Francisc Munteanu — Cocorii Zboara Fara Busola

FRANCISC MUNTEANU 


oara 


ra 1S0 


ROMAN 


FRANCISC MUNTEANU 


COCONI ZBOARA FARA BUSOLA 
ROMAN 
EDITURA MILITARĂ 
BUCUREŞTI 
1984 


DUPĂ O ZI NESFÂRŞIT DE LUNGĂ, cu două alarme aeriene şi 
un bombardament, cu discuţii aprinse cu comandanții unităţilor 
în subordine, în adăpostul colonelului Nicolae Brătescu se 
aşternu liniştea: nu se mai auzea decât la intervale regulate 
vocea răguşită a radiofonistului: 

— ... Sunt Rândunica... Sunt Rândunica... 

Locotenentul Petru Ograda, adjutantul colonelului, tocmai se 
pregătea de culcare: avea dormitorul, la fel ca şi colonelul, 
instalat în adăpost; e drept, încăperea nu avea uşă, era 
despărțită de „reşedinţa“ propriu-zisă doar printr-o perdea 
confecţionată dintr-o pătură ostăşească. In camera lui, pe poliţe 
tăiate cu barda, era adăpostită şi farmacia personală a 
colonelului: borcane şi cutiuţe cu fel de fel de etichete colorate, 
cu inscripţii latineşti şi, într-un dulap metalic, se păstra şi 
corespondenţa „strict secretă“ a unității., 

Petru Ograda îşi strânse hârtiile risipite pe masă, acoperi 
maşina de scris cu o bluză militară, apoi îşi consultă ceasul: era 
unu şi un sfert, ora Bucureştiului. 

Colonelul se retrăsese mai de mult, dar nu stinsese lumina 
decât cu vreo douăzeci de minute în urmă. Plecase brusc, fără 
să salute, ceea ce însemna că avea dureri. Cei din preajma lui 
ştiau precis când îl apucau durerile: se încrunta, se rezema de 
masa improvizată cu amândouă mâinile, stătea încovoiat, privea 
cu ochi goi pereţii transpiraţi ai adăpostului şi asculta pierdut 
vocea răguşită a radiofonistului. Uneori uita chiar să fie politicos 
şi îl deranjau în special zgomotele. Toate: şi foşnetul hârtiei şi 
exploziile înfundate ale brandurilor ungureşti. 

Petru Ograda ar fi dat mult să ghicească la ce se gândeşte în 
acele clipe colonelul. Nu ştia prea multe despre el, de când erau 
împreună colonelul nu primise niciun fel de corespondenţă 


personală. In serile liniştite, când stăteau la ceai, când toţi 
vorbeau de cei de acasă, numai colonelul tăcea. Odată, împins 
de o curiozitate ciudată şi-a permis să-l întrebe dacă nu vrea să 
scrie acasă: pleca un curier special la Bucureşti. 

— Sânt din Craiova, îi replicase scurt colonelul. 

Fusese repartizat pe lângă colonel numai cu două săptămâni 
în urmă, când frontul se stabilizase lângă Corneşti, pe Mureş. Pe 
lângă ordinul de repartizare, semnat de şeful statului-major al 
Diviziei, primise şi o mulţime de sfaturi: să aibă grijă de colonel, 
să-l ferească de curent, de excesul de cafea şi tutun. 

Locotenentul Oprea, care fusese adjutantul colonelului 
înaintea lui, murise în urma unui atac aerian. Tot atunci se 
accidentase şi colonelul: alunecase pe scările improvizate ale 
adăpostului şi-şi fracturase braţul drept. Infirmitatea stupidă îl 
irita pentru că nu reuşea să se folosească de mâna stingă. Era 
neîndemânatic, ţinea lingura de parcă ar fi fost un pistol şi toate 
privirile aţintite asupra lui i se păreau ironice. 

— ... Sânt Rândunica... Sânt Rândunica... 

Pe panoul din faţa radiofonistului se aprinseseră două 
beculeţe roşii. Acesta îşi potrivi căştile şi se concentra. 

— Da, rămân pe recepţie. Repet: rămân pe recepţie... 

— Ce-i, Damiane? 

Radiofonistul astupă microfonul cu palma şi se întoarse spre 
locotenent: 

— O comunicare de la Regimentul 2 vânători de munte, 
domnule locotenent. Vreţi să notaţi şi dumneavoastră? Da... Azi- 
noapte la ora 23 trupe ale Diviziei Bâthory, sprijinite de 
detaşamente mecanizate SS-Ostmark şi două batalioane încă 
neidentificate, au recucerit depresiunea Măhăceni. Da, notez: au 
căzut localităţile Dumbrava, Unirea, Războieni-Cetate. In atenţia 
colonelului Brătescu. Da, rămân în continuare pe recepţie. 
Rândunica e pe recepţie... 

Locotenentul reciti comunicatul cu voce tare şi nu i se păru 
nimic alarmant: în munţi, toate operaţiunile erau de mică 
anvergură. Dacă ar fi depins de el nu l-ar fi trezit pe colonel. 
Sperând să găsească în radiofonist un aliat, îl întrebă: 

— ÎI trezim? 

— Mi s-a transmis să fie înştiinţat şi să confirme ora. 


— De când ne-am stabilit pe Mureş ştiri din astea auzim în 
fiecare zi. 

— Se pare că de data asta e ceva serios. 

— Poate. Ai să vezi. Că o să ne facă de două parale. 

— De asta sunt convins, domnule locotenent. 

Cu toate astea, Petru Ograda nu se hotăra încă: se uită în. Jur 
cu speranţa Să mai găsească ceva de lucru, să amâne cât mai 
mult cu putinţă trezirea colonelului. Spre nemulţumirea lui însă 
nu mai era nimic de făcut: hârtiile fuseseră strânse, clasate şi 
până şi scrumierele erau golite, în cele din urmă, neavând 
încotro, cu paşi nesiguri, porni spre cămăruţa colonelului. Dar, 
contrar obiceiului, nu-i bătu la uşă, o crăpă doar, convins că 
dâra de lumină va fi îndeajuns ca să-l trezească. Colonelul însă 
nu dădu niciun semn în această privinţă. Dimpotrivă: îşi înteţi 
sforăiturile astmatice. Ograda mai zăbovi câteva clipe, apoi, 
hotărî — deschise uşa în întregime: lumina galbenă, lacomă, 
năvăli în încăpere, se căţără pe patul de lemn, inundă faţa 
comandantului, dar acesta, obosit, continua să sforăie. 

— Domnule colonel! 

în liniştea nopţii vocea îi sună strident, dar nu îndeajuns de 
tare ca Brătescu să se trezească. 

— Domnule colonel! 

Brusc colonelul încetă să sforăie, apoi i se auzi şi vocea 
tăbăcită de tutun: 

— Ce s-a întâmplat, locotenente? Aprinse lampa, se răsuci să 
poată vedea cadranul ceasului de pe scaunul decretat noptieră, 
apoi izbucni: Ai înnebunit?... Abia m-am culcat!... 

Ograda schimbă priviri cu radiofonistul. 

— Ştiu, domnule colonel. 

— Atunci? închide imediat uşa! 

— Domnule colonel, a sosit o înştiinţare de la vânătorii de 
munte. 

— Mâine! închide uşa!... 

— Domnule colonel, este o înştiinţare foarte importantă!... 

— Mâine!... 

Şi ca să fie mai convingător stinse lampa. 

Locotenentul Ograda socoti că a sosit timpul să folosească 
argumentul suprem: 

— Nemţii au ocupat trei localităţi. 


— Ei şi? Acum trei ani nemţii au ocupat şase ţări şi nimeni nu 
se agita ca dumneata. Mă trezeşti fix la şase! 

— Domnule colonel, ştiţi foarte bine că nu plec de aici până nu 
vă sculați. 

— Ei, drace! Află, domnule locotenent, că prefer să am de-a 
face cu un regiment german decât cu dumneata. Fă-mi o cafea. 

— E prea târziu pentru cafea, domnule colonel. 

— Atunci închide uşa! 

— Nu, domnule colonel. Vă rog să vă sculaţi! 

Se auzi scârţâitul patului şi, respectuos, Ograda închise uşa, 
dar nu trebui să aştepte mult: colonelul apăru după câteva 
secunde. 

— Fă-mi o cafea! 

— Domnule colonel... 

— Te rog să-mi faci o cafea! în cana mare! lar tu, se întoarse 
spre radiofonist, de ce căşti gura? Fă-mi legătura cu statul- 
major. 

Radiofonistul nu-i răspunse: apăsă pe un buton şi începu să 
lanseze apelul: 

— ... Sunt Rândunica... Sunt Rândunica... 


NICOLAE BRĂTESCU fusese avansat la gradul de colonel în 
anul 1936, pe vremea marilor manevre din Dobrogea: forţase 
Dunărea în apropierea Cernavodei, instalându-se în spatele 
„duşmanului“ cu un efectiv de 2000 de ostaşi. Era o manevră la 
care nu se aşteptase nimeni, nu fusese dotat decât cu o singură 
companie de geniu şi manevrele luaseră sfârşit cu trei zile mai 
devreme decât fusese prevăzut. 

Nicolae Brătescu încă din Şcoala Superioară de Război fusese 
poreclit „strategul“, li plăceau hărţile, cifrele şi vitezele: nu-l 
exaltau analizele luptelor de la Austerlitz, concepţiile 
napoleoniene, nici succesele franţuzeşti de la Marna. Nu credea 
în hotărârile de ultimă clipă ale lui Bonaparte, schimbările de 
tactică cu zece minute înaintea unui atac. Victoria într-un război, 
după părerea lui, era rodul unei pregătiri gândite, analizate, 
determinate de loc, de armament, de spiritul armatei. Fără 
îndoială, Napoleon a adus ceva nou în felul de a purta 
războaiele: poate şiretenia. Dar experienţa de milenii a istoriei a 


arătat că numai o dezvoltare a tehnicii de luptă, a armamentului 
a dat roade, şi nu inspiraţiile de moment, fie ele şi geniale. 
Victoriile triburilor germanice asupra legiunilor romane s-au 
datorat săbiilor cu două tăişuri. Diferenţa armamentului pare 
neobservabilă şi totuşi este esenţială. Hunii lui Atilla, în posesia 
scărilor de şa, datorită cărora au dobândit stabilitatea pe cal, au 
dispus de viteză. Această viteză le-a asigurat victorii aproape 
neverosimile, fără îndoială exagerate de cronicari. 

Brătescu văzuse cu ochii lui pregătirile de război ale nemților 
în '38, când a vizitat Germania. A privit autostrăzile speriat şi l-a 
întrebat pe însoțitor, un colonel neamţ în vârstă, pedant: 

— Câte tancuri şi cu ce viteză se pot deplasa pe aceste 
şosele? Cât durează mutarea unei divizii de la graniţa de vest la 
graniţa de est a ţării? 

Colonelul a rămas surprins de întrebare; a. Zâmbit strâmb şi a 
răspuns clar: secret militar. 

Viteza în războaiele contemporane a devenit hotărâtoare: în 
loc de un cal acum sunt necesare motoare cu sute de cai 
putere, avioane cu mii de cai putere. Deşi înarmat cu aceste 
convingeri, Brătescu, militar al unui popor mic, era adeptul 
luptelor defensive ale lui Mircea cel Bătrân. Nu rareori cita două 
rânduri din Scrisoarea, a III-a: „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara 
asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman 
este...“ Războiul, susţinuse la un sfârşit de an, de acum încolo 
va fi totul. Toată suflarea unei ţări trebuie să participe la 
apărarea ţării. Mai mult chiar, va trebui să-ţi iei aliat şi râul şi 
ramul. Râul şi ramul înseamnă să-ţi cunoşti ţara, să te confunzi 
cu ea. 

Colonelul Nicolae  Brătescu, comandantul detaşamentului 
dispus pe aliniamentul Măhăceni, cantonat pe Mureş, era un om 
mărunt, pleşuv, cu faţa pergamentoasă, galbenă. Culoarea 
aceasta bolnăvicioasă îi împodobea obrazul încă din tinereţe şi 
se datora unui icter tratat superficial. Era un militar de profesie, 
iubea disciplina, iar demonstrațiile de eroism, oricât de 
spectaculoase ar fi fost ele, îi repugnau. Un nasture neîncheiat îl 
durea fizic, o armă necurăţată îi producea crize de nervi. 

în general era nervos, pripit în mişcări şi avea palmele umede 
de transpiraţie. Din cauza asta se întâmpla rar să dea mâna cu 
cineva: pe subalterni prefera să-i bată pe umăr şi dacă totuşi 


era obligat să întindă mâna, întâi îşi ştergea palma de turul 
pantalonilor. De obicei, când era singur, frământa între mâini o 
batistă mare, colorată, o mototolea ghem; cei care nu-l 
cunoşteau puteau crede că se joacă cu o minge. 

Pe vremea discuţiilor din Mica Antantă, Brătescu se numărase 
printre cei care considerau că o apropiere de Germania ar fi o 
adevărată catastrofă, expunându-şi punctul de vedere oricui 
voia să-l asculte: 

— O alianţă cu un popor care se pregăteşte de război nu 
poate fi decât nefavorabilă nouă. Sau credeţi că nemţii chiar ne 
iubesc? Pentru ei, România nu înseamnă decât cereale şi petrol. 
Pentru ei, alianţa cu România înseamnă alianţa cu materia 
primă. Politica română nu poate fi decât una singură: bune 
relaţii cu toţi vecinii. 

în timpul ocupării ţării de către nemți, învinuit de liberalism 
fusese pensionat înainte de termen. Se revoltase, voise să se 
adreseze regelui, dar militarul din el îl reţinuse. Se retrăsese la 
tară, n-avusese însă forţa să se ocupe de gospodărie, mai ales 
că pământurile, chiar şi cele nedesţelenite, erau ipotecate la 
Banca Agricolă. Ne-având nimic mai bun de făcut, îşi 
transformase camera de zi în cancelarie de stat-major: 
împodobise pereţii cu hărţi cartografiate de mână la proporții 
convenabile, detalii ale  fronturilor, pe care urmărea 
desfăşurarea evenimentelor. Se servea de comunicatele de 
război ale tuturor agenţiilor de presă. 

Lucid, raţional, prevedea unele acţiuni, şi aceste mici 
satisfacţii îl bucurau ca militar. 

Nu l-au derutat spectaculoasele succese ale nemților din 
prima perioadă a războiului: Polonia, adepta măruntelor 
regimente de cavalerie, era normal să nu reziste maşinii de 
război motorizate. Victoriile germane din Franţa se datorau 
conservatorismului francez, care credea mai mult în numele 
sonore ale comandanților decât în maşinile blindate. Atacul 
împotriva Uniunii Sovietice i-a întărit şi mai mult convingerea în 
izbânda finală a aliaţilor. Pentru Brătescu, Rusia era un 
continent, nu o ţară: nu putea fi ocupată din cauza 
dimensiunilor. Inaintarea germană până la porţile Moscovei nu i- 
au clintit convingerile. 


Cu câteva zile înainte de 23 August 1944 fusese convocat la 
Cercul teritorial din Craiova şi, după lungi discuţii, aderă la 
mişcarea de eliberare a ţării cu tot sufletul. Opţiunea nu se 
datora faptului că fusese dat deoparte şi nici umilinţelor în 
relaţiile lui cu mareşalul, ci unui autentic sentiment patriotic şi 
unui simţ dezvoltat (al datoriei. 

în primele zile primise comanda unui regiment pentru a curăța 
regiunea de trupe răzlețe germane. Pe urmă, se contopi cu 
puhoiul general antifascist. După 5 septembrie, când s-a 
anunţat oficial ofensiva maghiară de pe podişul Transilvaniei în 
cele trei direcţii: Cluj-Alba lulia, Budeşti-Luduş-Blaj şi Târgu 
Mureş-Târnăveni, colonelul Nicolae Brătescu ceru să fie trimis pe 
front. La 6 septembrie a preluat comanda unui regiment care 
opera pe aliniamentul dintre Bicfalău şi Sfântu Gheorghe. S-a 
distins în luptele de la Ilieni şi Chichiş. Până la Mureş înaintarea 
a fost rapidă: hitleriştii, dar mai ales horthyştii nu se aşteptaseră 
la o ripostă atât de rapidă, convinşi fiind că românii vor avea 
nevoie de foarte mult timp să se adune, după un act 
revoluţionar atât de categoric. Nu bănuiau că dorinţa de 
întregire a patriei era mai presus de orice în acel moment, nu 
credeau în capacitatea organizatorică a armatei române. Işi 
închipuiau că dincolo de Carpaţi fusese doar un puci de palat, 
schimbări de persoane nu o revoluţie totală, naţională şi socială. 

Ajuns la Mureş, Brătescu a primit ordin să se stabilească aici şi 
şi-a construit adăpostul la marginea Uioarei de Sus. Plouase 
mult, Mureşul ieşise din matcă: pe malul celălalt se vedeau 
avanposturile germane. Deşi părea imposibil, era nevoie de un 
cap de pod. Realizat prin surprindere, ca atunci la Cernavodă. 
Cu acest gând se culcase îmbrăcat, şi acum, după douăzeci de 
minute, e iarăşi în picioare. A vrut ca iniţiativa să fie de partea 
lui, dar nemţii, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, i-o luaseră 
înainte. 


SĂPTĂMÂNILE petrecute pe front i-au săpat riduri adinei în 
colţul buzelor, iar ochii lui verzi au pierdut ceva din culoare: par 
spălăciţi. Reumatismul l-a îndoit puţin, nu mai are mersul 
săltăreţ de odinioară: calcă atent, nesigur şi e îngrozitor de 
obosit. E o oboseală statornică, care îl apasă ca o povară. Dacă 


se întâmplă să fie trezit din somn, se dezmeticeşte greu şi e 
irascibil: 

— la să văd, pentru ce m-ai trezit, domnule locotenent? 

De obicei, adjutantului îi spunea pe nume, şi numai dacă era 
supărat folosea formula oficială. 

Locotenentul Ograda îi întinse depeşa. Colonelul o citi de două 
ori, apoi aşteptă să-i fie pregătită cafeaua. 

— Pe domnul căpitan Dunăreanu l-ai anunţat? 

— Nu, domnule colonel. 

Spuse un „foarte bine“ insinuant, apoi continuă pe un ton 
ironic: 

— Lăsaţi-l pe domnul căpitan să se odihnească. 

Ograda nu ştiu ce să-i răspundă, dar colonelul nici nu aşteptă 
asta: se adânci în cercetarea unei hărţi de pe masă. 

în încăpere se lăsă tăcere, nu se auzea decât în răstimpuri 
vocea răguşită a radiofonistului: 

— ... Sunt Rândunica... Sunt Rândunica... 

— Şi acum ce vrei să fac? întrebă în cele din urmă Brătescu. 

— Nu înţeleg, domnule colonel, răspunse Ograda, cu privirile 
aţintite asupra spirtierei. 

— Ce nu-i de înţeles? se răsti Brătescu şi se rezemă cu mina 
bandajată de tăblia mesei. Ce vrei să fac? Să mă’ duc să reocup 
localităţile căzute? 

— Dumneavoastră ştiţi mai bine ce aveţi de făcut. 

— Ai dreptate. În primul rând vreau să-mi beau cafeaua. Sper 
că ai pus şi cafea în surogat? 

— Da, domnule colonel. 

Ce le-o fi venit nemților ca în plină retragere să ocupe trei 
sătuleţe cedate fără luptă? Ceva nu era în regulă. Ca de obicei, 
în asemenea momente de derută colonelul purta discuţii 
adiacente, fără importanţă. Se întoarse spre radiofonist: 

— Tu de unde eşti, Damiane? 

— Din Moreni, domnule colonel. 

— Ca petrolist ai fi putut să fii mobilizat pe loc. Cum ai ajuns în 
prima linie? 

— M-am înrolat voluntar, domnule colonel. 

— Foarte bine, Damiane. Se întoarse spre adjutant. Acesta 
spuse fără să fie întrebat: 

— Eu sunt din Tecuci. 


— Bravo! Cheamă-l pe Dunăreanu. 


DUNĂREANU LOCUIA ÎNTR-UN CORT acoperit cu crengi, în 
apropierea tranşeelor. Sosi cu ochii cârpiţi, era neras şi mirosea 
a ţuică dospită. 

— Am onoarea să vă salut, domnule colonel. Sunteţi matinal 
astăzi. Ori aveţi insomnie? 

— Şi una şi alta. Dar acum am fost trezit din somn. Cred că azi 
aş fi fost în stare să dorm douăzeci şi patru de ore în şir. Dar eu 
n-am voie să dorm. 

— Cine şi-a permis să vă trezească? întrebă Dunăreanu fără a- 
şi ascunde zâmbetul. 

— Nemţii. 

— S-au obrăznicit, domnule colonel. Auzi sâsâitul, spirtierei. 
Aruncă o privire într-acolo şi descoperi ibricul cu cafea. Se 
întoarse spre adjutant: Şi dumneata, domnule locotenent, ce-i 
eu mărinimia asta? 

— Ara ordin, se justifică Ograda. 

— Înseamnă că totuşi s-a întâmplat ceva. 

Brătescu nu cerea noaptea cafea decât dacă avea probleme, 
dacă era nervos sau era în impas. Şi atunci când îşi rupsese 
mina în timpul bombardamentului, ceruse să i se dezgroape 
spirtiera. 

Colonelul îi întinse depeşa lui Dunăreanu. Acesta îşi aruncă 
ochii pe ea, o parcurse, apoi o puse pe masă. 

Colonelul privi lichidul negricios din ceaşcă, apoi brusc se 
întoarse spre Dunăreanu: 

— Ştii de ce e importantă această ştire? 

— Bănuiesc. Ne încurcă în executarea planului „Bradul“. 

— Da. Nemţii s-au infiltrat exact unde voiam să închidem 
încercuirea. De aceea am fost anunţaţi. Ori trebuie să revizuim 
planul, ori dracu să-i ia! Faceţi-mi legătura cu generalul 
Florescu. 

Radiofonistul nu aşteptă alte indicaţii, schimbă buşoanele 
aparatului şi ridică vocea: 

— Alo, sânt Rândunica. Vreau poziţia trei. Sânt Rânaunica, 
vreau poziţia trei. Se întoarse spre Brătescu: îndată domnule 
colonel. 


ÎN PRIMELE ZILE după ce preluase comanda regimentului, 
colonelul Nicolae Brătescu îşi petrecea timpul liber printre 
ostaşi. Nu rareori chiar în prima linie. Nu putea ţine pasul cu 
„pasul forţat“, obosea repede: cele 20 de kilograme în plus îl 
făceau să transpire abundent, să i se înfunde urechile. Cu toate 
astea, deşi ar fi avut zeci de justificări, nu mai urmărea bătăliile 
pe hartă, ci chiar pe câmpul de luptă. Se obişnuise cu şuieratul 
gloanţelor, cu pământul aruncat de obuze, cu uniforma udă. Nu 
de puţine ori participase la ocuparea unor poziţii întărite şi se 
mira că nu-l mai supăra izul acrişor al uniformelor transpirate, 
mirosul dulceag al sângelui. 

Regimentul lui se evidenţiase în repetate rânduri, era citat în 
ordinele de zi ale armatei. 

La Racoşul de Sus participase pentru prima oară la lupte de 
stradă: inamicul se încăpăţâna să păstreze comuna cu orice 
preţ. Două companii nemţeşti, înarmate cu aruncătoare de 
flăcări, se cuibăriseră în clădirile cu etaj, orice traversare de 
stradă, orice încercare de înaintare era sortită eşecului. Pentru 
fiecare metru pătrat se vărsa sânge, soldaţii pârjoliţi se 
zvârcoleau sub porţi. In primul rând trebuiau anihilate 
aruncătoarele de flăcări, dar pentru asta trebuia trecută strada. 
În clipa aceea un soldat aruncase o grenadă prin fereastra unde 
erau nemţii... După 36 de ore de lupte înverşunate, Racoşul de 
Sus fusese eliberat. 

Atunci, pentru prima oară stătuse pe îndelete de vorbă cu 
generalul Florescu, care îl chemase la Divizie. 

Discuţia dintre cei doi se urnise greu. Înfăţişarea colonelului îl 
tulbură pe general: cel din faţa lui i se părea mai degrabă un om 
cu care ar fi putut vorbi despre lucruri banale, cotidiene, dacă 
ştie să joace biliard; sau dacă are nepoți... 

— Am auzit multe despre dumneata. Cum a fost cu ocuparea 
primăriei din Racoşul de Sus? 

Generalul se aştepta la o descriere colorată, palpitantă. 

— Ei, cum a fost? 

— Am început asaltul la două şi cinci, şi la şase şi zece am 
ocupat clădirea. 


Dezamăgit, generalul îşi  răsuci  mustăţile. Relatarea 
colonelului era o copie fidelă a raportului înaintat. 

— Şi ce efectiv ai avut? 

— Unsprezece oameni. 

— Nu se poate. 

— Vorbesc de efectivul care a luat cu asalt primăria. 

— Şi câţi au rămas? 

— Patru. 

— A fost o misiune grea? 

— În parte. A fost mai greu ce nu era prevăzut în misiune. 

— Ce anume? 

— Să apărăm clădirea. Asediul german a durat cam tot patru 
ore. Probabil aţi fost informat. 

— Am fost. Se pare că ai nervi de oţel. 

— Nu. Am oameni formidabili. Căpitanul Dunăreanu... 

— Am auzit şi despre el. Şi am mai auzit că nu cunoşti frica. 

— Ba da, domnule general. Dar ca să nu mă gândesc la ea îmi 
depăn amintiri. Asta când n-am ceva mai bun de făcut. 

Generalul se întrebă ce fel de amintiri ar putea avea omul din 
faţa lui. Preluă tonul colonelului: 

— Şi eu când am ceva foarte important de făcut număr. 
Uneori până la două mii. Îmi las capul în palme, închid ochii şi 
număr. Am întrebat odată un matematician care e secretul 
faptului că, numărând, te deconectezi total? Ce crezi că mi-a 
răspuns? Că cel mai perfect lucru din lume e şirul numerelor 
întregi. Şi perfecțiunea, de exemplu natura, îţi dă o stare de 
siguranţă, de certitudine. Ştiind ordinea numerelor nu faci niciun 
efort mintal: dimpotrivă, ' numărând te odihneşti. Niciodată n- 
am luat o mare hotărâre fără să fi numărat. Dar eu îţi ţin teorii 
pitagoriene în loc să te aud vorbind. Dumneata eşti colonel, dar 
mult timp n-ai fost combatant. N-ai avut experienţa focului. Cum 
ai reuşit? 

— Nu ştiu. 

— Acest „nu ştiu“, cred, e cel mai sincer răspuns. Pe vremea 
studenţiei mă îndrăgosteam de câte o colegă. Uneori mă 
întrebam de ce tocmai de ea şi nu de frumoasa grupei. 
Răspunsul era invariabil: nu ştiu. Şi acum vreau să-ţi spun de ce 
te-am chemat: războiul acesta poate dura încă mult. Mi s-a 
raportat că eşti reumatic, că în orele de răgaz zaci. Cunosc 


aceste dureri: şi eu am o mână înţepenită când plouă. Mi s-a 
mai spus că faci exces de cafea şi tutun. Nu e bine. Dar nu sunt 
chemat să te dădăcesc, vreau doar să-ţi spun că armata are 
nevoie de un comandant. 


ÎN ÎNCĂPEREA COLONELULUI se făcu linişte, nu se auzeau 
decât apelurile radiofonistului. 

— Sânt Rândunica, vreau poziţia trei... Sunt Rândunica, vreau 
poziţia trei... Poziţia trei?... Trec pe recepţie. Se întoarse spre 
Brătescu: Aveţi legătura, domnule colonel. 

— Sunt Rândunica... ou domnul general Florescu... Da, 
aştept... După câteva secunde se auziră zgomote în cască. Am 
onoarea, domnule general... Nici dumneavoastră n-aţi dormit... 
Am înţeles. Aţi numărat. Poate-i o metodă mai bună... Am 
înţeles, îl trimit pe căpitanul Dunăreanu la dumneavoastră... Am 
onoarea... Da, sper să ne mai vedem... 


VESTEA ATACULUI GERMAN în depresiunea Măhăceni îl ţinu 
treaz până dimineaţa: breşa se lărgea cu fiecare ceas, acţiunea 
nemților era o manevră neaşteptată, indicată. Nu putea fi 
declanşată decât. De cineva care nu mai avea ce pierde, un 
disperat. Ceea ce era însă neclar şi-l îngrijora pe colonelul 
Brătescu erau informaţiile contradictorii şi imposibilitatea de a le 
verifica autenticitatea. Urmărind pe hartă, acţiunea militară 
germană ar fi avut un rezultat numai dacă ar fi luat amploare, în 
sinea lui prevăzuse acest atac, când nu trecuseră încă la 
întărirea noilor poziţii. De altfel, chiar şi pentru un civil era clar 
că depresiunea era singurul punct vulnerabil al frontului 
românesc. Raportase acest lucru statului-major al Diviziei, dar 
generalul Florescu îl asigurase că nemţii nu vor ataca: 

— Doar nu sunt tâmpiţi! — iar optimismul generalului îl 
molipsise şi pe el. 

Cu toate astea, trimise câţiva cercetaşi în depresiune „şi 
rapoartele lor zilnice deveniseră stereotipe, semnalând acalmie. 
Era evident că orice atac german ar fi avut doar un succes 
vremelnic şi ar fi fost îngrozitor de costisitor, în cele din urmă se 
convinsese şi al că nemţii n-or să întreprindă o aventură, cu atât 


mai mult cu cât orice militar şi-ar fi dat seama, după mişcările 
trupelor române, că se pregăteşte o ofensivă de mari proporţii. 
Insăşi liniştea de pe front şi mişcările de trupe ar fi trebuit să le 
dea de bănuit. Atunci de ce au atacat totuşi? Dacă scopul 
atacului ar fi fost lămurit, s-ar fi putut deduce şi următoarele 
manevre ale nemților. Dar cât de mult se frământă Brătescu, nu 
găsi acest scop, nu descoperi logica atacului. 

li cunoştea suficient de bine pe nemti: riscul era prea mare ca 
să nu aibă un scop precis. Cea mai plauzibilă presupunere era 
că voiau să salveze materialele de război depozitate în 
depresiune. Dar mai putea însemna ceva: şi anume că pentru ei 
erau mai convenabile nişte lupte periferice decât o bătălie 
decisivă, sau voiau pur şi simplu să îngreuneze realizarea 
acţiunii de încercuire. Dar toate astea erau doar nişte ipoteze 
formulate fără să fi avut la îndemână datele esenţiale. 

Cu căpitanul Dunăreanu discutase toate variantele posibile: el 
era mai puţin alertat. Avea şi mai multă experienţă de front şi 
un simţ tactic înnăscut. 

— E greu să ghiceşti intenţiile şobolanului încolţit. Disperarea 
duce la reacţii neprevăzute. Acţiunea din depresiune ar fi mult 
mai gravă dacă ar fi logică. 

Dunăreanu stătea în picioare în faţa mesei din adăpost, era 
gata de drum, dar nu schiţă nici cel mai mic gest de grabă. 

— Eşti gata, domnule căpitan? 

— Da, domnule colonel. 

— Dacă intervine ceva nou şi crezi că e cazul să mă consulţi, 
caută-mă. Dar nu văd ce ar putea să intervină. Succes! 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

în faţa adăpostului, maşina era gata de drum; llie, şoferul, un 
oltean hâtru, îl aştepta cu portiera deschisă. 

— Mergem la statul-major, îi spuse Dunăreanu. 

— Ştiu, dădu din cap şoferul. 

— De unde ştii, mă llie? 

— Fusei la comenduire şi-mi dădură un talon de liberă trecere. 

— Da, da, am uitat. 

închise portiera după Dunăreanu, ocoli maşina şi urcă la 
volan. Demarorul hârâi de câteva ori, apoi motorul începu să 
toarcă rotund. llie acceleră şi maşina hurducăi pe lutul uscat, 
bătătorit. După ce trecură de primul cot, Ilie îl privi complice: 


— Ştiu şi fără talon. Toţi ştiu, domnule căpitan. E adevărat că 
nemţii porniră atacul cel mare? 

— Dar asta de unde o mai ştii? 

llie îl privi câş, cu tâmpla aplecată spre volan. 

— Se vorbeşte.. ' ’ 

— Şi de ce nu te-ai interesat de la ăia care vorbesc? 

— Aia-s soldaţi proşti. 

Lui Dunăreanu îi făcea plăcere să stea de vorbă cu şoferul: 
avea gură slobodă, îi plăcea să trăncănească, prin el afla starea 
de spirit a ostaşilor. E drept, uneori Ilie devenea agasant, ' 
insista asupra unui subiect cu încăpățânare; îi plăcea să 
vorbească despre dumnezeu, dacă există sau nu, dacă îngerii se 
nasc din copii morţi sub un an sau se nasc direct îngeri. 

— Da, llie, nemţii au pornit un atac. Nu ştiu dacă cel mare, dar 
l-au pornit. 

Printre soldaţi se răspândise zvonul că nemţii nu se vor lăsa 
bătuţi cu una cu două, că au rezerve, arme noi şi în curând vor 
porni ofensiva cea mare. 

llie îşi imagină o cruce, apoi se concentră asupra volanului. 
Terenul era accidentat, cu urme de explozii şi vehicule părăsite. 

Statul-major era la vreo 11 kilometri de cantonamentul 
regimentelor, într-o pădure bătrână de fag. Acum, frunzele 
prinseseră rugină; de departe pădurea aducea cu o paletă pe 
care s-au uscat culorile. 

Ilie cunoştea bine drumul, mai fuseseră împreună de câteva 
ori, ştia chiar şi o, scurtătură, dar nu se folosea de ea pentru că 
era expusă tirului german. lar Ilie era cel mai fricos şofer din tot 
regimentul şi nici măcar nu încerca să ascundă acest lucru. Işi 
formulase chiar şi o mică filosofie, ca să se justifice faţă de 
camarazi: 

— Patria are nevoie de şoferi pe front, nu de eroi. Aşa că mai 
bine să te fereşti, să te poţi aşeza şi mâine la volan, decât să 
reţii un pluton întreg să-ţi dea onorul cel de pe urmă. In loc de 
un glonte în burtă, mai bine îţi juleşti genunchii târându-te. 

Pe alocuri se mai vedeau urmele luptelor din pădure: 
trunchiurile copacilor erau ronţăite de schije, de-a lungul 
potecilor văzură câteva grenade neexplodate. 


— Un brand de 16, arătă Ilie cu bărbia spre ceva strălucitor 
înfipt în frunzişul putrezit. Unguresc. Voia să demonstreze 
cunoştinţele lui despre armament. E de 16? 

— Este, llie. 

„— Le recunosc ca pe pisicile de acasă. Ştiţi ce mă întreb eu? 
Aia care fabrică aceste branduri nu se gândesc că ciocănind 
oţelul ciocănesc moartea? 

— Tu când culegi via te gândeşti că oamenii se vor îmbăta, se 
vor înjura şi se vor bate ca chiorii? 

— E altceva un brand, domnule căpitan, şi cu totul altceva 
bobul de strugure. 

— E acelaşi lucru, Ilie. Brandul omoară repede, vinul încet. 

— Dar mai bine să mori beat decât sfâşiat. 

— Folosind cuvântul dacă, e uşor să alegi. Eu zic că cel mai 
bine e să mori în pat de bătrâneţe. 

— Moartea nu-i bună nicicum, domnule căpitan. Dacă eşti 
bătrân şi nu mai poţi face nimic devii o povară pe capul copiilor. 
E urât când copiii încep să-şi urască părinţii. 

Frână scurt, apoi ocoli un muşuroi. 

— De ce mergem la statul-major, domnule căpitan? 

— Secret militar, Ilie. 

Eu nu-s militar? 

— Tu eşti şofer. 

— Mergem să primim ordine în legătură cu atacul german? 

— Dacă ştii, de ce mai întrebi? 

Un timp Ilie conduse concentrat, apoi brusc se întoarse spre 
Dunăreanu: 

— Vedeţi, arătă spre un loc, aici a murit Brateş. 

Brateş, un sublocotenent tânăr, venise trimis pe front în urmă 
cu două săptămâni: era înalt, osos cu ochi mari, miraţi, ca ai 
unui licean. Se prezentase la unitate cu un geamantan maro, din 
carton presat, în care nu avea aproape nimic. 

— De ce n-ai venit cu o servietă? a întrebat cineva, şi Brateș i- 
a răspuns ruşinat: 

— Să nu se creadă că nu am de nici unele. Asta e mama mea, 
arătă o poză în sepia, lipită pe un carton. Poza e făcută în urmă 
cu zece ani, dar ea nu s-a schimbat deloc. 

Arătase poza tuturor camarazilor. O văzuse şi Dunăreanu. 


— Vedeţi, domnule căpitan, ridurile astea nu-s de bătrâneţe. 
De muncă. O ştiu numai aplecată asupra maşinii de cusut... 

In timpul liber, la popotă, nu vorbea decât despre ea: 

— Toată viaţa a cusut cearşafuri să mă poată ţine la şcoală. 

Prima lui misiune fusese verificarea drumului de legătură cu 
statul-major. Voia cu tot dinadinsul să găsească un drum mai 
scurt. Plecase în recunoaştere cu doi soldaţi încercaţi, dar 
avusese ghinion. Călcase pe o mină rătăcită şi cei doi însoțitori 
n-au avut de unde să-l adune. 

— N-a rămas nimic din el. A urcat în ceruri cu trup cu tot. 
Băieţii spun că a fost un om foarte de treabă. Fu? 

— Fu, llie. 

— Auzii pe urmă că a fost avansat în grad postmortem. A 
ajuns locotenent. Eu, domnule maior, chiar dacă mi s-ar promite 
că post-mortem m-ar face general de brigadă sau mareşal, 
prefer să rămân şofer. Meserie bună, curată şi, pentru că 
maşina valorează mai mult decât un om, nu prea mă trimit în 
foc. Este? 

— Este, llie. 

Dunăreanu îşi aminti de Brateş: când i-au făcut inventarul 
lucrurilor rămase, printre altele au găsit şi o scrisoare începută, 
adresată maică-sii. Pe pagina de caiet nu era decât un singur 
rând: Dragă mamă. Au purtat în adăpostul lui Brătescu discuţii 
prelungite dacă s-o expedieze sau nu. Până la urmă, Brătescu a 
hotărât să i se trimită scrisoarea. Ea, fără îndoială, îşi putea 
imagina ce i-ar fi scris fiul ei. 


LUI ION DUNĂREANU, părinţii îi hărăziseră o carieră sigură 
bănoasă, muncitor la fabrica de sticlă. Şi taică-su lucrase acolo 
şi bunicul său: amândoi suflaseră baloane transparente, 
amândoi înghiţiseră aerul amestecat cu aburi de sulf, amândoi 
îşi scuipaseră plămânii înainte de vreme. La angajare, medicul 
măsura capacitatea bojocilor în centimetri cubi, punea o parafă, 
şi candidaţii deveneau sticlari. 

lon Dunăreanu se împăcase cu gândul să modeleze sticla 
topită şi-şi imaginase chiar vazele de cristal împodobind casele 
celor înstăriți, şi ar fi urmat tradiţia familiei dacă n-ar fi 


intervenit soarta. Soarta le bătu la uşă într-o duminică 
dimineaţă, în persoana unui dascăl. 

— Am venit, domnule Dunăreanu, să discutăm despre fiul 
dumitale. 

Bătrânul Dunăreanu, sfătos, cu faţa pergamentată de aburii 
de sulf, îl pofti să se aşeze: 

— lar a făcut lon o trăsnaie la şcoală. 

— Nu, domnule Dunăreanu. 

— Atunci fii şi mai bine venit. Ţuică sau vin? 

— Niciuna, nici alta, domnule Dunăreanu. Îmi feresc ficatul ca 
pe o bijuterie. A început să mă înţepe. Am auzit că vrei să dai 
băiatul la fabrica de sticlă. Băiatul ar putea să-şi folosească mai 
bine capul, de ce să lucreze cu plămânii? Dă-l la liceu. 

— De unde bani, domnule învăţător? 

— Te strângi. Un an. Dacă învaţă bine, ia bursă. Mai pun şi eu 
o vorbă. Zău, merită... 

Dascălul s-a ţinut de cuvânt, i-a dat o recomandare către un 
coleg din Târgu Mureş şi lon Dunăreanu s-a pomenit în uniforma 
bleumarin cu epoleţi pe umăr. ` 

în cel de-al doilea an a devenit bursier. In vacanțele mari, 
prietenii, ucenicii de la fabrica de sticlă îi pipăiau uniforma de 
liceu militar şi lon i-a simţit străini. Îi despărţise oare uniforma? 
Conversaţiile nu se mai legau ca altădată, descoperi că aveau 
alte preocupări. Până şi fetele îl priveau chiorâş. 

Pentru el cărţile de istorie deveniseră un fel de biblie: privea 
ore întregi faţa uscată a lui Vlad Ţepeş, ochii lui scrutători şi se 
întreba la ce o fi gândit domnitorul din Târgovişte când artistul i- 
a eternizat trăsăturile: vedea oare viitorul, sau îl frământau 
problemele mărunte de fiecare zi? Omenia îl făcuse crud şi 
neîndurător, ori dorinţa unei linişti în ţară îi înăsprise trăsăturile? 


A terminat liceul militar cu media maximă, şi în zadar îl 
visaseră părinţii contabil sau funcţionar la primărie, lon 
Dunăreanu a urmat şcoala de ofiţeri. 

Jurământul de sublocotenent l-a pronunţat la poligonul din 
Sinaia. În faţa regelui, înainte de termen: izbucnise războiul. 
Frontul l-a maturizat tot înainte de termen: nopţile nedormite i- 
au săpat riduri adinei în colţul buzelor, iar cearcănele de sub 
ochi i-au fost dăltuite de atacurile corp la corp. In tranşeele 


înzăpezite îşi aducea aminte de micile povestioare ale lui taică- 
su de pe frontul din Galiţia şi de la Solferino. „împăratul, fiul 
meu, pe noi, românii, la fel ca pe sârbi şi pe cehi, nu ne-a trimis 
pe front, ci la abator. Stăteam într-o pâlnie de obuz şi mă 
întrebam ce caut eu în Galiţa? Eu ar fi trebuit să ridic arma 
pentru eliberarea Turzii şi omoram oameni la mii de kilometri de 
casă. De ce? Pe fronturile străine am învăţat un singur lucru: să 
supraviețuiesc. M-am întors acasă pentru că mi-a fost dor de 
dealurile de la Buru.“ 

Pe front, Ilon Dunăreanu se obişnuise să trăiască fără bucurii: 
aritmetica inumană, un om valorează mai puţin decât doi 
oameni, îl speriase la început. Pe urmă, şi-a dat seama că în 
război predomină alte legi: numărul era o valoare concretă, 
personalitatea conta mai puţin. În tranşee descoperise şi el 
marea întrebare a lui taică-su, marea întrebare a soldaţilor: ce 
căutăm aici, în stepa asta bătută de vânturi şi ninsori? îşi pusese 
de sute ' de ori această întrebare şi-l apucase dorul de Buru. 

Tot în tranşee auzise prima oară şi despre comunişti, îi 
apreciase pentru un singur lucru: nu se împăcaseră cu ideea 
ţării ciuntite şi şi-ar fi dat viaţa pentru abolirea Dictatului fascist 
de la Viena. Ar fi vrut să-i cunoască, să se apropie de ei, dar nu 
i-a găsit. Erau peste tot şi nu-i aflai nicăieri. 

Tresele obţinute pe câmpul de luptă îi apăsau umerii, dar ele 
n-au ţesut un perete invizibil între el şi ostaşi. A trăit, a luptat, a 
mâncat alături de ei. — Ostaşii l-au învăţat să se ferească de 
gloanţe, să nu mănânce conserve reci, să-şi înfăşoare ziare 
peste ciorapi. Nu frigul şi foamea, descoperise el, decimează 
soldaţii, ci delăsarea, apatia. 

Şi mai descoperise un lucru foarte important şi anume că 
trebuia să lupte nu numai împotriva duşmanului, ci şi împotriva 
păduchilor. Dacă ar fi fost mai mare în grad ar fi insistat pentru 
sfânta treime: hrană, îmbrăcăminte şi igienă. Soldatul care nu 
reuşea să se ferească de păduchi nu era bun nici în tranşee., în 
loc să citească, omora păduchi. În loc să înveţe să citească, 
omora păduchi. In loc să înveţe cum să se ferească de gloanţe, 
omora păduchi. 

Avansarea la gradul de locotenent se datora unei misiuni 
speciale dincolo de linia frontului: primise sarcina să salveze o 
uzină electrică. Cu patru cercetaşi se strecurase peste un câmp 


minat, apoi deteriorase instalaţia de minare a uzinei. Înaintarea 
trupelor româneşti întârziase cu 24 de ore şi fusese obligat să 
apere uzina. Nici n-ar fi avut altă soluţie. Rămaseră în viaţă el şi 
un cercetaş tânăr, un dobrogean mărunt cu faţa tuciurie. Din 
ziua aceea fusese folosit numai pentru misiuni speciale. Un 
glonţ rătăcit i-a străpuns coapsa şi a fost internat într-un spital 
instalat într-o şcoală părăsită. ÎI îngrijea Olea, o soră de prin 
partea locului luată prizonieră cu ocazia unei încercuiri. 

Olea nu zâmbea, nu râdea, nu-i puteai citi pe faţă nici măcar 
tristeţea: era durdulie, cu pomeţi proeminenţi, cu ochi albaştri, 
spălăciţi. Când bolnavii dormeau, stătea la fereastră şi privea 
ore întregi câmpia ninsă. In zadar încercau cei în convalescenţă 
să-i caute sânii sub rubaşcă. Olea se lăsa atrasă în capcană, 
apoi le răsucea mâinile. Avea braţe puternice, palmele 
bătătorite de muncă, trebuia să fii bărbat în toată regula s-o poţi 
înghesui la podea. 

— O să vă dezinfectez rana cu vodcă. O să vă doară. 

— AŞ fi preferat s-o beau. 

Dezinfectarea l-a durut într-adevăr, „sora“ nu era soră de 
specialitate, îl răsucise în pat de parcă ar fi fost întreg. Vorbea o 
germană destul de corectă. 

— De unde ştii nemţeşte? 

— Tata a fost profesor de limbă şi literatură germană. Un timp 
a predat şi la Kiev. Seara cânta la vioară şi noi, copiii, trebuia să- 
| ascultăm în linişte. 

— Acum unde e? 

— Nu ştiu. 

După două săptămâni, Dunăreanu era convins că ştie totul 
despre ea. Se plictisea în aşternuturile nespălate, o ruga să-i 
povestească. 

— Ce anume vă interesează, domnule locotenent? 

— Despre tine, totul. Cum ai ajuns militar? După câte ştiu, ca 
studentă ai fi putut să fii scutită. 

— Am şi fost. 

— Atunci? 

— La un atac aerian am fugit în adăpost. Colegele mi-au spus 
că sunt fricoasă. M-am prezentat voluntar să le dovedesc 
contrariul. 

— Acum ştiu totul despre tine. 


— Nu ştiţi nimic. 

— Ba da. Ai ochi albaştri, ai făcut un an de filologie şi te-ai 
prezentat voluntar, ai fost luată prizonieră şi acum eşti soră la 
un spital improvizat. 

— Astea nu sunt decât date, domnule locotenent. Le port ca 
pe nişte haine, aşa cum îmi port şi numele. 

Sora avea şi ceva sânge asiatic: ochii îi erau mari, migdalaţi. 

Abia după ieşirea din spital şi-a dat seama că n-o cunoscuse 
îndeajuns. Sora Olea dispăruse într-o noapte fără lună. 


DEŞI DUNĂREANU ERA SOCOTIT un ofiţer excelent, nu avea o 
înfăţişare războinică: uniforma curgea pe el, chipiul şi-l purta 
aiurea în vârful capului şi din cauza asta aducea mai degrabă cu 
un portar de hotel sau cu un birjar decât cu un locotenent activ. 
Făcea parte dintre acei militari despre care se spunea că le 
place praful de puşcă. Şi pentru aşa ceva trebuie să te naşti, 
cum un om se naşte cu voce sau cu putinţa de a compune 
versuri. Dunăreanu se născuse pentru a fi militar: în cele mai 
grave situaţii nu-şi pierdea capul, ştia să se orienteze, ştia ce 
avea de făcut, nu putea fi luat prin surprindere. Cei din jurul lui îl 
apreciau pentru aceste calităţi, îl iubeau şi aveau încredere în el. 

După ieşirea din spital, fiind în convalescenţă, fu trimis în ţară, 
dar n-avea stare să stea nemişcat. Işi petrecea tot timpul la 
Cercul Militar, unde se împrieteni cu un maior ursuz. Singurul 
care în sala de mese râdea şi spunea bancuri ostăşeşti de pe 
front era Dunăreanu. Maiorul îi atrăsese de câteva ori atenţia că 
pe front oamenii mor, că nu e cazul ca cei din Bucureşti, care 
sunt în siguranţă, să facă bancuri şi să râdă. Într-o zi, revoltat, 
Dunăreanu îl înfruntă: 

— Dumneavoastră aţi fost vreodată pe front, domnule maior? 

— Nu. Dar nu pentru că n-aş fi vrut să mă duc, ci pentru că am 
avut misiunea să rămân aici. 

— Deci n-aţi fost? 

— Păcat. Acolo aţi fi învăţat să râdeţi. 

— Să râd pe front? 

— Bineînţeles. 

— Şi nu ţi-a interzis nimeni să râzi? 


— Ba da. Un maior chirurg, după ce mi-a scos o schijă din 
coapsă. Mi-a spus: „Domnule locotenent, dacă nu te umflă râsul 
şi stai liniştit, s-ar putea să scapi.“ N-aveam voie să beau rom şi 
să râd. 

— Şi mă rog, ce putea să te facă să te umfle râsul? 

— Te miri ce. Mi-aduc aminte, odată venise un sublocotenent 
la unitate. Aveam fixat un atac la ora cinci dimineaţa. La cinci 
fără cinci sublocotenentul umbla încă după săpun. Spunea că va 
face o notă informativă la Statul-major. Mai târziu am nimerit cu 
el într-o tranşee inamică. Trebuia să stăm nemişcaţi. De undeva, 
din apropiere ruşii aruncau grenade. Moartea ne dădea târcoale 
aşa cum ne dau târcoale fetele din Crucea de Piatră. Il întreb: 
„La ce' te gândeşti, sublocotenentule?“ Ce credeţi că mi-a 
răspuns? Că se gândeşte la imbecilul acela de intendent care a 
lăsat unitatea fără săpun. Dar m-apuca râsul chiar fără pricină. 
Râdeam pentru că o gâză aluneca de pe un pai, râdeam pentru 
că rândunicilor nu le păsa de branduri, dar sunt convins că, dacă 
v-aş fi întâlnit pe dumneavoastră pe front, nu m-aş mai fi întors 
de acolo. 

— De ce? 

— Pentru că aş fi murit de râs. 

Refăcut, Dunăreanu s-a întors la unitate şi şi-a reluat 
activitatea specială: restabilea legăturile telefonice bombardate 
de inamic, îşi petrecea nopţile între, cele două tranşee: în „ţara 
nimănui“. | se dusese vestea: pe front, agenţia de ştiri orală, de 
la ostaş, crease legende. Fusese propus la o nouă avansare şi 
peste noapte se pomeni căpitan. 

Aflase printre primii despre evenimentele de la 23 August. A 
ajuns sub comanda colonelului Brătescu în seara zilei de 29 
august şi a avut ca primă misiune să treacă hotarele impuse de 
Hitler. Incepuse să simtă că arta războiului nu mai era 
supraviețuirea, ci victoria. Victoria cu orice preţ. Anii de front îl 
aspriseră. Ura împotriva cotropitorilor nu era o ură teoretică, ci 
una concretă, pătimaşă, venită de undeva din adâncurile 
rărunchilor. De comandantul său îl lega o admiraţie ciudată: 
calmul lui  Brătescu, cunoştinţele lui tactice, un simţ 
nemaiîntâlnit de a prevedea mişcările duşmanului erau fără 
îndoială calităţi ostăşeşti. Şi un militar nu se putea să nu admire 
un astfel de militar. Ar fi vrut să lupte alături de el până la sfârşit 


sau măcar până îşi vor spăla picioarele în Tisa. Ceea ce îl 
nemulţumea era faptul că nu ştie nimic despre acest om. Din 
cauza asta se codi să-i povestească viaţa lui, puţinele amintiri 
adunate în cei 28 de ani. Când colonelul încerca să-l descoase, îi 
răspundea în bobote, scurt, strict la întrebare: „Până la şase ani 
am copilărit, apoi am urmat şcoala şi am fost trimis pe front.“ 
Nu-i pomenise nimic despre serile petrecute alături de Lucia, de 
ochii ei... dar ce culoare aveau ochii Lucicăi? Nu se întâlneau 
decât seara, la lumina felinarelor chioare, pe malul Dâmboviţei 
şi în parcul din jurul Şcolii Superioare de Război. 


ÎN APROPIEREA unui luminiş, maşina se opri în faţa unei 
bariere militare şi un subofițer cu banderolă la braţ le verifică 
actele. 

Subofiţerul, un ardelean înalt, osos, cu faţă de cal, îl cercetă 
îndelung pe Dunăreanu, apoi, după ce-i buchisi numele de pe 
talon, îi zâmbi larg: 

— Sunteţi aşteptat, domnule căpitan. 

— Vă mulţumesc. 

Ilie porni motorul şi maşina urmă un drum săpat adânc în 
pământ. Părea că înaintează într-un tunel neacoperit. 
Dunăreanu era familiarizat cu aceste locuri: participase la mai 
multe consfătuiri, se împrietenise eu şeful pazei, locotenentul 
Bogdan. 

Statul-major era într-un fel de piaţetă dreptunghiulară, 
împrejmuită cu tranşee, cu garduri de răchită împletită, mascată 
deasupra de o plasă presărată cu frunze. Un astfel de 
stabiliment era greu de depistat chiar şi de avioanele de 
recunoaştere. 

Maşina se opri în faţa unei intrări pe care o mină 
neîndemânatică desenase o cruce roşie. Dar chiar şi fără 
această indicație concretă, oricine şi-ar fi putut da seama că se 
află în faţa unui punct sanitar. Peste tot, prin apropiere, erau 
risipiţi răniţi: unii erau deja bandajaţi, alţii îşi aşteptau rândul în 
faţa uşii. Din cauza sângelui, unul dintre ei părea că poartă 
uniformă roşie. Era un ostaş mărunt, cu faţa obosită, galbenă. 
Ilie întoarse capul în altă parte. 


— Ăştia au fost în recunoaştere, spuse, dar căpitanul 
Dunăreanu nu-l învrednici cu vreun răspuns. 

Locotenentul Bogdan le ieşi în întâmpinare. 

— Am onoarea, domnule căpitan. 

In spatele lor, doi sanitari transportau pe o targă un rănit 
bandajat proaspăt din cap până în picioare. In bătaia soarelui 
părea un om de zăpadă. Îşi agita braţele spre locotenentul 
Bogdan. 

— Domnule locotenent!... Domnule locotenent!... 

Bogdan se întoarse spre el, dar, înainte ca rănitul să-i fi putut 
spune ceva, unul dintre sanitari îi dădu lămuriri: 

— Nu-l ascultați, domnule locotenent, e nebun! Vrea să 
fumeze. Îi dă moartea târcoale şi el vrea să fumeze. 

— Nebun eşti tu! hârâi bandajatul şi se congestionă la faţă. 
Abia îşi trăgea sufletul. Uitaţi-vă, domnule locotenent, ce au 
făcut ăştia din mine! O paiaţă! Şi acum mi-e dor de o ţigară, ca 
de mama, şi ăştia nu vor să-mi dea. 

— O să-ţi dea, încercă să-l liniştească Bogdan. Te duc la 
infirmerie şi-ţi dau. 

— Nu-mi dau... îi ştiu eu pe ăştia. Sunt nişte pungaşi. Uitaţi-vă 
la ăsta, arătă spre unul dintre sanitari. Numai după moacă i-aş 
da cinci ani, şi aş fi socotit un judecător indulgent. Şi apoi, nici 
nu mă transportă la infirmerie, acolo nu mai sunt locuri. Mă duc 
la magazie, unde sunt depozitaţi cei care au murit azi-noapte. 
Ordonaţi să-mi dea o ţigară. 

— Daţi-i o ţigară! porunci încruntat Bogdan. 

— N-are voie să fumeze, domnule locotenent | se împotrivi 
sanitarul. Are patru gloanţe în burtă. 

Bogdan se gândi o clipă, apoi decise brusc: 

— Ce credeţi despre el, că e circar? Că trage fumul în burtă? 

— Vedeţi mă, proştilor, că nu vă pricepeţi la medicină?! Asta 
le-am spus şi eu: ce legătură au gloanţele cu nicotină? 

Sanitarul răsuci o ţigară groasă cât un deget şi o vâri în gura 
rănitului. 

— Na, fumează şi crapă! Că asta vrei tu, să crăpi! 

Bogdan le întoarse spatele şi-l luă pe Dunăreanu de braţ. 

— Pentru dumneavoastră am trabuc. Îi întinse un mic 
pacheţel. 


Dunăreanu despături hârtia şi dădu peste trei ţigări de foi, 
groase, strânse la mijloc cu câte o banderolă aurie. 

Citiţi inscripţia de pe ea. 

Dunăreanu citi cu voce tare: 

— Ritmeester. Ridică privirile: Vă merge bine vouă aici, la 
statul-major. Fumaţi trabuc din Olanda. 

— Dacă avem relaţii, zâmbi locotenentul. E captură de război. 
Şi cum nu aveţi niciun glonte în burtă o să vă pice chiar bine. 

Dunăreanu îndesă ţigările de foi în buzunarul de sus al 
vestonului de parcă ar fi fost stilouri. 

— Spune-mi, Tiberiu, generalul e supărat? 

— Din cauza atacului? 

— Da. 

— Da, e supărat. Dar el e supărat tot timpul. Mai ales când nu 
doarme. Şi noaptea asta a dormit puţin. 

— Nici comandantul meu n-a dormit. Ai să vezi, până la 
sfârşitul războiului n-o să putem dormi nici noi. 

— Asta e singurul lucru de care nu mă tem. 

Dunăreanu arătă cu capul spre răniții rezemaţi de gardul de 
răchită. 

— Ce s-a întâmplat? In sectorul nostru, după atacul de azi- 
noapte e linişte ca în mormânt. 

— Şi în restul sectorului e linişte. Dar generalul a trimis câţiva 
cercetaşi în depresiune şi nu s-au întors decât ăştia. Şi uite în ce 
hal! Hai, generalul stă ca pe ghimpi. 

Porniră spre adăpost. La intrare, o santinelă, un ostaş cu păr 
cârlionţat şi nas lung, căzut peste buza de sus, îşi ţinea faţa la 
soare. Pe obrazul sting avea o cicatrice lungă până la bărbie. 
Când aj unseră la un pas de el, tresări şi salută respectuos. In 
loc de salut, Dunăreanu îl întrebă: 

— Ţi-a scris fratele? 

Santinela luptase sub comanda lui la Sfântu Gheorghe. 
Răspunse scurt, cu reproş, ca şi cum Dunăreanu ar fi fost 
vinovat că fratele nu-i scria: 

— Nu, domnule căpitan. 

— O să-ţi scrie mâine, poimâine. 

Santinela aştepta scrisoarea de opt luni. Frate-su fusese văzut 
ultima oară la Odessa. Văzând că Dunăreanu e dispus să-l 
asculte, adăugă: 


— Cred că a murit, domnule căpitan. 

— Vorbeşti prostii! Doar nu-i prost să moară la douăzeci şi 
cinci de ani. 

— Parcă moartea te întreabă când te-ai născut. leri a murit în 
sat un copil de cinci ani. A călcat într-un cui ruginit. Cine şi-ar fi 
imaginat că moartea e ascunsă într-un vârf de cui? 

Resemnat deschise uşa adăpostului. 

— Poftiti. 

Dunăreanu îşi bătu regulamentar călcâiele; generalul Florescu 
se ridică de la masă, îi întinse mina osoasă şi-l privi lung, cu 
ochii lui roşii de nesomn. 

— Bine ai venit, domnule căpitan. In ochi îi apăra o undă de 
invidie. Îl mai cercetă o dată şi adăugă: Tot tânăr şi frumos, 
domnule căpitan. Şi parcă din ce în ce mai tânăr. 

— Mă străduiesc, domnule general. 

— Ce n-aş da să mă pot strădui şi eu, răspunse generalul cu 
întârziere. Luaţi loc. 

Dunăreanu aşteptă să se aşeze generalul, pe urmă îşi căută şi 
el un scaun. Aşa cum se aştepta, masa era goală, durată. 
Dunăreanu nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată un petic de 
hârtie pe masa lui. Ori avea oroare de hârtii, ori le ascundea prin 
dosare. Varianta a doua era imposibilă: circula o anecdotă pe 
seama lui că, pe vremuri, când lucra încă la Bucureşti, a bătut în 
cuie sertarele unui subaltern, spunându-i că orice hârtie pusă în 
sertar sau dosar e primul pas spre birocratizare. Hârtiile dacă nu 
pot fi rezolvate pe loc, trebuie trimise organelor competente sau 
persoanelor care pot lua o hotărâre. 

Dunăreanu îl cunoştea pe general nu numai din anecdote: ştia 
că-i place să flecărească înainte de a începe o discuţie mai 
importantă. De numărat a numărat încă înainte de a fi sosit el. li 
veni în ajutor: 

— Colonelul Brătescu vă trimite salutări şi multă sănătate. Vă 
mulţumeşte pentru aspirinele acelea Bayer. Cred că l-au ajutat. 

— Îmi pare bine. 

Privi un timp în gol, apoi ridică privirile spre Dunăreanu: 

— Cum a primit ştirea domnul colonel Brătescu? 

— A spus că nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva din partea 
nemților. 


— Mărturisesc, nici eu. Am crezut că se bucură că-i lăsăm în 
pace. 

— Sânteţi un optimist, domnule general. 

— Incurabil. La Saint-Cyr am avut un profesor de strategie, un 
bătrânel cu barbişon alb. Toamna când îmbrăca mantaua, 
mirosea a naftalină. Dar cred că nu numai mantaua, ci şi el 
mirosea a naftalină. Nu-l luam în serios, îl imitam şi spuneam în 
glumă că de la el învăţam să pierdem războaiele. Mult mai 
târziu mi-am dat seama că nu era aşa. Nu ştiu dacă mi-a rămas 
ceva în minte despre manevrele lui, calculate cu înaintări şi 
retrageri elastice. Dar ţin minte o frază rostită de el în timpul 
unei lecţii,: „Când un comandant nu mai e optimist, trebuie 
schimbat. Când o armată îşi pierde optimismul, e o armată 
înfrântă. Optimismul la un militar înseamnă încrederea 
nestrămutată în victorie.“ Dar nu despre asta vorbeam. Ce 
spune Brătescu despre atac? 

— Spune că acţiunea seamănă mai mult cu o aventură 
hortistă. Orgolioşi cum sunt, ei sunt capabili de greşeli şi mai 
mari. 

— Şi ce a făcut? 

— Ca întotdeauna, a băut două cafele mari şi a studiat hărţile. 

O undă de bucurie lumină faţa generalului. 

— Vasăzică nici el n-a dormit. 

Dunăreanu îl asculta foarte atent. Florescu continuă, cu un aer 
firesc: 

— Vedeţi, deşi suntem în secolul douăzeci, în desfăşurarea 
războaielor nu s-au schimbat decât armele şi tactica. O 
adevărată modernizare sau, mai bine zis, o adevărată 
socializare a războiului ar fi trebuit să aducă după sine şi 
respectarea orelor de somn. În fond, marile cuceriri ca focul, 
roata au dus inevitabil la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, 
implicit deci, la respectarea orelor de muncă şi odihnă. Pentru 
asta au fost inventate. Pe plan social războiul a rămas tot 
absurd. Cred că în comunism, după cum mi-l imaginez eu, un 
tâmplar va fi totdeauna mai apreciat decât un militar. Dar acum, 
din păcate, suntem la modă. Şi, atâta timp cât vom fi la modă, e 
prost. O clipă trase cu urechea la zgomotele de afară, pe urmă 
continuă: Spuneam, e prost că suntem la modă. Acum, un 
militar mediocru valorează mai mult decât pirueta unei balerine, 


o figură de stil sau o arie din Rigoletto. Când eram copil mă 
jucam de-a războiul. Prin vecini am avut doi prieteni mai răsăriţi 
şi de obicei ei erau românii şi eu turcul. Fugeam de ei, şi când 
mă prindeau mă băteau. Oricât de mult îi rugam, niciodată n-au 
vrut să facă pe turcii. Tăcu o clipă şi se întrebă: Dar ce voiam de 
fapt să spun cu asta? 

— Că suntem la modă, domnule general îi sări în ajutor 
locotenentul Bogdan. 

— Nu, nu asta. lertaţi-mă, cred că sunt puţin obosit, în cursul 
nopţii nemţii au continuat să se infiltreze în depresiune. Rostea 
cuvintele de parcă ar fi spus cine ştie ce noutate. Se pare că au 
primit întăriri. Mâine sau poimâine vor lua contact cu 
aliniamentul nostru. 

— Noi am luat toate măsurile, domnule general, spuse 
Dunăreanu cu voce scăzută. 

— Presupun. Cu ce justifică Brătescu acest atac? Ce crede, de 
ce au atacat nemţii? 

— Încă n-a descoperit adevăratul motiv. Vreau să spun, logica 
acestui atac. — Nici eu. Şi ăsta e singurul lucru care mă 
nelinişteşte. Dacă i-am putea asculta pe cei trimişi la Buru, am 
şti despre ce e vorba. Dar de două zile postul nostru de acolo 
tace. 

„Se pare, gândi Dunăreanu, că atacul din depresiune are o 
importanţă mult mai. Mare decât şi-o imagina Brătescu'“. 
Aşteptă ca generalul să continue: 

— Faptul că trimişii noştri tac de două zile ne-a pus pe 
gânduri. Pesemne au fost lichidaţi. Trebuie să aflăm ce s-a 
întâmplat. 

Tăcu. Îşi aprinse o ţigară cu muştiuc aurit şi privi îngândurat 
fumul cenuşiu care se încolăcea spre tavan. 

— N-am înţeles totul, spuse Dunăreanu când liniştea se 
prelungi peste măsură. 

— Nici eu, răspunse generalul. Ceea ce ţi-am spus sunt numai 
ipoteze. Cu două săptămâni în urmă am paraşutat trei oameni în 
munţii de lângă Buru. Buru e la douăzeci de kilometri de Turda. 
S-au instalat la cota 824. De acolo primeam informaţii. Sunt şi 
nişte civili refugiaţi la cotă sau, mă rog, ţin legătura cu ei. 
Aşteaptă instrucţiunile noastre. Dar nu mai avem contact cu ei. 
Asta e una. Vă este clar? 


— Da, domnule general. 

— Ce ne-au transmis ei: nemţii au adunat aproape toate 
forţele importante, mai ales cele mecanizate, în depresiune. Nu, 
ei nu vor să dezvolte ofensiva spre sud ori spre est. Ei vor să 
salveze materialul de război. Lângă Buru e un viaduct. Singurul. 
Pe acolo vor să se retragă. Dacă totul se întâmplă aşa, ne scapă 
aproape. Toate trupele lor din zonă. Parcă nu reuşesc să se 
retragă, atunci încercuim forţe: importante, ceea ce va permite 
să eliberăm şi Clujul. Ni se deschide drumul spre Bihor. 

— Cheia, după câte am înţeles eu, e viaductul, spuse 
Dunăreanu. 

— Da, Viaductul. După câte am fost informat dumneata eşti 
din Turda. 

— De lingă Turda. 

— Cunoşti împrejurimile? 

— Cu aproximaţie. 

— Ţi-ar plăcea să revezi locurile natale? 

— In curând o să le revăd. 

— Am în vedere dacă înainte de „în curând“. 

— Asta nu depinde de mine. Bănui că generalul vrea să-i facă 
o propunere. Depinde de comandantul meu. 

— Pe el aş putea să-l lămuresc... 

— Despre ce misiune e vorba? 

— Asta e singura replică care nu mi-a plăcut. Nu-mi plac 
curioşii. Vei afla. Nu vreau să dau ordin, mi-ar plăcea să te 
angajezi voluntar. Voluntarii îşi asumă singuri riscurile. 

— Mi le asum. 

— Atunci totul e în regulă. Te întorci la unitate şi-i raportezi lui 
Brătescu că am nevoie de dumneata. 

Tuşi de câteva ori, apoi continuă: 

— Misiunea pentru care te-ai angajat voluntar nu este 
uşoară... 


ÎN DRUM SPRE REGIMENT, şoferul, ' văzându-l pe Dunăreanu 
îngândurat, nu îndrăzni să-i pună nicio întrebare, deşi 
curiozitatea îl rodea ca un vierme. Ar fi vrut să audă infirmarea 
faptului că nemţii au pornit atacul, dar nu ştia cum ar trebui 


formulată întrebarea. Abia după ce ieşiră din pădure se întoarse 
spre căpitan. 

— Cât v-am aşteptat, am stat lângă un soldat care trăgea să 
moară, spuse Uie cutremurându-se şi se concentră asupra 
volanului. 

— Mi-a cerut o ţigară. Se vedea pe el că-i părea rău că nu 
fumez. Era de undeva din Bihor. Mi se pare din Salonta. 

— Nu trebuia să vorbeşti cu el. L-ai obosit... 

— Eu n-am avut timp să scot niciun cuvânt. Eu l-aş fi întrebat 
de atacul nemților, dar nu m-a lăsat nici măcar să deschid gura. 
Ţinea neapărat să vorbească. Mi-a spus şi strada unde locuieşte: 
Crişului 14. Mi-a spus că nimeresc uşor, casa e una dată cu var 
şi cu multă iederă. Ca şi cum m-ar fi bătut gândul să mă duc la 
Salonta. Mi-a spus să nu-i spun lui maică-sa că a fost împuşcat 
în burtă. Mai bine să creadă că a dispărut. Când cineva aşteaptă 
foarte tare ceva, trăieşte mult. Măcar ea să trăiască mult, că a 
avut viaţă necăjită. Pe urmă a închis ochii, credeam că a 
adormit... 

— Aşa-i viaţa, llie. Şi n-ar fi rău să-i notezi adresa. 

Cine ştie, poate ajungem şi pe la Salonta. 

— Dacă aş nota adresele tuturor morţilor ar trebui să cumpăr 
zece caiete. Şi nu mi-ar servi la nimic: cum să spun unei femei 
că fiul ei a putrezit în noroi? Acum doi ani am scris o carte unui 
consătean în care anunţam că i-a murit fratele. Când m-am dus 
în permisie, mă privea de parcă eu l-aş fi omorât. Eu cred, 
domnule căpitan, că nu există dumnezeu. Dacă era, ar fi 
încheiat de mult pace între noi şi nemți. 

— Rândul trecut mi-ai spus că există. 

— Atunci aveam nevoie de el. Felcerul spunea că am icter. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Păi, pe front nu scapi dacă ai icter. Noi de două luni nu 
mâncăm decât conserve. Conservele-s mai rele decât 
brandurile. Mori sigur. Aveam nevoie de cineva căruia să mă rog 
ca felcerul să nu aibă! dreptate. Pe urmă am aflat de ce mi-a 
spus că fac gălbenare. Să-i dau toate conservele lui. Are un 
dulap plin. Le vinde eu suprapreţ. 

Soarele de septembrie, moleşit şi roz în căderea lui lentă, nu 
mai reuşea să străpungă coroanele copacilor: le poleia doar. 
Păreau de un verde crud, primăvăratic. 


COLONELUL BRĂTESCU ascultă relatarea căpitanului fără să-l 
întrerupă: privea doar fumul albăstrui al ţigării şi uneori 
scrumiera umplută până la refuz. 

In adăpost era frig, pereţii de răchită musteau. Radiofonistul 
îşi pusese mantaua pe spate. 

— Deci asta este, spuse după ce Dunăreanu puse punct 
informării. 

— Da, domnule colonel, şi se întrebă dacă acest „asta este“ se 
referă la atacul german din depresiunea Măhăceni sau la noua 
lui misiune. 

Aşteptă ca Brătescu să continue, dar acesta se încăpăţâna să 
privească scrumiera. Vocea lui Dunăreanu îl făcu să tresară. 

— Când îmi ordonati să plec? 

— Ar fi trebuit să mă întrebi dacă sunt de acord. Tăcu o clipă, 
apoi adăugă: Sunt. Pentru că trebuie să fiu. În armată, 
Dunărene, prieteniile şi despărţirile sunt scurte. E ca şi cum ai 
renunţa la o cravată, la o manta. 

— Şi prieteniile de ce sunt scurte? 

— Îți spun. De fapt pe front nici nu există prietenie. E doar o 
obişnuinţă. Te obişnuieşti în marş să ai pe cineva în stânga ta. 
Ori pleacă, ori moare — e acelaşi lucru. Vine în stânga ta 
altcineva şi cu timpul te obişnuieşti şi cu acesta. Cum te 
obişnuieşti cu un chipiu. S-ar putea să nu ne mai vedem 
niciodată. 

— Niciodată, domnule colonel, e un cuvânt foarte grav, 

— În armată are o gravitate şi mai mare. 

— Şi dacă totuşi ne reîntâlnim? 

— Dunărene! în război militarii sunt ca şi cocorii: zboară fără 
busolă. Se duc acolo unde e nevoie de ei. Acum ai primit o 
misiune în spatele trupelor inamice. De un singur lucru îmi pare 
rău: mi-am imaginat că vom ajunge împreună la Tisa, că ne vom 
aşeza pe mal şi ne vom spăla picioarele. Bănuiesc că nu mă 
crezi sentimental, dar asta este. Te duci pe jos până la Divizie. 
Benzină avem puţină. 

— Domnule colonel, dacă tot ne despărţim, acordaţi-mi cinci 
minute o discuţie ca între doi civili. 


— Poate mi-ar fi plăcut şi mie o discuţie ca asta. Dar eu nu ştiu 
cum discută civilii. Eu n-am fost niciodată civil. Şi tata a fost 
ofiţer. Primele mele amintiri, de când am deschis ochii, sunt 
uniformele lui, cizmele lui lustruite, chipiul cu fireturi de aur. M- 
au educat cazon ca să mă obişnuiesc cu frigul, cu foamea, deşi 
eram înstăriți. Numai servitoarea îmi dădea dulceaţă pe ascuns. 
Când eram mic şi prost o iubeam mai mult decât pe mama. Pe 
urmă au urmat liceul militar, şcoala de ofiţeri. După ce am fost 
pus deoparte de mareşal, mi-am comandat un costum civil: 
eram caraghios în stofa aceea cadrilată, aveam senzaţia că 
oamenii mă arată cu degetul. 

— Era doar o senzaţie, domnule colonel. 

— Nu era. Era adevărul pur. Călcam în haine-civile ca un 
militar, cu pas apăsat, dacă nu cadenţat. Uneori, în faţa unei 
cunoştinţe luam poziţia de drepţi şi vedeam înflorind zâmbetul 
pe faţa celuilalt. Ce ţi-aş putea spune dumitale ca civil? Să-mi 
scrii vederi? Nu, Dunărene. Eu n-am avut timp să fiu civil. 

— Îmi permiteţi să vă pun o întrebare? 

— Te rog. 

— De ce nu v-aţi însurat? 

— Am fost. Am cunoscut-o la un bal. Avea păr blond şi faţa 
albă ca marmura. Când i-am cerut mina mi-a mărturisit că s-a 
îndrăgostit de mine datorită scrisorilor. Erau stupide şi păreau 
ordine de zi. Le-am găsit la opt ani după. Moartea ei. Una într- 
adevăr era stupidă. Suna cam aşa: 1. Te iubesc. 2. Mi-e dor de 
tine. 3... Nici nu-mi amintesc ce a fost punctul trei... Drum bun, 
Dunărene... 


A DOUA ZI, LA PRIMA ORA lon Dunăreanu se prezentă la 
Divizie, dar generalul Florescu nu avu timp să-l primească. Era 
prins în stabilirea măsurilor care trebuiau luate împotriva 
atacului din depresiune. Îi lăsase doar vorbă să aştepte. 
Locotenentul Bogdan îl duse într-un dormitor fără ferestre, 
întunecat şi ziua şi noaptea. 

— Şi cât crezi că va trebui să aştept? 

— Nu ştiu. În orice caz până se forţează Mureşul Generalul 
vrea o acţiune de amploare. Nemţii au atacat, noi forţăm râul, 


răspundem la atacul lor şi pregătim încercuirea. Dacă stăm 
liniştiţi, intră ei în panică. 

— Mă rog, voi la statul-major cunoaşteţi mai bine situaţia. 
Sper să nu mă plictisesc aşteptând. 

— Dacă te plictiseşti, du-te la popotă. E un fel de club acolo. 

— Şi ce se face la club? 

rr Bem apă minerală. Doar suntem în regiune. 

— Dar voi duceţi o viaţă mondenă. 

— Nu e mondenă, dar e ceva. Poţi juca şeptic cu cărţi 
ungureşti. 

— Pe ce? 

— Pe ţigări. 

— Prefer să mă culc. 


IN ADĂPOSTUL GENERALULUI FLORESCU mai erau doi ofiţeri: 
colonelul Crăciun, slab, osos, cu părul lins, alb complet: albise 
într-o singură noapte într-un adăpost din Sfântu Gheorghe. 
Celălalt, maiorul Pascu, mai în vârstă, gras, dar foarte vioi, 
stătea rezemat de peretele unde atârnau hărţile şi clipea des ca 
şi cum l-ar fi deranjat fumul de ţigară. Generalul părea obosit; în 
bătaia becului din tavan părul lui alb scânteia. Situaţia fusese 
analizată, trebuiau să urmeze concluziile, dar generalul amâna 
cuvântul final sperând tot timpul să se ivească p ipoteză nouă. 
Îşi freca ochii, înroşiţi de nesomn, cu podul palmei. 

— Cred, spuse într-un târziu — şi colonelul Crăciun stinse 
ţigara, să sublinieze prin acest gest că e foarte atent — cred, 
repetă primul cuvânt generalul, că propunerea domnului colonel 
e cea mai onorabilă. Râul trebuie forţat în apropierea cotiturii. 
Ce efectiv avem acolo? 

Pascu se dezlipi de hărţi şi spuse ca pe o noutate, deşi cifra 
efectivului fusese discutată de mai multe ori: 

— Vreo două sute de oameni.. 

— Trebuie să recunoaştem că sânt foarte puţini, mormăi 
generalul. 

— Dar sânt oameni încercaţi. 

Nici argumentul acesta nu era nou. 

Generalul îşi împleti degetele, rezemându-şi coatele pe tăblia 
mesei. Se vedea pe elcă era sleit. 


— Chiar dacă sânt încercaţi, sânt puţini. Se întoarse spre 
colonel: Regimentul dumitale n-ar putea da un ajutor? 

Colonelul Crăciun clătină din cap. 

— Nu, domnule general. Eu am un front de patru kilometri. 

Generalul se aştepta la acest răspuns. Îşi privi unghiile de la 
mina stingă. 

— Cine comandă acum batalionul de asalt? 

— Locotenentul Da vid, răspunse repede maiorul Pascu. El 
asigură comanda de când Petrescu... 

— Da, da, mi-l amintesc pe David. Omul care face minuni. 
Poate n-ar fi fost rău să-l fi convocat şi pe el... 

— L-am convocat, domnule general, spuse maiorul şi căută 
privirile lui Florescu. Acesta însă era preocupat cu cercetarea 
unghiilor. Mi-am permis această iniţiativă. 

— Foarte bine. Chemaţi-l aici. 

Maiorul Pascu se duse la uşă, o deschise larg, căută pe cineva 
din ochi, apoi lăsă să treacă în faţa lui un locotenent tânăr, 
blond, cu priviri mirate. Neavând chipiu, locotenentul îşi bătu 
doar călaiele: 

— Ordonaţi, domnule general! 

Generalul Florescu se ridică în picioare şi-l măsură din priviri. 

— Dumneata eşti în zona 211? 

— Da, domnule general. 

— Şi ai un efectiv de două sute de oameni? 

— Două sute şaptesprezece, domnule general. 

— Bănuieşti de ce te-am chemat? 

Generalul avu impresia că locotenentul din faţa lui nu clipise 
niciodată. 

— Da, domnule general. Dar cu două sute şaptesprezece 
oameni nu putem forţa râul. Malul nostru e întins ca o plăcintă. 
Orice mişcare e văzută de pe malul celălalt. Şi nu cunoaştem 
nici adâncimea apei. După ploile din ultimele zile, Mureşul aduce 
cu un râu de munte. Şi fără cunoaşterea adâncimii apei nu ştim 
dacă putem folosi bărcile. 

— De ce nu verificaţi adâncimea apei? 

— Nopțile sunt cu lună şi nemţii supraveghează râul. Singurul 
loc nimerit ar fi lingă cotitura de la cele trei sălcii. Dar asta din 
păcate o ştiu şi nemţii. Cei din avanposturile lor acolo şi-au 
amenajat poziţia. 


— Înseamnă că nu se poate face nimic? 

— Nu, domnule general. Dacă aş avea cinci sute sau măcar 
patru sute de oameni aş putea încerca. Aş avea o şansă. Aşa 
însă... lar fără artilerie... 

Generalul îşi lăsă privirile în pământ. Cu umerii încovoiaţi 
părea şi mai obosit. 

— Aţi analizat toate posibilităţile? 

— Noi credem că da. Eşalonul superior şi-a însuşit punctul 
nostru de vedere. 

Generalul îşi îndreptă umerii şi-şi drese vocea: 

— Mulţumesc, domnule locotenent. Poţi să te întorci la 
unitate. 

Locotenentul David îşi bătu călcâiele, rosti „să trăiţi, domnule 
general“ şi ieşi din încăpere. După scârţâitul uşii se făcu o linişte 
apăsătoare, nu se auzea decât vocea radiofonistului. 

— Aici poziţia trei... Sunt pe recepţie. Poziţia trei, sunt pe 
recepţie... 

Generalul se aşează la masă, căută o ţigară mai îndesată, o 
pipăi cu degetele şi o aprinse. Maiorul Pascu aşteptă să tragă 
primul fum. 

— Domnule general, locotenentul David e ofiţer de carieră şi e 
un bun militar. Ce v-a spus, a spus-o cu toată răspunderea. 

— Nu mă îndoiesc nicio clipă. 

— Înseamnă că renunţăm la capul de pod, spuse colonelul cu 
voce stinsă. 

îi păru rău că pierduse atât de mult timp cu discutarea acestui 
lucru. 

Generalul mai trase un fum şi începu să tuşească. 

— Nu putem renunţa. 

— Şi atunci? întrebă mirat maiorul. 

în încăpere se lăsă din nou o tăcere apăsătoare. 

— Atunci, întârzie generalul cu răspunsul, pentru că nu avem 
oameni, ne-ar trebui unul singur. Unul care să-şi asume 
răspunderea şi riscul. Tuşi din nou. Ce ziceţi de căpitanul 
Dunăreanu? 

— Dacă e acelaşi Dunăreanu pe care îl cunosc şi eu, aţi făcut 
o alegere bună, spuse colonelul Crăciun. 

— E din regimentul lui Brătescu. Înalt, negricios... 


— Îl ştiu, îl recunoscu după descriere colonelul. În timpul 
luptelor de la Sfântu Gheorghe mi-a salvat viaţa. 

Fără să vrea îşi mângâie părul cărunt. 

Pascu, care era mai în temă, clătină nemulţumit din cap. 

— In locul dumneavoastră, domnule general, nu m-aş pripi. 
Acţiunea „Viaduct” e mult mai importantă decât capul de pod. 

Generalul tuşi din nou, apoi îşi drese vocea. 

— Nu cred că există o ordine a importanţelor. Viaductul şi 
capul de pod sunt interdependente. Unul fără celălalt nu 
valorează nimic. 

Pascu nu se lăsă convins atât de uşor: 

— După câte mi-aţi spus, domnule general, Dunăreanu e din 
partea locului. Şi ăsta e un atu foarte important pentru a se 
ocupa numai de Viaduct. Cred că locotenentul David se va 
descurca până la urmă cu capul de pod. 

Generalul îşi privi din nou unghiile. 

— Dacă un ofiţer e convins că acţiunea pe care o duce e 
sortită eşecului, niciun ordin nu-i poate schimba vederile. 
Dumneata ai subliniat că e ofiţer de carieră şi militar bun. Sunt 
convins că va executa ordinul, dar în clipa în care nu crezi în 
izbândă, nu ai nicio şansă. 

— Şi atunci de ce să-l sacrificăm pe Dunăreanu? insistă Pascu. 

— Nu vreau să sacrific pe nimeni, ridică generalul vocea şi-l 
măsură pe Pascu din priviri. Mi-e teamă că degeaba am lucrat 
atât de mulţi ani împreună, domnule maior. Cu acţiunea capului 
de pod, vreau să-l verific pe Dunăreanu. Dacă nu este în stare 
să rezolve situaţia de aici, înseamnă că pentru acţiunea 
„Viaduct“ trebuie să caut un alt om. 

Maiorul Pascu se simţi jignit, dar nu convins. Cu toate astea W 
renunţă să schimbe hotărârea generalului, împrăştie fumul din 
faţa obrazului şi spuse cu voce scăzută. 

— Numai să nu rămânem descoperiţi pentru acţiunea 
„Viaduct“. Asta am încercat să argumentez, domnule general. 

— Şi eu sper să nu rămânem descoperiţi. Întocmiţi 
documentele necesare pentru a propune să i se dea căpitanului 
Dunăreanu comanda batalionului. 

— Şi locotenentului David? întrebă îngrijorat Pascu. 

— Să fie la dispoziţia lui. Am terminat, domnilor... 


CULCAT PE UN PRICI, căpitanul lon Dunăreanu se obişnuise cu 
întunericul din dormitor. Începu să distingă paturile suprapuse, 
chiar şi becul stins care atârna din tavan, şi hotărî să se 
descurce in încăpere fără lumină. De undeva, de departe se 
auzeau, înfundate, bubuituri de tun. Acest zgomot surd al 
războiului, în aceşti patru ani de front, i se imprimase în creier 
şi-i simţea chiar nevoia ca de apă sau aer. Numai când tăceau 
armele era îngrijorat: atunci însemna că se întâmplă ceva, se 
caută noi ţinte, se efectuează schimbări de poziţii. Oare se va 
putea obişnui vreodată cu liniştea? 

Plictisit de inactivitate, gândurile îi zburau aiurea la strada 
cotită din marginea Turzii, botezată Unirii, la casa cu ţiglă roşie 
durată de bunicul său. De craca unui prun bătrân era montat un 
leagăn cu lanţ ruginit. Din cauza frecării, craca se uscase 
atârnând ca o mână moartă, şi mulţi. Ani s-a simţit vinovat 
pentru ciuntirea pomului. Oare mai există leagănul? Dar prunul? 

Se auziră bătăi în uşă, spuse repede un „intră“, dar rămase 
întins pe prici cu braţele sub ceafă. 

Uşa se deschise încet inundând peretele opus cu o dâră albă, 
orbitoare. In prag îl recunoscu pe locotenentul Bogdan. 

— Vă deranjez, domnule căpitan. 

— Nici nu-ţi dai seama ce mult doream să fiu deranjat. Poţi să- 
mi spui ce vârstă ating prunii? 

— Nu înţeleg, se bâlbâi locotenentul. 

— Şi nu e o întrebare încuietoare. Un stejar trăieşte câteva 
sute de ani, un nuc o sută cincizeci. Nu ştiu vârsta prunului. 

— Vă mărturisesc, nici eu, se scuză locotenentul. La botanică 
am avut totdeauna note slabe. 

— lţi aduci aminte, Bogdane, se ridică Dunăreanu. De pe prici, 
odată, în timpul unui atac aerian am mai discutat notele din 
şcoală. 

— Am vorbit ca să uităm de bombardament. 

— Nu. Sau, în orice caz, pe mine subiectul m-a pasionat. Gând 
eram mic am încercat să-mi imaginez cum îmi vor folosi în viaţă 
cele învăţate la şcoală. Îmi închipuiam naiv că vrând să mă 
angajez, patronul o să mă întrebe dacă porcul e mamifer, dacă 
ştiu să extrag rădăcina pătrată, dacă ştiu să înşir copacii din 


categoria foioaselor. Mult mai târziu mi-am dat seama că şcoala 
e doar un exerciţiu de educare sau, mai bine zis, de folosire a 
minţii. E un fel de continuare a educaţiei pe care o primeşti 
acasă, să înveţi să umbli, să-ţi ştergi nasul, să te speli sau să 
spui sărut mina. lartă-mă, ai venit să mă deranjezi că nu ai ce 
face, sau mă „deranjezi“ oficial? 

— Oficial. 

— Deranjează-mă. 

— Am venit să vă transmit ordinul domnului general: peste 
două ore trebuie să vă prezentaţi la Biroul Operații. lar acum, 
neoficial: Vă duceţi in zona 211 şi preluaţi comanda unui 
batalion de asalt... 

— Şi trec tot batalionul în spatele frontului german? 

— Nu, zâmbi locotenentul. Aveţi o misiune mult mai mică. 
Batalionul despre care vorbim va participa la forțarea Mureşului. 
Este neapărată nevoie de un cap de pod pe malul drept al 
râului. 

Dunăreanu se întinse să-şi dezmorţească oasele. 

— leri, domnul general mi-a vorbit de un alt obiectiv... 

— Acţiunea aceea va începe, probabil, săptămâna viitoare. 

— Şi generalul s-a gândit să nu mă plictisesc. 

— Exact. Forţarea râului e o treabă foarte complicată. Mai ales 
că va trebui să preluaţi comanda unui batalion pe care nu-l 
cunoaşteţi: Probabil, cel care a asigurat până acum comanda, 
locotenentul David, n-o să vă primească cu braţele deschise. 

— Sunt convins. 

— Mie personal, scăzu locotenentul Bogdan vocea, mi-ar 
plăcea dacă aţi colabora. Locotenentul David are multă 
experienţă, 

— Atunci nu sunt de prisos? 

— In condiţii normale aţi fi. Dar acum nu avem timp prea mult 
la dispoziţie, iar trecerea râului trebuie rezolvată rapid. 

— Şi David ăsta ce spune? 

— Că nu se poate. Că are prea puţini oameni. Că lipseşte 
sprijinul artileriei. 

— Mda, mormăi Dunăreanu şi căscă zgomotos. 

— Ce înseamnă acest „mda“? întrebă Bogdan. Dar Dunăreanu 
nu-i răspunse. 


CĂPITANUL ION DUNĂREANU apăru la zăvoiul de sălcii încă 
înainte de apusul soarelui. În aceeaşi seară urma să fie 
prezentat comandanților de subunități din batalionul ce i se 
încredinţase, dar el ţinea foarte mult să aibă un prim contact 
„neoficial“ cu cei pe care urma să-i comande. Venise fără 
însoțitor „pe baza unei descrieri verbale a terenului. Se auzi 
somat: 

— Staaai! 

Dunăreanu se opri şi încercă să-şi imagineze după voce faţa 
santinelei: era convins că e un rezervist. Glasul sunase 
hodorogit, fără forţă. 

într-adevăr, de după un copac apăru un ostaş mustăcios cu un 
muc de ţigară lipit de colţul buzelor. Mucul nu mai ardea de 
mult, dar el îl ţinea între buze probabil din cauza izului: oricum, 
mirosea a tutun. Rezervistul îl măsură din priviri, apoi clipi des şi 
începu să zâmbească: 

— Vreţi să-mi spuneţi parola? 

— Mureş. 

Santinela îşi puse arma pe umăr. 

— Şi ce căutaţi pe aici, domnule căpitan? 

— Am venit în plimbare. 

— Nu v-aţi ales bine traseul. Pe aici gloanţele zumzăie ca 
albinele. Pentru preumblare e mult mai nimerită pădurea de la 
statul-major. Acolo e linişte. La popotă se găsesc ţigări şi, dacă 
ai relaţii sau grade, cumperi şi rom. 

— Dumneata eşti informat. 

— Cei de pe linia întâi sunt totdeauna bine informaţi. 

— Şi despre oameni? 

— Mai ales despre oameni, domnule căpitan. 

Aveţi aici un ofiţer. Locotenentul David. 

— De doi ani lupt sub comanda lui. 

— Şi cum e? 

— Înalt. 

— N-am întrebat cum arată. Cum e ca om? 

E sportiv, domnule căpitan. 

— La răspunsul ăsta nu m-am aşteptat, spuse Dunăreanu 
mirat. 


— M-aţi întrebat cum e. Sportiv. Ne adună câte zece şi ne 
pune să alergăm până la un copac. Fiecărui alergător îi dă o 
țigară şi celui care iese primul, restul pachetului. 

— Altminteri, cum e? 

— Ca toți oamenii. Nu sunteţi cumva căpitanul lon 
Dunăreanu? 

— Ba da. 

Santinela luă poziţia de drepţi: 

— Să trăiţi, domnule comandant. 

Dunăreanu tresări. 

— De unde ştii că sunt comandantul dumitale? 

Un zâmbet abia perceptibil miji pe faţa rezervistului. 

— Ne-a anunţat domnul locotenent David. 

— Şi el unde e? 

— La râu. N-aveţi cumva un foc? Mucu' ăsta mai rezistă la 
două, trei fumuri. 

Dunăreanu îi întinse o jumătate de pachet de Regale. 

— ÎI găsiţi la vreo două sute de metri de aici. E un tufiş de 
răchită pe mal. Acolo îi place să stea. 

Pe locotenentul David «îl găsi în spatele tufişului de răchită. 
Era numai în pantaloni, fără cămaşă, îşi încălzea trupul la 
ultimele raze ale soarelui. Se opri chiar în apropierea lui, 
făcându-i umbră: 

— Dumneata eşti... 

Locotenentul se ridică în coate şi-l privi cu ochii întredeschişi 
ca şi cum lumina l-ar fi deranjat: 

— Am fost. 

în pantaloni, locotenentul David părea un ostaş oarecare, 
poate puţin mai înalt decât s-ar fi cuvenit şi mai lat în spate. 
Avusese dreptate santinela, făcuse sport la viaţa lui, constată 
Dunăreanu. Îl deranjă zâmbetul acestuia, care i se păru 
impertinent. Se auzi şuieratul unui glonţ, apoi scoarţa unei sălcii 
se dezlipi de pe trunchi. 

Regulamentar, cu o viteză nebănuită, Dunăreanu se aruncă la 
pământ. Gând îşi ridică fruntea văzu faţa amuzată a 
locotenentului. 

— De ce nu mi-ai spus că se trage? 

— Credeam că ştiţi că pe front de obicei se trage. 


— Ai dreptate. Mi s-a mai spus. Se ridică. Să ştii, nu mi-a ţi 
făcut o primire prea caldă. 

— Vi se pare, zâmbi din nou locotenentul. De fapt am vrut să 
organizăm o paradă militară, dar nemților din depresiune nu le 
place muzica. Întinse mina după cămaşa aruncată alături. Vă 
stau la dispoziţie. 

— Mda... Mi-ar face multă plăcere, domnule locotenent, dacă 
am colabora. Mi s-a spus că ai multă experienţă. Avem misiunea 
să participăm la forțarea râului. 

— Ştiu. Ce ordonaţi să fac? 

Dunăreanu venise cu lecţia învățată: stătuse de vorbă eu 
maiorul Pascu, se informase despre specificul batalionului, nu 
voia să fie luat prin surprindere. Ştia din experienţă că un 
comandant care ezită e privit totdeauna cu suspiciune. 
Preluarea din mers a undi batalion nu era o treabă uşoară. In 
primul rând trebuia să să impună. 

— Întâi să verificăm adâncimea apei ca să ştim daca vom 
putea folosi bărcile sau nu. 

— Cercetaşii vor fi împuşcaţi. 

Vorbea de parcă ar fi discutat despre rațiile de pâine. 

— Trebuie să riscăm. Dacă unul singur va ajunge până la 
mijlocul râului, am câştigat. Şi apoi asta e o chestie de 
matematică: doi ostaşi împuşcaţi sunt mai puţini decât o sută de 
ostaşi împuşcaţi. Dar asta se învaţă şi la şcoala primară. 

Locotenentul Da vid sesiză ironia. Se încruntă, o clipă se gândi 
să răspundă tot înţepat, dar renunţă la timp: 

— Eu am fost slab la matematică. 

Dunăreanu continuă să braveze. 

— Bănuiesc că la începutul carierei nici Pitagora n-a fost prea 
grozav. 

— Vă mulțumesc pentru încurajare. Ordonaţi cu ce să 
începem. 

Dunăreanu se aşteptase la această frază încă de la începutul 
conversaţiei. David voia să vadă dacă are de-a face cu un 
comandant sau un om venit doar într-o misiune temporară. 

— După ce voi fi instalat oficial la comanda batalionului, mă 
duc să văd cotitura, răspunse Dunăreanu. Întocmesc un plan, şi 
dumneata până atunci aduni un pluton să alegem cercetaşii. 


— Aţi spus bine să-i „alegem“, pentru că în batalionul nostru 
n-o să găsim voluntari. 

Pascu îi pomenise câte ceva şi despre batalionul lui Da vid: 
fusese mai tot timpul în linia întâi, era format din oameni 
încercaţi, dârji, mulţi dintre ei ardeleni refugiaţi după Dictatul de 
la Viena. 

— Am auzit, domnule locotenent, că batalionul e cel mai 
nedisciplinat de pe tot aliniamentul. 

— Noi, domnule căpitan, şi vocea locotenentului nu suna deloc 
a scuză, am fost de patru ori în refacere. Din efectivul iniţial nu 
ştiu dacă mai trăiesc douăzeci de oameni. l-am lăsat mai liberi, 
mănânc cu ei la cazan. 

„E «genul» meu“, îşi spuse Dunăreanu, dar nu voia să arate că 
omul din faţa lui îi place. Răspunse sobru, încruntat: 

— Disciplina... dar nu putu continua. Locotenentul David îl 
întrerupse: 

— Cunosc importanţa disciplinei. Dar, trebuie să recunoaşteţi, 
uneori spiritul de sacrificiu e mult mai important. 

— Cum crezi dumneata. 


DUPĂ VIZITAREA cotiturii Mureşului, Dunăreanu se întoarse la 
batalion: ostaşii erau numai în cămaşă, fără chipie. 

Un ostaş cu faţa rotundă şi cu păr lung, crescut peste urechi, îl 
îmbie să se aşeze ca şi cum el ar fi fost un soldat oarecare, nu 
comandantul lor. 

— Luaţi loc, domnule căpitan. 

Surprins de această invitaţie rămase totuşi calm: a doua zi 
ostaşul putea să moară în timpul forţării râului. Se aşeză: 

— Ce este, ostaş? 

— Aş vrea să mă laud acasă, dacă o să mă întorc vreodată, că 
am stat la taifas cu comandantul meu. Asta e tot. Vă rog să mă 
iertaţi că am îndrăznit... 

— Şi despre ce ai vrea să vorbeşti cu comandantul dumitale la 
iarbă verde? 

— Despre femei, domnule căpitan. Dumneavoastră, dacă aveţi 
gradul pe care îl aveţi, trebuie să aveţi şi minte multă. Ce 
credeţi, care femei sunt mai frumoase: cele blonde sau cele 
ţigănoase? 


Se strânseseră şi alţi soldaţi în jurul lor. Lui Dunăreanu îi păru 
rău că se aşezase. Dinspre depresiune se auzeau înfundate 
bubuiturile de tun. 

— Blondele, spuse după o clipă de gândire., ca să termine 
discuţia, şi schiţă un gest de ridicare. 

— Mi-am imaginat eu, zâmbi soldatul şi se uită cu 
superioritate la ceilalţi ostaşi. Unui om serios nu-i pot place 
decât blondele. Astea, bălanele, au şi carnea mai fragedă, ca 
aluatul. Asta vă place? Scoase din buzunar o fotografie 
împăturită în două din care surâdea o femeie plinuţă cu părul 
platinat. Am cumpărat-o ieri pentru un pachet de Nationale. 

— Şi de ce ai nevoie de fotografia asta. Întrebă mirat 
Dunăreanu. Nu ţi-e nevastă, nu ţi-e rudă, e o străină. 

— Ce importanţă are? Poate mâine mă împuşcă şi mă 
buzunăreşte unul. De ce să creadă că am trăit singur ca un 
şobolan? 

De grup se apropie şi locotenentul David. Era îmbrăcat 
regulamentar. Dunăreanu se ridică de lingă ostaşul gu părul 
lung şi i se alătură locotenentului. 

— Ce credeţi, domnule căpitan, despre cotitură? Întrebă 
locotenentul. 

Dunăreanu o studiase: cu experienţa lui de front îi fusese uşor 
să găsească locul potrivit. Alesese cu vreo sută de metri mai în 
aval de cotitură, un loc plat, marcat de trei sălcii. 

— Am renunţat la cotitură. Acolo apa iese din chingile 
malurilor şi formează bulboane. 

— Noi spunem cotitură porțiunii unde sunt cele trei sălcii. Fiind 
sălcii peste tot, n-am mai botezat-o „locul cu sălcii“, ci cum îi 
spun şi soldaţii: la cotitură. Mi-ar fi părut rău, ca dumneavoastră 
să fi ales chiar cotitura. 

Dinspre depresiune bubuiturile parcă se înteţiseră. O clipă, 
Dunăreanu trase cu urechea şi se linişti. | se păruse numai. 
Exploziile sunau înfundat, că şi cu o zi în urmă. Căută privirile 
locotenentului. Normal ar fi fost ca acesta să-i pomenească de 
sălcii, încă înainte de a se fi dus în inspecţie. Îi păru bine că nu 
se lăsase înşelat de termenul auzit şi la statul major. 

— Am ales locul cu sălcii, spuse liniştit. Am întocmit şi un mic 
crochiu. 


Se felicită pentru acest lucru. David ar fi putut să creadă că 
abia în clipa asta a convenit pentru locul menţionat. Scoase 
planul din buzunar şi-l întinse locotenentului. 

Locotenentul David cercetă planul şi începu să zâmbească: 

— Nu vă supăraţi, seamănă cu o lucrare de diplomă. Pentru 
orice eventualitate am întocmit şi eu unul. 

îi întinse un petec de hârtie mototolit, plin cu însemnări. 

Dunăreanu cercetă planul locotenentului şi-l aprobă: diferea 
foarte puţin de cel întocmit de el; era simplu şi realist. 

— Ai adunat plutonul pentru alegerea cercetaşilor? 

— Da, domnule căpitan. Aveţi o metodă specială de a alege 
oamenii? 

— Nu. 

— Atunci, permiteţi-mi să-i aleg eu. 


ÎNTR-UN MIC LUMINIŞ, cu iarbă înecată în nisip, plutonul era 
adunat pe grupe: locotenentul îi cercetă pe ostaşi un timp şi 
aşteptă ca Dunăreanu să le ţină un discurs. Acesta însă tăcea, 
privea încruntat la soldaţii din faţa lui. Se hotărî să ia el 
cuvântul: 

— După cum ştiţi, noul nostru comandant, căpitanul lon 
Dunăreanu, este din regiunea asta, din Turda. Sub comanda lui 
vom lua parte la forțarea Mureşului. Pentru asta trebuie să 
cunoaştem adâncimea apei. Ştiţi de ce? Nu-i răspunse nimeni. 
Continuă: Dacă apa este destul de adâncă putem folosi bărcile. 
Bărcile ne pot folosi şi ca adăpost. Voi ştiţi asta. Cine se prezintă 
voluntar? 

Se lăsă tăcere, nu se auzea decât murmurul râului şi ciripitul 
păsărilor. Nu se prezentă nimeni. Ostaşii priviră speriaţi spre 
locotenent. 

— Deci nu se prezintă nimeni, continuă acesta. Atunci propun 
să se ducă Gliga şi Roşu. 

Un soldat înalt, negricios făcu un pas înainte: 

— De ce tocmai eu, domnule locotenent? 

— Pentru că eşti înalt. 

— Omul înalt e ţintă mare. 

Flăcăul era din Vrancea, bătuse frontul până la Cotul Donului. 


— Ascultă-mă, Gliga. De ce să nu fim politicoşi cu nemţii? De 
ce să-şi piardă vremea ochind? Vorbeşti de parcă acum ai fi 
picat pe front. Dacă trimit un om mic şi apa-i adâncă, n-o poate 
măsura. Şi pentru că tot am pierdut vremea discutând, hai să fie 
cu folos: zece zile nu primeşti raţia de ţigări. 

Gliga începu să râdă. Râdea urât, cu gura deschisă: i se 
scuturau numai umerii osoşi. 

Dunăreanu se întoarse spre locotenent şi-l întrebă în şoaptă: 

— De ce râde soldatul? 

— Pentru că e deştept. 

— Şi"atunci de ce l-ai pedepsit? 

— De aceea râde că nu l-am pedepsit. 

— l-ai tăiat raţia de ţigări. 

— Nu, domnule căpitan. Morţii n-au nevoie de ţigări. 


CEI DOI CERCETAŞI însărcinaţi cu verificarea adâncimii apei 
fură împuşcaţi fără să-şi poată îndeplini misiunea. Un 
sublocotenent tânăr, imberb, întrebă dacă trimiterea lor n-a fost 
un act nechibzuit. 

— Nu, îl lămuri David. Dacă am cunoaşte adâncimea apei, am 
şti cum să folosim bărcile. Aşa, s-ar putea ca mâine să ne 
înecăm cu toţii ca vitele. 

— Inseamnă că se pleacă din nou în recunoaştere? se sperie 
locotenentul. 

— Nu. E de prisos. 

— Nu puteam şti asta de la bun început? prinse 
sublocotenentul curaj. 

— Ascultă, domnule sublocotenent! Dumneata pui prea multe 
întrebări! Dar îţi răspund pentru că eşti tânăr şi n-ai experienţă. 
Nu puteam şti! Sau în orice caz nu puteam şti precis. 

— Dar ştiaţi că cercetaşii vor fi împuşcaţi? 

— Bănuiam. Dar speram ca măcar unul dintre ei să ajungă 
până la jumătatea râului. Nu, de pe mal, ne-am fi putut da 
seama de adâncimea apei. Acum, în schimb, ne-am dat seama 
ce ne aşteaptă mâine când vom forţa râul. E clar? Soldaţii ăştia 
doi, dacă nu mureau azi, oricum mureau mâine. E totuna. Dar 
cei doi sacrificați ar fi putut salva vieţile celorlalţi. Vrei 
dumneata să te duci să verifici adâncimea apei? 


Sublocotenentul păli: 

— Aţi spus că orice încercare e de prisos. 

— Dar poate vrei să te  prezinţi voluntar, domnule 
sublocotenent? 

— Nu. 

— Păi, vezi? 

Locotenentul David îi propuse apoi comandantului de batalion 
ca atacul din zori să se facă fără cunoaşterea adâncimii apei. 
Dunăreanu, auzindu-l, se revoltă: doar era vorba de viaţa 
ostaşilor. Întrebă: 

— Ce facem mâine dacă apa e adâncă? 

Locotenentul David ascultă fără să clipească. 

— Înseamnă că avem ghinion. 

— Vor muri soldaţii fără să fi avut posibilitatea să lupte. 

— Soldaţii mor oricum. Aşa e pe front. 

— Eşti cinic, domnule locotenent. 

— Războiul m-a făcut cinic. 

— Poate în spatele acestui cinism se ascunde altceva. Foarte 
mult aş vrea să greşesc. 

— Dacă îmi spuneţi despre ce e vorba vă voi spune dacă 
greşiţi sau nu. 

— Îți spun numai pentru că m-ai întrebat. Poate vrei să 
dovedeşti prin acţiunea, de mâine că dumneata ai avut 
dreptate. Că nu se poate realiza capul de pod pentru că avem 
oameni puţini. 

— Interesele mele personale, prestigiul meu, domnule căpitan, 
pălesc întotdeauna în faţa intereselor care privesc soarta ţării. 

— Îmi pare bine că ai spus acest lucru. Ordon să se verifice 
adâncimea apei. 

Locotenentul îşi mingile bărbia. 

— Nu se poate. 

— Cum nu se poate? 

— Nu e cine s-o facă. 

La acest răspuns Dunăreanu nu se aştepta. Se simţi la fel ca la 
botezul focului. Rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse tăios: 

— Cu voluntari! 

— Aţi fost de faţă când nu s-a prezentat niciun voluntar. 
Voluntarii se prezintă când există o şansă. 


— Poate un ofiţer, insistă Dunăreanu. Un om care înţelege 
perfect situaţia şi importanţa acestei măsurători. 

— Nu găsim voluntari pentru această acţiune nici printre 
ofiţeri. Numai dacă nu vă prezentaţi dumneavoastră. 

Provocarea era evidentă. Dunăreanu nu mai putea da înapoi. 

— Da, am să mă duc eu. 

Aşteptă ca locotenentul să-l reţină, dar acesta îi căută privirile 
să-l înfrunte: 

— Dacă doriţi vă pot da câteva sfaturi.. 

— Mulţumesc. Mă voi descurca şi fără sfaturile dumitale. 
instalezi două posturi de observaţie cu câte o mitralieră. 

— Posturile sunt instalate. Cu două mitraliere. Imi faceţi 
dumneavoastră semn, sau lăsaţi la latitudinea mea folosirea lor? 

— Spuneai că ai experienţă. Ordoni foc când vei crede de 
cuviinţă. Şi-ţi mai spun ceva: cinismul nu l-ai câştigat pe front, E 
din naştere. 

— Dacă m-aţi cunoaşte mai bine v-aţi da seama că nu este 
aşa. Dar n-am cum să vă conving. 

— Nici nu vreau. E o dovadă că în patru ani de război nu ai 
fost nici măcar zgâriat. 

— Îmi pare foarte rău că afirmaţia dumneavoastră e 
insinuantă. Nu am fost rănit pentru că m-am născut în zodia 
capricornului. 

— Asta e singura explicaţie. 

— Nu. Sunt şi foarte deştept. Nu mă expun niciodată de prisos 
şi nu mi-am dorit niciodată să fiu decorat postmortem. Nu sunt 
laş, de asta puteţi fi sigur. Nici măcar fricos. Şi ca o dovadă vă 
propun să rămâneţi aici. In colţul buzelor îi apăru un mic zâmbet 
ironic. Ştiţi la fel de bine ca şi mine, traversarea râului nu e o 
promenadă. De acolo nu mai este întoarcere. 

— Vorbeşti mult, domnule locotenent. Îşi încheie nasturii 
vestonului. Crede că mitralierele vor trebui să intre în acţiune la 
retragere. 

Când porni spre mal, auzi soldaţii îngropaţi în tranşee 
şuşotind. Nu-şi întoarse privirile spre locotenent. Işi imagină 
comunicatul Marelui Stat-Major: căpitanul lon Dunăreanu a 
căzut la Uioara de Sus, luptând pe teritoriul ocupat vremelnic de 
inamic. Amintirea lui va rămâne veşnică. 


APA ERA RECE, dar căpitanul Dunăreanu regretă că nu-şi 
scosese cizmele. Picioarele parcă i-ar fi fost de plumb, îl trăgeau 
la fund. Primii paşi îi făcu la adăpostul unei sălcii pletoase, 
aruncată în apă de un obuz şi care se împotmolise în mâl. Se 
târi în genunchi până la ea: ştia că dincolo de această salcie au 
fost împuşcaţi cercetaşii. Pe sub ramuri îl descoperi pe Gliga. Cu 
mâna stingă se ţinea de o cracă şi, deşi era cu faţa în sus, 
plutea pe sub apă. Avea ochii deschişi şi, prin apa transparentă, 
păreau şi mai cenuşii. Gloanţele îi sfâşiaseră umărul drept, 
sfârtecându-i-l până la omoplat. Mâna, rănită şi ea, plutea 
alături ca un corp străin. Avusese dreptate: omul mare e ţintă 
mare. Pe braţul cu care se agăţase de salcie, se putea citi 
tatuajul făcut cu cerneală albastră: Maria. El ştiuse probabil cu 
mult înainte de a intra în apă că nu va mai vedea niciodată 
boabele de struguri brumăm şi nici amurgurile neverosimil de 
lungi ale Vrancei. 

Cu multă precauţie, Dunăreanu înaintă printre ramurile sălciei. 
Ştia că pe malul celălalt, ascunsă în ţevile armelor aţintite spre 
el, îl pândea moartea. Se miră că nu-i era teamă. Cu moartea se 
întâlnise de mai multe ori: prima oară moartea a avut 
înfăţişarea unei grenade. Se rostogolise în tranşee lingă 
picioarele lui. O înşfăcase, o aruncase, fără să-şi ia elan, să nu 
piardă timp, şi grenada explodase în aer. În vise, mult timp după 
aceea, moartea îi apărea pe ecranul pleoapelor ca o femeie cu 
trăsături ciudate şi, deşi îi părea cunoscută, nu semăna cu 
nimeni. Pe urmă, moartea apăruse şi sub forma unei rafale de 
mitralieră şi sub forma unor bombardamente. In fumul 
exploziilor distingea trăsăturile femeii cunoscute. Acum avu 
senzaţia că-i aude şi respiraţia. Mai făcu un pas. Il cuprinse o 
curiozitate ciudată şi, fără grabă, ocoli salcia. Razele târzii ale 
soarelui se agăţaseră de valurile jucăușe; privite pieziş, păreau 
date cu acuarelă. li era ciudă că până atunci niciodată nu 
văzuse apa atât de colorată. Să nu-i fi dat atenţie? Nici în 
copilărie, acolo, pe malul Luduşului? Cum nu! Luduşul primăvara 
era verde, verdele crud al frunzelor de plop tânăr. Mai făcu doi 
paşi şi atunci se înşurubă primul glonţ în apă. Un val din faţa lui 
se sparse în bucăţi de parcă ar fi fost de sticlă. Stropii îi biciuiră 


faţa şi era convins că-i vor lăsa urme. Cel de-al doilea glonţ 
trecu orizontal la înălţimea capului, îi simţi suflul şi ţiuitul lung, 
tremurat, care se auzi şi după ce se înfipse undeva, în mal. Mai 
făcu doi paşi. Nemţii de pe malul celălalt îl credeau probabil 
nebun. Un soldat trase o rafală cu un pistol-mitralieră la vreo doi 
metri în faţa lui. Atât de mult nu putea să greşească decât 
intenţionat. Îi trecu prin minte că inamicul se joacă cu el. 
Umilinţa îl făcu şi mai nepăsător. O nouă rafală trase o linie 
punctată în faţa lui. Apa se pulveriză şi în căderea ei lentă, 
nesigură, se născu un curcubeu mic, transparent. Dacă ar fi 
întins mâna ar fi putut să-l atingă. Mai făcu un pas şi se 
scufundă în apă până la brâu. Nu putea fi atent la gloanţe, 
trebuia să-şi păstreze echilibrul. Auzi doar vag, deasupra 
capului, un şuierat ascuţit, apoi vuietul unei rafale şi aerul din 
faţa lui deveni plin de dâre vineţii, de parcă cineva ar fi trecut 
un pieptene prin el. Fără îndoială nemţii se amuzau. Pentru 
prima oară îl aprecia pe locotenentul David. Un altul mai slab de 
înger ar fi răspuns cu foc. Muţenia de pe malul românesc îi dădu 
curaj inamicului. La următorul pas se înălţă din nou: acum ţinta 
era ideală. Un glonţ tras la întâmplare se înfipse în apropierea 
lui. In apă. Dunăreanu nu-i dădu nicio atenţie. Desigur, nemţii 
cred că vrea să treacă la ei. Această convingere i se întărea cu 
fiecare pas. De fapt, era o soluţie. In orice caz, un prizonier 
valorează mai mult decât un erou mort. 

Suflarea morţii era atât de aproape, încât nici n-o mai simţi. 
Unde era acum nu mai trebuia să facă decât vreo douăzeci de 
paşi şi ar fi ajuns pe malul celălalt. Apa era transparentă, se 
distingeau pietrele de la fund, nu era mai adâncă de un metru. 
Deci mâine puteau folosi bărcile de asalt. Fără îndoială David îşi 
dă seama de acest lucru şi asta înseamnă că cercetaşul voluntar 
şi-a îndeplinit misiunea. Acum chiar dacă ar muri, moartea n-ar 
mai fi zadarnică. 

Printre întăriturile de pe malul german apăru primul soldat. Îi 
putu desluşi chiar şi faţa: era un om mai în vârstă, pistruiat, cu 
nişte urechi mari, clăpăuge. Pe urmă, mai apăru încă unul şi 
încă unul. Il vedeau neînarmat, nu ştiau ce-i cu el. Dacă David ar 
fi deştept ar deschide focul acum. Instinctiv, nemţii ar trage 
primele rafale în direcţia tirului. Acesta e un reflex. Pe urmă, 
trebuiau să se întoarcă în spatele adăpostului, să fie feriţi, şi 


asta tot mai dura câteva secunde. Poate îndeajuns ca să ajungă 
până la salcie. Brusc auzi lătratul mitralierelor lui David şi se 
aruncă în apă, iar în clipa următoare se ridică şi o luă la goană. 
Aşa cum calculase, schimburile de focuri se înteţiră, dar nu 
înspre direcţia lui, ci între cele două maluri. Căzu de câteva ori, 
se lovi cu bărbia de genunchi, dar se smuci tot înainte: nu mai 
vedea în faţă decât apă multă, apă şi, vag, verdele spălăcit, al 
răchitelor de pe mal. Nu mai avea decât doi paşi până la salcie, 
se scufundă sub valuri şi se trase la fund: simţi pietrişul cum îi 
mângâie faţa, dar se târî numai pe prundiş. 

Un glonţ săgetă în apropierea lui, schimbându-şi traiectoria ca 
un peşte fugărit. 

Când atinse cu mâna trunchiul noduros al sălciei îl părăsiră 
puterile: picioarele refuzară comenzile, se încordară ca un arc, 
păreau de piatră. Abia acum frica puse stăpânire pe el: rămase 
nemişcat, ar fi vrut să strige după ajutor, dar senzaţia de vomă, 
ca un cârcel, îl paraliză. _ 

Cineva sări după ei în apă şi-l trase la mal. Inghiţise atât de 
multă apă, încât se simţea buhăit şi fără vlagă. 

Locotenentul David dădu ordin unui soldat să-l frecţioneze: 
soldatul îl luă subsuoară, îl târî pe iarbă şi i se lăsă cu 
genunchiul pe piept. Căpitanul Dunăreanu îşi reveni nebănuit de 
repede: ar fi vrut să pară degajat, dar mâinile îi tremurau ca 
scuturate de frig. David se postă în faţa lui, dar nu schiţă nici cel 
mai mic semn de admiraţie. Spuse doar atât: 

— Ar trebui să vă schimbaţi, să nu răciţi. Şi de mâine, 
domnule căpitan, am să mă ţin aproape de dumneavoastră. 
Cine ştie, poate scap şi eu cu viaţă: Cu norocul dumneavoastră, 
domnule căpitan, se poate face carieră. 


DUNĂREANU SE TREZI după miezul nopţii şi abia reuşi să se 
descotorosească de cârpe. Ostaşul care avea ordin să-l 
păzească îl înfofolise în mantale şi-l acoperise cu o foaie de cort 
să nu răcească. Primise ordin de la locotenentul David: 

— Dacă domnul căpitan strănută o singură dată vei avea de-a 
face cu mine. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Dunăreanu buimăcit. 

— Am avut ordin să vă păzesc somnul. 


— Cât e ceasul? 

— Douăsprezece şi câteva minute, domnule comandant. 

— Cheamă-l pe locotenentul David. 

David apăru după câteva minute şi, deşi purta doar o cămaşă 
subţire, era transpirat. 

— Am onoarea, domnule căpitan. Sper că aţi visat ceva 
frumos. 

— Da. A fost fixată ora atacului? 

— Nu încă. Soldatul Sasu spune că mâine în zori va fi ceaţă. 

— Dar cine-i acest meteorolog? 

— Un rezervist de la ţară! Nu l-aş schimba cu tot institutul de 
la Bucureşti. E cioban de profesie, citeşte în stele sau în 
reumatism. lau totdeauna în consideraţie pronosticurile lui. 

— Pregătirile? 

— Sunt gata, domnule căpitan. Am umflat toate bărcile de 
asalt. 38 de bucăţi. Dacă veniţi până la cortul din zăvoi vă veţi 
putea convinge personal. Toate ordinele le-am dat în numele 
dumneavoastră. 

— Ce profesie ai dumneata? 

— Sunt militar. 

— Şi nu ştii nimic altceva să faci? 

— Din păcate nu. Uneori când nu pot să dorm, trec în revistă 
toate profesiile, să-mi aleg una să nu şomez după. Război. 

La cort un ostaş păzea un ibric cu apă caldă. 

— Doar nu vrei să-mi spui că-mi faceţi cafea? întrebă 
Dunăreanu. 

David îi zâmbi: 

— Cafea n-avem. V-am pregătit apa ca să vă radeţi Batalionul 
meu, vreau să spun batalionul dumneavoastră, se spală, se rade 
înaintea fiecărui atac. 

— Un principiu? 

— Un fel de principiu. Morţii nespălaţi, cu barbă sunt mult mai 
urâţi. 

Dunăreanu verifică toate pregătirile. Chiar dacă ar fi participat 
n-ar fi făcut altceva decât locotenentul. 

A doua zi, învăluiţi în ceaţă au pus piciorul pe malul drept al 
Mureşului şi din cei peste două sute de soldaţi au rămas _în 
viaţă nouăzeci şi unu. Soldatul cu fotografia femeii blonde 


murise încă în timpul traversării: glonţul duşmanului îi străpunse 
ochiul stâng şi îl pescuiseră doi cercetaşi după apusul soarelui. 


DEŞI DORMISE PUŢIN, generalul Florescu arăta mult mai 
odihnit decât cu o zi în urmă. Îl primi pe căpitanul Dunăreanu cu 
un zâmbet ciudat pe faţă. 

— Am onoarea, domnule general. Azi-dimineaţă la patru şi 
douăsprezece minute am ocupat malul drept al Mureşului şi am 
permanentizat capul de pod. 

— Ştiu, îl opri generalul. Am fost informat. Am auzii că aţi avut 
pierderi mari. 

— Mai puţin decât am prevăzut. Îmi permiteţi să-mi aprind o 
țigară? 

— Te rog. 

Căpitanul Dunăreanu scoase din buzunarul vestonului o ţigară, 
o umezi cu limba şi o aprinse cu dichis: 

— Un adevărat ceremonial, îl admiră generalul. 

— Da, domnule general. Nu-mi place tutunul uscat. 

Generalul începu să se plimbe prin încăpere: făcea paşi mici, 
să aibă senzaţia că umblă mai mult. 

Ideea unui cap de pod pe malul drept al Mureşului fusese 
esenţială pentru derutarea inamicului. 

Generalul prevăzuse că nici nemţii şi nici ungurii nu vor trimite 
întăriri să anihileze capul de pod. Işi închipuiau că armata 
română nu va continua acţiunea, că succesul ei efemer era doar 
de prestigiu. Faptul că totul se derula conform prevederilor sale 
îl bucura lăuntric. 

Dunăreanu îi urmărea plimbarea cu coada ochiului. Brusc, 
generalul se opri în faţa lui. 

— lţi mai aduci aminte de discuţia noastră despre viaduct? 

— Desigur, domnule general. Dacă n-aş fi fost ocupat, m-aş fi 
concentrat mai mult asupra acestui subiect. 

Generalul îl privi chiorâş: nu ştia dacă Dunăreanu glumeşte 
sau vorbeşte serios. Oare pentru el lupta pentru punerea 
piciorului pe malul celălalt al Mureşului însemna doar că a fost 
„ocupat“? Ocupat putea fi un subofiter de la intendenţă cu 
verificarea inventarelor luate în, custodie. Nu căută răspuns la 


această întrebare, se întoarse spre harta agăţată pe peretele 
umed. 

— Aici se va închide cleştele încercuirii. Chiar în valea asta, 
arătă spre un punct verde, e viaductul. Trebuie aruncat în aer. 

— Bănuiam. 

— Deşi veţi pleca peste câteva zile, misiunea dumitale începe 
în clipa asta. Aş vrea să fii foarte atent. Viaductul trebuie 
aruncat în aer la dată fixă. Nici înainte, ca nu cumva germanii să 
aibă timp să-l repare, dar nici după ce s-au retras. In caz de 
reuşită, în această depresiune am putea imobiliza vreo 40 de 
tancuri. Înţelegi? 

— =Da, domnule general. Nu se poate bombarda? 

— Nu. În primul rând toată valea e presărată cu antiaeriană şi, 
în al doilea rând, puţinele avioane pe care le avem au misiuni. 
Crede-mă, am chibzuit mult până am ajuns la soluţia existentă., 
îşi aprinse şi el o ţigară: De ce crezi că e mai bun tutunul umed? 

— Pentru că fumul nu-i atât de fierbinte, ţigara arde mai încet, 
o poţi savura mai mult timp şi, ceea ce este cel mai important, 
nu ţi se umple gura cu fire de tutun. 

— Dacă faci observaţii atât de minuţioase la tot ceea ce te 
înconjoară e bine. Sunt două modalităţi de a trece linia frontului. 
Una frontală, peste câmpurile minate, cu multe riscuri, şi a 
doua... 

— Paraşuta. 

— La asta ne-am gândit şi noi. 

— Şi după aceea? 

— După aceea ce? 

— Cum ajungem la Buru? 

— Probabil foarte greu. În regiunea aceea acum mişună 
hitleriştii şi horthyștii. Dar toate detaliile le vei afla de la 
colonelul Crăciun. Dacă mai ai vreo altă nelămurire îţi stau la 
dispoziţie. 

— Aş avea nevoie de un om. Ştiţi, minarea unu, i viaduct... 

— Desigur. Deşi s-ar putea să mai găseşti şi din oamenii noştri 
acolo. lei pe cine vrei. Numai pe mine să nu contezi. Eu mă mişc 
mai greu, am burtă şi sunt foarte ocupat. 

Dunăreanu se reţinu cu greu să nu zâmbească. 

— Am înţeles, domnule general. M-am gândit la locotenentul 
David. 


— Te-ai înţeles bine cu el? 
— Nu. Dar asta n-are nicio importanţă. E soldat bun. Şi sper că 
până la plecare să ne împrietenim. 


LOCOTENENTUL MIRCEA DAVID se născuse în câmpia Dunării, 
la Roşiorii de Vede, dar abia împlinise doi ani când taică-su, 
militar de carieră, fusese mutat la intendenţa unui regiment din 
Bucureşti. Încă din copilărie se visase militar: avea chiar 
fotografii de familie cu chipiul lui taică-su pe cap, nu i se vedea 
decât vârful nasului, dar le păstrase ca pe nişte trofee. Cea de-a 
douăzecea aniversare o serbase pe front, într-un grajd 
bombardat. În tot regimentul lui era singurul care nu suferise de 
frig, deşi nu umbla înfofolit: dimineaţa spărgea smalţul de 
gheaţă al butoiului, se spăla cu apă rece până la brâu, ocolea 
curtea de câteva ori în pas alergător, şi în sala de mese cu 
geamurile sparte el transpira. Camarazii îl invidiau, jurau că vor 
face la fel, dar pentru o jumătate de oră de somn sub păturile 
calde, renunţau. Din tainele breslei soldăţeşti nu-i rămăsese 
nimic necunoscut. 

Camarazii din unitate îl socoteau afemeiat: primise scrisori de 
la vreo zece femei, măritate şi nemăritate, de la domnişoare de 
pension, de la studente şi fura din timpul de somn să le poată 
răspunde. Scria scrisori languroase, cum desluşeşte ciripitul 
păsărilor printre exploziile obuzelor, cum arată fulgii de stepă, 
cum miroase primăvara pe front. Odată, maiorul Arghir, 
comandantul său direct, găsi pe noptiera lui o scrisoare ruptă. O 
reconstitui ca pe un joc de arabescuri şi o citi cu voce tare: 
„Stimată domnişoară Matilda, v-am citit rândurile cu emoție şi 
toată ziua în tranşee nu mi-am găsit locul. Dacă n-aş fi avut 
fotografia dumneavoastră în buzunar...“ 

Scrisoarea se termina aici. 

— De ce n-ai expediat-o, măi David? Cu asta o dădeai gata. 

— Pentru că mi-am dat seama că Matilda nu mi-a trimis nicio 
fotografie. Nici nu ştiu cum arată. 

La început, căpitanul Dunăreanu îi făcuse o impresie nu prea 
bună: ÎL crezuse puţin aventurier, dornic de carieră. Războiul, 
socotea el, nu e aventură. Războiul e arta cuceririi victoriei. Îl 
primise ostil: special se purtase dur cu cercetaşii, să-l sperie pe 


filfizon. Dar căpitanul Dunăreanu nu era ce crezuse el: 
dimpotrivă. Era şi el militar, dar cu o altă experienţă. Incă de 
când intrase în apă îşi dăduse seama că Dunăreanu era foarte 
abil: se fofilase în spatele sălciei, găsise momentul potrivit 
saltului înainte. Cu mâinile pe trăgaciul puştii-mitraliere îl 
urmărea cu atenţie, nici el nu ar fi înaintat altfel. Îl admirase în 
special la întoarcere: se folosise de momentul psihologic al 
schimburilor de focuri, nu alergase ca un smintit, calculase paşii 
mari cu care se putea înainta mult mai repede şi se scufundase. 
În apă la momentul potrivit. 

Pe mal ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar era ud şi într-un hal fără 
de hal. Învăţase ceva de la el: de acum încolo n-o să mai spună 
niciodată „nu“ înainte de a încerca toate posibilităţile. 

Când maiorul Pascu îl anunţase că va trebui să predea 
comanda, ii înecase o amărăciune: după întâmplarea de ieri nu 
s-ar fi aşteptat din partea căpitanului să se laude cu isprava lui. 
Abia după ce aflase scopul îndepărtării lui de la unitate, că 
Dunăreanu îl alesese partener în misiune, îl cuprinse ciuda: cum 
dracu şi-a putut imagina că Dunăreanu e un lăudăros? Dacă nu 
i-ar fi fost jenă şi-ar fi cerut scuze. 

Pe Dunăreanu îl găsi în camera ce ţinea loc de dormitor 
pentru ofiţeri. În încăpere era întuneric; descumpănit, David 
rămase în prag. Soarele puternic îi proiectă umbra pe paturile 
suprapuse. 

— Intră, domnule locotenent. 

Recunoscu vocea căpitanului şi mai făcu un pas. Dunăreanu 
stătea culcat pe un prici, cu braţele sub ceafă. Când era mic, lui 
David îi era frică de întuneric. În dormitor, comutatorul era pe 
peretele opus. Trebuia să traverseze camera pe întuneric şi, 
încă înainte de a face un pas, trăgea cu urechea dacă nue 
cineva ascuns în încăpere. 

— M-am prezentat, domnule căpitan. 

— Bravo, îi răspunse Dunăreanu din umbră. 

La Roşiorii de Vede, bravo i se spunea numai măgarului. Dar 
David nu protestă. 

— Vă aştept până vă faceţi somnul de după-masă? întrebă 
insinuant. 

— Ideea nu e rea. Dar atunci trage şi uşa, mă supără lumina. 


David se retrase din încăpere şi rămase în curtea octogonală. 
Privi în jur. Din cauza căldurii, frunzele presărate peste plasa de 
camuflaj se veştejiseră, aveau zeci de nuanţe. Încă de când îl 
anunţase maiorul Pascu să se prezinte la Dunăreanu pentru a 
primi informaţii în legătură cu misiunea ce-o aveau de îndeplinit, 
se întrebase ce anume ar putea fi. Era convins că nu era vorba 
de un lucru simplu dacă fusese mobilizat căpitanul. Se angajase 
în forțarea râului de parcă ar fi fost o acţiune fără importanţă, 
de rutină. Asta în timpul lui liber, să nu se plictisească. 

Căpitanul îşi respectă orele de somn. Nu apăru din dormitor 
decât după-masă, târziu, când soarele căzuse în spatele 
sălciilor. 

— Locotenent David! 

— Ordonaţi, domnule căpitan. 

— Fă rost de o maşină. 

— N-am înţeles, domnule căpitan. 

— Ce nu-i da înţeles în. Asta? Vreau o maşină. Vreau să văd 
cum conduci. 

— Conduc bine., 

— Bine e ceva relativ. Sunt şoferi şi şoferi. Dacă conduci ca o 
cucoană înseamnă că nu ştii să conduci. 

— Şi de unde să fac rost de o maşină? 

— Asta nu ştiu. Dacă ştiam, făceam eu rost. Te interesezi, furi 
una sau iei o repartiție. Alegi varianta care îţi place cel mai mult. 

David alese varianta legală: se prezentă la maiorul Pascu şi-i 
ceru o maşină. 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu, domnule maior. Mi-a dat ordin căpitanul 
Dunăreanu. 

— Nici pentru el nu am maşină. Vreau să spun că nu pot 
cheltui benzină. 

— Am să iau una cu împrumut. E prima misiune pe care mi-a 
dat-o, nu pot să-i spun că statul-major nu are o maşină. 

— II lămuresc eu. 

— Prefer, domnule maior, să fur una. Mi-ar fi. Ruşine să mă 
duc la general pentru un asemenea mărunţiş. 

în cele din urmă, maiorul îi puse la dispoziţie un Opel Kadet 
vopsit ca o panteră. 


David se prezentă în faţa lui Dunăreanu. Era convins că acesta 
îl va aprecia pentru reuşită: 

— Maşina vă stă la dispoziţie. 

— A durat foarte mult, domnule locotenent. De azi începând 
vei alege totdeauna varianta cea mai rapidă. Dacă pentru un 
fleac de automobil pierzi o jumătate de oră, nu ştiu cum te vei 
descurca îndeplinind o sarcină; mai complicată. 

— Dacă aş fi furat maşina s-ar fi dat alarma. 

— Trebuie să înveţi să furi în aşa fel să nu se observe. Vezi 
acolo trei camioane? şi arătă spre trei camioane aliniate în 
apropierea dispensarului. Le-am adus gândindu-mă că nu vei 
putea face rost de maşină. 

David înghiţi în sec şi întrebă oarecum intimidat: 

— Şi unde mergem, domnule căpitan? 

— La plimbare. 

Dunăreanu se aşeză la volan, părăsi curtea octogonală cu un 
viraj spectaculos şi se înfundă în pădurice. Pe drum îl informă pe 
locotenent despre misiunea „Viaduct“. 

— Dacă crezi că e prea periculos, poţi să te retragi. Fără să te 
compromiţi: spun că nu sunt mulţumit de dumneata, sau 
inventez ceva care să-ţi convină. 

— Sunteţi foarte mărinimos, domnule căpitan, dar toată viaţa 
am visat să arunc în aer un viaduct. 

Dunăreanu zâmbi: făcuse o alegere bună cu locotenentul. Cu 
o zi în urmă îl impresionase şi faptul că în ultima clipă voise să-l 
înlocuiască la măsurarea apei. 

— Deci, te angajezi? 

— Da. 

— Câţi ani ai, locotenent David? 

— 24. 

— Da, e o cifră, spuse după un timp Dunăreanu. 

— Ce înseamnă o „cifră“? 

— Că la cifra asta omul devine matur. 

Brusc, locotenentul puse mâna pe volan: 

— Vă rog să opriţi. 

Dunăreanu frână brusc, abia reuşiră să nu se lovească cu 
capul de parbriz. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-am răzgândit. Nu mai merg în misiune. 


— Cum adică? 

— Nu vedeţi? şi arătă cu mâna spre un luminiş unde doi cai 
albi, priponiţi, păşteau. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Caii albi îmi aduc întotdeauna ghinion. Mai jos de 
Târnăveni, la un bombardament au murit unsprezece oameni şi 
au scăpat doar doi cai albi. 

— N-aş fi bănuit că eşti superstiţios. 

— Nu sunt. Dar nu-mi plac caii albi. 

— Te pomeneşti că ai probleme şi cu pisicile negre? 

— Nu. Numai caii albi mă deranjează. 

— Hai să-i ocolim. 

— Da, asta e o soluţie. Dar, îmi permiteţi să vă întreb: unde 
mergem? 

— Ai să vezi. 

Dunăreanu porni din nou motorul, se strecură printre nişte 
arţari, apoi schimbară locurile. 

— M-aţi lăsat să conduc tocmai aici, pe drumul ăsta înclinat. 

Ambală prea mult, motorul începu să gâfâie, apoi prinse 
viteză. 

— Mă, răstorni maşina! 

— Vă e frică, domnule căpitan? 

— Îți mărturisesc, da. Motorul e ca o femeie. Trebuie să-l iei cu 
binişorul. Auzi, acum toarce frumos. Schimbă viteza. 

Se opriră la poalele unei doime. 

— Şi ce facem aici? întrebă locotenentul. 

Căpitanul scoase din buzunar două plăcuţe metalice legate cu 
câte un şnur. Întinse una lui David. 

— Uite, asta e ata. 310 222. A mea e cu un număr mai mare. 

— Astă în eventualitatea că aş avea dreptate cu caii albi? 

— Şi pentru acest caz. Dar se poate folosi şi ca semnal. Duse 
plăcuţa la buze şi suflă în ea. Se auzi un ciripit de pasăre. Poţi 
memora acest semnal? 

— Am să mă străduiesc, spuse locotenentul cu voce smerită. 
Dar, spuneţi-mi, la ce foloseşte asta? 

— Să presupunem că ne pierdem unul de altul. Noaptea în 
pădure, de exemplu... 

— Drăcia asta e excelentă. Dar să ştiţi: mi-e frică de întuneric. 


Dunăreanu îl măsură din priviri: îi era ciudă că nu ştia dacă 
locotenentul glumeşte sau nu. 

— Dacă nu plecăm nici mâine, facem nişte exerciţii. 

— Ce fel de exerciţii? 

— De astea de ale noastre, soldăţeşti. Ne căţărăm pe frânghii, 
sărim capra. 

— Nu e păcat de efort? 

— Nu. Mai punem sângele în mişcare, facem muşchi. 

— Credeţi că de acum încolo ne mai cresc muşchii? 

— La anii tăi, s-ar putea. 

Numai vârsta îl complexa pe locotenent. 

— Imi permiteţi să vă întreb câţi ani aveţi dumneavoastră? 

— Desigur, îi zâmbi Dunăreanu. Întreabă-mă. 

— Câţi ani aveţi, domnule căpitan? 

— Douăzeci şi opt. 

— Şi cum aţi adunat într-un timp atât de scurt atât de multe 
grade? 

— Am fost silitor. 


A DOUA ZI ÎN ZORI, încă înainte de a se lumina, David se trezi 
zgâlţâit de umeri. 

— Ce s-a întâmplat? Alarmă?... 

Sări din pat şi abia atunci realiză că se afla în dormitorul din 
barăcile Diviziei. Nu era obişnuit eu tavan: de când preluase 
comanda batalionului de asalt şe învățase să doarmă în aer 
liber. Se obişnuise cu mirosul de fân, cu foşnetul pădurilor, cu 
discuţiile răzlețe ale ostaşilor care sufereau de insomnie. „Pălesc 
stelele, domnule locotenent.“ „Şi ce-i cu asta?“ „E primul cântat 
de cocoş, domnule locotenent.“ „Şi cu asta ce-i?“ „Am mai trăit 
o zi, domnule locotenent.“ „Şi ce-i cu asta?“ „Sunteţi tânăr, 
domnule locotenent. La vârsta dumneavoastră încă nu puteţi 
aprecia valoarea vieţii. Trebuie să fi trăit mai mult să poţi spune 
că viaţa e frumoasă sau nu. Eu nu pot dormi pentru că mă 
întreb cât de mare s-a făcut ştiuletele la porumb, dacă are 
muierea suficientă minte să pună mai multă varză la murat.“ 

— Ai somn Sănătos, domnule locotenent, îi spuse Dunăreanu 
în loc de salut. 

Era echipat, ras proaspăt. 


— Dar de ce ne sculăm cu noaptea în cap, domnule căpitan? 
Un somn bun face cât patru exerciţii de gimnastică. Şi cine ştie 
dacă mai apucăm să dormim odată opt ore. Mai stau puţin... 

— Nu, domnule locotenent. 


TERENUL DE EXERCIŢII era improvizat în curtea unei școli: 
clădirile erau părăsite, şi, când vântul bătea, dinspre depresiune 
se auzeau bubuiturile de tun dilatate de hău, de parcă ar fi fost 
mugete. In clasele din spatele unui zid de beton erau adăpostiţi 
recruți şi voluntari. Un plutonier cu piciorul înţepenit încerca să-i 
transforme în ostaşi. Tot acolo funcţiona şi bucătăria de 
campanie, cea mai bună a diviziei: era aprovizionată cu vânat. 
Pe o tablă scoasă dintr-o clasă, ostăşeşte, smulsă din perete, 
era afişat şi meniul pentru ziua în curs: ciorbă de fazan şi 
friptură de căprioară cu fasole albă. 

Ţărani rămăseseră puţini în sat: mai ales bătrâni şi copii, şi 
invalizi întorşi de pe front. 

Dunăreanu şi Da vid ajunseră în curtea şcolii tocmai când 
începuse ploaia: părea că o să ţină mult, norii, negri-petrol, 
pluteau deasupra caselor ca nişte corăbii. li întâmpină 
intendentul, un sergent morocănos, cu privirea ascunsă de nişte 
sprâncene stufoase. 

— Aş vrea să ne jucăm puţin, îi spuse Dunăreanu şi arătă spre 
o grindă suspendată la vreo opt metri, de care atârnau în cârlige 
câteva frânghii de cânepă. 

—O să fie greu, domnule căpitan. Frânghiile sunt ude, 
alunecă. Mai bine mergeţi în sala de gimnastică, pe care am 
transformat-o în poligon de tir. Acolo nu plouă decât în dreptul 
ferestrelor sparte. 

— E cea mai bună soluţie, se grăbi să răspundă David în locul 
căpitanului. Şi, dacă faceţi şi foc, e formidabil. 

— Foc nu se poate face, hotărî Dunăreanu. Fumul poate fi 
văzut de nemți şi s-ar putea să ne trimită câteva ghiulele. 

— La fum nu vă prea pricepeţi, domnule căpitan, sări David. 
Când plafonul de nori se scurge pe acoperişuri, fumul se lasă 
spre pământ. Asta e-o lege a fizicii: în unele condiţii atmosferice, 
mai ales în cele umede, presiunea aerului este direct 
proporţională cu... 


— Spiritul de observaţie al nemților este tot direct proporţional 
cu fumul, domnule locotenent Toricelli. Rămânem la frânghii. Şi 
având în vedere vremea umedă, te-aş sfătui să-ţi scoţi vestonul, 
să nu-l murdăreşti. 

— Exerciţii pe frânghii n-am mai făcut de pe vremea liceului. 
Poate îmi arătaţi dumneavoastră o mostră de căţărare. 

Sergentul se uita când la unul, când la celălalt. 

— Bine, se învoi Dunăreanu. lţi fac o demonstraţie, şi după 
aceea faci zece căţărări. 

Traversă curtea noroioasă, luă o frânghie în mină să-i încerce 
rezistenţa, apoi ca un circar de profesie urcă frânghia fără să se 
atingă cu corpul, de ea. Ajunse până la grinda de sus, pe urmă 
în poziţie de steag, cobori. 

Dávid îl privi admirativ: 

— Dacă ar fi fost şi femei de faţă aţi fi primit aplauze. 

Dunăreanu îşi frecă palmele să le curețe de scamele frânghiei. 
Trecu peste remarca locotenentului. Arătă spre frânghie: 

— Poftim. 

Dávid îşi scoase vestonul şi-l întinse sergentului, care se 
retrăsese sub o streaşină. Dunăreanu îi aţinea ironic: 

— Dacă o să-ţi fie greu poţi să te ajuţi şi cu picioarele. 

Dávid îl privi peste umăr. 

— Vă mulţumesc pentru înlesniri. 

Se grăbi să ajungă la frânghii: prinse una în palme şi privi cu 
ochii întredeschişi spre bârna de sus. Ploaia mocănească îi 
biciuia faţa. 

Primele patru căţărări. Le execută în viteză, nu atât de 
spectaculos ca Dunăreanu, dar corect, aşa cum prevedea 
nomenclatorul de exerciţii pentru recruți. La cea de-a şaptea 
urcare i se umflară venele de la gât, se înroşise la faţă, ploaia 
care-l udase leoarcă îi făcea plăcere. Răsufla cu gura deschisă. 
Cămaşa, din cauza frecării cu frânghia, deveni murdară, de 
nerecunoscut: nu mai avea niciun nasture. A noua oară urcă 
greoi, mult mai încet şi i se auzi gâfâitul până sub streaşină. 
Sus, abia mai avu forţă să atingă grinda. Cobori prin alunecare. 
Ajuns la pământ, răsuflă precipitat. 

— Încă o dată, se auzi vocea lui Dunăreanu, care se retrăsese 
şi el lângă intendent. 


De departe, vântul aducea bubuiturile înfundate ale tunurilor 
germane.. 

— Ajunge, domnule căpitan, spuse David şi continuă să 
respire cu gura deschisă. 

Părea sleit de puteri. Trase cu amândouă mâinile de frânghie 
s-o întindă, să se rezeme cu pieptul de ea. 

— Trebuie şi a zecea oară! 

— De ce tocmai de zece ori? întrebă locotenentul. Nouă e o 
cifră la fel de frumoasă ca şi zece. In sistemul duodecimal, cel 
de duzină, nouă e exact trei sferturi. La chinezi haita de dragoni 
se compune din nouă. Siegfrid a fost supus la nouă încercări. 
Sarcina e tot de nouă luni. Nouă e o cifră predestinată. Văzând 
faţa încruntată a lui Dunăreanu renunţă să aducă şi alte 
argumente. Dacă vă face plăcere, fie... 

încercă o urcare a lui Dunăreanu, cu corpul depărtat de 
frânghie. Se vedea pe el că efortul e foarte mare, dar se voia 
„mare“. Ajunse.la grinda de susţinere şi privi triumfător spre 
Dunăreanu, care tocmai ridica pistolul spre el: se auziră trei 
împuşcături şi frânghia de sub picioarele locotenentului căzu la 
pământ. Deşi cu întârziere, David îşi feri picioarele şi-şi lipi 
genunchii de piept. 

— Ce aţi făcut, domnule căpitan? Cum o să cobor? 

Dunăreanu completă gloanţele din încărcător. 

— Nu ştiu. 

David se ţinu vârtos de frânghie: 

— Vă rog să aduceţi o scară. 

— Nu ştiu de unde s-o iau. 

Disperat, David aruncă o privire în jos: cei şase metri i se 
păreau infinit mai mult. Se adresă intendentului: 

— Adu o scară, sergent! 

— N-avem, domnule locotenent, răspunse intendentul de sub 
streaşină. 

— Cum asta? Armata a 4-a n-are o scară? 

Se lăsă prin alunecare până la limita frânghiei şi se aruncă în 
gol. Ajuns la sol se prăbuşi în noroi. Se ridică greoi; la început în 
capul oaselor, apoi în genunchi; durerea din piciorul stâng îl 
străfulgeră până la şold. 


— Aţi făcu un banc de-a dreptul nereuşit! De ce era nevoie să 
plec şchiop în misiune? Se ridică fără să se rezeme pe piciorul 
sting. Şontăc, ajunse în dreptul căpitanului: 

— Cred că am o întindere. Mi-ar face mare plăcere să vă dau 
un pumn. 

Dunăreanu ii zâmbi: 

— Eşti invitatul meu. Încet, întinse bărbia spre el: Poftim! 

David, care se aştepta să fie adus la ordine, începu să 
retracteze: 

— Eu dau tare. 

— Înseamnă că o să-mi facă o plăcere deosebită, spuse tot. 
Zâmbitor Dunăreanu. Apoi întrebă: Pot să mă apăr? 

— Bineînţeles. Doar n-o să lovesc un om fără apărare. Şi, ca să 
fiu cinstit până la capăt, trebuie să vă mărturisesc că am făcut 
box.. 

— Bănuiam. Altminteri n-ai fi avut curajul să mă provoci. _ 

David se propti pe piciorul sănătos şi improviză o gardă. In tot 
acest timp nu slăbi din ochi faţa căpitanului, îşi alesese chiar 
locul unde să-l lovească: în bărbie. O lovitură decisivă. Îşi făcu 
planul într-o fracțiune de secundă, ca la un meci în runda a 
treia; o eschivă cu dreapta, după aceea fulgerător o directă cu 
stingă din alonjă. Schiţă eschiva, dar înainte să fi putut arunca 
stânga în directă, Dunăreanu, cu o mişcare uimitor de rapidă de 
judo, îl prinse de braţ şi-l săltă peste cap. La început David nu-și 
dădu seama ce se întâmplă cu el: îşi văzu picioarele proiectate 
pe cer, apoi căzu în noroi ca un sac de cartofi. O clipă avu 
senzaţia că cineva îl ajutase pe căpitan, dar singura fiinţă care 
era prin apropiere era Sergentul: acesta însă părea şi mai uimit 
decât David. Din cauza durerii din coapse, locotenentul se 
dezmetici repede: îşi scutură capul, apoi ridică privirile spre cer. 
Stropii de ploaie îi răcoriră fruntea, tâmplele. Se întoarse spre 
Dunăreanu: acesta îşi curăța uniforma cu palmele, unde se 
murdărise de cizmele ridicate în aer. 

— Eşti rău, gemu David şi-şi mai scutură o dată capul. 

„.„„ — Chiar... voiam. Să-ţi. Propun să ne tutuim.. — Ştii ce am. 
Descoperit? Că luat repede nu ai reflexe şi cazi aiurea. 

— M-ai luat prin surprindere, se justifică Da vid. Mai încercăm 
o dată figura? 

Dunăreanu îi zâmbi: i se vedeau dinţii albi, sănătoşi. 


— La dispoziţia ta. 

„Nu e nevoie de eschivă, de o lovitură frumoasă“ îşi spuse 
David în timp ce se ridica. O să lovească fără să ia poziţie de 
gardă, să nu-l prevină de intenţie. Încă în ridicare, săltă pumnul, 
dar îşi văzu din nou, cizmele deasupra capului. De astă dată 
Dunăreanu nu-l aruncă în noroi, ci-l lăsă încet la pământ. David 
răsuflă greoi. 

— Figura asta va trebui s-o învăţ şi eu. 

— La noi la Turda chestiile astea se învaţă la şcoala primară, 
îţi arăt figura diseară în dormitor. 


DIN CAUZA PLOII, pereţii sălii de gimnastică erau umezi şi prin 
ochiurile. Geamurilor sparte hăuia vântul, un vânt rece, 
prevestitor de lapoviţă, deşi porumbul necules, ca un calendar, 
preciza luna septembrie. Căpitanul  Dunăreanu ordonă 
sergentului să aţâţe un mic foc din crengi chiar în incinta sălii de 
gimnastică, ca fumul să nu se înalțe spre cer, ei să se vânture 
prin toate ferestrele. David. Îşi usca vestonul şi cămaşa 
deasupra flăcărilor. După ploaie şi baia de noroi, absorbea 
căldura prin toţi porii. Uneori arunca priviri spre Dunăreanu, 
care meşterea ceva cu nişte mingi de ping-pong. Te pomeneşti 
că vrea să-mi verifice reflexele la zborul fulgerător al mingilor de 
celuloid, gândi el. Descoperi, rezemate de un perete, două mese 
verzi. Tenis de masă juca bine: era convins că Dunăreanu o să 
aibă o surpriză. 

— Există şi plase pentru mesele acestea? 

Dunăreanu îl privi mirat: 

— De ce e nevoie de plasă? 

— Pentru o partidă de ping-pong. 

— O să jucăm un alt fel de ping-pong. Unul mult mai amuzant. 

Se duse la un cuier fixat în perete şi agăţă patru mingi legate 
cu aţă. Aţa albă se confunda cu peretele văruit, mingile păreau 
suspendate în aer, 

Dunăreanu reveni lingă foc: 

— Ştii să ocheşti? 

David încercă să nu pară surprins. Se socotea un trăgător de 
elită. 

— Putin. 


— Atunci la noapte rămâi aici şi exersezi. Cam în felul acesta. 

Scoase pistolul, îl mângâie ca pe o bijuterie, apoi ochi o 
minge. David îi privi mâna întinsă: nu tremura. Se auzi pocnetul 
silențios al pistolului şi o minge albă începu să bălăngăne. 
Dunăreanu, mulţumit de rezultat, privi spre David: acesta însă 
nu schiţă niciun gest de admiraţie. Căpitanul hotărî să-l 
umilească. Se întoarse din nou spre ţinte şi trase trei focuri. Şi 
celelalte trei mingi începură să tremure. Porniră amândoi spre 
cuier şi cercetară mingile. Toate erau perforate. Dunăreanu 
răsuci o minge între degete şi clătină nemulţumit din cap. 

— Pe asta n-am nimerit-o chiar în centru. Era convins că David 
o să protesteze, că-l va califica drept lipsit de modestie. David 
însă, nepăsător, îşi încheie nasturii de la cămaşă. Ştii, continuă 
Dunăreanu, în misiunea noastră e. Foarte important să ocheşti 
bine. 

— Bineînţeles, îl aprobă locotenentul. 

Dunăreanu completă încărcătorul, apoi întinse pistolul spre 
locotenent: _ 

— Încearcă şi tu. 

în drum spre focul întreţinut de sergent, David cercetă 
pistolul: 

— Marcă bună. Steyerul ăsta dacă ar fi avut ţeava puţin mai 
lungă ar fi fost un pistol ideal. Cred că nemţii din economie de 
metal l-au ciuntit în halul ăsta. Se întoarse spre ţinte: Nu se 
schimbă mingile? 

— Poate mai rezistă un tur, glumi Dunăreanu, apoi adăugă 
ironic: Mai ales dacă nu le nimereşti. 

— Tu ai ochi buni? îl întrebă David. 

— Aşa susţin medicii. 

— Înseamnă că vezi şi firele de care atârnă mingile. 

Dunăreanu privi spre ţinte. 

— Nu le văd. 

— Înseamnă că medicii ţi-au eliberat un certificat fals. Uite-le! 

Trase patru focuri şi cele patru mingi căzură cu zgomot pe 
podea. 

Uimit, Dunăreanu se întoarse spre locotenent: 

— Formidabil ce ochi ai! Cum poţi să vezi de la o asemenea 
distanţă nişte fire subţiri de aţă? Mai ales pe fundal alb. 


— Adevărul e, mărturisi David, că nici eu nu le văd. Dar la noi, 
la Roşiorii de Vede, se învaţă la şcoala primară că un corp 
suspendat în aer, conform teoriei centrului de greutate... Vreau 
să spun că firele trebuie să stea perpendicular pe centrul 
fiecărei mingi. E logic, nu-i aşa? 

— Mă, tu eşti un fel de Aristotel... 


DIN DISPOZIŢIA generalului Florescu o maşină îi transportă pe 
cei doi ofiţeri la reşedinţa colonelului Crăciun spre a primi 
ultimele instrucţiuni. Colonelul era instalat în singura casă cu 
etaj a satului, în apropierea fostei primării, bombardată de 
artileria germană. La intrarea în comună, un plutonier gras 
ridică un steguleţ roşu, apoi când recunoscu maşina generalului 
făcu un semn să nu se mai oprească. Şoferul încetini totuşi, îl 
salută radios pe plutonier, apoi apăsă pe accelerator şi se 
întoarse spre Dunăreanu. 

— Vedeţi, domnule căpitan?! La noi totul merge ca pe roate. 

— Te referi, desigur, la maşină, îi răspunse înţepat Dunăreanu. 

Şoferul, un bărbat înalt, bolovănos, îmbrăcat cu o Uniformă 
fără grade, râse zgomotos: 

— E foarte bună, domnule căpitan. Pe cinstea mea, dar eu nu 
vorbeam de maşină. 

— Atunci plutonierul de ce nu ne-a verificat actele? Puteam fi 
nişte străini, chiar dacă folosim maşina generalului. 

— Plutonierul mi-e consătean. Ne cunoaştem bine. Dar, 
probabil înainte de a intra la domnul colonel, o să vi se verifice 
hârtiile. 

Maşina stopă în faţa casei cu etaj. Şoferul opri motorul şi se 
întoarse din nou spre Dunăreanu. 

— Eu mi-am terminat misiunea, domnule căpitan. Şi nu vă 
supăraţi că vă spun, dar tot timpul drumului v-am cercetat: 
eram curios să văd cum arată oamenii care operează în spatele 
inamicului. 

— Şi? 

— La fel ca noi toţi. Dumneavoastră semănaţi cu un ostaş de 
la manutanţă. 

— Şi de unde ştii că vom opera în spatele nemților. 

— Păi, toată lumea ştie. 


— Poate i-aţi informat şi pe nemți? 

Şoferul hohoti din nou: 

— Ş asta e foarte bună, domnule căpitan. Eu, în orice caz, vă 
urez succes. 

In încăperea largă de la parter îi întâmpină un sergent cu o 
banderolă roşie la braţ. Tocmai se pieptăna. Încerca să îndrepte 
cărarea cu un pieptene de aluminiu, dar părul sârmos se lăsa 
greu modelat. 

— Pe cine căutaţi? întrebă pe un ton oficial. Îndreptându-şi 
ţinuta şi salutând regulamentar. 

— Pe domnul colonel Crăciun. 

— Poate îmi spuneţi şi numele, domnule căpitan? 

— Dă-i telefon şi spune-i că au venit trimişii generalului 
Florescu. 

Sergentul curăţă pieptenele de firele de păr şi-l vâri în 
buzunarul de sus al vestonului, apoi începu să învârtă manivela 
telefonului de campanie. 

— Alo, aici postul unu. Cu domnul colonel Crăciun... Aşteptând 
legătura cercetă feţele ofiţerilor. Alo, să trăiţi, domnule colonel. 
Postul unu. Da, da, chiar aşa. Spun că sunt trimişii domnului 
general. Am înţeles. 

Puse receptorul în furcă. 

— Poftiţi, domnul colonel vă aşteaptă. Arătă spre scara de 
lemn care ducea la etaj. Aveţi însă grijă să nu călcaţi pe scările 
patru şi şapte. Sunt rupte. leri a căzut un soldat şi şi-a scrântit 
piciorul. 

— Mai bine puneau un dulgher de serviciu decât pa frizer, 
mormăi David. 

Urcând scările, Dunăreanu se mai întoarse o dată spre 
sergent: 

— Notează-ţi, sergent: şi treapta a noua e ruptă.’ 


A DOUA ZI după ocuparea oraşului Sfântu Gheorghe, colonelul 
Crăciun avusese misiunea să curețe împrejurimile de dezertori, 
de eventualele formaţii militare îmbrăcate civil. Horthiştii, ajutaţi 
de aviația germană, bombardară cu înverşunare oraşul, hotărâți 
parcă să nu lase piatră pe piatră. Pe timpul bombardamentului, 
colonelul Crăciun îşi întrerupse, activitatea, era încartiruit la 


parterul unei clădiri vechi, cu ziduri groase. Un locotenent, 
văzându-l măsurând încăperea cu paşii, îl îndemnă să se ducă la 
subsol, unde intendenţa Diviziei amenajase o frizerie pentru 
ofiţeri. 

— Până nu se termină bombardamentul tot nu aveţi ce face. 

Frizerul era un ostaş" negricios de undeva din Dolj, poreclit 
Donose. Era religios, purta o sumedenie de cruci la gât, prin 
buzunarele din dreptul inimii şi era vorbăreţ din cale-afară. Nu 
se temea de moarte, dar era îngrozit de faptul că ar putea 
rămâne ciung sau olog. Când trecea pe lingă cadavre ciopârţite 
închidea ochii, iar în timp ce tundea sau rădea pe cineva împuia 
capul clientului cu  isprăvile Mântuitorului. Se temea ca 
şrapnelele să nu-l fărâmiţeze şi să nu fie cine să-l îngroape 
creştineşte. 

— Moartea, spunea, e ceva firesc, după toate schemele 
tactice ale naturii. Te întinzi în pat, cineva îţi încrucişează 
braţele pe piept şi tu, liniştit, te pregăteşti de somnul cel de pe 
urmă. 

Camarazii îl provocau: 

— Decât o moarte din asta lentă, plictisitoare, mai bine calci 
pe o mină şi te faci pulbere" 

Donose protesta: 

— Şi atunci, în ziua de apoi, cum mă trezesc? în rate? Cu un 
picior într-un mormânt şi eu celălalt în altul? 

Donose fu bucuros de venirea colonelului, nu-i plăcea să stea 
singur mai ales în timpul bombardamentelor. Incepuse tocmai 
să-l săpunească când moartea intră în frizerie prin tavan, sub 
forma unei bombe cu explozie întârziată şi se înşurubă în 
podeaua de pământ bătătorit, chiar în dreptul uşii. Pe vremuri, 
adăpostul fusese folosit ca pivniţă de cărbuni. Ici, colo erau 
risipite brichete şi bulgări de antracit care se fărâmiţau sub 
cizme. Moartea apăruse atât de brusc, încât nici colonelul, nici 
Donose nu avuseseră timp să se sperie: doar zgomotul infernal 
şi bucăţile de cărămidă care se rostogoliseră prin tavan îi făcură 
să tresară. Nu descoperiseră bomba decât după ce se aşezase 
praful de moloz: era un exemplar frumos, un W.B. De trei sute 
de kilograme, lustruit oglindă, pe care cineva scrisese cu creta 
un număr: 23212. După foarte mult timp colonelul încă îl mai 
ţinea minte. 


— Du-te şi deschide uşa, ordonă frizerului. 

Donose avea faţa schimonosită. Işi luă avânt, dar nu execută 
ordinul. Stătea încremenit de parcă ar fi prins rădăcini. 

— Auziţi, domnule colonel? 

— Ce să aud? 

— Bombă, şi arătă spre W.B.-ul de lingă uşă. 

Colonelul se concentră şi în clipa aceea auzi şi el tictacul 
maşinăriei din bombă. Era ca torsul unei pisici mecanice. 

— Asta, domnule colonel, poate să explodeze în orice clipă. 

Colonelul îşi simţi bătăile tâmplelor ca pe loviturile + unui 
ciocan pneumatic. 

— Deschide uşa! 

Donose se duse până la uşă, dar uşa era blocată: cele două 
cârlige + de fier se strâmbaseră, nu se puteau clinti niciun 
milimetru. Donose începu să se roage cu voce tare: 

— Tatăl nostru carele eşti în ceruri, domnule colonel o să 
murim ca şobolanii, sfinţească-se numele tău, şi nu vom vedea 
niciodată lumina soarelui, precum în ceruri aşa şi pe pământ... 

— Te bag în mă-ta, imbecilule! pune mâna pe masă s-o 
tragem lângă gura de aerisire. 

Traseră masa în dreptul gurii de aerisire, dar aceasta era 
tăiată undeva, în apropierea tavanului, nu ajunseră la ea decât 
după ce puseră şi un scaun pe masă. Dar gura de aerisire nu le 
era de niciun folos: era mică, abia dacă s-ar fi putut strecura un 
copilandru, şi era prevăzută cu gratii.. 

Donose, care prevedea totul, începu să explice ce se va 
întâmpla dacă explodează namila de lângă uşă. Colonelul îi 
ordonă să tacă. 

Donose se retrase într-un colţ şi se lăsă pe. Vine. Speriat cum 
era, cu briciul în mână, era caraghios şi, dacă n-ar fi fost într-o 
situaţie disperată, colonelul s-ar fi amuzat de el. 

Mecanismul din bombă fărâmița veşnicia: tic-tacul deveni 
puternic, de nesuportat. De afară, din stradă, se auzi şuieratul 
unei alte bombe, apoi o explozie puternică zgudui adăpostul. 
Praful din încăpere, din cauza cărbunelui, deveni negru. La un 
moment dat, colonelului îi trecu prin minte să se caţere pe masă 
şi să strige după ajutor, dar imediat îşi dădu seama că ar fi făcut 
un lucru inutil: afară era zgomot, cădeau bombe, şi străzile fără 
doar şi poate erau pustii. Nu-i rămânea decât să aştepte 


sfârşitul alarmei. O alarmă putea să dureze o oră sau două, 
rareori mai mult. Se întrebă la cât timp fusese fixată explozia 
W.B.-ului? El, ca militar, ar fi fixat-o la 30 de minute după 
terminarea bombardamentului, ca să încurce acţiunile de 
salvare. Probabil cei care au hotărât durata s-au gândit la fel. 
Asta însemna că era asigurat pe toată durata 
bombardamentului, dar pe durata bombardamentului nu putea 
striga după ajutor. Era un cerc vicios perfect. Deşi în cei patru 
ani de război bătuse toate fronturile, asta era prima lui întâlnire 
adevărată cu moartea. Probabil şi ultima. Şi ce moarte stupidă! 
Străbătuse mii de kilometri pe câmpurile de luptă şi destinul 
voise să nu fie rănit niciodată. Cu toate aceste gânduri negre, se 
socotea un om norocos: bomba ar fi putut fi una normală şi 
atunci n-ar fi avut nicio şansă de scăpare. 

Alături, aşezat pe vine, Donose privea hipnotizat bomba de 
lângă uşă şi nici nu clipea. Făcea mărunt din buze, iar mărul lui 
Adam, proeminent şi ascuţit, ca un al doilea nas, părea că vrea 
să-i rupă gâtlejul. 

Bombardamentul se lungi peste măsură, de parcă n-ar fi vrut 
să se sfârşească niciodată. Cu timpul, tic-tacul se înteţi, aducea 
a dăngănit de clopot, şi colonelul Crăciun avu senzaţia că 
clopotul bătea pentru el. Dacă nu i-ar fi fost ruşine de Donose şi- 
ar fi astupat urechile. Cercetă curios bomba: era finisată perfect, 
ca o mare bijuterie aerodinamică. Privirile îi alunecară mai 
departe şi descoperi o plasă de păianjen. Îl minuna simetria 
țesutului şi fineţea firelor, aproape transparente. De ce oare 
între firul al treilea şi al patrulea distanţa era mai mare? O 
greşeală de urzeală, sau tocmai această asimetrie definea 
perfecțiunea? Se întrebă dacă naturaliştii aveau pentru asta o 
explicaţie, sau şi ei s-ar fi minunat ca un om ăl cavernelor pus 
să analizeze un capitel doric. Păianjenul lipsea. Presimţise oare 
pericolul şi plecase, sau părăsise pânza mai demult...? 

Donose stătea neclintit: era rezemat de perete, broboanele de 
sudoare păreau că-i îngheţaseră pe frunte. Privindu-l, colonelului 
i se păru ciudată nemişcarea lui: nici nu clipea măcar. Şi în clipa 
aceea observă băltoaca de sânge. Să se fi aşezat Donose într-o 
băltoacă de sânge? Nu. Sângele era chiar al lui: îşi tăiase vena 
de la mâna stingă. Probabil voise să moară întreg. Dar de unde 
avusese atâta forţă să moară fără geamăt? Ori îl paralizase 


frica, ori el, preocupat de plasa de păianjen, nu-i auzise ţipătul. 
Dintr-o dată tic-tacul deveni asurzitor, îl dureau timpanele, şi 
descoperi că se sfârșise alarma. Sări pe masa de sub geamul de 
aerisire şi începu să strige după ajutor. Nu realiză cât timp 
trecuse până se apropie primul om de gura de aerisire: era un 
băieţandru de vreo cincisprezece ani, palid, cu coşuri pe faţă. 
Nu ştia nicio iotă româneşte. Îl ascultă totuşi până ce colonelul 
termină pledoaria, apoi o rupse la fugă. Fu nevoit să strige din 
nou după ajutor. În cele din urmă apăru un soldat. Era un ostaş 
fără trăsături precise, sau poate era prea tânăr ca să fi fost 
formate: se lăsă pe vine, să vadă cu cine are de-a face, şi 
înţelese imediat despre ce era vorba. 

— Staţi liniştit, domnule colonel, rezolv imediat situaţia. 

Cu Donose alături nu se putu linişti. 

Nu trecură decât câteva minute şi soldatul începu să zgâlţăie 
uşa. Se mişca şi bomba şi Crăciun abia avu forţă să se răstească 
la el: 

— Nu zgâlţâi uşa! E o bombă acolo. Adu un genist! 

— Şi pe unde să intre? întrebă nedumerit soldatul. La asta nu 
se gândise nici colonelul. Pe uşă în niciun caz. Singura variantă 
era să coboare pe gura de aerisire. Se auziră paşii soldatului 
depărtându-se, apoi, după zece minute, reveni cu un căpitan. 
Acesta se lăsă în genunchi lingă gura de aerisire şi se prezentă: 

— Căpitan lon Dunăreanu, comandantul batalionului, îmi 
spune soldatul că aveţi în pivniţă o bombă cu explozie 
întârziată. De aici n-o văd. 

— Nici nu e nevoie, căpitane. Avem în c. Aş o companie de 
genişti. 

— Sunt la marginea oraşului, lingă Olt. 

— Anunţă-i telefonic. Asta e singura mea rugăminte. 

— E imposibil, domnule colonel. După bombardament nu 
există nicio legătură telefonică. 

— Atunci te rog du-te până la ei. 

— Durează cel puţin o oră. Explozia poate să se producă în 
fiecare clipă. 

Maşinăria din bombă continua să pulseze: tic-tacul era 
înfricoşător. 

— Atunci pleacă de la gura de aerisire. Salvează-te cel puţin 
dumneata. 


— Nu, domnule colonel. Eu mă pricep la bombe. Aş vrea să-mi 
daţi câteva informaţii. Puneţi urechea pe bombă şi spuneţi-mi 
cum bate. 

— Ai înnebunit?!... 

— Nu, domnule colonel. Vreau să ştiu cât timp am la 
dispoziţie. 

— Bate ca un ceas. 

— Ce fel de ceas? Ca un Schaffhansen sau ca un deşteptător? 
Dacă mecanismul e fin, înseamnă că are un arc subţire şi poate 
fi fixat pe o durată mai lungă. Dacă tic-tacul e de deşteptător 
atunci aparatul e primitiv, cu declanşare rapidă. 

Colonelul îşi dădu seama că are de-a face cu un specialist. Se 
apropie de bombă şi-şi lipi urechea de ea: metalul era rece, dar 
lui i se păru că frige. Spre mirarea lui, de aproape, abia se 
auzeau bătăile mecanismului. 

— Bate ca un ceas de mână, 

— Atunci totul e în ordine. 

Căpitanul dispăru de la gura de aerisire şi nu reveni decât 
după vreo zece minute. Se auzi şi hârâitul unui camion. Cineva 
legă un odgon de gratii, motorul camionului începu să tuşească 
şi gratiile cedară. Căpitanul îşi scoase vestonul şi se strecură cu 
greu prin gura de aerisire. Spre mirarea colonelului, căpitanul 
nu-i mai dădu nicio atenţie: se duse direct la bombă şi începu s- 
o zgâlţâie până reuşi s-o culce la pământ. Se aşeză călare pe ea, 
apoi scoase din buzunar un briceag mic cu capace sidefate. 

— Din păcate, domnule colonel, n-am scule adecvate, dar sper 
ca briceagul ăsta să-mi fie de folos. Vedeţi asta? Şi arătă spre 
focosul bombei. Dacă avem puţin noroc şi se deşurubează lin, s- 
ar putea să nu mai explodeze niciodată. Dacă nu, înseamnă că 
avem ghinion. 

Abia după ce ieşiseră din adăpost îi mărturisise căpitanul că 
era la prima dezamorsare. 

— Şi atunci de ce ai spus că eşti specialist? 

— Să vă dau curaj, domnule colonel. Aveţi pastă albă pe faţă. 

— M-a săpunit un frizer. Tocmai voiam să mă rad. 

— Şi de ce v-aţi dat cu săpun pe păr? 

— Pe păr? _ 

Se dusese la o oglindă şi descoperise că albise. li fusese 
ruşine să mărturisească asta şi căpitanului. 


Acum aştepta revederea cu el. 


BIROUL COLONELULUI CRĂCIUN era o încăpere exagerat de 
mică, eu pereţii scorojiţi şi se simţea penetrant mirosul acrişor al 
igrasiei. La. Incepui:, colonelul încercă să-şi păstreze calmul în 
faţa lui Dunăreanu, dar nu reuşi: sări de pe scaun şi-l îmbrăţişă 
pe căpitan. Din cauza lui David scurtă la maximum bucuria 
revederii şi încercă să fie cit mai oficial: 

— Prea mult timp nu avem. Peste două ore soseşte avionul. La 
sud-est de Buru e cota 824. E greu de ajuns la tabăra băieţilor 
noştri. Noi bănuim că ei ori nu mai există, ori şi-au mutat sediul. 
Altminteri tăcerea lor n-ar avea nicio justificare. Deşi înălţimea 
nu este foarte mare e nevoie totuşi de aptitudini de alpinist 
pentru a vă căţăra acolo. Dacă au fost suprimaţi s-ar putea ca 
locul să fie supravegheat. Din acest motiv cred că n-ar fi rău să 
vă strecuraţi spre cotă din două părţi. E o şansă ca unul dintre 
dumneavoastră să ajungă până acolo. 

— Nu avem agenţi de legătură? Mă gândesc la hrană şi la 
multe alte lucruri necesare unor oameni paraşutaţi. 

— Ba da. De asta v-am chemat aici. Dirijarea celor ce merg 
spre cotă o face un cetăţean din Câmpia Turzii. Aş vrea să 
memoraţi tot ceea ce vă spun acum. La restaurantul „Pisica 
Albastră“ este un chelner cu pâr alb. li cereţi „cârnaţi oltenești“. 
Nimeni din regiune nu consumă acest produs. Vă poate caza şi 
expedia la Buru. Cam asta e tot. 

— Şi cum ajungem la Câmpia Turzii? 

— La această întrebare nu pot să vă răspund. 

Colonelul îl privise tot timpul pe Dunăreanu şi lui David i se 
păru că e de prisos. Se întoarse spre fereastră şi privi fosta 
clădire a primăriei. Bomba o nimerise în plin. Nu rămăseseră în 
picioare decât două ziduri din cărămidă lată, şi ele negre de 
pârjolul bombei incendiare. 


ÎNCEPUSE SA SE ÎNTUNECE când Dunăreanu şi David, însoţiţi 
de colonelul Crăciun, ajunseră la câmpul folosit drept aeroport. 
Odată cu înserarea se lăsase şi frigul venit dinspre depresiune. 
Tot de acolo, vântul aducea miros de fân proaspăt şi aromă 


dulceagă de fragi. Cerul fără nori avea încă nuanţe de siniliu, 
deşi stelele, ca mici beculeţe de lanternă, apăruseră timide. Lui 
David, colonelul Crăciun i se păru plicticos, şi faptul că se uita la 
Dunăreanu ca la dumnezeu îl deranja. Şi ce dacă l-a salvat? 
Ostaşii se salvează între ei. Când auzi însă povestirea, se 
întrebă dacă el ar fi avut curajul să dezamorseze o bombă de 
trei sute de kilograme. 

înhămat în chingile paraşutei se simţea ca un ardei umplut: 
nu-şi putea mişca în voie nici mâinile, nici picioarele, deşi 
durerea din călcâie îl mai lăsase. Ar fi vrut să se aşeze, dar se 
temea că pentru a se ridica ar fi fost obligat să ceară ajutorul 
cuiva. 

Avionul care urma să-i transporte în spatele frontului german 
întârzia şi David îl întrebă pe colonel: 

— Piloții cunosc acest aeroport? 

Sublimase cuvântul „aeroport“, dar colonelul Crăciun nu 
sesiză ironia. 

— Bineînţeles. Au aterizat de trei ori până acum. Ei i-au 
transportat şi pe cei lansați înaintea dumneavoastră la Buru. 

Aşteptând, colonelul îi povesti lui Dunăreanu cum îl primise 
familia, cu părul alb. 

— Abia m-au recunoscut. Dar cea mai impresionată a fost 
mama. M-a mângâiat pe păr ca pe vremea copilăriei. Mi-a fost 
milă de ea. 

în cele din urmă apăru şi avionul: la început fu doar un mic 
punct mişcător, o pasăre, pe urmă, cu cât se apropia mai mult, 
îşi mări dimensiunile. Era un Savoya-Marchetii cu două motoare, 
folosit la bombardament, la desant şi la transport de muniții. În 
apropierea câmpiei se lăsă pe o aripă, apoi cobori lin spre pista 
naturală. Rulă lung, cele două motoare aruncau scântei, tuşiră 
răguşit, pe urmă se opri în dreptul celor trei ofiţeri. Nu cobori din 
cabină decât pilotul, un bărbat deşirat, cu o caschetă de pânză 
pe cap. Avea faţa pătată de ulei. 

— Ce-i, Cristescule? îl întâmpină colonelul în loc de salut. De 
ce aţi întârziat? 

— A trebuit să facem singuri alimentarea. 

— Ştiţi ce aveţi de făcut...? 


— Ce am făcut şi până acum. Îi instruiesc cum să sară, 
deasupra frontului iau înălţime, apoi zbor normal până aproape 
de Buru. 

— După cum hârâie, nu pare să ajungă până la Buru, spuse 
David, cercetând avionul. 

— Nu vă faceţi griji, domnule locotenent, încercă să-l 
liniştească pilotul. O încalec de vreo trei ani. E drept, nu i-ar 
strica o revizie generală, dar cred că i-o vom face după 
terminarea războiului. 

— Eşti optimist, constată Dunăreanu. 

— Păi, pesimiştii n-au dreptul la zbor. E timpul să mergem. 

— Atunci, băieţi, vă urez succes, ridică vocea Crăciun. Sper să 
ne revedem curând. 

— Nu cred, spuse David cu năduf făcând o mişcare ca şi cum 
ar fi vrut să-şi scoată paraşuta. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă mirat colonelul. 

David înghiţi o înjurătură. 

— Cine dracu permite ca un aeroport militar să fie folosit ca 
păşune? Uitaţi-vă! şi arătă spre liziera pădurii, unde. Doi cai 
ronţăiau iarba înaltă. Şi tocmai cai albi. 

— Prietenul meu e superstiţios, dădu lămuriri Dunăreanu. Are 
ce are cu caii. 

— Sunt convins că i-ai adus special. Cel mai bine ar fi să nici 
nu plecăm. 

Dunăreanu îl împinse spre avion. 


PROIECTILUL ANTIAERIENEI nimeri în plin: explodă chiar în 
dreptul motorului de pe aripa stingă şi-i omori pe cei doi piloţi. 
Cristescu, comandantul navei, căzu cu faţa peste carlingă şi 
ceasurile de bord, iar măruntul, copilotul, rămase cu trupul 
înţepenit: doar capul îi căzuse în spate, peste gulerul îmblănit al 
bluzei, ca şi cum din această poziţie ciudată şi-ar fi putut 
satisface curiozitatea, şi anume, să vadă ce se întâmplă în 
interiorul navei, încă înainte ca avionul să se fi înclinat, un fum 
înecăcios cu miros de benzină puse stăpânire pe avion. 
Locotenentul David, în momentul exploziei, îşi pierdu echilibrul, 
căzu în lături şi se încurcă în nişte fire pe care nu le văzuse până 
atunci. Erau chingile unei paraşute stricate din care piloţii 


rupeau mătase să se şteargă pe mâini. Auzea încă exploziile 
tunurilor antiaeriene şi era convins, deşi nu simţea dureri, că 
fusese rănit. Smuci picioarele să se elibereze de 
hamaşamentele paraşutei. Prin hublou, văzu pentru o clipă cerul 
tulburător de întunecat. Trebui să se ţină puternic de scaunul 
pliant ca să nu cadă pe spate, apoi, brusc, îl învălui fumul 
înecăcios şi abia atunci realiză concret că fuseseră loviți. 

David încercă să desluşească ce se petrece în jurul lui. 
Dunăreanu, datorită fumului, părea doar o umbră: se căznea să 
deschidă trapa. Deasupra lui, ca nişte săbii subţiri, flăcări gălbui 
străpungeau fumul compact, când negru, când albăstrui. 

— Desfă clama! 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le mai auzi. In clipa 
următoare un şuierat asurzitor crescu în intensitate şi David avu 
senzaţia că şuieratul acela strident îi pătrunde în creier şi-i 
paralizează toate intenţiile. Încercă să se târască spre trapă, 
deşi cel mai bun lucru ar fi fost să stea nemişcat — ameţit de 
mirosul aburilor de benzină — şi să ţină ochii închişi, cit mai 
strâns. Uneori, zgomotul din apropiere devenea atât de 
puternic, incit, paradoxal, nu-l mai auzea. In schimb, putea 
percepe respiraţia lui Dunăreanu care se chinuia să desfacă 
clamele trapei. Totul se petrecea îngrozitor de încet, ca şi cum 
timpul, speriat de şuieratul sălbatec al aerului, şi-ar fi încetat 
mersul perfid. Un val de aer rece îl făcu să-şi revină. In sfârşit 
Dunăreanu deschisese trapa. Se târî într-acolo, deşi pardoseala 
de scânduri din jurul trapei era învăluită în flăcări. II cuprinse o 
frică animalică, sudoarea rece de pe frunte îi curgea în ochi, nu 
mai vedea nici trapa, nici bara de care ar fi trebuit să agaţe 
cârligul paraşutei. Starea de vomă îl durea fizic, iar zvăcniturile 
tâmplelor le simţea undeva, nelocalizat precis: când în creier, 
când în piept, când în stomac. Cu mişcări mecanice căută 
maneta de deschidere a paraşutei. O găsi. Bucuros că o găsise, 
se moleşi din nou şi trebui să-şi muşte buzele să nu aţipească. 
Cu o ultimă sforţare se smuci înainte şi un val de aer rece îl izbi 
în faţă. Înseamnă să trapa e prin apropiere, gândi. Se mai smuci 
o dată, căzu înainte şi se rostogoli în gol. Stomacul i se strânse 
în gâtlej, nu reuşi să respire şi plutind în nimic ar fi vrut ca 
această legănare ameţitoare să nu se mai sfârșească niciodată. 
Pe urmă se trezi brusc şi se încordă din toată fiinţa: trase de 


maneta de deschidere a paraşutei. Avu senzaţia că se rupsese 
ceva din el, apoi o smucitură puternică, dureroasă îl zgudui, 
cordoanele paraşutei se întinseră ca un arc şi căderea în gol se 
transformă într-o legănare lentă de balansoar. 

David răsuflă adânc: aerul rece îi năvăli în plămâni şi-l îmbătă: 
ameţit, privi în jur: luna se mişca pe cer, puzderia de stele 
sclipeau, iar jos, pământul părea răsturnat. Nu departe de el 
descoperi o ciupercă albă: din cauza lunii părea luminată. Îşi roti 
privirea în jur şi se smuci ca să poată cuprinde întreaga zare: 
departe, la stânga, descoperi trupul burduhănos al lui Savoia 
Marchetti. |n urma lui, o coamă luminoasă, învolburată, întunecă 
pentru o clipă luna, pe urmă o explozie urmată de bubuituri 
înfundate îl înştiinţă că avionul ajunsese la sol. 

Cimpul de sub el se înclină din nou, apoi se întinse ca un 
cearşaf: la câteva sute de metri, cealaltă paraşută se agăţă de 
crengile unui copac. În clipa aceea se izbi şi el de pământ: o 
durere ascuţită îl străfulgeră în piciorul rănit, apoi paraşuta îl târî 
peste nişte tufişuri uscate. Când în cele din urmă rămase 
nemişcat se văzu înconjurat de soldaţi germani cu armele 
aţintite spre el. 

— Luaţi-l şi pe celălalt! ordonă un plutonier. 


DUPĂ CE AMÂNDOI fură instalaţi în camion, înconjurați de 
soldaţi, David căută privirile lui Dunăreanu, dar acesta stătea cu 
capul aplecat în jos, privindu-şi genunchii pe care îşi rezemase 
braţele. Probabil e rănit, gândi David şi privi spre subofiţerul 
care se aşezase în faţa lui: era un neamt blond, bine hrănit, cu 
însemnele SS-ului la petliţe. Era trecut de 40 de ani, avea ochii 
încercănaţi. 

David era convins că nu vor fi duşi la execuţie: dacă ar fi fost 
vorba de aşa ceva, ar fi fost împuşcaţi pe loc fără nicio 
ceremonie. Trei ani luptase alături de ei, îi cunoştea bine. După 
ce plutonierul dădu ordin unor soldaţi să cerceteze avionul 
doborât, făcu semn şoferului. Maşina porni greoi, drumul 
forestier era îngust, înaintau cu viteză redusă. Şoferul, obişnuit 
cu incursiuni de noapte, aprindea rar farurile, şi atunci, umbrele 
copacilor, deformate, păreau nebănuit de mari. 


— Vorbeşti germana? îl întrebă subofiţerul pe David: acesta 
arătă spre Dunăreanu. 

— El e specialist. Scrie şi versuri pe nemţeşte. 

Ofiţerul schimbă locul cu un soldat şi se aşeză în faţa lui 
Dunăreanu. 

— Român? 

— Da. 

— De ce aţi fost paraşutaţi la noi? 

— Unde la dumneavoastră? 

— În spatele frontului nostru. 

— N-am fost paraşutaţi. Aţi doborât avionul în care eram şi am 
sărit cu paraşuta. 

— Ce a căutat avionul în spatele frontului nostru? 

— Ne-am rătăcit. Dacă aţi fi controlat avionul, probabil v-aţi fi 
dat seama că nu avea niciun ceas de bord. A fost scos de mult 
din circulaţie. Noi îl foloseam la transport de zarzavaturi pentru 
bucătăria unui regiment. 

— Sunt convins că în curând o să uiţi de zarzavaturi şi o să fii 
mai cuviincios. 

— Am ajuns aici din cauza celor doi cai albi, domnule 
subofițer, îi spuse David. 

— Ce spune dumnealui? întrebă plutonierul. 

Dunăreanu răspunse cu întârziere. 

— Că îi pare rău după zarzavaturi. El, arătă spre David, e 
bucătarul şef al regimentului. 


ÎN BIROUL DE CAMPANIE al colonelului von Seiharth era 
semiîntuneric: încăperea era luminată de o lampă de petrol 
numărul 9, probabil luată de la ţărani. Ferestrele camuflate cu 
hârtie albastră dădeau biroului o înfăţişare tristă. Numai 
mobilele rechiziţionate, formate din scaune desperecheate şi o 
masă simplă de bucătărie, acoperită tot cu hârtie albastră, 
aduceau puţină culoare. Peretele din spatele biroului colonelului 
era dominat de un portret al lui Hitler îmbrăcat în uniformă, fără 
grade, fără decoraţii. 

Von Seiharth fusese trezit din somn: sub uniformă se 
întrezărea o pijama maro cu dungi albe. Părul şi-l aranjase cu 
palma, dar cârlionţii rebeli stăteau aiurea, ca nişte antene. In 


faţa colonelului, prăfuit, aşa cum venise de pe drum, stătea în 
poziţie de drepţi subofiţerul care îi capturase pe cei doi ofiţeri 
români. 

— la spune-mi, de ce m-ai trezit? 

— Trebuie să vă raportez, domnule colonel, că bateriile 
antiaeriene din pădure au doborât un avion românesc. 

Colonelul privi sever spre subofițer. 

— Asta puteam afla şi mâine dimineaţă. 

— Aveţi dreptate, domnule colonel, dar din avion s-au salvat 
doi ofiţeri români. Cei de la antiaeriană mi-au interzis să-i 
împuşc pe loc. Mi-au ordonat să-i aduc aici şi să vă raportez 
imediat. 

— Cine de la antiaeriană? 

— Un căpitan tânăr cu părul roşcat. S-a prezentat, dar nu i-am 
reţinut numele. 

— Harthmann? 

— Aşa ceva, domnule colonel. 

— Cu asta ar fi trebuit să începi. Acum nu mai îmi pare rău că 
am fost trezit. 

— Eu am avut alte instrucţiuni. Să nu iau prizonieri. 

— Asta în general, domnule feldveber. Ofițerii ne pot da 
informaţii. Pentru că ştii şi dumneata, dincolo se pregăteşte 
ceva. Unde sunt? 

— l-am închis în dormitorul acela neterminat. 

— Foarte bine. Va trebui să anunţăm şi eşalonul superior. 

Colonelul începu să învârtă manivela telefonului de campanie. 

— Alo, aici colonelul von Seiharth. Vreau să vorbesc cu 
Libelula... 


BARACA IN CARE AU FOST ÎNCHIŞI Dunăreanu şi David 
mirosea încă a răşină de brad, a lemn verde şi clei. Scândurile 
erau noi, umede, împestriţate cu noduri maronii şi cei care o 
construiseră nu dăduseră dovadă de preciziune prusacă: ici, 
colo, scândurile nu se suprapuneau şi foarte puţine erau 
încheiate la vinclu. Pardoseala, tot din scânduri, era plină de 
rumeguş, ceea ce dovedea că baraca fusese ridicată numai cu 
câteva zile în urmă. De altfel, nici paturile suprapuse nu aveau 
saltele sau pături: abia urmau să fie mobilate. 


îndată ce se închise uşa în urma lor, Dunăreanu verifică 
baraca la lumina unei brichete. 

— Aştia cred că vor ierna aici. 

— De unde constatarea aceasta categorică? 

— Ţi-am spus că am avut o şcoală bună la Turda. Cei care vor 
să plece nu construiesc. Şi baraca e nouă. Cred că ai observat 
că nu ne-au cazat la hotel? 

David nu era pus pe vorbă: era încă ameţit de aburii de 
benzină din avion, de legănarea aceea între cer şi pământ. Pipăi 
orbeşte un pat, se întinse pe scândurile tari, dar nu reuşi să 
închidă ochii. De ce dracu l-a ales Dunăreanu tocmai pe el să-l 
însoţească? Acolo pe malul râului, cu ostaşii lui, se simţea bine, 
în siguranţă. 

— Ai putea să-mi spui ora? 

Dunăreanu îşi aprinse din nou bricheta: 

— Două şi zece. 

La două şi zece pe malul Mureşului se dormea. Dinspre râu se 
auzea clipocitul apei şi dinspre zăvoi pregătirile de plecare ale 
rațelor sălbatice. De ce şi unde pleacă, şi cum reuşesc să se 
întoarcă mereu în acelaşi loc? Din generaţie în generaţie. 

De undeva, de departe, se auzeau Împuşcături răzlețe. 

Dimineaţa, David se trezi înţepenit: încercă să-şi schimbe 
poziţia pe scânduri şi atunci îl descoperi pe Dunăreanu cocoţat 
pe o masă, cercetând curtea prin geamul prevăzut cu gratii: 

— Tu chiar n-ai dormit? 

— Ţi-am spus doar: somnul mă oboseşte. 

— Şi vezi ceva interesant? 

— Nu se vede nimic. 

— Ţi-am spus că medicii ţi-au eliberat un certificat fals. 

Dunăreanu nu-i răspunse: căuta să se menţină în echilibru în 
vârful picioarelor. David inventarie şi el încăperea; fără îndoială 
era proiectată pentru un dormitor. 

— Dacă ne-ar da şi de mâncare am trăi destul de bine aici. 

— Vorbeşti prostii. Peste trei zile trebuie să fim la Buru. 

— Optimismul tău de paradă îmi face greață. Eu mă simt bine 
aici. Dacă vezi pe cineva spune-i să-mi aducă o saltea. 

— Tu confunzi baraca asta cu un hotel. 

— Cu unul de tranzit. Tu peste trei zile vrei să fii la Buru. Ne 
ţin ăștia încă trei zile? Ar fi tâmpiţi! De ce ar avea nevoie de 


prizonieri în retragere? Să ne hrănească, să utilizeze câţiva 
soldaţi pentru pază? 

Dunăreanu îi răspunse fără să se întoarcă spre el: 

— Tu uiţi un lucru foarte important: nu ne-au împuşcat până 
acum pentru că morţi nu valorăm nici doi bani. 

— Şi vii suntem o comoară pentru ei. 

— Până când speră că le putem furniza informaţii, da. 

— Şi crezi că ei au nevoie de trei zile să-şi dea seama că nu le 
suntem de folos? 

— Asta depinde de noi. Şi în trei zile se pot întâmpla foarte 
multe lucruri. Dacă aş putea să mă înalţ încă puţin... 

— Dacă pui vestonul sub picioare, n-ajunge? 

— De când eşti cu mine ai devenit şi tu inteligent, îşi scoase 
vestonul şi-l puse sub cizme. 

— Ei? întrebă David şi-şi potrivi braţele sub ceafă. Nu părea 
foarte curios de ce ar putea să vadă Dunăreanu. 

Dunăreanu îşi lipi nasul de geam: 

— Se vede o clădire de piatră şi un drum presărat cu pietriş. 

David plescăi din buze: 

— Păcat. 

— De ce păcat? întrebă Dunăreanu mirat. 

— Pietrişul scârţâie. 

Dunăreanu se ridică din nou în vârful picioarelor. 

— Cred că suntem într-o cazarmă. Un fel de cazarmă. Lângă 
clădirea de piatră e o gheretă. Santinela nu se vede. Ba da. A 
apărut. Face ocolul clădirii. Poarta e spre dreapta. 

— Şi dincolo de poartă, ce-i? 

— Nu se vede până acolo. 

— Cu vederea ta nici nu mă mir. E vreo mişcare? 

— Un soldat mătură în faţa clădirii de piatră. 

— Asta e bine. 

— De ce e bine? 

— Pentru că îmi place curăţenia. De afară se auzi huruitul unui 
camion. Dar asta ce mai e? 

— Soseşte un camion. Poate e chiar cel cu care ne-au adus şi 
pe noi. 

— Mai bine camion decât cai albi. 


DUPĂ PRIMELE ÎNTREBĂRI, colonelul von Seiharth îşi dădu 
seama că ofiţerul din faţa lui n-o să spună nimic, încercă să-şi 
păstreze calmul. Chiar îi zâmbi. 

— Vasăzică nu vreţi să vorbiţi? 

David căută privirile colonelului: 

— Cred că interpretaţi greşit tăcerea mea. Dacă m-aţi întreba 
de alimentarea unui regiment, de probleme de aprovizionare a 
bucătăriilor de campanie, v-aş răspunde cu mare plăcere. De 
exemplu, acum, în sezonul de toamnă, aprovizionarea se face 
mult mai greu. Eu totuşi am reuşit să fac rost de un avion pentru 
transportarea zarzavaturilor. 

— Nu probleme de bucătărie mă interesează. Asta în primul 
rând. In al doilea rând n-aş vrea să mă socotiți tâmpit. În 
rămăşiţele avionului nu s-a găsit nici urmă de zarzavaturi. N-aţi 
fost destul de inteligenţi să puneţi în avion şi un coş de morcovi. 
Poate aţi fi reuşit să mă induceţi în eroare. Nu erau decât 
paraşute, o staţie de emisie-recepţie şi arme. Atât. Eu v-aş 
sfătui totuşi să daţi o declaraţie în legătură cu misiunea 
dumneavoastră, răspunzând la întrebările pe care le-am 
formulat. La prânz sosesc cei de la regiment, şi lor, pot să jur, o 
să le spuneţi totul. Sunt specialişti în anchetă. În faţa lor vorbesc 
şi pietrele. 

— Dacă au ce spune. 

Colonelul îşi privi unghiile ca să câştige timp: 

— vă pun din nou întrebările. După răspunsurile pe care le 
veţi da vom hotărî ce vom face cu dumneavoastră. Rămâneţi în 
viaţă sau vă instalaţi în faţa plutonului de execuţie. 

— In faţa plutonului sunt sigur că nu vom ajunge. 

— Inseamnă că v-aţi răzgândit şi veţi răspunde la întrebări. 

— Nu, domnule colonel. Spuneam că nu vom ajunge în faţa 
plutonului pentru că ar fi păcat să risipiţi atât de multe gloanţe. 
Pentru execuţie ajunge un singur glonte în ceafă. Am asistat la 
câteva execuţii efectuate de dumneavoastră. 

— Am senzaţia că-mi pierd timpul cu dumneata, totuşi îmi voi 
face datoria: repet întrebările: ce rost au pregătirile de 
anvergură de dincolo de râu? 

— Credeţi că statul-major comunică planurile lui secrete unui 
bucătar? Dacă vreţi neapărat un răspuns pot inventa unul. 


— Vă rog inventaţi unul. Poate termenul „inventa“ vă convine 
mai mult decât, să spunem. Înaltă trădare. Vorbesc suficient de 
deschis. Nu? 

— Suficient, domnule colonel. Exerciţiile de dincolo de râu se 
fac în vederea parăzilor prilejuite de căsătoria comandantului cu 
fata unui cârciUmar. 

— Probabil sunteţi convins că aveţi haz. Nu aţi spus o glumă, 
ci v-aţi semnat sentinţa. Poate prietenul dumitale e mai deştept. 

David se grăbi să-i răspundă: 

— E mult mai deştept. 

— În sensul că o să vorbească, preciză von Seiharth. 

— S-ar putea. Îi place să vorbească. Vorbeşte chiar şi în somn. 
Nici n-am putut să dorm din cauza lui. A 

O santinelă îl readuse pe David în baracă. In uşă îl îmbrânci, 
apoi se întoarse spre Dunăreanu: 

— Dumneata. 

Cu mişcări încete, Dunăreanu îşi luă vestonul de pe masa din 
faţa ferestrei şi începu să se îmbrace. 

— Cum e ancheta? 

— Apă de trandafir, îi răspunse David şi, leneş, se întinse pe 
prici. 

— N-am întrebat cum miroase. Câţi sunt? 

— Unul singur. 

— Asta e bine. 

— Ruhe” interveni santinela şi-l prinse pe Dunăreanu de braţ. 
La prima mişcare dubioasă trag. 

Arătă spre puşca-mitralieră pe care o ţinea în mină ca pe un 
baston. 


BIROUL COLONELULUI VON SEIHARTH era cazon: nu numai 
pentru că încăperea era nouă, construită din scânduri crude 
abia rihtuite la gater, ci şi pentru faptul că Otto von Seiharth era 
adeptul simplităţii, un model de modestie. Născut într-o familie 
scăpătată în care titlul de nobleţe era mai apreciat decât valorile 
materiale, Otto von Seiharth învățase să-şi poarte sărăcia cu 
demnitate. 


1 Linişte ! 


La şcoală, răsfoind catalogul, profesorul de matematică îl 
chemase la tablă: 

— Seiharth. 

— Von Seiharth, herr profesor. 

Profesorul, un mucalit îndrăgostit de cifre, îi respecta dorinţa, 
dar îi spunea cu o nuanţă de ironie. 

— Cu notele pe care le ai, von Seiharth, ai putea foarte uşor 
să renunţi la titlul de nobleţe. 

Partidul Naţional Socialist nu i-a cerut să renunţe la titlurile 
nobiliare, ci dimpotrivă, datorită originii, înaintă rapid pe 
treptele sociale. Ajunse şeful partidului dintr-un orăşel din 
Bavaria, pe urmă, datorită caracterului său intransigent, ne 
înduplecător avansase repede în postul de gav/eiter. După 
„Noaptea cuţitelor lungi“ fusese însărcinat cu epurările din 
armată. Modest, nu s-a înfruptat din averile celor scoşi din 
Wehrmacht şi a fost apreciat ca atare. l-a răsărit steaua odată 
cu izbucnirea războiului: s-a prezentat voluntar pe front, a fost 
rănit de două ori în Polonia, apoi s-a distins în luptele din vest. 
Cu toate articolele scrise despre el, cu toate decoraţiile primite, 
Otto von Seiharth a rămas un militar modest. Poate şi pentru 
faptul că nu avusese niciodată calităţile unui adevărat prusac. 
Era pur şi simplu util. 

Pe frontul din est, la Kiev, unde fusese încartiruit în clădirile 
Sovietelor, von Seiharth îşi amenajă o reşedinţă cazonă: scoase 
mobilele grele din încăperi, nu-şi păstră decât un birou simplu 
acoperit cu postav verde. Exagerând, dăduse chiar ordin să se 
scoată tapetul şi pereţii să fie daţi cu var. Camarazii îi imputau 
această falsă modestie, îl socoteau chiar carierist. Von Seiharth 
însă nu era nici modest, nici carierist: era pur şi simplu militar, 
poate vanitos şi nemulţumit că nu fusese suficient remarcat. 
După Stalingrad înţelese că războiul nu mai poate fi câştigat 
decât cu armele noi, anunţate pompos de Führer, sau printr-un 
miracol. Şi Wehrmachtul, învățase în cei cinci ani de război, 
furnizase suficiente miracole: ocuparea Franţei în câteva 
săptămâni, raidurile submarinelor, folosirea miraculoasă a 
tancurilor. Dar tot miracolul a fost şi renunţarea la luptă a lui 
von Paulus. Înţelese că orice activitate lăturalnică, individuală 
nu mai ajuta cu nimic la refacerea Wehrmachtului. Ca soldat 
însă îşi îndeplinea corect datoria, era împotriva lamentărilor. În 


primăvara lui '43 scăpase din marea încercuire de pe Don. Acest 
fapt îi întări convingerea că are o stea. 

Studiind hărţile, orice ofiţer şi-ar fi putut da seama că 
retragerile de pe întinsele stepe, scurtarea liniei frontului au 
rămas singurele garanţii ale unei supravieţuiri a armatelor 
germane. Un front scurt, sprijinit pe masivul Carpaţilor. leşirea 
României din Axă, intrarea ei în război de partea aliaţilor a 
spulberat însă şi această ultimă şansă, deşi, în primele zile după 
23 August, nu fusese chiar atât de alarmat: sperase într-o 
pasivitate de lungă durată, în tergiversări. Nu intuise vitalitatea 
unui popor pe care-l credea secătuit, iar acum marile mişcări de 
trupe de dincolo de Mureş îl nelinişteau şi mai mult. Ştia că, 
izgoniți de la poalele Carpaţilor, nu mai putea urma decât 
dezastrul: stepa maghiară nu mai oferea niciun ajutor geografic. 

Bănuia că sarcina de a salva materialul de război se datora 
unui fapt concret, şi anume, pregătirilor de încercuire ale 
românilor. De câteva zile era informat de mişcările de trupe de 
dincolo de Mureş, de unele manevre care nu puteau să nu-l 
îngrijoreze; 

Cei doi ofiţeri capturați l-ar fi putut informa concret. Pe tânărul 
care refuzase orice informaţie, dacă n-ar fi anunţat regimentul, 
l-ar fi împuşcat pe loc. Ar fi fost păcat să mai piardă vremea cu 
el. Aştepta nerăbdător vizita celuilalt, poate era mai rezonabil. 

Dunăreanu fu introdus în birou fără ceremonie. Von Seiharth îl 
primi milităreşte, în picioare; îl măsură din creştet până în tălpi 
cu o uşoară undă de invidie. Se vedea pe el însuşi în urmă cu 
douăzeci de ani avansat „Hauptmann“, dar în evidenţa 
matricolă era doar „instructor“, aşa cum prevedea acordul de la 
Versailles. 

— Luaţi loc, domnule căpitan. 

Dunăreanu îşi bătu abia perceptibil călcâiele. 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

Aşteptă ca neamţul să se aşeze, abia după aceea luă şi el loc 
pe marginea unui scaun fără spătar. 

Von Seiharth îl mai cercetă o dată. 

— Bănuiesc că dumneavoastră sunteţi ofiţer de carieră. Ştiţi 
că e război şi că în război viaţa unui soldat valorează foarte 
puţin. 

— Ştiu, răspunse scurt Dunăreanu. 


Politeţea colonelului îi confirmă convingerea că el nu valora 
decât viu. Se miră însă că acesta nu trecea direct la anchetă. 
Venind spre clădirea de piatră îşi pregătise câteva răspunsuri cu 
două înţelesuri, să poată prelungi discuţia cât mai mult, spre a 
se orienta ce ar fi de făcut. Ştia că mai târziu, dacă tăcea, putea 
fi predat unui subofițer sau unui grup care să-l ancheteze. O 
evadare nu avea şansă decât acum, la început, când nu era pus 
încă sub pază severă. 

Colonelul continuă: 

— In schimb, pentru fiecare individ în parte viaţa înseamnă 
totul. Pentru dumneavoastră oricum războiul s-a terminat. 
Trebuie să recunoaşteţi că sunteţi un prizonier, un individ 
oarecare. 

— Vreţi să spuneţi că pentru mine viaţa înseamnă totul. 

— Exact. 

Dunăreanu privi fereastra, îngândurat, întrebându-se dacă pe 
acolo ar putea ieşi. 

— Vreţi să-mi oferiţi un târg? 

— „Târg“ e un cuvânt urât, zâmbi colonelul. Aş vrea mai 
degrabă să încheiem o înţelegere. 

— Şi conform acestei înţelegeri eu ce ar trebui să dau? 

— O declaraţie. O simplă declaraţie. 

îşi dădu seama că nu putea părăsi biroul decât pe uşa pe care 
intrase. Dar acolo, pe verandă, aştepta santinela. 

— Şi ce ar trebui să cuprindă declaraţia? 

— Dumneavoastră sunteţi militar, ştiţi foarte bine despre ce 
este vorba. Orice serviciu adus Wermachtului este răsplătit. În 
cazul de faţă în loc să apăreţi în faţa unui pluton de execuţie aţi 
putea fi considerat un simplu prizonier. Şi asta nu e putin.. 

| se păru ciudat că nu văzuse soldaţi prin curte. De ce o fi 
venit atunci camionul? Să-i transporte pe ei? Unde? Se încruntă, 
ca ofiţerul din faţa lui să creadă că se concentrează: 

— Fără îndoială nu e greu de ales între plutonul de execuţie şi 
un statut de prizonier. V-am întrebat ce ar trebui să cuprindă 
declaraţia pe care mi-aţi cerut-o? 

— Ne-ar interesa pregătirile de dincolo de Mureş. Care e 
semnificaţia mişcărilor de trupe din ultimele zile. 

— De fapt ce-mi cereţi dumneavoastră se numeşte trădare. 

— Şi cuvântul acesta este urât. E vorba de simple informaţii. 


— Şi de unde aţi şti că informaţiile mele n-ar fi false? 

Colonelul zâmbi din nou. 

— Noi oricum ştim câte ceva. Dar asta, desigur, pentru 
dumneavoastră contează mai puţin. Ceea ce este valoros e 
faptul că eu vă ofer o şansă. La vârsta dumneavoastră aveţi încă 
viaţa în faţă. Şi din păcate omul nu are decât o singură viaţă. 

— Conştiinţa e tot una singură. 

— Dar valorează mult mai puţin decât viaţa. 

De afară se auzea ralantiul camionului venit de curând. 

— Poate ar fi bine să pun totul pe hârtie. 

Colonelul zâmbi pentru a treia oară: 

— Bănuiam că o să ne înţelegem. 

Deschise sertarul biroului şi scoase de acolo o hârtie albă, 
ministerială. Dunăreanu întinse mâna după hârtie şi apucă 
braţul colonelului. Acesta, surprins din cauza smuciturii 
grosolane, nici nu-şi dădu seama ce se întâmplă cu el. 
Dunăreanu îl trase peste birou, se auzi puternic pocnind rotula 
umărului, braţul lui von Seiharth căzu inert şi încă înainte de a 
putea scoate un țipăt Dunăreanu îi astupă gura cu palma. 
Colonelul se dezmetici când ofiţerul român i se lăsă cu toată 
greutatea pe pieptul plin cu decoraţii. li simţi genunchii chiar în 
dreptul inimii şi se congestionă la faţă. 

Dunăreanu îl dezarmă şi împinse ţeava rece a revolverului la 
rădăcina nasului. 

— Vă daţi seama, domnule colonel, că nu am ce pierde. Chiar 
dacă aş fi dat declaraţia tot aş fi ajuns în faţa unui pluton de 
execuţie sau, rafinat cum sunteţi, m-aţi fi împuşcat în ceafă. 
Cunosc perfect metodele. Mai ştiu că am fost condamnat la 
moarte în clipa când am fost arestat. La cea mai mică 
împotrivire trag. Tot m-aş plictisi singur în iad. 

Cu o mişcare rapidă smulse perdeaua de la fereastră şi astupă 
gura colonelului. 

— Dezbrăcarea! Urgent! 


CULCAT IN PATUL CU MIROS DE RĂŞINĂ David se miră cât de 
puţine amintiri i-au rămas din Roşiorii de Vede: o stradă mereu 
umbrită de niște arţari groşi, o casă imensă data cu var, o 
marchiză cu sticle colorate. Când bătea soarele, chema 


ordonanța: „Ce cămaşă am, Gheorghe?“ „Roşie“ răspundea 
ordonanța, şi el se muta cu un pas mai la stânga. „Acum?“ 
„Acum verde.“ Din marchiză se revărsau în curte nişte trepte 
prea mari ca să coboare sau să urce pe ele. Gheorghe îl 
învățase să coboare de-a-ndăratelea şi să se sprijine și cu 
mâinile. Taică-su, văzându-l în patru labe, se răstise la el: 

— Mă! Asta-i om, nu câine! Dacă nu-l înveţi să meargă ca 
oamenii, te bag la carceră. 

Maică-sa, măcinată de o boală necunoscută, zăcea mai tot 
timpul în, pat. Rar, când o lăsau durerile, îl lua cu ea la plimbare. 
Mergeau cu birja până în apropierea parcului comunal, se 
aşezau pe o bancă chiar în faţa chioşcului dulgherii din lemn alb 
de mesteacăn şi ascultau fanfara regimentului. Din fanfară îşi 
amintea numai de dirijor: un plutonier gras, care mânuia cu o 
dexteritate uluitoare un baston lung, împodobit cu ţinte şi 
franjuri. 

îi rămăsese în minte şi o prietenă a maică-sii, doamna Palivăţ, 
o femeie durdulie, nevasta unui maior mereu încruntat care-şi 
pierdea solda la cărţi. Doamna Palivăţ venea în vizită în fiecare 
vineri, ordonanța o servea cu şerbet de trandafiri şi apă rece 
scoasă din puț. Gheorghe îi ţinea scaunul când se aşeza, apoi îi 
aducea din dulapul din bucătărie şerveţel de damasc, scrobit 
atât de tare că nu se putea folosi. Mircea i-a tăiat o dată toţi 
nasturii de la pardesiu şi a fost obligat să stea cu faţa la colţ. Din 
ziua aceea în fiecare vineri se ascundea în tufişurile din grădină 
să nu dea ochii cu ea. Ordonanţa o imita perfect: 

— Auzi, dragă, ieri Gabi a pornit cu trei aşi. Potul era mare, 
Gabi avea şansa să se refacă. Cere două cărţi. Şi ce crezi că 
primeşte? Doi valeţi. Stăteam în spatele lui şi mă rugam lui 
dumnezeu să prindă şi ceilalţi cărţi. Sunt o tâmpită! N-ar fi 
trebuit să mă rog. Locotenentul acela tânăr, care-şi suge mereu 
dinţii, a prins patru decari. Nu-l mai chem niciodată pe 
dumnezeu să joace pocher cu noi. 

Stând cu mâinile sub ceafă lui David i se păru că ancheta lui 
Dunăreanu durează prea mult. Işi reproşă chiar că-i spusese 
neamţului că tovarăşului său îi place să vorbească. Imbecilul l-o 
fi crezut şi acum insistă. Povestea cu zarzavaturile a fost ideea 
lui Dunăreanu. Probabil, acum îi explică cum se pun murăturile 
la români. Zâmbi la acest gând; nu-l supăra decât faptul că 


şoferul camionului lăsase motorul la ralanti şi din cauza 
huruitului nu putea percepe din curte niciun zgomot. Cu motorul 
oprit ar fi putut auzi paşii pe pietrişul aleilor, trântirea unei uşi. 
Fără îndoială nemţii erau la ananghie dacă au început să fabrice 
şoferi pe bandă rulantă: şoferi care ştiu să tragă de volan şi să 
mânuiască pedalele. Atât. Pe front avusese şi el un şofer instruit 
într-o singură noapte: in zadar i-a explicat că motorul în ralanti 
consumă la fel de multă benzină ca în timpul unei curse, acesta 
nu învățase să oprească motorul. 

— Îl încălzesc greu şi bateria-i pe sfârşite, îi răspunsese. 

Oare de ce pe front toate bateriile erau pe sfârşite? Nu rareori 
împinsese şi el un camion împotmolit în noroaie până la 
genunchi. Dar de ce nu se întoarce Dunăreanu? Chinuit de 
această întrebare se ridică din pat şi se duse la masa de sub 
fereastră. Îşi puse vestonul sub cizme ca să ajungă până la 
primul ochi al ferestrei şi reuşi să vadă clădirea de piatră. Lingă 
uşă, rezemată de perete, santinela care îl însoţise şi pe el îşi 
ţinea faţa ia soare. Era un soare zgârcit, abia ridicat până la 
înălţimea clădirii. Mai la stânga descoperi şi camionul, un 
Daimler de cinci tone, fără prelată. | se păru acelaşi cu cel care-i 
adusese azi-noapte din pădure. Şoferul stătea rezemat de aripa 
din faţă şi fuma liniştit. Aştepta pe cineva. Se auzi scârţâitul 
unei uşi şi in cerdacul clădirii de piatră apăru un ofiţer german. 
Santinela de lingă uşă îl simţi, se întoarse spre ofiţer, dar nu-l 
mai văzu decât coborând treptele cerdacului. Cu toate astea îl 
salută scurt şi-şi aranjă cascheta. Neamţul se îndreptă cu paşi 
hotărâți spre şofer. Lui David acest mers legănat i se păru 
cunoscut. Îl recunoscu pe Dunăreanu când acesta ceru foc 
şoferului. Dar şoferul nu mai reuşi să-şi scoată chibriturile din 
buzunar: un pumn puternic îi săltă bărbia. Se lovi de portiera 
camionului apoi se chirci şi căzu cu faţa la pământ. Dar când 
urcă Dunăreanu la volan? Camionul porni în salturi, tuşind, apoi 
prinse viteză. Se dezmetici şi santinela. Scoase pistolul- 
mitralieră de pe umăr, trase o rafală, dar camionul intrase deja 
cu botul în barieră de la poartă. 

David cobori de pe masă, îşi îmbrăcă vestonul şi se întinse pe 
pat. Neavând nimic mai bun de făcut începu să numere nodurile 
din scândurile patului suprapus. In clipa aceea răsună şi toaca 
de alarmă. 


DUNĂREANU AUZI ŞI EL sunetul metalic şi apăsă pe 
accelerator: ştia că nemţii vor porni în urmărirea lui, dar avea 
suficient timp până se vor aranja în coloană. La prima bifurcaţie 
instinctiv viră spre dreapta, în direcţia pădurii. Uniforma îl 
strângea la umeri, când schimbase hainele cu anchetatorul chiar 
voise să-i reproşeze că nu s-a dezvoltat îndeajuns. Îl încălzea o 
bucurie lăuntrică: totul a mers mult mai uşor decât şi-a 
imaginat. Colonelul. A fost luat prin surprindere, nu se aşteptase 
să fie atacat chiar în biroul lui, cu santinela la uşă. lar camionul 
parcă ar fi venit special pentru el. De şofer îi părea rău: îl lovise 
puternic, şi acum avea falangele degetelor amorţite, dar nu 
putuse risca. 

îşi aduse aminte de David şi se întrebă ce se va întâmpla cu 
el. Era convins că n-o să-l împuşte imediat: puteau face asta 
când aveau doi prizonieri, ca să-l sperie pe cel rămas în viaţă. 
Acum nu-l aveau decât pe David, vor încerca să stoarcă date de 
la el. Era convins că David va trage de timp: era suficient de 
rezistent să nu cedeze la presiuni. Adâncit în gânduri fu cât pe 
ce să vireze în şanţ: redresă volanul in ultima clipă şi Daim/eru/ 
gâfâi ca un tuberculos. 

De după o cotitură apăru în faţa lui un Mercedes mic, 
decapotat. Hotări într-o secundă: îi tăie calea. Mercedesul frână 
chiar în botul camionului, şoferul, un sergent cu păr ondulat, 
începu să înjure, apoi când îi văzu gradele lui Dunăreanu începu 
să tuşească: 

— De ce nu ţineţi dreapta, domnule colonel? şi abia după 
aceea luă poziţie regulamentară şi-l salută: Heil Hitler. Nu vedeţi 
că drumul e îngust? 

Dunăreanu îl privi sever, ca şi cum şoferul ar fi fost vinovat, şi 
nu el. 

— De când conduci, mă imbecilule? 

— De doisprezece ani, domnule colonel. Sunt şofer de 
profesie. Vreţi să-mi eliberaţi drumul? 

— Dar unde te grăbeşti? 

— Sunt şoferul personal al domnului colonel Otto von Seiharth. 

— Acum un sfert de oră au intrat tancurile româneşti în 
colonia lui. Arătă spre camion. Urcă! 


— Mai bine întoarcem maşina mică, propuse nehotărât şoferul 
convins că ofiţerul din faţa lui are o misiune urgentă. Aleargă 
mai repede. 

Colonelul în loc să-l aprobe, scoase pistolul îndreptându-l spre 
el. Şoferul se sperie. Cu paşi nesiguri pomi spre camion şi urcă 
la volan. Aşteptă să urce şi colonelul. 

Acesta însă îi trânti portiera... 

— Ce mai stai? 

Şoferul ambreiă şi porni în marşarier să aibă loc să ocolească 
Mercedesul. In dreptul lui Dunăreanu se aplecă spre el și strigă 
să fie auzit: 

— Am să raportez la Divizie! 

Şoferul intenţionat zgârie aripile maşinii mici, apoi apăsă pe 
accelerator. Dispăru după cotitură. Dunăreanu urcă la volanul 
Mercedesului şi porni înapoi pe drumul deja cunoscut. Încă 
înainte de bifurcaţie văzu un nor de praf, apoi desluşi două 
camioane pline cu soldaţi. 

Coti spre dreapta, să le facă loc, pe urmă, liniştit, îşi continuă 
drumul. Fără îndoială cei din camion erau urmăritorii lui. 

Santinela de la poarta taberei  recunoscu maşina 
comandantului şi se dădu la o parte ca Fritz să nu-l] calce. Fiind 
şoferul lui Seiharth, îşi permitea să facă glume proaste: pe 
vreme de ploaie căuta băltoacele să-şi stropească camarazii sau 
îi speria claxonând ca un bezmetic. Maşina trecu prin faţa lui în 
viteză, nu avu timp să-l scuipe pe Fritz, şi-l urmări cum acesta 
cu un viraj brusc întoarse maşina şi se opri în faţa barăcii unde 
era închis celălalt prizonier. Santinela de la baracă salută 
regulamentar şi se miră că un colonel neamţ îl ţinteşte cu 
pistolul. 

Dunăreanu îi luă arma şi-l îmbrânci: santinela căzu în 
genunchi, se ridică şi dispăru repede după baracă. 

Uşa nu era închisă decât cu un cârlig: Dunăreanu îl ridică din 
belciug şi deschise uşa cu piciorul. David se feri la timp, apoi 
goni după Dunăreanu. 

Santinela de la poartă nu se dezmetici decât când maşina 
ajunse în dreptul ei şi-l descoperi pe prizonierul român lângă 
colonel: era însă prea târziu ca să poată lua vreo măsură. Totuşi 
trase o rafală cu pistolul-mitralieră, mai mult dintr-un sentiment 


de neputinţă, apoi alergă spre placa de fier aninată de gheretă 
şi începu s-o bată cu un piron. 

Când îşi întoarse din nou privirile în direcţia unde dispăruse 
maşina, nu mai văzu decât un nor de praf scânteind în bătaia 
soarelui. 


DAVID SAVURĂ AERUL RECE care-i răcorea fruntea şi se lăsă 
leneş pe spătarul de piele al scaunului: din cauza vitezei, pentru 
câteva clipe avu senzaţia că se leagănă în chingile paraşutei. 
Trase cu ochiul spre Dunărean u: acesta părea încruntat, 
preocupat să ocolească gropile lăsate de şenilele tancurilor. 

Nu întoarseră capul decât când se stinseră toate zgomotele în 
urma lor. Din cauza coamei de praf nu se vedeau decât vârfurile 
copacilor care împrejmuiau şoseaua. 

— Ai venit mult mai repede decât aş fi bănuit, spuse David 
privind drumul accidentat. 

— Mă flatezi, îi răspunse Dunăreanu fără să-şi ia privirile de pe 
parbrizul murdar. 

Alături de Dunăreanu. David îşi recăpătă sentimentul 
siguranţei. Deveni cel dintotdeauna. 

— Marţi de obicei sunt darnic, îi zâmbi David. E ziua mea 
norocoasă. 

— Şi dacă n-aş fi venit? 

— Nu se putea să nu vii! M-aş fi plictisit acolo. Ştii de ce nu mi- 
a plăcut dormitorul? 

— Pentru că n-ai avut aşternutuuri. 

— Nu sunt chiar atât de răsfăţat. Sub duşumea mişunau 
şobolanii. Dacă m-aş fi concentrat aş fi putut să-i număr. 

— Dar ce ai împotriva rozătoarelor? 

— Absolut nimic. Dar unde apar ele se duce dracului 
şandramaua. 

— După câte am înţeles nu voiai să fii în corabia care se 
scufundă. 

— Nu. 

La bifurca ţie, Dunăreanu coti spre stânga. Departe, învăluite 
în păcla albicioasă a unui nor zdrenţuit, se întrezăreau dealurile 
Turzii: erau încă verzi. 


Ajunşi pe şoseaua naţională descoperiră pe lingă indicatoarele 
vechi unele noi, improvizate, cu inscripţii maghiare şi nemţeşti. 

— S-au organizat bine băieţii, deşi sunt convinşi că îm vor 
rămâne multă vreme aici. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că n-au scos indicatoarele româneşti. 

David nu comentă observaţia. Închise ochii. Pe stepele întinse 
ale Ucrainei nemţii când au pus indicatoarele lor gotice le-au 
desfiinţat pe cele vechi. Apoi însă, localnicii au schimbat 
direcţiile indicatoarelor şi săptămâni întregi regimentele în 
retragere nu s-au putut regrupa. 

— Bănuieşti încotro ne îndreptăm? întrebă Dunăreanu pe 
neaşteptate. 

— Spre Câmpia Turzii. 

— Eşti perspicace. Te vedeam cu ochii închişi, savurând aerul, 
şi am fost convins că picoteşti. A 

— Cu pleoapele lăsate văd mult mai bine. Imi imaginez chiar 
şi restaurantul cu nume de pisică. Ţie-ţi plac cârnaţii oltenești? 

Dunăreanu înghiţi în sec. 

— În clipa de faţă aş mânca. Şi pietre. 

— Şi pun pariu că le-ai digera. Ştii de ce mi-e frică? 

— Dacă-mi spui, aflu. 

— Mi-e teamă să nu fi dispărut şi chelnerul. 

— Dar cine a mai dispărut? 

— Nu ni s-a spus că cei din Buru au fost suprimaţi? 

— Ne-au spus asta ca pe o probabilitate. A pierde legătura 
radio nu înseamnă neapărat că nu mai există. Şi în orice caz nu 
există nicio legătură între ei şi chelner. Ei sunt la Buru, iar 
chelnerul la Câmpia Turzii. 

— Dar existăm probabilitate ca chelnerul să fie arestat, sau să 
aibă crampe şi să nu fie la local? 

— Există. Dar avem suficient timp să ne văităm după. Ce nu-l 
găsim. 

— Bineînţeles. Dar toată afacerea a pornit cu stângul. 

Domnul colonel Crăciun n-a prevăzut o mulţime de lucruri. 
Primul: că avionul poate fi doborât. Al doilea: că în. Loc să ne 
căţărăm pe munte să cădem prizonieri. Al treilea: că nemţii ne 
vor buzunări şi vom rămâne fără parale. Sau crezi că chelnerul 
ne va da pe datorie? 


— Am bani. Am găsit în uniforma pe care o port. 

— Nu te ştiam atât de meticulos. 

— Trebuia să controlez dacă am actele colonelului la mine. 
Cine ştie unde va trebui să mă legitimez. 

— Cred că te-au avansat căpitan pe merit. 

Prunii care însoțeau şoseaua aveau crengile rupte, 

— Au trecut militari pe aici, constată Dunăreanu. 

David nu-i răspunse: continua să ţină ochii închişi, mirosul 
începutului de toamnă îi umplea nările şi abia acum, în bătaia 
plăcută a vântului, se simţea într-adevăr liber. Când, cocoţat pe 
scaun, îl văzuse pentru prima oară pe Dunăreanu apărând în 
uniformă germană, ar fi vrut să chiuie, dar avusese suficientă 
forţă să se abţină: din clipa aceea ştiuse că nu va mai sta mult 
timp în baracă, îşi imputase că-l lăsase pe Dunăreanu să 
hotărască soarta amândurora. O singură clipă se gândise cm nu 
i-ar fi fost greu să-l suprime pe colonel în timpul anchetei, când 
acesta se foise în jurul lui. Dar, ştiind santinela în faţa uşii, 
rămăsese nemişcat pe scaun. Nu cunoştea regulamentul 
taberei, bănuia doar că, fiind nou înfiinţată, nu avea încă nimic 
stabilit precis. Chiar faptul că fuseseră închişi într-un dormitor 
neterminat era un indiciu în această privinţă. Dar nici 
Dunăreanu nu avusese mai multe date decât el şi totuşi a 
acţionat. De fapt, din cauza lipsei lui de iniţiativă, Dunăreanu n- 
a avut altă alternativă. Era curios să afle cum a procedat, cum a 
schimbat camionul pe o maşină mică, cum a reuşit să se 
întoarcă într-un timp record în tabără, periclitându-şi viaţa a 
doua oară, dar socotea că nu era momentul cel mai prielnic 
pentru o asemenea discuţie. 

Depăşiră câteva convoaie militare maghiare, dar soldaţii 
înarmaţi cu steguleţe roşii şi albe, pentru dirijarea circulaţiei, nu 
le făcură niciun semn să oprească. 

— Poate n-ar fi rău să-ţi scoţi totuşi vestonul românesc, îi 
spuse Dunăreanu după ce-l măsură din priviri. După cum vezi, 
aici sunt mai la modă cele ungureşti. 

Lui David îi fu ciudă că nu se gândise primul la acest lucru: îşi 
scoase vestonul şi rămase într-o cămaşă kaki cu mâneci scurte. 
Se strânse pe banchetă, ca parbrizul să-l ferească de vânt. 


La intrarea în oraş, jandarmii maghiari ridicară mâinile în 
semn de salut: Dunăreanu le răspunse la fel şi le zâmbi larg ca 
unor prieteni. 

— Nădejdea lor e numai în nemti. 

— Şi tu, în uniformă de colonel german, le asiguri viitorul. 

Străbătând străzile, prima observaţie pe care o făcură 
amândoi era aceea că ocuparea oraşului de către horthyşti n-a 
alterat cu nimic viaţa de zi cu zi. Cu patru ani în urmă, după 
dictatul de la Viena, trupele ungureşti care au ocupat Ardealul 
de Nord îi obligaseră pe comercianţi să schimbe firmele 
magazinelor, şi noii primari ordonaseră rebotezarea străzilor. 

— Nici despre aliatul cel mai important nu ne-a vorbit Crăciun. 

— Care aliat? întrebă David. 

— Populaţia oraşului. Ea totdeauna va fi de partea noastră. 

— Eu am dedus asta. 

— Inseamnă că am plecat în misiune cu un tovarăş deştept. 

Pe o stradă lăturalnică, Dunăreanu trase lingă trotuar şi se 
întoarse spre David. 

— Cred că am ajuns la destinaţie. 

— Exagerezi. Abia am ajuns în Câmpia Turzii. 

— Ca primă etapă, asta e destinaţia. 

David se uită în jur, cu speranţa să găsească firma 
restaurantului. 

— Probabil mi-am pierdut simţul orientării. Nu văd nicăieri 
„Pisica Albastră“. 

— Doar n-ai vrea să te duc în cămaşă la restaurant? 

— Atunci dă-mi bani să-mi cumpăr un costum. Sau un veston 
măcar. 

— Chiar atât de mulţi bani nu am. Banii ne trebuiesc pentru 
cârnaţii olteneşti. Te duci şi-ţi faci rost de haine. 

— Şi cu maşina ce facem? 

— O abandonăm. Fără îndoială, semnalmentele, numărul, 
marca au fost anunţate tuturor posturilor de control. Ei speră să 
ne găsească şi pe noi în maşină. Şi am convingerea că, dacă 
ajungem din nou în faţa colonelului, acesta n-o să mai fie 
politicos cu noi. 

— Şi fără maşină cum ajungem la Buru? 

— Asta vom afla de la chelnerul cu părul alb. Dar de pe acum 
bănuiesc că vom merge cu trenul. 


— E cel mai comod, spuse David cu o uşoară nuanţă ironică: 
ne ducem, cumpărăm bilete şi facem deplasarea. 

— N-ai înţeles. Probabil vom folosi un tren de marfă din Triaj. 
Eu, pentru orice eventualitate fac o prospectare acolo. 

— Nu-i mai bine să aflăm întâi părerea ospătarului? 

— Am spus „pentru orice eventualitate“. 

— Şi unde ne întâlnim? 

— La „Pisica Albastră“. La opt, când începe să se întunece. 

Dunăreanu cobori din maşină şi trânti portiera. Spre mirarea 
lui, David se înghesui lângă volan. 

— Tu nu cobori? 

— Nu. Mă duc să-mi fac rost de haine. Şi coborând dintr-o 
maşină mică am mai multă prestanţă. 

— Numai să nu uiţi că maşina e urmărită. 

— Nicio grijă: cu memoria stau bine. 

Porni motorul şi apăsă pe accelerator. 

Dunăreanu privi lung după el, apoi porni agale spre centrul 
oraşului: străzile i se păreau mai mici, mai meschine ca în 
copilărie, când venea destul de des cu părinţii să viziteze un 
unchi care lucra la fabrica de sirmă. Unchiul îi era antipatic 
pentru că vorbea tare, pentru că avea un neg chiar în vârful 
nasului şi nişte sprâncene lungi, stufoase. Dar nu numai pentru 
asta nu-l plăcea: îl auzise odată spunând despre el că-i nereușit. 
Ani de zile a ţinut minte fraza: „Cum dracu aţi făcut un copii atât 
de nereuşit“? Se întrebase pe atunci ce era nereuşit la el: avea 
două mâini ca toţi ceilalţi copii, două picioare, nas, ochi, urechi 
ca toată lumea. Taică-su încercă să-l liniştească: „Ghiţă a 
glumit, te iubeşte ca pe copiii lui. Zice aşa, pentru că eşti mai 
slăbuţ. Are dreptate maică-ta când spune că eşti mofturos la 
mâncare“. 

îl trezi la realitate huruitul unui camion militar maghiar care 
hodorogea pe caldarâm: era un Csepel de 5 tone, cu prelata 
peticită. In colţul străzii, un ostaş maghiar, cu un steguleţ alb în 
mină, dirijă camionul spre Viişoara. 

în Piaţa Mare descoperi o patrulă care tocmai legitima un 
militar german. Instinctiv se lipi de zidul unei case şi privi în jur: 
o săgeată indicatoare orienta trecătorii spre primul adăpost. Pe 
săgeată era trecută şi capacitatea adăpostului: 35 de persoane. 


în faţa lui, de pe o consolă, atârna firma unui magazin de 
confecţii: Marius Abrudan. Fără să se gândească prea mult intră 
în magazin. În uniformă germană nu mai era în siguranţă. ÎI 
întâmpină un vânzător chel, cu faţa plină de vinişoare albăstrii. 
Purta ochelarii pe frunte, ca un contabil. Îl întrebă în germană: 

— Cu ce vă servim, domnule colonel? 

Dunăreanu cercetă magazinul, apoi arătă spre nişte costume 
înşirate pe umeraşe. 

— M-ar interesa un costum. 

Vânzătorul îi zâmbi complice: 

— Acum sunt la modă costumele civile. Foarte mulţi ofiţeri de- 
ai dumneavoastră se aprovizionează la noi. Ce număr purtaţi? 

Dunăreanu se prefăcu că nu înţelege. Aluzia. Răspunse doar la 
întrebare. 

— Cincizeci şi patru. 

în magazin, în afară de vânzătorul chel mai era o femeie 
grasă, înşurubată în scaunul rotativ de la casă. Purta şi ea 
ochelari şi croşeta. Vânzătorul ocoli tejgheaua, trecu cu degetul 
arătător peste umeraşele unor costume, apoi alese unul 
cenuşiu. 

— Griul ăsta e mai puţin bătător la ochi şi-i stofă bună, de 
lână. Sau vreţi unul mai uşor, domnule colonel? | 

— Nu, nu, se grăbi să-i răspundă Dunăreanu. Asta cred că e 
ceea ce îmi trebuie. Pot să-l încerc? 

— Bineînţeles. Arătă spre o cabină mascată de o perdea. 

Dunăreanu se retrase în cabină, dar nu trase perdeaua în 
întregime, voia să vadă dacă nu pătrunde cumva patrula şi în 
magazin. Vânzătorul, rezemat de tejghea, îşi curăța lentilele 
ochelarilor în poala halatului. 

Costumul cenuşiu nu venea chiar turnat, dar nu arăta rău. 
Dunăreanu ieşi din cabină şi se privi în oglindă. Vânzătorul se 
apropie şi, profesional, îi aranjă haina pe umeri. 

— Nu e prea închisă? întrebă Dunăreanu. 

— Nu mi se pare, domnule colonel. 

— Totuşi aş vrea să-mi arătaţi unul cu o nuanţă mai deschisă. 

— La numărul dumneavoastră nu mai avem altul. 

Dunăreanu mai aruncă o privire în oglindă. 

— Aş putea să-l văd şi la lumină? Am banii şi actele în 
uniformă. 


— Vă rog, domnule ofiţer. Şi fiţi liniştit, noi nu furăm. Sublinie 
cuvântul „noi”. 

Calm, cu paşi măsuraţi, Dunăreanu ieşi în stradă şi dispăru 
printre trecători. 


DAVID OPRI MAŞINA în faţa unei tinichigerii de pe o stradă 
aproape pustie, desfundată. Fusese să prospecteze drumul spre 
Triaj, ar fi vrut să-şi procure o uniformă de muncitor la căile 
ferate. Îmbrăcat în uniforma lor ar fi fost mult mai puţin bătător 
la ochi şi s-ar fi mişcat mai în voie. Cei de la căile ferate erau 
legitimaţi mai rar, poliţia şi patrulele militare ştiau că sunt 
mobilizați pe loc, chiar dacă erau mai tineri. Restul tinerilor se 
refugiaseră mai spre sud, dincolo de Târnăveni, imediat după 
invazia maghiară, de teama unei recrutări forţate. 

Dar nu mai avea timp de pierdut. Hotărî să-şi facă rost de 
haine civile cu orice preţ. Rezemat de portiera maşinii aştepta 
un trecător: bani nu avea, nu putea oferi în schimbul hainei 
decât maşina, un Mercedes în bună stare, proprietatea 
Wermachtului, pe care un cumpărător isteţ ar fi putut-o păstra 
până după război. 

Ochi un cetăţean înalt cu haine cenuşii uzate, dar tocmai 
atunci, din partea cealaltă a străzii apăru o căruţă trasă de doi 
cai. David nu mai voia să piardă prilejul: tăie calea cetăţeanului. 

— Nu vă supăraţi, domnule. Aş vrea să vă cumpăr haina. Vă 
dau o maşină pentru ea. 

Arătă spre Mercedes. Cetăţeanul vru să-l ocolească. 

— Lasă-mă în pace, domnule! ŞI pentru că David îl prinse de 
umăr, începu să ţipe după ajutor. 

In clipa aceea ajunse căruţa în dreptul lor. Căruţaşul, * o 
matahală îmbrăcată într-o scurtă de piele, sări de pe capră. Se 
apropie ameninţător de David. Cetăţeanul cu haine cenuşii 
profită de intervenţia căruţaşului şi începu să alerge. Paşii îi 
sunau ca o toacă pe trotuar. 

— Vasăzică atacăm oamenii în plină zi? sâsâi printre dinţi 
matahala. Privi spre pantalonii kaki ai lui David şi începu să 
rânjească: Pun pariu că eşti dezertor. 

— Pierzi pariul, îi zâmbi David. 

— Pariul s-ar putea. Dar pe tine nu! 


r 


Vru să atace brusc, prin surprindere, dar nu reuşi decât să-şi 
întindă mâinile înainte. David îi înhăţă braţul şi exact cum îl 
săltase şi Dunăreanu acolo, în curtea şcolii, îl trase spre el: 
matahala se pomeni cu picioarele proiectate spre cer, apoi, 
după o voltă spectaculoasă, se pomeni aruncat pe caldarâm. 
Marginea rigolei amplifică durerea, căruţaşul se chirci şi rămase 
nemişcat. Se trezi când David i-i scotea scurta de piele, dar nu 
avu forţa să se împotrivească. 

— lartă-mă prietene, se scuză David după ce probă scurta de 
piele. Dar sunt convins că haina pe care mi-o împrumuţi e 
singurul tău gest patriotic. 

Din atelierul de tinichigerie apărură câţiva muncitori. Cu un 
singur salt, David se aruncă la volan şi demară în viteză. 


DAVID ABANDONA MAŞINA chiar în centrul oraşului, în 
apropierea unui parc. Cobori cu nonşalanţă şi, ca să pară cât 
mai degajat, îşi vâri mâinile în buzunarele scurtei de piele. Spre 
surprinderea lui, buzunarele erau doldora de bani. Nu îndrăzni 
însă să-i numere în stradă. Porni agale în căutarea 
restaurantului „Pisica Albastră“. Se opri o clipă şi-şi aruncă 
privirile îndărăt să vadă dacă nu depăşise cumva localul şi, spre 
uimirea lui, văzu că maşină pe care abia o abandonase era 
înconjurată de ostaşi germani. Grăbi pasul, încercând să se 
îndepărteze cât mai mult de teamă să nu fie legitimat. Ajunse în 
dreptul unei bisericuțe şi intră. Nici dacă ar fi căutat n-ar fi putut 
găsi o ascunzătoare mai potrivită. Cui i-ar fi trecut prin minte să 
caute un militar paraşutat într-un locaş sfânt? îşi alese un loc 
mai ferit, în spatele unui stâlp. In afară de el nu mai erau în 
biserică decât vreo patru femei mai în vârstă şi un copil mic, ras 
în cap, care se foia în jurul maică-sii. Uneori rămânea împietrit şi 
privea fascinat frescele de pe tavan. David îi urmări privirile şi 
descoperi un apostol bărbos, care semăna leit cu un prieten de 
familie. Era chiar un fel de rudă prin alianţă. David îşi aduse 
aminte şi de numele lui: Vasile Mărcuş. Ori de câte ori trecea pe 
la ei şi se încingea la vorbă, scotea din buzunarul de sus al 
vestonului fotografia unui bărbat chel cu ochi mici de viezure. 

— Uitaţi-vă, domnilor, la fotografia asta. Cu acest individ a 
fugit nevasta mea. De ce? 


Nu găsea răspuns, dar repeta des întrebarea: de ce, de ce? 
Era un bărbat astmatic, plicticos, cu barba mereu murdară de 
mâncare, dar cu ochi senini, frumoşi. Dacă nu se discuta despre 
fuga nevesti-sii, tăcea: privea îngândurat colţurile camerei, 
crăpăturile din tavan. Pentru el niciun alt subiect nu merita 
discutat, fie el şi pregătirile de război ale Germaniei sau 
descoperirea sulfamidei. În schimb, ştia să ofteze ca nimeni 
altul. Privindu-l pe apostolul din tavan se întrebă şi David: într- 
adevăr, de ce i-o fi fugit nevasta cu chelul? în general viaţa era 
plină de neprevăzut: nici el nu şi-ar fi imaginat că va fi obligat să 
se refugieze într-o biserică. 

îşi consultă ceasul: lipseau câteva minute până la opt. Mai 
privi o dată spre apostolul din tavan ca şi cum ar fi vrut să-şi ia 
rămas bun de la el şi ieşi în stradă. Din cauza camuflajului, 
feţele trecătorilor nu se mai distingeau, păreau spălăcite ca 
frescele din biserică. Mergea încet, precaut, ciulindu-şi urechile 
la orice zgomot de paşi mai apăsaţi. În dreptul unei ferestre 
deschise îl izbi mirosul dulceag de levănţică. În copilărie mirosul 
acesta i se părea cel mai odios: fiecare cămaşă curată, fiecare 
paltonaş, dar şi cearşafurile scoase proaspăt din dulap miroseau 
a levănţică. Impovărat de amintiri coti colţul şi descoperi firma 
restaurantului. Intră cu capul plecat ca şi cum ar fi intrat în 
biserică şi rămase lângă uşă să-l caute din priviri pe chelnerul cu 
părul alb. Erau doi: unul mai tânăr, cu tâmplele încărunţite şi cel 
de-al doilea, mai în vârstă, cu o coamă mare alb-gălbuie. Mai 
rămase câteva clipe la uşă să depisteze unde serveşte bătrânul. 
Il urmări şi brusc îi veni să râdă: la o masă de lângă orchestră îl 
descoperi pe Dunăreanu îmbrăcat în haine civile. Cu paşi 
legănaţi se apropie de el şi se aşeză la masă. 

— Îmi permiteţi? 

Dunăreanu ridică privirea şi aprobă cu o uşoară înclinare a 
capului. Chelnerul tocmai îi adusese o porţie de cârnaţi 
olteneşti. Se uită nemulţumit la noul venit, * apoi căută privirile 
lui Dunăreanu, dar acesta era preocupat de cârnaţi. 

— Tot din astea, comandă David şi arătă spre farfuria lui 
Dunăreanu. Două porţii, rumeniţi puţin, să rămână zemoşi şi o 
sticlă de vin. Un vin sec. Chelnerul îşi făcu de lucru la masă, 
pentru a primi încuviințarea lui Dunăreanu. Acesta clipi spre el şi 
făcu semn din cap că totul e în regulă. Chelnerul plecă totuşi 


nemulţumit. Dunăreanu gustă din cârnaţi şi abia după aceea se 
întoarse spre David. 

— De ce ai comandat vin? Am banii numărați. 

— Eşti un adevărat gospodar. Eu încă nu mi-am numărat banii, 
dar fii liniştit, am destui. 

Dunăreanu se forţă să nu zâmbească. 

— Dar şi tu eşti chivernisit. De unde ai scurta asta de piele? 

— Am luat-o cu împrumut. Arătă cu bărbia în direcţia unde a 
dispărut chelnerul. Ai discutat cu el? 

— Încă nu. l-am comandat o porţie de cârnaţi oltenești, s-a 
uitat mirat la mine şi mi-a adus o listă de bucate. La început am 
fost convins că n-a înţeles parola, că nu e omul nostru. Pe urmă 
am răsfoit lista de bucate şi am găsit un bileţel în ea. Urcaţi în 
camera 12. Ce-ar mai fi trebuit să discut cu el? 

— Înseamnă că „Pisica Albastră“ e şi hotel. 

— Asta ar fi trebuit să constaţi înainte de a intra aici. Ţi-am 
vorbit odată despre importanţa prospectării. Vezi perdeaua 
aceea? arătă cu bărbia spre peretele opus. Acolo e un separeu. 
Dar nu e folosit decât la ocazii mari, dacă vine primarul sau 
comandantul militar al oraşului. Nu are altă ieşire. Uşa batantă 
pe unde a dispărut chelnerul, sper că l-ai urmărit, duce în 
bucătărie şi spre coridorul unde sunt W.C.-urile. La capătul 
scărilor e o scară de serviciu care duce la etaj. Unde, nu ştiu 
precis. Cum ai intrat în local fără să-i cunoşti topografia? 

— N-am avut timp de prospectare. Când am ajuns în centru, 
am abandonat maşina şi a trebuit imediat s-o întind. Am 
observat însă împrejurimile. La doi paşi e o biserică cu o uşă 
fără broască. Se poate înnopta şi acolo. Dar e plictisitor să-ţi 
petreci noaptea cu 40 de sfinţi care te privesc de pe pereţi. Luă 
un cârnăcior din farfuria lui Dunăreanu. Când am ajuns în faţa 
localului era deja întuneric. Cum e Triajul? 

Dunăreanu nu-i răspunse imediat: aşteptă să treacă doi 
indivizi care îşi căutau loc. 

— N-am putut pătrunde. E păzit de nemți. 

— Şi crezi că la noapte nu va fi păzit? 

— Tocmai de aceea, de ce să risc să pătrund de două ori? 

— Mai înainte m-ai lămurit de importanţa prospectării. 


— Faptul că am constatat că e împresurat de soldaţi, şi pe 
întreaga lungime a gardului sunt santinele, îmi arată ce am de 
făcut. 

— inseamnă că discuţia cu chelnerul e obligatorie. Vrei să stau 
eu de vorbă cu el? 

— Nu. Tu eşti agresiv. 

Chelnerul aduse vinul şi porţia dublă de cârnăciori; Dunăreanu 
ridică lista de bucate de pe masă şi, ca şi cum ar fi studiat-o, 
spuse în şoaptă: 

— De unde luăm cheia de la camera 12? 

— Vă duc eu prin uşa din spate, după program. 

— Ce fel de program? întrebă curios David. 

— Avem o cântăreaţă. De altfel o să locuiţi la ea. 

Să nu pară discuţia prea lungă, Dunăreanu ceru cu voce tare 
un sifon. 

David începu să înfulece. Spuse cu gura plină: 

— Am uitat să-ţi mulţumesc. 

— Ce să-mi mulţumeşti? 

— Pentru că m-ai învăţat figura aceea de judo. Ştii; prietenul 
meu nu mi-a oferit jacheta pe gratis. Intâi a trebuit să-l învăţ să 
facă tumba. 

— Mi-am imaginat că ai făcut circ. 

David îşi lăsă privirile în farfurie. 

— Dar tu de ce te-ai îmbrăcat civil? Grai mult mai impunător în 
uniformă. 

— Pentru că aşa cum am prevăzut, s-a dat alarmă. Toţi ofiţerii 
germani sunt legitimaţi. Cu actele colonelului von Seiharth m-ar 
fi arestat prima patrulă. Dai cred că şi chelnerul ar fi avut 
suspiciunii. 

— Ai dreptate. 

După un sfert de oră, şeful orchestrei anunţă programul 
artistic: din cauza aplauzelor nu auziră decât numele mic al 
cântăreţei: lulia. Vacarmul crescu şi mai mult când, din spatele 
unor perdele, aruncând bezele, apăru o femeie între două 
vârste, cu şolduri mari, fardată ostentativ. Făcu plecăciuni până, 
se stinseră aplauzele, apoi începu să cânte: avea voce răguşită, 
încerca s-o imite pe Zarah Leander, lungind exagerat vocalele. 
Primul cântec îl dedică nemților din restaurant, un s/ow-fox la 
modă, Lili Marlen. Ofițerii germani, masaţi la o masă lungă, 


amenajată special pentru ei, sâsâiau, să se facă linişte, să nu se 
audă zgomotul tacâmurilor, apoi, când se sfârşi melodia, 
aplaudară zgomotos. Cântăreaţa le mulţumi  reverenţios, 
aplecându-se în faţă, lăsând să i se vadă sânii mari, adunaţi într- 
un sutien negru cu dantele. După ce se făcu linişte din nou, 
atacă tangouri vechi, legănându-se languros, numai din şolduri, 
în timp ce cu mâinile încrucişate pe piept îşi mângâia umerii goi, 
rotunzi ca nişte mingi. Clienţii o priveau lacomi şi când cobori de 
pe estradă în sală, printre mese. Se auzi un murmur printre 
consumatori. Din când în când lulia se aşeza pe genunchiul unui 
client, ca şi cum ar fi vrut să-i cânte numai lui, apoi cu paşi 
mărunți, de dans, se strecura spre o altă masă. 

Vinul era sec, puţin chiar acrişor, dar mirosea a strugure. 

— Avem cazare bună, îi şopti David lui Dunăreanu fără să 
scape din ochi evoluţia cântăreţei. Păcat de cei doi decari. 

— Vorbeşti în bobote, ridică Dunăreanu privirile din farfurie. 

— Inseamnă că trebuie să-ţi traduc, zâmbi David. Decarul 
înseamnă zece. Are doi de zece în plus. 

— Zece ani şi zece kilograme. 

Dunăreanu abia acum pricepu aluzia: 

— Te pricepi la femei. 

— Ce să fac. M-am specializat. Uite, arătă cu bărbia spre 
scenă. Tanti vorbeşte cu chelnerul. 

Intr-adevăr, chelnerul profitând de pauza dintre două cântece 
îi şopti ceva la ureche. 

— Probabil i-a vorbit de noi, continuă David. Poate n-ar fi fost 
rău să discute după program. Acum probabil se va uita încoace. 

Se înşelă: cântăreaţa atacă o nouă melodie, apoi cobori din 
nou în sală şi se aşeză la masa nemților. Unul dintre ei, înalt, cu 
părul roşu, îi oferi un pahar de şampanie. Ea aşteptă partea 
orchestrală a melodiei, apoi dădu paharul peste cap. Nemţii o 
aplaudară din nou. 


ÎNAINTE DE MIEZUL NOPŢII chelnerul apăru cu nota de plată 
apoi le făcu semn să-l urmeze. leşiră din local prin uşa folosită 
de chelner şi urcară scara de serviciu până la etajul întâi. 
Chelnerul deschise uşa unei camere de la capătul coridorului şi 
intrară toţi trei. Se vedea că ospătarul nu era pentru prima oară 


în camera cântăreţei: se orientă pe întuneric, ocoli o masă şi 
câteva scaune, ajunse, la pat şi aprinse veioza de pe noptieră. 
Primul lucru pe care-l observă Dunăreanu era faptul că rulourile 
de camuflaj nu erau trase. Putea fi un semnal pentru cineva de 
pe stradă, dar nu spuse nimic ospătarului. Cercetă cu atenţie 
încăperea: era o cameră joasă, specifică de hotel, cu un pat lat 
cu schelet metalic, cu o masă rotundă la mijloc, cu scaune 
tapisate: pereţii erau acoperiţi cu fotografiile cântăreţei, cu 
diferite afişe pe care numele ei era subliniat cu un creion roşu: 
lulia Hudac. 

Chelnerul îi conduse spre o nişă mascată cu o draperie, în 
spatele ei, cântăreaţa îşi improvizase o garderobă: pe bare de 
metal fixate în pereţi se înşirau o mulţime de umeraşe cu fel de 
fel de rochii decoltate şi cu rufărie intimă. Chelnerul, ca unul de- 
al casei, îşi croi loc printre umeraşe şi deschise o uşă mascată 
cu tapet, introducându-i într-o încăpere ciudată, triunghiulară, 
goală. Intr-un colţ doar, adunată sul, se afla o saltea. 

— Provizoriu o să locuiţi aici. 

— Şi cântăreaţa? 

— Să nu vă faceţi griji. E discretă şi ne-a ajutat de foarte multe 
ori. Şi, ceea ce e mai important, e în afară de orice bănuială. 

Dunăreanu îl prinse de braţ: 

— Dar, spune-mi, ce interes are domnişoara lulia să primească 
în gazdă indivizi suspecți? 

Chelnerul rămase surprins de întrebare. 

— Adevărul e că nici eu nu ştiu de ce. Dar nici nu sunt curios 
să aflu. Mi-a fost prezentată ca om de legătură pentru cazare. 
Mai multe nici eu nu ştiu despre ea. 

Dunăreanu ridică privirile spre ospătar: avea faţa ridată şi 
ochii roşii de nesomn. 

— Ascultă, prietene. Noi am vrea să ajungem la Buru. 

— Ce vreţi să faceţi vă priveşte personal. 

— Nu e chiar aşa. Cu cine va trebui să iau legătura? Poate cu 
domnişoara lulia? 

— Cu ea sigur nu. Ea asigură numai cazarea. 

— Şi atunci cu cine să vorbesc? 

— Nu ştiu. 

— Foarte bine, dar răspunde-mi la o altă întrebare: dumneata 
de unde ştiai că trebuie să venim, că trebuie să ne cazezi? 


— Asta nu pot să vă spun. 

— Trebuie să ne spui. Dacă cineva a fost anunţat de sosirea 
noastră, probabil că i-au comunicat şi ce anume trebuie să 
facem. 

— Spuneaţi că vreţi să mergeţi la Buru. 

— Exact. Dar cum şi în ce fel o ştie numai el. 

— Am să-l întreb. 

— E mai bine dacă îl întrebăm noi. Noi punem mai bine 
întrebările. 

— N-am nimic împotrivă. Cunoaşteţi oraşul? 

— Da. 

— Atunci totul e în regulă. În fiecare zi între zece şi 
unsprezece îl găsiţi pe podul cel nou. E îmbrăcat în uniforma 
căilor ferate. Îl întrebaţi dacă aşteaptă pe cineva. 

O să vă întrebe cât e ora. Îi spuneţi, indiferent de oră, zece fix. 
Pe mine, deşi mă ştie de vreo doisprezece ani, au mă ia în 
seamă dacă nu-i spun parola. Noapte bună. 


RĂMAŞI SINGURI ÎN ÎNCĂPERE, Dunăreanu cercetă cu atenţie 
noua lor locuinţă. Cămăruţa fusese folosită probabil ca depozit 
de materiale; nu avea nici măcar fereastră de aerisire. 

— Nu-mi place camera asta, spuse după ce ciocăni şi pereţii. 
Are o singură intrare. 

— Poate vrei să spui că are o singură ieşire, îi răspunse David. 

— E acelaşi lucru. Ce ai observat în camera cântăreţei? 

— Poze, afişe şi rochii. Cam atât. 

— Putin. 

— Vrei să-ţi descriu mobilele? 

— Nu. 

— Aa, ştiu la ce te referi. Fereastra care dădea în stradă nu 
avea camuflajul tras. În orice caz, în locul chelnerului eu n-aş fi 
aprins lumina. Dar probabil nu şi-a dat seama. L-am urmărit cu 
atenţie. Sper că lulia să nu fie chiar atât de imprudentă. Şi dacă 
vrei să mă întrebi ce părere am despre locuinţa noastră, îţi pot 
răspunde: îmi place mai mult decât baraca nemților. 

— Bravo. Mi-ai răspuns ca Gâgă: „Mai bine bogat şi sănătos 
decât sărac şi bolnav“. Mie nu-mi place aici. Şi, în general, n-am 
încredere în femei. 


— Îţi răspund tot în stil Gâgă: prefer o femeie decât un neamt. 
Dar asta e o chestie de gust. Ţi-e somn? 

— Nu. 

— Nici mie. Când nu puteam dormi pe front chemam câte un 
ostaş şi-l puneam să-mi povestească viaţa. Ştii că viaţa fiecărui 
om e interesantă? 

— lţi descopăr mereu alte calităţi. De ce ţi se pare fiecare 
viaţă interesantă? 

— Pentru că niciuna nu seamănă cu alta. Doi ţărani, de 
exemplu, din aceeaşi comună, cu aceleaşi interese au destine 
diferite, privesc altfel lumea înconjurătoare, au alte păreri 
despre prietenie, despre dragoste, despre moarte. 

Din camera de alături se auzi zgomot, apoi prin crăpătura uşii 
mascate năvăli în încăpere o dâră subţire de lumină. Dunăreanu 
îşi ciuli urechile. 

— Nici ea n-a tras ruloul de camuflaj. 

Brusc uşa tapetată se dădu în lături şi, proiectată pe rochii, 
apăru cântăreaţa. Era transpirată, fardul i se spălăcise pe faţă, 
părea mult mai bătrână: 

— Aveţi un foc? 

David se scotoci în buzunare după chibrituri: 

— Poftim, domnişoară. 

Cântăreaţa mulţumi cu o uşoară înclinare a capului, pufăi de 
câteva ori, apoi îi cercetă pe cei doi bărbaţi din faţa ei: 

— Mi s-a spus că o să am chiriaşi. Cât o să staţi aici. 

— Nu ştiu precis, îi răspunse Dunăreanu. In orice caz sperăm 
să nu vă deranjăm prea mult. 

— Şi eu sper. 

Se retrase fără să salute şi trase uşa după ea. Din încăperea 
alăturată i se auzeau paşii. Tocurile ascuţite sunau strident pe 
duşumea. Dunăreanu căută privirile lui David. 

— Poate n-ar fi fost rău să-i spui de camuflaj. 

— Special n-am pomenit, ca să-i pot face o vizită.’ 

Tuşi sec, ca înaintea unui pas hotărâtor, apoi împinse uşa 
tapetată şi se strecură printre rochii în camera ei. 

Cântăreaţa stătea în dreptul ferestrei şi fuma. 

— Nu vă supăraţi, domnişoară, n-ar fi bine să întindeţi ruloul 
de camuflaj? 


— Dacă vă e frică, poftim. Trase de şnurul sulului şi hârtia 
albastră se desfăşură zgomotos. Acum v-aţi liniştit. 

— Da, domnişoară. 

Şi pentru că nu schiţă niciun gest care să fi sugerat că ar vrea 
să se retragă, cântăreaţa făcu un pas spre el. 

— Aş vrea să vă dau şi eu un sfat: ori de câte ori treceţi în 
camera mea bateţi la uşă, pentru că s-ar putea să fiu 
dezbrăcată, s-ar putea să am vizitatori sau, cine ştie, aş vrea 
pur şi simplu să fiu singură. 

Vă rog să mă scuzaţi. 

— Ce altceva aş putea face? Nu eşti vinovat dumneata, ci 
Statul-Major. 

— Nu înţeleg... holbă ochii David. 

— Nici nu mă miră. Armata n-a inclus în programul de instruire 
al soldaţilor codul manierelor elegante. Probabil nici asta nu ştiţi 
ce este: o disciplină ca matematica, fizica sau geografia. In 
codul acesta înveţi cum să te porţi cu femeile şi multe, multe 
altele. 

— De ce credeţi că sunt soldat? 

— După pantaloni. 

Cântăreaţa nu era deloc proastă cum şi-o imaginase când o 
văzuse pentru prima oară în local, legănându-şi şoldurile. În 
orice caz avea spirit de observaţie. 

— Am primit pantalonii de la un fraţi întors de pe front. 

— Nu mă interesează istoria pantalonilor. 

David îşi permise un zâmbet seducător: 

— Îmi permiteţi să mă prezint? 

— Nu. Prefer să nu vă cunosc. Nici nu vreau să ştiu că aţi 
locuit aici. A mai locuit odată la mine un tipograf. Aşa mi-a spus. 
Abia după ce a plecat am aflat că prepara exploziv. Nu umblaţi 
cu aşa ceva? 

— Nu, domnişoară. Noi nu suntem tipografi. 

— Şi atunci de ce vă ascundeţi? 

— Nu vrem să ne ducem pe front. De la fabrică n-am obţinut 
scutire şi am primit ordin de concentrare. 

lulia suflă fumul spre tavan. 

— Noapte bună. 

David nu se aştepta să fie expediat atât de repede. 

— V-am supărat cu ceva? 


— Nu. Dar nu-mi plac oamenii fricoşi. 


ÎNCĂ DE DEPARTE, Dunăreanu îl descoperi pe cel de la căile 
ferate rezemat cu coatele de balustrada podului: părea un om 
paşnic, preocupat de scurgerea lentă a Arieşului. Se apropie de 
el, se rezemă şi el de balustradă. Omul rămase nemişcat. Avea 
barba nerasă de câteva zile. Era albă, ţepoasă, ' 

— E toamnă frumoasă, moşule. 

— E, răspunse scurt acesta, fără să se întoarcă spre el. 
Urmărea o frunză legănată de valuri. 

— Stai la soare sau aştepţi pe cineva? 

— Totdeauna aştept pe cineva. 

Dunăreanu îşi aprinse o ţigară. 

— Să ştii că acel cineva sunt eu. 

— Dumneata? şi, neprimind răspuns, întrebă: Poate ştiţi cât e 
ora? 

Dunăreanu îi răspunse fără să-şi consulte ceasul: 

— Zece fix. 

Pentru prima oară omul întoarse privirea spre Dunăreanu. 

— Te aştept de patru zile. La noapte, la 2 şi 20 pleacă un 
mărfar spre Buru. De pe linia a patra. Intri în Triaj pe la 
antrepozite. E singurul loc unde nu-i păzit. 

Vru să plece, dar Dunăreanu îl reţinu: 

— Stai, moşule. Mă interesează ce fac după ce am coborât în 
halta Buru? 

— Asta trebuiau să-ţi spună cei care te-au trimis. 

— În mare, ştiu eu. Poate ai putea să-mi spui cum ajung la 
Râpa Dracului? 

— Nu pot să-ţi explic şerpuirea unor drumuri care sunt la 20 
de kilometri. Nu-i vârful cel mai înalt, ci cel mai stâncos. 
îmbrăcat cum eşti o să-ţi fie greu să te caţeri până acolo! Dar 
asta e treaba dumitale... 

Vru să plece, dar Dunăreanu îl reţinu din nou. 

— Poţi să-mi spui ceva despre oamenii care sunt acolo? 

— Poate e mai bine să nu ştii. 

— Nu înţeleg. 

— Deşi e la mintea cocoşului. Dacă te prind şi te bat cum ştiu 
ăştia să bată, poate vorbeşti şi-i dai pe mâna lor. 


— Arăt a om care nu ştie să tacă? 

— Că ştii să suporţi bătaia nu se vede. Sunt toţi sănătoşi. 

— Şi atunci de ce au întrerupt legătura cu ai noştri? 

— Văd că ştii câte ceva. Li s-a descărcat bateria. Le-am trimis 
ieri uh acumulator de camion. Sper să le fie de folos. 


— AM COMANDAT MÂNCARE GĂTITĂ, spuse David după ce se 
întoarse din restaurant. Ai fi putut să vii şi tu. Nu erau decât doi, 
trei oameni în local. 

— Ţi-am spus că nu trebuie să riscăm. Cântăreaţa? 

— E încă în camera ei şi fumează. Programul începe peste 
vreo două ore; 

— Ai vorbit cu ea? 

— Două, trei cuvinte. Am salutat-o şi m-a întrebat de ce n-ai 
fost şi tu la masă. 

— Şi cum te-ai descurcat la această întrebare? 

— Mă iei peste picior? 

— Nu. Întrebarea ei n-a fost întâmplătoare. Ce i-ai răspuns? 

— l-am spus că prietenul, meu e un tip mai special, sensibil, 
rafinat din punct de vedere muzical, că nu vrei în ruptul capului 
să scapi „programul artiştii “. 

— Şi ea? 

— Nimic. A deschis gura. 

— Probabil a oftat? 

— Nu. A căscat. Am vrut să te laud, să-i spun că ai studiat 
„Codul manierelor elegante“, că ştii să te porţi cu femeile, dar 
ea n-a avut urechi pentru mine. M-a expediat cu un singur gest. 

Dunăreanu, întins pe saltea „zâmbi, apoi îşi consultă ceasul. 

— Tu ai să pleci imediat după ce cobor eu. Nu uita, 
antrepozite, linia a patra. Ne întâlnim acolo cu câteva minute 
înaintea plecării trenului. 

— Cunosc răspunsul de ce nu plecăm împreună, „că unul 
dintre noi trebuie să ajungă la Buru“. Dar spune-mi măcar unde 
sunt antrepozitele? 

— Nu ştiu. 

— Dar ai stat de vorbă cu unul care ştia. 

— Sunt bucuros că am aflat şi atât. Nu eşti în stare să găseşti 
antrepozitele unei gări? 


— Voiam săritură la punct fix. Sper să mă descurc.’ 


DUNĂREANU COBORI ÎN LOCAL pe scara de serviciu şi se 
aşeză la aceeaşi masă unde stătuse şi cu o seară în urmă. In 
restaurant era fum, lume multă, gălăgie. Nimeni nu observase 
sosirea lui. Ofițerii germani ocupau aceeaşi masă, din cauza 
căldurii aveau vestoanele descheiate şi beau bere din halbe 
mari din ceramică cenuşie. După fiecare sorbitură aveau obrazul 
plin de spumă, râdeau, erau în aşteptarea „programului 
artistic“, în afară de restaurantul „Pisica Albastră“, în Câmpia 
Turzii nu mai erau. Decât câteva birturi de cartier: celelalte 
localuri, ale evreilor, fuseseră sechestrate, transformate în 
magazii, în depozite militare. În fundul localului, din cauza 
gălăgiei, acordurile orchestrei abia se auzeau: cu toate astea, 
trei perechi se legănau pe parchetul din faţa estradei, dar numai 
una acapara privirile celor din apropiere: un plutonier maghiar, 
încălţat în cizme cu ţinte, târî după el o femeie înaltă, cu păr de 
culoarea, paiului. Plutonierul, năduşit de parcă ar fi cărat saci 
grei, îşi sălta picioarele în contratimp, se voia cu tot dinadinsul 
dansator de profesie şi totodată autoritar: o dirija pe lungană din 
şold, o răsucea pe genunchi şi o strângea pătimaş. 

Dunăreanu tocmai consulta lista de bucate când apăru 
cântăreaţa: purta o rochie mai decoltată ca în prima seară, de o 
culoare nedefinită, un fel de lila spălăcit. Cercetă localul cu ochi 
de profesionist şi se aşeză la masa lui Dunăreanu: 

— Sper că nu vă deranjez prea mult dacă mănânc la masa 
dumneavoastră? Fără să aştepte încuviințarea se întoarse spre 
chelnerul cu coama albă; Emil. 

— Imediat, domnişoară, şi porni spre uşile batante care 
dădeau spre bucătărie. 

— De obicei mănânc în bucătărie, dar azi mă simt singură, se 
scuză cântăreaţa. 

Ridurile de la ochi nu puteau fi mascate cu farduri; erau 
adânci, vizibile. Lui Dunăreanu i se făcu milă de ea, îi zâmbi 
totuşi, să pară bucuros de companie. 

Tocmai se întrebă ce ar putea să discute cu ea, când de la 
masa nemților se ridică un ofiţer înalt, îşi aranjă ţinuta, apoi cu 


paşi apăsaţi se apropie de masa lor. Se vru om de societate, 
scoase o carte de vizită şi o puse în faţa lui Dunăreanu. 

— Îmi permiteţi? Şi, ca unul care şi-a făcut datoria, se întoarse 
spre lulia şi-şi înclină capul. Vă invit la dans, Fraulein.. 

lulia îl privi mirată, parcă n-ar fi priceput invitaţia; 

— Întâi aş fi vrut să mănânc. 

Ofiţerul părea a nu înţelege româneşte, voia neapărat să 
danseze. lulia se ridică plictisită, cuprinse braţul oferit şi porni 
spre estradă. Dunăreanu o urmări cum îşi leagănă şoldurile, 
apoi cercetă cartea de vizită: Johan Keller, Sturmbanafunhrer, SS. 
Vâri cartea de vizită în buzunarul de sus al hainei şi cercetă 
localul. Până atunci nu avusese ocazia din cauza cântăreţei. 
Numai doi indivizi i se păreau suspecți; cei care stăteau în 
apropierea mesei ofiţerilor germani. Unul dintre ei îşi ţinea 
pălăria pe masă, şi gusta tot timpul dintr-un pahar cu licoare 
roşiatică. In clipa aceea, de la masa nemților, un ofiţer se aplecă 
spre el şi-i şopti ceva la ureche. În timp cp ofiţerul îi vorbea, 
Dunăreanu avu senzaţia că individul cu pălăria pe masă se uită 
spre el. Întoarse capul în altă parte, îi pândi doar cu coada 
ochiului. Individul clătină de câteva ori din cap, se ridică în 
picioare şi porni spre Dunăreanu. Cu cântăreaţa alături s-ar fi 
simţit mai în siguranţă. Îl căută din priviri pe chelnerul cu coama 
albă, ; dar acesta era undeva în bucătărie. Se înşurubă în scaun 
şi-şi puse amândouă mâinile pe masă. Pentru orice 
eventualitate. 

Individul ajunse la masa lui şi, impertinent, îşi trase un scaun 
sub el. 

— Eser Stuhle ist besetzt? spuse Dunăreanu, şi individul 
auzind că vorbeşte nemţeşte îşi pierdu din siguranţă. 

— Actele dumneavoastră! 

Dunăreanu îl privi întrebător. 

— Ich vreau inere papire... 

Dunăreanu, voit indiferent, privi pe deasupra capului celui din 
faţa sa spre dansatori şi, scoțând din buzunarul de sus al hainei 
cartea de vizită primită cu câteva minute în urmă, i-o întinse. 
Era convins că are de-a face cu un agent. 

Individul parcurse cele tipărite pe cartea de vizită şi, probabil, 
ultimele două litere, SS, avură o influenţă puternică asupra lui. 


2 Acest scaun este ocupat. 


Îşi plecă jenat privirile, vru să se retragă, dar Dunăreanu cu o 
mină îl prinse de braţ şi-l ameninţă cu degetul ca pe un copil. 

Individul abia aşteptă să-şi elibereze braţul: se ridică în 
picioare, aranjă scaunul pe care stătuse şi se retrase cu umerii 
adunaţi. Pe drum se încrucişă cu lulia şi cu ofiţerul înalt, le făcu 
loc şi privi cum acesta o conduce pe cântăreaţă la masa lui 
Dunăreanu. Ofiţerul îşi bătu călcâiele, îi mulţumi lui Dunăreanu 
pentru îngăduinţa de al fi lăsat să danseze cu dizeuza şi se 
retrase la masa lui. Acolo, agentul tocmai făcea semn ofițerului 
care îl trimisese că „totul e în regulă“. 

— În noaptea asta ne mutăm, îi spuse Dunăreanu luliei cu un 
zâmbet forţat pe faţă. Zâmbetul era destinat agentului. 

— Am senzaţia că vă bucuraţi, îi răspunse lulia şi-l căută din 
priviri pe Emil. Acesta apăru cu braţul plin de farfurii. 

— Dimpotrivă. Ne-am simţit foarte bine la dumneavoastră. Ca 
o dovadă, mi-ar plăcea foarte mult ca după program să reveniţi 
la masa mea. 

— Dar asta-i o adevărată invitaţie. 

— Nu chiar. 

— Cum adică, nu? 

— În timp ce aţi dansat, un agent mi-a cerut actele. M-am 
legitimat cu cartea de vizită a ofițerului german. 

— Dar v-aţi descurcat foarte ingenios. 

— Deocamdată. De acum încolo o să am nevoie de prezenţa 
dumneavoastră. 

— În loc de legitimaţie. 

— Din păcate, da... Mi-ar fi fost mult mai uşor să mint, să vă 
fac complimente... 

— M-aş fi ridicat de la masă. ` 

— Bănuiesc. De aceea am fost sincer. Incă n-am învăţat să 
mint, 

— Mă mir. De când a izbucnit războiul minciuna s-a întins ca o 
molimă. 

— Cred că am fost vaccinat împotriva acestei boli. 

— Vaccinul v-a dat şi haz. Am descoperit că unii oameni mint 
fără niciun scop. Un client care stă o singură noapte cu mine, 
sau câteva ore, îmi face declaraţii de dragoste. De ce? 

— Crede că vă face plăcere. 

— Îmi face greață. Văd, şederea la mine nu v-a schimbat. 


— Nu înţeleg. 

— Aţi rămas tot fricos. 

— Ştiţi, domnişoară, frica este ceva înnăscut. Nu poţi să te 
schimbi de pe o zi pe alta. Şi, în afară de asta, eu am şi motive 
să mă tem. 

— Cu sinceritatea dumneavoastră n-o să faceţi carieră. Acum 
mincinoşii, lacomii sunt la modă. Am fost o singură dată la 
mare, la „Carmen Silva“. O singură zi şi a fost furtună. N-am 
putut să fac baie. Am descoperit însă un lucru extraordinar. 
Valurile au adus la suprafaţă tot gunoiul, algele, spuma, frunzele 
moarte, meduzele. Sunt convinsă că după furtună totul s-a dus 
la fund. Aşa va fi şi după război. Apele se vor linişti, nu se vor 
evidenția decât cei buni, cei nealteraţi. O să revin. 

— Vă mulţumesc. 

— Nu e nevoie. Îmi fac un serviciu mie. Am cu cine schimba o 
vorbă. Ştiţi ce discuţii se poartă în acest local | 

— Îmi imaginez. , 

— Sunt convinsă că aveţi o imaginaţie foarte săracă. In acest 
local nu se schimbă idei, ci numai cuvinte. 

Chelnerul aduse şi mâncarea lui Dunăreanu. 


DUPĂ PROGRAM, lulia mulţumi pentru aplauze şi se duse la 
masa lui Dunăreanu. Acesta îi turnă vin în pahar, dar cântăreaţa 
refuză cu un gest al capului. 

— De obicei nu beau. 

— V-aş cere o favoare; faceţi o excepţie. Bând, părem mai 
intimi celor din jur. 

lulia duse paharul la gură şi îi zâmbi: era un zâmbet trist, 
obosit. 

— Pentru intimitate; 

— E o închinare frumoasă. Am auzit una la fel de frumoasă: 
„Să bem pentru cei care ne aşteaptă“. Dar cred că şi închinările, 
toasturile sunt minciuni. Oamenii beau. Pentru că le place să 
bea. 

— Mie nu-mi place să beau. 

— De aceea mi-am permis această remarcă. 

— Sunteţi precaut cu folosirea cuvintelor. 

— Precauţia e o armă de apărare, domnişoară. 


— Şi acum de cine vreţi să vă apăraţi? 

— De mine. Dacă n-aş fi grăbit, dacă n-ar trebui să plec, mi-ar 
plăcea să mă mai întâlnesc cu dumneavoastră. 

— Prea mulţi „dacă“ pentru o plăcere atât de mică. 

— Plăcerile nu se măsoară cu centimetrul. 

— Există o unitate de măsură? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, dar bănuiesc că există. Şi 
mai cred ceva: că fiecare om are propria lui unitate de măsură. 
Plăcerea despre care am vorbit eu are valoare numai pentru 
mine. Pentru un altul poate să nu însemne nimic. 

— Şi nu se poate transmite? 

— Nici la asta nu m-am gândit. 

— Îmi pare foarte bine: lucrurile gândite, calculate sânt 
totdeauna meschine. 

— Sunt de aceeaşi părere: ar fi greu să-mi explic de ce-mi 
place culoarea galbenă sau mirosul teiului. Cred că aceste 
lucruri sunt date. 

lulia duse din nou paharul la buze: 

— Pentru lucrurile date. 

Când puse paharul pe masă apăru Sturmbanafuhrerul şi-şi 
bătu călcâiele. 

Resemnată, lulia îl însoţi până la ring şi avu suficientă forţă să- 
i zâmbească în timpul dansului. 

Agentul cu pălărie nu mai era în local: rămăsese doar colegul 
lui, cel scund, cu părul tuns scurt: părea ameţit, îşi turna din 
când în când rom în pahar, bea totul dintr-o singură sorbitură, se 
scutura ca şi cum ar fi avut friguri şi se strâmba. 

Neamţul dansă până când se sfârşi muzica. O readuse pe lulia 
la masa lui Dunăreanu cu un rânjet de om satisfăcut: se citea pe 
faţa lui că era mulţumit că-i făcuse figura civilului; îi dansase 
femeia toată seara. 

îi zâmbi şi Dunăreanu, apoi, când acesta se retrase, turnă din 
nou în paharul luliei. Să pară nemților că susţine o conversaţie, 
se întoarse spre ea. 

— Dansează bine neamţul. 

— Suficient de bine, răspunse ea fără să se atingă de pahar. 

Un timp tăcură, şi când tăcerea se lungi peste măsură 
Dunăreanu se întoarse spre ea: 


— Dacă nu vă deranjează am să vorbesc eu. V-ar interesa un 
anumit subiect? 

— Unul singur. Vorbeşte-mi despre fericire. 

— Fericirea este ceva de care îţi dai seama când n-o mai ai. 
Eu, dacă aş fi ministrul instrucţiunilor publice, aş introduce la 
şcoală ore despre fericire. Oamenii trebuie învăţaţi să fie fericiţi. 
Aşa cum învaţă să spună „bună dimineaţa!“, să scoată şapca în 
faţa semenilor mai în vârstă, aşa cum primesc poveţe să nu 
fure, să nu mintă, să fie miloşi sau generoşi, aşa trebuie învăţaţi 
să-şi dea seama când sânt cu adevărat fericiţi. 

Cântăreaţa, care până atunci păruse foarte atentă la discuţie, 
se întunecă la faţă şi-l întrerupse brutal: 

— Şi până când trebuie să stau la masa asta? 

Dunăreanu o privi ca pe o străină. 

— Până când plec. 

— Şi de ce nu pleci? 

Trecerea la persoana a doua suna vulgar. Poate şi pentru 
faptul că Dunăreanu îşi formase o altă imagine despre femeie. 

— Pentru că nu pot ieşi pe uşa din dos. Şi în: stradă, singur, 
mi-e frică să ies. 

— Şi dacă te însoțesc? 

Dunăreanu răspunse cu întârziere: ; 

— Asta ar fi ideal. Împreună sânt convins că nu mă va legitima 
nimeni. Şi în stradă n-o să vă ţin mult. O să dispar la prima 
ocazie. 

Ceru nota şi o conduse pe lulia spre ieşirea principală. Nu-l 
opri nimeni şi, ajuns în stradă, nevăzându-l pe agentul cu 
pălărie, răsuflă uşurat. Becurile, vopsite pe jumătate cu albastru 
de camuflaj, aruncau cerculeţe palide pe trotuar. 

Brusc, lulia îl luă de braţ. 

— De foarte mult timp nu m-am mai plimbat cu un bărbat care 
nu vrea să se culce cu mine. E o senzaţie ciudată. 

Dunăreanu. Nu-i răspunse. Ar fi vrut să-şi consulte ceasul, dar 
nu voia tocmai acum să arate că se grăbeşte. 

— Mai povesteşte-mi ceva. Vocea îi redeveni caldă ca la 
începutul discuţiei din local. Ceva frumos care să mă 
impresioneze. Aş vrea să plâng. De mult n-am mai simţit nevoia 
să plâng. 

— Nu prea ştiu poveşti frumoase. 


— In local mi-ai ţinut o lecţie despre fericire. 

— Lecţii pot să ţin, dar poveşti nu ştiu. Dacă vreţi, vă vorbesc 
despre balistică. 

— Asta ce mai e? 

— Un fel de fizică şi matematică cu care se calculează căderea 
ghiulelelor. 

— Asta nu mă interesează. 

— Îmi pare rău că nu găsesc un subiect interesant... 

— Tipograful despre care ţi-am vorbit venea uneori la mine și- 
mi povestea despre unul Max, un fel de revoluţionar cu barbă, 

— Marx. 

— E totuna. Dacă nu ştii altceva, povesteşte-mi şi tu despre el. 

Un camion militar maghiar hodorogi pe caldarâm. 

— Spune-mi, lulia, tu de ce ne ajuţi? Trecu şi el la „tu“ fără să- 
şi dea seama. ă 

— Şi eu m-am întrebat de multe ori. incercarea însă de a 
explica în cuvinte sună strident. Şi unei femei ca mine nu-i stă 
bine să folosească cuvinte mari. lţi ajunge dacă-ţi spun că e 
război şi, în loc să cânt pe o scenă din Cluj, cânt la „Pisica 
Albastră“. E de-ajuns, nu? Ai fi putut să mă întrebi de ce nu m- 
am făcut croitoreasă. Ţi-aş fi răspuns şi la asta: nu-mi place să 
cos. 

— Am înţeles. Nu vrei să-mi răspunzi. 

— Bine. Mă crezi dacă-ţi spun că-mi iubesc ţara?... Ştii de ce 
am acceptat să te însoțesc? Pentru că nu voiam să mi se facă o 
vizită. 

— La ora asta? 

— Femeile de local nu au orar ca trenurile. Sânt la dispoziţia 
clienţilor. 

— Ce înseamnă o vizită? 

— Îmi porţi de grijă? E drăguţ din partea ta. E ca şi cum mi-ai 
fi dat un bacşiş. 


DEŞI TRIAJUL ERA ÎNVĂLUIT ÎN CAMUFLAJ, liniile ferate, 
strălucitoare, se vedeau ca ziua. Luna şi puzderia de stele 
conturau precis garniturile militare risipite pe şine. Luminiţele 
roşii şi verzi ale semafoarelor, ale acelor colorau întunericul: de' 
undeva se auzi ţignalul unei locomotive, apoi pufăitul unui 


ralanti. Mirosul aburului încins, izul prafului de cărbune umplu 
tot spaţiul dintre vagoane. 

David veni la Triaj imediat după ce se întunecă: se ascunse la 
început în cabina de frână a unei cisterne, pe urmă vocile 
lucrătorilor de la. Căile ferate, minaţi de la spate de soldaţi 
maghiari, îl siliră să-şi caute adăpost în umbra alungită a unui 
gard de beton. Linia de lângă gard era moartă: pirul şi buruienile 
năpădiseră până şi traversele putrezite. In oraş nu se mai putea 
întoarce; patrulele militare împânziseră străzile, legitimau pe 
toţi trecătorii, indiferent de vârstă. 

Minutele treceau greu, ţârâitul greierilor făcea şi mai 
monotonă aşteptarea. Îl invidia pe Dunăreanu: în loc să stea cu 
frica în sân între vagoane, stă la masă, în restaurant şi o ascultă 
mieunând pe pisica albastră. Desigur nu era o bucurie să fii 
înconjurat de nemti, dar nici în Triaj nu le simţeai lipsa. Ar fi vrut 
să fie în vagon, să audă ţăcănitul roţilor la intersecţii. La vreo 
două sute de metri de el, într-un ţarc amenajat, mugeau vacile, 
aşteptând să fie în vagonete. Soldaţii care le păzeau erau veseli, 
râdeau tot timpul. 

Dunăreanu apăru cu un sfert de oră înainte de ora fixată. Se 
strecură în umbra unei garnituri, se asigură să nu fie văzut, apoi 
scoase numărul de matricolă de la gât şi suflă în el. De undeva 
de dincolo de vagoane îi răspunse acelaşi ciripit de pasăre. Mai 
suflă o dată şi se lipi de peretele unui vagon. După puţin timp 
auzi paşi, dar nu văzu pe nimeni prin apropiere. David apăru de 
sub vagon: 

— Credeam că mă duc singur la Buru. De ce ai venit atât de 
târziu? 

— A plecat trenul? întrebă speriat Dunăreanu. 

— Nu, dar m-am plictisit singur. Vine cineva. 

Se retraseră sub vagon. La timp. La capătul garniturii apărură 
doi soldaţi germani cu lămpaşe în mână. Vorbeau tare despre 
un superior de-al lor pe care îl împroşcau cu invective. Cel scund 
părea mai pornit. II cunoştea mai de mult, îi fusese subaltern şi 
în Rusia. Trecură pe lingă cei doi ascunşi sub vagon, apoi 
Dunăreanu îşi consultă ceasul ’. 

— La câte zici că-i dată pornirea? 

— La 2 şi 20. 

— Mai avem cinci minute. 


— Eu totuşi propun să ne ducem acolo. Cine ştie ce mare 
ceremonial se face înainte de plecare. 

Traversară două linii târâş şi se opriră în faţa unei garnituri 
scurte, formată numai din vagoane închise. 

— Asta e trenul nostru, îl recunoscu David. Din păcate nu are 
nici vagon de dormit şi nici vagon restaurant. 

— Într-adevăr păcat, îl aprobă Dunăreanu. Ai ochit un vagon 
pentru noi? 

— Da. l-am rupt plomba şi am verificat dacă funcţionează uşa. 

— E gol? 

— Nu. Probabil se refugiază cineva. Un grangur. E plin cu 
mobile, covoare. 

— Sau s-a devastat o casă. 

— Vrei s-o lămurim? 

— Nu. Vreau să urc în vagon şi să mă culc. Dacă zici că sunt 
mobile, poate găsim şi un pat. 

Porniră spre vagonul ochit de David şi urcară fără dificultate 
deşi uşa scârţâi îngrozitor. 

— Trag uşa la loc? întrebă David. 

— Bineînţeles. Sau vrei să fim descoperiţi 
pleca? 

David trase uşa până ce în vagon se făcu întuneric de-a 
binelea. Fără geamurile de aerisire ar fi orbecăit ca chiorii. 
Dunăreanu descoperi sulurile de covoare, desfăşură unul şi se 
aşeză pe el. 

— E persan veritabil. 

După puţin timp se auziră din nou vocile celor doi soldaţi. 
Continuau să-şi împroaşte cu noroi superiorul. 

— La Rostov eram cazaţi într-o şcoală cu geamurile sparte: 
afară erau 22 de grade minus, în clasă 20. De o săptămână mă 
ţinea planton trei. Într-o dimineaţă am vrut să-l împuşc. Cu orice 
risc. Mi-am scos şi arma de pe umăr, dar îmi îngheţaseră 
mâinile. Uite, la mâna stângă şi acum ţin degetele îndoite. Ai o 
ţigară? 

în liniştea nopţii se auzi hârşăitul unui chibrit, apoi unul din ei 
ridică lămpaşul. Lumina pătrunse prin crăpăturile uşii în vagon. 

— Asta e deschis, constată unul dintre nemți. Dunăreanu Îl 
recunoscu după voce, era cel care ceruse ţigara. E al patrulea 
pe care l-au devastat cei din gară. 


A 


ncă înainte de a 


— Dă-l dracului, încercă să-l liniştească celălalt. Pune-i 
cârligul. Cine ştie dacă va ajunge vreodată la destinaţie. 

Unul dintre ei împinse uşa până la capăt, celuilalt i se auziră 
cizmele căţărate pe scările de metal, apoi sunetul sec al 
cârligului căzut în belciug îi făcură pe cei doi din vagon să 
tresară. Nu avură timp să comenteze evenimentul pentru că se 
auziră clincăniturile tampoanelor şi trenul se puse în mişcare. 


ŢĂCĂNITUL ROŢILOR LA INTERSECŢII se auzea, egal, ca o 
melodie ritmată. 

— Dormi? întrebă David. 

— Nu, îi răspunse Dunăreanu şi adăugă un căscat. Vreau să 
spun, nu încă. 

— Atunci vreau să te informez că cea mai tristă soartă dintre 
vietăţi o au păsările. 

— De ce? 

— Pentru că trăiesc în colivii. 

— Nu te bănuiam meditativ. Constatarea avea o tentă ironică, 
dar David răspunse neutru: 

— Şi bineînţeles acum mă admiri. 

— Nu. Ai un chibrit? 

— Am. 

— De ce nu aprinzi unul? 

— Fac economie. 

— Tu nu ai decât calităţi. 

— De ce nu-ţi aprinzi bricheta? 

— Pentru că de-acum încolo benzină vom găsi mai greu decât 
chibrituri. 

— M-ai convins. 

Se căută după chibrituri, aprinse unul şi-l ridică deasupra 
capului. Era aşa cum afirmase încă înainte de a se urca în 
vagon: carcasa pe roţi era plină cu mobile. Intr-un colţ descoperi 
un pian. Îl cercetă îndeaproape: 

— Un Beekstein. Vrei să-ţi cânt ceva? 

Chibritul se stinse. 

— Nu. Mai bine răspunde-mi la câteva întrebări: ce viteză 
poate să aibă trenul acesta? 


— După câte mă pricep eu la trepidaţie, vreo 40 de kilometri 
pe oră. 

— inseamnă că peste vreo douăzeci de minute va trebui să 
coborâm. 

— Te avertizez că vagonul nu e prevăzut cu semnal de 
alarmă. Şi, probabil, mai înainte n-ai fost atent, Vorbisem de 
păsări, de colivii... 

— Dacă am fi păsări ne-am resemna. 

David se duse la uşă, încercă s-o deschidă, dar nu reuşi. 

— Cu o baionetă s-ar putea deschide foarte uşor. Salţi doar 
cârligul şi gata. 

— Mai sacrifică un chibrit şi vedem ce găsim în vagon, îl 
îndemnă Dunăreanu. 

David aprinse şi cel de-al doilea chibrit. Se ridică şi Dunăreanu 
în picioare. 

— Ce zici de una din clapele astea de fildeş? 

— Nu se poate, se împotrivi David. Să rupi clapa unui 
Beekstein e un sacrilegiu. 

— Ai dreptate, încuviinţă Dunăreanu. Mai bine mergem în 
colivia asta până la Berlin. 

Chibritul îl arse pe David la degete. Pe întuneric, se apropie de 
pian şi forţă o clapă. Nimerise un „si“ din octava a doua şi nota 
sună strident. 

— Vrei să-ţi luminez cu bricheta? întrebă Dunăreanu şi aşteptă 
să fie lăudat pentru dărnicie. 

— Nu. Mă descurc şi pe întuneric. Poate odată or să mă 
întrebe copiii: Tată, tu ce ai făcut în timpul războiului? Şi am să 
le răspund că am jignit un pian. 

Reuşi să demonteze clapa şi-o pipăi. 

— Sper să reziste. 

Dunăreanu îi veni în ajutor. Trase puţin de uşă, ca David să 
poată strecura fildeşul prin deschizătură. 

— E prea mult. Cărligul trebuie să stea lejer. 

— In locul tău m-aş apuca de fizică. Impinse uşa milimetric 
înapoi. Se auzi un clincănit metalic. Bravo, domnule locotenent, 
răsuflă Dunăreanu uşurat. 

îşi aprinse din nou bricheta şi-şi consultă ceasul. 

— Suntem aproape de destinaţie. Cobori tu primul? 

— Cum doreşti. Şi unde mă duc? 


— Undeva în munţi, până dai de oamenii noştri. Cota 824. 
Popular, Râpa Dracului. Ar fi păcat să mergem împreună. Doi 
oameni, două drumuri, sunt două şanse. Unul din noi trebuie să 
ajungă. 

— Îmi spui asta a cincea oară, ca unui copil prost. Am înţeles. 
Mergem separat. 

Se duse la uşă şi o deschise: în vagon năvăli un aer rece de 
munte, cu iz de fag. O clipă David rămase în uşă, aprecie 
înălţimea terasamentului şi se aruncă în gol. 

Dunăreanu aşteptă câteva minute, apoi sări şi el. Avântul luat 
era suficient să nu cadă pe spate, să se rostogolească prin iarba 
înaltă. De altfel nu era prima săritură de acest fel: sărise el în 
condiţii mult mai grele, pe pământ uscat, bătătorit, dintr-un 
camion, ca să-şi salveze viaţa. Fusese în recunoaştere şi 
rătăcise pe un câmp minat. 

După ce se rostogoli de câteva ori, rămase întins pe iarbă 
până ce trenul se îndepărtă: bănuia existenţa unei santinele pe 
ultimul vagon, dar se înşelă. Trenul nu avea însoțitori, doar 
felinarul roşu, legat neregulamentar, se bălăngănea între 
tampoane. 

De undeva din apropiere, dintr-un stufăriş, se auzeau 
broaştele: prevesteau ploaie. 

Traversă dolma liniei ferate şi în faţă, învăluite în ceaţă, 
apărură colinele Turzii cu liniile lor dulci şi, dincolo de ele, 
piscurile înalte ale Burului. 


CÂND RĂSĂRI SOARELE, Dunăreanu avea în urmă trei ore de 
mers: depăşise de mult primele coline, se angajase în căţărarea 
unei pante abrupte, presărată cu bolovani crescuţi parcă din 
iarbă. Nu descoperise nicio potecă până atunci, urcuşul era 
greu, hotări ca din două în două ore să se oprească pentru o 
jumătate de ceas să-şi tragă sufletul. Nu era alpinist, dar ştia că 
mersul regulat, continuu, cu opriri prevăzute e mai spornic 
decât căţărarea forţată. 

La marginea unui luminiş descoperi rămăşiţele unui ţarc 
părăsit. Jos, departe, soarele se reflecta în cele două şine 
şerpuitoare. Încă de la început, când sărise din tren, ştia că 
depăşiseră halta comunei, că trebuie să ţină mereu dreapta. 


Trecuse de prânz când Dunăreanu descoperi prima potecă 
umblată. O cercetă îndelung şi constată cu bucurie că fusese 
folosită nu demult. Câteva pietricele dislocate de paşi certificau 
observaţiile. Urmă linia potecii, dar înaintă mult mai precaut. 
După vreo jumătate de oră de mers văzu fum deasupra unor 
fagi căţăraţi pe o buză abruptă. Fumul se înălța drept, compact: 
nu era al unui foc de tabără, ci al unui horn. De asta era sigur. 
Învăţase să deosebească un fum de foc deschis de un fum de 
cuptor. Focul deschis răsfira fumul în toate părţile, nu reuşea să- 
| înalțe. De altfel, focul de tabără era mai uşor de depistat după 
miros decât după vedere. 

Părăsi poteca şi continuă să urce muntele în direcţia fumului. 
Nu se înşelă: numai după câteva minute de mers descoperi 
poeniţa şi, la marginea ei, o casă de bârne cu cerdac înalt. 
Semăna cu cele construite pentru pădurari. Un lătrat de câine îl 
făcu să se retragă câţiva paşi, dar constată imediat că lătratul 
nu-l aviza pe el, ci pe nişte soldaţi germani care apăruseră in 
marginea luminişului. Câinele, un dulău imens, flocos, lătra din 
răsputeri arătându-şi colții imenşi. Nemţii, după cum erau 
înşiruiţi, păreau membri ai unei patrule: purtau uniforma 
vânătorilor de munte, cu bocanci înalţi cu ţinte. Erau trei: 
primul, un plutonier mai în vârstă, burtos, năduşit de mers şi doi 
soldaţi tineri, arşi de soare. 

Dulăul se dovedi agresiv, se apropie de pantalonii neamţului, 
lăsându-se pe picioarele din spate cu intenţia de a sări spre el. 
Subofiţerul încercă să-l sperie ridicând braţele, dar, văzând că 
nu-l poate domoli, scoase un pistol lung şi trase două focuri. O 
clipă câinele rămase nemişcat, spuma din gură i se înroşi, apoi 
chelălăi, se forţă să se ridice în două labe, dar nu mai avu 
putere: căzu la pământ, se chirci şi-şi trase labele sub el. 

Atrasă de Împuşcături, din casă apăru o femeie îmbrăcată cu o 
fustă ţărănească şi cu o ie transparentă. Descoperi câinele întins 
la picioarele subofiţerului şi începu să tipe: 

— Ce aţi făcut, nenorociţilor?! Mi-aţi omorât câinele! 

Subofiţerul aşteptă ca femeia să coboare scările cerdacului şi 
abia atunci îi răspunse: 

— Ei, na... Faci tărăboi pentru un câine spurcat. Oamenii mor 
cu miile pe front şi nu-i plânge nimeni. Privind femeia din faţa 
lui, trăsăturile i se destinseră şi zâmbi larg cu buzele până la 


urechi: dacă ştiam că la ocolul ăsta locuieşte o femeie atât de 
frumoasă, treceam mai demult pe aici. Se întoarse spre unul 
dintre soldaţi: nu-i așa, Karl? 

Karl, mărunt şi îndesat, zâmbi şi el: i se citea pe faţă plăcerea 
de a-l asculta vorbind pe subofițer. 

— Unde-i şeful? întrebă subofiţerul. 

— Ce fel de şef? răspunse femeia tot cu o întrebare. 

— Soţul. Doar nu trăieşti singură în mijlocul pădurii. 

— E pe front, îl înfruntă femeia. 

— Lasă că o duce el bine acolo. Şi noi suntem pe front şi uite 
ce bine ne merge. Nu-i aşa, Karl? 

îndesatul îi zâmbi din nou. De sub bonetă i se vedea părul 
gălbui. 

Subofiţerul se simţea bine, prinsese chef de vorbă. 

— E frumos la dumneata, knedige frau. Păcat că eşti 
încruntată. La noi în Tirol femeile ne primesc cu lapte. Ne dai şi 
nouă? 


— N-am lapte! 

— Atunci poate un pahar de apă, knedige frâu, insistă 
subofiţerul. 

Dunăreanu îşi schimbă poziţia cu multă atenţie, să nu facă 
zgomot. 


Femeia răspunse cu întârziere; 

— Izvorul e la doi paşi. Acolo, în orice caz, e mult mai 
proaspătă. 

— Ştiu ce înseamnă la voi doi paşi. Poate să fie şi la un 
kilometru. 

— Dacă patrulezi prin apropiere ştii unde este. 

Văzând privirile lacome ale bărbatului se răsuci pe călcâie şi 
urcă din nou scările cerdacului. Intră în casă fără să se mai 
întoarcă spre nemti. 

Subofiţerul, care o urmărise din priviri, tresări la pocnetul uşii. 
Se întoarse spre soldatul îndesat: 

— Ce zici, Karl? 

— E tocmai cum vă place dumneavoastră, zâmbi acesta şi-i 
dădu un ghiont celuilalt soldat, care era preocupat de hoitul 
câinelui de la picioarele lui. Tu nu spui nimic, Sepi? 

— Dacă îi place Gruppenfuhrerului, ce să mai zic? Oftă, apoi 
privi iarăşi spre hoit. 


Subofiţerul, mai mult să se dea mare în faţa subalternilor, urcă 
şi el scările cerdacului. Vru să intre, dar uşa era zăvorită pe 
dinăuntru. Bătu cu pumnii în tăblia uşii. 

— Acum, din păcate, knedige frâu, n-am timp să stau. Dar 
peste o oră, două, după ce termin rondul, îţi fac o vizită. Poate 
te îmblânzeşti până atunci. Ai să vezi, o să ne distrăm bine. 

Privi spre cei doi soldaţi: aceştia se amuzau copios. Numai în 
ochii lui Sepi se putea citi puţină invidie. Plin de el, subofiţerul 
cobori din cerdac, îşi potrivi boneta şi făcu semn celor doi să i se 
alăture. 

Dunăreanu îi urmări până îi înghiţi pădurea, apoi se răsuci pe 
spate. Stătuse tot timpul într-o poziţie incomodă, gata oricând 
să-şi scoată pistolul din buzunar dacă ar fi fost nevoie. Ceaţa se 
topise de mult, cerul era înalt şi sticlos: pâcle mici, ca nişte 
bărcuţe, ' pluteau spre Cheile Turzii. Se întrebă ce ar fi făcut 
dacă mai întâi câinele l-ar fi dibuit pe el? Ar fi folosit oare arma 
ca neamţul, sau ar fi strigat după ajutor la cei din casă? Nu-şi 
răspunse la această întrebare. Inchise ochii şi adulmecă mirosul 
otavei, dar nu se putu destinde: gândurile îl apăsau ca o povară. 
Se gândea la femeie, la cât de agresivă fusese eu nemţii. Cu 
felul ei de â vorbi, îşi face repede duşmani. Era convins că 
plutonierul se va întoarce. Chiar dacă ar fi fost şchioapă. Chiar şi 
numai din prestigiu. Asta era şi motivul pentru care nu se 
învrednici să se apropie de casă, să ceară lămuriri asupra 
drumurilor care duceau spre Râpa Dracului. In copilărie auzise 
de ea, dar nu fusese niciodată acolo. Femeia nu se putea să nu 
ştie: un om crescut în pădure ştie până şi sălbăticiunile care 
colindă prin apropiere. De altfel părea înfiptă şi sigură pe ea. De 
la distanţa asta n-a putut să-şi dea seama ce vârstă avea. După 
voce nu părea prea în vârstă. Dimpotrivă: douăzeci şi... Sau cine 
ştie? Trăind în sânul naturii s-a conservat mai bine. Auzi paşi şi 
tresări. Se răsuci pe o rână şi privi spre casă: doar nu s-o fi 
întors atât de repede plutonierul? Nu. Paşii erau ai femeii: 
tocmai coborâse scările cerdacului cu o cofă în mină" Deşi era 
îmbrăcată la fel ca mai înainte, lui Dunăreanu i se păru ceva 
schimbat la ea. D». Descoperi după câteva secunde: îşi pusese 
broboada pe cap. Dacă se duce la izvor după apă, nu e prea 
inteligentă, constata Dunăreanu. Abia îi trimisese pe nemți 
acolo. 


Femeia porni spre desiş. Într-acolo să fie izvorul? Era puţin 
probabil. Drumul spre apă trebuia să fie umblat, bătătorit. Dar 
atunci de ce a luat-o spre desiş? Se ridică în picioare, traversă 
cu paşi mari luminişul şi le mulţumi în gând nemților că au 
lichidat dulăul. Cu el prin apropiere ar fi trebuit să ocolească 
toată râpa, s-o poată urmări. Dar de ce o urmăreşte în fond? Să-i 
cunoască drumurile, Împrejurimile casei? Poate va fi necesar să 
stea mai mult timp prin apropiere. In orice caz azi va trebui să 
mănânce aici. Cum şi în ce fel încă nu ştia. Ce-ar fi s-o strige sau 
s-o ajungă din urmă şi s-o întrebe direct: Pe unde vine cota 824, 
cocoană? A, nu ştii de cotă? Bine, spune-mi care e drumul care 
duce la Râpa Dracului? 

Ajunse la locul unde femeia intrase în desiş. Se opri o clipă şi 
trase cu urechea. Desluşi foarte vag paşii ei pe frunzele uscate. 
Insemne că e precaută. La fel va trebui să fie şi el. Călca atent, 
ocolind ramurile lăsate ale copacilor, ca să nu fie nevoit să le 
dea la o parte,. Să nu facă zgomot. Era convins că femeia avea 
auzul mai adaptat foşnetelor din pădure decât el. Înaintă 
anevoios, oprindu-se, din când în când, să perceapă direcţia în 
care se afla ea. Era convins că femeia n-o să-i dea nicio 
lămurire. Chiar dacă ar şti ceva despre certa 824, oricum nu s-ar 
destăinui unui străin. Îmbrăcat civil, nu arăta a sportiv pasionat 
de tainele naturii. Mai degrabă aducea cu un agent decât cu 
unul care ar vrea să se ascundă. Dintr-o dată nu mai auzi niciun 
zgomot în faţa lui. Asta putea însemna că fusese descoperit, că 
femeia s-a oprit şi aşteaptă să vadă cine o urmăreşte. 
Dunăreanu încremeni în spatele unui copac şi stătu câteva clipe 
nemişcat, pe urmă se întrebă dacă nu cumva femeia se 
îndepărtase şi de aceea nu-i mai auzea paşii. S-o urmărească, 
risca până la urmă să se dea de gol. Să stea pe loc ar fi putut s- 
o piardă. Şi cine ştie unde voia să se ducă? Din principiu ura 
pasivitatea. Porni după ea, grăbit, chiar mai puţin atent decât 
înainte: uneori trosnea o crenguţă sub tălpi, alteori călca greu 
pe o rădăcină de la suprafaţă. După vreo cincizeci de paşi 
ajunse la un drumeag bătătorit. De aceea nu-i mai auzise paşii. 
Lutul galben înghiţea orice zgomot. Dunăreanu începu să 
meargă mai repede şi, după o cotitură, o descoperi: nu părea 
grăbită, îşi legăna lent şoldurile. Fără îndoială nu se ducea după 
apă. Cine ar fi fost prost să care apă de la o asemenea distanţă? 


Când îţi ridici o casă — şi pădurarii aveau suficientă experienţă 
— o durezi în apropiere de apă. 

Dunăreanu era convins că femeia se ducea după lapte 
undeva, la o stână apropiată. Urmărind-o, ajunse la. Un izvor cu 
unde repezi. Femeia înainta pe firul apei şi, ajunsă într-un 
luminiş, se opri, se uită în jur, apoi se apropie de peretele unei 
înălţimi plin cu rădăcini. Dislocă o piatră şi se lăsă în genunchi. 

De teamă să nu fie văzut, Dunăreană rămase în desiş, deşi 
curiozitatea îl rodea ca un vierme. Ştia însă că nu are voie să 
rişte. Femeia puse pietroiul la loc, apoi se apucă să adune 
crenguţe uscate şi aprinse un fo. Când flăcările se întăriră, 
adună frunzele cu picioarele şi le aruncă peste flăcări. Un fum 
negru, dens se încolăci deasupra pădurii. Fără îndoială era un 
semnal. Semnal pentru cine? Cine putea vedea fumul în mijlocul 
pădurii? Numai cineva de departe şi dc undeva de sus. Poate 
chiar cei de la cota 824. Cu treaba terminată, femeia luă cofa şi 
cobori o râpă abruptă pe care Dunăreanu n-o văzuse până 
atunci. Cu paşi de pisică se apropie de foc. Sub el, la vreo 
douăzeci de metri, în direcţia unde dispăruse femeia, izvorul se 
prăvălea în vale peste nişte stânci. Femeia, ajunsă în apropierea 
căderii de apă, începu să se dezbrace. Razele soarelui, 
fărâmiţate de crengile fagilor, o luminau ca nişte reflectoare. 
Netemându-se că se va întoarce curând, Dunăreanu se repezi şi 
dislocă şi el pietroiul, — şi descoperi într-o groapă săpată cu 
mâna o mulţime de. Grenade. Să le fi adus femeia în cofă? Nu 
se frământă prea mult ca să găsească răspunsul. Puse pietroiul 
la loc şi privi spre cascadă. Femeia stătea cu mâinile ridicate, 
bucuroasă de biciuirea rece a apei. 

. Poate şi din cauza luminii piezişe, pielea femeii părea poleită 
cu aur: avea trup zvelt, umeri rotunzi şi sâni mari, cu sfârcuri 
ridicate în sus, obraznice. Părul lung, negru îi acoperea jumătate 
din spate, distonând cu peisajul pastelat. Pe faţa ei se putea citi 
plăcerea provocată de apă: trebuia neapărat să fi trăit în 
pădure, ca să poţi suporta apa rece a izvorului. Dunăreanu, deşi 
ar fi vrut să caşte ochii" la ea, se retrase în ascunzătoarea de 
unde privise dislocarea pietroiului şi-şi aprinse o ţigară. Era 
bucuros că se luase după nevasta pădurarului. Oare chiar o fi 
nevasta pădurarului? Aşa îi spusese subofiţerului în faţa casei. 


. Aşteptă aproape o jumătate de oră până apăru femeia. Trecu 
la câţiva metri de Dunăreanu şi atunci o văzu pentru prima oară 
de-aproape. Avea părul ca smoala, căzut pe umeri, şi faţa arsă 
de soare. la i se lipise de trup, scoţându-i în evidenţă sânii, 
umerii. Era înaltă, clădită bine, cu pas arcuit, ca oamenii care au 
trăit la munte. Merse exact pe drumul pe care venise, aşa că 
Dunăreanu o putu urmări uşor, de la distanţă. Rămăsese mult în 
urma ei, chiar o pierduse din vedere când auzi zgomot în 
spatele lui. Se retrase în desiş şi numai după aceea întoarse 
privirile înapoi, dar nu văzu pe nimeni. Pe urmă, " de după o 
cotitură apăru subofiţerul german: părea bine dispus, fluiera o 
melodie ştiută numai de el. Faţa roşie plesnea de sănătate. 
Dunăreanu se răsuci după trunchiul unui copac să nu fie văzut. 
O crenguţă îi trosni sub picioare şi neamţul se opri: rămase o 
clipă cu piciorul suspendat, aşteptând continuarea zgomotului, 
să-i identifice direcţia, încet, desfăcu tocul pistolului, apoi 
scoase şi arma. Subofiţerul nu trebuia să ajungă la nevasta 
pădurarului, hotărî Dunăreanu. Se aplecă, ridică un pietroi şi 
aşteptă ca neamţul să pornească, să ajungă în dreptul lui. 
Acesta însă continua să stea pe loc, ciulindu-şi urechile. Porni 
după câteva secunde, atent, cu degetul pe trăgaci. Dunăreanu 
aruncă piatra, peste capul neamţului, într-un tufiş. Aşa cum se 
aşteptase, subofiţerul se întoarse într-acolo şi dintr-un singur 
salt îi sări în cârcă. Şi încă înainte de a ateriza pe umerii lui, din 
zbor, îi prinse braţul în care ţinea arma, îl răsuci şi pistolul căzu 
în iarbă. Dar nici el, nici neamţul nu se uitară după pistol. Din 
cauza greutăţii, subofiţerul căzu în genunchi, dar încă în timpul 
căderii se răsuci spre atacant. Era mai mult gras decât vânjos, 
dar kilogramele îi fură de folos. Se rostogoli peste Dunăreanu şi 
acesta, imobilizat, n-avu cum să-l apuce. Neamţul încolăci braţul 
după ceafa lui Dunăreanu şi căpitanul abia reuşi să scape de 
strânsoare. Pentru asta însă trebui să se rostogolească într-o 
parte. Când se ridică, subofiţerul era deja în picioare. Un timp se 
priviră în ochi, încercând fiecare să descopere teamă în pupilele 
celuilalt, apoi neamţul, brusc, îşi trase baioneta din teacă. Cu 
arma în mână încordarea îi dispăru, deveni sigur pe el. Şi 
Dunăreanu la fel. Exersase de sute de ori evitarea atacului cu 
baioneta. Dunăreanu prevăzuse toate mişcările neamţului: un 
pas îndărăt, avânt şi salt înainte. Îl prinse de braţ, exact la 


încheietură, cum scria în instrucţiuni, îl răsuci puternic spre el, 
neamţul icni, îşi văzu cizmele proiectate pe crengile arborilor, 
apoi se răsuci în aer şi căzu la rădăcina unui. Copac. Un țipăt 
sfâşietor se frânse de trunchiurile arborilor, apoi un geamăt 
scurt, bolborosit îi părăsi gâtlejul. Căzuse în propria lui baionetă. 
Când Dunăreanu îl răsuci cu faţa în sus, nu mai respira: 
rămăsese cu ochii deschişi, în care se oglindeau crengi 
desfrunzite. 

Dunăreanu îl dezbrăcă şi-l târî în desiş: un subofiter german 
mort putea să aibă urmări: razii şi chiar represiuni. Mai bine să 
creadă lumea că e dispărut, pentru că dispărut putea să 
însemne şi dezertor. In orice caz, pentru un subofițer „dispărut“ 
nu era cazul să se facă vâlvă. 


CU UNIFORMA SUBOFIŢERULUI SUB BRAŢ, Dunăreanu se 
apropie de casa pădurarului cu multă precauţie. Ocoli clădirea 
să nu fie văzut dinspre uşă, dacă aceasta s-ar fi deschis cumva, 
şi se strecură sub cerdac, unde erau stivuite lemnele de foc. 
Găsi o ascunzătoare pentru uniformă, apoi îşi controlă ţinuta, 
dacă n-are cumva pete de sânge pe haină, şi urcă tiptil scările. 
Ajuns la uşă, ciocăni politicos, ca şi cum ar fi venit în vizită. 

— E deschisă! se auzi vocea femeii din interior. 

Lui Dunăreanu i se păru suspectă această primire. Chiar aşa 
să-l aştepte pe neamt? Se retrase din cadrul uşii, apăsă pe 
clanţă şi deschise uşa cu piciorul. In clipa următoare, un jet de 
apă fierbinte trecu pe Ungă el, simţi mirosul aburului încins, şi 
imediat apăru în prag. Femeia ţinea încă în mână ligheanul din 
care zvârlise apa Dunăreanu se rezemă cu un braţ de tocul uşii 
şi spuse zâmbind: 

— Nu prea eşti ospitalieră. 

Buimăcită de apariţia unui bărbat necunoscut, femeia nu ştiu 
ce să-i răspundă. Aruncă ligheanul spre el. Dunăreanu prinse 
ligheanul din zbor şi îl aşeză pe un scăunel, ca şi cum intrarea în 
casă ar fi decurs normal. Trase uşa după el şi puse zăvorul. Cel 
puţin de la spate voia să fie asigurat. 

— Cine eşti dumneata? întrebă femeia după ce se retrase 
până aproape de plită. 


Derutată, privea printre gene: pupilele i se strânseseră, 
păreau gămălii de ac şi aruncau schiţei. Dunăreanu n-o slăbi din 
priviri: femeile încolţite erau mai rele decât animalele sălbatice. 

— Ce importanţă are cine sunt? în timp ce vorbea inventarie 
încăperea. Nu erau decât ei doi în cameră. Dacă vrei pot să mă 
prezint. 

— Nu mă interesează! sâsâi ea printre dinţi. 

E speriată, constată Dunăreanu. Asta era bine. li zâmbi, s-o 
deruteze şi mai mult. 

— Cu o clipă în urmă m-ai întrebat cine sunt. 

— Cine eşti, nu cum te cheamă. 

— Ai fi putut întreba asta înainte de a fi vrut să mă opăreşti. 

— Credeam că vine altcineva. 

Deodată, femeia se aplecă şi puse mina pe, coada securii, dar 
n-avu timp s-o ridice. Dunăreanu se repezi la ea, îi smulse 
securea din mină şi o înfipse în grinda unde era agăţată lampa. 
Sticla tremură cu un clincănit _ uşor. Dunăreanu se întoarse spre 
ea şi spuse încet, silabisind cuvintele: 

— Dacă vrei să păstrăm relaţii normale îţi dau un sfat: 
astâmpără-te! _ 

Femeia se simţi încolţită. Intrebă cu voce tremurată: 

— Ce vrei? 

— Intâi aş vrea să mănânce, răspunse Dunăreanu calm, 

— N-am nimic de mâncare. 

— Trebuie să ai, pentru că mi-e foame. Şi când mi-e foame 
devin rău. Şi ar fi păcat să-ţi faci impresie proastă despre mine. 

— Dacă îţi dau de mâncare pleci? 

— Numai dacă nu mă reţii, îi zâmbi Dunăreanu: 

— Fii liniştit, nu te rețin. Am ouă şi slănină. 

— Va fi un adevărat ospăț. 

Nu mâncase de aproape o zi: privi cum femeia alege tigaia de 
pe blidar, cum scoate ouăle dintr-un coş. Trebuia să fie prudent 
cu ea. Nu părea să aibă mai mult de 25—26 de ani: era 
vânoasă, cu mâini şi braţe puternice. Părul negru scotea şi mai 
mult în evidenţă culoarea verzuie a ochilor: îi avea mari şi 
senini. 

Dunăreanu ochi un scaun de lângă masă şi se aşeză: 

— Îmi permiteţi să iau loc? 

— Te-ai aşezat înainte să mă întrebi. 


— Din obişnuinţă. 

— Faci ce vrei. 

— Nu e bine să mă laşi să fac ce vreau. Sătul, cine ştie ce ar 
putea să-mi treacă prin minte. 

Femeia se întoarse spre el. 

— Ai spus că după ce mănânci pleci. 

— Dacă ţi-am promis, să ştii că mă ţin de cuvânt. 

— Sper. 

Afară soarele căzu după coline şi brusc se întunecă. Femeia 
primeni focul, apoi se duse la grinda din mijlocul încăperii, luă 
lampa de petrol, o aprinse şi o puse pe masă în dreptul ferestrei. 

— la-o de acolo c-o sparg! Cui îi semnalizezi? 

— Nimănui, răspunse femeia şi aşeză lampa înapoi pe grindă. 
Cui să semnalizez? 

— Celui căruia i-ai semnalizat şi în pădure. 

— Eu? se strădui femeia să pară mirată. 

— Da. S-a văzut fumul de la o poştă. Dar acum sânt prea 
obosit ca să-ţi cer lămuriri. Răspunde-mi numai la o singură 
întrebare: sânt multi nemti prin apropiere? 

— Nu ştiu, răspunse femeia fără să se întoarcă de la plită. 

Amestecă ouăle cu o lingură de lemn, apoi luă tigaia de pe foc 
şi o puse pe masă în faţa lui Dunăreanu. Din sertarul mesei 
scoase tacâmuri. 

Mirosul slăninei gâdilă nările lui Dunăreanu. Începu să 
înfulece: 

— Am auzit că au fost paraşutaţi doi oameni. 

— li cauţi în zadar. Au fost arestaţi de nemți. 

— De unde ştii că au fost paraşutaţi doi oameni? 

— Dumneata mi-ai spus. 

— Dar de unde ştii că au fost arestaţi? 

— Aşa vorbesc oamenii. 

— Spui asta ca şi cum ai trăi în piaţa Mare din Câmpia Turzii. 
Locuieşti în pădure. Răspunde-mi! 

— Şi în pădure sânt oameni. Şi azi a trecut o patrulă pe aici. Şi 
o să vină un subofițer să mă viziteze. Dacă n-ai acte în regulă o 
păţeşti. 

— Poate mă ascunzi? 

— Doar nu-s nebună, să mă aresteze şi pe mine! 

— Fii liniştită, neamţul nu mai vine. 


— De unde ştii? 

— M-am întâlnit cu el şi l-am lămurit să se întoarcă, acasă. 

— Şi de ce-i cauţi pe cei doi paraşutaţi? 

— Nu-i caut, răspunse Dunăreanu cu gura plină. 

— Atunci de ce eşti aici? 

— M-am rătăcit. Sânt un alpinist pasionat. Ştii, aş vrea să 
ajung până la Râpa Dracului. 

— Râpa Dracului e la trei kilometri de aici. 

— Ţi-am spus că m-am rătăcit. 

— Cred că eşti de la poliţie. De la poliţia secretă. Au mai fost 
pe aici. 

Dunăreanu ridică privirea spre ea. Prin ia transparentă i se 
întrezăreau sânii. Avea sfârcuri neobişnuit de mari. 

— Şi cei de la poliţia secretă fac alpinism? 

— La fel ca şi dumneata. Sau poate eşti chiar neamţ. 

— lar dumneata după accent, pari unguroaică. 

— Dacă nu cunoşti accentul ardelenesc înseamnă că nu eşti 
de prin partea locului. 

Simţindu-se privită, aduse din cofă un pahar cu apă, apoi se 
retrase lângă plită. 

— De ce ai plecat de lângă masă? 

— Nu-mi place cum mă priveşti. 

— Nu e nevoie să te fereşti de mine. Te-am văzut şi la 
cascadă. In viaţa mea n-am văzut o cascadă atât de frumoasă. 

— inseamnă că m-ai urmărit? spuse femeia cu voce stinsă. 

— Nu. Am trecut întâmplător pe acolo. Şterse tigaia cu o 
bucată de pâine. Poate nu mă pricep la accent, dar după felul 
cum vorbeşti nu pari ţărancă. 

— Nici nu sânt. 

— Atunci ce eşti? 

— Mă mir că n-ai observat până acum. Sânt o prinţesă. 

— După cum arătai sub cascadă să ştii că aduci. 

— Să-ţi fie ruşine! 

— Imi este, zâmbi Dunăreanu. Mulţumesc pentru masă. 

— Te-ai săturat? 

— Da. 

— Înseamnă că pleci. 

— Încă nu. Întâi fumez. 

— Dacă pleci imediat îţi dau şi un pahar de vin. 


— Îmi pare rău că nu sânt băutor. Vinul e singurul lucru pe 
care mi l-ai oferit. E otrăvit? 

— Mă crezi chiar atât de rea? 

— Da. 

— Îţi mulţumesc, sâsâi ea printre buze. Din păcate n-am 
otravă în casă! 

— Ai fi pus şi în tigaie? 

— Bineînţeles! 

Dunăreanu îşi alese o ţigară mai moale, o frământă între 
degete, o umezi cu limba şi abia după-aceea o aprinse. Savură 
primul fum: 

— Îţi aprinzi ciudat ţigările, observă ea. 

— Un fumător înveterat are tabieturi. Mie de exemplu nu-mi 
place tutunul uscat. lar pentru acel „bineînţeles“ că m-ai fi 
otrăvit, nu pot decât să te apreciez. Eşti sinceră şi sinceritatea e 
cea mai mare calitate a unei femei. 

Simţindu-se privită, femeia încrucişă braţele pe piept. Aşteptă 
ca Dunăreanu să termine de fumat. Acesta însă. Trăgea rar din 
ţigară, urmărind fumul care se încolăcea spre tavan. Prin fum 
cercetă încăperea. Camera în care se aflau era de fapt toată 
casa. Grinda din mijloc şi pereţii de bârne susțineau întreg 
acoperişul. Deasupra laviţei late, acoperită cu cergă, era un 
fânar. Nu se vedea decât deschizătura îngustă. Pereţii erau 
tapetaţi cu scoarţe, iar deasupra plitei domina blidarul, din lemn 
ars. Dunăreanu se uită în jur după o scrumieră şi, negăsind-o,.'. 
Tinse ţigara în tigaie. Femeia abia aşteptă momentul. 

— Ai terminat ţigara, pleci? 

— Din păcate n-am încotro. 

Se ridică în picioare. Femeia îi ajungea până la umăr. 

— Sper să nu ne mai vedem, mormăi ea. 

Dunăreanu îi zâmbi: _ 

— Ar fi păcat. Ne-am înţeles foarte bine. Incă o dată îţi 
mulţumesc pentru masă. Deschise uşa, dar rămase în prag. O 
ploaie măruntă, abia vizibilă, îi biciui faţa. De pe streaşină stropii 
cădeau mai mari. Se întoarse spre femeie, închizând uşa după 
el: Ai ghinion, doamnă. Plouă. Şi eu sunt foarte sensibil la ploaie. 
Când am fost mic am avut dublă pneumonie. 

— Şi ce vrei să faci? întrebă ea disperată. 


— Încă nu ştiu. Probabil o să mă culc. N-am mai dormit de 
aproape trei zile. 

— Te priveşte personaj. 

— Nu e chiar aşa. Te priveşte şi pe tine. Vom petrece noaptea 
împreună. 

— Nu cred. 

— O să te convingi: Trebuie să dorm. Aş fi dormit în sinul 
naturii, dar chiar să mă culc în ploaie, ar fi păcat... 

— N-ai loc în casă! 

— Am. Într-o încăpere ca asta am dormit odată 17 persoane. 
Înţelege-mă, trebuie să dorm. 

— Bine, răspunse femeia cu voce schimbată şi-şi lăsă privirile 
în jos. Faci ce vrei. 

— Prea repede te-ai lăsat convinsă. Ştiu ce-ţi trece prin cap.: 
că o să adorm şi-mi dai cu ceva în cap. 

— Ai fi bun de ghicitor. 

— Chiar ai fi în stare? 

— Da. 

— In aceste condiţii sunt nevoit să-mi iau măsuri de precauţie. 
Te culci lingă mine. 

— Asta niciodată! 

— Ba da. Făcu un pas spre ea. Dar fii liniştită, nu-ţi fac nimic. 
Nu eşti genul meu. Dacă mi-ai fi plăcut, ţi-aş fi făcut curte încă 
la cascadă. 

Femeia căută privirile lui Dunăreanu. Pentru prima oară 
deveni cu adevărat femeie. 

— Ai spus că am arătat ca o prinţesă. 

— Da, dar mie nu-mi plac prinţesele. Te rog urcă în pat. Nu e 
nevoie să te dezbraci. Şi pentru că ea nu schiţă niciun gest, mai 
făcu un pas spre ea. Vrei să te conving? 

Femeia se feri din calea lui şi, retrăgându-se, ajunse la 
marginea patului. Neavând încotro se aşeză. 

— Nu aici! o avertiză Dunăreanu. Asta e locul meu. Dacă dorm 
lingă perete visez urât. Te rog să te culci tu acolo. 

Speriată, femeia îşi săltă picioarele şi se ghemui lângă perete. 
Pe acoperiş se auzea răpăitul ploii: suna sec de parcă ar fi 
plouat cu măzăriche. 

Câteva clipe, Dunăreanu rămase lângă pat, privi femeia cu 
picioarele adunate sub ea, pe urmă se duse la lampă şi suflă în 


sticlă. In încăpere se făcu întuneric, nu se mai vedea decât 
pâlpâirea opaiţului de sub o iconiţă: suficient ca să distingă 
mobilele din cameră. Dunăreanu se reîntoarse la pat, se întinse 
şi-şi puse braţele sub ceafă. Femeia, vru să ' se retragă şi mai 
mult, dar nu mai avea unde. Se rezemă doar cu spatele de 
peretele din capul patului. Mai târziu, când Dunăreanu se 
obişnui cu întunericul, cercetă cu atenţie fânarul din dreptul 
patului. Nu era greu să te caţeri acolo, trebuia doar să te salţi 
până la grinda transversală şi să te sprijini cu picioarele de 
capătul unei bârne. Poate n-ar fi fost rău să se culce acolo, dar 
nebuna asta din pat era în stare să dea foc casei numai să 
scape de el. li auzi respiraţia întretăiată. 

— Nu dormi? 

— Nu. 

— De ce ai făcut foc lângă cascadă? 

— Totdeauna fac foc când mă îmbăiez. Trebuie să mă usuc 
undeva. Uneori apa e rece. 

— Azi nu te-ai uscat lângă foc. Mi-ar fi plăcut spectacolul. 

— Eşti un măgar! 

— lartă-mă. Deci de fiecare dată când faci baie semnalizezi. 
Cui? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui cu semnalizarea? 

— Nu te preface. Când faci foc pentru căldură nu arunci frunze 
putrezite în flăcări. Arunci frunze în foc ca să se vadă fumul. 

— Aş vrea să te ucid, spuse femeia printre dinţi. 

— Să ştii că nu eşti originală. Nu eşti singurul om care ar vrea 
să mă ucidă. Dar acum, hai să dormim. Şi în loc de noapte bună 
aş vrea să-ţi mai dau un sfat: eu dorm foarte uşor. Dacă respiri 
mai tare, mă trezesc. Şi când mă trezesc brusc, sunt buimăcit şi 
nu răspund de mine. Pot să fac şi prostii. Sper că ai înţeles ceea 
ce am vrut să-ţi spun? Ar fi păcat să stricăm noaptea asta 
frumoasă. Arătă cu bărbia spre iconiţă. Dacă vrei să te rogi, 
roagă-te. Am surprins-o şi pe mama uneori. Făcea mărunt din 
buze. 

— Cred că la voi în familie nu s-a rugat nimeni niciodată, 
răspunse ea cu venin. 

— Dacă m-ai cunoaşte mai bine, ţi-ai schimba părerea. Vrei să 
mă prezint, totuşi? 

— Nu e nevoie. Te voi ţine minte fără să-ţi ştiu numele. 


— Acum ţi-am descoperit încă o calitate. Ai memorie. 

— Şi când urăsc pe cineva, memoria îmi funcţionează 
impecabil. 

SEPI ŞI KARL îşi puseră mantalele de cauciuc peste cap nu din 
cauza ploii, ci ca să-şi ferească ochii de crengile care atârnau 
deasupra potecii. Erau încă buimăciţi de somn, fuseseră treziţi 
de planton şi trimişi după subofiţerul plecat în „misiune 
specială“. Norii joşi întunecaseră şi mai mult pădurea, rar 
observau o scoarță lucioasă de copac sau câte o băltoacă pe 
marginea potecii. 

— Numai să nu se supere bătrânul că-l deranjăm, strigă Karl 
spre Sepi, mai mult să verifice dacă acesta, nu rămăsese prea în 
urmă. 

— Să se supere! îi răspunse Sepi tot cu voce tare şi-şi feri faţa 
de stropii care se prelingeau de pe marginea mantalei. Al 
dracului boşorog! Ne ia tot caimacul. Ai văzut ce ţâţe avea Die 
knedige frâu? 

— Asta mi-a plăcut şi mie. 

— Şi învăţătoarea aia din Cernăuţi? 

— Şi aia arăta bine, dar nu era ca asta. Dar dacă bătrânul ne 
lasă şi pe noi? 

— Ce să ne lase? 

— Să ne uscam. Intrăm sub plapumă lingă ea şi te usuci ca un 
smochin. 

— Abia ai făcut ochi şi te gândeşti la prostii. 


BRUSC, DUNĂREANU PUSE MINA pe braţul femeii şi se ridică în 
coate. 

— Ce-i? întrebă ea speriată. 

— Nimic. Mi s-a părut că aud paşi. 

— Aici nu umblă nimeni noaptea. 

— Ssst... O strânse mai puternic de braţ. Să nu mai scoţi 
niciun cuvânt! 

Se ridică din pat, scoase pistolul din buzunar şi se duse tiptil 
până la uşă. Acum paşii se auzeau clar pe scările cerdacului. 

— Helmuth, Helmuth!... 

Dunăreanu recunoscu vocea soldatului căruia subofiţerul îi 
spusese Karl. 


Cu paşi de pisică se apropie de pat. 

— Au venit nemţii, şopti femeii. Îl caută pe plutonierul care a 
spus că-ţi face o vizită. Dezbracă-te! 

— Cum să mă dezbrac? 

— Dezbracă-te am spus! 

Cei de afară loveau uşa cu pumnii. 

— Helmuth!... 

— Tu nu înţelegi?! Trebuie Să fii dezbrăcată când deschizi! 
Altminteri nemţii intră la bănuieli. 

— Helmuth! se auzi din nou vocea lui Karl. 

Dunăreanu se urcă pe pat şi de acolo se căţără în fânar. 

Scoase pistolul să-l vadă şi ea. 

— Fii foarte deşteaptă, o povăţui, dar femeia nu-l mai auzi. li 
întoarse spatele să-şi schimbe bluza cu cămaşa de noapte.. 

Soldaţii de pe cerdac începură să lovească uşa cu bocancii. 

— Herr Gruppenführer! 

Femeia îşi aruncă bluza şi fusta pe spătarul unui scaun, apoi 
se apropie de uşă. In pâlpâirea opaiţului aducea cu o stafie. 

— Ce vreţi? întrebă şi căscă tare să fie auzită şi de afară. 

— Să vină Helmuth! 

— Nu e niciun Helmuth aici. 

— Deschide uşa! 

— N-o deschid. Sunt singură. 

Femeia trase zăvorul şi, în timp ce soldaţii năvăleau în 
încăpere, se duse la lampa din grindă şi o aprinse. Nemţii erau 
uzi leoarcă, îşi scuturară mantalele şi se mirară că nu-l văd pe 
Helmuth. Dar femeia în cămaşă de noapte îi impresionă mai 
mult. 

— Unde e Helmuth? întrebă Karl. A spus că vine aici. 

— Dar cine e Helmuth? făcu pe naiva femeia. 

— Subofiţerul care ţi-a împuşcat câinele. Ţi-a promis că-ţi face 
o vizită. 

— Cine ştie câtor femei le-a promis că le vizitează. Sepi îşi mai 
roti privirile prin încăpere şi se apropie de plită, unde mai 
mocnea jarul. Îşi încălzi mâinile. 

— Ce mai vreţi? ţipă femeia spre el. Helmuth al vostru nu e! 
Plecaţi! 

— Doar n-oi fi atât de rea să ne goneşti în ploaie? 


— Mă duc jos la Buru şi vă reclam la Comandament. Aici nu-i 
azil! 

— De ce te superi, knedige frâu? interveni şi Karl în discuţie şi 
se aşeză la masă. Am venit să-l căutăm pe Helmuth. Ti-am adus 
puţină ciocolată şi poate te mai îndulceşti. Şi cine ştie, poate 
chiar o să ne distrăm. Cu ce suntem noi mai prejos decât 
Helmuth? 

— Plecaţi de aici! 

Karl în loc să se ridice de la masă îşi întinse comod picioarele. 
Scoase din buzunar un pachet de ţigări şi-l întinse femeii. 

— Mildesorte, knedige frâu. 

— Nu fumez, refuză ea categoric. 

— Nu? se miră Karl şi arătă spre tigaie. Asta ce e? 

Femeia răspunse după o scurtă ezitare: 

— Nu fumez noaptea, dar ziua da. 

Karl se ridică de la masă, înconjură încăperea, se aplecă şi se 
uită sub pat. Nu i se păru nimic suspect. Intinse din nou 
pachetul spre ea. 

Femeia scoase o ţigară, o frământă între degete, o umezi cu 
limba şi văzând faţa mirată a lui Karl îi dădu explicaţii: 

— Nu-mi place tutunul uscat. 

Sepi şi Karl schimbară priviri între ei. Femeia mai trase un 
fum, apoi se apropie de grindă şi puse mâna pe secure. 

— Gata. Am fumat, m-aţi văzut şi în cămaşă de noapte, 
ajunge pentru azi. Afară de aici!... 

Şi pentru că cei doi nu făcură nicio mişcare se duse la uşă, o 
deschise, apoi ridică securea deasupra capului. 

— Plecaţi odată!... 

— Hai, mă, că asta-i nebună, se sperie Sepi şi-şi saltă gluga pe 
cap. 

Femeia zăvori uşa în urma lor şi aşteptă până nu li se mai 
auziră paşii. Abia atunci, sfârşită, se rezemă cu spatele de uşă. 

Dunăreanu cobori din fânar, se apropie de ea şi-i scoase ţigara 
dintre degete. 

— Sper că nu vrei să te laud. 

— Du-te dracului! 

— Îşi dădu seama că era numai în cămaşa de. Noapte, scăpă 
securea din mână, apoi îşi încrucișă braţele deasupra sinilor şi 
fugi spre pat. 


Trecu prin dreptul lămpii şi lumina îi contura coapsele. Când 
se ascunse sub cergă, Dunăreanu se apropie de masă şi se 
aşeză. Puse pistolul la îndemână, lângă tigaie, apoi trase un fum 
din ţigara neamţului. 

— Stinge lumina! porunci femeia. 

Dunăreanu sfărâmă şi a doua ţigară în tigaie, se ridică leneş 
de pe scaun şi suflă în lampă. Găsi patul şi pe întuneric. 

— N-ai vrea să dormi acolo sus? Intrebă femeia şi arătă cu 
bărbia spre fânar. 

Dunăreanu clătină din cap: 

— In pat, cred că-i mai comod totuşi. Şi în afară de asta nu-mi 
place să dorm singur. Dar nu te teme, ai fost corectă, voi 
încerca să fiu şi eu. În orice caz, te-ai comportat formidabil. Îţi 
mulţumesc. 

Ea îl privi duşmănoasă. 

— Când pleci, atunci să-mi mulţumeşti! 

Dunăreanu se întinse pe pat, deasupra cergii. Privi un timp 
pâlpâirea opaiţului pe pereţii de bârnă şi spuse mai mult pentru 
el: 

— Dacă chiar ai vrut să scapi de mine, de ce n-ai cerut 
ajutorul nemților? 

— Pentru că ceea ce vreau să fac, fac şi singură: n-am nevoie 
de ajutorul nimănui. 

Dunăreanu privi tavanul afumat. 

— Cred că eşti în stare de orice. Nu e uşor să fii femeie şi să 
locuieşti singură în mijlocul pădurii. Bărbat n-ai? 

— A murit în primele zile ale războiului. Brusc tresări: Dar de 
ce te bagi în viaţa mea? Te-am întrebat eu cine eşti? 

— M-ai întrebat odată. 

— Din prostie. Cine. Spune adevărul despre el la răscruce de 
drumuri? Oricum ai fi minţit. 

— Ai dreptate. Minţim pentru că ne temem să spunem 
adevărul. Dar ţie îţi mărturisesc o parte din el: azi am făcut două 
greşeli. Nu mi-am asigurat cea de-a doua ieşire şi am lăsat 
mucul în tigaie. Şi toate astea numai din cauza ta. Întotdeauna 
am spus că cel mai periculos lucru e să te încurci cu femeile. 

— ... Şi de ce e periculos să te încurci cu femeile? 

— Pentru că, atunci, dumnezeu îţi ia minţile. 

Femeia se ridică în coate şi vocea îi trăda emotie: 


— Zici că dumnezeu ţi-a luat minţile? De ce? 

— Vrei. Să-ţi fac mărturisiri? 

— Nu. Vreau puţin adevăr. 

— Te-am văzut la cascadă, te-am văzut toată seara în ia ta 
transparentă, acum în cămaşă de noapte... 

— Am înţeles. Privi spre fereastră şi descoperi pistolul pe 
masă. Ţeava chiar sclipi în pâlpâirea opaiţului. Nu mai vreau să 
te ispitesc. Îmi permiţi să mă îmbrac? 

Dunăreanu se întoarse spre ea: X 

— Ţi-am spus, ’ te-am văzut şi dezbrăcată. Incep să mă 
obişnuiesc cu tine goală. 

— Da, dar la cascadă n-am ştiut că mă vezi. 

— Oo, o dăm pe filosofie. Bravo... 

— Şi aş mai vrea să te rog ceva: până mă îmbrac, rămâi cu 
privirile spre perete. 

— Bine, doamnă. Du-te şi îmbracă-te. 

Femeia ieşi de sub pătură, fără să-şi ascundă goliciunile, se 
rostogoli peste Dunăreanu, se apropie de masă şi luă pistolul. 
Se întoarse spre pat. 

— Ai avut dreptate: dumnezeu ţi-a luat minţile. Şi ai făcut şi 
cea de-a treia greşeală. Dunăreanu se întoarse spre ea. Nu te 
mişca! 

Dunăreanu încremeni. Nebuna asta e în stare să tragă şi fără 
pricină. Vorbi calm, s-o îmbuneze: 

— Nici nu vreau să mă mişc. Ti-am spus că mi-e somn. Vreau 
să stau întins, asta e tot. Şi dacă tot ai arma în mână, păzeşte- 
mi somnul. Dar să ştii, încă n-o poţi folosi. Te-ar auzi nemţii. Şi 
poate te vor întreba de unde ai pistolul lui Helmuth. 

— Le-aş spune adevărul: că l-am luat de la tine. Dar de unde 
ai tu pistolul lui Helmuth? 

— L-am întâlnit când venea spre tine. l-am spus să renunţe, 
că-l opăreşti. Drept recunoştinţă mi-a făcut pistolul cadou. Dar 
tu de ce opăreşti vizitatorii? 

— Pentru că opăriţilor le dai mai uşor cu securea în cap. Mai 
am unul înmormântat în spatele casei. 

Dunăreanu îi urmărea fiecare mişcare cu atenţie. 

— Eşti o femeie periculoasă. Acum îmi pare rău că m-am 
abătut pe aici. Ar fi trebuit să trec fără să-ţi dau bună ziua. 


— Nu e târziu să pleci nici acum. Hai, scoală-te! Şi îţi atrag 
atenţia că, la cea mai mică mişcare în plus, frag. Şi n-ai avea 
nici măcar satisfacția să ştii că eşti primul bărbat împuşcat de 
mine. 

Cu mişcări încete, precaute, Dunăreanu se ridică în şezut, apoi 
în picioare. Femeia continuă să-l dirijeze: 

— Aşa, întoarce-te cu spatele spre mine şi ţine mâinile la 
ceafă. Dunăreanu îşi ridică braţele şi se întoarse cu spatele spre 
ea. Acum vino spre uşă. Paşi mici... Aşa... îmi place când eşti 
ascultător. Hai, încă un pas şi trage zăvorul! 

. Dunăreanu rămase cu mâna stingă la înălţimea capului, cu 
dreapta pipăi zăvorul. Umbrele lor proiectate pe uşă erau puţin 
mai mari decât în realitate, dar suficient de proporţionate ca 
Dunăreanu să poată calcula locul unde bănuia mâna cu pistolul. 

Zăvorul întâi trebuia răsucit, apoi tras. Descoperi că umbra 
capului femeii se pleacă spre stânga: probabil voia să 
urmărească deschiderea  zăvorului. E foarte imprudentă, 
constată Dunăreanu şi, încă înainte de a se întoarce spre ea, îi 
prinse braţul cu arma şi o ridică spre tavan. Smucitura fu 
bruscă, neaşteptată şi mai puternică decât ar fi trebuit. Femeia 
scoase un geamăt, apoi cu mâna cealaltă izbi în faţa lui 
Dunăreanu. El îi scoase întâi pistolul din mână şi abia după 
aceea o imobiliză, strângând-o aproape de el. Femeia se mai 
zbătu puţin, apoi, obosită, se lăsă moale în braţele bărbatului. 
Dunăreanu îi simţi respiraţia fierbinte, îi privi buzele 
întredeschise, dinţii albi, umezi. Se aplecă spre ea. Femeia îşi 
încleştă buzele, dar nu se putu împotrivi decât câteva secunde, 
apoi slăbi încleştarea. Mâna şerpui spre ceafa bărbatului, o 
cuprinse cu tot braţul şi-l trase spre ea. Apoi nu mai putu să 
reziste ispitei şi lovi cu furie în faţa bărbatului. Palma venise pe 
neaşteptate, Dunăreanu ridică mirat privirile: avea un zâmbet 
îngheţat pe buze. 

— Să ştii, femeie, că tot sunt în câştig: sărutul tău valorează 
două palme. 

— Şi mie nu-mi place să rămân datoare, răspunse ea printre 
dinţi şi-i mai trase o palmă. 

Dunărean u o privi printre gene şi o tristeţe ciudată puse 
stăpânire pe el: 

— Valorează două, dar nu atât de tari. 


Făcu un pas, şi femeia nu se retrase: îşi lăsă doar capul pe 
spate şi-şi deschise provocatoare buzele. La fiecare respiraţie îi 
tresăreau sânii. Dunăreanu se aplecă spre ea, pe urmă se 
răzgândi şi se duse la masă. Îşi aprinse o ţigară. 

— Du-te şi culcă-te! Era să fac şi cea de-a patra greşeală. 

— Poate au fost palmele prea tari? întrebă ea tot 
provocatoare. 

— Nu. Au fost date cu ură. Culcă-te! 

Cu mişcări voit leneşe, femeia trecu prin faţa lui şi se întinse 
pe pat. Un timp privi tavanul afumat, apoi spuse fără să se 
întoarcă spre Dunăreanu: 

— Tu nu te culci? 

Nu era întrebare, ci mai mult un îndemn. 

— Nu. Aştept să se oprească ploaia şi plec. Nu-mi plac femeile 
isterice. Cred că m-am purtat destul de corect. 

Privi fumul: în pâlpâirea opaiţului fumul se destrăma în fuioare 
din ce în ce mai subţiri, apoi le înghiţea întunericul. 

Femeia se ridică în şold şi, fără să-i pese că sprijinindu-se într- 
o mână şi-a dezgolit umărul, spuse cu voce împovărată: 

— Acum vrei să mă rog să vii lângă mine? 

Dunăreanu stinse şi cea de-a treia ţigară în tigaie, apoi se 
apropie de pat şi se întinse. Femeia se aplecă spre el: 

— Toţi bărbaţii sunteţi la fel: plini de orgoliu. 


APĂRUSERĂ ZORILE când femeia obosită se strânse la umărul 
lui: îi zvâcneau tâmplele de parcă ar fi avut încă o inimă sub 
ţeastă şi respira greu, întretăiat. Spuse fără să se uite la el, deşi 
în lumina lăptoasă i-ar fi putut distinge trăsăturile: 

— Îmi pare rău că nu m-ai întrebat cum mă cheamă. Lui 
Dunăreanu, femeia ghemuită ca un melc i se păru mică, fragilă. 
În pat îşi pierduse forţa, vigoarea, rămăsese pur şi simplu 
femeie. Atât. 

— Acum e târziu dacă te întreb? 

— Nu. 

— Cum te cheamă? 

— Ana. 

Dunăreanu repetă numele: 

— Ana. 


— Îţi place? 

— E scurt. 

— Asta nu e o apreciere. 

— Ba da. În timp ce rosteşti un nume obişnuit, pe ăsta îl ronţăi 
de mai multe ori. Şi, citit de-a-ndăratelea, e tot Ana. E ca şi tine. 
De oriunde te-aş lua eşti mereu aceeaşi. 

— Şi pe tine cum te cheamă? 

— lon. 

— Şi numele tău e scurt. Şi, citit aşa cum spui tu „de-a- 
ndăratelea“, înseamnă „noi“. Tu şi cu mine. Aş vrea foarte mult 
să renunţi la alpinism. 

— Şi ce să fac? 

— Rămâi aici. Războiul oricum n-o să mai dureze mult. Pe 
urmă, vedem. Decidem atunci. 

— Numai cei slabi amână data deciziei. 

— Şi atunci ce vrei să faci? 

— Mă întrebi pentru că nu mă cunoşti. Sunt încăpățânat. Mi- 
am pus în cap să urc la Râpa Dracului. 

— De ce? 

Ca să-mi încrestez în scoarţa unui copac inițialele. Poate îmi 
spui şi drumul care duce într-acolo. 

— N-am auzit în viaţa mea de Râpa Dracului. 

— leri mi-ai spus că e la trei kilometri. 

— Ţi-am spus aşa pentru că nu ştiam cine eşti. 

— Acum ştii? 

— Da. Eşti lon. 

— Atunci hai să închidem ochii. Mor dacă nu dorm. 


CÂND SE TREZI DUNĂREANU, Ana nu mai era lingă el în pat, îi 
simţi doar izul cărnii pe pernă, sub cergă. Dinspre plită apăru şi 
un alt miros: al slăninei prăjite. Femeia se agita în jurul tigăii, 
nu-şi legase în faţa cămăşii de noapte decât un şorţ roşu cu 
picăţele şi avea părul despletit, căzut peste umeri. Dunăreanu 
se sculă din pat şi porni în vârful picioarelor spre plită: ea îi 
auzise paşii, dar nu se învrednici să se întoarcă spre el. 
Dunăreanu îi cuprinse ochii cu palmele: 

— Cine-i? 


— Nu ştiu, răspunse Ana, apoi se întoarse şi cuprinse pieptul 
lat al bărbatului. Continuă cu faţa lipită de umărul lui: Nu e 
ciudat că ieri aş fi vrut să te ucid şi azi mi se pare că fără tine 
casă ar fi goală? 

— Nu e ciudat, Ana. E război. Valorile nu sunt la locul lor. Totul 
e cu fundul în sus. Acum nu contează decât victoria. După aceea 
lucrurile se vor aşeza, ne vom bucura de duminici, de apusurile 
de soare, de culoarea albastră a cerului. Se aplecă şi adulmecă 
slănina prăjită. Miroase frumos. 

— Degeaba te linguşeşti. Până nu te speli nu primeşti de 
mâncare. 

Dunăreanu cobori scările cerdacului şi căută butoiul cu apă de 
ploaie din colţul casei. Soarele răsărise de mult, poleia cu aur 
frunzele arămii ale fagilor, reflectându-se în ochiurile mici ale 
ferestrei din verandă. Îşi vâri capul în butoi: apa era rece, 
mirosea a stătut. 

Dunăreanu hotărî să se spele la izvor. Urcă scările, încă în 
cerdac îl izbi mirosul lânii arse, apoi, când păşi pragul încăperii, 
îşi văzu haina furată în Câmpia Turzii în foc. 

— Ce faci? Ai înnebunit?... 

Se repezi la plită, dar nu mai avea ce salva. 

— Nu. Am găsit soluţia să te conving să rămâi. Doar n-o să 
pleci la Râpa Dracului în izmene. Încă nu te-ai spălat? 

Dunăreanu îşi strânse fălcile. 

— Mă duc acum. 

Cobori din nou, se duse în spatele lemnelor stivuite şi îmbrăcă 
uniforma lui Helmuth. 

Ana tocmai punea farfurii pe masă, când Dunăreanu apăru în 
prag: salută cu mâna întinsă înainte: 

— Heil Hitler! 

Ana ridică privirile spre el şi nu vru să-şi creadă ochilor. 

— Ce-i cu tine? Eşti neamt? 

— Bineînţeles. De multe ori am vrut să mă prezint, dar nu m-ai 
lăsat. Îşi aduse aminte de cartea de vizită a neamţului. Johan 
Keller, Sturmbanafuhrer SS.. 

Femeii îi năvăli sângele în obraz, apucă o farfurie de pe masă 
şi o aruncă spre el. 

Dunăreanu abia avu timp să-şi ferească faţa: porţelanul se lovi 
de tocul uşii şi se sparse în sute de cioburi albe. Işi dădu seama 


că nu se mai putea sta de vorbă cu Ana, făcu stânga împrejur şi 
cobori în fugă scările cerdacului. 

Ana căzu istovită pe scaun şi-şi lăsă fruntea pe tăblia mesei. 
Dar nu rămase aşa decât câteva clipe: sări în picioare, fugi la 
pat şi scoase de sub saltea o carabină, în drum spre fereastră 
trase piedica, înfipse ţeava într-un ochi de sticlă şi încercă să 
prindă în cătare spatele neamţului. Acesta tocmai ajunsese la 
liziera pădurii. 

Gloanţele îi şuierară în apropierea urechii, se încovoie şi 
continuă fuga în zig-zag până se pierdu în pădure. 


SERGENTUL GAVRILĂ TĂMAŞ ÎMPLINISE 50 DE ANI şi era 
socotit cel mai bun transmisionist al regimentului. De altfel, 
pentru această calitate fusese ales în echipa care urma să fie 
lansată în spatele frontului inamic. La prima triere, generalul 
Florescu se opusese, socotindu-l bătrân, şi voise să-l şteargă de 
pe listă. Locotenentul Neacşu insistase pentru el: 

— E foarte bun transmisionist, domnule general. Şi are încă un 
merit pentru care nu poate fi înlocuit. E chiar din Buru. Un timp 
a fost pădurar în regiune „cunoaşte toate coclaurile. 

— Dacă ai fi început cu acest argument nu m-aş fi împotrivit. 
De altfel, tu răspunzi de echipa ta. Oamenii pe care i-ai ales 
cred că citesc hărţile. 

— Ca pe o scrisoare, domnule general. 

— Îmi permiţi să te verific? 

— Dacă doriţi... 

— Acţiunea e prea importantă ca să mergem la risc. Cheamă-l 
pe Tămaş ăsta. 

Pe comandantul Diviziei,. Tămaş nu-l văzuse niciodată până 
atunci. Intră în clădirea Statului-Major şi, ajuns în faţa 
generalului îşi bătu călcâiele şi ridică degetele la tâmplă: 

— Ordonaţi, domnule general. 

Generalul îl cercetă îndelung: Tămaş avea o faţă ridată, de om 
obosit. Purta în cârcă trei ani de front. Numai ochii îi erau vii, 
şireţi. 

— Vezi cerculeţul acela roşu de pe hartă? 

Tămaş se întoarse spre hartă: era nordul Ardealului şi într-un 
loc descoperi şi cerculeţul însemnat cu creionul roşu. 


— Da. Domnule general. 

— Spune-mi, ce reprezintă. 

Nu i se spusese de ce a fost chemat la general, crezuse că i se 
va ţine un discurs patriotic şi i se va vorbi despre importanţa 
acţiunii pentru. Care fusese mobilizat. Se apropie de hartă, 
scoase din buzunarul de sus al vestonului nişte ochelari cu 
lentilele prinse în ramă de sârmă şi cercetă interiorul cercului 
roşu. Citi numele comunei Buru şi dintr-o dată faţa i se însenină. 
La ocol avusese hărţi mult mai amănunțite. 

— Ei? întrebă generalul. 

— Harta nu e bună. 

— Nu te-am întrebat dacă e bună sau nu. Ce reprezintă? 

— Înălţimile de lângă Buru. 

— Şi de ce crezi că harta nu-i bună? 

— M-am exprimat greşit, domnule general. Am vrut să spun că 
nu-i detaliată. Nu-i menţionată nici Ciucea. 

— Ciucea ce-i? 

— Un izvor, domnule general. Sare peste patru prăpăstii. 
Dunga, Mestecăniş, Huţa şi Strâmba. La Strâmba face o cascadă 
de peste douăzeci de metri înălţime. E drept, o cunosc puţini, e 
greu să ajungi până acolo. Am văzut un semn şi la cota 824. Noi 
o numim Râpa Dracului. E acolo şi o peşteră cu două ieşiri. Nu 
poţi ajunge la ea decât coborând pe frânghii. 

— Cunoşti bine regiunea? 

— Ca buzunarele, domnule general. 

— Atunci o să-l însoţeşti pe domnul locotenent Neacşu. 


ÎN TINEREŢE, GAVRILĂ TĂMAȘ fusese oier, bătuse ţinuturile 
dintre Cheile Turzii şi Semenic: cunoştea fiecare coamă de deal, 
ar fi putut spune unde-i iarba cea mai grasă în aprilie, unde te 
puteai adăposti de vânturile iuți ale munţilor, unde trebuiau 
atacate povârnişurile. Ar fi putut recunoaşte cu ochii închişi o 
oaie după behăit, prevedea furtuna cu câteva ore înainte de a 
apărea norii prevestitori şi alegea dintr-o singură ochire 
ascunzişurile cele mai bune. 

La poalele Semenicului o văzuse pentru prima oară pe loana şi 
de atunci nu trecuse noapte să nu se gândească la ea: şi-o 
imagina alături de el în cort, pe şuba miţoasă. Şi-o închipuia şi 


ziua, alergând după mioare, culcată pe otava de sfârşit de iunie, 
bătând jintiţa. O întâlnise şi cu adevărat pe câte o coamă de 
deal şi-i făcuse semn să se apropie. Ea venise cu ochii în 
pământ de parcă s-ar fi ruşinat că-i avea mai albaştri decât 
cerul, că avea mâinile şi respiraţia fierbinţi: 

— Zii, cum te cheamă? 

— loana. 

— Ai fost vreodată la lacul Grundului? 

— Am fost. 

— ŞI? 

loana nu ştia ce să răspundă. 

— Te-ai uitat în el? 

— M-am uitat. 

— Şi ce ai văzut în lac? 

— Pietre. 

— Şi deasupra pietrelor? 

lar n-a ştiut ce să-i răspundă. 

— lţi spun eu: faţa ta frumoasă. 

loana se înroşea, îşi muşca buzele şi atunci îi apăreau gropiţe 
în obraji. Fugea ca o căprioară, n-atingea cu picioarele desculţe 
decât vârful ierbii. 

Anume iernase în anul acela la poalele Semenicului, în 
Dognecea, s-o vadă în fiecare zi. In cea de-a treia iarnă, când 
loana împlinise optsprezece ani, Gavrilă Tămaş îşi luă inima în 
dinţi şi-i ceru mâna. Tatăl fetei, baciul Avram, nu se opuse. 

loana era frumoasă şi zestrea şi mai şi: patruzeci de cârlani cu 
coarnele răsucite ca nişte arcuri de canapea. Nimeni nu ştia că 
plămânii miresei erau măcinaţi de oftică. Gavrilă Tămaş o 
crezuse fierbinte de dragoste şi în zadar a jumătăţit turma pe 
doctorii, n-a putut s-o salveze. A înmormântat-o pe o coastă de 
deal lingă Buru, la rădăcinile unui gorun. Ştiind că nu-l mai 
aşteaptă nimeni la sfârşit de octombrie, Gavrilă s-a lăsat de 
oierit şi s-a înscris la o şcoală de pădurari. A primit ocolul din 
apropierea gorunului; fără femeie anii au început să. Gonească, 
să semene între ei. Gorunul înmugurea, apoi îşi arunca frunzele 
şi, după ce se topea zăpada, înmugurea din nou. 

Numai războiul l-a trezit din hibernarea în care voit se 
scufundase. A bătut stepele întinse, fără ridicături, cu moartea 
mereu în faţa ochilor: a devenit ursuz şi rău. Intoarcerea armelor 


împotriva celor care au ciuntit ţara l-a prins la Sfântu Gheorghe 
şi Gavrilă Tămaş a fost mereu în primele rânduri. La Uioara de 
Sus a aflat că ungurii au invadat Turda şi s-a prezentat voluntar 
pentru acţiunea de la Buru. 

— Ţi-o fi greu, bace Gavrilă, a încercat să-i domolească elanul 
locotenentul Neacşu. 

Luptaseră alături 29 de luni. 

— M-aţi văzut pe mine vreodată obosit? Şi, în afară de asta, 
cunosc regiunea ca nimeni altul. Şi nici radiofonist ca mine nu 
găsiţi. 

A urmat vizita la comandantul Diviziei, pe urmă cele trei zile 
de pregătire. 

Ceilalţi doi ortaci erau tot din compania lui. Puştiul, un ostaş în 
termen, Petre Gândea, un oltean hâtru şi şiret, şi pirotehnicianul 
Cazacu. Fusese inginer la o fabrică de muniții şi nu fără pricini 
trimis disciplinar pe front. Era un om. Închis, mut, rar dacă 
scotea trei cuvinte unul după altul. 

Lansarea în spatele frontului inamic a decurs normal: au luat 
legătura cu chelnerul de la „Pisica Albastră“, cu ceferistul de pe 
podul cel vechi şi au urcat munţii. Legătura cu cei de la Câmpia 
Turzii o ţineau cu una, Ana. O femeie trimisă de nu se ştie cine 
la ocol. Numai comandantul detaşamentului, locotenentul 
Neacşu, nu era mulţumit de ea: ar fi vrut la Ocolul Silvic un 
bărbat în stare să transporte alimentele până la pisc, nu o 
femeie şireată, cu mers de pisică. E drept nu i-a putut imputa 
nimic, ea le-a adus şi acumulatorul în locul celui descărcat din 
greşeală de Gândea. Din cauza lui, peste zece zile legătura radio 
cu Statul-Major fusese întreruptă. Lui Gândea i s-a interzis 
folosirea aparatelor de emisie-recepţie şi a fost însărcinat cu 
paza adăposturilor: îşi construise un post de observaţie printre 
ramurile înalte ale unui copac. 

— Nea Tămaş, vino până aici! se auzi vocea puştiului. Vino 
repede! 

Din peşteră apăru şi locotenentul. 

— Ce-i? 

— Ne strigă puştiul. 

Porniră amândoi spre punctul de observaţie. 

— Probabil a semnalizat femeia, spuse, locotenentul. 


— Nu cred, e vânt, domnule locotenent. Pe vânt fumul se 
risipeşte, nu-l putem repera. 

Locotenentul era din Avrig, cu mustăţi răsucite ungureşte şi 
minte de om bătrân, cu experienţă. Zilele de inactivitate îi 
dureau fizic. 

Ajunseră la postul de observaţie şi Gândea le cobori scara de 
frânghie. Urcă numai locotenentul. De când fuseseră paraşutaţi 
în spatele frontului, locotenentul devenise sever, tipicar. 

— De ce ne-ai chemat? 

— Se apropie un neamţ. 

li întinse binoclul. 

Locotenentul cercetă direcţia indicată de puşti şi descoperi şi 
el mogâldeaţa printre copaci. 

— Nu pare înarmat. 

— Eu cred că s-a rătăcit, îşi spuse părerea Gândea. Merge 
alături de potecă. 

— Poate dinadins. Dacă nu vine spre noi îl lăsăm să treacă. 

Cu câteva zile în urmă puștiul observase şi o patrulă formată 
dintr-un subofițer şi doi soldaţi, dar patrula nu se abătuse de la 
potecă şi o lăsaseră să treacă. Cel mai bun lucru era să nu se 
descopere, să nu-i alerteze pe nemți. Uneori, noaptea, de pe 
versantul sudic se auzeau împuşcături. Tămaş îi asigurase că 
erau braconieri. 

— Asta care vine are ghinion, spuse locotenentul fără să ia 
binoclul de la ochi. Vine spre noi. Pregăteşte-te.. 

Gândea luă carabina de pe cracă şi o puse la umăr. 

— Nu se va auzi împuşcătura? 

— Ba da. Dar aici sunt trei ecouri. Nu se poate stabili de unde 
vine. Sper să nu fie nevoie de două gloanţe. 

Gândea tinti atent, aşteptă ca neamţul să apară de după un 
arbore şi trase trăgaciul. 

Detunătura hăui printre copaci, se auzi multiplicată de dealul 
de dincolo de râpă, apoi încă o dată, mai slab, dinspre răsărit. 

Neamţul rămase o clipă nemişcat, fără să-şi termine pasul, 
duse mâna la umăr, chircindu-se, şi abia după aceea se răsuci şi 
căzu printre frunze. Locotenentul urmări toate mişcările 
dezarticulate ale neamţului până când acesta înţepeni cu faţa 
spre cer. 

— Gândea! 


— Ordonaţi, domnule locotenent. 

— Ţinteşti bine. Du-te, târăşte-l şi aruncă-l în prăpastie. 

Gândea îl lăsă pe locotenent să coboare întâi, apoi sări şi el la 
rădăcina" copacului. 

— E primul cm împuşcat de mine. 

— Când ajungi la al zecelea, vii şi-mi raportezi. Executarea! 

Soldatul dispăru în pădure. 

Un vânt rece făcu să vibreze crengile, şi frunzele moarte se 
risipiră pe jos. 

— Şi eu cred că a fost unul rătăcit, spuse Gavrilă 
locotenentului. Sau un dezertor. În orice caz e primul care s-a 
apropiat de râpa noastră. Putea fi un cercetaş? 

— Nu, spuse foarte sigur pe el locotenentul. Nemţii nu trimit 
oameni solitari în recunoaştere. 

— Atunci sunt convins că era un dezertor. 

— Înseamnă că şi nemţii l-ar fi împuşcat. 

— Asta nu mă încălzeşte cu nimic, domnule locotenent. 

— Nici pe mine. Sunt bucuros că n-a dat de noi şi că sigur nu 
va putea vorbi de existenţa noastră. Dacă totul merge normal, 
azi sau cel târziu mii ne vor sosi şi cei paraşutaţi. 

— Dacă totul ar fi mers normal ar fi trebuit să sosească de ieri. 

— Şi noi am ajuns cu două zile întârziere la cotă. 

Din desiş apăru puştiul. Avea faţa răvăşită. 

— Au apărut şi alţii? întrebă locotenentul îngrijorat. 

— Nu, domnule locotenent bâlbâi ostaşul. Neamţul nu e mort. 

Neacşu se încruntă. Era singura variantă la care nu se 
gândise. 

— Şi ce vrei? Să-i dăm îngrijiri medicale? îl împuşti şi-l arunci 
în prăpastie. 

— Eu nu pot să omor un om fără apărare. 

— Înseamnă că ai uitat de jurământul) făcut înainte de a pleca 
în misiune. 

— Nu l-am uitat. Dar nu pot face una ca asta. E inuman. 

Locotenentul privi lung faţa speriată a soldatului. 

— Ascultă, soldat Gândea. Tot războiul e inuman. Crede-mă, şi 
eu aş prefera să construiesc case decât să omor oameni, dar 
acum n-am altă alegere. Înfigi baioneta în el, să nu faci mult 
zgomot. Executarea! 


Gavrilă aşteptă ca puştiul să dispară în pădure, apoi îşi aprinse 
o ţigară: 

— Să ştiţi, domnule locotenent, că o asemenea sarcină nu e 
uşoară. 

— Ştiu, răspunse locotenentul cu întârziere. Îţi aduci aminte 
de soldaţii noştri care făceau baie în Arieş şi au fost arşi cu 
aruncătoare de flăcări? 

— Eu n-am fost împotriva împuşcării lui. Spuneam doar că e 
greu de executat. 

— E bine că în război ordinele se execută fără prea multă 
meditaţie. Poate de munca noastră de aici depinde rezultatul 
întregii încercuiri. O mică parte din. Desfăşurarea războiului e în 
mâinile noastre. N-avem voie să ne tocmim. 

Puştiul reapăru alergând. 

— N-am auzit împuşcătura! îl ţintui locotenentul. 

— Nici n-am tras, spuse Gândea gâfâind. 

— L-ai aruncat direct în prăpastie? 

— Nu. l-am dat apă. Mi-a cerut-o pe româneşte. Locotenentul 
îşi pierdu răbdarea; deveni pământiu şi rosti cuvintele printre 
dinţi: 

— Mulţi nemți ştiu româneşte. 

— Dar ăsta nu e neamţ. Avea vestonul descheiat şi i-am văzut 
matricola noastră. Era să fac o crimă. 


ANA SE DEZMETICI CU GREU: îi secaseră lacrimile, casa i se 
părea străină şi ar fi vrut să stea în neştire cu coatele rezemate 
de tăblia mesei. Cum de a putut să doarmă cu el, să-şi 
înşurubeze capul sub bărbia lui, cum de a putut să-i asculte 
respiraţia şi nu l-a strâns de gât? l-a sucit capul cu minciuni, că 
a vrut să se facă sticlar, că a copilărit în Turda. 

înainte de venirea ei la ocol primise sarcini suficient de clare: 
să lichideze orice om care se interesează de cota 824, orice om 
care nu cunoaşte parola. N-avea nici măcar justificarea că nu i-a 
cerut parola. Cu ce a orbit-o de i-a încolăcit gâtul, că s-a lipit, de 
el? Neamţul, şiret, nu s-a dat de gol la sosirea patrulei: a pus-o 
chiar să se dezbrace, să-i fie mai uşor după plecarea soldaţilor. 
A avut chiar tăria să-i zâmbească după ce l-a pălmuit. Fără 
îndoială eu asta i-a adormit vigilenţa. Cu asta şi cu felul cum 


arăta. Dar nu arăta deloc bine: dimpotrivă, acum încercând să-şi 
aducă aminte de el i se păru respingător. Trebuia neapărat să-i 
anunţe pe cei de sus. Ascunse puşca sub saltea, închise uşa şi 
porni spre cascadă. 

Fumul focului încropit nu se înălţă spre cer, ci se risipi în desiş, 
înotând deasupra ierburilor. Mai târziu, vântul îl destramă şi mai 
mult. Înciudată că nu-i poate anunţa pe cei de la Râpa Dracului, 
fu nevoită să încarce rucsacul cu alimente şi s-o ia pieptiş spre 
creste. Numai să nu ajungă prea târziu. Neamţul o înşelase. Nici 
măcar intuiţia feminină nu i-a fost de niciun folos. Poate şi faptul 
că vorbea perfect româneşte a derutat-o. Era totuşi bucuroasă 
că i-a ars hainele: îmbrăcat civil, ar fi putut să-i înşele şi pe cei 
de sus. Aşa cel puţin vor şti cu cine au de-a face. Drumul spre 
râpă îl cunoştea bine; îl mai îndrepta cu scurtături, numai din 
cauza rucsacului trebuia să facă mici halte, să-şi tragă sufletul. 

Ajunse la ţintă după apusul soarelui; cobori spre peşteră 
sprijinindu-se de frânghia legată de rădăcina unui gorun imens, 
cu frunzele ruginite. 

Strigă parola şi apăru pirotehnicianul. 


PE DUNĂREANU L-AU TRANSPORTAT cu greu până în peşteră. 
L-au coborât înfăşurat într-un cearşaf pe frânghii şi l-au întins pe 
un prici. Felinarul de furtună abia lăsa să i se vadă trăsăturile. 

— Nici acum nu şi-a revenit? întrebă locotenentul nerăbdător. 

Vântul îi purtă vocea până în adâncurile neumblate ale grotei. 
Din cauza curentului, flacăra lămpii fila, deformând umbrele 
celor din apropiere. 

— Nu, domnule locotenent, îi răspunse Gavrilă. Cred că a 
pierdut mult sânge. Se aplecă asupra rănitului şi-i descheie 
uniforma. Descoperi o tăietură în dreptul inimii. Da' uniforma 
asta a mai fost sfâşiată o dată... 

Locotenentul privi şi el ruptura îmbibată cu sânge. 

în clipă aceea apăru şi Ana: era transpirată, moartă de 
oboseală. Abia îşi trăgea sufletul. Pirotehnicianul o ajută să-şi 
scoată rucsacul şi nu se lăsă impresionat de gâfâiala ei. O 
întrebă direct, de parcă distanţa de unsprezece kilometri ar fi 
parcurs-o cu tramvaiul: 

— Ce ne-ai adus, domnişoară? 


— Ca de obicei. 

Se rezemă de peretele de stâncă în dreptul felinarului. Flacăra 
o lumina ciudat, aducea cu o statuie albă de ipsos. Când se 
obişnui cu semiîntunericul îl descoperi pe Dunăreanu. La început 
nu-i veni să-şi creadă ochilor, apoi încremeni şi un rictus nervos 
o desfigură. N-avu putere să ţipe, deschise doar gura, pe urmă, 
cu un efort de care nu se mai credea în stare, se dezlipi de zid şi 
fugi spre prici. 

II prinse pe Dunăreanu de uniforma plină de sânge închegat şi 
începu să-l zgâlţâie. Capul acestuia căzu într-o parte ca şi cum 
s-ar fi dezlipit de corp. Locotenentul şi Gavrilă abia reuşiră s-o 
îndepărteze de cel împuşcat. 

— Ai înnebunit! o cuprinse Neacşu de umeri, apoi o îmbrânci 
spre peretele grotei. 

Ana îşi pierdu echilibrul, căzu în genunchi, nu pricepu 
atitudinea celor doi şi se ridică agresivă. Vru să alerge din nou 
spre Dunăreanu. Tămaş îi tăie calea: 

— Ce-i cu tine? Ţi-ai pierdut minţile? Nu vezi că e rănit? 

— Împuşcaţi-l! ţipă ea ieşită din minţi. E neamt împuţit! Din 
cauza lui am urcat muntele, să vă previn. Voia cu tot dinadinsul 
să urce la Râpă. Se zbătu în braţele lui Tămaş. Impuşcaţi-l!... 

— ÎI confunzi femeie, încercă s-o liniştească locotenentul. E 
ofiţer român... îl aşteptăm de câteva zile. E omul trimis de 
Statul-Major. 

— Vă trişează! îl cunosc bine. leri seara a vrut să mă tragă de 
limbă. Nu e omul pe care îl aşteptaţi. A avut şi haine civile... 

— Nu ţipa, o zgâlţăi locotenentul. Dacă eşti» isterică, du-te 
acasă. Cunoaşte parola, înainte de a leşina mi-a vorbit de 
viaduct. 

Ana îşi lăsă capul în piept. Cum a reuşit acest imbecil să-i 
ducă pe toţi de nas? Cum să-i lămurească, să-i convingă că au 
de-aface cu un spion? Tremura din tot corpul şi o năpădiră 
sudorile reci. 

— Ce-i cu tine? încercă s-o descoase Gavrilă. Parcă ai fi 
apucată! îl cunoşti mai de mult? 

— De o zi. De când a dat târcoale Ocolului. Eu zic să-l 
verificaţi bine. 

Era tot ceea ce socotea că putea să adauge. 


— Lasă tu asta în seama noastră, i-o aruncă locotenentul. Ne- 
a spus câteva cuvinte şi despre tine. 

Ana păli şi trebui să se rezeme de perete să nu cadă. Cine ştie 
ce-o fi spus spurcatul? Poate a amintit de cascadă şi de noaptea 
petrecută împreună. 

— Şi ce-a spus? întrebă speriată şi-şi muşcă buzele. 

Răspunse Gavrilă în locul locotenentului: 

— N-am înţeles prea bine, că a leşinat. Ne-a spus că... 

— Minte! îngână Ana. 

— Cum adică minte? tresări Gavrilă. Nici nu ştii ce voiam să 
spun şi spui că minte. 

— N-are importanţă. V-am spus că-l cunosc. Minte tot timpul. 

— Gândeşti ca o găină, dădu Gavrilă din mâini. Mai bine ajută- 
ne să-i schimbăm bandajul. Pe urmă o să-l ducem jos. 

— Unde jos? 

— Cum unde? La tine! 

— La mine nu-i în siguranţă. Au început nemţii să dea târcoale 
ocolului. Mai bine ţineţi-l aici. 

— La tine are o şansă să supravieţuiască, aici n-are niciuna. ŞI 
dacă se întâmplă ceva, semnalizezi. Hai, se aplecă la urechea ei, 
locotenentul e foarte supărat pe tine. 

— De ce? 

— lţi spun eu altă dată. Şi nu mai pune întrebări, nu vezi că 
moare? 

Ana îşi scoase broboada: 

— Spirt aveţi? 

— Ai noroc că nu l-am băut pe tot. 


— SUS MÂINILE! se auzi din deschizătura grotei şi toți se 
întoarseră într-acolo. Proiectat pe cerul roşiatic, un individ 
îmbrăcat într-o scurtă de piele ţinea o armă întinsă spre ei. Mai 
sus mâinile, locotenentule, şi dacă te mai retragi un pas, trag! Și 
tu, aia cu fustă. 

— Nu vezi, moare un om! îşi reveni Ana şi arătă spre prici. 

David îl recunoscu pe Dunăreanu: vorba îi deveni şi mai aspră. 

— Cine l-a împuşcat? 


întrebarea suna ca o ameninţare. Nebunul cu scurta de piele 
era cu degetul pe trăgaci, nu părea omul cu care să te tocmeşti. 
Locotenentul socoti că e de datoria lui să-i dea lămuriri. 

— Noi. Omul cu scurta de piele întoarse arma spre el Nu trage 
până nu mă asculţi până la capăt. Era îmbrăcat în uniformă 
germană, nu puteam să-l lăsăm să se apropie de noi. 

Omul cu scurta de piele scrută feţele celor din grotă. 

— Voi cine sunteţi? Şi pentru că nu-i răspunse" ni meni, 
adaugă: Şoimii? 

— Pleşuvi, răspunse cu un oftat locotenentul. 

— Atunci de ce dracu nu vorbiţi! se înfurie David. Aruncă arma 
şi se repezi la prici, îngenunche în faţa lui Dunăreanu şi-i şterse 
transpiraţia de pe frunte. 

— loane!... loane, ce-i cu tine? Se întoarse spre Ana. E grav? 

Ana. Impresionată de îngrijorarea bărbatului cu scurta de 
piele, răspunse cu întârziere: 

— Nu ştiu. Numai un doctor ar putea să ne spună. 

— Şi de ce n-aţi adus un doctor? 

— Pentru că primul medic e la 15 kilometri de aici. Dar nu 
distanţa ne impresionează, ci doctorul: e german. Lucrează la 
spitalul militar din Buru. 

Locotenentul, care ridicase arma aruncată de David, deveni 
agitat: 

— Fraţilor! asta e arma lui Gândea. Se postă în faţa lui David. 

— De unde o ai? 

David îi răspunse fără să-şi ia privirile de la Dunăreanu: 

— O avea un flăcău în pădure. 

— Şi ţi-a dat-o el? 

— Nu. l-am luat-o să nu facă prostii. 

— Sper că nu l-ai omorât? întrebă îngrijorat locotenentul. 

— Nu. L-am îndoit puţin. Dar nu vă temeţi, îşi revine. 
Locotenentul se întoarse spre Gavrilă. 

— Du-te şi adu-l aici. 

— İl găseşti undeva într-un copac, îi spuse David. Numai să nu 
fi căzut, că nu prea stătea pe picioare. Întinse mâna spre 
locotenent: Mă numesc David. Am fost trimişi de Statul-Major. 

— Înseamnă că ştii şi când va trebui să acţionăm la Viaduct. 

— Bineînţeles. 


ÎNCĂ ÎN NOAPTEA ACEEA îl transportară pe Dunăreanu în casa 
Anei: era o noapte fără lună, cu vânt, trebuiră să pipăie 
întunericul, să încerce fiecare pas, mai ales la coborâşurile 
abrupte. Gavrilă avea tot timpul senzaţia că aude paşi în urma 
lui; îl ruga pe David să oprească, să tragă cu urechea. In urma 
lor se răsturnau doar pietre dislocate de paşi şi se auzea vântul 
jucându-se printre crengi. Ana, care cunoştea drumul, mergea 
înainte, încerca să lumineze poteca cu lămpaşul de furtună, dar 
mai mult îi încurca pe cei doi împovăraţi. 

Ajunseră la ocol mult după miezul nopţii şi Gavrilă înjură că 
trebuia să facă şi drumul întors. 

în casă, David cercetă rana lui Dunăreanu şi se mai linişti 
puţin: glonţul îi perforase umărul sting, dar nu-şi putu da seama 
dacă îi sfărâmase şi rotula sau nu. In orice caz, glonţul rămăsese 
undeva în omoplat, în spate nu avea nicio rană. 

— Doctorul trebuie neapărat să-i scoată plumbul, să nu facă 
vreo infecţie. Spuneai că există doctor la Buru. 

— La spitalul militar german. 

încercă să-i potrivească perna sub ceafă lui Dunăreanu. 

— Cum adică spital militar? Comuna abia a fost ocupată de ei 
de vreo două săptămâni. 

— Au improvizat unul în clădirea şcolii. Răniţii de pe front sunt 
aduşi direct aici. 

— Atunci e simplu. Invităm unul să-l opereze. 

Ana îl privi ca pe un smintit. 

— Crezi că va veni un medic german să vindece un ofiţer 
român? 

— Dacă-l rugăm frumos o să vină, zâmbi David. 

Ana nu-i mai răspunse: răcori fruntea lui Dunăreanu cu o 
cârpă muiată în apă. 

David, să nu adoarmă, perie uniforma germană, apoi o 
încercă. 

— Îmi stă bine ca subofițer german? 

Ana ridică ochii spre el şi tot sângele îi năvăli în tâmple: Dacă 
n-ar fi ars hainele lui lon, acum.ar fi fost sănătos. Mormăi ceva 
neinteligibil şi şterse din nou fruntea transpirată a rănitului. 

— De ce nu se trezeşte din leşin? 


— Acum nu-i leşinat: doarme. Nu mi-ai răspuns dacă-mi stă 
bine uniforma. 

— O să-ţi aducă ghinion. Proprietarul ei adevărat a murit 
străpuns de o baionetă. lon a fost împuşcat, urmează să fii 
înjunghiat şi dumneata. 

— Nu te teme. Mi s-a ghicit în cafea că o să mor de bătrânețe.. 
Va fi o moarte plicticoasă, cu miros de luminare, şi o să mă 
jelească cel puţin treizeci de femei. Tu o să plângi? 

— Numai femeile proaste plâng după bărbaţi. 

— Am înţeles: ai vrut să-mi comunici că eşti deşteaptă. Tot în 
cafea mi s-a prezis că o să am de-a face numai cu femei 
deştepte. Ai ceva de mâncare? 

Pe faţa Anei răsări un zâmbet: în ultima vreme nu avusese 
decât oaspeţi nemâncaţi. 

— Găseşti în dulapul de lângă plită. Slănină şi pâine. 

— Voi, ardelenii, atâta aveţi: slănină şi pâine. 

Mâncă totuşi pe săturate. Când termină, se întoarse spre Ana, 
care continua să răcorească fruntea lui Dunăreanu. 

— Dacă aş şti că m-ai îngriji şi pe mine la fel, zău dacă nu m- 
aş lăsa împuşcat. Tu cine eşti? 

întrebarea suna ciudat. Ana îi răspunse într-o doară: 

— Ana. 

— Numele nu-mi spune nimic. Cine eşti şi ce cauţi aici? 

— E un interogatoriu? 

— Nu. Sunt doar curios. 

— Cea care ţi-a ghicit în cafea nu era profesionistă. Curioşii 
mor repede. 

— Chiar cu acest risc vreau să-mi răspunzi la întrebare. 

— Am fost trimisă ca şi tine. 

— Tot de generalul Florescu? 

— Nu. 

— Atunci de cine? 

— De tovarăşii de la Turda. 

— Bănuiesc că n-are niciun rost să întreb cine sunt „tovarăşii 
de la Turda“. Cu ce te ocupi? 

— Sunt tehniciană la fabrica de sticlă. Mi s-a spus că vor veni 
soldaţi români la Râpă şi trebuie să-i ajut. Ajunge atâta? 

— Pentru prima întâlnire, da. 


— Păi. Alte întâlniri n-o să avem. Eu ţin legătura cu domnul 
locotenent Neacşu. 

— Nu mă gândeam la întâlniri oficiale. 

— Eu tot la cele neoficiale mă refeream. 

— Nu m-am înşelat: eşti deşteaptă. 

— La mine nu ţin complimentele. 

— Nu era un compliment. Era o constatare. 

— Unii îmi spun că sunt frumoasă tot ca o constatare, dar tot 
la compliment se gândesc. Şi ca să nu mai discutăm despre asta 
îţi fac o mărturisire. M-am logodit cu prietenul dumitale cu nume 
de fluviu. 

David ridică sprâncenele a mirare. 

— Cu împuşcatul? Al dracului căpitan. Pc mine m-a trimis pe 
versantul celălalt, unde n-am întâlnit decât nemti. 

— Coborând după doctor vei avea ocazia să cunoşti şi 
versantul acesta. Te vei întâlni cu şi mai mulţi nemți. 

— Nu te-ai exprimat corect gramatical: îi vom întâlni.» 

— Cobor şi eu? 

— Bineînţeles. 

— Şi ce se întâmplă cu lon? 

— Nimic. Se odihneşte. 

— Şi dacă vine cineva? 

— N-are ce să-i facă. E bolnav, are febră... îl cunosc bine pe 
Dunăreanu. Se descurcă şi mort. 

— Şi eu cu ce te pot ajuta? 

— Îți spun. Eu fac rost de doctor. Şi daca dintr-un motiv sau 
altul n-aş mai putea urca, e nevoie de cineva să-i arate 
doctorului drumul. 


LOCUITORII DIN BURU stăteau ascunşi în case şi priveau de 
după perdele forfota din stradă: camioane militare maghiare 
răscoleau colbul uliţelor, şenilele tancurilor sfărâmau trotuarele 
din cărămidă arsă. 

Ana şi David apărură pe strada principală imediat după 
răsăritul soarelui. 

— Eu cred că ar fi fost totuşi mai bine să nu fi venit în 
uniformă germană. S-ar putea să te legitimeze. 


— E posibil. Dar îmbrăcat civil aş fi fost legitimat sigur. M-am 
gândit să te duci tu la doctor. 

— Şi să-l rog să vină cu mine? 

— Să-l obligi! 

— Tu eşti mai impunător. 

— Fără îndoială. Dar eu nu pot intra. 

— Şi eu cum să intru? 

— Ca o soră. Ca o asistentă medicală. Sper că ştii germana. 

— De aceea am fost aleasă pentru această muncă. Dar în 
calculul tău există o greşeală. Aici posturile de surori sunt 
deţinute de maici. Călugăriţe catolice din nu mai ştiu ce ordin. 

— Locuiesc în spital? 

— Nu. In casa parohială de lingă biserică. 

— Atunci e simplu de tot. Facem rost de o uniformă de-a lor şi 
gata. 

— Pentru tine totul este simplu. 

— Asta e o lege. Orice lucru complicat trebuie rezolvat simplu. 
Cit mai simplu. Oul lui Columb sau, mai bine zis, nodul Gordian. 

— Nicio călugăriţă nu-ţi împrumută costumul să-l, spurci. 

— Trebuie să existe şi pentru asta o soluţie. 

— Eu ştiu una. Stai trei ani şi te călugăreşti. Altminteri nu. 

— Dacă eşti foarte credincioasă, te călugăreşti în trei minute. 
Şi ţie oricum îţi stă bine în negru. 

— Ai găsit o soluţie să-mi faci rost de o sutană? 

— Şapte. Mi-e greu să aleg pe cea bună din cele şapte... Am 
ales. Mergem până la parohie şi mă aştepţi în faţa bisericii. 

Pe mijlocul străzii trecură două amfibii. Pe prima era desenată 
o broască caraghioasă, cu ochi exageraţi de mari. 


ÎN CHILIA BOLTITA DIN SPATELE BISERICII o călugăriţă tânără 
învârtea mătănii. În faţa ei, un crucifix de argint sclipea în bătaia 
flăcării tremurate a unei luminări, dar ea, ţinând ochii închişi, nu 
vedea acest joc al luminii. Tresări abia când auzi uşa trântită în 
urma lui David. Se întoarse cu gândul să-l dojenească pe cel 
intrat atât de zgomotos, dar văzând un subofițer neamt cu faţa 
pioasă, privi întrebătoare spre el. 


David îşi închise evlavios pleoapele să pară cât mai cucernic. 
Spuse rar, cu o voce scăzută, aşa cum se cuvenea, într-un locaş 
sfânt. 

— AŞ vrea să vorbesc cu stareţa. 

îşi lăsă capul în. Pământ ca şi cum lespedea de marmură de 
sub picioare l-ar fi interesat foarte mult. Erau dale imense, tocite 
de paşi. 

Călugăriţa opri frecatul bilelor de alabastru şi se răsuci pe 
scaun să vadă mai bine faţa subofiţerului. Ochii senini ai 
soldatului inspirau încredere. 

— Stareţa Matilda e la spital, Herr Unterofitzier. Dar cum; aţi 
ajuns aici tocmai la ora de reculegere de dimineaţă? 

— Pe uşa asta, arătă David spre uşa din spatele lui. 

Răspunsul suna naiv, călugăriţa îşi permise un zâmbet. 

Avea faţa rotundă, de om bine hrănit, şi strungăreaţă. Ochii 
cenuşii, inexpresivi păreau doi nasturi. 

— Dacă reveniţi pe la ora prânzului o găsiţi şi pc stareță şi pe 
părintele MuLLer. 

— Din păcate nu mai pot reveni. Sunt foarte grăbit. Peste o 
oră mă duc pe front. 

— Imi pare rău, herr unterofitzier. Bănuiesc că aţi vrea să vă 
reculegeţi. Eu nu vă pot ajuta? 

— N-am îndrăznit să vă rog să-mi faceţi această favoare. 

Călugăriţa închise ochii, privi printre pleoape tavanul înnegrit 
de fumul luminărilor şi rosti aproape în şoaptă: 

— Spune fiule. 

Textul ecleziastic suna straniu în gura unei tinere şi David se 
forţă să nu izbucnească în râs. Ar fi vrut să afle cum a ajuns 
grăsana din faţa lui să se călugărească. Răspunse reţinut la 
întrebare: 

— Nu ştiu cum să încep... 

Sora îi zâmbi din nou ca să-i dea curaj. Avea capişonul tras 
până la sprâncene, nu i se bănuia culoarea părului. După faţa ei 
albă, David o bănuia blondă. 

— In faţa logodnicelor lui Cristos nu trebuie să-ţi pierzi curajul. 
Spune fiule. 

David îşi plecă fruntea, compuse o faţă cucernică şi spuse pe 
ton rugător: 

— Vă rog să vă dezbrăcaţi. 


Mina cu mătănii a călugăriţei rămase suspendată în aer şi ea 
uită să-şi mai închidă gura. În strungăreaţă ar fi încăput o ţigară. 

— Pleacă de aici, satană!... 

David prevăzuse izbucnirea ei şi tonul ridicat. Făcu un pas 
spre ea: 

— V-aş ruga să nu faceţi scandal! Şi să ştiţi că eu nu glumesc. 
Şi ca să fie mai convingător îşi scoase pistolul. Dacă îmi 
promiteţi că nu încercaţi să fugiţi, mă uit în tavan. N-am nevoie 
decât de sutana asta neagră. 


ANEI, CARE AŞTEPTA ÎN FAŢA BISERICII, David i se părea un 
om foarte ciudat: îl dezarmase pe Gândea, despre care toţi 
spuneau că are un auz de pisică, îi surprinsese pe toţi în grotă, 
fără ca cineva să-l fi auzit venind, şi pe deasupra glumea de 
parcă ar fi fost în vilegiatură, şi nu într-o misiune foarte 
importantă. Pentru prietenul lui ar fi fost în stare să-i omoare pe 
toţi cei din peşteră. Cu toate astea era un naiv: cum o să 
primească cu împrumut o sutană de la maici? 

David apăru surâzător din spatele bisericii, cu un pachet sub 
braţ. 

— A mers uşor? 

— Da. Stareţa şefă a fost foarte drăguță. Când a auzit că sunt 
grăbit n-a mai coborât în depozit. Mi-a oferit costumul ei. 


ÎMBRĂCATĂ ÎN CĂLUGĂRIȚĂ, Ana pătrunse uşor în incinta şcolii 
transformate în spital. Santinela de la poartă chiar îi răspunse la 
salut şi o urmări cu ochii sclipind. Pe coridorul pavat cu dale de 
piatră, noii veniţi n-avuseseră timp să strângă planşele 
anatomice de pe pereţi şi nici măcar pozele domnitorilor români. 
Bolnavilor cărora nu le mai ajunseseră paturile de campanie din 
clase, li se aşternuseră saltele lângă pereţi; aşteptau cu 
gamelele întinse să li se aducă ceaiul. 

Din capătul coridorului, Cuza-Vodă urmărea forfota sanitarilor. 

Ana călca în vârful picioarelor şi tresări când o călugăriţă îi 
tăie calea. 

— Stareţa ne-a promis patru maici pentru astăzi. E zi de 
operaţie. 


Ana, să nu pară străină de activitatea călugăriţelor, inventă un 
răspuns posibil. 

— Sunt pe drum. Au participat la liturghia de dimineaţă 
închinată răniților. 

Asistenta strâmbă din nas: 

— Ar fi făcut mai bine dacă ar fi schimbat bandajele în loc să 
asculte liturghia. Vino în salonul patru. 

— Întâi trebuie să mă duc la medicul şef să-i comunic ceva 
foarte important. Unde-l găsesc? 

— În cancelarie. 

Abia după ce pătrunse în cancelarie îşi dădu seama că 
încăperea fusese amenajată ca sală de operaţie. Aplecat asupra 
unui lighean, un individ gras, doar în cămaşă, se spăla pe mâini. 

Ana trase uşa după ea şi răsuci cheia în broască. Surprins de 
zgomot, doctorul întoarse privirile: 

— Ce faci, soră? 

— Am închis uşa. 

— Asta am auzit. De ce? 

— Vreau să nu fim deranjati. 

. Doctorul se întoarse complet spre ea s-o identifice: nu, pe 
sora asta n-o mai văzuse în spital. Nu se putea să n-o fi 
remarcat. Uită să-şi şteargă degetele groase. Pe prosop. 

— De ce să nu fim deranjaţi? zâmbi. Cine ştie ce-i poate trece 
unei femei prin minte. 

— Pentru că am venit să vă iau. 

Deci nu e vorba de ceea ce gândise el. 

— Şi atunci de ce ai închis uşa? 

— V-am mai spus: să nu fim deranjaţi până vă lămuresc. 

Abia în clipa aceea realiză spusele călugăriţei. 

— Cum adică să mă iei? Peste un sfert de oră încep operaţiile. 

— Le-am contramandat. 

— Vorbeşti prostii! în spitalul acesta numai eu pot 
contramanda ceva. Am s-o rog pe stareță să nu mai trimită 
nebune la spital. Deschide aşa! 

— Cu un ton mai jos, domnule doctor! Nu vreau să vă răpesc 
plăcerea de a opera. Am un prieten şi-l tăiaţi pe el. 

Doctorul făcu un pas spre Ana şi ea scoase de sub mânecile 
largi ale sutanei un pistol. Doctorul, luat prin surprindere, 
încremeni. 


— Pe cuvântul meu dacă înţeleg ce vrei... 

— V-am spus foarte clar: am un prieten şi trebuie operat. 

Doctorul încercă să fie conciliant. Pistolul din mâna femeii îl 
deranja. 

— Adu-l aici. 

Ana împrumută felul de a vorbi al lui David: 

— Nu este obişnuit cu transportul. Şi, de obicei, se operează 
acasă. 

Fără îndoială călugăriţa îşi pierduse minţile. Cum adică „de 
obicei se operează acasă?“ întrebă cu timiditate, să n-o incite: 

— Se operează des? 

— De când e cu mine, prima oară. 

— Am o propunere, draga mea. Du-te undeva într-un salon, 
culcă-te şi vin să te vindec. Eşti surmenată. 

— Credeţi că sunt nebună? 

— Sunt convins. Cum ai ajuns aici? 

— Am să vă explic pe drum. Doctorul făcu un pas spre ea: Nu 
mişcaţi că trag! 

Doctorul curmă pasul. 

— Lasă jucăria. Am altceva pentru tine. Un iepuraş: nu face 
nici zgomot şi are şi blăniţă, ochişori... De unde ai jucăria asta 
urâtă? _ 

— De la armata română, domnule doctor. Imbrăcaţi-vă! 
îmbrăcaţi-vă, am spus! 

— Nu vrei mai bine să te rogi pentru sănătatea bolnavilor? 

— Mai bine mă rog pentru sufletul dumneavoastră ca să 
ajungă în rai. Hainele pe care le port sunt de împrumut, 
îmbrăcaţi-vă! 

în clipa aceea se auziră bătăi în uşă. Doctorul tresări şi pentru 
o clipă faţa i se lumină, întrezărind posibilitatea de a scăpa de 
intrusă. Bătăile se repetară mai tare. 

— Spuneţi că sunteţi ocupat, îi şopti Ana. Dacă nu, trag. 

Probabil expresia feţei spunea mai mult decât cuvintele rostite 
de ea. Strigă spre uşă: 

— Lăsaţi-mă în pace, sunt ocupat! 

— Vă mulţumesc, '* domnule doctor. Şi acum spuneţi-mi de ce 
instrumente aveţi nevoie pentru operaţie? 

Doctorul hotărî să lungească conversaţia, să afli precis dacă 
într-adevăr vine din partea cuiva sau e pur şi simplu nebună. De 


o nebună era mai uşor să scape. Auzise o mulţime de zvonuri că 
în munţii din spatele comunei au fost lansați paraşutişti, dar 
nimeni nu ştia nimic precis, Cei de la Comandament negau 
existenţa românilor în spatele frontului, dar faptul că toate 
drumurile erau împânzite de patrule dovedea contrariul, 

— Am întrebat de ce instrumente aveţi nevoie? 

— Depinde de operaţie. 

— A fost împuşcat în piept. 

Doctorul îşi împreună sprâncenele: 

— Pieptu-i mare. Unde? 

Ana arătă un punct lângă umăr: 

— Cam aici. 

— Aha, sub claviculă. Plămânul a fost atins? 

Ana îşi pierdu răbdarea: 

— Nu ştiu. Nu mă pricep la anatomie. Şi cred că e timpul să ne 
grăbim! De ce instrumente aveţi nevoie? 

— Fără să văd rana nu ştiu. 

— Atunci vă spun eu. Le luăm pe toate! Altceva ce mai 
trebuie? 

— De unde să ştiu? V-am mai spus: depinde de rană. 

Ana ridică vocea: 

— A fost împuşcat cu un tun. Rană mare, febră mare, dureri 
mari! Ridică ţeava, pistolului spre el. Vă daţi seama că nu am ce 
pierde! La cea mai mică mişcare în plus, trag! Luaţi-o înainte!... 

Doctorul îşi dădu seama că numai ieşind din cancelarie putea 
scăpa. Un semn discret unui subaltern, o aplecare bruscă spre 
un bolnav de pe coridor, eventual o ciocnire voită cu o soră, 
sau-cine ştie ce se mai putea ivi. Aşteptă ca sora, să deschidă 
uşa şi să-i facă semn că poate porni. 

— Puneţi-vă vestonul. 

Femeia nu era nebună: ştia că în cămaşă nu-l putea scoate, 
pe poarta spitalului. Îşi puse toată nădejdea în drumul până la 
poartă. 

Ana ieşi imediat în urma lui pe coridor. Vlad Ţepeş, cu ochii 
adumbriţi de sprâncenele lui groase, îi urmări din tablou. Cei 
câţiva sanitari care se învârteau printre răniţi îşi plecară fruntea 
în faţa doctorului. Le răspunse ostentativ la salut şi călcă aspru 
pe călcâie, să atragă atenţia asupra lui. Dar cei de pe coridor nu 


le dădură nicio atenţie, mai ales că un bolnav cu faţa strivită 
cerea să fie împuşcat. 

în faţa clădirii, doctorul descoperi un subofiter neamt fumând. 
Li făcu eu ochiul şi dintr-un singur salt se ascunse în spatele lui. 
Era ultima lui. Şansă să scape de femeia îmbrăcată în 
călugăriţă. Spre mirarea lui însă, subofiţerul îl prinse de braţ şi-l 
strânse cu atâta putere încât, fără să vrea, scoase un geamăt. 

— Fii cuminte, domnule doctor! îl ameninţă subofiţerul. 
Domnişoara te face ciur. O cunosc de mult. Ultima oară a 
lichidat un spital întreg. 


DUPĂ PRIMUL KILOMETRU DE URCUŞ, doctorul începu să se 
vaite: 

— Împuşcaţi-mă! nu mai pot să urc. Sunt cardiac...’ 

Să-l liniştească, David îl luă de braţ. 

— O să mergem încet, domnule doctor. Eu sunt mai interesat 
de sănătatea dumneavoastră decât dumneavoastră înşivă. 
Făcând un atac de cord, deveniți martir. Şi eu n-am nevoie de 
un martir, ci de un chirurg. Prietenul meu poartă un plumb în el 
de aproape douăzeci şi patru de ore. Vă mărturisesc, nu mă 
pricep la medicină, dar cred că nu o bine să ai sub piele un glonţ 
de carabină. Şi, ca doctorul să nu aibă timp să reflecteze asupra 
efortului pe care-l făcea, continuă conversaţia. De unde sunteţi, 
domnule doctor? 

Doctorul îi răspunse între două gâfâituri: 

— Din Oranienburg. 

Ana, îngrijorată de soarta lui Dunăreanu, se scuză şi vru să o 
ia înainte. Doctorul o reţinu pentru o clipă. 

— Am nevoie de apă clocotită. Şi în vasul în care vei 
dezinfecta instrumentele e bine să fierbi întâi un pumn de 
cenuşă. Uneori leşia e mai bună decât spirtul. 

Soarele bătea pieziş, alungindu-le umbrele zdrenţuite de 
tufişuri. La primul popas priviră în urma lor: drumul unduia ca un 
şarpe argintiu. 

— Păi, nu era mai bine, domnule doctor, dacă rămâneţi în 
Oranienburg? Bănuiesc că la vârsta dumneavoastră aveaţi şi 
cabinet. 


— Clinică, sclipiră ochii doctorului. Clinică cu 20 de paturi. 
Înainte de război, domnule, petreceam verile în Alpi, iernile în 
ţările din sud. Fiul meu terminase arhitectura când s-a înrolat. 
Visase să construiască oraşe şi a ajuns un biet artilerist. A 
învăţat să distrugă ştiinţific. 

— Şi de când n-aţi mai fost acasă? 

Doctorul închise ochii şi deveni melancolic: 

— De când au început bombardamentele mari. De 17 luni. Vă 
rog să mai stăm puţin, să-mi trag sufletul. N-am voie să fac 
eforturi. Cu un an în urmă am avut un preinfarct. Răsuflă de 
câteva ori adânc şi schimbă vorba. La dumneavoastră cum 
funcţionează poşta? 

Pe David întrebarea îl surprinse. Răspunse evaziv: 

— Nu ştiu. Eu nu primesc scrisori. 

— A noastră funcţionează groaznic. Uneori luni de zile nu 
primesc nimic alteori mi se înmânează zece scrisori deodată. 
Toate de la nevasta mea. Le citesc pe rând, una pe zi. Ştiţi ce 
forţă morală trebuie să ai să ţii scrisorile in sertar şi să nu le 
citeşti pe nerăsuflate? E drept, nevasta mea îmi scrie pe scurt, 
banalităţi, mărunţişuri:.. leri n-am găsit la piaţă decât cartofi. 
Mici, de Pomerania. În drum spre casă m-am întâlnit cu doamna 
Weber. Purta doliu. N-am îndrăznit s-o întreb după cine. Soţul ei 
murise în '41, băiatul cel mare în '42. Probabil a murit fratele ei 
detaşat în Franţa. Dacă te întorci acasă n-o să recunoşti centrul 
oraşului: Herbertstrasse a fost rasă după bombardamentele din 
săptămâna trecută. Au transformat-o într-un morman de ruine“. 
Şi termină fiecare scrisoare aşa: „Fii atent să nu răceşti“. Şi asta 
în august, domnule! Mă tem să n-o fi luat-o razna... 

După o altă oră de mers au făcut încă un. Popas: doctorul 
respira greu, îşi descheie toţi nasturii cămăşii şi ceru voie să 
stea întins pe spate. 

— Dacă mai urcăm mult, n-o să vă fiu de niciun folos. Uitaţi, 
domnule, cum îmi tremură mina. Întinse palma aproape de faţa 
lui David să se convingă şi el. În ultimul timp îmi amorţesc tot 
mai des mâinile. Înseamnă că ceva nu e în regulă cu circulaţia 
periferică. În Dombas am operat odată cu bisturiul legat de 
degete. Nu putem să-l ţin în mână. 

David îl lăsă să vorbească. Ştia din experienţă că numai 
oamenii disperaţi fac destăinuiri unor străini. 


— Înainte ca domnul Messerschmidt să-şi fi construit fabricile 
de avioane la Oranienburg, locul meu natal a fost cel mai liniştit 
oraş din toată Germania. 

— Nu mai vorbiţi, că vă obosiţi şi mai mult. 

— Ştiu, dar mi-e mult mai greu să tac. In cei patru ani de. 
Front a trebuit să tac tot timpul. Mi-a fost teamă să vorbesc faţă 
de asistenţi, faţă de colegi. Delaţiunea a devenit o profesie, 
domnule. Şi avansările şi permisiile depind de numărul notelor 
informative pe care le înaintezi. Când n-ai nimic de relatat, 
inventezi. Spui că doctorul Hansmiiller a pus în ghips mâna unei 
rusoaice, că doctorul Saltzmann foloseşte mai multe anestezice 
decât ar fi necesar. Eu, domnule, chiar când sunt singur în 
dormitor mi-e teamă să gândesc urât despre Hitler. Nu e 
îngrozitor să fii nevoit să-ţi cenzurezi gândurile? Să te supui unui 
ordin tâmpit? Am învăţat să scriu nimicuri: aici au înflorit pomii, 
din cauza bombardamentelor păsările au părăsit oraşul. În ziua 
când s-a rupt frontul la Stalingrad am scris o scrisoare. Suna 
cam aşa: Oraşul de pe Volga a îmbrăcat o manta de nea şi ninge 
întruna, cu fulgi mari, ca în iarna când ne-am căsătorit. Mai 
avem mult până la destinaţie? 

— Nu, domnule doctor. Asta a fost ultima haltă. 

— Atunci să ne mai odihnim puţin. 

Cum stătea întins pe iarbă, cu ochii închişi, lui David i se făcu 
milă de el. Il privi cum îi tremură fălcile, cum îi apar broboane de 
sudoare pe frunte. 

Ajuns la ocol, doctorul mai ceru voie să se odihnească puţin. 

— Acum, în starea în care mă aflu oricum nu pot face nimic. 
Trebuie să-mi revin. Bolnavul văd că doarme şi somnul e cel mai 
bun medic. Numai oamenii fără nimic grav dorm când au plăgi 
deschise. De altfel, împuşcătura nu doare. Rana se produce atât 
de brusc, încât nervii scurtcircuitaţi nu mai transmit durerile în 
creier. Locul amorţeşte, durerea e surdă, ca o nevralgie. 

Adormi brusc şi începu să sforăie. 

— Ar fi trebuit să găseşti un doctor mai sănătos, cu nervii mai 
tari, spuse David dojenitor. Asta, dacă nu avem grijă de el, 
poate să moară în timpul operaţiei. 

Ana se dezvinovăţi: 

— Era singurul pe care l-am întâlnit în spital. 


David îl trezi pe doctor încă înainte de a se întuneca: acesta îşi 
recăpătase culoarea rozalie a feţei, deveni sprinten. Întâi 
verifică sterilitatea bisturielor şi abia după aceea îl cercetă pe 
bolnav. 

Dunăreanu se trezise şi el, lăsă ca doctorul să-i pipăie rana. 

— Dacă nu face nicio complicaţie, în două zile e în picioare. 

— Păi, să nu facă! ordonă David. Asta depinde de dumneata! 

— Nu, domnule. Asta depinde numai de el. Am mai operat un 
român odată, la Krivoirog. Un brand a explodat în apropierea lui 
şi i-a perforat toate maţele. 

— Dacă povestirea e lungă, ne-o spuneţi după operaţie, îl 
sfătui David. 

în clipa aceea de afară se auziră voci, după aceea paşi pe 
scările cerdacului. 

David puse siguranţa la uşă şi scoase pistolul: 

— Sper că ştiţi ce aveţi de făcut dacă mai vreţi să citiţi scrisori 
de acasă. 

— Ssst, făcu Ana şi-şi lipi urechea de uşă. Recunoscu vocea lui 
Karl. E o patrulă care a mai trecut pe aici. Nu trebuie să-i lăsaţi 
în casă. 

Soldaţii de afară ajunseseră în dreptul uşii şi rămaseră câteva 
secunde nemişcaţi. Probabil trăgeau cu urechea să perceapă 
zgomotele din casă. Şi Dunăreanu întoarse privirile spre intrare. 

în cele din urmă se auziră bătăi în uşă. Doctorul îşi puse 
vestonul, dar nu-şi încheie nasturii. 

— Kniedige frau! se auzi de afară vocea lui Karl după ce 
încercă clanţa. Hei, knegige frâu |... 

Doctorul se apropie de uşă şi o crăpă., Simţi între coaste ţeava 
pistolului lui David. 

Karl, care nu se aştepta să fie întâmpinat de un maior german, 
luă poziţie de drepţi şi pentru câteva clipe nu reuşi să deschidă 
gura. Pe urmă, se retrase un pas şi bâigui: 

— Vă rog să ne scuzaţi, domnule maior. 

— Dar ce-i cu voi aici? se vru Maiorul sever. 

— Suntem în patrulare. Şi vă rog să nu vă supăraţi, arătaţi-ne 
şi actele. 

Se întoarse cu mâna stingă spre el, ca maiorul să-i vadă 
banderola de serviciu. 


Doctorul, calm, îi arătă câteva hârtii.. Karl compară fotografia 
cu chipul maiorului şi nu găsi nimic de obiectat. Mai ales că 
descoperi şi repartiţia acestuia la spitalul din Buru. Restitui 
actele, dar nu făcu niciun gest care ar fi sugerat că şi-a terminat 
misiunea. 

— Am vrea să vedem casa pe dinăuntru. 

Doctorul îi făcu cu ochiul: 

— Nu se poate. E dezbrăcată. 

Şi ca să fie şi mai convingător adăugă şi un zâmbet complice. 

— Să aveţi grijă, domnule maior, îl avertiză Karl tendenţios. 
Subofiţerul care a vizitat-o rândul trecut nu s-a mai întors la 
unitate. 

Doctorul simţi din nou ţeava pistolului între coaste: 

— Nu vă faceţi griji. Sunt de două zile aici. 

Le închise uşa în nas. 

Cei din casă aşteptară să se piardă zgomotele paşilor, apoi 
răsuflară uşuraţi. 

— V-aţi descurcat bine, domnule doctor. Se vede că aveţi 
experienţă. ’.. 

— Nu e vorba de experienţă, ci de cunoaştere a mentalităţii 
ostaşului. Un ostaş pe front se mulţumeşte să se bucure de 
bucuria altuia. 

îşi scoase vestonul şi-l aşeză cu grijă pe spătarul unui scaun. 
Deveni important: porunci ca Dunăreanu să se culce pe burtă. 

— Intr-un fel, frontul mi-a fost de mare ajutor din punct de 
vedere profesional, începu doctorul şi nu-l interesă dacă e 
ascultat sau nu. In clinica mea am fost convins că sunt chirurg 
talentat. Mai mult chiar: am crezut că sunt un mare chirurg. 
Abia pe front mi-am dat seama că nu-i aşa. Mai puneţi lemne pe 
foc. 

— De ce l-aţi pus să se culce pe burtă? întrebă Ana îngrijorată. 

— Eu v-am întrebat de ce m-aţi adus aici? E treaba 
dumneavoastră. Acum eu hotărăsc ce trebuie făcut. Dar pentru 
că sunteţi curioşi am să vă spun. Glonţul e mult mai aproape de 
spate decât de locul pe unde a intrat. Şi, pe unde a intrat, rana e 
veche. Ar fi păcat s-o zgândărim. Ţesuturile au început procesul 
de refacere. Sub o lupă aş putea face chiar o demonstraţie. Vă 
rog să mă credeţi pe cuvânt. Rana pe care i-o fac în spate, va fi 
în orice caz mai mică decât cea din faţă. Pe urmă, scoțând 


glonţul, s-ar putea ca în locul unde s-a încuibărit să fi lăsat 
impurități, şi în felul acesta voi curăța porţiunea atinsă. Vreau 
săpun de rufe cu sodă, 

Pe urmă îl rugă pe David să-i toarne apă în palme şi se spălă. 
În tot acest timp continuă să vorbească. 

— De-aia am spus că frontul mi-a fost un bun profesor: a 
trebuit să mă descurc totdeauna în situaţii neprevăzute. 
Operaţiile pe front trebuie făcute rapid, cu minimă intervenţie şi 
cu maximum de randament. 

— O să-l doară? întrebă Ana. 

— În faţa morţii durerile sunt totdeauna mici. Invers 
proporţional cu răbdarea. 

Dunăreanu se răsuci spre el: 

— Eşti cel mai flecar doctor pe care l-am văzut în viaţa mea. 
Dacă n-ai fi vorbit atâta, eram operat de mult. 

— Nu te teme, te tai. De altfel asta va fi singura mea 
satisfacţie în această expediţie. E singurul rău ce-ţi pot face. Din 
păcate şi acest rău se transformă în taine. Aş putea să fiu 
necinstit: să las ca rana să se infecteze. Dar înainte de a fi 
militar, sunt doctor. O operaţie reuşită îmi produce satisfacţii 
mai mari decât un comunicat de război răsunător. Cine nu e 
doctor nu poate înţelege asta. Viaţa şi moartea sunt lucruri mai 
mari decât problemele naţionale sau etice. Ca viaţa să apară pe 
pământ au trebuit să treacă miliarde de ani. Fracţiuni de 
secundă pe scara timpului. Şi moartea e veşnică. Acum te-aş 
ruga să nu ţipi. 

Înfipse bisturiul în carne şi Ana se întoarse spre perete. David 
urmărea fiecare mişcare a doctorului. Pentru prima oară mina 
nu-i tremura. 


ÎN ZORI, DAVID IL ÎNSOŢI PE DOCTOR până la poteca care 
şerpuia spre dolma liniei ferate. Era un început de zi răcoroasă, 
cu nori învolburaţi, sprijiniți pe pădurile desfrunzite ale 
dealurilor. Înainte de a se despărţi, David îl rugă să se aşeze: 
doctorul îşi căută un loc comod, ca să-şi poată întinde picioarele. 

— Bănuiesc de ce aţi vrut să ne oprim. Şi vă mărturisesc nu 
m-am aşteptat la atât de mult sânge rece. Am crezut că mă 
lăsaţi să merg înainte şi mă împuşcaţi pe la spate. 


David îl privi cum îi tremurau fălcile, cum stă cu privirile 
aţintite spre buzunarul unde-şi ţinea pistolul ’ — M-am gândit la 
acest lucru şi în timpul operaţiei. Normal ar fi trebuit să fac în 
aşa fel ca prietenul dumneavoastră să moară. E război şi noi 
suntem duşmani.” Vă înţeleg: de prizonier nu aveţi nevoie, v-aş 
încurca socotelile. Dacă mă întorc la unitatea mea e normal să 
mă dezvinovăţesc, să justific absenţa mea din sala de operaţie. 
Trebuie să spun unde am fost, ce am făcut. Cred că sânteţi 
militari români paraşutaţi în spatele frontului nostru. Ca german, 
m-am gândit o clipă să-i fac felul camaradului dumneavoastră. 
Numai conştiinţa mea de doctor m-a oprit de la acest lucru. Dar 
v-am vorbit despre asta în timpul operaţiei. Nu ştiu dacă la 
spitalul din comună a? fi putut face mai mult decât am făcut 
aici. Aştept. După ce mi-am făcut datoria, ştiu, am devenit de 
prisos. Istoria se repetă: morituri te salutant! 

David îl ascultă îngândurat. 

— Bănuiesc, continuă doctorul şi teama îl făcu palid, că aş 
spune degeaba că am să tac, că n-am să spun unde am fost. Nu 
pot da nicio garanţie că voi face aşa. Ştiu, lăsându-mi mie viaţa, 
vă riscaţi viaţa dumneavoastră. Cred că am fost suficient de 
sincer. 

— Ca militar, da. Mie, domnule doctor, îmi vine foarte greu să 
împuşc un om neînarmat. Chiar şi pe front. 

— Dar n-aveţi încotro. 

— Exact. Există totuşi o soluţie. ; 

In ochii doctorului apărură licăririle speranței.. Işi frământă 
mâinile şi începu să transpire. 

— M-am gândit la cuvântul dumneavoastră de onoare. 

— N-am îndrăznit să pomenesc de acest lucru. Cine nu şi-ar da 
cuvântul de onoare în situaţia mea? 

— Mie îmi ajunge: ştiu că aţi avut clinică în Oranienburg, ştiu 
că aţi operat cu bisturiul legat de degete, ştiu ce scrisoare aţi 
scris când s-a rupt frontul la Stalingrad. După război veţi putea 
povesti că existati pentru că aţi respectat cuvântul dat. Şi mai e 
ceva: nu uitaţi că sunteţi cardiac. Nu ştiu dacă o companie de 
urmărire v-ar da răgazul să vă odihniţi în timpul căţărării. 

Se ridicară amândoi în picioare: doctorul întinse mâna spre 
David. Avea palma transpirată. Cu paşi înceţi, porni spre vale și- 
şi impuse să nu se uite îndărăt. 


David îi urmări mersul legănat, nesigur. 


DUPĂ PLECAREA LUI DAVID, Ana puse siguranţa la uşă şi se 
apropie de pat. Dunăreanu, cu umărul bandajat, stătea cu ochii 
deschişi: în grinzile din tavan se vedeau urmele cariilor. 

— Doctorul a spus că două zile n-ai voie să te ridici din pat şi 
trebuie să te mişti cât mai puţin. 

— E un doctor prost, îi răspunse Dunăreanu râzând. El o fi 
crezut că am fost împuşcat în picior. Dacă stau două zile în pat 
am să uit să merg. Şi mersul pentru mine înseamnă mișcarea. Şi 
mişcare, asta o ştii şi tu, înseamnă viaţă. 

— Tu găseşti justificări pentru orice. 

— Ar fi groaznic să n-am justificări. Tu de unde eşti? 

— Din Turda. 

— Chiar din Turda? 

— Da. Lucrez la fabrica de sticlă. 

— Inseamnă că de la început am fost sortiţi să ne întâlnim. Eu 
am vrut să mă fac. Sticlari Ne-am fi întâlnit în fabrică. 

— Dar acolo am fi putut trece unul pe lângă celălalt fără să ne 
vedem. 

— Eu în orice caz te-aş fi văzut. Cum arăţi, nu puteai trece 
neobservată. 

— Îmi faci curte? 

— Un fel de curte. Am vocabularul prea sărac să-ţi pot spune 
tot ce aş vrea să-ţi spun. 

— Incearcă. 

— Voi încerca după război. 

— Şi până atunci n-o să-mi spui nimic? 

— Azi în orice caz nu. Trebuie să plec. 

— Ştiu. Vrei să ajungi la viaduct. 

— Nu. Acolo se duce David. E ca şi cum m-aş duce eu. Vreau 
să urc la grotă să vorbesc cu Statul-Major. 

— E cine să vorbească cu ei, locotenentul Neacşu! 

— Trebuie să fiu şi eu de faţă. Îţi promit că am să urc încet, 
fără "să fac eforturi. Şi mâine cobor din nou. 

— Îți promit că te voi aştepta totdeauna. 

— Totdeauna e foarte mult. 

— Ce înseamnă foarte mult? 


— Depinde. Odată am asistat la o execuţie. Cel ce urma să 
moară stătea pe un câmp troienit şi tropăia din picioare. Avea 
faţa învineţită de frig. A întrebat santinela care-l păzea dacă mai 
durează mult până vine plutonul de execuţie. Pentru el, ultimele 
cinci minute din viaţă au durat o veşnicie. Mie, cei douăzeci şi 
opt de ani pe care îi am mi se par puţini. Am senzaţia că nici n- 
am trăit încă. Pe tine te cunosc de două zile şi mi se pare că te 
cunosc dintotdeauna. Ajută-mă să mă ridic. 


URCAREA PÂNĂ LA GROTĂ a durat mult: fără acest drum, 
Dunăreanu nu şi-ar fi dat niciodată seama cât de mult se ajută 
cu mâinile un om care urcă muntele. Datorită diferitelor poziţii, 
aplecat în faţă, în lături, mâinile asigură echilibrul, uşurează 
efortul fiecărui pas. Folosindu-se de o singură mină fu obligat să 
aleagă pantele cele mai dulci, chiar dacă erau mai neumblate. 
Incerca de fiecare dată cu cizmele dacă pasul e asigurat, dacă 
poate urca fără să se ajute de crengile tufişurilor din drum. Fu 
nevoit să facă popasuri lungi, înciudat de neputinţa datorată 
rănii. 

Ajunse la grotă istovit, fu obligat să se întindă pe prici. Stând 
întins, în răcoarea grotei, avea senzaţia că bătăile inimii se 
mutaseră în umărul stâng. 

Locotenentul Neacşu îi raportă despre activitatea celorlalţi 
membri ai grupei: David era plecat la viaduct: cu ajutorul 
pirotehnicianului urmau să mineze picioarele de beton ale 
podului suspendat peste prăpastie, folosindu-se doar de cele 20 
de minute posibile, când se efectua schimbarea posturilor de 
pază. De fiecare dată trebuiau să aştepte alte trei ore pentru a 
putea lucra încă 20 de minute. Petre Gândea, cu gâtul înţepenit, 
era la postul său de observaţie din copac. Cu o oră în urmă 
anunţase trecerea unei căruţe germane pe versantul celălalt al 
prăpastiei, unde erau mai multe drumuri forestiere. 

în faţa grotei, Gavrilă Tămaş manipula emițătorul: în vacarmul 
de posturi, rar se puteau distinge semnalele concrete. 

— Aţi reuşit să luaţi legătura cu ei? se interesă Dunăreanu. 

— Până acum de două ori. O dată am vorbit chiar cu domnul 
general Florescu. V-a transmis însănătoşire grabnică. Ne-a 
anunţat şi ora H, când va trebui să intrăm în acţiune. Vineri la 


ora patru dimineaţa. Atacul cel mare va începe mult mai 
devreme. 

— Azi ce e? întrebă Dunăreanu. Faptul că-şi îndepliniseră 
misiunea îi îmbujoră faţa. 

— Miercuri, răspunse locotenentul. 

— Înseamnă că mai avem o zi. Dacă reuşiţi încă o legătură, 
mă anunţaţi şi pe mine. 


DAVID NU SE ÎNTOARSE DECÂT NOAPTEA TÂRZIU: era frânt de 
oboseală, abia se mai putea ţine pe picioare. Era totuşi bine 
dispus. 

— Am tras aproape 80 de metri de fitil. 

— De ce atât de mult? 

— Ca să putem acţiona în orice clipă. Dacă cei de la Statul- 
Major se răzgândesc şi vor viaductul în noaptea asta? De ce să 
riscâăm? 

— Tu nu eşti prost, Mir cea. 

— Te-ai îndoit vreo clipă? 

— Acum sunt prea extenuat să-mi amintesc. Vreau să te 
întreb altceva. Înainte de a pleca doctorul n-am putut să stau de 
vorbă cu tine. Sper că în loc de Buru a ajuns în rai. 

— Nu. 

— Nu l-ai executat? 

— Nu. 

— Ar fi trebuit să ştii asta fără să-ţi fi spus eu. De ce nu ţi-ai 
făcut datoria? 

— Nu era înarmat. 

— Era. Cu gura. Poate să ne facă mai mult rău decât dacă ar fi 
avut o mitralieră asupra lui. 

— Mi-a fost milă de el. 

— Mila nu are ce căuta aici. Ana i-a verificat actele în timp ce 
dormea. Era născut la Dortmund, a făcut medicina în cadrul 
armatei. Avea şi brevetele a două decoraţii pentru fapte 
ostăşeşti. După ce ne întoarcem la unitate am să cer să fii 
sancţionat. 

— Am înţeles, domnule căpitan. 

— Eşti convins că ai greşit? 


— Acum da. Cred că am rămas un sentimental tâmpit. 
Rămase o clipă cu capul plecat, apoi ridică privirile spre el: Cum 
te simţi, bătrâne? 

— Te-aş minţi dacă aş spune că formidabil. Deocamdată exist. 

— Dacă exişti înseamnă că e bine. Până mâine ai tot timpul să 
te odihneşti. Îţi va face bine. 

— Mâine n-o să am timp să mă odihnesc. Va trebui să fac un 
drum până la ocol. 

— Înţeleg, zâmbi David. Te duci să-ţi schimbi bandajul. Vrei să 
te însoțesc? 

Dunăreanu îi zâmbi. 

— Nu. O să mă descurc şi singur. 


DUNĂREANU URCA CU GREU ultimele trepte ale cerdacului, 
intră în casă şi sub privirile ocrotitoare ale Anei se aşeză pe 
primul scaun. Ea ar fi vrut să-i pună zeci de întrebări, adunate în 
cursul nopţii, dar acum nu îndrăzni să-l obosească. li citi 
extenuarea pe faţă; se apropie tiptil de masă şi se aşeză lingă 
el. 

Amurgul  înroşise dealurile; culorile toamnei deveniseră 
cenuşii, spălăcite. Dunăreanu respira cu gura întredeschisă. Se 
rezemă de spătarul scaunului. 

— Aşa-i că noi doi vom fi foarte nefericiţi? spuse Ana şi se 
forţă să nu plângă. 

— De ce crezi asta? întrebă Dunăreanu mirat. 

— Pentru că aşa sunt femeile; totdeauna presimt nefericirea. 

— Vorbeşti prostii! încercă Dunăreanu s-o liniştească, dar n- 
avu suficientă forţă să fie convingător. 

Ana purta aceeaşi ie din prima zi: o pusese anume, fusese 
convinsă că-i va plăcea bărbatului. 

— Nu vorbesc prostii. Ştii la ce m-am gândit cât ai lipsit? 

— Dacă-mi spui, aflu. 

— Ce vom face noi după ce se va termina războiul? 

— Mie îmi pare bine că nu-mi pun asemenea întrebări: Pentru 
că nici n-aş putea să răspund la ele. 

— Eu ştiu, sări Ana. În primul rând va trebui să învăţăm să 
zâmbim. Ai să vezi: în ziua în care se va termina războiul, 
oamenii vor dori să zâmbească. Şi le va fi foarte greu, pentru că 


au uitat acest lucru. Poate se vor înfiinţa şcoli unde oamenii vor 
învăţa să zâmbească. 

Dunăreanu îi cuprinse mina cu palma. 

— Măi Ana... 

— Nu mă întrerupe. Aş vrea să fiu lingă tine în ziua când nu va 
mai trebui să ne temem dacă vom auzi paşi. Şi dacă totuşi îi 
vom auzi, să ştim că ne vin oaspeţi. 

— Acum vorbeşti ca un copil. 

— Nu, loane. Ca o femeie. leri ai plecat fără să-ţi pui numărul 
matricol la gât. L-am purtat eu. Am avut senzaţia că eşti lingă 
mine. Oare voi mai purta vreodată numărul tău matricol? 

— ŢIi-l fac cadou. 

Ana se ridică, se duse la oglinda fixată lingă lampă şi-şi 
desfăcu nasturii iei. Se privi lung: 

— Asta e prima mea bijuterie. 

Dunăreanu se ridică şi el, se apropie de ea şi o îmbrăţişă, Ea 
se răsuci cu faţa spre el. 

— În prima noapte ai spus că eşti în stare să faci orice pentru 
mine. Opreşte clipa asta în loc. 

— E prea devreme, Ana. Sunt convins că vom avea clipe mult 
mai fericite. Şi nu uita, timpul nu se poate opri decât o singură 
dată. 


VIADUCTUL SARI ÎN AER la ora patru şi două minute, şi 
mărfarul care se apropia de el abia reuşi să frâneze în ultima 
clipă să nu cadă în hău. Fumul gros, înecăcios, mărunţit de 
flăcări vineţii se învolbură spre cer, murdărind norii. Dunăreanu 
şi David priveau spectacolul din turnu/ de observaţie al lui 
Gândea. 

— Înseamnă că noi ne-am terminat misiunea, spuse mulţumit 
Dunăreanu. Nu va trebui decât să aşteptăm să vină ai noştri. 

— E singurul lucru ce nu-mi place, mormăi David. 

— Ce nu-ţi place? 

— S-aştept. Aşteptările îmi produc greață. 

Să curme discuţia, îşi duse binoclul la ochi şi scrută zările. 
Brusc se întunecă la față.. 

— Ce te-a indispus, domnule locotenent? îl întrebă Dunăreanu 
ironic. 


— Cei doi cai albi. Pun pariu că tu i-ai adus. 

— Nu, le strigă de jos Gândea, întinzându-şi gâtul spre ei. Eu i- 
am capturat. Erau înhămaţi la o căruţă germană şi i-am adus 
aici. Nu sunt grozavi? 

— Sunt chiar formidabili, îi răspunse David şi duse din nou 
binoclul la ochi. După câteva secunde mormăi mai mult pentru 
el: Ne-am dus dracului!... 

— Ce bine că nu sunt superstiţios, râse Dunăreanu. 

— Ai putea să fii. Uită-te în direcţia cailor. 

Dunăreanu luă binoclul din mâna lui David m cercetă zarea. 
Rămase nemişcat multă vreme. Lentilele îi apropiară pe soldaţii 
germani care înaintau spre ei. Privi spre dreapta: printre copaci 
descoperi şi alţi soldaţi: erau înarmaţi cu automate şi 
aruncătoare de flăcări. 

— Vin şi dinspre stânga, spuse David cu voce scăzută şi-şi. 
Aprinse o ţigară. Se văd şi fără binoclu... 


DUPĂ O NOAPTE NESFÂRŞIT DE LUNGA, — cu două alarme 
aeriene şi un bombardament, cu discuţii prelungite cu 
comandanții unităţilor în subordine, în adăpostul colonelului 
Nicolae Brătescu se aşternu liniştea: nu se mai auzea decât la 
intervale regulate vocea răguşită a radiofonistului: 

— ... Sunt Rândunica... Sunt Rândunica... 

Locotenentul Petru Ograda, adjutantul colonelului, privi spre 
panoul radiofonistului, unde tocmai se aprinseseră două 
beculeţe roşii. Radiofonistul îşi potrivi căştile şi se concentra: 

— ... Sunt Rândunica. Da, trec pe recepţie. Repet: trec pe 
recepţie. 

— Ce-i, Damiane? întrebă locotenentul. 

Radiofonistul astupă microfonul cu palma şi se întoarse spre 
el: 

— O comunicare de la statul-major... în urmă cu două ore 
viaductul a fost aruncat în aer. Începe marea bătălie. Până acum 
pierderi foarte puţine: soldatul Petre Gândea. Locotenentul 
Mircea David şi căpitanul lon Dunăreanu. Succes!