Alex Wassilieff — Razboiul soldatilor necunoscuti

ALEX WASSILIEFF 


RĂZBOIUL 


SOLDAŢILOR 
NECUNOSCUȚI 


TRADUCERE DE ANA VANCU 


© Editions du Rocher, 1991 
ALEX WASSILIEFF 
LA GUERRE DES SOLDATS INCONNUS 


În cartea cu capitole sublime 

Voi, literelor mari, compuneţi titluri, 
Spre voi mereu privirile se-ndreaptă! 
Dar miile de litere mărunte, ei sunt! 
Şi fără-a lor umilă oaste neagră 

Din care orice filă de istorie-i scrisă 
Nimic n-aţi fi nici voi! 

(Edmond Rostand, Puiul de vultur,ll,9) 


Un adevărat paşă! 


Preluarea comenzii de către noul prefect maritim al 
portului Brest avusese loc chiar în acea dimineaţă, cu 
ceremonialul de rigoare: onorul la drapel, prezentarea 
ofiţerilor superiori, aliniaţi în ţinută de gală, cu sabia în 
mâna stângă, apoi trecerea în revistă a trupelor. 
Soarele fusese şi el prezent. Puşcaşii, cu ghetre şi 
centiroane albe strălucind pe albastrul uniformelor 
stăteau faţă-n faţă cu trupele de comando-marină în 
costume de camuflaj, purtând pe cap legendara lor 
beretă verde; şi unii şi ceilalţi arborau decoraţiile 
câştigate în Indochina sau, mai de curând, în Algeria. 
Camerele de televiziune filmau parada. 

Eram de două săptămâni aghiotantul amiralului; 
începuse să mă cucerească farmecul acestui om, pe 
cât de priceput în a-i convinge pe parlamentari, pe atât 
de curajos în luptă. Restul zilei fu consacrat vizitelor 
oficiale. Pe când ne întorceam de la ultima întâlnire 
(era un general deosebit de vorbăreţ), şeful meu se 
rezemă de spătarul banchetei şi-şi scoase chipiul cu 
stele, ştergându-şi fruntea. 

— Uf, am isprăvit! exclamă el. De mâine ne apucăm 
de treabă. In seara asta am chef să dăm o raită prin 
oraş. Uite, midship?, dacă n-ai altceva mai bun de 
făcut, te invit la cină. De acord? 

De-acord şi nu prea: aveam întâlnire cu o fată, dar 
astfel de invitaţii nu se refuză. 

— Du-te să-ţi pui hainele civile şi vino să mă iei peste 
1 Comandant al unei nave de război (n.a.). 


2 Aspirant (engl.) 


o oră, îmi spuse el, coborând din maşină. 

Mergeam amândoi pe jos pe strada Siam, care 
forfotea de lume în acea după-amiază târzie. Incântat 
de a se plimba incognito, amiralul se oprea pe la toate 
vitrinele. 

— Cei din Brest încă nu mă ştiu la faţă: să profităm 
de asta. Te duc într-un mic local unde mergeam pe 
vremuri. Dac-o mai exista, că n-am mai călcat în 
Bretania de... Doamne! Cred că de vreo douăzeci de 
ani. 

Într-adevăr, petrecuse anii aceştia prin orezării, apoi 
prin djebele, după care comandase escadra din 
Mediterana; totuşi, îşi păstrase un fel de-a fi direct şi 
sincer, facându-mă uneori să uit diferenţa de vârstă 
dintre noi. 

Micul local, specializat în clătite, exista şi acum; 
numai patroana era alta. Ea ne instală în fundul sălii, la 
o măsuţă acoperită cu un şervet în carouri şi ne întinse 
lista de bucate, pe care amiralul o examină cu o 
plăcere copilărească. 

— Îţi recomand clătitele cu şuncă şi brânză: sunt... 

Se întrerupse, lăsând fraza neterminată şi se ridică, 
murmurând: „la te uită!”, apoi porni repede spre casă. 
Am întors capul: un domn în vârstă, cu părul alb tuns 
perie, uşor adus de spate, tocmai achita nota de plată. 
Pardesiul lucios, demodat, şi panglica roşie de la 
butonieră, îl arătau a fi ofiţer de marină ieşit la pensie. 
Ajuns în faţa lui, şeful meu se opri şi - să vezi şi să nu 
crezi! - luă poziţie de drepţi. 

Văzându-l, celălalt păru mai întâi uimit, având aerul 
că nu-l recunoaşte. Deodată chipul i se lumină şi 
strânse cu căldură mâna prefectului maritim; acesta îi 
vorbea, păstrând o atitudine plina de respect. Am 
înţeles că îl invita la masa noastră şi că interlocutorul 


refuza. În cele din urmă, bătrânul domn îl bătu 
prieteneşte pe umăr şi plecă. Amiralul se întoarse 
lângă mine cu privirea dusă şi cu un zâmbet 
melancolic. 

Scena mă făcuse foarte curios: cine să fi fost 
bătrânul pe care şeful meu îl trata cu atât respect? Un 
general? Probabil că nu, fiindcă era doar cavaler al 
Legiunii de Onoare. Atunci cine? Curiozitatea îmi fu 
curând satisfăcută. 

— Era în toamna lui 1939, începu amiralul. Pe uscat 
nu se prea întâmpla mare lucru, dar pe mare, 
submarinele lui Hitler începuseră să facă ravagii. 
Ofiţerul pe care l-am salutat (şi care se numeşte Le 
Roc'h) comanda pe atunci Puma, un contratorpilor de 
tip vechi, care, de n-ar fi izbucnit războiul, ar fi fost 
fără îndoială dat la fiare vechi. O rablă, ce mai! Sigur 
că postul nu era nemaipomenit, dar nici cariera omului 
nu fusese strălucită. Acest excelent marinar avusese 
de tras, cum se spune, multe ponoase de pe urma unor 
neglijenţe ale subordonaţilor săi, pe care de fiecare 
dată îi acoperise; ba odată intrase în conflict chiar cu 
inspectorul general. O chestie care la vremea aia nu se 
ierta! Pe scurt, omul era sortit să sfârşească simplu 
căpitan de fregată. În fine... avea totuşi comanda unui 
vas: pentru el asta era esenţialul. 

Şi iată că Statul Major îi ordonă să patruleze în Iroise. 

— Simplă rutină, i-a declarat şeful operaţiunilor. In 
zona asta nu riscaţi să întâlniți submarine inamice, cât 
despre ale noastre, nu e nici unul în sector. 

— Dac-aşa stă treaba, a ripostat Le Roc'h, nu prea 
văd ce dracu' caut eu acolo.Mă rog! In definitiv, bine 
că voi fi pe mare. 

Aşa era el: îndărătnic cu superiorii şi exigent cu 
subalternii. Atenţie: pisălog, dar drept. 


Aşadar, iată Puma navigând în nordul insulei Sein. 
Era cam 11 noaptea. După ce a scris în amănunt 
ordinele pe timpul nopţii, cerând să fie trezit fără 
ezitare dacă e nevoie, paşa a mers să se lungească, 
îmbrăcat, pe cuşeta îngustă din camera lui de 
comandă, aflată chiar în spatele punţii, pe care din 
zorii zilei nu o părăsise. Probabil că îi înţepeniseră 
picioarele. Ştii, pe atunci nu exista fotoliu pentru 
comandant. Ofiţerul de cart era un locotenent tânăr, 
specialist în transmisiuni şi electronică... 

Şeful meu făcu o pauză, plecându-şi capul. 

— Un băiat... hm... pe care, din păcate, îl preocupa 
mai mult tehnica decât lupta, dar comandantul Le 
Roc'h le acorda din principiu încredere celor din 
subordinea sa. Graţie relaţiilor lui de la Statul Major, 
locotenentul cunoştea foarte bine situaţia. Ştia că 
Puma avea tot atâtea şanse să dea peste un 
submersibil german, ca şi să-l vadă pe primul ministru 
suind la bord, cu redingotă şi joben. Aşa că toată 
atenţia îi era absorbită de navigaţie. 

Vremea era închisă, zona plină de stânci şi direcţia 
foarte greu de menţinut, din cauza curentului puternic 
care făcea contratorpilorul să intre în derivă. Ofiţerul s- 
a dus pentru o clipă în minuscula cabină radio de lângă 
punte, ca să ordone efectuarea unor relevee 
goniometrice, pentru a verifica dacă nava nu era în 
pericol de-a eşua. In 1939 încă nu exista radar. 

Deodată, dinspre cârmă, a  răsunat urletul 
marinarului de cart: 

— Submarin... submarin la suprafaţă! 

Locotenentul s-a repezit afară, pe punte. Fără a-şi fi 
revenit din surpriză, a desluşit cu greu o umbră 
lunguiaţă alunecând la mai puţin de o sută de metri de 
navă. Nici o îndoială că erau nemți! 


A rămas mut de uimire, pierzând secunde preţioase 
înainte de a ordona orientarea tunului calibrul 138 spre 
prova. Deşi rebegiţi de frig, tunarii au executat repede 
manevra, dar deja era prea târziu: submersibilul 
dispăruse, înghiţit de noapte. Desigur că, văzând 
primejdia, se scufundase în mare grabă. Incremenit, 
ofiţerul s-a hotărât, abia atunci, să-l anunţe pe 
comandant. Acesta, frânt de oboseală, nu auzise nimic; 
a venit imediat pe punte, strigând: 

— Foscarul! Unde e foscarul!? 

Pe atunci, vezi dumneata, detectoarele audio erau 
rudimentare. Reperarea unui submarin scufundat, 
chiar şi la mică adâncime, era o problemă serioasă şi 
primul reflex al ofițerului de cart ar fi trebuit să fie 
lansarea neîntârziată a foscarului, dispozitiv luminos 
care putea face vizibilă în întuneric poziţia inamicului, 
permiţând încercuirea lui cu un tir concentric de 
grenade. Lansarea imediată a foscarului figura de altfel 
printre ordinele permanente. Niciodată nu se pomenise 
aşa o boacănă. Paşa a ascultat în tăcere explicaţiile 
locotenentului, căruia îi venea să intre în pământ de 
ruşine; când acesta a tăcut, Le Roc'h s-a mulţumit să 
declare: 

— Bine, preiau comanda. Vom raporta. 

Poţi să ghiceşti reacţia Statului Major la aflarea 
incidentului. Imediat după întoarcerea la Brest, Le 
Roc'h a fost convocat de urgenţă la comandantul-şef, 
care, după ce a tunat şi-a fulgerat timp de cinci 
minute, pe ceas, l-a întrebat: 

— Cine-i cretinul care era de cart? 

— Eu eram pe punte, a răspuns simplu căpitanul de 
fregată. 


1 Geamandură prevăzută cu fumigen pe bază de fosfor, care arde timp de 
jumătate de oră şi mai bine, în funcţie de tipul folosit. 


— Îţi baţi joc de mine? Te cunosc: niciodată n-ai fi 
omis să lansezi un foscar într-o asemenea situaţie. 
Vreau numele celui ce se face răspunzător de 
această... această... 

Spumega de mânie şi nu-şi mai găsea cuvintele. 

— Să vedeţi, domnule amiral, a replicat foarte calm 
Le Roc'h. Ştiţi prea bine că un comandant se află 
totdeauna pe punte. Când ai cinstea de-a fi - desigur, 
după Dumnezeu - stăpân la bord, atunci eşti singurul 
răspunzător. 

Generalul s-a încruntat privind lung la bătrânul 
marinar, care nici măcar nu apucase să-şi schimbe 
ţinuta de lucru cu uniforma de gală. 

— Ştii ce te aşteaptă cu o asemenea atitudine, a 
murmurat el încet. Voi fi obligat să-ţi retrag comanda. 

Le Roch a pălit şi a dat din cap, în semn de 
încuviinţare. 

— Ştiu,domnule amiral. 

Amiralul s-a ridicat şi i-a întins mâna; paşa i-a strâns- 
o şi, privindu-l drept în ochi, a rostit apăsând pe fiecare 
cuvânt: 

— Dar nu va fi nici o sancţiune, nu-i aşa? Pentru 
nimeni, în afară de mine. 

Comandantul-şef şi-a stăpânit un gest de furie, apoi 
a spus răstit: 

— Ai cuvântul meu. Fii liniştit. 

Aşa s-au petrecut lucrurile, iar căpitanul de fregată 
Le Roc'h a plecat să-şi aştepte pensionarea într-un 
birou obscur. Vezi, midship, omul ăsta era un domn. Un 
adevărat paşă! 

Şeful meu tăcu, contemplând visător clătitele acum 
reci, dar de care nu se atinsese. Luându-mi inima în 
dinţi, l-am întrebat: 

— Şi ofiţerul de cart, locotenentul acela, ce s-a 


întâmplat cu el? Roşi imperceptibil, apoi răspunse: 
— A, el? A făcut... cum să zic... o carieră destul de 
frumoasă. 


Tolomacul 


Septembrie 1936. După două luni de greve şi două 
săptămâni de concedii plătite, uzinele franceze de 
armament îşi reluau cu greu activitatea, cu patruzeci 
de ore săptămânal, în timp ce ale Marelui Reich lucrau 
de zor în trei schimburi de câte opt ore. Destul de 
îngrijorător, nu? Preşedintele clubului nostru de fotbal - 
muncitor la lemne şi cărbuni - nici nu se sinchisea de 
aşa ceva; singurul său gând era cum să obţină o 
subvenție de la primăria din Nisa. Ca să-şi sporească 
meritele, înscrisese la competiţii câte două echipe 
pentru fiecare categorie de vârstă, în loc de una 
singură. Ca rezultat, adeseori echipa noastră, Juniori B, 
nu reuşea să adune 11 jucători pentru un meci. Atunci, 
în disperare de cauză, mă întorceam spre blondul 
slăbănog care stătea pe tuşă: 

— Hai, Jacques, vino: o să fii centru stânga. 

Transfigurat de fericire, respectivul venea în fugă. 

— Îl iei pe Tolomacu', pe neisprăvitul ăsta? Mai bine 
am juca în zece oameni, bombănea Merano, golgeterul 
echipei noastre. 

Ca să fiu sincer, Jacques Burmey n-avea nici pic de 
talent la fotbal. Singurul odor al unei mame - văduvă 
neconsolată - îşi merita pe deplin porecla cu care-l 
fericise banda noastră. Eu eram singurul care nu-l 
strigam niciodată aşa. De fapt, eu eram singurul lui 
prieten şi până în ziua de azi mă întreb de ce. Ceilalţi 
se mulţumeau să-i dea la rezolvat problemele de 
matematică. 

În anul următor am plecat la liceul de marină din 
Toulon. Când l-am întâlnit ultima oară pe Jacques, 


acesta îşi începuse serviciul militar înainte de termen. 
Tot o idee de-a maică-sii: scumpul ei fiu avea astfel 
dreptul să-şi aleagă singur arma şi unitatea, rămânând 
pe lângă casă pe timpul convocării. Proastă socoteală: 
fiindcă se lăudase cu cele câteva lecţii de călărie 
impuse tot de ea (fiind mult mai „şic” decât fotbalul, 
care e un joc de neciopliţi), Burmey fu trimis la 
Saumur, unde însă, în loc să obţină tresele de 
sublocotenent, se trezi eliminat chiar cu câteva zile 
înainte de declararea războiului. 

La partea teoretică avea note bune, deşi la 
examenele orale timiditatea îl paraliza. Dar vai, la 
examenul practic a fost cu totul altceva! 

Nu-i era frică să demonteze, apoi să monteze la loc o 
armă, cu ochii legaţi: exersase figura asta de zeci de 
ori! Dar când plutonierul a schimbat pe furiş locul 
pieselor mitralierei, pe care le potrivise în dreptul său, 
pe bâjbâite, într-o ordine desăvârşită, Jacques s-a 
pierdut cu firea. Mai ales că sadicul de plutonier îi mai 
şi luase din piese. Disperat, cu lacrimi în ochi, tânărul a 
strigat: 

— Unde-i bieleta? O pusesem aici, ştiu sigur! Nu se 
poate! Domnule locotenent!, dumneavoastră aţi luat-o! 
Nu-i drept! 

Plutonierului nici nu i-a păsat de el, ba l-a mai şi 
ocărât cum i-a venit la gură: 

— Şi ce dac-am luat-o, nătărăule? Ce te faci pe timp 
de război, noaptea, dacă păţeşti aşa ceva? Cum te 
descurci? 

După masă, pe teren, a fost şi mai rău: s-ar fi zis că 
toţi camarazii se prefăceau dinadins că nu-i înţeleg 
ordinele. 

Gratificat cu  „insuficient” la „aptitudini pentru 


1 În cavalerie, aşa i se spune totdeauna unui plutonier. 


comandă”, nefericitul fu numit administrator-furier la 
un GRDI! cantonat provizoriu în spatele frontului, într- 
un orăşel din Lorena. Contabilul-şef, un subofițer 
bătrân remobilizat la patru ani după ce fusese scos la 
pensie, a primit cu bucurie acest sprijin providenţial: 
dacă în toamna lui '39 nu se dădea nici o luptă, în 
schimb hârţogărie era destulă. 

Unitatea era chiar în formare: majoritatea ofiţerilor şi 
gradaţilor erau rezervişti, cei mai mulţi normanzi sau 
bretoni. Vehiculele sunt de diverse feluri, iar 
armamentul incomplet. In ce priveşte caii pentru esca- 
dronul de cavalerie, un dezastru! Erau animale de 
povară, aşa de burtoase încât chingile şeilor se 
dovedeau prea scurte şi trebuiau înnădite cu sârmă. 

In asemenea condiţii, întocmirea situaţiilor contabile 
pentru materiale aducea mai degrabă cu un joc 
chinezesc de educare a răbdării. Jacques lucra din 
răsputeri, până seara târziu, adeseori neizbutind să-şi 
isprăvească treaba, tot timpul bruftuluit şi luat de 
imbecil, ajungând în pragul disperării. Colac peste 
pupăză, mai şi ploua întruna. 

Atunci s-a produs minunea: în timp ce traversa 
curtea cantonamentului, l-a strigat cineva: 

— Burmey! 

El s-a întors: 

— O! Respectele mele, domnule locotenent! 

Cel care l-a interpelat era înalt, lat în umeri, cu talia 
bine strânsă în centură. Chipul ars de soare şi încreţit 
de riduri mărunte era tânăr, de cel mult treizeci de ani, 
dar părul era cărunt, aproape alb. În ochii albaştri juca 
o flacără vioaie: o privire reconfortantă. l-a întins 
mâna; Jacques i-a strâns-o cu căldură. La Saumur, 
locotenentul de Bellerise fusese idolul lui: singurul 


1 Grup de Recunoaştere al unei Divizii de Infanterie. 


instructor care-i arătase bunăvoință şi înţelegere. Dar 
vai! Plecase din şcoală cu o săptămână înainte de acel 
examen îngrozitor. Acum, că-l întâlnise, tânărul era 
sigur că totul se va schimba. De fapt, Burmey făcea 
parte din grupul  contabilului-şef, fiind ataşat 
„Ssuplimentar” pe lângă plutonul motorizat pe care-l 
comanda ofiţerul. Peste trei săptămâni, GRDI a „intrat 
în linie”. Adică a luat poziţie într-o pădure, aproape de 
graniţă. Frontiera mergea pe firul unei văi adânci, pe 
care bretonii, stâlcindu-i numele, o botezaseră „Râpa 
Apaşului”. 

Pe front! Jacques se vedea din nou copil, ascultând 
amintirile tatălui său, din celălalt război: tranşeele, 
noroiul, păduchii, atacul la baionetă, tirurile de baraj şi 
mai ales aşteptările interminabile sub 
bombardamente, când trebuiau menținute poziţiile. 
Acum însă era cu totul altceva. Sectorul părea absolut 
calm. În faţa fortificațiilor liniei Maginot, grupurile de 
infanterie ocupă puncte pe care nici o organizaţie 
defensivă nu le leagă unele de celelalte. 

Caii şi motocicletele a trebuit să fie lăsaţi în urmă. 
Şeful de escadron Rivelle, care preluase comanda 
grupului, era foarte furios: să stai pe loc, cu braţele 
încrucişate, ce mizerie pentru un cavalerist! Din feri- 
cire, avea ordin să constituie trei corpuri 
independente, din câte douăzeci de oameni fiecare. 
Acestea operau totdeauna pe timp de noapte, făcând 
dese incursiuni înspre poziţiile inamice. Cum germanii 
procedau şi ei la fel, infiltrându-se în liniile franceze, se 
întâmpla adeseori ca patrulele inamice să se 
ciocnească. 

Burmey, care avea sarcina de a împărţi muniţia, 
privea cu invidie cum bravii războinici dispăreau în 
noapte. Ei se întorceau în zori, adeseori cărând răniţi, 


uneori şi morţi, dar asta nu-i împiedica să se arate 
foarte mândri de isprăvile lor. Neputând lua parte la 
luptă, Jacques avea grijă să-i întâmpine şi le pregătea 
groguri, întotdeauna primite cu strigăte de bucurie 
fiindcă venise iarna şi termometrul cobora. Tânărul 
furier era răsplătit din plin cu relatări despre faptele lor 
de vitejie. 

— Să mă fi văzut, camarade. L-am străpuns cu 
furculiţa dintr-o parte într-alta! s-a lăudat Verdoy, un 
nantez de profesie hingher. 

La evocarea acestei lupte corp la corp, Jacques a 
început să freamăte: simţea că el n-ar fi fost niciodată 
în stare să se bată aşa, cu o armă albă... şi totuşi, ce n- 
ar fi dat să poată! 

Februarie se apropia de sfârşit; pământul era încă 
acoperit cu zăpadă, dar gerul se mai muiase. Se 
zvonea că s-ar fi pregătit o lovitură mare. 

Bellerise şi-a adunat oamenii în cabana care servea 
de Punct de Control şi de depozit. Burmey s-a strecurat 
şi el în ultimul rând, fiind numai urechi; locotenentul s- 
a aplecat asupra hărţii: 

— Ştiţi cu toţii pintenul acela împădurit de deasupra 
Râpei Apaşului. 

A arătat punctul cu creionul: 

— Aici, în colţul sud-vest. Nemţii îi zic Wielenbusch; 
acolo şi-au instalat ei un post de observaţie. Numai că 
stimabililor nu le place gerul: în fiecare seară 
evacuează postul, se duc să doarmă la căldurică şi se 
întorc a doua zi, în zori. Dar mâine dimineaţă, noi o să 
punem frumuşel mâna pe dânşii, în timp ce un grup 
special de la unitatea vecină va executa o diversiune la 
vest. Şi acum, am pentru voi o surpriză... 

În freamătul de curiozitate care s-a produs, privirea 
ofițerului a întâlnit-o pe cea a lui Jacques, care s-a 


înroşit şi-a şters-o ca un ştrengar prins asupra faptului. 
Când şi ultimul cavalerist a părăsit cabana, tânărul, 
care pândise plecarea lor, s-a grăbit să intre. Bellerise 
tocmai monta un pistol-mitralieră Thompson, nou-nouţ. 
Auzind uşa, şi-a ridicat privirea: 

— A! Dumneata erai! 

Jacques privea hipnotizat arma care, aşa neagră cum 
era, părea şi mai înspăimântătoare. Locotenentul a 
zâmbit, lovind uşurel crosa cu palma: 

— Frumoasă sculă, nu-i aşa? Tocmai am primit şase 
bucăţi. Dar tăcere! E secretul nostru. Cu pistoalele 
astea o să fim în sfârşit pe picior de egalitate cu friţii. 

Văzând că interlocutorul lui nu deschide gura, l-a 
întrebat: 

— De fapt, ce doreşti, bătrâne? 

Burmey s-a smuls din contemplaţie şi,înroşindu-se, a 
murmurat: 

— Eu... ăă... Am auzit că aveţi nevoie de oameni 
pentru completarea efectivului grupului special de 
intervenţie. 

— Aşa e. 

— Luaţi-mă şi pe mine, domnule locotenent! 

Jacques îşi spusese gândul dintr-o singură suflare. 
Bellerise s-a uitat la el: desigur, puştiul se schimbase, 
se mai maturizase, dar avea acelaşi aer de copil 
cuminte care a făcut o boacănă. Ofiţerul a dat uşor din 
cap: 

— Vezi dumneata, asta-i o treabă mai specială. 
Trebuie să te pricepi. Mai ales dacă eşti gradat. 

— Sunt gata se renunţ la trese, dar luaţi-mă şi pe 
mine, domnule locotenent. La oricare dintre posturi! 

Şi a adăugat încet de tot: 

— Numai să fiu cu dumneavoastră. 

Mişcat, celălalt acceptă: 


— Atunci, ne-am înţeles. Vei fi agentul meu de 
legătură. 

Până seara, Burmey nu-şi mai găsea locul, sfâşiat 
între dorinţa arzătoare de a justifica încrederea şefului 
său şi teama de a nu se arăta la înălţime. Verificase 
pentru a zecea oară dacă nu uitase nimic şi se plimba 
prin cantonament neîndrăznind să se amestece printre 
ceilalţi. La căderea nopţii, grupul special însărcinat cu 
efectuarea diversiunii s-a prezentat pentru a porni spre 
baza de plecare. Oamenii purtau berete mari de vână- 
tori de munte şi aruncau priviri ironice spre căştile cu 
curea de piele ale cavaleriştilor. 

— l-ai văzut pe tipi. Ce mai scule au în dotare! a 
exclamat brigadierul Curot, un şmecheraş parizian, 
tinichigiu la Citroen, care tocmai îmbucă ceva, aşezat 
pe pragul cabanei-depozit. 

— Mamă, toate ziarele numai de ei vorbesc! Cică 
şeful lor e un erou din primul război, a răspuns Verdoy, 
sorbindu-şi cafeaua fierbinte. 

Fusese ideea lui Jacques s-o prepare, fiindcă era ger. 
Îi servise pe noii veniţi şi cu mâna lui i-a întins o ceaşcă 
plină ofițerului comandant. 

— Atenţie,domnule locotenent! Frige. 

— Mulţumesc, bătrâne. Straşnică idee ai avut. 

Tânărul a roşit de încântare. Celălalt era de două ori 
mai înalt decât el. Cincizeci de ani, părul tuns perie, 
faţa rumenă, totul în el respira energie. Şi deodată, 
Burmey l-a recunoscut: era cel care condusese servi- 
ciul de ordine la un miting al Acţiunii franceze, unde-l 
dusese un camarad. Era în 1937. 

Plimbându-se printre vânătorii de munte, Jacques a 
avut impresia că regăseşte figuri cunoscute; de altfel, 
i-a auzit vorbind între ei în dialect meridional. Brusc, s- 
a trezit faţă-n faţă cu un vlăjgan negricios, purtând 


galoane de sublocotenent. 

— Merano! Felix! la te uită! 

— Burmey! Tolomacule! Ce cauţi aici? 

— Păi... fac şi eu parte dintr-un grup special! 

— Nu mai spune! Ţi-a dat voie mămica? 

— Termină! 

— Ai dreptate. Scuză-mă,dar e cu totul neaşteptat. 

Jacques fusese de prea multe ori ţinta batjocurii lui 
Merano ca să reziste plăcerii de a-l tachina şi el puţin: 

— la zi, văd că acum eşti sub ordinele unui fascist. 
Curios: eu te credeam comunist. 

— O, te rog. Lasă asta, l-a întrerupt Felix, devenind 
dintr-o dată serios. Sigur că sunt comunist, dar nu ca 
să dezertez, dimpotrivă! Şi noi vrem să luptăm 
împotriva naziştilor. 

A aruncat o privire înapoi: vânătorii începeau să se 
adune. 

— Ei, cred că o ştergem! Ciao! Salve!... şi mersi 
pentru cafea. 

Ora trei dimineaţa. Oamenii lui Bellerise se echipau 
în tăcere. 

Îmbrăcând cojocul de oaie pe care-l purtau cei din 
grupurile speciale spre a se confunda cu peisajul 
înzăpezit, Jacques se simţea devenind alt om; în 
acelaşi timp îi sporea şi îngrijorarea: mai mult ca 
oricând îi era frică să... nu-i fie frică. Şi-a şters maşinal 
fruntea. Ofiţerul îl observa pe furiş, întrebându-se dacă 
făcuse bine că-l luase. Ca să-l liniştească, le-a strigat 
tuturor: 

— Ţineţi minte că nu suntem singuri şi că vom avea 
mortiere ca să ne sprijine. Ah! Ah! Vai de cei ce ne vor 
sta în faţă! 

Apoi, ca şi când abia atunci l-ar fi observat: 

— Dumneata, Burmey, rămâi cu mine. 


Tânărul a roşit. | se părea că toţi se uitau la el. Ca să 
facă ceva, a acţionat de două ori mecanismul puştii. 

O jumătate de oră mai târziu, cavaleriştii s-au 
strecurat uşor printr-o deschizătură în  sârma 
ghimpată. Zăpada scârţăia sub paşii lor, dar ceața care 
se lăsase în Râpa Apaşului înăbuşea orice zgomot. In 
timp ce coborau, păstrau trei-patru metri distanţă între 
ei, ca să nu se rătăcească, alcătuind o formaţie în cioc 
de rață în spatele lui Bellerise, pe care Jacques îl urma 
ca o umbră. Laot, subofiţerul adjunct, încheia formaţia, 
împreună cu trăgătorul de la puşca mitralieră. Cu toate 
că locotenentul cunoştea zona ca pe propriul său 
buzunar, oamenii înaintau încet în această atmosferă 
ireală. 

Inainte de a începe ascensiunea versantului opus, 
grupul special s-a împărţit în două. Laot cu echipa lui a 
luat-o spre stânga: el avea să ocupe observatorul. La 
un semn al ofițerului, ceilalţi au înaintat printre copaci, 
cu spinările plecate, apoi au început să se caţăre. 
Panta era destul de abruptă. Burmey transpira din plin; 
de altfel, nu mai era atât de frig. Strângând din 
răsputeri arma, s-a străduit să se convingă singur că 
nu i se putea întâmpla nimic rău atât timp cât se afla 
lângă şeful său; veteranii susțineau că Bellerise avea 
întotdeauna norocul de partea sa. La est, a apărut o 
pată mai palidă deasupra dealurilor. Bellerise a fluierat 
uşor printre dinţi. Oamenii s-au oprit. 

— Am ajuns, i-a şoptit el lui Jacques. Nu te mişca de 
aici, mă întorc. 

Rămas singur, tânărul a fost cuprins din nou de 
spaimă; gâfâind, şi-a rezemat obrazul de pământ: 
atingerea zăpezii îi făcea bine. 

— Sfântă Fecioară, ai grijă de mine, a murmurat el. 

Apoi s-a corectat, ruşinat: 


. Ai grijă de noi. 

Locotenentul şi-a aşezat oamenii de-a lungul potecii 
care ducea la observator. 

— Nu cumva să treceţi de cotul drumului, i-a 
recomandat el lui Curot. Incepând de-acolo, riscaţi să 
încasaţi vreun obuz de la propriile noastre mortiere sau 
să tragă în voi camarazii care ne acoperă flancul drept. 

Operația părea plănuită de o mână de maestru: 
ambuscada e pregătită: mai trebuiau doar să aştepte 
echipa de observaţie germană şi s-o culeagă ca din 
palmă. Dar nemţii îşi cunoşteau şi ei meseria: au trimis 
o patrulă pentru a-i proteja pe cei doisprezece feldgrau 
care, ca în fiecare dimineaţă, se întorceau la postul lor 
de observaţie. La câteva sute de metri în dreapta lui 
Bellerise, patrula cu pricina a început să urce deluşorul 
din prelungirea lui Wielenbusch. Întâmplarea a făcut ca 
exact în spatele acestui deluşor să fi luat poziţie grupul 
special al unuia din escadroane. Plutonierul care îl 
comanda era un veteran din Maroc. În ziua aceea era 
furios: i se luase a treia parte din oameni pentru a 
întări grupul însărcinat cu hărţuirea germanilor. 
Incepea să se lumineze de ziuă; culcat în dosul unui 
tufiş, omul stătea atent la pândă. Şi deodată i-a zărit. 

— Moreau, i-a şoptit el adjunctului. Uite nemţii pe 
creastă. În dreapta stejarului. Îi vezi? 

Celălalt a privit în direcţia arătată: 

— Îi văd, dom'locotenent, dar ce dracu’ caută acolo? 

— S-or fi rătăcit. Habar n-am. Puşca-mitralieră: înalţă 
400 de metri. Gata de foc. Las' că le arătăm noi 
afurisiţilor ăstora. Şi-ncă cum! Asta-mi aminteşte o 
întâmplare din Djebel Afflou... 

Bătrânul soldat şi-a recăpătat buna dispoziţie. 

Ceaţa s-a ridicat. Şeful patrulei germane, un 


feldwebell! tânăr scrutează şi el terenul prin binoclu, 
căutând să-şi repereze camarazii care ar fi trebuit să 
fie pe punctul de a ajunge la observator; deodată a 
tresărit: 

— Scheise?! Francezii la observator. Minewerfer” în 
poziţie de tragere, schnell Daţi alarma! Racheta! 
Repede, porcule! 

— Drace! strigă adjutantul. Trag cu  mortierul! 
Atenţie puşcă-mitralieră: Foc! 

Atunci totul s-a petrecut foarte repede: puşca- 
mitralieră a lui Moreau a scuipat o rafală scurtă şi cei 
doi servanţi ai mortierului au căzut morţi. In aceeaşi 
clipă, echipa de observaţie a ajuns la cotul drumului. 
Auzind focurile, germanii, luaţi prin surprindere, s-au 
aruncat la pământ, trăgând orbeşte în toate părţile cu 
pistoalele-mitralieră. 

— Pastele şi dumnezeii! Ce e? Care-i cretinul?... 
strigă Bellerise privind cum se ridică racheta în aer. 

Din postul pe care-l ocupa acum, Laot i-a zărit şi el 
pe observatorii nemți. Crezându-se reperat, a deschis 
focul la rândul lui. Efectul surpriză fusese ratat. 
Locotenentul s-a ridicat şi a strigat: 

— Înainte! 

S-a repezit, cu Thompson-ul la coapsă şi a început să 
tragă, secerând totul în jurul său. Oamenii l-au urmat, 
cu baioneta la armă şi au atacat, scoțând strigăte 
sălbatice. Danglard, un tip din Poulaouen, cu o barbă 
până sub ochi şi înalt de peste doi metri, a prins doi 
nemți unul după altul; ofiţerul a urlat: 

— Prizonieri! Vreau prizonieri! 

Dar germanii au fugit din răsputeri spre un pâlc des 


1 Sergent 


2 Porcărie 
3 Mortier 


de fagi. Danglard s-a repezit după ei şi a izbutit să-l 
trântească pe unul la pământ, lovindu-l răsunător cu 
patul puştii peste casca de oţel. Lemnul a sărit în 
aşchii. Bretonul a azvârlit arma, a luat de jos 
Bergmanni!-ul neamţului, s-a lăsat pe genunchi şi a 
golit încărcătorul în direcţia fugarilor, apoi s-a retras, 
târând după el trupul inert al celuilalt. 

— Norocul lui că avea castronul pe cap, altfel îi 
făceam ticălosului ţeasta chisăliţă! 

Inamicul s-a dumirit şi ripostează. Verdoy, care i-o 
luase înainte lui Danglard, s-a trezit nas în nas cu un 
grenadier care tocmai îl lua la ochi. Scoţând un urlet 
de fiară, a ridicat baioneta, dar celălalt a apucat să 
tragă: literalmente despicat în două, hingherul s-a 
prăbuşit peste adversar, ţintuindu-l la pământ. 

Opriţi din înaintare şi adăpostiţi de bine-de rău în 
dosul copacilor, situaţia era cam albastră pentru 
oamenii grupului special, care împotriva mitralierelor 
nu dispuneau decât de puşti cu ţeavă scurtă. Numai 
cei cu Thompson-urile puteau da riposta pe măsură: 
ceea ce-au şi făcut, cu vârf şi îndesat. 

— Uite-aşa! Mai tare ca Scarface?! a râs Curot, 
ochind încă o dată la fix. 

Jacques a încercat din răsputeri să se ţină după şeful 
lui, dar măcelul acesta fusese prea mult pentru el. 
Tupilat într-un şanţ, a privit lupta, tremurând din toate 
încheieturile. Deodată, fără a mai aştepta semnalul 
prevăzut,  mortierele franceze s-au  dezlănţuit. 
Căpitanul lor promisese un tir de încercuire de maximă 
precizie. Pe naiba! Cu dispersarea asta, unele 
proiectile au nimerit direct peste francezi. Curot s-a 
clătinat, a făcut câţiva paşi înapoi şi s-a prăbuşit lângă 
1 Bergmann — pistolet-mitralieră folosit la începutul războiului; a fost apoi 


înlocuit cu Schmeisser-ul. 
2 Scarface — porecla vestitului gangster Al Capone. 


un copac. Danglard, deşi rănit la coapsă, s-a repezit şi 
l-a târât la adăpost lângă Jacques, care pusese mâna 
pe puşcă, dar nu se hotăra s-o folosească. Fără să-l 
bage în seamă, uriaşul a început iar să tragă în inamic 
cu arma prizonierului, care era tot lipsit de cunoştinţă. 
Printre obuzelele care cădeau din toate părţile şi 
germanii care împroşcau iadul din pistoalele lor 
mitralieră, poziţia devenea imposibil de menţinut. 

— Inapoi! Pe aici! a urlat Bellerise, fugind spre şanţ. 

Apoi a strigat: 

— Burmey! 

La chemarea lui, tânărul a tresărit şi s-a ridicat, palid 
ca un mort, cu ochii plini de lacrimi, strângând în braţe 
puşca. Deodată, un soldat german a apărut cu arma la 
ochi, la numai câţiva metri de Bellerise. instinctiv, 
Burmey a ridicat arma şi a apăsat pe trăgaci, fără să 
mai ochească. 

— Nu trage, imbecilule, eu sunt! a strigat ofiţerul 
aruncându-se la pământ. 

Prea târziu, glonţul pornise. Şuierând pe la urechea 
locotenentului, l-a nimerit pe neamţ care s-a prăbuşit 
greoi, gemând de durere. Bellerise s-a uitat înapoi 
peste umăr şi a înţeles: 

— Drace, puştiul mi-a salvat viaţa. 

Ridicându-se, a exclamat: 

— Formidabil, Burmey! 

Dar Jacques nici nu l-a auzit şi a rămas în picioare, cu 
un aer rătăcit, parcă indiferent la răpăiala cumplită a 
gloanţelor. Danglard l-a apucat de gleznă, trântindu-l 
la pământ. 

— Culcat, zăpăcitule, vrei s-o păţeşti? 

A izbucnit încă o salvă de mortiere, de data asta 
printre nemti, azvârlind în aer bulgări de pământ 
amestecați cu zăpadă; au urmat alte salve; trebuiau să 


profite de moment. 

Ofiţerul a pornit în goană: 

— Fuga, băieţi! Daţi-i drumul! 

Cu nasul în noroi, Burmey nu s-a mişcat. Bretonul l-a 
apucat de braţ, începând să-l zgălţăie: 

— Întinde-o, gradu’! Întinde-o, neamule! 

Tânărul a înghiţit în sec, a apucat maşinal puşca şi-a 
luat-o la fugă. Danglard şi-a săltat prizonierul în 
spinare: 

— Pe ăsta nu trebuie să-l pierdem! 

A pornit din nou către râpa unde se aflau deja ceilalţi 
membri ai grupului special. Acum în jurul lor ploua cu 
mine. Colosul s-a prăbuşit la pământ, dar s-a ridicat 
numaidecât, scuturându-se. Cel atins fusese neamţul 
pe care îl căra în spate: spinarea lui era numai o rană; 
de astă dată fără îndoială că murise. 

— Drace! Şi locotenentul care-l voia viu! a murmurat 
dezamăgit bretonul. 

Ingrozit de explozii, Jacques a alergat drept înainte, 
fără să-şi dea seama că se îndepărtează de ceilalţi. Un 
pomişor a căzut peste el, retezat de un obuz: ramurile 
l-au zgâriat pe faţă. Şi-a dus mâna la obraz şi, văzând- 
o plină de sânge, a scos un urlet. Privind înnebunit 
împrejur, a căutat cu disperare un ajutor şi l-a zărit în 
fine pe Danglard. S-a repezit spre el, dar s-a împiedicat 
de un buştean şi a căzut greoi peste cadavrul 
prizonierului neamt, cu faţa chiar pe cărnurile 
spintecate. 

— Aaah! 

Şi-a tras capul înapoi, cu oroare, a făcut câţiva paşi 
înapoi, clătinându-se pe picioare, apoi s-a întors brusc 
şi-a luat-o la frigă în direcţie opusă camarazilor din 
grupul special, năpustindu-se spre observator. 

„Gata, s-a sonat”, şi-a zis în sinea lui Danglard şi, 


ridicând din umeri, şi-a reluat mersul suflând din greu. 

La jumătatea pantei, râpa formează un lunecuş pe 
care minele veneau de-a dura la vale. Imposibil de 
trecut peste un asemenea baraj: supraviețuitorii din 
grupul special erau ţintuiţi la pământ şi se adăposteau 
ca vai de lume printre copaci. Ca şi cum asta n-ar fi 
fost de-ajuns, a mai apărut o armă automată, care i-a 
atacat din flanc. Din fericire însă, se afla destul de 
departe şi tirul ei era imprecis. Laot a venit şi el cu 
grupul său; unii fuseseră atinşi de schije, dar aduceau 
trei prizonieri. 

— Ăştia şi-au văzut moartea cu ochii, a rânjit Laot. l- 
am cules ca din oală! 

Lungiţi pe burtă, cu mâinile la ceafă, nemţii 
tremurau, bâiguind cuvinte nedesluşite. 

— Ce povestesc  nemernicii ăştia? a întrebat 
Danglard. 

— Se roagă de noi să nu-i omorâm, a răspuns Laot, 
care se mândrea că ştia puţin nemţeşte. 

— Împutţiţii! a exclamat bărbosul, întorcându-se cu 
un aer demn către stejarul gros din spate, ca să se 
uşureze. 

Inamicul şi-a corectat tirul: câteva obuze au explodat 
aproape atingând boschetul. 

— Nu mai poţi nici să-ţi faci nevoile în linişte! a 
mormăit bretonul culcându-se la pământ. 

— Trebuie neapărat s-o ştergem de-aici, a spus 
Bellerise. 

— Am putea încerca să traversăm în fugă zona de 
câmp deschis, a sugerat subofiţerul adjunct. 

— Da, dar mai e şi mitraliera. 

Ca şi cum i-ar fi răspuns, mitraliera a vărsat o rafală 
lungă, care a secerat tufişurile la mai puţin de zece 
metri de ei. 


Situaţia grupului special devenea disperată: nemţii 
erau gata să pătrundă prin dreapta, tăindu-le definitiv 
retragerea. Locotenentul s-a uitat neputincios la ei: 
culmea ghinionului, singura puşcă-mitralieră rămăsese 
la observator: servantul, rănit la braţ chiar în 
momentul când se retrăgea ultimul, îi dăduse drumul 
din mână fără să-i mai spună lui Laot, care fierbea de 
ciudă şi ruşine. Capcana se închidea inexorabil peste 
ei. 


Burmey îşi pierduse capul de tot. Alerga orbeşte, 
cotind printre arbori, aluneca, se împiedica şi fugea 
mai departe, fără să-şi dea seama că gloanţele şuierau 
în jurul lui. În cele din urmă, cu respiraţia tăiată, s-a 
izbit de rambleul ce înconjura observatorul german, 
rămas neocupat, şi s-a trântit la pământ. Şi-a scos 
casca, rezemându-şi fruntea de un sac de nisip pe 
jumătate acoperit de zăpadă. Atingerea aceasta 
îngheţată l-a făcut să-şi vină în fire. Ce ruşine! Se 
comportase ca ultimul dintre fricoşi. 

— Un tolomac! Asta sunt. Aveau dreptate băieţii să- 
mi zică aşa. 

Jacques a izbit cu pumnul în pământ, scoțând un 
țipăt de durere: se tăiase la deget în mecanismul unei 
arme înţepenite între doi saci. A degajat-o şi a 
examinat-o cu gesturi mecanice: era o puşcă-mitralieră 
şi părea în bună stare. In apropiere se afla un săculeţ 
plin cu încărcătoare. Tânărul a tras aer în piept, s-a 
şters la nas cu dosul mâinii, strângând din dinţi, s-a 
ridicat şi s-a strecurat în interiorul observatorului. 
Acesta era ca un ostrov de linişte pe care nimeni nu şi-l 
alesese drept ţintă. Luneta nemților se afla intactă pe 
trepied, îndreptată spre liniile franceze. Jacques a 
apucat mânerele şi a început să o rotească, făcând un 


tur de orizont. Nemţii îşi găsiseră al naibii de bine 
amplasamentul, cu vederea complet liberă sub un 
unghi de peste 180°. 

Siluetele acelea care tocmai ieşeau din tufişuri, 
acolo... Sigur! Era grupul special; prin lunetă a 
recunoscut chiar şi barba lui Danglard. Dar unde era 
Bellerise? Doamne! numai de n-ar fi fost atins! Burmey 
i-a observat mai departe; deodată, în câmpul lunetei i- 
a apărut o mitralieră germană care trăgea. Trăgea spre 
râpă. Sfinte Dumnezeule! Dar trăgea în camarazii lui, 
în comandantul lui! Repede, şi-a fixat reperele aşa cum 
învățase la Saumur, apoi, lăsând deoparte luneta, a 
apropiat de el puşca mitralieră, rezemând-o de un sac, 
după care a manevrat chiulasa şi a ochit. Brăduţul? Da, 
asta era: mitraliera se afla chiar sub el. A apăsat pe 
trăgaci: degetul i s-a încleştat şi a golit tot încărcătorul. 
L-a înlocuit în grabă şi a început din nou să tragă. 
Repezindu-se iar la lunetă, a privit cu aviditate: nu mai 
vedea nemți, dar ţeava armei spre care ţintise era 
acum îndreptată către el. O lumină portocalie a umplut 
câmpul lunetei. Instinctiv, Jacques s-a aruncat la 
pământ. Gloanţele i-au şuierat pe deasupra capului; 
unul din ele a nimerit în lunetă, care s-a învârtit brusc. 
A dus din nou arma la umăr şi a tras. Un încărcător, 
apoi încă unul... | s-a părut că mitraliera îşi încetase 
tirul. Ca să se convingă, s-a ridicat, dar a căzut cu faţa 
în jos, fulgerat. Culcat pe burtă, simţea o durere foarte 
mare, dar mai ales nu înţelegea. Proiectilul îl lovise în 
spate, prin urmare nu nemţii... Ochii i s-au 
împăienjenit, gâtlejul i s-a umplut de un lichid dulceag. 

— Ce mama mă-sii, a strigat Laot. Au început nemţii 
să se-mpuşte între ei! 

Bellerise şi-a coborât binoclul de la ochi. 

— Adevărat: trag cu mitraliera în observator fiindcă 


de acolo i-a ochit o armă automată. 

— Dom’ locotenent, aia-i puşca mea mitralieră. Ştiu 
sigur, o cunosc după sunet. 

— S-ar putea s-o fi folosit nemţii când şi-au ocupat 
din nou observatorul. 

— Ca să se-mpuşte între ei! Asta-i bună! Uitaţi: 
mitraliera s-a oprit. 

— Lasă vorba, bătrâne! Hai s-o ştergem iute, cât mai 
e linişte! 


Vânătorii de munte ai lui Danglard îşi îndepliniseră 
perfect misiunea, pătrunzând chiar în inima 
dispozitivului inamic şi provocându-i pierderi grele. 
Observator în linia întâi, Merano, cocoţat pe acoperişul 
unei case, a zărit deodată o grupă de fe/agrau 
înaintând către Wielenbusch. A sărit repede jos şi a 
alergat către comandantul său cu mâna întinsă. 

— Domnule locotenent, nemţii vin din dreapta şi se 
pregătesc de contraatac. Dacă ne strecurăm pe acolo, 
prin spatele fermei, le cădem drept în spate. 

— Ai dreptate, puştiule! Eşti dibaci! Haidem! Porniţi! 

Băieţii cu berete mari s-au strecurat printre copaci. 
Luat complet prin surprindere, duşmanul a luat-o la 
fugă, abandonând pe teren jumătate din efectiv. Primul 
care a zărit observatorul a fost Merano: a văzut silueta 
unui bărbat cu capul gol, care trăgea de zor... În cine? 
Drace, în cavaleriştii de jos, din vale, care o băgaseră 
rău pe mânecă. Fără şovăire, a ridicat arma la umăr. 
Silueta s-a clătinat şi a dispărut. Cu un strigăt 
triumfător, Merano s-a repezit într-acolo, sărind peste 
parapet. Un om în cojoc alb - dar şi nemţii aveau 
echipament alb - zăcea cu faţa la pământ; s-a aplecat 
peste el şi l-a întors pe spate. 

— Drace! Asta-i Tolomacu'! a strigat el încremenit. 


Stai, bătrâne, - că nu te las eu aici. 


Grupul special se afla în sfârşit la adăpost, de partea 
cealaltă a Râpei Apaşului. Oamenii s-au întins să se 
odihnească, au început să circule pachete de ţigări. 
Brancardierii au venit să ia răniții. Prizonierii fuseseră 
trimişi sub escortă în spatele frontului. 

Locotenentul şi-a descărcat furia: 

— Şi mortierele alea! Cine dracu' le-a dat ordin să 
tragă? 

— Racheta, dom’ locotenent, răspunde Laot. Ştiţi: aia 
pe care au lansat-o nemţii. Băieţii din compania de 
întăriri or fi crezut că eram noi. 

— Adică nemţii purtau aceeaşi culoare! Ghinionul 
naibii! Dar, oricum, mare noroc! 

— Ce noroc, care noroc? tună o voce în spatele lor. 

Cei doi bărbaţi s-au întors. Era comandantul de 
escadron Rivelle, care sosise şi el. Nemaiavând 
răbdare, venise să vadă cu ochii lui care era situaţia. 

— Cum a fost, dragă, cu ambuscada? 

— Numai trei prizonieri, domnule comandant. Dar 
cred că de lichidat, am lichidat destui. Din păcate, am 
pierdut o puşcă-mitralieră. In schimb, am capturat 
câteva pistoale-mitralieră. 

— Păi, nu-i rău deloc! 

— Ba nu,domnule comandant.E ca dracu’! Am doi 
morţi, un dispărut şi doisprezece răniţi, cei mai mulţi 
loviți chiar de mortierele noastre. 

Rivelle l-a întrerupt: 

— Un dispărut, zici? Cine? 

— Micul Burmey. 

— Ei, drăcie! Protejatul dumitale! Bietul băiat, era 
aşa de tânăr! 

— Oh, cred că-i în viaţă. Ca să vă spun drept... 


Bellerise s-a oprit, şovăind. 

— Ei, ce e, vorbeşte, fir'ar să fie! 

— Danglard l-a văzut fugind spre liniile germane. S- 
ar părea că s-a predat. 

Comandantul de escadron s-a încruntat: 

— Eşti sigur? Asta ar fi o mare porcărie. 

— O! Nu pot fi sigur. Intrasem într-o încurcătură 
urâtă. Mă întreb şi-acum ce ne-am fi făcut dacă la un 
moment dar nemţii n-ar fi început să se împuşte între 
ei. 

— Ei, asta-i! Cum se poate? 

— Păi, când au ocupat din nou observatorul, s-au 
apucat să tragă într-una din propriile lor mitraliere: 
exact în cea care nu ne lăsa să fugim. Nu înţeleg cum 
de au putut să se înşele în asemenea hal. 

— Ai dreptate, curios lucru... Cred că... 

S-a întrerupt, fiindcă văzuse vreo zece vânători de 
munte ieşind dintre copaci. Merano, care era în fruntea 
grupului, s-a desprins şi le-a luat-o înainte, aplecat sub 
povara unui om pe care-l purta pe umăr, sprijinindu-l 
cu braţul stâng; în mâna cealaltă ţinea o puşcă- 
mitralieră. Ajuns în faţa ofiţerilor, a aruncat arma la 
pământ. 

— Domnule comandant, puşca-mitralieră trebuie să 
fie a dumneavoastră. Şi omul ăsta la fel, adăugă 
soldatul lăsând să lunece uşor la pământ trupul inert. 

Bellerise s-a repezit spre el. 

— Dar ăsta e Burmey! Unde l-aţi găsit? 

— El a ţinut observatorul, de unul singur! A avut 
curaj, nu glumă! Trebuie să fi doborât niscaiva friţi. Și 
când te gândeşti că tocmai eu... 

Aoleu! Fusese gata să spună prea multe, dar 
Bellerise nu-l mai asculta. Îngenuncheat lângă tânărul 
care gemea slab, a întrebat: 


— Dar cum a reuşit? N-ar fi trebuit, cu nici un chip, 
să se aventureze acolo! 

Merano aprobă, dând din cap plin de convingere. 
Mare figură şi Jacques ăsta! Totdeauna se băga acolo 
unde nu-i fierbea oala. Exact ca pe teren; chiar şi în 
finală, nu oprise el cu fundul o minge, tocmai când să 
intre în poarta adversarului? La fel şi acum... Aproape 
că-i era necaz pe el. A bombănit înciudat: 

— Mă, Jacques, mă afurisitule! 

Ofiţerul a înălţat capul: 

— Îl cunoşti? 

— Dacă-l cunosc? Asta-i bună! Locuiam în aceeaşi 
casă. Jucam mingea împreună. li ziceam Tolo... 

Merano şi-a muşcat limba şi s-a încruntat. Dintr-o 
dată, s-a simţit ruşinat. Ca s-o dreagă, a zis pe 
nerăsuflate: 

— Ştiţi, domnule locotenent, era cel mai bun din 
echipă! 


O viaţă întreagă.. 
mai 1940 


Livid, vineţiu şi umflat ca un cimpoi, înecatul, un 
civil, nu oferea o privelişte prea plăcută. Cei doi soldaţi 
care îl ajutaseră pe paznicul stăvilarului să-l scoată pe 
mal se traseră înapoi, dezgustaţi. 

— E un bătrân. Cred că au dat buzna peste el, spuse 
unul dintre ei... Grăbiţi cum erau s-o şteargă, 
bineînţeles că n-au mai pierdut timpul încercând să-l 
scoată din apă. 

Căpitanului Figon, care făcuse un pas înainte să se 
uite, i se făcu greață şi întoarse capul; războiul îi 
apărea cu brutalitate sub forma lui cea mai hidoasă: 
cea care îi loveşte pe necombatanţi. Era răscolit şi 
totuşi, cât de mândru de tresele lui de căpitan şi de 
titlul de preşedinte al ofiţerilor de rezervă din canton! 
Nu pierdea nici o ocazie să îmbrace uniforma, organiza 
exerciţii pe hartă şi se fălea alături de subprefect în 
faţa monumentului eroilor la fiecare comemorare a 
armistiţiului de la 1918. Fără a mai socoti că gradul şi 
funcţia îi erau de mare folos în activitatea sa de agent 
de asigurări. Adjutanţii de carieră erau o clientelă 
excelentă: numai ce-i citeau cartea de vizită şi luau 
poziţie de drepţi; pe urmă, plasarea unei poliţe bune 
era doar un joc de copii. 

— Se zice că înecaţii îşi retrăiesc toată existenţa cu o 
clipă înainte de a muri, spuse cel de-al doilea soldat, 
punându-şi boneta pe cap. 

— Atunci, amice, a mea ar fi un film porno a-ntâia! 
spuse camaradul lui, privindu-l de sus. 

— Hai mai repede! mormăi Figon. Şi-aşa am pierdut 


prea mult timp! 

Aflat la comanda unei companii de tancuri dintr-un 
regiment compus numai din rezervişti, exceptând 
colonelul, Figon debarcase în ajun cu oamenii lui, după 
două nopţi chinuitoare petrecute într-un tren care 
mergea cu viteza dricului, atunci când nu se oprea de 
tot din cine ştie ce cauză misterioasă. De cum ieşiseră 
din gară, fuseseră împresuraţi de valul de refugiaţi 
care se scurgeau din Nord, în maşini ticsite de bagaje, 
în căruţe supraîncărcate trase de cai de povară, 
câteodată chiar în autobuze şi cel mai adesea pe jos. 
Unii din ei împingeau câte-o bicicletă, o roabă, ori un 
cărucior de copil, în care îngrămădiseră cele mai 
felurite obiecte. 

— De-aici nu mai ieşim, strigase şeful de batalion, un 
omuleţ burtos, dar energic şi hotărât. Figon, ia-o cu 
mortierele pe drumul de edec, altfel nici până mâine 
nu ne mişcăm de aici. 

Aşa se face că porniseră de-a lungul canalului, unde-l 
găsiseră pe paznicul ecluzei care agăţase cu cangea 
un cadavru. 

Pe măsură ce se apropiau de zona luptelor, civilii 
care fugeau deveneau tot mai rari. Tunul bubuia în 
depărtare, zarea se înroşise de lumina exploziilor, dar 
inamicul rămânea nevăzut. Câteva avioane se 
învârteau pe cer, prea sus pentru a putea distinge 
dacă erau prieteni sau duşmani. In orice caz, nu 
dădeau nici o atenţie coloanelor ce şerpuiau pe drumul 
îngust, de ţară. 

Petrecuseră noaptea într-o pădure. Pe Figon îl 
dureau toate oasele; era prima dată când înnopta aşa, 
sub cerul liber. În cei trei ani petrecuţi în Indochina nu 
părăsise niciodată adăpostul cazărmii; scrierea lui 
caligrafică îl ajutase totdeauna să servească la câte un 


stat major. lar manevrele la care participase în 
perioadele de rezervă (unde propriile lui străduinţe şi 
intervenţia unui văr membru în Parlament îi 
permiseseră să avanseze rapid în grad), se încheiau de 
regulă la asfinţit, într-un han confortabil, în faţa unei 
mese straşnice. 

Ce-l apucase, Doamne, să se ofere voluntar pentru 
stagiul de perfecţionare pe mortierele de 81 de 
milimetri? Perspectiva celei de-a treia trese, desigur. ŞI 
uite unde-l adusese vanitatea: în luminişul ăsta, unde 
primise ordin să-şi dispună armamentul, aşteptând 
nişte ordine care nu mai veneau. 

De data asta, gata! Nu mai încăpea îndoială: 
unitatea lor era la locul stabilit. Se auziră rafale de 
puşcă-mitralieră, apoi detunăturile seci ale tunurilor 
antitanc venite să-i sprijine. Figon îşi pregătise cu mare 
grijă planul de tir, totuşi trebui de mai multe ori să-şi 
refacă socotelile: îi tremura mâna şi avea momente 
când i se împăienjeneau ochii. Frica! | se strângea 
stomacul de frică. De altfel şi comandantul care 
trecuse nu de mult să-l vadă observase cât era de 
palid. 

— Ce vrei, dragă, războiul mai are câteodată şi 
pericole reale, cum a scris distinsul meu confrate 
Andre Maurois, îi strecurase el ironic. 

În civil, şeful de batalion Garillet era scriitor şi nu se 
sfia să amintească despre asta. Veteran din 1914- 
1918, şi mare admirator al gloriei militare, era veşnic 
înfuriat de lipsa de entuziasm a oamenilor. 

— Totul e numai din vina politicienilor. Cum au mai 
târât drapelul prin toate murdăriile, ticăloşii! Ah! 
Răcanii de pe vremea mea erau altfel, puteţi să mă 
credeţi! 

Figon dădu energic din cap, încercând să se arate la 


înălţime. 

— Puteţi... puteţi să contaţi pe noi, domnule 
comandant. 

— Dar nici nu m-am îndoit vreodată! exclamă acesta 
pe un ton batjocoritor care-i dezminţea din plin 
vorbele. 


— Trageţi în plin, domnule căpitan! Avem înălţimea 
bună! anunţă voios aspirantul care observa tirul de la 
marginea pădurii. 

Figon nu-şi credea urechilor. Era aşa de bucuros, 
încât uită şi de frică. 

Vasăzică, aşa de uşor era războiul! 

— Aceleaşi elemente. Trei obuze de fiecare tun. Foc! 
comandă el pe un ton marţial. 

Ce mai! Omul presimţea de pe acum felicitările 
superiorilor: citat în ordinul de Armată, visul lui! 

Tocmai ordonase încă o salvă, când începu să se 
audă zumzetul unui motor de avion. Ridică privirea: 
sus pe cer apăruseră două punctuleţe negre care se 
măreau văzând cu ochii, în timp ce zgomotul se 
înteţea. Acum căpitanul distingea silueta avioanelor cu 
aripi în formă de W. Urmau să treacă pe deasupra 
luminişului, când deodată, îşi îndreptară botul în jos, 
năpustindu-se spre sol ca nişte ulii. Un urlet de sirenă 
sfâşie văzduhul. Într-o clipă, înţelese... Erau Stukas-uri! 

leri, în drum, întâlniseră un regiment care tocmai 
fusese dislocat cu pierderi mari. Soldaţii aveau aerul 
rătăcit al unor fantome. În cuvinte întretăiate, 
povesteau despre teribilul asalt al acestor bombardiere 
în picaj pe care-l suportaseră toată ziua. Figon nu-şi 
putea desprinde privirea de primul avion. In jurul lui, 
oamenii îşi părăsiseră mortierele, alergând să-şi 
găsească un adăpost iluzoriu în tufişuri. El rămase 


nemişcat în mijlocul luminişului, ca fascinat de acest 
inamic ce se repezea asupra lui, a lui personal, nu a 
altcuiva. In timp ce sirena făcea să-i ţiuie timpanele, 
ceva se desprinse din carlingă, căzând cu un şuierat 
oribil. Deschise gura să strige, dar nici un sunet nu-i 
ieşi de pe buze. 

Intr-o fracțiune de secundă i se perindă prin minte 
întreaga lui existenţă: mica vânzătoare pe care o 
lăsase însărcinată şi-apoi o părăsise, înrolarea în 
infanteria colonială pentru a scăpa de scandal, 
Saigonul şi slujitorii săi umili, serviciul reluat, cursurile 
serale, căsătoria din interes, portofoliul de agent de 
asigurări, cumnata cu care se încurcase, testamentul 
bătrânei mătuşi pe care-l falsificase. O viaţă întreagă 
de mărunţişuri, de înşelăciuni. O viaţă întreagă pe care 
o revedea brusc, ca un înecat, ca înecatul din ziua 
precedentă. Şi marea lui consolare: cei doi copii. Măcar 
de s-ar putea răscumpăra cumva... pentru ei. Nu 
trebuie să se culce la pământ, nu! 

O durere atroce îi străpunse pieptul ca o lovitură de 
pumnal: inima îl lăsase exact înainte de a exploda 
bomba. 


Noblesse oblige 
iunie 1940 


Mi-l pasaseră mie fiindcă nu-l voia nimeni. Murdar, 
neglijent, îndărătnic şi pe deasupra scandalagiu, acest 
caporal era dintre cei al căror livret militar n-avea 
destule pagini ca să cuprindă toate sancţiunile primite: 
mai trebuiau adăugate pagini. Deţineam deja o 
colecţie bogată de figuri dubioase. Imbarcat chiar la 
ieşirea din Şcoala navală pe un crucişător din escadra 
Mediteranei, aveam dreptul la toate corvezile, plus, 
bineînţeles, pe cel de a-mi ţine gura. Ultima sarcină pe 
care o primisem era să asigur aprovizionarea 
neîntreruptă a artileriei antiaeriene pe durata luptei. 
Campania din Norvegia şi bătălia de la Dunkerque ne 
arătaseră clar că întotdeauna consumul de muniții era 
cu mult mai mare decât cel prevăzut, aşa că trebuia 
mare atenţie ca tunurile să nu rămână cumva fără 
proiectile în timpul vreunui bombardament aerian. 
Nava noastră încă nu avusese parte de asemenea 
atacuri dar, cum scumpa noastră soră latină tocmai ne 
declarase război, existau şanse mari ca evenimentul să 
nu întârzie prea mult. 

Ca să cari în spinare obuze şi să le aşezi în cupele 
încărcătoarelor nu era nevoie să fi absolvit Politehnica, 
aşa că şefii de serviciu care primiseră ordin să aleagă 
din personalul lor oameni pentru echipele mele de 
servanţi, îmi trimiseseră toţi nepricopsiţii. Încântător! 
Şi pentru a-i comanda, n-aveam decât douăzeci de ani 
şi o singură tresă! 

— Excelentă ocazie să-nveţi meserie, midship! îmi 


spusese  sublocotenentul, ca să-mi reteze scurt 
protestele faţă de acest aflux de „tărâţe jegoase”, ca 
să folosesc expresia tunarului Pedoya, noul meu 
adjunct. Asta măcar era om serios: un catalan jucând 
ca fundaş în echipa de rugby a navei şi care ştie să se 
facă la fel de respectat pe teren ca şi în oricare altă 
parte. 

Ultima mea achiziţie nedorită şi-a făcut apariţia cu o 
zi după ceilalţi. Intrarea Italiei în război îl scosese de la 
„Mititica”, unde executa 60 de zile de arest pentru 
„lipsă de respect faţă de superior” - un dulce eufe- 
mism pentru a descrie înjurăturile ordinare cu care-l 
copleşise pe un gradat - dar comandantul nostru 
ţinuse morţiş să-l scape de consiliul de război. 

Din ce cauză? Mister. După adunare, soldatul a venit 
la mine să se prezinte. Căpitanul, care-l însoţise până 
la uşă, s-a retras la cererea mea, aruncându-mi o 
privire plină de subinţelesuri. 

Omul era de talie mijlocie, mai degrabă înalt; sub 
bluzonul de molton, pătat de grăsime şi cârpit ca vai 
de lume, se ghicea o musculatură puternică. Părul tuns 
zero în închisoare începea să-i crească din nou, negru, 
des şi ondulat. Stătea în faţa mea, cu un zâmbet ironic 
în colţul gurii. Faţa cu trăsături accentuate, cu nas 
acvilin, era din cele care le plăceau femeilor. Maxilarul 
pătrat dovedea energie. Cu trei secole mai înainte, ar fi 
fost desigur pirat: nu-i mai lipseau decât cerceii de aur 
din urechi. În ziua de azi era caporal. În timp ce 
aştepta liniştit, am aruncat o privire în livretul lui şi am 
tresărit. Marinarul ăsta avea un nume ilustru, unul din 
cele ce figurau la pupa navelor franceze, pe care le 
găseai în tratatele de istorie a marinei: numele unuia 
din cei mai vestiți şefi de escadră ai lui Ludovic al XIV- 
lea. 


L-am întrebat cam prosteşte: 

— ... Te cheamă chiar de C...? 

Mi-a răspuns indiferent: 

— Mda! 

— Şi te tragi din amiralul de C...? 

— Da! În linie directă, a precizat el privindu-mă drept 
în ochi. 

Intonaţia a devenit evident batțjocoritoare; se 
obişnuise, desigur, cu efectul produs de numele lui. 

Prefăcându-mă că nu observ nimic, am continuat: 

— Şi ce făceai în viaţa civilă? 

— Nimic! 

Răspunsul a pocnit ca o lovitură de bici. Drace, asta 
promitea! Mi-am urmat interogatoriul: 

— Ce profesie are hm... domnul tatăl dumitale? 

— Părinţii mei au murit. Sunt celibatar şi singur la 
părinţi. 

De astă-dată, tonul era deliberat neutru, ca pentru a- 
mi arăta că mă amestecam în ceea ce nu mă privea. 

— Bine; du-te la caporalul Pedoya: el o să-ți 
transmită ordinele. Eşti liber. 

Am avut clar impresia că era mai bine să pun capăt 
întrevederii. 

Au trecut două zile. Eram în continuare ancoraţi în 
rada portului Toulon. Îmi antrenam intensiv oamenii, 
care se arătau mai mult sau mai puţin binevoitori. Mă 
rog, între Pedoya, care îi bruftuluia ţipând la ei şi 
ameninţându-i cu consemnarea la bord, acum când 
permisiile pe uscat erau atât de rare, şi mine, care mă 
chinuiam să le explic că soarta noastră a tuturor 
depindea de hărnicia, îndemânarea şi repeziciunea lor, 
exerciţiile de aprovizionare  decurgeau în mod 
satisfăcător. În ceea ce îl privea pe C..., el nu se 
distingea prin nimic, activând fără cine ştie ce zel 


deosebit. Totuşi aveam impresia că-şi cunoştea perfect 
meseria. Când un armurier se căznea în zadar cu un 
resort înţepenit, tipul a venit, i-a luat hotărât 
şurubelniţa din mână, a reparat stricăciunea în doi 
timpi şi trei mişcări, după care i-a dat înapoi scula, şi 
încă mulţumindu-i ironic! 

In seara aceea, omul meu avea permisie: prima de 
când ieşise de la arest. Pentru această ocazie îşi 
aranjase ţinuta, care era aproape corectă; tipul era 
destul de şmecher ca să ştie că ofiţerul de gardă nu 
glumea cu fanteziile vestimentare atunci când inspecta 
ţinuta marinarilor nerăbdători să scape de la bord. 

— Atenţie, le-a reamintit el, ultimul barcaz îşi ia 
zborul de la cheiul Cronstadt la ora douăzeci şi două. 
Ştiţi cu toţii că trebuie să fim gata de-a pleca din port 
în orice moment. Aşa că atenţie la întârzieri: consiliul 
de război vă mănâncă. 

Şi, ca din întâmplare,rostind ultimele cuvinte s-a 
uitat la C... acesta nici n-a clipit, rămânând în poziţie 
de drepţi, cu ochii aţintiţi în zare. În ceea ce mă privea, 
eu eram de serviciu şi asiguram cartul „de la opt la 
miezul nopţii”; când a acostat ultima ambarcaţiune mă 
aflam, desigur, lângă scara de acces la bord. Marinarii 
au urcat unul câte unul, câţiva clătinându-se (vântul 
umfla pânzele), dar întrucât toţi reuşiseră să se 
întoarcă, să salute corect şi apoi să dispară în pasajul 
dintre cabine după ce pontaseră, am respectat tradiţia 
care cerea să nu facem un control prea riguros. 

După ce am mai aruncat o privire şalupei, ca să mă 
asigur că nu mai rămăsese nimeni pe ea, i-am strigat 
patronului: 

— Înapoi la chei să iei patrula. Te întorci la 22,45. 

Mă plimbam pe puntea din spate de o bucată de 
vreme, când a venit la mine căpitanul. Însărcinat cu 


disciplina generală, veteran de puşcaşi marini din '914, 
plutonierul Kerdoncuff ştia să se impună, cu toate că 
manifesta o indulgență amuzată pentru cei care mai 
făceau escapade pe uscat - deşi se pricepea să şi-o 
ascundă bine; încă din ajun îmi mărturisise, silindu-se 
să zâmbească: 

— Ştiţi, când eşti tânăr faci multe prostii. Trebuie să-i 
înţelegem. 

Ar fi putut să-mi fie tată, aşa că reflecţia lui mi-a dat 
de gândit; dar în seara aceea chipul lui era grav: 

— Lipseşte unul la apel, domnule locotenent. 

Înainte de a fi pronunţat numele întârziatului, am şi 
ghicit. Bineînţeles că era C...; patrula l-a adus o oră 
mai târziu, beat criţă. Bluzonul îi era rupt, avea un ochi 
umflat şi buza spartă. În timp ce puşcaşii îl trăgeau 
fără menajamente spre arest, urla în gura mare un 
cântec obscen bine cunoscut de toţi soldații, 
întrerupându-se numai atât cât să vomite pe punte. 


A doua zi, alarmă: s-a semnalat un raid al aviaţiei 
italiene. De cum s-a făcut apelul la posturile de luptă, 
Kerdoncuff s-a dus să „elibereze prizonierii”, după cum 
prevedea regulamentul; de altfel, nu exista decât unul 
singur, şi acela era omul meu. 

Neras, prost dispus. Tocmai se dusese la echipa lui, 
pe pasarela de la tribord, când l-am chemat la mine: 

— Vino încoace. 

Cel mai bun instructor al meu de la Şcoala navală mă 
învățase, printre altele, un principiu excelent: 
„Felicitările se adresează în public, mustrările - între 
patru ochi”. N-oi fi reţinut eu bine chiar toate secretele 
astronomiei şi termodinamicii, dar aceste cuvinte mi se 
întipăriseră bine în minte, aşa că l-am tras pe C... într- 
un colţ unde nu puteam fi auziţi de ceilalţi. Felul în 


care se uita la mine era de o insolenţă desăvârşită; 
tipul se aştepta să-i fac morală şi puţin îi păsa. După 
un moment de ezitare i-am spus doar atât: 

— Când porţi un nume ca al dumitale, nu ai dreptul 
să te pui în astfel de situaţii, oferind un spectacol 
degradant. Asta e tot ce vroiam să-ţi spun. Treci la 
postul dumitale. 

Întâi s-a încruntat, apoi în ochi i s-a citit o surpriză 
amuzată. A deschis gura să-mi răspundă, dar s-a 
răzgândit şi, ridicând nepăsător mâna la bonetă, a 
plecat înapoi spre grupul de camarazi. Vreo treizeci de 
bombardiere mari de la Regia Aeronautica ajunseră 
curând deasupra radei. Erau avioane Savoia, mândria 
lui Mussolini; se părea că acesta ar fi declarat la radio: 

— Le voi dezlănţui asupra inamicului în momentul pe 
care-l voi alege eu, ca pe nişte vulturi gata de pradă! 

Deocamdată însă, vulturii tocmai erau pe cale să-şi 
mai piardă din pene, fiindcă toate navele escadrei, 
precum şi bateriile de coastă descărcau asupra lor un 
foc infernal, întinzând peste noi un adevărat covor de 
şrapnele. 

Sub pasarelă, oamenii mei băgau muniţiile în 
încărcătoare cu o asemenea viteză încât sus, pe afet, 
servanţii nu mai pridideau să le descarce. Le-am trimis 
degrabă în ajutor pe primii patru soldaţi care mi-au 
ieşit în cale, printre care şi pe secătura de C..., apoi m- 
am suit până la jumătatea scării care ducea pe puntea 
de sus, ca să pot urmări spectacolul, lăsându-l pe 
Pedoya să se descurce jos, pe punte. 

Primul val de avioane trecuse; bombele căzuseră 
destul de departe de crucişătorul nostru. De altfel, nici 
o navă nu părea atinsă, ceea ce era de-a dreptul o 
minune. 

Dar mai venea încă unul. DCA-ul nostru începu din 


nou să tragă şi zgomotul era asurzitor. De-abia l-am 
auzit pe servantul de chiulasă de la tunul aflat chiar 
lângă mine, urlând dintr-o dată: 

— Rateul! 

— Incident de tir, a anunţat mecanic şeful de afet. 

Un cartuş de 100 de milimetri cu obuzul încastrat în 
el şi făcând corp comun cu dulia, rămăsese înţepenit, 
iar lovitura nu mai pornise. O proastă funcţionare a 
stupilei sau chiar un capriciu al prafului de puşcă, cine 
poate şti? Specialiştii ne asiguraseră că aşa ceva se 
întâmpla o dată la zece mii de cazuri; partea proastă 
era că ni se întâmplase tocmai nouă. Într-o asemenea 
situaţie, regulamentul prevedea clar: să se împrăştie 
personalul, dar mai ales - asta era esenţial - să se 
numere fără grabă până la 60 înainte de a deschide 
chiulasa şi de a scoate proiectilul rămas înăuntru. 
Fiindcă exista oricând pericolul de „foc lung” - adică 
pulberea putea să se aprindă cu întârziere, aruncând 
totul în aer. Dar în febra acţiunii, cu toate că el însuşi 
semnalase incidentul, marinarul - printr-un reflex 
spontan - a deschis chiulasa. Ingrozit de greşeală, s-a 
dat înapoi scoțând un strigăt; ceilalţi servanţi, 
paralizaţi de spaimă, priveau hipnotizaţi chiulasa 
desfăcută, în care se zărea capătul cartuşului ce putea 
exploda dintr-o clipă într-alta. Pe moment, am rămas 
eu însumi fără reacţie, în mijlocul zgomotului infernal 
al celorlalte tunuri care continuau să tragă. Dar de cum 
s-a auzit declicul mecanismului de deschidere a 
chiulasei, C... a şi sărit. Apucând hotărât refulorul 
special cu cap rotunjit - care permitea, în principiu, să 
apeşi pe ogiva obuzului fără să declanşezi racheta 
ultrasensibilă din vârful ei - l-a potrivit bine în mână, |- 
a ridicat ca pe un harpon şi l-a înfipt în inima tunului, 
strigând: 


— Atenţie! Să culeagă careva cartuşul!!! 

Cartuşul fumegând, căci tunul era foarte încins, a 
sărit îndată pe punte; un caporal mai în vârstă s-a 
repezit să-l apuce, dar i-a dat drumul din mână cu un 
țipăt de durere. Văzându-l, C..., care deja trecuse în 
partea cealaltă a afetului, a alergat la proiectil şi l-a 
apucat cu amândouă mâinile. Arsura i-a smuls un 
geamăt, dar a rezistat, fugind până la parapet, unde l-a 
aruncat peste bord. Abia dispăruse în adâncuri, că apa 
a ţâşnit într-un jet violent, din cauza exploziei. În 
aceeaşi clipă, un şuierat îngrozitor a sfâşiat aerul şi 
mai multe bombe au căzut în jurul crucişătorului 
nostru, care se zguduia atât de tare, încât mi se părea 
că puntea mi se va desface sub picioare. Jerbe uriaşe 
de apă se înălţau spre cer şi vântul le abătea peste noi; 
oamenii se clătinau, alunecau, cădeau. Ud până la 
piele, agăţându-mă de balustrada scării,l-am zărit pe 
C...,cu faţa strâmbă de ură, cum şi-a ridicat braţele 
pline de sânge, blestemând şi înjurând. 

Două luni mai târziu, evada din spital, după ce-i 
mărturisise altui rănit: 

— O şterg la de Gaulle! 

După Eliberare, am făcut cercetări, dar fără rezultat: 
nici urmă de el în Forţele Franceze Libere. Dacă o fi 
reuşit să ajungă la Londra, poate s-a înrolat sub un 
nume de împrumut. 

Păcat! 


Ură înverşunată 
10 iunie 1940 


Pe frontul de uscat situaţia se înrăutăţeşte din zi în 
zi. Dar ce să mai vorbim de front, că se destramă din 
toate părţile, diviziile de tancuri Panzer năvălesc prin 
aceste breşe şi se năpustesc spre capitală sau spre 
mare; deja au ocupat oraşul Rouen. Toate drumurile 
către sud sunt năpădite de civili care fug din calea 
năvălitorului. La Paris ministerele îşi părăsesc 
reşedinţele şi îşi ard arhivele. Cerul Franţei a devenit 
german. Luptând unul contra zece, dacă nu unul 
contra douăzeci, alături de camarazii lor din aviația de 
uscat, ultimele avioane de vânătoare ale aviaţiei 
navale încearcă să-l smulgă adversarului într-o ultimă 
bătălie deasupra armatelor ce nu mai fac faţă. Cu 
toate acestea, piloţii păstrează - faţă de toţi şi 
împotriva tuturor - surâsul pe buze. În ferma 
dărăpănată unde s-a improvizat popota pentru 
escadrilă, fiecare glumă răsună ca o sfidare. Numai 
unul dintre ei nu ia parte la veselia asta artificială, dar 
voită - şi anume caporalul Robert Gasdoue. 

Fiu de învăţător breton, socialist convins şi adversar 
înverşunat al religiei, el nutreşte împotriva naziştilor şi 
fasciştilor o ură sălbatică, ce-l roade cu atât mai mult, 
cu cât încă n-a avut ocazia să se măsoare cu ei. Îl 
urmăreşte ghinionul: de 9 mai, exact în ajunul zilei 
când a început marea bătălie, Robert s-a pomenit la 
Cherbourg, într-un pat de spital. Operat de urgenţă 
pentru o apendicită acută, de-abia s-a întors la 
regimentul său. Acum îl comandă Festy, simplu 


plutonier-major; toți ceilalţi ofiţeri au fost daţi 
dispăruţi. 

Tocmai când să zboare din nou, intrând şi el în luptă, 
iată că avionul lui Gasdoue are probleme cu motorul. 
Ca o culme a nenorocirii, vremea e îngrozitoare: 
furtunile vin una după alta, plafonul de nori e numai la 
o sută de metri; avioanele sunt ţintuite la sol. 

Chiar în momentul acesta plouă cu găleata: cortul 
ridicat la repezeală ca să ţină loc de P(ost) de 
C(omandă) şiroieşte de apă. 

— Pastele mă-sii! Harta mea e aşa de murdară, că nu 
mai văd nimic! exclamă Robert scârbit, azvârlind-o pe 
o masă pliantă, deja încărcată cu tot felul de hârţoage. 
Îmi trebuie alta, Dumnezeii ei de hartă... 

— Glumeşti sau ce-ţi e? exclamă pilotul Leroux, 
parizian din arondismentul XIX, înalt de-o şchioapă şi 
umflat ca un burduf. De unde vrei să scoatem una 
nouă? 

Bretonul se încruntă şi mormăie printre dinţi: 

— Şi cum vrei să zbor fără hartă? 

— Visezi sau eşti pe altă lume? Nu vezi ce potop e 
afară - parc'am fi la tine în Brest! 

— Mai întâi, sunt din Morlaix şi al doilea, te bag în 
mă-ta! bombăne Gasdoue, apoi, îmbrăcându-şi vesta 
de piele şi dând la o parte pânza ce serveşte drept uşă, 
declară: Să vezi că se potoleşte şi o să putem pleca! 

lese afară în ploaia care-i lipeşte pe fruntea îngustă 
părul drept, tuns foarte scurt, şi se întoarce imediat, 
strigând: 

— Ei! Ce vă spuneam eu? Curcubeul! O să vedeţi: 
într-o jumătate de oră decolăm! Avem destul de lucru, 
nu vi se pare? 

De-abia a pronunţat aceste cuvinte, că sună 
telefonul de campanie. Leroux tocmai a întins mâna 


spre receptor, când intră în goană Festy şi i-o ia 
înainte: 

— Alo! Da,eu sunt... O! Să trăiţi,domnule amiral! 

Ascultă, dă de mai multe ori din cap în semn de 
aprobare, apoi zice: 

— Ah... Înţeles! Imediat! La ordin, domnule amiral! 

Plutonierul pune încet receptorul în furcă şi rămâne 
câteva secunde cu mâna pe el, în timp ce subordonații 
aşteaptă, tropăind de nerăbdare. 

— S-a terminat, băieţi, rosteşte el cu o voce 
înăbuşită. Trebuie s-o ştergem rapid: vine un autobuz 
să ne ia. 

Caporalul Charre, „patronul” escadrilei, un provincial 
solid din Charente, trecut de patruzeci de ani, care a 
intrat înăuntru după şeful său, se albeşte la faţă. 

— Bine, dar... avioanele, ce facem cu ele, domnule 
comandant? 

— Dacă nu putem să decolăm acum, va trebui să le 
dăm foc! 

— Nu se poate! 

Bătrânul marinar aproape a ţipat, dar acum se roagă: 

— Lăsaţi-mă o oră, domnule comandant. O să mă 
descurc eu şi o să aveţi cel puţin trei avioane 
disponibile. Vă jur. De altfel, primul va fi gata de zbor 
în cinci minute. 

— Nu se poate, bătrâne. Blindatele germane vin 
direct spre noi. Dacă nu fugim imediat, suntem buni de 
lagăr. 

— Şi unde ne ducem? întreabă Leroux. 

— Întâi la Querqueville, apoi în direcţia sud. 

— În orice caz, vă asigur că cel puţin un avion va 
decola şi pot să vă garantez, gast, că nemţii o să-l 
simtă! tună Robert care nu se mai poate stăpâni. 
Şefule, care din rablele dumitale e gata? 


Festy sare şi-l prinde de mânecă. 

— Gasdoue, stai aici şi nu face pe tâmpitul, diblă 
afurisită de breton! 

— Sunt breton şi mă mândresc cu asta, ripostează 
cel interpelat, iar deviza noastră este: „Dacă te muşcă, 
muşcă-i şi tu”. Aşa că n-am de gând să fug ca un 
căcăcios şi să mă ascund undeva la soare. 

Cu un gest de furie, se duce să-l dea la o parte pe 
şef, pe care-l întrece cu un cap. Cei doi bărbaţi se 
înfruntă din priviri. Festy tresare, dar rămâne stăpân 
pe sine; fără să se clintească, rosteşte sec: 

— E ordin. Ştii ce înseamnă asta. 

Leroux intervine în grabă: 

— Hai, Robert, nu fă pe nebunul! 

Celălalt strânge pumnii şi trage aer în piept, dar 
înainte de a izbuti să deschidă gura, caporalul declară, 
tot fără a ridica tonul: 

— De altfel, n-o să picaţi în cursă, cum ziceţi voi. 
Acolo ne aşteaptă nişte păsări nou-nouţe şi Italia 
tocmai ne-a declarat război. 

— Ce?! Ticăloşii ăştia de fascişti au îndrăznit!... 

Ochii cenuşii ai bretonului aruncă fulgere. 

— Asta o s-o plătească scump. 


Baza  aeronavală de la Palyvestre îşi întinde 
hangarele şi pista printre saline şi culturi de anghinare, 
la câţiva kilometri mai la sud de cocheta staţiune 
turistică Hyeres. O atmosferă veselă şi însufleţită dom- 
neşte printre piloţi, nerăbdători să-şi ia zborul, şi noii 
veniţi sunt întâmpinați cu strigăte de bucurie, apoi 
asaltaţi cu întrebări - ei, care deja au fost în luptă. 
Robert n-are nimic de povestit şi nu deschide gura 
decât ca să pună din când în când câte o întrebare 


1 Deviza oraşului Morlaix. 


precisă monitorului, care îi familiarizează în grabă cu 
noile lor avioane Bloch 151. 

— Fiţi atenţi, băieţi, le recomandă el. Jucăria asta, aţi 
văzut, e rapidă şi bine înarmată; urcă bine, dar se pare 
că scârbele alea de Fiat!-uri virează mult mai strâns. 
Aşa că e bine să le nimereşti din prima, altfel, pa şi 
pusi, te trezeşti cu ele în coadă şi eşti bun de 
decorație... post-mortem. 

— Ai prins mişcarea, neamule! râde Leroux, 
trăgându-i o palmă pe spate lui Gasdoue. 

Acesta ridică din umeri, fără să răspundă. De când 
au plecat din Normandia, lăsând în urma lor avioanele 
incendiate, în el mocneşte o furie abia reţinută. 

— Furtună sub o ţeastă bretonă, ironizează 
Parizianul, care probabil l-a citit pe Victor Hugo. 

— Alarmă! 

Într-o clipită, baza devine un furnicar. O primă 
patrulă de trei avioane s-a şi ridicat în aer. Serviciul de 
„Operaţiuni” se aştepta la un raid al bombardierelor 
spre Toulon, unde e ancorată escadra Mediteranei, 
când colo sosesc avioanele de vânătoare Fiat, ca să 
distrugă aparatele franceze aflate la sol. Aşa că a doua 
patrulă abia reuşeşte să decoleze, în mijlocul rafalelor 
de mitralieră. 

Cum aude sirena, Robert, care tocmai stă la masă, 
sare ca ars. Aleargă din răsputeri către hangare. Nu e 
rândul lui, dar nu-i pasă: vrea să zboare! Două Bloch- 
uri care se pregăteau să se îndrepte către pistă sunt în 
flăcări. O echipă din personalul nenavigant adună 
răniții, sub conducerea caporalului Charre. 

— Atenţie, vin iar! 

Alt grup de patru inamici coboară în picaj, scuipând 
un iad de proiectile. Oamenii se aruncă la pământ, unii 


1 Avion de vânătoare italian. 


caută adăpost în spatele cadavrelor. Gasdoue îl 
zăreşte pe Leroux alergând spre avionul lui, care a 
rămas încă neatins. O rafală mătură parkingul: pilotul 
cade, rostogolindu-se ca un iepure vânat. Robert nu 
ezită. Pe jumătate aplecat, începe să alerge, smulge 
din fugă casca mortului şi se caţără în avion. 

Contact: se aprind beculeţele pe tabloul de bord. Nu 
e timp de verificări. Se apleacă din carlingă şi urlă: 

— Grupul, fraţilor! 

— E pregătit, băiete, dă-i drumul! îi răspunde Charre, 
care a venit după el. Hei, voi ceilalţi, treceţi la cale! 

Robert face cu mâna, trage frâna şi dă drumul la gaz. 
Bun, a pornit! O ia drept înainte, pista e prea departe 
şi vântul e prielnic. Cu motorul ambalat la maximum, 
trage manşa şi decolează, gata-gata să dărâme turnul 
de control. Cu manşa lipită de burtă, Gasdoue urcă 
direct în sus. Mamă Doamne, că frig mai e! 

„Vite-i pe ticăloşi! Şi când te gândeşti că scârbele 
astea împuţite au mitraliat civilii pe drumuri!” 

Sunt doar doi şi nu par să-l fi văzut. De necrezut! 
Vine cu avionul sub cel dintâi. Cu un gest furios, apasă 
pe butonul de tir, declanşând răpăitul celor patru 
mitraliere. Avionul italian explodează, făcându-se 
fărâme; o bucată de aripă trece pe lângă el, aproape 
să-l atingă. Dar coechipierul italianului s-a mişcat 
rapid, ajungând în spatele lui Robert, care încearcă să 
scape ridicându-se. Nu e chip: Fiat-ul rămâne în coada 
lui şi trage; B/och-ul încasează, dar continuă să 
răspundă la comenzi. Gasdoue încearcă atunci 
supremul şiretlic: amorsează un picaj, apoi redresează 
brutal, oprind gazul; ca să evite ciocnirea, italianul e 
nevoit să sară peste el. La rândul său, încearcă 
disperat să scape. Prea târziu: gloanţele francezului îi 
găuresc fuselajul, carlinga zboară în cioburi, un fum 


gros, negru izbucneşte din avion, care se clatină şi se 
prăvăleşte în picaj. Fără cruţare, bretonul îl urmăreşte 
şi trage, trage până când îl vede în flăcări; atunci urlă 
sălbatic, cu o ură în sfârşit domolită. A doborât doi 
duşmani: unul pentru avionul pe care a fost silit să-l 
părăsească şi unul pentru Leroux: chit pe chit. Nu! Nu-i 
destul! Vrea să le doboare până la cel din urmă. Il 
cuprinde un fel de ameţeală, închide ochii, dar îi redes- 
chide imediat şi priveşte împrejur, mârâind ca o fiară 
gata să muşte. Cerul pare gol, când deodată, ieşind din 
nori, trei uriaşe trimotoare Savoia îi apar în faţă, cu o 
mie de metri mai jos; Robert izbucneşte într-un râs 
crâncen: 

— Ha! Ha! Bombardierele! Staţi puţin, ticăloşilor, că 
vin acu'! 

Soarta îl ajută: are avantajul înălţimii şi soarele în 
spate. Accelerează şi se năpusteşte asupra lor ca un 
vultur asupra prăzii. Gasdoue nu ştie cu care să 
înceapă. Uite, întâi ăla! Acceleraţia îl lipeşte de 
spătarul banchetei şi mâinile i se par grele de o tonă. 
Ajuns într-o poziţie bună, respiră adânc şi apasă pe 
butonul de tir. Nu se întâmplă nimic. Mai încearcă o 
dată; tot nimic: i s-au terminat muniţiile. 

— A, nu, n-o să scape aşa uşor jigodia! scrâşneşte el 
printre dinţi, ţinându-se mereu după adversar. 

Ţinta i se măreşte în colimator, dar ceilalţi l-au 
observat şi ei; salvele mitralierelor din spate se 
concentrează asupra B/och-ului care se zgâlţâie sub 
lovituri. Un glonţ găureşte parbrizul; Robert simte o 
durere cumplită în umărul stâng. Adunându-şi ultimele 
puteri, strânge manşa şi trage până la capăt maneta 
de gaz. Durerea îi smulge un geamăt, un nor roşu îi 
întunecă privirea şi ultima imagine pe care o ia cu el în 
moarte este chipul strâmbat de groază al aviatorului 


italian, în momentul în care avionul de vânătoare 
izbeşte în plin Savoia. 

Jos, pe aerodromul bazei, cei de la sol, care au 
urmărit lupta, sunt înlemniţi. 

— Acum gata, ce tot căscaţi gura? tună „patronul” 
Charre, alb la faţă ca varul. 


Doamna Căpitan 
18 iunie 1940 


Nemţii au intrat în oraşul Rennes; o Panzerdivision e 
în drum spre Brest, fără să întâmpine nici cea mai mică 
rezistenţă. De ce? Fiindcă armata nu mai dispune de 
soldaţi cu care să facă faţă; în condiţiile acestea nu 
mai e nimic de făcut decât să ordone evacuarea. 
Autorităţile maritime au la dispoziţie doar câteva ore 
ca să scoată din port optzeci de nave de război, plus 
vreo şaizeci de vase comerciale sub diferite pavilioane. 
De când există, rada n-a mai pomenit atâtea manevre 
de plecare într-o singură zi. In mijlocul acestei Armade, 
un cargou ruginit, sub pavilion danez, tocmai iese din 
rada comercială. Pe puntea din faţă, şeful de echipaj - 
un zdrahon cu părul aproape alb de blond - contemplă 
priveliştea ce i se desfăşoară în faţa ochilor: nori uriaşi 
de fum se ridică din rezervoarele de combustibil care 
ard; intrarea principală a docurilor, dinamitată, se 
înalţă ca un morman inform de fierărie deasupra apei 
înnegrite. Din fundul arsenalului răsună zgomote de 
explozii, punctate de fulgere galbene: sunt aruncate în 
aer atelierele, depozitele şi navele care nu mai pot 
naviga. 

La ieşirea din radă, se face simțită hula oceanului, 
începând să legene bătrâna carcasă, ce pare a se ţine 
numai în vopsea - şi aceea cam scorojită. Din fericire, 
vremea e nespus de frumoasă: pe cerul de un albastru 
adânc, soarele face marea să scânteieze în mii de 
reflexe aurii. Pe puntea de comandă, căpitanul, un tip 
de albinos, rotofei ca un butoi, trage din lulea, 


supraveghind manevrele vapoarelor din jur, gata să 
intervină ca să le evite. Două vedete portuare se 
învârtesc la câteva lungimi de cablu de etravă. La mai 
puţin de o milă în faţă, şase mari nave comerciale, 
încărcate la limită, îşi croiesc drum, escortate de două 
traulere înarmate. |n partea dinspre tribord un 
submarin, navigând la suprafaţă, merge de-a lungul 
coastei presărate cu căsuțe albe cu acoperişuri de 
ardezie. Foarte departe în faţă, masa impunătoare a 
unui cuirasat tocmai dispare la orizont. 

Când cargoul ajunge în dreptul istmului Saint-Martin, 
căpitanul îşi scutură luleaua, lovind-o sec de soclul 
alidadei' şi şuieră cu două degete băgate în gură. 
Indată, şeful de echipaj întoarce capul; căpitanul îi 
arată către un panou din port şi ridică de mai multe ori 
mâna. Celălalt îşi flutură cascheta, semn că a înţeles, 
şi se îndreaptă încet spre tambuchi. 

In cală, vreo douăzeci de tineri, aşezaţi sau lungiţi 
printre lăzi, direct pe podeaua metalică, moţăie ori 
stau de vorbă pe şoptite. Patru din ei, instalaţi sub 
singurul bec protejat de o reţea de sârmă, s-au apucat 
să facă o partidă de cărţi. Domneşte o căldură 
apăsătoare. De douăzeci şi patru de ore de când se 
află închişi aici, aerul a devenit aproape irespirabil: 
mirosurile de sudoare, urină şi excremente se 
amestecă cu duhoarea de ulei de la maşini. Dar nimeni 
nu se plânge. De altfel, căpitanul i-a avertizat: o să-i 
ţină închişi atât cât va crede el de cuviinţă. 

— Eu... deja poveste cu poliţia ieri! a explicat el. 
Atunci... nimeni nu trebuie vadă la voi. Înţelege? Right! 

— Eşti sigur că ne putem încrede în danezul ăsta? 
întreabă pentru a zecea oară Gourmelon, un brunet 
micuţ cu părul creţ şi rumen la faţă, întorcându-se spre 


1 Dispozitiv care serveşte la măsurarea unghiurilor 


vecinul său. 

Pierre Le Fresne tace; n-are nici un chef să răspundă: 
de fapt, nu e sigur de nimic. El e cel care a negociat 
îmbarcarea lor pe Got/and ieri după-masă. Dar atunci 
totul părea că merge ca pe roate. Daţi afară pe 
neaşteptate din colegiul unde se pregăteau pentru 
concursul de intrare la Academia Navală sau la Saint- 
Cyr, s-au regăsit la Brest, unde au aflat că mareşalul 
Pétain ceruse armistițiu. Din clipa aceea n-au mai avut 
decât un singur gând: să ajungă în Anglia. Profitând de 
dezordinea care domnea în portul comercial, Pierre s-a 
ocupat să găsească un vapor care să accepte să-i ia la 
bord. Doi căpitani l-au refuzat; albinosul l-a lăsat mai 
întâi să aştepte un timp la chei, apoi întorcându-se, i-a 
spus simplu să se ducă să-şi caute camarazii, apoi s-a 
grăbit să le înşface banii.După aceea, şeful de echipaj 
i-a condus aici, în cală, unde i-a lăsat cu un sac de pes- 
meţi marinăreşti, cutii de conserve şi o canistră cu apă. 
Înainte de a se întoarce pe punte, i-a mărturisit lui 
Pierre că poliţia se interesează în mod special de vasul 
lor de când cu dispariţia unui stoc de rom, depozitat 
exact în faţa locului în care era ancorat cargoul. 

Le Fresne e îngrijorat; se simte răspunzător şi, 
judecând după mutrele de pirați ale marinarilor 
întrezăriţi la îmbarcare, îi socoteşte perfect capabili de 
a-i lăsa pe pasagerii clandestini să crape de foame, 
azvârlindu-le trupurile la rechini şi păstrând banii. Dacă 
totuşi a încheiat acest târg riscant, e numai fiindcă 
vrea cu orice preţ să intre în luptă, chiar acum. 
Normandul ăsta calm şi zâmbitor în aparenţă e mistuit 
de un foc lăuntric. 

În sfârşit, o cheie se răsuceşte în broască şi poarta 
grea de oţel se deschide. 

— În ordine. Good! zice şeful de echipaj. Puteţi ieşi 


pe deck. 

Claustraţii se reped spre scară, scoțând strigăte de 
bucurie. 

— Ce mai putoare! râde Bezons, un lungan roşcat 
tuns perie, viitor student la Saint-Cyr. Mai rău ca la 
budă! 

Din trei salturi au şi ajuns pe punte: în sfârşit, aerul 
largului! Rezemaţi de bastingaj, respiră adânc, se 
îmbrâncesc şi fac gălăgie. Gourmelon, al cărui tată e 
pilot, încearcă să recunoască navele de război care 
plutesc în jurul lor. 

— Uite, Pierre, ăla de colo e un avizo!. Am vizitat şi 
eu unul la fel şi... Doamne! Asta ce mai e? 

O zdruncinătură, de parcă s-ar cutremura marea. 
Cargoul freamătă din toate încheieturile, gata să se 
sfărâme. Avizo-ul pur şi simplu a dispărut; volatilizat, 
dezintegrat. În locul lui se revarsă o imensă jerbă 
verzuie, lăsând să se vadă o proră şi un catarg ce se 
scufundă rapid. Tinerii au amuţit. Li se pare de 
necrezut ca un vapor să dispară aşa, în câteva 
secunde. Le Fresne e primul care-şi vine în fire: 

— Probabil că a nimerit peste vreo mină, le explică el 
camarazilor. Ticăloşii ăştia de nemți au inventat o 
chestie infernală, mina magnetică. Nu mai e nevoie s-o 
atingi, e suficient să treci pe lângă ea. 

Palizi, îngroziţi, băieţii privesc suprafaţa apei; mai 
plutesc doar câteva rămăşiţe; Gourmelon murmură: 

— E groaznic. Şi nici un supravieţuitor... 

Bezons reacţionează altfel: 

— Sigur că-i o porcărie! strigă el, dar să nu-mi zici 
mie pe nume dacă nu vor plăti asta cu vârf şi îndesat. 
Trag nădejde c-o să fiu şi eu printre cei ce le vor 
prezenta nota de plată! 


1 Navă militară de tonaj mic, rapidă, dotată cu tunuri de calibru mic 


Candidaţii de la Saint-Cyr şi de la Şcoala navală îl 
aprobă zgomotos. Numai Le Fresne nu zice nimic. De 
câteva clipe a băgat de seamă că direcţia cargoului s-a 
schimbat,  abătându-se mult spre stânga. Acum 
Gotland se îndreaptă exact spre sud. Incruntându-se, 
se duce spre puntea de comandă. Situată în partea din 
faţă a punţii, cabina de comandă nu e mai arătoasă 
decât restul acelei nave amărâte. Pereţii din lemn 
mâncat de carii sunt plini de murdărie de muşte; pe 
masa hărților, deformată şi ea, un sandviş uriaş, 
început, stă lângă o cană cu bere; barometrul e spart, 
la fel şi sticla de la ceasul de habitaclu. Insă capacul 
rotund al busolei şi mânerele de aramă de la roata 
cârmei sunt lustruite impecabil, ca şi cum ar fi trecut 
pe acolo o gospodină meticuloasă. Şi la cârmă chiar se 
află o femeie. Singură pe punte, îmbrăcată cu nişte 
pantaloni albaştri şi un tricou negru, vechi, cu guler 
întors, bărbătoasă, masivă ca un elefant, fumează o 
ţigară lungă. 

Când Pierre deschide uşa, femeia întoarce către el o 
faţă năpădită de grăsime, dar care trebuie să fi fost 
cândva drăguță, şi îl examinează cu un aer în acelaşi 
timp ironic şi prietenos. 

— Bună seara, micul domn franţuz! How do you do? 

Surprins de această prezenţă feminină, Le Fresne se 
bâlbâie: S 

— Aăă... mulțumesc, doamnă. Bine. Il... îl caut pe 
căpitan. 

— Eu Martha, măritată căpitan. 

— Ah! 

— Ceva vreți? 

— Să vedeţi... 

— Ah! Este foame, tinerii mereu este foame. Eu 
cobor acum. Dau mâncare toată lumea. Bun mâncare! 


Duce un deget către pieptul opulent: 

— Eu sunt cook! 

— Doamnă, scuzaţi-mă, ăăă... Pot să ştiu de ce 
mergem spre sud şi nu spre Anglia? 

— Ach! Mâneca... Channel: mult pericol! Multe mine: 
voi văzut! Şi avioane... ta-ta-ta. Bombe! Soţul meu 
căpitan, deştept! Cerut ordin mergem întâi Bordeaux. 
Acolo nix deutsche. Pe urmă, vedem. 

Pe chipul lui Pierre se citeşte atât de limpede 
deziluzia, încât femeia se înduioşează şi murmură cu o 
voce de contralto: 

— Cum dumneata nerăbdător! Dumneata grăbit 
luptă? 

Inainte ca Pierre să poată răspunde, ea adăugă ca 
să-l consoleze: 

— Mergeţi England. Sigur! 

Tânărul clatină trist din cap şi dă să plece; ea îl 
cheamă înapoi: 

— Aşteaptă! Dumneata iei acum asta. 

li arată sandvişul şi cana cu bere. Le Fresne e mort 
de foame şi de sete, dar şovăie. Ciudata creatură îi 
face cu ochiul ca să-l încurajeze; tânărul observă 
atunci că femeia are nişte ochi minunaţi, de un 
albastru bătând în violet. 

Brusc se hotărăşte, soarbe berea dintr-o înghiţitură şi 
se îneacă. Martha izbucneşte în râs; un râs răguşit, 
foarte senzual, şi care contrastează uimitor cu 
înfăţişarea prea puţin atrăgătoare a acestui munte de 
carne. Ce vârstă ar putea să aibă? se întreabă Pierre. 
Greu de spus, cu toată grăsimea asta. Zâmbindu-i şi el, 
tocmai vrea să muşte din sandviş, când intră val-vârtej 
căpitanul, care schimbă repede câteva cuvinte cu 
nevastă-sa, apoi, întorcându-se spre Le Fresne, îl 
apucă de braţ: 


— Dumneata! Vine şi ajută cu camarazii. lute! 

Descumpănit, tânărul caută o aprobare în privirea 
femeii, care întăreşte: 

— Da, da! Merge! Foarte urgent. Quick! 

Pe punte, studenţii lenevesc, admirând asfinţitul; 
albinosul se îndreaptă spre ei: 

— Marinarii mei - porci, toţi drunky. Doarme, las 
presiunea cade. Down! Cărbune trebuie. Voi pune! le 
explică el volubil, subliniindu-şi spusele cu gesturi largi 
ale ambelor braţe. 

Tinerii înţeleg până la urmă că danezul le cere să-i 
înlocuiască pe marinarii beţi morţi, întreţinând focul la 
cazane. 

— la ascultă, nu e treaba noastră, începe un 
candidat Saint-Cyr. În definitiv, v-am plătit. 

Le Fresne nu zice nimic. Ascultă zgomotul ritmic al 
motorului alternativ. Pulsaţiile sunt din ce în ce mai 
rare. Nu încape îndoială: aburul o să se oprească în 
curând şi se vor trezi încremeniţi pe frumoasele valuri 
albastre. Frumoase? Nu chiar. Aici hula e slabă, dar la 
tribord a văzut valuri mici înspumate. Departe, spre 
vest, valurile se sparg de stânci. Fir-ar să fie! Vaporul 
se află în plină zonă a puternicelor maree din Golf. Pe 
urmă, vântul de est şi mareea. la să vedem: când va 
începe să scadă? Le Fresne încearcă să-şi amintească 
nivelul apei în port în momentul îmbarcării lor. Un 
calcul rapid... Drace: cu siguranţă că refluxul a şi 
început! 

— Trebuie să mergem, copii! a strigat el. De nu, 
vechitura asta de troacă o să facă gaură-n apă. 

Căpitanul scoate un oftat de uşurare; în sfârşit, e 
măcar unul care a înţeles. Treaba se organizează. 
Studenţii formează trei echipe. Pierre coboară în sala 
cazanelor cu prima echipă. Un marinar, pare-se 


singurul care se află în stare de trezie, le împarte 
unelte şi le arată prin semne ce trebuie să facă. Cei 
mai solizi vor lua cu lopata din grămada de cărbuni, 
aruncându-i în hăul căscat al cazanului, a cărui uşă o 
va manevra alt camarad. Incă doi, înarmaţi cu vătraie, 
vor potrivi înăuntrul focarului combustibilul astfel 
introdus. 

— Voi, pielea goală. Mai bine, îi sfătuieşte marinarul. 

Are dreptate. Băieţii îşi scot hainele. Goi-puşcă, încep 
să lucreze cu sârg. 

— Sper că există vreun duş în funcţiune, îi strigă Le 
Fresne căpitanului, care a şi început să suie pe scăriţa 
verticală. 

Oprindu-se din urcat, acesta îl asigură: 

— Da, duş merge foarte bine. Voi grăbiţi! Presiunea 
trebuie creşte, altfel... schluss! 

Prima echipă a făcut o treabă bună; o jumătate de 
oră mai târziu, marinarul examinează manometrul şi 
anunţă: 

— Very good... foarte bun! 

Pierre trage cu urechea; ritmul maşinii s-a accelerat, 
dar băieţii sunt epuizați. Se apropie de deschizătură şi 
strigă, ducându-şi mâinile pâlnie la gură: 

— Hei, voi de sus! Trimiteţi schimbul! 

Coboară cea de a doua echipă; e compusă numai din 
elevi de la Saint-Cyr. 

— Vă arătăm noi de ce suntem în stare, măi marinari 
de apă dulce! se laudă Bezons, scoţându-şi cămaşa. 

Le Fresne şi colegii lui se caţără cu greu pe punte, 
unde nimeresc în toiul unei bătăi înverşunate: 
căpitanul, şeful de echipaj şi un vlăjgan de marinar se 
răfuiesc cu restul echipajului. 

Albinosul, cu toată corpolenţa lui, se bate ca un leu, 
cu mai mulţi adversari deodată! Şeful de echipaj, cu 


părul lui platinat, mânuieşte cu spor o vână de bou. 
Dar marinarul tocmai a primit în falcă un pumn care l-a 
lăsat groggy şi cei trei bărbaţi sunt aproape copleșiți 
de adversari. Adunați lângă scară, ceilalţi studenţi 
contemplă îngroziţi lupta, fără să intervină. 

— Ce dracu' se-ntâmplă aici? strigă Pierre. 

Gourmelon îl informează: 

— Căpitanul a descoperit butoiaşele de rom furate 
de ăştia. l-a ordonat cambuzierului - cel care-i acum la 
podea - să le arunce în mare. Marinarii s-au supărat, 
au început să urle. Asta e! 

— Mă, bandă de cretini, ce mai aşteptaţi ca să le 
săriţi în ajutor? Dacă înving nebunii ăştia, o să-l azvârle 
pe căpitan în baltă şi atunci ne-am aranjat. Hai,băieţi! 
Pe ei! 

Era şi timpul ca tinerii să intervină: unul din răzvrătiți 
pusese mâna pe un drug de fier, gata să-i dea cu el în 
cap şefului de echipaj, când Le Fresne sare la agresor 
şi îi aplică la gât o „cravată” superbă. Altul apucă un 
lanţ, vrând să-l lovească pe la spate, dar se prăbuşeşte 
grămadă, învârtind în mâini ditamai vâsla, nevasta 
căpitanului i-a venit de hac. Scoţând un urlet sălbatic, 
ea îşi ridică din nou arma, mânuind-o ca pe o coasă. 
Doi marinari sunt aruncaţi cât colo, izbindu-se de 
bastingaj, al treilea e cât pe-aci să zboare peste bord. 

Intervenţia ei pune capăt conflictului: jumătate din 
bătăuşi sunt K.O., ceilalţi ridică mâinile, semn că se 
predau. Martha, tot cu vâsla în mână, ordonă ceva în 
daneză şefului de echipaj, care începe să descolă- 
cească un furtun de incendiu. Apoi, adresându-se lui 
Pierre, spune: 

— Mergi ţine la cârmă. Ştie, da? Direcţia one seven 
two. 

Mândru de răspunderea ce i se încredinţează, tânărul 


dă fuga pe punte, în timp ce matroana începe să-i 
beştelească pe răzvrătiți. Imblânziţi, aceştia îşi scot şi 
ei hainele şi se răcoresc într-un jet rece ca gheaţa, 
ţâşnit din furtunul îndreptat asupra lor de către şeful 
de echipaj. Studenţii se grăbesc spre duş, care e 
călduţ. 

După câteva minute, un timonier trece la cârmă în 
locul lui Pierre, mormăind un fel de mulţumire. Dându- 
şi seama că a rămas tot în ţinuta lui Adam, Le Fresne 
îşi ascunde goliciunea cu un pavilion şi se duce la 
camarazii lui, care se săpunesc de zor, scoțând 
exclamaţii voioase: 

— Ai văzut-o pe mamaia: are o directă de dreapta 
a'ntâia! râde Bezons. Una ca ea pe front ar face 
prăpăd! 

Peste o oră, lovind cu un linguroi într-o cratiţă, 
nevasta căpitanului anunţă masa de seară. Meniul e 
îmbelşugat: slănină şi peşte afumat, urmate de un 
amestec nemaipomenit din carne de pui, anghilă şi 
icre, servit pe felii mari de pâine albă, unse cu unt. 

— Smoerrebroed, anunţă triumfătoare Martha. Very 
good! 

E teribil de gras şi cam ciudat pentru nişte gusturi 
latine sau chiar bretone, dar tinerii noştri înfulecă 
precum lupii. 

Marinarii mestecă în tăcere, dând pe gât halbele de 
bere, apoi o şterg repede; unii aruncă priviri 
duşmănoase  spărgătorilor de grevă. „Doamna 
Căpitan”, cum i-au zis imediat studenţii, le aduce un 
borcan mare cu peltea de coacăze şi o damigeană de 
akvavit, care-i face pe imprudenţi să se înece, după 
care se aşează lângă ei: 

— Dumneata câţi ani? îl întreabă ea pe Pierre, 
întinzând spre el un deget cât un caltaboş. 


— Douăzeci. Mă rog: îi împlinesc în decembrie viitor. 

— Ah! 

Ochii ei se umezesc. 

— Fiul meu Eric... mort... de şapte ani. El azi ca 
dumneata. 

Trage un fum din ţigară, goleşte halba pe care şi-a 
adus-o şi încheie: 

— Grosse necaz. Acum bei prea mult bere, atunci... 

Cu un gest elocvent îşi pocneşte coapsele 
ultraplanturoase. 

— Asta rău pentru femeie! Şi el, Christian, bărbatul 
meu bei prea mult bere! lar acum nazist peste tot. 

Il priveşte pe Le Fresne, cuprinsă brusc de duioşie: 

— Atunci dumneata: război, nu? 

— Mda... vreau să fiu ofiţer de marină. 

— Good! Good! Foarte bun! Rog Dumnezeu ajută mic 
franţuz drăguţ! 

In timpul traversării, Le Fresne nu pierde nici o 
ocazie de a se iniţia în navigaţie. Amuzată de zelul lui, 
Martha i-a devenit profesor: îl învaţă să traseze o rută, 
să ia relevmentul, să pună poziţia pe hartă şi chiar să 
mânuiască sectantul. Râde de el atunci când greşeşte 
şi de fiecare dată tânărul se simte străbătut de un fior. 
Se vede limpede că lecţiile astea nu sunt pe placul 
soţului ei; care se mulţumeşte doar să bombăne în 
colţul lui. Adevăratul stăpân la bord e Doamna Căpitan. 
Incântat, Pierre nu mai pleacă de pe punte, ba chiar îşi 
petrece o bună parte din noapte urmărind stelele ale 
căror nume ciudate îl fac să viseze: Sirius, Vega, Orion, 
Arcturus... 

Mâine dis-de-dimineaţă, Gotland va fi în faţa istmului 
Grave. E trecut de miezul nopţii când Le Fresne se 
hotărăşte în fine să meargă la culcare. Fiindcă e foarte 
cald, acum doarme pe o saltea veche, direct pe punte, 


în spatele roof-ului. Când deschide ochii, soarele e deja 
sus: şi Martha, care i-a promis să-l trezească de la 5! 
Tânărul se repede spre bastingaj: nu se zăreşte nici 
urmă de uscat. Cargoul se află tot în largul mării, când 
trebuia să fi ajuns în estuar. Ce s-a întâmplat? Şeful de 
echipaj îl lămureşte: 

— Gironde terminat! Germani peste tot! Noi merge la 
Bayonne! 

Pierre se repede pe punte să ceară explicaţii 
căpitanului. Acesta i-o retează scurt: 

— Dumneata laşi pe mine în pace! 

Nedumerit, Le Fresne pleacă în căutarea nevestei 
căpitanului, care îl linişteşte imediat: 

— Intâi Bayonne, după ea - England, sigur! 

A doua zi după-amiaza, Gotland intră în port şi 
acostează fără să întrebe pe nimeni nimic. De altfel, 
cheiul e pustiu, cu excepţia unui bătrân pescar, care 
apucă parâmele şi le încolăceşte pe stâlpii de amarare. 

— Aveţi grijă, le strigă el. Au intrat nemţii! 

Studenţii sunt la pământ; atâta drum străbătut 
degeaba! Căpitanul, pe care îl zoresc să plece cât mai 
repede, clatină din cap: omul răspunzător de ungerea 
maşinilor a venit să-i anunţe o avarie gravă. E chiar 
marinarul care voia să-l lovească pe şeful de echipaj cu 
drugul de fier. In ochi i se citeşte o satisfacţie 
răutăcioasă. Tinerii se retrag, cu moartea în suflet. 

— Mă duc să dau o raită pe uscat, zice Pierre. Să 
încerc să aflu câte ceva. 

— Vin cu tine! exclamă Gourmelon. 

Bezons vine după ei: 

— Hai să ne-mpărţim treaba. Eu cercetez oraşul de 
sus şi voi cartierul portului. Bine? 

Pe străzi trecătorii sunt rari şi multe obloane au 
rămas închise; cei doi intră într-o cafenea unde 


patronul, un tip prefăcut, cu accent bolovănos, 
trăncăne fără încetare în timp ce îi serveşte: 

— Da, dom'le! Au venit nemţii. Ce vrei? Suntem 
învinşi, asta e! Dar domnii ăştia sunt foarte corecţi, aşa 
să ştiţi. Plătesc consumaţia fără să se târguiască. 

Face cu ochiul: 

— Chiar dacă îi mai încarc la socoteală. La război ca 
la război, nu-i aşa? adaugă el, izbucnind în râs, 
încântat de propria-i glumă. 

Le Fresne îl întreabă: 

— Aţi văzut marinari germani? Portul nu pare păzit. 

— Păi, de ce ar fi? Aşteptăm dintr-o clipă într-alta să 
se anunţe oficial încetarea ostilităţilor. 

Se opreşte, devenind dintr-o dată bănuitor: 

— Nu cumva mă tragi de limbă? De unde ai ieşit, că 
nu ştii nimic? 

— Dintr-un vapor cu radioul stricat. Venim de la 
Brest. 

— De la Brest? Îţi baţi joc de mine! 

Patronul se apleacă spre ei: 

— la zi, nu cumva sunteţi militari şi încercaţi să 
dezertaţi ca polonezii ăia de ieri, care căutau o barcă 
de pescari ca să-i ducă până în Anglia? Nebuni de 
legat, ce mai! Recunoaşteţi că-i o mare tâmpenie, 
acum că s-a terminat războiul. 

Pierre tresare: 

— Polonezi? Nu ştiţi pe unde ar putea să fie? 

— Eu? Nu, şi nici nu vreau să ştiu. De altfel, pescarii 
nu mai au voie să iasă în larg. Verboten, aşa au zis, şi 
apoi toţi militarii trebuie să se prezinte la ei casă... 

— Asta-i bună! exclamă Gourmelon indignat. Şi mai 
zici că eşti francez! 

— Sigur că sunt. lar voi sunteţi nişte mucoşi care 
începeţi să mă călcaţi pe nervi. la plătiţi şi ştergeţi-o 


de-aici. Mie nu-mi trebuie încurcături: eu am nevastă şi 
copii, aşa să ştiţi! 

Bezons a fost mai norocos. A dat peste un debitant, 
veteran de la 1914-18 şi patriot înflăcărat. El i-a spus 
mai întâi care erau condiţiile armistiţiului: Franţa tăiată 
în două, o zonă ocupată de trupele germane şi o zonă 
aşa-zis liberă, cu interdicţia de a circula dintr-una într- 
alta. Din păcate, Bayonne e în zona ocupată. Aflând de 
intenţia celor de la Saint-Cyr de a ajunge în Anglia, îi 
felicită cu căldură: 

— Bravo! Vă faceţi datoria. E acolo un general care 
constituie o legiune de voluntari francezi. A vorbit la 
radio Londra. 

— Dar cum să facem să ajungem la el? 

— Ei! Nu-i uşor. Dacă treceţi prin Spania, franchiştii 
vă arestează. Doar sunt prieteni la cataramă cu 
naziştii! Nu! Mergeţi întâi în zona liberă. 

— Uşor de zis! Dar nu mi-aţi spus că-i interzis să... 

Bătrânul veteran zâmbeşte: 

— Noi, bascii, suntem toţi un pic contrabandişti, şi n- 
o să ne-mpiedice ei nemţii să circulăm pe unde vrem! 

Intorcându-se la bord, Le Fresne şi Gourmelon îi 
găsesc pe camarazi discutând cu aprindere în cală. 

— Un lucru e limpede, zice Pierre, n-o să facem purici 
pe aici. Gotland o să fie sigur controlat. Colac peste 
pupăză, mi-am rătăcit şi portofelul cu toate actele, aşa 
că m-am aranjat. 

— Nu-ţi fă griji! exclamă Bezons, apărând sus pe 
scară. Totul e aranjat. 

Roşcovanul gâfâie. A venit într-o fugă. 

— S-a făcut, băieţi, putem s-o ştergem la noapte, 
anunţă el victorios. 

Vestea e salutată cu strigăte de bucurie. Incolţit de 
întrebări, tipul de la Saint-Cyr povesteşte că debitantul 


le-a găsit o călăuză care să-i treacă în zona liberă, ba 
chiar şi o camionetă pentru primii kilometri. 

— După aia, trebuie s-o luăm la picior! Daţi-i zor: n- 
avem timp de pierdut! 


În timp ce studenţii se grăbesc să plece, Le Fresne îl 
caută pe căpitan, ca să-şi ia rămas-bun în numele 
tuturor. Albinosul lipseşte, dar nevasta lui e acolo; 
aşezată lângă cabestan, matisează nişte funii, cu înde- 
mânarea unui lup de mare. Pierre îi oferă o sticlă de 
lichior, cadou din partea tuturor, cumpărat de la 
debitant, şi un buchet de flori pe care le-a cules 
clandestin dintr-un parc, nu departe de chei. 

Martha roşeşte de plăcere: 

— Ah! Domnul mic franţuz... mereu galante! Acum 
ce faceţi voi? 

Tânărul îi destăinuie fără şovăire intenţiile sale; 
femeia dă din cap: 

— Merge în Anglia.... foarte greu. Germani iau vapor, 
toate! Ca la noi la Danemarca! 

— În orice caz, încercăm! 

— Păcat nu aviator. Dacă iei avion, vroutt... uşor! 
exclamă ea cu un gest ce mimează decolarea unui 
avion. 

Le Fresne e acum nerăbdător să plece. 

— Atunci, rămâneţi cu bine, doamnă, şi mulţumim 
pentru mesele minunate! 

Dă să se retragă, dar Martha îl cheamă: 

— Aşteaptă! Vine cu mine! 

O ia înaintea lui pe sub punte, până la uşa cabinei pe 
care o împarte cu soţul ei. 

— Wait a minute, please! 

lese peste câteva clipe. 

— Uite! asta, cred, de la tine, zice ea şi îi întinde un 


portofel. Am găsit... hm... la marinar. 

Pierre mulţumeşte călduros şi-şi ia rămas-bun. Ajuns 
pe chei, desface portofelul: nu numai că nu lipseşte 
nimic, dar buna femeie a mai adăugat şi suma ce 
reprezintă preţul călătoriei lui pe vas şi... ce-o mai fi 
încă? O fotografie a unei fete tinere, înaltă, subţire şi 
blondă, într-o rochie albă, lungă. Seamănă cu cineva. 
La naiba, desigur: e Doamna Căpitan - bineînţeles, cu 
mult înainte de război. 


Puterea 


14 noiembrie 1940 


Se făcuse aproape ora prânzului: o zi frumoasă de 
toamnă, dar storurile trase, închise ermetic şi căptuşite 
cu draperii grele de pluş ţineau dormitorul în beznă, în 
afară de porţiunea luminată de o veioză pe care cel ce 
dormea uitase s-o stingă. 

Rezemat de trei perne puse una peste alta, cu capul 
pe spate, cu ochelarii pe frunte, omul care ţinea în 
mână soarta Imperiului sforăia ca un trompetist. Ţigara 
ce-i căzuse din mână atunci când îl doborâse oboseala 
arsese adânc covorul, şi nu lipsise mult ca să dea foc 
unuia din ziarele împrăştiate pe parchet; plapuma 
dispărea literalmente sub un maldăr de hârţoage. Un 
număr din Observer, mototolit cu furie, aterizase pe 
masa cea mare, plină de hărţi, din mijlocul camerei. 

După ce bătuse în zadar la uşă de mai multe ori, 
valetul se hotărâse să intre; se apropie de pat cu un 
pas măsurat: 

— Domnule, sunteţi căutat... e foarte urgent! 

Un mormăit nedesluşit, dar cât se poate de 
duşmănos, fu singurul răspuns. Valetul insistă: 

— Domnule, e important! 

Înjurătura ordinară pocni ca un bici; bătrânul servitor 
îşi îngădui un zâmbet. 

— E domnul Brown, inginerul, anunţă el cu un ton 
măsurat. 

— Ce dracu’, nu puteai să-mi spui de la început? 
izbucni somnorosul, trecându-şi mâna peste ţeasta 
cheală. Dă-mi halatul!... Ba nu-mi mai da nimic: să 
intre. E prea bine aici, la căldură. 


Musafirul care aştepta la uşă intră, şchiopătând. De 
înălţime mijlocie, burtos, patruzeci de ani trecuţi, 
purtând o jachetă veche de tweed cu petice de piele la 
coate şi pantaloni boţiţi de flanelă peste ghetele pră- 
fuite, agita nişte foi dactilografiate; ochii îi străluceau 
de surescitare. 

— De data asta îi avem în mână, domnule! Maşina a 
descifrat tot, tot! 

La un semn al stăpânului, valetul trase perdelele şi 
ferestrele oblonite: în cameră năvăli brusc lumina. În 
pat, cel interpelat clipi din ochi şi aşteptă să plece 
servitorul. 

— Ce vrei să zici cu „tot”? întrebă el sec. 

— Codul Luftwaffe, domnule. Ca o carte deschisă! 
Aici e ordinul de atac pentru noaptea asta. Ştim exact 
care le sunt obiectivele. Pentru vânătorii noştri de la 
Royal Air Force e o adevărată pleaşcă - după cum zic 
ei. O să-i poată intercepta la sigur şi... 

— la dă foile-alea-ncoace! i 

Omul din pat se ridicase în capul oaselor. Işi potrivi 
ochelarii şi începu să citească. Când isprăvi, fluieră 
printre dinţi; faţa îi era crispată. 

— Serveşte-te! mormăi el, arătând spre o sticlă de 
whisky ce trona pe o măsuţă scundă, între două 
pahare. 

— Mulţumesc... ăăă... încă n-am luat micul dejun. 

— Atunci, serveşte-mă pe mine. Eu am mâncat târziu 
de tot aseară. 

Fără a scăpa din ochi foile, întinse mâna să ia 
paharul pe care-l întindea, plin de respect, celălalt şi 
bău încet, cu înghiţituri mici. Alcoolul îl stimula, fără 
să-i umbrească în nici un fel judecata limpede. 

— Cui i-ai mai arătat astea? întrebă el, ridicând 
capul. 


— Nimănui până acum, domnule. Era aşa... aşa de 
formidabil... şi apoi, doar mi-aţi atras atenţia... 

Bărbatul îşi lăsă bărbia în piept: 

— Bine ai făcut. 

Îşi scoase ochelarii şi rămase pe gânduri; Brown nu-şi 
mai încăpea în piele de bucurie. 

— Acolo, la centru, cine mai e la curent, în afară de 
dumneata? întrebă el în cele din urmă, cu o voce 
surdă. 

— Numai eu, domnule. Să vedeţi... ăăă... a trebuit să 
încercăm degeaba peste douăzeci de combinaţii. Asta 
ne-a luat ore întregi; băieţii erau epuizați. N-o să 
reuşim niciodată, ziceau ei: „Hunii” probabil că au 
schimbat cheia cifrului. În cele din urmă, i-am trimis să 
se culce şi am rămas singur să mai fac o încercare. Şi, 
să vedeţi, maşina a început subit să debiteze; nu se 
mai oprea! Am venit direct aici, cât am putut de 
repede. 

— Bine. la loc şi lasă-mă să mă gândesc. 

— Dar... dar... mareşalul de aviaţie, domnule? Ar 
trebui să-l anunţăm imediat: e aproape amiază... 

— Gura! 

Inginerul se dădu înapoi, zăpăcit. Cu ochii pe 
jumătate închişi, bătând darabana pe cearşaf cu 
degetele umflate, bărbatul mormăia încet, ca un câine 
gata să muşte. În timp ce pe sub ferestre trecea o 
ambulanţă sunând din sirenă, el îndreptă spre Brown o 
privire sălbatică: 

— Te duci acasă. Bagă de seamă: acasă, nu la 
centru, şi îţi iei o zi de odihnă, fără să te-ntâlneşti cu 
nimeni. lar astea, adăugă el, arătând spre hârtiile 
răspândite în faţa lui, mesajele astea n-au putut fi 
descifrate, pricepi? Încă n-am reuşit să decriptăm noul 
cod german. M-ai înţeles? 


Inginerul păli: 

— Bine,dar... e imposibil! Poate n-aţi citit ce scrie: 
literele nu sunt prea clare. In noaptea asta toate 
avioanele inamice vor fi îndreptate asupra unui singur 
obiectivi O să fie... o să fie cu sutele. Oraşul nostru va 
fi complet distrus... ras, şters de pe hartă... cu mii de 
morţi. 

Se sufoca de emoție: 

— Nu se poate, nu aveţi dreptul să... 

— Nu numai că pot, dar aşa o să şi fac! strigă 
bărbatul cu o voce tunătoare, apoi îmblânzindu-se 
brusc, adăugă: Stai jos şi ascultă-mă. Ai făcut o treabă 
nemaipomenită. Datorită invenţiei dumitale 
extraordinare suntem în măsură să cunoaştem cele 
mai secrete ordine date escadroanelor din Luftwaffe, 
dar esenţialul e ca domnii ăia să nu ştie, altfel schimbă 
cifrul imediat, şi cine ştie dacă afurisita dumitale de 
maşină va mai putea să-l decodeze şi pe ăla! 

Ridică mâna, ca pentru a împiedica orice obiecţie. 

— Nu! Treaba de la noapte nu e... nu e aşa de 
importantă. E groaznic, de acord cu dumneata, dar ne- 
am angajat într-o luptă fără cruţare. O să mai fie, din 
păcate, multe alte raiduri, multe alte distrugeri şi 
multe hecatombe. Germanii ştiu deja că suntem în 
stare să le reperăm avioanele în zbor... 

— Cum, domnule, ştiu de RDF!? 

— Da, ştiu; ba chiar au început să ni-l bruieze, 
bombardând sistematic emiţătoarele. In condiţiile 
astea, se aşteaptă să interceptăm unele din formaţiile 
lor, dar nu pe toate! 

Clătină din cap; chipul lui oglindea o hotărâre de 
neclintit: 

— Dacă ne concentrăm dinainte escadrilele de 


1 Primul radar britanic. 


vânătoare de noapte în jurul oraşului, atunci o să 
înţeleagă, şi asta nu vreau să se întâmple cu nici un 
preţ! strigă el, apăsând pe fiecare cuvânt. 

— Deci munca mea n-a servit până la urmă la nimic! 
gemu inginerul, disperat. 

Bărbatul schiţă un gest liniştitor: 

— O! Ba da! O să ne folosim din plin de maşina 
dumitale, dar... mai târziu, când vom da asaltul asupra 
fortăreței Europa, cum îndrăzneşte Hitler s-o 
numească. Atunci, şi numai atunci o să ne dăm în 
vileag bateriile; pentru bătălia supremă şi nu înainte! 
Fii bun, te rog, şi mai serveşte-mă. 

Goli paharul dintr-o înghiţitură. 

— Bătrâne, în momentul ăsta sunt de zece ori mai 
mâhnit decât dumneata. La dracu': cineva tot trebuie 
să se poarte ca un ticălos, dacă-i vorba să salveze 
Anglia! 

Brown se ridică, cutremurat; brusc se înclină adânc, 
murmurând: 

— Înţeleg. Scuzaţi-mă, domnule, şi... şi Dumnezeu să 
vă ajute. leşi de-a-ndăratelea, de parcă ar fi fost primit 
de un rege încoronat, înfăşurat într-o mantie de 
hermină, şi nu de un bătrânel agitat, în pijama. După 
ce ieşi din cameră, bărbatul dădu plapuma la o parte şi 
se sculă, strâmbându-se: iar îl apucaseră durerile. 
Târându-şi picioarele, se apropie de şemineu, cu 
hârtiile în mână; aprinzând un chibrit, le dădu foc şi le 
azvârli înăuntru: pe obraji îi curgeau lacrimi mari. 

— Şi când te gândeşti că există unii care şi-ar da 
mâna dreaptă ca să fie în locul meu, bodogăni el, 
sunându-l pe valet. 

Acesta apăru îndată. 

— Pregăteşte-mi baia. Şi să fie fierbinte, ordonă 
stăpânul, culcându-se la loc. 


Royal Navy 


Cu puţin înainte de venirea zorilor, vântul se înteţi, 
schimbându-şi din nou direcţia, iar valurile deveniră 
uriaşe. Unul dintre ele, mai înalt decât celelalte, se 
sparse de bordul crucişătorului, apăsând cu toată forţa 
lui dezlănţuită asupra masei de patruzeci de mii de 
tone şi făcând-o să se încline. Trombe de apă măturară 
puntea din faţă, sărind în jerbe înspumate pe turele, 
acoperind puntea, blockhaus-ul şi ajungând chiar în 
partea cea mai de sus a catargului-tripod, la postul de 
dirijare a tirului. 

La Punctul Central Operaţiuni, amiralul şi 
comandantul erau amândoi aplecaţi asupra unui 
indicator luminos unde apăreau intermitent două 
puncte fluorescente. Un ofiţer tânăr, aşezat în faţa lor, 
răsucea butoanele, încercând să obţină o imagine mai 
clară şi anunţa distanţele cu voce monotonă. In ciuda 
norilor de ceaţă în care mastodontul se afunda fără 
ezitare, propulsat cu treizeci de noduri de cei 150 000 
de cai ai turbinelor, RDF-ul, ochiul magic - pe cale de a 
revoluţiona războiul naval şi aerian - urmărea 
necruţător cele două nave germane de război care se 
aventuraseră în vestul Islandei. 

Cu o seară înainte, fuseseră  reperate de 
crucişătoarele trimise în recunoaştere, care le 
urmăreau cu înverşunarea unor ogari hăituind nişte 
cerbi, ca dimineaţa să le dea pe mâna tunurilor de pe 
bastimentele de linie trimise în urmărirea lor. 

Se lumina de ziuă, o zi mohorâtă şi ploioasă, dar 
ceața se risipise. In teleobservator, ofiţerul tunar se 
agăţă de banchetă, scrutând orizontal, cu fruntea lipită 


de binocilul uriaş prin care se reperau ţintele. Deodată 
scoase o exclamaţie şi strigă în portavocea prin care 
ţinea legătura cu puntea: 

— Se vede inamicul! 

Apucând telefonul, ordonă fără să-şi poată stăpâni 
surescitarea: 

— Artileria principală. Gata de manevră! 

Indată, ţevile celor opt tunuri formidabile de 381 de 
milimetri se  ridicară, apoi coborâră revenind la 
orizontală, în timp ce turelele se rotiră, după care se 
imobilizară încet în axa vaporului. În turela numărul 
patru, cea mai din spate, chief gunner's mate! Wesson, 
stăpân absolut pe camera de tir, îi consultă din ochi pe 
subordonații săi direcţi, doi petty-officers”, fiecare 
răspunzând de câte un tun. Aceştia tocmai verificaseră 
funcţionarea dispozitivelor de ochire şi a impozantelor 
chiulase cu şuruburi, concepute să reziste la forţele ce 
vor propulsa obuze cântărind aproape o tonă; 
controlaseră benele, refuloarele şi celelalte dispozitive 
ce serveau la transportul munițiilor din buncăr şi la 
încărcarea lor. La fel ca ceilalţi doisprezece marinari 
din jurul tunurilor, şi ei purtau căciuli antisuflu, care le 
încadrau feţele bătute de furtuni. Mişcându-se încet în 
ceața uşoară datorată  condensului, cu gesturi 
măsurate, de mii de ori repetate, toți semănau cu nişte 
fantome săvârşind un ritual ciudat. 

Cei doi ofiţeri ridicară împreună braţul. Wesson se 
întoarse şi anunţă cu voce tare: 

— Gata, Sir! 

Cocoţat pe un scăunel într-un soi de mezanin din 
spatele turelei, cu căştile la urechi şi microfonul pe 
piept,  sublocotenentul Maxwell Rashbrook  (R.N.) 


1 Ofiţer de marină artilerist, între plutonier şi sublocotenent. 


2 Ofiţer de marină 


înclină capul şi, apropiindu-şi buzele de telefon, dădu 
la rândul său raportul către Postul Central. Trebui să 
repete de două ori, atât de tare îi bătea inima; mai 
mult ca oricând avea sentimentul că locul lui nu era 
acolo. Din copilărie îşi dorise să fie muzician. Dar vai, 
unchiul său, amiralul, cel mai vârstnic membru al 
familiei şi care nu avea copii, pusese capăt cu 
autoritate acestei vocaţii: de două secole existase 
întotdeauna un Rashbrook în Royal Navy: tradiţia 
trebuia respectată. Ca de obicei, tot clanul se 
supusese, iar tânărul Maxwell se trezise la Royal Navy 
College. 

S-ar fi cufundat cu dragă inimă în anonimat, de nu s- 
ar fi făcut remarcat prin neîndemânarea lui la sport şi 
prin înfăţişare. Nu semăna deloc a britanic; de statură 
foarte mică, subţirel şi delicat, cu nasul coroiat, tenul 
smead, părul negru şi ondulat, era leit mama lui, o 
arleziană cu ochi catifelaţi. Bineînţeles, camarazii îl 
porecliseră Froggy!. Ori de câte ori dădea dovadă de 
impulsivitate excesivă, superiorii clătinau din cap şi 
declarau pe un ton dispreţuitor: „Ştiţi, maică-sa e 
franţuzoaică”. 

Maxwell abia împlinise douăzeci şi doi de ani şi 
fusese de curând înaintat în grad. Era primul lui post 
de răspundere. Şi îl datora numai şi numai îmbolnăvirii 
bruşte a titularului, care trebuise operat de urgenţă în 
mijlocul Atlanticului, cu două zile în urmă. Asta o ştia şi 
el, iar frica de a nu se arăta la înălţime îl obseda mai 
mult decât ideea de a intra în luptă. Tot căznindu-se 
să-şi repete în gând noţiunile învăţate de curând la 
stagiile accelerate de necesitățile momentului, 
Rashbrook îi sorbea din ochi pe marinari. La ce s-or fi 
gândit ei în clipa aceea? li invidia pentru calmul lor şi 


1 Broscuţă (mâncător de broaşte), poreclă dată francezilor. 


simţi brusc că îi erau dragi: erau oamenii lui. Ca şi cum 
i-ar fi ghicit gândurile, Wesson se întoarse spre el chiar 
atunci, cu o privire prietenoasă. li făcu uşor cu ochiul: 
acest semn îi încălzi inima; îi venea să-l sărute pe 
bătrânul lup de mare care i-ar fi putut fi tată. 

„Cred că au dreptate în privinţa mea”, îşi zise 
Maxwell, „sunt teribil de francez”. 

Un ordin scurt la telefon: 

— Aprovizionaţi tunurile. 

De data asta începea bătălia. De-a binelea. Acolo 
sus, ochitorul probabil urmărea inamicul, estimându-i 
traiectoria şi viteza. Mult mai precis decât telemetrele 
optice, RDF avea să comunice în permanenţă distanţa 
țintei şi nemţii nu dispuneau de un RDF comparabil cu 
al englezilor. Primele lovituri ale britanicilor sigur vor 
lovi ţinta. Fremătând de nerăbdare, ordonă: 

— Încărcaţi! 

Această simplă comandă declanşă în interior un 
vacarm perfect orchestrat:  sfârâitul motoarelor 
electrice care aduceau ţevile de tun într-o poziţie uşor 
înclinată, pocnetul sec al chiulaselor blocate în poziţia 
deschis, claxoanele anunțând sosirea benelor - mici 
ascensoare cu trei etaje care urcau din buncăr 
transportând obuzele, clinchetul lanțurilor care le 
ridicau. 

În faţa fiecărui tun, compartimentul inferior al benei 
unde se afla obuzul fu fixat de planşeta de tir. Imediat 
servantul acţionă o pârghie; refulorul mecanic se 
sprijini pe soclul proiectilului şi îl propulsă cu zgomot în 
interiorul tunului. Brusc zarva încetă; un marinar 
strigă: 

— La posturi! 

Chief gunner's mate aprobă din cap şi ridică braţul. 
La acest semn încărcătorii apăsară pe butoanele 


respective: alt semnal de claxon şi benele, coborând 
cu o treaptă, apoi încă cu una, prezentară succesiv fie- 
care cele două semiîncărcături, cu câte două tuburi de 
exploziv pe care refuloarele le încărcară imediat. De 
fiecare dată, dinţii roţilor pocneau, lanţurile scârţâiau 
pe roţile dinţate. Încărcarea se terminase; chiulasele 
se închiseră cu zgomot şi se înşurubară, în timp ce 
benele coborâră din nou. Oamenii rămaseră nemişcaţi 
în tăcerea care se aşternuse şi Wesson anunţă: 

— Gata! 

Operația durase cincisprezece secunde. Rashbrook, 
cu dinţii strânşi, aştepta. În mod normal n-ar mai fi 
avut nimic de făcut. Elementele de tir înscrise pe 
cadrane urmau a fi pur şi simplu recopiate de către 
servanţi, ordinul de foc dându-se direct din centrală. 
Totul era automatizat; el nu trebuia să intervină decât 
în cazul unui incident neprevăzut sau dacă fire director 
ar fi fost distras. Dar aşa ceva era de neconceput! 

Deodată Maxwell tresări, neputând să-şi creadă 
urechilor: ofiţerul tunar tocmai ordonase: 

— Poziţia de aşteptare zero! Ţinta este bastimentul 
din frunte, cel mai din stânga. 

Prin urmare, escadra germană se afla drept în fata 
lor, îşi spuse tânărul ofiţer, şi le tăia drumul. Ei ar fi 
putut deci să-şi folosească toate tunurile de la bord, în 
timp ce la englezi numai turelele din faţă ar fi avut 
cum să tragă: adică doar jumătate din capacitatea de 
foc. Cum reuşiseră să cadă într-o asemenea cursă? se 
întrebă el cu amărăciune, amintindu-şi brusc o 
observaţie a şefului Serviciului artilerie: „Cuirasatele 
germane sunt noi-nouţe şi mult mai bine protejate 
decât ale noastre. Aşa că interesul nostru e să ne 
apropiem cât mai mult”. Asta era, cu siguranţă! 

„Şi amiralul tocmai se aruncă asupra inamicului, ca 


Nelson! Hai, că mai am încă multe de învăţat!” 

Reproşându-şi criticile nesăbuite, Maxwell lăsă capul 
în jos, chircindu-se pe banchetă căci centrala dădu 
comanda: 

— Turela unu şi doi, foc! 

Chiar atenuat în interiorul camerei de tir, tunetul 
primei salve fusese atât de puternic, încât 
sublocotenentul era gata să cadă de pe taburet. O 
secundă se crezu în mijlocul unui cutremur de pământ. 
De-abia îşi venise în fire că cele patra 381 scuipară din 
nou. Deodată, în receptoare răsună un strigăt de 
triumf: 

— Ţintă! 

— L-am atins! L-am luat! vesti el, aplecându-se către 
oamenii săi. 

Echipa de schimb izbucni în urale, dar Wesson le 
impuse tăcerea, arancându-i lui Rashbrook o privire 
mustrătoare. 

Bastimentul înainta.  Ochitorii  învârtiră febril 
manetele şi turela pivotă pe galeți, iar ţevile tunurilor 
se ridicară. O privire pe cadran îi arătă că distanţa 
până la inamic era de 12 mile marine. Începea 
hăituiala. 

— E rândul nostru! nu se putu el împiedica să strige. 
Brrang! 

De astă dată, trăsnetul se abăâtu asupra lor. O 
explozie înspăimântătoare. Turela de peste două mii 
de tone păru să se ridice cu totul de pe soclu, căzând 
greoaie la loc. Crucişătorul vibră şi se înclină brusc la 
tribord. Marinarii fură azvârliţi pe punte şi se ridicară 
cu greu, unul dintre ei avea faţa însângerată: se tăiase 
la frunte, lovindu-se de un refulor. Zgomotele 
exploziilor veneau unul după altul şi camera de tir era 
năpădită de fum. 


— Dumnezeule! Muniţiile... 

Impasibil. Wesson declanşa extinctorul automat la 
etajul de jos şi-i făcu semn şefului că totul era în 
regulă, dar ordinul de a deschide focul tot nu sosea. 

Dimpotrivă, se dezlănţui un zgomot asurzitor venind 
din măruntaiele navei, ca şi cum mii de valuri ar fi 
izbit-o în acelaşi timp. Căldura creştea brusc,devenind 
insuportabilă. Vaporul care se îndreptase, dădu iar 
bandă la tribord. Neputându-şi stăpâni tremurul 
convulsiv, Maxwell se crampona de balustradă. O voce 
necunoscută urlă în căşti: 

— Evacuaţi! 

— Ce? gemu el la telefon. 

— Fugiţi, pentru Dumnezeu! Ne scufundăm! 

Rashbrook îşi şterse fruntea cu dosul palmei. Se 
simţi dintr-o dată ciudat de calm şi-şi îmbărbătă 
oamenii cu privirea. Nemişcaţi în mijlocul fumului, ca 
nişte stane de piatră, îi simţea intim legati de el, şeful 
lor, şi vocea cu care ordonă era fermă: 

— La posturile de evacuare! 

El însuşi cobori de pe banchetă, alunecând pe 
parchetul metalic, căci înclinarea creştea mereu: acum 
era mai mare de 15 grade. Un tunar deja deschisese 
chepengul din tavanul camerei de tir. Apăru un petic 
de cer înroşit de lumina incendiilor care se 
dezlănţuiseră cu zgomotul unor foale gigantice. 
Înecându-se, împiedicându-se şi ajutându-se unul pe 
altul, marinarii escaladară în grabă scara verticală la 
picioarele căreia Wesson, nemişcat ca o statuie, îi 
număra. Când dispăru şi ultimul, chief gunner's mate 
strigă: 

— Complet, Sir! 

Şi se dă la o parte ca să facă loc ofițerului. Acesta 
zâmbi: 


— Nu, bătrâne; întâi dumneata! 

Ducându-şi două degete la frunte, bătrânul caporal 
se înclină uşor, apoi îl privi pe Maxwell drept în ochi; o 
privire care-l umplu pe acesta de o imensă mândrie. 

Înghiţind în sec,  sublocotenentul încercă să 
glumească: 

— Grăbeşte-te, ţi se răceşte ceaiul! 

În jurul lor, zgomotele exploziilor pocneau ca un foc 
de artificii, înclinarea se mărea tot mai mult. Wesson 
se întoarse şi urcă rapid; aproape că ajunsese sus, cu 
Maxwell gata să-l urmeze, când podeaua se sparse sub 
el şi infernul îi înghiţi pe amândoi. 

Dintr-un echipaj de aproape 1500 de oameni 
rămăseseră numai trei supraviețuitori. 


Capriciile vremurilor 


Ce ţi-e şi cu întâmplarea asta! Dacă Vigouroux, 
camaradul meu, nu şi-ar fi rupt piciorul, n-aş fi fost 
desemnat ca, lăsând totul baltă, să-l înlocuiesc pe un 
contratorpilor care pleca chiar în seara aceea spre 
Levant, unde începusem din nou să ne măcelărim cu 
englezii. 

Am ajuns la Beirut exact la timp pentru a afla că 
trebuia să ne întoarcem. Bastimentul plecă seara 
înapoi... fără mine. Miaship-ii puteau fi manevraţi şi 
puşi la corvoada după plac, aşa că Statul Major găsise 
de cuviinţă să mă trimită la luptă pe uscat, în fruntea 
unui detaşament de puşcaşi marini, constituit în grabă, 
râcâind pe fundul sertarelor bazei navale. Oamenii mei 
nu erau nici pe departe nişte eroi ai războiului, 
majoritatea fiind furieri sau secretari, dar marinarii se 
pricep la toate, nu-i aşa? lar adversarul declanşase o 
ofensivă cu mijloace, vai, mult superioare nouă. 

Două zile mai târziu, iată-ne în nişte adăposturi 
individuale cu câte două arme automate, ca să apărăm 
un sat părăsit de locuitorii săi, aflat între dune, în sudul 
Beirutului. Soarele tocmai a răsărit; zăresc în depărtare 
un nor de praf. Mă uit cu binoclul: mii de draci, o 
automitralieră! După ea vin alte autovehicule; tancurile 
trebuie să fie pe aproape. Să mor într-o asemenea 
luptă mi se pare culmea stupidităţii, dar ce vreţi să 
fac? Le ţin o cuvântare voinicilor mei: 

— Copii, e cazul să rostiţi o rugăciune, chiar dacă nu 
sunteţi credincioşi. Bun. Înălţimea: 200. În ultimul 
moment deschidem focul. Şi ochiţi deschizăturile. 

Telefonul de campanie sună, tăindu-mi vorba. Ridic 


receptorul: o voce necunoscută mă întreabă: 

— Vezi vreo coloană pe şosea? (Asta numeşte el 
şosea! interlocutorul meu e un optimist.) 

— Dacă o văd? Şi încă cum! Dar n-o s-o putem ţine în 
loc prea mult timp. 

— Eşti nebun! Nu cumva să trageţi! Sunt 
parlamentarii care se întorc! 

Ei bine! Se semnase armistiţiul...într-o zi de 14 iulie. 
Hotărât lucru, în istorie există date cu două feţe. De 
pildă, 18 iunie, Waterloo. Britanicii, decişi să-i 
îndepărteze pe francezi din Orientul Mijlociu, se între- 
ceau în politeţuri cu unităţile rămase credincioase 
guvernului de la Vichy. Fir-ar să fie! Urma să o ştergem 
de acolo. Pe atunci nu-mi dădeam seama, bineînţeles, 
şi dacă am avut la vremea aceea unele veleităţi de a 
mă alătura Franţei libere, atitudinea englezilor faţă de 
gaullişti avea de ce să mă descurajeze. 

Aşteptând să fim repatriați, ne plimbăm liberi prin 
Beirut. După ce am stat ca şopârla la soare, pe plajă, 
intru să beau un pahar la Kit Kat. De ce tocmai aici şi 
nu la alt local? Întâmplarea! La ora asta e plin de 
australieni şi nici unul nu mi se pare a fi membru al 
Ligii de temperanţă. Sunt destul de prost dispus. 
Adineauri m-am întâlnit cu doi marinari ce purtau pe 
mâneca stângă câte o crace mare de Lorena. Văzându- 
mă, unul dintre ei mi-a arătat mâneca, exclamânad: 

— Vezi, asta înseamnă onoare! 

N-am răspuns nimic, dar acum mă încearcă o 
proastă dispoziţie. Croindu-mi drum printre 
consumatori mă duc la toaletă să mă spăl pe mâini. In 
faţa lavaboului vecin, un tânăr sergent gaullist din 
infanteria colonială se  piaptănă, fredonând La 
Madelon. 

Deodată dau buzna doi australieni, zbierând în gura 


mare. Amândoi sunt - evident - beţi criţă. Primul, o 
huidumă cât toate zilele, mă bate pe umăr. Mă întorc; 
beţivul îşi îndreaptă arătătorul spre pieptul meu şi 
bâiguie ameninţător: 

— You... de Gaulle? 

Fraţilor, îmi vine să mor... dar, oricum, nu pot da 
înapoi. Cu un nod în gât, reuşesc să articulez: 

— No... Me Pétain! 

Izbucneşte într-un râs homeric şi îmi trage o palmă 
zdravănă în spate. 

— Ha! Ha! Good! 

Apoi, arătând către sergent: 

— And this man? 

— Oh, el, da. Free French! 

Cu un muget, namila se năpusteşte la gaullist, care 
se pregătea să plece, dar în loc să-l felicite, îl înşfacă 
de turul pantalonilor şi, împreună cu camaradul său, se 
apucă să-l bage cu capul în gaura closetului turcesc, 
urlând tot felul de obscenităţi - de altfel, foarte 
potrivite cu locul. Nu ştiu ce reflex a funcţionat, dar 
fără nici o clipă de ezitare apuc un flacon de săpun 
lichid, mi-l potrivesc bine în mână, îi trag una zdravănă 
în ceafă agresorului şi-l dobor. Tovarăşul lui îmi sare în 
spate. Deşi ceva mai puţin solid, tot simt vreo zece 
kilograme bune. Când să-i dau şi lui una cu arma mea 
improvizată, sergentul, care s-a ridicat, îl culege în 
trecere cu o directă la bărbie demnă de un campion la 
lupte. 

— Mulţumesc, domnule locotenent! exclamă el. 
Acum haideţi s-o ştergem iute. Se-mpute treaba! 

Că bine zice! Traversăm localul în sens invers, 
îmbrâncind pe toată lumea. In trecere, îmi recuperez 
cascheta agăţată în cuier şi ne luăm picioarele la 
spinare; când crede că suntem în siguranţă, subofiţerul 


se opreşte. 

— Domnule locotenent, recunosc că fără 
dumneavoastră aş fi încurcat-o. Haideţi să bem un 
păhărel, fac eu cinste; ştiu un local liniştit. 

— Cu plăcere. 

Pornim împreună, de astă dată mergând normal. Îmi 
pun pe cap cascheta pe care o ţinusem în mână cât 
fugisem; când vede boneta mea albă!, exclamă: 

— La dracu’! Sunteti de-ai lui Pepe! 

— Poftim? 

— Păi Pepe - tremuriciul: mareşalul Pétain! 

— Într-adevăr. (Am încurcat-o: altă bătaie în 
perspectivă.) 

— Atunci de ce m-aţi... adineauri? 

— Cum de ce: un francez contra doi australieni! Nu e 
normal? 

Sergentul nu se dumireşte. 

— Fir-ar să fie, nu mă aşteptam! În fine, scuzaţi-mă, 
domnule locotenent şi vă mulţumesc încă o dată! 

Mă salută şi vrea să se îndepărteze; îl chem: 

— Şi păhărelul ăla, nu-l mai bem? 

— Cum... păi, vreţi? 

— De ce nu? Marina şi Armata Colonială au fost 
întotdeauna împreună! Plătesc eu: la noi, cel mai mare 
în grad face cinste. 

Bem în tăcere; tovarăşul meu se scarpină în bărbie. 

— Dacă-mi permiteti, domnule locotenent, vă 
întoarceţi înapoi în Franţa? 

Fac semn că da. 

— Mă rog, nu se cade să vă judec. Ati fost prea salon 
cu mine. Aşa că... 

Mai şovăie puţin, apoi se hotărăşte brusc: 

1 în Orient numai marinarii „Petainişti" purtau boneta albă, în timp ce puşcaşii 


marini din trupele Franţei libere purtau tradiționala bonetă albastră, chiar în 
ţările calde. 


— Cred că pot să am încredere. Uitaţi: aţi putea duce 
nişte veşti părinţilor mei şi unei fete? De mai bine de 
un an... 

— Cu plăcere, bătrâne, sigur! 

— Sunt dintr-un sat de lângă Nimes. 

— Cu atât mai bine. Am şi eu rude în Gard. Scrie-mi 
câteva rânduri pentru ei. iți promit că o să le duc cu 
mâna mea. Dar dă-le repede. Trebuie s-o şterg acum, 
vaporul meu pleacă mâine. A 

Fuge repede la tejghea să ceară ceva de scris. In 
timp ce scrie, scoțând limba, mă gândesc că poziţia 
noastră e destul de neaşteptată,dar că ar putea fi 
simbolică, deşi pe moment oricine (fie dintr-o tabără, 
fie din cealaltă) ne-ar fi văzut împreună, ar fi sărit cu 
gura pe noi. 

Sergentul a terminat. Îmi dă două plicuri. 

— Uitaţi, domnule locotenent, poate ne mai întâlnim. 

— Foarte probabil. În curând, fii sigur, toată lumea o 
să se ridice contra nemților. 

— De ce nu chiar acum? 

— Nu-i aşa de simplu, din păcate. 

În timp ce mă grăbesc spre baza de tranzit, mă 
gândesc la băiatul ăsta pentru care, într-adevăr, totul e 
simplu. 

Imediat după ce m-am întors în Franţa, m-am dus să- 
i văd pe ai lui. Tatăl, secretar la primărie, a refuzat 
categoric să dea ochii cu mine. 

— Fiul meu e un trădător! Nu-l mai cunosc! 

Din spatele lui, mama îmi făcea semne disperate, 
plângând; a venit după mine pe scară şi a luat 
scrisoarea, binecuvântându-mă. 

Fata însă nu mai locuia la adresa de pe plic. M-am 
interesat: se măritase cu băiatul măcelarului - o 
partidă foarte bună. A doua scrisoare i-am dat-o aşadar 


preotului. Dumneavoastră ce-aţi fi făcut în locul meu? 

Câţiva ani mai târziu (tot întâmplarea!), asistam la o 
ceremonie în faţa monumentului eroilor din satul 
respectiv. Scris cu litere aurite, proaspete, am văzut 
numele sergentului. Cât se poate de demn şi stăpâ- 
nindu-şi durerea (aşa au scris ziarele), tatăl primi din 
mâna unui general crucea Legiunii de Onoare atribuită 
postum fiului său. O femeie tânără, vizibil aproape să 
nască şi, în orice caz, foarte emoţionată, stătea în 
spatele părinţilor, la braţul unui roşcovan voinic; 
acesta purta cu mândrie o brasardă de luptător în 
Rezistență. 

Prin urmare, fiecare luptase în felul său şi după 
împrejurări. 


Trece un înger 


În picioare în faţa căminului, cu spatele către flăcări, 
amiralul ridică paharul spre mine: 

— Cheerio! 

Se ținea bine, afurisitul. Câţi ani să aibă? Şaptezeci, 
şaptezeci şi unu? In orice caz, mă bătuse la tenis de-mi 
merseseră fulgii, cu toate că ar fi putut foarte bine să- 
mi fie tată. Foarte înalt, cu o figură de tribun, căreia 
doar o chică deasă şi albă îi mai lua din severitate, îşi 
păstrase o siluetă de midship. De doi ani eram vecini. 
La început ne apropiase pasiunea comună pentru 
pescuitul de păstrăvi, apoi ne-am descoperit şi alte 
gusturi identice: muzica, teatrul. Era celibatar; eu la fel 
şi îl ascultam totdeauna cu interes când povestea 
despre campaniile lui. Odată, când mă extaziam 
asupra carierei lui atât de bogate în aventuri, îmi 
spusese: 

— Mde, sunt mai ales un mare norocos: 25 de ani de 
război şi nici o zgârietură! Ştii, deseori am avut 
impresia că ceva... sau cineva mă protejează. 

— Îngerul păzitor? 

— Hm! Din punctul de vedere al religiei, viaţa mea n- 
a avut nimic care să îndreptăţească o asemenea 
bunăvoință. 

Se aşeză lângă mine pe canapea şi lăsă din mână 
paharul. 

— Şi cu toate astea, da, mă gândesc din când în 
când: demult, am cunoscut un băiat... Era în 
septembrie 1941. De la armistițiu mă plictiseam de 
moarte la Toulon, pe un vechi cuirasat. 


— Nu v-aţi gândit niciodată să vă  alăturaţi 
generalului de Gaulle? 

— Ba da, la început... Dar atacul de la Mers-el-Kebir 
mi-a potolit entuziasmul. Şi un alt război fratricid 
tocmai luase sfârşit în Levant. Între nemţii care ne 
făceau praf şi perfidul Albion care ne şterpelea 
coloniile, eram pur şi simplu scârbit, cu atât mai mult 
cu cât compatrioţii mei îmi păreau amorfi şi resemnaţi. 
In ziua aceea, mă întorceam de la Lyon, unde locuiau 
părinţii mei. Ca prin minune, trenul nu era aglomerat. 
Reuşisem chiar să găsesc un loc la fereastră, o 
adevărată performanţă, şi mă cufundasem imediat în 
lectura „Electrei” lui Giraudoux. Proza aceea plină de 
poezie mă fermecase într-atât, încât, fără să-mi dau 
seama, probabil începusem să declam cu glas tare. O 
voce limpede m-a făcut să tresar: 

— E minunat, nu-i aşa? 

Am ridicat capul: un tânăr blond aşezat în faţa mea 
mă privea zâmbind; zâmbetul era aşa de călduros, că 
intervenţia lui mi s-a părut cât se poate de naturală şi 
prietenoasă. Faţa lui, de o puritate care ar fi făcut şi un 
pictor să viseze, nu-mi era necunoscută; l-am întrebat 
la rândul meu: 

— Nu sunteţi Gerard Tarquin, actorul? 

Izbucni în râs şi îmi răspunse politicos: 

— Ba da! 

M-am prezentat şi am început spontan să stăm de 
vorbă ca două cunoştinţe vechi. Două filme şi o 
comedie bulevardieră îl făcuseră celebru. Mi-a vorbit 
de ele simplu, fără falsă modestie, bucuros că avea 
succes şi perfect conştient că-i mai rămâneau încă 
multe de învăţat. Emana din el un farmec extraordinar, 
ba chiar un fel de charismă. De la teatru am trecut la 
evenimente; după o oră, am observat că îi povestisem 


practic totul despre mine: campania din Norvegia, 
torpilorul meu scufundat în faţa Dunkerqgue-ului, 
mâhnirea şi furia mea la anunţarea înfrângerii, 
speranţa de a ne vedea Marina reluând lupta, 
ranchiuna faţă de englezi. 

— Totuşi, a zis el, britanicii rezistă minunat. ŞI 
singuri! Nu vi se pare frumos? 

— Nu zic nu. Însă... 

Tarquin s-a întrerupt, exclamând: „Scuzaţi-mă!” şi a 
sărit să ajute pe o doamnă să-şi ia valiza din plasă. 
Trenul intra în gara Marsilia. Luându-i doamnei bagajul 
din mână, a condus-o pe peron şi i-a găsit un hamal, 
după care s-a întors. 

— Săptămâna asta jucăm la Nisa, dar duminica 
viitoare dăm acelaşi spectacol la Toulon. 

— O să vin cu siguranţă să vă aplaud. 

— Vă las un bilet la controlor. Ba da, ba da, insist! 
Atenţie, ajungeţi la destinaţie. Aşadar, pe curând! 

Piesa se numea „Trece un înger”... Era povestea unei 
soţii părăsite, al cărei înger păzitor coboară pe pământ 
sub chipul unui frumos necunoscut, reuşind să-i 
împace pe cei doi soţi. Gerard juca la perfecţie. Mă 
întrebam prin ce minune izbutea să facă perfect 
credibilă o fiinţă supranaturală, când deodată am 
înţeles: el încarna propriul său personaj. Il regăseam 
pe scenă aşa cum era şi în viaţă. 

După spectacol, m-am dus în cabina lui să-l felicit: 
m-a invitat să supăm împreună. Timp de două ore m-a 
fascinat cu conversaţia sa: părea să ştie totul. In mod 
inevitabil, am ajuns iar să vorbim despre război. 
Tarquin nu-şi ascundea de fel simpatia pentru englezi 
şi gaullişti şi, oricât aş fi fost de pornit împotriva lor, nu 
reuşeam să-i port pică. Când mi-am luat rămas-bun, 
mi-a reţinut mâna într-a lui: 


— Tocmai am luat cu chirie o căsuţă în Lavandou. Mi- 
ai face mare plăcere să vii să petrecem împreună 
week-end-ul viitor, dacă serviciul ţi-o permite. 

Am acceptat fără nici o ezitare: hotărât lucru, eram 
fermecat. 

Sâmbăta următoare, m-am căţărat în trenuleţul ce 
lega pe atunci localităţile de pe coastă. Oprea nu 
numai în toate staţiile, dar şi ori de câte ori cineva îi 
făcea semn conductorului, de pe marginea liniei. În 
condiţiile astea nu se prea putea vorbi de o oră fixă de 
sosire. Gerard mă aştepta pe peron; zărindu-mă la uşa 
vagonului, mi-a făcut voios cu mâna şi m-a întâmpinat 
ca pe un bun prieten. 

— Casa mea e cam la doi kilometri de aici, ceva mai 
retrasă. O să vedeţi câtă linişte am. E nemaipomenit! 

Am pornit în pas vioi. Radioul elveţian tocmai 
anunţase că nişte Raiders germane au provocat 
pierderi grele convoaielor britanice din Atlantic. 

— Din fericire, Royal Navy a reuşit să scufunde 
cuirasatul uriaş Bismarck! a exclamat Tarquin. 

— Au avut totuşi un noroc chior să-l repereze în 
mijlocul oceanului, i-am atras eu atenţia. 

El a dat din cap. 

— Nu-i vorba de noroc. Cunoşteau ruta urmată de 
bastiment. Aşa că pentru ei a fost un joc de copii să-l 
găsească. 

Observaţia, venind de la un profan, ar fi trebuit să 
mă surprindă; pe moment nu i-am acordat nici o 
atenţie. Am ajuns în vârful unui povârniş; drumul 
trecea printr-o pădurice de pini peste care se lăsa încet 
seara. Gerard a înălţat capul spre cerul aureolat cu 
trandafiriu, prevestind mistralul, şi a murmurat ca 
pentru sine: 

— Ca să câştige englezii şi noi împreună cu ei, e 


esenţial să aibă informaţii. 

Ridicându-se pe vârfuri, a cules nişte bobiţe roşii de 
pe ramurile unui copăcel. 

— Îți plac coarnele? a întrebat el, întinzându-mi-le. 
Sunt puţin acrişoare. 

Domeniul era înconjurat de un zid cu cioburi de sticlă 
înfipte deasupra, iar peste ele sârmă ghimpată. 

— Proprietăresei îi e frică de hoţi, mi-a explicat 
Tarquin, deschizând un grilaj cu bare mai groase decât 
degetul. 

Un câine ciobănesc cu blana lucioasă ne-a ieşit 
înainte şi s-a oprit în loc, întrebător, cu colții 
ameninţători. M-am dat instinctiv înapoi; actorul a 
intervenit: 

— Kapi! Nu atinge! Cuminte! 

Îndată câinele s-a apropiat de mine, m-a mirosit şi s- 
a frecat de piciorul meu, cerându-mi să-l mângâi. 

— Acum te cunoaşte: n-o să te muşte niciodată. 

Am mângâiat pe spinare animalul, care a venit după 
noi până acasă, dând din coadă. 

O brunetă încântătoare a apărut în cadrul uşii de la 
intrare şi s-a aruncat de gâtul lui Gerard, apoi mi-a 
întins mâna. 

— Bine ai venit, Jean. Îmi pare bine să te cunosc. Dar 
ce mult aţi întârziat! Eram îngrijorată. 

Monique (aşa se numea) a păşit în salon înaintea 
noastră. Când am intrat, un bărbat de talie mijlocie, lat 
în umeri, îmbrăcat într-un costum sobru din stofă 
groasă, s-a ridicat în picioare. 

— Prietenul meu Edward, care lucrează la ambasada 
americană din Vichy, mi l-a prezentat gazda mea, fără 
alte precizări. 

Cina a fost foarte veselă, dar oaspetele părea să aibă 
dificultăţi în conversație. Când l-am invitat să 


vorbească în limba lui, a ezitat politicos, dar Tarquin l-a 
încurajat: 

— Sigur că da, te rog. Ştii că Monique şi cu mine am 
jucat pe Broadway. 

Înainte de a intra la Şcoala navală, petrecusem doi 
ani la Boston, unde tatăl meu era consul, şi locuisem 
de mai multe ori şi în Anglia. Ascultându-l pe 
interlocutorul meu, care folosea unele expresii tipic 
britanice, m-am edificat curând: aveam în faţa mea un 
supus al Majestății Sale Regina. La desert m-am ridicat 
sub un pretext oarecare şi m-am dus la bucătărie după 
Gerard. 

— Spune-mi,bătrâne. Tipul pe care mi l-ai 
prezentat... e american cum sunt eu cardinal! 

— Ai perfectă dreptate, mi-a răspuns el cu un 
zâmbet  dezarmant. Edward este lieutenant- 
commander în Royal Navy. Intr-un fel, coleg cu 
dumneata. 

Văzând atâta candoare am rămas cu gura căscată. 

— Ţineam morţiş să ţi-l prezint, continuă prietenul 
meu, fiindcă, să vezi, i s-a încredinţat o misiune 
importantă în Franţa. 

De astă dată am explodat: 

— Dar asta-i o îndrăzneală foarte mare din partea 
dumitale! De la armistițiu încoace porcii ăştia n-au 
făcut altceva decât să tragă în noi! 

— Să nu exagerăm, a zis cu blândeţe Tarquin, mai 
angelic ca oricând. Au tras şi în nemți. 

Apoi, luându-mă afectuos de umăr: 

— Cel puţin, ascultă ce are să-ţi spună. Hai... fă-mi 
plăcerea. 

Mi-o spunea de parcă ar fi insistat să mă mai servesc 
cu friptură. L-am urmat, cu senzaţia foarte clară că era 
pe punctul de a-şi bate joc de mine. 


Gerard ne-a lăsat singuri în bibliotecă. Edward şi-a 
sorbit Armagnac-ul cu înghiţituri mici, apoi mi s-a 
adresat: 

— Well. Văd că aţi ghicit scopul călătoriei mele. 
Avem nevoie... hm... de informaţii. 

Stăpânindu-mă cu greu, i-am retezat-o scurt: 

— Şi-mi propuneţi pur şi simplu să spionez, să 
trădez! Mă insultaţi, domnule. Să nu mai discutăm. 

M-am ridicat să ies din cameră. Fără să-şi piardă 
calmul, a ridicat mâna. 

— Staţi puţin. Nu-i deloc aşa. Nu vă cer nici cea mai 
mică informaţie despre marina franceză. Ne 
interesează activităţile germane şi italiene. 

— O! astea... nu văd ce m-ar împiedica să vi le spun. 
Numai că la Toulon sunt - ca să zic aşa - nule. 

— După unele informaţii, s-ar putea ca în curând să 
nu mai fie aşa. E vorba ca prin acest port să tranziteze 
material german. 

— M-ar mira foarte tare, căci ar fi împotriva 
convenției de armistițiu! 

— Se poate, dar asta e problema mea. 

M-am aşezat la loc. 

— Bine! Sunt de acord să vă informez asupra 
nemților, dar numai asupra lor! 

— Splendid! 

— Însă pentru moment, am de spus un singur lucru: 
trăgând asupra vapoarelor noastre la Mers-el-Kebir sau 
în alte părți, ați pierdut bunăvoința noastră. 

Edward a rămas pe gânduri,cu nasul în pahar, apoi a 
înălţat capul şi m-a privit drept în ochi: 

— Credeţi că acei camarazi ai mei care au primit 
ordine de la guvernator să tragă în francezi au fost 
fericiţi şi mândri s-o facă? 

Am rămas o clipă tăcuţi; ofiţerul s-a ridicat: 


— Acum trebuie să plec. Gerard va fi legătura 
noastră şi vă va explica. 

Mi-a întins mâna - am ezitat o clipă înainte de a i-o 
strânge - şi a ieşit, lăsându-mă pradă unor sentimente 
amestecate. Când m-am întors în salon,Targuin mi-a 
adresat zâmbetul lui cel mai radios. 

— Sunt foarte mulţumit, să ştii. Uite, trebuie să te 
sărut! 


S-au scurs mai multe săptămâni, fără evenimente 
deosebite. Nu aveam nici o indicație despre vreo 
activitate germană la Toulon. Dumnezeu mi-e martor 
că mă interesasem, căci mă prinsesem de-a binelea în 
joc. Acum ştiam că, într-adevăr, participam din nou la 
luptă şi îi priveam compătimitor pe camarazii mei care- 
şi puneau toate speranţele într-o eventuală intrare în 
război a Statelor Unite. Intr-o bună dimineaţă, când îmi 
terminasem garda de noapte la prefectura maritimă, 
mi-a căzut în mâini un mesaj: o misiune a Marinei 
Germane - Kriegsmarine - era aşteptată la Toulon. 

Cum am terminat de predat serviciul m-am repezit la 
poştă. Nici unul din numerele de telefon pe care le 
învăţasem pe de rost nu răspundea. Şi totuşi, Monique 
trebuia să fie în Lavandou. Eram furios: tocmai când 
aveam o informaţie de transmis. Am format din nou 
numerele; în sfârşit, cineva a ridicat receptorul. Aşa 
cum îmi spusese Gerard, m-am anunţat, spunând: „Aici 
Vinurile Lambert, în legătură cu comanda 
dumneavoastră.” în loc de răspunsul convenţional 
aşteptat, în receptor a răsunat o voce aspră: 

— Ce? Pe cine căutaţi? Cine-i la telefon? 

Am închis. Inima îmi bătea cu putere. Am plecat în 
vârful picioarelor, aruncând priviri în dreapta şi în 
stânga. In stradă, oamenii luau literalmente cu asalt 


chioşcurile de ziare: apăruse o ediţie specială. Am 
reuşit cu greu să-mi procur un exemplar. După ce am 
terminat de citit comunicatul care anunţa că avioanele 
japoneze bombardaseră Pearl Harbor, principala bază 
navală americană din Pacific, mi-a atras atenţia o ştire 
în josul paginii: 

„leri, la Paris, poliţia germană a procedat la 
arestarea actorului Gerard Tarquin care făcea spionaj 
în folosul Marii Britanii. Actorul a fost rănit în timp ce 
proteja fuga prietenei sale, Monique Renand, care a 
dispărut.” 

O lună mai târziu, după zadarnice încercări de a o 
găsi pe prietena lui Gerard, am reuşit să ajung în 
Anglia la bordul unei bărci de pescări şi cred că restul 
ţi l-am povestit. 

Amiralul începu să scotocească într-un birou şi îmi 
întinse un vechi program de teatru, deschis la pagina 
unde se afla fotografia unui tânăr blond, care privea 
surâzând spre obiectiv. L-am răsfoit ca să găsesc titlul 
piesei: era tocmai „Trece un înger...”. 


De un fir de păr.. 
noiembrie 1941 


În camera mansardată pe care a închiriat-o de o 
săptămână de la o văduvă fără copii care nu mai are 
mijloace să plătească o bonă, Charles Ciepi îşi termină 
de împachetat toate lucrurile într-o valiză. Se mişcă 
fără grabă, verificând dacă n-a lăsat nimic rătăcit prin 
sertare. E un băiat la treizeci de ani, subţirel, de 
înălţime mijlocie. Chipul lui e dintre acelea ce nu atrag 
niciodată atenţia: ochi căprui-cenuşii,puţin apropiaţi,un 
nas drept cu nări înguste,buze subţiri, tenul mat. 
Semne particulare: fără. Cu costumul lui de gata, are o 
înfăţişare tipică de mic funcţionar. De altfel, aşa spune 
şi cartea de vizită prinsă pe uşă: redactor la prefectură. 
Numai că această profesie e falsă, şi numele la fel. 

De doi ani de zile Charles trăieşte în clandestinitate: 
e comunist. De trei luni îşi ia de două ori mai multe 
precauţii, schimbându-şi necontenit adresa, uneori 
identitatea, ba chiar înfăţişarea: a devenit ucigaş. 
Atenţie! Nu criminal: nu omoară decât germani şi 
numai atunci când îi ordonă şefii lui. Faptul că a fost 
desemnat să execute atentate individuale contra 
militarilor din trupele de ocupaţie se datorează în 
primul rând calităţilor sale de trăgător (preselecţionat 
pentru Jocurile Olimpice), dar mai ales calmului şi 
prezenţei de spirit, ieşite din comun. Ciepi e un animal 
cu sânge rece, susţine cel care îi transmite ordinele. 
Astăzi însă, Charles va acţiona din proprie iniţiativă. 
Ba, mai rău: va acţiona contra ordinelor. Omul pe care 
a hotărât să-l ucidă e idolul populaţiei: un fotbalist 
renumit şi în plus, un tip simpatic, care nu-şi dă aere, 


gata oricând să facă cinste straşnică amicilor - asta v-o 
va spune orişicine. N 

În realitate, Casimir Gottaux e un ticălos. Îngâmfat 
peste măsură şi obişnuit cu nenumărate succese la 
femei, n-a putut suporta să fie respins de o frumoasă 
brunetă, vânzătoare într-un magazin de încălţăminte. 
Descoperind întâmplător că frumoasa Rosette Colin - 
acesta e numele ei - se numea de fapt Klein, pur şi 
simplu o denunţase la Gestapo ca fiind evreică. Tânăra 
a fost arestată a doua zi şi nimeni nu ştia ce s-a în- 
tâmplat cu ea. De atunci, Charles umblă ca un nebun: 
Rosette era singura lui slăbiciune, taină ascunsă cu 
grijă. Nu că ar fi fost îndrăgostit de ea; nu, era altceva: 
o dragoste ca de frate mai mare, o nevoie de a o 
ocroti. Aflând numele denunţătorului de la un poliţist 
pe care-l cunoştea, le-a cerut imediat superiorilor 
permisiunea de a-l lichida, dar s-a izbit de un refuz 
categoric. g 

— În nici un caz, tovarăşe. Gottaux e prea popular. Îţi 
închipui ce-ar spune presa şi radioul de la Vichy... 

— Bine, dar e un ticălos: ce a făcut el merită... 

— Mai întâi ar trebui dovedit, şi asta l-ar putea 
compromite pe inspector, care ne e de mare folos în 
postul pe care-l ocupă. 

— Aş vrea... 

— Nu insista, tovarăşe. 

Cu toate că a fost întotdeauna un militant model, de 
astă dată Ciepi e hotărât să nu se supună; nu poate 
renunţa la ceea ce el consideră o pedeapsă meritată. 
Ridicându-şi valiza, se uită de jur-împrejur prin cameră. 
Totul e în ordine, nu se vede nici o urmă a scurtei sale 
şederi. Deschide binişor uşa, având grijă să nu facă 
zgomot. Din coridor, întinde mâna să scoată cartea de 
vizită din uşă, apoi se răzgândeşte: mai bine să lase 


impresia că s-ar putea întoarce,deşi nu are deloc de 
gând. 

Pe stadionul municipal meciul s-a terminat. Echipa 
locală a câştigat şi tot Gottaux a înscris golul victoriei. 
Mulțimea se risipeşte, dar vreo sută de suporteri 
aşteaptă în faţa uşii prin care urmează să iasă jucătorii, 
comentând de zor: 

— Şi Casimir,ce mai lovitură! 

— Ca un bolid! 

— Portarul lor a avut de furcă! 

— Au luat-o pe coajă parizienii! 

Cineva exclamă: 

— Uite-i» 

Arborând un zâmbet satisfăcut, apar fotbaliştii; 
imediat sunt înconjurați, aclamaţi,îmbrăţişaţi. Gottaux 
nu mai pridideşte să strângă mâini, să primească bătăi 
pe umăr, să zâmbească unor necunoscuţi pe care se 
preface că-i recunoaşte. Trebuie să răspundă în acelaşi 
timp la zeci de întrebări, să dea autografe. O blondă 
planturoasă se agaţă de gâtul lui şi-l sărută apăsat. 
Sărutarea se prelungeşte,fata se lipeşte de el, se 
răsuceşte... Atunci Gottaux zăreşte un preot care 
priveşte scena în tăcere. Se desprinde, puţin jenat. 
Preotul poartă basc şi ochelari negri. Colţurile sutanei 
sunt ridicate în sus, dezvelind nişte bocanci mari, 
soldăţeşti. Are în mână un pacheţel învelit în ziar. 

Conform obiceiului, Charles şi-a pregătit amănunţit 
lovitura. Mai întâi deghizarea - ideală - apoi bicicleta, 
rezemată de trotuar, la câţiva paşi de el. In faţa 
stadionului staționarea maşinilor este interzisă, aşa că 
pe a lui şi-a lăsat-o pe o stradă laterală. E un Citroen 
vechi, nearătos, dar cu un motor bun; s-a mai folosit de 
el şi când a doborât un plutonier major în faţa 
Comandaturii din Rouen. Sigur că numărul a fost 


schimbat. Pe parbriz sunt lipite un cartonaş de la 
Ajutorul naţional, o banderolă cu „Pachete pentru 
prizonieri” şi un Ausweis! în regulă. 

După ce valul spectatorilor s-a împrăştiat, s-a dat jos 
din maşină, lăsând motorul să meargă. Preoţii primesc 
adesea bonuri de carburant şi nimeni nu se miră să-i 
vadă circulând cu maşina. Mai ales cu o rablă ca asta. 
Ţinând bicicleta de ghidon, s-a apropiat încet de 
intrarea jucătorilor. 

Polițistul Bontemps se simte foarte mulţumit. 
Sergent de carieră, a fost demobilizat după armistițiu 
şi s-a prezentat candidat pentru a intra în poliţie. Fiind 
decorat cu crucea de război, a fost primit imediat. E 
bine văzut, şefii lui îl stimează şi în curând va fi înaintat 
brigadier. E o plăcere să fii de serviciu cu ocazia unui 
meci important: poate să asiste pe gratis la joc, numai 
să iasă cu cinci minute înainte de sfârşit, ca să asigure 
ordinea în jurul stadionului. Uneori se mai iscă 
încăierări între suporterii celor două echipe, dar statura 
lui impozantă îi calmează repede. 

„la te uită, un preot amator de sport, care vrea şi el 
să-l felicite pe campionul nostru!” îşi zice el, văzându-l 
pe Ciepi cum coboară din maşină, îndreptându-se către 
grupul din jurul lui Gottaux. „Oho, părintele e aşa de 
grăbit că a uitat să oprească motorul, acum când 
benzina e atât de scumpă!” 

Se duce binişor la maşină, deschide portiera şi 
învârteşte butonul: motorul se opreşte. 

„Când vine părintele, o să-i atrag respectuos atenţia, 
aşa cum se cuvine”. 

Casimir se smulge din îmbrăţişarea fetei, care nici 
nu-i prea place: nu e urâtă, dar e cam plinuţă pentru 
gustul lui. El preferă brunetele subţirele ca... 


1 Permis de liberă trecere (germ.) 


Se încruntă şi brusc, îl cuprinde o senzaţie neplăcută. 
Ce-o fi vrând şi preotul de colo, că se tot uită fix la el? 
E sigur de asta, cu toate că nu-i poate vedea ochii. 
Preotul face un pas înainte şi schiţează un gest, ca 
pentru a-i întinde pachetul. Deodată, din hărtia de ziar 
izbucneşte un fulger... O durere cumplită sfâşie pieptul 
lui Gottaux, care se prăbuşeşte la pământ. 

Charles a sărit pe bicicletă şi pedalează ca un nebun, 
cu o mână ţinând ghidonul, cu cealaltă strângând 
pistolul, fără să-i pese de strigătele ce izbucnesc în 
urma sa. La colţul străzii întoarce, frânează brusc, lasă 
bicicleta şi se repede la maşină. Dar se opreşte 
buimăcit: o namilă de poliţist, rezemat de portieră, îl 
priveşte zâmbind. Auzind strigătele, expresia feţei i se 
schimbă imediat, devenind amenințătoare. Fără 
ezitare, Ciepi ridică pistolul, dar pierde o fracțiune de 
secundă, trecându-l din stânga în dreapta, şi pumnul 
sergentului major îl izbeşte ca un ciocan în falcă. Cade 
pe spate; mulțimea năvăleşte peste el... 


Căile Domnului 


Ca să pescuieşti bine fără să te depărtezi prea mult 
de Brest, e foarte simplu: în faţa bisericii Guipavas o iei 
la stânga; la trei kilometri depărtare, poate ceva mai 
mult, vezi la dreapta un drum, cu un copac uscat, în 
formă de lulea, chiar la răscruce. Nu poţi să te-nşeli. Pe 
urmă o iei drept înainte!. 

Informaţia se dovedise bună şi pârâul şerpuind 
capricios avea, într-adevăr,  păstrăvi frumoşi. 
Prinsesem deja doi şi era de-abia ora patru. Fir-ar să 
fie, pierdeam momeală după momeală, agăţate în 
răgălii, dar tocmai acolo se ascundeau exemplarele 
cele mai mari. Luând-o pe râu în sus, la oarecare 
distanţă de mal, atent să mă confund cu peisajul, am 
pus ochii pe un stejar pe jumătate scos din rădăcini, 
aplecat deasupra apei - colţul ideal: dedesubt era fără 
îndoială un păstrăv. 

O mişcare scurtă din încheietură, ca la scrimă, şi 
momeala mea s-a lăsat uşurel pe apă, chiar în faţa 
trunchiului. La a treia tură de mulinetă, a venit şi 
atacul, aşa de brutal încât am crezut că afurisitul de 
păstrăv o să-mi rupă mâna. Drace! Părea să fie uriaş: 
sigur peste un kilogram. Un fulger argintiu s-a 
strecurat de-a lungul păpurişului, în timp ce firul meu 
se desfăşura rapid. L-am înfăşurat încetişor, lăsându-l 
moale atunci când se întindea prea mult, potrivind 
frâna şi folosind elasticitatea băţului. Când păstrăvul 
ajunsese doar la câţiva metri, m-am aplecat să iau 


1 Acest itinerar este, bineînţeles, fantezist: nu contaţi niciodată pe un pescar 
ca să vă destăinuie micile lui secrete. 


minciocul: ptiu! nu mai era acolo. În lupta mea cu 
peştele, mă mişcasem din loc. Acum, ca să mă întorc, 
nu mai era o treabă aşa de simplă. Păstrăvul, de parcă 
m-ar fi simţit în încurcătură, făcea salt după salt, 
stârnind jerbe de stropi şi silindu-mă să dau drumul 
firului, ca să nu se rupă. Nu ştiam ce să mă fac, când 
am auzit un glas: 

— Adu-l în partea asta... uşor, uşor! 

Îngenuncheat pe mal, un bărbat purtând o haină cu 
glugă de marinar întindea spre apă minciocul, să-mi 
ajute. Peste un minut eram gata şi un păstrăv de toată 
frumusețea se zbătea în iarbă, încurcat în ochiurile 
plasei. 

— Are mai mult de-un kil! a declarat salvatorul meu. 

Eram prea emoţionat ca să-i răspund. El a venit către 
mine şi m-a bătut pe umăr: 

— Bravo! Hai la mine să bem un păhărel! 

A luat-o înainte cu pas liniştit pe potecuţa ce ducea 
în sat: un sat mititel, aproape un cătun, dominat de o 
clopotniţă veche. Casa lui era chiar lângă biserică. 

— Trecem prin grădină, a zis el deschizând poarta. 

Venisem maşinal după el: lupta cu peştele pur şi 
simplu mă epuizase. Nu-i nimic, mai aveam timp de 
pescuit la asfinţit. Seara, bătaia peştelui trebuie să fi 
fost straşnică, mai ales că vremea prevestea o furtună. 
Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, omul a spus: 

— O să tragă ca nebunii acuş-acuş. Odihniţi-vă puţin: 
o meritaţi din plin! 

Camera foarte mare, cu un tavan boltit, era 
cufundată în penumbră. Pe pereţi şi pe cămin, o 
mulţime de obiecte, toate amintind de mare: fotografii 
ale unui cuirasat, o acuarelă reprezentând un vas 
pescăresc, o alidadă foarte frumos cizelată, două 


caliorne! mari, transformate în lămpi. Uriaşul crucifix 
de argint nu făcea excepţie, chemând mila lui 
Dumnezeu asupra păcătoşilor?. Pe masă, printre 
pensule şi borcănele de vopsea, trona macheta încă 
neterminată a unui bastiment de război, pe care o rază 
de soare strecurată prin oblon o aureola cu o pulbere 
aurie. 

M-am aplecat să mă uit la ea: pe catargul de la 
bompres era prins un pavilion minuscul cu crucea de 
Lorena. 

— Dar e o corvetă, o corvetă a Forţelor Navale 
Franceze Libere! 

Gazda mea se aplecase să caute ceva într-un cufăr; 
exclamaţia mea l-a făcut să se întoarcă: 

— Aţi recunoscut-o? m-a întrebat el cu interes. 

— Sigur că da! Sunt prea tânăr ca să fi făcut 
războiul, dar la Şcoala Navală aveam unele ca asta. 

Am privit mai de aproape: pe cocă erau pictate nişte 
dâre brune, care imitau perfect petele de rugină. 

— Da, domnule, a zis omul, servindu-mi un pahar cu 
cidru, aşa era. Doamne, nu prea aveam timp s-o 
frecăm, s-o curăţăm, şi apoi... 

S-a întrerupt brusc. Faţa lui bronzată a luat o 
expresie ironică; 

— Fiindcă sunteţi ofiţer de marină, nu vreţi să vă 
spun povestea ei? 

S-a aşezat pe scaun, contemplând macheta cu un 
aer gânditor. Abia atunci am observat rozeta de un 
roşu decolorat pe care o purta la butonieră, lângă o 
panglică verde cu negru: Crucea Eliberării. 

— Era una din primele corvete ieşite din arsenalele 
britanice, construită în grabă şi deja demodată. Din 


1 Palancuri - scripeţi. 


2 în franţuzeşte acelaşi cuvânt ca şi pentru „pescari”. 


1940 în '42 a văzut multe şi de toate: convoaie, iar şi 
iar convoaie! În cele din urmă, Amiralitatea o scosese 
din poor-ul escortoarelor, atât de dese deveniseră 
avariile, dar fiindcă blestemaţii de Froggies cereau de 
zor alte şi alte nave, Amiralitatea le-o pasase lor pe 
asta. Vezi doamne, iar se încurcaseră lucrurile între 
General şi bătrânul buldog, de astă dată din pricina 
Siriei, aşa că dumnealor ne atingeau ori de câte ori le 
venea bine. 

Ca să o armeze, Statul Major al FNFL îi luase pe 
ultimii sosiți: oameni din marina comercială, proveniţi 
de pe cargourile vichyste capturate de Royal Navy sau 
evadați din Bretania la bordul bărcilor pescăreşti. 
Mamă, mamă! Ce adunătură de pirați! La Greenock 
nici un patron de pub nu-i vedea dând buzna în localul 
său fără să-şi pună la îndemână, în spatele tejghelei, o 
vână de bou şi fără să-i facă semn nevestei să dea 
repede telefon la shore patrolł. Dar oamenii din 
Patrulă nu erau fraieri să dea pe acolo. 

Singurul militar activ era caporalul puşcaş Hoareau - 
tunarul şef. Un tip din insula Reunion, înalt de aproape 
doi metri, un adevărat munte de muşchi. Nu pedepsea 
niciodată: delincventul avea cu el o conversaţie în 
buncărul de vopsitorie, ieşea de acolo cu un ochi 
învineţit şi gata. Cât despre comandant... 

Gazda mea s-a întrerupt: un zâmbet ironic i-a 
luminat faţa brăzdată: 

— Dar să nu anticipăm. Deci, într-o 
dimineaţă,echipajul - care luase vasul în primire cu o zi 
înainte - fu adunat cu răcnete şi înjurături de către 
bidel?, la ordinul secundului - un locotenent de cursă 
lungă care zăcuse şase luni în închisoare, după o 


1 Patrulă de coastă 


2 Tunarul şef 


poveste cam încurcată. Chestia e că Marie-Lorraine 
încă nu avea comandant. Da, aşa fusese numită, după 
numele fiicei şefului de divizie, fiindcă în englezeşte 
avusese un nume de floare pe care nimeni nu se 
ostenise să-l traducă: probabil că nu creştea pe la noi. 

Ploua ca dracu' şi amiralul nu catadicsise să se 
deranjeze. Ca să-l învestească pe noul comandant 
sosise doar un căpitan bătrân, şiroind de apă. 

A început să râdă încetişor. 

— Noul comandant era tot aşa de murat. Ei, 
ceremonia s-a isprăvit în doi timpi şi trei mişcări. Pe 
chei, scoţienii de la şantierul naval îşi băteau joc de 
marinarii care stăteau cu stoicism în poziţie de drepţi, 
în ciuda ploii torențiale. 

După masă, prima ieşire în larg şi primul incident: o 
parâmă trasă prea încet a intrat în elice; a trebuit să 
ne întoarcem remorcaţi! Ce mizerie! 

Şi acum mă întreb prin ce minune obținuse corveta 
certificatul de aptă pentru luptă, după un stagiu de trei 
săptămâni într-un centru de antrenament. Într-adevăr, 
minune, o minune de voinţă, fiindcă nimic nu mergea 
ca lumea la bord, în afară de tunuri care erau 
totdeauna revizuite cu multă grijă. Radarul bătea 
câmpii, asdicul! nu dădea ecouri, iar motoarele erau 
complet ruginite. Ne trăseseră clapa /ng/ișii, nu glumă! 
Dar comandantul era încăpățânat şi oamenii, din 
ambiţie, se juraseră să facă vechitura să meargă. 
Munceau ca ocnaşii; se mirau şi instructorii britanici. 
Şi, cu toate acestea, nenorocul părea că se 
înverşunează asupra vasului. Într-o seară, nu se vedea 
nici la douăzeci de metri cu afurisita lor de ceaţă! Și 
uite că ni se înţepeneşte cârma şi ne pomenim cu 
Marie-Lorraine în mijlocul unui câmp de mine! A trebuit 


1 Aparat ce detectează submarinele în imersie; azi i se spune sonar. 


să ancorăm şi să rămânem pe loc până în zori. 

Omul meu s-a întrerupt ca să umple din nou 
paharele şi am profitat, ca să adaug: 

— Rugându-vă la Dumnezeu, îmi închipui! 

M-a privit încruntat, apoi faţa i s-a înseninat: 

— Ştiţi că aţi nimerit-o! Când a venit o vedetă să ne 
scoată de acolo şi să ne ducă în port, Hoareau a plecat 
să-l caute de Machaud, secundul: 

— Dom’ locotenent, băieţii zic că de-aia aveam noi 
toate ponoasele astea, fiindcă vasul n-a fost sfinţit. Ar 
vrea să vină un popă să ne facă o sfeştanie la bord. 

— Bine, mă duc să văd, a răspuns el. 

Trebuie să vă spun că aproape toţi membrii 
echipajului erau bretoni. Bandiţi - poate, dar 
credincioşi. Problema părea simplă, dar când Machaud 
i-a spus comandantului, acesta s-a înfuriat cumplit: 

— În nici un caz! Ce sunt tâmpeniile astea? Nu-mi 
trebuie mie popă! 

Ţipa aşa de tare, că se auzea până în cală. 

Gazda mea şi-a trecut mâna peste bărbie: 

— Ei, domnule, trebuie să vă explic. Vedeţi 
dumneavoastră, comandantul ăsta nu era tocmai ca 
ceilalţi. Doamne, la Franţa Liberă nu prea se înghesuia 
lumea, aşa că - de voie de nevoie - îi luau şi ei pe cei 
care se prezentau. 

A râs uşurel. 

— In civil, omul fusese subprefect. Mă rog, un 
subprefect fără subprefectură: numai în cabinetele 
ministeriale. Radical-socialist. Mândria şcolii laice: îţi 
dai seama cam ce fel de individ venise la de Gaulle în 
“41, declarând: „Dacă la Vichy ofiţerii de marină au 
devenit prefecţi, pot şi eu să fiu marinar!” 

De fapt, navigase destul de mult înainte de război, 
pe yachturi de plăcere. Existau chiar şi pe atunci 


deputaţi miliardari. Pe scurt, povestea era să se 
termine cu o revoltă. Din fericire, chiar în clipa aceea s- 
a dat o alarmă aeriană şi oamenii, uitându-şi furia, au 
fugit la mitraliere. 

A doua zi, duminică, profitând de lipsa 
comandantului, plecat la un chef în Glasgow, Machaud 
a chemat preotul, care a făcut repede o slujbă. Nimeni 
n-a suflat o vorbă şi coverta a continuat cu ghinioanele 
ei. 

— Trebuia să-i zicem Marie-Belea, nu Marie-Lorraine, 
murmurau marinarii, continuând să repare la avarii. 

Desigur, nu puteai să bagi o vechitură ca asta în 
bătălia ce făcea ravagii în Atlanticul de Nord în acea 
vară a lui '42. Au trimis-o la ecuator, zonă zice-se mai 
calmă.  Bathurst-Freetown, Freetown-Douala... şi o 
căldură! Chinuiţi de o eczemă tropicală, cojindu-se ca 
şerpii din cauza soarelui puternic, băieţii nu se puteau 
consola nici măcar cu capturarea vreunui submarin 
nemţesc - acestea erau departe, atacând de zor con- 
voaiele de la Murmansk. Moralul era scăzut de tot. Vă 
daţi seama că în asemenea condiţii nu-i mai ardea 
nimănui de vopsit coca! 

Omul s-a aplecat deasupra machetei: 

— Uitaţi, chiar aşa arăta: ca o zebră! Rugina aproape 
ajunsese să fie un fel de camuflaj! 

Într-o bună zi, Marie-Lorraine a primit însărcinarea să 
escorteze un pachebot rapid. Vă daţi seama: el atingea 
uşor douăzeci de noduri şi noi abia dacă reuşeam să 
prindem cincisprezece - şi astea cu efort. 

Colac peste pupăză, iar ni se stricase asdicul. Eram 
cam tot atât de folositori ca o şalandă!. Eu... 
comandantul a luat atunci o hotărâre: a ordonat 


1 Şlep — vas fără punte, cu fundul plat, folosit la transportul mărfurilor pe 
râuri, canale şi fluvii. 


pachebotului să meargă full speed şi să se descurce 
singur. Muream de ruşine, dar mergând cu toată viteza 
şi în zigzag, avea şanse mult mai mari să scape, decât 
însoţit de o patrulă ca noi. La asfinţitul soarelui, era 
deja departe. Către miezul nopţii, Machaud, negru de 
unsoare din cap până-n picioare, a urcat pe punte: 

— Gata, domnule comandant: Cadiou a găsit pana. In 
zece minute aveţi asdicul în funcţiune. 

Dar vai, peste o jumătate de oră am primit un mesaj 
radio: pachebotul fusese torpilat. 

De când se ştia, Marie-Lorraine nu atinsese 
asemenea viteză. La dracu’ cu normele şi 
regulamentele de siguranță!  Mecanicii făcuseră 
minuni: zburam cu şaisprezece noduri virgulă şapte: 
mai mult decât în probe! 

Abia se  luminase de ziuă când am zărit 
ambarcaţiunile: bărci de salvare şi car/ley floats!, toate 
încărcate gata să se scufunde; din fericire, marea era 
destul de liniştită: doar un pic de hulă. 

— În sfârşit, ne ajută şi pe noi Dumnezeu o dată! 
exclamă secundul. 

Comandantul se uită urât la el: 

— Deocamdată, înainte de a opri motoarele, o să 
explorăm sectorul cu asdicul. Păcătosul ăsta de 
submarin ar putea foarte bine să se fi ascuns ca să ne 
atace, a zis el. Să... 

Nu-şi termină fraza, că s-a repezit la parapet şi-a 
vomitat dintr-o dată tot micul dejun. 

— Nu mai înţeleg nimic, a mârâit el, ştergându se la 
gură cu batista. Pe yachturi n-am avut niciodată rău de 
mare. 

Da, domnule, comandantul dădea regulat de 
mâncare la peşti, ceea ce nu-i făcea deloc viaţa mai 


1 Plute de salvare ale flotei engleze (Royal Navy). 


uşoară. Nu i-ar mai fi trebuit şi beleaua asta, iar gândul 
că şi Nelson suferise de aceeaşi boală nu era decât o 
slabă consolare. 

Una după alta, ambarcaţiunile acostau. Machaud 
atârnase plase de-a lungul bordului, dar mulţi 
naufragiaţi nu mai aveau forţa să se caţăre: marinarii 
noştri îi ajutau cât puteau. Şi erau mulţi: două sute, trei 
sute, nu mai ştiu! Majoritatea erau în pijama, alţii în 
chiloţi sau chiar în pielea goală. Cei mai mulţi erau 
lucrători americani care se duceau la noua bază de la 
Takoradi. 

Una dintre bărci rămăsese mai deoparte, plutind în 
derivă, în bătaia vântului; din spate, un om ne făcea 
semne disperate. 

— Fir-ar să fie! a mormăit comandantul. Ar putea să 
dea la lopeţi. 

Cum cei din barcă nu păreau în stare să vâslească, 
Marie-Lorraine s-a pus în mişcare şi s-a apropiat de ei. 
Barca era arhiplină. Dar în afară de doi marinari care 
trăgeau la singura vâslă, restul erau toţi culcaţi pe 
fundul bărcii şi nu dădeau nici un semn de viaţă. 

— Desigur, răniţi, a zis Machaud. Cobor să mă ocup 
de ei. Ei, dar ce-o fi acolo? 

La mijlocul bărcii se ridicaseră nişte siluete în negru: 
comandantul s-a uitat prin binoclu: 

— Lua-le-ar naiba, asta ne mai lipsea: călugăriţe! 

Erau trei, îmbrăcate din cap până în picioare în 
straiele lor negre, lungi, spre deosebire de ceilalţi 
naufragiaţi, aproape goi. In timp ce se aplecau asupra 
răniților, vântul făcea să le fluture uşor marginile mari 
ale scufiilor. Când, în fine, barca reuşi să acosteze, 
Lauray, midship-ul şi doi gabieri solizi coborâră repede 
pe scara pilotului şi săriră în barcă. Unii naufragiaţi 
aveau arsuri grave: în lipsă de altceva, rănile le 


fuseseră unse cu grăsime. Alţi doi probabil că aveau 
câte o mână ruptă: cineva le fixase nişte aţele 
improvizate, cu scândurele smulse din podeaua bărcii: 
ceilalţi, cu excepţia celor ce vâsleau, păreau încă 
năuciţi complet de pe urma torpilării. Ah, n-a fost 
treabă uşoară să-i aducem pe toţi la bord, căci nici cei 
mai zdraveni nu reacţionau, mulţumindu-se doar să se 
lase legaţi şi ridicaţi ca nişte pachete, de către oamenii 
de pe Marie-Lorraine. 

Între timp, vântul se înteţise brusc şi acum corveta 
era zgâlţâită ca o coajă de nucă. Aplecat peste 
parapet, comandantul, plin de nerăbdare, înjura ca un 
birjar, după obiceiul său. 

— Daţi-i mai repede, dumnezeii ei de treabă! 

Una din călugăriţe, părând foarte tânără şi ajutând la 
transportarea unui rănit cu arsuri grave, căruia 
apăsarea frânghiilor pe piele îi smulgea strigăte de 
durere, a înălţat capul şi i-a aruncat o privire aspră. 

Comandantul s-a întors, ridicând din umeri, şi a intrat 
la adăpost. 

După ce toţi răniții au fost îmbarcaţi, călugărițele au 
urcat şi ele la bord. Prima sosită pe punte, o femeie 
foarte înaltă, cu un ten ca de fildeş vechi, l-a salutat pe 
Machaud cu o uşoară înclinare a capului, apoi s-a 
răsucit către tovarăşele ei. 

— Lăudat fie Domnul, fiicele mele. Vedeţi că am avut 
dreptate când v-am spus să nu vă dezbrăcaţi în 
noaptea asta, a zis ea, închinându-se. 

Celelalte s-au închinat şi ele, murmurând: Laudate, 
Domine. 

— Aveam ca o presimţire, a adăugat ea, adresându- 
se din nou secundului. Dumnezeu, în nesfârşita lui 
bunătate, mi-a luminat mintea. Eu sunt maica 
Margareta a Sfintei Inimi a lui Christos, stareţa 


mănăstirii Surorilor de Caritate de la Capul Bunei 
Speranţe. Vreţi să fiţi atât de bun să mă conduceţi la 
comandant? 

Era mai curând un ordin decât o rugăminte. Uluit, 
Machaud a luat-o înainte spre puntea de comandă. 
Văzându-i că apar pe scară, comandantul s-a încruntat 
şi i-a aruncat o privire înfuriată secundului. Călugăriţa 
s-a uitat la el cu un surâs în colţul buzelor, fiindcă 
bietul om, din nou pradă răului de mare, era verde la 
faţă şi leoarcă de sudoare. Ducând mâna la chipiu, 
ofițerul a bâlbâit: 

— Bună ziua, doamnă... ă... măicuţă... îmi pare bine 
că... scuzaţi-mă... manevra! 

Şi se întoarse cu spatele - ca să-şi ascundă atât 
încurcătura, cât şi greaţa care nu-l slăbea deloc - 
prefăcându-se că era foarte absorbit de busolă. Maica 
stareță l-a privit un timp cu atenţie. 

— Câte zile ne va mai da Dumnezeu, în fiecarea 
seară o să ne rugăm pentru echipajul de pe Marie- 
Lorraine şi pentru comandant, a zis ea dintr-o dată, cu 
cea mai mare simplitate. 

Comandantul s-a răsucit, ca mânat de un resort. 
Tocmai se pregătea să dea un răspuns bațjocoritor, 
când a întâlnit privirea călugăriţei. 

Doamne, privirea aceea!... Nimeni din cei de la bord 
nu avea s-o mai uite vreodată: avea ceva... nou, ca... 

Omul se întrerupse, gânditor. Am îndrăznit să fac o 
comparaţie: 

— Ca a unei fete tinere! 

— Nu, deloc! În ziua de azi, cele mai mari stricate se 
uită la tine cu priviri de inocente! In ochii maicii stareţe 
era, cum să zic? Încrederea! Uite, ăsta e cuvântul. 

În orice caz, comandantul n-a mai rostit nici o vorbă 
şi din verde, s-a făcut roşu la faţă, pradă unei profunde 


lupte interioare. Călugăriţa a pus piciorul pe treapta 
scării, gata să plece; stăpânindu-şi un sughiţ, 
comandantul s-a repezit spre ea: 

— Atenţie, măicuţă, alunecă! 

Călugăriţa a făcut semn cu mâna: 

— N-aveţi nici o grijă: sunt obişnuită cu marea. 

Ţinându-şi cu greutate râsul, Lauray s-a aplecat 
asupra mesei hărților. 

— Corveta, încărcată ca metroul la orele de vârf, se 
zorea spre Bathurst. Nici vorbă de carturi sau de 
schimburi: marinarii erau copleşiţi: trebuiau să le dea 
de mâncare naufragiaţilor, să-i îmbrace măcar cât de 
cât, să-i potolească pe cei ce se văitau, să le explice 
lucrătorilor că în nici un caz nu puteau trimite veşti 
familiilor lor prin radio. Toate uniformele, câte mai erau 
la bord, fuseseră repede împărțite; marinarii 
scotociseră şi ei prin sacii lor, dar tot nu fusese de- 
ajuns. Din fericire, cele trei călugăriţe erau şi ele pe 
acolo: au intrat cu hotărâre în rezervele de etamină ale 
timonierului, precum şi în depozitul de pânze, şi au 
croit la repezeală nişte haine simple, fără să se 
întrerupă, însă, din îngrijirea răniților. Seara, toţi 
suferinzii,bine îngrijiţi, pansaţi, încurajați, dormeau 
buştean în posturi şi pe coridoare. Cei cu arsuri, 
calmaţi cu injecții cu morfină şi badijonaţi cu alifie de 
mercur, se odihneau liniştiţi în sala ofiţerilor, vegheaţi 
de o călugăriţă. Aceasta îi mărturisise tunarului-şef 
care era uimit de competenţa stareţei: 

— Maica Margareta e doctor în medicină! 

Vestea se răspândise cu iuţeala fulgerului şi vreo 
zece marinari  merseseră până acolo încât o 
întrebaseră pe călugăriţă dacă n-ar putea să-i 
examineze. Camera lui Machaud se transformase în 
cabinet de consultaţii: când i-a venit rândul lui Cadiou, 


acesta a încercat să dea bir cu fugiţii. 

— Vino-ncoace imediat! i-a ordonat stareţa pe un ton 
hotărât. 

Un sfert de oră mai târziu, caporalul a ieşit încântat: 

— Nici n-ai să mă crezi, i-a spus el lui Morvan, 
consăteanul său, când ţi-oi spune că ştie să trateze 
chiar şi hemoroizii! 

Circulând la bord, comandantul nu mai putea să facă 
nici un pas fără să-i audă şi pe oamenii săi, şi pe 
naufragiaţi lăudându-le în gura mare pe „zânele cele 
bune”. Cu accentul lui de insular, Hoareau chema toate 
binecuvântările Cerului asupra lor, uitând să-şi mai 
cicălească oamenii. 

A doua zi de dimineaţă, Marie-Lorraine începea să se 
apropie de uscat, când deodată asdicul a dat un ecou 
neobişnuit de limpede, înţelegeţi, era pentru prima 
oară. 

— Submarin în 080 la 1700 de yarzi! a anunţat 
operatorul, tremurând de emoție. 

— Bara douăzeci la dreapta. Preiau cârma. 

— Miaship, pregătiţi lansarea grenadelor! a urlat 
comandantul, uitându-şi pe dată răul de mare. 

În timp ce mortierele şi lansatoarele îşi azvârleau 
proiectilele în cadenţa prevăzută, toate privirile s-au 
îndreptat spre valurile lăsate de vapor în partea din 
spate, unde se ridicau jerbe de spumă una după alta, 
în zgomotul surd al exploziilor ce zguduiau nava. Pe 
puntea centrală, călugărițele îngenuncheaseră. După 
mai multe rafale, cum asdicul nu mai semnala nici un 
ecou, corveta şi-a reluat drumul spre port. 

— L-aţi scufundat? l-a întrebat maica Margareta pe 
secund, care venea din spate. 

— Nu pot să ştiu, a răspuns Machaud scărpinându-se 
în cap: dar cu siguranţă că de lovit, l-am lovit zdravăn; 


un rechin care n-o să mai poată muşca prea curând! 

— Cu atât mai bine, şi aşa au fost prea mulţi morţi! 

Comandantul, care tocmai cobora de pe puntea de 
comandă, a apostrofat-o cu un aer maliţios: 

— Oricum, măicuţă, nu uitaţi că e război! 

— Nu uit, domnule comandant, n-aveţi grijă. De fapt, 
noi vom învinge, fiindcă dreptatea e de partea noastră. 
Dar oricum, e îngrozitor. 

Multe săptămâni după ce naufragiaţii debarcaseră, 
echipajul nu mai vorbea decât despre cele trei 
călugăriţe. 

— Mititica era aşa de frumoasă! suspina Leriche, cel 
mai tânăr de la bord. 

— Nu ti-e ruşine! tuna Hoareau. Încă o vorbă, şi vii cu 
mine în buncăr! 

— Sunt sigur că se roagă pentru noi şi ne poartă 
noroc, a afirmat Lauray într-o seară, când Marie- 
Lorraine întâlnise o bombă plutitoare care-i ocolise în 
mod inexplicabil. 

Spre marea lui mirare, comandantul a înclinat capul 
în semn de aprobare. 

— Şi asta-i povestea! a încheiat gazda mea, umplând 
din nou paharele. De fapt, după asta, totul a început să 
meargă ca pe roate la bord. Pentru început, un mesaj 
al amiralului care comanda zona ne-a înştiinţat că 
submarinul în care aruncasem noi cu grenade trebuise 
să iasă la suprafaţă ceva mai departe. Reperat cu 
radarul de către un distrugător, atacat cu tunurile şi 
neputând să se scufunde, preferase să se sabordeze, 
dar tot personalul fusese pescuit. În Atlantic, apoi în 
Mediterana, Marie-Lorraine a mai trecut prin multe 
aventuri, dar la capitularea Reich-ului, nici un om nu 
era lipsă la apel. Cu toate astea, avusesem momente 
grele, nemaipomenit de grele, dar lucrul cel mai 


extraordinar... 

— Aţi scufundat alt submarin? 

Omul meu a izbucnit în râs: 

— N-aţi nimerit-o. De altfel, maica Margareta n-ar fi 
dorit aşa ceva. Nu, dar din ziua aceea comandantul n-a 
mai avut niciodată rău de mare, nici în cele mai rele 
furtuni! 

S-a uitat la ceas, apoi s-a ridicat grăbit: 

— Ora cinci şi douăzeci! Am întârziat straşnic cu 
vecernia! O, nu vine nimeni, dar eu sunt preotul, nu-i 
aşa? 

Strângându-mi mâna, mi-a făcut cu ochiul: 

— Da, domnule. Asta poate fi numită o vocaţie 
tardivă. 


Minaretul 
noiembrie 1942 


Era un bătrân locotenent de tunuri despre care tot ce 
puteai spune era că n-a inventat praful de puşcă; însă 
ştia să-l folosească şi chiar să-l pună la treabă, în caz 
de nevoie. În afară de specialitatea lui, nu prea mai era 
bun de altceva - după cum singur recunoştea cu 
filosofie - neavând altă ambiţie decât să-şi încheie cei 
douăzeci şi cinci de ani de serviciu, ca să meargă să se 
bucure de pensie în Vendeea lui natală, petrecându-şi 
acolo zilele liniştit, printre câinii şi caii săi. 

Era celibatar, catolic practicant, citea puţin şi nu 
putea să sufere cinematograful. 

Aşadar, nu e de mirare că fusese desemnat pentru 
una din bateriile de coastă care dominau rada din 
Mers-el-Kebir, aproape de Oran - un post pe care 
nimeni nu-l dorea: tunurile erau de model vechi, 
cazarmamentul fără nici un confort, comunicațiile cu 
oraşul foarte greoaie şi nu puteai spera nimic glorios, 
mai ales într-o perioadă când Franţa, după armistițiu, 
se pomenise izolată, umilită, pe jumătate ocupată de 
Wehrmacht şi pradă ostilităţilor fostei sale aliate, 
Marea Britanie. 

Complet izolat şi lăsat să se descurce singur, omul se 
manifestă în felul lui. Pentru început, se apucă să 
refacă în întregime instalaţiile. Fără mare iscusinţă sau 
diplomaţie, pur şi simplu insistând mereu pe lângă 
inginerii de la Lucrările maritime, obţinu lemn, apoi 
pietre, ciment, ipsos şi în fine ţevi de plumb, robinete, 
chiuvete, ba chiar şi o cadă de baie. Insistând mereu, 


smulse de la Administraţie câteva credite şi-şi puse la 
treabă personalul, format mai ales din meridionali 
veseli, câteodată suciţi, dar care nu străluceau prin 
hărnicie. Fără voia lor îi făcuse constructori. Silueta lui 
masivă se vedea de dimineaţă până seara însufleţind 
şantierul. Cu regimul acesta, reuşi să slăbească: 
roşcovan de felul său, soarele îi bronzase obrazul într-o 
nuanţă cărămizie. Işi conducea oamenii strigând la ei 
în gura mare, laudele fiind la fel de zgomotoase ca şi 
reproşurile. De altfel, toţi ţineau la el, fiindcă era drept 
şi avea grijă de calitatea mâncării - ceea ce, în ochii 
lor, era primordial în acele vremuri de restricţii 
alimentare. 

Construind astfel în cazematele lui o cazarmă model, 
luă hotărârea să o inaugureze cu mare pompă în ajunul 
Crăciunului 1941. 

„Pentru ocazia asta, îmi trebuie o slujbă de miezul 
nopţii”, se gândise el. „Şi nu oriunde, ci aici, la mine!” 

Kilometrii pe care-i străbătea pe jos în fiecare 
duminică, pentru a se duce la liturghia ţinută în baza 
de la Mers-el-Kebir îl extenuau de fiecare dată, dar 
benzina era scumpă şi pentru nimic în lume n-ar fi 
folosit-o în scopuri personale. De astă dată va chema 
preotul la el. Găsi unul care acceptă să slujească în 
noaptea de Crăciun la cazarmă. Era un preot alsacian, 
bătrân şi bărbos, care după treizeci de ani cât slujise în 
Algeria, cunoştea Coranul la fel de bine ca Evanghelia. 

Omul bisericii făcu totuşi o obiecţie: 

— Tunurile dumneavoastră sunt prea aproape de 
geamie. 

— Care geamie? 

— Turnul acela în ruină, colo, pe celălalt versant. 
Pentru musulmani, e un loc sfânt, ar putea să-i supere 
o ceremonie religioasă creştină într-un loc pe care ei îl 


consideră sacru. 

— Ce-i de făcut? Ţin foarte mult la slujba asta, o 
vreau cu orice preţ! 

— Duceţi-vă la femeia care păzeşte geamia şi 
descurcaţi-vă cu ea. E mai bine aşa! 

Locotenentul se duse chiar în aceeaşi zi. Păzitoarea 
era o femeie fără vârstă, ştirbă, îmbrăcată în zdrenţe şi 
răspândind un miros care n-avea nimic de-a face cu 
vestitele parfumuri ale Arabiei, despre care vorbeşte 
Shakespeare. 

— De ce crezi că ne-ar supăra slujba voastră? îi 
spuse ea ofițerului. Allah este singurul Dumnezeu, al 
tău ca şi al nostru. lisus al tău e un profet, chiar dacă 
nu atât de mare ca Mahomed. Noi ţinem mult la el şi la 
mama lui, Myriam. 

— Atunci, sunteţi de acord? 

— Labes, labes!. Dar ai făcut bine că m-ai întrebat. 
Aşa... aşa e drept! Roagă-te, căpitane. Eu mă voi ruga 
pentru tine şi pentru oamenii tăi. 

Uimit şi oarecum izbit de acest ecumenism 
neaşteptat, ofiţerul murmură câteva cuvinte de 
mulţumire, strecură o bancnotă în mâna deformată de 
reumatisme a femeii şi se întoarse foarte încântat de 
rezultatul negocierilor. 

Slujba se dovedi un succes desăvârşit. În ultimul 
moment, îşi anunţă sosirea şi amiralul, care asistă la 
slujbă, vizită instalaţiile şi plecă, felicitându-l călduros 
pe comandantul bateriei şi acordând echipajului dubla? 
ca să serbeze Crăciunul. 

După ce se îngrijise de bunăstarea oamenilor, omul 
nostru se ocupă de tunuri: şi de data asta, bunul simţ 
şi tenacitatea lui făcură minuni. Un exerciţiu de foc la 


1 Bine, bine. 


2 Porţie dublă de vin, recompensă tradiţională în vechea Marină. 


ţintă remorcată se termină cu rezultate foarte bune. 
Socotind că-şi făcuse datoria, trecu la dresajul a două 
potăi îngrozitoare, pe care le boteză câini militari de 
gardă. N 

Lunile treceau. Intr-o duminică de noiembrie pierdu 
slujba religioasă, fiindcă americanii tocmai 
debarcaseră în Africa de Nord. Ca toate bateriile de 
coastă, şi a lui trăsese necontenit timp de două zile, 
aproape golindu-şi depozitele, dar nimerind destul de 
bine la ţintă. Totuşi, curios lucru, în timp ce peste 
celelalte forturi ploua cu obuze aruncate de 
bastimentele Marinei Americane, fiind tot timpul ţinta 
atacurilor aviaţiei duşmane, cazemata lui, în mod 
inexplicabil, era cruţată: nici un cuirasat nu trăgea în 
ei, nici un avion nu-i bombarda. De parcă americanii 
nici n-ar fi ştiut că există. Doamne, şi tunurile lui n- 
aveau o clipă de odihnă. Locotenentul nostru îşi dirija 
tirul ca la manevre, ajungând uneori chiar să-l încerce 
un sentiment de frustrare pentru că nu era băgat în 
seamă. 

Din fericire, această luptă fratricidă nu dură mult şi 
se încheie un armistițiu, transformat repede în alianţă: 
Africa Franceză relua în sfârşit lupta împotriva lui 
Hitler. Ofiţerul, care era pe fortificaţii de 48 de ore, îşi 
acordă luxul unei băi calde, apoi îmbrăcă uniforma de 
gală şi plecă după noutăţi. La Statul Major fu 
întâmpinat cu strigătul: 

— Uite-l,uite-l pe încornorat! 

Intr-adevăr, toate bateriile de coastă, în afară de a 
lui, fuseseră ciocnite zdravăn şi pierderile erau grele. 

— Ai făcut o treabă excelentă, dar ai avut un noroc 
nemaipomenit. Nu pot înţelege cum de n-a tras nimeni 
în dumneata! îi declară amiralul, care îl concedie rapid, 
ieşind în întâmpinarea noilor săi „colegi” americani. 


Vrând să fie cu inima împăcată, omul nostru se duse 
chiar a doua zi să-i întrebe pe proaspeţii săi aliaţi. 

— Duceţi-vă la şeful Serviciului artilerie al escadrei. 
El va putea cu siguranţă să vă informeze, îl sfătui un 
comandant tânăr şi fercheş. Eu sunt specialist în 
logistică, nu-i aşa? 

Nu era deloc simplu să dai de urma celui care, poate, 
deţinea cheia enigmei. Fără a se descuraja, însă, omul 
nostru îşi urmă cercetările şi, în cele din urmă, îl găsi 
pe un bastiment de linie, amarat în golful mare din 
Mers-el-Kebir. 

— Într-adevăr, ceea ce-mi povestiţi e surprinzător! 
exclamă interlocutorul. Eram foarte bine informaţi 
asupra tuturor instalaţiilor dumneavoastră şi planul 
nostru de tir prevedea în mod expres... hmmm neutra- 
lizarea lor. 

— Drăguţ, mormăi locotenentul. 

Celălalt, care nu auzise, continuă: 

— De altfel, iată documentul cu lista acestor 
obiective: este exemplarul pe care l-am folosit ca să 
transmit ordinele de tir. Cum spuneţi? Bateria de la... 
iată: pagina 47. 

Răsfoi albumul şi deodată înălţă capul: o adâncă 
uimire i se citea pe faţă: 

— Priviţi: pagina 46 şi pagina 47 au rămas lipite! 
Cum de n-am băgat de seamă? 

Aruncă volumul pe birou şi izbucni în râs: 

— O.K., cu atât mai bine! Aţi avut un noroc porcesc! 
Aşa se zice în franţuzeşte, nu? 

— Da, aşa se zice, răspunse ofiţerul, luându-şi 
imediat rămas-bun şi refuzând ceaşca cu cafea ce i se 
oferise. 

Pe drumul de întoarcere, îşi opri vehiculul la 
răscrucea de unde pornea poteca spre geamie: silueta 


întunecată a vechiului minaret dărăpănat se desena pe 
cerul înstelat. Păzitoarea, coborâtă din sanctuarul ei, 
părea că-l pândise: 

— A, iată-te, domnule căpitan! Nu-i aşa că n-ai păţit 
nimic, nici tu, nici oamenii tăi? 

— Aşa e, dar... 

— Ştiam eu. L-am rugat pe Allah să vă aibă în paza 
lui şi mi-a ascultat rugăciunea. Slavă lui! 

Bătrânul ofiţer nu răspunse nimic şi porni motorul, 
bombănind: 

— Dacă acum şi musulmanii fac minuni ca la 
Lourdes... 


Obuzul 


Se lăsa seara; afară ploaia se înteţise, bătând cu 
zgomot darabana pe acoperişul de sticlă al gării. O 
privire la ceas mi-a arătat că trenul urma să plece 
peste un minut. 

Eram singur în compartiment. Aveam noroc! Voi 
putea lucra liniştit, dar mai întâi, îmi voi schimba 
ciorapii: erau uzi leoarcă. În momentul în care a 
răsunat semnalul de plecare al trenului, a năvălit 
înăuntru un hamal, spunând în grabă: 

— Uitaţi, aici o să staţi foarte bine. 

Trântind pe banchetă o valiză din pânză verde, s-a 
dat la o parte, ca să-i facă loc noului sosit, şi a fugit, 
strigând: 

— Eu nu plec cu trenul ăsta! 

Înjurând în sinea mea această întâmplare, l-am privit 
fără nici o bunăvoință pe călător. Era un om de statură 
înaltă, masiv şi corpolent, cu chelie. Un tic nervos îl 
făcea să clipească mereu din ochiul stâng: toată partea 
stângă a feţei şi a gâtului era trandafirie şi netedă ca 
pielea unui copil, în contrast cu partea dreaptă, ridată 
şi înăsprită de intemperii. Părând să nu bage de seamă 
atitudinea mea, m-a salutat cu un semn din cap, apoi 
s-a trântit pe bancheta din faţa mea. Trenul s-a pus în 
mişcare, începând să ia viteză. Tovarăşul meu de drum 
s-a aplecat, gâfâind ca o focă, şi a încercat 
neîndemânatic să-şi desfacă şireturile de la pantofi. 
Urmăream maşinal mişcarea; el a observat şi s-a 
scuzat: 

— lertaţi-mă, dar am un picior în stare foarte 
proastă. Dacă nu-mi scot pantofii.. 


Am izbucnit în râs: 

— Vă rog: tocmai mă gândeam să fac şi eu acelaşi 
lucru! 

Puțin mai târziu, după ce-mi fricţionasem picioarele 
cu apă de colonie, mă simţeam mult mai bine. La 
rândul lui, tovarăşul meu îşi masase îndelung piciorul 
stâng. Acesta era descărnat, aproape atrofiat, vineţiu 
şi deformat îngrozitor, având sub pulpă o reţea de 
cicatrice şi umflături, de parcă ar fi trecut printr-un 
instrument de tortură. 

— Îmi pare rău, vă rog să mă scuzaţi: nu e prea 
plăcut la vedere, a spus el, încălţând nişte papuci 
peste ciorapii groşi, de lână albastră. L-am întrebat: 

— Rană de război? 

— Păi da, a răspuns el, schiţând un zâmbet. Cred că 
sunt singurul din lume lovit direct de un obuz de 406! 

Văzându-mă că tresar, s-a silit să râdă: 

— Da, domnule! Să nu credeţi că bat câmpii... 

Eram curios acum să aflu mai multe; nu s-a lăsat 
rugat. 

— Era 8 noiembrie 1942. Americanii debarcau în 
Africa de Nord. O escadră întreagă luase poziţie pe 
neaşteptate în faţa portului Casablanca şi trăgea în noi 
de două ore. Ce porcărie sinistră! Puţină diplomaţie din 
partea lor, şi i-am fi primit cu braţele deschise. De 
când îi aşteptam! În loc de asta, puseseră tunurile pe 
noi fără nici o somaţie. În sfârşit! 

Pe scurt, obuzele lor cădeau ca ploaia peste port, de 
unde bastimentele franceze - simple contratorpiloare 
luate complet prin surprindere - încercau cu disperare 
să scape. Salvele veneau cu o precizie diabolică: vezi 
Doamne, aveau radar! Când nu atingeau vreun vapor, 
pulverizau parapetele de piatră ale portului; blocuri 
uriaşe se abăteau peste echipajele care vroiau să se 


adune la bordul submarinelor. Obuzele care-şi greşeau 
ţinta ridicau trâmbe de apă înalte cât nişte catedrale. 
Ei, v-am spus, aveau cuirasate armate cu tunuri de 
406! Măcel în toată regula! Mai ales pentru cargourile 
îngrămădite în rada comercială. Vreo zece din ele 
ardeau deja ca nişte torţe. Eu unul mă găseam relativ 
la adăpost. Pe atunci eram pe un bastiment de linie, al 
cărui blindaj încasa, slavă Domnului, destul de bine 
proiectilele de cel mai mare calibru. Amaraţi lângă 
silozuri, cu motoarele în plină verificare, eram din 
păcate condamnaţi să stăm pe loc... dar nu şi să 
tăcem! Una din turelele noastre de 380 era în stare de 
funcţionare. lar eu eram şeful de serviciu. 

Clătină din cap, suspinând. 

— Credeţi-mă, n-am dat ordinul de deschidere a 
focului fără o strângere de inimă. Dar ce altceva să 
faci, când încasezi de nu le mai poţi duce? Cel mai 
caraghios este că în timpul acesta avioanele lor 
aruncau peste oraş manifeste, dintre care unele, aduse 
de vânt, căzuseră pe puntea noastră ca nişte frunze 
uscate. „Ştim că germanii se pregătesc să ocupe Africa 
de Nord”, se scria acolo. Ca să vezi batjocură! Ei ziceau 
că vin să ne apere! Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, 
că de duşmani mă apăr şi singur! 

De când începusem să ripostăm, americanii îşi 
concentraseră în mod evident tirul asupra cuirasatului. 
Mă aflam pe puntea de comandă, lângă paşa. Ce om! 
Calm, de parcă n-ar fi asistat decât la un exerciţiu. ŞI 
iată că mi s-a semnalat o avarie la singura noastră 
turelă; am dat fuga, chiar când primisem în plin o nouă 
salvă; suflul exploziei m-a proiectat în aer... M-am 
trezit la infirmerie. Nu, nu era grav, dar, fiindcă 
încasasem o izbitură zdravănă în moalele capului, 
doctorii se temeau de vreun traumatism cranian. N- 


aveam timp de radiografie. Vă daţi seama: medicii 
noştri erau copleşiţi de numărul răniților aduşi din 
rândurile militarilor aflaţi la posturile de luptă din afara 
chesonului blindat. Bun! Fără ca protestele mele să fie 
luate în seamă, am fost legat pe o targă şi doi 
infirmieri m-au dus, scuturându-mă ca pe un prun, de 
fiecare dată când treceau peste vreun chepeng sau o 
gură de incendiu. Pe coridor se zăreau paturi puse 
aproape peste tot. Echipajele Securităţii nu-şi mai 
vedeau capul de treabă. Din fericire, pompele 
funcționau. Vaporul nostru rezista. 

În cele din urmă, băieţii m-au aşezat pe o banchetă 
în careul ofiţerilor, în partea dinapoi a bastimentului, 
lăsându-mă în grija unui tânăr chelner, verde la faţă de 
frică, bietul de el! 

Povestitorul s-a întrerupt, ca să scoată din buzunar 
un pachet de Gauloises, pe care mi l-a oferit; l-am 
refuzat: 

— Mulţumesc. M-am lăsat de fumat. 

— Rău faceţi; viciile mărunte trebuie cultivate; ele te 
apără de celelalte. 

Şi-a aprins ţigara cu o plăcere evidentă, a tras un 
fum lung, apoi şi-a reluat povestirea: 

— Aveam o migrenă înspăimântătoare şi zgomotele 
luptei, care-mi răsunau în urechi, nu erau de natură s-o 
potolească, dimpotrivă! La fiecare salvă de-a noastră 
(reuşiseră să repare avaria de la turelă) ca şi la fiecare 
proiectil inamic, zgomotul exploziilor pur şi simplu mi 
se înşuruba în creier. Să înnebuneşti, nu altceva! Aşa 
c-am hotărât să mă întorc la postul meu. De-abia 
pusesem piciorul jos, când deodată am avut senzaţia 
că-mi plesneşte capul: că vine peste mine un tren 
rapid. Un uragan m-a ridicat pe sus, azvârlindu-mă de 
perete, în timp ce o limbă de foc m-a înfăşurat, 


arzându-mi faţa. În acelaşi timp, am simţit o durere 
atroce în gleznă, ca şi când mi-ar fi fost strivită într-o 
menghină. M-a cuprins ameteala... Când mi-am venit 
în fire, în jur domnea o linişte ciudată; în realitate 
devenisem complet surd. Piciorul stâng mă durea atât 
de rău, că nu puteam nici să tip; îmi simţeam gâtlejul 
încleştat şi obrazul în flăcări. Am încercat să mă mişc. 
Degeaba. Vedeţi dumneavoastră, domnule,în clipa 
aceea cred că am înţeles ce înseamnă iadul. S-a 
aplecat spre mine. 

— Sunteţi credincios? 

— Da... sigur. 

— Şi eu, totuşi, când m-am uitat în jurul meu, m-a 
cuprins aşa o frică, încât mi-a fost imposibil să mă rog. 
Dumnezeu mi-e martor că era şi cazul! 

Părea că asupra careului se abătuse un uragan. 
Mesele şi scaunele zburaseră în ţăndări. Maldăre de 
cărţi sfâşiate se ridicau în faţa bibliotecilor sparte. Ici şi 
colo apăreau flăcărui. Lângă mine, aproape atingându- 
mă, un obuz uriaş, lung de mai bine de un metru şi 
gros ca un butoi, zăcea pe podea. Incă fumega, 
scoțând un şuierat groaznic: ar fi putut exploda în orice 
moment. Presupun că izbise bordajul sub un unghi 
foarte mic şi ricoşase pe cuirasa interioară, perforând 
mai mulţi pereţi şi terminându-şi cursa aici. Da, dar 
toate acestea le-am dedus mult mai târziu. 
Deocamdată proiectilul se izbise într-un cornier, 
folosindu-şi restul de forţă vie ca să-l sfărâme în bucăţi 
şi să-mi strivească glezna... Din tânărul matelot 
rămăsese doar un terci însângerat; pesemne că obuzul 
îl lovise în plin, apoi căzuse peste trupul lui. Un 406 
cântăreşte aproape o tonă, ştiţi... 

Cât timp voi fi rămas aşa înainte de a putea să strig 
după ajutor, nu ştiu. In sfârşit, au venit în fugă nişte 


marinari; au început prin a stropi monstrul cu 
furtunurile. Când au încercat să mă scoată de acolo, 
mi-am pierdut din nou cunoştinţa. 

Ofiţerul a aruncat mucul de ţigară pe jos, l-a strivit 
cu tocul papucului şi a rămas contemplându-l câteva 
secunde. 

— E ciudat, a zis el, ridicând capul. Cred că niciodată 
n-am spus cuiva povestea mea cu atâtea amănunte. 

In mod curios, această reflexie a făcut ca povestea 
să-şi piardă orice credibilitate. Incredinţat că-şi bătuse 
joc de mine, m-am întins pe banchetă, anunțând sec: 

— Scuzaţi-mă, aş vrea să dorm puţin. 

A dat din cap, cu un surâs ironic în colţul buzelor: 

— Aveţi dreptate. E târziu şi vă plictisesc cu vorbăria 
mea. 

Ochiul îi clipea mai rău ca oricând. Enervat, i-am 
întors spatele cu totul, rezemându-mi obrazul de 
spătar. 

Când m-am trezit, soarele răsărea pe cerul fără nori 
şi eram din nou singur în compartiment. 

Tovarăşul meu de drum dispăruse fără zgomot; 
fusese atât de drăguţ încât mă învelise cu paltonul, 
fiindcă încălzirea nu funcţiona. Mi-am trecut degetele 
prin păr, căscând de-mi trosniră fălcile. Acum îmi 
reproşam că fusesem atât de rece cu el. In definitiv, 
marinarilor le place să-şi mai înflorească puţin 
poveştile, ce era rău în asta? 

Atunci am zărit foaia îndoită în patru, aşezată la 
vedere pe măsuţă. Am luat-o în mână cu nerăbdare: 
era fotocopia unui document oficial, cu antetul 
Amiralității franceze: textul unei citaţii atribuite 
căpitanului de corvetă..., şeful Serviciului artilerie pe 
cuirasatul... 

Aceste două nume fuseseră şterse cu grijă; chiar 


privind prin transparenţă erau imposibil de descifrat. 
Cele 5 sau 6 rânduri elogioase se terminau cu aceste 


cuvinte: 
„... Rănit mai întâi în timpul luptei, ulterior a fost 


atins de o lovitură directă de 406.” 


Santinela 
27 noiembrie 1942 


Joseph Poron are 20 de ani şi un certificat de patru 
clase primare, pe care de altfel le-a absolvit cu greu; 
nu c-ar fi prost, dar robinetele umplând bazine care se 
golesc şi participiile care se acordă înainte şi nu după 
au fost întotdeauna pentru el nişte mistere de 
nedezlegat. Datorită memoriei fidele (mai ales la date 
şi departamente) şi - s-o recunoaştem - trasului cu 
ochiul la teza vecinului, Joseph şi-a luat certificatul de 
absolvire. După asta, la muncă! Doamne, erau opt guri 
la masă în familia Poron, cu mama-mare cu tot. 

Mic, spătos, solid şi descurcăreţ, a fost imediat 
angajat la docurile din Auvergne ca hamal. Căruciorul 
nu prea-i plăcea: el visa să călătorească departe, sau 
să fie comisionar într-un Grand Hotel din Vichy, cu o 
uniformă fercheşă. A venit războiul: elegantele hoteluri 
ale „reginei staţiunilor balneare” s-au închis, apoi s-au 
transformat în ministere.  Docurile şi-au redus 
personalul şi micul Poron s-a înrolat în Marină. 

Se împlinesc doi ani de atunci: acum e matelot cu 
brevet de tunar, gata să fie înaintat caporal. Noua lui 
viaţă îi convine; se supune uşor disciplinei, îşi îngrijeşte 
conştiincios afetul de care răspunde şi, mai ales, 
mănâncă mult mai bine decât în civilie. Sigur că există 
restricţii şi în regimul alimentar de la bord, dar când 
ajunge în permisie la ai lui, Joseph îşi dă seama de 
diferenţă: mama de-abia o mai scoate la capăt! Aşa că 
de asta a şparlit patru cutii de conserve de la cambuză 
şi le-a dus acasă. Ce bucurie pe ai lui, dar şi ce spaimă 
a tras: la ieşirea din gară jandarmii controlau valizele. 


l-a salutat, tremurând; gealaţii s-au mulţumit să-i 
verifice foaia de drum, fără a da nici o atenţie sacului 
său de marinar. Uf! 

Cantonat la Toulon, evenimentele îl lasă indiferent. 
Nu caută să le înţeleagă, mărginindu-se să execute 
ordinele: are încredere în şefi. De exemplu, îi e dor de 
acasă, dar marina de la Vichy economiseşte carbu- 
rantul şi vapoarele pleacă rar: o tură-două şi înapoi. 
Păcat! 

Şi, ce să vezi, într-o duminică de noiembrie 1942, 
lovitură de trăsnet: americanii au debarcat în Africa de 
Nord! Trei zile mai târziu, la ordinul amiralului Darlan, 
Imperiul şi o parte din flotă reiau lupta de partea 
aliaţilor, pe când cealaltă parte rămâne pe loc, 
ancorată la Toulon. 

Micul marinar nu prea pricepe cum vine asta. Ce ştie 
el este că nemţii, care au ocupat zona liberă, au ajuns 
acum la el la Saint-Pourgain. Joseph simte instinctiv că 
tergiversările şi chemările la ordine nu-şi mai au rostul. 
Singurul inamic adevărat e Neamţul, cum îi zice tatăl 
lui. În el se trezeşte o dorinţă nelămurită de a acţiona, 
dar ce e de făcut? 

De o săptămână, o treime a echipajului de pe 
crucişătorul lui a fost trimisă pe uscat în peninsula 
Saint-Mandrier, în sudul radei. Poron face parte dintr- 
un detaşament însărcinat cu apărarea celei mai 
puternice baterii de coastă din zona fortificată: patru 
tunuri de 340 milimetri! Apărare... dar împotriva cui? 

— Împotriva oricărui cotropitor! le-a spus oamenilor 
locotenentul Chalieux, care comandă compania de 
debarcare. Ştiţi că Wehrmacht-ul vrea să ocupe toate 
oraşele Franţei, în afară de Toulon şi împrejurimi, unde 
s-a angajat să nu pătrundă. Inaltele autorităţi germane 
se bazează pe Marină, şi numai pe ea, ca să apere 


portul Toulon. 

„Bun”, îşi zice Joseph, „tot e bine că Neamţul n-o să 
vină încoace, dar altfel...” 

Tare ar fi vrut să ceară lămuriri, dar n-a îndrăznit; a 
întrebat însă Quemeneur, sergentul: 

— Atunci, dacă vin americanii, tragem? 

Chalieux n-a răspuns imediat. După un timp, a 
murmurat încet: 

— Ne vom face datoria. 

— Şi vapoarele? a întrebat cineva din mulţime. 

Ofiţerul a ridicat capul: 

— Vapoarele? Nu vor cădea în mâna nimănui... a 
nimănui! 

E aproape cinci dimineaţa. Poron e de gardă la 
răspântia de unde porneşte drumul cotit şi abrupt care 
duce la baterie. Ordinele sunt simple: să oprească pe 
oricine nu cunoaşte parola. De fapt, de la începutul 
gărzii n-a văzut pe nimeni. 

Tot bătând pasul pe loc, vorbeşte singur, un obicei 
pe care l-a căpătat la pescuit, pe malul Sioulei, în 
ceasurile lungi de aşteptare, când crapii nu trăgeau la 
undiţă. 

„Nu e limpede deloc: de-o parte americanii, de alta 
nemţii. Şi, mai întâi, de ce a rămas pe loc escadra?” 

Un zgomot îndepărtat îl face să-şi ciulească urechea: 
parcă ar fi un compresor. Se apropie... Simte cum îi 
vibrează pământul sub picioare. Luând în mână puşca 
pe care o ţinea pe umăr, agăţată de curea, vine în 
mijlocul drumului, cu baioneta în sus. Zgomotul se 
înteţeşte; deodată, farurile unei maşini, ieşind din viraj 
îl învăluie, orbindu-l. La naiba, ce poate fi asta? Cu o 
voce nesigură, strigă conform regulamentului: 

— Stai! Parola! i 

Cu un scrâşnet de frâne, vehiculul s-a oprit. Incă 


orbit, Joseph de-abia distinge silueta care se îndreaptă 
către el. Din ce în ce mai nesigur, repetă: 

— Stai! Stai sau trag! 

— Nu trage, suntem prieteni, îi răspunde cineva din 
întuneric. 

Tonul e calm, chiar prietenos. 

Deodată farurile se sting şi Poron se pomeneşte în 
faţa unui vlăjgan îmbrăcat în haină neagră de piele, pe 
cap cu o tichie ciudată. După el vin trei soldaţi cu căşti; 
în spatele lor se profilează o umbră: un tanc! 

Mii de draci, nemţii! Ingrozit de-a binelea, încearcă 
să ducă puşca la umăr. In aceeaşi clipă, trei mitraliere 
se îndreaptă asupra lui; dacă trage, s-a zis cu el. Într-o 
străfulgerare îi vin în minte exemplele eroice din 
cartea de istorie: turnul din Auvergne, micul toboşar 
Bara... Bine, bine, numai că el nu e erou. Înfrânt, lasă 
arma în jos. Interlocutorul se apropie, bătându-l pe 
umăr: 

— Stai de veghe; foarte bine. Gut! Noi venim să vă 
ajutăm ca să respingeţi atacul jidanilor anglo-saxoni; 
nu vi s-a spus? 

Cu vocea sugrumată, Joseph murmură: 

— N... nu, âăă... nu ştiu. 

— Trebuie să mă conduci la comandantul tău, 
continuă omul în negru, pe un ton îmbietor, în contrast 
cu ameninţarea mitralierelor. Nu-i aşa că ăsta-i drumul 
spre baterie? 

Brusc Poron înţelege: nemţii vor să ia prin 
surprindere cazematele, ca să pună în poziţie de 
tragere tunurile de 340, cu care să zdrobească flota 
aliată, atunci când va veni. Şi dacă vor bateria, 
înseamnă că vor şi vapoarele! Asta e, acum e sigur! 
Ah, ticăloşii! Dar cum să facă să-i împiedice? Deodată, 
îl fulgeră un gând. Cu aerul cel mai nevinovat, în- 


treabă: 

— Mergeţi la Cepet? 

— Jawohl: grosse baterie, noi... 

— Dar nu-i ăsta drumul, domnule... ăă... domnule 
ofițer. Ați greşit! 

Celălalt se încruntă: 

— Cum? Eşti sigur?... 

— Foarte sigur. Trebuia s-o luaţi spre dreapta la 
răscrucea dinainte. 

— Ach, dar e la doi kilometri! 

— Aşa-i, aşa-i! exclamă Joseph, dând energic din cap. 

Neamţul schiţează un gest de furie, se întoarce către 
oamenii lui şi latră: 

— Alle Panzer, umkehren! Schnell! 

Soldaţii cu cască pornesc în fugă, urlând ordine. 
Şenilele scrâşnesc pe şosea, zgomotul motoarelor 
ambalate se răspândeşte în noapte. Ofiţerul suie în 
maşină, aruncând o privire veninoasă francezului, care 
a încremenit în poziţie de drepţi: asta le place 
superiorilor. 

De cum a dispărut coloana blindată, Joseph nu mai 
stă pe gânduri: ca să câştige timp, o ia pe scurtătură, 
de-a dreptul printre tufişuri şi stejari. Panta e abruptă 
şi poteca strâmtă; crengile îi zdrelesc mâinile. Gâfâind 
şi asudând, cu un junghi în coastă, micul marinar fuge 
cât poate de repede, ajungând în fine pe esplanada 
unde se află intrarea în cazemate. 

Cu răsuflarea tăiată, se opreşte un moment, apoi, 
adunându-şi ultimele puteri,trece ca o furtună prin faţa 
sergentului de serviciu, coboară treptele de piatră câte 
patru o dată, cade, se ridică, aleargă pe coridor, 
deschide uşa camerei lui Chalieux şi se prăbuşeşte în 
prag, şoptind, într-o ultimă suflare, aproape fără voce: 

— Nemţii... vin nemţii! Tancurile... 


Locotenentul de vas, care dormea îmbrăcat, sare în 
picioare; se repede fără ezitare spre postul central de 
comandă, strigând: 

— Pregătiţi aplicarea ordinelor de distrugere! 

Din iunie '40 există instrucţiuni secrete prevăzând 
această eventualitate. Marinarii sperau din toată inima 
să nu se ajungă aici; totuşi, niciodată un ordin n-a fost 
executat mai prompt. Când nemţii, dându-şi seama că 
au fost induşi în eroare, apar pe esplanadă, Chalieux îi 
primeşte de unul singur. Ofiţerul care l-a interogat pe 
Poron ridică Mauserul. 

— Va ordon să... O explozie violentă îi taie vorba, 
urmată de altele. Pământul se cutremură; din 
cazemate iese un fum gros. Verde de furie, nazistul 
apasă ţeava pistolului în pieptul francezului. Acesta se 
încordează şi murmură: 

— Prea târziu. 

Exasperat, neamţul îşi crispează degetul pe trăgaci, 
gata să-l împuşte, când, venind din partea cealaltă a 
radei, un bubuit de tunet se rostogoleşte până la ei. 
Neamţul se întoarce; deasupra arsenalului cerul e roşu, 
exploziile se succed într-un zgomot de sfârşit de lume: 
flota se sabordează. 

Nazistul scoate un mormăit şi-şi bagă arma la loc în 
teacă; întorcându-se din nou spre Chalieux, salută cu 
braţul întins. 

— Heil Hitler! Sunteţi prizonierul meu, declară el cu 
un ton în care răzbate o undă de respect. 

Jumătate de oră mai târziu, un şir lung de marinari, 
cu sacii în spinare, coborau încet spre răspântie, 
încadraţi de feldgrau cu mitralierele aţintite. Unul 
singur lipseşte: Joseph Poron. Nimeni nu l-a mai văzut 
vreodată. 


Nimeni nu le va şti sfârşitul.. 


1943 


La început, sentimentul cel mai puternic - mai- 
puternic decât oricare altul - era uşurarea: să nu mai 
fie mereu bătut cu vâna de bou, băgat într-o cadă cu 
apă rece ca gheaţa, apoi din nou bătut, izbit, trântit la 
pământ. Cu trei zile înaintea procesului, „ei” îl lăsaseră 
în pace; un medic chiar se străduise să-i facă o mutră 
prezentabilă, i se dăduse o cămaşă curată şi un 
costum, demodat dar decent. Atunci Raoul Maudon 
ceruse să apară în faţa tribunalului îmbrăcat în 
uniformă. Fiindcă ţinea la galonul lui de sublocotenent: 
înaintat în grad cu o zi înainte de a fi trimis în misiune, 
încă nu avusese ocazia să-l poarte. 

— Sunt ofiţer, strigase el, şi am dreptul... 

— Nu mai aveţi nici un drept, răspunsese sec 
magistratul instructor. Devenind terorist şi acţionând 
aşa cum aţi făcut-o, în „ținută burgheză” (apăsă pe 
aceste cuvinte cu o vizibilă satisfacţie de a-şi arăta 
cunoştinţele de limbă franceză), v-aţi exclus în mod 
voluntar din comunitatea militară. De altfel, nu sunteţi 
decât un dezertor şi propriul dumneavoastră guvern v- 
a dat afară din armată! 

— Nu-mi pomeniţi de Laval şi de trădătorii lui! 
Servesc sub ordinele generalului de Gaulle şi pretind... 

Celălalt nici nu catadicsise să-i răspundă şi-i 
întorsese spatele, făcând semn spre fe/ldgendarmen, 
care-l duseseră înapoi în celulă. De astă dată nu-l mai 
brutalizaseră; lui Raoul i se păruse chiar că simte în 
comportarea lor o anumită deferenţă. 


Procesul avu loc într-o sală fără ferestre, cu tavanul 
neobişnuit de înalt, unde cuvintele răsunau cu ecou, 
devenind pe alocuri de nedesluşit, şi dură exact o oră: 
mai întâi douăzeci de minute pentru citirea actului de 
acuzare, apoi zece pentru audierea singurilor martori - 
cei doi zbiri de la Gestapo care-l arestaseră. Asurzit de 
cacofonia din sală, Maudon renunţă curând să mai 
urmărească dezbaterile şi-şi concentră atenţia asupra 
uriaşului ceas de perete din spatele preşedintelui, al 
cărui secundar trecea de la o cifră gotică la alta într-un 
mod foarte caraghios, prin salturi succesive. 

După rechizitoriu (paisprezece minute) avocatul său, 
un tânăr german, student la filologie romanică, pe care 
Dumnezeu ştie de ce îl aleseseră, se ridică, recunoscu 
faptele, apoi ceru indulgenţa tribunalului şi se aşeză la 
loc. Judecătorii se retraseră ca să delibereze şi îşi 
dădură verdictul în unanimitate: pedeapsa cu moartea. 

Fu transferat atunci în altă celulă, complet albă, de o 
curăţenie impecabilă, unde masa, taburetul şi 
alcătuirea grosolană care servea drept pat erau fixate 
în podea. Pentru prima dată de la arestare, Raoul 
mâncase cu poftă zeama infectă de varză în care 
înotau două-trei bucățele de măruntaie şi imediat după 
aceea adormise, cufundându-se într-un somn fără vise. 

Când se trezi, primul său gând fu să constate că se 
împliniseră cinci zile de când nimeni nu-l mai torturase. 
O chestie care contează, chiar atunci când rezişti la 
dureri. Acum era tratat... normal; gardianul chiar îi 
dăduse un pachet de ţigări - Gauloises! - şi îi adusese 
hârtie de scris şi creion. Cui să-i scrie? Maudon era 
celibatar şi orfan. Restul familiei? Nu conta! Vreo fată? 
Niciodată nu fuseseră prea importante pentru el. 

Maşinal începu să facă ghemotoace de hârtie. Cu 
gândurile amorţite, nu izbutea să-şi pună ideile în 


ordine. Mai precis, nu reuşea deloc să admită faptul că 
în curând avea să moară. Nu poţi accepta decât 
lucrurile pe care ţi le poţi închipui, or Raoul era 
complet lipsit de imaginaţie. In schimb, era un bun 
observator, reţinând până şi cele mai mici amănunte - 
calităţi confirmate de probele susţinute la Şcoala de 
misiuni speciale. Chiar când era mic, compunerile lui la 
şcoală erau ori excelente, ori lamentabile, după cum 
subiectul îi cerea să descrie sau să inventeze. 

De exemplu, din sentinţă reţinuse că execuţia 
condamnatului trebuia să aibă loc a doua zi în zori. Şi 
de pe acum se întârziase cu 24 de ore... Pe urmă, spre 
marea lui surpriză, după citirea verdictului preşedintele 
spusese ceva de genul „regret câ...”. Aceste observaţii 
îi dădeau sentimentul nedesluşit că trăia o aventură cu 
sfârşit nesigur şi primejdios, dar nu fatal. Mai întâi că 
nu erau executaţi combatanții. El nu făcuse altceva 
decât să execute nişte ordine; de altfel, din fragedă 
copilărie tot asta făcuse. 

Tatăl său, un plutonier-major, îşi strunea odraslele ca 
pe o echipă de lucru. La copiii de trupă, instructorii nu 
erau, Doamne fereşte, nişte brute, dar nu tolerau nici 
cea mai măruntă neascultare. După aceea venise 
armata. 

Inrolat la optsprezece ani, repede înaintat sergent, 
aplicând în luptă principiile învăţate, putea fi 
considerat curajos, dar nu imprudent, nici temerar; mai 
degrabă militar de carieră decât patriot, ideea unui 
sfârşit prematur îi era în mod paradoxal străină. 
Moartea era pentru alţii, pentru cei nepricepuţi, pentru 
cei care se lăsau prinşi. Trebuia doar să te ţii după 
manual: să vezi fără să fii văzut, ca să omori fără să fii 
omorât. In cel mai rău caz, Raoul putea concepe să fie 
ucis din întâmplare: de vreun obuz rătăcit sau de vreo 


bombă de avion. Împuşcat? Nu! Doar dacă ar fi fost din 
răzbunare... îndepărtă această ipoteză: în cazul ăsta se 
luau ca ostatici civili, urmând a fi executaţi. El cu 
siguranţă că va fi trimis în Germania, într-un lagăr. Nu 
e prea distractiv, dar un prizonier de război are, nu-i 
aşa? datoria să evadeze. De preferinţă, se ştie, în 
timpul unui transfer. 

Socotind că a cugetat destul, Maudon se lungi pe pat 
şi îşi aprinse o Gauloise: în pachet mai rămăsese 
numai una singură. Această constatare îl umplu 
deodată de îngrijorare; îşi aduse aminte de un film în 
care un gardian de închisoare îi întindea un pahar cu 
rom şi o ultimă ţigară unui condamnat, chiar înainte ca 
acesta să meargă la eşafod. La evocarea acestei 
imagini, îşi încruntă sprâncenele şi brusc îl izbi 
evidenţa. 

— Dumnezeule! Ar fi în stare, ticăloşii! bombăni el, 
ridicându-se. 

Rămase un timp sucind şi răsucind în minte 
perspectiva pe care abia o descoperise. În cele din 
urmă, meditaţia lui ajunse într-un impas: moartea? Nu- 
şi dădea seama deloc în ce consta asta. Văzuse 
căzându-i camarazii în luptă, uneori oameni deosebiți, 
şi atunci se bătuse cu mai multă furie, ca să-i răzbune. 
Bun, de acord, te duci şi te doare... DAR DUPA ACEEA? 

Oricât s-ar fi gândit, moartea lui îi apărea mai ales ca 
o încetare definitivă a activităţii. Un fel de pensie, ce 
mai! Taică-său, care ieşise la pensie în 1936 după 
treizeci de ani de serviciu (şi maximum de anuităţi), 
spunea mereu că această inactivitate era mai rea 
decât moartea: în orice caz ea nu înfrumuseţase 
caracterul plutonierului major. 

Ceea ce-l preocupa pe Maudon era că nu ştiuse să-şi 
îndeplinească misiunea. Sentimentul vinovăţiei îi 


mărea şi mai mult îngrijorarea care-l cuprinsese. Tatăl 
lui, plutonierul, liber-cugetător, nega violent existenţa 
vieţii de apoi şi îi transmisese convingerile lui, dar 
acum Raoul se întreba: şi dacă totuşi ar urma ceva? 
Dacă după moarte faptele bune ar fi răsplătite şi cele 
rele pedepsite? In ce fel? Nu avea nici cea mai vagă 
idee. Şi, de altfel, cum să ştii dacă te numeri printre cei 
buni? încercă să recapituleze, fără să-şi dea seama că 
îşi făcea tocmai acel examen de conştiinţă pe care-l 
recomandau, cine? Preoţii, de care-şi bătuse joc toată 
viaţa. În cele din urmă, se autoevaluă la limită: fifty- 
fifty, cum zic englezii. Indoiala asta i se păru 
insuportabilă: Doamne-Dumnezeule, ar trebui să ştim! 
Ah! dacă ar exista, ca la Armată, un fel de barem al 
abaterilor, cu pedepsele corespunzătoare! Deodată pe 
Maudon îl cuprinse o ameţeală care-i îngheţă sângele 
în vene; îl năpădi spaima şi, chiar în momentul acela, 
un zgomot de paşi pe culoar îl făcu să tresară: gata, 
veneau să-l ridice. În câteva clipe va fi executat, dar 
după aceea... DUPA ACEEA? 

Zgomotul crescu, amplificându-se, răsunând în capul 
lui ca un dangăt de clopot. Nu mai era cadenţa de 
cizme, ci un uruit de tunet care se apropia, un zbârnâit 
ce-i spărgea timpanele. Şi dacă n-or să-l împuşte? 
Dacă brutele astea îi pregăteau cine ştie ce schingiuire 
infernală? În tabără se povestea că, în Rusia, SS-iştii îi 
aruncau pe partizani sub roţile locomotivelor, sau chiar 
direct în cazane. Acum zgomotul umplea toată celula, 
ai cărei pereţi începuseră să vibreze, în timp ce lumina 
scădea, căpătând o culoare ciudată. Raoul se prăbuşi 
şi se chirci în culcuşul său mizerabil, închizând ochii şi 
astupându-şi urechile. Nu mai putea, ar fi vrut să urle, 
dar nici un sunet nu-i ieşea din gâtlej... Deodată se 
auzi o sonerie, cineva începu să-l zguduie, spunând în 


englezeşte: 
— Sculaţi-vă: lampa verde e aprinsă! Peste trei 
minute veţi sări! 


Omul lui Dumnezeu 
1943 


În lumina cenuşie a zorilor se auziră bătăi în poarta 
casei parohiale. Abatele Déjean, de mult în picioare, 
după obiceiul lui, se duse să deschidă. Erau trei: un 
bărbat mic, chel şi burtos, cu ochelari fără rame, ale 
căror lentile groase îi ascundeau privirea, şi doi roboţi 
herculeeni, în impermeabile negre strânse pe talie. 
Ochelaristul scoase o fotografie: 

— Poliţia germană. Îl cunoaşteţi pe omul acesta, 
părinte? 

Era mai curând o afirmaţie decât o întrebare. Preotul 
ridică uşor din umeri şi dădu din cap: prin partea 
locului, cine nu-l cunoştea pe fostul prefect, destituit 
de guvernul Laval şi care acum fugise! Toate ziarele 
din regiune îi publicaseră portretul, anunțând suma 
oferită drept recompensă pentru capturarea lui. 
Bărbatul cel scund vorbi: 

— Perfect! Deci l-aţi primit aici, la dumneavoastră. 

Abatele clătină din cap; celălalt scoase un râs forţat. 

— Haideţi, părinte, fiţi înţelegător! Ştim că a înnoptat 
aici. 

Franceza lui era foarte corectă, aproape fără accent. 
Cum omul bisericii continua să tacă, insistă: 

— Doar n-o să intre un preot catolic în cârdăşie cu un 
terorist, un francmason,un socialist ateu! 

Déjean, care-l domina cu statura lui înaltă, încruntă 
sprâncenele. 

— Sunt preot, într-adevăr, şi nu mă ocup cu politica. 
Nu l-am primit niciodată în casa mea pe cel pe care-l 
căutaţi. 


Neamţul îşi stăpâni un gest de iritare; întorcându-se 
spre acoliţii săi, le ordonă: 

— Weber, du-te după Gruss în spatele casei şi trageţi 
fără somaţie în oricine ar încerca să fugă. Îmi pare rău, 
adăugă el, dar vom face percheziţie. 

Fără nici o vorbă, abatele se dădu la o parte, 
lăsându-i să intre. 

In timp ce se aşeza dinaintea şemineului, închizându- 
se într-o indiferenţă dispreţuitoare, cei doi poliţişti se 
apucară să scotocească vechea locuinţă, deschizând 
dulapurile, uitându-se sub patul cel mare cu baldachin, 
înţepând chiar pereţii. Explorară podul, debaraua, 
cămara şi pivniţa, apoi grajdul transformat în garaj, 
unde stătea pus pe butuci un Citroen 5CV prăfuit şi cu 
roţile demontate. Lucrau metodic, fără grabă, dar 
mereu atenţi, cu vădită grijă să nu deranjeze nimic. 
Când bărbatul cel scund se întoarse în camera de zi, 
preotul se uită la ceas şi se ridică. 

— In curând e ora slujbei, spuse el. Nu pot să-mi las 
credincioşii să aştepte. Continuaţi şi simţiţi-vă ca la 
dumneavoastră acasă. 

Fără să răspundă ironiei, ochelaristul scoase din 
buzunar o foaie de hârtie. 

— O secundă, vă rog. Trebuie să-mi semnaţi o 
declaraţie. O pregătisem dinainte ca să vă deranjez cât 
mai puţin posibil. 

Incepu să citească: 

— E adevărat că vă numiţi Déjean Emmanuel, 
Amedee, Mărie, născut la 5 august 1888 la Chinon. Şef 
de batalion de rezervă, ofiţer al Legiunii de onoare... 

Neamţul schiţă o plecăciune şi puse hârtia pe masa 
cea mare de stejar masiv. 

— Vă rog să scrieţi cu mâna dumneavoastră: „Declar 
sub jurământ că niciodată nu am ajutat pe numitul...” 


— Scrieţi chiar dumneavoastră, îl întrerupse sec 
preotul. Eu n-am timp. Voi semna, dar grăbiţi-vă; deja 
am întârziat. 

— Trebuie... hmm... să vizităm şi biserica. 

— Atunci veniţi acum, înainte de slujbă. 

Bărbatul cel scund se înclină şi se întoarse cu 
spatele. 

Lăsându-l pe unul dintre zbiri de pază în faţa casei 
parohiale, polițistul, urmat de ceilalţi doi „roboţi”, se 
îndreptă spre capelă, aflată cam la douăzeci de metri 
distanţă. Când se văzu afară, izbucni furios: 

— Şobolanul ăsta are noroc că generalul comandant 
al regiunii e un bavarez catolic, altfel... Dar ne-am 
purtat corect cu el, nu-i aşa? 

Acoliţii îl aprobară, dând din cap; chipurile lor de 
brute oglindeau o oarecare dezamăgire. 

— Şi nu uitaţi să vă scoateţi pălăriile, le recomandă 
ochelaristul, deschizând canatul greu de lemn vechi, 
întărit cu bare de fier. Se dădu grăbit la o parte, lăsând 
să intre două bătrânele îmbrăcate în negru, care-şi 
strângeau înfrigurate şalurile în jurul umerilor. 

— Bitte. 

Sub privirile speriate ale celor câțiva enoriaşi, în cea 
mai mare parte femei, „roboţii” se mişcau încolo şi 
încoace,  nelăsând nici un  colţişor  necercetat, 
deschizând chiar confesionalele. O dată inspecția 
terminată, se întoarseră spre şeful lor, care ieşea din 
sacristie cu hârtia în mână, şi ridicară braţele într-un 
gest de neputinţă. 

— Şi totuşi, informaţia noastră era precisă, mârâi 
polițistul. Haideţi, o să mai aşteptăm încă puţin. Se 
aşezară toţi trei în ultimul rând. Răsună clinchetul 
subţire al unui clopoțel, credincioşii se ridicară în 
picioare. Cu băiatul de cor păşind înaintea lui şi 


purtând în mâini Sfintele Taine, abatele Déjean urca 
încet treptele altarului. Bărbatul cel scund se încordă, 
cu bărbia împinsă arogant înainte, ca pentru a goni 
sentimentul de inferioritate ce-l cuprindea în faţa 
acestui călugăr-soldat care nu se temea de el. 

Bisericuța, o bijuterie de artă romanică, data din 
secolul al XIV-lea. În timpul slujbei, legănat de coralul 
lui Bach pe care se străduia să-l interpreteze la 
armoniu o domnişoară mai mult sau mai puţin tânără, 
ochelaristul nu se putea împiedica să nu admire graţia 
naosului, splendoarea vechilor sculpturi în lemn ale 
pridvorului pentru cor, vitraliile în nuanţe stinse, 
filtrând o lumină palidă, ca de iarnă; gândurile îi zburau 
acasă, la Stuttgart unde preda filosofia (pe cea a lui 
Nietzsche, bineînţeles). Evocarea maestrului îi provocă 
o reacţie sănătoasă. 

— Afurisit de popă papistaş, mârâi el. Ai zice că e 
sfântul sfinţilor! Şi când-colo sunt sigur că mă trage pe 
sfoară. Ah! de n-ar fi ordinele generalului!... 

Pe când preotul binecuvânta vinul, unul din gealaţi 
îşi puse mâna lui mare pe braţul şefului. 

— Nu ne-am gândit la interiorul altarului, şopti el. 

Bărbatul cel scund tresări. 

— Drace, ai dreptate: nu vedem niciodată ceea ce 
sare cel mai tare în ochi! 

Se ridică repede, imitat de cei doi zbiri. In timp ce 
namilele se strecurau de o parte şi de alta, el înaintă 
pe mijloc, printre murmure mustrătoare; ajuns în faţa 
altarului, se opri,încremenit. 

Cu braţele în cruce ca pentru a-i bara drumul sau a 
se oferi ca jertfă, abatele Dejean, care se întorsese cu 
faţa către credincioşi, stătea drept în faţa lui, părând 
totuşi că nici nu-l observă: cu ochii îndreptaţi către cer, 
îi îndemna pe oameni: 


— Orate, frates. Rugaţi-vă, fraţilor... 

Nici un muşchi al feţei nu i se clinti când neamţul 
puse piciorul pe prima treaptă. Îngrozit, băiatul de cor 
să dăduse la o parte. 

Polițistul aruncă o privire întrebătoare spre zbirii săi, 
care aşteptau, strângând din fălci. Ghicea că-şi 
încleştaseră mâinile pe revolverele din buzunarele 
impermeabilelor, nerăbdători să sară asupra prăzii. 

Dintr-o dată i se făcu ruşine. 

La urma urmei, ce ar putea ascunde acest altar, ce 
părea tăiat dintr-un bloc de granit? Denunţătorul care-l 
informase minţise, fără îndoială, în speranţa că va 
câştiga o recompensă. Brusc, făcu stânga-mprejur şi se 
îndreptă cu pas grăbit spre ieşire. Derutaţi dar 
disciplinati, „roboţii” îl urmară. 

La căderea nopţii, după ce ultima enoriaşă isprăvise 
de povestit conflictul dintre doamnele de la asistenţa 
socială, abatele Déjean ieşi din casă. În spatele 
bisericii, patru oameni înarmaţi cu mitraliere îl 
aşteptau, rezemaţi de o camionetă cu motorul pornit. 
Făcându-le semn să aştepte, preotul intră în Sfântul 
Lăcaş şi, după ce făcu repede o închinăciune, apucă 
una din rozetele ce împodobeau altarul şi o răsuci. Se 
auzi un zgomot de uşă rotindu-se în balamale şi un 
perete întreg se dădu la o parte. 

— Maşina dumneavoastră vă aşteaptă, domnule 
Prefect, zise preotul, aplecându-se spre deschizătură. 


Ororile războiului 


Talec lăsă paharul jos şi îi făcu semn chelneriţei. 

— Fetiţo, încă un rând! 

Stăteam la o masă împreună cu caporalul Rouzic, 
într-unui din multele localuri ale cartierului marinăresc 
din Oran. 

Angajându-mă voluntar de cum împlinisem vârsta, 
eram îmbarcat de opt zile pe Pimprenelle, o corvetă a 
Forţelor Navale Franceze Libere, care cutreiera mările 
de doi ani neîntrerupt. Cum eram singurul novice 
printre veteranii aflaţi tot timpul în luptă, căscam ochii 
mari când povesteau în faţa mea despre campaniile 
lor: convoaiele către Nordul îndepărtat, unde îngheţa 
până şi unsoarea tunurilor, căldura toridă din Atlanticul 
ecuatorial, atacurile submarinelor naziste, furtunile, 
torpilările... Bătrânii probabil le mai înfloreau, ca să mă 
dea gata: era normal. Numai caporalul Talec, şeful 
meu direct, vorbea altă limbă: pentru bretonul acesta 
cu faţă oacheşă de spaniol, înspăimântător de slab şi 
zbârcit ca un sâmbure de piersică, nu merita să faci 
atâta caz. 

— lţi spun eu, băiete: ne-am făcut treaba, şi gata. 
Sigur, nemţii de pe submarine erau daţi dracului, şi ce 
dacă? Paşa al nostru era şi mai tare. Banditul! Parcă-i 
simţea când vin, cu nasul ăla mare şi roşu al lui, mai 
grozav decât asdicul! Ce mai vorbă, e din Lampol 
bătrânul, ca şi Rouzic, aici de faţă, şi subsemnatul 
care-ţi povesteşte. Nu-i aşa, Job? 

Cel interpelat aprobă în tăcere; de altfel, nu vorbea - 
ca să zic aşa - niciodată. La început, chiar mă 


întrebasem dacă n-o fi mut. 

— Şi furtunile, continuă Talec, ce aşa lucru 
nemaivăzut? Doar suntem marinari, nu? 

Deodată, bătu cu pumnul în masă: 

— De douăzeci şi nouă de ori! De douăzeci şi nouă 
de ori le-am atacat cu grenade, putorile dracului... şi n- 
am văzut nici coadă de submarin scufundat! Atunci te 
întreb şi eu aşa: de ce să facă ei pe eroii? 

Am îndrăznit să întreb, cu timiditate: 

— Bine, şefule, dar cei care s-au dus?... 

Clătină din cap. 

— Sigur, am avut şi din ăştia: două corvete de-ale 
noastre şi o mulţime de cargouri. Of, vai de ăi din 
marina comercială! Noi cel puţin puteam să ne 
apărăm. Mă rog, ce mai: asta-i meseria! 

Chelneriţa îl întrerupse, aducând pe masă a doua 
sticlă de vin de Orania, de un roşu închis. Caporalul îşi 
goli paharul, savurându-şi plăcerea, şi scoase un oftat 
de satisfacţie. 

— Drace, e ceva!... Şi când te gândeşti că odată, trei 
luni n-am avut deloc! Ţi-aduci aminte, Job? 

De astă dată, Rouzic deschise gura: 

— Da, măi frate! Greu a fost! 

— Inglişii o trimiseseră pe Pimprenelle în Atlanticul 
de Sud, îmi explică Talec. Ca să mai răsuflăm puţin, 
ziceau ei. Vorbă să fie! Ne duceam să căutăm în largul 
Insulelor Capului Verde convoaiele coborând din nord, 
ca să le însoţim până la Freetown sau chiar mai 
departe, spre celălalt Tropic, unde le lua în grijă altă 
escortă, venită de la Capul Bunei Speranţe. La Cap nu 
ne duceam niciodată şi era foarte rău, fiindcă acolo 
măcar puteai să mai găseşti un vin, pe când în 
afurisitele lor de porturi coloniale British... nimic! Pe 
uscat, nu era chip să tragi o duşcă, şi nici vorbă să poţi 


cumpăra de la shipchandlers!. Numai bere! Ţine cont: 
berea te răcoreşte dar, măi frate, nu-i ca un vinişor! 

— Nu-i, domnule, degeaba! întări Rouzic, pe care 
vinul algerian îl făcea vorbăreţ. 

— Ce mai la deal, la vale: o căldură că se topeau 
lumânările fără să le aprinzi! Şi nici pic de băutură! 
Numai la asta ne gândeam... Ofițerii mai sorbeau câte 
un whisky. Am gustat şi eu o dată: greţos! Zeamă de 
ploşniţă! Într-o bună zi, m-am înfuriat de-a binelea. 
Eram la Lagos. lar trebuia să stăm douăzeci de zile pe 
mare. Aşa că îl prind pe ăla cu aprovizionarea şi-i spun 
în faţă că-i un incapabil, un bun de nimic, că nu-i în 
stare să ne aducă o băutură creştinească. 

— Du-te şi-ţi caută singur, dacă eşti aşa de deştept! 
a zis el. 

— S-a făcut! am spus eu pe loc. 

Mi-a pus în mână bonurile şi iată-mă plecat în 
barcaz, cu doi oameni de corvoadă. Chiar tu erai cu 
barca, Job, nu-i aşa? 

Un zâmbet larg lumină faţa lui Rouzic, care dădu 
energic din cap, apoi ne umplu iar paharele la toţi trei; 
aşteptam nerăbdător continuarea. 

Talec îşi şterse buzele cu dosul mâinii şi rânji. 

— Văzându-mă că plec, paşa m-a întrebat unde mă 
duc. Şi vezi să fie bun! mi-a recomandat el. Bătrânul 
tânjea şi el dorul unui vinişor; aveam tot interesul să-l 
brodesc bine. Bun! După ce caut degeaba pe la 
negustori, ne apucăm să scotocim pe cheiuri şi 
deodată, ce văd într-un hangar, în colţul cel mai 
întunecos? O duzină de butoaie acoperite cu o prelată. 
Dau prelata la o parte şi citesc WINE în litere cât mâna 
mea de mari. Oh, gast! Caut în toate părţile, până-l 
găsesc pe magazioner. Că nu dă, că nu poate, că să 


1 Furnizori (pentru vapoare). 


vezi... Parcă ar fi fost vinul lui. N-am putut să cumpăr 
decât două butoaie, şi alea greu... cu o grămadă de 
formalităţi. N-a vrut nici măcar să ne lase să gustăm, 
ticălosul! Noi eram grăbiţi: Pimprenelle ridica ancora 
chiar în seara aia. În fine... Băieţii au cărat butoaiele la 
barcaz şi Job ne-a dus înapoi la bord, la timp pentru 
masa de seară a echipajului. Magazionerul a fost la 
înălţime, trebuie să recunosc: cât ai zice „peşte”, a dat 
fuga la secund, cu vestea cea bună, i-a amintit că de 
trei zile toată lumea era la vopsit coca şi i-a smuls un 
bon de porţie dublă generală! Fără să mai aştepte, a 
destupat un butoi şi le-a strigat oamenilor să vină cu 
bidoanele. De molan, era molan, ce-i drept. Negru, 
domnule şi cam dulce, dar te-ncălzea la inimă, ce să 
zic! Şi de când răbdam! Băieţii l-au supt repede, chiar 
înainte de a se atinge de friptura de oaie. Al dracului 
molan, tare rău! Când s-a făcut apelul la ora şase, 
jumătate din echipaj era pe jos. Chiar şi eu aveam 
picioarele grele şi, orice s-ar spune, am obişnuinţă! 

Urcând pe punte, paşa a văzut imediat că ceva nu 
era în regulă. Vezi că el încă nu băuse, fiindcă domnii 
ofiţeri iau masa mai târziu, nu-i aşa! 

— Pastele şi dumnezeii! s-a pornit el. S-au îmbătat ca 
porcii! Talec, ia vino puţin pân-aici! 

Eu m-am apropiat foarte încântat. 

— Ce le-ai dat de băut? a întrebat el. 

— Păi... vin, domnule comandant. După cum ştiţi. 

— la să gust şi eu molanul ăla. Ceva nu e-n ordine. 

Am coborât pe puntea din mijloc, unde era butoiul. 
Se legăna cam suspect: unii se mai serviseră pe furiş. 
l-am turnat un păhărel, bătrânul a gustat şi a început 
să strige: Ş 

— Bine, dobitocule! Asta nu-i vin, e Porto! Uită-te şi 
tu ce scrie pe butoi: PORT WINE! 


— Am văzut, domnule comandant, zic eu, dar ce mi- 
e babord, ce mi-e tribord, nu-i tot aia!? N-o să mă crezi, 
băiete, dar mi-a ars opt zile de arest, de nu m-am 
văzut. Mă şi mir de ce, fiindcă vinul ăla oricum l-am 
băut până la ultima picătură. Paşa chiar a ordonat să 
nu se dea decât juma’ de porţie pe zi la fiecare om. Ca 
să-l economisească. Şi pe urmă, iar am rămas o lună 
fără vin. Da, dom'le, dacă stai să te gândeşti, cumplit 
lucru mai e şi războiul ăsta câte odată! 


1 în engleză, port înseamnă „babora". 


Fiecare lucru la timpul său 


Paris, ianuarie 1944 


În budoar e foarte frig (cărbunii cumpăraţi la negru s- 
au terminat de mult), dar e singura cameră în care 
ajung câteva raze timide de soare (curentul electric e 
întrerupt până seara). 

Înfofolită într-o vestă de mohair, cu un pled în jurul 
picioarelor, Cecile, aşezată în faţa măsuţei de toaletă, 
îşi umbreşte pleoapele cu un violet delicat care se 
potriveşte bine cu tenul de blondă. Oglinda venețiană, 
cadou de la unchiul ei, Amiralul, îi arată o faţă de 
madonă, în acelaşi timp pură şi enigmatică. 

Tânăra femeie tocmai termină să-şi contureze 
buzele, când sună telefonul. 

— Alo! Doamna Verseau-Ragonnes? 

— In persoană. 

— Chiar nevasta trădătorului e la telefon? întreabă o 
voce ascuţită, savurându-şi insulta. 

— Nevasta trădătorului îţi spune să te duci la dracu'! 
răspunde Cecile cu tonul ei cel mai distins, înainte ca 
persoana de la capătul firului să aibă timp să închidă. 

În receptor se aude un „Oh!” scandalizat. Pune calm 
receptorul în furcă şi ridică din umeri. De azi-dimineaţă 
e a patra oară când o sună nişte anonimi, numai 
pentru plăcerea de a o insulta!. Cu o seară înainte, 
soțul ei a vorbit la Radio Londra; cu îndrăzneală şi-a 
dat şi numele. Două ore mai târziu, tot Parisul ştia că 
Bertrand Verseau-Ragonnes, bine cunoscutul sportiv, 
trecuse la de Gaulle şi fusese decorat cu Crucea 
Eliberării. 


1 Din păcate... nu inventez nimic (n.a.). 


— Idiotul! murmură Cecile printre dinţi. Ce nevoie 
avea să se pună aşa în evidenţă, fără să se gândească 
o clipă şi la mine? 

De fapt, e multă vreme de când cei doi soţi nu se 
mai gândesc deloc unul la celălalt. Cu puţin timp 
înainte de război, Bertrand o luase pe sus pe această 
fiică de fierar în avionul său personal, îi dăruise o lună 
de dragoste şi numele său, apoi, după ce o instalase în 
eleganta sa locuinţă din Neuilly, se întorsese la 
aventurile lui galante. Erau tocmai pe punctul de a 
divorța, spre marele regret al familiilor, când 
Wehrmacht-ul cotropise Belgia. După o noapte de 
împăcare înfocată, Bertrand, ofiţer în rezervă, plecase 
la unitatea lui; exact în ziua cererii de armistițiu, 
fusese dat dispărut. Cecile provocase atunci un nou 
scandal, refuzând să poarte doliu după el. 

— Ar fi prea ipocrit din partea mea, îi declarase ea 
soacrei indignate. Fiul dumneavoastră era un băiat 
fermecător, cu condiţia să nu fii nici nevasta, nici 
amanta lui! 

Strânsă într-un taior negru şi purtând pe cap o 
pălărie mare, ca de muşchetar, cu o haină de vulpe 
azvârlită pe umeri, se priveşte cu plăcere în oglindă. 

„Ce plicticos!” îşi zice ea. „Cu povestea asta, nu voi 
mai fi invitată la Doamna Abetz.” 

Salonul soţiei franţuzoaice a ambasadorului Marelui 
Reich este unul din cele mai căutate din capitală. 
Cécile ţine mult să-l frecventeze în continuare. 

Când să iasă, se răzgândeşte, ia o lanternă şi 
coboară în pivniţă. Trece cu băgare de seamă printre 
lăzile cu sticle, dă la o parte o perdea murdară şi 
ciocăneşte rar de trei ori într-un panou scorojit de 
lemn. O cheie scârţâie în broască. Apare un bărbat mic 
de statură, cu nasul coroiat şi părul creţ, învelit într-o 


pătură în carouri şi cu mănuşi în mână. 

— Pună siua, sâna mea cea pună! exclamă el 
bucuros, cu un puternic accent teutonic. 

— Am venit să mă asigur că nu aveţi nevoie de 
nimic, maestre. 

— Nimic, nimic... puna Martha mi-a adus mâncare. A, 
da! tacă s-ar putea... nişte guma de mestecat. Ar fi 
pună în loc de ţigări. 

Profesorul Weinstein de la Universitatea din 
Heidelberg, laureat al Premiului Nobel, e un mare 
fumător dinaintea lui Jehova. 

Expoziţia sculptorului german Arno Brecker are un 
succes imens. Toată crema colaboraţioniştilor se 
îmbulzeşte în jurul statuilor uriaşe ce proclamă gloria 
nazismului. Priviri batjocoritoare sau mânioase salută 
intrarea doamnei Verseau-Ragonnes, care trece dintr-o 
sală într-alta, prefăcându-se că nu bagă de seamă 
atenţia cu care e urmărită. Observând un general 
Luftwaffe care admiră în tăcere un bust, face în aşa fel 
încât să intre în raza lui vizuală; imediat, ofiţerul se 
repede către ea. 

— Ce fericit sunt că aţi venit, scumpă, divină 
prietenă! exclamă el, reţinându-i mâna într-a lui. Cât 
curaj! Bravo! Ah! Ce abjecţi pot fi oamenii: parcă ar fi 
vina dumneavoastră că soţul... 

Se opreşte, încurcat; tânăra femeie se încruntă 
imperceptibil, dar turuie pe nerăsuflate: 

— Să nu mai vorbim despre asta, domnule general. 
De altfel, eram despărțiți de multă vreme. Numai 
adevăratele prietenii, cum e a dumneavoastră, 
contează de acum înainte. 

— E mai mult decât prietenie şi o ştiţi prea bine. 
Dacă aş îndrăzni... 

— Ce să îndrăzniţi? întreabă Cecile cu prefăcută 


nedumerire. 

— Vreţi... aţi consimţi să luaţi masa cu mine în seara 
aceasta? 

— Din păcate, sunt ocupată. Cu o mătuşă bătrână, 
bolnavă şi care mă are numai pe mine. 

— Vă implor, faceţi în aşa fel încât să veniţi. Mâine în 
zori trebuie să plec. 

— Pentru mult timp? întreabă ea într-o doară. 

— Vai! Cine poate şti? 

— Dar vă veţi întoarce... ştiu şi eu... cu un avion. 

Neamţul scutură din cap; tânăra femeie îi atinge uşor 
braţul cu vârful degetelor. 

— Nu-i nimic. Şi eu plec din Paris, să petrec o lună la 
Nisa. 

Generalul se luminează: 

— La Nisa? Dar e minunat! Vom putea... 

Se întrerupe brusc; pe faţa lui trece o umbră. Cecile 
observă şi reacţionează imediat: cu ochii plecaţi, 
murmură cu o voce stinsă: 

— Mă tulburaţi. Cu obrajii în flăcări, ofiţerul îi ia din 
nou mâna într-ale sale. 

— În seara asta... acasă la mine... veţi veni, nu-i aşa? 

Doamna Verseau-Ragonnes îşi desprinse uşor mâna. 

— Tăceţi. Cred că sunt într-adevăr nebună. 


La această oră târzie, biserica e aproape goală. Când 
a intrat, Cecile şi-a pus o pereche de mănuşi roşii. 
Inaintează până în dreptul amvonului şi 
îngenunchează. Se scurg câteva minute, apoi dintr-un 
confesional iese o siluetă şi se strecoară lângă ea pe 
bancă. Omul poartă un palton negru; craniul lui chel 
aruncă o pată de lumină în penumbră; mormăie ca şi 
cum ar spune o rugăciune: 

— Maică Sfântă din Bretania... 


— Domneşte asupra valurilor, răspunde tânăra 
femeie pe acelaşi ton. 

Noul sosit o întreabă cu voce scăzută: 

— Aşadar... escadra a treia de vânătoare? 

— Se deplasează începând de mâine, şopteşte 
Cecile. 

— Aţi putut afla destinaţia? 

— Sigur spre Mediterana. Undeva la distanţă mică de 
Nisa, accesibilă unui avion de legătură. 

— Merg să capete întăriri din Italia. Aşa ne gândeam 
şi noi. Altceva? A 

— Profesorul. Trebuie trimis urgent în Anglia. In afară 
de Martha, care mă ştie de când m-am născut, de 
ceilalţi servitori nu sunt sigură şi nici nu pot să-i 
concediez fără motiv. 

— Vă înţeleg. Dar Londrei puţin îi pasă. Există 
oameni mai importând decât un profesor. Bun: o să 
încerc să găsesc o soluţie. Asta e tot? 

— Da. 

— E mult, chiar foarte mult. Miercurea viitoare, la 
aceeaşi oră, la Saint-Etienne-du-Mont. O să fie 
altcineva. Puneţi-vă mănuşi verzi. 

— Dar verdele nu-mi stă bine! protestează tânăra 
femeie sincer dezolată. Ah! mi-am adus aminte. In 
seara asta nu pot să mă duc acasă. Aţi putea s-o 
anunţaţi pe Martha, dacă mă caută cineva, să spună că 
am fost chemată la căpătâiul mătuşii mele, a cărei 
stare s-a agravat brusc? 

Coborând dintr-un taxi, Cecile intră în grabă într-un 
imobil frumos, situat în fundul unei străduțe. Urcă 
scările pe jos, neţinând seama de ascensor. 

Mai înainte de a suna, uşa se deschide; două braţe o 
cuprind şi o poartă pe sus. 

încăperea e luminată numai de focul din cămin. 


Podeaua e acoperită cu blănuri de urs alb. Pe o măsuţă 
aşteaptă o sticlă de şampanie într-o frapieră şi două 
cupe. 

— Fii drăguţ, scumpul meu... murmură doamna 
Verseau-Ragonnes. Lasă-mă să-mi scot pălăria. Pe 
urmă, tot ce doreşti... până mâine dimineaţă. 

Cecile a adormit. Ghemuită în blănuri, surâde în 
somn, cu braţul în jurul pieptului amantului ei. Acesta 
se desprinde cu băgare de seamă şi trece în vârful 
picioarelor în camera de alături. la telefonul în mână, 
trage firul până în coridor, închide uşa după el, se lasă 
pe vine şi formează un număr. 

— Alo, daţi-mi-l pe domnul comisar Weber. Domnule 
comisar, sunt eu, Berny. Da, e aici, puteţi să veniţi. Nu, 
n-are armă: m-am uitat în geantă. In altă parte? 

Rânjeşte încet: 

— Ştiţi, n-are cine ştie ce pe ea în momentul ăsta. 
Fiţi fără grijă: cu ce i-am pus în pahar, nici n-o să-şi dea 
seama. Sigur: fără  tărăboi. Asta vreţi și 
dumneavoastră, nu-i aşa? Nimeni n-o să ştie ce s-a 
întâmplat cu ea. Lumea o să-şi închipuie că a plecat la 
Londra. Într-o jumătate de oră? Bine, vă aştept. A! Aţi 
putea aduce şi o femeie cu dumneavoastră? Da, ca s-o 
îmbrace. Înţelegeţi, pe mine asta mă cam stinghereşte. 

Abia a pus la loc receptorul, că ceva moale i se 
propteşte în ceafă. O pocnitură: bărbatul cade cu faţa 
în jos, devenind dintr-o dată grotesc în goliciunea lui. 

Un glonţ de calibrul 635, ţintit printr-o pernă, nu face 
prea mult zgomot, totuşi doamna Verseau-Ragonnes 
trage cu urechea. Nu se aude nici o mişcare; vecinii au 
somnul greu. 

Când se ridică, faţa ei e aspră şi mâna în care ţine 
arma nu tremură. Fără să arunce vreo privire spre 
cadavru, se întoarce în salon, îşi îmbracă repede 


taiorul şi mantoul, apoi pantofii. Ciorapii nu şi-i mai 
pune, nu mai are timp - o să-i fie puţin mai frig şi gata. 

Înainte de a-şi aşeza pe cap pălăria, Cecile îşi 
potriveşte în coc minusculul pistol cu mâner de fildeş, 
prinzându-l cu acele de păr, special pregătite în acest 
scop. A avut cei mai buni instructori; unchiul ei, 
Amiralul, s-a îngrijit de asta: pentru şeful Serviciilor 
Secrete era cel mai uşor lucru din lume. Işi strânge 
restul hainelor şi aruncă o privire în jur: câţiva 
trandafiri se veştejesc în vaza în care şi-a vărsat pe 
furiş cupa cu şampanie. 

Cu toate că ora stingerii a trecut de mult, tânăra 
femeie pleacă fără ezitare pe străzile pustii: Ausweis-ul 
pe care îl deţine e perfect în regulă. O altă mătuşă de- 
a ei locuieşte prin apropiere; special nu s-a mai dus în 
ultimele luni pe acolo, ca să nu dea de bănuit. De 
altfel, Doamna de Vaubourg e la curent cu activităţile 
nepoatei sale şi are o sănătate de fier, în ciuda celor 
82 de ani ai săi. Pe drum, Cecile chibzuieşte: mai întâi 
şi mai întâi trebuie înştiinţată reţeaua. Pe urmă, 
trebuie anunţată Martha şi găsit alt adăpost pentru 
profesor. Din păcate, nemţii vor distruge tot mobilierul. 
Şi comoda semnată, de mare preţ, la care ţinea atât de 
mult! O valiză cu haine de schimb o aşteaptă acasă la 
mătuşă; bătrâna bonă o să pună bijuteriile la loc sigur. 
Va trebui să-şi vopsească părul; sau chiar să-l taie 
scurt... Oricum, nu mai poate rămâne la Paris. Nici în 
Franţa. Dar hai să nu le amestecăm pe toate. Mai e şi 
mâine o zi: fiecare lucru la timpul său. 


Omul care nu trebuia să fie prins 
iunie 1944 


De cum am intrat în încăpere, am înţeles că avem 
probleme: în loc să se ridice să mă întâmpine ca de 
obicei, Colonelul a rămas aşezat la biroul său, cu 
privirea în gol, bătând darabana cu degetele pe mapă. 
Am aşteptat o bucată de vreme, apoi am tuşit încet. S- 
a întrerupt atât cât să-mi întindă o foaie făcută 
cocoloş. Drace, înseamnă că era ceva serios. Nu-l mai 
văzusem mototolind aşa un mesaj decât o dată: când 
Londra ne anunţase că noua noastră călăuză era agent 
al Gestapo-ului. In aceeaşi seară, omul fusese executat 
fără nici o ezitare. Nu puteam pune în pericol toată 
reţeaua noastră, care era însărcinată mai ales cu 
recuperarea şi repatrierea aviatorilor aliaţi doborâţi 
deasupra Franţei. Spre norocul nostru, aveam o 
compartimentare foarte riguroasă: trădătorul, care pro- 
babil pândise ocazia pentru o captură bogată, nu-i 
cunoştea decât pe doi dintre noi, din fericire celibatari 
şi fără familie; aceştia fuseseră repede retraşi din 
circuit şi îndreptaţi spre o organizaţie civilă din 
Rezistență. M-am aşezat într-un fotoliu, ca să citesc 
mai comod:... MAIOR THOMAS PERKINS PASAGER 
BOMBARDIER LANCASTER DOBORÂT ÎN NOAPTEA DE 
20 SPRE 21 MAI 1944 STOP PRESUPUNEM SARIT 
PARAŞUTA REGIUNEA ORLEANS STOP ABSOLUT 
INDISPENSABIL REPET ABSOLUT INDISPENSABIL SA FIE 
GĂSIT SI RETRIMIS ÎN CONDIŢII DE SECURITATE 
MAXIMĂ 

Cazul abia dacă ieşea din rutină şi nu justifica de fel 
aerul preocupat al şefului meu. l-am aruncat o privire 


întrebătoare; de astă dată a catadicsit să-mi răspundă: 

— Mai e un mesaj... a mormăit el, scoțând din 
buzunar încă un ghemotoc de hârtie, pe care l-a 
netezit şi mi l-a citit el însusi: 

— ... SE APLICĂ PROCEDEUL 07 MAJOR PERKINS STOP 
SI SFÂRŞIT 

Termenul mi-era complet necunoscut. Totuşi, de la 
moartea lui Pierre eram unul dintre adjuncţii cei mai 
apropiaţi ai Colonelului, cel puţin aşa credeam, fiindcă 
în ce-l privea pe bătrân nu puteai să ştii niciodată. 

— Asta înseamnă că sus-numitul trebuie mai curând 
lichidat de noi, decât să cadă în ghearele inamicului. 

S-a ridicat greoi şi a început să se plimbe prin 
cameră. 

— Nu văd decât o singură explicaţie: tipul e la curent 
cu cele mai secrete planuri. 

— Debarcarea? 

— Mi se pare evident, numai dacă nu... 

Colonelul s-a oprit în faţa mea: 

— Sunt o mulţime de chestii neclare în afacerea 
asta. Ai remarcat ce grad are: maior. Deci nu e aviator. 
Una la mână! Pe urmă, dacă nu trebuie cu nici un chip 
să cadă prizonier, cum a putut fi lăsat deasupra unui 
teritoriu ocupat? Doi la mână! Nu, hotărât lucru, e ceva 
putred! Numai dacă nu cumva... a chibzuit el, lovind cu 
pumnul în palmă, prietenii noştri n-or fi observat ceva 
abia după plecarea lui. Şi atunci, poate o fi trădător? 

— Chiar credeţi că... 

— Nu cred nimic, puştiule, însă dacă-i aşa cumva, 
atunci omul nostru o să fie tot timpul în alertă. Poate 
chiar va încerca să fugă de noi, mai ales dacă se simte 
bănuit. De n-o fi şi fugit deja! Prin urmare, noi trebuie 
să... 

Lăsându-şi fraza în suspensie, s-a aplecat spre mine, 


dominându-mă cu statura lui de elefant: 

— Dumneata o să-l iei în primire! Mai întâi că 
vorbeşti curent engleza şi pe urmă, eşti... în fine, o să-i 
inspiri mai multă încredere. Vei pleca imediat ce 
reuşim să-l localizăm. Atenţie! a adăugat el, întinzân- 
du-şi arătătorul către mine. În nici un caz nu trebuie să 
cadă viu în ghearele nemților, s-a înţeles? 

Am petrecut o săptămână foarte rea. Responsabilul 
nostru cu „mijloacele speciale” îmi adusese materialele 
necesare. De necrezut: otrava familiei Borgia în 1944! 
În sfârşit, duminică de dimineaţă a sunat telefonul: 
două ore mai târziu, luam trenul spre Montargis. 

Maiorul nostru găsise adăpost la casa parohială 
dintr-un sat mititel, la câţiva kilometri de Lorris. După 
ce-şi îngropase paraşuta, bătuse pur şi simplu în 
poartă pe la ora două dimineaţa, spunând preotului 
care venise să-i deschidă închipuindu-şi că îl cheamă 
cineva la căpătâiul vreunui muribund: 

— Sunt ofiţer britanic. Ascundeţi-mă! 

Preotul îl instalase în pivniţă şi, neştiind ce să facă cu 
el, până la urmă îi povestise totul menajerei. Printr-o 
întâmplare fericită, menajera avea un fin care era de-ai 
noştri. 

Mă gândeam la toate astea în timp ce mergeam 
către casa preotului, într-o camionetă gâfâită, printre 
verze şi gulii al căror miros îmi intrase deja în haine. 
Peste ce fel de om voi da? Colonelul îmi recomandase 
să limitez raporturile noastre la strictul necesar, dar să 
nu-l pierd nici o clipă din ochi - două cerinţe care-mi 
păreau destul de greu de împăcat. In fine, aveam să 
văd la faţa locului! 

Am sosit o dată cu lăsarea nopţii. Ploua. Tot satul 
părea adormit: după ora germană era târziu. Menajera 
m-a silit mai întâi să mănânc şi mi-a servit o jumătate 


de găină scăldată în grăsime (îi uitasem şi gustul!), 
apoi preotul mi-a arătat scara pivniţei: 

— Pe aici. Bateţi de patru ori rar. 

Am ciocănit la uşă, Perkins mi-a deschis şi am rămas 
cu gura căscată: „clientul” meu era un uriaş înalt de 
aproape doi metri. Destul de tânăr: cel mult treizeci de 
ani. Faţa lui bronzată părea făurită din lovituri de 
ciocan, dar ochii de un albastru intens îi îndulceau 
asprimea. M-a privit îndelung, jumătate mirat, 
jumătate înveselit, în timp ce eu mă străduiam să iau 
un aer cât mai demn pentru a-i debita scurta 
cuvântare pregătită anume pentru el: 

— Am venit să organizez evadarea dumneavoastră, 
sir. Trebuie să-mi urmaţi foarte exact instrucţiunile. Cu 
toate că sunteţi ofiţer superior, de acum înainte eu 
comand. Sper că m-aţi înţeles bine, sir! 

A aprobat grav, dând din cap, apoi un surâs larg i-a 
luminat faţa: 

— Good! Dar spune-mi Tommy: e mai simplu! 

„O, nu! mi-am spus eu în gând, nu va fi simplu 
deloc!” 

Mesajul preciza „în condiţii de maximă securitate” - 
ceea ce excludea filierele noastre obişnuite. Nici gând 
să-l escortez pe maior până la micuțul port breton 
unde reţeaua noastră îmbarcase până acum mai mulţi 
piloţi în bărci pescăreşti; şi mai imposibil încă să-l ajut 
să traverseze Franţa până la graniţa cu Spania! O 
namilă ca el n-ar fi putut străbate nici trei metri fără să 
fie observat; iar Gestapo-ul, vai, nu ducea lipsă de 
informatori. 

Singura soluţie era avionul, dar trebuia aşteptată o 
noapte fără lună plină. Intr-o seară, camioneta veni să 
ne caute din nou; de astă dată la volan era Simon. 
Simon era „câinele meu de pază” şi prietenul cel mai 


devotat. În '39 era infanterist în grupa lui Pierre. 
Prezenţa lui pica nespus de bine, fiindcă Tommy 
începuse să-mi creeze probleme: nu mai avea 
astâmpăr şi se învârtea fără încetare în pivniţă, ca un 
leu în cuşcă, dar mai ales nu contenea să vorbească. 
Respectând consemnul, nu mă despărţisem de el o 
clipă; dar chiar şi fără a-i face conversaţie, tot nu 
puteam să-l împiedic să vorbească de unul singur. 

— Claude, mă înţelegi, trebuie să mă întorc cât mai 
repede! De altfel, probabil că mă aşteaptă tribunalul 
de război. Vezi tu, aveam ordin clar să nu părăsesc 
Marea Britanie sub nici un motiv! 

Cu coatele sprijinite pe genunchi, aşteptam, arzând 
de curiozitate. 

— De aia: fiindcă sunt bigott. 

Cu preţul unui efort eroic, am reuşit să-mi înghit 
întrebarea care-mi frigea buzele. 

— Aşa erau numiţi cei aflaţi la curent cu anumite 
planuri. Of, of, of, de ce au venit ăia să mă caute? 
Eram bine mersi la comanda troop-ei mele de SAS?. Şi 
trosc! Ştabii ăi mari au vrut să mă consulte. Sfaturile 
dumneavoastră vor fi preţioase. Şi aşa, şi pe dincolo... 
Rezultatul: două zile de vorbărie pentru nişte chestii la 
mintea cocoşului, şi-apoi trei luni în care am ars gazul 
de pomană. 

Well, într-o seară Garry, un coleg de la RAF, îmi 
propune să dăm împreună o tură cu avionul. Mergeau 
să bombardeze o gară de triaj în apropiere de Paris. N- 
am putut rezista! Parisul! Bineînţeles că nu fusesem 
acolo niciodată! E foarte frumos, nu-i aşa? 

Cu mari strădanii, am izbutit doar să dau din cap. 


1 Nume de cod reprezentând inversul lui TO GIB(RALTAR), denumire folosită 
cu prilejul operaţiunii TORCH de debarcare a americanilor în Africa de Nord. 


2 Special Air Service — comandouri de paraşutişti. 


— Şi ne-am lăsat doborâţi de Flak, chiar înainte de a 
ajunge. Am sărit ultimul; Garry murise. Nu stiu ce s-a 
întâmplat cu ceilalţi. Poate ştii tu? 

Am scuturat din cap; brusc a izbucnit: 

— Dacă vorbăria mea te plictiseşte, spune-mi, pentru 
Dumnezeu! 

O, nu, vorbăria lui nu mă plictisea, dimpotrivă! Câte 
aventuri pasionante avusese! Ardeam să-l întreb 
despre panglicile decoraţiilor care împodobeau „batt/e- 
dress”-ul pe care şi-l netezise cu grijă, încredinţându-l 
menajerei preotului. Hotărât lucru, nu puteam să cred 
că omul acesta ar putea fi un trădător. Exista totuşi 
ceva care mă nedumerea: cu limbuţia lui de 
meridional, împestriţată cu cuvinte de argou pe care 
nu le înţelegeam totdeauna, Tommy nu semăna deloc 
a ofiţer englez. Câteodată aveam impresia că joacă 
teatru. 

Chiar şi în camionetă, înghesuiți unul într-altul, 
printre sacii cu cartofi (pe care-i preferam net 
verzelor!), el şi-a continuat vorbăria: 

— Ştii, eu nu sunt ofiţer de carieră. De fapt, sunt un 
civil deghizat, înainte de război lucram într-un garaj la 
Swansea. Tatăl meu era din Ţara Galilor şi mama din 
Malta [iată deci explicaţia pentru părul lui negru ca 
pana corbului). 

Faţa i s-a întunecat. 

— Au fost omorâţi într-un bombardament. Tata era 
un om cumsecade! Grav rănit în războiul celălalt, el a 
fost totuşi cel care m-a învăţat să joc rugby. lar 
mama... cum ziceţi voi în Franţa: o Sfântă Fecioară? 

— O Madonă. (Prea târziu: nu mă putusem stăpâni.) 

— Aşa e! Atunci m-am oferit voluntar pentru misiuni 
periculoase, de orice fel. 

Şi fiu bun pe deasupra. Oricum, aşa îmi era foarte 


simpatic. Strângând buzele, m-am străduit să nu mă 
gândesc decât la misiunea mea. 

— Am fost înaintat ofiţer după campania din Eritrea. 
După aceea au urmat Creta, din nou Libia, Dieppe, 
operaţiuni pe Coasta Dalmată şi în Franţa... 

O zdruncinătură l-a izbit de marginea camionetei, a 
înjurat şi a început să râdă: 

— Sunt foarte prost crescut, nu-i aşa? Ştii: gradul 
meu de plutonier nu-i decât provizoriu. În sferele înalte 
sunt considerat un expert în debarcări şi fac parte 
dintre cei care ştiu. 

De astă dată nu m-am putut stăpâni. 

— Cunogşti data când...? 

— Nu, nici chiar aşa! Nu ştiu dacă a fost fixată, dar 
cunosc foarte bine locul unde trebuie să debarcăm. Mă 
rog, cât de bine poţi să-l cunoşti cu afurisitele lor de 
machete! 

Am realizat deodată ce catastrofă ar fi fost ca 
Perkins să cadă în ghearele naziştilor. Oricât era de 
curajos, monştrii aceia aveau mijloace să-i smulgă 
secretul. Şi eu trebuia să împiedic lucrul acesta cu 
orice preţ. Mi s-a urcat un nod în gât, prin minte îmi 
treceau imagini îngrozitoare... Vocea lui Simon m-a 
adus la realitate. 

— Terminus. Toată lumea coboară! 

Casa, o fermă părăsită de proprietari, era cuibărită la 
marginea unei păduri, departe de drum. Câmpia pe 
care trebuia să aterizeze avionul se afla în apropiere, 
la mai puţin de un kilometru. De patru zile aşteptam în 
zadar Lysanderi-ul pe care Londra i-l promisese 
Colonelului. În cele din urmă, îl trimisesem pe prietenul 
meu în sat, să-i telefoneze şefului. Se întoarse cu capul 
plecat. 


1 Avion uşor de legătură. 


— Nici Colonelul nu mai înţelege nimic. Şi aseară a 
reclamat. Singurul răspuns pe care l-a primit a fost: 
aplicaţi procedeul 07. A zis că tu o să înţelegi. 

Din nefericire, înţelegeam prea bine! 

— Englezii ar trebui să se agite, să vină să-l ia, a 
reluat Simon. Locul e plin de nemti şi de milițieni. Am 
fost controlat de trei ori. Din fericire, Ausweis-ul meu a 
prins: bine lucrat! Mi-am permis să-i suflu Patronului că 
ar fi cazul să schimbăm terenul: m-a trimis frumuşel la 
plimbare. 

— E normal. Clientul nostru riscă prea mult să fie 
reperat în timpul deplasării. 

— Asta e sigur. Cu statura lui... 

Am zâmbit fără să vreau: Simon era aproape tot atât 
de înalt ca şi Tommy, numai că avea darul de a 
rămâne neobservat; parcă s-ar fi confundat cu peisajul. 
În timpul acesta, plutonierul meu încerca să prindă 
BBC-ul la străvechiul radio pe care-l găsisem acolo. 

— La dracu, prea mult bruiaj! a exclamat el, gata să 
întrerupă. 

— Stai puţin. Să ascultăm ştirile de la Radio Paris. 

— Oh, Radio Paris! s-a bucurat Perkins. Ştiţi cum 
cântau paraşutiştii francezi de la noi? 

Şi intonă cu o voce falsă şi cu un accent îngrozitor: 

Minte Radio Paris 

Minte Radio Paris 

Radio Paris e nazişti... 

Apoi, redevenind serios: 

— Claude, dacă cretinii ăia de la RAF nu-şi urnesc 
fundul să vină să mă scoată de aici, trebuie neapărat 
să mă duci în Bretania. Nu mai pot aştepta: băieţii au 
nevoie de mine. 

Din partea mea, nu mă mai îndoiam şi îmi chinuiam 
mintea să găsesc o soluţie compatibilă cu ordinele pe 


care le primisem. Chiar atunci, Simon, care se dusese 
să gareze camioneta, s-a întors gâfâind: 

— O patrulă pe şosea: milițieni. Au văzut casa şi vin 
încoace! 

Am simţit că-mi îngheaţă sângele în vine. 

— Repede, în pod! i-am strigat lui Tommy, în timp ce 
credinciosul meu câine de pază se instalase ostentativ 
în faţa radioului, declarând: 

— Nu vă speriaţi, îi distrez eu. Până atunci o să pun 
Radio Toulouse. E mai puţin scârbos! 

Abia ridicasem scara şi închisesem chepengul, că în 
curte s-a auzit un uruit de motor. 

— la te uită, au motociclete! a remarcat Perkins. Ar fi 
mişto să săltăm una şi s-o ştergem, acum când 
probabil ne-au şutit camioneta. 

Mergând în patru labe pe sub grinzile acoperişului, a 
încercat să ridice o ţiglă, ca să poată privi afară; eu 
eram cu nervii la limită. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, culcă-te şi nu fă 
zgomot! 

— OK,OK! a murmurat el, lungindu-se pe jos lângă 
mine. Dar n-aş vrea să fiu prins fără să-mi fi încercat 
norocul! 

— N-ar avea nici un motiv să urce până aici. 

Mă rugam lui Dumnezeu să fie aşa. Miliţienii erau 
acum chiar în camera de sub noi. Auzeam ecourile unei 
discuţii violente; brusc s-a auzit pocnitura unui foc de 
armă. Glonţul a trecut prin podeaua podului şi s-a 
înfipt, în lemn, la câţiva centimetri de capul meu. Eram 
gata să ţip, dar tovarăşul meu mi-a pus mâna la gură. 

— Ssst! 

Jos, scandalul continua. Deodată, am auzit un 
zgomot surd, ca de corp care cade. Dumnezeule: 
Simon! Cu urechea lipită de podea, mă sileam să prind 


sensul cuvintelor urlate de o voce răguşită şi 
tunătoare; am auzit clar: 

— Aduceţi-mi o scară! 

Am crezut că mi se opresc bătăile inimii. Ceafa lui 
Tommy era chiar lângă mine. Am ridicat încet mâna 
dreaptă, cea la care purtam un inel trucat, conţinând 
un vârf ascuţit de oţel. Ar fi de-ajuns să apăs puţin... 
otrava era, pare-se, fulgerătoare. Simţind atingerea 
degetelor mele, a întors capul spre mine şi mi-a făcut 
cu ochiul, surâzând. Trebuia, trebuia s-o fac. Ce s-ar fi 
întâmplat după aceea îmi era complet indiferent. 
Imediat ce s-ar deschide chepengul, eu... 

Amplificată la maximum (cineva probabil învârtise 
butonul) vocea speakerului a umplut subit podul: 

„... Au debarcat în dimineaţa aceasta în Normandia. 
Wehrmacht-ul le opune o rezistenţă îndârjită.” 

S-au auzit strigăte, exclamaţii, un ordin scurt 
dominând tumultul, în curte, motoarele au început să 
pârâie, apoi zgomotul lor a slăbit treptat, înainte de a-l 
fi putut împiedica, Perkins a sărit şi a ridicat o ţiglă: 

— Extraordinar: se cară! a strigat el, bucuros. 

Câteva clipe mai târziu, am coborât. Prăbuşit pe un 
scaun, Simon îşi apăsa o cârpă pe frunte, de unde îi 
curgea un firişor de sânge. 

— Unul din imbecilii ăştia şi-a descărcat arma din 
greşeală, ceea ce l-a înfuriat la culme pe şeful lor. Aşa 
că mi-a tras una cu bastonul. 

Nu-l mai ascultam. Aplecat spre radio, Perkins 
reuşise să prindă BBC-ul. Printre hârâituri, am desluşit 
esenţialul:  „...Precedaţi de importante unități 
aeropurtate sau paraşutate, mii de soldaţi au ajuns 
deja pe țărm.” 

M-am întors spre Tommy. Zâmbea, arătându-şi toţi 
dinţii. Banditul! Aştepta cu braţele larg deschise. M-am 


repezit la pieptul lui, nebună de bucurie. Căci, la urma 
urmei, eram femeie!... 


Soarta 


Secretul care înconjoară operaţiunile importante nu 
mai ţine deloc atunci când e destul să ştii că doi şi cu 
doi fac patru, ca să ghiceşti ce se va întâmpla. Era 
chiar cazul echipajului de pe crucişătorul al cărui 
comandant secund eram în primăvara lui 1944. 

De un an acest bastiment străbătea Mediterana în 
lung şi în lat, fără a o părăsi niciodată; faptul că ieşise 
pe neaşteptate din strâmtoarea Gibraltar, îndreptându- 
se spre nord, nu putea să însemne decât un lucru: 
participarea lui la debarcarea aliaţilor în Franţa. Până şi 
ultimul dintre mateloţi era convins că paşa, fără 
îndoială, ştia. O singură persoană la bord nu 
împărtăşea entuziasmul general: de  Riverac, 
sublocotenentul de marină care fusese numit aghiotant 
al amiralului-şef al Misiunii navale franceze... la San 
Francisco. Mesajul urgent preciza: „Va ajunge în 
Statele Unite cu prima ocazie aeriană”. Aflând vestea, 
tânărul ofiţer fusese cuprins de o furie nebună, rostind 
vorbe pe care un regulament bogat în eufemisme le 
calificase drept contrare disciplinei. De fapt, izbucnise 
în blesteme şi înjurături, urlând către cine voia să-l 
asculte: 

— E dezgustător! N-am evadat din Franţa ca să cad 
acum în capcană. Faptul că ramolitul ăsta bătrân e văr 
cu mine nu-i un motiv să-mi ceară tocmai mie să-i car 
lui pelerina! Nu mă duc! 

Comportarea lui depăşea limitele şi era de datoria 
mea să-i pun capăt. Nu era lucru uşor: ţâncul ăsta 
obraznic (abia împlinise douăzeci şi trei de ani), care se 


bătuse ca un leu la Dunkerque, apoi luase parte la 
eliberarea Corsicii, avea o fire imposibilă: erau de fapt 
defectele calităţilor lui şi ar fi fost într-adevăr păcat să-i 
dai la cap pentru nişte simple vorbe. 

ÎI convocasem în biroul meu. Acum stătea în faţa 
mea cu cascheta sub braţ, în poziţie de drepţi, cu 
fălcile strânse, palid de furie. Gândindu-mă în sinea 
mea că în locul lui aş fi fost însufleţit de aceleaşi senti- 
mente, mă străduiam să nu mă dau de gol. 

— Hai, bătrâne. Grosolăniile pe care le debitezi nu 
folosesc la nimic. Îmi pare rău pentru dumneata, dar 
ordinul e ordin. 

— Ordinul acesta, domnule comandant, nu pot să-l 
execut: e în joc onoarea mea. Dacă nu mai e nevoie de 
mine la bord tocmai în momentul când aveam de 
luptat ca să ne eliberăm patria, o să-mi iau tălpăşiţa, 
să mă înrolez în Legiunea Străină, la paraşutişti sau la 
comandourile britanice... oriunde! La unităţile de 
sacrificiu n-o să mă cerceteze prea amănunţit! 

Bietul puşti avea ochii în lacrimi; am bătut în masă. 

— Ajunge! Stai jos şi ascultă-mă! 

S-a încordat, apoi s-a supus, cu o mutră de copil 
supărat. Aveam multe amintiri comune: în 1940 eu 
fusesem primul lui şef şi cu un an în urmă cunoscusem 
împreună temniţele franchiste. Am zăbovit să-mi 
aprind o ţigară, apoi am început să-i vorbesc. 

— Ţine minte ce-ţi spun: nu trebuie niciodată să 
mergi împotriva sorții tale. 

— Dar... 

Am ridicat mâna, să-l opresc. 

— Ssst! Lasă-mă numai să-ţi spun o poveste: a mea. 
Pe urmă... ei bine, poţi să faci ce vrei. 

Riverac s-a mai destins puţin: în privire i s-a aprins 
un licăr de interes. Sosise pentru mine momentul de a 


pleda. Pe cinstea mea, da, cred că aşa ceva se putea 
numi pledoarie. 

— Cu două luni înainte de debarcarea americanilor în 
Africa de Nord, îmi muşcam frâul la Toulon, într-un 
serviciu de uscat complet insipid, având în cap o 
singură idee: să ajung pe un vapor şi afară din ţară, 
căci presimţeam că partida se va juca în altă parte. Cel 
mai bun prieten al meu, locotenentul de marină 
Macloud, fusese mai norocos: tocmai se îmbarcase pe 
un contratorpilor care se pregătea să plece spre noua 
lui bază: Casablanca. Prin el am aflat că la bord mai 
era un post vacant şi m-am prezentat imediat ca 
voluntar. Candidatura mea a fost acceptată de 
comandantul pedo'-ului sub ale cărui ordine mă mai 
aflasem cândva. Dar, vai, şeful meu de serviciu, un 
căpitan de fregată chiţibuşar şi cusurgiu, nu voia cu 
nici un chip să-mi dea drumul. Eram disperat: 
bastimentul meu plecase de o săptămână, 
comandantul mă înştiinţase că nu va putea aştepta 
prea mult, iar în buzunar mai aveam o scrisoare de la 
Macloud, care îmi sporea dezamăgirea: 

„La marginea oraşului Casa, nevastă-mea a 
descoperit vila visurilor ei. E chiar puţin cam prea 
mare; aşa că îţi propun să stai şi tu cu noi până îţi 
găseşti ceva mai bun. E departe de port, dar am 
cumpărat o maşinuţă. Grăbeşte-te să obţii aprobarea 
şefului şi vino.” 

Am făcut o ultimă încercare şi m-am izbit de un zid. 
Peste câteva zile,. americanii soseau în forţă la 
Casablanca şi bombardau portul; Macloud a fost ucis 
pe faleză, la volanul maşinii, când se îndrepta spre 
bord. 

L-am privit pe Riv&rac. În mod evident nu făcea nici o 


1 Contratorpilor. 


legătură cu cazul lui particular. Am insistat: 

— Nu pricepi? Dacă aş fi obţinut postul acela, în 
ciuda tuturor obstacolelor, aş fi locuit la prietenul meu, 
aşa că m-aş fi aflat cu siguranţă în maşina lui, în drum 
spre vas, şi aş fi fost făcut praf. |ţi repet: nu trebuie să 
mergi împotriva sorții tale. 

Sublocotenentul s-a încruntat şi-a lăsat capul în jos; 
eu am continuat: 

— In loc de asta, după sabordajul flotei, am reuşit să 
trec prin Spania şi să ajung la Alger. Cum acolo duceau 
lipsă de ofiţeri, am obţinut repede comanda unui 
destroyer de escortă, cu care am avut norocul să 
scufund un submarin german, şi astfel am devenit 
căpitan de fregată. Să vezi, bătrâne, că şi aici... 
înaintarea în grad a însemnat o debarcare înainte de 
termen. Am înjurat ca un borfaş: preferam să fiu 
comandant pe o coajă de nucă, decât secund pe un 
crucişător. Amiralitatea m-a trimis frumuşel la plimbare 
şi ştii ce s-a întâmplat? Prima dată când succesorul 
meu a plecat în larg pentru o operaţiune pe coastele 
italiene, puntea de comandă a destroyer-ului a fost 
mitraliată de nişte vânători nemți. Scurt şi cuprinzător: 
a fost ucis în locul meu. Şi aş putea să-ţi mai înşir încă 
o grămadă de alte cazuri. Crede-mă: lasă lucrurile în 
voia lor. 

Ajuns la capătul argumentelor, m-am oprit; Riverac 
s-a ridicat în picioare. 

— Pot să plec, domnule comandant? 

Nemaiavând ce face, l-am lăsat să plece, furios că nu 
reuşisem să-l conving. 

Peste câteva zile, navigam deasupra estuarului 
râului Clyde. Căţelandrul meu şi-a petrecut toată ziua 
adulmecând în dreapta şi în stânga, ca să se 
informeze, dar s-a întors seara târziu cu urechile 


blegite. Era clar că nici un comando nu voise să-şi 
agaţe tinicheaua de coadă, recrutând un subofițer fugit 
de pe un crucişător francez. 

— Hai, bătrâne, nu mai fă pe desperado-ul. Te 
aşteaptă maşina, să te ducă la aeroport. Avionul 
dumitale de Statele Unite decolează în două ore. 
Grăbeşte-te! 

Bietul băiat îţi inspira milă. 

— Ştii, i-am spus eu ca să-l mai consolez, e vorba 
acum să trimită o escadră franceză în Pacific şi vărul 
dumitale, amiralul, mi se pare al naibii de potrivit ca s- 
o comande. Războiul naval contra Japoniei nu-i o 
glumă. Pun pariu că n-ai să stai degeaba. 

Oarecum încurajat de aceste perspective de luptă, 
mi-a mulţumit şi a fugit să-şi facă bagajele. 

Vestea ne-a sosit a doua zi: avionul, un cvadrimotor 
mare, se prăbuşise la aterizare: nu era nici un 
supravieţuitor. 

Şi eu, care mă îndârjisem să-l conving, insistând 
chiar pe lângă autorităţi să plece în aceeaşi zi, de 
teamă să nu facă cine ştie ce prostie... 


Pom-Pom 


Se numea Jean Dupin şi era muncitor brutar: lucrurile 
astea nu se inventează. Robust, cu picioare scurte, cu 
nasul cârn, ochii înfundaţi în orbile sub nişte sprâncene 
groase, vorbea puţin, lucra din greu, nu se uita deloc 
după fete şi făcea economii. Războiul izbucnise tocmai 
când voia să cumpere brutăria de la patronul lui - un 
bătrân beţiv căruia de mult nu-i mai păsa de ea. „Nu 
mai e bun decât să facă ceva în aluat”, râdeau oamenii 
din sat. 

Când se decretă mobilizarea generală. Dupin se urcă 
în mansarda de deasupra prăvăliei unde locuia şi 
cobori peste o jumătate de oră, îmbrăcat cu tunica de 
molton, purtând pe cap boneta marinarilor francezi şi 
ţinând pe umăr sacul regulamentar pe care era pictat 
un cuirasat. Brutarului, care apucase să dea de duşcă 
o grămadă de coniace în cinstea victoriei, nu-i venea 
să-şi creadă ochilor. 

— la uite, Jeannot, tu eşti marinar! Ai făcut armata la 
Marină? 

— Înîl 

— la povesteşte, băiete. Îţi fac cinste cu un păhărel! 

— Pleacă trenul, răspunse simplu Dupin. Pe curând! 
mai adăugă el din poartă. 

Avea să mai treacă multă vreme până să-l revedem., 

La depoul din Brest, talentele lui fură curând 
descoperite; ofițerii secunzi de pe mai multe 
bastimente se întreceau care de care să-l ia pe vasul 
lui: un tip care-ţi pregăteşte pâine caldă în fiecare zi şi 
cozonaci duminica e preţios pentru moralul echipajului. 


În cele din urmă, Dupin se îmbarcă pe Marengo, un 
contratorpilor de model vechi, care ieşi în larg peste 
două zile, pornind să cutreiere Atlanticul, escortând 
convoi după convoi. Bucătăriile de pe bătrânul pédo 
erau strâmte, iar minuscula brutărie fusese concepută 
doar pentru a coace tradiţionalii pesmeţi. Cu toate că 
instalaţiile erau foarte primitive, Jeannot se arătă la 
înălţimea renumelui său, dând la iveală şiruri de 
franzeluţe rumene, cornuri de două ori pe săptămână, 
ba chiar şi nişte tarte mititele, aşa de uşoare că le sufla 
vântul. În afară de asta, dădea o mână de ajutor şi la 
bucătărie; plăcinta cu carne preparată de el devenise 
celebră în toată escadra, îndrăgostit de meseria sa, 
Dupin nu-şi cruța eforturile: de la Bordeaux la Halifax, 
de la Dakar la Cherbourg, numai clătinăturile vaporului 
datorate unor furtuni prea violente puteau să-l 
împiedice de a da zilnic o producţie de înaltă calitate. 
Dar chiar şi atunci: se descurca astfel ca oamenii să nu 
ducă niciodată lipsă de pâine proaspătă. 

Ca fiecărui om de la bord, i se încredinţă şi lui un 
post de luptă: încărcător la un tun antiaerian de 37 
mm. Rolul său era numai de a scoate dintr-un cheson 
pachete de câte 5 cartuşe, înmânându-le încărcătorului 
ca să le bage în chiulasă. Dupin avea însă o ambiţie: să 
ajungă ochitor, să fie el cel care apasă pe declanşator; 
această funcție esențială era desigur rezervată 
marinarilor cu experienţă. Cu toate acestea, el se pre- 
zentase voluntar. Amuzat, ofiţerul tunar, care aprecia 
foarte mult aluaturile fragede, îl lăsase într-o zi să 
tragă câteva obuze într-o ţintă de antrenament. 
Jeannot, care îi observa de mult pe camarazii săi, 
învăţă imediat să folosească vizorul special şi izbuti să 
nimerească la ţintă de mai multe ori. 

Dar vai, această ispravă rămase fără urmări. 


Marengo fu expediat de urgenţă la Dunkerque, pentru 
a evacua trupele din tabăra părăsită. Nu putea fi vorba 
să laşi un amator, oricât ar fi fost el de talentat, să ia 
locul unui specialist în timpul atacurilor Luftwaffe-i. 
Micul brutar trebui să se mulţumească cu înmânarea 
munițiilor; şi mai ales, între două alarme, să coacă sute 
de chifle, ca să-i sature pe numeroșii soldaţi pe care 
vasul său îi aduna de pe țărm, transportându-i în 
Anglia. 

Armistițiul îl găsi la Glasgow;  contratorpilorul 
rămăsese pe loc, din cauza unei avarii la turbină. La 
posturile echipajului, discuţiile se ţineau lanţ. În Franţa, 
un mareşal bătrân, acoperit de glorie, declarase că 
trebuia să înceteze lupta; la Londra, un general 
necunoscut chema la rezistenţă. Marinarii nu prea 
ştiau de partea cui să treacă şi se certau mereu între 
ei. Dupin nu zicea nimic: înfrângerea îl azvârlise într-o 
nedumerire aproape de neîncredere, controversa 
Pétain - de Gaulle îl nedumerea şi ea. În sat la el 
oamenii erau patrioţi, ba chiar mândri, dar în acelaşi 
timp, profund respectuoşi faţă de autoritate, fie ea 
civilă, militară sau religioasă. Acum se simţea depăşit 
de evenimente. 

Când mergea pe uscat, Jeannot se ducea cu plăcere 
la un cămin pentru militarii francezi, ţinut de scoţienii 
catolici şi însufleţit de un capelan din Marina Naţională. 
Era un preot mai altfel decât ceilalţi: roşcovan la faţă, 
mare băutor, bun de gură şi viteaz luptător de la 1914 
- după cum arătau decoraţiile prinse de sutană. În 
seara aceea, intrând în sală, Jeannot găsi jocurile de 
tras la ţintă părăsite şi cărţile de joc zăcând azvârlite 
pe mese. Marinarii se strânseseră în fundul sălii ca să-l 
asculte pe un căpitan de corvetă. Dupin se strecură în 
rândul întâi şi îl recunoscu: era preotul; vorbea cu o 


voce răsunătoare, subliniind fiecare frază cu câte un 
pumn în masă. 

— Nu, războiul nu e pierdut. Franţa are nevoie mai 
mult ca oricând de fiii ei. Datoria voastră cea mai 
sfântă este să continuaţi să vă bateţi alături de 
britanici, până la victoria finală! 

Auditoriul nu părea deloc convins. Unii se mulţumeau 
să lase capul în jos, murmurând: „Şefii noştri zic că...”; 
alţii începuseră să se depărteze. O namilă de caporal 
rosti cu voce tunătoare: 

— Hai, că are umor taica popa! Şi cu familiile cum 
rămâne? 

Căpitanul de corvetă se înroşi de furie. 

— Nu e nici unul aici în stare să sacrifice totul pentru 
patrie? 

Micul brutar făcu un pas înainte. 

— Ba da. Eu, părinte. 

Celălalt îl cântări din ochi: 

— Spune-mi „domnule comandant”. 

Forţele Navale Franceze Libere, care tocmai fuseseră 
constituite, duceau lipsă de orice, în afară de 
bunăvoință. Astăzi cei care se laudă că au auzit şi au 
răspuns la chemarea din 18 iunie - fie măcar şi în gând 
- sunt nenumărați, la fel ca bucătelele de lemn din 
adevărata Sfântă Cruce a Mântuitorului, dar pe atunci 
îi numărai pe degete şi mai cu seamă specialiştii erau 
foarte rari. La cererea lui, Jeannot a fost trimis la o 
şcoală a Marinei Britanice Engleze. Neştiind boabă 
englezeşte, nu pricepu mare lucru din cursurile 
teoretice; în schimb îşi făcu repede un prieten - dar nu 
un om şi nici măcar un animal, ci un tun. 

E puţin spus că se obişnuise repede cu manevrarea 
tunului de 40 mm CA cu tir rapid, pe care toată lumea 
îl numea Pom-Pom; o ghicise din instinct, de pe o zi pe 


alta. Potrivindu-şi ochirea ca atunci când era pe baltă, 
la vânătoare de rațe, obţinu de la început cele mai 
bune rezultate la simulator. Sosi şi clipa adevărului: 
într-o după-amiază senină de vară, Dupin se pomeni în 
largul portului Portsmouth, legat pe bancheta lui de 
ochitor din partea din spate a unui sloopt. Pe puntea 
de comandă, un timonier ţinea în mână un mănunchi 
de baloane roşii; dădu drumul unuia dintre ele, care îşi 
luă zborul, ridicându-se rapid în văzduh. 

— Deschideţi focul! ordonă instructorul, un CPO? care 
nu-l putea suferi pe micul brutar, fiindcă îi dispreţuia 
foarte tare pe străini. 

Pentru această primă încercare erau trei stagiari, 
fiecare la Pom-Pom-ul lui; ceilalţi doi, cockneys? 
miştocari, îşi băteau joc pe faţă de „frenchie”. 

Dar mai înainte ca ei să fi apucat să-şi întoarcă 
afetele în direcţia țintei, Jeannot trimise o rafală 
scurtă... şi balonaşul se sparse. 

— Hei, hei, mai încet! protestă unul dintre britanici. 
Froggy trişează! 

— Adu tunul în axă! ordonă sever ofiţerul. Vei trage 
după ceilalţi. 

Fu lansat al doilea balon: tracers-urile celor doi 
cockneys îl încadrară fără să-l atingă, în timp ce se 
depărta, luat de vânt. 

— S-adus. Următorul! 

Timonierul dădu drumul celui de-al treilea, pe care 
englezii îl ocheau deja cu tunurile, aşteptând 
autorizaţia de a trage. Dupin îşi îndreptă Pom-Pom-ul 
către al doilea balon, cel de mai înainte, care nu mai 


1 Ambarcaţie de tonaj mic, şalupă 
2 Chief—Petty—Officer, adică sergent (engl.) 


3 Locuitori din cartierele periferice ale Londrei, şmecheraşi de cartier 


era decât un punct roşu în înaltul cerului şi apăsă pe 
buton. O rafală, a doua. Poc! A pocnit. Instructorul se 
repezi: 

— Ţi-am spus să... 

Brusc, se răzgândi: 

— Daţi-i drumul, voi doi! exclamă el. 

Cele două tunuri scuipară în zadar. Jeannot îşi 
orientă tunul spre ţinta cea nouă, pe care o nimeri la 
fix. 

CPO se scărpină la ceafa. 

— Porcul ăsta e într-adevăr cel mai bun, recunoscu el 
cu sportivitate. 

De pe banca lui, micul brutar îşi savura succesul. 

La terminarea cursului, Dupin se întoarse, cum era şi 
firesc, pe Marengo, al cărui secund se hotărâse să 
treacă la generalul de Gaulle, luând cu el o parte din 
echipaj. Britanicii  profitaseră de  imobilizarea 
bastimentului, dotându-l cu un asdic şi înlocuind 
tunurile de 37 cu Pom-Pom-uri. Inaintat ochitor la un 
afet de patru, Jeannot îşi cumulă funcţia nouă cu cea 
veche. Avea mai mult de lucru decât ceilalţi, şi-atâta 
tot: nu-i era frică. De altfel, mai mult cocea pâine decât 
trăgea cu tunul. Marengo escorta din nou convoaie, 
depista submarine, trăgea în ele cu grenade, dar nici 
un avion german nu se prezenta în raza de bătaie a 
tunurilor, spre disperarea lui Dupin, care nu avea de 
doborât decât balonaşe la şedinţele de antrenament. 
Asta a durat doi ani şi jumătate. Treizeci de luni de 
străbătut mările, treizeci de luni în care contratorpilorul 
văzu scufundându-se o mulţime de cargouri, pescui 
naufragiaţi, înfruntă uragane, ba chiar fu gata să se 
scufunde, fără a zări măcar o dată vârful vreunui 
periscop. 

înfăţişarea războiului se schimbă: Africa de Nord, 


apoi tot Imperiul Britanic reîncepură lupta. Materialul 
american sosea în valuri. Hăituite de cel mai crunt 
duşman al lor, avionul, submersibilele Reich-ului îşi 
pierdeau agresivitatea. Toată lumea la bord nu mai 
vorbea decât de o debarcare în Europa. 

— Dacă mai continuă aşa, o să ne întoarcem acasă 
fără să fi întâlnit nici măcar o coadă de neamt! 
bombăneau recruţii mai vechi. 

Jeannot suferea în tăcere şi se instruia mai departe, 
în cazul că... Exersa stăruitor la simulator când vasul 
era în port, învățând pe de rost caracteristicile 
aparatelor inamice de zbor, pe care ofiţerul artilerist le 
afişase în cursivă. In dimineaţa asta, se afla de cart pe 
puntea din spate, legat de banchetă, la căldură în 
salopeta vătuită, cu căştile la urechi. Vântul se 
potolise, norii mari şi grei prevesteau ploaie. În drum 
spre Casablanca, Marengo se târa cu 12 noduri, 
patrulând pe lângă un convoi de vreo zece cargouri. 

Micul brutar se informase: coastele Franţei erau prea 
departe ca să poată fi atacate de aeronave. Ce e drept, 
existau acele cvadrimotoare cu rază mare de acţiune... 
La Liverpool, înainte de a ieşi în larg, CPO-ul de la 
Training Center le spusese câte ceva despre ele: 

— Aruncă alte porcării: bombe plutitoare. 

Dupin îi destăinuise ştirea şefului său; acesta se 
arătase sceptic: 

— De, ştiu şi eu... Nimeni nu le-a văzut pe aici. În 
fine, dacă se ivesc cumva, ai grijă să nu le scapi. 

Aproape 11. Rouzic trebuia să vină să-l schimbe, ca 
să poată scoate pâinea din cuptor. Incă o zi în care nu 
se întâmplase nimic. Suspină, îşi scoase căştile şi se 
scărpină în cap. Deodată, bâzâitul unui motor îl făcu să 
ciulească urechile. Ascultă cu atenţie; nici o îndoială, 
era un avion, în sfârşit! Apucând febril telefonul, dădu 


alarma ofițerului de gardă aeriană. 

— Nu-i nimic, îi răspunse acesta, un sublocotenent 
îmbarcat de curând. Aşteptăm o Flying Fortress care 
trebuie să exploreze zona din faţa noastră. 

— Bine, bine. 

Cu toate acestea, zgomotul devenea tot mai clar, 
apropiindu-se din ce în ce mai mult. Jeannot înălţă 
capul: invizibil deasupra norilor, avionul tocmai survola 
vasul lor; se încruntă. 

„Nu se poate, îşi spuse el. Ni s-a explicat mereu: un 
avion nu trebuie să treacă pe deasupra unei forţe 
navale aliate, fără a-şi fi semnalat prezenţa.” 

Inima începu să-i bată mai tare. Şi dacă era un 
neamt? 

Acum sunetul se îndepărta spre partea din spate a 
vasului, ca şi când intrusul ar fi pornit din nou, după ce 
făcuse turul convoiului. De ce? Ar fi trebuit, dimpotrivă, 
să patruleze în faţă. Din ce în ce mai nedumerit, Dupin 
verifică funcționarea mecanismelor: totul mergea 
strună. Îi chemă pe cei doi servanţi, care se 
adăposteau de stropi în spatele chesoanelor. Căci 
acum era caporal. Cu răspundere, ce mai! 

— Atenţie, băieţi! S-ar putea să avem de lucru! 

Morocănoşi, oamenii se ridicară. 

— Ai vedenii! 

Jeannot nu răspunse: scruta cerul. Briza se înteţise; 
acum izgonea norii. Incepuseră să apară petice azurii. 
Băzâitul devenea tot mai puternic. Şi deodată îl văzu, 
pentru o secundă, între doi cumulonimbus. Într-o 
clipită, mintea lui suprapuse imaginea peste 
fotografiile pe care le privise de atâtea ori: motoarele 
pe trei sferturi sub aripi, deriva mai puţin ascuţită, 
botul mai scurt... Asta, o fortăreață zburătoare? Pe 
dracu’! E un Focke-Wolf, da! Imi pun capul! 


— Alarmă tribord spate! strigă el în microfon, 
comandând subordonaţilor: Pregătiţi încărcarea! 

Avionul dispăruse din nou. Dupin îndreptă afetul în 
direcţia în care presupunea că se află obiectivul şi îşi 
rezemă fruntea pe brăţara de cauciuc a vizorului. 

— La naiba, încotro a luat-o, spurcăciunea? 

Zgomotul crescu şi mai mult. Avionul apăru dintr-o 
dată sub nori, parcă zburând de-a-ndoaselea; se 
îndrepta direct către Marengo. Cu un fel de furie rece, 
Jeannot apăsă pe buton: cele patru ţevi ale Pom-Pom- 
ului începură să scuipe foc. 

— Încetează focul! Eşti nebun? urlă ofiţerul în 
telefon. N 

Enervat, micul brutar îşi smulse căştile. Incepea să-l 
plictisească, puţoiul ăsta! Strângând din dinţi, începu 
să potrivească tirul. Reperele treceau puţin pe 
deasupra avionului. Nu le corectă. Era foarte bine aşa: 
o idee mai scurt. Adversarul o să se înfigă la fix în 
rafala lui. 

— Uite! Ce ziceam eu? În plin! Un motor în flăcări! 
Ura! L-am luat! 

Cineva îl trase violent înapoi: era sublocotenentul, 
atât de scos din fire, că se îneca, urlând cuvinte fără 
şir. Dupin pricepu numai: „Aliat... e aliat!” în căştile 
care-i atârnau de gât răsuna o altă voce furioasă, cea a 
comandantului însuşi. În ciuda convingerii lui, se albi la 
faţă şi îşi luă mâna de pe buton, dându-şi seama că era 
singurul care trăsese. Fortăreaţă? Pentru nimic în 
lume! Doar nu visase, ce mama măssii! Jeannot se 
desprinse cu o mişcare a braţului şi îşi lipi ochiul de 
vizon cvadrimotorul ardea şi pierdea rapid din înălţime, 
dar o masă întunecată se desprinsese din fuselaj. 

— Pastele şi dumnezeii, bomba plutitoare! 

Părăsind inamicul în agonie, ţinti maşinăria infernală 


aducând cu macheta unui avion de vânătoare şi care 
se năpustea spre bastiment, lăsând în urmă nişte 
valuri incandescente, ca o coadă de cometă. 

— Muniţie, neamule! le strigă el servanţilor, care 
aşteptau, fără să facă nimic. 

Bomba ajunsese la o sută de metri de contratorpilor, 
când un obuz o lovi în plin. O lumină orbitoare. Tunetul 
din Brest în urechile lui. Unda de şoc îl izbi de spătar; 
un suflu arzător îi pârli părul. Micul brutar scoase un 
strigăt, cuprins de o bucurie sălbatică; de când aştepta 
clipa aceasta! 

Cu timpanele încă dureroase, se agăţă de mânere, 
căutând Focke-Wolf-ul ca să-l distrugă. Toată artileria 
de pe Marengo se înverşuna acum asupra avionului în 
flăcări, care se zgâlţâia la câţiva metri deasupra 
valurilor, încercând cu disperare să-şi menţină linia de 
zbor pentru amerizare; chiar şi greoaiele tunuri de 138 
se puseseră în funcţiune, numai Dupin, încremenit pe 
bancheta lui, nu trăgea. 

Acum nu-şi mai putea ascunde adevărul: deschisese 
focul în ciuda ordinelor, fără a fi absolut sigur că avea 
în faţă un neamt, fiindcă dorise să fie un neamt: dorise 
prea mult lucrul acesta. Faptul că până la urmă 
avusese dreptate nu schimba cu nimic lucrurile. 

Atins de mai multe proiectile, avionul german se 
prăbuşi în picaj, izbindu-se cu botul de un vai; 
sfărâmăturile lui zburară în toate părţile şi o trâmbă 
uriaşă de fum negru se ridică spre cer. Contratorpilorul 
viră la dreapta, pornind direct spre epavă. 

— Pregătiţi lansarea  balenierei la apă! ordonă 
comandantul. Poate sunt supraviețuitori, nu se ştie 
niciodată... 

Zadarnic: numai o bucată de aripă mai plutea, cu o 
cruce neagră imprimată pe ea; puţin mai departe se 


vedea un trup îmbrăcat într-un costum întunecat, un 
trup fără cap. Jeannot îl fixa cu o privire de nebun. 


Dupin s-a întors acasă; de un an este propriul său 
patron.  Brutăria a fost transformată, mărită, 
modernizată. Vine lumea de departe ca să-i cumpere 
prăjiturile. N-o să vă spun numele satului. Aţi fi în stare 
să vă duceţi acolo numai ca să vă povestească despre 
campaniile lui. Şi el nu poate suferi lucrul acesta. 


Indestructibilul 
august 1944 


Stewart Holden, corespondent de război la 
„Louisiana Herald”, e foarte mulţumit de sine. În timp 
ce confrații lui, în căutare de titluri senzaţionale, se 
agaţă de bascii din statele majore americane, el a avut 
ideea nemaipomenită să se lipească de paşii singurei 
mari unităţi franceze debarcate în Normandia: a 2-a 
DB. Rezultatul: băieţii l-au adoptat, ambianța e trăsnet, 
se mănâncă mult mai bine decât la compatrioţii lui şi 
Calvados-ul e la fel de bun ca Bourbon-ul. Ziaristul, 
care a înnegrit mai multe foi, le supune imediat 
simțului critic al noului său prieten, locotenentul Guy 
de Tailhes, care vorbeşte curent engleza şi s-a instituit 
mentorul lui. Cei doi bărbaţi sunt aşezaţi pe iarbă, sub 
un măr. În jurul lor se întind lanuri dreptunghiulare şi 
livezi despărțite prin drumuri înguste, cu boschete 
dese pe margini, mai potrivite pentru ambuscade de 
tunuri antitanc decât pentru înaintarea blindatelor. Ar 
fi necesare precauţii, dar cum să le recomanzi 
prudenţă unor oameni care calcă din nou pe pământul 
patriei lor? 

În timp ce Holden, care şi-a ridicat ochelarii pe 
fruntea pleşuvă, devorează o uriaşă tartină unsă cu 
unt, însoţită de o bucăţică de Livarot!:, ofiţerul termină 
de citit articolul: 

— Excelent, dragul meu! Ne-ai înţeles perfect! Şi 
reciteşte cu voce tare: 


1 Brânză specifică regiunii Calvados. 


„Dacă pentru Gl?-şti acest război este cruciada 
democraţilor, pentru frenchies este azi, înainte de 
toate, o strălucită revanşă. Ei ard literalmente de 
nerăbdarea de a lupta, atât cei evadați din Franţa 
ocupată, cât şi cei care aşteptau în Africa de patru ani 
să se măsoare cu naziştii. Ultimii au desigur mai puţină 
experienţă decât nucleul celor vechi, care au ridicat 
sabia frântă în iunie 1940 şi de atunci n-au încetat 
lupta, dar nu sunt mai prejos ca ardoare. În fruntea 
acestor divizii blindate, cel mai tânăr general al ar- 
matei franceze este cel mai nerăbdător dintre toţi”. 

— E într-adevăr foarte bine, bătrâne Stew’, încheie 
el, dând reporterului hârtia înapoi. 

Chipul lătăreţ al acestuia se luminează. 

— Imi pare bine că-ţi place. Uite, o să-i pun un titlu 
mare în franţuzeşte: „Bon sang, mais qu'est-ce qu'on 
attend?” (Mii de draci, ce mai aşteptăm?) 

— Excelentă idee... cu condiţia ca cititorii să-l poată 
traduce! 

— O să înţeleagă! Şi eu aud cuvintele astea de cel 
puţin o sută de ori pe zi de când sunt cu voi. 

— Uite, domnule: aliaţii au debarcat de două luni şi 
noi abia am ajuns acum, ca să fim ţinuţi în rezervă! 

— Fii liniştit: asta n-o să dureze! 

— Să te audă Dumnezeu, că... 

Un pârâit de motor îi tăie vorba: în tromba unui viraj 
apare un motociclist, care frânează ca un nebun, 
derapând aproape să-i atingă, şi îi întinde lui Tailhes un 
plic, pe care acesta îl deschide nerăbdător. 

— Ordinele... în sfârşit! La drum, copii, pornim! strigă 
el vesel. 

Din toate colţurile oamenii se ridică şi încep să 
alerge, în timp ce din tufişurile unde sunt camuflate, 


2 Prescurtare pentru soldaţii americani. 


motoarele tancurilor demarează cu zgomot, urlând ca 
nişte monştri treziţi brusc din somn. 

— Haide, Stew’! Atacăm spre nord. Trebuie să tăiem 
calea nemților care se retrag spre Paris. 

Luând-o înaintea Sherman-urilor, locotenentul a sărit 
în jeep, gonind în viteză pe drumul prăfuit, mărginit de 
platani. 

— Elementele de recunoaştere trebuie să fie de pe 
acum vizibile de pe Belle-Hulte, obiectivul nostru 
numărul unu, îi explică el lui Holden, care se sprijină cu 
o mână de parbriz, ţinându-şi aparatul fotografic la 
piept. Trebuie să ne grăbim să le ajungem din urmă. 

— N-o să mai ajungi niciodată dacă goneşti aşa ca 
nebunul! urlă ziaristul, chiar când maşina sări cât colo 
peste o ridicătură de pământ. 

Doi kilometri înaintea lor, la marginea unui crâng, 
sunt oprite automitralierele, la adăpostul copacilor. Pe 
jumătate ieşit din turelă, cu tichia roşie pusă 
ştrengăreşte într-o parte pe părul negru ca pana 
corbului, locotenentul Cetakof scrutează prin binoclu 
peisajul. E un bărbat înalt, cu statură atletică. Tenul 
smead, faţa triunghiulară, ochii de un verde intens, 
uşor migdalaţi, şi mustaţa atât de fină de parcă ar fi 
desenată în peniță îi dau o înfăţişare de prinţ oriental. 
De altfel, chiar asta şi este, născut dintr-un tată 
georgian şi o mamă cercheză: un amestec exploziv. 

În faţa lui se întinde o linie dreaptă, de aproape opt 
sute de metri, până la primele case din sat, unde nu se 
zăreşte nici un semn de viaţă: Belle-Hutte pare părăsit. 
Ofiţerul scrutează mai departe cu atenţie, fluierând. 
Deodată scoate o exclamaţie şi se apleacă să apuce 
receptorul telefonic. 

— Aici Tarzan. Colţul e apărat de două Panther-e. 

Priveşte din nou şi anunţă: 


— Ah! Sunt şi tancuri! Am reperat două, dar fără 
îndoială că trebuie să mai fie şi altele. 

Îl ascultă pe interlocutor, apoi: 

— Dacă sunt sigur? Cum vă văd şi cum mă vedeţi! 
Bine! La ordin! 

Câteva minute mai târziu, un command-car se 
opreşte în spatele AM!-urilor; din el coboară cu greu o 
siluetă masivă. Aproape tot atât de lat în umeri pe cât 
e de înalt, cu cămaşa desfăcută pe pieptul păros, căpi- 
tanul Langeard vine şchiopătând către Cetakof, care-l 
aşteaptă în poziţie de drepţi, cu o umbră de surâs în 
colţul gurii. 

— N-avea grijă, îi aruncă el abrupt, tancurile or să 
lichideze chestia asta în doi timpi şi trei mişcări! 

Cum interlocutorul lui rămăsese tăcut, îl întreabă pe 
un ton arţăgos: 

— Ce e? Ce nu-ţi convine? 

— Fiindcă mă întrebaţi, domnule căpitan, răspunde 
calm Cetakof, aş fi preferat ca artileria să atace mai 
întâi acest obiectiv: mi se pare important! 

— Şi mai ce?... Să nu pierdem timpul: generalul vrea 
ca diseară să se culce la Alençon. Şi de altfel, trebuie 
să sosească Sherman-urile. 

Îi întoarce hotărât spatele şi se îndreaptă bombănind 
spre maşină. Rusul ăsta venit nu se ştie de unde 
începe să-l calce pe nervi cu aerele lui de mare boier! 
Sigur, are state de serviciu, dar de aici şi până la a-i da 
lui sfaturi... Zărind jeep-ul lui Tailhes, se luminează la 
faţă. 

— Hai, bătrâne. Înainte! 

— Pilaf îi facem, domnule căpitan! Dacă n-o să vă 
placă ce-or să păţească! exclamă voios tânărul ofiţer. 
Stew’, îţi las ţie jeep-ul, îi spune el ziaristului. Vii după 


1 AM - automitralieră. 


noi când am terminat. 

— Bravo, domnule, ia uite-l cum se grăbeşte! tună 
Langeard, privind chiorâş către georgian. 

Acesta se apropie de Tailhes, care s-a urcat în tanc, 
şi îi recomandă cu jumătate de glas: 

— Fiţi totuşi atent. E lume în faţă. 

Celălalt izbucneşte în râs şi închide capacul 
turelei,exclamând: 

— Cu atât mai bine, o să ne distrăm. De când aştept 
eu botezul focului! 

Cei cinci monştri de oţel se urnesc din loc, ridicând 
nori de praf, depăşesc AM-urile, accelerează şi pornesc 
drept înainte. Holden,care se ţinuse discret deoparte, 
se strecoară lângă Cetakof şi îi şopteşte la ureche: 

— Nu-i aşa că problemele nu s-au terminat? 

Unul după altul, aliniate la câte patruzeci de metri 
distanţă, Sherman-urile au străbătut deja a treia parte 
din drumul până în sat. Langeard a luat-o înainte, ca să 
urmărească acţiunea. Uşor retras, Cetakof priveşte 
prin binoclu. 

— Ce le-o fi venit să stea aşa aliniaţi în mijlocul 
drumului!  bombăne el printre dinți. Vedeţi 
dumneavoastră, adăugă el pentru reporter, de o oră ar 
fi trebuit să se răsfire, utilizând terenul, mă tem să 
nu... 

E întrerupt de patru lovituri de tun aproape 
simultane. Cei trei bărbaţi se reped să vadă ce s-a 
întâmplat; e pur şi simplu de necrezut: lovite în plin, 
primele patru tancuri sunt în flăcări. Cel din frunte ar 
mai fi avut doar o sută de metri până la prima casă, 
când Panther-ul ascuns în spatele acesteia s-a 
demascat brusc şi l-a fulgerat de la numai câţiva metri. 
În aceeaşi clipă, au ieşit la iveală alte arme, tancuri sau 
tunuri, atingând următoarele trei blindate din care 


câţiva oameni au reuşit să sară şi acum se tăvălesc pe 
jos urlând, cu hainele în flăcări; fără milă, o mitralieră îi 
lichidează până la ultimul. Al cincilea şi ultimul 
Sherman încearcă în disperare să manevreze, dar în 
momentul când se răsuceşte cu latura spre inamic, 
două obuze îi găuresc blindajul: explodează ca o prună 
prea coaptă. 

Langeard a pălit: a văzut el multe, dar cinci tancuri 
dintr-o dată... Privirea sa o întâlneşte pe a lui Cetakof, 
care nici n-a clipit: 

— Dumnezeule, aţi avut dreptate; o să fie greu! 

Un claxon turbat îl face să se întoarcă: un jeep s-a 
oprit lângă AM-uri; un bărbat alb de praf sare repede 
dinăuntru şi se grăbeşte spre ei, sprijinindu-se în 
baston. Poartă un bluzon kaki, fără nici un semn de 
grad: nişte ochelari mari, ridicaţi peste chipiu, îi 
acoperă pe jumătate stelele. li fulgeră cu privirea pe 
amândoi. 

— Ce-i circul ăsta? strigă el. Vă bateţi joc de mine! 
Înainte, fir-ar să fie! 

— Domnule general... începe căpitanul. 

Acesta, cu un gest imperativ, arată cu bastonul 
înspre sat: 

— Ai să-mi treci cu escadronul tău imediat, ai 
înţeles? 

Tutuiala plină de afecţiune pe care şeful o foloseşte 
cu cei mai vechi camarazi de luptă îşi produce efectul 
obişnuit: Langeard roşeşte până-n vârful urechilor, 
pocneşte din călcâie şi salută. Generalul schiţează un 
zâmbet, căpătând dintr-o dată un aer de adolescent, îl 
bate pe umăr pe bătrânul soldat şi se urcă înapoi în 
jeep, pe care şoferul îl trăsese mai aproape; maşina 
porneşte imediat. 

— Aţi auzit, zice căpitanul. Duceţi-vă; restul 


escadronului vine după dumneavoastră. O să vă sprijin 
cu obuzierele. 

— Asta-i nebunie curată, declară ritos Cetakof. Cât 
despre M8!-urile dumitale, tancurilor germane nici nu 
le pasă de ele, adăugă el cu un dram de obrăznicie. 

— Executarea! mugeşte Langeard. Sau mă... 

— Dar, pastele mă-sii! E evident că Generalul nu ştie 
că sunt Panther-e în fata noastră! 

— Generalul? Il cunosc mai bine de patru ani şi ştie 
totdeauna foarte bine ce face. De altfel, ordinul pe 
teren nu se discută! 

— A auzi înseamnă a asculta, declară georgianul, 
fatalist. Dar în condiţiile astea e de ajuns plutonul meu! 

Mai înainte ca Langeard să fi avut timp să-i 
răspundă, se suie dintr-o săritură în automitralieră, îşi 
potriveşte tichia şi, ridicând spre cer o vargă de 
bambus cu mâner frumos sculptat, strigă printre dinţi, 
dându-şi frâu liber mâniei: 

— Direcţia gaura din c... meu?! înainte, Allah Akbar! 
Ura! Şi tu, Merlin, îi strigă el conductorului. Pedala la 
fund: atacăm! 

AM-ul demarează în trombă şi porneşte hotărât pe 
drum, celelalte urmându-l la distanţă; obuzierele încep 
să tragă asupra satului. 

— Doamne,o să-i măcelărească! geme Holden, fără 
să se mai poată stăpâni. Langeard se întoarce şi îl 
măsoară din ochi, supărat. 

— Voi ăştia, jurnaliştii,ia mai lăsaţi-mă-n pace! 

In timpul acesta, automitralierele îşi continuă asaltul 
eroic; când prima ajunge la jumătatea drumului până 
la Belle-Hutte, începe să tragă sistematic asupra 
tufişurilor şi gardurilor vii, apoi asupra uşilor şi fe- 


1 Tanc uşor armat cu un obuzier. 


Un fel ca oricare altul de a comanda: „După mine!" 


restrelor, continuând să accelereze mereu. 

Atunci, dintr-un boschet din dreapta ei izbucneşte un 
fulger. Bang! Maşina tresare şi se opreşte; din spatele 
ei ies trâmbe negre de fum. Deodată, o formă pe 
jumătate pierdută în fum răsare din turelă, apoi se 
apleacă din nou spre interior. In clipa următoare, un 
trup înalt se prelinge şi alunecă pe capotă, căzând la 
pământ. După el, un om sare jos şi se depărtează cât 
poate de repede, trăgând după el masa inertă a 
conductorului, pe care-l azvârle în şanţ, aruncându-se 
după el exact în momentul în care automitraliera 
explodează în flăcări. 

Holden a urmărit scena, mut de uimire, dar Cetakof 
s-a şi ridicat şi aleargă spre a doua maşină a 
plutonului, făcându-i semn să oprească. 

— Coboară şi ocupă-te de Merlin. Trec eu în locul tău, 
îi ordonă el şefului de transport, un tânăr sergent care 
încearcă să protesteze: 

— Domnule locotenent, dar e maşina mea... 

— Gura! Ordinul pe teren nu se discută! strigă el cât 
mai tare, ca să-l audă Langeard, dar acesta e prea 
departe. 

Fost luptător în Legiunea Străină, georgianul s-a 
bătut destul cu nemţii ca să-i cunoască bine; ca toţi 
soldaţii bătrâni ştie şi el câteva şmecherii. Ca să 
deregleze tirul inamic, merge cu maşina când 
accelerând nebuneşte, când frânând pe neaşteptate, 
dar continuând să tragă cu toate armele. Procedeul 
izbuteşte: automitraliera e încadrată succesiv de mai 
multe obuze, dar nici unul nu o nimereşte; pătrunde în 
sat şi dispare... Deodată, o nouă salvă de tun, o 
explozie şi o trâmbă de fum se ridică deasupra caselor. 

— Dumnezeii dumnezeilor lor! exclamă căpitanul. L- 
au dat gata! 


Copleşit, ziaristul lasă capul în jos, dar lângă el 
sergentul care a fost silit să-şi cedeze locul scoate un 
strigăt: 

— Uitaţi-vă! 

Pe şosea a apărut o siluetă care şchioapătă înspre ei, 
descriind zigzag-uri - inutile, de altfel - căci nemţii nu 
mai trag. Holden nu mai stă pe gânduri, ci sare la 
volanul jeep-ului pe care i-l lăsase Tailhes şi se repede 
înainte fără să-i pese de aparatul foto care se 
bălăbăne, izbindu-se de volan: enervat, îl smulge şi îl 
aruncă în urma sa. Când vehiculul se opreşte lângă el, 
Cetakof se prăbuşeşte pe bancheta din spate, scoțând 
un suspin de uşurare, şi murmură: 

— Ce amabil din partea dumneavoastră să veniţi să 
mă luaţi! 

La întoarcere, când jeep-ul întâlneşte restul 
plutonului, desfăşurat pe câmp, georgianul îi cere 
reporterului: 

— Opriţi aici, vă rog. 

Maşinal, Holden apasă pe frână. Cetakof sare jos cu 
un geamăt de durere: piciorul îi e plin de sânge şi 
mâneca dreaptă, sfâşiată, e şi ea roşie de la umăr 
până la cot. 

Agăţându-se de una din cele trei AM-uri care i-au mai 
rămas, se caţără cu greu până la turelă. 

— Hai, bătrâne, adă-ncoace trotineta, gâfâie el, 
rânjind. 

Când maşina demarează, Cetakof ridică mâna 
stângă şi-l salută pe ziarist. 

— Tot înainte şi direcţia tot gaura din c... meu! 

Automitralierele se urnesc, repezindu-se din nou 
către Belle-Hutte. i 

— Tarzani Opreşte! Inapoi, fi-ți-ar capu-al dracului! 
urlă căpitanul prin radio. S-a dat contraordinul: sosesc 


tancurile-destroyer. 

Două maşini se întorc imediat, dar a treia, în plină 
viteză, scapă ca prin minune de proiectile şi dispare în 
trombă printre două case. [inându-şi răsuflarea, 
Langeard şi Holden ascultă îngroziţi bubuiturile 
tunurilor: se distinge clar lătratul sec şi turbat al 37- 
ului de pe automitralieră. Dintr-o dată, din stânga 
satului, mai multe lumini portocalii străbat prin tufişuri: 
au intrat în acţiune tancurile-destroyer. Canonada se 
înteţeşte dintr-o parte şi dintr-alta, dar 37-le a amuţit. 

Două ore mai târziu, nu mai e nici un neamţ teafăr în 
Belle-Hutte.  Obuzierele au făcut ravagii printre 
infanteriştii care însoțeau Panther-ele. 

La marginea satului fumegă scheletul unui Panther 
ars; din cele trei antitancuri n-au mai rămas decât 
nişte grămezi de fiare încurcate: le-au explodat 
chesoanele cu muniții. Colonelul care comandă 
gruparea tactică s-a întâlnit cu Langeard în piaţa 
centrală a satului, lângă locul unde se ţine târgul 
săptămânal. 

— Chiar că a fost o porţie zdravănă! zice el scoţându- 
şi chipiul, ca să se şteargă pe frunte. Ai văzut tunurile: 
PAK!-uri 75 de fabricaţie cehă: frumos material! 

Holden, care rătăcea printre ruine, făcând o 
fotografie după alta şi rugându-se Dumnezeului 
ziariştilor să-i fi rămas teafăr aparatul, se întoarce 
lângă cei doi ofiţeri. 

— Hi, domnule colonel. Veniţi să vedeţi Panther-ul/ de 
lângă biserică: s-ar zice că-i neatins, dar nu mai poate 
trage din cauză că a primit o lovitură în plin, drept în 
luneta de vizare. 

— Ei, nu mai spune! exclamă colonelul. la să văd şi 
eu! 


1 Antitanc. 


După ce a examinat blindatul, declară: 

— E într-adevăr curios, ai zice că a fost lovit de un 
obuz de calibru mic, dar l-a nimerit la fix... 

Langeard se uită şi el: 

— Pastele şi dumnezeii lor! mugeşte el. Trebuie să fi 
fost Cetakof cu tunul lui de 37! O automitralieră să 
neutralizeze un Panther, cel mai bun tanc german! De 
necrezut! 

De necrezut - dar trebuie totuşi să recunoască 
realitatea: automitraliera georgianului probabil că s-a 
trezit nas în nas cu blindatul, pe care l-a şi ajustat; din 
nefericire, acesta a tras şi el în acelaşi timp. La o 
distanţă atât de mică, efectele unui obuz de 88 sunt 
înspăimântătoare: din automitralieră n-a mai rămas 
decât o grămadă de fiare. Şeful transportului, cel care 
i-a cedat locul lui Cetakof, o contemplă îngrozit şi 
plânge cu lacrimi mari. 

— Camarazii mei au pierit cu toţii, o, Doamne sfinte! 

— Şi locotenentul? întreabă Langeard. 

Gradatul înalţă capul: 

— Nu e, domnule căpitan. Nici urmă de el. 

— Mai avem şi altceva de făcut, reia colonelul. 
Trebuie să ne continuăm drumul spre Alençon. 
Generalul a şi ţipat la mine prin radio! 

Francezii au pornit-o iar la drum; Stewart Holden a 
rămas singur în sat. Acum totul e calm. Încearcă să-şi 
pună ordine în însemnări. Ce reportaj! Colegii lui or să 
fie negri de invidie. Aşezat pe treptele bisericii, 
reporterul fumează o ţigară, gândind la extraordinarul 
luptător pe care doar l-a întrezărit şi a cărui 
personalitate îl obsedează. 

„Întotdeauna cei mai buni cad primii în luptă,” îşi 
spune el. 

Clinchetul spart al unui clopoțel îi ajunge la urechi. 


— la te uită, s-ar zice că afurisitul de popă papistaş a 
rămas la postul lui. Interesant! 

Ziaristul împinge uşa bisericii, dar aceasta rezistă. 
Încordându-se şi împingând din răsputeri, abia 
izbuteşte să o întredeschidă: s-ar zice că e blocată de 
ceva. Încă un efort... Abia reuşeşte să se strecoare 
înăuntru şi se împiedică imediat de un trup acoperit cu 
sânge închegat care zace pe lespezi, scăldat în lumina 
aurie filtrată printr-un vitraliu rămas ca prin minune 
neatins. 

— My God! The Russian! 

Cu ochii închişi, cu braţele şi picioarele depărtate, 
Cetakof se odihneşte pe spate, cu capul rezemat de 
soclul  aghiazmatarului. Hainele îi sunt ferfeniţă; 
pansamentul ce-i înveleşte coapsa pare că şi l-a pus 
singur; pe faţa lui liniştită pluteşte umbra unui surâs. 
Holden cade în genunchi şi cuprinde mâna bătrânului 
legionar: e caldă încă şi pulsul se simte bine, poate 
puţin prea rapid. Îşi lipeşte urechea de pieptul 
rănitului: inima bate normal. Stewart se ridică; oare 
unde să găsească un ajutor? Toată lumea a plecat. 
Afurisiţii de frenchies! Se apleacă din nou spre ofiţer, 
ale cărui buze se mişcă, scoțând un sunet uşor. 

— Asta-i culmea! Fir-ar să fie, sforăie! 

Indestructibilul  Cetakof pur şi simplu doarme 
buştean! 

— O, drace, drace, drace! se lamentează reporterul. 
Şi când te gândeşti că tocmai acum mi s-a terminat 
filmul! 


Dreptatea celui mai slab 
august 1944 


Mario Vetazzi, micul coafor saşiu, a făcut parte 
întotdeauna dintre oamenii cumsecade cărora nu li se 
întâmplă nimic interesant. La şcoală era printre cei 
mediocri; în echipa de fotbal n-a făcut niciodată vreo 
ispravă, nici n-a marcat vreun gol: era util şi atât. In 
viaţă e aşa de şters, încât atunci când face cuiva câte 
un bine - ceea ce se întâmplă mereu - cel pe care l-a 
servit nici nu-l bagă de seamă şi, în general, uită chiar 
să-i mulţumească. Mărio n-a fost luat la armată din 
cauza strabismului. Tatăl lui, muncitor pietrar, cu o 
statură herculeană, a luat faptul ca pe un afront 
personal. Originar din Emilia, unde pământul e la fel de 
dur ca şi oamenii, îl dispreţuia pe slăbănogul de fiu- 
său, sosit pe lume la trei ani după frumoasa lui fiică 
Lucia. 

— Adevăratul bărbat e fata mea, avea el obiceiul să 
spună. A murit cu doi ani în urmă. 

Mărio vieţuieşte mai departe, vorbind puţin, adeseori 
visând cu ochii deschişi, în timp ce degetele lui 
îndemânatice lucrează singure. Rezistenţa; oare e 
conştient că face şi el parte din mişcare? Când un prie- 
ten i-a cerut să care nişte ziare clandestine, le-a 
încărcat cu naturaleţea cu care alţii duc alimentele ca 
să le vândă la negru. Mai târziu a ascuns în trusa 
bicicletei sale hodorogite nişte arme, pe care el însuşi 
nici n-ar fi ştiut cum să le folosească; apoi s-a întors la 
soluţiile lui de permanent. 

De când la salonul de coafură au venit doi zbiri de la 


Gestapo ca să aresteze o clientă, scoţând-o chiar de 
sub casca de uscat părul, lui Mărio i s-a făcut frică. Dar 
din cu totul alte motive nu mai lucrează el acum la 
soră-sa, ci undeva tocmai la celălalt capăt al oraşului: 
a plecat de la Lucia din cauza Renatei, ucenica cea 
nouă. 0 plăcea foarte mult. N-a îndrăznit niciodată să i- 
o spună, dar şireata îşi dăduse seama destul de repede 
şi profita de asta, punându-l la toate corvezile, care, în 
mod normal erau de datoria ei. Dar el le făcea cu 
dragă inimă, fiindcă spera, visa chiar la căsătorie, până 
într-o seară din vara lui 1943, când a zărit-o pe fată cu 
un soldat italian, pe o bancă, în scuarul Alsace- 
Lorraine. Se sărutau de zor. Bietul Mărio a rămas mai 
întâi cu gura căscată, apoi a fugit, parcă ruşinat de 
ceea ce văzuse. Chiar a doua zi i-a spus Luciei că el 
pleacă; nimic nu l-a putut convinge să rămână: a 
plecat chiar în seara aceea, dar numai după ce 
terminase de coafat şi ultima clientă programată. 
Toate l-au regretat. 

Azi e luni: salonul de coafură e închis. Cu toate 
acestea, Mărio s-a sculat din zorii zilei. Tocmai bea o 
cafea-surogat la bar, când afară izbucnesc focuri de 
armă. Imediat patronul şi consumatorii se reped să 
vadă ce se întâmplă; el rămâne pe loc şi îşi termină 
liniştit cafeaua, fiindcă e la curent. leri, a fost din nou 
însărcinat să transmită cuvântul de ordine lucrătorilor 
feroviari de la depoul din Saint-Roch: insurecția a fost 
fixată pentru dimineaţa de azi. Plictisiţi să-i mai 
aştepte pe Aliați, luptătorii din Frontul Naţional au 
declanşat-o singuri, în toate cele patru colţuri ale Nisei 
deodată. Lui Vetazzi nici nu-i trece prin minte să pună 
mâna pe vreo puşcă, sau să se bată; mai întâi că nici 
n-ar şti cum să facă, dar îi vin în gând mama şi sora lui: 
două femei singure, care au nevoie de el. 


Apucând bicicleta de ghidon, înaintează prudent pe 
aleea Felix-Faure. Drapelul francez flutură deja pe 
clădirea liceului, în faţa căreia mulţimea începe să se 
adune, dar o rafală de armă automată porneşte din 
autogară şi oamenii se împrăştie ca un stol de vrăbii. 
Mario intră în grabă pe o stradă transversală, încalecă 
pe bicicletă şi se depărtează cât poate de repede: 
trebuie să ajungă cât mai curând la maică-sa. Atent la 
zgomotele împuşcăturilor care vin acum din toate 
părţile, ocoleşte locurile unde vede încăierări şi se 
strecoară pe drumuri lăturalnice. Rarii trecători se 
grăbesc spre casele lor, nedorind să se aleagă cu 
vreun glonţ rătăcit. 

ÎI depăşeşte o maşină, bălţată cu cruci de Lorena, cu 
V-uri şi însemnată cu semnul F(orţele) F(ranceze) 
L(ibere), tras cu vopsea albă; pe aripile ei sunt culcaţi 
doi băieţi cu mitraliere în mână. Ca toţi cei din Nisa, 
Vetazzi cunoaşte intersecțiile unde nemţii au săpat 
amplasamente de mitraliere, ridicând din loc în loc 
blockhaus-uri şi baraje antitanc, din şiruri de stinghii 
metalice înfipte în pământ; le ocoleşte sistematic. 

În cartierul compozitorilor!, liniştit ca de obicei, o 
maşină sanitară a Crucii Roşii s-a oprit lângă 
intersecţia străzii Verdi cu bulevardul Gambetta; 
acesta duce direct la pasajul de nivel. Doi cercetaşi 
încearcă să care un rănit. Văzându-l pe Mario, unul 
dintre ei desface braţele şi strigă: 

— Staţi! Nu mergeţi mai departe; nemţii au o 
mitralieră lângă podul de cale ferată şi trag în oricine! 

Mărio frânează şi coboară de pe bicicletă: 

— Trebuie neapărat să trec. 

Femeia de pe ambulanţă, de vârstă mijlocie, cu un 


1 Cartier rezidenţial din Nisa, denumit astfel fiindcă străzile poartă nume de 
compozitori celebri. 


aer energic, ridică din umeri: 

— Cum vreţi. Noi v-am avertizat. Dar toţi au 
înnebunit în dimineaţa asta. 

Fără să-i răspundă, Mărio se urcă iar pe bicicletă, 
aşteaptă aşa câteva minute privind ţintă trotuarul din 
faţă ca pentru a-şi trage sufletul, apoi porneşte brusc şi 
începe să pedaleze de zor. 

Accelerează cât poate, trecând colţul bulevardului. 
Tac-tac-tac... Mitraliera a deschis focul. Vetazzi devine 
brusc conştient de primejdie, îngrozit, se pierde cu 
firea, se clatină pe bicicletă şi roata din faţă i se 
înţepeneşte în linia de tramvai. 

Pierzându-şi echilibrul, e aruncat înainte într-un zbor 
planat peste ghidon şi se prăbuşeşte pe pavaj. Din 
fericire, a căzut pe umăr, nu în cap, şi asta i-a salvat 
viaţa: gloanţele şuieră pe deasupra, fără ca el să-şi dea 
seama; se ridică în grabă şi se repede spre adăpostul 
caselor din faţă, ţinându-şi strâns cotul stâng cu mâna 
dreaptă. Uf! Ce era mai greu s-a făcut. Nu mai are 
decât de ocolit intersecţia de la pod, pe urmă va fi 
adăpostit de platanii de pe bulevard până la pasajul de 
nivel din sud. 

De la bulevardul Cessole la strada Vernier, de la 
Mantega la aleea Moncilair, tot cartierul e în fierbere: 
se sărbătoreşte victoria! Barul-tutungerie al domnului 
Bosio e luat cu asalt; băutura curge gârlă. 

— Astăzi fac eu cinste la toată lumea, exclamă 
patronul. Trăiască Franţa! 

Trebuie să recunoaştem că au, într-adevăr, de ce să 
se bucure. 

— Cel mai greu a fost pentru primul camion! zice 
Raibaldi, un blond înalt cu cămaşa desfăcută, purtând 
în bandulieră o puşcă de vânătoare şi la cingătoare un 
revolver din războiul de la '914. Nu aveam - ca să zic 


aşa - nici o armă, numai trei Sten-uri. Când au coborât 
- ca în fiecare dimineaţă - noi îi aşteptam. Pe şofer l- 
am împănat cu alice din cele mari, pentru mistreți: 
maşina i-a intrat într-un platan. Nu-i aşa, Pierrot? 

— Aşa e, întăreşte Pierrot. Friţii au vrut să tragă, dar 
eu şi Risso i-am aranjat cu mitraliera. N-a scăpat decât 
unul, un miliţian. Dar nici ăsta n-o să ajungă departe, 
ticălosul, tovarăşii sunt pe urmele lui. Noi mai întâi şi 
mai întâi am percheziţionat maşina. 

— Şi ce credeţi c-am găsit? O mitralieră şi grenade. 
Să vezi ce-a fost când au venit şi celelalte trei 
camioane! O, mamma mia! 

— Măcel! Măcel în toată regula, afirmă Risso. După 
aia, călcam numai prin băltoace de sânge. la uitaţi-vă 
la pantofii mei! 

În această atmosferă entuziastă de chermeză, 
Vetazzi ajunge în faţa pieţei din bulevardul Gambetta. 
La mai puţin de două sute de metri mai înainte 
izbucneşte o nouă încăierare şi rafalele de arme 
automate vin una după alta. Dar locuitorii, îmbătaţi de 
bucurie, au devenit complet inconştienţi faţă de 
primejdie. În faţa brutăriei s-a format un grup compact. 
O femeie îl zăreşte pe Mărio şi îl cheamă: 

— O, Mario! Ce bine ai nimerit! Tocmai aveam nevoie 
de un coafor, adăugă ea, prăpădindu-se de râs. 

Ceilalţi din jur râd şi ei. Nu înţelege deloc ce vor de la 
el şi se pregăteşte să-şi continue dramul, când o 
matroană solidă îl apucă de braţ, trăgându-l până în 
mijlocul grupului. Cineva îi întinde o maşină de tuns şi 
nişte foarfeci, pe care le ia maşina. 

— Vezi că ai o clientă! 

— Pentru un tuns. 

— Dar vezi s-o tunzi bine: nu laşi nimic! mugeşte cea 
care l-a chemat prima. 


O fată aproape goală e legată călare pe un scaun. 
Capul îi atârnă în jos, părul lung şi negru îi acoperă 
complet faţa. Corpul cu forme de pe acum planturoase 
e acoperit de vânătăi şi scuipat. Lăsat pe vine în 
spatele ei, un avorton glumeţ tocmai îi desenează pe 
spate cu un ruj de buze, o zvastică, sub ploaia de 
insulte ale asistenţei: 

— Neraşinato! Putana! 

— S-a culcat cu un fascist! 

— Tundeţi-o, scârba! 

Fără să-i dea drumul lui Vetazzi, matroana o apucă 
de păr pe nenorocită şi trage din toate puterile. Fata 
scoate un strigăt de durere. | se vede faţa brăzdată de 
lacrimi. Ochiul stâng e umflat, buza de jos la fel, un fi- 
rişor de sânge i se prelinge dintr-o nară. Tânărul 
rămâne cu gura căscată, ca împietrit: 

— Renata! 

L-a recunoscut şi ea imediat şi scoate un geamăt 
lung: 

— Mario, nu-i lăsa! 

Se uită la el țintă cu ochiul cel sănătos: în privire i se 
pot citi deopotrivă promisiuni şi rugăminți. În clipa asta 
fata ar fi gata de orice, numai să scape de soarta care 
o aşteaptă. 

— Mario, murmură ea, spune-le că noi... 

— Nul!! 

A urlat. De astă dată a fost picătura care a umplut 
paharul: Renata, italianul, Gestapo-ul, toate se 
amestecă în biata lui minte. Azvârlind cu violenţă 
instrumentele pe care le avea în mână, dă de-o parte 
lumea din jurul lui şi se repede, cu ochii plini de 
lacrimi, spre salonul de coafură. Acesta se 
transformase în post de prim-ajutor. Când deschide 
uşa, soră-sa, în genunchi, pansează un tânăr din FFL, 


rănit de un glonţ în pulpă; mama e lângă ea, ţinând în 
mână un vas cu apă înroşită. Văzându-l, Lucia 
zâmbeşte: 

— A, tu eşti, îmi pare bine. Mămica era îngrijorată. 
Vino să ne ajuţi! El scutură din cap şi de pe buze îi 
scăpă un strigăt nearticulat: face stânga-mprejur şi 
începe să alerge drept înainte. Să fugă, să fugă de toţi, 
unde-o vedea cu ochii. Războiul ăsta... 

A fost găsit a doua zi de dimineaţă la intrarea 
tunelului de la fosta cale ferată, acum părăsită. Culcat 
pe şine, cu ochii larg deschişi, oglindind - poate şi din 
cauza strabismului - o groază de nespus. Nu avea nici 
urmă de rană. Mai târziu, necunoscându-se cauza 
decesului, noile autorităţi locale l-au inclus pur şi 
simplu pe lista celor „Morți pentru Franţa”. 

La urma urmelor, o meritase. 


Hoţu' 
noiembrie 1944 


ÎI găsisem într-o fermă părăsită. Bineînţeles că după 
trei zile de când se trăgea asupra lor, şi dinspre nemti 
şi dinspre noi, locuitorii din vale îşi luaseră cu toţii 
tălpăşiţa. Oamenii nu erau nebuni să mai rămână. Dar 
lăsaseră câinele; mă întreb de ce oare. Sărmanul 
animal era legat cu un lanţ şi ud leoarcă. Trebuie să 
spun că ploua cu găleata. Din gâtlej îi ieşea un fel de 
horcăit: nu mai avea putere nici să latre. 

— Trebuie să-i dăm apă, a zis Mougeot. 

Se pricepea la animale: avea o fermă în Lorena. Sau, 
mai bine-zis, avusese: SS-iştii îi împuşcaseră părinţii; el 
reuşise să fugă şi să treacă prin Spania. 

Ţinând o canteen cup! sub o streaşină, a umplut-o 
repede, dar când să i-o dea câinelui, acesta s-a repezit 
la el, arătându-şi colții şi trăgând din răsputeri de lanţ; 
camaradul meu a dat înapoi. 

— Ohoho, e rău. 

Câinele ciobănesc, cu blană neagră-cenuşie, cu 
pieptul lat, cu urechea despicată, se zbătea ca un 
diavol. 

— Un afurisit, asta e! a zis şi Gruber, ridicând arma la 
umăr. Uite, pun pariu că-l nimeresc cu un glonţ direct 
în ochi, cât e el de agitat! 

Gruber era o namilă răutăcioasă, îi plăcea să-i facă 
pe alţii să sufere. Un sărit, ce mai! Nimeni nu-l 
înghiţea, dar ca infanterist, jos pălăria! De data asta, 
m-am supărat! 


1 Vas american, ceva mai mare decât gamela obişnuită. 


— Glonţul o să-l primeşti tu, direct în c... dacă te 
atingi cumva de căţel! 

Namila s-a întors spre mine: 

— Eşti nebun? Ce ţi-a venit? 

— Nu suport să chinuieşti animalele. Mulţi oameni 
sunt mai răi decât ele! 

Nu era cazul să-i fac şi un desen; mi-a înţeles aluzia 
şi mi-a aruncat o privire rea, lăsând arma în jos. 
Nemulțumit, tipul! Numai că eu eram caporal-şef, aşa 
că... 

Apropiindu-mă binişor de câine i-am întins canteen 
cup, cu ţeava carabinei, exact acolo până unde 
ajungea el. A lipăit conţinutul din trei înghiţituri, apoi, 
ridicându-şi capul, s-a uitat la mine, dând din coadă. 
Am vrut să iau vasul înapoi... Vezi să nu! Un milimetru 
în plus şi mi-ar fi înfipt colții în mână. 

— Aşa-ţi trebuie! a rânjit Gruber. Ce mi-ar fi plăcut să 
te-nhaţe! 

— Nu-i rău, dar e flămând şi speriat, a observat 
Mougeot, dându-mi o cutie cu o raţie de mâncare. 

Am desfăcut conserva de fasole şi carnea cu ouă, 
azvârlindu-le pe toate în gamelă, împreună cu 
ciocolata şi cu restul. Câinele s-a repezit la ele: în afară 
de sare, piper şi hârtia igienică a înghiţit tot. l-am mai 
oferit o cutie, că ne dădea mâna: cu câţi piereau în 
luptă, mereu ne rămâneau raţii în plus. 

Acum câinele se mai potolise şi se gudura, privindu- 
mă prietenos. Cu urechea lui zdrenţuită, parcă şi-ar fi 
bătut joc de mine. Ploaia stătuse. Printre nori se 
strecura o rază sfioasă de soare. Am încercat iar să mă 
apropii de el, străduindu-mă să-mi gonesc din gând 
frica. Câinii simt când ţi-e frică, şi asta îi înrăieşte. 
Încet, încet de tot, am întins mâna, gata să sar înapoi. 
A întins botul, atât cât îi îngăduia lanţul, şi mi-a mirosit 


vârful degetelor. Gândindu-mă ce idiot eram, riscând 
să mă muşte, am început să-l mângâi pe ceafă: s-a 
lăsat mângâiat, apoi s-a culcat liniştit, îngenunchind, |- 
am scărpinat pe burtă. Câinele s-a întors cu labele 
desfăcute, în culmea fericirii; l-am scărpinat mai 
departe; pe legea mea dacă nu râdea! 

Deodată şi-a ridicat capul şi m-a lins pe mână. 

— La dracu”! a râs Gruber. Nu-mi vine să cred! 

A trebuit să plecăm. Ferma era cea din urmă la care 
venisem în recunoaştere: nici urmă de friţi, dar nici de 
unt. 

— Aceşti domni au executat o repliere elastică, sau, 
dacă preferaţi, o retragere strategică, a glumit Loriot. 

Asta era un servant. Înainte de a se înrola în Batalion 
(unde aveam numai voluntari!) făcuse studii, ca să 
devină profesor de geografie. Câinele s-a uitat la noi 
cum ne strângem lucrurile şi a scâncit uşor. 

— Nu putem să-l lăsăm aşa! a declarat Mougeot. 

— Ai dreptate: îl luăm cu noi. 

Vorbisem fără să mă gândesc; Gruber m-a adus la 
realitate, cu o plăcere răutăcioasă. 

— Căpitanului n-o să-i placă. Il cunoşti doar; fără 
animale! 

Din păcate, aşa era: cu Borelles nu te puteai înţelege 
când venea vorba de animale; nu prea ştiam ce să fac. 

— Măcar dezleagă-l, m-a sfătuit Mougeot. 

Am desfăcut lanţul; potaia a sărit pe mine şi mi-a 
tras câteva limbi pe faţă, apoi brusc a fugit ca din 
puşcă spre pădure; eram un pic dezamăgit. Am pornit 
la drum. Poziţiile noastre nu erau departe: doi kilo- 
metri. Intoarcerea s-a făcut fără probleme. Când ne 
apropiam de avanposturi, din tufiş a ţâşnit o umbră, 
care a început să meargă în stânga mea, potrivindu-şi 
pasul după mine, oprindu-se cu nasul în vânt când mă 


opream eu şi pornind din nou o dată cu mine. Din când 
în când, câinele ciobănesc ridica din cap şi mă privea: 
avea o căutătură blândă, aproape omenească. L-am 
mângâiat pe spate: s-a frecat de coapsa mea, gemând 
de plăcere. Poftim de mai rezistă! 

— Gata, hoţule, nu te las! 

Şi aşa i-a rămas numele. 

Era de o săptămână cu noi şi căpitanul s-a înfuriat 
rău. Ascunzători erau destule şi câinele a priceput pe 
dată că nu trebuia să fie văzut de ceilalţi. Se ţinea 
pretutindeni după mine, dormea cu mine sau în camio- 
neta cu muniții, îşi hăpăia cele trei raţii ale lui în 
fiecare zi, nu plictisea pe nimeni - de altfel, nici nu 
venea decât la camarazii mei, pe ceilalţi nu-i băga în 
scamă, şi se făcea nevăzut imediat ce apărea 
căpitanul. 

Era de milioane căpitanul Borelles! Un tip pe cinste, 
umflat ca un butoi, totdeauna primul în luptă, dar naiv! 
II păcăleai cum aveai chef: dovada - câinele. Curios 
totuşi cum de nu-şi dădea seama ce bine era pentru 
bietul răcan să aibă şi el un tovarăş credincios. Când te 
gândeşti că tipul, ca şi colegii lui de altfel, spunea cui 
voia să-l asculte: „îmi cunosc bine oamenii”. Nu zău! 
Nu cunoşti bine pe cineva decât când ai stat cu fundul 
pe latrină lângă el, sau când aţi mers împreună la 
dame - ceea ce bineînţeles nu era cazul! Nu-i nimic! 
Oricum, mie-mi plăcea căpitanul. Dacă l-ar fi văzut pe 
Hoţu', poate că pentru el ar fi făcut o excepţie. Câinele 
meu era formidabil, şi deştept foc: îl învăţasem o 
grămadă de lucruri. 

Până una alta, tot pasager clandestin era; de altfel, 
nu era singurul: la escadronul de tancuri care opera cu 
noi, găsiseră deunăzi într-un Sherman o tipă: se pare 


că era acolo de la debarcare.!. 

Până la urmă i-am spus şi lui dom’ locotenent. Cu el 
puteai fi sigur că nu te află nimeni. Cred şi eu: în civilie 
era preot. Băgaţi de seamă, pe popi nu-i prea aveam 
eu la stomac, dar al nostru era lux: nu găseai altul ca 
el să-ţi monteze o ambuscadă şi avea grijă întotdeauna 
ca oamenii lui să nu ducă lipsă de nimic. De exemplu, 
nu l-a văzut nimeni trăgând cu arma. Eu îl înţelegeam, 
dacă te gândeşti la meseria lui. Deunăzi a rămas un 
sfert de oră pe ceas lângă un rănit neamt, în 
aşteptarea ambulanţei. Vorbea cu el încet: trebuie să 
vă spun că vorbeşte nemţeasca la fel ca pe franceză; 
Gruber făcea un haz grozav: 

— Pui prinsoare că-l spovedeşte! 

Of, nenorocitul! Câteodată îmi venea să-i ard una 
peste bot! 

De dimineaţă m-a chemat locotenentul. 

— Leroy, ştii că am primit ca întărire o companie 
formată din tineri luptători din Rezistență. lei pe câţiva 
cu dumneata în patrulare acum când pleci. Ca să-i 
obişnuieşti. 

Of, of, of! Ce corvoadă! Să-i amesteci pe puştii ăştia 
cu noi ceilalţi, ce idee! Ca şi cum ai fi pus 4-5 jucători 
de la Cucuieţii-din-Vale lângă fotbaliştii profesionişti 
din echipa naţională! Mă rog, astea erau ordinele; se 
părea că generalul de Lattre, patronul nostru ăl mare, 
voia să-i încorporeze pe FFI-şti în unităţile obişnuite. 
Loriot mi-a explicat că asta se chema amalgam. Aşa 
folosea el întotdeauna cuvinte pe care nu le înţelegea 
nimeni. 

Deci, iată-mă în drum spre glorie, cu Mougeot şi încă 
vreo zece muhaiele. M-am uitat la ei cu coada ochiului: 
abia dacă împliniseră douăzeci de ani şi trăgeau şi ei 


1 Istoric! 


cu arma, vai de capul lor! Să nu-ţi vină a crede. 
Mişcarea era că trebuia să recunoaştem împrejurimile 
unei trecători, de unde a doua zi trebuia să pornim 
într-o recunoaştere mai babană. 

Era şi timpul să ne urnim din loc: de zece zile frontul 
stătea pe loc, începea să fie frig şi înţepeneam naibii! 
Se părea că galonaţii ăi mari declarau că făceam 
regrupările necesare înainte de a trece iar la ofensivă, 
ceea ce pe franţuzeşte însemna că firele de praz - 
adică generalii, fiindcă aveau capul alb... şi restul încă 
verde - îşi dăduseră seama că oamenii aveau nevoie 
să răsufle. Eu nu eram obosit; aş fi preferat chiar să 
termin treaba rapid, să-i mân pe Friţi cu lovituri de 
pompă de partea cealaltă a Rinului - un-doi! - şi să 
mă-ntorc acasă la mine; în ultima scrisoare, soră-mea 
mă anunţa că Marinette (slăbiciunea mea, dar nu 
degeaba!) se cam lasă să-i tragă clopotele un 
naftalinist care se juca de-a voluntarii morţii la 
cazarma Coulaincourt. Nici Hoţu' nu obosise, dar era 
supărat că nu voiam să-l iau cu mine. Cu tinerii ăştia, 
nu poţi şti niciodată: dacă le-ar fi mâncat vreo bucată 
de fund, căpitanul Borelles putea să-mi salte 
galoanele, or eu doream să înaintez sergent - ca să-mi 
pot unge bucata de pâine şi cu ceva unt. 

Am plecat, încolonaţi unul câte unul, eu în frunte şi 
Mougeot la coadă. Şi, ce să vezi, lorenul meu s-a 
împiedicat de-un trunchi, s-a întins cât era de lung şi 
nu s-a mai ridicat. M-am dus lângă el în graba mare; îşi 
scosese bocancul. 

— Ce te supără? 

— Cred c-am făcut o entorsă de toată frumuseţea, a 
răspuns el, strâmbându-se de durere. 

Şi totuşi văicăreala nu era genul lui. Mă uit la picior: 
glezna era de două ori mai groasă şi se învineţise. 


— Afurisită treabă! Te-ai lovit rău de tot. Să te ducă 
înapoi unul din tineri. 

— Eşti nebun. Cinci minute şi îmi vin în fire. Stai 
puţin! 

M-am înfuriat: Mougeot era unul din cei mai buni 
luptători din batalion. N-aveam de gând să-l las să se 
jelească în faţa patrulei. l-am ordonat celui mai voinic 
din FFI să-l ia în spinare şi am plecat mai departe prin 
pădure cu ceilalţi, cam ca un pedagog conducându-şi 
elevii la plimbare. 

În defileu am dat peste un han mititel şi drăgălaş, 
absolut intact. Ceva tare şic, dacă mă-nţelegeţi: 
partide de vânătoare, camere discrete cu ziua. 
Pesemne că servise de popotă; pe mesele din sala cea 
mare rămăseseră farfurii murdare şi pahare pe 
jumătate golite. Germanii plecaseră în grabă. Ticăloșii 
băgau în ei, nu glumă! 

În timp ce dădeam raportul prin radio, tinerii mei au 
început să scotocească în dreapta şi în stânga după 
sticle cu băutură sau niscaiva amintiri, ca să le arate 
burghezilor din spatele frontului. 

Ce imprudenţă! Abia am avut timp să sar la un blond 
mititel, înalt de trei şchioape, care întinsese mâna 
după un minunat pumnal de ofiţer, uitat ca din 
întâmplare pe bufet. 

— Nu te mişca, prostule!!! 

Uimit, puştiul a lăsat mâna în jos. Era şi cazul: 
uitându-ne mai bine, am descoperit firul ce lega 
mânerul de ştiftul unei grenade ascunse într-un 
castron de supă. M-am înfuriat rău: 

— Dumnezeule! Nu atingeţi nimic; e plin de capcane. 

— Asta oricum nu e! ripostează alt FFI, ridicând în 
sus o sticlă plină cu un lichid auriu. 

Pe brunetul ăsta înalt, cu mutră vicleană, îl aveam în 


colimator de la început: îi dădusem să care mortierul şi 
el i-l pusese în braţe blondinului. 

— Wasserglassi a anunţat el, privind eticheta. 
Wasser înseamnă apă, nu-i aşa? Trebuie să fie sigur 
vreun rachiu. 

Zis şi făcut! A pus sticla la gură, a băut cu poftă, s-a 
înecat, a scuipat, s-a înroşit ca sfecla şi a rămas cu 
gura căscată, ca un peşte pe uscat. 

— Ce... ce porcărie! a reuşit el să articuleze. 

Eu am început să râd. Wasserg/ass ştiam ce e, dar 
nu i-am spus: nu-i strica tipului să înghită un pic de 
soluţie pentru spălarea geamurilor. 

— Bun! Gata cu tâmpeniile! Răsuflăm niţel şi pe 
urmă ne întoarcem. 

Pentru mai multă siguranţă i-am scos pe toţi afară şi 
i-am pus în poziţie de tragere, să le fac un pic de 
instrucţie. În timp ce le indicam posturile, îmi umblă 
mintea: trebuia să existe o pivniţă la hanul ăsta şi cine 
zice pivniţă... Se impunea să dăm o tură şi eu aveam 
destulă experienţă ca să nu cad în capcanele nemților. 
Ordonându-le băieţilor să nu se clintească din loc, m- 
am întors în sala de mese. In spatele barului - un 
chepeng. Cu mare băgare de seamă, am legat o sfoară 
de mânerul chepengului, întinzând-o cam la zece metri 
şi am tras. Chepengul s-a ridicat: totul era limpede. 

În faţa mea - o scară. Luminând treptele cu lanterna, 
am început să cobor. Ah, fraţilor: raiul, nu altceva! 
Şiruri, şiruri de rafturi cu sticle cu vin de Rin. Tocmai 
mă pregăteam să le trec în revistă când deasupra mea, 
în sala de mese, s-a produs o explozie violentă, urmată 
imediat de încă trei. Fir-ar să fie, mortiere! Intr-o clipită 
m-am ascuns într-un colţ. Tipii din faţă ne văzuseră 
venind şi acum le urau bun venit mititeilor mei. Am dat 
să mă sui înapoi când a răsunat a doua salvă: 


chepengul a căzut cu zgomot, gata să mă pocnească în 
cap. Am alunecat, căzând în jos, pe scări. Alte patru 
explozii. Fără îndoială, erau SS-iştii, care trăgeau în 
noi. Într-adevăr, unităţile lor erau dotate cu câte patru 
lansatoare, în timp ce ale Wehrmacht-ului numai cu 
trei. g 

Tirul s-a oprit: m-am sculat, zăpăcit. Imi pierdusem 
lanterna, care se stinsese. Am urcat înapoi pe bâjbâite: 
nu era chip să ridic chepengul. Degeaba m-am 
încordat şi am împins din toate puterile: nici nu s-a 
clintit, probabil căzuse ceva deasupra lui. Dacă era 
barul, mă văzuse sfântul! Ala era din stejar masiv. Cu 
mâinile pâlnie la gură, am ţipat cât am putut de tare: 
n-a răspuns nimeni. Ori FFl-iştii mei muriseră cu toţii, 
ori spălaseră putina. Oh, nu le purtam pică: nu erau 
obişnuiţi, puştii. Azi fusese pentru ei adevăratul botez 
al focului, fiindcă dacă înţelesesem bine, isprăvile lor 
războinice se mărginiseră până atunci la atacarea unor 
soldaţi teritoriali osteniţi peste măsură, care băteau în 
retragere şi nu cereau altceva decât să se predea. 
Numai că în povestea asta eu eram cel care o 
încurcase, fiindcă atunci când se vor întoarce SS-iştii, 
cu siguranţă că vor azvărli o grenadă în pivniţă înainte 
de a intra să arunce o privire; scârbele astea îşi 
cunoşteau meseria! 

Trebuie să fi trecut cel puţin două ore de când 
stăteam aici în întuneric şi moralul meu era în cădere 
liberă. Dintr-o dată, am desluşit un zgomot de paşi: ca 
şi cum cineva ar fi târât ceva greu. Pastele şi dum- 
nezeii! SS-iştii descoperiseră chepengul. Mi s-a părut 
chiar că aud un lătrat: scârbogşii ăştia infecţi au şi câini, 
care probabil că m-au simţit. Izbindu-mă de rafturi, am 
ajuns în partea cealaltă a pivniţei şi m-am culcat pe 
burtă, cu mâinile pe cap - fiindcă-mi pierdusem şi 


casca - rugându-mă la Dumnezeu să nu se 
rostogolească grenada până la mine. Da, chiar aşa, 
fără falsă ruşine: locotenentul avea dreptate! 

Un scârţâit: capacul s-a crăpat puţin, o dâră de 
lumină a intrat dedesubt. Am închis ochii. Alt lătrat, 
vesel şi încântat, a răsunat în toată pivniţa; de data 
asta l-am recunoscut. Abia m-am dumirit, că Hoţu' s-a 
şi aruncat peste mine, mozolindu-mi faţa cu limba lui 
de câine bucuros că şi-a găsit stăpânul. 

La întoarcere în tabără, Loriot m-a lămurit: 

— Închipuieşte-ţi că tâmpiţii ăştia mici s-au întors 
povestind că i-au atacat nemţii, că tu ai fost omorât şi 
că ei s-au regrupat în timpul luptei, în orice caz, au 
avut mare noroc: numai câteva zgârieturi. Totuşi, au 
adus mortierul: tipul care-l căra, un blond mititel, nu 
mai putea: plângea, zicând că tu i-ai salvat viaţa. Nici 
nu putea să explice cum! Pe scurt, căpitanul i-ar fi 
crezut de nu i-ar fi ieşit în cale deodată câinele tău. Ai, 
frate-meu, dacă i-ai fi văzut mutra! Hoţu' a plecat 
întins pe drumul pe care aţi luat-o voi, pe urmă s-a 
întors şi iar s-a dus, şi tot aşa de mai multe ori, urlând 
ca la mort. Mi se făcuse pielea de găină. La un moment 
dat, m-a înhăţat de tunică, încercând să mă tragă după 
el. Uite, n-o să-ţi vină să crezi, dar tot Borelles a 
reacţionat cel dintâi. „Vă întoarceţi acolo imediat”! a 
ţipat el. Potaia ta ne-a condus până la chepeng, fără să 
şovăie nici o clipită. Nu ne-ai auzit când am ajuns? 

— Foarte nedesluşit. Credeam că sunt Friţii; când aţi 
ridicat capacul, m-au trecut toate năduşelile de frică. 

— Şi nu ştii partea cea mai frumoasă: adineauri 
Gruber s-a dus la căpitan, să-i ceară voie să-l păstrăm 
pe Hoţu' cu noi în mod oficial. Borelles s-a cam 
strâmbat, dar ăla atâta l-a bătut la cap, că până la 
urmă a zis „Bine”. 


M-am întors către Gruber, care se înroşise şi se 
bâlbâia, căutând să-şi ia un aer nepăsător: 

— Doamne, la urma urmei javra ta poate fi 
folositoare. 

Cu glezna pusă în ghips, şchiopătând în două 
bastoane, Mougeot a venit şi el la noi, urmat de tinerii 
FFI-işti din patrulă, care nu îndrăzneau să se apropie; i- 
am chemat: 

— Hei, veniţi încoace, zăpăciţilor! Nu faceţi mutrele 
astea: aşa se-nvaţă meserie! 

Loriot a destupat două sticle de Riesling - un cadou 
de la populaţia recunoscătoare. Am ciocnit; puştii se 
liniştiseră şi blondinul cel mititel se uita la mine ca la 
Dumnezeu. Câinele, care se învârtea şi el pe acolo, s-a 
strecurat printre picioarele lui Gruber, venind să se 
frece de mine. L-am scărpinat între urechi; s-a ridicat, 
şi-a pus labele pe umerii mei şi a început iar să mă 
lingă. 


Cenzura poştală 


Căpitanul de corvetă Verdal - după Dumnezeu, 
stăpân pe torpilorul Mousquetaire şi veteran al 
convoaielor din Atlantic - termină de golit luleaua în 
soclul de cartuş care-i servea drept scrumieră, apoi 
înalţă capul spre tânărul sublocotenent cu figură de 
copil, care aştepta înţepenit într-o impecabilă poziţie 
de drepţi. 

— Inţelegi, Landret, e prima oară după 4 ani că 
vaporul nostru ajunge pe teritoriu francez. Băieţii or să 
poată în sfârşit trimite veşti de ultimă oră familiilor. Am 
aranjat ca poşta să plece chiar de mâine, şi cu avionul. 

Făcu o pauză şi trase mai aproape punga cu tutun, 
care zăcea într-un colţ al biroului plin de hârţoage. 

— Am obţinut ca scrisorile să fie expediate fără a 
trece prin cenzura poştei navale, unde ar fi întârziat 
mai multe zile. In schimb, m-am angajat să le verific eu 
însumi, la bord. Aşa că i-au fost date deschise vag- 
mistrului. Îţi închipui că sunt destul de multe. Trebuie 
să le citească cineva, ca să fim siguri că nu cuprind 
indiscreţii şi la nevoie să le corectăm. 

Paşa îşi aprinse pipa şi hotări: 

— Dumneata vei fi acela! 

Îmbarcat numai cu o zi înainte, Gerard Landret, 20 
de ani şi un singur galon ale cărui saborduri tocmai le 
scosese! , încercă să protesteze: 

— Dar, domnule comandant, nu sunt de serviciu la 


1 Galonul de plutonier-major e haşurat, cel al unui sublocotenent de vas de 
clasa a doua (midship) e nehaşurat. Când eşti înaintat în grad trebuie numai 
să descoşi haşurile (sabordurile). 


noapte... 

— Tocmai: ofiţerul de gardă e prea ocupat ca să mai 
facă şi asta! 

— O să dureze cel puţin până la miezul nopţii! se 
văită ofiţerul. 

— Cu atât mai bine o să dormi după aceea. Îmi pare 
rău, dar eşti ultimul venit la bord şi dumitale îţi revine 
corvoada. Mulţumesc. Eşti liber. 

Gerard îşi puse cascheta pe cap, salută pocnind din 
călcâie şi se retrase. Verdal îl urmări cu privirea, 
clătinând din cap. Bietul copil: îi strica singura noapte 
de escală, căci Mousquetaire trebuia să plece chiar a 
doua zi. Dar cum să faci altfel, ceilalţi ofiţeri de pe 
torpilor erau în luptă din 1940, aşa că... Scoţând un 
oftat, paşa se reîntoarse la redactarea raportului său 
de operaţii. Dacă exista ceva ce nu putea să sufere, 
astea erau rapoartele şi dările de seamă! 

Pe coridor, sublocotenentul oscila între furie şi 
disperare. Ce ghinion! Se bucurase atât de mult de 
seara aceea! La Oran se găseau şi cârciumi, şi fete din 
belşug. Şi în loc de asta... 

— Fir-ar dracu-al dracului! înjură el, intrând în cabina 
ofiţerilor, unde steward-ul termina de strâns masa. 

Acesta din urmă, un tip mititel şi negricios, cu un aer 
viclean, exclamă, văzându-l: 

— Grăbiţi-vă, domnule locotenent. Ceilalți vă 
aşteaptă pe chei! 

Landret ridică din umeri şi se lăsă să cadă pe 
banchetă. 

— Du-te şi spune-le că pot s-o şteargă fără mine, şi 
anunţă-l pe vagmistru. 

— Vă aşteaptă în cancelarie, domnule locotenent. Cu 
un sac, uite atât de mare! adăugă marinarul, 
depărtându-şi braţele. 


— Bine, bine, să vină! Şi fă-mi o cafea, cât pentru 
patru! 

Controlul deveni repede plicticos la culme, aşa de 
tare se asemănau scrisorile. In plus, ştiind că vor fi 
citite şi de altcineva, marinarii se mărgineau la 
banalităţi, pomenind de bucuria de a se întoarce în 
ţară, de victorie, dar mai ales de permisia ce li se 
promisese la întoarcerea navei Mousquetaire în Franţa. 

Altfel, oamenii se arătau cât se poate de pudici în 
exprimarea sentimentelor, cu excepţia unui parizian 
care-i promitea prietenei lui o mie de voluptăţi, în nişte 
termeni care ar fi făcut să roşească şi o patroană de 
bordel. Gerard, cu obrajii ca focul, trecu repede mai 
departe. Bineînțeles, câte unii se foloseau de 
stratageme pentru a da a înţelege destinatarului unde 
se aflau şi, chiar mai grav, următoarea lor destinaţie: 

— „In seara asta o să mâncăm un cuscus! dar în 
curând, cred, că vom putea savura o boui/labaisse?”... 

Era cusută cu aţă albă; nemilos, midship-ul tăie 
rândurile cu pricina, în cele din urmă, treaba înainta 
mai repede decât crezuse! Se uită la ceas: 

„Ce bine! Doar ora zece şi aproape am isprăvit”, îşi 
spuse el. „Poate reuşesc să-i ajung din urmă pe 
camarazi. Mai am numai trei... numai două... 
formidabil: am ajuns la ultima!” 

Se grăbi să o cerceteze: scrisul era copilăresc, cu o 
mulţime de greşeli de ortografie. Hotărât lucru, 
caporalul mecanic Dupont se pricepea mai mult la 
mânuirea cheii franceze decât a stiloului. Deodată, 
Landret se încruntă... 

„Trebuie să-ţi spun ceva, e foarte greu, dar trebuie. 
Uite, n-o să pot veni în permisie prea curând. Nu 


1 Mâncare specific africană 


2 Ciorbă de peşte 


înainte de trei luni”, scria marinarul. „Mai bine îţi spun 
dinainte, ca să nu te miri când îi vei vedea pe Bernier 
şi pe Lamoine, care sunt cu mine la bord. incearcă să 
înţelegi. Cinci ani fără tine e mult. Aşa că într-o seară, 
când chefuisem...” 

Restul frazei fusese şters, apoi scrisoarea continua: 

„... cu una din femeile alea. O singură dată. Jur pe 
capul micuţei noastre Martine...” 

Cuvintele „o singură dată” erau subliniate. 

„Din păcate, a fost de-ajuns. Dumnezeu m-a 
pedepsit. Doctorul mă tratează cu nişte chestii noi, 
americane. O să mă vindec cu siguranţă, dar până 
atunci...” 

— Doamne! gemu  sublocotenentul,luându-se cu 
mâinile de păr. E complet nebun să-i mărturisească! 

Scrisoarea se încheia cu un amestec de rugăminţi şi 
cuvinte afectuoase, şi mai înduioşătoare prin stângăcia 
lor. Gerard era impresionat de această dramă 
familială, în care sordidul se învecina cu pateticul. Dar 
ce era de făcut? Să şteargă tot pasajul? Restul n-ar mai 
fi avut nici un înţeles. Pe de altă parte, ce reacţie ar fi 
avut soţia, văzând că bărbatul ei nu vine în permisie? 
Un lucru era sigur: nu putea lăsa să treacă aşa ceva! 
Ca hipnotizat de foile de hârtie şcolărească, Landret 
chibzuia zadarnic, când o voce groasă îl făcu să 
tresară: 

— Ai probleme? 

Silueta înaltă a comandantului se încadra în 
deschizătura uşii metalice. Fără un cuvânt, midship-ul 
se ridică şi îi întinse scrisoarea. Verdal o parcurse, 
trăgând din când în când din pipă. Când termină, 
fluieră uşor printre dinţi şi rămase tăcut câtva timp, 
apoi zise: 

— Du-te să vezi dacă Dupont e la bord şi trimite-mi-l 


încoace. 

Gerard se repezi afară. 

— Stai puţin. Celelalte scrisori sunt în regulă? 

— Da, domnule comandant. Am şi terminat. 

— Bine. Dă scrisorile vagmistrului şi du-te după 
camarazii dumitale: nu mai poţi de nerăbdare! 

— Dar... 

— De afacerea asta mă ocup eu. Du-te! 

Despovărat de o mare greutate, tânărul 
sublocotenent o şterse fără altă vorbă. 

In coridorul îngust, botezat pompos sală de arme, 
care dădea spre apartamentul comandamentului, 
caporalul de rangul II Dupont îşi făcea pentru a zecea 
oară un examen de conştiinţă. Ce greşeală gravă 
putea să fi comis, ca să-l convoace comandantul la el 
în toiul nopţii? Landret îl găsise în compartimentul 
motoarelor auxiliare, ocupat să îmblânzească un Diesel 
recalcitrant. Ordinul îl lăsase perplex: 

— Ar fi mai bine să mă schimb, nu? 

— Nu trebuie. Du-te aşa. 

Gradatul  aruncase o privire amărâtă asupra 
uniformei pline de pete de ulei, apoi, punând deoparte 
sculele, urcase, plin de presimţiri rele. Când bătu la 
uşă, Verdal deschise pe jumătate. 

— A, dumneata eşti. Stai puţin! 

Trecu un sfert de oră bun. Marinarul îşi ridică niţel 
cascheta pătată şi se scărpină în cap. Nu, nu-şi dădea 
seama deloc. Deodată, îi trecu prin cap o idee: dar 
dacă i se întâmplase ceva nevestei lui? Imposibil: 
lipsită de veşti încă de la armistițiu, familia nu ştia 
nimic despre el. Din ce în ce mai speriat, Dupont îşi 
ascuţi auzul; un murmur de voci răzbătea prin perete: 
probabil comandantul vorbea la telefon. Asta era rău! 
In fine, uşa se deschise. Pătrunzând în birou, caporalul 


tresări; paşa ţinea în mâini o scrisoare; scrisoarea lui. 

— Stai jos, bătrâne. 

Şovăi, alb la faţă ca varul. Verdal îl încuraja. 

— Nu te nelinişti. Totul s-a aranjat! Mai întâi, o să ne 
părăseşti chiar de mâine dimineaţă. Te îmbarci 
voluntar pe Larrey, un vapor-spital care pleacă la 
amiază spre Statele Unite. Trebuie să rămână acolo cel 
puţin două luni, pentru nişte transformări: la bord are 
tot ce trebuie... hm... pentru cazul dumitale. 
Întoarcerea lui în Franţa e prevăzută în martie. E destul 
ca să se şteargă orice urmă. g 

Inima lui Dupont bătea nebuneşte. Işi luă inima în 
dinţi. 

— Domnule comandant, nevastă-mea n-o să creadă 
niciodată că m-am dus voluntar, sau o să-şi închipuie 
că am avut motivele mele. 

— M-am gândit la asta. Aşa că uite ce-o să-i spui. 
Stai acolo. 

Întrebându-se dacă nu visează, bravul caporal se 
pomeni şezând pe locul şefului. 

— Gata? Îţi dictez! anunţă Verdal. A, lasă liberă 
prima jumătate a paginii. Acolo o să copiezi prima 
parte a scrisorii: „Trebuie să-ţi spun ceva: n-o să pot 
veni curând în permisie; nu înainte de 3 luni...” 

Uimit, Dupont îşi ridică ochii spre comandant. Acesta 
făcu un semn din bărbie: 

— Exact ce i-ai scris dumneata, ştiu, dar acum 
schimbăm puţin! „... fiindcă paşa...” Nu! Stai puţin! 
Pune mai bine „bătrânul”. Zi aşa: „fiindcă bătrânul e 
un ticălos. M-a desemnat pentru alt vapor care pleacă 
în cursă. După 5 ani, îţi dai seama!” 

Marinarul sări în picioare. 

— Nu pot să scriu aşa ceva, domnule comandant! 

— Nu numai că poţi, dar chiar trebuie! Ce dracu'! 


Singur ai zis: trebuie un motiv serios ca să-i explici 
lipsa dumitale. Ştii ceva mai bun decât că trebuie să 
execuţi ordinele? Hai, nu fă pe idiotul! 

Dupont scria cu greu, scoțând limba. Verdal citea 
peste umărul lui, fără să corecteze nici o greşeală. 

— Şi la urmă, spune-i că speri să petreci Pastele în 
familie, dacă n-ai putut veni de Crăciun. 

Era prea frumos, caporalului nu-i venea să creadă; 
căpitanul îi făcu cu ochiul: 

— Ba da, ba da. Am aranjat asta cu Larrey. Aşa că 
soţia dumitale n-o să ştie nimic despre... ghinionul pe 
care l-ai avut. De altfel, nimeni n-o să ştie. 

Dupont se ridică fără să scoată o vorbă, simțind un 
nod în gât din cauza emoţiei. 

— Lipeşte repede scrisoarea şi du-o lângă celelalte. 
Vagmistrul te aşteaptă ca să închidă sacul şi-ţi 
garantez că nu mai trece prin cenzură. De altfel, s-a şi 
făcut! adăugă Verdal, bătându-l pe umăr. 

Mâna marinarului tremura atât de tare încât trebui 
să încerce de două ori până să poată băga foaia în plic. 
Paşa îl împinse binişor către uşă. În prag, Dupont se 
întoarse. 

— Sigur, după chestia asta, n-o să mai pot niciodată 
să mă îmbarc cu dumneavoastră, dar... 

Îşi căuta cuvintele; deodată faţa i se însenină: 

— Dar o să vin la înmormântarea dumneavoastră, 
domnule comandant! Asta da, o să vin, vă jur! 


Prizonierul 
aprilie 1945 


Nemţii o şterseseră în viteză; erau deja departe, 
când am ajuns la hanul acela, aproape în vârful 
dealului pe care se instalaseră ai noştri. Se lăsa seara. 
Noi, ăştia de la tancuri distrugătoare, nu eram făcuţi 
pentru luptele de noapte. Cum locotenentul fusese 
rănit de o schijă de obuz şi dus la spital, şeful a hotărât 
să ne aşezăm lângă clădire! La fix! Blindatele la 
adăpostul copacilor (nu mai trebuia să ne omorâm ca 
să le camuflăm) şi perspectiva de a dormi într-un pat 
bun. 

— Ar trebui să ne-ngrijim de crăpelniţă! a declarat 
Magloire, brigadierul meu. 

Nici un pericol ca ăsta să uite mâncărica! 

Haleala da! Dar lichidul? Aşa că m-am repezit un-doi 
la pivniţă. Acolo l-am descoperit: tocmai încerca să se 
ascundă după o grămadă de cărbuni. Ca un idiot, nu 
luasem arma la mine. Inutil, tipul nu avea de gând să 
se bată. A ridicat imediat mâinile în sus, bâiguind pe 
franţuzeşte: 

— Îndurare, nu mă omorâţi! 

L-am apucat de guler şi l-am lipit de perete, chiar 
sub bec: un puşti! Dacă avea 16 ani, lung cât o zi de 
post şi slab de te speriai. Tremura ca varga şi pe faţa 
plină de pistrui i se scurgeau lacrimi mari. l-am arătat 
scara: 

— la sticlele astea şi urcă! 

A ascultat cu atâta grabă, încât a spart o sticlă. Vin 
de Rin! l-am tras un picior ca să-l învăţ să respecte 
produsele viilor naţionale. S-a grăbit să ia alta din raft. 


Nu era prost băiatul: alesese gewurtztraminer. 

Văzându-ne că urcăm, Biju, învăţător în civilie, a 
început să râdă: 

— le-te-te drace! Acum au început să facă războiul 
cu copii! 

Magloire a luat în primire sticlele; deja făcuse rost de 
un jambon. Asigurat în privinţa aprovizionării imediate, 
a început să-şi manifeste zelul (ţinea foarte mult să 
ajungă brigadier-şef). 

— Un prizonier? Trebuie să-l conduci la 
comandamentul escadronului,pentru interogatoriu. 

Nu mai spune! Era la peste 1 km şi şeful tocmai 
plecase cu jeep-ul. S-o fi pornit pe jos? 

— Mai e timp, nu? Întâi o să halesc! 

— O.K.! a încuviinţat Magloire, binedispus de vinul 
din care începuse să guste. Pune-l într-un colţ. Şi nici o 
mişcare, altfel Kaput!/ a adăugat el, ameninţându-l pe 
puşti cu Mauser-ul pe care-l luase cu o zi înainte de pe 
cadavrul unui hauptman!. 

Îngrozit, neamţul izbucni iar în plâns. 

— Gata, gura! a zbierat Menard, atacând jambonul. 

— Da, domnule, da. Eu, foarte...bun! bâlbâi celălalt 
între două suspine. 

— la te uită, vorbim franţuzeşte! exclamă Chamey, 
mecanicul. 

— Păcat că-i Friţ, că l-am fi luat ca boy, a zis Menard, 
care servise în colonii. 

Biju, mai practic, a intervenit: 

— Nu-i rău ce zici tu, până una-alta o să-l punem la 
muncă. la fă-te-ncoace Friţule, am o treabă pentru 
tine! 

După două ore, Gustav - aşa-l chema - curăţase 
gamelele, spălase tancul cu multă apă, scosese noroiul 


1 Capitan. 


din şenile şi chiar îl ajutase pe Charney să ungă 
maşinăria, acţionând pompa cea mare cu piciorul. 
Liniştit acum, ne explicase cum secţia lui de 
Hitlersjiingena!, îndoctrinată de un ofiţer SS care îi 
făcuse să jure că se vor bate până la ultimul om, se 
pomenise agăţată în ariergarda unei trupe blindate, 
apoi bubuită de artileria noastră, şi, mai ales, cum 
fugiseră SS-iştii încă de la primele lovituri de tun, 
lăsându-i pe puşti să se descurce singuri cu două 
mortiere. Restul era lesne de ghicit: singuri şi părăsiţi, 
tinerii se risipiseră ca un stol de vrăbii. Văzându-ne că 
venim, Gustav, cuprins de panică, se repezise în 
pivniţă, fără să se gândească. 

— Hotărât lucru, ca ordonanţă ar fi perfect! declară 
Biju, făcându-mi cu ochiul. 

Am prins ideea din zbor şi l-am atacat imediat pe 
Magloire, cu prefăcută indiferenţă: 

— la zi, scumpul meu brigadier, am putea să-l ţinem 
aici până mâine. Ar avea destul de lucru! 

Brigadierul băgase zdravăn în el: s-a uitat la tuspatru 
- a mai prima echipă a TD „Rinocerii”! - şi-a scărpinat 
amănunţit partea dinainte prin şliţul pantalonilor, 
dovadă că gândea adânc, şi a schiţat un semn apro- 
bator: 

— Bine, dar să-mi facă bocancii! 

Puştiul era deja îngenuncheat în faţa lui, cu o cârpă 
într-o mână şi cu o cutie cu cremă de ghete în cealaltă: 
bineînţeles, tocmai lustruise bocancii lui Biju. Când 
sergentul-şef Lenoir, adjutantul de pluton, s-a întors 
noaptea târziu, materialul era lustruit ca pentru 
inspecţie şi Gustav, care căpătase restul de jambon, se 
întorsese în pivniţă, cu ordinul de a nu da nici un semn 
de viaţă. 


1 Tineretul hitlerist. 


A doua zi eram foarte hotărâți să nu-l lăsăm să plece. 
Războiul se apropia clar de sfârşit, armata lui de Lattre 
se afla în Germania, astfel că şi noi puteam să ne 
îngăduim o fantezie. Când pomii erau înfloriţi şi 
gretchen-ele aveau grijă de odihna războinicului, un tip 
care te scuteşte de corvezi era totuşi comod, nu-i aşa? 

— Şi pe urmă, e alsacian, declară Charney. Mi-a spus 
el. Mobilizat cu forţa, ce mai! 

— Uşurel, uşurel! a exclamat Biju. l-am găsit livretul 
militar în pivniţă, unde-l aruncase. E din Kiel, 
drăgălaşul! 

— Ei, nu-i aşa departe, a zis Menard. Treci numai 
Rinul! 

Am pufnit în râs: 

— O azvârlitură de băț? Parcă altfel ziceai când un 88 
era gata să scufunde pluta pe care TD-ul traversa 
fluviul! 

Mecanicul s-a enervat: 

— Atunci îl ţinem, da sau ba? 

Trei glasuri i-au răspuns în cor: 

— ÎI ţinem. S-a făcut! 

Până la urmă, zelosul (vreau să zic Magloire, care 
vorbea mereu de reangajare după victorie) n-a fost 
prea greu de convins, mai ales că Lenoir îl felicitase 
pentru curăţenia maşinii: 

— Camarazii voştri să ia exemplu! 

La vorbele astea am ciulit urechea; nu trebuia în nici 
un caz ca celelalte echipaje ale plutonului să afle. li 
ştiam pe tipii ăia: curând ne-ar fi spus că tac din gură 
numai cu condiţia să le dăm şi lor „ordonanţa”, să le 
facă muncile, cum zicea Biju, care e învăţat... (dar v- 
am mai spus!). 

Brigadierul a consimţit să păstrăm secretul. 

— Îl ascundem în tanc, şi gata. Şi seara ne 


descurcăm noi: o să cantonăm mai la o parte. 

Chestia asta nu punea probleme, fiecare prefera să 
aibă spaţiul lui vital, ceea ce uşura lucrurile când 
venea vorba să pledăm fetelor din provincia Bade 
pentru reconcilierea franco-germană. Mai rămânea 
sergentul-şef, fiindcă locotenentul se afla în spital 
pentru câteva zile. 

— Dovadă că am şi câştigat războiul! a observat 
Menard. În Italia sau în Vosgi, vindecat sau nevindecat, 
ar fi trebuit să fie înapoi pe front. 

Deci l-am adăpostit pe Gustav în pântecele 
„Rinocerului” şi, la drum către glorie! 

Detaşaţi de plutonul nostru, făceam parte acum 
dintr-o patrulă mixtă, care mai cuprindea încă două 
Sherman-uri şi nişte blindate mai uşoare ale altor 
regimente. Cuirasierii şi spahiii se obişnuiseră să ne 
vadă stând deoparte şi de altfel, puţin le păsa. Unităţile 
noastre se răspândeau ca o pată de cerneală prin 
Wurtemberg şi aflasem de la un motociclist că 
americanii făcuseră joncţiunea cu rusnacii, undeva pe 
Elba. Ce mai, mirosea de la o poştă a victorie finală! In 
următoarele trei zile „Rinocerul” nu avu de atacat nici 
o ţintă mai de soi: numai câteva antitancuri şi, mai 
ales, baraje din trunchiuri de copaci. 

Acum Gustav era complet integrat în echipă. Cel 
puţin el se socotea cu adevărat de-al casei şi nu-şi 
exprima nici o emoție când trăgeam în compatrioţii lui: 
pitit pe vine în spatele trăgătorului, se mulțumea să-şi 
astupe urechile în momentul detunăturii. In afară de 
asta, mânca cât patru, flecărea bucuros şi ne spăla 
cămăşile. Imediat ce  dispăreau  GMCi-urile de 
aprovizionare, se repezea să care bidoanele de 
benzină şi cartoanele cu obuze. Mereu gata să se arate 


1 Camioane americane, care făceau serviciu în toate armatele aliate. 


folositor, i se întâmpla să facă şi de mâncare, spre 
recunoştinţa (burţii) brigadierului. 

Acesta, prieten - prieten, dar îl interogase 
conştiincios. 

— Puştiul e antinazist sută-n sută, ne-a spus el într-o 
seară. 

— Ei, bravo! a râs Biju. Arată-mi azi un singur Friţ 
care să se recunoască hitlerist şi îţi plătesc eu 
şampania! 

— Totuşi, a răspuns Magloire, nu cred că-i are la 
inimă. Taică-său a fost arestat de Gestapo şi trimis 
într-un lagăr. Era prof de franceză. 

— A, atunci da... a admis învățătorul, îmblânzit la 
ideea că avea de-a face cu fiul unui coleg. 

Menard l-a întrerupt, exclamânad: 

— În ce ne priveşte pe noi, mie-mi convine. Uite, ieri 
chiar m-a ajutat să curăâţ ţeava tunului şi mitraliera de 
12,7. 

În timpul ăsta, puştiul moţăia liniştit între şenilele 
TD-ului, ca un copilaş între labele unui dulău. 

Drumul şerpuia printre brazii de pe spinarea unei 
coline. Tocmai distrusesem o baricadă construită din 
câteva trunchiuri, care nici măcar nu era păzită. De 
altfel, de dimineaţă nu văzusem nici picior de Friţ. 
Toate bune şi frumoase,numai că „Rinocerul” se 
oprise; avea o porcărie înăuntru, pe care Charney se 
străduia s-o repare. Restul patrulei ne-o luase înainte, 
ajungând într-un sat aflat la 1 km distanţă şi lăsând 
jeep-ul de depanare la noi, pentru orice eventualitate. 
Mecanicul a ieşit din turelă şi s-a îndreptat spre jeep: 

— Ar trebui să te duci să-mi aduci o piesă din half- 
track, i-a spus el şoferului. 

— Nu se poate, a răspuns acesta, am ordin să rămân 
cu voi. Trebuie să plecăm împreună. 


— Tocmai! Nu putem pleca dacă n-am piese, şi 
căpitanul a şi urlat la noi prin radio, rugându-ne să-i 
dăm zor. Du-te, nu-ţi ia nici cinci minute. Ce crezi că o 
să ni se întâmple? Nu-i nici picior de Friţ pe-aici. 

— O.K.! s-a învoit celălalt, demarând în viteză. 

— Hei, băieţi! a exclamat Biju. Veniţi puţin acolo, la 
soare, să vă fac o poză! 

De când găsise la Pforzheim un Zeiss-lkon superb, 
învățătorul nu se mai gândea decât cum să fixeze 
fiecare moment pe „Placa sensibilă”, cum zicea el. 

Am coborât cu toţii. La vreo 10 metri de şosea, un 
luminiş mititel arunca o pată de lumină în pădure. Biju 
şi-a început circul: 

— Bun! Staţi aşa... nu! Menard,puţin mai la stângaiil 
umbreşti pe briga... 

Nici nu şi-a terminat fraza, că din tufişuri au ieşit 
nişte siluete cu căşti, aţintindu-şi mitralierele spre noi. 
Un uriaş cu faţa desfigurată de o cicatrice a urlat în 
franţuzeşte: 

— Mâinile la ceafă! Nici o mişcare! 

Căzusem ca şoarecii în cursă. Am ascultat, împreună 
cu camarazii, înjurându-mă singur în gând, căci n-ar fi 
trebuit să ies din tanc. Tipul a înaintat spre noi: 

— Un, doi, trei, patru, cinci: echipajul complet, nu? 
Mulţumim frumos pentru cadoul pe care ni-l faceţi,căci 
tancul ne va fi de mare folos. 

Vorbea cu un vag accent nordic şi deodată am 
observat insignele de pe reverul de la gât: aveam de-a 
face cu SS-iştii, mai rău, cu colaboraţionişti în uniforme 
germane; abia am găsit timp să schimb o privire cu 
Biju, care se făcuse palid: înţelesese şi el. Deja 
spurcăciunile ne împingeau înaintea lor cu lovituri de 
sabie. 

— Dezbrăcarea, toată lumea! a urlat cel cu 


cicatricea. Puteţi rămâne în slip şi ciorapi, a adăugat el, 
râzând răutăcios. 

Ce să faci decât să execuţi? Magloire, alb ca hârtia, 
mi-a aruncat o privire disperată. Şi el pricepuse ideea: 
scârbele urmau să îmbrace uniformele noastre şi să ne 
ia tancul - tancul nostru! - apoi să dea buzna drept 
peste sat. Cum camarazii nu bănuiau nimic, asta 
promitea o încurcătură de toată frumuseţea. Ticăloșii 
ne mai făcuseră aceeaşi figură în Alsacia, cu Sherman- 
uri luate de la americani. 

Îmi suceam mintea cu disperare, încercând să-mi 
încetinesc mişcările şi prefăcându-mă că-mi venea 
greu să-mi scot bocancii. Nu erau decât şase, dar 
ţineau Schmeisser'-ele aţintite asupra noastră, gata să 
tragă de la mai puţin de un metru. 

— Culcaţi-vă! Pe burtă! a răcnit namila. 

Era sfârşitul. Adio, mamă! Am închis ochii şi am 
strâns din dinţi, aşteptând glonţul în ceafă, când o 
rafală lungă a sfâşiat aerul deasupra mea şi SS-iştii au 
început să urle. Am ridicat capul. Doamne sfinte, nu se 
poate:  agăţându-se de mitralieră şi strângând 
mânerele din toate puterile, cu degetele mari apăsate 
pe butonul de tir aşa cum ne văzuse pe noi, Gustav - 
„ordonanţa” noastră - îi secera fără milă pe agresori. 
Numai cel cu cicatricea a mai avut timp să riposteze, 
înainte de a se prăbuşi şi el la pământ. Deodată s-a 
făcut linişte; totul nu durase decât câteva secunde. 
Complet aiuriţi, cu urechile vuind, ne-am ridicat cu 
greutate. Pe jos zăceau şase cadavre sfârtecate: două 
din ele nu mai aveau faţă, altul... puah! Am început să 
vomit, şi nu eram singurul. 

Biju a înţeles cel dintâi şi s-a repezit la TD, strigând. 
Cu trupul pe jumătate ieşit din turelă, Gustav se 


1 Mitraliere germane. 


prăbuşise peste mitralieră: un glonţ, poate singurul pe 
care avusese timp să-l tragă ticălosul,îl lovise drept în 
piept. Avea ochii larg deschişi, ochi de copil. 

L-am dezbrăcat: puştiul nu merita să odihnească în 
aceeaşi uniformă cu ticăloşii ăştia. Menard i-a pus 
cămaşa lui, pe care Gustav i-o spălase în ajun, Charney 
şi-a cedat pantalonii, iar eu centura mea. 

L-am îngropat în grabă, căci începuse să se audă 
radioul. In timp ce Magloire făcea de pază pe drum, în 
întâmpinarea jeep-ului care anunţase că se întoarce, 
învățătorul a făcut o cruce din două ramuri. 

— Doamne, doar era catolic, a explicat el, jenat, dar 
nimeni nu se gândea să-şi bată joc de el. 

Charney găsise o scândură. Muindu-şi degetul în 
unsoare, a scris pe ea: MORT PENTRU FRANŢA ŞI 
PENTRU PACE. 

Am aprobat în tăcere. De altfel, noi ăştia cinci, 
echipa noastră, eram întotdeauna de acord. 


O nouă religie 


Oamenii noştri înnebuniseră; făceau tărăboi, se 
înghionteau pe coridoare, cântau, strigau măscări, îşi 
verificau pentru a suta oară armele, făceau bancuri 
idioate şi râdeau ca proştii. Şapte săptămâni! Şapte 
săptămâni de când aşteptau în tabăra lor din jungla 
cinghaleză momentul să pună în sfârşit piciorul pe 
pământul Indochinei. 

Ofițerii, cu mine în frunte, zâmbeau şi-i lăsau în pace, 
spre revolta căpitanului însărcinat cu disciplina la bord, 
care probabil credea că trupele de comando n-au nici 
urmă de spirit militar. 

Spirit militar? Vezi să nu! Trecuseră 45 de zile de 
când împărăţia Soarelui Răsare capitulase în faţa 
bombei atomice, 45 de zile de când Statele Unite ne 
împiedicau să ne întoarcem la noi acasă. In fine, azi 
sosise clipa: crucişătorul uşor pe care tocmai ne 
îmbarcasem se pregătea să urce full speed? meandrele 
râului Saigon, unde aveam să fim primii care să 
readucem drapelul francez. Era deci cel mai firesc 
lucru cu putinţă ca băieţii să se defuleze puţin, iar cei 
mai şmecheri să se fi strecurat deja la bucătărie sau, şi 
mai bine, la cambuză?. 

De altfel, disciplina şi cu mine... Ce să zic! Dacă sunt 
sublocotenent de vas, ăsta e într-adevăr un hazard al 
războiului. Şeful meu din Rezistență era căpitan de 
corvetă. După capitularea germană, a format o grupă 


1 Cu viteză maximă (engl.) (n. tr.). 


2 Magazie de alimente pe o navă (n. tr.). 


de comando, jumătate marină - pe jumătate infanterie 
colonială; fusesem adjunctul lui direct în reţeaua 
noastră şi aşa am rămas. Asta e! 

Suntem învingători, revenim în Cochinchina asta 
unde mi-am petrecut o parte din copilărie. Ce 
frumoasă e viaţa! 

L-am regăsit la bord pe prietenul meu Hubert 
Dumond - sublocotenent adevărat, absolvent al 
Academiei Navale: ca la carte. Tocmai beam împreună 
un whisky în careul ofiţerilor, când în prag a apărut un 
vlăjgan uşor adus de spate. După faţa lui arsă de 
soare, plină de semne ca a unui boxer, şi părul 
grizonat, tuns perie, părea să aibă la 40 de ani. S-a 
lăsat să cadă pe scaun lângă noi, şi-a şters obrazul cu 
o batistă mare în carouri şi a oftat: 

— Candela şi sfeştania, ce căldură! 

Cum nu purta nici o insignă de grad pe tunica de 
camuflaj, Dumond s-a încruntat; m-am grăbit să fac 
prezentările: 

— Căpitanul Percheron... sau, mai degrabă tovarăşul 
P, viitor locotenent-colonel FTP. 

Noul venit a ridicat din umeri: 

— la termină cu gargara, te rog. Dacă-cţi închipui că 
am inima să fac haz... 

— Ce nu e-n ordine? 

Fostul luptător din Rezistență a clătinat din cap, fără 
să-mi răspundă. Hubert a făcut semn chelnerului. 

— Beţi un scotch cu noi,domnule căpitan? 

— Cu plăcere! 

De cum au apărut băuturile, a dus paharul la buze şi 
l-a golit dintr-o înghiţitură, chiar când difuzorul a 
început să debiteze: 


1 Franc-tirori partizani — organizaţia militară de rezistenţă a partidului 
comunist în timpul ocupaţiei germane. 


— Echipajul la posturile de luptă! Echipajul... 

Percheron a făcut semn cu bărbia înspre difuzor. 

— Uite! Fii atent! lar începe porcăria, a anuntat el cu 
o voce sumbră. 


Imediat după capitularea japoneză, izbucniseră 
tulburări în Indochina. Francezi dezarmaţi, femei, copii 
fuseseră măcelăriți sălbatic sub ochii indiferenți ai 
niponilor, care, în mod paradoxal, trebuiau să menţină 
ordinea chiar în condiţiile capitulării lor. In aceste 
circumstanţe, comandantul crucişătorului decisese 
cuminte să se instaleze în râu, cu tunurile îndreptate 
asupra malurilor, gata să riposteze energic la orice 
agresiune. Trupele de comando primiseră consemnul 
să nu se arate la vedere, rămânând claustrate în 
posturi; nedisciplinat ca întotdeauna, m-am strecurat 
totuşi pe punte, alături de Dumond, care răspundea de 
tunurile de 20 mm. Percheron a venit după mine. 
Prietenul meu a comandat: „Gata de manevră”. 
Percheron l-a întrebat: 

— O să trageţi în băştinaşi? 

Sublocotenentul îl măsoară cu o privire rece: 

— Bineînţeles, dacă ne atacă! Vă surprinde? 

Fără să renunţe, căpitanul i-a dat înainte: 

— Şi totuşi, oamenii ăştia sunt la ei acasă. Pur şi 
simplu doresc să fie independenţi. De ce să le refuzăm 
asta? 

Hubert mi-a aruncat o privire grăitoare. 

— Domnule, a răspuns el pe un ton glacial, sunteţi 
superiorul meu ierarhic (apăsând pe cuvânt), dar mă 
întreb ce faceţi dumneavoastră aici... fiindcă sunteţi 
voluntar, nu-i aşa? 

— Da, ca să mă bat cu japonezii, dar nu cu... 

Dumond l-a întrerupt sec: 


— Un militar nu-şi alege adversarii: el execută 
ordinele. 

Ai, ai, ai! Mirosea a bătaie. M-am băgat între ei: 

— Ascultă, căpitane! Ştii că există chestii asupra 
cărora niciodată n-o să fim de acord. Fă-mi plăcerea, 
nu mai insista. 

Percheron ne-a privit pe amândoi: pe faţă i s-a 
aşternut un fel de uimire îndurerată. 

— Cu toate astea, ar trebui să pricepeţi, a spus el. 
Fiindcă, nu-i aşa, aţi fost amândoi în Rezistență. Şi voi 
aţi luptat pentru libertate. 

De astă dată Hubert, care intrase în Forţele Libere 
din iulie '40, nu l-a iertat: 

— Exact, ca şi dumneavoastră. Numai că eu am 
început ceva mai devreme! 

Cel interpelat s-a înroşit, a dat din cap şi a 
murmurat: 

— Nu cunoaşteţi tot... 

Apoi, fără să-şi fi terminat fraza, ne-a întors spatele 
şi a coborât iar scara verticală către punte. L-am 
urmărit din ochi: mergea încet, cu capul plecat, cu 
genunchii îndoiţi, ca să-şi ţină echilibrul, masiv şi 
puternic ca omul cavernelor. Prietenul meu m-a 
întrebat: 

— la spune-mi, Patrice, unde l-ai mai găsit şi pe tipul 
asta? 

Chestia era că... 

La început nu prea ştiam cum să-l luăm. Venise să ni 
se alăture la Ceylon în iunie,în fruntea unei companii 
de infanterişti de marină, atunci când noi pregăteam în 
mare taină un raid pe coasta Birmaniei. Vorbea puţin. 
Secundul îl primise destul de rece şi ne prevenise: 

— Aveţi grijă. Ofiţerul ăsta a fost într-o reţea de 
rezistenţă comunistă! 


În schimb paşa, care-l cunoscuse în Franţa, părea că- 
| stimează foarte mult. Cei mai mulţi dintre oamenii săi 
proveneau ca şi el, din FFI; dar mulţi gradaţi serviseră 
în armata armistiţiului înainte de a lua parte la lupta 
clandestină. Tipul îşi conducea oamenii cât se poate de 
bine, dar în felul său; de exemplu, când un soldat tânăr 
îi zisese unui sergent „vichy-stule”, îl pusese pur şi 
simplu la pământ cu un pumn, pe urmă îi silise pe cei 
doi să se împace în jurul unei lădiţe cu bere. După asta 
nu mai fuseseră niciodată incidente în compania lui. 

La antrenamentul individual ne întrecea pe toţi, atât 
la tir cât şi la mânuirea explozivelor; pe teren 
experienţa sa şi simţul manevrei le depăşeau cu mult 
pe cele ale unui şef de partizani. 

— Hei, în Spania comandam un batalion, îmi spuse el 
odată pe neaşteptate, după un exerciţiu deosebit de 
reuşit. 

În mod destul de curios, Percheron începuse să mă 
simpatizeze, de unde la început nimic nu părea să-i 
apropie pe fiul unei familii din marea burghezie şi pe 
un veteran din Brigăzile internaţionale. 

— La Albacote am cunoscut un mic navarez care 
semăna cu tine, mi-a mărturisit el într-o seară, pe 
terasa popotei unde stăteam la răcoare. Era înalt şi 
blond ca tine. Îmi era foarte drag; l-au împuşcat 
franchiştii. 

Pe moment am crezut că omul făcea parte dintre ei-, 
asta mi-a creat un şoc. Ei bine, nicidecum, dimpotrivă. 
Cunoşteam chiar două strângătoare de paraşute care 
ar fi putut s-o dovedească. Imi povestea despre 
războiul lui din Spania: F 

— Ce mai bordel! Toată lumea voia să comande! In 
plus, trebuia tot timpul să fii cu un ochi pe franchiştii 
din coloana a V-a, ca să-i reperezi când se infiltrau 


printre noi, şi cu celălalt pe anarhiştii care nu puteau 
să ne înghită. 

Îmi vorbea cu mândrie despre prietena lui rămasă în 
Franţa: 

— Marcelle era cu mine în Rezistență, cu burta la 
gură. A născut în ziua când am eliberat Limoges. 
Dimineaţa omorâse un miliţian! 

Pe scurt, ne împrietenisem. Mă intriga şi mă fascina 
totodată; părea mistuit de un soi de flacără rece. Când 
a capitulat Japonia, comportarea lui Percheron s-a 
schimbat simţitor. A devenit din ce în ce mai rezervat, 
chiar şi cu mine, ai fi zis că ceva îl supără. Când am 
aflat despre atrocitățile comise de Vietminh, o furie 
nebună i-a cuprins pe oameni, ca şi pe ofiţeri. El n-a 
suflat o vorbă. Trei zile n-a deschis gura, decât pentru 
probleme de serviciu. În ajunul îmbarcării, paşa ne-a 
adunat ca să ne explice situaţia: împrejurimile 
Saigonului erau în mâinile unor rebeli încadrați de 
japonezi şi care refuzau să se predea. Văzându-l, aş fi 
jurat că această ştire îi lua o piatră de pe inimă. 

Dar astăzi, iată-l din nou cu probleme... Poate ar 
trebui să-i spun comandantului. 

N-am zis nimic şi bine am făcut. Pe când cercetam 
marginea oraşului, am doborât mai mulţi snipers:!, toţi 
japonezi.  Omorâseră cinci tipi din compania lui 
Percheron. Când şi-a mânat oamenii la atac, n-a mai 
stat pe gânduri, n-a făcut prizonieri, chiar a capturat 
un drapel japonez pe care unul dintre lunetişti îl ţinea 
îndoit pe piept. L-a împachetat şi l-a trimis în Franţa, 
împreună cu o scrisoare lungă - el, care nu scria aproa- 
pe niciodată, nici măcar Marcellei. 

— Ce să-i scriu, ştie ea că o iubesc şi că mă gândesc 
la ea şi la copil! îmi răspundea când mă vedea 


1 Trăgători izolaţi,în general înarmaţi cu puşti cu lunetă. 


mirându-mă. 

Am fost trimis să pacificăm delta Mekong-ului. 
Hotărât lucru, paşa era fin ca tăişul săbiei sub 
aparențele lui de gorilă: evita să-l angajeze direct pe 
omul nostru contra unor adversari neorganizaţi, care 
adeseori nu erau alţii decât ţăranii de prin partea 
locului. In schimb, îl folosea de îndată ce se semnala o 
prezenţă niponă. Oricum, nu era normal! 

Până la urmă i-a dat comandamentul teritorial al 
unei zone cuprinzând vreo 10 sate. Dintr-o dată, iată-l 
pe luptătorul meu din Rezistență transformându-se în 
şef scout, ajutându-i pe bieţii ţărani (nha-qué) să-şi 
refacă una câte una colibele, îngrijind bolnavii, 
împărțind alimentele, trimițând soldaţii în orezării să 
lucreze. Toate acestea, cu mare risipă de ţipete şi 
uneori de lovituri cu piciorul în fund, care în general 
nu-şi nimereau ţinta. Colţul lui părea să meargă strună 
şi indigenii care - înşelaţi de propaganda viet - 
fugiseră în hăţişuri la venirea noastră, se întorceau pe 
la casele lor. De altfel, sectorul era din ce în ce mai 
calm. Mai survenea din când în când câte o 
ambuscadă, totdeauna noaptea, dar progresele 
noastre erau clare şi paşa se arăta încântat. 

— Vezi, Patrice, „tovarăşul” nostru şi-a găsit vocaţia 
şi face treabă bună pentru Franţa! 

Şi eu mă bucuram. La urma urmelor, de ce nu? Poate 
că începea să înţeleagă. In orice caz, lucra. 

Tocmai citeam prima lui dare de seamă. Percheron a 
imaginat un adevărat plan cincinal, mergând de la 
recensământul populaţiei până la proiectele de 
construcţii de şcoli şi cantoane populare; bineînţeles, 
pune cifre şi cere credite. 

Deoarece comandantul mi-a încredinţat 
contabilitatea grupului, sub pretextul că mă 


pregătisem pentru înalte Studii Economice, eram 
obligat să-i verific bilanţurile şi acolo ceva nu era în 
regulă: comparând cantităţile de alimente distribuite 
cu numărul de locuitori, am început să devin atent. 
Petrecând trei ani în ţara asta, ştiam foarte bine că 
ţăranii anamiţi se hrăneau mai ales cu orez şi nuoc- 
mam!; iar dacă mă luam după raport, nha-qué ai 
omului meu mai consumaseră o megatonă de 
conserve de carne şi alimente meat and vegetables’. 
Curios: adunările păreau a fi corecte şi totuşi... Brusc 
am înţeles: cu o zi în urmă făcusem cu paşa turul micii 
împărăţii a lui Percheron; acesta ne arătase cu 
mândrie gropile lui de gunoi; pretindea într-adevăr ca 
indigenii să ardă gunoiul drept măsură de igienă, dar 
nu văzusem, ca să zic aşa, nici o cutie goală de 
conserve. 

Această constatare, împreună cu faptul că rebelii nu 
mai veneau „să se aprovizioneze”, cum se întâmpla în 
alte părţi imediat ce întorceam spatele, m-a condus la 
o concluzie inevitabilă: Percheron însuşi era cel care îi 
aproviziona pe viet. 

Lucrul mi s-a părut atât de revoltător, încât m-am 
hotărât să deschid o mică-anchetă pe cont propriu 
înainte de a mai vorbi cu cineva, dar n-am avut timp să 
aflu mai multe, că afară s-a auzit deodată un foc de 
armă. 

Trăsese o santinelă: patru ţărani apăruseră pe 
neaşteptate în toiul nopţii; mare noroc că nu fuseseră 
împuşcaţi. Îl aduceau pe Percheron, întins pe o targă, 
fără cunoştinţă, cu nările strânse, cu chipul deja ca de 
ceară: avea trei gloanţe în el. 

Interogaţi, ţăranii au jurat că nu ştiau nimic, că l-au 


1 Saramură de peşte, considerată bogată în vitamine şi fortifiantă. 


2 Conserve americane, carne cu legume. 


găsit pe căpitan la pământ, fără cunoştinţă. Reuşise, 
pare-se, să se târască până la intrarea în satul lor. 
Poftim de citeşte ceva pe feţele astea de nepătruns! 
Paşa a reacţionat: în zorii zilei, un hidroavion s-a lăsat 
pe lacul vecin şi a ridicat rănitul; doctorul nostru nu i-a 
dat nici o şansă din zece. 

Două săptămâni mai târziu, nu numai că prietenul 
meu nu murise, dar era salvat. Însă comandantul, care 
se dusese să-l vadă la spital, nu izbutise să-l facă să-i 
spună în ce împrejurări fusese împuşcat. Când 
insistase, chirurgul îl dăduse afară: rănitul era încă 
foarte slăbit. 

Comandantul nostru avea, de altfel, alte griji acum: 
am întreprins o serie de operaţiuni care ne-au adus 
dincolo de Bassac. După o lună de drum istovitor prin 
noroi, grupul nostru a fost trimis în sfârşit la odihnă la 
Saigon. Hoinăream pe strada Catinat, admirând 
vitrinele, când cineva mi-a tras o palmă zdravănă între 
umeri. M-am întors: era Robert Verdet, cumnatul meu, 
sau mai degrabă, fostul meu cumnat: oaia râioasă a 
familiei. Soră-mea, Madeleine, îl cunoscuse pe un 
pachebot, când se întorcea din Indochina; cât 
traversaseră Oceanul Indian, căzuse în braţele acestui 
roşcovan înalt, cu înfăţişare de corsar. Consulul Franţei 
la Port-Said îi căsătorise, fiindcă Robert refuza orice 
ceremonie religioasă: era ateu înverşunat şi comunist 
pe deasupra. Bunică-mea făcuse o criză depresivă, pe 
care se dusese să şi-o trateze în Bahamas, ocazie cu 
care evitase ocupaţia germană. Verdet, mobilizat ca 
prim-caporal (nu putea fi vorba de a fi ofiţer în 
rezervă!) se înrolase la Francezii Liberi după armistițiu. 
Tot nebună după el, Madeleine reuşise să ajungă în 
Marea Britanie, trecând prin Portugalia: banii 
deschideau multe uşi. Ea se întorsese la Paris de 


Crăciun în '44, ca ofiţer în serviciile feminine ale 
Flotei... şi divorțase, ceea ce-i permisese să se 
recăsătorească la Saint-Honore d'Eylau şase luni mai 
târziu. Aşa că Robert m-a sărutat pe amândoi obrajii, 
ca şi cum abia ne-am fi întâlnit cu o zi în urmă. După 
patru ani de convoaie în Atlantic, era un căpitan 
secund pe un //iberty-ship afretat de Mesageriile 
maritime. 

— Bătrânul meu Patrice, ce noroc să te-ntâlnesc! a 
exclamat el, luându-mă de braţ. Trebuie să vizitez pe 
un camarad care a fost rănit... 

S-a uitat în carnet: 

— La spitalul Grall, ştii unde e? 

— Sigur! 

— Formidabil! O să mă conduci. 

Pe drum, mi-a explicat: 

— Închipuieşte-ţi că nici nu-l cunosc. În Franţa nişte 
tova... hm... nişte prieteni mi-au dat sarcina să-l 
vizitez. Ştiu numai că e căpitan şi că se numeşte 
Ernest Percheron. Îţi spune ceva, din întâmplare? 

Am rămas cu gura căscată de surpriză. Ex-cumnatul 
meu, care fixa o metisă cambodgiană sculpturală, n-a 
observat nimic şi a exclamat: 

— Aşadar, iată-te ofiţer... şi încă în Royale! Cine ar fi 
crezut: te credeam mai degrabă preşedinte, director 
general la o întreprindere. 

Spitalul era destul de departe şi soarele ardea 
vârtos; am ridicat braţul ca să chem o ricşă, dar Verdet 
a exclamat imediat: 

— Nu, nu! Nu iau niciodată, din principiu! Ei, 
Doamne: mereu opiniile lui! Să te laşi tras de o maşină 
umană care pedalează i se părea îngrozitor de 
colonialist. Mergând mereu cu pas vioi, mi-a pus tot 
felul de întrebări: activităţile mele în Rezistență îl 


interesau foarte tare. 

— Ce nu pricep eu, mi-a spus el, e că un tip ca tine, 
care s-a bătut curajos contra fasciştilor, combate acum 
împotriva unui popor care se luptă pentru libertatea 
lui. 

Ah, nu! Doar n-o să înceapă şi el ca Percheron! Am 
vrut să-i răspund, dar el mi-a aruncat, surâzând cu toţi 
dinţii: 

— Îţi spun asta fiindcă am multă stimă şi afecţiune 
pentru tine, chiar dacă nu mai eşti cumnatul meu! 

— Dar şi eu te... 

— Crede-mă, bătrâne, a adăugat el dintr-o dată, 
redevenind serios. Pleacă din cloaca asta cât mai 
repede!, 

— Să plec... glumeşti? 

— Patrice, s-a zis cu noi! Treaba s-a împuţit: voi 
credeţi că aţi câştigat, când de fapt Vietminh-ul 
controlează toată ţara. Uite, au organizat chiar alegeri 
generale în plin Saigon, sub nasul nostru. A fost ales 
unul numit Giap. 

— Nu mai spune, eşti bine informat. 

— Şeful de celulă de pe vaporul meu ne-a pus la 
curent. 

— Vrei să zici că la bordul cargoului tău e o celulă 
comunistă şi că nu eşti tu patronul? 

— De ce aş fi eu? Şeful e un simplu mecanic, dar din 
punct de vedere politic e mult mai bine educat decât 
mine. 

Şi-a oprit explicaţiile fiindcă ajunsesem. L-am lăsat 
să se informeze la biroul internări şi am zâmbit când 
m-am gândit ce reacţie va avea când va descoperi că 
Percheron şi cu mine făceam parte din aceeaşi unitate. 

În timp ce parlamenta, m-am surprins examinând 
bănuitor un infirmier vietnamez în alb, care ieşea cu un 


pachet de fişe în mână. Poate că şi el era un rebel. 
Dintr-o dată, m-am văzut ca ofiţer al unei armate de 
ocupaţie, exact ca germanii în Franţa. Mi-am trecut 
mâna peste frunte. Stai, domnule, să nu divagăm! 
Nemţii veniseră la noi ca inamici, în vreme ce noi, 
francezii, smulsesem odinioară Indochina de sub jugul 
chinez; le  adusesem civilizaţia, sănătatea... da, 
sănătatea, fiindcă piereau ca muştele înainte de 
venirea noastră! Construisem şcoli, spitale, drumuri, 
fără a mai pune la socoteală opera misionarilor noştri 
sau a călugăriţelor. 

Chiar infirmierul, care se oprise să-şi consulte 
hârtiile, purta o tunică împodobită cu o cruciuliţă aurie. 
Şi-a înălţat capul şi privirile ni s-au întâlnit; mi s-a părut 
că citeam un fel de sfidare în ochii lui. Hotărât lucru, o 
luasem razna! 

Şi deodată, soluţia mi-a apărut evidentă. Mi-era puţin 
ruşine că nu mă gândisem niciodată. Independenţa, 
da! Dar noi trebuia să conducem spre ea acest popor, 
care nu o cunoscuse niciodată cu adevărat, în toată 
istoria lui. Noi trebuia să-i aducem la maturitate, aşa 
cum voia să facă Lyautey în Maroc. Oamenilor ăstora li 
se povestiseră verzi şi uscate! Acum trebuia să 
ocupăm din nou terenul, dar şi să recucerim inimile. În 
esenţă, trebuia să găsim o legătură. Ce am fi putut 
avea în comun cu anamiţii, dacă nu credinţa, religia 
noastră? Şi nu se putea spune că asta era grija cea mai 
mare a guvernelor noastre de treizeci de ani încoace! 

Verdet s-a întors spre mine: 

— Acum îi schimbă pansamentele. O să-l putem 
vedea peste câteva minute. Până atunci, dă-mi şi mie 
o ţigară! 

l-am întins pachetul; mi-a mulţumit cu un surâs. Nu 
reuşeam să-l înţeleg: fostul meu cumnat era puţin 


zăpăcit, altfel om cumsecade, cinstit şi loial, curajos, 
generos. Luptase minunat în război şi acum era de 
partea lor, deci prin forţa lucrurilor împotriva noastră. 
Şi Robert îmi spusese asta fără urmă de neîncredere: îl 
simţeam sigur pe sine. Oare ştia ce atrocități 
comiseseră prietenii lui? Câte trupuri mutilate găsisem 
înfipte în tulpini de bambus? Şi copiii aceia tăiaţi în 
două cu ferăstrăul mecanic? 

La amintirea asta m-a străbătut un fior; faţa mea 
trebuia să fi luat o expresie ciudată, fiindcă ex- 
cumnatul meu m-a întrebat: 

— Ce-i cu tine? Ţi-e rău? Un acces de malarie? 

Am tresărit şi am răspuns cu răceală: 

— Nu, nu-i nimic. Hai să-l vedem pe omul nostru. Nu 
mai am aşa mult timp. 

Verdet a deschis binişor uşa şi a intrat primul. 
Rezemat între perne, Percheron ţinea o carte în mâini. 
Slăbise îngrozitor; ochii îi erau înfundaţi în orbite şi 
părul îi albise complet. Văzându-l pe vizitator, s-a 
încruntat. 

— Salut, tovarăşe! a exclamat Robert. Vin să te văd 
din partea lui Grund. 

Pe dată faţa rănitului s-a luminat. A strâns cu 
efuziune mâna întinsă, ţinând-o într-a lui. 

— Stai jos, tovarăşe! a murmurat el cu o voce stinsă. 
Mă bucur foarte mult. 

Zărindu-mă, a spus distrat: 

— A, tu eşti, Fabert. la un scaun... O, nu e decât 
unul. 

Am rămas în picioare în cadrul uşii, făcându-i semn 
că nu avea importanţă. Fostul meu cumnat s-a şi 
instalat lângă el. Întorcându-se spre mine, m-a întrebat 
pe un ton detaşat: 

— Vă cunoaşteţi? 


Apoi, fără să mai aştepte răspunsul meu, s-a aplecat 
din nou spre Percheron, care l-a întrebat cu înfrigurare: 

— Dă-mi veşti despre tovarăşi. 

Conversau amândoi cu voce scăzută, ca doi complici, 
sau mai degrabă ca doi prieteni bucuroşi să se 
întâlnească. Distingeam unele frânturi dintr-un jargon 
ciudat: aliat obiectiv, curentul istoriei... dialectica 
considerată sub unghiul... 

Cu sentimentul că eram un intrus, mă pregăteam să 
părăsesc discret camera, când o întrebare a lui Robert 
m-a făcut să ciulesc urechea: 

— Cum s-a întâmplat? 

— Cerusem să-l văd pe şeful lor. S-a fixat o întâlnire, 
m-am dus... 

Nu auzeam prea bine; ei nu mi-au dat nici o atenţie, 
m-am apropiat puţin. Percheron a continuat: 

— Cum m-au văzut, au tras. Am căzut... 

Rănitul vorbea sacadat. 

— De atunci am reflectat mult: aveau dreptate. 
Acţionasem din proprie inițiativă, fără ordinul 
Partidului. Vroiam... dar m-am înşelat. Să le spui, 
acolo... 

Verdet l-a bătut uşor cu palma pe braţ. 

— O să le explic, tovarăşe. Sunt sigur că vor înţelege. 

Căpitanul a scos un oftat adânc şi a închis ochii; când 
i-a deschis din nou, s-ar fi zis că era uşurat, liniştit, ca 
cineva care se spovedise şi primise iertarea. 

Am închis uşa după mine. La ce bun să-i fi vorbit lui 
Robert despre atrocitățile la care fusesem martor? 
Oricum, nu m-ar fi crezut. Şi Percheron? El ştia... dar 
asta nu schimba nimic; amândoi erau încremeniţi în 
certitudinile lor. Ne aflam în prezenţa unei noi religii: 
legătura cu indigenii ei o găsiseră... şi noi încă nu 
plecasem de acolo. 


Lecţia lucrurilor 


1981 


Fata noastră născuse doi gemeni. Soţia mea telefona 
deja ca să reţină locuri la avion, când, brusc, a pus 
receptorul la loc, exclamând: 

— Şi Mako! 

Sigur, era câinele, un uriaş câine ciobănesc belgian, 
cu blana de culoarea focului. Nu putea fi vorba să-l 
luăm cu noi la Londra, unde ginerele meu era ataşat de 
ambasadă, căci domnii englezi decretaseră indezirabile 
animalele venite de pe continent. Atunci, cu cine să-l 
lăsăm? Eram în plină lună august şi toţi prietenii noştri 
se aflau în vacanţă. Cât despre fata din casă, ea nu 
mai îndrăznea să se apropie de câine din ziua când 
colții fiarei îi zgâriaseră fesa prin blue-jeans, iar ea 
fugise urlând: „Dumnezeule, sunt desfigurată!” 

Surâsul seducător al soţiei mele m-a făcut să înţeleg 
clar că unul din noi trebuia să se sacrifice. Ei, Doamne, 
asta nu! Ţineam să-i văd pe îngeraşi, şi încă chiar 
acum... în fine: chiar de mâine. Era ora marilor decizii: 
luasem destule în cursul carierei mele, aşa că nu am 
ezitat nici o secundă: 

— Aşteaptă puţin: am văzut un anunţ în ziar. la uite- 
|: Pensiune pentru animale: plecați liniştit, îl vom îngriji 
bine. 

O jumătate de oră mai târziu, străbăteam câmpia 
normandă în bătrâna mea maşină 4L; pe bancheta din 
spate, Mako contempla peisajul şi lătra la fiecare 
margine de ogor, neştiind ce-l aştepta. 

Omul care m-a întâmpinat era cam de vârsta mea, 


de talie mijlocie, dar solid construit. Nenumărate riduri 
mărunte îi brăzdau faţa de culoare cărămizie; îşi mijea 
ochii, aşa cum fac de obicei bătrânii marinari. Cu toate 
astea, cu pălăria largă, pusă strâmb pe părul blond 
tuns foarte scurt, cămaşa în carouri şi cizmele prăfuite, 
mă făcea mai degrabă să mă gândesc la călăreţii buri, 
ale căror isprăvi îmi încântaseră copilăria. M-am 
interesat de funcţionarea întreprinderii sale. 

— Haideţi să vedeţi cu ochii dumneavoastră! 

Franceza lui avea o umbră de accent, pe care nu 
reuşeam să-l identific: Olandez? Danez? Mergea 
înaintea mea cu paşi grei, apăsaţi, cu genunchii uşor 
îndoiţi, răspândind la fiecare mişcare o impresie de 
forţă liniştită. Mako nu se înşela şi îi arăta spontan o 
simpatie pe care nu o manifesta de obicei faţă de 
străini. Instalaţiile, de o curăţenie impecabilă, mi-au 
produs cea mai bună impresie. Câinele meu urma să 
aibă un „apartament” format dintr-o curticică şi o 
cuşcă. Dacă se dovedea destul de cuminte, urma să i 
se dea drumul de două ori pe zi într-o pajişte, ca să se 
zbenguiască în voie. Căţeluşul (40 kg, bună greutate!) 
lăsându-se închis fără probleme în „locuinţa” lui 
provizorie, stăpânul acelor locuri s-a dat la o parte ca 
să-mi facă loc să intru într-o sală boltită, unde domnea 
o răcoare plăcută. În mijlocul camerei, o piatră de 
moară aşezată pe butuci servea drept masă familială. 
Picioarele scăunelelor de lemn care o înconjurau erau 
făcute din zale de lanţ, sudate între ele după nişte 
curbe studiate. Lustra de fier amintea roata unei 
timone. Pretutindeni flori, plante în ghivece. Pe tăblia 
căminului - o fotografie mare pe care n-o puteam 
distinge în penumbră. Omul m-a invitat să mă aşez, a 
luat loc în faţa unui pupitru şi şi-a deschis registrul, ca 
să-l înscrie pe noul pensionar. 


Când mi-am spus numele, a pus jos stiloul şi m-a 
privit lung, cu un aer în care uimirea se amesteca cu 
neîncrederea. Întinzând braţul către o etajeră unde se 
înşirau mai multe cărţi, a scos una pe care am 
recunoscut-o îndată şi mi-a arătat-o: 

— Dumneavoastră sunteţi autorul? 

Uimit, l-am întrebat la rândul meu: 

— Da, de ce? 

În loc să-mi răspundă, a clătinat din cap, 
murmurând: 

— De necrezut, de necrezut! 

Apoi m-a întrebat cu mare interes: 

— Acest... această povestire e chiar povestea 
dumneavoastră? Scuzaţi-mă, vreau neapărat să ştiu. 

Eram din ce în ce mai nedumerit. 

— Aăă... da şi nu. Să zicem că anumite întâmplări... 

— Înţeleg, dar acest sublocotenent de vas, 
personajul principal, care ia cu asalt arsenalul din 
Toulon în fruntea unei grupe de tancuri, în august '44... 
şi care e rănit... 

— Asta sunt chiar eu. N-am schimbat nici un 
amănunt. 

— Şi germanul care a tras în dumneavoastră? 

— Era ascuns pe un acoperiş. Cel puţin aşa îmi 
închipui, căci dacă l-aş fi reperat... 

Arătând cu degetul spre mine, m-a întrerupt, 
nerăbdător: 

— Nu-i aşa că în ziua aceea aveaţi pe cap o caschetă 
de ofiţer de marină, în timp ce soldaţii care veneau 
după dumneavoastră aveau un soi de bonete cafenii? 

— Afirmativ! Eram singurul reprezentant al Royale-i 
printre infanterişti şi pentru nimic în lume... 

— Exact! Tocmai aşa! a exclamat interlocutorul meu, 
dând energic din cap. Caschetă albastră, cămaşă kaki! 


Şi alergaţi spre poarta arsenalului? 

Incolţit de întrebări, nu înţelegeam unde voia să 
ajungă. 

— Da, eu eram dar, pe cinstea mea, nu vreţi în 
sfârşit să-mi explicaţi?... 

Culcând volumul ca pe o carte de joc, omul m-a privit 
ţintă în ochi: 

— Eu sunt cel care a tras în dumneavoastră! 

S-a ridicat. 

— Aveţi dreptate: într-adevăr, eram ambuscat pe 
acoperiş, pe jumătate ascuns de un coş. Eram foarte 
descurajat: trupele voastre încercuiau arsenalul şi 
capitularea noastră era numai o chestie de zile, poate 
de ore. Dar amiralul dăduse ordin să rezistăm până la 
sfârşit, ca să aibă timp să distrugă tot. În fiecare clipă 
auzeam zgomotul exploziilor. Chiar în dimineaţa aceea 
aruncasem în aer bătrânul nostru U 737. Ştiţi, e înfio- 
rător să fii silit să-ţi distrugi propriul vapor. 

— Ştiu! Amintiţi-vă că în noiembrie '42 şi noi a 
trebuit să ne sabordăm navele. 

— Da! Adevărat! Imi aduc aminte de prima noastră 
acostare la Toulon, în mijlocul tuturor acelor epave. 
Când au început tancurile voastre să tragă asupra 
blockhaus-ului ce apăra intrarea principală, am crezut 
că mi-a sunat ceasul cel din urmă. Tocmai mă 
pregăteam să cobor, când v-am văzut: doi inşi apăruţi 
la un colţ de stradă. Am tras imediat, tot încărcătorul 
mitralierei s-a dus. Dumneavoastră aţi căzut şi eu am 
şters-o. 

S-a îndreptat spre cămin, să ia fotografia care era 
acolo, iar eu l-am urmat: 

— lată, acesta era submarinul meu: trei ani am 
petrecut la bord. Am dat la fund zeci de cargouri. 

Punând rama la loc, a scos un fel de rânjet: 


— Ei, ştiţi unde am găsit fotografia asta? La un târg 
de vechituri! Am plătit cinci franci pe ea unui telal care 
vindea atât cruci de fier, cât şi decoraţii franceze. 
Mucoşii le cumpărau şi le agăţau pe cămăşile lor 
înflorate, ca să se distreze! Ce porcărie! 

Eram instalaţi în fotolii de piele de o parte şi de alta 
a căminului, fiecare pierdut în gândurile lui, dar mi se 
părea că amintirile noastre se confundă până într-atât, 
încât apartenenţa noastră la tabere duşmane devenea 
mai puţin importantă. La rândul lui, fostul meu 
adversar nu îşi exprimase nici un regret. Pur şi simplu 
îmi adusese un pahar bombat şi îl ridicase pe-al lui, 
fără să zâmbească, schiţând un mic salut, foarte tea- 
pân. Am gustat cu băgare de seamă: era un alcool alb, 
tare şi parfumat. 

După o tăcere destul de lungă, a întrebat: 

— A fost gravă rana dumneavoastră? 

— Destul de gravă: cât pe-aici să-mi amputeze un 
picior. 

— Ar trebui să vă spun că îmi pare foarte rău, 
desigur... (Hait, era prea frumos: îşi cerea şi scuze!) 
dar de fapt nu regret. Era... normal, nu-i aşa? Războiul! 

Am ridicat braţul în semn de aprobare: 

— Absolut! Dumneavoastră vă făceaţi datoria, eu la 
fel,şi dac-ar fi s-o luăm de la capăt... 

— Asta nu! 

Omul aproape că strigase; a insistat, ciocânind cu 
pumnul în braţul fotoliului. 

— Niciodată, mă auziţi, niciodată! 

— Dar parcă ziceaţi altceva. 

— Nu era vorba de asta. Dumneavoastră şi cu mine, 
era... cinstit, dar mai sunt atâtea. 

Germanul a tăcut brusc, cu privirea în gol. De vreme 
ce, printr-un capriciu al sorții, ajunsesem acum faţă în 


faţă după 37 de ani, eram curios să aflu mai multe; ca 
să reînnod conversaţia, l-am întrebat: 

— De unde sunteţi originar? 

— Din Brandemburg. Părinţii mei aveau o fermă, dar 
eu voiam să fiu marinar; aşa că m-am angajat ca mus 
pe marile veliere care aduceau grâne din Australia. Ce 
viaţă minunată! Pe urmă am fost luat pentru 
Arbeitsdienst! înainte de a fi vărsat la Wehrmacht în 
primăvara lui 1939. Am făcut campania din Polonia: a 
fost groaznic! Toţi evreii aceia măcelăriți de SS-işti, 
oraşe întregi care ardeau, cu locuitorii lor cu tot. Puteai 
să înnebuneşti! 

Omul se însufleţise. S-ar fi zis că de mult aştepta o 
ocazie să se mărturisească. 

— Din fericire, am putut să trec în Kriegsmarine. 
Acolo, cel puţin, războiul era curat. In 1941, voluntar 
pentru submarine: Atlanticul de Nord! Era dură viaţa la 
bord, dar exista prietenia. De la comandant la ultimul 
matelot eram... aşa! 

Îşi împreună mâinile ca un campion care salută 
publicul; am profitat ca să-l întreb: 

— Şi cum aţi ajuns la Toulon? 

— Acolo a fost cazată escadrila noastră la sfârşitul lui 
43, 

Privirea i s-a întunecat brusc. 

— Câteva zile după ce am sosit, o patrulă de-a 
noastră a prins un tânăr furând din casele evacuate 
aflate într-o zonă interzisă: a fost executat. După asta, 
când ieşeam în oraş, simţeam literalmente ura pândind 
în jurul nostru... 

— Doamne! Puneţi-vă în locul lor. 

— Dar oamenii aceia nu ştiau, domnule... Scuzaţi- 
mă, cum trebuie să vă zic? 


1 Serviciu de muncă. 


— N-are nici o importanţă, continuaţi! 

— Da, ziceam că înainte cu o zi, un marinar german 
fusese împuşcat pentru acelaşi motiv: tâlhărie. Tipul 
furase un fonograf şi o sticlă de şampanie. Nici n-a 
avut timpul s-o bea. Asta, populaţia n-a ştiut-o nicio- 
dată! Şi când au făcut grevă lucrătorii de la şantierele 
navale, fe/ldgendarmen au cerut întăriri; făceam şi eu 
parte din ele. 

A scuturat din cap cu tristeţe, de parcă ar fi revăzut 
scena: 

— Primisem ordin să pun mitraliera pe amărâţii ăia 
care cereau doar pâine: toată lumea ştia că sunt 
afaceri necurate la cantinele organizaţiei Todt. Cum 
mulţimea nu voia să se împrăştie, un obersturmfiihter! 
mi-a comandat să trag în grămadă, secerând la 
întâmplare. Înainte de a apăsa pe trăgaci, am armat de 
două ori una după alta, special ca să înţepenesc un 
cartuş. Figura mi-a reuşit: arma s-a blocat. Până s-o 
repar, manifestanţii înţeleseseră şi o şterseseră rapid. 
Cât despre mine, am încasat 30 de zile de arest, dar 
nu-mi pare rău. 

Şi-a sorbit paharul dintr-o înghiţitură şi l-a pus la loc 
pe masă, declarând: 

— Şi totuşi, tipii ăia nu ne puteau suferi. 

— Eraţi inamicul! 

— Da, însă civilii voştri nu făceau nici o deosebire 
între noi, marinarii, şi porcii ăia din SS sau din Gestapo. 
Chiar şi astăzi mi se face greață! 

Omul s-a ridicat, foarte agitat, şi a început să 
măsoare încăperea cu paşi mari. 

— Dar când a capitulat arsenalul!... Soldaţii voştri, 
ce-i drept, s-au purtat corect, dar a treia zi au plecat, 
lăsându-ne în paza unor indivizi care nici măcar nu 


1 Locotenent SS. 


ştiau să-şi folosească armele. Unul dintre ei şi-a smuls 
singur degetul, ţinându-şi mitraliera de ţeavă. A trebuit 
să-l oblojesc; hohotea de plâns ca o domnişoară. 

Tipul începea să mă calce pe nervi, prea îşi atribuia 
rolul personajului pozitiv; l-am apostrofat cu răceală: 

— În condiţiile astea, nu înţeleg de ce aţi rămas în 
Franţa. 

S-a îmbunat puţin: 

— O, eu am avut noroc. Un doctor de la biroul de 
igienă m-a rechiziţionat ca să car cadavrele. Pe urmă 
am lucrat pentru Crucea Roşie. Acolo am întâlnit-o pe 
cea care avea să-mi devină soţie. Aşa că, atunci când 
am fost eliberat, am plecat din Toulon şi am venit aici. 
La început a fost foarte greu: nimeni nu vorbea cu noi, 
negustorii chiar refuzau să ne servească; pe Helene o 
scuipau. Un învins are un singur drept, nu-i aşa? Să 
tacă din gură. Dar nu m-am lăsat, am luptat, am 
muncit din răsputeri. Şi pe urmă, treptat, lucrurile s-au 
schimbat, mai ales când de Gaulle s-a întâlnit cu 
Adenauer. 

Interlocutorul meu şi-a încetat plimbarea şi a venit în 
faţa mea: 

— Aveţi noroc voi, francezii, cu un şef ca el. După ce 
a rezistat în înfrângere, v-a adus în tabăra 
câştigătorilor. 

— Şi nu v-aţi întors niciodată în Germania? 

A ridicat din umeri: 

— La ce bun? Toată familia mea a dispărut în 
furtună, ferma a fost naţionalizată. lar acum ţara mea 
e tăiată în două: într-o parte sunt şi mai militarizaţi 
decât pe vremea lui Hitler, în partea cealaltă vor acum 
să fie neutri. Aţi văzut ziarele: ce porcărie! 

Şi-a întors privirea către fereastră, de unde se putea 
vedea întreg domeniul. Nori groşi se strângeau la 


orizont. 

— Aici mă simt bine. Eu le-am făcut pe toate cu 
mâinile mele. Avem un băiat mare. S-a angajat în 
Marina Naţională şi îi place acolo. 

Pentru prima dată zâmbi. Imi închipuiam câte 
îndurase înainte de a-şi găsi rostul. 

— De mult sunteţi naturalizat? 

— Fiul meu este francez. Eu n-am vrut niciodată - 
chestie de mânarie. 

Venise timpul să-mi iau rămas-bun. M-am ridicat, 
animat de sentimente complexe: solidaritatea care îi 
unea pe toţi foştii combatanți (pe cei adevăraţi, care 
fuseseră pe front) se lupta cu reminiscenţe ostile. Ce 
vreţi, nu te desparţi aşa uşor de noţiunea de inamic 
ereditar, şi tocmai atunci mă supăra piciorul rănit, 
semn că furtuna era pe-aproape. 

În pragul uşii i-am strâns mâna. A luat-o, înclinându- 
se şi a reţinut-o în mâna lui, aşteptând vizibil ca eu să 
vorbesc, sperând într-un fel de aprobare, dar n-am fost 
în stare să-i spun altceva decât o banalitate: 

— Atunci, la revedere... şi să ne dorim să nu mai fie 
niciodată război. Nu există ceva mai oribil, nu-i aşa? 

— Vă înşelaţi, domnule, a murmurat omul. Există 
ceva şi mai rău: un război pe care l-ai pierdut! 

Peste opt zile nevastă-mea s-a dus să ia câinele 
înapoi. 


Aţi spus: Erou? 


Şuieratul se înteţi, străpungând urechile oamenilor, 
în timp ce fregata gonea cu disperare. 

Într-un zgomot asurzitor, bomba izbi baza coşului, 
ale cărui tole uşoare zburară în bucăţi, apoi traversă 
puntea principală, găuri chesonul blindat şi, asemenea 
unui monstru la capătul puterilor, se înţepeni între 
turbină şi reductor. Izbucni un incendiu, născut mort 
sub jeturile extinctoarelor automate... şi atâta tot. 
Bomba nu explodase. 

Mecanicii, azvârliţi de suflu la podea, se sculară cu 
greutate, zăpăciţi, aiuriţi, loviți dar vii. Primul care-şi 
veni în fire, „patronul”, se repezi spre interfonul de pe 
punte... 

La zeci de mile depărtare, o atmosferă voioasă 
domnea în careul navei-amiral. Ofițerii care se 
întorceau din cart îşi terminau dejunul. Piloții, plini de 
însufleţire, povesteau gesticulând cum atacaseră ei 
terenul de aviaţie. Într-un colţ, trei jucători de bridge îl 
priveau ţintă pe partenerul lor, aşteptându-l să se 
hotărască să anunţe următoarea mişcare. Un steward 
se apropie, adresându-se unuia din jucători: 

— Vă cheamă şeful de Stat-Major... E foarte urgent. 

David puse jos cărţile şi se ridică: 

— Şapte cupe! Şi dacă contrează, atunci plusez. lar 
voi, încercaţi să nu-mi rataţi marele şlem. Mă întorc 
îndată! 

Traversă repede sala de arme, împinse neglijent uşa 
coridorului care ducea la „sfânta sfintelor”, câtuşi de 
puţin impresionat de tăbliţa cu „Intrarea interzisă”. 


Trecând cu paşi mari pe mocheta antiderapantă, 
ajunse în faţa chichineţei unde staff-ul avea obiceiul 
să se refugieze ca să-şi clocească ideile geniale. 

Văzându-l aşa, cu faţa copilăroasă, de o urâţenie 
simpatică, cu nasul cârn, cu ochii veseli de culoarea 
alunei şi obrazul bronzat caracteristic celor ce 
cutreieră mările, oricine l-ar fi luat drept un tânăr ofiţer 
entuziast, înflăcărat, cam nechibzuit şi preferând cu 
siguranţă plăcerile navigaţiei în locul complicaţiilor 
tehnicilor de vârf. În realitate, David avea patruzeci şi 
doi de ani, un caracter liniştit şi nervi de oţel. Adora 
schiul şi alpinismul, dar detesta navigația, fiindcă 
suferea de rău de mare; era cel mai mare specialist de 
pe pământ în deminări, dezamorsări de dispozitive- 
capcană, maşini infernale şi alte porcării îndrăgite de 
terorişti. Marina izbutise cu greu să-l împrumute de la 
serviciile speciale. 

Şeful de Stat Major îi arătă un punct pe planul 
desfăsurat înaintea lui: 

— Mesajul spune că bomba s-a înţepenit aici, fix în 
mijlocul compartimentului aparatului propulsiv; dacă 
explodează, bastimentul va fi tăiat în două, spuse el. 
Ar trebui să vă duceţi să încercaţi... hm... să rezolvaţi 
problema. Voluntar, bineînţeles. Intr-un caz ca acesta, 
nu pot să dau ordin, mai ales unui... 

Işi muşcă buzele, fără să termine fraza. 

„... Mai ales unui civil”, completă David în gând. 
„Snob afurisit!” 

— Ei bine, exclamă el, izbind cu palmele în braţele 
fotoliului, doar sunt plătit pentru asta, nu? 

O expresie de uşurare apăru pe faţa staff-ului: 

— Splendid! Elicopterul vă aşteaptă. 

— Perfect! Trec să-mi iau trusa şi mă îmbarc. Ah! 


1 Şeful de Stat-Major. 


Transmiteţi-le să facă cât mai multe fotografii 
maşinăriei până vin eu... Voluntar, bineînţeles, adăugă 
el din prag, fără nici o urmă de ironie în glas. 

Peste o oră, David - coborât cu cablul pe puntea 
dinapoi a fregatei - punea fără chef piciorul pe puntea 
care în fiecare clipă se înclina către un bord sau altul. 
Inghiţise o mulţime de pastile de nautamină, destul ca 
să fie liniştit un timp. Fără să mai aştepte, procedă la 
inspectarea meticuloasă a dispozitivului. 

— lată ce vă sugerez, îi explică el comandantului, 
urcând din nou pe punte. Instalaţi o legătură prin cablu 
între maşină şi un punct al vaporului, destul de 
depărtat de porcăria asta. Dată fiind talia ei, cred că 
vreo treizeci de metri... 

— Punctul Central Transmisiuni ar putea fi potrivit. 

— Excelent! Pe măsură ce voi înainta în lucru, îi voi 
descrie amănunţit corespondentului meu ceea ce fac. 
El trebuie să aibă fotografiile în faţa ochilor, ca să mă 
înţeleagă şi să noteze tot ce spun, pentru ca acestea 
să poată servi altă dată, dacă nu izbutesc. 

Se exprima calm, lungind puţin silabele; paşa îl 
privea cu un amestec de surprindere şi admiraţie, pe 
care David îl observă: 

— Nu vă temeti: o să fiu foarte atent. Ştiţi, prima nu 
o încasez decât în caz de reuşită. Altfel, le revine 
moştenitorilor mei. 

— Sunteţi căsătorit? 

— Dumnezeule, nu! Nici o femeie nu m-ar suporta: 
sforăi ca o locomotivă. 

— Şi echipajul? 

— Asta-i problema dumneavoastră, eu n-am nevoie 
de nimeni. 

— Mă gândesc să-i adun la prova şi la pupa. Pregătiţi 
de... hm... 


— De evacuare? Sper să nu fie nevoie. Dar să nu 
pierdem timpul. Sunt aşteptat cu nerăbdare pe nava- 
amiral: la o partidă de bridge deja începută. O, au 
putut să joace ultima partidă fără mine, eu eram 
mortul! 

Proptit solid de turbină, strângând între coapse 
corpul bombei, David reuşise să demonteze fâşiile 
ampenajului. pe care nu se vedea nici o marcă: 
probabil căldura ştersese orice semn. In timp ce 
asculta soclul cu un stetoscop, vorbea de unul singur: 

— Drace! De-aş şti măcar în ce afurisită de ţară a 
fost fabricată porcăria asta: în vremurile de azi toţi se 
fac negustori de petarde şi nimeni nu strigă în gura 
mare. 

Mai ascultă, apoi clătină din cap. 

— S-ar părea că nu-i nimic care să semene a 
dispozitiv cu întârziere, spuse el, ridicând vocea ca să 
vorbească în microplastronul agăţat de veston. Am 
avut impresia că aud ceva când am deşurubat bulonul 
pe care l-am botezat numărul 4... dar nu era nimic. 
Trec la numărul 5. 

Examină mai îndeaproape metalul, căutând 
zgârieturi care să indice sensul de înşurubare, apoi fixă 
şurubelniţa şi apăsă... în zadar. Incercă în sens contrar, 
tot fără succes. Lăsând jos unealta, îşi şterse fruntea 
cu dosul mâinii. Maşinăria îl lua prin surprindere, exact 
ca un adversar la cărţi căruia nu izbutea să-i descopere 
metoda de joc. Un joc! De altfel, asta îl atrăsese prima 
oară: un descreierat de student pusese o încărcătură 
de TNT în maşina unui profesor de la universitatea lui. 
Din fericire, profesorul avea obiceiul să verifice în 
fiecare dimineaţă nivelul apei din baterie; deschisese 
capota maşinii înainte de a învârti cheia în contact. 
Alergase să reclame la poliţie, recomandându-i lui 


David să nu se atingă de nimic şi să nu lase pe nimeni 
să se apropie. In loc de aceasta, David se apucase să 
pipăie sistemul menit să arunce maşina în aer, apoi, 
după o matură chibzuinţă, începuse să-l demonteze. 
Copilăresc! Artizanal! Când sosiseră specialiştii, le 
întinsese mecanismul desfăcut până la ultima piesă, 
explicându-le cum funcţionează. 

— Şmecheraşul prevăzuse figura. Vedeţi care-i şpilul: 
oricine ar fi încercat să scoată drăcia fără să taie mai 
întâi firul de colo ar fi zburat direct la ceruri. 

Pentru reuşită, tânărul se alesese cu un chef pe 
cinste, oferit de cel salvat, care cu această ocazie se 
ameţise şi el. Peste o săptămână, un bărbat cu părul 
cărunt, tuns foarte scurt, îmbrăcat sobru într-un 
pardesiu verzui, îl aşteptase la ieşirea din laborator: 

— Avem... hm... impresia netă că sunteţi excepţional 
de dotat. Ce fel de studii urmaţi acum? 

— Pregătesc o teză de doctorat despre 
electromagnetismul... 

— Foarte interesant, îl întrerupse interlocutorul său. 
Dar nu v-ar plăcea să căpătaţi şi alte noţiuni? Sunt 
convins că aţi putea aduce servicii nepreţuite ţării 
dumneavoastră. 

Trecuseră şaptesprezece ani de atunci. Puțin câte 
puţin, renumele său trecuse dincolo de limitele 
organismului discret în slujba căruia se afla: serviciile 
tehnice ale Ministerului Apărării îi solicitau adesea con- 
cursul; i se întâmplase chiar să meargă şi în 
străinătate. Cea mai frumoasă ispravă a lui fusese 
dezamorsarea unei maşinării ultrasofisticate, 
amplasată în sala unde trebuia să se ţină o conferinţă 
internaţională. Işi petrecuse timpul călătorind între 
diverse capitale în care se manifestau teroriştii, până 
când izbucnise la capătul lumii acel război neaşteptat 


căruia nimeni nu îndrăznea să-i spună pe nume. 

David îşi aprinse o ţigară, îngăduindu-şi o scurtă 
pauză. Suspect de înţepenită drăcia! Cu siguranţă la 
mijloc era o porcărie: o simţea. Şi, mai întâi,de ce nu 
explodase bomba la şoc? Detonatorul se afla la locul 
lui, deci funcţiona pare-se prin inerție, şi atunci?... 

— Merge bine? întrebă o voce îngrijorată. 

Işi strânse căştile: 

— Da, da! 

— Domnul comandant întreabă dacă n-aveţi nevoie 
de nimic. 

Era gata-gata să răspundă: „Ba da, să mă lăsaţi în 
pace”, dar se răzgândi. La urma urmei, oamenii ăştia 
îşi făceau meseria. Dar meseria lui, cum s-ar fi putut 
chema?  Căută o definiţie corectă: magicianul 
catastrofelor premeditate! Ei da, asta ar fi sunat foarte 
frumos pe cărţile de vizită. Îşi stinse chiştocul, se 
scărpină în cap şi se hotări. 

— Bun! Imi voi încerca norocul cu numărul 8, enunţă 
el în microfon. Îl vedeţi în fotografie, la stânga lui 4? 

— Cât se poate de clar. 

— Perfect! Încep. Uşurel, uşurel... 

David apucă piuliţa în cleşte şi învârti cu precauţie, 
deodată aceasta cedă. 

— S-a făcut! Am deblocat... 

Se întrerupse şi aplică din nou stetoscopul: se auzea 
un sunet slab, abia perceptibil. Repede strânse puţin 
piuliţa: sunetul încetă. 

— Doamne, ce-au putut să inventeze? 

Se încruntă, mai mult enervat decât îngrijorat. 
Broboane de sudoare îi apărură pe frunte; brusc îl 
năpădiră amintirile; de două ori până acum fusese 
gata-gata să-şi lase oasele pe-acolo. 

Ultima oară, acum şase sau şapte luni, scăpase ca 


prin urechile acului: nu descoperise a doua capcană 
decât în ultimul moment. Tot jucând aşa, sfârşeşti prin 
a câştiga. 

David puse  cleştele jos,  străduindu-se să-şi 
controleze respiraţia. 

— la zi, bătrâne, ce te-a apucat? murmură el fără 
voie. 

La început, patima sa de a dejuca obstacolele, de a 
găsi soluţia, sc dovedise mai tare decât teama. Era un 
fel de sete de a învinge, irezistibilă: însăşi frica îl 
stimula. Pe urmă lucrurile luaseră încetul cu încetul o 
altă înfăţişare: se obişnuise cu frica; sentimentul îi 
devenise o veche cunoştinţă, una pe care o saluta în 
trecere, fără a se opri să stea de vorbă cu ea. După 
acest semn de politeţe, analiza la rece maşina infer- 
nală, o reconstituia în minte, descoperea cu satisfacţie 
vicleniile celor care o concepuseră şi o distrugea în 
etape, sigur pe sine şi complet destins. 

— Tipii ăştia căliţi în lupte trebuie să fie în genul 
meu, se gândi el, privind cum se antrenau pe punte 
comandourile marine, obişnuite cu riscurile,pe care şi 
le asumau cu bună ştiinţă, numai după ce-şi studiaseră 
adversarul. 

David nu cunoscuse niciodată războiul şi, cu toate că 
era sincer pacifist, uneori regreta acest lucru. Viaţa pe 
care o ducea îi plăcea, chiar dacă implica sacrificii. Aşa 
că refuzase întotdeauna să întemeieze o familie. 

Alice, secretara patronului, era totuşi foarte drăguță 
şi atât ar fi aşteptat... Bah. Există oameni fericiţi şi 
oameni folositori, iar el făcea parte fără îndoială din 
cea de a doua categorie, având dreptul, în lipsă de 
altceva, la „eterna recunoştinţă a concetăţenilor” 
după cum proclamase cutare ministru, agăţându-i o 
decorație la rever. In cel mai strict anonimat, aşa cum 


se cuvenea. Crucea dormea de atunci pe fundul unui 
sertar. 

Astăzi îşi dădea seama: faptul de a fi mereu în 
preajma primejdiei făcuse din el o fiinţă aparte, cu alte 
raționamente, alte reflexe. Muritorii de rând nu puteau 
înţelege: ar fi trebuit ca măcar o dată să fi trecut prin 
asta. Şi când va ieşi la pensie, tot aşa va fi. Cu un râs 
uşor, mai degrabă un rânjet, luă din nou în mână 
cleştele, dar, chiar înainte de a atinge piuliţa, sunetul 
reîncepu mai tare, ca un fel de susur. Dintr-o dată, 
înţelese sistemul... 

— Atenţie! urlă el în microfon, blocul detonator este 
în... 

Explozia tăie literalmente fregata în două; în privinţa 
asta, şeful de Stat Major avusese dreptate. 

Povestea de mai sus nu are vârstă: s-ar fi putut 
întâmpla în zilele noastre, în Malvine, sau acum mai 
bine de cincizeci de ani, în Anglia, când un ofiţer din 
Royal Navy a dezamorsat prima mină magnetică 
eşuată pe un țărm. In fond, ca şi relatările de mai 
înainte, este povestea tuturor oamenilor aduşi, cu voie 
sau fără voie, într-un context în care trebuie să 
acţioneze împotriva celui mai elementar instinct de 
conservare. 

Turiştii ce sosesc în fiecare vară în satul meu din Var 
cu faţa ca pastila de aspirină se întorc complet 
schimbaţi, bronzaţi ca nişte indieni... Până la iarna 
viitoare. Dar urma din sufletul celor arşi de soarele 
armelor nu se şterge niciodată. 


Le Revest-les-Eaux, mai 1991 


Principalele evenimente ale războiului din 1939— 1945, pe scurt 


3 septembrie 1939 
Până în mai '40 


10 mai '40 

26 mai—3 iunie '40 
10 iunie '40 

17 iunie '40 


18 iunie '40 
3 iulie '40 


August— septembrie '40 
8 iunie— 14 iulie '40 

22 iunie '41 

21 august '41 


29 august '41 
7 decembrie °41 


2— 11 iunie '42 


4—7 iunie '42 
4 septembrie '42 


8 noiembrie '42 
10 noiembrie '42 


27 noiembrie '42 
2 februarie '43 


12 mai '43 
10 iulie '43 
4 septembrie '43 
4 iunie '44 


6 iunie '44 
15 august '44 


25 august '44 

23 noiembrie '44 
Februarie '45 

8 mai '45 

15 august '45 


Declararea războiului 

Cu excepţia bătăliilor navale, este un război 
„drăguţ“ (în afară de campania din Norvegia) 
Ofensiva germană în Belgia și în Ardeni 
Evacuarea portului Dunkerque 

Intrarea Italiei în război 

Guvernul mareșalului Pétain cere armistițiu 
(care va intra în vigoare la 25 iunie) 
Evacuarea flotei din Brest. Primul apel al 
generalului de Gaulle 

Flota britanică atacă cu tunurile escadra 
franceză la Mers-el-Kébir 

Bătălia aeriană a Angliei 

Campania din Siria 

Hitler invadează Uniunea Sovietică 
Primul atentat individual contra armatei 
germane de ocupaţie 

Este împușcat d'Estienne d'Orves 

Atacul japonez contra flotei americane la 
Pearl Harbor 

Rezistenţa eroică a Francezilor liberi la Bir- 
Hacheim 

Victoria aeronavală americană la Midway 
Începe bătălia de la Stalingrad 


Debarcarea anglo-americană în Africa de 
Nord 

Imperiul reia lupta la ordinul amiralului 
Darlan 

Sabordarea flotei din Toulon 

Armata mareșalului von Paulus capitulează 
la Stalingrad 

Armata germană din Tunisia capitulează și ea 
Debarcarea aliată în Sicilia 

Debarcarea aliată în Italia 

Cucerirea Romei (datorită corpului expedi- 
ţionar francez al generalului Juin) 
Debarcarea aliată în Normandia 

Armata I franceză a generalului de Lattre de 
Tassigny debarcă în Provence 

Eliberarea Parisului 

Eliberarea Strasbourg-ului 

Conferinţa de la Yalta 

Capitularea Germaniei 

Capitularea Japoniei 


O CARTE DESPRE TOTI SOLDAȚII 
„NECUNOSCUȚI CARE AU SCRIS ISTORIA, 
LUPTÂND ÎN GEL DE-AL DOILEA RĂZBOI 
MONDIAL ŞI ÎN INDOCHINA. TREIZECI DE 
ÎNTÂMPLĂRI ȘI TOT ATÂTEA DESTINE, 
TRAGICE SAU FERICITE, ÎNTOTDEAUNA 
INSOLITE. DE LA CAPORAL LA COMANDANTUL 
DE NAVĂ, DE LA INFANTERIST LA PILOTUL DE 
VÂNĂTOARE, TOȚI PARTICIPĂ, ÎN TĂCEREA 
ANONIMATULUI, LA MARELE RĂZBOI AL 
SOLDAȚILOR NECUNOSCUȚI. 


PREȚ 4412 + 
ISBN 973-9177-44-1 NEMIRA 88 T.L. = 4500