Leonida Neamtu — Chirie pentru speranta

LEONIDA NEAMŢU 


EDITURA TINERETULUI 


LEONIDA NEAM]U 


CHIRIE PENTRU SPERANŢĂ 


EDITURA TINERETULUI 


Pentru a preveni tendința unor cititori care 
încearcă să localizeze acţiunea şi să ghicească 
personajele, autorul precizează că acest roman 
este o fantezie a sa, neavând nici o legătură cu 
fapte, locuri sau persoane reale, eventualele 
asemănări fizice, similitudini de situații sau 
potriviri de nume, fiind în întregime datorate ha- 
Zardului. 


L. N. 


ACORD 


Plicticoasă mai poate fi viaţa unui agent secret! 
Atâtea fire invizibile de descurcat şi de 
încurcat... Barem de ţi-ai găsi câteva clipe de 
uitare alături de o femeie. Dar un agent secret n- 
are voie să iubească! 


(Din cugetările Bătrânului Detectiv) 


Îl paraşutară la miezul nopţii, sub cerul negru, deasupra 
pământului întunecat. Sinistră clipă! 

Ţinându-şi respiraţia, ridică ochii şi crezu că vede o 
scurtă pâlpâire de lumină la bordul avionului în viraj; era 
poate ultimul salut, un semn de omagiu aproape funebru, 
pe care i-l adresa pilotul cu prilejul despărțirii definitive. 

Atinse solul lunecând pieziş prin văzduhul tăios şi 
paraşuta se prăbuşi alături cu foşnet surd, dezumflată şi 
moartă. Rămase lungi minute adunat lângă pământ, în timp 
ce un lung vuiet interior tălăzuia în el ca un ocean 
revărsat... O agitaţie se stârni undeva pe-aproape şi prin 
reflex se aplecă şi mai mult, ca pentru a se feri de lovitură. 

Se afla la marginea pădurii şi înţelese că şi acolo se 
desfăşura o urmărire, umbrele galopară pe lizieră, apoi 
țipătul, lung, disperat. 

Deşiraţi în salturi prelungi lupii încolţiseră ciuta. 

Strigătul de jale se transformă în hohot întrerupt. 

Se ridică şi fugi până ce văzu cele două fiare privindu-l de 
la câţiva paşi cu ochi fosforescenţi. Nu se mişcau de lângă 
prada ce încă se mai zbătea. 

Işi cumpăni greaua povară din spate şi căută cu un gest 
înfrigurat arma. 

Ţinti între ochii lupului din dreapta; trăgător de precizie, 
nu putea să greşească. 

Lupul, cu labele dinainte sprijinite pe  grumazul 
căprioarei, îl privea neînfricat, parcă aşteptând lovitura. 
Celălalt lup aştepta şi el. 


Izbucni în râs amar şi ascunse arma. Zădărnicie! 

Se îndepărtă, aplecat sub greutatea ce-i strivea umerii; 
totuşi se opri o clipă să privească înapoi. 

Cei doi lupi sfâşiau prada, încă vie. 


CAPITOLUL 1: SURÂSUL 
COLONELULUI HARS 


Fu o clipă solemnă când, la ora unsprezece şi treizeci, 
heighlungerul Matel îl primi în biroul său de la Cartierul 
general pe colonelul Hars. 

După ce dădu salutul oficial („Trăiască Lungerul!”), Hars 
rămase lângă uşă, ţeapăn, cu faţa neclintită ca o mască 
mortuară, aşteptând ca superiorul său să binevoiască a i se 
adresa primul. Două cicatrici alăturate pe pometul 
obrazului stâng contribuiau la înfăţişarea rece şi cruntă a 
colonelului, despre care circulau de pe acum legende ce 
avuseseră timp să ajungă la urechea lui Matel; aceste 
cunoştea legendele, şi-ntr-un anumit punct al sufletului se 
temea de Hars. 

— Mă bucur că te-ai întors! Felicitări, felicitări! Toate au 
mers bine, după cum am aflat. 

— Precum aţi spus, răspunse colonelul, scurt, sec, parcă 
neobservând tonul voit familiar al heighlungerului. 

Matel îl privi cu admiraţie şi spaimă vagă, amintindu-şi că 
într-o bună zi şeful serviciului trei, colonelul Hars, omul din 
faţa lui, va trebui să dispară. Cu aura asta de erou, 
împrejurul mutrei sale crunte, putea să devină curând un 
rival de temut. 

— la loc. Hars! 

Abia acum colonelul înaintă şi, evitând fotoliul pe care-l 
indica Matel, se aşeză pe unul din scaune, cu aceleaşi 
mişcări precise, aproape rigide. Abia acum Matel observă o 


schimbare pe faţa lui Hars: obrazul i se scofâlcise rău de 
tot, ochii se înfundaseră în orbite, încercănaţi ca după lungi 
desfrâuri, iar cicatricele de pe obraz ardeau ca două flăcări; 
pesemne ultima călătorie, dublată de o misiune din cale- 
afară de dificilă, ce-i drept, îndeplinită la punct, îl 
epuizaseră, în fine, pe colonel. Şi Matel se bucură. 

Aşezându-se, Hars scoase, tăcut, o coală dactilografiată, 
pe care o întinse cu un gest iute, neaşteptat de felin, peste 
birou, depunând-o sub ochii lui Matel, care înregistra 
cuvântul „Raport”. 

— Ei bine! De vreme ce te afli aici, prefer raportul verbal, 
zise binevoitor heighlungerul, dând la o parte hârtia. 

— Prefer să citiţi, replică Hars. 

— Dar de ce? Haide, te ascult. 

— Prefer să citiţi, repetă colonelul, exact pe acelaşi ton. 

Matel, învins (fir-ar al dracului! Hars îl învinsese 
totdeauna în ocazii din astea!), oftă şi, luând hârtia, glăsui 
tare. Hars privea drept înainte, nemişcat, cu palmele 
aşezate pe genunchii lipiţi, în atitudinea lui dintotdeauna, 
încăpăţânată, rece, neprietenoasă. Citindu-i raportul, Matel 
simţi să-l urăşte din tot sufletul. 


„După cum reiese dintr-un mesaj radio, interceptat de 
serviciul patru şi descifrat de serviciul trei, pe teritoriul 
nostru, probabil deasupra pădurii Lucinenad, în urmă cu 
circa zece zile, a fost lansat de Aliați agentul A-2. 


Ce se ştie despre A-2: 

1) Este supranumit „Piele de Căprioară” sau „Blondul”. 

2) Este unul dintre cei mai abili oameni ai Aliaților. 
Ochitor de clasă. Cunoaşte la perfectie limbile principale 
europene. Posedă cunoştinţe vaste în diferite domenii. 
Neintrecut - subliniez! - neintrecut în arma deghizării. 

3) E principalul vinovat al dezastrului din sectorul # 88 - 
71. 

4) Poartă răspunderea mortii generalului Böhm în 
România. 

5) Vânează primejdia: curajos, nepăsător, ponte nebun. 


Ce se poate presupune despre A-2: 

1) Origine latină: francez, italian, sau român. (?) 

2) A pus la cale operațiunile ce au dus la răpirea 
generalului Kimgsen. (?) 

3) l-a lichidat pe agenții noştri Arno-Z şi Arno-O. (?) 

4) Are treizeci şi cinci de ani. (?) 

5) A fost rănit de cel puțin trei ori. (?) 

6) Consumă alcool. (?) 


Ce nu ştim despre A-2: 

1) Când şi unde a intrat în serviciul Aliaților? 
2) Este căsătorit? 

3) Îl interesează banii? 

4) Suferă de nervi? 

5) In vederea cărei acțiuni a fost paraşutai? 


Iscălit: Şeful Serviciului trei, 
Colonel Hars 


Era un raport tipic „Hars”. Precis, şi totuşi derutant şi 
uşor absurd. «Ce rost are, gândi Matel, să notezi la rubrica 
„Ce nu ştim despre A-2” că habar n-ai dacă e căsătorit sau 
dacă suferă de nervi, când în fond nu ştii altele, mult mai 
importante, cele cuprinse la „etc”?!? Hars inventase 
sistemul cu „ce ştim”, „ce nu ştim” şi „ce presupunem” şi 
caraghioslâcul ăsta ajunsese până sus de tot, până la ure- 
chea Lungerului, care lăudase ideea şi-l recompensase pe 
colonel. Poţi să spui ceva?» 

Matel îşi aranjă cravata - era în civil - pe când Hars se 
prezentase în uniformă de gală, cu toate decoraţiile... De 
altfel, conform uzanțelor, ca totdeauna. 

— Dragul meu... (Matel tuşi. A i te adresa lui Hars cu 
„dragul meu” era curată neghiobie! Totuşi reluă:) Dragul 
meu, presimt că ţii cu tot dinadinsul să încerci o 
confruntare cu acest fantomatic A-2, „Piele de Căprioară”, 
„Blondul”, în fine... 


— Dacă veţi da acest ordin, răspunse colonelul glacial, cu 
glasul său uscat. 

— Dar am ghicit, nu? Ţii morţiş să a; acest caz? 

— Cum veţi hotări. 

— Nu doreşti să fii dumneata cel care-i va pune Blondului 
ştreangul de gât? 

— Eu, personal, nu-mi permit să doresc nimic. Execut 
doar ordinele. 

„Fii blestemat!” mormăi heighlungerul. Şi aproape strigă: 

— Ei bine, colonel Hars, îţi dau acest ordin: înşfacă-l pe A- 
2! 

— Voi face tot posibilul, zise Hars, ridicându-se. Vă rog 
să-mi trimiteţi şi confirmarea. 

— Cum? 

— Confirmarea ordinului, în scris, aşa cum se 
obişnuieşte. 

— Ah, da... Bei un coniac? 

— Mulţumesc, nu. 

— Coniac franțuzesc, Hars! 

— Mulţumesc, nu beau în timpul serviciului. 

Şi dând salutul oficial, colonelul ieşi. 

„De-ai crăpa!” gândi Matel. 


CAPITOLUL 2: EM ŞI VRĂJITORUL 


Cei doi lupi flămânziseră iar. Chiar pe marginea pădurii 
galopa un vânt răcoros, în care adulmecau boturile ascuţite 
şi hrăpăreţe. Tristeţi seculare tremurau sub ramurile arcuite 
ale bătrânilor arbori. Lupii alergau pe sub arcadele verzi, 
puternici, supli. 

Deodată, omul! Cunoscutul miros al celui ce stăpâneşte 
firea şi e mai tare decât fiarele. Toamna încă abia bănuită, 
pe dunga zării atinsă uşor de otrava coaptă a timpului, 
iarna, anotimpul când lupii sunt mai puternici decât 


oamenii şi au voie să-i sfâşie - încă dincolo de închipuire, 
poate sub rădăcinile pădurilor din Continentul Necunoscut. 

Şi astfel, lupii ocoliră omul, respectând legea şi datina, 
oprindu-se ceva mai departe, doar spre a-i urmări mişcările 
cu ochii curiozităţii. 

Blondul ieşi din pădure, scuturându-se de frunzele şi 
ierburile uscate ce i se agăţaseră pe haine. Purta ochelari 
de soare şi avea părul ciufulit. Curând ajunse la vechiul 
drum de ţară pe care altădată tropoteau castelanii înzăuaţi, 
gonind spre iluzorii ibovnice strânse în centuri de castitate. 

lată-l! Un tânăr şi frumos domn, cu păr auriu mătăsos, 
şchiopătând pe drumul prăfuit, sprijinindu-se cu eleganţă în 
bastonul cu mâner sclipitor. 

Se aplecă şi culese din marginea drumului trei delicate 
flori albastre. Un automobil puternic îl ajunse din urmă şi 
frână, deşi Blondul nu-i făcuse semn să oprească. Tromba 
de praf se văl urea înaltă în spatele maşinii. 

— Hei! Bună ziua! 

— Slavă Lungerului! răspunse Blondul la salut. 

— Dacă mergi către Pressen, te pot lua în maşină. Este 
loc! 

— Mulţumesc, foarte, foarte! Dar prefer să mă plimb. 
Mulţumesc încă o dată! 

Rămase un minut sprijinit în baston, urmărind spatele 
negru, sclipitor al maşinii ce se îndepărta. 

Satul începu pe neaşteptate, în dosul unui şir de plopi; 
Blondul se călăuzi după turnurile bisericii, ştiind că în 
preajma ei se află şi vechiul han. 

Se aşeză într-un colţ al fumegoasei cârciumi şi ceru vin. 
Câţiva bătrâni, un invalid în cârje, cu cracul drept al 
pantalonului întors în sus şi prins la brâu, şi două femei 
care nu erau sătence, ci aveau un aer urban destul de 
deocheat, formau clientela risipită prin unghere şi hrube, în 
spaţiul acela mare, sub tavanul boltit care te îndemna la 
chefuri crâncene cu pahare de sticlă groasă, muşcate în 
dinţi sănătoşi de carnivor tânăr. 

Mai era timp până să se întunece, un servitor însă făcea 
pregătiri pentru camuflarea ferestrelor, pentru ca lumina să 


poată fi aprinsă mare şi în voie; o dată cu înserarea aveau 
să pice aici, în grupuri sau singuratici, oameni speriaţi de 
perspectiva bombardamentelor de noapte asupra Capitalei, 
sau perechi ilicite, atrase de odăile cu paturi străvechi ale 
hanului, în care cu ajutorul vinului şi al farmecelor se putea 
goni pentru câteva ceasuri spectrul adevărului şi spaima 
morţii. 

Blondul gustă din vinul neaşteptat de bun şi se gândi la 
cei doi lupi umblători după pradă în ora aceea a amurgului. 

In cârciumă se aprinseră vechile lămpi şi, în lumina ce se 
posomora spre margini, faţa Blondului păru schimbată: 
pomeţii îi ieşiseră mai mult în afară, obrajii se supseseră, 
ochii sclipiră uşor măriţi, părul luci stins şi în general 
Blondul îmbătrâni cu patru, cinci ani. Se auzeau maşinile 
grangurilor venind spre Pressen, ca la un refugiu. Aproape 
fiecare casă ţărănească mai răsărită găzduia familii fugite 
din oraş. Un civil înalt, masiv, bătrâior îl deranjă pe Blond. 

— E voie? 

Era deja cherchelit, păstrând totuşi o înfăţişare 
respectabilă de profesor de latină şi greacă. 

— Eu vreau să distrug moartea! zise bătrânul, turnându- 
şi vin. 

Blondul nu-l auzi. Fluturi de noapte năvăliseră în încăpere 
şi dănţuiau în răsuflarea călduţă a lămpilor. Ca-n vremurile 
bune, mesele se încărcaseră cu pahare şi farfurii şi plutea 
un miros bun de mâncare, parfum acriu de murături şi 
amăruiul răcoros al vinului proaspăt scos din pivniţă. Iluzia 
speranţei pe care o căutau şi o găseau aici fugarii nocturni 
ai oraşului. 

— Eu vreau să distrug moartea! repetă tare profesorul de 
greacă şi latină. 

— Distruge întâi viaţa şi astfel vei distruge şi moartea! 
Moartea se hrăneşte din viaţă, răspunse Blondul, privindu-l 
cu seriozitate. 

Inţeleptul deşertă un pahar şi rămase un minut pe 
gânduri. 

— Nu eşti prost de loc, constată, scuturându-şi capul cu 
trufie. Ai urmat cumva cursurile mele? Îmi permit să cred că 


numai un fost elev al meu poate vorbi atât de profund... Pe 
poeţii latini îi cunoşti? Sper că i-ai parcurs din scoarţă-n 
scoarță... Te-ai întrebat vreodată cum şi de ce şi-au compus 
cântecele? 

— N-am citit şi nu citesc niciodată nimic în afară de ceea 
ce scrie Lungerul, răspunse Blondul tare şi scurt, să fie 
auzit, şi privi în altă parte. 

Consternat, înțeleptul tăcu. 

In schimb, în spatele Blondului se iscase de undeva o 
umbră: 

— Dragul meu, ai debitat o prostie glorioasă! Lungerul n- 
a avut niciodată nimic împotriva poeţilor latini, care sunt 
fără îndoială încântători, mai ales că nu i-am citit niciodată. 

Femeia trăsese cu urechea la discuţia lor şi se apropiase 
pe nesimţite de colţul unde se aflau, părăsind masa ei unde 
rămăseseră trei bărbaţi. Aceştia băuseră mult şi vorbeau 
toţi dintr-o dată. 

— Poeţii latini, continuă ea, sună savuros ca o langustă 
proaspătă! Am să iau loc lângă voi, fiindcă homosexualii 
mei - gest discret al capului către masa celor tre; cheflii - s- 
au îmbătat, au devenit bădărani şi duc o discuţie 
porcoasă... Imi dai o ţigară, moşulică? Dacă-mi dai o ţigară, 
îţi permit să ne povesteşti tot ce vrei despre poeţii latini. Şi 
chiar să ne reciţi, deşi nu pot suferi versurile! Numele meu 
este Mata, zise ea întorcându-se de astă dată către Blond. 

— Minunat! Poate că Mata Hari, făcu acesta. Poate că 
execuţia n-a avut loc, sau poate ai înviat... 

— Nu! Mata Murse. Prietenii îmi spun Em-em, datorită 
celor două iniţiale M. 

— Mai simplu ar fi Em, opină Blondul. Em-Em, înseamnă 
să-ţi scrânteşti limba. 

— Fie, spuneţi-mi Em. Şi tu, moşulică, poţi să mă numeşti 
Em, şi-ţi dau voie să mă şi priveşti, deşi ai o expresie tare 
lubrică, dacă-mi oferi o ţigaretă. Şi dacă dai de băut, 
fireşte! 

— Eu îmi repet întrebarea, interveni înțeleptul: v-aţi 
gândit vreodată de ce scriu scriitorii? 


— Dumneavoastră v-aţi gândit vreodată de ce vânează 
lupii? 

—  Nesuferitule! strigă Em. Lasă-l pe moşulică să ne 
explice de ce scriu scriitorii! 

— Am să vă explic, da, am să vă explic: scriitorii care 
scriu într-adevăr o fac fiindcă-şi închipuie că au alături o 
frumoasă stenodactilografă care aşteaptă cu stiloul în mână 
continuarea. 

— Eşti un vis, zise Blondul privind-o pe Em. Orice scriitor 
ar fi fericit să-ţi dicteze continuarea. 

— Pe tine cum te cheamă? îl întrebă fata. 

— Paul. 

ÎI privi cu o expresie brusc alarmată. 

— Şi ce ai de gând? 

— Să mai beau un pahar. 

Ea izbucni în râs: 

— Să bem împreună un pahar şi să uităm că fiecare zi a 
vieţii noastre se încheie cu un „va urma”, fără să fii sigur că 
va fi scris şi capitolul următor! 

Se făcuse târziu. Cineva intră în cârciumă zbierând: 

— Alarmă! Bombardează Capitala! 

O sticlă zbură învârtindu-se şi se sparse de uşă, la câţiva 
centimetri de capul turbulentului. Oamenii nu voiau să fie 
deranjaţi. 

— Nu ne interesează! Tacă-ţi gura! 

Nimeni nu ieşi afară să vadă Capitala arzând, să vadă 
reflectoarele încrucişându-şi spadele şi fermecătoarele flori 
ale exploziilor pe cer. Cu toate acestea, pe căi necunoscute, 
prin pământ, pe sub pământ, prin văzduh, prin rădăcini, sau 
de la arbore la arbore, de la plantă la plantă, ceva din 
vibrația dezastrului clătină văzduhul ameţit. După fiecare 
ecou rostogolit al exploziei, vocile se ridicau cu o notă mai 
sus, cerând vin, cerşind dragoste, făgăduind, amenințând... 
Se petrecu un lucru ciudat: lămpile pâlpâiră aproape 
stingându-se şi în timp ce încăperea se legăna intre lumină 
şi întuneric, ca în timpul unui cutremur lent, în uşa 
întredeschisă se auzi o zbatere de aripi şi deodată sub 


tavanul afumat începu să zboare o mică pasăre neagră, ce 
scotea țipăt scurt şi ascuţit ca o virgulă. 

— Dă-mi o certitudine, cât de mică, se aplecă Em către 
Blond. Degetele ei lungi îi atinseră braţul. O cât de mică 
certitudine m-ar salva. 

Blondul privi paharul cu vin scânteietor în lumina galbenă 
a lămpii, îl mirosi şi-l gustă iar, ca şi cum ar fi vrut să 
câştige şi el certitudinea că vinul mai există, şi că e vin şi 
nu altceva, apoi o privi. Nu văzu nimic în afara ochilor 
imenşi, probabil căprui, care, deşi trişti, sfidau universul cu 
un licăr de ironie. 

— Îmi ceri o certitudine... mie, care nu cred în nimic! 
Nimic n-are importanţă, nu cred în nimic. Singurele 
certitudini în seara aceasta sunt înțeleptul nostru profesor 
de greacă şi latină şi vinul. Vinul este dulce, iar profesorul 
nostru amar. De ce nu bei? 

— Paharul meu e gol. Mai toarnă-mi! Ai un nume care nu 
ţi se potriveşte: Paul. Fii sincer, dacă eşti în stare de aşa 
ceva: e numele tău adevărat? 

— Cine mai poartă azi numele adevărat? râse Blondul. Cu 
toţii ne-am pus măşti ce rânjesc... Am intrat în zodia 
măştilor... Sper că nu mă iei în serios. Şi sper de asemenea 
că bombardamentul a încetat. 

Mica pasăre neagră, care până atunci se mulţumise să 
zboare sub tavan, făcu un picaj fulgerător şi atinse ceafa 
profesorului de greacă şi latină, care moţăia de mult timp 
cu faţa în palme. Acesta tresări, căscă ochii şi întrebă ce s-a 
întâmplat. Din izbitură pasărea ricoşă în perete şi căzu în 
ungher, zbătându-se acolo. Un servitor o ridică şi o azvârli 
afară. 

Printre mese umbla un bătrân vrăjitor, făcând mici 
scamatorii la preţul de un pahar de vin bucata şi oferindu- 
se să ghicească în palmă, favoare ce o taxa cu un pahar de 
vin plus o ţigară. Patefonul fu pus în mişcare, femeile 
invitară la dans bărbaţii. 

Vrăjitorul luase palma stângă a lui Em, dar, înainte de a- 
şi începe prezicerile, ceru plata. Bău paharul şi trase din 
ţigară. Se dansa vechiul tangou „Sfârşitul este aproape”. 


Blondul se ridică de la masă şi ieşi frecându-se de coastele 
dansatorilor. Rămase nemişcat, sprijinit în baston, cu ţigara 
stinsă între buze, până o simţi pe Em în spatele său. 

— Vrei să pleci? 

— Ce ţi-a prezis vrăjitorul? o întrebă. 

— Viaţă lungă şi fericită. Împlinirea tuturor dorințelor... 
De ce pleci? 

— Este certitudinea pe care o câăutai: viaţă lungă şi 
fericită. Blondul se întoarse către ea. În răcoarea nopţii 
umerii femeii tremurau. Eşti drăguță, zise Blondul. Încă o 
certitudine. 

— Ce părere ai despre mine? întrebă Em. Cum îţi explici 
prezenţa mea în mijlocul hoardei de beţivi, târfe, 
homosexuali, psihopaţi? Ţi-ai dat seama, sper, că nici un 
om nu e normal aici, în afară de noi doi. 

— Mă întreb dacă mai există oameni normali. La urma- 
urmelor ce înseamnă să fii normal? Nu e asta cea mai mare 
anomalie? 

— Noi doi n-am reuşit să ne ameţim, deşi am băut mai 
mult decât ceilalţi. Cum îţi explici prezenţa noastră aici, a 
mea şi a ta? insistă femeia. 

— Ce ţi-a mai prezis vrăjitorul? reveni Blondul luându-i 
mâna. Câţi copii vei avea? 

— N-a spus nimic de copii, deşi sunt convinsă că pot 
avea câţi doresc: am un pântec perfect, rodeşte de-l atingi 
numai cu o floare... 

— Asta e bine. Civilizaţia are motive să fie liniştită. Când 
toţi bărbaţii vor crăpa în războaie, tu şi cele ca tine vor 
asigura perpetuarea omului... cu ajutorul florilor. Veţi naşte 
oameni-flori, o să fie grozav de vesel... 

— Nu mi-ai spus ce părere ai despre mine! 

— Ai nevoie de certitudini. Ce deşărtăciune! Uite o piatră! 
O certitudine! 

— Prostule! Ştii ce mi-a spus vrăjitorul? 

— Că ai să ajungi soţie de general... 

— Eşti cretin. Aici, în palmă sunt... 

— Lasă-mă să ghicesc. Ai în palmă o coroană regală, vei 
fi amanta unui prinţ moştenitor. 


— Eşti beat, ţi-ai pierdut orice urmă de umor! 

— În palma ta vrăjitorul a depistat un semn misterios: vei 
deveni agentă secretă, vei hotărî din umbră destinele 
continentelor, ca Mata Hari... 

— Taci! Vrăjitorul a văzut în palmă nişte ochi... Ochi de 
fiară, ochi de lup!... Patru ochi... 

— Lupii au doar câte o pereche de ochi. 

— Vrăjitorul a spus că vede în palma mea doi lupi! 

Blondul tresări fără să vrea. Din cârciumă se auzeau 
strigătele bărbaţilor întărâtaţi de băutură. 


CAPITOLUL 3: JUCĂRIILE 
INGINERULUI SIBLE 


Omul îl întâmpină cu o privire înspăimântată. 

— Sunteţi de la Z.Z.? 

— Poate, răspunse Blondul. 

— Cum, poate? Sau sunteţi de la Pestago? Sau faceţi 
parte din B.B.? 

— Poate, răspunse Blondul, 

La radio se transmitea ceremonia finală, prilejuită de 
înmormântarea generalului Sturm. Vorbeau camarazii săi 
de arme, evocându-i vitejia, lealitatea şi umorul de care 
dăduse dovadă în toate ocaziile. Ultimul urma să ia 
cuvântul Luingerul, care, ca de obicei, trebuia să pună 
punctul final. 

Bărbatul care-i deschisese uşa Blondului şi care acum se 
foia neliniştit pe scaun nu mai părea tânăr; Blondul îl 
examina abia mascându-şi curiozitatea. Inginerul Sible era 
înspăimântător de slab. Îi lipsea mâna dreaptă, retezată 
mai sus de cot. În mijlocul craniului mic, ochii albaştri 
sugerau o candoare nepotrivită cu omul. Postul central de 
radio tocmai transmitea cuvântarea heighlungerului Matel: 


vocea vibrând emoţionată, fiindcă Matel se putea emoţiona 
sincer în orice condiţii, evoca momentul - de neuitat - când 
l-a cunoscut pe cel călătorit definitiv cu un etaj mai sus... 

— Ce doriţi de la mine, domnule? întrebă exasperat 
inginerul Sible. 

Blondul se căută prin buzunare, scoase un carnet şi-l 
deschise. De fapt, îl deschisese la o pagină goală. 

— Păstraţi-vă calmul, domnule inginer. 

— E plăcut să ţi se spună „domnule inginer”, mormăi cu 
un surâs posomorât Sible. Oamenii încep să uite cuvântul 
„domnule”, care sună atât de odihnitor... Astăzi toată 
lumea urlă „camarade inginer”... Ce înseamnă aia 
„camarade”? Doamne! Dar am uitat că sunteţi de la Z.Z. 

La radio răsuna fanfara. Se intona un marş de luptă, 
după care trebuia să vorbească Lungerul. 

Blondul urmă prefăcându-se că citeşte din carnet: 

— Dacă nu mă înşel, şi sunt aproape sigur că nu mă 
înşel, aţi călătorit în dimineaţa zilei de optsprezece ale lunii 
trecute cu avionul, spre Bressensd... 

Sible sări în picioare şi ciotul mâinii drepte i se zbătu 
jalnic. 

— Pentru Dumnezeul... Îmi doriţi moartea? De ce vorbiţi 
aşa tare... aici? 

— Cum? Aveţi microfoane şi în camera asta? se miră 
Blondul, făcând o mutră ipocrită. 

Inginerul deschise o uşă şi trecură într-o odaie mai mică. 
Aici Sible se aşeză şi deodată izbucni într-un râs piţigăiat, 
nervos. 

— Sunt ridicol, zise. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, 
memoria mă părăseşte... lar am uitat că sunteţi de la Z.Z.... 
Pestago sau B.B.... Şi, dacă e aşa, ce importanţă mai are 
faptul că microfoanele transmit... transmit... Şi că toate 
ungherele sunt prevăzute cu aparate de ascultare. 

— Păcat că nu putem savura în întregime cuvântarea 
Lungerului. Ce vă face să credeţi că aveţi microfoane în 
casă? 

— Nimic, gemu Sible. Dar astăzi... în camera asta, în 
orice caz sper că nu e nimic. 


— Bun! Să revenim. E vorba de călătoria pe care aţi 
făcut-o la Bressensd... Avionul care v-a dus acolo a pornit 
înapoi spre Capitală peste un ceas, dar pe drum s-a 
prăbuşit. N-a rămas nici un supravieţuitor! 

— Ce nenorocire!... oftă Sible. 

— La Bressensd aţi rămas două zile. Trăgând la hotelul 
„Atlantic”, unde aţi cunoscut o anumită individă... de joasă 
provenienţă... 

— Domnule! Sunt văduv de douăzeci de ani... Cred că-mi 
pot permite... 

— Vă puteţi permite orice, n-am nimic de obiectat. ŞI 
totuşi, regretabil că nu putem auzi discursul Lungerului la 
înmormântarea bietului Sturm! 

— Să trecem dincolo... amânăm discuţia... 

— O, nu, e prea grav ceea ce vreau să vă comunic. Trec 
peste şederea la Bressensd, peste excesele... hm! N-are 
nici o importanţă! V-aţi înapoiat în Capitală tot pe calea 
aerului. Ei bine, avionul acesta, care şi-a continuat peste 
patruzeci şi cinci de minute drumul spre sud, s-a prăbuşit şi 
el! Toţi pasagerii au pierit... 

— Ce coincidenţă groaznică... 

— Poftim? se miră Blondul. Coincidenţă? 

O spaimă grea şi o toropeală paralizantă îl cuprinseră 
deodată pe Blond, îşi apăsă pieptul în care părea că vechea 
rană se deschisese şi sângera. 

O clipă durerea îl străpunse ascuţită ca un pumnal. 

Il vedea pe Sible gesticulând, poate încercând să se 
dezvinovăţească, dar nu-l auzea, sau dacă-l auzea, 
cuvintele lui îşi pierduseră deodată importanţa. 

În mijlocul tăcutului, fumuriului val, ca dintr-un abur, se 
ivi mâna îngustă, cu degete prelungi şi subțiri, şi degetele 
aproape străvezii prinseră uşor mica monedă de argint 
azvârlită pe masă. 

Oftă, străbătut de o nostalgie fără sfârşit. 

Mâna se înălță încet şi ochii mari, căprui se adânciră 
asupra lui. Erau ochii lui Em. Mâna aceea albă, fragilă, 
frumoasă pluti ca un vis în fata privirilor, purtând mica 
monedă de argint, strălucitoare ca o oglindă. Şi iarăşi o 


văzu pe Em, întreagă, în fața lui şi desigur la masă era şi 
bătrânul înțelept, dar beat, vai, şi înțelepciunea lui beată, 
ŞI... 

— E al tău banul acesta? Mi-I dai mie? întrebă Em. 

Și iarăşi numai mâna, subțire, şi albă, în fața ochilor. 

— la-l! 

Em se ridică de la masă şi, înălțându-se în vârful 
picioarelor, azvârii cu putere mica monedă. Argintul se 
rostogoli clinchenitor, se izbi de un perete şi ca viu sări iar 
în văzduh lucind, şi iar se rostogoli zburând spre întuneric 
prin uşa întredeschisă. 

— Am plătit, zise Em. 

Blondul nu ridică ochii spre ochii ei. Îi privea încă mâna. 

— Ce ai plătit, Em? 

— Chirie... 

Acum Blondul o privi în faţă: două lacrimi mari, străvezii, 
luminoase se rostogoleau pe obraji. 

— Chirie, pentru ce, Em? 

— Chirie... pentru speranță, spuse femeia şi culese cu 
degetul una din lacrimi; cealaltă se rostogoli pe decolteu şi 
rămase acolo, sclipitoare şi pură. 

Blondul tăie cu o mişcare iute văzduhul în faţa lui şi dădu 
la o parte perdeaua. 

— Aţi spus coincidență, domnule Sible? Am auzit bine: 
coincidență? 

Inginerul îl urmărea cu ochii holbaţi, Respiră o dată, de 
două ori, de trei... 

— Fie, zise. Mă predau. Arestaţi-mă. 

— Ai vreo băutură în casă? întrebă Blondul. 

Sible îşi şterse fruntea cu palma. Purtarea ciudată a 
acestui agent... cu atât mai neliniştitoare, cu cât nu 
răspunde, şi nici nu... Se ridică să aducă vişinată. li 
rămăsese o sticlă de la Anul nou, primită din partea unei 
rude îndepărtate... Nici nu se atinsese de ea. 

— Stai! îl opri Blondul. Unde mergi? 

— Mi-aţi cerut băutură... 

— Sper că n-ai de gând să te sinucizi? 


Inginerul rânji cabalin, trist, nu zise nimic. Reveni cu 
sticla de o culoare plăcută, odihnitoare. Turnă băutura 
aromată în păhărele cu picior înalt şi subţire. Blondul se 
ridică deodată şi trase un sertar al dulapului de bucătărie 
de lângă fereastră. Mobilele în cămăruţa aceea erau 
desperecheate şi puse alandala. Inginerul îl urmărea cu 
totul resemnat. Blondul scoase din sertar câteva scule: 
cleşte, şurubelniţă, presă, câteva calupuri de dinamită şi 
nişte cutii ovale metalice, ce conţinuseră cândva bomboane 
de ciocolată. 

— O simplă percheziţie, şi te-ai dus pe copcă... Prin 
urmare aici, în orele libere, inginerul Sible îşi 
confecţionează maşinile infernale... Ciudat război porţi 
dumneata!... Ştii de unde am aflat că păstrezi aici toate... 
fleacurile astea? Nu? Te uitai mereu peste umărul meu spre 
acest dulap... Eşti naiv ca un nou născut! Il urăşti pe 
Lunger? Nu eşti singurul... Şi, fiindcă-l urăşti, pui maşini 
infernale în avioanele care transportă civili, femei şi copii... 
Şi-ţi închipui că eşti un adevărat binefăcător al omenirii. 
Grozav erou! 

Sible, mărunt şi slăbănog, se repezi şi singura-i mână 
zgâlţâăi pieptul Blondului. Congestionat, părea gata, gata să- 
şi dea duhul. 

— Destul, domnule! Poate că ai dreptul să mă arestezi, 
sau să mă ucizi, nu ştiu, dar n-ai dreptul să mă chinuieşti! 
N-ai dreptul! 

— Să bem! zise Blondul. Nu te înfierbânta! Excelentă 
vişinată! Ce vrei, domnule Sible?! Ai comis o serie de 
greşeli, una mai grosolană decât cealaltă, şi numai un 
noroc nesperat şi faptul că te consideră inofensiv şi... iartă- 
mă, fricos şi slab, te-a ferit de neplăceri... Dar nimic nu e 
definitiv! Ai sustras dinamită şi există doi oameni care au 
observat, ei însă nu te vor turna, cel puţin deocamdată. 
Măcar ştii în ce scop se face şi unde va duce tunelul pe care 
l-ai proiectat? Nu ştii... Ai făcut să pice două avioane cu 
oameni nevinovaţi, şi... 

— Avioanele acelea transportau funcţionari ai Lungerului, 
agenţi ai Z.Z.-ului, B.B.-ului, Pestagoului, comandanţi de 


închisori şi lagăre şi alţi ticăloşi, scrâşni inginerul. Nu-mi 
pare rău că le-am... 

— Nici un funcţionar de seamă, nici un comandant de 
lagăr şi nici un agent nu se aflau în cele două avioane. Mai 
bea! Diversiunea este o artă, domnule Sible! Practicată la 
întâmplare, devine crimă! Îmi permiţi să-ţi văd braţul 
amputat? 

Şi Blondul atinse ciotul sărman ce atârna deasupra 
umărului drept. Inginerul se trase înapoi. 

— Dumneata eşti nebun! Ce comedie e asta? Nu-ţi 
permit, nu-ţi permit, eu... 

— Bine, foarte bine, făcu Blondul. Mai bine decât mă 
aşteptam. Numai că eşti cam slab... Suferi de stomac? 

— Doamne fereşte... Stomacul meu funcţionează ca un 
mecanism... Dar de ce mă cercetezi ca pe o vită? 

— Va trebui să te hrăneşti mai bine... Mai regulat... Pun 
pariu că renunţi deseori la masa de seară. Spune-mi, 
domnule inginer, ai dumneata idee ce este un crucişător, 
un cuirasat, un torpilor, un submarin? N-ai fost militar 
niciodată... Dar gradele militare măcar ştii să le deosebeşti? 
Dacă nu, chiar azi vom.... 


Blondul intră în pădure. Într-un luminiş cei doi lupi, sătui, 
(vânaseră în timpul nopţii) păreau că aşteaptă ciocnirea 
Terrei cu un astru necunoscut din constelația Scorpionului. 
Se odihneau lupii. Între privirile lor încrucişate Blondul se 
aşeză. 

Piele de Căprioară îl căută pe prietenul său de joacă, 
Bătrânul Mocasin. 

— Bătrâne Mocasin, mă auzi, mă auzi, mă auzi? Bătrâne 
Mocasin, şapte şapte unu unu, mările viforoase şi piraţii 
teribili... Blondul scotoci prin buzunare şi scoase o monedă; 
o aruncă spre cele două fiare care-l pândeau... 

— Poftim, lupilor! Chirie... pentru speranţă! 


CAPITOLUL 4: AGENTA SECRETĂ 
RX2TS 


Colonelul Hars o primi în cabinet puţin înaintea amiezii. 
Conform obiceiului, îi arătă un scaun în dreptul înaltei 
ferestre ogivale, unde lumina cădea tăioasă, chipul 
colonelului rămânând, discret, în penumbră. 

Se afla pentru a doua oară în faţa temutului şef al 
serviciului trei şi constată că acesta slăbise, trăsăturile feţei 
se adânciseră şi se lungiseră şi, atât cât putea să vadă prin 
perdeaua de umbră, colonelul părea să fie bolnav, sau 
chinuit de griji mari. Hars o lăsă minute în şir să aştepte, 
făcând însemnări cu creionul pe marginea unei hărţi, apoi 
ridicându-şi umerii o lovi brusc cu privirile ochilor săi 
cenuşii. 

— Agenta RX2TS! Sunt extrem de ocupat, spune repede 
ce ai de spus! 

Femeia îşi schimbă poziţia, oferind colonelului priveliştea 
frumoaselor ei picioare. Un zâmbet dispreţuitor, ca un 
seism lent sub un cer de zi mohor îi ă păru să ascută şi mai 
mult faţa lui Hars. 

— Îmi face plăcere să-mi amintesc, domnule colonel, că 
numele meu este... 

— Numele nu are importanţă! Dacă ar fi după mine, aş 
desfiinţa numele oamenilor, înlocuindu-le cu cifre şi iniţiale, 
e mai practic şi mai secret. Pentru mine eşti RX2TS, după 
cum eu sunt pentru dumneata... 

— ...RX! N-am uitat, fiţi fără grifă. Vă comunic concluziile 
mele cu privire la Paul Delun. 

— Faptele întâi, iar concluziile... lasă-le în seama mea! 

— Faptele? Femeia avu un râs impertinent, aţâţător. Fie 
şi faptele! Conform indicaţiilor pe care le-am primit în 
scris... de la dumneavoastră, am făcut cunoştinţă la 
cârciuma din Pressen cu Paul Delun. Cu domnul Paul Delun, 
fiindcă e un domn... el nu bruschează femeile! Am fost 


nevoită să-l acostez la modul cel mai ordinar, altfel... 
Domnule colonel, dumneavoastră ştiţi de ce scriu scriitorii? 

— RX2TS! Eşti în toate minţile? 

— AŞ dori o cafea, domnule colonel. 

Deşi îmi sunteţi şef, trebuie să vă purtaţi cât mai 
curtenitor, fiindcă sunt femeie... Şi apoi aveţi atâta nevoie 
de mine! Sunt una din cele mai isteţe agente şi în orice caz 
cea mai frumoasă! Şi apoi... dumneavoastră nu ştiţi din ce 
cauză scriu scriitorii... 

— Nu divaga, o întrerupse Hars. lată cafeaua, serveşte, 
dar iute! 

În spatele femeii se ivi căruciorul pe rotile, împins de un 
bărbat scund, în negru. RX2TS sorbi din ceşcuţă, aşteptând 
să iasă chelnerul. 

— Aţi dorit fapte, iată faptele: în centrul discuţiei au stat 
cu cinste poeţii latini şi motivele pentru care scriu scriitorii! 
La masa noastră a fost prezent şi un profesor de latină şi 
greacă, pensionar, bătrâior şi... afemeiat. Mai târziu un 
ghicitor ambulant mi-a prezis viitorul, citindu-mi în palmă. 
Apoi a apărut nevasta profesorului de latină şi greacă, a 
făcut scandal, era să-mi scoată ochii, şi, în fine, a plecat 
ducându-şi în cârcă pensionarul. În încheiere, eu şi cu dom- 
nul Delun am mai deşertat o sticlă de vin. El îmi mângâia 
genunchii, pe sub masă. 

Pentru prima dată privirea colonelului cobori asupra 
picioarelor ei. RX2TS tăcu pentru a nu-l conturba. Clipa de 
desfătare a ochilor colonelului trecu imediat. 

Em continuă: 

—  Discuţia noastră a fost frivolă, presărată de mici 
capcane întinse de mine. Aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, 
Paul Delun a fost rănit de trei ori pe front, fiind în cele din 
urmă reformat datorită anchilozării parţiale a genunchiului 
drept. Şchioapătă... uşor. Şi e cavaler al Crucii de Sidef cu 
Diamant. |n cele din urmă el a cerut o cameră, în care ne- 
am retras amândoi. 

— Pe urmă? 

— E necesar să spun? 

— Absolut necesar! 


— Pe urmă am făcut dragoste, domnule colonel? Ţine şi 
asta de meserie, nu? În pat bărbatul se dezbracă de haine 
şi de taine. Mi se pare că această înţelepciune vă aparţine. 

— Şi Paul Delun s-a dezbrăcat? 

— De haine, da. De taine, nu prea. Poate nici nu le are, 
sau poate că tainele lui nu ne interesează, sau e prea abil. 
Bărbaţi ca el, fiindcă e un bărbat şi jumătate, vă asigur, 
păstrează în suflet un domeniu obscur, închis tuturor. Paul 
Delun face parte, dacă-mi permiteţi să vă explic, din acea 
categorie de bărbaţi stranii, mândri, încăpăţânaţi în a 
rămâne ei înşişi până la capăt, de care se îndrăgostesc 
prosteşte şi nebuneşte femeile; se îndrăgostesc de ei poate 
fiindcă nu-i înţeleg... Dacă n-aş avea misiunea stabilită, 
cred că mi-aş pierde şi eu capul pentru acest Paul Delun... 
care pare să aibă unele trăsături comune cu dumnea- 
voastră, domnule colonel! 

Pentru prima dată privirea lui Hars păru să trădeze o 
curiozitate reală pentru fiinţa din faţa sa. 

— Nu, fireşte, nu, continuă RX2TS, nu e vorba de purtări, 
el fiind un gentlemen, iar dumneavoastră, un bădăran... 
Asemănarea e în ceea ce nu se vede... într-o constantă, 
într-o anumită ne... 

— Prin urmare de el nu te vei îndrăgosti din motivul pe 
care l-ai... îngânat singură mai înainte, iar de mine nu te vei 
îndrăgosti fiindcă este interzis, ne-am înţeles? o întrerupse 
Hars, brusc indispus. 

— Misiunea, în ceea ce-l priveşte pe Paul Delun, 
continuă? 

Hars o privi ţintă, din penumbra lui, tăcut, părând a-i 
cântări cuvintele. 

— Şi dacă nu continuă, pot să mă întâlnesc cu el... 
neoficial? Bineînţeles, fără să mă îndrăgostesc. 

Hars nu răspunse nici de asta dată. Îi întinse un plic 
sigilat, uşor, din vârful degetelor, privind undeva în spatele 
femeii, absent pentru o clipă doar, fiindcă imediat reveni: 

— Noile instrucţiuni! 


Necurtenitor până la capăt, aşteptă ca ea să se apropie 
pentru a lua plicul. Fascinată de privirea tăioasă a 
colonelului, RX2TS plecă ochii, vag nedumerită de un gând. 

— Citeşte-l aici! 

Hars instituise o procedură ciudată de transmitere a 
dispoziţiunilor importante: în plicuri sigilate pe care agenţii 
le desfăceau în fata lui, aşa cum făcu şi RX2TS. 

— Ai înţeles? Ai reţinut cele cinci puncte? E limpede? 
Femeia făcu semn că da. Arde.-l!... Poţi pleca! 

În timp ce Em se apropia de uşa capitonată, Hars nici nu 
se ridică. Deodată vocea lui o pironi: 

— RX2TS! 

Agenta secretă se opri. 

— Ei bine, vorbi Hars, spune-mi acum ce ţi-a citit în 
palmă ghicitorul? 

Rămase  înmărmurită. Ceilalţi au dreptate, e omul 
surprizelor, exact la asta nu se aştepta. 

— Ghicitorul a văzut în palma mea nişte ochi... două 
perechi de ochi de lup. 

— Şi ce semnificaţie are pentru tine o astfel de 
prezicere? 

— Nu ştiu, domnule colonel. 

— Ah, nu ştii... Nu ştii!... Să te mai întreb ceva. RX2TS 
întinse gâtul, ca pentru a prinde mai bine cuvintele lui Hars. 

— Nu mi-ai spus, zise acesta, de ce scriu scriitorii? 
Agenta secretă îl privi cu ochii mijiţi. Pe faţa ei trecu o 
umbră de spaimă. Nu, colonelul nu zâmbea. ` 

— Scriitorii scriu... începu. De unde frica aceasta? In felul 
cum punea Hars întrebările era ceva diabolic... Să-i spună? 
Năpădită de o mare tristeţe, simţi cât de inutile sunt 
cuvintele: o lumină trecătoare păru să umanizeze o clipă 
figura parcă scrijelată a colonelului, 

— Oh, zise, cine ştie... Cine ştie. Poate scriu închipuindu- 
Şi O inimoasă stenodactilografă care aşteaptă 
continuarea.... 

Hars, fără a o privi, murmură: 

— Poţi pleca, RX2TS! 


CAPITOLUL 5: BĂTRÂNUL 
DETECTIV 


Oraşul tentacular vuia de fanfare: făcea parte din 
deghizament. Cu cât bombardamentele nimiceau mai 
temeinic Capitala, cu cât numărul clădirilor neatinse se 
micşora, cu atât creştea numărul fanfarelor. Femei masive 
şi urâte, de tip „jandarm”, luau, între alămuri, locul 
bărbaţilor trimişi pe front. Ciudat lucru, toate femeile se 
urâţiseră. 

Cerul plutea încet către miazăzi, zgâriat de ţevile lungi şi 
subţiri, ca nişte trompe de ţânţar, ale armelor antiaeriene. 
Şase tancuri grele huruiau pe Bulevardul Invingătorului 
printre cazanele în care fierbea ciorba populară de fiecare 
vineri şi, după ce ocoliră cu semeţie statuia ultimului 
împărat, schimbară garda împrejurul Cartierului General al 
Lungerului. 

Tancurile ce ieşiseră din serviciu se urmniră din loc 
aproape simultan, ca la o comandă. 

Mirosul acru al fierturii populare ce clocotea în cazane 
supravegheate de matroanele Z.Z.-ului se împrăştia până în 
străzile mărginaşe şi flămânzii oraşului, cu nasurile dilatate, 
înfipte în vântul călduţ, sperau că în ziua aceea norocul va 
abate asupra strachinei lor un oscior cât de descărnat... 

Blondul îşi ocupă locul în şirul de oameni şi aşteptă 
cuminte. Luă strachina aburindă şi se retrase între cei care 
sorbeau cu zgomot zeama de varză, când auzi în spate: 

— Idiotule! 

Nu se îmbrâncise şi nu călcase bombeul nimănui, prin 
urmare măgulitorul cuvânt nu îi era destinat. De aceea nici 
nu se întoarse, preocupat doar de ciorba sa, căreia îi acorda 
atenţia plină de respect a omului care ştie că mâncarea eo 
treabă serioasă. 


Fu apostrofat iar: 

— Idiotule! 

În spatele Blondului se oprise un bătrânel scund şi firav, 
într-un costum negru, demodat, ca o carapace de cărăbuş 
nocturn, purtând pe creştet o tragicomică şapcă bălţată cu 
cozorocul întins, parcă scoasă din arsenalul unui bal mascat 
de la începutul veacului. Se agăţase şi el cu străşnicie de o 
strachină cu ciorba, în timp ce mâna cealaltă, înarmată cu 
un linguroi cât toate zilele, tremura uşor în drumu-i repetat 
de la farfurie la gură. Nu părea să-l fi supărat nimeni, cu 
atât mai puţin Blondul, care totuşi se îndepărtă încetişor. 
Isprăvise ciorba, luând aerul cel mai satisfăcut, restitui 
tacâmul şi-şi făcu loc să iasă din înghesuială, când observă 
că măruntul şi bătrâiorul personaj îl urmăreşte, încăpățânat 
ca o umbră de care nu te poţi dezlipi. 

— Idiotule, mare idiot mai eşti! 

Blondul se opri. 

— Sunteţi prea amabil, domnule! Cu cine am plăcerea? 

— Nu mi-a trecut prin cap că poţi fi chiar atât de idiot! 
replică bătrânul. 

Avea gâtul uscat şi subţire, cozorocul uriaş al şepcii îi 
umbrea faţa îngustă şi străvezie. Părea să fie un bătrân 
clovn, aproape decimat de băutură. „Un maniac”, îşi, zise 
Blondul, deşi în zona obscură şi încăpăţânată a minţii sale 
stăruia gândul că trebuie să fie cu totul altceva. Şi dădu să 
plece. Dar înainte de a face primul pas, nu se putu abţine: 

— Nu doriţi să vizitaţi târgul de fecioare de la Blow? Veţi 
putea alege două sau trei fetiţe de doisprezece, 
treisprezece ani, pe cinste... 

— Nu eşti doar idiot, eşti şi cretin! fu răspunsul prompt al 
diabolicului personaj. 

—  Complimentele dumneavoastră îmi merg drept la 
inimă! N-am făcut nimic ca să le merit, dar mă voi strădui 
de-acum înainte... În orice caz, mulţumesc! 

— Triplu idiot! Minte de peşte sătul! De care picior 
şchiopătezi? De dreptul sau de stângul? Sau pe rând, când 
de unul, când de celălalt? 

Uluit, Blondul îşi privi pantofii proaspăt văcsuiţi. 


— Ca un începător, pe cinstea mea! Continuă bătrânul, 
inexplicabil de furios. Şi după ce se asigură că prin 
apropiere nu e nimeni, zbieră: În şcoala voastră mizerabilă 
de spioni cretini, nu vă învaţă că... 

Cu un gest rapid Blondul îi astupă gura 

— Linişte, înţeleptule scarabeu! Sau te alegi cu un căluş 
în fundul gurii. Nu-mi plac scandalurile. 

— Bineînţeles, bolborosi bătrânul, aproape sufocat, mai 
ales când ai actele false! Ascultă, Piele de Căprioară, 
ascultă, Blondule, ascultă, A-2, am sperat şi am crezut că 
eşti mult mai deştept. Aştia de la poliţia secretă sunt şi mai 
cretini decât tine, suferă de orbul găinilor de nu te-au dibuit 
până acum... În orice caz mie nu mi-ai fi scăpat! 

— Aşa, dacă vorbeşti liniştit, te accept, zise Blondul, 
calm. Cu toate că nu înţeleg nimic! Chiar, mai bine du-te la 
târgul de fecioare de la Blow... 

Bătrânul rânji strâmb. O luminiţă veselă licări în ochii 
mici: 

— Eşti idiot! 

— O, Doamne! Mai schimbă placa, bătrâne scarabeu. 
Există şi alte complimente, la fel de serafice: bou, avorton, 
hoit împuţit etc. 

— Spion ratat, asta eşti. Vino să mâncăm şi să bem ceva. 
Cunoşti pivniţa lui Lefke? 

— Tot nu mi-ai spus cu cine am onoarea? 

— Intr-adevăr, onoarea. Aşteaptă numai. Pivniţa lui Lefke 
e la doi paşi, vorbim acolo. 

Pătrunseră în catacomba răcoroasă, cu tavanul boltit. 
Zidurile - combinaţie de bolovani cenuşii cu cărămizi roşii - 
nu erau tencuite. Candelabrele din fier forjat deschideau 
arcuri de lumină violetă. In dreptul fiecăruia, pe perete, se 
aflau înfipte lumânări. Când se stingea lumina în oraş, în 
timpul raidurilor aeriene, aici în subterană beţia putea să 
continue, Ocupară loc într-una din lojile de piatră şi imediat 
ospătarul se prezentă. 

— Aici putem vorbi, suspină parcă uşurat bătrânul. 
Dorian, se adresă el chelnerului, el este omul. Ne lăsăm în 
grija ta. 


Ospătarul se îndepărtă, iar necunoscutul consideră 
necesar să explice: 

— Chelnerul e fratele meu. Apoi tăcu. 

— Grozav ce-mi plac enigmele, zâmbi Blondul, 
aprinzându-şi o ţigaretă „Mercur”. 

Undeva, invizibil, în adâncul întunecat al galeriilor, ca 
dintr-o altă lume, se tânguia patefonul: străvechiul vals; 
„Pa, Gabriella, şi pusi”. 

— Ah, nu mă mai trimiţi în târgul de fecioare de la Blow? 
observă bătrânul. 

Din întuneric se desprinse Dorian. Lăsă tava pe colţul 
mesei, turnă votcă, aranjă gustările şi dispăru. 

— Numai la Lefke se mai poate mânca bine şi nu se ştie 
cât timp încă, făcu bătrânul, scoţându-şi în sfârşit de pe cap 
şapca lui cu cozoroc imens. Trei chelii înaintau la tâmple şi 
pe mijlocul craniului său, ca nişte fiorduri. In atmosfera 
violetă din pivniţă, ochii întunecaţi aveau o sclipire intensă, 
pătrunzătoare. Deşărtă la iuţeală câteva păhărele şi îmbucă 
o tartină cu icre, dând dovadă de o tristă lăcomie, pentru 
vârsta sa. 

— Dorian, fratele meu, lucrează la Lefke de treizeci de 
ani. L-a prins şi pe celălalt Lefke, E mut. 

— Cine? 

— Fratele meu, Dorian. E mut, dar nu şi surd. 

— Teribil ce-mi plac muţii, zise Blondul, bând. Dacă toţi 
oamenii ar fi lipsiţi de darul vorbirii, răul ar fi pe cale de 
dispariţie, poate. 

— O cugetare de idiot. 

— Mersi! 

Bătrânul îi împunse cu arătătorul: 

— În fişa ce ţi s-a întocmit la poliţia secretă, scrie că 
vorbeşti şi franţuzeşte. Şi încă vreo câteva limbi şi că, 
probabil, eşti român. Şi mai scrie că tragi zdravăn la măsea. 
Văd că nu se înşală! 

— Pentru mine enigmele au dispărut din copilărie, zise 
Blondul. Locuiam într-un orăşel înconjurat de dealuri 
prăpăstioase, roase de timp, străbătute de multe peşteri. 


Le-am cercetat pe toate, în afară de una, care părea de 
nepătruns şi constituia o teribilă taină pentru toţi băieţii. 

— Unde era asta? În Spania, România sau Franţa? 

— Oh, drace! Dacă eşti un scarabeu atât de înţelept, ar 
trebui să cunoşti şi acest amănunt... 

— Mă deranjează cuvântul scarabeu. Ce e aia un 
scarabeu? Adresează-mi-te cu B.D.; B.D., de la Bătrânul 
Detectiv. 

— În sfârşit, o enigmă! Sunt aproape fericit, fiindcă în 
cele din urmă am pătruns, atunci, de mult, în copilărie, şi-n 
peştera tainică; am cercetat-o până la capăt şi n-am 
descoperit nimic. Nimic, Nici măcar un pergament misterios 
cu indicaţii asupra vreunei comori iluzorii... Ultima enigmă 
murise şi de atunci n-am mai întâlnit nici una. Până azi. 
Cine eşti, domnule B.D.? 

— Ar trebui să nu-ţi spun... Dar până la urmă ai să afli... 
Vom ucide prin urmare şi această enigmă. Ascultă, triplu 
idiot, nu ţi-ai dat încă seama că fecioara pe care o întâlneşti 
tot mal des, cea împreună cu care te-ai desfrânat la 
Pressen, Mata Murse, zisă Em-em, pe care o alinţi cu Em, e 
o fiinţă din cale-afară de suspectă, una din favoritele 
colonelului Hars?... O să ai poate neobrăzarea să-mi spui că 
nu ştii cine e colonelul Hars... 

Blondul avu un surâs straniu: 

— Fireşte, nu ştiu, bătrâne şi înţeleptule scarabeu! Cine e 
colonelul Hars? Unul dintre glorioşii noştri comandanţi de 
oştire, sau poate vreun consilier al marelui Lunger? 

— Nu-mi mai spune scarabeu! Mă deranjează. Cât de 
jalnic te prefaci! Intr-un timp credeam că eşti cel mai 
talentat spion de pe continent, îmi pusesem mari speranţe 
în tine... Altfel nu te-aş fi ajutat... 

— M-ai ajutat? 

— Nu căsca ochii ca un cretin... 

— O, în sfârşit! Cretin mai merge, ca de idiot mă 
săturasem. Şi spui că m-ai ajutat? 

— Ţi-ai instalat emițătorul la marginea cătunului Glingen, 
într-o şandrama părăsită. „Piele de Căprioară îl caută pe 
prietenul său, Bătrânul Mocasin...” Nu recunoşti, ai? Mă 


aflam în podul şandramalei, te ascultam şi mă simţeam 
perfect, parcă întinerisem... Nici tu nu te simţeai rău, având 
neghioaba convingere că te afli în siguranţă deplină, habar 
n-aveai că de undeva radarul colonelului Ball te filase... 
Când ai observat că indivizii se apropie de şandrama, ai 
şters-o cu aparatul în spate, dar era prea târziu, te zăriseră 
şi călcau pe urmele tale. O, zei! Şi pe urmă ce s-a 
întâmplat? Ai auzit nişte împuşcături şi ai constatat că 
potera te lăsase în pace... la spune-mi, Piele de Căprioară, 
ce ai crezut că se întâmplase? 

Blondul aprinse o nouă ţigaretă „Mercur” şi suspină: 

— Oh, nu m-am lăsat chinuit de gânduri! Am presupus că 
s-au împuşcat între ei... din cauza întunericului. 

— O mie de draci! S-au împuşcat între ei! A-2, cotat 
printre cei mai buni spioni ai lumii, are timp pentru 
asemenea basme! Cine te-a făcut spion? De ce dracu n-ai 
rămas acasă, să moţăi la gura cuptorului? Să cultivi 
pătrunjel şi să scarpini motanul pe sub bărbie... Asta eo 
meserie grea, idiotule! B.D. i-a lichidat în noaptea aceea pe 
oamenii lui Ball. Eu, cu câteva gloanţe trase de o mână 
sigură. Altfel... 

— Ce te-a îndemnat să mă ajuţi, bătrâne scarabeu? 

— Nu-mi mai spune bătrâne scarabeu. Sună neplăcut. 

— Atunci bătrâne crab. De ce mi-ai sărit în ajutor în 
noaptea aceea, bătrâne crab? 

— Parcă numai în noaptea aceea? se indignă B.D, 
meşterind o bucată de şniţel vienez. Dar când te-ai dus la 
tavernă de pe strada Cheiului? Jucai rolul şmecherului din 
marina comercială, ţi-ai pus o perucă ce te făcea să semeni 
cu un vițel buclat. Ce cretin ţi-a confecţionat peruca aia! 
Trebuia să fii orb ca să nu observi că nu e părul tău 
original! Şi, în general, de ce tot baţi cârciumile? 
Majoritatea timpului ţi-l petreci prin găurile astea 
blestemate, parcă n-ai şti că în fiecare pândeşte câte un 
filator. 

— Tocmai asta e, bătrâne crab! În fine, ce boacănă am 
făcut în tavernă lui Ole Flegmann? 

B.D. deşertă un pahar cu vin. 


— Bea şi tu, zise. Întrebările tale neroade pur şi simplu 
mă scot din sărite! Nu-ţi aminteşti? Te-ai aşezat în colţ, ca 
omul care vrea să vadă totul şi să fie apărat şi din spate. 
Exact cum nu trebuia. Psihologia celui urmărit! La două 
mese spre dreapta şedea un beţivan cu nasul turtit de 
masă, ăla eram eu, mă prefăceam, iar într-un colţ se 
instalase un individ hidos care te supraveghea. Te jucai ca 
un nerod cu creionul, pe marginea ziarului, iar când ai 
plecat ai lăsat foaia aceea blestemată pe masă! Nici n-ai 
ieşit bine că hidosul s-a repezit curios către colţul tău. Nu 
mă aşteptam să fii atât de idiot, totuşi ca măsură de 
precauţiune am ieşit clătinându-mă în calea hidosului, am 
răsturnat masa şi, tot moşmonind s-o ridic, am pus mâna 
pe afurisitul de ziar şi repede l-am ascuns, apoi am făcut ca 
trenul... Adică am şters-o. 

— Dar ştiu că bei! 

— Pot să beau oricât... Nu mă-mbăt, nu-s din ăia, 
Blondule! Eu nu uit pe masă ziarele pe care am fircălit litere 
care te duc la puşcărie... 

— Ai dreptate, bătrâne crab... Gafe copilăreşti... Ascultă! 
Scrisesem ceva compromiţător pe marginea ziarului? 

— Nici nu-ţi aminteşti, te-ai îmbătat ca un idiot. Pe 
marginea ziarului ai desenat o piramidă, un craniu şi o 
femeie goală, iar între ele ai scris „RX”. Adică tocmai 
indicativul ultrasecret al colonelului Hars! 

— Poate am făcut-o anume, bătrâne  scarabeu. 
Presupunând că hidosul era într-adevăr poteraş, ziarul ar fi 
ajuns, să zicem, pe masa colonelului. lţi dai seama ce 
bătaie de cap pentru Hars” care ar fi considerat că totul e o 
şaradă, adică piramida, craniul şi tanti cu ăla mare.... 

— Nu-mi mai spune bătrâne scarabeu. Te-am rugat de o 
mie de ori. Sună fals. 

— Atunci, bătrâne crab. În orice caz, îţi mulţumesc! Mă 
urmăreşti de multă vreme? 

— În sfârşit o întrebare inteligentă! 


CAPITOLUL 6: „AR FI GROZAV SĂ 
FII CHIAR TU A-2!” 


— Câţi ani am? Ce-ţi pasă! În timpul primului război am 
făcut spionaj în folosul a cinci state! Îmi plăcea să câştig 
mulţi fofo/ocos. Mulţi bani! Pe urmă m-am cuminţit, n-am 
mai lucrat simultan decât cel mult pentru două guverne, de 
preferinţă pentru două care se suspicionau, era mai 
pasionant. Când a venit Lungerul la putere, eram unul din 
conducătorii poliţiei criminale; pentru a rezolva cazuri 
complicate eram chemat la Londra, Buenos-Aires sau 
Rejkyawick... M-am pensionat, îl uram pe Liinger. Făcând 
spionaj şi învârtindu-mă între asasini, am devenit, nu ştiu 
cum, fără să vreau, un umanist. Am fost repede dat uitării; 
bătrân, ramolit, demodat. Demodat! Aş fi în stare, aşa cum 
mă vezi, să pun pe picioare cel mai straşnic serviciu secret 
din câte au existat. Dar nu în favoarea Lungerului, nici 
pentru o treime din rai. Am o mică avere, de fapt nu chiar 
atât de mică. În ultimii ani m-am distrat descoperindu-i pe 
agenţii secreţi lansați în imperiu şi ajutându-i. Mulţi erau 
nişte simpli imbecili, care ajungeau nevinovaţi în faţa 
plutonului de execuţie. Au fost şi câţiva capabili. Cei mai 
mulţi au pierit. Câţiva au scăpat şi s-au întors acasă, uneori 
datorită mie... Nu-ţi voi oferi fireşte, nici un nume, în 
meseria noastră totul e să nu dai din gură prea mult... 
Auzisem de tine, ştiam că trebuie să piei şi nu mi-a fost 
greu să te descopăr. Prin calcule... lar tu eşti un amestec de 
geniu şi tâmpenie, Blondule! 

— Te-ai turtit, bătrâne crab... Ai devenit sentimental... 
vai nouă! 


— Dacă vrei, mă duc lângă trompetist şi cânt, zise 
Blondul. Am să cânt vechiul vals „Pa, Gabriella, şi pusi”, în 
ritm de tangou, sau în orice alt ritm vrei tu. La nevoie pot 
să dansez, să fac scamatorii, sau să prezint numere 
acrobatice. Spune: ce fac lupii? 


Blondul o învălui în privirea sa cenuşie. 

— Care lupi, tresări Em. 

— Cei doi lupi din palma ta. 

— Ciudat mai eşti. Paul! Ştii ce credeam la început 
despre tine? 

Blondul îşi trecu degetele prin păr, răvăşindu-l. Era cald, 
lumea fuma, chelnerii alergau pe culoare. La masa vecină 
stăteau trei femei însărcinate şi un babalăc... „Pesemne 
Duhul Sfânt”... gândi Blondul. 

— La început credeam că eşti spion! Şi-mi pare rău că nu 
eşti. 

Blondul râse şi aplecându-se o sărută pe gât. 

— Eu te credeam agerită a poliţiei secrete, Em! 

— Serios? 

— Îţi jur! 

Ochii femeii sclipiră ironic: 

— Şi dacă-ţi spun că sunt într-adevăr agentă a poliţiei 
secrete? 

— Şi dacă-ţi spun că sunt într-adevăr spion? 

Râseră amândoi privindu-se în ochi, în ciuda rănii de la 
genunchi, Blondul dansa admirabil. Strâns lipit, trupul 
femeii, şerpesc, dar fierbinte, îl transporta. Pe urmă 
orchestra puse o virgulă. g 

— Îmi plac teribil poveştile cu spioni, şopti Em. Încă din 
copilărie visam să... Ce prostii spun! Tu îmi placi teribil, 
fiindcă aduci a spion... 

— Şi tu îmi placi, Em, fiindcă eşti sora celor doi lupi... 
Lupii din palma ta... 

— Nimeni nu mi-a făcut o astfel de declaraţie. N-am s-o 
uit, Paul. 

— N-ai să uiţi nimic din toate câte sunt în legătură cu 
mine. Nici eu n-am să uit, aşa am fost blestemaţi din prima 
clipă. Blestemul celor doi lupi. 

Em zâmbi către el; ochii i se luminară în auriu. 

— Există un spion formidabil, Paul. Asta e o taină. Spionul 
A-2, sau Piele de Căprioară, sau Blondul. O fi blond ca şi 
tine... Poate că tu eşti A-2... Uneori sunt convinsă că numai 
tu poţi fi A-2 şi mă bucur. In orice caz, el se află pe aici pe 


aproape şi sunt sigură că pune la cale nişte încurcături pe 
care n-o să le poată dezlega nici chiar colonelul Hars... Să 
nu-mi spui că n-ai auzit de Hars! 

— Toată lumea ştie de el. Este un veritabil erou, un 
filozof şi un... 

— Şi mai ce? întrebă Em. 

— Şi un curtezan! râse Blondul. 

— Tu de ce ai fost pe front, Paul? 

— Fiindcă m-au trimis, soră a lupilor! 

— Şi te-ai bătut vitejeşte? 

— Nu ştiu. Unii spun că da. 

— Te-ai luptat ca un Ajax, ştiu, altfel n-ai fi primit Crucea 
de Fildeş cu Diamant. De ce ai riscat? Pentru cine ţi-ai pus 
viaţa în joc? Pentru Lunger? Răspunde-mi sincer măcar la 
această întrebare! 

— Sst! Lungerul doarme la ora asta, e obosit, nu-l 
deranja! 

— N-am uitat ce mi-ai spus: „Nimic n-are importanţă, nu 
cred în nimic”. Cum ar putea să-mi dea o certitudine un om 
ca tine, care nu crede în nimic? As prefera să fii A-2. El 
desigur crede în ceva. El ar putea să-mi întindă o 
certitudine. 

— Avem cel puţin certitudinea că A-2 este în apropiere, 
undeva. Tu ai spus-o. Dar cine a inventat de fapt poveştile 
astea? 

Femeia îl privi brusc cu severitate, strângându-şi gura. 

— A-2 nu e o poveste. Aş fi prea tristă dacă A-2 n-ar 
exista! El e singura mea certitudine. 

— Dar e un duşman! 

— Eşti într-adevăr prost şi mărginit, sau te prefaci? 

— Era! 

— Nu eşti prost, te prefaci. Duşman! Fie. Dar e un om! 
Sunt convinsă că pune la cale nişte isprăvi cum nici nu 
visează colonelul Hars... 

— Dumnezeule mare, dar ce ai tu cu Hars? 

— ÎI urăsc, fiindcă-l admir şi fiindcă eram gata să mă 
îndrăgostesc de el. Noroc că ai apărut tu! 

— Ai ocazia să-l vezi deseori pe colonelul Hars? 


— Am zis eu că am ocazia să-l văd? 

— Ce-i drept, nu! 

— Să vină A-2 şi să arunce totul în aer! scrâşni Em. 

— Sunt de acord, dar să cruţe acest local, care ne este 
încă folositor.. 

— Şi localul! Şi pe noi!... Aşa! Aşa!... Sărută-mă, Paul! 
Poate mă potolesc... Ce părere ai tu, Paul, ce-i trebuie lui A- 
2, ce pune la cale, ce caută? 

Inainte de a răspunde, Blondul îşi aprinse o ţigaretă 
„Mercur”. 

— Poate îl caută pe prietenul său A-1. 

Ea îl privi cu ochii mari, brusc dezmorţită: 

— Prin urmare, crezi că există şi un A-1? 

— Dacă există A-2, de ce n-ar fi şi A-1? râse Blondul. 

— Şi presupui că sunt prieteni? 

— De ce n-aş presupune? Vrei o poveste romantică? lată: 
A-1 a fost paraşutat pe teritoriul nostru, a dispărut şi nici o 
veste n-a mai venit de la el, iar prietenul său A-2 vine să-l 
caute, să afle ce s-a întâmplat cu el, eventual să-l salveze... 

— Ciudat... De A-1 n-am auzit, zise Em. 

— De unde ai fi vrut să auzi? Ce legătură poate fi între 
tine şi spionajul internaţional? Eu am auzit astăzi pentru 
prima dată despre A-2 şi nu mi-a fost greu să-l inventez pe 
A-1... 

— Dar dacă tu, Paul Delun, eşti într-adevăr A-2, şi dacă 
povestea ta e adevărată? Povestea cu A-2, care vine în 
ajutorul amicului său A-1... 

— Dacă, draga mea! 

— Ar fi minunat! Ar fi grozav să fii chiar tu A-2! 

— M-ai iubi mai mult? 

— Oh! Cred că da!... 

— Nu m-ai denunța? Nu m-ai vinde pentru treizeci de 
arginți poliţiei secrete a Lüngerului? 

Ea trase un fum din țigareta Blondului: 

— Te-aş denunța, dragul meu! Te-aş denunța imediat! 
Dacă aş fi sigură că eşti A-2! Păcat că povestea cu A-1 nu e 
adevărată. E prea romantică. Ai un bănuţ? Vreau să-mi 
plătesc speranţa... 


— Povestea cu A-1 e adevărată, e aşa cum ţi-am spus, 
bătrâne crab. 

— Nu-mi spune bătrâne crab. Mă deranjează. 

— Foarte bine. Deci, bătrâne scarabeu. Ai o monedă 
măruntă? 

— Poftim! 

Blondul azvârli cu putere bănuţul, care se rostogoli în 
întuneric. 

— lată! strigă Blondul. Am plătit chirie... Chirie pentru 
speranţă! 

— Văd că eşti nu numai idiot, dar şi superstiţios... 
Povestea ta cu A-1 nu ţine. Ai fabricat-o pentru a-ţi masca 
adevăratele planuri şi nu mă supăr pentru atâta lucru. Aşa 
e meseria... De altfel îţi cunosc planurile. Nu mi-a fost greu 
să înţeleg ce urmăreşti cu inginerul Sible. 

— Eşti isteţ, bătrâne scarabeu, zise Blondul, aprinzându- 
şi o ţigaretă „Mercur”. 


CAPITOLUL 7: CONFERINŢA 
SECRETA „CETACEUL' 


jignit până-n adâncul sufletului, Matel se ridică. Pentru 
prima dată i se-ntâmpla să nu fie poftit să ia parte la o 
consfătuire secretă! 

În fond Matel ştia cu cine se va întâlni Lungerul şi ce se 
va discuta: Amiralul Intre, contraamiralul Munic, aceşti 
ramoliţi incapabili, căpitanul Side, „eroul” de la East 
Babour, cocoşelul spilcuit, pe care întâmplarea îl umflase 
peste noapte, cei doi-trei aşa zişi experţi... 

Şi ce vor discuta? 

Lungerul va hotărî, iar ceilalţi vor aproba. Oare nu 
Pestagoul plănuise de fapt până la cele mai mici amănunte 


operaţia „Cetaceul”? Da, Pestagoul - îi trecu prin cap lui 
Matel - dar sub conducerea fostului şef, generalul Sturm. 
Dar şi serviciul de contraspionaj al B.B.-ului îşi adusese 
contribuţia! Oare nu-i trimisese Matel pe trei dintre cei mai 
ingenioşi agenţi ai săi la bazele maritime din Arhipelagul 
Binder, unde Aliaţii îşi concentrau flota, şi oare nu datele 
aduse de excelentul „Locotenent B.X.”, cel mai talentat 
dintre spionii tineri, serviseră în mod cu totul major la ela- 
borarea „Cetaceului”? 

Matel avu impresia că poziţia lui scăzuse faţă de cea 
avută când lucra la B.B. Ciudată încurcătură a creat 
Lungerul! Oare cu voie? Pestagoul, S.A.G.-ul, Z.Z.-ul şi toate 
celelalte  cancelarii secrete îşi avea serviciile lor de 
informaţii şi de multe ori cumplite suspiciuni între agenţi 
creau adevărate zone minate... 

II văzu din maşină pe nebunul de Karl Bardes şi-i spuse 
ofițerului care conducea să oprească. Cei doi ofiţeri din 
garda lui Matel rânjeau. Karl Bardes observă maşina, cârmi 
ca o navă bătută de uragan şi, clătinându-se, veni chiar în 
faţa ferestrei lui Matel. 

— Jos regimul! urlă el, fluturându-şi pălăria. Vivat 
anarhismul! 

Era una din fanteziile cele mai stranii ale I,bugerului: 
avea nevoie de opoziție! Doi beţivani, cu autorizaţii 
speciale semnate chiar de Lunger, aveau permisiunea şi 
chiar indicaţia de a bate străzile în anumite zile, urlând: Jos 
regimul, vivat anarhismul! 

Dar numai atât! Locuitorii Capitalei care cunoşteau trucul 
îi ocoleau cu grijă. Când apărea undeva Karl Bardes sau 
Emilian Dude, celălalt „anarhist”, în preajma lor locul 
devenea pustiu pe o rază de sute de metri. Agenţi în civil îi 
urmăreau de la distanţă, înhăţând imediat pe oricine şi-ar fi 
permis un cât de mic gest de aprobare. 

Exista părerea că un întreg lagăr fusese tixit cu oameni 
care salutaseră într-un fel sau altul strigătele celor doi 
beţivani. 

Automobilul lui Matel se urni din faţa lui Karl Bardes, care 
mai urlă o dată: 


— Jos regimul! 

Predecesorii actualilor „anarhişti”, tot în număr de doi, 
avuseseră dreptul să strige şi „Moarte Pestagoului! Într-o zi, 
generalul Sturm, exasperat de urletele lor, dăduse ordin ca 
„opoziţia” să fie lichidată cu o rafală de puşcă-mitralieră. 
Cei doi fuseseră culeşi de pe stradă cu trupurile aproape 
tăiate de gloanţe. Lungerul l-a dojenit pe Sturm şi şi-a 
căutat alţi doi „anarhişti”, cărora le-a redus însă libertăţile, 
suprimând lozinca „Moarte Pestagoului”... 

Matel abia ajunsese la sediul central, când heighlungerul 
Billd, cumnatul neoficial al Lungerului, îi telefonă, dându-i a 
înţelege că discutarea operaţiunii „Cetaceul” se amânase 
pentru după-amiază şi urma să aibă loc în „Bârlogul de 
Adio”, cum era supranumit Marele Cartier General al 
Lungerului, din adâncul pădurii Lucinend. Matel se lovi cu 
palma peste frunte, zicându-şi că fusese un mare dobitoc 
neprevăzând această amânare, care ţinea de vechile şi în- 
ţeleptele tertipuri ale Lungerului. 

Cum de data aceasta era chemat şi el la şedinţa secretă, 
şi cum mai era puţin timp până la ora fixată, ceru să-i fie 
adus prânzul în biroul ale cărui ferestre dădeau în superbul 
parc cunoscut în toată ţara, unde grădinari iscusiţi 
încrucişau soiurile, inventând flori noi întru slava 
Lungerului. O dată cu prânzul, îi convocă pe cei patru 
adjuncţi ai săi, contele Waape şi medlungerii Barbe, Stull şi 
Ohme. Conform etichetei, aceştia se  prezentară 
înţepenindu-se în linie lângă intrare. Matel îi ţinu acolo tot 
timpul cât mâncă, servit de un chelner şi un picollo. Cei 
patru adjuncţi îşi urau superiorul, iar Matel îşi dispreţuia 
ajutoarele şi gestul de a-i ţine la uşă în tot timpul prânzului 
făcea parte dintr-un pian vast de umilire şi supunere a celor 
care-l regretau în taină sau pe faţă pe fostul şef, generalul 
Sturm. 

După ce se şterse meticulos cu şervetul, Matel le adresă 
câteva cuvinte fără importanţă şi-i concedie fără să 
clipească. Nu este un lucru simplu să înfuleci cu poftă şase 
feluri sub privirea a patru perechi de ochi duşmănoşi, iar 
heighlungerul făcu acest lucru cu mare dezinvoltură şi cu 


apetitul neştirbit. Rămas singur, scoase din uriaşa casă de 
bani zidită în perete un sigiliu care-i asigura accesul spre 
„Bârlogul de Adio” şi peste douăzeci de minute maşina sa, 
urmată de altele care-l escortau, ieşea din Capitală, gonind 
spre nord. 

Matel se întreba dacă Lungerul, chinuit de frica 
atentatelor, o fi plecat spre Lucinend cu maşina sau 
avionul. Intotdeauna amănuntele călătoriei le hotăra el, în 
ultima clipă. De altfel, nu s-ar fi mirat dacă ajungând la 
„Bârlogul de Adio”, ar fi aflat de o nouă amânare a 
conferinţei secrete. 

Aşezat comod. Matel asculta sporovăiala veselă dusă pe 
şoptite de cei doi ofiţeri din garda sa, pe care-i adusese cu 
şine din B.B. Aceştia vorbeau despre femei şi colonelul simţi 
deodată pofta teribilă de a se izola măcar pentru două zile 
la vila sa din munţi, împreună cu Lilly Bocca, pe care n-o 
văzuse din ziua avansării. 

Puternica maşină sorbi dintr-o inspiraţie cei treizeci şi 
cinci de kilometri până la pădurea Lucinend. Matel respiră 
cu plăcere aerul răcoros, puţin umed, al codrului secular. 
Şapte linii de forţă apărau cu străşnicie „Bârlogul de Adio” 
al Lungerului. Şoseaua asfaltată ce ducea în inima pădurii 
trecea prin şapte puncte de control, fiecare cu parola sa. 
Pentru cel de-al şaptelea, ultimul. Lungerul, influenţat de 
vreo baladă romantică, inventase inelul cu şapte sigilii, ce 
se schimbau la o simplă apăsare a unui resort. Cei care 
treceau şi de ultimul obstacol pătrundeau într-un imperiu 
straniu, pe teritoriul căruia construcţiile, de o fantezie 
dementă, fuseseră ridicate fără ca bătrânii arbori să fie 
doborâţi. Trunchiurile uriaşe treceau uneori prin mijlocul 
vilelor şi barăcilor. Adevăratul bârlog era însă şi aici sub 
pământ. Lungerul, îndrăgostit de oglinzi şi labirinturi, 
pusese să i se clădească un veritabil mormânt de faraon 
modern, fără început şi fără sfârşit. Taina „Bârlogului de 
Adio” fusese atât de bine păstrată, că aviația Aliaților nu 
reuşise încă să-i descopere coordonatele. 


Sosise Lungerul? Nimeni nu ştiu să-i răspundă lui Matel, 
care nici nu insistă. Ar fi devenit suspect întrebând prea 
stăruitor. 

Prin fantezista baracă clădită în formă de circ, străbăteau 
trunchiurile a patru copaci puternici. Locul fusese în aşa fel 
ales, încât trunchiurile păreau a fi pilonii ce susțineau 
edificiul. În mijloc, pe locul unde ar fi trebuit să fie manejul 
măscăricilor, se afla o masă masivă de forma semnului 
înmulţirii, emblema partidului lungerist. 

Câţiva dintre cei mai importanţi oameni ai Imperiului 
luaseră loc, aşteptându-l pe Lunger. Era greu să-ţi dai 
seama cine era prieten cu cine... Participanţii la conferinţa 
secretă „Cetaceul” se răzleţiseră, pălind absorbiți de studiul 
hărților pe care şi le desfăşuraseră în faţă una a 
arhipelagului Binder şi alta reprezentând insula Mille- 
Vaquer. 

Amiralul Krug, care urma să devină executorul principal 
al acțiunii, se izolase la unul din capetele mesei şi, tăcut, îşi 
pregătea pipa ajutându-se de minune cu singura-i mână, 
cea stângă, dreapta fiindu-i retezată mai sus de cot într-una 
din glorioasele bătălii navale la care participase. 

Era un om slab, cu gâtul ca un vrej răsărit din strălucirea 
uniformei, susținând anevoie capul straniu lăţit, parcă 
proaspăt scos dintr-un prespapir. Ochii cenuşii, mici, foarte 
apropiaţi, ai amiralului nu se opriră nici un moment asupra 
celor de faţă, pe care-i ignora. Krug făcea impresia unui om 
jignit că fusese adunat laolaltă cu nulităţile ce-l înconjurau. 
Cum scânteia ce dădea naştere „Cetaceului” pornise de la 
el, Krug considera inutilă şi ridicolă mascarada aceea de 
şedinţă secretă, unde erau poftiţi să-şi dea cu părerea 
diverşi imbecili care nici nu cunoşteau gustul apei sărate a 
oceanului şi n-ar fi ştiut să facă deosebirea dintre flanc şi 
palane... 

Amiralul era un bătrân marinar de formaţie veche, îşi 
începuse învăţătura despre navigaţie studiind plutele pe 
care le remorcau de pe țărm elefanții  diadohului 
Kassandros, formele  anticelor  trriere, dormoane şi 
drakkare, şi puţini oameni ar fi putut înşira atâtea 


amănunte câte ştia el despre velatura flotelor Hansei, sau 
istoria şi evoluţia vapoarelor, începând cu cel al lui Foulton. 

De la înălţimea culturii sale, Krug privea cu stăpânit 
dispreţ spre experţii şi specialiştii pe care-i scosese în 
ultimii ani la suprafaţă Lungerul, pescuindu-i din cine ştie 
ce ape... Însuşi Lüngerul, ori de câte ori deschidea gura 
pentru a emite idei cu privire la tactica marinei militare, se 
făcea de râs faţă de oricine trecuse de abeceul navigaţiei. 

Linguşitoarea traducere în faptă a învățăturilor Lunger 
ului cu privire la acţiunile flotei dusese la dezastre de 
neînchipuit. Imperiul reuşise să repurteze victorii pe mare 
în faţa Aliaților doar în primii ani de război, când militarii de 
meserie, el, Krug şi cei încă doi, trei comandanţi serioşi, 
avuseseră o anumită libertate de a-şi decide singuri 
mişcările, 

Din vechea gardă a marilor comandanţi de flote mai 
rămăsese doar Krug. Amiralii Waur, Wottus, Sind şi Harpe 
pieriseră, primul în mod glorios, în timpul bătăliei de la 
Sanders-Hall, iar ceilalţi răpuşi de maşinaţiile politice din 
cabinetul Lungerului. Sind î; fusese prieten apropiat şi, în 
legătură cu moartea sa, Krug întreprinsese intense 
cercetări. Concluzia: amiralul pierise otrăvit de contele 
Waape, adjunctul lui Sturm. Un sfârşit asemănător 
avuseseră şi ceilalţi. 

Cu o mare furie Krug aflase că Lungerul îl convoacă la 
„Bârlogul de Adio” pentru a „prelucra” planul „Cetaceul”. 
Mistuit de febră, amiralul, părăsindu-şi flota în mâinile unor 
înlocuitori incapabili, străbătuse cu avionul o distanţă uriaşă 
pentru a sosi la timp... 

Krug, care nu mai fusese în patrie timp îndelungat, 
renunțând la concedii, îşi petrecuse ultima noapte 
compunând un fel de testament. Era convins că nu va reuşi 
să-şi ţină gura şi că reuniunea din pădurea Lucinend va fi 
ultima la care va participa. Era revoltat de „îmbunătăţirile” 
pe care avea de gând să le aducă Lungerul operaţiei 
„Cetaceul”. Aceste ajustări aduse unui plan simplu şi 
ingenios îl transformau în ceva greoi şi mai mult decât 
riscant, dar nu încăpea îndoială că ceata de servitori şi 


lingăi ce vor asista la conferinţă avea să aplaude cu 
entuziasm fiecare idee a Lungerului. 

Otrava ce mocnea în amiral de atâta timp avea să 
izbucnească. Va enumera în faţa Lungerului toate 
înfrângerile cauzate de amestecul strategilor de cabinet, şi 
cu asta se va încheia fără îndoială şi cariera sa. Va fi 
împuşcat, otrăvit sau înjunghiat, aşa cum păţiseră şi ceilalţi 
amirali, iar a doua zi i se vor face funeralii naţionale... 

La toate acestea medita bătrânul Krug stând însingurat la 
un capăt al mesei de forma semnului înmulţirii (ce 
tâmpenie mai era şi asta!). 

Cel mai apropiat vecin al amiralului, căpitanul Side, 
tânărul filfizon elegant, părea bun de pus doar într-o 
anticameră de cabinet, unde să-i întreţină pe cei ce 
aşteaptă să le vină rândul la vreo audienţă. Cu toate 
acestea, după părerea lui Krug, Side era singurul dintre toţi 
cei de faţă care putea să aibă un cuvânt de spus, fiind 
marinar, mai mult de salon, totuşi marinar, şi chinuita 
victorie de la East-Harbour se datora în mare măsură 
inspiraţiei sale de moment, inspiraţie ce corectase şi 
schimbase ordinele transmise de bătrânul cretin 
contraamiralului Munic. Interpretarea eronată a unui ordin 
trebuia în mod normal să-l ducă pe Side în faţa plutonului 
de execuţie, dar aici căpeteniile ce vegheau legea fuseseră 
nevoite să închidă ochii, ba chiar să recunoască meritul evi- 
dent al căpitanului; acesta fuma dintr-o ţigară fină, 
englezească; ciudat, a fuma ţigări şi a te îmbăta cu băuturi 
ale inamicului nu erau considerate încă drept acte 
duşmănoase. 

Doi chelneri, probabil ofiţeri Z.Z., împingeau nişte 
cărucioare, pe care abureau cafele printre băuturi 
răcoritoare, pachete cu ţigări, ciocolată, alune şi stafide din 
arhipelag. 

Krug refuză să se servească. Side luă o cafea, un baton 
de ciocolată şi alune. Contraamiralul Munic îşi înfundă 
buzunarele cu batoane de ciocolată, amiralul Intre se lăsă 
servit cu o cafea, Matel luă ţigări, în sfârşit experţii Linod, 
Faki şi Bind tăbărâră fără ruşine asupra căruciorului, 


servindu-se cu de toate. Aceştia trei fuseseră invitaţi doar 
pentru partea introductivă a conferinţei, urmând să se 
retragă într-o clădire alăturată în clipa când se va trece la 
discutarea acţiunii propriu-zise, rămânând la dispoziţia 
Lungerului, în cazul că ar fi fost nevoie de precizări su- 
plimentare cu privire la conformaţia arhipelagului Binder. 

Feldmareşalul Troll refuză şi el cafeaua, sorbind în 
schimb dintr-o înghiţitură un pahar mare cu apă minerală. 
Troll se aşezase foarte aproape de măsuţa instalată special 
pentru Lunger, între două din ramificaţiile mesei principale. 
Servieta burduhănoasă a feldmareşalului se odihnea la 
picioarele sale. Absorbit, fostul comandant al Corpului 4 de 
Armată, a cărui rechemare de pe front era considerată de 
cei mai mulţi drept o retrogradare netă, se apleca deseori, 
pentru a răscoli prin servieta plină de hârtii. 

Lungerul încă nu apăruse, cu toate că trecuseră treizeci 
de minute peste ora fixată. Feldmareşalul Troll îşi stăpânea 
cu greu nervozitatea, asudând abundent sub uniformă. 

Minutele se scurgeau apăsătoare. In baracă pătrundeau 
foşnetele pădurii. Cele patru trunchiuri masive, împrejurul 
cărora fusese ţesută fantezista construcţie rotundă, păreau 
cuprinse de vasta şi înceata legănare a codrului secular. 

Lungerul intră brusc, ca totdeauna, înaintând cu paşi 
mărunți şi repezi spre măsuţa ce-i fusese pregătită. Toţi 
săriră în picioare, ridicând lateral mâna dreaptă ca o aripă. 

Şeful statului se aşeză. Purta un costum civil, negru. 
Imediat după sosirea lui un ofiţer superior intră şi-i raportă 
ceva la ureche. 

Troll urmărea îngheţat faţa Lungerului. Acesta se 
întoarse către el şi ochii injectaţi şi bulbucaţi părură să-l 
cântărească atent. 

— Eşti chemat la telefon. Troll. Întoarce-te imediat! 

Era o gravă abatere de la etichetă, dar pesemne motivul 
solicitării la telefon a feldmareşalului părea important. 
Înainte de a ieşi, Troll se aplecă încă o dată pentru a răscoli 
ceva prin servietă, scoase un teanc de hârtii şi cu ele în 
mână ieşi grăbit. Lungerul îşi masa tâmplele, obosit şi 
somnoros. 


Ofiţerul care-l chemase pe Troll îl urmă pe feldmareşal, 
pentru a-l conduce într-o vilă, la vreo treizeci de metri de 
baraca-circ. Excomandantul Corpului 4 intră în cabina 
izolată şi schimbă câteva cuvinte cu generalul Bille, alt 
retrogradat, adus de pe front pentru a i se încredința o 
misiune neglijabilă, jignitoare. Bille îl chemase la telefon din 
Capitală, conform înţelegerii. 

Troll ieşi din cabină şi cobori la subsol (unde se urină, 
scuturat ca de friguri), îşi privi ceasul şi se urcă pe veceu, 
ajungând astfel la ferestruica de unde putea să vadă 
baraca-circ. 

Trebuiau să se scurgă încă două minute până în clipa 
exploziei şi feldmareşalul simţi cum i se zvârcolesc 
intestinele de emoție. 

Probabil că în momentul acela Luingerul, enervat, privea 
spre uşă aşteptându-i revenirea. 

Troll îşi mângâie gâtul umed, exasperat de trecerea 
îngrozitor de înceată a clipelor. Secundarul cronometrului 
atinse punctul fatidic şi Troll înălţat pe vârfuri se holba spre 
baracă... Dumnezeule, nu se întâmpla nimic! Oare avea să 
eşueze încercarea pregătită cu atâta migală şi risc? Se 
defectase mecanismul din inima maşinii infernale, sau pur 
şi simplu conţinutul servietei fusese descoperit după 
plecarea sa şi făcut inofensiv? Sau armurierul care 
construise mecanismul declanşator al exploziei era un 
agent şi-şi bătuse joc încredinţând complotiştilor o capsulă, 
ridicolă şi inofensivă? 

Trecuse un minut şi Troll disperat, nemaiştiind ce să facă, 
se dădu jos de pe veceu şi-şi scoase revolverul. Nu-i 
rămânea decât sinuciderea. 

In momentul acela o bubuitură puternică cutremură 
pădurea Lucinend. Inălţându-se iarăşi spre ferestruică, Troll 
mai apucă să vadă sfărâmăturile azvârlite de explozie 
aterizând, uluitor de încet, parcă într-un zbor planat. O 
trombă neagră de fum şi praf se înălţă pe locul unde fusese 
baraca-circ, angrenându-se într-o ciudată mişcare rotitoare, 
ca un vârtej. Explozia fusese extraordinară, nimeni nu 


scăpase cu viaţă şi Troll, fericit, se repezi sus la telefonul pe 
care-l lăsase deschis. 

— Bille, mă auzi? Lungerul e mort, trăiască armata! 

— E mort? L-ai văzut cu ochii tăi mort? 

— E mort, dacă-ţi spun! 

— Verifică! Verifică încă o dată, dacă e mort. Auzi? 
Verifică. Eu aştept, verifică, verifică încă o dată, răspunse 
implacabil generalul. 


CAPITOLUL 8: CONCERT PENTRU 
VIOARA 


O agitaţie de necrezut cuprinse pădurea Lucinend. 

Agenţii şi paznicii risipiţi de-a lungul celor şapte linii de 
forţă ce apărau „Bârlogul de Adio” îşi părăsiră posturile, 
alergând ca nebunii să vadă ce se întâmplase. 

În acele minute complotiştii, dacă ar fi avut printre ei 
măcar doi oameni cu sânge rece, ar fi putut să-şi realizeze 
visul de a-l trimite cu un etaj mai sus pe marele Lunger. 

După ce tromba de fum şi praf se risipi, cei ce se 
adunaseră împrejurul ruinelor fumegânde ale barăcii-circ 
putură să-l vadă pe amiralul Krug ridicându-se într-un 
genunchi, apoi în picioare şi încercând să-şi scuture 
uniforma boţită. Avea faţa plină de sângele, ce i se 
prelingea pe gât şi piept, dar pipa care nu se stinsese în 
momentul dezastrului, regăsită, fumega paşnic în gura 
bătrânului soldat. 

Toţi ceilalţi participanţi la conferinţa „Cetaceul”, de la 
Lunger până la expertul Linod, zăceau azvârliţi printre 
sfărâmături, ca nişte zdrenţe fără viaţă. 

Feldmareşalul Troll, după reuşita exploziei, părea că 
traversează o scurtă perioadă de întunecare a minţii. Altfel 
nu se poate explica gestul său. El se repezi, îmbrâncindu-i 


pe toţi, oprindu-se deasupra formei omeneşti care părea a 
fi Lungerul, pe trei sferturi acoperit de nişte draperii ce încă 
fumegau. 

Ridicând pumnii. Troll urlă ca un smintit: 

— Uraaa! Tiranul e mort! Lungerul e mort, trăiască 
armata, trăiască noul conducător al ţării, mareşalul 
Lamarsend! 

Ciudat e faptul că abia aceste cuvinte oribile de 
răzvrătire făţişă deşteptară minţile celor de faţă, care se 
repeziră la Lunger, neglijându-i total pe ceilalţi sinistraţi. 
Nimeni nu-l arestă pe Troll, se părea că vorbele lui nu 
fuseseră auzite şi înţelese. Însuşi feldmareşalul rămase 
uimit de ceea ce se întâmplă şi de faţă cu toată lumea 
asistă tot mai dezorientat la operaţiunea de readucere în 
simţiri a Lungerului. Fiindcă atentatul nu izbutise. La o 
cercetare sumară se constată că marele om pare să fie 
nevătămat. Medicii îl treziră din leşin şi constatară că 
Lungerul îşi pierduse în dezastru doar un dinte, o dată cu 
darul vorbirii. Fixa cu ochi răi pe cei ce-l îngrijeau, 
examinându-şi la răstimpuri mâna lovită şi zgăriată, oblojită 
acum de cel mai bun chirurg ai imperiului. 

Trezindu-se din ciudata-i stare de prostaţie, Troll încercă 
să se salveze. Cum toată lumea alerga înnebunită, fără 
rost, el se strecură prin mijlocul gloatei încă dezorientate, 
cu arma pregătită, hotărât să răpună pe cel care i-ar sta în 
cale. Ajunse cu bine la maşina lui şi-i porunci şoferului să 
gonească spre Capitală. Nimeni nu-l opri, cele şapte centuri 
de forţă fiind aproape nepăzite în acele clipe. 

Abia după trei-patru ore Capitala, străbătută de zvonuri 
contradictorii, află că Lungerul e în viaţă şi că va lua 
cuvântul la radio. Ulterior Lungerul era mai puţin indispus 
de atentat, cât de faptul că la Marele Cartier General a 
domnit dezordinea. 

Feldmareşalul Troll, neoprit de nimeni, neurmărit, gonea 
spre Capitală, legănat încă de o vagă speranţă... 

Dar să revenim la victimele feldmareşalului, pe care 
explozia maşinii infernale îi lovise în chip diferit, aşa cum 


procedează şi destinul, totdeauna părtinitor cu unii şi 
răutăcios cu cei mai mulţi. 

E greu de stabilit prin ce miracol Lungerul care se aflase 
foarte aproape, la vreo trei paşi de maşina infernală, în 
momentul exploziei, scăpase aproape nevătămat, în timp 
ce alţi participanţi la conferinţă, risipiţi pe la colţurile mesei 
de forma semnului înmulţirii, la mai mare distanţă de 
fatidica servietă a lui Troll, plătiseră cu viaţa. 

După ce Lungerul, în afara oricărui pericol, fu instalat 
într-unui din dormitoarele subpământene secrete, cu 
serviciu de pază întărit împrejur şi cu gardă permanentă de 
medici, după ce ordinea fu oarecum restabilită în preajma 
„Bârlogului de Adio”, o parte din personalul sanitar putu să- 
şi ofere asistenţa celorlalte victime. 

Amiralul Krug, indignat de întârzierea cu care se venea în 
ajutorul sinistraţilor, îl repezi pe medicul care dori să-l 
examineze. Işi tamponase singur obrazul scrijelit destul de 
adânc cu batista muiată în spirt. Mai sângera încă, totuşi 
declară că vrea să plece spre Capitală. Se şi îndreptă spre 
maşină, când, brusc, un obstacol neprevăzut interveni, 

Colonelul Brakes, şeful serviciului de pază şi siguranţă al 
M.C.G. din pădurea Lucinend, redevenind stăpân pe 
situaţie, dăduse ordine straşnice: toate porţile celor şapte 
centuri fuseseră zăvorite, nimeni nu avea voie să pătrundă 
către „Bârlogul de Adio”, sau să iasă din el, până la noi 
dispoziţiuni. 

lritat, amiralul începu să facă zarvă, dar paznicii nu-l 
luară în seamă. |n acest timp se stabiliseră efectele 
exploziei: muriseră contraamiralul Munic („Bătrânul cretin 
s-a dus să comande flotele iadului”, gândi Krug), experţii 
Bind şi Linod. Matel scăpase cu nişte banale vină tăi, 
amiralul Intre, căpitanul Side şi expertul Faki căpătaseră 
răni uşoare sau simple zgârieturi. Pe cât de spectaculoasă 
fusese explozia, pe atât de slabă recolta. 

Intre timp, din Capitală fuseseră convocați cei mai de 
seamă psihiatri şi neuropatologi. Lungerul, străin şi feroce, 
cu ochii răi şi strălucind de febră, continua să rămână mut. 
Ori, era absolut necesar să ia cuvântul la radio, spre a-şi 


asigura națiunea că e viu şi nevătămat, că jalnica şi 
mârşava clică a trădătorilor îşi va primi pedeapsa meritată. 

Pe înserate Matel gonea înapoi spre Capitală, având o 
misiune destul de gingaşă: nu era vorba de urmărirea şi 
arestarea lui Troll şi a complicilor săi, acţiune ce avea să fie 
realizată în aceeaşi noapte, ci de a găsi un înlocuitor al 
Lungerului, pentru radio... 

Uşorul pansament ce îi fusese aplicat la umăr nu-i 
stânjenea mişcările. Matel scăpase fără răni serioase şi 
zicându-şi că va sărbători evenimentul la „Azilul Sfioaselor”, 
bordel de lux aflat sub oblăduirea Pestagoului, rumega 
deocamdată strania purtare a Lungerului, căutând să-i 
descopere substratul. 

Refuzând sau nereuşind să scoată măcar un sunet, şeful 
statului scrisese pe o hârtie: „Aduceţi-mi o vioară!” 

După ce dorinţa îi fusese îndeplinită (din fericire unul din 
bucătari poseda instrumentul), Lungerul îi pofti pe toţi să 
iasă şi, după ce se dădu jos din pat, organiză în faţa 
oglinzilor un ciudat concert cu un singur interpret. Auditorii, 
ciulindu-şi urechile prin încăperile vecine, nu auziră mare 
lucru şi nici unul n-ar fi putut să spună dacă şeful statului a 
atacat partituri clasice sau moderne... 

Matel părăsi „Bârlogul de Adio” lăsându-i pe medici încă 
nedumeriţi, convins că purtarea Lungerului nu e decât o 
toană de om mare. 

Ajungând la sediul Cartierului său General de pe 
Bulevardul Învingătorului. Matel dădu ordin să fie adus 
imediat actorul Neb Ramgall, care putea să imite orice glas 
de om sau de fiară. In urmă cu vreo trei ani, când Lungerul 
zăcea atins de o meningită ce părea fără scăpare (posturile 
străine chiar anunţaseră trecerea sa cu un etaj mai sus), 
Neb Ramgal! îi ţinuse cu succes locul, torăind una din cele 
mai strălucite alocuţiuni. 

Din nefericire, în seara aceea Ramgall nu avea spectacol 
şi nu fu găsit nici la teatru, nici acasă. Matel porunci să fie 
cercetate cârciumile şi bordelurile şi bătrânul actor fu 
descoperit în cele din urmă în braţele unei târfe, în ultimul 
hal de beţie. | se făcură urgent injecții pentru a-l trezi şi 


A 


Matel în persoană îl însoţi la postul de radioemisie. În 
maşină Neb adormi de două ori şi în general totul fu o 
corvoadă neplăcută, dar în cele din urmă națiunea fu de 
bine de rău convinsă că Lungerul trăieşte şi veghează. 

A doua zi, întorcându-se la hotelul „L” („L” de la 
Lunger...), unde i se rezervase cel mai luxos apartament, 
amiralul Krug îşi făcu o injecție cu somnifer puternic. 

Înainte de a adormi îşi spuse că de vreme ce eşti viaţă şi 
conferinţa  „Cetaceul” n-a avut loc şi probabil va fi 
contramandată, e mai prudent să distrugă compromiţătorul 
testament pe care-l făcuse cu două nopţi în urmă. Il căută 
peste tot, dar nu-l mai găsi. Prin urmare îl vizitase poliţia 
secretă şi-l dibuise. Deci din clipă în clipă urmează să fie 
ridicat... 

Ei şi ce, când vor veni să-l ia, îl vor găsi dormind... Şi se 
dezbrăcă liniştit, simțind cu mare plăcere cum îşi face 
narcoticul efectul... 

Ce mai circ fusese la Marele Cartier General din pădurea 
Lucinend! Măscăriciul. Măscăriciul cu vioara. Ha! Prin 
urmare s-a terminat. Acum s-a terminat într-adevăr. In 
testament lucrurile sunt spuse pe nume, nu pe ocolite. Cum 
îl vor lichida? Nu frica... nu... Jocul acesta blestemat... 
Trebuia să-l părăsească la timp... 

Ha! Ceruse vioara şi voia să fie singur. O insulă pierdută 
şi un nou Robinson... Aşa ar fi trebuit... Îl vor otrăvi, sau îl 
vor împuşca? ...Vioara... Slugile... Şi peste toarte, moartea. 
Ha! Ar fi trebuit să-şi viziteze verişoarele... Nu le-a mai 
văzut de ani... Lua le-ar dracu, cotoroanţe... Destule foloase 
scot ele... Şi peste toate... Cine? Ce? Peste toate, deasupra 
tuturor, pe toate catargele, pe toate feţele, în toţi ochii - 
moartea! 


CAPITOLUL 9: „BALADA PENTRU 
DOI AMIRALI” 


„Uite, îmi dau seama că acesta e un vis năprasnic, gândi 
amiralul Krug, singur şi mic în patul croit pe măsura unor 
uriaşi. Ştiu că e vis, îşi continuă amiralul, ordonat, ca 
întotdeauna, gândurile, încerc să mă conving că e vis, 
trebuie să mă conving că e vis, şi atunci va fi într-adevăr 
vis, cu toate că până acum, în somn, mă visam teafăr, cu 
ambele mâini întregi... vreau să spun că visele mele de 
până acum au fost în general fericite, de vreme ce mă 
vedeam în ele tânăr şi întreg, iar acesta e un vis nenorocit, 
datorită, poate, indigestiei, sau datorită celor întâmplate la 
„Bârlogul de Adio”, din pădurea Lucinend... Va trebui să 
verific totul şi, în primul rând, să mă conving că atentatul 
împotriva Lungerului nu face parte din vis, dar acum alt 
gând mă frământă: în imensa iluzie care este viaţa, totul 
depinde de convingere, totul este posibil; poţi să te 
autoconvingi de orice, dacă ai un spirit ferm, poţi 
transforma realul în ireal, şi irealul în real...” 

— Cine sunteţi cum aţi ajuns şi ce căutaţi aici? grăi 
simpaticul personaj ce i se arătă amiralului Krug în vis. 

Acesta era un tânăr domn foarte elegant, deosebit de 
manierat, cu vocea plăcută şi cu o expresie de nesfârşită 
bunăvoință pe faţa prelungă, musculoasă şi în ochii cenuşii, 
limpezi. 

Amiralul nu-l cunoscuse şi nu-l văzuse niciodată pe acest 
tânăr simpatic, nici în visele sale şi nici în realitate, era o 
plăsmuire cu totul nouă, îşi zise, făcând în continuare 
eforturi deosebite spre a se convinge că visează. 

Ar fi fost o nebunie crudă şi fără sens să creadă în 
realitatea acelei scene, şi anume că el, unul din ultimii mari 
conducători şi strategi ai flotei imperiului, poate fi 
apostrofat în propriul său apartament! 

Pe acest simplu temei, simplu dar solid şi definitiv, 
amiralul Krug etichetase drept vis ceea ce vedea şi simţea 


acum şi, scrutându-şi cu profunzimea sa de totdeauna 
adâncurile subconştientului, încercă să explice... să explice 
ce? 

— Mă tem că situaţiunea dumneavoastră este suficient 
de dificilă... de neplăcută, continuă cu  inefabila-i 
bunăvoință prezentabilul domn, aprinzându-şi cu gesturi 
mici ce trădau un anume rafinament o ţigaretă „Mercur”, 
cu surâsul lui de o ironică şi stăpânită candoare. Aţi fost 
surprins dormind în apartamentul amiralului Krug! Dacă era 
vorba de apartamentul altuia... al unui anonim, al unui om 
mai puţin important, fireşte n-am da importanţă cazului, am 
pune faptul pe seama zăpăcelii, aşezându-l între 
încurcăturile banale cotidiene... 

Amiralul asculta cu sinceră curiozitate discursul insului 
din faţa sa (a insului din vis), mirându-se doar de realitatea 
imediată şi densă a situaţiei. Era un vis din cale-afară de 
hazliu - ciudată luptă se dădea în cutia craniană a 
amiralului, evident dacă acesta e locul de ciocnire al ideilor 
şi nu măduva spinării, cum pretindea un anatomist al 
secolului şaptesprezece, minte luminată, de altfel, şi ale 
cărui ipoteze, cine ştie, poate că nu erau lipsite de o bază 
reală. Deşi aproape convins că visul nu e vis, amiralul 
continua să joace rolul omului care se consideră încă 
adormit şi vede în somn ceea ce de fapt vede în realitate; 
era deci un vis hilariant, aproape ca o anecdotă cu evrei şi 
povestită de un evreu, şi doar faptul că nu mai râsese în 
hohote, nu mai râsese cu adevărat de mulţi ani, şi probabil 
muşchii săi faciali uitaseră acest exerciţiu, îl împiedica pe 
Krug, severul ofiţer şi comandant (dar vai, în pijama!), să 
izbucnească într-un râs torențial, ce ar fi avut rezultat sau 
trezirea sa, ori, eventual, intimidarea elegantului impostor 
şi excroc ce-şi fuma ţigareta în faţa amiralului care nu 
suporta decât pipă! 

— Mă tem, şi faptul îmi provoacă un anumit regret, 
continua volubilul personaj, fiindcă nu-mi sunteţi antipatic, 
ba chiar vă admir, ca pe toţi oamenii îndrăzneţi, mă tem că 
nu veţi ieşi prea uşor din această încurcătură. E greu să 


scapi neamenaat, când intri nepoftit în apartamentul unui 
om precum amiralul Krug... 

Abia acum, cu întârziere, cu o inexplicabil de mare 
întârziere, amiralul văzu, cu un fior neplăcut, dincolo de 
zâmbetul oarecum compus al omului din faţa sa, dincolo de 
chipul său proaspăt şi totuşi uşor chinuit, şi anume, văzu 
ochii. 

De un cenuşiu aparte, ochii personajului nu glumeau. Mai 
mult, privirea puternică, grea părea încărcată de o forţă 
hipnotică, ce-l descumpăni pe Krug. Abia putu să 
bolborosească, mult mai puţin ferm decât ar fi vrut: 

— Ce caraghioslâcuri aţi pus la cale? Eu sunt amiralul 
Krug! 

Şi în momentul acela se lovi cu palma peste frunte, 
înţelegea! Era o înscenare, o înscenare tipică pentru lacheii 
Lungerului. Testamentul fusese descoperit şi citit şi acum 
urmează să fie asasinat, înlăturat, împărtăşind soarta 
camaradului său de arme şi a bunului prieten, amiralul 
Lind, care dispăruse şi el în chip misterios în urmă cu vreun 
an. 

— Oh, nu glumiţi, vorbi omul de lângă pat, agitând prin 
văzduh ţigareta „Mercur”, şi Krug reţinu iarăşi expresia 
profundă a ochilor, amiralul e în camera alăturată şi s-ar 
supăra auzindu-vă... Domnule amiral! Dacă sunteţi bun... 

Stupefiat, Krug auzi paşi şi în clipa următoare în dormitor 
se ivi e/ însuşi, într-un al doilea exemplar! 

Falsul amiral Krug, copia-i leită, purta vechea sa uniformă 
de campanie, cu mâneca dreaptă goală, eroic sumeasă şi 
întoarsă în sus, prinsă în acul de aur cu diamant pe care îl 
primise cadou din partea căpitanilor flotei a cincia, după ce 
îşi pierduse braţul. Într-adevăr amiralul refuzase, dintr-o 
toană ciudată, şi poate din mândrie, să poarte proteza ce ar 
fi ascuns, de bine de rău, lipsa braţului drept. 

— Domnule amiral, vorbi respectuos omul cu ochi 
cenuşii, adresându-i-se noului venit, care este decizia 
dumneavoastră cu privire la omul acesta? 

— Opriţi-vă, nu luaţi nici o decizie, vorbi adevăratul Krug, 
brusc enervat, permiteţi-mi întâi să mă îmbrac! 


Şi, jalnic în pijamaua largă pe trupul costeliv de bătrân, 
se repezi spre perdeaua în dosul căreia atârnau încă două 
uniforme ale sale. 

— Ce faci, domnule? Ce vrei să faci acolo? întrebă cam 
răstit, lăsând la o parte politeţea de până acum, omul cu 
ţigareta „Mercur”. 

— Pe naiba, mă îmbrac! Nu pot discuta în halul acesta 
cu... nişte asasini! 

— Imbracă-te, domnule! Dar pune pe dumneata hainele 
cu care ai venit aici, şi nu uniforma amiralului Krug! Sau 
vrei să ne convingi că eşti un nebun, un psihopat, urmărit 
de mania grandorii? 

Amiralul Krug întoarse către el o faţă desfigurată: 

— Hainele cu care am venit aici? 

— Da! Cele de colo! 

O clipă amiralul se îndoi de realitate şi se îndoi dacă el 
este într-adevăr Krug: pe un fotoliu zărea, aruncat neglijent, 
un costum civil, gri, nu prea aspectuos. 

Degajat, fumându-şi ţigara, omul cu ochi cenuşii îi întinse 
cămaşa şi dintr-o mişcare amiralul, adevăratul amiral, 
rămase dezgolit până la brâu. O clipă lumina căzu 
neînduplecată pe bustul său meschin - ce jalnică înfăţişare 
pot avea oamenii mari! iar sărmanul ciot al braţului drept 
se zbătu ridicol ca într-un gol de aer, în vreme ce celălalt îl 
ajuta să se îmbrace... 

Gătit în haine civile, în costumul acela de duzina, Krug nu 
rezistă şi se privi în oglindă. Mâneca dreaptă, mototolită, 
era vârâtă în buzunarul hainei, iar când voi s-o scoată de 
acolo, văzu că e cusută, ceea ce i se păru de-a dreptul 
hidos, dar ce importanţă avea? Falsul amiral - sau poate că 
adevăratul („Poate că sunt într-adevăr nebun”, gândi Krug 
privindu-se în oglindă) - rămase tot timpul la o parte, 
rezervat, tăcut. Un mic pansament îi adumbrea obrazul şi 
O.C.O.C. (omul cu ochi cenuşii) se simţi dator să explice: 

— Domnul amiral Krug a fost rănit cu ocazia mârşavului 
atentat... Din fericire, nu grav. 


— Eu sunt amiralul Krug, şi eu am fost rănit, zise 
sărmanul om în civil, atingând cu vârful degetelor 
zgărieturile adânci care-i traversau figura. ` 

— Aţi procedat cu o abilitate de invidiat, făcu O.C.O.C. In 
încercarea de a lua locul amiralului, i-aţi imitat până şi 
rănile. Am observat din prima clipă şi, credeţi-mă, apreciez 
iscusinţa de care aţi dat dovadă... 

— Termină, domnule! Cine eşti, la urma-urmelor? 

— Biroul Central al Siguranţei Statului, zise omul cu ochi 
cenuşii, desfăcând uşor reverul hainei, spre a lăsa să se 
vadă o clipă o mică insignă galbenă. 

— Am bănuit eu! Prin urmare Lungerul a dat ordin să fiu 
înlăturat!... Dar cum?! O marionetă - gest spre falsul Krug - 
îmi va lua locul la comanda flotei? Nu e prea complicat? 
Procedeele voastre erau mai simple... Bietul Sing... 

Omul cu ochi cenuşii începu să râdă. Surprins, amiralul 
Krug duse mâna stângă la buzunarul pantalonilor unde găsi 
una din batistele sale, cu monograma tăiată însă. 

— Nu venim din partea Lungerului, domnule amiral Krug! 

Surprins că individul i se adresează cu „domnule amiral”, 
Krug îşi suflă nasul, care sună ca o trâmbiţă spartă. 

— Prin urmare, recunoşti că eu sunt amiralul şi nu... 
celălalt. Ce înseamnă mascarada aceasta? Poate veniţi din 
partea poliţiei secrete, fără ştirea Lungerului? Mi-aţi citit 
testamentul, şi...? 

— Nu venim din partea poliţiei secrete! Dar testamentul 
dumneavoastră se află într-adevăr la noi! 

— Ah, un şantaj! N-o să vă meargă, puţin îmi pasă... 

— Nu e nici un şantaj... Aţi avut noroc! Camera a fost 
percheziţionată, în absenţa dumneavoastră, şi vă daţi 
seama ce se întâmpla dacă poliţia secretă punea mâna pe 
acel testament imprudent? 

Amiralul încercă să-şi dreagă mândria grav rănită! 

— Cine sunteţi, domnilor? Ce doriţi? 

— Nu vă enervaţi, domnule amiral. 

— Nu mai fuma țigări, domnule! 

O.C.O.C. indică buzunarul hainei civile ce atârna pe 
umerii slabi ai amiralului: 


> 


— Veţi găsi acolo pipa. Aprindeţi-o. Pentru ca să vă 
liniştiţi. 

— Sunt foarte liniştit, amice. 

— Mă prea onoraţi! Nu merit acest titlu. 

— Termină! Ce doreşti, cine eşti? 

Amiralul i se adresă omului cu ochi cenuşii, întrucât falsul 
Krug, mereu tăcut, rămăsese în umbră, urmărind cu atenţie 
discuţia. 

— Sunt, să zicem, un diversionist, zise O.C.O.C. 

— Un ce? 

— Diversionist, agent secret, spion, cum doriţi! 

— Dumneata spion? Faţa lui Krug arătă atâta neîncredere 
şi un anumit dispreţ, că O.C.O.C. surise. N-am crezut 
niciodată că există spioni într-adevăr, mirii amiralul, 
căutându-şi pipa pe care o găsi, aşa cum fusese prevenit, în 
buzunarul de la piept. Operaţiunea umplerii, a îndesării 
tutunului şi a aprinderii o efectuă miraculos de iute cu 
singura-i mână. 

— Te previn, continuă amiralul, degajat, fericit de pipa 
care-i fumega în mână, te previn, şi chiar îmi pare rău (mai 
ales că nici dumneata nu-mi eşti antipatic, ţi-am apreciat 
manierele: nu ştiu de ce am impresia că agenţii secreţi - 
dacă or fi existând cu adevărat - trebuie să tragă neîncetat 
cu pistolul şi să aibă nişte mutre de oligofreni), te previn că, 
din păcate, misiunea aceasta a dumitale - probabil de a mă 
răpi, nu? - a dat greş şi e ultima. Ultima, auzi? Trist, dar aşa 
e... Pesemne eşti un spion neîndemânatic, începător... 

— Un idiot de spion, cum ar zice bătrânul scarabeu, 
mormăi O.C.O.C. 

— Poftim? 

— Nimic, continuaţi, stimate domnule amiral! 

— N-ai experienţă, domnule spion - iartă-mă nu-ţi cunosc 
numele! 

— Să zicem că numele meu e A-2, zâmbi O.C.O.C. 

— Absurd, domnule A-2. Nu te cred, fiindcă spionii, dacă 
există, se ascund în spatele ixurilor şi igrecilor: X... X-08, 
sau Y-18... Din păcate pentru dumneata - şi crede-mă, 
regret - vei avea o surpriză dintre cele mai neplăcute... 


— Nu vă sfiiţi, domnule amiral. 

— Apreciez mult politeţea dumitale. Spionii pe care i-am 
văzut în filme erau nişte brute... Surpriza neplăcută pentru 
dumneata e că în dosul noptierei, uite aici, se află instalat 
un microfon, în stare de funcţionare perfectă. Discuţia 
noastră, atât de instructivă, de altfel, a fost ascultată... Nu 
veţi mai ieşi de aici liberi. Haide, domnule, se răsti Krug 
către falsul amiral, înapoiază-mi uniforma şi primeşte înapoi 
zdrenţele, nu vreau să fiu văzut aşa cinci vor veni să vă 
ridice... 

Omul cu ochi cenușii veni în faţa lui: 

— O clipă, domnule amiral... Testamentul?... 

— Testamentul, da! 

— E la mine. V-am prevenit doar! Va cădea în mâinile 
poliţiei secrete. 

Amiralul, ca lovit, căzu pe scaun, şi-şi apăsă genunchii cu 
palmele lui uscate. 

— Aşa e! Ei, şi la urma-urmei... 

— Aş putea să vă propun un târg: salvaţi-ne, ca să vă 
salvăm, dar... 

— Mă tem că fierbem în aceeaşi oală... 

Krug râse, de loc înfricoşat, privindu-i cu o anumită 
simpatie pe O.C.O.C. 

— Mă miră că n-au năvălit încă peste noi... oamenii lui 
Matel... sau ai colonelului Hars... 

— Nici nu vor năvăli, domnule amiral... Sunt un spion 
începător, să zicem, şi fără experienţă, cum aţi zis, dar tot 
n-am uitat să tai firele microfonului. Priviţi! Şi O.C.O.C. dădu 
noptiera la o parte. Krug se aplecă şi atinse cu vârful 
degetului instalaţia abil mascată în perete. Cele două fire 
smulse atârnau în afară. 

— Bine... să tăcem puţin, propuse amiralul, şi pipa 
deodată tremură în mâna lui. 


CAPITOLUL 10: MOARTEA UNUI 
AMIRAL 


— E atât de trist când visurile ţi se realizează prea târziu, 
binevoi să remarce după un timp amiralul Krug. În copilărie 
şi, dacă nu mă înşel chiar şi în anii de liceu, mă pasiona 
ideea să devin agent secret, sau spion, un veritabil spion, 
care să hotărască din umbră destinele celor mari, prin 
uriaşe reţele invizibile... Dar, mă întreb, care băiat n-a visat 
aşa ceva? Am învăţat, în acest scop, limbi străine, am făcut 
exerciţii chinuitoare pentru dezvoltarea memoriei şi a 
spiritului de observaţie, am studiat matematica, fizica şi 
chiar botanica, un agent secret trebuie să cunoască, nu-i 
aşa, denumirea tuturor planetelor. Dar eram mic de 
statură, firav şi bolnăvicios şi-n închipuirea mea spionii 
trebuiau să fie nişte coloşi... 

Amiralul îl examină atent pe O.C.O.C. 

— Dumneata, domnule A-2, ai o sănătate de fier şi eşti 
foarte puternic! Hm! Prin urmare a trebuit să renunţ la 
minunatele aventuri de care se bucură diversionisţii şi 
conspiratorii, pentru a le trăi acum, la bătrâneţe... lată-l în 
mâinile voastre pe amiralul Krug, dezarmat, neputincios 
Şi... ridicol! Ridicol, nu? Ar trebui să am energia de a 
întreprinde ceva, nu? Amiralul Krug, în plină Capitală, 
încolţit de doi agenţi?!... Neverosimil! Ce păzeşte poliţia 
secretă, B.B.-ul, Z.Z.-ul, Biroul Central al Siguranţei Statu- 
lui... Ah, uitasem, pretindeai că eşti de la Biroul Central. 
Presupun că ai şi documentele necesare... Ce păzesc toţi? 
Ar trebui să mă reped la telefon - probabil m-aţi împuşca - 
sau să expediez un semnal, prin care să-mi înştiinţez 
aghiotantul, sau să-i dau cumva de veste hotelierului - 
totdeauna există câte o astfel de chichiţă, o posibilitate de 
scăpare, dar mintea mea refuză să lucreze, şi ce e mai grav 
e că parcă nici n-aş dori să ies din această încurcătură... 
Testamentul meu se află la voi... Totuşi e un fel de şantaj... 
In sfârşit, ce doriţi de la mine, domnilor? Mă simt prost în 


aceste haine civile... Port uniforma de atâţia ani... parcă aş 
fi altul, parcă într-adevăr dumneata ai fi amiralul Krug şi nu 
eu. Ar trebui să spui o vorbă, sunt curios dacă şi vocea 
dumitale seamănă cu a mea... 

— Seamănă... O fac eu să semene, domnule amiral, zise 
falsul Krug. 

— Seamănă şi nu prea... Totuşi seamănă... Hm! Situaţia 
mea nu e plăcută, dar nici pe voi nu vă invidiez. În fine! 
Încă o dată, ce doriţi, domnilor? 

— Vom ieşi toţi trei de aici, zise Blondul. Împreună. 

— Împreună? Eşti nebun? 

— „Doar dinspre nord-vest...” Nimeni nu-l va recunoaşte 
pe amiralul Krug în civil... şi cu machiajul pe care-l vom 
aplica... 

— Vrei să mă machiezi? Asta e culmea obrăzniciei! 

— Domnule amiral! În rapoartele serviciului vostru 
figurez drept „neîntrecut în arta deghizării” şi nu e o 
exagerare. Uneori mă întreb dacă n-aş putea deghiza chiar 
şi un câine în om. Cândva am să încerc. 

— Dar nu despre asta e vorba! Nu te temi că, odată ieşiţi 
de aici, am să vă dau în vileag? 

— Am testamentul dumneavoastră în care îl ironizaţi fără 
rezerve pe Lunger. E un păcat capital. Sunt convins că 
preferaţi societatea noastră decât a blânzilor băieţi de la 
poliţia secretă, a lui Hars sau a lui Ball... 

— Dacă nu exista testamentul, cum te-ai fi descurcat, 
domnule A-2? 

— Aş fi găsit neapărat o soluţie, domnule amiral! 

— Oho! Eşti un fel de superspion?! 

— Cam aşa ceva. Aş putea numi un singur om care să mă 
întreacă în viclenie, un compatriot al dumneavoastră, care 
din fericire îmi e prieten. Bătrânul crab!... Aşa îi spun eu. 
Dar el are o mie de ani. Când voi atinge vârsta sa îl voi 
depăşi, fără îndoială. 

— Speri să mori de bătrâneţe? 

— Nu, fiindcă eu nu îmbătrânesc niciodată! 


— O, asta e cu totul altceva... dar dacă, în pofida 
testamentului, ieşind de aici împreună cu voi aş striga după 
ajutor. 

— Nimeni nu v-ar lua în seamă... Aş fi silit să vă arestez 
pentru insulte adresate amiralului Krug, sau poate v-aş 
împuşca pentru atentat la viaţa amiralului. Secundele sunt 
lungi. În fiecare secundă se pot găsi câte trei soluţii... Nu vă 
întrebaţi, domnule amiral, cum am pătruns aici, în acest 
apartament supravegheat? Nu e aceasta o dovada că pot 
orice? 

— N-am să ies împreună cu voi. Nu voi accepta rolul pe 
care mi-l dictezi, domnule A-2. Ce vei tace? Mă vei ucide? 

— Gândiţi-vă, zise moale O.C.O.C., operațiunea 
„Cetaceul” odată eşuată, Lungerul s-ar afla în faţa unui 
război pierdut... 

— Dumneata ai pretenţia că poţi decide din umbră soarta 
războiului? 

Pentru asta mă aflu aici. 

— ÎI detest pe Linger, dar nu sunt un trădător, domnule 
A-2! 

— Asta e deci bariera de netrecut! Onoarea militară... 

— Da, onoarea militară! Nu poţi trăi o viaţă întreabă 
nepătat, pentru a o încheia dezertând, ca ultimul 
trepăduş... Dezertând la inamic! Asta vrei să-mi propui mie, 
amiralului Krug! Să dezertez! 

— Eu nu v-am propus dezertarea. Eu vă iau prizonier, eo 
formă a luptei... 

Lupta se dă pe front, faţă-n faţă, ochi contra ochi, sau pe 
ocean, prova contra prova, tun contra tun! Aceasta e lupta 
cinstită... Spionii n-au hotărât niciodată războaiele, n-au 
ajutat cu nimic nimănui. Ei au produs doar încurcături... Nu 
mă poţi lua prizonier decât mort. 

— Mi-ar fi suficient cuvântul dumneavoastră de onoare. 

— Nu-l vei avea. Nu-mi dau cuvântul de onoare unui 
spion. Eu sunt soldat. 

— Dacă-mi daţi cuvântul de onoare, şi veţi rămâne 
acasă, sub nume schimbat... 


— Şi-n acest timp falsul amiral Krug - adică el - va trece 
la comanda flotei, acoperind de ruşine pentru vecie numele 
meu şi al părinţilor mei! E josnic ceea ce-mi propui, 
domnule A-2. Nici marea satisfacţie de a-i juca Lungerului o 
festă atât de frumoasă nu m-ar putea hotări să accept, nici 
frica de a ajunge, datorită testamentului, la discreţia poliţiei 
secrete... Ce ştii despre operaţiunea „Cetaceul”, domnule 
A-2? 

— Totul, până în cele mai mici amănunte. 

— Te felicit. Nici chiar eu nu ştiu totul, eu care am dat 
ideea... eu care trebuie s-o duc la îndeplinire. Oricât ai fi de 
şmecher, domnule A-2, planul dumitale mi se pare 
fantezist... Peste un ceas trebuie să vină aghiotantul meu. 
Mai târziu mă va căuta contraamiralul Merstin... La amiază 
am o întrevedere la Marele Stat Major... Cum vă veţi des- 
curca? Doar nu veţi întâlni în cale numai idioţi? Dar ce? Nu 
veţi trece nici măcar de şoferul meu, care-şi va da seama 
că... 

— Şoferului îi vom da un concediu... 

— Dar pilotul avionului, care mă aşteaptă pentru a mă 
duce înapoi în arhipelagul Binder? E un vechi prieten, un 
maior, un as... 

— ÎI voi dezarma şi voi conduce eu avionul, în caz că... 

— Ah, ştii să conduci şi avioane? 

— Face parte din pregătirea unui spion, zâmbi Blondul. 

— Prin urmare piedica principală sunt eu? 

— Nu... mândria absurdă... onoarea militară... 

— Dacă m-ai ucide, cum te-ai descotorosi de cadavrul 
meu, care dacă va fi găsit aici... 

— Nu vă voi ucide, domnule amiral. 

— Ba, la nevoie mă vei ucide fără să eziţi. La început nu 
prea te-am luat în serios, dar când ţi-am privit mai atent 
ochii... 

Cu un gest rapid, amiralul trase un sertar şi în clipa 
următoare muşcă mica fiolă, care i se sparse între dinţi cu 
un zgomot moale, nefiresc. Otrava avu un efect ciudat, 
azvârlind cumva de perete trupul deja aproape mort al 
amiralului. El căzu, devenind foarte greu, şi Blondul renunţă 


să-l mai ridice. Amiralul Krug îşi trăia ultimele secunde. Cu 
toată durerea ce-i răscolea viscerele, cu tot frigul ce-i 
cutremura membrele, izbuti să vorbească: 

— Asta n-ai prevăzut-o domnule A-2?! 

— Am prevăzut-o domnule amiral. Altfel aş fi sustras fiola 
din sertar. 

— Atunci... ai sperat-o? 

— Mă tem că era singurul mijloc de a împăca onoarea 
militară cu cinstea de om... 

— Salvează-mi onoarea... 

— Vă promit. 

— E ciudat... să rogi un spion să-ţi salveze onoarea!... 

— S-au văzut lucruri şi mai ciudate. 

— Ce vei face cu cadavrul meu! 

— Fiţi liniştit. 

— Dar lumea trebuie să afle că n-am trădat... să afle!... 

— O să afle, domnule amiral. 

— Întoarcerea... Ferigile... La păscut. 

— Poftim? 

— E numai cerneala... Ridicaţi motoarele!... 

— Bineînţeles. 

— Oh! Oooh!... Nu motoarele, pânzele! Flota cu pânze... 
Înceţoşarea spionilor, a superspionilor, brrr... brrr... brrr! 
Ridicaţi! Brrr!... Dumnezeule, iartă, fii milo... fii milostiv cu 
mine,  păcătosul, amiralul Krug... Pânzeleeee!... Fără 
compas... 


CAPITOLUL 11: CONCERT PENTRU 
VIOLONCEL 


„Am refăcut contactul la microfon! Vor crede că abia 
acum te-ai trezit. Intrăm în schema stabilită. Fii atent, 


voalează-ţi glasul!”, scrise Blondul pe o foaie de hârtie, şi 
adăugă cu voce tare: 

— Sper că v-aţi odihnit cumsecade, domnule, amiral! 

— Am dormit excelent, dragă Niebel, răspunse inginerul 
Sible. Mă bucur foarte mult că te văd. Cum o mai duc ai tăi? 

— Mulţumesc, bine. Ce fericire că atentatul n-a izbutit, că 
ticăloşii n-au reuşit să-l răpună pe Lunger. Sper că rănile 
dumneavoastră nu sunt serioase... 

— Simple zgârieturi... Din nefericire în momentul 
exploziei mi-am pierdut proteza şi iată-mă cam ştirb... E un 
adevărat chin să vorbeşti cu trei dinţi lipsă... Am devenit 
brusc un bătrân fonfăit... Noroc că am pe navă un dentist 
priceput... 

Blondul formă un număr de telefon: 

— Alo, Mark, tu eşti?... Da, da, ai ghicit... mă aflu 3a 
amiralul Krug... Cum.?... Îţi transmite salutări... (către falsul 
amiral): Mark vă mulţumeşte, domnule amiral!... Ce făceai? 
Cântai la violoncel?... Nu, amiralul e puţin indispus... Da!... 
Uşor rănit... Da, după evenimentele... Totdeauna am spus 
că ţi-ai greşit cariera... [i-ai dat seama cam târziu! 
Consideri că eşti încă tânăr?... Bravo! Cum, violoncelul tău 
vorbeşte singur?... Sper că e o... metaforă!... N-aş vrea să 
mă găsesc singur într-o casă cu un violoncel care vor- 
beşte... (către amiral). Mark mă întreabă dacă n-aţi dori să-l 
ascultați cântând. 

— Mi-ar face mare plăcere!... 

— Auzi. Mark, domnul amiral spune că i-ar face mare 
plăcere!... Vii chiar acum?... Te aşteptăm!... 

Peste câteva minute în apartamentul amiralului se 
înfiinţă directorul hotelului, masiv, cu chelie impunătoare, 
voce profundă. Ochii mici, pe faţa albă, îngrijită, scrutau 
permanent cu o vioiciune de guzgan. Directorul hotelului 
„L” (ca toţi directorii de hoteluri, de altfel) era informator al 
poliţiei. 

Amiralul Krug îl primi aşezat comod într-un fotoliu adânc. 
Omul se înclină adânc şi anunţă că un domn cu contrabas 
cere să fie primit de amiral 

— Cu violoncel, îl corectă Blondul, 


Directorul acceptă precizarea cu o uşoară înclinare a 
frunţii imense. 

Amiralul abia mormăi: 

— Lasă-l să intre, îl aştept. 

Molatic şi respectuos, directorul se interesă dacă domnul 
amiral nu doreşte să-i fie servit micul dejun. 

— De la o anumită vârstă, pofta de mâncare te pă- 
răseşte, dragă Bob... 

Hotelierul rânji cu gura până la urechi: 

— Numele meu este Obletta, domnule amiral... 

— „dragă Obletta... Ce spuneam? Ah, da, pofta de 
mâncare... Vine o vreme când omul nu se mai hrăneşte de 
loc... sau aproape de loc. (Către Blond): Iți jur, dragă Niebel, 
că nu-mi amintesc când am mâncat ultima dată. leri? 
Alaltăieri (Din nou către hotelier): Un semn că triumfă 
spiritul, da, da, dragă Bob... 

— Obletta, dacă nu vă supăraţi. 

— Cred că oamenii viitorului vor renunţa la această 
ocupaţie plicticoasă... 

Pe faţa directorului, a cărui masivitate nu putea fi pusă în 
nici un caz pe seama lipsei de apetit, flutură o politicoasă 
expresie de dezaprobare; omul nu zise nimic, încântat 
pesemne de onoarea conversaţiei cu amiralul, care adăugă: 

— Nu mi-e foame, dragă Bob, şi nici n-aş putea mânca, 
fiindcă iată-mă ştirb... În evenimentele tragice, în care am 
avut fericirea de a fi alături de Lunger, mi-am pierdut 
proteza... Abia pot vorbi. 

— Să vă trimit un dentist, domnule amiral? 

— O, nu! Îmi voi aranja dantura pe vas, unde mă întorc 
curând de tot... Lumea e plină de mistere... Cum îţi explici 
aurorele boreale, dragă Bob? 

Obletta căscă ochii. Mulţumit de evoluţia lui Sible. 
Blondul se întoarse spre fereastră cu o expresie visătoare. 

— Îmi permit să observ, zise directorul, că domnul cu 
contrabasul aşteaptă, 

— Cu violoncelul, îl corectă Blondul. 


Un minut mai târziu, Bătrânul Detectiv, impecabil în 
redingota sa neagră, intră târând după sine imensa cutie a 
instrumentului. 

— Vă doresc o zi bună şi vă salut cu plecăciune, domnule 
amiral, şi-mi exprim gratitudinea faţă de Dumnezeu, prin 
grija căruia aţi scăpat cu bine din povestea aceea, făcu 
B.D., căutând din ochi locul unde se afla ascuns microfonul. 
Blondul arătă spre noptieră şi bătrânul se opri în dreptul ei. 

— Mă bucur că te văd, Mark, trăncăni falsul amiral. Să-i 
mulţumim Celui de Sus că l-a ocrotit pe Lunger în timpul 
cumplitelor încercări. Ce ne-am fi făcut fără el? 

— Ce doriţi să vă cânt, domnule amiral? întrebă B.D., 
strâmbându-se. Pesemne considera că tonul folosit de Sible 
e cam fals. Ceva clasic, ceva romantic? 

— Dragul meu Mark, orice. Muzica e veritabila mea 
hrană, aşa cum i-am spus-o şi lui Bob. 

Schimonosindu-se, de parcă un strănut i-ar fi gâdilat 
fundul nasului, B.D. deschise imensa cutie neagră în care 
se afla doar un mic patefon, pe care-l instală chiar pe 
noptieră, lângă microfon. Puse o placă şi melodia răsună 
tristă. 

B.D. scoase de la piept un petic de hârtie, pregătit 
dinainte, pe care scria „Idiotule!” şi i-l arătă Blondului. 

„Ce gafă am mai făcut?” scrise Blondul pe altă hârtie. 

„De ce ţi-ai pus costumul ăsta care bate la ochi?” scrise 
B.D. 

„Bate la ochi pe dracu!” 

B.D. îi vâri iar sub ochi fiţuica cu „Idiotule!” 

„De ce?” 

„Amiralul Krug are un mic semn particular, aici!” şi-i 
arătă pometul obrazului stâng. 

„Aşa e. Am să i-l fac.” 

„Unde e cadavrul?” 

„În salon.” 

Puțin mai târziu, B.D. părăsi apartamentul, făcând mari 
eforturi pentru a nu trăda greutatea de data aceasta reală a 
„Violoncelului”. În timp ce-l înghesuia în cutie pe bietul 
Krug, Blondul tinu în şoaptă următorul discurs funebru: 


— Bătrâne amiral! Ai fost un om curajos, şi-ţi mulţumesc! 
Dacă viaţa e, cum spun profeţii, o sărmană deşertăciune, o 
lungă, nemeritat de lungă aşteptarea morţii, atunci tu poţi 
fi fericit acolo, pe celălalt tărâm, unde te afli. Celălalt 
tărâm!... Dar eu sunt convins că iubeai viaţa şi aveai altă 
părere decât cea a filozofilor şi profeților. 

— Nu mai prohodi atâta! şopti B.D. 

— Taci, bătrâne crab! Lasă-mă să termin! Bătrâne amiral, 
nici nu e atât de rău că ai drept coşciug cutia unui atât de 
suav instrument muzical, iar precuvântarea de adio să ţi-o 
ţină A-2, cu toate că tu îi dispreţuiai pe spioni. 

— ldiot sentimental! croncăni B.D. 

— Bătrâne amiral! Dacă aş avea o felucă, te-aş trimite în 
larg şi te-aş lăsa în bătaia vântului de bulină pe care nu-] 
puteai suferi, să te legene cinci mii de ani, sau dacă aş fi 
dogele Veneţiei te-aş încărca pe „Bucintoro” şi aş organiza 
pe mări o serbare care să-ţi însenineze mohorâta tăcere a 
tărâmului unde navighezi singur... Şi dacă... Am să păstrez 
testamentul, şi dacă voi scăpa de aici, şi sunt sigur că voi 
scăpa, îl voi arăta lumii, ca să-ţi salvez onoarea... 

B.D. ieşise târând sinistra-i povară. De la fereastră 
Blondul îl văzu traversând Bulevardul Învingătorului (nu-l 
urmărea nimeni) şi oprind un taxi. 

„idiotule! îl apostrofă Blondul în gând. lată că te prind şi 
eu cu o gafă! Taxiul nu trebuia să-i iei din faţa hotelului! 
Mărturia şoferului ţi-ar putea fi fatală...” 

Şi, întorcându-se către Sible: 

— Domnule amiral, dacă binevoiţi a cobori, mi-ar face 
plăcere să vă însoțesc! 

Înainte de a ieşi. Blondul privi spre microfon, adresând în 
şoaptă o înjurătură glumeaţă, de nereprodus, la adresa 
celor ce ascultau... 

Coborâră cu liftul. În holul strălucitor câteva capete se 
aplecară la trecerea amiralului. 

Limuzina aştepta la scară. Şoferul se repezi să deschidă 
portiera. Era şi el ofiţer al B.B.-ului. Blondul îi bătu cu 
neglijenţă pe umeri, în timp ce amiralul se strecura, cu 
obrazul pansat, în automobil. 


— Dragă Bob, zise Blondul, amiralul îţi dă un mic 
concediu. 

— Ce fel de concediu? Dar nici nu i am cerut şi nici nu era 
vorba... 

— Te-ai tâmpit de tot, băiete?! îl fulgeră Blondul cu 
privirea, dându-l la o parte. 

Mica insignă galbenă străluci de sub guler. 

Încruntat, şoferul se îndepărtă. În momentul acela o 
maşină neagră se opri lângă limuzina amiralului Trei ofiţeri 
coborâră şi unul din ei, oprindu-se în faţa portierei încă 
deschise, îl salută ţeapăn pe amiral, întinzându-i plicul cu 
antetul Cancelariei Lungerului. Ofiţerul salută, 
îndepărtându-se. 

— Cine era la volan? întrebă unul din cei ce rămăseseră 
la maşină. 

— Dracu ştie?! Poate nepotul său. 

— Are nepot? 

— Are două mătuşi... De ce n-ar avea şi un nepot? 

— N-ar trebui să-i urmărim? 

— Ba ducă-se dracului! Mai bine să ne răcorim niţel la 
Lefke. 

Sible desfăcu plicul. Amiralul Krug era convocat imediat 
la Lünger. Fără nici o întârziere. 

— Şi acum? întrebă Sible. De când coborâseră în stradă, 
genunchii îi tremurau, nu şi-i putea stăpâni cu nici un preţ. 
Blondul se întoarse şi-l privi, mâinile i se odihneau pe 
volanul lucios, vârful piciorului drept se juca leneş cu 
acceleratorul. Încă nu făcuse contactul, dar presimţea 
duduitul potolit al puternicului motor şi asta îi făcea o mare 
plăcere. ÎI privi pe Sible şi inginerul simţi sclipirea intensă a 
ochilor cenugşii, acum bătând în albastru. 

— Nimic. Te vei duce la Lunger! De când aştepţi acest 
prilej! 

— Dacă mă duc la Lunger, suntem pierduţi! 

— Nu! Totul e de partea noastră. Eşti un amiral perfect. 
Trebuie să mergi la Lunger, altfel plănui e dat peste cap. Să 
nu-l împuşti pe Lunger, bine? Nu uita: amiralul era un om 
imposibil, un posomorât care nu dădea două parale pe 


ierarhiile existente. Şi mai ales, un taciturn, ori de câte ori 
se găsea în faţa mărimilor de azi. Te vei descurca de 
minune. 

— Mă va demasca aghiotantul amiralului! 

— Aghiotantul n-o să apară. De asta are grijă Bătrânul 
Detectiv. Haide! Dacă toate merg bine, peste câteva ore 
decolăm, cu direcţia arhipelagul Binder. 

— Mi-e frică! 

— Trebuie să plăteşti pentru avioanele cu oameni 

nevinovaţi pe care le-ai aruncat în aer! Ţi-e frică, puţin îmi 
pasă, cândva m-am temut şi eu! Gata! 
_ Limuzina ţăâşni din şirul de maşini, gonind pe Bulevardul 
Invingătorului. In faţa Marelui Cartier General, unde 
vegheau tancurile, Blondul opri în umbră, sub scările de 
marmură albă cu vinişoare albăstrii. 

— Scoate-l! zise Blondul, întorcându-se spre amiral. 

— Cum? tresări Sible. 

— Haide, scoate revolverul. Nu e nevoie să-l omori pe 
Lunger, cel puţin deocamdată. Am alte planuri cu privire la 
el. 

Sible depuse revolverul ascuns în buzunarul secret de 
sub umăr al uniformei lui Krug. Blondul deschise portiera şi- 
| însoţi pe amiral pe fastuoasele scări. Un ofiţer superior le 
ieşi înainte, îl salută pe amiral şi spuse că-l va conduce la 
Lunger. Blondul rămase acolo. 

— Vă rog, domnule amiral, aduceţi-i Lungerului omagiile 
mele! 

Ofiţerul întoarse capul urmărindu-l cu o privire uimită. Pe 
urmă cei doi începură să urce alte scări. Blondul porni către 
limuzină. Doi generali coborau scările, tăcuţi. Oprindu-se ca 
să-i privească, Blondul îşi aprinse o ţigaretă „Mercur”. 


CAPITOLUL 12: CAUTÂND UN 
PUNCT DE SPRIJIN... 


Un lift. Subteranele pe care le durase Lungerul... 

Aşa cum răposatul amiral Krug, trezindu-se şi zărindu-şi 
dublura, trăise intens, aproape palpabil, sentimentul 
neverosimilităţii, falsul amiral - pe care fulgerătoarea 
succesiune a evenimentelor îl purta cu o forţă covârşitoare, 
de neoprit, spre centrul vârtejului - copleşit de uniforma 
străină, purtând masca unei alte personalităţi, încerca 
printr-o intensă concentrare să iasă la suprafaţă din 
coşmarul prin mijlocul căruia răsunau paşii săi. 

Dar cum?! Să dea ochi cu Lungerul! Pe ce se bazase 
Blondul când dictase acest pas riscant? 

Nici nu observă uşa groasă de o jumătate de metru care 
se deschise parcă singură. Intră ca halucinat, abia 
înțelegând ce spune ofiţerul care-l invita să ia loc în 
aşteptarea Lungerului. 

Se pomeni în mijlocul oglinzilor! În vasta încăpere 
oglinzile de cristal scânteiau din toate direcţiile, 
repercutându-şi, triplând şi însutind la nesfârşit imaginile, 
încât era imposibil să-ţi dai seama de reala dimensiune a 
spaţiului. Se privi într-o oglindă şi se văzu în zeci de 
exemplare. Cincizeci de amirali! Cinci sute de amirali! 
Pentru toate flotele planetei, pentru toate escadrele 
paradisului şi infernului! 

Năuc, falsul amiral îşi pregăti pipa. Făcea parte din 
deghizare. Oglinzile îi repetau la nesfârşit mişcările. Un 
milion de amirali îşi aprinseră, milimetric, în acelaşi timp şi 
cu aceleaşi mişcări un milion de pipe. 

Dintr-un miliard de pipe se ridică un miliard de şuviţe de 
fum albăstrui. 

Falsul amiral tresări. Când trecuse timpul? Se scurseseră, 
de când aştepta, vreo douăzeci şi cinci de minute. De 
obicei, în asemenea situaţii, e chiar invers, fiecare minut se 
transformă într-un an. 


Pipa se stinsese de mult. Sible se apropie de uşă, dar 
constată că n-o poate deschide. Il zăvorâseră? Spaima ce-l 
cuprinse brusc fu atât de cruntă, că apăsă pe unul din 
butoanele de pe perete din dreptul uşii... Şi tocmai asta nu 
trebuia: să se lase cuprins de frică. Apăsă un al doilea 
buton şi o tainică lumină invada oglinzile. Privi împrejur 
pierdut, amintindu-şi ceea ce se spunea şi anume că 
Lungerul dăduse dispoziţia să fie instalate peste tot oglinzi, 
fiindcă-i plăcea să vadă ce se întâmplă în spatele lui... 

Când, în ce clipă se căscase uşa? Datorită butonului pe 
care el... Terorizat de sclipirea oglinzilor care-l urmăreau 
parcă, falsul amiral ieşi în labirintul subteran, aproape 
uitând cine e şi pentru ce se află acolo. 

Doi militari, pesemne ofiţeri superiori, nici n-a observat 
bine, tropăiră pe lângă el, dând salutul. Sible nu răspunse, i 
se făcu deodată lehamite. Frica trecuse. 

Merse încet. 

Un chelner ce mâna căruciorul încărcat, împingându-l 
fără nici un efort, începu să-l urmărească, falsul amiral 
grăbi pasul, totuşi fu ajuns într-un anumit punct, către care 
convergeau câteva galerii, ţoale inundate într-o lumină 
verde stridentă. 

— Vă rog să vă serviţi, domnule amiral, zise omul pe un 
ton umil. „Hait! vor să mă otrăvească”, îi trecu prin cap lui 
Sible şi luă de pe platou o arahidă. Auzi lătrături şi pe lângă 
ei trecu repede, gonind ca o fantomă, o căţea superbă, 
suplă, pe picioarele-i lungi. 

„Bineînţeles... căţeaua  Lungerului... Manitta... toată 
lumea ştie că Lungerul are o căţea favorită...” 

Alături zbârnâi un telefon, nici nu-l observase. Aproape 
amuzat, falsul amiral ridică receptorul. „Domnule amiral, 
auzi o voce de femeie, serviţi cafea, e fierbinte şi bună... 
serviţi şi prăjitură, e proaspătă”. 

Puse receptorul şi văzu cum telefonul se retrage în 
perete, dispărând. Chelnerul zâmbea lângă măsuţa lui. 
Sible luă cafea, luă şi prăjitură. Îşi continuă apoi plimbarea. 

O minunată seră, scăldată în lumina a zeci de reflectoare 
ocrotea luxuriante vegetaţii tropicale ce păreau că respiră, 


întinzând imense ramuri cu frunze zimţate, ce legănau 
văzduhul ceţos între mişcările lor lascive. 

Un alt telefon ieşi din perete în calea amiralului. 

„O ţigaretă, domnule amiral? Havană. Ze/d, Orfeu? Sau 
poate Mercur?” 

— Mulţumesc, fumez pipă! răspunse Sible, aproape 
furios. Un ochi nevăzut îi urmărea peste tot paşii. 

Albă, cu pete maro şi uriaşe urechi fâlfâinde, căţeaua 
Manitta trecu pentru a doua oară în goană pe lângă falsul 
amiral. Un gând nebun se născu în ţeasta lui Sible: Că 
Lungerul nu există! 

În momentul următor văzu un bătrân cam gârbovit, cu 
faţa cenuşie, mototolită, ce stătea rezemat în coate, privind 
printr-un fel de fereastră uriaşă care dădea în seră. Ceva 
mai departe, două siluete în uniforme întunecate se 
desluşeau neclar în penumbră. Sible fu cât p-aci să-l întrebe 
pe bătrân, cu seninătate, dacă nu cumva ştie unde ar putea 
fi găsit Lungerul, când gârbovitul personaj îi adresă primul 
cuvântul, pe un ton liniştit, respectuos: 

— Ce lună splendidă, domnule amiral! 

Continua să-şi plimbe privirile prin seră. Într-acolo îşi 
aruncă ochii şi falsul amiral, dar fireşte nu văzu nici o urmă 
de lună. Fu gata să ceară explicaţii, dar bătrânul continuă: 

— Luna asta străvezie, imaterială, mă apasă, domnule 
amiral! Încă din copilărie, când o vedeam pe cer, îmi venea 
să urlu ca un câine... Îmi creează un sentiment neliniştitor, 
de nesiguranţă, de slăbiciune, de cădere în spaţiu... O mare 
nesiguranţă şi instabilitate a vieţii, a materiei în general... 
Prea puţine puncte de sprijin, prea mult vid, un vid imens, 
necontrolat, ameninţător!... Suntem doar nişte biete fiinţe 
înfricoşate, tot timpul în căutarea unui punct de sprijin. Ce 
lună stranie, ce lună îngrozitoare, domnule amiral!... 

Şi deodată falsul amiral Krug pricepu că se află în faţa 
Lungerului. 


CAPITOLUL 13: „CÂND Al SĂ 
AJUNGI ŞI TU AMIRAL...” 


Avionul ateriză pe insula Bisland din arhipelagul Binder 
pe la cinci după-amiază. 

Cum flota nu fusese prevenită de sosirea amiralului, nu-i 
aştepta nimeni. Căldura devenise înăbuşitoare. Vântul, 
moleşit, drapa deasupra oceanului nori fusiformi, de la un 
orizont la celălalt. 

Şalupa amiralului, mascată în micul golf de sub coastă, 
se legăna uşor pe valuri. Timonierul şi mecanicul de 
serviciu jucau table. Când îl văzură pe amiral deasupra lor, 
pe micul debarcader, săriră ca arşi. Erau dezechipaţi, într-o 
ţinută cu totul nereglementară. 

— Repede, ordonă Blondul. Amiralul e rănit şi bolnav! 

Cei doi ascultară ordinul ciudatului civil, care-l susţinea 
ds braţ pe amiral (Bietul Sible! Nu-i priau de loc traversările 
aeriene!). In fierbintea şi fumegoasa înserare, şalupa îşi 
îndreptă prova în direcţia uriaşei nave de linie „Lala Row”, 
punctul de comandă al flotei a treia. 

Şalupa amiralului fu observată de pe bordul distru- 
gătorului „Satan-ll”, care semnaliză. Căpitanul lipsea de pe 
puntea  navei-amiral. Se afla într-o mică localitate 
pescărească de pe insula învecinată, unde încerca să 
civilizeze o tânără indigenă. 

Secundul, împreună cu ceilalţi ofiţeri, surprinşi de sosirea 
neaşteptată a amiralului, încremeniră în întuneric, în 
vederea unui raport răsunător, când individul civil care-l 
susţinea pe amiral împiedică ceremonia primirii: 

— Amiralul e rănit, se simte rău! 

Secundul se repezi înainte şi astfel câteva clipe mai 
târziu Sible se găsi în patul lui Krug, în timp ce Blondul îi 
poftea pe toţi ceilalţi să se retragă, amiralul intenţionând să 
se odihnească. 

Oarecum intrigat, unul din ofiţeri, care era nepotul 
amiralului Zegall, intră în legătură prin radio cu unchiul său, 


a cărui escadră se afla dispersată în partea de nord a 
arhipelagului Binder. 

După ce anunţă sosirea inopinată a amiralului Krug, rănit 
şi bolnav (Zegall confirmă că ciungul fusese alături de 
Lunger în momentul atentatului, rănile de acolo i se 
trăgeau), tânărul ofiţer se interesă cine putea fi personajul 
elegant şi misterios ce-l însoțea pe amiral, părând a-i fi 
foarte apropiat. 

— Nu ştiai că sublimul nostru Krug e homosexual? se 
miră Zegall. 

— Aşa? Asta explică totul! conchise nepotul, adăugând: 
Totuşi, regulamentul nu permite să ne aducem târfele pe 
bord... 

— Când ai să ajungi şi tu amiral, replică unchiul, 
regulamentul va fi îngăduitor şi pentru tine... 


CAPITOLUL 14: UN SIMPLU 
SCHIMB DE MESAJE 


1 


Comandamentul suprem, Cartierul General al Lüngerului, 
mesaj cifrat, ordin către amiralul Zegall, escadra „Laura”, 
strict confidential: 

„Deplasaţi imediat escadra direcţia Bisland. Încercuiţi 
«Lala Row», arestați pretinsul amiral Krug, sosit ieri cu 
avionul. Amiralul Krug asasinat în Capitală. Pretinsul amiral, 
împreună cu însoțitorii, agenţi ai inamicului. Raportaţi de 
îndată executarea ordinului.” 


2 


Comandamentul Suprem către escadrilele 2, 17, 21, 21- 
F, 21-FA: 

„Sprijiniţi acţiunea escadrei «Laura» cu misiune specială, 
regiunea arhipelagului Binder, imediat  subordinele 
amiralului Zegall.” 


3 


Statul Major al escadrei „Laura”, cu misiune specială, 
amiral Zegallľ, către Comandamentul Suprem, Cartierul 
General al Lüngerului, mesaj cifrat: 

„Confirmaţi ordinul, repetaţi, dublu cod, pentru siguranţă, 
plus codul zilei. 

Zegall.” 


4 


Comandamentul Suprem către amiralul Zegall: 
„Confirmăm ordinul.” 


5 


Escadrila 21-F către Comandamentul Suprem 

„Am ajuns la faţa locului flota a treia nu se află în 
regiunea arhipelagului Binder. 

Comandor Haag.” 


6 


Escadra „Laura” cu misiunea specială, amiral Zegall 
către Comandamentul Suprem: 

„Flota a treia, sub comanda amiralului Krug, a părăsit 
inopinat în timpul nopţii poziţia stabilită, pierind într-o 
direcţie necunoscută. 

Zegall.” 


7 


Cartierul General către escadra „Laura”: 

„Zegall, eşti cretin? Nu vrei să înţelegi că amiralul Krug a 
fost asasinat în Capitală? Cel care se pretinde amiral e 
agent! Răspunde imediat! 

Lungerul.” 


8 


Amiral Zegall către Lunger, confidențial: 
„Aşa ceva nu pot să înţeleg. Aveţi dreptate, sunt cretin.” 


9 


Lungerul către amiralul Zegall: 
„Eşti destituit, predai comanda căpitanului Mandaz.” 


10 


Comandamentul Suprem către căpitanul Mandaz pe nava 
„Lilon”: 

„Preluaţi comanda escadrei «Laura» cu misiune specială. 
Arestaţi amiral Zegall, acuzat înaltă trădare. Urmăriţi flota a 
treia, arestaţi pretinsul amiral Krug. Răspundeţi cu capul. 

Lungerul.”. 


11 


Nava „Lilon” către Comandamentul Suprem: 

„Nu pot aresta doi amirali. Nu pot urmări flota cu o 
escadră. 

Căpitan Mandaz.” 


12 


Comandamentul Suprem către căpitanul Mandaz: 

„În caz de neexecutare, veţi răspunde în faţa Curții 
Marţiale. 

Lungerul.” 


13 


Nava „Lilon” către Comandamentul Suprem: 

„Căpitanul Mandaz s-a sinucis, trăgându-şi un glonte în 
cap. 

Secund Elbis.” 


CAPITOLUL 15: VIZITĂ 
PARTICULARA 


— Oh, domnişoară sau doamnă, nu trebuie să vă supăraţi 
pe un biet bătrân, căruia i-au mai rămas dear amintirile şi 
băutura! 

Credeţi-mă, sufletul meu se află în această sticluţă şi, 
anume, chiar în fundul ei, sufletul meu cel de al doilea, 
fiindcă primul, adevăratul, l-am vândut de mult Satanei... Şi 
ce dacă sunt niţel cherchelit? Petty-turcul a băut la viaţa lui 
de zece ori mai mult decât mine şi chiar şi astăzi vezi 
femeile mergând cu flori la mormântul lui... La mormântul 
meu cine are să vină? Gustaţi, dacă vă face plăcere, din 
sticluţa aceasta, doamnă sau domnişoară: - fiindcă nu ştiu 
ce sunteţi şi nici nu vă întreb - faceţi-mi o bucurie pe ziua 
de azi, gustaţi! Nu e otravă, iar eu nu sufăr de vreo boală 
ruşinoasă, gustaţi! Şi iertaţi, doamnă sau domnişoară, 
cuvintele unui biet bătrân năuc... Nu sunt cal mai mare 
beţiv din lume, abia dacă ocup locul şapte sau opt, şi-mi 
pare rău! 

Noaptea e răcoroasă, şi un strop de alcool o să vă 
ferească de răceală, fiindcă cine ştie când va veni cel pe 
care-l aşteptaţi şi dacă va veni? Astăzi majoritatea celor 
aşteptai nu mai vin, aşa-s timpurile, şi singurul remediu e 
sticluţa. Gustaţi, doamnă sau domnişoară! Don-păduchiosul 


avea un dar deosebit de a lamuri femeile, lui nu-i rezista 
nici una. Faţă de Don, eu sunt un îngeraş! Beau abia de ieri 
şi încep să obosesc. Păi când porneau o beţie Don 
împreună cu Petty!... 

Gustaţi, domnişoară sau doamnă, fiindcă nu ştiu ce 
sunteţi şi nici nu îndrăznesc să presupun... 

Cu un gest brusc, Em smulse sticluţa din mâna bătrânului 
beţiv şi trase o înghiţitură zdravănă. 

— Sunteţi o femeie şi jumătate, dragă doamnă sau 
domnişoară, nici nu m-am aşteptat la asemenea cinste!... 

Şi bătrânul bău însetat. Isprăvind, azvârli sticla pe alee, 
departe, şi ivi alta, din buzunarul de la piept. Scoase dopul 
cu grijă şi-i întinse femeii: 

— Mai gustaţi! Prindeţi un pic de putere, fiindcă cel pe 
care-l aşteptaţi nu vine şi cred că n-are să mai apară 
niciodată. Luaţi un pic de căldură, domnişoară sau doamnă, 
fiindcă noaptea e rece şi suntem tare singuri sub stelele 
îngheţate... Dacă aş fi cu vreo cincizeci de ani mai tânăr, nu 
v-aş lăsa să tânjiţi solitară pe o noapte ca asta, mai ales că 
sunteţi frumoasă... 

— De unde ştii că sunt frumoasă? i-o întoarse Em. Nu 
cumva vezi prin întuneric? 

— Oh, femeile frumoase, doamnă sau domnişoară... 
împrejurul lor... prin aer... un fel de curent electric... 

Em nu-l mai asculta. La una din ferestrele vilei sin- 
guratice în care locuia Hars, se arcui o geană de lumină. 
Când şi pe unde revenise acasă colonelul? Pâlpâirea durase 
numai o fracțiune de secundă, acum camuflajul era perfect. 
Doar nu l-or fi călcat hoţi: pe colonel! 

Em sună la poartă şi peste o clipă auzi uşile descuindu- 
se. Pasul egal, apăsat nu putea fi decât al lui Hars. 
Colonelul deschise şi scrută prin întuneric chipul femeii. 

— RX2TS! constată, parcă fără surpriză, recunoscând-o. 

— Mata Murse sau Em, îl corectă femeia. Am venit într-o 
vizită particulară. 

— Cum ai spus? Nu primesc nici o vizită la ora aceasta. 

— Bădărănia dumitale n-are margini, domnule colonel! 
Sau poate ţi-e frică să stai singur pe întuneric cu o femeie? 


Colonelul păru să-i cântărească fără grabă cuvintele. 

— Vezi să nu primeşti ordinul de concediere, agentă 
nepricepută, mediocră şi uşuratică! 

—  Nepriceputul, de data aceasta se numeşte Hars. 
Temutul, inegalabilul Hars! De care şi-a bătut joc A-2, 
şterpelindu-i de sub nas o flotă întreagă... 

— Gura! Sau, pe cinstea mea... 

— O, te-am scos din sărite, colonele! Ce bine-mi pare! 
Dacă nu vrei ca discuţia noastră să fie cu martori - aş putea 
să jur că bătrânul acela din parc îţi supraveghează casa - 
iartă-mă, am să-ţi spun lucruri interesante. Şi ţine minte, 
Hars! Acum nu sunt agenta dumitale, dispusă să-ţi accepte 
grosolăniile de ţărănoi parvenit, ci o doamnă! 

— Probabil o doamnă respectabilă... 

— Ce frumos e la tine! Am să vin şi altă dată. 

— Mă îndoiesc... 

Din fotoliul adânc în care se aşezase. Em examina pe 
îndelete interiorul. Salonul slab luminat de două lămpi 
laterale crea o stranie senzaţie de instabilitate. Avu 
impresia precisă, de loc neplăcută, de a se afla pe o navă 
de mare tonaj, evoluând pe un ocean calm. Lumina era 
albăstruie, ceţoasă, iar colonelul, în uniformă, ca totdeauna 
se aşezase pe un alt fotoliu şi o privea. 

— Şi acasă stai mereu înzăuat în curele, Hars! Dormi 
îmbrăcat, dormi în uniformă? Grozav ce-aş vrea să te văd 
măcar o dată în pijama. Colonelul Hars în pijama! N-ar fi 
interesant? Închipuieşte-ţi că stai în pijama şi citeşti o carte 
- ţi se întâmplă vreodată să citeşti cărţi, în afară de 
instrucţiunile oficiale? - şi e seara târziu, şi tu, Hars, citeşti 
şi se face şi mai seară. Şi se face şi mai târziu şi deodată, 
nu se ştie de unde, nu se ştie cum, apare A-2! Aşa apare 
acest magnific A-2, nu se ştie cum, nu se ştie de unde! Cum 
l-ai înfrunta în pijama şi cu o carte în mână, Hars? Grozav 
ce-aş vrea să asist la scena întâlnirii voastre! Nu te mai uita 
aşa la mine! Nu mă intimidez, cu toate că eşti un bărbat 
grozav. Te iubesc în taină, dar mai iubesc încă pe cineva. 
Poate că cineva ăsta e chiar A-2! Poate că în curând eu voi 
fi cea care ţi-l voi aduce pe A-2... Să nu-ți pui oamenii pe 


urmele mele, fiindcă atunci totul se duce dracului! Şi nici să 
nu mă chestionezi. Da, văd că nu mă întrebi nimic, de fapt 
ai pune tu întrebări, dar eşti prea deştept ca s-o faci, ai o 
tactică teribilă, ştii că asta mă impresionează... Poate că 
am să ţi-l aduc, Hars, în semn de omagiu, poate că am să 
ţi-l aduc pe A-2, drept omagiu tacticii şi tăcerii tale... 
Singurele dificultăţi care ar fi e că-l iubesc niţel pe omul 
despre care cred şi nu cred că este A-2... A doua dificultate 
e că totuşi nu este el A-2... 

— Presupun că A-2 nici nu există, vorbi Hars. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că ţi-am auzit glasul! Nu-mi 
dai ceva de băut? 

— Pe timp de război, continuă colonelul, cu mâinile 
nemişcate pe genunchi, pe timp de război puterile 
beligerante recurg la asemenea trucuri: creează legende 
despre superspioni invincibili, realizând atuuri psihologice... 

— Groaznic! Parcă ai fi citit din manual... puterile 
beligerante... atuuri psihologice... Hars! Rosteşte o singură 
frază omenească! Măcar o singură frază, măcar două 
cuvinte... Repetă după mine: Cei doi lupi treceau prin 
poiana scăldată în lună... 

— Spuneam că A-2 nici nu există, repetă Hars. 

— Există, colonele! In orice caz, dacă n-ar exista, aş fi 
disperată! Am să te joc niţel. Hars! Presupusul meu A-2 a 
lipsit, a dispărut tocmai în zilele când amiralul Krug a fost 
asasinat, iar flota a treia... Să-ţi mai spun ce s-a întâmplat 
cu flota a treia? Cred că ştii şi tu foarte bine. Cred că mai 
bine decât mine ţi-a narat povestea heighlungerul Matel... 
Eu, cel mult, pot să-ţi cânt „Balada flotei a treia”... Vrei să 
ţi-o cânt, colonele? 

— De ce atâta vorbărie, RX2TS? Ce doreşti? 

— Am venit să te joc, Hars! Precum ţi-am spus. Ca 
niciodată, atuurile - ca să folosesc acest blestemat cuvânt - 
S-au strâns la mine. Primul: sunt pe urmele lui A-2! Al 
doilea: nu ţi-l spun încă, dar e foarte important. Al treilea: 
vreau să te cuceresc, colonele, poate fiindcă sunt 
îndrăgostită de tine, sau poate numai pentru plăcerea de a 
te vedea în pijama. Şi al patrulea: eşti nebun după mine. 


Hars! Oh, colonele! În ultimul timp am impresia că ai 
devenit apatic... Un fals amiral Krug ajunge sub privirile 
Lungerului şi colonelul Hars nu ştie nimic! Adevăratul 
amiral Krug e asasinat în centrul Capitalei, în apartamentul 
său de la hotelul „L”, iar apoi cadavrul e descoperit în 
condiţii misterioase, şi Hars e străin de toate acestea. Şi, 
culmea, A-2 şterpeleşte flota a treia aşa cum Guliver trăgea 
pe sfoară corăbiile regatului inamic, iar colonelul Hars 
habar n-are! 

— Spune odată ce vrei? Mi-e somn. 

— Dă-mi ceva de băut, vreau să-ţi cânt „Balada flotei a 
treia”. Bietul Hars s-a ramolit, aşa zice lumea. Am de gând 
să te şi şantajez. Mi-a fost încredinţată o delicată misiune, 
din partea serviciului patru, de către RX22. De către 
colonelul Ball în persoană. 

— Ai primit misiunea de a deveni amanta mea? Dea mă 
urmări? 

— Văd că nu te-ai tâmpit de tot, şi mă bucur. 

Hars îşi apropie fotoliul şi puse pe mica măsuţă ce-l 
separa de Em serviciul de coniac. Femeia îl urmărea 
curioasă. 

— Ai devenit brusc amabil... Te-ai speriat? 

Un zâmbet inedit o valiză figura colonelului, ştergând 
asperităţile, colţurile şi unghiurile întunecate. Şi cu acest 
zâmbet răspunse la întrebare: 

— Ştiam că Ball mă urmăreşte. 

Zâmbetul dispăru şi faţa colonelului îşi recapătă masca 
de înfricoşată nepăsare, amestec de răutate şi grosolănie. 
încă multă vreme zâmbetul acela de o clipă stărui în 
memoria lui Em, acel zâmbet insolent, dulce şi batjocoritor, 
inedit şi totuşi cunoscut, 

— Vai mie şopti femeia, zâmbetul acesta mă va ucide! Ar 
trebui făcută încă o baladă: despre zâmbetul colonelului 
Hars... Te temi? îl întrebă ea pe colonel, şi cum acesta nu 
răspunse, ocupat fiind să toarne băutura. Em vorbi iar: Noi 
doi ar trebui să fim prieteni! Poate că-ţi vei reface 
reputaţia, prinzându-l pe A-2... Poate că eu te voi ajuta să-l 
prinzi pe A-2... Poate! 


— Acum ar trebui să pleci, zise Hars. Şi vei putea raporta 
lui Ball că instrucţiunile sale au fost executate... 

— Nu pricepi că deocamdată totul are un caracter pur 
sportiv? Oficial, Ball n-are voie să te urmărească... 

— Bea-ţi paharul şi pleacă! 

Hars se ridicase şi o privea cu duşmănie. 

— Nu te grăbi, nu te grăbi, colonele! Nu plec până nu-ți 
cânt „Balada flotei a treia”... 


CAPITOLUL 16: „PRIN URMARE...” 


— Prin urmare, zise Hars, ai impresia că eşti pe urmele 
lui A-2? 

— Sunt convinsă că e chiar A-2. Sunt convinsă că nu este 
A-2. 

— Aha, începi să înnebuneşti... 

— Nu. Mi-am exprimat deruta. Uneori mi se pare că e, 
alteori că nu e... 

— l-ai comunicat colonelului Ball ceva despre omul pe 
care-l urmăreşti? 

— Colonelul Ball nu ştie nimic. Pe A-2 îl păstrez pentru 
şeful meu, pentru colonelul Hars. În cazul că mă voi hotărî 
să-l sacrific. 

— Şi acum du-te acasă! 

— Nu... încă nu... În ce situaţie dificilă te afli, Hars! Ce 
părere ai despre „Balada flotei a treia”? Ce părere ai despre 
mine? 

— Unde şi când te întâlneşti cu presupusul A-2? 

— E curios cum o simplă înfrângere militară schimbă 
brusc anumite raporturi... Dacă nu avea loc dezastrul flotei 
a treia, niciodată n-aş fi îndrăznit să vin aici, în bârlogul tău, 
pentru a te înfrunta!... Foarte ciudat! Nu ştiu când mă voi 
întâlni cu A-2, colonele! E un om cu totul deosebit de toţi 


cei pe care i-am cunoscut... Nu l-am văzut de multă vreme, 
dar sunt semne că trebuie să apară... 

— Dacă-l iubeşti, de ce ţii neapărat să-l înşeli? 

— Şi el mă înşală! Nu ştiu cu cine, nu ştiu prin ce, dar 
simt că mă înşeală! 

— Ce justificare! 

— Justificare, Hars? Ce vorbă inutilă! RX2TS nu s-a dat în 
vânt după justificări niciodată, chiar atunci când îi era 
foarte necesare. Uneori am impresia că eşti îngrozitor de 
naiv! Cade mantaua, se rup curelele, se preface în cenuşă 
uniforma şi rămâi gol-goluţ, alb şi curat ca un copil... Care 
este adevărul despre tine, domnule colonel Hars? 

— Care este adevărul despre tine, Mata Murse? 

— De ce te urmăreşte colonelul Ball? 

— De ce te urmăreşte Guss? 

— Pe mine mă urmăreşte Guss? Cine l-a pus să mă 
urmărească? 

— Eul! 

— Asta n-o cred. 

Colonelul Hars deschise un carneţel. 

— Să vedem RX2TS! Recunoşti această discuţie? Ascultă! 
Şi colonelul citi rar: 


„Ciudat... De A-1 n-am auzit. ” 

„Unde ai fi vrut să auzi? Eu am aflat astăzi despre A-2 şi 
nu mi-a fost greu să-l inventez pe A-1...” 

„Dar dacă tu, Paul Delun, eşti într-adevăr A-2 şi dacă 
povestea ta e adevărată?” 

„Dacă, draga mea.” 

„Ar fi minunat! Ar fi grozav să fii tu A-2!” 

„M-ai iubi mai mult?” 

„Oh! Cred că da...” 

„Nu m-ai denunța?” 

„Te-aş denunța, dragul meu. Te-aş denunța imediat. 
Dacă aş fi sigură că eşti A-2. Păcat că povestea cu A-1 nu e 
adevărată. E prea romantică... Ai un bănuț? Vreau să-mi 
plătesc chiria pentru speranță!...” 


Em căzu cu faţa în palme şi rămase aşa câteva minute. 
Hars o privea cu mâinile pe genunchi, nemişcate. 

— E îngrozitor! Cuvânt de cuvânt... Îl privi cu o spaimă 
bruscă, animalică: Într-adevăr eşti Hars, teribilul Hars, 
bestia care le ştie pe toate! Cum de ai aflat despre discuţia 
cu Paul Delun? Guss? E imposibil să ne fi auzit! 

— Şi totuşi discuţia a fost interceptată. 

— Prin urmare... Paul Delun... Sărmanul de el! L-ai 
arestat pe Paul Delun? 

— Ştii bine că nu! 

— Atunci unde a dispărut? 

— S-a plictisit de tine. Te ocoleşte. 

— Nu! Ai dat ordin să fie arestat. 

— Pentru ce? 

— Dar discuţia... 

— Eşti într-adevăr nepricepută RX2TS! Sau poate te 
prefaci? Discuţia pe care o cunosc îl dezvinovăţeşte total pe 
invalidul acela... Paul Delan. 

— Invalid? 

— Nu şchioapătă? 

— Uitasem... Îl dezvinovăţeşte? i 

— Şi-n acelaşi timp îţi acordă şi ție o notă bună! li spui în 
faţă că n-ai şovăi să-l denunţi dacă ar fi el A-2, cu toate că-l 
iubeşti. 

Em oftă. Bău paharul pe care i-l umpluse Hars. 

— Şi cu toate acestea!... 

— Nici n-ai avea pentru ce să-l denunţi... El n-are nici o 
legătură cu A-2. 

— Nici în această privinţă nu sunt chiar atât de sigură, 
şopti femeia atât de încet, că Hars n-o auzi. 

Bău iar şi se ridică. 

— Prin urmare Guss mă va urmări şi de-acum înainte? 

Guss sau altcineva! 

— Dar de ce? 

— Fiecare din noi urmăreşte şi la rândul lui e urmărit. E 
cel mai eficace sistem de prevenire a păcatelor. 

— Asta înseamnă că vizita mea a şi fost consemnată? 

— Neîndoios, 


— Şi cel care m-a urmărit pe mine e şi el la rândul lui 
urmărit? 

— Aşa ar trebui să fie. Aşa şi e. 

— Şi dacă acum vei stinge lumina şi mă vei poseda ne 
acest covor, se va şti şi asta, Hars? 

— Probabil că da, RX2TS! 


CAPITOLUL 17: MĂŞTILE 


— Şi pe urmă s-a stins lumina şi ea n-a ieşit. 

— Asta încă nu este o dovadă, bătrâne crab! 

— Nu-mi mai spune bătrâne crab. Mă deranjează. Îmi 
este greu să înţeleg de ce ţii să te întâlneşti în continuare 
cu această femeie, care face un joc atât de dubios: pentru 
Hars împotriva lui Ball, pentru Ball împotriva lui Hars, 
pentru tine împotriva lui Hars şi în_ acelaşi timp împotriva 
ta şi în favoarea lui Hars! Îmi vine greu să cred că ai făcut o 
pasiune  dintr-aia rea pentru această fiinţă atât de 
uşuratică... Eu ştiu că viaţa unui agent secret e îngrozitor 
de plicticoasă, Blondule, cu miile ei de fire invizibile ce 
trebuie încurcate şi descurcate şi că lângă o femeie poţi 
uita un ceas, două toate aceste mici mizerii, dar un spion n- 
are voie să iubească! A spus-o prima dată înțeleptul părinte 
al spionajului Radd-Aban-Salal, acum trei mii de ani, şi 
situaţia nu s-a schimbat... 

— Tu eşti cu mult mai înţelept decât Radd-Aban-Salal, ale 
cărui învățături mărturisesc că nu le cunosc, dar în privinţa 
femeilor nu te pricepi de loc, bătrâne scarabeu. 

— Explică-mi! 

— Nu, n-am să-ţi explic nimic, nu-mi cere să calc vechiul 
nostru principiu. Eu nu ţi-am cerut să-mi povesteşti cum de 
ai putut comite acea superbă triplă idioţenie de a uita în 
tavernă cutia de violoncel în care transportai rămăşiţele 
sărmanului amiral Krug... 


— Mi se făcuse sete şi intrasem să iau un şnaps... 

— Te rog, bătrâne crab, nu mai bate câmpii. Nici eu nu-ți 
voi relata ce încurcături îngrozitoare mi-a creat 
descoperirea prematură a cadavrului lui Krug. Ai să afli 
toate astea cândva, din memoriile mele... 

— Tu n-ai să apuci să-ţi scrii memoriile, Piele de 
Căprioară! Prea joci cărţi mari. 

Bătrânul Detectiv se strâmbă urât şi adăugă: 

— Din când în când, între două careuri, trebuie să te 
mulţumeşti şi cu simple perechi, sau un modest brelan... 


Ziua se făcuse senină şi pe Bulevardul Învingătorului 
trecură tancurile ce schimbau garda la Marele Cartier 
General. | se păru că vede pe şenila celui de-al doilea urme 
de sânge; fiara blindată nimicise pesemne vreun câine, sau 
o pisică rătăcită... Oameni nervoşi alergau în toate 
direcţiile: militari în permisie, tineri în cârje, femei în doliu, 
copii cu feţele murdare. Lumina era înţepătoare şi desfigura 
chipurile oamenilor. 

Din cer, sau poate că nu din cer, se cernea o văpaie 
străină, înrăită ce urâţea. Lumina acelei zile avea un miros 
neplăcut şi un gust amar. 

Blondul îşi scutură umărul drept, avusese ciudata şi 
destul de neplăcută impresie că o pasăre cu penajul murdar 
i se aşezase lângă guler. Era o impresie cu totul 
inexplicabilă, dat fiind că deasupra oraşului jalnic, distrus, 
înnegrit, nu mai zbura de câtva timp nici o pasăre. Se 
retrăseseră toate. Cine ştie unde! Poate că impresia cu 
pasărea de pe umăr se datora atmosferei încărcate, puţin 
bestiale, puţin teribile; a acelei zile. 

Există zile, într-adevăr, ce par a prevesti sfârşitul lumii. 

Un beţiv traversa strada cu o sticlă goală în mână, 
întoarsă cu fundul în sus, drept steag şi pavăză şi simbol. In 
mijlocul bulevardului, ocolit de câteva maşini ce frânau, 
apostrofă dumnezeirea cu o lungă, întortocheată şi 
suculentă înjurătură, după care azvârli sticla spre cer. Sticla 
căzu la doi paşi de el, cu un buf zigzagat. 

Şi iată aşa era ziua aceea! 


— Mi se făcuse o sete grozavă şi intrasem să sug un 
şnaps... se auzi parcă din depărtări vocea Bătrânului 
Detectiv. 

— Nu-mi explica, bătrâne crab... bătrâne scarabeu... Nu- 
mi explica... nu-mi explica... nu-mi explica... 

Printre ruine, cocoţat pe un maldăr inform, un fost dulap 
poate, un copil înălţase trompeta lui argintie, ce sclipea în 
lumină şi încerca notele false ale gamei. Un bătrân, bunicul 
său, se strecura ca un hârciog pe sub dărâmături, căutând 
cu o inutilă încăpățânare. Ce căuta? 

Copilul suna mereu din trompetă. 

— Cine ne urmăreşte? întrebă Blondul. 

— Cred că Guss. 

Blondul aruncă o privire peste umăr. 

— Atunci mergem să bem ceva la Lefke? 

— Guss n-o mai urmăreşte pe Em? 

— De ce nu? Guss m-a văzut împreună cu Em. 

— Nu înţeleg, zise Bătrânul Detectiv. 

— Nici eu. 

— Există undeva un nod, constată Bătrânul Detectiv. 

— Să sperăm că-l vei dezlega. Simpla măreție a 
complicaţiilor! Ciulunga-ciang şi raţia de rom! 

— Sau Hars este un dobitoc, sau... 

Blondul îşi privi iar umărul drept. Alungă cu un gest scurt 
nevăzuta pasăre cu penajul murdar. 

— Hars nu este un dobitoc, fii liniştit, bătrâne crab. Aici e 
nodul pe care l-ai intuit cu înţelepciune, dar pe care n-ai să- 
| dezlegi... fără umilul meu ajutor... 

— In acest caz Hars va pune în curând mâna pe tine. Și 
pe mine. Şi se duce dracului totul. 

— Vom vedea. Sper că la Lefke e răcoare azi. Nodul, 
bătrâne crab, şi raţia de rom. 

— Nu-ţi vei scrie memoriile (şi e păcat!), fiindcă Em îţi va 
suci gâtul. A 

— Ce ştii tu, bătrâne scarabeu! In palma acelei femei se 
află nişte ochi de lup... 


Din nou Blondul alungă cu un gest brusc, ca un fior, 
neplăcuta pasăre nevăzută ce i se aşezase pe umăr. 
Bătrânul Detectiv observă, dar nu zise nimic. 

— Ochi de lup, în palmă? 

— Două perechi de ochi de lup... Lupii aceia o urmăresc. 
Eu i-am văzut în prima zi... 

Fanfara străbătu piaţa, şi alia se auzi din direcţia statuii 
ultimului împărat. 

Pivniţa lui Lefke îi înghiţi în ceţoasa-i intimitate îmbibată 
de parfumul vechilor butoaie ce aşteptau. 

— Ce vezi acolo? întrebă Blondul aprinzându-şi o ţigaretă 
„Mercur”. 

— Pe frate-meu Dorian care ne aduce vin roşu. Niciodată 
nu l-am văzut pe Dorian într-o dispoziţie atât de 
luminoasă... Ai observat ce bine arată în ultimul timp? Mi se 
pare că s-a încurcat cu o tânără... 

— Nu despre el vorbeam, îl întrerupse Blondul. Nu te 
preface, ştii bine despre ce este vorba! Uită-te în colţul 
acela întunecos sub felinarul care nu mai arde. Ce vezi 
acolo? 

Bătrânul Detectiv tresări, luând automat paharul pe care 
tocmai i-l umpluse fratele său şi-l dădu pe gât. Bărbia 
ascuţită avu un mic spasm de plăcere. Apoi privi din nou în 
direcţia ce i-o indica Blondul. 

— Nimic! Nu văd nimic... 

— O mască, bătrâne crab! O mască destul de hidoasă ce 
se mişcă într-una pe deasupra mesei! Parcă ar sta acolo 
cineva ascuns şi ar purta-o cu mâna... 

Bătrânul Detectiv mai bău un pahar. 

— Ai halucinaţii... Eu nu văd nimic. Pentru Dumnezeu, ce 
a fost asta? Dorian! Ascultă frăţioare, aveţi un lup sau un 
leu aici, în pivniţă? 

Chelnerul mut făcu un gest nedesluşit cu mâinile. 

— Prin nouă sute şi ceva, vorbi Bătrânul Detectiv, după 
ce Dorian dispăru, debarcasem clandestin într-un regat 
peninsular, îţi închipui în care. Trebuia să culeg informaţii, 
anumite informaţii, într-o complicată afacere de succesiune 
a familiei domnitoare. Mai trimiseseră acolo un ministru şi, 


pe de altă parte, un prinţ izgonit din ţara aceea. Pe atunci 
eram tânăr şi cu mintea ca un fulger, nu un idiot de teapa 
ta. Pe aceeaşi pistă m-am întâlnit cu agentul unei terţe 
puteri şi agentul acesta era tot atât de puternic ca şi mine. 
Îţi dai seama ce scântei au ieşit din ciocnirea noastră! Nu 
ştiu dacă sărmana ta cultură a trecut pe lângă ceea ce se 
numeşte „Groapa Leilor”, dar află că lupta decisivă dintre 
mine şi agentul rival s-a dat pe o noapte cu lună în parcul 
cu animale sălbatice ale casei regale. Ne pândeam şi ne 
urmăream, pândiţi şi urmăriţi la rându-ne de fiarele al căror 
moale pas îl auzeam în spatele nostru. Nici unul din noi nu 
voia să se folosească de revolver, întrucât ne-ar fi auzit 
paznicii şi servitorii şi s-ar fi dus de râpă afacerea, fiindcă, 
ştiam asta, în acea noapte cel ce urma să supravieţuiască 
avea şanse să pună mâna pe potul cel mare, pe 
scârbavnicul teanc de documente confidenţiale, pentru 
care dădeam noi bătălia şi care urma să fie scos din palat 
de un curtean corupt. Cu acesta tratasem amândoi şi ştiam 
că individul avea să-l vândă primului care va sosi la 
întâlnire, sau supravieţuitorului... Şi cum nu ne puteam 
servi de arme de foc, în mâinile noastre clipiră cuţitele. 
După un lung studiu şi o chinuitoare observare reciprocă, 
am pornit unul spre celălalt. O mică pajişte cu iarbă moale 
şi înaltă urma să fie scena de luptă. Dimprejur, de prin tu- 
fişuri, ne pândeau fiarele. Ciudat că nu ne atacaseră până 
în clipa aceea! l-am înfipt rivalului meu - era un băiat tânăr, 
frumos şi agil ca o panteră, dar eu eram şi mai sprinten - 
pumnalul în inimă şi abia atunci mi-am dat seama cât de 
mult se strânse cercul ochilor fosforescenţi... Abia în clipa 
aceea m-am speriat şi am sărit repede într-un copac. Sub 
mine, în iarbă, celălalt agent secret îşi dădea ultima suflare. 
S-a zvârcolit câtva timp, vedeam în lumina lunii iarba înaltă 
răvăşită de mâinile sale, apoi iarba a tăcut. Fiarele s-au 
apropiat şi mai mult. Erau printre ele forme nedesluşite, 
lunguieţe, am recunoscut totuşi o leoaică şi puii ei, o hienă, 
o pumă. Altele păreau mai mărunte, stăteau mai în umbră, 
sticlind cu ochii mici. Nu hiena şi nici altă jivină nu s-a 


apropiat prima de cel ce abia murise, ci regina leoaică. ŞI 
sub ochii mei leoaica şi puii ei l-au sfâşiat... Asta nu se uită. 

— Ai şi tu lupii tăi, zise Blondul. 

— Da, numai că lupii mei sunt lei. 

— Acum nu mai e o singură mască, ci văd trei, zise 
Blondul. 

Ca niciodată pivniţa lui Lefke gemea de lume. Bărbatul 
care se aşezase la masa lor, mojic, fără să-şi ceară 
permisiunea, îşi rezemă coatele de un dosar voluminos, şi 
ceru vin. Purta costum închis şi avea un aer sobru şi fără 
îndoială se apropia de frumoasa vârstă a celor şaizeci de 
ani. Era inexplicabilă mojicia lui, Ceru vin şi bău cu un aer 
concentrat, privind drept înainte, în timp ce pleoapele i se 
zbăteau la răstimpuri. Bărbia dublă, răzuită cu atenţie de 
un brici ascuţit, era roză, şi strălucea de curăţenie. Părea să 
fie o persoană cu totul respectabilă, impresie întărită şi de 
modul cum îşi bea, cu discreţie, vinul. 

— Ah, măştile! exclamă brusc Bătrânul Detectiv. Dar 
astăzi trebuie să înceapă carnavalul. 

— Dacă va mai începe! 

— Trebuie... Carnavalul! Ah... 

Dorian trecu repede, aruncând o anumită privire fratelui 
său. 

— Mi se pare că... mormăi Bătrânul Detectiv. 

Domnul cu bărbia bine răzuită merse la toaletă pentru a 
fate loc unei noi porţii de vin. 

— Hars n-o să se lase dus cu una cu două, zise Bătrânul 
Detectiv. 

— E un tip feroce, aprobă Blondul. 

— Hars se va răzbuna. 

Domnul în costum negru reveni şi-şi rezemă iar coatele 
pe dosarul lui. 

Bătrânul Detectiv tăcu. Doi inşi se opriră la masa lor, cel 
din stânga având obrazul desfigurat, ca de vitriol. Celălalt 
fuma. 

— Ne aşezăm? întrebă primul. 

— De ce nu? răspunse fumătorul şi-şi trase un scaun. 


— Ce timpuri! mormăi Bătrânul Detectiv. A dispărut 
bunul obicei de a cere permisiunea când vrei să te aşezi la 
o masă ocupată. 

Individul cu faţa desfigurată îl privi o clipă şi rânji. Apoi 
nu mai privi decât paharul pe care i-l aşezase în faţă Dorian 
şi cu ochii aţintiţi mereu asupra vinului gălbui, cu vocea lui 
plăcută, catifelată, (ar fi fost bun de crainic la radio, pentru 
ştirile plăcute) cu această voce deci, făcu următoarea stra- 
nie observaţie: 

— Din prima clipă am ştiut că vom încasa premiul cel 
mare! Ce spui, Murth? Când acum două luni şeful ne-a pus 
pe urmele cele bune, am simţit o mâncărime în palme, asta 
înseamnă bani, mulţi bani, cel puţin la mine, am verificat şi 
se confirmă şi acum încă o dată! Ce zici, Murth? Visai că 
vom pune mâna pe premiu? Visai că-l vom prinde pe A-2? 

Cel care se numea Murth îşi stinse ţigara de colţul mesei. 

— Eu eram mai puţin optimist, Prent. În orice caz ieri, 
când mă îmbătasem de ciudă, aş fi putut jura că A-2 nici nu 
există! 

— Dacă ţi-aş fi spus că-l vom agăța chiar azi, ce-ai fi 
răspuns? 

— Că eşti nebun: 

— Ha, ha! 

Prent bău şi, cu vocea catifelată, vorbi iar aţintindu-şi 
privirea în paharul ce şi-l umpluse: 

— Ei bine, domnule A-2, ţi-a sunat şi ţie ceasul. Ridică-te 
fără tapaj şi îndreaptă-te spre ieşire! Te urmăm cu 
pistoalele îndreptate spre ceafa ta. 

— Ai urmat cumva cursurile de umor predate la radio de 
maestrul Neb Ramgall? îl întreabă Bătrânul Detectiv. Cu 
atâta umor, îmi închipui că trebuie să fie o mare plăcere să 
fii arestat! 

— De ce te amesteci, bătrâne? interveni Murth. 

Prent nici nu privi în direcţia lui B.D. Nu-şi ridicase nasul 
din pahar. 

Cu totul pe neaşteptate interveni în discuţie sobrul 
personaj cu bărbia dublă: 


— Şi mă rog, domnilor, cum l-aţi prins dumneavoastră pe 
A-2, că eu l-am fugărit toată viaţa şi abia dacă mă pot lăuda 
că ştiu câte ceva despre el?! 

Murth, care, spre deosebire de amicul său, se bucura de 
o înfăţişare agreabilă, fiind smead, puţin palid cu ochi 
limpezi şi parcă nevinovaţi, avu un hohot zgomotos, 
strident: 

— Ha! Ai prezenţă de spirit, domnule A-2! Nu-ţi pierzi 
cumpătul, dar asta nu schimbă nimic, eşti în mâinile 
noastre! Ridică-te... şi... ţine-ţi mâinile pe masă, la cea 
dintâi mişcare, trag! 

— Asta face parte din Carnaval, domnule? făcu uluit 
prezentabilul domn. Cine este A-2? Despre care A-2 
vorbeşte? 

— ÎI auzi, Prent? Îl auzi cum ne ia peste picior? Sunt 
curios să văd cum vei discuta cu colonelul Hars, domnule A- 
2! Să ştii că te aşteaptă cu nerăbdare. 

— Cine este colonelul Hars? 

— Destul! se supără Prent, fixându-l pe domnul în negru 
cu ochii mari, injectaţi. Comedia s-a sfârşit, cortina a căzut, 
noi suntem nişte gentlemeni, n-avem nimic cu dumneata, 
dar vrem să punem mâna pe premiu. 

Bărbatul în costum de gală, cu obrazul străbătut de 
vinişoare purpurii, strigă indignat: 

— Cred că aţi scăpat din casa de nebuni! 

— Poate, dar nici dumneata nu eşti în toate minţile! Prea 
sfidezi lumea, prea ţi-ai făcut de cap, spion mârşav, şi încă 
ai curajul de a umbla pe faţă, în plină zi, cu propria-ţi firmă. 
Ha, ha! 

Şi Prent lovi cu arătătorul cartonul dosarului pe care se 
lăfăia, vizibilă de la distanţă, inscripţia: „A-2”. 

— Nu vă permit! Sunt savantul Glimt Berg, doctor honoris 
causa a patru universităţi, membru corespondent a cinci 
academii, iar aici sunt observaţiile mele de-o viaţă întreagă 
asupra virusului gripei. Această lucrare îmi va aduce 
Premiul Nobel, domnilor, dacă aţi auzit de Premiul Nobel... 
Aştept scuze... 


— Virusul gripei? Ce tot vorbeşti? Ce înţeleşi prin virusul 
gripei? 

— A-2, virusul gripei domnilor ignoranţi! Plecaţi de la 
masa mea! 

— Ce părere ai, Murth? rânji Prent. 

Blondul îşi aprinse o ţigaretă şi suflă impertinent fumul în 
faţa lui Prent. 

— Domnul Glimt Berg e savantul cu renume european, 
care a revoluţionat bacteriologia, şi e o mare cinste să stăm 
la masă alături de el, zise, fumând cu nepăsare. 

— Îi iei apărarea! sări Murth. Cine ţi-a cerut părerea? 
Dumneata cine eşti? 

— Poale că eu sunt adevăratul A-2! 

— Nebuni, toţi sunteţi nebuni, dar nu mă mir, azi începe 
Carnavalul zise Glimt Berg. 

— Nici nu ştiu dacă începe... Nu ştiu dacă pe timp de 
război Carnavalul e permis. Carnaval ne mai trebuie, nu 
avem destul? observă Bătrânul Detectiv. 

— Carnaval ori ba, dar cu toţii sunteţi arestaţi! 

— Nu te grăbit, îl domoli Murth. Poate că am luat plasă şi 
încă una urâtă. Permiteţi să răsfoim lucrarea, domnule 
Glimt Berg? 

— Cum să permit? Poate că eşti plătit de duşmani... 
Poate vrei să-mi furi opera vieţii. 

— Nu vom accepta una ca asta, vorbi Blondul. Apoi lui 
Prent: Nu vă mai legaţi de savant că o păţiţi. Ocupaţi-vă 
mai bine de mine, vă spun, poate că eu sunt adevăratul A- 
2, sau poate că domnul de lângă mine, şi îl arătă pe B.D. 

Fularul uşor de mătase ce atârna la gâtul Blondului se 
dădu la o parte, ca din întâmplare, descoperindu-i ordinul 
Crucii de Sidef cu Diamant. 

— Faci pe eroul? îl fixă Prent. Crezi că se prinde? Ascultă, 
cu tine vorbesc. Ţi-ai agăţat tinicheaua şi faci pe eroul? Vrei 
să ne intimidezi? 

— Îți permiţi să califici drept tinichea cea mai înaltă 
decorație a Lungerului? 

— Să n-o luăm nici aşa, interveni Murth, cu vocea lui 
chelălăită. 


— Domnilor, domnilor! Ne aflăm între gentlemeni, să 
păstrăm buna cuviinţă. Dorian, adă-ne vin! interveni B.D. 
Să bem şi să uităm jignirile. De vreme ce duelurile, oricum, 
sunt interzise, (deh, nu ne mai aflăm pe timpul 
Heidelbergului, păcat!), nu văd ce ne-ar rămâne altceva de 
făcut decât să bem. 

— Aceşti doi obraznici... începu Blondul. 

— Poliţia secretă! mârâi Prent. 

— Arestaţi-mă pe mine! Eu sunt A-2, arestaţi-mă! 
Îndrăzniţi! 

— Erou de operetă! îl sfidă Prent, fixând cu ochii înroşiţi 
decorația. Poate că dacă te-aş căuta la acte... 

— Caută-mă! Ce te opreşte? 

— Potoliţi-vă! interveni Murth. E o regretabilă confuzie. 
Suntem gata să-i cerem scuze domnului Glimt Berg, dar... 

Una din cele trei măşti din ungherul întunecos se 
apropie. Ea o femeie înaltă, subţire, cu mersul mlădios. 
Vocea, deşi aspră, pluti peste ei. 

— Prent! Murth!  Imbecilitatea voastră a devenit 
legendară. Voi întocmai un raport către colonelul Hars 
despre neasemuita prostie de care dați dovadă... 

— Ne urmăreai? Vrei să te pui bine cu Hars? o întrebă 
Murth. 

— Ce să pună, că s-a şi pus! Mormăi Prent. Se zice că... 

— Prent! Ridică-te! porunci femeia. 

— Nu mă ridic, na! ripostă bărbatul, palid. 

— Prent, ridică-te, repetă cu blândeţe de data aceasta. 

Pe obrazul chinuit al bărbatului trecu un cutremur ce 
dărâmă succesiv temeliile aparent tainice ale voinței, ale 
curajului: obrazul ca stropit cu vitriol al lui Prent se fleşcăi, 
dezumflat. Era jalnic. Se ridică de pe scaun, ca împins, cu 
ochii aproape închişi. 

— Şi acum, plecaţi de aici! zise masca. 

După ce Prent şi cu Murth nu se mai văzură, masca 
dispăru şi rămase doar chipul neliniştit al femeii. 

— Daţi-mi o monedă! 

Cineva, poate Blondul, poate B.D., poate chiar savantul 
inamic al virusului gripei, îi puse în palmă mica piesă- 


strălucitoare, pe care ea o azvârli cu putere drept în bezna 
din faţă. 
— Chirie... pentru speranţă! 


CAPITOLUL 18: NEBUNIA 


— Cât timp o să mai poţi cumpăra speranţa cu bani? o 
întrebă Blondul. 

Em îşi întinse pe masă palma, din care priveau ochii de 
lup. 

— Până mă vor sfâşia cei doi de aici... Lupii! 

— Ai venit de tot, sau te întorci la masa ta? Cu cine eşti? 

Cele două măşti, ce se ascundeau în penumbră, sub 
felinarul stins, îţi aţinteau ochii morţi asupra lor. 

— Sunt cu Guss, care mă urmăreşte, şi cu încă unul, 
care-l urmăreşte pe Guss. 

— lar tu mă urmăreşti pe mine! Veselă situaţie, zile 
Blondul. 

— Unde ai dispărut, Paul Delun? Mi-a fost dor de tine. 
Tare dor... Il privi o clipă pe B. D., ca şi cum ar fi vrut să-i 
spună ceva, dar păru să renunţe. _ 

In orice caz, simt că se pregăteşte ceva... Intr-un fel sau 
altul, trebuie să se sfârşească... 


Baladă despre zâmbetul colonelului Hars 


Nu mă ridic de pe scaunul cu două picioare, 

delicată pasăre cu cioc galben ciugulind semințe negre 

lângă pulpele fetei moarte, - inexplicabilă agentă secretă 

a Destinului! 

Dacă-i scris să fie aşa, doar eu să mă ridic din poiana înzăpezită 
delicată pasăre cu cioc galben, 

să-mi continui drumul, cu vechiul rucsac de călător, 

când toţi vor socoti c-am pierit, 

de-a lungul cărării bântuite de lupi. 

Tram-tram, delicată pasăre cu cioc galben, 


bine-i să chefuieşti cu blonda pe genunchi, 
bine-i să-ți închipui că eşti cineva, 

când pe pământul pierdut viscoleşte de adio, 
bine-i să simţi cum te cuprinde încet nebunia... 


CAPITOLUL 19: UN CORP STRĂIN, 
MARE, NEGRU ŞI RECE... 


Pe înserate Carnavalul izbucni cu disperare. Oamenii care 
năvăleau pe bulevarde încercau iarăşi  frenezia 
condamnaților la moarte, cărora în ultimele zile li se 
permite orice. 

Carnavalul avea loc pe întuneric, fără focuri de artificii, 
fără pocnitori, fără torţe. Carnavalul avea loc cu orice preţ, 
în pofida ordinelor poliţiei care avertizează populaţia şi 
împotriva serviciului de apărare aeriană ce explicase că în 
cazul unui atac al avioanelor inamice etc. etc... 

Supraviețuitorii a patru ani de război, înviaţii dezastrelor 
şi ai foametei, ai spaimei şi ai grijilor ieşiseră cu toţii din 
beciuri, subterane,, pivnițe, adăposturi, scorburi, şanţuri, 
PENTRU A TRĂI ÎNCĂ O CLIPĂ!!! 

Supraviețuitorii  neglijaseră avertismentul poliţiei şi 
înlăturară cu nepăsare misteriosul „etc.” al serviciului de 
apărare antiaeriană. Fără lumină şi fără pocnitori, dar cu 
sticle în fiecare mână şi cu una între dinţi, femei, bătrâni şi 
copii - fiindcă bărbaţii tineri erau destui de puţini dansau pe 
stradă în ritmul muzicilor improvizate, îmbătându-se, după 
ce devastaseră cârciumile şi dezgropaseră din cămări 
ultimele provizii de alcool. 

Fură văzute scene groteşti de violuri - propriu-zis violuri 
acceptate - în mijlocul mulţimii ce voia să mai trăiască o 
clipă. Se vorbea chiar despre poliţişti bătuţi măr: timp de 
ani rămăşiţele curajului se adunaseră în sufletele bieţilor 
oameni şi acum picătura se revărsase, dar, din păcate 


victimele erau bieţi agenţi de circulaţie, în uniformă, sau 
umilii supraveghetori ai ordinii publice, prin cârciumi şi 
cabarete, nici unul din adevărații vinovaţi nu avu de 
suferit... 

Sună de două ori alarma, unii alergară spre adăposturi, 
dar avioanele ocoliră Capitala, păstrând bombele pentru 
marile porturi din nordul ţării. Apoi megafoanele instalate la 
toate răspântiile încercară să transmită un comunicat oficial 
şi coi care nu erau beţi turtă încercară să asculte. 

Optimist ca totdeauna, chiar când anunţa retrageri, şi-n 
ultimul timp numai de retrageri se vorbea, comunicatul se 
ocupa iar de iminenta „intrare în funcţiune” a Armei Beta, 
formidabilă creaţie a savanților Lungerului, care avea să 
pârjolească într-o clipă oraşele şi dispozitivele de apărare 
ale Aliaților, obligându-i să cerşească o capitulare necondi- 
ţionată. Vocea decisă a crainicului asigura că sincronizarea 
şi punere la punct a mecanismelor acestei arme noi eo 
chestiune de săptămâni şi că sfârşitul anului va marca 
Victoria şi Pacea. 

Pe neaşteptate, bărbatul ce se pretinsese a fi savantul 
Glimt Berg, în învălmăşeala bulevardului, puse mâna pe 
umărul Blondului. 

— De ce joci un rol care-ţi este străin, domnule? 

Cu o mişcare bruscă Blondul scutură de pe umăr 
neplăcuta pasăre - mâna grăsulie a lui Glimt Berg. 

— Ce plăcere, făcu Blondul. Ce plăcere să dau iarăşi de 
dumneata! 

— Eşti un jalnic uzurpator, insistă Glimt Berg, Atitudinea 
lui politicoasă dispăruse. Eu sunt adevăratul A-2! 

— În acest caz, replică Blondul, ca veritabil patriot ce 
sunt, ca fost combatant şi actualmente Cavaler al Crucii de 
Sidef cu Diamant, mă văd nevoit să te conduc la primul 
post de poliţie. Şi voi încasa premiul pentru prinderea lui A- 
2. 

— N-ai să mă duci nicăieri, spion începător! Cine eşti, 
pentru cine lucrezi? 

In vânzoleala haotică dimprejur, nimeni nu observă, şi 
dacă ar fi observat, s-ar fi sinchisit prea puţin, cum greoiul 


individ în haine negre se prăbuşeşte, mai bine-zis zboară 
într-un perete. Blondul dispăru într-un local de noapte chiar 
în clipa când suna pentru a treia oară alarma. 

Pe sticla translucidă a ringului în formă de fagure, 
luminat de jos, picioarele balerinei împungeau cercuri 
aţâţătoare. 

Dansatoarea în chiloţi negri făcu un salt peste fagurii 
ringului şi, luminată de la picioare la cap, rămase 
suspendată în gol, în timp ce undeva explodă prima bombă. 

„O să murim, puişor, dar dacă vom muri îmbrăţişaţi, 
sfârşitul va fi dulce”... Alte două dansatoare cu străvezii şi 
înguste sutienuri o traseră din văzduh pe cea dintâi care 
ţipă. 

„Crezi că arma Beta are să ne salveze într-adevăr, 
puişor? Aş dori să nu mor, aş dori să fac multă, multă 
dragoste şi să nu mor niciodată... Imi dai şi mie o ţigară? Ce 
ţigări fumezi tu? „Mercur”? Vai ce vulgar, cu înfăţişarea ta 
distinsa ar trebui să fumezi doar „Imperia!”. 

Blondul văzu cele trei măşti: sub una din ele descoperi 
obrazul hidos al lui Prent. Prent şi cu Murth se îndreptau 
spre el. Masca-femeie rămase în umbră şi urmărea ce se 
întâmplă. 

„Paul Delun, stai pe loc!” zbieră Murth. 

Fumul se risipi brusc. Blondul scăpă din îmbrăţişarea 
damei care-l invitase la dans, auzi pe scară tropăiturile 
celor doi, dar se pomeni afară, în întuneric, între două 
orchestre. O femeie beată se repezi la el. 

— „Un bărbat /iber în timpul Carnavalului! Ce fericire, 
Doamne! Vino! Vino!” 

Avioanele inamice bombardau gara şi păreau că se 
apropie, trei fascicule prinseseră un aparat, dar antiaeriana 
trăgea alături, exasperant, şi Blondul, condus de mâna 
asudată a femeii, urcă mai multe etaje în goană nebună. 

Pe acoperişul plat al imobilului, două tunuri îşi dirijau tirul 
asupra insectei argintii din încrucişarea proiectoarelor, 
servanţii tropăiau cu încărcătoarele a câte şase lovituri, iar 
cel de pe afet le introducea cu un ţăcănit feroce în 
magazinul lacom al tunului şi apoi „Foc” şi apoi „Tram- 


tram! şi Tram-Tram-Tram!” şi „Mişcă jivină” şi femeia se 
întinse pe beton între cele două tunuri, aproape despuiată. 

„Bestie, târfă blestemată, pleacă de aici!” 

„Un bărbat liber, domnule ofiţer, un bărbat liber pe 
timpul Carnavalului! lubeşte-mă aici, dragule, în ritmul 
focului de artilerie!” 

Blondul îşi pipăi gâtul asudat; de acolo, de sus, se vedea 
oraşul hidos şi bestial, primind focul şi azvârlind spre cer 
focul. „Lasă că dacă se termină şi rămânem întregi, facem 
o poştă cu tine, târfă blestemată!” 

„Faceţi ce vreţi, domnule ofiţer, că doar e Carnaval!” 

„Carnaval, Pe moaşă-ta şi pe fericirea lui Agamemnon...” 

„Aveţi studii universitare, domnule ofiţer?” 

„Ce caşti gura, soldat. FOC!!!” 

„Ha-ha-ha! Hi, hi!” 

„Unde eşti, dragul meu? Unde e bărbatul, singurul bărbat 
liber?” 

La capătul scării apăruse figura descompusă a lui Prent, 
luminată de focul artileriei. 

Agăţat în mâini, în întuneric, deasupra bulevardului. 
Blondul împinse genunchii, cu o smucitură, şi zbură în 
cameră o dată cu cioburile ferestrei şi cu pătura de 
camuflaj. Căzu o dată cu pătura, aproape acoperit, învăluit 
în pătura ce mirosea a grajd, bălegar, cal. 

Cei doi bătrâni stăteau în genunchi sub icoana luminată 
de candelă. 

Muţi de spaimă îl urmăreau pe Blond cum se des- 
cotoroseşte de pătură. Rugăciunea li se oprise în gât, la 
jumătate între „Doamne fii...” şi „milostiv cu noi, robii tăi 
păcătoşi şi bicisnici...” 

— A venit poliţia, dragul meu, glăsui în fine bătrâna, 
punându-şi ochelarii şi ridicându-se cu greu. 

— De data aceasta e chiar poliţia, draga mea, răspunse 
cu glas întretăiat moşneagul şi-şi îndreptă coroana de păr 
alb ce-i înconjura chelia. 

Şi în ochii lor era atâta spaimă, Doamne! 

Şi atâta supremă umilinţă! 

Şi atât de jalnic tremurau cei doi oameni! 


Blondul blestemă în gând această planetă meschină ce 
naşte fiinţe atât de slabe, educându-le de la naştere în 
raţiunea fricii, a spaimei oarbe ce ucide împotrivirea, 
mândria omenească, şi Blondul blestemă încă o dată 
Pământul şi se blestemă pe sine şi afurisi SPAIMA şi-i fu silă 
de propria-i mândrie, de propriul său curaj. 

— Nu sunt de la poliţie, zise. 

— Nu ne mai amăgi, domnule. Ştim că eşti de la poliţie, 
ştim pentru ce ai venit, ştim că suntem vinovaţi. 

— Nu sunteţi vinovaţi! scrâşni Blondul. Asta vi se vâră în 
cap zi de zi, an de an. Vinovăţia, veşnica vinovăţie şi până 
la urmă nu mai sunteţi oameni, ci doar nişte vinovați... 

Cei doi îl priveau, fără să înţeleagă. Şi cum ar fi putut să-l 
înţeleagă, prăbuşiţi ambii, soţ şi soţie, bătrânul soţ şi 
bătrâna soţie, atât de bătrâni că uitaseră, dar nu din pricina 
vârstei, ci a vinovăției, prăbuşiţi în spaima animalică şi 
umilinţa fără sfârşit a celui care a coborât şi ultima treaptă 
- şi Blondul se strâmbă spre bascul soios ce acoperea 
ţeasta bătrânului, a fostului bărbat, şi din cuvintele lor înţe- 
lese că alături, într-o cameră vecină, se ascunde fiul lor, 
dezertorul fugit de pe front, căutat probabil, bun de pus în 
faţa plutonului de execuţie. In acelaşi timp pricepu că ar 
încerca zadarnic să le explice că nu vine din partea 
regimentului frustrat de prezenţa unui războinic, şi nici din 
partea poliţiei, ei doi, aceşti părinţi înspăimântați, părinţi ai 
unui fiu ce trecuse de patruzeci de ani, ceea ce ar suna 
straniu cumva tot nu l-ar crede, el fiind elementul strin ce 
se intercalase brusc între clipele lor de spaimă, Şi dacă era 
străin, trebuia să fie şi rău. 

— Nu înţeleg de ce nimeni nu e disperat, începuse o dată 
Bătrânul Detectiv, acest vrăjitor al frazelor lungi şi 
neterminate, când, de fapt, şi ori cum aţi lua-o, cu toţii ar 
trebui să fim înspăimântați, fiindcă unii din noi îmbătrânesc, 
iar alţii sunt deja bătrâni, moartea e la uşa ta şi-a mea, şi 
afară de asta ne ameninţă tuberculoza, holera şi ciuma şi 
dintr-o clipă-ntr-alta pământul se poate ciocni cu un corp 
mare, negru şi rece, faptul că n-a făcut-o până acum e doar 
o perversă întâmplare, şi totul... 


Peste finalul frazei suspendate B. D. turnase un litru de 
vin acru. 

— Să vă trăiască dezertorul, zise Blondul, iar cei doi 
bătrâni tresăriră sâsâind speriaţi, prin vacarmul exploziilor 
ce măcinau oraşul. Cuvântul dezertor li se păruse că sună 
prea tare. 

Blondul se aşeză, bătrânii rămaseră în picioare. N-avea 
chef de loc să dea ochi cu cea de-a treia fiinţă 
înspăimântată. 

— Lăsaţi-mă să-mi trag sufletul, zise, rămân doar câteva 
clipe, iertaţi-mă pentru geamul pe care l-am spart, se 
întâmplă pe timp de război, forţa împrejurărilor, asta e, 
câteva clipe şi scăpaţi de mine şi nu ne mai întâlnim 
niciodată, ceea ce e totuşi trist, nu? Să nu te mai... 

Şirul de cuvinte, panglica multicoloră, îl învăluia 
odihnitor. Învăţase să se odihnească vorbind, ţinând 
discursuri fără şir, asta dă curaj, menţine forţele, poate o 
superstiție, dar şi superstiţiile... 

Vreau să spun că şi superstiţiile menajează uneori 
forţele, dovadă... dar de ce dovadă, cine cere aici neapărat 
o dovadă, şi ducă-se dracului dovezile, dovezile care nu 
dovedesc nimic. 

— Nu vă temeţi de mine... Şi aici Blondul avu intuiţia fără 
greş a prezenţei celuilalt, a celui de-al patrulea, în dosul 
uşii, umil aplecat cu urechea ciulită, într-o veche şi murdară 
cămaşă de noapte, cu ochii bulbucaţi, decoloraţi şi gura 
căscată, cu un fir subţire de salivă prelins pe bărbia cu ţepi 
rari... Nu vă temeti de mine... 

Şi percepu prin uşă, aproape fizic, prin undele şi vibraţiile 
aerului dintre ei, tresărirea celuilalt care-l asculta cu 
speranţă, holbat. 


CAPITOLUL 20: SPAIMA 


Noaptea, întunericul, timpul, ceasurile nu se opriră totuşi 
din mers, ci-şi continuară drumul, parcursul, destinul. Nimic 
nu se opreşte niciodată, apele curg în jos, rădăcinile se 
înfundă mai adânc în pământ, fumul urcă spre cer, şi tram- 
tram. 

Dezertorul nu mai era tânăr şi nici nu era capabil de o 
spaimă adevărată, ci frica lui era leneşă, puhavă. Nu 
dezertase datorită vreunei convingeri (cei ce au convingeri 
nu prea dezertează nici chiar atunci când fac parte dintr-o 
armată al cărei scop îl detestă, poate fiindcă nişte 
convingeri înrădăcinate adânc sădesc în om o stranie 
mândrie incompatibilă cu actul acesta al dezertării). Bătrân 
la patruzeci de ani, de fapt nu fusese tânăr niciodată, ci 
sărise direct din copilărie în bătrâneţe (mulţi oameni fac 
acest salt), prefera spaima lui leneşă, respingătoare şi 
inumană oricărui act de energie, cât de neînsemnat. 
(Blondul nu uita nici o clipă că Prent şi cu Murth şi împreună 
cu ei şi RX2TS se află în apropiere). 

Când se auziră bătăi în uşă, cel care deschise fu Blondul. 
Era, aşa cum se aşteptase, Em. 

Ea îl văzu pe Blond, cu faţa lui subţire, palidă, trăind prin 
zâmbetul provocator al ochilor, îl văzu pe dezertor prăbuşit 
într-un jilt prăfuit, cu spaima lui leneşă desenată pe fiecare 
centimetru pătrat al trupului obosit şi-i văzu şi pe cei doi 
bătrâni. 

— l-am trimis pe Murth şi Prent la gară, să te urmărească 
acolo, să supravegheze trenurile, zise Em. 

Blondul îi simţi răsuflarea fierbinte, un val de nostalgie îl 
împietri. 

— Ciudată eşti! Tu mă scapi din ghearele lor şi pe urmă 
tot tu îi asmuţi împotriva mea! 

— Rămâi lângă mine, Paul Delun! 

Coborau prin întuneric scările clădirii pe acoperişul căreia 
lătrau tunurile antiaeriene. 

— Nu există un loc de refugiu nicăieri, zise Em. 

Se oprise, şi Blondul o simţi foarte aproape. 


— Nu vreau să mă refugiez. Em. Aşa mă cunoşti? 
Pericolul real îi ameninţă pe duşmanii mei, nu pe mine, eu 
sunt invulnerabil, nu-ţi dai seama? 

li bănuia zâmbetul. Şi ghici prin întuneric gestul mâinii în 
care mai păstra masca. 

— Ce pereche ciudată suntem, comentă neutru femeia. 
Apoi, pe acelaşi ton: Aşa cum e întocmită viaţa la noi, cred 
că ţi-ai dat seama, nu te poţi ascunde nicăieri. Ai văzut: 
acolo e un dezertor. Dacă baţi la uşa asta vei descoperi o 
femeie al cărei bărbat e în lagăr, şi ea tremură aşteptând o 
soartă asemănătoare. Următoarea uşă - nişte copii, părinţii 
au fost ridicaţi, au dispărut. Dacă te ascunzi în ungherul cel 
mai întunecat, ungherul are să ţipe: fugi de-aici, mi-e frică, 
sunt păcătos, am păcate, aici au fost doi care l-au bârfit pe 
Lunger şi aştept să fiu executat, incendiat... Fiecare 
moleculă tremură de spaimă în ţara asta, fiecare frunză, 
fiecare picătură de apă, fiindcă toţi au păcate şi toţi te vor 
respinge, şi împreună cu toţi şi cu toate tremurăm şi noi, 
prin contaminare... Poate că acesta e profilul timpului 
nostru, toţi să se teamă de ceva, de ceva nelămurit 
câteodată, dar cu atât mai apăsător... 

— la-mi pulsul, fiinţă a întunericului. Şaizeci şi cinci. Eu 
nu tremur şi nici tu. Nici tu... 

— Asta fiindcă noi ne-am cheltuit spaima mai devreme 
decât alţii, nu fiindcă am fi mai curajoşi. Auzi cum urlă lupii? 


Şeful serviciului trei, colonelul Hars, primise cea mai 
importantă misiune a carierei sale: heighlungerul Matel, 
totdeauna intimidat de prestanţa colonelului, îl invitase în 
cancelaria secretă din subteranele ce se învecinau cu 
Marele Cartier General şi, pentru a nu fi singur în această 
inexplicabilă confruntare (fiindcă fiecare întâlnire cu Hars 
constituia pentru el o veritabilă confruntare), manevrase în 
aşa fel ca să fie de faţă două dintre înaltele eminenţe din 
preajma  Lungerului, care, încadrându-l, trebuiau să 
constituie un intimidant decor pentru colonel. 

Acesta se prezentase exact la ora fixată şi ascultase 
neclintit noile instrucţiuni. 


Se vorbi despre acţiunea „Scorpionul”, cea care avea să 
aducă victoria sau, în caz de nereuşită, prăbuşirea 
armatelor Lungerului. 

Cei trei superiori, Matel şi eminenţele, vexaţi oarecum de 
tonul rece, prea puţin curtenitor al lui Hars, pentru a-şi da 
importanţă, începură totuşi să aducă unele completări 
planului general de acţiune pe care trebuie să-l respecte 
colonelul, cu totul vagi de altfel, fără nici o importanţă, şi 
pentru a doua oară colonelul îi întrerupse, afirmând că 
pricepuse totul. 

Lucrurile totuşi nu erau clare şi misiunea lui Hars (s-a 
spus mai târziu că neprietenii aranjaseră ca temutul colonel 
să fie trimis la moarte sigură) era aproape de neîndeplinit. 
Azvârlit în spatele frontului inamic, el trebuia să afle stadiul 
la care ajunseseră Aliaţii cu producerea Armei Beta, pe 
efectul căreia miza şi Lungerul, să pună mâna pe 
documentele legate de această invenţie şi să saboteze, 
eventual să arunce în aer dispozitivul ultrasecret şi foarte 
păzit pe care se aflau instalate laboratoarele Aliaților. 

La dispoziţia colonelului stăteau importante rezerve 
financiare (Cine nu poate fi mituit? Parcă savanții Aliaților 
erau nişte sfinţi?), câteva planuri de acţiune întocmite de 
statul major şi schema (pe aceasta trebuia fireşte s-o 
memoreze) agenţilor şi a eventualilor sprijinitori de pe 
teritoriul inamic. 

Din echipamentul lui Hars nu lipsea nici mica fiolă de 
otravă, pe care prin jurământ trebuia s-o folosească în cazul 
când... 


Blondul privi înapoi. Nu, nu erau urmăriţi. Întunericul se 
vălurea compact în spatele lor. 

Noaptea curgea monoton, fluid îndoliat, străpuns de 
luminile stelelor. 

Em se opri să privească micul parc, acolo unde o 
acostase bătrânul beţivan, din sticla căruia acceptase să 
bea cu veritabilă lipsă de pudoare. Şi parcul era pustiu, prin 
frunze trecea numai un foşnet de toamnă, şi Em suspină, 


lipindu-se brusc de trupul bărbatului. Nemişcaţi, îşi 
ascultară bătăile inimii. 

„Să jucăm mai departe, gândi Blondul. Em n-ar trebui să 
se gândească la lupi... Cel puţin nu acum, e prea devreme, 
abia toamnă... Lupii, iarna...” 

— Atunci, mergem? 

— Mai întrebi, Em?! Merg ori unde mă duci! 

— Te-am purtat peste tot... Mai rămâne doar infernul... 

— Atunci, direcţia infernul. 

— E chiar lângă noi. Ţi-e frică, Paul? Aş vrea să ştiu că ti- 
e frică. M-aş simţi mai în siguranţă... Şi apoi, frica ne-ar 
apropia... 

— Să mergem mai departe, o îndemnă Blonaul. 
Frumoasa stenodactilografă aşteaptă continuarea. O vezi 
cum stă nerăbdătoare, şi din pricina curiozităţii şi a 
nerăbdării a uitat să închidă gura şi peste buza inferioară, 
cărnoasă şi răsfrântă, s-a prelins un firicel de salivă: saliva 
nerăbdării. În fiece tresărire a trupului ei perfect citeşti 
curiozitatea şi nerăbdarea, şi aceste două stări sunt atât de 
absorbante şi de absolute, încât trupul suplu şi cambrat al 
frumoasei stenodactilografe se preface în magnet. Priveşte 
frunzele, frunzele ce tocmai trec în zbor, se lipesc de ea, de 
şolduri, de spate şi de ceafa ei albă, toate frunzele toamnei 
gonesc spre ea, şi asta numai din pricina nerăbdării 
definitive de care e capabilă această dumnezeiască vampă. 
Nu e de mirare că de dragul ei trei miliarde de scriitori 
nimicesc în grabă trei miliarde de creioane, pe trei miliarde 
de foi albe, pentru a nu rămâne în urmă cu continuarea, şi 
ea stenografiază în acelaşi timp trei miliarde de romane 
diferite. E ciudat că-n timp ce scriitorii îmbătrânesc, 
bestiala stenodactilografă rămâne tânără şi apetisantă, de 
dragul ei învie cei congelaţi în palatele de gheaţă, iată-i 
sfărâmând porţile şi gonind cle-a lungul drumurilor, cu ochi 
vineţi sub pleoapele încă pietrificate, cavalerii cu lănci de 
gheaţă, cavalerii cu lănci de sticlă, şi cavalerii cu lănci de 
spumă. Jocul tău, draga mea Em, în ansamblu, pare naiv în 
faţa celui mai simplu gest al frumoasei steno... Dar ce spun 
eu! 


Astfel ei doi intrară în vila singuratică, înconjurată de 
tăcuta grădină, prin care, printre copaci, zburau galbene 
frunze, feştile aproape stinse în întunericul fără sfârşit. În 
grădină, ea se opri o clipă, agăţându-se de braţul Blondului 
Em părea că ascultă încordată un vuiet îndepărtat, al cărui 
ecou se repercuta de trupul ei. 

Blondul ştia ce aude femeia de lângă el. 

Auzea şi el acelaşi vuiet, 

Em avea legătura de chei. Descuie pe rând uşile cu 
siguranţa omului care a mai fost pe acolo, şi-l conduse prin 
odăile întunecate. Făcu lumină în salonul cunoscut, 
deschise aparatul de radio, puse pe măsuţa din mijloc tava 
cu un frumos serviciu de cristal. Băutura sclipea în sticla 
pântecoasă, gălbuie, densă. 

— Pariez pe ce vrei că nu-ţi închipui unde te afli! 

— La tine acasă, probabil, 

— La mine? râse Em. Eu nici n-am casă. Eu nu locuiesc 
nicăieri... Parcă nu ştii? Ghici, unde te-am adus? Sau poate 
că nici nu e nevoie să ghiceşti, poate că ştii. Dacă eşti A-2, 
trebuie să ştii a cui e casa aceasta! 

— Nu, habar n-am. 

În fotoliul comod, Blondul închise ochii. Toate se 
învârteau împrejur lent, odihnitor. Ciudata senzaţie de a fi 
acasă... 

— E vila colonelului Hars, zise Em, observându-l. 

— Presupun că e supravegheată, făcu Blondul, după o 
tăcere. 

Em mângâie colţul mesei cu palmele febrile. 

— Nu ştiu ce să cred despre tine, dragul meu Paul 
Delun... În mod normal, aflând în ce loc te-am adus, ar fi 
trebuit să sari în picioare, cel puţin mirat, dacă nu 
înspăimântat, dar la tine un astfel de gest ar fi fost fals şi 
caraghios... Dar nici liniştit nu poţi rămâne... 

— Ce importanţă are unde mă aflu? 

— Dar e locuinţa lui Hars! 

— Ei şi? Presupun că acesta e acasă, sau trebuie să pice 
dintr-un moment în altul. Mă vei prezenta drept frate... sau 
văr? 


— Pe acest persan m-am lăsat mângâiată de colonelul 
Hars... 

— O fiară ca el ştie să mângâie? 

— My baby, te-am înşelat cu colonelul. Eşti gelos? 

— Ai pus cel puţin un somnifer de calitate în coniac? 

— De ce să pun somnifer în coniac, Paul Delun? Acum am 
de gând să-l înşel pe Hars cu tine. 

Când se trezi, Blondul dădu de următorul bilet: 


„Dragul meu, rămâi aici, nu te va deranja nimeni. 
Aşteaptă-mă! Altfel nu vei putea ieşi, uşile sunt închise, 
toate cheile le port cu mine. Bea, citeşte, aşteaptă-mă! 
Em.” 


Când reveni, Em găsi la rândul ei un bilet: 


„Draga mea, te admir şi te iubesc, dar trebuie să plec. În 
ceea ce priveşte uşile, nu te îngriji, posed iarba fiarelor. Cu 
siguranță ne vom întâlni iar, aşa e scris. 


Paul Delun. 
P. S. Fereşte-te de lupi!” 


CAPITOLUL 21: , DACĂ-ŢI TRECE 
PRIN CAP SA MA OMORI...” 


Blondul constată surprins că amurgul, între munţi, 
căpătase culoarea coniacului şi, cuprins de-o lucidă 
ameţeală, sorbi până la fund paharul din faţa lui. 

„Noi, cei ce ne riscăm viaţa în folosul...” îşi aminti de lupii 
lui care desigur flămânziseră şi-n acea înserare vor sta 
iarăşi la pândă, cu ochii sticlind. „Noi, cei ce riscăm totul...” 
Vocea ajungea până la el din adâncul memoriei, schimbată 


şi aproape străină. Mugşchii stomacului se crispară, cerând 
poate o nouă porţie de băutură, sau refuzând prima. 

Soarele se va pierde dincolo de munţii vineţi şi micul oraş 
va adormi în linişte. Bombele încă n-au ajuns până aici, 
dar... Deasupra munţilor, acolo unde a dispărut soarele, 
culorile se intercalau - coniacul curgea din cer. Recapitulă 
orele petrecute în tren - călătoria - scăpase oare 
neobservat? Il urmărise oare cineva în staţia cenuşie, uitată 
acolo între munţi? 

— lese ceva câştig, e rentabil? îl întrebă pe patronul 
localului. 

— lese, răspunse patronul, scârţâind pe proteza de lemn 
a piciorului stâng, mai vine câte un nebun singuratic ca 
dumneata, care bea mult... Va trebui să te prezinţi la 
poliţie. 

— Sunt cavaler al ordinului Crucea de Sidef cu Diamant. 

— Mai bine ţi l-ai da jos; în oraşul nostru nimeni n-are aşa 
ceva şi nu e bine să atragi atenţia... Ce învârteşti? 

Necizelatul patron îl privea cu ochi bulbucaţi, lustruind o 
tavă de alamă. 

Blondul rânji către el: 

— Sunt agent secret, m-au paraşutat Aliaţii să vă spionez 
niţel, poate vă fur secretul fabricării berii. 

— Asemenea cuvinte... nici măcar în glumă!... 

— De ce, domnule Muske? Umorul nu e interzis, însuşi 
Lungerul nostru face glume la radio când zice că va câştiga 
războiul... 

Patronul clipi repede, ochii i se aburiră de frică. 

— De unde-mi cunoşti numele, domnule glumet? 

— Scrie pe firmă, ai uitat? Mai toarnă-mi în pahar, Muske. 
Să ştii că e periculos să ţii în timpurile noastre un 
restaurant, vezi ce clienţi îţi vin, slobozi la gură ca mine, îţi 
creează încurcături. Să-i torni la poliţie, sau nu cumva chiar 
ei sunt de la poliţie?... lată părerea mea, dragă Muske, cel 
mai bine e să fii mic producător de bumbac... 

Patronul, care încrunta din sprâncene ori de câte ori îl 
primea în faţă pe impertinentul - ca ton - „dragă Muske”, 
încremeni. Cuvântul bumbac, azvărlit ca din întâmplare - 


dar ce mai e întâmplător pe lumea asta? - fu echivalentul 
sonor al unei linguri de masă umplută ochi cu ulei de ricin. 

Blondul azvârli pe masă bancnota mototolită - îşi plătea 
prânzul - şi fără să mai salute se strecură printre măsuţele 
de pe terasă. 

Era răcoare şi cele două străzi ce se întâlneau în faţa 
micului restaurant păreau pustii şi albe. Un câine se 
strecura pe lângă ziduri, cu un mers şleampăt, de cobai 
otrăvit. 

Patronul goni câinele şi alergă după Blond: 

— Domnul meu! Ce ai vrut să spui înainte? 

Blondul, care se şi îndepărtase, se opri, parcă nehotărât. 

— N-am zis nimic... De fapt ar fi trebuit să-ţi spun bună 
ziua, nu, Muske? 

— Nu clientul e cel ce salută primul... Dar, cu bumbacul, 
ce aluzie a fost asta? 

— Care bumbac? 

Muske se descotorosi de şorţul ce-i reliefa talia greoaie, îl 
azvârli pe un spătar - abia acum se desluşiră mai clar 
cuvintele brodate în fir galben: „Nu fi leneş, nu risipi, nu 
înşela!” - şi veni cu mersul lui de gâscan îndopat până sub 
bărbia Blondului: 

— Nu vă prefaceţi! Ce ştiţi despre mine şi despre 
bumbac? 

— Mă gândesc, zise Blondul privind şorţul ce spânzura pe 
spătarul scaunului, că ai fi putut evita plictisitoarea 
repetiţie a lui „nu”, folosind o formulă mai economică: „Fii 
harnic, strângător, drept!” Şi - Blondul îşi aprinse o ţigaretă 
„Mercur” - dacă observi ceva interesant, nu întârzia să mă 
avertizezi şi-ţi promit să nu mai pronunţ cuvântul bumbac. 
Ştii desigur că locuiesc pe-aproape, la „Superbul Căprior”. 
Proprietarul îţi e prieten? 

— Am fost colegi de şcoală, domnule... 

— El ştie de... bumbac? 

— Vai mie, nu! Credeam că nu mai ştie nimeni. 

— Dacă-ţi trece prin cap - fii atent Muske! - dacă îţi trece 
prin cap să mă omori, îţi dau următoarele sfaturi: te duci la 
şopronul din fundul curţii, unde ţii cele două sănii, dezgropi 


revolverul, îl cureţi şi-l ungi - nu pot suferi să fiu asasinat cu 
o armă ruginită! - apoi pândeşti seara târziu când merg la 
hotel, am obiceiul să citesc înainte de a mă culca şi dorm 
cu fereastra deschisă. N-ai decât să te urci în nuc şi să dai 
la o parte camuflajul. Să ţinteşti bine, să nu zici că nu ai 
nimerit, să ţinteşti bine, în cap, în tâmplă, în frunte, în 
ceafă, sau în ochi dacă-ţi face plăcere, să trimiţi două 
gloanţe, sau chiar trei, rezultatul va fi acelaşi: sunt 
invulnerabil. Dar ţin mult ca revolverul să fie curăţat şi uns. 


Pe înserate locuitorii orăşelului V. ies la plimbare, aşa 
cum se întâmplă în toate ţările de la pol la ecuator. In 
ultimii ani se născuseră la V, doar trei copii, şi ăia în mod 
miraculos, fără bărbaţi, datorită, pesemne, polenului şi a 
laptelui lunar. 

Cele trei cărucioare răsăreau scârţâind din încheieturi, la 
colţurile străzilor, şi copiii, cu biberoane atârnând de gât şi 
degetele în gură, priveau uimiţi, cu ochi rotunzi, ciudata 
lume a părinţilor şi bunicilor. 

Strada principală, curgând paralelă la milimetru cu râul 
Selva, această arteră, care, după exemplul Capitalei, 
căpătase recent un nume nou: Bulevardul Invingătorului, 
străbătea localitatea de la sud la nord, din punctul denumit 
„Mormintele”, chiar sub streaşina pădurii, unde în urmă cu 
vreo sută cincizeci de ani fusese exterminată sinistra 
şleahtă a banditului Famegus, până la ultimele căsuțe 
răsărite înainte de război în partea de nord a orăşelului, 
acolo unde Selva şi vechiul drum de munte se înfundau în 
trecătoarea Margareta. 

In urmă cu trei sau patru luni, într-o senină noapte de 
iunie, orăşelul se trezise din somn şi înghesuit la ferestre, 
sub lumina tăioasă a lunii, ascultase înspăimântat ropotele 
de împuşcături ce se auzeau din direcţia trecătoarei 
Margareta. Ă 

Era ceva cu totul neaşteptat. Incepu să se vorbească 
despre o groaznică, stranie, ultrasecretă execuţie ce 
avusese loc undeva în munţii de deasupra trecătorii, sub 
piscul Alland, sau poate sub creasta cu Două Foarfeci, pe 


partea dreaptă a râului Selva. Adios muchachos 
campagneros de my vida! Un muzicant fu arestat pentru că 
intonase acest bătrân tango, tocmai în perioada când 
zvonurile cu privire la sinistra execuţie erau în toi. Nu se 
ştie dacă a fost şi el împuşcat, sau spânzurat, sau 
decapitat, sau doar jupuit de viu. 

Pentru a-şi consola clientela, domnul Muske angajă în 
localul său o orchestră de bătrâni, a cărei piese de 
rezistenţă erau scârţâitul vals „Ce ne facem, domnilor, totul 
e pierdut!” 

Şi lumea se linişti. Simetria era salvată: o execuţie în sud, 
alta în nord, între cele două execuţii oraşul putea să se 
legene liniştit, huţa-huţa, ca-n leagăn. 

În timpul serii puţinii clienţi ai domnului Muske - am uitat 
să precizăm că onorabilul local nu avea un nume - se 
adunau într-o sală afumată, cu tavanul jos, servitul pe 
terasă fiind întrerupt din pricina camuflajului. 

— Pot să vă vorbesc? se aplecă umil patronul la urechea 
Blondului. A fost pe-aici cineva, un domn voinic, nu tocmai 
tânăr, în haine negre... Căuta un anumit ins, şi mi-a dat 
semnalmentele dumneavoastră... 

— Presupun că ţi-a pasat şi nişte bani?! 

Muske încuviinţă. 

— Presupun, de asemenea, că i-ai spus totul despre 
mine? 

— l-am spus, fiindcă ori cum ar fi aflat. Aşa, iată-vă 
prevenit. 

Blondul se plimbă până târziu pe străzile întunecate. Se 
înapoie la hotel, luă cheia din cui (portarul nu-l auzi, 
dormea cu capul dat pe spate, în lumina albăstruie a 
becului colții lui îngălbeniţi luciră ciudat) şi urcă scara spre 
camera lui. Înainte de a deschide uşa rămase nemişcat 
aproape două minute, aşteptând. De când coborâse în gara 
V, nu i se întâmplase nimic. Surpriza nu putea să întârzie. 


CAPITOLUL 22: ALIANŢA CONSTA 
IN A NU NE UCIDE... 


Asta e o senzaţie cu totul deosebită. În ce punct va lovi 
glontele? Va sparge mândra poartă a frunţii, într-un brusc 
cutremur total, trimiţându-te puţin uimit - dar poate fi 
vorba de uimire când de fapt aşteptai? - în lumea de 
dincolo? În tâmplă ar fi mai simplu, mai repede, n-ai avea 
nici vreme să înjuri, pe când dacă nimereşte pântecul, 
grozăvie! Dacă loveşte sternul, glontele poate ricoşa în 
inimă sau în plămâni, şi Blondul deschide brusc uşa. 

Perdeaua ce camufla fereastra deschisă se mişcă în 
curent, dar, încă înainte de a răsuci comutatorul, observă 
silueta greoi tolănită pe canapea şi se miră că ţâşnitura 
instantanee de foc întârzie, totuşi făcu gestul reflex, 
mişcarea caracteristică ce-l salvase de atâtea ori, saltul 
frânt, neobservat aproape, ca un tremur - împuşcătura 
întârzia, frumoasa, roşiatica izbucnire, ca de petale, a 
flăcării pe ţeava revolverului - şi Blondul făcu lumină. „Să 
se facă lumină!” a zis Dumnezeu. 

Fraza biblică devenea de o concreteţe absolută, pesemne 
că şi Creatorul, Stăpânul şi Făcătorul-a-Toate se va fi aflat 
în pericol - şi acestea nu sunt cugetările unui hulitor! - şi, 
ameninţat de arma teribilă a vreunui înalt uzurpator ceresc, 
răcnise în întuneric, cutremurând firea, azvârlind în hău cu 
puternica-i respiraţie lumi şi universuri, şi născând din 
această ciocnire constelații noi, proaspete, virgine: 

„Să se facă lumină!”, şi Blondul constată că individul ce-i 
uzurpase culcuşul era un bătrân zdrenţăros, care-i trezi 
imaginea tatălui denaturat ai lui Huck Finn, în vizită la 
feciorul său îmbogăţit, cu scopul de a-i mai stoarce nişte 
gologani pentru rachiul cel de toate zilele. 

Zdrenţărosul părea că doarme, cu braţul aruncat peste 
ochi. | se vedea printr-o spărtură cotul învineţit şi murdar. 
Blondul nu se sinchisi, îşi aprinse ţigara, şi făcu ocolul odăii. 


Individul se căţărase în nuc şi de acolo păşise direct 
peste pervazul ferestrei, imitându-l şi-n această privinţă pe 
bătrânul Finn, şi urmând în fond calea pe care Blondul o 
recomandase  cârciumarului Muske, în caz că ar fi 
intenţionat să-l asasineze. 

Zdrenţărosul îl observa pe Blond, prefăcându-se că 
doarme. 

— Haide, scoală! făcu Blondul, isprăvindu-şi ţigara. Vreau 
să mă culc! 

— De unde ştiai că nu dorm? 

Pe faţa mototolită a nocturnului vizitator, printre ţepii 
cărunţi, risipiţi în dezordine în smocuri pe barbă, obraji şi 
chiar sub ochi, înflori un zâmbet de o inexplicabilă căldură. 

— La dracu, dacă nici atâta lucru n-aş fi în stare să 
pricep, n-aş mai fi ce sunt! Ridică-te! Te pomeneşti că ai şi 
păduchi?! 

Auzind cuvântul, individul sări în picioare. Fusese scund 
şi rotofei altădată, pesemne. Acum - aproape străveziu, ca 
în urma unei sistematice şi îndelungate inaniţii. Doar ţepii 
ce-i înconjurau fălcile galbene păreau a-i conferi oarecare 
consistenţă şi volum. 

— Alege-ţi cuvintele, cava/ere! Ştii cine se află în faţa ta? 

— Nu, dar încep să bănuiesc! 

— Dă-mi şi mie o ţigară... 

Trase fumul cu sete, ochii i se holbară de plăcere: 

— Ai în fata dumitale pe bietul delfin dispărut, pe Ludovic 
al şaptesprezecelea, fiul lui Ludovic al şaisprezecelea şi al 
Mariei Antoaneta. 

Blondul aprobă clătinând din cap, cu un vag zâmbet 
îngăduitor: 

— Nu ştiu dacă mă vei crede, dar din prima clipă parcă 
am presimţit că eşti un personaj al domnului Mark Twain. 
Doar că nu-mi închipuiam că ai fi chiar delfinul, te luasem 
drept tatăl lui Huck Finn. Să ştii că l-am citit şi eu pe acest 
domn Mark Twain, înainte ca Lungerul să-l fi interzis prin 
decretul 714/A. Acum, fireşte, nu-l mai citesc, devreme ce e 
interzis, eu mă conformez totdeauna decretelor oficiale, ba 
chiar fac eforturi să scot din capul meu încăpățânat toate 


ideile şi frazele scriitorilor interzişi, totuşi aş putea încă să-ţi 
dau replica din cartea domnului Twain: „Dumneata eşti 
delfinul? La vârsta dumitale? Vezi-ţi de treabă! Poate vrei 
să spui că eşti impăratul Carol cel Mare, răposatul...” 

— Exact, exact! se lumină la faţă zdrenţărosul. Replica 
următoare e: Din pricina necazurilor, Bilgewater... 

— N-are rost să cităm până la sfârşit cartea domnului 
Twain, mai ales că e interzisă. E periculos. Nu te întreb ce 
ai căutat în camera mea, şi nici nu-l chem pe portar să te 
dea afară îmbrâncindu-te pe scări... Ar fi în stare să te ducă 
şi la poliţie şi ăia n-ar înghiţi aşa de uşor ca mine hapul cu 
delfinul... 

— Ceva de băut ai? Dă-mi un păhărel, să prind puteri 
înainte de a pleca... Nu-ţi voi provoca nici un fel de 
neplăceri... 

— Asta-i bună! Neplăcerile ţi le pot provoca eu, 
venerabile fiu al Mariei Antoaneta! 

— Cine ştie?! zâmbi misterios bătrânul. 

După ce delfinul plecă, Blondul privi stelele. Stelele 
rânjeau. Noaptea nu era dintre cele liniştite, cu toate că 
printre frunze căzuse şi ultima adiere a vântului. La 
cârciuma lui Muske, la doi paşi de „Superbul Căprior”, 
cineva se îmbătase şi răcnea, acompaniat de orchestra 
bătrânilor. 

Parfumul proaspăt şi crud al nopţii năvăli în cameră şi 
Blondul închise ochii. Şi se gândi la Em. Stătea singur în 
camera întunecată, la geamul deschis, simțindu-se definitiv 
nemuritor... 

Glontele pe care i-l planificase destinul, şi pe care îl 
aşteptase de altfel, veni cu întârziere, după miezul nopţii. 

De fapt fură două împuşcături. 

Paşii se precipitară pe coridor - imprudent asasinul! ar fi 
trebuit să aleagă şi el calea ferestrei. Blondul îl urmări, dar 
când ajunse jos văzu că portarul doarme, în aceeaşi poziţie, 
cu gura deschisă, cu dinţii lui mari şi galbeni, lucind la fel 
de sinistru în lumina albastră. 

„Eu am primit două vizite, cineva a încercat să mă 
omoare (încercare ratată din faşă, fiindcă o prevăzusem), 


am băut, am fumat, mi-a fost dor, m-am zvârcolit în pat, 
am stat la fereastră şi m-am gândit la relativitate, am trăit 
aproape cât pentru o viaţă întreagă, iar pentru el orele 
astea n-au însemnat nimic. Pentru majoritatea oamenilor 
orele, zilele, anii nu înseamnă nimic, fiindcă stau cu gura 
căscată şi au... dinţii galbeni... şi sforăie. 

Il bătu uşor pe umăr. Portarul horeai, înecându-se cu 
saliva. 

— N-ai văzut pe nimeni? 

Omul îl privi tâmp. 

— Ha? Doriţi ceva? 

— N-ai auzit nimic? 

— Ce să aud? Doamne fereşte! E linişte... 

— Linişte deplină, confirmă Blondul. 

În sfârşit, se putea bucura de puţină odihnă. Privi ceasul, 
era două, apoi se culcă. Se pornise un vânt, frunzele 
copacului foşneau plăcut la fereastră. Se înveli până sub 
bărbie, se făcuse frig, dimineaţa de toamnă avea să fie rece 
şi strălucitoare. 

A doua zi, la prânz, îl văzu de departe pe terasa lui 
Muske, mânuind cu o greoaie elegantă furculiţa şi cuțitul. 
Se plimbase până la capătul străzii principale, spre sud, 
până la „Morminte”, acolo unde fusese exterminată banda 
lui Famegus, şi se încălzise la soarele zgârcit, stând aşezat 
pe cripta în care se mai păstra craniul marelui bandit. 

Famegus terorizase un ţinut, oamenii însă construiseră o 
criptă, special pentru capul său, cules în momentul 
execuţiei şi ascuns, şi dat la iveală mult mai târziu. 

Terorizase ţinutul, spintecase bărbaţi şi femei - oamenii 
însă îl admirau, îl admiraseră şi-n timpul vieţii, tremurând în 
acele zile de spaima lui, şi-l admirară cu mult mai mult sârg 
după moarte. 

Famegus răpise fecioare, le necinstise şi le năpustise 
apoi cu capul în jos de pe stânci, cu toate acestea, sau 
poate că tocmai din această cauză, femeile aprindeau 
lumânări la cripta lui. 

Blondul coborâse în criptă şi privise craniul alb, aşezat 
simplu pe un imens bolovan - alb şi el -, se înfruntaseră 


ochi în ochi, orbită în orbită, şi-n cele din urmă Blondul 
aprinse şi el o lumânare pe care i-o vându un fel de călugăr 
ce-şi făcea veacul pe-acolo. Marii bandiți merită stimă, ar 
trebui scris, la intrarea în criptă, dar pe latineşte, să nu 
înţeleagă oricine. 

Şi apoi se întoarse în oraş, cu acelaşi pas al omului care 
nu ştie cum să omoare timpul. Terasa lui Muske o văzuse 
de la mare distanţă - la o măsuţă stăteau doi, ea cu rochiţa 
verde, subţire, cu mâneca scurtă, probabil că-i era frig şi 
făcea piele de gâscă, iar la altă masă silueta grea, închisă a 
celuilalt. Blondul urcă treptele spre terasă şi merse direct 
spre el. 

— Eşti un ţintaş mizerabil, Glimt Berg! Ai fi putut să mă 
scuteşti de toate grijile, dar mâna iţi tremură, ochiul abia 
dacă distinge contururile pe întuneric şi, în general, eşti 
ramolit. Apropo, ai permis de port-armă? 

— N-am intenţionat să te omor... doar să te sperii! Am 
vrut să te previn că sunt şi eu pe aici. Unii zic bună ziua, 
alţii trimit cartea de vizită. Eu ţi-am expediat două gloanţe, 
unul pentru „salut” şi celălalt pentru „ai grijă”. Respiră 
adânc, tuşi şi continuă în şoaptă: La fel ca şi tine vreau să 
pun mâna pe apa elementară care se fabrică aici pentru 
arma Beta... Îţi propun o alianţă... provizorie, vreau să zic... 

— Dă-mi şi mie păstrăv, dragă Muske, strigă Blondul. Pe 
faţa cârciumarului, care încercase să se apropie pe furiş, se 
întipări regretul de a nu fi prins măcar un crâmpei de 
conversaţie. 

După ce Blondul fu servit cu tot dichisul, după ce Muske 
turnă vin în paharele celor doi domni şi se îndepărtă, Glimt 
Berg scoase din buzunar o jucărie pentru copii, un titirez 
colorat, pe care-l făcu să se învârtă între farfuria sa şi cea a 
Blondului. După ce titirezul se opri şi căzu într-o rână. 
Blondul văzu câteva măşti minuscule, desenate în peniță, 
unele râdeau, altele lăcrimau. Era un titirez vesel şi trist. 

— Alianţa constă în a nu ne ucide, zise Glim Borg. Până 
ce vom pune mâna pe apa elementară. După aceea, 
rezolvăm rivalitatea printr-un duel cinstit. Cine rămâne viu 
ia apa cu el. Ce răspunzi la propunerea mea? 


Blondul îl privi: 
— Nimic! 


CAPITOLUL 23: CRANIUL LUI 
FAMEGUS 


Domnul A.R., profesor pensionar din orăşelul V., bea şase 
halbe de bere pe săptămână, câte una pe zi, în afară de 
duminica. In această sfântă zi merge la biserică, iar seara 
se urcă în pod şi observă stelele. Indeletnicire oarecum 
atee, dacă ne gândim la Galileo Galilei, Giordano Bruno şi 
tram-tram. 

Într-o bună zi, mai bine zis într-o bună seară, pensionarul 
nostru găsi în loc de lunetă, un bilet: 


„Stimate A.R., 

Nu te apuca de pântec şi nu urla ca din gură de şarpe 
«Sării, hotii!» decât după ce vei citi până la capăt rândurile 
de față. Nu sunt asasin, nici măcar hoț, dar împrejurările 
mă silesc a te lipsi pentru aproximativ două săptămâni de 
înțeleapta-ți plăcere a cercetării cerului (care e nesfârșit, 
după cum ai băgat de seamă!), împrumutând (şi nu furând) 
pretioasa lunetă, pe care ţi-o voi restitui la expirarea 
termenului sus-amintitului termen, în bună stare, o dată cu 
mulțumirile mele. Este singura lunetă existentă în oraş, şi 
am nevoie de ea ca de ochii din cap! Pentru ce? Nu pentru 
a căuta vreo constelație nouă, dar dacă voi descoperi una 
din întâmplare, ti-o cedez cu plăcere. 

Viața e complexă, aceasta e cea mai adâncă cugetare, 
de la Sofocle încoace. 

Nu te întrista, vei reprimi luneta, promit solemn. Până 
atunci citeşte Biblia, sau orice altă carte de pe lista celor 
permise. 


Îmi faci un mare serviciu, habar n-am cum aş putea să te 
răsplătesc. Nu reclama la poliție dispariția obiectului, n-are 
rost, s-ar putea să fii întrebat la ce-ţi folosea! 

După cum bine ştii, cercetarea astronomică se face pe 
baza unor permise speciale, eliberate de înalţi funcţionari ai 
Lungerului, fiind strict interzisă altfel. Dumneata n-ai un 
astfel de permis. Iti doresc fericire! 


Un prieten şi admirator.” 


Într-una din nopţi Blondul îl visă pe Bătrânul Detectiv. Se 
făcea că ei doi coborau scări (ceea ce nu e un semn prea 
bun!), nesfârşite scări, şi din când în când B.D. îi spunea 
„Idiotule! Idiot bătrân.” 

La care Blondul dădea replica: „Mai slăbeşte-mă, bătrâne 
crab!” 

„Nu-mi spune crab, mă deranjează.” 

„Prea bine... bătrâne scarabeu”. 

Adânc dormea Blondul şi scările se topiseră din visul lui, 
acum vedea ceva mult mai plăcut, dar dacă stăm să 
credem ceea ce spun savanții, secunda era aceeaşi. 
Savanţii - unii din ei în orice caz - pretinzând că visele 
durează puţin, şi că-n aceeaşi clipă, fragmentată în zecimi 
ori sutimi, putem fi ridicaţi în ştreang, apoi putem deveni 
regi ai Prontobaziei (asta e o ţară inventată de autor, ca să 
nu creadă cineva că facem cine ştie ce aluzii), apoi soţi ai 
Cleopatrei. Şi, în sfârşit, arşi pe rug (ca să încheiem 
plăcerile tot cu o execuţie, alături de frumoasa vrăjitoare 
Clemsa (şi ăsta e im nume inventat), care, tot în cursul 
acestei clipe scurte ne va şopti: „Te voi iubi până la moar- 
te!” - în sfârşit Blondul nu-l mai visa pe B.D., glasul ciudat i- 
| auzea însă în continuare: „Idiotule! Idiot bătrân!” 

Pentru a scăpa de obsesia acestui spiritual calificativ, 
Blondul îşi propuse să se trezească - se dădea o 
interesantă luptă între e/ cel adevărat şi e/, cel care 
veghea, şi cel care veghea învinse - şi ţâşni din somn, din 
vise, cu un salt, ca un delfin din mare. 


Şi treaz fiind constată că Blondul Detectiv se afla într- 
adevăr alături de el. 

— Ce gafă am mai făcut, bătrâne scarabeu? 

— Nu-mi spune „bătrâne scarabeu”. Mă deranjează. 

— Eram sigur că vei prefera să-ţi spun „crab”. Bătrâne 
crab. De ce mă înjuri? 

— Peste o jumătate de ceas vor veni să te ridice, 
neghiobule, spion ratat, idiot triplu... 


Baladă despre spaima lui Em, 
când i s-a părut că vede un vampir 


Ascuns după copac, avea mănuşi negre şi ochi strălucitori 

şi-n parcul imens şi pustiu, doar ceața, 

doar ceața se strecura la răspântii, pe umede labe ascunse 
tânguindu-se pentru sufletele marinarilor înecați. 

M-a prins de mână, şuierând; domnişoară, grațioasă, dulce 
domnişoară, un vechi tango, noi doi, în parcul pustiu! 

Avea fața subțire, obraji uscați de cadavru, iar ochii ardeau satanic 
şi-a sa gură rotundă cu vinete buze ţuguiate părea o ventuză rapace. 
Posed diamante şi-un vechi castel în Renania 

(o țară despre care poate nici n-ai auzit), 

de trei ori pe noapte podul rulant se coboară 

ca să poată intra dansatorii de sticlă-n saloane, 

la balul drăcesc sunt şi eu aşteptat cu logodnica, 

dar sărmana de ea în fundul fluviului zace 

cu vâna jugulară muşcată 

de un ins sângeros ce aduce cu mine puțin. 

Dacă-ai primi să mă-nsoţeşti ca mireasă 

dansatorii de sticlă ar chiui de plăcere şi fiecare-ar jertfi câte un ochi. 
ce şi l-ar scoate cu ghearele, întru slava dragostei noastre. 
Suficient să-mi dai mâna, şi Em văzu prin pielea neagră a mănuşii, 
ca nişte ace de gheaţă, unghii îndoite țâşnind. 


CAPITOLUL 24: CRANIUL LUI 
FAMEGUS (CONTINUARE) 


— Ştiu, ştiu, zise Blondul, făcându-i semn zdrenţărosului 
să tacă, nu e nevoie să mai repeţi, eşti sărmanul delfin, fiul 
lui Ludovic al şaişpelea şi al Mariei Antoaneta. 

Răcoarea munţilor era tăcută şi aspră. Blondul privi 
împrejur şi se cutremură, scoase din buzunarul de la piept 
mica lunetă demontabilă a lui A. R., îi şterse una din lentile 
şi o ascunse iar. 

— Huck Finn a fost singura carte pe care am putut s-o 
citesc în viaţa mea, se tângui zdrenţărosul bătrân, 
frecându-şi mâinile şi părând că se gudură într-un chip 
destul de penibil. Am încercat să citesc şi alte cărţi dar tot 
la Huck Finn m-am întors. Când mă încăpăţânam să citesc o 
altă carte era şi mai rău. Mi se părea că citesc tot Huck Finn 
şi mă miram că nu regăsesc pasajele cunoscute... 

De data aceasta Blondul fu sigur că în spatele 
pălăvrăgelii bătrânului se ascunde un miez, pe care totuşi 
se temea să-l dea în vileag. 

Se întâlniseră de mai multe ori, ca din întâmplare, şi 
bătrânul îi pusese întrebări ciudate, ca: „Cine ţi-a fost cel 
mai bun prieten?” 

„Cel mai bun prieten era un nebun cu care am explorat o 
peşteră în copilărie... o peşteră învăluită în taină. N-am 
descoperit nici o taină acolo. Dar era să murim am îndoi.” 

„Şi unde s-a întâmplat asta?” 

„Cum unde?” 

„In ce ţară? In ce oraş?” 

„Mai există ţări şi oraşe? se miră Blondul. Acum când 
pământul se prăbuşeşte?” 

Se temea de ceea ce avea să-i spună zdrenţărosul. Acum 
mergeau împreună pe cărarea de deasupra trecătorii 
Margareta. 

— Numele meu e Gazin. Nil Gazin, se destăinui deodată 
bătrânul, oprindu-se. Sunt Nil Gazin, nu sunt delfinul şi nici 
tatăl lui Huck Finn. 

— O precizare deosebit de importantă, mormăi Blondul. 
Cât priveşte numele, de ce faci eforturi? Azi, din zece 
oameni, nouă nu mai poartă numele adevărat. Te cheamă 


Nil Gazin, sau altfel, probabil altfel, ce vrei să mai adaugi la 
asta? 

— Că trăiesc. Şi prietenul tău, împreună cu care ai 
explorat peştera din copilărie, mai trăia acum douăzeci de 
zile. 

— Am glumit, zise Blondul, aşezându-se. N-am intrat în 
viaţa mea în nici o peşteră. Şi n-am avut nici un prieten. 
Singurul meu prieten a fost un broscoi, dintr-un iaz, care 
mă recunoştea - îţi vine să crezi? şi începea să 
cotcodăcească de bucurie că mă vedea... 

— Broaştele nu cotcodăcesc, A-2. 

Un bolovan se rostogoli pe coasta muntelui, bufnind 
printre trunchiurile întunecate ale brazilor. 

Bătrânul zdrenţăros continuă în şoaptă: 

— Mă aflam în lagărul de la Trecors, unde am ajuns tot 
datorită domnului Mark Twain. M-au prins în parc într-o zi 
însorită citind din Huck Finn, după ce domnul Twain fusese 
strict şi definitiv interzis o dată cu ceilalţi, sub ameninţarea 
deportării şi a pedepsei capitale. Eu însă îl citeam în 
continuare şi-mi plăcea cu atât mai mult, şi le-am jucat o 
festă frumoasă poliţiştilor şi gardienilor şi tuturor cretinilor, 
căci am păstrat - şi mai păstrez şi acum - la mine, în lagăr 
şi peste tot, o microediţie Huck Finn, iat-o! 

Şi scoase dintr-un buzunar o cărticică de-o şchioapă, o 
lipi de inimă şi-o ascunse la loc. 

— O ştiu pe de rost, şi-n faţa plutonului de execuţie sau 
când ne ţineau săptămâni întregi sub ploaia rece, 
nemişcaţi, sau aşteptând să fim mitraliaţi după terminarea 
muncilor de sub muntele Alland, era destul să încep în gând 
„Mă simţeam grozav de bine şi-mi era lene să mă scol ca 
să-mi pregătesc ceva de mâncare; era cât pe ce să ațipesc 
din nou, când deodată...” Şi-mi povesteam aşa capitole 
întregi şi mă distram grozav, şi viaţa era mai uşoară, oho, 
mult mai uşoară, aproape plăcută, în vecinătatea morţii, a 
bestiilor de la Z.Z., a blestematului Kapo... până când, într- 
o zi, într-un scurt răgaz îl văd pe unul dintre deţinuţi venind 
spre mine. 


„Te-am observat zâmbind, îmi zise. Zâmbeai în timp ce 
ne băteau. Eşti nebun, sau ai găsi un mijloc care să te facă 
să râzi oricând?” Deţinutul ăsta era cel mai tăcut om din eiîţi 
văzusem. Nu-i auzisem până atunci vocea, şi avea o voce 
plăcută, cu un uşor accent străin. Se ştia despre el că 
fusese aruncat în lagăr pentru hoţie - acolo se aflau de-a 
valma pungaşi, asasini, indivizi suspectaţi politiceşte, sau 
pur şi simplu oameni care citiseră cărţi interzise, ca mine. 
Aceştia, şi alături de ei deţinuţi politici, se ţineau, pe cât se 
putea, de o parte de pungaşi şi asasini, numai că de fapt nu 
te puteai ţine de o parte, fierbeam toţi în aceeaşi oală, cot 
lângă cot, tâmplă lângă tâmplă. Faţa acestui om-tăcut, a 
acestui presupus hoţ, nu se deosebea cu nimic de chipurile 
celelalte - după o lună de lagăr toţi sunt o apă şi-un 
pământ - totuşi am avut încredere în insul care vorbise 
pentru prima dată după două sau trei luni de tăcere şi i-am 
răspuns: 

„Cum să nu râd, domnule, când îmi amintesc de părerile 
lui Jim cu privire la înțeleptul rege Solomon?” 

Vorbele fuseseră aruncate într-o cioară, de unde să ştie 
un hoţ jerpelit cine e Jim şi cine e Solomon, când omul îmi 
răspunse, lăsându-mă perplex: 

„Aha, l-ai citit pe Twain?!” Şi se îndepărtă, fără să mai 
adauge un cuvânt. 

Din ziua aceea privirile mele l-au căutat intr-una pe hoţul 
cel tăcut şi aşteptam ca să-mi vorbească, ei însă îşi vedea 
de treabă, nu discuta cu nimeni, şi în clipele de odihnă, 
noaptea, se izola în câte un colţ mereu cu ochii larg 
deschişi aţintiţi în gol, părând a fi absorbit în gânduri. 

Până la urmă m-am apropiat eu, i-am pus întrebări, 
cărora la început nu le-a dat răspuns. Fireşte, se ferea. Ca 
să-i câştig încrederea (de fapt riscam eu însumi) i-am arătat 
cărticica ce-o purtam la mine. Încetul cu încetul ne-am 
împrietenit. 

Când lagărul de la Trecors s-a mutat, era cât p-aici să fim 
despărțiți, dar în cele din urmă am avut noroc, am nimerit 
în acelaşi transport care trebuia să ne ducă în altă parte, 
poate la vreo cameră de gazare... 


Totuşi de la început am bănuit că suntem duşi la muncă, 
fiindcă fuseseră selecționați cei mai zdraveni, mai sănătoşi, 
şi într-adevăr ne-au îmbarcat într-o noapte şi am fost 
transportaţi cu camioanele până la trecătoarea Margareta. 

Bătrânul zdrenţăros, falsul delfin, falsul tată al lui Huck 
Finn, se ridică, se întinse şi respiră adânc. 

— Să facem câţiva paşi, A-2, propuse. 

— Spune-mi altfel. Cum vrei. Paul, de pildă. 

— Să mai coborâm puţin, urmă bătrânul. A răsărit luna şi 
voi putea să-mi amintesc mai bine de toate câte s-au 
întâmplat, 

Blondul se opri şi-l aşteptă. 

— Spune-mi acum, celă/alt trăieşte? 

— Prietenul tău A-1? În urmă cu douăzeci de zile trăia. 
Acum, nu ştiu. S-ar putea să fi fost executat împreună cu 
ceilalţi. 

— Bine, povesteşte mai departe, zise Blondul. 

— Numele meu e Scherffer. E chiar numele adevărat. Am 
ajuns aici vreo sută cincizeci de deţinuţi şi aproape tot 
atâţia poliţişti şi paznici, la 24 iunie, anul trecut. Primul 
camion din convoi s-a oprii în dreptul stâncii cu urechi, de 
colo, iar ultimul ceva mai jos, la cotitură. Imediat am fost 
înconjurați şi după ce-am coborât din maşină s-a făcut 
apelul. Unul din adjuncţii comandantului de lagăr de la 
Trecors ne-a ţinut o cuvântare, explicând că cine va munci 
cu tragere de inimă va fi pus în libertate la terminarea 
lucrărilor, prevenindu-ne în acelaşi timp că aici nu se mai 
somează, ci se trage în plin, la orice încercare de 
nesupunere sau fugă. Am început să lucrăm chiar a doua zi 
- inginerii calculaseră din timp elementele şi făcuseră 
măsurătorile. Am observat că şi inginerii erau păziţi, iar unii 
dintre ei au fost executaţi împreună cu deţinuţii, la sfârşit. 

— E normal, zise Blondul. Secretul trebuia păstrat. 

— Au fost executaţi şi parte din șefii care au su- 
pravegheat lucrările. 

— Şi vor fi executaţi cei ce vor lucra aici, completă 
Blondul. 


— Mâncarea era ceva mai omenească - aveau nevoie de 
forţa noastră. Într-o zi A-1 îmi şopteşte: 

Spune-i pe nume, Scherffer. E mai bine. 

— Nu-i cunosc numele adevărat... Imi ceruse să-i zic 
„317”, numărul său de ocnaş... Într-o zi el îmi şopteşte: 

„Ştii pentru ce săpăm noi galeriile astea blestemate? Să- 
ţi spun eu: Aici va fi laboratorul care va produce apa 
elementară, necesară pentru fabricarea armei Beta. Ţine 
minte, în caz că scapi viu de aici... 

„Cum de cunoşti asemenea secrete, «317»? l-am întrebat 
eu. Un simplu hoţ nu se ocupă cu aşa ceva, iar dacă ai fost 
arestat pentru spionaj, cum de ai rămas viu? Spionii sunt 
executaţi imediat...” 

Nu mi-a răspuns la întrebare, aşa cum nu mi-a răspuns 
aproape la nici una din întrebările legate direct de persoana 
lui. 

Scherffer oftă. Blondul, cu ţigara neaprinsă între dinţi, nu- 
i tulbură reculegerea. După un timp Scherffer reluă firul: 

— Nu sunt chiar atât de bătrân, n-am decât cincizeci de 
ani, dar lagărul... Totuşi, aici, deşi munca era istovitoare, 
viaţa părea incomparabil mai bună decât la Trecors, unde 
murdăria, hrana împuţită şi îngrozitoarele apeluri, care te 
ţineau nemişcat în picioare câte patru-cinci sau şase 
ceasuri, sau o zi şi-o noapte uneori, te sleiau de puteri. Dar 
şi aici ştiam că ne aşteaptă moartea! Dat fiind caracterul 
ultrasecret al lucrărilor, nimeni dintre noi nu trebuia să 
rămână viu. Făgăduiala ipocrită ce promitea libertatea celor 
care vor da dovada de tragere de inimă, abia dacă 
impresionase pe câţiva mai creduli şi asta doar în primele 
zile... 

La începutul verii, când zăpada mai strălucea doar pe 
creasta cu Două Foarfeci, prietenul meu „317” a prins 
întâmplător o discuţie între doi gardieni tineri, care 
avuseseră zi liberă şi cu această ocazie vizitaseră cripta lui 
Famegus. Mă aflam şi eu în preajmă, dar n-am dat nici o 
importanţă vorbelor pe care le schimbau paznicii, dar m-am 
mirat ceva mai târziu când tăcutul meu prieten a încercat şi 
el să participe la discuţie... 


Gardienii l-au invitat să-şi vadă de treabă (eram cinci 
deţinuţi şi săpam în faţa uneia din intrările secundare), dar 
în cele din urmă au acceptat pariul, fiindcă prietenul „317” 
un pariu le-a propus, au acceptat mai mult din amuzament, 
şi fiindcă se crea posibilitatea de a tranşa disputa 
intervenită intre ei doi cu privire la craniul lui Famegus, şi 
pe urmă au acceptat să parieze cu un deţinut fiindcă nu 
erau dintre cei câinoşi... 

Nu toţi paznicii noştri se purtau ca nişte bestii, o bună 
parte din ei făceau ce făceau din îndemnul şi mai ales de 
teama câtorva care jucau bine rolul de călăi, de teamă că 
vor fi taxaţi drept „suspecţi”. 

Mai târziu am încercat să-mi amintesc întreaga discuţie 
în jurul pariului, fireşte că n-am reuşit decât în linii mari, 
ceea ce e regretabil fiindcă aici tocmai amănuntele contau. 

În orice caz discuţia dintre cei doi gardieni pornise pe 
marginea unor semne ciudate ce împodobesc craniul lui 
Famegus. E vorba de câteva numere aranjate oarecum în 
formă de cerc şi de câţiva brazi minusculi încrustaţi adânc 
în os, în mijlocul cercului. 

Primul paznic pretindea că nu văzuse nici un brad cu 
toate că examinase cu atenţie craniul, al doilea susţinea că 
e vorba de trei brazi, perfect vizibili, întrucât cel care 
avusese strania idee de a se juca în felul acesta cu ţeasta 
banditului vărsase pesemne în zgârâiturile efectuate pe os 
o cerneală rezistentă a cărei culoare de un verde stins se 
recunoştea uşor. 

Aici interveni în discuţie - cu totul surprinzător pentru 
mine - prietenul „317”. 

„Brazii există, spuse el, dar nu sunt trei, ci patru, sau 
chiar cinci.” 

Tinerii gardieni îl priviră cumva de sus: 

„Ce se amestecă ăsta?” 

Totuşi cel care susţinea existenta brazilor căuta în 
afirmaţia lui „317” sprijin. Celălalt continuă să nege 
existența brazilor şi atunci, „317” îi propusese, senin, să 
facă pariu cu el. 


„Pe ce aş putea paria cu tine?” îl privi cu milă adeptul 
nonexistenţei brazilor. 

Într-adevăr, ce poate pune la bătaie un deţinut 
zdrenţăros şi rupt de foame? 

„317” avu un răspuns uimitor: 

„Când am să ajung în cer, şi am să ajung acolo cât de 
curând, înaintea ta, am să mă rog pentru iertarea păcatelor 
tale, şi pentru ca să fii şi tu primit în împărăţia veşnică.” 

O asemenea miză, pentru un pariu, ar fi trebuit să 
trezească cel mult un surâs, o ironie, dar nu! Inconjuraţi de 
crime odioase şi de ucigaşi, ei înşişi uneori ucigaşi fără 
voie, oamenii începuseră să se teamă în adâncul sufletului, 
şi acesta nu e doar cazul celor doi gardieni, să se teamă de 
o răsplată, pe tărâmul real, sau pe tărâmul celălalt... Şi iată 
că paznicul, nevoind totuşi să pară impresionat de cuvintele 
lui „317”, ridică din umeri, cu un fel de voită nepăsare. 

„Pariez dacă vrei, numai de dragul principiului, şi - 
întorcându-se către camaradul său - pentru a-ţi dovedi că 
nu există nici un fel de brazi pe craniul lui Famegus, ci doar 
în închipuirea voastră bolnavă.” 

În aceeaşi zi, un gardian, amic al celor doi, avu învoire şi 
fu rugat să viziteze cripta lui Famegus şi să copieze cu 
exactitate pe o foaie de hârtie semnele de pe craniul 
banditului, ceea ce şi făcu. Ziua următoare gardianul care 
făcuse pariul se apropie de „317": 

„N-o să ai ocazia să te rogi pentru mine, fiindcă ai 
câştigat.” 

Ţinea în mână coala de caiet pe care fuseseră copiate 
ciudatele semne de pe ţeasta lui Famegus. 

„Ai câştigat, brazii există, nu patru sau cinci precum 
pretindeai, ci trei. Oricum, ai câştigat pariul. Eşti mulţumit 
cu un pachet de ţigări?” 

Acel tânăr gardian, prin întrebarea pusă, dovedea 
omenie. 

„Aş prefera să am hârtia cu brazii şi cu numerele”, zâmbi 
„317”, ceea ce-mi păru ciudat, la el zâmbetul fiind rar 
precum curcubeul iarna. Era, de fapt, emoţionat, zâmbetul 
se datora crispării stăpânite a muşchilor feţii. 


„Dar la ce-ţi va folosi hârtia?” întrebă gardianul, 

„La nimic, va fi ca o amintire... ca o amintire plăcută din 
lagăr... 

„Poftim, ia-o!” i-o întinse gardianul, dar în aceeaşi clipă 
se răzgândi. 

„Ar fi contra prevederilor regulamentului dacă ţi-aş 
înmâna o hârtie venită dinafară. Nu pot să ţi-o dau, omule. 
Mai bine ia pachetul de ţigări.” 

„Cel puţin aş putea să văd şi eu cum arată semnele pe 
craniul lui Famegus?” 

„Asta da! Şi gardianul îi dădu voie să privească hârtia 
fără a o lăsa din mână. Eşti cam ţicnit, omule, zise. Ce te 
privesc pe tine prostiile pe care le-a zgâriat un nebun pe o 
hârcă? Oricine în locul tău ar fi preferat ţigările. Aşa nu ţi le 
mai dau. Să te înveţi minte!” Şi rupse în bucățele foaia de 
hârtie. 


CAPITOLUL 25: „EVADÂND PE 
INSERATE...” (VECHI ŞLAGAR) 


Frumoasa stenodactilografă e nerăbdătoare şi aşteaptă... 
Uite-o cum se zbate în zăbală şi loveşte pietrele drumului 
cu copitele... Sfinte Dumnezeule, cine se zbate în zăbală şi 
cine loveşte praful drumului cu copitele? Despre cine 
vorbeam? Şi lupii, cei doi, aşteaptă, gândi Blondul, au 
flămânzit iar şi vor ieşi la marginea luminişului s-o 
pândească pe căprioara ce va veni să se adape. 

Scherffer tăcuse, părea pierdut, părea că uitase brusc pe 
ce lume se află, şi Blondul îşi zise: „Să-l las să răsufle o 
clipă”. Şi gândi: „Ce bileţel idiot i-am lăsat lui Em! Te iubesc 
şi te admir, dar trebuie să plec?! şi - ha! - pe unde o fi 
colindând, peste mări şi ţări, colonelul Hars? 


Undeva, în gâtlejul sau poate în pieptul lui Scherffer, 
apăru un murmur, un gâlgâit, de parcă sunetele şi cuvintele 
şi frazele întregi s-ar fi născut întâi acolo. 

— Cărticica despre Huck Finn mă însoțea în fiecare clipă. 
Se întâmpla să prind un moment favorabil şi atunci, 
neobservat de paznici, o deschideam. 

Numai că, de la un timp, prietenul „317” nu se mai arătă 
interesat de isprăvile lui Huck, şi asta mă mâhni. Se închise 
cu totul în sine şi nu deschidea gura săptămâni întregi. Am 
crezut că e bolnav, sau că, Doamne fereşte, e pe cale a-şi 
pierde memoria... N-am reuşit să obţin din partea lui nici o 
lămurire. Îi vedeam bolborosind ca bătrânii senili. 

Şi zilele alergau. Munca noastră se apropia de sfârşit... 
Robotisem fără încetare zi şi noapte, împărţiţi în echipe şi 
acum galerii adânci străbăteau stânca. Apăruseră feţe noi 
şi nu ştiam ce se întâmplă în inima muntelui, unde nu mai 
aveam acces. Rolul nostru se terminase. Şi iată că prietenul 
„317”, când îmi pierdusem speranţa a-i mai auzi vocea, îmi 
spuse: 

„Trebuie să evadăm. Măcar unul din noi trebuie să 
scape.” 

N-aş putea zice că mă resemnasem să mor, încă mai 
speram... nu ştiu în ce anume. Dar să evadez! Paza era atât 
de straşnică, reţeaua de sârmă ghimpată, pe care tot noi o 
întinsesem în trei şiruri, era străbătută de curent de înaltă 
tensiune... Doar un nebun ar fi putut spera să iasă viu de 
acolo. 

„Să evadăm? l-am întrebat. Cine ţi-a arătat calea de a 
ieşi de aici?” 

„Craniul lui Famegus”, îmi răspunse el şi pe faţa lui 
bărboasă şi murdară apăru unul din zâmbetele sale. 

„Craniul lui Famegus?” Hotări t că-şi pierduse minţile. Am 
încercat să-l potolesc, de fapt era cât se poate de calm, eu 
în schimb începusem să mă agit. 

„Avem doar un minut pentru a sta de vorbă, zise el cu 
ochii închişi, aşa încât între pleoape se formase o subţire 
dungă albastră sclipitoare, încearcă să reţii fiecare cuvânt, 
nu pune întrebări şi, în primul rând, fii convins că vorbesc în 


deplinătatea capacităţilor mele mintale, cum se spune la 
tribunal. 

Dacă vom reuşi să evadăm amândoi, ne întâlnim în prima 
miercuri, noaptea la ora unu, la cripta lui Famegus. Dacă nu 
mă voi înfăţişa la întâlnire, caută să nu fii prins şi vino la 
criptă şi-n miercurea viitoare. Încearcă să faci pe cerşetorul 
- cu înfăţişarea ce o ai nici nu va fi greu! Sper să aranjez în 
aşa fel lucrurile, ca să nu fii urmărit. Şi acuma, ceea ce este 
mai important: dacă rămâi singur, singurul supravieţuitor, 
încearcă să nu părăseşti regiunea cât mai mult timp. S-ar 
putea - trebuie! - să apară un om, un prieten - arată cam 
aşa şi aşa... 

Dacă observi un om cu această înfăţişare - dar fii atent, 
s-ar putea să împrumute şi alte înfăţişări, fiindcă ştie să-şi 
schimbe masca mai bine decât un actor. - dacă te convingi 
că este el într-adevăr, şi te vei convinge doar folosind 
trucurile pe care ţi le voi servi la urmă (trucul cu ţigareta 
„Mercur” şi cu degetele aşezate în cruce), du-te la el şi 
spune-i totul. Spune-i că vii din partea mea.” 

„Din partea cui, deci?” 

„Din partea lui A-1”, oftă „317”. 

„Stai puţin, am strigat, dacă tu eşti A-1 nu cumva 
prietenul tău este A-2?” 

„Nu-mi pune întrebări”, mă apostrofă „317. 

Aici a trebuit să întrerupem discuţia. Am reluat-o abia 
peste două zile, când am găsit un nou moment prielnic. 

„Nu mi-ai explicat principalul, i-am spus, după ce ne-am 
asigurat că nu ne aude nimeni. Nu mi-ai explicat cum vom 
evada.” 

„Între tabără şi intrarea principală în subteran, foarte 
aproape de cărăruia pe care am tot bătut-o noi alergând de 
câte trei ori pe zi încolo şi-ncoace, se înalţă trei brazi 
uriaşi...” 

„Brazii! Dumnezeule, cei trei brazi de pe craniul lui 
Famegus!” am exclamat. 

„M-da, despre ei nu scrie nimic în cartea domnului Twain, 
mirii «317», cu toate acestea ei există. Eşti curajos?” m-a 
întrebat „317”. 


„Doamne Dumnezeule, cred că mai degrabă sunt fricos 
ca un iepure. 

„Vom fi executaţi toți la începutul săptămânii viitoare. 
Heighlungerul Stubell a anunţat că va sosi din Capitală 
special pentru a veghea să fim exterminat de-a binelea. 
Stubell, precum ştii, este şeful cercetărilor secrete cu 
privire la arma Beta! Nimeni nu va scăpa! Ce preferi, 
moartea sigură peste patru-cinci zile, sau riscul? Cea de-a 
doua alternativă presupune nouăzeci şi nouă la sută şansa 
de a muri chiar mâine şi unu la sută şansa de a evada, dea 
rămâne viu, cu posibilitatea de a fi prins şi executat 
ulterior. Şansele sunt aproape inexistente deci. Dacă nu 
rişti, poţi trăi încă cinci zile, şi asta nu e puţin!” 

Se petrecu un lucru ciudat cu prietenul „317”. Parcă ar fi 
uitat să vorbească, stâlcea cuvintele, le bâlbâia, nu reuşea 
să se exprime clar... Din pricina emoţiei, sau fiindcă 
pierduse exerciţiul vorbirii? Amănuntul acesta mi l-am 
amintit mai târziu, o dată cu imaginea mâinilor sale, cu 
degete lungi, scheletice, tremurânde. Imi era greu să iau o 
hotărâre, fiindcă într-adevăr nu sunt un om curajos, dar 
până la urmă am ales riscul. 

L-am întrebat doar: 

„De ce nu te salvezi şi tu?” 

„Trebuie să regizez plecarea ta, îmi răspunse. Pe urmă 
voi încerca şi eu, n-avea grijă!” 

O să ai ocazia, continuă Scherffer după o clipă, în timp ce 
Blondul îşi aprindea o ţigaretă „Mercur”, să cunoşti locurile 
mâine, când poate vom reuşi să ne strecurăm pe piscul 
Alland, şi de acolo, cu luneta... Dacă nu vom fi prinşi. 
Cărarea îşi face loc pe sub cei trei brazi veterani, sub cărare 
e văgăuna prin fundul căreia trece Selva, devenită acolo 
torent. 

Trebuia să joc, încă din dimineaţa acelei zile, pentru a nu 
fi bănuit în clipa hotărâtoare, rolul omului bolnav de 
stomac, şi nu mi-a fost greu datorită unei fărâmituri de 
substanţă albă, un fel de cretă, pe care mi-a dat-o „317” s- 
o înghit şi care şi-a făcut efectul din plin. Către seară, când 
grupa noastră de lucru avea să revină în tabără, cuprins de 


dureri, trebuia să cer permisiunea de a mă opri o clipă pe 
marginea cărării între nişte tufişuri pitice, chiar în dreptul 
bradului al treilea, cel dinspre intrarea principală. 

„Acolo vei găsi un pilon de fier bătut în stâncă”. 

„De unde ştii că trebuie să fie acolo un pilon?” 

„Ştiu, şi nu mai pune întrebări, de vreme ce accepţi 
riscul!” 

„Dar cine a bătut pilonul în locul acela?” 

„Asta nu mai ştiu, poate chiar Famegus. Lângă pilon, 
printre bălării, vei găsi o sfoară rezistentă, lungă de nouă 
metri, legată în formă de inel la ambele capete.” 

„Şi sfoara cine a pus-o acolo?” 

„Incă n-a pus-o nimeni, dar o voi arunca eu, e aici”. Şi 
„317” mă lăsă să-l pipăi pe sub cămaşă, unde avea ascunsă 
într-adevăr o legătură zdravănă. 

„Unul din inele îl treci peste pilonul de fier, te prinzi de 
celălalt inel şi-ţi dai drumul în prăpastie, urlând, simulând 
căderea, cerând ajutor. Mă voi repezi primul să te ajut şi voi 
desprinde de pe pilonul de fier inelul sforii, cu o mişcare a 
piciorului şi tu vei trage sfoara după tine, ca să n-o mai 
găsească...” 

„Şi nu mă voi prăbuşi în prăpastie?” 

„Sper că nu, fiindcă la capătul celor nouă metri trebuie să 
fie ceva...” 

„O galerie ascunsă?” 

„Se prea poate.” 

„Ah, nu eşti sigur?” 

„De loc!” 

„Şi dacă nu voi găsi nimic la capătul celor nouă metri, ce 
se va întâmpla?” 

„Te vei prăbuşi în prăpastie, vei muri cu patru zile mai 
devreme. Dai înapoi?” 

„Nu. Merg mai departe... i-am răspuns. Cum se face că 
ştii toate astea?” 

„Oh, întrebările! M-a învăţat craniul lui Famegus...” 

Nu eram de loc sigur că e în toate minţile, dar în 
împrejurările acelea, abia dacă mai conta acest amănunt. 
Incepusem să mă obişnuiesc cu ideea de a crăpa cu trupul 


zdrobit de stânci. N-am mai schimbat nici un cuvânt cu 
„317”. Ba da, el m-a întrebat încă o dată: 

„Dacă ţi-e frică, spune-mi!” 

„Ti-am spus că merg mai departe”, i-am răspuns. 


CAPITOLUL 26: ACEASTĂ 
FANTOMA BLESTEMATA 


— Această fantomă blestemată... înjură  Blondul, 
scuturându-şi umărul stâng pe care i se lăsase iar pasărea 
nevăzută. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bătrânul Detectiv. 

— Şi totul depinde de inimă... mic animal sălbatic ce se 
poate sufoca în orice moment, şopti Scherffer. Uneori mă 
gândesc că Dumnezeu n-a fost suficient de înţelept când a 
prevăzut fiinţele vii cu inimi... Ce şi-o fi zis el? Fiecăruia 
câte un călcâi al lui Achile... câte un punct vulnerabil... 
foarte vulnerabil, din toate punctele de vedere! Oare nu 
putea să inventeze - în nesfârşita-i înţelepciune - o posi- 
bilitate mai simplă, ma; puțin periculoasă, de a hrăni 
țesuturile, decât sângele şi inima? 

— Hm! In general ar fi putut să evite hrănirea 
ţesuturilor... De ce să fii obligat mereu să te hrăneşti? Nu 
putea să creeze nişte ţesuturi care să nu se învechească, 
să nu se consume? 

— Poate că trebuia să evite înseşi țesuturile... existenţa 
lor... 

— Sau să evite chiar facerea lumii. Ce-ar fi pierdut? 

— Notează! îl întrerupse Blondul, lungit în iarbă, cu 
luneta la ochi. 

— Cum? 


— Fă ce ţi-am spus, bătrâne scarabeu! Scoate-ţi 
carneţelul pe care-l ţii ascuns în vata umărului şi creionul 
(creionul unde-l ascunzi? Sub limbă?) şi scrie ce-ţi voi dicta! 

In obiectivul lunetei vedea clar faţa heighlungerului 
Stubell cu două furuncule galbene, urâte pe maxilar, 
precum şi chipul palid, străveziu al comandantului militar al 
laboratoarelor, generalul Lambas. Aceştia se plimbau prin 
faţa celor două barăci lungi şi înguste ce mărgineau din 
ambele părţi „Poarta infernului”. 

— Vrei să zici că înţelegi ce-şi vorbesc?! 

— Inţeleg perfect, bătrâne scarabeu! râse Blondul. Pe 
vremea ta spionii nu învățau şi asta? Aici, în fine, te-am 
bătut! Din simpla mişcare a buzelor eu pot urmări orice 
conversaţie... Scrie: „...noul orar al schimbării gărzilor. 
Exact, domnule Stubell, noul orar se va adapta scurtării zi... 
lelor; cele cinci posturi fixe se schimbă, precum ați zis, la 
orele nepereche, iar patrulele mobile, din două în două 
ceasuri, la numerele pereche, pentru ca spațiul-timp să fie 
cât mai bine acoperit...” ti place, bătrâne crab? 

— Nu-mi mai spune bătrâne crab, mă deranjează. Cred 
că afacerea ou schimbarea gărzilor ai scos-o din burtă... 

— Totuşi, aşa e, interveni Scherffer, există cinci posturi 
fixe şi cinci patrule mobile, care străbat zi şi noapte întreg 
muntele pe sectoare... 

— Oho, iată-i şi pe domnii savanţi, exclamă Blondul, 
urmărind cele două siluete în alb ce urcau pe nişte trepte 
de lemn spre un platou deasupra intrării în subteran, unde 
fuseseră ridicate câteva corturi mari, verzi, aproape de 
neobservat. 

— Şi ce vorbesc? 

— Nu vezi că stau cu spatele către noi? 

— Şi nu poţi şti ce vorbesc, din mişcările urechilor, de 
pildă? rânji B.D. 

— Ba da... urechile lor spun următoarele; „Am fost aduşi 
aici mai mult prin ameninţări, iar după ce procedeul de 
fabricare a apei elementare va fi pus la punct, probabil vom 
pieri într-un „accident”... pentru ca să nu divulgăm cumva 
Aliaților secretele armei Beta”. 


— Acum poţi să-ţi reiei firul, Scherffer, zise Blondul. 

— Unde am ajuns? 

— N-are importanţă... 

— Cu evadarea am terminat? 

— Da... dar poţi să repeţi... ca să audă şi B.D. şi să văd 
eu unde ai minţit... 

— N-am minţit... Primele zile au fost îngrozitoare. Nu 
îndrăzneam în timpul zilei nici să-mi fac nevoile... 

— Un amănunt aproape inutil... 

— „Încetul cu încetul am prins curaj. Întunericul, de care 
m-am temut totdeauna, îmi devenise aliat. 

— Groaznic, se revoltă Blondul. „Întunericul... aliat.” Eşti 
de-a dreptul livresc, cu toate că n-ai citit în viaţa ta decât o 
singură carte. Expresia asta e din „Hurie Finn”? 

— Nu-l întrerupe, mârâi B.D. 

— ...Mă hrăneam cu ceea ce izbuteam să fur noaptea, 
furişându-mă prin curţile caselor mărginaşe... Ouă crude, 
morcovi smulşi de prin livezi, fructe... Număram zilele, iar 
miercuri am reuşit să ocolesc oraşul, străbătând văgăuni şi 
hăţişuri sinistre, şi am ajuns la cripta lui Famegus. 
Tremuram de frică. După cum ştiţi, prietenul „317” n-a 
apărut... M-am întors în aceeaşi noapte pe muntele Alland 
şi în zori am asistat la execuţia tovarăşilor mei de lagăr. Cu 
toată distanţa mare şi cu toate că n-am vederea foarte 
bună, mi se părea că mă aflu printre ei... La început am 
vrut să fug, să nu văd oroarea, dar pe urmă mi-am adus 
aminte de cuvintele lui A-1. 

— larăşi! făcu Blondul. 

— Mi-am adus aminte de cuvintele lui „317”: „Trebuie să 
rămână un supravieţuitor care să fi văzut totul! Când 
aceste crime se vor judeca (toate crimele sunt judecate şi 
pedepsite până la urmă!) va trebui să vină un martor 
ocular, care să spună am văzut, eu am văzut, cu ochii mei.” 
In timp ce deţinuţii erau împuşcaţi, câte unul, pe rând, cu 
socoteală, într-o perfectă ordine, sub ochii heighlungerului 
Stubell, am leşinat de două ori, din cauza epuizării, a 
nopţilor nedormite, a spaimei... Şi apoi mă simţeam un fel 
de trădător. Locul meu era printre cei ce-şi aşteptau rândul 


pentru a primi câte un glonte în ceafă. Şi fiindcă am leşinat 
de două ori, nu pot spune exact numărul celor împuşcaţi. 
Când  începusem să-mi vărs fierea, ajunsesem cu 
numărătoarea până la nouăzeci şi opt. Noi fusesem o sută 
cincizeci, iar doi muriseră de dezinterie, între timp... Apoi 
zilele au trecut, am devenit mai îndrăzneţ, mă furişam 
noaptea în oraş, şi aşa l-am descoperit pe... 

— Ssst! ceru Blondul. Notează, bătrâne scarabeu: Postul 
unu: şapte. Postul trei: cincisprezece. Postul cinci: patru. 
Postul doi: neschimbat. 


CAPITOLUL 27: „DACĂ PĂMÂNTUL 
VA PIERI...” 


Cârciumarul Muske dormea pe spate cu gura căscată, 
acoperind cu trupu-i mătăhălos şi puhav lavita strâmtă cu 
scândurile mâncate cu carii, Crivatul de alături, în care se 
culcase ani în şir credincioasa-i nevastă, repauzată între 
timp, şi în care acum poposea uneori slujnica Isabela, era 
gol. Din pieptul şi din gâtlejul cârciumarului ieşea un vuiet 
complex, comparabil doar cu urletul magmelor fierbinţi, în 
vânzoleala lor cumplită în cea de-a şaptea zi a facerii, când 
apele se despărţeau de uscat. 

Raza subţire şi tăioasă a lanternei lumină în adâncime 
gura căscată ca o prăpastie. Colţii cârciumarului luciră 
stins. 

„Muske, trezeşte-te!” 

Era greu să-l smulgi din somn. Conştiinţa pătată nu-i 
provocase niciodată insomnii. Când în fine se trezi, cu 
lumina în ochi, dădu să ţipe, dar o palmă îi astupă gura. 

„Vechiul tău client, Muske, nu te speria!” 

„De ce aţi venit, pentru Dumnezeu? Vă caută poliţia, câte 
neplăceri am avut din cauza...” 


„Neplăcerile vor fi şi mai mari dacă poliţia mă va prinde, 
înţelegi? Afacerea bumbacului... Nu va şti nimeni de 
discuţia noastră din noaptea asta, nu-i aşa? Spune-mi, 
domnul Glimt Berg mai locuieşte la «Superbul Căprior» şi 
dejunează tot la tine?” 

„Nu, dar mi-a dat bani pentru ca să spun, în cazul că veţi 
întreba, că e tot acolo... La «Superbul Căprior», adică...” 

„Te-a plătit ca să-mi spui mie, sau oricui ar întreba?” 

„Nu, s-a referit doar la dumneavoastră...” 

„Când a dispărut?” 

„Acum trei zile, după ce luase masa de prânz.” 

„Altceva ţi-a mai spus?” 

„Da, domnule.” 

„Ce anume, Muske?” 

„Că e de la poliţie şi că o să le arate el tuturor!... 


LU 


(Pagini de jurnal) 


17 septembrie. Au trecut două zile. A-ţi face datoria 
la capăt. Pentru mine asta înseamnă: a fi agent secret 
în ultima clipă. D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. (!? n.a.) 


Rana supurează, durerile sunt îngrozitoare 
D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. 


Febră. S-ar putea să mor. Nu sunt în stare să ţin creionul 
în mână. 


Dacă aş crede în lumea de dincolo de mormânt m-aş 
bucura de moarte. M-aş preface într-o stafie oribilă (Wilde: 
„Fantoma din...”) şi aş distruge apa elementară, arunc, în 
aer laborat. Intr-adevăr aş fi cel mai de seamă agent secret 
al secolului. Dar fantomele sunt incapabile să... 

Au pătruns pe neaşteptate prin uşa metalică din stânga, 
abia m-am putut ascunde în spatele lăzilor cu dinamită. 
Locotenentul K. n-a mai venit. Trebuia să-mi aducă 


pansamente, chibrituri şi detonant. Mi-e greu să cred că 
totul s-a sfârşit, încăpăţânarea... 


Foarte clar în memorie fraze din Twain, citite de Sch.: 
„De vreo săptămână eram acolo într-o misie de propagandă 
contra alcoolului. Mă iubeau toate femeile, şi alea tinere, şi 
baborniţele, căci grozav îi mai afuriseam pe bețivani, zău 
aşa, şi nu le luam mai mult de cinci-şase dolari pe seară, 
Zece cenți de căciulă; copiii şi negrii pe gratis. Afacerea a 
mers ca pe roate, până când aseară nu ştiu cine a răspândit 
Zvonul că trag la măsea pe ascuns, ca să-mi treacă vremea. 
Un negru mă trezi azi-dimineață şi mă preveni că oamenii 
se adună cu câini şi cu cai şi că imediat vor fi gata să 
pornească după mine să mă înhate.” 


Rana - mai bine, parcă vrea să se închidă. Durerile însă... 
D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. Ce s-a întâmplat cu Scherffer? 
Probabil a pierit. Sau a reuşit să scape şi a mers miercuri la 
întâlnire? Am făcut tot ce era posibil. Voi face tot ce se va 
putea... De-ar veni locotenentul K., să-mi aducă... Lui K. îi 
este greu, dacă nu imposibil, să ajungă în laborator, până 
aici. 

Oare l-au arestat? Îşi va ţine gura? E suficient de 
puternic? 


L-am văzut prin deschizătură pe gen. Lamba. Discuta cu 
fizicianul P. Mai precis se răstea la el. Renumitul savant P. 
stătea smirnă în faţa rahatului de la Z.Z. şi nu făcea nici 
pâs. Până la urmă şi P. va fi executat. Locotenentul K. n-a 
apărut. În tot corpul - sentiment de uşurătate, parcă aş 
pluti, parcă n-aş exista. Aţipesc. Visuri colorate, înălţimi, 
legănare: aşa începe oare omul să moară? 


N-am murit. Laborantul N. îl hrăneşte pe câinele lup al lui 
Stubell. O bucată de pâine a rămas pe masă. Au azvârlit-o 
la coş. Dacă voi avea putere, voi merge noaptea să iau 
pâinea. Au adus prima probă de apă elementară. Stubell, 
gen. Lamba, P., chimiştii O. şi R., doctorul N. Se uită cu 


ochii holbaţi. Stubell: „Când vom avea primul kilogram de 
apă elementară? P.: „Sper că săptămâna viitoare.” Stubell: 
„M-a chemat Lungerul la telefon. Vrea să ştie...” Lamba: 
„Lungerul să fie liniştit, toate merg...” 

Îmi reazăm ceafa de o ladă cu trotil. De-ar fi aici 
detonantul! 


În câte suntem astăzi? Cred că e 27 sept. Noaptea m-am 
strecurat în marea sală a laboratorului. Bucata de pâine e 
încă în coş, între ghemotoacele de hârtie şi mucuri de 
ţigări. E tare. Rod cu greutate. Mă dor dinţii, salivez, asud. 
Ultimul hal, dar sunt vesel. Rana supurează iar. Rezistență 
de cal. Ce linişte cumplită, aici, sub pământ. Toate uşile 
ferecate, cu sigiliu, în fiecare seară. Fărâmiturile de pâine 
se moaie în cele din urmă pe limbă şi pot înghiţi. De cât 
timp n-am mai mâncat? Trebuie să păstrez o bucăţică şi 
pentru mâine. D.f.s.m.r.se.sc.us.us. Ce linişte îngrozitoare! 
Ce se întâmplă pe pământ? 


Să te sacrifici total, iată o condiţie... Demnitatea. Să bei 
şi ultima picătură. Uneori cu totul gratuit şi inutil. Bucuria 
totuşi de a şti că au aflat şi alţii - deşertăciune! Sacrificiul 
total! Japonezii şi torpilele dirijate manual. Un sacrificiu 
meschin, pentru ce pentru ce? Să te sacrifici pentru a salva 
demnitatea omului. Omul, din păcate, în general meschin şi 
fricos. Fanatismul bine dirijat - a te transforma în... 
Legenda despre un Lunger atotputernic, a toate-ştiutor, 
primul pas spre o sclavie dirijată cu îndemânare. E destul 
să creezi legende. Apoi legenda te doboară, te depăşeşte, 
trece ca tăvălugul peste tine, merge mai departe. Dacă 
pământul va pieri - şi se prea poate - va fi din cauza 
legendelor despre oameni atotputernici. Vai de biata 
planetă. Pesemne că lt. K. a fost arestat. Doamne, cât de 
mult aş vrea să-l aud pe bietul Sch. citindu-mi din Huck 
Finn! 


Locotenentul K. trăieşte. Sărmanul băiat! Palid ca un 
mort. Ce pretext a fi găsit pentru a intra până aici? A 


azvârlit pacheţelul pe înaltul dulap metalic şi a privit în 
direcţia unde ar trebui să mă aflu eu. Dacă pachetul va fi 
descoperit înainte de a se face noapte... Cercetări, şi... 
Treceţi mai repede, oxe! O. stă aplecat la microscop ore 
întregi. E destul de bătrân, se zice că teorema despre 
um.d.as. a pus-o la punct la 27 de ani. De atunci... Are 
înfăţişarea unui om năruit. Halatul atârnă pe el de parcă n- 
ar avea trup. Doctorul N. se învârteşte împrejurul lui, îl în- 
treabă, O. nu răspunde. N. este informator la Z.Z., el îi 
spionează pe savanţi, îi urăşte. Primul kilogram de apă 
elementară încă nu e gata. Experiențele din laboratorul Ph. 
n-au reuşit: reiese din discuţia dintre P. şi O. Se pare că cei 
din Capitală sunt furioşi de încetineală... N-ar fi exclus să-i 
lichideze pe toţi şi să aducă altă serie de savanţi. Dar 
deocamdată P. şi cu O. sunt de neînlocuit. Lungerul ştie. 
Doamne, pământul ăsta nu e rotund, nu e de /oc rotund. Mă 
dor toate încheieturile, plăcuta stare de neființă a dispărut. 
Ce se întâmplă cu rana? 

Nu m-aş mira ca prietenul meu, cel cu care exploram 
peşterile în copilărie, să fie pe-aproape. Dar cum să 
pătrundă în fortăreață? Pe calea arătată de Famegus, dacă 
există cu adevărat. S-au lăsat păcăliţi cu ocazia evadării lui 
Sch. Cu toată superpoliţia lor, s-au comportat ca nişte 
imbecili. Au mitraliat timp de trei ore de-a lungul şi de-a 
latul văgăunii. Ar fi o minune ca prietenul meu să se fi 
întâlnit cu Sch. 


Din nou noaptea. Pun două scaune unul peste celălalt 
pentru a lua pachetul aruncat de K. În starea de slăbiciune 
în care mă aflu e un miracol că am reuşit să mă caţăr. Felii 
de şuncă şi ciocolată, o cutiuţă cu dezinfectant, pansament 
şi câteva pastile. Nici un rând. K. s-a temut să scrie. Ce să 
fac cu pastilele? Va trebui să împart mâncarea să-mi ajungă 
pe cinci zile. Mănânc şunca, ciocolata poate să stea. De ce 
nu mi-a adus chibrituri şi detonant? Doamne, să nu fi lăsat 
vreo urmă, vreo amprentă vizibilă, ceva. les iarăşi şi 
controlez orbecăind. lau o pastilă, 


Dorm adânc. Somnifer? Puţină putere în trup. Cine ştie? 
Speranţa! D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. 


Stubell a plecat să-i raporteze Lungerului despre stadiul 
lucrărilor. Gen. Lamba a rămas şef unic, trece prin 
laboratoare urlând, faţa palidă, broboane de sudoare, 
vinele pe frunte dilatate. Un atac de cord - ar fi grozav. O 
fărâmitură de ciocolată. Afară a nins, pe piscuri străluceşte 
zăpada, spune dr. N. Toamnă! Trebuie să fiu lucid. Trebuie 
să înc... 


Art. m.S. -14. to.as.6.ac.art.6.b. 


Am pierdut şirul zilelor. Am ieşit din septembrie, cred. 
Dacă-mi va spune cineva că acuma pe pământ încep să se 
coacă strugurii, iar copiii sparg nucile încă verzi, le curăţă şi 
le mănâncă miezul alb şi fraged, n-am să-l cred! Mai există 
viţă de vie, mai există nuci? 


Primul kilogram de apă e/ementară! Au adus şampanie, 
au aşezat paharele împrejurul recipientului de argint în care 
se zbate, izolat ermetic, principiul care poate va însemna 
sfârşitul lumii. Arma Beta - asta înseamnă dezagregarea 
materiei, asta înseamnă - în mâna Lungerului - înrobirea 
pământului întreg sau... Dar e numai un kilogram, şi pentru 
un singur proiectil Beta e nevoie de o cantitate mult mai 
mare de apă elementară. Totuşi au reuşit. Foarte curând 
vor putea să treacă la o producţie masivă... Generalul 
Lamba ţine un discurs. Doctorul N. aplaudă. În ciuda 
„fericitului” eveniment, ceilalţi par abătuţi. Fizicianul P. 
fumează tăcut cu ochii în gol; O. mângâie cu vârful 
degetelor paharul, iar R. are o faţă ca de mort; asudă 
mereu şi părul umed îi cade în ochi. Oare are remuşcări? Îşi 
dau seama de scopul bestial al muncii lor? Ce să fac? Ce 
este de făcut? Explozibilul e lângă mine, dar... 


Soldaţii aduc în laborator patru lăzi uriaşe. E materia 
primă, aşa cum am bănuit, se va trece imediat la fabricarea 


în cantităţi mari a apei... leri au expediat o telegramă 
Lungerului şi, încă înainte de a se fi ridicat din faţa 
paharelor de şampanie, a venit răspunsul: o dată cu 
felicitările, ordinul de a urgenta producerea blestematului 
lichid... Prima tonă, până la începutul iernii. Dar stai! 
D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. 

Ce se întâmplă? Soldaţii aduc lăzile conduşi de lo- 
cotenentul Locotenentul K. se uită mereu spre locul unde 
trebuie să fiu eu la pândă şi apoi spre una din lăzi, spre cea 
din margine, lângă perete. Mereu repetă acest joc. Parcă 
îmi face cu ochiul, da, îmi face cu ochiul. Mic gest în direcţia 
lăzii... Oare e posibil? În lada aceea? În lada aceea se 
află...? D.f.d.m.r.sc.sc.us.us...!!! 


CAPITOLUL 28: SCORUL ESTE DE 
UNU LA UNU... 


Într-o seară domnul A. R. (un domn de o veritabilă 
suprafaţă filozofică, de vreme ce a comentat dispariţia 
lunetei doar printr-o ridicare simplă din umeri) simţi că-l 
cuprinde un năprasnic dor de stele. Acest dor se manifesta 
la el şi printr-o nostalgică, aproape dureroasă, contracție a 
muşchilor cefei şi gâtului - reflex al sutelor de ore petrecute 
în pod, cu bărbia ridicată spre infinitul mare. Şi se gândi să 
urce sus spre a vedea cerul măcar cu ochii, ceea ce şi făcu. 
Când ajunse sub fereastra pe care şi-o meşterise singur în 
acoperişul imobilului, văzu ceva ce-l făcu să tresară de 
plăcere: pe măsuţa unde-şi ţinea caietele cu observaţii 
astronomice văzu corpul vag strălucitor al lunetei sale, 
luminat de flăcările tuturor constelaţiilor. Nu lipsea nici 
bileţelul pe care A.R. îl citi imediat, coborând un etaj, din 
stimă pentru politicosul hoţ: 


„Dragă domnule, mii de scuze şi tot atâtea mulţumiri, îţi 
doresc să faci o sumă de descoperiri senzaţionale: că 
Saturn are coarne, că Jupiter suferă de pancreas, că Luna e 
făcută din carton presat, pe care s-au urinat crocodilii, şi că 
Pământul nu există. Luneta e în bună stare, am curăţat-o 
niţel pe unde ruginise, am uns-o pe ici pe colo şi am înlocuit 
un ax stricat, adio!” 


Medlungerul Spond simţea cum îi plesneşte capul şi asta 
numai din cauza măselei pe care se temea s-o extragă. 
Heighlungerul Matel îi dădu coniac şi băură amândoi câteva 
păhărele în aşteptarea colonelului Hars. Ca mai totdeauna 
când trebuia să dea ochii cu Hars, Matel se aliase cu un 
prieten, îl chemase de astă dată în ajutor pe Spond, vechi 
camarad de arme. Timiditatea lui Matel în faţa colonelului 
devenise notorie şi, dacă nu l-ar fi chinuit măseaua, Spond 
n-ar fi scăpat ocazia de a emite unele ironii. Matel avea 
nevoie de sprijin în ziua aceea, cu atât mai mult, cu cât 
Hars îşi îndeplinise cu brio ultima misiune, extrem de 
periculoasă, aproape imposibilă: staţiile de ascultare radio 
ale serviciilor poliţiei secrete a Lungerului interceptaseră 
mesaje ale Aliaților. Reieşea că programul lor Beta era grav 
compromis datorită distrugerii laboratoarelor, decimate de 
puternice explozii. Întreaga poliţie a Aliaților fusese 
azvârlită pe urmele agenţilor sabotori, dar iată că Hars - 
acest înfricoşător superspion - ieşise cu bine din încercuire 
şi era aşteptat pentru ora zece să se prezinte în faţa şefului 
său pentru a-i înmâna raportul scris. 

Colonelul fu punctual ca totdeauna. Refuză să bea şi, 
țeapăn, uscat, cu ochii înfundaţi în orbite, dădu un foarte 
scurt raport verbal, înmână foile scrise şi ceru permisiunea 
de a se retrage. 

— Vei fi decorat, Hars, şi-ţi dau timp de odihnă cât 
pofteşti, zise Matel. 

— Atât cât este legal, preciză colonelul. 

— Cât e legal, şi încă pe-atâta, făcu Matel generos, uşor 
ameţit, conştient că prietenul său Spond îl priveşte cu 


ironie. Nu trebuie să fim zgârciţi cu eroii... Ceea ce ai făcut 
dumneata este un act de pur eroism. 

Hars nu răspunse. 

— Păcat, urmă Matel, că nu putem folosi acest avantaj. Ai 
aflat, cred, ce porcărie uriaşă s-a întâmplat aici! 

Hars aşteptă ca superiorul său să precizeze despre ce 
porcărie e vorba. Ochii colonelului păreau morţi. 

„Scorpionul” a sărit în aer, explică Matel. La- 

boratoarele noastre de sub piscul Alland - nimicite. Nu e 
unu la zero în favoarea noastră, ci din păcate doar unu la 
unu. Se vede că Aliaţii au folosit cei mai buni agenţi... Poate 
pe A-2... Apa elementară a fost spulberată în explozie... 


Nu, apa elementară n-a fost spulberată în explozie. 
Ciudatul şi extrem de abilul personaj care îşi zicea Glimt 
Berg reuşise şi el să pătrundă în laboratoarele de sub piscul 
Alland. El dispăruse cu recipientul în care se afla apa 
elementară. Fusese urmărit de B.D. Pe urmă Blondul 
împreună cu bătrânul scarabeu îl surprinseseră într-o mică 
gară unde G. B. părea că are o întâlnire. Presupusul savant 
izbutise să dispară iar, ducând cu sine preţiosul lichid. 
Fusese o crâncenă urmărire, într-o zi foarte liniştită, printre 
nişte coline pustii, înnegrite, acoperite cu polei. 

Ajuns din urmă, Glimt Berg, după ce încercase să se 
apere cu revolverul, se sinucisese, muşcând dintr-o fiolă. 
Au fost găsite asupra lui hârtii şi acte false, din care reieşea 
că el este agentul secret A-2!... Parafa unui cunoscut 
psihiatru finlandez, pe un colţ de reţetă, aruncase o lumină, 
insuficientă totuşi, asupra acestui caz ce a rămas pentru 
totdeauna sub semnul întrebării... 

Blondul deschise cu grijă vasul de argint şi vărsă lichidul. 
Se produse un fenomen curios: murind, apa elementară se 
Zvârcolea ca vie... 


Baladă pentru cei doi lupi 


Mărinimoşii mei prieteni, aşteptaţi 
Cu ochi de foc, la margine de codru: întâi să ningă, 


Să treacă viscolul, pe îngheţate pârtii, aveţi răbdare, timpul vă 
aparține, 
Speranța e plătită zilnic, cu un bănuț de-aramă, 
pentru voi e această monedă aruncată, 
amânați ospățul, vă rog, o săptămână sau două, 
chiria pentru speranţă e la zi! 
Se pregăteşte vânătorul să-şi pună capcana, 
biata căprioară o să calce greşit, 
îi veți sfâşia grumazul, sângele fierbinte 
va desena pe zăpadă continente lunare. 
Îi veţi mânca ochii încă vii 
împreună cu orizontul din ei, 
împreună cu ochii veți mânca roşcovana 
vâlvătaie a soarelui în amurg. 
Aşteptaţi lupilor, blânzii mei prieteni să cadă prima ninsoare peste 
ținutul cel leneş, unde încă n-a îmbătrânit nimeni. 
Unde toate ceasornicele întârzie, unde asasinul şi victima trag din 
țigară, la gard, înainte de crimă. 
Ce vă pasă, o, lupilor, ochii căprioarei însă sunt vii! 
D.f.d.m.r.Sc.Sc.us.us. 


CAPITOLUL 29: UN AVION 
ARGINTIU 


Haideţi să întoarcem cuvintele pe dos! Dacă lumea e 
întoarsă pe dos, de ce n-am face acest lucru cu cuvintele? 
Deci să le întoarcem pe dos: Sod cp mecraotni el ăs iced. 
Sună la fel de bine, dacă nu chiar mai bine. Să scuturăm 
niţel cuvântul cuvânt. Ce mai rămâne? Da, ce m... Bătălia 
dintre spioni e cinstită, fiindcă... Hai, du-te dracului... Dacă 
vrei să asculţi povestea, vezi... Dacă nu... 

De la aeroportul militar a decolat un avion argintiu. Sus 
pe cer pare subţire ca o gâză, aproape invizibil. Colonelul 
Hars şi-a trimis încă un agent în spatele frontului inamic. La 
noapte spionul se va lansa cu paraşuta, va cădea prin 
bezna rece şi probabil îi va fi puţin frică. Hars ridică ochii şi 


urmăreşte gâza argintie ce va dispare din clipă în clipă în 
licărul nervos al orizontului. 

— Nu ţi-e puţin ciudă? îl întrebase şeful serviciului patru, 
colonelul Ball. 

Hars îi aruncă o privire scurtă, dar încărcată cu dispreţ. 
Faţă de el, Ball e un simplu conţopist de birou. N-a fost /a 
inamic decât o singură dată, şi atunci povestea s-a terminat 
lamentabil, a fost prins, dar a căzut într-un schimb de 
prizonieri, mai precis, schimb de spioni. Se întâmplă şi din 
astea! Fiecare parte capturează spioni de-ai celuilalt, şi 
uneori nu-i expediază imediat pe lumea cealaltă. Numai ce 
vine un mesaj: 


„L-am prins pe X-4, vi-l ofer în schimbul oamenilor mei R- 
O şi M-S”. 


Răspunsul: 
„Nu, prietene duşman, X-4 nu valorează cât R-O şi M-S la 
un loc. Dă-mi-l şi pe Z pe lângă X-4 şi facem târgul.” 


Replica: 
„Facem târgul, dar dă-mi-l şi pe 0-15...” 


Şi dialogul continuă. Uneori cad la învoială, alteori, nu. 
Ball a avut noroc, au căzut la învoială, s-a reîntors în patrie 
şi fiindcă avea proptele n-a fost jupuit de viu, ci şi-a păstrat 
gradul. N-a mai primit decât misiuni interne... 

— De ce să-mi fie ciudă, Ball? întreabă Hars, cu vocea 
puţin răguşită. 

Ball nu răspunde imediat. Pare a-şi alege cuvintele: 

— Să-ţi fie ciudă că n-ai reuşit să pui mâna pe A-2! 

— A-2 nu există, răspunde Hars. 

— Şi cine a făcut harcea-parcea „Scorpionul”? 

— De ce nu-l prinzi tu pe A-2, dacă eşti sigur că există? 

Lui Hars nu-i pasă de colonelul-conţopist. Şi vorbeşte cu 
el peste umăr, parcă ar scuipa coji de seminţe. 

— Tu eşti mai isteţ, tu trebuie să-l prinzi, zice Ball. 

— Eşti bariton sau tenoraș? îl întrebă Hars în batjocură. 


Ball se încruntă: 

— Ce-nseamnă asta? 

— Inseamnă că, Hars face iar gestul de a scuipa peste 
umăr coji de seminţe, (nu-l ia de loc, dar de loc în serios pe 
colegul său), înseamnă că mă refer la zvonul despre o 
operaţie pe care ai suportat-o pe când ai fost prizonier... Se 
spune că ţi-au tăiat ceva. In acest caz eşti într-adevăr 
tenoraş... 

— Vocea mea aduce a tenoraş? 

Hars nu-l mai ascultă, îl lăsă cu obrazul congestionat şi 
se urcă în maşină. Totuşi mai aruncă, înainte de a închide 
portiera: 

— Am concediu, mă duc la bordel, nu te invit şi pe tine, 
fiindcă eşti tenoraş... 


CAPITOLUL 30: APARIŢIA UNUI 
MAGICIAN 


Nopțile sumbre când Marea Nordului se răscoală sunt 
propice convorbirilor cu spiritele. Vântul de miazănoapte 
izbeşte zidurile mucede ale castelului, zguduind vitraliile 
decolorate, imprimând mişcări fantomatice draperiilor şi 
lungilor perdele îngălbenite. 

La această oră, doamna mareşal P. coboară în marele 
salon de la parter, „salonul vampelor”, care n-a mai 
cunoscut vuietul lungilor petreceri nocturne de vreo două 
decenii, din clipa în care soţul ei, mareşalul P., a suferit un 
atac în urma căruia a rămas paralizat. Ce mai lipseşte 
pentru a întregi acest vesel tablou? Un servitor fricos, beţiv 
şi mincinos. Există şi acesta şi-l cheamă Otti. 

De douăzeci de ani doamna mareşal îşi înşală bărbatul cu 
spiritele. Noapte de noapte are întâlniri şi convorbiri lungi, 
în cadrul cărora destăinuirile foarte sincere ocupă un loc 


important, cu fantomele bătrânilor căpitani, navigatori 
celebri, amirali şi viceregi, guvernatori şi căpetenii de pirați. 
Insuşi părintele doamnei mareşal a fost comandant de navă 
şi a aruncat ancora pentru ultima dată definitiv, nu se ştie 
unde (nici măcar duhurile iluştrilor plecaţi n-au putut-o 
lămuri asupra lagunei sau arhipelagului unde a murit 
căpitanul Z., tatăl doamnei mareşal), dar aşa se explică 
preferinţele ei marine, în materie de spiritism. 

lat-o pe doamna mareşal P. în mătasă neagră, singură în 
capul mesei lungi. Deocamdată, printre urletele sinistre ale 
vântului de nord, dezlănţuit o dată cu amurgul, distinge ca 
la o mare depărtare dangătul clopotului în apartamentul ei. 
O sună mareşalul cu încăpăţânarea-i rea. Precis că n-are 
nevoie de nimic, îi place doar să chinuiască oamenii; în cele 
din urmă renunţă şi clopoţelul sună în camera lacheului 
Otti... Bătrânul şobolan Otti se furişează pe scări, la stăpân, 
uncie va intra cu o prea adâncă şi ipocrită plecăciune... 

Doamna mareşal privi cu groază cum cartea sfântă se 
deschide singură, două foi flutură o clipă. Curentul s-a 
potolit, n-a fost decât o părere, totuşi biblia a rămas 
deschisă. Ca să poată citi ar avea nevoie de ochelari, ar 
trebui să-l sune pe Otti să-i aducă, dar şi acum renunţă. Dar 
dacă paginile deschise sunt o prevestire? Când deodată, de 
sus, din tavanul boltit, poleit întâi cu aur, apoi zugrăvit de 
un pictor (ăsta a fost amantul bunicii mareşalului, aşa cum 
reiese din scrisorile găsite), apoi înnegrit în incendiul din 
1884, şi iarăşi dat în aur, crom şi argint negru şi rămas aşa 
până în 1915, când alt pictor (ăsta al cui amant?...)... în 
fine, de sus, neîndoios că de sus, pică pe masă, chiar pe 
Biblie, o foarte frumoasă şi fină carte de vizită, cu litere de 
un caracter vechi, poate gotic... O carte de vizită picată din 
cer pe masa bătrânei spiritiste. lată ceva... Şi atunci 
doamna mareşal P... 

Nu, serios, cartea de vizită e reală: „AFISAUAN UFI” 
doctor în magie. Cartea de vizită căzută din cer îi creează 
doamnei mareşal o senzaţie asemănătoare cu setea. Să 
mai pui la îndoială existenţa spiritelor? Un spirit poate avea 
cărţi de vizită reale? 


Ca răspuns la aceste întrebări, până la urechea doamnei 
mareşal răzbătu dangătul cumplit al clopotului de la poarta 
mare. Un străbun al mareşalului umpluse în vechime 
castelul cu clopote: era bucuria lui să audă cum fiecare uşă, 
fiecare balustradă atinsă, fiecare draperie punea în 
funcţiune bronzul sonor. Pe atunci, se vede că întreg 
castelul suna în permanenţă mai dihai decât clopotniţa 
Patriarhiei din Constantinopole... Acum mai rămăseseră 
doar trei sau patru clopote, la intrare, precum şi cele puse 
la dispoziţia mareşalului paralitic, dar era suficient şi atât. 
Bronzul vui încă o dată, ridicând-o în picioare pe doamna 
mareşal. 

— Otti! De ce nu răspunzi? Ai auzit? Sună! E cineva care 
vrea să intre. 

Urechile clăpăuge ale lacheului se mişcară, dar nu 
simultan, în direcţia doamnei mareşal. Mâinile lungi ale lui 
Otti atârnau până mai jos de genunchi, degetul arătător al 
dreptei avu o zvâcnire. 

— Să deschid? 

— la carabina, Otti, făcu stăpâna pe un ton ce nu 
admitea replică. 

Otti nu se temea de hoţi, el însuşi fiind unul dintre cei 
mai de seamă din ţinut, dar îi era lene. Musafiri - asta 
înseamnă bătaie de cap, la ora aceea, şi pe o asemenea 
furtună, să te cobori în pivniţă după vin, să fugi şi să-l 
trezeşti pe bucătarul surdo-mut... 

In pelerină neagră, sclipitoare, udă de ploaie, doctorul în 
magie aruncă o privire scârbită servitorului şi trecu pe 
lângă el ca pe lângă nimic. Se opri brusc pentru a-i azvârli 
cu un gest aproape duşmănos veşmântul larg ce-l apărase 
de ploaie. Cu pălăria în mână (o pălărie neagră cu boruri 
imense) se opri în pragul „salonului vampelor”. Pe obrazul 
boţit, picăturile străluceau la fel ca şi ochii mici şi tinereşti 
pe faţa urâtă şi bătrână şi aproape respingătoare. 

— Afisauan Ufi, doctor în magie, frenolog, hipnotizator, 
prieten al spiritelor, unul din ultimii păstrători ai tainelor 
vechilor astrologi şi alchimişti, cunoscut în lumea întreagă, 
de la Antofagusta până la Madras, ca cel mai de seamă 


medium al timpului nostru, ca mare prezicător şi specialist 
al ştiinţei ierburilor, îşi prezintă omagiile la picioarele 
dumneavoastră! 

— Ai picat din cer, domnule... 

— Afisauan Ufi, doamnă mareşal P. 

— Afisauan Ufi, ce nume interesant... Cartea de vizită, 
într-adevăr a căzut din senin... 

— AŞ fi eu altfel un atât de celebru magician, minunată 
doamnă? Sunteţi palidă, soţul dumneavoastră a avut un 
somn cam agitat în noaptea trecută şi v-a chemat de patru 
ori la căpătâiul lui... 

— Ştiţi şi asta? 

— Ştiu totul, doamnă. 

— Oh... făcu bătrâna, roşindu-se sub privirea drăcească a 
măruntului magician ce ţopăia împrejurul ei în enormele lui 
cizme negre. 

Resemnat şi puţin intimidat de purtarea agresivă a 
bătrânelului în negru, fără să mai aştepte îndemnul 
stăpânei, Otti şi plecase, legănându-şi nesfârşitele-i braţe, 
să-l trezească pe bucătarul surdo-mut şi să scoată apoi vin 
din pivniţă. 

Înainte de dineu, doamna mareşal împreună cu 
magicianul făcură o vizită de „curtoazie” bătrânului 
paralitic. Aceasta aruncă o privire buimacă asupra 
suspectului personaj, ce parcă pusese dintr-o dată 
stăpânire asupra vechiului castel al părinţilor. Suspectă era 
şi înfăţişarea doamnei mareşal, care părea mai puţin 
strivită de ani. Doamna mareşal P. cocheta pe faţă cu 
caraghiosul ins mărunţel şi desigur foarte bătrân, care se 
lansa în fraze ameţitoare cu privire la posibilităţile unui 
magician de a vindeca paralizia... 

Afisauan Ufi continuă să observe, aparent discret, toate 
mişcările doamnei mareşal. După ce-i cercetă palma, luă şi 
ceşcuţa de cafea - cu toate că după spusele sale, această 
ultimă metodă era vulgară şi facilă pentru un expert ca el, 
totuşi nu voia să neglijeze nici un indiciu. Când se ridicară 
de la masă, magicianul o anunţă pe doamna mareşal că are 
suficiente motive să creadă - toate semnele convergeau în 


acelaşi sens - că într-una din următoarele zile, poate chiar 
mâine, o persoană de mare importanţă, un foarte înalt 
personaj, va trece pragul castelului... 

— Oh, dar cine poate fi? stărui emoţionată doamna P. 

— Mai mult nu pot spune deocamdată, nu ştiu, se scuză 
modest magicianul. 

Bătrânul şobolan Otti îl găsi pe Afisauan Ufi treaz şi 
îmbrăcat, dimineaţa, când veni să ceară instrucţiuni. 
Musafirul porunci să i se servească un mic dejun sub- 
stanţial, iar apoi, învăluit în sinistra manta neagră de 
stăpânitor al duhurilor, ieşi pe terasa dinspre mare a 
castelului. Frigul pătrunzător şi vântul nu-l deranjau pe 
magician. El se plimbă minute în şir, cu ochii aţintiţi spre 
zarea răsculată, ocoli castelul şi-şi continuă preumblarea în 
parcul vast şi părăginit, printre bătrânii arbori ce scârţâiau 
de bătrâneţe... Revenind la castel, o găsi pe doamna P. 
nerăbdătoare să-i povestească visele. Cufundat în fotoliu, 
enigmaticul domn Ufi, pe figura căruia abia dacă se putea 
citi o urmă de plictis, ascultă exaltata descriere pe care o 
făcu doamna mareşal unor vise de o crasă platitudine. Otti, 
receptiv la dorinţele magicianului, în care parcă întrevedea 
un nou stăpân, aduse cafea tare, salutară pentru puterea 
de concentrare a musâafirului, care reuşi să tălmăcească 
visele gazdei, „precum şi alte semne ce interveniră între 
timp”, în felul următor: Apariţia  distinsei persoane 
pronosticată încă din ajun avea să se producă, după toate 
probabilitățile, la ora amurgului. Aceste probabilităţi erau 
însă atât de sigure (magicianul săvârşise în cariera sa doar 
patru greşeli de prezicere, şi acelea în tinereţe), încât 
doamna P. ar trebui încă de pe acum să transmită 
bucătarului surdo-mut ordine cu privire la masa de seară... 

— Dar cine, cine poate fi? repeta fascinată gazda, care 
după ani şi ani de lâncezeală, viaţă plicticoasă şi gânduri de 
sinucidere, avea impresia că timpul de aur al cortegiilor 
strălucitoare a revenit o dată cu descinderea acestui 
minunat magician... 

— Doamnă, scumpă doamnă, credeţi-mă, o asigură 
Afisauan Ufi, cu faţa radiind sinceritate, eu ştiu cine va fi 


înaltul musafir, însă pare într-adevăr de necrezut... şi de 
aceea prefer să tac, deocamdată... 


CAPITOLUL 31: UN LUNGER ÎN 
PLUS! 


Prezicerile care se împlinesc îl sperie pe om. Doamna 
mareşal P. îşi simţi inima ca de gheaţă când auzi pe la şase 
seara clopoţelul. 

Unul din cei doi bărbaţi care-şi făcură apariţia, bătrân de- 
a binelea, cam aplecat, înveşmântat într-un fel de tunică 
militară, peste care atârna o manta lungă, nu-i era 
necunoscut. Oricât de izolat fusese în ultimii ani traiul 
doamnei mareşal, ea văzuse în unele ziare ce ajunseseră la 
castel, sau pe zidurile caselor, cu ocazia rarelor vizite ce le 
făcea prin localităţile din apropiere, chipul prelung, parcă 
puţin asimetric, dacă nu chiar strâmb, cu bărbia mult 
împinsă în faţă, obrajii supţi, pergamentoşi, sprâncenele 
diabolice şi ochii mici şi pierduţi în orbite - cu toate că în 
fotografii omul arăta mai tânăr - al noului oaspete care-i 
călca pragul castelului. Da, nu încăpea îndoială, era 
Lungerul şi, pierdută, recunoscându-l, doamna P. căuta cu 
privirea sprijinul magicianului, care înaintă, simțindu-se 
solicitat şi plin de o bărbătească prezenţă de spirit. El, de 
altfel, se aşteptase la această vizită. 

Însoţitorul Liingerului era un bărbat tânăr, zvelt, blond, 
cu faţa osoasă şi ochii tăios-cenuşii. Poftit cu zeci de 
plecăciuni în „salonul vampelor”, Liingerul înaintă cu paşi 
bătrâneşti şi, văzând un fotoliu comod, se şi îndreptă spre 
el, instalându-se fără a spune un cuvânt. În rol intrase 
bărbatul tânăr şi blond, însoţitorul Lungerului, care dintr-o 
altă încăpere dădea explicaţii doamnei mareşal şi 
magicianului ce-şi asuma rolul de gazdă (de altfel, mai 


târziu doamna P., exprimându-şi recunoştinţa, preciza că 
nu ştie ce s-ar fi făcut fără el). 

Dar mai erau necesare aceste explicaţii? Pregătită încă 
din ajun cu posibilitatea unei vizite importante (castelul P. 
adăpostise sub streaşina-i sumbră destule feţe înalte), nu 
se gândise nici o clipă să pună sub semnul întrebării 
autenticitatea Lungerului ce-i călca pe neaşteptate casa. 
De mulţi ani, viaţa se desfăşura pentru doamna mareşal 
conform unor legi indubitabile, uimitoare fiind uneori nu 
faptele, ci doar legile... 

Lungerul, şeful statului deci, explică tânărul însoțitor 
(„puteţi să-mi spuneţi domnul Paul”, vorbise el) călătoreşte 
incognito, făcând o vizită secretă în acel ţinut, unde 
urmează să aibă convorbiri importante cu persoane de 
asemenea incognito. Alesese, în vederea acestor întâlniri, 
izolatul castel P., cunoscând reputaţia glorioasă a familiei 
mareşalului şi bazându-se pe discreţia doamnei mareşal, 
care va da dovadă de patriotism punând la dispoziţia 
şefului statului, a persoanelor care-l însoțesc şi a celor care 
vor mai veni una din aripile castelului... 

Tălmăcind simţămintele doamnei P., magicianul Afisuan 
Ufi răspunse ca un veritabil înlocuitor al mareşalului, că 
aceste glorioase ziduri vor fi prea onorate să adăpostească 
pe eminenţii domni... Retorica sa naivă aduse puţin zâmbet 
pe faţa zveltului domn Paul. 

— Sunteţi desigur aghiotantul Lungerului? îndrăzni 
doamna mareşal, recăpătându-şi darul vorbirii. 

— Într-o atât de secretă şi importantă chestiune, explică 
binevoitorul domn Paul, Lungerul nu se poate bizui nici pe 
propriul său aghiotant... 

— Prin urmare, se poate şti cine sunteţi? insistă 
magicianul, dar tot el făcu gestul de a-l împiedica să 
vorbească. O clipă, stimate domnule Paul, dacă nu mă 
înşală bătrânii mei ochi, sunteţi fiul Lungerului! 

— Aşa e, domnule! 

— Lungerul are un fiu? se miră doamna mareşal. 

— Sunt fiul natural, distinsă doamnă. 


— Aaaa... Asta înseamnă nelegitim? Prin urmare 
Lungerul... În tinereţe...? 

— Ca toţi oamenii, fermecătoare doamnă! Dacă vă 
cunoştea pe dumneavoastră în anii lui tineri... 

Râzând de plăcere, naiva cucoană alergă să vadă starea 
apartamentelor. Domnul Paul, însoţit de magician, reveni în 
„salonul vampelor”. Doborât de oboseala călătoriei, dând 
de căldură, Lungerul aţipise şi acum sforăia cu fruntea 
căzută într-o parte şi gura căscată, într-un mod cu totul 
neprinciar. 

— Trezeşte-te, Scherffer! îl scutură tânărul. La naiba, va 
trebui să înveţi şi cum se doarme, când eşti un adevărat 
Lunger. Sus, Scherffer! 

— Triplu idiot, asasin al propriilor planuri geniale! se 
înfurie magicianul Ufi. Să nu te mai aud că-i spui pe nume! 
Ai să te scapi o dată în prezenţa baborniţei, sau a altcuiva, 
beţiv nenorocit ce eşti! 

— Prea bine, bătrâne scarabeu, nu te mai înfuria pe 
stomacul gol, că faci gastrită... Sper că se mănâncă bine 
aici! Mor de foame, drumul a fost îngrozitor, ne-am rătăcit 
şi apoi până l-am machiat, pe frig, în cabana părăsită... 

Vorbind, îl scutura de umăr pe Lunger, care se trezi în 
cele din urmă. 

— Vai de capul nostru, zise, ce va fi mai departe? 

— Totul e bine, măreţe Lunger, Avem o gazdă amabilă, 
pivniţa e plină de vin, iar de mâine, începi să iei lecţii de 
vioară... Numai să se prezinte profesorul, ce zici, domnule 
magician? Cum se arată zodiile? 

— Favorabile excrocilor, explică domnul Ufi. 

Pregătirile începură fără întârziere şi ţinură aproape o 
lună. Nu fu pierdut nici un moment, nici ziua şi nici noaptea. 
Nenorocitul Scherffer îşi amintea cu nostalgie de zilele 
petrecute în lagărul Trecors şi apoi sub muntele Alland, 
unde totuşi avea şi clipe de răgaz. Uneori îi ruga cu mâinile 
împreunate pe neobosiţii şi neîndurătorii săi dascăli şi călăi 
să-i acorde măcar patru ore de somn... 


Ca sub stare de asediu, nimeni nu avea voie să iasă din 
castelul P., porţile erau zăvorâte, iar cheile zăceau în 
buzunarul fără fund al diabolicului „magician”... 

Pe şesuri viscolea, Marea Nordului împietrise în talazuri 
de gheaţă, în interiorul castelului sub aparenţa liniştei şi a 
unei intense activităţi spiritiste ce dădea delicii noi, 
necunoscute doamnei mareşal, viitorul Lunger se instruia 
învățând tot ce trebuia să ştie un veritabil şef de stat şi 
comandant de oşti. Noul Lunger, ca şi cel adevărat, trebuie 
să scârţâie din vioară, să facă versuri, să răcnească la 
generali, să mănânce cu eleganţă, să se lase îmbrăcat de 
servitori, să se priceapă la câini... (să nu uităm, de căţeaua 
Manilla). Chiar a treia zi după sosirea doctorului în magie, la 
poarta castelului se prezentă un ins miop, cu vioară şi cuo 
scrisoare din cale-afară de ciudată. Profesorul de muzică 
T.I. (acesta era miopul) fu luat imediat în primire de „fiul 
natural al Luingerului” şi instalat într-o cameră spațioasă, 
explicându-i-se în termeni destul de vagi delicata şi absolut 
secreta sa menire. T.I. trăi astfel marea şi unica aventură a 
vieţii sale. 

Chinul viitorului Lunger luă proporţii de nedescris prin 
apariţia acestei blestemate viori. Când nu mi nuia arcuşul, 
fostul deţinut al lagărului de la Trecors trebuia să 
memoreze noţiuni de istorie şi drept, să înveţe nume de 
comandanţi de armate şi amirali. Urmau insuportabilele 
exerciţii de versificaţie, după care i se permitea, vreme de 
treizeci de minute să-l frunzărească pe Mark Twain, şi poate 
că doar asta-l mai ţinea pe picioare. După un prânz 
substanţial şi o cafea întăritoare, urma „ora de dicţie”. În 
cadrul ei aflai: Cum te răsteşti la un general nepriceput? 
Cum pui la punct un heighlunger care se crede mai deştept 
decât tine? Cum trimiţi la naiba un medlunger care îşi 
permite să-ţi dea sfaturi? Cum pui cu botul pe labe un Stat 
Major care se arată surprins de intenţiile tale? Cum dizolvi 
un guvern şi cum ţii o alocuţiune la Academia. Militară? 
Cum iei cuvântul la radio? Ce trebuie să discuţi cu amanta? 
Şi cum vei descifra un mesaj codificat? 


„Nu este bine, prea slăvite Lünger! se mânia magicianul. 
Un şef de stat nu se bâţâie jalnic şi nu se arată nehotărât 
când dă o dispoziţiune!...” 

„Păstrează-ţi cumpătul, bătrâne scarabeu”, încerca să-l 
potolească fiul neligitim al Lungerului. 

„Nu sunt bătrânul scarabeu, sunt Afisauan Ufi, doctor în 
magie neagră, astrolog şi frenolog, ultimul păstrător al 
tainelor...” 

„Bine, scuză-mă, bine, bine...” 

Trei zile din săptămână Blondul, „fiul natural al 
Lungerului” lipsea din castelul P. El singur avea voie să 
părăsească sumbra fortăreață. Dat fiind caracterul secret al 
celor ce se petreceau acolo, nimeni, şi cu atât mai puţin 
doamna mareşal, nu-şi permitea să pună întrebări cu 
privire la dispariţiile tânărului domn Paul. 

Această substituire de şef de stat, care urma să schimbe 
cursul istoriei, trebuia să fie punctul culminant al carierei lui 
A-2, fără îndoială unul din marii agenţi secreţi ai lumii... 
„Toate câte le-am făcut până acum, sunt fleacuri, îşi 
spunea Blondul. Doresc să realizez imposibilul... Orice artist 
visează imposibilul, nu e aşa?...” 

ÎNTR-O ZI LA CASTELUL P. APĂRU EM! 

— Ştiam că ne vom întâlni iar, zise Blondul, conducând-o 
în „salonul vampelor”, unde doamna mareşal tocmai 
chemase spiritul lui Nelson. În faţa tinerei vizitatoare, care 
era poate o nepoată a Lungerului, deprinsă cu misterul 
ultimelor săptămâni şi povăţuită să nu pună întrebări de 
prisos, doamna P. se retrase tăcută, iar în urma ei pluti 
spiritul amiralului. 

— Ştiu când m-ai urmărit, şi m-am lăsat urmărit 
intenţionat, fiindcă în palma ta, puţin deasupra lupilor, scrie 
că noi doi ne vom întâlni mereu şi o sărută. 

— Dragul meu... dragul meu, plânse Em. 

— Tot aşa îi spui şi colonelului Hars: dragul meu? 

— Tu şi cu Hars... zise femeia. Trebuie să vă întâlniți, 
vreau să vă pun faţă-n faţă, vreau un duel decisiv... 

Se plimbară pe zăpadă, de-a lungul mării încremenite. 
Tremurau comete pe cer, prevestitoare, şi Blondul ştia că 


nu poate să n-o iubească, simțind cât e de mare disperarea 
ei şi simțindu-se strivit de aştrii cu coadă funestă ce ţineau 
loc de stele, deasupra lor, deasupra lumii întregi. 

— Voi raporta colonelului Hars ceea ce se întâmplă în 
acest castel, zise Em. 

— Bine, Em, raportează-i şi nu uita amănuntele. 

— Nu glumesc, Paul. Dragostea pentru tine nu mă va 
împiedica să-mi fac meseria. Suntem singuri, e pustiu, 
ucide-mă şi Hars nu va afla nimic. 

— Am să te otrăvesc când ne întoarcem la castel... Voi 
cobori trupul tău neasemuit în pivniţă şi te voi arunca într- 
un butoi cu vin negru... şi voi continua să beau din butoiul 
acela... Te voi bea pe tine, dizolvată, îţi voi bea ochii, şi 
degetele, şi sânii... 

— Ucide-mă, Paul, altfel vei fi trădat! 


— Totuşi, ce înseamnă asta: „Ştiam că ne vom întâlni 
iar?” Demult, foarte demult, când eram mic, foarte mic, îl 
rugam pe tatăl meu să-mi spună una şi aceeaşi poveste, 
despre stâlpii de telegraf, care, înconjurându-se de flăcări 
stacojii, se luau noaptea pe stradă după trecătorii paşnici. 
Povestea era scurtă şi se încheia cu aceea că tata punea 
mâna pe baston şi-i dădea una stâlpului... Să înveţi vioara 
la bătrâneţe! 

Em a auzit vioara şi a văzut mutra mioapă a profesorului 
T.I. şi ştie tot ce se petrece la P., ştie şi scopul... „Dragul 
meu, dragul meu... vei fi trădat!” Asta ce înseamnă? 
Inseamnă că peştera din oraşul copilăriei n-a fost explorată 
până la capăt... a rămas cel puţin un mister. „Am să te 
otrăvesc când ne întoarcem la castel...” 

Şi iată că Em coboară pe unul din peroanele Gării 
Centrale din Capitală... 


CAPITOLUL 32: ACEASTĂ 5 
CHINUITOARE NESIGURANŢA 


Peroanele Gării Centrale ale Capitalei. A nins şi aici, 
zăpada a netezit asperitățile colţuroase ale clădirilor 
bombardate: birourile gării s-au mutat în metrou, telegraful 
se aude ticăind de undeva din fundul pământului, iar la 
suprafaţa pământului încă mai fulguieşte rar. Toată 
noaptea în personalul condamnat la pierzanie, prin gările 
disperate! Războiul îi mută pe oameni dintr-un loc într-altul, 
aparent din motive nelămurite, cu forţa unui cataclism 
natural; ce caută prin vagoane mamele cu copii în braţe şi 
cerşetorii în haine militare sfârtecate? Dragă Era, tu eşti o 
fetiţă mică şi îngrozitor de naivă... Când ai avut timp să 
creşti, să elevii agentă a serviciului trei, de sub şefia 
colonelului Hars? 

— Prin urmare, domnule colonel Hars, raportul meu va fi 
oficial, şi nici un zâmbet, nici o tresărire a ochilor nu va 
trăda ce e cu noi, dincolo de... Dar, Dumnezeule, ce 
înseamnă fraza asta: „Nu glumesc Paul, dragostea pentru 
tine nu mă va împiedica să-mi fac meseria.” 

Colonelul Hars o privi de la înălţimea biroului său, cu faţa 
în umbră ca totdeauna 

— Acum, când v-am explicat ce se petrece acolo, aştept 
noile dispoziţiuni ... 

— Dispoziţiunile sunt neschimbate, RX2TS. Îmi prezinţi 
dări de seamă asupra mişcărilor colonelului Ball ... 

— Dar la castelul P. se pune la cale o... 

— Am impresia că-ţi pierzi timpul urmărind nişte 
maniaci ... (deodată faţa colonelului se îmblânzi în umbră). 
Nu te teme, Em. Voi supraveghea eu personal castelul P., 
dar tu ocupă-te numai de Ball. 

— Nu, nu aşa, eu vreau altfel ... 

— Nu uita că te afli în biroul superiorului tău ... Aici n-ai 
voie să pronunţi vreau. Aici numai eu pot să vreau, şi eu 
vreau să te ocupi de colonelul Ball. 


— Nu vreau să-l arestezi pe Paul Delun! aproape că ţipă 
Em. Vreau să-l întâlneşti, vreau să discuţi cu el.. Vreau să 
pun la cale o confruntare între voi doi... 

— Cuuum? Vrei să mă vezi alături de acest aventurier 
fără scrupule, probabil fostul tău iubit, pe care continui să-l 
ocroteşti ... 

— Aventurier? Cavaler al Ordinului Crucea de Sidef cu 
Diamant! Îl ocrotesc? Dar nu l-am trădat de mii de ori? 

— Ce aş putea discuta cu acest Paul Delun? 

— Nu ştiu! ţipă Em furioasă. Voi doi vă asemănaţi, într-un 
punct ... Ar trebui să fiţi împreună ... 

— Cândva pretindeai că e A-2! 

— Poate că nu m-am înşelat. Ai să faci o descindere la P.? 

— Asta mă priveşte, dar tu n-ai ce să mai cauţi acolo! 
Sunt gelos pe Paul Detun... 

„„.Şi-n timp ce gazda se perfecţionează într-ale magiei, 
musafirii... O dată pe zi viitorul Lunger, a cărui înfăţişare se 
întunecă, se înăspreşte pe zi ce trece, are permisiunea de a 
deschide volumaşul datorită căruia a ajuns în lagărul de la 
Trecors şi apoi lângă localitatea V. îl deschide la întâmplare 
- nu are la dispoziţie decât o jumătate de ceas: 


„Pe podea o lumânare. Am rămas cu 
toții aşa, privindu-ne unii pe alţii, 
vreun sfert de minut. Trei gealați stă- 
teau cu puştile aţintite spre mine, de 
mi se tăiase răsuflarea.” 


Profesorul de muzică T.I. încă nu e sigur dacă a ajuns 
prizonier al unor nebuni, sau al unor romantici. Cum e miop 
şi n-are memoria figurilor şi cum în ultimii vreo zece ani n-a 
citit ziare, n-a frecventat sălile de cinematograf sau 
adunările politice, nu s-a oprit în faţa afişelor şi nu s-a 
interesat de nimic în afară de muzică clasică, faţa răvăşită 
a viitorului Lunger nu-i spune mare lucru. Aventura forţată 
prin care trece nu-l nemulţumeşte atâta timp cât are la dis- 
poziţie o sală de muzică, o veritabilă sală de muzică, aşa 
cum a visat el, cu pianină şi vrafuri de note, pe care, s-a 


apucat să le curețe de praf şi să le orânduiască, ocupaţie 
ce-i ia cea mai mare parte a zilei, în afara orelor stranii 
când trebuie să facă conversaţie şi să predea vioara 
neîndemânaticului bătrân ce pare a fi ce/ mai sărit de pe ax 
din toţi pensionarii castelului. 

_ În schimb ceremonia dineului a ajuns să-i facă plăcere. 
Intreaga echipă de zănatici ce-şi fac veacul între aceste 
ziduri se adună în sufrageria strălucitoare, având-o în capul 
mesei pe bătrâna spiritistă, care, după ce rosteşte 
rugăciunea de deschidere, îşi comunică ultimele 
performanţe: ce spirite de oameni mari a mai reuşit să 
deranjeze, aducându-le la colocvii pământene... Trăind ca 
un ascet toată viaţa, T.I. a descoperit miraculoasele savori 
ale unei băuturi despre care n-avusese ştire până atunci: 
vinul. Bătrânul şobolan Otti coboară zilnic în pivniţa familiei 
P., şi, suflet de hoţ şi risipitor, dar, spre lauda sa, lipsit de 
meschinăria proprie slugilor şi înţelept cunoscător al 
conţinutului  măreţelor butoaie, asigură o perfectă 
aprovizionare, spre bucuria comesenilor şi a spiritelor 
doamnei mareşal. 


— Nu pot suferi acest castel! repetă Em în timp ce ziua, 
mereu mai palidă, agoniza pe orizontul îngheţat, zbătându- 
se în roşu, în violet, în verde-de-gheaţă, în violet-speriat, în 
verde-de-gheaţă-fugar-încercuit-de-semnele-morţii, în roşu- 
ce-palpită-de-groază şi la dreapta lor castelul părea că 
pluteşte ca o corabie ciuruită de termite. Nu pot suferi nici 
un castei, parcă aş fi îngropată sub pardoseala fiecăruia şi 
trebuie, trebuie să se sfârşească o dată! 

— Oricum, se va sfârşi, zise Blondul, şi aburii parcă 
licăriră în faţa ochilor săi. 

— Se va sfârşi, da, se tângui femeia. 

— Cu ce ai venit? 

— N-auzi ce spun? Că se va sfârşi! 

— Ştiu. Cu ce ai venit? 

— Cu acelaşi tren pe care-l iei tu pentru inexplicabilele 
tale fugi în capitală... Ti se face frică de acest castel, fugi, 
dar te răzgândeşti, şi vii înapoi... Ce ai de gând? Dar nu-mi 


spune, ştiu ce ai de gând. Cu acelaşi tren am venit, iar din 
gara Polssan m-a luat în sanie un ţăran bătrân. lar de la 
Zamak am venit pe jos, 

— E un adevărat noroc că n-ai întâlnit lupi... 


Copii!! Tema pentru acasă este: CE 
ȘTIM DESPRE LUPI? Ce ştim de- 

spre lupi? Ştim că lupii au o coadă 

şi fiecare are un tătic şi o mămică şi 
când lupul nu vrea să bea lapte di- 
mineaţa, tăticul său îl bate şi mămica 
ÎI pune în genunchi şi atunci lupul e 
bun şi bea laptele şi se duce la şcoală 
şi la şcoală învață. 


— Tu nu vrei să mă înţelegi? Am zis că se va sfârşi! Ce-ţi 
închipui că am făcut? 

— Bănuiesc ce ai făcut, Em, draga mea. Te-ai dus la, 
Hars şi i-ai explicat ce se petrece în castelul P, 

— Te iubesc foarte mult, pentru că tu eşti omu/-căruia- 
nu-trebuie-să-i-explici-nimic... Tu nu ceri niciodată explicaţii 
şi dacă ai şti cât e de comod aşa... Mi-ar fi foarte greu să 
explic de ce m-am dus la Hars şi te-am trădat... Mi-e şi mai 
greu să înţeleg de ce nu ţi-e frică... Şi de ce nu mă omori pe 
loc. 

— E simplu: fiindcă Hars nu te-a /uat în serios. 

— De unde ştii? tresări Em. 

— Fiindcă Hars e deştept, 

— Hars s-a răstit la mine... 

— Urât din partea lui. 

— S-a răstit, a cerut să-mi văd de treabă. 

— Şi care e treaba ta, acum, dacă nu sunt indiscret? 

— Asta, prin urmare, n-o mai ştii! 

— E imposibil să ştiu totul. 

— Îţi voi spune. De ce nu ţi-aş spune? Trebuie să-l 
urmăresc pe Ball. 

Blondul fluieră de uimire. Se gândi o clipă, apoi o întrebă: 


— Şi cum îţi îndeplineşti misiunea, de vreme ce-ţi pierzi 
timpul dând târcoale castelului P.? 

— Presimt, dragul meu, că aici se petrec lucruri mai 
importante! lar cu Ball am rezolvat simplu: îi înaintez lui 
Hars rapoarte false, inventate. 

— Dacă află Hars, te ucide... Şi are să afle! 

— Dacă mă ucide... oricum, trebuie să se termine. Poate 
că mă vei apăra tu împotriva lui Hars! 

— În cele din urmă colonelul mă va ucide şi pe mine... 

— Da. E sfârşitul firesc al oricărui agent secret. 

— Nu. Mă va ucide din gelozie. Pentru tine, Em. 

Femeia se îndreptă, trupul i se înălţă parcă, deveni mai 
zvelt, obrazul ascuns în fularul îmblănit, obrazul puţin 
îmbujorat de frig, fremătă de nerăbdare: 

— Şi acum? Frumoasa stenodactilografă aşteaptă! Ce 
facem. Paul? Vezi, cu câtă convingere îţi zic Paul, cu toate 
că nu acesta e numele tău, dar m-am obişnuit aşa şi dacă 
mi-ai spune acum că te cheamă Pierre, Donald sau 
Emmerich, m-aş obişnuit imediat, tu ai o calitate 
extraordinară, ţi se potriveşte orice nume... 

— Nu cred. Nu cred că mi se potriveşte de pildă Teophil 
şi nici Augustin. 

— Ba da, ba da! Teophil e sumbra, dar, dacă l-ai purta tu, 
s-ar lumina dintr-o dată; s-ar mula pe tine ca un pulover de 
lână, elastic. Cum de reuşeşti să faci tot ce vrei? Aerul tău 
victorios mă înspăimântă, dar mă şi irită, îmi vine să mă 
răzbun, fiindcă eu n-am înregistrat niciodată nici o victorie 
şi, chiar dacă erau victorii, când le prindeam în mână, când 
le lipeam de mine, deveneau moi, leşinate şi fără gust. Cum 
de se poate ca oamenii să fie atât de diferiţi? M-a dus la 
Hars poate fiindcă vreau să-ţi cauzez neapărat o înfrângere, 
dar uite că n-am fost luată în serios... Şi dacă totuşi, da? 
Hars s-a prefăcut a nu fi interesat de povestea despre 
castelul P., dar azi, mâine, va pica aici şi ce vei face? 

— Voi înregistra o înfrângere, spre bucuria ta, Em! 

— Va fi deci o victorie pentru mine? Nu, fiindcă te iubesc, 
înfrângerea ta nu va fi pentru mine decât... 

— Prin urmare, ce doreşti? 


— Nimic, nimic... Ce este între noi? Ce să scrie frumoasa 
stenodactilografă în manuscrisul ei blestemat despre noi? 
Se întâlneau, făceau chefuri şi uneori se culcau împreună şi 
pe urmă... Asta e totul? Ne amăgim, nu? Sau... Tu mă 
iubeşti? 

— Ţi-am spus... ţi-am spus că ne e dat să ne întâlnim 
mereu, asta e totul, dar asta e foarte mult, mal mult decât 
îşi poate dori un om într-o viaţă atât de scurtă... Nu ştiu 
dacă te iubesc, dar aş vrea să trec ţinându-te de mână 
peste un pod foarte mare, care să nu se sfârşească 
niciodată. 

— Explică-mi tu, fiindcă eu nu pot, de ce te-am trădat 
colonelului... Of, lupii! tresări Em, rămânând cu ochii mari, 
aţintiţi drept înainte. 

— Nu, zise Blondul, nu e nici un lup. Acolo trebuie să fie 
hanul de la marginea satului - pe aici nu prea se omoară cu 
camuflajele. Am făcut, aşa în glumă, vreo şase kilometri... 

Blondul o sărută: fu o îmbrăţişare lungă. Em nu auzi 
nimic, dar Paul Delun auzi un jalnic şi lung chelălăit, trist 
de-ţi răscolea inima. Era poate vântul învârtejându-se 
printre lotcile pescarilor, trase pe țărm, năpădite de troiene, 
dar poate că apăruseră lupii... 

„Ei bine, un conflict e cam aşa: Un om are o 
socoteală cu altul şi-l omoară. Atunci fratele ăluia îl omoară 
pe el. Apoi ceilalţi fraţi, de ambele părți, se bat între ei. P- 
ormă Îşi vâră nasul şi verii şi încetul cu încetul fiecare din ei 
e omorât şi atunci conflictul s-a terminat. Dar tine mult de 
tot şi merge al dracului de încet.” 

— Ce e asta? întrebă Em. 

— Dintr-o carte pe care o răsfoia un prieten. Atâta a citit- 
o, că o ştie pe de rost. Acum încep şi eu s-o învăţ pe de 
rost. 

— Eu nu ştiu pe dinafară nimic... doar /mnul la Lunger l- 
am învăţat în liceu. Ne puneam uniformele şi mărşăluiam în 
cadență prin curtea şcolii, cântând. Tu care le ştii pe toate 
spune: E homo, sau nu e homo Lungerul nostru? 


— Pentru întrebarea asta, marş în lagărul de concentrare. 
Peste câţiva ani părinţii tăi vor primi un pacheţel de 
cenuşă... Nici nu va fi a ta, ci din grămadă. 

— Ştii că n-am părinţi. Cred că nici n-am avut niciodată. 

Faţa galbenă a beţivului de pe laviţă se apropia şi se 
depărta: era cald la han, cinci invalizi, toţi de prin războaie 
diferite, se prinseseră de după gât şi urlau ca lupii. 

— Cum îţi scrii tu rapoartele inventate despre colonelul 
Ball? 

— Ah, mi-am amintit, mai ştiu încă ceva pe de rost: 
cuvintele unui şlagăr: „Mai trage-mi un glonte în tâmplă, 
Mary...” Îl cânta un băiat care venea în permisie... De ce te 
uiţi aşa la mine, Paul Delun? 

— Dacă ai plânge acuma, lacrimile tale ar lăsa pe faţa de 
masă pete de auriu-stins-încet-în-lacul-verde. Ce poţi 
inventa despre colonelul Ball? 

— Multe! Că e constipat - Doamne, ce vânt se ridică 
afară, auzi, precis că ne ia dracu la noapte, şi n-ar strica să 
ne ia - şi în acest scop, ba nu, din această cauză, umblă 
zilnic la farmacia de pe Bulevardul Învingătorului, colţ cu 
şoseaua Luptei împotriva Celor Care Şovăie, care se va 
numi de acum înainte Şoseaua Amiral Krug, unde face 
schimb de zâmbete cu domnişoara A. Ce-ţi pasă ţie de Ball? 


Dimineaţa o conduse la gară: încă nu se luminase de zi. 

— Să nu mai vii, ne vedem în Capitală. 

— Şi Hars mi-a cerut acelaşi lucru; să nu mai umblu pe 
aici. Parcă v-aţi fi vorbit! 

— Poate. Pe aici numărul lupilor se va înmulţi... 

— Ne vom mai vedea? _ 

Personalul încă nu intrase pe peron. Intristătoarea gară 
de provincie, acoperită în alb, sub cerul sticlos şi uuu!, uuu! 
o locomotivă manevrând undeva la dracu. 

— Ne vom mai vedea? 

— Totdeauna, totdeauna şi mereu, zise Blondul. 

— Dacă vine Hars la castel? 

— Dacă vine colonelul la castel, îi facem cunoştinţă cu 
spiritul lui Don Quijotte... 


— Hars nu se bate cu morile de vânt. El e cel care a 
aruncat în aer instalaţia pentru arma Beta a Aliaților... 

— Şi cine a aruncat-o în aer pe cea a Lungerului? 

— Un Hars de-al Aliaților. Poate chiar tu. 

— Poate chiar eu. 

— Urăsc castelul în care te reîntorci fără mine, te va 
înghiţi, ai să mori acolo, o să vină Hars, are să vă ridice pe 
toţi, voi înregistra o victorie răsunătoare, prima mea 
victorie, poate mă vor decora... 

— Nu mă întorc la castel, te însoțesc spre Capitală. 

— Da? 

— Dar tu n-ai să mă vezi. E partea secretă a misiunii, 
devin invizibil. Dacă plângi, am să râd de tine, gândeşte-te 
că te aşteaptă Hars, că mă vei înşela cu el şi că iarna va 
trece şi că lupii se vor ascunde iar în pădure... Aseară erai 
foarte frumoasă la hanul din Zamak, aproape că-mi venea 
să te cer de nevastă, mai ales după ce am băut, abia mă 
reţineam, fiindcă nu se poate... 

— Dar dacă s-ar fi putut?... Pot să consider că totuşi m-ai 
cerut, nu? Asta e suficient, nu? Îți sunt un fel de logodnică, 
îmi dai voie să-i comunic noutatea lui Hars? 

— Are să mă spulbere de gelozie, mai bine taci. Mi-e 
teamă de Hars, mai ales că întâlnirea dintre noi devine 
inevitabilă... Și 

Em îl luă de mână, palidă. In sala de aşteptare mai 
tremura de frig un singur om, care se aşezase în colţul opus 
lor. 

— O întâlnire între tine şi Hars? 

— Tu ai propus-o! zise Blondul. 

— O voi mijloci, deşi mor de frică. 

— Pentru mine, sau pentru Hars. 

— Amândoi sunteţi... foarte puternici. Nu vrei să intri în 
serviciul lui Hars? 

— Ar fi prea comod, Em, rise Blondul. 

— Şi tu ai preferat totdeauna lucrurile încurcate. Care e 
de fapt drumul tău? Până azi nu ştiu nimic despre tine, 
absolut nimic! 


— La ora asta doamna mareşal are prima înfăţişare cu 
spiritele. 

— Care e credinţa ta, Paul? , 

— Nu cred în nimic. NIMIC N-ARE IMPORTANŢA! Dacă aş fi 
un obsedat aş zice că individul de colo trage cu urechea la 
ce glumim noi aici, dar ar fi să supăr cerul... De vin singur 
urmăritor mi-e frică, de mine, grozav de bine ştiu să mă 
urmăresc, şi ce încăpățânare, uf, a trecut timpul şi trenul 
tău... Vezi ce faci cu Ball, inventează ceva picant, să i se ro- 
şească urechile lui Hars de plăcere şi ruşine... 

— Trenul... Paul! Am să te mai văd? 


CAPITOLUL 33: „ĂŞTIA NU ERAU 
NICI REGI, NICI DUCI.” 


— Tremur ca o piftie, zise Scherffer, după ce trenul porni. 
La naiba, o să mor de inimă, jocul ăsta nu e pentru mine. 

Afară ningea iarăşi cu fulgi deşi şi mărunți. 

— Unde ţi-ai lăsat maşinuţa? întrebă Blondul. 

— La Glingen, vreo treizeci de kilometri de Capitală, 
răspunse B.D. 

— Cunosc localitatea. Speri s-o mai găseşti sub zăpadă? 

Trenul se zgudui tot, ca şi cum ar fi făcut un salt, 
curbându-se ca un şarpe. În compartimentul de clasa a 
treia era frig, trenul mergea ca melcul şi Scherffer repetă: 

— Voi n-auziţi? Mor de frică! 

Bătrânul Detectiv scoase cartea din propriul său buzunar 
şi i-o vâri sub nas. 


În cele din urmă regele se ridică, făcu 
câțiva paşi şi scremânadu-se niţel dădu 
drumul la un discurs plin de lacrimi 

şi de aiureli... 


Astfel călătoriră ei în ziua aceea şi, pe măsură ce trenul 
cobora spre sud, aglomeraţia creştea. La Glingen abia 
putură să se strecoare prin coridorul unde nu mai încăpea 
nici un ac. Bătrânul Detectiv descoperi cu greu maşinuţa, 
sub un troian de zăpadă, şi mai greu îi fu să pornească 
motorul înţepenit de ger. Când ajunseră în suburbiile 
Capitalei, însera şi ieşiseră jurnalele de seară. Pif-paf şi 
tram-tram! 

Blondul se trezi singur în camera hotelului, prin 
dimineaţa sticloasă treceau scântei albastre, ţipete 
albastre-lin-dublu-forte, păsări albastre-duble-triple, 
albastru-fugar-oranj-verzui, şi păsări mici-rotunde-galbene- 
iuți. 

— La noi e razie de la Z.Z. În fiecare dimineaţă, între 
nouă şi zece, îl avertizează camerista tânără, cu sânii 
împungând, intrând în cameră, fără să bată. 

Blondul o dădu afară şi se întoarse pe partea stângă. 
Câteodată e grozav să fii singur, singur. 

— Eu am vrut doar să vă fac bine, revine camerista şi-l 
priveşte din uşă. 

Prin faţa geamului aceleaşi treceri, zboruri iuți, hotelul e 
de mâna a doua, mai sus de etajul trei ar putea să fie şi 
ploşniţe, aceleaşi păsări - prin faţa geamului - „ştiţi, ştiţi 
doar cum e o razie, şi eu...” 

— Adu-mi ţigări „Mercur”, repede. 

— Da, domnule, Mercur, cu plăcere! 

— Scârţăâie, fireşte, dar şi osia pământului scârţâie. Aici - 
mai mult la risc, mai puţin la calcul, şi la dracu! 

— Poftim ţigările! 

— Păstrează restul. 

— Aş vrea doar să... 

— Mai târziu, fetiţo, mai târziu. leşi! 


Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi 
dau seama că mincinoşii ăştia nu 
erau nici regi nici duci, ci nişte potlo- 
gari şi nişte şarlatani. 


Blondul dejună la o mică ospătărie, unde patronul, un 
invalid, îşi distra muşteriii prezentând un mic spectacol de 
dresaj, avea un câine înţelept care ştia să numere, şi poate 
să şi vorbească. „Manitta, căţeaua favorită a Lungerului, 
ha, hop, ham şi hu.” Căţelul invalidului purta numele de 
Marian şi avea ochii trişti, deşi soarta lui nu era de lepădat. 

— Bătrâne scarabeu, sper să iasă! Doamne, când va 
putea şi omul să trăiască măcar cinci zile fără - da, aş mai 
servi o porţie, a fost excelent ca pe vreme de pace... ce 
spuneţi, au distrus Opera? Am lipsit din oraş, n-aveam 
ideea, când te gândeşti... Nu sunt artist... credeţi că semăn 
cu...? Sunteţi prea amabil, decorația aceasta, într-adevăr... 
M-am îndopat ca un câine hămesit, ce drăguţ e acest căţel 
Marian! Atât de tânăr?... 

Gata. Aerul, frigul, seninul, ruinele cotidiene, frumoasa 
Capitală a Lungerului. Războiul merge prost, ciorba 
săptămânală gratuită nu se mai... 

Scările, una, două, trei... vizită la această oră matinală, 
portarul s-a uitat chiorâş la mine, dar dacă află că sunt 
prietenul domnişoarei Mata Murse... Em! Paul, tu?! Încă 
dormeai, Em? Stăteam la fereastră... Aşa, în cămaşă de 
noapte? M-am lenevit, mă gândeam ce să inventez despre 
Ball, sunt hotărâtă să nu mai mişc un deget... Pierdem 
războiul, toate războaiele le pierdem, dar te iubesc, mă 
bucur că te văd, trăieşti, când ai venit? Ştii, nu, că sunt şi 
eu urmărită? Ce încurcătură, ce încurcătură ce-şi vor zice 
dacă vor afla că m-ai vizitat? Nu, Em, n-am să urc la tine. 
Nu trebuie să ne vedem. Mai târziu. Mai târziu... Blondul se 
îndepărtă, la doi paşi de el începuse o fanfară, în gerul 
dimineţii, să urle. Şi deodată observă că e urmărit. 
Colonelul Ball... 


CAPITOLUL 34: TE VOI RĂPI LA 
NOAPTE... 


Deasupra golfului ninge, iarna e aspră şi bogată. 
Măruntele localităţi înşirate pe coastă, spre miazănoapte, 
se sufocă sub nămeţii albi, copleşitori. Viforniţa dănţuie 
deasupra Mării Nordului, stârneşte vârtejuri până la cer, 
urlă şi bolboroseşte terorizată de propria-i spaimă. 

Pe faleză, deasupra golfului, vilele se pierd între arbori 
uriaşi, Câteodată dimineaţa, în timp ce oamenii de serviciu 
mătură aleile de zăpada cernută peste noapte, poate fi 
văzută ca o nălucă albă cu pete cafenii o căţea superbă cu 
privirea inteligentă şi nobilă, zburdând împrejurul unui 
bărbat gârbovit, înfofolit în blănuri. 

Căţeaua e Manitta, favorita Lungerului, iar insul 
gârbovit... 

Posturi de pază, discrete, înconjoară în trei centuri 
succesive cartierul de vile; locul e izolat şi puţin cunoscut, 
națiunea n-are ştiinţă de acest refugiu al Marelui Stăpân, 
pentru ea Lungerul e mereu în Capitală, ziua şi noaptea în 
biroul său, unde lumina nu se stinge nici o clipă, veghind, 
aplecat deasupra hărților, ori întreţinându-se cu sfetnici 
credincioşi... 

Totul e minuţios organizat: furnizorii transportă vinuri 
alese şi trufandale, lacheii stilaţi până-n vârful urechilor îşi 
cunosc la perfecţie atribuţiile, iar muzicanţii şi artiştii ce vor 
delecta musafirii cu ocazia sărbătorilor de iarnă pot fi văzuţi 
petrecând zgomotos într-o sală anume pregătită pentru ei. 
Cei mai buni oameni ai poliţiei secrete stau la pândă. O 
defecţiune totuşi s-a produs în acest mecanism: persoane 
străine au reuşit să pătrundă în citadelă. 

Nimeni n-a reuşit să afle cum: într-o maşină ce aducea 
lăzi cu citrice sau făcând pe furnizorii? Deghizaţi în 
muzicanți? Sau poate chiar în ofiţeri? 

Ce e adevărat şi ce e legendă? Câteodată conducătorii de 
state încuviinţează tacit aceste poveşti despre misterioase 


comploturi şi atentate. Un atentat nereușit te înalţă, îţi 
creează o aură de invulnerabil... 

Dar cum au reuşit îndrăzneţii intruşi să înşele vigilenţa 
Manittei, ba mai mult, să-i câştige prietenia? Legenda 
spune că ei ar fi trăit chiar câteva zile în citadelă, ascunşi, 
sau poate circulând în libertate printre oaspeţi, deghizați în 
chelneri sau servitori. Şi astfel, observând obiceiurile, şi-au 
pregătit în linişte lovitura... 

Ninge iar. Deasupra grădinii japoneze cade încet 
înserarea, un vânt larg, domol deocamdată, aduce adieri 
îngheţate de pe întinsul Mării Nordului. Se întunecă repede. 
Bărbatul gârbovit, învelit în blănuri scumpe, priveşte 
gânditor drept în faţă, în gol. Alături de el, căţeluşa Manitta 
scormoneşte în zăpadă... „Luna asta străvezie, imaterială 
mă apasă... Încă din copilărie, când o vedeam pe cer, îmi 
venea să urlu ca un câine... Acum e ascunsă dincolo de 
viscol, de nori, dar e tot acolo, o simt deasupra, mă chinuie, 
mă absoarbe, mă absoarbe... Un sentiment neliniştitor, de 
nesiguranţă, de slăbiciune, de cădere în spaţiu... O anume 
nesiguranţă şi instabilitate a vieţii, a materiei în general... 
Prea puţine puncte de sprijin, prea mult vid, un vid imens, 
necontrolabil, ameninţător... Suntem doar nişte biete fiinţe 
înfricoşate, tot timpul în căutarea unui punct de sprijin... Ce 
lună stranie, ce lună îngrozitoare...” 

Deodată gârbovitul stăpân al Manittei tresare. Noaptea e 
halucinantă, plină de umbre! Din chioşcul de alături, sau 
poate din pământ, din zăpadă, din viforniţă, a răsărit un ins 
la fel de gârbovit, învăluit în aceleaşi blănuri, cu aceeaşi 
faţă prelungă, osoasă, cu bărbia urâtă şi proeminentă, ochi 
injectaţi, dureroşi, arzători. Lungerul întinde mâna, ca 
pentru a se trezi, omul din faţa sa - dublura - face la fel. 
Parcă s-ar privi în faţa unei oglinzi. Ambii bătrâni schiţează 
câteva gesturi, fac paşi prin zăpadă, se examinează, se 
învârtesc... Totul durează doar câteva clipe ce par veşnicii. 
In colţul acela al grădinii japoneze se află acum doi Limgeri. 
Care e cel fals şi care e cel adevărat? 

Alte două umbre ies dintre nămeţi, se reped la unul din 
cele două exemplare identice, îi îndeasă un căluş în gură şi- 


| târăsc după ei, se pierd în viscol. Întunericul trage o 
perdea. Retragerea a fost studiată şi pregătită. Totul n-a 
durat nici treizeci de secunde. Se dă alarma... 

Au fost prinşi răpitorii, ori au izbutit să fugă? 

Se spune că în chioşcul lângă care s-a petrecut strania 
întâmplare poliţia a găsit o carte veche, făcută ferfeniţă de 
cât a fost citită şi răsucită, un roman interzis al unui autor 
foarte interzis, un oarecare Make, Marth sau Mark Tffein, 
Dwain sau Twain, care trăieşte pare-se în Nicaragua şi e 
duşmanul personal al Lungerului. 


Se vede că Scherffer, care la început se împotrivise şi se 
arătase înfricoşat de planul pe care-l considera irealizabil şi 
nebunesc, se lăsase convins şi în cele din urmă el însuşi 
ardea de dorinţa de a se instala pe tronul Lungerul ui, 
măcar pentru o zi! Aşa se explică figura lui neagră de 
disperare şi durere şi aşa va intra el în memoria lui Paul 
Delun pentru totdeauna, în momentul când, scoţându-i-se 
masca de pe faţă şi căluşul din gură, a început să 
mugească: 

—  lIdioţi, nătărăi, asasini, cretini, paranoici, aţi stricat 
totul! Eu sunt Scherffer, nu sunt Lungerul! M-aţi răpit tot pe 
mine! 


Ce nu putea să priceapă fostul pensionar al lagărelor de 
la Trecors şi V. era veselia „imbecilă” ce i-a cuprins pe 
Blond şi pe B.D., când şi-au dat seama de eroarea comisă. 
În loc să-şi frângă mâinile de durere, ei au hohotit cel puţin 
un ceas, trăgându-şi pumni şi bătându-se cu palmele peste 
genunchi,  aruncându-şi reciproc complimente precum 
„redus mintal”, „avorton nenorocit”, „triplu idiot”, „spion 
ratat”, „vagabond sinistru”. 

— Ce vrei, Scherffer, încearcă Blondul să-l consoleze, ce 
vrei, să plângem? Aşa e meseria, n-am reuşit acum, vom 
izbândi data viitoare: LUĂM TOTUL DE LA ÎNCEPUT! 


— Pe mama dracului! scrâşni falsul Lunger, nu se mai 
poate. 

Şi începu să plângă bătrânul. 

— De ce nu se mai poate? întrebă B.D. 

— Fiindcă am să mor... 

— Da' de unde! Eşti mai în putere ca oricând. 

— Am să mor! se căina Scherffer. Eram atât de sigur de 
reuşită, că am lăsat în chioşc cărţulia de care nu m-am 
despărţit atâţia ani... Mă gândeam s-o iau după ce dispăreţi 
voi cu prada... Unde mai găsesc eu un Huck Finn? Cum voi 
putea trăi fără el de-acum înainte? 

— Dar îl ştii pe de rost! N-ai decât să spui din memorie: 
„Capitolul şasesprezece. Am dormit toată ziua, iar seara am 
pornit la mică distanță după o altă plută nemaipomenit de 
lungă, care înainta încet ca un convoi. Avea la fiecare capăt 
câte patru namile de văsle şi cred că pe bordul ei erau cel 
puțin treizeci de oameni, în mijloc se vedeau cinci 
wigwamuri mari... 


CAPITOLUL 35: MACHIAJUL 


„Frumoasele zile s-au dus, gândi Blondul, când chefuiam 
în pivniţa lui Lefke, iar Bătrânul Detectiv mă deplângea că 
nu sunt decât un idiot”. Se privi în oglindă. Îmbătrânise? 

Între buzele subţiri, arcuite cu nobleţe, sticleau dinţii albi 
(ca de lup), iar la colţurile gurii, înălțate în surâs, avea un 
freamăt, un tremur abia sesizabil. Din dreptul nărilor 
coborau două umbre, ce se continuau deasupra maxilarului 
inferior, spre urechi, într-o umbră mai mare, ascuţindu-se în 
sus. 

„A fost un joc blestemat, gândi Blondul, şi probabil va 
trebui să plătesc. Dar ce expresie ciudată avea Glimt Berg, 
mort, otrăvit, cu recipientul de apă e/ementară alături. Pe 
cine ironiza el dincolo de moarte?” îşi privi ochii cu 


pleoapele uşor inflamate. Ochii străluceau, cenușii, albaştri 
câteodată. 


Pe la sfârşitul lunii februarie, A-2 se întâlni cu RX2TS într- 
o casă părăsită, pe jumătate dărâmată, sub o coastă 
acoperită de pădure puternică, vibrând vie în văzduhul 
îngheţat şi limpede. 

Locul era pustiu, turla bisericii unei mici localităţi, 
Glingen, putea fi văzută pe vreme frumoasă la vreo trei- 
patru kilometri depărtare. 

Casa, uscătoria de fructe şi livada aparținuseră unui... 
dar ce importanţă are? Blondul înjghebase un foc într-una 
din odăile ce se păstraseră mai bine şi adunase acolo nişte 
scaune şchioape şi o măsuţă, 

— Conferinţa poate începe, zise el, numai că... 

— Are să vină şi Hars, spuse Em. Hars se ţine totdeauna 
de cuvânt. 

— Are să vină cu toţii agenţii lui? rânji Blonaul. 

— Singur. Şi-a dat cuvântul de onoare. 

— Grozav te poţi bizui pe cuvântul unui şef al poliţiei 
secrete! 

— Are să vină singur, repetă Em, privindu-l în ochi. 

— Puțin îmi pasă, făcu Blondul. Poate să vină însoţit de 
un regiment... 

— Chiar şi în cazul acesta, sunt sigură că ai scăpa, 
observă femeia. 

ÎI aşteptară câteva ceasuri, dar colonelul Hars, şeful 
serviciului trei, nu se prezentă la întâlnire. 

— l-a fost frică, observă Blondul. 

— Crezi? 


Em mijloci o nouă întâlnire între Hars şi Blond, peste 
câteva zile, făcând ceea ce numeau ei „un joc blestemat”. 
De data aceasta Em veni prima în casa singuratică şi 
aprinse focul în vechea vatră cu lemnele şi surcelele 
rămase de rândul trecut. Era către ora zece dimineaţa, 
împrejur domnea pustiul, şi liniştea, pe deal pădurea 
tremura şi agentei RX2TS i se făcu frică. De singurătate, de 


focul ce ronţăia cu hărnicie şi insistenţă lemnul uscat, de 
sentimentul direct că totul se va sfârşi azi. 

Alerga de la o fereastră la alta tremurând, cu toate că se 
făcuse cald. | se păru că vede sub streaşina pădurii umbre 
ce se îndepărtau în salturi repezi prin zăpadă. Erau poate 
cei doi lupi - lupii ei - urmărind vreo căprioară. 

Mai puse lemne pe foc, scoase din poşetă oglinda şi se 
privi. Gura mare, cu buzele răsfrânte senzual, palide. Se 
rujă. In ochii căprui-fibros-galben-mărginit-cu-azuriu, febră 
şi frică. Işi dădu genele cu creionul negru, lungindu-le ca 
pentru un spectacol cu „Tosca”... 

Simţi că vine şi se repezi la geam şi văzu uniforma 
colonelului Hars. Înainta încet printre movilele albe, privind 
în jos. Ştia şi el că totu/ se va sfârşi azi? 

Privi dincolo de umerii lui Hars, spre vechiul drum de 
ţară, abia vizibil. Nu era nimeni acolo, nici maşină, nici 
oameni. Hm! Hars mergea foarte încet, punctual totuşi la 
întâlnire, cu pasul lui cunoscut şi Em strânse repede rujul şi 
ustensilele de înfrumusețare şi-şi aruncă poşeta jos, lângă 
vatra în care pâlpâia un foc bun. 

„Mai bine n-ar fi venit!” gândi Em, observându-l pe Hars 
cum abia înaintează, privind mereu în jos. Poate îi caută 
urmele, sau merge chiar pe ele. Ar fi o ciudată precauţiune. 

„Ce iarnă frumoasă”, îşi zise RX2TS, simțind cum îi 
tremura cotul pe pervazul ferestrei. Doar un singur geam 
era întreg, pe acolo abia pătrundea lumina, celelalte ochiuri 
fiind astupate cu şomoioage de hârtie, cârpe şi paie. Vara 
păstorii satului vecin vin aici cu oile şi vitele şi se instalează 
comod pe săptămâni întregi în gospodăria părăsită. 

Hars se oprise la vreo trei sute de paşi de casă şi privea 
peste ea, poate către pădure. O fi văzut şi el umbrele 
pădurii... Zăpada sclipea dureros şi era atât de pustiu, un 
singur om, un singur om, şi ea, tot singură, şi pădurea 
bântuită de fantome. Brusc tremurai încetă. Nu-i mai era 
frică. Ridică poşeta, o deschise, văzu sclipind tocul negrul al 
revolverului, puse poşeta alături şi zâmbi. 

Hars porni iar spre casă. „Oare nu visez?” se întrebă 
RX2TS privind focul. Voi să meargă, să-i simtă căldura, dar 


nu izbuti să se dezlipească de fereastră. Paşii lui Hars 
înaintau foarte încet, dar atât de sigur. Bărbaţii sunt mai 
curajoşi? Îşi ascund mai uşor frica? Bărbaţii sunt foarte 
fricoşi, şi cei cu adevărat fricoşi îşi manifestă laşitatea mai 
urât decât femeile, ştia asta, dar... 

Hars se apropiase mult, dar se opri iar. Privea ceva, 
privea geamul unde pândea Em. Femeia tresări şi se trase 
puţin într-o parte. 

Apoi Hars privi iar în sus, făcu un gest inexplicabil al 
mâinii înmănuşate, gest de apărare, de ferire a ochilor în 
faţa unei privelişti sau a unei viziuni ce-l înspăimânta 
pentru o clipă, pe neaşteptate. Îi putea distinge trăsăturile 
feţei. De astă dată machiajul STAPANULUI părea să fie făcut 
mai neglijent decât altădată. 

Em oftă, stăpânită de o lungă înfiorare, desigur şi el ştia 
că azi se va sfârşi totul... Mai bine să fi lăsat în suspensie, 
să fi plecat... Dar aşa ceva te urmăreşte toată viaţa, ca un 
vis de groază, dacă nu termini. 

Un tăciune împuşcă în vatră, Em simţi cum se clatină 
pământul sub picioare, scoase din poşetă revolverul - în 
timp ce Hars pornise iar şi se apropie cu ochii aţintiţi în 
ferestruica ei - şi-l lipi de tâmplă. Să apese pe trăgaci, să 
moară, şi Hars s-o găsească acolo, şi totul să rămână în 
suspensie. „Mi-e teamă şi mă simt laşă, dar urăsc teama şi 
laşitatea, am timp să mă împugşc oricând, acum vreau să...” 
Ascunse arma. 

Hars venea direct, nu spre uşă, ci spre ferestruică. Acum 
se priveau ochi în ochi. Văzu chipul obosit, întunecat a 1 
colonelului şi Hars îşi lipi faţa de sticlă şi-i zâmbi, cu ce/ă/a/t 
zâmbet. Un zâmbet nepotrivit pe faţa Obosită, îi văzu 
buzele mişcându-se şi mai mult ghici cuvintele. 

— A venit Paul Delun? întrebă colonelul. 

— Încă nu. Intră! răspunse Em. 

— Să intru? se mişcară buzele subţiri ale colonelului. De 
ce? Mai bine aştept aici... 

„Oh, poate se teme, ar fi dezgustător”, gândi Em şi 
strigă: 

— Intră, te rog, vreau să vorbim! 


Colonelul Hars îşi bătu cizmele de prag, să se scuture de 
zăpadă, precauţiune inutilă („Poate vrea să câştige timp!”) 
dat fiind halul în care se afla cămăruţa unde fusese făcut 
focul. Intră, aducând un val de răceală. Em nici nu-l privi, 
rămase la fereastră, iar când se întoarse în cele din urmă, 
pe obrazul ei se prelingeau două lacrimi. Colonelul o privi 
rece. După zâmbetul de afară, expresia aceasta distantă o 
necăji pe Em. Nu, nu era cazul, acum, când... 

— Ce s-a întâmplat? 

Oh, îmi lăcrimează ochii din cauza zăpezii. E prea albă, 
prea curată. 

— De ce întârzie Paul Delun? S-ar putea să nu vină de 
loc? 

— N-ar fi de mirare, răspunse Em, cu ochii aplecaţi. Data 
trecută el a venit, dar tu ai lipsit la întâlnire. 

— Ei! făcu nepăsător Hars, dând jos mantaua de pe 
umeri. Ce iarnă deosebită! 

— Îţi place, îţi place, colonele? larna, vreau să zic... 

— Totuşi, unde e Paul Delun? 

— Într-adevăr, unde? repetă Em. 

Hars făcu un pas spre ea: 

— De ce te uiţi aşa la mine? 

— Mă întrebam doar unde poate fi Paul Delun... 

Hars îşi mângâie bărbia, intrase brusc la căldură din 
gerul bărbătesc de afară şi nu se simţea la largul său. 

— Pretinzi că nu ştii unde e? Doar îi eşti prietenă... 

Ochii colonelului sclipiră. 

— Nu pretind că nu ştiu unde e, răspunse aproape în 
şoaptă femeia. Dimpotrivă, cred că ştiu foarte bine unde e. 

— Undeva pe-aproape? 

— Oh, bineînţeles. 

— Atunci, să mergem la el, n-are rost să aşteptăm! 

— Nu e nevoie să mergem, Hars. 

— Cum? 

— Nu e nevoie să mergem. Paul Delun se află aici... 

— În această casă? 

Acum se găseau faţă-n faţă şi cu o mişcare fulgerătoare 
Em îşi înfipse degetele subţiri în părul întunecat al 


colonelului; smulse peruca şi deodată luci părul mătăsos al 
Blondului. 

— Nu e nevoie să mergi nicăieri, Hars, vorbea Em şi 
lacrimile îi curgeau pe faţă, Paul Delun se află aici... aici... 
Colonelul Hars este Paul Delun... sau mai bine zis... Paul 
Delun este colonelul Hars! 


CAPITOLUL 36: GELOZIA 


— De când ştiai? întrebă Blondul. 

— Ce-ţi pasă? Poate abia în clipa asta mi-am dat seama, 
poate că ştiu de mult... dar adevăratul colonel Hars a căzut 
prizonier - e atâta timp de-atunci! - şi-n locul lui te-ai întors 
tu! N-am să înţeleg niciodată, niciodată, de ce a fost nevoie 
să apari şi sub înfăţişarea lui Paul Delun... 

— Nici nu e nevoie să înţelegi. În orice caz nu eu voi fi 
acela care să-ţi explice, Em. 

Tăcură, ascultând cum focul nimiceşte vreascurile 
uscate, cu trosnete seci. „Şi acum ce va fi? se întreba 
femeia, ce trebuie să urmeze? Natural ar trebui să ne 
ucidem, fiindcă...” 

— Mi-a plăcut să mă întâlnesc cu tine, Paul Delun, vorbi 
femeia. După ce ne despărţeam, eram sigură, aşa cum 
spuneai tu, că e scris să ne vedem iar şi iar... Mă lăsam 
parcă uşor condusă de un anumit destin, un destin frumos, 
iar apoi mi-am dat seama că eşti într-adevăr agent al 
Aliaților şi asta mi-a creat o impresie de teribilă 
superioritate, un sentiment atât de plăcut uneori! Puteam 
oricând să te înhaţ, să te predau lui Hars! Şi mi-a plăcut să 
te văd şi pe tine, colonele Hars, fiindcă după fiecare 
întâlnire, plecam cu o adâncă spaimă în oase şi cu 
sentimentul că e ceva... Erai atât de nelămurit... Ai făcut 
cel mai blestemat joc din câte există, Paul Delun, colonele 
Hars! Ai iubit aceeaşi femeie sub două înfăţişări diferite, 


obligând-o să înşele pe rând ambele tale înfăţişări şi 
femeia, proastă, şi-a dat seama şi nu şi-a dat seama. O 
femeie însă nu iartă aşa ceva. 

— Ai să mă omori? 

— Taci, taci! Asta trebuie s-o spun eu, nu tu. De unde ai 
luat curajul? 

— O viaţă întreagă m-am luptat cu frica. Acum, când ne 
despărțim, e nevoie să vorbim despre asta? 

— Ne despărţim? 

— Tu ai spus-o. 

— De ce te-ai jucat în FELUL ACESTA? 

— Ce interogatoriu! Am vrut să-mi ispitesc norocul, Em. 
Am încercat imposibilul... 

— Eşti atât de grav! Nu se potriveşte cu tine, Paul Delun. 
Dă jos uniforma... Nici uniforma nu se potriveşte cu tine... 

— Vrei să mă dezarmezi? Îi întinse haina şi centura cu 
tocul revolverului. Nu e nici o armă acolo, câlţi şi 
ghemotoace de hârtie. Colonelul Hars nu umblă înarmat. 

— Ca Sherlock Holmes. 

— Nu. Ca Hars. Ca veritabilul Hars. Când l-am prins - eu l- 
am prins, ştiai? - nu avea la el nici măcar un cuţit. 

— Când veneai încoace - sub înfăţişarea lui - ştiai că 
totul se va sfârşi azi? 

— Bănuiam, Em. 

— Explică-mi, te rog, basmul pe care mi l-ai spus cândva 
- atunci am râs şi nu te-am crezut - cu A-1, prietenul din 
copilărie pe care trebuia să-l găseşti, era adevărat? 

— Intocmai. Nu te-am minţit niciodată, Em. Nici sub 
înfăţişarea lui Paul Delun, nici în calitate de şef al serviciului 
trei. 

— Şi ce s-a întâmplat, l-ai găsit pe A-1? Da? Şi ce ai făcut 
cu el? 

— L-am expediat înapoi, acasă. 

— Dar cum? 

— O, foarte simplu, l-am îmbarcat pe un avion argintiu 
care trebuia să-l paraşuteze la Aliați, ca agent al serviciului 
trei... 


— Minunat! Dacă-mi voi continua cariera de spioană, voi 
fi şi eu mai înţeleaptă... 

— Nu cred că o vei continua... Şi tu eşti pândită. 

— De lupi... Nu mi-e teamă decât de tine. Mai explică-mi 
un lucru: când ai primit, sub înfăţişarea colonelului, 
misiunea de a distruge laboratoarele Beta ale Aliaților... 

— N-am mai apărut câtva timp sub înfăţişarea lui Hars, 
asta e totul. Poate ai să pricepi acum de ce era nevoie şi de 
Paul Delun. 

— Dar laboratoarele Aliaților... 

— În realitate n-au fost distruse, 

— Prin urmare mesajele cifrate ale Aliaților în care se 
comunica distrugerea laboratoarelor erau false, puse la 
cale de tine? 

— Ai ghicit, zise Blondul. 

— Oh, ce bine că te văd zâmbind. 

— Râdeam, nu zâmbeam, Em! 

— Mă bucur că te văd râzând... Aşa îmi voi aminti de 
tine. Nu ştiu dacă te-am iubit într-adevăr, nu ştiu dacă l-am 
iubit pe Paul Delun, sau pe colonelul Hars... 

— Am comis o greşeală, zise Blondul. Bătrânul Detectiv 
ar spune că am fost ultimul idiot, dar ce să fac, cine e 
perfect la urma-urmelor? Tot ce am făcut a fost după 
puterile mele, şi eu pot zice cu certitudine că ai fost iubită 
şi de colonelul Hars, şi de sărmanul Paul Delun, şi mai 
adaug că unul era gelos pe celălalt, grozav de geloşi erau 
amândoi... Dar un agent secret n-are voie să iubească, aşa 
cum ne învaţă Bătrânul Detectiv, aşa cum a învăţat şi el la 
bătrâna şcoală de spioni pe care a urmat-o în tinereţe. Se 
vede că unele adevăruri continuă să rămână intacte şi asta 
e totuşi bine, chiar dacă aceste adevăruri se referă la o artă 
atât de hulită ca spionajul... Da, da, un spion n-are voie să 
iubească, el trebuie să se ocupe exclusiv cu treaba 
plicticoasă a încâlcitului şi descâlcitului firelor meseriei sale 
şi aici a fost poate mica mea greşeală, deşi, cine ştie! Poate 
că fără tine n-aş fi izbutit nimic, din clipa când, într-o 
noapte neagră, am coborât cu paraşutata marginea pădurii 


unde se zbenguiau cei doi lupi... Poate că a fost o 
adevărată binecuvântare pentru mine că te-am întâlnit... 

— Nu vorbi aşa, pentru Dumnezeu! 

— La despărţire, dă-mi voie să fiu şi liric. Aminteşte-ţi de 
ziua când ne-am întâlnit la Pressen, şi de bătrânul profesor 
de latină, şi de frumoasa stenodactilografă... 

— Ce va scrie ea acum? 

— Oh, vom vedea imediat! Dar ca să fiu sincer, ştiu ce va 
scrie. Am darul previziunii, după cum am darul de a 
înţelege ce spun oamenii numai din mişcarea buzelor. 

— Eşti aşteptat acasă, acolo, la tine, în ţara ta? 

— Cei de acasă aşteaptă mult de la mine, dar mă 
supraveghează cu atenţie, poate cu bănuială... E partea 
delicată a spionajului... Dacă ai trecut de partea „cealaltă”? 
Pentru mine însă nu există nici o parte „cealaltă”, fiindcă... 

— Dar chiar eu reprezint partea „cealaltă”. 

— Te-am iubit, dar n-am trădat, Em. 

— Dar eu? Gândeşte-te puţin la mine! Am făptuit o 
trădare? 

— Din punctul de vedere alor tăi, da! 

— Şi o spui, aşa deschis? 

— Cum aş putea altfel? 

— Sunt o trădătoare? 

— Într-un fel, da! 

— Fiindcă am înşelat „încrederea” Lungerului? Dar într-o 
zi, Lungerul o să crape. Războiul e pierdut... 

— Em dragă, dacă-l vei întâlni vreodată pe Bătrânul 
Detectiv, întreabă-l pe el. E mai înţelept decât mine. E şi el 
un „trădător”. Lungerul, cu învăţăturile lui absolute, cu 
spaima, neîncrederea, veşnica suspiciune pe care a 
înstăpânit-o va rămâne în amintire ca o cometă neagră. Ce 
frază nenorocită! Tu mă sileşti să vorbesc aşa! Un om 
dinafară poate să înţeleagă cu greu ce s-a petrecut în 
această ţară... Să nu mai forfecăm istoria, acum, la 
despărţire. O vor comenta alţii mai pregătiţi, probabil 
falsificând-o, dar aşa se întâmplă de când lumea, la urma- 
urmelor ce importanţă are? Păcat că noi doi nu ne-am 
întâlnit sub un cer mai senin, pe malul unei mări 


nemărginite, undeva... Deşi, mă întreb dacă în acest caz 
ne-am fi iubit... Tu rămâi ca un semn de întrebare în 
memoria lui Paul Delun... E mai bine aşa... Uite, ştiu ce te 
pregăteşti să faci, îmi este imposibil să pricep de ce, dar 
am impresia că ai dreptate. Impresia... Şi de aceea aproape 
că nici nu mă împotrivesc... 

— Aproape? Totuşi te împotriveşti! 

— Mai mult cu gândul decât cu fapta! 

— Acum va trebui să pleci, zise Em. 

— Aşa ai hotărât? 

— A trecut de douăsprezece? întrebă femeia. 

— De douăsprezece? E trei şi ceva, imediat va începe să 
se însereze. 

— Pleacă, deci! Pleacă. Paul Delun, du-te, colonel Hars! 

— Pe care din aceştia doi îl vei împuşca pe la spate? Doar 
asta vreau să ştiu. 

— Pe nici unul, sau pe amândoi. Rămâne să hotărăsc în 
ultima clipă. 

— Aş vrea să nu plângi, Em. E o prostie... 

— Ţi se pare că plâng? E din cauza fumului, pleacă 
odată! 

— Şi dacă am să mă apăr? 

— Poţi să te aperi într-un singur fel: ucide-mă tu. 
Îmbracă-te şi ieşi! 

Blondul îşi puse mantaua. 

— Ai o monedă? 

— Pentru ce? Ah... Poftim... 

Blondul azvârli moneda în foc: 

— Chirie... pentru speranţă! 

Şi ieşi, lăsând să intre în odaia încălzită un val de frig. Em 
armă revolverul şi se duse la fereastră. Aşteptă câteva 
clipe, apoi deschise uşa. Blondul se îndepărta încet, la fel 
de încet, precum venise. 

— Fugi... fugi! gemu Em. 

Colonelul Hars continua să meargă foarte încet. Blondul 
continua să păşească rar, prin zăpadă. Colonelul Hars făcu 
iar gestul inexplicabil, ridicând mâna înmănuşată ca pentru 
a-şi feri ochii de ceva... Blondul îşi scutură umărul, ca 


pentru a se descotorosi de povara nevăzută... Colonelul 
Hars nu privi înapoi, Nici Blondul nu privi înapoi. Blondul şi 
colonelul Hars, unul în celălalt, o singură fiinţă, continuau 
să se îndepărteze foarte încet. Colonelul Hars se opri o 
clipă, ca la venire, privind liziera pădurii. Blondul privea şi el 
pădurea. 

Era o linişte cumplită. Blondul şi colonelul Hars porniră 
iar. Em lipi revolverul de uşă, ţinti cu grijă şi apăsă pe 
trăgaci. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase. Toate cele şase 
gloanţe din încărcător... 

Colonelul Hars şi Blondul mai făcură doi sau trei paşi 
împleticiţi şi se prăbuşiră, în zăpadă. Nu se mai vedea 
nimic. 


Baladă pentru moartea Blondului 


CAPITOLUL 37: CHIRIE... PENTRU 
SPERANŢA 


Em stinse focul în acea veche proprietate părăsită, se 
îmbrăcă fără grabă. Când ajunse la uşă, se împiedică şi 
căzu, cu faţa scăldată în lacrimi. 

Lumina zilei pălea. Zăpada, în amurg, se zbătea într-un 
alb-negru fugar. Azvârli revolverul. Gestul ei o făcu să 
lunece şi să cadă iar în zăpadă. Un gând îi şopti să 
adoarmă... dar se ridică. Din locul acela paşii Blondului, 
paşii colonelului Hars porneau până în locul unde... Nu 


izbuti să meargă într-acolo. | se păru că-l aude râzând, se 
întoarse îngrozită, nu era nimic. Şi începu să fugă în altă 
direcţie. Nu auzi când ajunse la drumul troienit motorul 
maşinii ce se apropia. 

De la volan cobori colonelul Ball, era singur, alergă după 
femeie şi o ajunse. Em nici nu se miră că-l vede. 

— Unde e Hars? strigă Ball. 

— Ce vrei? 

— Unde e colonelul Hars? o scutură Ball. 

— Vrei să zici: unde e Paul Delun? 

— Da, unde? 

Femeia întinse braţul. 

— Cred că acolo... 

— Cum? 

— Zace acolo undeva, sub pădure... e mort. 

Ball o privi cu faţa descompusă. 

— L-ai ucis? 

— Da... 

Colonelul îşi îngustă ochii. Privirea îi luci, galbenă de 
furie. 

— Făptură mizerabilă... L-ai ucis pe cel mai mare spion... 

— Trebuia, plânse femeia. 

Ball o ameninţă cu pumnul. 

— Dar tu ce voiai cu el? Voiai să-l prinzi tu? Să-l ucizi tu? 

— Ştii prea multe, eşti prea deşteaptă, RX2TS! 

Em nici un observă când apăruse arma în mâna lui Ball. 

Simţi izbitura, undeva dincolo de ea, ştiu că se 
prăbuşeşte, fără să-şi dea seama că ea este aceea care se 
prăbuşeşte, simţi doar răceala zăpezii pe obrazul drept, la 
gât, la ureche. Uriaş, neînchipuit de mare, deasupra ei, Ball 
o privea cu faţa schimonosită, cu picioarele larg desfăcute. 
La vreo sută de paşi, din ţeava de eşapament a maşini 
ieşea o şuviţă străvezie, motorul continua să duduie încet. 

Ball porni în goană spre casa părăsită, trecu de ea, se luă 
după urme... Deodată dinspre pădure se auziră împuşcături 
şi două gloanţe curmară paşii colonelului Ball. Cine trăsese? 

Se însera repede. Zăpada se făcea de un negru violet. 

Motorul maşinii se stinse singur. Se făcu linişte. 


Em încă nu murise. Se întinse cu faţa în sus. Gemu şi... 
stelele... Căută cu mâna prin zăpada răscolită, până găsi 
poşeta, reuşi s-o deschidă şi scoase cu un efort mica 
monedă cu care voia să-şi plătească pentru ultima dată 
chiria... pentru speranţă. Dar înainte de a încerca s-o 
azvârle şi înainte de a rosti, simţi, în stânga respiraţia 
aceea care.... Văzu, sau crezu că vede, două perechi de 
ochi ce licăreau sinistru în beznă şi ultimul ei gând fu că 
veniră într-adevăr lupii. Veniseră acum sel.. 

Nu. i aurde, câteodată, erbin ac deolsan, 
da, da, tipaol termitele şi roiul de asumie deni as 

; A aridon is ale ; ; 
anian. . i din . i f sur 


medils ura . ; : ed 
; E colții ascuţiţi sfi 
ra ; . ; unele con . ; : 
isin . , . coun . i şi 
, i : , durerea 
nimeni i . i chirie. 
pentru i ; i 2? 


1966-1967 


LE! 6,50