Ion Arama — Oamenii viseaza trandafiri

ION ARAMĂ 


OAMENII VISEAZĂ 
TRANDAFIRI 


— roman — 


Editura Militară, București, 1979 


Versiunea digitală 1.0 - ianuarie 2022 


Copertă: N. Nobilescu 


Capitolul 1 
1 


— În noaptea asta vor să te ridice, șopti Eva din ușă. Fugi! 

Abia mai respira. În lumina lămpii, fața ei frumoasă părea 
foarte palidă. Tudor Dinescu se uita la ea și înţelegea doar pe 
jumătate ce spune. 

— Unde să fug? Mai întâi, ești sigură? De unde știi? 

— Tipul de la Drept e informator al Siguranţei. De la el știu. 

Într-adevăr, era ceva serios. Abia acum își dădea seama de 
primejdie. Și abia acum putea, cu adevărat, să pară nepăsător. 

— De ce-ai rămas în ușă? Intră, aici nu-s canibali. 

Eva trecu pragul. Prima oară când îi trecea pragul. Și în ce 
împrejurare, gândi el. Își lărgi gulerul de la cămașă. Simţea că 
transpiră, deși căldura zilei trecuse demult. Se uită la ceas fără 
niciun rost: 

— Unsprezece. Credeam că-i mai târziu. 

Eva mai făcu un pas, închise ușa după ea, îl privi ţintă. 

— Calmul ăsta mă scoate din sărite. Nu înţelegi că ești vizat? 
Tipul i-a auzit pe agenţi vorbind de tine. Erau la curent cu tot. 
Știau că tu ai redactat manifestul. 

— Ce manifest? Ce știi tu de manifest? 

— Ești nebun! strigă Eva. Nu-i vorba de ce știu eu, ci de ce 
știu agenţii. Hai, fă-ţi bagajele! 

Niciodată n-o văzuse așa de hotărâtă. lar povestea cu 
manifestul îl speria de-a binelea. De unde și până unde Eva, 
studenta cu plete blonde, care-l adoră pe Sir Francis Bacon și 
traduce din poemele lui Tagore, știe de manifestul lui? 

Eva, nerăbdătoare: 

— Aştepţi să oprească mașina neagră la poartă? 

— Ce să fac? Unde să mă ascund? Dacă plec din București mi- 
am stricat tot rostul... 

— Dar dacă ajungi în beci la Prefectură nu ţi-l strici și mai rău? 
Haide, să plecăm în clipa asta. E singura noastră șansă. 

— Să plecăm? Mergi și tu? Unde să ne ducem? 

— Știu eu un loc tocmai bun pentru izgoniţii din rai. 

— Un infern? 

— Nu. Tot un rai. Mai modest, firește. Un rai al 
dezmoșteniților. 


El începu să se învârtească fără rost prin cămăruţă. Ea îl dădu 
deoparte, se aplecă, găsi sub patul înalt o valiză. O aruncă pe 
pat, o deschise. În sfârșit, Tudor începu să acţioneze. Îngrămădi 
înăuntru, la nimereală, câteva lucruri strict necesare: cărți, un 
pulover, rufe, trusa de bărbierit și, firește, manuscrisul 
Romanului. 

— Eva, ce ciudat! Ești aici, la mine... 

Ciudat, într-adevăr. Ea hotărâse de la bun început ca în fața 
„Curţii” să se poarte ca doi străini. Nu-și băteau unul altuia la 
ușă, deși cămăruţele lor erau aproape vecine - îi despărțea doar 
locuinţa „scorpiei”, taxatoarea de la S.T.B., sfrijită, ageră și bună 
de gură, pe care el o socotea jurnalul vorbit al întregului cartier. 

— Scorpia e acasă? întrebă. 

— N-are importanţă. Abia aşteptam să te întorci. Mi-a fost 
teamă că ajung ei înaintea ta. Între timp mi-am și făcut bagajul. 

— Erai așa de sigură că plecăm? 

— N-aveai altă cale. Hai, închide-l odată. la-ţi pardesiul și să 
mergem. 

El își luă pardesiul din cuiul bătut în perete, după ușă. 
Peretele era acoperit cu hârtie albastră prinsă-n pioneze. Locul 
pardesiului rămase mai întunecat la culoare pe hârtia răscoaptă 
de timp. 

— Șifonierul meu! Cine știe când mă mai întorc? Totuși, m-am 
simţit bine în cămăruţa asta. 

— Lasă sentimentalismele, îl zori ea. Stinge și lampa! 

— Scorpia doarme, îi șopti el din prag, cu ochii la fereastra 
vecină, pătrat negru pe peretele albăstrit de lună. Sau a stins 
lumina și stă la pândă? 

Eva se repezi în camera ei, reveni cu un geamantan pe care. i- 
| întinse, apoi îi luă de pe braţ pardesiul și-i făcu semn spre 
poartă. 

Pășiră în vârful picioarelor pe asfaltul zgrunțuros al curții. 
Toate ferestrele și ușile înșirate de-a lungul clădirii scunde și 
lungi, tip vagon, erau întunecate. El manevră cu grijă ivărul 
străvechi, încercând să nu facă zgomot. Se strecurară în stradă. 
Strada - mai degrabă o ulicioară, pavată cu bolovani mari și 
rotunzi ca pepenii - începea din Sebastian și dădea în Drumul 
Sării. Într-acolo, spre Drumul Sării, îl trase Eva. Ea mergea 
înainte, poticnindu-se cu tocurile înalte; o vedea, în penumbră, 
cum se cumpănește cu mâna stângă pe care ducea cele două 


pardesie, al ei și-al lui, ca pe o mantie de toreador. El căra, mai 
prozaic, geamantanele. Când ajunseră în Drumul Sării, își 
aruncară privirea înapoi: faruri camuflate măturau străduța în 
capătul celălalt. Se lipiră de gardul ultimei case; când lumina 
dispăru, dădură colțul. 

— Vezi? spuse ea triumfător. S-au băgat până și-n hârtoapele 
astea. Înconjoară casa, ce crezi? 

— M-ai salvat, recunosc. Ai vreo idee încotro o apucăm? 

— O idee foarte precisă: la gară. Trenul spre Brăila pleacă 
peste un ceas. Avem timp destul. Mâine dimineaţă vedem 
Dunărea. De la Brăila luăm vaporul. Mergem la tata, în carieră. 
Ai ceva împotrivă? 

— N-am. 

Eva îi vorbise, în câteva rânduri, despre tatăl ei, care lucra la 
o carieră de piatră din Dobrogea. Tudor nu fusese niciodată în 
Dobrogea; ţinutul acesta era pentru el o abstracţiune, colorată 
doar de imaginea unui port maritim și de peisaje din deltă, 
văzute fugar la cinema. Eva nu se ostenise să-i descrie locul ei 
de baștină; de fapt nici nu se născuse acolo, însă tatăl său lucra 
la carieră de câţiva ani buni; se deprinsese cu oamenii și 
locurile; îi plăcea. Dar acum nu se duceau de plăcere în 
Dobrogea; nu erau în vacanţă și nici nu întreprindeau o excursie 
în locuri exotice. Erau doi fugari în căutarea unei ascunzători; un 
singur lucru avea importanţă. lar el dădu glas lucrului acela: 

— Și nu ne pot găsi acolo? 

— În carieră? râse ea. Acolo inginerul e un fel de rege. Trei 
șoferi, un paznic, și meșterii de la „fabrica de bărci”. Un mic 
atelier, mai precis. Satul cel mai apropiat e la zece kilometri. In 
faţă e Dunărea și peste Dunăre e balta. Ti-am spus, un mic 
paradis. 

— Dar dacă ne-nhaţă în gară? 

ÎI trase de mână, se înghesuiră în intrândul unei porţi mai 
arătoase. Mașina poliţiei trecu în goană, stârnind praful sec, 
înecăcios, al străzii nepavate. 

— Nu se bagă ei în gară, murmură Eva pornind iarăși. Acum, 
când toată lumea pleacă? Pe cine să controleze mai întâi? Sunt 
mii de oameni care asaltează trenurile... 

— La urma urmei am satisfacția că am încercat, spuse el cu 
resemnare. Decât să mă ia din casă... 

— Pesimistule, îl certă ea. 


2 


— Dacă mergem spre paradis, aici e cu siguranță purgatoriul, 
îi spuse Tudor intrând pe ușa larg deschisă a Gării de Nord. 

Sute de oameni se foiau de la un ghișeu la altul, se poticneau 
în bagaje, vociferau, puneau întrebări rămase fără răspuns. O 
femeie ţipa ascuţit; la o coadă cuiva i se făcuse rău; într-un colț 
niște soldați germani cântau în cor, acompaniaţi de o muzicuţă 
stridentă; un copil plângea, acoperind, în răstimpuri, hărmălaia 
cu urletele lui prelungi; cineva striga că i s-a furat bagajul. Prin 
toată îmbulzeala, patrule nepăsătoare își târau alene pașii grei. 

— Să văd cum te descurci la bilete, îl provocă Eva. 

Își făcu loc, îndârijit, prin mulţime; primi înjurături și răspunse 
cu aceeași monedă; imploră, strigă, invocă motive pe care nu le 
asculta nimeni - și se întoarse triumfător, agitând cartonașele 
cafenii deasupra capului. Era și timpul. Fugiră spre peron, sărind 
peste bagaje, alunecând pe mozaicul murdar; nimeni nu știa 
unde-i tras trenul, îl găsiră, ţipară iarăși pentru un loc cât vârful 
pantofului pe scara ultimului vagon... 

Trenul fluieră și porni cu o smucitură, în strigătele dezamăgite 
ale celor care nu izbutiseră să se urce. În primul minut după 
plecare, cei din vagon se gospodăriră ca prin minune: unii se 
mai îndesară prin compartimentele arhipline, alții își stivuiră 
bagajele și-și mai făcură loc, cei de pe platformă înaintară un 
pas pe culoar, iar cei de pe scară urcară pe platformă; încet- 
încet deveneau solidari, egoismul primelor clipe de panică lăsă 
loc bunăvoinţei, oamenii aprinseră ţigări, începură să vorbească. 
Frânturi de dialog se întretăiau, glasuri anonime evocau 
întâmplări banale, suflete amărâte se  destăinuiau cu 
sinceritatea pe care o au numai oamenii care s-au întâlnit 
întâmplător și știu că n-au să se mai revadă: 

— Câinele de proprietar nu și nu, că să dea banii... 

— Alaltăieri, când mi-a plecat băietul... 

— Aurică, unde-i sticla aia? 

— Cinci copii, săraca, și n-are de nici unele. 

— Căpitanul, pâinea lui Dumnezeu. În schimb dom’ 
sublocotenent... 

— La socri, la Urziceni, dac-om ajunge teferi... 

— Presimţeam, așa, că n-o să-l mai văd... 


— Nu sta pe cufăru-ăla, vere, că-i șubred! 

Un moșneag mormăi ceva către tânărul cu mustață „Charlot” 
de lângă el; purta căciulă acum, în timp de vară, și o vestă 
neagră mult decoltată la piept, probabil rămășiţa unui smoching 
ajunsă, printr-un mister, să îmbrace un bătrân desculţ; la 
început tânărul nu-l pricepu; atunci moșul se opinti singur, 
încercând să-și clintească sacul de jos. 

— Stai, tăicuţule, de ce nu spui? 

— Numai să salţi de-un colţ, cât deschid eu ușa la tau/etă... 

Tânărul cu mustață „Charlot” se aplecă, ridică sacul, moșul 
deschise ușa și îngrămădi sacul în încăperea îngustă. 

— Și dacă-l zorește pe vreunul...? 

— Dacă, spuse moșul nepăsător. 

Cineva sugeră ceva în legătură cu căciula moșului și toți 
izbucniră în râs. Dar sacul mutat în toaletă lăsase spaţiu liber. 
Eva se răsuci, se așeză pe-un colț de valiză, cu pardesiele pe 
brat. 

— la loc, îl invită pe Tudor. Doar am plătit biletul. 

El ezită. Dar văzu că tânărul se ghemuise de-a dreptul pe 
podeaua vagonului, trăgând cu ochiul la genunchii Evei; hotărî 
să-l scutească de ispită și, făcând semn Evei să se mute puţin 
mai la dreapta, se așeză pe geamantan între ea și „Charlot”, 
care luă o mină revoltător de indiferentă. 

— Pune capu-aici, îi spuse drăgăstos Evei... 

Eva își sprijini tâmpla de umărul lui și aţipi pe dată. La 
smuciturile mai puternice ale trenului, Tudor se străduia să-și 
păstreze echilibrul, ca să n-o trezească; îi era și mai dragă 
acum, când dormea chinuit, în capul oaselor, avându-l drept 
sprijin. Halal sprijin, își spuse el, cel mult putem zice că ne 
ocrotim reciproc, de fapt ea mă ocrotește, m-a salvat. Trăiască 
tipul de la Drept, care mi-a fost totdeauna antipatic! 

Căuta s-o protejeze măcar acum; se simțea astfel mai puţin 
umilit că-i acceptase protecţia. Vagonul se legăna și se 
zdruncina, el încerca să amortizeze șocurile, să ofere un dram 
de confort fiinţei gingașe de lângă sine; se încorda în fiecare 
clipă, în ritmul universului acesta șubred și zgomotos; eforturile 
mărunte, repetate la infinit, îi alungară orice urmă de somn... 

„„„Și se gândi la Eva. 

Eva din primele zile de cursuri, toamna trecută. O după- 
amiază aurie, în amfiteatrul plin de soare și de lume venită să 


asculte conferinţa unui tânăr critic. Eva se așezase lângă el; 
purta tot băscuța albastră de acum; privind-o cu coada ochiului, 
îl frapase în primul rând contrastul dintre albastrul închis al 
fetrului și strălucirea de aur a pletelor scurte, fluturând grațios, 
la orice mișcare. Criticul venise grăbit, cu gesturi precipitate, 
rânduindu-și hârtiuţele cât palma, pe care nu le-a consultat 
niciodată de-a lungul prelegerii. Studenţii ascultau vrăjiţi. 
Criticul vorbea despre simbolism, cita pe de rost versuri, 
polemiza cu adversarii iniţiali ai curentului, evoca mărturii, 
argumenta îndrăzneţ. La vreo întorsătură de frază măiastră, 
Tudor se întorcea spre necunoscuta de alături, îi căuta privirea, 
o lua martor la bucuria aceea intensă, încercând să afle dacă 
simte la fel. Ea aproba, cu un semn din cap, apoi sorbea iarăși, 
ușor aplecată înainte, perioadele ample, intonate cu precizie și 
eleganţă. Uitaseră să mai ia note, creioanele zăceau liniștite de- 
a curmezișul caietelor. La sfârșit ea s-a întors spre Tudor: 

— Ce să scrii? a oftat în vreme ce amfiteatrul aplauda 
frenetic. Am reținut tot ce-a spus, pentru totdeauna. 

— Și eu. N-ai ce scrie, n-ai cum să înregistrezi atmosfera, 
tonul... 

— lrepetabil, a spus ea cu convingere. O sărbătoare a 
spiritului. 

Porniseră firesc, pe culoarul larg dintre șirurile de pupitre 
pustii acum. Rămăseseră ultimii. S-au pomenit în stradă, fără să 
manifeste nici unul, nici altul intenţia de a se despărţi. O mai 
văzuse, fugitiv, pe culoarele Universităţii, dar n-o remarcase. La 
Litere erau multe fete frumoase, elegante, iar Eva avea ceva 
băieţos, poate de la părul tuns scurt, cu basca purtată 
ștrengărește pe-o parte, poate de la bărbia fermă sau de la 
silueta suplă, de sportsman. O privea cu coada ochiului, 
bucurându-se în taină de întâmplarea care o adusese lângă el. li 
plăcea glasul ei cald, copilăros aproape, îi plăcea francheţea ei, 
lipsa de sfială proprie fetelor din mediul universitar, foarte 
prietenoase atâta vreme cât discuţia rămânea pe tărâmul 
abstracțiunilor... 

— Să coborâm pe pământ, domnişoară, i-a spus în vreme ce 
pășeau prin fața Colţei. Trebuie să mâncăm ceva. Știu un birt 
mic și curăţel, pe Lipscani. Dacă n-ai alt program, te invit la un 
dejun frugal. 

— Ești în bani? s-a mirat ea în glumă. 


După ce au mâncat, a condus-o acasă, mergând pe jos. Timp 
destul ca să-l evoce pe Euripide și, mai apoi, să-și facă mici 
confidente. Eva era în primul an, auzise de el, // citise - frază 
scurtă și dătătoare de fiori pentru oricare poet; știa că-i în anul 
patru și că scrie un roman. Mai apoi i-a vorbit cu entuziasm 
despre „curtea” din Sebastian, cu cămăruțele înșirate una lângă 
alta, cu ferestrele și ușile apărate de gardul înalt dat cu 
motorină; el locuia departe, la Ghencea, într-o cameră incomodă 
și scumpă; da, l-ar fi tentat o locuință mai în centru, iar dacă 
avea și-o vecină ca Eva... 

— Vrei cumva să-mi faci curte? i-a tăiat ea începutul de 
compliment. Din scurta mea experienţă universitară, am dedus 
că între studenţi domnește un fel de camaraderie specială. 
Suntem colegi, atâta tot. Nu te văd în rolul de Don Juan... 

Până și această francheţe aproape brutală îi plăcuse; era 
altceva decât timiditatea mălăiaţă a precedentului său amor, o 
fată de popă care purta ochelari și fustă lungă și care-și făcea 
un titlu de glorie din faptul că nu „vorbise” cu niciun băiat până 
la el... 

Proprietarul, care locuia în casa de piatră de la față, îl 
acceptase bucuros; trăiau în „curte” cam multe femei singure, 
era bine ca lumea să știe că locatarilor lui li s-a mai adăugat un 
bărbat în putere... Nici măcar chiria înainte nu i-o ceruse, cum 
se obișnuiește. S-a mutat după câteva zile - mutatul unui 
student: un geamantan, pardesiul pe umăr, câteva cărți sub 
brat. 

Între camera lui și a Evei mai era o locuință; tot așa: o cameră 
cu ușă și geam pe peretele din faţă. Când și-a adus bagajele a 
dat cu ochii de locatară, taxatoare la S.T.B., o femeie mărunţică, 
uscată, cu părul strâns coc în vârful capului (încearcă să pară 
mai înaltă, a rânjit în sinea lui atunci) care mânca seminţe și-l 
urmărea numai cu ochii, fără să-și întoarcă faţa, pe când defila 
cu geamantanul, pardesiul și cărțile prin dreptul ușilor parcă 
fără număr. De atunci, din prima zi, îi intrase în cap că femeia îl 
spionează și-i purta o antipatie tainică și constantă. Taxatoarea 
venea și pleca la cele mai incredibile ore; la miez de noapte o 
auzea intrând pâș-pâș pe poartă; în zori pleca tot așa, cu pași 
furișaţi. Eva râdea de el când îi spunea asta: „Nu te spionează, 
dragă, pur și simplu nu vrea să deranjeze „curtea” când vine 
târziu!” „Curtea” - acest personaj colectiv, atât de pestrit: un 


aviator pensionar; două studente; o croitoreasă de la un teatru, 
care cosea la mașină ziua și noaptea și prin casa căreia treceau 
în fiecare săptămână zeci de dansatoare drăguţe; un șofer de la 
„Bragadiru”, aducând în fiecare duminică o ladă de bere - 
bonificaţie pentru sticlele care se puteau sparge la transport, 
dar nu se spărgeau - ; un tânăr și o tânără cu preocupări 
misterioase, probabil căsătoriţi fără voia părinţilor, pe care-i 
vizita săptămânal, pe furiș, o mamă miloasă și le aducea provizii 
într-un coș pitoresc de picnic; un băiat de prăvălie; două babe, 
surori, foste  cucoane după îmbrăcămintea anacronică, 
pretențioasă, dar ajunsă într-un avansat grad de uzură... Toată 
această mică lume trăia, se agita, colporta zvonuri extrase din 
cele mai variate medii; taxatoarea de la S.T.B. deţinea însă 
supremația, auzea de toate în tramvai, la cozi, pe stradă, ba - 
lucru neobișnuit pentru o femeie de condiţia ei! - citea și 
ziarele! 

După ce s-a mutat, a plecat iarăși la bibliotecă; Eva era acolo, 
ca de obicei; au lucrat amândoi pe mutește, alături, 
conspectând fiecare, cu îndârjire, din teancul de cărţi pe care 
bibliotecara îl așezase cu grijă pe marginea mesei, apoi au ieșit, 
au mâncat obișnuitul corn cu lapte la „Herdan” și au pornit spre 
casă. Expunerea lui despre Mahabharata se apropia de punctul 
culminant când au ajuns în capătul străzii Sebastian. Eva i-a pus 
mâna pe braţ, curmându-i la jumătate o frază interminabilă: 

— Aici ne despărțim. In ochii „curţii” trebuie să fim ca doi 
străini. E mai bine așa. 

— De ce? s-a revoltat el. Ce-ţi pasă de „curte”? Dă-i încolo de 
mameluci! 

— Sunt oameni simpli, i-a apărat Eva. Ei privesc lucrurile prin 
prisma experienței lor și a mentalităţii lor. Nu-și închipuie că 
poate exista pură camaraderie... 

— Nici eu, s-a grăbit s-o informeze. 

Eva a râs și a mărit pasul, fluturând mâna spre el, într-un 
semn glumeţ de rămas bun. 

să fim ca doi străini! și-a spus sarcastic în gând. Dar ce 
altceva suntem decât doi străini? Ore întregi, zi de zi, alături în 
bibliotecă, apoi alături pe aleile pardosite cu frunzele toamnei, 
ore-ntregi de plimbare cu o fată care-mi respinge delicat orice 
gest de tandreţe! 

Erau colegi, nu? Ceva mai mult, prieteni. Dar câte nuanțe 


poate îmbrăca prietenia între un băiat și-o fată! Nu dorea o 
victorie ușoară. Dar nici această austeritate nu-i venea s-o 
accepte! Parfumul ei discret ca o părere, o atingere 
întâmplătoare a mâinilor, un zâmbet - mici bucurii descurajate 
repede, apoi acest avertisment aproape inutil: „În ochii „curţii” 
trebuie să fim ca doi străini”... 

Dar s-a supus. A mers agale, silindu-se să nu-i piardă totuși 
din ochi silueta, în amurgul care cobora repede după o zi de 
toamnă însorită; se surprinsese în câteva rânduri grăbind pasul, 
și nicio vitrină în faţa căreia să se oprească o clipă, niciun motiv 
să pună între sosirea ei și-a lui o distanţă respectabilă... 

Când a dat colţul pe străduță, ocolind casa proprietarului, se 
întunecase de-a binelea. A deschis portiţa, a intrat, căutând-o 
din ochi. Eva trebăluia la cișmeaua de lângă gard. Îl așteptase, 
desigur. Abia s-au salutat. „Curtea” era cu ochii pe ei... 

Căutase cu timpul, să și-o apropie mai mult. Se plimbau 
seara, după ce ieșeau de la bibliotecă, prin Cișmigiul întristat de 
culorile toamnei. Ocrotit de întuneric - după bombardamentele 
din vara lui 1943 se înăspriseră măsurile de camuflaj, fiecare 
alee devenind astfel un paradis al îndrăgostiţilor - încerca s-o 
sărute. Eva l-a respins o dată, a scăpat cu o glumă a doua oară, 
a treia oară însă s-a lăsat în voia lui; o sărutare lungă, sub 
coroana uriașă a unui roșcov sălbatic, întreruptă de pașii grei ai 
sergentului de stradă... Au pornit tăcuți și grăbiţi spre ultimul 
tramvai, evitând să se privească în ochi. In ziua următoare, 
dimineaţa, i-a răspuns îmbufnată la salut, iar la prânz l-a 
mustrat, privindu-l ţintă: 

— Aseară ai cam sărit peste cal. Sper să nu se mai repete. 


3 


Trenul făcu un salt peste macazuri, încetini brusc și se opri în 
faţa unei gări singuratice. Călătorii se treziseră buimaci. 

— Ce gară o fi? întrebă cineva într-o doară. 

Altcineva pronunţă, tot indiferent, un nume neutru, comun, 
terminat în „ești”. Nu urca, nu cobora nimeni. Un tropăit pe- 
afară, niște glasuri răzlețe și misterioase, cum par totdeauna 
glasurile în gări la miez de noapte, chiar dacă rostesc frazele 
cele mai banale. Eva deschise ochii, se zgribuli. Tudor îi luă cu 
blândeţe unul din pardesiele de pe braţe și i-l puse pe umeri. 


— Nu știam unde sunt, zâmbi ea. Am adormit, așa-i? 
Totdeauna când merg cu trenul mi se face somn. Îmi place să 
merg cu trenul. 

— Numai de asta ai venit cu mine? 

— Știi de ce am venit cu tine. Vreau să te apăr de neplăceri. 
Suntem prieteni, nu? lar biografia ta e destul de complicată... 

Adormi iarăși, ușor, spontan, cum adorm copiii. Tudor simţi 
cum băscuța ei îi atingea obrazul; fetrul moale se agăța în ţepii 
bărbii crescute peste noapte. Nu făcu nici o mișcare, de teamă 
să n-o trezească iarăși din somnul ei fragil. Ultimele cuvinte îi 
răsunau încă în minte: biografia ta e destul de complicată... Cât 
știa Eva despre el? Numai atât cât îi mărturisise el însuși? Ceva 
în plus, fără-ndoială, știa. De pildă, manifestul. Dar manifestul, 
nu era singura „complicație”... 

„Complicaţia” începuse într-o dimineaţă de toamnă, în 
octombrie "patruzeci, pe când era abia în anul întâi. Până atunci 
nu avusese prilejul să afle prea multe despre Garda de Fier; 
directorul liceului particular unde învățase ultimii ani era un om 
ambițios, nu îngăduia altă „autoritate” pe teritoriul școlii și al 
internatului; cât despre tatăl său, care lucra la drumuri ca picher 
și avea în subordine câteva zeci de pietrari, țărani, mulţi dintre 
ei analfabeți, se ţinuse totdeauna departe de frământările 
politice. 

Tot ce știa despre Gardă afla din zvonurile șoptite, referitoare 
la vreo nouă ispravă de-a „verzilor”; și mai avea, uneori, prilejul 
să-i vadă pe stradă, încolonaţi, cântând „Mamă dragă-n astă 
noapte”; atunci grăbea pasul, dintr-o prudenţă instinctivă, 
pentru că începuse să le afle obiceiul: îi apuca, din senin, un soi 
de „amok”; cântecul devenea urlet, coloana disciplinată se 
transforma pe dată într-o hoardă pusă pe distrugere; vitrine 
săreau în ţăndări, firma vreunui negustor evreu era doborâtă, 
călcată în picioare, trecătorii se refugiau prin ganguri sau 
dădeau grăbiţi colţul, de teamă să nu devină victime 
întâmplătoare ale „sentimentelor” astfel dezlănţuite. Îi vedea 
apoi pe bravii justiţiari trecând mult mai puţin încolonaţi, cu 
trofeele câștigate în urma biruinţei lor ieftine: un sul de stofă, o 
statuetă, o pereche de bocanci sau o sticlă de băutură, după 
specificul prăvăliei atacate... 

S-a pomenit, astfel, ca „boboc” la Facultatea de Litere, în 
miezul unei înfruntări aprinse între cei câţiva membri ai Gărzii și 


restul studenţilor: unii care, sfidând amenințările și bruftuluielile 
legionarilor, își manifestau fățiș dezaprobarea; alţii, prudenti, 
păstrând o distanță confortabilă; alții, pur și simplu, ridicând din 
umeri: „Treaba lor!” 

În dimineaţa aceea de octombrie, colegul său de an 
Horhocea, care-i fusese coleg și-n liceu, se fâțâia prin holul mare 
al Universităţii, purtând cămașă verde, diagonală și pistol. Erau 
abia în anul întâi; al dracului, nici nu aflase care-i diferenţa între 
rector și decan și se înfipsese la Clubul studenţilor legionari. 
Inalt, cu umerii cam căzuţi, cu tuleie blonde împodobindu-i 
bărbia punctată de coșuri, cu nasul mare și vocea dogită de 
fumatul timpuriu, avea ceva ridicol în uniforma aceea de 
împrumut, pe care se străduia s-o poarte cu nonșalanţă. În hol 
mai erau câţiva „verzi” care-și șopteau ceva și pe urmă 
izbucneau în râsete exagerate, dându-și capul pe spate. 
Horhocea încerca să le ţină isonul, se vedea că nu-l prea băgau 
în seamă, era un novice, dar el voia să sublinieze că face parte 
dintre ei și le ţinea compania la râsul acela neliniștit, mai mult 
un strigăt colectiv de încurajare. Când a dat cu ochii de Tudor s- 
a întors pentru o clipă spre ai săi, ca să-și ateste mai apăsat 
apartenenţa la grupul înarmat și vesel, apoi s-a apropiat de el cu 
pași legănaţi, plin de importanţă, cu un zâmbet care se voia 
entuziast, pătruns de măreţia clipei: 

— Hai cu noi, camarade! 

Tudor a ocolit cu ostentaţie grupul zgomotos; și-a aruncat 
privirea peste umăr, l-a văzut pe Horhocea cum se ţinea scai de 
el și i-a spus cu glas domol, ca să-l încredințeze din primul 
moment că nu-i împărtășește entuziasmul: 

— De ce-mi spui camarad? Drumurile noastre nu coincid. 

Horhocea a făcut un gest larg, copiat de la vreo căpetenie de- 
a lor, și i-a declamat în ureche: 

— Curând o să ne urmeze tot poporul. Să înălțăm neamul și 
să-l punem sub semnul Evangheliei. Fără politicieni buni de 
gură. Fără jidani. Și fără comuniști. Să facem o ţară mai mândră 
ca soarele sfânt de pe cer! 

— Așa o faceţi, cu vitrine sparte și cărți arse în piaţă? 

Horhocea și-a tras nasul, cum făcea și-n liceu. Nu se 
dezbărase de acest tic scârbos, deși purta cămașă verde și 
pistol. 

— Camarade, te-ntreci cu gluma. 


— Dacă spartul vitrinelor poate fi numit o glumă... 

— Nu cumva te-ai vândut bolșevicilor? 

— Nu. Dar nici lui Hitler. 

A rămas cu gura căscată. O clipă doar. Pe urmă și-a îndreptat 
pistolul la șold, a smârcâit iarăși, l-a măsurat printre gene: 

— Ai noroc că suntem prieteni. Pentru vorbe de-astea, unii se 
aleg cu un glonţ. Bine că n-a auzit nimeni ce-ai spus. 

— Și fară martori n-ai voie să tragi? 

— Ești prost. Dacă aveam martori, nu te puteam ierta. 
Trebuie să apăr cauza. 

— Cu pistolul? 

— Argument pentru cei mai îndărătnici. Suntem deciși să 
facem curăţenie. Nu ne trebuie adversari, nu ne trebuie 
opoziţie. Vino cu noi, camarade. 

— Să sparg vitrine și să cânt cântecele voastre? Au niște 
versuri stupide. 

Horhocea și-a tras iarăși nasul: 

— Sunt simple, nu stupide. Ca să le priceapă poporul. Și să ne 
urmeze. 

Vorbea ca din carte, jigodia. Tudor simțea nevoia să-l 
umilească, să-i mai reteze din băţoșenia lui, care se rezema pe 
câteva grame de praf de pușcă. 

— Nu prea sunt semne că vă urmează poporul, i-a spus. 
Cântecele și faptele voastre nu-s totuna. 

Horhocea l-a drăcuit printre dinţi și a plecat. Seara, acasă, s-a 
gândit la scena asta. Avea în ea ceva ridicol și totodată tragic. A 
pus mâna pe stilou: „Cântecele și faptele nu-s totuna”. Trei 
pagini scrise dintr-o răsuflare. A turnat în articol toată 
indignarea îndreptată împotriva lui Horhocea; vedea în el 
reprezentantul unei forțe bezmetice, care-și înscrisese pe steag 
o lozincă fără sens și urmărea doar să domine, multiplicând la 
infinit puterea celor câteva grame de pulbere. Dar ce să facă cu 
articolul? 

Cu vreun an în urmă, pe când era încă în liceu, trimisese la 
noroc câteva versuri unei mici reviste de stânga, condusă de un 
poet. Versurile apăruseră cu câteva cuvinte elogioase despre 
tânărul autor, o voce distinctă în poezia debutanților etc. S-a 
gândit la revistă. A luat adresa redacţiei de pe ultima pagină și a 
doua zi s-a înființat pe Sărindar, la ultimul etaj al unui bloc de 
speculă, unde printre firmele doctorilor și avocaţilor se ițea și 


titlul modest, dintr-un singur cuvânt, al publicaţiei; era cam 
dezamăgit, în închipuirea lui o redacţie arăta cu totul altfel 
decât cămăruţa aceea cu miros de ţigară stătută și cu șpalturi 
împrăștiate peste tot. 

Poetul pe care-l citea cu venerație era un slăbănog cu plete și 
purta peste cămașă o flanea țărănească de lână neagră, din 
care se zărea nodul unei cravate prost legate. Tudor s-a 
prezentat timid, descumpănit de contrastul dintre imaginea 
idilică a Poetului și poetul însuși. Acesta s-a arătat bucuros 
auzindu-i numele, dar era cert că-l uitase; a ras cu podul palmei 
șpalturile umede de pe un scaun și l-a poftit să se așeze. A luat 
în tăcere articolul. L-a citit ţinându-l cam departe de ochi și 
tușind în pumn de câteva ori, o tuse îndesată, de bolnav cronic. 
La sfârșit a ridicat o privire voioasă: 

— Bravo, domnule. Ai vână de polemist. Direct la cules cu el. 
Apare-n numărul de săptămâna viitoare, pe contrafond. Zici c-ai 
mai publicat la noi? 

— Anul trecut. O poezie, cu prezentarea dumneavoastră. 

— Ei, da, acum îmi amintesc, într-adevăr. Ce faci, unde 
lucrezi? 

— Sunt student la Litere. 

— Bravo. Ai vână, asta-i sigur. Dacă te ţii de literatură, ai 
șansă... De fapt ce să-ţi spun? Literatura nu-i o meserie în ţara 
asta. Ai șansă s-ajungi ca mine. Să cerșești hârtie pentru 
numărul următor. Și să te-ntrebi cum plătești tipografia. 

— Credeam că revista se vinde bine. 

— Se vinde, dar nu-și scoate cheltuielile. Vrem să facem 
cultură de masă, să luminăm muncitorimea. Nu putem fixa preţ 
mare, că n-ar mai cumpăra-o oamenii. Revista asta nu-i pentru 
alde Malaxa. Banii pentru un banchet de-al lui ne-ar ajunge pe 
zece ani. Dar nu ne trebuie banii lui. Vrem să rămânem 
independenţi. Nu te superi dacă nu-ţi plătesc articolul. 

— Nu l-am scris pentru... 

Poetul l-a privit cu milă: 

— Idealist. Trebuia să-mi închipui. Te așteaptă zile grele, 
colega. 

— N-am trăit niciodată pe roze. 

— Nici să nu speri... 

A tușit prelung, crispându-se. Tudor îi vedea manșetele 
cămășii uzate, prinse cu butoni ieftini, pe sub mâneca lălâie a 


flanelei. Deasupra capului, pe perete, o caricatură în culori 
înfățișa o birjă trasă de un om slab, în salopetă; în birjă, un 
domn rotofei, cu joben, învârtea deasupra capului un bici cu 
zvastică. Poetul i-a prins privirea, a zâmbit chinuit: 

— Te uiţi la desenul nostru?. Îl publicăm tot în numărul viitor. 
Sugestiv, nu? Cred că i-ai prins semnificaţia. Capitalismul se 
folosește de fasciști ca să strângă mai tare clasa lucrătorilor... 

— Sugestiv, într-adevăr... 

— Autorul e pe moarte, în spital, la Pantelimon. N-a vândut un 
tablou de ani de zile. Cine să-i cumpere lucrările? De când a 
publicat niște desene în chestia ceferiștilor, domnii s-au supărat 
pe el. lar proletarii n-au bani să cumpere tablouri. Abia izbutesc 
să-și cumpere pâine... 

Tudor s-a ridicat. S-a ridicat și poetul: 

— Mai scrie-ne, dacă ai vreun subiect. Riscul nu-i prea mare, 
deocamdată. Cel mult, o chelfăneală de la prietenii în verde... 
Ştii ce? O să semnezi cu pseudonim. Ții mult să-ţi apară 
semnătura? 

— Nu. Ţin mult să-mi apară articolul. Povestea nu-i născocită. 
Pe tip îl cunosc, suntem colegi de an. Pare foarte încântat de 
cămașa lui verde. 

— Tocmai de asta zic să nu semnezi cu numele dumitale. 
Indivizii ăștia cu pistol își cam fac de cap. Sunt doar de-o lună la 
putere și vezi bine cum se poartă. Nu vreau să ai neplăceri... 

L-a condus la ușă, tușind. Când și-au dat mâna, Tudor l-a 
privit ţintă: 

— Și chiar îmi publicaţi articolul? 

— Săptămâna viitoare, sigur. 

S-a ţinut de cuvânt. După apariţia revistei Horhocea l-a oprit 
din nou, pe culoarul lung și întunecos din fața decanatului: 

— Crezi că dacă ai semnat cu pseudonim n-am ghicit cine-i 
autorul? 

— De ce nu mă divulgi? Ti-ar crește acțiunile. 

— Am destule și-așa! La noi se avansează repede, dacă te ţii 
de treabă. M-au făcut ajutor de comandant. 

— Ei, bravo! Ești cineva acum. Spune-mi, ai de gând să mă 
treci pe lista neagră? 

— Nu glumi, băiete. Lista neagră nu e glumă. O să vină 
vremea să ne răfuim cu toţi adversarii. Nu ţi-aș dori să fii printre 
ei. 


— Așadar, nu m-ai trecut? 

— Încă nu. 

— Înseamnă că ţi-a mai rămas ceva omenie. 

— Nu, puiule, nu-i vorba de omenie, a zâmbit protector 
Horhocea și a adăugat, bătându-l pe umăr cu o falsă jovialitate: 
Mai sper în îndreptarea păcătosului... 

Tudor i-a râs în nas și a dat să plece, dar Horhocea l-a apucat 
de mânecă, și i-a smârcâit în ureche, cu un zgomot de ferăstrău 
care taie un lemn tare: 

— Fiindcă suntem prieteni... să-ţi dau un sfat. Nu-l mai 
frecventa pe Maestrul, a fost trecut pe lista neagră. 

— Era trecut demult. De când i-aţi tăiat cărțile cu toporul. 

— Cine l-a pus să scrie contra eroilor de la lași? 

— Ce eroi de la lași? 

— Pune-te la punct cu istoria noastră, o s-o predai copiilor la 
școală cândva. Nişte camarazi din lași l-au atacat pe rector, un 
dușman al tineretului... 

— Al Gărzii, vrei să spui. 

— Totuna, tineretul o să ne, urmeze, venim cu idei noi... 

— Pe care le impuneți cu pistolul? 

— Ascultă, eu vreau să-ţi fac un bine și tu repeţi cuvintele 
Maestrului. Văd că ţi-au intrat bine-n cap. Scoateţi-le cât mai 
curând. Și lasă-l pe Maestrul, că e dușmanul neamului. 

— Al Gărzii, a repetat Tudor. 

N-a izbutit nici de astă dată să-l scoată din sărite. Horhocea 
ăsta avea, totuși, multă răbdare! A smăârcâit iarăși lung, de 
parcă se pregătea să sară de la trambulină, și i-a spus rar, ca un 
profesor la o lecţie de dictare: 

— Maestrul e simpatizant comunist, omule. Nu e bine să fii 
văzut în preajma unui simpatizant comunist. 

— Și ce s-a întâmplat cu eroii de la lași? 

— Din tribunal în tribunal, până s-a stins procesul. Sunt liberi, 
înţelegi? Aveau de gând să meargă până la capăt, dar rectorul a 
murit astă-vară. 

— Mai sunt și alţi rectori. Eroii voștri nu-și lasă armele să 
ruginească. 

— Asta cam așa e, a confirmat Horhocea fără să ia în seamă 
ironia. Băieţii sunt puși pe fapte mari; acum, când avem puterea 
în mână, o să vezi de ce suntem în stare... 

Nu prevedea cât adevăr stătea în cuvintele pe care colegul lui 


le reproducea ca un papagal, după ce le culesese avid din gura 
șefilor Gărzii. A continuat să meargă la conferințele și cursurile 
Maestrului; într-o seară, pe când se pregătea la filosofie, a dat 
peste titlul unei cărţi rare, publicată cu decenii în urmă. A 
completat fișa și a întins-o bibliotecarei. Bibliotecara a consultat 
cu discreţie un blocnotes cu tot felul de semne și prescurtări, 
apoi a ridicat din umeri: 

— Regret, am împrumutat-o Maestrului. Cred că a uitat s-o 
aducă... 

A doua zi, înaintea cursului, s-a apropiat de Maestru. L-a 
întrebat de carte. Profesorul și-a scos ochelarii rotunzi, 
demodaţi. Fără ochelari, faţa lui părea și mai severă; efortul de 
memorie îl făcuse să se încrunte puţin. l-a răspuns articulând rar 
cuvintele: 

— Ah, da. E la mine. Am consultat-o acum un an, când lucram 
la „Istoria cărții românești”. Vino diseară la mine, să ţi-o dau. 

— Poate vă mai trebuie, domnule profesor. N-aș vrea să vă 
deranjez... 

— Nu, nu. Nu-mi mai trebuie. Am terminat capitolul și mi-am 
extras din ea citatele necesare. Cât despre deranj... dimpotrivă, 
îmi faci un serviciu. Mă ajuţi s-o descopăr și s-o înapoiez. Fetele 
de la bibliotecă sunt delicate, mă încurajează în neglijenţa mea. 
Ai mai fost la mine? 

Da, mai fusese, după primele zile de cursuri. Maestrul, 
văzându-l interesat de literatura medievală, îl invitase să-i vadă 
colecția de incunabule. Locuia în Cotroceni, într-o vilă stil 
englezesc, cu o grădiniţă în faţă, cu gard scund de beton și 
poartă de fier forjat. Avea o bibliotecă uriașă, la rafturile de sus 
ajungeai cu o scară pe rotile; ediţii rare, frumos legate, se 
înșirau pe toţi pereţii. Multe cărți se aflau la-ndemână pe birou 
sau pe măsuțele joase; erau teancuri întregi, cu fișe și bileţele 
rămase drept semn între file, trădând căutarea perpetuă, 
neobosită, fără astâmpăr, a cărturarului. 

Seara a dat curs invitaţiei Maestrului. Și-a pus cravată și și-a 
periat pardesiul la plecare; proprietarul i-a zâmbit complice și i-a 
urat succes. De prisos să-i explice că nu merge la o întâlnire cu 
o fată; a ieșit grăbit pe ușă, hotărât să fie punctual. A ajuns în 
fața vilei după căderea întunericului. Când s-a apropiat de 
portiță, de sub copacul din faţă s-a năpustit spre el un ins vânjos 
și grosolan: 


— Ce-i, bă, ce cauţi aici? 

— Sunt student, m-a chemat domnul profesor pentru o carte. 
Dar pe dumneata de ce te interesează? 

— Vorbește frumos că te cârpesc. Poliția legionară. Să-ţi văd 
legitimaţia de student. 

l-a arătat legitimaţia. Agentul a examinat-o la lumina 
lanternei, apoi a rânjit: 

— Zici că te-a chemat domn’ profesor? Du-te, dacă te-a 
chemat! 

S-a pitit iarăși în umbra din care se ivise. 

Tudor a urcat cele două trepte de la intrarea principală. Ușa 
înaltă și suplă, cu multe ochiuri de geam, era întredeschisă. | s-a 
părut ciudat. Și prezenţa agentului legionar de la poartă... A 
bătut ușor, cu sfială. Nu i-a răspuns nimeni. A împins ușa, a 
intrat, l-a apucat groaza. În holul spaţios, bine luminat, parcă 
trecuse taifunul. Marea vază japoneză din stânga zăcea în 
țăndări pe parchet; covorul din mijloc stătea strâmb, iar un colț 
îi rămăsese ridicat, lăsând să se vadă dosul rugos, cenușiu. Ușa 
bibliotecii era larg deschisă. Pe pardoseală fuseseră trântite fără 
milă frumoasele ediţii rare, legate în piele; dulapurile, văduvite 
de conținutul lor preţios, își rânjeau polițele goale; ici și colo 
rămăsese câte o filă ruptă, un fascicul, o hârtiuță cu scrisul 
mărunt și disciplinat al Maestrului. În fotoliul din fața căminului, 
soția Maestrului ședea cu fruntea-n mâini, doborâtă. 

— Doamnă! Ce s-a întâmplat? Ce-a fost aici? 

A ridicat o faţă brusc îmbătrânită, schimbată straniu de 
suferință: 

— Ce mai vreţi...? Ah, dumneata... Student, nu?... Uită-te, ce- 
au făcut din casă... Vandalii... Bestiile... 

Nu era greu de ghicit cui dădea aceste nume puţin 
măgulitoare. 

— Și... domnul profesor? 

— L-au luat cu ei... Presimţea asta. Mi-a spus de dimineaţă ce 
trebuie să fac dacă i se întâmplă ceva. Nu l-am înţeles. Dar 
acum... Să fi văzut ce privire mi-a aruncat din ușă... Știa că nu 
se mai întoarce... 

Fraza s-a sfârșit într-un hohot de plâns, repede înăbușit 
îndărătul unei batiste mototolite. Tudor a făcut un pas spre ea, a 
bolborosit repede, neîncrezător el însuși în ceea ce spunea: 

— Liniștiţi-vă, doamnă, vă rog, nu plângeţi. O să se-ntoarcă, în 


două-trei ore e acasă, o să vedeți că se lămuresc lucrurile... 

— Incerc și eu... să mă mint... să sper... Dar dacă i-ai fi auzit 
pe oamenii aceia... Oameni sau fiare... Scotoceau prin cărți... 
„Te-ai dat cu bolșevicii, maestre! Uite-aici, Marx, Lenin... Nu ne 
trebuie profesori de comunism!” Dar le trebuie profesori acestor 
brute? Au ei nevoie de cultură? Știu ei ce-nseamnă cartea? Uite 
ce-au făcut din biblioteca adunată într-o viaţă... 

O furie neputincioasă l-a cuprins. Și-a amintit avertismentul 
lui Horhocea și și-a dat seama de proporțiile catastrofei pe care 
Maestrul o presimţise... A început să pună la loc din cărțile 
azvârlite cu brutalitate pe jos, dar cine mai putea restabili 
ordinea migăloasă în care fusese constituit, de-a lungul anilor, 
acest corpus de înțelepciune omenească? Soţia Maestrului a 
protestat de formă, apoi a venit să-l ajute, poate căuta astfel un 
refugiu, o clipă de uitare în așteptarea ei deznădăjduită... 

— Ai de gând să mai stai mult p-aici? s-a auzit în ușă vocea 
grosolană a agentului. 

Furat de titlurile și de numele ilustre înscrise cu litere de aur 
pe legătura cărților, uitase pentru o clipă unde se află. Dar 
colegul lui Horhocea îl adusese, cu brutalitate, din nou pe 
pământ. Furia aceea neputincioasă l-a năpădit iarăși: simțea 
nevoia să-l lovească, să-l doboare, să-l sfâșie pe acest emisar al 
terorii; timidul student cu ochelari devenise pentru o clipă, fie și 
numai interior, o fiară. Dar fiara din fața lui era infinit mai 
puternică. Tudor i-a vorbit cu calm, reprimându-și de bine de rău 
revolta: 

— Ti-am spus o dată, domnule. M-a chemat Maestrul pentru o 
carte. Din păcate, Maestrul... 

— Lipsă de la domiciliu, ai? a rânjit agentul. la-ţi cartea. Și 
cară-te. 

— Trebuie mai întâi s-o găsesc, și asta durează. 

— Găsește-o și cară-te! 

l-a aruncat o privire amenințătoare și a ieșit. Soţia Maestrului 
a spus cu blândețe: 

— E inutil, domnule. Nu mă văd în stare să mai fac ceva în 
seara asta. Lasă lucrurile așa cum sunt și du-te. 

— Și rămâneţi singură, aici? 

— Am trimis după fratele meu. Va sta cu mine în seara asta. 

— Numai să-l lase să intre. 

— Fratele meu lucrează la președinție... Încă... 


— Fiţi tare, doamnă. Nu poate să dureze la infinit... Și nici ei 
n-au să meargă prea departe... 

— Degeaba încerci să mă încurajezi. Văd cu ochii mei ce se 
întâmplă. Ne aflăm în plin coșmar. Și e numai începutul... 

A plecat, cutremurat de ultimele ei cuvinte. La poartă, agentul 
s-a ivit iarăși din umbră: 

— Ai binevoit să pleci odată? Credeam că rămâi toată noaptea 
să-l aștepți pe dom’ profesor. 

— Și dacă-l așteptam? 

— Așteptai degeaba. De-acolo, de unde s-a dus el, nu se mai 
întoarce niciodată. 

— Vrei să spui că l-aţi...? 

— A primit ce merita, a mârâit agentul. Și prietenii lui, dacă 
nu se astâmpără, au să dea de dracu. Ai înțeles, domnule 
student? 

Ti aruncase termenul „student” ca pe-o invectivă. Tudor i-a 
întors spatele cu violenţă și a plecat, ascunzându-și capul între 
umeri, zgribulit, ca sub ameninţarea unei izbucniri de vânt rece. 
Se aștepta să-l strige, sau... să tragă; ce lege mai dirija acţiunile 
acestor briganzi constituiți în sinistra „poliţie” care funcţiona 
paralel cu organele oficiale de ordine? Cine e acest om? se 
întreba cu un dispreț dușmănos, după ce scăpase de obsesia 
glasului lui aspru. Un pierde-vară înarmat cu pistol, un derbedeu 
care rostește cu dispreţ cuvântul „student” pentru că 
disprețuiește cartea, e inapt s-o pătrundă. Câtă carte i-a trebuit 
ca să poată pândi dindărătul unui copac pe cei care intră în casa 
plină de cărţi? 

S-a întors acasă neliniștit, încercând să-i uite glasul nesuferit 
și prevestirea sumbră. „De-acolo, de unde s-a dus el, nu se mai 
întoarce niciodată...” A doua zi, pe culoarele facultăţii s-a 
răspândit zvonul pe care-l aștepta cu groază: Maestrul, savant 
de talie naţională, luptător pentru dreptate și împotriva 
violenței, căzuse victimă răzbunării legionare. Fusese găsit pe 
un maidan din marginea orașului, ucis în chip bestial, cu ajutorul 
unor arme rudimentare, demne de întunericul primitivismului, al 
măciucii și al strigătelor nearticulate. Rezemat de pervazul 
ferestrei, Horhocea urmărea posac agitația provocată de știre. 
Tudor s-a apropiat de el: 

— Acuma ce mai zici? 

— Îmi pare rău de el, era băiat deștept. Dar dacă nu se mai 


potolea... a spus Horhocea. Legea noastră e aspră. 

— Care lege? În ce secol vă treziţi? Sunteţi niște barbari, 
niște... 

— Lasă discursurile, a smârcâit Horhocea. Șefii noștri sunt 
oameni de cultură. Profesori, filosofi, logicieni. Dar trebuie și-un 
pic de violenţă, ca să trezească spiritele adormite... 

Evident, povestea cu trezirea spiritelor adormite nu-i 
aparţinea lui Horhocea. O auzise probabil din gura unor oratori 
de mâna a doua; nici măcar când era vorba despre Maestru, al 
cărui student fusese câteva săptămâni, nu-și dezminţise 
pasiunea pentru frazele de împrumut. Tudor i-a aruncat în față 
tot disprețul pentru el și pentru asasinii a căror uniformă o 
purta. Horhocea n-a îndrăznit să riposteze; probabil că în 
sufletul lui rudimentar își făcuse loc o undă de rușine și de 
regret pentru ceea ce se întâmplase. Nu era nici primul și nici 
ultimul dintre indivizii mărunți și naivi, nimeriţi în mișcare nu 
datorită unor convingeri, ci pentru că li se oferea prilejul să se 
afirme fără efort și fără riscuri. În zilele acelea legionarii păreau 
atotputernici; oameni ca Horhocea, atrași de mirajul unei vieţi 
spectaculoase și ușoare, se adăugau coloanelor verzi făcându-le 
să pară impunătoare. 

Poate de aceea șefii lor pierduseră cu totul măsura. Sprijiniţi 
fățiș de diviziile germane, își închipuiau că totul le este îngăduit. 
La sfârșitul lui noiembrie, s-a aflat că o ceată de câţiva 
„justiţiari” în cămașă verde a pătruns în celulele Jilavei și a ucis 
zeci de arestaţi, adversari ai Gărzii, personalităţi ale vieţii 
politice și militare. A urmat imediat crima care a zguduit toată 
conștiința românească: asasinarea lui Nicolae lorga. Redacţia 
revistei de stânga, care găzduise articolul lui Tudor - și nu 
numai pe al lui - îndreptat împotriva Gărzii, a fost incendiată; 
ziarele au relatat întâmplarea ca pe un simplu accident, o 
singură gazetă a pomenit de faptul că pe culoarul întunecos, 
aproape de ușa redacţiei, pompierii dăduseră peste un bidon cu 
petrol; reporterul făgăduia că în numărul următor va reveni cu 
amănunte, dar n-a mai revenit. Teroarea pusese de-a binelea 
stăpânire pe oraș; seara, străzile rămâneau pustii, măturate de 
vântul începutului de iarnă; într-o zi, trecând spre Universitate, 
pe Calea Victoriei, Tudor a auzit un zgomot neobișnuit și a văzut 
câteva tancuri care luau poziţie în preajma Prefecturii poliţiei. 

Horhocea se lăsa, în tot acest timp, dus de curentul în care 


singur se vârâse. Într-o zi, în preajma Crăciunului, i-a șoptit la 
ureche că Horia Sima se pregătește pentru „un an nou cu 
oameni noi și suprimarea a tot ce este vechi”. Tudor cunoștea 
formula; lumea o rostea cu teamă, deslușind îndărătul acestei 
afirmaţii vagi și pompoase o ameninţare fără nume. 

— Lasă frazele și spune-mi ce aveţi de gând, Horhocea! 

— Căpitanul ne învață să schimbăm lumea... Acest neam 
trebuie purificat prin sacrificiu. 

— Se pare că generalul nu prea e de acord cu tot ce faceți. Și 
nici nu-i convine să împartă puterea cu voi. 

— Generalul? Trădătorul Mișcării? 

— Ce trădător? Vă e prieten! 

— A fost. Acuma ne e dușman! 

— Lasă gluma, Horhocea. Generalul e o nucă prea tare pentru 
dinţii voștri. 

— O să-ţi spun un secret. Dar mai întâi să juri că-l ţii pentru 
tine. 

— Jur. N-o să-mi bat gura la colț de stradă, ce naiba. 

— Fă-ţi cruce și jură, altfel nu-ţi spun. 

A mai jurat o dată. Horhocea s-a aplecat spre el confidenţial, 
a smârcâit scurt și i-a șoptit la ureche, deși nu era nimeni prin 
preajmă: 

— Generalul... pac! S-a zis cu el. Au jurat camarazii pe Biblie 
și pe pistol. 

— Asta nu se poate! 

— Ba se poate. „Echipa morţii” e formată, așteaptă doar 
semnalul. Abia după asta va vedea lumea cine suntem și ce 
țeluri vrem să înfăptuim... 

Anul Nou a trecut într-o atmosferă apăsătoare. Alarmate de 
declaraţiile legionarilor, autorităţile puseseră în mișcare unităţi 
militare, aduseseră întăriri pentru forţele polițienești, străzile 
erau împânzite de patrule. În presa gardistă apăreau mereu 
reportaje din poligoanele de tir, unde legionarii își exersau 
ochiul și mâna în folosirea armelor moderne; trecuse epoca 
bâtei și a făcliei incendiatoare; se zvonea că ambasada germană 
pusese la dispoziţia Gărzii armament și muniţie; apăruse și un 
general în retragere care se ocupa de partea militară a Mișcării. 
Când venea seara acasă, la camera pe care-o închiriase în 
Ghencea, proprietarul, un mic afacerist din branșa tranzacţiilor 
imobiliare, îl întreba îngrijorat din ochi ce se mai aude. Tudor îi 


povestea ce auzise prin oraș, îi relata îmbăţoșarea legionarilor, 
repeta frazele lui Horhocea, iar bietul om se întreba, oftând de 
stătea să-i plesnească nasturii de la vesta bine strânsă pe 
pieptul grăsuț: 

— Cine știe ce ne-o mai fi dat să vedem! 

Era îngrijorat și amărât, niște case vechi de pe Mântuleasa îi 
fuseseră avariate de cutremur și locatarii se mutaseră 
înfricoșaţi; clienţii obișnuiți, care își virau capitalul în imobile, nu 
mai îndrăzneau să încheie afaceri, de teama legionarilor, care 
urmăreau să-și ia partea leului din orice tranzacţie; pe scurt, 
treburile mergeau prost. 

Într-o zi, când a venit mai devreme de la cursuri, proprietarul 
îl aștepta în ușă, cu o mină speriată: 

— Ce e prin oraș? 

— Liniște, ce să fie? 

— N-ai auzit nimic? Se transmite la radio... 

L-a tras nerăbdător în „salon”, o încăpere largă cu fotolii și 
vitrine mari încărcate cu bibelouri. Un „Phillips” uriaș trona pe o 
masă sculptată, într-un colț al camerei. Din aparat se revărsa un 
discurs răsunător, întrerupt mereu de urale: 

— „Legiunea a ieșit biruitoare, ea își urmează desfășurarea 
acestei biruinţe conform cu cele trasate de Căpitan... Este 
putere ca să ne oprească? Să nu încerce nimeni. Zadarnică și 
periculoasă strădanie. Legiunea-i în marș și mersul ei nu poate fi 
oprit...” 

— Ce mai e și asta? 

Proprietarul și-a scărpinat cu arătătorul mustaţa stil Charles 
Boyer și a ridicat din umeri: 

— O adunare de-a nebunilor ăia. Lumea n-are ce mânca și ei 
țin discursuri. Le dă mâna: nu e zi să nu se-nfrupte din plăcintă. 
Săptămâna trecută au intrat peste Bică Droghistu. Au scos 
pistoalele și l-au somat să-și vândă prăvălia. Cui s-o vând? Ți-o 
cumpăr eu. Asta era comandantul Bădircea, d-aici, din cartier. 
Pân-la prânz au și făcut actele. A vândut-o bietul om pe nimica. 

— Nici nu valora mare lucru. Trei borcane cu pomadă și un 
clopoțel deasupra ușii... 

— Dar și așa, să dai buzna peste om cu pistolul... 

— Alţii au păţit-o și mai rău. lar adevărații vinovaţi au scăpat 
teferi... 

— Or să plătească, a spus gazda cu încredințare. la! 


Glasul răsunător, deformat de microfon, tocmai spunea: 

— „Conducătorul statului, generalul lon Antonescu...” 

— „Horia Sima, Horia Sima. Vrem conducător pe Horia Sima”, 
a racnit mulțimea din sală. 

— Asta-i bună! Nu le mai place nici generalul? 

Gazda a făcut un gest a lehamite: 

— Vor să fie stăpâni. S-au lăudat că au arme și grenade în 
fiecare casă. 

— „Horia Sima”, au urlat iarăși sutele de glasuri în difuzorul 
aparatului de radio. 

— Se laudă că nemţii sunt de partea lor. Bădircea ăsta 
povestea că Malaxa și nemţii le-au dat arme și că nu se tem de 
nimeni... 

— Și chestia asta de la radio? 

Gazda a întins mâna și a curmat brusc, dintr-un buton, 
peroraţia oratorului legionar. 

— Întrunirea conducătorilor legionari, la Facultatea de drept. 
Vorbește un șef de-al lor, Vasile Iașinschi. Din vorbele astea o să 
curgă sânge, ține minte de la mine... 

Pe Horhocea l-a văzut seara, pe Calea Victoriei, cărând, 
împreună cu alţii de-ai lui, niște cutii de lemn. S-a făcut că nu-l 
vede; Tudor l-a ajuns din urmă: 

— Ce puneţi la cale? 

— Ne pregătim de carnaval. Ştii ce-i în lada asta? Cartuşe! 

— De unde cartușe? 

— Ghici! 

Pe lădiţă scria „Made în Germany”. Putea să ghicească și fără 
inscripție. 

— Îți dau un sfat, a spus Horhocea. Nu vrei să vii cu noi? 
Treaba ta. Dar câteva zile să stai pe-acasă. Până luăm orașul. 

— Voi?... 

Două zile mai târziu sirenele de alarmă au început să urle. 
Lumea s-a baricadat prin case. Grupuri de legionari înarmaţi 
alergau pe străzi. Huruiau motociclete. Au început să răsune 
împușcături și rafale de mitralieră spre centru. Radioul, aflat sub 
controlul legionarilor, difuza apeluri la dezordine... 

Tudor urmărea cu neliniște desfășurarea evenimentelor. 
Bădircea și Horhocea, stăpânii ţării? Repetenţii și bestiile? 

A aflat mai târziu că în cele trei zile negre ale rebeliunii, sute 
de oameni fuseseră asasinați; jafuri, devastări și incendii 


urâţiseră faţa orașului. Martori oculari relatau tot felul de 
grozăvii, pronunţau cu spaimă nume de oameni care căzuseră 
victimă bandelor înarmate... Apoi, la ordinul generalului, armata 
a pornit asupra fortăreţelor legionare: Cazarma gardienilor 
publici, Prefectura poliţiei, Siguranţa generală, Sediul legionar 
din Aleea Vulpache. Asediaţii au ripostat cu armele. Au căzut 
sub gloanțele rebelilor zeci de militari. Dar sălbatica cohortă își 
jucase rolul... 

Luni de-a rândul, poliţia și jandarmeria i-au vânat pe rebeli, 
iar tribunalele militare au împărţit pedepse grele. Guvernul era 
hotărât să împiedice o nouă înviere a sinistrei organizaţii. 

Horhocea a scăpat ca prin urechile acului de pedeapsă. 
Achitat, din lipsă de probe. A revenit la Universitate tuns ca 
pușcăriașii, cu privirile-n jos, ca un câine bătut. Dar într-o seară, 
pe când ieșeau de la cursuri, i-a apus printre dinţi: 

— Soarele nostru n-a apus. Așteaptă să ne răfuim cu „Câinele 
roșu”, și-o să vezi. Hitler are încredere în noi. Știi câţi soldați 
germani sunt în ţară în clipa de față? 

Tudor a ridicat din umeri, nepăsător. 

— Habar n-am. Cu miile, în orice caz. 

— Sute de mii! a spus triumfător Horhocea, subliniind cifra cu 
o smârcâială prelungă. lţi dai seama? Tot de la ei ne vine 
ajutorul pân-la urmă. Deocamdată, ei îi adăpostesc pe refugiaţi, 
le dau alimente și insistă pe lângă general să-i ierte. lar Horia 
Sima stă la Berlin și așteaptă prilejul să revină în triumf, ca un 
adevărat conducător... 

Pe urmă, războiul. 

Clopote. Discursuri și articole demagogice. Gloată înlăcrimată 
pândind la gardul Cercului de recrutare. În cârciumioarele de 
mahala grupuri de tineri cu ordinul de chemare în buzunar 
afișau o veselie disperată, se îmbătau rapid și lălăiau cântece de 
jale. Agenţi secreți trăgeau cu urechea la cozile apărute brusc în 
faţa prăvăliilor. 

Intr-una din ultimele zile de cursuri, când ieșea de la 
Universitate, Tudor l-a zărit în hol pe redactorul revistei de 
stânga. S-a îndreptat spre el; poetul i-a ieșit în întâmpinare. 

— Te așteptam, i-a spus strângându-i mâna. 

Avea palma uscată și fierbinte; slăbise, respira scurt și tușea 
la fiecare vorbă. 

— Ce s-a mai întâmplat cu revista dumneavoastră? 


— Ce s-a întâmplat cu multe. Nu ne mai aprobă să apărem. 
Știi, decretul cu propaganda. leșim puţin la soare? 

Strada clocotea sub săgețile soarelui de vară. Poetul s-a 
înfiorat, și-a strâns mai bine flaneaua neagră și eternă. 

— Am stat cam mult în hol și m-a pătruns frigul. Trebuia să 
plec la munte, acum două săptămâni. Dar a sunat goarna și a 
schimbat tot. Secretarul de redacţie a fost mobilizat, am rămas 
singur... 

— Dar dacă revista nu mai apare... 

— Cine spune că nu mai apare? a râs poetul. Nu ne aprobă, 
asta-i altă poveste. Dar noi ne facem că nu ne pasă. Am salvato 
mică parte din tipografie. Singura condiţie e să păstrăm 
secretul. Redacţie, tipografie, colaboratori... totul clandestin. 
Revista trebuie să apară ca și-nainte. Pentru asta am venit. Vrei 
să ne mai scrii? 

Poetul evita să-l privească; mergea agale pe bulevardul 
dogorit de soare. Părea că vorbise într-o doară, dar Tudor îl 
simțea încordat, așteptând răspunsul. li propunea un lucru 
riscant, îi vorbise deschis despre primejdiile care-l pândeau; nu- 
și dădea seama, poate, că însăși perspectiva riscului, în loc să-l 
sperie, îl îndârjea și mai mult. Răspunsul i-a venit pe buze firesc, 
dintr-o suflare: 

— Să scriu! E singurul lucru pe care-l pot face. N-am altă cale 
să-mi exprim convingerile. Consider acest război o aventură și 
punctul de plecare al unei mari tragedii. Firește că vreau să 
scriu! 

— Ințeleg să fiu cinstit cu dumneata, a spus redactorul. 
Incendiul acela a fost numai un început. Ne-au făcut tot felul de 
șicane; nemţii sunt consecvenţi, se pricep să se ţină de capul 
adversarilor. Au devenit foarte bănuitori și urmăresc cu grijă 
orice semn de dezacord cu politica lor. Cer mereu generalului să 
ia măsuri. Siguranța vânează exemplarele de revistă; agenţi 
secreți trag cu ochiul prin subsolurile caselor vechi, sperând să 
dea de urma tipografiilor clandestine; unii dintre colaboratori au 
fost ridicați și trimiși la Tirgu Jiu. Putem avea oricând aceeași 
soartă. Trebuie să ne ferim din toate părțile. 

— Vă exprimaţi la plural... 

Poetul a zâmbit, cât putea zâmbi un chip chinuit ca al lui: 

— Doar nu-ţi închipui că revista mea deţine monopolul 
tipăriturilor ilegale. Cade una, mâine apare alta. Există meșteri 


tipografi care lucrează noaptea; avem difuzori, oameni de 
diferite profesii, care împart în zorii zilei tipăriturile proaspete. 
Pe lângă revistă, edităm manifeste împotriva războiului... 

— Sunteţi cu comuniștii? 

— Suntem cu cei ce vor binele real al ţării, a spus poetul, 
ocolind un răspuns direct. Suntem împotriva lui Hitler și a celor 
care-i ascultă poruncile. Am fost târâţi în război; după cum vezi, 
diviziile germane aduse în ţară nu folosesc numai pentru parăzi. 
Ne-au silit să mergem alături de ei. Poporul n-a dorit acest 
război. Noi exprimăm punctul de vedere al poporului. De aceea, 
mulți oameni consimt să înfrunte riscurile și să ni se alăture. 

— Socotiţi-mă și pe mine printre ei. Am aceleași convingeri, a 
spus Tudor încet. 

Poetul i-a zâmbit iarăși. Privind cu grijă în jurul lui, 
întrerupându-se când apărea cineva în preajmă, l-a pus la 
curent cu sistemul de lucru. Redacţia nu mai exista ca local cu 
adresă precisă; poetul umbla cu manuscrisele în buzunare; 
oameni pe care nu-i cunoștea luau de la el materialul și-l duceau 
la tipografie; nu știa unde se află tipografia, nici nu era nevoie 
să știe; alţi oameni împărțeau revista, lipeau manifeste pe 
garduri și pe stâlpi, vârau „fluturași” de hârtie, conţinând uneori 
o singură frază, în cutiile de scrisori... 

— Acuma s-a găsit o metodă și mai ingenioasă, a spus 
zâmbind poetul. Ascundem broșurile antinaziste în coperţi 
inofensive: cărți de rugăciuni, sfaturi pentru agricultori, culegeri 
de cântece populare... Îţi închipui încurcătura agenţilor. Prin 
târguri, aceste broșuri se răspândesc ușor, ţăranii le trec din 
mână-n mână, iar agenţii turbează căutându-le... 

Tudor s-a oprit în loc, a exclamat cu entuziasm: 

— Admirabil. Înseamnă că e o organizaţie puternică... 

— O organizaţie care apără interesele poporului, a spus încet 
poetul. De aici izvorăște tăria ei. E drept, trebuie să lucrăm 
ilegal, în clandestinitate. Oficial nu ni se permite să existăm. Dar 
asta n-are importanţă. Împotriva noastră e forța statului, de 
partea noastră însă este adevărul. 

— Și ce ar trebui să scriu? 

— Adevărul, a repetat poetul. Așa cum îl simţi. Revista nu 
apare la date fixe; în medie, un număr pe lună. În ziua de cinci 
ale lunii, aduci articolul pe Calea Moșilor. E un gard lung de 
scânduri; la poartă este cutia pentru poștă. Te uiţi prin 


deschizătura cutiei. Dacă se află înăuntru un plic mare, roz, 
atunci depui acolo manuscrisul. Nu-i nevoie să-l semnezi; îţi 
cunosc scrisul. 

— În ziua de cinci... a murmurat Tudor. E bine. Pot începe 
chiar de luna asta! 


4 


Trenul se smuci brusc. Călătorii se treziră; o frână puternică îi 
aruncă unii peste alţii. Sirena locomotivei șuieră prelung, zeci de 
glasuri ţipară toate o dată: 

— Alarmă! Vin avioanele! 

O panică nebună se dezlănțui. Săriră din vagon, mai mult 
azvârliți de către cei din spate; mijeau zorile, abia vedeau 
terasamentul înalt pe care trebuiau să-l coboare nebunește și să 
se risipească pe câmp, cât mai departe de trenul care putea 
deveni ţinta bombardamentului. Tudor se pomeni în mijlocul 
unui lan de orz, ţinând-o pe Eva de mână. 

— Nu-ţi fie teamă, îi repeta mecanic. Un tren e un obiectiv 
prea mărunt. Altceva ţintesc ei când se hotărăsc să atace... 

Avioanele trecură cu un zgomot straniu, un urlet înfundat care 
creștea și slăbea ritmic, ca vuietul unei fabrici depărtate: u-u-u- 
u... lIscodiră zadarnic seninul înstelat. De undeva, din stânga, 
țâșniră săbiile de lumină ale proiectoarelor, încrucișându-se, 
pipăind parcă stelele pale. 

— Se duc spre Valea Prahovei, strigă cineva. Sondele, 
rafinăriile... 

— Le strică benzina nemților, spuse altul. 

— Care-a vorbit? Ți s-a urât cu binele... 

Hohote de râs răsunară din lanul de orz. 

— Așa bine, mai rar! 

— ÎI doare pe el de nemți! 

Simţi cum Eva îl trage de mână, își apropie capul de al lui: 

— Tu să taci, șopti ea. Pot fi agenţi provocatori. Abia așteaptă 
să ducă la tribunal niște dușmani ai mareșalului... 

Tăcu... Schimbul de replici mai continuă un timp între 
anonimii risipiţi în lan, apoi locomotiva dădu semnal de încetare 
a alarmei și toţi se năpustiră, cu strigăte voioase, spre 
vagoanele rămase pustii. 

Își reluară, cu chiu cu vai, locurile; era mai greu acum, după 


spaima bombardamentului, căci toată lumea voia să rămână în 
apropierea ușilor. Trenul porni din nou. Se iveau zorile: 
proiectoarele se stinseseră demult, dar curioșii continuau să se 
uite, ieșiți până la brâu pe geamurile înguste, spre cerul pustiu. 

— Am scăpat, spuse moșneagul cu sacul înghesuit în toaletă. 
Tot mi-a prins bine la ceva alarma lor: mă apucase burta și nu 
știam încotro s-o iau. 

— Te apucase după alarmă, strigă provocator tânărul cu 
mustață „Charlot”. 

— Mă mir cum ai avut vreme să-ţi dai nădragii jos, adăugă 
altul. 

Toată lumea izbucni în râs. Tudor se uită cu coada ochiului la 
Eva: adormise iarăși. Cu ochii închiși, cu trăsăturile destinse, 
părea un copil. O invidia pentru această seninătate; ce însemna 
viaţa pentru Eva? Un șir de evenimente ușor previzibile: o 
păpușă; abecedarul; o rochie pentru primul bal; absolvirea 
liceului; apoi drumurile între Universitate și casă, drumuri de 
fată cuminte, care privește ţintă înaintea ei și nu-și îngăduie să 
surâdă la obrăzniciile derbedeilor veseli de pe bulevard. Dar iată 
că această fetiță cuminte și așezată ia brusc o hotărâre 
imprevizibilă: părăsește totul în preajma sesiunii de examene, 
ca să-l smulgă pe el dintr-o lume primejdioasă și să-l introducă 
într-alta, lipsită de riscuri și totuși necunoscută... 

Începu să-și pună întrebări. Unde se ducea? Era el omul făcut 
pentru aventuri, după anii petrecuţi în ambianța solemnă a 
tomurilor grele de înțelepciune? N-avea vocația luptei. Crescut 
într-o familie de oameni supuși și corecţi, pentru care 
autoritatea era o a doua religie, se ferise totdeauna de conflicte. 
Nici măcar în primele clase nu luase parte la vreo încăierare. 
Poate pentru că n-avea vreme să-și facă aliaţi. Tatăl său se 
muta de colo-colo, unde-l mâna Inginerul. Venea într-o zi, 
spunea simplu: „A zis Inginerul că plecăm”, și la întrebările 
mamei pronunţa un nume de localitate. Bagajele încărcate 
spornic într-un camion, de pietrarii cu cămăși scorțoase de 
sudoare. În urmă ei, cu trenul. Primele amintiri, o gară. 
Schimbau trenul, undeva spre Ardeal, treceau pe sub peron, 
printr-un tunel, intrau într-un restaurant aglomerat, unde un 
lăutar cânta la infinit un refren stupid „Fus-fus, fus-fus, unde 
dracu te-ai ascuns”... Mâncau felii de pâine mari cât un 
abecedar, unse cu untură. Altă imagine: târgul din Moldova, cu 


case egale, printre care treceau cu trăsura, de la gară spre noua 
locuinţă. Într-o piaţetă, o statuie îl făcuse să strige: „Mamă, uite- 
| pe Dumnezeu!” Personajul avea, evident, barbă mare, corect 
reprodusă în piatră. Birjarul râsese. Nici acum nu știa a cui era 
statuia; nu încercase niciodată să afle; era aproape sigur că s-ar 
simţi dezamăgit să știe că reprezenta vreun răposat fruntaș al 
târgului. 

Uneori, câteva mutări într-un an. N-avea vreme să lege 
prietenii, să-și facă colegi de școală, să participe la încăierări 
băiețești. Mereu singur, deoparte, stigmatizat de eternul „ăla 
nou”. Rămânea constant el însuși, dar de fiecare dată era cineva 
nou într-o clasă nouă pentru el, cu un învăţător nou, cu accent 
nou în vorbirea celor din jur. Privea de departe jocul de oină, era 
evitat când se făcea alegerea pentru „rege, rege, vrem soldaţi”; 
nu recita la serbări de sfârșit de an, chiar dacă primea cununa 
de premiant. Niciodată primul. Primul era, firește, un localnic... 

Învăţa. Ceea ce oamenii îi refuzau, cerea cărţilor; citea cu 
disperare, pe apucate, tot ce-i venea la îndemână. Refugiul în 
lumea cărților i-a intrat de timpuriu în fire; când colegii lui se 
omorau cu Baba Cloanţa el trecuse la personajele lui Jules 
Verne; învățătorii de ţară îl priveau ciudat după vreun răspuns 
mai ieșit din comun; și nu gustase niciodată din oribilele „cinci- 
la-palmă”, un fel de pedeapsă universală pentru cei care „nu 
știau”. Stia totdeauna, din cărţile de școală sau din celelalte 
cărți. Uneori știința lui devenea o jignire; și cei pe care-i lăsa în 
urmă îl bumbăceau cu ciudă, aparent nemotivat; loviturile lor, 
mai mult umilință decât durere, îl depărtau și mai mult de 
colegii temporari... 

A început liceul într-un orășel dunărean, unde-i mânase 
neobosit Inginerul. Locuiau cu chirie, în centru, și s-a îndrăgostit 
de fata de vizavi, dintr-o casă cu etaj; fata purta coade lungi și 
se rezema uneori cu coatele de fereastră, privind forfota străzii; 
el o contempla de după perdele, dar nu îndrăznea să se arate; 
pentru ea a scris cele dintâi poezii. N-a aflat niciodată cum o 
cheamă, nici nu spera și nici n-a avut prilejul; Inginerul i-a trimis 
curând spre munte, unde au izbutit să rămână doi ani la rând. 

Un trimestru la un gimnaziu - patru kilometri dus, patru întors 
în fiecare zi, de la barăcile de lângă pod până în târgușorul cu 
case pitorești; restul anului la Sibiu, tolerat cu mari insistențe 
din partea mamei la un liceu cu faimă; apoi, după un nou „A 


spus Inginerul că plecăm”, mama, exasperată, s-a certat furcă 
cu blândul supus al Inginerului, a ţipat „Nenorocim copilul!” și l- 
a trimis la un internat în București. i 

Acolo a urmat ultimele trei clase de liceu. Intr-o şcoală 
sumbră ca o cazemată, cu ziduri înalte și reci și cu directorul, 
profesor de română, un om generos și autoritar, care avea 
obiceiul să invite de Crăciun doi-trei elevi din fiecare clasă în 
jurul unui brad sărbătoresc, la el acasă; fusese invitat și Tudor în 
penultimul an, când izbutise să se impună prin cunoștințele de 
literatură și începuse - în secret - să scrie... 

La internat s-a nimerit vecin de pat cu Horhocea. Horhocea 
era cu un an mai mare: când era întrebat, explica fără chef că 
din cauza polipilor pierduse o clasă. Tudor încercase să-l ia 
părtaș la lecturile lui tot mai întinse, dar vlăjganul era opac, 
citea la disperare cărţile din programa școlară, fiindcă taică-său, 
modest negustor de mahala, îi hotărâse să ajungă profesor de 
română. Își teroriza colegii, ca să nu-l spună că fuma în closet cu 
vechii confraţi ajunși acum cu o clasă înainte; alviţarul de la 
poarta liceului îi aducea bilete misterioase de la fete; se lăuda 
seara, pe întuneric, cu isprăvi și mai misterioase, numai pe 
jumătate povestite, întărâtându-le imaginaţia. Când poveștile au 
început să se repete, Tudor și-a cumpărat o lanternă și și-a 
reluat, sub pătură, lecturile, acompaniat de istorisirile auzite 
pentru a zecea oară. 

Ce fel de aventurier putea ieși din el? se întreba acum, în 
vreme ce trenul îl ducea în goană spre cea dintâi mare 
aventură... 

Aţipi pe colţul de geamantan, pe care șoapta de aseară a Evei 
„în noaptea asta vor să te ridice!” i-l hărăzise drept pat. 
Pierduse pentru prima oară o noapte întreagă; era dimineaţă de- 
a binelea, trenul încetini iarăși, opri, porni, merse îndelung pe o 
câmpie aurită de soare; de câte ori deschidea ochii vedea 
același peisaj, câmpul verde-arămiu, întretăiat de fulgerările 
negre ale stâlpilor de telegraf. 

Mai apoi, pasagerii începură să se foiască, să-și adune 
bagajele plasate prin compartimente, strigându-și îndemnuri. Se 
apropiau de destinaţie. 


Capitolul 2 
1 


Maiorul Dragomirescu citi hârtia și se încruntă. Adresa venea 
din partea poliţiei de siguranță și semnala divizionului că 
soldatul Roșioru Mihai, încorporat dintre rezerviști, era suspectat 
a fi comunist. Poliţia ruga organele informative să supravegheze 
comportarea în unitate a sus-numitului și să semnaleze orice 
aspect privitor la activitatea lui politică. 

Pe margine, scrisul mărunt și ordonat al comandantului „În 
atenţia ofițerului cu informațiile”. 

Maiorul își trecu mâna prin părul tuns scurt. Uite unde-i duce 
politica pe oameni, își spuse. Până mai ieri ne luptam pe 
mutește cu agenţii germani; astăzi le copiem metodele... 

Împături hârtia, o vâri la loc în plic, plicul îl dosi într-un plic 
mai mare, care conţinea niște instrucțiuni depășite de multă 
vreme; ascunse totul în mapa de pânză în care-și păstra 
documentele strict secrete. Încercă să-și amintească de soldatul 
Roșioru Mihai, venit de curând în divizion. Nu izbuti. Se gândi să- 
| cheme, să stea de vorbă cu el, dar își schimbă îndată 
hotărârea. Un militar chemat de ofițerul cu informaţiile? Faptul 
ar fi stârnit comentarii în rândul camarazilor lui. Nu, trebuia să-l 
întâlnească așa, ca din întâmplare, să schimbe câteva cuvinte 
cu el, să afle ce gândește. 

Cineva mișcă pătura cazonă, rărită, care ţinea loc de ușă. 

— Permiteți, domnule maior? 

— Da, spuse maiorul. 

Pătura se dădu deoparte, lăsând să intre lumina puternică a 
alei. Maiorul miji ochii. Văzu mai întâi niște bocanci uriași 
coborând cele trei trepte de scândură. Adăpostul era un fel de 
beci nu prea adânc. Peste bârnele acoperișului fusese pus un 
strat de pământ, pe care începuse să crească iarba; căldura de 
afară nu pătrundea niciodată până aici. Doar acum, pentru o 
clipă, cât pătura fusese îndepărtată, un val de aer fierbinte 
mătură încăperea. Militarul care venise lăsă pătura. Să cadă în 
urma lui și cobori ultima treaptă, aplecându-se mult, ca să nu 
atingă acoperișul. Abia acum maiorul îl recunoscu, după 
mustaţa subțire, care-i maturiza și mai mult figura uscățivă, cu 
trăsături energice. 


— Tu erai, Costea? 

— Eu, să trăiţi, domnule maior. Dacă nu vă deranjez... 

— Nu mă deranjezi. 

Când venise în divizion, sergentul Costea se prezentase la el 
și raportase că a fost numit de un an de zile „agent acoperit” în 
cadrul bateriei; că lucrase cu căpitanul Nicoară, vechiul ofițer cu 
informaţiile, și dorea să știe dacă această misiune rămâne 
valabilă. 

— De ce nu? zâmbise atunci maiorul. N-am niciun motiv să te 
revoc; dacă domnul căpitan Nicoară a avut încredere în 
dumneata, nu văd de ce n-aș avea și eu. Un singur lucru te rog: 
orice problemă care se ivește mi-o aduci la cunoștință mie, 
nimănui altcuiva; s-ar putea ca dintr-o imprudenţă să încurci 
lucrurile și să pierdem în loc să câștigăm, înţelegi, sergent? 

— Inţeleg. Domnul căpitan Nicoară spunea tot așa, legătura 
numai cu dânsul; ce rost ar avea să bat toba? 

Și iată că sergentul respecta înţelegerea. 

— Am o problemă, domnule maior... 

— Ce s-a întâmplat? 

— L-am auzit pe un soldat făcând propagandă printre recruți. 
Le spunea că războiul ăsta nu-l purtăm cu cine trebuie, că n- 
avem ce căuta în Rusia în vreme ce jumătate din Ardeal se află 
sub stăpânire străină...” 

— Cum îl cheamă pe soldat? 

— Roșioru Mihai, domnule maior. 

— Aha! Ai intervenit în discuţie? 

— M-am gândit că e de datoria mea să-l combat. Vorbele 
astea cu Ardealul le-am găsit și-n manifestul care ne-a fost 
aruncat în vagon luna trecută. Veneam cu muniţia de la Arsenal. 
Ne-am oprit într-o gară, că făcea trenul cruce cu altă garnitură. 
Era noapte și începuse să bureze afară. Atunci, în timpul opririi, 
cineva ne-a vârât manifestele în vagon. Soldaţii le citeau pe 
furiș. Abia am izbutit să adun câteva și să le predau la 
cancelarie. Am citit și eu. Așa scria: ce căutăm noi în Rusia, în 
vreme ce jumătate din Ardeal... Exact vorbele cu care soldatul 
Roșioru se adresa recruților. 

— Și ce i-ai spus lui Roșioru asta? 

— l-am spus să-și ţină gura, că datoria noastră e să executăm 
ordinele; recruţilor le-am zis să fie mulţumiţi că au nimerit aici, 
departe de front, și să nu plece urechea la vorbele de clacă ale 


unora. 

Maiorul încuviinţă din cap: 

— Ai procedat bine, sergent. Ai grijă însă să nu exagerezi. 
Dacă oamenii prind de veste că ești pus anume să-i urmarești, 
se feresc de dumneata și nu mai afli nimic. Un fel de pisică cu 
clopoței. 

— Aveţi dreptate, domnule maior. Dar n-am putut să mă 
abtin, trebuia să-i atrag atenţia. Și-așa recruţii vin de-acasă cu 
tot felul de gărgăuni în cap. 

— Ce gărgăuni? 

Sergentul înghiţi în sec, își drese glasul, spuse încet: 

— Oamenilor le e lehamite de război. Chiar dacă nu spun, îi 
simţi ce gândesc. 

— Nu ne permitem să-i judecăm, spuse maiorul. O să fac un 
raport către regiment. 

— Și credeţi că se rezolvă ceva? Dacă i-am aresta pe toţi cei 
care nu sunt de acord cu războiul... 

Maiorul îl privi cercetător. Sergentul, bărbat la vreo treizeci de 
ani, avea o faţă matură și serioasă. Nu părea a fi genul de om 
capabil de josnicii. La urma urmei, gândi maiorul, îmi e într-un 
fel subaltern. Poate așteaptă de la mine nu o vorbă imprudentă, 
cu care să mă „aibă la mână”, ci un sfat, sau o încurajare, sau o 
linie de conduită. Ce sfat să dai unui om care se zbate între 
datoria de ostaș și sentimentele personale? 

Sergentul făcu un pas înainte, adăugă aproape în șoaptă: 

— Domnule maior, am fost totdeauna un om corect. Sunt 
patriot, vreau să-mi fac datoria către ţară. 

— Nu mă-ndoiesc de asta, sergent. 

— Înainte de armată am lucrat un timp în poliţie, după cum 
știți. Am învăţat să execut ordinele și să apăr statul. 

— Toţi apărăm statul. 

— Domnule maior, trebuie să vă spun ce am pe suflet. Cu 
orice risc. Ştiţi, mă surprind uneori gândindu-mă și eu că mai 
bine era să stăm deoparte, să nu ne aventurăm. De ce ne-am 
dus alături de nemți? De ce stăm aici, cu arma-n mână, în loc să 
ne vedem de necazurile noastre? Soldaţii vorbesc despre casele 
lor. Despre gardul care trebuie dres. Despre copii și despre 
ogoare rămase în seama femeilor. În sufletul meu le dau 
dreptate, domnule maior. Puteţi să mă arestați. 

Maiorul îl privi iarăși în ochi. Sergentul îi suportă privirea 


aceea cercetătoare, fața lui rămase serioasă și liniștită. 

— Pentru gânduri nu se arestează oamenii, sergent. 
Consideră că nu mi-ai spus nimic. Fiecare om e stăpân pe 
gândurile lui... 

— Vă mulţumesc, domnule maior... 

— ...Dar trebuie să ne facem serviciul. Nu putem nici 
dumneata, nici eu, să influențăm evenimentele. Sunt alţii care 
ne dirijează. Ca militari trebuie să ne supunem, indiferent dacă 
ne convine sau nu. 

— Înţeleg, spuse sergentul. O vorbesc cu Roșioru ăsta. Să-și 
mai ţină gura. 

— Spune-i și din partea mea același lucru. Voi, ostașii, vă 
înțelegeţi mai bine între voi. Nu-i lăsa să greșească, nu-i încuraja 
să se vâre singuri în bucluc. Vrem să fie liniște aici, în divizion... 
Zici că e-n bateria voastră? 

— Da. Dar nu la tunuri. E telemetrist. Ne-am bucurat când a 
venit el și ne-a spus ce specialitate are. Telemetristul nostru era 
bolnav de inimă și l-au reformat. lar asta-i meserie gingașă. 
Dacă n-ai un telemetrist bun, să-ți dea corect distantele, 
înseamnă că azvârli proiectilele degeaba. 


2 


După plecarea sergentului, maiorul Dragomirescu își cuprinse 
fruntea-n palme. Oare cât va mai dura sfâșierea aceasta? se 
întrebă. Silim oamenii să se dedubleze, să pară ceea ce nu sunt, 
să combată un adevăr de care sunt convinși, să susțină o cauză 
pe care o urăsc. Sergentul mi se plânge mie că nu-și poate 
reprima gândurile. Eu cui să mă plâng? Comandantului? A luptat 
și-n războiul celălalt. l-a avut ca adversari pe coloneii germani 
care acum îi stau alături în tribună, la parăzi. Comandantul se va 
plânge generalului, care în nouă sute șaisprezece, cu batalionul 
lui... 

Cum de s-a-ntâmplat așa? se întrebă iarăși. În ce moment al 
istoriei ţara noastră a luat-o pe acest drum nefiresc? Acum 
câţiva ani nimeni n-ar fi bănuit. E drept, nemţii cereau petrol. 
Cereau petrol și englezii. Le-am dat și unora, și altora. Am 
sperat într-o neutralitate care să ne scutească de sacrificii. Au 
început nemţii cu amenințările; mai întâi pe ocolite, diplomatic; 
între timp se apropiau treptat de hotarele ţării; tot mai multe 


divizii se adunau în Cehoslovacia, în Ungaria, apoi mici aluzii 
strecurate în discursurile unor șefi naziști; în cele din urmă 
„Mica invazie” a agenţilor care, sub cele mai diferite înfățișări, 
împânziseră țara... 

Își aminti de raportul unui subaltern dintr-un regiment aflat pe 
frontiera de sud-vest, care propunea cu naivitate într-un raport 
să se interzică pentru o vreme intrarea „turiștilor” germani prin 
punctele de frontieră din zona lui. Un alt ofițer de pe teritoriu 
semnala întâlnirea dintre un angrosist german și o căpetenie 
legionară din localitate. Un participant la o sindrofie de la legația 
germană relata că fusese întrebat de un oaspete despre opiniile 
lui în legătură cu planurile lui Adolf Hitler... Toate aceste 
informaţii se adunau în birourile Secţiei al Il-a Informaţii a 
Marelui Stat Major; specialiștii cântăreau cu seriozitate știrile 
alarmante, alcătuiau sinteze pe care le prezentau guvernului. 
Dragomirescu făcea parte din acest grup de specialiști. 

In toamna lui 1939 evenimentele începuseră să se precipite; 
pe Valea Prahovei instalaţiile rafinăriilor se defectau brusc, 
rezervoare uriașe săreau în aer, flăcările mistuiau în câteva 
minute sute de tone de benzină destinate avioanelor din 
Luftwaffe. Informaţiile sosite la Secţia a Il-a semnalau 
îngrijorarea oficialilor hitleriști în legătură cu aceste sabotaje, se 
făceau propuneri, mai mult sau mai puţin făţișe, ca organele 
germane să preia paza regiunilor petrolifere. Guvernul a dat 
indicaţia să se răspundă acestor propuneri că autorităţile 
române se pot descurca și singure; că accidente și incendii s-au 
produs de când lumea și că nu există niciun fel de probe certe 
că e vorba de sabotaj. „Vom dovedi că e vorba de sabotaj”, au 
răspuns nemţii. De pe teritoriu au început să sosească tot mai 
des rapoarte despre prezența agenţilor secreţi germani în 
preajma sondelor și rafinăriilor; sub cele mai variate pretexte, 
necunoscuţi cu accent străin apăreau prompt în preajma 
instalaţiilor avariate, puneau întrebări abile, făceau fotografii și 
căutau urme... 

Când fusese chemat de superiorul lui, un colonel cărunt, cu 
trăsături fine, cu vorba măsurată, părând mai degrabă un 
diplomat decât un ofițer de carieră, Dragomirescu nici nu bănuia 
evenimentele care se pregăteau. 

— Dragul meu, am o misiune delicată pentru dumneata. 
Există un plan anglo-francez de blocare a Dunării la Porţile de 


Fier, pentru a împiedica transportul de petrol spre Germania. 
Guvernul nostru a fost de acord în principiu, dar participarea 
noastră directă ne-ar aduce din partea Germaniei acuzaţia de 
încălcare a neutralității. Oficial, deci, planul nu există. Dumneata 
vei fi omul de legătură între noi și echipa care va îndeplini 
această misiune. Te vei întâlni cu comandorul Blake, venit în 
țară sub acoperirea de reprezentant al unei societăţi britanice 
de navigaţie. El este conducătorul echipei... 

Comandorul Blake era un bărbat înalt și suplu, blond, cu ochi 
albaștri pătrunzători care priveau omul drept în față. Buzele, 
ferm conturate, și bărbia voluntară îi dădeau înfățișarea unui 
erou de film. L-a întâmpinat pe Dragomirescu cu o politeţe 
voioasă. Întâlnirea avea loc nu la sediul agenţiei, ci în camera 
comandorului, la hotel „Veneţia”. Ambii ofiţeri purtau costume 
civile. Ne aflăm în plină conspirație, a zâmbit Dragomirescu. 
Comandorul a iscodit cu o privire iute coridorul și scările de la 
intrarea principală, l-a invitat cu un gest curtenitor să intre, apoi 
a închis ușa și i-a arătat un fotoliu oaspetelui: 

— Luaţi loc, domnule maior. Atașatul nostru militar mi-a vorbit 
despre dumneavoastră. Îmi pare bine că am ocazia să colaborez 
cu un om de valoarea dumneavoastră. Mai ales într-o asemenea 
misiune. Din capul locului vreau să precizez că acțiunea se 
desfășoară cu asentimentul guvernului român. O echipă 
specială va aduce pe Dunăre materialele necesare, va instala 
explozivul și va arunca în aer stânca din faţa Porţilor de Fier... 

— Cunosc în linii mari planul. Mi se pare spectaculos și 
eficace. 

— Vă mulțumesc. Oamenii din echipa „D” vor sosi luna 
viitoare. Pot să vă ofer un păhărel de ţuică? 

— Ce-nseamnă acest „D”? 

— Multe. Între altele, dacă doriţi, Destroy (Distruge!) a zâmbit 
comandorul ridicând paharul cu ţuică. Băutura asta e excelentă, 
domnule maior. Pentru succesul misiunii „D”! 

Au băut amândoi, cu gesturi parcă sincronizate. O 
sincronizare pe care maiorul ar fi dorit-o la acţiuni mai 
importante decât golirea unui păhărel. Apoi englezul i-a expus în 
amănunţime planul misiunii. 

— Chestiunea are două laturi, una politică și alta militară. 
Partea politică s-a rezolvat în felul următor: vom acţiona 
neoficial, fără aprobarea deschisă a autorităţilor, deci fără a 


implica guvernul român. Ne asumăm întreaga răspundere a 
operaţiei. Astfel, ţara dumneavoastră nu poate fi acuzată că a 
încălcat regulile neutralității. Avem nevoie nu de un 
consimțământ oficial, ci de concursul efectiv al autorităţilor 
române. Și, evident, de al dumneavoastră... 

— Îl veţi avea, domnule comandor. Am fost numit ofiţer de 
legătură pe lângă echipa „D”. Am mandatul să vă ajut, să fac 
intervenţiile necesare, iar în situaţii mai complicate, să cer 
sprijinul autorităţilor. Vreau să mai adaug, cu sinceritate, că am 
obligaţia să-mi ţin la curent șefii cu tot mersul operaţiei. 

— Condiţia a fost acceptată din capul locului, a zâmbit 
comandorul. Vă vom informa despre fiecare mișcare, despre 
fiecare pas al nostru. Deocamdată, sunt câteva lucruri de pus la 
punct. Serviciile noastre de informaţii au depistat, printre 
funcţionarii unei căpitănii de port, un agent german. Ar trebui 
îndepărtat. 

— Asta se rezolvă ușor. 

Englezul a tăcut câteva clipe; a citit eticheta de pe sticlă, a 
turnat în pahar, apoi a reluat fără să-l privească în ochi: 

— Planul nostru, domnule maior, e complicat și plin de riscuri. 
Trebuie să vină în România marinari și specialiști în distrugeri. 
Trebuie să aducem materiale, explozivi, capse, armament. 
Anumite nave comerciale pe care le avem aici vor trebui 
modificate pentru a purta tunuri; altele le pregătim pentru 
scufundare în zona Baziaș. Ne trebuie viză de intrare pentru 
marinarii și specialiștii care iau parte la acţiune. Și ne mai 
trebuie îngăduință din partea organelor de control vamal, când 
aducem armamentul și explozivii... 

Maiorul l-a privit printre gene: 

— Înţeleg că echipa „D” va fi o veritabilă flotilă militară... 

— Nu se poate altfel. Trebuie să putem riposta, în cazul unui 
atac german. Plus transportul explozivilor... Gândiţi-vă că sunt 
tone întregi de material care trebuie adus până la Porţile de 
Fier... 

— Vă vom da tot sprijinul, a făgăduit maiorul. Peste trei zile 
vă propun o nouă întâlnire. Veţi avea răspuns la cererile pe care 
le-aţi formulat. 

— Eram sigur că pot conta pe dumneavoastră, a zâmbit 
englezul. Și... să nu uit: vom folosi un pilot român. 

— De ce? Compania dumneavoastră are destui piloţi pe 


Dunăre. Unii și-au încasat salariul cu anticipație... 

— Cu condiţia să ne stea la îndemână în orice moment... 

— Și cu condiţia să nu se angajeze pe vasele germane! 

Comandorul a pus încetișor paharul pe masă. 

— Cum... știați? 

— Nu era normal? 

— Hm... e o plăcere să lucrezi cu oameni ca dumneavoastră. 
Sunteţi profesioniști buni. 

Când a adus superiorilor săi la cunoștință cererile englezilor, i 
s-a spus limpede: 

— Ai mână liberă, ia toate măsurile necesare. Dar să veghezi 
la păstrarea secretului. Aranjează să fie mutat agentul acela 
german, dar fă-l să priceapă că nu e singurul. Știi bine care-i 
situaţia reală. 

Știa. Prin porturile dunărene apăruseră în ultima vreme zeci 
de oameni cu cele mai diferite ocupaţii: de la conducători de 
agenţii import-export până la mecanici în căutare de 
angajament; afaceriști, sportivi, funcţionari mărunți veniţi într-o 
vacanţă interminabilă. Acești oameni roiau prin cârciumile din 
preajma portului, stăteau la palavre cu hamalii și cu marinarii 
veniţi din cursă, trăgeau cu ochiul și cu urechea, totul în același 
scop: să afle dacă nu cumva aliaţii pun la cale vreun sabotaj pe 
Dunăre... 

In luna februarie au început să sosească la Constanţa 
marinarii englezi. Veneau în grupuri, cu vaporul sau cu trenul; 
autorităţile le asigurau îndată vizele necesare; agenţia engleză 
se îngrijise din vreme de cazarea lor. Cei mai mulţi dintre ei erau 
tineri voinici, tunși militărește, care-și purtau cu stângăcie 
hainele civile. Se foiau prin oraș, serile și le petreceau prin 
restaurante, aruncau cu banii în dreapta și-n stânga. Poliţia din 
Constanţa a sesizat prezenţa acestor civili fără treabă; 
Dragomirescu a fost trimis la faţa locului. Într-o seară, la Cazino, 
i-a auzit pe doi dintre ei lăudându-se în gura mare: „Chestia asta 
o să ne aducă o tinichea și zece zile la mămica, în Devonshire...” 

Ce auzise el puteau să audă și agenţii germani care mișunau 
pretutindeni. S-a dus, așadar, la comandorul Blake, venit și el la 
Constanţa să-și primească subalternii; l-a găsit la hotel, într-o 
cameră elegantă, înconjurat de câţiva bărbaţi, toți îmbrăcaţi 
civil. Blake a făcut prezentările: 

— Maiorul Thomson, specialist în distrugeri... Comandorul 


inginer Wood... Căpitanul de aviaţie Henry... Floarea echipei 
„D”, domnule maior! 

— Încântat de cunoștință. 

— Luaţi un pahar cu noi, domnule maior. Whisky scoţian, din 
„raţia de supraviețuire”... 

Au izbucnit cu toţii în râs, apoi s-au aplecat asupra hărții 
fluviale și au continuat discuţia începută. Comandorul Blake i-a 
rezumat maiorului problemele discutate până atunci. 

— Două remorchere cu câte două șlepuri, având la bord 
echipaje formate din oamenii noștri, vor pleca de la Brăila la 
Sulina. În largul mării vor întâlni cargoul care aduce tot ce ne 
trebuie. Pentru păstrarea secretului, marfa va fi transbordată de 
pe cargou pe șlepuri chiar acolo, în larg. 

— Tocmai despre păstrarea secretului voiam să vă vorbesc, a 
intervenit maiorul Dragomirescu. Unii dintre membrii echipei 
dumneavoastră sunt cam guralivi. Vorbesc prin restaurante 
despre o anume misiune... 

Ofițerii englezi s--au uitat unii la alţii în tăcere, apoi și-au 
întors privirile spre Blake. 

— Regret, domnule maior. Și doar flăcăii ăștia au fost instruiți 
cum să se poarte. Dar încearcă să-i vâri ceva în cap soldatului. 

— Vă daţi seama ce consecințe poate avea o asemenea 
indiscreţie? Pentru dumneavoastră, un eșec răsunător și 
expulzarea; pentru noi, un grav conflict diplomatic, care ne 
poate aduce diviziile germane pe cap... 

— Sunteţi cam pesimist, domnule maior. Vă asigur că vom lua 
toate măsurile de siguranță. 

Maiorul își luă și el măsuri. Identificase, în Constanţa, un tânăr 
funcţionar din serviciul de aprovizionare al navelor, care se tot 
foia prin preajma hotelului unde erau cazaţi englezii. Puse să fie 
urmărit cu atâta ostentaţie, încât să-l potolească pentru o 
vreme. Într-o seară, funcţionarul-spion a intrat în vorbă cu doi 
marinari englezi și a reușit să subtilizeze pașaportul unuia dintre 
ei. Agenţii din Serviciul secret, care nu-l scăpau din ochi pe 
funcţionar, au provocat o busculadă și au recuperat pașaportul. 
Maiorul știa că discuţia cu comandorul Blake va fi neplăcută, dar 
nu putea s-o evite. Faţa comandorului, când i-a relatat episodul, 
exprima deopotrivă supărare și surpriză: 

— Nu mai pricep nimic. Oamenii au fost puricaţi cu grijă la 
plecare, selecționați, și instruiți de ofiţerii din „Intelligence 


Service”. Vă cer scuze, domnule maior... 

La sfârșitul lui aprilie, într-o seară, comandorul l-a anunţat că 
a doua zi urmau să sosească „bagajele”. Maiorul a plecat în 
aceeași noapte la Brăila, iar de acolo, ca un călător oarecare, 
îmbrăcat civil, a luat vaporul spre Sulina. Pe drum bătrânul vas 
de pasageri cu zbaturi a fost întrecut de un convoi rapid - 
remorcherele englezești cu șlepuri la remorcă; pe punţile 
navelor trebăluiau sau stăteau de vorbă tineri atletici, toți de 
aceeași vârstă, cu părul tuns scurt... 

Incă de pe puntea vasului care acosta la Sulina, maiorul a 
zărit în faţa farului, ancorat la o distanţă respectabilă de țărm, 
un cargou sub pavilion englez. Era o zi urâtă, cu nori și vânt 
puternic; valuri vinete se năpusteau ritmic asupra digului de la 
intrarea în port. „Flotila D”, sosită din vreme, acostase în portul 
Sulina și aștepta. Pe cheiul măturat de vânt, docherii, cu 
gulerele scurtelor ridicate, așteptau și ei. Vasul cel mare din 
radă și flotila sosită le dădeau speranța unei zile de lucru 
rodnice. 

Maiorul a trecut încet de-a lungul vaselor englezești, 
întrebându-se ce are de gând comandorul. O pală de vânt a 
adus din larg un zgomot metalic: cargoul ridica ancora. După un 
sfert de oră, vasul cel mare intra în port și se alătura „flotilei D”, 
acostate mai sus de căpitănie. Comandorul în persoană a 
coborât pe chei și s-a adresat docherilor strânși în dreptul 
navelor: 

— Nu avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Vom descărca 
marfa cu mijloacele bordului. 

Voci răgușite de vântul rece au început să protesteze: 

— Și noi ce facem, pierdem ziua de pomană? 

— Ne luaţi pâinea de la gură! 

— Vă scumpiţi la câteva lire, acolo? 

Maiorul Dragomirescu și-a făcut loc printre oameni, s-a 
apropiat de comandor și l-a luat deoparte: 

— Vreţi cu tot dinadinsul să stârniţi interesul spectatorilor? De 
ce nu lăsaţi docherii să-și facă meseria? 

— La bordul cargoului se află o sută de oameni unul și unul. 
Cu cei cincizeci pe care-i am aici, fac o echipă strașnică. 

— Bine, dar gestul dumneavoastră atrage atenţia. Nu trebuie 
să păreţi că aveți ceva de ascuns. 

— E drept, a spus comandorul cu îndoială. La urma urmei, de 


ce n-ar descărca și docherii? S-a întors spre vătaful care tocmai 
încerca să liniștească oamenii: Domnule, puteți începe lucrul. 
Spuneţi muncitorilor să lucreze cu grijă. Avem piese sensibile și 
aparate; să nu trântească lăzile... 

Docherii atâta așteptau. Au sărit cu toţii și au început să 
scoată din calele cargoului lăzile grele pe care scria „Mânuiţi cu 
grijă. Instrumente delicate”; „S.A. Chrysler”; „Pentru Josef 
Bárdi”... 

— Ce-aveţi aici, fraților, pietroaie? întreba câte un docher mai 
curios. 

— Piese de mașini. Aveţi grijă, nu le trântiți! 

Târziu după-amiază, operaţia a fost terminată. Marfa de pe 
cargou fusese transferată pe șlepurile de Dunăre; cei o sută de 
marinari nou sosiți se împărţiseră pe remorchere și pe șlepuri. 
La cererea maiorului Dragomirescu, vameșul a aplicat sigilii pe 
lăzile uriașe, declarându-le „mărfuri în tranzit”. Ofiţerul de 
grăniceri, surprins de numărul mare de oameni care aveau să 
echipeze cele două remorchere, a fost și el potolit. 

— Totul este în regulă. Oamenii au acte, încărcătura a fost 
sigilată, fiţi fără grijă! De altfel, în apele românești transportul 
va fi însoţit de un funcţionar vamal... 

Înainte de căderea serii, convoiul s-a pus în mișcare... Aflat la 
bordul remorcherului din frunte, maiorul Dragomirescu încerca 
să ghicească cum vor evolua lucrurile mai departe. In jurul 
cămășii mașinilor, de unde veneau valuri de aer cald cu miros 
de motorină, marinarii stăteau de vorbă, glumeau, își povesteau 
de-ale lor. Între ei, maiorul a descoperit, cu surprindere, doi 
bărbaţi mai vârstnici, negricioși, cu păr bogat, care nu prea 
semănau a militari englezi. Nici nu se amestecau cu ei. Maiorul a 
devenit atent. l-a auzit vorbind grecește. S-a depărtat fără 
grabă, a urcat pe pasarela punţii de comandă. L-a găsit pe 
comandor în cămăruţa din spatele timoneriei, bând ceai cu un 
bărbat vârstnic, îmbrăcat într-o salopetă soioasă. Comandorul l- 
a întâmpinat voios ca totdeauna: 

— A, domnule maior, cred c-aţi îngheţat. Poftiţi la o ceașcă de 
ceai. Vi-l prezint pe maiorul inginer Turner, specialist în 
explozivi. 

— Încântat să vă cunosc, a spus Dragomirescu. Domnule 
comandor, sunt surprins să găsesc printre oamenii 
dumneavoastră doi marinari greci. Au venit tot din Anglia? 


— Nu, fac parte din vechiul echipaj al vasului. 

— Am înţeles că toți marinarii străini de pe aceste nave au 
fost înlocuiți cu militari de-ai dumneavoastră. 

— Ei, o excepţie. Niște băieţi buni, ni i-a recomandat consulul 
din Brăila. Fiţi fără grijă, sunt oameni de încredere. Unul dintre 
ei este și pilot pentru Porţile de Fier. Vom avea nevoie de el. vă 
repet, nu fiți îngrijorat. 

— Eu nu sunt îngrijorat, sau ar trebui să fiu mai puţin decât 
dumneavoastră. Pur și simplu mi s-a părut ciudat... 

— Cu zahăr? a întrebat politicos comandorul. 

— Da, vă mulțumesc. 

A sorbit din ceai, a ridicat privirea spre comandor și l-a 
întrebat pe tonul unei conversații banale: 

— Așadar mergem direct la Porţile de Fier? 

— Nu. Programul s-a modificat puţin. Facem o escală la 
Giurgiu. O etapă importantă. Dacă ieșim bine de acolo, putem 
socoti misiunea ca și îndeplinită... 

— Mă întreb de ce e necesară această escală. 

— Simplu: pentru combustibil. 

— La Giurgiu se află niște specialiști germani care montează o 
instalaţie pentru încărcarea petrolierelor. Credeţi că printre ei nu 
se află și altfel de... „specialiști”? 

Maiorul inginer a vorbit atunci pentru prima oară: 

— Ah! Câtă vreme nu calcă pe navele britanice, n-au de unde 
să afle ceva. lar pe navele britanice n-au ce să caute. Vom 
admite la bord numai poliţia portului și vameșii. 

— Nu de vameși mi-e teamă, a spus Dragomirescu. Am 
împuterniciri speciale; le voi cere să procedeze conform 
înţelegerii. Mă tem însă că germanii sunt de pe acum alertaţi de 
această expediţie... 

— Ce-ar putea ei vedea neobișnuit într-un convoi fluvial ca 
acesta? a întrebat maiorul specialist în explozivi. 

— Dimensiunile lui și mărimea echipajelor, a spus sec 
Dragomirescu. 

„Cele trei zile de marș au trecut fără evenimente. Noaptea 
maiorul dormea liniștit în cabina lui, legănat de valuri și 
acompaniat de murmurul profund al puternicelor motoare 
Diesel. Ziua se plimba pe punte sau discuta cu comandorul 
Blake amănuntele acţiunii. În dimineaţa zilei a patra, când a ieșit 
pe punte, vasul făcea manevra de intrare în port... 


În timp ce vameşii începuseră să controleze șlepurile goale 
din coada convoiului, pe „vasul-amiral” s-a răspândit o panică 
discretă: cei doi marinari greci dispăruseră. Dragomirescu a 
cerut iarăși explicaţii. Comandorul Blake a ridicat din umeri: 

— S-or fi repezit în port la vreo tavernă, să bea un păhărel... 

Dragomirescu a debarcat îndată. A cercetat cârciumile din 
preajma portului. Cei doi fuseseră văzuţi la unul din localuri, se 
interesaseră unde-i consulatul german... 

In clipa aceea Dragomirescu a resimţit aproape fizic iminenţa 
catastrofei. S-a repezit înapoi în port, tocmai la timp ca să-i vadă 
pe inspectorii vamali desfăcând lăzile cu „piese de mașini”... S-a 
apropiat de funcţionarul care însoţise convoiul de la Sulina și 
care stătea posomorât pe punte, urmărind cu îngrijorare 
desfășurarea operațiunii. 

— Ce se petrece? 

— Nu-nţeleg nici eu. S-a primit dispoziţie de la minister să 
deschidem lăzile. Vă daţi seama că și noi suntem într-o situaţie 
delicată. La Sulina am încheiat acte pentru piese de mașini. 
Vreţi să le vedeți? 

S-au dat mai aproape de bocaportul larg deschis. Jos, în 
magazia vasului, se auzeau lovituri de ciocan și scrâșnetul 
capacelor smulse. 

— Notaţi, a răsunat un glas vibrând puternic între pereţii 
metalici. Arme Lee, calibrul 7,7 milimetri. Cartușe incendiare, 
grenade defensive... cartușe de mitralieră... revolvere Webley... 

Dragomirescu s-a întors spre inspectorul vamal: 

— Ce-i cu marinarii greci rămași în rândul echipajului? 

— Aveau acte în regulă, a spus funcţionarul ridicând din 
umeri. 

Spre miezul nopţii, un delegat de la Ministerul Marinei a adus 
un nou ordin: armamentul să fie transportat pe țărm, inventariat 
și încărcat în camioane. Maiorul s-a apropiat de delegatul 
ministerului, s-a prezentat, a cerut explicaţii. 

— Incurcătură mare, domnule maior, i-a spus delegatul. 
Cineva de pe nave l-a anunțat pe consulul german că acest 
convoi transportă arme și explozivi; consulul a telefonat 
domnului Fabricius, care a luat legătura direct cu Consiliul de 
Miniștri și a cerut percheziţionarea vaselor și celelalte măsuri în 
consecinţă... Vă daţi seama în ce situaţie ne aflăm? Dacă nu le 
îndeplineam cererea, ar fi socotit asta un act ostil faţă de 


Germania și încălcarea neutralității... 

Dragomirescu a asistat la toată tevatura. Camioanele cu 
muniții au pornit, în aceeași noapte, spre București, urmate cu 
discreție de un automobil negru, de fabricaţie germană, cu 
număr de circulaţie românesc. Dragomirescu știa că mașina 
aparţine unui agent german important, care ceruse zadarnic să 
fie de față la descărcarea armamentului. Naziștii voiau să se 
încredinţțeze că într-adevăr „marfa” va fi pusă la loc sigur... 

După plecarea convoiului, maiorul s-a apropiat de comandorul 
Blake care-și fuma liniștit pipa pe puntea vasului-comandant, la 
adăpostul comenzii. Vântul puternic făcea să scrâșnească 
otgoanele. 

— Ce vreme parșivă, a spus comandorul printre dinţi. 

— Asta vă frământă acum? Nu vă afectează acest eșec? 

Comandorul a pâcâit de câteva ori din pipa care nu prea voia 
să ardă și a întrebat încet: 

— De ce îi spuneţi eșec? 

— Dar cum altfel? 

— O operaţie frumoasă, aproape reușită. Germanii s-au 
convins că avangarda Flotei Majestății Sale Britanice e prezentă 
și aici, pe Dunăre. Demonstrația noastră îi va determina să 
renunţe la intenţiile agresive asupra României... 

Maiorul a rămas descumpănit în faţa acestui raționament. Ştia 
bine că nicio clipă nu fusese vorba de vreo „demonstraţie”. 

— Nu vă înțeleg, domnule comandor. Aveaţi sau nu intenţia 
să blocați Dunărea? 

— Firește. Acesta a fost scopul misiunii „D”. „Intelligence 
Service” s-a ocupat îndeaproape de organizarea operaţiei. 

— Grozav s-a mai ocupat! Era prudent să faceţi nenorocita 
asta de escală la Giurgiu? Nu puteaţi foarte bine să luaţi 
carburant de la Brăila, înainte de plecare? 

— Este adevărat, a admis englezul. 

— Marinarii dumneavoastră au avut o comportare imprudentă 
la Constanţa. 

— Și asta e adevărat., 

— Ideea iniţială era ca echipajele să fie formate exclusiv din 
marinari britanici. De ce aţi facut excepţie cu cei doi marinari 
greci? 

— Ne-au fost recomandati de „Intelligence Service”. 

— Am indicii că ei au dezvăluit totul consulului german. 


— Nu-i exclus! 

Dragomirescu simţea că-și iese din fire. Se străduise să 
păstreze un ton de conversaţie prietenească dar, fără voia lui, 
întrebările pe care le punea comandorului aveau mai mult 
aspectul unui interogatoriu. 

— Puneţi toate acestea cap la cap și veţi vedea singur în ce 
măsură s-a asigurat secretul misiunii „D”... 

Comandorul a mai păcâit o dată din pipa stinsă, apoi a 
scuturat scrumul, lovind-o ușurel de gruiul bărcii de salvare. 
Vântul a împrăștiat îndată pulberea cenușie, fină, abia vizibilă în 
lumina slabă care venea prin hubloul comenzii. 

— Domnule maior, eu sunt ofițer de marină și nu detectiv. Dar 
uneori îmi place să dezleg enigmele, să construiesc ipoteze. 
Desigur, vi se pare enigmatic șirul de erori care ne-a adus la 
situaţia de față. 

— Dumneavoastră nu vi se pare la fel? 

— Ba da, dar am găsit o explicaţie. „Intelligence Service” nu 
putea face atâtea imprudenţe deodată. Uneori domnii de acolo 
greşesc cu bună știință, după un anumit plan. Poate că au 
intenţionat de la început ca flotila „D” să fie descoperită, iar 
marșul ei să arate ca o demonstraţie de forță în fața germanilor. 
Evident, e numai o ipoteză... 

— Înţeleg, a spus maiorul. O ipoteză demnă de atenţie, în 
orice caz. Ceea ce nu e o simplă ipoteză, este faptul că guvernul 
nostru va avea mari necazuri cu naziștii... 

Enigma continua să plutească asupra eșecului flotilei „D”. Și 
poate, oftă maiorul, ea nu va fi dezlegată niciodată... 

Se ridică de pe scaunul incomod, improvizat și el, ca tot 
mobilierul din acest adăpost făcut în pripă și rămas definitiv, 
adăpost ce găzduia statul major al divizionului. 

Se gândi la biroul lui luminos și confortabil de la Marele Stat 
Major, unde-și petrecuse atâţia ani de muncă interesantă, 
pasionantă uneori, niciodată plicticoasă. La clasorul de oţel cu 
sertare pentru fişe, lunecând ușor, pe bile de rulment, în 
locașurile lor. La sindrofiile mai mult sau mai puţin oficiale, unde 
cu un pahar de cocteil în mână se plimba de la un grup la altul și 
afla, între două zâmbete și-o strângere de mână, lucruri care n- 
ar fi apărut în niciun ziar din lume... Cunoscuse personalităţi 
intrate în manualele de istorie. Călătorise în marile capitale ale 
Europei. Deţinuse date de importanţă cutremurătoare, știuse cu 


un ceas mai devreme evenimentele care șocaseră lumea. Își 
riscase, nu o dată, viața; fusese pus în situaţii fără ieșire, totuși 
ieșise. De fiecare dată teafăr, gata s-o ia de la capăt. 

„Totul până la venirea misiunii militare germane. În statul 
major se cunoștea participarea lui la acţiunea englezilor, era de 
presupus că și Abwehr-ul aflase câte ceva. Șefii maiorului 
socotiseră că prezenţa lui la Marele Stat Major i-ar putea deranja 
pe actualii aliaţi. 

— Un mic concediu, a zâmbit șeful Biroului Contrainformaţii, 
înmânându-i ordinul de numire. Vei fi ofițer cu informaţiile într-o 
garnizoană importantă. E tot ce-am putut obţine. 

— Domnule colonel, mai există o soluţie. Dacă prezenţa mea 
într-un serviciu unde-am făcut faţă atâţia ani nu mai e necesară, 
prefer să-mi dau demisia. 

— Demisie acum, în pragul războiului? Îţi arde de glumă, 
Dragomirescule. Azi mai mult ca oricând avem nevoie de 
oameni ca dumneata. 

— Atunci cum vă explicaţi acest ordin? 

— Nu încerc să-l explic. Neoficial, îţi pot spune doar atâta: nu 
mai puteai rămâne aici după ce ai lucrat cu englezii. 

— Bine, dar... 

— Știu ce vrei să spui. Că ai primit un ordin. Dar cei care ne- 
au dat acest ordin nu mai pot răspunde pentru el. Am încercat și 
eu să argumentez. Zadarnic. În foaia matricolă mi-am spus 
părerea despre dumneata. E o părere sinceră. N-am izbutit să 
fac mai mult. 

— Și acolo unde mă duc...? 

— Viaţă tihnită, fără probleme mari. Hârtii oficiale, mese 
festive, balul garnizoanei... Meritai un pic de odihnă după atâta 
zbucium. Peste un an-doi, vei fi promovat iarăși... Fii sigur că nu 
te uităm acolo. Un om ca dumneata nu poate fi uitat pe linie 
moartă. Dar deocamdată... fă-ţi bagajele fără alte proteste. 

A reflectat câteva clipe. Într-adevăr, n-avea de ales. Situaţia 
politică, războiul care cuprindea treptat lumea, concepţia lui 
despre datorie - toate acestea îl împingeau implacabil spre 
acceptarea unei situaţii de fapt. A luat încet stiloul și a semnat 
de primirea ordinului. 

— E lucrul cel mai cuminte, l-a aprobat colonelul. Acum pot 
să-ți vorbesc deschis. Imi pare rău că ne despărţim. Am 
încredere în dumneata și sper că această despărţire va fi numai 


temporară. În ce mă privește, o să lupt pentru asta. 

— Vă mulţumesc, domnule colonel. Cuvintele acestea sunt 
mai mult decât o consolare. 

„„„.Garnizoana: oraș frumos, cu clădiri impozante, cu negustori 
bogaţi care-și expuneau la baluri fetele de măritat, cu femei 
singure frumoase și bârfite, cu agape între camarazii de 
promoţie; o mică vacanţă, avusese dreptate colonelul, dar 
Dragomirescu simţea cum se prăbușește încet, cum alunecă în 
brațele rutinei; nici măcar războiul nu schimbase prea mult 
lucrurile; veneau subofiteri și-i raportau alarmaţi că un recrut 
oarecare a plâns auzind că vor pleca pe front; că la depozitul de 
lemne s-a găsit un manifest; că un ofițer i-a vorbit de rău pe 
instructorii germani. Nota în carnetul său șnuruit și sigilat toate 
aceste rapoarte, cerceta de ochii lumii faptele, discuta cu cei 
implicaţi, dar ezita să facă prea mare caz în jurul lor; era război, 
magistraţii de la Curtea Marţială aveau minţile înfierbântate, 
rosteau cu ușurință sentințe grele; o vorbă imprudentă putea 
arunca un om la închisoare sau în oribilele lagăre de deţinuţi 
politici despre care se vorbea tot mai insistent... 

După trei ani de „garnizoană”, cei de sus și-au amintit subit 
de el: fusese numit la divizionul de artilerie antiaeriană de pe 
malul Dunării. Era oricum o schimbare, cel puţin se trăia altfel, 
mai bărbătește, fără negustori bogaţi în căutare de gineri și fără 
misive anonime scrise de soții geloase. 

O tabără, bordeie și depozite săpate în stâncă, tunurile 
antiaeriene „Krupp” model 1933, mascate cu plase de sârmă de 
culoarea ierbii, alături ruinele cetăţii romane și, mai încolo, 
cariera. O lume stranie, în care se integrase totuși cu ușurință. 


3 


— Să vă fac un ceai, dom' maior? 

Tresări. În ușa bordeiului se ivise, pe neștiute, ordonanța lui, 
un soldat mărunt și iute, cu o mutrișoară nostimă. 

— Mai târziu, Mitică. După ce termin treaba. 

— lar lucraţi la felinar, spuse soldatul mustrător. Cât îl şterg 
eu, tot chior rămâne. De s-ar termina odată cu năcazurile astea! 

— Ce te roade măi, băiatule? 

— Dorul de-acasă, să trăiţi. N-am mai fost de astă-iarnă. ȘI 
când m-am dus, m-a apucat jalea. Nemţii băgaseră caii în grajd, 


și vacile noastre rămăseseră pe-afară, în curte. Făcea taică-meu 
foc toată noaptea, ca să nu degere bietele vite. 

— Ce să-i faci, Mitică, e război... 

— E, dom'maior, da’ eu când văd neamt mă gândesc la tata 
cum făcea foc în spatele grajdului. Și boii de la plug ni i-au luat 
acuma. Cică să tragă tunurile. Tot pentru nemți. 

— O să treacă și asta, Mitică... _ 

— De-ar trece mai repede, că ne-a ajuns pân-aici. li satul plin 
de văduve, dom'maior. Au rămas în sat numai popa, jandarul și 
vreo trei moșnegi. Și-un văr de-al meu a venit acasă surd. Tot 
de la artilerie. L-au reformat. Norocul lui, dacă-i noroc să nu mai 
auzi cântec în vecii vecilor... Vă las cu hârtiile, dom'maior. Și mă 
duc să văd cu ceaiul ăla... 

— Nu-mi trebuie, zise maiorul. Lasă-l mai pe seară. Mă duc să 
mai văd ce e prin baterie. Mai bine curăţă-mi pistolul. Și vezi 
niţel și de arma ta. 

— Îs lună amândouă, se lăudă soldatul. 

— Atunci dă cu mătura pe-aici, dacă n-ai ce face. 

— Înțeles, să trăiţi! 

Maiorul încuie mapa în lada de fier care-i slujea drept seif, o 
sigilă cu grijă și ieși din adăpost. Santinela din faţa bordeielor 
„statului major” îi prezentă arma. Era un soldat între două 
vârste; barba nerasă îl făcea să pară aproape bătrân. 

— Eşti nou venit? întrebă maiorul. 

— Da, să trăiţi. Ne-a vărsat aici de la Cercul Militar. 

— Ai mai fost concentrat? 

— Nu, să trăiţi. M-a ferit Dumnezeu pân-acu'. Da-n primăvară 
m-am luat la colţ cu dom'primar și-a zis că mă trimite pe front. 
Un om câinos. Da’ nu i s-a izbândit, că am ajuns aici. Norocul 
meu... Ce-mi pare rău e că mi-au rămas bucatele pe câmp. Ne 
mai războim mult, dom'maior? 

— Cine știe? oftă maiorul. 

Făcu câţiva pași spre marginea malului înalt pe care fusese 
amplasată bateria întâi. Tunurile antiaeriene se mișcau 
ameninţător; desigur, gradaţii făceau exerciţii cu ochitorii. În 
fața lui, în jos, se vedea peretele abrupt al carierei, cu piatra 
albă arătându-și rănile în soarele care apunea. In stânga 
carierei, pe valurile cenușii, atelierul plutitor german părea un 
stup în plină activitate: oameni în salopete bleumarin forfoteau 
pe punte, în jurul unei macarale. Pe țărm, în colţul dinspre malul 


abrupt, se construia o baracă lungă și îngustă. Construcţia, din 
panouri mari de scândură, era aproape terminată; acum o 
acopereau cu tablă ondulată; în capătul în care acoperișul era 
gata, un om cu șapcă de marinar mânuia o pensulă cu vopsea 
de camuflaj. Se instalează pentru vecie aici, își spuse. lar 
jumătate din Ardeal se află sub stăpânire străină... 

Se opri locului, fulgerat de-un gând: repetase, fără să vrea, 
cuvintele din manifestul găsit în vagon, cuvintele auzite apoi de 
Costea din gura „suspectului comunist”. Așadar, toată lumea 
gândește la fel! își spuse. Și totuși, suntem siliți să mergem 
înainte, spre prăpastie... 

Își întoarse privirea spre carieră. Pe cărarea ce urca spre 
vârful dealului mergea un om. De sus, maiorul îi văzu mai întâi 
numai pălăria, o pălărie decolorată de soare, cu borurile 
pleoștite. Trebuie să fie Gheorghe, își spuse. Altcineva n-ar face 
plimbări pe aici, la ora asta. Dar după mers nu semăna cu 
Gheorghe. Și nici după statură, descoperi după o clipă, 
apropiindu-se, curios, de gardul de sârmă. 

Omul care venea pe cărare era tânăr, cel mult douăzeci și 
cinci de ani, socoti maiorul; înalt, cu părul lung, cum purtau 
poeții și avocații; o faţă prelungă, cam roșie după urcușul cărării 
abrupte, cu sprâncene neted conturate deasupra ochilor verzi. 

— Să trăiţi, domnule maior! 

— Am onoarea, spuse maiorul salutând cu mâna la cozoroc. 
Tocmai mă-ntrebam cine face excursii prin pustiul ăsta. 

— Nu fac o excursie. Sunt paznic la carieră. Mă numesc Tudor. 

— Încântat să vă cunosc. Maior Dragomirescu, din divizionul 
a.c.a. 

Își strânseră mâna pe deasupra gardului de sârmă. Maiorul îl 
privi în ochi. Tudor îi susținu privirea zâmbind. 

— Nu știu ce-nseamnă a.c.a. 

— Apărare contra aeronavelor. Denumire rămasă de pe 
vremea când avioanele concurau pe cer cu dirijabilele. Armata 
se modernizează repede, dar renunţă cu greu la vechile 
denumiri. Pe scurt, antiaeriana. 

— Ah, vecinii noștri, spuse Tudor înseamnă că din partea asta 
suntem bine păziţi. 

— Aţi venit de curând aici, presupuse maiorul. 

— De-o săptămână. Sunt student. Mai exact, am fost. Acum 
sunt paznic. 


Un salt spectaculos, gândi maiorul. Băiat frumos, tobă de 
carte probabil, plimbă de colo-colo măciuca asta. 

Incercă să-l consoleze; 

— Viaţa oferă oamenilor tot felul de surprize. Tatăl meu mă 
visa chimist, avea o farmacie și voia să descoperim 
medicamente noi. In loc de asta, am ajuns ofițer. 

— Tocmai mă întrebam cum se împacă militarii cu pustiul 
ăsta. 

— Ah, aici sau în altă parte... 

— Pe front, vreți să spuneți? 

— Arma noastră nu luptă neapărat pe front. Dar nici n-are 
parte de orașe frumoase, cu baluri și cu plimbări pe corso, 
duminica seara. Oricum, ne-am afla tot în afara orașelor, să 
păzim obiective importante. 

— Aici nu prea văd obiective importante. 

_ — Drumul spre Brăila și Galați. Mai avem și unitatea germană. 
In caz de atac aerian trebuie să-i ajutăm. Apropo de... - arătă cu 
bărbia spre văgăuna întunecată de-a binelea acum - cum vă 
împăcaţi cu vecinii? 

— Nu ne amestecăm cu ei. Un meșter din carieră lucrează 
acolo, la atelierul plutitor. Mai sunt câţiva oameni din sat, care 
cară materiale. Nu-i cunosc. Nu prea vorbim despre vecinii 
noștri. Fiecare cu treaba lui. 

— Un meșter... E vorba de Vanghele? 

— Îl cunoașteţi? 

— Oarecum. L-am văzut pe-acolo, când am fost la ei. Sunt un 
fel de ofițer de legătură, între altele. 

— Interesant serviciu. 

— Ce fel de om e? 

— Cine, Vanghele? Mie-mi place. ÎI cunosc doar de-o 
săptămână. Cred că e un om dintr-o bucată. 

— Așa mi s-a părut și mie. V-a povestit ceva despre unitatea 
germană? 

— Nu prea. Vorbim mai mult de-ale noastre. A fost marinar, a 
avut o viaţă plină de întâmplări. Acolo, la atelier, ce să facă? 
Lucrează și-atâăt. 

Un sunet de trompetă, înăbușit și duios, sparse liniștea. Nu 
era un semnal, ci o melopee, cântată în tonalitate minoră, 
tărăgănată și cu un tremolo care-o făcea să semene cu un 
bocet. 


— Cine cântă? întrebă Tudor. 

— Gornistul nostru, un ţigan plin de talent. Îl apucă așa, în 
amurg... 

— Ora la care oamenii sunt melancolici. 

— Dacă au timp, râse maiorul. Mi-a făcut plăcere să vă 
cunosc. Sper să ne mai întâlnim. Trăim destul de izolați în 
pustiul ăsta. 

— Izolarea îi apropie pe oameni, încuviință Tudor. 

Maiorul salută cu mâna la caschetă și porni spre gardul de 
sârmă ghimpată care înconjura tabăra artileriștilor. Auzi în urmă 
pașii lui Tudor care coborau poteca spre carieră. Pare 
conștiincios, își spuse. Poţi pune sentiment și-ntr-o slujbă de 
paznic. Totuși de ce a ajuns aici? 

Mergea de-a lungul gardului de sârmă. Tufe sărace de pir și 
mărăcini ţâșneau ici și colo din iarba pitică, rezistentă la secetă! 
Deodată, tresări. Înţepenită într-una din tufe, o bucată de hârtie 
cât o foaie de caiet, tipărită cu litere mari, negre, tremura în 
adierea vântului. Maiorul se aplecă să citească titlul: Către 
poporul român! Muncitori și muncitoare, patrioți din România! 

Luă manifestul. În lumina tot mai săracă a înserării îl parcurse 
în întregime. Era semnat „Comitetul Central al Partidului 
Comunist din România” și se adresa pe rând muncitorilor, 
ceferiștilor, muncitorilor tineri, marinarilor, soldaţilor, ţăranilor. 
În partea adresată soldaţilor se scria cu litere apăsate: „Nu 
plecați pe front! Dezertaţi cu arme și echipament! Formati 
grupe de partizani impotriva ocupanților fasciști” 

Domnule colonel, gândi, iată unde m-aţi trimis. Dacă aţi ști ce 
se petrece aici, unde m-aţi numit ofițer cu informațiile, v-aţi 
retrage aprecierile din foaia calificativă... 

Împături cu grijă manifestul și-l puse în buzunarul de la piept 
al tunicii. Îl ascund eu, dar poate nu e singurul. Dacă Roșioru 
Mihai a adus un pachet întreg și le-a împărțit în dreapta și-n 
stânga? Ar fi trebuit, potrivit instrucțiunilor, să înainteze 
manifestul la Biroul 2 al brigăzii căreia îi era subordonată 
unitatea. Dar de aici ar urma un șir întreg de neplăceri. Note 
explicative, cercetări, bănuieli neîntemeiate și triumful ofițerilor 
din Gestapo care de-atâta vreme ne acuzau că în armata 
română domnește o stare de spirit antigermană... Îl vedea pe 
soldatul Roșioru plecând din divizion fără centură, cu cătușe la 
mâini, ca un hoţ sau ca un criminal, escortat de santinele cu 


baionetele întinse... 

De ce? Pentru că era împotriva războiului? Atunci toţi cei ce 
erau împotriva războiului trebuiau duși cu cătușe la mâini? In 
sinea lui el însuși, maiorul Dragomirescu, ofițer de informaţii, le 
împărtășea părerile! Se gândi la generalii care se pronunţaseră 
și ei împotriva războiului. Iacobici, șeful Marelui Stat Major, 
fusese destituit pentru că intrase în conflict cu mareșalul. În 
garnizoană se vorbise mult despre asta. Cei cu relaţii la minister 
șopteau că generalul avusese o discuţie tare cu Antonescu; pur 
și simplu se opunea trimiterii de noi trupe pe front; alţi ofiţeri 
din vârfurile conducătoare ale armatei își dăduseră demisia, 
protestând astfel împotriva continuării războiului... 

Oare n-or fi și alte manifeste? se întrebă iarăși. Ar avea haz să 
le găsească vreun agent acoperit, altul decât sergentul Costea, 
și să le înainteze, fără știrea mea, pe altă cale, la comandament. 
Zâmbi la gândul tărăboiului care-ar urma. Dar oamenii vor avea 
de suferit... 

Își luă o lanternă și colindă toată întinderea divizionului. Căută 
prin cotloanele depărtate, împrejmuite de sârmă ghimpată. Se 
uită prin chesoanele cu muniţie, atrase atenţia agenţilor 
acoperiţi din baterii să-l anunţe imediat ce ar fi descoperit vreo 
hârtie suspectă; ceru să i se spună care dintre ostași fusese de 
curând în permisie acasă. Se străduia să pară că a luat toate 
măsurile. În faţa unei singure „măsuri” ezita: aceea de a-l 
chema pe soldatul Roșioru Mihai la o discuţie. O asemenea 
discuţie i-ar fi adus soldatului numai necazuri... 


4 


Comandantul divizionului intră în adăpost aproape fără să se 
aplece. Era un colonel mic de statură, slab, cu o faţă colțuroasă, 
arsă de soare, cu ochi negri și sprâncene groase, arcuite, care 
se uneau deasupra nasului energic, făcându-l să semene cu 
Vlad Țepeș. Când intră, își scoase cascheta, lăsând să i se vadă 
fruntea lată, strălucitoare de nădușeală. 

— Arșiţă mare azi, spuse. Acum, spre seară, speram să mai 
adie vântul. Ceva noutăţi? 

— O notă circulară de la statul major, spuse Dragomirescu. Nu 
ne privește direct. Se atrage atenţia asupra relaţiilor cu ofiţerii 
germani, întrucât s-au constatat anumite atitudini ostile din 


partea românilor... 

— Acte ostile! La ce s-or fi așteptând? Să-i privim ca pe niște 
mântuitori? 

Se așeză pe lada cu documente din faţa mesei și-și șterse 
fruntea cu batista. 

— la loc, domnule maior. Când stai jos parcă-i mai răcoare. 

Dragomirescu se așeză, puse la loc hârtiile pe care tocmai le 
răsfoia la intrarea comandantului, și-l privi atent. Ştia despre el 
că împlinise demult vechimea pentru a fi avansat la gradul de 
colonel și că experiența militară - participase ca ofiţer 
comandant de baterie de artilerie la primul război mondial - l-ar 
fi îndreptăţit să comande o unitate mai mare decât acest 
divizion. Dar căzuse în dizgrație datorită unei împrejurări 
ciudate. Băiatul său cel mare, tânăr elev-pilot în aviația de 
vânătoare, refuzase să urmeze un curs de specializare în 
Germania, declarând în public că aviația română, cu tradiţiile ei, 
era o școală tot atât de bună ca aceea pe care o putea oferi 
Luftwaffe. Consilierul german făcuse caz de această afirmaţie 
insolentă; ca urmare băiatul fusese repartizat la o escadrilă de 
transport, dotată cu avioane vechi și nesigure, iar tatăl său își 
atrăsese persecuția camuflată dar tenace a unui șef de la 
cadrele artileriei antiaeriene. 

— M-am convins că ești un om faţă de care pot fi sincer, 
spuse comandantul. Să-ţi spun pe șleau: cred că războiul ăsta 
este o nerozie tragică pentru neantul românesc. Și mai cred că 
ajungem la catastrofă dacă nu ne oprim la vreme. 

— De unde concluzia asta? 

— Dintr-un simplu calcul aritmetic. Pe frontul de est se 
înfruntă doi coloși, domnule maior. Ai idee cam câte divizii sunt 
angajate în cele două tabere? 

— O sută și-o sută, cu aproximație. 

— Ei bine, continuă comandantul, ce pondere are armata 
noastră? Câte divizii avem pe front? Te gândești că ar fi destul 
un contraatac masiv tocmai în sectorul nostru, un atac „local” în 
comparaţie cu mărimea frontului, dat cu o forţă colosală? În faţa 
Odesei am pierdut șaptezeci de mii de oameni. Cât reprezintă 
asta din totalul armatei? Și să ne gândim puţin la situaţia 
strategică. Frontul a ajuns la graniţa noastră; pentru moment s- 
a oprit, dar e de așteptat o nouă ofensivă. Care sunt șansele 
României după această ofensivă? 


— Aveţi un mod foarte didactic de a pune întrebări. 

— Am fost profesor la Școala de artilerie, se dezvinovăţi 
comandantul divizionului. Nu știi prea multe despre mine. În 
războiul celălalt eram locotenent, comandant de baterie. Cam 
câţi ofițeri activi de astăzi sunt veterani ai primului război? 

— Câteva mii, răspunse Dragomirescu. 

— Câteva mii, întocmai. Câteva sute sunt numai în artilerie, 
dintre camarazii mei. Colegi pe care-i cunosc, cu care am făcut 
școala, se află azi în unităţi și comandamente. Cu toţii au luptat 
pe front în șaisprezece. Unii au fost prizonieri în lagărele 
germane. Cum poţi spera ca toţi oamenii aceștia să-i iubească 
pe nemți? 

— Dar mareșalul? 

— Mareșalul... tresări comandantul divizionului. Cred că omul 
ăsta și-a pierdut simţul realităţii. Atunci, în șaisprezece, era șeful 
secției operații la cartierul general. 

— li cunosc bine biografia, spuse maiorul. Vreau s-o 
completez cu niște amănunte. În timpul răscoalei din 1907 
comanda un pluton de cavalerie și a ordonat soldaţilor să-i 
șarjeze pe ţăranii răsculați. 

— Serios? Habar n-aveam de povestea asta. 

— Exact așa s-a întâmplat. Era într-un sat din județul Covurlui. 
Mareșalul nici nu face un secret din episodul ăsta; când vorbește 
despre el, spune că a executat ordinul ţării și a luptat împotriva 
unor rebeli. 

— Acum se-ntâmplă cam tot așa, oftă colonelul. Numai că 
rebelii sunt alţii. Comuniștii. lar cel care dă ordinul se află la 
Berlin. Mă înţelegi acum, domnule maior? Cu o mână mareșalul 
se bate-n piept strigând „patrie”, iar cu cealaltă iscălește actul 
de vânzare. Incearcă să raportezi cuiva aceste cuvinte ale mele. 

— M-ar socoti nebun. Sau dușmanul dumneavoastră de 
moarte. Nu sunt nici una, nici alta, domnule colonel. 

— Ştiam. De aceea mi-am îngăduit să-ţi spun ce gândesc. 
Vezi dumneata, de fiecare dată când apare un nou-venit, ne-am 
deprins să-l cântărim cât de cât. Te-am cântărit și pe dumneata. 
Nu te-am spionat, departe de mine asemenea intenţii. Dar 
oamenii mă cunosc de mult, ţin la mine, s-au deprins să fie 
sinceri. Sunt un patriot ca și ei, înţeleg interesele țării și mă 
doare că am ajuns în această situaţie. Există aici un soldat, nu-ţi 
spun numele... 


— Cunosc acest nume, îl întrerupse Dragomirescu. 

— Faptul că n-ai acţionat împotriva acestui om când ai avut 
dovada convingerilor și atitudinilor lui a fost pentru mine un 
semn indubitabil. Îmi place să mă gândesc la dumneata ca la un 
prieten. 

— Vă mulţumesc, domnule colonel. Păcat că acest sentiment 
nu se poate dezvolta în condiţii normale. 

— Depinde de noi. Să-ţi spun un lucru: nu suntem singurii 
patrioţi din ţara asta. Am legături în multe locuri; știu ce se 
petrece în sufletele oamenilor. Actele ostile de care se spune în 
circulara aceea sunt mai multe decât îţi închipui. Într-un 
târgușor proprietarii au refuzat să închirieze locuinţe ofițerilor 
germani. La bal fetele nu vor să danseze cu ofițerii germani. Pe 
o șosea soldaţii au tras focuri de armă asupra unui camion cu 
militari germani care insultaseră populaţia. Veștile circulă, 
lumea vorbește, la coadă la pâine sau în tren, în sala de 
așteptare a dentistului, la biserică. Și nu sunt simple zvonuri... 

— Nu sunt zvonuri, confirmă Dragomirescu. Multe asemenea 
întâmplări sunt relatate în buletinele informative. 

Colonelul se rezemă de peretele de bârne al adăpostului, 
întinse picioarele încălțate cu cizme prăfuite și scoase din 
buzunar un pachet de ţigări, din care îi oferi și maiorului. 
Aprinseră ţigările. Fumară câteva clipe în tăcere. Prin ușa 
adăpostului pătrundeau vag strigătele gradaţilor care făceau 
instrucţie la piese. 

— Nu sunt comunist, reluă colonelul. Dar nici nu am miopia de 
a-i socoti pe comuniști agenţi periculoși, oameni care uneltesc 
împotriva statului sau cum le mai spune propaganda oficială. 
Am citit și eu manifestele care circulă printre soldaţi. Ceea ce 
scriu comuniștii acolo exprimă, de fapt, doleanţele poporului: să 
ieșim din acest război păgubos, să ne îndreptăm armele spre 
Ardealul încătușat, să-i îndepărtăm pe „aliaţii” care-au făcut din 
ţara noastră o semicolonie. Pentru asemenea idei pot fi ei oare 
socotiți adversari ai statului? Dimpotrivă, ideile lor izvorăsc din 
patriotism. În numele aceluiași patriotism, eu unul refuz să-i 
socotesc dușmani. Greșesc cu ceva, domnule maior? 

Dragomirescu ridică privirea. Ostenit parcă de discursul său, 
colonelul începu să-și frece fruntea cu batista. 

— Dă-mi voie, reluă el, ca la vârsta asta să am o noţiune clară 
despre patriotism și despre interesele ţării. Și dă-mi voie să am 


convingerile mele, atâta vreme cât îmi dau seama limpede de 
adevărata esenţă a acestui război. 

— Vă înţeleg, spuse maiorul Dragomirescu. Nu e prima oară 
când aud asemenea cuvinte. Din păcate, ele nu pot fi exprimate 
deschis. Ar fi un risc inutil. Tribunalele militare sunt 
necruțătoare, agenţii Siguranţei lucrează rapid și eficace. Există 
și spioni germani care urmăresc din umbră starea de spirit a 
ofiţerilor noștri. 

Colonelul se ridică, își îndreptă centura, își netezi cu palmele 
vestonul decolorat. 

— Simţeam nevoia să mă destăinui, domnule maior. Am fost 
totdeauna pentru relaţii clare între oameni. Despre dumneata 
mi-am format o părere, ţi-am spus. Voiam să știi, la rândul 
dumitale, câte ceva despre mine. Cunoscându-mi sentimentele, 
să știi de ce parte a baricadei m-aș situa într-o situaţie 
decisivă... 

— E prematur să vorbim despre asta, domnule colonel. 
Deocamdată trebuie să așteptăm. 

— Fără-ndoială, încuviință colonelul. Dar nu-ţi pot ascunde 
faptul că m-am bucurat aflând că pe soldatul acela... 

— Roșioru Mihai. 

— Roșioru, așa-l cheamă. Aflând că pe Roșioru ăsta l-ai ocrotit 
împotriva unei nenorociri... 

— Totuși, sunt cu ochii pe el. N-aș vrea să comită vreo 
imprudenţă... 

— Dar cine-ar vrea? întrebă râzând colonelul și ieși din 
adăpost. 


Capitolul 3 
1 


— Vorbești germana? 

— Putin, spuse Vanghele parcă rușinat, opintindu-se la vâsle. 
Dar dumneavoastră știți bine românește, domnule maior. 

Pasagerul zâmbi superior. Un dinte de aur sclipi sub mustaţa 
mică, asemănătoare cu a Fuhrerului. 

— Am lucrat zece ani în România, spuse. Sunt constructor 
naval. Vasul care m-a adus aici poartă și semnătura mea. l-am 
montat mașinile. 

— Bun vapor, spuse Vanghele și lăsă o clipă vâslele, ca să-și 
șteargă cu palma nădușeala de pe ceafa vânjoasă, arsă de 
soare. Eu am navigat cu el, acum câţiva ani. Făcea curse între 
Cernavodă și Brăila. 

— Brăila, orașul cu fete frumoase... Ei, tinerețe... Pe Regală, 
când ieșeai seara, la promenadă, nu știai unde să te uiţi mai 
întâi. Mai sunt, fetele? 

— Au cam fugit. De teama bombardamentelor. S-au dus pe la 
țară... De fapt nici eu n-am mai fost de vreun an prin Brăila. 

— Înţeleg că ești marinar. Cum ai ajuns aici? 

Vanghele întoarse iute capul să măsoare distanța până la 
țărm; corectă direcția bărcii cu câteva lovituri de vâslă și abia 
apoi răspunse, cântărindu-și cu grijă cuvintele. 

— Vasul pe care lucram a fost luat de armată. l-au pus tunuri 
și în loc de „Rândunica” i-au scris un număr la prova. Echipajul a 
fost mobilizat. Pe mine m-au debarcat, că eram bătrân. La 
cincizeci de ani nu puteam ţine pasul cu flăcăii ăia. 

— Cincizeci de ani? se miră amabil maiorul german. Nu arăţi. 

— Mulţumesc, domnule maior. Așa-i neamul meu, sunt 
oameni zdraveni. Bunica mea a trăit nouăzeci și nouă de ani; 
tata are şapte’ ș'cinci și despică buturugi cu toporul. lar maică- 
mea coase și acum fără ochelari. 

Ofițerul german își întoarse privirea spre seninul de ape 
sclipind în bătaia soarelui. Pe malul jos al bălții, sălciile 
plângătoare se oglindeau nemișcate în apa lină ca sticla. Păsări 
mari, cenușii, pluteau alene pe deasupra copacilor. 

— Păcat că nu mi-am luat pușca de vânătoare. Dar poate 
găsesc una de împrumut. Are cineva pușcă de vânătoare pe- 


aici? 

— Acuma, în vreme de război? S-au adunat toate armele. 
Avea și inginerul din carieră una; a trebuit s-o predea. Nu se 
pricepea să împuște cu ea nici măcar ciori... 

Nu pentru vânătoare ai venit aici, domnule maior, îi spuse în 
gând, încercând să-i deslușească însemnele de pe uniformă. Nu 
cumva vrei să vânezi altceva decât păsările din baltă? 

Se gândi la tânărul acela, colegul Evei, al cărui nume îl 
întâlnise de câteva ori în revista cu titlul dintr-un singur cuvânt. 
Fără-ndoială, un student din București, care mai e și scriitor, nu 
și-a părăsit fără motiv rosturile ca să se poticnească aici, în 
carieră, cu o bâtă de paznic în mână. Să fie vreo legătură între 
el și sosirea neamţului? se întrebă privindu-și pe sub gene 
pasagerul. Într-adevăr, maiorul german părea destul de dibaci în 
a pune întrebări nevinovate; se străduia să pară un ofițer 
oarecare, dar tocmai această ostentaţie îl făcea suspect. 
Imbrăcat cu grijă, de la cizmele lustruite oglindă (probabil a 
făcut o escală în toaleta de pe vapor ca să și le șteargă, gândi 
sarcastic Vanghele) până la mănușile din mâini. Mănuși, pe 
căldura asta! 

— S-au instalat frumos ai noștri, constată maiorul privind 
iarăși spre ţărmul înalt care se apropia. Am călătorit pe-aici 
înainte de război. Mă gândeam la o vacanţă într-un loc ca 
acesta, printre oameni simpli și liniștiți. Bănuiesc că nu trăiește 
prea multă lume în carieră. 

— Vreo șapte oameni. Trei șoferi, doi paznici, fiica unuia 
dintre șoferi și eu. Toţi, oameni simpli și liniștiți, cum spuneți 
dumneavoastră. Restul lucrătorilor stau în sat. Pietrari și ţărani 
în același timp. 

— Da, spuse maiorul. Au găsit un loc tocmai potrivit pentru 
atelierul plutitor. 

Barca făcu un ocol, manevrată cu meșteșug, și începu să 
înainteze paralel cu bordajul înalt al atelierului plutitor. Pe 
punte, șeful de cart dădu un semnal cu fluierul. Ofițerul își 
îndreptă chipiul și se uită în sus. Din parapetul înalt al navei se 
deschise un fel de portiţă. Un marinar manevră macaraua scării 
de pilot; scara se termina cu o platformă care se opri la o palmă 
deasupra apei. Vanghele lăsă vâslele și întinse mâna. Marinarul 
sări să-i ajute, barca se lipi, docilă, de marginea platformei 
căptușite cu o anvelopă veche. 


— Mulţumesc pentru plimbare, spuse ofițerul. Cred că ne mai 
vedem, nu? 

— Aici sunt, spuse Vanghele. Mă duc să leg barca la locul ei, 
dau paznicului ziarele, pe urmă vin și eu la lucru. Când aveţi 
nevoie de mine, chemaţi-mă. Mă numesc Vanghele. 

— Maior Wagner, spuse neamţul făcând un fel de salut din 
cap. 

Se ridică de pe banchetă. Marinarul îl ajută să pășească pe 
platforma îngustă a scării. Vanghele întinse marinarului valiza 
elegantă și pelerina - singurele bagaje ale pasagerului său. Auzi 
sus, pe punte, glasul ofițerului de cart comandând „drepţi” în 
întâmpinarea noului-venit. Abia atunci desprinse barca și o 
întoarse, cu câteva lovituri de vâslă, depărtând-o de colosul 
imobil și pașnic. Barca se prelinse de-a lungul bordului, dusă de 
curent. Când ajunse la pupa pătrată, semănând mai mult cu 
peretele unei case decât cu bordajul unui vas, Vanghele o trase 
la țărm și o legă de un ţăruș anume pus acolo. Sări sprinten pe 
mal. Se afla acum dincolo de gardul care împrejmuia gospodăria 
atelierului plutitor. Urcă încet de-a lungul gardului - o 
împletitură savantă de sârmă ghimpată, bine întinsă între ţăruși 
mai înalţi decât un stat de om. Ai dracului, gândi, pe-aci n-ar 
putea trece nici măcar o pisică... 

Panta care urca de la nivelul apei se termina brusc într-un mic 
platou riguros orizontal, săpat în coasta muntelui lărgit treptat 
de cei care exploataseră cariera. Pe acest platou, întins pe 
câteva sute de metri de-a lungul Dunării și lat cât două șosele 
alăturate, se  înșiruiau barăcile pentru personalul carierei, 
magaziile de unelte și o remiză pentru vagonete. Spațiul 
platoului fusese împărţit pe din două; jumătatea de nord 
rămăsese a carierei, iar cealaltă, îngrădită cu sârmă, trecuse în 
stăpânirea atelierului plutitor. O poartă din ţevi de fier, glisând 
pe o șină, era singura cale de intrare în incinta unităţii germane. 
Poarta era păzită de o santinelă, iar noaptea se aprindea un mic 
reflector, cu lumină albăstruie, care dădea locului o înfățișare 
sinistră. 

Paznicul carierei, Gheorghe, un om în vârstă, cu obrajii 
scofălciți, cam știrb și nu prea deștept, se apropie aruncând 
priviri piezișe pe sub sprâncenele zbârlite. 

— Ceva scrisori, â? 

— Nimic. Numai ziare. 


— Nu-mi scrie pezevenghiul ăla. De la Paști nu știu nimic de 
el. Dacă era ceva, mi-ar fi zis șeful de post. 

— O fi căzut prizonier, spuse Vanghele. 

— Mai bine decât să-l știu în tranșee, plin de păduchi. 

— Acuma, vara, păduchi? 

— E, parcă-n șaișpe cum era? Păduchi de toate naţiile, și iarna 
și vara. Și gloanţe fluierând pe la urechi. Mai bine prizioner, îţi 
spui eu. Și-ai mai adus ceva. Un galonat. 

— Un inginer, lămuri Vanghele. Cică a lucrat la șantier la 
Brăila, înainte de război. 

— Ştie românește? 

— Ştie. 

— Dacă-i inginer de ce are galoane și pistol? 

Vanghele ridică din umeri și-i întinse pachetul cu ziare. 

— Treaba lor. Du astea sus, în carieră, la dom'inginer. Și 
spune-i și de ăsta care-a venit. Așa, ca să știe. 

Gheorghe duse la tâmplă pachetul cu ziare, în semn de salut, 
și plecă spre cărarea abruptă care începea din spatele barăcilor 
și urca pieziș pe deal, spre clădirea concasorului. Vanghele se 
apropie de poartă. Santinela, un soldat grăsuț, cu boneta prea 
strâmtă pusă pe vârful capului, îl salută în glumă, pocnind 
călcâiele și umflându-și exagerat pieptul pe care i se bălăbănea, 
ca un talisman barbar, pistolul-mitralieră. 

— Noroc, Rudolf, îl salută Vanghele în limba germană. V-am 
adus un musafir. Inginer sau așa ceva. 

— Inginer Abwehr, mormăi Rudolf. 

— Îl cunoști? 

— Nu. Ne-a spus plutonierul de el. Adio șnapsul nostru de 
duminică. 

— Ei! Chiar așa? 

— Glumeam și eu. Unde se-arată unul de-ăsta... s-a zis cu 
liniștea. 

— Pare om cumsecade, îl contrazise Vanghele pentru orice 
eventualitate. 

Soldatul îmbrânci cu umărul poarta, care se urni cât să lase 
liberă trecerea unui om. Vanghele intră, se apropie de baraca 
din dreapta, își luă cutia cu vopsea de camuflaj și începu să 
vopsească peretele de tablă dinspre nord, acolo unde soarele 
ajungea mai greu și umezeala ameninţa să atace tabla. Nemţii 
prevăzuseră tot. 


Începu să se gândească la noul venit. Așadar, domnul inginer 
este de fapt un poliţai, și încă unul primejdios. Asta complica 
lucrurile; va trebui să anunţe la centru. Și cu câtă naturalețe știa 
să-l tragă de limbă! Bine că avusese prudența să-i înșire o 
minciună soră bună cu adevărul. O minciună caro să reziste. Dar 
adevărul, există undeva adevărul? se întrebă Vanghele 
amestecând cu pensula în cutia cu vopsea. Adevărul acestor 
tabere care-și joacă una alteia cele mai incredibile renghiuri, 
oameni care se pândesc în liniște, cu răbdare, ferindu-se de 
hotărâri pripite și de acţiuni imprudente? 


2 


Vanghele venise la „fabrica de bărci” după ce un subcomisar 
de la poliţia portuară din Brăila i-a spus că n-o să mai capete de 
lucru. 

— De ce să nu capăt de lucru? a întrebat revoltat. 

— Fiindcă ai lucrat la englezi. Ne-au pus să facem liste cu 
piloţii care-au lucrat la englezi. N-au încredere, așa-mi închipui. 
Se tem să nu le împotmolească navele pe undeva. Ştii bine ce-a 
fost luna trecută. 

— Luna trecută era apa mică, a replicat Vanghele. Și întinsura 
aia n-o știa nici dracul. Poate s-a adunat nisipul astă-iarnă, când 
cu Sloiurile. 

— Pilotul mai trecuse pe acolo, c-o săptămână înainte, cu un 
convoi grecesc de două ori mai lung, și nu s-a întâmplat nimic. 
De ce i-a împotmolit tocmai pe nemți? 

— Ghinionul. 

— Ghinionul, așa am zis și noi. Dar nemţii au scociorât prin 
arhivă și l-au găsit pe lista companiei engleze. Acuma ăia de la 
consulat umblă cu lista-n mână. E ordin să nu-i mai angajeze pe 
cei care-au lucrat la companie... 

— Și ce să fac? Să car saci în port? 

— Eu te-am pus în gardă, atâta. Faci ce crezi. S-a repezit 
treaba. Nemţii își vâră nasul peste tot. Acuma, când văd că un 
străin cu o undiţă închiriază o barcă, mă întreb dacă nu-i agent 
german. Se tem de sabotaje, asta-i. 

— Înţeleg, a spus Vanghele. Vă mulţumesc, domnule comisar. 
Cred că mă mut undeva, pe uscat. Și-așa mă săturasem de 
navigație... 


Răspunsul de la centru a venit repede: să plece imediat, până 
nu-l identifică cei de la consulat, și să se angajeze la „fabrica de 
bărci” din carieră, unde marina germană avea niște comenzi: 
ambarcaţiuni mici, de salvare, pentru navele de luptă care 
urmau să sosească în cadrul misiunii militare germane, precum 
și niște pontoane care aveau să fie apoi armate cu tunuri și 
mitraliere antiaeriene. Misiunea lui Vanghele era să-și ţină 
legătura superioară la curent cu mersul producţiei, să cunoască 
oamenii și să afle punctele vulnerabile ale întreprinderii, pentru 
ca la nevoie... 

Nu i-a fost greu să se angajeze. „Fabrica de bărci” avea 
nevoie de lucrători, nemţii ceruseră să fie înlăturați toţi cei 
suspecți, dar producția trebuia să meargă înainte. 
Intreprinderea, care lucra acum cu capital german, era condusă 
de un căpitan inginer din Kriegsmarine, înalt și spelb, cu 
ochelari, mare matematician, care-și privea slujba ca pe un loc 
de exil și nu lua seama la amănunte. L-a găsit în mijlocul 
scheletelor de bărci, certându-se cu lucrătorii; purta salopetă și 
numai chipiul militar îl deosebea de personalul întreprinderii. A 
citit în fugă scrisoarea de recomandaţie de la căpitănie, l-a 
întrebat ce știe să facă. 

— Sunt meșter vopsitor, a spus Vanghele. 

Și nu era departe de adevăr. Orice marinar care se respectă 
știe să mânuiască o pensulă și să obţină culoarea dorită 
amestecând vopselele și diluanţii. 

— Foarte bine. Ești angajat. 

Scrisoarea de recomandaţie îl scutise de neplăcuta întârziere 
datorată verificărilor; micul șantier naval lucra în plin, era nevoie 
de oameni, iar Vanghele, om serios și harnic, și-a căpătat 
curând încrederea noului patron. Nimeni n-ar fi bănuit că 
vopsitorul conștiincios și îndemânatic fusese martorul atâtor 
întâmplări din războiul nedeclarat ce se ducea pe Dunăre între 
anglo-francezi și hitleriști. 

„„„Războiul acesta își arătase primele semne prin toamna lui 
1939. Legătura îi spusese lui Vanghele să fie cu ochii în patru și 
să raporteze tot ce se petrecea sub ochii lui. Într-adevăr, de la o 
vreme în lumea porturilor se produsese o schimbare, mulţi 
oameni erau altceva decât se străduiau să pară. Câteva zile 
după ce fusese avertizat, Vanghele a primit dispoziţie să 
piloteze un remorcher englez care ducea șlepuri cu piatră spre 


Orșova. La un moment dat l-a auzit pe secund răspunzând 
respectuos unui simplu marinar de pe punte: „Yes, sir!” Lucrând 
ani de zile pe navele engleze, știa că marinarii răspund cu 
aceste cuvinte superiorilor lor. Așadar, secundul remorcherului 
era subalternul unui simplu marinar? Cine era de fapt acel 
„simplu marinar” care trăgea din greu la parâme și freca puntea 
cot la cot cu ceilalţi oameni din echipaj? 

Toamna târziu, pilota un convoi spre Cazane. Un convoi lung, 
care trebuia supravegheat clipă de clipă. N-avea răbdare să stea 
în cabina de comandă și să dea de acolo timonierului ordinele 
necesare; urcase sus, pe puntea superioară, lângă căpitan. 
Căpitanul era un grec bătrân, cam arțăgos, care-și dădea aere 
cu barabafta lui, un remorcher străvechi, cu mașini slabe; la 
vremea aceea, englezii și francezii făceau tot ce puteau ca să ia 
vasele de sub nasul agenţiilor germane, astfel că acestea 
trebuiau să angajeze tot felul de vase mici, incomode, nesigure, 
numai să nu scadă ritmul transporturilor spre Germania. Prin 
cârciumile din porturi se vorbea că nemţii vor aduce la Dunăre 
parte din flota comercială de pe Rin, tocmai pentru a suplini 
lipsa vapoarelor... 

Convoiul înainta încet în amonte. 

Se stârnise un vântișor de vest care adunase nori vineţi și 
ridica în calea vasului valuri urâte, cenușii. Vanghele și-a ridicat 
gulerul scurtei și și-a îndesat mai bine șapca pe cap. Se 
apropiau de un ostrov mic și suspect, cu maluri joase care 
prevesteau apă mică și alte încurcături. Căpitanul vasului l-a 
privit cu coada ochiului și l-a întrebat pe un ton grijuliu, 
îndatoritor: 

— Domnule pilot, un ceai fierbinte? 

— Mulţumesc, nu vă deranjați... 

— S-a lăsat frig al dracului. Trimit stewartul să vă aducă un 
ceai. 

— N-ar fi rău... 

Căpitanul a sunat după stewart; în clipa aceea, Vanghele a 
dus binoclul la ochi. 

— Domnule căpitan, micșoraţi viteza. E o încurcătură acolo, în 
faţă... 

Căpitanul a împins maneta telegrafului de mașini până la 
gradaţia „încet înainte”, apoi a luat și el binoclul. În prova, 
dincolo de ostrov, un convoi de șlepuri cu piatră se încurcase în 


remorci.  Remorcherul convoiului  arborase,  prevăzător, 
pavilionul „Sunt în imposibilitate de a manevra” și se tot 
învârtea, încercând să rânduiască șlepurile care o luaseră care- 
ncotro, duse de valuri. 

— Puteam să fac prinsoare că-s englezi, a izbucnit căpitanul. 
De la o vreme, parcă și-au uitat meseria. Tocmai unde-i mai 
prost, pe lângă bancuri de nisip, la coturi, în preajma porturilor, 
acolo te-ntâlnești cu ei. Îţi vine să crezi că-s puși anume să 
încurce drumul... 

Vanghele l-a lăsat să-și verse astfel focul și a continuat să dea 
indicaţii timonierului: ușor la dreapta... ușor la stânga... câteva 
grade doar, atât cât să păstreze direcţia. Motorul, domolit acum, 
abia murmura; de-a lungul bordurilor înalte ale remorcherului, 
valurile plumburii se prelingeau încet, ca în somn. 

— Măcar de ne-am fi depărtat de ostrov, a vociferat iarăşi 
căpitanul. Nici n-avem unde-ntoarce, la nevoie... 

— Se descurcă ei până la urmă, a spus Vanghele împăciuitor. 
Deocamdată, micșoraţi viteza cât să ne menţinem împotriva 
curentului. E primejdios să ne apropiem prea mult, mai ales că 
pe ei îi împinge vântul încoace... 

Căpitanul a mânuit din nou maneta telegrafului care 
transmitea comenzile la mașini: „foarte încet”. Indicatorul care 
aducea răspunsul de la mașini s-a rotit și el pe cadran, oprindu- 
se la „foarte încet”. Vanghele i-a spus timonierului să ţină „drept 
așa” și s-a dus pe pasarela din babord, sub care știa că se află 
bucătăria. Voia să-l zorească un pic pe bucătar. S-a aplecat 
peste parapet, privind în jos, dar în hubloul bucătăriei, în loc de 
capul rotofei cu tichie albă, a văzut obiectivul unui aparat 
fotografic. După o clipă a auzit clar ţăcănitul declanșatorului, 
apoi aparatul a dispărut. Vanghele a râs în sinea lui: deștept 
fotograf, să pozeze peisaje acum, în noiembrie! A vrut chiar să-i 
strige o observaţie ironică, dar l-a oprit un gând: dacă omul 
ținea morțiș să fotografieze ostrovul cu sălciile desfrunzite, de 
ce n-o face în văzul tuturor, de pe punte? De ce stă ascuns în 
bucătărie și-și vizează subiectul prin hubloul acela îngust? Cine- 
o mai fi și bucătarul ăsta? 

S-a întors lângă căpitan, care continua să urmărească 
mișcările convoiului din faţă. Lăsase deoparte binoclul; se vedea 
și fără el că remorcherul izbutise, în cele din urmă, să-și 
rânduiască șlepurile și să se pună în mișcare, cam greu, ce e 


drept, în susul apei. Căpitanul a oftat ușurat: 

— A dat Dumnezeu și-am scăpat. Ar fi fost culmea să-i arunce 
curentul spre noi. Nu știu, zău, cum am fi scos-o la capăt. 

— Ne vâram mai aproape de mal, domnule căpitan. Aici e apa 
adâncă. La nevoie, ancoram și-i lăsam să treacă... Acum putem 
mări viteza. 

Căpitanul a dat comanda cuvenită la mașini și și-a aprins 
pipa, ferindu-se de vântul rece și tăios, care părea acum că bate 
din toate părţile. S-a uitat înapoi, către șlepurile din urma 
vasului său; parâmele bine întinse vibrau la o palmă deasupra 
apei, convoiul își reluase drumul, primejdia trecuse. Căpitanul a 
pâcâit din pipă și i-a spus voios lui Vanghele: 

— Mi-a fost teamă că m-apucă noaptea pe-aici. Vreau 
neapărat să ajungem la Orșova, e ziua unui prieten, angrosist de 
cărbuni, și m-a invitat la restaurant... Mergi și dumneata, nu-i 
așa? 

— Prefer să rămân la bord. Sunt frânt de oboseală. Și mi-a 
intrat și frigu-n oase... 

— Așa e, și-a amintit căpitanul. S-a dus în capul scărilor, a 
strigat în jos, spre coridor: Stewart, ce ai de gând cu ceaiul ăla? 

— Imediat, dom’ căpitan! 

După câteva clipe, a apărut cu ceainicul și cu câteva plăcinte 
calde. Vanghele a gustat din ceai și din plăcinte, a plescăit din 
limbă satisfăcut: 

— Bucătarul dumneavoastră e un as. De altfel am observat 
asta și la prânz. Aveţi noroc cu el. 

— Da, a spus căpitanul. Nici eu nu știam că se pricepe așa de 
bine. 

— Cum adică nu știaţi? Nu e demult la bord? 

— De două zile. La Galaţi când încărcam, mă pomenesc cu 
bucătarul meu că-și ia catrafusele și iese pe punte. „Ce-i cu tine, 
băiete?” „Ce să fie, am găsit stăpân mai darnic. Un post cu leafă 
bună, plus primă de angajare.” „Cine dracu dă primă de 
angajare unei podoabe ca tine?” Văd că se codește să spună. 
Nici nu-l puteam sili, odată ce nu mai era sub comanda mea. 
Treaba lui, ce mă privește pe mine? l-am făcut lichidarea. Când 
s-a văzut cu actele la mână, mi-a mărturisit: îl angajase un 
agent comercial francez. Și, ca să nu mă supăr, agentul mi-a 
recomandat un om în locul lui. L-am luat la iuţeală, fără probă, 
fără nimic. 


— Noroc că nu-i un nepriceput. 

— Asta mi-ar fi lipsit, să nu nimeresc un om ca lumea! Aveam 
eu vreme să-l pun la probă, să caut altul? Am închis ochii și-am 
mers la noroc. Dar echipajul e mulțumit. 

— Asta-i principalul, a spus cu convingere Vanghele. Puteţi 
comanda toată viteza, în două ore ajungem la Orșova... 

Căpitanul s-a apropiat grăbit de telegraf și a mutat maneta la 
„toată viteza”. Indicatorul roșu a sărit și el, cu un clinchet de 
clopoțel, la noua gradaţție. Apoi s-a auzit motorul sporindu-și 
turaţia. Convoiul englez dispăruse din vedere. În schimb, din 
amonte apăruse alt convoi, sub pavilion german, cu șlepuri 
goale. Remorcherul scotea fum gros pe coș. 

— Așştia-s mai nervoși ca noi, a spus căpitanul cu satisfacție. l- 
a ţinut și pe ei în loc deșteptul ăla. Și, vezi bine, în aval e mai 
greu să stai pe loc. Plus că are șlepuri goale la remorcă. 

— Se duc pline și se-ntorc goale, a spus Vanghele pe un ton 
neutru. 

Căpitanul a prins ideea din zbor: 

— Asta mă roade și pe mine. E drept, sunt angajatul lor, n-ar 
trebui să-i vorbesc de rău. Dar vezi, dacă te uiţi în jur... 

— Toată lumea se uită, a spus Vanghele. Nu poţi împiedica 
oamenii să gândească. Hitler ăsta, cu planurile lui... 

— Vrea s-ajungă stăpânul lumii, ca Atila, a șoptit căpitanul. L- 
am văzut în film, când ţinea un discurs. Mi s-a făcut părul 
măciucă. Făcea spume la gură, nu alta. Și gloata aia în 
uniformă, care-i ţinea isonul... Zău, nu-i a bine. Nu știu ce 
gândești dumneata, dar eu, unul, tare mă tem. Și să știi că 
nemţii-s fără milă; mi-a povestit un polonez, zilele trecute, în 
port la Galaţi, ce-a pătimit de pe urma lor. Dă omului o uniformă 
și o armă, ţine-i un discurs ațâțător și ai să vezi ce se-ntâmplă. 
Asta cred c-a fost la ei. Le-a dat uniforme și le-a ţinut discursuri. 
Cum o să se termine asta? 

Vanghele n-a răspuns. Privea atent convoiul care trecea la 
vale. A numărat șlepurile, a socotit din ochi puterea 
remorcherului mare, cu două coșuri, și s-a gândit că un convoi 
ca ăsta poate duce deodată recolta dintr-o jumătate de județ... 

La întoarcere, când a raportat despre bucătarul-fotograf, 
macaragiul din port, legătura lui, i-a răspuns: 

— Să nu te miri. Probabil era un agent francez în 
recunoaștere. Englezii și francezii și-au pus de gând să le 


încurce drumul nemților, să blocheze Dunărea, ca să nu mai 
poată transporta petrol. 

— Bine, dar cu asta ne păgubesc și pe noi... 

— Se știe la centru. Deocamdată nu s-a luat nicio hotărâre. 
Dar un tovarăș de-acolo spunea că orice mijloc e bun ca să ne 
împotrivim planurilor lui Hitler. 

— Poate ar trebui puși în gardă grănicerii... 

— Nu-i nevoie. Totul se face cu știrea guvernului nostru. 
Englezii au făgăduit să nu ne vâre în încurcături... 

Ce s-a întâmplat cu planul englezilor avea să afle mult mai 
târziu, din gura unui martor ocular. Un funcţionar vamal, care 
fusese de față la „controlul” navelor engleze cu armament și 
explozivi, i-a povestit cu lux de amănunte desfășurarea 
operației. 

— Să-i fi văzut pe nemți cum se agitau! Au încercat să intre 
pe dana de descărcare; unul din ei spunea că-i ziarist și se tot 
înghesuia cu un aparat de fotografiat. Dar grănicerii l-au ţinut la 
distanță până au pus lăzile în camioane și le-au dus la 
București... 

— Și ce s-a întâmplat cu englezii? 

— Au plecat cu trenul la Constanţa, unde-i aștepta un vapor 
de-al lor. Dar în locul lor veneau alţii. După câteva săptămâni a 
ieșit legea pentru măsuri excepţionale. 

— Ce lege mai e și asta? 

— Se interzice navelor străine să aibă armament la bord. 
Suntem ţară neutră, de ce să dăm nemților pretext să vină 
peste noi? 

„„„Şi uite-i că tot au venit, oftă Vanghele cercetând cu privirea, 
de pe acoperișul barăcii, atelierul plutitor. În coasta atelierului, 
în bordul dinspre larg, se legăna o vedetă blindată. Ţevile 
tunurilor și mitralierelor păreau nefiresc de lungi și de subțiri în 
lumina violetă a apusului. O ceață ușoară estompa conturul 
sălciilor de pe malul celălalt. Pe deasupra carierei trecu o adiere 
ușoară de vânt, care făcu să fluture pavilioanele cu zvastică de 
la pupa celor două nave. Marinarul de cart fluieră meșteșugit din 
siflee „liber la bord”. Vanghele șterse gospodărește pensula și 
acoperi cutia cu vopsea. 


Când ieși pe poartă, se înserase de-a binelea. De astă dată 
era de santinelă un om pe care nu-l putea suferi, un soldățoi 
pătruns de importanţa misiunii lui, care-i cerea totdeauna 
Ausweiss-ul și la intrare și la ieșire, cu toate că-l cunoștea foarte 
bine. Vanghele îl salută cu răceală, îi arătă legitimaţia și se 
strecură cu umărul înainte prin poarta deschisă cu zgârcenie, în 
silă parcă. Grăbi pasul, căci dinspre carieră se auzea vuiet de 
motoare. Camioanele se întorceau de la lucru. 

Cei dintâi veni, ca de obicei, Florică. Era un băiat vesel, de 
vreo treizeci de ani, cu mutră de ștrengar bucureștean, care 
cumpăra vin prost de la ţărani și-și strângea colegii, seara, în 
cămăruţa lui, în jurul damigenei. Mașina veni în goană la vale, 
pe drumul parcă dat cu var. In faţa barăcii puse o frână bruscă, 
patină pe pietricelele mărunte și se opri, stârnind un nor de praf 
alb, greu, care se depuse după câteva clipe. 

— Ţi-a plăcut? zise Florică deschizând portiera. Ca la curse, ce 
să mai vorbim! 

— Te grăbești totdeauna la întoarcere, mormăi Vanghele. 

— Ştie singură drumul spre casă, se lăudă șoferul lăsând o 
palmă grea, posesivă, peste volan. 

Al doilea autocamion veni și el, mai prudent, ocolind cu grijă 
gropile. Vanghele putea să nici nu citească numărul de circulaţie 
montat sub radiator; după mersul domol, ticăit, putea să jure că 
e Șușnea, cel mai vârstnic dintre cei trei. Șușnea scoase mâna 
pe geam, îi salută cu un gest maiestuos apoi, printr-o manevră 
nespectaculoasă dar abilă, parcă fără efort, prelinse mașina pe 
lângă oblonul lung al celei dintâi și o opri. Vanghele se dădu un 
pas înapoi, măsură ca un topometru alinierea mașinilor, vizând 
cu degetul arătător întins, și clătină aprobator din cap: 

— La milimetru, ca întotdeauna. Meriţi o primă, nea Șușnea. 

— Păi da, spuse Șușnea, copiii ăștia își închipuie că meseria 
începe cu ei. Ce-aveaţi, măi, acolo pe deal? Vă ardea de joacă? 

— Te-ai supărat, tataie? râse Florică, iscălindu-se cu degetul 
pe aripa prăfuită a „Opel Blitz”-ului. Nu-ș' ce-l apucase pe 
deșteptul ăla de lordache, voia întrecere. lar eu n-aveam chef să 
mi-o ia înainte. Nu-mi place să-mi pârâie-n dinţi praful ridicat de 
roţile lui. 

— Dacă vă vedea neamţul, vă liniștea el. Se întoarse spre 
Vanghele. Judecă și dumneata: kilometri în șir cu mașina plină, 
la deal, a mers când pe dreapta, când pe stânga, să nu-l 


întreacă lordache. Ce-aveai cu el? Dacă-i merge motorul mai 
bine, lasă-l să alerge. ` 

— Știu eu de ce se grăbea. Il aștepta Valerica la fântână, în 
marginea satului. Totdeauna, la ultima cursă, se nimerește și ea 
acolo, cu căldările. 

— Şi ce treabă ai tu? 

— Eah, spuse Florică drept răspuns. Uite-l că vine. 

lordache, cu al treilea camion, venea la vale ca un bolid 
furios. Mașina țopăia prin gropile lungi și arcuite că niște albii; 
praful alb de piatră se înălța în urma lui ca o coadă de cometă. 
Opri scurt, porni în marșarier, făcând motorul să urle; când 
mașina părea gata să se zdrobească de dealul dindărătul 
barăcilor, puse o frână disperată. 

— Ho, nebunule, îl certă Șușnea. 

lordache sări jos, în timp ce motorul supraîncălzit mai dădu 
câteva explozii neregulate. 

— Autoaprindere, explică el ștergându-și cu poala cămășii 
fruntea nădușită. 

— Dacă gonești ca un drac... 

— Ce goană? Am vrut să-i tai calea deșteptului ăsta. A făcut 
două curse-n plus astăzi. 

— Meritul meu, râse Florică. 

— Te grăbeai să le termini șoseaua, ai? Te-au cumpărat și pe 
tine? 

— Uite ce e, începu aspru Florică. 

Șușnea se vâri între ei: 

— Nu vă certaţi, băieți. Tu, Florică, mai astâmpără-te. A fost 
vorba să facem toţi aceeași normă. 

— M-am Săturat, spuse Florică. Să terminăm odată și să 
plecăm dracului de-aici. 

— Și-ai să te duci în altă parte, să faci alt drum pentru ei, 
spuse Vanghele. lar colo-n sat se-ngroapă căruțele în hârtoape. 
Mai ai motorină d-aia, mă, Florică? 

— Chiar că aș trage-o dușcă, să-mi curăț praful ăsta din 
gâtlej, râse Șușnea și scuipă departe, sub roțile mașinii. Hai să 
ne spălăm și să-i cercetăm damigeana ăstuia. Ne-o fi ajungând 
pe ziua de azi... 

— Eu ziceam că dai o fugă pân-la pescărie, nea Șușnea, spuse 
Vanghele. O saramură n-ar strica, lângă motorină. 

Șușnea îl privi mirat. Inţelese, după chipul înăsprit deodată al 


lui Vanghele, că trebuia să se ducă la pescărie. Își scutură șapca 
de praf; ceru pe mutește o ţigară și întrebă încet: 

— Acuma? 

— Acuma, întări Vanghele: Până ajungi acolo, vin bărcile cu 
pește. Dacă apucă să descarce la gheţărie, nu mai vezi niciun 
baboi. 

— Asta cam așa-i, spuse Șușnea potolit. Faceţi focul, băieţi, și 
puneţi vinu-n Dunăre să se mai răcească. Eu mă duc după 
saramură... 

Plecă firesc, cu pas domol. Vanghele plecă la fel de firesc 
după el. Când se depărtară destul, Vanghele spuse repede: 

— Te duci la lacob și-i spui că a venit la nemți un inginer, 
care-i de fapt un soi de poliţist. Și să se ferească de el. Să 
comunice mai departe. Cine vine pe la noi să fie cu ochii-n 
patru. Neamţul ăsta știe românește, zice c-a lucrat la un șantier 
din Brăila. M-aș duce eu, dar cred că stă cu ochii pe mine. Și să 
ne spună ce-i cu dinamita. 

— E-n regulă, spuse Șușnea. Am dat de dracu, dacă au adus 
și-un poliţist. 

— De ce? Noi ne vedem de treaba noastră, îl liniști Vanghele. 


4 


Rând pe rând, luminile de la ferestrele barăcii se stinseră. 
Oamenii obișnuiau să se culce devreme, fiindcă în zori începea 
forfota, se sculau toţi odată, ca la cazarmă, și plecau fiecare la 
rostul lui. Vanghele se deprinsese cu viaţa aceasta; la început, 
când i se indicase să se angajeze la „fabrica de bărci”, fusese 
supărat: în timpuri normale, de pe comanda vaselor marilor 
companii, care cutreierau spornic Dunărea de la Sulina la Viena 
și Bratislava, privea cu dispreţ spre mica lume îngrămădită la 
picioarele muntelui acela ţuguiat, cu cariera spărgând artificial 
monotonia peisajului. Vedea scheletele viitoarelor ambarcaţii 
așezate pe țărm, ca osemintele unor animale lungi și suple 
eșuate în pustiul de piatră; la următoarele treceri, scheletele se 
acopereau treptat cu foi de scândură sau de tablă, prefigurând 
conturul lor adevărat; pe urmă le întâlnea pe Dunăre, remorcate 
de șalupe harnice, încălcate până la copastie cu pește, cu 
pepeni aduși din baltă sau cu oi trimise la păscut în hățișul 
verde de peste Dunăre; „fabrica de bărci” trăia - umil și anonim, 


fără reclamă, fără sticle de șampanie sparte la prova noilor 
construcţii, totuși trăia... 

O singură dată fusese acolo, trimis să încurce treburile 
legionarilor. Era în octombrie 1940. Garda luase puterea mult 
râvnită și se străduia să-și atragă cât mai mulţi adepţi din 
rândurile muncitorilor. 

— Dă-i de gol cu discreţie dar ferm, îl instruise legătura 
superioară. Lucrătorii de la „fabrica de bărci” au vrut să facă 
grevă, lefurile sunt mici, munca e grea, patronul se poartă urât. 
A venit un delegat din ministerul legionar al muncii să-i împace; 
lașinschi personal le-a trimis un mesaj, ceva foarte creștinesc, 
iubiți-vă, fraţilor, armonia să domnească între patron și 
muncitori... Arată-le oamenilor ce se ascunde îndărătul acestor 
poveţe creștinești. Dacă vine comisarul de românizare, pune 
oamenii să discute cu el, să-i spună răspicat păsurile lor și să 
ceară soluţii... 

Plecase la carieră. Pretextul era ușor de găsit: recolta acelui 
an fusese proastă, transporturile de cereale pe Dunăre 
scăzuseră, piloţii nu prea găseau de lucru. Un pilot putea foarte 
ușor să fie trimis de căpitănie să vadă cum merg comenzile de 
bărci. 

A ajuns seara, când meșterii dulgheri și vopsitori se 
adunaseră în jurul focului. Fusese o zi rece și liniștită; pe Dunăre 
plutea un abur ușor. Pasagerul de seară încetinise, ca 
totdeauna, în preajma carierei, dând semnal cu sirena; o barcă 
venise să-l ia și Vanghele l-a întrebat pe vâslaș: 

— Dumneata ești Guţan? 

— Eu. 

— E o toamnă lungă anul ăsta. 

— Mai lungă decât toamna trecută, dar mai călduroasă. 

Și-au strâns mâinile în timp ce vasul se îndrepta spre amonte. 

— Ce e pe la voi? l-a întrebat Vanghele. Mergi mai încet, ca 
să-mi povestești tot. 

— Am încetat lucrul acum două zile. Patronul a dat de veste 
legionarilor. A venit comisarul de românizare, un tinerel bun de 
gură, avocat sau așa ceva. A stat de vorbă cu oamenii, a scris în 
carnet tot ce cereau, le-a făgăduit că se rezolvă, dar, până una 
alta, să lase prostiile și să treacă la lucru. Oamenii l-au ascultat, 
ce să facă? Așteaptă răspunsul. lar patronul se plimbă prin curte 
și ne înjură. S-a luat și de mine: „Credeţi că vă merge vouă, 


comuniștilor? Măi, Guţane, astâmpără-te că te dau pe mâna 
legionarilor și te mănâncă cu fulgi cu tot!” M-am făcut că nu-l 
aud și mi-am văzut de treabă. 

— Și-acuma unde-i patronul? 

— S-a dus la Brăila, după catran pentru bărci. Dar eu cred că 
s-a dus să-l mânjească pe comisar. Corb la corb nu-și scoate 
ochii, știi vorba din popor. 

— O știu, a oftat Vanghele. Vreau să vorbesc și eu cu oamenii. 
Am venit aici ca delegat pentru bărcile căpităniei. Nu ne 
cunoaștem, arunci din când în când o vorbă, întrebi câte ceva... 
Ca să ţinem oamenii atenţi. 

— E clar, a spus Guţan. 

Când au ajuns pe țărm, la lumina pâlpâitoare a focului făcut 
cu talaș și rumeguș, a văzut vreo zece oameni prost îmbrăcaţi, 
mâncând și stând de vorbă. Le-a dat bună seara, a întrebat de 
formă cine-i mai mare acolo. l-au răspuns că patronul e plecat, 
dar că putea vorbi cu nea Anghel, maistrul. 

— Oi vorbi mâine dimineaţă, a spus Vanghele. Acuma e 
târziu. 

— Vii de la drum, ia o îmbucătură cu noi, l-a îmbiat unul dintre 
oameni. 

— Aha, slănină, s-a bucurat Vanghele. Pe la Brăila nu prea 
guști așa ceva. 

— Nici pe-aici nu-i lapte și miere, a intervenit Guţan. 

— S-a scumpit viaţa. 

— Ăștia noi ne-au făgăduit marea cu sarea. Că salariul minim, 
sau cum îi zice... 

— Salariul minimal, l-a corectat Vanghele. 

— Minimal, neminimal, eu știu că la noi n-a ajuns. 

— N-a ajuns nici în alte părţi, a spus Vanghele. O vorbă goală. 
A crescut pe la unele fabrici, dar nu pe măsura scumpetei. 

Unul dintre lucrători, bondoc, spân, cu mâinile pătate de 
vopsea, și-a întins frigarea cu slănină deasupra jarului și a spus 
întrebător: 

— Poate comisarul ăsta o rezolva ceva...? 

— Comisarul? Nu așteptați mare lucru de la el. Și la Brăila au 
venit comisari. Întreabă dacă sunt cantine pentru muncitori; 
oamenii spun că nu sunt și ei scriu în carnet și pleacă. 

— Nu mâncăm din carnetele lor, a oftat Guţan. De-aia am 
încercat și o grevă... 


— Grevă? a întrebat Vanghele. Și nimic? 

— Comisarul ne-a înduplecat să încetăm, că rezolvă el tot ce 
ne doare. Dacă nu, luăm greva de la capăt. 

Meșterul Anghel s-a ivit din întuneric, cu pași neauziți. Au 
tresărit toţi auzindu-i glasul: 

— Ce grevă, măi băieţi? Lasă că dacă mă-mpac cu patronul 
am eu grijă și de voi. 

— Ne dai dumneata din buzunar? 

— Tot tu cu gura mare, Guţane? 

— Păi ce să fac? Să ţin copiii flămânzi în casă? 

— Avem lume nouă, a spus meșterul, uitându-se ţintă la 
Vanghele. 

— Sunt de la căpitănia portului. Am venit pentru bărci. Mă 
cheamă Vanghele... 

— Eu îs Anghel, maistrul. 

— Mâine-poimâine, patron, a întregit un muncitor. 

— Și ce? O să fie bine și de voi dacă se face treaba. S-a întors 
iarăși spre Vanghele: E vorba să fac tovărășie cu patronul, să 
cumpăr o jumătate din fabrică. 

— De-aia te-ai înscris în Gardă, a bombănit un om care stătea 
mai în umbră. 

Viitorul patron l-a fulgerat cu privirea: 

— Greu mă-nţeleg cu voi, măi băieţi. Nici măcar de față cu un 
om străin nu vă ţineţi gura. 

— Nu sunt străin, s-a apărat Vanghele. Sunt și eu om de-aici, 
de pe malul Dunării. Și dacă stăm să judecăm bine, au dreptate 
oamenii: Legiunea a făgăduit multe, dar n-a făcut nimic. 
Dumneata, domnule maistru, poate că știi mai bine. Jurământul 
Gărzii cere să trăiţi în sărăcie. Dar uite că membrii Legiunii au 
început să cumpere ateliere și cârciumi, fac afaceri cu clădiri și 
intră în consilii de administraţie... Multe lucruri din astea s-au 
făcut cu japca, li s-a pus negustorilor sula-n coaste... 

— O fi, a spus maistrul. Eu unul mă știu curat. Nu l-am 
ameninţat pe patron; el singur, văzându-mă că am intrat în 
Gardă, m-a întrebat dacă nu vreau să fac tovărășie cu el. 

— Poate vrea să se pună la adăpost. Ştie ce-au făcut gardiștii 
în alte părți și se gândește că dacă are tovarăș de afaceri un 
legionar ceilalţi nu vor îndrăzni să... 

Maistrul a rămas cu gura căscată. A căutat în jurul lui, dar 
oamenii păreau foarte interesaţi de foc și de frigăruile cu 


slănină. 

— Așa să fie? s-a mirat el. Ori ai născocit singur povestea 
asta, omule? 

— Judecă singur, a spus Vanghele. Oricum, dacă ai de gând să 
faci viața mai bună oamenilor, n-ai de ce să te frămânți. 

Maistrul și-a regăsit iute cumpătul: 

— Dar nu mă frământ, unde vezi dumneata că mă frământ? Și 
să-ți dau un sfat: fă bine și nu mai vorbi Garda de rău. Mâna 
noastră e lungă, te poate ajunge și la căpitănie și la mama 
căpităniei. 

— Dar ce-am spus eu? s-a apărat Vanghele. Am povestit doar 
ce s-a petrecut în alte părți. Eu nu vorbesc de rău Garda, ci spun 
de gardiștii care au început să profite, îndată ce s-au văzut 
stăpâni pe situaţie. 

— Eu sunt om cinstit. Am mâinile și sufletul curat. Nu mă tem 
să mă uit în ochii lucrătorilor. lar cu patronul m-am înţeles cinstit 
în tovărășia asta. Nu l-am silit cu pistolu-n piept și n-am încercat 
să-i iau fabrica. Dacă făceam ca alţii, însemna să i-o cumpăr pe 
nimica toată... 

Și-a dat seama că vorbise prea mult. Vanghele n-a mai 
stăruit. Oamenilor le fusese, desigur, de ajuns această dovadă... 

A doua zi, maistrul a făcut ce-a făcut și l-a determinat pe 
patron să isprăvească cât mai repede treburile cu incomodul 
delegat al căpităniei. Dar sămânţa prinsese rădăcini. Muncitorii 
de la „fabrica de bărci” i-au întors spatele comisarului venit 
iarăși să se ocupe, ipocrit, de nevoile lor... 

Ce departe sunt toate acestea! Parcă s-au petrecut în altă 
eră, gândi  Vanghele, ascultând  glasurile coborâte ale 
santinelelor de la atelierul plutitor care schimbau posturile. 
„Fabrica de bărci” fusese preluată de Marina de război germană; 
meșterul își pierduse urma după rebeliunea legionară, Guţan 
fusese trimis de guvernul antonescian în lagărul de la Tiîrgu-liu; 
printre lucrătorii „fabricii” se învârteau acum inginerii germani 
care-i zoreau să lucreze cu râvnă... 

Cu câteva zile în urmă, lacob trecuse pe-acolo cu lotca 
încărcată cu pește. Vâslea de unul singur, te și mirai cum poate 
clinti din loc barca uriașă, neagră, încărcată la refuz. 

— Ai avut spor astăzi, l-a lăudat Vanghele. 

— Am avut. Ti-am adus de-o saramură. 

— lar eu îţi dau un rachiu. 


— Beau dacă bei și tu. 

Era semnalul că are să-i spună ceva grabnic și ferit de urechi 
străine. Vanghele l-a poftit în cămăruţța lui din baraca lungă, 
clădită pentru personalul carierei. De ochii lumii, a pus pe masă 
o sticlă cu rachiu. 

— A fost la noi cineva de la județeană, i-a spus lacob 
netezindu-și barba cu degetele. Comitetul Central a hotărât să 
alcătuiască grupe de patrioţi. Să ne procurăm arme și muniții... 

— Înseamnă că se apropie, a șoptit Vanghele înfrigurat. 

— Da, se apropie. Mă gândeam la ceva dinamită de pe aici... 

— Cam greu. Cu Gheorghe ăsta nu pot să fac nicio mișcare. 
Omul datoriei. Umblă prin carieră cu ochii-n toate părțile. lar 
inginerul, șeful carierei, e un fricos... 

— Trebuie să facem ceva, a spus lacob. Deocamdată, să 
organizăm oamenii. Eu am trei la pescărie, cu tine patru. Așa se 
cere de sus. Grupe de doi până la patru oameni. Și legături cu 
militarii... 

— O să-ncerc, a spus Vanghele. 

Dar cursa de dimineaţă adusese un ofițer din Abwehr, pus 
desigur să vegheze la liniștea atelierului plutitor. 


Capitolul 4 
1 


Tudor se ridică de pe scaunul pliant, cu spătarul mult înclinat, 
un scaun de grădină-restaurant, pripășit printr-o întâmplare 
misterioasă aici, în carieră. Ridică brațele, să se dezmorțească, 
și atinse cu degetele tavanul scund al barăcii. Se îndreptă spre 
fereastră, privi indiferent peisajul cu care se obișnuise în 
săptămâna de când se afla aici: apa cenușiu-lucitoare, iar 
dincolo, hăţișul verde al bălții, de unde veneau acum ţânţarii, 
nelipsiţii mesageri ai amurgului. 

Trânti geamul în faţa primului roi care se apropia. Dădu 
perdeaua la o parte: ghemul de fiinţe mici, aproape invizibile, 
pulsa domol dincolo de geam. Se întoarse la scaunul acela cu 
aspect frivol și cu formă nepotrivită pentru zăbava îndelungată 
în faţa cărților. 

Și nu niște cărţi oarecare, ci Romanul. În Cișmigiul întărâtat 
de primăvară, când simţea că invidiază perechile zglobii și 
tandre ce așteptau înserarea, se consola superior: „Da, dar eu 
scriu Romanul!” 

Pentru el, Romanul fusese totdeauna ce era Inginerul pentru 
tatăl său: ţinta unei adoraţii secrete, simbolul unei religii 
exclusiviste, cu un singur adept. Singur dar desăvârșit. Își 
respecta într-atâta viitoarea operă, încât îi hărăzea topuri de 
hârtie specială, procurată din subsolul galeriilor „Lafayette”, 
unde domnea parfumul fără nume al uneltelor de scris. Purta 
manuscrisul cu el în vacanțe și imagina scene-cheie în orele de 
curs; îi desena titlul împodobindu-l cu ghirlande și lujere 
înlănţuite, ca-n vechile Cazanii. Transcria paginile, stilizând la 
infinit ceea ce nu izbutise să devină încă primul capitol. Acţiunea 
se petrecea într-un ev-mediu neguros: un voievod brav și 
despotic, un cavaler iubitor de dreptate, boieri care trădau. Cu 
dezinvoltură, călugări misterioși și - firește - o domniţă. 
Domnița era mai greu de imaginat, până n-o cunoscuse pe Eva; 
după aceea i-a fost simplu - n-avea decât să-i transfere 
portretul cu trei sute de ani în urmă și să-i atribuie veșmintele 
de epocă. Eva era un model ideal de domniţă, cu bărbia ei vag 
teutonă, cu pletele scurte și blonde, care-i dădeau înfățișarea de 
Fata-castelanului-așteptând-în-turn. După ce-a avut prototipul 


domniţei, s-a împotmolit la scena de dragoste. S-ar fi dorit în 
rolul Cavalerului și nu prea știa cum ar trebui să se poarte: 
cutezător în dragoste ca și la luptă, hotărât să-și ia ce i se 
cuvine, de la păgâni și de la Castelanul-care-nici-nu-voia-s-audă. 
Cu păgânii era ușor: cavalerul rotea spada, dușmanii cădeau ca 
spicele, oștenii îi salutau cu chiote izbânda; dar când se 
pomenea în fața domniţei, îngenuncheat și cu inima aprinsă, 
rostea o tiradă de trei pagini, pe care le rupea apoi cu o furie 
neputincioasă... 

Reciti tirada a zecea, scrisă în această după-amiază pașnică și 
fierbinte, pe masa de bucătărie acoperită cu velință aspră, roșie 
cu dungi albe și negre. Nici pacea carierei nu-i ajutase 
cavalerului să se exprime firesc; discursul lui suna nesincer și 
înflorit, ca o lecţie de retorică. Îl luă, numără cele trei pagini, le 
înșiră pe masă, le strânse la un loc, le bătu pe muchie cu 
pedanterie și le rupse-n patru. 

Se rezemă de spătarul scaunului, a cărui istorie ar fi vrut s-o 
afle, și privi trist la teancul de foi albe. incepea să se întrebe 
dacă Romanul va fi scris vreodată. Și în general dacă acesta 
este romanul pe care ar trebui să-l scrie. Încrederea în destinul 
cărții se clătinase prima oară acum două săptămâni, după 
întâmplarea cu manifestul. În seara aceea fulgerată de neliniști 
și-a dat seama cât de departe era el, cel real, de vremurile 
revolute pe care se străduia să le închipuie. Dar n-a abandonat 
și nici acum nu-l lăsa inima să-și părăsească obiectul pasiunii lui. 
Îi rămânea fidel, poate din obișnuinţă, poate din nevoia de a da 
vieţii un sens paralel, superior prezentului de toate zilele sau 
poate, mai simplu, ca să-și păstreze dreptul de a exclama 
orgolios: „Da, dar eu scriu Romanul!” 

Deodată îl fulgeră un gând: să-și îmbrace păgânii din poveste 
în cămăși verzi, să populeze străzile cetăţii cu tramvaie, 
domnița să poarte basc albastru, iar eroul negativ să smârcâie 
mereu și să repete fraze auzite la radio... _ 

Ideea de a scrie despre toate acestea îi tăie răsuflarea. Incepu 
să se plimbe prin încăperea joasă și îngustă, cu pereţii de 
scândură văruită - camera lui. O fereastră rudimentară, cu un 
singur rând de geamuri, dădea, ca și ușa, spre platoul de piatră 
care se termina pe malul abrupt al Dunării. În cameră era un pat 
de spital, vopsit, din nevoi estetice, în verde deschis; pe pat o 
saltea umplută cu paie, iar peste ea un macat țărănesc și 


cearșafuri dintr-o pânză albă, cam aspră. O masă șubredă și 
scaunul acela de grădină-restaurant asigurau o ambianță 
potrivită pentru un tânăr studios, pus pe fapte mari, căruia îi 
trebuie mai mult liniște și izolare decât confort. 

Se așeză iarăși pe scaunul incomod, cu spătarul mult aplecat 
înapoi. Dădu deoparte, ca pe un lucru nefolositor, teancul de foi 
scrise. Se simţea înfrigurat, puternic, neliniștit, ca un săritor la 
trambulină în clipa dinaintea saltului spre apa necunoscută. 
Imagini fragmentare i se învolburau în minte, își cereau dreptul 
de a constitui un posibil prim capitol. Trăsura arcuindu-se 
elegant pe strada târgușorului moldovenesc: „Mamă, uite-l pe 
Dumnezeu!” Câteva barăci pe malul unui râu, nu departe de 
podul în construcţie, și el, cu ghetuţe vechi, bine lustruite, 
mărșăluind voinicește alături de alţi doi băieţi din satul apropiat, 
spre gimnaziu. Proprietarul de pe Ghencea, aplecat spre 
aparatul de radio care transmitea cuvântările legionarilor. 
Strada întunecată, cu curți misterioase și tăcute, pe unde lăsase 
să cadă manifestele. Apoi Eva, câteva cuvinte grăbite, hotărârea 
bruscă de a se împotrivi destinului: să fugim! 

Viaţa reală, fară poleieli romantice, fără declaraţii emfatice 
ale cavalerilor exemplari și poate de aceea neverosimili; un 
posibil cavaler - Vanghele, omul dintr-o bucată, pus în antiteză 
cu personajul negativ, Horhocea, exponent fidel al bandelor 
înarmate care-și acompaniau cântecele cu Împuşcături... 

Vanghele, în orice caz, un personaj. In săptămâna de când se 
afla aici, era singurul om pe care-l cunoscuse mai îndeaproape. 
li întâlnise și pe ceilalți. Inginerul, bine ras și serios, cu morga lui 
de englez picat în pustietatea de piatră direct din Metropolă. 
Gheorghe, paznicul carierei, un om simplu, atât de simplu încât 
avea aerul că nu pricepe nimic din ce se-ntâmplă în jurul său. 
Cei trei șoferi - oameni ca toți oamenii. N-avusese prilejul să 
discute prea mult cu ei. Plecau în zorii zilei și se-ntorceau seara 
zdrobiţi de oboseală, după ce conduceau toată ziua camioanele 
prin hârtoapele carierei și pe drumul spre sat, aflat în 
construcție. Dintre ei se întâlnea mai des cu tatăl Evei, dar 
acesta era un om tăcut și rezervat din fire, zâmbea îngăduitor la 
înţepăturile celor doi colegi mai tineri, fără să ia parte cu 
adevărat la glumele lor. Mai venea pe-acolo administratorul, 
totodată și magazioner, care ţinea socoteala transporturilor și 
avea în grijă explozibilul pentru carieră. Un om umil, fără 


semnificaţie, care se străduia să treacă neluat în seamă, 
mulțumit că i se permite pur și simplu să existe. Poate de aceea 
preferase să locuiască în sat. Aici, în carieră, viaţa era prea 
simplă, prea deschisă, prea la lumina zilei. 

În schimb, Vanghele - alt aluat. Îl cunoscuse chiar înainte de a 
pune piciorul pe pământul pietros al carierei. L-a întâmpinat cu 
un zâmbet prietenos. Și cât de mult valorase acest zâmbet 
pentru sufletul unui om smuls cu brutalitate din existenţa lui 
obișnuită, din patul lui, dintre cărțile lui, din șirul acela de mici 
gesturi automate care-i rotunjeau universul, pentru sufletul unui 
om brusc înstrăinat... 

Instrăinarea, acesta era sentimentul pe care-l încerca în 
dimineaţa dintâi a noii sale vieţi, pe puntea vasului alb și vechi 
care-l purta spre carieră. Cariera însăși era pentru el un simbol 
al Necunoscutului; avusese o strângere de inimă la Brăila, în 
gara fluvială, când drept răspuns la cererea Evei „Două bilete 
până la carieră”, casierița întrebase nedumerită și nervoasă: 
„Ce carieră?” întrebarea femeiuștii aceleia care probabil nu se 
împăcase cu geografia la școală îl alarmase: nici măcar 
oamenilor din partea locului cariera nu le era familiară... 

Era îngrijorat și nesigur; obsedat încă de agentul în haine gri 
care-l urmărise cu privirea pe când trecea prin faţa cutie; 
poștale de pe Moșilor; stânjenit de faptul că n-avea un statut 
clar în fața tatălui Evei, că va trebui să răspundă la întrebări 
privind identitatea lui și motivele pentru care părăsise 
facultatea. Pe deasupra, îl încerca regretul pentru tot ce lăsase 
în urmă, pentru biblioteca cu atmosferă de concentrare gravă, 
pentru mulţimea din Cișmigiu, pentru zarva și chipurile 
frumoase care populau străzile. Erau oameni care nu știau ce-i 
foamea, boala sau lipsa cuiva drag, ori dacă știau, se pricepeau 
să ascundă în ei, să sufere singuri, feriţi de ochi străini, iar când 
ieșeau pe stradă se pricepeau la fel de bine să pară eleganti, 
veseli, senini și nepăsători la suferinţa altora. 

Saltul fusese prea brusc, de la forfota Capitalei la vasul care 
înainta trudnic împotriva curentului, printre ţărmuri pustii. 
Lumea de pe punte alcătuia un mic Turn Babel al necazurilor 
omenești. Chipuri trudite, crispate de griji, urâţite de teamă, 
îmbătrânite de sărăcie; glasuri coborâte și priviri resemnate; 
începuse să observe că resemnarea oamenilor simpli are-n ea 
ceva straniu, deznădăjduitor; femeile care purtau doliu nu-l 


exprimau numai în culoarea hainelor, cât mai ales în gesturi și-n 
tonul cu care rosteau cuvintele. 

Erau pe punte, el și Eva, în mijlocul acestei mulțimi triste și 
îngrijorate; Eva părea mult mai elegantă aici, în mulţimea 
sărăcăcioasă; poate de aceea o ocoleau femeile gata să intre-n 
vorbă cu oricine, la primul prilej, și să-și povestească necazurile. 
Ședeau amândoi pe punte, pe banca de lemn vopsit în alb prin 
care simțeau vibrația motoarelor; când și când Eva îi arăta ceva 
pe țărm: câteva căsuțe, un petic de vie, o salcie arsă de trăsnet 
din care rămăsese numai trunchiul negru și scorburos, o stână 
în baltă, o barcă, un câine hoinar. 

Intr-un răstimp, învins de soarele care începuse să 
dogorească, a închis ochii; noaptea nedormită își cerea dreptul. 
A aţipit pentru câteva minute, sprijinit de umărul Evei, pe banca 
tare care vibra. L-a trezit un strigăt: 

— Cariera! 

A sărit, buimac, în picioare, odată cu Eva. În stânga vasului se 
profila un deal scund și rotund, ca un mușuroi de furnici ridicat 
la proporţii gigantice; partea dinspre Dunăre avea o scobitură 
alb-strălucitoare, în contrast cu restul pantei acoperite cu iarbă. 
Scobitura se lăţea mult la câţiva metri mai sus de nivelul apei, 
ca și cum un ferăstrău gigantic ar fi încercat să reteze dealul. Pe 
această retezătură se înșirau barăcile carierei; dincolo de ele, 
deasupra peretelui de piatră albă, se zărea o clădire mică, cu 
geamuri largi și acoperișul prăfuit. Secundul vasului, tânăr, cu 
un mot blond răsărind de sub cozorocul șepcii purtate pe-o 
ureche, le-a făcut semn de pe comandă: 

— Aici? 

Eva a încuviinţat din cap și a luat pe mână pardesiele, 
lăsându-i lui Tudor cele două valize, ca pe ceva de la sine 
înțeles. Tudor privea curios dealul care-și întorcea încet 
scobitura albă spre vas. In colţul din amonte al carierei a apărut 
deodată un fel de casă cenușie, joasă și pătrată, care plutea 
incredibil pe apa galbenă. Deasupra casei plutitoare fâlfâia 
alene un enorm drapel cu zvastică... 

— Fir-ar să fie! Când au venit nemţii aici? a murmurat Eva. 
Tata nu mi-a scris nimic despre asta... 

Sirena vasului a scos deodată un muget pătrunzător, făcându- 
i să tresară pe mulţi de pe punte. S-a auzit apoi clopotelul 
telegrafului; vibrația navei, măruntă, neplăcută, obositoare, s-a 


diminuat ca prin farmec. Viteza vasului a început să scadă. 
Pasagerii s-au îngrămădit lângă balustradă, la babord, stârnind 
protestele secundului, care coborâse între timp pe punte: 

— De ce vă-ngrămădiţi așa? Treceţi în bordul celălalt, că se 
bandează nava! 

Droaia de curioși s-a risipit deodată. Oamenii aceștia, pentru 
care trenul era probabil o noţiune abstractă, știau multe despre 
vapoare și înțelegeau ameninţarea din vorbele secundului, 
rămasă obscură pentru Tudor. S-au răspândit pe punte, 
ascultători, înălțându-se pe vârfuri; s-a înălţat și el și a privit 
nerăbdător unde priveau și ei. A văzut sub malul carierei o barcă 
mică și neagră, cu un bărbat spătos, în cămașă cadrilată și cu 
șapcă de marinar, vâslind voinicește; îi vedea deocamdată 
numai ceafa înroșită de soare; omul a întors o clipă capul să 
măsoare distanța până la vas. Avea fața nerasă, cu barbă 
căruntă și ochii albaștri contrastând cu obrajii bronzați. De la 
barcă în sus, se oglindea în apă zidul de piatră albă. Cu câteva 
lovituri experte de vâslă, bărbatul a corectat drumul bărcii și 
venea drept spre mijlocul vasului. 

— A-nţepenit și concasorul, a spus un glas dogit în spatele lui 
Tudor. De-aici duceau piatră derect la Paris. 

— L-au pus ei nemţii iarăși pe picioare... 

— Nici pietrele nu ni le lasă, a spus acuzator vocea aceea 
dogită. 

Secundul vasului s-a apropiat de balustradă, a desprins lanțul 
care servea drept portiță și s-a aplecat să prindă vâsla 
barcagiului. 

— Salut! 

— Ce ne dai, moţatule? a întrebat cu glas puternic cel din 
barcă. 

— Poșta! Și... doi pasageri. 

l-a întins un pachet de ziare, apoi a ajutat pasagerii să 
coboare în barca mică și neagră. 

— Bun găsit, nea Vanghele! a spus Eva. 

— Tu erai pasagerul? s-a luminat bărbatul din barcă. Bine-ai 
venit. Bine-aţi venit, s-a corectat el, așezându-se iar pe 
bancheta vâslașului, apoi a ridicat ochii spre secund: Azi mi-ai 
adus bucurie, moţatule! 

— E-n regulă, a spus moţatul. S-auzim de bine! 

Vanghele a salutat militărește cu mâna la cozorocul șepcii de 


marinar, a depărtat barca de primejdioasa vecinătate a elicelor 
vasului și a-nceput să vâslească spre mal. 

— Lume nouă, a spus el vag întrebător. 

— Dânsul e Tudor Dinescu, colegul meu de facultate, a 
răspuns Eva, apoi s-a întors spre Tudor. Nea Vanghele e prieten 
cu tata. A fost căpitan de vas. 

Vanghele a râs cu niște dinţi albi ca într-o reclamă de pastă 
„Nivea”. A lăsat vâslele, s-a aplecat și i-a întins mâna. Tudor a 
dat să se ridice, barca s-a clătinat primejdios. 

— Nu ești deprins cu navigația, domnule student, a zis 
Vanghele. Cea dintâi regulă: în barcă nu se stă-n picioare. 

— Am înţeles, căpitane. 

— Eah, căpitan! Domnișoara asta frumoasă râde de mine. 

A început iar să vâslească, fără efort vizibil, strecurând barca 
printre valurile lungi, maiestuoase, lăsate în urmă de vasul care 
se depărta. 

— Nici vorbă de căpitan. Am fost, e drept, pilot la Dunăre. Am 
navigat pe tot felul de barabafte. Când a-nceput războiul, m-am 
lăsat păgubaş și m-am tocmit aici, la carieră, la „fabrica de 
bărci”. 

— Asta-i „fabrica de bărci”? întrebă Tudor privind spre nava 
germană. 

— Nu. Asta-i a nemților. Tot un fel de fabrică. Le repară vasele 
de război. 

— Tata nu mi-a scris nimic despre ei, a spus Eva cu reproș. 

— Cum să scrie? E interzis. Secretul secretului. 

— De când au venit aici? 

— De astă-toamnă, după ce-ai plecat la facultate. Au venit 
mai întâi cu o șalupă, au sondat apa, au măsurat debarcaderul. 
Noi eram ciotcă pe mal. Inginerul neamt - că și pe atunci lucram 
tot pentru ei, o comandă de bacuri pentru Dunăre - era prieten 
cu ăia care-au venit. A mers cu ei, le-a arătat magaziile, le-a 
povestit cum făceau meșterii noștri o barcă numai din teslă și 
ferăstrău, și le-au plăcut toate astea. Șeful de post a fost 
chemat și el. Un om morocănos și al dracului, dar în faţa 
nemților nu zicea nici pâs. Când puneau ei ţigări în gură, hop și 
el cu chibritul. 

— Om de nimic, a spus Eva. 

— Da, dar asta-i priește. Totdeauna a fost așa, spun oamenii. 
S-au schimbat zece primari, el o tot acolo, mai mare peste sat. 


Toată lumea tremură văzându-l. Afară de nemți, bine-nţeles. 
Cum îi vede, se îmbăţoșează și pocnește călcâiele de zici că l-a 
văzut pe Napoleon. Un slugoi. 

— Atunci de ce l-au mai luat cu ei? 

— Așa, de ochii lumii. Vor s-arate că respectă autorităţile 
noastre și că nu fac nimic de capul lor. S-au plimbat încoace și- 
ncolo, cu șeful de post după ei, au măsurat, au scris pe hârtie, 
și-au făgăduit să se întoarcă. După câteva zile, ne-am pomenit 
cu hardughia asta. O trăgeau două remorchere și-abia izbuteau 
s-o ţină pe direcţie, că era și ceva vânt. Pe urmă a venit un șlep 
încărcat ca un caic turcesc, de se vedea numai de-o palmă din 
apă. Nu vă povestesc ce-au putut să scoată din acel șlep. Lăzi 
cu piese, baloturi de tablă, butoaie de vopsea, vagonete și un 
tractor „Lanz Buldog”, de-ăla cu un singur cilindru, știți? 

Tudor a zâmbit stingherit de întrebarea care-i fusese 
adresată: 

— Nu mă pricep la tractoare. 

— Un tractor! s-a bucurat Eva. Foarte bine. Nu mai împing 
bieţii pietrari vagonetele. 

— Așa mă gândeam și eu la-nceput. Dar nu le păsa lor de 
pietrari. L-au păstrat pentru ei. Cară vagonetele cu piese de la 
vapor la magazii. Piese grele: motoare, tunuri... Le demontează, 
le repară, le pun la loc... Un mic șantier naval. Pe atelierul 
plutitor au de toate: bormașină, prese pentru îndoit tabla, 
strunguri, ba și o uzină electrică. Vin navele, stau o săptămână 
sau două, lucrăm, le punem la punct, le vopsim, alta la rând... 

— Și-ai noștri ce fac? a întrebat Eva. 

— Cum îi știi. La muncă. Acuma zoresc să facă drumul de la 
carieră la șosea. Cară piatră de dimineaţă până seara... Uite c- 
am ajuns. 

Din cauza apei scăzute, debarcaderul rămăsese foarte sus. 
Era de fapt o platformă de scânduri, sprijinită pe stâlpi bătuţi în 
apă. Barca, cu oameni cu tot, s-ar fi putut adăposti foarte bine 
sub el. 

— Ce-a scăzut Dunărea! s-a mirat Eva. 

— Da, a scăzut. Nemţii o măsoară toată ziua, le e teamă să nu 
rămână pe uscat. Vedeţi că sunt niște scoabe bătute în stâlp. 
Nu-i o scară prea grozavă, dar se poate folosi. Dumneavoastră 
primul, domnule Tudor. 

Tudor a privit cu îndoială scoabele ruginite, bătute de-o parte 


și de alta a stâlpului. Nu prezentau prea mare încredere, dar s-a 
gândit că o ezitare l-ar încondeia definitiv în faţa acestui „lup de 
Dunăre”. Cu mișcările pripite ale celui care n-are curaj, dar vrea 
să pară că are, s-a căţărat, julindu-se la mâini, pe scândurile 
aspre, înnegrite de ploi. S-a aplecat apoi să dea mâna Evei, un 
ajutor aproape inutil. 

— Eu sunt mai de-ai casei, a explicat Eva, sărind sprintenă pe 
debarcader. Dacă mai salvăm și valizele, suntem fericiţi. 

Vanghele i-a întins, una câte una, valizele sărăcăcioase, nu 
prea grele. Apoi a debarcat și el, ultimul, ca orice căpitan 
grijuliu. 

— Căpitanul la urmă, a zâmbit Tudor. 

— Ca să fiu mai aproape în caz de accident. Ei, v-am adus 
teferi. Acuma pot cu adevărat să vă zic bine-aţi venit. 

A salutat cu mâna la cozorocul șepcii de marinar. Eva l-a 
îmbrățișat ca pe-un unchi respectabil și drag. 

— Mulţumim, nea Vanghele. 

— De-ar fi știut nea Șușnea că vii... Ar fi stat-acasă, să te 
primească. 

— N-am putut să-l anunţ. Am plecat în grabă. Gata-gata să 
pierdem trenul. 

— În orice caz, o să se bucure. 

— Nu mai era de trăit în Bucureşti, cu atâtea 
bombardamente. 

— Aici e liniște, a spus Vanghele. Cât o fi. 

— Cheia e tot la locul ei? a întrebat Eva. 

— Dar unde în altă parte? Pe aici oamenii își schimbă greu 
obiceiurile. 

Gheorghe s-a apropiat, cumpănindu-și într-o mână bâta, cu 
cealaltă scoțându-și pălăria jegoasă într-un salut demodat: 

— Lume nouă, ă? Săru-mâna și să trăiţi. 

— Bun găsit, nea Gheorghe. 

— În conced, ă? Dânsul e...? 

— Colegul meu, s-a grăbit Eva să întâmpine presupunerile 
incomode. 

— Uite poșta pentru dom'inginer, a spus Vanghele, ciudat de 
poruncitor. Du-te sus. Și dacă-l vezi pe nea Șușnea... 

— Îi spun că are musafiri, ă? 

— Du-te repede! S-a întors spre cei doi: Eu mă cam duc la 
treburile mele. Mă așteaptă „stăpânii”... 


A plecat cu pas domol, legănându-și umerii, spre poarta de 
fier a unităţii germane. Tudor s-a uitat după el, a dat cu ochii de 
steagul enorm cu zvastică, și-a întors repede privirea spre dealul 
de piatră. Nimic important de văzut acolo. Eva tăcea. Sub 
picioarele lor, se auzeau valurile clipocind muzical. Un vânticel 
umed domolea arșiţa miezului de zi. Dinspre nava germană s-a 
auzit un ciocănit ritmic, metal lovind în metal. Apoi iarăși liniște. 
Eva îl privea căutând să-i citească pe faţă sentimentele. A 
încercat să pară impasibil; îl încerca un amestec de emotie, 
teamă, încântare, nesiguranţă. Rezultanta tuturor acestor 
sentimente era, probabil, indiferența aparentă. 

— Îţi place locul nostru de exil? l-a întrebat ea în cele din 
urmă. 

— Pare destul, de liniștit, i-a spus el, evitând să se uite la 
ciudata navă cu pavilion german. 

— Să fi văzut ce era aici înainte de... 

— Îmi închipui. Viaţă. 

— Viață e și acum, dar mai posomorâtă. Acolo sus e 
concasorul, l-au construit în partea aceea pentru că aveau de 
gând să înainteze spre sud. Deasupra lui, în căsuţa cu geamuri 
multe, e biroul inginerului. Dacă stai acolo când merge 
concasorul, simţi cum tremură zidurile și nu se aude ce vorbești. 
Închipuie-ţi o moară care macină piatră... 

— Interesant, a spus Tudor. N-am văzut niciodată așa ceva. 

— O să vezi. Mâine mergem la inginer să-ţi găsească un rost. 
Sau nu vrei? 

— Să stau de pomană aici? Pe spinarea cui? 

Eva a râs încurajator și și-a continuat explicaţiile: 

— Locuințele sunt aici, în baraca din stânga. Fiecare ușă, o 
cameră; fiecare cameră un om. Noi avem două, cu săliță între 
ele. De pe vremea când trăia mama. Vezi, ultima ușă, din capăt. 
Acolo stăm. Dincoace, în capăt, stă nea Vanghele. 

— Seamănă cu „curtea”... 

— Seamănă. Probabil e un stil anume: locuinţe pentru oameni 
săraci. Baraca galbenă din dreapta e o remiză, un fel de 
magazie mare cu tot felul de vechituri. Ai să vezi acolo un 
„Renault” de modă veche, un fel de trăsură cu motor. Acuma se 
ouă găinile-n el. A fost mașina patronului, înainte ca Societatea 
să preia acţiunile... Mă jucam în ea când eram mică. Mă urcam 
la volan, închideam ochii, mă visam călătorind departe... Ei, să 


mergem. Deocamdată suntem singuri aici. Toţi sunt la lucru. Să 
căutăm cheia. Tata o pune de obicei sub pragul de la ușă. 

— Grozavă ascunzătoare. 

— Toţi fac așa. În localitatea asta, care nu-i scrisă pe hartă, 
sunt cinci locuitori: tata, cei doi colegi ai lui de pe camioane, 
paznicul și nea Vanghele. 

— Văd că nu-i pui la socoteală pe... 

— Aceia nu sunt locuitori. Sunt intruși, a spus Eva privind spre 
santinela germană care se holba cu încântare la ea. 

Ei nu sunt locuitori. Sunt intruși... Ce-ar fi să-ncep cu această 
frază, își spuse Tudor, să pornesc de la momentul de faţă, din 
carieră. Niște oameni simpli, aparent viaţa lor de aici n-are nimic 
de spus unui autor de romane, dar ăsta-i rolul autorului de 
romane, să intuiască, dincolo de ceea ce vede, mișcarea 
interioară a conștiințelor. 

Dar cum să pătrunzi până acolo? se întrebă împodobind cu 
liniuţe și frunze microscopice primul rând din prima pagină a 
romanului încă nescris. „Capitolul întâi”, cu litere subțiri și 
înalte, îngroșate treptat cu umbre și puncte, ca inițialele din 
marile manuscrise medievale. Ar trebui să-l descoasă pe 
Vanghele mai mult decât până acum; în fiecare seară i-a spus 
câte o poveste, câte-o frântură din viața lui; din aceste episoade 
se poate închega, din aproape în aproape, povestea unei vieți... 

Puse deoparte stiloul „Parker Duofold”, o veritabilă piesă de 
muzeu, primit cu ani în urmă de tatăl său de la atotputernicul 
Inginer. Un stilou cu care picherul nu scrisese niciodată, din 
respect pentru cel care i-l dăduse și, poate, din grija de a 
încredința băiatului devenit student o unealtă de preț. Ce 
altceva poţi dărui unui poet decât un instrument de scris? Stiloul 
își exercitase numai în parte menirea; abia acum, în faţa acestui 
nou „Capitol întâi”, se va putea dovedi util. Dar înainte de asta, 
o oră de mărturisiri, abil dirijate prin întrebări măiestre, avea să 
dea contur personajului-cheie al romanului: Vanghele. 

Tudor închise stiloul, adună foile și le rândui pe colţul mesei, 
alături de ceasul deșteptător cu o locomotivă pe cadran, și ieși 
să-l caute pe Vanghele. 


2 


„Îi văzu șapca de marinar pe debarcaderul de scânduri din 


faţa barăcilor. Se dădu mai aproape. Proprietarul șepcii era pe 
jos, pe mal, crăcănat pe doi bolovani aproape afundaţi în apă. 
Gol până-n brâu, se spăla gospodărește în Dunăre. Aici era la 
modă să te speli în Dunăre. Alături, pe alt bolovan, era o cămașă 
cadrilată și peste ea, aruncat de-a curmezișul, un prosop 
soldăţesc. Tudor tropăi  dinadins pe scândurile vechi, 
răsunătoare. Vanghele ridică ochii spre el, își mai aruncă un 
pumn de apă pe ceafa bronzată și se întinse după prosop. 

— Salut, spuse. 

— Salut, nea Vanghele. Gata cu treaba? 

— Treaba nu se termină niciodată. Dar mai lăsăm și pe mâine. 
Nu e nicio grabă. 

— Tocmai voiam să te-ntreb: ce simţi când lucrezi pentru...? 

Vanghele îl măsură o clipă printre genele pe care sclipeau 
încă stropi de apă... 

— Slujba-i slujbă, spuse el nepăsător și-și luă prosopul de pe 
piatră. 

Urcă pe debarcader; apa șiroia pe pieptul lui puternic, 
acoperit cu peri cărunți. Incepu să se șteargă. 

— Domnule Tudor, ce fel de om ești dumneata de fapt? 
întrebă el deodată. 

— Eu? Un om... obișnuit. Ţi-a vorbit Eva despre mine. Ce vrei 
să știi mai mult? 

— Eşti un om bun, rău, sincer, ascuns? 

— Nimeni nu-și recunoaște defectele! 

— Încearcă. Eva spune că ești scriitor. Scriitorii știu multe 
despre oameni. 

Işi frecă ceafa roșie, tunsă soldățește, cu prosopul aspru. 
Pielea îi devenise și mai roșie. 

— Ajută la sănătate, îl lămuri. Când eram în lagăr... 

— Ai fost în lagăr? 

— După procesul din trei'ș'trei. Erai copil pe atunci, nu-i așa? 

— Acum zece ani? Să vedem. Aveam exact cincisprezece ani. 

— Copil, întări Vanghele. 

— Cum copil? Clasa a patra de liceu. Vorbeam germana 
curent. 

— Eva spune că nu-i iubeşti pe nemti. 

— N-are nicio legătură. Că le știu limba? E o limbă a filosofilor. 

— E și a trupelor care bat pas-de-gâscă pe stradă. 

— Dumneata lucrezi la ei. Înseamnă că-i iubești? 


— Eu? Îmi fac meseria, ţi-am spus. 

Dincolo de poarta nemților se auziră pași cadenţaţi. Apărură 
patru soldaţi, mergând în șir, cu armele la piept. 

— Se schimbă santinelele, spuse Tudor. E timpul să mă duc la 
post. 

Vanghele își puse cămașa, își încheie preocupat nasturii, apoi 
culese șapca marinărească de pe debarcader și și-o puse pe 
cap, privindu-l lung. 

— Zi așa, mă judeci, ai? Dacă lucrez pentru ei înseamnă că-i 
iubesc? 

— Ce legătură aveai cu procesul? Erai ceferist? 

— Nu. Adică, într-un fel, eram. Vorba unuia de la sindicatul 
nostru: „Și marina-i tot un chefereu, numai că merge pe apă în 
loc de șină...” Am aflat de întâmplarea de la Griviţa. Am trimis 
telegrame și am ţinut mitinguri. Am cerut să li se dea drumul 
arestaţilor. Ziariștii de stânga nu mai puteau de bucurie. 
Solidaritate muncitorească, spuneau. Pe urmă au venit agenți 
secreți la mitingurile noastre. La marină nu-i ca la fabrică, să se 
cunoască oamenii între ei. Tată cu fiu se-ntâlnesc o dată pe an. 
De aceea nu ne-am dat seama că indivizii ăia nu-s de-ai noștri. 
Aveau o misiune precisă: să pună ochii pe ăi mai colţoși. După 
ce s-a terminat cu mitingurile, i-au luat pe colțoși la întrebări... 

— Dumneata erai printre ei, ghici Tudor. Șef sindical, nu? 

— De ce numaidecât șef sindical? Imi plăcea, ca și-acum, 
dreptatea. Când era vorba de ceva, eu duceam steagul sau 
purtam lozinca. Destul ca să mă-nhaţe și să mă trimită în 
lagăr... 

— Erai... comunist? 

— Ti-am spus, îmi plăcea dreptatea, spuse apăsat Vanghele. 

Își aruncă prosopul pe umăr și se uită în sus, spre drum. 
Gheorghe, rezemat mocănește în bâta de paznic, părea un 
monument profilat pe cerul violaceu. 

— S-a făcut noapte, spuse Gheorghe de sus. 

— Vin imediat, îl liniști Tudor. Noapte bună, nea Vanghele. 

— Noapte bună și serviciu ușor. Ştii ceva? Am citit acum 
câţiva ani o poezie în care era vorba de dreptate. Tin minte 
semnătura. Semăna cu numele dumitale. Poate-i o simplă 
întâmplare. 

Se întoarse pe călcâie și porni să urce cărarea abruptă care 
ducea de la debarcader spre platou. Tudor făcu doi pași, îl 


ajunse din urmă, îi strigă în ureche: 

— Află, domnule, că nu-i o simplă întâmplare! 

Vanghele se opri locului, se întoarse încet. Tudor îi distingea 
cu greu fața în semiîntuneric. 

— Ştiam. De-aia te-am lăsat să mă judeci. 

Porni mai departe, spre baraca liniștită. Gheorghe, încruntat și 
tăcut, se apropie de Tudor și-i dădu bâta, simbolul demnităţii de 
paznic. li ură „serviciu ușor” și o luă și el spre baracă, cu pasul 
greoi al unui om care-a colindat toată ziua coclaurii de piatră 
albă. 

Tudor își începu, ca de obicei, misiunea. Avea în grijă cariera. 
De fapt, numai jumătate din ea. Partea dinspre nord era a 
nemților. Și-o păzeau singuri, cu santinele și patrule neobosite, 
zi și noapte. Chiar în seara sosirii, când tatăl Evei l-a poftit la un 
pahar de vin, a încercat să-l tragă de limbă: 

— Ce au de gând nemţii aici, în carieră? 

Șușnea a ridicat din umeri. Și-a mai turnat un pahar de vin 
prost, negru ca cerneala, care-ţi strepezea dinţii, a ciocnit și l-a 
dat pe gât fără prea multe fasoane. 

— Treburi de-ale lor, a spus el ștergându-și mustăţile cu dosul 
palmei. Vor să facă un fel de șantier naval. 

— N-au destule șantiere? Brăila e la doi pași, Galaţiul... 

— Bombardate când de ruși, când de americani. Nu, domnule. 
E mai bine aici, sub deal. Ușor de păzit, greu de bombardat. 
Pentru asta au proiectat drumul: să unească șantierul cu 
șoseaua spre Constanţa. Să care piese și tot ce le trebuie. 

— Vor să se instaleze aici pentru o sută de ani? 

— Ce mă bag eu? a spus Șușnea indiferent. Dacă-mi dau 
leafă, n-au decât să se instaleze pentru vecie. Mă duc să mă 
culc. Is frânt. Am stat paișpe ore la volan. 

A dat pe gât restul paharului, a lăsat sticla pe masă. 

— Servește-te, dacă mai vrei. 

— Mulţumesc. Mă culc și eu. De mâine seară nu mai am rost 
de dormit noaptea. 

— Așa e, a spus Șușnea. Serviciul de noapte e greu. Era bine 
dacă-ţi dădea o slujbă mai acătării. 

Tudor s-a grăbit să-l apere pe inginer: 

— S-a jurat că nu este alt post. Avea unul de mecanic, dar la 
asta nu mă bag eu. Aș fi făcut mașinăriile să meargă anapoda. 

— Și asta-i adevărat. 


— Inginerul a fost totuși cumsecade. Putea foarte bine să nu 
mă primească. Cum a stat până acum fără al doilea paznic? 

— Gheorghe păzea numai noaptea. 

— Păi ziua ce să păzească, cu cariera plină de oameni? Se 
plimbă de colo-colo și pietrarii îl înjură în barbă că stă de 
pomană. Plus că sunt și nemţii aici, cu patrulele și santinelele 
lor. Deci nu era nevoie de al doilea paznic. Pur și simplu 
inginerul a căutat să mă ajute. 

— Nu-l mai fitirisi atâta, a mormăit Șușnea. Când l-oi cunoaște 
mai bine, o să vezi că ne mănâncă sufletul. Poate așa și trebuie, 
altfel n-ar merge treaba. Noapte bună. 

In această mică lume, inginerul era un fel de senior greu 
accesibil muritorilor de rând. L-a văzut prima oară, sus, în 
carieră, când Eva l-a dus să i-l prezinte și să-l roage pentru o 
slujbă oarecare. Inginerul lucra într-o cămăruţă mică, numai 
geamuri, de deasupra concasorului. Stătea la un birou făcut din 
scânduri de ambalaj pe care se vedeau fragmente din 
denumirea „Derubau”. Avea în faţă un biblioraft vechi cu tot 
felul de tabele desenate de mână, chitanțe, facturi și naiba mai 
știe ce. Era un bărbat slab la faţă, bine bărbierit, cu tâmplele 
cărunte, tuns scurt, îmbrăcat în costum bej și cu cravată, în 
ciuda zăpușelii care domnea peste carieră. Genul de tată-văduv- 
al-unei-fete-frumoase din filmele americane, l-a categorisit 
Tudor văzându-l. La intrarea lor s-a ridicat solemn, părea, foarte 
înalt în cămăruța aceea înghesuită cu lăzi și dulapuri de oţel. 

— Eva, ce plăcere! Ești de ieri aici și să nu dai pe la mine! 

Eva s-a dus întins spre el, l-a sărutat pe obraz, apoi s-a dat la 
o parte și l-a împins înainte pe Tudor: 

— Colegul meu de facultate, Tudor. Venit aici să caute o 
slujbă. 

Zâmbetul de gazdă primitoare a lăsat locul seriozităţii de șef. 
O ridicare din sprânceană, o privire scurtă asupra noului venit, o 
ezitare menită să dea mai multă greutate cuvintelor: 

— Mda. Am un post de mecanic. Te pricepi la mașini, 
domnule? 

Tudor a zâmbit stânjenit: 

— Sunt student la Litere. Aș putea să vă ţin hârtiile în ordine. 

— Îmi pare rău. N-am dreptul să angajez un funcţionar pentru 
câteva facturi pe săptămână. Gestiunea o ţine Societatea, noi n- 
avem nici măcar arhivă. lar pontajul îl fac eu singur, într-un 


carnețel. Dar mi-a plecat un mecanic pe front. Fără mecanic, 
între atâta fierărie... 

A făcut un gest spre micul platou din spatele clădirii, unde se 
vedeau vagonete răsturnate, un cazan ruginit, mare cât o casă, 
o roată volant azvârlită într-un colț ca un lucru inutil. Tudor a 
ridicat din umeri: 

— Nu mă pot angaja la o treabă la care nu mă pricep. Am 
păgubi amândoi. 

Inginerul s-a uitat la Eva. S-a uitat și Tudor la Eva. Eva stătea 
în picioare, cu mâinile de-a lungul trupului, într-o atitudine de 
așteptare statornică, și nu spunea nimic. Inginerul și-a trecut, 
gânditor, degetele peste obrazul bine ras. 

— Mai am o posibilitate. Nu știu dacă-ţi convine. Paznic de 
noapte. 

— N-are de ales, a spus Eva repede. 

— Da, n-am de ales... Vă mulțumesc, domnule inginer. 

— Treabă ușoară, l-a încurajat inginerul. Am avea doi paznici, 
cu schimbul. Ziua și noaptea. Mai mult de formă. Cine să fure și 
ce să fure? 

A frunzărit carnețelul cu coperte uzate și a spus fără să ridice 
ochii: 

— Mai e o problemă... Leafa nu-i chiar așa grozavă. 

— N-are importanţă. Sunt un om modest. Vreau numai să am 
un rost oarecare. 

— N-ai mai putut continua facultatea, a presupus inginerul. 

Tudor vedea că vrea să afle mai multe, fără a avea aerul că 
pune întrebări. l-a întins „biroul populaţiei” și legitimaţia de 
student. 

— Aveţi aici actele mele. Mi-am întrerupt studiile pentru un 
an. Din motive... financiare. 

— Nu era greu de ghicit. De acte nu-i nevoie. Eva garantează 
pentru dumneata. Mă bucură prezenţa ei aici, ne colorează puţin 
sihăstria. De altfel, n-ar trebui să ne plângem de singurătate. 
Avem, cum aţi văzut, niște vecini. Numai că nu prea ne 
amestecăm cu ei. 

— Vă incomodează? l-a întrebat Tudor cu îndrăzneală. 

— Deloc. Singurul dezavantaj este că-mi strică locul de 
pescuit. Îţi place să pescuiești, domnule Tudor? 

— Desigur. 

— Eu sunt pasionat. Cred că e unul dintre motivele pentru 


care am rămas aici. Într-o zi, când ai drum în sat, o să-ţi arăt 
colecţia mea de undiţe. Uneori pescuim și cu dinamită, deși e 
interzis. Te-apucă ciuda când nu prinzi nimic zile de-a rândul. 
Atunci te înfurii, zvârli un cartuș în apă și culegi o căruță de 
pește. 

— Asta nu mai e sport. 

— Nu. Mai degrabă represalii. Fiecare cu păcatele lui. Și... 
duduia Eva? Gata cu facultatea? 

— Am întrerupt până la toamnă, a spus Eva. Eu l-am invitat 
aici pe Tudor. În București e panică, lumea se teme de 
bombardamente, alimente se găsesc greu. Tata zice că am 
făcut bine. 

— Și eu zic la fel. Aici e liniște, trăim modest dar sigur, nu ne 
lipsește nimic. E drept că frontul se cam apropie, dar în cotlonul 
ăsta nu prea e loc pentru o bătălie. Sper că și domnul Tudor se 
va acomoda ușor. 

— V-am spus că sunt un om modest. 

— Așa. Gheorghe o să-ţi arate limitele carierei, zona de pază 
și locurile mai... vulnerabile. Dar nu s-a întâmplat niciodată ceva 
care să ne alarmeze. 

Eva i-a mulțumit cu un zâmbet și au plecat. De atunci nu mai 
dăduse ochii cu el. Inginerul venea punctual la lucru, îi vedea 
brișca profilându-se pe drumul de deasupra carierei cu atâta 
punctualitate, încât tropotul căluţului pe drumul de piatră părea 
sincronizat cu ceasul unităţii germane. Când apărea inginerul, 
atunci răsuna și pasul cadenţat al santinelelor care schimbau 
posturile. Era șase dimineața și ţăranii-pietrari, veniţi cu 
noaptea-n cap, se apropiau agale de poarta din deal... 

Să scrii despre toate astea, își spuse urcând poteca spre 
vârful dealului - limita de sus a carierei. Dincolo, cetatea 
romană și în stânga ei unitatea de antiaeriană. Ostașii făceau 
exerciții de alarmă în toiul nopţii; auzea de departe comenzile 
gradaților de la tunuri. Dar, dacă nu-l socotea pe maiorul 
Dragomirescu, nu văzuse nici un artilerist de aproape; aveau 
viața lor, închiși în bordeiele săpate în adâncul pământului, 
acoperite cu grinzi de lemn și cu brazde de pământ pe care 
creștea iarbă. Vedea bordeiele acelea ca niște ascunzători negre 
și neprietenoase; între parapetele de pământ, ici și colo, 
apăreau ţevile tunurilor. Nu le văzuse și nu le auzise trăgând, în 
schimb auzise strigătele și comenzile gradaţilor, în timpul 


exerciţiilor de alarmă, învățase pe de rost frazele acelea scurte, 
și răspunsurile servanţilor; până și tonul era asemănător de la 
un exercițiu la altul, de la un tun la altul. O lume bine rânduită, 
cu legi precise și dialoguri gata făcute, ca într-o piesă 
condensată și dură. Închiși în aceste pătrăţele atât de exacte, 
mai au oamenii putinţa să fie ei înșiși, altceva decât niște 
mecanisme punând în mișcare alte mecanisme și repetând, 
până la obsesie, același șir de vorbe? se întrebă când ajunse la 
gardul de sârmă. 


3 


Gardul de sârmă delimita proprietatea Societăţii; un gard pe 
care nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-l ignore, căci dincoace 
de el, la douăzeci de pași mai la vale, se căsca pe neașteptate 
un hău adânc, iar în fundul lui se zăreau, îngrămădite, bucăţi 
uriașe de stâncă albă, colțuroase și fără viaţă. Peste buza 
carierei, cam în dreptul unităţii germane, o pădurice rară își 
aștepta rândul la catastrofa metodică: în urma câtorva explozii, 
văgăuna din coasta muntelui ar fi ajuns până la ea. Dar copacii 
nu păreau îngrijoraţi de perspectivă; treaba lor era să 
înfrunzească, să dea umbră și să-și tremure frunzele în adierea 
vântului de nord, ușor dar persistent, care nu părea să se 
oprească niciodată și care aici, pe culme, se simţea mai puternic 
decât jos, la adăpostul muntelui; Tudor își strânse mai bine 
cojocelul fără mâneci. Transpirase urcând voinicește poteca 
abruptă. Contemplă, de la înălțime, tabloul: jos, la picioarele lui, 
în înserarea care topea treptat contururile, se întindeau barăcile 
carierei; nava-atelier, ceva mai la sud, spre cot, avea o 
înfățișare războinică privită de sus, cu cele două mitraliere la 
extremitățile punţii superioare. De la atelierul plutitor începea 
coasta, abruptă, cu smocuri de iarbă rară agăţată cu deznădejde 
de pământul subţire, dezgolind pe alocuri piatra albă; în vârf, 
dincolo de împrejmuirea de sârmă, se ghiceau ruinele scunde 
ale castrului roman, descoperite cu câţiva ani în urmă și lăsate 
baltă. Cui îi mai ardea acum, în plin război, de arheologie”? 
Șoseaua pornea de jos, de pe platou, ocolea cariera și urca 
domol până pe creastă, înconjura ruinele și cobora mai departe, 
spre satul invizibil de aici, ghicit doar după turla bisericii de care 
se aninaseră cele din urmă raze ale soarelui. 


Merse mai departe de-a lungul gardului, printre copacii rari, 
gândindu-se la cetate. Încercase într-o zi să cerceteze zidurile 
vechi, năpădite de iarba săracă a pustietăţilor. Nu găsise nimic 
interesant. Măcar vreo monedă sau un vârf de lance ruginit. 
După război, își făgădui, o să fac un drum anume pe aici. Să văd 
identificată cetatea, să scriu o carte despre vremea lui Traian. 
Oricum, mai sigură decât romanul pe care vreau să-l încep dar 
nu știu cum o să se-ncheie... 

Mergea încet pe potecă. Amurgul presăra umbre printre 
crengile rare. Auzi pași în urmă și se întoarse: 

— Eva! 

— Nu e nevoie să-mi spui pe nume, râse ea. Mai sunt și alte 
persoane pe-aici? 

— Oricum, vreau să-mi păstrez vorbirea articulată. M-am 
întors adineauri în vremea romanilor. Dar mai departe, în trecut, 
nu. La mamuţi și toporișcă de cremene, în niciun caz. Să 
rămânem oamenii veacului douăzeci)! 

Eva făcu un semn spre trunchiurile copacilor devenite 
aproape albastre: 

— Veacul douăzeci, aici? Natura n-are calendar. 

— De ce-ai venit? 

— Să-ţi ţin de urât. Și să te-ntreb ce faci cu romanul. 

— Ce să fac, spuse el ezitând. 

— De ce-ai rupt ultimele pagini? 

— Mi-ai umblat prin lucruri? 

— Coșul de hârtii nu e „lucruri”. 

— N-am coș de hârtii. Le-am mototolit și le-am aruncat sub 
masă. 

— lar eu am făcut curat și-am dat de ele. De ce le-ai rupt? 

— Pentru că sunau fals. Nu aveau viaţă. Vreau să scriu altă 
carte. Despre viaţa adevărată. 

— Viaţă, pe o insulă pustie... murmură ea. 

O pasăre tăcută fâlfâi pe deasupra lor, mai-mai să-i atingă. 
Eva se refugie la pieptul lui. Braţele, goale în rochiţa de vară, îi 
erau reci. Tudor râse: 

— Te-ai speriat? Și mai spuneai că-i o insulă pustie... 

— Hai să mergem. Tata e-n stare să vină după mine. 

Tudor îi cuprinse umerii. Porniră înlănţuiţi pe poteca pardosită 
cu frunze. Cândva, în altă eră, mergeau așa prin Parcul Carol. 
Aveau aleile /or, neumblate de nimeni. Departe de taxatoarea 


de la S.T.B. cu mutra ei iscoditoare. Pe urmă se duceau să vadă 
„Giganţii” lui Paciurea, încremeniţi spectaculos în încordarea 
superbă care le punea în evidenţă forța. Mergeau și comentau 
clasicismul elen. 

— Și cum vezi viaţa în cartea ta? întrebă Eva. 

El tresări. Se întorceau la Aristotel, ca-n vremurile bune. 

— O imitație a vieţii reale. Cită: „De vreme ce poetul e un 
imitator, ca pictorul sau oricare alt artist...” 

— ...„lmitatia trebuie să redea neapărat lucrurile într-unul 
dintre aceste trei chipuri: fie cum au fost și sunt, fie cum se 
spune și par a fi, fie cum ar trebui să fie”, întregi Eva. Ce tip de 
imitație ţi-ai ales? 

— Primul e prea crud, al doilea e făţarnic, al treilea ar avea 
drept rezultat o utopie. Mi-e greu să mă hotărăsc. 

— În manifest ai scris ceva despre schimbarea lumii. 

— lar manifestul! Ascultă, Eva, ar fi timpul să-mi spui de unde 
și ce știi... 

— Vorbeam despre altceva, îl întrerupse Eva. Așadar, în 
manifest scriai de schimbare. O schimbare are în vedere ceva 
nou, un ideal, o dorinţă; Aristotel: „Cum ar trebui să fie”. Așadar, 
cum ar trebui să fie lumea, după tine? 

— Mai bună și mai dreaptă, spuse el. Cu trandafiri în loc de 
sârmă ghimpată. Manifestul meu exprima un vis și-a trebuit să 
mă ascund. În lumea de mâine, oamenii nu vor trebui să se 
ascundă pentru visele lor. Vor avea dreptul să viseze la lumina 
zilei, și-n aceste visuri să fie vorba de pâine și trandafiri. 

— De la Aristotel la Marx, murmură Eva. 

— Eva, mă uimești! Ce știi tu despre Marx? 

— Am citit câte ceva. Hai mai repede, că m-așteaptă tata cu 
nuiaua-n mână. Dacă-mi pare rău de ceva, de bibliotecă îmi 
pare rău. M-aș întoarce și mâine acolo. 

— Între ochelariștii ăia? 

— Și tu purtai ochelari. 

— Acuma nu-mi trebuie ochelari. Mai degrabă, o toporișcă. 

— De cremene? 

— Din orice alt material. Vreau să fac foc într-o peșteră și să 
stau cu tine pe o blană de urs. 

— lar începi, râse ea încet. 

— Eva, de ce nu ne căsătorim? 

Întrebarea îi venise involuntar pe buze. Cu o clipă înainte nici 


nu se gândea s-o rostească. Nu acum, în orice caz. Vorbise, 
probabil, subconștientul. lar subconștientul știe mai bine ce ne 
trebuie. Nu-i pasă că nu se poate. 

— Nu se poate, spuse Eva. 

Tudor tăcu. Involuntar, slăbi strânsoarea cu care-i ocrotea 
umerii reci. Începură să coboare pe potecă; nu mai aveau loc 
amândoi, Eva rămase în urmă, el o apucă de mână și o ajută să 
pășească pe fâșia îngustă de pământ bătătorit, presărat cu 
pietricele care alunecau sub tălpi. 

— Într-o bună zi o să te-ntreb categoric, reluă el cam aprins. 
De ce nu se poate? 

— Un răspuns categoric ar fi acesta: nu e momentul potrivit. 
Dar știu că nici asta nu-i destul. Povestea e lungă și are anumite 
nuanţe. Mai întâi trebuie să-ți spun că am primit vești de la 
București. Agenţii au dat târcoale două-trei zile pe Sebastian, 
apoi s-au potolit. E un câștig, nu? Inseamnă că te-au lăsat în 
pace. 

— Cine ţi-a scris? 

Ea nu răspunse. 

Mergeau încet, atenţi la fiecare pas, pe porțiunea cea mai 
abruptă a potecii. Ajunseseră la nivelul acoperișurilor; de aici 
panta se îndulcea. Porniră la vale în fugă, ţinându-se de mână, 
și se opriră între baraca întunecată și camioanele aliniate cu 
spatele la deal. 

— Dacă nu mai supraveghează casa, înseamnă că au 
renunţat să te mai urmărească, reluă Eva. Ți-am spus asta ca să 
fii liniștit... 

— Mă întrebam cine ţi-a scris? 

— Ce importanţă are? Vestea contează. Și e o veste bună. 

— O veste bună, într-adevăr... 

Parcă-i părea rău într-un fel. Să stea ascuns în cotlonul ăsta 
până la sfârșitul războiului, odată ce Siguranţa l-a lăsat în pace. 
De ce s-ar ţine de capul lui? N-a făcut decât să scrie câteva 
articole împotriva nazismului și să se ia la harță cu un anume 
Horhocea, trepăduș de rând în slujba Gărzii de Fier. Și 
manifestul acela, treabă de amatori. Și să adune material pentru 
începutul unui ipotetic roman... Alţii acţionează, evident, fac 
ceva. El - spectator. Și nici măcar atât. Fugar, în colțul ăsta uitat 
de lume. „Poţi fi liniștit...” 

— Liniștit ca un mort, spuse. 


— Mai încet, că se-aude până jos. 

— Ca un mort viu, urmă cu violență. Ca un dezertor ascuns de 
dușmani și de prieteni. 

— De prieteni nu, șopti ea repede. Am primit scrisoare din 
București... 

— Te-am întrebat de la cine. 

— Ei, râse Eva. Vrei să le știi chiar pe toate? 

— Nu, nu pun întrebări indiscrete. Dar mă gândesc că nu 
trebuia să divulgi așa de curând ascunzătoarea noastră. Era mai 
bine să nu se știe unde suntem. In ziua de azi nu poți să ai 
încredere în nimeni... Cine-i persoana care ţi-a scris? 

Eva râse încet. Un fel anumit de a râde, deopotrivă nevinovat 
și misterios. Acest râs îi dădea lui Tudor un ciudat sentiment de 
frustrare. De obicei, la București își petreceau amiezile 
împreună, dar în unele zile, când îi propunea să meargă undeva, 
ea răspundea cu capul în jos: 

— Astăzi nu pot. Trebuie să mă-ntâlnesc cu cineva. 

— Știu că n-am dreptul să întreb, totuși întreb: cu cine? 

În loc de răspuns, râsul acela deopotrivă nevinovat şi 
misterios, care-l făcea să-nţeleagă că e inutil să insiste. Intr-un 
rând a întrebat-o: 

— Spune-mi măcar atâta: un cineva sau o cineva? 

— Nu fi stupid. Ţi-e teamă că te trădez? Nu știam că suferi de 
gelozie... 

Când spunea că pleacă, pleca. Nu încercase niciodată s-o 
înduplece; cuvintele „Mă-ntâlnesc cu cineva” aveau în ele ceva 
irevocabil, tocmai prin siguranţa liniștită cu care erau rostite. 
Nicio grabă, nicio șovăială, implacabil ca o ușă care se închide: 
„Mă-ntâlnesc cu cineva”. Uneori simţea pe limbă replica: „Merg 
și eu!” Dar n-o rostea de teama refuzului subînțeles. Dacă era 
undeva unde ar fi avut acces, l-ar fi invitat și singură! Alteori 
simțea îndemnul s-o urmărească, dar izgonea repede această 
idee, socotind-o josnică și nemeritată în cazul Evei. Știa destule 
povești cu domni respectabili care întreţineau relaţii discrete cu 
studente. Fetele în cauză nu făceau caz de aventurile lor, dar 
oricum, nu puteau păstra secretul la nesfârșit. Apăreau cu un 
inel, cu o rochie nouă, cu niște pantofi „Bata” care stârneau 
invidia. Un surâs jenat înlocuia răspunsul la întrebările indiscrete 
ale colegelor... 

Dar Eva nu. Niciodată nu apăruse cu vreun lucru nou, care să- 


i depășească posibilităţile. Nici nu vedea vreo preocupare 
străină de ei doi, de prietenia aceea tot mai strânsă, devenită 
curând dragoste în ceea ce-l privea; cât despre ea - cine știe? 
Doar atât, în anumite zile, nu prea des, îi declara cu franchețe, 
pe un ton liniștit, că se-ntâlnește cu cineva... 

CU CINE? ar fi vrut să-i strige. Răspunde sau totul s-a terminat 
între noi! Totul? Ce anume? Plimbările îndelungi prin Parcul 
Carol? Filmele pe care le vedeau împreună, cu mâinile 
împreunate în întuneric, ca liceenii? 

Revenea naturală, senină, nici suspect de drăgăstoasă ca o 
iubită infidelă care are mustrări de cuget, nici rece ca să-i dea 
vreun motiv de neliniște. Revenea pur și simplu, fără o 
explicaţie, fără un cuvânt de scuză. Nici măcar nu încerca să 
inventeze o mătușă bolnavă, onomastica unei colege sau vizita 
la dentist. 

„„lar acum, după plecarea aceea romantică, semănând bine 
cu fuga a doi îndrăgostiţi, vălul secretului care le acoperea 
dispariţia din Capitală era sfâșiat deodată de o scrisoare venită 
cu vaporul de dimineaţă... 

— Ascultă, Eva, îi spuse. Nu vreau să joc rolul lui Othelo în 
fața ta. Dar explică-mi și mie cine-ţi poate scrie o scrisoare 
despre mine și despre agenţii care m-au căutat. Cine cunoaște 
toată povestea? Cine nu se sfiește să încredințeze poștei 
asemenea știri? Nu e nici gelozie, nici curiozitate prostească. Pur 
și simplu socotesc că se cuvine să știu. 

Eva tăcu. În liniștea înaltă a carierei îi auzea respiraţia iuţită. 
Parcă urcase un deal. Era, în tot cazul, emoţionată. El era și mai 
emoţionat decât ea, în așteptare. 

— Bine, o să-ţi spun. Vreau să cred că ești un om statornic. 

— Statornic în ce? 

— În tot ce faci. Adu-ţi aminte, calităţile personajului nobil, 
după Aristotel. 

— Ce are Aristotel cu scrisoarea de la București? 

— Uite că are. Nădăjduiesc că ai rămas același, ca atunci. Că 
nu ţi-ai abandonat convingerile. Că ești consecvent cu tine, cu 
ceea ce ai scris în manifest. 

— larăși manifestul! De unde știi tu ce conţine? 

— Știu foarte multe. Și știam demult, dar n-am avut dreptul 
să-ţi spun. Azi, prin scrisoarea asta, am primit acest drept. 

Se opri locului. Simţea că nu mai poate să facă un pas. Și că 


trebuie s-o privească pe Eva ţintă în ochi: 

— Eva! Ce-nseamnă toate astea? 

— Înseamnă că te-ntreb dacă ești hotărât să continui ce-ai 
început. Și să te chem alături de noi! 

Rămase cu gura căscată. Această fetișcană frumoasă, care 
știe paragrafe din Aristotel pe dinafară, vorbea cu dezinvoltură 
despre lucruri la care el abia îndrăznea să se gândească. Să te 
chem alături de noi. Care no? 

Își aprinse o ţigară. Eva zâmbi triumfătoare. Îi plăcuse lovitura 
de teatru pe care, desigur, o pregătise demult. Era, într-adevăr, 
pe gustul ei: puţin mister, puţină enigmă, întrebări intrigate 
rămase fără răspuns, și deodată... 

— Te chem alături de noi, repetă ea. Eşti un om cinstit, ai 
încercat să lupţi cu mijloacele care-ţi erau la îndemână, dar erai 
singur. Te-am înțeles: gata de orice sacrificiu. Dar ar fi fost un 
sacrificiu inutil! 

— De asta m-ai scos din mâinile Siguranţei? 

— De asta. 

— Numai de asta? 

Aruncă ţigara, făcu un pas spre ea. Eva râse, se feri într-o 
parte: 

— Tudor! Ce te-a găsit? Am impresia că o declaraţie de 
dragoste plutește în aer. 

— Răspunde, o somă el decis. 

Ea clătină din cap, zâmbi, dar zâmbetul îi devenise deodată 
trist. Se apropie, îi puse mâinile pe umeri. Niciodată nu făcuse 
un gest atât de intim. Ar fi putut foarte ușor să și-o apropie, 
brusc, s-o îmbrăţișeze, s-o sărute îndelung, așa cum visase de 
zeci de ori. Acum se ivise prilejul. Dar nu-l folosi. Nu era nicio 
urmă de senzualitate în apropierea de acum. Era vorba de 
altceva, mult mai important, mai decisiv. 

— Fă-mă să înţeleg, îi spuse aproape fără glas. 

Ea îl abandonă, căută în jur cu privirea, se așeză pe scara 
„Opel Blitz”-ului din margine; îi distingea silueta rezemată de 
portiera cu tricolor pictat neîndemânatic. Peste cabina mașinii 
se zărea vârful catargului de la nava germană. Din baraca de 
dincolo de sârma ghimpată se auzi o ușă scârţâind, câteva 
glasuri vesele, apoi ușa trântită curmă brusc rumoarea. 

— Fac parte din organizaţie de aproape doi ani, începu Eva. 
Abia mă mutasem pe Sebastian, încercam să mă cunosc cu 


vecinii, taxatoarea de la S.TB. mă ajutase să-mi aranjez 
lucrurile... 

— Scorpia aia? se miră el și aprinse altă ţigară. 

— Nu e deloc scorpie. De la început s-a purtat foarte frumos 
cu mine. După vreo lună sau două, mi-a bătut înspăimântată la 
ușă, cu un pachet, să i-l ascund. O urmăriseră de la poliţie și 
aveau s-o percheziționeze. Am luat pachetul fără să-i pun 
întrebări. Agenţii au venit după un sfert de oră, i-au scotocit prin 
casă. Auzeam prin perete cum dau deoparte patul și dulapul, 
zgomot de lucruri trântite, glasuri răstindu-se... Au luat-o cu ei. 
După ce-au plecat m-am uitat în pachetul acela. Erau manifeste 
pentru Întâi Mai. 

— De necrezut. O fiinţă atât de nesuferită... 

— Puțin teatru, dragul meu. Suntem prietene foarte bune, dar 
lumea nu trebuie să afle. 

— Mie unul nici prin cap nu mi-a trecut. 

— Înseamnă că am reuşit amândouă să ne prefacem. În lipsa 
ei a venit un băiat, lucrător după înfățișare. Eram acasă. Mi-a 
bătut la ușă, m-a întrebat de ea. Mi-a inspirat încredere. l-am 
spus că a luat-o poliţia. „Asta știam, a spus el încet. Nu v-a lăsat 
nimic?” „Ba da, un pachet”. „După pachetul acela am venit, 
domnişoară. Daţi-mi-l, vă rog.” „Dacă ești și dumneata de la 
poliţie?” „Am eu mutră de poliţist?” a râs el. Era prea sigur pe 
sine și asta m-a cam înfuriat. l-am spus, ca să-i mai reduc din 
aplomb: „Te previn că știu ce-i în pachet”. „Vreţi să ne 
denunţați?” „Nu, să vă ajut.” A reflectat puţin, apoi mi-a spus 
repede: „Trebuie să lipim manifestele pe garduri, pe ziduri, pe 
stâlpii de lumină...” „Mă pricep și eu la lipit”. Așa am început. El 
m-a introdus în cercul lor, erau câţiva inși - un doctor bătrân, doi 
tipografi, o fată de la moara „Herdan”. Primeam manifeste, le 
împărțeam... O dată am dus niște fluturași în Universitate, i-am 
răspândit pe băncile din amfiteatru. Mi-a fost o frică cumplită. 
Nu știu pe ce mâini au ajuns, dar poliţia n-a prins de veste. Pe 
urmă ai apărut tu. Le-am spus tovarășilor mei de tine. 

— Ei drăcie! sări el revoltat. Într-atâta te-au subjugat? 

— Trebuie să le dai dreptate: urmăriţi și suspectați la tot 
pasul, sunt suspicioși la rândul lor. Le-am spus că ai scris în 
presa de stânga, că ești un om cinstit și că ai putea să vii alături 
de noi. „Lasă să-l mai studiem”, mi-au spus. Ei bine, cred că 
studiul acesta s-a terminat și rezultatul e favorabil. De aceea mi- 


am îngăduit să mă deconspir faţă de tine... 

Țigara se stinsese demult. O îngropă cu tocul pantofului în 
ţărâna jilavă, amestecată cu pietriș căzut din camioane. Incercă 
să-și facă ordine în minte, să reacționeze cum se cuvine în fața 
unui asemenea eveniment. Așadar, era chemat la luptă decisă, 
o luptă care trecea dincolo de bunele intenţii, fie și exprimate 
într-o revistă de stânga sau într-un manifest scris de mână în 
câteva exemplare și aruncat peste gardurile din cartier. 

— Ei te-au anunţat că vine Siguranţa? 

— Ei. Prin taxatoare. E o femeie cumsecade, crede-mă! 

— Rămâne de știut ce se așteaptă de la mine. Sunt un 
luptător, e drept, dar pe tărâmul ideilor. Nu mă pricep la 
atentate, nu știu să mă furișez în spatele santinelelor... 

— Crezi că asta-i arma noastră principală? 

— Dar care? 

O simţi în întuneric, cum zâmbește. Apoi îi auzi glasul ferm: 

— Tot... ideile. Trebuie să convingem oamenii. Și să ne 
convingem de oameni. Un om singur, fie el Hercule, nu poate 
schimba faţa lumii. Noi nu umblăm să împușcăm regi sau prim- 
miniștri. Sunt cunoscute atâtea atentate în istorie. Dar niciodată 
făptașii n-au obţinut ce-au sperat din aceste gesturi extreme. 
Moare un dictator, vine altul. Nu o persoană trebuie suprimată, 
ci un sistem. Dar pentru asta trebuie să ne organizăm, să 
adunăm forţe în jurul nostru. Oamenii sunt nemulţumiţi; revolta 
mocnește în suflete; această revoltă este însă o masă informă. 
Noi trebuie s-o modelăm, să-i dăm o direcţie precisă... 

Tăcu. Tăcea și el, o mie de gânduri i se învălmășeau în minte. 
Se simţea mândru. Nişte oameni i-au dăruit încrederea lor. Il 
socoteau, asemeni lor, demn să lupte, să înfrunte riscurile. Se 
lega din nou firul rupt, într-o zi, pe Calea Moșilor, când plicul roz 
convențional dispăruse de la locul lui. Sau cele două fire 
existaseră concomitent? Un fir îl ducea la poetul-redactor și la 
revista lui, care apărea cu obstinaţie, la intervale neregulate, în 
condiţii tehnice proaste, dar continuase să existe în toți acești 
ani. Celălalt fir îl lega, prin Eva, de un grup de oameni 
necunoscuţi, dar profesând aceleași idei, în care credea și 
cărora li se devotase... 

Eva, cu plecările ei misterioase, privirea atentă, a taxatoarei 
de ia. S.T.B., plecarea din București în momentul cel mai potrivit 
- toate aceste detalii se alcătuiau acum într-un sistem coerent... 


Într-un colț al cugetului i se strecură însă o întrebare: cât din 
prietenia Evei se datorește încercării ei de a-l atrage în 
organizaţie? Oare apropierea ei avea și ceva din zelul unui 
recrutor în căutare de contingente proaspete? Intrebarea 
devenea o adevărată obsesie. Trebuia să se elibereze cât mai 
repede de ea. 

— Ascultă, Eva, am acceptat ideea și înţeleg că, la rândul 
meu, am fost acceptat. Suntem, așadar, tovarăşi de drum. Dar 
vreau să ne întoarcem puţin spre trecut: ce legătură este între 
prietenia noastră și acest drum comun? 

— Nu te înțeleg, spuse Eva. 

— Să fiu mai explicit. Relaţiile noastre au fost influențate de 
misiunea ta de a mă aduce în organizaţie? 

— Falsă problemă. 

— Ascultă-mă, Eva, e foarte important pentru mine să știu. 
Ne-am cunoscut, ne-am împrietenit, pe-am plimbat împreună, 
am început să te iubesc. Eram convins că sentimentul acesta e 
reciproc. 

— Şi este, îl întrerupse Eva. 

— Întrebarea pe care mi-o pun, și ţi-o pun și ţie: aveai, când 
ne-am împrietenit, intenţia să mă introduci în grupul vostru? 

— Ajunge, spuse ea. Am înţeles ce-ţi trece prin cap. Uneori 
prea multă minte strică. Ești un intelectual căruia-i place să 
despice firul în patru. 

— Lasă discursurile și vino la obiect. 

Ea se ridică, se depărta câţiva pași. Îl domina de acolo, 
inaccesibilă, cu umbrele nopţii făcând să-i strălucească mai tare 
privirea: 

— Când ţi-am acceptat prietenia, nu mă gândeam la asta. Mi- 
ai plăcut, atâta tot. Dar trebuia să mă destăinui lor. N-au fost 
împotrivă. În fond era vorba de viaţa mea personală. Dar vezi că 
viaţa personală este strâns legată de lupta noastră. Fac parte 
una din cealaltă, nu le poţi separa. Crede-mă, Tudor, te iubesc și 
eu, deși nu ţi-am spus-o niciodată de-a dreptul. Nu-mi plac 
declaraţiile focoase... În timpuri normale sunt sigură că am fi 
format amândoi o pereche ideală. 

O întrebă, somând-o cu degetul arătător întins: 

— Ce numești timpuri normale? 

— Timpurile acelea cu trandafiri, la care visezi și tu. Lumea 
cea bună și dreaptă. Fără război. Și fără agenţi secreţți călcându- 


ţi pe urme. 

Se ridică, se apropie de ea. O distingea cu greu în întunericul 
căzut brusc peste carieră. 

— Eva, nu concep viaţa fără tine! 

Răspunse îmbrățișării lui, o simţea cum îl cuprinde cu braţele, 
palmele ei îi dogoreau umerii prin cămașă, buzele ei îi ardeau 
buzele. 

Dinspre tabăra germană se auziră pași în cadență și glasuri 
scăzute. Eva tresări, cu ochii la căștile pe care reflectorul 
așternea o tentă albastră-verzuie: 

— Vai! E miezul nopții, se schimbă santinelele. Mă duc la 
culcare, că mă omoară tata. 

Porniră spre baraca adăpostită sub deal. Când ajunseră în faţa 
ușii, Eva îl luă de braţ și îi spuse în șoaptă grăbită: 

— Cei de la București ne-au sugerat sa fugim aici. 

— Deci lor le datorăm robinsonada asta? 

— In bună parte, da. Aș fi ales și singură acest refugiu. Dar 
îndemnul lor m-a încurajat. Ei m-au sfătuit să te aduc și pe tine. 

— Înţeleg. Nu știu cum să-ţi spun, într-un fel mă simt eliberat. 
Trebuia să avem această explicație. 

— Eu simţeam mai acut decât tine nevoia unei explicaţii. 
Țineam la tine tot mai mult și mi-era greu să-ți ascund 
realitatea. Voiam să rămân sinceră faţă de tine, dar secretul 
acesta nu-mi aparţinea și nu mi se dăduse dreptul să ţi-l 
împărtășesc. lar tu ai avut încredere. Iti mulțumesc pentru asta! 

— Aș vrea să știu ce va fi mai departe. 

— Mai departe... vom continua să visăm trandafirii aceia. Și 
să-i ocrotim. 

— Noi doi, aici, reprezentăm atât de puţin... 

— Nu suntem singuri. Noapte bună! 

II sărută ușor cu vârful buzelor și porni, decisă, spre ușă. Din 
prag se întoarse o clipă să-i facă un semn afectuos din mână, 
apoi dispăru în întunericul dinăuntru. În frântura de clipă în care 
ușa rămăsese deschisă, Tudor auzi glasul lui Șușnea întrebând 
ceva. Dormea în săliță, lăsându-i Evei camera din dreapta. Lui i- 
o dăduse pe cea din stânga, în general nefolosită. La ce s-o 
folosească un om care-și petrece majoritatea zilei la volan și 
intră în casă numai ca să doarmă? 

Își urmă veghea singuratică prin carieră. Nu, nu era singur. În 
stânga simțea prezenţa liniștită și atentă a santinelei germane, 


colegul lui de veghe. Dar nu, nu erau câtuși de puţin colegi. Îi 
despărțeau atâtea revolte nerostite, atâtea dureri înăbușite-n 
suflet, atâtea neliniști... Cum ar fi arătat lumea fără războaiele 
care-au cutremurat-o mereu, de la începuturile ei? Ce 
sentimente ar fi nutrit oamenii unii faţa de ceilalţi dacă n-ar fi 
fost nevoiţi să poarte armă - un topor de silex, o arbaletă sau un 
pistol-mitralieră? 

Călca pe pământul tare, pe stânca abia acoperită de ţărână. 
Ici și colo, smocuri de iarbă săracă se încumetaseră să trăiască 
în acest sol pietros. Ca și iarba, oamenii se agaţă cu îndârjire de 
glia lor, hrănesc cu căldura inimii speranţe firave, îndură, se 
străduiesc, doboară munți și fertilizează ogoare, iar când pe 
stânca aridă îmbobocesc trandafirii, vin alţii cu gând să-i 
culeagă... Cum să nu-i dușmănești pe intruși? Cum să nu 
privești cu ură spre gardul lor de sârmă ghimpată? Cum să nu te 
bucuri aflând că ai fost acceptat în marea familie a celor care 
vor să li se împotrivească? 

Acum putea, într-adevăr, să scrie. Să alcătuiască povestea 
adevărată a acestor oameni în furtună, să înfăţișeze cele două 
tabere, faţă-n faţă, mânate de idealuri atât de diferite... Îi veniră 
în minte cuvintele Maestrului, la prelegerea inaugurală pe care 
studenţii - știa asta de la cei mai vârstnici - o așteptau cu 
nerăbdare, fiindcă Maestrul lega în fiecare an prelegerea de 
evenimentul cel mai important: 

— Ne aflăm în faţa unui război uriaș, cum probabil omenirea 
n-a avut niciodată. Războiul e umilitor pentru om, fiindcă-l 
readuce la primitivism. Și fizic, și moral. Să dormi pe pământul 
gol, când oamenii și-au perfecționat prin milenii culcușul; să stai 
de veghe sub ploaie sau sub soarele arzător, când există pe 
lume case și orașe; iar mai presus de toate, să ucizi. Un asasin 
oarecare își poartă victima pe conștiință, îl frământă 
remușcările. Un soldat nu poate avea remușcări, pentru că a 
ucide nu-i pentru el o problemă de opţiune; el e obligat să 
ucidă... 

— Aha! Defetistul! Ne batjocorește eroii! au strigat studenții 
legionari din fundul amfiteatrului. 

Maestrul a ascultat atent, a desprins din hărmălaia stârnită 
ceea ce trebuia, a ridicat mâna poruncind tăcere. 

— N-aţi înțeles nimic, a spus el trist. Nu vorbesc de războaiele 
noastre. Războaiele noastre au fost, fără excepţie, războaie de 


apărare, o rezistență disperată în faţa cotropitorilor, un efort 
imens de a păstra întreagă fiinţa neamului acestuia. Vorbesc de 
războiul provocat, de nedreptatea care se face unui popor 
ridicând asupra lui arma; vorbesc despre agresiune, care nu-i 
decât o tâlhărie la proporții planetare; dă-mi teritoriul tău, dă-mi 
aurul și grâul și petrolul tău, că de nu... Tâlharul care-l ameninţă 
pe drumeţ cu arma rostește cam aceleași vorbe; nedreptatea 
agresorului e aceeași, fie el căpetenie de hoţi sau șef de stat 
imperialist. Citiţi istoria, domnilor, și veți înţelege că acesta-i 
adevărul... 


4 


De la acest adevăr pornise când a scris manifestul; crâmpeie 
de frază sunau asemenea celor rostite în lecţia inaugurală, într- 
atâta își însușise ideile și într-atâta concepţia Maestrului pusese 
stăpânire pe cugetul lui. 

Redactorul-poet îl ispitise, într-una din tot mai rarele întâlniri 
pe care și le îngăduiau de când se înăsprise dictatura: 

— Ne trebuie un manifest împotriva războiului. Un text scurt, 
concentrat, un text care să spună lucrurilor pe nume, să 
găsească ecou în sufletul cititorilor. N-avem vreme să scoatem o 
proclamaţie, timpul ne presează, tipografia așteaptă... Ce spui, 
te-ncumeți? 

— Și dacă nu-mi iese cum doriţi dumneavoastră? 

— O să-l îmbunătăţim, o să întrebăm și pe alţii... Dar trebuie 
să avem un text de bază și m-am gândit la dumneata. Ai vervă 
și idei, ceea ce e foarte important. Demască fascismul, arată 
unde ne duce războiul, fă apel la dorința de libertate a 
poporului, evocă primejdiile și urmările nefaste ale alianţei cu 
Germania, iar în final, cheamă la împotrivire masele de oameni 
din toate categoriile sociale... _ 

— O să-ncerc, a spus Tudor. Il scriu chiar în noaptea asta. 
Mâine vi-l aduc la locul stabilit. 

— Ești un colaborator de valoare - poetul s-a poticnit, a 
ascuns în batistă criza de tuse mai aspră ca niciodată. Știam că 
n-o să dai înapoi. Mâine te așteptăm cu materialul; semnalul 
este același pe care-l știi, un plic roz în cutia de scrisori... 

In drum spre casă își cristalizase în minte frazele-cheie; îi 
veneau ușor, pentru că reprezentau propriile lui convingeri; se 


imagina la o tribună, vorbind mulţimii despre toate aceste 
lucruri; știa și simţea ce trebuie să spună... 

S-a așezat fără să-și scoată haina la măsuța îngustă și 
scâlciată care-i servea drept birou; stiloul a început să alerge pe 
hârtia velină; frazele veneau aproape singure, se înlănțuiau fără 
efort, compacte și expresive, fără sa necesite retușuri și 
reveniri... 

Mândru de ce scrisese, sigur pe ce simțea, satisfăcut de 
claritatea cu care frazele creșteau, intensificându-se, până la 
finalul răsunător, ca o chemare de trompetă, a doua zi, s-a 
înființat pe Calea Moșilor, la adresa unde depunea de obicei 
manuscrisele. Dar trecând agale pe lângă poartă a tras cu ochiul 
în cutia de scrisori și n-a mai zărit plicul roz: ceva nu era în 
ordine. O neliniște fără nume i-a străbătut întreaga ființă; 
instinctiv a privit în jur. Și a văzut vizavi un bărbat între două 
vârste, oacheș, cu fața pe jumătate ascunsă sub borul pălăriei, 
privindu-l atent la rându-i... 

S-a depărtat, poruncindu-și să nu grăbească pasul, deși inima 
îl îndemna să dispară cât putea de repede, să iasă îndată de sub 
privirea cercetătoare a omului cu pălărie și costum gri. Nu 
trebuia să-i dea nici cea mai mică bănuială; avea asupra lui, 
transcris frumos pe curat, textul care l-ar fi aruncat pentru 
câţiva ani buni în închisoare. Se vorbea și despre execuții, și 
despre metoda cea nouă prin care regimul antonescian ocolea 
formalităţile proceselor, și urbanismul unor judecători: „fuga de 
sub escortă”! 

Acasă, „curtea” nu i-a remarcat tulburarea. La ușa Evei era 
lacătul pus; nici nu i-ar fi vorbit despre ce i se întâmplase. Dar 
oricum s-ar fi simţit mai liniștit având aproape o inimă de 
prieten. Taxatoarea de la S.T.B. era la cișmea, spăla un preș, 
aplecată, șoldurile ei înguste se legănau în ritmul periei; Tudor a 
trântit poarta dinadins, să nu creadă că se furișează. Ea s-a 
îndreptat de șale, cu peria-n mână, și i-a zâmbit: 

— Băiat cuminte, te-ai întors devreme azi. 

— Mai cuminte ești matale, că te-ai întors și mai devreme 
decât mine... 

— Da, dar la noapte am întâlnire cu un ibovnic, a glumit ea 
arătând undeva, spre Dealul Spirii, unde se auzea tocmai atunci 
vuietul unui tramvai. 

A intrat în casă și s-a trântit pe pat cu inima bătând 


nebunește. Aventură în toată legea, și eu născocesc basme cu 
cavaleri și domniţe, își spunea privind chiorâș la hârtiile de pe 
masă. De-aș scrie ce-am simţit văzând cutia de scrisori goală, aș 
umple jumătate de capitol; fără să apelez la fantezie, doar să-i fi 
adăugat agentului de vizavi un impermeabil cu buzunarul 
îngreunat de pistol, dar nici nu era nevoie, tipul era destul de 
fioros și fără asta! 

Reconstitui acum, pentru romanul încă nescris, gândurile 
care-l frământaseră atunci. Cea dintâi pornire fusese să scape 
de corpul delict, să distrugă articolul acela scurt și adevărat, 
pornit din inimă... Poate a fost și-un dram de vanitate literară în 
ceea ce l-a oprit s-o facă. Cum să distrugi un lucru bun, un lucru 
definitiv, fără să-l citească nimeni? se întrebase. Măcar un om să 
ia cunoștință de gândurile lui, să guste stilul aspru, de 
rechizitoriu, să preţuiască truda unei minţi și sinceritatea unui 
suflet. Așadar, să-l dea cuiva, indiferent cui. Să-l arunce la 
nimereală pe stradă, sau într-una din curțile modeste din cartier, 
sau, sfidător, să-l strecoare în cutia de scrisori a unei vile 
opulente, stârnind un ecou de furtună într-o familie inconștient 
de liniștită în egoismul ei... 

A hotărât să-l păstreze, cu gândul la un posibil destinatar. Pe 
urmă l-au năpădit iar gândurile: De ce numai unul? De ce nu doi, 
cinci, douăzeci de destinatari? De ce n-ar face el însuși ce 
trebuia să facă redactorul cu tipografia lui clandestină, acum 
probabil descoperită și sfărâmată cu ciocanele de agenţi furioși 
și experţi? 

A pus deci mâna pe „Parker Duofold”-ul butucănos a tăiat 
câteva file pe din două, din teancul rezervat romanului, și până 
seara avea două duzini de exemplare scrise îngrijit, cu litere de 
tipar, impersonale, ferme, ușor lizibile. Un raid în miez de 
noapte, pe străzile goale - Panduri, 13 Septembrie, Uranus, 
Podul Izvor, Cișmigiu - un traseu semănat cu hârtiuțele acelea 
care au tulburat, probabil, zeci de conștiințe din nepăsare, au 
născut speranţă în suflete triste, au ajutat spirite oscilante să-și 
clarifice gândurile și au stârnit furia unei întregi secţii a 
Siguranței... 

Romanul, adevăratul lui roman, avea astfel un fericit punct de 
plecare! La naiba domniţa clorotică din turnul lipsit de soare. Să 
piară în neant cavalerul ţeapăn și incredibil! Dă-i încolo de 
călugări-spioni și de boieri iubitori de ospețe! Intoarce-te spre 


ziua de azi, omule, și-ncearcă să vorbești despre ea! 

Rămânea de știut cum au izbutit agenţii să afle de manifest și 
să curme atât de curând firul unui roman promiţător, 
expediindu-l pe autor într-un exil voluntar pe tărâmuri pustii și 
inerte, cărora aventura li se refuză pe veci! 

Își imagină teancul de hârtii albe, deasupra cărora stiloul 
trona măreț și inutil. Un scaun de grădină-restaurant, un Parker 
Duofold și un student la Litere și-au dat întâlnire în casa 
șoferului Șușnea dintr-o carieră dobrogeană. Ciudat și incredibil! 
Studentul-romancier a devenit paznic de noapte la carieră, pe 
domniţa din romanul lui medieval o cheamă Eva, călugărul 
malefic poate fi un agent cu haine gri și pălăria trasă pe ochi, 
care patrulează în fața unei clădiri modeste de pe Calea Moșilor. 

lar peste toate aceste imagini, ordonându-le, echilibrând 
forțele Binelui și Răului, necunoscutul centru rânduia destine cu 
traiectorii aparent disparate. Un redactor-poet plimbându-și 
„biroul” în buzunarele largi ale pardesiului. Taxatoarea de la 
S.T.B. disimulând sub flecăreala de cumătră o ţintă precisă - 
răspândirea ştirilor pe care cenzura oficială le ascundea sub 
coloane întregi de tuş negru, împestrițând paginile ziarelor. 
Vanghele, fost deţinut politic aruncat în lagăr, de nevoie lucrător 
în simbria nemților. Eva însăși, studenta care-l traducea pe 
Tagore și lipea, noaptea, manifeste incendiare... Toţi aceștia, și 
ca ei alţii, o oaste fără număr, luptând prin mijloacele cele mai 
felurite pentru un ţel înalt, sub o conducere unică... 


5 


La răsăritul soarelui, după al patrulea rond inutil în jurul 
carierei inerte, Tudor cobori pe platou. Il găsi pe Vanghele voios, 
în ușa cămăruței lui, umflându-și pieptul voinic cu aerul 
proaspăt al dimineţii. 

— Cum a fost? 

— Liniște, ca totdeauna. Uneori parcă aș dori să se petreacă 
un fapt, oricât de mărunt, care să-mi justifice slujba asta. Mă 
simt puţin umilit că paza mea n-are obiect. 

— Zelul ăsta al tinereţii, oftă Vanghele cu umor încordându-și 
bicepșii. La vârsta dumitale mă visam căpitan de transatlantic și 
eram cârmaci pe un șlep care nu s-a urnit din port un an de zile. 
Pescuiam toată ziua și moștenisem de la vechiul cârmaci două 


găini pe care mă străduiam să le dresez. Asta, în lipsa 
papagalului pe care orice lup-de-mare care se respectă trebuie 
să-l aibă în cabina lui. Ce-ai vrea să faci? Să te lupţi cu haiducii? 
Ferească sfântul să dea careva lovitura aici; nu știu cum te-ai 
descurca cu arma pe care-o ai. 

Tudor dosi cum putu măciuca grea, bine lustruită, și răspunse 
nepăsător: 

— Cine să dea lovitura? Şi ce să fure? O bucată de stâncă? 
Sau motorul de la concasor? 

— Nu, serios, ce-ai face? 

— Aș da alarma. Avem colea, lângă noi, o ceată de ostași 
germani înarmaţi până-n dinţi, care abia așteaptă să facă un act 
de bravură. 

— l-am văzut eu cât îs de viteji, spuse Vanghele. Bat talpa 
prin curte, pe căldura asta. Dar să-i vezi cu cheia și șurubelniţa 
în mână. Ce-i al lor, e al lor. Meșteri buni. Dacă-n loc de război 
și-ar vedea de meserie, ar fi mai câștigați 

— Multă lume e de părerea asta. Să ne lase-n pace cu 
războiul și să-și vadă de-ale lor. g 

Vanghele îl privi cu atenție și nu spuse nimic. |și aprinse o 
țigară, mai căscă o dată, se uită la soare: 

— O să fie vreme bună azi... 

Tudor încercă să reia firul discuţiei: 

— Dumneata, de pildă. Ai fost în lagăr, ești om cu vederi 
progresiste. Și rabzi, aici, și lucrezi pentru ei. 

— Ascultă, amice, ţi-ai pus de gând să faci propagandă cu 
mine? 

— Nu. Voiam doar să stăm de vorbă. 

— Crezi că ajută la ceva? Crezi că nu sunt destul de convins? 
Dacă mi-ar sta în puteri, le-aș arunca șandramaua în aer. Dar 
vezi bine cum stăm. Prieteni de nevoie. Un oarecare maior 
Wagner se plimbă toată ziua printre noi, încearcă să ne citească 
gândurile. E plină ţara cu maiori Wagner. Oamenii îi urăsc, dar 
se tem de ei. Și-atunci ce să facă? Rabdă! 

Un vuiet de motor răzbătu de dincolo de cotul Dunării: Tudor 
își îndreptă privirea într-acolo, nu văzu decât apa liniștită iar 
deasupra ei umbra verde a sălciilor. 

— Vasăzică a ajuns, mormăi Vanghele. 

— Cine? 

— Vasul-spital al flotilei germane. Are o defecţiune la 


schimbătorul de marș. De trei zile îl așteptăm. Au anunțat prin 
radio că îl trimit în reparaţie aici. Ne-au dat ordin să lăsăm totul 
la o parte și să-ncepem imediat lucrul. E grabă mare cu el. 

— Grabă mare, și el întârzie trei zile? 

Vanghele îl măsură iarăși cu o privire lungă, lipsită de 
expresie. Apoi se întoarse spre Dunăre. De după cot se ivi un 
remorcher mic, trăgând după el un fel de șlep cu cabine înalte și 
cu o enormă cruce roșie desenată pe bordaj. 

— Intârzierea asta e cu tâlc. Poate bem diseară un pahar de 
vin cu comandantul remorcherului. 

— Îl cunoști? 

— ÎI cunosc. Am navigat cu el prin Porţile de Fier. Un om de 
ispravă. Lucra pe un vapor englezesc. Acum ai înţeles? 

— N-am înţeles, mărturisi Tudor. 

— Vreau să spun că englezii știau să-și aleagă căpitani pentru 
vapoarele lor. Tot oameni unul și unul. 

— Care-ntărzie trei zile un convoi? 

— Care-ntărzie trei zile un convoi german, spuse Vanghele. E 
om de meserie, a știut el să găsească niște motive pentru 
întârziere, ca să nu-l acuze nimeni de sabotaj. Nici acum n-ai 
înțeles? 


Capitolul 5 
1 


Să păzești noaptea o văgăună din munte, înarmat cu o bâtă. 
Nici măcar nu știu cum se mânuiește, își spuse. Dar probabil că 
la nevoie m-aș pricepe. Omul știe să lovească în caz de 
primejdie, chiar dacă n-a mai încercat niciodată. Ne vine 
probabil din instinct; specia umană s-a născut într-o lume ostilă, 
populată cu dihănii uriașe. Ce vedem prin muzee este rodul 
întâmplării norocoase. Niciun naturalist din lume n-ar afirma că 
exponatele muzeelor reprezintă toată fauna preistoriei. Și-apoi, 
știința nu ne spune cât de numeroși erau acești giganţi. Și cât 
de agresivi. Și cum se descurcau strămoșii noștri pe jumătate 
goi, vorbind o limbă rudimentară, folosind niște biete ciomege 
cu o piatră ascuţită la capăt, împotriva coloșilor cu spinări de 
broască țestoasă. 

Învârti bâta prin aer, ca să-și dovedească lui însuși 
posibilitatea de a o folosi ca armă. Descoperi, după câteva 
mișcări, că ar ști s-o mânuiască. Îi auzea vâjâitul și-și dădea 
seama că are la îndemână o veritabilă armă. 

Dar dacă hoţul virtual are un pistol? Dacă pândește dindărătul 
unor stânci prăvălite după explozia de ieri, sau din întunericul 
unei scobituri săpate-n munte? Nu, nu poate folosi pistolul. S-ar 
demasca, riscul e prea mare... 

Totuși se temea. Se temea de întunericul populat cu umbre, 
de pustiul colțuros în care se învârtea, cu pași neauziți, atent la 
fiecare zgomot. În vale, pe drumul din faţa barăcilor, se vedea 
jarul ţigării lui Vanghele. Prezenţa prietenului, deși depărtată, îl 
mai liniști. Ce m-aș fi făcut fără el? se întrebă. 

Presimţea că hoţul e pe aproape; după calculele lui, și-n 
noaptea trecută venise cam tot la această oră - momentul în 
care, după rondul în partea de sus a carierei, paznicul cobora de 
obicei spre poarta de la cherhana. Acum însă, n-o să-i meargă; 
planul fusese bine ticluit, fără-ndoială hoţul va cădea în cursă. Și 
asta, tot datorită lui Vanghele... 

Vanghele era singurul care, în afară de inginer, era la curent 
cu întâmplarea. Pe înserat, după ce terminase lucrul, stătea pe 
mal și fuma. Tudor s-a apropiat de el, l-a luat pe departe: 

— Cariera asta e ca o casă descuiată. Dac-ar vrea cineva, ar 


putea lua concasoarele cu totul... 

— Și ce să facă cu ele? a râs Vanghele. Nu-s bune nici măcar 
de mâncare. Plus că nu-i așa ușor să le urnești din loc. 

— Nu glumi, nea Vanghele. Inginerul m-a chemat azi 
dimineaţă și m-a iscodit în fel și chip. Spune că noaptea trecută 
i-a umblat cineva prin birou. A găsit lipsă din zahărul pentru 
ceai. Nu-i mare lucru, câteva cuburi de zahăr, acolo, dar parcă 
nu-ţi vine la-ndemână să te știi cotrobăit în propria ta 
gospodărie. 

— Are dreptate, a încuviinţat Vanghele. Auzi, să-i ia din zahăr! 
Pagubă, nu glumă, pentru un zgârcit ca el... 

— Nu-i vorba de zgârcenie. Ştii ce-a spus inginerul? „Azi ia 
zahăr, mâine poate lua dinamită”. „Dinamita e în depozit, la loc 
sigur”, am protestat. L-am văzut că șovăie. Parcă tot voia să-mi 
spună ceva și nu găsea cuvintele potrivite. În cele din urmă și-a 
luat inima-n dinţi: „Să-ţi spun un lucru, domnule Tudor. Un 
secret absolut. Contez pe onoarea dumitale...” 

— Te-a luat subțire... 

— Cam așa. l-am dat cuvântul de onoare că o să păstrez 
secretul și atunci mi-a spus despre ce e vorba. Are obiceiul să 
pună deoparte un cartuș sau două de dinamită, când se fac 
explozii în carieră; Pentru pește, bine-nţeles. 

— Mare ispravă! Totdeauna a făcut așa. 

— Dar dinamita asta nu stă încuiată în depozit, îţi dai seama. 
Dacă hoţul de azi-noapte dădea peste dinamită în loc de zahăr, 
putea să iasă o dandana, nu crezi? 

— Știu și eu? a ridicat din umeri Vanghele. 

— Ce m-am gândit? Ciobanii au o vorbă: unde-a mâncat lupul 
oaia, se mai întoarce odată... 

— Inţeleaptă vorbă. Vrei să spui că ai de gând să stai la 
pândă-n noaptea asta? 

— Da. Dar singur n-o să mă descurc. Cariera e mare, nu știu 
de unde vine hoţul; te pomenești că eu stau pe creastă și el dă 
târcoale pe-aici, pe jos. In Gheorghe nu mă-ncred. lar șoferii 
sunt obosiţi și nici n-aș vrea să afle ceva. De-aia te-aș ruga pe 
dumneata... 

— Bucuros, a spus Vanghele. 

S-au sfătuit cum să organizeze pânda. Fără-ndoială, hoţul 
aștepta ca paznicul să-și facă rondul în preajma concasorului, 
apoi la gardul de sus, și să se depărteze pe potecă la vale, spre 


barăci. Atunci, fiind sigur că nu-l pândește nicio primejdie, va 
acționa... 

Tudor urmase deci traseul din fiecare noapte, cu o singură 
diferenţă: Vanghele îl înlocuise de la potecă în jos, spre barăci, 
iar el se furișă înapoi, în preajma concasorului, și rămase ascuns 
după cazanul mare, ruginit, din spatele clădirii. Stătu acolo, 
nemișcat, mai bine de o oră... 

În sfârșit, hoţul apăru deodată, nu departe de locul în care 
stătea ascuns. Trecu ușor, cu pași neauziţi; poate că era desculț 
sau purta opinci. Se opri în faţa biroului, privind cercetător în jur. 
Întinse gâtul, să vadă peste clădirea concasorului, la vale. Tudor 
vedea și el, în lumina săracă a reflectorului german, silueta lui 
Vanghele, purtând sub braţul stâng o bâtă ca a lui. Și pălăria 
semăna cu a lui. Un a/ter ego destul de izbutit, pentru vreme de 
noapte, la depărtarea asta... 

Hoţul luă cheia de sub piatra de la intrare și descuie ușurel. 
Se strecură înăuntru, închise ușa la loc... Simplu de tot. 

Tudor respiră adânc. Simţea că inima îi zguduie coastele. N- 
avea de ales; dacă voia să facă ceva, acum era singurul 
moment prielnic. Alergă tot așa, neauzit, la ușa biroului, o 
deschise brusc, aprinse lanterna și strigă: 

— Sus mâinile! Nicio mișcare că trag! 

— Cu ce tragi? auzi dinlăuntru un glas puţin ironic. 

Un bărbat stătea ghemuit lângă dulapul unde-și ţinea 
inginerul „muniţia” pentru pescuit. Clipi din ochi, orbit de lumina 
bruscă a lanternei. Avea părul încâlcit și barba nerasă de cel 
puţin o săptămână. Purta un rudiment de uniformă militară. 

— Sus mâinile! repetă Tudor. 

— Altceva mai știi să-spui? Glasul, mai liniștit acum, răsuna 
ferm și muzical. Am un pistol cu cinci cartușe. Primul l-aș trage 
în lanterna aia. Stinge-o dracului, până nu-mi pierd răbdarea! 

Tudor îndreptă lumina spre podea, intră și închise ușa. 

Hoţul își luă mâna de la ochi, probabil se deprinsese cu 
lumina, se îndreptă și rămase rezemat de dulap, cu brațele 
încrucișate. 

— Nu fi prost, stinge-o, repetă el. Vrei să intre la bănuieli 
nemții din vale? 

— Sunt paznic, am dreptul să controlez... încercă să-i explice. 

— Prostii! Cu sau fără lumină, tot aia e. Nu te teme, nu-ți fac 
niciun rău. Ce interes aș avea? Vreau să stăm niţel de vorbă... 


— Rămâi acolo unde ești, spuse Tudor și stinse lanterna. 

Prin geamurile biroului se strecură acum lumina palidă a lunii 
care punea pătrate triste pe lucrurile din biroul strâmt. Tudor 
rămăsese lângă ușă, cu bâta pregătită; lângă dulap vedea 
silueta nemișcată a hoţului. Subţire, înalt cam cât el, cu 
mânecile bluzei suflecate până peste cot. 

— Cine ești? îl întrebă. 

— Un om. Un soldat. Numele vrei să mi-l știi? Pot spune orice 
nume. lon, Gheorghe, ce importanţă are? Dă-mi o ţigară. 

— Multe mai vrei. 

— Nu-ţi fie teamă, frăţioare. Ce-aș putea să fac? Cel mult să-ţi 
dau un brânci și să fug pe ușă afară. Dar n-am chef să fug. Nici 
putere. Ştii de când fug? Știi de când mă ascund prin cele mai 
ciudate locuri? Ştii cât am răbdat de foame și de sete, și de lipsa 
unui fum de ţigară? _ 

Tudor se lăsă convins. Intr-adevăr, de ce i-ar face vreun rău? 
Era un fugar, un om care se ascundea. Avea nevoie de prieteni, 
nu de dușmani. Işi rezemă bâta de perete, scoase ţigările și 
chibritul. Omul se apropie de el, luă ţigara cam de la distanţă; 
poate-i era teamă și lui; o aprinse, trase cu sete și-l înecă tusea. 
Tusea lui îl împiedică pe Tudor să audă pașii de afară. Vanghele 
se opri în prag: 

— Staţi de vorbă pe-ntuneric? 

— E mai romantic, îi spuse Tudor. 

— L-ai prins? 

— M-a prins, râse hoțul. Poate asta am și vrut. Să fiu prins de 
oameni și nu de fiare. 

— De unde știi că suntem oameni și nu fiare? 

Soldatul gesticulă cu ţigara: 

— După câte-am pătimit, știu toate. M-am învăţat să citesc în 
sufletele oamenilor. 

— De unde vii? 

— De departe, din stepa rusească. O poveste lungă... 

— Spune-ne-o și nouă, porunci Vanghele. 

— Să-mi adun gândurile, zise soldatul. Mai dă-mi o ţigară, 
vere, că p-aia am supt-o dintr-o sorbitură. De-o săptămână 
fumez frunză de sfeclă... 

Tudor îi întinse altă ţigară. Scăpără chibritul, îl lăsă s-o 
aprindă ţinând-o în vârful flăcării. Descoperi că soldatul, 
maturizat de barba aceea crescută, avea ochii foarte tineri. 


— Câţi ani ai? 

— Două'ș'patru. Dar după toate astea mă simt de șaizeci. 
Multe ne-a fost dat să-ndurăm, fraţilor... 

Vanghele îl îndemnă iarăși: 

— Zi-ne și nouă. 

— Păi nu știu cum s-o-ncep. O săptămână de-aș sta, tot nu v- 
aș putea spune tot. Anul trecut, în toamnă ne-au trimis spre 
front, compania noastră și-ncă o companie, să completăm 
regimentul. Ne-am dus cu trenul până-n mijlocul Rusiei. Era 
acolo o apă mare și căpitanul nostru tot întorcea harta să se 
dumirească unde am ajuns. Pe urmă am luat-o pe jos, cu tot 
calabalăcu-n spate. Și-am mers, și-am mers, cum spun 
poveștile. O zi, o noapte, altă zi... Câmpie fără capăt, miriște, 
câte-un sat ars și pustiu... Dormeam iepurește, cu mâna pe 
armă. Ne sculau sergenții, țipau la noi, dar erau și ei trudiţi tot 
ca noi. În urmă, un cal cu două marmite în samare. Mergeam 
până dădeam de-o fântână, ca să aibă bucătarul cu ce face 
ciorbă. Până fierbea zeama aia chioară, cu trei cartofi în ea, 
dormeam în iarbă ca butucii. Pe urmă iar la drum... Aveam în 
pluton pe unul, Clopotel, ţigan de felul lui, care ne mai ţinea 
inimile cu minciunile lui. Toţi știam că minte, dar ne plăcea să 
ne mintă. Avea har la povestit și noi abia așteptam să-nceapă. 
Ne aducea în minte imagini visate în somnul de la popasuri. Tot 
povești cu femei. „Măi ce hulube avea!” spunea râzând cu toată 
gura, și noi ne ștergeam sudoarea cu mâneca și de-atâta praf 
sudoarea era cenușie, și ne visam mângâind cu palma coapse 
solide, femeile din poveștile lui erau toate trupeșe, mai mult 
doici decât femei, soldaţii așa visează, femei pline și ocrotitoare, 
poate pentru că nu are cine să le poarte de grijă acolo... 

— Eşti filozof, se miră Vanghele. 

— Războiul te face de toate: și filozof, și câine, spuse soldatul 
încet. Fumezi cu unul din aceeași ţigară și după un ceas îl 
înmormântezi și te gândești că puteai fi tu în locul lui... Și nici nu 
știi cum se cheamă ţinutul în care l-ai lăsat, ca să poţi scrie 
maică-sii... Trebuie să fii filozof, altfel o iei razna... 

— Spuneai de ţiganul ăla, îi aminti Tudor. 

— Ba, Clopotel îl chema și-i da-nainte cu poveștile. Ne evoca 
mirosul de cearșaf proaspăt, nouă care de săptămâni dormeam 
pe pământ gol. Povestea despre ţigări cu urme de ruj pe ele, 
despre foșnetul mătăsii și despre nopți albe și fierbinţi. Născociri 


sau adevăr, naiba știe, dar ne plăcea să-l credem. Abia 
așteptam popasul, să ne strângem roată pe lângă el și s- 
ascultăm. Uitam și rosăturile de la picioare, uitam și setea și 
umerii striviţi de greutatea raniţei. Ne visam în grădini răcoroase 
sau în camere liniștite, cu perdelele fluturând ușor de-o adiere. 
„Incolonarea!” striga căpitanul. „Incolonarea!” repeta sergentul 
Cioată, un om ciolănos, de vreo patruzeci de ani, bucovinean de 
fel, care scosese untul din noi la cazarmă. Visul se rupea brusc, 
începeau întrebările: ce ne așteaptă acolo, înainte, mai departe 
de stepa întinsă și dreaptă ca marea?... La o haltă, Clopoţel ăsta 
a venit lângă mine, chipurile să-mi ceară o ţigară: „Vericule, zi- 
mi și mie încotro vine ţara.” „Da' ce-ai cu ţara măi, Clopoţel?” 
„Păi, zice, eu n-am treabă nici cu nemţii, nici cu rușii, și am 
copilași acasă, mânca-i-ar tata...” „Nu vorbi prostii, mă, te mai 
aude cineva și dai de dracu...” „O să vezi tu că nu-s prostii...” 
Când ne-am apropiat de regiment, am dat întâi de nemți. 
Stăteau pe lângă tunuri și fumau și tot Clopotel zice: „Vezi, vere, 
ăștia stau deoparte și păzesc pușcoacele, și-ai noștri colo, în 
linia-ntâi...” Cam așa era, mai auzisem noi la batalion că nemţii 
luaseră de la o vreme obiceiul să-i vâre pe-ai noștri în faţă, ca 
să-și arate vitejia, așa spuneau. Sergentul Cioată l-a auzit pe 
țigan și l-a ocărât cu jumătate de gură; vedeam bine că și el 
gândește tot așa, dar ne era comandant de grupă și se cuvenea 
să-și păzească oamenii de rătăciri... Apoi, am ajuns la regiment. 
Regimentul era un șanț lung de-un kilometru, cu oameni în el, 
murdari, tupilându-și capul la fiecare bubuitură; curând m-am 
învăţat și eu să fac ca ei, și cred că ani de zile, când o trânti 
cineva o ușă eu o să-mi tupilez capul, că orice om se-ntoarce din 
război cu o hibă... 

— Și Clopoțel a rămas cu voi? 

— Păi da. A rămas, unde să se ducă? Stătea lângă mine în 
șanț și făceam de pază, noaptea, și se uita la stele: „Încotro vine 
țara?” Așa am dus-o săptămâni și luni de zile. Pe urmă a-nceput 
iarna și ce-am pătimit acolo oi spune și la morți. Ne-nfășuram 
picioarele în jurnale și pe urmă trăgeam bocancii. Mulţi au 
degerat și-au zis bogdaproste. Că i-au reformat și i-au trimis 
acasă. Noi acolo, pe poziţie. Mai trăgeau rușii, mai trăgeam 
noi... Alte săptămâni. Uitasem ce-i aia baie. Când apucam într- 
un bordei, la căldură, ne scoteam hainele. Stăteau păduchii la 
cusături ca firele de sare. Despre mâncare nu vă mai spun; 


ciorba ajunsese limpede ca ceaiul. Câţiva inși cred că tot s-au 
pricopsit în războiul ăsta... 

— Dar nemţii? Cum o duceau nemţii? 

— De unde să știu? Noi ne vedeam de-ale noastre. Se vorbea 
între soldaţi că nemţii au unt berechet și ciocolată. Și mai 
dădeau iama și prin satele pe unde treceau. Când se opreau 
într-un sat, întâi trăgeau câteva rafale pe străzi, la nimereală, 
doborau doi-trei inși, ca să le ia satul frica, pe urmă porunceau: 
„Să ne daţi asta și asta!” Și oamenii dădeau, de frica glonţțului, 
și scrâșneau din dinţi... 

— Dar partizanii? _ 

— Partizanii veneau uneori noaptea peste ei și se răzbunau. In 
vremea asta noi stăteam în tranșee, cu faţa la inamic, că 
românu-i răbdător și știe să-ndure greul... N-o să poată aduna 
nimeni la un loc tot răul pe care l-au făcut nemţii acolo. Odată 
ne-au pus să-i ajutăm să-și urce bagajele în camioane; era un 
batalion german care se ducea acasă, în refacere. Comandantul 
batalionului tot ţipa la noi să avem grijă de captură. N-o să 
ghiciţi nici pân-la anul ce capturase ăsta. 

— Tablouri, presupuse Vanghele. 

— Blănuri, încercă și Tudor. 

— Da' de unde! Soldatul părea încântat de încurcătura lor. V- 
am spus că n-o să ghiciţi pân-la anul. Hai să vă spun tot eu: un 
pian și-un scaun de dentist! 

— Al dracului neamţul, făcea Vanghele. Bine că n-am pus 
prinsoare. Aș fi pierdut sigur. 

— Spre primăvară, continuă soldatul, bucuros că izbutise să-i 
uimească astfel, ne-au șoptit cercetașii că rușii se pregătesc de 
ofensivă. Era prin martie și zăpada începuse să se topească. În 
șanțurile noastre, cât le curățăm noi, umblai prin apă pân-la 
glezne. Și nu ne îngăduiau să mai plecăm în spate, să ne 
refacem cât de cât. Mă mir că nu m-am îmbolnăvit atunci. Știam 
că trebuie să rabd. Dacă te plângeai că ești bolnav, doctorul te 
întorcea pe toate părţile și tot spunea că vrei să dezertezi. 
Trebuia să fii la pământ ca să te creadă. Se-ntorceau fraţii de la 
punctul medical înjurând și aruncau pe jos prafurile pe care le 
primiseră; nu de prafuri duceam noi lipsă acolo... Și într-o 
dimineaţă, chiar în zori, a început artileria să ne bată pe tot 
frontul. Era ceva de iad, oameni buni. Veneau obuzele ca stolul, 
vâjâind. Unde cădeau, ne amestecau cu pământul. Tranșeele se 


prăvăleau peste noi. De două ori eu, ăsta care mă vedeți, am 
fost îngropat de viu. Câte-un obuz lovea în plin, drept în mijlocul 
șanțului, și zece inși odată erau făcuţi fărâme. Povestea asta a 
durat de dimineață până după prânz. Dar după ce-a tăcut 
artileria și au dat să iasă infanteriștii spre noi, au adus nemții 
niște tunulețe mici și-ale dracului. Am făcut baraj de foc, cum se 
zice, și nu i-am lăsat să se apropie. Atunci au luat-o de la cap cu 
artileria, și dă-i și dă-i... Seara, când ne-am numărat, mai eram 
zece inși teferi din toată compania. Peste noapte ne-am pomenit 
cu o companie germană în dreapta noastră; nemţii se gândiseră 
să vâre printre ai noștri companii de-ale lor, să ne dea pildă cică. 
N-avea cine să facă gură dintr-ai noștri: căpitanul murise, 
locotenentul era în spital, împușcat în umăr, iar majurul 
companiei se învârtise de-o permisie, cu o zi înaintea atacului. 
Atunci nemţii au pus un plutonier de-al lor mai mare peste 
compania noastră, să ne îndemne, și când au dat semnalul, ăla 
a-nceput să ne zorească la atac. Atac cu zece oameni, știți? 
„Stăm bine-aici, i-a râs Clopoţel în nas, du-te matale să iei 
Moscova dacă ai plăcere, eu te las și nu-ţi cer nicio fărâmă din 
ea!” Neamţul nu pricepea o iotă, dar și-a dat seama că râde de 
el și și-a scos pistolul. Ce nu ne plăcea nouă să ne comande om 
străin, dar povestea cu pistolul le-a pus vârf la toate. Sergentul 
Cioată, cum era el dat dracului, s-a repezit să-i dea peste pistol. 
Glonţțul i-a șters mâna, aici, aproape de umăr. Când am văzut 
sânge, am tăbărât toți pe neamţ, l-am burdușit bine, l-am lăsat 
lat în șanț și sergentul i-a spus ţiganului: „Mă Clopoțel, acuma 
hai să vedem încotro vine ţara!” Am plecat toţi zece, numai cu 
puștile și sacii de merinde; era pe înserate, în urma noastră 
bubuiau tunuri și tocau mitraliere; nimănui nu-i ardea de noi. 
Până să-și vină-n fire neamţul nostru, eram departe. Am ocolit o 
baterie care trăgea de zor; am văzut venind doi motociclişti, ne- 
am prefăcut morţi la marginea drumului, s-a înnoptat, am ținut- 
o drept înainte, după stele; am scăpat. Toată noaptea am mers 
așa, după stele; în zorii zilei a dat Dumnezeu și-am ajuns la un 
cătun, într-o margine de pădure. Ne-am apropiat de-o casă mai 
arătoasă. Sergentul și cu Clopotel s-au dus să bată-n ușă, iar 
noi, ceilalţi, am rămas ascunși după tufe. A ieșit o babă voinică, 
cu o toporișcă-n mână. Sergentul i-a explicat că nu-i facem rău, 
i-a arătat haina însângerată la umăr; baba nu s-a speriat, le-a 
făcut semn să intre, sergentul ne-a chemat: „Hai și voi!” Am 


ieșit cu toți de după tufe. Baba sta în ușă și se uita la noi. Avea o 
basma neagră care-o îmbrobodea până la ochi, n-am deslușit 
dacă-i bucuroasă de-atâţia oaspeţi, socotesc că nu. Judece 
oricine, să-ţi pice zece soldați în casă la vreme de război... Era o 
femeie inimoasă, ne-a dat apă de spălat, a rupt o fâșie dintr-o 
cămașă și a oblojit rana sergentului, ne-a dat lapte cu pâine 
neagră și ne-a așternut pe jos un ţol, să dormim. Nu mai aveam 
puterea să ne mirăm de atâta bunăvoință; am mâncat pâine cu 
lapte și ne-am culcat și-am dormit buștean până seara. Ne-am 
trezit buimaci auzind ușa trântită de perete. Am sărit în sus. În 
pragul ușii stătea un rus cu barbă și cu „balalaică” la gât. 

— Ce balalaică? mormăi Vanghele. 

— Aşa-i spun ei la pistolul-mitralieră. În spatele lui erau încă 
vreo trei. Ne-au ameninţat cu armele și ne-au făcut semn să 
stăm pe loc. Am stat; puștile noastre le lăsasem după ușă, eram 
toți în cămașă și izmene. „Staţi liniștiți, ne-a poruncit sergentul. 
Bărbosul abia așteaptă să descarce drăcia aia în noi!” Pe urmă i- 
a spus bărbosului că suntem rumânschi. „Rumânschi?” zice 
bărbosul și-i face semn din cap unuia de-al lui, care purta șapcă 
de marinar. Marinarul a venit mai aproape a dat lampa mare. 
Știa limba noastră și ne-a zis că dacă suntem români, să spună 
fiecare ceva pe românește, altfel nu ne crede. Am spus fiecare 
ce ne-a dat prin cap, marinarul a ascultat, pe urmă a dat din cap 
spre bărbos: „Rumânschi, tavariș comandir!” Atunci comandirul 
s-a așezat pe scaunul de lângă masă, a scos punga cu mahorcă 
și ne-a poftit să fumăm cu el. Ne sculăm, venim lângă el, 
comandirul își mângâie barba și spune ceva marinarului și el ne 
tălmăcește: „Credeam că sunteţi nemți. Cu nemţii avem noi ce- 
avem, ne-au făcut mult rău și-acuma le e frică de noi. Ca să 
scape, când punem mâna pe ei, ne spun că-s români. Și 
încotro?” „Păi, noi spre casă. Din două sute am rămas ăștia câţi 
ne vezi, zice sergentul. Și nu ne-am pus de gând să luăm 
Moscova de la voi, cum a vrut alde Hitler...” 

— Vă băgarăţi și-n politică? se miră Vanghele. 

— Politică, da. Dar bărbosul a scuipat pe dușumea și l-a 
înjurat pe Hitler și-i spune ceva marinarului și marinarul ne 
tălmăcește. „Comandirul zice că nu vă luăm prizonieri, ce să 
facem cu prizonierii? Dacă vreţi vă primim în ceata noastră, ca 
partizani.” „Și dacă nu?” a întrebat Clopoțel cu sufletul la gură. 
Marinarul s-a uitat la comandir, care înţelesese întrebarea fără 


să i-o mai tălmăcească cineva, și i-a spus marinarului ce să ne 
spună: „Nu vă ia nimeni capul. Dacă nu vreţi, vă duceţi acasă la 
voi. Numai pe front să nu vă-ntoarceţi!” Stăm noi, ne sfătuim, 
mai răsucim o ţigară, nu-i lucru de glumă. Sergentul spune: 
„Oricum am da-o, tot dezertori ne numim. Dacă ajungem acasă 
ne-așteaptă Curtea marţială, iar Curtea marțială are o singură 
pedeapsă pentru dezertori. Eu n-am puterea să vă dau ordin, 
zice sergentul, aici fiecare își chibzuiește singur cum e mai bine. 
Dar eu zic să rămânem cu ei...” Partizanii stăteau și fumau și 
așteptau să se termine sfatul nostru. „Eu am copii acasă, zice 
Clopotel. In satul meu e greu s-ajungă Curtea marţială. Dacă 
comandirul ăsta mă lasă, eu mă întorc în ţară, fie ce-o fi!” 
Sergentul se uită la el, chibzuiește, că era un om cumpănit. 

— Era? îl întrerupse Vanghele. 

— Păi da, s-a prăpădit săracul. Am aflat mai târziu că n-a avut 
noroc. Oamenii dintr-un sat au auzit la radio de un partizan 
sergent român, care-a căzut eroic în luptă cu fasciștii. Mai 
spuneau că Stalin personal a auzit de el și-a poruncit să-i dea 
decorație. 

— Vasăzică, s-a dus cu ei. 

— S-a dus. Nu era omul care să-și ia vorba-napoi. Atunci, în 
casa bătrânei, el s-a hotărât fără cuvinte multe. lar când 
Clopoţel a spus la rândul lui ce-a hotărât, sergentul s-a uitat 
lung la el și l-a întrebat: „Te-ai gândit bine? Cum ai să răzbești 
până acolo?” Clopoţel a râs și-a spus zicala pe care-o știe toată 
lumea, cum că „a nimerit orbul Brăila.” Ceilalţi așteptau și nu se 
hotărau ce să zică. Așteptau și partizanii. Sergentul s-a uitat 
întrebător la mine. „Nu vă supăraţi, dom'sergent, i-am spus, 
dacă-i vorba de răfuială cu nemţii, putem să le spunem o vorbă 
acolo, la noi acasă. Eu încerc să răzbat cu Clopoţel ăsta. Cum 
ne-o fi norocul.” „Treaba ta, zice sergentul. Ți-am spus că nu 
dau ordin, numai ai grijă să-ţi păzești capul. Umblă vorba că au 
trecut vreo mie de inși prin Curtea marţială și niciunul dintre ei 
n-a scăpat teafăr...” Partizanul cu șapcă de marinar asculta și-i 
tălmăcea comandirului la ureche tot ce ziceam noi. Când am 
terminat cu sfatul, cinci inși hotărâseră să se-ntoarcă în ţară, iar 
ceilalți, patru, cu sergentul cinci, să rămână la partizani. 
Bărbosul ascultă, spune marinarului două vorbe, marinarul ne 
tălmăcește... „Nicio supărare, oameni buni. Care-aţi hotărât de 
plecare, mergeţi sănătoși. Care rămân cu noi, să știe că la noi 


nu e tribunal. Tribunalul îl facem noi. Pentru vânzători o singură 
răsplată, așa zice comandirul. La război viaţa-i scurtă...” 
„Inţeleg, zice, sergentul. Spune-i comandirului că n-o să vă 
vindem. Dar pe ăștia de vor să plece, lăsaţi-i să plece...” Ne-au 
dat merinde pentru drum, marinarul ne-a scris pe o hârtie 
numele satelor mai mari pe unde să trecem, că prin orașe erau 
garnizoane de-ale nemților, și-am plecat. 

— Atâta tot? întrebă Vanghele. 

— Cum adică „atâta tot”? E de povestit o săptămână prin 
câte-am trecut după aia. Mergeam prin pădure din zori și până-n 
seară, încălţările ni se făcuseră ferfeniţă, hainele atârnau fâșii 
pe noi. Căutam, noaptea, cartofi prin grădini. Uneori băteam în 
geamul unei case mai singuratice, pe înserat. Deschidea ușa o 
femeie sau un moșneag, că bărbaţii erau la război. Le spuneam 
mai mult prin semne povestea noastră dar femeia sau 
moșneagul care ne deschideau ușa știau destule despre război; 
înțelegeau și fără vorbe. Ne dădeau pâine din puţinul lor, ne 
cârpeau zdrențele de haine și-l ocărau pe „Ghitler”. 

— Nu vă socoteau dușmani? Nu se temeau de voi? 

— Indată ce rezemam armele de perete, nu se mai temeau. 
Un bătrân din Ucraina luptase pe Siret în războiul celălalt. 
Fusese rănit și-a stat într-un spital din lași, învățase binișor 
românește. Zicea că-i înţelege pe soldaţi, soldaţii se duc unde 
primesc ordin. Nu ne socotea pe noi, soldaţii, vinovaţi de 
năpasta care căzuse pe capul lor. Tot de „Ghitler” a pomenit și 
el. De Antonescu nu prea știa, dădea vina pe rege. „De ce nu-l 
daţi jos? ne-ntreba. Când ţarul a făcut război și mureau oamenii 
câte-o mie pe zi, a venit riva/uția, și-am scăpat de ţar. Asta-i 
slujba ţarului, războiul. Și Ghitler e tot un ţar și-i place războiul!” 

— Deștept foc moșneagul ăsta, spuse Vanghele. 

— Ei! Tălmăcea lucrurile după mintea lui și după ce știa el 
despre viață. Ne-a arătat sabia lui și-o decorație înverzită de 
vreme. Când ne-am uitat, era o decorație de-a noastră. Și ne-a 
cântat un cântec de la riva/uție. Când am plecat, ne-a mai spus 
o dată să facem revoluţie, să-i dăm jos pe ţar și pe burjui, și- 
atunci tot omul o să aibă pâine, flăcăii or să are pământul cu 
tractorul și nimeni n-o să le mai poruncească să plece la război. 

— Tudore, zice Vanghele, dă o raită pe-afară și vezi dacă nu e 
vreo mișcare. 

— Nu vreau să pierd povestea. 


— O să tac până te-ntorci, spuse soldatul. Și o să mai fumez o 
țigară, dacă-mi dai. 

Tudor îi dădu o ţigară, ieși, se urcă pe treptele săpate în 
piatră de la concasor spre vârful dealului. Nicio mișcare pe 
nicăieri. Se întoarse în birou. Voia să asculte urmarea acestei 
povești care-i dădea o imagine concretă a războiului. Ce știa el 
despre război? Oameni năpustindu-se unii asupra altora, cu 
armele întinse, într-o încleștare pe viață și pe moarte. Ucizi nu 
dintr-o pornire bestială, ci pentru că e ordin să ucizi. Ucizi ca să 
nu fii ucis; tragi tu înainte ca inamicul să tragă. N-ai nimic 
personal cu el; probabil că dacă cei doi adversari s-ar privi în 
ochi înainte de a-și începe înfruntarea, dacă și-ar arăta 
fotografiile celor rămași acasă, dacă ar vorbi despre mama care 
i-a condus cu lacrimi până la poartă urându-le „Să vii sănătos”, 
dacă toate astea s-ar petrece în clipa dinaintea luptei, atunci 
lupta n-ar mai putea avea loc. Războiul ar deveni imposibil. 

Intră iarăși în biroul plin acum de fum de ţigară. Auzi de la ușă 
glasul domol al dezertorului: 

— ...Era o femeie voinică, frumoasă, cu părul galben ca aurul. 
Purta cozi și seara le despletea și-mi venea să-mi îngrop fruntea 
în șuvoiul acela auriu, mătăsos. lar când o îmbrăţișam, pielea ei 
mă frigea. Odată femeie. Una ca asta te face să uiţi și de mamă, 
și de tată. Când deschideam gura că vreau să plec, Marusia 
sărea la mine, mă săruta, mă dezmierda ca pe iubitul ei. M-a 
spălat, m-a primenit, mi-a cârpit haina, că-mi agăţasem o 
mânecă într-un ciot, în pădure. Într-o noapte, s-a zvârcolit în 
somn și m-a strâns în braţe și mi-a spus: „Fediușa, Fediușa...” Și 
m-am gândit, cu amar, că dezmierdările ei erau pentru acel 
Fediușa care trăsese în mine sau în care trăsesem eu. M-am 
hotărât să plec a doua zi de dimineață. Dar ea a tăbărât iarăși 
pe mine, lupta aceea de-o clipă mi-a furat iarăși minţile... În 
seara următoare, când să aţipesc, am auzit-o coborând ușurel 
din pat. Am răsuflat adânc, ca un om care se-ntoarce pe cealaltă 
parte. S-a dus în vârful picioarelor și a deszăvorât ușa, A venit 
pe urmă înapoi în pat, zgribulită, s-a vârât lângă mine. Am întins 
mâna, ca omul în somn, și am cuprins-o, răsuflând tot așa, 
adânc și regulat. După vreun ceas, simţeam c-am amorţit și mă 
furase de-a binelea somnul. Atunci am auzit ușa deschizându-se 
ușurel, și-n lumina slabă de afară am văzut în prag un bărbat 
înalt, cu căciulă cu clape, și cu „balalaică” de gât. Am sărit din 


pat ca ars, dar într-o clipă casa a fost plină de oameni. Mi-am 
luat hainele - le puneam totdeauna în bună ordine, la capătul 
patului - și m-am echipat în câteva secunde, ca un recrut bine 
muștruluit. Cel cu „balalaica” a aprins lampa și s-a așezat pe 
scaun, lângă masă. Marusia și-a tras o rochie pe ea, și-a înnodat 
la iuţeală părul într-un fel de coc și s-a așezat și ea. Cel cu 
„balalaica” mi-a făcut semn să stau. Apoi a rostit câteva vorbe 
unuia dintre cei care rămăseseră în picioare la spatele lui. Acela 
mi-a spus câteva vorbe nemţești, o întrebare răstită. „Nix 
ferșten”, nu înţeleg, i-am spus. Atâta germană știam și eu. 
Atunci m-a luat pe românește: cine sunt, ce caut pe aici. Soldat 
român sătul de război. Să spun dacă sunt șpion, că de lao 
vreme nemţii trimit spioni prin sate, să afle de rostul 
partizanilor. Nu, nu sunt spion. l-am arătat actele și o scrisoare 
de la maică-mea și o poză făcută la moși, acum cinci ani, cu fata 
primarului care umbla duminica în costum naţional. Fotografia a 
trecut din mână-n mână. „Nu e spion", au spus. 

— Și femeia? întrebă Vanghele întărâtat. Ce soi de muiere era 
asta, care s-a culcat cu tine noaptea și pe urmă a descuiat ușa 
partizanilor? 

— l-am întrebat și eu, după ce ne-am lămurit și unul din ei a 
pus pe masă un bidon cu ceva tărie. Bidonul a trecut din mână-n 
mână. Mi-au dat și mie; am tras o-nghiţitură și am prins ceva 
curaj. l-am rugat s-o întrebe pe femeie, fără supărare, de ce s-a 
purtat așa. Cel care știa românește n-a stat să tălmăcească 
întrebarea mea. Mi-a povestit că Marusia asta era o femeie de 
ispravă, și-nainte de război flăcăii se tăiau cu cuţitele pentru ea. 
Și ea l-a luat de bărbat pe Fediușa, un fel de șef la colhozul lor. 
Când au venit nemţii, l-au luat pe Fediușa și pe alţii, fruntașii 
satului, i-au pus să-și sape singuri gropile și după aia i-au 
împușcat în ceafă. Ea a vrut să se omoare, dar vecinii n-au 
lăsat-o și ea s-a jurat să se răzbune pentru Fediușa al ei. „Dar eu 
nu sunt neamţ, am strigat. N-am împușcat pe nimeni în ceafă.” 
„Ea n-avea de unde să știe, m-a întrerupt partizanul. Ne-a dat 
de veste că un spion a tras la ea. Nu puteam veni atunci, se 
zvonea că se-apropia un regiment german. Și i-am spus să te 
țină pe loc până venim. N-o judeca aspru, soldatule. Il iubea pe 
Fediușa al ei, înţelegi?” „Și vreţi capul meu în locul lui Fediușa?” 
„Nu, n-avem nimic cu tine. Suntem oameni. Ce ne-ar folosi o 
moarte-n plus? Spui că nu mai vrei să te războiești. Pentru noi 


nu mai ești dușman. Du-te la hazaica ta și n-o judeca strâmb pe 
Marusia.” 

— Şi femeia? întrebă iarăși Vanghele. 

— Femeia a cam înţeles că vorbeam de ea; la o vreme s-a pus 
pe plâns și a plecat în altă cameră. Le-am dat casca mea 
partizanilor, ei mi-au dat bidonul cu basamac și-am plecat fără 
să mai dau ochi cu Marusia... 

— Ai povestit în lipsa mea, îl mustră Tudor. N-am aflat ce s-a- 
ntâmplat cu ceilalţi cu care pornisei la drum. 

— Mai bine să nu afli, mormăi Vanghele. 

Soldatul trase din ţigară, oftă, își trecu palma peste barba 
care arăta ca o perie de sârmă, 

— Ceilalți au rămas pe drum. Unul împușcat de o patrulă 
nemţească, la marginea pădurii. Ne luaseră urma și, când să 
intrăm în pădure, scăparea noastră, au tras și l-au lovit. „Fugiţi, 
măi, că eu îi ţin în loc!” „Nu te lăsăm aici, frăţioare.” „Fugiţi măi, 
dracului, că eu tot mor. M-au lovit în burtă. De ce să muriţi și 
voi?” L-am sărutat pe frunte, nemţii veneau târâș prin iarbă, 
erau vreo zece, cu pistoale-mitralieră, i-am făcut culcuș în 
brazdă și el a-ntins zebeu/. „Plecaţi odată, proștilor!” Voia să ne 
vorbească aspru, ca să nu ne pară rău de el, dar Clopotel 
plângea și-a jurat că o să aibă grijă de familia lui. Erau 
consăteni, nu ţin minte numele satului. Clopoţel s-a înecat pe 
când treceam o apă, noaptea... Ceilalţi doi cred că-s bine 
sănătoși, deocamdată. Işi așteaptă sentinţa. l-au prins într-o 
gară, când ne-am despărțit. Eu i-am rugat să meargă cu mine 
pe jos. Ei, nu, că să luam trenul și-n două-trei zile suntem acasă. 
Aveau de gând să se urce într-un mărfar, ca să nu-i controleze. 
Nici n-au apucat să intre în gară. Am văzut, pitit într-un șanț, 
cum i-au luat jandarmii. Uite, se face dimineaţă... 

Lucrurile din birou prinseseră contur. Tudor încercă să vadă 
mai bine chipul soldatului. Slab, cu pomeţii obrajilor ieşiţi în 
afară, ca un bolnav abia scăpat din spital. Barba nerasă de-o 
săptămână îl făcea să pară și mai slab. Purta o capelă ponosită, 
iar vestonul era cusut grosolan, în câteva locuri. La o mânecă 
văzu cusătura aceea mai îngrijită, mai fină. Mână de femeie. 
Singura dovadă că povestea cu Marusia nu era o simplă 
poveste... 

— De-acuma încep să vină oamenii la lucru, spuse Vanghele. 
Trebuie să hotărâm într-un fel. 


— N-o să mă daţi jandarmilor? întrebă soldatul. 

— N-o să te dăm. Ai trecut prin atâtea ca să te-nhaţe un șef 
de post care nu știe decât să vâneze hoţii de găini? E vorba 
încotro o luăm. Ce căutai aici, când te-a prins? 

— Dinamită. 

— Ce să faci cu dinamita? 

— Ce se face cu dinamita, râse aspru soldatul. Dacă fac să se 
scurteze războiul și numai cu un minut, tot merită osteneala. 

— Singur? 

— M-am gândit că mai găsesc oameni care gândesc ca mine. 
Și dinamita o să le fie de folos. 

— Nu te-ai gândit rău, spuse Vanghele îngândurat. Ce facem 
acum? 

Tudor ridică din umeri, nerăbdător: 

— Să-l ascundem, firește. Poate să stea în remiza de jos. Nici 
dracu nu intră acolo. E un lacăt cât toate zilele la ușă. 

— Atunci... s-o luăm din loc până nu se luminează. Nemţii s-ar 
putea alarma văzând atâta forfotă pe drum. O luăm pe cărare. 
Domnule Tudor, dă-i pălăria dumitale, să creadă nemţii că e 
paznicul. lar dumneata rămâi aici până vine inginerul. Spune-i 
că n-a mai venit nimeni, că ai pândit aici, în birou, toată 
noaptea. 

— Crezi că e bine? 

— Altfel cum îi explici chiștoacele de pe jos și fumul? Cheia de 
la remiză unde-i? 

— E la mine. Poftim. 

Îi dădu cheia, soldatul o luă înainte, se opri în ușă cu ochii la 
el. 

— Ştiam eu c-o să dau de oameni cumsecade... 


2 


— Scoală-te, Tudor, e seară! 

Dintr-un salt ajunse în mijlocul camerei. Eva, din ușă, îl privi 
mirată: 

— De ce te-ai speriat așa? E timpul să-ţi începi slujba. 
Niciodată n-ai dormit așa de mult. 

— Am avut... un coșmar, încercă să-i explice. Mi se părea că 
mă urmăresc niște oameni înarmați. 

— Nu te mai gândi. Deocamdată e liniște. Am fost și i-am dat 


mâncare. 

— Cui i-ai dat mâncare? 

— Lasă, nu te teme, mi-a spus Vanghele tot. Prizonierul tău e 
în siguranţă. După ce s-o înnopta, îi spăl uniforma. l-am dat un 
costum de-al tatii și i-am dus o pătură, că pe nădejdea voastră... 
Hai, îmbracă-te. Sper că în noaptea asta nu mai aduci alt 
musafir. 

Plecă din ușă râzând. Tudor încercă să se dezmeticească. 
Refăcu în minte întâmplarea ciudată din noaptea trecută. 
Dimineaţa, după ce Vanghele plecase cu soldatul, l-a cuprins 
îngrijorarea. Tot i se părea că pietrarii îl privesc bănuitori; 
inginerul îl găsise acolo, în birou, măturând scrumul și capetele 
de ţigări de pe jos. 

— Ce-a fost pe-aici? l-a întrebat în loc de salut. 

— Nimic, domnule inginer. Am pândit împreună cu Vanghele. 
Când aici, când sus, când pe drumul spre pescărie. Liniște toată 
noaptea. 

— Am vorbit cu șeful de post când am plecat de acasă. Se 
caută un fugar; nemții au făcut plângere că la un depozit de pe 
malul Dunării cineva a-ncercat să pună foc. Santinelele au prins 
de veste, au tras, omul a fugit. În urma lui au cercetat fiecare fir 
de iarbă. Și au găsit, agăţat într-o ramură de salcâm, un fir de 
haină. Specialiștii spun că e haină de soldat. 

— Soldat, pe aici? Poate dintre artileriști... 

— De la artileriști n-a ieșit nimeni, din tabără zilele astea. 
Înseamnă că-i un dezertor. Nemţii au cerut jandarmeriei să 
cerceteze... 

— N-au decât. Aici, la noi, e liniște... 

Când a ieșit din birou, simțea că-i tremură genunchii. Vorbise 
liniștit, ca să nu dea loc la vreo bănuială, dar pentru liniștea 
aceasta trebuise să-și încordeze întreaga ființă. A coborât agale 
poteca, i-a dat lui Gheorghe bâta și s-a dus la culcare. In minte i 
se învălmășeau imagini din povestirea soldatului; se afla la 
frontiera atât de labilă dintre bine și rău, dintre viaţă și moarte; 
câteva ceasuri îi dezvăluiseră un nou univers, aspru și lipsit de 
speranţă; când a dat cu ochii, în cămăruţa lui, de manuscrisul 
romanului, a simţit pornirea cinstită de a pune pe foc toate 
plăsmuirile începute într-o epocă în care era la fel de neștiutor 
ca un prunc nou-născut... 

S-a culcat, dar somnul nu i se lipea de gene; a auzit mașinile 


pornind, pe rând, la truda lor de toate zilele; a ascultat 
zgomotele obișnuite ale carierei care se trezea ca de obicei; de 
zece ori a sărit din pat și a alergat la fereastră, cu teama că un 
oarecine s-ar apropia de remiza aproape goală, unde șobolanii 
devorau treptat  canapelele de piele ale  Renault-ului 
decapotabil. În cele din urmă s-a resemnat: fie ce-o fi; la urma 
urmei, de ce tocmai astăzi să-i vină cuiva ideea de a deschide 
remiza? Cheia era la el, se prefăcuse că a uitat-o când 
terminase serviciul, și nici Gheorghe nu l-a întrebat de ea. 

A adormit târziu. Aţipea și tresărea mereu. Visa crâmpeie din 
povestea soldatului: un bărbat fără chip, purtând căciulă cu 
clape și „balalaică” de gât; o femeie cu plete lungi, blonde, 
îmbrăţișându-l cu disperare; un muribund, în marginea pădurii, 
pregătindu-se să tragă cele din urmă cartușe... 

leși din casă. Se făcuse seară, „Blitz”-urile își ocupaseră locul 
lor în stânga barăcii. Văzu jarul a două ţigări și se dădu mai 
aproape. Distinse șapca de marinar a lui Vanghele și un chipiu 
ofițeresc. 

— Să trăiţi, domnule maior. 

— Am onoarea, domnule Tudor. Cum vă merg treburile? 

— Deocamdată ce să vă spun? Incă nu le-am început. Pentru 
mine e dimineață. Pornesc la lucru când alţii se duc la culcare. 

— În schimb ai liniște. Uneori te invidiez pentru serviciul ăsta. 
Singur, nesupărat de nimeni, te plimbi de colo-colo prin carieră. 
Doar că trebuie să fii cu ochii-n patru. 

— Și sunt, spuse Tudor repede. Îmi iau slujba-n serios, 
domnule maior. 

— Ei bine, despre asta vreau să-ţi vorbesc. L-am întrebat și pe 
domnul Vanghele, el nu știe nimic. Te întreb și pe dumneata: n- 
ai văzut un militar dând târcoale pe-aici ? 

— Un militar? De sus, de la baterie? 

— Nu. Cei de la baterie nu umblă razna. E vorba de un 
dezertor. 

— N-am văzut. Noaptea, prin văgăuna asta, dacă nu cunoşti 
bine potecile, îţi poţi frânge gâtul. 

— Asta mă gândeam și eu, spuse maiorul. Dar era datoria 
mea să întreb. Am primit o informaţie că prin locurile astea s-ar 
învârti un soldat înalt, fără armă și fără centură. Șefului de post 
i-a spus o bătrână că l-a văzut peste deal, la pepenărie, acum 
două-trei zile. Au luat jandarmii tot satul la cercetat; au călcat 


ogoarele de peste deal, au cotrobăit prin tufișuri. Nici urmă de 
soldat. 

— O fi plecat în altă parte. Ce să caute în pustietatea asta? 
Dac-aș fi fugar, m-aș ascunde într-un loc cu lume multă, unde 
poţi trece nebăgat în seamă. 

— Și eu aș face la fel. Oricum, dacă simţi ceva, dă-mi de veste 
imediat. 

— Bine-nţeles, domnule maior. 

— La orice oră ar fi, vii și-mi dai de veste. Nu vreau să mă fac 
de rușine, să mi-o ia înainte șeful de post sau vreo patrulă 
germană. 

— De când patrulele germane caută un dezertor român? 

— De fapt se caută un om în haină militară care a încercat să 
dea foc unui depozit. Toate trupele din zonă sunt în stare de 
alarmă. Le e teamă de vreun bucluc. Soldatul acela s-ar putea 
să nu fie singur. 

— E limpede, domnule maior. Tocmai plecam să-mi fac 
rondul. Dacă simt ceva, vă dau de veste. Sper să nu mă ia 
patrulele germane drept un soldat deghizat. 

— Nu. L-am prevenit pe comandant să nu se lege inutil de 
oameni. De altfel, soldaţii lor au început să cunoască personalul 
carierei. Ar putea distinge lesne un om străin. Nu te mai rețin, 
domnule Tudor. Îţi doresc serviciu ușor. 

— Mulţumesc, domnule maior. 

Se depărta în grabă, ca să nu i se observe tulburarea. 
Vanghele nu scosese nicio vorbă. Se întrebă ce rost avea 
tăcerea lui ciudată. Auzi glasul ofițerului din urmă: 

— Domnule Tudor, o clipă. 

Se întoarse, cu inima bătând frenetic. Oare nu i-a întins o 
capcană? Maiorul făcu câţiva pași în întâmpinarea lui. 

— Am uitat să-mi împlinesc încă o datorie... Ceva mai 
neplăcută decât prima. 

— Vă ascult, domnule maior. 

— Trebuie să-ţi amintesc un articol din lege: cine ascunde sau 
ajută un dezertor este pedepsit aspru. 

— De ce-mi spuneţi mie asta? 

— Nu ţi-o spun anume dumitale. Am repetat-o fiecărui om cu 
care am stat de vorbă azi. Pentru orice eventualitate. Sincer să 
fiu, n-aş vrea să i se-ntâmple nimănui ceva neplăcut. 

— Nici eu, domnule maior, vă asigur! 


Maiorul aruncă ţigara, o strivi cu talpa cizmei, apoi îl salută cu 
mâna la șapcă și se întoarse lângă Vanghele. Tudor porni pe 
drumul care urca spre concasor. Se străduia să calce firesc, ca 
un om nevinovat. 

Bătu toată noaptea potecile din jurul carierei, urcă și cobori, 
cercetă porțile și spaţiul dintre barăci și munte, cu un zel mai 
mare ca niciodată. Bănuia că undeva, în preajmă, vor fi pândind 
în așteptarea dezertorului fie patrulele germane, fie soldaţii de 
la artilerie, fie jandarmii din sat. Căută să dovedească acestor 
spectatori nevăzuţi că nici cariera nu-i chiar un pustiu în care se 
poate ascunde cine vrea. Între timp, rememora povestea 
dezertorului și făurea în minte tot felul de planuri, cum să-l ajute 
mai departe. Dar fiecare plan în parte și toate la un loc se 
arătară la fel de șubrede. Știa că nu e de glumit. Maiorul îl 
prevenise doar: „Cine ascunde sau ajută un dezertor...” Bănuia 
maiorul ceva? Voise pur și simplu să-l prevină? Incercase să-l 
vâre-n sperieți? Din tonul acela neutru, de conversaţie banală, 
nu reușise să-și dea seama. 

Maiorul trecea des prin carieră; venea uneori, seara, să stea 
de vorbă cu nemţii, sau dimineaţa, să ceară ceva 
magazionerului: niște unelte pentru săpat adăposturi, ceva 
ciment, grinzi pentru depozitul de muniții sau un aparat de 
sudură. Când îl vedea pe Tudor îl saluta amical, schimbau 
câteva fraze banale despre vreme sau își făgăduiau o ipotetică 
partidă de pescuit. Pe același ton amabil, neutru, cu care-și 
formulase acum ameninţarea... 

Nu izbuti să-și facă o părere despre intenţiile maiorului. Poate 
Vanghele să-i spună ceva mai mult. Vanghele stătuse de vorbă 
cu maiorul... 


3 


Spre dimineaţă, rătăcind agale pe lângă gardul de sus, auzi 
vuiet de motor. Se opri locului să asculte, intrigat: cine se 
încumeta să circule, noaptea, pe drumurile acestea grele și 
pustii? Faruri camuflate sclipiră scurt în vale, spre sat; vehiculul 
începu să urce trudnic drumul care ducea spre culmea dealului 
și înconjura cetatea. Când ajunse la curba din capătul pantei 
spre carieră, două siluete se arătară în calea mașinii. In lumina 
slabă, albăstruie, a farurilor, Tudor distinse soldaţi germani 


înarmaţi cu pistoale-mitralieră. Fără-ndoială, o patrulă care se 
ascunsese de cu seară în tufele din preajma drumului. Se gândi 
că soldatul ar fi fost pierdut dacă s-ar fi învârtit acum prin 
preajma carierei... 

Lumina unei lanterne clipi spre portiera camionetei; se văzu 
vag cineva din mașină întinzând soldaţilor o hârtie, probabil un 
document care explica acest transport nocturn. Apoi camioneta 
porni la vale, cu arcurile gemând. Ce-o mai fi și asta? se întrebă 
Tudor pornind cât putea de repede pe poteca abruptă. 

Camioneta mergea încet, căutându-și prudent drumul la 
lumina săracă a farurilor camuflate. Tudor ajunse jos cam în 
același timp cu ea. Văzu santinela de la poartă cercetând 
mașina. Apoi oblonul din spate se deschise. Coborâră doi soldaţi 
și un subofițer. Acesta din urma strigă o poruncă scurtă; un 
câine mare sări din mașină și se lipi de cizma subofițerului. Asta 
mai lipsea, un câine poliţist! Te așteaptă zile grele, soldatule, își 
spuse Tudor. 

Camioneta întoarse scurt și-și găsi loc în preajma porţii, sub 
ochii santinelei. Şoferul cobori trântind portiera și spuse ceva 
santinelei care izbucni în râs. Noii veniţi intrară pe rând pe 
poartă și după un minut liniștea se așternu din nou. 

Işi reluă rondul cu pas egal, de paznic plictisit. Descoperi că 
pe drumul spre pescărie se mai afla o patrulă; soldaţii germani 
vorbeau încet între ei și fumau, ascunși într-un soi de scorbură 
puțin adâncă. Așadar, toate drumurile erau păzite. Încotro o iei, 
soldatule? își spuse cu amărăciune. 

Reveni pe platoul din faţa barăcilor când se lumina de ziuă. 
Cel dintâi ieși din casă Șușnea; numai în pantaloni, cu picioarele 
goale, coborî malul și se spălă în Dunăre, împroșcând zgomotos 
apa în jur. Tudor se apropie de el. Il aşteptă să-și termine 
bălăceala voioasă și-i povesti despre musafirii nocturni. 

— Cu siguranţă că pe soldat îl caută, încuviință Șușnea. Mă 
duc la el să mai dregem ascunzătoarea. 

Plecă în grabă spre remiză, fără să se uite-napoi. 

Vanghele, din prag, îl urmări cu privirea. Era tot așa, fără 
cămașă, cu un prosop aruncat peste gât, ca boxerii. Se apropie 
de Tudor: 

— Ce puneţi la cale așa de dimineață? 

— Vorbim despre niște musafiri care-au sosit azi-noapte la 
vecinii noștri. 


— Știu. l-am văzut. Am auzit motorul și m-am uitat pe geam. 
Or fi având de gând să facă grădină zoologică aici. 

— Nu mai râde, nea Vanghele. Cu câinele ăsta s-ar putea să 
dăm de bucluc. 

— Fii pe pace, nu se-ntâmplă nimic. Știu eu cum e cu câinii. 
Trebuie să aibă o urmă proaspătă, sau un lucru pe care să-l 
miroasă. N-au nici una, nici alta. L-au adus aici de ochii lumii, ca 
să ne sperie. 

— Dacă dihania aia intră în remiză, precis îl simte pe soldat. 

— Nu cred. În remiză miroase a benzină și a cauciuc. Și mai e 
pe-acolo niște ţipirig. Cred că i-o da prin gând lui Șușnea să-l 
împrăștie pe jos așa, din greșeală... 

lordache și Florică apărură și ei. Îl văzură pe Șușnea ieșind din 
remiză, îl priviră întrebător. 

— Aţi umblat cumva cu lampa de benzină? întrebă el agresiv. 
De două ceasuri o caut! 

— De ce nu spui? E la mine, mormăi lordache. Nu ţii minte, de 
când am lipit căldarea... 

— Când ne-ntoarcem, la prânz, să mi-o dai. Am nevoie de ea. 
Și zoriţi și voi, că plec singur. Nu vreau să mă tragă de mânecă 
să merg la lucru. 

— Păi nici n-am mâncat, spuse Florică. Lasă-i, că nu se 
prăpădesc de dorul nostru. 

Șușnea ridică din umeri și se îndreptă spre camionul lui. 
Scoase manivela și începu să învârtească, icnind. 

Un pietrar mic de statură, purtând vestă neagră, peste 
cămașa fără guler, cobori grăbit pe cărare, alunecând pe 
pietrișul mărunt. Se opri la înălțimea acoperișurilor și strigă de- 
acolo spre cei de jos: 

— Domnu’ Șușnea! Oprește motorul! 

— Abia l-am pornit, spuse Șușnea nemulţumit. Ce s-a 
întâmplat? 

— Ordin de la dom’ inginer, rămâneţi pe loc, nu pleacă nimeni 
la lucru. 

Șușnea ridică din umeri și se urcă pe scara mașinii. Tăie 
contactul, sări jos, își aprinse o ţigară. Hârșâitul chibritului avea 
un sunet ciudat în liniștea care se așternuse peste carieră. 
Pietrarul porni înapoi, mai puţin grăbit decât la venire. Din 
baracă se arătară ceilalţi doi șoferi, mestecând absenți o ultimă 
îmbucătură: 


— Ce i-o fi apucat? 

— O să aflăm noi acuș, spuse Șușnea. Deocamdată rămânem 
pe loc. 

Gheorghe, cel din urmă locuitor al barăcii, ieși în ușă, ciufulit 
și morocănos. Privi în tăcere la grupul celor care așteptau în 
preajma mașinilor; se apropie și el, încheindu-și din mers 
cămașa și privind întrebător de la unul la altul. Dar nimeni nu-i 
adresă nicio vorbă. Așteptau. Până și la atelierul german era 
liniște, de parcă porunca inginerului ar fi avut putere și dincolo 
de gardul de sârmă ghimpată. 

Tudor făcu un pas spre Vanghele, întrebându-l din ochi: „ce 
zici de chestia asta?” Vanghele zâmbi și ridică din umeri, apoi se 
întoarse cu faţa spre deal. Priviră toți într-acolo. Un mic grup de 
oameni, cobora în șir indian pe partea abruptă. Primul era 
inginerul, în costum, cu cravată, cum venea de obicei dimineaţa. 
In urma lui se înșirau maiorul Dragomirescu, șeful de post - un 
plutonier gras, ale cărui picioare înfășurate în moletiere păreau 
disproporționat de subţiri față de trupul mătăhălos - iar după el 
doi jandarmi tineri cu armele la umăr. Vanghele îi aruncă o 
privire lui Tudor: 

— Ce de lume, domnule! S-o fi încheiat pacea? 

— Slabă nădejde! Veștile bune nu se aduc în vârful baionetei. 

Pietrișul scrâșnea sub bocancii grei ai jandarmilor. Cei de jos 
înaintară către spaţiul dintre barăci unde se sfârșea cărarea. Il 
salutară pe inginer și el se opri cu câţiva pași mai sus decât ei, 
ca la o tribună. In spatele lui se înșiruiau tăcuți, rău-prevestitori, 
oamenii în uniformă. 

— Bună dimineața, spuse inginerul.. S-a întâmplat un lucru 
neplăcut, de aceea v-am oprit de la treabă. Domnul șef de post 
o să vă spună despre ce e vorba. 

Șeful de post își trase capela mai pe ochi, tuși ascunzându-și 
pentru o clipă fălcile îndărătul pumnului uriaș, își îndreptă 
cureaua armei pe umăr. 

— Oameni buni! S-a întâmplat ceva grav prin locurile noastre. 
Un om în haine de soldat, dezertor de pe front, probabil, a 
încercat să dea foc unui depozit german. Acest om, care-a fugit 
de la datoria lui, care și-a încălcat jurământul față de rege și de 
țară, se ascunde undeva pe-aici. 

— Fii liniștit, domnule Tudor, șopti Vanghele. O să ai vreme 
destulă să te sperii... 


— ...Noi îl socotim criminal, urmă șeful de post. Nu mă pricep 
să ţin discursuri. Eu sunt dator să apăr legea. Un om care calcă 
legea e dușmanul meu. De aceea, să știți că n-o să mă las până 
nu-l prind. Dacă vreunul dintre dumneavoastră a auzit sau a 
văzut ceva care m-ar putea pune pe urma fugarului, să spună 
aici, pe loc, tot ce știe! 

Tudor își furișă privirea spre oamenii din jurul lui. Toţi tăceau 
și se uitau în jos, de parcă n-ar fi auzit cuvintele din urmă ale 
jandarmului. 

— Domnule inginer, spuse maiorul Dragomirescu, avem ordin 
să facem cercetări în carieră. Se pare că oamenii 
dumneavoastră nu știu nimic despre existenţa dezertorului. 
Totuși trebuie să ne convingem că nimeni străin n-a pătruns 
aici. 

— Mă rog, spuse inginerul. Ordinul nu se discută. Am primit și 
eu telefon de la Brăila. Societatea e de acord să se controleze în 
carieră. 

— Și mai e ceva... spuse maiorul ezitând. Există aprobare de 
la statul major ca la cercetări să participe și o echipă de 
specialiști germani. 

— N-am nicio știre despre asta, spuse mirat inginerul. Totuși, 
dacă dumneavoastră declaraţi că vi s-a comunicat... 

— Da, am primit notă telefonică. Știu că e neplăcut, dar e 
vorba de o echipă de specialiști. 

— Și dacă, prin absurd, tocmai specialiștii îl găsesc pe 
soldatul acela... Ce se întâmplă? Au dreptul să-l aresteze? 

— N-au dreptul, firește, spuse maiorul repede. Pe teritoriul 
nostru numai jandarmeria are dreptul să aresteze oameni. 

— Măcar să-l găsim, mormăi șeful de post. ÎI leg cu mâna mea 
și-l trimit la Tulcea din post în post, ca pe tâlhari. 

Inginerul întinse brațele în lături, cu o figură resemnată: 

— Dacă așa sunt ordinele, procedaţi în consecinţă. Nu vă 
ascund că povestea asta îmi displace profund. Și o să vă rog să 
mă iertaţi că nu iau parte la... Știţi am treabă multă la birou. 
Oameni buni, fiți înţelegători și dați concursul autorităţilor. După 
aceea, la lucru! 

Se întoarse și plecă, adus de spate, pe cărarea care urca spre 
concasor. 

Lui Tudor nu-i plăcu plecarea aceasta grăbită, aproape o fugă. 
ÎI revolta gestul neașteptat al inginerului, i se părea un act de 


lașitate, o  desolidarizare; în fond aici sunt oamenii lui, 
cercetarea are loc în întreprinderea lui; de ce se spală pe mâini 
de răspundere în felul acesta? 

Șeful de post cobori cam în silă, după ce privi dezaprobator 
peste umăr spre inginerul care se depărta; ajunse pe platforma 
de piatră, alături de șoferi; acum nu mai părea atât de 
impunător, dar sub cozorocul capelei lui de postav ochii cătau în 
jur neprietenos. Nimeni nu se clinti, așteptau ceva, un semnal, 
un îndemn, care nu venea de nicăieri. Maiorul Dragomirescu se 
uită în jurul lui, oftă, apoi făcu câţiva pași spre poarta păzită de 
santinelele germane. Ca și cum atâta aștepta, echipa de 
specialiști se ivi de după ghereta santinelei. In frunte, maiorul 
Wagner, ţeapăn și echipat corect, până la ultimul nasture; după 
el un subofițer ducând câinele de lesă; în urmă doi soldați cu 
pistoale-mitralieră în poziţia la piept. Maiorul Wagner salută 
scurt, Dragomirescu îi răspunse la fel de scurt, oficial; nu-și 
dădură mâna. De altfel, ofițerul german purta mănuși. Maiorul 
Dragomirescu păru că abia acum s-a dezmeticit; își puse și el 
mănușile, se apropie de neamt și-i spuse încet în limba 
germană: 

— Putem începe, oamenilor li s-a spus despre ce e vorba. 
Dacă n-aveţi nimic împotrivă, împărţim zona în două. 
Dumneavoastră cercetaţi locuinţele și debarcaderul; noi luăm 
remiza și malul din spate, până la poarta de jos. Apoi plecăm 
împreună în sus, prin carieră, la concasor și mai departe până la 
cetate. 

— De acord, spuse scurt maiorul Wagner. 

Civilii rămaseră pe platformă, în preajma cărării care urca; 
fără să le dea vreo atenție, ofiterul german făcu semn 
subofițerului cu câinele. Acesta strigă o poruncă scurtă; era un 
militar între două vârste, cu obraji bucălaţi și șolduri mari; te-ai 
fi așteptat să aibă un glas blajin, dar de fapt cuvintele-comenzi 
către câine erau rostite pe un ton aspru, ca o ocară. 

Câinele zmuci lesa solidă pe care conductorul și-o înfășurase 
pe pumn; trăgea înainte, spre oamenii din faţa lui. Era o dihanie 
cu totul respectabilă, cu blană neagră și lucioasă, piept lat, bot 
lung și urechi mari, ascuţite. Un lup ar fi părut o biată javră pe 
lângă acest splendid câine-poliţist, descendent al unei rase 
selecționate cu grijă, timp de generaţii, până să ajungă aici, pe 
malul Dunării... 


— Cam multă osteneală, spuse Vanghele. De unde l-or fi 
adus? 

— Ce spuneţi? se răsti maiorul Wagner. 

— Mă întrebam de unde-aţi găsit câinele ăsta așa de frumos. 

— A fost adus din București. 

Tocmai din București, gândi Tudor. Adus cu mari sacrificii, 
cum spun prezentatorii de la circ. Adus să caute urma unui 
pribeag care-a parcurs pe jos o mie de kilometri, a înfruntat 
primejdii, a răbdat de foame și a dormit iepurește sub cerul liber 
- mânat de o dorinţă unică și arzătoare, să ajungă pe pământul 
lui... Pe pământul lui, unde un câine negru cu urechi ascuțite și 
ochi inteligenţi, condus de un plutonier venit de departe, este 
nerăbdător să-i ia urma... 

Grupul „specialiștilor” se apropie de prima ușă a barăcii - 
locuinţa lui Vanghele. Acesta își aprinse o ţigară, nepăsător; 
întinse pachetul și celorlalţi. Şoferii luară câte o ţigară cu gesturi 
absente, aproape fără să-și desprindă privirea de la câinele care 
mai mult bătea pasul pe loc, strunit de conductorul lui. Camera 
lui Vanghele era mică și ușor de cercetat; un pat, un mic dulap 
cu vase de bucătărie, hainele atârnate în cuiele bătute în ușă pe 
dinăuntru... „Specialiștii” se mutară la ușa următoare, casa lui 
Șușnea. Eva ieși în prag. La vederea câinelui avu o mișcare de 
spaimă, duse mâna la inimă, păru să-și revină și se dădu repede 
deoparte. Maiorul Wagner făcu un pas lateral, ajungând între ea 
și câine; o salută și-i spuse politicos: 

— Nu vă temeţi domnişoară, câinele e dresat. 

— E așa de mare... spuse ea deslușit. 

— Îmi pare rău că v-aţi speriat. De altfel, refuz să cred că 
fugarul acela s-ar ascunde chiar în casa dumneavoastră. Totuși, 
trebuie să-mi fac datoria... 

Dădu un ordin cu glas scăzut subofițerului, acesta se trase 
deoparte cu câine cu tot; maiorul intră singur în casă, de afară 
se auziră ușile camerelor deschizându-se pe rând. După câteva 
clipe, maiorul Wagner apăru iarăși în ușă, făcu un gest 
curtenitor către Eva, invitând-o să intre: 

— Încă o dată, mii de scuze... 

Se apropie de soldaţii săi, le făcu semn să intre în cele două 
camere rămase necercetate: cea în care locuiau Florică și 
lordache, a cărei ușă rămăsese deschisă de perete, și ultima, a 
lui Gheorghe. 


Tudor nu îndrăznea să se uite spre remiză; auzi pașii grei ai 
jandarmilor tropăind într-acolo, nimeni nu-și ridică privirea, cei 
care știau, de teamă să nu se trădeze; cei care nu știau, pentru 
că nu-i interesa. Se auzi ușa mare de lemn scârțâind pe pietrișul 
din fața remizei. Maiorul Dragomirescu dispăru înăuntru. Șeful 
de post rămase în ușă. Soldaţii așteptau neutri, la doi pași mai 
încolo, cu puștile la umăr. 

— Aici n-are cum să fie, se auzi dinăuntru glasul maiorului. 

Tudor schimbă o privire cu Vanghele. Ochii lui zâmbeau sau 
numai i se părea? Maiorul ieși scuturându-și palmele 
înmănușate; șeful de post îl urmărea cu respect. 

— Soldaţii să cerceteze malul până la panta de jos, spuse 
maiorul. Atenţie la tufe și la scobiturile din mal. Pe urmă, să vină 
și ei sus. 

— Aţi auzit? spuse șeful de post. Executarea! 

Cei doi jandarmi pocniră călcâiele, cu mâna pe cureaua armei, 
și se depărtară spre pescărie. Maiorul Dragomirescu se apropie 
de civili împreună cu plutonierul, care părea cam dezamăgit. 

— Nu-i el prost să stea chiar în gura lupului, comentă maiorul. 

— Asta mă gândeam și eu, aprobă jandarmul zelos. Pază 
peste tot, santinele, unde să se-ascundă? A 

Maiorul Wagner terminase și el cercetarea. Işi lăsă soldaţii cu 
câinele ceva mai departe, se apropie de Dragomirescu și-i spuse 
în nemţește: 

— Noi am terminat aici. N-am găsit nimic. 

— Nici noi n-am găsit. 

— Să mergem sus. În carieră nu cred să se fi ascuns; mai 
degrabă și-o fi găsit adăpost în ruinele cetății... 

— S-ar putea să aveţi dreptate... 

Șeful de post asculta cu acea expresie ciudată și 
neîncrezătoare pe care o iau oamenii simpli când aud vorbindu- 
se într-o limbă străină. Maiorul Dragomirescu se întoarse spre el: 

— Domnul maior Wagner e de părere că s-o fi ascuns la 
cetate. O să mergem sus. Vezi te rog ce fac oamenii dumitale. 

Plutonierul se depărtă într-un simulacru de pas alergător. 
Maiorul Wagner își luă soldaţii, le dădu câteva porunci și ei se 
răspândiră în jurul gardului de sârmă, pornind în sus, printre 
bolovanii albi și grei. Maiorul Dragomirescu se apropie de Tudor, 
scoase ţigările. 

— Neplăcută poveste, domnule Tudor. Dumneata, ca 


intelectual, nu ești deprins cu asemenea scene... Ce să-i faci, e 
război. 

Aprinse ţigara, îi oferi foc și lui Tudor, apoi îl privi ţintă și-i 
spuse din vârful buzelor: 

— Apropo, domnișoara Eva are unele obiceiuri ciudate. 

— N-am observat. Vă referiţi la ceva anume? 

— Am văzut-o aseară cu un sufertaș în mână, ducându-se în 
remiză. Obișnuiește să ia masa acolo? 

— Uneori da, izbuti Tudor să articuleze și simţi că-i vine 
ameţeală. 


Capitolul 6 
1 


Vanghele își scutură scrumul ţigării pe jos, după obiceiul lui. 

— Astea-s planuri fanteziste, băieţi. 

— De ce? sări Șușnea. Îl îmbrăcăm în femeie, spunem că-i 
bolnav de o boală contagioasă, febră tifoidă de pildă, și-i dăm 
bătaie spre munte. Acolo nu prea umblă nici agenţii germani și 
nici jandarmii nu se bagă... 

— La stână, spuse visător soldatul. Înfrăţit cu cerul și cu 
stelele. Picior de om nu ajunge prin părţile alea; ziare nu sunt, 
electricitate nu e, oamenii trăiesc ca acum o mie de ani. Mai des 
vin urșii decât agenţii secreți. 

— Atunci așa facem, se bucură Șușnea. Garantez eu că nu se 
agaţă nimeni de el; îl oblojim frumos și când or auzi de febra 
tifoidă... 

— Planul e bun, încuviinţă Tudor. 

— Pân-la urmă, n-avem încotro, spuse Vanghele. O să riscăm. 
Ne mai trebuie o hârtie care să arate că mașina aduce piese de 
la Brașov. 

— Îl conving eu pe inginer să ne dea hârtia asta. Diseară 
plecăm. 

— O clipă, spuse încet soldatul. Mai trebuie să mă-ntrebaţi și 
pe mine dacă vreau. 

— De ce să nu vrei? sări Vanghele cu gura. 

— Nu pentru asta am fugit de-acolo, de pe front. Să-mi pun 
pielea la adăpost. Poate m-aţi înțeles greșit. Nu sunt un laș. 

— Cine a spus că ești un laș? mormăi Șușnea. 

— Știm că nu ești, întări Vanghele. Un laș s-ar fi dat bătut de 
zece ori, dacă trecea prin ce-ai trecut dumneata. Insă vezi că 
pe-aici oamenii sunt curioși. Șeful de post o fi el un nătărău, dar 
e foarte încăpățânat. Acum și-a pus în gând să prindă 
dezertorul. Un fel de ambiţie a lui. l-a intrat în cap că trebuie să-l 
găsească și să-l trimită din post în post la județ. Nu-l crezi în 
stare? 

Soldatul se foi pe scaunul lui, se uită spre tavanul magaziei, 
luând drept martor un Dumnezeu pitit, probabil, în colțul 
întunecos de deasupra  „Renault”-ului, unde atârna o 
strălucitoare pânză de păianjen. 


— Fraţilor, se rugă el, încercaţi să pricepeţi. Eram cel mai bun 
țintaș din toată compania; cunosc la perfecţie aparatura de 
telefoane; sunt un om curajos și nici puterea braţelor nu-mi 
lipsește. Cum mi-ar sta ascuns într-o stână, pe vârf de munte, în 
vreme ce atâta lume pătimește'? Luaţi-mă lângă voi, să lupt în 
ceata voastră! 

— Ceată? Care ceată? protestară toţi trei. 

— Vreţi să spuneţi că m-aţi ajutat numai din milostivirea 
inimii? Mi-am dat seama demult că sunteți împotriva nemților... 

— Asta-i altă poveste, mormăi Vanghele. E drept că nu-i prea 
iubim. Dar să spui că suntem o ceată... 

— Da. O ceată de partizani. 

— Auzi la el! se miră Șușnea. De unde-ai mai scos-o și p-asta? 

— Ei! Vă pot spune și cine-i șeful. 

Râseră mânzește, încercând s-o facă pe nepăsătorii. 

— Asta-i bună! 

— Șef ne lipsea! 

— Care-i ăla, dacă știi atât de bine? Spune-l, să aflăm și noi! 

Soldatul se uită de la unul la altul, neîncrezător; fața lui tânără 
căpătase o expresie de copil mirat. 

— Chiar vreţi să vi-l spun? 

— Păi da. Noi nu știm de niciun șef. 

— Bine, spuse soldatul. Văd că nu vreţi să mărturisiţi. Șeful e 
maiorul! 

— Maiorul! exclamă Șușnea. Eşti nebun de-a binelea! 

— la staţi niţel, spuse Vanghele uimit. Zici că maiorul e șeful. 
După ce ţi-ai dat seama? 

— Când a intrat aici, întâi s-a uitat așa, prin toată magazia, pe 
urmă a venit și a ridicat capota mașinii. Eram acolo, mă 
ascunsesem de cum am auzit zarvă pe-afară. Om de meserie, a 
știut unde să caute. Ne-am privit în ochi un minut întreg. După 
aia, maiorul a dus degetul la gură. S-a întors spre ușă și-a strigat 
jandarmilor: „Aici nu-i nimeni!” Asta-i tot. 

Vanghele se înecă cu fumul și începu să tușească, bătându-se 
cu pumnu-n piept. Șușnea rămăsese cu gura căscată. lar Tudor, 
încă uluit, încerca să-și amintească discuţia cu maiorul, să 
descopere sensuri ascunse în cele câteva fraze pe care 
Dragomirescu le pronunţase la prima lor întâlnire. 

— Cu alte cuvinte, te-a văzut și te-a lăsat să scapi? întrebă 
Vanghele când izbuti să se liniștească. 


— Parcă n-aţi ști! se miră soldatul. Hai, fraţilor, lăsaţi teatrul 
ăsta. Ori vă temeţi de mine? Sunt în puterea voastră; cum aș 
putea să vă fac vreun rău când m-aţi scăpat de la moarte? 

— Poate că nu ești dezertor, interveni Tudor. Poate ai auzit de 
la cineva toate poveștile pe care ni le-ai spus. 

Soldatul zâmbi, spuse cu glas coborât: 

— Dumneata, dragă prietene, ai citit prea multe cărți. În cărți 
se poate ca omul să se prefacă într-atâta, încât să-l păcălească 
și pe cel mai apropiat prieten al lui. Dar în viață, asta-i mai greu. 

Șușnea făcu un gest nerăbdător cu mâna lui mare. 

— Gata cu gâlceava. Nu avem vreme să stăm la taclale în 
șopronul ăsta, și mai e și cald. Nu mai fuma atâta, nea 
Vanghele. 

— Alungă ţânţarii, mormăi Vanghele. 

— Mai bine țânțari decât dohanul dumitale. Așadar, să ne 
gândim niţel la domnul maior. Ce hram poartă omul ăsta? Dacă 
tot ce ne spune soldatul e adevărat... 

— Jur pe mama mea, strigă soldatul. 

— ...ĒEi bine, atunci înseamnă că e de partea noastră și trebuie 
să vorbim cu el deschis. Aveţi altă părere? 

Vanghele clătină din cap, într-un semn ce putea fi și afirmativ 
și negativ. Tudor ridică privirea: 

— Vă daţi seama de risc? 

— Riscul cel mare a fost când a dat ochii cu soldatul, spuse 
Șușnea. Riscul lui în primul rând. Dacă șeful de post ar fi fost 
mai isteţ și-ar fi intrat odată cu el... 

— N-aţi văzut că anume l-a ţinut la ușă? făcu Tudor luminat 
deodată. Inseamnă că știa! Sau măcar avea e bănuială. Acum 
înțeleg eu... 

— Ce? întrebă iute Vanghele. 

— Mi-a spus că a văzut-o pe Eva ducând mâncare în remiză. 

— Ei drăcie! Deci a știut tot timpul! explodă Șușnea. Se 
schimbă lucrurile, dacă-i. Așa. Soldatul are dreptate: îl putem 
socoti pe maior șeful nostru... 

— Ușor de zis, îl potoli Vanghele. Poate i-a fost milă. De la 
asta și până la o ceată e drum. Nu uita că maiorul este ofițer cu 
informaţiile. Eu, unul, nu m-aș încrede așa ușor în cumsecădenia 
lui... 


Maiorul Dragomirescu rămase în fața gardului, cu ochii duși 
spre întinderea verde din faţă. Nicio adiere de vânt nu clătina 
pădurea împietrită; jos, în vale, Dunărea însăși era atât de 
liniștită încât, cum rareori se întâmplă, cerul albastru se 
oglindea, generos în apă, împrumutând undelor o strălucire 
azurie, veselă și pură. Dar maiorul nu vedea peisajul. Gândul lui 
era mult mai departe, la întâmplările din ultima vreme, cărora 
se străduia să le dea o explicaţie logică. Mai întâi, fugarul acela. 
Desigur, trebuia să se ascundă undeva, în carieră la fel de bine 
ca oriunde. Orice adăpost e bun pentru un om care n-are nici o 
altă șansă. In seara precedentă, când zvonul despre dezertor se 
răspândise în sat, maiorul aruncase o privire atentă prin 
cazarmă, prin împrejurimi, apoi urmărise, de sus, ce se petrece 
la barăcile celor din carieră. O văzuse pe Eva ieșind din casă, 
privind în jur și dispărând iute pe drumul către remiză, cu un 
sufertaș în mână, folosind un moment în care soldatul german 
privea în altă direcţie... 

In seara aceea, o luptă surdă se dăduse în sufletul lui. Era 
aproape sigur că dezertorul se adăpostea în carieră; un dezertor 
este, din capul locului, un om în afara societăţii, un om care-și 
părăsește postul, camarazii, onoarea de soldat; indiferent de 
motiv, este culpabil și trebuie sancţionat. Dar omul acesta 
venea de pe front, îndurase destule chinuri înainte de a izbuti să 
pună piciorul în ţara lui. Să-l dai pe faţă însemna să adaugi 
acestor chinuri altele, mai atroce. Moartea era pedeapsa 
obișnuită pentru cazurile de dezertare; unele sentințe erau 
trimise unităţilor, cu ordin din partea mareșalului să fie aduse la 
cunoștința trupei și ofițerilor; cele mai multe se încheiau cu 
tragica frază „Sentința a fost executată”. Nu, omul trebuia 
salvat cu orice preț! hotărâse. Mai mult ca sigur că nemții îl vor 
acuza, pe drept sau pe nedrept, că el a încercat să incendieze 
depozitul acela. Le trebuia un făptaș. Incearcă pe urmă, 
soldatule, să dovedești că n-ai fost tu! Cine să te-asculte? Cine 
să te creadă?... 

Cunoscuse o ușurare imensă, un sentiment puternic de 
împăcare cu sine în clipa în care luase hotărârea să-l salveze. 
Dar știa că nu e totul. Căutarea unui fugar pune în mișcare un 
întreg mecanism. Vânătoarea de oameni este o adevărată 
știință; probabil e mai ușor să prinzi un om decât să-l faci 


scăpat. Ostașul trebuie salvat, dar cum? Orice pas greșit, orice 
măruntă imprudenţă, orice întâmplare nefastă puteau atrage 
deopotrivă eșecul stratagemei și un blam asupra lui însuși. ȘI-I 
imagina pe stupidul șef de post, important și gogoman cum îl 
știa, având ocazia să triumfe în faţa unui superior: „Așa ne-a 
fost vorba, dom'maior, adică eu mă lupt să apăr legea și 
dumneavoastră îmi puneţi piedici cu bună știință? Asta în codul 
penal se cheamă complicitate, cu respect vă raportez că trebuie 
să scriu în procesul verbal...” ȘIi-l imagina, apoi, pe falnicul 
maior Wagner, cu mustăcioara lui zbârlită agresiv, încercând să- 
și camufleze sub masca ironiei supărarea, pronunţând cuvinte 
usturătoare la adresa camaraderiei româno-germane și 
ameninţându-l că va raporta până sus această complicitate între 
un ofițer de informaţii și un ostaș fugit de pe front... 

Pentru, maiorul Wagner, dezertorul reprezenta o captură de 
preț. Era probabil convins că el e incendiatorul pe care-l căutau. 
Și oricum, ar fi fost bucuros să nu se întoarcă cu mâna goală... 

Când primise ordinul să colaboreze cu jandarmii și cu echipa 
germană la căutarea dezertorului, chibzuise îndelung. Trebuia 
să găsească o cale sigură, să se orienteze rapid, să profite de 
cea mai mică șansă... 

Dimineaţa, pe când aștepta sosirea „echipei de specialiști”, 
cercetase cu privirea platoul. Ideea salvatoare îi venise într-o 
clipă, parcă de la sine. Dar îi trebuia mult sânge rece și multă 
dibăcie pentru a dirija echipele de urmărire astfel, încât tocmai 
lui să-i revină ascunzătoarea dezertorului. Mai apoi, în susul 
carierei și-n împrejurimi, prin pădure și pe calea dinspre sat, îi 
dăduse mâna să cerceteze cu un zel sălbatic, să scormonească 
fiecare lăstăriș, să se repeadă în gropi, să caute îndărătul 
stâncilor, să se agite cu o energie care n-ar fi lăsat loc nici celei 
mai vagi bănuieli. 

Și izbutise... 

— Dom'le maior, vă caută neamţul! 

Maiorul se întoarse brusc. Sergentul Costea rămăsese în 
spatele lui, la distanța strict regulamentară; nu-l simţise 
apropiindu-se. 

— Ce neamt, băiete? 

— Maiorul care-a umblat azi-dimineaţă cu dumneavoastră și 
cu câinele. Vă așteaptă în bordei, la statul-major. 

— Cu câine cu tot? 


— Nu, câinele a plecat cu mașina și cu plutonierul. Pe la ora 
douăsprezece. Au pornit spre Tulcea. 

— Multe mai știi, se miră Dragomirescu. 

— Păi, nu lucrez la informaţii? Mi-am luat pâinea-n serios, 
domnule maior. 

— Bine, sergent. Hai să vedem ce vrea colegul... 

Neamţul se ridică, la intrarea lui, și-l salută posomorât. 
Dragomirescu se prefăcu a nu-i observa starea de spirit, încercă 
să schimbe câteva cuvinte politicoase despre vreme, dar 
oaspetele său îl opri cu un gest: 

— Nu sunt în vizită de curtoazie, domnule maior. Am venit să 
discutăm incidentul de astăzi. 

— Incident? Nu-mi amintesc. 

— E vorba de soldatul acela. 

— L-aţi prins? 

— Nu era misiunea mea, spuse maiorul Wagner stăpânindu- 
se. Dar nu mă așteptam la atâta nepăsare. Șeful de post este un 
incapabil, nu se pricepe să caute o urmă, să exploateze un 
indiciu. 

— Un jandarm rural nu este un Sherlock Holmes. 

— M-am convins, făcu ironic ofițerul german. Acum înţeleg de 
ce organele noastre au propus de atâtea ori să vă sprijinim în 
serviciul de poliţie. 

— Ne descurcam și singuri, spuse Dragomirescu pe un ton 
potolit. lar un sprijin în acest domeniu seamănă cu un amestec 
în treburile noastre. Nu mă mir că nu s-au acceptat astfel de 
propuneri. 

— Domnule maior, avem altceva de făcut decât să angajăm o 
discuţie politică. Suntem militari și executam ordinele. Eu am 
ordin să asigur liniștea și securitatea unităţii. lar existența 
dezertorului o pune în pericol. V-am spus despre încercarea de 
incendiere a depozitului. 

— Ce vă face să credeți că el a fost? 

— Există probe. Specialiștii noștri lucrează științific. Au 
analizat bucata de stofă găsită într-un tufiș. Era o bucată dintr-o 
uniformă militară. S-au găsit și urme de pulbere arsă. Un soldat 
care a folosit recent o armă. 

Dragomirescu simți că-și pierde răbdarea. Continuă să 
vorbească pe un ton liniștit, prietenesc aproape: 

— Să admitem că soldatul pe care-l căutăm este același cu 


incendiatorul depozitului. Credeţi că el ar fi putut provoca vreun 
neajuns atelierului plutitor, atât de bine păzit? Un om singur, 
împotriva unei unități... 

— Nu cred că-i unul singur. Dimpotrivă, sunt convins că are 
complici. În zilele noastre, într-o ţară civilizată nu se poate 
supraviețui la întâmplare. Probabil să există o veritabilă 
organizaţie care-l ocrotește. Și care i-a arătat drumul spre 
depozitul acela. 

— Exageraţi, spuse Dragomirescu la fel de calm. 

Maiorul Wagner făcu un gest de nerăbdare cu mâinile. 

— Cunosc mentalitatea oamenilor de aici; înainte de război 
am lucrat la Brăila, la un șantier naval. Compatrioţii 
dumneavoastră sunt nesupuși, gata oricând să se pună de-a 
curmezișul. Am văzut destule greve și am fost de faţă când 
vapoarele stăteau nedescărcate lângă chei. 

— Nu erau niște acţiuni politice. Oamenii își cereau drepturile. 

— Așa se zice, dar eu am altă părere. Dumneavoastră, 
românii, aveţi un anumit soi de diplomaţie. Când au început să 
sară-n aer rezervoarele de petrol de pe Valea Prahovei, am 
propus guvernului să-l sprijinim în acţiunile contra sabotajelor. 
„Care sabotaje? ni s-a răspuns. Sunt niște simple accidente. De 
altfel, comisii speciale anchetează ce se petrece acolo...” Am 
văzut rapoartele acestor comisii, domnule maior. Niciuna nu 
constata vreun act de sabotaj. Și totuși, în câteva săptămâni s- 
au distrus mii de tone de petrol. Simple accidente, nu? În câteva 
săptămâni, tot atâtea accidente câte s-au petrecut în toată 
istoria petrolului românesc. 

— Chestiunea mă depășește, îl întrerupse Dragomirescu. Și 
nu văd legătura cu ceea ce ne preocupă acum. 

— Eu o văd, izbucni maiorul Wagner. E vorba de atitudinea 
antigermană a dumneavoastră, a românilor. Când am fost 
mobilizat, fiindcă înainte de război lucrasem în România m-au 
numit în misiunea militară germană. Mi-am luat treaba în 
primire, la un regiment din Argeș. Ei bine, am stat foarte puțin 
acolo. În ziua în care m-am dus pe câmpul de instrucţie ca să-mi 
fac o idee despre stadiul pregătirii soldaţilor, doi comandanţi de 
companie au părăsit ostentativ trupa. M-am dus chiar în ziua 
aceea la generalul meu și am cerut să fiu schimbat, amenințând 
cu demisia. Am raportat, firește, ce s-a petrecut și s-au luat 
măsuri disciplinare împotriva celor doi ofițeri. Dar nu mă mai 


puteam întoarce la regimentul acela. N-am suportat această 
jignire. Am fost mutat la Oberkommando, iar acum m-au trimis 
aici. Povestea se repetă cu mici variaţii. Numai naivii și-au putut 
face iluzii despre esența alianţei româno-germane. 

— Sunteţi într-o pasă neagră, zâmbi maiorul. V-aș propune o 
înghiţitură de coniac. Am o mică rezervă în cortul meu. 

— Mulţumesc, și-așa e prea cald. Și cred că tot coniacul din 
Europa nu mi-ar putea alunga gustul amar al înfrângerii. Pentru 
mine, eșecul acesta este o înfrângere. Daţi-mi dezertorul, și 
rămânem prieteni. 

— Nu-l am, domnule maior. Ce vreţi să insinuați? 

— lertaţi-mă, m-am vrut să insinuez nimic. Voiam să spun: 
ajutaţi-mă să-l găsesc. 

— Jandarmii continuă cercetările. 

— La dracu cu jandarmii ăia grași și nepricepuţi. Sunt convins 
că nici n-au înțeles bine ce-nseamnă un război. Vreau ajutorul 
dumneavoastră. 

— Nu văd ce-aș putea face. Cine știe în ce capăt de ţară se 
ascunde acum, în vreme ce noi ne frământăm inutil. Am făcut 
tot ce se putea face, domnule maior. 

Ofițerul german se înclină, cu o expresie posacă pe faţă, și 
plecă fără să mai adauge un cuvânt. 

După plecarea lui, sergentul Costea intră fără zgomot în 
adăpost: 

— Ambiţios, domnul maior german. 

— Aici erai, sergent? 

— Lângă ușă. lertaţi-mă, domnule maior. Să nu vă-nchipuiţi că 
vă spionez, departe de mine. Dimpotrivă, mă gândeam că v-aș 
putea fi de folos. Cu oameni ambiţioși ca ăsta, nu se știe 
niciodată... 

Maiorul îl privi în ochi. Ochii sergentului, cinstiți și serioși, nu 
se plecară în fața acestei priviri scrutătoare. 

— Sergent Costea, obișnuiesc să am încredere în oameni. 

— Asta aș dori, domnule maior. S-aveţi încredere. In mine, în 
orice caz, puteţi avea. Știu bine ce gândiţi. Sunteţi un om 
credincios ţării. Vă asigur că și eu sunt. V-am spus că înainte de 
război am lucrat o vreme în poliția de siguranță. Am avut de 
câteva ori misiunea să aflu ce fac aliaţii noștri de acum. Se 
întâlneau cu legionarii. Le dădeau arme pe ascuns. E aici o 
logică simplă, domnule maior. Un om care se ferește de lumina 


zilei și caută să-și ascundă faptele reprezintă un pericol. Vedeţi 
bine cum s-au sfârșit toate astea... 
— Din păcate încă nu s-au sfârșit, murmură maiorul. 


3 


Eva își ridică privirea de pe lucru și-și netezi fusta deasupra 
genunchilor. Zâmbi. 

— Complici în toată regula, ce spui? Adăpostim un dezertor. 
Dac-ar ști șeful de post, ne-ar dărâma casa pe noi. 

— Lasă gluma, spuse Tudor. Misiunea ta e să-l hrănești. Avem 
noi grijă să-l ferim de șeful de post. 

— Grozavi mai sunteţi voi. Eu s-o fac pe bucătăreasa, restul 
vă privește. Tata la fel. Să nu mă amestec, că e treabă 
periculoasă. Dar tăinuind un dezertor, sunt mai puţin vinovată 
pentru că nu fac altceva decât să-i pregătesc supă cu găluști? 
Gândiţi cam rudimentar, voi, bărbaţii. 

— Lasă discursurile despre emancipare. Sunt alte lucruri mai 
importante acum. De ce stăm și nu facem nimic? 

— Ce-ai vrea să faci? 

— O acţiune oarecare. Ceva care să-mi risipească senzaţia de 
inutilitate. Uită-te la soldat. A trecut prin tot felul de peripeții, 
fuga lui de pe front e un adevărat roman. Vine aici mânat de un 
îndemn nobil - să lupte. Ce găsește? Niște oameni miloși care-i 
oferă un adăpost sigur. Dar el vrea să lupte, nu să stea ascuns 
într-o magazie și să mănânce supă cu găluști - excelent gătită, 
ce-i drept! 

— Frumos discurs, aprecie Eva. lar complimentul adus artei 
mele culinare a fost de-a dreptul emoţionant. 

— Vorbeam despre lucruri esenţiale, nu de arta culinară. Aș 
vrea să te-ntreb: de ce tac prietenii tăi de la București? N-ai 
putea să le ceri instrucţiuni? Cum poţi lua legătura cu ei? 

— Nu e nevoie să știi chiar tot... 

— la ascultă, se răsti el. Nu cumva n-ai încredere? Ne 
cunoaștem de-atâta vreme, la urma urmei reprezentăm, noi doi, 
o mică organizație... 

— Și vrei să fii tu șeful? 

— Lasă gluma, Eva. Nu e vorba de șef aici. Și nici de o 
ședință. Pur și simplu, e o treabă practică: n-ar fi mai bine să le 
cerem sfatul? 


Eva puse cusătura deoparte, își trecu degetele peste tâmple, 
apoi spre obraji, coborându-le pe bărbie. 

— Am început să fac riduri. Cam devreme, nu? 

— Asta-i prea de tot, spuse el înciudat și se trânti pe patul cu 
cuvertură țărănească, în dungi roșii și negre, care atârna până 
la dușumea. Uite ce te frământă pe tine: ridurile. 

— Dac-ar ști tata, zâmbi ea. Pentru el sunt încă o fetiță. Mă 
mir ca m-a lăsat să aflu despre soldat. N-a avut încotro, trebuia 
să-mi spună cui îi duc de mâncare. Vanghele e singurul care mă 
ia în serios. 

— Și eu te iau în serios, protestă Tudor. Dar văd că tu... 

— Ei bine, ce vrei să-ţi spun? Nu pot trimite scrisori 
deocamdată. Aștept o confirmare, adresele se schimbă des, 
cenzura citește fiecare carte poştală. lartă-mă, trebuie să te 
părăsesc. Mă duc să pregătesc cina... 

Tudor rămase singur în camera mică și curată, pe patul cu 
cuvertură în dungi roșii și negre. Scoase o ţigară, o puse la loc în 
pachet. Lui Șușnea nu-i plăcea să se fumeze în casă. Trecu în 
cămăruţa lui, se așeză la masa de bucătărie, contemplă foile 
albe. Încă nu, își porunci. Tema este cumplit de interesantă, dar 
ar putea semăna cu un jurnal. Deocamdată niciun cuvânt 
despre soldat. Povestea lui o știu perfect; e un capitol pe care-l 
voi purta în minte până când voi scrie ultima filă a romanului. 
Dacă o voi scrie vreodată... Dar povestea aceea nu-i decât un 
început. Ce va fi mai departe? Ce-ar trebui să fie? Luptă, 
acțiune, suferință, victorie... 

Auzi vuietul camioanelor care coborau panta. Deschise o 
carte, în așteptare. După câteva clipe, Șușnea intră trântind ușa 
de la intrare, apoi bătu la ușa lui: 

— Eşti acasă? 

— Poftim, nea Şuşnea. Azi n-am avut chef să ies în oraș... 
Gluma îi muri pe buze, văzând expresia abătută a șoferului. Ce 
s-a întâmplat? 

— Suntem între ciocan și nicovală, asta-i. Dumneata n-ai de 
unde să știi. Cărţi, poezii, distracţie. La un metru deasupra 
pământului. Eva la fel. A auzit explodând o bombă și nu s-a mai 
oprit de la București pân-aici. 

Tudor închise cartea groasă, una dintre puţinele cărți pe care 
izbutise să le ia în graba plecării. O ediţie splendidă din opera lui 
Aristotel. Un volum care adună toată înţelepciunea lumii, dar 


acum unde-i înțelepciunea lumii? Pricepu că-l enervează pe tatăl 
Evei și puse cartea deoparte cu un gest nepăsător. 

— Cărţile nu-s numai distracţie. Uneori te ajută să uiţi ce e în 
jur. Crezi că de plăcere am venit aici? Războiul mi-a încurcat și 
mie destule socoteli. 

— Ah! Ai pierdut un an de facultate. Nu-i mare nenorocire. La 
vârsta dumitale, un an... Asta să fie paguba. Vino cu mine în 
carieră să vezi balamuc. 

— lar aveţi necazuri? 

— Nemţii cer mai multă piatră. Vor să supraîncărcăm mașinile 
și să mărim viteza. Zece transporturi pe zi în loc de opt. Habar 
n-au cât de greu se mișcă încărcătorii, întârzierea lor trebuie s-o 
recuperez gonind pe șosea ca un nebun. Și, colac peste pupăză, 
Florică ăsta cu mofturile lui. Ce-mi face pe la prânz? Mă 
pomenesc cu mașina lui oprită de-a curmezișul drumului. 
Claxonez, îl înjur, el nimic. Nu pot să trec, drum îngust, ca la 
șantier. Mă dau jos să-l zgâlțâi. Florică al meu fuma, stând pe 
scara mașinii. „Ești nebun, i-am spus. Dacă ai pană de ce nu 
tragi pe dreapta?” „N-am pană, s-a încălzit niţel radiatorul și-l 
las să se mai răcească.” „Atunci dă-mi voie să trec, că mă 
grăbesc!” „Zău? zice. Te grăbești! Îţi convine, ai mașină mai 
bună. Dumneata faci zece transporturi și nemţii mă iau la zor că 
eu fac numai opt. Nu te las, na. Să facem amândoi același 
număr de drumuri!” 

— Are și el dreptate-n felul lui. 

Tatăl Evei ridică din umeri. 

— Eu nu zic că n-are dreptate. Dar de ce să am eu neplăceri 
cu nemţii? Delegatul lor e bănuitor și-așa. li tot reproșează 
inginerului că mergem încet, se ceartă cu încărcătorii, îi roagă... 
Vede peste tot sabotaj și rea-voinţță. Umblă cu doi soldați după 
el, cu armele gata. E destul să-l apuce o furie și gata, ne 
pomenim c-un glonţ. Un om cu armă în mână abia așteaptă să 
tragă cu ea. 

— Şi-n loc să tragă-n dumneata vrei să tragă în Florică ăsta? 

— Nu vreau să tragă în nimeni, pricepi? De asta sunt supărat. 
Orice imprudenţă îi înfurie pe nemți. 

— Și dacă el nu poate într-adevăr să facă același număr de 
curse ca dumneata? 

— Nu poate? Ba poate! Mașina n-are nimic. Da-i el al dracului. 
S-a scăpat într-o zi și mi-a spus: „N-o să mă spetesc pentru 


Hitler!” 

— Dar lordache? 

— lordache? Ala-i mai deștept. Le-a arătat nemților că are o 
foaie de arc ruptă și le-a spus că dacă încarcă patru tone de 
piatră rămâne cu mașina-n drum. Ori se duce cu ea la Brăila s-o 
repare, ori pune mai puţină încărcătură. Delegatul s-a socotit el; 
reparația durează cel puţin două săptămâni; în vremea asta ar 
putea căra atâtea tone; mai bine să care mai puţin decât deloc. 
Drumul trebuie terminat. ȘIi-l lasă să-și încarce mașina doar pe 
jumătate. 

— Deci din toţi trei, numai dumneata ești mai cu râvnă. Vrei 
să-i ajuţi pe nemți? 

— Vreau să m-ajut pe mine. Nu-mi trebuie încurcături! 

Cum se împacă aste cu faptul că adăpostești un dezertor? ar 
fi vrut să-i strige. Știi dumneata că Eva este în organizaţie de doi 
ani de zile și că a lipit manifeste pe gardurile Bucureștiului? lar 
dumneata, tatăl ei, le cânţi în strună nemților și faci ce-ţi 
poruncesc? 

— Eva unde-i? întrebă Șușnea mai potolit. 

— S-a dus să pregătească mâncarea. Pentru noi și pentru... 

— Mare belea și cu soldatul ăsta. Dacă prinde cineva de 
veste, ne-am ars. 

— N-are cine. Nu se-ntâmplă nimic, nu-ţi fie frică. 

— Nu mi-e frică. În orice caz, nu pentru mine. Dar mă gândesc 
la Eva. Câtă vreme e soldatul ăsta aici, n-o să am liniște. 

— Deocamdată stă bine. Orice plecare de aici îl poate costa 
capul. 

— Și asta-i adevărat... murmură Șușnea. Bem o ţuică, acu, 
înainte de masă? 

Fără să mai aștepte răspunsul, ieși, se întoarse după o clipă 
cu o sticlă și două păhărele. Se așeză, oftând, pe pat, îi arătă lui 
Tudor scaunul de grădină-restaurant, ciocni, bău o înghiţitură pe 
mutește. Își drese de câteva ori glasul, parcă pregătindu-se de 
un discurs, dar își luă seama și continuă să tacă. Tudor înțelese 
că vrea să spună ceva, dar nu-l îndemnă în niciun fel. Un 
asemenea îndemn poate mai mult strica uneori. Întinse mâna, 
luă sticla, turnă iarăși în păhărelele mici cât degetul. După ce 
dădu peste cap încă o dușcă, Șușnea se aplecă peste masă și 
spuse cu glas coborât: 

— Domnule Tudor, ar trebui să stăm puţin de vorbă. 


— Asta și facem, nu? 

Șușnea privi cu îndărătnicie în fundul păhărelului, ca și cum îi 
venea greu să înceapă. In cele din urmă, ridică privirea: 

— Despre Eva voiam să vorbim. E fată orfană, maică-sa a 
murit acum șase ani. Am rămas singur cu ea, aici, în pustiul 
ăsta. Am ajutat-o cât am putut. O duceam dimineaţa cu 
camionul la școală, în sat. Pe urmă la liceu, la Brăila. În fiecare 
săptămână eram acolo cu mălai, cu fasole, cu slănină, să nu-i 
lipsească nimic. A vrut la facultate, hai la facultate, cu toate că 
nu-mi prea convenea. Oraș mare, lume de tot felul, nu știi ce se- 
ntâmplă. 

— Cu Eva nu s-a-ntâmplat nimic. E o fată cuminte și cu capul 
pe umeri. Poţi fi liniștit... 

— O iubești? 

— Dumneata ce crezi? 

— Eu nu cred. Știu. E firesc. Sunteţi tineri, frumoși, s-a 
întâmplat să veniţi amândoi încoace... Mă gândeam și eu, așa. 
In sat e-un primar. Nu te zoresc să iei o hotărâre, dar mă 
înţelegi. Ca părinte, am și eu o grijă... 

Tudor îl întrerupse: 

— Nu vrea Eva! 

— Nu vrea? se miră Șușnea. Ai vorbit cu ea? 

— De zece ori, nu o dată. 

— Fetele din ziua de azi! Pe vremuri, măritișul era socotit 
lucrul cel mai însemnat pentru o femeie. 

— Se mai schimbă vremurile... 

— Auzi, nu vrea! 

Făcu doi-trei pași prin încăpere, își curăţă unghiile cu chenar 
negru de ulei. Se întoarse iar spre Tudor: 

— Poate că are vreun motiv. Primește niște scrisori. De trei ori 
pân-acum. Poate-o fi vreo colegă, ce știu eu? 

— Da, e o colegă. Fii fără grijă dinspre partea asta. 

Șușnea scoase o ilustrată din buzunarul de la piept al 
combinezonului murdar: 

— Colegă cu nume de bărbat. Ți-am spus că nu mă amestec, 
dar poate-i bine să știi. A venit azi cu poșta. Mi-a dat-o 
Gheorghe. 

Tudor ridică din umeri. 

— De ce ţi-a dat-o dumitale, dacă e a ei? 

Șușnea ridică și el din umeri. 


— Treaba voastră. l-o dau chiar acum. 

— la și sticla, nea Șușnea. Ne-am veselit destul. 

Șușnea îl privi cercetător, încercând parcă să cântărească 
adevărul pe care-l conţinea această glumă anemică, și plecă 
pufnind. 

După cinci minute, Eva în ușă: 

— Te deranjez? 

— Lasă protocolul. Ţi-a trecut supărarea? 

Eva intră, închise ușa, se așeză pe patul acoperit cu velinţă 
tărcată. 

— Mi-a trecut, spuse. De-ar fi fost aceea singura supărare... 
Prietenii de la București nu mai pot să-mi scrie. Și nici eu lor. Am 
primit o ilustrată de la ei. Deocamdată, tăcere. Să aștept 
instrucţiuni. 

— Asta-i chiar o veste proastă... Ce s-o fi întâmplat acolo? 

— Nu-mi dau seama. M-ai întrebat cum ţin legătura cu ei. Ți- 
am spus: prin taxatoare. Pe ceilalţi n-am de unde să-i iau. Așa e 
regula: structura organizaţiei nu trebuie s-o cunoaștem în 
întregime. În caz de cădere, de slăbiciune, un singur om ar 
putea provoca un dezastru. Siguranţa are tot felul de mijloace 
ca să-i silească pe oameni să vorbească. 

— Mai depinde și de oameni, protestă Tudor. 

— Oricum, regulile noastre sunt foarte stricte, accentuă Eva. 
Fiecare își știe legătura imediată. Cade un om. Să zicem că e 
slab, nu rezistă la interogatoriu. Mai divulgă pe unul și lanţul se 
rupe. Organizaţia în sine trăiește mai departe... 

— Înţeleg totul. Dar dacă taxatoarea a căzut, iar ei ţi-au dat 
semnalul de primejdie, ce facem, stăm cu brațele încrucișate? 

— Trebuie să așteptăm, repetă Eva. Mă duc să-i duc soldatului 
mâncarea. 


4 


Tudor ieși din casă imediat în urma Evei. Amurgea. O ceaţă 
albăstruie învăluia coroanele sălciilor din bălță. Nicio adiere de 
vânt. Dunărea părea o foaie de oțel întinsă între maluri. Rana 
albă a muntelui absorbea cele din urmă raze ale apusului; în 
dreptul ei, fluviul se colorase într-un trandafiriu stins. Umbra 
mătăhăloasă a atelierului plutitor se oglindea vag în apa 
cenușie. Nava de lângă el plecase, lăsând locul gol și pașnic, 


lipsit de ameninţarea latentă a tunurilor și mitralierelor. Numai 
soldatul de la poartă își păstra aerul războinic. Tudor se îndreptă 
spre el. Se împrieteniseră vag, cu timpul: Rudolf părea un om 
cumsecade, bonomia lui încuraja o apropiere. 

— Ce faci? întrebă Rudolf. 

— Îmi aștept prietenul. 

— Beţi împreună un șnaps? 

— Chiar două. 

— Când eram acasă, în fiecare duminică beam bere cu 
prietenul meu. 

— Și-acuma cine te oprește? 

— Prietenul meu e departe, iar noi n-avem voie să bem aici. 

— Ah, parcă trebuie să știe cineva? 

Soldatul făcu semn cu degetul la gulerul uniformei, sugerând 
petliţele speciale ale maiorului Wagner, care se-nvârtea toată 
ziua prin carieră și prin împrejurimi. 

— Ți-e teamă de el? 

— Cui nu-i e teamă? 

— Ascultă, Rudolf, duminică seara vino să bei cu noi un 
păhărel. Uite, ușa de colo. Dar te văd eu pe geam și te chem. 

— Mulţumesc, zâmbi Rudolf. Dacă pot, vin. 

Se auzi obișnuitul semnal de încetare a lucrului. De prin 
chepengurile atelierului plutitor începură să iasă oameni în 
salopete. Tudor se depărtă câţiva pași de poartă, să-și aștepte 
prietenul. Lucrătorii începură să iasă, unul câte unul, mormăind 
saluturi către santinelă și grăbind pasul în sus, spre șosea. 

Vanghele îl văzu de departe, printre zăbrelele porţii, îi făcu un 
semn amical cu mâna și grăbi pasul. 

Rudolf împinse poarta și-l salută ca de obicei, în glumă, 
pocnind călcâiele. Vanghele salută și el marţial, cu mâna la 
șapca pătată cu vopsele ca paleta unui pictor. 

— Gata pe ziua de azi, spuse el. Ce faci, domnule scriitor? Ai 
scris o poezie și vrei să mi-o spui? 

— Așa ceva. 

— Nu văd nicio hârtie. 

— O știu pe dinafară. 

Vanghele cobori la locul lui obișnuit, pe pietrele de lângă 
debarcader, să se spele. Din mers își lepădă șapca și cămașa. 
Se aplecă, aproape atingând apa cu fața. Se spălă energic pe 
ceafa tunsă mărunt, apoi pe umeri, pe piept. Mușchii îi jucau sub 


piele. 

— Ești solid! îl admiră Tudor. 

— Eah! Munca, spuse Vanghele. În tinereţe eram cel mai bun 
vâslaș de pe Dunărea de jos. 

— Cred că nemţii zic bodaproste. Ești om de nădejde, unde 
pui umărul se cunoaște. 

Mâna cu prosopul se opri o clipă. Mușchiul deveni ca de bronz. 
Vanghele strânse din dinţi, apoi începu iarăși să se șteargă, mai 
furios parcă. Tudor îl așteptă să-și pună cămașa, îi luă de jos 
șapca de marinar. Porniră la deal, fără să se privească. Sus, pe 
platformă, Vanghele se opri scurt: 

— Ascultă, de unde și până unde vorba asta? 

— Care vorbă? 

— Că zic nemţii bodaproste de pe urma mea. 

— Păi nu-i așa? Om în putere, îndemânatic, vechi în meserie... 

— O fi, zise Vanghele și iarăși i se văzu falca pulsând. Auzi, 
domnule scriitor, eu am apucat și războiul celălalt. Am luptat pe 
front și am căzut prizonier. Ce-am păţit în lagăr n-am vreme să- 
ți povestesc acum. Vreau să știi numai atât: că de atunci n-am 
niciun motiv să-i iubesc pe... arătă cu degetul mare spre cheul 
întunecat, unde se auzeau comenzile gradaţilor pentru apelul de 
seară. Așa că să nu mai spui despre mine ce nu se potrivește. 
De unde știi că-mi dau sufletul muncind pentru ei? 

— Păi nu-i aşa? În câteva zile, vedeta aceea a fost gata. 

— Și, dacă a fost gata? A plecat, vine alta-n loc, că nemţii au 
destule. Dar de grăbit nu ne grăbim pentru războiul lor. Mă crezi 
un vândut, domnule scriitor? 

Tudor încercă să-i distingă trăsăturile prin întuneric. Parcă la 
adăpostul nopţii avea mai mult curaj, putea vorbi mai deschis. 

— Mă gândeam că trebuie s-o lăsăm mai moale cu treburile 
nemților. 

— Ah, ce mai noutate! Nu trebuia să mi-o spui dumneata. O 
știam demult. 

— Să facem ceva, atunci. De unul singur e greu. Dacă-s mai 
mulți și dacă se ajută... 

— Vrei să spui o organizaţie? râse Vanghele. Bună treabă. Eu, 
unul, știu cu ce se mănâncă asta. In șantier la Brăila aveam și 
sindicat și de toate. Manifestaţie de Întâi Mai și așa mai departe. 
Dar acum, aici... e altceva. Dacă prind nemţii de veste... 

— Nu trebuie să prindă de veste. 


— Cine mai e? 

Întrebarea îl lăsă fără grai. N-o prevăzuse, nu se înţelesese cu 
Eva cât trebuie să știe Vanghele despre ei. Dar și așa ar trebui 
să am încredere până la capăt, gândi. Nu poate fi un trădător, 
după felul cum îmi vorbește de când îl cunosc. Și mai e și 
soldatul. O taină ca asta îi leagă pe oameni mai mult decât 
șapte jurăminte... 

— Deocamdată, eu și Eva. Și soldatul. Și-alţii, pe care nu-i 
cunosc. Cineva din București știe de șantierul ăsta. Și ne-am 
gândit să discutăm cu oamenii de încredere. 

— De unde știi că eu îs om de încredere? 

— De ce n-ai fi? 

— Da, spuse Vanghele îngândurat. Fără încredere nu iese 
nimic. Bine, domnule scriitor, să zicem că intru în echipa 
dumitale. Și, mai departe? Ce facem mai departe? 

— Încercăm să-i încurcăm pe nemți. Noi aici, alţii în altă 
parte... Ai auzit: la Buzău a luat foc un tren întreg de cisterne. 
Numai benzină de avion. Ce zici, putea să ia foc din senin? 

— S-o facem atunci, spuse Vanghele simplu. Dar ia seama, 
domnule scriitor. În unitatea germană e un maior care stă cu 
ochii pe noi. Se uită lung și când te duci să bei apă de la butoi. 
Într-o zi mi-a cotrobăit prin pachetul cu mâncare. Uşor de zis 
„să-i încurcăm”. Ce să fac? Să le pun dinamită? De unde 
dinamită? Şi cum s-o pun? Și încotro o iau după aia? 

— Deocamdată nu-i vorba de dinamită. Ar trebui să aflăm ce 
se petrece în șantier. Ce gânduri au nemţii. Și să întârziem 
lucrările pe cât e cu putință. 

— Înţeleg. Atunci ţine minte, să știi ce transmiţi mai departe. 
După vedeta care-a plecat azi vine o canonieră fluvială, un fel 
de baterie plutitoare. Pe urmă: nemţii vor să folosească epava 
din amonte împotriva minelor. Să lege de ea niște plase ca să 
apere atelierul plutitor. Și au de gând să mărească depozitul de 
muniții din mal. Când raportezi toate astea? Azi, mâine? 

— Deocamdată nu știu. Când o veni... legătura. 

— M-am lămurit, spuse Vanghele. Omule, astea sunt știri 
urgente. Dacă ajung la destinaţie peste o lună, și-au pierdut 
orice valoare. 

— Astă-i situaţia, făcu Tudor încurcat. 


5 


— Fata mea? strigă Șușnea. Nu se poate! 

Vanghele îi puse o mână pe umăr. 

— Uite că se poate. 

— De unde și până unde? E studentă, ce legătură are...? 

— Ar fi mai bine s-o întrebi pe ea. Dar nu cu tonul ăsta de tată 
supărat pe copilul care a făcut o poznă. Ea n-a făcut o poznă, ci 
un pas important în viaţă. Ai vreme destulă să vorbești cu ea, să 
te lămurești cum s-a întâmplat. Nu asta contează acum. 
Contează să trecem la fapte. Te duci la pescărie, îi spui lui lacob 
că Eva și scriitorul fac parte din organizația din București. Vrem 
să alcătuim o grupă de patrioţi și aşteptăm indicaţii pentru 
viitoarele acţiuni. Mai spune-le că atelierul plutitor e pregătit 
pentru a primi o navă mare de război. S-au instalat macarale 
speciale pentru ridicarea tunurilor. Povestește-le și despre 
soldat. Și întreabă-i dacă-l putem atrage în acțiunea noastră. 

— Bine, spuse Șușnea. Mă-ntorc cât pot de repede. 

Vanghele se apropie de malul întunecos. Auzi un zgomot de 
motor care răsuna limpede peste tăcerea înaltă a apelor. Vuietul 
trecea peste sălcii, se reverbera în peretele de piatră, fiecare 
explozie a motorului Diesel se auzea distinct. Se apropie ca din 
întâmplare de gardul unităţii germane. Pe puntea atelierului 
plutitor se simţea oarecare mișcare. Auzi bufnitura surdă a 
baloanelor de acostare din cauciuc, scoase în afara bordului. 
Cineva târa pe puntea de oţel un cablu care scrâșnea. Un vinci 
se puse în mișcare, cu ţăcănitul mărunt al piedicii pe roata 
dințată. Apoi de pe puntea superioară clipi spre nava 
deocamdată invizibilă un proiector de semnalizare. 

— Avem musafiri, spuse încet un glas. 

— Dumneata erai, domnule Tudor? Te credeam sus, în 
carieră. 

— Mi-am făcut rondul. Am auzit zgomot de motor și eram 
curios să știu ce se întâmplă. 

— Vine canoniera germană în reparaţie. 

— Vasăzică știai că vine chiar în seara asta și nu mi-ai spus. 

— Ce rost avea? spuse Vanghele domol. Tot nu puteai 
transmite data sosirii. Acum ai nava în fața ochilor. Și-o să te 
saturi de ea. Asta nu pleacă prea curând de-aici. 

Din susul apei se ivi, în sfârșit, umbra neagră a canonierei 
germane. Văzută din faţă, cum se apropia, avea o înfățișare 


foarte agresivă. În lumina slabă a stelelor se profila pe cer 
comanda înaltă, pătrată, iar dedesubt, flancând-o, două turele 
cu tunuri de mare calibru. Deasupra comenzii, când vasul veni 
mai aproape, văzură lucind ţevile mitralierelor antiaeriene 
jumelate. 

— Asta face cât o baterie, șopti Vanghele. Și-o plimbi unde 
vrei, cu treizeci de kilometri pe oră... 

Canoniera, ghidată de luminile proiectoarelor, făcu un ocol 
scurt și începu să se apropie de țărm. Merse câteva clipe de-a 
lungul carierei, apoi se apropie de luminita albastră care 
delimita bordul atelierului plutitor. Vanghele urmărea manevra 
cu ochiul specialistului și cu jindul omului pasionat de meseria 
pe care a părăsit-o fără voia lui. Distingea, după ritmul 
motoarelor, comenzile date la momentul potrivit de căpitanul 
navei. Ințelese repede că are de-a face cu un as al navigaţiei 
fluviale. Canoniera se prelinse domol, de-a lungul malului, își 
îndreptă prova spre bordul înalt al atelierului plutitor, apoi 
elicele spulberară apa, în vuietul înalt al motoarelor, semn că 
fuseseră puse cu toată viteza înapoi. Parâmele atelierului 
plutitor gemură îndelung, barca legată lângă debarcader se 
zvârcoli ca o fiinţă vie; valurile forfotiră voios printre pietre. 

Răsună o comandă scurtă, apoi motoarele tăcură. 

— Parcă l-a pus cu mâna, spuse Vanghele. Ăsta da 
comandant. 

— Crezi că încredinţau a asemenea cetate unui novice? râse 
Tudor. Mă duc să mai dau o raită pe sus. Așa, ca să mă aflu-n 
treabă. In noaptea asta nu-i primejdie de hoţi. Nemţii, cu 
musafirii lor, n-au chef de dormit. 

Se depărtă, legănându-și bâta pe umăr, spre drumul 
pescăriei. Vanghele își aprinse o ţigară și se așeză pe marginea 
debarcaderului, cu picioarele atârnând în gol. Înregistra, fără 
voie, zgomotele dinspre navele germane. Auzi, pe rând, cum 
marinarii întăreau legăturile, mai întâi la prova, apoi la pupa; 
scrâșniră  vinciuri, voci  sacadate  raportau la comandă 
executarea ordinelor, grupul generator se opri, apoi pași grei 
tropăiră pe puntea de metal care răsuna înfundat. Are blindaj, 
nu glumă, deduse Vanghele. 

Auzi pași și vorbă pe drumul dinspre pescărie. Recunoscu 
glasul lui Șușnea; pe Tudor îl recunoscu după „arma” purtată 
pașnic pe umăr. Se ridică să-i întâmpine. 


— Nu te-ai culcat? întrebă Șușnea de la distanţă. 

— N-am avut răbdare. Ce vești? 

— Bune, spuse Șușnea apropiindu-se. Vasăzică, de azi încolo 
suntem tovarăși cu Eva și cu domnul Tudor. 

— Cum adică? sări Tudor. l-ai spus, nea Vanghele? 

— Trebuia, râse Vanghele. Avem și noi legătura noastră. 

— Credeaţi că lumea începe cu voi? râse Șușnea. Domnule 
Tudor, sunt în partid de zece ani. Dar Eva să nu-mi spună nimic! 
Poftim, tineretul din ziua de azi. Și eu mă feream de ea să nu 
afle, să nu se sperie. 

— Cine, Eva? râse Tudor în întuneric. 

— Ce spun tovarășii? îl zori Vanghele. 

— Spun că e bine. Formăm grupa, împreună cu soldatul, 
soldatul rămâne deocamdată la noi. Dar să avem grijă... 

— Asta știam și noi, mormăi Vanghele. 

— Dumneata vei fi șeful. 

— Oho, felicitări, spuse Tudor. Trebuie să dai de băut. 

— Dau, de ce să nu dau? râse Vanghele. Numai că nu prea e 
vreme de fitiriseli. Zi-i mai departe, nea Șușnea. 

— Sus, la cazarmă, se află un soldat Roșioru. Vorbim și cu el. 
Mi-au dat parola. Ne așteaptă anumite sarcini. 

— Ce sarcini? 

— Au să ne spună la momentul potrivit. Deocamdată, ne cer 
să cunoaștem traseul liniilor de telefon germane pentru alarmă 
antiaeriană. Să găsim locul potrivit și sigur de unde să le 
întrerupem, la nevoie. Semnalul pentru întreruperea liniilor: vine 
o barcă cu pește de vânzare. Atâtea kilograme de pește 
înseamnă ora la care întrerupem firul. Nu mai devreme, ca să nu 
aibă vreme să-l repare. Pân-aici v-a plăcut? 

— Ne-a plăcut, zise Vanghele. Soldatul nostru e telefonist. O 
să vedem acum dacă se pricepe la meseria asta... 

Se uită în jurul lui, privi stelele, păru că-și amintește de ceva. 

— Ziceai de-un soldat de la baterie. 

— Așa mi-au spus. Să luăm legătura cu el. 

— Dar de-un maior nu ţi-au spus nimic? zâmbi Vanghele în 
întuneric. 


Capitolul 7 
1 


Ziua-n amiaza mare, la atelierul plutitor sună deodată alarma. 
Tudor sări din pat, înfiorat de urletul acela prelung. Un fel de 
răcnet venit din preistorie, glasul unui animal uriaş, rănit de 
moarte sau, dimpotrivă, pregătindu-se să provoace moartea 
unui adversar invizibil. leşi din casă, încă buimac. Işi aruncă 
privirea spre atelierul plutitor. Pe puntea superioară, marinarii își 
puseseră căști de fier și-și luaseră locurile la tunuri și mitraliere; 
pe pasarelă alergau doi soldaţi aducând încărcătoarele pentru 
tunurile Bofors; la prima vedere proiectilele roșiatice, sclipind de 
unsoare, aliniate pe șina lucie a încărcătorului, semănau cu 
niște coaste de animal, vândute la măcelăria diavolului. Pe 
canoniera nou-sosită răsunau sonerii și un glas autoritar dădea 
porunci prin megafoanele instalate peste tot. De sus, dinspre 
concasor, cineva bătea cu disperare toaca de fier care de obicei 
suna încetarea lucrului. 

După câteva clipe, totul se potoli. O liniște bizară înlocui 
tărăboiul de adineauri. Tudor se uită spre deal. Pe panta care 
cobora în carieră, un „Opel Blitz” frână scurt, ridicând nourași de 
praf de sub roţile duble. Îl văzu pe Șușnea ieșind din cabină și 
dispărând în șanț. Pietrarii nu se vedeau, probabil se 
adăpostiseră și ei, care pe unde putea. 

Apoi așteptarea, punctată de ordinele unui comandant de tun 
care dădea servanţilor elementele de tragere... 

În sfârșit, un vuiet profund, ritmic, se auzi în văzduhuri. Abia 
perceptibil mai întâi, ca un mormăit, o vibraţie joasă, 
interferându-se cu o alta, într-un sunet neplăcut; se îngânară 
apoi zeci de sunete, inegale dar foarte apropiate ca ton, ca și 
cum o orgă uriașă ar fi fost acompaniată de o orchestră 
neacordată... 

— Feuer! 

Fu semnalul unui vacarm incredibil. Săgeți de foc țâșniră din 
tevile negre care se smuceau scurt, hotărât, înapoi, după fiecare 
lovitură; cadența tunurilor automate semăna cu bătăile în ușă 
ale unui drumeţ exasperat: pom-pom-pom-pom-pom... Printre 
bufniturile tunurilor croncăneau mitralierele jumelate, cu 
cadență rapidă, în rafale scurte și dese, tot mai dese, întărâtate 


parcă. De sus, de deasupra muntelui, ca un ecou, se auziră 
tunurile antiaeriene grele ale bateriei românești. 

Tudor privi spre cerul senin. Undeva, spre est, abia sclipeau 
aripile unei escadrile argintii; în răstimpuri, ochii solicitaţi la 
limită le pierdeau din vedere; curând însă, în jurul roiului 
argintiu se iviră nourași albi, mai întâi niște puncte cu miez 
strălucitor, apoi ca niște baloane, risipite în cele din urmă, 
contopite cu albastrul fără capăt... 

Roiul se dispersă curând; punctele argintii se depărtară unele 
de altele; două dintre ele deveniră mai vizibile, vuietul lor crescu 
și-n intensitate, și-n înălțime, ca și cum un violonist nebun și-ar 
fi purtat degetul pe gâtul unei viori, scurtând treptat lungimea 
strunei; sunetul se preschimbă într-un șuierat tot mai ascuţit, și, 
încă, și încă... 

În jurul celor două avioane care se năpusteau asupra 
muntelui de piatră, nourașii exploziilor pufneau tot mai des; 
motorul unuia luă foc, o cometă de fum negru se despletea în 
urmă, pasărea argintie zbură pe deasupra carierei, însemnându- 
și trecerea cu o dâră de explozii mărunte care biciuiau ca o 
ploaie stranie drumul, platforma de piatră, acoperișurile 
barăcilor... 

Avionul trecu arzând ca o torţă și se pierdu în infinitul verde 
de peste Dunăre; celălalt, trăgând cu toate armele de bord, se 
năpusti lăsându-și și el urmele de fier și foc ale zborului peste 
carieră. De la nave se auziră strigăte de durere; câteva 
proiectile nimeriseră pe punte sau în jurul pieselor care 
continuau să tragă. 

Tudor scoase capul de sub adăpostul fragil pe care și-l găsise 
în grabă: un barcaz vechi răsturnat pe-o parte, ca o cutie de fier. 
Două sau trei schije căzuseră chiar pe marginea barcazului, 
străpungând tabla răscoaptă și făcând-o să răsune ca un clopot 
dogit. 

Urmărit de focul iute al mitralierelor, al doilea avion viră scurt 
peste deal și dispăru într-o zonă inaccesibilă artileriei de pe 
nave; vuietul lui se stinse după câteva clipe; tunurile și 
mitralierele tăcură și ele. 

Tudor ieși din adăpost și privi în jur. Văzu, în apropierea 
barăcii, o groapă mică, cu margini conice, care nu existase cu 
câteva clipe în urmă; geamurile din dreptul ei săriseră în 
țăndări, câteva bucăţi de fontă neagră se înfipseseră în peretele 


de lemn... 

Oamenii începură să apară, pe rând, din ascunzătorile lor. 
Santinela de la poarta germanilor își reluă locul, cu pistolul- 
mitralieră de gât, îndesându-și masca de gaze în traista urâtă pe 
care-o purta la șold; pe schela atelierului plutitor trecură în fugă 
doi sanitari, ducând o targă cu o formă omenească culcată; pe 
puntea superioară, doi ofițeri priveau cu binoclul spre cerul 
pustiu acum. 

Eva ieși din casă, înspăimântată. Alergă spre el: 

— Eşti teafăr? 

— Putin speriat, atâta, râse el. 

— Ce-o fi cu tata? 

Drept răspuns, pe drumul carierei se auzi vuietul motorului și 
camionul își reluă urcușul întrerupt. 

— Nu pe noi ne ţinteau, o linişti Tudor. Se duceau spre Brăila. 
Nu s-au așteptat să existe aici o baterie și au trimis cele două 
avioane s-o cerceteze. 

— Unul a căzut, așa-i? 

— Așa-i. 

— Bietul pilot! oftă ea. De ce trebuie ca oamenii... 

— Lasă, o întrerupse Tudor. Fuga, la remiză! 

Pe ușa remizei se ițea un firișor de fum. Alergară amândoi, 
fără să dea alarma; intrarea pompierilor germani în remiză ar fi 
însemnat sfârșitul soldatului... 

Soldatul îi întâmpină în ușă ștergându-și obrajii plini de fum cu 
poala cămăşii. 

— Era să dau de dracu, spuse el mohorât. Bine că n-a fosto 
bombă. A intrat prin acoperiș ca printr-o hârtie. 

— Ce-a fost totuși? întrebă Eva. 

— Un proiectil de douăzeci, spuse soldatul. A explodat în 
paiele de colo. Mi-a fluierat o schijă drept pe lângă ureche. Pe 
urmă au luat foc paiele. Le-am bătut cu vestonul și le-am 
înăbușit. Altfel, ardeam ca un șobolan aici. 

— Trebuia să le lași dracului și să ieși, spuse Tudor. Nemţilor 
nu le păsa de ce e pe pământ. Se uitau în sus... 

— Cred că aveau ce vedea, mormăi soldatul. Nu de frica lor n- 
am ieșit. Mi-a fost teamă. Nu pentru mine. Mă descurcam eu 
cumva. Dar mă gândeam la oamenii care m-au ocrotit. Nu-s 
deprins să plătesc binele cu rău. 

Tudor inspecta rapid cuprinsul remizei. Țopăi înverșunat pe o 


grămăjoară de cârpe unsuroase care continuau să ardă mocnit. 
Eva, în ușă, supraveghea mișcarea de afară. Stând cu spatele, 
ea lovi de câteva ori în tocul ușii, apoi făcu un pas înainte. Tudor 
înţelese că se petrece ceva și făcu semn ostașului să se 
ascundă. Soldatul sări sprinten în „Renault”-ul decapotabil, se 
lungi pe bancheta din spate și trase peste el o prelată veche, 
pătată și plină de praf. Tudor încuviinţă din cap și ieși și el în 
ușă. 

— Ceva în neregulă? întrebă maiorul Wagner. 

— Nimic grav, domnule maior. Un început de incendiu în 
colțul remizei. L-am stins. 

— Aha! 

Ofițerul german intră în remiză, mijind ochii și încercând să 
vadă prin fumul albăstrui. Tudor rămase încremenit. Privirea 
maiorului se pironise asupra „Renault”-ului. 

— O piesă de muzeu, spuse el. Cred că e fabricată prin anul... 

Eva scoase un geamăt și se clătină. Tudor se repezi s-o 
sprijine. 

— Eva! Ce ai? Vorbește! strigă el agitat. 

— Cred că e din cauza fumului, explică maiorul Wagner 
căutând să-i vină în ajutor. S-o ducem, afară, la aer. O să-și 
revină imediat. 

Cavaler și războinic, o luă pe braţe și o scoase din remiză. 
Tudor îl urmă, trăgând ușa după el. Mai aveam niţel și leșinam 
eu, gândi. 

O așezară pe fată pe un scaun, la umbră, rezemată de 
peretele barăcii. Tudor alergă în casă, după un pahar cu apă. Îi 
dădură îngrijiri. Fata își revenea greu. 

— Mă duc să trimit un sanitar, spuse maiorul Wagner. 

Plecă grăbit spre poarta unităţii germane. Eva respiră adânc 
și trase cu ochiul spre neamţ. 

— A plecat? întrebă ea în șoaptă. 

— A plecat. Cum te simţi? 

— Perfect, ca totdeauna. Chiar credeai că am leșinat? 

— Eşti formidabilă, spuse el. Mie nu mi-ar fi venit ideea asta... 

Eva se ridică, bău din paharul cu apă, apoi Tudor făcu semn 
sanitarului german care se apropia în fugă, bălăbănindu-și trusa: 

— Nu mai e nevoie, mulțumesc. Și-a revenit. 

Tot în fugă, sanitarul făcu cale-ntoarsă. Aveau, probabil, de 
furcă cu răniții lor. 


2 


După încetarea alărmii, maiorul Dragomirescu ieși din 
adăpost și-și aprinse o ţigară. 

Comandantul, cu cascheta pe ceafă, cu binoclul legănându-i- 
se pe piept, venea dinspre poziţia bateriei Vickers. Surâse când 
îl văzu. Se apropie de el. 

— Spectacol, spuse. Ca să nu ruginească tunurile. 

Incercă să-și aprindă și el o ţigară, dar o pală de vânt îi stinse 
chibritul. Se aplecă să aprindă de la Dragomirescu. Fumară în 
tăcere câteva clipe, apoi comandantul spuse privind cerul: 

— Nici fir de nor. Pe o vreme ca asta e greu pentru ochitori. 

— Totuși am auzit o adevărată canonadă. 

— Au tras cam la nimereală. Dacă mă gândesc bine, nici n-aș 
fi dorit să facă victime. Avioanele acelea nu ne ţinteau pe noi. 
Se duceau spre baza de aprovizionare a tancurilor germane, 
undeva spre Focșani. Acolo au nemţii o tabără mare, cu ateliere 
de reparaţii, depozite de benzină, camioane cu muniţie... Un 
obiectiv important. 

— Și cele două care ne-au atacat în picaj? 

— Aveau ce aveau cu vasele germane. Ai văzut că n-au trecut 
pe deasupra bateriei, ci au urmat firul Dunării. 

— Poate de teama noastră. 

— N-aveau cum să ne știe. N-am deschis până acum focul, 
nici nu bănuiau că existăm. Îţi spun eu, sunt artilerist bătrân. Își 
luaseră direcţia spre Dunăre înainte ca noi să tragem. 

Dragomirescu ridică din umeri. Nu se pricepea la aviaţie, în 
orice caz nu destul ca să ghicească tactica unui comandant de 
escadrilă care se pomenește deodată sub tirul antiaerienei. 

— Totuși, reluă comandantul, parcă proiectilele noastre 
explodau mult mai departe decât trebuia. 

— Nu mă pricep, declară Dragomirescu. 

— Eu da, domnule maior. Vreau să spun că povestea asta 
poate avea două cauze. Sau proiectilele au fost reglate de 
servanţți să explodeze dincolo de ţintă, sau telemetristul a dat 
greșit distanţa. Din două una! 

— Sau amândouă, murmură Dragomirescu. 

Colonelul îl privi peste umăr: 

— Adică să fi fost cu intenţie? 


— N-am afirmat una ca asta. Dar tunurile noastre sunt 
cunoscute pentru precizia lor; un eșec în asemenea condiţii, ziua 
în amiaza mare, mi se pare absurd. 

— La telemetru este un anume soldat... 

— ÎI știu, zâmbi Dragomirescu. Înţeleg la ce vă referiţi. 

— Mă bucur că înţelegi. Domnule maior, vreau să știu ce 
intenţii ai. 

— Nicio intenţie. Lăsăm lucrurile așa cum sunt. Umblă vorba 
că au loc tratative secrete între noi și aliaţi. Fără știrea nemților, 
fireşte. Opinia publică cere încetarea războiului. În asemenea 
condiţii, ce rost ar avea să doborâm avioanele care atacă bazele 
germane? 

Colonelul răsuflă ușurat: 

— Domnule maior, cred că ești un om destul de matur ca să-ți 
asumi răspunderea unui gest, a unei atitudini. 

— Cred același lucru despre dumneavoastră. 

— Atunci încearcă să afli de la acest Roșioru cum stau 
lucrurile. Poate știe el ceva mai mult. N-aș vrea, dintr-o 
supunere militară oarbă, să comit o eroare gravă. Un militar 
înseamnă un patriot. Dar în condiţiile noastre, acum, ce 
înseamnă a fi patriot? Dacă primești ordine care sunt împotriva 
interesului major al patriei, ce e de făcut? 

— Dilema asta mă frământă și pe mine... 

— Nu e o dilemă, domnule maior. Câţiva generali au renunțat 
la carieră când au primit un ordin care contravenea conștiinței 
lor. 

— Știu asta foarte bine. 

— După mine, dilema e rezolvată. Să facem ce e bine, nu 
numaidecât ce se ordonă... 

Se întoarse brusc și plecă fără să adauge un cuvânt. 
Dragomirescu rămase pe loc, lăsându-și fruntea în bătaia brizei 
care mătura, ca totdeauna, Dunărea de la izvor spre vărsare. 
Rememoră dialogul cu colonelul. Ofiţerul acesta, un brav între 
bravi, care trecuse prin focul a două războaie... Și câţi ca el, siliți 
să ordone „înainte” într-un război nejustificat, să-și vadă 
oamenii căzând pentru o cauză care nu era a lor... Între onoarea 
de soldat și adevărul profund conținut în manifestele acelea 
care se înmulţiseră în ultima vreme, între ordin și dreptate, între 
supunere oarbă și realism, care mai putea fi dilema? 

Manifestele... Reciti în gând textul hârtiuţelor cât palma, care 


apăreau și dispăreau parcă de la sine, dirijate de o forță 
nevăzută și totuși prezentă: 


„Soldați, subofiteri și ofițeri români! 
Nu mai luptați pentru nemti! 
Luptați pentru salvarea țării de la dezastru!” 


„Armata și comandanții ei poartă o mare răspundere. Ei 
trebuie să-și îndeplinească imediat datoria patriotică...” 

„Popor român! Salvează-te de la catastrofă! Părăsește 
războiul criminal nemtesc! Doboară clica trădătorului Antonescu 
de la cârma țării!” 

„Acum aveti datoria să luptati pentru salvarea poporului și a 
statului român și pentru eliberarea fraților din Ardealul de 
Nord!” 


Pe soldatul Roșioru îl găsi la telemetru, într-un adăpost 
circular, fără acoperiș, săpat pe o ridicătură de pământ. Ștergea 
cu vată lentilele aparatului său și fluiera un cântec. Ridică 
privirea, îl văzu pe maior, puse deoparte tubul lung de oțel, cu 
lentile la cele două capete, și-și îndreptă capela pe cap: 

— Să trăiţi, domnule maior. 

— la spune, Roșiorule, cum îţi merge aparatul? 

— La precizie, domnule maior. Îl îngrijesc, îl reglez... Niciodată 
nu mi-a făcut necazuri. 

— Acum, la tragerea împotriva avioanelor, a funcţionat bine? 

— Sigur, spuse soldatul netulburat. ă 

— Uite, Roșiorule, vreau să discutăm de la om la om. ţi 
cunosc convingerile; nu trebuie să te aperi și nici să negi. Am 
primit o adresă de la Siguranţă, în care erai declarat „suspect 
comunist”. După ce te-ai întors din delegație, de la București, 
prin cazarmă au început să circule manifeste. 

— N-aveţi nicio dovadă că... 

— Ascultă-mă până la capăt. Îţi repet, știu toate astea. Nu 
încerc să-ți smulg o mărturisire; dacă vrei îţi fac eu una: am 
convingerea că războiul este pierdut și că ne îndreptăm spre 
catastrofă. Am citit ziarele clandestine; în cuvinte puţine, am 
găsit acolo adevăruri multe. Cum vezi desfășurarea viitoare a 
evenimentelor? 

— Întrebare grea, domnule maior. 


— Înţelege că nu voi folosi împotriva dumitale ceea ce spui. Ai 
încredere în mine. 

— Încredere am, domnule maior. Știu că vă purtaţi omenos cu 
noi. Știu că aţi avut dovada că eu am adus manifestele și n-aţi 
luat nicio măsură. Eră în puterea dumneavoastră să mă dați pe 
mâna tribunalului. N-aţi făcut-o. Deci n-o să vă ascund nimic. 
Dar nici eu nu știu prea multe. Partidul ne îndeamnă să fim gata 
de luptă. N-o să meargă ţara alături de Hitler pân-la sfârșitul 
lumii. Trebuie să facem la un fel... De aceea se răspândesc 
manifestele. Să fie spiritele pregătite. Să acţionăm cu toţii într- 
un singur sens. Acesta este obiectivul muncii noastre: să 
lămurim soldații pentru ca, la momentul potrivit, să știe 
împotriva cui să îndrepte arma. 

— Înţeleg, spuse maiorul. Eu unul, în clipa de faţă, știu. 

Soldatul zâmbi. 

— Era firesc, domnule maior. De aceea v-am și vorbit deschis. 
Un om cu sentimentele dumneavoastră nu poate fi un trădător. 


3 


Aceeași potecă, pardosită cu pietriș sidefiu și cu frunze arse 
de soare, același apus fierbinte și melancolie, aceleași îndoieli. 

— Într-o zi o să te întreb de-a dreptul: mă iubești? 

— În ziua aceea, spuse Eva, o să-ţi răspund cu sufletul deschis 
da, te iubesc. N-ai încredere? Vrei dovezi? Nu-i destul că suntem 
aici, împreună? 

— Nu-i destul. Ar trebui să... Mi-a șoptit cineva la ureche: în 
sat e un primar care ne-ar da fără prea multe dificultăţi un 
anumit document... 

Eva îl apucă de braț, ca-n zilele cele mai bune ale prieteniei 
lor: 

— Asta te frământă pe tine, documentul acela? Nu vezi ce se- 
ntâmplă? 

— Fiecare om are dreptul la un crâmpei de fericire... 

— Da, dar fericirea personală nu poate fi despărțită, acum, de 
fericirea tuturor. Vezi bine, Tudor, am intrat în organizaţie, și eu 
și tu, răspunzând unui îndemn interior. E vorba de demnitatea 
noastră, de o ţintă majoră spre care ne îndreptăm. Un gest strict 
individual ar micșora, probabil, din puterea acestui îndemn. 

— Nu-i adevărat. Viaţa merge înainte, cu noi sau fără noi... 


— Tudor! Să nu mai spui niciodată asta. Nicio revoluţie n-ar fi 
izbutit dacă oamenii care-au făcut-o ar fi gândit așa: cu noi sau 
fără noi... CU NOI! Să-ţi spui tot timpul că fără noi nu se poate. E 
nevoie de fiecare om, de fiecare conștiință, de fiecare braț. 

El se întoarse spre ţărmul abrupt, privi întinderea 
strălucitoare, care împrumutase ceva din cenușiul amurgului, 
rămânând totuși mai luminoasă decât pădurea de dincolo. Vorbi 
stând cu spatele: 

— Cred că am putea fi luptători la fel de buni și ca soţ și soţie. 
Nu te strădui să-mi scoţi din cap ideea asta. 

— Da, spuse Eva. Am luat act. O să mai vorbim. 

— Când? strigă el. Ce legătură este între dragostea noastră și 
războiul ăsta blestemat? Nu-ţi dai seama că se poate lungi? Au 
trecut ani de zile, ani de renunţări, de amânări, de speranţe, a 
căror scadenţă am împins-o cu bună știință într-un viitor incert. 
Să așteptăm, ce? Sunt luni și ani de sacrificii și jertfe, ani din 
tinereţea noastră, ireversibili. 

Tresări. Eva venise pe neștiute în spatele lui, îl cuprinsese de 
umeri. Se întoarse către ea, lacom și tandru, sălbatic și temător 
deopotrivă. Sub forţa îmbrăţișării, pământul li se clătina sub 
picioare; coroanele copacilor pendulau tăcut peste cerul violet, 
adierea care mângâiase frunzișul se opri, aerul însuși devenise 
fierbinte, gravitatea păru deodată mult mai mare, îi strivea sub 
magnetismul necunoscut al unei planete gigantice. Se lăsară, 
învinși, pe patul de frunze, tot așa, îmbrăţișaţi, atrași unul spre 
altul de o forță care nu mai era a lor, ca și cum întreg cosmosul 
și-ar fi adunat puterile pentru a înfăptui misterul cel mare al 
naturii... 

— Nu, nu, izbuti ea să șoptească, 

Dar șoapta aceea fără convingere se topi în sărutarea 
prelungă, răsplata așteptărilor fără capăt. Ziua care avea să 
vină VENISE. 

x 

— Tudor! 

Ea îi strângea în căușul palmelor umerii fierbinţi. Își cuibări 
obrazul pe pieptul ei, imediat sub gât, acolo unde simţea 
zbătându-se repede-repede o arteră cu zvâcnituri mici și 
delicate. 

— Tudor! spuse ea a doua oară. 

— Nu vorbi, spuse el. Ascultă universul. Muzica sferelor, 


inaccesibilă omului. Încearcă s-o auzi. Vom fi cei dintâi oameni 
care-au izbutit... 

— Tudor, ce-o să fie după asta? 

El se ridică într-un cot, încercă iar s-o sărute dar ea întoarse 
capul și sărutarea lui nimeri pe obraz. 

— Te-am întrebat ceva. 

El râse încetișor: 

— În sat e un primar... 

— Nu. Nu asta! Vom mai fi ca-nainte? O să mă tem pentru 
tine, să nu te pierd. N-o să-ţi pot îngădui cu inimă ușoară să 
înfrunţi primejdia. Dragostea îi slăbește pe oameni. Luptătorii n- 
ar trebui să iubească. 

— Dimpotrivă, iubind devin mai ageri și mai stăpâni pe ei. Mai 
prudenţi și mai hotărâți să învingă... 

— Vorbe frumoase, oftă ea. 

Un strigăt prelung și nelămurit se izbi de stânci, de 
trunchiurile copacilor. Săriră amândoi în picioare, smulși cu 
bruschețe din brațele reveriei. Printre copaci, jos, pe oglinda 
Dunării, o barcă venea la vale, apropiindu-se, în voia curentului, 
de debarcader. Un glas puternic dar mai potolit răspunse 
strigătului dinainte. 

— E Vanghele, spuse Tudor. S-a-ntâmplat ceva acolo, jos. 

— Lasă-i, spuse ea. Se descurcă și fără noi. 

— Trebuie să coborâm, spuse el preocupat. 

Eva îl înlănțui cu brațele: 

— Ai văzut? Nicio clipă nu ne aparţine cu adevărat. Două 
lucruri s-au petrecut chiar acum, în momentul ăsta. Ţi-ai dovedit 
singur că mai presus de dragoste sunt întâmplările de-acolo, de 
jos. 

— Și-al doilea? o întrebă el cu blândeţe. 

— Al doilea? Clipa mea de slăbiciune. Dragostea te face 
egoist. Aș fi vrut, inconștient, să te împiedic, să te rețin aici. 
Luptătorii n-au dreptul la dragoste. Să mergem, luptătorule! 


4 


Maiorul Wagner stătea deoparte și fuma. În întuneric, 
zorzoanele de pe șapca înaltă îi străluceau. Pescarul puse 
balanţa deoparte, cotrobăi prin grămada umedă și vie de la 
picioarele lui. 


— Dânsul câte kile vrea? 

— Vreo trei, spuse neamţul în românește. 

— Taman bine. După socoteala mea, am prins unsprezece 
kile. E apa scăzută acuma, peștele a fugit la adânc. Dacă 
trăgeam la somotei... 

— Lasă că și așa-i bine, zise Vanghele. Unsprezece kilograme 
într-o zi... ce mai vrei? 

— Fripţi și cu mujdei sunt o minune, spuse pescarul potrivind 
greutatea balanței. Trei kile cu bătaie, domnu’ ofițer. Să-i 
mâncaţi sănătos. 

Ofiţerul german strigă o poruncă peste umăr și un soldat veni 
în fugă, aducând un lighean mare de aluminiu. Ofiţerul scoase 
banii, plăti; plăti și Vanghele. Pescarul mulţumi, se așeză la 
vâsle, scuipă în palme și pleca mai departe, spre pescăria ale 
cărei lumini sărace sclipeau departe, în aval. 

— Dacă le punem sare, rezistă până mâine, spuse Vanghele. 

Ofițerul german îl opri cu un gest pe soldatul care ridica vasul 
plin cu pești argintii. 

— Eu mă gândeam că-i frigem în seara asta. Facem un foc, 
aici... Mai stăm de vorbă... 

— Dacă venea acum un ceas, era altceva, spuse Vanghele. 
Lăsaţi s-o facem mâine, pe-ndelete. Trimit și după niște vin în 
sat... 

— Mda, spuse neamţul. E drept, e ora cam înaintată. Până-i 
curăță, până-i frige... se face târziu. Aș oferi un exemplu prost 
soldaţilor. Atunci amânăm festinul pentru mâine, domnule 
Vanghele. 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, domnule maior! 

Neamţul făcu semn soldatului să plece, el mai rămase locului, 
legănându-se nehotărât pe călcâie. De sus, de pe potecă, se 
auzea pietrișul trosnind. 

— Ce-i pe acolo, nea Vanghele? 

— Am cumpărat pește, domnule Tudor. 

— Bună treabă. Chiar că mi-era dor de-o saramură. 

— A avut unsprezece kilograme. Trei le-a luat domnul maior 
Wagner. 

Tudor se ivi în lumina săracă împrăștiată de reflectorul 
santinelelor: întâi pantofii albi de praf, apoi pantalonii subțiri, 
fluturând de graba coborârii, apoi pălăria mare, pleoștită, cu 
panglica decolorată de soare. 


— Mâine la prânz toată lumea mănâncă saramură, reluă 
Vanghele. 

— Abia mâine? făcu Tudor dezamăgit. Am fugit degeaba 
încoace. 

— Avem musafiri, trebuie, să ne pregătim cumsecade. 
Domnul maior Wagner ne face cinstea să ia parte la prânzul 
nostru pescăresc. 

— Cinstea e de partea mea, spuse maiorul Wagner 
înclinându-se politicos. Mă gândeam că dacă tot convieţuim aici, 
putem găsi prilejul să ne cunoaștem mai bine. 

— Oamenii trebuie să se apropie, să se cunoască, să se 
înţeleagă unii pe alţii, spuse Vanghele. Orice prilej e bun pentru 
asta. 

— Atunci, pe mâine, domnilor, spuse maiorul Wagner. 

Ridică mâna înmănușată, într-un simulacru de salut și se 
depărtă spre atelierul plutitor. Vanghele îl urmări cu privirea, 
fără să se clintească din loc. 

— Numai unsprezece kile! bombăni Tudor. Putea să prindă și 
el o cantitate mai mare. Acum ce facem? 

— Urmăm sfatul pescarului, zise Vanghele simplu. Fripţi și cu 
mujdei sunt o minune. 


5 


Maiorul Dragomirescu era surprins. Nu-l mai chemase demult 
la telefon, direct de la București, fostul său șef. Acum, între el și 
Marele Stat Major se interpunea un întreg lanţ ierarhic: Biroul de 
Informații și Contrainformaţii al brigăzii, apoi cel al corpului de 
armată, al armatei... 

Luă receptorul de pe cutia demodată de lemn gălbui și făcu 
semn telefonistului să iasă din adăpost. Vorbi: 

— Am onoarea să vă salut, domnule colonel. 

— Am onoarea. Ascultă, Dragomirescule, ești singur acolo? 

— Da. 

— Cum te simţi? 

— Bine. Vă mulţumesc de întrebare. E o dovadă că nu m-aţi 
uitat. 

— Nu te-am uitat nicio clipă. Dar nu pentru asta te-am 
chemat la telefon. 

— Bănuiam, râse maiorul. Vă ascult, domnule colonel. 


— Ei bine, îţi dau o misiune delicată. Te cunosc demult și mă 
bizui pe dumneata. 

— Voi face tot ce-mi stă-n puteri. 

— lată despre ce e vorba. Peste două ore, iei câțiva oameni 
de încredere și supraveghezi valea din spatele carierei, în partea 
de sud a satului. La miezul nopţii va veni un avion și va lansa doi 
parașutiști. În niciun caz acești oameni nu trebuie să cadă în 
mâna Abwehr-ului. 

— E, într-adevăr, o misiune delicată. Cine sunt oamenii? 

— Nu pune întrebări la care nu pot să-ţi răspund. li găsești și 
mi-i aduci în cel mai mare secret aici. Când ajungi în București 
iei legătura cu mine personal, cu nimeni altcineva. Misiunea 
trebuie îndeplinită cu orice risc! 

— Cu orice risc? repetă maiorul. Chiar folosind armele? 

În receptorul bătrânului telefon de campanie se auzi un 
zgomot ușor: colonelul râdea. 

— Să nu exagerăm, Dragomirescule. Un bun ofiţer de 
informaţii recurge la arme numai în cazuri extreme. Există 
mijloace mai subtile... Sau ţi-ai uitat meseria? 

— Sper că nu, domnule colonel. Dar mă gândeam că pot 
interveni situaţii neprevăzute... 

— Descurcă-te, spuse colonelul. Contez pe dumneata. Nu uita 
un lucru: misiunea e mai importantă decât îţi închipui. 

— Am înţeles... p 

— Dacă ai înțeles, treci la fapte. Timpul e scurt. Iți doresc 
succes! Am onoarea! 

Păcănitul scurt din receptor nu mai lăsa loc nici unei replici. 
Omul de la celălalt capăt al firului închisese telefonul, parcă 
temându-se că interlocutorul său va încerca să-l convingă de 
nesăbuinţa acestui plan și de imposibilitatea de a-l îndeplini. 

Maiorul rămase cu receptorul în mână, aţintindu-și privirea pe 
o bârnă a adăpostului, unde o crenguţă prost retezată închipuia 
o ţeava de pistol îndreptată spre el. Incercă să vadă mai departe 
de ordinul laconic pe care-l primise. Doi oameni lansați într-un 
loc pustiu și lăturalnic, undeva între Tulcea și Cernavodă, la 
miez de noapte... Doi oameni care nu trebuie în niciun caz să 
ajungă în mâna germanilor... Oamenii cui? Pe cine reprezentau 
ei? Cu cine urmau să se întâlnească, dacă sosirea lor era 
așteptată de un cadru al Secţiei Informaţii? Dacă veneau pe cale 
oficială, de ce trebuiau feriţi de ochii germanilor? Oare s-a 


hotărât mareșalul să rupă alianţa cu Hitler? se întrebă. Nu, 
Antonescu nu era omul care să-și nege firea lui inflexibilă, să 
abdice de la ceea ce el numea cu emfază „principiile lui de 
soldat”. În multe dintre comunicatele oficiale pe care le semna, 
mareșalul vorbea despre sine la persoana a treia, vădind 
deopotrivă  înfumurare și aroganță; încerca, probabil, să 
sugereze că el a depășit condiţia unui om oarecare, cu o 
identitate precisă, și s-a ridicat la rangul unui simbol, 
singularizat printr-un titlu care era traducerea titlului oficial al lui 
Adolf Hitler: conducătorul. În declaraţiile oficiale, ca și în 
discuțiile particulare al căror conţinut depășea adeseori ușile 
capitonate ale Președinției, era exprimat cu consecvență același 
principiu care relua, cu mici variaţiuni, declaraţia lui Antonescu 
publicată în „Timpul” la câteva zile după înăbușirea rebeliunii 
legionare: „România merge fără nicio șovăire alături de Axă.” 
Reînnoite periodic, mărturisirile de credinţă ale dictatorului față 
de Germania hitleristă eliminau posibilitatea unei cotituri în 
politica oficială. Atunci? se întrebă maiorul ieșind cu pași rari din 
adăpostul punctului de comandă. Nu cumva tratativele urmau 
să se ducă fără știrea lui? Ei bine, nimic de mirare. Politica 
mareșalului avea tot mai mulţi adversari, de la tinerii care scriau 
cu creta pe garduri lozinci antigermane până la profesorii 
universitari; de la generali la petroliști, de la ostași la preoţi, de 
la ţărani la oameni politici... 

Zăpușeala de afară îl făcu să respire adânc. Privi în jurul său. 
În pacea amurgului, stoluri de păsări negre fulgerau cerul 
întunecat, tivit cu o ciudată rază violetă, dedesubtul căreia se 
întindea, misterios și tăcut, oceanul de smoală al Bălții... 

Telefonistul se apropie de el: 

— Aţi terminat, domnule maior? 

— Da, du-te la postul tău. În seara asta să nu te dezlipești de 
telefon. 

— Am înţeles... Vreo veste proastă, ceva? 

Zâmbi  îngrijorării pline de solicitudine a soldatului. 
Descoperea deodată în acest flăcău tăcut, care-și petrecea zi și 
noapte lângă străvechiul telefon de campanie, un om. Un om 
care probabil îl simpatiza, de vreme ce lăsase deoparte stricta 
lege ostășească „să nu vorbești ne-ntrebat” și exprimase 
spontan, odată cu întrebarea, un sentiment. 

— Nici proastă, nici bună, spuse. Pur și simplu, un ordin care 


mă pune pe drumuri la vreme de noapte. Cam asta e. 

— Înţeleg, spuse soldatul. Să trăiţi! 

Se strecură cu îndemânare în adăpostul care-i servea 
alternativ drept post de veghe și loc de odihnă. Maiorul îl urmări 
cu privirea, se gândi că ar trebui să fie mai apropiat de acești 
oameni, să-i înțeleagă, să afle ce gândesc și astfel să poată 
cântări mai lesne perspectiva zilei de mâine... 

Dar până la acel „mâine” deocamdată depărtat și nelimpede, 
când de pe geamurile caselor vor dispărea camuflajele și 
cântecul va răsuna iar slobod, până acolo era misiunea ciudată, 
neverosimilă, înfricoșătoare prin precizia și laconismul ei: „In 
niciun caz acești oameni nu trebuie să cadă în mâna Abwehr- 
ului...” 

Colonelul îi dovedise, astfel, o încredere nemărginită. Era 
destul un singur cuvânt spus la urechea maiorului Wagner, și 
zeci de oameni s-ar fi aflat într-o situaţie extrem de neplăcută. 
Începând cu parașutiștii, evident. Și cu colonelul, fostul său șef. 
Și terminând cu persoanele sau organizaţiile interesate în 
discuţia cu misterioșii oaspeţi sosiți pe calea aerului... „Mă bizui 
pe dumneata”, spusese colonelul. Știa cu cine stă de vorbă. 

De-a lungul gardului trecură, în șir indian, santinelele din noul 
schimb. Ostașii vorbeau încet între ei, fără să strice cadența și 
fără să-ntoarcă privirea. Nu deslușea ce-și spun; poate vorbeau 
despre vreme, sau își comunicau vești de acasă, poţi să știi ce 
gândesc și ce vorbesc între ei soldaţii? 

Dar dacă toată povestea e o cursă? se întrebă. Dacă 
Bucureștiul vrea să-i pună la încercare buna-credinţă faţă de 
germani? Nu, asta nu era posibil. Il cunoștea pe colonel demult, 
lucraseră împreună ani de zile, le trecuseră prin mână secrete 
care nu erau la îndemâna atotputernicilor zilei. Căci dincolo de 
miniștrii și șefii de cabinet care se schimbau mereu, existau în 
aparatul statului destui oameni care asigurau o permanenţă și 
care puneau interesele majore, de perspectivă, mai presus de 
problemele imediate ale unei garnituri politice proaspăt venite 
la putere. 

Colonelul făcea parte din acea categorie a „permanenţilor”; 
asistase la jocurile de culise ce precedau sosirea în cabinet a 
unui nou ministru de război, știa târguielile și cancanurile și 
licitaţia prin care se obțineau demnităţile mai mult sau mai 
puţin rezistente. Într-o zi îi arătase o listă de personalităţi 


politice în dreptul cărora apărea, ca pe o carte de vizită 
pompoasă, titulatura vagă „fost ministru”. lar în timpul scurtei 
guvernări legionare, avusese el însuși, Dragomirescu, prilejul să 
se convingă cât de rezistentă era această funcție într-o Românie 
guvernantă în numele crucii de către cete înarmate cu 
pistoale... 

Așadar, existau oameni care, peste capul guvernului și 
împotriva guvernului, încercau să găsească o salvare. Nu știa 
mai mult, nici nu s-ar fi cuvenit să știe; ar fi disprețuit un 
organism politic care și-ar fi proclamat în dreapta și-n stânga 
intenţiile înainte de a avea în mână cheia succesului... 

Se uită la ceas. Trecuseră zece minute de când închisese 
telefonul și se zbătea astfel în incertitudini; dar trebuia, trebuia 
și asta, să-și lămurească mai întâi pentru sine lucrul pe care 
urma să-l facă, pentru ca abia apoi să poată angaja și pe alţii... 

Mai erau trei ore până la miezul nopții. Trei ore în care 
trebuiau făcute multe lucruri: să deplaseze oamenii în 
perimetrul lansării; să găsească un mijloc de transport spre 
București, să ia măsuri de protecţie împotriva eventualelor 
patrule germane... Se apropie de plantonul din faţa punctului de 
comandă, un soldat mic și ager; bun pentru tot telul de treburi 
mărunte pe care le cere viaţa de cazarmă. 

— Cheamă caporalul de schimb, spuse. Să mi-l trimită aici pe 
sergentul Costea. Și află pe unde-și pierde vremea Mitică al 
meu. 

— Mitică a luat-o adineauri spre bateria a treia. Are un 
consătean acolo. 

— Scoate-l de unde știi. Domnul colonel unde este? 

— A intrat adineauri în cortul dumnealui. 

Nu șovăi nicio clipă. Cunoștea sentimentele comandantului, 
era încredințat că n-o să-l trădeze. Insuși colonelul de la 
București îi dăduse, implicit, dezlegarea să aibă și alţi martori la 
„operaţiune”: avea să ia cu sine câţiva oameni de încredere. 
Acești oameni trebuiau să știe ce caută în miez de noapte pe 
câmp și ce au de făcut în cazul unei întâlniri cu vreo patrulă 
germană. 

In cortul lui, trântit pe patul de campanie, colonelul ședea 
într-un cot și frunzărea, la lumina felinarului, o revistă germană 
bogat ilustrată, cu instantanee de pe câmpul de luptă. 

— Dacă te-ai lua după ei, peste tot numai victorii, spuse el 


punând cu dispreț revista deoparte. Și Eisenhower se apropie de 
Sena, iar rușii sunt în faţa Iașului... Ridică privirea, văzu faţa 
gravă a maiorului, îl întrebă îngrijorat: Ceva deosebit? 

— Domnule colonel, am primit un telefon de la București. În 
noaptea asta, în zona noastră vor fi lansați doi parașutiști. Am 
ordin să-i găsesc și să-i duc la București fără știrea germanilor. 

— Interesant, spuse colonelul. Sună ca într-un roman poliţist. 
Crezi că e cu putinţă? Pe unde-o să vină avionul? Dacă-l doboară 
pe drum? 

— Am impresia că vine dinspre mare. Au ales zona noastră, 
fiindcă aici sunt cele mai puţine forțe germane. Și, în general, e 
un loc mai pustiu. 

— Nemţii au destule staţii de reperaj ca să-l descopere. 
Oricum, noi trebuie să facem cum e mai bine. Am impresia că se 
apropie ceasul socotelilor, domnule maior. 

— Asta cred și eu. In vara asta s-au întâmplat multe. 
Debarcarea în Normandia și ofensiva rusă, două acţiuni mari 
deodată. Trebuie să se aleagă într-un fel. 

— Faci vreo legătură între mersul frontului și parașutiștii care 
vor veni la noapte? 

— Nu pot să nu fac, domnule colonel. 

— la spune, ce planuri ai? 

— N-o să scot o companie întreagă pe câmp. Soldaţii nu 
trebuie să știe prea multe; ar putea vorbi unde și cui nu trebuie. 
lau cu mine doi inși: pe Mitică, ordonanța mea, și pe sergentul 
Costea. Amândoi băieți de încredere. Și mai vreau să iau, pentru 
orice eventualitate, câţiva oameni din carieră... 

— Nu mi-ai vorbit despre ei. 

— N-am avut ocazia. Mi s-a raportat că un tânăr din carieră a 
stat de vorbă cu soldatul Roșioru. 

— larăși faci legături, domnule maior? 

— Nemţii și jandarmii au înnebunit căutându-l pe dezertorul 
acela. Ei bine, dezertorul este ascuns în carieră. L-au ajutat cei 
de acolo. Cum să nu fac legături, domnule colonel? 

— Crezi că oamenii din carieră sunt la curent cu sosirea 
parașutiștilor? Vor fi primit, pe linia lor, instrucţiuni? 

— Așa cred. Oricum, n-o să le dau amănunte. La drept 
vorbind, nici n-aș avea de unde. Tot ce știu este că vor veni doi 
oameni care trebuie feriți de ochii nemților. 

— Vor fi aducând un mesaj secret... Dar cui? 


— Asta mă-ntreb și eu. g 

Colonelul rămase pe gânduri. Dragomirescu tăcea și el. li 
înțelegea neliniştea. El însuși fusese la fel de tulburat când 
primise mesajul telefonic. Surpriza, apoi intuiţia riscului, apoi 
întrebările... 

— S-ar putea ca întâmplarea asta să intre în istorie, murmură 
comandantul ridicându-se. Evenimentele mari încep uneori cu 
un fapt mărunt, îndărătul căruia nu ghicești totdeauna ce-o să 
fie. Oricum, îți mulțumesc că mi-ai spus. Mâine trebuia să trimit 
niște proiectile la Arsenal, pentru verificare. Camionul o să plece 
chiar în noaptea asta, dacă e nevoie. Formal, oamenii aceia vor 
fi prizonierii noștri, după câte înţeleg. 

— Prizonieri sau oaspeţi, spuse maiorul. Depinde dacă poartă 
uniformă, și ce uniformă. 

— Îţi trebuie o mică gardă. 

— Așa, de ochii lumii. Nu mă tem de evadarea prizonierilor. 
Ce rost ar avea să fugă? Doar au venit aici cu un scop anume. 
Îmi ajung șoferul și cei doi soldaţi. 

— Bine, spuse colonelul. Cât privește oamenii din carieră... 

— Eu cred că putem conta pe ei, spuse maiorul cu însufleţire. 
Am început să-i cunosc. Și chiar dacă unul dintre ei ar vorbi mai 
mult decât trebuie, n-avem ce ne reproșa: am capturat 
parașutiști inamici și-i înaintăm la eșalonul superior, conform 
ordinelor. 

— Da, este o formulă rezonabilă... 

— Ar mai fi o chestiune, domnule colonel. Avionul va fi 
probabil observat și bateriile noastre vor trebui să deschidă 
focul. N-aș vrea să fie un tir prea precis. 

— Am eu grijă de asta. Atâta lucru pot face și eu pentru 
misiunea dumitale... 


Capitolul 8 
1 


Tudor se apropie de Vanghele, care fuma liniştit pe banca din 
fața barăcii. 

— Ar fi timpul să... 

— Da, spuse Vanghele. Domnule Tudor, uite cum facem. Eu 
mă duc la nemți să le cer un cablu pentru remorcare. Când te 
întorci, nemţii au să fie cu ochii pe noi. Te duci în remiză, îi dai 
soldatului haina, pălăria și bâta. Dumneata rămâi înăuntru. 
Nemţii au să se uite încoace. Soldatul seamănă la statură cu 
dumneata, au să creadă că te-ai dus să iei ceva din remiză și te- 
ai întors. Ne suim în camion și plecăm. 

— E perfect, spuse Tudor. După aia ce fac? Cum v-ajung din 
urmă? 

— Nu mai e nevoie să vii cu noi. 

— Asta-i toată misiunea mea? spuse dezamăgit Tudor. 

— N-avem altă posibilitate. Nemţii și-ar da seama imediat că 
avem cu noi un om străin. Trebuie să-i păcălim. 

— la stai, zise Tudor. Vine cineva. 

Se dădu doi pași înapoi, privi peste acoperișul scund al 
barăcii, încercă să-l recunoască pe omul care cobora grăbit 
poteca. 

— Nea Vanghele, vine maiorul. Dacă are chef de vorbă, s-a zis 
cu planul nostru și ratăm acţiunea. 

— Nu. N-avem voie să ratăm. Schimbăm un pic programul, 
atâta. Eu cer remorca de la nemți, apoi ne urcăm în mașina lui 
Florică și plecăm. Îl lăsăm pe soldat aici; o că ne descurcăm și 
fără el. 

— Dar dacă-i spunem maiorului despre ce e vorba? 

— Să mergem la risc? murmură Vanghele. Í 

Maiorul parcurse repede, după obicei, ultima parte a cărării. li 
auziră cizmele tropăind pe pământul tare și abia atunci se 
făcură că-l observă. Maiorul îi salută de departe. 

— Domnilor, am nevoie de ajutor. 

— Și noi la fel, râse Vanghele. 

Maiorul ezită o clipă. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Șușnea, unul dintre șoferi, a rămas în pană pe drum, 


aproape de sat. Ceilalţi șoferi n-aveau cu ce să-l remorcheze; 
vreau să cerem vecinilor un cablu și să ne ducem după el. 

— Ce întâmplare! spuse maiorul. Cade tocmai bine. Am și eu 
drum în direcţia aceea, spre sat. Am primit telefon că doi 
prizonieri au evadat și se află prin zona noastră. 

— Asta nu-i treaba jandarmilor? 

— Nu vrem să-i amestecăm pe jandarmi. Cei doi erau în grija 
unui camarad de-al meu; dacă se află că i-a scăpat, o să aibă 
neplăceri. M-a rugat să-l ajut; dacă-i prindem, toată povestea 
rămâne între noi. Din cauza asta nu iau prea mulţi soldaţi cu 
mine. Nu vreau să se afle-n toată lumea despre afacerea asta. 
Cu patru-cinci oameni, adică doi soldaţi de-ai mei și câţiva inși 
din carieră, cred că m-aș descurca onorabil. 

— Și eu cred, spuse Vanghele. O să vorbesc cu oamenii. 
Deocamdată, mă duc la vecini să cer cablul. In câteva minute 
sunt înapoi. 

Santinela, aflând despre ce e vorba, îl chemă pe maiorul 
Wagner. 

— Aveţi necazuri? întrebă compătimitor ofițerul neamţ. 

— Mărunte, spuse Vanghele liniștit. Unul dintre șoferi a rămas 
în pană; ceva la cutia de viteze. Trebuie să-l remorcăm și n-am 
găsit în toată cariera un cablu ca lumea. 

— Asta-i simplu, făcu maiorul Wagner. 

Chemă un soldat, schimbă cu el câteva cuvinte, soldatul plecă 
în pas alergător. 

— Imediat o să aveţi un cablu bun să remorcheze și zece 
camioane. 

— Vă mulţumesc, domnule maior. Aș vrea să vă mai rog ceva. 
Ştiţi, bietul șofer se află într-o situaţie dificilă. De câteva zile, 
colegul dumneavoastră de sus, de la carieră, îl suspectează că 
nu izbutește să execute numărul de transporturi fixat. Adevărul 
e că mașina lui e cel mai nenorocit hârb care-a lucrat vreodată 
pe un șantier. Acuma iar o să-i caute pricină bietului om, c-a 
rămas în drum. Îl bănuiește că nu vrea să lucreze. N-aţi vrea să 
mergeti cu noi, să vă convingeţi că are într-adevăr o pană? 

— Nici nu mă gândesc, replică maiorul Wagner. Aș avea aerul 
că-l suspectez și eu pe bietul om.. Nu e destul de necăijit și-așa? 
Duceţi-vă să-l luaţi de-acolo. lar domnii de la șantier să facă 
bine să repare mașinile, dacă vor să le meargă treburile bine. 

— Totuși, eu insist, domnule maior. Mărturia dumneavoastră l- 


ar scuti de neplăceri. 

— Vă garantez că n-o să aibă neplăceri. Discut eu mâine cu 
colegul din carieră. 

Soldatul se întoarse târând după el un cablu de oțel cu 
capetele matisite. 

— E perfect, se bucură Vanghele. Mii de mulțumiri, domnule 
maior. 

— Ah, ce atâta... Luaţi-o drept recompensă pentru prânzul 
pescăresc de mâine. Credeaţi că am uitat? 

Vanghele zâmbi, luă cablul și se întoarse în grabă la ai lui. 

Maiorul Dragomirescu făcu un pas înainte: 

— Ai găsit? 

— Mai bun decât ăsta nici nu se putea. Dar vreau să vă spun 
ceva, domnule maior. Trebuie să luăm cu noi un prieten, care 
are drum într-acolo. 

— Cred că știu despre ce prieten e vorba, spuse maiorul. Dar 
nu-nteleg unde pleacă la vreme de noapte. Așteaptă un avion? 

— Un avion? râse Vanghele. Neam de neamul lui n-a mers cu 
avionul. Doar așa, să-l vadă. 

— La miezul nopţii, întregi maiorul. 

Se priviră îndelung în ochi. 

— Cred că ar trebui să aveți încredere, domnule maior. 

— Eu am dovedit că am, domnule Vanghele. 

— E drept. Dar știți, până ne-am deprins cu ideea... Orice pas 
greșit, orice pripeală poate declanșa un șir de nenorociri. De 
aceea n-am avut curaj să vă vorbim deschis. 

— Preferaţi să-ncep eu? spuse maiorul. 

— Nu. Încep eu. La miezul nopţii vine un avion. 

— Lansează doi parașutiști pe care trebuie să-i găsesc și să-i 
duc la București. 

— Cu o jumătate de oră înainte, legătura telefonică a nemților 
trebuie întreruptă, ca să nu primească alarma aeriană. Prietenul 
meu, pe care-l știți, e telefonist, o să ne ajute. 

— lar dumneavoastră mă ajutaţi să găsesc parașutiștii și să-i 
apăr de nemți. Batem palma? 

Își strânseră mâinile. 


2 


Cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii, controlând ca 


de obicei circuitul de alarmă aeriană, telefonistul de serviciu, un 
hamburghez înalt și cu o figură adormită, sări ca ars: nu mai 
auzea zgomotul de fond abia perceptibil, pe care urechea lui 
exersată îl distingea dintr-o sută de alte zgomote. Cu mișcări 
precipitate verifică legăturile centralei, demontă 
microreceptorul și se încredință că nu se defectase, învărti 
zadarnic manivela magnetoului care deservea circuitul de 
rezervă și înțelese: linia telefonică era întreruptă undeva în 
exterior. 

Alergă la ofiţerul de serviciu și-i raportă defecțiunea. 

Ofițerul de serviciu, un locotenent tânăr, tropăi cu frenezie pe 
puntea răsunătoare a navei-atelier, intră pe culoarul unde se 
aflau cabinele ofițerilor și bătu stăruitor la ușa maiorului 
Wagner. Maiorul nu se culcase; era în pijama. Când veni să 
deschidă, ventilatorul de pe birou împinse spre locotenent aerul 
călduț din încăpere, cu un iz vag de coniac și de ţigări egiptene. 
Din micul aparat de radio „Philips”, așezat pe birou, se auzea în 
surdină un vals vienez. 

— Domnule maior, circuitul telefonic este întrerupt. 

— Ceee! strigă maiorul Wagner smuls brusc din dulcea 
reverie. Cât e ceasul? Treziţi motociclistul și doi telefoniști. 
Raportaţi comandantului. Într-o clipă vin și eu. 

Vorbind, își descheia nasturii pijamalei, lăsând să se vadă 
pieptul păros, cu mușchii bine reliefaţi. 

— Poate că nu-i nevoie de prezenţa dumneavoastră, spuse 
amabil locotenentul. Telefoniștii ar putea și singuri să... 

— Ce telefoniști? Aici cred că-i isprava dezertorului acela care 
a încercat să dea foc la depozit. Trebuie să văd despre cee 
vorba. Mâine împânzim toată regiunea cu patrule. De data asta 
nu ne scapă. Poţi pleca! 

Locotenentul plecă repede, pătruns de importanța 
evenimentului. Pentru prima oară, mâine, la ieșirea din serviciu, 
avea să raporteze altceva decât formula incoloră: „nimic 
deosebit”. Se imagina povestind Hildei cum în miez de noapte, 
după o seară ciudat de liniștită, centralistul venise să-i raporteze 
că linia telefonică... 

După un minut, maiorul, îmbrăcat strict regulamentar, cu 
tocul pistolului deformându-i puţin centura bine strânsă pe 
șolduri, ieși din cabină și alergă spre schelă. In aceeași clipă, din 
garajul de pe țărm ieși duduind gros un „Zundapp Saharian” cu 


ataș, iar din baraca soldaţilor apărură în fugă doi telefoniști cu 
căști pe cap și cu bobine de telefon în spate. Duceau în mâini 
ghearele pentru urcat pe stâlpi, iar pe piept li se legănau 
nelipsitele pistoale-mitralieră. Unul înalt și slab, celălalt scund și 
rotofei ca un pepene, ar fi format un cuplu comic tocmai potrivit; 
maiorul zâmbi fără voie când îi văzu, dar își aminti pe dată 
pentru ce-i chemase și se încruntă. 

— Dă-te jos, îi spuse motociclistului. Am mai multă nevoie de 
telefoniști decât de tine. 

Motociclistul lăsă motorul mergând și coborî. Maiorul Wagner 
se urcă pe şaua din faţă, făcu semn telefoniștilor să urce și ei; 
înaltul în spatele lui, grasul în ataș, apoi întrebă: 

— Nu mă lasă-n drum rabla ta? 

— Domnule maior, raportez că merge perfect, spuse 
motociclistul ţeapăn și jignit. 

Wagner abia ghici răspunsul; ambalase motorul, aruncându-și 
privirea în jur. Comandantul atelierului plutitor apăru încheindu- 
și vestonul, îi strigă de sus, de pe punte: 

— Să-ţi trimit în urmă o grupă cu un subofițer? 

— Nu-i nevoie, domnule colonel. Ne descurcăm și singuri! 

După ce ieși din raza luminilor albastre, ocrotitoare, care 
învăluiau cheiul și navele într-o culoare calmă, simţi deopotrivă 
răcoarea nopţii și fiorul saltului în necunoscut. „Zundapp”-ul 
urca trudnic drumul plin de hârtoape al carierei; angrenajul 
cardanic urla; pasagerii lui tăceau și maiorul Wagner avu 
deodată sentimentul unei primejdii iminente. În lumina săracă a 
farului apăreau din noapte contururi vagi - o groapă semănând 
cu un om culcat în poziţie de tragere; un tufiș îndărătul căruia se 
putea ascunde un lunetist; un copac lovit de trăsnet, care în 
prima clipă părea un om cu brațul ridicat, pregătindu-se să 
arunce o grenadă... 

Răsuci manșonul accelerației până la refuz. Motocicleta făcu 
un salt, aerul umed îi biciui obrajii înfierbântațţi. Treptat, maiorul 
Wagner își recăpătă sângele rece. Trase cu ochiul spre 
telefonistul din ataș care, cu o lanternă puternică, lumina sârma 
subţire, albicioasă, parcă trasă cu cretă pe cerul negru-verzui. 
Firul era intact, stâlpii se desprindeau cuminţi, la intervale 
regulate, din întuneric. 

— De aici linia o ia peste câmp, strigă grasul în urechea 
maiorului. 


Maiorul domoli goana motocicletei. Depășiseră de mult 
creasta dealului; drumul devenise orizontal, în locul gropilor 
aspre mergeau acum peste făgașurile adânci săpate de roţile 
autocamioanelor; se opriră în dreptul celui din urmă stâlp. 
Soldatul lumină în sus, văzură firele continuându-și drumul într- 
un unghi obtuz, spre dreapta, către valea unde dormea, 
deocamdată nevăzut, satul pescarilor. Soldatul cobori lumina 
lanternei spre șanțul din marginea șoselei, destul de adânc; 
dincolo de el se întindea pământul necultivat, cu colţi de stâncă 
străpungând ici și colo pojghiţța de ţărână acoperită cu iarbă 
săracă. 

— Mergem pe jos, hotărî maiorul. Pentru orice eventualitate, 
armele în poziţie de tragere. Grasule, ia-o înainte. Vezi să nu ne 
duci prin gropi. 

Grasul sări șanțul, mai lumină o dată sârmele, apoi îndreptă 
lanterna spre pământ. Maiorul trecu primul, și după el soldatul 
înalt. Porniră cu pas grăbit înainte, călcând în picioare peticul de 
lumină așternut de lanternă peste iarba cenușie. Mergeau în 
tăcere, maiorul auzea respiraţia iute a soldaţilor și sunetele 
metalice, ușoare, aproape muzicale, stârnite de uneltele care-i 
împovărau. 

După câteva minute soldatul din frunte se opri scurt, ca la o 
poruncă. 

— Ce e? întrebă maiorul. 

Răspunsul îl află singur. În liniștea înaltă a câmpiei se auzi 
vag, ca o părere, vuietul unui motor de avion. 

— La dracu! blestemă maiorul Wagner. Haideţi mai repede, 
păcătoşilor! Suntem atacați și ai noștri nu știu nimic! 

Grasul porni în fugă, fără să-i mai aștepte; își lumina drumul 
și, în preajma stâlpilor, aţintea lanterna în sus. La al treilea se 
opri, lăsă pe pământ lanterna aprinsă și se aplecă să-și lege 
ghearele pentru urcat pe stâlpi. Maiorul Wagner și soldatul înalt 
ajunseră curând lângă el. 

— Tăiat din amândouă părţile, spuse grasul fără să ridice 
privirea. E mână de specialist aici. 

— La dracu! făcu iarăși maiorul, de astă dată cu o octavă mai 
sus. Reparaţi-l imediat! 


Autocamionul lui Florică risipise oamenii de-a lungul drumului, 
până spre sat. Șușnea și Florică rămăseseră în preajma 
mașinilor; maiorul și Tudor înaintau spre sat, perpendicular pe 
drum, în timp ce ordonanța maiorului și Costea se depărtaseră 
unul spre dreapta, celălalt spre stânga. 

— Depinde acum de dibăcia pilotului, spuse maiorul. Ocupăm 
un fel de pătrat cu latura de un kilometru, exact perimetrul 
lansării. Numai că noaptea, într-o regiune necunoscută, cel mai 
iscusit aviator poate da greș. 

— Dac-ar ţine linia Dunării, sugeră Tudor. Poate au trimis un 
pilot care-a mai trecut pe-aici. 

— Fii sigur că n-ar fi dat o asemenea misiune unui ageamiu, 
murmură maiorul. 

Vuietul avionului se auzea tot mai aproape. Un ţârâit de greier 
izbucni chiar lângă picioarele lor; furios, încordat, Tudor călcă 
iarba împrejurul său și greierul amuţi. 

— Fii calm, domnule Tudor, râse maiorul. Partea interesantă 
nici n-a început. Uite, acum e cam deasupra noastră. 

— Încă nu, aprecie Tudor. 

— Zboară foarte sus, de aceea sunetul rămâne în urmă. 

Deodată, o fâșie îngustă și strălucitoare de lumină despică 
cerul în două și începu să se plimbe agale, slăbind licărul 
stelelor. 

— Cam târziu, râse maiorul. Cred că staţiile germane de pe 
coastă l-au dibuit demult, dar n-au avut cum să-i anunţe. 

— Soldatul nostru s-a descurcat de minune, spuse Tudor. 

Deodată, în raza proiectorului străluci pentru o clipă un punct 
alb-strălucitor, ca un astru coborât brusc în preajma Pământului. 
Maiorul scoase un strigăt. În clipa următoare, punctul alb 
dispăru. Fâșia de lumină începu să oscileze cu unghiuri mici, 
aproape insesizabile. 

— L-a pierdut, spuse Tudor, înecându-se de emoție. 

Greierul țârâi iarăși; cu capul aplecat pe spate, maiorul bâlbâi 
ceva nedeslușit. Proiectorul continua să-și plimbe lumina printre 
stele, domol, ca mângâierea unui deget delicat pe o catifea 
neagră stropită cu argint. Minutele treceau. Vuietul avionului 
scăzu, se stinse; numai greierul, nepăsător, forfeca în răstimpuri 
tăcerea. 

Apoi, în lumina dreaptă, ca o sfoară bine întinsă, apărură doi 
aștri deodată. Erau acum mult mai jos; sub parașutele albe se 


vedeau siluetele negre, mișcătoare, ale oamenilor. Coborau 
exact acolo unde era hotărât, la jumătatea distanţei dintre 
Dunăre și sat. 

— Pilotul merită o decorație, spuse maiorul Dragomirescu și o 
luă la fugă în direcţia razei reflectorului care urmărea cu 
încăpățânare căderea lentă a parașutelor. 

Curând, unul dintre parașutați dispăru din lumină; celălalt 
însă rămăsese prizonierul firului de foc alb, orbitor, care unea 
pământul cu stelele. 

Ajunseră cu toţii cam în același timp pe locul unde urma să 
cadă parașutistul. Ultimii o sută de metri el intră în unghiul mort 
al reflectorului german, care renunță la urmărire și se stinse 
brusc. În primele clipe, pe cerul devenit opac, nimeni nu mai 
văzu nimic; apoi glasul răgușit al lui Vanghele dădu de veste: 

— Uite-l! Feriţi-vă! 

Aproape că-l prinseră în brațe. Parașutistul ateriză, se 
rostogoli în iarbă, își desfăcu parașuta și se ridică, apăsându-și 
ochii cu pumnii. 

— Căutaţi-l pe celălalt, ordonă maiorul Dragomirescu. Costea, 
aprinde lanterna. Trebuie să fie pe-aproape! 

El însuși aţinti raza lanternei asupra omului căzut din cer, care 
continua să-și acopere ochii. 

— Lumina, lumina! gemu parașutistul. 

Maiorul stinse lanterna și se apropie. Parașutistul purta 
uniformă militară kaki, albicioasă pe la coate în urma contactului 
cu pământul ars de secetă, și o cască de zbor din piele, pe care 
o descheie cu îndemânare. 

— Sunteţi români? întrebă el. 

— Români. Am onoarea să mă prezint: maior Dragomirescu, 
din artileria antiaeriană. Vă așteptam. Și vă urez bun venit. 

— Vă mulțumesc, domnule maior. Sunt căpitanul Green, din 
Royal Air Force. Mă constitui prizonierul dumneavoastră. Poftiţi 
pistolul meu. Conform legilor războiului, îmi datorațţi protecţie. 

— L-am găsit, strigă Costea de departe. l-am luat raniţa. 
Spune că are în ea o staţie de radio. E român de-ai nostru. 

— Nu, protestă căpitanul Green. Camaradul meu este de 
naţionalitate română, într-adevăr, dar poartă uniforma armatei 
britanice. Este prizonier de război ca și mine. 

Lanterna sergentului îl făcu din nou să ducă mâinile la ochi. 

— Dumnezeule, lumina asta! Câteva ceasuri o să fiți orb ca un 


liliac. Cred că n-aţi stat niciodată în raza unui proiector. 

— Era proiectorul de la nava germană, se dezvinovăţi maiorul. 

— Bine că n-au tras în avion. 

— Le-am întrerupt legătura telefonică, din cauza asta n-au 
putut fi preveniţi din vreme. 

— Eu și camaradul meu vă suntem recunoscători. 

Celălalt prizonier, tot în uniformă, dar cu casca de zbor 
atârnându-i în mână ca o căldărușă, se apropie și se prezentă: 

— Căpitan Mihăileanu din R.A.F. 

— Maior Dragomirescu. Bine aţi venit. Personal, vă consider 
mai degrabă oaspeți decât prizonieri. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, aprecie căpitanul 
Green. Ce aveţi de gând cu noi? 

— Am ordine precise în ce vă privește. Chiar în noaptea 
aceasta vom pleca spre București... 

Se întrerupse. Din direcţia șoselei se auzi păcănitul gros, 
întărâtat, al unei motociclete „Zundapp Saharian”. 

— Nemţii, spuse încet maiorul. Trebuia să ne așteptăm la o 
întâlnire. 

— Două cuvinte, domnule maior, spuse căpitanul Green și-l 
luă deoparte. Domnule maior, nu știu exact cum vor acţiona 
germanii. Pentru orice eventualitate, vă încredinţez acest plic, în 
care se află un cifru secret. Un al doilea cifru rămâne la mine; la 
nevoie, am dreptul să-l predau germanilor. lar pentru 
interogatoriu, dispun de niște informaţii care-l pot face pe 
amiralul Canaris să ţopăie de bucurie. Informații autentice. 

— Sunteţi prevăzător, spuse maiorul cu ochii la motocicleta 
germană care se apropia săltând peste denivelările câmpului. 

— Și noi, și dumneavoastră, urmă englezul, avem interes să 
prezentăm întâlnirea aceasta drept întâmplătoare. 

— Am fost și eu prevăzător la rândul meu, spuse maiorul. 
Civilii de aici au justificare pentru prezenţa lor: o mașină în pană 
pe șosea. Dar în general nu sunt dispus să dau explicaţii, nici să 
fac concesii nemților. 

— Uneori trebuie găsite căi de compromis, murmură Green. 
Nu-i întărâtaţi prea mult. Ar putea deveni agresivi, iar eu am 
misiunea să ajung la București, nu la Berlin. 

— Înţeleg, spuse maiorul. 

Motocicleta, condusă cu viteză disperată faţă de starea 
drumului, părea că se rostogolește prin hârtoapele câmpului 


pustiu și nelucrat. Curând, lumina farului le bătu drept în față; 
grupul se opri. Motocicleta se opri și ea, la câteva zeci de metri. 
Cei trei militari germani coborâră, cu armele întinse. 

— Staţi! Mâinile sus! strigă maiorul Wagner. 

— Dumneavoastră eraţi? Lăsaţi armele, domnule maior. 

— Ah, domnul maior Dragomirescu! Aţi prins parașutiștii? 

— Da, i-am prins. 

— Sunt prizonierii mei, spuse maiorul Wagner apropiindu-se 
cu pistolul în mână. Vă cer să mi-i predati! 

— Vă arde de glumă, spuse domol Dragomirescu. Și pe cine 
vreţi să speriaţi cu pistolul ăla? 

Ofițerul german vâri pistolul în toc, cu un gest enervat, făcu 
un semn soldaților și aceștia lăsară pistoalele-mitralieră pe care 
le ţinuseră tot timpul aţintite spre grupul românilor. Maiorul 
Wagner se apropie mai mult. Lumina farului îl decupa net în 
întunericul câmpiei, în schimb nu lăsa să i se vadă faţa. Stătea 
în lumină, cu picioarele depărtate, cu mâinile în șolduri; 
cascheta cu calota foarte înaltă, și așa destul de înzorzonată, 
avea pe deasupra ochelarii enormi de motociclist, pe care 
posesorul lor nu avusese răbdare să-i scoată. 

— Nu vrem să ajungem la un conflict, spuse el cu un calm 
rău-prevestitor. Proiectorul unei nave din Kriegsmarine a 
descoperit parașutiștii. Am venit încoace cât puteam de repede, 
să-i capturez. Cum de aţi ajuns înaintea mea? Sau, cumva, i-aţi 
așteptat anume? 

— Insinuări, ca totdeauna... 

— Aştept o explicaţie, accentuă neamţul. 

— Ah, explicaţia e simplă. Aveam un camion cu muniţie gata 
de plecare; când am văzut parașuta pe cer, m-am suit și am 
venit încoace. Pentru locurile acestea, un camion e mai potrivit 
decât o motocicletă. Voi escorta prizonierii la Marele Stat Major, 
pentru interogatoriu. 

— Nu luaţi un prim interogatoriu aici? se miră maiorul 
Wagner. 

— Ce rost ar avea? Doar nu suntem în prima linie... 

Maiorul Wagner își pierdu răbdarea. Trase aer în piept, adânc, 
de parcă s-ar fi pregătit de un salt asupra cuiva. Vorbi repede: 

— Domnule maior, nu mă faceți să-mi pierd ultimul dram de 
încredere în colaborarea dumneavoastră. Vă cer oficial să 
interogaţi prizonierii în prezenţa mea și să confiscăm tot ce se 


află asupra lor. Vă repet că nu doresc un conflict, dar nici 
dumneavoastră să nu-mi puneţi răbdarea la-ncercare. Și daţi-mi 
voie să-mi exprim unele nedumeriri. O voi face de altfel și 
mâine, în scris, într-un raport către comandantul Abwehrului. 

— Ce nedumeriri? întrebă cu nevinovăție maiorul 
Dragomirescu. 

— In seara asta s-au întâmplat câteva lucruri ciudate. Un 
autocamion a rămas în pană și oamenii din carieră au plecat să-l 
ajute. Linia telefonică de alarmare aeriană s-a întrerupt. Un 
avion inamic a sosit în regiunea noastră pe când oamenii mei 
reparau firul. A venit exact în momentul în care staţiile noastre 
de urmărire n-aveau posibilitatea să ne avertizeze. Avionul a 
lansat parașutiști și dumneavoastră ați reușit să-i găsiți înaintea 
noastră. 

— Simple coincidențe. 

— Nu cred că superiorii mei din Abwehr vor accepta această 
explicaţie șubredă. S-ar putea să aveţi mari neplăceri. 

— Asta-i drept, spuse Dragomirescu. Dar toate presupunerile 
dumneavoastră sunt niște vorbe goale. N-aveţi cum să dovediți 
legătura dintre aceste fapte. Eu vă propun o cale de mijloc: 
renunţați la raport și vom interoga împreună prizonierii. 
Dumneavoastră veți transmite la Berlin informaţii preţioase, iar 
eu voi înainta la Marele Stat Major prizonierii capturați de mine. 

Inadins accentuase pe cele din urmă cuvinte; era singurul 
argument în faţa căruia spera ca maiorul Wagner să bată în 
retragere. Maiorul Wagner își scoase cascheta, își șterse părul 
cu o batistă albă, care strălucea în întunericul dens. 

— Vânaţi vreo decorație? întrebă el ironic. 

— Nu. Vreau doar să dovedesc șefilor mei că-mi fac datoria. 

Maiorul Wagner își plimbă privirea pe chipurile abia vizibile 
ale oamenilor. 

— Ei bine, n-am încotro, spuse. Prefer să obțin niște informaţii 
bune decât să ne angajăm într-o dispută interminabilă. 

— Eram sigur că veţi fi rezonabil, spuse maiorul 
Dragomirescu. Domnilor, să mergem, comandantul meu este, 
desigur, nerăbdător să afle ce s-a întâmplat. Oamenii din carieră 
au să se întoarcă cu mașinile lor. Sper dă motocicleta 
dumneavoastră n-a păţit nimic după această cursă. 

— E o motocicletă de fabricaţie germană, spuse scurt maiorul 
Wagner. Vă urmez, domnule maior. 


Porniră spre șosea. Maiorul Wagner întoarse motocicleta. Dar 
de astă dată ordonă telefoniștilor să meargă pe jos, el însuși 
conducând plin de precauţie, într-un stil mult diferit de cel de la 
venire. Ceilalți mergeau pe jos, căutându-și cu grijă drumul. 
Maiorul Dragomirescu mergea înainte, alături de căpitanul 
Green; în urma lui veneau Vanghele și Tudor, încadrându-l pe 
celălalt parașutist, iar după ei cei doi ostași cu armele la umăr. 

— Știţi bine românește, deschise vorba maiorul 
Dragomirescu. 

Căpitanul Green întoarse capul spre el; erau de aceeași 
înălţime, supli amândoi. Englezul își scosese și el casca de zbor 
și-și lăsă părul tuns mărunt, umed de nădușeală, în bătaia brizei. 

— Am lucrat în România, spuse. 

— Ca om de afaceri? Inginer? 

— Nu. Ca diplomat. 

— Ah, spuse maiorul. Încep să înțeleg. Veniţi din partea 
englezilor? Sau... anglo-americanilor? 

— Vin din partea Aliaților, făcu englezul încet dar deslușit. 
Domnule maior, vă daţi seama că nu pot să intru în amănunte. 
Am un mesaj verbal pentru o anumită persoană și-l voi 
transmite numai acelei persoane. Tot ce vă pot spune este că 
tatonările în vederea unui eventual armistițiu an început de luni 
de zile. Guvernul dumneavoastră a comis însă o eroare, după 
părerea mea: s-a adresat pe de o parte sovieticilor și pe de altă 
parte puterilor occidentale. Fiecare parte a formulat propuneri 
conforme cu punctul ei de vedere. Diplomaţii și emisarii 
dumneavoastră au ignorat însă un lucru: nu poate fi vorba de o 
pace separată. Aliaţii sunt în război sub numele de Naţiunile 
Unite. Naţiunile Unite, acesta trebuie să fie partenerul 
dumneavoastră de tratative. Este, evident, o opinie strict 
personală. 

— Înţeleg, spuse maiorul. Aș mai avea o întrebare: persoana 
căreia urmează să-i predaţi mesajul este o persoană oficială? 

— Este și nu este, spuse evaziv căpitanul Green. Dar cu 
siguranţă, va fi. După atâtea întrebări, daţi-mi voie să vă pun și 
eu una: care este starea de spirit a românilor în clipa de față? 

— Răspunsul vi-l puteți da singur, după patru ani într-un 
război nedorit, după suferinţe și pierderi și înfrângeri, după ce 
am făcut atâtea sacrificii impuse de Germania... 

— Asta îmi ușurează misiunea, domnule maior. Dar mareșalul 


Antonescu nu pare dispus să încheie pacea. Păcat! 

— Ce mareșal s-ar putea opune voinței unui popor întreg? zise 
maiorul și se întoarse către al doilea prizonier care-l urma: Am 
ajuns la șosea, domnilor. Vom merge cu autocamionul în 
cazarma noastră. Să luaţi o gustare, să vă odihniţi câteva 
minute după aventura dumneavoastră... 

— Și să răspundem la întrebările ofițerului german, întregi 
căpitanul Green. Nu glumesc, domnule maior, sunt pregătit 
pentru acest interogatoriu. lar faptul că v-aţi lăsat greu l-a 
convins, se pare, pe acel domn de sinceritatea dumneavoastră. 
Aţi procedat cu diplomaţie și aţi ieșit din încurcătură... 

— Incă n-am ieșit, spuse mohorât Dragomirescu. Urcaţi, 
domnilor. Voi sta sus, în camion, alături de dumneavoastră. lau 
cu mine o santinelă, tot din diplomaţie... 

Se adresă celor din carieră, care rămăseseră câţiva pași în 
urmă: 

— Fraţilor, vă mulţumesc. M-aţi ajutat foarte mult. Acum ne 
despărțim. Să mă iertaţi pentru această noapte albă. 

— Noapte bună și succes, ură Vanghele în numele tuturor. 
Dacă mai aveţi nevoie de noi... 

— Mai departe mă descurc singur. Vă mulţumesc încă o dată. 
Noapte bună! 

Motocicleta ajunsese cu chiu cu vai la șosea. Cei doi soldați îl 
ajutară pe maior, s-o treacă peste șanț, apoi se urcară și ei. 
Motocicleta se plasă în spatele camionului militar, cu farul 
aprins. Prizonierii urcară, unul după altul, în camion. Urcă și 
maiorul. Cel din urmă veni Mitică, ordonanța, cumpănindu-și 
străvechea pușcă „Manlicher”. 

— Dă-i bătaie, Costea, strigă maiorul spre geamul deschis al 
cabinei autocamionului. 


4 


La divizionul de artilerie, cei doi parașutiști răspunseră la 
interogatoriul insistent al maiorului Wagner; luară o gustare 
frugală și refuzară ora de odihnă propusă de comandant. Ca 
urmare, se urcară împreună cu maiorul Dragomirescu și cu cei 
doi ostași în autocamionul pregătit din vreme. Un bac se afla ca 
din întâmplare gata de plecare la Ghecet; traversară Dunărea 
când încă nu se luminase de ziuă și porniră spre București. 


— A mers ușor, comentă căpitanul Green, în timp ce goneau 
pe șoseaua naţională. Totuși, acest domn Wagner nu e prost. 
Pune întrebări ca un poliţist de meserie. 

— Dar și răspunsurile obținute... 

— O mică manevră a înaltului Comandament Aliat. Cunoscând 
lăcomia de informaţii a germanilor, în starea actuală a frontului, 
le-am adormit cât de cât bănuielile. 

— Dar cifrul? 

— Ah, îl vom utiliza în continuare, ca și când nu s-a întâmplat 
nimic. Ai noștri știu că acest cod este „spart” de germani și îl vor 
folosi pentru comunicări false. Mici stratageme de război. 
Probabil sunteţi obișnuit cu ele... 

Se luminase de ziuă. Șoseaua spre București, bine întreţinută, 
mărginită de copaci seculari, stârni admiraţia englezului. 

— N-am mai fost demult în România, spuse el. A rămas 
aceeași ţară frumoasă... Mă uit la acest lan de grâu ca aurul... 

Maiorul privi o clipă întinderea galben-arămie care unduia ca 
o mare în adierea vântului. Oftă: 

— vă exprimaţi poetic. Aţi fi mai puţin poet dac-aţi ști că 
populaţia mănâncă pâine neagră, cumpărată pe cartelă, în timp 
ce acest grâu de auria calea Germaniei... 

— Să sperăm că nu va mai dura mult, spuse englezul. Cunosc 
câte ceva din istoria ţării dumneavoastră. Românii n-au suportat 
niciodată la infinit o situație înjositoare... 

Camionul frână brusc. Mitică, ordonanța, care moţăia într-un 
colț, se izbi cu capul de oblon. Maiorul Dragomirescu se ridică, 
să privească pe deasupra cabinei. In mijlocul șoselei staționa o 
motocicletă; pe atașul ei era montată o pușcă-mitralieră. In faţa 
motocicletei stătea un soldat înarmat, cu mâna ridicată, 
încercând parcă să stăvilească cu palma înaintarea camionului. 
Mai încolo, tras afară din șosea, aștepta un autocamion plin cu 
soldaţi, întors în direcţia spre care se îndrepta mașina maiorului. 

— O patrulă militară, se miră maiorul. Mă duc să le dau 
explicații... 

Cobori din mașină și se apropie de motocicletă. Soldatul care 
ţinuse calea mașinii se dădu deoparte; din ataş sări sprinten 
colonelul, fostul șef al maiorului Dragomirescu. 

— Am onoarea să vă raportez că misiunea a fost îndeplinită, 
spuse Dragomirescu. 

— Felicitări, spuse colonelul bucuros. 


— Era vorba că ne-ntâlnim la București. 
— N-am mai avut rabdare... 


Capitolul 9 
1 


După căldura toridă a zilei, fără o adiere, fără un nor, seara 
veni deodată rece și umedă, cum se-ntâmplă uneori pe malul 
Dunării. Tudor își trecu mâna peste păr, îl simți umed; hainele îi 
erau jilave, ca și cum ar fi trecut cu ele printr-o ploaie și nu le-ar 
fi lăsat să se usuce destul. Pe măsură ce cobora spre carieră, 
umezeala devenea tot mai persistentă. O ceaţă ușoară înconjura 
luminile navelor germane, iscând în jurul lor o aureolă ciudată. 

Pe banca din fața barăcii, Șușnea și Vanghele ședeau de 
vorbă. Tudor se apropie de ei. Simţea acut nevoia unei tovărășii 
acum, după ce colindase de unul singur marginile pustii ale 
carierei. 

— Bună seara, spuse el. Nu v-aţi culcat? 

— Abia a apus soarele, mormăi Vanghele. Ai un chibrit? 

Aprinse ţigara. Flacăra chibritului îi scoase din umbră pentru o 
clipă trăsăturile energice; el pufăi cu plăcere de câteva ori și 
continuă discuţia începută, evident, înainte de sosirea lui Tudor. 

— Trebuie să avem răbdare, nene Șușnea. Un pas ca ăsta nu 
se face așa, la noroc. Mai întâi, să fim siguri că totul este 
pregătit. 

— Ce atâta pregătire? făcu Șușnea iritat. Numai să se dea 
semnalul și-ai să vezi cum sare poporul. Oamenii sunt sătui de 
război și de nemti, abia așteaptă să... 

— Nea Șușnea, dacă ai avea și nivel politic la fel cum ai 
bunăvoință, ce revoluţionar ar ieși din tine! îl întrerupse 
Vanghele. 

— Aici nu-i vorba de nivel politic. Ca să poţi ţine o armă în 
mână îţi trebuie mai întâi curaj. Ce vrei să-mi dovedești prin 
nivelul ăsta politic? 

— Să-ţi dovedesc că revoluțiile prost pregătite au vărsat 
zadarnic sângele a mii de oameni. 

— Ei bine, noi suntem pregătiţi. 

— Da, dar dacă nu suntem organizați, putem da greș. E destul 
o încurcătură, un ordin primit cu întârziere, un accident, și 
catastrofa e gata. Partidul ne cere să avem răbdare și să luăm 
toate măsurile. Să atragem de partea noastră toate forțele... 

— Și pe burghezi? 


— Toate forțele care sunt împotriva nazismului. Și burghezii, 
și social-democraţii, și moșierii, și regele dacă-i vorba. 

— Regele! făcu Șușnea neîncrezător. Ce putere are regele? În 
tara asta Antonescu taie și spânzură! 

— Ti-am spus, trebuie să folosim toate forțele care sunt 
împotriva nemților și mareșalului. Să fim uniţi, de la rege la 
soldat, de la șef de partid la muncitor, toţi într-un cuvânt, 
înţelegi? 

— Înţeleg, spuse cu îndoială Șușnea. Dar cu regele nu mai 
facem noi revoluţie... 

— Asta-i altă poveste. Deocamdată trebuie să scăpăm de 
Hitler. Țara e împânzită cu divizii, cu tancuri și avioane 
germane. Să-i izgonim mai întâi pe nemți, pe urmă ne gândim și 
la revoluţie... 

— Dacă mai așteptăm mult, ne pomenim cu tăvălugul peste 
noi. Rușii sunt la doi pași, colea-n Moldova. Și anglo-americanii 
ne tot dau târcoale cu avioanele... De ce stăm așa? Ce-au făcut 
domnii ăia pe care i-am primit deunăzi? Nimic. Tratative de 
pace, aiurea! Ce, Hitler e prost să ne lase din mână așa, de bună 
voie? 

— Nu de bună voie! spuse domol Vanghele. De ce s-a dat 
sarcina să formăm grupele? Crezi că numai aici, la noi, există 
așa ceva? În toată ţara sunt. Așteaptă toţi semnalul. 

— Și armata? Ne punem noi cu armata? 

— Armata gândește tot ca noi. Ai auzit ce spunea maiorul 
Dragomirescu: soldaţii nu mai vor să lupte pentru Hitler și 
Antonescu. 

— N-au vrut niciodată, întări Șușnea. Dacă era după soldați... 

Tudor se depărtă încetișor, gândindu-se la vorbele lor. Mai 
auzise acest dialog. Șușnea obișnuia uneori, seara, după lucru, 
să pună ţara la cale, cum zicea el însuși cu oarecare ironie. 
Tudor începuse să-l simpatizeze; la început îi păruse morocănos, 
avea impresia că nu privește cu ochi buni prietenia lui cu Eva; 
mai apoi Șușnea își dăduse pe față adevăratele gânduri, când 
făcuse o aluzie la primarul din sat. Așadar, n-ar fi fost împotriva 
căsătoriei; posăceala lui era mai degrabă o urmare a oboselii 
crunte la care-i supuneau zilele de lucru mult prelungite. 

— Îți faci rondul? auzi glasul Evei. 

— M-ai speriat, zise el. Te strecori ca o pisică. Unde umbli 
acum, noaptea? 


— Păi ce să fac? Tata stă la taclale, sunt singură și mi-e urât. 
Tu ce faci? Am văzut că ai scris o mulţime de pagini. 

— Nu fac decât să consemnez ce se întâmplă. Romanul meu 
se scrie singur, parcă de la sine. De când a venit soldatul, pot 
spune că am un subiect pe cinste. Numai încheierea... 

— Cine știe cum o să fie încheierea... murmură Eva. Un 
optimist s-ar gândi mai mult la trandafiri. Suntem de trei luni 
aici; de trei luni n-am văzut un trandafir. 

— Trei luni... reflectă Tudor. Nici nu-mi vine să cred că-i atât 
de puţin. Vezi tu, uneori timpul refuză controlul obiectiv al 
conștiinței. Trec zile multe, luni și ani, într-o evoluție firească, cu 
totul previzibilă. Și deodată calendarul se oprește, evenimentele 
se condensează, personalitatea ţi se îmbogățește cu noi date, 
atingi alte praguri de experiență, cunoști oameni noi, lucruri 
despre care până atunci aveai doar o vagă cunoștință se 
despoaie de vălurile care le adăposteau, noi câmpuri ale vieții îți 
devin accesibile... Dacă stau și mă gândesc bine, poate că asta- 
nseamnă de fapt să trăieşti cu adevărat: să lupti, să suferi și să 
visezi... 

— Asta și este, murmură Eva. Uneori îmi pare rău după tot ce- 
am lăsat acolo. Dar sper într-o regăsire. Totuși și ce facem noi 
aici este important... 

Ajunseseră, vorbind, la poarta dinspre pescărie. Drumul de 
sub mal se întindea pustiu, ca o dungă ceva mai alburie în 
licărul stelelor. Printre sălcii, ici și colo, apa căpăta sclipiri de 
argint. 

— Ce liniște, spuse Tudor. La ora asta, Bucureștiul încă mai 
freamătă, ca un stup de albine... 

— Și tu regreţi Bucureștiul? 

— Nu e firesc? Dar n-aş da experienţa din aceste trei luni pe 
un an petrecut în București... 

— S-a făcut răcoare, spuse Eva. Cred că mă duc să mă vâr în 
pat. Azi am robotit toată ziua. O să dorm buștean. 

— Te conduc, spuse Tudor, pornind alături de ea spre luminile 
gălbui, prietenoase, ale barăcii. Oricum, reluă, exilul nostru e 
mai ușor fiindcă am găsit aici oameni interesanţi. Mă gândesc la 
Vanghele, de pildă. A trecut prin multe, posedă acea știință pe 
care nicio școală din lume nu ţi-o poate da - experiența de viaţă. 
Ar avea dreptul să fie trufaș - el e modest și apropiat; vârsta i-ar 
îngădui să stea deoparte, într-o așteptare conservatoare - el a 


ales lupta; a renunţat la confortul unei meserii spectaculoase 
din dorința de a face ceva pentru oameni, pentru ţara lui, pentru 
cauza în care crede. 

Eva pășea tăcută, în același ritm. Tudor îi simţea braţul 
strângându-l pe al lui, rezemându-se de el; era bucuros s-o 
susțină, vedea în asta un simbol timid al legăturii care avea să-i 
unească pentru toată viaţa. Da, o să te ocrotesc, îi spuse în 
gând. Dar cu firea ta, nu cred că va fi nevoie... 

Reluă discuţia: _ 

— Sau maiorul, cu rigiditatea lui aparentă. In realitate cred că 
asta exprimă tărie de caracter. Un ofițer dovedit că se ridică 
împotriva autorităţii ar avea de suportat, dincolo de sancţiunea 
propriu-zisă, un ceremonial umilitor, începând de la epoleții 
smulşi de pe umeri și terminând cu plutonul de execuţie... 

— Într-adevăr, spuse Eva. Asemenea oameni îţi dau un 
sentiment de certitudine... 

Se opriră în fața ușii. El încercă s-o îmbrățișeze, ea arătă 
misterios spre casă: „Tata!” și-l sărută ușor pe frunte, apoi se 
strecură înăuntru. 

Noaptea înstelată încremenise deasupra carierei, ca o uriașă 
cupolă neagră-albastră, străpunsă ici și colo de sclipirea voioasă 
a aștrilor depărtaţi. Unitatea germană se liniștise; pe puntea 
navei-atelier, marinarul de veghe sporovăia cu glas scăzut, 
povestind ceva unui camarad. Deodată, răsunară pași grăbiţi pe 
potecă; un om cobora aproape în fugă, lunecând primejdios la 
fiecare pas; de sub tălpile lui se desprindeau șuvoaie de 
pietricele care se rostogoleau cu zgomot mărunt la vale, peste 
stânci și peste tufe. Tudor grăbi pasul în direcţia aceea, 
îngrijorat și curios: cine încălca, la miez de noapte, teritoriul 
neumblat al carierei? 

— Domnule Tudor, se auzi strigat de sus. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule maior? 

— Da, eu. Ce e pe-acolo? 

— Liniște, ca de obicei. 

— N-o să mai fie, spuse maiorul de sus. 

Parcurse în fugă sfârșitul mai puţin abrupt al potecii, și se opri 
lângă Tudor, care-l salută: 

— Să trăiţi, domnule maior. 

— Domnule Tudor, vești mari, începu maiorul grăbit. 
Antonescu e arestat, regele a dat o proclamaţie la radio: am 


ieșit din războiul împotriva Naţiunilor Unite. 

— Dumnezeule, spuse Tudor. 

— In clipa asta, lucrurile depind mai mult de oameni decât de 
Dumnezeu. Nemţii n-au prins de veste, domnul maior Wagner 
va avea o mare surpriză... 

— Și ce facem cu ei? 

— E ordin să-i dezarmăm, răspunse aspru maiorul. lar dacă se 
împotrivesc, ei bine... 

Câţiva pași și o voce repezită răsunară pe nava germană; 
soneriile de alarmă, cu sunet tocmai bun pentru a vesti sfârșitul 
lumii, începură să sune fără întrerupere, cu un zornăit aspru și 
sâcâitor, care biciuia nervii. Siluete de oameni se arătară în 
deschizăturile negre din puntea navei, din pereţii cenușii ai 
suprastructurii. Canoniera de alături se însufleți și ea; marinarii 
alergau la posturi, se auzeau strigătele sacadate ale gradaţilor, 
în timp ce soneria aceea se eternizase în văzduh cu zuruitul ei 
puternic, ascuţit, rău-prevestitor. 

— Au aflat, spuse maiorul. Ar fi fost prea frumos să... Ei, mai 
devreme sau mai târziu, trebuiau să afle, dar asta nu schimbă 
cu nimic lucrurile! 

Alarmaţi de cascada de zgomote țâșnită fără veste în noaptea 
calmă, Vanghele și Șușnea se apropiară în grabă: 

— Ce e, ce s-a întâmplat? 

— larăși vin avioane? 

Glasurile lor îngrijorate abia se distingeau prin sunetul 
puternic al soneriilor de alarmă. lordache și Florică ieșiră în 
prag. Dincolo, Eva se arătă și ea în cadrul ușii. Soneriile încetară 
brusc, dinspre nave se auziră numai glasurile comandanților 
care continuau să împartă ordine scurte și grăbite. 

— Gata cu războiul, le spuse maiorul. Regele a vorbit la radio. 
Am ieșit din alianţa cu Axa și am încetat războiul împotriva 
Naţiunilor Unite. S-a format un nou guvern. 

— Și Antonescu? întrebă Vanghele. 

— Arestat. Am primit adineauri telefon de la fostul meu șef. 

— Dar nemţii? Cum rămâne cu nemţii? 

— Nemţii... spuse maiorul. Am primit ordin să intrăm în 
dispozitiv de alarmă. Vom soma unitatea germană să depună 
armele. 

Strigăte de entuziasm pe buzele tuturor: 

— Am scăpat! 


— E pace! 

— S-a terminat cu nemții. 

— Aş vrea să văd ce mutră face maiorul Wagner! 

— E pace! 

— Pace! 

De pe nava-atelier, fasciculul proiectorului ţâșni deodată 
măturând șoseaua și scoțând din umbră până și ultima 
pietricică. Se auzeau mereu comenzi și oameni alergând; 
zgomote metalice dădeau de veste că se umblă cu armele. 

— Pace... spuse maiorul ferindu-se de lumina proiectorului 
care, chiar numai reflectându-se de pe drum, rănea privirea. E 
prea devreme să ne gândim la pace. Nu știu dacă domnii de 
colo se vor supune așa ușor. Totuși, trebuie să-ncercăm. 
Domnule Tudor, am mandat de parlamentar. Dacă vrei, te-aș 
ruga să mă însoţești într-o mică misiune diplomatică... 

— Imi face chiar plăcere, spuse Tudor emoţionat. Am anticipat 
de-atâtea ori acest episod, dar n-am visat să fiu printre 
protagoniști.. 

— iți dau această șansă, râse maiorul. Cunoști limba 
germană, mă poţi ajuta la discuţia cu ei. Dacă vor avea 
răbdarea și înţelepciunea să discute... 

— Mult noroc! strigară ceilalți. 

— Să vă-ntoarceţi teferi! 

— Dacă e nevoie, suntem și noi p-aici! 

Maiorul le mulţumi cu un semn din cap și porni cu pas domol 
spre poarta unităţii germane. 

— Nici măcar nu suntem înarmați... murmură Tudor. 

— Crezi că ne-ar folosi la ceva? Un pistol sau o pușcă, 
împotriva unei baterii plutitoare? N-avea sens. Lasă-i mai bine 
să vadă că nu ne temem de ei. 

Când mai aveau vreo douăzeci de metri până la poartă, un 
glas somă puternic în limba germană: 

— Stai! Dacă mai faceţi un pas, trag! 

— Vreau să discut cu comandantul și cu maiorul Wagner, 
spuse Dragomirescu în germană. 

— Așteptaţi, i se răspunse. Rămâneţi pe loc. La orice mișcare 
deschidem focul! 

— Aşteptăm, spuse maiorul. 

Un șir de vorbe grăbite, neînţelese, veni de undeva, din 
spatele gardului de sârmă ghimpată. Totuși, în preajma porții nu 


se vedea nici picior de om. 

— Unde naiba o fi santinela? întrebă Tudor. 

— Cred că s-a adăpostit îndată ce s-a sunat alarma. Ne 
pândește dintr-un locaș de tragere, probabil. Ți-e teamă? 

— Puțin, mărturisi Tudor. 

— Și mie. Dar nu-i cred în stare să tragă. Vestea i-a luat prin 
surprindere; în timp ce coboram, unitatea era liniștită, ca de 
obicei. Probabil că maiorul Wagner n-avea chef de muzică în 
seara asta și a deschis radioul cu întârziere. În afară de el, 
nimeni de la atelierul plutitor nu știe românește. 

— Dar nu i-au avertizat ai lor prin telefon? 

— De data asta, de telefon ne-am ocupat noi. Cum am auzit 
comunicatul, am trimis soldaţii să taie firele. Acum sunt izolați 
de-ai lor. 

— Dar prin staţia radio? 

— Au o staţie mică, pentru nevoi operative, care nu bate până 
la București. lar unităţile apropiate de ei se află, mai mult ca 
sigur, în aceeași situație: fără legături cu comandamentele. 

— Și dacă-i apucă furia și trag? 

— Cunosc disciplina germană. Fără ordine superioare nu 
acţionează. Este unul dintre defectele lor. Așteaptă mereu să li 
se spună ce au de făcut... 

Proiectorul se stinse. Lumina becului de la poartă - singurul 
rămas aprins - părea acum searbădă, lipsită de putere. În 
poartă se arătă maiorul Wagner, fluturând o batistă albă. 

— Apropiaţi-vă, strigă el. Nu va trage nimeni cât stăm de 
vorbă. 

— Hai, domnule Tudor, spuse încet maiorul Dragomirescu. Nu- 
ţi fie teamă, ești parlamentar. O postură inedită pentru un 
student la Litere... 

Făcură câţiva pași înainte. Ofițerul german înaintă și el, cu 
batista ridicată la înălțimea umărului. 

— Bucureștiul ne-a trădat, spuse el cu iritare, apropiindu-se. 
Cei răspunzători de acest act se vor căi amarnic, după 
reprimarea răscoalei. 

— Reprimare? zise liniștit Dragomirescu. Nu cred că e cu 
putinţă, domnule maior. 

— Domnule maior, aveți naivitatea să credeţi că Fuhrerul va 
rămâne cu braţele încrucișate? Avem în România multe mii de 
soldați înarmaţi până-n dinţi. La ce se așteaptă rebelii care au 


făcut acest gest nesăbuit? 

Maiorul Dragomirescu îl privi ţintă: 

— La libertate, domnule maior. Veritabila libertate. Am un 
mesaj pentru dumneavoastră. Vă somăm să depuneţi armele, 
pentru a evita o luptă inutilă. 

Ofițerul german își tamponă fruntea cu batista albă pe care o 
ţinuse tot timpul în mână. În tăcerea amenințătoare care se 
lăsase, Tudor îi auzi respiraţia iuţită, ca a unui om care a alergat 
o bucată bună de drum. 

— Aţi fost tot timpul împotriva noastră, spuse maiorul 
Wagner. Am simţit asta demult. De câte ori am raportat șefilor, 
au ridicat din umeri. Nu vroiau să creadă. Felicitări. Aţi reușit să- 
i păcăliţi de minune. Mă întreb ce spun acum cei de la Berlin. 

— Deocamdată nu deținem informaţii. Dar n-are importanţă 
ce spun ei. Nu pot schimba nimic. 

— Câteva divizii moto și un raid aerian masiv... 

— Domnule maior, sunteţi soldat vechi, ca și mine de altfel. 
Câte divizii moto v-ar trebui ca să luptaţi împotriva unui popor 
întreg? Vestea acestui eveniment a umplut inimile de fericire și 
de speranţă; credeţi că s-ar mai putea întoarce lucrurile? Dar să 
lăsăm teoriile. Timpul ne presează. Așadar, vă somăm să 
depuneți armele, să lăsaţi navele, atelierele și depozitele 
intacte, și să vă constituiți prizonieri. 

— Ne-aţi tăiat legăturile telefonice, se văită maiorul Wagner. 
Nu putem cere aprobarea comandanților ca să ne predăm. Vă 
propun altceva. Să așteptăm până mâine dimineaţă, sub cuvânt 
de onoare că nu vom deschide focul și că nu vom executa nicio 
deplasare de oameni și nicio distrugere. Până mâine situaţia se 
va lămuri. 

— Nu putem aștepta până mâine, domnule maior. Vă cer să 
vă predati acum. 

— Refuzăm, spuse scurt neamţul. 

— Bateria antiaeriană grea de sus, de pe deal, a adoptat un 
nou dispozitiv, îndreptat încoace! 

— E un argument, într-adevăr, spuse maiorul Wagner. Mă duc 
să raportez comandantului. 

— Încă un amănunt. Dacă nu mă-ntorc la unitate într-un sfert 
de oră, bateria deschide focul. Raportaţi și hotărâţi-vă repede! 

Maiorul Wagner salută rigid și se întoarse scurt pe călcâie. 
Porni aproape în fugă spre poarta îndărătul căreia apăruseră 


soldaţi cu arma în poziţie de tragere. Vanghele se apropie de 
maior, îngrijorat: 

— Haideţi repede la adăpost, domnule maior. Nu puteţi ști ce 
au în cap ăștia. Te pomenești că deschid focul pe la spate... 

— Ar fi o sinucidere pentru ei, replică maiorul și se uită în sus. 

În același moment, proiectorul de pe nava-atelier se aprinse și 
se îndreptă spre deal. Trecu agale peste copacii de pe coastă, 
peste tufele sărace, și se opri. 

Pe creastă, deasupra carierei, trei tunuri lungi, puternicele 
„Krupp” de calibrul 88, își coborau lent ţevile, aţintindu-le spre 
navele germane. Marinarul de veghe pe pasarela atelierului 
plutitor le văzuse și el, căci alergă la marginea punţii și strigă 
câteva cuvinte spre ofițerii adunaţi pe chei. Maiorul 
Dragomirescu scoase ceasul și-l privi gânditor. 

— Mai au cinci minute, spuse el încet. 

Pe puntea canonierei începu o oarecare forfotă. De pe 
comandă cineva dădea ordine; curând nava începu să lunece în 
aval, pe lângă bordul atelierului plutitor, și se opri lângă pupa 
lui, ca și cum ar fi fost remorcată. Acum, cele două nave formau 
o linie continuă care se prelungea până în dreptul spaţiului 
dintre barăci. Manevra era lesne de înțeles: nemţii urmăreau ca 
tunurile canonierei să aibă câmp liber de tragere spre țărm. 
Artileriștii canonierei se pregăteau de tragere. Ţevi lucioase se 
îndreptau spre culmea unde pândeau cele trei tunuri lungi ale 
românilor... 

— Adăpostiţi-vă! strigă maiorul Dragomirescu. Comandantul 
lor e un nebun fără pereche! 

Se traseră îndărătul barăcii, la adăpostul malului. De acolo se 
vedeau numai vârfurile catargelor celor două nave. Maiorul se 
uită iarăși la ceas. 

— Un singur minut... spuse el neliniștit. Se pare că domnii de 
colo au de gând să se sinucidă... 

În clipa aceea, un steag mare alb urcă încet la catargul navei- 
atelier. Vanghele nu mai avu răbdare. leși de la adăpostul acela 
nesigur, privi, se întoarse voios: 

— Domnule maior, și canoniera a ridicat steagul alb! 


2 


Vanghele păși primul pe puntea navei capturate. Trecu 


schela, își îndreptă privirea spre catargul pe care încă flutura 
pavilionul alb și respiră adânc. Se regăsi cu douăzeci de ani în 
urmă, recrut pe monitorul „Lahovary”. Aștepta să audă bâzâitul 
subţire al generatorului, dar nava era tăcută, ca un vas-fantomă 
din vechile povești. Urcă scăriţa care ducea la comandă și-i făcu 
semn maiorului să-l urmeze. Deschise ușa comenzii și făcu un 
pas înapoi. Timoniera duhnea a alcool; pe podeaua acoperită cu 
linoleum zăceau cioburile unei sticle. 

— A băut paharul de adio și pe urmă a spart sticla, murmură 
Vanghele. 

— Bine c-a lăsat nava intactă, îl consolă maiorul. 

— Nu putem fi siguri. Comandantul e un tip ţâfnos. Nu m-aș 
mira aflând că a dat ordin să se distrugă motoarele înainte de a 
părăsi nava... 

Făcu un pas înăuntru, lăsând ușa deschisă. Din cabina 
timonierei, o scăriță ducea jos, sub punte. 

— la lanterna, spuse maiorul. Și umblă cu grijă. 

Vanghele cobori scărița strâmtă, verticală, luminându-și 
drumul cu lanterna. Jos era întuneric și mirosea a colonie și a 
săpun fin. Cercetă dulăpiorul de oțel, un seif-miniatură. Trase de 
ușiţă, era neîncuiată. lnăuntru, gol. 

— Au distrus toate hârtiile, strigă în sus. 

Maiorul se aplecă spre chepeng: 

— Te așteptai la vreo comoară? 

— Măcar jurnalul de bord. Spirit metodic, ce să spun! 

Reveni în timonierie și înapoie lanterna maiorului. 

— La motoare nici nu-mi vine să mă uit. Nava a venit aici 
pentru reparaţii. S-au apucat să le demonteze cu mecanicii lor. 

— Te pricepi? 

— Prea puţin. Știu că voiau să curețe calamina de pe 
pistoane. Nu m-aș încumeta să le montez la loc singur. 

— Nici nu-i nevoie, spuse maiorul. Unde să ne ducem cu 
nava? Tunurile mă interesează. S-ar putea să avem nevoie de 
ele... 

leșiră iarăși pe punte. Grupa de artileriști aștepta pe chei. Din 
ușa barăcii, păzit de o santinelă, comandantul german îi privea 
cu faţa împietrită. Vanghele se făcu că nu-l vede. Cobori scărița, 
se duse la pupa, privi tunul de la distanță. Maiorul făcu semn 
locotenentului care venise cu artileriștii. Acesta ceru o lanternă, 
urcă pe punte. Ajuns lângă tun, îl examină cu ochi de expert, 


deschise culata, privi pe ţeavă. 

— Domnule maior, cred că e-n regulă. 

— E curat? 

— Lună. Muniţie să fie... 

— Muniția e pe-aici, spuse Vanghele bătând cu piciorul într-un 
chepeng din spatele tunului. 


3 


Până spre dimineață, în carieră domni liniștea. O liniște plină 
de încordare. Artileriștii făceau exerciţii la tunurile navale; 
telefoniștii instalaseră o linie telefonică între țărm și bateriile de 
sus. Comandantul divizionului ceru legătura cu comandamentul 
și raportă despre capturarea celor două nave. 

— E numai începutul, i se răspunse. Trupele germane care se 
retrag de pe front au luat direcţia spre sud. Probabil încearcă să 
ajungă la mare sau în Bulgaria. Acţionaţi cu energie. Dezarmaţi 
orice coloană sau navă care încearcă să treacă spre sud. 

— Am oameni puţini, spuse colonelul. Nu pot să iau servanții 
de la tunuri... 

— Peste tot e aceeași situaţie, domnule colonel. Nu avem de 
unde să vă dăm întăriri. Apelaţi la jandarmi, la premilitari, la 
locuitorii din sat. Folosiţi toate posibilităţile. 

— Și cu prizonierii ce facem? 

— Sub pază, până la noi ordine. Se va organiza un centru 
pentru internarea lor, dar deocamdată nu s-a fixat locul. 
Raportaţi orice mișcare germană pe Dunăre sau pe șoselele din 
zonă. 

— Am înţeles, spuse comandantul posomorât. Am onoarea! 

Puse receptorul la loc, ridică privirea spre Dragomirescu. 

— Ai auzit ce spun? Să ne descurcăm cum putem. 

— Trebuie să ne descurcăm, întări maiorul. 

— Cu ce? Suntem aproape cu mâinile goale. Dacă nu punem 
la socoteală tunurile. Dar ele n-au fost amplasate pentru luptă 
pe Dunăre. Nici n-ar fi îngăduit nemţii. De aici, de pe deal, există 
un unghi mort. Pe acolo vor încerca să treacă navele germane... 

— O să le împiedicăm, spuse maiorul. 

— Te-ntreb încă o dată: cu ce? 

— Cu navele capturate de la ei! 

Colonelul ridică fruntea. 


— Dragul meu, îţi arde de glumă. Nu mă pricep să umblu cu 
navele. Sunt artilerist, nu corsar. 

Maiorul zâmbi. Netezi cu palma harta codificată care indica 
poziţiile navelor și unităţilor germane din preajma Dunării. 

— Domnule colonel, la război lupţi cu ce găsești. N-o să 
pornim în croazieră; tot ce-i cerem canonierei e să plutească și 
tunurile ei să tragă. lar în carieră sunt câţiva oameni care se 
pricep să umble pe o navă... 

Colonelul se lumină la faţă. 

— Trebuie să încercăm, spuse. La urma urmei, cu câţiva 
ochitori din baterie... 

— Și cu telemetristul, adăugă maiorul cu un zâmbet. 

— Ei, da, Roșioru cred că face cât doi acum. Domnule maior, 
trebuie să organizăm apărarea carierei și a navelor. Vom da 
arme civililor de-aici și pescarilor. Uite situaţia, așa cum se 
prezenta ieri după-amiază. 

Maiorul se aplecă asupra hărţii. înțelese îngrijorarea 
colonelului: cariera era flancată de unităţi navale germane. La 
câteva zeci de kilometri în aval și în amonte, erau staționate 
nave militare și de transport din Kriegsmarine. 

— E de presupus că vor încerca să se reunească, spuse 
colonelul. Așa ar proceda orice comandant cu mintea limpede. 
Vor încerca, fără îndoială, să se regrupeze și să-și deschidă 
drum spre Bulgaria. Așa ne-au spus și cei de la comandament. 

Sună telefonul. Colonelul întinse mâna cu im gest automat și 
luă receptorul. 

— Da! Eu, comandantul. Vă ascult... Cum? Chiar în dimineața 
asta? Bine, vom lua măsuri. Da, am înțeles, vom apela și la 
postul de jandarmi... Am onoarea să vă salut! 

Se întoarse spre maior, îl privi ţintă: 

— Lucrurile se complică. Trebuia să ne așteptăm la asta. Un 
grup de nave militare germane a fost identificat în aval. Spre 
dimineaţă va ajunge la noi. Probabil caută să se reunească cu 
garnizoana din Cernavodă... Trebuie să luăm măsuri. Pe nave 
sunt trupe care-ar putea încerca să debarce... 


4 


La revărsatul zorilor, zona carierei semăna cu o tabără 
militară. Sus, pe deal, în jurul bateriei, se aflau în poziţie de 


luptă grupe de artileriști deveniți luptători în tranșee. Pe șosea 
fuseseră instalate posturi de pândă legate prin telefon cu 
divizionul.  Canoniera și atelierul plutitor, cu tunurile și 
mitralierele pregătite, arătau ciudat având la posturi artileriști în 
uniforme kaki. Numai pe canonieră, lângă capela telemetristului 
Roșioru, se vedea șapca de marinar a lui Vanghele. 

Pregătirile pentru luptă se desfășuraseră cu febrilitate, în tot 
cursul nopţii. Oamenii din sat trecuseră și ei pe picior de război; 
șeful de post, cu cei doi jandarmi ai săi și cu o grupă de 
premilitari, veghea la intersecția orașului spre Hârșova. 

Curând după răsăritul soarelui o lotcă neagră se apropie cu 
iuțeală de carieră, acostă lângă debarcader. Vanghele se aplecă 
peste parapetul canonierei. 

— Ce e, tovarășe lacob? 

— Nemţii, strigă pescarul de la cârma lotcii. Un convoi întreg. 
Sunt mai jos de noi, au acostat și debarcă soldaţi. Cred că vor să 
vină pe sub mal și să pună stăpânire pe carieră. 

— Vor să ne ia din două părţi, spuse Vanghele. Mai e cineva la 
pescărie? 

— Nu, am venit toţi încoace. Ne-am gândit că o fi nevoie de 
noi. 

Maiorul Dragomirescu numără din ochi oamenii din lotcă. Erau 
opt, câte doi pe fiecare banchetă; vâsliseră cum se obișnuiește 
în marina militară, câte unul la fiecare ramă. Erau toţi oameni 
voinici, cu feţele arse de soare. Cuvântul „tovarășe”, pe care-l 
folosise Vanghele, nu mai lăsa vreo îndoială cu privire la 
identitatea lor. 

— Vă dăm din armele capturate, spuse el. Formaţi un 
avanpost pe drumul de sub mal, ca să putem lua soldaţii de 
acolo. Ne trebuie la tunuri. 

Tudor se arătă în ușa barăcii germane. Avea în mână o 
carabină, iar pe umăr îi atârna un sac cu cartușe. 

— Domnule maior, telefonul! 

Maiorul se repezi în baracă. Ascultă vocea colonelului, care 
plecase sus, la baterie. 

— Coloană motorizată, domnule colonel? Or fi trupe care se 
retrag de pe front. Au trecut Dunărea și vor să răzbească în 
Bulgaria... Da, o recunoaștere. Îl iau pe Costea și pe paznicul din 
carieră, care cunoaște locurile. 

leși, îl chemă pe Tudor: 


— O coloană motorizată s-a oprit pe șosea, dincolo de deal. 
Trebuie să știm câţi sunt și ce intenţii au. De sus, din baterie, nu 
se vede nimic. Mergi cu mine în recunoaștere? 

— O misiune adevărată, spuse Tudor. Altceva decât să păzesc 
un amărât de telefon. 

— Roag-o pe domnișoara Eva să-ți ţină locul. Trebuie să fie 
cineva și acolo. Ar fi un lux prea mare să pun planton un 
ochitor... 

Tudor alergă s-o cheme pe Eva. Era în ușa remizei, stătea de 
vorbă cu soldatul. 

— Iti dau o misiune, strigă Tudor cu fals entuziasm. Trebuie să 
stai de gardă lângă telefon. 

— Inţeles, să trăiţi, spuse Eva în glumă și plecă spre poarta 
larg deschisă a unităţii germane. 

Soldatul rămăsese rezemat de ușa remizei. Fuma și se uita 
după ea. Tudor observă cu destulă neplăcere că Eva, simţindu- 
se privită, adoptase un mers ţeapăn, artificial. 

— O iubești? auzi glasul aspru al soldatului. 

Simţi că-i ard obrajii. li era ciudă că roșește, iar asta îl făcea 
să roșească și mai tare. 

— O iubesc, spuse. 

— E frumoasă. În locul dumitale, m-aș însura cu ea și mâine. 

— E timp destul pentru... 

— Dac-ai fi trecut prin ce-am trecut cu, ai vedea lucrurile 
altfel. Nu lași nimic pe mâine, fiindcă nu știi dacă pentru tine 
mai există mâine. 

— Asta era acolo. Încet-încet, trebuie să uiţi... 

— Să uit? Cum să fac să uit? Visez noaptea ochii celor care-și 
dădeau sufletul la un pas de mine. Aud glasurile celor care nu 
mai sunt. Cum să uit? Am încercat. Nu merge. Poate doar vreo 
femeie... 

— Pe Eva s-o lași în pace. 

— Nu te prosti, mormăi soldatul. Ce pune la cale maiorul? 

— O recunoaștere. 

— Merg și eu. Mă pricep la treburi d-astea. 

Işi îndesă capela pe cap, își netezi cu palmele uniforma 
decolorată, se apropie de maior și salută în poziţie de drepţi. 

— Să trăiţi, domnule maior, raportez. 

— Ah, prietenul lui Vanghele, se bucură maiorul. Acuma te 
văd și eu mai bine. Ești băiat frumos. Bine c-ai scăpat de barba 


aia. 

— Domnule maior, până ieri eram socotit dezertor. 

— După carte, așa e, spuse maiorul. 

— Să zicem că m-am rătăcit de-ai mei. Regula este ca un 
soldat rătăcit să se prezinte la cea mai apropiată unitate. 

— Așa este. 

— Atunci, iată, m-am prezentat. Daţi-mi o pușcă și socotiţi-mă 
soldat ca toţi soldaţii. Vă rog, domnule maior. Pentru asta am 
îndurat atâtea. Pentru asta mi-am riscat viața... Dacă vreţi, vă 
explic cum s-a întâmplat... 

— Lasă, spuse maiorul. Nu e timp de explicaţii. Deocamdată 
te pun la treabă. Știu că ești telefonist. Plecăm în recunoaștere 
și e nevoie de legătură cu comandantul. la o bobină și vino cu 
noi. Costea, dă-i o pușcă și cartușe. 

— Vă mulțumesc, spuse soldatul. 

După câteva minute porniră la drum. Tudor în frunte, în chip 
de călăuză, apoi maiorul Dragomirescu, Costea și soldatul. 
Soldatul purta în spate bobina de pe care se derula încet firul, 
iar în mână ducea un telefon. Porniră de-a dreptul pe lângă 
Dunăre, pe sub malul înalt, încercând să ajungă în spatele 
taberei germane. Adeseori cărarea dispărea pur și simplu sub 
valuri, se prăbușea odată cu malul mâncat de apă, și, pentru că 
acest drum dădea spre limita unităţii germane, nimeni nu-l mai 
folosea și nu-l mai amenajase. Ajutându-se unul pe altul, cei 
patru izbutiră să ajungă într-un loc mai înalt, unde cărarea, 
refăcută, începea să urce. Vreo sută de metri mai încolo întâlnea 
coama dealului, îndulcită acum, care se pierdea în întinderea 
arsă și tristă a podișului dobrogean. 

— N-am călcat niciodată pe-aici, spuse mirat Costea. Parc-am 
fi pe lună. 

— Ai fost vreodată pe lună? râse maiorul. 

Când ajunseră aproape de coamă continuară să urce târâș, 
printre tufele veștejite și pline de praf roșcat. Sus se opriră. 
Priviră în faţa lor, cu fereală, de la adăpostul frunzișului. In vale, 
în preajma fântânii, vreo zece autocamioane germane staţionau 
în marginea drumului; în fața lor se afla o autoșeniletă scurtă, 
care semăna cu o jucărie. Soldaţii se grămădiseră în jurul 
fântânii; alţii stăteau întinși pe iarbă; din coșul unei bucătării de 
campanie ieșea fum. Unul dintre autocamioane avea capota 
ridicată; câţiva nemți în salopete negre, cu mânecile suflecate, 


meșştereau ceva. În capetele coloanei, la câteva zeci de metri, în 
față și în spate, patrulau santinele. 

— N-au artilerie, se miră Costea. 

— Artileria vine în urmă, probabil, răspunse maiorul. Par a fi 
avangarda vreunei unităţi mai mari. 

— Cred că nu știu de existența noastră. 

— N-aveau de unde să afle. Soldaţii poartă căşti; vin direct de 
pe front. N-au avut vreme să se pună la curent cu noutăţile. la 
să vedem, soldatule, ai făcut ceva cu sârmele tale? 

Soldatul puse jos bobina, montă la iuțeală firele și învâărti 
manivela telefonului de campanie. 

— Alo... Alo! Se-aude?... Merge, dom' maior. 

— Să-l cheme pe domnul colonel, spuse repede maiorul. 

Luă el însuși receptorul, nerăbdător: 

— Alo... Domnule colonel, am ajuns în apropierea taberei lor. 
Zece camioane, o autoșeniletă și vreo sută de oameni... Nu, nu 
au artilerie... Am înțeles. Vi-l trimit pe Tudor, paznicul din 
carieră... Am onoarea! 

Întinse soldatului receptorul, se îndreptă spre Tudor: 

— Suntem prea puţini ca să ne angajăm într-un spectacol 
eroic. Dar nici n-avem vreme de așteptat. Inamicul ar putea 
primi întăriri. Comandantul e de părere că nu va fi greu să-i 
capturăm. A mai trimis încoace vreo douăzeci de oameni. Du-te 
pe drumul pe unde am venit și întâmpină-i. Când ajung aici o să- 
i dăm de veste comandantului. 

Tudor plecă spre carieră. La locul pe unde trecuseră prin apă 
văzu ostașii așteptând. 

— Veniţi după mine, spuse. Câte unul. Mergeţi cu grijă, cât 
mai pe lângă mal! 

Ostașii trecură, unul câte unul, pe poteca acoperită de apă. 
Porniră grăbiţi să urce dealul. Cartușiere pline le atârnau la 
centură. 

— Îs mulţi? întrebă sublocotenentul care-i conducea. 

— Vreo sută de oameni, așa spunea domnul maior. Dar cred 
că nu le mai arde de război acum... 

Când ajunseră sus, maiorul îi privi mulțumit și le spuse: 

— Adăpostiţi-vă de-a lungul crestei, cât mai răsfiraţi. Când 
explodează proiectilul, vă ridicaţi toţi odată, faceţi câţiva pași și 
vă culcați. Au să creadă că suntem un batalion... Telefonul! 

Soldatul învărti iarăși manivela telefonului de campanie și-i 


dădu receptorul. 

— Alo! Domnule colonel, suntem gata. O singură lovitură între 
noi și ei. Ca să vadă că suntem aici... Nu, n-aveţi grijă, domnule 
colonel! 

Bubuitul tunului se auzi târziu, aproape simultan cu vuietul 
proiectilului care despica văzduhul șuierând tot mai puternic. 
Militarii inamici din jurul fântânii n-avură vreme să schiţeze un 
gest. Proiectilul explodă la câteva zeci de metri de ei. La auzul 
exploziei, sublocotenentul strigă soldaţilor săi: 

— Salt înainte! 

Săriră toţi în picioare, făcură câţiva pași în fugă, apoi se 
culcară iarăși printre tufe. Maiorul stătea cu receptorul ia 
ureche. Ridică privirea și-i văzu pe nemți adăpostindu-se care 
pe unde putea: în șanțuri, printre tufe, în dosul camioanelor. 

— Sunteţi înconjurați, strigă el cu mâinile pâlnie la gură. 
Bateriile sunt îndreptate spre voi. Comandantul nostru însă vrea 
să evite o vărsare de sânge inutilă. Predaţi-vă! 

Așteptară. În tabăra germană se simţi oarecare forfotă. Un 
soldat neamţ alerga tupilându-se pe după camioane. Târa după 
el o mitralieră. 

— Dă-mi pușca, spuse maiorul soldatului de lângă el. 

Luă carabina, ochi cu grijă, trase. Glonţul spulberă pământul 
chiar în faţa soldatului cu mitraliera, care se culcă înspăimântat 
la pământ. 

— Predaţi-vă! repetă maiorul. Peste un minut, bateriile 
deschid focul! 

Un ofiţer german se ivi dindărătul șeniletei, fluturând o batistă 
albă. 

— Așa mai merge, spuse maiorul încet. Domnule 
sublocotenent, fiţi cu ochii pe ei. Mă duc să văd ce vor să ne 
spună. 

Făcu câţiva pași în întâmpinarea ofițerului german. Acesta se 
opri la o distanţă respectabilă, vorbi tare: 

— Comandantul nostru a dat ordin să depunem armele. 
Venim de pe front, soldaţii sunt istoviţi. Avem cu noi răniţi grav 
și bolnavi... 

— Vor primi toate îngrijirile, îl asigură maiorul. Depuneţi 
armele la zece metri de fântână, fără să le deterioraţi. La orice 
mișcare suspectă, deschidem focul! 

Făcu semn ostașilor din prima-grupă și aceștia înaintară, cu 


arma la mână. Ofițerul german se întoarse spre ai săi, dădu 
câteva ordine. Unul câte unul, soldaţii se apropiau și-și aruncau 
armele acolo unde li se indicase. Apoi se încolonară, cu privirile 
în jos, tăcuţi și înfrânți. 


5 


Când reveniră în carieră, escortând coloana lungă de 
prizonieri, Vanghele le strigă vesel: 

— Ei, ce mai ispravă! De unde-aţi scos atâta oaste? 

— E numai avangarda, spuse maiorul. La noapte vine și restul 
regimentului. Am stat de vorbă pe drum cu ofiţerul lor. Mașina 
cu stația de radio a rămas în pană și au părăsit-o. Comandantul 
regimentului așteaptă zadarnic vești de la ei. Pe-aici ce e? 

— Ce să fie? Deocamdată nimic. Tot auzim motoare în aval. S- 
or fi strâns mai multe nave. Cred că au de gând să forţeze 
barajul nostru. Domnul colonel a venit și dânsul, e la telefon, în 
casă la Șușnea. 

Colonelul ieși din casă, se uită îngrijorat la coloana lungă de 
prizonieri. 

— Să-i ţinem sub pază în cazarma germană. Acum avem alte 
treburi mai importante. Observatorii de sus raportează că în 
aval s-au adunat trei vedete și două pontoane de debarcare 
pline cu soldați. Probabil așteaptă să se însereze ca să încerce o 
trecere în amonte. Am mutat tunurile grele chiar pe coasta 
dealului. Dar tot rămâne un unghi mort. Toată nădejdea e în 
canoniera asta. Păcat că nu se poate mișca din loc. 

— Aţi încercat s-o porniţi? 

— Are motoarele demontate. O să tragă de pe loc. Depinde de 
ochitorii noștri... 

Eva ieși în pragul barăcii: 

— Domnule colonel, navele vin încoace! _ 

— Alarmă, ordonă colonelul. Tunarii la piese! Incărcaţi! 

— Domnule colonel, de la pescărie au pornit încoace vreo 
treizeci de nemți cu mitraliere și branduri! 

Colonelul ezită o clipă. Își aruncă privirea în jur. Pescarii 
încărcau armele capturate, își împărțeau cartușele. Şoferii din 
carieră aveau și ei arme. Toţi îl înconjurară, așteptând. 

— Domnule maior, ia toţi oamenii disponibili și barează-le 
drumul. Vor să ne ia cu asalt, cum s-ar zice! 


Maiorul făcu semn tuturor să-l urmeze. Porniră în fugă spre 
poarta dinspre pescărie. Deodată, din aval se arătară navele 
germane. Înaintau în linie, ocupând toată lăţimea Dunării. De 
sus, din baterie, se auzi bubuitul greu ai unui tun „Krupp”. 
Proiectilul explodă în faţa navelor. 

— Asta a fost lovitură de avertisment, spuse maiorul. Să-i 
vedem ce au de gând. 

Drept răspuns la somaţie, pe navele germane sclipiră 
luminiţe. După o clipă veni și bubuitul îngemănat al tunurilor. 
Proiectilele șuierară pe deasupra malului și căzură în Dunăre, în 
preajma navei-atelier. 

Atunci se dezlănţui canonada. Tunurile de 88 începură să 
bubuie pe-ntrecute. Vedeta din centrul formaţiei făcu un rondou 
brusc și se apropie de mal. Zeci de oameni săriră de-a dreptul în 
apă și se repeziră pe țărm, alături de ostașii germani care 
înaintau pe drumul pescăriei. Dar celelalte nave își continuau 
marșul trăgând de zor... 

Trupa germană care înainta pe drumul pescăriei ajunsese la 
câteva sute de metri. Îndărătul porţii, oamenii maiorului 
Dragomirescu așteptau. 

— Foc! ordonă maiorul. 

Zece arme părâiră deodată. Din dreapta clănţăni mitraliera 
sergentului Costea. Câţiva inamici căzură, alţii se adăpostiră pe 
marginea șoselei și sub mal. Incepură să tragă și ei. O mină de 
brand explodă la câţiva metri de poartă, înălţând o trâmbă de 
praf. Vedeta din margine mări deodată viteza și se apropie de 
poziţia pescarilor. 

— Jos! strigă maiorul. Culcat! _ 

Vedeta trecu, împroșcând șoseaua cu rafale de mitralieră. In 
jurul ei explodau proiectilele trase de pe canonieră. Unul dintre 
ele o lovi în plin. O explozie asurzitoare cutremură văzduhul. 
Prova vedetei plesni deodată în bucăţi; ţăndări de metal arzând 
se înălţară la zeci de metri deasupra apei. 

— Au lovit-o în magazia de muniții, spuse bucuros maiorul. 

Privi în jurul său. Costea căzuse cu fruntea peste mitraliera 
Z.B. Pe mânere se prelingeau picături de sânge. 

— Vanghele, strigă maiorul, treci la mitralieră. 

Vanghele sări în picioare, dar tocmai când se culca alături de 
Costea, o rafală trasă de nemti îl surprinse. Căzu, lovit la umăr. 
Atunci maiorul se târî el însuși spre mitralieră. Gloanţele îi 


fluierau pe la urechi. Îl dădu pe Costea deoparte; era mort, lovit 
drept în frunte. Luă mitraliera și trase o rafală lungă spre 
inamicii care înaintau târâș spre el. Auzi un strigăt de durere în 
stânga lui. Nu întoarse capul. Ochi cu grijă spre siluetele cenușii 
care se târau prin praful drumului... 

Colonelul, cu binocilul la ochi, urmărea desfășurarea luptei. Un 
ponton de debarcare, avariat, încerca să ajungă la malul de 
vizavi, dar o nouă lovitură în plin îl făcu să se răstoarne pe-o 
parte. Se vedeau oamenii sărind în apă. Deodată, la catargul 
vedetei din frunte se ridică un pavilion alb. 

— Încetaţi tragerea! ordonă colonelul. 

— Incetațţi tragerea! strigă soldatul la telefon. 

— Incetaţi tragerea! repetă locotenentul care comanda 
bateria de pe canonieră. 

Militarii germani care atacau pe șosea înţeleseră repede ce se 
petrece. Unul dintre ei se ridică, cu mâinile în sus. Maiorul spuse 
oamenilor săi să nu mai tragă. Din spate se auziră pași grăbiţi. 

— M-am gândit că aș putea fi de folos, spuse Eva deschizând 
din mers trusa sanitară. 

— Eva! strigă Tudor ridicându-se cu carabina în mână. Fugi de 
aici, e primejdios... 

— Cred că primejdia a trecut, rosti rar maiorul Dragomirescu. 
Ocupaţi-vă de răniţi. Îmi pare rău de bietul Costea. Doi oameni 
să vină cu mine, să-i luăm în primire pe vitejii de colo. Arătă 
spre soldaţii germani care se adunaseră pe șosea aruncându-și 
armele. 

Navele germane acostaseră cam la jumătatea drumului dintre 
pescărie și carieră. Colonelul urmări prin binoclu debarcarea 
echipajelor. Erau cu toţi fără arme; duceau în schimb valize, 
genţi sau saci de marinar. 

— Servanţii de la tunul principal rămân pe loc, ceilalți luaţi-vă 
armele și veniţi cu mine, hotărî colonelul. 

Porniră pe șoseaua prăfuită, spre pescărie. Întâlniră pescarii 
care-i duceau pe răniţi, apoi pe maiorul Dragomirescu care-și 
escorta prizonierii. 

— Costea... spuse încet maiorul. 

— Păcat. Un băiat de ispravă. Era însurat? 

— Da. Și doi copii... 

— Păcat, repetă colonelul. Mare păcat! 

Işi îndreptă privirea înainte. Echipajele navelor se aliniaseră 


într-o formaţie aproximativă și așteptau... 
6 


Se înserase. În carieră era liniște. Artileriștii trebăluiau pe 
lângă tunurile canonierei. Vanghele, bandajat la umăr, stătea 
întins într-un șezlong pescuit de pe una din navele germane. 
Dragomirescu și Tudor, alături de el, își aprinseră ţigările și-i 
oferiră și lui una, gata aprinsă. 

— Mă răsfăţaţi cu toţii, spuse Vanghele. Preferam să fiu teafăr 
și să nu mă ia nimeni în seamă. 

— O să ai ce povesti la gura sobei, glumi Tudor. Nu, serios, 
ce-ar fi să-ţi scrii memoriile? 

— E prea devreme, domnule scriitor. Cred că mai am lucruri 
de văzut și de pătimit. 

— Ce să mai pătimim? Acum ni-e drumul limpede și liber. Ne 
întoarcem la rosturile noastre... 

Eva ieși din casă cu un pahar în mână. Auzise ultimele 
cuvinte. 

— A venit, în sfârșit, timpul să ne gândim la trandafiri... 

— Ba încă să-i vedem aevea, adăugă Tudor. Până acum, n- 
aveam dreptul nici să-i visăm... 

Eva se apropie de rănit, îi întinse paharul și o pastilă: 

— E timpul să iei medicamentul, nea Vanghele. la să vedem, 
n-ai febră? 

Îi șterse cu o batistă fruntea, îi netezi părul cărunt, tuns scurt. 
Vanghele își îndreptă privirea spre ea: 

— Mulţumesc. Nu știam ce bine e să fii rănit. 

— Te-ai purtat ca un brav, spuse Dragomirescu. Meriţi toată 
duioșia din lume... 

— Alarmă! strigă un glas de sus, de pe potecă. Un convoi de 
nave germane se apropie din aval! 

— Servanţii la posturi! spuse maiorul Dragomirescu, 
ridicându-se. Treziţi-l pe domnul colonel. Se îndreptă spre Eva: 
Spuneaţi ceva despre trandafiri? 

— Da, zise Eva. O vorbă de-a noastră. Ne gândim la o lume de 
vis, cu trandafiri în loc de sârmă ghimpată. 

— O lume cu trandafiri... Frumos vis, murmură maiorul. 

— Curând nu va mai fi un simplu vis, adăugă Vanghele cu 
ochii spre tunarii care alergau la posturile lor.