar de noapte la un 
hotel. Era un om cumsecade, cinstit şi vrednic. 
Cunoştea toate fetele de stradă; ati fi putut veni la el 
la hotel, domnule feldkurat, la orice oră din noapte 
şi să-i spuneţi doar atît: „Domnule Faustyn, am 
nevoie de o fată”, si el vă întreba numaidecit cum 
doriţi să fie, blondă, brună, mai scundă sau mai 
înaltă, necăsătorită, divorțată sau văduvă, cu scoala 
sau fără. 

Zicînd acestea, Svejk se apropie familiar de feld- 
kurat şi cuprinzîndu-l de mijloc, continuă: 


418 


— Să presupunem, domnule feldkurat, că dumnea- 
voastră 1-ati fi spus: „Aş dori o blondină înaltă, vă- 
duvă, fără cultură”; în zece minute aţi fi avut-o în 
pat, cu act de botez cu tot. 

Pe feldkurat începuseră să-l treacă năduşelile, în 
timp ce Svejk, strîngîndu-l la piept părinteşte, con- 
tinua să peroreze: 

— Nici n-aţi crede, domnule feldkurat, ce om 
cinstit şi moral era domnul Faustyn. Nu lua nici un 
creitar misitie de la femeile pe care le aducea şi le 
baga în odăi; iar dacă se întîmplă ca vreuna să uite şi 
încerca să-i strecoare ceva în buzunar, apăi să fi 
văzut ce se mai zborşea şi zbiera la ea: „Scroafă 
neobrazata, să nu-ţi închipui că dacă tu te vinzi şi 
păcătuieşti, eu am un folos din treaba asta! Eu nu-s 
codoş, tîrfă neruşinată. Dacă o fac, apăi să ştii că 
numai din milă pentru tine, că dacă tot ai apucat-o pe 
drumul ăsta, să nu trebuie să-ți arăţi ruşinea în 
public, ca să te agate pe undeva noaptea copoii şi să 
zaci pe urmă trei zile la poliție. Aici cel puţin eşti la 
caldurică şi nimeni nu te vede în ce hal ai ajuns.” În 
schimb, avea grijă, domnule feldkurat, să-şi scoată 
pîrleala de la clienţi. Avea tariful lui: ochii albaştri 
— un galben, cei negri — cincisprezece creitari; 
socotea toate astea la fix şi le scria separat pe o 
bucată de hîrtie, ca o notă, pe care o dădea clientului. 
Pentru misitie lua puţin de tot. La femeile fără şcoală 
mai adăuga un supliment de un gologan, pentru că 
dumnealui pornea de la principiul că o başoaldă 


419 


ecioplită e mai distractivä decît o doamn 
nvatata... Şi cum vă spuneam, într-o bună zi, 


spre seara, vine la mine acasa in strada Opatovicka, 
domnul Faustyn, amärît si minios nevoie mare, de 
parca in clipa aceea ar fi fost scos de sub gratarul de 
protectie de la tramvai si, in inghesuiala, 1 s-ar fi 
furat ceasul din buzunar. La inceput n-a scos o 
vorba; a scos doar din buzunar o sticla de rom si 
dupa ce-a tras o duscä, mi-a intins-o si mie, zicind: 
„bea”. Şi aşa, am tăcut împreună, pînă cînd am dat 
gata sticla de rom. În cele din urmă, îmi zice: „Dra- 
gul meu, fii aşa de bun, fă-mi şi mie un bine. 
Deschide fereastra de la stradă; eu mă aşez pe pervaz 
şi tu mă apuci de picioare şi-mi faci vînt de la etajul 
trei. Nu mai aştept nimic de la viaţă; ultima mea 
mingiiere ar fi aceea că s-a găsit un prieten bun care 
să mă curețe de pe lumea asta în care nu mai pot trai; 
auzi dumneata, eu, om cinstit, să fiu dat în judecată 
pentru codoslic, ca orice peşte ordinar de la Zide. 
Cînd se ştie că hotelul nostru e de rangul întîi, toate 
trei cameristele şi nevastä-mea au condicuta si nu 
datorează nici măcar un fcreitar la doctor pentru 
vizită. Daca tii măcar putin la mine, fii bun şi zvirle- 
mă de la etajul trei, dă-mi te rog mingiierea asta din 
urmă.” Zis şi făcut: l-am poftit să ia loc pe pervaz şi 
i-am făcut vînt în stradă. Nu vă speriaţi, domnule 
feldkurat! 

Svejk se sui în picioare, pe pat, ridicîndu-l de sub- 
suori pe feldkurat: 

— Uite, aşa l-am apucat, domnule feldkurat, şi 
buf cu el în stradă. 


421 


Îl luase în braţe pe popă si dăduse cu el de podea; 
şi în timp ce feldkuratul se aduna înspăimântat de pe 
jos, Svejk continuă: 

— După cum vedeţi, domnule feldkurat, nu, vi s-a 
întîmplat nimic, aşa cum nu i s-a întîmplat nici dom- 
nului Faustyn, cu toate că dumnealui a zburat de la o 
înălțime de trei ori mai mare. Că, să v-o spun pe 
şleau, domnul Faustyn era beat crita şi uitase că eu 
locuiesc în strada Opatovickă la parter şi nu la etajul 
trei, cum locuisem cu un an înainte, în strada Kïemen- 
kova, unde dumnealui venise adeseori să mă 
viziteze. 

Feldkuratul se uita îngrozit, de jos, la Svejk, care, 
cocotat pe pat, dadea din miini: 

Părintele îşi spuse că are de-a face cu un nebun şi 
de aceea, biiguind: „Da, da fiule, nu era nici măcar 
de trei ori mai înalt decît aici”, se tîri încetişor, de-a- 
ndaratelea către uşă, unde, o dată ajuns, începu să 
bată cu desperare şi să urle, încît veniră numaidecit 
să-i deschidă. 

Prin fereastra zăbrelită, Svejk îl văzu depărtîndu- 
se repede, însoţit de o santinelă şi gesticulînd foarte 
agitat. 

— Cu siguranţă că acum îl duc la balamuc, îşi zise 
în sinea lui Svejk, sărind de pe pat şi, plimbîndu-se 
prin celulă în pas militaresc, începu să cînte de unul 
singur: 


„Inelul ce mi-ai dăruit, 
Pe deget, nu-l mai port! 
Si cum l-as mai purta, 


422 


Dacă-l încărcai in pusca mea?...” 

La citeva minute dupa aceasta intimplare, feld- 
kuratul se anunţă la generalul Fink. 

În casa generalului avea iar loc o mare „reuniune”, 
în care rolul principal îl jucau două doamne simpa- 
tice, vinul şi lichiorurile. 

Erau prezenţi toţi componenţii curții marţiale cu 
excepţia, se înţelege, a infanteristului, care dimineaţa 
aprinsese domnilor ofițeri tigärile. 

Feldkuratul îşi făcu intrarea plutind de parcă era 
o arătare din poveste. Era palid, emoţionat şi demn 
ca un om care se ştie pălmuit pe nedrept. 

Generalul Fink, care în ultima vreme îl îndrăgise 
pe părinte, îl trase lîngă el pe canapea şi cu glas 
răguşit îl întrebă: 

— Ce-i cu tine, mingiiere duhovnicească, ce ti s-a 
întîmplat? 

lar una din doamnele vesele aruncă după 
feldkurat cu o ţigară. 

— Bea, mingtiere duhovnicească, bea, îl imbie ge- 
neralul Fink, turnîndu-i vin într-o cupă mare, de cu- 
loare verde. 

Intrucit pärintele nu räspunse prompt invitatiei, 
generalul îi duse cu propria lui mina paharul la gură 
şi dacă feldkuratul n-ar fi gilgiit cu nădejde, fara 
îndoială că l-ar fi stropit tot. 

După această operaţiune începură însă să curgă 
întrebările în legătură cu comportarea condamnatului 
în timpul administrării binecuvintarii duhovniceşti. 


423 


Feldkuratul se ridica in picioare si cu o voce 
tragica rosti: 

— Şi-a pierdut minţile. 

— Grozavä mingiiere duhovnicească trebuie c-a 
mai fost, rîse cu poftă generalul; ceilalți izbucniră şi 
ei în hohote de ris, iar amîndouă doamnele începură 
să arunce cu ţigări în feldkurat. 

La capătul mesei, motäia într-un fotoliu un maior 
care se cam întrecuse cu băutura; acum însă se trezi 
din apatia în care căzuse, umplu repede cu lichior 
două pahare mari de vin şi, croindu-şi drum printre 
scaune se apropie de feldkurat şi-l sili pe uluitul 
slujitor al Domnului să bea cu el bruderschaft. Apoi 
se trînti din nou în fotoliul lui şi continuă să tragă la 
aghioase. 

După acest bruderschaft, părintele căzu în mrejele 
diavolului, ce-şi întindea către el braţele din toate 
sticlele aflate pe masă şi din privirile ispititoare ale 
celor două femeiuşti vesele, care îşi ridicaseră 
picioarele pe masa, in fata lui, în aşa fel încît 
diavolul îl privea pe feldkurat printre broderii. 

Pînă în ultima clipă, părintele rămase cu con- 
vingerea că era în joc soarta sufletului său şi că era 
un martir. 

EI îşi exprimă de altfel convingerea aceasta şi într- 
o cuvîntare ce o rosti in fata celor două ordonanţe 
ale generalului care îl transportară într-o odaie 
vecină unde-l întinseră pe canapea. 


424 


— E trist, ce-i drept, dar înältätor spectacolul ce se 
desfăşoară în fata ochilor voştri, dacă cu gîndul curat 
şi fara prihană vă amintiţi de slavitii martiri care s-au 
jertfit pentru credinţa lor şi sînt cunoscuţi sub 
numele de mucenici. La mine puteţi vedea cum 
omul, trecînd peste toate suferinţele, se simte înălțat 
atunci cînd în inima lui sălăşluiesc adevărul şi 
virtutea, care il călesc în lupta pentru cîştigarea unei 
biruinti glorioase asupra celor mai îngrozitoare 
chinuri. 

Ostaşii îl întoarseră cu fata spre perete şi părintele 
adormi numaidecit. 

Avu un somn agitat. 

Visa că peste zi îndeplinea funcția de feldkurat, 
iar noaptea era portar la hotel, în locul lui Faustyn, 
căruia Svejk îi făcuse vînt în stradă, de la etajul trei. 

Generalul Fink primea mereu tot felul de recla- 
matii împotriva lui din partea clienţilor, prin care 
aceştia se plingeau că în loc de blondine aducea bru- 
nete, în loc de doamne divortate şi culte, furniza 
văduve inculte etc. 

Dimineaţa se trezi lac de sudoare ca un şoarece 
plouat, burta parcă îi plutea pe apă şi i se părea că, în 
comparaţie cu el, preotul din Moravia era un înger. 


425 


III 


SVEJK SE REINTOARCE LA COMPANIA LUI 


Maiorul care cu o zi înainte fäcuse pe judecätorul 
de instructie în procesul lui Svejk era una si aceeasi 
persoană cu cel care, seara, in casa generalului bäuse 
bruderschaft cu confesorul militar şi picotise în 
fotoliu. 

Un lucru e sigur: nimeni n-a băgat de seamă cînd 
si în ce împrejurare a dispărut maiorul din casa gene- 
ralului. În starea în care erau cu toţii, nimeni nu 
remarcă absenţa lui; generalul îi confunda pe cei 
prezenţi şi nu mai desluşea cu care anume din ei 
vorbea. Maiorul lipsea de peste două ceasuri şi cu 
toate acestea generalul, rasucindu-si mustatile şi 
rizind prosteşte, striga: 

— Bine ati mai zis-o, domnule maior. 

Dimineaţa ia-l pe maior de unde nu-i. Mantaua 
atîrna în antreu, sabia era agatata în cuier, dar chipiul 
lipsea. Îşi închipuiră că adormise pe undeva, într-un 
closet; cercetară toate closetele, dar fără rezultat. În 
locul lui dădură, la etajul doi, peste un locotenent- 


426 


major din societatea generalului care dormea in 
genunchi cu gura in bideu, asa cum il surprinsese 
somnul in timp ce vomita. 

Maiorul parca ar fi intrat in pamint. 

Dacă însă cineva s-ar fi uitat prin fereastra za- 
brelită în spatele căreia era închis Svejk, ar fi văzut 
că sub mantaua rusească a lui Svejk dormeau două 
persoane şi că de sub manta se zăreau două perechi 
de cizme. 

Cele cu pinteni erau ale maiorului, cele fără 
pinteni ale lui Svejk. 

Dormeau lipiti unul de altul, ca doi pisoi. Svejk 
ținea un braţ sub capul maiorului iar acesta îl 
stringea pe Svejk de mijloc, înghesuindu-se in el aşa 
cum se înghesuia puiul de catea la pieptul mamei. 

În toată povestea nu era, însă, nici un mister. Nu 
era vorba de altceva decît că în maior se trezise 
conştiinţa datoriei. 

Fără îndoială că şi dumneavoastră vi s-a intim- 
plat cîteodată să stati cu cineva la un chef, să beti 
toată noaptea, pînă a doua zi la amiază şi deodată 
tovarăşul dumneavoastră de petrecere să-şi pună 
mîinile in cap, să sară de pe scaun ca ars şi să 
strige: 

„Maica ta Cristoase, la opt trebuia să fiu la bi- 
rou”. 

E aşa-numita criză de conştiinţă a datoriei, care ia 
naştere ca un fel de rod altoit al mustrării 
de 


427 


conştiinţă. Omul cuprins de această nobilă criză nu 
poate fi întors prin nimic de la convingerea lui sfîntă 
că trebuie să recupereze neintirziat lucrările rămase 
în urmă la birou. Aşa se explică acele personaje cu 
capul gol pe care portarii instituţiilor îi găsesc pe 
culoare şi-i întind în cämäruta lor, pe divan, ca să-şi 
facă somnul. 

O astfel de criză îl cuprinsese şi pe maior. 

Cînd se trezise în fotoliu, îi venise deodată în 
minte că trebuia să-l interogheze neintirziat pe 
Svejk. Criza îl cuprinse pe maior fără veste, iar 
deznodămîntul ei se produsese cu o asemenea re- 
peziciune şi hotärîre, încît nimeni nu băgase de 
seamă dispariţia lui. 

În schimb, îi simţiseră prezenţa cu virf şi îndesat 
cei de la corpul de gardă al arestului militar. Maiorul 
se năpustise acolo ca o panteră. 

Plutonierul de serviciu dormea cu capul pe masă 
şi peste tot în jurul lui dormeau ceilalți ostaşi, în cele 
mai diverse poziţii. 

Maiorul, cu şapca sucită într-o parte, înjură atît de 
tare, încît cei care tocmai căscau, încremeniră cu 
gurile deschise şi feţele lor căpătară o expresie atît 
de stranie, încît grupul aducea mai degrabă cu nişte 
maimuțe schimonosite decît cu nişte ostaşi 
disciplinati. 

Batind cu pumnul in masa, maiorul zbiera la 
plutonier: 


428 


— Asculta putoare, ti-am mai spus pina acum de o 
mie de ori că oamenii dumitale sînt o adunătură de 
porci cacaciosi. 

Apoi, întorcîndu-se către ostaşii inmarmuriti de 
frică, strigă: 

— Ostaşi sinteti voi?! Pînă şi în somn vi se citeşte 
prostia din ochi, iar cînd vă treziti, nătărăilor, faceţi 
o mutră de parcă fiecare din voi ar fi înghițit cîte un 
vagon de dinamită. 

După care urmă o lungă şi suculentă cazanie, 
despre îndatoririle ostaşilor din corpul de gardă şi, în 
sfîrşit, ceru să 1 se deschidă imediat celula în care se 
afla arestatul Svejk, întrucît voia să-l supună pe 
delincvent unui nou interogatoriu. 

Aşa se explică deci apariţia nocturnă a maiorului 
la reşedinţa lui Svejk. 

Intră la el într-o stare căreia se obisnuieste a i se 
spune „cu capsa pusă”. În ultima lui rabufnire, 
ceruse să i se predea cheile de la arest. 

Într-un suprem efort, amintindu-și cu desperare de 
îndatoririle sale de ostaş, plutonierul refuzase să-i 
satisfacă dorinţa, fapt care, pe neaşteptate, îi făcu 
maiorului o impresie foarte bună. 

— Vă arătam eu vouă, bandă de porci imputiti, 
daca mi-ati fi dat cheile, strigă el în curte. 

— Cu respect vă raportez, domnule maior, că sînt 
silit să vă încui şi să postez la uşă o santinelă, pentru 
securitatea dumneavoastră. Cînd veţi dori să ieşiţi, 
domnule maior, vă rog să fiţi atît de bun şi să bateti 
în uşă. 


429 


— Ba, timpitule — se infurie niaiorul — ce-ti in- 
chipui ba, maimuţă, cămilă cu două cocoase, că mi-e 
teamă de vreun arestat, ca să vii tu să-mi postezi 
santinelă în timp ce-l interoghez? Crucea şi dumne- 
zeii mă-ti! Închide-mă o dată şi sterge-o de-aici cât te 
văd! 

În firida de deasupra uşii, lampa de petrol cu 
mucul lăsat în jos răspîndea o lumină chioară ce 
abia, abia ajunse maiorului ca să dea de Svejk care, 
în poziţie reglementară, lîngă patul lui, aştepta cu 
nerăbdare să vadă ce are să iasă din această vizită 
neaşteptată. 

Se gîndi că lucrul cel mai bun ar fi să-i dea ma- 
iorului raportul, de aceea strigă cu toată puterea: 

— Cu respect vă raportez, domnule maior, în 
celulă se află un arestat, în rest nimic de semnalat. 

Luat pe neaşteptate, maiorul uită deodată de 
scopul vizitei şi răspunse: 

— Pe loc repaus! Unde ţi-e arestatul? 

— Să trăiţi domnule maior, eu sînt, răspunse 
mindru Svejk. 

Maiorul nu băgă în seamă, însă, acest răspuns, 
căci vinul şi lichiorurile generalului îşi făceau acum 
în creierul lui ultima reacţie alcoolică. Căscă cu atita 
străşnicie, încît unui civil i-ar fi trosnit maxilarele. 
Maiorului, însă, căscatul acesta sinistru îi strămută 
gindirea în acele circomvolutiuni ale creierului în 
care oamenii au darul cîntatului. Se lăsă alene 


pe 


430 


priciul lui Svejk si cu un glas care aducea cu un 
guitat de porc înjunghiat, zbieră: 


„O, Tannenbaum! O, Tannenbaum! 
Wie schon sind deine Blätter!”! 


Repeta cintecul de citeva ori in sir, amestecind in 
text si niste urlete nedeslusite. 

Apoi se läsä pe spate ca un ursulet, se strinse ghe- 
motoc si incepu sa sforäie. 

— Domnule maior, încercă Svejk să-l trezească. 
Am onoarea să vă raportez că vă umpleti de 
păduchi. 

Eforturile lui Svejk fură zadarnice însă. Maiorul 
dormea buştean. 

Drept care Svejk îl privi cu duioşie şi-i spuse: „Ei, 
dacă aşa stau lucrurile fă nani-nani, pilangiule”, şi-l 
acoperi cu mantaua. Mai tîrziu se furişă şi el lîngă 
dînsul şi aşa se face că dimineaţa fură găsiți lipiti 
unul de altul. 

Pe la orele nouă, cînd vînătoarea după maior 
atinse punctul culminant, Svejk se dădu jos din pat şi 
socoti ca ar fi potrivit să-l trezească şi pe domnul 
maior. Îl scutură zdravăn de tot de cîteva ori, trase de 
pe el mantaua rusească, şi, în cele din urmă, maiorul 
se ridică în capul oaselor şi uitîndu-se prosteşte la 
Svejk căută pe faţa lui dezlegarea misterului. 


i O, bradule! O, bradule! 
Ce frumoase sînt frunzele tale! (Germ.) . 


431 


— Cu respect vă raportez, domnule maior — 
spuse Svejk — că au venit pînă acum de cîteva ori 
de la corpul de gardă ca să vadă dacă mai sinteti în 
viata. De aceea mi-am îngăduit să vă trezesc, dat 
fiind că nu ştiu pînă cînd obişnuiţi să dormiti şi mi- 
era teamă să nu depăşiţi ora de somn şi să intirziati 
la servici. La fabrica de bere din Uhïineves era un 
tîmplar care se scula întotdeauna la şase dimineaţa; 
dar dacă se întîmpla să nu se trezească şi să doarmă 
mai mult, chiar numai un sfert de ceas, adică pînă la 
şase şi un sfert, apăi nu se mai scula pînă la amiază; 
şi a făcut mereu aşa pînă cînd, într-o bună zi, l-au dat 
afară de la serviciu, şi el, de supărare, a insultat 
biserica si un membru al familiei noastre 
domnitoare. 

— Tu este prost, nu aşa? spuse maiorul într-o cehă 
stricată şi cu o umbră de desperare în glas, deoarece 
după cheful de aseară era încă mahmur şi nu putea 
să găsească răspunsul la întrebarea ce anume căuta 
acolo, de ce veniseră să-l caute de la corpul de gardă 
şi de ce individul din faţa lui debita tot felul de 
timpenii fără cap şi fără coadă. Totul i se părea 
foarte ciudat. Îşi amintea numai foarte vag că mai 
fusese o dată acolo în cursul nopţii, dar nu ştia de 
ce? 

— Eu fost la noapte aici? întrebă el şovăind. 

— La ordin, domnule maior, răspunse Svejk. 
După cîte am priceput din vorbele dumneavoastră, 
domnul maior a venit să-mi ia un interogatoriu. 


432 


In clipa aceea mintea maiorului se lumina de- 
odată; se uită la sine, apoi undeva în spate, ca şi cum 
ar fi căutat ceva. 

— N-aveţi nici o grijă, domnule maior, interveni 
Svejk. Aşa aţi venit. Aţi venit fără manta, fără sabie, 
numai cu chipiul. Chipiul e colea, a trebuit să vi-l 
iau din mina, fiindcă ati vrut să-l puneţi sub cap. 
Ştiţi, chipiul de paradă al domnilor ofiţeri e ca si 
tilindrul. Să doarmă pe tilindru a fost în stare numai 
unu” Karderaz din Lodénice. S-a întins pe o bancă în 
circiuma şi şi-a pus cilindrul sub cap; ştiţi, dumnea- 
lui cînta pe la înmormîntări şi la fiecare 
înmormîntare se ducea în tilindru; ei, şi cum vă 
spuneam, şi-a pus frumusel tilindrul sub cap, s-a 
autosugestionat că n-are voie să-l turtească şi toată 
noaptea s-a sprijinit de el uşurel, uşurel de tot încît 
nu l-a stricat de loc, ba, dimpotrivă, am putea zice, 
că în timp ce se întorcea de pe o parte pe alta l-a 
periat frumuşel cu părul şi dimineaţa parcă l-ar fi 
scos de la călcat. 

Maiorul, care între timp îşi revenise şi începuse 
să-şi dea seama cum devine cazul, nu contenea totuşi 
să se uite prosteste la Svejk, şi repeta: 

— Tu prost, nu aşa? Eu fost aici, acum eu plecat. 

Se ridică de pe pat, se apropie de uşă şi bătu în ea. 

Pînă să vină să-i deschidă i se mai adresă o data 
lui Svejk: 

— Dacă nu venit telegram că tu este tu, atunci tu 
spînzurat! 


433 


— Va multumesc din inimä, domnule maior, ras- 
punse Svejk. Eu ştiu că dumneavoastră aveţi grijă de 
mine şi dacă cumva vi s-a întîmplat să se prindă 
vreunul de dumneavoastră, apăi să fiți încredinţat, 
domnule maior ca dacă e mititel şi are spatele roşcat, 
e parte bărbătească; dacă va fi numai unul şi nu veţi 
găsi şi una aşa mai lunguiata, de culoare cenusie cu 
dungi roşii pe burtă, atunci e bine, pentru că altfel ar 
fi pereche şi dihăniile astea se înmulţesc al dracului 
de repede; mai repede chiar ca iepurii de casă. 

— Lassen Sie das’, îi spuse maiorul abătut, în 
timp ce 1 se deschidea uşa. 

De data asta maiorul nu mai făcu tărăboi la corpul 
de gardă; dădu numai ordin, pe un ton foarte măsurat 
să 1 se aducă o birja şi în hurducăitul trăsurii pe 
caldarimul stricat al oraşului Przemysl îl obseda o 
singură idee, anume că delincventul era probabil un 
idiot fără pereche, dar cu siguranţă un dobitoc 
nevinovat. În ceea ce îl privea pe el, maiorul, nu-i 
raminea altceva mai bun de făcut decît ori să se 
împuşte imediat ce va ajunge acasă, ori să trimită la 
general să i se aducă mantaua şi sabia, apoi să se 
ducă la baia municipală, iar după baie să se oprească 
la vinăria „Vollgruber” ca să se dreagă după cheful 
din ajun şi să-şi rezerve telefonic, pentru seară, un 
bilet la teatrul municipal. 


! Lasă asta (germ.). 


434 


Pînă să ajungă acasă se hotărî pentru ultima al- 
ternativă. 

Aci îl aştepta, însă, o mică surpriză. Sosise tocmai 
la timp... 

Pe culoar se afla generalul Fink care-l strîngea de 
guler pe tucälarul lui şi, în timp ce-l zgiltiia sălbatic, 
zbiera la el: 

— Unde ti-e stapinul, dobitocule? Vorbeste, ani- 
malule! 

Animalul, însă, nu vorbea, din pricina că se invi- 
netise la față, sugrumat de general. 

Încă de la intrare, maiorul băgase de seamă că ne- 
fericitul tucälar strîngea cu nădejde sub brat mantaua 
şi sabia lui, pe care, de bună seamă le adusese de la 
locuinţa generalului. 

Scena începu să-l distreze grozav şi de aceea ră- 
mase pe loc în uşa întredeschisă de unde continuă să 
privească suferinţele credinciosului tucälar, pe care-l 
avea de multă vreme la stomac, pentru diferite furti- 
şaguri. 

Generalul îl slobozi pentru o clipă pe tucälarul 
invinetit, ca să poată scoate din buzunar o telegramă 
cu care apoi începu să-l plesnească peste gură şi 
peste amîndoi obrajii, zbierînd la el ca ieşit din 
minţi: 

— Uiide ţi-e maiorul, dobitocule, unde ţi-e ma- 
iorul-auditor, vită, ca sări dai o telegramă de ser- 
viciu? 

— Aici sînt, strigă din uşă maiorul Derwota, că- 
ruia combinaţia de cuvinte: ,,maiorul-auditor” şi 


435 


ele 


„telegramă” îi aduse din nou aminte de anumite 
îndatoriri. 

—Ah — strigă generalul Fink — te-ai întors? 

Tonul era atît de caustic, încît maiorul nu ştiu ce 
să răspundă şi rămase locului nehotarit. 

Generalul îl pofti să intre cu el în odaie şi după ce 
luară amindoi loc la masă, îi aruncă în fata telegrama 
făcuta ferfenitä şi-i spuse cu o intonatie tragică in 
glas: 

— Citeşte, asta-i opera ta. 

În timp ce maiorul citea telegrama, generalul se 
sculă de pe scaun, alergă furios prin odaie, răsturnă 
scaunele şi taburetele intilnite în cale şi zbieră ca 
ieşit din minţi: 

— Şi totuşi am să-l spînzur! 

Telegrama suna aşa: 


„Infanteristul Josef Svejk, ordonanța companiei 
a 11-a de mars, S-a pierdut în ziua de 16 a acestei 
luni, pe ruta Chyrow-FelStyn, in interes de serviciu, 
cu misiunea de a asigura cartiruirea trupei. 
Infanteristul Svejk va fi transportat fără intirziere 
la statul-major al brigăzii din Wojalycz.” 


Maiorul deschise sertarul de la masă, scoase o 
hartă şi rămase pe gînduri, deasupra ei. Toată po- 
vestea era învăluită într-un mister îngrozitor. Loca- 
litatea Felstyn se afla la patruzeci de kilometri sud- 
est de Przemysl. Se punea deci întrebarea, cum a 
ajuns Svejk la uniforma rusească în nişte locuri 
aflate la o distanță de peste o sută cincizeci de 


436 


kilometri in spatele frontului, daca pozitiile se intind 
pe linia Sokal-Turze-Kozlow. 

Cînd îi explică cum devenea cazul şi-i arătă pe 
hartă locul unde, conform telegramei, se pierduse 
Svejk cu cîteva zile în urmă, generalul începu să 
ragă ca un bivol, deoarece simţea că speranţele lui în 
legătură cu curtea marţială se năruiau. Se apropie de 
telefon, ceru legătura cu corpul de gardă şi porunci 
ca arestatul Svejk să fie adus imediat la el, în 
locuinţa maiorului. 

Pînă să fie executat ordinul, generalul, proferînd 
cele mai îngrozitoare blesteme, îşi manifestă de ne- 
numărate ori regretul pentru faptul că nu poruncise 
ca arestatul să fie spînzurat, pe riscul lui, imediat, 
fără nici un fel de cercetări prealabile. 

Luîndu-şi libertatea de a-l contrazice, maiorul în- 
cercă să-i demonstreze că dreptul şi justiția merg 
mina în mînă şi-i tinu, cu argumente convingătoare, 
un întreg logos despre judecata dreaptă, despre cri- 
mele judiciare, îndrugînd în general verzi şi uscate 
despre tot ce-i venea pe limbă, deoarece după cheful 
din ajun rămăsese cu o mahmureală îngrozitoare, 
care se cerea justificată. 

Cînd, în sfîrşit, fu adus Svejk, maiorul îi ceru să 
lămurească cele intimplate lîngă Felstyn şi să arate 
cum a ajuns, de fapt, la uniforma rusească. 

Svejk explică totul, metodic, sustinindu-si expu- 
nerea cu cîteva exemple din istoria vieţii lui. Apoi, 
cînd maiorul îl întrebă de ce nu făcuse aceste decla- 
ratii in fata tribunalului, Svejk răspunse că de fapt 


437 


nimeni nu-l întrebase cum de s-a întîmplat să îm- 
brace uniforma rusească şi că toate întrebările sunau 
aşa: „Recunoşti că ai îmbrăcat de bunăvoie şi nesilit 
de nimeni uniforma duşmanului?” întrucît acesta era 
adevărul, el, Svejk, nu putuse să răspundă decit: 
„Bineînţeles — da — de sigur — aşa-i — fara doar 
şi poate”. Tot din pricina aceasta respinsese, însă, cu 
indignare acuzaţia care i se adusese de tribunal, cum 
că ar fi trădat pe maiestatea sa împăratul. 

— Omul ăsta e complet idiot, îi spuse generalul 
maiorului. Să îmbraci pe malul unui iaz o uniformă 
rusească pe care Dumnezeu ştie cine a lăsat-o acolo 
şi să te laşi introdus într-o coloană de prizonieri ruşi, 
iartă-mă dar treaba asta numai un imbecil poate s-o 
facă. 

— Cu respect vă raportez — se auzi glasul lui 
Svejk — că într-adevăr şi eu observ cîteodată că sînt 
slab de minte, mai cu seamă, aşa, spre seară... 

— Gura, boule, strigă maiorul şi, adresîndu-se 
generalului, îl întrebă ce se va întîmplă acum cu 
Svejk. 

— N-au decît să-l spinzure la brigada lui, hotări 
generalul. 

După un ceas, Svejk fu condus la gară de o es- 
cortă, care avea misiunea să-l predea la comanda- 
mentul brigăzii, la Wojalyéz. 

În arest, Svejk lăsă ca amintire o listă — zgîriată 
pe perete cu o surcica — cuprinzind toate felurile de 
ciorbe, sosuri şi aperitive pe care le mincase in 
civil. 


438 


Era protestul lui impotriva faptului ca timp de 
douăzeci şi patru de ore nu i se adusese nimic de 
mîncare. 

O dată cu Svejk fu trimisă la brigadă următoarea 
hîrtie: 


„Pe baza telegramei nr. 469, se înaintează infante- 
ristul Svejk Josef, fugit din compania Il-a de 
marş, spre noi cercetări la comandamentul 
brigăzii. ” 


Escorta, formată din patru oameni, era o ames- 
tecătură de naționalități: uñ polonez, un maghiar, un 
german şi un ceh. Ultimul, care era şi comandantul 
escortei, avea gradul de fruntaş şi îşi dădea nişte 
ifose grozave fata de compatriotul arestat, încercînd 
să-l facă să înţeleagă puterea teribilă ce o avea 
asupra lui. Cînd, în gară, Svejk ceru cuviincios 
permisiunea de a se duce la closet, fruntaşul îi răs- 
punse foarte grosolan că are timp să urineze cînd va 
ajunge la brigadă. 

— Foarte bine, îi replică Svejk. Dar trebuie să-mi 
daţi asta în scris, ca să se ştie cine-i de vină cînd mi- 
o plesni băşica udului. Pentru treaba asta, domnule 
fruntaş, există lege. 

Fruntaşul, un vlăjgan, venit de la oi, se sperie de 
aceasta băşică a udului, asa încît Svejk fu condus la 
closetul gării, cu alai, de întreaga escortă. În general, 
fruntaşul părea a fi un om tare închipuit şi tot timpul 
cît dură călătoria se tinu batos şi înfoiat, de parcă a 


439 


doua zi ar fi trebuit sa fie avansat cel putin 
comandant de corp de armata. 

In timp ce trenul gonea pe linia Przemysl-Chy- 
row, Svejk i se adresä: 

— Stiti, domnule fruntas, cind stau asa $i ma uit la 
dumneavoastra, imi aduc aminte de un alt fruntas, 
unu’ Bozba, care făcea serviciul la Trident. Cum l-au 
numit fruntaş, chiar din prima zi a început să crească 
în asemenea hal, că nu-l mai ajungeau pantalonii 
cazoni. Dar ce era mai rău, e că au început să-i 
crească şi urechile în lungime. Aşa că l-au dus 
numaidecit la infirmerie, unde regimentsarztul a 
spus că asta se întîmplă cu toţi fruntaşii. La început 
— zicea — se umflă; unora se întîmplă să le treacă 
repede, dar cu ăsta, zicea doctorul, e de rău, ar putea 
să crape pentru că toată boala i se trage de la steluța 
de pe galon. Ca să-l scape, au trebuit să-i taie steluța 
şi cît ai zice peşte, s-a dezumflat. 

Din clipa aceea, zadarnic mai încercă Svejk să în- 
tretinä o conversaţie cu fruntasul şi să-i explice prie- 
teneşte de unde vine obiceiul să se spună că 
fruntaşul e’ ghinionul companiei. 

La toate avansurile sale, fruntaşul răspunse numai 
prin nişte ameninţări incilcite, prin care voia să-i dea 
de înţeles că unul din ei va ride mai bine cînd vor 
ajunge la brigadă. Cum s-ar zice, compatriotul nu-şi 
da gîndurile pe fata; iar cînd Svejk îl întrebă de 
unde era de fel, se alese cu răspunsul că asta nu-i 
treaba lui. 


440 


Svejk încercă să-l ia de departe. Îi povesti că mai 
fusese dus sub escortă şi că de fiecare dată se 
distrase de minune cu ostasii care-l insotisera. 

Fruntaşul tăcu chitic, iar Svejk continuă: 

— Nu ştiu ce să zic, domnule fruntaş, dar mi se 
pare că v-a lovit o mare nenorocire, de vreme ce v- 
ati pierdut graiul. Eu am cunoscut multi fruntaşi 
amärîti, dar o catastrofă ca dumneavoastră, domnule 
fruntaş — vă rog să-mi fie cu iertare şi să nu vă 
supăraţi — de cînd sînt n-am văzut. Spuneti-mi mie 
ce vă doare şi s-ar putea să vă dau un sfat, pentru că, 
să ştiţi de la mine, ostasul dus sub escortă are în- 
totdeauna mai multă experienţă decît cei care îl pă- 
zesc. Sau, ştiţi ce, domnule fruntaş? Ca să ni se pară 
drumul mai scurt, povestiti-ne ceva, să zicem, despre 
satul dumneavoastră, despre împrejurimile lui, dacă 
aveţi iaz în sat; dacă aveţi pe acolo cumva ruine ale 
vreunui castel, ati putea să ne povestiti o legendă 
despre turnul castelului... 

— Eu unul, m-am săturat, izbucni fruntasul. 

— Asta înseamnă că sinteti un om fericit, replica 
Svejk. Sînt oameni care nu se satură niciodată. 

Fruntasul se învălui într-o mutenie desavirsita, dar 
mai întîi îşi spuse totuşi ultimul cuvînt: 

— N-am nici o grijă, or găsi ei la brigadă ac de 
cojocul tău, eu unul n-am de gînd să mă amărăsc cu 
tine. 

De fapt, nici un ostaş din escortă n-avea haz. Ma- 
ghiarul se distra cu neamtul în felul lui, întrucît nu 
cunoştea din limba germană decît două cuvinte: „ja- 


441 


wohl” şi „was”? Cînd neamtul îi povestea cite ceva, 
maghiarul dădea din cap şi spunea: „jawohl”, iar 
cînd neamtul tacea maghiarul îl întreba: ,,was?”, şi 
neamtul o lua iar de la început. Polonezul se tinea de 
o parte, aristocratic, nu băga în seamă pe nimeni şi 
se distra de unul singur, suflindu-si nasul pe podea, 
operaţie la care folosea, cu multă indeminare, dege- 
tul gros de la mîna dreaptă; apoi, dus pe gînduri, cu 
ochii ţintă în jos, ştergea podeaua cu patul pustii şi, 
în sfirsit, cu aceeaşi dibăcie, freca patul pustii, 
porcăit, de pantalonii cazoni şi mormäia pe nas: 

— Sfintă Fecioară. 

— Cum văd, prea multe nu ştii, îl agrăi Svejk. Pe 
strada Na Bojisté locuia într-o pivniţă măturătorul 
Machaéek; ăsta se pricepea să-şi sufle nasul pe sticla 
ferestrei, cu atîta dibăcie că închipuia tabloul Libu- 
sei, spurcînd gloria oraşului Praga. De fiecare tablou 
din ăsta, căpăta de la nevastă-sa cîte o bursă de stat 
care-i făcea gura cît o şură; dar el tot nu se lăsa şi-i 
dădea mereu înainte ca să se perfecționeze. De altfel, 
asta era singura lui distracție. 

Polonezul nu răspunse şi, în cele din urmă, în- 
treaga escortă se cufundă într-o tăcere adinca, de 
parcă s-ar fi dus cu toţii la inmormintare şi acum se 
gîndeau, reculeşi, la răposat. 

În această stare se apropiară de statul-major al 
brigăzii din Wojalycz. 


442 


Intre timp, la comandamentul brigäzii se produ- 
sesera schimbari importante. 

Conducerea statului-major fusese incredintata co- 
lonelului Gerbich, persoană distinsă, cu vaste cuno- 
stinte în arta militară, care i se lăsaseră în picioare 
sub forma de podagră. Avusese la minister prieteni 
cu mare influență, care nu lăsaseră să fie scos la 
pensie, şi acum cutreiera comandamentele marilor 
formaţiuni militare, încasa solde majorate cu cele 
mai diverse sporuri de război, şi rămînea într-un loc 
numai pînă cînd, în furia unei crize de podagra, să- 
vîrşea vreo neghiobie. După care, era transferat în 
altă parte, eveniment care pentru el însemna de obi- 
cei o nouă avansare. În general, la masă nu vorbea 
cu ofiţerii decît despre degetul de la picior, care de 
multe ori i se umfla aşa de tare încît trebuia să poarte 
o gheată neobişnuit de mare. 

Grozav îi mai plăcea să povestească la masă că 
din cauza degetului veşnic ud de transpiratie trebuia 
să şi-l ţină în permanenţă înfăşurat în vată şi să 
explice că sudoarea cu pricina mirosea a supă de 
vacă acrită. 

Acesta este de altfel şi motivul pentru care, de 
fiecare dată cînd pleca în altă parte, corpul ofițeresc 
îşi lua cu mare căldură rămas bun de la el. Incolo, 
era un om foarte jovial şi avea o atitudine foarte 
prietenoasă fata de ofiţerii mai mici în grad, cărora 
le descria bunatatile pe care le mincase şi le băuse 
înainte de a se fi îmbolnăvit. 


443 


In clipa cind Svejk fu adus la brigada si, potrivit 
ordinului dat de ofiţerul de serviciu, fu înaintat, im- 
preună cu toate documentele, colonelului Gerbich, în 
biroul acestuia se afla locotenentul Dub. 

În cele cîteva zile care se scurseseră după marșul 
spre Sanok-Sambor, locotenentul Dub fusese eroul 
unei noi aventuri. Dincolo de Felstyn, compania a 
11-a de mars întîlnise o coloană de cai, trimisă 
regimentului de dragoni cantonat la Sadow-Wisznie. 

Vrînd să dovedească locotenentului-major Lukas 
talentele sale de călăreț, locotenentul Dub se trezise 
deodată cocotat pe un cal, care dispăruse cu el în 
lunca piraului unde, putin mai tîrziu, fu descoperit 
implintat într-o mlaştină, atît de solid că nici cel mai 
priceput grădinar n-ar fi ştiut să-l sădească aşa de 
bine. După ce fusese scos cu nişte funii, începuse să 
geamă ca un om care-şi dă sfîrşitul şi în această stare 
fusese adus la comandamentul brigăzii şi internat în 
micul lazaret din localitate. 

După cîteva zile, însă, îşi reveni, aşa că medicul 
declară că-i va mai unge de două-trei ori spatele şi 
burta cu tinctură de iod şi apoi se va putea întoarce, 
fără grijă, la unitatea lui. 

Acum şedea în faţa colonelului Gerbich şi discuta 
cu el despre toate bolile cîte sînt pe lume. 

Cînd îl zări pe Svejk, se stropşi la el cu un glas 
triumfător, căci ştia de misterioasa lui dispariţie, în 
fata FelStynului: 


444 


— Aha, va să zică iar te avem in mina! Unii 
pleacă ca jivinele şi se întorc ca fiarele şi mai rele. 
Asa-i şi cu tine. 

Drept completare, trebuie să mai adăugăm că în 
aventura sa ecvestră, locotenentul Dub suferise o 
uşoară comotie cerebrală; de aceea nu trebuie să ne 
mirăm că, tot apropiindu-se de Svejk, zbiera la el în 
versuri, chemind într-ajutor în încăierarea cu dinsul, 
pe Dumnezeu-tatăl: 

— Ceresc părinte, pe tine te chem, de fum mă 
învăluie tunurile bubuitoare, sălbatic se aud gloan- 
tele suerätoare. Conducător al bătăliilor, ajută-mă, 
părinte, pe acest nătărău să-l învăţ minte... 

Unde ai fost atîta vreme, ticălosule? Ce-i cu 
uniforma asta pe tine? 

Se mai cuvine, apoi, să adăugăm că în biroul lui, 
colonelul suferind de podagră introdusese o ordine 
foarte democratică, bine-nteles în clipele cînd nu 
avea vreo criză. Era o forfotă necontenită şi gradele 
cele mai diferite se perindau prin faţa lui pentru a-i 
asculta părerile despre degetul umflat, cu iz de supă 
de vacă acrită. 

În răstimpurile cînd colonelul Gerbich nu avea 
crize, biroul era întotdeauna plin de tot felul de 
ofițeri, căci În asemenea clipe excepţionale, 
dumnealui era foarte vesel şi vorbaret şi-i plăcea sa 
aibă în jurul lui ascultători, cărora să le povestească 
cele mai porcoase anecdote, fapt care îi făcea 
plăcere, iar celorlalți le producea bucuria de a ride 


445 


de niste glume rasuflate, care trebuie sa fi circulat 
inca pe vremea generalului Laudon. 

În asemenea perioade, serviciul sub comanda colo- 
nelului Gerbich era foarte uşor; subalternii făceau ce 
voiau şi era o regulă ca în orice comandament unde 
îşi făcea el apariţia, să se fure ca în codru şi să se 
facă tot felul de matrapazlicuri. 

Şi de data aceasta, o dată cu Svejk dădură buzna 
în biroul colonelului militari de toate gradele, 
aşteptînd cu nerăbdare să vadă ce are să se intimple, 
în timp ce colonelul studia atent documentul 
întocmit de maiorul din  Przemysl, adresat 
comandamentului brigăzii. 

Locotenentul Dub continuă însă convorbirea cu 
Svejk, în stilul Jui obişnuit. 

— Tu nu mă cunoşti încă, da’ cînd ai să mă cu- 
nosti, ai să încremeneşti de spaimă. 

Colonelul nu se putu dumiri de loc din lectura 
documentului, deoarece maiorul din Przemysl îl dic- 
tase încă sub impresia betiei din ajun. 

Cu toate acestea, colonelul Gerbich era bine dis- 
pus, întrucît în ultimele două zile durerile îl lăsa- 
seră şi degetul de la picior se purta blind ca un mie- 
lusel. 

— În definitiv, ce crimă ai făcut dumneata? îl 
întrebă pe Svejk pe un ton atît de binevoitor, încât 
locotenentul Dub simţi un junghi în inimă, care îl sili 
să răspundă el în locul lui Svejk: 

— Individul ăsta, domnule colonel — îl reco- 
mandă el pe Svejk — face pe prostul ca să-şi aco- 


446 


pere sub idiotia lui toate ticälosiile. Nu cunosc cu- 
prinsul documentului care v-a fost trimis impreuna 
cu el, dar imi inchipui ca nätäräul trebuie sa fi facut 
vreo noua isprava, de data asta si mai boacana. Daca 
mi-ati îngădui, domnule colonel, să iau cunoştinţă de 
conţinutul acestui document, aş putea cu siguranţă să 
vă dau eventual anumite indicaţii de felul cum să 
procedati cu el. 

Si intorcindu-se cätre Svejk, i se adresä in limba 
ceha: 

— Asa-i că mi-ai bea sîngele? 

— Da, răspunse plin de demnitate Svejk. 

— Vedeţi, domnule colonel? continuă locotenen- 
tul Dub în limba germană. Nu-l puteţi întreba nimic 
si în general nu se poate sta de vorbă cu el. Dar o 
dată şi o dată tot trebuie să cadă coasa pe piatră şi 
nătărăul ăsta să fie pedepsit exemplar. Îmi permiteti, 
domnule, colonel... 

Locotenentul Dub se cufundă în lectura actului 
întocmit de maiorul din Przemysl şi după ce termină 
de citit, strigă triumfător: 

— Acum s-a zis cu tine, aleluia; ce-ai facut cu 
uniforma statului? 

— Am lăsat-o pe malul iazului cînd am încercat 
toalele astea, ca să văd cum umblă in ele ostaşii ruşi, 
răspunse Svejk. De fapt, să ştiţi că la mijloc nu-i 
decît o încurcătură. 

Si Svejk începu să povestească locotenentului 
Dub toate cîte le îndurase de pe urma acestei 


447 


incurcaturi, iar cind termina de povestit, locotenentul 
Dub zbieră la el: 

— Acum ai să vezi şi tu cine sînt. Ştii ce va sa 
zică să pierzi avutul statului, ştii ce înseamnă, nă- 
tărăule, să prăpădeşti uniforma în vreme de război? 

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant — 
dădu răspuns Svejk — că atunci cînd ostaşul pierde 
uniforma trebuie şă aducă în loc una nouă. 

— Jesus-Maria, explodă locotenentul Dub. Boule, 
vită incaltata, pesemne că ai de gînd să te joci cu 
mine pînă ai să mă scoţi din sărite şi te-oi face să 
slujeşti în armată încă o sută de ani după terminarea 
războiului. 

Colonelul Gerbich, care pînă în clipa aceea şezuse 
calm şi netulburat la masa de lucru, se schimonosi 
dintr-o dată, cäpätind o înfăţişare inspaimintatoare, 
căci o nouă criză de podagra îi transformase degetul 
cel mare de la picior, pînă atunci liniştit, dintr-un 
mieluşel cuminte şi blînd, într-un tigru fioros, în 
curent electric de şase sute de volti, într-un madular 
sfărîmat clipă de clipă cu lovituri sacadate de ciocan. 
Făcu doar un gest desperat cu mîna şi începu să urle 
cu o voce înfiorătoare, care amintea de răgetul unui 
om fript, încetul cu încetul, pe frigare. 

— Afară! lesiti afară! Dati-mi revolverul! 

Obisnuitii biroului erau învăţaţi cu aceste ieşiri ale 
colonelului; de aceea o zbughirä afară cu Svejk cu 
tot, pe care santinela îl trase pe culoar. Numai loco- 
tenentul Dub rămase pe loc, dorind ca în această 
clipă, care 1 se părea foarte potrivită, să mai pună o 


448 


vorbă bună pentru Svejk. De aceea se adresă 
colonelului, schimonosit de furie: 

— Îmi permit să vă atrag atenţia, domnule colo- 
nel, că individul... 

Colonelul scoase un urlet de fiară sălbatică şi 
aruncă după locotenent cu călimara; înspăimîntat, 
locotenentul Dub salută şi spuse: 

— Bineînţeles, domnule colonel, şi dispăru pe uşă 
afară. 

Mult timp după aceea se auziră din cancelaria co- 
lonelului urlete şi gemete, pînă cînd, într-un tîrziu, 
vaietele se stinseră în suspine uşoare şi încetul cu în- 
cetul se făcu iar linişte. Degetul colonelului se trans- 
formase din nou, pe neaşteptate, în mieluşelul blînd, 
criza de podagră trecuse; colonelul sună şi porunci 
să-i fie adus Svejk. 

— Care va să zică, ce-i cu tine? îl întrebă colone- 
lul, care se simţea acum atît de bine şi de fericit, de 
parcă l-ar fi lăsat toate necazurile de pe lume, sau s- 
ar fi prăjit la soare, undeva pe malul mării. 

Zîmbindu-i prieteneşte, Svejk îi povesti toată odi- 
seea lui. În încheiere, îi spuse colonelului că el, or- 
donanta a companiei a 11-a de mars din regimentul 
91, era foarte îngrijorat din pricină că nu ştia cum se 
descurcă compania fără el. 

Colonelul zimbi şi el binevoitor şi ordonă să 1 se 
facă lui Svejk o foaie de drum, prin Lvov, pînă la 
stația Zoltanka, unde avea să ajungă a doua zi din 
urmă compania lui de marş; de asemeni, mai porunci 
să 1 se elibereze de la magazie o uniformă nouă şi să 


449 


i se pläteascä 6 coroane si 82 de fileri in schimbul 
hranei reci pentru drum. 

Cînd, putin mai tîrziu, îmbrăcat în uniforma aus- 
triacă nou-noutä, părăsi comandamentul brigăzii 
spre a se duce la gară, Svejk dădu peste locotenentul 
Dub, care holbă ochii uluit. Svejk îi dădu onorul 
într-o impecabilă ținută militară şi, arătîndu-i actele, 
îl întrebă foarte grijuliu dacă nu cumva dorea să 
transmită ceva locotenentului-major Lukas. 

Locotenentul Dub nu izbuti să ingaime nici un 
răspuns; se multumi să rostească numai: 
„Abtreten!” şi uitîndu-se în urma lui Svejk care se 
depărta, bolborosi încet pentru sine: „Nu mă cunoşti, 
încă, maica ta Cristoase, dar ai să mă cunoşti...” 


În staţia Zoltanka era punctul de adunare a între- 
gului batalion de sub comanda căpitanului Sagner; 
lipsea doar ariergarda companiei a 14-a, care se pier- 
duse pe undeva, în timp ce ocoliseră Lvovul. 

Intrînd în orăşel, Svejk se pomeni dintr-o dată în- 
tr-un mediu cu totul nou; din freamătul care domnea 
pe străzi se putea lesne vedea că distanţa care 
despärtea orăşelul de front, unde se tăia ca în carne 
vie, nu era prea mare. Oriunde te întorceai vedeai 
unităţi de artilerie şi eşaloane de cavalerie; din toate 
casele se vedeau ieşind ostaşi apartinind celor mai 
diferite regimente; printre ei se foiau, ca un fel de 
elită, nemţii din Reich, împărțind aristocratic aus- 


450 


triecilor țigări din rezervele lor bogate. La bucätä- 
riile de campanie ale nemtilor din Reich instalate in 
piatä, se puteau vedea chiar butoaie cu bere pentru 
masa de prinz si de searä a ostasilor; in jurul 
butoaielor se invirteau ca pisicile hamesite ostasii 
austrieci, läsati in voia soartei, cu burtile umflate de 
fiertura murdara de cicoare indulcita. 

Evrei perciunati, cu caftane lungi, strînşi in gru- 
puri, priveau ingroziti la norii de fum ce se inaltau 
spre apus si dadeau din miini. Peste tot se vorbea ca 
ardeau localitätile Uciszkow, Busk si Derewiany, de 
pe Bug. 

Bubuitul tunurilor se auzea tot mai deslusit. De 
undeva se lati zvonul ca din Grabova rusii bombar- 
dau tirgul Kamionka Strumilowa, ca luptele se da- 
deau pe tot cursul Bugului şi că soldaţii abia îi retin 
pe fugarii care încearcă să se întoarcă peste Bug, la 
căminele lor. 

Pretutindeni domnea un haos de nedescris; nimeni 
nu ştia de fapt precis dacă ruşii trecuseră sau nu la 
ofensivă, încetînd retragerea anterioară pe toată 
linia. 

La comenduirea pietii, poliția militară aducea in 
fiecare clipă cîte un suflet de evreu speriat, acuzat de 
a fi răspîndit zvonuri mincinoase şi răuvoitoare. 
Nefericitii evrei erau bătuţi aci pînă la sînge dupa 
care li se dădea drumul acasă, cu fundul harcea- 
parcea. 

În haosul acesta îşi făcu aşadar Svejk intrarea în 
orăşel şi începu investigaţiile de rigoare spre a da de 


451 


urma companiei sale. Chiar din gară fu cit pe-aci să 
intre într-un mic conflict cu comandamentul etapei. 
Cînd se apropiase de masa unde se dădeau informaţii 
pentru ostaşii ce-şi căutau unitățile, un caporal 
oarecare se răstise la dinsul, întrebîndu-l dacă nu 
cumva doreşte să se ducă el să-i caute compania de 
marş. Svejk îi răspunse că nu dorea decît să afle 
unde era cantonata, în orăşel, compania a 11-a de 
marş din cutare şi cutare batalion al regimentului 91. 

— E foarte important — accentuase Svejk — să 
ştiu unde-i marşkompania a 11-a, pentru că eu sînt 
ordonanța ei. 

Ca un făcut, la masa de alături stătea un pluto- 
nier-major care se năpusti la Svejk ca un tigru, ur- 
lind: 

— Porc afurisit.! Ce fel de ordonanta esti, daca nu 
ştii unde ţi-e marskompania? 

Pînă să apuce Svejk să-i răspundă plutonierul-ma- 
jor dispăruse în biroul vecin, de unde se întoarse 
după o clipă însoțit de un locotenent-major gräsuliu. 
ce aducea cu un proprietar de măcelărie en-gros. 

Comandamentele de etape erau, pe lîngă altele, şi 
un fel de capcane de ostaşi hoinari, sälbäticiti, care 
ar fi dorit, poate, să umble tot războiul în căutarea 
unităţilor lor, făcînd coadă în faţa meselor de la 
comandamentele de etapă, in fata cărora era agatata 
inscripția: „Minagegeld”. 

La apariţia locotenentului-major, un plutonier 
strigă: , Habt Acht!”, iar locotenentul-major îl in- 
trebă scurt pe Svejk: 


452 


— Actele? 

După ce Svejk i le arătă şi locotenentul se con- 
vinse de adevarul celor cuprinse in ele, cerind in- 
formatii de 


453 


la comandamentul brigăzii din Zoltanka, i le inapoie, 
ordonind marinimos caporalului de la masa: 

— Da-i informatiile de care are nevoie; si se in- 
cuie din nou in biroul de alături. 

Cînd uşa se închise în urma lui, plutonierul-major 
se sculă de la masă, îl apucă pe Svejk de umăr şi, 
făcîndu-i vînt afară, îi dădu următorul sfat: 

— Şterge-o de aici, cit te vad, putoare! 

Asa incit Svejk se trezi din nou in plin haos si in- 
cepu sa caute la intimplare vreun cunoscut din bata- 
lionul lui. Hoinari multä vreme pe strazile oräselului, 
pînă cînd hotari să mizeze totul pe o singură carte. 

Acosta un colonel şi în germana lui stilcita îl în- 
trebă dacă nu cumva ştia unde se afla batalionul şi 
compania lui de marş. 

— Cu mine poţi să vorbeşti ceheste — îi răspunse 
colonelul — şi eu sînt ceh. Batalionul tău e cantonat 
în satul vecin, Klimontow, dincolo de linia ferată. 
Ai voştri n-au voie să iasă în oraş, pentru că din 
prima zi cînd au sosit aci s-au încăierat în piaţă cu 
bavarezi... 

Drept care Svejk dădu s-o pornească la drum, spre 
Klimontow. 

După cîţiva paşi se auzi, însă, strigat din urmă de 
colonel care, virind mina în buzunar îi dădu cinci 
coroane să-şi cumpere țigări şi, despartindu-se de 
Svejk pentru a doua oară, foarte amabil, îşi spuse în 
gînd: „Ce soldat simpatic”. 


454 


Svejk isi continuă drumul spre Klimontow si, 
amintindu-si de colonel, ajunse la concluzia ca in 
urma cu doisprezece ani era la Trident un colonel, pe 
nume Habermaier, care sé: purta tot asa de frumos 
cu soldaţii, ca pînă la urmă sa se afle că era 
homosexual deoarece îşi dăduse arama pe fata la 
baia de aburi din Adiz, unde încercase să 
pîngărească un cadet amenintindu-l cu 
„dinstreglma” 

Înnegurat de aceste gînduri sumbre, Svejk ajunse 
pe nesimţite în sat, unde nu trebui să-şi bată mult 
capul ca să dea de statul-major al batalionului, de- 
oarece în tot satul, care era foarte întins, nu se vedea 
decît o singură clădire mai arătoasă, aceea a şcolii 
primare, ridicată aici, în această regiune pur 
ucraineană, de administraţia teritorială a Galiției, în 
scopul polonizarii „radicale” a comunei. 

De la începutul războiului şcoala adapostise tot 
felul de oaspeţi. Rînd pe rînd fuseseră instalate aci 
comandamente ruseşti şi austriece, iar un timp, în 
cursul marilor bătălii care hotarisera soarta 
Lvovului, sala de gimnastică fusese transformată in 
sală de operaţii, în care se tăiaseră miini şi picioare 
şi se făcuseră trepanatii craniene. 

În grădina din spatele şcolii era o groapă uriaşă, în 
formă de pilnie, provocată de explozia unei grenade 
de mare calibru. Într-un colt al grădinii se înălța un 
păr bătrîn. De o cracă groasă atîrna şi acum o bucată 
de funie tăiată de care, nu de mult, fusese spînzurat 


: Regulamentul serviciului interior (în germană stilcita). 


455 


preotul greco-catolic, in urma unui denunt facut de 
directorul scolii locale, care arätase ca in timpul 
ocupatiei rusesti preotul facuse o slujba pentru 
victoria armatelor tarului pravoslavnic al Rusiei. In 
realitate, însă, povestea asta nu avea nimic de-a face 
cu adevărul, întrucît în vremea aceea acuzatul nici 
nu fusese în localitate, ci undeva într-o mică staţiune 
balneară, neatinsă de război, la Bochnia Zamura- 
vană, unde plecase să se trateze de piatră la vezica 
biliară. 

La spînzurarea preotului greco-catolic contri- 
buiseră de fapt mai mulţi factori: naționalitatea, o 
controversă religioasă şi o găină. Cu cîteva zile îna- 
inte de izbucnirea războiului, nefericitul popă tăiase 
în grădina lui o găină a învățătorului, care-i scor- 
monise sîmburii de pepene, abia semanati. 

După moartea părintelui, clădirea parohiei greco- 
catolice rămăsese goală şi se poate spune că n-a 
existat om în sat care să nu fi dorit să aibă vreo 
amintire de la el. 

Un ţăran polonez îşi transportase acasă pianul şi 
folosise capacul spre a-şi repara portita de la cocina 
de porci... O parte din mobilă fusese făcută surcele 
de către ostaşi, conform obiceiului, şi numai printr-o 
întîmplare fericită rămăsese neatinsă soba mare din 
bucătărie, cu vestita-i plită, dat fiind că preotul gre- 
co-catolic nu se deosebise prin nimic de colegii lui; 
îi plăcuse să înfulece şi să aibă cît mai multe oale şi 
cratiti pline, pe plită şi în cuptor. 


456 


in felul acesta, devenise un fel de traditie c;a toate 
unitätile militare in trecere prin localitate sä-si in- 
staleze aci bucataria pentru ofiteri, iar in odaia mare 
un fel de cazino, tot pentru ofiteri. Mesele si scau- 
nele erau adunate de la sateni. 


Ofiterii batalionului de sub comanda cäpitanului 
Sagner organizau tocmai atunci o masă de seară sär- 
bătorească; puseseră mînă de la mînă şi cumpăraseră 
un porc, iar bucătarul Jurajda le pregătea tot felul de 
bunatati, înconjurat de un mare număr de rasfatati ai 
soartei, recrutaţi dintre ordonanţe; peste toată lumea 
aceasta trona, însă, plutonierul de ata Vanék, care îl 
sfătuia pe Jurajda să taie cu socoteală capul de porc, 
ca să-i rămînă si lui o bucată de rit. 

Dintre toţi, bineînţeles că cel mai mult i se scur- 
geau ochii hămesitului Baloun. 

Cam aşa, se pare, cu lăcomie şi bale la gură pri- 
vesc şi canibalii; cînd din misionarul fript în frigare 
curge grăsimea, răspîndind o aromă plăcută, în timp 
ce preasfintia sa se topeşte. Baloun se simţea la fel 
cu cîinele lăptarului înhămat la cărucior, cînd, trece 
ucenicul măcelarului, ducînd pe cap coşul cu meze- 
luri scoase de la afumat, din care atîrnă un lanţ de 
crenvurşti; atît doar cît să sară şi să muşte, dacă n-ar 
fi afurisitele de curele la care-i înhămat, şi bles- 
temata aceea de botnita. 


457 


Caltabosii, care tocmai se nästeau, miroseau a 
piper, untura si carne, iar Jurajda, cu minecile su- 
flecate, era atit de grav si de solemn, incit ar fi putut 
să servească drept model pentru un tablou in care 
Dumnezeu zămisleşte pămîntul din haos. 

Baloun nu se mai putu stapini şi începu să sughita. 
Si, deodată, pe nesimţite, sughitul i se transformă 
într-un bocet în toată legea. 

— Ce urli ca un taur? îl întrebă bucătarul 
Jurajda. 

— Mi-am adus şi eu aminte — răspunse printre 
sughituri Baloun — cum acasă eram întotdeauna de 
fata cînd se pregătea porcul şi cum niciodată nu 
voiam să trimit o gustare măcar celui mai apropiat 
vecin; voiam să inghit totul singur şi chiar aşa şi 
făceam. Odată, aşa de tare m-am îndopat cu leber- 
vurst, caltabosi şi momite, că toţi au crezut c-am să 
plesnesc şi au început să mă gonească cu biciul prin 
bătătură, aşa cum se fugăreşte vaca cînd se umflă 
după trifoi. 

Domnule Jurajda, läsati-mä, vă rog, să 
scormonesc prin tocătura asta; pe urmă n-au decît 
să mă închidă, dar nu pot să mai îndur suferinţa 
asta, mor... 

Şi împleticindu-se ca un om beat, Baloun se apro- 
pie de masă şi întinse laba-i uriaşă spre grămada de 
tocătură. 

Începu o luptă crîncenă. Numai cu mare greutate 
izbutiră cei de-acolo să-l împiedice să dea iama 
prin 


458 


tocatura. Un singur lucru nu reusirä însă să facă in 
timp ce-l impingeau afară din bucătărie: să-l impie- 
dice să scociorească, în desperarea lui, prin oala cu 
mate muiate, pregătite pentru cirnati. 

Bucătarul Jurajda se înfuriase aşa de rău încît 
aruncă în urma lui Baloun, care dădea bir cu fugiţii, 
o legătură de surcele şi strigă: 

— Na, haleşte, javra, afurisită! 

Între timp, în odaia de sus se şi adunaseră ofiţerii 
Şi, în aşteptarea înfrigurată a celor ce se pregăteau 
jos, în bucătărie, beau, în lipsa de altă băutură al- 
coolică, un rachiu ordinar de secară curată, colorat în 
galben cu fiertură de ceapă, despre care negustorul 
evreu de la care îl cumpăraseră afirmase că este cel 
mai bun şi mai original coniac franțuzesc, moştenit 
de la taică-său, care la rîndul lui îl avusese încă de 
pe vremea bunicului. 

— Ascultă omule — îi spusese cu acest prilej că- 
pitanul Sagner — dacă mai spui că străbunicul tău 1- 
a cumpărat de la frantuji pe vremea cînd fugeau de 
la Moscova, să ştii că te bag la răcoare şi te ţin acolo 
pînă cînd cel mai tînăr din familia ta are să fie cel 
mai batrin. 

Si in timp ce, după fiecare duscä ofiţerii îl bles- 
temau pe negustorul evreu, Svejk sosi la cancelaria 
batalionului, unde-l găsi numai pe teteristul Marek 
care, în calitatea lui de istoriograf al batalionului, 
folosea prilejul stationärii batalionului lîngă 
Zoltanka 


459 


spre a-şi completa rezervele cu încă cîteva bătălii 
victorioase care, de bună seamă, aveau să se desfă- 
şoare în viitor. 

Îşi şi făcuse cîteva însemnări si în clipa cînd aparu 
Svejk, terminase tocmai de scris următoarele: „Dacă 
în faţa orizontului nostru spiritual îi aducem pe eroii 
care au participat la luptele de lîngă satul N., unde 
cot la cot cu batalionul nostru a luptat un batalion 
din regimentul N. şi batalionul al doilea din 
regimentul N., ne dăm seama că batalionul nostru N. 
şi-a şi dovedit cele mai minunate calităţi strategice şi 
a contribuit, fără putință de tăgadă, la victoria 
diviziei N., a cărei misiune este consolidarea 
definitivă a poziţiilor noastre în sectorul N.” 

— După cum vezi — îl strigă Svejk teteristului — 
iar sînt aici. 

— Îmi dai voie să te miros, îl întîmpină plăcut 
surprins teteristul Marek. Da, ce-i drept e drept, puti 
a puşcărie. 

— Ca de obicei — îi replică Svejk — a fost vorba 
numai de o mică încurcătură; dar tu ce mai faci? 

— Cum vezi, îi răspunse Marek. Îi astern pe hîrtie 
pe eroicii salvatori ai Austriei, dar nu ştiu de ce nu 
prea merge socoteala şi-mi iese o porcărie. Aşa că 
scot în evidenţă fiecare „N”, literă care are o 
importanță extraordinară atît pentru prezent cît şi 
pentru viitorime. În afară de calităţile mele arhi- 
cunoscute, căpitanul Sagner a descoperit apoi că 
am 


460 


si un mare talent de matematician. Am primit ordin 
sa verific scriptele batalionului si am ajuns la 
concluzia ca bilantul e falimentar si ca batalionul 
asteptä numai momentul sa se socoteasca cu credi- 
torii ruşi, dat fiind că indiferent dacă e vorba de o 
înfrîngere sau de o victorie, se poate fura din gros. 
La urma urmei, e tot un drac. Chiar dacă o să fim 
făcuţi una cu pămîntul, posedăm acum documente 
despre victoria noastră, pentru că în calitatea mea de 
batalionsgeschichtsschreiber am avut cinstea să pot 
scrie: „Din nou împotriva duşmanului, care credea 
că victoria va fi a lui. O incursiune o ostaşilor noştri 
şi un atac cu baioneta au fost o poveste de o clipă 
doar. Desperat, duşmanul o ia la fugă, se aruncă în 
tranşeele sale, noi îi urmărim fără milă şi într-o 
debandadă totală îşi părăseşte poziţiile, lăsînd în 
mîinile noastre răniţi şi prizonieri. E una din clipele 
cele mai glorioase. Cine o supravieţuieşte, scrie 
acasă o scrisoare prin poşta militară: 


«Nevestică draga, au luat-o peste cur! Eu Sînt 
sănătos. Ai înţărcat plodul? Ai grijă, nu-l învăţa sa 
spună tată străinilor, fiindcă eu n-aş îngădui una 
ca asta.» ” 


Pe urmă vine cenzura şi şterge din scrisoare: „Au 
luat-o peste cur”, pentru că nu se ştie cine a luat-o şi 
s-ar putea face tot felul de supozitii, exprimarea fiind 
cam echivocă. 


461 


—Lucrul cel mai important e sa vorbesti clar, 
observa Svejk. In 1912, cind au venit misionarii la 
biserica sfintul Ignat din Praga, era acolo un popa 
care s-a apucat să spună din amvon că nu se va 
intilni probabil cu nimeni în cer. La predica aceea de 
seară a fost de fata şi tinichigiul Kulisek care, după 
toate rugăciunile din biserică, a strigat la cîrciumă că 
misionarul acela trebuie că avea multe pe cuget, 
dacă se apucase să mărturisească aşa, deodată, ca la 
spovedanie, că nu se va intilni cu nimeni în cer; stau 
şi mă întreb, zicea, de ce trimit oameni din ăştia să 
predice. Întotdeauna trebuie să vorbeşti limpede şi 
răspicat şi nu cu ascunzişuri din astea. Cu ani în 
urmă, la circiuma „U Brejsku” era un pivnicer care 
avea obiceiul, cînd era afumat, să se abată în drum 
spre casă pe la o cafenea de noapte, unde mai 
ciocnea cîte un păhărel cu clienți necunoscuţi si de 
fiecare dată cînd ciocnea, in loc de noroc spunea: 
„Noi pe voi, voi pe noi...” Pînă cînd, o dată, un 
domn mai bine din Jihlava, i-a împuşcat una 
straşnică peste bot, iar a doua zi, cînd i-au măturat 
dinții de pe jos, proprietarul cafenelei şi-a chemat 
fetița, care umbla la şcoală în clasa a cincea si a 
întrebat-o citi dinţi are în gură un om mare; şi 
fiindcă n-a ştiut, tăticul i-a ars una de i-au zburat doi 
dinţi iar a treia zi a primit un biletel de la pivnicerul 
cu pricina, în care dumnealui îşi cerea iertare pentru 
necazurile pe care i le pricinuise, deşi el nu voise să 
spună nici o vorbă urita, dar lumea nu-l 


462 


înţelege pentru că, de fapt, socoteala vine aşa: „Noi 
pe voi, voi pe noi, vă supăraţi?” După mine, cine are 
obiceiul de vorbeşte în doi peri trebuie mai întîi să se 
gîndească bine. Un om corect, care vorbeşte aşa cum 
i-a crescut pliscul, rareori se întîmplă s-o ia peste 
bot... Şi dacă totuşi 1 se întîmplă, o dată, de două ori, 
apoi la urmă are el grijă să fie cu băgare de seamă şi 
îşi tine gura, între oameni. E drept că despre un 
astfel de om oricine are dreptul să creadă că e täcänit 
sau Dumnezeu mai ştie cum; pentru că ori de cîte ori 
e tăbăcit, dumnealui e înarmat cu înţelepciune, cu 
putere de stăpînire, că de, îşi face socoteala că e 
singur şi împotriva lui sînt multi care se simt jigniti, 
şi dacă s-ar lua cu toţii la bătaie ar încasa de două ori 
pe atîta. Un astfel de om trebuie să fie modest şi 
răbdător. În cartierul Nusle din Praga era un 
oareşicare domn Hauben; într-o duminică, cînd 
dumnealui se întorcea dintr-o excursie, a fost 
înjunghiat, din greşeală, pe şoseaua spre Kundratice. 
Si aşa, cu cuțitul în spate, a ajuns pînă acasă, unde 
nevasta, după ce l-a dezbrăcat de haină, i-a scos 
frumuşel cuțitul din spinare şi a doua zi dimineaţa 
tăia cu el carnea pentru gulaş, că era din oţel de 
Solingen şi bine ascuţit, iar cutitele pe care le aveau 
dumnealor acasă, erati toate pilite şi tocite. După 
isprava asta, dumneaei ar fi vrut să aibă în 
gospodărie un serviciu complet de cuțite din acelea, 
si-si îndemna soţul să se ducă în fiecare duminică 
în plimbare la Kundratice, 


463 


dar el devenise asa de modest, cä nu se mai ducea 
decît la circtuma lui Banzet din Nusle, unde ştia ca 
daca stă în bucătărie are grijă Banzet să-l azvirle 
afară, dacă cineva ar vrea să pună mîna pe el. 

— Cum văd, nu prea te-ai schimbat, îi spuse te- 
teristul. 

— De loc — răspunse Svejk — de altfel nici n-am 
avut cînd. Au vrut să mă împuşte, dar nu asta ar fi 
lucrul cel mai rău; din doisprezece n-am mai primit 
nicăieri solda. 

— De la noi să-ți muti gîndul s-o capeti acum; 
plecăm spre Sokal şi solda se va plăti după bătălie; 
trebuie să facem economii. Dacă, aşa cum socotesc, 
nasulia se va termina în paisprezece zile, de fiecare 
ostaş căzut se va obține o economie de 24 de co- 
roane şi 72 de fileri. 

— Altfel, ce mai e nou pe la voi? 

— În primul rînd ne-a dispărut nachhut-ul!, în al 
doilea rînd, corpul ofițeresc are, la parohie, un 
praznic porcesc şi trupa e răspîndită prin sat şi se 
destrăbălează în fel şi chip cu partea femeiască. Azi- 
dimineaţă l-au legat pe unul din compania voastră, 
pentru că s-a catarat în pod după o babă de şaptezeci 
de ani. De fapt, omul e nevinovat pentru că în 
ordinul de zi nu se spune pînă la ce vîrstă e permis... 


4 Ariergarda (germ.). 
464 


— Päi te cred cä-i nevinovat — interveni Svejk — 
ca dacă o babă ca asta se catärä pe scară, omul n-are 
cum s-o vada la faţă. Un caz la fel am avut la 
manevrele de lîngă Tabor. O grupă de-a noastră era 
cartiruită la o cîrciumä; în tindă, o femeie oareşicare 
freca de zor podeaua; un ostaş, unu Chramosta s-a 
tot foit pe acolo şi pînă la urmă i-a ars una — cum 
să-ți zic — peste fustă. Femeia avea fusta suflecata 
sus de tot şi cînd a atins-o n-a scos o vorbă; şi mai 
dă-i una şi încă una, şi dînsa tot aşa, tăcea chitic de 
parcă ar fi fost vorba de altcineva; văzînd cum stau 
lucrurile, băiatul a trecut la fapte, în timp ce 
dumneaei îi dădea zor mai departe cu frecatul 
podelei; abia la urmă s-a întors către el cu toată faţa 
ŞI i-a spus: „Ei, ostăşelule, ce zici, te-am dus...” Avea 
baba peste şaptezeci de ani şi s-a apucat să 
povestească isprava în tot satul. Şi acum mi-aş 
îngădui să vă întreb, dacă în lipsa mea aţi fost cumva 
închis. 

— N-am avut prilejul — se scuză Marek — în 
schimb, în ce te priveşte, trebuie să te anunţ ca 
batalionul a emis mandat de arestare împotriva ta. 

— Foarte bine — fu de părere Svejk — dacă stai 
să te gindesti nici n-aveau altă scăpare, era de 
datoria batalionului s-o facă, trebuia să emită mandat 
de arestare, fiindcă n-a ştiut atîta vreme nimic de 
soarta mea. Eu unul socotesc că n-a fost nici o 
pripeală din partea batalionului. Care va să zică, 
spuneai că ofiţerii sînt la un praznic porcesc? 
Trebuie să mă duc şi cu să 


465 


mă prezint, că am sosit: domnul oberlaitnant Lukas 
trebuie să fi avut destule griji din pricina mea. 

Si Svejk porni spre parohie în pas militäresc, cîn- 
tînd voios: 


» Uită-te la mine şi te minunează 
Dragostea şi bucuria mea. 
Uita-te la mine şi te minunează, 
Ce-a făcut din mine 

Un domn bine...” 


Astfel îşi făcu Svejk intrarea în parohie, urcînd, pe 
scară, spre odaia de unde se auzeau glasurile 
ofiţerilor. 

Ofițerii epuizasera toate subiectele şi acum birfeau 
brigada, pe chestia dezordinilor de la comandament; 
ajutorul de comandant al brigăzii nu lăsă să-i scape 
prilejul, şi băgă şi el un fitil: 

— A trebuit să telegrafiem pentru cazul Svejk; 
Svejk... 

— Hier strigă Svejk din usa întredeschisă şi in- 
trind in odaie, repeta: 

— Hier! Melde gehorsamst, Infanterist Svejk, 
Konipanieordonanz der 11 Marschkompanie! 

Väzind feţele înmărmurite ale căpitanului Sagner 
şi locotenentului-major Lukäë, care exprimau un fel 
de deznădejde mută, Svejk nu mai aşteptă să fie 
întrebat şi strigă: 


466 


— Cu respect va raportez că au vrut să ma im- 
puste pentru ca l-am trădat pe maiestatea sa im- 
paratul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce tot vorbesti, 
Svejkule? strigă palid de desperare locotenentul-ma- 
jor Lukas. 

— Să trăiţi, domnule oberlaitnant, lucrurile s-au 
întîmplat aşa... 

Si Svejk începu să zugrăvească cu lux de 
amănunte toată tărăşenia lui. 

Ofițerii se uitau la el cu priviri speriate, în timp ce 
Svejk povestea fără să scape cel mai mic amănunt, 
fără să uite să amintească chiar de faptul că pe malul 
iazului unde i se întîmplase nenorocirea, creşteau 
flori de „nu mă uita”. Apoi, cînd începu să enumere 
toate numele tătăreşti pe care le cunoscuse în 
pribegia lui, ca Hallimulabalibei şi altele, la care mai 
adăugă o serie întreagă de nume näscocite de el, ca: 
Valivola- valivei, Malimulamalimei, locotenentul- 
major LukaS nu se mai putu stapini şi-i strigă: 

— Te strivesc în picioare, dobitocule, dacă nu vor- 
beşti scurt şi cuprinzător! 

Dar Svejk continuă să povestească cu aceeaşi con- 
ştiinciozitaţe; cînd ajunse la curtea martialä-fulger, 
nu uită să amintească de faptul că generalul era şpan- 
chiu de ochiul stîng şi că maiorul ochi albaştri avea. 

— Şi tot spre mine el privea, mai adăugă apoi ca 
să-şi facă rima. 


467 


Comandantul companiei: a 12-a, Zimmerman, a- 
runca dupa el cu cescuta din care bause rachiul cum- 
parat de la negustorul evreu. 


468 


Svejk continuă, însă, netulburat să povestească des- 
pre mingiierea duhovnicească şi cum maiorul 
dormise pînă dimineaţa în braţele lui. Apoi luă în 
mod strălucit apărarea comandamentului brigăzii, 
unde fusese trimis la cererea batalionului. În cele din 
urmă, după ce-i prezentă căpitanului Sagner actele 
care atestau că instanţa cea mai înaltă a brigăzii îl 
absolvise de orice bănuială, încheie: 

— Îmi îngădui cu respect să vă raportez că 
domnul Jaitnant Dub se află la brigadă cu creierii 
zdruncinati şi transmite tuturor salutări. Şi acum vă 
rog să ordonati să mi se plătească solda şi 
tabaksgelt'. 

Cäpitanul Sagner si locotenentul-major Lukas 
schimbara privi intrebatoare; in clipa aceea, însä, usa 
se deschise si in odaie fu adus un fel de ciubar din 
care aburea o supa de perisoare. 

Era mult asteptatul inceput al festinului. 

— Asculta, blestematule, i se adresä cäpitanul Sag- 
ner lui Svejk, bine dispus la gindul bunätätilor ce 
aveau să urmeze — să ştii că numai porcul te-a 
scăpat. 

— Svejk — mai adăugă locotenentul-major Lukas 
— dacă se mai întîmplă ceva, să ştii că are sa fie vai 
şi amar de tine. 

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, 
că are să fie vai şi amar de mine, spuse Svejk salu- 
tînd. În militărie omul trebuie să ştie... 

— Sterge-o! tuna la el căpitanul Sagner. 


! Bani de tutun (germ.). 
469 


Si Svejk o sterse luind-o in jos pe scara, spre bu- 
catarie. 

Intre timp se intorsese aci neconsolatul Baloun, ru- 
gind să-i fie îngăduit să-l servească el pe 
locotenentul- major Lukâ5, în timpul festinului. 

Svejk avu norocul să pice tocmai în toiul unei dis- 
pute între bucătarul Jurajda şi Baloun. 

Jurajda folosea cu acest prilej cuvinte destul de 
neobişnuite. 

— Eşti o progenitură lacomä, îi spunea lui 
Baloun. Ai fi în stare să crăpi pînă te-ar trece 
näduselile şi dacă ti-as mai da să duci sus caltabosii, 
ai päcätui cu ei pe scară. 

Bucătăria căpătase acum altă înfăţişare. Plutonierii 
de administraţie ai batalionului şi companiilor se în- 
fruptaseră de zor, după grad, potrivit unui plan întoc- 
mit de bucătarul Jurajda. Conţopiştii de la cancelaria 
batalionului, telefonistii de la companii şi încă cîţiva 
gradati înfulecau cu lăcomie, dintr-o chiuvetă rugi- 
nită, ciorba cu perişoare subtiata cu apă clocotită, ca 
să ajungă la toţi. 

— Nazdar! îi strigă lui Svejk plutonierul de ata 
Vanék, sugînd dintr-o ghiară de porc. Acu” a fost aici 
teteristul nostru, Marek, care mi-a spus că te-ai 
întors şi că ai pe dumneata toale noi. Acu ce mă fac: 
m-ai băgat în belea. Marek m-a speriat că nu 
decontăm mundirul ăsta la brigadă. Uniforma 
dumitale veche a fost găsită pe malul iazului şi am 
anunţat treaba asta 


470 


la brigada, prin batalionskanzlei. La mine, dumneata 
esti trecut ca inecat, in timp ce te scaldai; n-ar mai fi 
trebuit să te întorci de loc, ca să ne faci acum neca- 
zuri cu două uniforme. Nici nu-ţi dai seama ce 
bucluc pricinuiesti batalionului. Fiecare particica din 
uniforma dumitale e inregistrata. Atit in situatia mea, 
cit si la companie e trecutä ca supranumerar. Compa- 
nia are, care va să zică, o uniformă întreagă peste 
efectiv. Am facut raport scris despre asta la batalion. 
Acum o să primim de la brigadă o înştiinţare, 
precum că ai primit acolo altă uniformă; între timp, 
batalionul a trimis la brigadă situația magaziei de 
efecte, din care reiese că avem o uniformă întreagă 
supranumerar. Ştiu eu ce înseamnă asta: inspecţie! 
Cînd e vorba de un fleac ca ăsta, imediat vin domnii 
de la intendenta. Dar cînd dispar două mii de perechi 
de bocanci, nici dracu nu se interesează... Dar partea 
mai proastă e că am pierdut mundirul dumitale — 
continuă jelania Vank, cu voce tragică, sugind 
măduva dintr-un os care-i căzuse în mînă şi scobind 
restul cu un chibrit ce-i servise drept scobitoare de 
dinți — ei, şi pe chestia asta o să avem cu siguranță 
inspecţie. Cînd am fost în Carpaţi ne-a venit, tot aşa, 
o inspecţie pe motiv că n-am respectat ordinul să 
scoatem soldaţilor degerati bocancii, nevatamati. De 
scos s-au scos, dar s-a întîmplat ca două perechi să 
plesnească iar unul să aibă bocancii rupti înainte de 
moarte. Şi cu asta, gata nenorocirea: imediat s-a 
înfiinţat un colonel de la 


471 


intendenta si dacă nu s-ar fi ales de la ruşi, de cum a 
venit, cu un glonte in cap, nu ştiu, zău, ce-ar mai fi 
ieşit. 

—TI s-au tras si lui cizmele? întrebă Svejk cu in- 
teres. 

— Da — răspunse Vanék trist — numai că nimeni 
n-a ştiut cine i le-a tras, aşa că în situație nici măcar 
cizmele colonelului nu le-am putut trece. 

Bucătarul Jurajda se întoarse pentru a doua oară 
de sus şi privirea-i căzu asupra nefericitului Baloun, 
care şedea posomorit şi abătut pe o lavitä de lîngă 
sobă şi, plin de o mută desperare, se uita la burta-i 
scăzută. 

— Tu ar fi trebuit să faci parte din secta hesihaş- 
tilor, îi spuse cu compătimire savantul bucătar Ju- 
rajda. Aia tot asa îşi priveau zile în şir buricul, pînă 
cînd li se părea că în jurul buricului s-a aprins lu- 
mina sacră. Atunci îşi închipuiau că au ajuns la al 
treilea grad al perfecțiunii. 

Şi cotrobăind prin cuptor, Jurajda scoase un cal- 
tabos. 

— Tine, Baloun, înfulecă — îi spuse binevoitor 
bucătarul — îndoapă-te pina plesnesti, nehalitule. 

Pe Baloun il podidira lacrimile. 

— Acasă — explică el cu o voce plingareata, prin- 
tre inghititurile de cirnat — cînd tăiam porcul, apăi 
mai întîi mincam o bucată zdravănă de momite, tot 
rîtul, inima, urechile, o bucată de ficat, rinichiul, 
splina, o bucată de garf, limba şi pe urmă... 


472 


Si aproape in soapta, ca si cum ar fi povestit un 
basm, adauga: 

— $i abia pe urmä veneau caltabosii — sase, zece 
bucäti — si cirnati cu singe, grosi, cu crupe si pes- 
met, de nu stiai din care să musti mai întâi, din cel cu 
pesmet sau din cel cu crupe. Se topeau in gurä, si 
mirosea... şi eu inghiteam, inghiteam şi nu mă mai 
opream. Şi acu” stau şi mă gîndesc — continuă să se 
tinguiascä Baloun — că gloantele or să mă 
ocolească, dar că o să mă răpună foamea şi eu n-am 
să mai apuc să stau fata în fata cu o cratiţă de cirnati, 
ca acasă. După piftie nu prea mă omoram eu, că 
piftia e un fel de tremurătoare fără sat. Da’ în schimb 
se dădea în vînt după piftie nevastă-mea şi eu nu-i 
lăsam nici măcar o bucată de ureche ca să aibă din 
ce-o face, că voiam să înghit totul singur şi numai 
aşa cum aveam poftă. Aveam de toate bunätätile, din 
belşug, da’ tare eram hapsîn. O dată i-am fagaduit lui 
socru-meu un porc, l-am tăiat, l-am mîncat şi nici nu 
mi-a dat prin gînd să-i trimit bätrinului măcar o 
gustărică şi el mi-a prorocit atunci că de foame am 
să mor. 

— Şi moartea-i în pridvor, interveni Svejk, căruia 
în ziua aceea îi ieşeau din gură, fără voia lui, numai 
rime. 

Între timp, bucătarului Jurajda îi trecuse criza de 
compătimire fata de Baloun. Fosta ordonanţă a loco- 
tenentului Dub se aciuase pe nesimţite lîngă plita şi, 


scotind din buzunar un codru de pîine, încercase să- 
| 


473 


moaie tot în sosul care sfirfia de zor in cratita mare, 
dind navala din toate pärtile peste friptura de porc. 

Jurajda il lovi peste miini si codrul de piine din 
mina lui Baloun căzu în sos, ca un înotător care sare 
de pe trambulină. Fără să-i mai lase răgazul să 
scoată bunătatea de pîine din cratiţă, bucătarul îl 
apucă pe Baloun de guler şi-l dădu pe uşă afară. 

Nefericitul Baloun avu astfel prilejul să-l vadă 
prin fereastră pe Jurajda cum scotea cu furculita 
codrul de pîine rumenit de sosul cu care se îmbibase 
şi cum, după ce mai adăugă la el o bucată de carne 
tăiată din partea de deasupra a fripturii, îi întindea 
pîinea lui Svejk, spunîndu-i: 

— a şi mănîncă, modestul meu prieten! 

— Sfintă Fecioară Maria — se tingui Baloun in 
spatele ferestrei — piinea mea s-a dus la dracu’. Si 
bäläbänindu-si mîinile, o porni prin sat să caute ceva 
de mîncare. 

În timp ce mînca nobilul dar al lui Jurajda, Svejk 
spuse cu gura plină: 

— Nici nu ştiţi cît mă bucur că mă găsesc iar prin- 
tre ai mei. Grozav m-a durut că atîta timp n-am putut 
fi de folos companiei noastre. 

Şi ştergîndu-şi bărbia de picăturile de sos şi de un- 
tură scurse din pîine, încheie: 

— Nu ştiu, zău, ce v-aţi fi făcut fără mine, daca 
m-ar mai fi ţinut pe undeva şi războiul s-ar mai fi 
prelungit cu cîțiva ani. 


474 


Plutonierul de administraţie Vanék îl întrebă cu in- 
teres: 

— Dumneata ce crezi, Svejk, are să mai dureze 
mult războiul ăsta? 

— Cincisprezece ani, răspunse fără şovăială 
Svejk. Asta-i la mintea cocoşului, dacă odată am 
avut un război de treizeci de ani, acum că sîntem pe 
jumătate mai deştepţi decît înainte, e limpede că 
30:2 = 15. 

— Tucälarul căpitanului nostru — interveni Ju- 
rajda — spunea mai deunăzi că a auzit că îndată ce- 
om ocupa graniţele Galiției, s-a zis cu războiul. 
Ruşii au să ceară pace... 

— Pentru atîta lucru n-ar avea rost să ne mai răz- 
boim, răspunse Svejk insidios. Dacă-i război, apoi 
război să fie. Eu unul, să ştiţi, nu vreau să aud de 
pace pînă nu ne vedem la Moscova şi la Petrograd. 
Ce fel de război mondial ar mai fi şi ăsta, dacă am 
sta şi am trage băşini în jurul graniţelor. Să-i luăm, 
de pildă, pe suedezi în timpul războiului de treizeci 
de ani. De unde n-au venit — şi au ajuns tocmai pînă 
la Némecky Brod şi Lipnice, unde au făcut o 
asemenea colonizare, că şi în ziua de azi, după 
miezul nopţii, se mai vorbeşte în cîrciumile de acolo 
suedeza, de nu se înţelege om cu om. Sau prusacii: 
nici ăştia nu s-au mulțumit doar să fie vecini aşa că, 
slavă Domnului, la Lipnice e plin astăzi de urmaşi 
de-ai lor. Au venit pînă la Jeduchov şi apoi s-au dus 
pînă în America, de unde au făcut cale întoarsă. 


475 


— In definitiv — interveni Jurajda, pe care festi- 
nul din ziua aceea îl scosese din särite şi-l zăpăcise 
de-a binelea — toţi oamenii se trag din crapi. Să 
luăm, dragi prieteni, teoria evoluţiei speciilor, a lui 
Darwin... 

Expunerea lui fu, însă, întreruptă de intrarea vije- 
lioasă a teteristului Marek. 

— Salvează-te care cum poţi, strigă el. Acum 
cîteva clipe a sosit cu automobilul la comandamentul 
batalionului locotenentul Dub şi l-a adus cu el şi pe 
cadetul căcăcios, Biegler... 

E de rău cu el, continua Marek să-i informeze. 
După ce a coborit cu cadetul din maşină, a dat buzna 
ca o furtună în cancelarie. Ştiţi, am plecat de aici cu 
gîndul să trag un pui de somn. Mă întinsesem, 
aşadar, pe o bancă în cancelarie şi tocmai cînd som- 
nul începea să mă mingiie frumusel pe gene, dum- 
nealui s-a năpustit asupră-mi. Cadetul Biegler a în- 
ceput şi el să zbiere: , Habt Acht!” Locotenentul 
Dub m-a pus pe picioare şi dă-i cu gura: „Aha, ai 
rămas uluit că te-am prins în cancelarie, încălcîndu- 
ti îndatoririle de ostaş? De dormit se doarme numai 
după ce sună goarna!”, la care cadetul Biegler a 
adăugat: „Aliniatul 16 din paragraful 9 al 
regulamentului militar”. În clipa aceea, locotenentul 
Dub a lovit cu pumnul în masă şi a urlat ca ieşit din 
minţi: „Veţi fi crezut, poate, dumneavoastră ăştia de 
la batalion, că ati scăpat de mine; să nu vă inchipuiti 
că am avut comotie cerebrală, craniul meu e tare, 


476 


ine la tăvăleală”. În timpul ăsta, cadetul Biegle 
ăsfoia pe 


masă un registru şi citea cu glas tare: „Ordin pe di- 
vizie nr. 280”. Crezînd că-şi bătea joc de el pe ches- 
tia ultimei lui fraze în care spusese că craniul lui ţine 
la tăvăleală, locotenentul Dub a început atunci să-i 
reproşeze comportarea nedemnă şi obraznică fata de 
ofiţerii mai vîrstriicişi chiar acum îl aduce încoace, 
la căpitanul Sagner, ca să se plîngă de el. 

După cîteva clipe cei doi intrară în bucătărie, pe 
care trebuiau s-o traverseze spre a putea ajunge în 
odaia de sus, unde corpul ofițeresc îl asculta acum, 
după carnea de parc, pe rotofeiul sublocotenent 
Maly, care cînta o arie din Traviata, cu dese rigiieli, 
după varza şi mîncarea grasă. 

Cînd locotenentul Dub intră pe uşă, Svejk strigă: 

— Habt Acht! toată lumea în picioare!. 

Locotenentul Dub se lipi aproape de Svejk ca să-i 
strige drept în obraz: 

— Acum să te ţii, s-a zis cu tine, aleluia! Am să 
pun să te împăieze, ca să ramii amintire pentru re- 
gimentul 91. 

— Zum Befehl, domnule laitnant, salută Svejk. 
Am citit odată, să trăiţi, că a fost o bătălie mare in 
care a căzut un rege suedez, împreună cu armăsarul 
lui credincios. Amîndouă hoiturile au fost transpor- 
tate în Suedia şi acum se găsesc fmpäiate în muzeul 
din Stockholm. 

— De unde ai cunoştinţele astea, nătărăule? tună 
locotenentul Dub. 

— Cu respect, vă raportez, domnule laitnant că de 
la fratele meu, profesorul. 


478 


Locotenentul Dub se intoarse, scuipa si-1 impinse 
pe cadetul Biegler catre scara ce ducea spre odaia de 
sus. Nu se putu, totusi, stapini pina la capat; se mai 
uită din pragul uşii către Svejk şi, cu asprimea 
necruțătoare a împăratului roman care hotăra soarta 
gladiatorului rănit în arenă, făcu un semn cu degetul 
gros de la mîna dreaptă şi zbieră: 

— Jos degetele! 

— Cu respect vă raportez — strigă Svejk în urma 
lui — că le dau jos, domnule laitnant. 


* 


Cadetul Biegler se jigärise ca un ogar. Trecuse 
prin citeva lazarete de holerici si pe buna dreptate se 
obisnuise, dupa tratamentele pe care le avusese de 
suportat ca suspect de holerä, sa-si dea drumul 
mereu, fara voia lui, in pantaloni. În cele din urmă, 
ajunsese intr-un lazaret de observatie, pe miinile 
unui specialist care nu găsi in fecalele lui nici urmă 
de bacili holerici, îi strînse matele cu tanin, aşa cum 
prinde cizmarul scroambele stricate cu sîrmă şi-l 
expedie la primul comandament de etapă, decla- 
rîndu-l pe cadet, care era ca aburul deasupra oalei, 
„frontdiensttauglich”,! 

Doctorul era un om foarte inimos. 

Cînd cadetul Biegler îi atrăsese atenţia că se simte 
foarte slăbit, el îi răspunse zîmbind: 


; Apt pentru front (germ.). 
479 


— Nu-i nimic, medalia de aur pentru barbatie tot 
o mai suportati. Pe cite ştiu, v-aţi prezentat în armată 
voluntar. 

Şi astfel porni cadetul Biegler să cucerească me- 
dalia de aur. 

Matele lui strînse nu mai azvirleau în pantaloni 
lichidul subțire; cu toate acestea, pintecaraia îl apuca 
destul de des, încît de la ultima etapă şi pînă la 
comandamentul brigăzii, unde se intilnise cu locote- 
nentul Dub, călătoria fusese un fel de experimentare 
a tuturor latrinelor posibile. De cîteva ori pierduse 
trenul din pricină că zăbovise prea multă vreme în 
closetul vreunei gări. 

Şi totuşi, în ciuda tuturor closetelor care-i stătu- 
seră în cale, cadetul Biegler se apropiase încet, dar 
sigur, de comandamentul brigăzii. 

Locotenentul Dub ar fi trebuit de fapt să mai ră- 
mina cîteva zile sub observaţie la infirmeria brigăzii, 
dar în aceeași zi cînd Svejk plecase spre batalion 
medicul-şef se răzgîndise, deoarece aflase că un 
automobil sanitar pleca în după-amiaza aceea în 
direcţia satului unde era cantonat batalionul re- 
gimentului 91. 

Era foarte fericit cä se descotorosea de locotenen- 
tul Dub, care ca intotdeauna povestea tot felul de 
baliverne, pe care si le sustinea cu cuvintele: 

Despre asta am discutat de altfel încă înainte de 
război cu prefectul. 


480 


— »Mit deinem Bezirkshauptmann kannst du 
mir Arsch lecken”, isi spusese in sinea lui medicul- 
şef multumind din suflet intimplarii că o coloană de 
automobile sanitare pleca în sus spre Kamionka- 
Stru- milova, prin Zoltanka. 

La brigadă, Svejk n-apucase să-l vadă pe cadetul 
Biegler, deoarece în răstimpul celor două ceasuri cît 
zăbovise el acolo, Biegler fusese în closetul cu insta- 
latie de apa al brigăzii, anume instalat pentru domnii 
ofițeri. Fără nici o exagerare se poate afirma că în 
astfel de locuri cadetul Biegler nu-şi pierdea nicio- 
dată timpul de pomană, deoarece repeta în minte 
toate bătăliile celebre purtate de glorioasele armate 
austro-ungare, începînd cu bătălia de la Nôrdlingen 
la 6 septembrie 1634 şi sfirşind cu cea de la 
Sarajevo, 19 august 1888. 

Şi asta, tot trăgînd de nenumărate ori lanţul de la 
closet şi, ascultînd cum năvălea apa cu zgomot, ca- 
detul Biegler îşi imagina, închizînd ochii, vacarmul 
bătăliei, atacurile cavaleriei şi bubuitul tunurilor. 

Întâlnirea dintre locotenentul Dub şi cadetul Bie- 
gler nu prea fusese prietenoasă şi era, fără îndoială, 
cauza înăspririi ulterioare a relaţiilor lor de serviciu 
şi dinafara serviciului. 

Aşadar, ajungînd pentru a patra oară în fata 
closetului şi găsindu-l tot ocupat, locotenentul Dub 
îşi iesise din fire şi tunase: 

— Cine-i acolo? 


481 


— Cadet Biegler, compania a 11-a de mars, bata- 
lionul N., regimentul 91, se auzi raspunsul mindru al 
cadetului. 

— Aici — se prezentă concurentul din spatele uşii 
— e locotenentul Dub de la aceeaşi companie. 

— Sint numaidecit gata, domnule locotenent. 

— Aştept! 

Locotenentul Dub se uitase nerăbdător la ceas. Ni- 
meni n-ar putea să-şi închipuie de cîtă energie şi dîr- 
zenie e nevoie pentru a rezista într-o asemenea situa- 
tie încă cincisprezece minute, in fata uşii, apoi încă 
Cinci $i iar cinci, şi la fiecare bătaie în uşă cu pum- 
nul, cu piciorul, să auzi mereu acelaşi răspuns ste- 
reotip: 

— Sînt gata numaidecit, domnule locotenent. 

Pe locotenentul Dub îl cuprinseră căldurile, mai 
cu seamă cînd, după foşnetul hirtiei aducător de spe- 
rante, mai trecură alte şapte minute fără ca usa să se 
deschidă. 

După toate, cadetul Biegler mai era şi atît de lipsit 
de tact, încît trăgea apa. 

Scuturat de un uşor delir, locotenentul Dub înce- 
puse să se gindeasca dacă n-ar fi cazul să se plinga 
comandantului brigăzii care, poate, ar fi dat ordin să 
se spargă uşa şi l-ar fi scos pe cadetul Biegler cu 
forţa de acolo. Îi mai trăsni prin minte că atitudinea 
cadetului ar putea fi şi o încălcare a disciplinei 
militare. 

După alte cinci minute, locotenentul Dub îşi dă- 
duse însă seama că nici nu mai avea ce face dincolo 


482 


de usa, că de fapt îi trecuse de mult. Se incapatinase 
totuşi să rămînă in fata closetului, din principiu, 
continuind sa, loveasca cu picioarele in usa din spa- 
tele cäreia se auzea mereu acelasi räspuns: 

— In einer Minute fertig, Herr Leutnant!' 

In sfirsit, Biegler trase apa si dupa citeva clipe cei 
doi se intilnira fata in fata. 

— Cadet Biegler, tuna furios locotenentul Dub. Sa 
nu-ţi închipui că mă aflu aici pentru acelaşi scop ca 
dumneata. Am venit pentru că în clipa sosirii du- 
mitale la comandamentul brigăzii n-ai găsit de cu- 
viință să te prezinti la mine. Dumneata nu cu- 
noşti regulamentul? Ştii cui i-ai dat dumneata 
intiietate? 

Cadetul Biegler rămase o clipă pe gînduri, scru- 
tiridu-si memoria pentru a-şi da seama dacă nu 
cumva savirsise o încălcare a disciplinei şi a nor- 
melor privitoare la relațiile dintre gradele ofiteresti 
mai mici şi cele superioare. 

Cu acest prilej constată că în cunoştinţele sale 
exista o mare lacună. Nimeni nu le vorbise la şcoală 
despre atitudinea pe care trebuie să o aibă gradele 
ofiteresti mai mici fata de cele superioare, în ase- 
menea situaţii; nu li se spusese dacă trebuie sau nu 
să se uşureze pînă la capăt, sau dacă trebuie cumva 
să tisneascä afară pe usa closetului şi tinindu-si cu o 
mina pantalonii, cu cealaltă să dea onorul. 

— Hai, răspunde, cadete Biegler! îi strigase insi- 
nuant locotenentul Dub. 


! Într-o clipă sînt gata, domnule locotenent! (Germ.) 
483 


Si iata ca Biegler isi amintise deodata de un ras- 
puns foarte simplu care-l scoase din incurcatura: 

— Domnule locotenent, n-am ştiut de prezenţa 
dumneavoastră la comandamentul brigăzii. Cum am 
sosit aci, după ce mi-am rezolvat problemele perso- 
nale la cancelaria brigăzii, m-am dus de-a dreptul la 
closet, unde am rămas pînă la venirea dumnea- 
voastră. 

La care mai adăugase apoi cu un glas solemn şi 
oficial: 

— Cadetul Biegler are onoarea să se prezinte 
domnului locotenent Dub. 

— Păi vezi — îi spusese cu amărăciune locotenen- 
tul Dub — nu-i o chestiune aşa de simplă; după 
părerea mea, domnule cadet Biegler, ar fi trebuit 
imediat ce ai sosit la comandamentul brigăzii, să te 
informezi la cancelarie dacă nu se află cumva 
prezent aici vreun ofițer din batalionul sau din 
compania dumitale. Comportarea dumitale o s-o 
judecăm la batalion. Plec într-acolo cu automobilul 
şi ai să vii cu mine. Nici un „dar”! S-a înţeles? 

Cadetul Biegler încercase totuşi să se 
împotrivească,  arätind ca la cancelaria 
comandamentului brigăzii i se şi intocmisera 
formele de călătorie pe calea ferată, mod de 
deplasare care, tinind seama de situaţia specială a 
stomacului său, i se părea cel mat potrivit, orice 
copil ştie doar că automobilele nu sînt amena- 


484 


jate pentru asemenea eventualitati. Pina sa strabati o 
sută optzeci de kilometri, de mult i-ai dat drumul în 
pantaloni. 

Dracu ştie cum se face însă, dar la început, după 
ce părăsiseră comandamentul, zdruncinăturile auto- 
mobilului nu avuseseră nici un fel de influenţă asu- 
pra cadetului Biegler. 

Locotenentul Dub era de aceea in culmea deznădej- 
dii, dat fiind că nu putea să-şi pună în aplicare planul 
de răzbunare. 

La plecare, locotenentul Dub îşi făcuse în gînd ur- 
mătoarea socoteală: ,,Acu’ să te tii, cadet Biegler, 
cind te-o apuca; iti inchipui cumva c-am sa opresc 
masina pentru tine?” 

Avind in vedere acest lucru, in mäsura in care o 
permitea viteza cu care masina inghitea kilometrii, 
locotenentul Dub legase chiar o convorbire intere- 
santa $1 instructiva cu Biegler, demonstrindu-i ca au- 
tomobilele militare care au o anumită ruta, dinainte 
stabilită, n-au voie să facă risipă de benzină, oprin- 
du-se din loc în loc. 

La care, cadetul Biegler îi replicase, pe buna drep- 
tate, că atunci cînd automobilul stă şi aşteaptă 
undeva, nu consumă de loc benzină, deoarece şofe- 
rul opreşte motorul. 

— Dar dacă trebuie să sosească la destinaţie la o 
anume oră — continuase necruţător locotenentul 
Dub — n-are voie să oprească nicăieri. 


485 


Cadetul Biegler nu mai gasise nici un raspuns. 

Au mers aşa mai bine de un sfert de ceas, pina 
cind locotenentul Dub isi simti deodata burta 
balonată şi socoti că ar fi cazul să oprească 
automobilul, să coboare repede in sant şi lăsîndu-şi 
pantalonii, să-şi caute uşurarea. 

Se tinu însă ca un erou pina la kilometrul 126 
unde, deodată, îl apucă pe şofer de manta şi 
zeîlţiindu-l îi zbieră la ureche: ,, Halt!” 

— Cadet Biegler — mai avusese, timp să strige 
locotenentul Dub, într-un acces de mărinimie, sărind 
repede din maşină şi indreptindu-se grăbit spre sant 
— acum ai şi dumneata prilejul... 

— Mulţumesc — îi răspunsese Biegler— nu vreau 
să retin automobilul fără rost. 

Şi cadetul, care simţea şi el că puterile îl părăsesc, 
îşi spuse în gînd că preferă să facă pe el decît să-i 
scape un prilej atît de minunat de a-l blama pe loco- 
tenentul Dub. 

Pînă să ajungă la Zoltanka, locotenentul mai 
oprise maşina de două ori şi, după ultima escală, îi 
spusese lui Biegler indignat: 

— Am avut la prînz „bikos polonez”. Cum ajun- 
gem la batalion trimit o reclamaţie la brigadă. Varză 
acră stricată şi carne de porc alterată. Cutezanta 
bucătarilor depăşeşte orice limite. Cine nu mă 
cunoaşte încă, are să mă cunoască! 

— Feldmareşalul Nostitz-Rheieneck, elita cavale- 
riei de rezervă — îi răspunsese Biegler — a scris o 
lucrare intitulată: Was schadet dem Magen im 


486 


Kriege', in care nu recomandä de loc consumul 
cärnii de porc in vreme de razboi, cind grijile si 
necazurile se tin lant. Orice lacomie in timpul 
marsului dauneaza. 

Locotenentul Dub nu reactionase la aceasta aluzie 
directa, dar isi spusese: ,,Te invat eu minte, atot- 
ştiutorule”. Apoi se razgindise, însă, dar i se adresase 
totuşi lui Biegler cu o întrebare cum, nu se poate mai 
prosteasca: 

— Care va sa zicä dumneata, cadet Biegler, crezi 
ca ofiterul fata de care, tinind seama de gradul pe 
care-l ai, eşti dator să te consideri subaltern, se läco- 
meşte? N-ai vrut cumva, cadet Biegler, să spui că m- 
am îndopat ca un porc? Iti mulțumesc pentru 
neobrazarea asta. Să fii sigur că nu ţi-o iert, mă 
răfuiesc eu cu dumneata; dumneata încă nu mă cu- 
nosti, dar cînd ai să mă cunoşti, ai să-ți amintesti 
toată viaţa de locotenentul Dub. 

Cînd rostise ultimul cuvînt, locotenentul fusese 
gata-gata să-şi muşte limba, pentru că tocmai sări- 
seră peste un hop. 

Cadetul Biegler nu răspunsese nici de data 
aceasta, ceea ce il facuse pe locotenentul Dub sa se 
înverşuneze şi mai tare şi să-l întrebe grosolan: 

— Ascultă, cadet Biegler, vreau să cred că ai in- 
vatat că eşti dator să răspunzi la întrebările superio- 
rului. 

— Se înţelege — replicase prompt Biegler — 
există un astfel de paragraf. Socotesc, însă, că ar fi 


! Ce strică stomacul în timp de război (germ.). 


487 


necesar ca mai întîi să cercetăm natura raportului 
dintre noi. După cîte ştiu, deocamdată, eu nu sînt 
repartizat nicăieri; prin acest simplu fapt, orice dis- 
cutie cu privire la subordonarea mea necondiționată 
faţă de dumneavoastră, domnule locotenent, este 
lipsită de obiect. În afară de asta, probleme de sub- 
ordonare se pot pune în cercurile ofiteresti numai in 
chestiuni de serviciu. Aşa cum stăm aici în automo- 
bil, nu reprezentăm o formaţiune de luptă într-o 
acţiune de război. Între noi nu există, deci, relaţii de 
serviciu. Mergem amindoi în aceeaşi direcție spre 
unităţile noastre şi consider, domnule locotenent, că 
răspunsul meu la întrebarea dumneavoastră dacă am 
vrut sau nu să spun că v-aţi îndopat n-ar fi o 
chestiune de serviciu. 

— Ai terminat — zbierase la el locotenentul Dub 
— dumneata esti un... 

— Da, declarase cu voce ferma cadetul Biegler. Si 
nu uitaţi, domnule locotenent, că în legătură cu cele 
întîmplate între noi va hotărî, de bună seamă, Juriul 
de onoare al. ofiţerilor. 

Locotenentul Dub îşi ieşise aproape de tot din fire 
de atîta supărare. Şi cînd se înfuria, avea obiceiul să 
debiteze prostii şi mai mari decît atunci cînd era 
calm. 

— Ai să fii judecat de curtea marţială îi strigase 
cadetului, într-un acces de furie oarbă. 

Cadetul Biegler profitase de acest prilej spre a-l 
răpune definitiv şi de aceea i se adresase pe un ton 
cît se poate de prietenesc: 


488 


— Glumesti, camarade. 

Locotenentul Dub strigase atunci soferului sa 
opreasca. 

— Unul din noi trebuie să meargă pe jos — bol- 
borosise apoi incurcat. 

— Eu unul, prefer să merg cu maşina — ii răs- 
punse calm cadetul Biegler — tu n-ai decît să faci ce 
poftesti, amice. 

— Da-i drumul mai departe, uriaşe locotenentul 
Dub la şofer cu o voce delirantă; apoi se învăluise 
într-o tăcere demnă, ca Julius Caesar cînd se apro- 
piaseră de el conspiratorii cu pumnalele în mînă, 
spre a-l înjunghia. 

În această, atmosferă ajunseră la Zoltanka, unde 
dăduseră de urma batalionului. 


În timp ce locotenentul Dub şi cadetul Biegler mai 
discutau încă pe scară dacă un cadet care nu ţinea de 
nici o unitate avea sau nu dreptul la ratia de caltabosi 
destinată ofiţerilor de la companii, jos în bucătărie se 
săturaseră cu toţii şi acum stăteau întinşi, în diferite 
poziţii, pe lavite şi sporovăiau vrute şi nevrute 
pufaind din lulele de ti-era mai mare dragul. 

Bucătarul făcu o destăinuire: 

— Fraţilor, am făcut astăzi o descoperire grozavă. 
Cred că o să producă o adevărată revoluţie în arta 
culinară. Tu ştii, Vank, că n-am putut să găsesc 


489 


nicăieri, în satul ăsta blestemat, maghiran pentru 
cirnati? 

— Herba mujoranae — preciza plutonierul de ata 
Vanek, care-si amintise ca era droghist. 

Jurajda continua: 

— E de necrezut cum se pricepe spiritul omenesc 
să descopere, la ananghie, cele mai diferite mijloace, 
cum i se deschid deodată noi orizonturi şi cum 
începe să născocească tot felul de lucruri despre care 
omenirea nici n-a visat atunci... Si cum ziceam, 
căutam maghiran prin toate cocioabele; alerg, mă 
zbucium, explic de ce-mi trebuie, cum arată... 

— Ar fi trebuit să descrii şi mirosul, se auzi de pe 
banca lui glasul lui Svejk. Trebuia să le spui că ma- 
ghiranul miroase ca atunci cînd adulmeci dintr-o sti- 
cluta cu cerneală pe o alee de salcîmi infloriti. Pe 
dealul Bohdalka, lîngă Praga... 

— Hai, Svejkule — îl întrerupsese cu un glas ru- 
gator teteristul Marek — lasă-l pe Jurajda sa ispră- 
veasca. 

v 

Şi Jurajda continua: 

— Într-o gospodărie, am dat peste un bătrîn care a 
făcut serviciul militar pe vremea ocupării Bosniei şi 
Herțegovinei, la regimentul de ulani din Pardubice şi 
n-a uitat nici pînă acum limba cehă. Boşorogul a 
început să se certe cu mine, zicînd că în Cehia nu se 
bagă în cirnati măghiran, ci romanita. Zau, daca 
ştiam ce să mai fac; pentru că orice om cu scaun la 
cap şi fără idei preconcepute trebuie să recunoască 


490 


maghiranul drept rege printre toate mirodeniile care 
se bagă in cîrnati. Trebuia să aflu deci, de urgenţă, 
ceva care să dea gustul picant. Şi uite că într-o altă 
gospodărie am găsit, sub o icoană de sfint, atîrnata o 
coronita de nuntă, din mirt. Tinerii erau de curînd 
căsătoriţi şi crengutele de mirt erau încă proaspete. 
Şi aşa am băgat în cirnati foaie de mirt, de buna 
seamă după ce mai întîi am opărit de trei ori coronita 
de nuntă, ca să se moaie frunzele şi să se piardă 
mirosul şi gustul prea intepator. Nu vă mai spun ce 
bocete au fost cînd le-am luat coronita! Mi-au urat 
ca pentru asemenea păcat — ştiţi, cununita era sfin- 
{ita — să fiu răpus de primul glonte. Ei, ati mîncat 
ciorba, dar nici unul n-aţi băgat de seamă că în loc 
de măghiran, mirosea a mirt. 

— La Jindrichuv Hradec — se auzi din nou glasul 
lui Svejk — era, cu ani în urmă, un mezelar, îi zicea 
Josef Linek şi avea pe o policioară două cutii: într- 
una tinea un amestec de mirodenii pentru cirnati; în 
cealaltă, avea praf contra insectelor, că aflase el că 
de mai multe ori calfele au muşcat din cirnati cîte o 
plosnitä sau un gindac. Cit priveşte plosnitele, Linek 
zicea că au un gust foarte plăcut si picant, ca migda- 
lele amare care se baga in cozonaci, dar ca gindacii 
din mezeluri put ca o biblie veche, imbicsita de 
mucegai. De aceea tinea mult la curăţenie si peste tot 
in atelierul lui presära din praful acela contra 
insectelor. Si aşa, într-o bună zi, cînd prepara 
cirnati cu singe şi 


491 


avea guturai, a apucat cutia cu praf contra insectelor 
si l-a turnat in tocätura de cîrnati; de atunci, toata 
omenirea din Jindrichüv Hradec cumpara cirnati cu 
singe numai de la Linek. In dugheana lui era moarte 
de om. Mezelarul a fost destul de intelept ca sa-si 
dea pina la urma seama ca asta se tragea de la praful 
acela contra insectelor şi a comandat contra ramburs 
lăzi întregi de praf, de bună seamă după ce, mai intii, 
a avut grijă să atragă atenţia firmei de la care îl cum- 
para, să scrie pe ladite: „Mirodenii de India”. Ăsta a 
fost secretul lui şi cu el s-a dus în mormint, dar cel 
mai interesant a fost că din casele celor care au cum- 
părat cirnati cu singe de la el, s-au mutat toţi gîndacii 
şi toate plosnitele. De atunci, Jindrichuv Hradec se 
numără printre oraşele cele mai curate din toată 
Cehia. 

— Ai ispravit? îl întrebă teteristul Marek care, se 
pare că dorea să se amestece şi el în vorbă. 

— Cu asta aş fi gata — răspunse Svejk — dar mai 
cunosc un caz la fel in Beskydy; am să vi-l 
povestesc, însă, cînd om porni la atac. 

Teteristul Marek începu: 

— Meşteşugul în arta culinară se cunoaşte mai 
ales în timp de război şi mai cu seamă pe front. Îmi 
îngădui să fac o mică comparaţie. În timp de pace 
am citit şi am auzit despre aşa numitele supe drese 
cu gheaţă, foarte îndrăgite în Germania de nord, în 
Danemarca şi Suedia. Dar uite că a venit războiul 


ŞI 


492 


iarna asta soldatii au avut in Carpati atita supa in- 
ghetata, că nici n-au mîncat-o; şi cu toate astea e o 
specialitate culinară... 

— Ba, gulaşul îngheţat se poate mînca — se 
împotrivi plutonierul de ata Vank — dar nu prea 
multă vreme; cam o săptămînă. Din pricina asta 
compania noastră, a noua, a părăsit poziţiile. 

— Pe timp de pace — spuse cu o neobişnuită se- 
riozitate Svejk — toată militaria se invirtea în jurul 
bucătăriei şi a celor mai felurite mîncări. La Budé- 
jovice am avut un oberlaitnant Zakreis; cit era ziu- 
lica de mare, numai in jurul popotei ofiteresti îl ve- 
deai şi cînd vreun ostaş săvîrşea vreo ispravă, dum- 
nealui il tinea habtak şi dă-i cu gura pe el: „Mă 
nătărăule, dacă se mai întîmplă o dată, apoi să ştii că 
din botul tău, bine bătut, fac friptură la grătar, apoi te 
zdrobesc în picioare pînă scot din tine piure de 
cartofi şi abia pe urmă te mănînc. Or să curgă din 
tine märuntaie de gîscă cu orez şi o să arăţi ca un 
iepure fript, la tigaie. Aşa că vezi, fii om cumsecade 
dacă nu vrei ca lumea să creadă că am făcut din tine 
friptură cu varză.” 

Continuarea expunerii şi interesanta discuţie în 
legătură cu folosirea listei de bucate în educarea 
ostaşilor înainte de război, fu întreruptă de un racnet 
puternic care se auzi din odaia de sus, unde masa 
sărbătorească se terminase. 

Dintr-un amestec haotic de glasuri se desprindea 
strigătul cadetului Biegler: 


493 


— Ostaşul trebuie să ştie încă din timp de pace ce 
anume cere războiul, iar în timp de război să nu uite 
ce a învăţat pe cîmpul de exerciţii. 

Apoi se auzi glasul gifiit al locotenentului Dub: 

— Rog să se consemneze că am fost jignit aci 
pentru a treia oară! 

În odaia de sus se petreceau evenimente grave. 

Locotenentul Dub care nutrea, după cum se ştie, 
intenția să-l facă de rîs pe cadetul Biegler în faţa 
comandantului batalionului, fusese intimpinat de 
ofițeri cu o gălăgie asurzitoare. Rachiul cumpărat de 
la negustorul evreu îşi făcuse efectul. 

Şi aşa strigînd de-a valma, unul după altul, fă- 
cuseră aluzii la priceperea locotenentului Dub în ale 
echitatiei: 

— Fara maistru de cälärie nu merge! 

— Mustang fricos! 

— Cita vreme te-ai invirtit, frate, printre cow-boys 
in vestul salbatic? 

— Calaret artistic! 

Căpitanul Sagner îi turnase repede pe git un rest 
din bautura blestemata si jignitul locotenent Dub se 
aşeză la masă. Îşi trase un scaun vechi si stricat şi se 
aşeză lîngă locotenentul-major Lukäë, care îl primi 
cu vorbe prieteneşti. 

— Am mîncat tot, amice, n-a mai rămas nimic. 

Figura tristă a cadetului fusese oarecum trecută cu 
vederea, deşi Biegler, respectind cu sfinţenie re- 
gulamentul, trecuse pe rînd pe la toţi cei din jurul 
mesei şi se prezentase, grav şi oficial, căpitanului 


494 


Sagner şi celorlalți ofiţeri, repetind de cîteva ori la 
rind, deşi toţi îl vedeau şi-l cunoşteau: 

— Cadetul Biegler, întors la comandamentul ba- 
talionului. 

După care îşi luase un păhărel plin şi se aşezase 
foarte sfios lîngă fereastră, asteptind o clipă prielnică 
spre a se putea produce cu cîte ceva din cunoştinţele 
sale, desprinse din manuale. 

Locotenentul Dub, pe care glumele îngrozitoare 
făcute pe socoteala lui îl zăpăciseră de-a binelea, 
bătuse deodată cu degetul în masă şi, ca din senin, 
fără nici un chichirez, se adresase căpitanului 
Sagner: 

— Prefectul nostru şi cu mine, am spus întot- 
deauna: „Patriotismul, împlinirea datoriei şi uitarea 
de sine sînt adevăratele arme în război”. Nu fără 
motiv îmi amintesc de asta tocmai acum, cînd oștile 
noastre urmează, foarte curînd, să treacă granița. 


Pind aici a apucat sa dicteze Jaroslav Haÿek „Peripeţiile 
bravului soldat Svejk în timpul primului război mondial”. 
Moartea, care l-a răpus la 3 ianuarie 1923, l-a împiedicat să 
desavirseasca unul din cele mai celebre şi mai citite romane 
care au apărut după primul război mondial. 


495 


CUPRINS 


GLORIOSUL DEZASTRU 
Pag. 
I Traversind Ungaria 3) 
II La Budapesta 95 
III De la Hatvan la graniţa Galiției 176 
IV Marschieren! Marsch! 252 


CONTINUAREA GLORIOSULUI DEZASTRU 


I Svejk în coloana de prizonieri ruşi 329 
II Mingiierea duhovnicească 369 
III  Svejk se reîntoarce la compania lui 383 


Redactor responsabil: TIBERIU AVRAMESCU 
Tehnoredactor: TRAIAN ARGETOIANU 


Dat la cules 30.05.1964. Bun de tipar 22.09.1964. Apă- 
rut 1964. Tiraj 70.140 ex. broşate. Hirtie ziar de 50 
g/m’. Format 700X920/32. Coli ed. 16.82. Coli tipar 
14,25. A. nr. 7130/1964, C.Z. pentru bibliotecile 
mari 

885. C.Z. pentru bibliotecile mici 885—31—R. 


496 


Tiparul executat sub comanda nr. 40.398 la Combi- 
natul Poligrafic Casa Scinteii, Piata Scinteii nr. 
1, 

Bucuresti — R.P.R. 


497 


în lunile următoare vor apărea în — 
„Biblioteca pentru toţi“ : - 


St. Zeromski — Ecourile pădurii, nuvele 
„Dinicu Golescu —. Însemnare a călătoriii 
i} mele 
Saad! — Golestan (Gradina florilor) 

Nicolae Labiş — Moartea căprioarei, poezii 

Mark Twain — Bancnota de un milion de 

7 lire, schile, nuvele, pamilete 

Viaţa lui E Cellini scrisă de el 

însuși, 2 vol 

Molière — Avarul, comedii (versiune romi- 

nească de Tudor Arghezi) 

Schiller — Foţii, Don Carlos 

Cereti capte list la cea mai apropiatä 

librărie ultimul volum din colecţia 
zi „Biblioteca pentru toţi“ 


i 
> LE 


Vol. IN Age wie ee an Be: 
RAI RR DR 


Ce