Leonida Neamtu — La Goulue Danseaza cu Chocolat

LEONIDA NEAMŢU 


FE ii W. y E nog 


AȘ Ă 


4 


Editura Dacia 


LEONIDA NEAMTU 


LA GOULUE 
DANSEAZĂ CU 
CHOCOLAT 


EDITURA DACIA 
CLUJ-NAPOCA, 1979 


Colecţia Scorpion 


Coperta de: IOAN HOVAT-BUGNARIU 


LA GOULUE DANSEAZĂ CU CHOCOLAT 


1. Povestește autorul. În cercul verde dureros al 
arborilor, într-o rază galbenă a soarelui, doi jderi care 
șerpuiau unul în urma celuilalt, împietriră brusc. Până și firele 
de iarbă dimprejurul lor deveniră ghimpi. Pe meterezul de 
stâncă de sub Hornul Diavolului buha cea bătrână - 340 de 
ani, după unii - numită de către localnici Madame Clementa, 
care oricum își petrecea trei pătrimi din viaţă într-o 
metafizică încremenire meditativă, încremeni dublu, dacă mă 
pot exprima astfel, și cred că pot, aţintindu-și ochiul în care 
se vălătucea o parte din fumul de păcură al infernului, către 
centrul luminișului toropit de căldură unde apăruse pe 
neașteptate o făptură aproape diabolică. 

Apăruse un lup înalt, slab, de o suplețe pur lupească, aș 
zice, de n-ar fi fost combinată și cu supleţea vechii rase a 
dogilor germani, în fine un lup a cărui labă dreaptă din față 
era puţin mai scurtă și întrucâtva strâmbă - dacă nu e prea 
dură exprimarea - urmare a unei răniri de acum vreo doi ani 
când bolta unei peșteri se prăbușise peste el. 

Acesta este Lupul Șchiop. 

Cu voia dumneavoastră, dumnealui va ocupa un anumit rol 
în naraţiunea ce urmează. Și chiar fără voia dumneavoastră, 
fiindcă, ce să fac, în postura aceasta privilegiată de autor, eu 
conduc dansul. În paranteză fie zis, cu adevărat privilegiată? 
Dacă da, ia amice acest condei și narează mai departe ce 
vreau să zic eu aici despre Lupul Șchiop și toate celelalte. 
Poate că nu este ceva esenţial; dar dacă este? Riști un 
asemenea pariu? 


Deodată răsunară aproape simultan două împușcături. 
Dacă aș fi un tip pedant, iar uneori îmi place să fiu, aș risca 
să afirm că se trăsese dintr-o armă de fabricaţie austriacă, 


model Makenzie. Și tatăl meu a avut o asemenea jucărie cu 
două ţevi care, prevăzută cu alice grele, era în stare să 
doboare și un lup, cât ai clipi. Pe Lupul Șchiop însă nu l-a 
doborât. 

La fel de brusc, de inexplicabil, de diabolic, precum se 
ivise, Lupul Șchiop deveni invizibil. 

Sus în cuibul ei de piatră, sub Horn, Madame Clementa 
tresări răvășindu-și penajul. Zeci de păsări, ereţi de stâncă, 
rândunele, ciori ordinare, și chiar un șoim îndepărtat și 
singuratic, își arcuiră aripile, executând viraje scurte. Chestie 
de instinct. Majoritatea păsărilor se topiseră ca și cum ar fi 
intrat în stâncă. Șoimul prinse înălţime. Jderii dispărură din 
luminiș. Arborii oftară. Doi oameni pătrunseră în poiană 
legănându-și armele de vânătoare ce încă mai fumegau. Nu 
cred că vor juca vreun anume rol mai de soi, însă iată-i că 
intră pe neașteptate în povestirea mea, și nu pot să-i ignor. 
Pur și simplu nu pot. 

Cel mai vârstnic, mărunţel, sfrijit, cu craniul cât pumnul, 
probabil foarte bătrân, maestrul de vânătoare Gavrilă 
Surducan, onorat cu acest titlu de Regele Carol al doilea în 
persoană, se aplecă de-i trosni mijlocul, căutând în iarbă ceva 
anume, niscaiva sânge de pildă, ca să fie, acolo, un semn că 
măcar atinseseră fiara. Negăsind nicio urmă, își răsuci 
încetișor o ţigară culegând cu mâinile subţiri firele de tutun 
din tabachera ruginită și străveche și declară senin: 

— Eu am zis. Nu e lup. Nu e fiinţă. E duh... 

Pe faţa lui zbârcită, minusculă ca un trofeu al vânătorilor 
de capete din Noua Zeelandă, nici psihiatrul Gustave Bloch, 
la modă pe atunci, n-ar fi citit măcar o urmă de sentiment, de 
teamă superstițioasă să zicem. 

În schimb celălalt individ, înalt, slab, cu ochelari, cu faţa 
doar puţin mai inteligentă decât botul unui șoșon, domnul 
Cicerone Surducan student în filosofie și, firește, feciorul unic 
al maestrului de vânătoare, se apucă să protesteze cu glas 
dogit și doct, cum că așa ceva nu există, adică nu există 
duhuri, și depuse jurământ pe pura rațiune aristotelică și 
baconiană că nu va cunoaște pace până ce nu-i vine de hac 


fiarei, fie cu arma, fie cu otrava, fie cu șiretlicul. 

Bătrânul Gavrilă Surducan nu se obosi să-l asculte, pentru 
el pura rațiune era pură deșertăciune, păși alene, puţin 
clătinându-se, către peretele de stâncă pe care lumina verii 
trezea bogate străluciri și irizări, ridică ochii, o mișcare foarte 
înceată, aproape nesfârșită, și făcu un semn straniu către 
Madame Clementa, ca un fel de înțelegere, sau de salut, între 
bătrâni, între foarte bătrâni (sau între nemuritori?), iar apoi, 
fără să adreseze o vorbă către nătângul său fecior filosof, 
alese cărarea întortocheată ce ducea spre cabana BLANCA. 


Prieteni cetitori, și mai ales prietene cetitoare, vreau să vă 
previn, pentru ca să nu fiţi cumva decepţionați și să nu avem 
pe urmă vorbe, că aceasta este o poveste în mare parte 
adevărată pe care, cu fantezia noastră modestă, am mai 
ajustat-o pe ici pe colo, însă nu chiar în punctele esenţiale. M- 
da! 

Buha Madame Clementa nu e o născocire, ea trăiește și 
acum căci e nemuritoare. Lupul Șchiop a existat și el, l-a 
împușcat unul din cei mai ticăloși oameni de pe pământ, 
dansatorul Chocolat, pe numele său veritabil Sigmund Oberg, 
cunoscut și sub alte nume, precum Sony, sau lon Coţoban. 

Cicerone Surducan se află de asemenea în viaţă, proștii 
mor, se zice, greu, și e la fel de tâmpit ca și în tinereță. 

N-ar fi bine să divulg, însă doi oameni pe care destinul i-a 
pus faţă-n faţă ca inamici, deși în mod normal ei ar fi trebuit 
să ajungă mari prieteni, și anume Paul Delun și maiorul 
detectiv Maximilian Clemir, au existat în realitate, primul 
trăiește încă; din amintirile lui am încropit multe din paginile 
care urmează. 

Ah da, uitasem să precizez că, în esenţă, acesta este un 
roman de aventuri, sub-specia roman poliţist, fiindcă există și 
un cadavru, dacă nu chiar mai multe - dar în NE-esenţă, ce 
este? 

In Ne-esenţă, ar putea fi cartea unui autor care a împlinit 
de curând patruzeci și trei de ani și faptul, departe de a-l 
încânta, i-a dat o neliniște în plus - ca și cum n-ar fi avut 


destule până acum! 


În anii primei tinereţi am cunoscut și am îndrăgit straniul 
ținut al Cheilor de Sare. Prietenul meu David Clementi zice: în 
anumite împrejurări îţi vin anumite idei. Împrejurările 
determină ideile. Are dreptate: dacă un bandit de calibrul lui 
Oberg-Chocolat îţi pune Parabellum-ul în piept, e firesc ca 
prima idee care să-ţi treacă prin cap să fie: cum aș scăpa? 

Eu am lărgit niţel înţelepciunea amicului Clementi, 
zicând: ades întâmplarea determină destinul. De pildă, la 
Cheile de Sare m-am decis să scriu romane. E asta puţin? 
Drumeţind deseori pe-acolo, vara sau iarna, câteodată singur, 
mai rar însoţit de vreo nevinovată iubită, am aflat încetul cu 
încetul poveștile de prin partea locului și mi le-am răsucit fără 
grabă în jurul musteţii pe care nici nu o am. 

Ceea ce nu înseamnă, neapărat, un... cum îi zice?, ah, da, 
paradox. 

Istoria neverosimilă - însă ce este mai verosimil decât 
neverosimilul? - ar fi putut să afirme chiar și Air Marshal-ul sir 
Hugh Dowding în timp ce părăsea reședința din 10 Downing 
Street a primului ministru unde se luase decizia că șaizeci de 
escadrile sunt necesare drept forța minimă a apărării 
teritoriului Regatului Unit (de unde, Dumnezeule, șaizeci de 
escadrile?) - dar iată că m-am luat cu vorba, însă nu cu totul 
nemotivat! - deci, revin, istoria de necrezut a viperelor 
ceyloneze, cu trunchiuri subţiri și capete graţioase ca de 
flaut, șerpii cu clopoței indieni, turtiţi și de culoarea smoalei, 
viperele cu corn argentinian, verzui, cu privirea nevinovată a 
lui Newton în clipa când a descoperit legea gravitaţiunii, de la 
care atâtea aveau să ni se tragă!, istoria acestor jivine oribile 
care păzeau într-o peșteră secretă diamantele inestimabile 
ale lui Hagi Mer Histapes (o să aflaţi curând cine este acesta), 
mi s-a părut, printre cele mai interesante, și am depus multe 
eforturi pentru a-i da de capăt, adică pentru a-i desluși 
sensurile, chiar cu marele risc de a fi înțepat de vreunul din 
urmașii acestor șerpi, pentru care o viaţă de om nu 
reprezintă ceva deosebit - ba aș zice dimpotrivă. 


l-am dat de capăt acestei istorii, povești, sau basmului de 
față - de vă convine mai bine, însă nu cu deosebită ușurință. 

Încercaţi și dumneavoastră să reconstituiţi, la marele, sau 
micul amănunt, ce aţi făcut săptămâna trecută? Ce ați 
prânzit joi? Pe unde v-aţi preumblat vineri, între 11 și 13? Și 
pe cine anume ați întâlnit? 

Dar să reconstitui un fapt, sau o înșiruire de fapte, de acum 
peste treizeci de ani?! 

Ce te vaieți, autorule, veţi zice, - dar cei care se apucă să 
nareze despre evenimente din vremuri străvechi?! Ei se 
plâng? 

lar eu răspund: e mai ușor să compui o poveste despre 
emoţiunile și cavalcadele acelor străvechi timpuri, decât 
despre evenimente de dată recentă, verificabile prin bunele 
servicii ale blânzilor noștri prieteni, romancierii de formaţie 
istorică, pentru a ne exprima simplist... 

Oricum, iată că mă repet, am scos-o greu la capăt și citez, 
cu mare sfială, plinele de bun simţ cuvinte ale lui Huck Finn: 
„Ei, şi-acu, nu mai am nimic de povestit și-s tare bucuros, 
fiindcă de-aș fi știut dinainte ce greu e să scrii o carte, m-aș fi 
apucat să tai pădurea, să desțelenesc ogoarele, dar de scris, 
nu m-aș fi apucat să scriu. Oricum, e pentru ultima dată!” 

Însă Mark Twain, nu s-a ţinut de cuvânt, el a mai dat și alte 
cărţi, nu puţine, și nu rele. În ce mă privește, nici eu n-am să 
azvârlu peana oricât de greu mi-ar fi, chiar de o voi face 
numai de sâc la adresa știu eu cui. 


M-am dus deci, la vreme de vară frumoasă, în poiana 
aceea al cărei colorit l-ar fi scos din minţi pe Van Gogh, dacă 
mai era cazul, și l-ar fi determinat îndată să-și taie toate 
urechile - se numește Poiana Stejarului Trăsnit, nu știu de ce 
anume fiindcă fulgerul n-a izbit cu suliţa-i niciodată acolo, 
dumnealui preferând crestele înalte ale Cheilor de Sare. 

Altă denumire nepotrivită: sare nu găsești printr-acele 
locuri decât în solniţele, acum ciobite, de la cabana BLANCA - 
și nu chiar totdeauna, ci numai când are chef ospătarul să-ţi 
aducă. 


M-am dus în Poiana Stejarului Trăsnit și am observat, după 
o pândă, doi jderi elastici, ca guma de praștie, șerpuind unul 
după celălalt, în vreme ce ochiul nemuritor al bufniței 
nemuritoare, veghea de sus. 

Și mi-a răsărit în faţa ochilor silueta fantomatică a Lupului 
Șchiop. 

Avea blană cenușie, cu dâre negre pe alocuri, ochi 
neîndurători, și era aproape străveziu. Străveziu, fiind o 
închipuire, firește. l-am zis, fiindcă într-un basm, poți 
conversa. Chiar și cu lupii: 

— la, du-mă tu, la peștera cu șerpi veninoși a lui Hagi Mer 
Histapes. 

Mârâind, cum îi stă bine, lupește, și pe jumătate câinește, 
mi-a răspuns: 

— Nu e chiar atât de simplu, o, Leonidas!... 


2. BLANCA! Pesemne ironia unui arhitect dement sau 
beat. Beat? Să-i fie de rușine! În orice caz, faţada acestei 
aberaţii arhitecturale (să fim serioși, are să vină estetul 
Mătrăgună și-i va găsi valenţe de neprețuit, derivând din arta 
aztecă, dacă nu chiar din cea pre-aztecă...) în care 
predomină cele patru colonade aproape monumentale (ca să 
fie monumentale le lipsesc numai crăpăturile), sunt cioplite 
din piatră neagră, poate un fel de marmură, nu pot să jur. 

În spatele BLANCĂI, cu toate rădăcinile pierdute miraculos 
în stâncă, cei șase plopi absolut verticali, de o simetrie 
obsedantă, înalţi și subţiri, alternând pe faţetele frunzelor 
direcţia luminii, veșnic fluierători și etern nemuritori (sâc!), îţi 
iau ochii provocându-ţi o senzaţie de ameţeală. 

Dincolo de acești arbori romantici, înfipţi adânc în bolta 
melancoliei noastre, un detașament energic și puţin agresiv 
de molizi, aproape negri pe fundalul auriu al stâncilor, urcă 
stăruitor către un ţel, către o finalitate necunoscută. 
Necunoscută nouă. Este începutul de toamnă al lui patruzeci 
și patru. 

Pe pajiștea aproape britanică din fața cabanei BLANCA, un 
pisoi mititel, alb cu negru și cu o idee de roșcat, și o „Vijla” 


(asta e o „marcă” de cățel, cum ar fi „Fiat”-ul la mașini), se 
miroasă bot în bot, ignorând - de bună seamă din lipsă de 
cultură - milenara inamiciţie dintre rasa pisicească și cea 
canină. 

În interiorul cabanei BLANCA, pe lângă un mic chef, nimic 
de semnalat. Se bea Odobești, ţuică de Bârgău, Metaxa, 
Napoleon și, discret, whisky. Grupul cel mai gălăgios 
scandează o formulă care tocmai prin idioțenia ei pare să-i 
distreze din cale-afară: Un boier român trebuie să vorbească 
limba franceză, limba engleză, limba americană, să știe să 
bea, și în general, SA TACA!!! Huraaaaa!!! 

Nimeni nu-i aude. 

Cabanierul Dragoș - însă nu Vodă - un tip oacheș, 
șmecher, simpatic, care recent s-a despărţit de a patra 
nevastă, și s-a însurat cu a cincea (de ar fi fost după voia lui 
s-ar fi însurat direct cu a opta), trece prin sala restaurantului, 
observă totul și se preface că nu bagă de seamă nimic. 
Maiorul Maximilian Clemir, de profesie detectiv, deși nimeni 
n-o știe în afară de cei direct interesaţi, pentru prima oară în 
viaţa lui a prins o muscă cu ochiul. Chiar și el e mirat de 
întâmplare, ori, la viața lui, s-a izbit, cu fruntea, și chiar cu 
ochii, de multe ciudăţenii. O muscă i s-a înfipt în ochi, el a 
strâns pleoapa. Apoi a extras-o și a strivit-o cu o dușmănie 
demnă de o cauză mai bună. 

Apoi maiorul a urcat în camera lui, și-a dezinfectat ochiul 
cu puţină soluţie de acid boric, și-a examinat în oglindă 
profilul de bărbat aproape irezistibil, și-a corectat frizura 
castanie și a coborât înapoi în restaurant, să mai tragă și el 
cu urechea. 

La urma urmelor era în misiune. 

Stupidă misiune! 

Maximilian Clemir era de părere că nu există așa ceva, 
misiuni stupide, misiunile sunt așa cum ţi le faci tu, dar să 
veghezi zi și noapte la securitatea unui grăsan înalt de un 
metru nouăzeci și trei, și greu de o sută douăzeci de 
kilograme, și pe care nu-l ameninţă nimic, în afară cel mult 
de ploșniţe și de purici, iată ceva cu totul plicticos. 


La masa ce-i era permanent rezervată, bogătașul de 
origine orientală Hagi Mer Histapes - dumnealui este colosul 
de care pomeneam adineaori - vorbea, la fel de înflăcărat ca 
întotdeauna, unor domni - doi la număr, în costume negre, cu 
bărbuţe negre, cu priviri negre. 

Maximilian Clemir cunoștea subiectul, și ar fi dat trei 
scrumbii de Rhin, afumate și apoi dezafumate, și topite în sos 
Klemper, numai de-ar da Dumnezeu ca Histapes să schimbe 
subiectul. Dar, în acele zile Dumnezeu nu se arăta darnic. 

Maiorul Maximilian Clemir, una dintre cele mai lucide minţi 
pe care le-a avut vreodată poliția română, nu știa despre 
„Clientul” său, omul de a cărui viață trebuia să garanteze, 
decât trei lucruri, și alea aproximative: Hagi Mer Histapes era 
amator de artă - în speţă de pictură. Artistul său favorit era 
Henri de Toulouse-Lautrec Monfa, al cărui tablou - de altfel 
neatestat - „La Goulue dansează cu Chocolat” îl descoperise 
într-o colecţie particulară, la Geneva, sau poate la Beirut. 
Curios este că la „New-York”, restaurantul cel mai de vază al 
orașului O., se dădea un spectacol de revistă intitulat: 
„Moulin Rouge! Moulin Rouge! La Goulue dansează cu 
Chocolat!” 

Profesionalismul excepţional al lui Clemir îl obligase să 
cerceteze, pe cât se putea, pictura lui Lautrec. Aflase că 
numita La Goulue, vedetă de prim rang la Moulin Rouge, 
odinioară, nu fusese niciodată partenera mulatrului Chocolat, 
și el un foarte bun dansator. 

Ce mai știa despre Histapes? 

Că e foarte bogat și că-și dosise avuţiile, în speţă 
diamantele, undeva în acel ţinut al Cheilor de Sare, plin de 
peșteri. Un fel de Monte Cristo, surâdea amărât Maximilian 
Clemir, fără a crede o iotă din această legendă. 

În sfârșit, despre malacul Histapes, mai aflase un ultim 
amănunt, care nu se lega în niciun fel de primele două. De 
altfel, informaţia îi fusese strecurată de un agent al lui 
Geheime Feld-Polizei, în care puteai să ai la fel de multă 
încredere ca într-o dinamită ce și-a dat cuvântul de onoare că 
nu va exploda. 


Conform celor afirmate de acest agent al poliţiei secrete 
pentru front, Histapes era în realitate unul dintre medicii care 
la 31 august '39, din ordinul lui Muller și al lui Heydrich, 
injectase doze mortale de otravă cu efect întârziat unui 
număr de criminali germani condamnaţi la moarte, care apoi, 
în uniforme de militari polonezi atacaseră postul de radio 
german de la Gleiwitz, din apropierea graniţei cu Polonia. 

Despre această manevră a Gestapo-ului se știau foarte 
puţine lucruri pe atunci, iar Clemir, în calitate de ofiţer și de 
detectiv român, trebuia să păzească viața unuia pentru care 
poliţia secretă germană nu dădea o para chioară. Dacă 
Histapes era cu adevărat medic și injectase otravă 
sacrificaţilor de la Gleiwitz, cel mai simplu lucru pentru a-l 
face să nu mai crâcnească, în veci, era glontele în ceafă. 

lată deci motivele pentru care maiorul Clemir se plictisea 
de moarte și invoca pronia cerească să-i trimită un 
divertisment. 

Pronia cerească avea să-l asculte de data asta. Nu în clipa 
următoare; nici măcar în următoarele două clipe. Poate, în 
viitorul minut. 

Maiorul îl sfredeli cu ochi reci pe Histapes, și, cu toate că 
misiunea lui era să-i păzească viaţa, nu s-ar fi dat în lături, la 
o adică, să-i dea brânci într-o râpă. 

Însă, nici pentru cei doi indivizi mai mărunţei, cu haine 
negre, bărbuţe negre și priviri negre, Maximilian Clemir, cu 
ochii lui albaștri, n-ar fi întins măcar braţul stâng ca să-i 
salveze, dintr-un incendiu, de pildă. Cei doi indivizi, domnul a 
și domnul b, erau binecunoscuţi critici de artă. De ce le spun 
domnul a și domnul b? Fiindcă, deși binecunoscuţi nimeni nu 
le știa exact numele. 

Discuţia lor se învârte în jurul aceleiași blestemate teme: 
dacă La Goulue a dansat, sau n-a dansat cu Chocolat?! 
Blestemată fie rima asta involuntară, dar ce pot face? 

Maximilian Clemir își schimbă imperceptibil unghiul privirii. 
El spionă, cu ochii puţin mijiţi, mersul vag legănat - omul s-ar 
zice că șchioapătă puţin - al unui anume Paul Delun care se 
afla și el de câtva timp pe aici prin preajmă. Fost tanchist. 


Tancul a ars, el trăiește. Ofiţer reformat. Singuratic. Taciturn. 
Da. Un om interesant. De ăsta ar merita să mă ocup, pariez 
pe cozorocul șepcii că ascunde o mulţime de chestii, pe când 
Histapes, în burdihan, nu ascunde decât un cancer și, cel 
mult, o dischinezie biliară... 

În felul acesta gândea maiorul privind micul dejun pe care 
chelnerul i-l potrivise sub nas. Nu-i era foame. Plictiseala n-a 
adus poftă de mâncare nimănui, nici măcar marelui Savarin, 
care de fapt, între sosurile sale picante, nici n-a avut timp să 
se plictisească. Un strop de... hm. N-ar strica, dar poliţaiul n- 
are voie să bea de dimineaţă. Și nici măcar „de seară”. 

— Sir! zise deodată maiorul Clemir. 

Paul Delun, fostul tanchist, se opri. Sprâncenele sale se 
arcuiră puţin deasupra nasului cu nări delicate. Doi oameni 
cu ochii albaștri se examinau de la mică distanţă. Oricare din 
ei ar fi putut face parte din oricare unitate de elită a SS-ului. 

— Aţi zis sir? 

— În semn de stimă, amice. Sunt poliţist. Nu ne aude 
nimeni. E atât de sigur că sunt poliţist, pe cât e de sigur că d- 
ta n-ai coborât măcar o dată în viaţă prin turela unui tanc. În 
40 pilotai un Spitfire, când ai doborât ultimul Messer-9, al 
carierei d-tale de pilot iar apoi te-ai prăbușit în marele „U” al 
Tamisei. Ai fost prieten cu Malan, asul aviaţiei britanice, 
numai că el te-a cunoscut sub un nume polonez oarecare. 
Păcat. Crezi că poliţia românească n-are intuiţie? Însă de cele 
mai multe ori misiunile ce le primim, nu sunt demne de 
posibilităţile noastre. Nu șezi la masa mea, domnule? 

— Nu, răspunse Paul Delun. Ești un fel de exaltat. Aiurezi. 
În orice caz, nu-mi placi! 

Maximilian Clemir, schimbând tonul, ripostă: 

— Dumneata nu-mi placi! 

Maiorul minţise. Nu-l cunoștea pe Paul Delun, și cu atât mai 
puţin putea fi sigur de activitatea sa în cadrul RAF-ului. Insă, 
un prieten din copilărie al cărui portret fizic nu era departe de 
cel al lui Paul Delun, murise în anul '40, într-o escadrilă 
engleză, Clemir încercase doar un joc, știindu-l dinainte sortit 
eșecului. 


Și nu era ultimul joc pe care avea să-l încerce în privinţa 
numitului Paul Delun. 

Totuși, deocamdată, incidentul pare încheiat, beţivanii 
răcnesc din răsputeri ce însușiri trebuie să întrunească un 
adevărat boier român care se stimează; Histapes perorează 
ca tâmpitul despre reformele pe care le-ar aduce în artă, cei 
doi critici cască de plictiseală, și nici paharele înalte din care 
sorb cu moderație nu reușesc să-i scoată din starea de 
apatie, în sfârșit cabanierul Dragoș trece legănând un paner 
în care e poate o bombă, însă mai curând un crap uriaș, de 
vreo trei kilograme, pentru gustarea lui Hagi Mer Histapes. 

— Nu e așa că acest Histapes aduce mai curând a 
Stabsfeldwebel de pușcărie, decât a milionar? aruncă vorba 
peste vreo două mese maiorul Clemir. Paul Delun nu 
răspunse, era ocupat să-i explice chelnărului conţinutul unui 
coctail bizar, în care să adauge, neapărat, și o bucăţică de 
șocolată. Nu e un simbol, n-are absolut nicio legătură cu 
tabloul existent sau inexistent al lui Lautrec. 

— Ce porcărie poţi să bei tu acolo? continuă să vorbească 
peste mese maiorul, obţinând același răspuns, tăcerea. 

Terminându-și băutura, fostul tanchist iese și face o 
plimbare mică. Înaintează încetișor, bălăbănind vag piciorul 
stâng, rămas puţin beteag când carul său de luptă s-a 
poticnit din greșeală de o mină. Pe cărare, în urma lui, se 
insinuează profilul subţire al lui Maximilian Clemir. 

AȘ fi tentat să afirm că acești doi oameni s-au ghicit din 
primul moment. 

Dar în acest caz Clemir ar fi trebuit să-l ucidă imediat pe 
Delun. Nu să-l ucidă, pardonaţi, să-l înlăture. De ce n-a făcut- 
o? Chiar, de ce? Pot pune la fel de bine întrebarea și invers: 
De ce Paul Delun n-a înfipt în craniul frumos modelat al 
maiorului un glonte din pistolul său „Lee”, câtă vreme 
ocaziile nu i-au lipsit... 

Soarele, nepăsător, se preumblă pe cer - deși nepăsător, 
lumina lui e dură și stâncile Cheilor de Sare se încing. 

Valea Cerdavei scânteiază pe la cotituri, îngustă, dar foarte 
adâncă pe alocuri, acoperind cu unda verde, severă, prăpăstii 


fără fund în care zac oseminte de cai, scuturi ruginite, căști și 
platoșe, resturi ale unor înfruntări ce poate au avut loc 
cândva, poate n-au avut loc. Prima moară, lângă primul pod 
suspendat, stă cu roata încremenită, apa deviată curge prin 
scocul de alături, morarul trage dintr-o ţigară, duhoarea 
tutunului ieftin se simte la zece kilometri speriind lupii și 
intimidând veveriţele. Maximilian Clemir îl ajunge din urmă 
pe Paul Delun, dar mai întâi îl salută pe morar. 

— Ziua bună poftim, baciu Neculae! lar apoi se întoarce cu 
un zâmbet către Delun: Nu știu de unde impresia că 
șchiopătatul d-tale este fals! 

— Mai du-te și dracului, domnule maior! 

— La nevoie, merg... N-ai vrea să fim prieteni? 

— Mai încolo e cădere mare de pietre! îi avertizează 
morarul Neculae. 

— Mulţumim! N-ai vrea să fim prieteni? 

— De ce, omule? întrebă foarte mirat Paul Delun. 

— Aha! Deci, vrei să fim dușmani!? 

Paul Delun puse o întrebare absurdă: 

— La ce ţi-ar folosi? 

— Nu e așa că ești căpetenie de hoţi? Așa e că te-am 
ghicit? 

Paul Delun tăcu și merse mai departe. Aruncă peste umăr: 

— Sunt un om singuratic, domnule maior. Și doresc să 
rămân singuratic! Dădu iar să plece, însă Clemir se ţinea scai. 

— ţi fac o mărturisire foarte gravă - nu am habar ce naiba 
mă îndeamnă să-ți fac această mărturisire! Aici - și efectuă 
un gest larg, cuprinzând Cheile de Sare, cabana BLANCA, 
pădurea, râul, - aici urmează să fie asasinat cineva. 

Oare la ce reacție se va fi așteptat maiorul, fiindcă Delun 
nu avu aproape niciun fel de reacţie. El zâmbi palid și 
dezgustat ca un colonel căruia i se încredințează comanda 
unei grupe de derbedei. 

— Ei și? Vrei sa-mi ceri ajutorul? Vrei să mă faci ajutor de 
marshall? Ce urmărești? 

— Ceva ce nici nu visezi, amice. Vreau să mă conving că 
nu dumneata ești viitorul asasin. 


— Deci acesta e cel mai nou sistem de a lucra al poliţiei? 

Delun îl privi pieziș pe adversarul său. Faţa maiorului 
Clemir era ca tăiată din lemn de nuc. Avea un zâmbet subţire 
și îngheţat. 

— Nu-ţi dai seama că eu nu fac parte dintre oamenii cu 
care se poate glumi?! 

Paul Delun lăsă să treacă în gol ameninţarea acestor 
cuvinte, apoi remarcă liniștit: 

— Am să-ți fac și eu o mărturisire: cel care trebuie să fie 
ucis, va fi ucis. 

— De unde știi, șchiopule? 

Delun își examină, aproape cu sfială, piciorul stâng. 

— Nu sunt prea interesat în această chestiune, în moartea 
sau nemoartea cuiva, poţi să crezi ce vrei, dar știind acum că 
d-ta îl ai în seamă pe cel care urmează să moară, doresc ca 
faptul să se petreacă, fiindcă-mi ești antipatic. Doresc să 
suferi un eșec, isteţule, victoriosule! Un mare eșec! 

Fostul tanchist, cu obrazul alb și pupilele mărite vorbea în 
șoaptă strecurând cuvintele printre dinţi. Un sentiment 
straniu, aproape neomenesc, îi desfigura chipul. Maximilian 
Clemir nu se mai simţi sigur pe picioarele sale. Delun mai 
zise: 

— De obicei dorințele mi se îndeplinesc. E cineva sus care 
mă ascultă. Cel care trebuie să moară, va muri. 

Maiorul strânse din pumni, înălță capul, reluă ţinuta sa 
arogantă. Dinspre Cerdava se ridicase vântul, aducând un 
parfum sărat, adânc, insinuant, ca al unor oceane pe veci 
pierdute. 

— Facem un pariu, șchiopule? 

— Am un nume, maiorule. Mă cheamă Delun. Paul Delun. 
Dacă repeţi o singură dată cuvântul șchiop, vei muri înaintea 
celui pe care-l ocrotești. 

— De acord... Facem, deci, un pariu? 

— Ce fel de pariu, maiorule? 

— Eu zic că nu va muri. Nu va muri nimeni. 

— lar eu îţi zic că da. 

— Bun. Pariu! 


— Pe ce? 

— Pe nimic, sau pe tot, răspunse Clemir. Pariu american. 
Cine câștigă, poate să ceară orice. Orice. 

— Se acceptă, spuse Delun. Orice. 

Maximilian Clemir întinse mâna: degete lungi, cu unghiile 
pilite fin. Pe podul palmei două vine ieșeau în relief, circuitul 
subteran al vieţii. Delun privi cu silă mâna spilcuitului maior. 

— Putem să facem pariu fără să batem laba! 

Și îi întoarse spatele. Merse paralel cu apa, din care 
străbunii morţi trimiteau săbii de lumină. Mireasma de 
pădure, de stâncă încălzită, de mușchi verde, plutea peste 
capetele lor, alcătuind, la un loc, mireasma eternității. 

Paul Delun dispăru deodată dincolo de o sprânceană a 
pădurii. Brusc sleit de puteri, maiorul se așeză pe un bolovan 
încălzit, își aprinse o ţigară, privind fix către punctul unde 
dispăruse celălalt. Madame Clementa dădu un țipăt prelung 
în plină zi. Clemir trase concentrat câteva fumuri, aruncă 
ţigara și porni în goană către cabana BLANCA. 


3. Paul Delun se opri urmărind o frunză ce cădea 
învârtejindu-se lent și tragic ca un avion intrat în vrillă. Se 
aplecă și o culese, semăna cu o inimă, însă fin zimţuită, de un 
galben uluitor și, cu toate că era definitiv căzută și moartă, 
părea mai vie ca oricând, parfumată, prevăzută cu un glas, 
mai bine zis cu un murmur... 

Fostul tanchist merse mai departe, ocolind niște lujere 
delicate de Frăsinel, trecu pe sub Peretele Uriaș, învârtind 
mereu printre degete frunza culeasă de jos până ce se decise 
s-o ascundă între filele unui carnet în care nu exista măcar un 
cuvânt scris, și iar merse și merse, până la poalele unei 
stânci triunghiulare, un loc cu iarbă înaltă și moale. 

Se dezbrăcă de haină, o aranjă sub cap cu mare grijă, și 
rămase cu faţa în bătaia soarelui, cu ochii întredeschiși, 
primind oblic lumina, până ce, într-un anumit moment, 
strălucirea galbenă a frunzei ce o culesese și văpaia, tot de 
aur, a soarelui, se legară între ele sub imperiul aceleiași legi, 
unitatea materiei, și atunci Paul Delun știu că doarme, dar în 


același timp simţi în preajmă ceva viu, cald, puternic, 
prietenos. 

Paul Delun suspină, se întoarse pe o parte, întinse braţele. 

Continua să doarmă. 

Continua să simtă prezenţa aceea plină de forță. Apoi simţi 
limba aspră și fierbinte, colții ascuţiţi ca acele și care totuși îi 
mușcau cu blândeţe degetele, și acea parte a lui Paul Delun 
care continua să vegheze se întrebă: oare se joacă, sau vrea 
să constate dacă nu cumva sunt rănit sau mort? 

Și continuă să gândească: se joacă. Ciudat. Doar un copil și 
un Lup știu să se joace atât de gingaș. 

Paul Delun continua să doarmă... continua să gândească... 


4. Povestește David Clementi. M-am trezit dimineaţa cu 
o durere de cap binemeritată și cu senzaţia că gura mea eo 
scrumieră în care-și scuturaseră pipele toţi beţivanii dintr-o 
crâșmă infectă. Am privit câtva timp peretele gol al locuinţei 
mele ultrasecrete, însă ideea că peretele e la fel de gol ca și 
capul n-a fost decât o prea slabă consolare. De fapt, vorba lui 
Alexandre Dumas, capul meu era un vid dureros. 

Pe noptieră, alături de ţigări, ţineam un avion de tip 
„Handley Page”. Miniatură, firește. Altfel n-aș fi ezitat să mă 
urc în el și să mă înalţ la ceruri! Sub piciorul măsuţei îmi 
făcea cu ochiul o sticlă de „Napoleon”. Aseară, decisesem să 
mai trag o ultimă dușcă, dar pierdusem ideea pe drum. 

Avionul-miniatură era o amintire scumpă inimii mele, sticla 
de coniac nu constituia niciun fel de amintire și aș fi dat-o 
bucuros în schimbul unei idei valabile. 

În ajun, încercând să deznod ițele unui „caz cineva 
răpise soacra cuiva, iar acest „cuiva” în loc să serbeze 
fericitul eveniment, oferea un premiu pentru recuperarea 
bătrânei vrăjitoare. Deci, învârtind în minte acest caz 
neverosimil, întârziasem prea mult la „New-York”, sorbind 
prea multă bere, trăgând prea cu foc din ţigară, urmărind, în 
fine, cu exagerată atenţie, ultimul lor număr de „balet” 
anunţat cu atâta emfază de mă miram că prezentatorul și 
autorul de scheciuri mai curând lugubre decât umoristice, un 


LU 


cretin ţanţoș pe nume Dady Berca, nu se înalţă la plafon, de 
umflat în pene ce era. 

Acest spectacol purta originalul nume: „Moulin Rouge! Vă 
aflaţi la Moulin Rouge! La Goulue dansează cu Chocolat!” 

l-am făcut semn într-un antract lui Dady Berca să ancoreze 
la masa unde mă instalasem singur. Își îndreptă umerii 
ciolănoși și se apropie legănându-se, cu toată mutra întoarsă 
pe dos de ceea ce-și închipuia că trebuie să fie un zâmbet al 
omului de lume spiritual, cultivat, discret și bineînțeles 
irezistibil. Pesemne era convins că am intenţia să-i ofer o 
băutură, și încă una scumpă. Îşi închipuia că veniturile mele 
de detectiv particular angajat al Agenţiei Lăzău mă dau afară 
din casă. Îşi trase scaunul și se așeză, fără ca să i-o fi cerut 
cu tot dinadinsul. 

— Salut, copoiașule! îmi zise. 

Işi închipuia că alintându-mă astfel, îmi face o plăcere 
nebună. 

— Salut, scârbă, i-am vorbit pe un ton amabil ce contrasta 
total cu conţinutul. Dă la o parte smocurile de păr care-ţi 
astupă urechile și ascultă. Dacă n-ai fi atât de cretin, ai fi 
aflat și tu că La Goulue n-a dansat în viaţa ei cu Chocolat, 
partenerul ei fiind mai totdeauna Vallentin le Desosse€. 
Spectacolul vostru e un fals și o rușine! Ce ai de spus? 

Trebuie să recunosc, nu era cine știe ce scofală să-l jignesc 
și să-l fac analfabet pe Berca; poate că de nu mi-aș fi turnat 
atâta berică în burdihan, l-aș fi tratat cu reţinere și ar fi fost 
mai bine. Dar, pe de altă parte - aveam să-mi dau seama 
mult mai târziu - poate că întâmplarea mă ajutase, 
îndemnându-mă să-l provoc. Zâmbetul i se șterse brusc, cum 
se șterge faţa lucioasă a unui bar pe care vomează cineva. 
Fața lui mică de hienă a marilor restaurante, se contractă, 
deveni și mai mică, și mai urâtă, dacă e posibil așa ceva. Însă 
era aproape imposibil. Se aplecă spre mine șuierând: 

— Ascultă Clementi! Dacă îți mai vâri botul împuţit de 
sticlete în toate chestiile care nu te privesc, ai să dai de 
dracu, eu ţi-o spun! Te bag în...! 

Se ridică brusc, din greșeală răsturnă în direcția mea halba 


de bere și se duse fără a-și mai cere scuze. M-am ferit în 
grabă - tocmai îmbrăcasem niște pantaloni noi de care eram 
foarte mândru. Șeful de sală se apropie încet, constată 
dezastrul, examină efectele, cu expresia meditativă a unui 
gânditor ce rumegă pe îndelete un text cu trei sensuri de 
Confucius, apoi făcu semn ajutorului său să schimbe faţa de 
masă, ceea ce acesta și făcu. 

Am vrut să plec, însă m-a reţinut un gând. Berea afirmase 
că-mi vâr botul în chestii care nu mă privesc. Ori îl luase gura 
pe dinainte, ori se exprimase greșit. Nu-mi vârâsem botul 
nicăieri, ci-mi exprimasem părerea - ce e drept, violent 
dezaprobatoare - cu privire la „balet”. E adevărat, îl jignisem 
și pe el, marele aranjeur de spectacole, cunoscut de la 
Geneva până la Cairo, dar, oricum, se înfuriase prea tare. 
Putea să mă trateze cu nepăsare, ca pe un beţivan, putea să 
mă înjure în treacăt, însă el se schimonosise de furie. Sunt 
convins că nici el nu dădea o para chioară pe scheciurile sale, 
și nici nu era chiar atât de sensibil. Se mai întâmplase să fie 
înjurat, huiduit și toate celelalte. De ce se înfuriase în așa hal 
Berca? Instinctul meu de polițai îmi șoptea că, unu, nu din 
cauza aluziei cu privire la ca/itatea spectacolului, doi, nu din 
cauza insultei personale. 

Dar atunci din ce pricină? Oare numai și numai pentru că 
acest spectacol e, să zicem, tabu, și în principiu nu e consult 
să trăncănești pe seama lui? Dar de ce? DE CE?? Și iarăşi, DE 
CE?? 

Un minut mai târziu s-a mai întâmplat ceva. 

L-am văzut pe Dady Berca șușotind cu Fischer, patronul 
localului. 

Numele mic al lui Fischer era Uggo și-l cunoșteau în tot 
orașul trei persoane, eu, Standartenfuhrerul SS Marian 
Gustav Könike și Sturmbannfuhrerul SS Oberg. 

Acest domn Fischer, despre care eram convins că e foarte 
inteligent, comise o primă greșeală, veni către mine, fără a 
zâmbi, fiindcă nu avea acest mitocănesc obicei, dar arborând 
pe figură drapelul albastru al amabilităţii. S-ar fi zis că vârsta 
lui se învârte în jurul a șaizeci. Nici cel mai răuvoitor ochi n-ar 


fi descoperit în toată înfățișarea patronului urmele vreunei 
frivolităţi. Costumul lui era sobru, nu chiar negru, însă pe- 
aproape, părul nu era alb, însă aproape alb, iar mersul 
tacticos, grijuliu, te făcea să presupui că fusese recent operat 
de apendicită, sau pe-aproape. 

Nu era un individ care să-ţi bage spaima în oase. Dar, zic 
eu, tocmai de-aia era mai de temut, deși încă nu știam de ce 
și din ce punct de vedere ar trebui să mă feresc de el. Până și 
faptul că-i cunoșteam numele mic, nu-mi periclita existenţa, 
unu, fiindcă știam să-mi ţin gura, doi fiindcă aflasem acest 
nume mic nu datorită strălucitelor mele cercetări 
detectivistice, ci datorită purului HAZARD. Domnul Fischer nu 
intrase încă în sfera mea de interese, mărunte cele mai multe 
dintre ele, dar iată-l că acuma pătrunde intempestiv în 
destinul meu, iar pentru ceea ce se va întâmpla mai departe 
nu răspund. Chiar, nu răspund. 

Mi se adresă degajat, distant, ca unei vechi cunoștințe pe 
care ai prefera să n-o mai revezi în vecii vecilor. 

— Am auzit, domnule Clementi, că nu agreezi spectacolul 
nostru. 

L-am privit în ochi, în timp ce mustaţa mi se zburlea un pic. 
Uitasem să precizez că port mustață, dar e un amănunt fără 
consecinţe incalculabile... Dar mai știi? 

— E adevărat, nu-l agreez. 

— Nu te-a obligat nimeni să-l vizionezi. 

— Nu mă poate obliga nimeni să nu vizionez un spectacol, 
chiar dacă nu-mi place. 

— Și asta e adevărat. Cum aș putea să te conving să-ți 
placă? Niciuna din fetele noastre nu-ţi face cu ochiul? Chiar 
exprimându-se astfel, continua să rămână rezervat și neutru, 
ca și cum nu ar fi vorbit despre fete, ci despre niște spaghete 
în sos milanez. Spre deosebire de Berca, nu se așezase, iar 
eu nu l-am poftit să-și tragă scaunul. Mă mai privi un pic cu 
ochii lui de rechin blând și încheie: Poţi să treci într-o 
dimineață pe la biroul meu? Cred că am o treabă pentru d-ta. 
Foarte rentabilă. 

Schiţă un salut din bărbie și se duse. Un domn din cap 


până-n picioare. Un adevărat domn. Chelnării se fereau din 
calea lui, dar fără ostentaţie. Școală înaltă. Dresură înaltă. 
Când să mă ridic și să plec într-adevăr, un băiat îmi aduse în 
goană un pahar umplut cu o zeamă de culoare indefinibilă: 
(Ce aberaţie! Nu există indefinibilul. Orice se poate defini, cu 
excepţia ariciului. De unde ideea asta? Nu știu!) l-am spus 
boy-ului că mergi, nu mai comandasem nimic, însă el mă 
lămuri că e personal din partea patronului, specialitatea 
casei, coctail „Panther”. Allah el Akbar, coctail-tanc? Am băut 
din otrava aia, cu toate riscurile ce derivau dintr-un astfel de 
gest. Riscurile n-au fost chiar atât de mari. N-am explodat. N- 
am explodat pe de-a-ntregul, - numai capul... 
* 

Asta se întâmplase în seara trecută, iar acum picase o 
nouă dimineață. M-am vârât sub duș, m-am ras având 
deosebită grijă să nu știrbesc linia subtilă a mustăcioarei ce 
mă făcea să semăn cu un actor francez, nu știu exact cu care 
mi-am pus la fiert o cafea enorm de mare și imens de amară, 
la al doilea pahar capul mi se limpezi un pic și n-am mai 
simţit pe limbă gustul coctail-ului-tanc. 

lar apoi am parcurs repede mica dar întortocheata distanţă 
ce separă locuinţa mea ultrasecretă de biroul, adică de 
„Filiala” din O. a Agenţiei Lăzău. Acolo sus, pe masa de scris, 
stratul de praf era atât de gros că ai fi putut dormi pe el ca 
pe puf. Nu mi-ar fi stricat o secretară, însă domnul V., șeful 
meu direct, se plângea de lipsa de fonduri. De altfel, cine a 
întâlnit un șef, direct sau indirect, care să nu se plângă de 
lipsă de fonduri? 

Am deschis fereastra să respir puţin aer curat. În faţa 
clădirii automobilul Bugatti, adevărată culme a luxului pe 
care firma Lăzău mi-l pusese la dispoziţie, aștepta noi ordine 
- însă nu aveam niciun ordin să-i transmit. Din colţul străzii, 
în faţa băcăniei sale, care în același timp e și cârciumă 
discretă, băcanul Pop îmi făcu semn amical cu mâna. El n-are 
aici un rol esenţial (am încercat eu să-l transform în agent 
secret, dar nu mi-a mers), însă ce să fac dacă la fiecare pas 
mă izbeam de el? 


Aproape doi ţărani se opriseră jos la intrare, cu ochii ţintă 
către un punct fix, silabisind cu trudă ceva. 

Știu eu ce silabiseau ei acolo și nici nu e de mirare că nu le 
venea ușor. Pe o plăcuță maro, scria cu litere galbene, mici, 
dar nu îndeajuns de mici ca să nu-ţi sară literalmente în ochi: 


AGENȚIA LĂZĂU - Filiala O. 
(urmăriri discrete, afaceri confidentiale, 
rezolvări operative, orice fel de chestiuni) 


O firmă de acest soi s-ar fi potrivit și la portiţa unei case de 
toleranță, dar nu am ce face, fusese ideea patronului, iar eu îi 
ascult pe șefi - cu excepţia cazurilor când nu-i ascult. 

Celor doi ţărani care mozoleau firma maro cu litere 
galbene li se furase o capră, iar dilema lor cea mare era la ce 
punct să încadreze afacerea, la „urmăriri discrete” sau 
„afaceri confidenţiale”? 

Până la urmă, necăzând de acord în niciun fel, o tuliră, 
lăsându-mă cu gândurile mele, și cu altă ceașcă de cafea pe 
care mi-o fiersesem între timp. 

* 

5. Povestește autorul. 

Inginerul Sigmund Klemnitzki către Ernst Kaltenbrunner. 

Obergruppenführer! Scrisoarea mea este strict 
confidențială (Peste „strict confidențială” fusese trasă o linie, 
nu suficient de energică pentru a nu se putea distinge 
cuvintele). Scuze, nu strict confidențială, ci strict secretă. 
Ultra secretă. Mai mult decât ultra-secretă. Definitiv secretă. 
Ardeți foaia și risipiţi cenușa în vânt. Sunt beat, însă 
luciditatea mă domină. Acțiunea O. este pregătită. Există 
doar un singur impediment, am dat foc tuturor hârtiilor, 
inclusiv DOCUMENTULUI real, și DOCUMENTULUI fals. Tot din 
prea mare grabă și râvnă, am pus pe foc și cele două 
CIFRURI, cel adevărat, și cel fals. Totuși nu sunt prea 
îngrijorat. Specialiștii de la Secţiunea a șasea, a șaptea, sau a 
știemamadracului a câta, vor izbuti să reconstituie cu 
ușurință totul, dacă nu chiar mai mult. Eu mi-am făcut datoria 


faţă de Reich și față de Diavol. Același lucru. Am ars chiar și 
documentaţia cu privire la izvoarele termale de la Apluc, în 
schimb, în depozitele de carburant din O. se află o cantitate 
imensă de material fisionabil. Trebuie doar transportat. 
Atomiștii noștri vor ști să aprecieze munca mea. O jumătate 
din Europa poate fi băgată sub masă cu ajutorul calvadosului 
frânchenesc vechi de mii de ani. Heil! Heil cine? Heil Hitler! 
Strict secret. Foarte secret. Definitiv secret. Heil, heil, heil! Ai 
Dv. Sg. Freud. Ba nu, Sig. Klemnitzki, pe vecie devotat 
cauzei. Localitatea O., cabana BLANCA, dracuștiecarelună, 
anul probabil '44. 

P.S. Obergruppenfubrer! Abia așitept să ciocnim împreună 
un păhăruţ! Heil! 

* 

Brigadenführerul Blanther ceruse să fie primit de către 
Kaltenbrunner. Intră cu precauțiune și evită să privească 
masca mortuară a lui Reinhardt Heydrich, care murise în 
urmă cu doi ani la Praga, în timp ce venea la oraș cu 
laimuzaina. Acest Blanther avea sub braţ o mapă neagră, ca 
toţi blantherii care mai posedă un braț. Șeful RSHA, 
melancolic, își șterse cu batista ochiul stâng ce lăcrima din 
cauza oboselii sau a curentului, apoi plimbă palma jilavă pe 
luciul biroului. 

— Ei bine, ce mama dracului s-a mai întâmplat? 

— Am primit din partea inginerului Klemnitzki o epistolă din 
cale-afară de ciudată! 

— Cine e ăsta? întrebă Obergruppenfuhrerul, cu toate că-și 
amintea perfect. 

— Omul care a regizat tehnicește acţiunea O. Să vă 
citesc... 

— Te exprimi necorespunzător. Dă-mi-o! O citesc eu. 

Kaltenbrunner parcurse rândurile aberante și conchise: 

— Strict confidenţial. Strict secret. Ultra secret. Definitiv 
secret. Foarte bine. Să rămână secret, și încă DEFINITIV. 

— Am înţeles! 

— Sper că ai înţeles, Blanther! Sper. Cât privește 
recuperarea documentelor,  scutește-mă de această 


plictiseală. 

— N-aveţi nicio grijă, Obergruppenfuhrer! 

— Dar ţine-mă la curent. Acţiunea O. va trebui declanșată 
la momentul potrivit. Cercetează ce este cu „cantităţile 
enorme” de material fisionabil din depozitele din O., eo 
realitate, sau o halucinație de alcoolic? 

Brigadenfuhrerul Blanther salută și ieși. Kaltenbrunner se 
duse la fereastră, privind în gol. Condamnase la moarte, 
dintr-o vorbă, pe unul din cei mai mari specialiști ai 
Germaniei, un geniu, după cum se spunea. Îl vor aproba 
generaţiile viitoare? Și în general, vor mai exista generații 
viitoare? 

* 

6. Povesteşte David Clementi. Mă simțeam din nou în 
formă, fără să am, de altfel, un motiv temeinic. Mă simţeam, 
cum să zic, tânăr, și aș fi dorit din toată inima să mi se 
întâmple ceva extraordinar, și când colo, ce să vezi, sună 
telefonul. Am auzit în receptor un fel de chicotit, pe care-l 
cunoșteam bine de altfel, și apoi, vocea: 

— Alloou! Dumneata ești, Clementi? 

— Bună dimineaţa. Dacă ați format numarul „Filialei”, 
atunci într-adevăr, eu sunt. 

— Lasă-te de bancuri. Bună dimineaţa. Aici e domnul V. 

Evident, îl recunoscusem. V. e una din mâinile drepte ale 
marelui patron, fiindcă, trebuie să știți, marele patron are mai 
multe mâini drepte și, desigur, și câteva mâini stângi. Așa 
sunt marii patroni multimânari, așa cum alţii sunt 
multimilionari, ce să-i faci. 

— Noutăţi? întrebă V. 

— Mi-a fătat pisica în gură, am zis, știind că am să-l scot 
din pepeni, și când colo, domnul V. al cărui umor era tot atât 
de imprevizibil ca și starea timpului deasupra curentului 
Goolf-Stream, ripostă: 

— Nu știam că posezi și o pisică, dragă Clementi. Trebuia 
să-i pregătești un culcuș. Ai scos pisoii din gură? 

— Desigur... Și tocmai aștept să fiu convocat la rezolvarea 
unui caz răsunător, de pildă asasinarea cu gloanţe obrăvite a 


unui Mare Emir... 

„Chi, chi, chi”, se auzi de la mare distantă chicotitul lui V. 

— Bine, bine Clementi, să mai lăsăm gluma! Cum e vremea 
pe-acolo? Frumoasă? Perfect! Ascultă... 

— Ascult... 

— Ştii ceva despre un anume Paul Delun? 

— N-am înţeles... Vă rog repetati... 

— Paul Delun. D de la drac. E de la eritrocită. L de la 
lingoare. U de la Uranus. N de la Nebun. Cu un cuvânt Paul 
Delun. 

Tresărisem şi-mi tremura mâna. Mi-au trebuit câteva 
secunde ca să-mi revin. 

— Allooou! Allouu! Mai ești la aparat, Clementi? De ce-ai 
tăcut mâlc? 

— Îmi mai rămăsese un pisoiaș în gură. Cine este Paul 
Delun? 

— Păi tocmai asta vrem să aflăm și noi, deșteptule! Singura 
informaţie, și aia aproximativă, e că se vânzolește pe-acolo 
pe undeva prin O. Sau prin preajmă. 

— Preţioasă informaţie. Cine se interesează de ăsta... cum 
îi zice... Paul Delun? 

— N-am voie să transmit, și de altfel nici eu nu știu exact. 
La mijloc sunt interese mari. 

— Nu mă îndoiesc! Casa Lăzău nu se compromite cu 
găinării. Numai că eu în condiţiile acestea nu pot lucra... 

— Ce nu poți? 

— Nu pot lucra! E ca și cum ai prinde cu ochii legaţi o 
viperă. Ori avem încredere, ori construim himere din visuri... 
sau viceversa. 

— Ascultă David Clementi - tonul d-lui V. se schimbase 
radical - nu ești angajat al Agenţiei Lazău pentru a-ţi 
dezlănțui humorul în convorbiri telefonice care costă. Ți se 
cere să culegi informaţii despre un tip Paul Delun. E prea 
complicat pentru un poliţist cu statele d-tale de serviciu? 

— Semnalmente? 

— Ce?  Glumești? Suntem pe vremea romanului 
elizabethan? Nu cunosc niciun fel de semnalmente. Nu vreau 


să le cunosc. 

— Din ce în ce mai bine. Și aşa mă mir îndeajuns că-i 
cunoașteţi numele. De ce nu mi-aţi cerut să caut pur și 
simplu un individ fără nume, fără semnalmente, fără nimic? 

— Lasă gâlceava, deșteptule. Am încredere în d-ta. Cum e 
vremea pe-acolo? Frumoasă? Bine. Chi, chi... la spune, ai 
văzut un spectacol de revistă care se dă la un local împuţit de 
pe-acolo? 

— Sper că-mi veţi da măcar acum numele localului și al 
„revistei”. 

— Paris. Londra. New-York. Copenhaga... 

— Cum, cum? 

— Unul dintre acestea e numele localului. Spectacolul se 
numește „La Goulue dansează cu Chocolat”. 

— Domnule V.! La Goulue n-a dansat în viaţa ei cu 
Chocolat. Avea gusturi prea delicate... 

— Lasă gâtul, deșteptule. Ai văzut sau nu tâmpenia? 

— Încă nu. Nu întreagă. Ar trebui s-o văd? 

— Da, cred că ar fi bine. 

— Și de ce anume? 

— De unde vrei să știu? De ce-mi pui întrebări idioate? și 
dl. V. întrerupse legătura. Era în stare să te pună pe urmele 
unei fantome, fără a indica măcar castelul în care a bântuit. 
M-am trântit în fotoliul uzat al predecesorilor mei și am aprins 
o pipă. Vorba vine, o ţigaretă, căci nu fumez pipă, amănunt 
care contribuie întrucâtva la micșorarea acţiunilor mele de 
detectiv particular. Am meditat niţel la convorbirea dintre 
mine și V., și am ajuns repede la concluzia că nu merită să-mi 
bat capul. 

Totuși, cine se interesează de Paul Delun, și de ce? 

Agenţia Lăzău, cea mai eficace, dar mai ales cea mai 
discretă agenţie din lume. M-da, o dată dl. V. m-a lansat pe o 
pistă, fără a mă informa cel puţin cine a fost asasinat. 

Trebuia să iau puţin aer, și trebuia să studiez vitrinele 
restaurantului „New-York” în care se lăfăiau poze din marele 
spectacol regizat de întârziatul mintal Dady Berca, spectacol 
ce trezise, nu se știe de ce, interesul d-lui V. Am stins ţigara, 


am luat din cuier pălăria de pai de care eram nespus de 
mândru și am scotocit prin sertar după cheile automobilului 
Bugatti, când, iarăși telefonul. O voce de damă, destul de 
aspră pentru a fi oricând confundată cu glasul unui tenor 
răgușit de vutcă prea multă. Totuși, era o voce de femeie. 

— Alo, Agenţia Lăzău? 

— Nu. „Filiala” Agenţiei Lăzău. 

— Nu e același lucru? 

— Un elefant și un pui de elefant, sunt același lucru? 

Ar fi trebuit să râdă, însă nici prin gând nu i-a trecut. Poate 
că totuși a surâs, însă prin firul de telefon încă nu se transmit 
surâsurile, așa că nu știu. Presupun că nici n-a surâs. 

— La telefon e Clementina Damian. O pauză. Am bănuit că 
își aprinde o ţigară sau, poate, își încarcă pistoletul. Mă 
gândeam în același timp la asemănarea dintre numele 
noastre. Clementi, Clementina. Cum trebuia să înţeleg asta? 

Vocea se auzi iar, și mai fermă. 

— Ai auzit de mine? 

— N-aș crede. Ar fi trebuit să aud? 

— Depinde. Domnule Clementi, te afli la birou? 

— Nu. La Camera Lorzilor. 

— Ce fel de glumă e asta? 

— Seacă. Britanică. Oare n-ai format la telefon numărul 
Camerei Lorzilor? 

Nici acum n-a râs și nici n-a zâmbit. Dacă ar fi zâmbit 
temperatura receptorului s-ar fi ridicat cu un centigrad. 

— Vin să te văd în câteva minute. 

Am azvârlit înapoi în sertar cheile mașinii Bugatti și am 
așteptat. Un poliţist își petrece trei sferturi de viață 
așteptând, iar despre sfertul ce mai rămâne nici nu merită să 
vorbești. În astfel de situaţii un detectiv particular din 
Chicago scoate din dulăpior glaja cu whisky „Old Flag”, trage 
o dușcă, apoi încă una, își instalează lăboacele pe birou și 
așteaptă numărând muștele. 

Eu am scos din sertar sticla de coniac, n-am tras o dușcă, 
n-am tras nici a doua și nu mi-am pus picioarele pe birou. 
Prin asta cred că am demonstrat limpede superioritatea mea 


faţă de oricare confrate de peste Ocean, în schimb am 
așteptat, ceea ce arată că munca noastră are totuși un punct 
comun. 

N-au trecut mai mult de patru minute. Cronometrând 
timpul mi-am dat seama că individa telefonase de la băcănia 
din colţ, de unde telefonam și eu uneori, dintr-un motiv sau 
altul, sau când îmi era pur și simplu silă să folosesc aparatul 
„oficial” al „Filialei”. Băcanul, un anume domn Pop, era ahtiat 
după întâmplări detective precum copiii după bomboane 
Stolverk, și vedea de bună seamă în mine un mare detectiv, 
numai pentru motivul că eram singurul din oraș. Băieţii de la 
Chestură nu contau pentru el. Tot timpul spera să afle de la 
mine niște istorii sângeroase, însă culmea, tot el îmi povestea 
astfel de istorii, fiindcă ale mele erau blânde și banale. 

Cred că orice băcan ar dori să ajungă un mare detectiv. Și 
viceversa. Însă e vorba doar de o părere personală. 

În toiul acestor meditaţiuni, am fost întrerupt. În birou intră 
o fată brunetă, destul de înaltă. Îmi era greu să-i dau o 
vârstă, și nici nu depuneam mari eforturi, douăzeci, treizeci? 
poate din cauza încruntăturii permanente care-i domina faţa. 
De nu m-aș feri ca de moarte de exprimări precum expresie 
dură, impenetrabilă, aș zice despre clienta mea că avea o 
expresie dură și impenetrabilă. lată că, ferindu-mă să le 
pronunţ o singură dată, am rostit de două ori aceste odioase 
cuvinte. 

Poate că, dacă ar fi zâmbit, Clementina Damian ar fi fost 
frumoasă, însă nu zâmbea, nici la telefon, nici fără telefon. 
Purta o fustă-pantalon neagră ce scotea în evidenţă șoldurile 
înnebunitoare, coapsele armonioase și toate celelalte 
elemente după care se dau în vânt bărbaţii. Pulovărul gri din 
care răsărea gulerul unei bluze roșii, îi venea ca turnat. Acum 
am recunoscut-o pe fată, însă nu i-am dat să înțeleagă. O 
priveam fumând încetișor, compunându-mi o față la fel de 
impenetrabilă ca a ei. Nu-mi venea greu. Mare lucru să porţi 
mustață! 

— Care sunt tarifele dumneavoastră, domnule Clementi? 

— Depinde pentru cine caut, ce caut și ce găsesc. 


— Și dacă găsești un asasin, cât mă costă? 

— Dar cum? A fost ucis cineva? 

Ochii Clementinei, două raze verzi, se ațintiră asupra mea. 
Dacă nu m-aș fi înclinat din instinct, ferindu-mă, aș fi pierit cu 
două orificii misterioase în mijlocul frunţii. Mă distrează 
gândul că privirile pătrunzătoare ale Clementinei au fost 
inventate înainte de lasser, însă asta e altă poveste. Ea 
glăsui: 

— Tot nu știi cine sunt? Nu i-am răspuns. Mă durea fruntea 
din cauza ochilor ei. Totuși, nu i-am răspuns. Te-am remarcat, 
vorbi ea, de câteva ori la „New-York”... Dănţuiesc și eu pe- 
acolo, nu chiar ca vedetă, dar la ocazii am câte un mic solo. 

— Mă bucur să cunosc o artistă, am zis pe un ton ce ar fi 
despicat în două un gorun vechiu de cinci sute de ani. Totuși, 
nu v-am reţinut, însă numai din cauză că totdeauna 
urmăream câte un criminal și nu aveam când să admir și 
baletul. 

— Ce minciunoși sunt bărbaţii, observă domnișoara 
Damian, dar nu făcând aluzie directă la mine, ci în general. Își 
scoase din poșetă un pachet de Staffel - acestea erau 
țigările, prin tradiţie - mă întreb prin care tradiţie? - ale 
generalilor din Wehrmacht. Mă întrebam cu ce Fritz von 
Baubaubauberg o fi înșustată dansatoarea, când ea, în timp 
ce eu continuam să mă întreb, întrebă: Se poate fuma aici? l- 
am întins, peste birou un foc. Un chibrit aprins. Cu brichetele 
n-aveam noroc, nu se aprindeau niciodată. Fata vorbi mai 
departe: Unul singur, dintre bărbaţi, n-a fost foarte mincinos 
și acum e mort. Bănuiesc că l-au ucis pentru ca echilibrul să 
fie perfect. Nici acum nu m-ai recunoscut? 

— Nu, domnişoară. Când intru în localuri, urmăresc de 
obicei un „caz”. 

— Ași! Numai la fundul fetelor îţi erau ochii! 

— Majoritatea femeilor își fac o părere eronată cu privire la 
bărbaţi. Se supraestimează. Își închipuie că numai sfânta lor 
persoană îi preocupă pe domni, când există atât de multe 
alte lucruri apetisante, vutca, alpinismul, literatura, și chiar 
yachting-ul... 


— Să zicem, zise Clementina Damian, sfredelindu-mă cu 
tirul verde al privirilor. Trimise un fum lung, insolent, nu chiar 
în ochii mei, însă nici nu departe. În afară de „asta”, numele 
meu a fost legat de asasinarea lui Pavel Danciu. | se zicea 
„Bursucu”. Așa era cunoscut pretutindeni. S-a scris la gazetă 
că eram prietena lui. 

— În sfârșit, am oftat, iese la suprafaţă și cadavrul. De ce 
n-ai început cu asta? 

— Fii atent cum te exprimi, copoiule. Bursucu a fost 
prietenul meu. 

— Ei și ce? Pentru mine nu e decât un „caz” și nimic mai 
mult. Și apoi, în gazete s-a scris nu despre asasinarea, ci 
despre sinuciderea lui Pavel Danciu. O deosebire esenţială, 
nu știu dacă o poţi sesiza. Sinuciderea lui Bursucu nu mi-a 
provocat nici atâta emoție cât să mi se facă sete de o bere. 
Puțin îmi păsa cine era amica lui. D-ta erai? 

— Altfel n-aș fi urcat scările tocite ale acestor două etaje. 
Da, eram prietena lui Bursucu. Ziarele mint ca de obicei. Toţi 
mint, domnule! Cei de la Poliţie și ei mint. Pavel Danciu nu s- 
a sinucis, era ultima idee care să-i vină în minte, nu s-a 
sinucis fiindcă n-avea niciun motiv! 

— Ei, dar ăsta nu e un motiv ca să nu se sinucidă! am 
parafrazat-o. 

— Te joci cu vorbele... Degeaba. Era el, Bursucu, un om 
mărunt în toate privințele, ca statură de-abia îmi ajungea 
până la umăr, învârtea afaceri mici, avea ambiţii mici, cultiva 
flori mărunte, avea o casă mică și nu se gândea decât la 
viitorul foarte apropiat... Nu avea niciun sens să-și tragă un 
glonte în cap. 

— Încurcate sunt căile răului... Poate o fi aflat că-l înșeli. 

— N-ar fi pus-o cine știe cât la inimă, iar în ultimul timp nici 
nu-l înșelam. 

— Dar de ce te-ai încurcat cu un om mărunt, care învârtea 
afaceri mici și avea ambiţii mici, d-ta care fumezi ţigările 
favoriate ale generalilor? 

Clementina Damian strivi cu scârbă chiștocul ţigaretei 
Staffel. 


— Niciun general nu fumează așa ceva, toţi trag din Camel, 
sau din nimic... 

— Cum din nimic, din tun, am replicat, bine dispus. Cum de 
te-ai combinat cu Bursucu? 

— Nu te privește, detectivule! Mă privi furioasă, aprinse alt 
Staffel, îmi suflă fumul drept în ochi, am crezut că în clipa 
următoare avea să mă scuipe sau să mă ia la palme, când 
deodată, cum se întâmplă în astfel de ocazii, raza 
neîndurătoare a privirii ei se fragmentă. 

— Era un om bun, făcu pe un ton blând, adecvat cuvintelor. 
Bursucu era un om bun. Singurul bărbat care nu s-a purtat cu 
mine ca un porc, ești în stare să pricepi așa ceva? 

— Sunt, însă nu-mi place formularea. Toate femeile acrite 
vorbesc la fel. Nu lucrez pentru femeile acrite, munca e grea, 
prețul mic. Bine. Să nu mai joci teatru fiindcă sunt un 
spectator prost, mai ales când am fotoliu de orchestră. Vin 
totdeauna fără cravată și cu șireturile desfăcute. La treabă! 
Ce indicii ai că s-a produs un asasinat? 

— N-am niciun indiciu. Asta e treaba d-tale. 

— Splendid. Parcă aș vorbi cu domnul V... 

Clementina Damian n-avea de unde să știe ce este cu 
domnul V., însă consideră că încercasem s-o jignesc, drept 
care mă înjură. Chiar, mă înjură, mai urât decât trei birjari 
beți laolaltă. Dar în fond ce am eu cu sărmanii birjari care nici 
nu e obligatoriu să înjure, și cu atât mai puţin să fie beți. Și 
iată că inevitabilul se produse. De când așteptam acest final 
de scenă - sau această ridicare de cortină, cum doriţi. 
Dansatoarea de la „N-Y” începu să plângă. 

N-am rămas cu gura căscată, fiindcă în ocazii identice, 
aproape toate femeile se comportă la fel, iar plânsul face 
parte, își închipuie ele, din subtila stratagemă. Însă poate că 
fata asta nu plângea din motive de tactică, ci așa, pur și 
simplu. Nici această variantă nu se exclude de la sine. 

Am scos pentru a doua oară la lumină sticla cu coniac și 
am turnat aproape cu forța, câteva picături în gura 
Clementinei. Avea gura mare și buzele subţiri. Cu toate că 
avea gura mare, mi-a fost neînchipuit de greu s-o conving să 


înghită acele câteva picături. 

Știu că e stupid. E stupid să consolezi cu băutură o femeie 
căreia i-a fost ucis, să zicem, iubitul. În general, e ridicol să 
întreprinzi ceva în faţa unei femei care plânge. 

Nici Pitagora - iar acesta a fost unul dintre cei mai înţelepţi 
bărbaţi ai lumii - n-ar ști ce formulă să folosească în fața unei 
doamne lăcrimânde, Puntea Măgarilor neavând nicio valoare 
în cazul de faţă. 

Numai că mie nu-mi intra în cap, unu, că această fată, 
Clementina, fusese cu adevărat îndrăgostită (fiindcă nu făcea 
parte din categoria îndrăgostitelor iremediabil), doi, că o 
legase un anumit sentiment faţă de un individ precum Pavel 
Danciu-Bursucu - pe care-l cunoscusem în treacăt, și trei, că 
acest Pavel Danciu-Bursucu fusese asasinat. Într-adevăr, cine 
să-l asasineze, și de ce? Un individ ca ăsta nu e asasinat. N- 
are niciun sens. 

E adevărat însă că nici nu se sinucide. Tot din lipsă de 
sens. 

Aici am ajuns cu meditaţiunile mele subtile când am băgat 
de seamă că dansatoarea de la „N-Y” nu mai lăcrimează. Mă 
studia pe îndelete fără simpatie, dar și fără o antipatie 
evidentă. De la distanță. Ca un astronom care se întreabă 
dacă recent descoperita cometă merită sau nu merită să-i 
poarte numele. Mă rog, văd că o iau razna... 

Lacrimile se și uscaseră pe obrajii tinerei mele cliente. În 
sfârșit, poate nu chiar atât de tinere. Oare plânsese cu 
adevărat? Continua să mă analizeze, în timp ce expresia ei 
devenea tot mai severă, se strâmbă puţin și zise:. 

— Nu te mai preface! Dă-mi-o! 

Nici n-am înţeles în prima clipă ce anume-i trebuie. Apoi 
mi-am dat seama că mai ţin în mână sticloanța de coniac. l- 
am întins-o. Clem trase un gât, mi-o înapoie, și în situaţia 
asta delicată n-am avut altceva mai bun de făcut decât să 
gust și eu - direct din sticlă, un fel de sărutare acceptată. 
Coniacul băut pe stomacul gol dis-de-dimineaţă, e sau foarte 
bun, sau foarte rău. De data aceasta era rău. Gustul însă 
parcă se mai atenuă când Clementina Damian scoase din 


poșetă mai multe mii de lei pe care numai că nu mi le trânti 
în mutră. 

— Apucă-te imediat de cercetări. Vreau să știu cine și de ce 
l-a ucis pe Bursucu. Bănuiesc că atâta ajunge drept aconto, 
sau nu mă pricep eu la prețuri? 

In situaţia aceasta un detectiv din Chicago i-ar înapoia 
domnișoarei banii, mormăind mergi, încă nu e nevoie, plata la 
sfârșit, dar fiindcă nu mă aflam la Chicago, am înșfăcat 
fofolocii aceia amărâţi care se și prefăcuseră în imaginaţia 
mea într-un pui bine rumenit la băcănia băcanului Pop; mda, 
rușine, aista am făcut, în loc să meditez asupra destinului 
misterios al d-lui Pavel Danciu, zis Bursucu. 

Clementina se ridică, suplă, puţin cam rigidă, cu faţa trasă 
și cu aceeași privire verde pe care eu, de-aș fi fost de la 
apărarea teritorială a.a., aș fi folosit-o drept reflector dublu 
întru captarea aparatelor inamice. Deschise iar poșeta. 
Ciudată fată. Oare chiar intenţiona să mă cumpere în 
întregime? Nu. De data aceasta îmi aruncă în nas o cheiţă 
yalle. 

— E de la căsuţa lui Bursucu. Nu am predat-o polițailor. S- 
ar putea să mai fie vreunul dintre ei pe-acolo, dar te descurci 
d-ta. Strada Morii, 29. 

— Dacă s-a constatat că e sinucidere, ce să mai caute 
polițaii acolo? 

— Nu știu. Poate din cauză că n-a fost sinucidere. Nu te 
duce mintea nici măcar la atâta? 

— Nu te duce mintea că încă n-am acceptat „cazul”? 

— Ai greblat paralele, deci l-ai acceptat! 

— Made, strașnică logică, domnişoară. Locuiaţi împreună - 
vreau să zic, d-ta și dl. Danciu? 

— Da de unde! Bursucu se dădea în vânt după libertatea sa 


personală. 
— Ei, da, ăsta zic și eu mare amor! am mormăit. 
— Cum ai zis? 


— Am zis nicicum. Mai rămâi o clipă. Dacă Bursucu e mort, 
și pe cât se pare e mort de-a binelea, ce-ţi mai pasă cum a 
murit, de ce, și toate celelalte? 


Întinse un deget subţire către nasul meu. Între timp își 
trăsese mănușile. Negre. Doliu? 

— Te-am plătit, fu răspunsul, dacă acesta e un răspuns. Și 
iarăși dădu să dispară. 

— Ce grăbită ești! încotro? Cu ce se ocupa în ultimul timp 
amicul d-tale, Bursucu? 

— Ti-am spus DE UN MILION DE ORI! Cu tot felul de afaceri 
mărunte. 

— Mărunte, mărunte, dar ce? Să nu-mi spui că vindea 
chibrituri. 

— Nu coborâse până acolo, însă nu-i lipsea mult. Nu era un 
proxenet propriu-zis, dar putea să facă rost de o fată în mai 
puţin de zece minute, la orice oră din zi sau din noapte, oricui 
i-ar fi plătit un gin și o cafea. Specialitatea lui erau cântăreții, 
dar mai ales cântărețele. Era în stare să transforme în prim- 
solistă pe cea mai afoană mahalagioaică din cel mai prăpădit 
târg. 

— E și acesta un talent, ce părere ai? 

— Niciuna. 

Brusc mi-a venit o idee, cu adevărat prima idee bună din 
ultimele două săptămâni. 

— la spune-mi, comedia aia cu „Moulin Rouge” de la „N-Y”, 
nu e cumva invenţia lui Bursucu. 

Clementina îmi aruncă o privire stranie. Dintre corzile ei 
secrete, pe care o atinsesem? 

— În mare parte da... E cam ultima lui afacere mai 
importantă. Pe așa-zisa La Goulue, și pe așa-zisul Chocolat, el 
i-a descoperit în gară, lihniţi de foame și i-a dus la Dady 
Berca. Vreo câteva zile mai târziu ăștia doi deveneau vedete. 

— lar tu ești puţin amărâtă pe chestia asta. 

— Dacă-ţi închipui că eram geloasă pe La Goulue, ești un 
prost! Ocupă-te de afacere, detectivule. Mă împunse iarăși cu 
degetul. Te-am plătit. Poate că mai am și alţi bani. 
Descoperă-mi cine l-a omorât pe Bursucu. Salut! 

Dansatoarea mă părăsi. Pentru a doua oară în dimineaţa 
aceea mă izbeam de cuplul La Goulue-Chocolat. (Prima dată 
se interesase de ei dl. V.) Am urmărit traiectoria unei muște 


și m-am decis să ies în oraș. N-am ieșit înainte de a studia 
marginea ziarului pe care azvârlisem niște însemnări: Unu, 
Paul Delun și dl. V. Doi: La Goulue, Chocolat și dl. V. Trei: 
Clementina D., Bursucu, La Goulue și Chocolat. În sfârșit, 
patru: Eu, faţă de toţi aceștia. 

Am rupt marginea ziarului cu aceste edificatoare notițe și, 
ca să-mi dau importanţă le-am ars în flacăra unui chibrit care 
din greșeală s-a aprins. 

Din zăpăceală însă, omisesem să rup de pe marginea 
Ziarului și însemnarea cu strada Morii 29, adresa lui Bursucu. 

Am ezitat în faţa sticlei cu coniac și am izbutit să rezist 
ispitei. Am ieșit. Jos mi-am dat seama că uitasem în sertar 
cheile mașinii așa că a trebuit să mă întorc. Semn rău. 

Era ora zece fără șaptesprezece minute când am urcat în 
birou pentru a recupera cheile mașinii Bugatti. Când am 
pornit motorul, trecuse mult de amiază. 

* 

7. Povestește autorul. Maiorul Maximilian Clemir îl strivi 
cu o privire plină de ură pe Hagi Mer Histapes care intra 
solemn în restaurantul cabanei BLANCA, urmat inevitabil de 
cei doi critici de artă, dl. a și dl. b. O parte din ura sa, maiorul 
o rezervă și acestora doi. 

Histapes nu excela prin graţia trăsăturilor. Obrajii, cei doi, îi 
atârnau, iar de ar fi avut trei, i-ar fi atârnat, desigur, toţi trei. 
Ochii  spălăciţi, de culoarea  noroiului diluat, erau 
disproporționat de mici, faţă de lăţimea și amplitudinea 
nasului - o veritabilă gulie - și atât de apropiaţi încât 
dispăreau împlântându-se în rădăcina organului olfactiv 
amintit. Părul negru, cănit bineînţeles, îl purta lins și lung, iar 
la ceafă mătreaţa se scutura ca dintr-o sită. La tâmple, două 
zbenghiuri albe-cenușii, adevărat șic. 

Se îmbrăca fistichiu, tinerește, ceea ce nu se conjuga 
favorabil cu burdihanul său spaţios. Acum luase o bluză cu 
pătrăţele, pantaloni liliachii, cizme negre cu toc înalt, cizme 
de cow-boy! 

Avea peste unu nouăzeci înălțime, însă asta nu-i folosea la 
nimic. Cei doi critici de artă, dl. a și dl. b, ca prestanţă se 


prezentau ceva mai modești, cum le stă bine unor subiecţi de 
teapa lor; se mascau, ziua, noaptea, și chiar în intervalul 
dintre zi și noapte, în costume negre, tăiate de un coupeur cu 
mână lejeră, și aveau acele mutre de cretini indiscutabil 
perfecţi (scuze cititorule!) care știu totul și de multă vreme s- 
au plictisit de atâta știință și ar da cel puţin un sfert din 
viitorul lor salariu pentru un dram de ignoranță. 

Unul purta ochelari, celălalt nu, dar altă diferenţă cât de 
cât sesizabilă între ei nu exista. Precizez, inutil probabil, că 
nu știu care purta ochelari, a sau b. 

Maximilian Clemir, ura din toată inima această treime, iar 
de ar fi avut două inimi - se mai întâmplă - ar fi urât-o dintr- 
amândouă. 

Salonul fu repede traversat de pasul elastic, totuși ușor 
imperfect al lui Paul Delun. Nici una din trăsăturile sale nu 
ieșeau în evidenţă, nici statura și nici măcar îmbrăcămintea. 
Cât privește șchiopătatul, era nevoie de un ochi sensibil care 
să-l remarce. Cu toate acestea, oriunde apărea Delun, profilul 
său atrăgea privirile ca un magnet. Bărbaţii suferind de 
cronică debilitate mintală remarcau: antipatic! Mutra lui cere 
palme. Domnișoarele, și ele tâmpiţele, șușoteau: enigmatic 
strein! 

Maximilian Clemir, care nu era nici debil mintal, nici 
domnişoară tâmpiţică, gândi: pe ăsta, nu mă las până ce nu-l 
rad. Și apoi, gândi cu voce tare: 

— Salutare, amice! 

Fostul tanchist nu catadicsi să-l bage în seamă. Maiorul se 
ridică și se apropie alene de masa lui. Întreaga existență a 
unui bărbat ce înregistrase numai victorii în viaţă se oglindea 
în mersul lui Clemir. El trase, nu brutal, însă nici cu timiditate, 
un scaun și se trânti în el. 

Nici acum Delun nu-l observă. 

Prin subtilul restaurant al cabanei BLANCA trecură 
fugărindu-se câinele și pisica. Cățelul de marcă „Vijlă” era 
fugărit de pisica aia mică, alb cu negru și cu o idee de maro. 

— Vrei să-ţi povestesc ceva? 

— Câtuși de puţin, răspunse Paul Delun. Nimic nu mă 


interesează. 

— Totuși, insist! 

— Să nu regreţi! Văd că vrei să-mi încredinţezi iar un 
secret, și cu atât mai dependinte vei deveni de mine. 

— Cu d-ta nu se poate stabili niciun mijloc de comunicare? 

— Sunt un om singuratic, cu oamenii singuratici nu se 
poate comunica. Nu știu ce dorești de la mine și nici nu vreau 
să știu. 

Un băiat îi prezentă lui Paul Delun gustarea, un coniac, 
puţină brânză, ceai și biscuiţi. 

Maiorul îi porunci să aducă de la masa lui ţuica, măslinele 
și cafeaua. Paul Delun deschise gura pentru a înghiţi o bucată 
de brânză și pentru a zice: 

— Detest oamenii din categoria d-tale. Cunosc, cunosc de 
multă vreme această categorie de „semeni”! iți alegi o 
victimă și apoi bâzâi pe urmele ei ca o muscă de... Nu-ţi dai 
seama că nu doresc nimic altceva decât să fiu lăsat în pace? 

— Am aflat cine ești, mormăi, nu se știe dacă serios, 
maiorul Clemir. Conduci o bandă de căutători de comori. 
Îmblânzitorul de șerpi Santolini, pe numele lui adevărat Stan 
Trufu, ca și căutătorul de aur Toma Milea, sunt adjuncţii d- 
tale. 

Paul Delun rânji. Pentru prima dată, după o veșnicie, părea 
sincer amuzat. 

— Dacă unul dintre noi e nebun, în mod sigur nu sunt eu 
acela. 

— Ce cauţi aici la cabană? 

— Nu sunt obligat să-ţi răspund. Dar o fac. Caut liniște. 
Tocmai de-aia alege-ţi altă victimă, uite pe dobitocul acela în 
cămașă cadrilată... Mergi și discută cu el despre cum 
dansează La Goulue cu Chocolat... 

— Deci cunoști povestea! observă acuzator maiorul. 

Delun suspină ca un chirurg în faţa situaţiei când operaţia 
a reușit - pacientul a murit. 

— Cine n-o cunoaște? A încercat să mi-o vândă și mie într-o 
seară liniștită, dar i-am tăiat-o scurt. 

— Ce vorbești? Scurt! Ce i-ai spus? 


— Că urăsc pictura secolului al nouăsprezecelea, pictura 
tuturor timpurilor, și pe toţi zugravii, în frunte cu Lautrec. 

Maiorul avu un zâmbet atât de ascuns că nici Dumnezeu 
nu i l-ar fi bănuit. Totuși, jocul îi reușise. 

— Și dumnealui, Histapes, ce ţi-a răspuns? 

— Histapes! Ce nume de pe altă planetă. Nume de plantă 
mezozoică încolțită pe schelete de archeopterix. Ce mi-a 
răspuns, ce mi-a răspuns. Că sunt nebun - și mi-a dat pace. 
Asta-i esenţialul. Mi-a dat pace. Urmează-i exemplul, bea-ţi 
poșirca la altă masă. Găsește-ţi altă victimă. Tallyhol 

— Tallyhol Te-am prins. Eşti pilot britanic. Acesta este 
semnalul lor de atac! Ce-mi răspunzi? 

— Ești un biet ignorant! Acesta era semnalul prin care erau 
asmuţiţi câinii de vânătoare în evul mediu. Pleacă de lângă 
mine, domnule, nici nu-ți închipui cât de mult mă plictisești! 

Maiorul însă nu pricepu aluzia fină. 

— Dacă ești într-adevăr șeful căutătorilor de comori de prin 
ținut, acest individ Histapes ar trebui să te preocupe, amice... 
E un bogătaș care a venit aici la noi ca să-și dosească avuţiile 
de jaful care se întâmplă acum în Europa și în lume. 

— Ce prostie! De ce nu s-a dus în Elveţia? 

— E deștept. Toată lumea se duce acum cu aurul în Elveţia. 
Și când tot aurul se va strânge acolo, Germania o va cotropi. 

— Oricum, eu nu voi pierde nimic, iar povești cu comori nu 
mai fumez de la vârsta de șapte ani. 

— Asta ar merita s-o fumezi, amice. 

— Eşti insistent ca un băcan care vrea cu orice preț să-ți 
vândă un cârnat alterat. Paul Delun ridică în vârful furculiței o 
bucăţică de brânză, ca pentru a constata dacă nu e și 
aceasta alterată. S-ar fi zis că nu este, dar poţi fi vreodată 
sigur? O mestecă alene, și o înghiţi fără entuziasm. Cățelul de 
marcă „Vijlă”, eroare, de rasă „Vijlă”, ieși din bucătărie ţinând 
în bot un os de două ori mai mare decât el, dar, nu se știe din 
ce cauză, observând cizmele negre, cu tocuri înalte ale lui 
Histapes, scăpă osul și lătră îndelung picioarele namilei. Apoi 
o zbughi afară pe pajiștea înverzită din faţa cabanei unde se 
întâlni cu prietena lui pisica cea mică. 


Între timp se ivi Gavrilă Surducan, urmat de fiul său 
Cicerone, primul luă un trascău, al doilea gin, chelnărul care-i 
servi, un localnic, întrebă ce mai este nou cu lupul mare și 
șontorog care îngrozește lumea. 

— Am fo pușcat către el în trei prilejuri, grăi bătrânul. Nu 
poate fi atins. E duh. Duh necurat. Işi făcu semnul crucii, 
strâmb și neconvingător, căci era mai ateu decât părintele 
materialismului. 

— Nu există duhuri, nici măcar necurate, își susținu teza 
Cicerone, filosoful. 

— Dar dacă poartă blindaj? observă chelnărul, șmecher. 

— Imposibil, că nu e tanc, replică filosoful, cretin ca 
totdeauna. 

Din apropiere, Maximilian Clemir și Paul Delun prinseră 
întreaga discuţie. 

— Prin urmare, cunoști legenda Lupului Șchiop care face 
ravagii prin ţinut? Paul Delun, sorbindu-și pururi ceaiul, nu 
răspunse. Șchiop ca și d-ta, murmură maiorul și, observând 
încruntătura celuilalt, adăugă repede: N-am vrut să te 
jignesc, omule! Lupul nu e numai șchiop, dar și puternic, la 
fel ca d-ta! 

O cută de amărăciune șerpui pe fruntea lui Delun. 

— Așa, deci? Poate că suntem frați. 

— Nici nu m-aș mira, urmă cu același glas împăciuitor 
maiorul. Pe-aici se petrec o groază de chestii! Eu unul nu cred 
în ele, dar uneori pe întuneric mă cutremur, mai ales când se 
apucă să urle buha cea seculară, Madame Clementa. Ştii că 
de fapt e o vrăjitoare ce s-a autoprefăcut în buhă... Poţi 
înțelege așa ceva? Cum să se autoprefacă? |n partea cealaltă 
a Cheilor de Sare, lângă moara lui Constantin, crește din 
pământ, ca o plantă blestemată, coliba ce a aparţinut 
Madamei Clementa pe când era tânără de numai vreo sută 
de ani. Ţărușii pe care se leagănă coliba par ciopliţi ieri și dau 
frunze, fiecare an de un alt soi... Ce să mai vorbim de peșteri! 
Sunt pline de comori! lar în cea mai tainică dintre ele, o 
șleahtă - ce alt termen aș putea folosi? - de șerpi otrăvitori, 
vreo trei patru specii dintre cele mai rele de pe pământ, 


păzesc o colecţie unică de pietre preţioase. Poţi bănui a cui e 
comoara? 

— Cum nu! A lui Histapes. Sunt diamantele bunicilor, 
străbunicilor și stră-străbunicilor săi, dintre care primul a fost 
căpetenia afgană Histapes cel Bigam care l-a însoţit din 
motive necunoscute în cruciadă pe Richard Inimă de Leu... 

Părul lui Maximilian Clemir se zbârli niţel la ceafă. 

— Cum de ai aflat toate acestea? 

Paul Delun avu un surâs, pe jumătate dispreţ, pe jumătate 
milă. 

— Toată lumea cunoaște povestea. Ai zice că există un 
impresariat special pus s-o difuzeze. Maiorul trimise departe 
în faţa lui o șuviţă de fum. Aproape compătimitor, Delun se 
aplecă spre el: Ce ai vrea să-mi propui, naivule? Să 
dezamorsăm viperele și să ne însușim diamantele? 

Clemir surâse fără chef, continuând să rămână încruntat. 

— Să dezamorsăm viperele! Sună frumos! De ce nu? 
Punem mâna pe comoara lui Histapes cel Bigam și o tulim în 
Madagascar! 

— Prefer Ceylonul, maiorule. 

— Ce discuţie dezlânată, amice. Ceva totuși am reușit, 
împotriva voinței d-tale: te-am făcut să vorbești. Ti-am 
deschis apetitul de a scoate cuvinte pe gură. Nu e cine știe ce 
victorie, însă cu ce altceva să mă laud? 

— E numai o aparență, maiorule, nu mi-ai deschis niciun 
apetit, și în realitate n-am spus nimic... Dar ce faci? 

Chipul simetric al maiorului suferise brusc o transformare 
neplăcută. Devenise ascuţit ca al unui uliu împușcat. Sângele 
îi năvăli în priviri. Strigă: 

— Unde e Histapes? 

Paul Delun întoarse o privire plină de lenevie către masa 
din colț. Uriașul cu fălci galbene și fleșcăite dispăruse. Curată 
performanţă, o astfel de namilă să devină invizibilă. Insă nu 
devenise invizibil, să nu ne speriem. La masa lui rămăseseră 
în orice caz cei doi critici de artă care tăceau cu aerul lor 
scârbit dintotdeauna.. 

— Hei, maiorule, spuse Paul Delun, mai adineaori chelnărul 


i-a adus lui Histapes un bilet, un plic, o scrisoare, nu știu, în 
orice caz o hârtie. Pe tavă i-a adus-o. După care bogătașul s-a 
ridicat și s-a dus... Nu te pierde cu fi... 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Nu eram obligat să-ţi spun. Pe mine nu mă interesează 
nici viperele ceyloneze, nici diamantele, nici Histapes cu 
strămoșii săi. Nici măcar d-ta nu mă interesezi. 

Maximilian Clemir, blestemându-și destinul, se repezi afară 
din cabană, reveni, aproape că smulse din ţâţâni ușa 
bucătăriei, îl înlătură din drumu-i pe cabanierul Dragoș, îl 
apucă de gât pe unul din chelnări, acesta protestă, maiorul 
strânse și mai tare, Dragoș încercă să intervină, se produse 
puţină învălmășeală, vreo doi inși zburară cu capetele în 
perete. 

— Hai vorbește! Ce i-ai dus domnului Histapes? 

Nefericitul își masă gâtul mototolit. 

— Pui în sos de ciuperci, dar ce aveți cu mine? 

— Dobitocule! Acum două minute, pe tavă!? 

— Pe tavă? Aăăăă!... pe tavă! Într-un local elegant, pe 
tavă... 

— Ce, pe tavă? 

— Și puiul în sos de ciuperci, și scrisorile. 

— l-ai dus pe tavă o scrisoare! De la cine? 

— Nu știu! 

— Descarcă-ţi sufletul, că te omor! 

— Scrisoarea mi-a dat-o o femeie, domnule. 

— Unde e cucoana? 

— A plecat. A plecat cu mașina, domnule. 

— Cu ce mașină, viezure afurisit? 

— De unde să știu, domnule? Nu mă pricep la mașini. Una 
neagră, cu patru roți, cu... 

— Numărul mașinii! 

— Ce număr? Cum să-l văd? Se oprise acolo în vale lângă 
pârâu. 

— Cine era la volan? 

— Cred că un bărbat, domnule. Da, sigur, un bărbat... Avea 
pălărie. 


— Cucoana cum arăta? 

— O doamnă faină, o femeie brava. 

— Statura! Părul! Ochii! 

— Mai degrabă înaltă. Subţire. Părul parcă ardea, de cât 
era de roș... Ochii nu i-am văzut. De ce strigaţi la mine? Ce 
am făcut? Ce vină am eu? E de datoria mea să-i servesc pe 
cli... 

— Domnilor, îi acostă Clemir pe cei doi critici de artă, mă 
puteți informa unde a plecat Histapes? 

Indivizii în negru îl măsurară cu ochi pustii de orice 
sentiment sau resentiment. Se scurse aproape o veșnicie 
până ce unul din ei catadicsi să strecoare printre dinţi: 

— DI. Histapes nu ne raportează niciodată mișcările sale, 
iar noi, noi... n-am reţinut numele dumneavoastră! 

Maximilian Clemir nici nu se mai afla în cabana BLANCA! 

El împușcă din privire un biciclist care, ca hipnotizat se 
împiedică de ceva bolovan și căzu. Maiorul ridică de jos 
unealta sa hârbuită și se angajă pe serpentine în jos. 
Dedesubt orașul se deschidea ostil, strein, singur. 

* 


8. Povestește David Clementi. Cum am spus, ticăise ora 
zece fără șaptesprezece minute când am urcat în birou 
pentru a recupera cheile automobilului Bugatti. Când am 
pornit motorul, trecuse mult de amiază. Mai exact, era ora 
treisprezece, oră tocmai potrivită pentru drăcii! În văzduhul 
fierbinte, atârnau clopote străvezii, albastre. Pentru un 
detectiv particular, figura asta de stil e satisfăcătoare, nu e 
așa? 

Am ascultat preţ de două secunde cum ronţăie benzină 
cilindrii micului automobil, plăcerea aceasta de a asculta 
fornăitul unui motor o poate avea numai un bărbat mulţumit 
de sine și echilibrat la cuget, or eu, mulţumit nu mă simțeam, 
cât privește echilibrul... și totuși mă bucuram, nu știu de ce 
simțind în timpane torsul celor patru supape; am coborât apoi 
din automobil de parcă aș fi gonit o mie cinci sute de 
kilometri în ultimele trei ore... Dar poate că într-adevăr eram 
foarte obosit și gonisem o mie cinci sute în ultimele ceasuri. 


În sfârșit, nu o mie cinci sute, ci numai o mie. 

Deci, m-am dat jos din faţa volanului și am ridicat capota 
să mă uit niţel la motor. Voiam să constat dacă bujiile se află 
bine, sănătoase, înșurubate cum trebuie. In realitate nu 
aceasta-mi era intenţia, chiar și un marțian ceva mai elevat 
știe că, în afara unor cazuri cu totul deosebite, precum 
vrăjitoria de-o pildă, bujiile n-au cum s-o ia din loc, și nici nu 
le-ar face plăcere să trăiască așa, în singurătate, departe de 
vecinătatea mângâioasă a bobinei de inducţie. 

Ca s-o scurtez, nu bujiile mă preocupau ci numai încercam 
să observ, discret, dacă n-am pe undeva vreo coadă. 

Nu mă refer la o coadă propriu-zisă care să atârne în 
spatele meu. Iniţiaţii vor înțelege pe loc la ce fac aluzie, iar 
neinițiații n-au decât să se informeze de la cei dintâi. 

Pipăind un pârdalnic de șurub al electromotorului, îmi 
prefăcusem ochii în oglinzi mobile ce reflectau totul către 
interior. Nimic special, pe cât se pare. 

Aproape trei babe șontăcăiau traversând în diagonală 
drumul, vorbind toate în același timp. 

Nici nu mă mir, bruiajul verbal a fost inventat acum un 
milion de ani de către cei dintâi oameni care s-au pomenit, 
din senin, vorbind. 

Un ţăran înainta liniștit, prin mijlocul drumului, ca prin 
mijlocul veșniciei, cu gândurile sale. Nici măcar două divizii 
de Waffen-SS nu l-ar fi putut abate din cale. 

Un pensionar mergea poticnindu-se chiar și de pietrele 
inexistente cu ochii aţintiţi într-o gazetă. Oare ce naiba găsea 
de citit în amărâta aia de foaie? Te pomenești că noi date cu 
privire la asasinarea lui Pavel Danciu-Bursucu? Aș! l-am 
acordat încă un pic de atenţie. Și trucul cu ziarul pe care te 
prefaci a-l citi datează din timpuri imemorabile, îl 
experimentaseră și agenţii confidenţiali ai oamenilor din 
caverne. Nu, imposibil, nu era decât un pensionar, avea 
mutră de pensionar, și basta. 

Din pragul băcăniei sale băcanul Pop mă salută amical. l- 
am răspuns și mai amical, dar când am privit iar în direcţia 
sa, Pop mă mai salută o dată și atunci mi-a picat fisa că el nu 


mă salută ci mă invită la dugheana sa. Am răsucit cheia și 
motorul mai zbârnâi o dată, înainte de a se opri. Am trântit 
ușa automobilului și m-am îndreptat, cu un mers ușor 
înțănțoșat către băcănie. Un băcan, dacă te invită, nu se 
cuvine să fie refuzat, mai ales dacă e unul Pop, ahtiat după 
istorii detectivești - așa cum se exprimă dumnealui. El îmi 
zâmbi şi-mi strânse mâna în menghina sa mică însă dură. 

— Salutare, domnule Clementi! Bine sănătos? De ce ai 
slăbit în ultima vreme? 

— N-am observat! Știu și eu... 

— Ei, nu știi... Dudulile. 

Băcanul Pop e scund și burduhănos, dar pentru ce-mi pierd 
eu timpul cu astfel de descrieri, păi așa arată absolut toți 
băcanii din lume, și-n comparaţie cu ei toţi ceilalţi muritori 
din lume, ne-băcanii, sunt niște sfrijiţi. Dumnealui Pop mă 
pândi cu o privire ce se voia pătrunzătoare și conspirativă. 
Zise: 

— Pun pariu că domnul care te-a vizitat adineaori venea 
din partea poliţiei, dacă nu te deranjează cuvântul. 

Nu mă deranja - însă de ce mi-ar fi făcut plăcere? 

— Carevasăzică, domnul care m-a vizitat adineaori? 

— Păi da! Puţea a copoi. Eu p-ăștia-i simt! 

— Domnule Pop, într-un fel și eu sunt copoi, și nu put... 

Nu știu în ce măsură figura mea era convingător de jignită. 

— Domnule Clementi, ce-ţi trece prin cap?! D-ta nu ești 
copoi ci „particular”, altă brânză. 

— În altă ordine de idei, nu m-a vizitat niciun tip de la 
poliție, am adăugat, meditând atât de intens pe cât îmi 
permitea creierul. Am constatat cu neplăcută surpriză că 
intensitatea era atât de redusă că prin puterea voinţei n-aș fi 
putut răsfoi măcar o carte subţire. 

Băcanul Pop mă ameninţă cu degetul: 

— Lasă, lasă, faci pe secretosul, dar cu mine nu-ţi merge, 
înțeleg, discreţia se impune în nobila meserie ce o ai, dar 
sigur că omul care te-a căutat acum maximum un ceas, e de 
la ăia. Păi îl și cunosc, Tibi Tulea îl cheamă, un scârbos, face 
pe deșteptul, și când colo nu e decât un buboi nespart... 


— Imposibil. Am stat tot timpul în birou, pesemne Tulea-de- 
la-poliţie o fi vizitat pe altcineva, că nu sunt singur în casă. 

— Dacă vrei, acceptă pe sub mustață Pop. Am primit un 
butoi cu bere de Munchen... 

Pop își aranjase dugheaua după un sistem american, la el 
puteai să te și cherchelești, dacă ţineai cu tot dinadinsul, să 
mănânci pe săturate și chiar să faci pe deșteptul. Dincolo, de 
perdeluță, într-o odaie fără ecouri, o servantă cu obrazul alb 
și trist servea ciozvârtă de iepure cu măsline, însă Pop nu mă 
duse acolo, ci la tejgheaua lui lângă contor, unde umplu două 
pahare înalte până ce spuma alcătui câte o pălărioară albă, 
răcoroasă deasupra, fără a se revărsa însă. Deși aflați în 
război, și încă într-unul aproape pierdut, nemţii nu-și 
dezminţeau firma, berea lor continua să fie cea mai bună din 
lume - deși poate că australienii s-ar șucări auzind o astfel de 
afirmaţie riscantă. Ca noroc, niciun australian nu va cunoaște 
gândurile mele. Pop își controlă ceasul de buzunar. 

— La ora asta n-am clienţi, dar să vezi ce-a fost pe la 
doișpe... Tibi Tulea, cel care te-a vizitat adineaori, s-a apucat 
să răcnească la mine: Aici e cârciumă, Herr Pop? Te arestez! 

— Și te-a arestat? 

— Nu mă vezi aici, viu și liber? Burdihanul băcanului se 
înălță într-un suspin sfâșietor. Ce nu fac banii, domnule, ce nu 
fac! 

— Banii se fac la pădure, am replicat, încercând să achit 
berea, știind dinainte că nu voi izbuti. Eram, cred, singurul 
client pe care Pop nu-l jecmănea, spera să ajungă în rai 
datorită mie - treaba lui. M-am tot dus urmărit de privirile 
sale invidioase, ce gândea el, gândea că rămâne între 
bărbânţa cu brânză de oaie amestecată cu brânză de vacă și 
putina de unde izvora duhoarea plină de nostalgii a 
castraveților muraţi. In timp ce eu mă îndrept către 
imprevizibile, fermecătoare aventuri, imprevizibile, 
fermecătoare femei, fermecătoare, imprevizibile gloanțe, al 
căror șuierat povestește despre imprevizibile, fermecătoare 
enigme... Mii și milioane de enigme! 

Am pus iarăși în funcţiune motorul automobilului încercând 


să deduc pe unde ar trebui să vină strada Morii, și în special 
casa cu numărul 29 a acestei străzi, adresa lui Pavel Danciu- 
Bursucu. Am rulat fără să încerc vreo aţâţare deosebită, pe 
străzile orașului, tăind prin centru, pe bulevardul Carol. 
Orașul adormise în zăduful de la ora două. Din fiecare vitrină 
se reflecta soarele, mii și milioane de sori. Am remarcat o 
fată ce arunca ochi dulci, nu mie ci automobilului Agenţiei 
Lăzău. Am continuat însă să țin mâinile pe volan ca și cum 
întreaga tinichea mi-ar fi aparţinut. Doi ofițeri germani 
stăteau de vorbă cu un civil foarte înalt în costum gri asortat 
cu părul său gri. În comparaţie cu acest bărbat ale cărui 
mișcări discrete, poate puţin cam moi, trădau liniște, 
siguranţă de sine și poate chiar și o cultură aleasă, cei doi 
Hauptmanni în uniformă păreau rigizi ca niște ţurțuri în 
ianuarie, intimidaţi ca niște eleve în fața profesorului de 
franceză de care s-au îndrăgostit cu toatele. Nu era nevoie să 
fii un geniu pentru a înţelege că omul gri le este superior în 
grad și în toate privințele, ceea ce era și foarte adevărat. 

Omul gri era Standartenfuhrerul SS Marian Gustav Konike, 
trimis de către Biroul central al Siguranţei Reichului, unul din 
tagma temuţilor inși ce participau câteodată la dejunurile 
organizate în clădirea din Karfurstenstrasse 116, Berlin. 

Nimeni nu cunoștea motivul sosirii acestei eminente 
cenușii în oraș. Poate nici măcar Könike nu-l cunoștea - se 
mai întâmplă. 

Am rotit lin volanul automobilului Bugatti, am tras la 
bordură și m-am prelins extrem de preocupat către vitrina 
unei parfumerii unde se lăfăia un șir verzui de sticle din noua 
loțţiune de ras „Beduin”, ce nu mă interesa defel. Micul grup 
tăcu, nu suficient de operativ ca să nu prind că grangurul de 
la RSHA vorbea celor doi ofițeri pe românește. 

Rumegând la această descoperire, am ieșit din parfumerie 
cu o sticluță de „Beduin” și am mânat mai departe până ce 
am ajuns cu bine într-un labirint de străduţe liniștite și 
înverzite cu minuscule case înconjurate de livezi. Aici locuise 
Bursucu, omul Clementinei Damian. Virând lejer în stânga, 
am intrat în strada Morii. Numărul 21, 23, 25. Am reperat de 


la distanţă casa cu numărul 29. 

Undeva în preajma ei, nici prea departe, nici prea aproape, 
în orice caz peste drum, staţiona un individ a cărui 
preocupare principală părea doar de a toca timpul fără prea 
mare efort, ceea ce îi și reușea. La apariţia automobilului, 
omul își îndreptă niţel umerii și privi fix chiștocul ţigării. 

Vorba băcanului Pop, individul puţea de la kilometri a 
sticlete, și o știa chiar și el. 

Am trecut prin faţa casei cu numărul 29 fără să încetinesc, 
cu privirea aţintită spre un orizont mai romantic, cu toate 
acestea, folosind mijloace speciale, am avut vreme să 
constat că tipul nu e Tibi Tulea și în același timp că vizuina 
împreunată de flori a lui Pavel Danciu-Bursucu era 
întruchiparea ideală a ceea ce-și poate dori un om mărunt, cu 
ambiţii mărunte, sau chiar fără ambiţii. 

Deșteaptă fată Clementina asta! 

Dacă stăteam să mă gândesc și eu aș fi locuit cu plăcere 
acolo, - deși o ambiţie aveam. Una... 

Polițaiul postat acolo căscă plictisit în urma mea și, cert, nu 
se deranjă să noteze numărul mașinii. De ce ar fi făcut-o? 
Puțin îi păsa lui de Bursucu și de motivele care determinaseră 
uciderea, ori sinuciderea sa. Bine. Dar, în acest caz, dacă 
stabiliseră că e vorba de sinucidere, de ce au mai postat un 
gardian în faţa „palatului” lui Pavel Danciu? Ce să păzească? 

M-am înapoiat în centru, am parcat automobilul între doi 
plopi și așa, în pas de plimbare, sub un cor de vrăbii pornite 
pe scandal, m-am îndreptat către marele restaurant „New- 
York”. Nu în scopul de a bea un coctail „Panther”. În 
ferestrele înalte, drept reclamă tronau fotografii mult mărite 
și conştiincios cizelate înfățișând momentele cheie ale 
marelui spectacol „La Goulue dansează cu Chocolat”. 

Imi procurasem un album cu reproduceri după Lautrec și-l 
aveam în buzunar. 

La Goulue din Moulin Rouge a acestuia semăna cu La 
Goulue de la „N-Y”, cum aș semăna eu cu cei șapte samurai 
laolaltă. Insă deosebirea, să recunosc, nu era deloc în 
defavoarea ultimei. Achiziţia lui Dady Berca (și a lui 


Bursucu?) era într-adevăr o femeie frumoasă! 

Mai era și roșcovană, nu știu dacă autentică sau 
„Zmălţuită”. 

De ce, pentru a intra în pâine, avusese nevoie o fată cu 
înfățișarea ei de sprijinul unui șperţar mărunt precum 
Bursucu, de ce trebuise acesta s-o culeagă de la gară, 
muritoare de foame pentru a o prezenta lui Berca? 

Sau, luând-o altfel, de ce mă minţise Clementina? 

In ce-l privește pe Chocolat, acesta părea să fie chiar un 
mulatru veritabil și aducea uimitor de mult cu cel din pictura 
lui Lautrec. De unde naiba or fi făcut rost de el? 

Intrucât în seara trecută nu văzusem mai nimic din 
spectacol, iar ce văzusem nu înregistrasem decât superficial, 
m-am decis să revin poate chiar în seara următoare. Din 
motive deocamdată învăluite în mister, și domnul V., șeful 
meu direct, se arătase preocupat de chestiune. 

Am mai rămas o clipă studiind fotografiile. Pe Clementina 
„a mea” am descoperit-o undeva în rândul al doilea al 
baletistelor. Surâdea profesional și semăna prea puţin cu fata 
care mă vizitase dimineaţa. Dar, cu toate că profesional, 
surâsul e surâs, așa că, oricum era mai frumoasă, - deși în 
rândul al doilea. Clementina afirmase că are și câteva mici 
numere de solo. Minţise? Sau se afla în dizgrație. Sau, ce? 

Un glas baritonal, politicos, plăcut, mă făcu să tresar, însă 
nu prea tare. 

— Le admiri pe fetele noastre, domnule Clementi? 

Domnul Uggo Fischer, patronul marelui local, impecabil în 
sacoul foarte lung, maro, încheiat la toţi cei patru nasturi, și 
aceștia maro cu irizări purpurii, cu o pălăriuţă mică maro, pe 
vârful capului, de sub care strălucea distinsul său păr 
grisonat, mă examina cu amabilă atenţiune, privindu-mă 
neclintit drept în ochi. 

Mi-am dat seama, cu un neplăcut fior, că tipul îmi cam 
amintește de cineva... mi-am încordat iarăși memoria. Nu 
până la maximum. N-a fost nevoie. Așa cum nu e 
recomandabil să turezi la maximum un blestemat de motor, e 
bine totdeauna să lași și câţiva nervi în rezervă, și afurisit să 


fiu pentru această cugetare. 

DI. Fischer trezea în mine imaginea unui alt ins cărunt și 
distins, ce e drept, cu mult mai înalt, cea a colonelului Gustav 
Marian Könike. Acest gând trebuia să-l pun în rezervă, alături 
de altele câteva... Se pare că întârziasem prea mult cu 
răspunsul. Cu un zâmbet înţelegător și obosit, patronul mă 
interogă: 

— Visezi, domnule Clementi? Se mișcă puţin, schimbându- 
și poziţia, ca pentru a mă vedea din profil. La ce visezi? 

În cravată dl. Fischer avea un ac cu măciulie de aur 
pătrată, un element destul de neobișnuit. Dar mai văzusem 
un ac de cravată asemănător la un înalt funcţionar din 
Funkspiel; greu îmi era să cred totuși că acesta putea 
constitui un semn de recunoaștere, băieţii de la „războiul 
undelor” erau departe de a fi niște tâmpiţi. 

— Visez, visez, domnule Fischer, de ce nu, sunt tânăr, 
frumos, liber și am făcut o pasiune pentru una din fetele de- 
aici, sau poate e interzis? 

— Interzis! Ce este interzis? ridică vag din umeri influentul 
bărbat. Se poate aranja... Pasiune! Ce cuvânt? Pentru care 
din ele? 

— Bineînţeles că pentru La Goulue. 

Nu știam dacă, făcând o asemenea afirmaţie comisesem o 
prostie sau jucasem „tare”. Poate că un aparat special, care 
probabil nici n-a fost inventat, ar fi putut nota o cât de mică 
schimbare pe mutra-lui Fischer, eu însă n-am observat nimic 
deși nu-l scăpasem din ochi, încercând să dau impresia că de 
fapt privesc aiurea. Însă ochii lui fiind pe mine, puţine 
speranţe să nu observe că ochii mei sunt pe el... scuzați... 
mergi! 

— Dar cel puţin îi cunoști numele adevărat? 

— Al lui La Goulue? Nu. Bănuiesc însă că nu e o problemă... 

Uggo Fischer schimbă subiectul. 

— Îți mai amintești ce propunere ţi-am făcut? 

— Desigur. Mulţumesc frumos pentru „Panther”. Și acum 
îmi plesnește capul! 

— Imposibil - clătină blajin din cap dl. Fischer. Coctailul 


„Panther” nu dă dureri de cap, a fost verificat în cele mai 
alese saloane din Berlin... Își schimbă iarăși imperceptibil 
poziția, adăugând: Dar poate că d-ta nu iubeşti Berlinul și 
berlinezii... 

Cum am mai spus, crezusem că Fischer e un tip extrem de 
deștept, și rafinat ca un mâncător de stridii și melci, însă 
după cârligul ce mi-l aruncase acum, începeam să mă 
îndoiesc. 

— Stimate domnule Fischer, mi se cam rupe-n paișpe de 
Berlin, la fel ca și de berlinezi. 

— Și cum trebuie să înțeleg asta? 

— Că îmi sunt indiferenți. Politica, fie chiar și cea germană, 
mă lasă trece. Eu sunt un profesionist. Atâta doar, un 
profesionist. 

— Tocmai de-aia mi-ar plăcea să lucrezi pentru mine. Când 
crezi că putem discuta serios? 

— Cât de curând, i-am răspuns. 

— Dacă se poate, și mai curând, încercă patronul să-și 
strecoare marele său humor. Cobori tonul numai cu un 
milimetru. Să știi că și-n privinţa acestei fete, La Goulue, se 
poate aranja. 

— Sigur. Se poate aranja orice, și-n legătură cu oricare 
fată. 

— De ce stăm în picioare? Poftește pentru o clipă la birou. 

Am pătruns prin intrarea principală, în clădirea prelungă și 
înaltă ca un transatlantic, ca doi clienţi oarecare. Ca de obicei 
cei din personalul de serviciu se făcură a nu-l remarca pe 
patron. Localul gemea de clienţi de tot soiul, de la simpli 
geamgii până la ofițeri superiori. Ce vă spun eu, se chefuiește 
zdravăn la vreme de război. Dar, ce e drept, și pe timp de 
pace. 

Sunt convins că exista un drum scurt și discret până la 
biroul lui Fischer, însă el mă conduse anume printr-un labirint 
de săli și sălițe ca un moșier ce vrea să-ți arate, ambițios, 
cuprinderea domeniilor sale. Într-una din încăperi, lată cât un 
hangar, Dady Berca și trupa sa de „balet”, făcea repetiţie, 
dacă așa se cheamă ce făceau ei, cu acompaniament de 


muzică și culori. Am remarcat-o imediat pe Clementina 
Damian care mă urmări cu o privire îngustă și înghețată. 
Berca aruncă un ochi în direcția mea iar apoi dădu impresia 
că scuipă în lături, prea scârbit de o astfel de întâlnire. 

Am trecut prin sala jocurilor. Mesele de biliard, acoperite cu 
huse negre, îmi amintiră de niște catafalcuri. Fischer încetini 
pasul. 

— Aici se adună la un pokeraș elita orașului, domnule 
Clementi. Generalul Dolăneanu, Chestorul Mălai, oareceva 
colonei români și germani... Nu te impresionează? 

— Nu. Nu m-a angajat nimeni să combat pokerul. 

— Cine zice să-l combați? Ai putea să vii aici să-ţi încerci 
mâna... 

— Mâna e bună, dar punga nu-mi permite să mă măsor la 
poker cu generalul Dolăneanu, și nici măcar cu 
Standartenfuhrerul Könike... 

— Asta se remediază ușor... chestia cu punga, mă privi pe 
sub sprâncene Fischer. Il cunoști pe colonelul K5nike? Mi se 
spunea că e incognito... 

— Nu și pentru un profesionist. De altfel, doar eleganța sa 
mă impresionează, nu și persoana. 

Fischer se îmbufnase puţin, sau era doar o simplă 
impresie? El mă introduse în biroul său. Două ferestre dădeau 
pe întretăierea bulevardului Carol cu strada Fortificaţiilor. 
Intre ferestre, pe colț, se afla un birou mare cu picioarele 
sculptate pretenţios - aduceau a trompe de elefant sau a 
orice. Suprafața biroului era acoperită literalmente de 
teancuri de hârtii, scrumiere, statuete, prespapieruri, cutii cu 
trabuce, iar printre ele și trei telefoane, într-o dezordine 
excelentă. Nu m-aș fi așteptat la așa ceva. Ne aflam la etajul 
doi, o a treia fereastră larg deschisă, lăsa să urce până sus 
tropăitul liniștitor al unei birje, mai bine-zis al calului înhămat 
la birjă. Copitele bietului dobitoc pe caldarâmul străzii 
Fortificaţiilor aduseră un pic de moleșeală plăcută în 
timpanele mele. 

Fischer dădu din mâini, pasămite să facă ordine pe birou, 
dar nu reuși decât să scurme prin maldărele de obiecte. 


— Eh, eh, degeaba plătesc o armată de servitori! Ce bei? 

Aș fi pariat pe orice că niciun servitor nu avea acces în 
biroul său personal. 

— Orice, în afară de „Panther”. N-ar fi mai bine să trecem 
la subiect? 

— Vutca rusească îţi convine? 

— Dacă e chiar pe alese, eu aș prefera sake... însă desigur 
nu aveti licori japoneze pe-aici. 

Patronul traversă cu pas elastic încăperea, n-ai fi zis că 
sărise bine peste șaizeci, costumul elegant se mula pe un 
trup de om încă tânăr, cu această ocazie am dedus aproape 
cu certitudine, că nu poartă armă - însă la ce bun o armă în 
buzunarul d-lui Fischer?! 

Se opri în fața unui bufet a cărui principală caracteristică 
era discreţia, aproape nu-l observai, poate din cauză că 
deasupra acestei mobile atârna un covor straniu, probabil 
foarte vechi. Nu sunt un mare specialist, dar dacă acela era 
într-adevăr un bergamo veritabil? M-am ferit să pun vreo 
întrebare, detectivul particular nu-și vâră nasul decât în oala 
ce-i este destinată - sau, să zic, predestinată? 

DI. Fischer alese două sticle, dintre care una, un cub 
perfect, conţinea sake, cealaltă scotch, cu un drum aduse și 
pahare pe tavă, cu siguranţa unui chelnăr experimentat. Dar 
poate că la vremea lui fusese chiar chelnăr. 

— Păi, vezi cum se poate înșela omul, făcu, mânuind cu 
abilitate sticlele, ambele în același timp. Nu-mi dau seama în 
ce fel semnalizase, dar imediat intră un picollo cu o cupă de 
argint în care scânteiau diamante de gheaţă. O depuse și 
dispăru, neauzit ca pe rotile de cauciuc. 

Patronul așteptă să se închidă ușa, ca pentru a continua: 

— La papa Fischer găsești orice... chiar și creier de 
maimuţă vie în zeamă de lămâie... orice. Cum de ai ajuns să- 
ți placă porcăria asta orientală? Eu unul prefer whisky-ul... 
Noroc! Hm, nu știu dacă sake-ul se bea sau nu cu gheață, 
procedează cum dorești... 

La modă era „prozit!”, însă el se folosise de tradiționalul 
nostru „noroc!” Din nou am început să cred că e și deștept și 


dat dracului. L-am văzut că-și coboară mâna stângă către 
piciorul stâng al biroului - piciorul acela ca o trompă de 
elefant - și nu mi-a fost greu să ghicesc că instalase acolo 
niște butoane așa cum se și cuvine la o casă mare. 

Așteptam acum să se deschidă sub mine o trapă și să mă 
scufund într-un cazan cu apă clocotită, însă nu s-a întâmplat 
așa ceva. Încă nu. În cadrul ușii apăru un individ. Umerii lui - 
și nu erau din vată - atinseră ambele canaturi în același timp 
și de ar fi avut tocuri cu doi centimetri mai înalte, de bună 
seamă că și-ar fi julit fruntea intrând. Purta sub braț o mapă 
verde, aproape la fel de verde ca și ochii Clementinei și era 
tăcut ca un aparat de radio căruia i-au fost smulse toate 
lămpile, iar pe deasupra i s-a luat și curentul. Nici bună ziua 
n-a dat, însă poate că se mai văzuse cu patronul. Cu mine 
însă nu. Totuși n-a salutat, și nu m-am grăbit nici eu să încalc 
consemnul. Mi-a trecut prin cap că suprimarea acestui obicei 
învechit face parte din profilul casei, așa cum un nas face 
parte din profilul oricărui ins normal. 

Fischer își privi funcţionarul, clipi din ochii lui cenușii ca și 
cum s-ar fi întâlnit în plin câmp cu un nor de funigei, apoi 
gesticulă discret cu o mână obosită. 

— la loc undeva, Cornel... Avem de discutat ceva cu 
domnul David Clementi, cunoscutul detectiv particular. lar 
dânsul e Cornel Balea, economistul nostru și totodată 
secretarul meu. Deh, vremuri grele, personal redus... 

Cornel în cauză nu avea mutră de economist și nici măcar 
de secretar, fie și de secretar al unei asociaţii de vânători de 
capete. Avea mutră de asasin. Dar nicăieri nu se stipulează 
că un asasin nu poate fi în același timp și un destoinic 
economist, după cum nicăieri nu scrie că un asasin trebuie 
neapărat să aibă mutră de asasin. Și așa mai departe. 

Cornel se așeză, deci, la oarecare distanţă de biroul cu 
picioare de trompă de elefant, pe un scaun de trestie ce 
plânse gata să se frângă sub greutatea lui. Fischer se 
strâmbă ca niciodată, având, cred, intenţia de a-i cere să-și 
mute dosul pe canapeaua de piele, mult mai solidă, dar 
renunţă brusc și atenţia lui se îndreptă iar către mine. În 


acest timp numitul Cornel Balea deschise mapa lui verde, se 
înarmă cu un creion automat și se pregăti, am impresia, să 
noteze cuvânt de cuvânt convorbirea de afaceri dintre mine 
și patron. 

Nici această scamatorie nu izbuti să-i confere înfățișare de 
secretar! 

Un aruncător de flăcări de calibru greu s-ar fi potrivit la fel 
de bine în mâna Madonei precum creionul în laba lui Cornel. 

Fischer trecu în fine la obiect. 

— Ce cazuri ai în acest moment, domnule Clementi? 

Am tras cu ochiul către Cornel. Ar fi trebuit pesemne să 
stenografieze convorbirea, aceasta e menirea secretarilor, 
deși nu văd pentru ce Fischer dădea atâta importanţă unei 
mici discuţii cu mine. Cornel însă, pariez pe avionul „Hendley 
Page” primit cadou de la M., nici numele nu știa să și-l scrie. 
Ar fi trebuit, în acest caz să se prefacă, dar nu știa nici să se 
prefacă. Prin urmare, ce știa? Și de ce avea nevoie Fischer de 
un astfel de ajutor? 

Din nou am pus la îndoială inteligenţa sa. 

— Te întrebam, repetă dulce-acrișor Fischer, ce cazuri ai în 
prezent pe tapet. Nici de data asta n-am răspuns, și nici nu 
mi-am dat osteneala să ascund acest fapt. De altfel cum 
puteam să-l ascund? Fischer umplu iarăși paharele - 
numitului Cornel Balea nu-i oferise băutură - și zâmbi, 
reușind prin acest exerciţiu să introducă puţină roșeaţă în 
buzele sale palide. Zise: Ințeleg! Discreția... 

— Dar ce „caz” îmi propuneţi dumneavoastră? 

— Ce caz? Ch, Ch... Ușoară tuse. Niciun caz. Îţi propun să 
renunţi la toate celelalte ocupaţiuni și să-mi consacri tot 
timpul mie. Numai mie. Nu va fi nici greu, nici plicticos și nici 
nerentabil. 

— Tot nu înţeleg. 

— Cum nu înţelegi? la o ţigaretă, sunt „Orinocos”, spaniole, 
aduse de un camarad din timpul războiului civil. Își aprinse 
una, se uită la mine prin flăcăruia brichetei, o stinse și o 
aruncă undeva pe biroul răscolit. Domnule Clementi, am 
primit niște ameninţări. Nimic limpede, cum e mai rău. Mi se 


pare ceva serios, totuși... Am nevoie de un om destoinic care 
să fie mereu în preajma mea, aici prin local, sau în altă parte. 
Douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Acum e 
limpede, nu? 

Ciudat! mi-am zis. Oare individul să fi aflat că mă angajase 
Clementina în chestiunea morții lui Bursucu și încerca să-mi 
împiedice ancheta? În ce scop? De ce elucidarea felului în 
care murise un măruntel ca Pavel Danciu ar fi putut să 
deranjeze un mahăr ca șeful „New-York"ului? Care erau 
legăturile? Am răspuns: 

— Nu pot, stimate domnule Fischer. 

— Nu înțeleg. 

— Acum d-ta ești cel care nu înţelege. La propunerea d- 
tale, răspunsul e negativ. Mi-e imposibil. Deși-mi pare nespus 
de rău. 

— Nimic nu este imposibil, papă Fischer ţi-o spune. Crezi că 
ţi-o cer pe gratis? 

— Nimeni nu-mi poate cere nimic pe gratis. Timpul meu e 
în general bine plătit... 

— lar eu ţi-l platesc foarte binel Ţi-l plătesc excepțional. Și 
iată dovada! 

Am înregistrat că pentru prima dată de când se instalase 
pe fotoliul de trestie, încremenind acolo cu creionul automat 
în mână, „micuţul” Cornel Balea dădea semne de agitaţie - și 
avea un motiv. Papă Fischer lipise de birou, între două 
telefoane, cu o mișcare largă, demnă de un prim plan 
cinematografic semnat de Erich von Stroheim în persoană, un 
teanc de bancnote noi nouțe legate cu panglica verde și 
neagră a Băncii de Comerţ Exterior Co. Incorporation. 

Mi se oferea ocazia de a mă îmbogăţi, și dădeam cu 
piciorul acestei ocazii. O curiozitate pisicească se născu în 
colţul infernal al cugetului meu - voiam să știu neapărat dacă 
Fischer e în stare să dubleze miza, de-aia am mârâit 
încercând să nu par cine știe cât de convins: 

— Re-gret, mda, re-gret, într-adevăr nu pot... 

În mâna de scamator a patronului înflori încă un atu de 
aceeași valoare. Puse al doilea teanc peste primul. Eram 


tentat să merg la Cornel și să-i vâr degetele în ochi, ca să nu-i 
sară din cap ca niște proiectile. M-ar fi putut răni. Am zâmbit 
pe cât era posibil de glacial în faţa unei astfel de sume ce ar 
fi putut topi chiar și o calotă glaciară, nu numai o inimă 
incoruptibilă. 

— Stimate domnule Fischer, dacă aveţi nevoie de un 
paznic bun, de ce nu-i daţi banditului de colo - un mic gest 
din bărbie către Cornel, încremenit - două pistoale bune și o 
sticlă cu rom? De altfel, are două pistoale, le ţine atât de 
ascunse că le-ar zări și-un orb... iar sticla cu rom și-o poate 
procura cu ușurință. E doar un sfat, deocamdată, însă dacă 
mai spun patru cuvinte, se transformă în consultatie și vă 
costă! 

La fel de tăcut ca și până acuma, Cornel care nu notase o 
iotă în mapa lui verde, însă nu la fel de neclintit, 
„economistul” dădu să se repeadă la mine. O simplă privire a 
patronului îl opri ca-n filme, și chiar ca-n nefilme. Cornel căzu 
pe fotoliul de trestie ce se văietă pentru ultima oară, iar apoi 
se despică, simplu ca un castel de cărți. „Economistul” căzu 
și se holbă la rezultatul muncii sale. Fischer rânji. 

— Nu face nimic, băiete, fotoliul e doar un cadou al 
colecționarului Zinz, și a aparţinut, zice-se, grofesei Pop- 
Șimonoaia, așază-te pe ceva mai solid... le voi spune 
meșterilor să-mi dureze o ladă de fier. În fond, domnul 
Clementi n-a vrut decât să-ți facă un compliment, nu e așa? 
Și mă fixă posomorât. Deja începuse a regreta că nu-i dăduse 
cale liberă lui Cornel să mă facă praf, oricum, cred că 
valoram mai puţin decât darul lui Zinz - însă se vede că 
deocamdată nu intra în socotelile sale să fiu făcut praf acolo 
în biroul lui. 

— Cum vrei, cum vrei! Și vrei să nu colaborăm, domnule 
Clementi! 

— Regretul e al meu, am fost plătit pentru a elucida niște 
fapte, nu pot abandona la mijlocul drumului, onoarea firmei! 

— la dă-o naibii de firmă! Dacă mă-nfurii o cumpăr imediat, 
cu ploșnițe cu tot. 

— Indoi-m-aș! Mai curând aș fi de părere că domnul Z. care 


e patronul meu din capitală, cu ceea ce pierde într-o seară la 
ruletă e în stare să vă cumpere, cu restaurant, cu Cornel, și 
cu resturile fotoliului Pop-Șimonoaiei. 

Fischer sorbi din paharul său, am văzut cum scotch-ul 
lunecă greu prin gâtul subţire, și apoi așteptă câteva secunde 
ca să poată digera băutura și obrăznicia mea. Fața lui 
devenise o mască mortuară, însă masca mea mortuară, nu a 
lui. Îmi șopti, negru: 

— Cum dorești. Ţi-ai tăiat singur craca. Nu mai ai nicio 
șansă s-o întâlnești pe La Goulue. 

— Dar cum?! Intrarea în restaurant e liberă pentru oricine! 

— Rămâne de văzut. Şi-n afară de asta te anunţ că, hm, 
hm, hm, cum o cheamă?, Clementina Damian va fi 
concediată și nu va mai găsi de lucru nicăieri... nicăieri, nici 
măcar pe trotuar. 

Își însoţi cuvintele cu un gest al palmei ce simboliza tăierea 
unui copac sau, te pomenești, a unui gât. Era deci, un 
prostovan papá Fischer! Se trădase inutil și copilărește. Acum 
nu mă mai îndoiam că ţinea cu tot dinadinsul să nu dezgrop 
cazul Bursucu. De ce? Într-adevăr, de ce? Întoarse capul în 
direcţia lui Cornel care, spăsit, nu mai îndrăznise să se așeze 
pe ceva. 

— Ai notat convorbirea? 

— Fiecare cuvânt, domnule Fischer. 

Notase pe dracu. Nu notase nimic, foaia din mapa verde 
era albă și neîncepută, își notase însă desigur figura mea ca 
să mă poată găsi la nevoie. 

Fischer apăsă iar pe unul din butoanele cu care era 
prevăzută trompa de elefant din stânga mea, dar nici de data 
asta nu se întâmplă nimic, nu am dispărut într-un cazan cu 
smoală în clocot și nici nu mi s-a prăbușit un munte în cap. 

— Ch, ch! Cornel! Condu-l pe domnul Clementi. 

Mi-am luat pălăria și în loc să rânjesc obraznic, l-am privit 
lung și trist pe patron, cu nespusă milă, așa cum te uiţi la un 
cadavru. Mai experimentasem chestia asta. Avea un efect 
straniu și sigur. Fischer se foi pe scaunul său. 

— Ce mai este? 


Nu i-am răspuns. În picioare, lângă ușă, m-am oprit. 

— la-o înainte, puișor! N-am chef să mă pomenesc lovit pe 
la spate! Fiindcă faci parte dintre scârnăviile care lovesc pe la 
spate, nu e așa? 

Cornel, cu ochii sticloși, privi în direcţia patronului, acesta, 
alb, încuviinţă, dar nu știu ce încuviinţă, să fiu ucis sau pus pe 
liber, ușa se deschise și inamicul fotoliilor o porni pe culoar cu 
pași de un metru și jumătate. Mă așteptam la tot ce e mai 
rău, dar nu s-a întâmplat nimic. Deocamdată. După ce am 
parcurs alt labirint decât cel pe care venisem, Cornel se opri, 
îmi aruncă una din privirile sale inteligente și-mi arătă o ușă 
fără să scoată măcar o silabă. Oricum, vorbise prea mult în 
ziua aceea. 

Am deschis cu precauţiune ușa, presupunând că dă în 
camera de tortură a meșterului Fischer și când colo am 
nimerit într-o toaletă, curată, lustruită, nemirositoare, unde 
am zăbovit cam un minut. Din toaletă am ieșit într-un holișor 
al cărui unic scop era să adăpostească una din acele plante 
cu frunze grele și imense ca niște labe de urs, plante care în 
timpul nopţii umblă și sperie copiii răi, iar de acolo am dat 
direct în sala principală a restaurantului. 

Nimeni nu-mi acordă atenţie. Ce poate fi mai firesc decât 
să te duci la toaletă, iar apoi să ieși de acolo? Deodată am 
făcut stânga împrejur ca să verific o mică presupunere, m-am 
întors la toaletă și am constatat că de aici ușa e invizibilă și 
nu există mâner. Am împins cu umărul. Nu s-a clintit nimic. 
Prin urmare pe aici se poate ieși, dar nu se poate intra. Bun. 
Papá Fischer e totuși cel puţin atât de șmecher ca o vidră 
care-și asigură mai multe ieșiri - sau intrări, cum doriţi. 

Am pătruns pentru a doua oară în restaurant cu gândul să 
traversez sala și să ajung cât mai iute în stradă la aer curat, 
dar de data asta ochii îmi erau, se vede treaba, mai bine 
deschiși. Am observat ceea ce întâia oară îmi scăpase. 
Nimeni nu mi-a acordat niciun fel de atenţie cu excepţia a doi 
inși ce ocupaseră o masă chiar lângă intrare. Păreau în formă 
bună, atât în ce privește cantitatea de alcool din sânge, cât și 
volumul mușchilor. Mă priviră amândoi în același timp, cu 


expresii câinești pe figură, dar nu pentru a mă lătra, apoi 
schimbară între ei niște ocheade ce ar fi dat-o gata și pe 
frumoasa Ann Harding. Dumneaei însă nu se afla de faţă, iar 
eu ar fi trebuit să fiu orb ca să nu-mi dau seama că mă aflu în 
atenţia lor. 

Am înaintat cu precauţiune, socotind că se vor ridica să-mi 
iasă în cale - dar nu s-a întâmplat așa. Am comis o greșeală, 
un început de greșeală, considerând că exagerasem cu 
privire la intenţiile lor când, pe neașteptate, matahala din 
dreapta întinse un picior și-mi puse o piedică excelentă. N-aș 
fi putut-o evita nici măcar dacă eram Vrăjitorul Negru, unul 
dintre idolii copilăriei. Am efectuat un plonjon de toată 
frumuseţea, mai avântat decât Johnny Weissmuller pe când 
era campion olimpic. 

Înainte de a număra cele vreo treizeci de milioane de 
scântei verzi - mă izbisem de muchia ușii - am avut timp să 
gândesc că piciorul ticălosului ce-mi pusese piedică purta 
bocanc numărul 46. 

După ce am înregistrat cele treizeci de milioane de scântei 
verzi, fiecare în parte, m-am ridicat. 

Cei doi tipi rânjeau. Intreaga sală rânjea. 

Îmi venea și mie să rânjesc la adresa propriei mele 
tâmpenii. 

Am jucat un pic de teatru în dulcele stil UFA, prefăcându- 
mă foarte ameţit, și chiar eram ameţit, însă nu foarte. 
Clătinându-mă, nesigur pe picioare, m-am îndreptat către 
masa celor doi beţivani, ei se ridicară, unul era foarte lung, 
măsura poate doi metri, celălalt numai unu cincizeci, în 
schimb „ampenajul”, umerii vreau să zic, erau laţi tot de unu 
cincizeci. 

Am bâiguit pipăindu-mi cu stânga un pretins cucui de pe 
frunte. 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru că m-am împiedicat de 
bocancul dumneavoastră cel gingaș... sper că nu v-am rănit... 
a fost fără voia mea... Dacă pot să vă ofer, drept 
compensație un... un... 

— Așa, așa, grohăi găliganul de doi metri, nu strică să fim 


politicoși, numai că vorbele nu ajung, iar pe noi nu ne 
cumperi cu un păhărel de șnaps... 

Făcu un pas către mine. Am privit înapoi peste umărul 
drept cu toate că în spatele meu nu se întâmpla nimic 
deosebit, răsucindu-mi în același timp trupul și lăsând să 
atârne la spate mâna dreaptă. Apoi m-am întors fulgerător, 
brațul drept mi se înfipse până aproape de cot în plexul solar 
al jigodiei care se frânse în două venind cu botul în 
întâmpinarea pantofului meu. 

Din pură întâmplare pantoful meu tocmai o zbughea în sus, 
în întâmpinarea bărbiei sale. Contact... l-am aplicat un „Yoko- 
Geri” combinat cu „Mika-Tsuki-Geri”, întrucâtva simplificat și 
nu întru totul ortodox din punctul de vedere al unui Dan-5, 
dar întru totul eficace. 

Bestia se rostogoli cât colo, înăbușindu-și un urlet. În 
aceeași clipă cel mic și foarte lat sări la mine. l-am prins 
capul la subsuoara dreaptă și am smucit cu înverșunarea 
unui Kamikadze. Nu cred că i-am chiar smuls capul, însă n-a 
fost departe, sunt convins că i-am lungit în orice caz gâtul cu 
cinci-șase centimetri, fapt ce era numai în favoarea lui. Era 
greu, cântărea peste nouăzeci, totuși am reușit să-l expediez 
în muchia ușii, acolo unde gustasem și eu plăcerea acestui 
contact. Ușa tăcu, dar capul individului sună puternic a gol și 
a încă ceva, el se mișcă puţin, oftă, aruncă lumii o privire 
mirată și tristă și se potoli pentru un minut. Eu nu. Instinctul 
mă avertiză că sunt iarăși atacat. Nu de către cei doi 
beţivani, erau scoși din circulaţie pentru un interval. 

M-am aplecat fulgerător, aș zice că m-am prăbușit. 

Făptura neagră și veșnic tăcută a lui Cornel Balea plană 
peste mine ca un bătrân „Blenheim” lovit de ciclon și ateriză 
pe masa celor doi, printre pahare și sticle, făcând un 
adevărat prăpăd. Dar nu se răni decât vag. Își întoarse spre 
mine torentul furiei sale tăcute. Nimic mai dificil decât mânia 
oamenilor tăcuți. 

Am socotit că e tocmai momentul să-l întâmpin cu un 
„Haito-Uchi” și să continuu imediat cu ceea ce unii numesc 
„crucea neagră a morţii”. Cornel o fi fost el inteligent, deși n- 


o dovedise, însă nu cunoștea figura. Căzu aproape sufocat. 
Sore-Made: lupta s-a terminat. 

Împrejur, nimeni nu mișca, și fumul ţigărilor încremenise, 
era frumos și n-aveam de ce să fiu nemulţumit de mine. Nu 
mă mai antrenasem cine știe ce, dar se vede că tot ce înveți 
temeinic nu se uită. 

Am mai rămas o clipă să contemplu dezastrul, apoi mi-am 
cules pălăria, cu gândul să plec de-a binelea, când mi-am dat 
seama, fără deosebită plăcere, că privesc cu ambii ochi fix în 
adâncul unui revolver, care la rându-i mă privea cu duioșie, 
cu singurul său ochi. 

Nu era un Colt, nu era un Smith and Wesson, nici măcar un 
simpatic Derringer; nu era decât un banal Walther, dar și 
gloanţele acestuia-s în stare să treacă prin piele. Cine nu e de 
acord, n-are decât să facă experienţa. Arma era ţinută de o 
mână - altfel ar fi fost nevoită să se mențină singură în aer - 
iar mâna îi aparţinea lui Tibi Tulea, cunoscutul polițai, șperțar 
și profitor. 

— Încotro te grăbești, frumușelule, vorbi Tibi Tulea, 
folosind cea mai rea dintre vocile sale. Spun cea mai rea, 
fiindcă, îndeobște, vocea lui e cam scârţâită, dar când își dă 
importanţă, și-o umflă, și-o îngroașe. 

— Cine se grăbește? l-am întrebat, inutil de altfel. 

— Tu. Eşti arestat. Haide! 

* 

9. Tibi Tulea nu era singur. 

Totdeauna știa să aranjeze în așa fel ca să nu fie singur, 
mai ales când era vorba să umfle pe cineva sau exista 
posibilitatea unor încurcături. Poate că era doar un fricos 
acest Tibi Tulea, de care însă mulţi se temeau și se fereau. 
Insă poate că era pur și simplu un biet om sociabil, plictisit să 
rămână prea multă vreme singur. Eu înclin să cred că era un 
om sociabil - în orice caz acum se afla în societatea a doi 
sergenţi de stradă, în uniformele lor cam sfarogite, în timp ce 
el purta un costum albastru, suficient de bine tăiat. 

Unul dintre sergenţii de stradă, probabil flăcău recent picat 
de undeva de prin părțile Năsăudului, se holba la mine și la 


cele trei victime ale mele și parcă nu-i venea să creadă. Ce 
căuta băiatul acesta naiv în pervertitul oraș O., de ce nu 
rămăsese acasă să-și pună pe frunte la ocazii clopul de 
sărbătoare, cu pene multe, și să horească în tihnă cu 
mândruţa lui? 

Celălalt politai se rezemase calm de perete, mototolind cu 
nepăsare o jumătate de perdea, și frecându-se cu centironul 
său grosolan de subtilul calciu vechio executat la comanda 
specială a lui papá Fischer. Ascundea în pumn o ţigară din 
care se răsucea cu lenevie o șuviţă de fum aproape la fel de 
albastră ca și costumul lui Tibi Tulea, superiorul său. Acesta, 
sergentul de stradă mai bătrân, era singurul ins periculos din 
treimea oficială care-mi bara calea spre libertate și spre aer 
curat. Ce mi-am zis? Mi-am zis să bat în acea zi toate 
recordurile și să-i aneantizez și pe aceștia trei... 

Tibi Tulea nu era periculos, deși ţinea obuzierul în mână. 

Nimic din înfățișarea sa nu provoca reacţii violente de 
simpatie. Nici măcar pălăria înclinată șmecherește pe 
dreapta. Am impresia că încerca să-și dea înfățișare de 
gangster, însă îi reușea la fel de bine ca unei mâţulici ce vrea 
cu orice preţ să joace rol de tigru. Insă o mâţulică e, în felul 
ei, simpatică și duioasă, pe când Tibi Tulea avea pe faţa 
transpirată linii de răutate ireversibilă. Și apoi, dacă pui o 
pălărie de gangster pe capul unui broscoi, e aproape sigur că 
broscoiul nu se va transforma în gangster - sau sunteţi de 
părere contrară? 

Tulea semăna cu un broscoi și cred că asta și era. Dacă s- 
ar fi găsit un om cu prezență de spirit să-l azvârle într-o 
băltoacă, de preferință una stătută, ar fi început să orăcăie cu 
mult patos. Mi-am propus să efectuez această experienţă în 
primul ceas liber de care voi dispune. Eram încă vesel, deși 
fără motive suficient de întemeiate. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost de a-mi înfrâna 
tentația absolut dementă de a-l pocni în nas pe Tulea cu 
propriul său pistolet și de a smulge epoleţii celor doi jindari 
ce-l însoțeau. 

Al doilea lucru a fost să-mi aștern pe faţă un zâmbet la fel 


de serafic ca și unduirea unui șarpe veninos și să strecor 
printre buzele întredeschise: 

— De când așteptam să fiu un pic arestat de un adevărat 
poliţist! Pot să cunosc totuși și motivul? 

Omul a cărui mână, nu tocmai viguroasă, începea să se 
încline sub greutatea pistolului Walther, clipi din ochii săi de 
broscoi și răspunse cu glas subţiratic pe care nici ţigările, nici 
vutca, nici propriile sale sforțări nu reușiseră să-l îngroașe: 

— Haide, haide, Clementi, eroule! Ai snopit aici trei copilași 
care încă mai frecventează grădinița, și te umfli în pene. 
Întinde mâinile, Clementi. Cătușele îţi vor ţine de răcoare. 

— Dacă hoţii și criminalii și dezertorii au început să 
frecventeze grădinița, înseamnă că într-adevăr am bătut pe 
fund trei copilași nevinovați. 7 

— Gura, Clementi, ţi-am spus. Intinde lăboacele! 

— Mă, Tulea, tu vezi o gaură în plafon? 

El ridică puțin ochii și-i coborî imediat. 

— Mai ești și nebun pe deasupra, Clementi! 

— Deci nu vezi o gaură. Fiindcă nu este niciuna, dar dacă 
vei încerca să-mi pui cătușele, va fi. Așa cum mă vezi și te 
văd. Te voi izbi de plafon, iar de-acolo ai să ricoșezi, și-ai să 
faci o gaură și-n dușumea. Dommage! Vor fi două găuri. De 
ce mă arestezi? Aud? 

— Dragă domnule Tulea, de ce vrei să-l arestezi pe dl. 
Clementi? N-a făcut nimic... 

Cine credeţi că intervenea pentru mine? Nu veţi ghici 
niciodată chiar dacă veţi sta două zile în poziţia viparita 
Karani pe care a folosit-o înainte de a deveni buhă, 
vrăjitoarea Madame Clementa. Bătrânul hingher în persoană. 
Domnul Fischer, nici mai mult, nici mai puţin. Prestanța lui de 
„Mister Manechin” și surâsul care te ţintuia la o distanţă de 
cel puţin patru metri, impuneau mai mult decât cinci pistoale 
ținute într-aceeași mână, fiecare de câte un deget. Un 
adevărat patron de mare local, dar prin minte îmi trecu fugar 
că la fel de bine ar face faţă în fruntea unei secţii de la Kripo. 
În cele două minute care trecură, o adevărată eternitate, 
bătăușii săi, în frunte cu flegmaticul Cornel Balea, se 


puseseră în picioare, iar falanga lor se pregătea să mă ia prin 
surprindere. 

— Voi plecaţi de-aici, îi trimise Fischer la dracu, printr-un 
singur gest, dar cu accent strein, pentru prima dată în acea 
zi. 

Avea desigur toate motivele să fie nemulţumit de prestaţia 
angajaţilor săi. Drăgălașul Tibi Tulea era și el nemulțumit de 
intervenţia marelui patron, dar poate că se prefăcea. Eu zic 
că se prefăcea. El își duse degetele în semn de salut la 
pălăria sa gangsterească, imitându-l poate pe Satan când își 
ia rămas bun de la Tartor, ca pilot navigator al Arcei lui Noe. 

— Regret mult, domnule Fischer... Datoria, știți, datoria... 
Domnul Chestor Mălai mi-a dat ordin încă acum o jumătate 
de oră să-i pun cătușele lui Clementi... 

In faţa prostiei lui Tulea, Fischer abia izbuti să transforme o 
imensă strâmbătură într-o strâmbătură mică, dulce. Ca să 
subliniez tâmpenia iremediabilă a lui Tulea, angajat al poliţiei 
orașului O., am întrebat: 

— De unde știa acum o jumătate de oră domnul Chestor 
Mălai că voi fi amestecat într-un scandal, aici, la „N-Y”? 

Tulea încercă să mă privească dur și izbuti în măsura în 
care un broscoi ce pândește o gâză legănându-se pe un 
nufăr, are o privire dură. Tot mai ţinea pistolul în mână, dar îl 
lăsase jos. Mă temeam să nu se descarce din greșeală 
speriind șobolanii de la subsol. 

— Poliţia e în stare să prevadă totul, răspunse Tulea, 
inteligent, în vreme ce sergentul cel tânăr, de prin părţile 
Năsăudului, încă mai stătea holbat. Celălalt polițai însă, om 
hârșit, își stinse, nu mi-a scăpat, ţigara, de peretele zgâriat 
până atunci cu centironul, o lăsă căzută, se dezlipi de perete. 
Avea obraz gros și fruntea ca un blindaj de tanc. Din 
buzunarul din stânga, de la piept, îi răsărea un boboc roz și 
minuscul de Merhei, plantă ce crește pe câte-mi aminteam, 
numai în Delta Dunării și a cărei prezență pe uniformă 
contravenea vădit tuturor regulilor - lui însă nu-i păsa. Nu 
prea tare în orice caz. Vorbi domol, parcă ostenit de 
scurgerea timpului. 


— Păi, domnule Tulea, ne cam pierdem timpul. Eu zic să-l 
ducem pe arestat la Prefectură și gata. Cum? Nu? Am și alte 
necazuri pe ziua de azi. 

Tulea încercă să-i dea un răspuns înţepător, însă avea 
limba miloasă, renunţă. Sergentul cu bobocul de floricică roză 
la piept, om trecut prin de toate, și chiar mai mult decât 
atâta, și cam la fel de plictisit de toate, își domina superiorul, 
abia mascându-și un fel de dispreț grosolan. 

— Păi, ascundeţi în buzunar pistolu ăla dom’ Tulea, 
speriem lumea și nu e legal, iar p-ăsta nu-l speriem. („Asta” 
eram eu.) Nu e nevoie de pistol. Nu e nevoie nici de cătușe. 

— Așa e, Gava (numele polițaiului cu frunte de tanc), 
pentru un păduche nu sunt necesare cătușele... Mișcă-te, 
Clementi! Regret incidentul, domnule Fischer. Vom avea grijă 
ca individul să nu mai provoace scandal aici și nicăieri... 

Fischer păru a nu-l observa, ci mi se adresă mie. 

— Clementi, eu sunt primul care regret sincer! Nu mai 
înțeleg nimic, în ce ţară trăim? Voi interveni pe lângă domnul 
Chestor Mălai. 

Regreta pe dracu! Da, avea să intervină, dar nu în favoarea 
mea. l-am răspuns cu cea mai mare amabilitate. 

— Și mie-mi pare rău... tuturor ne pare rău, însă nu vă 
faceţi griji. Ba da, faceţi-vă griji, îngrijiţi-vă victimele. 

Și am luat-o înainte, escortat, așa cum se cuvine, ca un 
răufăcător notoriu. 

* 

10. STRICT SECRET, RSHA, FIŞĂ PERSONALĂ. PATRU 
EXEMPLARE. _ 

EXEMPLARUL UNU: OBERGRUPPENFUHRERUL E. 
KALTENBRUNNER. 

EXEMPLARUL DOI: GESTAPO. HEINRICH MÜLLER 

EXEMPLARUL TREI: SECȚIA PATRU HEINRICH MULLER i 

EXEMPLARUL PATRU: AMIRAL CANARIS. SE RECTIFICA: 
GENERAL BLANTHER. 

NUMELE: Necunoscut. | se spune Blondul, Piele de 
căprioară sau Paul Delun. Nimic sigur. 

A FACUT  INSTRUCȚIA LA: Parfondeval, Anglia. 


(Presupunere) 

SPECIALITATE: Spion. Aviator. A pilotat Hurricane și Spitfire. 
(Presupunere) 

CUNOSCUT SUB INDICATIVUL DE: „A—2” (Se presupune) 

SEMNALMENTE: Nu poartă mustață. (Uneori poartă) 

Nu are barbă. (Uneori are) 

Nu bea alcool. (Uneori bea) 

ORIGINE: Latină. (Presupunere) 

CALITAȚI: Cunoaște toate limbile principale europene. 
(Presupunere) 

Ochitor de clasă. (Presupunere) 

Neîntrecut în arta deghizării. (Presupunere) 

DEFECTE: Originea latină. (Presupunere) 

Poartă răspunderea morții generalului Böhm în România la 
Ploieschti. (Presupunere) 

Necăsătorit. (Presupunere) 

Treizeci și cinci de ani. (Presupunere) 

Nu-l interesează banii. (Presupunere) 

Nu suferă de nervi. (Presupunere) 

CE URMAREȘTE: Nu se știe. (Presupunere) 

(exemplarul trei. Dactilograf Elsa Mayier) 
x 


11. Chestorul Mălai mă privea scârbit, trăgând dintr-o pipă 
lungă cât țeava unui tun antiaerian Krupp-88. Mă întrebam 
dacă fumează pipă fiindcă-i place, sau fiindcă vrea să pară 
mai polițist decât este în realitate. N-am reușit să dau un 
răspuns satisfăcător acestei întrebări. 

Lângă mine, în picioare, menținându-și greu echilibrul ca 
după o beţie, deși nu bea niciodată nimic, Tibi Tulea chipurile 
mă păzea. De ce mă păzea, știe numai Allah, dar cred că nici 
el, fiindcă n-aveam de gând s-o șterg, pe ușă, pe fereastră 
sau prin plafon, și nici nu intenţionam să sparg bibelourile de 
pe biroul Chestorului Mălai. Cum să crezi că un tip de tipul lui 
Mălai - scuzaţi! - poate să ţină pe birou oareșceva bibelouri: 
o balerină (La Goulue?) un ogar (...?), o țigancă (...?), un plop 
desfrunzit (tot...?). 

Tot pe birou am remarcat cinci fotografii de mărimea unor 


cărți poștale, înrămate, cu rezemătoare din sârmă subţire de 
aluminium, și firește, cu dosul către mine și cu faţa către 
Mălai. 

Nu aveam de gând, în aceeași ordine de idei să sparg 
mutra Chestorului. Fiindcă nu era din porțelan. Muream însă 
de curiozitate să aflu ale cui sunt fotografiile. De unde atâta 
curiozitate la un biet detectiv particular? Nu știu. Am scos din 
buzunar o ţigară, am făcut un pas și m-am aplecat peste 
importantul birou. 

— Îmi daţi voie, dom șef? 

Mălai sări în picioare ca mușcat de treizeci de vipere în 
aceeași secundă, dar nu și în același loc. 

— Cum îţi poţi permite, gunoiule? Aici nu se fumează! 

— Nu? Înseamnă că ceea ce ţineţi dumneavoastră în mână 
e un evantai și nu o lulea aprinsă, sau ochii mei văd vedenii? 

Tibi Tulea mă trase înapoi brutal, însă nu prea brutal. Pun 
pariu că se temea să nu-i moi oasele, într-o altă ocazie, dacă- 
| prind la strâmtoare. Nici nu mai era nevoie, îmi realizasem 
dorinţa și m-aș fi dat și singur înapoi. Văzusem fotografiile. 
Am un ochi rapid și o bună memorie. Prima poză era a unei 
cucoane - pe care n-o cunoșteam. Nevasta? Tot ce se poate. 
A doua - a Marelui Conducător. Ce poate fi mai firesc? A treia, 
a unei fetițe. Fiica Chestorului? Poate avea un Chestor Mălai o 
fiică? A patra, o poză veche de vreo două sute cinci zeci de 
ani, îl înfățișa pe Mălai în persoană, așa cum arăta el cu două 
sute cinci zeci de ani în urmă... 

Ultima, a cincea fotografie, prezenta chipul drăgălaș al unei 
roșcovane cu părul ca focul. Nu mă puteam înșela. Era poza 
lui La Goulue de la „N-Y”. 

Chestorul Mălai nici nu catadicsi să se ridice. Se uită prin 
mine. 

— De câţi ani e individul ăsta la noi în oraș, bă Tulea? Și 
mai întâi de toate, cum îl cheamă? 

Marele detectiv Tibi Tulea deschise un carneţel. Numai așa 
ca să demonstreze că nu e analfabet. 

— ÎI cheamă, domnule Chestor, Clementi. David Clementi.. 

— Ha? Ce fel de nume este Clementi? Ce fel de nume este 


David? Ha? 

— Se află la noi în oraș de doi ani și cinci luni. Detectiv 
particular. Reprezintă... asta... cum îi zice... Agenţia Lăzău. 

— Agenţia Lăzău? Detectiv particular? se cufundă în uimire 
domnul Chestor. Avem noi nevoie de așa ceva, bă Tulea? De 
Agenţie, de particular? 

— Cum am avea nevoie de sare în ochi, dom Chestor. 

Mălai bătu cu pipa într-o scrumieră lată și diformă, din 
spumă de mare sau poate din resturile unei filosofii recent 
demolate. 

— Nu ne rezolvăm noi singuri cazurile, bă Tulea? 

— Cu mult succes, dom șef... 

— De pildă ultimul caz când s-a sinucis Bursucu...? 

— În doi timpi și trei mișcări... 

— Eu de ce nu am fost informat că există un particular? Ce 
e aia Agenţia Lăzău? N-am auzit... N-am auzit... Mălai se 
ridică, înaintă către mine și mă pocni, foarte tare, peste ochi. 
N-am avut când să mă feresc. Se dădu înapoi, cu un pas, ca 
boxeurii cuminţi, și așteptă replica mea. Aș fi dat toate 
miliardele lui Rockefeller, sau cum îl cheamă pe nababu ăla, 
ca să pot riposta, măcar cu un mic „Ippon-Nukite-Tsuki”, să 
aibă și ei o plăcere pe ziua aia, însă nu intra în regula jocului. 
Ar fi fost idioţenie curată din partea mea. Cum zic. 
Constatând că rămân nemișcat, Mălai mă mai otânji o dată. 
După care, ostenit de atâta efort, Chestorul se târî înapoi la 
fotoliul său. Fotoliul gemu, Mălai gemu, Tibi Tulea gemu. ȘI 
eu am gemut. Cu toţii am gemut, din felurite motive. 

— Am auzit că știi să dai pumni, gunoiule, însă n-am 
constatat. Desigur te pricepi să altoiești numai ţâncii... Dacă 
întâlnești un bărbat veritabil... 

Mălai se crede bărbat veritabil. Poate că și era - de unde să 
știu? 

— Dar ce faci cu ăia de te pocnesc, și nu le dai înapoi? 

— Îi trec pe lista mea neagră, stimate domnule Chestor. 

— Ai o listă neagră? la s-o văz! Și își întinse laba, mare, 
lată, păroasă etc. 

— Lista neagră o ţin în cap, prea stimate domnule Chestor. 


Dacă îmi deschideţi craniul, o puteţi vedea. 

Mălai cugetă la această indicație și ajunse la concluzia că 
deocamdată e prematur să-mi deschidă craniul, dar preciză: 

— S-ar putea s-o fac și pe-asta, gunoiule. Tulea! Ce stai ca 
un „Spinx"? Un foc! Am auzit, bă gunoiule, că te ţii scai deo 
femeie! 

Am devenit atent, deși fusesem și până atunci, parcă 
simțind că în sfârșit se trecea la esenţial. 

— Da, gunoiule, te ţii scai de o femeie... care-mi place.E a 
mea. Ştii de cine e vorba, nu? Com? 

— Habar n-am. De obicei femeile se ţin scai de mine. 

— Gura, gunoiule, că te poc...! Chestorul apucă în vârful 
degetelor butucănoase una din cele cinci poze înșirate pe 
biroul său și o întoarse încetișor către mine. Da, încetișor, 
acesta e cuvântul. Pe ce să pun pariu că nu veţi ghici a cui 
era poza? A nevestei sale? Aşi! A fiicei? Aşi, ași. A 
Conducătorului? Aşi, ași, ași! Aceasta, continuă el să 
boscorodească, este doamna după care te ţii scai, gunoiule! 
In secolul nouăsprezece să te ţii scai după o cucoană ce nu 
vrea să te vadă în ochi? 

N-am să știu niciodată dacă rostise „secolul nouăsprezece” 
ca o supremă ironie, sau pur și simplu fiind convins că 
trăiește în acest secol. Mulţi fac, de altfel confuzia: 19... și...? 
Deci, nouăsprezece. Nici Tibi Tulea, nici sergentul Gava nu 
părură deranjaţi de mica inadvertenţă. Dacă și ei erau 
convinși că trăiesc în veacul al nouăsprezecelea? 

Dar am rămas dator cu o explicaţie, a cui era fotografia. 
Era a vedetei de la „N-Y”, La Goulue. Dacă mă ţinusem 
vreodată „scai” de aceasta cuconiţță - drăgălașă de altfel - 
atunci mă ţinusem scai și de Madame Ciuma Bubonică ce a 
bântuit Pago-Pago în 1817. 

Am mormăit: 

— N-o cunosc personal pe doamna, dar am impresia că e 
dansatoare de restaurant. La Goulue, sau cam așa ceva... 

Chestorul mă privi cu scârbă (ca pe un gunoi) și apăsă pe 
sonerie. Apăru un poliţai. (Cine altcineva, Rommel de pildă?) 

— Ce cauţi aici, bă? Trimite-l pe inspectorul de serviciu! 


Un minut și zece secunde mai târziu în biroul Chestorului 
intra un bărbat de statură mică - dacă-l comparai cu alde 
Gava sau Cornel Balea, subţire, cu faţa tăioasă - dar oare ce 
vreau eu să zic prin „faţa tăioasă”, cred că vreau să zic că 
avea mutra unuia care nu se lasă dus cu una cu două, o 
mutră plăcută deși puţin rea, în plus, acest funcţionar de 
poliţie purta pantalon negru și pulovăr de schior. Mutra lui, 
revin, era liniștită, energică, atentă, dar vag dispreţuitoare - 
pentru cine știa să „localizeze” nuanța. 

Acesta era inspectorul luga Martin. Nu-l cunoșteam 
personal, dar auzisem de el. Și el auzise de mine, fără să mă 
cunoască personal. 

— Hei, luga, boscorodi Chestorul, examinându-l critic pe 
tânărul poliţist. Dacă n-aș fi fost de faţă eu, un blestemat de 
„particular”, i-ar fi făcut tot felul de observaţii usturătoare cu 
privire la ţinută. Însă atâta știa și el că de faţă cu orice gunoi 
nu se cuvine să faci observaţii aparatului polițienesc. Și totuși 
Chestorul, după un efort imens, nu se putu reţine: Ține, bă, 
trei sutare și cumpără-ţi și tu o cravată. La mine în secţie se 
umblă cu cravată. No bine! la cârpa asta de individ (făcea 
vagă aluzie la mine) și condu-l la arest. 

— Unde să-l conduc la arest, domnule Chestor? 

— Hei, luga, luga... La care arest! La numărul doi, 
bineînţeles, printre borfași, târfe și beţivani. Intocmește și... 
cum le zice?, actele de trimitere în judecată, urgent. 

— Pentru care delict? întrebă luga Martin. 

— Delict... delict... Ce înseamnă delict? La arest cu el și 
gata! la-l repede din faţa ochilor mei! 

— Vino! îmi zise fără expresie luga. 

— Hei! interveni din urmă Tibi Tulea. Să nu te însoțesc? 
Ăsta e în stare să te pocnească în cap, e în stare de orice. 

luga îl măsură rapid din cap până-n picioare. 

— Nu ești tu acela care să mă apere, Tulea... și am ieșit, eu 
în față, el în spatele meu. 

Biroul inspectorului de serviciu era atât de impregnat de 
fum de ţigară că și o aerisire de un an n-ar fi folosit la nimic. 
Două telefoane, murdare, pătate de muște păreau de multă 


vreme scoase din uz. Aparențe. Exact când am intrat 
amândouă se porniră să zbârnâie în același timp. luga îmi 
arătă un scaun unde să șed și le ridică simultan, la urechea 
stângă și la urechea dreaptă. Zise: 

— Bine, bine, bine... și așeză receptoarele în furci, simetric 
exact în aceeași fracțiune de secundă. 

— Poţi fuma, îmi zise. Dacă n-ai, îţi dau eu. Apoi îmi 
examină cu indiferență mutra pe care vânătăile n-o 
înfrumusețau câtuși de puţin. Cui nu i-ai plăcut? Lui Tulea? 
Chestorului? 

— Chestorului. 

— Păi da. Cine se poate lăuda că-i place? Parcă te-aș 
cunoaște, ești „particular” de-al lui Lăzău? rosti mai departe 
luga pe un ton din care era greu să deduci dacă-i convine că 
sunt „particular” de-al lui Lăzău, sau nu. Și de ce ești aici, ce 
ai făcut? 

— Încăierare la restaurant. De ce nu mă bagi la arest? 

— Cum? A... Avem timp din belșug. 

Și iar telefonul, de data asta doar unul, luga răspunse 
„Bine, bine, bine”, apăsă o sonerie și mă încredință unui 
poliţai. 

N-are importanţă în compania cui am petrecut următoarele 
ceasuri și cum arată „arestul numărul doi”. Pe la ceasul nouă 
al serii un gardian mă aduse înapoi în același birou afumat. 
luga Martin mă privi și zise: 

— Şezi! Poţi plăti pe loc o amendă? Vreau să-ţi fac vânt de- 
aici. 

— Pot. Mă eliberezi? Ce are să zică Mălai? 

— Mă... pe el. Dacă plătești amenda pentru scandal, nu are 
nimeni dreptul să te reţină. la iscălește aici! 

Am iscălit și am părăsit hogeacul copoilor cu impresia 
stranie că am un nou și neașteptat prieten. 

* 


12. În drum spre casă m-am decis pentru riscul cel mare și 
am intrat la „New-York”. Ştiam că mă pot aștepta la orice, de 
pildă să mă aflu în mai puțin de cinsprezece minute iar în 
plăcuta companie a celor de la arest. În orice caz societatea 


borfașilor și a damelor nu era cu mult mai dezagreabilă decât 
cea a lui Mălai sau a lui Cornel Balea. 

N-aș putea spune că intrarea mea în restaurant a produs 
senzaţie. 

N-aș putea spune nici invers. 

Am găsit o masă liberă lângă perete și m-am instalat 
comod pe fotoliul larg și plușat. În așteptare, am aprins o 
țigară. Șeful de sală îi șopti ceva la urechea unui chelnăr, 
acesta unui băiat și băiatul dispăru ca și cum nici n-ar fi 
existat. Un alt chelnăr, om între două vârste, cu un neg mare 
exact în mijlocul frunţii, se opri și mă examină gânditor. 
Aveam impresia că mă privește nu cu ochii ci cu negul. Avea 
chipul inteligent al unui om care studiază de la distanţă un 
vulcan în plină erupție, dar nu cu teamă, ci cu o anumită 
curiozitate. Până la urmă se mai apropie un pic. 

— Ce ar dori domnul? 

— Un coctail „Panther”. lute!. 

— Se face, domnule! 

Și dispăru, însă nu în direcţia barului ci prin altă ușă. Cred 
că mergea la Fischer să-l întrebe dacă e permis să mă 
servească ori ba. 

70 


Doi ochi întunecați, reci și cruzi (e posibil să fiu contrazis: 
ochii întunecaţi nu pot fi reci, dar iată că pot) se aţintiseră 
asupra mea de câtva timp. L-am examinat în treacăt pe 
bărbatul negricios, spilcuit, care-și bea încetișor cafeaua. Il 
cunoșteam, dar a trebuit să cheltuiesc aproape patru calorii 
ca să-mi dau seama de unde. Era Chocolat, dansatorul, dar în 
costumul-redingotă semăna prea puţin cu partenerul lui La 
Goulue. Era încă prea devreme ca să pornească spectacolul 
acela al lor, așa că omul își bea în tihnă caveiul, observându- 
mă. Dar de ce tocmai pe mine? Se aflau în sală destule 
mulieruști, iar două, trei dintre ele chiar frumușele. 

Însă nu mă aflam doar în atenţia lui Chocolat. O altă ușă, 
extrem de discretă se întredeschise și nu aș fi observat nimic 
dacă nu mi-ar fi atras atenţia ceva ca o flacără. Era coafura 


înaltă de culoarea vâlvătăilor furioase, a unei femei. 

La Goulue mă ţintui o clipă cu ochii ei mari, migdalaţi, și se 
stinse. Vreau să zic, dispăru; Dady Berca trecu prin sală și mă 
șterse cu ochii cu aceeași plăcere cum ai privi otrava pe care 
ești obligat s-o înghiţi. Categoric, omul acesta nu mă iubea. 
N-aș putea să afirm contrariul - în ce mă privește. 

Apoi am văzut-o pe Clementina Damian. Purta o rochie 
lungă, foarte strânsă pe coapse, de o culoare cam stridentă, 
aș zice că un fel de mov, dar nu pot să garantez. Era 
decoltată, în faţă și-n spate, atât cât admite bunul simţ, 
poate ceva mai mult. Mergea frumos, fata aceasta, 
Clementina. Clienta mea. Nu avea în șolduri legănarea aia, aș 
îndrăzni s-o numesc „profesională”. Nu, nu. 

Ochii verzi ai clientei mele trimiseră o lumină intensă către 
masa unde stăteam. Mi se păru că dă din cap a negaţie sau a 
dezaprobare. Mă avertiza că nu făcusem bine revenind acolo? 
Nu știu. 

Mai erau vreo câteva mutre care se zgâiau către mine - la 
urma urmelor eram păcătosul ce pusese K.O., chiar acolo, 
doar câteva ore mai înainte, trei dintre oamenii cei mai 
„calificaţi” ai patronului. În paranteză fie zis, nici unul din cei 
trei nu se afla de faţă. Oare încă mai primeau îngrijiri la 
infirmerie? 

În sfârșit veni și chelnărul cu băutura „Panther”. 

Mă privi iar, nu cu ochii, ci cu negul. Surâdea, politicos însă 
distant. 

— De ce a durat atâta? A trebuit să mergi până la Berlin 
după siropul ăsta? E adevărat, de la „N-Y” la Berlin e cale 
lungă... 

— Se terminase ginul, domnule... a trebuit să scoată de la 
magazie. Se înclină, amabil însă nu servil și dădu să plece. l- 
am zis să rămână. Am examinat paharul înalt în care licoarea, 
de o culoare nedefinită nu-mi spunea nimic. Nimic bun, în 
orice caz. Însă nici ceva foarte rău. Acolo putea fi otravă, un 
somnifer raţie triplă - ceea ce este echivalent cu o otravă - 
sau nimic, în afară de gin și de celelalte ingrediente pe care 
le amesteca barmanul pentru a „compune” un „Panther”. 


Probabil exageram, dar mi-am zis că, unu, și așa riscasem 
destul, doi, cu adevărat nu aveam poftă de leșia aia, trei, 
eram obligat să fiu obraznic, cât mai obraznic. 

De ce trebuia să fiu obraznic? Complicat să explic și nici nu 
are deosebită importanță. Am ridicat paharul, așa ca să mă 
vadă chelnărul, și în general să mă vadă cât mai mulți. 

Apoi l-am deșertat pe îndelete în frapieră. Cocteilul 
„Panther” clipocea mărunţel. 

— Trei sute paișpe lei, mă anunţă chelnărul încântat. Nu 
știu exact de ce era încântat. Însă știu că am răspuns: 

— E în contul casei. Papă Fischer plătește. 

Era culmea impertinenței, însă cărțile trebuiau jucate. 
Chelnărul se înclină, amabil însă demn, ca și cum s-ar fi 
așteptat la acest răspuns. 

— Prea bine, domnule Clementi! 

Îmi rostise pentru întâia oară numele, ceea ce dovedea că-l 
cunoaște: Altceva, ce? 

M-am ridicat și am ieșit. Nimeni nu-mi puse piedică, nimeni 
nu mă pocni în ceafă cu vreo sticlă. Mi-am regăsit 
automobilul şi i-am dat ocol. Nimeni nu-i spărsese 
cauciucurile, sau parbrizul, rămânea să constat dacă nimeni 
nu instalase sub tabloul de bord sau sub un scaun, vreo 
dinamită. Am făcut contactul. Nimic n-a explodat. Ce băieţi 
dulci și pașnici! Dar poate că aveau motivele lor ca să mă 
țină în viață! 

Nu se făcuse încă ora zece și jumătate când am ajuns la 
„Filială”. Am ridicat receptorul telefonului și am cerut urgent 
cabana BLANCA. 

* 

12+1. Am recunoscut imediat glasul contrafăcut al 
cabanierului Dragoș. 

— Alio? 

— Salut, domnule Dragoș! Aici David Clementi, dacă îți mai 
amintești. Am ciocnit un pahar, două, acum două sau trei 
săptămâni. 

— Chium să nu-mi amintesc, domnu Climenti? Cu ce vă pot 
fi de folios? 


— Cu o mică informaţie, dacă ești drăguţ... Un declic fin, un 
fel de bâzâit continuu, și alte câteva indicii, mă asigurară, 
dacă mai era nevoie, că telefonul meu - mai corect, al 
„Filialei” - era pus sub, cum îi zice?, observaţie. 

Nu aveam pe perete niciun fel de oglindă, altfel mi-aș fi 
rânjit cu mare satisfacție pentru cacialmaua pe care le-o 
ofeream. 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule Clementi! 

— O minusculă informaţie, domnule Dragoș... În branşa în 
care am ghinionul de a lucra, ai tot timpul nevoie de 
informaţii... ciudat, nu? 

— Dar de ce, veni răspunsul de la vreo trei mii de metri 
distanță, de la BLANCA, până și-n branșia mea informaţiile 
sunt absoliut necesare. 

— Hm, da, ei bine, un oarecare Paul Delun locuiește la d-ta 
la BLANCA? 

— Mă iertaţi... cum... Paul...? 

— Paul Delun, domnule Dragoș. 

— A... Paul Deliun... Da, da, îmi amintesc. Nu locuiește la 
noi, în schimb vine des, mai mănâncă, mai bia, însă de stat, 
stă la vreun ţăran din apropiere, cel piutin aciasta e impresia 
mia... 

— Hm, hm, hm! Ce fel de om e? 

— Ce să vă spiun eu? Un fel de invalid de război parcă. 
Abia dacă scoate o vorbă pe zi și vorba aia e „coniac”. 

— Ce fel de prieteni are? 

Am simţit cum la celălalt capăt al firului Dragoș își cam 
pierde răbdarea. Oricum nu e lucru inteligent să tragi de 
limbă un hangiu, însă nu-mi păsa. Totuși vocea cabanierului 
continua să rămână amabilă. 

— Pe-aici n-am prea observat să aibă prieteni. A schimbat 
într-o ocazie un chiuvânt, două cu domnul Maximilian Clemir, 
dar asta nu înseamnă mare lucru. 

— Ei vezi, domnule Dragoș, că mai știe și altceva în afară 
de cuvântul „coniac”? Dar Maximilian Clemir, ce pasăre mai e 
și el? 

— Domnule Clementi, ce să spun? Un client ca toți 


clienţii... 

— Așa e, domnu Dragoș, înţeleg, discreţia și toate 
celelalte. Știi, dacă apare iar pe-acolo acest domn Delun, Paul 
Delun, poţi să-mi dai un telefon? Aș vrea să-i cunosc mutra... 

— Am să încerc, mormăi fără deosebită convingere hangiul 
de la BLANCA și cu aceasta convorbirea luă sfârșit. 

Eram de bună seamă foarte ostenit după peripeţiile zilei 
dacă nu mi-am dat seama ce se întâmplă în micul meu birou. 
In plus, culmea neglijenței, vorbind la telefon mă întorsesem 
pe nesimţite eu spatele către ușă, așa că era să sar în plafon 
când am auzit: 

— De ce te interesează persoana lui Maximilian Clemir? 
Maximilian Clemir sunt eu, amice. 

Mă surprinsese cumplit, dar trebuia să-l pun și eu la punct. 
Am debitat pe nerăsuflate: 

— Maiorul Maximilian Clemir, fost șef al Brigăzii Criminale 
din capitală, trimis pe front și devenit „specialistul numărul 
unu în recuperarea dezertorilor importanţi”, treizeci și patru 
de ani, fost campion balcanic de lupte, cunoaște trei limbi 
străine, necăsătorit, nebăutor, nefumător, netemător. ȘI 
perfect sănătos pe deasupra. 

— Păi dacă știi totul despre mine, de ce-l mai interoghezi 
pe Dragoș? mă întrebă niţel încruntat bărbatul zvelt din ușă 
măsurându-mă cu ochi reci. 

— Trucurile meseriei, ce nu știi? Nu vrei să șezi? Din ce 
moment anume te afli aici? 

Aș fi vrut să aflu cât auzise din convorbirea mea cu Dragoș 
dar, firește, n-a mers. 

— Putea să te-mpuște pe la spate și un ciung de ambele 
mâini, făcu maiorul, trăgându-și un scaun. Ne-am examinat 
fară mare prietenie. Dar și fară mare inamiciţie. Dumnealui 
era, bineînțeles, în civil, un costum „sport” bleu. Cu două 
buzunare, cu fermoar la piept, sub care bluza albă de mătase 
se desfăcea ușor la gât. La gât avea un lănţișor subțire de 
care atârna nu știu ce, o cruciuliță, o amuletă, un medalion 
sau un os de balenă. 

Dădea impresia de forță, însă în acest moment părea 


destul de obosit, dar nu în măsura în care eram și eu. 
Examină fără sfială cele două vânătăi ale mele cauzate de 
laba Chestorului Mălai, dădu din cap ca un cunoscător și 
aprinse, fără a-și cere permisiunea, o ţigară. 

— Observi? Nu tot ce știi despre mine e chiar exact, mai și 
fumez uneori, iar acum... deh! n-ai pe-aici ceva de dat pe 
gât? De obicei agenţiile particularilor sunt ticsite de sticle. 

— Ai merita un coctail „Panther”, însă așa ceva se găsește 
numai la „N-Y”. M-am uitat la el. Așa cum nici linia 
Ecuatorului nu se clintește când trece un taifun, pe fața 
maiorului Clemir nu clinti nimic. De altfel, la ce mă aşteptam? 
O picătură de coniac te-ar indispune? l-am întrebat, 
întinzându-i sticla din care sorbise și Clementina. 

Am trimis un pahar să lunece în direcţia sa. Îl umplu și făcu 
sticla să lunece în direcţia, mea. 

— Pentru ce bem, maiorule? 

— La naiba, bem pur și simplu. Apoi gustă din coniac și 
rânji. Deci, ai sfeclit-o și la capitolul „nebăutor”, amice. 

— Constat! Te pomenești că și la capitolul „netemător”? 

— Te pomenești, aprobă indiferent. În orice caz, mă 
conduci încă la scor, eu despre tine știu mult mai puţin, doar 
că reprezinți „Combinația Lăzău” și că ai pocnit azi niște 
indivizi la cârciuma aia din centru. Nu e rău că reprezinți 
Agenţia Lăzău, și e bine că i-ai pocnit pe ăia, probabil 
meritau... Mda! Deh! Știi ceva despre un anume Paul Delun? 

Am repetat numele, bombănind și  mângâindu-mi 
mustăcioara, întrebându-mă dacă prinsese și acel moment al 
conversaţiei mele cu hangiul de la BLANCA, Dragoș, când îi 
ceream informaţii în legătură cu același Delun... Mă întrebam 
degeaba. Totuși înclinam să cred că intrase, maiorul, mai 
târziu. Altfel, ce sens ar fi avut să-mi repete întrebarea pe 
care i-o pusesem cabanierului? Dar mai știi?! Poate că totuși 
exista un sens. 

— Paul Delun, i-am răspuns în fine, prefăcându-mă că abia 
acum am stors din memorie amănuntul, e un tip blond, parcă 
puţin șchiop și care-și face veacul pe-acolo, la BLANCA... Nu? 

— Păi, parcă eu te întrebam? Altceva ce mai știi? 


— Nimic. Nu stă în atenţia mea, individul. Cred că l-am 
văzut pe-acolo o singură dată, când am fost la cabană în 
„fereastra” dintre două cazuri. 

— Da? Și ai multe cazuri? 

— Ascultă, unde vrei să ajungi? 

Mă enerva numai gândul că și papá Fischer îmi pusese 
aceeași întrebare! 

— Nicăieri - în această direcţie, însă aș vrea să mă ajuţi 
într-o chestiune. 

— Firma Lăzău nu e o instituţie filantropică, maiorule. 

— Consideră-mă un client. Un client care plătește. Vrei un 
avans? 

— Vreau să știu care-i chestiunea. 

— Cineva mi-a pus gând rău și m-a rechemat la București. 
Mă aflam pe front... 

— Știu. Ai recuperat mulţi „dezertori importanţi”? 

— Suficient de mulţi. Dar tu unde vrei să ajungi? 

— N-ai remușcări? Unii dintre ei au ajuns în fața plutonului 
de execuţie! 

— Așa e. Război! Remușcări nu am. Sunt doar plictisit. Vrei 
să mă asculţi - sau te ascult eu? 

— Bon! Dă-i drumul. 

— Credeam că scap de corvoada cu „dezertorii importanţi” 
și mă întorc la buna și bătrâna Brigadă Criminală, la bunii mei 
asasini și când colo cuiva de sus, nu știu exact cui, îi 
trăsnește prin cap ideea stupidă de a mă trimite aici, în O., și 
anume la Cheile de Sare, la cabană. Știi de ce? 

— De ce ar trebui să știu? Nu știu. 

— Ca să-l păzesc pe un individ, Hagi Mer Histapes. 

— De ce? Vrea să fugă? 

— Ce-ţi trece prin cap? Sau te prefaci? Să-i păzesc pielea, 
să-l apăr, să fac parte din garda sa personală. 

— Histapes! Bravo! Un tip mare, gras, urât, care vorbește 
prea mult, foarte zgomotos și are niscaiva diamante într-o 
peșteră păzită de șerpi veninoși. Am auzit povestea asta și 
nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de ea. 

— În orice caz constat că știi totul. 


— Nu știu cum se face că un copoi expert ca tine a fost luat 
de la treburi importante și pus să păzească un nemernic 
oarecare. Dacă e atât de bogat, ar fi putut să-și angajeze o 
gardă particulară. Cum se face că au detașat cel mai bun 
poliţist din ţară ca să stea legat de fundul unui flecar? Cum se 
explică asta? 

— Mergi pentru compliment! Nu știu cum se explică. Mi-am 
pus atâtea întrebări și le-am răsucit pe faţă și pe dos până ce 
am slăbit vreo cinci kilograme. În orice caz, în spatele lui 
Histapes se ascunde ceva sau cineva. Și am convingerea că 
și-n spatele lui Paul Delun se ascunde ceva sau cineva. 

Am rânjit aproape bine dispus și m-am uitat la ceas. 

— Din partea unuia de calibrul tău mă așteptam la idei mai 
adânci. Ce înseamnă ceva sau cineva? Și care e legătura 
dintre Histapes și Delun? 

— Mă miram că nu pui întrebarea... Legătura? Histapes a 
dispărut azi dimineaţă - l-a înghiţit pământul! - în timp ce eu 
purtam o conversaţie cu Delun. 

— E perfect. Măcar ai certitudinea că nu Delun l-a răpit sau 
l-a omorât - dacă a fost răpit sau omorât. 

Clemir își răsuci într-o parte și-ntr-alta capul, încercând 
parcă să-și dezmorţească vertebrele gâtului. Cu această 
ocazie am putut să constat că lănţișorul fin de platină nu 
sustinea o cruciuliță și nici măcar un os de balenă. Susţinea 
un avion-miniatură din aur, asemănător puţin cu miniatura 
acelui „Hendley-Page” pe care-l ţineam acasă pe noptieră. 
Posibil că era un mic „Goeland” după cum la fel de posibil că 
mă înșelam. Maiorul îmi observă direcţia privirii. 

— De fapt, e o cruce, explică el. Orice avion are formă de 
cruce - se pare că așa e obligatoriu să arate avioanele. Unde 
rămăsesem cu discuţia? 

În acel moment telefonul nu găsi că are altceva mai bun de 
făcut decât să sune. l-am dat pace. A ţărâit de unsprezece ori 
și a tăcut. 

— Unde rămăsesem cu discuția? 

— Păi e limpede. Ai certitudinea că nu Delun l-a ras pe 
Histapes. 


— Ce motive ai să-l aperi pe Delun? întrebă Clemir. 
Telefonul sună iar. Te implor, ridică-l, ceru maiorul. Are un 
glas insuportabil, îmi face praf timpanul. 

— Filiala Agenţiei Lăzău! am zis. 

— Ce ai căutat la „New-York”? Azi la prânz, când ai 
provocat scandalul, și azi seară, când n-ai reușit să provoci 
nimic? 

Era mica mea clientă, Clementina. 

— Domnule Stănescu am zis, n-am reușit să dau de urma 
soției d-tale, dar cercetările continuă. Reveniţi mâine. 

— Cum? Ce? Dar... 

Am închis. Maiorul rânjea cu toţi dinţii. De data aceasta am 
întrebat eu: 

— Unde rămăsesem cu discuţia, amice? 

— Mhhh... Ce motive ai să-l aperi pe Delun? 

— Nu-l cunosc și nu-l apăr. Tipul mi-e perfect indiferent. 
Am emis doar o deducție, e drept nu de mare profunzime. D- 
ta, de când ai misiunea ingrată de a-l păzi pe Histapes, nu 
mai operezi cu logica? 

— Mai fii și serios, iar când vorbești la telefon cu o 
cuconiţă, măcar nu-i spune „domnule”. Delun e un om care 
acceptă greu o conversație, pur și simplu nu discută, ori azi s- 
a arătat foarte dispus să pălăvrăgească, pur și simplu m-a 
ținut de vorbă... Dacă a făcut-o pentru ca să nu observ ce se 
întâmplă cu Histapes? 

— Nici raţionamentul ăsta nu e cu mult mai presus decât 
deducţia mea. Dar, în sfârșit, ce dorești de la mine? 

M-am uitat la ceas, nu discret. Am și căscat. Lui Clemir însă 
nici că-i păsa. Privi prin birou, nu observă nimic demn de 
ochiul unui polițai și-și instală mai comod șezutul în fotoliu. 

— Raționamentul meu e subţire ca vântul de aprilie, dar n- 
am altul deocamdată. 

— Comparaţia merge. Și? De ce crezi totuși că Delun e 
amestecat în dispariția bogătașului? 

— Nu știu. Instinctul, dacă ai auzit de așa ceva. În general 
am impresia că înot în rahat și nu-mi place. Delun e un tip 
sucit, n-ai de unde să-l apuci, și acum câtva timp i-am 


destăinuit că e posibil să fie ucis cineva la BLANCA. Făceam 
aluzie la Histapes. 

— Ai comis prostia asta? 

— Încercam să-l provoc. Și a răspuns la provocare. Peste 
așteptări. Știi ce mi-a zis? Că omul care urmează să fie 
omorât, va fi într-adevăr omorât... 

— A făcut el prostia asta? 

Maiorul își scărpină ușor bărbia în centrul căreia se afla o 
gropiţă - așa cum au toți bărbaţii fatali. 

— Nu știu dacă e chiar o prostie. Cred că și el încerca să 
mă provoace, dar în ce scop? Nu mai înţeleg nimic, își aprinse 
o țigară, privi paharul gol și spuse încet, foarte încet: L-am 
urmărit prin Cheile de Sare pe Paul Delun, care, cum ziceam, 
se cam învârtește mereu pe-acolo. 

Am încercat să-mi amintesc când afirmase că Delun se 
învârtește prin Cheile de Sare și n-am reușit. Eram sfârșit de 
oboseală, mai dihai decât Arca lui Noe după potop. N-am 
reușit, de asemenea, să-mi ascund surpriza și pentru a o 
masca am luat încă o ţigaretă din pachetul de „Staffel” (îl 
uitase Clem) și am turnat în pahare ce mai rămăsese pe 
fundul sticlei de „Morose”, un coniac grecesc de origine 
albaneză sau viceversa. Maximilian Clemir studie tăcut 
întreagă această activitate a mea. Reluă tărăgănat: 

— Da, da... M-am dus de câteva ori pe urmele sale. Cât am 
putut de tiptil. 

— Și nu s-a prins? 

— Nu. Aproape sigur. M-am dus tiptil, nu înţelegi? Ştii ce 
face Delun? N-ai să ghicești nici dacă te pun la fiert în 
cazanul vrăjitoarei aceleia, Madame Clementa. 

— Când te pune la fiert într-un cazan, nu e vorba să 
ghicești, ci să mărturisești. Nu mă aprobi? Ei bine, ce face 
acolo, prin labirinturile Cheilor, enigmaticul nostru Paul 
Delun? 

— Se întâlnește într-o poiană frumoasă cu un lup. Cu un lup 
frumos. 

Am ocolit biroul și l-am cercetat din apropiere să constat 
dacă e în toate minţile ori ba. Îmi ghici gândul. 


— Nu m-am smintit. Nu de tot, în orice caz. Se întâlnește 
într-adevăr cu un lup. Fluieră într-un anumit fel și animalul se 
ivește ca din neant. 

— Atunci e câine, amice. Lupii nu vin când îi fluieri. Sau 
vin? 

— E lup. E Lupul Șchiop despre care se vorbește mult pe- 
acolo. E într-adevăr șchiop de un picior, ca și Delun, de altfel. 

Am meditat: 

— Pentru un animal cu patru picioare, nu e mare hibă să 
șchiopăteze de unul. Însă de Delun, îmi pare rău. 

— Nu se observă cine știe ce la Delun. Nu-i știrbește din 
farmec. 

— Dar nici nu-l avantajează... 

— Cine știe, poate că da, surâse enigmatic Clemir. 

Am izbucnit în râs, fără să-mi dau seama cât de autentic 
sună - ori cât de fals. 

— Mărturisește, maiorule, că înainte de a pica peste mine 
ai tras zdravăn la măsea. Până la un moment dat te luasem 
în serios. 

— Nu e de râs, amice. 

Mi-am potolit hohotele și l-am studiat mai de la distanţă. 

— Să admitem că nu e de râs, însă tot nu pricep ce dorești 
de la mine. Ai avut un om de păzit, un singur om, și nu unul 
invizibil, ci mare ca un munte și zgomotos ca... Am tras puțin 
aer în piept. Nu-mi venea în minte nicio comparaţie în 
legătură cu zgomotul. Într-adevăr, eram foarte obosit. Și 
omul, am continuat, renunțând să mai explic cât era de 
zgomotos Histapes, a dispărut, răpit, ucis, otrăvit sau înecat. 
Poate chiar și scalpat, de ce nu? Și atunci? Ești detectiv, și 
încă nu unul oarecare, rezolvă cazul și gata. Bănuiesc că 
poliția locală stă la dispoziţia ta, de la ușier până la Chestor. 

— Poliţia nu trebuie amestecată. Am fost vârât într-un caz 
straniu ale cărui dedesubturi nu reușesc să le prind. Sunt 
singur. Și defel pilit, cum ai făcut aluzie adineaori. Și plictisit 
până peste cap. 

— Nu e un compliment pentru mine, în societatea mea nu 
se plictisesc decât babele și muștele. Bon! Ai venit să-mi ceri 


ajutorul, așa trebuie s-o iau? : 

— Da, cam așa, dacă vrei. Imi ești simpatic după 
evenimentele de la „N-Y”. N-ai băgat de seamă că mă aflam 
în sală? 

— Și te mai miri că îţi dispare clientul dacă te bețivănești 
pe la cârciumi? 

— M-am dus la „N-Y” după ce dispăruse Histapes. Cum s-ar 
zice, mă aflam pe urmele sale. Dracul s-o ia de treabă! 
Maiorul își umezi buzele crăpate. Da! S-ar zice că Histapes a 
fost momit de la BLANCA de o femeie roșcovană, m-am 
gândit că tipa ar putea fi fecioara aceea, de meserie curvă, 
care dansează sub numele de La Goulue în trupa lui Dady 
Berca. D-aia mă aflam la „N-Y”. Dar d-ta? 

Ocolind un răspuns la întrebarea lui, am zis: 

— Că roșcovana care l-a momit pe Histapes ar fi La Goulue, 
mi se pare o idee tot atât de năstrușnică precum aceea că 
Histapes ar fi mister James Buchanam Brady, în persoană, 
poreclit Diamond Jim, dacă ai auzit de el și care a murit în 
1917, acoperit de colecţiile sale de pietre preţioase. Dar să 
ne întoarcem la Delun, dacă vrei... Dă-mi măcar un element 
pe care să se întemeieze bănuielile d-tale. Se întâlnește în 
pădure cu un... lup? Și ce e cu asta? 

— De-aș ști! De-aș ști măcar cam ce vorbește el cu lupul! 

— Vrei să spui că poartă conversații?! 

— În orice caz Delun pare să-i vorbească, iar Lupul Șchiop 
dă impresia că ascultă. Se duc la plimbare pe-acolo, prin 
coclaurile alea prăpăstioase, - se strecoară pe sub stânci, pe 
sub copaci, o pereche stranie, neverosimilă, absurdă, se 
opresc prin faţa gurilor de peșteră, sunt sute pe-acolo, pe 
Delun îl interesează găurile astea îngrozitoare care mie-mi 
dau fiori... și tocmai aici aș face o legătură între el și 
Histapes. Pricepi? 

— Chiar dacă aș pricepe, tot aș răspunde că nu! 

— Nu face pe prostul... Dacă e adevărat că Histapes și-a 
ascuns comorile într-una din vizuinile alea, înseamnă că 
Delun... 

— Un fel de Ali-Baba, am surâs, mai mult strâmbându-mă. 


Se auziră pași grei urcând scara. Un ciocănit la ușă, 
energic, de parcă omul ar fi dat cu pumnul. Am strigat 
„intră!” Cine credeţi că a intrat? Histapes? Ași. Acela era fără 
îndoială mort. A intrat sergentul Gava, cel cu frunte blindată 
și fălci de oţel. 

— Să trăiţi! Domnul inspector Tulea m-a trimis să vă atrag 
atenţia cu privire la camuflaj. Prin fereastră răzbate o dungă 
de lumină. 

M-am dus la perdea și am îndreptat-o. 

— Acum cred că e bine. Dar ce e cu inspectorul, nu are 
somn? 

— Ar trebui să vă amendez, dar de data asta trecem cu 
vederea. Domnul Tulea se află jos în stradă. 

— Și de ce n-a urcat? Se teme să nu primească una peste 
bot? 

— Ar trebui să vă amendez și pentru asta, dar n-am auzit 
nimic. Să trăiţi. 

— Camuflajul era perfect, am zis după ce poliţaiul ieși, dar 
netrebnicul acela de Tulea murea de curiozitate să știe cam 
ce fac și cu cine port conversații. Bon! Și așa pic de somn, 
așa că mai povestește-mi ceva ciudat, din câte se-ntâmplă 
pe-acolo sus la BLANCA... 

— Păi uite. Intr-o noapte nu puteam adormi - cred că știi 
cum se întâmplă... Un taraf cânta prin apropiere, vioristul 
scârțâia și scârțâia, dinspre munţi venise o ceaţă și se făcuse 
un frig!... Nu departe de BLANCA fiinţează un fel de bojdeucă 
unde se adună la ocazii oamenii de prin partea locului să 
petreacă. Nu vin la cabană, e prea scump și simandicos și nici 
nu se pot dezlănţui în voie, de înțeles lucru; cum să tragă o 
horă niște ţărani alături de niște feţe imposibile ca Histapes, 
sau prietenii săi, criticii de artă. Cum zic, de miezul nopţii 
trecuse, la bojdeucă petrecerea era în toi și mi-am zi-s că n- 
ar strica să arunc și eu o privire... 

— In loc să faci de gardă la ușa lui Histapes! 

— Mi-am zis că mai dă-l dracului pe Histapes, de altfel se 
culcase zăvorându-se pe dinăuntru și-n mod normal nu-l 
ameninţa nimic, așa că mi-am aruncat mantaua pe umeri și 


am ieșit... Luna arunca sclipiri demente peste brazi, care 
totuși rămâneau negri, doar stâncile acelea albe, subţiri, de o 
aparență fragilă, reflectau întreaga lumină a cerului și dacă 
nu m-aș teme că exagerez, aș zice că, și mai mult, iradiau o 
fosforescenţă interioară. 

— La naiba, maiorule, treci la subiect. 

— Subiectul e ceața, iar ceața începea exact la douăzeci de 
metri de BLANCA, târându-se lipită de pământ ca o pisică în 
urmărirea unei păsări, ascunzând ochilor mei bojdeuca de 
unde se auzeau chemările acelui taraf nebun... Am intrat în 
ceață ca într-un zid, m-am apropiat pe furiș de bojdeucă și 
ochii mi-au sărit din orbite când am văzut că vioristul n-are 
cap... 

— Bănuiesc că i-ai prins la timp... 

— Cum ai zis? 

— Ochii. Bănuiesc că i-ai prins la timp, până să nu se 
rostogolească pe jos și i-ai pus înapoi la locul lor... 

— În noaptea aia nu-mi ardea de glumă, Clementi! Ceilalţi 
petrecăreți aveau înfățișări relativ normale, dacă admitem că 
un om beat are înfățișare normală, și nu păreau impresionați 
de faptul că muzicantul, de la guler în sus n-avea nimic. De 
undeva din stâncă se auzea urlând buha cea bătrână, 
Madame Clementa... 

— Bine, bine, întreg tacâmul, doar Lupul Șchiop lipsea, să 
cânte la contrabas... Și vioristul tău, în loc de cap n-avea 
măcar o strună de ceaţă? 

— Nu, nimic. În orice caz nimic distinct. În schimb, ce crezi 
că am văzut alături, cam la nivelul la care ar fi trebuit să se 
afle capul bărbatului? 

— Ce naiba ai putut să vezi? 

— Un cap de muiere, plutind în ceață, și capul de muiere 
cânta... 

— Îmi spui și ce cântec? 

— Nu-mi amintesc. M-am întors în camera mea și am 
dârdâit apoi până dimineaţa. 

* 
14. Povestește autorul. După ce maiorul Maximilian 


Clemir plecă, și nu plecă oarecum ci, năucit de propriile sale 
amintiri, era cât p-aci să iasă prin ușa dulapului, David 
Clementi, reprezentantul Agenţiei Lăzău, încercă să facă 
puţină ordine în birou, adică aruncă în coșul de gunoi sticla 
goală de „Morose”. Ostenit, căzu în fotoliu. Sună telefonul. 

— Chi, chi, chicoti de la câteva sute de kilometri domnul V. 
Ai aflat ceva despre Paul Delun? 

Clementi se încruntă. Când lui V. îi intră ceva în cap, nu-i 
mai iese. Răspunse: 

— Nu mare lucru, domnule V., nu mare lucru... 

— Îți cam pierzi timpul, tinere! Ce ai făcut toată ziua? 

— Trebuie să recunosc că am fost și la cârciumă... 
Domnule V., nici acum nu-mi poți spune din ce punct de 
vedere vă interesează persoana lui Delun, sau cine anume se 
interesează de el? 

— Nu pot. Și nici nu știu, sună răspunsul supărat al lui V. 

— Bine. Să vă spun ce am aflat totuși despre Delun. Se 
vorbește că omul acesta e un fel de vrăjitor sau îmblânzitor, 
sau chiar amândouă. Se întâlnește cu lupii aici la o margine 
de codru și discută cu ei... 

În loc să-i atragă atenţia că e neserios, dl. V., imprevizibil 
ca totdeauna, zise iute: 

— Chi, chi, interesant, foarte interesant! Altceva, altceva? 

— Am avut o zi foarte grea, domnule V. Merg pe patru sau 
cinci piste în același timp și am nevoie de ajutor. 

— Imposibil, Clementi, ce e cu tine? Avem oameni puţini, 
și... 

— N-am nevoie de un detectiv al Agenţiei, ci de o secretară 
care să stea la birou și să coordoneze telefoanele. 

Chicotitul domnului V. se făcu auzit vreme de un minut. 

— Deci, dragă băiete, te-ai încurcat cu vreo fetișcană de 
pe-acolo și vrei s-o întreţii din bugetul firav al Agenţiei? 

Clementi se uită în oglinda care totdeauna stătea strâmb 
pe perete și-și scoase limba. 

— Să n-o luăm așa, domnule V.! Eu am aici niște cazuri 
extrem de complicate și delicate pe care dacă le rezolv, 
Agenţia se va acoperi de glorie, poate de bani - iar eu nu voi 


câștiga decât antipatia autorităţilor, pumni în mutră cu 
nemiluita și poate chiar un plumb în tâmplă. Nu glumesc! 

— Și cine e fetișcana? 

— O dansatoare, mârâi Clementi, bănuind reacţia lui V. 

Acesta urlă, după ce, bineînţeles, mai întâi chicoti: 

— O dansatoare? O... aia? Bănuiam eu! Ai căpiat?. 

— Nu toate dansatoarele sunt niște alea, și apoi fata asta, 
în ultimul timp s-a produs în spectacolul „La Goulue dansează 
cu Chocolat”. Asta nu vă spune nimic? 

Câteva clipe, la distanţa unde se găsea, dl. V. medită atât 
de intens că firul telefonic aproape se înroși. In fine el 
conchise: 

— Nu ești chiar atât de prost pe cât pari, Clementi. Și? A 
fost concediată? 

— Nu, dar va fi. Din cauză că, fără să știe, e în miezul 
problemei. 

— Va fi, va fi... După cum bine știi, viitorul nu-mi inspiră 
încredere. Care e numele protejatei tale? 

— Domnule V., bodogăni Clementi, folosind cea mai jalnică 
dintre voci, pic de osteneală, pur și simplu am impresia că 
firul telefonic mi-e încolăcit în jurul gâtului și mă apasă /a 
urechi... 

Avea oare să priceapă dl. V. sugestia lui Clementi cum că 
telefonul e supravegheat? Da. A priceput. Era și el detectiv. Și 
nu unul oarecare. 

— Chi, chi, perfect, bătrâne. Du-te și odihnește-te dacă e 
chiar așa lată cum zici. Am să vorbesc personal cu domnul 
Bonifaciu Lăzău, am să-l conving. Cred că poţi s-o angajezi pe 
fată, chi, chi... 

Cu acest chi, chi, și convorbirea se isprăvi. 

Clementi părăsi biroul, nu înainte de a închide fereastra, nu 
înainte de a verifica dacă nu curge apa la robinet și dacă nu 
arde vreo ţigară pe undeva („Semn de început de nebunie” 
își zise), cobori scările, atent să nu se pomenească cu una la 
scăfârlie pe la spate („Alt semn”), descuie poarta grea de la 
intrare, și cobori două trepte, privind împrejur. Țipenie, nici 
măcar o pisică. O pisică, o simplă pisică, ar da viaţă acestui 


peisaj lunar. 

Ignoră apoi, ca pe nimic, micul automobil Bugatti al cărui 
destin era să păzească intrarea la „Filială” și înaintă cu 
precauţiune. Trecu prin faţa băcăniei băcanului Pop. Zâmbi. 
În locuinţa acestuia, la una din ferestre, mijea o dungă de 
lumină subţire ca speranţa unui îndrăgostit fără speranţă. Da, 
băcanul Pop stătea în patul său larg, cu speteze sau cum 
naiba le zice, singur, și rumega pe îndelete un roman poliţist. 

Detectivul particular David Clementi îl invidie din toată 
inima pe băcanul Pop. Ce fain e să fii băcan, iar nu detectiv, 
vârât până-n gât în tot felul de afaceri stranii, dubioase, 
murdare, dacă nu chiar sinistre. Totuși, Clementi continuă să 
zâmbească și se simţi mai bine. 

După ce se simţi mai bine, pătrunse în labirintul de 
străduţe din dosul bisericii reformate, mai coti de vreo două 
trei ori, deschise o poartă veche, din scânduri scorojite pe 
care forestierii o tăiaseră la Valea lerii, sau în Poiana Dracului 
cu cel puţin două sute de ani în urmă, pătrunse într-o curte 
lungă și subțire ca un maţ de cămilă însetată, ocoli clădirea 
scundă, și parcă înfundată în pământ și deschise în fine ușa 
locuinţei sale. 

Locuinţa aceasta a sa n-o cunoștea nimeni - cel puţin așa 
spera Clementi. Era atât de secretă că aproape n-o cunoștea 
nici el. 

Odaia era cam rece - ziduri groase - însă nu conţinea 
ploșniţe. (Cel puţin așa spera Clementi...) Intr-o nișă demnă 
de un călugăr capucin, pe o sobiţă de tablă, ce se încălzea 
iute și se răcea imediat, se afla, firește într-o cratiţă, o bună 
porţie de carne de berbec pe varză de... de ce? Pur și simplu 
pe varză. Însă Clementi se strâmbă, mai mâncase și aseară 
din felul acela, făcu la repezeală focul, avea vreascuri și 
crenguţe de brad mustind de rășină, aproape că explodează 
când le dai foc, își frecă mâinile în căldura aceea bună, care 
venea din adâncul pădurii - își frecă mâinile fiindcă le avea 
reci și umede - apoi sparse vreo două ouă în tigaie, puse 
piper, sare, rase un colț de caşcaval și când haleala aia de 
burlac fu gata, așeză tigaia pe e scândurică, scândurica pe 


masa din dreptul unicei ferestruici, alături de tigaie instală un 
castravete murat, verde, aromat, obţinut evident pe gratis și 
împotriva voinţei sale, de la băcanul Pop. Castravetele 
mirosea a chimion, era elastic și dur totodată ca un locuitor al 
Atlantidei pescuit din întâmplare de niște scoțieni, și-n plus, 
acest castravete îi tăie, din pricini enigmatice, pofta de 
mâncare. Nu chiar atât de enigmatice. Cheltuise prea mulţi 
nervi, băuse prea mult și cine știe ce încă „prea mult...” 

Se căută prin buzunare și scoase un pachet de „Staffel”. Al 
Clementinei. În loc să aprindă cina, aprinse ţigara și privi în 
depărtare prin fereastra deschisă. Nu auzi cum copacii din 
livadă foșnesc amical în direcţia sa, deși știa de multă vreme 
că și copacii iubesc anumiţi oameni, și nu-i iubesc pe alții, ca 
și animalele - dar copacii ce sunt, nu animale? - ah, sunt 
plante - nu auzi deci cum foșnesc cu prietenie arborii, parcă 
ar fi spus: nu te îngrijora, totul se va sfârși cu bine. 

Însă David Clementi știa că pentru el nimic și niciodată nu 
se mai poate sfârși cu bine. Nu exista această alternativă. Pur 
și simplu nu exista. STOP. 

Noaptea era adâncă, plină de chemări, se vedea Carul 
Mare, iar de cealaltă parte a Stelei Nordului două constelații 
intraseră în vibraţie. Eternă vibraţie. Pe direcția munţilor, 
posibil chiar deasupra Cheilor de Sare, câteva straturi 
suprapuse de nori păreau a se fi oprit acolo definitiv. Sub 
ochii aceia și printre nori, Clementi observă o scăpărare 
stranie, un fel de fulger fără miez și fără tunet care are loc la 
anumite orizonturi în anumite nopți. 

| se mai explicase cu diferite ocazii cum și de ce apar 
fulgerele acelea misterioase, dar preferase de fiecare dată să 
uite. Și chiar uita. 

Probabil că oamenii de la cabana BLANCA, sau din Cheile 
de Sare nici nu observau scăpărarea aceea lentă și dulce, ca 
s-o vezi trebuia să fii aici. 

lar acolo, acolo între două margini de pădure, bântuie 
Lupul Șchiop. Acolo, ca zidită în stânca ei, veghează deasupra 
beznelor buha Madame Clementa. 

Acolo undeva - David Clementi rânji larg, dar fără bucurie - 


acolo undeva trebuie să fie și Paul Delun cu figura sa tăcută, 
străvezie, prin ceva amenințătoare... Și desigur la BLANCA e 
și maiorul Maximilian Clemir, încâlcit în șarade, victimă a 
unor întâmplări inexplicabile, el care până acum știuse să 
domine întâmplările. 

Și tot la BLANCA ar trebui să fie și bogătașul cu diamante și 
vipere, însă, dacă era de crezut ce spusese Clemir, tăntălăul 
acela mare și vorbăreţ, Hagi Mer Histapes, dispăruse. De ce 
dispăruse? Cine ar fi avut vreun interes să-l facă dispărut, în 
afară poate de Sathana? Și dacă în spatele lui se ascunde 
ceva sau cineva, așa cum presupune Clemir, de ce fusese 
ales tocmai el, Histapes, drept paravan sau mască, el atât de 
vizibil, nu numai datorită volumului, cât și a vocii, a 
banalităţilor, a prostiilor debitate neobosit? 

Păi el era tocmai făcut să atragă atenţia - asta e 
chestiunea. 

Clementi încercă să-și scoată din cap o idee atât de 
descurajantă. 

Dacă Histapes fusese într-adevăr lichidat, cel care-l 
ucisese, făptuise o greșeală. Rămâne de văzut dacă a fost o 
eroare voluntară sau involuntară. Dacă admitem că Histapes 
era doar o faţadă, o momeală, altcineva ar fi trebuit să 
moară. Cine? 

— Clementi constată că mâncarea i se răcise și deșertă 
tigaia pe fereastră. Știa că până dimineaţă va apare cel puţin 
un câine sau cel puţin o mâţă, ori poate chiar un câine și o 
mâță, și vor linge tot - întrebarea era dacă are să le placă 
piperul și castravetele cu aromă de chimion. Apoi își aminti 
că văzuse undeva o pisică ce mânca, fără nicio exagerare, 
castraveți muraţi. Deci, nicio grijă. Și privi iar în direcţia 
munţilor și a Cheilor de Sare: acolo, într-o enigmatică 
subterană, se aflau diamantele lui Histapes păzite de o 
șleahtă de șerpi veninoși. Prea frumos ca să fie și adevărat. 
Histapes dispăruse - dar comoara, diamantele și șerpii? 

Și oare ce mâncau viperele alea cu corn ceylonez - sau le 


aducea mâncare cineva? 
* 


15. Puțin timp după ora unu a nopţii, Clementi se ridică din 
pat și aruncă de pe el pijamaua. Se spălă cu apă rece, și se 
frecă dur cu un prosop. Bău un rest de cafea rece. Işi puse o 
cămașă de culoarea nopţii, un costum, tot de culoarea nopţii, 
și făcu un efort ca și obrazul său să capete culoarea nopții. 
Toate acestea îi luară mai mult de douăzeci de minute. 

Merse câtva timp pe jos. La un colț de stradă dormea în 
picioare un cal. Și birjarul dormea, pe capră, într-o poziţie nu 
tocmai comodă. Birja însăși părea cufundată în somn și 
pesemne așa și era. 

Clementi îl trezi pe birjar bătându-l ușurel pe umăr, oricum, 
n-ar fi vrut să-l sperie. Acela se ridică greu, mormăi din pură 
profesionalitate o mică înjurătură, Clementi îi întinse niște 
bani. Birjarul trezi mârțoaga cu o înjurătură mai zgomotoasă 
și mai suculentă, Clementi îl simţi cum duhnește a trascău - 
birjarul, nu calul. 

Ce să-i faci, birjarii din toată lumea înjură și duhnesc - pe 
acest adevăr se poate clădi o nouă Galaxie - într-atât e de 
solid. 

Lui Clementi îi conveni că omul e semi-beat, a doua zi își 
va aminti prea puţin de clientul său și de tocurile pe unde 
umblase. 

— Unde mergem, domle? 

— Ei, plimbă-mă puţin, amice. Te îndrum eu. Deocamdată, 
ia-o la dreapta... 

Calul, nu tocmai încântat, porni să tropăie, Clementi zâmbi 
în întuneric la gândul că și Maximilian Clemir folosește des 
cuvântul acesta, „amice”. Poate că și Paul Delun îl folosea... 
Da, va trebui neapărat să dea nas în nas cu acesta, să 
constate ce pasăre e, și încotro zboară el. 

— Acum, la stânga, pe urmă iarăși la stânga. 

— Păi ne-nvârtim în cerc, domnule! 

— Fă așa cum îţi cer și va fi bine. 

Și se învărtiră în cerc, însă era numai o aparenţă, cam o 
jumătate de oră, apoi cum birjarul se clătina pe capră gata să 
adoarmă, Clementi sări din mers și dispăru. Tocmai de-aia 
plătise dinainte, și încă generos. După ce comise această 


subtilă șmecherie de care nu s-ar fi mândrit nici măcar un 
începător, detectivul Agenţiei Lăzău efectuă și el un ocol pe 
propriile sale picioare și pe neașteptate escaladă un gard fără 
cea mai mică rușine. Ce e drept, gardul era scund, dacă ar fi 
fost unul de vreo doi metri și jumătate, imposibil ca o cât de 
măruntă remușcare să nu se nască în cugetul său. 

Ateriză între două straturi de micșunele - fără a fi prea 
convins totuși că e vorba de micșunele, și nu de Biscutella 
laevigata. Rămase o secundă ghemuit între niște tufe de 
coacăze, fără a fi total convins că sunt coacăze iar nu 
strugurași negri, rămase deci așa, ghemuit, pândind. 

Casa lui Pavel Danciu-Bursucu era întunecată și moartă ca 
însăși stăpânul ei. 

Însă n-ar fi fost imposibil ca pe undeva Clementi să se 
împiedice de un poliţai scârbos care să-l someze cu un pistol 
și mai scârbos - dacă e posibil ca un pistol să fie mai scârbos 
decât propriul său polițai. 

Cântărind în minte această posibilitate, David Clementi 
înaintă cu precauţiune, însă nu pe cărare, ci paralel cu 
cărarea - atât de subtil era! Pământul - tare ca fonta, 
ultimele săptămâni fuseseră uscate, așa că ar fi fost imposibil 
să lase urme, și chiar dacă lăsa, nu le-ar fi deslușit nici ochiul 
de vultur al lui Winettou, căpetenia Apachilor. 

Clementi se prelinse mai neauzit decât o umbră pe lângă 
adăpostul antiaerian din grădină, pe care Bursucu îl săpase 
cu propria-i mână, pentru el, și poate și pentru Clementina. 
Clementina! Detectivul medită o clipă la asemănarea dintre 
numele său și al dansatoarei. Ce semnificaţie putea să aibă? 
Niciuna... Privi intrarea în adăpost, convins că era mic ca și 
ambițiile lui Bursucu, dar că, mai mult ca sigur, dispune de 
tot confortul, poate există chiar și un raft cu ţigăni și 
băuturi... Poate chiar și radio și telefon? Bursucu, om de lume 
totuși, deși mărunt, nu putea să nu asculte măcar din când în 
când British Broadcasting Corporation, evident nu din alte 
motive în afara celor muzicale, acolo îl auzea pe Beethoven 
în rezumat: „Tam-tam-tam-taaam!” 

Clementi abandonă aceste speculațiuni deșarte și se 


prelinse iar în direcţia clădirii, pășind mai mult pe aer decât 
pe pământ, iar dacă Tăcerea ar putea fi personificată, mersul 
acesta al lui Clementi personifica Tăcerea. 

Nu-l cuprinse rușinea, sau jena măcar când violă ușa din 
spate și o deschise fără zgomot cu ajutorul unui șperaclu 
special - și când spun șperaclu special mă gândesc la o 
simplă sârmă îndoită. Ascultă câtva timp. Nimic nu clintea, 
nici măcar firișoarele de praf suspendate în aer. Clementi 
aprinse minuscula sa lanternă de buzunar cu fascicul de 
lumină de grosime variabilă, îl putea regla până la subțţirimea 
unui ac, și dacă făcea și o mică gaură în raza aceea subţire, 
de bună seamă și-ar fi putut coase nasturii de la pantaloni cu 
ea. 

Nu era nevoie să fii prea deștept ca să înţelegi că prin casa 
aia mică trecuse un uragan mare. Totul fusese devastat, 
răsturnat, smuls. Ciudat lucru! Înainte de a se „sinucide” 
Bursucu, într-un acces de demenţă, să-și fi demolat interiorul 
acesta intim la care desigur ţinuse mult? Puțin probabil, mai 
ales că un om ca el nu putea să facă accese de demenţă. Nu 
știu de unde convingerea asta, însă nimeni nu i-ar fi putut-o 
zdruncina lui Clementi. Următorul ceas detectivul îl petrecu 
frumos, cotrobăind pe îndelete, bucătăria, cele două odăiţe, 
holul, având mereu grijă să nu se împiedice de vreun scaun 
sau de vreo altă mobilă răsturnată. Ciudată „sinucidere”! 
Dacă nu Bursucu își devastase casa înainte de moarte, atunci 
cine? Și ce căutaseră ceilalti, cu atâta înverșunare, că nici 
parchetul măcar nu-l lăsaseră întreg? Și oare găsiseră ce au 
căutat? 

Clementi își zise că oricum n-are ce pierde, că trebuie să-și 
încerce șansa, dacă nu găsiseră ceilalți, poate reușea el - cu 
toate că nu știa ce anume... Pipăi până și coarnele de cerb și 
peretele din spatele lor, ciocăni fiecare porțiune de tapet cu 
riscul de a trezi vreo fantomă adormită, însă fără riscul de a 
găsi vreo ascunzătoare secretă. 

Ascunzătoare secretă în casa unui om ca Bursucu?! Mai 
curând ar fi existat șansa să găsească un tanc, eventual un 
tanc „Panther”, cu condiţia ca acesta să încapă în strâmtele 


încăperi sau cu - altă condiţie - ca încăperile să se dilate. Și 
ideea cu tancul era stupidă, fiindcă, acest gând îi veni acum 
lui Clementi, un om mărunt ca Bursucu nu putea să ascundă 
decât ceva foarte mărunt. Mărunt, însă important. 

Dar în acest caz, și Bursucu era un om important! 

Ei, mama dra... nu, că nu e frumos să înjuri. 

Clementi continuă cercetările folosindu-se de lama subţire 
de lumină a  lanternei sale. Sertarele, sertărașele, 
sertăricelele - erau nenumărate! - conţineau nimicuri. 
Detectivul s-ar fi așteptat să descopere în șifonierul răsturnat, 
sau în altă parte, vreun halat de damă, un combinezon, un 
chilot să zicem, dacă nu cumva e prea intim ce zicem, sau 
măcar niște papuci de casă roșii și cu pompon, ceva în fine 
care să ateste că o femeie, în speță Clementina, trecuse și 
oarecum viețuise acolo - însă nimic, nimic... nici măcar un 
tub de ruj strivit de cizmoacele celor ce răvășiseră locuinţa. 
Poate că dansatoarea izbutise să-și ia lucrurile înainte ca 
poliția să pună mâna pe casă, însă de ce ar fi făcut-o? 
Legătura lor nu era secretă și oricum băieții ar fi luat-o la 
întrebări. 

Or, lui Clem nu-i plăcea să fie luată la întrebări. 

_ Foarte obosit, cu ochii îndureraţi, Clementi stinse lanterna. 
Inchise ochii ca să și-i odihnească în întunericul acela 
binefăcător. Nu chiar atât de binefăcător. În momentul când 
pleoapele începeau să se relaxeze, în camera unde se afla se 
aprinse, nu o lanternă, ci lumina electrică în persoană, dacă 
mă pot exprima așa, un candelabru violaceu cu trei brațe, cu 
câte două becuri pe fiecare braț. Ce naiba mai era cu 
Bursucu ăsta, nu făcea economie de curent în așa vremuri 
grele. Ciudat e însă că bandiții care devastaseră căsuţa, 
uitaseră să facă praf și candelabrul. Dar nu asta e important. 

Important e că am depus toate eforturile ca să evit această 
scenă, prezentă în mai toate cărţile și filmele de aventuri, 
dar, după ce am transpirat de două ori, am ajuns la concluzia 
că scena e de neînlăturat. Nu pot trece peste situaţia asta - și 
iată că nici nu trec. 

Se aprinse deci lumina electrică și firește Clementi își 


aprinse și el ochii. Şi-i deschise, vreau să zic. 

In prag, așa cum se și cuvine, stătea un poliţai, însă, cum 
nu se cuvine, n-avea obuzierul în mână, iar mutra lui nu era 
scârboasă. În orice caz, nu exagerat de scârboasă. În orice 
caz nu era scârboasă cu tot dinadinsul. Se uita la Clementi 
puţin ironic, însă atent. Probabil dacă ar fi dus mâna să 
scoată revolverul, l-ar fi scos în aceeași secundă, iar 
gloanţele lor s-ar fi ciocnit pe drum, iar după aceea nu mai 
știu ce s-ar fi întâmplat. 

— Bătrânul hingher în persoană, surâse posac și ostenit 
Clementi. Bună seara, domnule luga Martin, sau bună 
dimineaţa. Pentru felul neauzit în care umbli, ai merita 
Crucea de Fier cu frunze de stejar și chiar cu diamante. 

— Eşti prea drăguţ, Clementi. Nu mă dau în vânt după 
decoraţii nemțești. 

— Așa?! Atunci preferi Distinguished Flyng Cross? 

— Nici după cele britanice nu mă dau în vânt. După niciun 
fel de decoraţii, și apoi, nu sunt pilot. 

— După felul cum ai apărut, aș zice că ai zburat prin aer. Și 
totuși, cum de nu te-am auzit? 

luga răspunse: 

— Nici eu nu te-aș fi auzit dacă n-ai fi tras cam neglijent 
sertarul acela din dormitor. S-a desprins un fir de praf și a 
căzut pe carpetă. Am o ureche foarte fină - nu din vina mea, 
un străbunic a concertat la Viena, era contrabasist. Am 
moștenit urechea lui și contrabasul. 

— Și eu am o ureche foarte fină, luga. Prin urmare microbul 
acela din bucătărie care a săltat un milimetru de pe podea, și 
a căzut înapoi stârnind un adevărat vacarm, a fost iscat de 
pașii d-tale? 

— Precum zici, sticlete. Sticlete particular. Inspectorul luga 
pronunţase cuvintele fără răutate. Dar și fără bunăvoință. 
Tonul său era neutru ca Elveţia în toate conflagraţiile 
mondiale și nemondiale. la spune sticlete particular - urmă 
luga - ai găsit ce căutai? 

— Căutam eu ceva? 

— Nu te juca, spuse luga, cu vocea lui de carton elveţian. 


— Aș putea să afirm, vorbi Clementi, că sunt un lunatic și 
nici măcar nu am idee unde mă aflu. 

— În orice caz, nu te afli pe-o streașină, amice! 

— Nu?! Și eu care... Din fericire! Astfel trezirea brutală pe 
care mi-ai servit-o mi-ar fi adus dezechilibrul și poate 
moartea. 

Inspectorul luga Martin își consultă ceasornicul de buzunar. 
Fu un gest atât de rapid că eu, autorul, n-am avut timp să 
observ ce marcă era. Voi fi atent cu prilejul viitor. 

— Clementi, bagi de seamă că de aproape șase minute 
aștept să-mi răspunzi la o întrebare? 

— Au și trecut șase minute!? Doamne, timpul... Ei și ce, 
avem timp din belșug, cum se exprimă un personaj al lui 
Bernard Shaw, care trebuia să spânzure alt personaj. Avem o 
jumătate de noapte în fața noastră, și e dintre cele lungi, cum 
zice alt personaj, al lui Mark Twain. Nu, n-am găsit, ca să-ți 
răspund la întrebare. N-am găsit nimic în afară de vreo două 
hârtii fără importanţă unde Bursucu își trecea profitul și 
pierderile și de un carneţel care cred că nu conţine nimic în 
afara datelor când domnișoara Clementina Damian era, lunar, 
bolnavă. Pentru o dansatoare asta contează. 

luga Martin mai făcu un pas, dar fără a scoate pistolul, și 
fără a avea intenţia să-l pocnească peste falcă pe Clementi. 
Ar fi fost normal să-i ceară să înapoieze imediat hărtiile și 
carnetul, dar în loc de asta, el mormăi: 

— Deșteptovici! Te-ai trădat singur, deși nu mai era nevoie, 
te miroseam eu oricum. la spune, dar să fii sincer dacă vrei 
să ieși din buda în care ai intrat - lucrezi pentru dansatoarea 
aia, Clementina Damian? 

— Și ce vezi rău în asta? 

— Vreau să-mi confirmi. Să am și eu conștiința curată, 
dacă e posibil așa ceva, iar tu să ai o cât de mică justificare, 
în faţa mea, nu a lui Mălai, că el te-ar beli, și pe mine la fel, 
pentru intrarea prin efracțiune într-o casă onorabilă... să 
zicem onorabilă. 

— Ei bine, bătrâne, confirm, zise Clementi. Lucrez pentru 
fata aia. 


— Vrea să afle cu orice preț cum a murit individu? 

— Păi da, mormăi Clementi, fără deosebit patos. Apoi se 
uită la luga și înțelese încă o dată că se poate vorbi cu omul 
acesta. Impresia domnișoarei Clementina e că Bursucu e 
ultimul om care și-ar fi pus revolverul la tâmplă. Și e convinsă 
că Bursucu n-avea revolver, mai curând ar fi purtat prin 
buzunare un șarpe cu clopoței... 

Gândurile detectivului fugiră pentru o secundă către Cheile 
de Sare. 

— Păi revolver are te miri cine, bodogăni luga. 

— Deci ești adeptul sinuciderii? 

— Adept! Ce înseamnă adept? Poţi fi adept al Budhismului, 
nu al... Nu sunt niciun fel de adept, sticlete particular. 

Clementi reluă: 

— Şi-apoi, ce e cu vraiștea asta din casă? Bursucu a întors 
totul pe dos înainte de a se sinucide? 

— Habar n-am. 

— Și în general, dacă e vorba de o sinucidere, iar afacerea 
e limpede, și clasată, de ce poliția stă și păzeşte casa în 
continuare? Din ordinul cui? Pe cine așteaptă aici? 

luga Martin, cu mâinile în buzunare, nu răspunse. Înlătură 
din cale cu vârful pantofului resturile unui bibelou spart și se 
duse să se așeze pe un scaun, pe care mai întâi îl ridică. 

— Și de ce, continuă Clementi, un inspector, și încă unul 
dintre cei mai destoinici, își cheltuiește orele bune ale nopţii, 
pentru a păzi locuinţa unui sinucigaș? Dacă tot trebuie păzită, 
ar fi fost suficient un simplu vardist... 

— E o sancţiune, privi în gol luga. Domnul Chestor Mălai s-a 
înfuriat atât de tare că ţi-am dat drumul, că era cât p-aci să 
se curețe, era să-i explodeze inima, sau ficatul sau în fine 
ceva ce explodează. Am fost consemnat timp de o 
săptămână să păzesc casa lui Bursucu. 

— Vai de mine! Mea culpa! Va trebui să-ţi aduc compot, 
pită, slană, sau ești consemnat strict la regim de pesmeţi? 

— Tu nu te deranja atât, amice (mii și mii de diavoli, și luga 
folosește cuvântul „amice”!), are grijă el, p/otonierul/ de 
serviciu. Îmi cară el în tașcă tot ce-mi trebuie, chiar și femei 


dac-aș avea nevoie, dar n-am... 

— Alea, sper că nu le-ar aduce în tașcă... Ai luat parte la 
cercetările privind „sinuciderea” lui Bursucu? 

luga se ridică de pe scaun, traversă încăperea, mereu cu 
mâinile în buzunare și cu expresia scârbită a unuia ce 
descoperă sub perna pe care dormise un șoarece strivit. 

— Eşti chiar idiot, Clementi. N-am luat parte - deși n-ar fi 
voie să știi. 

— De acord că n-am voie. Dar cine a condus ancheta? 

— Chestorul. Nici asta n-ai voie s-o știi. 

— Ditamai Chestorul Mălai pentru un amărât de sinucigaș! 

— La noi în poliție e democraţie, amice. Fiecare are dreptul 
să-și țină gura. 

— Cine l-a asistat pe Chestor? 

— Prietenul tău Tibi Tulea. Nici asta n-ai voie s-o știi. Cum 
zice un personaj al lui Camil Petrescu, care divulga totul unui 
alt personaj. 

— Conduci cu scorul de trei la doi, zise Clementi. Dar dacă 
tot nu e voie să știu nimic, spune-mi, d-ta ce păzești în 
hardughia asta? 

— Eu sunt poliţist de meserie, amice. luga îl privi iar pe 
Clementi cu acea faţă total lipsită de orice expresie. Poliţist 
de meserie amice, nu un amator. Se strâmbă și brusc fața lui 
triunghiulară luă formă de  paralelipiped, oricât de 
neverosimilă ar fi o astfel de metamorfoză și oricât de 
vehement ar protesta d-lor, geometrii. Tăcu o clipă, scoase 
mâinile din buzunare, dar numai pentru a avea ce băga 
înapoi în momentul următor, și continuă să mormăie: - Nu un 
amator ca d-ta, pe care șansa, ori neșansa, l-a împins către 
această ocupaţie - cum vrei să-i zic altfel decât ocupaţie? - 
de detectiv... 

Clementi răspunse cu un zâmbet din ce în ce mai ofilit. 

— Ne înţelegem de minune, oftă el. În ce mă privește - 
neșansa. În ce mă privește, aş fi vrut să mă fac cântăreţ de 
operă, dar cineva mi-a tras un glonte în gât și mi-am ratat 
cariera. Nu poţi cânta dacă ai un glonte în gât. M-am făcut 
detectiv ca să-l descopăr pe tipul care m-a împușcat în gât, 


pricepi... amice? 

În ochii copoiului luga Martin parcă se aprinse un licăr de 
interes. 

— În general, cu un glonte în gât, nu numai că nu se poate 
cânta, dar nici nu se poate trăi... la să văd cicatricea. 

— Eh, cicatricea! E invizibilă. Ce ţi-am spus e un fel de... 
cum îi zice... metastază... ba nu... metafizică... ba nu, 
metaforă, o blestemată de metaforă, însă la bază se află 
purul adevăr. Cine se mai face în zilele noastre detectiv 
particular din... pasiune? 

— Habar n-am! Ce e aia pasiune? 

— Pasiunea după Matei, de Bach... 

— Nu sunt dirijor, replică luga. Socot că e tocmai momentul 
să te faci dispărut, altfel - inspectorul își scoase iarăși 
ceasornicul-ceapă din buzunar, făcu să-i salte capacul, cu 
această ocazie, eu, autorul am putut să constat că e un 
„Wizard watch”, tip foarte vechi, fabricat înainte de 1900, dar 
așa sunt ardelenii, tradiţionaliști aproape ca englezii... - 
altfel, își continuă vorba inspectorul luga, mă tem că va 
trebui să te arestez. 

— Te temi! Ce te împiedică s-o faci? 

luga închise cu un păcănit capacul ceasornicului și-l 
ascunse în buzunarul din dreapta al pantalonului. Probabil se 
temea că va fi împușcat odată și odată în acel punct și spera 
ca bătrânul „Wizard” să-i oprească glontele. Zise: 

— În general nu mă leg de oameni neajutoraţi. 

Clementi veni în apropierea sa - era mai înalt cu un cap și 
mult mai solid. 

— Eu, neajutorat? Aș putea să-ţi confisc pistoalele, să te 
snopesc în câteva bătăi simultane, să te leg, să te agăț de 
candelabru iar apoi să-i telefonez Chestorului Mălai ca să-i 
anunţ starea jalnică în care ai ajuns... 

luga Martin, din nou cu mâinile vârâte în buzunare, abia 
zâmbi. 

— Posibil, amice... Și ce ar demonstra asta? 

Clementi oftă din adâncul plămânilor. Probabil n-ar fi 
trebuit să-i vorbească în felul acesta lui luga. 


— Mă tem că nimic. Pot să plec? Pot să plec fără a scoate 
din buzunar hârtiile și carnețelul lui Bursucu? 

— Am uitat de ele. Nu știu nimic despre niciun carneţel. 
Hai, cară-te, sticlete particular, că mi-e somn... Cred că ar fi 
mai bine pentru amândoi să nu ne mai întâlnim, cel puţin nu 
în anul ăsta... 

Detectivul particular David Clementi dispăru, însă peste 
aproximativ cinsprezece minute, și împotriva dorinței și 
așteptărilor lui luga, avu din nou ocazia să se vadă faţă-n faţă 
cu acesta. Ce se întâmplase? 

Clementi ieșise din casa lui Pavel Danciu-Bursucu - însă 
Bursucu murise, a cui era acum casa? - la fel de neauzit 
precum intrase. Nu clinti cu tălpile sale nici măcar cei doi 
vibrioni de holeră ce se odihneau în pace pe marginea 
scoarței din hol. N-aveau nicio șansă microbii ăia - n-aveau 
condiţii optime de proliferare, cel puţin nu deocamdată, dar 
fără să cunoască acest amănunt Clementi păși peste ei ca 
peste nimic, fără a bănui că trecuse peste o epidemie 
posibilă. 

Noaptea - acum apropiindu-se de sfârșit, și tocmai din 
acest motiv, devenise și mai frumoasă, mai adâncă, mai de 
neînțeles... Într-o astfel de noapte e obligatoriu să te plimbi 
cu iubita, de nu cumva ești însurat, și să o mingii pe 
degetuțe, unde altundeva?, dar iată că David Clementi, 
șerpuia singur printr-o grădină interzisă (nu fac aluzie, 
desigur, la grădina Edenului), iar polițistul luga, tot singur, se 
pregătea să-și continue somnul întrerupt de vizita inopinată, 
dacă nu minţise cumva.. Doi bărbaţi, încă tineri, încă frumoși, 
încă toate celelalte, singuri însă. Nu e păcat? 

Clementi, încăpățânat ca și colegul său ardelean luga (de 
unde însă nu se poate deduce că n-ar fi ardelean și 
Clementi), încetini ritmul pașilor în dreptul adăpostului a.a. pe 
care-l săpase Bursucu, iar când ajunse la intrare se opri, se 
asigură că niciun ochi inoportun nu-l supraveghează, și cobori 
cele câteva trepte ce duceau în tranșee. Acolo aprinse 
lanterna și examină situaţia. Nu situația, ci adăpostul. 

Nu se înșelase prea mult. Raza de lumină întâlni un raft 


agăţat cu migală de peretele argilos, pe raft se afla o vază 
subțire cu flori, din păcate ofilite, o cupă cu mere ionathan, 
repet, cu mere ionathan, din fericire perfect conservate, o 
carafă cu apă dulce, cam stătută desigur, și o sticluță cu 
pălincă plină pe trei sferturi (Bursucu fusese se pare un om 
ponderat), și aia stătută, dar numai în folosul ei, sau a celui 
ce o degusta. Lipsea însă aparatul de radio - dar cine nu se 
înșală uneori? Sau poate-l confiscaseră cei care l-au „sinucis” 
pe Pavel Danciu? Cum se face însă de cruțaseră pălinca din 
care Clementi trase un gât: avea mare nevoie! Luă un măr 
apoi, un măr minunat ale cărui culori, roșu, roz, palid, o 
sugestie de verzui, se amestecau cu mireasma aceea de 
neasemuit ce venea direct din copilărie. 

Din copilăria oricui. 

Detectivul suspină, fără să-și dea seama. Un măr ionathan 
de undeva din livezile de pe valea Izei. Ca amintirea unei 
mari iubiri. Nu a întâii iubiri. Ce este aceea întâia iubire? Să 
fim serioşi... Intâia iubire există - obligatoriu, chiar dacă 
iubești un idol de fontă - pe când marea iubire nu este 
obligatorie. 

Nu tot omul beneficiază de avantajul - și de dezavantajul - 
unei mari dragoste. Pe când de plăcerea primei iubiri 
beneficiază chiar și o muscă ţeţe, dacă nu mă înșel. 

Am cam luat-o razna, eu, autorul, căci Clementi nici vorbă 
s-o ia razna. 

El, cu parfumul mărului de Maramureș pe limbă, mai făcu 
un pas în întunericul adăpostului a.a. săpat de Bursucu, puse 
sticla de palincă înapoi pe raft (folosea mănuși fine, amprenta 
lui n-a rămas nicăieri), cobori raza lanternei și descoperi în 
ungherul acelei tranșei-adăpost exact ceea ce se aștepta să 
descopere: un trup mare, imens aș zice, zăcând într-o poziție 
care spunea totul. Un cadavru. Clementi știa cine este: Hagi 
Mer Histapes. 

Clementi nu leșină - era detectiv, și un om cu o asemenea 
ocupaţie trebuie să fie obișnuit cu cadavrele, sau să 
demisioneze - ci instală mica sa lanternă într-o poziţie 
avantajoasă, trase cu urechea, nu auzi nimic, iar după ce nu 


auzi nimic, se apucă să frunzărească buzunarele 
„Milionarului”, convins fiind dinainte că nu va găsi mare 
lucru. 

Fața proprietarului de diamante, bine păzite de șerpi 
veninoși, era la fel de respingătoare în moarte ca și în viaţă, 
și dacă n-ai fi avut profesia lui Clementi nimic nu te-ar fi putut 
obliga s-o privești, însă el o privi, și încă bine, fiindcă era 
curios să afle cum și de ce murise Histapes. Descoperi pe gât, 
sub bărbie, un șir dublu de împunsături, ai fi zis că fuseseră 
bătute niște cuie acolo, iar apoi scoase. Bravo, gândi 
Clementi, vor să dea vina pe Lupul Șchiop! Ce oameni tâmpit 
de ingenioși... dar în acest caz de ce au adus cadavrul aici - 
ca să încurce pe cine? Sau să se încurce pe ei înșiși? Oricât 
nu i-ar fi făcut plăcere, Clementi apropie nasul de gura lui 
Histapes și simţi izul acela binecunoscut de migdale amare. 
Banală otrăvire cu cianură - ar fi putut găsi, nefericiţii, lipsiţii 
de imaginaţie, ceva mai de soi. lar semnele de la gât 
fuseseră făcute după ce insul era mort de-a binelea, chiar și 
un medic somnambul și-ar da seama. 

Prin buzunarele milionarului Clementi descoperi o serie de 
obiecte care nu prezentau nicio importanţă, când deodată, 
aproape întâmplător, degetele sale făcură să foșnească ceva 
în pulpana redingotei. Clementi apropie lanterna. Deasupra, 
pulpana era descusută. In interior, o hârtie, Clementi o 
extrase ușor, o hârtie ca un pergament, nu era totuși 
pergament ci o imitație mai mult sau mai puţin reușită, cu un 
desen-plan-schiță extrem de complicat, șiruri de litere care la 
prima vedere nu reprezentau nimic, cifre, alte semne 
cabalistice. Clementi se strâmbă, dar se strâmbă și mai tare 
observând pe un colț al pergamentului ştampila (a cui?) 
„OBER GEHEIME”. Secret, sau mare secret, în limba germană 
după cum vă daţi seama. 

Detectivul își însuși DOCUMENTUL fără să simtă mari 
remușcări, stinse lanterna, ascultă iar, însă nu auzi nimic în 
afară de duelul vocal a doi dulăi, trecu prin faţa raftului cu 
mere și mai înșfăcă în treacăt unul, se abţinu să nu înșface și 
sticluța cu pălincă de cincizeci de grade, cu amăreală dulce 


de sâmbure de prună, și pe care avea să pună laba cine știe 
ce necunoscător, și dădu să iasă. 

Acum, zic eu, autorul, ar fi cazul să apară din nou poliţaiul 
oficial și să-l radă pe Clementi așa cum și merită, și când colo 
s-a petrecut invers. 

Dar ce înseamnă invers? 

Invers înseamnă din punctul nostru de vedere că nu 
polițaiul oficial - în cazul de față luga - se ivi ca din neant, 
așa cum se ivesc totdeauna poliţaii, și că „neoficialul” se 
insinuă la ușa din spate a căsuţei lui Bursucu, și în loc să 
pătrundă acolo discret, prin efracţiune - dacă nu deranjează 
cuvântul - ciocăni la ușă până ce luga îi deschise plictisit. 
Abia-și redobândise somnul. Căscă și se strâmbă. 

— larăși tu, amice?!... 

— larăși eu, sticlete în soldă, poţi să dormi în continuare 
dacă ăsta ţi-e cheful, dar să știi că ai un cadavru în adăpostul 
antiaerian din grădină, ăla bine mascat între nuc și cais. 
Treaba asta te poate acoperi de glorie, sau te poate trimite la 
carceră pe timp nelimitat. Ei, ce faci, nu mă arestezi? 

Expresia de plictiseală de pe figura lui luga ar fi adormit pe 
loc o sală întreagă de cucoane ce n-au somn nici dacă înghit 
pastile de moarte. 

— Acum, du-te, amice. luga făcu un efort și izbuti să 
zâmbească, arătându-și dinţii albi curaţi. E adevărat că zâmbi 
ca un lup când citește ordinea de zi a următoarei reuniuni 
anuale a lupilor. 

* 

16. Noaptea continua să rămână la fel de frumoasă cum 
făcusem aluzie ceva mai sus: doar că în dreptul Lunii se 
înfipsese un subţire nouraș negru - mai degrabă o coadă de 
vrăjitoare, și se încăpățâna să rămână acolo. Maiorul 
Maximilian Clemir se opri în dreptul unui burlan și se căută 
prin buzunare după ţigări. Așa era el, un nefumător care 
fuma. Pe cerul senin sclipeau stelele, sclipea și Luna, ce e 
drept umbrită de coada aia de vrăjitoare, nu ploua, cum să 
plouă dintr-un cer senin?, totuși burlanul vuia ca pe vreme de 
furtună, ce ţi-e și cu burlanele din zilele noastre, medită 


plictisit Clemir și plecă mai departe. Orașul dormea - cu 
unele excepţii desigur. Cine nu dormea? De pildă polițaii de 
serviciu. De pildă bolnavii foarte bolnavi și medicii aferenţi. 
De pildă băcanul Pop care tocmai termina de isprăvit 
capitolul treisprezece al unui roman de bunul și bătrânul 
Edgar Wallace, ăl cu pipa-n gură. 

Și în sfârșit, cum ziceam, nici Maximilian Clemir nu dormea. 

Străzile tăcute, negre, veneau în întâmpinarea sa. 

În întâmpinarea sa venea o siluetă din direcţia străzii Morii. 

Pe măsură ce se apropiau, ochii maiorului având 
capacitatea aproape pisicească de a distinge contururile prin 
întuneric, se umpleau de uimire și poate chiar de spaimă. 

— Mii de clopote, Paul Delun! strigă maiorul. 

Pocnetul unui revolver Colt ar fi fost mai puţin vehement 
decât glasul său. 

Straniul client al cabanei BLANCA îl privi de la distanță. 

— Ne cunoaștem? Ce doriţi? 

Maximilian Clemir era într-adevăr un bărbat curajos. 
Întreprinzător. Nepăsător - când era cazul. Deși nu chiar 
nefumător. Și deodată, în faţa enigmaticului Paul Delun i se 
facu frică. Intr-adevăr, frică. Și ca să treacă peste senzația 
aceasta cu totul dezagreabilă, încercă să se folosească de 
cuvinte: 

— Ce ar fi dacă te-aș aresta, amice? _ 

Și Clemir folosea des cuvântul „amice”. Insă cine nu-l 
folosea? 

— De ce, și în ce calitate? întrebă Paul Delun. Vocea lui 
liniștită, virilă, ar fi pus-o pe gânduri și pe frigida și 
nepăsătoarea Maria Weitsch, aviatoarea de încercare, 
favorita lui Goering, care era să piară încercând o soluţie 
pentru a tăia cablurile baloanelor captive de deasupra 
Londrei. Orice post de radio din lume l-ar fi angajat pe Delun 
ca speaker pentru comunicatele solemne, precum „victorie 
totală” sau „capitulare generală”. Pe Clemir îl izbi forţa acelei 
voci și înțelese că și omul trebuie să fie la înălţimea vocii. 
Maiorul, om fără complexe, fără prea multe în orice caz, nu 
găsi replică. In schimb Paul Delun își continuă ideea: 


— Ce ar fi dacă te-aș aresta eu? 

Se examinară, de la distanţă. De la o anumită distanţă, ca 
și cum ambii s-ar fi temut de o vecinătate prea intimă. Și 
chiar aveau motive să se teamă. În sfârșit maiorul își 
recâștigă  proverbiala prezenţă de spirit, încercă să 
zâmbească, încercă să-și recompună mutra de bărbat fatal, 
cu toate că strada era întunecată și nimeni în afara arborilor 
și-a stâlpilor de telegraf n-avea cum să aprecieze trăsăturile 
sale fatale. Nimeni în afară de Paul Delun căruia însă prea 
puţin îi păsa. Clemir vorbi: 

— Cea mai strălucită idee ar fi să ne arestam reciproc, și- 
apoi vedem ce urmează. Ar fi un caz unic și desigur o 
premieră mondială. N-ai binevoi totuși să-mi spui ce cauţi 
aici? 

— N-aș binevoi. De ce să-ţi spun? N-am nicio obligaţie faţă 
de d-ta, - sau am? 

Delun dădu să plece însă Clemir îl prinse de braţ. Delun se 
smuci fără violenţă însă decis. 

— Nu mai face asta maiorule. Nu mai pune mâna pe mine. 

Clemir lăsă braţul să-i cadă, moale, fără vlagă. Își înăbuși 
iarăși sentimentul de nesiguranţă ce-l făcea să-și piardă atât 
de ușor echilibrul în faţa lui Delun. 

— Ştii, zise, că omul care trebuia să fie ucis, a fost într- 
adevăr ucis? 

— Serios? Ai descoperit cadavrul? 

— Serios. Văd că totuși te interesează. 

— Sigur. În măsura în care ai suferit un eșec. Dacă ai 
suferit un eșec, inima mea se bucură, maiorule. Și acum îţi 
spun adio, iar dacă nu ești de acord, încearcă să mă reţii cu 
forța. 

Însă Clemir nu încercă nimic și Paul Delun dispăru în 
întuneric. Maiorul se îndreptă întins către căsuţa de pe strada 
Morii nr. 29. li deschise, mai somnoros și mai plictisit ca 
oricând luga Martin - fiindcă Maximilian Clemir nu comise 
delictul de a escalada gardurile. El nu comitea astfel de fapte 
urâte decât atunci când era absolut necesar. 

—  Haa...! căscă inspectorul luga, încercând să-și 


amintească de unde cunoaște mutra intrusului. Nu se mai 
poate dormi în noaptea asta! Cu ce vă pot servi, ţuică n-am, 
caveiul s-a terminat... 

Intrând direct în subiect, Clemir îl întrebă dacă știe că în 
adăpostul din fundul grădinii are un cadavru. 

— Cum n-aș ști, bombăni luga suflându-și violent nasul. De 
atâta vânzoleală, cred că am prins un guturai... Aspirina 
Bayer se găsește greu. Dar cum se face că știi și d-ta, și cine 
ești? 

— Trebuie să văd imediat cadavrul, vorbi autoritar maiorul, 
convins că are un ascendent moral și fizic asupra 
inspectorului. Numai că se înșela. larăși se înșela. 

luga îl studie din cap până-n picioare și din motive știute 
numai de el impresia generală n-a fost cu totul pozitivă, deși 
Clemir era un bărbat chipeș și-și purta hainele cu rafinată 
eleganţă. 

— Cine zice că trebuie? zise luga. Și de ce mama dracului 
în noaptea asta toată lumea mă bate la cap? 

— Zău? Cine te-a mai bătut la cap în noaptea asta? 

Clemir își arătă legitimaţia, scontând pe un mare efect, 
luga o examină și păru la fel de impresionat ca un om foarte 
sătul, căruia i se aduce drept supliment un papricaș de mâță. 

— Cine te-a mai bătut la cap în noaptea asta? stărui 
maiorul. 

luga își scoase mâinile din buzunare, însă iarăși nu din alt 
motiv decât pentru a le vâri din nou acolo. 

— Chiar dacă mi-ai arăta o duzină de fiţuici de genul acelei 
vânturate pe sub nas, tot nu ţi-aș răspunde... amice. Și nici 
nu-ţi voi permite să mergi la adăpostul antiaerian, nu-ţi face 
iluzii, ca să n-ai... cum le zice... 

— Deziluzii. Îmi place de mutra ta, șmechere, făcu maiorul, 
te ţii tapăn. Dar îţi atrag atenţia că în fiecare clipă urmele se 
şterg! Mai târziu va fi greu să reconstituim... 

— Urmele! i-o tăie luga Martin. Să reconstituim! îi fi un 
poliţai din vreo carte! Care urme? Nu se șterge nicio urmă, 
nicio amprentă, primele constatări le-am făcut eu, mâine 
dimineață vin ceilalţi... ai ţigări? 


— Ce? întrebă Clemir, suficient de uluit ca să-i scape din 
mână legitimaţia. O ridică, o scutură de praf și o făcu 
nevăzută. 

— Ce, ce? reluă luga. Te întrebam dacă ai ţigări. 

— Da. Camel. Te interesează? 

— Numai una din ele... 

luga se servi, o aprinse, trase adânc fumul în piept, curios 
parcă să-i afle gustul și tăria, și-apoi îl trimise afară din piept, 
în trombă, dar nu în ochii lui Clemir. Pentru un om serios ca el 
ar fi fost un gest cam facil. 

— Cum ziceam, mâine dimineaţă vin ceilalți. Pe Chestor 
nu-l pot trezi la ora asta, doarme beat turtă, are toate 
motivele, iar până mâine, nimeni nu mai calcă în adăpost, 
nici măcar stafia răposatului. Ce ar fi să pleci, domnule 
maior? 

— Îţi sunt superior în grad! Îți dau ordin! 

— Îmi dai cel mult ocazie să râd. Nu-mi ești șef, nu-ţi sunt 
subordonat... Hai, valea! 

Demult nu i se mai vorbise astfel lui Clemir, probabil de pe 
când umblase la grădiniţă. Se stăpâni să nu-l scoată din uz pe 
inspector cu ajutorul unui ciocan. Pumnul folosit drept ciocan. 

— Ţin mult să fac propriile mele constatări! 

— Și ce dacă ţii? Moi, je, m'en jous eperdument, dacă ai 
studiat greaca. Omul acesta, Histapes, sau cum naiba îl 
cheamă, ţi-a fost dat în grijă, dar nu știu de ce, și nu-mi pasă. 
Da! Grozav de bine l-ai păzit. Acum cadavrul aparţine poliţiei 
orașului O. care va face cercetările, d-ta te poţi considera în 
concediu. Hm. De unde știai că Histapes-cadavrul e aici? 

— Am urmat un traseu... Maiorul Maximilian Clemir, asul 
detectivilor din capitală, îl privi cu ură pe inspectorul acesta 
căpăţânos. Fusese crunt umilit, și era obligat să se umilească 
în continuare. Dar măcar, inspectore, bănuiești de ce trebuia 
să-l păzesc pe Histapes? 

— Dacă nu mi-ar fi somn, m-aș prăpădi de râs. De unde să 
știu dacă nici d-ta, paznicul, n-ai idee? Păi șefii din București 
nu ti-au șoptit nimic la ureche? 

— Nu. Am impresia că nici ei nu știu nimic. Câteodată am 


certitudinea că nimeni nu știe nimic. Parcă s-ar fi pus la cale 
o farsă anume împotriva mea. Cum a murit individul, 
împușcat? 

— Ei, împușcat! ridică din umeri luga. Cine să cheltuiască 
un glonte pentru un amărât ca el?! 

— Nu mai îndruga prostii! Histapes n-a fost un „amărât”. 

— Nu? În orice caz acum arată al dracului de amărât. De l- 
ai vedea numai... 

— Asta și doresc. Cum a murit, dacă nu împușcat? 

— Dacă l-au împușcat, au folosit un glonte microscopic, că 
eu n-am văzut gaura. În schimb are niște semne la gât. 

— Strangulat? 

— Îndoi-m-aș! Aduce mai mult a mușcătură, deși n-aş jura. 

— Lupul Șchiop! se cutremură Maximilian Olemir. Lupul 
Șchiop și Paul Delun. Asta el 

— Dacă începi să înnebunești, fugi repede la spital, eu n- 
am sedative, amice... Care lup, și care șchiop? Dacă beregata 
i-ar fi sfâșiat-o un lup, chiar și șchiop, gâtul era harcea- 
parcea, pe când așa... niște... cum să le zic... zdrelituri. Şi- 
apoi tot Lupul Șchiop al matale să-l fi cărat până aici în 
tranșee? Cum? În spinare? Trecând prin centrul orașului? 

— N-are importanţă cum - Lupul Șchiop e amestecat aici! 

— E treaba medicului legist, nu înţelegi că mi-e somn? 

— N-a dat târcoale pe-aici un tip, Paul Delun, fost tanchist, 
aviator sau dracul știe ce, puţin invalid, șchiopătează... 

— Mintea d-tale șchiopătează, du-te până nu chem poliţia! 

— Ce s-o mai chemi, poliţia e aici! Tu ești poliţia. Și eu sunt 
poliția. Nu bănuiești că ar fi cumva vreo legătură între 
Histapes și Marian Gustav Konike? 

— Cine e Könike? 

— Un colonel de la RSHA. 

— De coloneii de la RSHA au grijă coloneii SS și vice-versa, 
dacă nu cumva e același lucru, eu nu prea mă descurc în 
organizaţiile astea ale lor. Du-te amice, că de nu, chem 
caraula și te bag la arest! 


17. Povestește David Clementi. M-am trezit dimineața 


cu certitudinea că dacă mai trec printr-o zi și printr-o noapte 
cum fuseseră cele precedente, dau în primire în cel mult o 
săptămână. Pe limbă aveam un gust de parcă în ultimul timp 
îmi clătisem gura numai cu vitriol și mă spălasem pe dinţi cu 
mâl sulfuros. Dar întrucât înghițisem cel puţin un cocteil 
„Panther”, comparaţia nici nu e foarte exagerată. 

Se făcea vremea către amiază, totuși nu mă trezisem de 
bunăvoie. Nu. La ușiţa secretă a locuinţei mele ultrasecrete, 
cineva bătea de zor. În mod normal n-avea cine să mă caute 
fiindcă nimeni nu știa că locuiesc aici și că în general cineva 
locuiește aici, deci o greșeală. M-am întors pe partea dreaptă 
cu gândul să continuu un vis foarte plăcut: înotam prin 
văzduh urmărit de un stol de lăstuni și înconjurat de mari 
frunze palide ce se legănau fără a cădea... Ușa însă continua 
să se zguduie ca și cum un taur înfuriat - tauri blânzi, 
molateci, există? nu știu - ar fi confundat-o cu flamura 
purpurie a toreadorului. To-re-a-dor, în ga-a-a-ardă!! 

M-am dus la ferestruică desculț, însă n-am cules nicio 
pioneză pe drum. În schimb mintea mea refuză să creadă 
ceea ce vedeau ochii. 

Să nu vă închipuiţi că venise să-mi dea bună ziua chestorul 
Mălai sau Standartenfuhrerul Gustav Marian KOnike, nici 
măcar Hagi Mer Histapes sau Pavel Danciu-Bursucu. De altfel 
ultimii doi se pare că decedaseră - însă mirarea mea ar fi fost 
la fel de justificată. 

M-am înfășurat la repezeală într-un halat vechi și am 
deschis. 

Clementina Damian purta o fustă-pantalon albă, cam 
strâmtă, desigur cu scopul de a capta toate privirile 
trecătorilor iubitori ai acestei culori ce simbolizează puritatea 
- ce altceva? Încălţase niște „troteuri” cu toc ceva mai înalt și 
mai subţire decât permitea moda, iar bluza ei avea, aș 
îndrăzni să afirm, culoarea părului lui La Goulue, era o 
deplasare între galben și roșu; ochii nu și-i schimbase, erau la 
fel de verzi ca totdeauna, ceva mai reci, dacă era posibil, și 
mă fixau intens și cu răutate. 

— Dormi! îmi aruncă în față. Dormi! 


O rostise pe tonul unui vechil care-și surprinde cosașii 
tolăniți în iarbă. 

— Cine poate să-mi interzică să dorm? De unde-mi cunoști 
adresa? 

Mă privi strângând buzele ei subțiri, fără să înţeleagă 
importanţa întrebării. 

— Cum de unde? Un domn rotofei, desigur stăpânul 
băcăniei din colț, de lângă „Filială”, m-a informat că dacă nu 
ești sus la birou, desigur poţi fi găsit aici, pe strada Cotită la 
118. 

Băcanul Pop! Din nou, băcanul Pop! Și totuși ar fi fost prea 
de tot să trag concluzia că dumnealui Pop e un super-agent 
ce știe totul sau chiar și mai mult! Dar, învăluindu-l fără voia 
mea într-o ironică draperie, poate că-i subapreciasem 
calitățile; constatarea nu mă mângâia câtuși de puţin. Deci, 
de unde cunoștea băcanul ultrasecreta mea adresă? 

Dansatoarea de la „N-Y” și totodată clienta mea, aruncă o 
privire scurtă, aspră și bănuitoare împrejurul odăii, ca pentru 
a se asigura că nu există șerpi sau mai știu eu ce, merse 
direct către noptieră și luă în palmă micuțul avion „Hendley 
Page”, care deodată, în mâna ei străluci, căzând în bătaia 
unei raze de soare. 

Cum să numesc asta? Intuiţie? Întâmplare? Normal ar fi 
fost să se ducă la oglindă pentru a-și drege coafura, sau 
eventual să se oprească în faţa unicului tablou din încăpere 
care înfățișa n-are importanţă ce - însă nu, fata mersese 
direct către avion, ca și cum ar fi știut sau ghicit că mica 
imitație metalică reprezintă pentru mine ceva. Privi avionul, 
mă privi pe mine, iarăși privi avionul și-l așeză la loc pe 
noptieră. Nu zise nimic. Se trânti pe scaun, brusc, ca ușor 
ieșită din echilibru, așa cum face un bărbat bine afumat. 
Purta, peste bluza aceea galben-roșie o jachetă maronie cu 
umerii bogat vătuiţi, ceea ce o făcea să pară mai înaltă și mai 
subţire decât era în realitate. Examină fără niciun fel de sfială 
așternutul desfăcut al patului meu și pe faţa ei apăru o 
expresie nu tocmai limpede, fie că ar deplânge pe femeia ce 
împarte împreună cu mine canapeaua aia, fie că cearșaful nu 


i se pare suficient de curat. Sau poate altceva. Se pare că nici 
culoarea halatului meu nu-i făcu o impresie favorabilă. In 
sfârșit, nu-mi era nici nevastă nici iubită așa că nu avea 
niciun temei să facă reflecții pe aceste teme, și nici nu făcu. 

În schimb, după ce aprinse o ţigară „Staffel” și trase primul 
fum, expediindu-mi-l după bunul ei obicei, direct în obraz, 
rosti două propoziţiuni mai repede decât ar fi tras Edward 
„Gi” Robinson două gloanţe într-un film gangsteresc. 

— Am fost concediată de la „New-York”. Locuinţa mea a 
fost percheziţionată. 

Am trecut după perdeaua ce ascundea lavoarul, mi-am 
turnat apă rece în lighean. De după perdea am întrebat-o: 

— Percheziţie oficială, cu acte în regulă, în prezenţa ta și a 
unor martori? 

Ea strigă: 

— Ce faci acolo? Te speli? 

— Nu. Îmi trag cu măciuca în cap! Răspunde-mi la 
întrebare! 

— Ce spanac! „Oficială”. Au cotrobăit și au răsturnat totul 
în absența mea! 

— Când? 

— Dacă aș fi știut când, m-aș fi dus acolo cu toată 
jandarmeria călare a ţării. leși dracului de după perdea, nu 
pot vorbi cu o voce. 

— Înseamnă că n-ai făcut niciodată spiritism, am zis, 
ivindu-mă în fine, cu dinţii spălaţi, costumul pus și șireturile, 
la pantofi, legate. Nimic nu e mai reconfortant decât o 
conversație cu tine, Clem! Ce ţi-au furat? 

— Mie să-mi fure ceva? Nici măcar castitatea. N-aveam nici 
bani, și cu atât mai puţin bijuterii. Nimic să merite osteneala. 

— Stai puţin, să ne lămurim. Ai zis „percheziţionată”, dar 
reiese că pur și simplu te-au călcat hoţii. 

— Dacă vrei. Nişte hoți fraieri? Ce să fure de la o fată 
săracă? În orice caz au răscolit cu atâta râvnă de parcă ar fi 
căutat tezaurul lui Nabucodonosor... Păru minată de propria 
ei afirmaţie și întrebă: A avut Nabucodonosor un tezaur? Și 
continuă: Au desfăcut tăbliile dulapului, au scos parchetul, au 


spart pereţii, doar caloriferul au uitat să-l demonteze, și 
culmea n-au pus nimic la loc, totul a rămas vraiște, iar eu n- 
am încercat să fac ordine, cred că acolo nu mai poate face 
ordine nici Dumnezeu sfântul, m-am dus să dorm la o 
colegă... la o fostă colegă de la taverna aia a lui Fischer și 
Dady Berca... și acum iată-mă și fără locuinţă și fără slujbă, 
ce zici, copoiule? 

Dezastrul ce se întâmplase la locuința dansatoarei îmi 
aminti, nu știu de ce, „percheziţia” efectuată la casa lui Pavel 
Daniciu-Bursucu. Mi-am permis să meditez o clipă la această 
„coincidenţă”. Clem mă strivi cu o privire verde și zise cu glas 
aspru: 

— Ce faci mutra asta, de parcă ai fi Canaris stând de vorbă 
cu contele Marogna-Redwitz?! 

— Ce știi tu despre amiralul Canaris, scumpo? 

— Oh, nu mare lucru, n-am fost încurcată cu el decât două 
sau trei săptămâni. 

Nu mi-a plăcut tonul ei. Am admonestat-o: 

— Nu mai face figura asta de ultracocotă că încheiem 
discuția, Clem! 

Pe loc am și regretat aceste cuvinte, pe fața dansatoarei 
apăru acea expresie care precedase hohotele de plâns oferite 
mie drept supliment al discuţiei noastre la biroul „Filialei”. Și 
nici măcar n-aveam în casă un strop de coniac să-i ofer. 
Știam că pentru a-i abate gândurile, pentru a o împiedica 
eventual să plângă, trebuie să zic ceva, indiferent ce. 

— la gândește-te, poate ascundeai în casă vreun document 
preţios. 

— Eu și documentele preţioase! ripostă fata, renunțând 
pare-se la lacrimi. Singurul document e actul de moștenire al 
casei părinţilor mei. Nu mi l-au luat, vandalii... De altfel, n-are 
nicio valoare, casa a ars până-n temelii într-o seară când tata 
a aprins un chibrit să vadă dacă mai are benzină în canistra 
din cămară. Închipuiește-ţi că mai avea... 

— Dar scrisori... ca să zic așa compromiţătoare, sau mai 
știu eu ce? 

— Scrisori? Cel mult mă compromiteau pe mine. Primeam 


bileţele, în antracte, la „N-Y” de la clienţi. Îţi închipui că nu-mi 
propuneau să vizităm împreună expoziţia de animale mici 
sau Muzeul Satului. Și nu păstram niciodată fiţuicile alea. 
Singura „scrisoare” din casă, tot un amărât de bileţel, fiindcă 
Bursucu, cât era el de generos, tot n-ar fi cheltuit parale pe 
un plic și o marcă dacă nu era neapărată nevoie, îl găsisem 
pe masă (cum ţi-am spus, și Bursucu avea cheia locuinţei 
mele): mă anunţa că în seara aceea, seara când a fost 
omorât, nu va veni la „N-Y”, în general va lipsi și mă va căuta 
peste o zi, două. 

— Cum motiva această absenţă? 

— Foarte laconic, treburi importante, sau cam așa ceva... 
Nu cunoști? Oamenii care niciodată n-au treburi cu adevărat 
importante, mereu pretind că sunt vârâţi până-n gât în 
afaceri mari. 

— Stai, stai, stai... Te contrazici. Mi-ai spus că ambițiile sale 
erau mărunte; ce motiv avea să pretindă că e vârât într-o 
afacere „mare”? 

— Nu știu. Pui întrebări tâmpite. Orice om se mai și umflă 
din când în când în pene. Așa era Bursucu, nu mă supăram 
niciodată pe el iar dacă lipsea, nu-i simţeam foarte „dureros” 
absenţa. Era el și un pic mincinos, dar așa sunt toți bărbaţii, 
cu precizarea că majoritatea sunt mai răi, mai meschini și 
mai porci decât a fost Bursucu... 

— Bine, bine, nu-ţi mai vărsa degeaba fierea, că se 
termină, am bodogănit, încercând să ghicesc ce e fals în 
spusele fetei. Când ai primit bilețelul acesta „d-amor”? 

— Marţi, copoiule, marți. Miercuri m-am dus acasă la el să 
recuperez o rochie de seară de care aveam nevoie și l-am 
găsit... sinucis. 

— Așa deci, am mormăit, încercând să sudez unele 
elemente. Dar nu reușeam, era ca și cum aș fi vrut să sudez 
o fontă de un butuc. Și ce ai făcut? Ai leșinat? 

— Nimic nu te obligă, domnule Clementi, să fii idiot - chiar 
dacă ești! 

— Nimic nu te obligă să-l insulţi pe viitorul tău șef! 

— Pe cine să insult? 


— Las-că afli tu! Spune-mi: după ce l-ai găsit pe Bursucu 
mort, ţi-ai adunat catrafusele. Într-o valijoară, sau într-o 
sacoșă, iar apoi ai anunţat poliţia? 

— A fost greu să ghicești? Da, cam așa am făcut... 

— Și în casa lui Bursucu n-ai remarcat nimic deosebit, 
dezordine, sau mai știu eu ce? 

— Nimic deosebit... Și n-am rămas mai mult de un minut 
acolo... împreună cu mortul. 

Am meditat iar o clipă. Oare de ce mă mințea? 

— Cum de n-ai fost suspectată de crimă? De obicei amanții 
își ucid amantele, dacă nu se întâmplă viceversa. 

— Erau prea obosiţi ca să suspecteze ceva, murmură Clem, 
și ea obosită. Poliţaii care au picat abia după vreo două 
ceasuri, erau așa de leneși și de moi de parcă s-ar fi extras 
un minut mai înainte din niște butoaie cu bere... Cel mai 
crunt dintre ei, Chestorul Mălai s-a uitat la mine ca la un melc 
strivit și mi-a poruncit s-o șterg urgent și să nu mai calc pe- 
acolo. 

— E limpede am zis - deși nimic nu era limpede. Și cu 
concedierea ta cum a fost? Te-a chemat papá Fischer la el să 
te informeze personal? 

— Fischer? Scârba aia mare? Nu se demite... M-a chemat o 
scârbă mai mică... însă la fel de mare, Berca. M-a anunţat că 
din motive de criză, și așa mai departe... și anunţându-mă că 
sunt dată afară, mă pipăia! S-ar zice că vor rezolva criza 
renunțând la o singură persoană, fiindcă numai pe mine m- 
au... A 

— Nu-ţi face sânge rău, Clem, ai post. lţi surâde să fii 
secretara Agenţiei Lăzău, aici, la „Filialâ”? 

— Cu alte cuvinte secretara d-tale? 

— Cu alte cuvinte, da. 

— Din primul moment am bănuit cum că n-ai fi în toate 
minţile. Nu mă pricep la chestii detectivicești, că altfel aș fi 
rezolvat și singură cum a fost cu „sinuciderea” lui Bursucu. În 
general nu mă pricep la nimic. Chiar și ca femeie de stradă aș 
face o figură neonorabilă... (Mi-am adus aminte că papă 
Fischer mă avertizase: Clem nu va reuși să-și găsească nicio 


ocupaţie, și nu va putea s-o practice nici pe aia la care făcuse 
aluzie înainte). Propunerea se respinge, domnule copoi. 
Altceva? 

— Nu se respinge. Ştii să pregătești ceva de mâncare la 
repezeală, jumări de ouă cu costiță și slană sau cam așa 
ceva? 

— Nu cumva-mi propui să-ţi duc menajul? 

— Nici gând. Nu fac eu astfel de aventuri. Sunt un om 
singuratic prin excelenţă... (Brusc am devenit atent: cine mai 
pronunţase aceste cuvinte? N-ar fi trebuit să le rostesc!) însă, 
pur și simplu mor de foame, am continuat, examinând rapid 
(și inutil) faţa rece a Qlementinei. Nu-mi amintesc când am 
mâncat ultima dată... iar ce mi-am preparat ieri, am aruncat 
pe fereastră. N-aș ocupa locul întâi la un concurs de bucătari! 

— Nici eu. Nu știu să deosebesc un ou fript de o slănină 
crudă. Dar ce, n-ai destui bani ca să mănânci la „N-Y”? Cornel 
Balea, și alţii ar fi încântați să te revadă! 

— Balea? A, da, „economistul” și „secretarul” lui papá 
Fischer! Îi stau oricând la dispoziţie dacă e vorba să-i 
corectez forma nasului, însă acum aș fi fost pur și simplu 
încântat să înfulec ceva „alcătuit” de aceste mânute 
delicate... 

Clem n-avea mânuţe delicate și o știa. O palmă aplicată de 
ea pe obraz ar fi lăsat amprente. Zise zâmbind acru: 

— Da... aceste mânuțe delicate, iar apoi să mă momești 
încetișor către... și arătă cu bărbia în direcţia patului. Am 
simţit cum mi se contractă mușchii obrazului și i-am răspuns 
răgușit, cu alt glas: 

— No, laayl Nu! Nu fac parte din categoria mușteriilor de la 
„N-Y” care-ţi trimit bileţele cu propuneri. Îmi ești clientă. Îmi 
eşti și secretară. Suficient. Bun, deocamdată renunțăm la 
mâncare, hrana fizică nu e decât deșertăciune, așa cum ne 
învaţă Pratyahara care e dacă nu mă înșel, un stadiu al 
practicii Yoga, după cum la fel de bine ar putea fi o plantă 
rară de la nord de Missouri... Să luăm taurul de coarne, să 
văd cu ochii mei ce au făcut acolo... cum ai zis?, vandalii, iar 
apoi vom organiza un festin la băcanul Pop în cămăruţa 


|” 


secretă, știută de toată lumea, acolo se poate mânca mai 
bine decât la „N-Y” - doar că lipsește cocteilul „Panther” și de 
asemenea Dady Berca lipsește... cu toate că nu e sigur. Unde 
locuiești? 

— Și clientă, și secretară, - și nu știi unde locuiesc! 

Ce era să-i răspund? Că știu? Nu se cuvenea! 

Am regăsit mașinuţa Bugatti în fața „Filialei”. Nicio mutră 
scârbavnică de copoi nu părea să mișune prin apropiere. (Pe 
mine nu mă pun la socoteală - unde am ajunge?) Clementina 
mă dirijă pe niște străduţe vechi unde fiecare casă ar fi putut 
conta ca monument istoric, însă cei ce răspundeau de asta se 
vede că erau neglijenţi... Poeți, pictori, dansatori, și chiar 
hipnotizatori, locuiseră în mai fiecare din maghernițele alea. 
Chiar și tenorul Grozăvescu - zicea legenda - impresionase 
un cvartal și trei ulițe cu vocea sa în plină formare, pe când 
era tânăr... 

Clementina Damian, fostă dansatoare la „N-Y”, acum 
secretară a Agenţiei Lăzău, împărţise până de curând 
garsoniera cu o colegă - însă pentru această colegă făcuse o 
mare pasiune un ins ce stăpânea două vii, două cârciumi și 
un post-cheie la Primărie, și acesta o mutase pe fată mai în 
centru, s-o poată vedea mai des, iar Clementina, pentru care 
nimeni nu făcuse încă o pasiune deosebită, rămăsese să 
habiteze singură. 

— Dacă vei încerca să faci ordine, cu ce vei începe? am 
întrebat-o rotind privirea prin cămăruţa devastată. Intr- 
adevăr, numai caloriferul părea nevătămat. 

— Am și început, să fac ordine, spuse Olern, devenind pe 
neașteptate, și spre surprinderea mea, melancolică. Și ridică 
de jos o cutie cu bomboane. Dar și cutia fusese forfecată, 
cele mai multe bomboane curseseră pe jos, printre 
sfărâmături de ceramică și borcane unde fuseseră conservate 
de bună seamă nu labe de broască, ci oareceva castraveciori. 
Pe urmă secretara mea comise un gest care mă ului pur și 
simplu - nu știu de ce — scoase din cutie una din 
bomboanele rămase, o aruncă în sus până aproape de tavan, 
și o prinse în gură cu dexteritatea unui căţel bine dresat. Mă 


întrebă: — Servești? Sunt acrișoare... Am refuzat, deși erau 
acrișoare. Clem ridică dintre sfărâmături un taburet și se 
așeză, absentă, distantă și infinit de tristă. l-am zis, numai 
așa ca s-o mai trezesc la realitate: 

— Ce faci mutra asta importantă de parcă tocmai ai fi 
coborât din vagonul al doilea al lui „Fuhrerzug”? 

— Ce înseamnă „Fiurerțug”, copoiule? 

— Trenul lui Hitler, păpușă. Și să nu mi te mai adresezi cu 
„copoiule”, că te retrogradez din funcţie și-ţi trag și din 
salariu! 

— Și atunci, cum să-ţi spun... copoiule? 

— Să-mi spui „șefule”. Clar? 

— Valabil. Nici tu să nu-mi mai zici „păpușă” că nu suntem 
la bordel. Ce-ar fi s-o ștergem de aici... nu-mi plac dezastrele! 
Aminteai ceva despre un prânz la băcanul Pop...? 

— Prânz? Da... Ușa acestui palat al tău n-a fost forțată, 
cum au intrat tipii? Te-ai întrebat? 

— M-am întrebat și mi-am și răspuns, șefule. Luaseră 
dublura cheii de la Bursucu. Înainte de a-l ucide. Sau după ce 
l-au ucis. Ce specialităţi se servesc la Pop? 

— Și mai zici că nu ești bună de secretară-detectiv! 
Luaseră cheia de la Bursucu, he! la încearcă să constați 
totuși, dacă ţi-a dispărut ceva din casă. De pildă vreun 
combinezon. 

— Șefule, am patrusprezece combinezoane, patru sunt colo 
jos, unul atârnă pe fereastră, două sunt sfârtecate, le-au rupt, 
or fi fost niște perverși, celelalte șapte sunt acolo, acolo și 
acolo, toate patrusprezece... 

— E ca și cu steagurile lui Pristanda. 

— Care Pristanda? 

— Ei, chestie de cultură generală, lasă că ne îngrijim și de 
latura asta. Bun! Căutătorii de comori au greșit încercând să 
dea lovitura la tine. La băcanul Pop specialitatea casei e 
COADA DE VACA CU SOS, însă eu personal prefer friptura „în 
halat” - ceva absolut delicios. Să mergem secretaro! După 
ce-ţi termini orele de serviciu, te întorci acasă și faci ordine. 

Nu glumesc când zic că mi se făcuse cu adevărat foame. 


Dar când am ajuns în strada Aviator Segarcea, în apropierea 
„Filialei”, mi-am dat seama că va trebui probabil să mai amân 
niţel prânzul copios de la băcanul Pop. Hm - băcanul Pop, de 
unde îmi cunoștea el adresa? 

În fața „Filialei”, cu pălăria lui de gangster complexat, pe-o 
ureche, aștepta, cine credeţi, nimeni altul decât Tibi Tulea. Il 
însoțea același sergent Gava, cu obrazul ars de vânturi, cu 
fruntea ca stânca, și nepăsător tot ca stânca. 

Așa-și aranja treburile Tulea, să nu fie singur. Niciodată 
singur. 

— Haide, vorbi el între două fumuri de ţigară, zadarnic 
încercând să-și îngroașe vocea. Șefului i s-a făcut dor de tine! 

l-am întins Clementinei o legătură de chei cu gestul unui 
magnat al ținuturilor diamantifere din Transvaal. 

— Urcă, te rog, în birou, și preia serviciul. Notează cu grijă 
telefoanele. Dacă mă caută de la centru, spune-le că mă aflu 
pe teren. Și prezintă-te cine ești: noua secretară. 

Clementina mă privi, de data asta verdele ochilor ei parcă 
surâdea, îl ignoră total pe Tulea, luă cheile și intră în casă. 

Tulea privi în urma ei, dar nu ca să-i studieze picioarele ci 
ca să arate că e șmecher, și pe deasupra și poliţist. 

— Secretară, hai? Ai o secretară! Clementina, secretara 
domnului Clementi! Ce se ascunde sub această potriveală de 
nume? 

— Un complot, i-am răspuns. Un complot împotriva ta. 

Tibi Tulea rânjea cu răutate, însă mutra și-o ţinea la 
distanţă. După spectacolul de la taraba lui Fischer constatase 
că am pumnul zglobiu și că mi-am însușit la perfecție și Yun- 
Tsuki-No Tsukkomi, și Tobi-Komi-Tsuki. Nu era chiar tâmpit de 
tot Tulea ăsta, însă oricum, n-avea să iasă bine, el, din 
această poveste, vă jur. În orice caz, mi-am dat seama că 
friptura „în halat” ce o pregătise băcanul Pop cel misterios, se 
va răci până voi ajunge să gust și eu din ea. 

— Ai observat potriveala dintre numele meu și al 
secretarei, Tibileţ? Dar vai, înseamnă că nu ești chiar cel mai 
cretin poliţai din Balcani cum se tot trâncănește la 
prefectură! 


La oarecare distanță, nu prea mare, sergentul Gava, 
rămânea neclintit, mustața lui era mai ţeapănă decât 
mustaţa lui Alecsandri de pe statuia de la Mircești, însă pun 
pariu că în sinea lui se bucura auzind vorbele de hulă 
adresate lui Tulea. 

— Şi ce se ascunde sub această potriveală - te întreb încă 
o dată, zise aghiotantul lui Mălai, încercând să pară sever. 

— N-ai să afli niciodată, Tibileţ. Niciodată. Pricepi... amice? 

— Să nu-mi mai spui Tibileţ, și nici amice, că va fi vai de 
capul tău! 

— Dacă deschizi bine holbanii, ai să observi cum dârdâi. Și 
ce-mi vei face, Tibileţ, amice? 

Sergentul Gava se apropie, împreună cu mustaţa lui. 

— Haide, haide, șefule, mă dojeni el domol. Mă grăbesc, 
am o mulţime de necazuri pe cap. Urcă la volan și să 
mergem. 

— Ce? Să cheltuiesc benzina Agenţiei? 

— Păi nu m-aș plimba și eu o dată cu un automobil? 

Acest argument, atât de simplu, avu darul de a mă 
convinge. 

Am deschis și i-am poftit pe Tulea și pe Gava să intre. Gava 
ocupă un loc în spate, în dreapta, Tulea în faţă, alături de 
mine. Nu părea foarte încântat că se află alături de mine, 
poate gândea că, în orice clipă, cu stânga, pot să-i aplic un 
mic „Shuto-Uchi”, deși mă îndoiesc că la acea oră era la 
curent cu denumirile în sportul japonez. Cred că nici la ora 
asta nu e la curent, însă asta e altă poveste. Altă poveste e 
întrebarea dacă Tibi Tulea mai trăiește? 

Nu mai trăieşte. Deși ticăloșii, conform tradiției 
supraviețuiesc, Tulea, e mort de multă vreme, și în mare 
măsură datorită contribuţiei mele personale și a șerpilor 
veninoși ai lui Histapes. Tot altă poveste e că nimeni n-a 
descoperit încă mormântul lui Tibi Tulea, dar ce importanţă 
are, și de fapt nu văd de ce o iau razna. Să revin. 

Cum conduceam fără mare grăbire - cine se grăbește când 
e în drum către poliţie? - alături de mine Tulea scuipa 
vălătuci de fum din gura lui mereu împuţită - nu din alt 


motiv, dar nu se spăla pe dinţi niciodată. În spate, sergentul 
Gava își trosnea din când în când metatarsienele - sau 
metacarpienele? - lăboaielor sale imense. 

Din pragul băcăniei, băcanul Pop, îmi făcu un semn de 
simpatie, convins că asistase, în sfârșit, la o mare arestare. 
Numai că, cine arestase pe cine, eu pe Tulea, sau Tulea, pe 
mine? That is the question! 

În schimb Chestorul Mălai nu arătă niciun semn de 
simpatie. 

Se ridică, veni în direcţia mea. 

De data aceasta, de m-ar fi pocnit, praful se alegea din 
biroul său dichisit, și de mutra lui de primar peste canibali - 
chit că aș fi ajuns în faţa plutonului de execuție, sau și mai 
rău. (Mai rău - unde?) Îngerul său păzitor, al lui Mălai (avea 
oare și un înger păzitor?) îi șopti însă la ureche să nu dea în 
mine - și nu dădu. Bine făcu. Trecu - iarăși perfectul simplu! - 
iar în dosul biroului. 

Înfăţișarea biroului părea ușor schimbată. Ușor, însă 
esenţial. Da. Da, pe birou nu se mai aflau decât patru 
fotografii; aș fi fost gata să fac pe măturătorul de stradă timp 
de două zile și două nopţi, numai să aflu oare dintre poze 
fusese luată, și de ce. 

— Apropie-te, bă! îmi ordonă Mălai. 

Șuviţele rare și cărămizii ale părului său se răsfiraseră în 
lături ca niște coarne, insuficient totuși ca să-i dea înfățișare 
de diavol. Un diavol, suntem de acord, are ceva diabolic în 
înfățișare, pe când mutra Chestorului, buhăită și lată, vădea 
tâmpenie, alt cuvânt mai subţire nu găsesc. 

— Bă, acesta, n-ai auzit? Apropie-te! 

Nu m-am clintit. Îmi ziceam că dacă Mălai nu e diabolic, să 
încerc să fiu eu. 

— Tulea, ce stai așa ca o oiște bleagă?! Fă-i vânt 
animalului să ajungă și el colea în fața mea, mi-s ostenit și nu 
pot vorbi tare... Hai, dă-i un brânci! 

Cu toate că Tulea se temea de mine ca de dracu - 
presimţea el că într-o zi o să-i vin de hac, și nu se înșela defel 
- îmi dădu un brânci, ce se facă, ordinul e ordin și nu o 


acadea s-o scuipi când vrei dintre dinţi. Nu era cine știe ce 
mare brânză, brânciul lui, tipii de genul ăsta care mereu își 
închipuie că ar fi altceva decât ceea ce sunt în realitate - iar 
Tulea își închipuia că ar fi un mare detectiv, pe când, ca rang 
real nu ajungea nici la nasul unui ajutor de hingher - tipii 
ăștia n-au putere-n mădulare și dacă nu-mi convenea nu m- 
aș fi clintit nici măcar cu un centimetru. Dar îmi convenea. De 
afurisit ce sunt m-am prefăcut că ar fi un brânci teribil, am 
zburat înainte și am aterizat pe biroul Chestorului care sări 
furios: 

— Ho, mă, ce vii peste mine ca...? Ce-l împingi așa, Tulea? 

— Păi mi-aţi or... 

— Gura! se răsti Mălai, în vreme ce eu îmi ceream, ipocrit 
scuze, repliindu-mă. Eram satisfăcut. Văzusem ce voiam să 
văd. Din șirul celor cinci poze, patru acum, lipsea fotografia 
dansatoarei. A lui La Goulue. Rămăsese fotografia cucoanei 
cunoscute, probabil scumpa sa nevastă, fiindcă avea mutră 
de nevastă de Chestor, poza prea iubitului Conducător, a unei 
fetițe - fiica? - și a lui Mălai, în persoană, tânăr. Însă a 
dansatoarei-vedetă de la „N-Y” lipsea. Ce voia să însemne 
asta? 

Am încercat să gândesc repede și intens, în timp ce idiotul 
de Tulea orânduia pe birou obiectele deranjate de „căderea” 
mea, continuând să-și ceară iertare pentru că mă împinsese 
prea cu putere. Să nu mori de râs? 

Mi-am zis că absenţa lui La Goulue din șirul de poze de pe 
birou nu poate să însemne decât un singur lucru: cănue 
încurcată cu Mălai, că gelozia lui fusese contrafăcută, cum și 
bănuisem, iar fotografia, luată cu împrumut. Foarte stângace 
manevră. Dar ce se ascundea în spatele ei? Nu 
manifestasem, deocamdată, niciun fel de interes față de 
vedeta de la „N-Y”. Atunci, cineva încercase să prevină un 
eventual viitor interes faţă de La Goulue? 

Chestorul Mălai se trânti iar în fotoliu și supse din pipa lui 
kilometrică. 

— Clementi, umbli pe la cabana BLANCA? 

— Umblu. De ce? 


— Ce, de ce? Ce faci acolo? 

— Beau și petrec ca toată lumea. 

— Nu zău, bei și petreci? Asta faci tu? 

— Domnule Chestor, timpul meu e preţios... îmi petrec 
viaţa muncind, n-am vreme să colind restaurantele, precum 
păduchele de Tulea, sau alţi păduchi de teapa lui... 

Îmi făcea o plăcere nebună să-l scot din fire pe gangsterul 
complexat. 

— Cum îţi permiţi, gunoiule? își holbă Mălai ochii săi 
injectaţi. Tulea, de ce nu-l snopești? 

Tulea își îndreptă umerii (deosebit de firavi, fie spus în 
paranteze, erau, cum să ocolesc adevărul, mai înguști decât 
șoldurile din care motiv croitorul său baga multă vată) și 
răcni cu vocea lui subţiratică: 

— ÎI aranjez eu, dom Chestor, n-aveţi grijă! 

Însă Mălai, deși tâmpit (cum să ocolesc acest cuvânt atât 
de suculent?), știa pesemne câte parale face, IN ESENȚA, 
aghiotantul său Tibi Tulea. Se uită strâmb, ca la o balegă de-a 
binelea uscată către Tulea, pufăi din pipa sa lungă (folosea 
tutun „Khorghe”, produs la fabricile din Aalborg - Danemarca, 
de unde-l avea? Limpede: de la Uggo Fischer), și-apoi mi se 
adresă cu expresia unui șarpe-boa pe cale de a înghiţi o 
căprioară. 

Dar - stimaţi prieteni și neprieteni - Mălai nu era un şarpe- 
boa, cu toate că mânca, zic eu, de două ori mai mult, iar eu 
eram departe de a fi o căprioară. Eram un lup. Aproape că 
eram Lupul Șchiop. Însă asta rămâne între noi. Chestorul 
bodogăni cu vocea lui care păcat că nu a rămas înregistrată 
măcar pe benzile de la dovăzeci centuri fox: - B-hăăă.. 
Clementi! Îl cunoști pe Hagi Mer Histapes, cetăţean român de 
origine... străină? 

Cu gesturi senine - nu știu cum vor interpreta 
interpretologii această expresie, „cu gesturi senine”, am 
extras din buzunare un pachet de țigarete „Staffel” (influența 
secretarei mele Clem), am aprins una și am rânjit. De ce am 
rânjit? Poate se cuvine o explicaţie. În acele minute, mi-am 
dat seama că undeva, cineva, se teme de mine. 


Poate că exagerez. 

Undeva, cineva, e deranjat de prezența mea. Rimă. 
Splendid! De ce îl deranja prezenţa subsemnatului, aceasta e 
întrebarea. Am răspuns, pufăind fără grijă din „Staffel”-ul 
meu: 

— Dacă faceţi aluzie la un individ nasol, molâu, mare sau 
chiar imens, și imens de caraghios, îmbrăcat în contradicție 
cu fizicul, cam ca și amicul Tulea, de faţă, și care vorbește tot 
timpul, împiedicându-i pe alţii să vorbească și chiar să 
asculte, îl cunosc, cum să nu! Din vedere. Nu m-a invitat la 
masa lui. Dar nici eu la a mea. 

Chestorul Mălai pufăi din pipa lui umplută cu tutun 
„Khorghe”, arăta rău, obosit ca după mari cazne, privi 
indiferent, fără să vadă de fapt, șirul de poze de pe biroul său 
(pariez pe locul meu din iad că nu-și dăduse seama că eu am 
observat absența uneia din fotografii, prea era tâmpit și 
abrutizat de coniace), și mormăi: 

— Vorbești cam mult... cum te cheamă? 

Nu i-am răspuns, de ce aș fi făcut-o? 

— Clementi, suflă, slugarnic Tibi Tulea. 

— Vorbești prea mult, Clementi! Nu e bine... trase un fum 
și iar uită numele meu. Cum dracu îl cheamă, Tulea? 

— Îl cheamă Clementi, David Clementi, dom Chestor. 

— David e inutil, Clementi e suficient. Chiar prea mult. 
Deci, vorbeşti prea mult... hm, hm, hm! Clementi! Nu e bine, 
Clementi. Cum de ai reținut atât de bine înfățișarea lui 
Histapes? 

— Nu-s obligat să explic... dar față de dv. voi face un gest 
de clemență. Clemenţă - care vă va aminti de numele meu, 
dar nu vă faceți iluzii... N-am de gând să iert pe nimeni. 

— Bă, Tulea, ce spune individul ăsta, tu pricepi? izbucni 
Mălai. 

— Nu, dom Chestor. Aiurează. Arestul doi? 

— Stai dracului, imbecil de cârpă ce ești. Bă, Clementi, ce e 
cu Histapes? 

— Nu știu. Înfăţișarea lui bate la ochi. Chiar și un orb s-ar 
simţi stingherit în preajma sa. lar eu am doi ochi, nu-s orb, 


nici chior, în plus sunt și „copoi”, așa că l-am remarcat pe 
Histapes. 

— L-ai remarcat prea tare. Doi ochi? Prea multi pentru unul 
ca tine. Ce mai știi despre Histapes? 

— Cam tot ce v-am relatat, și-n afară de asta, că atunci 
când nu vorbește, crapă, adică mănâncă, cât patru, abia 
prididesc chelnării să aducă și să strângă blidele. 

— Altceva? 

— Nimic. Toată lumea îl înjură pentru că-i deranjează pe 
toţi, iar lui nici că-i pasă. 

Chestorul Mălai izbi cu pumnul în masă, scuipă o 
amenințare nu se știe la adresa cui, apoi îmi adresă o 
întrebare „subtilă”. 

— L-ai ucide dacă ar fi nevoie? 

— Pe tăntălăul acela? Nu știu... Nu mi-a propus nimeni să-l 
ucid. La ce bun să-l ucid, cui ar folosi? 

— Dar dacă ţi-aș propune eu? Dacă aș ordona: Clementi, 
rade-l pe Histapes?! Impușcă-l!! 

— Unu, așa ordine nu se dau, doi, asta nu e o glumă 
demnă de dv., trei, repet că mă grăbesc mult, domnule 
Chestor! 

Mălai mă mai privi puţin cu ochi reci, scârbiţi și obosiţi, 
apoi se întoarse brusc către Tulea. Răcni: 

— Luaţi-i amprentele... Căutați! Comparaţi! Faceţi și voi 
ceva, fir-ar al dracului să fie de treabă... mișcaţi-vă! Afară! 
Stai! Stai Clementi, stai! Viaţa ta atârnă de un fir de păr! Să 
știi! 

Era să-i răspund: eroare, dom Chestor. Atârnă de o 
amprentă pe care nu o veti găsi... 

Știam că nu au găsit vreo amprentă de-a mea în casa lui 
Bursucu, și nici în adăpost, și mai știam - habar n-am de 
unde această convingere, că luga nu mă va divulga. 


18. Simpaticul inspector Tibi Tulea și morocănosul sergent 
Gava mă escortară prin labirinturile întunecate ale acelei 


1 Ce „capcană” îmi întindea Mălai! Histapes nu fusese împușcat... 


instituţii până în fața unei uși atât de murdare cu ceea ce fac 
muștele când ţin cu tot dinadinsul să-și lase amprentele, 
încât acum era cu aproape de două ori mai groasă decât la 
origine. 

Dacă aveai vederea excelentă, puteai distinge pe o tăbliță 
de nichel, foarte înzorzonată la margini, zorzoanele însă abia 
se mai puteau distinge din motivele pomenite mai sus: 


Secţia AMPRENTE, 
LEGATURI 
și CORESPONDENȚE 


Intrarea str. interzisă 

Și să se mai oricui! spună că 
băieţii n-aveau humor! Am 
refuzat să intru, indicând cu degetul ultimul cuvânt, fără a-mi 
apropia totuși prea mult mâna de „toaleta” aceea pentru 
muște; Tulea, asigurat de prezenţa solidului Gava, mă 
împinse, totuși, nu prea violent. Știa că, aflându-mă într-o 
poziţie ideală, dacă-i repet un cot în mutră, aveau să-i sară 
din gură până și măselele pierdute încă din copilărie. 

— Perfect, am zis, însă deschide tu ușa, mâna mea e prea 
murdară ca să se poată atinge de clanța asta proaspăt 
frecată cu leșie. 

Un individ bătrâior, puţin gârbovit, cu ochelari, cerceta 
ceva atât de aplecat deasupra biroului său, înjghebat, zic eu, 
de unul din dulgherii cei mai nepricepuţi de pe caravella El 
Dorado, din flotila lui Cristophor Columb, atât de aplecat că 
aproape se rezema cu nasul în tăblie. O lupă mare, plesnită 
exact la mijloc, abia mai încăpea între birou și ochelarii săi. 
Fără îndoială studia niște amprente, poate chiar ale lui 
Columb, și tocmai de-aia m-am gândit că locul său nu e la 
poliţie, ci într-o bibliotecă, înconjurat de tomuri groase și hărți 
subțiri. 

Tibi Tulea nu era chiar un ins lipsit de cel mai elementar 
respect. El catadicsi să-l salute pe șeful amprentelor. 

— 'Neaţa, domnule Gasparoglu... 

— E trecut de amiază, domnule Tulea... 


— Nu observasem. Luaţi urgent „conturul” labelor acestui 
bandit pe care l-am adus, și comparaţi-le cu „contururile” 
celelalte. Ordinul șefului. 

Gasparoglu nici nu ridică ochii să-mi vadă chipul, ci-mi 
examină doar mâinile. Ciudat mai e și „profesionalismul” 
acesta cronic! Imi luă amprentele după toate regulile artei, 
apoi făcu semn că e gata - nici vorbă să emită vreun sunet - 
dar poate că era totuși mut, deși răspunsese la salutul lui 
Tulea, apoi făcu un foarte scurt și misterios gest, undeva 
către spatele său, și privind într-acolo am constatat prezenţa 
unei chiuvete, unde, eventual, să mă spăl pe mâini, numai că 
știți, cerneala asta pe care o folosesc „amprentologii” se 
curăţă foarte greu. Hai, hai, mă grăbi Tibi Tulea și astfel am 
fost scos de acolo și m-am pomenit iarăși la „pre-arest”, 
adică în sala („sală”! la fel de bine îi puteam zice și castel!) 
inspectorului de serviciu, bună la toate. 

La masă, între cele două telefoane care aveau obiceiul să 
țârâie în același timp, stătea comod instalat un polițai scund, 
cu faţa bolovănoasă, frunte îngustă, pomeţii obrajilor mult 
ieșiți în afară și bărbia extrem de lungă, ușor curbată „către 
înainte”. Ansamblul însă alcătuia o mutră nu chiar definitiv 
antipatică - mai ales că omul ţinea în mână o carte din care 
se prefăcea că ar citi. Poate că nici nu se prefăcea. Nu știu 
dacă era ultima ediţiune a Procedurii Penale, sau un romant 
d-amor, și pe cât se pare nici amicul Tulea nu știa fiindcă, 
după ce-mi permise să mă așez, cu un gest regal care i se 
potrivea tot atât de bine ca o coroniţă de mireasă unui porc 
mistreț, luă loc și el, la o anumită distanţă, și puse întrebarea 
- tipii de genul lui plesnesc dacă nu pun cel puţin o întrebare 
pe minut: 

— Păi ce frunzărești și tu acolo, bă, Speriatule? 

Lui Tulea îi plăcea să imite tonul și glasul Chestorului Mălai. 
Dar nu-i izbutea defel. 

Numele inspectorului scund și cu bărbie kilometrică era 
Speriatu, cu toate că faţa lui nu exprima teamă, ci, când îl 
fixă pe colegul său Tulea, doar un fel de plictiseală, sau dacă- 
mi permiteți, greață. ÎI privi două secunde și numai prezenţa 


mea îl împiedică să-i tragă un scuipat între picioare. 

— Nu te privește, bă Tulea, ce citesc eu aici. Citesc ce 
vreau. Am să-ţi răspund numai dacă obţii aprobare de la șef 
să mă duci la interogator... 

Obrazul gangsterului ratat se înverzi. 

— Eu te întrebam numai așa, amical, Speriatule... Ce, nu 
mai e voie să intre... 

— la mai las-o baltă! Și Speriatu se cufundă iarăși în 
lectura cărțuliei sale. Am tras concluzia că nu sunt singurul 
de pe lumea asta - și din celelalte, dacă există - căruia Tibi 
Tulea nu-i făcea o impresie deosebit de pozitivă. Inspectorul 
cel mic de stat citi ce citi, dar fără aceeași poftă ca mai 
'nainte, și în sfârșit ridică din carte ochii mici, întunecaţi și de 
data aceasta răutăcioși cum nu se mai poate. Mă, Tulea, tu 
de ce-mi stai aici şi-mi duhnești din ţigările tale nenorocite? 
Spaţiul e îngust, aerul se termină... N-ai treabă? N-ai de 
arestat vreo fetișcană care a călcat pe bec, sau vreun 
flașnetar orb? Poţi să te cari, îl păzesc eu pe individ. (Adică 
pe mine.) 

Tulea examină chiștocul ţigării sale, se gândi să răspundă 
ceva tăios, dar nu-i veni în minte nimic, și zise: 

— N-ai auzit de Clementi? Un individ periculos! 

— Da! lar tu te înghesui acolo unde e pericolul mai mare - 
păi nu știm?! lar regulamentul interior, capitolul șase, 
paragraful cinci, alineatul b, zice negru pe alb (aiurea! 
Speriatu inventa, și chiar cu mare poftă, bizuindu-se pe 
ignoranța lui Tulea) că în afara inspectorului de serviciu 
nimeni, cu excepţia celor sub cercetare, n-are voie să 
zăbovească aici mai mult de un minut. lar tu mă afumi de 
unsprezece minute. Te salut cu mare bucurie... dacă pleci. 

Tulea suportă și acest picior în fund și se cără. Speriatu mai 
citi un pic și apoi dădu pârtie unei mici conversații: 

— Nu că aș avea ceva deosebit împotriva fumatului, că și 
eu trag la mahorcă de nu mai pot - și chiar își aprinse o 
„mahorcă” - dar mutra nemernicului ăsta provoacă 
indigestie, mai ales când te izbești de el în fiecare zi. Domle, 
la noi în poliţie intră cine vrea... 


N-am răspuns nimic, fiind întru totul de aceeași părere. 
Speriatu azvârli cu un fel de dispreţ cărțulia în sertar și astfel 
n-am aflat, și nicicând n-aveam să aflu, cu ce anume se 
delectase în orele de serviciu. Schimbă subiectul. 

— Te cheamă Clementi, poliţai particular, de-ai lui Lăzău? 
Mie-mi zice Speriatu, și nu mă sperie nimic în afara gândului 
că și mâine va fi o zi cu totul identică acesteia de azi. Nue 
cel mai optimist gând, dintre câte există. Cam cât câștigi? 

— Dacă mă vor chema în fiecare zi la poliţie, să-mi ia 
amprentele, sau să-mi arate ce frumos e aici înăuntru, am să 
ajung sigur văcsuitor de ghete pe peronul gării, însă nici așa 
n-am să-i devin mai simpatic nici lui Mălai, nici lui Tulea și nici 
altora... 

Speriatu crăpă fereastra și aruncă chiștocul ţigării sale. Mă 
așteptam să aud o explozie, dacă ţineau în curte bombe sau 
măcar dinamită, sau măcar un urlet, dacă ţigara aprinsă 
cădea pe chelia Chestorului, dar, din păcate, nu se produse 
nimic. 

— E adevărat că Agenţia voastră aplică niște sisteme noi, 
speciale? 

— AȘi, vechi de când lumea... Filezi, tragi concluzii, de cele 
mai multe ori iei plasă și tragi ponoasele. In meseria noastră 
nu pot exista inovații... 

— Șeful vostru, Lăzău, e un tip tare? 

— Nu-l cunosc, dacă mă crezi. Lucrează totdeauna prin 
intermediari, ei îmi transmit dispoziţiunile. 

Speriatu își scărpină bărbia. li luă câtva timp - de lungă ce 
era. 

— Nu te-ai gândit, în acest caz, că șeful vostru poate nici 
nu există. Dacă chiar ei, intermediarii, sunt șefi? 

— Nu mi-am bătut capul. E o idee, dar să știi că nu mă 
preocupă. la spune-mi, cam cât timp îi trebuie specialistului 
vostru Gasparoglu ca să stabilească asemănarea sau 
neasemănarea dintre niște nenorocite de amprente? 

Speriatu aprinse o nouă „mahorcă”, - deschise larg 
fereastra și-mi privi degetele mânjite cu tuș. 

— Ìn ce dracu te-ai amestecat? Hm, nici n-aștept un 


răspuns... Dactiloscopia e o știință tânără și de mare viitor. 
Tânără, pe mama dracului. Gasparoglu are nevoie de 
maximum cinci minute ca să stabilească orice - n-ai să mă 
crezi, e o minte mare „doctor de Roma”, sau cum îi zice, și în 
ce crezi?, în teologie!, însă de reținut, te vor reţine măcar 
vreo câteva ceasuri, așa e tipicul, ce nu cunoști polițaii, păi tu 
ce ești? 

Și cu adevărat, am rămas acolo patru ceasuri bune. Apoi 
țţârâi, mai anemic decât un greiere care vrea să se sinucidă, 
telefonul din stânga. Speriatu ascultă, zise că a înţeles și că 
să trăiţi, și puse receptorul. Imediat zbârnâi și drăcia din 
dreapta. De data aceasta i se dessincronizaseră telefoanele. 
Inspectorul de serviciu ascultă, făcu o strâmbătură în direcţia 
mea, dar oare îi era adresată celui de la capătul firului, apoi 
bombâni: „Ce vorbeşti, mă? Du-te și prinde ploșniţe. la, hai 
sictir!” Și închise. Îmi rânji cu mutra lui primitivă, dar, aș zice, 
nu lipsită de humor, sau omenie, sau de amândouă. 

— Așa e la noi la poliţie, amice Clementi. Chestorul 
poruncește să te trimit dracului, adică să-ţi dau drumul, nu le- 
a ieșit, se vede, potriveala. Cu amprentele (și nici n-avea cum 
să le iasă!) pe când Tulea îmi ordonă să te rețin sub orice 
acuzaţie - de pildă că m-ai atacat și mi-ai dat palme - și să te 
bag la arest... El îmi ordonă mie, păduchele... Hai, Clementi, 
dispari, iar. Dacă se ivește un post vacant la voi, dă-mi de 
știre. Îmi tânjește inima după o viaţă nouă... 


19. Clementina se ridică de la birou. Avea figura unei 
persoane gata să moară de inaniţie. Nici figura mea nu arăta 
mai bine, ce, vă închipuiţi că la Chestură Tibi Tulea și 
Chestorul Mălai mă trataseră cu gâște fripte și plăcinte? Clem 
vorbi iute, în stilul ei, trimițându-și silabele cu aceeași 
rapiditate cu care Buffalo Bill își expedia odinioară plumbii săi 
celebri. 

— Ai o grămadă de mesaje telefonice, șefule, dar mai întâi 
mergem să mâncăm. O secretară leșinată de foame nu face 
două parale. 

M-am uitat la ea, puţin mirat, dar ascunzându-mi bine 


mirarea. Se buclase. Când, unde, cu ce - de vreme ce nu 
părăsise ultimele ore „Filiala”? Spre deosebire de cursul 
modei - cucoanele purtau frizură „Buby”, păr scurt, și-n față 
și la ceafă, Clem lăsase să-i crească până la umeri frumosul 
ei păr negru, lucios, aspru. Era neted și curgea egal ca un... 
cu ce Dumnezeu să-l compar? Acum însă capetele șuvițelor 
erau prevăzute cu bucle, nu stridente însă fermecătoare. N- 
am pus însă întrebări, ar fi fost sub demnitatea șefului față de 
secretară, mai ales când șeful e detectiv, nu e așa? 

— Gată-te, Clem! Băcanul Pop ne așteaptă cu specialitatea 
casei, COADA DE VACA CU SOS, și-n plus ne așteaptă pentru 
a-i furniza o mică bârfă: șeful cu secretara la un prânz intim... 

— Deci, în sfârșit, mâncăm! Pentru prima dată în ultimul 
an, figura Clementinei se lumină într-o jumătate de zâmbet. 
Mâncăml... 

Însă jos, lângă Bugatti, îmi veni brusc o idee. Știam că nu e 
bine, prea multe idei, și toate amestecându-se una cu alta 
picau peste mine în ultimul timp, în loc să am una și fixă. La 
drept vorbind, ideea fixă exista. 

— Micuto, i-am zis Clementinei, cu toate că apelativul se 
potrivea lunganei de secretară-mea ca o togă romană pe 
umerii  băcanului Pop, suspendă-ți apetiturile pentru 
cinsprezece minute, numai pentru cinsprezece, te rog! 

Mă gândeam: mă reţinuseră la poliţie patru ore. Patru ore! 
Câte nu se pot întâmpla în patru ore! 

În acest timp Clem trimise întregului univers un geamăt 
sfâșietor. 

— larăși amânăm prânzul? Să știi că demisionez.. 

— Ei! Abia te-am angajat! Am o mică bănuială. Pariez pe 
ultimul gând al ultimului Mohican că în această clipă vizuina 
mea de pe strada Cotită are o seamă de puncte de vedere 
comune cu propria ta chichineață, de pe Lutherană... 

Și ne-am urcat în automobil. Am făcut un viraj demn de 
Fritz Rausching care sucombase în Venezuela, tot din cauza 
unui viraj... demn de mine să zicem, și am luat direcţia 
„Vizuinei” care acum nu mai era secretă pentru nimeni, nici 
măcar pentru băcanul Pop, și în special pentru el. 


Presimţirile nu mă înșelaseră, însă nici măcar n-a fost 
vorba de presimţiri ci de o certitudine: într-adevăr, se lucrase 
frumos și acolo: demontaseră totul, absolut totul, nu 
rămăsese nici măcar caloriferul intact, ca la Clem, pentru 
motivul simplu că nu aveam calorifer. Imi răsturnaseră chiar 
și plita din bucătărie. Ce vor fi avut cu sârmana și prozaica 
plită - credeau că ascund acolo diamantele lui Histapes? 

Însă convingerea perfect optimistă, că nu găsiseră ceea ce 
au căutat în locuinţa lui Clem, și cu atât mai vârtos în locuinţa 
mea, pentru faptul elementar că nu posedam ceea ce le 
trebuia /or, îmi dădea suficientă putere ca să privesc totul cu 
humor. Cât privește carneţelul și foile sustrase din locuinţa lui 
Bursucu, ca și pergamentul furat din pulpana lui Histapes 
(„furat”! Aveam impresia că fusese pus anume acolo, ca să-l 
poată descoperi oricine), n-aveam grijă, se aflau la loc bun, și 
anume în „Punctul 2 sub X”. N-are rost să mă grozăvesc 
explicând ce înseamnă „Punctul 2 sub X”, o ascunzătoare, 
pur și simplu o ascunzătoare cum posedă aproape fiecare 
om: fetele își ascund la „Punctul 2 sub X” al lor scrisorelele 
care nu trebuie să pice sub ochii mămicilor, băieţii minori 
pachetul cu ţigări, iar băieţii majori, bărbaţii însuraţi, câte o 
amărâtă hârtie de câţiva lei, ca să aibă de un șnaps a doua 
zi. 

Clementina surâse - pentru a doua oară în acel an - cu 
toate că murea de foame. 

— Ți-au furat ceva important? 

Am ridicat din umeri și am dat un șut scăunelului pe care 
ședeam în faţa plitei când aţâţam focul: de fapt n-avea nicio 
vină. 

Nu focul, ci scăunelul. 

— Îmi pui aceeași întrebare inteligentă, iar eu îţi dau 
același răspuns genial. N-am nimic important aici. 

— Dar la „Filială”? Poate că...? 

— Nici la „Filială”. Niciun „poate că”. Acum, într-adevăr, ne 
putem permite luxul unui prânz, sau mai curând al unei cine. 
La cină băcanul Pop are câteodată limbă cu rizoto, sau pui 
fript cu sos de roșii. Eu însă prefer mâncarea marinărească 


din bojoc. 

— Nu mă mai chinui, șefule, suspină Clem. 

N-am mai chinuit-o, ci am închis ușa cu cheia, numai așa 
din obișnuință, fiindcă oricum n-avea sens; broasca nu fusese 
forţată, fiind o broască din acelea care se deschid chiar și cu 
vârful unghiei, cu condiția să existe un vârf și o unghie. Am 
oprit automobilul exact în faţa „Filialei”, însă n-am urcat deși 
mă bătea gândul că în acest moment, vandalii, căutătorii de 
comori, exasperaţi că nu găsesc ce caută, îmi demolează 
biroul. Ei și ce, acestea sunt riscurile meseriei, dl. V. va trebui 
să înţeleagă și să-mi cumpere alt birou - las să-și facă 
mendrele vandalii, până mai au ocazie... 

Am închis automobilul, cu un gest larg de parcă aș fi închis 
Pakhardul lui William Shakespeare Hart, cel care l-a 
întruchipat pe ecrane pe RIO JIM, și i-am oferit Clementinei 
brațul. Ea ridică ochii verzi, buclele negre îi fluturară, și mă 
privi ca o călugăriță învoită din mănăstire pentru a merge să 
cumpere cărţi de rugăciune. Glăsui cu vocea ei aspră: 

— Asta nu, șefule. Nu se cuvine! 

Am înaintat deci păstrând o jumătate de metru distanță 
între noi până la băcănia băcanului Pop. Nu se chiar înserase 
încă, dar soarele se pregătea să izbească în munţi, și iarăși 
mă cuprinse o nostalgie la gândul că razele lui ricoșează 
acum violent de stâncile stranii ale Cheilor de Sare, și mi se 
făcu dor să fiu acolo, și mi se făcu dor, oricât ar fi de ciudat, 
să port una din acele conversații absurde ce nu duc nicăieri, 
cu maiorul Maximilian Clemir, mi se făcu dor de Lupul Șchiop 
și chiar de Paul Delun, pe care nu-l cunoșteam. 

Aș fi vrut să mă aflu acolo, la cabana BLANCA, să aud 
vocea lui Dragoș „Vă saliut, vă saliut”, să degust pe terasă un 
păstrăv bine muiat în mujdei de usturoi și mai știu eu ce, și să 
aud strigătul prelung al Madamei Clementa peste întunericul 
ce avea să cadă. 

Însă nicio simplă cină la Pop nu e de lepădat, și m-am 
consolat cu acest gând. In băcănie nu era cine știe ce 
vânzoleală, dar de dincolo de ușița mascată de o draperie 
roșie, cu vulturi, inimi și dansatoare, draperie ce mai mult 


atrăgea atenţia decât o distrăgea, venea către exterioare un 
vacarm semnificativ, dar ce e mai important, venea și un 
parfum de sosuri picante care pur și simplu te ameţea. Am 
crezut că depistez, între atâtea binefaceri culinare și aroma 
unui sos indian, ușor usturoiat. 

Băcanul Pop, mai surâzător decât în ziua căsătoriei sale (nu 
se căsătorise niciodată), ne întâmpină frecându-și mâinile. 
Purta surtuc negru, de popă, aș îndrăzni să zic, și cămașă 
gălbuie, dintr-un material al cărui nume îmi scapă însă e 
foarte șic. Am făcut prezentările spunând despre Clementina 
că e noua secretară a Agenţiei Lăzău ceea ce și era de fapt - 
Pop o privi cu ochii cât cepele, cât niște cepe roșii că-i avea 
totdeauna injectați de prea multă lectură nocturnă, curios 
foarte să constate cum arată o secretară detectivă (dar eu nu 
uitam o secundă că el aflase nu se știe de unde adresa mea, 
până nu demult atât de secretă). 

M-am întrebat dacă mirarea sau curiozitatea sa nu e falsă: 
oare nu intrase niciodată la „N-Y” și n-o văzuse pe Clem 
dansând? 

Însă e adevărat că actuala secretară semăna cu 
dansatoarea din corpul de „balet” al lui Dady Berca exact ca 
un arici cu o iepuroaică, sau invers, că iese mai bine. 

— O cină solidă, dragă domnule Pop! O cină copioasă. Să 
nu lipsească nici stridiile... 

Pop căscă gura și era să înghită două muște ce se plimbau 
și ele fără nicio justificare valabilă prin porţiunea aia a 
văzduhului. 

—  Stridii, domnule Clementi?! Vai de mine, n-am servit 
stridii în viaţa mea, nici nu știu cum arată... și nici măcar nu 
se mănâncă pe la noi așa ceva... Niște scoici... moluște... 
phui! 

— Aici te înșeli, domnu Pop! La „N-Y” se servesc stridii... 
dar nu te necăji, n-aș mânca nici eu moluștele alea nici dacă 
m-ai pica în creștet cu ceară... 

Clem zâmbi cât putu de frumos - a treia oară - și făcu 
observaţia fină: 

— Totuși, nu mâncăm ceva... orice?!! 


— Ba da, am dat replică. Ce aveți mai gustos și mai picant, 
ca pentru doi oameni lihniţi... Scotociţi bine prin cămară! 

Băcanul Pop, liniștit acum în privinţa „moluștelor”, ne 
conduse dincolo de draperia roșie. Mutrele de acolo își 
ridicară ochii de prin carafe, pentru a o examina pe Clem. Ca 
să fiu sincer, merita. Am instalat-o pe secretară la o masă cu 
bună poziţie strategică, și am ieșit, înapoi, în băcănia propriu- 
zisă, împreună cu Pop; l-am întrebat dacă e slobod să dau un 
telefon, el îmi arătă unde e aparatul, cu toate că știam foarte 
bine, o chemă pe fata care servea dincolo de draperie, îi 
dădu porunci strașnice, dar nu plecă din prăvălie. Cum să 
scape el convorbirea mea - ce și cu cine vorbeam? Am zis: 

— Alo, Chestura? Cu domnul Tulea, dacă se poate... 

Se putea. Peste un minut glasul de gangster nerealizat al 
lui Tulea se auzi în telefon, chiar mai subțiratic decât era în 
realitate, deși depunea eforturi mari ca să-l facă mai viril. 

— Inspectorul Tulea! Ascult! 

— No, servus, amice! Clementi te deranjează... 

— larăși tu?! Nu vrei să te duci în...? 

De la distanţă îi convenea să facă pe curajosul. 

— Bă, i-am zis. Descopciază pieile zbârcite care-ţi ţin loc de 
urechi. Am de făcut o reclamaţie. Oficială. În timp ce voi vă 
jucaţi cu amprentele mele la poliţie, locuința mea a fost 
jefuită. 

— Mă bucur, rânji de la distanţă Tulea. Ce ţi s-a furat? 

— Trimite acolo o echipă, cer insistent ca să conduci tu 
personal echipa. Adresa e strada Cotită 118 - n-o cunoști? - 
în spate, ușa cu numărul 5. Broasca se poate descuia și cu o 
agrafă, dar dacă nu ești în stare să faci rost de o agrafă, treci 
pe la băcănia lui Pop ca să-ţi dau cheia. 

Și am trântit receptorul, fără să mai aştept riposta lui 
Tulea. De altfel, ce ripostă ar fi putut să-mi dea în afară de o 
înjurătură, și aia mediocră, că fantezia lui nu o depășea pe 
cea a unei stridii. larăși stridii! 

Când am revenit în cârciumioara „secretă” a băcanului 
Pop, pe masă trona o carafă umplută ochi cu pălincă gălbuie, 
iar alături un platou cu costițe afumate și fierte numai atât 


cât e necesar, pești mărunți, probabil lipani, jumări de porc 
calde încă, toate înconjurate de o coroană de gogoșari roșii, 
acri, zemoși. 

— Din păcate azi nu servim pui - se auzi o voce amicală. 

Băcanul Pop se oprise în spatele meu și zâmbea. 

— Pui? i-am răspuns la zâmbet. 

— Broscuțe... Brotăcei... S-a îmbolnăvit furnizorul, și-a rupt 
mâna încercând să scoată din lac ceva greu — credea că eo 
comoară. În schimb, avem pui de găină, cum porunciţi, la 
ceaun, la frigare, și chiar galantină de găină. 

— Dă-ne ce e gata mai repede, am răspuns. Mi-am întrebat 
secretara: Presupun că gâtlejul tău delicat nu suportă scârba 
asta de ţuică? 

— Ba o suportă - și încă cum! 

Ne-am înfruptat în lege, trecusem de puiul la ceaun și 
aveam în față niște farfurii solide umplute cu specialitatea 
casei (una din ele!) musaca de vinete cu garnitură de hrean 
în aspic, când irupse în încăpere nimeni altul decât Tibi Tulea. 

Ochii i se lipiră de bunătăţile de pe masă și de rose-ul de 
Viile Dejului. Își strânse buzele. Salivă, sărmanul. De ar fi 
întredeschis gura, s-ar fi produs o inundație. Am numărat 
cum înghite în sec de vreo douăsprezece ori. Nu mi-a făcut 
nicio impresie. Băcanul Pop, în spatele său. 

— Cu ce comandă mă onorează domnul inspector-șef 
Tulea? 

Am ridicat tonul, suficient de mult ca să pun pe goană și un 
buldog răsfăţat: 

— Dacă te onorează, domnule Pop, va fi mai târziu, și la 
altă masă, nula a mea! Acum Tulea se află aici în interes de 
serviciu. Dă-i drumul, Tulea! Ce ai constatat aco/o? 

Oare ce se petrecea în mintea gangsterului ratat? Poate 
încerca să-și explice neobişnuita mea impertinenţă. O minte 
limitată, ca a lui, nu putea ajunge la altă concluzie mai 
înțeleaptă decât că am pe cineva, undeva, undeva sus, 
desigur. Dar ce se întâmpla în același timp în capul băcanului 
Pop, care știa că Tulea e temut și atotputernic, sau pe- 
aproape... 


Tulea ripostă destul de palid: 

— De ce nu figurezi în cartea de imobil de pe strada Cotită? 

— Vax! Am să plătesc și eu o amendă. Ai pus mâna pe 
spărgători? 

— Eşti în toate minţile, Clementi? Când aveam vreme? De 
fapt ce ţi-au furat? 

— Scrie! Tulea se așeză și se căută prin buzunare după un 
notes. Am protestat: Nu! Nu te-am poftit să iei loc la masa 
mea, scrie în picioare, un poliţist destoinic știe să caligrafieze 
în orice poziţie - sau tu nu știi să scrii nici în picioare, nici 
așezat, și nici în ambele poziţii, combinate?! Mi-a dispărut un 
ceas de aur masiv, elveţian, Universal Geneve - asta e marca 
- moștenit de la bunicul meu, care a fost episcop, să știi. 
Tulea, depășit, mișca încet mâna înarmată cu creionul. Am 
luat o porţie bună de hrean în aspic și am lăsat-o să pice pe 
limbă, exact când el ridica ochii. Am continuat: Mi s-au furat o 
pereche de cercei cu briliante... _ 

Mâna lui Tulea se opri, și ochii lui mă fixară. In ei sclipea o 
ură mortală. | se descâlcise și limba între timp: 

— la stai! Cercei, zici? De unde până unde cercei? Porţi 
cercei? 

— Dacă-i purtam, nu mi-ar fi fost furati. Aveam de gând să- 
i dăruiesc logodnicei mele. Cercei cu briliante - Scrie! - îi am 
de la bunica, au fost confecţionaţi în anul 1875 de către 
maestrul-bijutier Lacoste, care lucra pentru curtea regală din 
Londra și Paris. Parisul e un orășel din Franţa, în Europa... 
prietenii tăi de la SS se pregătesc s-o tulească de acolo, sau 
au și tulit-o, nu mai știu, că-n ziare... A tuli, de la Tulea - asta 
nu e necesar s-o mai scrii... 

— Ai s-o păţești, Clementi! 

— Am și păţit-o... amice. Mai rău nu se poate. Mi-au mai 
furat, bandiții, o pereche de butoni din platină, cu diamante 
veritabile de Radfonten - Transvaal - Africa - Terra. Apoi: 
două monede de aur turnate la monetăria din Apullum prin 
secolul trei, pentru care El Prado, din Madrid, sau British 
Muzeum, mi-ar oferi milioane. În continuare: o monedă 
purtând efigia împărătesei Theodota, un vultur de aur, 


miniatură, suvenir al Legiunii a V-a Macedonica, un avion 
miniatură tip „Hendlley Page”, amintire personală scumpă 
mie... Ai notat totul? Ce? Plus alte și alte fleacuri precum un 
inel-sigiliu al unui verna ab instrumentis tabularionum - aşa 
se numeau pe vremuri conthabilii... 

— ...ab instru...? întrebă tâmp Tulea. 

— „.„„mentis tabularionum, conthabil roman la A/burnus 
Minor. 

— Hi, hî, hâhâi Tulea. Ai posedat tu astfel de obiecte? Să i-o 
spui lui mutu! 

— Am posedat. Poţi dovedi că nu? Sau poate că ai făcut și 
tu parte din „echipa” care mi-a devastat locuința? 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Exact ce ai înțeles! Vreau înapoi toate obiectele 
enumerate. Și mai vreau și capetele vinovaţilor. De nu voi 
avea capetele hoţilor de bandiți, îl voi avea pe al tău! 

— Deștept te mai crezi. Eu nu cred că ai avut în casă nici 
măcar un inel ruginit de alamă! 

Poate pentru prima dată în viaţa lui, Tulea nu era departe 
de adevăr. Din toate obiectele reclamate ca fiind sustrase din 
casa mea, din pur snobism, dar nu numai din acest motiv, să 
precizez, obiecte pe care într-adevăr nu le-am avut nici 
măcar în vis, nu-mi dispăruse decât micul avion de pe 
noptieră, și nu înțelegeam din ce motiv îl înșfăcaseră 
devastatorii. 

— Domnule Tulea, interveni secretara mea Clem, profit de 
ocazie pentru a reclama și eu o spargere. Mergeţi pe 
Lutherană, 11, apartament 7. E locuinţa mea. A fost prădată. 
Nu am de reclamat decât dispariţia unui colier de perle - ce e 
drept, veritabile. Poftim cheia... 

Tulea se uită la Clem ca la o ușă care se închide singură, în 
urma nimănui. Încercă să dispară, dar l-am prins de mânecă. 

— Dacă tot ești aici, cu un drum te rog să te abaţi și pe 
strada Segarcea, 21, imediat după colţ, acolo, dacă se 
întâmplă să nu știi, e „Filiala” Agenţiei Lăzău, instituţie 
autorizată. Și acolo au pătruns hoţii. Un șir de coincidenţe!... 

— Și câte grămezi de aur au sustras - de la Agenţie? reuși, 


în sfârșit să fie aproape ironic Tulea. 

— Niciun fel de aur, însă, - devenisem grav ca un Mare 
Maestru al Templierilor, iar glasul mi se făcuse ca plumbul - 
au făcut dispărute documente secrete mai valoroase decât 
aurul. 

Ceea ce spusesem putea să fie o manevră de maestru, sau 
să nu fie nimic. Tulea medită puţin, atât cât era el în stare. 

— Da? Când s-a produs „lovitura”? 

— Aproximativ acum un ceas. 

— Și cum mama dracului ai constatat? Pe câte știu nu te-ai 
clintit din faţa sticlei cu rachiu de cel puţin două ore! 

— Ba uite că m-am clintit! Între puiul la ceaun și 
ciupercuţele la grătar - care au fost delicioase. Întreab-o și pe 
domnișoara! 

— Dacă au ieșit bine ciupercuțele? 

— Nu. Dacă am fost la „Filială”. 

— A fost, adeveri Clem. 

— Mărturia duduicii nu contează pentru mine. 

— Atunci întreabă-l și pe domnul Pop, dacă dorești... 

După ce Tulea o șterse, Clementina mă admonestă: 

— Eşti un mare minciunos. Poate chiar nebun. Sunt 
secretara unui nebun? Nu te-ai mișcat de aici - de unde știi 
că biroul a fost violat? 

— Deducţie, harnica mea secretară. De la deducție vine și 
cuvântul „dedectiv”, folosit mai cu seamă de imbecili... 
Corect: detectiv. M-am uitat la ea întrebându-mă de ce mă 
minţise în legătură cu împrejurările morţii lui Bursucu? 
Disperaţii ăia - am continuat, care răscoliseră la tine, la mine 
(iar mai înainte la Bursucu - dar n-am pomenit despre asta, 
iar Clem știa...), par să fie extrem de grăbiţi, timpul îi arde la 
degete, dacă nu și-n alt loc, și acum nu se mai dau în lături 
de la nimic. Obligatoriu - văzându-ne aici, bine instalaţi, au 
făcut o raită și pe la „Filială”, cu orice risc... 

— Dar ce caută? 

— Eh! Asta aș dori să aflu și eu! 

— Te prefaci, domnule Clementi! 

— Mai scurt și mai simplu: șefule. Îţi sunt șef. 


— Și încă unul scârbos! Te prefaci. Oricum, știi mai mult 
decât mine! 

— Posibil. Posibil și normal. Un șef trebuie să știe mai mult 
decât subalterna, iar dacă ţi-ai pune la contribuţie obiectul 
frumușel care-ţi ţine loc de cap, ai face următoarele legături: 
totul pornește de la fostul tău prieten Pavel Danciu-Bursucu+ 
pe care l-au ucis - dacă respingem teza sinuciderii, și o 
respingem fără regrete, pentru că e posibil ca Bursucu, un 
om atât de mărunt să fi fost în posesia unui secret mare... N- 
au reușit să scoată secretul de la el, din două motive, fie că 
Bursucu nu deținea în realitate niciun secret, fie că a rezistat, 
ceea ce nu e puţin lucru pentru un om mărunt. Dar poate că 
nici nu era mărunt... 

(Logica era însă alta, și dacă Clem nu m-ar fi minţit, poate 
că altfel ar fi sunat și explicația mea: totu/ pornește de la 
fostul tău amic, Bursucu, pe care l-au ucis, dacă respingem 
teza sinuciderii, și o respingem fiindcă e puţin probabil ca un 
om care-și va duce peste câteva momente pistolul la tâmplă, 
mai întâi își va autopercheziționa și autodemola frumușica 
locuință la care desigur ţinea foarte mult, căutând ceva. No, 
lady! Ceilalţi l-au ucis, iar apoi au întors casa, căutând ceva. 
Și n-au găsit...) 

— Deci, Clem, am continuat eu vorba, încetând cu 
meditaţia interioară, e; neizbutind să scoată nimic de la 
Bursucu, au căutat o legătură. Omul era încurcat „oficial” cu 
o fată: tu. S-au gândit, nu fără oarecare înţelepciune, că 
poate Bursucu a ascuns la locuinţa ta ceea ce avea el de 
dosit, dacă într-adevăr avea. Asta e chiar o întrebare 
hamletiană: dacă într-adevăr avea... Ca urmare ei îţi 
frunzăresc și ție locuinţa, și din nou se duc cu buzele umflate. 
Foarte umflate - de unde concluzia asta? Între timp tu luaseși 
legătura cu mine. Chiar și o maimuţă subdezvoltată, nobilul 
nostru strămoș cum se zice, însă eu nu accept, eu consider 
că noi am venit din stele, ceea ce e mult mai romantic, mai 
frumos, mai nobil, și mai cum dorești, - cum ziceam, până și 
o maimuță ar conchide că poate mi-ai transmis mie acel 


* Fals. O minţeam. Totul pornea cu mult dinainte de Bursucu. 


secret important - presupunând că nu era un secret oral, ci 
unul scris. De ce unul scris? Fiindcă un secret oral moare 
împreună cu omul, pe când unul scris poate fi într-adevăr 
ascuns sub saltea, sub dușumea, în perete, în orologiu, 
oriunde. Urmarea? Până și locuinţa mea cea ultrasecretă 
până mai ieri, alaltăieri, e trecută prin sită, însă nici acolo n- 
au găsit nimic, nici măcar sesterțul cu profilul Theodotei... 
împărăteasa aia a ostro... sau a vizi...? 

— Șefule, ești un mistificator... sau cuvântul minciunos e 
mai potrivit? Sau sunt prea obraznică? 

— Numai când e, strict necesar sunt minciunos, iar tu fii 
obraznică atunci când ai poftă. Când mă voi simţi ofensat, am 
să te trag de urechi și-am să merg să beau un „Panther” în 
tovărășia lui Berca. Totuși, ce concluzii poţi trage de aici? 
Uite, tipii ia ucid și fac „percheziţii” fără nicio sfială. lar eu 
am neplăceri cu duiumul, majoritatea timpului mi-o petrec la 
poliție, iar tu... Tu ești concediată, în plină desfășurare a 
talentului și farmecelor tale, în vreme ce un teanc de fufe 
care nu-ți ajung nici până la gleznă... vorbesc de fetele din 
„balet”... 

— Nu-ţi bate joc de mine, șefule, că... 

— Lasă asta! Ce concluzii tragi? Una ar fi că tipii sunt 
puternici și au acoperire. 

— Și nu te temi? 

— Ba da, însă când mi se întâmplă să fac pipi în pantaloni, 
mi-i schimb la repezeală și nu se observă. 

— Deci ţii totdeauna în rezervă și la-ndemână o pereche de 
pantaloni. Nu e rău! Dar cum de ești atât de sigur că au 
ravășit și „Filiala”? 

— Allah el Akbar! Fac demonstraţii de logică și tu nu reţii 
nimic! N-au „scos” nimic de la Bursueu (ar fi trebuit să spun: 
n-au găsit nimic la Bursueu), n-au găsit nimic la tine, și apoi 
nici la mine; care era următoarea escală? „Filiala”, firește. 

— Dar de ce crezi că vor răscoli biroul, în timp ce noi luăm 
masa? 

— Nu-l „vor răscoli”, ci l-au răscolit. Fiindcă tot timpul cât 
ne-am înfruptat aici, o mutră mai dubioasă decât mărturia 


unui amant asupra castităţii amantei, nu ne-a slăbit din ochi. 

— Trebuia să mi-l arăţi, să fac și eu școală... 

— Te-ai fi trădat, Clem. Școala asta se absolvă greu. De 
altfel, imediat vei avea dovada că n-am greșit, ia privește, 
vine exact omul de care-mi era dor! 

Trăgând la o parte perdeaua cu ambele mâini, apăruse Tibi 
Tulea, transpirat rău. Îi dădusem de lucru azi, nu glumă. 
Arăta exact, ca să nu exagerez, ca vibrionul holerei, mărit de 
nu știu câte milioane de ori, la capătul epidemiei, adică 
atunci când e ostenit și pe moarte. Se strecură printre mese, 
ne privi cu o ură ce ar supraviețui două milenii (transmisă, 
firește, datorită unui autor alfabetizat) și zise cu vocea lui 
nefinisată: 

— După spargerea de pe strada Cotită, am constatat și 
violările de domiciliu de pe Lutherană și de pe Segarcea... 

— Pe dracu, violări de domiciliu - asta e altceva. Spargere 
și jaf, însușește-ți și tu termenii elementari - am răspuns, în 
loc să-i pun, cum mă îndemna inima altă întrebare: Dar 
violarea de domiciliu, combinată cu „percheziţie” fără 
mandat, combinată cu crimă de omor de pe strada Morii 29 
(locuinţa lui Bursucu), aţi constatat-o și aţi făcut cercetările 
de rigoare? 

M-am abținut însă de la o asemenea nerozie. 

Mutarea următoare a lui Tulea, oricât ar fi fost el de redus, 
ar fi fost: Crimă de omor pe strada Morii?! Hei, dar nu e vorba 
de crimă ci de o simplă sinucidere, dar - dar tu de unde știi 
că a fost violare de domiciliu combinată cu „percheziţie” fără 
mandat? 

Dar, neavând posibilitatea să efectueze o astfel de mutare, 
Tulea bodogăni: 

— O să veniţi cât de curând să daţi declaraţii la Chestură. 

— Nu zău? De ce nu chiar aici? 

— Cred că la poliţie cineva are să se bucure de prezența 
voastră. Poate chiar eu. 

— Ascultă scârbă de om, i-am zis, să nu pui la cale vreo 
manevră greșită, că nu mai garantez pentru locul tău în 
paradis... 


Îmi rânji, arătând cel puţin trei dinţi ce solicitau intervenţia 
rapidă a cleștelui de extras măsele, și apoi deveni invizibil. 

Clem privi masa și constată că nu mai e nimic de mâncat, 
și că nici nu mai are chef de ceva. Îmi zâmbi, pentru a patra 
oară: 

— Ar mai fi o concluzie, șefule... Și tu ești puternic și ai... 
cum îi zice... acoperire. 

Am surâs așa cum surâde un semidoct când vrea să nu 
surâdă. M-am uitat îndeaproape la secretara Agenţiei Lăzău. 
Stătea pe gânduri și arăta bine, însă cred că nu era calitatea 
ei personală, poate că oricărei femei care stă pe gânduri - cu 
adevărat, iar nu se preface - îi stă bine, punct. 

Din nefericire, o bună parte dintre cucoane se prefac 
numai că ar sta pe gânduri fiindcă în realitate nu dispun de 
așa ceva, n-au gânduri, n-au timp să aibă gânduri, prea mult 
preocupate fiind să se prefacă în sensul că ar avea. Aceste 
cuvinte, aceste afirmaţii, nu trebuie interpretate totuși decât 
ca o mărturie a stimei mele faţă de sexul frumos. 

Clem, meditând, medita total. Mi se părea că și buclele ce 
dădeau o graţioasă turnură șuviţelor ei negre, buclele pe care 
nu știu când și le confecționase, meditează și ele. Deodată 
apatia filosofică a secretarei se transformă în agitaţie. Ea sări 
de pe scaun, dându-mi o tresărire și atrăgând atenţia a cel 
puţin unei duzini de priviri. Apoi, amintindu-și că nu e 
secretara unui concern de presă, ci a unei agenţii de 
detectivi, se așeză, puse un cot pe marginea mesei, duse 
degetul arătător la frunte și murmură numai pentru urechile 
mele: 

— Cât p-aci să uit! Se uită la ceas. Peste mai puţin de un 
sfert de oră trebuie să vină la „Filială” Dorina Giman. 

— Ei și ce? Dacă ar veni feldmarshalul Allan Brooke, poate 
m-aș simţi emoţionat, dar așa... am zis, moleșit de atâta 
haleală bună. 

— Dar știi cine e Dorina Giman? 

— Nu! Ar trebui să știu? 

— Doamne! Oare am devenit secretara unui ignorant? 
Dorina Giman este fosta mea colegă din „balet” și dansează 


sub numele de La Goulue. 

De date aceasta era să salt eu de pe scaun. M-am stăpânit. 
M-am prefăcut că nu prea-mi pasă și cred că am reușit s-o 
conving pe Clem că mă cam doare-n cot de vizita lui La 
Goulue. Am întrebat, în treacăt: 

— Aţi avut o conversaţie? 

— Telefonică. La ora paișpe douăzeci. Solicita o întrevedere 
cu David Clementi. Părea, cum să zic, bulversată... Chiar, nu 
ești impresionat? 

— Ba da, ca un urs în faţa unui fagure cu miere de salcâm. 
Sper că are destui bani ca să plătească bine. Dar ziceai că au 
mai fost și alte telefoane...? 

— Da, vreo câteva. O cucoană și-a pierdut proteza. Proteza 
e din aur, trei grame, sau patru? Altă doamnă și-a pierdut 
cățelul. Căţelul e din argint. Vreau să zic că e din rasa pudel 
argintiu - există așa ceva? Altă fată și-a pierdut iubitul, vrea 
să-l regăsească, mă întreb cum am putea s-o ajutăm! Un 
domn cere asistenţa noastră pentru a-și regăsi soacra, 
dispărută. Nostim individul, nu? Și în fine dl. V. din București 
a confirmat calitatea mea de secretară și a întrebat dacă te 
ocupi de „cazul Paul Delun”. l-am spus că ești tocmai plecat 
în acest scop. 

— Bravo! Te descurci excelent. Dl. V. N-a mai zis „chi-chi- 
chi”? 

— Ba da, dar fiindcă n-am înțeles ce vrea să spună, m-am 
făcut că nu aud. E un cod? 

Am râs cu poftă și i-am spus că e un tic, dar, cine știe! 

— Nu mergi s-o întâlneşti pe La Goulue? 

Mi-am scos ceasornicul din buzunar; nu era din aur masiv 
și nici nu aparținuse bunicului, și nici măcar nu avea capac. 

— Avem timp din belşug, Glem... N-are decât să aştepte, 
vedeta. Dragă domnule Pop... Băcanul, deși nici nu se afla în 
preajmă, răsări lângă noi ca un bujor de toamnă. 

— Dragă domnule Clementi... Cu ce mai...? Aș recomanda 
o gelatină de fragi, ceva...! Duse degetul la gură și imită 
sunetul unui sărut, pe care eu însă nu știu să-l imit aici cu 
ajutorul literelor. 


— Nu, nu, suntem de-a binelea ghiftuiţi, vrei să ajungem la 
medic? Nota, dacă nu te superi... 

Păru mirat, și-i reuși destul de bine să pară mirat. 

— „Nota”?! Regret, dar felul acesta de mâncare nu-l am... 

Se vede treaba că mă înălţasem enorm în ochii lui de când 
îl repezisem pe Tulea. Am zâmbit. 

— Nota de plată, dacă nu te superi. Felul acesta de 
mâncare se găsește oriunde, oricând, cu mai mult sau mai 
puţin piper. 

— Să nici nu vorbim despre așa ceva... Oricum mă simt 
foarte vinovat faţă de dumneavoastră, domnule Clementi. 
Vreau să mă spovedesc, fiindcă, cine știe, poate la noapte 
crăp... Trase scaunul, se așeză și luă un aer confidenţial. M- 
am uitat la el. Și Clem s-a uitat la el. Cred că și Pop, de-ar fi 
fost cu putinţă, s-ar fi autoprivit și ar fi constatat că n-are 
defel aerul unui ins care se pregătește să crape, la noapte, și 
nici măcar în cea următoare. În general n-avea aerul unui om 
gata să crape. Băcanii Pop sunt nemuritori, însă poate că el 
nu știa. 

— Dacă e vorba de o spovedanie, am zis, simte-te ca acasă 
- casa fiecăruia dintre noi este ca un amvon - și gusta mai 
întâi un pic de apă sfinţită. 

Pop privi clondirul și clătină din cap. 

— Meseria nu-mi permite, un cârciumar nu e voie să bea. 
Nici ficatul nu-mi permite. De-aș avea o nevastă... oooff!... aș 
zice că și nevasta nu-mi permite... Acum câteva zile, acesta 
este începutul spovedaniei mele, domnule Clementi și 
domnișoară Clementina, văd în lungul străzii Segarcea un 
profil mătăhălos de bărbat. Bună ziua, zice, bună, răspund și 
mă uit lung la el, cu amândoi ochii. Era musai să folosești 
amândoi ochii, cu unul singur nu reușeai să-l cuprinzi, atât 
era de mare și de lat, și-n plus purta o îmbrăcăminte de 
paţachină, în viaţa mea n-am văzut om astfel îmbrăcat, 
cizme, pantaloni bufanţi, de catifea verde, haină roșie... 
(Histapes! m-am gândit. Ce căutase aici Histapes?) El - 
continuă Pop - domnul acesta ca o arătare de pe altă lume 
(tristă coincidenţă, între timp Histapes chiar devenise „o 


arătare de pe altă lume”!) mă întreabă - vorbea ceremonios 
ca la teatru, și foarte tare - stimabile, nu cumva știi pe unde 
vine strada Cotită? Cad pe gânduri și mă scobesc niţel între 
dinți, fiindcă așa se cuvine, și pun întrebarea: dar ce număr 
căutaţi pe strada Cotită, dacă binevoiţi a-mi comunica? 
Binevoiesc, răspunse individul mare și gras, caut numai 
numărul 118. Ce interesant, spun, examinând scobitoarea pe 
care nu era nimic, fiindcă nici între dinţi nu aveam nimic, s-ar 
putea să știu pe unde vine strada Cotită, și chiar și numărul 
118, dar parcă nu-mi amintesc cine locuiește acolo. Domnul 
cu surtuc roșu de circar îmi aruncă o privire de idiot, scuzați 
domnișoară expresia, ar exista și altele și mai tari, și 
răspunde: Cum pe cine caut, pe domnul detectiv particular 
Clementi. 

Băcanul Pop aruncă o privire prin sală, să vadă dacă e totul 
în ordine, îi spuse servantei să treacă și dincolo să facă nu 
știu ce și-și urmă naraţiunea: 

— Când am auzit numele domnului Clementi, aici de față, 
m-am luminat tot, fiindcă nu ascund că-mi place de 
dumnealui, și-i stimez pe cei cu care are de-a face... hm, cu 
excepţia lui Tibi Tulea. Și-atunci i-am servit grăsanului trei 
halbe - curgea berea în burdihanul lui ca-ntr-o cisternă, apoi 
i-am arătat pe unde s-o ia, și ne-am salutat. După aia, cu 
încetul, au început să mă prindă îndoiala și remușcările. M- 
am gândit că, din două direcţii am fost indiscret. M-am gândit 
că poate domnul Clementi nu dorește să-l primească acasă 
pe gras, și ar fi trebuit să-i spun să aștepte aici, în fața 
„Filialei”. Dar ceva mai târziu, ca să fiu sincer, o parte din 
remușcări mi s-au topit: dacă nu eu, oricare altul ar fi putut 
să-i indice grăsocului unde vine Cotita, că e destul de 
cunoscută ulița asta. Remușcările ce mi-au rămas se referă la 
faptul că, fără voia mea descoperisem adresa locuinței 
private a domnului Clementi... Ori știu că locuinţa unui 
detectiv ar trebui să fie secretă pentru un muritor de rând. 
Dar și grăsanul era un muritor de rând, el cum de-și permitea 
să cunoască adresa domnului Clementi? 

L-am studiat dintr-o parte pe băcanul Pop. Faţa lui radia de 


sinceritate, însă care față de băcan nu radiază de sinceritate, 
mai ales când te minte, când se jură că brânza vândută e cea 
mai delicioasă din lume, și pe deasupra ţi-o dă și-n pierdere, 
numai așa, din pură amiciție? Totuși, deocamdată n-aveam 
motive temeinice să pun la îndoială spusele lui Pop. Intr-un 
fel, „spovedania” sa lămurea (dacă o luam în serios), unul 
dintre mistere, din păcate unul din misterele neesențiale, și 
anume, de unde îmi cunoștea Pop adresa (pe care apoi i-a 
divulgat-o și lui Clem) - dar, în același timp se năștea un alt 
semn de întrebare mare cât o cârjă de mitropolit: cum îmi 
aflase Histapes adresa, și mai ales ce dorise el, Histapes, de 
la mine...! 


20. În faţa casei cu numărul 21 de pe strada Segarcea 
aștepta o femeie înaltă, cu părul ca o vâlvătaie: Dorina 
Giman - La Goulue. 

Purta un mantou ușor, aproape străveziu, alb, pantofi negri 
cu tocuri înalte și subțiri, comandă specială probabil, fiindcă 
moda nu accepta astfel de extravagante, sub mantou o bluză 
foarte albă - de va fi existând o astfel de culoare „foarte 
albă” - cu guler înalt, dar nu suficient de înalt ca să acopere 
în întregime gâtul neted și fin. 

Stătea absolut nemișcată. Mi se păru neverosimil să văd o 
dansatoare astfel încremenită. Cred că până în ziua aceea nu 
mai întâlnisem o femeie ţinându-și absolut toate părțile 
trupului, inclusiv mâinile și ochii, cu totul și cu totul 
nemișcate. 

Aceasta este prima surpriză pregătită de La Goulue. 

Fata aceasta, examinată îndeaproape, era cu adevărat 
fermecătoare, mai frumoasă și mai tânără decât în 
spectacolul regizat de împăratul semidocţilor, Dady Berca. In 
timp ce eu, alături de Clementina, mă apropiam de „Filială”, 
vedeta de la „N-Y” își aţintea privirea în jos, în gol. Absurd, 
jos nu era „gol”, ci era un blestemat de trotuar asfaltat, ce e 
drept, plin de crăpături și de zbărcituri, așa cum trebuie să fie 
trotuarele la vreme de război. Dar, ce e drept, și la vreme de 
pace. 


Din crăpături izvorau, ca să zic așa, fragile fire de iarbă, pe 
care pașii trecătorilor nu izbuteau niciodată să le strivească, 
să le omoare definitiv, iar într-un loc înflorea, inutil de 
galbenă în cimentul cenușiu, o minusculă păpădie, nu un 
nufăr, nu un trandafir „Richard”, nu un Allium obliquum, ci 
numai și numai o banală păpădie care se încăpăţâna să 
supraviețuiască. De-aș fi înclinat spre nostalgii desuete, aș 
zice că ochii dansatoarei tocmai pe mica floare galbenă erau 
fixati - dar nu sunt înclinat. 

Mai curând aș fi fost gata să pariez că La Goulue nu vedea 
într-adevăr nimic, privea chiar în gol, așa cum zic poeţii, și 
chiar nepoeții. De la distanţă, cu toate că ţinea ochii plecaţi, 
culoarea aurie a ochilor ei, avea ochi „de aur” cum se spune 
în unele locuri, fapt care m-a uimit, fiindcă în spectacolul 
triplului analfabet și antitalent Dady Berca, Dorina Giman era 
obligată să-și mânjească fața tânără și frumoasă cu o tonă de 
sulimanuri, pe când acum când rămăsese cu privirile în vid, 
fără niciun fel de ajustări coloristice pe obraz și-n jurul 
ochilor, ceva pur, virginal, îi stăpânea chipul. 

Era cu adevărat o fiinţă extrem de reușită, Dorina Giman - 
La Goulue. Deși înaltă, părea cumva mignonă prin delicateţea 
trăsăturilor. 

Instinctul îmi șopti că secretara mea Clem n-o simpatizează 
cu exagerare pe La Goulue. Ce te faci cu femeile! Chiar când 
n-au motiv direct de gelozie - și ce motiv putea să aibă Clem? 
- dacă li se pare că o alta e cumva mai cu mot, se simt jignite 
dinspre sud-vest, deși comparând și judecând drept, 
secretara Agenţiei Lăzău nu era cu nimic mai prejos decât 
Dorina Giman (de gustibus, toujours! cum zic spaniolii), însă 
avea altă conformaţie a corpului, a figurii, pe scurt părea mai 
voinică, mai decisă, mai aspră și probabil că invidia fineţea 
sau fragilitatea liniilor celeilalte. 

Dacă aș face o încercare de a părea înțelept - însă n-o fac, 
din înţelepciune... - aș merge mai departe și aș îndrăzni să 
afirm că poate și La Goulue, conștient sau inconștient, invidia 
trăsăturile ferme, puţin cam reci (dar și aici există un 
farmec!) ale lui Clem. În sfârșit, speculaţii, speculaţii... 


Când ne-am aflat la distanță doar de câţiva pași, Dorina 
Giman se uită mai întâi la Clem, nu arătă nici măcar printr-o 
aplecare a pleoapelor că ar recunoaște-o, apoi își trecu lent 
privirea asupra mea și mă examină scurt și indiferent - așa 
cum ar privi un astronom o cometă demult omologată și care 
nu mai interesează nici pe dracu. 

— Vă aşteptam, domnule Clementi... 

Nu exista nicio notă de imputare în glasul ei pentru că 
întârziasem. Vorbise liniar. Vocea ei nu suna ca un clopoțel 
argintiu, ci mai curând ca a unei liceene - șefă de clasă: 
Niciun absent, doamnă dirigintă. 

— Scuzaţi, domniţă, treburile... Vă rog să poftiţi. 

În treacăt, am scos din cutia poștală un plic, tot în treacăt 
am remarcat că e din partea „Centralei” de la București, 
purtând caligrafia înaltă, ascuţită, meticuloasă a d-lui V.: 
„David Clementi, orașul O., etc., STRICT CONFIDENȚIAL. 

Imi veni să trosnesc de râs, dar m-am stăpânit. DI. V. are o 
minte ca briciul, inteligenţă ca a lui nu cred să mai fi întâlnit 
decât, cel mult, într-o viaţă anterioară, și totuși, într-o Europă 
și într-o lume, unde absolut toate erau cenzurate, scrisori, 
gânduri, gesturi, el era în stare să pună pe un plic menţiunea 
„Strict confidenţial”! 

Sau poate că o făcea ca o dovadă a humorului său rafinat - 
chi, chi, chi!... 

La Goulue urca treptele și fără să vreau i-am examinat încă 
o dată glezna ei cea fină. Ce-i de făcut, toți bărbații 
procedează la fel - fir-ar să fie! După vedetă, urca secretara - 
și glezna ei mi-a trezit interesul. Așa-s ticăloșii de bărbaţi, 
dacă sunt două femei, pe ambele le studiază. Dar poate că 
așa trebuie să fie... de la natură. 

Îmi închipuiam, nu fără o mică strângere de inimă, cum 
arată biroul meu după „percheziţie”, mă întrebam care va fi 
reacția Dorinei Giman. Incă înainte de a descuia ușa - nici aici 
broasca nu fusese forțată, o mână pricepută lucrase fin și 
sigur - și vedeam dulapul răsturnat, biroul cu picioarele în 
sus, maldărele de hârtii vraiște peste tot, însă imaginaţia 
mea se dovedi mai săracă decât cel mai sărac cerșetor din 


Calcutta. 

Biroul meu nu mai arăta nicicum. Fiind ultimul loc - 
deocamdată - unde amărâţii ăia speraseră să găsească nu 
știu ce, nu iertaseră nimic. Până și o vază, nu de cristal din 
fericire, ci din sticlă ordinară, și pe-aia o făcuseră praf. 

Am cules dintre ruine un taburet ale cărui trei picioare se 
mai ţineau bine, al patrulea șchiopăta (ce avuseseră cu el?), 
l-am șters de praf cu batista mea curată și i l-am oferit 
vedetei de la „N-Y”. Ea se așeză, privi meditativ, dar nu 
stăpânită de panică împrejur, vru să spună ceva, se răzgândi, 
apoi se răzgândi iar și observă: 

— Nu mi-aş fi închipuit că tocmai așa trebuie să arate hm... 
reședința unui detectiv praticular... 

l-am răspuns cu un zâmbet demn de Scarface: 

— Nu daţi mare importanţă, doamnă. Ce vedeţi acum e un 
fleac. De obicei prin colţuri, sub masă, prin dulap, se mai 
găsesc și câteva cadavre. Așa e meseria. Riscurile meseriei, 
vreau să zic. 

Într-un colţ, în picioare, cu mâinile încrucișate la piept, 
Clem mă privea fără să zâmbească. Nici La Goulue nu zâmbi. 
Se mărgini să observe privind dulapul răsturnat: 

— Acolo ar putea să fie și acum un cadavru! 

L-am deschis larg. 

— Priviţi, din păcate, nu... Poate data viitoare. Să sperăm. 

Apoi am cules de jos, fără nicio speranţă de altfel, micul 
meu aparat de radio „Emerson” adaptat și pentru baterii. Am 
învârtit butoanele, unul din ele îmi rămase în mână, și 
aparatul firește, nu scoase măcar un mieunat (că de l-ar fi 
scos, ar fi însemnat că postul de radio încăpuse pe mâna 
pisicilor). 

— Dă-mi-l puţin, zise La Goulue. 

— Ce să vă dau, doamnă? 

— „Emersonul” pe care-l ţii în mână. 

| l-am întins. Ea îl răsuci niţel, apoi întrebă: 

— Ai o șurubelniță? 

— Poftim? N-am înţeles... 

— Șurubelniță. Cuvânt românesc. E trecut și în dicţionare. 


N-ai, buzunarele unui poliţist sunt ticsite cu pistoale, nu cu 
șurubelnițe. Dar un briceguţ măcar, poţi să-mi oferi? 

Puteam. Am scos din buzunarul meu briceagul cu două 
lame, tirbușon și desfăcător de conserve și i l-am întins. Apoi 
am căscat ochii să văd ce naiba vrea să facă fata asta. Foarte 
repede, dădu la o parte capacul posterior, care oricum abia 
atârna, învârti nu știu ce cu lama mică a briceagului, umblă la 
sârme, îndesă bateriile, apoi înfipse la loc butonul căzut, și-l 
răsuci. Se auzi sfârșitul unei muzici, iar apoi: „Radio România, 
Radio București, Postul Dacia Română și Radio Moldova. 
După știrile serviciului german, veţi asculta taraful Niţă 
Rădoi...” 

Am luat aparatul, l-am făcut să tacă și l-am așezat pe 
pervazul ferestrei. 

— Sunteţi o adevărată vrăjitoare, doamnă... Cât vă datorez 
pentru reparație? 

— Când eram mică, îl ajutam pe tata în atelier unde se 
putea drege aproape orice, de la radiouri, până la mașini de 
tocat carne. Acolo am învățat câte ceva... La Goulue tăcu, mi 
se păru că pieptul ei se ridică într-un vag suspin, o privi pe 
Clem și nu mai adăugă nimic. În schimb secretara mea zise: 
__— Mă duc să fac rost de niște cafea fierbinte. Și ieși. 
incerca să demonstreze cât poate fi de discretă secretara 
unei agenţii particulare de detectivi - sau poate că într- 
adevar i se făcuse poftă de o cafea. Totuși ar fi dat cel puțin 
doi din anii ei tineri pentru ca să afle chiar atunci ce dorește 
de la mine dansatoarea de la „N-Y”. Îi înţelegeam 
curiozitatea. Dorina Giman privi ușa închizându-se încet, apoi, 
parcă uitând că o clipă înainte mânuise un cuţit și reparase 
un radio ce părea irecuperabil, îmi aruncă o privire aurie, 
foarte jenată, sau jenată și sfioasă în același timp: 

— Ştiţi pentru care motiv mă aflu aici, domnule Clementi? 

Nu i-am răspuns. Intre timp ridicasem biroul, și pe sub 
masă desfăcusem plicul strict confidenţial pe care mi-l 
expediase dl. V. Dintr-o ochire mi-am dat seama cât e de 
important ce scrie acolo, și iată cam ce scria: (pentru o clipă 
uitasem prezenţa Dorinei Giman). 


Clementi! (Ah, stilul acesta atât de seducător al d-lui 
V.!) 

S-a comis una dintre cele mai stupide erori... (Parcă 
ar exista și erori inteligente!) De serviciu fiind la 
Agenţie idiotul de H., iată că vine un telefon interurban 
din O. târgușorul în care ne reprezinţi, de bine de rău. 
Un anumit domn Hizdapes, sau Distapes, ne cere 
concursul într-o chestiune pe cât de importantă, pe 
atâta de urgentă. 

Idiotul de H. - cu toate că termenul de idiot sună 
mult prea serafic și diafan pentru unul ca el, chițcăie 
slugarnic cu glasul lui de șobolan tocat, cu toate că, 
după cum se știe, instituția noastră este greu 
abordabilă: „S-a făcut domnule Rizdapes, sau Sizdapes, 
adresaţi-vă cu mare încredere reprezentantului nostru 
din orașul în care, locuiţi, celebrul detectiv David 
Clementi, pe strada Cotită 118; el vă stă la dispoziţie la 
orice oră...” 

La orice, oră! Agenţia Lăzău nu stă la dispoziţie la 
orice oră, nici măcar Marelui Muftiu al Ierusalimului, 
dacă nu-i convine, Agenţia Lăzău își alege clienţii, iar nu 
clienţii o aleg pe ea. 

Dar, ce e mai grav, H., în loc să dea adresa „Filialei”, 
dezvăluise adresa locuinţei d-tale particulare, care este 
secretă, conform unui sacru principiu al instituţiei 
noastre. Mai e nevoie să precizez că l-am concediat pe 
H.? (Chi, chi, chi!...) 

In ce te privește, trebuie să-ţi cauţi urgent alt 
hogeac. 

P:S: 

Intensifică cercetările în direcția Paul Delun. 

Iscălit: „V” 


— Poate, în vreme ce termini de citit romanul, pe sub 


2 La o a doua meditaţie am ajuns la concluzia că pot exista și erori inteligente! 


masă, îmi dai și mie unul, vorbi dulce La Goulue. 

— Nu e decât o comunicare foarte urgentă, i-am spus, în 
chip de scuză. Dar acum vă stau la dispoziţie... 

Drace, încălcasem instrucțiunile d-lui V., conform cărora 
Agenţia nu stă la dispoziţia nimănui! Dorina Giman mai privi 
o dată împrejur și propuse: 

— Aș putea să vă trimit subreta. Are o vastă experienţă. 
Când Sony se îmbată, apartamentul nostru arată cam la fel... 

— Cine este Sony? 

— Chocolat. Partenerul meu. | se mai spune și Sony. 
Numele lui este lon Coţoban, însă n-aş putea să jur că e 
adevăratul său nume. Cred că poate să-l cheme oricum! 

— Coţoban! lon! Aș fi fost gata să jur că e cel putin african! 

Gâtul înalt al dansatoarei avu o zvâcnire de protest. 

— Tot ce se poate, domnule Clementi. Ne cunoaștem abia 
de două luni și-n acest interval atât de scurt, n-a avut vreme 
să-mi divulge și originea sa! 

— Bănuiesc că mai există și un alt motiv pentru care ați 
venit la mine... 

— De unde atâta perspicacitate? Nu mă așteptam din 
partea unui om care nu știe măcar să repare un aparat de 
radio! 

M-de!... Deci așa stăm cu ironiile! Ce să-i faci, o femeie 
frumoasă își poate permite aproape orice! Însă nu chiar orice! 

La Goulue extrase din poșeta ei sidefie un pachet de ţigări. 
Erau subțiri, cafenii, foarte lungi, și desigur, proveneau din 
stocurile lui papá Fischer. l-am servit un foc. Adică, firește, un 
chibrit aprins, nu un foc de revolver. Am privit-o cum trage 
fumul și cum îl lasă ușor să se prelingă printr-un colţ al gurii. 
Poate că modul acesta de a fuma ar fi dat impresia de vulgar, 
sau mai știu eu cum, dacă ar fi fost vorba de altă femeie - 
însă Dorinei Giman i se potrivea, acum semăna cu o veveriţă 
trăgând din pipă, ori o veveriță poate fi oricum, însă nu 
vulgară. 

— lată un plic! se destinse ea pe neașteptate, iar ochii i se 
măriră. E un răvaș care sosește de pe lumea cealaltă! 

Ar fi putut să zică la fel de bine: este un bileţel care vine 


din viitor... 

— De unde știi că Hagi Mer Histapes a murit? am întrebat- 
o, fiindcă, într-un moment de intuiţie (poate genială) mi-am 
dat seama din partea cui vine scrisoarea - deși nu purta nicio 
adresă, nici numele expeditorului. Sau poate n-a fost intuiţie, 
ci pur și simplu făcusem o legătură, cam întortocheată ce e 
drept, cu plicul „strict confidenţial” venit de la „Centrală”. 

— S-ar fi cuvenit să nu știu? 

Am schimbat subiectul: 

— Domnul Chestor Mălai, vă face curte? 

— Prea multe întrebări dintr-o dată, domnule Clementi! 
Cine mai e și ăsta, Chestorul Mălai? Nici nu ne cunoaștem. 
Oficial „perechea” mea e Sony... lar neoficial, sunt singură ca 
Luna de pe cer... Nu sunteţi curios să vedeți ce e cu plicul? 

Am deschis prin urmare răvașul venit de pe lumea cealaltă. 
Era o scrisoare lungă, pe foiţe mici, pe alocuri aproape 
indescifrabilă. 


„Mult stimate domnule David Clementi, MI-E FRICĂ!!! 

M-am băgat într-un joc ce părea simplu la început, 
dar pe care încep să nu-l mai înțeleg! Am scăpat 
frânele, dar mai degrabă nici nu le-am stăpânit 
vreodată! 

Mi s-a promis marea și sarea, însă deocamdată sunt 
numai un fel de deţinut, e adevărat, într-o închisoare 
luxoasă, cabana BLANCA. 

Sunt doar un biet actor care-și cunoaște cu 
exactitate limitele. Un actor la propriu, domnule 
Clementi!, nu la figurat, un actoraș trambalat, în afară 
de lunile când eram pe liber, dintr-o trupă în alta, toate 
mizere și provinciale, interpretând nu roluri de june 
prim, o, nu!, ci partituri de idiot, de semidoct, de redus 
mintal, de soț încornorat, de negustor dus de nas, și așa 
mai departe, înţelegeți, o gamă întreagă de personaje 
ridicole, de care-ţi vine să râzi, dacă nu cumva să 
plângi. Însă m-am resemnat demult, la atâta se ridicau 
sărmanele mele posibilități. 


Am aproape cincizeci de ani și viaţa mea nu e decât 
un lung șir de mici înfrângeri sau ratări, sau, dacă o 
luăm în întregime - o mare ratare!! 

Greșit spus. 

De unde o „mare ratare”, ce anume am ratat, ce 
ocazie, sau ce talent deosebit am ratat? Nimic, nimic, 
nimic, am fost un copil mediocru, despre care nici 
măcar părinţii nu spuneau că e foarte frumos și deștept, 
un elev absolutamente mediocru, și în cele din urmă am 
ajuns un actor mediocru, supraviețuind din bunăvoința 
unor „directori” de trupe mai mult sau mai puţin 
perisabile, și ei niște desăvârșiți mediocri; mă luau în 
echipă mai ales datorită fizicului meu, am unu nouăzeci 
și trei înălțime și sunt foarte gras și beneficiez de o 
mutră bleagă ce stârnește râsul, când nu compătimirea. 
Mai sunt și puţin peltic, puţin bâlbâit, dar vocea e în 
orice caz sonoră. 

Cu toate că viaţa mea e ratată și aproape terminată, 
mi-e jale să mă despart de ea. Sunt doar un om. 

Mi-e frică! Mi-e groaznic de frică! Chiar și acum când 
vă scriu aceste rânduri, îmi risc viaţa fiindcă sunt 
permanent supravegheat! Vă scriu din toaletă, măcar 
atât am învăţat din cariera mea actoricească, să mă 
prefac, de bine de rău, dar aproape convingător. Azi- 
dimineaţă am simulat un puternic deranj stomacal, am 
înghiţit medicamente. Vizita repetată la toaletă a 
devenit deci obligatorie. 

Nu vă închipuiţi câte scamatorii a trebuit să fac până 
să pun mâna pe plic, hârtie, creion, fiindcă nu mi se dă 
nimic, nimic în afară de mâncare, și cu cât înghit mai 
mult, ei par mai mulţumiţi. Dacă mănânc mult, - dorm 
mult, ceea ce pentru paznicii mei e un avantaj. 

Această scrisoare, această groaznică scrisoare, o 
scriu prin urmare în fragmente fiindcă totuși nu pot 
rămâne la toaletă mai mult de zece minute, fără a trezi 
suspiciuni. Ca să dau un punct de reper, acum e ora 12 
fără un sfert, joi, 7 aug.” 


(Histapes, după calculele mele, fusese ucis în ziua de 8 
august, înainte de masă, deci a doua zi după scrierea 
răvașului. Probabil nu reușise să păcălească bestiile...) 

„Sunt permanent supravegheat! În primul rând e 
acest individ groaznic, care se pretinde a fi invalid de 
război, cu inventatul nume de Paul Delun, însă 
șchiopătează fals, atâta lucru am învăţat și eu tot 
frecându-mă de lumea actoricească, să deosebesc un 
infirm veritabil de unul prefăcut. Sunt convins că 
șchiopătează fals!” 

(Am închis ochii - eu, David Clementi. Prin urmare numitul 
Paul Delun nu izbutise să fie suficient de autentic pentru a 
induce în eroare un ins care singur se recunoaște a fi un 
mediocru... 

Observatie. A fi conștient de propria-ţi mediocritate, nu e 
oare aceasta deja o dovadă de perspicacitate - ca să nu-i zic 
altfel?! Continuarea medlitației. Și eu care-mi închipuisem că 
Paul Delun șchiopătează perfect! Și că acesta e numele său 
adevărat!...) 

Continuarea scrisorii lui Histapes. „Paul Delun - 
adevăratul său nume n-am cum să-l cunosc - e un om 
care se ivește pentru scurte perioade, pentru ca apoi să 
nu-l mai văd zile întregi. Nu am idee unde dispare. 

Nu-și întoarce niciodată ochii în direcția mea. 

Într-un fel, și aceasta e înfiorător, ca un om să nu te 
onoreze măcar din întâmplare cu o privire, și totuși să 
știi că el din cauza ta se află acolo. Dar de unde știu? Nu 
pot să spun exact.. Simt, asta e tot ce pot să spun. 

Mai există un amănunt care ţine de fabulos sau de 
nebunie. Dar eu nu sunt nebun. Incă nu sunt. Paul 
Delun, cu mișcările sale feline, deși „schioapătă”, 
seamănă cu o fiară, cu un carnivor suplu și lacom, și 
într-adevăr el se întâlnește cu o fiară, aici undeva în 


pădure. 
Se întâlnește cu un lup!!! 
Pe aici i se spune Lupul Șchiop, fiindcă, ce 


coincidenţă, se pare că și fiara aia șchioapătă de un 


picior. Nu știu dacă a văzut cineva, nu știu dacă există 
un om care poate să afirme ceva sub jurământ, totuși 
pe aici așa se șoptește: Paul Delun se întâlnește cu 
Lupul Șchiop. 

Paul Delun nu vorbește niciodată cu nimeni, în afară 
de chelneri, și nu cu oricare, ci doar cu un anumit băiat 
care-l servește de obicei, pe ceilalți nu-i bagă în seamă 
și nu le răspunde. 

Și acesta e un amănunt de groază: să nu vorbești cu 
nimeni! 

În vreo două ocazii totuși l-am văzut conversând 
scurt cu maiorul Maximilian Clemir. Nu știu dacă e într- 
adevăr maior, sau e un titlu, așa cum în America toți 
sunt colonei, iar în Englitera toți maiori în retragere din 
armata Indiilor. În orice caz, Clemir e și dânsul unul din 
oamenii care fac parte din garda mea. Nu am idee, dacă 
mă păzeşte sau dacă, invers, are misiunea de a mă 
lichida. Pare un om amabil... Insă poate fi asta o 
certitudine? Ce fel de certitudine? Un om amabil îţi vâră 
cuțitul în ceafă zâmbind, pe când un antipatic nici 
măcar nu catadicsește să zâmbească. Altă diferenţă eu 
nu cunosc. 

În sfârșit, în jurul meu se rotesc neîncetat așa-zișii 
mei prieteni, cei doi critici de artă. Eu, domnule 
Clementi, nici nu știu exact ce vrea să desemneze acest 
termen, critic de artă, să mă tai dacă pricep de ce arta e 
necesar să fie criticată! Eu vorbesc, domnule detectiv, 
de artă, și nu de spanac; de pildă ceea ce făceau 
trupele actoricești pe unde m-am perindat eu toată 
viața, e tot atât de departe de artă, ca o ciorbă 
pescărească de o supă de chimion, altă comparaţie nu- 
mi vine în minte, dar e oare necesar ca o supă de 
chimion să fie criticată, să se înfiinţeze special critici de 
supe de chimion? 

Acești doi critici de artă, dl. a și dl. b - numele lor 
întreg nu l-am cunoscut nicicând - sunt critici de artă în 
aceeași măsură în care eu aș fi cometă. 


Temniceri, asta sunt. Și încă destul de prost 
deghizați! 

Dormitoarele lor se află de o parte și de alta a 
camerei mele, însă noaptea ei rămân cu rândul la mine, 
sub pretext că trebuie să mă păzească. Să mă păzească 
de cine? Sau pentru cine? 

Toată istoria mea stupidă și neverosimilă începe cu 
acești doi domni, a și b. Au trecut de atunci cinci luni și 
două zile. Nu-mi lipsește memoria, chiar și rolurile mici 
exersează memoria, zic eu. 

Ne aflam la Timișoara, unde publicul ne fluierase și 
aruncase în noi cu varză împuţită și alte delicateţuri, păi 
da, „directorul” nostru uitase că acolo se află în refugiu 
trupa Teatrului din Cluj, care e oricum, altă brânză, când 
e vorba să faci o comparaţiune. 

După spectacol, adică după eșec, unde? La cârciumă. 
De altfel - totdeauna la cârciumă, chiar și-n ocaziile 
rare, când prin alte locuri spectacolul nu era chiar 
fluierat. Cârciuma e refugiul tuturor ratațţilor, dar ce zic 
eu, bine că există și un astfel de refugiu! 

La local, acolo la Timișoara, ca de obicei, beţie. Doi 
domni în negru se apropie și-mi oferă o băutură. De ce 
aș fi refuzat? „Ești la pământ!” constată unul din ei. 
„Da, la pământ”, am confirmat eu. De ce aș fi negat, ce- 
mi păsa, de vreme ce dădeau de băut? 

Cei doi erau, cum aţi și dedus, „prietenii” mei, criticii 
de artă. „Păcat de un om ca d-ta”, mă compătimește 
celălalt. Îl întreb de ce e păcat. Nu sunt decât o ruină... 
Ca de obicei eram ametit. 

„Vrei să câștigi bani?” mă întreabă primul. Mă uit la 
el cu o privire tâmpă: Hei, dar cine n-ar vrea să câștige 
bani? Nu cunosc un astfel de fraier... 

„Hai, cere scuze de la colegi și vino cu noi”, mi se 
zice. „Nu e nevoie de nicio scuză, dă-i în mă-sa de 
colegi, dar unde vreţi să mă duceţi?” Ei îmi răspund: 
„Trebuie să vorbim în liniște...” 

Mă uit la ei prin aburii beţiei și-mi vine nu știu de ce 


în minte că au mutre de ucigași, cu toate că nu cred să 

mai fi văzut ucigași la viața mea. Le zic că, oricât de 

mulți bani aș primi, eu nu fac moarte de om. „Dar cine 
îți cere, onorabile, să faci moarte de om?” mi se 
răspunde.» 

În acest moment al lecturii am fost întrerupt de către La 
Goulue. Își privea minusculul ceas-brăţară. Ridică spre mine 
ochii ei ca doi sâmburi de ceață aurie. N-am știut dacă 
adierea Paradisului, sau dogoarea Infernului plutește către 
mine dinspre acei ochi. 

— Mă tem că va trebui să plec, domnule Clementi! 

Era ca o constatare, calmă, neimportantă, care suna, 
totuși, ca o ameninţare. Lectura scrisorii venită din cealaltă 
lume mă pasionase într-atâta, că prezenţa vedetei se 
estompase întrucâtva. 

— M-am prins cu cititul, i-am zis. Trebuie să mergeţi la 
spectacol? Sau vă reclamă obligaţiile mondene? 

— Nu tocmai... însă aș prefera ca lon Coţoban... Sony... 
Chocolat în fine, să nu remarce îndelungata mea absenţă, și 
mai ales să nu afle că am fost aici. Ar putea să se înfurie... 

— Dar cum? Și dumneavoastră sunteţi o prizonieră? 

Felul în care clipi din pleoape, felul în care ochii ei șterseră 
o clipă foiţele ce le ţineam în mână, mă avertiză că Dorina 
Giman, aproape sigur, nu e străină de conţinutul scrisorii lui 
Histapes. De altfel, nimic mai normal. Femeie... lar plicul abia 
dacă fusese sigilat cu acel jalnic lipici-surogat care mai mult 
dezlipește decât lipește. Ea ocoli răspunsul: 

— Care dintre noi nu este un prizonier? 

Se auzi o bătaie-n ușă și-și făcu apariţia Clem. Se opri 
puţin, parcă mirată că o mai găsește acolo pe vedeta 
ansamblului de „balet” de unde ea fusese poftită afară; 
mirare aparentă, un fel de prefăcătorie pe care nu mi-am 
putut-o explica, fiindcă aducea pe tavă, tocmai anume pentru 
La Goulue, un serviciu de cafea care-mi luă ochii. Pentru mine 
nu s-ar fi obosit într-atâta! Ceșcuţele, ceainicul, linguriţele, 
zaharniţa, nu proveneau în niciun caz din modestul meu 
arsenal și nici din zestrea Clementinei. Chiar să fi posedat așa 


ceva, în garsoniera ei de pe Luthenană, nu mai rămăsese 
întreg nici măcar un întrerupător electric, darmite minunăţie 
de serviciu. Desigur, mă gândlii, furnizorul fusese și de data 
aceasta băcanul Pop. 

— Domnișoară Giman, luă cuvântul Clem, pe un ton de 
parcă ar fi cunoscut-o pe La Goulue, abia în urmă cu zece 
minute, sper că nu ne veţi părăsi fără să gustaţi cafeaua 
specială pe care domnul Pop a preparat-o anume în onoarea 
dumneavoastră. 

Ochii aiurii ai frumoasei dansatoare se aburiră, și pentru 
prima dată neliniștea se reflectă în câteva mișcări 
necontrolate ale degetelor ei. Stătea pe taburetul acela 
mizerabil, cu spatele la ușă. Am văzut cum dintr-odată 
întregul ei trup devine arc încordat. Încet, dar încetineala 
aceea ascundea teroare, sau poate ceva și mai rău, întoarse 
capul spre ușă. Nici eu, nici secretara nu simţisem o prezenţă 
străină, dar Dorina Giman da. Nu era cine știe ce. O pisică 
neagră își vârâse capul și poate o pătrime din trup în 
deschizătură, și examina fix încăperea cu niște ochi la fel de 
galbeni ca ai dansatoarei. Nu înainta, dar nici nu ieșea. O 
privirăm, ca hipnotizaţi. Era frumoasă. În cele din urmă pisica 
plecă, nu răsucindu-se, ci retrăgându-se. 

— Oooh! suspină dansatoarea, și luă cu mână tremurândă 
ceșcuţa de cafea. Sorbi din ea, încet, dar cu sete, ca un 
beţivan care se „drege”. Apoi zise: 

— E foarte bună... Cine e domnul Pop, cel care a preparat- 
0? 

— Nu e decât băcanul din colț, explică secretara Agenţiei. 

— Aș fi preferat să nu știe că am trecut pe aici... 

— Nu eu voi vorbi despre asta, replică liniștită Clem. Dar 
nu vă neliniștiți, oricum se află. Totul se află. Beți-vă în pace 
cafeluţa, și /ăsați-vă în voia destinului. 

Tonul secretarei mele mă surprinse din cale afară, era 
alcătuit dintr-o împletire de nuanțe, ironie, fatalitate, poate 
gelozie... Gelozie? De ce? „Lăsaţi-vă în voia destinului!” Ori 
tocmai ea, pentru care Bursucu nu reprezentase mare lucru - 
sau mă înșelam teribil, punând cu prea mare convingere în 


balanţă înfățișarea sa prozaică și ambițiile inexistente (??) - 
nu se lăsase la voia destinului, ci, aș putea zice încercase să-i 
provoace, încercând să afle adevărul cu privire la moartea lui 
Pavel Danciu. Care adevăr? Dumnezeu știe! De ce, umblând 
după acest adevăr, mă minţise chiar de la început? 

La Goulue puse ceșcuţa pe un colţ al biroului, se ridică în 
picioare, își netezi cu un gest aerian mantoul, și se așeză iar. 

— Mulţumesc, domnișoară Damian. O. Să beau cafeaua. O 
să-mi facă bine. Și poate am să încerc să mă las în voia 
destinului. 

Mă cuprinse o jale, privind-o. Există o intuiţie, o presimţire. 
Am știut în clipa aceea că La Goulue e sortită unei morţi 
apropiate. Nici măcar certitudinea propriei mele morți nu mi- 
ar fi adus atâta tristețe. 

— Lăsaţi-vă în voia destinului, totuși supravegheați-l! 

— Pe cine? tresări Dorina Giman. Clar că se gândise la 
Sony-Chocolat-Coţoban, și lon, dacă doriţi. 

— Supravegheaţi destinul - asta am vrut să zic. 

— E un sfat bun... dar nu-l văd! Destinul e invizibil sau mai 
bine zis, imprevizibil. Cum să-l supraveghez? 

Serviciul de cafea pe care ni-l împrumutase băcanul Pop 
cuprindea o groază de elemente, instrumente ar fi mai corect 
exprimat, a căror folosinţă îmi cam scăpa. În mod normal, ca 
să bei cafea, îţi trebuie o ceașcă și cafeaua aferentă, dar, 
spre exemplu, aceste mici piese, ca niște seceri minuscule, la 
ce servesc? Poate ca să-ţi scalpezi inamicul. Sau această 
cupă? Hm, aici am ghicit, pentru frişcă. Frișcă în zilele 
noastre? Dar ce nu are un băcan Pop în cămările sale? Carul 
Mare de pe cer în aspic să i-l ceri, sau chiar în bulion, ţi-l 
aduce, cu condiţia să aibă și el un interes la tine, sau 
eventual să te simpatizeze. Drept care am lăsat-o pe Clem să 
se descurce și trebuie să recunosc că a făcut-o în mare stil, 
nu degeaba își petrecuseră o însemnată parte a vieţii prin 
localuri mai mari sau mai mici. E doar un simplu gând ce mi-a 
scăpat, - n-am vrut să fiu rău. 

Am lăsat-o pe Dorina Giman să mai soarbă de două, trei ori 
din ceșcuța străvezie întrebându-mă dacă nu cumva nu e de 


pe timpul dinastiei Ming - ceșcuţa, nu Dorina - (dar la urma 
urmelor, de ce n-ar fi fost și Dorina de pe timpul dinastiei 
Ming?), iar apoi, fără niciun chef, am lansat un fel de ultimă 
întrebare: 

— Inainte de a ne părăsi, vă rog să-mi răspundeti, cu 
sinceritate de e posibil, cum a ajuns plicul domnului Histapes 
în mâinile dv., și cum se face că aţi acceptat să fiţi mesagera 
lui - fapt ce presupune unele riscuri, dintre care gelozia lui 
lon Coţoban-Chocolat, ar fi cel mai mic? 

Imi făcea o plăcere aproape perversă alăturarea acestor 
două nume, atât de „asimetrice” ca să mă exprim astfel. 

La Goulue își întinse unghiuţa roză a degetului arătător în 
direcția foiţelor scrise de Histapes. 

— Totul e arătat acolo. lar pentru alte lămuriri, ne vedem 
probabil mâine, de acord? 

— De acord, dar... dar trebuie să înțeleg că nu vă este 
străin conţinutul scrisorii? 

Dorina Giman surâse trist și îndepărtat, în contradicţie cu 
vocea ei care sună foarte net: 

— Exact așa trebuie să înțelegeți, domnule Clementi! Altfel 
cum vă închipuiţi că aș fi acceptat să transport un mesaj din 
partea unui domn necunoscut, către un alt domn 
necunoscut? Dar dacă în acest mesaj exista consemnul să fiu 
gâtuită? 

— Frumoasă explicaţie, domnişoară, am apreciat, privindu-i 
involuntar gâtul. Când aţi aflat că Histapes a murit? 

— Azi... Poate că restul o să vi-l spun altădată... Mâine 
înainte de prânz voi încerca să telefonez - aici în orice caz nu 
mai pot veni. Băcanul Pop al dumneavoastră, sau mai știu eu 
cine, spionează... Aș vrea să aflu... ezită, se înroși, o privi pe 
Clem aplecând puţin capul, așa cum fac uneori căţeii. 
Presupun că în prezenţa domnișoarei Damian pot fi la fel de 
sinceră ca în faţa dv.? Vă e secretară, nu? 

— Exact! am spus. lar o secretară, în cazul nostru, trebuie 
să fie și ea în miezul problemei. 

— Așa e, mă aprobă Clem, fără să fie neapărată nevoie. 
Dar dacă doriţi, pot să ies... Clem își stinse ţigara „Staffel” și 


se ridică. 

— Nu, nu, rămânetți, domnișoară. Vreau să aflu, reveni La 
Goulue, câte ceva despre omul cu care trăiesc. Despre 
Sony... Chocolat. Nu-l cunosc defel... Situaţia aceasta nu mai 
poate continua. Atunci poate pe mâine... vă rog așteptați 
telefonul meu... nu pot fixa ora fiindcă... 


21. Am condus-o pe Dorina Giman până jos la intrare. Ea 
privi fugar în dreapta și-n stânga. 

— Pot să vă duc cu automobilul unde doriţi. 

— Mulţumesc... în niciun caz. Noroc că se înserează... Am 
să prind o birjă, la revedere... 

Am urcat înapoi scările, destul de ostenit. Omisesem să 
precizez că „Filiala” se află la etajul doi al unei clădiri la care 
dacă priveşti, iar apoi întorci capul, ţi-a și zburat din minte 
înfățișarea ei, pentru motivul simplu că nu avea niciun fel de 
înfățișare. Acestea sunt preferinţele stricte ale d-lui V. În 
materie de discreţie detectivistică. În afară de instituţia 
noastră, restul casei, mezanin plus vreo trei etaje, era ocupat 
numai de cetăţeni pașnici, pe unii, la început, favoarea de a fi 
colocatarii unei agenții de detectivi nu-i scosese din minți de 
bucurie. Delegaţia lor, alcătuită dintr-un popă, un dentist și 
un fost neguţător de pânzeturi, primi însă asigurările mele 
solemne că nici nu se va trage cu pistoletul, nici nu vor fi 
duse sau aduse cadavre mai mult decât va fi strict necesar. 
Spusele mele i-au liniștit, ce să zic... 

In timp ce urcam fluierând „Adio vară, toamna e pe noi...”, 
o ușiță se deschise într-un loc unde n-ai fi putut bănui că 
există așa ceva și capul complet alb al unei femei mititele îmi 
surâse ca dintr-o pictură de Holbein. l-am surâs și eu, ce era 
să fac, să mă fi strâmbat? Un bec foarte chior lumina turnura 
scării, iar pe una din trepte mâţa neagră care ne vizitase 
„Filiala” își lingea lăbuţa. 

— Domnule detectiv, domnule detectiv! l-a plăcut cafeaua 
mea marii artiste? 

Intr-o clipă am înțeles totul. Ce mincinoasă, secretara mea, 
Clem. 


— Stimată doamnă, La Goulue pretinde că în viaţa ei n-a 
sorbit ceva atât de delicat, de rafinat, de delicios, de... 

Mi se terminaseră epitetele ce se pot lipi de o blestemată 
de cafea, eram tare ostenit. 

— Nici nu mă mir, domnule detectiv, nu mă mir! Eu și cu 
răposatul meu soț, Julică, am fost ani de zile cofetari în Insulă 
- acolo se învaţă meserie, nu glumă! 

Ce insulă? Juan Fernandez, Pago-Pago? Islanda poate? N- 
am întrebat-o, părea a se subințelege de la sine. l-am 
multumit într-o frază întortocheată, ce m-a uluit și pe mine, i- 
am promis că secretara va aduce imediat serviciul, spălat și 
nespart, i-am urat noapte bună și am suit treptele din patru 
în patru pentru a nu-i da timp să pună vreo întrebare cu 
privire la secretară, căci se pregătea. N-avea decât să i-o 
adreseze direct lui Clem, că o îmbrobodea fata. 

Mă aștepta continuarea epistolei lui Histapes, dar înainte 
de a relua lectura de unde o întrerupsesem, i-am strecurat lui 
Clem o înţepătură, numai așa, de sâc: 

— Te lauzi eu cafelele pe care le pregătesc alţii, hai? 

— Eu? se miră Clem? M-am lăudat? Ai tras concluzia că Pop 
pregătise cafeaua, și n-am protestat că n-avea sens. N-am 
avut când să învăţ prepararea clătitelor și a cafelelor, șefule! 
Pot să-ţi servesc orice amestec alcoolic, chiar și „Panther”, 
după care am auzit că te dai în vânt. Pot trezi dintr-o beţie de 
patru săptămâni un matelot panamez, fără a-i trage măcar 
cizmele din picioare. Pot să dansez dansul cu evantaiul, mai 
bine decât La Goulue, sau dansul buricului, mai bine decât 
Mata Hari, însă cafea nu știu să fierb după toate tipicurile, și 
nici să prepar ouă umplute la cuptor. Mai am vreme să învăţ, 
sunt tânără. Când se termină ziua mea de muncă? 

— S-a și terminat, Clem. 

Așezată pe taburetul, ocupat mai înainte de Dorina Giman, 
Clem mă privi cu tristețe din dosul unui nor de fum de ţigară. 

— Şi unde să mă duc, în casa aia a mea prin care au trecut 
tancurile? 

Și prin casa mea se plimbaseră carele de luptă, altfel aș fi 
trimis-o acolo, iar eu m-aș fi dus la hotel. (Cine zâmbește 


citind aceste rânduri, o face în contul său!) Am rugat-o pe 
secretară să aștepte până termin scrisoarea lui Histapes, 
după care, cu forțe reunite, poate vom găsi o soluţie. (O și 
găsisem: BLANCA.) A fost de acord. Am văzut-o cum se 
ghemuiește în fotoliul plesnit, sau mai bine zis în ce 
rămăsese din el după trecerea vandalilor, ca o pisică. Dacă ar 
fi început să toarcă, nu m-aș fi mirat, deși ar fi trebuit. Acum 
când era pesemne foarte obosită, ceva din asprimea chipului 
ei dispăruse. M-am mirat cum o femeie voinică, așa cum era 
secretara mea, se poate mici într-atâta» - chiar și-n aparenţă 
- și cu mirarea aceasta m-am întors la 


Continuarea scrisorii lui Hagi Mer Histapes. „Dar cine 
îți cere onorabile să faci moarte de om?” mi se 
răspunse. „Domnule Sorin Bucătaru (acesta e numele 
meu adevărat), nu numai că nu-ți pretindem să omori 
pe cineva, doamne ferește, suntem persoane foarte 
onorabile, ci dimpotrivă, vei câștiga un teanc de bani cu 
condiţia să nu faci nimic. la-ţi prin urmare pardesiul și 
să mergem într-un loc mai liniștit și mai curat...” 

Și astfel se face că am ajuns, cu automobilul, nu pe 
jos, la terasa luxoasă a hotelului „Capul Horn” de pe 
malul Begăi. Acolo, deasupra fiecărei măsuţe era 
deschisă câte o umbrelă cât o parașută, și la fiecare 
masă ardea un beculeț albastru cu abajur, asta nu 
contravenea camuflajului. Chelnării umblau ca pe arcuri. 
Demult nu mai frecventasem o astfel de cârciumă 
selectă, și pentru a face față onorabil încercam să-mi 
alung din cap aburii alcoolului acumulaţi în cârciuma aia 
ordinară, și-n toate celelalte cârciume de-a lungul 
nostimei mele existente de actor. Incercam, de 
asemenea, să prind de ce accentul celor doi domni îmi 
sună ușor nu știu cum, deși vorbeau la fel de corect ea 
și Vraca sau Calboreanu. 

Intre timp fusese adus un platou, nu scrumbii 
puturoase, aţoase și ieftine, ci gustări ca la un festin 
regal și băuturi fine. Nu pot rezista când văd o mâncare 


bună, domnule Clementi! Aceasta a fost pierzania mea. 
Mi se întinse un toc rezervor și o hârtie. „Scrie, domnule 
Bucătaru!” „Ce să scriu?” „Cum ce, demisia către trupa 
d-tale de saltimbanci”. 

Imi veni să râd: ăștia doi, noii mei amici, parcă ar fi 
nemți, mereu cu hârtia și formalitatea. Le-am spus că la 
noi, când părăsești trupa, nu dai nicio demisie, îţi iei 
dopul din cuier și dispari. Noilor mele cunoștințe chestia 
asta le plăcu grozav. Acum înțeleg de ce. N-aveau chef 
ca ăilalți colegi-actori să știe cum și în ce condiţii mă fac 
nevăzut. 

Incetul eu încetul, mai bând, mai mâncând, eu mai 
ales mâncând, mi-au dat a înţelege cam ce doresc ei de 
la mine. Și cam ce doreau? Să devin, din jerpelitul 
actoraș  Bucătaru,  elegantul, misteriosul, foarte 
vorbărețul (însă cu cât vorbeam mai mult, trebuia să 
spun mai puţin) domn Hagi Mer Histapes, milionar de 
origine probabil orientală, care se va retrage din 
vânzoleala acestei lumi războinice și frivole, lume din ce 
în ce mai cuprinsă de flăcări, în discretul oraș O., și nu 
chiar în oraș ci prin apropiere, în munți la luxoasa 
cabană numită BLANCA. 

Va umbla vorba (însă nu eu desigur, voi lansa zvonul), 
că domnul Histapes a adus cu sine o colecţie de pietre 
prețioase de o valoare inestimabilă, printre ele aflându- 
se, probabil, „Marele Mongol”, „Marele Diamant 
Albastru” și „Ochiul Sathanei”, diamantul papei Clement 
al nu știu câtelea, toate puse la loc bun: le-a îngropat 
probabil. Undeva prin peșterile ce se află cu sutele în 
așa-numitele „Chei de Sare” de lângă BLANCA. 

Auzind toate acestea, mă pusesem iarăși temeinic pe 
băute. La un moment dat mă convinsesem că e un fel 
de delir alcoolic. Mai trecusem prin astea. Totuși cred că 
am apucat să și întreb: De ce aveţi nevoie tocmai de 
mine? Cred că mi-au răspuns cam așa: Ne este necesar 
un actor bun, cu fizicul d-tale... Le-am mărturisit că sunt 
un actor destul de prost, ei au lăsat-o moale și mi-au zis 


că de fapt nici nu le trebuie un geniu - un geniu poate 
le-ar fi încurcat planurile și, în sfârșit am pus întrebarea: 
ce înseamnă toate acestea? 

Au răspuns cam așa: o mică manevră de bursă, 
bancaro-financiară și nu mai știu cum, din care patronii 
noștri, și noi, și d-ta, cu toţii, vom câștiga mulţi, mulţi 
bani. După ce acţiunea va lua sfârșit, fiecare va fi liber 
să plece unde dorește, cu agoniseala sa, s-o sugă în 
liniște. Și cu cât puneam mai puţine întrebări, cu atât 
mai bine... Oare nu câștigul mă interesa? 

Am fost toată viaţa un coate-goale. Toată viaţa am 
jinduit să am bani și să nu știu ce să fac cu ei - atât de 
mulți să fie. Mi se oferea acum, mie, unui actor fără 
niciun fel de viitor, să joc rolul unui bogătaș, și mai ales 
să duc efectiv o viaţă de bogătaș! 

Ce aș fi putut spera mai mult? Am acceptat, firește că 
am acceptat. În zori, înainte de a se lumina de zi, am 
părăsit orașul într-un automobil confortabil, către o 
destinaţie necunoscută, bineînţeles fără să-mi iau rămas 
bun de la colegii de trupă. Aceia mai bine că nu știau ce 
s-a întâmplat cu mine, și pe de altă parte, regrete 
deosebite nu resimţeam că mă despart de ei fără o 
strângere de mână. Astfel, eu, prozaicul, omul 
totdeauna luat peste picior, intram direct în mister... 

În mister am intrat, însă n-a fost simplu să intru în 
pielea nobilului milionar oriental Hagi Mer Histapes... 
Călătoream tot timpul de la un oraș la altul, în aceeași 
limuzină neagră cu motor silențios. Ai fi zis că nici nu 
are motor. 

Cei doi însoțitori ai mei, dl. a și dl. b îmi sondau pe 
îndelete cunoștințele și se declarau tot mai satisfăcuţi 
constatând că nu am niciun fel de cunoștințe - nu mă 
refer la oameni ci la cultură. Le convenea de minune că 
sunt un ignorant. Mă educau cu tact, cu multă răbdare. 
M-au învăţat totul, chiar și cum se mănâncă o găină într- 
un local de lux. Uneori mă gândeam că vor să mă 
parașuteze în America! 


S-a stabilit că nu-mi este permis să port niciun fel de 
conversație, cu excepția a două teme, teatrul și pictura 
- domenii în care eram liber să îndrug orice fel de 
trăsnăi îmi treceau prin cap. Politica, economia, 
geografia, astronomia chiar, îmi erau strict interzise ca 
subiecte de discuţie. Însă nici nu-mi părea rău! N-aveam 
idee și nici nu-mi pasă de politică, economie, geografie, 
istorie, și de multe altele, precum vulcanologia. 

Veni și data când au stabilit că reprezint perfect pe 
inexistentul Hagi Mer Histapes - idiotul plin de aere, 
milionarul care face pe naivul sau pe șiretul, greu de 
stabilit, vorbăreţul ce trăncănește neîncetat, fără a 
spune nimic. 

Nu-mi era greu să vorbesc mult și să nu spun nimic. 

Asta făcusem toată viaţa, și... (indescifrabil, m-am 
chiorât degeaba, folosind și lupa, dar imediat vine și 
explicația), domnul a a bătut la ușa toaletei: „Te simţi 
bine, domnule Histapes?” „Nu tocmai”, i-am răspuns, 
dar imediat am și ieșit. Ceea ce urmează, scriu în 
„rundul următor”. Spuneam că nu-mi era greu să 
vorbesc mult fără să spun nimic, ah gândurile mi se 
încurcă, sunt pândit!, asta făcusem toată viața... și nu 
sunt puţini cei care au un exerciţiu la fel de bogat ca și 
mine în această privință. Nu-mi era greu să mănânc 
enorm, aproape fără încetare, cât timp nu dormeam, 
asta NU făcusem toată viaţa, prea des mă culcam eu 
burdihanul chiorăind, iar acum mă răzbunam cu vârf și 
îndesat pentru zilele și nopţile mele de foame. 

Nu-mi era greu să înșir la nesfârșit idioțenii pe seama 
teatrului și picturii, dar în curând am simţit cum se 
strânge împrejurul meu un cerc de oțel... Dar ce e 
otelul?! - cel puţin poţi să-l pilești, sau să... 
(indescifrabil). Cercul meu de la BLANCA era însă 
(indescifrabil) și (indescifrabil). 

Mai întâi la BLANCA a apărut maiorul Maximilian 
Clemir, acest filfizon elegant, distins și frumos. lar apoi, 
de undeva, din iad cred, a coborât și pretinsul infirm 


Paul Delun! Ambii se află aici din cauza mea și pentru 
mine! Posibil că unul vrea să mă ucidă, celălalt să mă 
apere, sau ambii vor să mă ucidă, sau ambii să mă 
apere, dar de ce să mă ucidă și de cine să mă apere? De 
cine? De domnii a și b? Posibil. Domnii a și b se poartă 
cu mine într-un mod pe care nu-l pot califica - în 
exterior foarte politicoși, iar când mă aflu în cameră la 
mine, unde a fost pus un radio, sunt obligat, câtă vreme 
nu dorm, să audiez cele mai absurde emisiuni, de pildă 
„Ora răniților” și „Discul U.F.A.” la București, apoi 
Londra, dar ce anume?, emisiunea în limba germană, 
pentru germani, în care Hitler și ceilalți sunt batjocoriţi, 
apoi Radio Berlin, emisiunea propagandistică în limba 
engleză, în care e făcut cu ou și cu oțet Churchill... Eu 
nu cunosc engleza, de unde, însă unul din cei doi domni 
îmi traduce cuvânt cu cuvânt. În principiu, socoteam că 
a și b îmi sunt prieteni - acum nu mai știu ce să cred. 
Mă gândesc în același timp că și Clemir și Delun, 
urmăresc să mă omoare - amândoi din același motiv, 
sau din motive diferite? - dar în acest caz de ce nu 
colaborează, de ce se poartă ca și cum ar fi rivali, sau 
inamici, sau mai știu eu ce? 

Domnule Clementi, iartă-mi gândurile încurcate, dar 
în situaţia mea... în timp ce domnii a și b alcătuiesc cel 
dintâi cerc de oțel, adevărate cătușe, adevărate lanţuri 
prinse de gleznele mele, de gâtul meu, ceilalți doi, Paul 
Delun și maiorul Clemir s-au constituit în cercul al doilea 
și al treilea, însă n-aș putea să numesc care este al 
doilea decât din punct de vedere cronologic: cu știrea 
mea maiorul apăruse la BLANCA înaintea odiosului de 
Delun. 

Însă există și un al patrulea cerc, absolut invizibil, 
mult mai subtil și poate cel mai ameninţător, după cum 
îmi spune mintea mea puţină, cercul legendei create în 
jurul meu. Fusesem prevenit că aș fi „milionar”, că 
undeva pe-aici mi-s ascunse comorile. (Dar de ce nu lao 
Bancă? Fiindcă sunt nesigure, băncile, Ghiţă Spărgătoru, 


cu o „gură de lup” poate face oricând o gaură! De ce nu 
în Elveţia, ţară neutră, eminamente pașnică? Fiindcă nu 
se știe cât timp va rămâne neutră, și dacă nu va fi 
cotropită conform planului „Seelöwe” care se și află în 
seiful lui Keitel. (Histapes face o confuzie, planul 
„Seelowe” se referea la cotropirea Marii Britanii, n.a.). 

Știam că trebuie să fiu discret asupra originii mele, 
dar nu atât de discret ca să nu amintesc vag uneori că 
vin „de undeva din Orient”; că vorbesc bine limba ţării 
fiindcă odinioară tatăl meu condusese O 
„Reprezentanţă” la București, iar eu, ca fiu bun, îl 
ajutasem ani în șir, mulţi ani. 

Persoanele care ţineau să mă cunoască, eventual să 
ciocnească un pahar cu mine, erau triate de cei doi 
critici de artă ca de niște secretari zeloși. Eu n-aveam 
niciun cuvânt de spus, se presupunea că dispoziţiile 
mele fuseseră date dinainte. De precizat însă că nici 
Paul Delun, odiosul, nici Maximilian Clemir, filfizonul 
ipocrit, n-au încercat o singură dată de a avea 
„onoarea” de a bea cu mine la aceeași masă, cu atât 
mai suspect, cu cât toți ceilalţi, de toate categoriile, 
oameni înstăriți sau ruinaţi, deștepţi sau săraci cu 
duhul, actorași, vagabonzi sau pur și simplu poeți, atrași 
de strania mea faimă, considerau că l-au apucat pe 
Dumnezeu de picior dacă ajungeau să schimbe o parolă 
cu mine, ca să nu mai adaug că și posibilitatea de a da 
pe gât ceva fin în contul meu nu era de neglijat. Numai 
că, de cele mai multe ori paznicii mei, cu prestanţa lor 
lugubră, se opuneau categoric. În principiu eram o 
persoană aproape intangibilă. 

Există totuși un șir de indivizi cărora li se permite 
accesul la masa mea, printre aceștia, câteodată, unii 
vizitatori întâmplători ai BLANCAI, aflaţi în treacăt, apoi 
aș aminti un om deosebit de neplăcut, ca o hienă, care 
lucrează la poliţie, Tulea, și care n-ar trebui să se afle în 
rândul apărătorilor dreptăţii, ci de partea cealaltă. 

A mai binevoit să converseze cu mine - a zăbovit doar 


câteva minute -, un înalt ofițer german, în civil, care 
vorbea excelent românește, Kornike sau Kornikre, 
extrem de politicos și stilat, un atașat cultural pesemne. 
l-am vorbit despre pictură. El a avut cuvinte de laudă 
pentru faptul de a-mi fi ascuns „aici undeva” bogăţiile, 
acum când Europa urmează să fie devastată de „arma 
de răzbunare” pusă la punct în laboratoarele secrete ale 
Reich-ului. 

În sfârșit, din motive neclare, printre cei care au fost 
admiși la masa mea se mai numără și unul Surducan, 
maestru de vânătoare, ca și fiul său, filosof. De la ei am 
aflat despre Lupul Șchiop. 

Am sperat că pentru a mă mai distra puţin, temnicerii 
mei pregătiseră o partidă de vânătoare, deși nici măcar 
nu știu pe unde se încarcă o armă. Nici vorbă de așa 
ceva. În schimb Surducan, tânărul mi-a adresat o 
întrebare: e oare adevărat că peștera, unde mi-am 
îngropat comorile, e păzită de o droaie de șerpi 
veninoși? 

Întrebarea m-a luat pe nepregătite și mi-a dat fiori, de 
șerpi veninoși nu auzisem, însă cum sunt actor, deși 
actor prost, m-am mulțumit să mimez un surâs vag, 
dând a înţelege că acesta e un subiect care nu se 
discută, junele nu s-a prins, însă un cot violent și cât se 
poate de vizibil primit din partea tatălui, în coaste, l-a 
făcut să tacă. Mai târziu bătrânul Surducan mi-a 
povestit că are ceva la ficat și e pe ducă, de-aia bea cu 
plăcere și fără regret, și tot de la același om, maestrul 
de vânătoare, am aflat câte ceva despre poveștile 
neverosimile care circulă prin partea locului, bunăoară 
chestia cu buha cea bătrână Madame Clementa. Despre 
întâlnirile dintre Paul Delun și Lupul Șchiop, tot de la 
bătrân am aflat - dar și de la alții. 

Trebuie să fac o paranteză, domnule Clementi. 
Scrisoarea e lungă, te va plictisi, iar eu o scriu în reprize, 
dar poate că scrisoarea asta e un testament - deși nu 
am de lăsat nimic, nici renume, nici comori păzite de 


șerpi veninoși. 

Fiind un sărman actor de mâna a patra, în trupe tot 
de mâna a patra, mereu tânjeam după bani și după o 
haleală suculentă. Beneficiam în schimb de libertate, 
întreaga libertate de care se poate bucura un om pe 
acest pământ. Devenind „milionar”, în condiţiile 
cunoscute, în schimbul patului moale și a meselor 
încărcate, am plătit cu libertatea. Incepeam să duc dorul 
zilelor mizere de actoraș flămând. Am protestat pe 
lângă temnicerii mei, și ei, drept concesie, m-au dus cu 
automobilul la oraș, la localul numit „New-York”, unde 
pe lângă o mâncare infectă, și o băutură de nebăut, îi 
spune „Panteră”, am înghiţit un spectacol la fel de 
indigest ca și oricare din reprezentațiile la care 
participasem odinioară. Mi s-a spus că baletul acela sau 
ce va fi fost se numește „La Goulue dansează cu 
Chocolat”, inspirat din tablourile unui pictor Touluse- 
Lautrec. Cum lacunele mele în materie de pictură sunt 
profunde ca văgăunile din munţi, am cules informaţii în 
scopul de a avea încă un subiect de conversaţie, fiindcă 
pe toate le epuizasem. 

Cu prima ocazie m-am apucat să înșir trăsnăi pe 
seama lui Lautrec, iar printre altele că un astfel de 
tablou, „La Goulue dansează cu Chocolat” există, și se 
află chiar în posesia mea, bine dosit. 

Minciuna mea îl enervă crunt pe dl. a și-l amuză teribil 
pe dl. b. Intre cei doi paznici a avut loc o foarte aprinsă 
și complicată discuţie, în limba germană, pe care o 
cunosc la fel de bine ca și hindusa... Nu știu la ce 
concluzie au ajuns. Totuși mă lăsară să trâncănesc și 
mai departe pe seama lui Lautrec, și am făcut-o, numai 
ca să-l enervez pe b, el îmi e cu un dram mai antipatic 
decât a. 

Intre timp sila faţă de temniţa mea luxoasă creștea, 
amplificată de frică. FRICA!!! Mi-am dat seama că sunt 
doar o unealtă neînsemnată a unui mare mecanism. A 
unui mecanism diabolic... Din privirile lui a și b, din 


manevrele lui Maximilian Clemir și Paul Delun, simt că 
se apropie ceva, nu e ceva bun pentru mine, în orice 
caz!! 

Simt că în momentul când voi deveni inutil sau 
inoportun, mecanismul cel diabolic mă va elimina. Nu 
expediindu-mă cu buzunarele doldora de arginţi, ci cu 
creierul plin de plumbi. (Bietul - mă gândii. Varianta 
arsenicului nu i-a trecut prin cap!) 

Îmi este teribil de FRICĂ!!! Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! 

Am cerut temnicerilor mei să mă ducă iarăși la acel 
grețos spectacol de la „New-York”, unde, am minţit, m- 
am delectat pur și simplu. Mi-au promis. Chiar pentru 
astă-seară. Dacă mă voi însănătoși... Scriu aceste 
rânduri cu speranţa că se vor ţine de cuvânt. 

Există acolo posibilitatea ca oaspeţilor de vază, una 
din vedete să-i acorde un dans. Așa e obiceiul. Cum 
sunt un oaspete de vază, un „milionar”, cum am devenit 
„specialist” în Lautrec, voi cere să dansez cu fata aia, 
„La Goulue” care are o înfățișare cinstită. Sper să-i pot 
strecura plicul. Sper să accepte să vi-l transmită. O voi 
plăti, căci am bani. Altă posibilitate nu există. Nu există. 
Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! MI-E FRICĂ!!! 


(fără iscălitură) 


Am luat foiţele de hârtie și le-am ars pe rând, risipind până 
și scrumul, așa cum cer bunele tradiţii. Mă întrebam: oare 
Dorina Giman o fi acceptat banii lui Histapes - nu pomenise 
nimic despre asta. Gândeam: iată niște rânduri scrise nu de 
un om mediocru ci de unul cu minte pătrunzătoare. Nu 
suficient de pătrunzătoare ca să priceapă încă de la început 
că va servi drept momeală. Pentru el lumea asta mare, 
oriunde s-ar fi aflat, continua să fie un teatru mic - așa cum 
fuseseră toate teatrele prin care trecuse. 

Gândeam: dar dacă e o capcană? De ce în scrisoarea sa 
Histapes nu pomenise nimic despre încercarea de a mă găsi 
și de a-mi vorbi personal? Și cum de i se permisese să vină 


singur? 

l-am zis lui Clem: 

— E necesar să-i mai fac o vizită băcanului Pop. Mă aștepți 
aici sau vii cu mine? 

— Mâncăm iar? Nu te refuz! 

— Nu știu dacă mâncăm. Vii? 

— Scrisoarea a fost lungă. Dar a fost și interesantă? 

Se înnoptase de-a binele când am revenit la reședința 
băcanului Pop. Singur. După o cumpănire, mi-am zis că e mai 
bine ca fata să mă aștepte jos, în mașinuţa Bugatti, chiar și-n 
mirosul acela de piele murdară și gaze arse, mai bine decât 
în biroul de la etajul doi unde mirosea a cutremur. 

L-am fixat pe băcan atât de intens că privirea mea trecu 
prin el, străpunse peretele din spatele său și trecu dincolo, în 
sălița unde se bea și se mânca. Pot zice că am văzut prin 
perete tot ce se petrecea acolo, aproape fiecare mutră, însă 
nu mă interesa. Mă interesa doar mutra băcanului, însă Pop 
nu părea impresionat. Niciun băcan Pop nu e niciodată sincer 
impresionat, chiar atunci când vrea să lase impresia, dar 
poate că sunt rău! 

Aici, cu domnul Pop eram singur. L-am întrebat cât de 
sincer fusese istorisindu-mi povestea cu domnul cel mare și 
gras care se interesase de adresa mea. Ce omisese și ce 
adăugase? Grăsunul fusese singur, sau îl însoțeau cumva alții 
doi, mai mărunţei? 

Lui Pop începură să-i iasă ochii din cap, jurându-se că nu 
schimbase o iotă din adevărul adevărat. Se jură pe o serie de 
lucruri sfinte. Dacă s-ar fi jurat pe borcanele de castraveți 
muraţi din rafturi, cred că ar fi fost mai convingător - însă, 
oricum, aproape că m-a convins. 

În minutul următor îmi săriră mie ochii din cap, încercând 
să-mi amintesc o particularitate a lui Histapes care să sară 
în... ochi. De care neapărat să-și amintească și Pop. Băcanii 
Pop au spirit de observaţie, se știe. 

— Avea - am pus întrebarea - domnul acela, când și-a 
turnat trei halbe în burdihan fără să clipească, un neg mare, 
cam la un centimetru deasupra rădăcinii nasului? 


Aceasta era o întrebare-capcană, Histapes nu beneficiase 
de niciun neg pe faţă. 

— Sigur, nu, răspunse Pop, fără să clipească. 

— Dar un semn pe obrazul drept, un semn negru, ușor 
alungit, din care răsăreau două sau trei fire de păr? 

Tot capcană, și tot răspuns negativ din partea băcanului. 

— Dar vreo cicatrice prin vreun loc oarecare, pe frunte, 
bărbie, gât? 

Nu, nu, șinu. 

— Dar părul? 

— Negru. Des. Lins. 

— Dar undeva în păr vreun zbenghi cenușiu? 

Întrebare importantă! 

— Nu, nimic, negru peste tot, mă asigură Pop. 

— Niciun firicel alb, la tâmple, pe creștet, deasupra frunţii? 
Te rog gândește-te bine domnule Pop! 

— La sigur! Niciun firicel alb! Puteţi avea încredere în ochii 
mei! 

În ochii lui, da. Însă în cuvântul lui? Histapes avea tâmplele 
frumos încărunţite, așa cum îi stă bine unui bărbat de vârsta 
lui. Nu-mi vine să cred că le încărunţea artificial. Mai curând 
își cănea cu negru părul, cu excepţia tâmplelor, lăsând 
cenușii tâmplele, dintr-o cabotină pornire. Așa era firesc 
pentru unul ca el. În orice caz, când l-am văzut mort de-a 
binelea în adăpostul lui Pavel Danciu-Bursucu, Histapes avea 
acele zbenghiuri cenușii-albe la tâmple, iar restul părului, 
negru ca gândurile cele mai rele ale unui bandit. 

Ar reieși că omul care-l vizitase pe băcan nu fusese 
Histapes-Bucătaru, ci un altul ce-i semăna întrucâtva ca 
alură? Mă tot gândeam cine ar fi fost în stare de o asemenea 
stângace manevră? Poliţia? În ce scop? Nu-mi venea să cred, 
deși n-ar fi fost exclusă posibilitatea în cazul că acţiunea 
aparținuse unui dobitoc de talia lui Tibi Tulea. Să fi vrut să 
descopere în felul acesta o poliție întreagă biata mea adresă 
particulară? Dar în acest caz de ce mai fusese necesară vizita 
la băcanul Pop - întrucât H., „idiotul” de serviciu la 
„Centrală”, oricum îmi divulgase adresa? 


Nimic nu se potrivea. 

Sub privirile părintești ale băcanului Pop mi-am turnat și eu 
o bere în burdihan, la botul calului, și am continuat să-mi 
învârt mintea. Să încercăm altă variantă: ceilalti, paznicii 
adevăratului Histapes, încercaseră ei să dea ochi cu mine, 
dar și-n acest caz vizita la Pop era superfluă, căci e; aveau 
deja adresa, obţinută telefonic, iar băcanul Pop era ultimul 
om căruia să i te adresezi dacă ţineai cu orice preţ la 
discreţie. 

Am ajuns la concluzia că rămânea o singură variantă, una 
singură parcă stătea în picioare, deși cam strâmb și anume 
că ei, sau ceilalți sau răsceilalți, încercaseră să lase impresia 
că Histapes voise să ia contact cu mine și trimiseseră în 
misiune un fel de dublură să se afișeze la Pop, fiind convinși 
că acesta îmi va transmite evenimentul ca și semnalmentele 
omului (nu îndeajuns de puse la punct, totuși) după cum s-a 
și întâmplat. Numai că Pop lăsase să se scurgă un număr de 
zile. Întâmplător? 

Dar dacă am lua-o așa: un binevoitor voise să mă 
avertizeze în felul acesta că adresa mea e cunoscută, și de 
asemenea e cunoscut interesul ce-l port lui Histapes? 

Dar îi purtam eu vreun interes lui Histapes? Hm! 

Însă, excluzând „binevoitorul” - nu prea cred în binevoitori! 
- revenind la ei, mă întreb ce urmăreau? Să mă determine la 
rându-mi să încerc a-l căuta și găsi pe Histapes, pe 
adevăratul Histapes, acolo la el la BLANCA, sau poate, mai 
târziu, în adăpostul din grădina lui Bursucu, și să-mi las acolo 
câteva duzini de amprente, pentru ca apoi... Era o idee 
simplă, dar de multe ori acestea sunt și verosimile. Mda, 
mda, mda... „Ploaia toamnei bate tobaaaaa...”, și cu acest 
„aaaa”, m-am înapoiat la automobil. Clem deschisese ambele 
portiere, și prin ambele ieșea câte o șuviţă de fum, semn că 
fata fuma. Sunt un băiat deștept, sau nu? De la o anumită 
distanță, așa cu ambele uși deschise, Bugatti părea un fel de 
cărăbuș care încearcă să decoleze. 

— E veselă viaţa alături de tine, șefule, murmură secretara. 
Ai descoperit încă ceva senzaţional? 


— O întindem la BLANCA, i-am răspuns. Acolo cinăm. Acolo 
dormim. Și, cine știe, poate că acolo și murim. 

— Dar înainte de a muri, să cinăm cel puţin la fel de solid 
ca la băcanul Pop, pretinse Clem. N-am avut nicio obiecțiune. 

Treizeci de mii de draci! Ce era cu vizita lui „Histapes”? 
Poate că o capcană mă aștepta la BLANCA, și exact într-acolo 
mă îndreptam, și încă de bunăvoie. 

Oare nu cumva începeam să înnebunesc? 


22. Să nu fi avut atâtea gânduri care toate se încălecau, se 
descălecau, și în orice caz se băteau cap în cap, aș fi putut să 
admir în voie peisajul. Merita. Serios că merita! Deasupra 
munţilor Luna făcea o figură de zile mari. Mai bine spus, de 
nopţi mari. Parcă nici n-ar fi fost Luna „noastră”, ci a unei alte 
Planete, numită nu Pământ ci cumva mai fain, o planetă 
grandioasă, bună, fără Tibi Tulea și Sig heil, însă neapărat 
garnisită cu Lupi Șchiopi și indivizi interesanţi și misterioși 
precum Paul Delun sau Maximilian Clemir. 

Drumul urca pieptiș, și între, două viraje, am întrebat: 

— Ascultă Clem, ce fel de om era totuși Bursucu? 

— Dar credeam că ţi-am explicat, spuse fata. Acum, glasul 
ei părea că se ridică dintr-un infern unde singura preocupare 
a demonilor nu era să-i tortureze pe muritori - prea simplu! - 
ci să-i obosească încetul cu încetul. Dar poate că aceasta și e 
tortura cea mai subtilă, care ni se și cuvine. 

În anumite împrejurări îţi vin anumite idei. Împrejurările 
determină ideile. Să nu mă fi aflat în mijlocul acestei nopţi 
mărețe, ci în puchinosul meu birou întors cu susul în jos, nu 
mi-ar fi răsărit următoarele gânduri, sau nu le-aș fi formulat 
atât de ferm. 

— Totul e frumos, Clean! i-am zis secretarei. Natura e 
minunată, privește! Tu ești o fată frumoasă. In general, viața 
e frumoasă, deși oamenii, în orice caz o bună parte din ei, fac 
tot posibilul pentru a o murdări. Dragostea e frumoasă. Nimic 
în lume nu e mai minunat decât dragostea! 

— Ce e cu tine, șefule? Imi faci curte? 

— Nu ești de acord cu mine că dragostea e minunată? 


— Se poate, murmură fata. Însă eu n-am avut ocazia să 
constat. Tu? 

— Acum vorbim despre tine! 

Clementina Damian pronunţă aceste cuvinte stranii: 

— Eu nici nu exist... 

Am privit-o. Profilul ei era dur și străveziu totodată.. Am 
reluat, necruţător, deși-mi era milă de ea: 

— Tu nu l-ai iubit pe Bursucu! În timp ce vorbeam, Luna 
plutea în întâmpinarea noastră. Am continuat: Deși nu-l 
iubeai, după uciderea lui, ai venit la mine ca să lămuresc 
condiţiile în care a murit. 

— Grozav de multe eforturi ai depus până acum în acest 
sens! _ 

— Poate că totuși ceva am făcut, Clem! Insă tu nu l-ai iubit, 
Clem! Poţi să-mi dai un răspuns convingător? 

Vocea fostei dansatoare de la „N-Y” ar fi înduioșat cred și 
un ghimpe, sau o mărăcină. Pe mine, nu. Insă ce mi-a spus, 
mi-a săltat pulsul de la 66 la 110. 

— Doamne! Înainte de a fi ucis, a fost torturat, sărmanul de 
el! 

Clementina, fata asta solidă și dură căzu cu fața în palme; 
de surpriză era cât p-aci să uit să iau o curbă. Să 
economisesc o curbă. Cei care au ţinut un volan în mâini, 
înțeleg ce vreau să zic. 

— Torturat? Torturat! Îmi ceri să dezleg o enigmă, pe care 
toți puternicii orașului ţin s-o menţină îngropată cu orice preț 
(o și dezlegasem în proporţie de cinzeci la sută), iar tu de fapt 
ești aliata lor. Nu-mi spui nimic. Nu-mi spui adevărul. M-ai 
minţit din prima secundă. De unde știi că a fost torturat? 

Clementina căută o ţigară „Staffel”, nu reuși, deși avea 
buzunarele pline de ele, și plânse: 

— Când găsești un om cu unghiile scoase - tu știi cum 
arată un deget cu unghia smulsă? - știam! - cu limba răsucită 
în gură și aproape smulsă, cu arsuri la tălpile picioarelor, la 
burtă și la... cu degetele rupte, răsucite, întoarse pe dos, cu 
ochii ieșiţi din orbite, ce altă concluzie poţi să tragi? Singur şi- 
a făcut-o? Singur? 


— Dar tu, mincinoasă mică (avea unu șapteștrei înălțime) 
mi-ai vorbit despre toate acestea când m-ai „angajat”? 

Tăcerea lui Clem se putea compara cu tăcerea Lunii, într-o 
noapte tăcută. Am oprit mașinuţa pe dreapta (că pe stânga 
se circulă numa-n Englitera și colonii), m-am așezat pe un 
smoc de iarbă, și am ascultat cum își fac de cap greierii. 
Ciudate fiinţe. Le doare-n cot de noi, oamenii! Trăgeam din 
țigară cu îndârjire - tot un „Staffel”, ca și cum peste un minut 
ar fi trebuit să se producă un mic fin du monde - și nici nu 
eram cine știe cât de convins că nu va fi așa! După un 
interval, exact când ar fi fost necesar ca să se producă 
evenimentul de care am pomenit, Clem veni și se așeză 
lângă mine. Noaptea era înaltă și parfumată. Părul secretarei 
mele, adunat într-un coc aproape la fel de înalt ca și noaptea, 
emana un parfum discret, ultima lansare a firmei pariziene 
„Jean & Jean”. N-aș putea să precizez care dintre parfumuri 
mă delecta mai mult, al nopţii, sau al franțujilor. 

— Ce mai vrei să știi? 

— Un om normal nu se automutilează, în orice caz nu mai 
are apoi și puterea de a-și trage și un glonte în cap - asta e 
unu. Dacă își întoarce pe dos degetele, nu mai are cum apăsa 
pe trăgaci - pricepi? 

— Cum să nu pricep? suspină Clem. 

— Ca să-ţi explic mai bine, deși nu cred că ar fi necesar, 
fiindcă tu, fetițo, îmi ascunzi adevărul, când omul e decis 
pentru așa ceva, între automutilare și sinucidere, omul 
începe cu prima, se sinucide, înainte de a se automutila, însă 
Pavel Danciu-Bursucu nici nu era omul care să se sinucidă, și 
nici să se automutileze. 

În al doilea rând, tu nu puteai să-l descoperi pe fostul tău 
prieten schingiuit și mort, fiindcă acei care o făcuseră, îl 
torturaseră și-l uciseseră, aveau toate motivele să ascundă 
urmele, dacă nu ale morţii, cel puţin ale torturii. 

Clem tăcea, fumând încetișor, ca o pisică. 

— M-ai minţit, Clem. În ce punct anume m-ai minţit? Nu mi- 
a răspuns. Prin urmare, în locul tău, eu trebuie să vorbesc. 
Tu, Clem, ai asistat la schingiuirea lui Pavel Danciu, zis 


Bursucu. 

Tăcea. Îi auzeam respiraţia. Îmi auzeam și bătăile propriei 
mele inimi, ceea ce nu e bine. Zic ei, doctorii, că nu e bine să 
fii conștient de existenţa propriei tale inimi, dar tot ei afirmă 
că e dăunător să fumezi, să bei, și... 

— Ai de gând să spui ceva, Clem? 

— MI-E FRICĂ! 

Mi se pare, cu aceleași cuvinte se termina și scrisoarea lui 
Histapes. Dacă e să fiu sincer, și mie-mi era frică. 

M-am dus să controlez în mașină dacă n-aveam ceva de 
băut, am aprins o ţigară și m-am întors lângă secretară. lată 
o rimă cu totul involuntară. l-am întins și lui Clem un 
„Staffel”, gata aprins. Ar fi meritat să i-l dau și gata fumat. 

— Dar să vii la mine, să-mi furnizezi date false, să mă 
implici în acest joc care e mai periculos decât dacă te-ai 
plimba cu un butoi cu dinamită între două cuptoare de unde 
sar scântei - nu ţi-a fost frică? 

Clementina răspunse privind fix înainte - dracu știe ce 
vedea acolo! 

— Aveam nevoie de un om căruia să-i pot vorbi... 

— Nevoie de un om, nu de un detectiv particular, aşa 
trebuie s-o iau? Sau cum, altfel, Clem? Spune! Spune tot! 

— Impresia mea era că detectivii particulari sunt chiar 
oamenii cărora le poţi vorbi... despre orice.. 

— Și medicii, Clem, și medicii. Cu medicii poţi discuta chiar 
și despre chestii mai jenante, cum ar fi bunăoară o boală 
venerică. M-am uitat la ceas. E scurt timpul, Clem, și acum îţi 
ofer ultima ocazie de a-mi spune adevărul, altfel drumurile 
noastre se despart și pe deasupra... ei bine, pe deasupra te și 
concediez din postul de secretară! Mă grăbesc! Inchipuiește- 
ți că am un caz, un MARE CAZ, un UNIC caz, așa cum se 
ivește o singură dată în calea unui om, și trebuie să-l dezleg, 
cu orice preț, chiar cu al vieţii. Întâmplător am impresia că 
moartea lui Bursucu e în tangenţă undeva cu MARELE CAZ al 
vieţii mele... 


Povestește autorul. — Voi încerca să nu fiu mincinoasă, 


vorbi Clementina Damian, cu toate că întreaga viaţă am fost 
obligată să mint, de nevoie, de frică... Dar mai bine întreabă- 
mă! Chiar și la școală eu preferam ca profesorul să pună 
întrebări - și știi de ce? întrebările conţin o parte din răspuns, 
sau chiar începutul răspunsului. Cu alte cuvinte, „șoptește- 
mi!” 

— Deci să mă mint pe mine prin gura ta? 

— Fii rezonabil, șefule, fii rezonabil. Pe tine voi încerca să 
nu te mai mint. Clem întoarse faţa și-l privi în ochi pe „șef”. 

— Sper! zise Clementi, și deveni brusc atent la vocea sa. 
Când l-ai cunoscut pe Bursucu? 

— Acum doi ani lucram la o prăvălie din strada Grădinilor, 
învecinată cu strada Morii, unde locuia Pavel Danciu. El venea 
uneori pe acolo să-și cumpere ţigări, marmeladă, pâine, 
drojdie de bere (îi plăcea să-și pregătească „brânzoaice”) și 
m-ai schimba câte o vorbă, două cu mine când lipsea 
patronul. Propriu-zis nu încerca să mă curteze. Într-o zi m-a 
întrebat dacă vreau să mă fac dansatoare și m-a dus la 
împuţitul de Dady Berca. M-a prevenit că trebuie să fiu 
drăguță cu acela... 

— Și ai fost? 

— Altfel nu mă primea în „balet”. 

— Înţeleg... Și? 

— Am prins destul de repede șmecheriile lor „artistice” nu 
trebuie nici mare talent, nici inteligență. Acum câștigam mai 
mulți bani, aveam distracţii, însă deseori se întâmpla să 
tânjesc după zilele când tăiam și cântăream salamul de cal în 
prăvălia de pe Grădinilor... 

— Lasă literatura, Clem! 

— Bursucu apărea uneori pe la „N-Y”, numai în treacăt se 
mai uita la mine, mă cam miram că nu-și cere și el plata, 
până ce într-o zi îmi spune, așa ca să nu audă nimeni, că are 
neapărată nevoie de ajutorul meu. Asta s-a întâmplat cu vreo 
patru săptămâni înainte de moartea lui. l-am zâmbit și l-am 
întrebat despre ce e vorba. 

— Stai puţin, până atunci nu-ţi acordase nicio atenţie? 
întrebă Clementi. 


— Nu-mi acordase decât câte un salut foarte respectuos. 

— Atât de scurtă a fost legătura voastră? 

— Nu știu dacă așa ceva se poate numi o legătură... M-a 
dus cu o birjă până la el acasă, a fiert cafea, a scos din 
cămară dulceaţă - de nuci verzi - ai fi zis că e un mic 
meseriaș, tinichigiu, poate, care își duce viața lui tihnită. De 
unde să-și închipuie cineva dinafară că e în legătură cu trupa 
lui Dady Barca și recrutează fete pentru dans și pentru alte 
scopuri. 

— Despre ce-aţi discutat? 

— Nu știu. Despre nimic. 

— Bursucu îţi declarase că are mare nevoie de tine! 

— Dorea să-mi cunoască locuința, așa că ne-am dus pe 
strada Lutherană și colega de cameră s-a evaporat ca să facă 
pe discreta. Colega asta a mea, Marcela Muki, tot din „balet”, 
nu era de găsit aproape niciodată acasă, ziua, cu atât mai 
puţin noaptea, iar până la urmă s-a și mutat, cum parcă ţi-am 
spus. Bursucu, liniștit, mereu păstrând o distanţă faţă de 
mine, s-a așezat într-un fotoliu, a aprins o ţigară și mi-a întins 
o cheie. „Pentru ce?” l-am întrebat. „Ca să poţi veni la mine 
când vrei.” Am luat cheia, deși nu prea înțelegeam. Apoi 
Bursucu m-a întrebat dacă am o cheie în plus a garsonierei 
mele și iarăși l-am întrebat pentru ce. „Ca să ne întâlnim o 
dată la mine, altă dată la tine, nu e mai interesant așa?” mi-a 
explicat el. Nu vedeam clar ce anume ar fi mai interesant, dar 
i-am întins o dublură de cheie, iar el a vârât-o în buzunar și s- 
a dus. 

— Și v-aţi întâlnit când aici, când dincolo? 

— Da. De vreo câteva ori. N-avea niciun fel de pretenții de 
la mine. Făceam un fel de conversaţie: „Dar compotul de 
gutuie cum îl pregătiţi?” Răspunsul meu era totdeauna 
„Nicicum”. Fiindcă nu pregătisem în viaţa mea niciun fel de 
compot. 

— Nu eraţi per tu? 

— Cu timpul ne-am făcut și per tu, însă mai departe n-am 
ajuns. După mai multe întâlniri m-am convins că-i ţin doar de 
plictiseală. Nu era el, Bursucu, un fustangiu, poate că 


avusese destule motive să se scârbească de femei. Până ce, 
chiar în ziua morţii sale, în hol la „N-Y”, se apropie tiptil, cu 
ochii la pândă, chiar ca un bursuc fugărit, și-mi șoptește cu o 
voce care nu mai era a lui... 

— Nu putem rămâne aici toată noaptea! se răsti Clementi. 
Lasă frazele învăţate din cărți! Ce ţi-a șoptit? 

— N-are rost să fii dur cu mine, șefule. Mi-a șoptit: „Vino la 
mine acasă la trei fix, neapărat, trebuie să mă ajuti!” M-am 
speriat, aș fi preferat să nu merg... însă m-am dus... doamne, 
de ce a trebuit să mă duc?! 

Clean suspină dureros. 

— Am intrat cu cheia mea. Bursucu fuma ţigară de la 
țigară, privindu-mă fix cu ochii lui mici, terorizaţi, și am avut 
impresia că nu mai e în stare să vorbească, își pierduse 
graiul. Nu și-l pierduse, însă de frică nu-și mai găsea 
cuvintele. Tot a reușit să îngâne până la urmă că s-a băgat 
într-o mare încurcătură, și că, dacă aș dori, aș putea să-l 
salvez... N-am mai aflat niciodată cum aș fi putut s-o fac, 
adică să-l salvez, fiindcă l-am văzut sărind în picioare, holbat. 
Nu știu de ce crezusem până atunci că oamenii liniștiți rămân 
liniștiți orice s-ar întâmpla, și că furioșii sunt totdeauna 
furioși, chiar și-n somn. În orice caz, om mai calm decât Pavel 
Danciu nu întâlnisem. 

David Clementi o întrerupse: 

— Stop! Ai tot repetat că Bursucu era mic, ambițiile lui erau 
mărunte, perspectivele neglijabile. Cum poate un om cu 
ambiții mărunte să intre într-o mare încurcătură? 

— Nu știu, șefule, răspunse Clem fără intonație. Eu ţi l-am 
descris pe Danciu așa cum l-am văzut, dar cum era el în 
realitate... lar despre „marea sa încurcătură” nu știu nimic, n- 
a avut când să-mi spună! Când a sărit în picioare, omul 
totdeauna calm devenise un spectru al groazei... 

— larăși începi?! 

— Lasă-mă să vorbesc, șefule, dacă vrei să cunoști 
adevărul! Am văzut oarecândva un câine peste care căzuse 
oiștea căruţei și-i rupsese șira spinării. Se târa, căutând 
împrejur, și la fel privea acum împrejur, cu aceeași suferința 


și groază, Pavel Danciu-Bursucu. 

In dreptul casei lui se oprise un automobil. Trei oameni cu 
pălăriile lăsate pe ochi înaintau repede pe cărare. 

— Au venit - sunt ej! a strigat Bursucu. Deși mic, pentru 
mine el a rămas mare fiindcă s-a gândit, așa copleșit de 
spaimă cum era, să mă salveze pe mine. M-a împins într-o 
cămăruţă îngustă, un fel de hrubă plină cu toate câte se 
adună în casa unui om gospodar, a avut timp să-mi strecoare 
o cheie, să-mi spună să încui pe dinăuntru, apoi să evadez pe 
fereastra acelei hrube și să fug prin grădină, cât mai 
departe... Așa am și făcut, de unde era să-mi închipui ce avea 
să urmeze? Și chiar de mi-aș fi închipuit, chiar de aș fi știut, 
ce era să fac, să rămân? Am pătruns în niște tufișuri încâlcite 
unde ar fi fost imposibil să mă vadă cineva, la vreo treizeci de 
metri de casă și am așteptat... 

— De ce nu l-ai ascultat pe Danciu și n-ai fugit „cât mai 
departe”? 

— Nu pot să-ţi spun exact, dar cred că din două motive: 
dincolo de tufe, până la gard, era teren descoperit, și acolo 
într-adevăr ar fi putut să mă vadă, până ajungeam la gard... 
și apoi, nu știu, poate ţineam neapărat să aflu ce se întâmplă. 
Se auzeau glasurile, dar nu și ce spuneau. Apoi a răsunat un 
racnet, foarte scurt, ca sugrumat. Pe urmă iarăși numai vocile 
lor... Dacă l-au chinuit cum l-au chinuit, cum de a putut să 
tacă sărmanul? 

— Există „instrumentul” numit câluș, murmură Clementi. 

— Se vede că după o vreme i l-au scos, fiindcă am auzit 
vocea lui, gemete, câteva cuvinte, și iar un strigăt întrerupt. 
A delirat o veșnicie și începuse să se însereze. Am prins niște 
zgomote, sfărâmau mobila, ciocăneau pereţii, în sfârșit ceva 
a plesnit sec, ca la un pas de mine, și am fost sigură că se 
sfârșise: l-au împușcat. Tremuram. Dacă vor găsi urmele 
mele și mă vor căuta în grădină? Însă nu-i interesau niciun fel 
de urme. Nu știu ce-i interesa. Și nici măcar nu se feriseră 
prea mult, un vecin cu ureche bună ar fi putut prinde întreg 
tărăboiul, însă oamenii aceia nu se temeau de nimic! Ceasul 
meu - îl știi, iată-l - are cadran și arătătoare fosforescente, se 


oprise, deși era tras și nu era stricat. Poate că spaima se 
transmite și obiectelor, poate se oprise de frică - să nu-mi 
spui iar că fac literatură! Literatură! Ce e aceea literatură, și 
cum se poate numi ce am făcut eu mai departe? 

Am auzit automobilul. Demarând. A/a plecaseră. Nu m-am 
gândit că vreunul a rămas, la pândă, pe atunci nu eram 
secretară la o agenţie de detectivi... Însă chiar nu rămăsese 
nimeni în casă, în afară de Bursucu. Am ieșit din 
ascunzătoarea mea și m-am strecurat către casa lui Bursucu. 
Am ocolit-o pe furiș - voiam să observ strada. Automobilul 
într-adevăr dispăruse. Am intrat în casă folosind calea pe 
care evadasem, prin ferestruică, prin hruba aia îngustă unde, 
în beznă, am răsturnat niște borcane. Într-o casă unde există 
un mort e parcă și mai întuneric. Am pipăit după raftul unde 
ținea el totdeauna chibriturile - ţi-am spus cât era de ordonat 
- dar raftul nu mai se afla la locul lui. Tot căutând, m-am 
împiedicat de corpul nenorocitului. Apoi mi-am adus aminte 
că lăsasem poșeta pe divan... 

— Îţi uitaseși poșeta pe divan? se miră Clementi. 

— Da! 

— Înseamnă că ei; erau niște proști. Ar fi trebuit să-și dea 
seama că probabil în preajmă se află o femeie! 

— Nu știu. Am regăsit poșeta, în colțul divanului, care 
fusese doar mutat din loc. 

— E poșeta asta care o porţi cu tine? 

— Nu, șefule! Atâta minte am avut. Am aprins un chibrit... 

— De ce nu lumina? 

— Nu știu... De frică... Un chibrit e mai mic... Și l-am văzut 
pe Bursucu... așa cum ţi l-am descris. Un pistol mic fusese 
potrivit cumva în palma lui schingiuită. Eu zic că-și bătuseră 
joc, că nu se așteptau să ia cineva în serios gluma cu 
sinuciderea... 

— Și totuși a fost luată foarte în serios! 

— Eu nu mă pricep la arme, urmă Clem, însă pistolul acela 
din mâna strivită a lui Bursucu, era ruginit și părea foarte 
vechi... parcă de pe vremea turcilor... 

— Ai putut să observi așa ceva la lumina unui chibrit? 


— Am aprins trei sau patru... Și văd bine! Împrejur totul era 
dărâmat, cam ca la mine acasă, la tine, sau la „Filială”. Te- 
am minţit zicând că mi-am cules lucrurile din casa lui Danciu, 
iar că apoi am anunţat poliţia... 

— Mi-am dat seama! 

— Nu aveam nimic la el, și nici el la mine, în afară de o 
cheie franceză sau cum îi zice, pe care nu știu cum de a uitat- 
o cândva... 

— De ce să poarte Bursucu la el o cheie franceză? 

— Habar n-am. Ti-am spus, era un gospodar, poate voia să 
monteze sau să demonteze ceva? 

— Dar cum de a uitat-o la tine? 

— Nu știu. Nu știu. Nu eu am anunţat poliţia. Nu știu cine a 
făcut-o. Nu știu cum am ajuns acasă, dârdâind. Am făcut 
febră mare, iar Marcela nu era de faţă ca să mă îngrijească, și 
chiar de-ar fi fost, nu mi-ar fi pus măcar o compresă rece pe 
frunte, căţeaua. Am zăcut aproape în nesimţire o noapte, o 
zi, încă o noapte, iar în ziua următoare am citit în ziar că 
domnul Pavel Danciu-Bursucu, binecunoscut în lumea 
mondenă a orașului, se sinucisese la locuinţa sa din motive 
necunoscute. Cum de a dat ziarul o astfel de știre și cum de a 
ajuns poliţia la o astfel de concluzie? 

— Dar pe tine poliţia te-a lăsat în pace? 

— Da. 

— Acesta e lucrul cel mai straniu... 


23. David Clementi opri automobilul pe micul platou din 
fața cabanei BLANCA. Intră în restaurant ţinând-o ușor de 
braț pe secretara sa. Oare de ce, se întrebă detectivul, pe 
timpul MARILOR DEZASTRE, omul simte nevoia să se 
dezlănţuie? Și tot el își dădu și răspunsul. Restaurantul 
cabanei era plin și era beat, dacă mă pot exprima astfel, și 
cred că pot. Într-un colţ, același grup dintotdeauna, deși 
pururi alcătuit din alţi membri - un fel de rotaţie - răcnea: 
„Un adevărat boier român trebuie să cunoască limba 
franceză, limba engleză, limba americană, să știe să bea, SA 
TACĂ!” 


— Vă saliut, vă saliuti saliută cabanierul Dragoș. Pentru 
oaspeți a/ieși am totdeauna o măsuţă liberă! 

— Și două camere libere, adăugă Clementi. 

Dragoș își ascunse fără succes mirarea - pentru ce două? - 
și-i conduse la o masă incomod situată, undeva pe la mijloc, 
în apropierea ringului de dant. Pe drum se interesă: 

— Vă ocupați de cazul Histapes? 

— Ce e aia Histapes? se miră Clementi. Un nou fel de 
mâncare? Mă ocup numai de prietena mea. Apropo, mai e 
ceva de mâncare, sau nehaliţii ăștia au înghiţit tot? 

— Câte ceva e totdeauna pus deoparte, de pildă... 

— In fiecare seară e atâta lume? 

— In fiecare seară, în fiecare noapte, până-n zori... ooof! Ar 
trebui să angajez personal suplimentar. Dieci? 

— Dar domnul Paul Delun nu se află pe-aici? 

Cabanierul zise că nu. Mâncară în liniște ce li se aduse și-n 
acest timp nu se petrecu nimic deosebit. Doar că la un 
moment dat doi indivizi veniră cu scaune cu tot și se așezară, 
fără a cere permisiunea, la masa lor. Cel dintâi, un negricios, 
foarte slab, cu ochi febrili, explică: 

— Eu sunt îmblânzitorul de șerpi Santolini, acesta e numele 
de artist, cel adevărat nu contează. Dumnealui este domnul 
Toma Milea, căutător de comori. 

Căutătorul, în vârstă de vreo șaizeci și ceva de ani, înalt, cu 
umeri aduși, anemic și palid ca unul ce nu mai cunoaște 
somnul de multă vreme, trăia, s-ar putea spune, mai mult 
prin ochii săi enormi de visător. El întări: 

— Așa e, eu sunt Toma Milea, căutătorul de comori... 
lumea mă cunoaște bine. 

Santolini luă iar cuvântul. Avea un glas ferm, deși 
șuierător. Nu era de mirare că se putea înțelege cu șerpii - în 
caz că trebuia luat în serios ceea ce spunea. 

— Dumneavoastră sunteţi detectivul Clementi... știu că aţi 
venit aici pentru a dezgropa comoara lui Histapes. Propun să 
ne asociem. 

Clementi observă că secretara lui terminase cu mâncarea. 
Se ridică. 


— Să mergem, scumpo. Îi deranjăm pe domnii. 

— N-o să vă descurcaţi fără noi! le strigă din urmă 
îmblânzitorul. Viperele alea nu iartă! Numai eu știu să... 

Căpătaseră camerele cu numărul 13 și 14. Clementi învărti 
cheia și zâmbi. 

— Pentru tine e paisprezece, Clem. Pentru mine 
treisprezece. Eu și așa... 

Fata căzu moartă de osteneală pe canapea. 

— Și acum ce urmează... scumpule? întreaga duritate pe 
care Clementi crezuse că o remarcase la ea în cea dintâi oră 
a cunoștinței lor, se transformase în ceva moale, nedecis, 
poate asemănător  resemnării. Clementi o  examină, 
nemulțumit. 

— Ți-e frică? Şi mie! Dar dacă nu jucăm până la capăt jocul 
ăsta blestemat, cine are s-o facă în locul nostru? 

— Un joc, sau un dans? gemu Clem. Poker, sau tango? 

— Cadrilul morții. Ridică-te un pic. Ascultă-mă cu atenţie. 
Te încui pe dinăuntru, tragi și zăvorul, văd că există. Dacă am 
nevoie de tine, bat la ușă de trei ori scurt, și încă o dată, 
după o pauză. Uite așa... Clementi îi arătă, ciocănind cu 
degetul în noptieră. Deodată tresări, se repezi la ușă, o 
deschise brusc. Nimeni nu trăgea cu urechea. 

— Dumnezeule! Niciodată n-aș fi bănuit că mă voi trezi 
într-o poveste de groază, zise Clem. Dar poate că visez. Ce 
reprezintă semnalul acesta, S.0.S.? 

— Nu. S.O.S. e așa: trei puncte, trei liniuțe, și iar trei 
puncte. Tu mă asculţi cu atenţie? Dacă se întâmplă ceva 
anormal, și există un milion de posibilităţi, n-am vreme să ți 
le înșir, sari pe fereastră, iar apoi gonești către oraș. Sunt 
numai trei kilometri. Mâine înainte de masă trebuie să sune 
La Goulue. Fixează-i o întâlnire la ora unu, ora treisprezece, 
la cârciuma „Broasca Verde” - știe ea unde vine, iar dacă nu, 
să întrebe. Să fii și tu acolo, la unu, voi veni și eu. Dacă nu, 
repet, dacă nu vin, iei primul tren pentru București. lată bani. 
ÎI cauţi pe domnul V., la „Centrală”. Îi spui totul, adică tot ce 
s-a întâmplat în oraș. Îi spui că documentele secrete ale 
„Filialei” se află la punctul stabilit. Acolo sunt și rapoartele 


mele, la zi. Va trebui să le recupereze urgent... Clementi se 
ridică. Pa, Clem. Norocul să fie de partea noastră! Dacă 
cineva încearcă să forțeze ușa, nu ezita să dispari! 


David Clementi cobori înapoi în restaurant și privi împrejur. 
Pe neașteptate un bărbat îl acostă. 

— Sunteţi, dacă nu mă înșel, domnul Clementi, detectiv 
particular? Individul se înclină, nu mult, însă ceremonios. 
Domnul colonel Marian Gustav Könike, din armata germană, 
vă poftește la masa lui, la un șnaps. 

— Dar n-am plăcerea să-l cunosc, observă Clementi, 
urmându-l totuși pe necunoscut. Colonelul, cu părul lui 
argintiu extrem de distins (Alah el Akbar! gândi detectivul, 
acuma știu cu cine seamănă, cu marele patron Fischer! Sunt 
frați!) stătea înconjurat de o droaie de indivizi dintre care unii 
făceau parte din categoria acelor „boieri români care trebuie 
să știe nenumăratele limbi... și SA TACA, în cazul de faţă nu 
tăcea nimeni), iar alţii păreau să fie concetăţeni de-ai lui, de 
pe Mosela poate. 

KOnike, în civil, impecabil, se ridică. Avea peste unu 
nouăzeci înălțime. („Fischer e mult mai scund, dar se 
întâmplă...”) Făcu vreo doi pași în întâmpinarea detectivului, 
îl privi de sus și-i întinse o mână puternică, dar jovială. („Ce 
asasin simpatic și stilat!” își zise Clementi.) 

— Îmi pare bine, Herr Clementi... Garçon! Adă-ne pe terasă 
ceva de băut. Același lucru. Trei pahare... Haide Hans! 

Fără să dea vreo explicaţie șlehtei în mijlocul căreia 
stătuse până acum, fără a binevoi să ceară scuză, făcu un 
gest, invitându-l pe Clementi s-o ia înainte. În spatele 
colonelului venea ţeapăn (ca o armură individul care-l 
acostase pe detectiv. Hans!, bombăni acesta în gând. Unul 
dintre cele mai frecvente nume... ar fi putut alege un altul, 
din bun simţ măcar. 

Se instalară la singura măsuţă de pe terasă, pusă parcă 
anume pentru ei, cu priveliște deschisă către largul Cheilor 
de Sare. Chelnerul așeză abil tava pe care tronau trei pahare 
înalte - numai de n-ar fi „Panther” se cutremură Clementi. 


— Aţi fost jefuit? intră brusc în subiect colonelul K6nike. 
„Filiala” Agenţiei a fost călcată de bandiți? Și ridică încetișor 
paharul,  mirosind băutura. „Multă sănătate, domnule 
Clementi!” zise, evitându-l pe „Prozit”, așa cum făcuse și 
Fischer. V-au dispărut niște documente extrem de prețioase? 
Nu mă întrebaţi de unde știu, am eu antenele mele. 

— Ce bem? întrebă la fel de brusc Clementi, ridicând în 
lumină paharul din care nici nu gustase. 

Standartenfuhrerul SS Marian Gustav K6nike surâse 
înţelegător. Luă paharul din mâna lui Clementi și deșertă o 
parte din conţinut în sonda sa. O duse la buze, luă două, trei 
înghiţituri. Privi absent depărtările întunecate ale Cheilor. Și 
reveni, ca un șoc. 

— Oare am o faimă atât de rea? Credeţi că vreau să vă 
otrăvesc? Și dacă aș vrea, aș face-o aici? Gustaţi! Nu veți 
regreta. Clementi îl ascultă. Era o băutură amăruie, cu vag 
parfum de ananas, nu prea mult alcoolizată. 

Din inima stâncilor se auzi ţipătul prelung și sinistru al 
Madamei Clementa. În trecătoare, printre peșteri, ecoul se 
repercuta la nesfârșit. Apoi se auzi un urlet, de la distanţă și 
mai mare. Și apoi o tăcere cumplită acoperi spaţiile. 

— Vă place? întrebă KGnike. Este cocteilul „Blonda cu 
unghii acaju”. Una din cele mai reușite combinaţii ale mele. 
Vă doresc noroc! De data aceasta ciocniră. Colonelul zise: - 
Ce loc straniu! Apoi i se adresă lui Hans: Adă-mi din servieta 
mea un exemplar din „Adevăratele delicii ale băutorului”. 
Numitul Hans dispăru tăcut. Din nou se auzi chemarea, sau 
poate spovedania Madamei Clementa, și urletul îi răspunse 
din depărtări. — Ce loc straniu! repetă Konike. Probabil că 
dintr-un astfel de loc trebuie să pornească sfârșitul lumii... 

Cuvintele, rostite aproape în șoaptă, fuseseră nuanţate 
grav, și încărcate greu de un sens obscur. Pe detectivul 
particular Clementi îl trecură toţi fiorii și abia acum observă 
că aici, în pragul munţilor, noaptea e răcoroasă. Simţi în 
mijlocul frunţii sale ochii colonelului care îl fixa neclintit și nu 
mai zâmbea defel. Ca și cum ar fi încercat să dea un și mai 
adânc sens, sau subiînţeles, cuvintelor rostite. Poate că am 


făcut o greșeală, gândi Clementi. Poate ar fi trebuit să-mi 
aduc și secretara... Se înfiinţă numitul Hans și-i întinse lui 
Konike o cărţulie. Pe copertă Clementi observă ceva care 
semăna cu un pahar. 

— Vorbiţi curent limba germană? 

— Mă descurc dacă e vorba de esenţial, cât privește 
intimităţile... 

— E suficient. Esenţialul. Permiteţi să vă ofer o carte cu 
dedicație? O carte scrisă de anine... 

KSnike scoase de la piept un toc rezervor, așternu câteva 
cuvinte, și-i întinse detectivului cartea. 

Câte surprize nu-ţi oferă viaţa. Standartenfuhrerul SS 
Konike, autor al unei cărţi intitulate „Adevăratele delicii ale 
băutorului”! 

— Mulţumesc! Și abia acum răspunse întrebării puse cu 
multe minute înainte. N-am mers atât de departe cu fantezia, 
domnule colonel! Să mă otrăviţi? De ce? Intenţionat, 
detectivul uită prima întrebare: „Aţi fost jefuit”? Și continuă, 
cu largheţe: - Deci acesta este cocteilul „Blonda cu unghii 
acaju”! Când te gândești că numai datorită unei întâmplări 
fericite, am ajuns să-i cunosc gustul... 

— Nu există întâmplare, și nu există întâmplare fericită, 
murmură KOnike. Dar Clementi nu-l auzi. 

— Trebuie să înțeleg că am de-a face cu un distins 
viticultor? 

— Nicidecum. Vezi că ești în stare să mergi prea departe 
cu fantezia? Nu posed un singur lăstar de viță, de pivniţă cu 
vinuri alese nici vorbă, dar nici nu e necesar să ai vii și pivnițe 
ca să poţi scrie o carte despre băuturi. Îţi închipui ce inflaţie 
și harababură ar ieși dacă toţi cei care au pivnițe doldora de 
butelii s-ar apuca să scrie și să împrăștie în lume opiniile lor! 

— Sunteţi deci un scriitor? Un fel de scriitor? 

— Iarăşi o iei razna, dragă domnule. Înainte de a deveni 
militar - nu prin voinţa mea - practicam nobila d-tale 
meserie: detectiv particular. La Bremerhaven, un orășel 
situat pe marginea unui golf straniu, cu două ramificații 
subțiri ca fiordurile. Aveam în faţă Marea Nordului, și un șir de 


insulițe aliniate ca o patrulă, Wangeroog, Spiekeroog, 
Langeoog, și așa mai departe. Aveam și un asociat (oare 
Fischer? se întrebă Clementi), eram tineri, și procurasem un 
cuter, iar în zilele libere mergeam în insule să căutăm comori. 
Eh, totul s-a dus, totul s-a prăbușit! lată și motivul pentru 
care te-am invitat, domnule Clementi, să bem această 
„Blondă cu unghii acaju”, din nostalgie, din nostalgie pentru 
anii mei când eram detectiv particular. 

Standartenfuhrerul SS se însufleţise, nu părea a fi același 
om care rostise cuvintele cu privire la sfârșitul lumii, însă 
schimbarea bruscă a stărilor de spirit părea să fie una dintre 
caracteristicile sale. Faţa i se ascuţi, glasul deveni concret, 
rece. 

— Nu mi-ai răspuns nimic cu privire la documentele 
sustrase! 

— Vă daţi seama că nu pot vorbi despre asta, ripostă 
Clementi, și el brusc mohorât. 

— Poate că îmi dau seama, dar întrebasem prietenește, ca 
de la detectiv, la detectiv. 

Clementi se ridică. 

— Vă mulţumesc pentru trataţie, domnule colonel! 
(Domnule colonel, nu domnule detectiv!) „Blonda cu unghii 
acaju” n-am s-o uit niciodată. Vă mulțumesc și pentru carte. 
Am s-o citesc cu plăcere și am s-o pun în practică, sper, cu 
pasiune. Noapte bună meine Herren! 


24. Părăsindu-i în felul acesta prea puţin ceremonios pe 
colonelul Könike ca și pe neimportantul Hans (sau în aparenţă 
neimportantul), Clementi își zicea: L-am jignit pe acest asasin 
elegant, l-am jignit! Ei și ce... Unu: Konike, și el caută ceva, 
posibil că același lucru după care alergaseră asasinii lui 
Bursucu, vandalii ce devastaseră casa Clementinei, a mea și 
„Filiala”, doi: ăia probabil au fost oamenii lui, trei: SS-istul 
bănuiește că și eu caut același „obiect”, patru: îl neliniștește 
gândul că poate l-am și găsit, cinci: posibil că are și 
dreptate... 

Șase: ce motive are Könike să creadă că și eu caut ceva? 


(a) „Legătura” cu Clementina și preocuparea faţă de „cazul 
Bursucu”. b)?... 

Traversă rapid restaurantul, ieși în fața cabanei, și urcă la 
etaj prin spate. Pe culoar, în fața ușii cu numărul 14 se opri și 
ascultă. Nu răzbătea niciun pic de lumină, Clem se culcase. 
Foarte bine. Foarte bine - ce? David Clementi simţi un dor 
nebun să bată la ușă, trei plus unu, conform consemnului, să 
intre și să spună: Clem, amândoi am ajuns la margine, sunt 
ostenit, mi-e greu, mi-e frică! Să fugim cât mai repede, cât 
mai departe, într-o insulă unde ameninţarea și spaima nu au 
acces! 

Detectivul intră în camera sa, aprinse lumina și se aruncă 
la podea, precauțiune inutilă, nimeni nu trimise în el un șir de 
gloanţe, nimeni nu-l pândea. Scoase din buzunar cartea lui 
Konike o deschise și citi dedicaţia: 


Domnului David Clementi, 
în amintirea tinereţii mele. 
Trebuie să ne ajutăm! 
Marian Gustav Könike 
Anno Domini 1944 


Clementi încercă să asocieze acest inexplicabil „Trebuie să 
ne ajutăm”, cu vorbele colonelului în legătură cu sfârșitul 
lumii care „de aici ar trebui să pornească”. Impresia de bizar 
îl stăpânea. Verifică obloanele și puse pe genunchi o hârtie. 
Era „pergamentul” pe care-l găsise în pulpana descusută a lui 
Histapes. Încercă să raţioneze, unu, Histapes reprezenta o 
momeală falsă, doi, înainte de a fi ucis, sau după ce a fost 
ucis, l-au percheziționat la sânge, deși în mod normal, 
marionetă fiind, el nu putea să aibă nimic important asupra 
sa, trei, acest DOCUMENT a fost pus anume, patru, e fals. 
Cinci: totuși?... 

Clementi arse pergamentul, mai privi puţin dedicaţia lui 
KOnike: „Trebuie să ne ajutăm!” Zise, dar numai în gând, 
drăcie!, închise ușa pe dinăuntru, stinse lumina și părăsi 
odaia pe fereastră. Cea de alături, a secretarei, era 


întunecată. Dormi, fetițo, dormi... Oare dormea? Era în stare 
să doarmă? 

Ocoli cu precauţiune cabana. „Ce loc straniu... dintr-un 
astfel de loc...” Și datorită acelui instinct pe care-l au 
animalele, și foarte puţini oameni, Clementi simţi că sfârșitul 
lumii e aici și plonjă în lături, în tufișuri, lipindu-se de iarbă. 
Trei gloanţe de pistolet automat șuierară pe deasupra capului 
său. Clementi mai făcu un salt și porni în goană nebună 
printre arbori, în zig-zag... Mai reușea să gândească: deci în 
felul acesta „trebuie să ne ajutăm”, colonele?! 


25. În poiana de o rotunjime imperfectă, ca un cerc trasat 
de un geometru dement, Paul Delun îl fluieră într-un fel 
anumit pe Lupul Șchiop. Animalul se ivi, în salturi prelungi, de 
câine, nu de lup. 

Om și animal se îmbrăţișară. Ce alt cuvânt aș putea să 
folosesc? 

Luna bătea oblic, înfiptă între Colţul Crăpat și Creasta 
Șoimilor. 

Un trunchi de copac se dedublă. Dublura copacului prinse a 
se mișca. Silueta zveltă a maiorului Maximilian Clemir înaintă 
fără zgomot. 

— De când te aștept, Delun! Știam că ai să vii! Ce e cu 
împușcăturile de la cabană? Cine a mai fost ucis? 

— Habar n-am, maiorule! Eu nu locuiesc la cabană. 

Pentru a câta oară vocea lui Delun îl surprinse pe Clemir? 
Neplăcut. O voce care îl domina. Îl strivea. O voce care să 
anunţe la toate posturile de radio MARILE DEZASTRE. În plus, 
bănui, și aproape că văzu, văpaia rece din ochii lui Delun. 
Totuși întrebă calm: 

— Dar unde locuiești? 

Delun zâmbi, și-n semiîntunericul acela zâmbetul păru 
alcătuit din răutate, batjocură și ameninţare, și-și desfăcu 
larg brațele. 

— Unde locuiesc? Cine știe. Poate pe cuirasatul Amiral von 
Tirpitz. 

— incomod! B.B.C. a anunţat că ultima incursiune a RAF- 


ului, aproape că l-a scufundat. 

— Bun, bun, prea multă vorbărie! Mă așteptai, și? Acum 
ești la discreţia mea, îţi dai seama. Un semn, și lupul meu te 
transformă în felii de carne, și niciun pistol din lume nu te 
poate ajuta. Și de altfel nici eu nu umblu neînarmat. Ce 
dorești, maiorule? De ce-mi aţii mereu calea ca un flăcău pre 
țărăncuța îndrăgită? 

— Doresc să discutăm. 

— N-ai haz. Despre ce să discutăm? Omul care ţi-a fost dat 
în pază a fost asasinat. Nu mai există. De ce nu te-au 
rechemat ca să te muștruluiască bine? 

— Mi s-a poruncit să-l găsesc neapărat pe asasin. L-am 
găsit. Tu ești. 

— Minunat loc, și frumos moment, pentru o mare arestare! 
Haide, încearcă, maiorule. 

Sângele începu să alerge prin vinele lui Clemir ca 
Simplonul prin tunelul St. Gothard, sau ca prin oricare alt 
tunel. 

— Încearcă, maiorule, încearcă, încearcă! repetă Paul 
Delun, iar cuvintele lui răsunară de data aceasta ca un hohot 
de râs. 

Maximilian Clemir se apropia foarte încet de perechea 
nebună alcătuită din Lupul Șchiop și Paul Delun. Ca să facă 
cinci pași îi trebui un minut. Îl paraliza vraja absurdă a acelei 
nopţi. Dar cuvântul vrajă poate fi înlocuit și cu spaimă. 

— Poate că ai și cătușe, surâse iar Delun. Nu ezita să le 
folosești. 

— Poate că pentru moment nu mă interesează arestarea 
asasinului, răspunse maiorul. 

— Poate că pentru moment te interesează numai muierile? 

— Aş vrea să aflu substratul afacerii. Pe cine am păzit. De 
ce? De cine? De ce Histapes, trebuia neapărat să fie ucis - 
cum s-a și întâmplat. Și de ce l-ai ucis tu? 

— Multe întrebări. Vrei să-ţi dau răspuns la toate? 

— Am certitudinea că te afli în miezul lucrurilor. 

— Te-ai ocupat vreodată de alpinism? Vii să facem o mică 
plimbare? 


— Unde vrei să mă duci? tresări Clemir. 

— Să zicem că într-un loc unde-mi va fi mai ușor să mă 
debarasez de tine. Pot s-o fac și aici, dar va trebui să car în 
spate cadavrul, și sunt comod din fire, iar piciorul rănit îmi dă 
înțepături... Ti-e frică? 

— Te urmez! 

— De ce să mă urmezi, - mergem unul lângă celălalt, umăr 
la umăr, până la capătul... nu știu ce fel de capăt. Ai busolă? 

— Îți baţi joc de mine? 

— De fapt, cunosc drumul, dar o busolă nu e de prisos 
niciodată. Nici măcar la cârciumă. Haide! 

Ca și cum ar fi înțeles, și poate că a înțeles, Lupul Șchiop 
țâşni înainte la drum. Luna se ascunse după creasta Popa 
Țiganilor, un pâlc de brazi străjuiau drumul, bezna devenise 
totală, și Paul Delun zise ironic: 

— Să nu te-mpiedici de vreun ciot, maiorule. Îţi dau voie să 
mă iei de braț. 

— Mă descurc. Cum îl cheamă, totuși? 

— Pe cine? 

— Pe diavolul care fuge în faţa noastră, că nu pot să-i spun 
câine. 

— Lupul Șchiop. 

Cărarea se îngusta din ce în ce, și fură nevoiţi să meargă în 
șir. Paul Delun în faţă. 

— Acum aș putea eu să te lichidez, Delun! 

— La ce ţi-ar folosi? N-ai mai afla nimic, niciodată. 

— Știu. De-aia îi tot dau bobârnace pistolului ce vrea să 
iasă singur din buzunar. 

Intrară în umbra Peretelui Uriaș. În stânga se înfiripa o 
aripă de pădure pitică, sinistră totuși, alcătuită dintr-un fel de 
arbori-plante a căror nume îl cunoșteau foarte puţini, cu 
frunze groase, ca din ceramică, cu flori sângerii ce împrăștiau 
miros de putrefacție. Mai mulţi oameni se sufocaseră 
traversând locul acela. Poteca se ramifica. Paul Delun o luă la 
stângă. Lupul Șchiop, alerga înainte, simţi schimbarea de 
direcţie și din câteva salturi peste bolovanii și mărăcinișul ce 
despărţeau cele două drumuri, li se alătură. Trecură pe sub o 


arcadă: ai fi putut zice că o duraseră romanii. Însă n-o 
duraseră romanii. Se durase singură. | se zicea, imposibil de 
știut de ce, Gura Suurime. 

— Mă duci în iad? întrebă Clemir. 

— Da. Sunt Dante. N-ai observat? răspunse Delun. 

— Și când trecem Styxul? 

— Îți vei da seama în momentul când ţi se vor umple 
cizmele cu apă. 

Într-un punct Delun se opri. Douăzeci de metri în faţă, 
Lupul Șchiop se opri și el. Maximilian Clemir, în beznă, 
continua să meargă și se izbi de Paul Delun. În mâna acestuia 
apăru o lanternă. Lumină faţa maiorului cu un jet puternic. 

Acesta se dădu înapoi și bolborosi: 

— Când eram la internat, așa îi trezeam pe colegi, în 
puterea nopţii, cu o lumină în ochi. După aceea puteam face 
cu ei ce voiam, de obicei le ordonam să meargă la clozet. Se 
trezeau acolo abia dimineaţa. 

— Da! In copilărie văd că aveai simţul humorului... De ce 
te-a părăsit acum? Pe aici va trebui să urcăm! Delun lumină, 
peretele de stâncă, în sus. Raza de lumină se prelinse 
mlădioasă, scoțând în evidenţă fiecare fir de iarbă ce trăia cu 
rădăcina în piatră, sfidând imposibilul. Auzi, maiorule, pe aici 
trecem Styxul. Te ţin curelele? 

— Ce poţi face tu, pot și eu! 

— Ei! Eu știu să fac și pasienţă, maiorule. Dar tu? 

Clemir mărturisi că nu cunoaște jocul acela de unul singur. 

— Urmează-mă! Şi fii atent! Fii atent unde pui piciorul, 
unde te agăţi cu mâna, fii atent la toate celelalte. De-acolo de 
sus, nu poate să cadă unul singur. Cădem amândoi. Tu ai 
vrut-o maiorule! Din acest moment ne leagă DESTINUL. 


26. Clem nu dormea. Stătea îmbrăcată, întinsă pe pat, în 
întuneric, și dârdâia. Prin ceva, noaptea aceasta se înrudea 
cu noaptea în care fusese schingiuit și ucis Bursucu. O, de-ar 
fi știut cel puţin că în camera de alături se află Clementi! Insă 
era sigură că plecase. Ce demoni ai nopţii îi călăuzeau, și 
încotro, pașii? 


Nu pentru întâia oară o încerca gândul sinuciderii. 

Viaţa ei amărâtă intrase, nici nu mai reușea să recapituleze 
cum, într-un vârtej, la început fără importanţă, apoi fusese 
azvârlită în alt vârtej, mai puternic, apoi în altul, mereu mai 
sus, și mereu mai jos. Și ce ar fi dacă ar evada înainte ca 
imprevizibilul, foarte previzibil de altfel, să se producă? 
Înainte ca ușa ei să fie forţată, fiindcă simţea că evenimentul 
se va produce. De ce o adusese Clementi acolo, de ce nu-i 
lăsase măcar o armă, un pistol, un cuţit... Și chiar de i-ar fi 
lăsat... 

Prima parte a neprevăzutului se produse puţin după miezul 
nopţii: cele trei focuri de revolver. Oare Clementi fusese ucis? 
Și el? După câteva minute cineva ciocăni discret la ușă. Nu 
era „codul” pe care i-l fixase Clementi. Era o bătaie discretă, 
dar insistentă. Pe urmă o mână necunoscută, o mână neagră 
în imaginaţia Clementinei, răsuci încet mânerul ușii. Fata nu 
mai aşteptă, lărgi fereastra, și aproape că se azvârli în gol, ca 
într-o fântână... 


27. — Și acum, maiorule, spuse Paul Delun, ajută-mă să 
urnesc acest bolovan... Stai, nu mă ajuta, iată o rangă solidă, 
ce caută oare aici? 

Se aflau sus, la o răscruce de creste, în adâncul uneia 
dintre nenumăratele galerii ce străpung Cheile de Sare. Cele 
mai multe necercetate, necunoscute, bine ascunse. Delun 
propti vârful pârghiei metalice sub greul bolovan și-l urni 
încetișor. Îi trebui un mare efort. 

— Deci, constată, și un singur om poate să-l miște, înţelegi 
de ce, maiorule? 

— Nu! 

— Fiindcă nu încerci! Cel care hrănește șerpii veninoși, vine 
singur. În orice caz trebuie să fie un ins puternic. 

În spatele bolovanului se afla o reţea metalică: gratii, în 
spate, un gol de întuneric, Delun trimise o rază într-acolo, și-n 
lumina aceea ireală, câteva capete hidoase de jigodii se 
agitară bezmetic. 

— Infernul, murmură Clemir. 


— Exact. 

— Comoara lui Histapes? 

— Nu e niciun fel de comoară acolo. 

— Atunci, ce? 

— Mă tem că nimic. Nu ţi-e suficient Infernul? 

— Dar ce înseamnă asta, ce reprezintă? 

— Cine știe! Poate o capcană pentru oamenii prea curioși. 
Poate o fațadă. Dacă nu crezi, să pătrundem înăuntru, să 
verificăm. 

— Nu cred că ai face-o, răspunse gâtuit Clemir. Dar există 
la cabană, la BLANCA, un îmblânzitor de șerpi, să-l aducem 
aici! 

— O, naivule, pufni Delun. Gaura asta oribilă nu prezintă de 
fapt niciun interes. La fel ca și Histapes ai dumitale. Și 
viperele și Histapes sunt doar aparente. 

— Cam reale aparenţe! Și atunci, ce prezintă interes, și ce 
se ascunde dincolo de aparente? 

— Te pricepi să dezamorsezi bombe? 

— Cum? 

— ştii să demontezi, să dezamorsezi bombe, mine, 
instalaţii diabolice care explodează, și așa mai departe? 

— N-am făcut niciodată așa ceva. 

— În acest caz nu prezinţi niciun interes. 

Nu se vedea niciun semn, totuși noaptea era pe sfârșite 
când ajunseră înapoi în poiana imperfect circulară. Delun 
puse o mână blândă între urechile Lupului Șchiop și șopti: 
DU-TE! 

— Poate că ești un vrăjitor, murmură Clemir, după ce 
animalul se topi, ca o arătare. Poate că toate acestea nici nu 
există. Nici viperele măcar... 

Delun se întoarse către el și-l privi câteva timp. 

— Mult mai mult decât un vrăjitor, maiorule. . Ne despărțim 
acum. Nu mă urmări, e zadarnic. Și ţine minte, nu eu l-am... 
pe Histapes. La început, poate că asta era intenţia mea, însă 
mi-am dat seama la timp că n-are niciun sens. Pe Histapes l- 
au înlăturat ai săi. 

— Ai săi care, și de ce? 


— Poate vom afla și asta într-o bună zi. 

— Și acum unde pleci? întrebă maiorul. 

— Cine știe! În toate direcţiile. În două direcţii - sigur. Uită- 
mă! Nu mai exist pentru tine. 

— Stai, nebunule! În legătură cu dezamorsatul bombelor... 
Cunosc pe cineva. Un om pe jumătate nebun, ca toate 
geniile... 

— Invită-l pentru un sejour la BLANCA, sub pretext că 
trebuie să te ajute în „cazul Histapes”, sau sub orice alt 
pretext. 

— Și dacă vine, cum te anunţ, cum te găsesc? 

— Voi ști... 

— Cum? Cum? 

— Îmi va da de știre Lupul. 


Paul Delun făcu un ocol, și dintr-un alt colț al pădurii de 
data asta îl chemă pe Lupul Șchiop. Și amândoi, fără 
Maximilian Clemir, om și lup, sau om și câine, reluară 
chinuitorul urcuș către Peștera Viperelor. Ajuns acolo Delun 
cercetă în raza lanternei fiecare colțișor, fiecare crăpătură în 
stâncă, din centimetru în centimetru, până la capătul 
văgăunei. Apoi iarăși rostogoli bolovanul în spatele căruia 
fojgăiau jivinele. Se auzi ta-rah-tah-tah-ul șerpilor cu clopoței. 
O viperă cu corn se ridică în lumină, reflectând-o. Zeitate a 
spaimelor, murmură Delun. Lupul Șchiop începu să urle. 
Stăpânul său îi porunci să tacă și continuă să scotocească în 
raza puternică a lanternei, ungherele „apartamentului” 
șerpilor. Nu găsi nimic, și nici nu se aștepta de altfel să 
găsească. 

Împinse bolovanul la loc și părăsi vizuina. Piscurile stâncilor 
împungeau păclele dimineții. Jos într-un colț al pădurii o 
veveriţă se zbenguia printre brazi. Veveriţele! gândi Delun. Și 
șerpii... Cum se poate? Cum să înţeleg? Ce a urmărit natura? 
Înţelepciunea naturii... 

Apoi Delun își căută un colț ferit în preajma peșterii, adună 
frunze, le aduse acolo sus, își aranjă un fotoliu, se rezemă de 
o stâncă, dând capul pe spate. Pleoapele îi căzură încetișor. 


Undeva în dosul pleoapelor, undeva acolo unde dăinuie 
amintirile și se nasc visele, sau se combină amintirile cu 
visele, Paul Delun văzu o peșteră, nu aceasta, a Viperelor, 
alta, imensă, eu ecouri infinite, iar unul dintre aceste ecouri 
era tunetul unui șuvoi greu de apă, cu valuri negre, care 
venea, venea... Auzi, acolo unde dăinuie amintirile sonore un 
glas, și văzu, acolo unde dăinuie amintirile vizuale, chipul 
cuiva care ţinea în mână micul avion „Hendlley Page”. Mâna 
aceea se întindea către Delun și-i întindea avionul... 

Primele raze ale soarelui așezară un punct enorm, roșietic, 
lângă Delun, și fix în acel punct, se instală Lupul Șchiop în 
așteptare. 

Multă vreme nu trecu.. Lupul Șchiop își înfipse ușor colții în 
brațul stâng al stăpânului. Delun tresări puternic, făcând un 
salt din adâncimea visului său, dar imediat ochii își căpătară 
limpezimea. Nu se auzea, nu se vedea nimic, doar piscurile 
eterne ale Cheilor de Sare, străfulgerate de lumină, își 
dădeau bună dimineaţa, ridicându-și în chip de salut pălăriile 
cenușii de ceaţă. Însă Delun știa cât de agere sunt simţurile 
Lupului. Se ascunse. Işi șterse cu batista gâtul, fruntea, ochii. 
Aștepta. Trecu o jumătate de oră, poate mai mult. O arătare 
se înfiripă jos, la începutul greului povârniș. Urca încet, dar cu 
sârguinţă și pricepere, ca un om care trăise toată viaţa pe 
aceste meleaguri. Era un bărbat foarte mare și gras ce ţinea 
pe cap cu mâna un coș. Când se mai apropie, Delun îi desluși 
chipul flasc și deodată zâmbi. 

Omul acesta purta o salopetă murdară și era grăjdarul 
cabanierului Dragoș. De la distanţă însă, l-ai fi confundat ușor 
cu răposatul Histapes. Viaţa acestui om, ca a multora de prin 
meleag, era o enigmă. Işi luase doctoratul în Filosofie la 
Sorbona, avusese un început strălucit de carieră și... deodată 
căzuse. O femeie, întâlnise o femeie care l-a... Oare? Prea 
multe vini se aruncă pe capul femeilor și în general prea 
multă importanţă li se acordă în ceea ce privește orânduirea 
destinului unui bărbat... Sau nu? Omul acesta fusese trimis 
de către... nu, considerăm fraza ștearsă, și zicem așa: 
grăjdarul acesta, doctor de Sorbona, aducea în panerul acela 


mare hrană pentru șerpi. Delun ar fi fost nespus de curios să 
afle cam ce mănâncă viperele ceyloneze, și șerpii cu clopoței 
indieni. Și era sigur că va afla. 

Apăsă palma, cu degetele rășchirate pe ceafa aspră, lată a 
Lupului Șchiop, pregătindu-se să șoptească: UCIDE-L!! 

Un om care hrănește viperele, nu merită să trăiască. 

Însă Delun nu-și rosti porunca. Nu. Îi venise un gând. Era 
prematur, ca șerpii aceia veninoși să moară de pe acuma de 
foame... poate că totuși erau buni și ei la ceva. 
Înţelepciunea naturii... 

Paul Delun se retrase încetișor, ca să nu fie văzut, și 
împreună cu el se retrase și Lupul. Transpirat, doctorul de 
Sorbona, grăjdarul, omul ce copiase profilul lui Histapes - sau 
invers - dispăru, aplecându-se, dincolo de scaieții uriași care 
ascundeau gura peșterii. Se ducea să hrănească șerpii lui 
Histapes, dacă li se mai putea acorda această apartenenţă. 

Ce viață, șopti Paul Delun. Insă nu se gândea la grăjdar. Și 
nici la viaţa sa: Poate, poate se gândea la viaţa unei cobre, la 
utilitatea sau la inutilitatea ei... 


28. Clementina ajunse în oraș foarte repede. Alergă 
aproape tot timpul. O „împingea” panta. De la Cheile de Sare 
până în centrul orașului, e o pantă de numai vreo trei 
kilometri, un torent de apă, un torent verzui, bubuitor, l-ar fi 
parcurs în mai puţin de câteva minute, însă Clem fugi mai 
repede decât un torent, cu toate că n-o urmărea nimeni. Insă 
nu era prea sigură! Aproape fiecare copac s-ar fi putut 
desprinde din rădăcini, pentru a porni după ea! 

Sperase, nu se știe de ce, că, ajungând în oraș, se va simţi 
în siguranţă, va ști unde să meargă, va ști ce trebuie să facă, 
și iat-o, pe la două ale nopţii, ce oră absurdă!, de s-ar putea 
sări peste ea! dezorientată ca o busolă sub care a fost dosit 
un magnet. Încotro deci fetițo? Fetiţa era secretara unei 
agenţii de detectivi... De necrezut. E adevărat, numărul 
orelor ei de serviciu în această calitate se putea număra pe 
degete. Un gardian de stradă, a cărui siluetă întunecată 
părea a fi a unui hoheriu gata să tragă scaunul de sub 


picioarele condamnatului, o privi insistent, ezitând dacă s-o 
oprească sau nu. Renunţă până la urmă din pură comoditate 
și-și aprinse o altă ţigară. 

Clem ridică niște ochi verzi către stelele palide ce prefațau 
zorii de zi. Zât, autorule! Prefaţau zorii de zi! Nu ţi-e jenă?! 
Clem privi apoi în direcţia Cheilor de Sare. Deasupra munţilor, 
acolo unde vântul rostogolește norii, izbucneau la răstimpuri 
scăpărări imense, acele fulgere misterioase venite fără 
furtună, fără tunet. Cum? Cine rostise aceste cuvinte, acolo 
unde vântul rostogolește norii? Desigur Clementi, acum toate 
se legau de el, însă cu ce ocazie? 

Secretara Agenţiei Lăzău respinse cu un fior ideea de a 
merge la ea acasă, acolo, printre mobilele răsturnate, 
singurătatea era dublă, acolo poate o aștepta fantoma 
schingiuită a lui Bur... 

Dumnezeule, ce străzi moarte! Oare a pierit orașul? 
Deodată, din colțul pieţii, văzu în celălalt colț, „N-Y”-ul, prost 
camuflat. Muzică, voci, răzbătură până la Clem. Nu murise 
orașul. Dar în ce fel își demonstra vitalitatea! Acolo, la „N-Y”, 
ca și la BLANCA, la ora asta se mai petrecea încă, probabil 
„baletul” acum îşi desfășura ultimul număr, și fostei 
componente a trupei lui Berca îi veni gândul de a merge să-i 
ceară ajutorul lui La Goulue. La urma urmelor... Ce, la urma 
urmelor, să ceară sprijinul unei femei care la rându-i are 
nevoie de sprijin?! Clem își reaminti, cu o mică mândrie, că e 
secretara „Filialei”! Asta e soluţia, va merge să petreacă 
restul nopții la „Filiala”. 

Trecu pe lângă băcănia băcanului Pop, la una din ferestrele 
locuinţei sale, dincolo de draperia de camuflaj răzbătea o 
palidă lumină. După agitația de peste zi, Pop se delecta cu un 
proaspăt Edgar Wallace, sau, pur și simplu, nu-i plăcea să 
doarmă pe întuneric. 

Clem scotoci în poșetă după chei, deschise ușa grea de la 
intrare și începu să urce, orbecăind, treptele. Avu o tresărire 
când ușa bine mascată într-o adâncitură a peretelui, dincolo 
de care viețuia doamna Dranov, văduva lui Julică, specialista 
în cafea, se deschise, pe neașteptate. 


— Ah, exclamă micuța femeie, ducându-și teatral mâna la 
inimă. Dumneavoastră eraţi! De când a murit Julică, tremur 
de frica hoţilor, și de câte ori aud pe cineva pe scară... 

— Dacă tremuraţi de frica hoţilor, mai curând ar trebui să 
zăvorâţi ușa, decât s-o deschideţi, de câte ori auziți pe cineva 
urcând scara! răspunse Clem, sec. 

Doamna Dranov nu pricepu aluzia. 

— Desigur, ca amantă a domnului detectiv, duceţi o viaţă 
tare interesantă... 

— Sunt secretara domnului detectiv, noapte bună! 

Clem parcurse încă un etaj, descuie ușa „Filialei”, aprinse 
lumina și, așa cum fac toate femeile care au văzut măcar trei 
filme în viaţa lor, duse mâna la gură pentru a nu tipa. În 
fotoliu dormita un bărbat necunoscut. Sări și el în picioare, nu 
era cine știe. Cât de impozant, purta o bluză albastră cam 
ponosită, pantalon negru, iar faţa lui nu era deosebit de 
antipatică. Nu părea să fie neapărat un bandit. Însă, niciun 
ne-bandit. 

— Am stins radio-ul abia acum cinci minute, zise arătind 
micul Emerson reparat de La Goulue. Mă plictisește îngrozitor 
Strauss, adăugă parcă scuzându-se, și era singurul post pe 
care-l prindeam, Viena. Îl ţinusem deschis până acum, 
aparatul, ca să-i previn pe eventualii vizitatori că e cineva în 
birou, ca să nu se sperie... Scuzaţi-mă domnişoară! Sunt 
inspectorul luga Martin, de la poliţie... Unde e domnul 
Clementi? 

Câte încurcături are sărmanul, gândi Glem despre șeful ei. 
lată, din nou poliția! Și răspunse din instinct: 

— Habar n-am! Ceea ce nu era foarte departe de adevăr. 

Faţa triunghiulară a lui luga se prefăcu în paralelipiped - 
așa rânjea el când rânjea anume ca să-și arate neîncrederea. 
Se uită la ceas, aprinse o ţigară fără să-și ceară voie, fiindcă 
și Clem fuma, apoi culese de jos, dintre sfărâmături un 
deșteptător vechi. Clementi îl cumpărase de la talcioc într-un 
moment de generozitate absurdă. Instrumentul, tăvălit pe 
jos, nu mai ticăia, totuși nu-l făcuseră praf chiar de tot. 
Rânjetul lui luga, se prefăcu în zâmbet care puţea a nostalgie 


- neserioasă treabă pentru un poliţai. 

— Marca Vyhla, fabricat la Praga, 1905, foarte solid 
instrument, aș putea să-l repar, știți domnișoară Damian 
(„Imi cunoaște numele, bineînţeles, că e de la poliţie”.), eu 
până acum am ratat patru meserii, și sunt en train de a o rata 
pe a cincea, aia de policemen. Am fost ajutor de căruţaș - 
asta e o treabă tare bănoasă - dar n-am ajuns căruțaș, 
fiindcă am dus caii obosiţi și transpiraţi la adăpat drept care 
am primit un picior în fund; am fost vânzător la o dugheană 
dar m-au expediat și de acolo fiindcă acceptam să mă 
târguiesc cu clienţii, când preţurile erau fixe, am trecut printr- 
un birou de avocaţi, de unde m-au concediat fiindcă eram de 
părere că un anume client e clar vinovat și nu are rost să-l 
apărăm; am lucrat și la tipografie, drept urmare în ziar a 
apărut o greșeală pe care n-o pot reproduce în faţa unei 
doamne... Ca ajutor de ceasornicar m-or ţâpat din funcţie 
numai fiindcă am stricat vecherele a vreo sută de clienți, 
desfăceam două sau trei dintr-odată, iar la montare cam 
încurcam piesele, băgăm de pildă balansorul unui „Electric 
watch” de serie într-un „Omega Special”, un fleac, în fine... 
Până să-și însușească meseria, omul mai comite și erori, nu? 
Și chiar nu știți unde se află în acest moment domnul 
Clementi? 

— Aţi ratat cinci meserii, nu patru, dacă mai știu eu să 
număr, răspunse secretara. 

— Se poate, acceptă polițistul, și-și scarpină bărbia, 
gânditor. E greu să fii metodic. Te-am văzut dansând, 
domnișoară. Pe cinstea mea, deși nu mă pricep, ești mai 
talentată decât La Goulue, și cel puţin la fel de drăguță, stau 
și mă întreb ce te-a determinat să devii... cum să zic... 
secretară de detectiv. 

O femeie ce rămâne insensibilă la complimente, nu e 
femeie. Nu rămase insensibilă Clem, însă era prea ostenită ca 
să fie foarte sensibilă. Răspunse încet: 

— Și pe mine m-au dat afară de acolo... Și, domnule luga, e 
prea târziu, sau prea devreme ca să-mi faci curte. 

— Nici nu-mi trece prin cap, domnişoară! ridică puţin vocea 


polițistul. Știu că n-am nicio șansă în fața dv. câtă vreme 
există domnul Clementi! De altfel aș fi vrut, foarte, foarte 
mult, să-l văd personal, să-i dau un sfat, sau chiar să-l ajut. 
Am o simpatie inexplicabilă faţă de el. 

— Ajută-l! izbucni Clem. Mă tem că se află la mare 
strâmtoare. 

— Oh, am observat că dumnealui se ajută foarte bine și 
singur, reflectă luga. Totuși uneori e greu... confrații mei de 
la poliţie vor să-l încolțească pentru declaraţii mincinoase. 
Bunul meu coleg Tulea, Tibi Tulea, a cules nu știu de unde 
mărturii cum că n-a posedat niciunul dintre obiectele 
preţioase ce i-ar fi dispărut din casă... Fleacuri. Astea sunt 
fleacuri. Trebuie să-i vorbesc într-o chestiune mult mai 
presantă. Asta e. Unde-i Clementi? Habar n-ai, știu. Bine. 
Ascultă-mă cu atenţie. Am făcut de serviciu în casa domnului 
Pavel Danciu zis Bursucu, după ce s-a sinucis... 

— A fost omorât! 

— Nu știu, n-am participat la anchetă, ceilalţi au stabilit că 
e vorba de sinucidere. În timpul nopţii Clementi a venit să 
inspecteze casa lui Danciu, ceea ce îi depășea oarecum 
atribuţiunile. L-am surprins, nu că aș fi eu deștept, iar el a 
acţionat stângaci, dar așa s-a întâmplat, l-am surprins, însă 
nu l-am reţinut. Dacă mă ţineam de regulament, trebuia să-l 
arestez și să-l predau. Nu e o dovadă că am intenţii frumoase 
faţă de el? Și tot eu, în contrariu cu ordinul dat de Chestor, l- 
am pus în libertate cu o zi înainte, după scandalul de la „N-Y”, 
amendându-l numai. Un balaur arată prea blând în 
comparație cu Mălai, când a auzit ce s-a întâmplat. 

Poate că minte, poate că nu, gândi fosta baletistă. Cum aș 
putea să știu? Clementi e foarte singur, trebuie să risc... 

— Foarte bine, domnule luga. Șeful meu ar trebui să fie 
sus, la BLANCA. 

— Da? Ce face acolo? Bea? 

— Cred că vrea să se întâlnească cu un om... Paul Delun. 

— Am auzit de ăsta, mârâi luga, învârtind între degete o 
țigaretă neaprinsă. Alt individ despre care... Ce are Clementi 
cu Delun? 


— Mie nu-mi spune niciodată totul, abia m-a angajat. 

— Normal. luga se ridică, se apropie de ușă. Nu ţi-e frică să 
rămâi aici singură? 

— Mie, frică?! avu Clem o izbucnire de orgoliu. În ce 
chestiune importantă trebuie să-i vorbești lui Clementi? 

— Nici eu, nu pot să-ţi spun totul, zâmbi luga. Ei bine, da, 
să zicem că vreau să-i repar vecherul ăla stricat... poate fac 
și eu un ban. Asta-i chestiunea. 

— Du-te dracului, domnule poliţai! 

— Noapte bună, domnișoară. Cred că într-acolo mă și duc. 


În drum spre cabana BLANCA, în lumina zorilor de zi, 
blestemându-și curiozitatea care-l împingea să se amestece 
în treburi ce nu-l priveau, luga îl zări deodată, dincolo de o 
perdea de mesteceni, pe Paul Delun, coborând. Fostul 
tanchist șchiopăta ca de obicei și dădu să treacă, fără a 
saluta. Nici nu avea motiv să-l salute pe inspector, nu se 
cunoșteau. Acesta-și ridică primul dopul de pe cap. Faţa lui 
Delun, aspră, cu ochi ficși, îi părea vag cunoscută. 

— Bună dimineaţa. Frumos timp pentru o excursie. Eşti 
Paul Delun fost ofiţer, nu? Stai puţin, amice! Nu l-ai văzut 
cumva pe detectivul David Clementi? 

— Cum? Pe cine? Și de când „amice”? 

— Nu știu unde te-am mai văzut. Eu sunt de la poliţie, luga. 
Dacă aș avea o sută treizeci de ani, aș zice că te-am arestat, 
o dată, acum o sută de ani, și de atunci te cunosc. Să lăsăm 
formalităţile, știu că te-ai întâlnit cu Clementi și trebuie să 
dau de el, în interesul său. Știi cumva pe unde o fi? 

— Nu numai că nu l-am întâlnit, dar nici n-am auzit de 
numele ăsta. Dar dacă, din întâmplare îi voi face cunoștință, 
ce să-i transmit din partea dumitale? întrebă obosit Delun. 

— În primul rând salutări. Și apoi... spune-i că aș vrea să-i 
repar ceasul marca „Vyhla” pe care-l ţine în birou. 

— Numai atât? Bine. 

Fostul tanchist își reluă drumul în jos către oraș. luga 
Martin își privi pantofii prăfuiţi, blestemă lung nu se știe pe 
cine și se așeză în iarbă pentru a urmări activitatea unui 


mușuroi de furnici trezit la viaţă. Se întreba pe care dintre 
cele câteva milioane de furnici, ce umblau în șiruri la 
picioarele sale, ar trebui s-o invidieze, și ajunse la concluzia 
că oricare din ele merită toată invidia sa. 


29. Pe la ora opt dimineaţa, Clem care nu pusese întreaga 
noapte pleoapă pe pleoapă, închise biroul și cobori furișat 
pentru a evita o nouă conversaţie cu doamna Dranov. Cerul 
era limpede, răcoros, părea să fie pace și liniște. Un 
măturător se rezemase de un pom și trăgea din ţigară. Clem 
se duse la băcanul Pop și-i ceru o cafea tare, un rom pentru 
cafea, o chiflă, și ceva pentru chiflă. 

— Să „rostogolesc” romul în cafea, domnișoară? întrebă 
amabil Pop. 

— Da, te rog, „rostogolește-l”... 

— Dar de ce sunteţi așa de palidă? Ei da, grea muncă!... 
Niște sardele norvegiene, în ulei aromat, v-ar face pe gust? 

Lui Clem sardelele norvegiene „îi făcură” pe gust. 

Cafeaua, romul, poate că și sardelele (conţin fosfor!), o 
făcură să-și amintească un amănunt esenţial care, culmea, îi 
scăpase și lui Clementi: trebuia să telefoneze Dorina Giman - 
La Goulue, ori telefonul fusese făcut praf. 

Reveni la „Filială” ridică aparatul, duse receptorul la ureche 
și constată cu mare surprindere că funcționează! 

(Insă Clementi știa foarte bine că telefonul nu fusese și el 
„demolat”! Cei ce efectuaseră „percheziţia”, se îngrijiseră, 
din motive atât de enigmatice că săreau în ochi, ca aparatul 
de vorbit să rămână intact). 

Clem trase aer în piept și luă hotărârea eroică de a face 
puţină ordine. Incepu prin a ridica masa răsturnată și a pune 
pe colţul ei deșteptătorul care stârnise interesul lui luga. Tot 
pe masă puse o jumătate de scrumieră - tot mai bine decât 
nimic, niște foi de hârtie, un creion... 

Pe la nouă și jumătate telefonul zbârnâi, Clem ridică 
receptorul, dar de cealaltă, parte a firului legătura se 
întrerupse. Probabil cineva voise să controleze buna 
funcţionare a instrumentului, sau dacă la „Filială” venise 


„personalul”. 

La ora zece un alt apel. 

— Chi, chi, ce mai faci domnişoară, Clementi pe unde e, a, 
umblă brambura, nu știi, a întocmit fișa cu privire la Paul 
Delun? răsună din depărtări glasul domnului V. 

— Posibil că o întocmește chiar în acest moment, domnule, 
răspunse, Clem. Eu sunt bine. Domnul Clementi e pe teren, 
poate chiar acum stă de vorbă cu „subiectul”... 

— Serios? Chi, chi! Pe acolo la voi rulează „7 bărbaţi și o 
fericire”, cu Fernand Gravey și Vera Korene? Ti-l recomand! 
Eu nu i-am cerut să converseze cu „subiectul”, ci să culeagă 
informaţii, se zburli V., chiar dacă le culege dintr-un 
Weinstube! 

— INu cunosc metoda de lucru a șefului meu, răspunse 
conştiincios Clem, simțind cum urcă în ea deznădejdea. 

— Metoda de lucru! Auzi! Parcă ar fi vorba de Heydrich! 
Cum e vremea pe-acolo? În curs de încălzire, nu? și V. 
întrerupse legătura. 

Clem deschise Emersonul și continuă, pierdută, să se agite 
prin încăpere. Un post de radio transmitea concertul fanfarei 
Batalionului de Gardă Regală. De ce m-a întrebat cum e 
timpul, și de ce tot el a răspuns că e în curs de încălzire? se 
gândea Clem. De n-aş înnebuni de atâta „polițism”! 

Ceva mai târziu sună un soţ bănuitor, ca să nu folosesc 
deranjantul cuvânt gelos. Voia să știe exact, minut cu minut, 
ce face „perechea” sa când se duce la coafor... Pe un ton de 
secretară hârșită în meserie, Clem îl repezi, sub pretextul că 
Agenţia e prinsă în alte chestiuni mai presante. Domnul să se 
adreseze altundeva - fără să explice însă unde. 

Pe la unsprezece, la capătul celălalt al firului răsună un 
glas speriat, al vedetei de la „N-Y”, Dorina Giman. Secretara îi 
transmise lui La Goulue locul și ora de întâlnire pe care i le 
fixase șeful. 


Cârciumă de cartier, „Broasca Verde”, strălucea numai prin 
anonimatul ei, dacă poate fi vorba de un anonimat la un local 
cu nume atât de promiţător și unde, odinioară, se putea lua 


cel mai strașnic ciolan cu fasole din judeţ, iar acum se mai 
putea găsi uneori ciorbă de burtă, atât de salutară după 
libaţiuni exagerate. 

Ajungând acolo cu zece minute înainte de ora unu, 
secretara spera din toată inima să-l găsească pe Clementi în 
faţa unui rom, sau chiar fără rom. Insă detectivul nu apăruse. 

Ca pentru a ispiti destinul, Clem ceru cârciumarului rom, 
spre mirarea celor câteva mutre aflate în preajmă. Stând la o 
măsuţă lângă fereastră o văzu pe Dorina Giman venind de 
astă dată pe jos, de nu va fi lăsat după colţ, din discreţie, 
taxiul. Din motive neclare, sau nu tocmai neclare - Clem simţi 
cum renaşte în ea antipatia faţă de această persoană. Să 
vezi, gândi, cum are să se fâţâie prin faţa cârciumei, 
rușinându-se, pasămite să pătrundă singură într-o asemenea 
speluncă, ea, vedeta MARILOR LOCALURI!! Facă ce o vrea, eu 
nu ies s-o întâmpin, nu sunt curtezanul ei... 

Când colo La Goulue, cu vâlvătaia roșcovană a părului ei 
prea puţin acoperită de o pălărie „Greta Garbo”, deschise pur 
și simplu ușa, fără să ezite, făcând să sune clopoțelul ce 
anunţa mușteriii, și se îndreptă direct către masa ocupată de 
Clem. Beţivanii obișnuiți ai cârciumei aveau de ce să se mire 
în ziua aceea! Acum, gândi Clem, continuând cu speculaţiile 
ei răutăcioase, de origine pur feminină, se va tângui că i s-a 
fixat întâlnire într-un astfel de loc de perdiţie - dar „N-Y” ce 
este? - va întreba de ce am venit eu și nu șeful, va executa 
toate mofturile și paramofturile; când colo Dorina Giman se 
așeză, nu spuse nimic și rămase tăcută, nemișcată, ca o 
pasăre dintr-un muzeu. 

Nu se uită nici măcar la ceas - ca să arate cât de preţioase 
sunt minutele ei. 

Și, trecând la cealaltă extremă, lui Clem i se făcu milă de 
această ființă. La drept vorbind, sentimentul era mai 
complex. Secretarei îi era milă de sine, doar că acum, o parte 
din acest nemăgulitor sentiment, se revărsă asupra lui La 
Goulue. 

— Nu vrei să bei ceva? Romul de aici nu e cu nimic mai rău 
decât în altă parte, de pildă la „N-Y”. 


Dorina Giman clătină din cap. Clem privi pe furiș ceasul. 
Mai erau două minute până la unu. Dacă se va conforma 
instrucţiunilor, în caz că șeful nu apare, va trebui să fugă la 
gară. Dar ce îi va spune în acest caz fostei colege de „balet”? 


30. Povestește David Clementi. Pe la ora unsprezece 
m-am întâlnit, pentru a doua oară în ziua aceea, cu 
inspectorul luga Martin. Nu mult timp după asta, am ajuns, 
singur, în strada Lutherană, și am intrat în apartamentul 
secretarei mele. În tot acest timp nimeni nu mă urmărise, și 
mare greșeală au făcut. Însă pesemne considerau că nu mai 
prezint interes, ori eu, de-abia de-acum înainte începeam să 
prezint interes, din punctul /or de vedere. 

Da. Ceea ce aveam de făcut în locuinţa lui Clem nu mi-a 
luat mai mult de șapte minute. Eram foarte mulţumit de 
mine. Atât de mulţumit că și uitasem că în urmă cu nu prea 
multe ore trei gloanţe șuieraseră la primejdios de puţini 
centimetri de capul meu. Atât de mulțumit că m-am uitat 
împrejur la lucrurile lui Clem, împrăștiate peste tot, 
întrebându-mă ce i-ar face plăcere să-i duc? 

Cu femeile nu știi niciodată. S-ar bucura să recapete acel 
jerseu bleu-ciel aproape nou, sau pisicuţa de pâslă de culoare 
maro, aruncată într-un ungher? M-am decis pentru pisicuţă, 
fiindcă ocupa mai puţin loc în buzunar - deși probabil 
comiteam o eroare, poate că mâţa aia mică nu-i aparţinea 
secretarei, nu era ea o pisicoasă, ci fostei colege de locuință. 

Am părăsit locuinţa lui Clem încercând să devin invizibil - și 
aproape că am reușit. Am ajuns pe strada Pictor Grigorescu și 
trăgând mereu cu ochiul să depistez vreo coadă - cu toate că 
eram invizibil - am pătruns ca vântul într-un bloc cu cinci 
etaje. 

Am ales din buzunar o anumită cheie și am deschis cu 
nepăsare ușa garsonierei cu numărul 36. M-am îndreptat 
direct către telefon. Aparatul era pus sub supraveghere, însă 
proprietarul știa, și răsucise un șurub. Un singur șurub, și 
urechile indiscrete nu mai auzeau decât vuietul infinitului - 
dacă aveau destulă fantezie. 


Am format un anumit număr - cel al depozitului de 
carburant al garnizoanei germane, și am cerut în cea mai 
bună limbă germană, și cu accentul cel mai potrivit, să mi se 
facă legătura cu Standartenfuhrerul SS Marian Gustav Könike. 
Chiar și pedantul Schellenberg ar fi fost mulțumit de accentul 
meu, cu atât mai mult Feldwebelul de la centrala telefonică, 
pe care, de fapt, nu accentul îl preocupa. 

Urmară o serie de păcâănituri, de voci ce se interferau. 
Toate acestea nu-mi plăcură - le cunoșteam sensul. In fine, 
legătura. 

— Cine-l caută pe colonelul Könike? mă întrebă K5nike în 
persoană. 

Ar fi fost imposibil să-i confund glasul. l-am vorbit în 
continuare în nemţește. 

— Puteţi trece la un telefon unde convorbirea să nu fie 
înregistrată? 

Mi-l închipuiam: foarte înalt, alură de senior medieval 
costumat a la XX-ieme siécle, probabil în gri, bărbierit la 
sânge, cu un vag început de favoriţi, cu faţa calmă, palidă, 
ochii înguști, discret pătrunzători, zâmbet distant. Un asasin 
foarte simpatic. Extrem de prezentabil. Și pe deasupra autor 
al unor cărți despre deliciile adevăratului băutor! El întrebă, 
așa cum era de așteptat: 

— Cine sunteți? 

Am răspuns: 

— Un prieten al Reich-ului. (Citisem undeva că asta e 
formula potrivită când e vorba de un denunțţ.) 

— Foarte bine, fluieră cât se poate de muzical vocea lui. 
Daţi-mi numărul, și am să vă sun peste zece minute. 

— Vă rog să nu mă faceți să mor de râs! 

— Ascultă Herr (...?) 

După Herr, urmă o silabă care parcă suna aproape de... 
Cle...”. Nu sunt sigur. Oare mă ghicise ticălosul? In orice caz 
se oprise la timp. Ciudat! Hm! „Trebuie să ne ajutăm!” 

— Ascultă Herr, nu am nicio garanţie că... 

— Nici eu - l-am întrerupt - cât timp convorbirea e 
înregistrată. E în interesul Dv. în primul rând! Îmi daţi un 


număr sigur, sau nu? 

Colonelul medită câteva secunde, și-mi dădu un alt număr. 
Am spus că-l voi suna peste un „mic interval de timp” am pus 
receptorul în furcă, și am învârtit la loc șurubul instalaţiei 
„secrete” ce făcea accesibile și altor urechi convorbirile 
acelui post telefonic, pe urmă, adept al ordinii fiind, am golit 
scrumiera - fumasem între timp o ţigaretă - am aranjat 
marginea unei carpete, nu de Istanbul, nu de Şiraz, ci de 
Iclod, și am ieșit, nu înainte de a-mi șterge, pentru orice 
eventualitate amprentele. Din pur orgoliu, fiindcă nimeni n-ar 
fi avut timp să umble după amprente! Am ales altă cheie din 
buzunar, am urcat un etaj fără să dau ochi cu cineva și am 
intrat în garsoniera numărul 41, unde se afla alt telefon. Atât 
de șmecher eram! In timpul celor vreo zece minute cât am 
așteptat, n-am îndrăznit să fumez, căci nu existau scrumiere, 
semn că... înțelegeţi... ci am admirat o pictură cu femei, mai 
mult sau mai puţin îmbrăcate, bărbaţi, și șerpi - amintindu-mi 
cu ocazia asta de șerpii lui Histapes. Mult aș fi dat să văd și 
eu șerpii ăia, dacă existau. Nu cred că existau. 

In fine m-am apropiat de telefon (acesta sigur nu era pus în 
supraveghere) și am format numărul dat de Konike. Mi-am 
concentrat în urechea dreaptă - la care ţineam receptorul - 
întreaga atenţie, inteligență, admițând că posedam așa ceva, 
inclusiv toate simţurile, până la miros... Când colonelul îmi 
răspunse la apel, am întrebat direct: 

— Sunteţi agentul H-21? 

O clipă de tăcere, apoi un râs scurt, potolit, ironic. 

— Visătorule! Ţi-ai tocit coatele prin biblioteci? H-21 era 
„indicativul” Margarethei Gertruda Zelle! 

— Exact! Al Margarethei Gertruda Zelle, cunoscută în 
lumea întreagă sub pseudonimul de Mata Hari. Șefii d-tale au 
dat dovadă de mare humor, sau de totală lipsă de humor, 
folosind acum un indicativ al unei spioane care nici n-a 
existat. Nu știu. Dacă nu-mi confirmaţi că sunteţi H-21, nu 
avem ce discuta! 

— Argumentează! sună replica destul de stranie a lui 
Konike, și vă rog să mă credeţi, mi se păru că simt, venind 


din receptor, parfumul amărui de ananas și de nu mai știu ce 
al coctailului „Blonda cu unghii acaju”, fapt care mă convinse 
definitiv, deși irațional, că vorbesc într-adevăr cu K6nike. Asta 
se numește instinct. Și oamenii îl au. De ce numai câinii? Și 
câinii de oameni au instinct, uneori. 

— Prea bine!  Ascultă-mă cu atenție,  colonele! 
DOCUMENTUL e în mâinile mele. Pe DOCUMENT e trecută 
mențiunea: „CODUL va fi adus de H-21”. DOCUMENTUL fără 
COD nu face două parale. CODUL fără DOCUMENT, nici măcar 
atât. Deci, în interesul dv., dacă sunteţi H-21, trebuie să 
ajungem la o înţelegere. 

— Ascultă prietene, sună aproape amical glasul lui KOnike, 
există două DOCUMENTE, unul fals și unul adevărat. Pe care 
din ele îl ai? 

— Pe amândouă! 

Minţeam. Cel fals îl arsesem. 

— Și cum deosebești cel adevărat de cel fals? 

— Pe cel fals nu există nicio menţiune cu privire la COD, și 
e atât de simplu încât îl poţi desluși până freci un chibrit ca 
să-ţi aprinzi pipa. 

— Inteligent din partea d-tale, idiot din partea /or. Mai 
departe! 

— Să nu întreprinzi nimic, chiar dacă bănuiești cine sunt! 
Dacă oamenii d-tale mă lichidează, DOCUMENTUL e pe veci 
pierdut, există un singur exemplar, iar cel care l-a conceput e 
mort, mort definitiv. Să nu-ţi închipui că-l port în buzunarul 
din spate al pantalonilor, cum îl purta pe ce/ fals sărmanul 
Histapes, în pulpana hainei. Și nici n-ar fi cinstit! Eu trebuie 
să mă aleg cu ceva de pe urma târgului. 

— Hm! Cu ce? 

— Cu o sută de mii. 

Mi-am închipuit cum fața i se destinde. Spionii din 
categoria lui răsuflă totdeauna ușuraţi când o tranzacție se 
poate aranja bănește. Din punctul lor de vedere un om pe 
care-l interesează banii, e un om suficient de sigur. Și au, 
într-un fel, dreptate. 

— O sută de mii de Reichsmarks, e o sumă colosală! 


— Nici nu mă gândeam la Reichsmarks! Ştii ce înseamnă 
un S tăiat de două linii? 

— Ai înnebunit? Dolari?! Ce înseamnă dolari? Din ce punct 
de vedere nu-ţi convin Reiehsmarks? 

— Pentru mine dolari înseamnă plaja de la Malibu. Cu 
Reichsmarks mă șterg pe fund acolo, dacă nu te superi 
colonele. 

— Nu-mi plac oamenii vulgari! 

Zâmbeam. Abilul asasin și spion se dăduse de gol. Fusese 
din prima clipă pregătit să încheie tranzacţia pentru o sută de 
mii de mărci, fapt ce dovedea cât de important este pentru el 
DOCUMENTUL. De altfel, nu aveam nevoie de niciun fel de 
dovadă, știam. Însă eram decis să-i iau și dolarii, din pură 
plăcere de a juca tare. Altfel nu eram eu Clementi. (Insă eram 
eu Clementi?) 

— De fapt, nici mie. Faci cum vrei, colonele. Eu pot să vând 
DOCUMENTUL și-n altă parte, unde nu se vor târgui asupra 
sumei și valutei. Aș putea să-l vând chiar și românilor, căci pe 
ei îi privește în primul rând! 

Asta nu i-a plăcut, sunt sigur. În mod normal, la un joc tare, 
K6nike ar fi trebuit să-mi spună: „N-ai decât, și du-te-nvâr...” 
și să trântească receptorul, și să aștepte să-l rechem. El însă 
n-a procedat astfel, din motive aproape de neînțeles - sau se 
temea că mă Supăr și pierde definitiv legătura cu mine? Mă 
simţeam, nu știu de ce, puțin dezamăgit. Un agent la un 
astfel de nivel ar trebui să aibă nervii mai tari, ar trebui să 
blufeze. Să meargă pe cacealma. Culmea! Eram dezamăgit 
de purtarea necorespunzătoare a Standartenfuhrerului SS 
Konike!... Cum am mai zis, mă simţeam foarte mulţumit de 
mine, prea mulţumit... la un pas de prăbușire. Atenţie! mi-am 
strigat, scrâșnind din dinţi. De unde știi că jocul dulce, de 
retragere, nu e bluful și cacealmaua lui Könike? Acesta zicea: 

— Să rămânem în domeniul valutei germane. Am putea 
negocia suma. Ce ai zice de cincizeci de mii? O avere! Dolari 
- nici vorbă! N-avem bani de-ai inamicului. 

Ca să-i dau încă o dată peste nas, am zis: 

— Aveţi bani de-ai inamicului! Tiparniţa din subsolul clădirii 


de pe Priniz Albrechtstrasse, cu asta se și ocupă, să fabrice 
dolari, însă mie nu-mi trebuie hârtie falsă, colonele! Imi veți 
da bancnote adevărate. Și dacă mai continuaţi pe tonul 
acesta, riscați din nou să mă faceţi să mor de râs! 

M-am uitat la ceas. Riscam. Eu riscam. Riscam să întârzii la 
întâlnirea cu Clem și cu La Goulue. Riscam, prelungind 
convorbirea, să fiu înhățat de oamenii lui Könike cu telefonul 
în mână. Dar ce nu riscam?! Totuși, judecând după aparențe 
cel puţin, Standartenfuhrerul nu dăduse dispoziţii să fie 
interceptat postul de la care purtam această conversaţie de 
afaceri. Am continuat: 

— Adică nu aveţi monedă forte? Înseamnă că seiful 
partidului naţional socialist e burdușit cu bule papale, nu cu 
aur, cum îmi închipuiam eu, visătorul! 

— În afară de bani, urmăriţi și vreo manevră politică? 

Era o întrebare foarte bună, foarte inteligentă, trebuie să 
recunosc. Numai că trebuia altfel formulată. 

— Urmăresc două lucruri, Herr! Să capăt banii și să am 
garanţii că scap cu viaţă după ce-i capăt, fiindcă de nu scap, 
degeaba banii. 

— Garanţiile le voi da eu! 

— NO, sir Eu îmi voi crea garanţiile, fiindcă numai în mine 
am încredere - și nu totdeauna! Începând de mâine 
dimineaţă veţi avea un nou aghiotant, renunțând la serviciile 
excelentului Hans. 

— Hans nu-mi este aghiotant, ci e pus să mă 
supravegheze. 

Am tresărit, neplăcut surprins de modul facil în care se 
divulga. 

— Am bănuit, domnule colonel. În acest caz, Hans nu mai 
există. Fie odihnit. Propun o întâlnire în următoarele condiții 
(...) în caz că nu vor fi respectate, nu veţi mai avea ocazia să 
scrieţi o altă carte despre „deliciile adevăratului băutor”. O 
tăcere întâmpină cuvintele mele. Schițând cel mai sardonic 
rânjet cu putinţă, am subliniat: „Trebuie să ne ajutăm!” 

Mă divulgasem de bunăvoie. KOnike putea acum să mă 
lichideze mai ușor decât lichidează un beţivan cel dintâi 


pahar, dimineaţa. Însă bătrânul călău avea nevoie de 
DOCUMENT! Acest DOCUMENT care, conform unui plan 
straniu, prea subtil, dar respectându-se principiile celui mai 
strict „Geheim”, atât de sanctificat în Reich. Trebuise, 
conform ordinului, să rămână aici, mai exact să fie depozitat 
la București - dar fusese furat înainte de a i se face vreo 
copie sau fotografie (mă îndoiesc însă că exista permisiunea) 
iar CODUL - în virtutea aceluiași strict secret luase drumul 
Berlinului. Diabolic aranjament. Exagerat de diabolic - dacă 
îndrăznesc să mă exprim așa. Dar poate că deducțiile mele... 
în sfârșit! Am verificat dacă nu lăsasem vreo urmă, după care 
am încuiat cu grijă ușa. Nimeni nu m-a întâmpinat pe scări, 
nimeni n-a tras în mine cu mitraliera. Din fugă am aprins o 
țigaretă „Staffel”. Am aruncat ambele chei de la garsonierele 
36 și 41 în cutia poștală numărul 36. Pe cutie stătea scris 
numele locatarului: luga Martin. Mergând, am supus unei 
analize rapide următoarele: telefonul lui luga fusese pentru 
moment scos de sub „timpanul” poliţiei (aceasta fiind una 
dintre ideile strălucite ale Chestorului Mălai, punerea în 
supraveghere a tuturor ofiţerilor săi, secretul fiind prea bine 
cunoscut de toţi...), iar serviciile germane, cu toată 
operativitatea lor, nu ar fi avut timp să-l localizeze, cea dintâi 
convorbire durând numai trei minute. 

Celălalt telefon aparţinea văduvei unui căpitan de cursă 
lungă ce pierise, oricât ar părea de ciudat, în triunghiul 
damnat al Bermudelor, femeia trecuse de șaptezeci și opt de 
ani, era surdă ca un presse-papier și practic nu se servea 
niciodată de el. La fel de bine ar fi putut să ducă la ureche, în 
loc de receptor, un polonic, rezultatul ar fi fost același. 
Această doamnă surdă, lipsind mai tot timpul din oraș 
(colinda într-una pe la fii, fiice, nepoti, fericind-u-i pe toţi), 
inspectorul luga își procurase pentru orice eventualitate o 
cheie de la locuinţa ei. Nu l-am întrebat cum. Nu puteam să-i 
fac mare vină din asta, s-o fi plictisit băiatul să tot sucească și 
să dezrăsucească acel șurub ultra-„Geheim” în momentele 
când avea de dat un telefon personal. 

În ce-l privește pe Kânike, mi-l închipuiam puţin nervos, 


foarte puţin, totuși nervos, sorbind un pahar de „Blondă-cu 
unghii acaju”, sau, poate, mai potrivit la ora asta, un 
„Amestec optimist marinăresc”. Consideram că nu are decât 
două variante: sau să pună mâna pe mine în următorul ceas, 
dar în acest caz motocicletele cu esesiști ar fi trebuit deja să 
zbârnâie, sau să accepte condiţiile întâlnirii. li avertizasem că 
oamenii lui nu mă vor avea viu, și-n acest caz, DOCUMENTUL 
va rămâne un mister istoric... 

Am ajuns la „Broasca Verde” la unu și două minute. 

Clem tocmai se ridica să plece, conformându-se ordinului 
dat de mine. Cred că pentru prima oară în viaţă venisem cu 
întârziere la o întâlnire. Și tocmai la una importantă! 
Observându-mă că apar, secretara se lăsă pe scaun, iar 
suspinul ei de ușurare se materializă în văzduh, cred, sub 
forma unei șuviţe de abur albăstrui. Mă grăbisem ca dracu, și 
curgea transpiraţia pe mine. Am înlocuit-o imediat cu o halbă 
de bere. Întârziasem, dar nu de tot, nimic nu era pierdut, și 
din nou mă simțeam prea mulțumit de mine, când am primit 
lovitura. E un fel de a zice. Credeţi-mă, niciodată nu e bine să 
fii prea mulţumit, chiar dacă primești Premiul Nobel pe merit 
sau fără, există undeva un contra-destin, sau cum să zic, care 
pedepsește starea asta euforică. 

Un taximetru hârbuit stopă chiar la intrarea cârciumii, și 
din el cobori elegant și băţos Chocolat, Sony, cu un cuvânt, 
lon Coţoban. În fine, cu două cuvinte. Veni direct spre noi și 
spuse, mai exact, șuieră în direcția Dorinei Giman: 

— Ce faci în mizeria asta de bombă pisicuta mea? Haide, 
vino! 

O smuci de mână. Trăsăturile frumoase ale lui La Goulue se 
alterară. Surprinderea, dezamăgirea, teroarea, și chiar o 
nuanţă de râutate, se amestecau, răvășindu-i chipul. Ce 
puteam să fac? Să mătur „Broasca Verde” cu chipeșul 
dansator? Era momentul cel mai puţin potrivit ca să mă bag 
într-un nou scandal. Mutrele din cârciumă rânjeau cu mare 
plăcere, și aveau suficiente motive. Mai ales că La Goulue îi 
aparţinea în fapt, și „istoricește” și „prezentalicește” acestui 
nemernic... lon Coţoban! Ochii secretarei mele erau verzi ca 


ai unei mâţe zbenguindu-se în iarbă, și totuși irișii îi ieșeau în 
evidenţă. Ochii „de aur” ai Dorinei Giman, se stinseseră. 

Perechea de dansatori urcă în taxi și dispăru. Mă simţeam 
ca un jucător de șah căruia i se suspendă două mutări. 
„Succese japoneze la Finchafeu!”, anunţă radio-ul, și atunci 
cârciumarul prinse alt post, și auzirăm glasul diafan al lui 
Gică Petrescu. 

— Stăm rău? constată, sau mă întrebă Clem. 

Am oftat. Am gustat din romul comandat „peneve”. O 
tochitură de ploșniţe de câmp în sirop de zmeură n-ar fi fost 
mai rea. Insă nici mai bună. Așa că l-am băut, consolându-mă 
că oricum e mai suculent decât un „Panther”. 

— Nu stăm chiar pe roze! Dar acum sunt sigur că poliţia, 
supraveghind telefonul nostru, l-a avertizat pe Chocolat că 
„perechea” lui se află aici. Nu știu dacă această certitudine 
îmi va servi la ceva. Poate că-mi va deservi... 

— Vrei să spui că ăia de-au demolat „Filiala”, au avut grijă 
ca telefonul să rămână intact? 

— Dar tu ce crezi, Clem? am întrebat-o. 

Am închis ochii și am văzut sub pleoape marea orgă a 
stâncii Detunata, am auzit o melodie, Bach sau Corelli, și mi- 
am adus aminte cum, în urmă cu o mie de ani, mergeam pe 
strada Franciscanilor împreună cu o fată, la concertele de 
orgă de fiecare luni, dar peste tunetul acelei orgi se 
suprapuse tunetul unui șuvoi de apă, negru, otrăvit, ucigător. 

— Ce e cutine? întrebă Clem. 

Ce era cu mine? 


31. La ora nouă și un sfert Standartenfuhrerul SS Marian 
Gustav Könike intră în cârciuma „Broasca Verde”, se rezemă 
de tejghea în rând, cu alţi trei sau patru, și examină cu 
atenţie, și cu binevoitoare scârbă, sticloanțele cu băuturi 
ignobile din spatele (patronului acestei instituţii, un oarecare 
Spânoche, copia fidelă a băcanului Pop, fără a fi, totuși băcan 
Pop. 

— Biter șehern mai unterofițirân! încercă Spânoche să fie 
„di granda”, trezind, admiraţia celorlalți beţivani. 


Colonelul îi răspunse pe românește, trezind altă admiraţie. 

— Ai pe-aici ceva tare... sau foarte tare? 

Autorul unei cărți despre băuturi, Könike, era, în realitate 
un nebăutor. Însă acum simţea o nevoie acută de a-și face 
praf stomacul. Colonelului SS Könike îi era teamă. Greu de 
admis, mai ales că pe faţa lui smeadă, dichisită, nu puteai 
bănui decât o vagă expresie de silă. 

— Avem! izbucni Spânoche. Țuică de Bârgău. Șaizeci de 
grade ca nimic! Cât? Un sfert de litru? O juma”? 

Se precipită să găsească un pahar mai acătării, scoase pe 
sub tejghea o sticlă nedreasă, turnă, puse paharul pe o tăviţă 
și împinse tăvița sub bărbia ofițerului. K6nike sorbi, se 
cutremură, se strâmbă, mai sorbi, se cutremură mai puțin, se 
strâmbă mai puţin. 

Brusc, din agitația ce se stârni, înţelese că și ce/ă/a/t venise 
la întâlnire. Könike sorbi pentru a treia oară din pahar, avu 
impresia că nu el, ci un altul se află aici, acum, murmură „De 
te fabula narratur”, și întoarse capul; încet, demn, resemnat. 

La „Broasca Verde” intrase un tânăr ofițer german cu 
gradul de Hauptmann. Era zvelt, avea o ţinută decisă, 
uniforma îl prindea excelent. Părea decupat dintr-un afiș al 
Wehrmacht-ului. Un adevărat războinic de carieră. Konike, 
mereu cu paharul de ţuică în mână, își schimbă și mai mult 
poziția - la urma urmelor de ce să expună ceafa unui 
eventual glonte, când mult mai elegant este să-l primească în 
frunte? În timp ce tanchistul se apropia, lejer, buzele lui 
Konike abia se mișcară: 

— Herr Clementi! Ce surpriză! 

— Nu e decât o jumătate de surpriză - doar știai că sunt 
eu, nu e așa? „Trebuie să ne ajutăm!”, răspunseră ochii 
tanchistului care se prezentă în nemțește: - Hauptmann 
Rudolf von Klemnitzki, la dispoziţia Dv.! 

Colonelul îi întinse mâna - totdeauna gradul superior 
întinde cel dintâi mâna. 

— Ah, deci ai devenit baron! constată cu un humor 
îngândurat, cu tristețe, și cu încă un sentiment nedefinit. 
Poate și el era baron, dar o ţinea numai pentru sine. Poate că 


tuica îl încălzise și-i păsa mai puţin de realităţile acestei lumi. 
Dar atunci de realităţile cărei lumi îi păsa? Cârciumarul 
Spânoche aștepta comanda, și o primi: 

— Un pahar pentru căpitanul baron von Klemnitzki, aceeași 
băutură... are să-i mai înfierbânte sângele subțiat, porunci 
colonelul, ultimele cuvinte fiind spuse așa ca să le audă 
numai Kilemnitzki. Și, continuând să facă haz de necaz, îi 
explică „baronului”: Un rachiu excelent parfumat cu sâmbure 
de prună, - și foarte tare, de Bargau, dacă am înţeles bine. 

— la nu te mai preface, zâmbi Klemnitzki. Știu că poţi să-l 
pronunți foarte bine pe â românesc. 

— Nu mai face atâta circ! îl apostrofă KOnike. 

— Cu cât mai mult circ, cu atât mai puţin bătător la ochi - 
nu știi? De-acum înainte, în combinaţiile d-tale alcoolice, va 
trebui să introduci și țuica - nu? 

Peste vreo zece minute, în stradă, Klemnitzki zise: 

— Cum stăm cu banii? 

— Cum stăm cu DOCUMENTUL? replică, ușor ametit, 
colonelul. 

Căpitanul de tancuri oftă. 

— Mă tem că n-ai înţeles. Nimic n-ai înţeles! Să încep cu 
începutul. Uniforma e din garderoba teatrului, tocmai se 
joacă una din piesele voastre eroice... scrisă de un autor de- 
al nostru... cam ciudat, nu? Dacă se face scandal pe seama 
dispariţiei, să-l aplanezi. 

— O hoţie! exclamă indignat Könike. Vei fi pur și simplu 
arestat de prima patrulă. 

—  Adjutantul Standartenfuhrerului KOnike nu poate fi 
arestat. Sunt mult prea important. Îţi sugerez să le trimiţi o 
altă uniformă, cât vor fi de surprinși!, înţelegi, n-am avut timp 
să mi-o comand la croitor... și-apoi un croitor poate ciripi. 

— Da! Un croitor! lar eu, nu! ricană colonelul. 

— E paradoxul situaţiei. Domnule colonel, nu mă 
interesează victoria lui Hitler sau a inamicilor săi, banii mă 
interesează și securitatea mea personală. Sunt un egoist. În 
acest sens, și numai în acest sens, am luat următoarele 
hotărâri... 


— Dumneata ai luat hotărâri! se indignă superiorul.. 

Dacă n-ar fi fost întuneric pe stradă, Könike ar fi remarcat 
mina sincer dezamăgită a căpitanului Klemnitzki. 

— Eu consideram, zise acesta, că vorbim de la profesionist 
la profesionist, sau de la înalt profesionist la înalt 
profesionist... Ce se întâmplă dacă misiunea deosebită pe 
care o ai pe aceste meleaguri, va eșua, din motive neclare - 
după ce a fost pregătită cu atâta minuţiozitate?! 

— Ce rost are întrebarea? 

— Rostul e ca să înţelegi că eu conduc dansul, colonele! 
Pentru unicul motiv că am DOCUMENTUL. 

— Dovada! 

— Ce reacţie de neprofesionist! Până și faptul de a ști că 
un anumit COD, trebuia să fie adus printr-un anumit agent H- 
21, artrebui să fie suficient. Mai este nevoie să vă explic? Din 
motive de grand Geheim au fost „creionate” doua 
DOCUMENTE, unul fals, unul adevărat, iar CODUL a fost trimis 
la Berlin. DOCUMENTUL fals în principiu, trebuia să se afle la 
un agent fals, dar aţi considerat că Histapes e prea tâmpit 
pentru un astfel de rol - sau aţi bănuit că vă trădează. Și 
atunci o mică porţie de cianură... câtă lipsă de fantezie! 
Măcar să fi folosit acid prusic! DOCUMENTUL veritabil eu l-am 
sustras maimuţțoiului care face pe dansatorul la „N-Y”.. (Nu 
era adevărat: DOCUMENTUL fusese furat de Bursucu de la 
Chocolat în condiţii ce nu aveau să fie clarificate.) 

Könike zise: 

— Adjutantul meu Hans a suferit un accident! 

— Un grav accident de automobil, știu, e în comă, spuse 
Klemnitzki. Ești rezonabil, colonele. Fiindcă n-ai încotro. Cum 
ai aranjat cu banii? 

— Crezi că pot face rost de la o oră la alta de un maldăr de 
dolari. Banii vor fi aici în maximum trei zile. 

— Imi place când te exprimi concret. Când nu protestezi 
din pură vanitate, domnule colonel. Bine. N-am pretenţia să 
capăt banii acum, nici n-aş avea unde să-i păstrez, orașul e 
plin de hoţi... Imi dai suma când voi duce la îndeplinire 
misiunea care ţi-a fost încredințată. Dolarii vor fi depuși la o 


căsuță poștală moartă. 

— N-am auzit bine! strigă KGnike. D-ta vei duce la 
îndeplinire misiunea mea? 

— Se înţelege de la sine. DOCUMENTUL nu va ajunge 
niciodată în mâna d-tale. În schimb îmi vei încredința CODUL, 
pentru ca să pot localiza din vreme punctul acţiunii. 

— Eşti complet dement, Cle... Klemnitzki! 

— Din nou protestezi din pură vanitate. De când dorinţa de 
a nu te lăsa scalpat se numește demenţă? 

— Cu alte cuvinte propui să mă dau pe de-a-ntregul în 
mâinile d-tale! 

— N-ai de ales. Pielea mea e în joc. Dar și pielea colonelului 
Könike e în joc. Mă tem că și pielea lui Fischer e în joc! 

— De unde pot fi sigur că nu ești agent inamic? 

— Nu poţi fi sigur. Trebuie să riști. Sau câștigi, sau pierzi. 
Ce, eu nu risc? Însă pentru banii ăia, merită. 

— Te preocupă mult banii? 

— Numai banii mă preocupă. 

— Cum poți fi sigur că dolarii nu vor fi falsificaţi? 

— Sper că nu se va comite prostia asta. Îmi voi lua 
măsurile mele de precauţiune. Banii și propria mea piele, e 
tot ce mă interesează. 

— Ascultă, se opri deodată colonelul în mijlocul beznei. Știi 
și în ce constă acțiunea?! 

— Bănuiesc ceva. Dar nu mă interesează. 

— Ce știi, totuși? 

— Am să-ți spun colonele, ca să te cuceresc prin 
sinceritate. Nu cu multă vreme în urmă a murit la BLANCA un 
inginer german, într-o criză de delirium tremens. Era el, ca 
aproape toate geniile, după cum se spune, cam beţivan, e 
adevărat, însă a murit de otravă, nu de alcool, aceasta a fost 
concluzia detectivului particular David Clementi, nu am habar 
dacă-l cunoști. Pierdea și el, Clementi, din întâmplare timpul 
pe-acolo. Nu s-a făcut niciun fel de autopsie, cadavrul a fost 
expediat în Germania, la Kassel, cu toate onorurile și cu toată 
otrava din el cu tot. Ulterior niște oameni, tot geniști, pe care 
inginerul îi condusese în cadrul unor prospecțiuni pe-aici prin 


munţi, au fost expediaţi pe front și li s-a pierdut urma. Mă 
îndoiesc dacă vreunul din ei mai este în viață. Aţi învăluit 
totul într-un secret atât de gros că și un orb ar fi bănuit ceva. 
Am bănuit de la început că prospecțiunile inginerului 
Klemnitzki prezintă o deosebită importanţă, și trebuiau să 
rămână secrete, ori numai moartea garantează secretul total. 

— Aha, bombăni colonelul, de la inginer ţi-ai împrumutat 
numele? 

— De ce nu? Când e vorba de nume nemţești, fantezia mea 
cunoaște limite. Spuneam că numai moartea garantează 
secretul... Dacă acum o bombă ar izbucni sub picioarele 
noastre, dacă ne-ar mitralia niște partizani sau pur și simplu 
ne-ar izbi un trăsnet, misterul ar rămâne desăvârșit, și poate 
abia peste două mii de ani - dacă e să fim foarte optimişti - 
niște dezlegători de enigme care vor avea timp de pierdut, 
admițând că peste două mii de ani va mai exista timp, vor 
porni iarăși pe traseul evenimentelor stranii din Cheile de 
Sare... Bine spun? 

— Spui al naibii de bine! Exagerat de bine! Mă întreb, de 
fapt cine ești? Și pentru prima dată în ultimul deceniu, 
Standartenfuhrerul SS Marian Gustav KOnike slobozi o lungă, 
întortocheată, suculentă, de nereprodus  înjurătură, nu 
nemțească, nu românească, nici măcar bavareză, ci probabil 
de pe vremea Imperiului austro-ungar, al Mariei Tereza sau al 
lui Franz Joseph. Klemnitzki îl examina aproape cu simpatie. 

— Felicitări! N-o cunoșteam. Am s-o rețin pentru clipele 
dificile. 

— Mi s-a făcut o sete cumplită, bodogăni Könike, surd, cu 
voce de autentic beţivan. Ei bine, sunt de acord. 

— De acord cu ce? 

— Vom confrunta împreună DOCUMENTUL cu CODUL. 

Acum Klemnitzki îl privi cu un fel de milă, dar în beznă nu 
distinse nimic în afară de nasul lung al colonelului. Vocea lui 
avu o notă dură. Parcă semăna cu glasul altcuiva. 

— Propunerea se respinge. N-ai înțeles nimic! 

— Cum îţi permiţi să vorbeşti pe tonul acesta cu un înalt 
ofițer al Wehrmacht-ului?! 


— Vorbesc cu un SS-ist, răspunse în silă Klemnitzki. N-are 
rost să faci pe ofensatul. Repet: n-ai înțeles nimic. Am 
trăncănit degeaba! Oare n-am de-a face cu un adevărat 
profesionist? 


32. Discutie stenografiată. Un singur exemplar, expediat 
pe calea aerului la RSHA - Berlin. 

Ora 9,45 

Fischer: Eşti în întârziere! 

Standartenführer SS Könike: Îţi cer scuze! N-a fost chiar 
așa de simplu! Bună dimineața! 

Fischer: Heil Hitler! 

KOnike: la nu te prosti! Și așa nu te aude nimeni. Pot să 
dau un telefon? (Colonelul pune mâna pe receptorul unuia din 
cele trei telefoane de pe biroul lui Fischer: e chiar aparatul 
care asigură transmiterea convorbirii într-o încăpere alăturată 
unde a fost instalat stenograful.) 

Fischer: Acela e cu circuit interior. Poţi folosi oricare din 
celelalte două. 

KOnike: Circuit interior! Ce lux! Și cu cine vorbeşti, cu 
chelnerii, cu garderobiera? (Colonelul formează un număr) 
Alo! La telefon e „numărul unu”! Fă-mi legătura cu 7! Dorian? 
„„. Da!... Mă tem că azi-noapte mi-au scăpat cuvintele cum că 
subiectul ar fi un diletant... Regretabilă eroare. Da!... Fără 
nume! Ei bine, uită aceste cuvinte, înlocuiește-le cu „are un 
simţ practic extrem de dezvoltat”. Cum? Nu, nu mă îndoiesc 
de tine decât atunci când vrei să faci pe grozavul 
închipuindu-ţi că ai de-a face numai cu debili mintali. Ei, uite 
că nu e așa! Să folosești metoda agentului din Lisabona. Bun! 
„„„ La amiază voi controla totul... Heil!... 

Fischer: Ce a fost asta? O demonstrație? 

KoOnike: Constat că munca de mare patron de local te 
epuizează! O cură la sanatoriu nu ţi-ar strica. Am nevoie de o 
sută de mii de dolari. 

Fischer: Te felicit! Să bem pe chestia asta! Ce iei, 
obișnuitul tău amestec, „Blonda cu trei picioare - sau cu 
patru?” - sau altceva? 


KOnike: Obișnuitul meu amestec are aici în bomba ta gust 
de trotil. N-am vrut să te jignesc. Nu, vreau ţuică de Bârgău. 

Fischer: Cum? De Bârgău? Ai înnebunit? 

KOnike: Ei vezi că n-ai în dugheana asta a ta absolut toate 
băuturile din lume cum te lăudai? 

Fischer: Nu te grăbi! Să verificăm!. Alo... 

KOnike: De ce nu foloseşti telefonul care zici că e cu circuit 
interior? 

Fischer: Sucit mai ești! Circuitul interior nu ajunge până jos 
în depozit! Alo, ce dracu, doarme toată lumea jos? Climescu! 
Da... Există prin pivnițe cel puţin un butoiaș cu ţuică de 
Bârgău? Nici măcar un litru?... Eşti un cretin şi-un senil, 
domnule! În primul minut liber am să cobor să verific cum vă 
faceţi de cap voi acolo!... Ce-mi pasă că nu se cere?! Din 
buzunarul cui o cumperi, ţuica, dintr-al tău? Să n-aud nimic, 
du-te dracului! (Către Könike.) Într-un minut îţi vei căpăta 
băutura preferată. 

KOnike: Prea mult tămbălău... O va aduce de la cea mai 
apropiată cârciumă. Mulţumesc, nu merită atâta osteneală, 
mi-a și trecut cheful. 

Fischer: Te rog, nu mai face mofturi de domnişoară 
bătrână. De unde să știu că ţi-ai schimbat gusturile? Hm, hm! 
O sută de mii de dolari? Nu te-ai târguit deloc? la stai puţin... 
Niciunul dintre cretinii ăștia nu s-a prins că suntem fraţi? 

KOnike: Garantez. E prea mare diferenţa de înălțime. 

Fischer: În favoarea ta, bineînţeles. Revin la întrebarea 
dintâi. 

KOnike: M-am târguit. Subiectul e un fanatic. Vrea să pună 
mâna pe bani, și s-o șteargă. 

Fischer: Pe lumea cealaltă? 

KOnike: Sau și mai departe. Pe plaja de la Malibu. 

Fischer: În California, sau unde dracu vine asta. E un 
romantic! 

KOnike: Nu știu ce fel de om este. 

Fischer: O sută de mii de dolari! Știi ce înseamnă o sută de 
mii de dolari? 

KOnike: N-are să facă nimeni scurtă la mâini dacă vor 


falsifica un teanc în plus! 

Fischer: Eu vorbeam despre subiect! Să nu-și facă impresia 
că ai cedat prea ușor. 

KOnike: E orbit de perspectiva îmbogățirii. Sunt convins că 
ai fost atent la convorbirea pe care am avut-o cu Dorian. Nu i- 
am spus nici jumătate de adevăr. Subiectul e un diletant 
tipic, nu un profesionist, cu toate că-i place să călărească 
mult acest cuvânt, profesionist. E un diletant talentat, dar 
mai ales norocos. Ascultă numai! A venit la întâlnirea cu mine 
în uniformă de ofițer german! E numai unul din amănuntele 
care-l trădează pe amatorul de senzaţii tari: plăcerea de a 
juca spectaculos. 

Fischer: Asta e culmea obrăzniciei! De unde și-a procurat 
uniforma? 

KOnike: De unde! Ce importanţă are! 

Fischer: Cum n-are importanţă?! Dacă i-a vândut-o unul din 
militarii noștri, va trebui să dea socoteală. Dacă i-a cusut-o 
cumva un croitor, va trebui lichidat, de unde știm că nu... 

KOnike: la nu te mai agita atât că mă enervezi! Uniforma 
aia blestemată a fost sustrasă din garderoba teatrului. 

Fischer: Dar ai verificat? 

KOnike: Drept cine mă iei? Am verificat și le-am trimis o 
altă uniformă de căpitan de tancuri. Și le-am spus să tacă. 

(Se aude o bătaie în ușă.) 

Fischer: Bagă-te! Așază astea aici și fa-te invizibil! Ce, a 
trebuit să mergeţi până la Bârgău ca să procurați pălinca 
asta? 

Chelnărul: Eu nu știu, domnule Fischer. Domnul Climescu l- 
o trimis pe Baciu. Tuică de Bârgău bună nu se găsește ușor. 

KOnike: Un adevărat patriot ca tine n-ar trebui să bea 
whisky! 

Fischer: Şi Kaltenbrunner bea whisky când nu bea coniac 
franțuzesc. Nicăieri nu scrie că e un păcat să bei băutura 
inamicului și să profiţi de femeile sale. Marian! Să-ţi servesc 
licoarea ta preferată. Bârgău! Pentru unul ca mine e un 
record să-l pronunț corect pe â! Prozit, bunul meu frate! Prin 
urmare subiectul se ventilează prin oraș în uniformă de 


tanchist, fără să cunoască germana, fără acte, și fără a ști 
care e diferenţa dintre cal și cavaleristul propriu-zis? 

KOnike: Ştii că nu poate fi o problemă cu actele. Cât 
privește germana, o vorbește le fel de bine ca Ohlendorf, 
când nu e ameţit. Cred că s-a specializat în Anglia - în 
germană - dar asta e o subtilitate care ţie oricum îţi scapă. 
lar dacă n-aș fi fost la Oxford, și mie mi-ar fi scăpat. Și-n rest, 
nu se va ventila în uniformă de ofițer german, decât atât cât 
va fi strict necesar. 

Fischer: Te-ai dat pe mâna lui, Marian! Și dacă e...? 

KOnike: Gura, Uggo! Să nu-mi dai mie lecţii... cârciumarule! 

Fischer: Unui sir ca tine nu-i stă bine să fie violent! Oamenii 
tăi vor fi în stare să urmărească subiectul când va fi 
„travestit” în civil? 

K6nike: Ce întrebare stupidă, Uggo! 

Fischer: Nu-mi folosi numele mic, ce dracu! De ce stupidă? 
Tu ești marele specialist, informatorul de elită, amicul 
personal al lui Schellenberg, iar eu doar un simplu 
simpatizant al partidului. În general aventura voastră mă 
amuză, dar nu cine știe cât. Eu n-am vreme să citesc romane 
senzaţionale, iar la film nu mă duc - mă dor ochii. Mai 
povestește-mi! 

KOnike: Nici Fuhrerul n-ar ști să aprecieze care dintre noi 
doi este mai mare în grad! Mai toarnă-mi un pic de Bârgău! 

Fischer: Vei ajunge un beţivan! 

KOnike: Nu mai am când, viaţa se termină. Pe mine 
„aventura” nu mă amuză deloc! Cine a conceput-o? Cine a 
aprobat-o? Reichsfiuhrerul? Mă mir! Există oameni în aparatul 
nostru care sunt „bolnavi de secret”! Și unde am ajuns?! 
Secretul a fost împărţit în felii, dar omul care poate reuni 
feliile, e mort. Totul poartă pecetea haosului! Cum ar fi fost 
posibil ca un diletant să poată sustrage DOCUMENTUL de la 
imbecilul acela de Chocolat? 

Fischer: Te-am rugat, fără nume! Nu este un imbecil! Are la 
activ... 

KOnike: la mai scutește-mă! Știu ce are la activ! O 
excelentă experienţă în tortura de gradul doi, trei și patru - 


uite, în acest domeniu nu pot rivaliza cu el, nu știu care e 
diferenţa dintre gradul doi și patru! 

Fischer: Să nu fim ipocriţi! Cunoști foarte bine diferenţele! 
Vom cerceta cât de mare este vina lui Chocolat! El afirmă că 
la gară geanta lui a fost înlocuită cu o alta absolut identică. 

KOnike: Da! lar vinovat e unul Danciu, sau Bursucu, un mic 
proxenet. Cunosc povestea. Ciudată poveste! De când 
bătrânul Muller își recrutează oamenii dintre dansatorii de 
mâna a treia? Sper că Sturmbanfuhrerul SS mascat sub 
numele de Chocolat, Sony, lon Cotoban, un incapabil, un 
incult, va fi trimis acolo unde trebuie. De ce nu chiar la 
gazare? 

Fischer: E arian! 

Könike: Hm! Și ce! Nu e cine știe cât de blond! 

Fischer: Nu știu. Nu eu decid, nu-l cunosc prea bine pe lon 
Coţoban. Astfel de oameni care au greșit devin extrem de 
preţioși prin zelul ce-l depun spre a se reabilita. 

K6nike: Zelul nu e suficient când lipsesc astea. (Probabil că 
și-a dus degetul la cap.) 

Fischer: Să ne întoarcem la subiect. Ţi-a cerut să te 
debarasezi de Hans. Ce obrăznicie! 

KOnike: L-am intoxicat. Hans a suferit un grav 
„accident”. Automobilul lui Hans, făcut zob, a fost remorcat 
prin centrul orașului. 

Fischer: A apucat momeala? 

KOnike: A apucat alta și mai grasă! CODUL fals. Ti-am spus 
că e un diletant, dar ce îl va pierde e înclinația pentru 
spectaculos, tendinţa de a teatraliza. O fi avut strămoși slavi. 

Fischer: Spuneai că-l interesează numai banii. 

K6Onike: Una se leagă perfect de cealaltă. Banii îi vor servi, 
crede el, pentru a-și crea un decor măreț, un fel de spanac, 
vilă pe malul oceanului, la Malibu sau în altă parte. Și așa 
ceva ţine de teatru. 

Fischer: O vilă pe malul oceanului, nu e chiar un spanac. 
Prin urmare i-ai înmânat și CODUL. N-ai cedat prea ușor? 

KOnike: Te rog nu mă scoate din sărite! Aceeași întrebare 
mi-ai pus-o și în legătură cu dolarii. M-am adaptat omului, pur 


și simplu. E un grandoman, un încrezut, crede că poate să 
„joace tare”. N-am comis greșeala de a-i spulbera această 
convingere. A trebuit să „cedez” dându-i a înțelege că, în caz 
de nereușită a acțiunii mi-e capul în joc... 

Fischer: Ceea ce nici nu e departe de adevăr! Tu încerci să 
mă convingi că omul e prost, însă... 

Konike: Nu un prost, ci un... 

Fischer: Stai puţin! Să admitem că e un fel de mitoman, și 
un diletant, însă chiar și un diletant ar ajunge la concluzia că, 
de vreme ce există două DOCUMENTE, e firesc să existe și 
două CODURI. 

Könike: Probabil mă consideri iremediabil sot! 

Fischer: Cum? N-am înțeles. 

K&nike: Prost. Adjectiv, parcă. În franţuzește. Ca om de 
societate, nu ti-ar fi de prisos s-o cunoști, franceza. 

Fischer: Te rog, lasă vorbăria și lasă franceza. Cum ai 
procedat cu Klemnitzki? 

KOnike: l-am prezentat două CODURI, pe cel adevărat și pe 
cel fals. Numai că „adevăratul” COD, e mai fals decât celălalt. 
Așa am procedat. 

Fischer: Eşti șmecher. Le-a luat pe amândouă? 

KOnike: N-am avut nimic împotrivă să le ia pe amândouă. 
Adevăratul COD e aici, în mintea mea. 

Fischer: Și care e mutarea următoare? 

KOnike: Ştii foarte bine care. Subiectul va merge să scoată 
din ascunzătoare DOCUMENTUL. Și nu va fi slăbit din ochi... 
Vrei să-ţi povestesc felul în care am organizat urmărirea sa? 
Costumaţia agenţilor, numărul lor, metodele? 

Fischer: Oh, nu, detaliile te privesc. Dar dacă subiectul nu 
se duce nicăieri? 

KOnike: Cum să nu se ducă nicăieri? Are nevoie de 
DOCUMENT! Până ce nu vom localiza punctul, nu va căpăta 
banii, aceasta e convenţia dintre noi. 

Fischer: Acum înţeleg. Asta e altceva. 

Konike: Nu știu dacă întelegi. Având un COD fals, va 
localiza bineînţeles un punct fals... dar nu va apuca să-l 
localizeze, fiindcă înainte de a avea timp să compare CODUL 


cu DOCUMENTUL, vom și pune mâna pe el și pe DOCUMENT. 

Fischer: Pari foarte convins, însă eu am, nu știu de ce, niște 
îndoieli... 

K&nike (ridicând mult vocea): Îţi dă mâna să ai îndoieli! Dar 
trebuie să aibă îndoieli în primul rând cei care au pus la punct 
planul acesta dezgustător de lăbărțat al acţiunii! Da! De cea 
trebuit să i se dea otravă inginerului Klemnitzki? 

Fischer: Tu de ce crezi? Era un beţivan. N-ar fi putut să 
păstreze un secret. 

K6nike: Un beţivan! În acest caz, de unde pot ști că 
adevăratul DOCUMENT, cel care a fost furat dansatorului, nu 
e o simplă aiureală, creionată prin aburii alcoolului? Strașnici 
mai suntem! Glontele, otrava, sau acuzarea cu înaltă trădare, 
și ștreangul sau decapitarea. Și inginerul Klemnitzki moare 
aici, atrăgând atenţia tuturor, poliţia închide ochii, toată 
lumea închide ochii. În schimb toată lumea știe că aici se 
ascunde ceva. Nu era mai simplu ca inginerul să rămână în 
viaţă, izolat undeva? Ne-ar fi scutit de a pune pe roate tot 
acest mecanism delirant pentru a recupera DOCUMENTUL! 

Fischer: Cum? Tu pui la îndoială priceperea și buna 
credinţă a celor care au aprobat acțiunea? 

KOnike: Lasă, frate, văd că și tu ai o vie înclinaţie pentru 
teatru. Unii au „aprobat” acţiunea, iar Klemnitzki a conceput- 
o, înţelegi diferenţa, frate? 

Fischer: Când e vorba de principiile partidului, nu sunt frate 
cu nimeni! 

KOnike: O, doamne! Perfect. Și așa e timpul să mă duc.. 
Înmoaie-ţi buzele în puţină ţuică de Bârgău, poate ţi se 
înmoaie și sufletul. Să auzim de bine. 

Fischer: Heil Hitler! 


sfârșitul convorbirii, 
ora 11,2 
stenograf Unterscharfuhrer SS Walheim 


33. Reichsfuhrerului SS Heinrich Himmler. Strict 
personal. 


Heil Hitler! 

Reichsfuhrer! 

Veţi primi stenograma ultimei discuţii dintre mine și fratele 
meu colonelul SS Marian Gustav KOnike. Veţi trage 
bineînţeles cele mai potrivite concluzii. 


Îmi permit să sugerez următoarele: 

1. Evacuarea urgentă pe calea aerului a materialului 
fisionabil. 

2. Întrucât Standartenfuhrerul SS Könike are serioase, dar 
nejustificate îndoieli cu privire la reușita „Acţiunii 0.”, poate 
că ar trebui să trimiteţi un om sigur care să preia conducerea 
și răspunderea. 


Uggo KOnike 


34. Radiogramă cifrată. 

Pentru Uggo KOnike-Fischer 

Strici secret. A se distruge. 

Reichsfuhrerul a analizat stenograma și scrisoarea dv. 

La faţa locului va sosi un om experimentat și sigur. Acesta 
va controla executarea „Acţiunii O” în cazul că va surveni un 
moment de criză. 

Nu putem organiza evacuarea pe calea aerului a 
materialului fisionabil tot datorită incapacității dv. pe plan 
local. 

În depozitul de carburant s-a adunat o mare cantitate de 
minereu preţios, amestecat de-a valma cu rocă metaliferă 
lipsită de valoare. 

Vom trimite o comisie operativă spre a se efectua o 
selecţie. 

Reichsfuhrerul își exprimă totala dezaprobare față de 
metoda folosită cu prilejul înregistrării discuţiei ce a avut loc 
între dv. Și Standartenfuhrerul Könike. 

Oare experții ce-i aveți la îndemână s-au ramolit definitiv 
prin subsolurile locantei dv., dacă n-au știut să imagineze altă 
posibilitate, din o sută de posibilităţi, decât aceea a 


„telefonului-mascăâ”? 

Oare dv., odinioară unul dintre cei mai străluciți 
informatori, aţi pierdut definitiv simțul realității? 

Dacă aţi fi vrut să-l avertizaţi cu tot dinadinsul pe colonelul 
KSnike despre faptul că discuţia e înregistrată, n-aţi fi putut-o 
reuși mai bine decât omiţând stângăcia de neiertat cu 
telefonul. Sau faptul că sunteţi fraţi a atârnat greu în 
cumpănă? 

Berlin, 1944 


Blanther 


Uggo KOnike, alias Fischer, învârti distrat între degete 
hârtia blestemată. Işi turnă un pahar, îl goli dintr-o sorbitură 
și privi cu scârbă aliniatele greţos de logic orânduite; simţea 
că e la un pas de dizgrație. Rezistă ispitei de a mototoli și de 
a rupe în bucățele mesajul acela odios, a cărui importanţă nu- 
i scăpa. Luciditatea nu-l părăsi niciun moment, și luciditatea îi 
șopti că, în cazul unei întorsături nedorite, această 
admonestare venită de sus îi va fi de mare folos. Chiar și o 
vidră, cu mintea ei limitată (cât de limitată, nu se poate ști!) 
își asigură mai multe „ieșiri” darmite un agent de talia sa. 
Talie? Cam scund, totuși... 

Ascunse cu grijă radiograma. Își mai umplu paharul și 
medita cam ce ar mai putea face pentru a-și asigura viitorul 
în cazul unei întorsături nedorite. Întinse degetele sale albe, 
curate, moi, către telefonul pe care-l considera absolut sigur. 


35. Povestește David Clementi. Mă aflam la biroul 
„Filialei”, încă uluit de capacitatea unei femei de a instaura 
ordinea, chiar relativă, acolo unde s-ar fi zis că pe veci se 
înstăpânise haosul. Clem se lăudase că habar n-are cum se 
ține o mătură în mână, cu coada în jos sau în sus, și totuși 
acum în birou atmosfera se pacificase, puteai să respiri, 
uitând pentru o clipă că Terra e PLANETA MARILOR 
DEZASTRE, și chiar a celor mai mici. 

Beam o cafea pregătită de secretară, încercând să-mi pun 


în ordine gândurile. Nu era cine știe ce cafeaua, însă 
renunţțasem la serviciile doamnei Dranov, nevasta lui Julică. 

Cum spuneam, mă luptam cu gândurile. Credeţi-mă, 
acesta e cel mai dificil alineat. Dacă reușești să-ți pui în 
ordine gândurile, bătălia e pe jumătate câștigată. Cealaltă 
jumătate - ce să mai vorbim. 

Gândurile însă, lunecoase, o luau razna. Mă simţeam 
obosit. Și ca să fiu sincer, cu jenă o spun, mai ușor era să mă 
gândesc la mutra Standartenfuhrerului SS când i-am servit 
absurditatea cu vila de pe plaja Malibu. Nu știu dacă m-a 
crezut. Nu știu nici dacă nu m-a crezut. Könike e un om prea 
deștept ca să-i servești gogoși, și la fel de deștept ca să 
creadă că există oameni al căror unic vis e o sinecură la 
Malibu! 

Incercam să ne tragem pe sfoară unul pe celălalt, eram ca 
doi bărbaţi ce stau faţă-n faţă, cu câte o funie în fiecare 
mână: când forțează stânga, mai cedează un pic dreapta 
celuilalt, și viceversa. 

— Nu, n-a ucis-o, și nici nu i s-a întâmplat cine știe ce, 
reluă Clem o discuţie întreruptă în urmă cu vreun ceas. 
Despre Dorina Giman era vorba, despre urmările incidentului 
de la „B-V”. 

(Dacă-mi permit luxul de a prescurta simandicosul „New- 
York”, nu văd de ce n-aș face-o și cu „Broasca Verde”). 

Clementina adăugă: 

— A apărut și aseară, ca de obicei, în „program”. Fosta 
mea colocatară pretinde că avea niște frumoase vânătăi, 
bine mascate de cosmeticale. Chocolat e un om blând. 

— Mada, am mormăit, a snopit-o zdravăn și a iertat-o. Așa 
procedează toți bunii creștini. 

Numai că - o știam prea bine - există păcate care nu se 
iartă. M-am gândit o clipă la Dorina Giman - La Goulue, și mi 
s-a strâns inima. Cum aș fi putut s-o ajut? Cine ar fi putut să o 
ajute? Dar pe mine - cine? 

Cum Clem se cufundă iarăși în tăcerea ei - nu croșeta, o, 
măcar de ar fi croșetat! - am reluat chinul de a gândi. Am 
alungat din faţa ochilor imaginea blestemată a vilei de la 


Malibu (oricum, cu dolarii falsificaţi pe care în principiu 
trebuia să-i primesc de la KOnike, nu ajungeam la Malibu, ci la 
arestul sever al marshall-ului din Sacramento), imaginea 
radioasă a unor tineri americani care șed la bar și ciocnesc 
veseli pahare. Cu „Hankey Bannister”, am alungat tot ce e 
deșertăciune, și mi-am pus întrebarea: unde o fi micul avion 
„Handlley Page”, dispărut cu o ocazia „percheziţiei” de la 
locuința mea? Atât de inteligent am fost, la avion m-am 
gândit. Apoi mi-am zis: voi fi urmărit pas cu pas - bun! Insă 
nu vor veni la „Filială”, căci s-au convins că nu aici e 
DOCUMENTUL. În altă parte nu am voie să merg nicăieri, 
fiindcă vor pica pe urmele mele vandalii și vor rupe totul, 
începând cu mine. Începând cu mine, dacă vor găsi asupra 
mea DOCUMENTUL. Însă nu-l vor găsi. Și nici nu-și vor 
permite luxul de a mă sfâșia. În schimb vor demola locuinţele 
vizitate de mine. 

Ei bine, prima locuinţă pe care o vor face praf va fi a lui Tibi 
Tulea! În faţa acestei idei nemaipomenite am zâmbit ca un 
nerod, și-n acest moment zbârnâi telefonul. Cred că zâmbetul 
meu l-a declanșat, vorbesc serios. 

— Să-l ridic eu? întrebă Clem. 

— Dacă îţi face plăcere, i-am răspuns, fără să mă deranjez 
de pe fotoliu. l-a făcut plăcere. Cred că se plictisea. De 
aproape un ceas și jumătate nu se mai întâmplase nimic 
notabil. Nici măcar o mică bombiţă n-a fost aruncată pe 
fereastră așa ca să ne mai destindă. 

Clem zise: 

— Alo? Personal cu domnul Clementi? Să-l întreb dacă e 
aici. (Către mine). Șefule, ești dispus să conversezi cu unul 
care vrea să-ţi vorbească între patru ochi? 

Bravo, Clem! Începea să aibă stil! Am luat din mâna ei 
receptorul, cald și puțin umed. 

— Vă ascult! 

— Vă transmit mesajul unui prieten. Nu mă întrebaţi nimic. 
Ascultaţi, domnule Clementi, veți fi pus sub urmărire, clipă de 
clipă, ziua și noaptea, fiecare pas. Atât. Vă doresc succes! 

N-am comis eroarea de a-i spune că informaţia lui nu face 


nici cât o ceapă degerată, și oricum, legătura se întrerupse. 
Din liota de canalii, ticăloși, asasini, canibali, care-și 
pregăteau acum o retragere, un alibi, o văgăună, un colac de 
care să se agaţe când se va scufunda corabia, unul, și încă nu 
unul oarecare, își dăduse în petic. Ştiam cine trebuie să fie: 
Fischer! Nu-și daduse mare osteneală să-și schimbe vocea. 
Mai târziu, la o adică, va putea să spună: Eram de partea 
voastră, eu l-am avertizat pe Clementi! Intrebaţi-l pe 
Clementi! Dacă va mai fi posibil! Dacă amândoi vom fi în 
viaţă. Speram că unul din noi, nu va fi, speram că el. 
Ticălosul, Iașul, triplul trădător! L-am pus definitiv pe lista 
mea neagră. Neagră ca solzii viperelor cu corn argentinian. 
Aici fac o aluzie foarte fină, dar cine vrea, o va pricepe. Insă 
el, Fischer, desigur nu bănuia nimic, și nu de pielea mea îi 
păsa lui, ci de propriul său destin de ucigaș. 


35. Povestește autorul. Prefectul judeţului O., generalul 
Dolăneanu îl convocă de urgenţă pe Chestorul Mălai. Acesta 
din urmă nu agrea cu osebire întrevederile cu generalul, un 
om dificil, sau care părea dificil, sau își dădea silința să-i pună 
în dificultate pe interlocutori: avea o gândire întortocheată și 
o frază confuză. În orice caz Mălai nu înţelegea niciodată 
limpede încotro bate prefectul și care sunt în fond doleanţele 
sale. 

Nici de data aceasta întrevederea nu-i aduse vreo 
satisfacţie mai de soi. Dolăneanu, subţire, cam gălbejit, cu 
ochii holbaţi de gușat, cu toate că nu avea Bazedov, trăgea 
neîncetat din ţigările sale de foi, marocane, egiptene, sau 
poate chiar islandeze, procurate prin contrabandă probabil și 
injectate cu stupefiante - îi plăcea să creadă lui Mălai. 

Vastul cabinet, cu mobilă ce cântărea tone, cu fotolii 
imense, nu era niciodată aerisit, poate chiar din ordinul 
generalului. 

Prin crăpătura ușii, când se deschise, năvăli în biroul 
dactilografelor un nor de fum verde amărui. In cabinet fumul 
era atât de gros că trupul slăbănog al lui Dolăneanu se 
pierdea printre vălătuci. De cum intră, Mălai începu să 


lăcrimeze și-i veni să tușească. Murmură să trăiţi și așteptă 
încuviințarea celuilalt de a se așeza undeva. Dolăneanu, într- 
un ungher, în picioare, îl fixa neclintit. Așa începeau 
conversațiile lor, cu o lungă tăcere, bănuitoare, neclară. Ce 
urma însă, nu era defel mai clar. 

— Ai auzit și d-ta ce am auzit eu? 

Chestorul blestemă în gând. De unde să bănuiască el ce 
auzise nesuferitul?! Și-n plus, generalul nu oferea niciodată 
nimica de băut. Pe fumul ăsta!... 

Mălai bâigui că nu știe la ce se referă domnul prefect. 

— Păi, de! În legătură cu nemţii. 

Chestorul își stăpâni greu un muget. Ce în legătură cu 
nemţii? 

— Pregătirile astea ale lor, anunţă din colț prefectul, și ieși 
din umbra ungherului său, slab ca un păianjen care de multă 
vreme nu mai savurase zeama unei muște proaspete. 

Aproape sufocat din cauza fumului dubios ce plutea în 
straturi, Mălai înaintă și el, simțind cum pe capul pleșuv 
izvorăște transpiraţia. Ajunși cam la doi metri distanţă unul 
de celălalt, generalul îl studie tăcut și atent, continuând să 
pufăie din trabucul său afurisit. Nici gând să arate în direcția 
unui fotoliu, sau să ofere ceva care să facă discuţia mai 
lesnicioasă. 

Chestorul nu mai răbdă. 

— Dacă aţi binevoi să vă exprimaţi mai limpede, domnule 
general! Care pregătiri? 

— Umblă zvonuri, unul mic, aici, altul mijlociu, dincolo. Eu 
trebuie să știu? Poliţia ce face? D-ta ce faci? 

— Tot nu m-aţi lămurit, iertaţi-mă! Dacă ordonaţi, pot să vă 
prezint programul meu zilnic, sau săptămânal. 

— Nu mă interesează programul d-tale - și-i suflă fumul în 
ochi. Cine l-ar putea controla, poţi să spui sau să scrii ce 
dorești. Ce fac nemţii? 

— De unde să știu eu ce fac, domnule general? se cruci 
Mălai. Poate că Siguranța vă va furniza niște date sigure, noi 
de borfași ne ocupăm. 

— E bine că mi-ai amintit de Siguranţă. Uitasem că există. 


— Ei au alte legături cu nemţii, domnule prefect. Mai 
strânse, vreau să spui... 

Dolăneanu aruncă trabucul nestins către o ladă în care se 
afla probabil dinamită. Deocamdată nu sări în aer nimic. 
Prefectul zise zâmbind, înveselit și dezgustat totodată. 

— Îţi mulţumesc că m-ai lămurit și-n această privinţă. Eu 
credeam că o Siguranţă care se respectă se ocupă numai de 
marile comploturi internaţionale, nu de fleacuri cum ar fi 
nimicirea unui oraș sau cam așa ceva! 

— Domnule general, cred că n-am auzit bine! 

Dolăneanu gesticulă haotic cu labele-i transparente, caută 
alt trabuc în sertare, pe bibliotecă, în aparatul de radio, până 
la urmă găsi cutia aurită pe birou, sub nasul lui. Luă de acolo 
un proiectil maroniu, îi tăie vârful și-i dădu foc. Din nou nu se 
produse nicio explozie, însă totul are o limită. 

— Nu știu care din noi nu aude bine. Adică eu aflu de la 
consoartă-mea, care și ea a aflat de la altă consoartă, că 
nemţii au pus la cale nu mai știu ce năzbâtie, acolo sus, 
deasupra orașului, în Cheile de Sare sau cum le zice... 

Mălai oftă ușurat. 

— Cunosc chestia, domnule prefect. Inginerii lor au făcut 
acolo niște prospecţiuni. Simple prospecţiuni. 

— Și unul dintre ingineri, conducătorul lucrărilor, moare 
subit la cabană? 

Mălai se întunecă la mutră. Pentru prima dată în viaţă 
prefectul Dolăneanu reușea să se exprime limpede, însă 
acum Chestorul ar fi preferat să plutească în vag, după cum îi 
stătea în obicei. Răspunse: 

— Nu ne-am ocupat noi de moartea inginerului 
Klemenitzki, domnule prefect. Poliţia lor secretă a stabilit că a 
fost un caz acut de intoxicare etilică... 

— Eu credeam că asta stă în competenţa medicinii legale! 
Bun! Și poliţia lor secretă a binevoit să te informeze asupra 
cazului? Aveai dreptul să le-o pretinzi. Aveai datoria să le-o 
pretinzi. Nu suntem țară ocupată. Sau suntem? 

Chestorul Mălai simţi cum i se dilată labele în pantofii prea 
strâmți. Ar fi dat o mie de ţekini să poată sta jos, să capete o 


băutură, și în general, să se pomenească în altă parte. Însă 
scobitoarea de prefect rămânea în picioare - lui ce-i pasă, că 
oricum n-are greutate! Deznădejdea îl decise pe Mălai să 
ridice puţin vocea. 

— Vă rog, domnule prefect! Dacă suntem sau nu ocupati, 
întrebaţi-l pe Conducătorul Statului! 

Dolăneanu apucă de pe birou un revolver-jucărie, imitație 
de Parabellum, cadou primit din partea generalului Jodl, în 
scurta lui trecere prin O. Apoi, din greșeală, încercă să ducă 
la gură revolverul, nu trabucul său suspect. Se corectă, se 
mai jucă puţin cu arma, în timp ce fruntea i se încrețea tot 
mai mult. 

— Dacă la Cheile de Sare răposatul Klemniitzki a făcut 
prospecțiuni, atunci, rogu-te, spune-mi, ce a căutat el, în 
fruntea unui detașament de motorizate, la izvoarele termale 
de la Apluc? 

— Au încărcat niște minereu, domnule general. Nu știu ce 
fel de minereu, că nu mi-s doctor în geo... fizică! 

— Geologie. 

— Cum doriţi dumneavoastră! Venise cu o aprobare de la 
București. Oamenii mei n-au avut altă misiune decât să le 
indice drumul către Apluc și să tacă din gură. Nemţii înjurau 
că drumul e prost și că de ce nu l-am reparat! 

— Unde e depozitat minereul acela? 

— Pe-aici, pe undeva, făcu evaziv Mălai. 

— „Pe-aici, pe undeva”?! Adică nu știi! Am să-ţi spun eu. E 
în depozitul de carburant, la niciun kilometru de Prefectură! 

— Și ce-are a face, domnule prefect? 

— Ar trebui să afli dumneata! M-am plictisit să-i învăţ pe 
băieţii d-tale de la poliţie, cum să ducă lingura la gură, ca să 
nu nimerească în ochi! Ce fel de minereu au scos nemţii de la 
Apluc? Dar dacă e dinamită, sau trotil? 

— Nu știam că dinamita se extrage direct din pământ... Mă 
iertaţi! Îmi daţi ordin să pornesc cercetările? Va fi extrem de 
dificil, nemţii nu prea per... 

— Dacă-mi închipuiam că e o treabă simplă, o trimiteam pe 
Juji! 


— Juji, domnule general? se holbă Mălai. 

— Subreta nevestei mele, domnule Chestor, subreta! La 
revedere, la revedere! 

leșind la lumina zilei, Mălai era să leșine, de data aceasta 
din cauza contactului violent eu aerul curat. 


36. Stenogramă cifrată transmisă prin radio la Biroul 
Central al Sigurantei Reich-ului. 


Ora 13,44 


Fischer: Lume nouă! Te mai vede omul doar când ţi se 
termină arginţii, stimate domnule Chestor Mălai! 

Chestorul: Să n-o luăm nici așa, domnule Fischer. Ce 
înseamnă bani din punctul dv. de vedere? 

Fischer: Plicurile bine burdușite pe care le-ai căpătat de la 
mine. Mai există un plic gata pregătit. Nu știu de ce 
presimţeam că mă calci din clipă în clipă! 

Chestorul: Să te calc, domnule Fischer! Parcă ai vorbi 
despre un tâlhar de drumul mare! Banii aceia îi meritam cu 
vârf și îndesat, și n-au intrat toţi, nici pe departe în buzunarul 
meu. Ce nu știi? A fost oare simplu să „transform” asasinarea 
lui Pavel Danciu în „sinucidere”? Dar moartea „milionarului” 
de la BLANCA, grasul acela de Histapes!? 

Fischer: De moartea lui Histapes trebuia să fie făcut 
răspunzător Clementi! 

Chestorul: Nu sunt vrăjitor, și cred în Dumnezeu! Trebuia 
să găsesc amprentele lui Clementi măcar la un kilometru de 
Histapes. Nu le-am găsit, oamenii d-tale n-au izbutit să facă 
rost de niște nenorocite de amprente - era așa de greu? Nu 
lucrez singur! Există limite! 

Fischer: Nu există niciun fel de limite. lată banii! 

Chestorul: De data aceasta vor fi necesare două plicuri! 

Fischer: Detest oamenii nerezonabili. 

Chestorul: Eu îi detest și mai tare! Oamenii d-tale calcă în 
străchini, iar oamenii mei trebuie să repare. De ce a fost 
necesar să fie jefuită locuinţa inspectorului Tulea, omul meu 


cel mai valoros din punctul dumneavoastră de vedere? 

Fischer: A fost jefuită? Cum așa? 

Chestorul: Așa. Intoarsă pe dos, în orice caz. Am fost să 
arunc o privire. Nimic n-a rămas întreg. E mai rău decât un 
simplu jaf, e, e...! 

Fischer: Eu nu știu nimic despre asta. 

Chestorul: Ce rost are să vorbiţi în felul acesta cu mine? Nu 
știți, de asemenea, nimic despre violările de domiciliu ale 
unei foste dansatoare de la „New-York”, despre spargerea de 
la locuinţa lui Clementi, despre dezastrul provocat la biroul 
acestuia. Inspectorul Tulea, cu știința mea, a mușamalizat 
lucrurile, n-a găsit niciun indiciu fiindcă a umblat pe acolo cu 
o cârpă pusă la ochi. lar acum bandiții dumneavoastră au 
trecut și pe la el. De ce? 

Fischer: Măsoară-ţi cuvintele, te rog! 

Chestorul: De ce să mi le măsor? N-am nimic de pierdut. Vă 
întreb, de ce a fost necesar ca oamenii dv. să transforme în 
groapă și locuinţa lui Tulea? Ce au căutat acolo? Eu nu mai 
garantez pentru Tulea, va fi necesar un maldăr de arginţi ca 
să-l potolesc! 

Fischer: O să-i capete. Banii au cimentat totdeauna 
prieteniile. 

Chestorul: Partea cea mai dificilă a convorbirii noastre, abia 
urmează. 

Fischer: Drace! Și eu care credeam că acum urmează să 
ciocnim ceva! 

Chestorul: Circulă zvonul că aţi pus la cale sus în munți, 
sau aici la depozit, sau în ambele locuri, niște drăcii 
nemaipomenite. 

Fischer: Curată prostie! Ce fel de zvonuri? N-ai decât să 
astupi gura celor care trăncănesc prea mult. 

Chestorul: Să-i astup gura generalului Dolăneanu? 

Fischer: Ce este și cu Dolăneanu? 

Chestorul: El e prefect pe-aici, dacă aţi auzit cumva. Mi-a 
ordonat să încep investigaţii cu privire la activitatea 
inginerului Klemnitzki. 

Fischer: Acela a murit de beție, lucru bine știut. 


Chestorul: Poate. Nu știu. N-am fost invitat la anchetă. 
Inginerul Klemnitzki a sucombat, ca să folosesc un cuvânt 
literal, însă lucrările sale au rămas, iar despre ele se vorbește 
tot mai mult... 

Fischer: Lucrările lui nu reprezintă nimic. Nişte experiențe 
sterile. Nu știu nimic exact despre ele. Și nici nu vreau să 
știu! 

Chestorul: larăși nu știți. larăși nu vreţi să știți! În felul 
acesta nu rezolvăm nimic. Ce să-i spun prefectului? 

Fischer: Decide-te, ne tutuim, sau ne dumnevostrim! 

Chestorul: Mă doare aici!! Ce să-i spun prefectului? 

Fischer: Deocamdată, faci investigaţii, nu e așa? Îţi voi da 
unele sugestii cât de curând. Nu-ţi uita argintii! La revedere! 

Chestorul: Auzeam că serviciile germane sunt cele mai 
bune din lume. Ce fel de servicii sunt acestea care în urma lor 
lasă... 

Fischer: Lasă! Nu stă în căderea d-tale să le judeci. Pe 
curând! 


Sfârșitul convorbirii 

ora 14,15 

stenograf: 

Unferseharfuhner SS Wiaibeim 


37. Reichsfuhrerului SS Heinrich Himmler. Strict 
secret. Radiogramă cifrată. 

Heil Hitler! 

Reichsfuhrer! 

Vă expediez stenograma convorbirii cu șeful poliţiei din O. 

După cum vedeți, m-am angajat cu autorităţile locale într-o 
adevărată „dogy flighty”, bătălie câinească așa cum: zic 
englezii. 

Aștept de urgenţă instrucţiuni. 

Aştept de urgență sosirea omului sigur, înlocuitorul fratelui 
meu Standartenfuhrerul KOnike, despre care, cu tot regretul, 
pot spune că e depășit de misiunea încredinţată și cu moralul 
zdruncinat. 


S-a organizat urmărirea sistematică a „subiectului” David 
Clementi pentru a se depista locul unde ţine ascuns 
DOCUMENTUL. 

„Subiectul” a intrat în locuinţa agentului de poliţie Tulea, în 
absenţa acestuia. A fost percheziţionat la plecare de către un 
grup operativ. Nu avea asupra sa DOCUMENTUL. 

Alt grup a scormonit la locuința agentului menţionat. Nici 
acolo nu s-a găsit nimic deosebit, cu excepţia unei colecţii de 
fotografii pornografice a căror origine este, presupun, 
„Salonul Kitty”. 

Toate aceste acţiuni s-au efectuat sub controlul direct al 
fratelui meu. Personal mă îndoiesc de eficienţa lor. 

Aştept sosirea experților care vor selecta materialul 
folositor, de cel nefolositor, din cantitatea aflată la depozit. 


Uggo KGnike-Fischer 


Radiogramă cifrată. Pentru Uggo KOnike-Fischer 

Strict secret. 

Heil Hitler! 

Reichsfiihrerul este mâniat. 

Atât de rău am ajuns ca un pârlit de poliţist local să-și 
permită a face observaţii necuviincioase cu privire la 
eficacitatea serviciilor noastre?! 

Va sosi înlocuitorul Standartenfuhrerului Könike. 

(Citind mesajul, Fischer își zise: Poate că a și sosit! Dar nu 
mai au încredere în mine și nu m-au avertizat pentru a 
organiza primirea.) 

Continuarea radiogramei: 

De asemenea sunt pe drum și experții. 

Deocamdată: încetaţi cu aceste stupide „percheziţii ” Oare 
Gestapo-ul e alcătuit din gangsteri? Oare nu cumva individul 
Clementi își bate joc pur și simplu de voi? Are el într-adevăr 
DOCUMENTUL? 

Supravegheaţi-l strict, dar cu mijloace demne de reputaţia 
noastră! 

Important! Organizaţi, cât mai festiv, pentru liniștirea 


spiritelor locale, pentru autorităţi, vizitarea depozitului de 
carburant, ca și „lucrările” din munţi. Arătaţi-le, ca să-și vâre 
nasul în ea, o grămadă de rocă de pirită, la depozit, iar sus, o 
peșteră oarecare, poate chiar peștera din DOCUMENTUL fals, 
acolo unde sunt viperele lui Histapes. Este numai o sugestie, 
lăsăm la latitudinea voastră să hotărâți, ca o ultimă dovadă 
de încredere. 

(Pe dracu! scrâșni Fischer.) 

Acţiunea O se poate declanșa în orice moment, în funcție 
de reorganizarea amplasării unităţilor noastre. 

Dacă în timp de nouăzeci și șase de ore de la primirea 
prezentei nu veţi avea DOCUMENTUL, subiectul Clementi să 
fie torturat. 

Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu începeţi prin a-i 
smulge limba: nu va mai putea vorbi! Sunt cuvintele 
Reichsfuhrerului! 


Blanther 


P.S. Corect se caligrafiază „Dog fight” = bătălie câinească, 
și se pronunţă corespunzător, iar nu „dogy flighty” așa cum 
vă închipuiţi dv. Dacă veţi mai folosi vreun citat din limba 
engleză, va fi pentru ultima oară! Sunt cuvintele 
Reichsfuhrerului. 


B. 


Dacă mai primesc multe admonestări de acest fel, am să 
devin alcoolic, gândi Fischer, golind cu voluptate paharul. 
Bravo! Bravo! Parcă acest plan dement, ultrasecret, ar fi 
izvorât din imaginaţia mea! Bravo! Protestează împotriva 
„percheziţiilor” dar propune tortura. O vom face și pe asta. 
De ce nu? Și ce dracu înseamnă nouăzeci și șase de ore - 
câte zile? Nu era mai simplu să-mi dea termenul limită în 
zile? Nu, nouăzeci și patru sună mai Geheim! Mai secret, 96, 
împărţit l-a 24, dă, parcă, 4... Patru zile. De ce patru zile? Hei, 
cine-i acolo? Tu erai, Cornel? Dispari, mi-e scârbă de mutra 


ta. Trimite-l pe Berca. Intră, Berca... Ce...? Lasă asta! Ce 
puicuţe ai jos?... De toate felurile? Să-mi trimiţi una... Cum să 
fie?... Tăcută!... Nu, nu-i smulge limba, dobitocule, ieși! 


38. Un Petromax așezat pe colțul mesei, totuși nu de-ajuns 
de pe colț ca s-o ia razna în hău, lumina satisfăcător 
încăperea aceea liniștită în care mirosea vag a camfor și mai 
puţin vag a mere curățate de coajă. Mobila era simplă, 
puţină, și de o culoare odihnitoare. Mai lipsea un cămin vast 
cu butuci învăluiți în flacără domoală pentru ca odaia să fie 
pe placul oricui. 

Un domn bătrâior, cu favoriţi, eu tiubeteică pe cap, cu un 
aer foarte mulţumit, învăluit într-un halat larg, poate cam 
fistichiu pentru vârsta sa, galben, cu stele de mare și sirene 
albastre, cu picioarele înfundate în papuci de casă - domnul 
cu favoriţi, nu sirenele - bea încetișor ceai, după ce ronţăise 
merele, și făcea pasienţe, sau poate juca poker cu sine însuși, 
și nu părea că suferă acut de singurătate, gută, și toate 
celelalte, cum se mai întâmplă cu gentlemenii în vârstă, ba 
dimpotrivă pe faţa sa încă netedă se oglindea un echilibru 
interior ce ar fi trezit admiraţia oricărui psihiatru. 

Ar mai lipsi, zic eu, un airedale-terrier, și el bătrân, care să 
stea la un picior al mesei și să privească fix cu ochi devotați, 
deși cam lăcrimoși către stăpânul său, pentru a întregi tabloul 
existenței unui pensionar mulțumit de soarta sa. 

E posibil însă că, de va fi existat și un câine, străinul care 
se introdusese cu atâta ușurință în casa domnului cu 
tiubeteică, ar fi întâmpinat unele dificultăţi. De câtva timp 
bătrânelul nu mai respira singur atmosfera simpaticei sale 
sufragerii. În ușă stătea nemișcat un ofițer german, un tânăr 
Hauptmann, trecând în revistă, oare cu o vagă melancolie?, 
fiecare amănunt. Poate că pentru moment simţea un fel de 
invidie pentru acest om singuratic care, aparent, nu mai avea 
nimic de făcut. Pur și simplu nu mai avea nimic de făcut pe 
acest pământ. Dar atunci, pe care pământ? 

Totuși, vechile instincte nu-l părăsiseră chiar cu totul pe 
domnul cel bătrân. Simţi cum gustul ceaiului se înăsprește pe 


limbă și se neliniști. Fără să știe de ce, și tot fără să știe de 
ce, întoarse capul. 

— Ha!? exclamă, fără să se alarmeze prea mult, ca un om 
cu nervii bine căliţi. Cum ați intrat? Și ce căutați aici? Și cum 
celălalt tăcea, bătrânul continuă: Oare pe ce limbă să-i 
vorbesc, că nemţeasca n-am deprins-o... Hm! N-am avut în 
viaţa mea de-a face cu Gestapo-ul! 

Căpitanul de tancuri înaintă cu pași ușori, aproape de 
neauzit, se apropie de Petromax și pompă de câteva ori, căci 
limba de lumină începuse parcă a păli. 

— Bună seara, domnule Suțu, zise pe românește ofițerul. 
Nu sunt din Gestapo. Și n-am vrut să te sperii, ci doar să-ți 
fac un fel de surpriză, că prea duceai un trai ferice! 

— Și nici nu m-ai speriat, tinere. Eu nici eu SS-ul n-am avut 
de-a face, în viaţa mea! Numai cu Comisarul Teclu, din 
București, și cu marele detectiv Datu. Și cu inspectorul 
Frăsinel. Aceia oameni! Dar cu nemţii... 

— N-ai fost deloc atent la uniformele germane - unde vezi 
pe a mea însemnele SS-ului? 

— Nu știu! De ce să fiu atent la uniformele germane? Și de 
unde știi vorbi românește? întrebă foarte curios domnul Suţu. 

— Ei, vezi, cu asta trebuia să începi... 

Kilemnitzki, fiindcă desigur el era, mirosi văzduhul cu nările 
dilatate. Zise: 

— Nu e ceai de mentă, ci „Imperial”, preparat la Canton. 
Văd că vechii d-tale amici de la „secţia contrabandă”, 
continuă să ţină legătura... 

— Ce știi d-ta despre „vechii mei amici”? se interesă liniștit 
Sutu. Vrei un ceai? 

— Nu e vreme, domnule Suțu, că aș lua. Trebuie să vii cu 
mine. 

— Mandatul de arestare, făcu rece, profesional, bătrânelul. 
Adică, nu! Un neamt n-are voie să mă aresteze! 

— Nu e vorba de o arestare. Cu toţii spun că te-ai ramolit. 
Că nu mai ești în stare să faci o gaură într-o casă de bani. O 
fi adevărat? - Suțu mai sorbi din ceaiul său, își mângâie 
bărbia curat bărbierită. 


— Cine știe, reflectă el nepăsător, fără să protesteze și fără 
a se arăta indignat. M-am retras cam de multișor. Care-s ăia 
de mă bârfesc în așa hal? 

— Păi, toţi! Și Cioară, și Coroian, și Florică-Mână-de-Copită 
chiar, fostul d-tale asociat, spun în gura mare că n-ai fi în 
stare să desfaci nici măcar un bătrân „Steyer”, darmite un 
safe cu cifru dublu încrucișat, ultimul produs al firmei 
„Hermann” din Hamburg. 

Bătrânul scoase dintr-o tabacheră veche de tablă, puţin 
tutun, și-l mirosi. 

— Ce politică slabă duci domnule ofiţer... nu știu ce grad ai. 

— Capitan de tancuri, să zicem, domnule Suţu. 

— Aha! Poate-mi propui să fac o gaură-ntr-un tanc?! 

— Ași! Într-un safe „Hermann” cu cifru dublu, încrucișat. 

— Imposibil. Nu am „documentaţia”. In meseria mea 
trebuie să fii la zi. Ca în medicină. 

— Mie-mi spui! Numai că eu nu-ţi cer să dezlegi cifrul, ci să 
faci numai o gaură. Știu că uneltele le-ai păstrat. 

— Mai întâi, n-ai dreptul să-mi ceri nimic. Şi apoi, o gaură 
sare-n ochi. 

— Eu asta și doresc, să sară și-n ochii unui orb. 

— Se refuză, domnule ofițer, se refuză. Nu-mi las ceaiul și 
papucii de casă. Numai dacă mă ameninţi cu pistolul, ca să 
am o scuză. 

— Pot s-o fac și pe asta. Și am s-o fac, fii sigur. Klemnitzki 
ridică o valijoară neagră, lucioasă, elegantă. Aici ai tot 
echipamentul necesar! Și zâmbi visător, ca un agent secret 
din primul război mondial: deghizează-te, domnule Suţu! 

— Ce mama dracilor ai adus acolo? 

— O uniformă completă de Oberfeldwebel german. 
Subofiţer. S-o încercăm, socot că-ţi vine bine. 

— Nu pun pe mine așa ceva. Numai dacă mă ameninţi cu 
revolverul! 

— Dar eu ce fac acum, după părerea d-tale? Culeg ghiocei? 

Suţu, puțin surprins, însă tot calm, examină atent arma ce 
apăruse în mâna lui Klemnitzki. Bombăni: 

— Pistolet american „Lee”, calibrul 38, glonte de mică 


viteză, armă veche și bună, îţi face prin piept un tunel prin 
care poate să treacă Expresul de Singapore, fără să reducă 
viteza... 

* 

— Nu prea merge, oftă nădușit domnul Suțu, care în 
uniforma de Oberfeldwebel arăta ca un berbec în smoching. 
Au dreptate ăi de mă bârfesc, mânca-i-ar ciuma. Acesta e un 
aliaj de care n-am cunoștință, nemții ăștia...! Uite, în vreme 
de un ceas, abia am zgâriat oţelul. Și o mâţă cu ghearele 
ascuţite ar fi reușit tot atâta. 

Klemnitzki gândea: acesta e un râs absurd la prima vedere, 
dar eu cred că e necesar. Nu pot merge decât la risc. Cred că 
am procedat bine, deși, dacă aș mai fi avut timp, poate 
inventam altă schemă... Könike va judeca astfel, unu, că mi- 
am dat seama că ambele CODURI „dăruite” de el sunt false, 
doi, că acum nu fac altceva decât să bâjbâi, să caut 
adevăratul COD. Nu va ști că nici nu am nevoie de 
„adevăratul” COD. 

Ofiţerul de serviciu îl salută țeapăn pe Klemnitzki, așa cum 
se cuvine să fie salutat aghiotantul Standartenfuhrerului 
Konike, iar apoi privi curios pe urma subofițerului hodorogit 
care-l însoțea pe căpitan. La poartă, santinela, prezentă 
onorul. 

— Nu te grăbi, domnule Suţu, spuse Klemnitzki. Graba îţi 
dă un aer vinovat, iar d-ta nu ești vinovat de nimic. Să-ţi intre 
în minte. 

— Mai taci, domnule ofiţer! izbucni fostul as al „gurii de 
lup”. De ce m-ai adus aici? Acum înțeleg că știai foarte bine! 
Știai foarte bine că nu pot să desfac lada aia! 


39. Colonelul  K6nike  zâmbi subțire descoperind 
scrijeliturile umile pe peretele lateral al masivului safe 
„Hermann”. Din păcat e un diletant, un simplu diletant, 
inedită, și încă un diletant care adoră spectaculosul... Ce mă 
fac cu el? 

Konike luă o draperie, acoperi „Hermann'-ul, puse 
deasupra o vază din cel mai pur cristal fals de Bohemia. 


Acum nimeni nu mai putea să observe urmele lăsate de 
încercarea jalnică a spărgătorului Suţu. 

Colonelul,  sorbind cafea, trăgând dintr-o  ţigaretă, 
plimbându-se din colţ în colţ, continua să raţioneze: diletant, 
diletant, însă și-a dat seama că ambele CODURI sunt false! Și 
a tăcut. Nu mi-a spus nimic. Îl caută pe „al treilea”. Nu și-a 
mai făcut de data aceasta „jocul tare”. De ce? în orice caz 
acum pot fi convins că nu cunoaște în ce constă adevăratul 
COD, și bănuiește că-l ţin ascuns aici, în safe... Ce mă 
deranjează totuși? Fiindcă într-adevăr e ceva ce mă 
deranjează... încercarea asta stângace de a demonta 
„Hermann”-ul, făcută parcă anume ca să mă convingă de 
ceva, sau să mă pună anume pe urmele lui... Dacă-și lăsa 
iscălitura, n-ar fi fost mai limpede! Oare încearcă să mă 
determine să iau din safe CODUL care nici nu există - să-l 
mut în altă pante, iar el să profite? Are posibilitatea de a mă 
urmări? Facilă idee, totuși, alta n-am, iar dacă stau să mă 
gândesc, și noi am folosit aceeași tactică faţă de Klemnitzki, 
urmărirea lui, până ce va trăda singur locul unde e ascuns 
DOCUMENTUL. 

Un joc între naivi, sau între oameni prea subtili? 

Colonelul apăsă pe sonerie, ofițerul de serviciu se ivi. 

— Cine te-a înlocuit azi-noapte, Kaizer? 

— Locotenentul Krauss, Standartenfuhrer! 

— Ce face Krauss? Doarme? Trezește-l! 

Ofițerul numit apăru în mai puţin de șase minute, perfect 
echipat și cu faţa nebuhăită de somn. 

— Krauss, cine a fost aici în noapte trecută? 

— Hauptmann Klemnitzki, Standartenfuhrer! Avem ordinul 
dumneavoastră de a-l lăsa să circule la orice oră din zi sau 
noapte! 

— Se înțelege de la sine, făcu Standartenfuhrerul, 
reprimându-și un zâmbet acru. Nu-ţi reproșez nimic. 
Altcineva a mai fost? 

— Numai  subofiţerul care-l însoțea pe căpitan, 
Standartenfuhrer! 

— Perfect! Poţi să pleci! 


— Heil Hitler! 

Rămas singur, colonelul indică draperia și mai examină o 
clipă „zgârieturile” lăsate de Suțu. Slab specialist și-a ales 
Kiemnitzki. Dar dacă și-a ales anume unul neputincios, oare 
să nu reușească?! Straniu! Herrgot! Poate că data viitoare, 
din pur humor, ar trebui să las safe-ul deschis, sau să uit pe 
birou cheile... Să mă ia dracul totuși dacă pricep eu ce fel de 
om am de-a face? 


40. Cu toate că atmosfera devenise înăbușitoare, 
Standartenfuhrerul Könike simţi un fior de gheaţă în ceafă. In 
biroul lung, îngust, se produse un curent puternic între ușă și 
fereastră. Dincolo de gardul de sârmă ghimpată ce ocrotea 
depozitul de carburant împotriva unei eventuale invazii de... 
blindate, plopii înalţi legănau pe vârfuri câteva păsări leneșe, 
cu ciocuri subţiri, mult alungite, ușor coroiate. Könike nu avea 
idee ce fel de zburătoare pot fi acelea, iar de fiecare dată 
când voise să întrebe, simţise un fel de jenă. 

Continua să stea în fereastră, cu spatele către birou, când 
spuse amabil: 

— Mai închide ușa aceea, Klemnitzki. Nici d-tale nu-ţi face 
bine curentul, dar unui bătrân ca mine! Apoi se întoarse 
alene, studiat. Observând faţa încruntată, trasă acum, a 
falsului ofițer de tancuri, își zise că acesta, cu mutra lui de 
fanatic, ar face o frumoasă figură, sau figuraţie, în oricare din 
trupele foarte devotate Fuhrerului. Pur și simplu Klemnitzki- 
Clementi își greșise cariera. 

Colonelul făcu un gest larg de lehamite. Nu agrea feţele 
încruntate. Probabil procedase eronat mizând pe acest 
Klemnitzki. Dar când nu procedase eronat? Se duse la safe, 
formă cele două cifruri „încrucișate” fără a se feri de ochii 
căpitanului, și scoase o sticlă și două pahare. Le umplu. Nu 
era cine știe ce licoare specială din „Deliciile adevăratului 
băutor” ci un Schnaps. 

— Mulţumesc, eu, nu! spuse răgușit, dușmănos Klemnitzki. 

— Am și ţuică de Bârgău! 

— Foarte mulțumesc, nu! 


— Ca să fii cu totul penibil, ar fi trebuit să precizezi: nu 
beau în timpul serviciului. 

— Păstraţi băutura în casa de bani? _ 

— Am răcit, nu știu unde și când, pe zăduful ăsta. Incă de 
la prima noastră întrevedere - atât de fructuoasă! - am prins 
slăbiciune pentru licoarea asta de Bârgău. Și de ce să n-o ţin 
în safe? Dacă reușeai să-l forţezi în noaptea trecută, ţi-ar fi 
prins bine, și d-tale, și borfașului care te însoțea. Imposibil să 
nu fi fost cât de cât emoţionaţi, amândoi... Numai că pentru a 
deschide un „Hermann”, trebuia să faci rost de un specialist 
cu înaltă calificare, nu de un pârlit. 

la să vedem dacă va protesta! - gândi curios Könike. 
Klemnitzki nu protestă ci bodogăni sumbru: 

— Am nevoie de bani! Un zâmbet neplăcut îi schimonosi 
figura. 

— Pot oricând să-ţi avansez câte ceva, căpitane! 

— N-am nevoie de mărunţiș! Îmi trebuie suta de mii! 

— Cum?! Câtă vreme nu ţi-ai terminat treaba? 

— Câtă vreme adevăratul COD nu va fi în mâinile mele!... 
Ar trebui să mă înfurii, Herr colonel! Ar trebui să las totul 
baltă! Pe cine ai încercat să prostești cu cele două CODURI 
false? 

— Nu ridica vocea, prietene, mârâi Könike. Ar părea ciudat, 
cui ar auzi, că aghiotantul se răstește la șef. Nu crezi? Poţi 
fuma... Poţi bea... Nu pot să-ți dau adevaratul COD, fiindcă 
nu-l am. 

— Înseamnă că am dus tratativele pe o bază falsă! 

— Totul e fals în această afacere, spuse încet, dar cu venin 
colonelul. Și lichidă un nou păhărel, fapt ce avu ca urmare un 
nou frison. Totul e fals - începând cu dumneata! Ești un ofițer 
fals, și mă scutur de uimire că nimeni n-a observat încă, și 
tremur de groază la gândul celor ce se vor întâmpla, dacă se 
află! Primul DOCUMENT e fals, iar al doilea, cel pe care 
pretinzi a-l avea Dumnezeu știe! Două CODURI sunt false, iar 
al treilea, care trebuie să-mi sosească din clipă în clipă, nu 
știu cum va fi, nu știu până unde vor împinge precauţiunea și 
secretul! Agentul care, aparent, trebuia să conducă acţiunea 


O, era atât de fals că putea de la un kilometru. 

— lar acum de la doi, rosti cinic Klemnitzki, iar zâmbetul 
acela odios i se întinse de la gât și până la rădăcina părului. 
Și adăugă: Agentul H-21, pe care Histapes trebuia să-l 
acopere, e și el fals? 

— Exact asta mă mânie! Sunt, am impresia, singurul 
element real în acest dispozitiv încurcat de minciuni. 

— Nu mă interesează cauzele mâniilor dv., domnule 
colonel. Am nevoie de banii aceia, și-i voi avea. Am nevoie 
apoi de un răgaz ca să dispar, și mi-l voi crea. Când trebuie 
să sosească adevăratul COD? 

— Cu aproximativ două zile înainte de declanșarea acţiunii 
O. Și cum aceasta nu poate să întârzie, aștept CODUL în orice 
clipă. 

— Cine-l va aduce? 

— Asta chiar că nu te privește! 

Klemnitzki gândea: Apropo de acest întreg angrenaj fals, și 
el minte al dracului de fals. Sau așa îmi pare mie fiinacă eu 
știu adevărul? 

— Nu te grăbi, spuse K5nike, observând că aghiotantul se 
îndreaptă spre ușă. La urma urmelor... (înjurătură de 
nereprodus) îmi ești inferior, și ai obligaţia de a mă scuti de 
situaţii neplăcute. Nu e un secret că primul DOCUMENT, cel 
fals, te-a dus direct la peștera lui Histapes - el săracul nu știa 
că are într-adevăr o peșteră, pardosită, într-adevăr cu șerpi 
veninoși! 

— DOCUMENTUL era anume întocmit ca să-l poată descifra 
chiar și un orb beat turtă. 

— Nu cred. Ai văzut peștera? E falsă? 

— NO, sir! Pe lângă dv., este al doilea element într-adevăr 
real al combinației. lar șerpii sunt mai reali chiar decât e 
necesar. Deci încă un element, dacă separăm cobrele, de 
peșteră. Trei elemente! Pe trei elemente se poate clădi orice, 
chiar și un nou univers. 

— Mă bucur că ţi-a revenit /a joie de vivrel Ei bine, vei 
organiza vizionarea festivă a peșterii. Să bem pentru asta! 

— Nu înțeleg! 


— Nu înţelegi? Mă mir! Un om atât de întreprinzător! Hm! 
la spune-mi, cum se numesc păsările acelea ce-și fac veacul 
în plopi? 

— Mierle de piatră. 

— Mierle de piatră? Ai înnebunit. 

— Este primul nume de pasăre care mi-a venit în minte. 
Oricum, e mai interesant, decât cioara. Despre ce vizionare 
festivă aţi pomenit? 

— De atâta încâlceală, secretul a răsuflat. Normal. 
Autorităţile doresc acum să știe ce este cu lucrările noastre 
atât de secrete din Cheile de Sare. Le vom arăta peștera cu 
șerpi, explicând că lucrările secrete nu sunt decât fantezia, 
regretabilă, a unui bogătaș sonat, Histapes. 

Klemnitzki pocni din degete, iritându-l pe colonel. 

— Cât rafinament! Și cine va fi dispus să creadă prostia 
asta? 

— Cine va fi invitat la vizionare, va fi foarte dispus să 
creadă orice! Generalul Dolăneanu i-a dat ordin Chestorului 
Mălai să scotocească. Mălai va crede tot ce îi vom spune. Cu 
ochii închiși. Destulă vorbărie! Klemnitzki, întocmește lista cu 
invitaţii! 

— Foarte bine. O aduc peste șase ore. 

— Prea târziu. Festivitatea are loc poate chiar mâine, o 
conduci personal. Lista o faci acum. Te înființezi cu ea peste 
punct zece minute. 

— Nici chiar așa, mârâi Klemnitzki. De ce peste zece 
minute, și nu imediat? lată, în fruntea listei îl pun pe prefect! 
Pe Dolăneanu. 

— Ce prostie! Generalul nu se va deranja. Nu ţi-am spus că 
l-a însărcinat pe Mălai să ancheteze și să prezinte un raport... 
liniștitor? 

— Dacă Mălai e atât de ușor de convins, ce rost mai are 
această hilară vizionare festivă? Invitaţi-l la o partidă de 
„Blonde cu unghii acaju”, și convingeţi-l cu această ocazie. 
Lui îi plac „blondele” dizolvate în pahare! 

— Dar ce ai împotrivă - se ridică Standartenfuhrerul - ca 
peștera lui Histapes să fie vizitată și văzută de niște ochi în 


plus? Sau te pomenești că minţi, că nici pe aceea n-ai 
descoperit-o? 

— Sau poate mă prefac, iar în realitate îmi convine de 
minune să vină acolo cât mai mulţi, replică Hauptmann-ul pe 
un ton ciudat. Bine! II şterg de pe listă pe Dolăneanu, și-l pun 
în cap pe Mălai. 

— Logic. Chestorul abia așteaptă să vadă șerpii. 

— N-are să-i prea vadă. Când va fi sus la peșteră, va fi beat 
ca o pestelcă. Adaug, printre polițiști pe distinsul inspector 
Tibi Tulea, omul preferat al lui Mălai, și în foarte bune relatii 
cu serviciile „noastre”. 

— La ce faci aluzie? 

— La nimic. Hm! Pe cine să mai pun? 

— De pildă din partea Primăriei... 

— Aș formula altfel: din partea cetăţenilor. Pe domnul 
Fischer, patronul faimosului „N-Y”. 

— De ce tocmai Fischer? 

— Se bucură de influenţă, e apreciat și de români, ca și de 
germani. Prezenţa lui e un fel de garanţie... garanţie că 
vizionarea se va transforma în picnic. 

— Unde naiba vrei să ajungi, căpitane? 

— Am spus că Mălai nu va izbuti să vadă prea bine șerpii, 
din cauză că va fi în stare de ebrietate. Cu ajutorul patronului 
Fischer, care, sau mă înșel teribil și trebuie să fiu de îndată 
pensionat, sau va pune câteva slugi să ducă sos raniţe și 
panere încărcate cu chifteluţe și sticle. Va fi un argument 
zdrobitor întru reușita vizionării. 

— Câteodată ai și idei valabile, Klemnitzki. 

— Mulţumesc. Sper să vă conving până la urmă că am idei 
valabile totdeauna. Fiind vorba de peștera lui Histapes, nu 
pot să lipsească nici cei doi critici de artă, prietenii lui intimi. 
Ei vor reprezenta... să zicem... cultura. 

— Fie. Dar cum îi cheamă? 

— Mă voi interesa, dar ce importanţă tare? În continuare... 
în continuare, îl trec pe listă pe Sturmbannfuhrerul SS 
Sigmund Oberg, cunoscut sub poreclele Chocolat, Sony, sau 
lon Coţoban, dansator la „N-Y”. 


Könike oftă. 

— Da, ce să zic! Secretul a fost perfect păstrat! 

— Nu vă neliniștiţi, colonele! Nătărâii care se adună să 
vadă infamia aia, „La Goulue dansează cu Chocolat”, nu știu 
că pentru ei se produce un distins ofițer de la contra-spionaj, 
că, dacă ar bănui, sau numărul spectatorilor s-ar tripla, sau n- 
ar mai veni niciunul, nu știu. Sunteţi de acord cu prezenţa lui. 
Chocolat? 

— De ce nu? Sub ce nume îl pui pe listă? 

— lon Coţoban. Simplu cetăţean român. Vă place formula? 
Colonelul nu răspunse. Klemnitzki continuă: în sfârșit, dar de 
fapt în primul rând, vă trec pe listă pe dumneavoastră! 

— M-aș lipsi bucuros de plăcerea acestei expediţii, protestă 
Könike. 

— Vă cred. Și eu m-aș lipsi. Dar cine să reprezinte partea 
germană mai bine decât un ofițer superior, cu prestanţa dv.? 
Un altul, un naiv. Din Wehrmacht? Care, în neștiinţă de 
cauză, prin câteva cuvinte nesăbuite să dea totul peste cap? 
Putem oare lucra la întâmplare? 

— Voi medita, spuse aproape în șoaptă K6nike. 

— Nu e cazul să meditaţi, replică Hauptmann-ul, iar vocea i 
se schimbase, torcea ca o mâţă. Există un motiv extrem de 
important pentru care trebuie să fiţi de faţă. Este foarte 
probabil că polițiștii, Mălai și Tulea, mă vor recunoaște, m-am 
ciocnit de mai multe ori cu ei și suntem vechi prieteni... Cine 
le poate șopti, în acest caz că de fapt, sunt colaborator al dv., 
agent secret, infiltrat sub înfățișarea detectivului particular 
Clementi? Vor fi încântați să afle... 


41. Tibi Tulea îl opri la un colţ de stradă pe David Clementi. 

— Şi, zi-i, șmechere, credeai că nu te-am mirosit? 

— Ce ai mirosit, Tulea, întrebă detectivul, îndepărtându-se 
instinctiv de botul inspectorului care emana un amestec 
pestilenţial de duhori, băutură, ţigară și dinţi de multă vreme 
nespălați. 

— Că ești agent neamt, amice! 

— Și de-aia, amice, m-ai convocat de atâtea ori la poliție? 


— Dar ce „paravan” mai bun aș fi putut să-ţi ofer? 
Mărturisește că am lucrat inteligent! Dai ceva de băut? 

— Poţi să aștepți mult și bine, până ce Soarele se va răci. 
Nu, Tulea, nu dau de băut canaliilor, și nu ciocnesc cu 
ticăloșii. 

— Bagă de seamă, îi aruncă din urmă cu glas piţigăiat și 
veninos gangsterul ratat. Se întoarce ea, roata! Și atunci, nu- 
ţi va mai folosi la nimic că ai lucrat pentru nemți! 

— Dar ţie?! replică peste umăr Clementi. 

Merse înainte sub lumina puternică a soarelui. Am iubit 
orașul acesta, gândi. Orașul acesta în care mi-am găsit 
vremelnic adăpost. Însă acum orașul, cu străzile lui, cu 
clădirile, copacii, oamenii, câinii lui, nu mai zâmbește către 
mine, ci parcă se strâmbă! Acum nu e departe de mine 
gândul că un astfel de oraș, în care viermuiesc atâtea jigodii, 
merită să fie lovit de trăsnet! Dar poate că răul e în mine, 
poate gândesc așa pentru că am legat orașul de planurile 
mele de răzbunare. Răzbunarea, în sensul biblic, nu 
tămăduiește nimic... 

Merse mai departe. Un câine înalt, costeliv, înainta pe 
mijlocul străzii. Încetini fuga lui pentru a-i arunca o privire 
tristă, câinească, flămândă, lui Clementi. Parcă ar fi întrebat: 
N-ai vrea să fii stăpânul meu? 

O nostalgie chinuitoare îl cuprinse iarăși pe Clementi. 
Privirile sale lunecară în sus, către munţi. Acolo, în Cheile de 
Sare, se zbate între dilemele sale Maximilian Clemir. Acolo 
trăiește în libertate Lupul Șchiop, și-n preajma lui își trasează 
cărările enigmaticul Paul Delun... Dar deodată Clementi își 
ridică sprâncenele, ochii i se adânciră de ură. Tot acolo 
trebuie că se află șerpii veninoși ai lui Histapes, jivinele 
acelea odioase. Chiar dacă viperelor și cobrelor li se va 
sfărâma capul de o mie de ori, văzduhul Cheilor de Sare nu 
va mai fi niciodată la fel de limpede ca înainte. Există 
întâmplări ce pun pecete definitivă asupra unui loc. 

Însă ce garanţii existau că șerpii veninoși vor pieri? 
Făpturile foarte hâde mor greu... dacă nu cumva sunt 
nemuritoare! Din motive nu foarte clare, natura ocrotește 


urâțenia, cruzimea, bestialitatea. O rândunică pe care o abaţi 
din zborul ei, cade și moare. Un șarpe strivit, învie, se 
regenerează, se înmulțește iarăși. Și așa e de când lumea, 
conchise pesimist Clementi. De mirare că pe pământ mai 
trăiesc și alte fiinţe, în afară de cobre! 

Băcanul Pop îl întâmpină în prag, frecându-și mâinile. 

— Se retrag iar! murmură. 

Clementi își miji ochii, încercând să stingă din adâncul lor 
tristețea, ura, pesimismul. 

— Te pasionează politica, domnule Pop? 

— Nu prea, domnule detectiv, nu prea! Comerţul nu se 
împacă el cu politica, și-apoi, de-o bere, de-o sardea, de un 
cârnaț, au cu toţii nevoie, și români, și nemți, și chiar franțuji, 
deși eu încă n-am văzut franţuz bând bere, și în general n-am 
văzut niciun franțuz. Ce fel de oameni sunt? 

— Eh, citește-l pe Gaston Leroux, poate afli câte ceva de 
acolo, răspunse fără chef Clementi. 

— Sunteţi foarte obosit, să vă aduc un păhărel, spuse 
băcanul. Atenţie, trei în uniformă de-aia, SS, se află în odaia 
din spate! 

— Eu n-am niciun motiv să mă tem de nemți, ripostă 
Clementi și se duse la telefonul din colţul băcăniei. Îi 
răspunse Clem. Deși se afla peste drum, vocea ei suna de 
parcă s-ar fi aflat pe banchizele Groenlandei. O întrebă dacă 
a mâncat și-i zise să coboare la Pop. 

Ofițerii gustau câte ceva. Unul dintre ei era bătrân și gras 
iar uniforma i se potrivea exact ca nuca-n perete. Acesta era 
profesorul de fizică Nefsger, de la Universitatea din 
Tubingam. Venise să facă „ordine” la depozitul de carburant. 
Niciunul dintre nemți nu-i acordă atenţie lui Clementi care 
ocupă o măsuţă, în așteptarea secretarei. Când apăru Clem 
însă, ofițerii mai tineri ridicară privirile - făcea parte din 
onoarea lor de bărbaţi! Savantul nu clinti. O femeie! La ce 
poate servi o femeie, dacă nu e nici măcar laborantă - și 
chiar atunci, doar încurcă lucrurile! 

— După ce terminăm masa, spuse Clementi, încearcă s-o 
vezi pe Dorina Giman. Spune-i că e tocmai momentul să 


dispară. Dacă nu te crede, sugerează-i că îi este în pericol nu 
cariera, ci viaţa. Dacă nu te crede nici atunci, spune-i că 
Chocolat o va ucide. 

Detectivul cobori ochii și observă mâinile secretarei 
așezate cuminte pe marginea mesei. Avea unghiile tăiate 
scurt, ai fi zis că-s roase până la sânge, și Clementi constată 
mirat că nu-și mai amintește ce înfățișare aveau degetele 
fetei în ziua celei dintâi vizite la „Filială” când era încă 
balerină: avea unghii de vampă sau de secretară 
conștiincioasă? 

Apoi detectivul remarcă expresia stranie de pe chipul 
secretarei. 

— Ce este, fetițo, ai mutra unui om foarte deștept care 
întâlnește pentru întâia oară un om foarte prost. Ce s-a 
întâmplat? 

— Mă și întrebam ce fel de om îi fi fiind, șefule? răspunse 
ambiguu Clem. Cum adică să dispară? 

— Cine să dispară? întrebă detectivul, puţin năucit. 

— Nu era vorba, parcă, despre La Goulue? Cum să dispară 
o fată cu părul atât de aprins? 

— Să-și pună mustață! răspunse spontan Clementi. _ 

— Cam greu. Nu cred că știe să se deghizeze ca altii. | 
privi pe Clementi, și sâmburii verzi din ochii ei aveau lumina 
puţin tulbure a smaragdelor. Detectivul tuși, stânjenit fără 
vreun motiv evident, și din cauza asta se și cam enervă. Sorbi 
încetișor din berea nemţțească, excelentă, și în loc s-o ia pe 
ocolite, doucement, așa cum se pregătise, grăi brutal: 

— Și nu numai La Goulue! Mâine sau poimâine și eu plec... 
(Dar nu specifică unde. Poate-ar fi trebuit să adauge: pe 
lumea cealaltă.) Prin urmare, și tu, Clem, secretara mea, va 
trebui să dispari... Zâmbi, simțind cât de nepotrivită, de 
nătângă, îi este imitaţia aia de zâmbet, și ascultă preţ de o 
clipă un vânt ce se încâlcise în salcâmul din faţa ferestrei. 

La cealaltă masă, a nemților, se mânca temeinic, venea 
parfum de frigărui, de murătură; numai fizicianul, savantul, 
mesteca leneș, și la ce-i zburau gândurile? La atomi? La 
fisiunea atomilor? Sau la nimic? 


Clementi adăugă: 

— ţi voi da bani. Cel mai bine ar fi să te duci la București. 

— Cui mă lași? 

Obrazul ei nu fu străbătut de spasme, buzele (prea subțiri!) 
nu tremurară. Însă cele trei cuvinte, fiecare alcătuit nu din 
mai mult de o silabă, îi dădură o jale lui Clementi. 

Se strădui să rămână impasibil. 

— Te rog să înţelegi, Clem. Vine frontul. E tocmai 
momentul să ne punem la adăpost. 

— Tu te vei pune la adăpost? 

— Bineînţeles. Tot omul cu scaun la cap va proceda astfel. 
Scapă cine poate, cum ziceau grecii, latinii, saxonii, și chiar 
gepizii. 

— Ce se întâmplă cu tine, șefule, că astăzi faci o 
conversaţie atât de agreabilă? 

Băcanul Pop în persoană se deranjă să le aducă mâncarea, 
și iată de ce. Alături de delicatesele pentru stomahuri fragile, 
se strecuraseră și feluri dure, printre specialităţile casei 
figurând tocana sau friptura de berbec și oaie. Aceste 
mâncăruri grase, sățioase, erau ca anume croite pe gustul 
căruțașilor care-și opreau vehiculul după colţ și trăgeau la 
băcanul Pop să pitească și să mănânce una bună, care „să 
țină” măcar câteva ore! Or, ca venind în întâmpinarea zilelor 
grele, Clementi, pentru care mielul, berbecul, oaia, gătite 
cum se cuvine, erau o desfătare, și nicidecum mâncăruri 
„grele”, comandase patronului o friptură solidă, grasă, de 
berbec, cu murătură, ardei, și vin. Băcanul Pop știa să 
aprecieze un adevărat gurmand. Aroma penetrantă și 
apetisantă a berbecului fript, se răspândi în mica încăpere. 
Cei doi nemți mai tineri frecară scaunele sub șezuturile lor 
solide, și după ce se fojgăiră astfel, îl apelară pe patron. Un 
minut mai târziu Pop se apropie de masa lui Clementi, 
arătându-și, într-un zâmbet, toți dinţii, inclusiv dinţii lipsă. Mai 
ales aceștia. Se confesă: 

— S-au interesat „dumnealor”, ce amniroasă atât de bine, 
și au cerut și ei. N-am știut cum să traduc berbec în 
nemțește... 


— Widder. Der Widder, îl lămuri detectivul. 

— Aşa? Fie și Bitter! Vă place specialitatea casei, 
domnişoară? 

Clementina, care din pur spirit de contradicție, ceruse 
tocană, înghiţi ce avea în gură și răspunse. 

— Eu pot să mănânc orice. Am stomac de struţ. 

Băcanul Pop luă la inimă afrontul. 

— Nu e chiar complimentul la care mă aşteptam, 
domnișoară. Apoi se mai desșifonă: Să le torn un pic de 
otravă în berbec, domn Clementi? 

— Nu mai face pe partizanul, replică detectivul. Tine cont 
că unul din ei vorbește la sigur limba noastră, mai bine decât 
noi doi la un loc! 

— Încârligată glumă, consideră băcanul Pop, și se rostogoli 
către afacerile sale. 

O jumătate de oră mai târziu Clem se întoarse la birou și 
începu să-și privească lung, cu tăcută deznădejde, mâinile ei 
neîngrijite, cu unghiile roase, cu pielița crescută împrejurul 
unghiilor. S-ar zice că nimic din tot ce în-cercase în cursul 
vieţii nu ieșise bine! În biroul „Filialei” Agenţiei Lăzău era în 
momentul acela o liniște mai adâncă, dacă e posibil, decât în 
Defence Maps Room — Camera Hărţilor Apărării - în 
momentul când ofițerii britanici, aflând că Hitler 
contramandase „Operaţiunea Seelowe” (invadarea Angliei), 
plecaseră in corpore să se destindă la o partidă binemeritată 
de cricket și whisky. Să-mi fie iertată această comparaţiune 
nepotrivită și pedantă! 

Dar de ce chiar nepotrivita? Oameni suntem cu toţii. 

Ah, da, își aminti Clementina, îi reușise totuși ceva! Cu ani 
în urmă, pe când era elevă, pornise la pădure cu un grup și 
acolo se apucaseră să construiască o colibă. Coliba se 
prăbuși îndată. Atunci Clem făgădui să ridice un foc mare - și 
colegii râseră de ea, nu fără motiv, fiindcă eleva, fragilă pe- 
atunci, cu mâini subţiri, palidă și neajutorată, habar n-avea 
cum se face un foc de tabără și chiar cu prilejul acelei 
excursii se făcuse de râs confundând o coţofană cu 
privighetoarea. Și totuși, la cel dintâi chibrit aprins, rugul 


înjghebat cu stângăcie de Clem, izbucni, învăluindu-se în 
elastice, înalte, frumoase flăcări. Da, tot îi reușise un lucru în 
viață: iscase un foc! 

Dar mai târziu... Işi ratase marea carieră de mică 
vânzătoare de prăvălie, preferând o meserie mai cu ifose, cea 
de „artistă”, sacrificată, în încercarea de a clarifica, sau 
răzbuna, condiţiile morţii lui Pavel Danciu-Bursucu. Nu 
clarificase și nu răzbunase nimic, și la drept vorbind acum nu 
mai simţea niciun fel de poftă de răzbunare, totul îi părea 
prea îndepărtat și stupid! Și iată, acum scurta carieră de 
secretară a unei agenţii de detectivi, lua sfârșit! Nici n-ar fi 
fost în stare să precizeze cum și când anume, se integrase în 
acest straniu și periculos angrenaj, - o hidră monstruoasă 
care o putea sugruma în orice moment. 

Să dispară? Da, să dispară, ușor de spus, dar... Și exact în 
clipa în care se înșiruiau în mintea ei aceste trei puncte, în 
turnul Primăriei începu să urle sirena, iar pe masă, în faţa lui 
Clem se porni să zbârnâie telefonul. Avu mare poftă să nu se 
atingă de el, totuși îl ridică. Se atașase, într-un timp atât de 
scurt de meseria asta dubioasă a ei! 

— Alio, sună vocea molatică a cabanierului Dragoș. Agenţia 
Lăzău? 

— Da, „Filiala” Agenţiei Lăzău, răspunse secretara. 

— Săru-mâna domnișioară Clementina! Ce e nou pe la 
dumneavoastră în oraș? 

— Ca noutate de ultima oară - alarmă! 

— Vai! Să ascult puţin, poate se aude până aici sirena... 
Parcă se aude... 

— Cu cine vorbesc? îl întrerupse Clem, deși recunoscuse 
prea bine glasul de clarinet îndoit al patronului de la BLANCA. 

— Păi, cum cu cine, cu Dragoș... Domnul Clementi e pe- 
acolo, dacă nu vă supăraţi? Am ceva pentru el... Nu e acolo? 
Dar unde? Când a plecat? 

— De vreo câtva timp, și nu știu unde! 

— Staţi o secundiţă, nu închideţi! Știu că domnul Clementi 
are încredere în dumneavoastră și că pot să vă încredinţez 
ceva important. lată ce, pe-aici a apărut iar persoana aceea, 


Paul Delun... Domnul Clementi se interesează mult de el. 

— Am să-i transmit, zise secretara și trânti receptorul. Dar 
ca un făcut, aparatul începu iar să se zgâlţăie. 

— Colonelul KOnike la aparat! Cu căpitanul Klemnitzki, 
domnișoară! 

— N-avem niciun fel de Klemnitzki aici! 

— Ah, ah! Dar domnul Clementi e acolo? Nu? Unde e? 

— De unde să știu eu pe unde umblă șeful? Poate e la 
femei! 

La capătul firului se auzi un behăit, dar poate că era un fel 
de râs. 

Clem rămase cu receptorul în mână, apoi, cu un zâmbet 
șiret, dar timid, făcu legătura cu BLANCA. 

— Domnule Dnagoș! Aici e... Spuneai ceva despre Paul 
Delun. Poţi să mi-l dai pe fir? 

— Ce rău îmi pare! Domnul Delun a plecat la plimbare cu 
domnul maior Clemir și cu încă un domn... Nu, habar n-am în 
ce direcție... Ce să-i transmit? 

— Dacă ești amabil, să sune „Filiala”. 

— Dar nu coborâţi în adăpost? 

— Nu mă ostenesc... Vor trece ca totdeauna mai departe... 


Însă nu trecură „ca totdeauna”. Din gura adăpostului 
colonelul Könike numără douăzeci de bombardiere „Halifax”, 
în formaţii de câte trei, înconjurate de puncte argintii care nu 
puteau fi decât avioane de vânătoare, sau năluciri ale minţii 
colonelului. 

Bătrânele Krupp 88 începuseră să scuipe în direcţia lor. 
Printre bombardiere, bulgărașii exploziilor, păreau fără 
importanță de aici, dar Kânike, el care zburase nu odată în 
condiţii dificile, știa cum vibrează și se cutremură și geme un 
avion, chiar și când un proiectil a.a. explodează la o anumită 
distanţă. KOnike avea pică și invidie pe aviatori: ăștia da, 
bărbaţi! Alţi doi ofiţeri se aflau în preajma 
Standartenfuhrerului, fără a îndrăzni să comită lașitatea de a 
se pune la adăpost înaintea superiorului lor. 

Când primele explozii făcură să se cutremure văzduhul din 


preajma depozitului, un zâmbet tragic schimonosi chipul 
îngust și dur al lui K6nike: Deci ne-au reperat! Ei și ce, cu cât 
mai repede... cu atât mai bine! 

Pe cer, în sfârșit, un „Halifax” fu lovit. Începu să lase o dâră 
neagră de fum, și plonjă lin, mergând să moară undeva 
dincolo de oraș, probabil în pădurea Baciului. 


După terminarea raidului, Fischer îl sună imediat pe fratele 
său. 
— Heil Hiitler! 

— Cretinule! 

— Merci, asemenea! Cum e la tine pe-acolo? 

KOnike urlă: 

— Dar ce, stai cu storurile trase? N-ar strica să te repezi să 
constaţi cu ochii tăi! Dacă nu cumva ţi-e frică să vii până aici! 

— Nu glumi, Marian! _ 

— Asta nu e o glumă, bunul meu frate! In niciun caz o 
glumă! Depozitul e pe trei sferturi distrus, însă secţia cu 
material fisionabil pentru „arma de răzbunare” a rămas ca 
prin minune neatinsă. 

— Slavă domnului! Asta e important! Dar ce zici de baterii? 
L-au ras pe unul! Am să transmit la Berlin. 

— Nu te grăbi, sau grăbește-te foarte tare. Peste un ceas 
are să vină altă serie. Poate că următoarea bombă va 
distruge restul depozitului, dacă nu cumva și „New-York-ul”! 

— De unde știi că vine altă serie? 

— Am așa o mâncărime... să-ţi spun exact în ce loc? 

— Și mâncărimea de piele nu ţi-a dat ghes să alarmezi pe 
cei din Luftwaffe? 

— Luftwaffe, triplu idiot ce ești, are propriile sale posturi de 
observaţie, propriile sale ecrane, dar colonelul Saike a 
considerat că Messer-ele sale, dintre care jumătate sunt în 
revizie, n-aveau nicio șansă în faţa unei formaţii inamice atât 
de masive. Mi-a promis însă, solemn, că viitorul raid va fi 
întâmpinat cum se cuvine. 

— În acest caz ar trebui să fii mai vesel! 

— Sunt vesel! Ha! Ha! Ai auzit cât sunt de vesel? Comunică 


la Berlin întreaga mea veselie. Adaugă, de asemenea, că eroii 
colonelului  Saike îi transmit mesajul lor de credință 
Reiichsmarschall-ului Goering personal. 

— Tu ţi-ai pierdut minţile, Gustav! 

— De ce, Uggo? Ti-am spus, ridică storurile, scoate nasul 
pe fereastră, și privește spre sud. Ai să observi, nu tocmai 
departe, o coloană de fum înaltă de un kilometru. Sus în 
capătul coloanei plutește către eternitate cenușa, sau 
sufletul, sau amândouă, a patrusprezece oameni de-ai mei. 

— De ce n-au fost în adăpost? 

— Au fost. Dacă rămâneau la aer curat, poate scăpau, în 
fundul adăpostului a explodat, „prin corespondență” o tonă 
de trotil. 

— Nebunie curată! Ce căuta trotilul în adăpostul 
antiaerian? 

— Nu știu. Nimeni nu știe. Asta face parte din planurile 
diabolice ale predecesorului meu, colonelul Stumpf, sau ale 
genialului inginer Klemnitzki, sau poate chiar a căpitanului 
Klemnitzki. 

— Unde e blestematul ăsta de „căpitan”? 

— Habar n-am! Poate și el a murit, sau poate pregătește 
„Vizionarea festivă” a peșterii lui Histapes, conform ordinului 
RSHA. Te voi ţine la curent, fiindcă și tu faci parte dintre 
invitaţi. 

— Eu nu vin acolo, Gustav! 

— Laș nenorocit! Acum sunt convins că nu înregistrezi 
convorbirea noastră, ca să nu te faci de râs. 

— Cum îţi închipui că...? 

— la mai lasă! Ai să vii acolo, sus, Uggo! Dacă nu vii de 
bunăvoie, trimit un pluton să te aducă. Ai să vii, și în acest 
scop, pregătește-i pe cei mai solizi băieți ai tăi să care la 
peșteră mâncare și băutură, din belșug. 

— Eşti complet nebun. 

— Greșești, Uggo. De ce să scoată mereu alţii și alţii 
castanele din foc? De ce întotdeauna alţii, iar tu, nici măcar o 
dală?! Inţelegi? Să nu mai îndrăznești să spui nu! Crezi că eu 
n-am fir la RSHA? 


Imediat după asta, pe Könike îl sună generalul Dolăneanu, 
prefectul. Glasul îi vibra cumva moale, parcă dispreţuitor. 

— Hai noroc, colonele. Mă bucur că ești teafăr... Nu, chiar 
mă bucur... Conform tradiţiei, și a legii, trebuie să mă 
deplasez la locul unde s-a prăbușit avionul britanic, să 
constat... Nu știu exact ce trebuie să constat, dar am să 
constat. Catastrofa fiind consecinţa tirului artileriei germane, 
bănuiesc că ar fi bine să mă însoțești... 

— Nu doriţi să constataţi mai întâi, catastrofa de la 
depozitul nostru? întrebă glacial Könike. 

— Nu. Depozitul vostru e secret, și nu vreau să fiu 
catalogat mai târziu, de cine știe ce cap mare drept spion. 
Trimit mașina să te ia, plecăm imediat în pădurea Baciului. 
Pompierii și paza sunt deja acolo. 

— Mulţumesc, spuse KOnike. Am mașina mea. 


Marele „Halifax” nu se prăbușise ca un bolovan, ci, cuprins 
de flăcări, planase lin, parcă ar fi încercat să aterizeze, exact 
în mijlocul pădurii. Aripile, intacte, tăiaseră literalmente 
copacii, pe o distanţă de o sută de metri. Luând contact cu 
solul, bombardierul se dezintegrase. 

Când Dolăneanu, K5nike, și Chestorul Mălai ajunseră pe un 
drum de ţară la faţa locului, resturile fumegau încă, iar 
băltoacele de plumb topit încă nu se solidificaseră. 

Mirosea cumplit a ars, a carne omenească arsă. Niciunul 
din cei patru sau cinci membri ai echipajului nu se salvase. 
Cu toată intervenţia pompierilor, era imposibil să stai în 
apropierea resturilor carbonizate. Ajutându-se de un arac 
lung, unul din gardieni își făcea de lucru, adunând de la 
distanţă o grămăjoară informă ce putea fi orice. 

— Tu ce faci? se strâmbă Dolăneanu. 

— Acolo e creierul unuia dintre piloţi, domnule general, 
raportă gardianul. 

Prefectul se uită urât la el. 

— Lasă! 

— A fost și acela om, domnule general, spuse gardianul, cu 


tristețe, și-și continuă jalnica ocupație. 

Prefectul se îndepărtă, fără să mai zică nimic. Țeapăn, 
KSnike aștepta într-o latură, parcă străin de toate. Pădurea, în 
profunzimile ei, vuia misterios și etern. Numai porţiunea, lată 
de vreo treizeci de metri, lungă de o sută, părea omorâtă 
pentru vecie. Acolo „aterizase” avionul. 


42. În aceeași zi Uggo Konike-Fischer trimise la Berlin o 
nouă informare: se fundamenta necesitatea înlocuirii urgente 
din toate funcţiile a fratelui său Standartenfuhrerul SS Marian 
Gustav Könike. Îl acuza de lipsă de loialitate faţă de Reich, 
ceea ce echivala cu înaltă trădare. Sau și mai rău. Dar ce 
poate fi mai rău? 

După douăzeci și patru de ore, Sturmbannfuhrerul SS 
Sigmund Oberg, alias Chocolat, alias Sony, alias Ilon Coţoban, 
primi ordinul de a-l aduce neîntârziat, pe Könike, la Berlin, 
sub arest, cu un Heinkel pus la dispoziţie de colonelul Saike, 
din Luftwaffe. 

Imediat după descifrarea mesajului (acesta fusese 
recepționat la centrala de la „N-Y”) Chocolat se duse acasă, o 
găsi pe La Goulue, partenera sa din marele spectacol, o pupă 
tandru pe frunte, trecu în spatele fotoliului în care fata 
frunzărea un roman de N. Batzaria, și o împușcă în ceafă, fără 
să-i tremure mâna, cu un singur glonte din Walther-ul său 
ofițeresc. O ridică în braţe - fata încă nu murise - și-o azvârli 
pe canapea. Se spălă la chiuvetă de cele câteva picături de 
sânge care-i pătau palma imaculată. Telefonă direct la biroul 
lui Fischer, dar cum nu i se răspunse, formă alt număr de la 
„N-Y” și „frumosul” Dady Berca îl informă că patronul plecase 
sus, la BLANCA, împreună cu colonelul K5nike, și cu alţii, într- 
un fel de „inspecţie”. Maiorul SS înjură sălbatic, apoi înjură 
încă o dată când o văzu pe Marcela Muki, una dintre amicele 
Dorinei Giman. Intrase în casă tiptil, ca o pisică. 

— Ce face Dorina, doarme la ora asta? se miră, naivă, 
Marcela. 

Într-adevăr, sângele se scursese pe canapea către perete, 
și din ușă Marcela nu vedea decât parțial profilul celei care 


fusese o femeie frumoasă, delicată, și urmărită de mare 
ghinion. Și mai fusese, scurt timp, vedeta speluncii, „N-Y”. 

Această baletistă, Marcela Muki, nu excela prin spirit de 
observaţie și probabil prin nimic, nici măcar prin 
temperament, deși depunea eforturi. Ea continua să se 
apropie, ca o mâţă, de canapeaua pe care „dormea” La 
Goulue. Maiorul Sigmund Oberg, din SS, o împușcă folosind 
pistoletul său cu surdină, fără să ezite, fără să-i tremure 
mâna, și fără să treacă prin acea stare ce se numește, atât 
de nepotrivit, regret inutil. 

Nici n-ar fi avut timp, după cum nici Marcela n-a avut cum 
să înțeleagă ce se întâmplă în infinit de scurta fracțiune când 
privirea ei se confruntase cu privirea oarbă a pistoletului. 

Chocolat nu se preocupă să șteargă amprente, sau alte 
urme, toate acestea erau fleacuri, să-și bată capul poliţia 
locală dacă are chef, însă n-are să aibă, el, Oberg, a doua zi 
trebuia să fie departe, în capitala Reich-ului. Acum, 
arestându-l pe Könike, și predându-l cui trebuie la Berlin, se 
va reabilita parțial, spera el, pentru rușinoasa pierdere a 
DOCUMENTULUI. 

Oberg nu era decât un fanatic mărginit. Poate că în alte 
condiţii ar fi ajuns un remarcabil dansator într-un teatru de 
variete. Dar pentru a dansa nu e nevoie de cine știe ce 
inteligenţă. Așa se zice. A nu se confunda inteligența cu 
talentul. Am lungit-o aici, de fapt încercam să spun că nicio 
clipă maiorul SS Oberg nu s-a gândit, că, imediat după 
predarea lui Konike, ar fi posibil să fie „reţinut” și el. 

Rapid, el aruncă ţoalele sale civile, bine croite, și intră în 
uniforma de Sturmbannführer SS, își aranjă ţinuta în oglindă, 
era zvelt, drept, impecabil, puse în buzunar bani, verifică 
toate celelalte buzunare, verifică actele, înlocui în Walther 
cele două cartușe consumate. Și părăsi pentru totdeauna 
casa în care trăise câteva luni cu Dorina Giman pe care o 
împușcase mai înainte. După colț îl aștepta mașina 
colonelului Saike, iar în automobil, dată fiind importanţa 
evenimentelor ce se derulau, se afla colonelul-pilot Saike în 
persoană. 


Imediat ce Oberg se instală în automobil, Saike îl concedie 
pe șofer, trecu la volan, dar înainte de a demara îl strecură 
sever cu privirea pe Oberg. Colonelul, în vârstă de patruzeci 
de ani, suplu, perfect antrenat, vegetarian deasupra, avea 
privirea pătrunzătoare ca laserul. Numai că pe atunci nu prea 
se cunoștea laserul, așa că renunţ la această comparaţie. 

— Ce e cu tine, Sigmund? Te știam om minuţios! 

— La ce vă referiţi, domnule colonel? 

— Pe arătătorul mâinii drepte ai o pată de sânge! 

Pata era minusculă. Chocolat o descoperi greu, dar 
surprins. Işi spălase labele cu îngrijire. Luă batista, scuipă 
discret pe deget și începu să frece locul. Sângele se ștergea 
greu. Acesta nu e un simbol. Saike, falcă pătrată și nas lung 
ce aproape o atingea, urmări cu dispreț această operaţiune. 
Totuși, aparent, ochii aviatorului erau pustii de sentimente, și 
de resentimente. Vocea lui era neutră. 

— A trebuit să-ți împuști nevasta? 

— Pentru Dumnezeu, să ne grăbim, domnule colonel! Vă 
rog! Cine știe în ce constă „circul” pe care l-a organizat 
trădătorul Könike sus în munţi! 

Mercedes-ul se smuci. 

— Fii atent! făcu aviatorul. Cuvântul trădător n-a fost 
formulat! În fond, pe câte am înţeles, și tu porţi vina semi- 
ratării acestei acțiuni, despre care, de fapt eu nu știu nimic. 

In Oberg se trezi imediat esesistul: acest colonel din 
Luftwaffe nu-i era superior! 

— Nici nu trebuie să știți! Acţiunea se va desfășura normal, 
nimic nu e ratat. Vă rog să nu mai vorbiţi despre asta. 

— Te rog, fii atent la ton. Nici pe tine nu te așteaptă un 
fotoliu foarte comod la Berlin! 

— Nu-mi purtaţi de grijă. Dacă n-ar fi avut încredere în 
mine, nu primeam misiunea de a-l umfla pe Könike. 

Saike rânji. Nasul îi atinse bărbia. 

— Pe câte am înțeles eu, totuși nu e vorba de o arestare. 
Trebuie să ajungem în capitală, K5nike, tu, și eu. 

Aceste cuvinte sădiră totuși în mintea săracă a lui Chocolat 
o mică îndoială. Ciudată poveste. Eu trebuie să-l predau pe 


KOnike. Dar dacă, la rându-i, Saike, a primit ordinul să mă 
predea pe mine? Apoi respinse acest gând pesimist: Nu se 
poate! Un simplu ofiţer din Luftwaffe, nu poate aresta un 
Sturmbannfuhrer! 

Saike, deși vegetarian, părea să fie și cinic. Și în plus, 
părea că nu face nicio diferenţiere între SS și restu/ trupelor. 
Mormăi: 

— înţelegi! Tu n-ai autoritatea necesară pentru a-l escorta 
pe un om de talia lui KOnike! Trebuie să fie cineva cel puțin 
egal în grad. De aceea eu voi pilota avionul. De fapt voi fi 
copilot, pe scaunul din stânga va fi Oberleutnantul Madaus. 
Eu voi fi mai mult cu ochii pe KoOnike. Și pe d-ta. 

Oberg nu credea mai nimic din ceea ce îndruga Saike. 

— N-am primit instrucţiuni în acest sens. Nu mi s-a spus că 
trebuie să ne însoțiți. Cred că mai curând vi s-a făcut dor de o 
plimbare pe Unter den Linden, în direcţia Arcului de Triumf. 
Saike nu răspunse. |nvârtea cu precauţiune volanul pe 
serpentine. Totdeauna preferase volanului manșa, și se 
gândea cu jale că datorită vârstei va rămâne curând un 
simplu terestru, doar cu volanul. Oberg-Chocolat consideră 
tăcerea sa drept o capitulare și continuă: Observati cât sunt 
de politicos, pomenind de o simplă „plimbare”. Aș fi putut 
zice că vi s-a făcut dor de bordelurile de pe Badstrasse... Sau 
aveţi cumva acces la „Salonul Kitty”? Nu cred. Acolo nu intră 
oricine. 

— Impertinenţa d-tale, Oberg, este o impertinență de 
repetent. Te știu. Nu pe d-ta personal. Dar toată viața m-am 
frecat de inși care îţi seamănă leit: repetenţii. În toate 
privinţele. Când ai fost primit în SS, când ai căpătat „gradul” 
de spion, ai fost convins că ai totul. Dar până la urmă, tot 
repetent vei rămâne. De fapt, ai și rămas. Îţi ofer o șansă de 
a te transforma în corigent. Te avansez, deci. Avionul meu 
are toate rotiţele unse, iar plinul l-am făcut ieri. Berlinul e o 
masă de moloz. Nu mă interesează plimbările pe Unter den 
Linden și nici damele de pe Badstrasse. Nimeni nu ne obligă 
să ajungem chiar la Berlin. Fac un viraj „la babord”, sau „la” 
tribord” și aterizez unde vreau, într-o ţară neutră. Madaus, 


cred, va fi de acord. 

— Fiţi atent, domnule colonel, la curbe. Dacă „economisiţi” 
una, ne-am dus pe copcă. Ultimele dvs. cuvinte, nu le-am 
auzit. 

— Bine băiete. Considerăm convorbirea încheiată. 

Chocolat gândea cu tot potenţialul cerebelului său care nu 
era exagerat de întins: provocator blestemat! E încadrat și el, 
în Gestapo, probabil, la Abwehr, sau dracu mai știe unde. Cu 
toții suntem „încadraţi” undeva! Ce viață! Da, m-aș duce la 
Oasablanca, la „Barul Negru” și m-aș angaja acolo maestru 
de balet. Dar cum să am încredere în șoarecele ăsta de 
Saike? Mai curând în luda. Trebuie să reacţionez prompt. 
Altfel sunt pierdut, mă va denunța. Să-l denunț eu primul. Dar 
cui? Nu. Il voi împușca. E mai aproape cămașa decât haina... 

Dar, în ce-l privește pe pilotul Saike, luând unul din 
ultimele viraje înainte de cabana BLANCA, ajunsese la o 
concluzie asemănătoare, îl va suprima pe acest penibil 
Oberg. În acest sens, și nu în altul, își pipăi discret arma 
ascunsă la subsuoară, după metoda gangsterilor americani, 
și a altor gangsteri, căci nu numai americanii beneficiază de 
dânșii. 


43, Lista propusă de Klemnitzki pentru „vizionarea 
festivă”, a peșterii lui Histepes, suferise, cum era și firesc, 
modificări. 

Cei doi critici de artă, dl. a și dl. b fuseseră, bineînțeles 
acceptaţi. Colonelul Könike știa cât de apropiaţi „prieteni” ai 
lui Histepes fuseseră cei doi agenţi ai AMT-ului VI... 

Altă modificare, nu tocmai esenţială, dar nu lipsită de 
semnificație, era faptul că papă Fischer îmbrăcase în hăinuţe 
de chelnăr - papillon negru, cămașă albă, haină roșie, 
pantalon negru, botine negre, patru dintre gorilele sale, care 
acum se speteau, înjurând crâncen, însă în gând numai, cu 
grele raniţe pe umeri. 

Standartenfuhrerul Könike, ascunzându-și zâmbetul de 
filosof surprins în flagrant delict de degustare a 
deșertăciunilor vieţii, socotea că în materie de fals, această 


excursie organizată pentru păcălirea autorităţilor - altfel cum 
ar fi putut-o considera? - era un fel de cap de operă, dacă un 
fals, oricât de reușit, poate fi trecut la categoria capodopere. 
Probabil, continua să mediteze cu amărăciune autorul cărţii 
„Adevăratele delicii ale băutorului”, elementele cele mai 
reale ale expediției, erau tartinele, fleicile fripte și sticloanţele 
din spatele namilelor lui Fischer. 

lar dacă ar fi să aruncăm o privire și asupra Chestorului 
Mălai, acesta venise băut, cu speranţa că va mai bea, care i 
se adeveri, mai sorbise ceva și la BLANCA, din ce oferise 
Dragoș, în contul patronului încercase apoi gustul - 
realmente plăcut - al coniacului dintr-o butelcuţă ce i-o 
arătase Fischer, iar în prezent era destul de aneanti, ca să 
folosim acest cuvânt irakian, pentru a nu mai conta cu 
adevărat printre elementele reale. Ce aș mai putea să 
adaug? De față era și Tibi Tulea, dar acesta, suflet vândut, cu 
dinții stricați, încasator de mită și vânzător chiar și al propriei 
sale surori, de ar fi avut și de ar fi fost cazul - el nici nu conta, 
cel puţin în această ocazie. 

Cel mult ca viitor cadavru. Dar nu știu de ce mă reped 
înainte. 

Dar, în acest caz, cine conta? 

Klemnitzki? Cel care, din ordinul lui Konike, organizase 
totul? Examinându-l pe furiș pe „aghiotantul” său care, în 
treacăt fie amintit, cu silueta sa elegantă, în uniforma ce-i 
venea ca turnată, făcea onoare Wehrmachtului, și chiar 
spilcuiţilor de la Luftwaffe, bătrânul colonel SS Könike - azi se 
simțea foarte bătrân! - se întreba în ce măsură Chestorul 
Mălai știe că acest june de vreo treizeci și cinci de ani stă cu 
„curul în doi luntri”, și în ce măsură știe care e luntrea reală? 
Sau, poate, altfel trebuie formulată întrebarea, oare e fundul 
real? Dar Könike bănuia că Mălai nu știe, și nici macar nu-i 
pasă, iar în ce-l privea nu avea habar care e luntrea 
adevărată în care se instalase acest malefic Klemnitzki. 

A pluti între real și absurd, gândea colonelul SS. Și întoarse 
ochii: dar acest bătrân uscat, tăcut, pe care fratele său Uggo 
l-a adus ca invitat personal, în ce măsură e personaj 


adevărat, sau personaj „de circumstanţă”? 


Fischer îl prezentase pe doctorul Karl Burger ca pe un 
drumeţ pasionat, botanist, geolog, vânător, campion 
european de ski la slalom uriaș în anul 1921. 

In aceeași zi Standartenfuhrerul Könike procurase lista 
campionilor de ski: numitul Karl Burger nu figura printre 
învingătorii anului 1921, dar nici printre învingătorii altor ani. 
Konike dădu din cap, plictisit și dezgustat. Profesionalismul, 
acest cuvânt invocat cu frenezie de diletantul Klemnitzki, s-ar 
fi zis că îi era cu totul necunoscut agentului Uggo Fischer- 
Konike, fratele său... Altădată nimeni nu și-ar fi permis o 
astfel de inexactitate! 

Colonelul pricepu fără efort că bătrânul Burger e omul care 
vine „să facă ordine”... mai precis spus, să-l înlocuiască, și 
din pur amuzament culese unele informaţii cu privire la 
„campionul european”. 

Karl Burger - sau care va fi fost numele său adevărat - 
aterizase cu două zile în urmă la București, adus de un avion 
Blenheim - amănunt ce avu darul să-l mire pe colonel - la 
bordul căruia călătorise și un diplomat, cu destinaţia Ankara, 
precum și doi ziariști. 

In mai puţin de două ceasuri KOnike descoperise 
„coordonatele” super-agentului secret trimis pe capul său de 
AMT-ul VI al RSHA. Ei bine, treaba voastră, mârâi în gând 
colonelul. 

Căpitanul Klemnitzki părăsi pentru moment locul său din 
capul coloanei, pentru a se apropia de KOnike. Acesta venea 
ultimul, și păstrase o anumită distanţă faţă de ceilalţi. 
Observându-l pe Klemnitzki, obrazul Standartenfuhrerului fu 
străbătut de încă un seism... Dorea să fie singur! Dorea să fie 
undeva departe - deși cunoștea deșertăciunea, lipsa de 
substanţă a unui asemenea gând: este imposibil să fii undeva 
departe... departe de tine! Poate în moarte. Poate. Nimic nu e 
sigur. Dacă însă ar fi dat glas unei dorințe absolute, colonelul 
ar fi preferat, în acel moment, să nu mai fie, cel puţin pentru 
câtva timp! 


Hauptmann-ul Klemnitzki, începu să converseze, glasul îi 
suna potolit, amabil, mieros într-o anumită măsură. Cu toate 
că nu avea chef de nimic, cu atât mai puţin să se mire, 
Konike remarcă, uimit, capacitățile multiple ale vocii lui 
Klemnitzki. 

— Aţi remarcat, Standartenfuhrer, frumuseţea sălbatică, de 
neasemuit, a acestui ținut? 

Privirile colonelului erau două dâre de cenușă spulberată. 

— Dacă intenţionezi să te întreţii neapărat cu cineva 
despre natură, și virtuțile ei, mergi și fă cozerii cu Herr 
Burger, el e mare amator de așa ceva! 

— Pe marele campion de ski nu pot să-l chestionez dacă 
banii mei sunt pregătiţi, răspunse sec, cu totul pe alt ton 
Klemnitzki. 

— Conform înţelegerii, vei căpăta teancul după ce ne vei 
duce la locul de unde se va declanșa acţiunea O. 

— De câte ori trebuie să repet, am nevoie de adevăratul 
COD. Credeam, că Burger, care a venit, nu mă îndoiesc, pe 
ski, de la Berlin, de pe Prinz Albrechtstrasse, este chiar omul 
care l-a adus! 

— Burger n-a venit din Berlin. După informaţiile mele s-a 
oprit două zile la București. 

— Și cu ce se schimbă situaţia? 

— Eşti un mincinos penibil, mărâi surd colonelul. Mi-ai spus 
că strălucitoarea d-tale uniformă de tanchist a fost sustrasă 
din garderoba teatrului. N-a fost nevoie să fac mari 
investigaţii ca să aflu că de acolo nu s-a furat nimic... 

— Ce importanţă are? 

— Exact așa mi-am spus și eu. Am tăcut. Dar iată că 
„Skiorul” Karl Burger, de cum a coborât din tren, s-a dus, 
unde crezi? La mine? La prefect? La cârciuma lui Fischer? Nici 
vorbă. Direct la teatru s-a dus, unde a aflat pe loc ceea ce eu 
știam demult, că din garderoba lor infectă nu lipsește nimic, 
nici măcar o mănușă, darmite o uniformă de ofițer al 
Wehrmachtului! Ce are să se întâmple cu d-ta, Klemnitzki, 
atunci când Burger va dezvălui această minciună? Această 
minciună inutilă! Ce-mi răspunzi? 


— Dar ce se va întâmpla cu dta, Standartenfuhrer, d-ta 
care m-ai acoperit?! 

Coloana încetinise pasul, așteptând ca locul din frunte să 
fie reluat de Klemnitzki, ghidul oficial al expediției. 

— Intinde-o! îi porunci K5nike. Condu-ne cât mai repede la 
șerpii lui Histapes, ca să sfârșim mai repede această primă 
parte a spectacolului de bâlci... pe care l-au montat marile 
capete de la Reichssicherheitshauptamt. 

Ultimele cuvinte le murmură abia după ce Hauptmann-ul 
se îndepărtase. 

„Campionul european” Karl Burger, pe care șeful Gestapo- 
ului, Obergruppenfiihrer-ui Heinrich Muller îl cunoștea de 
multă vreme, era un poliţai de formaţie veche. El considera, 
nu fără temei, că soliditatea unei investigaţii, consta în 
sistemul de a o conduce: în primul rând trebuia eliminată 
graba. Graba, în orice împrejurări poate să dea peste cap 
orice fel de activitate, de la o anchetă judiciară până la 
creația artistică. Pus timp îndelungat pe linie moartă datorită 
concepțiilor sale considerate învechite, neoperative, el ieșise 
din nou la suprafaţă datorită aceluiași Muller, și el poliţist cu 
vechi state de serviciu. 

Pentru a descurca toate ițele afacerii legate de acţiunea O., 
absolut toate, se specifica limpede în instrucţiunile sale, 
ceruse și căpătase șapte zile. Dintre aceste șapte zile, nu 
pregetase să cheltuiască două, la București, unde, fără să 
renunțe la cafele, la tabieturi, se informase asupra 
personalităţii contradictorii a detectivului David Clementi, 
care acum juca rolul falsului Hauptmann Klemnitzki. Se 
edificase, însă numai parţial. In orice caz, acum știa sigur că 
nu e vorba nici de un mielușel, nici de un diletant. Mai curând 
de un demon! 

De la Berlin, Burger venise cu toate datele privind 
activitatea eminentului inginer Klemnitzki?. În faţa lui Miller, 
nu ezitase să afirme că asasinarea acestuia fusese o mare 
prostie. Burger nu înceta să se mire asupra motivului ce-l 


3 A nu fi confundat Klemnitzki - inginerul, cu falsul Hauptmann Klemnitzki, 
în realitate David Clementi. 


determinase pe Clementi să aleagă numele inginerului. 
Intâmplare? Neglijenţă? Din partea unuia ca el!... Praf în ochi? 
În ochii cui? 

Coborând în orașul O., Burger nu se grăbise să ia contact 
cu Fischer, cu atât mai puţin cu Standartenfuhrerul Könike, 
oricum deja în dizgrație, ci, evitând insistenţele unui 
taximetrist de ocazie, preferase să se urce într-o birjă. Ceru 
să fie dus la teatru. și aprinse pipa, fuma pipă încă înainte de 
a deveni detectiv. Nu se grăbea, avea timp la discreţie: cinci 
zile! Dacă Atotputernicul zidise lumea în șase zile; el să nu 
dezlege un caz mărunt în cinci? Îl considera mărunt, mai ales 
că-l avea în mână pe Klemnitzki. 

Orașul O., cât îl văzu din plimbarea cu birja - anume-i 
poruncise cocher-ului să mâie cu blândețe - îi plăcu, era 
liniștit, plin de verdeață, aducându-i aminte de o localitate în 
care-și petrecuse tinerețea alături de prima lui soţie, care 
decedase. Burger nu înţelegea tocmai exact de ce această 
urbe ocupă un punct important în strategia de ansamblu a 
O.K.W.-ului, și a SS-ului, însă nici nu-și bătea capul - el nu era 
decât un detectiv trimis de Gestapo, cu înalta învestitură a lui 
Muller, pentru a rezolva un caz, sau o înlănţuire de cazuri - 
dar știa din experienţă, că odată clarificat primul punct, 
celelalte vor cădea de la sine. Considera că nodul întregii 
afaceri se afla în mâna acestui ciudat farseur Clementi- 
Klemnitzki. Detectivul Burger nu-i iubea pe farseuri - un abil 
spărgător de case de bani merita infinit mai multă stimă - 
considerându-i, ca și colonelul Kânike de altfel, un fel de inși 
melodramatici care se dau în vânt după înscenări de 
dubioasă calitate, considerându-i, de asemenea, victime 
ușoare. Numai că, în cazul Clementi, mai existau câteva 
cortine - ca să folosim tot un termen din teatru - care nu 
fuseseră încă ridicate. Insă experimentatul poliţist era 
convins că le va ridica el, cu propria sa mână, și tot el va 
îndeplini rolul de sufleur... 

Directorul teatrului, un oarecare Lupău, îl primi calm pe 
Burger și nici nu clipi când acesta-și declină calitatea de 
gestapovist. Lupău se simţea bine pus pe picioare, bine 


„acoperit”, jucase în ultimul timp trei piese germane din 
repertoriul foarte actual, adică înfățișând invariabil, 
înaintarea vijelioasă și eliberatoare a Wehrmacht-ului. 

Directorul îl invită pe Burger la o cafea, polițistul acceptă, 
refuză coniacul, și sorbi în liniște, nu-i plăcea să se precipite, 
ascultând explicaţiile potolite ale interlocutorului. 

— Trebuie sa vă mărturisesc că sunt puţin mirat, zicea 
acesta, zâmbind amabil și fotogenic, atât cât îi stătea în 
putință. Era și el actor, un cabotin sută la sută, însă din actor- 
cabotin devenise un excelent șef de trupă, după cum se 
zicea. 

— De ce sunteți mirat? întrebă Burger, trăgând alene din 
ţigara de foi. 

Translatorul, un june cu frunte înaltă, palid, în civil, 
traduse. 

— Acum câteva zile - explică Lupău - s-au mai efectuat 
cercetări, e adevărat foarte discrete, pe tema asta. Am 
declarat și atunci că din recuzita noastră n-a dispărut nimic. 

— Aţi verificat personal? 

— Personal, se înțelege, fiind vorba de o uniformă 
germană, care ar fi putut încăpea, doamne ferește, pe mâna 
unui spi... Lupău se întrerupse observând strâmbătura 
poliţistului. Am verificat împreună cu administratorul 
teatrului, costumierul șef și chiar peruchierul șef. 

— Păi de ce peruchierul? Nu era vorba de niciun fel de 
perucă. 

— Pentru că peruchierul, domnul Abrum, lucrează la noi de 
vreo jumătate de veac și cunoaște absolut totul... 

— Un evreu? 

— Probabil, însă la noi, în România... 

— Știu, problema asta mă lasă rece, domnule director. 

— Dacă puneţi ia îndoială buna-credinţă a peruchierului, nu 
văd însă de ce n-aţi da crezare spuselor mele. 

— Dar nici nu e vorba despre așa ceva, domnul meu. 

— Fie vorba între noi, de ce atâta zarvă în jurul unui 
amărât de costum... chiar dacă e vorba de o uniformă? Are 
atâta importanţă pentru...? 


— Nu prea are importanţă, oftă detectivul. Dar știți, 
suntem o naţiune conștiincioasă și puţin cam tipicară. Astea 
sunt și calităţi, și defecte, depinde de moment. Vă 
mulțumesc. Cred că n-o să vă mai deranjăm. 


Grăbind pasul pe lângă cărare, pentru a-și relua locul în 
fruntea convoiului, Klemnitzki își încreţea fruntea, puţin 
nedumerit. Nici acum Könike, pe cât se pare, nu bănuia că el 
știe totul în legătură cu „adevăratul” COD... care nici nu 
exista. 

Klemnitzki îl ajunse din urmă pe Tibi Tulea care-i zâmbi 
vesel. În buzunarul hainei atârna greu o sticlă pe jumătate 
goală. Hauptmann-ul strecură printre dinţi: 

— Fii atent, canalie! Ţi-ai prins la legătura de chei o 
minusculă machetă de avion, pe care ai confiscat-o cu prilejul 
unei anumite „percheziţii”. Dă-mi acum înapoi avionul acela 
„Handlley Page”, și nu vom mai vorbi niciodată... despre 
asta. 

— Doar n-o să ne certâm pentru un fleac, șopti Tulea. Și-i 
înapoie, discret, lui Klemnitzki, „obiectul”. 

Apoi Hauptmann-ul depăși în viteză perechea Fischer- 
Burger. Cel dintâi spuse tare: 

— Un adevărat ofițer, impecabil în toate ocaziile, chiar și cu 
prilejul unei excursii în munţi, acest Klemnitzki! 

Îi rânji, și-i făcu semn cu ochiul lui Burger, care nu 
reacţionă în niciun fel, ca și cum n-ar fi înţeles despre cine 
este vorba. Dimpotrivă, zise: 

— Aceste roci prezintă particularitatea deosebită de a... 

Enervat, Fischer nici nu ascultă mai departe. Ce fel de 
individ îi trimisese Berlinul? La ce bun masca asta de lemn, 
când de fapt, toată lumea știe totul?! 

Apoi, de iritat ce era, Fischer comise o altă neghiobie: 

— Socot că nu trebuie prea mult amânat momentul când 
ne vom scăpa definitiv de acest dublu trădător „căpitanul de 
tancuri”. 

Atunci „campionul european” întoarse către el niște ochi 
limpezi, disprețuitori. 


— Nu înţeleg despre ce tot trăncănești, domnule! Dacă ești 
beat, taci! 

Și marele patron de la „N-Y” își înăbuși furia și tăcu. Cum 
își permite astfel de vorbe acest ţap bătrân, când eu sunt și 
continuu să fiu șeful? 

În capătul cărării Klemnitzki se oprise. 

— Acum, stimaţi domni, adunaţi-vă puterile, începe partea 
cea mai dificilă a urcușului! Respiraţi adânc și mai trageţi 
câte o dușcă! 

Cu toţii îi urmară îndemnul, cu mare poftă. Chestorul Mălai 
îi întinse un pahar plin lui Karl Burger. Acesta refuză, 
explicând că la ascensiuni nu se recomandă alcoolul. 

— Nu? se miră Mălai. Ah, uitasem, aţi fost un mare 
sportiv... Ei bine, eu n-am fost sportiv, și nici nu sunt, așa că 
voi bea... 

— Cretin, gândi Fischer, stând cu spatele. Adunătură de 
cretini, trădători, alcoolici! Vedea-v-aș încolţiţi de viperele lui 
Histapes! 

De undeva se auzi ecoul repercutat al unei împușcături. 

— Hei! Un vânător! constată Tibi Tulea. Dar nu e interzis 
pe-aici vânatul, domnule Chestor? 

— Contrabandiștii... vreau să zic branconierii miş... mișună 
peste tot ca păduchii, bâigui Mălai. 

— Aţi prins energie? ridică glasul Klemnitzki. În acest caz, 
înainte! sau, mai bine zis, în sus! (Către cer, adăugă în gând). 


44. — Ce fel de corcitură mai este și asta? puse întrebarea 
domnul Gabriel Flentea, căruia-i tremurau mâinile într-un hal 
fără de hal. Cât timp lucraseră în adâncul peșterii (alta, nu a 
lui Histapes, una infinit mai bine ascunsă) sorbise neîncetat 
rom cu zahăr, însă, acum efectul alcoolului trecuse. 

— Nu e corcitură, ci lup, răspunse maiorul Maximilian 
Clemir. Lupul Șchiop. Așa e cunoscut pe-aici. N-ar trebui să 
mai bei, domnule Gabriel, te distrugi. 

— Nu mai am ce distruge, Max. Dacă ai fi lucrat treizeci de 
ani cu explozive, ca mine, ai fi și tu la fel. Abia am trecut de 
cincizeci, și sunt sfârșit. Un om sfârșit. Dă-mi, te rog, 


sticloanţa aia! Ce se aude? 

— Niscaiva Împuşcături. Dracul mai știe ce se întâmplă 
acolo! Te rog să nu mai bei! 

— De ce? Am terminat treaba. Am terminat-o definitiv. Am 
terminat totul, definitiv. 

Maximilian Clemir încercă să-i răspundă, de altfel fără 
convingere, că nu se cuvine să vorbească astfel, că un om, 
câtă vreme îi bate inima, nu e sfârșit ci poate lua totul de la 
început, în orice situaţie, la orice vârstă, pe un ton de mare 
demagogie ce începea să-i zgârie gâtul, însă rămase totuși cu 
gâtul nezgâriat fiindcă atenţia îi fu atrasă de purtarea Lupului 
Șchiop. Acesta se ridicase în picioare, mai înalt decât orice 
lup adevărat, mai puternic decât un Saint-Bernhard, 
continuând să păstreze însă supleţea feroce caracteristică 
speciei lupești. Avusese probabil dreptate, acest domn 
bețivan, specialist în dinamite, Lupul Șchiop era ultimul 
vlăstar, de culme, și de început de decădere, al unor 
încrucișări extrem de complicate. Dacă Standartenfuhrerul SS 
Konike l-ar fi văzut, posibil că meditaţiile sale cu privire la 
fals, falsitate, falsuri, ar fi cunoscut o nouă dezvoltare. Poate 
că ar fi ajuns la concluzia că și Lupul Șchiop e o mască, deși 
lipsă de logică a acestui gând sare în ochi. Un om e în stare 
să devină masca altui om, dar un câine, sau un lup, sau chiar 
un câine-lup, ce mască ar putea să-și pună? Insă colonelul SS 
renunțase de câtva timp la logică... 

Picioarele animalului, inclusiv cel din dreapta faţă, puţin 
strâmb, păreau înfipte în pământ, neclintite, în schimb 
grumazul mușchiulos, puternic ca o carenă, vibra vizibil. Ochii 
defel blânzi, mai curând ochi de fiară pornită pe urmele 
pradei, scormoneau în depărtări, însă după cum se știe, ochii 
unui câine sunt, ca simţ, mai puţin sensibili, decât mirosul, iar 
mirosul, la un animal cum era Lupul Șchiop, cedează de 
departe în faţa instinctului. 

Ai fi zis că se dezlănţuise o avalanșă! Ca propulsat, Lupul 
Șchiop porni în jos, ocolind în fiece moment muchiile ascuţite 
ale stâncilor pe cărări inexistente, subţiri ca firul de păianjen, 
păstrându-și incredibil echilibrul. Apărea și dispărea, mereu 


mai departe, în salturi înalte, din ce în ce mai mic, până ce 
deveni punct cenușiu, până ce deveni neant. 

— Nu-i așa că e Satan? întrebă Gabriel Flentea care mai 
băuse puţin rom îndulcit, recăpătându-şi oarecum forțele. 

Maximilian Clemir, cu ochii pierduţi la întretăierea văilor 
unde dispăruse Lupul Șchiop, nu răspunse, se răsuci greu, 
sleit de oboseala unei nopţi și a unei zile petrecute în adâncul 
celei de-a treia ramificații a peșterii pe-atunci cu totul 
necunoscută publicului, și în primul rând speologilor, și care 
abia peste vreo douăzeci de ani sau și mai mult, avea să fie 
trecută în planurile stranii și suspecte ale specialiștilor sub 
numele de Peștera 161, sau Peștera lui Clementi. De ce 
Peștera lui Clementi? Cum se  transmiseseră, oral, 
evenimentele? Pe ce căi ajunseseră să fie obscur-cunoscute? 
Dumnezeu știe, dar poate că nici el. 

În timpul nopţii, alături de Clemir, și de specialistul Gabriel 
Flentea, se aflase și Paul Delun, dar în zori el trebuise să 
dispară. Toate acestea, maiorul le înţelegea, și nu prea le 
înțelegea. 

Încotro fugise Lupul Șchiop? Ce îi șoptise instinctul? Că 
stăpânul său e în pericol? 

— Mă întrebaseși, vorbi Flentea, de ce am acceptat să 
dezamorsez mașina infernală din peșteră?... Maximilian 
Clemir însă nu-i adresase o astfel de întrebare. Flentea 
continua să torăie. Mi-ai spus că e vorba de o faptă patriotică, 
m-am prefăcut a te crede și a accepta riscul în acest sens. Nu 
ţi-am răspuns, cinstit, că în capul meu e o astfel de confuzie, 
sau învălmășeală, haos de început sau de sfârșit de lume, că 
vorbe ca faptă patriotică, patrie, patriotism, nu mai au ecou 
important. Nu e vina mea! Sper că înţelegi. Am acceptat să 
vin și să scot din acţiune bomba asta pentru mine. De data 
asta nu cred că mă vei pricepe, Max. Pentru mine. Am crezut 
că dacă înving încă o dată frica, în mine se mai poate 
produce o schimbare, că șocul mă va revitaliza, că poate am 
să devin un om normal, sau, cel puţin, pe jumătate normal... 
Am fost un optimist. M-am înșelat. Nu pot fi un om normal. 
Sunt condamnat. Condamnat e un cuvânt relativ binevoitor, 


de obicei știi pentru ce și ce te așteaptă, funia, plutonul sau 
securea. Eu însă nu știu pentru ce sunt condamnat și mai 
ales, ceea ce e groaznic, nu știu ce mă așteaptă. Spaima mea 
e generată de această stare de ignoranță. Inţelegi? Nu 
înţelegi... Nimeni, niciodată nu înțelege nimic... Pur și simplu 
sunt nebun, dar nebunia mea e relativ liniștită. Acum voi 
merge la cabană și voi lua toate somniferele pe care le am. 
Am o servietă de somnifere. Nu mă voi mai trezi. E mai bine 
așa. La o tortură cât de slabă, aș vorbi... 

Flentea se ridică, înălță deasupra capului sticla, și când 
termină de băut, ochii îi ardeau, însă devenise iarăși aproape 
lucid, ca să nu zic normal. 

— Nu vei lua niciun fel de somnifer, bătrâne, răspunse 
maiorul, cam repezit, fără a mai catadicsi să explice că-i 
sustrăsese întreaga raţie de medicamente. Eu plec. Așteaptă- 
mă la cabană. Odihnește-te. Nu bea. Sper să nu întârzii... 

— Bine, comandante... Și cum ajung eu la cabană? 

— Cu grijă. O iei încetișor pe cărarea aceea, e mai blândă. 
Ai grijă la trepte, dacă greșești un pas, te transformi în 
șoim... Eu am să cobor pe dincolo, am impresia că Delun are 
mare nevoie de ajutorul meu! 


45. — Observ, ridică vocea căpitanul Klemnitzki, cum că pe 
majoritatea acestor domni i-a cam ostenit prima parte a 
ascensiunii, de aceea propun o mică haltă. 

Un cor de mormăieli aprobă iniţiativa sa. Încremenit, de la 
distanţă, Burger îl studia pe Hauptmann. Se hotărî să-și dea 
părerea: 

— Într-o ascensiune, mai ales pentru oamenii neantrenaţi, 
opririle nu sunt recomandabile. Nici alcoolul. Nici măcar apa. 

Nu-i acordară atenţie nici măcar cei care l-au înţeles. 

Burger rămase în picioare, studiind locul, conștient că 
joacă o carte importantă, neavând certitudinea că atu-urile 
sunt de partea sa. Făcuse un pas greșit. Când? Când 
acceptase să vină aici. Insă jocul e joc, riscul, risc. Nu mai 
putea da înapoi. Fischer se feri să rămână în preajma noului 
venit, în schimb Chestorul Mălai, transpirat, ca vai de el, 


încercă să închege o conversaţie în bruma de germană pe 
care o cunoștea. Burger îl privi sceptic pe acest șef de poliţie 
căruia nu i-ar fi încredinţat nici măcar un post de 
Schutzmann. Nu-i răspunse. lar Könike se ţinu din nou de o 
parte, încercând să-i cuprindă dintr-o privire pe toți, însă nici 
acum nu izbuti să fie singur. 

Klemnitzki îl încolți. 

— N-am uitat cuvintele dv., domnule colonel: un astfel de 
loc... izolat și straniu, parcă așa v-aţi exprimat... parcă menit 
anume pentru a declanșa sfârșitul lumii! Subtil gând, alese 
vorbe! În clipa acea mi-am dat seama cu cine am de-a face. 

— Din păcate, eu nu, ripostă cu amărăciune Konike, și 
dădu să se îndepărteze. Diabolic, Klemnitzki se ţinu scai de 
el. 

— N-am uitat dedicaţia de pe carte: „Trebuie să ne 
ajutăm!” 

Standartenfuhrerul înțepeni. 

— Poate că într-adevăr ar trebui să ne ajutăm! 


46. Gabriel Flentea parcurse o mică bucată de drum fără a 
privi înapoi. Smocurile de păr cărunt îi răsăreau, pe ţeastă ca 
niște coarne tocite, vreo șase, sau șapte coarne. Trecu 
dincolo de un grohotiș pe care se legănau scaietți, ciulini, 
buruieni înalte, țţepoase, uscate, care probabil se hrăneau din 
răsuflarea tăcută și întunecată a Infernului, altfel, în stâncăria 
aia nu găseai pic de umezeală. 

Omul dinamitei consideră că locul acela e o ascunzătoare 
tocmai potrivită și se instală între doi bolovani, așezând 
alături prețioasa sticlă cu rom îndulcit. Potolindu-și respiraţia 
urmări cum, pe celălalt versant, Max, adică maiorul 
Maximilian Clemir, coboară în salturi, urmând aproximativ 
același traseu cu cel folosit de Lup. 

Max! gândi omul dinamitei. A reușit în viață... nu știu exact 
prin ce, însă a reușit. Și câinele lui Paul Delun a reușit... Și 
Delun, și el a reușit... Vigoarea lor e făcută să triumfe în toate 
împrejurările iar oamenii ca mine sunt anume născuți pentru 
a da prilej celor tari să triumfe. 


Mai bău. Când silueta maiorului se topi, Flentea parcurse 
înapoi distanța până la gura peșterii și culese dintr-o 
crăpătură lanterna cu baterii pe care anume o ascunsese 
acolo. Intră aplecându-se în văgăuna joasă și foarte îngustă, 
parcurse primii metri și apăsă pe butonul lanternei. Raza de 
lumină punea în relief monștrii subpământeni. Aici adâncurile 
conservau pentru eternitate urletul Lupului și strigătul 
Madamei Clementa, și alte strigăte și alte urlete... Flentea 
descoperi greu cea de-a treia ramificaţie a peșterii, între doi 
colți de urs de cavernă, bine ascunsă, aproape de nebănuit. 
Flentea se așeză exact în locul unde dementul inginer 
Klemnitzki instalase dispozitivul de declanșare al mașinii 
infernale îngropată în stâncă. Omul dinamitei medită puţin la 
rezultatul acestei explozii, dacă s-ar fi produs. Clemir nu-i 
divulgase nimic, iar taciturnul Delun, cu atât mai puţin. 

Renunţă la acest gând, oricum pentru el nu mai avea 
importanță. Deocamdată în locul acela nu se mai vedea 
nimic, însă peste ani, peste mulţi ani, dacă în general vor mai 
fi mulţi ani, oamenii altor generaţii vor descoperi niște 
sărmane oseminte. Și, alături, resturile de rugină ale 
lanternei de fabricaţie nemţească „Spandau” (a nu se 
confunda cu mitraliera). Și tubul gol cu somnifer puternic, 
Cloxydrom, produs ilegal de către o firmă spaniolă parcă, 
anume pentru cei care vor să doarmă mult pentru a uita, și 
chiar pentru cei care vor să uite o dată pentru totdeauna. 
Maiorul Clemir, cu toată iscusinţa sa, nu reușise să-i sustragă 
și acest medicament cu efecte ireversibile. 

Și vor mai găsi, oamenii viitorului, sticla goală; poate că un 
jurist încăpățânat se va agăța de această eventuală crimă și 
va împinge sticla către analize, iar chimiștii vor ajunge la 
concluzia că butelcuța conţinuse rom îndulcit și vor ridica 
nepăsători din umerii lor costelivi de savanți. 

Rom, și încă îndulcit, ce poate să însemne asta? 

Nu vor ști cu exactitate că, folosind restul de băutură, omul 
dinamitei înghiţise toate pastilele de C/oxydrom, puternic 
somnifer euforizant, în compoziţia căruia intra și o doză de 
morfină. Nu se temea de moarte, însă de chinuri, da. Straniu, 


el care toată viața mânuise explozibile. Dar poate că 
aparentul paradox, studiat mai atent, nu mai e paradox... 
Flentea știa că va adormi ca un copil căruia maică-sa îi 
servise o fiertură de mac pentru a avea răgaz în treburile 
gospodăriei, sau poate pentru a se vedea cu iubitul. Și 
aşteptă sfârșitul, rezemat de peretele rece de piatră. Șuviţe 
subţiri de apă se prelingeau peste tot. Era o peșteră vie, așa 
sunt considerate peșterile prin care circulă apa, o peșteră vie 
care trebuia să servească morţii. O astfel de acțiune de 
deminare, merită să fie plătită cu cel puţin o moarte, fu 
ultimul gând lucid al lui Gabriel Flentea, care n-avea de unde 
să știe că fusese plătită cu multe alte morţi, sau multe alte 
vieţi. 

Ce spun marii autori despre un om care se sfârșește? Vrute 
și nevrute. E simplu să inventezi. Dar e necesar? 


47. Cabanierul Dragoș obsiervă din timp automobilul ce 
urca pe serpentină, și se întrebă pe cine dracu mai aduce... 
Diavolul, și cobori scara ca să-i întâmpine pe oaspeţi, de bună 
seamă niște simandicoși. 

Pe colonelul Saike, Dragoș nu-l cunoștea, comandantul 
formațiunilor de Heinkel 111, Dornier 17 și Messer - 9, 
dispuse în preajma unei mici localităţi, la treizeci de kilometri 
de O. disprețuia ofițerii cazaţi în oraș unde, după părerea sa, 
nu se țineau decât de beţii, și aceasta era prima sa vizită, 
datorată ordinului dat de generalul Poli, oare la rându-i 
fusese avertizat de Reichsmarschall-ul Goering. 

In schimb, pe negriciosul maior SS Oberg, cabanierul îl 
recunoscu de îndată, era dansatorul acela deocheat de la „N- 
Y”, local pe care, cum era și firesc, Dragoș îl dispreţuia, dar, 
obișnuit cu multe și de toate, nu manifestă vreo surpriză, în 
afară de plăcerea de a avea oaspeţi de soi. 

— Bieteșien, bieteșien! Ih biegrusie zi! 

— Ce vrea caraghiosul acesta? bombăni Saike. 

— Ne salută, răspunse Oberg. 

— Avem păstrăv și vinaţ de Mosie/a, domnilor Henri... 

— N-avem timp, spuse dușmănos colonelul. 


— Ba avem! îl contrazise impertinent Sturmbannfuhrerul 
SS. Insă nu intrăm în cârciumă, să ne aducă aici coniacul... 
Dragoș dădu să fugă, însă Oberg-Chocolat îl opri. Poruncește 
unui băiat... 

— Baciu Floareș, urlă Dragoș, pahare și sticla mea de 
Metaxa! lute! 

— Încotro au plecat? întrebă Oberg, în vreme ce Saike 
pufnea furios. 

— Cine, domnule ofițer, cine? 

— Cei care au venit cu astea patru mașini, nerodule! indică 
Oberg Mercedes-ul, Horch-ul, Fiat-ul și Volks-ul aliniate 
frumos în umbra celor șase plopi. 

Baciul Floareș veni cu tava, dar Saike refuză să guste. 
Chocolat dădu pe gât rapid două păhărele. 

Făcând pe zăpăcitul, pe emoţionatul, dar în realitate calm 
ca un pisoi încovrigat într-o rază de soare, Dragoș explică, 
bâlbâindu-se puţin, că domnii nu-i raportaseră unde merg, iar 
el nu se interesase, că nu se cuvine, însă desigur plecaseră 
să viziteze peisajiul. 

Câteva minute mai târziu colonelul și Sturmbannfuhrerul se 
afundau între stâncile strălucitoare ce alcătuiau fațada 
Cheilor de Sare. Oberg așteptă să ajungă la o anumită 
distanţă de BLANCA și duse mâna la tocul Wa/ther-ului. Saike, 
pândind de multă vreme această manevră, se azvârii în 
lături, se puse la adăpost și scoase la rându-i arma. Cu 
agilitatea-i de dansator, Oberg plonjă. 

Zbieră din dosul unei stânci: 

— leşi, Saike! Te arestez pentru trădare faţă de Führer! 
Aruncă pistolul, ridică mâinile, apropie-te încet. Îţi garantez 
viața! 

Din partea cealaltă răsună hohotul pilotului. Oberg nu 
înțelese dacă râde în batjocură, sau de frică. 

— Proxenet sifilitic! ripostă Saike. Ridică tu mâinile și 
apropie-te! Propunerea mea rămâne în picioare. Să părăsim 
corabia în flăcări... Haide, nu e timp de pierdut! 

Mârâind de nemulţumire Oberg scoase din buzunar 
grenada „Herz”, de mărimea unui ou de rață, pe care o purta 


la el totdeauna. 

Greşise. Întârziase. Era acum obligat să folosească grenada 
și nu-i convenea: explozia va răsuna înzecit acolo, între 
pereţii înalţi. Însă nu mai avea de ales. Trase siguranţa, 
numără până la patru și azvârli bomba. Detunătura iscă o 
vijelie dincolo de bolovanul unde se pitise Saike, stărâmături 
de piatră, buruieni, se ridicară, iar printre ele pluti, lin și ireal, 
un copac subţire, străveziu... 

Geamătul gâlgâit și cavernos al colonelului se mai auzi 
două sau trei secunde. Încetă. Oberg se ridică din adăpostul 
său, făcu două salturi și atunci, în mijlocul celui de-al treilea 
salt îl întâmpină glontele. 

Sturmbannfuhrerul căzu. Nu simţea nicio durere, dar știa 
că fusese lovit. Unde? Aici, în mijlocul pieptului, glontele 
întâlnise sternul. ÎI sfărâmase, sau îl străbătuse. Nebun de 
furie, Oberg se târî mai departe, se ridică brusc și trimise o 
rafală, despicând literalmente craniul lui Saike. Inutil, fiindcă, 
pilotul murise imediat după ce  expediase  glontele 
răzbunător. Grenada „Herz”, și rafala lui Oberg, îl 
transformaseră pe cunoscutul as din Luftwaffe, care doborâse 
în anii '40-41, unsprezece Hurricane și nouă Spitfire, fiind 
apoi oprit de către Goering să mai participe la lupte, pentru a 
nu-și risca pielea, - într-un maldăr jalnic de carne amestecată 
cu zdrențe. Ilnexplicabil cum, după explozia grenadei mai 
izbutise să armeze revolverul și să tragă! Clătinându-se, orbit 
de neșansa sa, însă decis să meargă până la capăt, Oberg 
încercă să se grăbească, și reuși, rana nu-l stânjenea serios și 
sângera foarte puţin. Poate nu era gravă... Izbuti să parcurgă 
aproape un kilometru și deodată i se păru că visează: văzu 
între doi arbori un lup. Animalul părea că-l așteaptă. 

De data aceasta instinctul nu mai fu la înălțime... 

Maiorul făcu un efort crâncen pentru a se concentra. Sigur! 
Acesta trebuie să fie Lupul Șchiop, animalul ciudat care... 
Tremurând de pornirea ucigașului care nu se mai poate opri, 
Oberg se culcă în iarbă și pregăti pistoletul. Lupul Șchiop ieși 
din pădure și veni în întâmpinarea sa. Ilnexplicabil. Oare 
fiindcă silueta lui Oberg îi aducea aminte de...? 


Sturmbannfuhrerul tinti exact între ochii Lupului. 


48. Maiorul Maximiliam Clemir înregistră și explozia 
grenadei, și schimbul de focuri. Se opri pentru a se orienta. 
Era greu, ecourile te derutau, și totuși împușcăturile nu 
veneau din direcția Peșterii lui Histapes, ci de undeva de jos. 
Își schimbă puţin direcţia, continuă să alerge, și astfel comise 
ultima eroare a vieții sale. 

Primi două gloanţe pe la spate - împușcătura lașilor, și 
căzu, mușcând ţărâna. Însă nu muri. Nu muri încă. În cădere 
se izbise cu faţa de un colţ. Pipăi îndurerat gingiile din care 
săriseră câţiva dinţi, apoi, cu un efort groaznic, izbuti să se 
întoarcă. Maiorul Oberg continua să urce. Își pierduse chipiul 
și ochii ageri ai lui Clemir, înainte de a se încețoșa, îl 
recunoscură pe măscăriciul acela de la „N-Y”... încercă să 
scoată, din ascunzătoare, revolverul, însă era peste puterile 
sale. Se cufundă iar în leșin, sau în moarte. 

Chocolat continua să urce. 


49. A fost explozia unei grenade de buzunar „Herz”, gândi 
colonelul K6nike, pândind reacţiile celorlalți. Insă ceilalți 
păreau să fi asurzit. Sau poate că pândeau și ei? 

E ușor de recunoscut, își continua, cu un fel de detașare 
funestă concluziile Standartenfuhrerul, ai zice că e spargerea 
fâsâită a unui pneu. Curios e că, într-adevăr, seamănă 
oarecum cu o inimă. Această „inimă” face parte din arsenalul 
ofițerilor superiori din SS, sau S.D., însă niciodată din cel tal 
fruntașilor Geheime Staats-Polizei-ului, poliţia secretă de stat, 
Gestapo. Una dintre măsurile de neînțeles ale Reichsführer- 
ului. Am și eu una, dar o ţin în safe-u/ „Hermann”. Alături de 
sticla cu ţuică; o singură inimă îmi este îndeajuns... Dacă nu 
chiar prea mult. Desigur, prea mult! 

— Ești melancolic, Parteigenosse? întrebă Fischer cu vocea 
lui insinuantă de vechi codoș. 

Könike îi răspunse în șoaptă: 

— ...! (de nereprodus) 

Chestorul Mălai comentă: 


— lan-tă-tă, cum își face de cap branconierii! Aruncă 
bombe în apă ca să le crape vezica le pești. Ce spui despre 
asta, bă, Tulea? Măcar îţi capeţiraţia și de la ei? 

Mutra urâtă a lui Tibi Tulea se schimonosi. 

— Branconierii nu este specialitatea mea, dom Chestor! 

— Dar oare e specialitatea ta, măi mămăligă? reluă, nu 
fără răutate Mălai. 

— Să fiu mâna dreaptă a șefului, raportez cu onoare. 

— Onoare... care onoare, ce fel de onoare? 

Pe un platou din preajma Peșterii lui Histapes, băieții lui 
papă Fischer aranjau un prânz substanţial înainte de 
„Vizionarea festivă”. Din fericire, printre ei se afla și un ober 
autentic, altfel ceilalţi golani, cu lăboaiele lor nespălate, ar fi 
fost în stare să încurce totul, iar veselii excursioniști n-ar fi 
putut să se bucure din plin de subtilităţile pregătite de 
bucătarul-comandant de la „N-Y”, unul pe nume Baboie. 

„Campionul european” Kari Burger catadicsi să i se 
adreseze, pentru întâia oară lui Mălai: 

— Ce spuneai despre braconieri, domnule Chestor? 

Mălai, vlăguit de urcuș, vutcă, și de greutățile vieţii, 
aşteptă să i se traducă, își șterse fruntea disproporţionant de 
înaltă faţă de virtuțile lui intelectuale, apoi afirmă că nu-și 
aduce aminte să fi pomenit oareceva despre bra-bra- 
branconieri. 

— Despre braconierii care aruncă cu grenade în râu, reluă 
domol agentul Burger. De unde iau grenade? 

— Grenade? Hei! Grenade! Azi e mai ușor să ai grenade, 
decât mere sau gutui! 

— Și cum, poliţia rămâne nepăsătoare? 

Chestorul nu trecuse chiar așa de ușor peste tratamentul 
glacial de până acum al „campionului”. Faţa lui lată, se lăți și 
mai mult, așa cum se întâmpla totdeauna când era călcat pe 
bătătură. Agrăi: 

— Domnul alpinist să mă mai slăbească cu întrebările! Ce, 
eu m-am interesat prin care Apenini s-a perindat domnia-sa? 
Băiete! Incă o porţie! Ce e asta, domle Fischer? Potârniche? E 
for-formidabilă! 


— E rață sălbatică. lar acolo avem sitar. O picătură de vin? 

— O picătură? B-hă, hă, hă! Un butoi! Și câte peșteri avem 
de vizitat? 

— Dar, de ce întrebaţi, domnule Mălai? interveni de data 
asta Konike. 

— Eu zic să le luăm pe rând, fiecare zi câte una, dacă iese 
cu pileală ca azi! Numai că n-ar strica să fie la mai joasă 
latitudine... e tare greu urcușul! Ce ar fi dacă dl. Fischer ar 
muta peșterile la domnia sa în restaurant? Proziit! 

— Sănătate! răspunse KOnike. De fapt, oficial, avem de 
văzut o singură văgăună, aici unde răposatul Histapes, după 
cum se spune, și-a valorificat fanteziile sale de paranoic. Dar, 
la dorinţa dv. le putem lua la rând pe toate? Ce zice domnul 
Fischer? 

— Eu zic că ies mai ieftin dacă le vizionăm pe toate la mine 
la speluncă, într-o noapte. Vreau să zic, pe toate baletistele! 

Râsete groase, și chiar mai subțiri, întâmpinară cuvintele 
marelui patron. 

— Eu în peștera aia de conţine șerpi, nu mă bag, anunţă 
Mălai. 

— Dar frumoasele cobre sunt atracţia serii, anunță 
Kiemnitzki. 

— Nu observasem că s-a înserat, bodogăni Mălai. 

— Și-apoi, reluă Klemnitzki, mai sunt și comorile pe care le- 
a îngropat pe-aici Histapes. 

— Nu le-a furat încă nimeni, în meleagul ăsta plin de furi, 
de hoți și de tâlhari? 

— Nu, răspunse Hauptmann-ul. Eu am în privinţa asta o 
teorie personală. Fiecare dintre șerpii veninoși din grotă 
valorează sute de mii Reichsmark. Am mărturia asistentului 
unui chirurg - al cărui nume nu mi-e permis a-l pronunţa, că 
diamantele lui Histapes au fost introduse în musculatura 
șerpilor. O operaţie relativ simplă. 

— Și cum au imobilizat șerpii în timpul operaţiei? 

— l-au adormit. Cu șpriţ de beladonă. 

Tibi Tulea, a cărui dușmănie faţă de Clementi se 
transformase în lingușeală față de Klemnitzki, se grăbi să 


sprijine ipoteza. 
— Am auzit și eu despre una ca asta. Am citit într-o carte. 
— La ultima noastră întâlnire, acum câteva zile, te însoțea 
un vardist care făcuse patru primare și-ţi cetea afişele de pe 
stradă, ca să-ţi mai dai seama de conţinutul lor... Intre timp 
te-ai alfabetizat? Citești chiar cărţi? provocă Fischer, care nu 
se simţea în apele sale. Ceva nu era în regulă aici. 


Trei Petromax-uri, a căror lumină era palidă în plină zi, dar 
se dovedi orbitoare în bezna grotei, se legănau în mâinile 
oamenilor lui Fischer. Ca un veritabil ghid, înarmat cu o 
lanternă puternică, din cele folosite de Gestapo cu ocazia 
raziilor de noapte, Hauptmann Klemnitzki pătrunse primul, și- 
i îmbie pe „musafiri”, folosind poate fără să vrea tonul 
saltimbancului care-i invită pe fraieri să poftească într-o 
menajerie, în care abia dacă se află un șacal pe post de tigru. 
Auzindu-l, studiindu-i faţa rea, dar satisfăcută, K6nike, își 
stăpâni cu greu pofta de a-l împușca pe loc. 

— Intraţi, intraţi! Firește, dacă nu vă e teamă! Cine se 
teme, să rămână afară. Mușcătura unei vipere cu corn nu se 
tratează... însă, garantez! Nici eu n-am chef să mor. Sau își 
poate închipui cineva că am? Poftiţi, poftiţi... 


50. Povestește David Clementi. Amintirile începeau să 
mă înfricoșeze, rău lucru, cu atât mai mult cu cât eram un om 
care nu trebuie să aibă amintiri. Eram un om care nu trebuie 
să se teamă de nimic, așa cum e atunci când nu mai este 
nimic de pierdut, ori, în acea clipă, oră și zi, mă năpădise o 
frică, o frică la fel de josnică precum a unui găinar ce furase 
gâsca fiind apoi înșfăcat după colț de sergentul de stradă. 
Măcar să fi fost o frică măreaţă, ca a lui Faust, ca a celui 
dintâi om care a perceput infinitul, ca a celui dintâi ateu care 
s-a gândit că dincolo nu mai e nimic. 

Amintirile se rostogoleau peste mine, contopindu-se cu 
prezentul, normal, deoarece nici nu există un prezent, atât 
din punct de vedere matematic, cât și filosofic. Prezentul nu e 
decât una dintre cele mai străvezii convenții acceptate de 


om, și contestate cu vehemenţă totodată. 

În cel mult cinsprezece minute, deci în prezentul ireal și 
convenţional de un sfert de oră (și minutele, și orele, tot 
convenţii sunt), totul avea să se termine sau să înceapă. La 
fel de bine pot zice că totul avea să se sfârșească și să 
înceapă, fiindcă dacă scăpam cu viaţă, începeam altă 
existență, iar dacă aș fi pierit, tot începeam altă „existență”, 
cea a morţii. Oare există într-adevăr eroi care se vâră cu 
bravură, nepăsare și zâmbet, în moarte? Dacă da, tare aș fi 
vrut să cunosc și eu vreunul. 

Din punctul acesta înalt, peste muchiile stâncilor, se zărea 
dincolo de o perdea subţire, albăstruie, o parte din oraș. 
Orașul în care trăisem doi ani, studiind și pregătind minuţios 
planul. Aș putea zice planul de răzbunare, însă ar suna prea a 
la Monte-Cristo. De aceea spun planul, pur și simplu. 
Încercasem să-l pun la punct în detaliu, însă ieșise, 
bineînţeles, cu totul altceva decât sperasem la început. Era 
ca și cum un arhitect ar proiecta un lăcaș bizantin, pentru a 
constata că din schemele sale se naște o clădire unghiulară, 
simetrică, rece. Chiar și așa ar fi fost bine, însă nici măcar 
simetric nu izbutisem să construiesc edificiul. Asimetriile 
zgâriau ochii. Dintru început hotărâsem că e absolut necesar 
să rămân în umbră, dar iată, împrejurările mă siliseră să ies 
foarte tare în faţă. Să joc un rol. Într-un fel mă dispreţuiam, 
iar din privirile Standartenfuhrerului Konike, știam că și el mă 
disprețuiește. 

Nu e un lucru foarte ofensator să fii disprețuit de un SS-iist, 
însă nu-mi convenea... dinspre nord-vest, ca să-l imit pe 
Prințul Danemarcei. 

Priveam orașul, și-mi era milă. Îmi era milă de mine, ceea 
ce nu e un punct pozitiv. Priveam cu nostalgie orașul, apoi 
ochii mi se plimbau printre munţi... Da. Nu e bine ca omul să- 
și disperseze, să-și împartă viața. Naivii, și o anumită 
categorie de ne-naivi, îi invidiază pe spioni, agenţi secreţi, 
actorași, fiindcă își schimbă atât de des pielea, trăiesc mai 
multe vieţi. Nu cred că e un motiv de invidie. Poate de 
compătimire, da... 


M-am gândit și la Clementina, faţă de care mă simţeam 
vinovat. Oare stătea conștiincioasă la „Filială” așteptând 
telefonul cine știe cărui cretin căruia i s-a furat cățelul sau 
purceaua? Stă singură, și-și roade unghiile, și așteaptă să se 
sfârșească, fără a ști anume ce trebuie să se sfârșească? Și-i 
este, fără îndoială, frică .. 

Auzeam în spatele meu clefăitul porcin al nesătuilor ce nu 
mai pridideau să-și umple burdihanele din mâncarea adusă 
de ticălosul, criminalul Uggo Fischer, și am simţit că răbdarea 
îmi sare în țăndări, și atunci am rostit scârboasele, cabotinele 
cuvinte: 

— Intraţi, intrați! Firește, dacă... Poftiţi, poftiţi... dacă nu vă 
e teamă... 

Teamă le era tuturor, și tuturor le era teamă să arate că le 
este teamă. Așa că intrară toți. l-am condus până la vizuina 
șerpilor. Bolovanul ce masca gratiile fusese dat în lături din 
timp. Am trimis o rază de lumină în gaura urâtă unde fojgăiau 
jivinele, începând să perorez liniștit despre caracteristicile 
viperelor ceyloneze, ale șerpilor cu clopoței aduși din India, 
ale viperelor cu corn, despre calitatea deosebită a veninului 
fiecăreia din aceste specii, despre ce simte cel mușcat. Parcă 
lăudam produsul unei fabrici de bere. Știam că trebuie să 
vorbesc câtva timp, cât mai liniștit, cât mai sigur de mine, 
pentru a-i pune niţel pe picioare. Cei băuţi, erau la fel de 
intimidaţi ca și abstinenţii. Karl Burger, care nu băuse și nu 
mâncase nimic, părea lipsit de orice sentiment, de teamă sau 
de ne-teamă. 

— Cum sunt hrăniţi șerpii? întrebă careva. 

— Tocmai voiam să vă arăt, și pe nesimţite am făcut doi 
sau trei pași înapoi. Am privit de la mică distanţă adunătura 
aceea de nemernici. În prim plan, vedeam profilul lui Cornel 
Balea, alături de stăpânul său Fischer. In penumbră, tot cu 
paharul în mână, fața buhăită a lui Mălai, lângă Tulea. Și 
ceilalți. Era acolo o anumită cantitate de ticăloși, totuși nu 
reușisem să strâng toate canaliile din lume, nici n-ar fi 
încăput, da de unde! Dar în mod deosebit regretam absenţa 
lui Chocolat. Unde era Chocolat-Oberg? Și el fusese cuprins 


pe lista invitaţilor, dar iată că se eschivase! 

Am continuat să-i studiez, amintindu-mi de inginerul 
dement Klemnitzki, al cărui nume îl împrumutasem. Nu chiar 
atât de dement ca să nu-și dea seama că lucrarea ce o 
efectuase, va ucide oameni, va distruge localități... 

Eu i-am turnat otravă în alcool, cu toate că moartea lui 
fusese ordonată de la Berlin, iar eu știam asta. Am luat-o 
înaintea agenţilor puși să-l lichideze, fiindcă știam că trebuie 
să piară de mâna mea, iar dacă veţi citi până la capăt aceste 
pagini, îmi veţi da dreptate, și veţi înţelege, de ce eu trebuia 
să-l ucid, iar nu oamenii lui Himmler. După ce au constatat, 
cu surpriză, decesul inginerului, SS-ul și poliţia secretă s-au 
acuzat reciproc de moartea prematură a lui Klemnitzki, însă 
adevărul n-a ieșit niciodată la iveală. 


În  spasmele morţii, inginerul mi-a divulgat taina 
adevăratului COD. Parţial. Restul a trebuit să-l deduc. N-a fost 
simplu. 


Reușeam să meditez și să vorbesc în același. Timp: 

— Există, ziceam, continuând să mă repliez pe nesimţite, 
un mecanism care... 

In laba lui Uggo Fischer răsări un revolver de mare calibru. 
Ţeava lungă de un metru - așa mi se păru - se ridică spre 
mine. 

— Opreşte-te Cle... Klemnitzki! Încotro ai pornit-o? 

— Încercam să vă arăt modul în care sunt hrăniţi șerpii! 

— Doar n-ai de gând să deschizi portița? 

— Cum aș pune în pericol viața prețioasă a acestor domni? 
am întrebat, apăsând puternic pe un anumit punct, la 
marginea grotei. In aceeași clipă m-am azvârlit înapoi, pe 
burtă, acoperindu-mi capul cu mâinile... 


51. Povestește autorul. Chocolat auzi bubuitura undeva 
deasupra capului său și fu convins că acţiunea O se 
declanșase, fie din neglijenţă, fie premeditat, iar acum 
urmează prăpădul. 

Pesemne cei ce merseseră la „vizionare” au pierit - însă de 
ce? - „vizionarea” trebuia să se întâmple într-un loc fals, ce 


încurcătură se va fi produs?, - dar el trebuia să scape, cu 
orice preț să scape, să ajungă, la avion... se va descurca și cu 
un singur pilot, cu Madaus... Apăsând cu mâna dreaptă rana 
de la piept, Sturbannfuhrerul SS Sigmund Oberg gonea acum 
la vale, convins că în urma lui vine potopul! 


52. Povestește David Clementi. Nu avusesem totală 
încredere în calculele lui Gabriel Flentea, când e vorba de 
explozibile, nu poţi fi sigur de nimic. Însă omul dinamitei nu 
greșise. 

Credeam că muntele se va nărui și peste mine, când colo 
în stânga mea căzu doar un bolovan de numai o tonă, iar în 
dreapta... ei bine, în dreapta ateriza un om: 
Standartenfuhrerul SS Marian Gustav Könike. N-am prea 
înţeles cum reușise să se salveze. Am scos pistoletul „Lee” și 
i l-am proptit în tâmplă, în timp ce peste noi continuau să 
curgă sfărâmături, și ne învăluia praful și duhoarea pulberii 
arse. 

— Nu mișca! i-am ordonat. 

— Poţi să renunți la tunul acela, răspunse în șoaptă, îți sunt 
prieten. Trebuie să ne ajutăm. 

— Vorba! Târăște-te către ieșire! 

Prin gura peșterii ieșeau nori de praf și de fum, ca dintr-o 
răsuflătoare principală a iadului. 

M-am făcut într-o parte, ţinându-l pe colonel mereu în 
bătaia armei. El întrebă: 

— Ceilalţi au murit? 

— Dacă ai să ciulești urechea, ai să le auzi urletele. Nu s-a 
prăbușit decât o porţiune care să le bareze ieșirea... dar 
odată cu explozia au fost eliberaţi șerpii... un mic dispozitiv 
diabolic. Aș merita o decorație a Gestapo-ului. Întoarce-te cu 
spatele colonele... Așa... îţi confisc pocnitoarea. Alta n-ai. N-ai 
nici grenadă, știu. M-am îndepărtat de Könike, ascultând. Nu 
se auzea nimic. 

— N-u se aude nimic, constată și Standartenfuhrerul, calm, 
însă livid. 

Mi-am zis că probabil calculele lui Flentea fuseseră eronate 


în sens invers, și că cei dinăuntru fuseseră striviţi și începea 
să-mi pară rău că nu vor face cunoștință cu șerpii, când din 
interior, prin crăpăturile foarte înguste dintre bolovanii 
prăbușiţi răzbătură ţipete. N-am să le descriu. E suficient să 
spun că nu mi-a fost milă. Nu mi-a fost milă. Nu mi-a fost 
milă. Șerpi veninoși, faceţi-vă datoria! 

— Da, meriţi o decorație a Gestapo-ului, Clementi! 

— Taci, colonele! Formulează-ţi în minte ultima dorinţă... 
spirituală. N-are rost să mi-o comunici, nu ţi-o voi îndeplini. 

Devenisem crud. Urletele tot mai slabe ale celor pe vecie 
închiși în grotă, îmi gâdilau plăcut timpanul. Peretele format 
prin prăbușire era gros de cel puţin doi, trei metri. Și totuși, 
se auzea! Eram atent la Konike. Eram atent la peșteră, ca nu 
cumva să se strecoare vreun șarpe prin crăpături. Deși n- 
avea nicio șansă. Nu, nici șerpii n-aveau nicio șansă. Nici 
măcar șerpii nu mai puteau să iasă de acolo. Și nici KOnike nu 
avea vreo șansă. 

Nu era cazul să-i spun tot ce știam, ceea ce și el știa. Că 
distinșii critici de artă, împreună cu Tibi Tulea, sub oblăduirea 
lui Mălai, îl torturaseră pe Pavel Danciu, și-l uciseseră apoi, că 
moartea nefericitului Histapes trebuia de asemenea trecută 
în contul lor, că toate acestea fuseseră dirijate de Fischer; nu 
era cazul să-i explic toate acestea, fiindcă moartea lui 
Bursucu, a lui Bucătaru alias Histapes și a altora, era floare la 
ureche, față de monstruozitatea acţiunii O. Nu era de 
asemenea necesar să adaug că „skiorul” Burger venise 
anume pentru a duce până la capăt îndeplinirea acţiunii O., 
că băieţii lui Fischer erau, până la unul, asasini notorii scoși 
de la ocnă anume pentru a mai asasina. Evadaţi. Evadarea o 
organizase Fischer împreună cu Chocolat. Tot așa, nu era 
necesar să-l previn pe Könike de ceea ce-l așteaptă, imediat 
ce în peșteră se va sfârși totul și mă voi convinge că nicio 
viperă nu se strecurase afară. Am să-l împușc cu nepăsarea 
unui asasin de profesie, precizându-i doar regretul meu că nu 
picase în capcană ca să simtă dulceaţa veninului. 

Dar KOnike, deodată vorbi. Cuvintele lui îmi produseră o 
uimire. 


— Nu-mi este milă de fratele meu, Clementi... Uggo este... 
era... un criminal, are la activ nu-ți închipui câte... In urma 
denunțului său azi trebuia să fiu arestat și să fiu dus cu 
avionul la Berlin... direct în beciurile de pe Prinz 
Albrechtstrasse, iar de acolo... știi unde? Dar nu știi pentru 
ce! Pentru că după părerea lui Uggo, a fratelui meu, sabotam 
acţiunea O. Și ce o să ţi se pară straniu, e că într-adevăr o 
sabotam. 

— Fii mai limpede! 

— Nu este timp, Clementi. Avionul în care trebuia să fiu dus 
la Berlin, va decola îndată ce maiorul Oberg, care trebuia să 
mă aresteze, va ajunge la scara lui. Oberg a auzit exploziile și 
a fugit la avion - pariez pe ce vrei că așa s-a întâmplat. 

Dinspre Peștera lui Histapes nu mai venea măcar un 
geamăt. Până și praful căzuse, iar fumul se risipise. Incă mai 
duhnea a explozie. Nu scăpase nicio viperă. Nimic nu mișca. 
Veninul cobrelor acţionează prea repede... Aș fi preferat ca 
șobolanii pe care i-am prins în capcană, să se chinuiască 
vreme îndelungată. Cel puţin atâta timp ca înecații de la 
ladolina... 

— Ascultă Kânike! Cum pot împiedica decolarea avionului? 
Cum pot imobiliza un întreg aerodrom? 

— E un zbor strict secret. Dornier-ul a aterizat pe o pistă 
nouă, la patru kilometri de O. În afară de piloţi și de 
radiotelegrafist, nu e nimeni acolo... 

În momentul acela am încremenit. Könike ţinea în mână o 
grenadă „Herz” și parcă zâmbea. 

— Am subtilizat-o din buzunarul fratelui meu, când își 
atârnase haina. Poţi să mă omori, Clementi. Și eu, aș fi 
putut... Însă n-are sens să tragi în mine. Oricum, voi fi mort în 
mai puțin de trei ore. 

— Nu ești Standartenfuhrerr SS? 

Könike zâmbi trist și ascunse mica lui bombă de buzunar. 

— Ba da... Privi pe deasupra munţilor. Cu acel avion 
Dornier, ţi-am spus, va fugi și Sigmund Oberg. Dacă ăştia de 
aici au murit, el de ce să scape? N-ar fi drept! Era poate cel 
mai nemilos dintre toţi! Și apoi, Clementi, fiind în miezul 


lucrurilor, ar trebui să știi, în avion se află o cantitate 
însemnată de material fisionabil, uraniu mi se pare... Ordinul 
de încărcare eu l-am dat. E poate chiar exact cantitatea 
necesară lui Hitler ca să pună la punct „arma de răzbunare”. 
De ce să-i facem acest cadou bunului Fuhrer? 


În drum către cabana BLANCA am descoperit cadavrul luii 
Maximilian Clemir. Nu, încă nu era cadavru. Sub frunte mai 
pâlpâia un pic de căldură. l-am pus pe buze câteva picături 
de alcool. Deschise ochii. Apropierea morţii nu-i alterase 
trăsăturile. Încercă să schiţeze un zâmbet, din orgoliu. Nu 
puteam să condamn acest orgoliu. 

— Ei! Bătrânul hingher în persoană! murmură. De unde ai 
apărut, Clementi? 

— Eu nu sunt Clementi, Maximilian. 

— Sigur că nu... Dar de ce-mi folosești numele mic? Așa se 
procedează cu cei care mor? Nu ești Clementi, ești căpitanul 
Klemnitzki. 

— Nu sunt nici măcar Hauptmann-ul Klemnitzki. M-am 
aplecat și mai mult deasupra lui. Ascultă Maximilian, eu sunt 
- Clementi se încorda. 

— Nu vorbi, bătrâne. Știu cine ești... Te-am ghicit aproape 
din primul moment, dar am fost sigur de-abia în noaptea aia 
când ne-am întâlnit, îţi amintești, în apropierea casei lui 
Bursucu... 

— În mai puţin de o jumătate de ceas va fi aici un medic. 

— Lasă. N-o să mai fie nevoie. Mai dă-mi o picătură din 
sticla aia ca să pot termina ce am de zis... Ascultă, nu știu 
nici acum sigur dacă mi-ai fost inamic sau prieten, dar dacă e 
valabil punctul doi... zbârnâie-l pe ticălosul acela, fă ceva cu 
el... nu fiindcă m-a împușcat, ăsta e jocul... ei fiindcă a tras 
pe la spate... 

— Cine, Maximilian? 

— Chocolat... Canalia aia de dansator. Purta uniformă de 
SS-ist. Cred că și ultima dorință a lui Hamlet a fost 
răzbunarea... sau încep să le încurc? 

Într-adevăr, n-a mai fost nevoie de medic. 


Am condus în goană Mercedes-ul lui Kânike până dincolo 
de cătunul Lunca și l-am parcat în dosul unui pâlc de arbori. 
KSnike se dădu jos și în loc de adio, zise: 

— Ca să nu te întrebi toată viaţa, de ce am făcut ce am 
făcut, și de ce voi face ceea ce voi face, îţi voi răspunde: 
urăsc murdăria! In situaţia mea nu exista și nu există altă 
soluţie... Ochii i se înceţoșau. Un noian de vise spulberate se 
adunase în ochii aceia. Mai adăugă: Să-mi citeşti totuși cartea 
despre băuturi... și să-ți prepari din când în când câte una din 
ele. 

l-am răspuns, încercând să par dur: 

— Nu mă face să lăcrimez colonele! 

— Bine. Atunci îţi pun la repezeală două întrebări 
„profesionale”. Ce te-ai fi făcut dacă în locul meu ar fi fost un 
fanatic veritabil? 

l-am răspuns: 

— În anumite împrejurări, îţi vin anumite idei. Împrejurările 
determină ideile. 

— Parcă am mai auzit asta. Bun! Cum ai aflat adevăratul 
COD? 

— L-am constrâns pe inginerul Klemnitzki să mi-l divulge. 
Apoi l-am ucis, ca să nu-l mai spună nimănui. 

Mă privi lung. Nu știu prea bine ce se schimbase pe figura 
lui. 

— Lucrat cu artă, murmură. Eu te-am considerat un 
diletant. 

L-am urmărit pe colonel cum se apropie de greul Dornier 
ale cărui elice se roteau lent. Din avion cobori 
Sturmbannfuihnerul SS Sigmund Oberg. Avea braţul stâng 
într-o eșarfă. Cu braţul sănătos îi dădu lui Könike salutul 
nazist - colonelul nici nu observă - iar apoi îl invită la avion cu 
mișcarea unuia care-și invită dama la valtzer. 

Dornier-ul decolă lin. Prinse înălţime. Nu știam că la manșe 
se află un singur pilot Oberleutenantul Madaus, că Saike e 
mort. Avionul continua să lunece în văzduh. Mă întrebam ce 
se întâmplase. A renunțat Könike la sinucidere? Sau a fost 
dezarmat de către echipaj. N-am să știu niciodată prea bine 


ce s-a întâmplat. Explozia unei grenade „Herz” nu e 
formidabilă, Dornier-ul nu s-a făcut țăndări, ci a intrat în 
semi-picaj și s-a izbit de culmea pleșuvă din cale-i. Bănuiesc 
să Standartenfuhrerul SS Marian Gustav Kânike își aruncase 
inima, adică grenada „Herz” în direcţia pilotului Madaus. Și 
asta e tot ce mai pot spune cu privire la Könike. 


Clem stătea în picioare, urmărind cum mă agitam la 
telefon. 

— Alo! Poliţia? Tu ești, luga? Mă bucur că te văd... că te 
aud, adică. Nu mă întreba nimic. Trimite la Peștera lui 
Histapes - ţi-am dat harta - oameni, cu arme și felinare să 
păzească zi și noapte. Cel puţin o săptămână. Pentru orice 
eventualitate... In caz că vreun șarpe se va strecura afară... 
Nu. Nu, puţin probabil. Ce s-a întâmplat acolo?... Află tu, că 
de-aia te-a făcut mama poliţist. Da, da, exact... Punctul doi: 
pe dealul Cocorului s-a prăbușit un avion care transporta 
material fisionabil. E ceva periculos - nu mă întreba din ce 
punct de vedere. Ingrădește locul, și cheamă o comisie... ce? 
Nu! Mălai n-are să mai cheme niciodată pe nimeni! Am zis, 
cheamă o comisie de savanţi, fizicieni, chimiști... Ei vor 
decide. Asta e tot. Nu știu... Nu știu, nu pricepi? 

Mă întrebase când ne mai vedem... 

Am sunat Agenţia Lăzău, din capitală. Ca de obicei, îmi 
răspunse dl. V. 

— Chi, chi! Ai înviat din morți, Clementi? 

— Domnule V., îmi dau demisia. Ați auzit bine, demisia. 
Cheile „Filialei” se află la băcanul Pop, peste drum, iar 
documentele „Filialei” în punctul 2 sub X. 

— Niciun fel de demisie, Clementi. Îţi mărim leafa! 

— Nu e vorba de leafă. Automobilul e parcat în fața 
„Filialei”, iar cheile sunt în sertarul biroului. 

— Chi, chi, stai puţin! Ai aflat totuși ceva despre Paul 
Delun? 

— Da. Paul Delun sunt eu. 

Eram trist și singur. Murise maiorul Maximilian Clemir, 
amicul și inamicul meu. Murise Dorina Giman, La Goulue, fata 


cu trăsături delicate, frumoasă, poate talentată, sau foarte 
talentată. leșiseră din viaţă alţi oameni, fără a avea altă vină 
decât aceea de a fi trăit. E aceasta o vină? 

Însă acţiunea O. eșuase. Datorită mie. 

Și totuși eram trist și singur. 

Nu chiar singur de tot. 

Când am vrut să plec, pentru totdeauna, privirea 
Clementinei parcă îmi vorbi: Pe mine cui mă lași? 

Am părăsit amândoi „Filiala”. Restul zilei l-am petrecut în 
Cheile de Sare, dând semnalul. Pretenţioasă exprimare: 
semnalul era un anumit fel de a fluiera. 

Însă Lupul Șchiop nu veni la întâlnire. L-am găsit pe 
înnoptate, în timp ce Madame Clementa tipa dintr-o stâncă, 
zăcând cu osul frontal despicat de glontele lui Oberg. 

l-am spus Clementinei: 

— Știi de ce a murit Bursucu? Sustrăsese un DOCUMENT 
important de la nemți și l-a ascuns în caloriferul din camera 
ta... Mi-am dat seama, cam târziu, citindu-i în carnețel: „Să 
nu uit! De procurat o cheie franceză mărimea 18”. 

— Mi-e greu să înţeleg toate acestea. Sunt obosită. 

Am urmat: 

— În urmă cu vreo doi ani (erau, de fapt, aproape trei) 
coborâsem cu un grup de excursioniști în adâncurile peșterii 
ladolina... are cinci etaje! După câtva timp, câinele meu, 
Lupul Șchiop, dădu semne de nervozitate și mă târî afară din 
peșteră. Am ajuns la suprafaţă când undeva în adâncimi s-a 
produs explozia... Apa Lacului Strunga a invadat ladolina... 
Nimeni, în afară de mine și de lup n-a scăpat. 

Clem întrebă: 

— Printre cei care au murit înecaţi în peșteră, aveai pe 
cineva apropiat? 

— Da, Clem... 

Fosta mea secretară nu ceru alte deslușiri. | le-am dat eu. 

— Erau calculele unui inginer genial. Apa Lacului Strunga, 
un lac mare și foarte adânc, invadând ladolina, se apropia de 
localitatea O. Încă o explozie de mari proporții - acţiunea O - 
ar fi deschis drumul apei peste oraș. O. ar fi pierit, ca pe 


vremea potopului. Înţelegi? 

— Nu, David Clementi. 

— Nu mă cheamă David Clementi. 

— Atunci, Paul Dalun. 

— Nu mă cheamă nici Paul Delun. 

— In orice caz, oricine ai fi, nu înţeleg... sunt prea obosită. 

Am ridicat deznădăjduit din umeri. Nu aveam viitor, iar 
trecutul nu-mi dădea nicio satisfacţie. Eram și eu foarte 
obosit. Clem murmură: 

— Să părăsim pentru totdeauna Cheile de Sare, 
necunoscutule. Altfel ne vor strivi amintirile. Să plecăm 
împreună. Nu mă lăsa, am mare nevoie de tine. Dar dacă, și 
tu, ai mare nevoie de mine? 


CORTINA 
21 dec. 77 


Apărut: 1979