Rodica Ojog-Brasoveanu — Al cincilea as

Rodica Ojog-Braşoveanu 


AL CINCILEA AS 


-roman istoric — război şi intrigă- 


1978 


CAPITOLUL | 


| Desi ne aflăm abia la sfărgitul lui august, e tng. Constat cu 


satisfacție că nu sunt singura ferme care şi-a pus taorul. Mă 
apresc la cofetăria Kluger zi cumpăr un cornet cu castane glasate. E 
numai un pretext, Îmi place interiorul, scaunele vieneze cu spătar 
de paie, măsuțele rotunde de marmură, borcanele uriaze de pe 
tejghea cu bomboane acre. Deasupra ratturilor, tronează important 
un portret. Habar n-am al cui e, însă-i limpede pentru oricine că 
tpul a reuzit tot ce şi-a propus. Miroase plăcut a mentă şi esenţă de 
brad, Vechile arome de vanilie zi aluat franțuzesc au dispărut de 
mult, 

Madam kluger, pufoasă, apretată gi cu genele atât de albe încât 
par pudrate cu zahăr, în tace un cornet artistic şi mă întreabă 
îngrijorată: 

— Ce se mai aude, Frăulein Savu? în? 


N nr 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


AL CINCILEA AS 


-roman istoric - război şi intrigă- 


1978 


CAPITOLUL 1 


Deşi ne aflăm abia la sfârşitul lui august, e frig. Constat 


cu satisfacţie că nu sunt singura femeie care şi-a pus 
taiorul. Mă opresc la cofetăria Kluger şi cumpăr un cornet 
cu castane glasate. E numai un pretext. Îmi place interiorul, 
scaunele vieneze cu spătar de paie, măsuţele rotunde de 
marmură, borcanele uriaşe de pe tejghea cu bomboane 
acre. Deasupra rafturilor, tronează important un portret. 
Habar n-am al cui e, însă-i limpede pentru oricine că tipul a 
reuşit tot ce şi-a propus. Miroase plăcut a mentă şi esenţă 
de brad. Vechile arome de vanilie şi aluat franțuzesc au 
dispărut de mult. 

Madam Kluger, pufoasă, apretată şi cu genele atât de 
albe încât par pudrate cu zahăr, îmi face un cornet artistic 
şi mă întreabă îngrijorată: 

— Ce se mai aude, Frâulein Savu? Vin? 


Îi e frică, tremură între mormanele de prăjituri şi 
fursecuri falsificate - războiul a falsificat totul, numai 
lacrimile au rămas autentice - tresare la orice zgomot, şi-a 
instalat la vitrină un oblon de tablă ondulată. 

De fapt, neliniştea a cuprins întreg oraşul, atmosfera 
vibrează. Nemţii nu mai ies decât în grupuri, evită străzile 
mărginaşe, bătrânii au pierit din parcuri, tinerii de pe 
Corso. La aproape fiecare fereastră, zăreşti câte un chip 
circumspect strecurând priviri prudente din spatele 
perdelei. Oamenii par grăbiţi, chiar şi slujnicele, bărbaţii au 
o expresie ciudată de nerăbdare. Nerăbdare şi încă ceva... 

Au trecut două zile de la eliberarea Bucureştiului şi 
bucuria, abia camuflată, colorează chipurile rarilor 
trecători. Cunoştinţele îşi zâmbesc cu tâlc, îşi strâng mâinile 
febril, îşi comunică din mers, în şoaptă: „Parisul e liber. A 
anunţat BBC-ul.“ 

Ne aflăm în 25 august. Evenimentele se precipită. Poliţia 
horthystă pare să-şi fi pierdut cumpătul, arestările se ţin 
lanţ, agenţii vântură străzile, rup afişele răsărite peste 
noapte, pe care o mână inspirată a ilustrat Dictatul de la 
Viena sub înfăţişarea unui monstru cu capul tăiat. 

Un bărbat tânăr se întoarce după mine, mă priveşte lung. 
Îmi vine să râd. Privirea aceasta n-are nimic de-a face cu 
războiul, cu zilele înfrigurate pe care le trăim... „Ah, 
dumneavoastră latinii!“ îmi spune mereu Hartner. 

La patru ani, am aflat că sunt frumoasă. Mătuşa Amalia, 
în bluză neagră de tafta cu jabou - nu mi-o amintesc altfel - 
mi-a prins bărbia; m-a scociorât bine cu ochii şi s-a uitat la 
soră-sa Elvira: „O să fie nostimă putoarea! Nu seamănă cu 
mă-sa.“ 

Mă gândesc la ele cu duioşie, deşi mi-au terorizat 
copilăria. S-au refugiat la Câmpulung Muscel şi mă tot 
întreb ce s-o fi întâmplat cu casa aceea fantastică de pe 
Lascăr Catargi? O fi supravieţuit bombardamentelor? 

Am trecut de piaţă, fieful bursei negre. Doi traficanţi se 
ţin după mine, îmi oferă discret bijuterii şi parfumuri 


franţuzeşti, se interesează dacă nu vând dolari. 

Mă mai despart două sute de metri de vila în care 
locuiesc împreună cu Hartner. Eu la parter, el la etaj. Devin 
atentă. M-am îndepărtat de Corso şi strada e pustie. Înainte 
de război în cartier locuiau nababii oraşului. Au plantat 
două şiruri de castani. Nu-i greu să te ascunzi în umbra lor. 
De la o vreme simt mereu nevoia să-mi verific spatele. Şi 
mereu aştept, când întorc capul, să văd ţeava unui revolver. 

În cutia de scrisori găsesc un plic. Deschid uşa, o închid 
repede şi mă lipesc cu spatele de ea. Înainte de a răsuci 
comutatorul, îmi îngădui să respir adânc. Respirația asta 
aduce cu un oftat, dar n-am de gând să-mi las nervii s-o ia 
razna. În sfârşit, aprind lumina şi mă zăresc întreagă în 
oglinda din vestibul. Dacă m-ar vedea mătuşa Amalia, s-ar 
declara mulţumită. „Arăţi ca o doamnă. Sobră şi discretă. 
Flamurile sunt pentru dame...“ Când vorbeşte, Amalia îşi 
strânge buzele şi pufneşte pe nas. 

Mă dezbrac din mers şi inhalez cu plăcere aerul din hol. 
Miroase bine, a Viceroy - ţigările lui Hartner - şi a plante cu 
frunze grase. E cald. Mă uit bine la plic înainte de a-l 
deschide. N-are expeditor. Doar numele meu, scris în mod 
evident de un localnic. Transilvănenii au altă caligrafie 
decât noi, regăţenii. Mult mai disciplinată, mai egală şi 
parcă fără fantezie. 

Conţine doar câteva cuvinte. Inima începe să-mi bată, am 
impresia că n-am înţeles şi le citesc din nou: 

Aşteaptă-ți răsplata! 


Îmi pun un capot şi un suflu de roşu în obraz. Arăt prea 
palidă. M-am hotărât să nu-i spun nimic lui Hartner. Genul 
ăsta de avertismente a devenit foarte frecvent. lar 
Rezistenţa se ţine de cuvânt. Săptămâna trecută a fost 
pescuit în Mureş cadavrul lui Filipoiu. Lucra pentru 
horthyşti încă din '41. Acum trei zile... Încerc să nu mă mai 
gândesc, dar cele două cuvinte îmi stăruie dinaintea ochilor, 
mă urmăresc. Nu, n-am să discut cu Hartner despre 


scrisoare. Mi-ar talona un soldat, ca şi cum într-un revolver 
nu încap două gloanţe... Însăşi ideea de escortă mi-e 
nesuferită. 

Nouă fără cinci. În câteva minute trebuie să apară. E un 
om drăguţ şi atât de puţin neamţ! 

Înainte de război, preda zoologia la o şcoală de fete din 
Stuttgart. Îl admiră pe Shaw, îl fascinează fauna Australiei. 
Ar vrea să emigreze. „Canguri, antilope, fluturi şi soare... 
Nu-mi doresc nimic altceva.“ De nouă ori a văzut Iarzan 
numai de dragul peisajelor. 

Aud cheia răsucindu-se în broască. Da, el e. Deşi nu-i poţi 
reproşa nimic - cămaşa, cravata, cizmele, toate sunt 
perfecte - nu va avea niciodată ceea ce se numeşte o ţinută 
impecabilă. Dimpotrivă, pare neglijent şi trebuie să te uiţi 
de două ori la gulerul şi unghiile lui ca să-ţi dai seama că te 
înşeli. Probabil din pricina mersului, a umerilor moi, a 
spatelui. Ştiu că sunt o caraghioasă, dar spatele lui 
vorbeşte, e spatele unui dezamăgit. Când am observat 
amănuntul acesta, m-am simţit tulburată... 

Ca întotdeauna, e foarte gentil. Mi-a adus câţiva 
trandafiri galbeni, îmi sărută mâna reverenţios, cast, 
afectuos, aşa cum i-ar săruta-o bunicii. Nu există un singur 
om în oraş care şi-ar putea închipui că intimitatea noastră 
nu a depăşit nici măcar cu un centimetru această atingere. 
Şi cum ar putea? Am douăzeci şi patru de ani, locuim în 
aceeaşi vilă, sunt funcţionară la statul major german, un fel 
de intermediar între nemți şi administraţia horthystă. 

Hartner îşi freacă mâinile - mâini mari, moi, fără nerv, cu 
degete pătrate - şi se îndreaptă spre măsuţa de băuturi. 
Toarnă benedictină, îmi spune ceva despre vreme, se pare 
că iar a început să plouă, şi în timpul ăsta eu continui să mă 
gândesc la scrisoare. Mâinile lui sunt lipsite de energie, un 
om cu astfel de mâini nu va ajunge niciodată un Napoleon 
sau un Fabre. 

Se opreşte în faţa mea şi surâde. Are un chip fără 
personalitate, buze roz, informe, ochi plantați foarte jos. 


După privirea umedă şi genunchii încordaţi, îmi dau seama 
că a băut şi la popotă. 

— E ceva care nu merge, Magda? 

Îmi strâng fără motiv capotul în jurul gâtului. Hartner se 
aşează lângă mine. Pare trist. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mereu se întâmplă câte ceva... Nu ştiu la ce te referi. 

— Sunt îngrijorat. 

— Cine-i liniştit? 

Frizez nonşalanţa. Hartner clatină capul. 

— Sunt îngrijorat pentru dumneata. 

— Înseamnă că statul major şi-a rezolvat toate 
problemele. Mă bucur. 

Încerc să râd. Un accent sună însă fals şi Hartner îl 
sesizează. Se uită lung la mine. 

— Nu te-a ameninţat nimeni? 

— Poftim? 

— Te-am întrebat dacă nu te-a ameninţat nimeni. Dacă n- 
ai primit, de pildă, vreo anonimă... 

Precizarea mă zăpăceşte. A intuit? Ştie ceva? 

— Cine şi de ce să mă amenințe? 

— Oamenii nu-i iubesc pe cei care colaborează cu 
duşmanul. 

— Cine sunt oamenii şi cine-i duşmanul? 

Mă cercetează surprins. 

— Eşti într-o dispoziţie ciudată... 

— Dimpotrivă, îmi vine să zburd de bucurie: a fost o zi 
minunată, a plouat cu găleata, magazinele abundă de 
bunătăţi, lumea e elegantă şi bine dispusă. Repet încet, 
apăsând cuvintele: Oamenii detestă  colaboraţioniştii. 
Probabil au dreptate. 

— Există fapte mult mai grave decât asta. 

— Care? 

Nu-mi răspunde. Joacă lichidul verde pe fundul 
paharului. Mă gândesc dintr-o dată la broasca de smarald a 
mătuşii Amalia, sar la Cişmigiu unde, banal, dar aşa s-a 


întâmplat, m-a sărutat prima oară un lăzărist dintr-a 
şaptea, fac un tur pe la lacuri, şi mă întorc din nou în vila 
unde locuiesc împreună cu Hartner. 

— Azi dimineaţă, îmi spune el fără legătură, poliţia l-a 
găsit pe Gheorghiu într-un gang. Adaugă cu glas nesigur: 
Strangulat! Toată ziua am fost neliniştit. 

Îl cunosc pe Gheorghiu din vedere, e unul din personajele 
cele mai detestate din oraş. Şi şcolarii ştiu că-i informator. 
Afirm pe un ton care nu mă angajează: 

— Ar fi trebuit să înveţe să se ferească mai bine. 

— Altceva ar fi trebuit să înveţe. 

— Ce? 

Îl simt că ezită, dar eu ştiu dinainte urmarea. În sfârşit, 
se hotărăşte. Dacă nu cuvintele, măcar intonaţia încearcă 
să mă menajeze. 

— Crezi că pe dumneata te-ar cruța, Magda? 

— Eu nu lucrez cu Gestapoul, n-am vândut pe nimeni 
poliţiei horthyste. 

— Hm... Nu vreau să fiu sumbru, dar bănuiesc că acestea 
sunt subtilităţi care lor le scapă. Priveşte concentrat lichidul 
din pahar. Eşti neobişnuit de frumoasă, Magda... 

— Eşti neobişnuit de amabil, Rudolf. 

— Lasă gluma. Locuim singuri... Nu-i greu să-şi 
închipuie... 

Încep să râd. 

— Că trăim împreună? Asta-i o poveste veche, nu văd de 
ce şi-ar aminti de ea tocmai acum. 

— N-au uitat o singură clipă. „Acum“ ar fi momentul unor 
socoteli şi de obicei nu calculează greşit. 

— Perfect! Şi ce-ai vrea? Să organizez un miting pe Corso 
şi să le explic cum stă chestia cu noi, că nu-i suficient un 
acoperiş comun ca doi oameni să se încurce? 

Hartner încearcă să-şi ascundă stânjeneala şi îşi umple 
paharul. E timid ca o fetiţă de cincisprezece ani şi sincer 
îngrijorat pentru mine. Nu, nu mă iubeşte. Are o logodnică, 
Dagmar, în Germania. Mi-a arătat fotografia. O figură 


oarecare, arogantă, cu cercei lungi de perle la o rochie 
sport. Dacă ar vedea-o mătuşa Amalia ar cere amoniacul şi 
nu s-ar scula toată ziua din pat. Viitorul socru, generalul 
Walter Holm, face parte din anturajul lui Kaltenbrunner. El 
l-a cazat pe Rudolf la statul major. Mi-a vorbit de câteva ori 
despre Dagmar, însă fără excesul amorezatului. Discută în 
mod evident cu mult mai multă plăcere despre antilope şi 
crocodili. 

— Am pierdut războiul, Magda... 

— O descoperire de ultimă oră, presupun. 

— Acum am căpătat certitudinea. 

— Iartă-mă, nu înţeleg. Cine a pierdut, dumneata sau 
Hitler? Fac o mică pauză. Sau împreună? 

Zâmbesc. Zâmbeşte şi el. 

— Mi-ar plăcea să mă văd peste cinci ani, după ce va 
trece totul, când totul se va uita. 

— Războiul ăsta nu-l va uita nimeni! 

Hartner se aşează din nou lângă mine. Adoră să discute 
ceasuri întregi, indiferent de temă: oratoriile lui Haydn, 
bărbierul lui Ludovic al XI-lea sau ţânţarii. Încă din primele 
clase de liceu mi-am descoperit o slăbiciune. Îmi place să-mi 
imaginez oamenii în afara circumstanțelor sociale date, să-i 
situez, în funcţie de structura lor psihică, în altă epocă, să le 
schimb sexul sau fiinţa, să-i azvârl la celălalt capăt de lume. 
De pildă, pe mătuşa Amalia o văd perfect căpitan de pirați 
sau general în oastea lui Garibaldi, pe Alexandru, cavaler 
de pe vremea turnirurilor, sans peur et sans reproche, pe 
mama, pală de vânt cu direcţie oscilantă. Ei bine, pe 
Hartner nu mi-l pot închipui decât într-un singur fel: 
trăncănind la gura sobei, într-o ţară cu zăpadă multă, unde 
ninge mereu, iar berea se bea din căni înalte, cu capac. Îţi 
atrag atenţia mâinile ostenite şi surâsul amar. Aşa zâmbeşte 
şi acum. 

— Îl vor uita, Magda. Au fost sute de războaie de care nu- 
şi mai aminteşte nimeni. Fiecare din noi am avut de furcă 


cu ele în şcoală. Spune-mi sincer, te-ai simţit grozav de 
emoţionată când toceai războiul de o sută de ani? 

— Sunt îndeajuns de cinstită ca să-ţi spun că n-am scăpat 
o singură lacrimă, dar asta n-are prea mare importanţă. 
Nici un război n-a colecţionat atâtea orori, atâtea 
monstruozităţi ca cel inventat de voi. 

— De voi... Cu alte cuvinte şi de mine. 

— Te îndoieşti? 

— Încerc. Trebuie să fii împăcat cu tine însuţi, altfel eşti 
terminat. Mă mângăi cu ideea că eu personal n-am inventat 
nimic. Sunt un simplu soldat care execută ordinele. 

— Dacă asta-ţi ajunge ca să fii mulţumit, e perfect. 

— Nu-s singurul care îşi fură căciula. Parcă aşa obişnuiţi 
să spuneţi. 

— Cam aşa. 

— În cealaltă privinţă, greşeşti absolutizând. Îţi închipui 
că războaiele purtate de Hannibal, sau Themistocle, ori 
generalii lui Filip au fost mai blânde? Crezi că se simțeau 
mai uşuraţi, mai fericiţi pentru că primeau moartea din 
vârful unei săgeți şi nu din ţeava unui Mauser calibru 38? 

— Oricum mai fericiţi decât într-o cameră de gazare. 

Ştiu că pot vorbi liber cu Hartner. E un pacifist convins, 
se laudă mereu că imediat după ocuparea Poloniei a 
prevăzut matematic eşecul lui Hitler. Nu are însă încredere 
în oameni, cultivă un soi de scepticism amar care îţi vâră 
spaima în oase. „Răul e adânc înrădăcinat în noi, 
obişnuieşte să afirme. Noroc că ştim să minţim frumos. la-i 
pe cei mai buni, cei înghesuiți în manuale, uită-te la viaţa lor 
particulară, cea nescrisă şi nemachiată de condeie ipocrite. 
Nu trebuie să scotoceşti prea adânc...“ 

— „.„„camere de gazare, îl aud spunând. Da, presimt că o 
să se vorbească mult despre ele. 

— Nu vor fi omise nici crematoriile. 

— Evident. 

— Nici experienţele medicilor SS-işti. 

— Nici ele. 


— Să ţi le înşir şi pe celelalte? 

— Inutil, Magda, oricum se vor uita până la urmă. 
Suntem prea egoişti ca să ne epuizăm timpul şi energia 
inventariind tragedii consumate, retrăind momente de 
coşmar. 

— Se spune că ar exista şi altruişti. 

— Vor uita şi ei. Trebuie să uite, altminteri cum vrei să 
născocească altruiştii dumitale alte conflicte care să dea foc 
omenirii? Conchide trist: Raportat la gradul de tehnicitate 
al epocii, războaiele au fost la fel de odioase. Ca să tragi un 
om pe roată îţi trebuie timp. Secolul XX e mai operativ. 

Nu-l ascult. Mă uit la o fotografie rămasă de la vechii 
proprietari. O pereche foarte tânără, modernă, foarte şic, 
cu un băieţel la mijloc. Ea seamănă cu Judy Garland, poartă 
o rochie cu mâneci bufante şi o canotieră cu flori de 
cicoare. Poza are atmosferă, emană veselie, prosperitate, 
lipsă de griji. Mă întreb pe unde or fi şi-mi dau lacrimile, 
deşi mă uit la ei aproape în fiecare seară. Simt dintr-o dată 
nevoia să fiu singură. Înainte de a mă ridica, îl aştept pe 
Hartner să-şi termine fraza. 

— Şi totuşi trebuie să fi fost splendid să trăieşti acum 
două-trei sute de ani... Oamenii nu ajunseseră încă atât de 
deştepţi încât să nu mai spere. Să nu mai poată spera. 
Lucrul ăsta n-o să ni-l dea nimeni înapoi. 

Mă ridic. O fac cam prea brusc, dar realmente mă simt 
ostenită. Pe Hartner îl pasionează genul ăsta de discuţii şi e 
în stare să mă ţină până în zori. 

— Scuză-mă, am avut o zi grea. Noapte bună, Rudolf. 

— Noapte bună... Ezită: Magda, aş vrea să reţii un singur 
lucru: sfârşitul războiului presupune de obicei şi plata unor 
poliţe. Ai grijă! 

Intru în dormitorul meu şi iau un luminal. Da, mi-e frică. 


Dimineaţa spaima îşi pierde din consistenţă, se diluează, 
mai ales dacă e şi soare. Cine a văzut fantome în miezul 
unei splendide zile de vară? 

Plec de la Statul Major imediat după orele de birou. Ca să 
scap de Hildegarde, secretara, iau alt drum spre casă şi mă 
opresc la dugheana cu antichităţi a lui moş Antal. Scotocind 
printre mărunţişuri, descopăr o antică splendidă, o broşă 
de argint patinat, cu un miosotis în email. 

În timp ce mi-o împachetează, mă gândesc câtă plăcere o 
să-i facă mătuşii Elvira. Biata de ea! M-a silit ani de zile să 
stau la masă cu două cărţi la subţiori ca să învăţ să mănânc 
cu coatele lipite, dar n-a pregetat să-şi vândă cerceii, 
faimoşii ei solitari, pentru a-mi plăti taxele în primul an de 
facultate. 

Amalia şi Elvira sunt surorile tatei. Ele au colecţionat 
toată viaţa bune maniere, tata catastrofe financiare. Mama, 
în schimb, colecţionează himere. Are un garderob întreg. 

Îi mulţumesc anticarului. Îmi răspunde acru fără să mă 
privească: 

— N-aveţi de ce, Frăulein. 

Frăulein! Moş Antal ştie că sunt româncă, mă cunoaşte 
de mult. Încerc să zâmbesc. 

— Altădată îmi spuneai domnişoara Magda. 

— Războiul ne schimbă obiceiurile. 

— Nu înţeleg. 

Anticarul îşi scoate ochelarii. Are o privire rece, lipsită 
până şi de elementara amabilitate profesională. 

— Căpătăm deprinderi noi. Astăzi buchisim alt abecedar, 
care te obligă să-ţi iubeşti duşmanul. 

Îmi stăpânesc greu lacrimile. Mă răsucesc pe călcâie şi 
ies. 


Intru în camera mea. Îmi arunc pardesiul pe un scaun şi- 
mi deschei cordonul. Mă opresc. Ceva nu e în regulă. 
Cineva a fumat aici în odaie. Nu-s ţigările englezeşti ale lui 
Hartner, nici ale mele, Regale cu carton. N-am timp să mă 


dezmeticesc. Perdeaua de la debara se dă la o parte. 
Rămân încremenită, incapabilă să scot un sunet. 

În faţa mea se află doi bărbaţi civili, de vârste diferite, cu 
automatele în mână. Tânărul, la vreo treizeci de ani, are o 
figură de intelectual. Mă izbeşte aerul extrem de dur, 
disprețul din ochi e ucigător. Bătrânul e doar mohorât, pare 
un lucrător cu oarecare calificare. Înregistrez amănuntele 
reflex, fără să-mi desprind ochii de pe armele lor. 

— Dacă strigi... 

Se uită amândoi la mine ca la un cadavru. Încerc să 
câştig timp. 

— În cameră sunt două scrumiere. Le arăt mucurile de 
ţigară aruncate pe parchet: Am altceva mai bun de făcut, 
decât să mătur după voi. 

— Eşti ocupată! rânjeşte tânărul. În definitiv, Hartner nu-i 
singurul ofiţer german care se bucură de favorurile 
dumitale. 

L-aş pălmui cu plăcere, dar, din păcate, avantajul nu-i de 
partea mea. 

— Am o părere foarte personală despre bărbaţii care 
colportează bârfe de bucătăreasă. 

— Are meliţă! mormăie bătrânul. Închide-i-o, profesore! 

— Deci v-aţi ţinut de cuvânt. lau o gură zdravănă de aer 
ca să completez: Acum ce-aşteptaţi?! Isprăviţi mai repede 
sau lăsaţi-mă să stau jos. 

Într-adevăr, îmi tremură genunchii. Observ un licăr în 
ochii tânărului - profesor parcă i-a spus celălalt - dar nu-l 
pot califica. În sfârşit, îşi descleştează dinţii. 

— Cunoşti soarta colaboraţioniştilor! 

— Sunt translatoare la Statul Major. N-am colaborat nici 
cu Gestapoul, nici cu Abwehrul, nu eu am semnat Dictatul 
de la Viena. Efectuez lucrări de birou şi atât. 

Bătrânul mormăie ceva, şi trebuie să fac eforturi ca să-l 
înţeleg. 

— Altă pâine n-ai găsit? 

— Prostituţia presupune aptitudini... 


— Ţi-a trebuit cam mult ca să te convingi, observă 
profesorul. 

— Sunt licenţiată în limbi germanice. Ca studentă, am 
lucrat la biblioteca Şcolii Evanghelice, pe urmă la ambasada 
germană. Slujba de acum a venit de la sine. 

Bag de seamă că sunt dispuşi să discute. Tot e ceva. Până 
acum aveau vreme să mă lichideze de tot atâtea ori câte 
secunde intră în trei minute de când am făcut cunoştinţă. 
Bătrânul, care trebuie să fie un om cumsecade în viaţa de 
toate zilele - mi-l închipui foarte bine pe o bancă în faţa 
gardului dat cu var, undeva la periferie, mulţumit de căsuţa 
lui cu cişmea în curte, de vecini şi de Moţata care ouă în 
fiecare zi - acum îi dă ghes: 

— Hai odată! 

Mai bolboroseşte ceva în barbă. Desluşesc limpede „târfa 
neamţului“. Sângele îmi vopseşte obrajii. 

— Nu-i adevărat! strig. Nu trăiesc cu Hartner! 

Un rânjet sarcastic întinde buzele tânărului. Doamne, 
câtă gheaţă poate să se adune în doi ochi! Ai impresia că 
bărbatul ăsta n-a ţinut niciodată o femeie în braţe, n-a 
mirosit o floare. Totul pare de piatră. Piatră şi dinamită: 
umerii puternici, bărbia, mâna care strânge automatul, dar 
mai ales inima. 

Bătrânul o ţine pe-a lui, „târfă“. Se pare că nu cunoaşte 
alt cuvânt. Ba mai completează, „târfa fritzilor“. Mă enervez 
şi asta îmi face bine, uit de frică. 

— De ce sunt târfă? Muncesc corect, ca orice funcţionară, 
nu beneficiez de vreun statut privilegiat, trăiesc dintr-o 
leafă. 

Rânjetul tânărului îmi retează cuvintele. Se uită lung la 
rochia mea, la brățară, la pantofii fini din piele de şarpe. 
Apoi inventariază cu aceeaşi răbdare interiorul confortabil. 
Începe să râdă. 

— O leafa... 

Izbucnesc: 


— În fond, ce vreţi de la mine? Spuneţi-mi o singură 
crimă pe care am comis-o, daţi-mi un singur nume, un 
singur om pe care să-l fi vândut! 

— Sunt mii de fete care vorbesc limba germană. Cele 
care-i slujesc pe nemți şi pe horthyşti le numeri pe degete. 

— Cu trei zile în urmă eram aliaţi... 

— Cine era? întreabă bătrânul. 

Îl întrerup sufocată. Gâtul mi s-a umflat, obrajii îmi ard. 

— Nu mă interesează politica! La urma urmelor, de ce aş 
fi azi mai vinovată decât eram acum şapte sau opt ani când 
lucram la biblioteca evanghelică? Ce post extraordinar vă 
închipuiţi că ocup eu la Statul Major? Adjunctul lui 
Himmler? Muza lui Goebbels? M-am săturat până în gât de 
poveştile astea! 

— Ce ticăloasă! mormăie bătrânul. 

Privirea profesorului mă arde. 

— "Te-ai săturat, iar politica nu intră în preocupările 
dumitale. Nu te interesează! Nici milioanele de crime nu ţi- 
au stârnit interesul? 

Dintr-o dată îl văd cu ţigara în gură. Nu ştiu când a scos- 
o, când a aprins-o. Urechile îmi vâjâie. Îmi spune ceva 
despre trenurile morţii, despre cadavrele de la abator, îmi 
înşiră atrocitățile din lagărele de concentrare, tratamentul 
aplicat prizonierilor. Toate, bineînţeles, isprăvi de-ale 
„amicilor“ mei nazişti. Bătrânul dă din cap, se ambalează, în 
vreme ce celălalt vorbeşte. 

— Aveţi dreptate! exclam. Eu am născocit războiul ăsta 
blestemat, eu i-am născocit ororile, eu am condamnat 
milioane de oameni la moarte, la lagăr şi la văduvie! Eu am 
umplut orfelinatele, eu am expediat spre Auschwitz trei mii 
de clujeni, în iunie... 

— Trăim împrejurări în care pasivitatea rămâne la fel de 
criminală! spune, cam dogmatic, profesorul. 

Râd strident: 

— Ce slogan formidabil! Şi de aceea aţi început să vă 
războiţi cu dactilografele şi femeile de serviciu? Duceţi-vă la 


Berlin şi împuşcaţi-l pe Hitler, pe Jodl sau pe Borman! 
Atacaţi maşina generalului Hoffmann sau a comisarului 
Horvath cum au făcut cehii cu Heydrich! 

Văd, de parcă ar fi scăpărat chibritul în faţa mea, cum în 
ochii tânărului se aprinde o luminiţă. L-a zărit pe Hartner 
deschizând portiţa. Mă avertizează: 

— La primul sunet necugetat, trag! 

Râd răutăcios. 

— Nu pentru isprava asta aţi venit? 

— Îţi acord o şansă. 

Ascult cu inima oprită paşii lui Rudolf. Dacă bate la uşa 
mea, s-a isprăvit. Cei doi sunt numai ochi şi urechi, nu mă 
slăbesc o singură clipă din priviri. Hartner s-a oprit în hol şi 
a deschis aparatul de radio. Ascultă în fiecare seară BBC-ul. 
Şi de fiecare dată, la sfârşitul emisiunii, eu am grijă să 
schimb postul de Radio Berlin. Oricând ne putem aştepta la 
o descindere a Gestapoului. Ultimul atentat împotriva lui 
Hitler a smuls nimbul zeilor nazişti. Se şopteşte că până şi 
în biroul lui Goring mişună microfoanele. 

Bătrânul, precaut, a trecut lângă uşă. Profesorul dă din 
cap apoi îmi spune în şoaptă: 

— Perfect, domnişoară! Ne-ai dat o idee; rechinii înaintea 
plevuşcăi! Pretinzi că neamţul nu-i amantul dumitale, că n- 
ai pentru el nici un fel de sentimente! 

Nu înţeleg unde vrea să ajungă. În timp ce-mi vorbeşte, 
mă apucă de braţ şi mă trage uşor spre uşă. Abia acum 
observ că şchiopătează. Bătrânul o întredeschise fără 
zgomot, de parcă ar fi înţeleşi. Văd umerii lui Hartner, jos, 
în capătul scării. Stă pe canapea, şi îşi coase epoletul 
mantalei. 

Simt în mână ceva rece. Mi-a strecurat automatul. 
Bătrânul mă priveşte avid. Îmi suflă atât de aproape, încât 
îmi zbârleşte părul lângă ureche: 

— Împuşcă-l! 

Mă uit la el uluită, pe urmă la profesor. Aşteaptă 
implacabil, de granit. De astă dată ochii sunt opaci. Mă uit 


şi la Hartner. Îi văd spinarea aceea moale, învinsă. Şi-a 
cusut epoletul şi acum urcă scările spre odaia lui. Încă trei 
trepte. Măselele bătrânului pârâie. 

— Împuşcă-l! 

Mâna îmi alunecă pe lângă trup. 

— Nu pot! şoptesc. 

Tânărul închide uşa. Aş vrea să mă explic, dar n-am timp. 
Primesc palma bătrânului în plin obraz 

— Târfă! 


CAPITOLUL II 


Pare straniu, dar mai degrabă aşteptam un glonte. E 
prima palmă pe care o primesc în viaţă. N-am fost un copil 
răsfăţat, nici din cale afară de cuminte, totuşi mătuşile mele 
n-au recurs niciodată la asemenea mijloace de corecție. 

Îmi duc instinctiv mâna la obraz, dar dintr-un impuls de 
mândrie îmi strâng degetele şi le las agăţate în micul colier 
pe care-l port la gât. Tânărul mă priveşte la fel de rece, dar 
privirea şi-a regăsit licărul sarcastic. 

— Aşadar, nu m-am înşelat. 

— Eşti un prost pedagog, profesore! N-ai înţeles nimic! 
Nu-s o ucigaşă! Nimeni nu ucide cu sânge rece! 

— Le-ai explicat cumva chestia asta şi prietenilor 
dumitale? 

Mă las obosită pe scaun. Picioarele îmi tremură atât de 
tare, încât le încrucişez şi le ascund dedesubt. 

— Îţi imaginezi cumva că o să înghit povestea cu o Scufiţă 
Roşie gingaşă care detestă violenţa? continuă profesorul. 

— Mi-e indiferent! 

— Crezi că e bine? 

— Mi-e absolut indiferent ce credeţi! Educaţia o primeşti 
acasă, în primii şapte ani, inteligent te naşti. Clatin din cap: 
Nu Hartner e cel mai mare duşman al vostru. În sufletul lui, 
într-un fel, vă respectă. 

— Mişcător. 

— Îl condamnaţi numai pentru că poartă uniforma 
Wehrmachtului. 

— Ei condamnă pentru mult mai puţin. 


— Şi-atunci? Care mai e deosebirea între ei şi voi? 
Hartner e un nefericit, un biet profesor de zoologie care nu- 
şi găseşte locul pe pământul ăsta şi mai puţin în propria lui 
ţară. Visa să se consacre studiului, să emigreze în Australia. 
Războiul i-a ucis visul, i-a epuizat ultimele resurse de 
energie, minimul de încredere în viaţă, în natura umană. 
Când totul se va sfârşi, nu va avea nici măcar puterea să 
urce pe un vapor şi să uite. Dar probabil nu va supravieţui 
propriului său infern. Dacă-l cruţaţi voi, nu se va cruța el. 

Tânărul îmi zâmbeşte, parcă mai puţin rece. 

— Observ că şi-a găsit un excelent avocat în dumneata. 

— Slab spirit de observaţie ai, profesore! 

— Domnişoară! 

— Frăulein! Parcă aşa-mi spuneai. Nu te jena, ia exemplu 
de bărbâăţie de la camaradul dumitale şi foloseşte-ţi pumnii. 
Trebuie să vă simţiţi al dracului de puternici, lovind o 
femeie sub ameninţarea automatului. 

— Eşti diavol, nu femeie! mormăie bătrânul. 

— Nu mai sunt târfă? 

Tace. Profesorul mă priveşte pe gânduri. 

— Nu-l provoca, domnişoară. 

— Înţeleg, are la îndemână şi alte mostre de creştere 
aleasă. Îi întorc ostentativ spatele bătrânului. După ce am 
primit scrisoarea dumitale, m-am gândit mult cum trebuie 
să procedez. Dacă nu mă împuşcă în plină stradă, mi-am zis, 
dacă-mi îngăduie să le vorbesc, să mă apăr, nu se poate să 
nu înţeleagă. E adevărat, nici eu, nici Hartner nu suntem 
eroi. Dar oamenii nu se împart doar în viteji şi ticăloşi, în 
statui şi otrepe. 

Am dintr-o dată senzaţia că aerul s-a concentrat în 
încăpere. Cei doi îşi încrucişează privirile, simt că secundele 
sunt decisive. Trebuie să fac ceva. O mânecă de la cămaşa 
mea de noapte atârnă şi dau s-o ascund sub cuvertură. 
Bătrânul îndreaptă automatul spre mine. 

— Stai liniştită! 


Profesorul ridică mâna, îi face semn să mă lase în pace. 
Îmi vorbeşte şi glasul lui, departe încă de calineria lui Tino 
Rossi, a dobândit accente ceva mai umane. Nu mi-l pot 
deloc imagina scoțând o fată la cinema într-o sâmbătă 
seara. 

— Am înţeles ce vrei să spui, domnişoară. Pe mine 
personal astfel de subtilităţi nu mă conving, temperamental 
nu le diger. Admit însă, că pot constitui un punct de vedere. 
Ei bine, dumneata şi Hartner aveţi şansa să săvârşiţi 
singura faptă cu care vă veţi putea mândri vreodată în 
viaţă. 

Nu mă pot împiedica să ricanez: 

— Vă îngrijiţi mult de liniştea sufletelor noastre. 

— O faptă care ar da o notă de culoare unei existenţe 
monotone. Pasivitatea devine plictisitoare la un moment 
dat... 

— Nu distracţiile ne lipsesc. 

Dar în timpul ăsta, mă gândesc la altceva. Aici au vrut să 
ajungă. Scrisoarea de ameninţare, automatele, trebuiau 
doar să mă pregătească pentru a nu respinge o anumită 
propunere. 

— În consecinţă, nu pentru împlinirea unui act de justiţie 
mi-aţi expediat ieri anonima aceea sentimentală. 
Manipularea flintelor sub nasul meu a avut cu totul alt scop. 

Tânărul surâde decepţionat. 

— Mi-am permis să-mi imaginez că eşti un om inteligent, 
domnişoară. 

— "Ţi-ai permis dumneata mai multe. 

— Te-am cruțat pentru că ne poţi fi de folos. Te-am cruțat, 
reţine! Dacă nu prezentai oarecare interes pentru noi, 
împărtăşeai soarta celorlalţi  colaboraţionişti. În trei 
împrejurări a trebuit să abat o armă îndreptată împotriva 
dumitale. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că, întâmplător, ne 
poţi ajuta. 

Îmi amintesc sfârşitul spionilor germani, capturați de 
englezi. Supravieţuiesc doar cei care pot să facă jocul 


serviciilor de informaţii aliate. Vorbele profesorului nu-s 
azvârlite în vânt. Întreb: 

— Ce trebuie să fac? 

Tânărul îşi îngăduie o poziţie mai puţin rigidă. Îşi 
deschide vindiacul de piele, se aşează pe spătarul de lemn 
al patului şi aprinde altă ţigară. 

— Poliţia a pus mâna pe un oarecare Gri-Gri Trestian, 
delincvent de drept comun.  Subliniez amănuntul, 
domnişoară, pentru că simplifică substanţial problema. 
Comisarul Horvath obişnuieşte să închidă ochii dacă 
dispoziţiile vin de la Statul Major german. 

— Îţi imaginezi cumva că eu împart ordinele acolo? 

— Dumneata vei pleda pe lângă Hartner - când vrei, poţi 
fi extrem de convingătoare - ca să intervină. Omul acesta 
trebuie eliberat. 

— Un „camarad de arme“, presupun. 

— Eventual. 

— Splendidă echipă! Numai un delincvent vă mai lipsea. 

— Spărgător, subliniază profesorul. Într-un anumit cerc, i 
se spune Chat Noir. 

— Nu văd ce legătură are Hartner cu poliţia horthystă? 
De ce v-aţi gândit tocmai la el? 

— Îl apără, mârâie bătrânul. Ai să vezi, până la urmă n-o 
să facă nimic. 

Profesorul nu-i dă atenţie. Vorbeşte, gesticulând cu mâna 
în care ţine ţigara. Curios, oamenii de acţiune au o gestică 
sobră, în general, îşi economisesc mişcările. Excesivi sunt 
ceilalţi, hiperintelectualii, nervoşii care poartă bătălii acasă 
mutând solniţa şi scobitorile pe masă ca să înţelegi cum ar fi 
procedat ei dacă erau von Rundstedt sau generalul Patton. 

— Cuvântul lui Hartner, îmi explică, are greutate, cu atât 
mai mult cu cât 'Trestian nu-i deţinutul Gestapoului. 
Comisarul Horvath îl va servi oricând, mai mult, va fi 
încântat să-l oblige pe viitorul ginere al generalului Holm. E 
suficient un singur telefon. 


Îmi frâng degetele descumpănită. Încep să-l înţeleg pe 
Rudolf. Aş bea cu plăcere un deget, şi chiar mai mult, de 
benedictină. 

— Ce puţin îl cunoaşteţi! 

— În schimb, ne-am familiarizat suficient cu dumneata. Ai 
înţeles exact cum stau lucrurile. Eşti o femeie inteligentă şi 
nu-ţi vei rata unica şansă de a supravieţui. 

— Cum naiba să i-o spun lui Hartner? 

— Cu lacrimi în ochi şi stoarsă de ruşine. Îi explici că e 
vărul dumitale. Cunoşti istorioara cu oaia râioasă a familiei. 
Numele l-ai reţinut, Trestian. Are douăzeci şi nouă de ani, e 
mai degrabă scund, suplu, păr, ochi şi mustață negre, 
elegant. Vorbeşte perfect franceza, engleza, germana. 

— ... iar în nopţile fără lună, iese cu flinta la drumul 
mare, îi jefuieşte pe cei bogaţi şi împarte totul sărmanilor. 
Eşti sigur că nu-i vorba de Iancu Jianu? 

Profesorul surâde. Atmosfera s-a mai degajat. 

— Are unele idei bizare. A vrut să vadă ce conţine casa de 
bani a şefului de poliţie. 

— Şi? 

— Evident, a deschis-o. N-ar fi pus mâna pe el, dar l-a 
denunţat o femeie... Asta, dacă Hartner doreşte detalii sau 
încearcă să te verifice. 

Ochii lui mă fixează liniştit. Bătrânul îmi azvârle din nou 
privirile acelea avide, de parcă ar urmări la microscop 
evoluţia unui microb. 

— Bine, spun cu un oftat. Am să încerc mâine. 

Tânărul se dă la o parte, eliberându-mi drumul spre uşă. 

— Nu mâine, acum! 

— Mă gândeam să pregătesc întâi terenul... 

— Cum? întreabă cu intenţie vădită bătrânul. 

„Târfă“, cuvântul lui preferat, îi tremură pe buze. 
Profesorul insistă: 

— Acum, domnişoară! Nu uita, te rog, discuţia trebuie să 
aibă loc jos, în hol. 

— Aha! fac lămurită. 


— Te sfătuiesc să articulezi distinct orice cuvânt pe care i- 
| adresezi. Aranjează astfel lucrurile, încât să rămâi cu faţa 
spre odaia dumitale. 

Mă ridic ostenită, îmi netezesc rochia, azvârl o privire 
reflexă în oglindă şi îmi trec degetele prin păr. Văd cum cei 
doi îşi zâmbesc cu tâlc. M-aş enerva, dar tânărul nu-mi lasă 
timp: 

— Fii atentă cum procedezi. Te înşeli dacă-ţi închipui că 
poţi trişa. Noi nu mai avem ce pierde. Aş prefera ca 
amănuntul acesta să-ţi fie extrem de limpede. 

Dau din cap şi trec ca o condamnată pe lângă ei. 

— Stinge lumina şi lasă uşa deschisă, e ultima dispoziţie 
pe care mi-o dă. 


Fac câţiva paşi şi îmi îndrept ţinuta în glasvandul care dă 
spre sufragerie. În sfârşit, mă hotărăsc să-l strig. Rudolf 
apare în cotul scării aproape imediat. Pare destul de 
răvăşit, dar pe chip i se citeşte o surpriză plăcută. 

— Dumneata eşti, Magda? Credeam că te-ai culcat. 
Aşteaptă numai o clipă să-mi pun haina. 

Peste câteva minute, stăm împreună pe canapea. Simt 
prin uşa întredeschisă privirile celor doi şi mă întreb cum 
de nu le simte şi Hartner. 

— Toată ziua am vrut să-ţi cer scuze, Magda. Aseară m- 
am... În sfârşit, am cam întrecut măsura. 

— Bei prea mult în ultimul timp. 

Îmi şterg degetele umede de rochie. Unde dracu' sunt 
nervii mei minunaţi? Hartner tresare. 

— Poftim? Da, beau... Încă un cadou pe care mi l-a făcut 
războiul. Nici măcar nu încerc să mă stăpânesc. Zâmbeşte 
vinovat: Nu vrei o picătură? 

Dau din cap. Hartner pare încântat. Niciodată nu e mai 
îndemânatic, ca atunci când umblă cu o sticlă şi un pahar. 
Are ochii roşii, buzele îi tremură, cărarea impecabilă din 
păr a dispărut. Îl privesc mai atentă. 

— Ţi s-a întâmplat ceva? 


— Nu... Sunt doar mahmur şi prost dispus. O să-mi 
treacă. Toate trec... 

— Dar lasă urme. 

— Uneori. Râde încetişor. Azi, la popotă, am avut o 
surpriză. Uniformele negre ne-au făcut cinstea să ia masa 
cu noi. Am înghiţit cu noduri... 

— Îmi închipui. 

— Păcat că nu le-ai văzut mutrele... Tipii ăştia au urechile 
cu doi centimetri mai mari decât în mod obişnuit. Pe 
cuvântul meu! 

— Deformaţie profesională. 

— Mai nou, ne cenzurează şi corespondenţa... 

— Apropo, am văzut că ai primit o scrisoare din 
Germania. Veşti proaste? 

Se uită iute la mine, speriat. Ezită, şi simt că „musafirii“ 
mei devin nerăbdători. Şi totuşi nu pot să-i spun hodoronc- 
tronc, scoate-l pe Gri-Gri Trestian din puşcărie! Ar avea 
impresia că am înnebunit. 

— În fond, dumitale pot să-ţi spun, Magda. Mi-a scris 
Dagmar. 

— A rupt logodna? 

Clatină din cap. 

— Dimpotrivă, îmi descrie rochia de mireasă pe care şi-a 
comandat-o la o casă de modă din Paris. Mi-a trimis şi-o 
fotografie. 

Tace încruntat. Hotărât, e seara misterelor. A treia sau a 
patra oară mă văd silită să spun că nu înţeleg. 

— Ce te indispune? Aşa se obişnuieşte. 

— Nu aşa, Magda, nu aşa... Respiră adânc. S-a fotografiat 
în curte: costum de amazoană, cizme, puşcă, biciuşcă şi 
bineînţeles, o ladă de bijuterii. Alături se văd clar două 
deţinute, slujnice, cu obrajii crestaţi de bici, însângeraţi... 

— Înfiorător! 

Strânge paharul între degete, îl face ţăndări. 

— Credeam, mi-a plăcut mereu să cred, că asemenea 
lucruri se întâmplă numai în universul lui Himmler. Fiecare 


popor îşi are denaturaţii lui, fiecare societate drojdia ei. 
Toate ororile le puneam pe seama uniformelor negre, îţi 
aminteşti, am mai discutat. 

Sunt fără glas, mă uit neputincioasă la arabescurile vişinii 
ale covorului. Habar n-am cât trece până îl aud vorbind din 
nou. 

— „.era o fată modestă, puţin încăpăţânată, fără să 
alarmeze însă. Ştia ce trebuie să ştie la noi o tânără 
Frâulein, pe cale să se căsătorească. Bucătărie, croitorie 
fără pretenţii, tot ce se poate cunoaşte despre tehnica unei 
fecundări rapide şi sistematice, puţină literatură, puţină 
muzică. Largo de Haendel era bucata ei preferată, pentru 
că alta nu cunoştea. O oarecare, dar nu m-am socotit 
niciodată altceva decât un mărunt dascăl de zoologie, şi în 
consecinţă, nu puteam aspira decât, cel mult, la o fată 
cumsecade. 

— Nu te mai gândi. 

— Hm, ce simplu e! Crezi că pot să închid ochii, să întorc 
capul sau să-mi torn în pahar fără să văd fotografia aceea 
blestemată? 

— În definitiv, n-o iubeşti, Rudolf. 

Îmi dau seama că observaţia mea e tâmpită. Rana e de cu 
totul altă natură şi mult mai adâncă. Adaug: 

— Trebuie să te gândeşti. Mâine, peste câteva zile, ai să 
vezi altfel lucrurile. 

Izbucneşte: 

— Suntem un popor blestemat, Magda! Zămislim 
monştri! Sufletul mi-e plin de scârbă şi nu există nimic pe 
lumea asta care ar putea-o alunga. Patruzeci de mii de 
fecioare s-au oferit voluntar să primească în patul lor, 
zdrahoni din SS, pentru a naşte copii blonzi, înalţi, şi cu 
ochi albaştri, aşa cum prevăd parametrii rasei pure! Poţi să- 
ţi imaginezi o generaţie de copii, născuţi din îmbrăţişarea 
unor astfel de părinţi? 

S-a ambalat. Mă întreb îngrijorată cum să aduc în 
discuţie eliberarea spărgătorului. Brusc, inima încetează 


să-mi bată. Din odaia mea, răzbate un zgomot sec. Rudolf 
tresare. 

— Mai e cineva în casă? 

Zâmbesc crispată. 

— Nu ştiai? Am un chiriaş, Rudolf, un şoricel... 

Ochii i-au înţepenit în fundul paharului. lace, am 
impresia că a uitat de mine. Nu ştiu cum să încep. Mă simte 
neliniştită şi îmi spune fără să mă privească: 

— E târziu. Dacă vrei să te odihneşti... 

— Dumneata ce faci? 

Mă priveşte complet debusolat, n-are nici o dorinţă. 

— Să-ţi aduc un ceai? 

— Eşti grozavă, Magda, observă zâmbind. Ai nişte 
medicamente... Ce voiam să-ţi spun... A, da! Partizanii au 
tuns o fată de pe-aici care se logodise cu un ofiţer horthyst. 

Profit de ocazie pentru a restabili adevarul. 

— Sper că natura relaţiilor noastre n-o să-i indispună 
prea tare. 

— Trebuie s-o şi cunoască. 

— Perfect, revin la propunerea de ieri: ies pe Corso şi mă 
jur că spun adevărul. 

Lui Hartner nu-i arde de glumă. Se ridică. 

— Mi-ar pare sincer rău pentru dumneata. Noapte bună. 

— Rudolf... 

Îmi muşc buzele. Blestematul ăla de Trestian nu putea să 
nimerească un moment mai afurisit. 

— Vrei să-mi spui ceva? 

— Da. lartă-mă, ştiu că ai avut o zi idioată, ca să mai vin 
cu necazurile mele. N-aş fi îndrăznit... 

Mă întrerupe: 

— Ce necazuri ai, Magda? 

— E o situaţie specială, am un văr... 

— Da? 

— Un tip nu prea onorabil, ne-a dat mereu bătaie de cap. 
Cam escroc, cam cartofor, dar în fond un băiat drăguţ. 

— Ce i s-a întâmplat? 


— Are încurcături cu poliţia. Cu poliţia, accentuez, nu cu 
Gestapoul. 

Dumnezeule, ce greu îi suport privirea! N-o bănuiam atât 
de lucidă, atât de sfredelitoare. 

— Fii te rog mai explicită. Ce i s-a întâmplat? 

— A făcut o glumă nefericită. Îţi dai seama, nimeni n-ar 
îndrăzni să forţeze safe-ul comisarului Horvath. 

Mă opresc, aştept reacţia. Sprâncenele lui Rudolf s-au 
arcuit. Fluieră a pagubă, nu fără admiraţie. 

— Îl obsedează ideea că are umor. E nebun, dar nimic 
mai mult. Se pare că l-a denunţat o femeie. Alaltăieri a fost 
arestat. Dacă dumneata ai vrea, Rudolf, dacă nu ţi-ar fi prea 
greu... le asigur că nu-i nimic politic. Băiatul ăsta n-a 
deschis în viaţa lui un ziar. 

Priveşte din nou în fundul paharului. Reflectează câteva 
momente şi am impresia că aud un suspin uşor. 

— Am să văd ce pot face. Dă-mi datele lui. 

Smulge o foaie din agendă. Îi spun tot ce ştiu, având grijă 
să fac risipă de tămâie. Hartner împătureşte hârtia, 
înşurubează încet capacul stiloului. Se ridică şi îmi pune 
mâna pe umăr. Nu îndrăznesc să-l privesc şi simt tulburată 
că se îndepărtează. A ajuns în faţa scării. Isuse! De ce nu-i 
aud odată paşii pe trepte? Nu, aşteaptă să mă uit la el. 
Chipul lui mă înfioară. O mască tragică. 

— Gri-Gri Trestian, poreclit Chat Noir! Îl cunosc Magda, 
i-am văzut fotografia publicată periodic în ziare. A spart 
unul din seifurile familiei Krupp, l-a decavat pe generalul 
Linhart într-o partidă de pocher cu cinci aşi în pachet, a 
împins firma Abendschân la un pas de faliment şi i-a 
şterpelit automobilul lui Goring. Are o chestie cu nemţii... 
Clatină din cap cu amărăciune: Nu era nevoie să mă minţi, 
Magda. Chat Noir nu e vărul dumitale... Bineînţeles, 
amănuntul e lipsit de importanţă. Voi face tot ce-mi stă în 
putinţă. 


CAPITOLUL III 


Localul poliţiei e instalat într-o clădire relativ scundă, 
din cărămizi cafenii, cu un chenar de piatră sculptată la 
intrare şi ferestre înalte, murdare şi înguste, despărțite în 
carouri. 

Un poliţist roşcovan, bine proptit pe picioarele 
răşchirate, ţine mâinile la spate, învârtind morişcă bastonul 
de cauciuc. După toate aparențele se plictiseşte şi, din când 
în când, azvârle priviri pofticioase unguroaicelor creţe, cu 
sânii turtiţi pudic în ilicele prea strâmte şi codițe sărace, 
împletite atât de strâns, încât le ridică pielea pe frunte şi la 
tâmple. Merg două câte două, pufnesc în râs din nimic şi îşi 
ascund feţele săpunite zdravăn, săltând ca pe un paravan 
mânecile bufante. 

Peste drum se află cofetăria în care îl aştept pe Gri-Gri. 
Cer fetei al doilea işler, numai ca să am ceva în faţă. 
Prăjitura e proastă, se simte gemul fermentat, zahărul 
negru prea zgrunţuros şi insuficient rafinat, mă determină 
să mă gândesc cu nostalgie la patiseriile lui Zamfirescu, 
unde făceam o haltă după orele de şcoală. 

Îl aştept pe escroc amuzată, dar şi cu oarecare emoție. 
Astăzi cineva a tras în mine, glonţul mi-a şuierat pe lângă 
ureche. Aşadar, temerile lui Hartner sunt îndreptăţite, nici 
profesorul n-a fost departe de adevăr... Dau reflex din mână 
alungând gândul. Nu vreau să mă gândesc la povestea asta. 
Oricât m-aş frământa, nu ajung nicăieri. 

M-am îmbrăcat ambiguu, ar spune mătuşa Amalia, ca o 
femeie în divorţ, sau în căutare de aventuri discrete. Fetrul 


negru îmi ascunde o jumătate de obraz, taiorul lucrat la 
Maxim are o cupă bună, însă nu atrage atenţia. Mă întreb 
ce atitudine trebuie să adopt. N-am avut niciodată de-a face 
cu spărgători. În general detest familiaritatea din primele 
momente ale unei cunoştinţe, dar şi comportarea scorţoasă, 
care ridică bărbia mătuşilor mele cu circa zece centimetri 
mai mult decât e necesar, mă crispează. 

Nu mai am timp să reflectez. Trestian coboară treptele 
poliţiei. Îl salută familiar pe sergentul crăcănat, apoi îşi 
aruncă privirea vioaie în jur, părând să ezite. Trebuie să fie 
un număr grandios! E de statură mijlocie, foarte suplu, 
îmbrăcat după toate normele eleganţei britanice. Costumul 
gris-fer îi cade turnat, melonul, cămaşa, cravata cu buline, 
mănuşile sunt perfecte. Afişează o neglijenţă uşoară care te 
lasă să vezi dintr-un ochi că acestea sunt hainele pe care le 
îmbracă în mod obişnuit, că n-a ieşit în clipa asta dintr-un 
magazin de confecţii, că nu-i duminică. 

Îi fac un semn discret. Înţelege că eu intermediez 
afacerea şi traversează elastic strada. Se înclină în faţa 
mea, îşi scoate pălăria, aşteaptă să-i întind mâna. Simt 
imediat aroma de Chat Noir pe care o emană şi înţeleg 
porecla. Mă trezesc zâmbindu-i spontan, mult mai călduros 
decât avusesem intenţia s-o fac. Îmi surâde şi el şi îi văd 
dinţii albi, puternici, sub mustaţa neagră retezată ă la Clark 
Gable, care se opreşte la colţul buzelor. Apucă spătarul 
scaunului. 

— Îmi permiteţi? 

Se aşează şi îmi aruncă o privire scurtă, concentrată. 
Probabil a văzut tot ce-l interesa, pentru că imediat atenţia 
se diluează, ochii negri îşi reiau jocul vioi. Are un obraz alb, 
foarte supt, gura botoasă şi încăpăţânată e simpatică. Mă 
întreb drept ce l-aş fi luat întâlnindu-l în împrejurări 
normale şi nu-mi dau seama. Mătuşile mele se mulţumesc 
cu rubrici mai generale: „e un monsieur?“ Celelalte 
amănunte, stare civilă, profesie, nu mai contează. 

Întrebarea lui Gri-Gri mă lasă perplexă. 


— Puteţi să-mi împrumutaţi trei sute de forinţi? Vi-i 
restitui într-o jumătate de ceas. 

— N-aş putea afirma că vă lipseşte un anumit gen de 
îndrăzneală. 

— Nu-mi îngădui să spun ce vă prisoseşte. 

Deschid automat poşeta şi îi întind banii fără să număr. 
Se ridică şi mă roagă să-l aştept zece minute. Habar n-am 
ce să cred, dar trebuie să recunosc că individul mă amuză 
straşnic. Soarele inundă dintr-o dată cofetăria şi canarii din 
colivia cu panglică verde, treziţi, sau doar însufleţiţi de 
veselie, încep să cânte. 

Trestian se ţine de cuvânt, revine în câteva minute. 
Rămân literalmente cu gura căscată. Poartă sub braţ un 
baston nou-nouţ din bambus şi pare încântat. Aş izbucni în 
râs dar mătuşa Amalia m-a învăţat că nu-i elegant s-o faci în 
nasul omului. Îmi dă explicaţii, în vreme ce ochii 
scormonesc expert  cofetăria. Pare incapabil să-şi 
pironească privirea într-un singur loc, ai impresia că în 
permanenţă caută ceva sau pe cineva. 

— Vă rog să mă scuzaţi. Băieţilor - îmi arată localul 
poliţiei - le plac amintirile. Mi-au confiscat bastonul şi, 
întâmplător, ce mai aveam prin buzunare. Dar şi ăsta pare 
destul de bun, nu găsiţi? 

Dau din cap reflectând că nici un gest nu l-ar fi putut 
caracteriza mai bine. Asta era problema lui, la zece minute 
după eliberare: procurarea unui nou baston. 

Chelneriţa, o fată îndesată cu picioare groase şi roşii, se 
apropie să ia comanda. 

— Două cafele! cere scurt Gri-Gri, întorcând fulgerător 
reverul hainei. Recunosc insigna minusculă a unui cunoscut 
club de tenis bucureştean. Chat Noir completează în 
şoaptă: Poliţia Secretă de Stat! Deci cafea veritabilă, 
Frâulein, zahărul separat, igienă şi promptitudine. 

Îl privesc cu sinceră admiraţie şi-mi dau seama brusc că 
mă simt grozav în compania lui. Tonicitatea, asta e probabil 
particularitatea cea mai seducătoare a spărgătorului. 


Cafelele se află în faţa noastră, scoatem ţigările. Chat 
Noir trage două fumuri, îmi mulţumeşte pentru bunele 
oficii, soarbe din ceaşcă, apoi se interesează: 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnişoară? 

Clatin din cap, dar probabil că Gri-Gri o interpretează ca 
simplă politeţe. 

— Nu trebuie să vă sfiiţi. Primăria se află pe a doua 
stradă, cu un mic pourboire, în jumătate de ceas, suntem 
căsătoriţi. 

Rămân din nou cu gura căscată şi izbutesc, desigur, cea 
mai toantă dintre expresiile mele. Nu găsesc nimic mai 
inteligent, întrebarea îmi scapă: 

— Sunteţi nebun? 

— Nu, pe cuvântul meu de onoare. Vă place să gătiţi 
mâncare de gutui, domnişoară? 

— Poftim?! 

— Dacă n-o să-mi pretindeţi niciodată să înghit chestia 
asta, e all right! Dau fuga după inele. Explică: Detest 
mâncarea de gutui, întrebările insistente, intelectualele de 
provincie, lucrul de mână, bulionul producţie casnică, rufele 
spălate în anumită zi, economiile,  ascetismul, 
antialcoolismul şi nazismul. Pe toate le diger greu. 

— E clar, spun, instituţia aceea de binefacere care oferă 
dublurilor lui Napoleon duşuri zilnice, şi-a mutat sediul în 
localul poliţiei. 

Gri-Gri mă priveşte deconcertat. 

— S-a strecurat, desigur, o neînțelegere. Mi-am închipuit 
că v-aţi îndrăgostit de mine, că doriţi să ne unim vieţile. 

— Nu sunt o femeie genială, domnule Trestian, nici 
clarvăzătoare, şi nici ghicitoare în stele. Îmi permit deci să 
vă întreb: ce v-a determinat să vă închipuiţi că m-ar chinui 
dorinţa de a mă mărita cu dumneavoastră? 

— Vă datorez eliberarea mea. În asemenea demersuri se 
investesc relaţii şi bani. N-aţi fi făcut-o pentru cineva 
complet indiferent. 


— Indiferent, e mult spus. Dumnezeu îţi cere să-ţi ajuţi 
aproapele, să-l aduci pe calea cea bună. 

— Care ar fi aia? Vă avertizez că de obicei lucrez curat, 
n-am ucis pe nimeni şi nu intenţionez să-mi schimb stilul. 

— Fiţi liniştit. 

— Nici de stupefiante nu mă ocup. 

— Am înţeles, fac o impresie jalnică. 

— Ca decor sau spirit? Râde: În consecinţă, ne păstrăm 
libertatea. Perfect. Să bem pentru ea! 

Îmi închipui că-i o figură de stil. Alcoolul se vinde numai 
în restaurante, unde preţurile au atins cifre uriaşe. Mă înşel 
şi încep să mă obişnuiesc cu faptul cert că pentru Gri-Gri nu 
există impedimente. S-a apropiat de un tip rotofei cu 
pălărioară tiroleză şi pantaloni bufanţi. De ghetele înalte, cu 
şireturi, a rezemat o servietă. Mănâncă lacom o îngheţată 
roşie, care după cum arată, trebuie să aibă apa drept 
component de bază. 

Gri-Gri îi vâră o legitimaţie sub nas atât de repede, încât 
individul nu desluşeşte nimic sub anvelopa de plexiglas. 

— Inspectorul Kovacs de la speculă! 

Omul e interzis, nu face nici o mişcare, iar eu mă uit 
speriată în jur. Localul e gol, un soare cald mătură cimentul 
pe care scrie într-un soi de vignietă Confiseria Ciucaş - 
1919. 

Chat Noir se întoarce cu o sticlă originală de Courvoisier. 
Aproape nici nu văd când dispar pălăria tiroleză şi servieta. 
Gri-Gri îl zăreşte prin vitrină şi zâmbeşte. 

— l-am sugerat să-şi schimbe fieful. Ciocneşte sticla cu 
degetul mijlociu. Avea trei şi a ţinut cu tot dinadinsul să-mi 
facă una cadou. 

— Eşti nemaipomenit! exclam, renunțând la pronumele 
de reverență. 

Chat Noir se adaptează instantaneu. 

— Dimpotrivă. În unele cercuri, te asigur, se pomeneşte 
foarte des numele meu. 

— Te gândeşti la lumea bună a lui GOring? 


— Ştii povestea? 

— Sau la familia Krupp? 

Mă priveşte dintr-o parte. 

— Stimată domnişoară am sentimentul că eşti nu numai 
periculos de frumoasă... 

— Linguşitor? 

—  Intrigat. Sincer  intrigat.  Dovedeşti cunoştinţe 
uimitoare, deşi n-ai absolvit nici una din şcolile de corecție. 
Cunosc şefele de promoţie... 

În timp ce dă dispoziţie chelneriţei cum să aducă băutura 
camuflată în ceşti de ceai, urmând ca restul coniacului să-l 
păstreze pentru majurul care o scoate duminica la Grădina 
cu roze să-i ofere o bere şi un cornet cu seminţe, îl privesc 
fermecată. Dacă m-ar mai cere o dată în căsătorie, nu ştiu 
zău... 

De fapt, încep să fac cunoştinţă cu el. Mai târziu, aveam 
să-mi dau seama că spiritul de observaţie ascuţit e a doua 
caracteristică a spărgătorului. Are un ochi şi o intuiţie cu 
totul ieşite din comun. Dintr-o singură privire, îl deosebeşte 
pe speculant de negustor, descoperă sub orice deghizare 
polițistul, prostituata, avocatul de provincie sau doamna din 
înalta societate, decăzută. Cu mult mai târziu, aveam să mă 
întreb cum naiba se lăsase păcălit... 

Dar acum, în dimineaţa asta de august, când încă habar 
n-am prin ce ne va fi dat să trecem, îi urmăresc mişcările, 
mă uit amuzată la mâinile lui abile, sunt inexplicabil veselă 
ca un cintezoi şi mă bucur de prezenţa lui. Ştiu de unde mi 
se trag toate astea... Singurele pasiuni pe care le-am făcut 
în viaţa mea au vizat oameni îndemânatici şi descurcăreţi. 
Am crescut într-o familie de neajutoraţi. Tata a trăit veşnic 
cu capul în nori, mama la fel, numai că pe alt meridian. lar 
pentru mătuşile mele, o persoană descurcăreaţă e fără 
drept de apel vulgară. 

Gri-Gri ridică paharul şi îmi zâmbeşte. 

— Vasăzică nu intenţionezi să-mi ceri mâna. 


Îmi muşc buzele ca să nu-i răspund că nu mai sunt chiar 
atât de sigură. 

— Ai o părere foarte bună despre dumneata. 

— Excelentă, domnişoară. Şi ar fi nefiresc să am alta. Pot 
să deschid orice seif în maximum două minute, alerg 
maratonul într-o singură oră, dacă mă stimulează galopând 
în urma mea zece poliţişti antrenați la sânge, pot relansa la 
pocher numai cu doi şeptari în mână şi doi în manşetă, pot 
să-i smulg lui Dumnezeu un surâs îngăduitor, pentru că 
sunt băiat simpatic, pot fura somnul adolescentelor, îl bat 
de la distanţă pe Nababul în problemele de gust şi colecţiile 
de cravate, pot deosebi cu precizie patruzeci şi patru de 
mărci de coniac... Mă priveşte pătrunzător câteva clipe: Şi 
sunt în stare să-mi pierd minţile în faţa unor ochi minunaţi. 

Îl ascult fascinată. 

— Pot să-ţi dau o sugestie? 

— Aş fi preferat altceva, dar în sfârşit... 

— Risipeşti inutil muniţia, domnule Trestian. Nu mai am 
cincisprezece ani. 

— Pot să fiu măgar? mă întreabă Gri-Gri cu cel mai 
nevinovat aer din lume. 

— O ipostază inedită, îmi închipui. Nu te sfii! 

— Când degetele îţi tremură, nu trebuie să ridici de pe 
masă nici măcar o cutie de chibrituri. De exemplu, acum îmi 
dau seama că eşti emoţionată. Problema unei eventuale 
cereri în căsătorie te-a tulburat peste măsură. 

Îmi vine să-l cârpesc, dar până la urmă râd. Râd cu poftă 
nestăvilită şi Chat Noir mă priveşte mulţumit. 

— Vrei totuşi să-mi spui cărui motiv datorez mărinimia 
dumitale? 

— Nu sunt decât un intermediar. În consecinţă, nu-mi 
datorezi nimic. 

— Hotărât, te iubesc! îmi declară pe neaşteptate, şi se 
uită la mine aşa cum probabil obişnuieşte s-o facă atunci 
când îşi dă gata victimele blonde cu guriţă în formă de 


inimioară. Este răspunsul unei adevărate doamne. Îmi voi 
lua permisiunea să mă revanşez cât de curând. 

— Dacă intenţionezi să-mi faci un cadou, îi spun, te 
avertizez că-mi place Arpege-ul... Nu, nu-mi datorezi nimic, 
insist. Am intermediat această mică afacere de dragul 
prietenilor dumitale. 

Buza lui Gri-Gri se răsfrânge, sprâncenele i se ridică. 

— Eram sigur că Churchill şi Roosevelt nu vor rămâne cu 
braţele încrucişate... Hm, prietenii mei! Ciudat. O parte 
sunt la Văcăreşti, ceilalţi, mai voiajaţi, în Insulele Salvării, 
sau la Sing-Sing. 

— Ei bine, au prins un avion şi acum te aşteaptă pe 
strada Maria lereza nr. 18. E o clădire albă, la intrare se 
află firma unui dentist, foarte îndemânatic. Înainte de 
război, tranşa carnea la abator. 

Îmi dau seama că Gri-Gri e surprins, nu ştie la cine să se 
gândească. Evident, bravează. 

— Nădăjduiesc să-i plătesc poliţa neobrăzatului care a 
pus la cale chestia asta. Tocmai îl convinsesem pe comisarul 
Horvath să facem o partidă de pocher. Mă dau în vânt după 
inspectorii de poliţie rămaşi numai în indispensabili. 

Îşi pipăie buzunarele şi eu deschid reflex poşeta. 

— Cât ai nevoie? 

Mă opreşte cu un gest, apoi se ridică de la masă. Îl 
urmăresc curioasă. Acostează un bărbat mărunţel care se 
uită la prăjiturile din galantar. Îl trage într-un colţ, dar din 
cauza coloanei nu-i mai văd. Oricum, nu mai sunt surprinsă 
când tipul iese ca o ghiulea, iar Gri-Gri înghesuie un teanc 
de bancnote în buzunar. 

— Inspectorul Imre, sau Poliţia Secretă de Stat? îl întreb. 

— Deşi, ca să te citez, balamucul şi-a schimbat sediul, din 
când în când mă încearcă o stranie dedublare a 
personalităţii. Uneori, în zile cu soare, îmi închipui că sunt 
Gri-Gri Trestian, zis Chat Noir, când... Îţi datorez trei sute 
de forinţi. 


Îmi dă banii, soarbe ultima picătură de coniac, cheamă 
fata şi plăteşte. 

— Nu, nu, păstrează restul. Salutări lui Pişta! 

Chelneriţa face ochii mari, roşeşte toată şi-l priveşte 
uluită. 

Se uită după noi. Afară, Gri-Gri începe să râdă. 

— Purta un inel bărbătesc de argint, cu inițiala 1. Deci, 
Istvan, iar Istvan pe aici e alintat Pişta. 

— Putea fi şi lanoş, sau Imre... 

— Te înşeli, domnişoară Magda. 

Tresar, Gri-Gri zâmbeşte. 

— Deşi monograma de pe pudrieră... Ar putea însemna la 
fel de bine Maricica, sau Marghioliţa. Sunt nume frecvente 
în lumea bună... Nu plânge! Îţi promit cu toată seriozitatea 
să aştept încă patru ore propunerea dumitale de căsătorie. 

— Aduc un popă din târg sau oficiază preotul închisorii? 

Gri-Gri mă asigură că ochii mei merită patru ore de viaţă 
sedentară, apoi ne despărţim după vreo sută de metri şi, 
recunosc, nu fără regret. În jurul meu pluteşte o aromă 
uşoară de Chat Noir. 


XXX 


A doua zi seara, găsesc în camera mea un buchet 
splendid de garoafe albe şi o carte de vizită cu marginile 
argintii. În colţul din stânga, o pisică neagră îşi încordează 
spinarea zveltă. Atât. Nici un cuvânt. 

Mă las pe pat şi râd până ostenesc. E un nebun şi 
jumătate! 


Plouă. Stau pe canapea, cu picioarele adunate sub mine 
şi citesc ziarele. Acasă, vreau să spun la Bucureşti, n-o pot 
face. Mătuşa Amalia nu suportă, nimic nu i se pare mai 
vulgar decât o femeie cu ochelari pe nas şi un jurnal în 


mână. „Dacă se întâmplă ceva destul de important în lume, 
aflu oricum...“ 

Elvira suferă, pe ea o interesează absolut totul, de la 
discursul lui Pleşoianu-Vlaşșca în cameră, până la nunta 
Colettei Lahovary, balul de binefacere al pompierilor, 
reclama de corsete a Lucianei, pantofii lui Shul şi mica 
publicitate. Le citeşte pe ascuns, în baie, sau când tanti 
Amalia se duce să joace maus la Frumuşica Roşianu. 

Au trecut două zile de la eliberarea lui Gri-Gri. Două zile 
de când mă întreb dacă escrocul şi prietenii lui există, dacă 
ameninţarea automatelor, anonima, palma bătrânului n-au 
fost un vis, o glumă, un renghi al fanteziei. 

Pe Rudolf îl văd puţin. E la fel de reverenţios ca şi înainte, 
însă mă evită în mod sistematic şi nu face nici un efort s-o 
ascundă. Prietenia noastră s-a spulberat. O regret ca pe o 
clipă frumoasă. Aş fi vrut să mă scuz, să-i explic, să-l fac să 
înţeleagă. Nu-mi îngăduie. Nu zăboveşte nici măcar cinci 
minute în hol, benedictina şi-o bea singur în camera lui. 
Găsesc sticla goală, dimineaţa, în bucătărie. 

Plouă... Mă simt singură, azvârlită la un capăt de lume. 
Trebuie să fac eforturi să nu mă întreb ce caut aici, în 
oraşul ăsta străin pentru mine, să nu mă gândesc la 
Alexandru. Nici măcar fotografia lui n-o am. Poate că 
Jeanna ştie ceva despre el. Nu îndrăznesc s-o caut. Oraşul e 
invadat de gestapovişti şi poliţie, raziile şi percheziţiile s-au 
îndesit. Oare prietenii lui Gri-Gri să fie cauza? Pronunţ Gri- 
Gri cu voce tare şi încep să râd. Gri-Gri, copil teribil al 
oraşului civilizat... Îţi vine să-l tragi de urechi şi în acelaşi 
timp, nu-ţi poţi stăpâni zâmbetul. 

Intră Hartner. Ciudat, n-am auzit maşina oprindu-se în 
dreptul casei. Îmi schimb poziţia, trag capotul peste 
genunchi, fără nici un motiv intru în panică. Rudolf îmi 
zâmbeşte, îmi face semn să stau liniştită. Are un aer ostenit, 
deprimat, de care mă simt vag vinovată. Îmi vorbeşte 
despre timp, nu-i place ploaia. Mă agăţ de orice cuvânt: 

— Şi pe mine mă enervează. 


— Da?! N-aş fi zis. Ai atâta vitalitate! Oamenii plini de 
viaţă iubesc toamna. Primăvara e a slăbănogilor. 

Nu ştiu dacă are dreptate, mă preocupă alte probleme. 
Rudolf îşi dezbracă mantaua şi-mi azvârle în treacăt: 

— Oraşul mişună de gestapovişti. Nu-mi amintesc să-i fi 
văzut vreodată atât de furioşi. 

— Să-l caute oare pe tânărul care a tras în mine? 

Se răsuceşte îngrijorat. 

— Ce?! 

— Ai avut dreptate. Acum două zile, mi-a trecut pe lângă 
tâmplă un glonţ. S-a tras dintr-un gang. 

— Abia acum îmi spui? 

— Oricum nu rezolvam nimic. Şi apoi, mă ocoleşti 
sistematic. 

E în vădită încurcătură. Mormăie ceva nedesluşit, 
schiţează un salut şi dă să intre în odaia lui. Încerc să-l 
opresc. 

— Rudolf! 

— Da. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc... Nu, te rog, nu aşa! Aducţi 
paharul, stai lângă mine pe canapea. Uite aici. Ie rog! 

Pe buze îi răsare un zâmbet ofilit care-mi strânge inima. 
Ezită mult înainte de a vorbi: 

— Au fost zile când nu ţi-aş fi putut refuza nimic, Magda. 
Îmi doream din suflet să mă rogi ceva, numai ca să-ţi pot 
dovedi devotamentul meu. 

Încerc să par mirată. Se grăbeşte să precizeze: 

— Nu, nu te-am iubit... Sau poate, într-un fel, da... Ca pe 
o soră prea tânără, ca pe o nădejde, ca pe o livadă înflorită, 
ca pe un lucru gingaş... Aş fi vrut să fiu pentru dumneata 
altceva decât o pereche de cizme şi doi epoleţi. Nu 
ocupantul... Nu s-a putut. Nici asta nu s-a putut. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Sau totul. În fond, e acelaşi lucru. 

Se frânge şi începe să urce scările. 


— Rudolf! Ascultă-mă. Lasă-mă să-ţi explic. Am fost 
ameninţată, cu automatul în coastă... 

— Nu-mi spune nimic! 

— Trebuie! 

— "Te rog. Şi aşa ştiu prea multe. 

— Rudolf! 

— Iartă-mă, sunt obosit. 


Pe noptieră ticăie ceasul mamei. E un orologiu franțuzesc 
mic - n-are mai mult de cincisprezece centimetri - emailat, 
şi cu ace atât de complicate, încât trebuie să te zgâieşti 
zdravăn ca să desluşeşti ora. Dacă mama nu înşiră 
baliverne, cred că a împlinit vreo două secole. E singurul 
lucru pe care l-am luat de acasă şi de câte ori îl privesc mă 
simt emoţionată... 

Sunt din nou Magda Savu, elevă într-a VIl-a, la Regina 
Maria. Decembrie 1937. Ceasul cântă - o melodie de Vivaldi 
- de trei ori pe zi: dimineaţă la şapte, când trebuie să plec 
la şcoală, la ora cinci - lecţia de pian cu domnişoara Elsa, 
studentă la Conservator, la opt - când îi dau raportul zilnic 
mătuşii Amalia: note, activităţile extraşcolare, cum stau cu 
imaginara colită de care sufăr, numai pentru că întreaga 
familie e afectată la fel de imaginar, ce prietene frecventez, 
bani de buzunar, lecturi... 

De la liceu, mă întorc la unu şi jumătate. Îmi plac 
vitrinele, şi prefer s-o iau pe Bulevardul Brătianu. Sunt 
îmbrăcată în palton bleumarin, cu nasturi aurii, ciorapi şi 
uniformă la fel. Pe cap, bascul cu numărul 1302 şi inițialele 
liceului. Car sub braţ o servietă uriaşă din piele de focă - m- 
am ţinut serios de capul tatei până mi-a dat-o - veşnic 
deschisă. Şi paltonul îmi flutură, deşi suntem în decembrie. 
La blocul Bavaria, un turc bătrân vinde castane coapte. 
Aroma o simţi de departe, strada e plină de lume care 
schimbă cornetele fierbinţi dintr-o mână în alta. Alerg ca o 
nebună, învârt o cucoană plină de pachete, sunt gata să 


răstorn un landou cu doi gemeni şi pe nemţoaica lor, habar 
n-am cum mă împiedic. 

Mă întind pe trotuarul plin de clisă, pe burtă, ca o 
broască toantă. Cărţile mi-au zburat în toate părţile, vântul 
răsfiră paginile caietului de franceză nimerit într-o baltă. 
Cineva îmi prinde braţul, mă ajută să mă ridic. Sunt atât de 
mânjită, am un aer atât de nenorocit, că izbucneşte în râs. 
Încerc să mă dezmeticesc. Are ochi albaştri, e bronzat şi 
frumos... Doamne, cât e de frumos! Abia atunci încep să 
plâng. 

— Sunteţi chiar atât de necăjită? 

Poartă uniformă de ofiţer de aviaţie. 

Dau din cap. Da, sunt foarte necăjită. Nu-i spun de ce, 
sau nu-l las s-o ghicească până la capăt. Am un palton, „de 
oraş“, nou-nouţ, gri, cu o garnitură grozav de nostimă. De 
ce nu m-a întâlnit îmbrăcată cu el? 

Mă ajută să-mi strâng caietele. Observ cu coada ochiului 
că se uită la etichete. Opreşte o birjă şi mă conduce până 
acasă. Acolo, în faţa grilajului înalt din fier forjat al 
mătuşilor mele, îmi spune că îl cheamă Alexandru. Lacrimile 
mi-au pictat obrazul mânjit cu noroi. Îmi sărută mâna şi 
abia mă abţin să nu-i fiu recunoscătoare. E primul bărbat 
care o face. Bravo! Înseamnă că am crescut mare... Pe 
urmă, îmi amintesc că degetele îmi sunt murdare de 
cerneală. Hotărât, am o zi proastă. 

Rafale de armă automată, strigăte, somaţii emise în 
germană, paşi care aleargă mă aduc înapoi, în oraşul 
transilvănean. Nu îndrăznesc să mă apropii de fereastră. 
Oricând te poţi trezi cu un glonţ care nici măcar nu ţi-e 
adresat. 

Cizme, multe, aleargă prin faţa casei, se depărtează, pier 
în noapte. Din nou se aude doar ţârâitul monoton al ploii. O 
bătaie uşoară în geam mă face să tresar. Nu sunt sigură că 
nu mi s-a părut. Ciocănitul se repetă. Sting lumina şi mă 
apropii cu răsuflarea tăiată, în vârful picioarelor. Ridic 
perdeaua şi nu-mi vine să cred ochilor. Cinci spectre mă 


privesc, în ochii lor citesc o rugăminte sfâşietoare. Îl 
recunosc pe bătrân, pe profesor, pe Gri-Gri. Mai e o 
pereche, un băiat şi o fată, extrem de tineri. Deschid 
geamul contrariată. 

— Lasă-ne să intrăm, spuse profesorul. 

După gâfâit îmi dau seama cât a alergat. Au expresii 
hăituite, sunt uzi până la piele. Mi se face milă şi totuşi n-am 
voie să comit imprudenţe. 

În nenumărate rânduri mi s-a atras atenţia să fiu 
prudentă, indiferent de împrejurări. E un imperativ care mi 
s-a înfipt ca un cui roşu în minte. La consecinţele imediate 
ale actului în sine - nemţii împuşcă fără să stea la palavre 
pe tăinuitorii celor căutaţi de Gestapo - nici măcar nu mai 
am timp să mă gândesc. 

— Hartner e acasă, le şoptesc. 

Ochii mi se opresc pe obrazul pistruiat al fetiţei. E palidă, 
pare stoarsă de puteri. Profesorul s-a agăţat cu mâinile de 
pervaz. 

— Cartierul e împânzit. Nici un şobolan nu se poate 
strecura. N-avem de ales. 

Mă podidesc lacrimile, îmi frâng mâinile, abia azi aflu la 
modul dureros, concret, ce înseamnă o dilemă. Şoptesc 
îngrozită: 

— Ce pot să fac? V-am ajutat, am riscat, dar pentru 
numele lui Dumnezeu, nu-mi cereţi imposibilul! Lăsaţi-mă în 
pace! 

Pe buzele profesorului s-a înfipt un zâmbet rău. În clipele 
astea e în stare de orice. Se aude foarte aproape zgomotul 
cizmelor nemţeşti. E de neconfundat. Câinii latră furioşi. În 
curând, vor da colţul. Fetiţa e albă ca varul. N-am văzut în 
viaţa mea atâta groază adunată în doi ochi de copil. Nu ştiu 
dacă mă dau singură la o parte, sau mă împinge profesorul. 
Dintr-un salt e în casă. 

În următoarele zece secunde, găzduiesc cinci străini. Mă 
uit la ei ca o tâmpită, mă întreb ce am de făcut. Bătrânul 


închide fereastra, trage draperiile cu grijă, apoi se aşează 
lângă soba încinsă. 

Gri-Gri zâmbeşte dumnezeieşte, îşi scutură melonul de 
apă. A făcut rost de un trenci pe care-l dezbracă, 
anunţându-mă că nu e cazul să mai deranjez jupâneasa. Se 
aşează în unicul fotoliu din odaie, îşi aprinde un trabuc cu o 
dezinvoltură care nu mă impresionează numai pe mine. 

Profesorul a rămas lângă fereastră, ascultă zgomotele. 
Mă uit la cei doi copii... Pentru că sunt literalmente nişte 
copii. Nu cred să fi împlinit şaptesprezece ani. Reazemă 
zgribuliţi zidul, cu mâinile la spate, atât de stânjeniţi că te 
înduioşează. 

— Nu vă înţeleg! izbucnesc. Există zeci de adrese sigure 
în oraş, oameni dispuşi să vă ajute şi unde nu riscaţi nimic. 

Fetiţa mă priveşte iute, apoi lasă ochii în jos. Ştie că mă 
uit la ea şi începe să-şi roadă vârful codiţei. Profesorul îşi 
dezlipeşte tâmpla de uşorul ferestrei. 

— Eram încercuiți şi n-aveam de ales. Fii liniştită, n-or să 
percheziţioneze locuinţa căpitanului Hartner de la Statul 
Major. 

— Dacă raţionează ca dumneata sunt de acord, spune 
Gri-Gri. Ai citit Mein Kampf? Păcat! E o demonstraţie 
strălucitoare a lipsei de logică. Băieţii din SS au luat toţi 
zece la cărticica asta. 

Din cauza emoţiei m-a prins o durere crâncenă de cap. 
Mă îndrept spre noptieră urmărită de cei cinci şi înghit fără 
apă un antinevralgic. Am acceptat dezastrul, dar mă aflu 
încă departe de liniştea pe care ţi-o dă iminenţa catastrofei. 
Sunt dintre cei ce nu încetează niciodată să spere şi, în 
consecinţă, să le fie frică. 

Musafirii mei mă privesc îngrijoraţi. Respir adânc şi ridic 
din umeri. Ce sens mai au reproşurile de vreme ce n-am 
inima să-i las pe mâinile Gestapoului? 


CAPITOLUL IV 


F etiţa încearcă să se apropie de sobă pe nesimţite. 
Tremură de frig dar i-e ruşine s-o spună. Are un obraz mic 
şi palid, pistrui, ochii căprui puţin depărtaţi par învăluiţi de 
ceaţă. Părul castaniu deschis îl poartă cu cărare la mijloc, 
împletit în cozi groase. E atât de firavă, atât de 
nepământeană, că mă gândesc la un puf de păpădie. Ai 
impresia că-i de ajuns să sufli, ca s-o mişti din loc. Fustiţa în 
carouri i se lipeşte de picioare, din jerseu ies aburi. 

O iau de umeri, o conduc spre baie şi-i pun în braţe un 
capot de lână. Trebuie să se schimbe. Înainte de a ieşi din 
cameră, îi rog să fie atenţi. Hartner poate cobori oricând. 

— Încotro? mă întreabă bătrânul. 

Chat Noir se amuză. 

— Al dracului de prudent eşti, mon cher! Nu-ţi bate 
capul, domnişoara rămâne o lady! 

Gri-Gri arată perfect. Manşetele de la pantaloni n-au o 
singură pată, şi mă întreb cum naiba reuşeşte performanţa 
asta. 

Bătrânul continuă să se uite la mine chiorâş. Mă enervez. 

— Oricare târfă, accentuez cuvântul, s-ar azvârli în 
braţele neamţului ca să-şi apere protejaţii. Asta şi fac, mă 
duc să mă ofer lui Hartner. 

Fetiţa şi-a coborât privirea, băiatul se uită jenat pe pereţi. 
Îmi regret ieşirea, încerc s-o dreg: 

— Sunteţi rebegiţi. Vă aduc ceva cald. 

— Un grog fierbinte! exclamă Gri-Gri. Excelentă idee! 
Ridică mâna. O clipă! Dacă nu-i un excentric, neamţul o să 


se întrebe totuşi ce ţi-a venit să bei din cinci ceşti. 

— Mi-ar fi plăcut să dovedeşti aceeaşi prudenţă şi în ziua 
când ţi-ai ales prietenii. 

— Cu totul întâmplător, dacă memoria nu-mi joacă o 
festă, dumneata mi i-ai recomandat. Vorbeai parcă de un 
avion pe care l-au prins... Surâde aşa cum numai el ştie s-o 
facă: Tare mi-e teamă că o să aterizăm cu toţii în faţa 
plutonului de execuţie. 

Mă întorc peste zece minute. Bătrânul, care a pândit tot 
timpul holul prin uşa crăpată, mă lasă să trec. Fetiţa e 
îmbujorată, părul umed i s-a încreţit puţin la tâmple. Stă din 
nou lângă băiat şi pot să jur că se iubesc. El are o figură de 
licean clasic „lonescu dintr-a Vl-a“, e înalt, deşirat, în 
pantaloni golf, cu mâini prea lungi, şi bănuiesc, deşi n-a 
deschis încă gura, că e în schimbare de voce. S-a tuns nr. 1, 
probabil are un diriginte sau director energic. 

Mă amuză aerul protector pe care şi-l ia faţă de fată. Se 
foieşte stânjenit. Ca pe toţi adolescenţii, îl inhibă privirile 
aţintite asupra lui. Îşi închipuie că vezi cine ştie ce... 

Torn rom în ceai - Chat Noir mă avertizează că bea fifty- 
fifty - şi îi invit să-şi scoată impermeabilele. Mă uit la ei în 
vreme ce-şi beau ceaiul, îngrămădiţi în jurul sobei, şi mă 
întreb dacă nu visez. Mă interesez cum o cheamă pe fetiţă. 
Îşi îndreaptă ţinuta, îşi aruncă codiţele pe spate cu o 
mişcare caracteristică a gâtului, şi-mi răspunde ca la 
şcoală: 

— Teodorescu Irina. 

— Câţi ani ai? 

— Şaisprezece. 

Mă întorc către băiat. 

— Şi dumneata? 

— Lepăduş... Lepăduş Traian... Nouăşpe! 

După privirea Irinei înţeleg că a adăugat cel puţin doi 
ani. Detest să fiu didactică, dar nu mă pot împiedica să-i 
întreb: 

— Părinţii voştri ştiu unde sunteţi acum? 


Irina roşeşte şi lasă nasul în jos. Puştiul îi cere din ochi 
ajutor tânărului în haină de piele. Răspunde bătrânul, care 
nu face nici un efort să pară mai simpatic. 

— Ştiu atât cât trebuie să ştie. Copiii îşi fac datoria. 

Aha, asta e încă o piatră aruncată în grădina mea. Mă 
întorc spre Gri-Gri. Îşi bea ceaiul cu desăvârşită eleganţă, 
probabil că se crede la Claridge. Declară pe un ton uşor: 

— Dacă mămica ar şti ce cărări bat, ar scoate steagurile 
şi ar cânta Marsilieza. De fapt, ca să fiu cinstit, suntem în 
relaţii cam sumare. Explică înfierbântat: Imaginaţi-vă, 
domnilor, i-am făcut o vizită conform uzanțelor în ziua când 
banca i-a plătit renta şi i-am propus un pokeraş... M-a 
decavat! Nu mi-a lăsat nici de birjă! Fireşte, nu asta-i 
reproşez, un jucător elegant ştie să piardă. Am ochiul 
format, gentlemeni, o noapte întreagă i-am pândit mâinile, 
şi n-am reuşit să descopăr când scoate al cincilea as. l-am 
cerut în genunchi să-mi încredinţeze pontul şi nu a vrut. Nu 
cred că aşa procedează o mamă! Sigur, nu-i fiica lui Scipion 
Africanul, totuşi, unde-i spiritul de sacrificiu al Corneliei? 

Râd deşi nu-mi arde. 

— Şi te-ai hotărât să i-o plăteşti abandonând tradiţiile 
familiei? 

— Nu. Am acceptat propunerea prietenilor dumitale din 
sportivitate. 

Bătrânul se uită la el ca la un animal ciudat. Nu-i un 
subtil, se gândeşte probabil acum la un teren de fotbal sau 
un ring de box. Mormăie: 

— Cum vine asta? 

— Nemţii practică un joc lipsit de eleganţă, dragul meu. 

Irina chicoteşte. Un chiţăit mic, de şoarece. E uşor de 
ghicit că râde din orice fleac. Redevine imediat serioasă. 
Traian se uită urât la Gri-Gri. 1 se pare, probabil, că 
escrocul face prea mare efect în ochii fetei. 

— De altfel, reia Chat Noir, nu i-am agreat niciodată pe 
boşi. N-au umor şi sunt total lipsiţi de maniere. 

— Au în schimb tancuri şi avioane, observă profesorul. 


— Au avut, mon cher, în '39, când întreaga armată 
engleză era dotată cu patruzeci de automate, reţine te rog, 
patruzeci, iar recruţii mânuiau la instrucţie, în loc de puşti, 
cozi de mătură. 

— Asta ar fi o glumă britanică? întreb. 

— Într-un fel, ai dreptate, domnişoară, insularii se dau în 
vânt după umorul negru. Căci cifra citată, riguros exactă, 
nu putea fi decât un banc sinistru, de vreme ce Hitler ezita 
să treacă Canalul Mânecii, de teama unui eşec dezastruos. 
Noroc că japonezii au atacat America. În momentul de faţă, 
yankeii produc mai multă tehnică de luptă decât aliaţii lor şi 
duşmanii, luaţi împreună. 

— Ai unele informaţii! observă profesorul. 

— Am relaţii! E adevărat, că în îndeletnicirile vulgare 
boşii reuşesc destul de bine. Şi e firesc. L-aţi văzut pe Hitler 
mâncând? Merită banii, dacă n-ai un stomac sensibil. 'Taie 
cartofii cu cuțitul şi foloseşte o cutie de scobitori pentru 
igiena dentară! 

— Te-a poftit la masă? 

— Nu mă cunoşti, dragule! Par conciliant, dar nu accept 
orice invitaţie. Un dejun cu hipopotamii aceia de Goring şi 
Himmler, ca să nu mai vorbesc de patron, e peste puterile 
mele. 

Profesorul pune ceaşca pe masă şi-mi mulţumeşte din 
ochi. Rămâne cu mâna în aer. Se aude din nou tropăit de 
cizme, glasuri care răcnesc comenzi, apoi ţârâitul soneriei. 

Sărim toţi în picioare. Doar Irina şi Gri-Gri n-au arme. 
Întredeschid uşa şi azvârl o privire în hol. Îl văd pe Hartner, 
în pantaloni şi în cămaşă, îndreptându-se spre intrare. 
Trage lanţul de siguranţă. Inima îmi bate nebuneşte. 

— Ce vreţi? îl aud. 

— Gestapo. Percheziţie. 

— Mda... spune Hartner. Întâmplarea face că tocmai 
acum dormeam. Şi tot din întâmplare, când dorm, nu-mi 
place să fiu deranjat. Aş putea să-i comunic treaba asta 
chiar acum la telefon, socrului meu, generalul Walter Holm, 


numai că şi el reacţionează ciudat când e trezit din somn. 
Are o colecţie întreagă de băieţi zdraveni pe frontul de 
răsărit. 

E atâta linişte, că ne auzim inimile. Groaza mi s-a înfipt în 
grumaji, nici măcar nu pot deschide gura. Nu ştiu cât 
durează. Ca la un semnal, glasurile urlă salutul nazist. 
Hartner le trânteşte uşa în nas. Se întoarce gârbovit în 
odaia lui. 


— Nu-mi dau seama ce-i în capul neamţului, spune încet 
profesorul. 

Privirea lui nu mi se mai pare atât de îngheţată, sau 
poate m-am obişnuit. 

— Pot să mă duc să-l întreb, se oferă Gri-Gri. Scoate din 
buzunar un pachet de cărţi de joc şi începe să le amestece 
expert. Azi au încasat fritzii solda. Dacă tipul are idee la ce 
folosesc bucăţile astea minunate de carton, vă dau cuvântul 
meu de onoare că nu-mi servesc royală. Oricum, a fost 
gentleman, presupun că el i-a şoptit vorba cea bună 
comisarului Horvath. 

Îl privesc stupefiată. 

— Cum naiba îţi arde de glumă? Mie mi-a îngheţat inima. 

— Inima dumitale, domnişoară, e congelată demult. Nu 
văd altă explicaţie. De obicei nici o femeie nu-mi rezistă mai 
mult de zece minute. 

Tropăitul cizmelor se intensifică din nou, scrâşnete de 
pneuri umplu strada. 

— Parcă au înnebunit! zic. Oare pe cine caută? 

Patru perechi de ochi îl foarfecă pe spărgător. Chat Noir 
se uită nevinovat pe pereţi, desfăşoară cărţile în evantai, cu 
îndemânare de prestidigitator. 

Bătrânul face eforturi să se stăpânească, pe chipul 
profesorului desluşesc un amestec de îngrijorare şi 
amuzament. 

— Prietenul nostru, domnul Trestian, are o concepţie 
originală despre Rezistență. l-a telefonat ofițerului de 


serviciu, la garnizoana Gestapoului, imitând cu real talent 
vocea comandantului... 

— Le-a ordonat să se împuşte? întreb. 

— Mai rău! Să caute pe o anumită stradă fără canalizare, 
o cutie de metal în care s-ar afla, vezi Doamne, numele 
agenţilor aliaţi din regiune şi codul transmisiunilor prin 
radio. O noapte întreagă au desfundat băieţii privatele... 
Dimineaţa s-au lămurit lucrurile. Din păcate, au reperat de 
unde s-a telefonat. Am scăpat ca prin urechile acului, după 
o zi de hăituială. 

Mă uit la Chat Noir. Escrocul afişează un aer serafic... 


Irina, ghemuită lângă zid, zâmbeşte. Fără să mă mai 
gândesc, îmi umplu un păhărel cu rom, şi-l dau pe gât. Nu 
mă mai ţin picioarele. Gri-Gri îmi surâde cu căldură: 

— Sunt convins că acum te simţi mult mai bine. Pământul 
e iar rotund şi vesel, nu-i aşa? 

Bătrânul lasă arma pe covor şi scotoceşte lung un 
buzunar al canadienei. Scoate o mână de aspirine, pe care 
le împarte cu ceilalţi, apoi un pachet de ţigări Macedonia. 
Chat Noir îl refuză, fumează trabuc. Copiii sunt ocoliţi. 

— Aveţi vreme s-o faceţi şi pe asta. 

Îşi aprinde una şi o pune în echilibru pe cremona sobei. 
Se aşează pe covor, pare să reflecteze, caută din nou în 
buzunar. Apar o pereche de ciorapi de lână, cârpiţi la 
degetul cel mare. Se descalţă tacticos şi se schimbă. Încă n- 
a terminat. Buzunarul ăsta e o adevărată traistă. Tot de 
acolo scoate un pacheţel de vată, îşi confecţionează două 
dopuri şi le vâră în urechi, după aceea îşi pune un fular. 

Gri-Gri îl urmăreşte fascinat. A uitat să tragă din trabuc, 
s-a aplecat mult peste braţul fotoliului. 

— Jur că n-am văzut un număr ca ăsta! N-ai primit nici o 
ofertă la circ? Fă-ne, dom'le, praf şi scoate un elefant! 

Bătrânul are, bănuiesc, un umor de factură specială. Nu 
comentează. Vâră adânc mâna, până la cot, în alt buzunar şi 
scoate un ceas deşteptător CER. 


— Hm, e unşpe, declară fără urmă de zâmbet. 

— "Ţi-a mai rămas ceva prin casă? întreabă Chat Noir. Nu 
s-ar putea spune că n-ai avut timp să-ţi faci geamantanul. 

Nu-i răspunde. Nu i-a adresat toată seara un singur 
cuvânt. 

Profesorul zâmbeşte. Ar câştiga mult dacă ar face-o mai 
des. Ceva în făptura lui mi-l aminteşte pe Alexandru. 
Amândoi emană aceeaşi masculinitate viguroasă, aproape 
agresivă. 

Pe noptieră se află un măr. Îmi place să mănânc noaptea, 
şi-mi pregătesc câte ceva de fiecare dată. Sesizez privirea 
Irinei şi mă ridic. 

— Ţi-e foame? 

Fetiţa roşeşte şi dă afirmativ din cap. Încă nu mă 
dumiresc ce caută copiii ăştia aici. 

— Şi ţie? 

Traian îmi răspunde pe două voci - sopran şi bariton - în 
acelaşi timp. 

— Nu... Nu vă deranjaţi, domnişoară. 

Minte de îngheaţă apele. Irinei îi e teamă că l-aş putea 
lua în serios şi-mi adresează o privire fierbinte. 

— În ce clasă eşti, flăcăule? îl întreabă Gri-Gri. 

Traian îi răspunde în silă: 

— A şasea. 

— "Ţţţţ! Păi pe vremea mea, la ora asta, elevii erau în pat, 
şi citeau Cuore, inimă de copil! Am să vorbesc cu dirigintele 
dumitale. 

— Îţi stau la dispoziţie! intervine tânărul în haină de 
piele. Sunt profesorul de geografie şi dirigintele elevului 
Lepăduş. 

De astă dată Gri-Gri e derutat. 

— Parol?! Atunci fii atent, domnule, ce exemplu dai. Ăştia 
micii deprind repede toate relele. 

— Am sentimentul că la şaptesprezece ani erai tare 
receptiv... 


— Hm, nu cine ştie ce, dovadă, nici până acum n-am 
învăţat operaţia aia stranie, scăderea. La adunare ce mă 
mai descurc... Continuă cu o expresie gânditoare: Ciudat... 
N-aş fi zis niciodată că eşti dascăl. Ce faci acum, ţi se 
potriveşte mult mai bine. 

Profesorul se amuză, bătrânul îşi arată pumnalele din 
priviri. Cobor în bucătărie şi încropesc la iuţeală un platou 
cu tartine. Deşert toată cămara: un salam tare, uscat, carne 
conservată, brânză, biscuiţi, bomboane de tuse, şi o sticlă 
de coniac Martell, cu care sunt convinsă că o să am mare 
succes. 

Frica îşi arată iar ghearele. Încerc să mă conving că sunt 
născută într-o zodie generoasă, că totul se va isprăvi cu 
bine. Ar fi stupid să eşuez tocmai acum, cu câteva luni, 
poate doar săptămâni, înainte de terminarea războiului. 
Ştiu că norocul n-are logică, dar o să beau o gură de coniac 
şi probabil voi izbuti să gândesc contrariul. 

În hol e aproape întuneric, un bec mic de lanternă, 
instalat de Hartner la una din aplice împrăştie umbre 
albastre. Noaptea i se face uneori sete, nimereşte mai uşor 
măsuţa de băuturi. N-aş putea să jur, dar am impresia că 
sus, la etaj, uşa lui e puţin crăpată. 

Platoul e gol, au mâncat tot, până şi cutia de carne. 
Uitasem să aduc cuțitul de conserve. Vroiam să mă întorc în 
bucătărie, dar profesorul nu m-a lăsat. 

— Te agiţi prea mult, iar fritzii, prin definiţie, sunt 
bănuitori. 

A deschis-o bătrânul cu un briceag. Zăbovim în faţa 
paharelor de coniac. Încerc o stare de spirit pe care n-o pot 
defini, ochii îmi sunt în permanenţă umezi. Traian e de-a 
dreptul impresionant. Aproape n-a mâncat, a pasat totul, 
discret, sub pretexte de o naivitate înduioşătoare, în 
farfuria Irinei. Insistă acum pentru ultima tartină. 

— Nu mănânc salam, şopteşte, fac urticarie. 

Irina are un gest de neputinţă. 

— Dar nu mai pot! Zău că nu mai pot! 


Într-adevăr, a înghiţit enorm. Când o vezi atât de firavă, 
îţi vine să crezi că se satură cu un biscuit. Nu-ţi poţi 
închipui că peste zece-cincisprezece ani, va deveni o coniţă 
rotofeie cu piept, şolduri, pântece, toate bine căptuşite. Şi 
totuşi aşa se întâmplă... 

Gri-Gri îi urmăreşte cu priviri sarcastice. 

— Cum e poezioara aia, profesore, cu jertfa de sine? 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Ei bravo! Trebuie să le fi predat şi ceva în genul ăsta. 
Nu-mi vine în minte decât Câinele soldatului, dar sunt 
convins că ai în repertoriu o bucată mai asortată. 

Traian l-ar înjunghia cu plăcere. Chat Noir se amuză 
copios şi, evident, nu-l ia în seamă. Bătrânul îşi inventariază 
din nou buzunarele ticăit, cu răbdare. Eu mă enervez şi 
când îmi caut cheile în poşetă. În sfârşit, dibuie un tub pe 
care scrie Bayer. Înghite două pastile. Îmi întâlneşte 
privirea şi-mi zâmbeşte pentru prima oară. E miraculos 
cum surâsul îi schimbă obrazul. În locul ghiujului ciufut şi 
necioplit, am acum în faţă un unchiaş din Creangă. Mă 
trezesc zâmbindu-i fără să vreau. Mi se adresează jenat: 

— Să mă ierţi... Ştiu că... Ce mai, mi-am dat în petec... 
Conchide oftând: În război, toate-s de-a-ndoaselea! Trebuie 
să-l pipăi mult pe om până afli cum îi umblă sufletul. 

— l-ai permis să te atingă, domnişoară? se minunează 
Gri-Gri. Oricum, panseul e adânc. Notează-l, tinere! 

Bătrânul adaugă sfios: 

— În capul meu ăsta prost era că te-ai dat cu vrăjmaşul. 
Matale se vede că eşti altă sămânță de om... 

— Lasă, nene... 

— Dacă vrei, poţi să-mi spui moş loma. 

Dau din cap. Ştiu că din clipa asta am devenit prieteni. 
Cel puţin aşa simt acum. Iot ce s-a întâmplat ulterior avea 
să-mi dovedească că merita cu prisosinţă prietenia mea. 

Profesorul se desprinde de fereastră şi pune paharul gol 
pe masă. Declară degajat, fără nimic din jena bătrânului: 


— Mă asociez la scuzele lui moş Ioma, domnişoară. Te-am 
judecat greşit. Numele meu e Roman luga. 

Chat Noir urmăreşte scena cu atenţie. 

— Îmi pun şi eu cenuşă în cap, duduiţă. 

— De ce? 

— N-are importanţă. Nu-mi place să fac notă 
discordantă... Hm, am sentimentul că aici s-a încheiat un 
armistițiu. 

— Nu te înşeli, surâde profesorul. 

Mă ridic aproape uşurată. Detest „scenele mari“, pentru 
care  mătuşile mele încearcă o predilecție aproape 
medievală. De pildă, o cerere în căsătorie trebuie, 
obligatoriu, formulată solemn, în salon, între cadrele 
străbunilor şi lumânări aprinse, în prezenţa întregii familii, 
neţinând seama de gradul de senilitate sau indiferenţă al 
participanţilor. Discursul solicitantului trebuie să însemne o 
capodoperă de retorică fină, să cuprindă pilde biblice şi 
antice despre fidelitatea şi credinţa ce şi-o datorează soţii, 
declaraţiile sentimentale să fie categorice, dar abil şi cu 
decenţă voalate. 

Procedeu aproximativ la fel, când eram silită să-mi cer 
iertare pentru cine ştie ce necuviinţă, când îi acordau un 
nou împrumut tatei, sau când tanti Elvira, invitată la un 
banchet la Craiova de către fostele colege de pension, ezita 
să ia o hotărâre. Problema se punea dacă o femeie 
necăsătorită - faptul că împlinise cincizeci şi trei de ani n- 
avea nici un fel de relevanţă - poate voiaja singură, fără a 
sfida buna-cuviinţă. Până la urmă s-a dus şi călătoria la 
Craiova rămâne, desigur, cel mai îndrăzneţ act din viaţa ei. 

Le urez noapte bună şi mă decid să mă culc într-o odaie 
de serviciu, lângă bucătărie. N-are decât un pat de fier, o 
chiuvetă şi un dulăpior farmaceutic. lau două perne de pe 
canapeaua din hol şi un pled. Trag cu urechea la zgomotele 
de afară. E o agitaţie care nu prevesteşte nimic bun. Ai 
impresia că toate maşinile din judeţ şi-au dat întâlnire în 


acest oraş. Scrâşnet de frâne, comenzi, tropăit, mereu 
tropăit de cizme, câini care latră. 

Fug de ele şi mă refugiez în odăiţă. Ca să adorm încerc să 
reînvii imagini pe care le iubesc. Crăciunul de la verişoara 
Nana, duminica aceea de vară când mama s-a întors acasă, 
prima seară cu Alexandru la Flora, primul tangou în braţele 
lui: Le bateau des îles, le bateau des amoureux. 

Inutil. Un afiş cu litere negre se interpune, alungă brutal 
priveliştile abia ademenite: 

Toţi cei care-i vor ajuta sau îi vor ascunde pe partizani... 


Mă trezesc înţepenită de frig. Rămân aşa câteva minute 
şi încerc să mă dezmeticesc. Mi-e sete... Ah, da, asta e din 
cauza coniacului. 

Intru în bucătărie şi înghit pe nerăsuflate un pahar cu 
lapte. Prin uşa crăpată îl văd pe Hartner plecând de acasă. 
Sunt neliniştită. Niciodată nu iese înainte de opt şi 
jumătate. 

Intru în dormitor fără să fac zgomot. Doar moş Toma s-a 
trezit. Îşi cârpeşte mâneca hainei. Ridică ochii şi-mi surâde 
prietenos. Duc degetul la buze. Bătrânul dă din cap în semn 
că a înţeles. Îi lăsăm să mai doarmă. Irina s-a ghemuit ca o 
pisică în fotoliu. Părul despletit i-a acoperit complet obrazul, 
un picior, în ciorap trei sferturi, îi atârnă lângă umărul lui 
Traian. Ar fi avut unde să se întindă, dar pesemne a vrut să 
rămână lângă Irina şi s-a culcat pe jos. 

Gri-Gri şi Roman luga dorm în pat. Sub perna 
profesorului văd automatul. Lângă noptieră, pe un scaun 
atârnă haina lui Chat Noir. Nu mă pot stăpâni să nu râd. 
Căptuşeala  sacoului cuprinde o adevărată trusă de 
spărgător profesionist. Sunt cel puţin douăzeci de 
compartimente ticsite cu aparatură modernă: dălţi fine, 
burghie, şperacle, vergele, un cub de celuloid din care ies 
fire electrice, instrumente, multe a căror destinaţie şi 
denumire nu le cunosc. 


Îmi iau din debara câteva schimburi şi ca să nu-i trezesc, 
folosesc baia lui Hartner. 

E o dimineaţă rece. Mă înfăşor bine cu jacheta angorată 
şi mă apropii de fereastră. Şase gestapovişti izbesc cu 
cizmele în poarta vilei de peste drum. Nu pricep ce se 
întâmplă. Avusesem impresia că au plecat. La urma 
urmelor, toată strada, mai bine zis aleea, numără în total 
vreo cincisprezece imobile. De ce s-au întors? 

Şoferul, un caporal cu însemnele SS-ului, stă rezemat de 
portiera dubei. Urmăreşte flegmatic scena, muşcând dintr-o 
pară. Nemţii au izbutit să spargă uşa. Năvălesc înăuntru şi 
judecând după rafalele care răzbat până la mine, nimicesc 
totul în cale. 

În clipa următoare se petrece ceva îngrozitor. Fereastra 
de la etajul I se deschide brusc. Un tânăr o escaladează şi 
sare pe trotuar. Închid ochii şi-mi înfig unghiile în braţe. 
Sunt convinsă că şi-a frânt gâtul... Nu, a căzut bine, a 
izbutit chiar să se redreseze şi o ia la goană spre cotul 
străzii. Caporalul îi înregistrează placid toate mişcările. Am 
impresia că visez. Îl lasă să scape! Mă bucur din suflet, dar 
prea devreme. Neamţul îi îngăduie un avans, un ciob de 
nădejde ca să se distreze mai bine. Ridică automatul şi-l 
seceră scurt. 


Hartner mă găseşte în hol, prăbuşită zdreanţă pe 
canapea. Îmi aruncă o privire iute - nu trebuie să fii ghicitor 
ca să-ţi dai seama că mă aflu într-o stare neobişnuită - dar 
nu comentează. E încărcat de pachete pe care le răstoarnă 
pe masă. Mă uit la el surprinsă. Mănâncă la popotă, nu-i 
gurmand, rareori aduce acasă băutură şi cafea. 

Faţă de timpurile pe care le trăim, în hol se află un munte 
de provizii: brânză, salam, cinci conserve de fasole cu 
carne, o cutie înaltă de tablă cu pesmeţi, lapte condensat, 
patru batoane mari de ciocolată, o sticlă de coniac. Din 
buzunar scoate trei pachete de ţigări Lucky Strike şi le 
pune alături. 


Îi azvârl o privire tâmpă şi sfârtecată de presimţiri 
oribile, încerc să zâmbesc: 

— Fumez Regale cu carton, ai uitat? 

— Nu uit nimic în ceea ce te priveşte, Magda! Asta am 
găsit. Poţi să le încerci, nu-s prea rele. 

— Eşti bizar. 

— Trăim clipe bizare. 

— M-am înşelat sau într-adevăr aseară ne-a bătut la uşă 
Gestapoul? 

Mă priveşte pătrunzător, zâmbind incert. 

— Cam aşa ceva. 

— Au percheziţionat locuinţa inginerului Andronache. 
Ascundea un tânăr din rezistenţă. Oftez: Bietul băiat... A 
sărit de la etaj... L-au lichidat. 

— Dumneata ai fi avut curajul să-l adăposteşti? 

Aşteaptă liniştit răspunsul. Încerc să râd. 

— Pui nişte întrebări... În sfârşit, azi nu prea eşti în apele 
dumitale, Rudolf. 

— Sigur! 

Aştept să urce scările şi mă reped în odaia mea. Toţi sunt 
în alertă, gata echipați. Arăt probabil ca o nebună. 

— Neamţul ştie! suflu gâtuită. Ştie că sunteţi aici! 


CAPITOLUL V 


În aceeaşi secundă, de parcă mişcările le-ar fi 
sincronizate, Roman luga şi bătrânul scot armele. 
Înregistrez abstract degetele Irinei, care se încleştează pe 
braţul lui Lepădugş. Reiau agitată: 

— A adus o grămadă de alimente... Şi ţigări... Niciodată 
n-o face, înţelegeţi? Mănâncă la popotă. 

— E curios, într-adevăr, observă profesorul pe gânduri. 
Ţi-a dat vreo explicaţie? 

— Nu. 

— Fereşte-te de boşi chiar şi atunci când îţi fac daruri, 
parafrazează Chat Noir. Deşi nu subtilitatea e trăsătura lor 
specifică. 

Mă privesc toţi, intens, de parcă ar putea să-mi citească 
pe faţă soluţia. 

— Ce părere ai, moş Toma? întreabă profesorul. 

— E cu ochi şi cu sprâncene, mormăie bătrânul. Neamţul 
a pus umărul să-l elibereze pe dumnealui, de ce la o adică, 
n-ar crede că tot domnişoara Magda îl ţine la fereală? 

Judecata e simplă şi fără cusur. Mi-amintesc că ieri 
noapte Rudolf s-a opus percheziţiei. În alte împrejurări nu 
se împotrivise. Le-o spun. Cădem de acord că Hartner ştie. 
Problema se pune cum va proceda. 

— Nu-l văd trimițând la moarte oameni nevinovaţi, zic, 
gândindu-mă la discuţiile mele cu Rudolf. 

— Chiar porumbei neprihăniţi nu suntem... 

A vorbit bătrânul împungându-l pe Chat Noir cu privirea. 
Escrocul speculează momentul. 


— Dacă tipul are umor, se va face luntre şi punte să 
scăpăm. Ceea ce am sentimentul că se şi întâmplă. 

— Strada e plină de gestapovişti. N-avea decât să-i 
poftească înăuntru, să ne predea pe toţi, intervine 
profesorul. 

Spărgătorul conchide: 

— Cert. Mai mult, ne-a adus şi dejunul. E un tip şic 
neamţul ăsta, merita să se nască în altă parte. 

Amuţim. Se aud bătăi în uşă. 


Clipe lungi nu reuşesc să articulez un sunet. Iuga îmi face 
semn să răspund. Auzim glasul lui Hartner. 

— Dacă eşti amabilă, Magda, vino puţin. 

De fapt în hol mă aşteaptă marea surpriză. Rudolf, 
echipat de drum, cu mantaua închisă până la ultimul 
nasture, fumează în picioare. În mijlocul odăii îi văd valiza. 

— Unde te duci? 

— La Berlin. Am obţinut o permisie de câteva zile... 

Habar n-am ce să cred, plecarea lui mă găseşte complet 
nepregătită. Ştiu ce greu se capătă o permisie acum. 

— Cum ai reuşit? 

— Să-ţi amintesc cine e viitorul meu socru? 

— Totuşi... 

— N-ai nici un motiv să fii atât de îngrijorată, adaugă şi- 
mi zâmbeşte luminos. 

Aprind nervoasă o ţigară, îmi caut cuvintele. 

— Ce să-ţi spun, Rudolf?... Desigur, mă bucur pentru 
dumneata... Mă miră însă... N-ai pomenit o vorbă că ai avea 
intenţia să pleci. Credeam că suntem prieteni. 

— Şi eu credeam. Oftează imperceptibil: Îmi place uneori 
să iau hotărâri brusce. Ca toţi timizii de altfel, ca toţi 
indivizii lipsiţi de energie. Te face să te crezi mai puternic, 
aşa cum ai vrea să fii, dar nu eşti şi n-ai să fii niciodată. 

— De ce trebuie să spui lucrurile astea? Eşti un om bun, 
Rudolf. 


— Sunt un individ slab, Magda, iar la noi slăbiciunea e un 
păcat de neiertat. Mă menţin la suprafaţă, numai pentru că 
Dagmar n-a observat amănuntul. În ziua când îl va observa 
s-a terminat cu mine. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun... Au intervenit atâtea în ultimul 
timp! Sunt incapabilă să mă adun. Ascultă, n-ar trebui să-i 
oferi prilejul să te cunoască prea bine. Cel puţin încă o 
vreme. 

— Ce copil eşti, Magda! 

Îmi zâmbeşte tot timpul, mă învăluie cu o privire caldă. 
Asta îmi dă puţin curaj. 

— Nu poţi să-mi spui de ce pleci? 

— Mi se pare indicat să lipsesc o vreme din localitate. 

Face câţiva paşi prin odaie, se uită absent la fotografia 
foştilor proprietari, apoi se întoarce cu faţa la mine. Îmi 
vorbeşte rezemat de masă: 

— Am discutat de prea multe ori împreună în odaia asta 
ca să-ţi pot spune, acum, noutăţi mari. Detest războiul, 
violenţa, toate grozăviile pe care le angrenează o 
conflagrație. 

— Ştiu, şoptesc. 

— Consider totuşi cinstit să mergi până la capăt cu 
echipa ta, chiar dacă pierzi. 

— Depinde ce pierzi, Rudolf... Războiul nu-i o partidă de 
tenis. Există momente când realizăm o eroare. O eroare 
teribilă şi aici cred că încap revirimente, fără să încetăm a fi 
cinstiţi. 

— Ceea ce numeşti dumneata reviriment, în tabăra 
adversă se cheamă trădare. Adevărul are multiple fațete. 
Dacă totuşi greşesc, şi e posibil, n-are importanţă. Încă un 
dobitoc care la urma urmelor se consolează cu ideea că nu 
el face istoria. Altceva vreau să-ţi spun, Magda! Sunt un 
slăbănog, dar nu într-atât de meschin, încât să nu mă 
prostern înaintea actului de curaj. 

Îmi muşc buzele, nu ştiu ce să spun. 

— Curaj dovedesc şi uniformele negre. 


— De cu totul altă factură! Să răscolească haznalele, de 
pildă... Apropo, te rog să-i transmiţi felicitări vărului 
dumitale Chat Noir, pentru ultima ispravă. A pansat multe 
răni, chiar printre ofiţerii din Wehrmacht. Adaugă repede: 
Presupunând că ai să-l întâlneşti într-o zi... 

— Rudolf! 

Mă întrerupe. 

— Nu eşti un om prost, Magda, nu se poate să nu fi 
priceput motivele pentru care, de regulă, în asemenea 
împrejurări ne mulţumim să ştim cât mai puţine lucruri. 
„Fericiţi cei săraci cu duhul“ spune Biblia, şi nu greşeşte. S- 
au întâmplat atâtea în ultimele zile şi totuşi eu pot jura 
oricând, pe onoarea mea de ofiţer, că nu mi s-a spus şi n-am 
văzut nimic. 

E limpede ca lumina zilei. 

— Mă gândeam de multe ori, urmează visător, ce aş fi 
simţit, cum aş fi procedat, într-un eventual Berlin ocupat. 
Mi-ar fi plăcut atunci să avem oameni, cât mai mulţi oameni, 
ca aceia pe care i-am întâlnit în Serbia, Polonia, aici... Da, 
mă închin înaintea lor. 

Îmi ia mâinile şi mi le sărută pe amândouă. 

— Îţi urez mult noroc! 

Sunt emoţionată şi încep chiar să plâng. 

— Nu pricep, Rudolf, vorbeşti de parcă... de parcă ţi-ai 
lua rămas-bun pentru totdeauna. Doar te întorci, nu-i aşa? 

Îşi scoate batista şi îmi tamponează uşor obrajii. 

— Cine poate s-o afirme cu certitudine azi? Gândeşte-te 
câte primejdii întâmpinăm zilnic. Ne-am obişnuit desigur, 
dar obişnuinţa nu le face mai inofensive. Bombardamente, 
trenuri azvârlite în aer, partizani, sau şi mai simplu, un 
denunţ la Gestapo. 

— N-o să ţi se întâmple nimic din toate astea. Ai să te 
întorci! Îmi înghit nodul din gât şi adaug: Drum bun, 
Rudolf! Şi... Dacă se va întâmpla totuşi să nu ne mai vedem, 
adu-ţi mereu aminte că eşti omul cel mai cumsecade de pe 
faţa pământului. Numai pentru atât şi merită să fii fericit. 


E la fel de emoţionat ca şi mine. Ca să-şi ascundă 
tulburarea, umple pentru ultima oară două păhărele cu 
benedictină. 

— Să bem pentru norocul nostru, Magda! Ştii, ceva mi s-a 
părut totdeauna straniu. De ce oamenii îşi spun lucruri 
frumoase numai când se despart? 


__Hartner a avut dreptate. Nu ne-am mai văzut niciodată. 
In mai '45, a căzut prizonier şi a petrecut un an şi jumătate 
într-un lagăr american. În 1952 a emigrat în Australia. 


Din nou mă întreb ce am de făcut. Mi-am pus de atâtea 
ori întrebarea asta în ultimele zile, încât nu mai are 
rezonanţă. De altfel, am impresia că mă aflu într-un vârtej, 
dau disperată din mâini, mă zbucium, dilemele mă sfâşie, 
dar hotărârile le ia altcineva, peste voinţa mea. Hartner a 
plecat şi nimic nu-i va mai împiedica acum pe nemți să 
controleze vila. Şi totuşi, nu-i pot da afară pe „rezistenţii“ 
mei. Albesc doar la gândul că Irina, Traian şi ceilalţi ar 
nimeri în laboratoarele de cazne ale Gestapoului. În cele 
din urmă decid să părăsesc locuinţa. Mă pot muta pentru 
câteva zile la Hildegarde, secretara colonelului Leild. Voi 
pretexta că în lipsa lui Rudolf mi-e urât şi chiar frică să 
locuiesc singură. lar dacă cei cinci au ghinion şi sunt totuşi 
prinşi, ei bine, să nădăjduim că vor susţine până în pânzele 
albe că au pătruns în vilă fără avizul şi ştirea mea. 

Le spun toate astea poticnindu-mă la fiecare cuvânt. 
Privirea îmi alunecă, nu urcă mai sus de bărbiile lor. Într-un 
fel, am impresia că-i abandonez deşi, de bună voie ori silită, 
am făcut pentru ei cu mult mai mult decât mi-era îngăduit. 
Mă ascultă fără să scoată o vorbă. Liniştea e punctată de 
suspinul Irinei care-şi împleteşte la nesfârşit pămătuful 
codiţei. Gri-Gri surâde amestecând cărţile de joc. Când 
isprăvesc, se ridică şi declară teatral: 

— Domnilor, sejurul nostru a luat sfârşit! Mulţumiţi-i 
domnişoarei pentru ospitalitate şi încolonaţi-vă din mers. 


Exitu-i la dreapta! 

Protestez cu vehemenţă. 

— Nici gând să plecaţi! Tot cartierul e împânzit. 

— Nu-ţi face probleme, darling, continuă Chat Noir, 
oricum ţi-ai asigurat recunoştinţa mea. Ceaiul a fost 
excelent, ca să nu mai vorbesc de serviciu. 

— Spiritele dumitale, domnule Trestian, nu mă ating. Am 
conştiinţa împăcată. În definitiv, nu văd ce importanţă are 
pentru voi dacă rămân sau plec. Staţi aici cât poftiţi. 
Hartner nu se întoarce curând, mâncare aveţi şi vă mai pot 
procura. 

— Dacă avem de-ale gurii, e în regulă, mă asigură 
spărgătorul cu o ironie groasă. Aşteptăm liniştiţi să ne 
elibereze armatele române. 

— Nu eu te-am învăţat să faci farse Gestapoului! În locul 
dumitale, m-aş comporta mai matur. l-ai stârnit şi 
consecinţele nu întârzie să se arate. Azi dimineaţă a fost 
împuşcat un tânăr din rezistenţă care se ascundea. 

Observ un schimb de priviri lungi între bătrân şi Roman 
luga. Moş Toma şi-a pierdut morocănoşenia, dar şi 
siguranţa. Îmi dau seama dintr-o dată că de fapt e un mare 
timid. Aerele de urs, grosolănia sunt simple scuturi, nu ţin 
de fond. 

— Mda, rosteşte apăsat profesorul. Din păcate situaţia 
este mai delicată decât ţi-o închipui. Bineînţeles, noi nu te 
putem împiedica să pleci. Nu eşti prizoniera noastră şi fără 
îndoială, ai făcut mult pentru noi. Credeam însă, 
nădăjduiam... 

Chat Noir îmi pândeşte reacţiile. Bătrânul gâfâie uşor. 
Când e emoţionat, respiraţia i se precipită. 

— Ce nădăjduiai? întreb iritată. 

— Să ne ajuţi într-o anumită problemă. 

— Până acum am dansat, nu? 

— N-am să-ţi fiu niciodată îndeajuns de recunoscător, 
domnişoară Magda, urmează jenat profesorul. Ar mai fi o 
chestiune, un fleac pentru dumneata... 


— Să-l răpesc pe Mussolini? 

— Nu, domnişoară. 

Privirea i-a îngheţat. În odaie e linişte, nimeni nu mişcă. 

— În primul rând, spune Iuga, să ne păstrăm calmul. 

— Din ziua în care v-am cunoscut, numai asta fac. Ce 
doriţi de la mine? 

— Trebuie să pătrundem în Comandamentul Statului 
Major. 

N-ar fi folosit alt ton pentru o invitaţie la cinema. Încep să 
râd isteric. 

— Dumneata eşti în toate minţile? N-am auzit în viaţa 
mea ceva mai caraghios! 

Comandamentul e păzit de-o unitate de paraşutişti SS 
Hitlerjugend. Băieţii ăştia tineri, sub 20 de ani, îi privesc pe 
ofiţerii din Wehrmacht cu dispreţ făţiş. Din punctul lor de 
vedere, au perfectă dreptate, ei sunt elita armatei germane, 
acele „fiare superbe“ concepute de Fuhrer. Hartner mi-a 
povestit cum şi-au dobândit pumnalul de superbărbaţi, 
acele stilete odioase cu deviza Sânge şi Onoare încrustată 
pe lamă. 

Pe toată perioada instrucției erau obligaţi să doarmă în 
bălți de noroi, de gheaţă sau pe zăpadă, deşi aveau 
corturile de campanie la dispoziţie. Ţinta pentru exerciţiile 
de tir o ţinea cel mai bun prieten al viitorului paraşutist şi o 
eroare de zece centimetri era suficientă ca să-ţi pierzi 
camaradul. Pentru săparea gropilor individuale se acordau 
douăzeci de minute, apoi veneau tancurile. Cine nu săpa 
adăpostul destul de adânc, era strivit. Toţi au nervi de oţel, 
căci altminteri n-ar fi supravieţuit demenţialei probe cu 
grenada. Candidatului, echipat de atac, i se aşeza pe cască, 
în echilibru precar, o grenadă ofensivă, amorsată. Dacă 
intra în panică şi începea să tremure, grenada aluneca şi-i 
exploda la picioare. 

Sutele de kilometri parcurşi în mâini, pe frânghii, le-au 
tăbăcit pielea, le-au înrădăcinat convingerea că pentru ei 
nimic nu e imposibil, nimeni nu li se poate împotrivi. 


Aşa au ajuns la „forţa şi frumuseţea fiarelor tinere“ 
despre care bătea câmpii Hitler în discursurile sale. 

Mă uit la Irina, la Lepăduş, la moş Toma, la mâinile de 
crupier ale spărgătorului şi mă înfior. Ei vor să se măsoare 
într-o acţiune de comando cu paraşutiştii germani?! E 
ridicol! Le spun toate astea, îi avertizez că nu există 
modalitate mai sigură de a te sinucide. 

Profesorul mă priveşte liniştit. 

— Un gram de ingeniozitate valorează uneori mai mult 
decât o tonă de bicepşi, excelent antrenați. Mă îndoiesc 
sincer că exerciţiile la care au fost supuşi le-au sporit şi 
numărul de circumvoluţii. 

— Dar de capcanele întinse pe fiecare metru pătrat ai 
auzit? Ştii cum funcţionează semnalele de alarmă? Sau 
mizezi că o să vă duc de mână, să facem împreună le tour 
du proprietaire? 

— Nu. Ceea ce aşteptăm de la dumneata e mult mai 
simplu. La o oră pe care o vom conveni, îl vei reţine cinci 
minute în biroul dumitale, sub un pretext oarecare, pe 
ofiţerul de serviciu. Cinci minute, atât! 

Încerc să râd, nu pot lua în serios asemenea aberaţii. 
Iuga însă nu glumeşte. 

— Cu totul întâmplător am aflat că seiful comandantului 
conţine, printre altele, planul ofensivei germano-horthyste 
din Transilvania. Alcoolul a fost şi va rămâne altarul de 
sacrificiu al tainelor... E vorba de o hartă a regiunii pe care 
sunt fixate locul de concentrare a forţelor, data şi direcţia 
atacului. Informaţia mi-a dat de gândit. De câtva timp 
nemţii masează în regiune trupe şi materiale. Bucata asta 
de pământ a devenit un adevărat depozit de muniții, începi 
să te gândeşti că în orice clipă am putea sări în aer. E 
limpede pentru oricine că se pregăteşte o contraofensivă. 

— Chiar şi pentru elevul Lepăduş, observă Gri-Gri. 

— Am hotărât să verific informaţia. 

Chat Noir îl întrerupse ridicând trabucul: 


— De ce, mon cher? Efortul mi se pare bizar. E la mintea 
cocoşului ca statul major să se afle în posesia unei 
asemenea hărţi mai ales când pune la cale o ofensivă de 
proporţii. 

— În general îmi place să mă conving, răspunde luga 
sâcâit. Moş 'Iloma a izbutit să cupleze un post telefonic de 
ascultare şi astfel am interceptat convorbirile 
Comandamentului cu Berlinul. Evident se vorbea cifrat, 
pentru neiniţiaţi discuţiile n-aveau nici o noimă. Indiscreţia 
beţivului mi-a oferit cheia. Operaţiunea se numeşte Taifun, 
iar harta poartă numele codificat Junona. 

Profesorul nu se înşeală. Am surprins în materialele 
bătute la maşină de Hildegarde cele două denumiri. Harta, 
într-adevăr, există. Cât despre iminenţa contraofensivei, nu 
o dată am discutat cu Hartner. 

— Trebuie să văd această hartă, conchide Iuga. 

— Ce mare lucru... 

Gri-Gri îşi scoate trabucul din gură. Scutură scrumul de 
sus, dar nimereşte direct în scrumieră. 

— Hm, cinci minute pentru o hartă! Vrei s-o înveţi pe 
dinafară? 

Profesorul întoarce capul. Declară răspicat: 

— Eu mă mulţumesc cu un singur minut. Restul timpului 
ţi l-am rezervat dumitale. 

Înţeleg acum de ce s-au zbătut să-l elibereze pe Gri-Gri. 
Escrocul îşi muşcă colţul mustăţii, e alarmat, dar bravează. 

— Bănuiesc că aveţi o părere foarte proastă despre mine, 
dacă vă închipuiţi că am nevoie de un secol ca să deschid o 
puşculiţă nemţească. Problema la care v-aş sugera să 
meditaţi nu e safe-ul, ci fiarele de care pomenea 
domnişoara Magda. 

Traian se uită la Irina şi exclamă cu satisfacţie plină de 
dispreţ: 

— Îi e frică! Până la urmă, să vezi că tot noi, ăştia patru, 
rămânem. 


Chat Noir dă din mână de parcă ar alunga o gâză. Simt 
că luga se enervează. Eu am trecut deocamdată pe locul 
doi. 

— "Te înşeli, dragul meu. Domnul Trestian a acceptat 
propunerea. 

— Şi apoi, intervine bătrânul, s-ar cuveni să nu uite cine l- 
a scăpat din puşcărie. 

Chat Noir face o mină dezgustată. 

— Nu-i elegant, mon cher, să-mi scoţi ochii pentru un mic 
serviciu. Nici o grijă! Merg pe mâna voastră, cel puţin ca să 
nu-i dau satisfacţie elevului Lepăduş. Nu însă înainte de a- 
mi vedea notarul, vă avertizez. 

— E o nebunie! izbucnesc. Domnule profesor, ai o 
responsabilitate faţă de copiii ăştia! 

— Nu mai sunt copii, aşa cum noi nu mai suntem foarte 
tineri. Războiul le-a ucis copilăria. 

— Astea sunt speculaţii! După atentatul împotriva lui 
Hitler, fiecare ofiţer e ţinut sub observaţie, îi sunt 
interceptate convorbirile telefonice! SS-ul a instalat 
pretutindeni microfoane şi curse despre a căror existenţă 
nici măcar generalul Hoffmann nu-i avertizat. Credeţi 
cumva că eu m-aş descurca mai uşor? 

Roman luga mă priveşte în adâncul ochilor. 

— Noi v-am pretins mult mai puţin. Să-i distrageţi doar, la 
un moment dat, atenţia ofițerului de serviciu. Atât. 

— Nici nu mă gândesc! 

— De ce? 

— Nu pot! 

— Nu poţi sau nu vrei? 

— Şi una şi alta. 

Privirea bătrânului e ucigătoare. Întreabă răguşit, parcă 
ar vrea să mă muşte: 

— De ce, femeie?! 

— Pentru că mi-e frică! E clar? E limpede? Silabisesc: 
Mor de frică! N-aveţi nici măcar o şansă din o sută! 
Domnule luga, reiau cu răsuflarea tăiată, te-am avertizat de 


la bun început că nu-s loana D'Arc, nu-s Ecaterina 
Teodoroiu. Sunt o nefericită oarecare, o mediocră, o 
moluscă, un nimic care are o singură satisfacţie, aceea de a 
nu fi făcut rău nimănui, şi o singură umilă şi fierbinte 
dorinţă: să supravieţuiască. Zi-i egoism, zi-i laşitate, zi-i 
abjecţie, mi-e absolut egal! Iar când mă uit la copiii ăştia pe 
care i-aţi antrenat într-o acţiune dementă, pot să-ţi spun 
numai atât: dumneata îi vei avea pe conştiinţă! 

În ochii bătrânului clipoceşte disprețul. Oftează: 

— Eh, domnişoară, domnişoară! 

Izbucnesc: 

— Ce aveţi cu mine, oamenii lui Dumnezeu! Ce v-am 
făcut?! M-aţi ameninţat, m-aţi insultat, m-aţi pălmuit... 

— O greşeală pentru care ne-am cerut scuze, precizează 
profesorul. 

— Am riscat îngrozitor, intervenind să fie eliberat domnul 
Trestian... 

— 'Ţi-am mulţumit. 

— Îmi pun viaţa în primejdie adăpostindu-vă, şi tot nu e 
destul?! În definitiv, ce se întâmplă? Sunt unica femeie din 
oraşul ăsta obligată să vă ajute? Să vă suporte fanteziile şi 
aberaţiile? Ce mama dracului v-am făcut? 

—  Principial vorbind, observă imparţial Gri-Gri, 
domnişoara are dreptate. 

luga aşteaptă să mă liniştesc. Îmi întinde pachetul de 
ţigări. lau una, dar mâna îmi tremură atât de tare că nu pot 
s-o aprind. Moş Toma oftează, meştereşte de jumătate de 
oră la ceva, care după părerea mea ar putea fi un trepied. 

— Regret sincer neînțelegerile iniţiale, declară Roman 
Iuga. Într-adevăr, am exagerat abuzând de concursul 
dumitale, chiar dacă uneori el a fost obţinut prin 
ameninţări. Continui să apelez la dumneata pentru că 
lucrezi la Statul Major. 

— Nu sunt singura. 

— Singura în care am încredere. 

— De aia stai ca pe ghimpi ori de câte ori ies din odaie? 


— Deplină încredere, domnişoară Magda! N-am de gând 
să-ţi smulg acordul cu automatul în mână. Vei alege 
singură. 

— Am ales! 

— Ai răbdare! Trecerea României în tabăra aliaţilor a 
produs o reacţie extrem de puternică în rândurile armatei 
germane. Despre starea de spirit a localnicilor nu mai e 
nevoie să-ţi vorbesc, ai putut-o constata singură: întreg 
teritoriul amputat prin Dictatul de la Viena clocoteşte, 
grupările de partizani s-au înmulţit, deci şi sabotajele, toţi 
aşteaptă cu sufletul la gură eliberarea. Îţi imaginezi cumva 
că nemţii şi horthyştii vor rămâne cu braţele încrucişate 
când au la dispoziţie o serioasă rezervă strategică? Crezi că 
nu se vor năpusti să se răzbune pe armatele române? Ruşii 
se află pe aliniamentul Iaşi-Chişinău. Nădăjduieşti că vor 
aştepta să ajungă la Carpaţii Meridionali, pentru a declanşa 
o contraofensivă de mari proporţii? Şi atunci, te întreb, ţi-e 
indiferent câţi ostaşi români vor pieri, pentru că Marele 
Stat Major n-a ştiut direcţia loviturii principale? 

Tac. Bătrânul Toma nu mă slăbeşte din ochi. 

— Răspunde, domnişoară! 

— Dacă izbutesc să se fortifice în Carpaţi, reia Iuga, 
războiul se prelungeşte sine die. Ţi-e egal câtă vreme va 
mai rămâne Transilvania sub ocupaţie horthystă? 

Îl privesc descumpănită, caut argumente: 

— Habar n-am avut că sunt o persoană atât de 
importantă. Dacă am înţeles bine, de mine depinde soarta 
războiului. 

— Şi de dumneata. 

— Reflectează, domnişoară, surâde Gri-Gri. Ai o şansă 
unică de-a făuri istoria. Eu, în orice caz, m-am abonat. 
Altădată m-ar fi sanctificat, ca pe Ludovic al IX-lea. Sfântul 
Gri-Gri... 

Continui să tac. Ştiu că întreaga făptură a profesorului 
îmi cere imperios să spun da, dar n-o fac. Au trecut clipe 
lungi. 


— Ei? 

— Răspunde, domnişoară! repetă bătrânul. 

Sunt incapabilă să iau o hotărâre. Roman Iuga îşi scuipă 
cuvintele: 

— Haideţi, băieţi! 

Se îndreaptă spre uşă. Îmi dau seama că vrea să-mi 
forţeze mâna, în locul lui aş fi procedat, probabil, la fel. 

— Oricum nu puteţi ieşi. Lăsaţi-mă să reflectez. Până 
diseară aveţi răspunsul. 


CAPITOLUL VI 


= Bine, draga mea. La cinci sunt la tine. 

Închid telefonul, îmi pun pardesiul şi pălăria, mă uit în 
poşetă dacă am tot ce-mi trebuie. Bătrânul şi Roman luga 
mă privesc contrariaţi. După ce au investigat toată vila, şi- 
au mutat sediul în pod. Irina şi Traian răsfoiesc nişte 
Baedekere, întocmesc itinerarii fanteziste prin Paris, Roma, 
Veneţia. Visează cu ochii deschişi. Sacre-Coeur, Folies 
Bergeres, Domul Invalizilor... Băiatul, spartan, e de acord 
cu toate, în afară de Pigalle. 

Gri-Gri s-a ras cu briciul lui moş Toma. E proaspăt, mereu 
impecabil, şi bine dispus. A găsit nişte plăci cu Lucienne 
Boyer şi benedictina lui Hartner. Când te uiţi la el, îţi vine să 
crezi că aşteaptă musafiri. 

— Mă gândesc dacă-i prudent să ieşi tocmai acum, îmi 
spune profesorul. 

Deşi nu-i stilul lui, se jenează să mă întrebe direct unde 
mă duc. Închid poşeta şi mi-o agăţ de umăr, îmi pun 
mâănuşile. 

— În fiecare săptămână funcţionarele de la Statul Major 
ne întâlnim la o cafea. Dacă lipsesc, încep să-şi facă idei. 

— Chiar aşa? 

Izbucnesc agasată: 

— Apropo, cum e cu încrederea deplină pe care mi-o 
acordai? 

— Copilării! 

— Uită-te la privirea lui moş 'loma. Vorbeşte cât se poate 
de limpede. 


Chat Noir mi-azvârle o căutătură de golan. 

— Dacă-mi spui ce citeşti în ochii mei, m-ai făcut praf. 

— Sunt sincer îngrijorat, domnişoară Magda, precizează 
profesorul. Oraşul e agitat, oamenii şi-au scos armele din 
ascunzători şi-i vânează pe colaboraţionişti. Ridică din 
umeri: N-am posibilitatea să explic întregii populaţii că te-ai 
hotărât să ne ajuţi. 

— Plecarea precipitată a lui Hartner e de ajuns de 
ciudată. Nu cred că e cazul să alimentez în plus 
suspiciunile. 

Profesorul mă conduce până la uşă, îmi recomandă 
prudenţă. 

— Fii cu ochii în patru, evită străzile lăturalnice, dacă e 
posibil ia o trăsură. 

— Cât devotament! 

— Nu mi-eşti cu totul indiferentă. 

— Tot e ceva. Simt brusc nevoia să fiu rea: Şi dacă m-am 
arătat înţelegătoare, numai ca să aflu ce intenţii aveţi? 
Meditează la chestia asta, profesore! 


Pot paria pe orice că în urma mea plouă cu presupuneri, 
dar n-am timp să mă ocup de temerile lor. Traversez şi trec 
liniştită, cu nasul în vânt, pe lângă nemţii care staţionează 
în alee. Legitimaţia eliberată de comandament mă fereşte, 
cel puţin pe stradă, de unele abuzuri. 

Ca să mă conving că nu sunt urmărită, intru în Biserica 
Sfântul Mina. E un lăcaş ortodox modest, nu prea 
frecventat în oraşul ăsta transilvănean, unde majoritatea 
credincioşilor sunt catolici sau uniţi. Aştept cincisprezece 
minute rezemată de o strană. O bătrână pe jumătate oarbă 
îndreaptă lumânările în sfeşnice, alta, numai în ciorapi de 
lână, aşează preşurile şi se închină la toate icoanele prin 


faţa cărora trece. Aprind o lumânare, las nişte bani în cutia 
milei şi ies din nou în stradă. 

Nu ştiu cum o fi arătat Corso înainte de război, dar acum 
mi se pare deprimant. Bătrâni coşcoviţi, rezemaţi în 
bastoane, care, judecând după aerul conspirativ şi privirile 
piezişe în stânga şi în dreapta, pot jura că discută despre 
insurecție şi apropierea trupelor româneşti, nemți - tot 
aroganţi, tot ţepeni dar ceva mai grăbiţi -, tineri sărăcuţ 
îmbrăcaţi. Fetele, cu paltoanele întoarse pe dos şi ciorapi de 
bumbac, au în schimb pletele strălucitoare, bine periate, de 
o sută de ori în faţa ferestrei deschise, sfătuieşte Mariana, 
în lipsa şamponului franțuzesc, şi bineînţeles, azvârlite pe o 
singură parte a obrazului, ă la Alida Vali. Moda marţială - 

umeri pătraţi, cordoane late şi fuste scurte - lansată de 
Madeleine de Rauch, Lucien Lelong şi Jacques Fath au 
adoptat-o doar fiicele îmbogăţiţilor de război. 

După cofetăria Kluger, în următorul imobil, la etajul întâi, 
se află cel mai elegant institut de frumuseţe din oraş, 
Jeanna. Urc scările acoperite cu un covor roşu. Cineva a 
gătit varză, un copil nu vrea să-şi pună pantofii cu limbă şi 
zbiară de-ţi sparge urechile. 

Sun după semnalul convenit. De trei ori scurt, o dată 
lung. E litera V în morse. Victorie. 

Mi se deschide aproape imediat. Miroase a camfor, unt de 
cacao, colonie. Slujnica mă conduce prin sala de aşteptare, 
elegantă, cu tablouri bune aşezate foarte jos, un ficus 
enorm şi oglinzi venețiene. Draperiile sunt portocalii şi nu 
întâmplător. Filtrează o lumină care rumeneşte şi flatează 
feţele şifonate ale clientelor. Părăsesc salonul încântate, 
convinse că Jeanna e o artistă incomparabilă. Mă primeşte 
în laboratorul propriu-zis, îmi dă un halat alb, îmi leagă 
părul şi mă întinde pe canapeaua de piele. Nu-mi arde mie 
de mască şi masaj, dar suntem obligate să luăm toate 
măsurile de precauţie. O vizitez de obicei duminica, la o oră 
când nu-i prea solicitată. 


— Avem un ceas la dispoziţie, îmi spune. Ce s-a 
întâmplat? 

E o femeie măruntă, zveltă, la vreo patruzeci şi cinci de 
ani, uşor ofilită, cu obrazul îngust şi trăsături fine. 
Manierele ei sobre şi eleganța ar face deliciul mătuşii 
Amalia. Înainte de război, Jeanna era profesoară de desen 
la liceul Domnița Ileana din Bucureşti. 

Îi povestesc pe îndelete tot ce s-a întâmplat din clipa când 
m-am trezit cu Roman luga şi bătrânul Toma în odaia mea. 

Mă ascultă atentă, cu buzele ţuguiate, fără să comenteze. 
Între timp mâinile îi aleargă uşoare pe obrazul meu. Îi văd 
chipul în oglinda agăţată deasupra canapelei, şi-mi dau 
seama că e consternată. Când îi spun că i-am primit în casă, 
nu se mai stăpâneşte. 

— Cum ai putut să comiţi asemenea imprudenţă? Asta se 
cheamă iresponsabilitate! 

— Dacă erai în locul meu procedai la fel. Mi-a fost peste 
putinţă să-i las acolo, în stradă. Mai ales copiii, uzi până la 
piele, îngroziţi, cu Gestapoul pe urmele lor. 

Schimbă din obişnuinţă flaconul de cremă. În fond e 
aceeaşi, dar de ochii toantelor o colorează diferit, roz, 
galben, bleu, ceea ce ridică substanţial preţul şedinţei. 

— Bineînţeles... Închide ochii, te rog. Bineînţeles, putem 
găsi totdeauna argumente de natură sentimentală pentru a 
ne scuza greşelile. Nu trebuie să-ţi amintesc cât de dificilă a 
fost infiltrarea ta la Statul Major. 

Ştiu... E unul din renghiurile jucate nemților de colonelul 
Radian de la Biroul 2. Deşi eram pe atunci aliaţi, nemţii 
refuzau serviciile românilor, nici măcar slujnicele nu 
reuşeau să capete un angajament. Radian mi-a făcut un 
dosar superb. La alcătuirea pieselor, a muncit un an. E un 
adevărat as! Ce nu cunoaşte el în materie de 
contrainformaţii încape într-un degetar. 

— Sunt greşeli de neiertat, pentru o agentă cu 
experienţă, continuă Jeanna. Când cineva izbuteşte aşa cum 
ai izbutit tu, nu are voie să-şi pericliteze situaţia. 


— Aşa e, în principiu. 

— Atunci? 

— Logica n-are nimic comun cu natura sentimentală, ca 
să te citez. Nu-s gardiancă într-un lagăr de exterminare. 

— Eşti singurul om pe care Centrul a izbutit să-l 
introducă în Comandament! 

Nu-i adevărat, Radian mai are un agent la Statul Major. 
Nu-l cunosc însă îl simt. Există acolo o mână care mă 
oblăduieşte, mă scoate din încurcături, îmi netezeşte 
terenul. Toate, fireşte, din umbră... 

Îmi reiau argumentele, îi demonstrez importanţa hărţii. 
Propunerea lor, deşi utopică, mi se pare interesantă. 
Personal, aş putea spicui frânturi de informaţii, dar ziua şi 
locul atacului, cu siguranţă, nu le voi afla în timp util. lar 
ofensiva nemților e iminentă. Chestiune de zile. 

— Profesorul a găsit un truc care îl scuteşte de contactul 
direct cu paza. 

— E un amator, Magda, nu-ţi dai seama?! 

— Adevărat. Dar tot atât de adevărat e că amatorii 
reuşesc, uneori, în acţiuni la care nici măcar nu s-ar gândi 
un profesionist. Să fiu clară, nu pledez pentru ei, pur şi 
simplu analizez. 

— Ai analizat şi riscul de a-ţi pierde postul? 

— În primul rând! „Trădarea armatelor române“ - 
folosesc expresia de ultimă oră a ofiţerilor germani - mi-a 
redus substanţial şansele de-a continua să lucrez la Statul 
Major. Hartner mi-a vorbit despre o directivă pe care o 
aşteaptă, constat deja anumite rezerve, invitaţia la 
onomastica generalului am primit-o în ultima clipă. 

Degetele Jeannei s-au oprit. 

— Mda, zice, colonelul Radian a intuit bine. 

— La urma urmelor participarea mea e o jucărie. Roman 
luga mi-a explicat-o desluşit. Trebuie să-l rețin în biroul 
meu, cinci minute pe ofiţerul de serviciu. 

— Ce se întâmplă dacă planul eşuează şi îi prind? 

— Să sperăm că-şi vor ţine gura, spun încet. 


— Să nu fim naivi, Magda! Au capotat în faţa nemților aşi 
din Intelligence Service. Nu susţin că protejaţii tăi s-ar 
dovedi laşi, dar gândeşte-te numai! O fetiţă de şaisprezece 
ani ţinând piept Gestapoului! O fetiţă, un puşti de liceu şi un 
escroc, ca să vorbesc doar de cei mai vulnerabili. 

— Când mi-am oferit serviciile lui Radian, ştiam precis că 
nu mă angajez să comercializez ciorapi de contrabandă. 
Riscurile sunt inerente şi le-am acceptat ca atare. 

— La rubrica asta ai prevăzut şi sinuciderea? 

— În ultimă instanţă. 

A terminat tratamentul. Acum mă fardează artistic, în 
conformitate cu tradiţiile casei. Mă ridic, îmi scot halatul. 

— Miza e mare. 

Jeanna oftează, ridică din umeri. 

— Ştiu... Voi transmite propunerea ta. 

— Când? Trebuie să le dau răspunsul pană diseară. 

— Voi face tot ce pot. Dă-mi datele lor. 

Mare lucru n-am de spus. Pe măsură ce vorbesc, îmi dau 
seama de „pitorescul“ grupului, sentimentul de aventură 
începe să pună stăpânire pe mine. Dar la urma urmei, ce 
naiba fac de patru ani? Puericultură? Cresc viermi de 
mătase? 

Jeanna mă ascultă atentă, bineînţeles nu notează nimic. 
N-am pomenit bine numele spărgătorului că o văd 
tresărind. 

— E şi Chat Noir în combinaţie? 

— Cunoşti individul? 

— Cine nu-l cunoaşte?! Îmi pare sincer rău de bărbatul 
tău. Nici o femeie nu i-a rezistat lui Gri-Gri, iar în excepţii 
nu cred. 

Îmi simt dintr-o dată inima. Întreb încet, mâinile mi s-au 
răcit de emoție: 

— Ce face? De şase luni n-am primit un singur rând. 

— Chestia asta n-ai calculat-o când ai intrat în serviciul 
colonelului Radian? Presupun că e bine, sănătos. A! Să nu 


uit, ţi-a trimis un... nu ştiu cum să-l numesc... mă rog să 
zicem o atenţie. 

Articulez greu, cu sufletul pe buze: 

— O frunză? 

— Da. 

— O frunză de platan? 

Mi-o dă contrariată. Fac eforturi să-mi ascund tulburarea. 
Nu-i spun semnificaţia. N-ar înţelege, sau poate ar râde. 
Dulcegării a la Bibliothegue de ma fille. Poate că aşa şi e. 
Dar nu i-aş suporta sarcasmele. 

„„„ Sunt din nou elevă la Regina Maria şi-mi privesc pe 
furiş ceasul, în timp ce Marathon, profesorul de latină, face 
spume la gură scandând din Virgiliu. În sfârşit a sunat de 
ieşire. Alerg pe scări ca o smintită, îmbrâncesc fetele mai 
mici, ies repede în stradă. La colţ e un chioşc de reviste 
ţinut de un ciung, invalid de război din 1916. Ridic 
numerele vechi, bag mâna dedesubt. Da, frunza de platan e 
acolo... Asta înseamnă... Plec sărind într-un picior. 
Înseamnă că mă iubeşte! Mă iubeşte! Mă iubeşte! 
Alexandru mă iubeşte! 

Slujnica îşi vâră nasul în crăpătura uşii. 

— A venit doamna Schultze. 

— O primesc imediat, spune Jeanna. 

Aştept să plece fata ca s-o întreb: 

— Cum aflu dacă Centrul e de acord? N-aş vrea să mai 
trec pe aici. 

De telefon nici nu pomenesc. loată lumea ştie că un 
serviciu permanent de ascultare german interceptează 
convorbirile. 

— Du-te şi fă-ţi vizitele. La întoarcere, treci prin faţa 
salonului. Am o ciclamă în fereastră. Dacă o vezi, înseamnă 
că poţi să te angajezi. În caz contrar, respinge propunerea 
lor, fără nici un fel de discuţie. 


Hildegarde, secretara colonelului Leidl, e o Frâulein 
insipidă, cu cozi groase de un blond cenuşiu, împletite 
cunună în jurul capului, trăsături informe lipsite de vigoare 
şi o privire verzuie, nehotărâtă. Nimic nu-i face mai multă 
plăcere decât să-i spui că seamănă cu actriţa Manja 
Behrens, amanta lui Martin Borman. Şi-ar vopsi părul în 
negru, dar nu are suficientă îndrăzneală pentru asta. 

Hildegarde se dă în vânt după istorioare picante, adesea 
triviale, savurează subtilităţi de alcov, are un teanc de 
fotografii pornografice în culori, dar nici o amintire 
sentimentală. Nu ne-a mărturisit-o fireşte, însă e suficient 
să-i vezi privirea flămândă, ori de câte ori se uită la un 
bărbat, obrazul plin de coşuri, cearcănele. Face parte din 
nefericitele care îşi închipuie, din senin, că toţi bărbaţii se 
îndrăgostesc de ele. 

Ca să ajungă la convingerea asta, nu are nevoie de probe 
zdrobitoare şi nici măcar mai modeste. Îi ajung o privire 
întâmplătoare, o glumă, o strângere de mână, un cuvânt 
amabil. Mi-aduc aminte ce caz a făcut de scrisoarea unui 
căpitan de artilerie, sosit de pe front, prieten cu un văr de- 
al ei care îi solicita o intervenţie pe lângă colonelul Leidl. 
Individul avusese nefericita inspiraţie să semneze „al 
dumneavoastră, Helmuth Wegener“. 

— „Al dumneavoastră...“ înţelegi, Magdalena, îmi 
amintea cu fiecare prilej, topită de fericire. Asta n-o spui 
oricui... 

Era zăpăcită de emoție şi începuse să se intereseze 
discret de o pereche de verighete ieftine şi frumoase. 

Mai interesantă e Katarina, stenodactilografa. Are un 
profil nostim, e energică şi în general gândeşte mai mult 
decât lasă să se vadă. 

Întâlnirile astea sunt un calvar. Le suport însă pentru 
informaţiile care se pot culege chiar din discuţiile cele mai 
inofensive. 


Hildegarde locuieşte pe strada Rozelor, aproape de 
Corso. Odaia străluceşte de curăţenie. Pereţii sunt plini de 
fotografiile Manjei şi poze dulcege, deslipite de pe cutiile de 
bomboane: buchete de flori, pisicuţe cu panglici înfoiate, 
prunci zâmbăreţi şi durdulii „o scumpete, îţi vine să-l 
mănânci!“, căţeluşi. Ne tratează cu fursecuri cu magiun şi 
un sirop economic, oribil, care miroase a brad. 

Mă primeşte ca de obicei, cu exclamaţii exagerate, se uită 
la mine din toate părţile şi e încântată, în ciuda 
complimentelor, că nu mă găseşte pe gustul ei. Sunt prea 
vopsită, prea lungă şi slabă, hainele nu se văd. Mult 
cenuşiu, mult negru, o nuanţă de verde la eşarfă şi centură. 

În schimb, eu îi admir rochia nouă şi asta-i face plăcere. E 
o monstruozitate galben muştar cu tunică ciclamen şi 
franjuri. 

— O toaletă indiană, îmi explică. 

Procedează bine, căci altminteri n-aş fi ghicit niciodată. 

— A indienilor irokezi, nu? 

— Al ochi! 

Am tact. Katarina ne priveşte zâmbind. Încerc să respir 
atmosfera. M-am obişnuit încă de acasă - când spun acasă, 
mă gândesc întotdeauna la mătuşile mele - să sesizez într-o 
fracțiune de secundă dacă ceva nu merge, privind chiar o 
odaie goală. Din pricina veşnicelor neînţelegeri dintre 
părinţii mei - bineînţeles Amalia şi Elvira, ca surori ale tatei, 
îi ţineau agresiv partea - starea de spirit din familie era 
încordată. Deşi nu se vorbea niciodată în faţa „copilului“, 
îmi era de ajuns să mă uit la buzele mătuşii Amalia, ca să 
înţeleg că unul sau altul făcuse vreo boacănă. Boacănele 
sufereau de monotonie, erau totdeauna aceleaşi: tata 
„ruina“ familia, mama „ne compromitea“. 

Am impresia că ceva, totuşi, nu e în regulă. Sorbim 
siropul, fumăm ţigări, muşcăm din prăjituri. Hildegarde are 
grijă să lase o bucăţică în farfurie. Aşa procedează şi la 
dineurile oficiale. „E distins“, decretează o revistă berlineză 
pentru tinere domnişoare. După ce pleacă musafirii, 


evident, poţi fi mai puţin distins. Demonstraţiile de eleganţă 
merg mână în mână cu preceptele de economie. 

— Ce dracu” l-a apucat pe Hartner să plece tocmai acum? 
mă întreabă Katarina. 

— S-a dus să-şi vadă logodnica, spun atentă să nu scutur 
scrumul pe rochie. 

— Sper că n-ai făcut scandal, intervine Hildegarde. 

— Pentru ce? 

— Nu fă pe mironosiţa, Magdalena, n-ai să mă convingi 
că nu trăieşti cu Rudolf. 

Ah! povestea asta idioată! Mă răsucesc iritată. 

— Ştii ceva, hai s-o lăsăm moartă! E inutil să mai 
discutăm. 

— Nu înţeleg de ce te superi. Crezi că vreau să te 
jignesc? Dimpotrivă. Nu-i cinstit cu patria lui, bărbatul 
viguros care zămisleşte copii unei singure femei. 

— Unde dracu' ai mai citit şi aiureala asta? întreabă 
Katarina. 

Hildegarde surâde aducerii aminte. 

— În concediu am cunoscut-o pe Gerda Buch. Cred că nu 
exagerez dacă afirm că ne-am împrietenit. Ce om 
extraordinar! 

— Nevasta lui Borman? întreb. 

— Exact. Ea l-a împins pe Martin în braţele prietenei ei, 
Manja. Mi-a mărturisit-o cu toată sinceritatea şi cred că are 
toate motivele să se simtă mândră de ea. 

Katarina cască plictisită. 

— Mai dă-o dracului! Prea e cretină povestea. 

— Cum poţi să vorbeşti aşa? întreabă sufocată 
Hildegarde. Gestul ei e istoric. 

— Ce să spun... 

— După al nouălea copil, Gerda şi-a dat seama că 
pântecele i-a secat. 

— Era şi timpul. 

N-o iartă. Hildegarde se montează. 


— Nu era o crimă să-l împiedice pe Martin, un bărbat în 
toată puterea cuvântului, să procreeze în continuare? 

— Mai ales dacă poate să transmită progeniturilor câte 
ceva din geniul şi inima lui bună. 

Katarina riscă enorm de dragul replicii. Cealaltă n-o 
ascultă. 

— De ce în definitiv, soţii noştri n-ar contracta căsătorii 
duble, dacă scopul final este propăşirea celui de-al treilea 
Reich? 

— Să-mi povesteşti chestia asta după ce te măriţi. Ei 
drăcia dracului! 

Hildegarde s-a învineţit, o priveşte otrăvită. Încerc inutil 
să schimb subiectul. Nu se lasă până nu-şi deşartă sacul. Ne 
vorbeşte despre medalia primită de Gerda de la Hitler 
pentru educaţia antireligioasă administrată copiilor, de 
patriotismul actriţei care a cedat în cele din urmă curţii 
agresive a lui Borman, apoi revine la Rudolf. 

— Ai fost o proastă, Magdalena! Să stai doi ani cu un 
bărbat în casă, singură, şi să nu pui gheara pe el! În două 
săptămâni, eu ţi-l învârteam în jurul degetului cel mic. 

— Poate că n-o interesa să-l învârtă, declară Katarina cu 
indiferenţă. Uite aşa, de-a dracului! 

Expresia din ochii Hildegardei e fără dubii: „S-o creadă 
alţii...“ Mă întreabă curioasă: 

— Ce cadou i-a dus? 

Habar n-am, mă şi îndoiesc că şi-ar fi bătut capul cu un 
dar. 

Inventez: 

— Şase perechi de ciorapi şi o vulpe argintie. 

Hildegarde bate din palme. 

— Ah, ce norocoasă! Ştiţi că iar se poartă vulpile argintii, 
câte două, mai ales la taioarele de iarnă? 

— Unde dracu' se poartă? întreabă Katarina. Cine îşi 
permite azi să cumpere două animale din alea? 

Ştiu unde a văzut Hildegarde vulpile.  Volkischer 
Beobachter a publicat fotografii de la dejunul dat de Petain, 


în cinstea noului ataşat militar german pe lângă guvernul 
de la Vichy. 

Hildegarde spune bosumflată: 

— Sunt unii care au păstrat. 

— Tu ai păstrat? 

Aluziile la originea modestă o crispează întotdeauna pe 
Hildegarde. E fiica unui poştaş din Bremen, care, probabil, 
n-a mâncat portocale până la sosirea ei în România. Sunt 
cinci fete acasă şi un singur băiat, mobilizat vara trecută, 
imediat după ce a împlinit cincisprezece ani. Greu de crezut 
că a auzit măcar de vulpi argintii, în bucătărioara lor din 
Bremen, unde se gătea de trei ori pe săptămână chifteluţe 
de cartofi. 

N-o înţeleg însă pe Katarina. Hildegarde o plictiseşte. De 
ce o mai frecventează? Mă uit la faţa ei energică, de femeie 
capabilă. Aş da mult să ştiu ce gândeşte. Nu face niciodată 
pronosticuri în legătură cu războiul. Când însă Hildegarde o 
ia razna, repetând mecanic sloganele propagandei naziste 
„eră nouă“, „o lume asanată“, „superioritatea consacrată a 
rasei ariene“, mi se pare că desluşesc un licăr sardonic în 
ochii Katarinei. De cele mai multe ori însă, îşi pleacă 
privirea. Decenţă? Defetism? 

Hildegarde e proastă, dar îndeajuns de intuitivă ca să-şi 
dea seama că dactilografa n-o agreează. Încearcă totuşi o 
dependenţă curioasă. O simte mai puternică, mai 
inteligentă şi instinctiv se lipeşte de ea. 

Încerc să depăşesc momentul şi vorbesc de ultimele 
filme. Despre Marlene Dietrich, încurcată acum cu Gabin la 
New York, nu pomenesc. Nu-l are pe Hitler la stomac şi din 
pricina asta a emigrat. În concluzie „o trădătoare“. 

„Trădarea“ românilor însă nu poate fi evitată. Hildegarde 
face zeci de aluzii la originea mea, se încăpăţânează să afle 
cum văd lucrurile. 

Ridic din umeri. 

— Politica, spunea nu demult Goebbels, e singura pană 
pe care şi-o pot înfige doar bărbaţii la pălăriile lor. 


Habar n-am dacă afirmaţia aparţine demnitarului nazist, 
dar reuşesc să-i închid gura. Nu comentează niciodată 
dictoanele Berlinului, nici măcar atunci când cretinismul 
atinge dimensiuni de monument. ace o vreme derutată, 
apoi mă întreabă: 

— Ce îmbraci mâine? 

— Ce e mâine? 

— Aniversarea generalului Hoffmann. Se organizează 
ceva grandios. Sunt informată că te-a invitat şi pe tine. 

Katarina surâde. 

— M-aş fi mirat să nu se organizeze ceva. E un bun 
moment pentru armatele germane. Pe front lucrurile merg 
excelent, victoria este iminentă. 

Nu-i un secret pentru noi de ce Hoffmann a decis să-şi 
sărbătorească ziua de naştere tocmai acum, când situaţia s- 
a agravat prin ruperea României de Axă. Festinul se vrea o 
demonstraţie de siguranţă care nu mai convinge pe nimeni. 

Hildegarde n-a sesizat ironia dactilografei, comentează 
înfierbântată: 

— Se fac pregătiri extraordinare. Căpitanul Scharf se 
ocupă personal. E un specialist de mâna întâi. 

Scotoceşte în dulap şi ne arată o rochie protejată de foiţă 
subţire prinsă cu ace. 

E un rasol roz, cu volane şi aripioare în stilul ei. Îi spun 
că-s verde de invidie. Katarina opinează că la asemenea 
ţinută s-ar potrivi de minune ghete de paraşutist. O spune 
cu atâta seriozitate încât cealaltă nu ştie cum s-o 


interpreteze. 
Destul de afectată - o simt din privire şi o anume crispare 
a degetelor - Katarina pomeneşte despre incidentul 


petrecut azi-dimineaţă la vila inginerului Andronache. 

— Locuieşti în cartier, îmi spune Hildegarde şi în glas îi 
disting o nuanţă de reproş. 

— Da, peste drum. 

— E ciudat că atâta vreme n-ai sesizat nici o mişcare 
suspectă. Partizanul ăsta se ascundea în podul vilei de două 


luni. 

Râd urât. Un râs pe care Alexandru îl detestă. 

— Mi se pare că asta era treaba Gestapoului şi a poliţiei. 
Nici ei n-au fost mai abili. 

Katarina intervine cu brutalitate: 

— Nu fă pe proasta, Hilde! Ţii minte cum ne-a păcălit pe 
toţi spionul ăla rus, care se dădea drept electrician?... Ce 
dracu”! Ba, dacă nu mă înşel, îi făceai ochi dulci. Te ameţise 
minunata lui cruce de fier şi muşchii de Siegfried. 

Lui Hildegarde nu-i convine intervenţia. Se uită la ea cu 
aerul că ar trăda cine ştie ce secrete de serviciu. 

— Nu se mai termină o dată cu bandiții ăştia! exclamă cu 
un oftat. De ce nu vor să înţeleagă? 

— Ce? se interesează Katarina. 

— Că aceasta este noua ordine. 

Urmează un şir de sloganuri dezgustătoare pe care le 
aud de patru ani, Katarina cine ştie de când... Hildegarde 
se sufocă enumerând acţiunile rezistenţei din ultimele 
săptămâni. Sabotaje la uzinele Transilvania şi fabrica 
Vlădescu, distrugerea unor poduri şi a unor importante 
noduri de cale ferată, asasinarea colonelului SS Rosenberg. 

O ascult cu o satisfacţie bine camuflată şi de astă dată 
regret că se satură prea repede. Dispare din nou în 
bucătărie, ca să ne prepare două ceşti cu odiosul ersatz. 

Katarina profită de ocazie. 

— În definitiv, oamenii au dreptul să trăiască cum poftesc. 
Noua ordine! N-o vor şi bine fac! 

E o provocare? Nu-mi dau seama. Ridic ochii abia când 
îmi închipui că o pot privi ca o tâmpită. 

— În general, nu mă gândesc la lucrurile astea. Sunt prea 
complicate pentru mine. 

Surâde ambiguu. 

Hildegarde se ţine scai de noi până sorbim ultima 
picătură din fiertura cafenie. 


Ne  despărţim cu sărutări lipicioase. Katarina mă 
însoţeşte câţiva paşi pe Corso. Conform tradiţiei, bârfim 
gazda. 

— E totuşi o fată cumsecade, spun. 

— A, da, cam tâmpită. Ce faci, vii mâine? 

— Bineînţeles. Nu ne prisosesc distracţiile. 

— Vrei să vezi ce efect produce conopida lui Hildegarde? 
Apropo, ştii că-şi coase singură şi sutienele? 

— Bănuiam. 

— Noroc că bărbaţii nu se dau peste cap s-o surprindă 
îmbrăcată sumar... Eu cred că n-am să vin, adăugă, şi mă 
priveşte lung sau doar am impresia. Mai vorbim noi... 

Îşi ia la revedere şi traversează strada. 

Îmi pierd un ceas vizitând expoziţia de fotografii „Adolf 
Hitler“, o prezentare extrem de diversificată a aspectelor 
pe care le poate lua schizofrenia. Gândul că în orice clipă 
pot împărtăşi soarta colaboratorilor guvernului horthyst e 
dominat acum de altul, mai intens. Ce vor hotări şefii mei? 


Mă plimb pe malul lacului în aşteptarea serii şi mă 
gândesc la şefii mei. 

Ca să fiu încredinţată că mă iubeşte, Alexandru trebuia 
să lase în fiecare dimineaţă o frunză de platan la chioşcul 
ciungului, din colţ. Într-o miercuri, n-am găsit-o. Noaptea 
am umplut trei perne de lacrimi, iar a doua zi, am dat teza 
la latină goală... 

În '38, toată lumea, chiar şi mătuşile mele, vorbeau 
numai despre război, despre intrarea italienilor în Abisinia, 
despre intenţiile agresive ale nemților. Spionita era în 


floare, oamenii începuseră să-şi spioneze vecinii, originalii, 
care până atunci făcuseră succesul saloanelor, erau priviţi 
pieziş şi evitaţi, denunţurile curgeau gârlă. 

— Ne urmăreşte un tip, Magda, mi-a spus Alexandru într- 
o după-amiază, strângându-mi uşor braţul. E acelaşi de ieri 
şi de alaltăieri, pot să jur. 

Mi s-au tăiat picioarele şi m-am gândit imediat că Amalia 
pusese pe urmele mele un detectiv particular. Simulasem 
acasă o pasiune bruscă pentru pian şi solicitasem lecţii 
zilnice. În realitate, mă duceam o singură dată pe 
săptămână, mizând pe indiferența profesoarei, domnişoara 
Elsa. 

Pe Amalia o enervau exerciţiile mele - în materie de 
muzică se oprise la Strauss şi Căderea Griviței -, dar tăcea, 
fiind convinsă că orice ocupaţie, chiar zdrăngăneala la 
țambal e mai bună decât zgâitul la nori, visând Rudolfi 
Valentino, Cooperi, Bulăndreşti şi alţi crai. 

— Nu te speria, iubito... Lămurim noi problema. 

Am lămurit-o într-unul din cabinetele Biroului 2. Fără să 
bănuim, îi pusesem pe frigare. O frunză de platan 
strecurată zilnic pe tejgheaua unui chioşc de ziare, de către 
un ofiţer de aviaţie, alarmase serviciul de contrainformaţii. 

Alexandru a încercat să explice situaţia, menajându-mă 
din răsputeri. Colonelul Radian a început să râdă. 

— E un joc, va să zică... 

— Un joc frumos, domnule colonel. 

— Hm, iese din cadrul obişnuit, în orice caz. Unii i-ar 
spune neserios, dar când cineva arată ca dumneavoastră îi 
stă bine. Te felicit, căpitane, pentru graţia şi drăgălăşenia 
logodnicei dumitale, respectele mele domnişoară... 

Aşa l-am cunoscut pe colonelul Radian, actualul meu şef. 


Mă mai despart câţiva paşi de salonul Jeannei. Încerc să 
mă stăpânesc şi ridic ochii doar în ultima clipă. Ciclama e în 
fereastră. 


CAPITOLUL VII 


Ora zece şi jumătate. Irinei i se lipesc ochii de somn dar 


se străduieşte din răsputeri să nu adoarmă. Probabil maică- 
sa o vâră de la nouă în pat şi stinge lumina fără discuţii. 
Încă nu-mi dau seama ce se petrece cu copiii ăştia. Nici 
unul nu pomeneşte de părinţi, nu par să aibă de dat vreo 
socoteală cuiva. 

M-am gândit că ar putea fi orfani, dar sunt prea liniştiţi, 
prea surâzători, n-am sesizat o singură clipă în ochii lor 
privirea aceea aburită de amintiri triste şi duioase. Irina 
clipeşte des, îşi freacă pleoapele. Mă înduioşează puritatea 
ei, admiraţia cu care se uită la mine. Îmi studiază cu 
lăcomie fiecare pas, fiecare mişcare. 

Alarma izbucneşte pe neaşteptate. Sirena se năpusteşte 
cu furie asupra oraşului, îl zgâlţâie, se zvârcoleşte animal 
rănit. Moş loma se repede la fereastră, coboară 
transperantele de camuflaj, trage draperiile. 

Auzim în curând mârâitul monoton al bombardierelor 
Aviației Regale Britanice. Şi-au instalat bazele militare în 
Italia. Când survolează Adriatica, radarele germane, 
instalate pe teritoriul iugoslav, dau alarma. Două explozii ne 
avertizează că englezii au început, ceea ce numesc ei, balul. 

În ultimii doi ani, RAF-ul i-a plătit lui Hitler cu vârf şi 
îndesat distrugerea sistematică a Londrei, oraşul Coventry 
ras de pe faţa pământului. Hamburgul a devenit curând un 
morman de ruine, cincizeci de mii de oameni au murit într-o 
singură săptămână. Datorită incendiilor, în unele cartiere 
temperatura solului a atins 1 100 de grade. Un infern! 


Buzele lui Roman Iuga s-au strâns într-o cicatrice crudă. 
Pumnii încleştaţi, nările dilatate îi trădează încordarea. Îşi 
mărturiseşte gândul cu un glas mocnit: 

— Dacă nimeresc Comandamentul, s-a dus dracului totul! 

Se gândeşte desigur la harta din seif. Oamenii de mare 
curaj n-au imaginaţie, am auzit-o mereu. Sau nutresc un 
optimism nejustificat în ceea ce priveşte propria lor soartă. 
Ca să-ţi pese de hartă, trebuie să fii convins că vei 
supravieţui. Completează: 

— E caraghios! Acum o lună m-aş fi îmbătat dacă sărea 
Statul Major în aer. 

Pe Gri-Gri îl deranjează o unghie. Scoate o pilă şi începe 
să şi-o ajusteze liniştit, cu abilitate de manichiuristă. 

— Blestemul rugii împlinite, observă, apoi se răsuceşte 
spre Lepăduş. Ăsta-i un aforism din Shakespeare, iar 
Shakespeare e un scriitor englez, cel puţin aşa pretindeau 
dascălii, pe vremea mea în liceu. 

— Cu ce prilej ai trecut pe acolo? întreb încercând să 
localizez exploziile. Din câte ştiu eu, şcolarii îşi ţin 
puşculiţele acasă. 

— M-a pasionat procesul de învăţământ. 

— Nu s-ar zice. 

— Urmăream cu fervoare ce valori poate atinge inutilul. 
Râde: Fii cuminte, milady, păşeşti pe un teren minat. 

Irina, palidă, îl priveşte cu gura căscată. Traian uită o 
clipă de bombardament, se sufocă fiindcă n-a găsit replica 
ucigătoare. 

O bombă explodează aproape, zgâlţâie geamurile cu 
violenţă. Lumina ezită apoi se stinge. 

— Uzina electrică, spune moş loma. 

Mă ridic şi încep să bâjbâi prin odaie. Rudolf ţine mereu o 
lumânare pregătită lângă radio. Gri-Gri scapără bricheta şi 
m-ajută s-o găsesc. Tot el o aprinde, fiindcă îmi tremură 
mâna. Fredonează bine dispus o melodie care făcea acum 
câţiva ani deliciul grădinilor de vară bucureştene: Am foc 


adus de Prometeu/Nu vrei să vii la pieptul meu ?/Nu pot să- 
mi dau seama/Întrebaţi pe mama... 

— Nu vă e frică niciodată? 

Sunt primele cuvinte pe care i le adresează Irina. De 
fapt, i-au scăpat. Nimic nu-l putea răni mai adânc pe Traian. 
Gri-Gri surâse cu blândeţe. 

— Mi-e frică mereu. 

Mai adaugă ceva, dar altă explozie îi acoperă glasul. 
Aşteptăm încremeniţi. Bombele cad atât de aproape încât ai 
impresia că însemnează punctele cardinale ale vilei, aşa 
cum procedează aruncătorii de cuțite la circ. 

— Ar fi culmea! Culmea! scrâşneşte profesorul. Dacă 
mâine nu se restabileşte reţeaua electrică, trebuie să 
renunţăm. 

— Clădirea Comandamentului are un generator de 
curent al ei, îl aud pe moş Ioma. Nu-i mare scofală, dar la o 
adică, face faţă. 

— De unde ştii? întreb. 

— Am lucrat înainte de război acolo. Mecanic... 

— Dacă observați, domnilor, intervine Chat Noir, 
reprezentăm toate categoriile sociale: clasa uvrieră, 
intelectualii, clasa parazitară, tineretul studios şi starurile. 
Se uită lung la mine: Roagă-te lui Dumnezeu, domnişoară 
Magda, să fi distrus complet uzina electrică. La flacăra 
lumânărilor eşti dumnezeiesc de frumoasă. 

Bătrânul ridică mâna şi rămâne cu ea în aer. Ciulim 
urechile. Da, a auzit bine. Englezii pleacă. În clipa 
următoare sirena anunţă încetarea alarmei. 

Traian respiră adânc. Sesizează însă privirea ironică a 
spărgătorului şi îşi raţionalizează expiraţia. Ca să deruteze, 
se preface cuprins de un acces de tuse. 

Pun mâna pe telefon şi  formez numărul 
Comandamentului. Totul e în regulă, în sfârşit, aproape în 
regulă. A fost puţin deteriorată aripa laterală, unde locuiau 
pe vremuri slugile. Stricăciunile nu-s mari. Ofiţerul de 


serviciu îmi mulţumeşte pentru gentileţe, e mişcat de 
interesul meu atât de prompt. 
Bătrânul şi Iuga respiră uşuraţi. 


Profesorul se aşează lângă spărgător şi scoate o ţigară. 
Freacă tutunul între degete şi-l miroase. E bine dispus, i s-a 
ridicat o piatră de pe inimă. 

— Destul de neplăcut, nu? surâde Chat Noir. Mi-aş da o 
jumătate de viaţă pentru o plimbare cu birja, la şosea, şi un 
chef la Flora. 

Profesorul râde. 

— Cred. Şi cealaltă jumătate? 

— Să-i pun lui Hitler o grenadă sub fund. 

— Curios, iniţial n-aş fi zis că te preocupă politica. 

— Mă indispune imbecilitatea, iar caporalul bate toate 
recordurile. 

— Cred că altceva se întâmplă cu dumneata, spune 
profesorul. Ţi-ai făcut un gen, plimbi o indiferenţă şi o 
neseriozitate care nu-s ale dumitale. 

Chat Noir ridică din umeri. 

— Hai s-o lăsăm moartă! Ce-ai păţit la picior? 

— Un accident. Faci alpinism? 

— E una din puţinele idei bizare care nu mi-a trecut prin 
minte. Mi se pare fenomenal să te caţeri două mii de metri 
numai ca să te alegi cu un picior fracturat, când poţi obţine 
acelaşi rezultat, făcând o vizită unei cucoane măritate, care 
locuieşte la etajul doi, iar soţul inocent obişnuieşte să 
sosească inopinat. 

— Opt mii opt sute patruzeci şi opt de metri, îl corectează 
Iuga zâmbind. 

Chat Noir îl măsoară dintr-o parte. 

— Unde ai găsit chestia asta? 

— Pe Chomolungma, în limbaj autohton - Zeița mamă a 
Pământului. 

— Nu cunosc persoana. 


— Te asigur că da. Începe să-i explice înfierbântat, 
desenând cu degetul linii invizibile pe perete. Aici e 
Pamirul, denumit şi Acoperișul lumii. Anticii îl considerau, şi 
pe bună dreptate, cel mai înalt drum terestru care făcea 
legătura între China, Asia Mică şi Mesopotamia. Lanţurile 
de munţi izvorâte din podiş au cele mai înalte vârfuri din 
lume. Şase, şapte şi opt mii de metri. Şi-au rupt mulţi gâtul 
încercând să le cucerească. Trei vârfuri mai cu seamă 
fascinează, prin  invulnerabilitate. Nanga Parbat sau 
Muntele golaş, în vestul Himalaiei, Ciogori sau Muntele 
mare şi în sfârşit, Chomolungma denumit de europeni, 
Everestul. 

— A, spune aşa, domnule! Numele mi-e familiar, cunosc 
un birt în Neapole... Şi? 

— Am încercat să-l escaladez în '37, împreună cu doi 
neozeelandezi. 

— Presupun că nu ţi-a fost uşor să-i găseşti, observă Gri- 
Gri. 

— Există, estimat aproximativ, peste un milion de oameni 
pe mapamond, care nu-şi doresc decât să învingă Everestul. 
— Şi alte câteva milioane se cred Alexandru Macedon... 

Profesorul îşi întoarce faţa spre lumină. Radiază. 

— Habar n-ai ce senzaţie încerci cu fiecare metru 
cucerit! Muntele se apără, se frânge brusc, înalţă în faţa ta 
perete de stâncă şlefuită pahar, întinde capcane la orice 
pas. Are aliaţi credincioşi. Zăpada înşelătoare, ploaia, vântul 
sălbatic. La şase mii de metri, rezistă numai fluturii 
cramponaţi de fisuri, la şase mii opt sute, doar păianjenii de 
stâncă. Viscoleşte, şi tu urci, ţâşnesc şuvoaie gata să te 
măture, şi tu le înfrângi, se desface colţul de stâncă pe care 
ai pus piciorul, şi tu te agăţi de altul, blestemând bătrâna 
zeiţă. Încă zece metri câştigaţi. Te simţi puternic şi mic în 
acelaşi timp, singur în faţa lui Dumnezeu, trăieşti o stare 
continuă de beatitudine. 

Gri-Gri îşi strâmbă sceptic buzele. 


— Ca să fiu sincer, mon cher, prefer să mă îmbăt la 
Continental. Am făcut odată o excursie la iarbă verde, 
cunoşti partitura - coşuleţe cu mâncare, plase de prins 
fluturi, şi o fată care cântă penibil la acordeon - şi m-am 
simţit extrem de ostenit... Cam de la ce înălţime ai picat? 

Iuga râde, îşi destinde umerii. 

— Mai aveam două mii de metri. Numai două mii, îţi dai 
seama? 

— Oricum, drumul până la parter a fost mai scurt... După 
cum te cunosc, îmi închipui că ai de gând s-o iei de la capăt. 

— Bineînţeles! Aş fi făcut-o imediat, dar a trebuit să stau 
doi ani într-un sanatoriu. Pe urmă a izbucnit războiul, m-au 
reformat şi am naufragiat în învăţământ. După victorie însă, 
poţi fi sigur, mă vei întâlni în primul avion via Bombay. 

— Mda, mormăie pe gânduri Chat Noir. Nu dau sugestii. 
Am riscat o singură dată cu un coleg de liceu care ţinea 
morţiş să-mi afle părerea, am riscat deci sfătuindu-l să se 
însoare. Zece ani a vânturat lumea în căutarea mea, cu o 
puşcă de vânătoare în mână... Altceva vreau să-ţi spun. 
Cunosc un tip, un bărbat al dracului de pesimist. Are o 
vorbă: artificierii şi alpiniştii nu greşesc decât o singură 
dată. 

— Ai în faţa dumitale dovada că s-a înşelat, râde Iuga. 
Ascultă! Nu-mi pasă dacă-mi rup gâtul. Cel puţin scap de 
blestemul vocației ratate. leri ai făcut o remarcă: „Hm, 
dascăl. N-aş fi zis niciodată. Îmi închipui că ceea ce faci 
acum ţi se potriveşte mult mai bine“. 

— Ai memorie! Se întâmplă uneori să-mi iasă porumbelul, 
surâde Gri-Gri. Nu trebuie să mă iei în serios. 

Profesorul scutură hotărât capul. 

— Dumneata cunoşti oamenii. 

— Lumea bună a penitenciarelor, cel mult. 

— Nu-mi dau seama ce e la mijloc, experienţă, intuiţie 
ieşită din comun, în general pentru mine rămâi o enigmă, 
dar un lucru e cert. Puţini se pot lăuda cu perspicacitatea 
dumitale. lar cu mine ai nimerit din plin. Detest 


învăţământul, catalogul,  extemporalele, intrigile de 
cancelarie. Dacă-ţi place, e una din profesiunile cele mai 
nobile. În caz contrar, o calamitate. 

Chat Noir îl cercetează amuzat. 

— Elevul dumitale, Lepăduş, e numai ochi şi urechi. Crezi 
că-i pedagogic? 

— Pentru elevul meu Lepăduş, esenţial e să păstreze o 
bună amintire despre profesorul lui de geografie. Dacă am 
vreun merit, e că m-am străduit să le fac orele agreabile. În 
fond, ei n-au nici o vină. 

Traian se preface că nu aude. Gri-Gri se răsuceşte spre 
Iuga: 

— Nu înţeleg un lucru! Ce a fost în mintea dumitale când 
te-ai înscris la geografie? Îţi închipuiai că ăia te învaţă cum 
se vânează crocodili? Sau cum să te caţări pe Mont-Blanc? 
Sau te gândeai că fără diplomă nu-ţi poţi frânge ciolanele? 

— Dorinţa tatei, oftează profesorul. Toată viaţa l-au 
obsedat avantajele învăţământului. Mi le servea ca pe un 
crez, dimineaţa, la prânz şi seara: leafă sigură, răspundere 
mică, timp liber, trei-patru luni de vacanţă pe an, meserie 
nobilă, pensie etcetera. Încep să cred că vocaţia ratată e un 
destin în familie. 

— Adică? 

— “Tata a fost la rândul lui unul din blestemaţii care, 
vreme de patruzeci de ani, s-a dus la slujbă cu sentimentul 
că merge la ghilotină. Era medic. Cea mai fericită zi din 
viaţa lui a fost când a ieşit la pensie. 

Chat Noir îl cercetează atent. E nedumerit, ca şi mine de 
altfel. Nu mi-l închipuiam pe luga atât de comunicativ, îl 
consideram prototipul clasic al individului ursuz, căruia 
trebuie să-i smulgi cuvintele cu cleştele. 

Râd. Profesorul observă. 

— Te-am dezamăgit, domnişoară. 

— Dimpotrivă. Încep să te văd ieşind cu o fată sâmbătă la 
cinema... 

— "Ţi se pare esenţial? 


—  Simptomatic. Respinge canoanele unei existenţe 
încorsetate de principii rigide. Nu te supăra... 

— N-am de ce. 

— Chestia cu fecioara şi filmul de sâmbătă, intervine 
spărgătorul, sună a aluzie. Pretindeai că mă pricep la 
oameni aşa că acordă-mi credit. Lumea subţire se dă în vânt 
după matineul de sâmbătă, la cinematograful Marconi, 
având un cornet de seminţe în poşetă şi perspectiva unei 
beri la Leul și cârnatul. 

— Nu mai e nimic de făcut cu dumneata! spun. 

— Depinde în ce sens. 

— Eşti incurabil. 

— Depinde de cură... Dacă am să continui să mă scald în 
apele ochilor dumitale, de pildă, ajung în ceata mucenicilor 
fără de prihană. Oricum, n-am nici o şansă... Scuză-mă, 
profesore, spuneai că şi tăticul dumitale a bătut cărări 
greşite. 

Iuga surâde aducerii aminte. 

— A fost unul din puţinii medici din Roman fără clientelă. 
Nu-l interesa, nu-i păsa. Toată ziua avea ceva de dres prin 
curte. Îl căuta câte un pacient şi-l găsea pe acoperiş, la 
prisacă, în livadă, la coteţul porcului, oriunde numai în 
cabinet nu. Închipuie-ţi stupoarea cucoanelor din Roman - 
era moda damelor voalate şi a muştelor pe obraz - când 
dădeau ochi cu un uriaş murdar de pământ, cu mâini de 
salahor. Nici măcar nu se lăsau consultate şi o luau la 
goană. 

— În fond, ce-ar fi avut poftă să facă? 

Roman luga ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Cred că i-ar fi stat mai bine pădurar sau 
vânător. Sau poate că nu trebuia să plece de la ţară. Nu L- 
am văzut în viaţa lui cu o carte în mână, citea doar 
discursurile lui Iorga în parlament. A fost o singură dată la 
cinema Brand. De fapt, am fost împreună: Mâna de fier cu 
bandiți în mănuşi albe, colosal film criminal. Jucau 


Francesca Bertini şi Lida Gorelli. N-a repetat niciodată 
experienţa asta. 

— Trăieşte? întreabă Chat Noir. 

— Nu, a căzut de pe casă... Repara coşul. 

— Înţeleg, surâde escrocul. E cu totul altceva să cazi de 
pe Everest. 

Surâde şi Roman Iuga. Îşi dezmorţeşte oasele şi se ridică. 

— Te-a obsedat vreodată ceva în viaţă? Mă gândesc la o 
obsesie adevărată. Vis şi coşmar! Bucurie şi teroare! 
Patimă, nerăbdare şi teamă! Nerăbdare că nu poţi ajunge 
destul de repede! Bucurie sălbatică că înfrunţi zeii, 
teroarea că nu se vor lăsa înfrânți! Visul piscului trufaş, 
coşmarul prăpastiei... Ai să mă crezi nebun, Trestian! O 
iubesc pe zeiţa asta mamă ca pe o femeie! 

— Hm, face Gri-Gri, destul de incomod s-o ţii în braţe. 

Profesorul nu-l aude. E transfigurat, ne-a transmis şi 
nouă emoția. Chiar şi lui Chat Noir care încearcă să râdă ca 
să nu se vadă că e tulburat. 


Moş Toma mucăreşte lumânarea tacticos, cu gesturi 
măsurate. Acordă oricărei operaţiuni, indiferent de ce 
natură, o anumită linişte concentrată care ţine de fiinţa lui. 
Roman luga a desfăşurat pe masă planul comandamentului 
şi a împrejurimilor, desenat stângaci pe hârtie de ambalaj. 

Bătrânul surâde jenat, înţeleg că-i opera lui şi nu mă pot 
împiedica să mă întreb câte ceasuri i-au trebuit să 
întocmească schiţa. 

Copiii s-au ghemuit lângă mine. Irina mă fură cu coada 
ochiului, încearcă să-mi imite poziţia picioarelor, o anumită 
mişcare a gâtului care mi-e caracteristică. Îmi amintesc cu 
o undă de duioşie anii când toate fetele eram îndrăgostite 
de domnişoara Cecilia Ştefănescu, profesoara de igienă. Îi 
copiam bluzele, coafura, îi imitam surâsul, gesturile cele 
mai mărunte. Ştiam că e logodită, dar cum nimeni n-o 
văzuse cu „tipul“, se făceau tot felul de supoziţii oscilând 
între Tyrone Power şi Clark Gable. Într-o zi, a venit s-o ia de 


la şcoală. Un individ chel, cu pântece proeminent şi guşă... 
Am plâns toată clasa... 

Asta se întâmpla prin 1937-38, anii de vârf ai 
romantismului bucureştean, puţin desuet, prăfuit, dar 
fermecător, când vedetele erau adorate până la venerație, 
când orice fată sau cucoană tânără îşi avea idolul ei. Idolul 
nostru era lonel Teodoreanu. Pledoariile maestrului se 
anunțau în presă cu o săptămână înainte, iar în ziua 
procesului Tribunalul vuia de lume. Vitrinele librăriilor unde 
„Metaforel“ dădea autografe deveneau ţăndări sub năvala 
şi entuziasmul admiratoarelor. 

Într-o duminică dimineaţă de aprilie am mers toată clasa 
la Atheneu. Teodoreanu ţinea o conferinţă despre literatura 
franceză clasică. Ciorapii Kaiser şi pardesiul albastru, croit 
pe talie, scăpaseră de cenzura mătuşilor mele. Tanti Elvira 
plecase la biserică, îşi avea scaunul ei rezervat lângă altar, 
spre a fi mai aproape de Dumnezeu, Amalia îşi făcea duşul 
când am zbughit-o pe uşă. Dizertaţia lui „Metaforel“ trebuia 
să înceapă la 10, dar se făcuse deja 11 şi maestrul încă nu 
apăruse. Nu s-a clintit nimeni, întreaga asistenţă continua 
să aştepte. La unsprezece şi jumătate idolul a apărut 
îmbrăcat ca de obicei într-o cămaşă închisă pe gât, gen 
rubaşcă, cu părul buclat vâlvoi, şi o creangă de zarzăr în 
floare. 

— Vă cer scuze, doamnelor şi domnişoarelor... Vă cer 
scuze, dar am aşteptat să înflorească zarzărul din grădină. 

Am avut toţi sentimentul că adusese cu el toate livezile 
Medelenilor. Sala a izbucnit în aplauze, ovaţiile nu mai 
conteneau. 

Mă uit la Irina, îi zâmbesc. Roşeşte. Lepăduş şi-a 
construit o expresie matură, priveşte grav, plin de 
responsabilitate planul. E foarte important... Aş vrea să-i 
mângâi capul, dar mă opresc. Gestul l-ar jigni profund. 

Chat Noir, răsturnat într-un fotoliu cu trabucul Flor Fina 
în colţul gurii, priveşte amuzat schiţa bătrânului. 


— Hm, nu s-ar putea afirma că Rembrandt se naşte în 
fiecare zi, ce zici şefule? 

Toma Strejea mormăie ceva nedesluşit. Iuga îi aruncă 
spărgătorului o privire scurtă. 

— Nici cu Al Capone nu ne ciocnim la fiecare colţ de 
stradă. Lăsaţi prostiile! Domnişoară Magda, vrei să vii mai 
aproape? 

Ne strângem în jurul mesei. Profesorul are aerul că ţine o 
lecţie de dirigenţie pe tema spinoasă a adolescenţei. 
Vorbeşte prudent, cu grija dascălului de a evita momentele 
penibile. 

— În mare, cunoaşteţi problema. Vom stabili amănuntele. 
Acţiunea va avea loc, mâine, la orele douăzeci. 

Îl privesc surprinsă. 

— Ai ales, oare, momentul cel mai fericit? Mâine seară 
generalul Hoffmann îşi sărbătoreşte onomastica la popota 
comandamentului. Sunt invitaţi toţi ofiţerii şi personalul 
auxiliar. 

— Deci şi dumneata. Este singura zi când poţi pătrunde 
în clădirea Statului Major, după program. 

E adevărat. Gri-Gri îşi consultă unghiile surâzând. 

— Boşii dovedesc lacune serioase în educaţie. Nu-i de 
mirare că pierd şi războiul ăsta. Sunt unicul gentleman 
autentic din târg şi tocmai pe mine au omis să mă invite. Ce 
timpuri, domnule, ce timpuri! 

Irina îl fură cu coada ochiului. Îi place dezinvoltura 
spărgătorului. Lepăduş tuşeşte sâcâit. Nu-i greu să-mi dau 
seama că spiritele lui Gri-Gri îi picură otravă în suflet. 
Combinația în care am fost autorizată să intru mi se pare 
naivă. Cât despre parteneri... Râd. Unii din ei mai jucau, 
ieri-alaltăieri, şotron... 

Profesorul îmi strecoară o privire pătrunzătoare. Cred că 
a înţeles ce gândesc, dar nu vrea să pună în balanţă şansele 
de izbândă. 

— Aniversarea generalului, spune, e cu cântec. Numai de 
petreceri nu le arde nemților acum. Armatele lor se retrag 


în dezordine, ruperea României de Axă a schimbat 
echilibrul de forţe. Şi totuşi, balul va avea loc. Iniţiativa are 
un scop precis, să insufle soldaţilor sentimentul de 
siguranţă, căci nimic nu este mai periculos în asemenea 
momente decât panica. Zvonul că printre ofiţerii de 
comandament domneşte nervozitatea şi deruta a început să 
ia proporţii. 

Chat Noir se răsuceşte în fotoliu, îşi caută o poziţie 
confortabilă. 

— O subtilitate tipic nemţească. Nu s-ar putea afirma că 
boşii sunt prea tari la psihologie. Când caporalul ţigan 
cocheta cu gândul unui atac asupra Angliei, generalii lui 
împărțeau ostaşilor harta Europei, cu un canal al Mânecii 
considerabil îngustat. Vezi, chipurile, era necesar doar un 
pas pentru a-l traversa... Imbecilul! 

— Greşeşti Trestian, intervine profesorul. Pentru o gloată 
în care fanatismul a înlocuit complet logica nu-i necesar să- 
ţi baţi capul cu speculaţii rafinate. Porcilor le dai resturi 
menajere nu mărgăritare, dovadă trucul hărților măsluite 
cu care, deşi naiv, sunt de acord, totuşi a prins. Un 
feldwebel ameninţa anul trecut la cafenea că Wehrmachtul 
va sări peste canal să-l cotonogească pe Churchill. 
Termenul îi aparţine. llar e, dacă vrei, gândul că 
demonstraţia de siguranţă ar putea amăgi românii care-şi 
scot armele din ascunzători. „Nimic nu ne afectează, 
suntem şi de astă dată stăpâni pe situaţie.“ 

Îmi dreg glasul: 

— Se spune că vor aduce orchestra de la restaurantul 
Coroana. 

— Sigur! Angajamentul cu patronul a fost deja perfectat 
şi nimeni n-a făcut un secret din asta. 

Un licăr i s-a aprins în privire, surâde cu tâlc. 

— Acesta e pentru noi amănuntul cel mai important din 
toată tevatura, el mi-a sugerat ideea cum putem pătrunde 
în incinta comandamentului. 


— Uite ce e, mon cher, intervine Chat Noir, dacă-ţi 
imaginezi cumva că voi accepta să devin trubadurul boşilor 
scârţâind la diblă în timp ce „supermenii“ râgâie între două 
feluri de bucate, te înşeli. Am tapat cândva la pian, dar nu 
cunosc un singur marş şi presupun că ăsta-i genul de 
muzică după care se dau în vânt. 

Profesorul îi pune mâna pe braţ. 

— Fii liniştit, nu pe muzicanți îi vom înlocui, ci... 
instrumentele. Un anumit instrument. 

Îl măsurăm surprinşi. luga a prevăzut reacţia. Se 
grăbeşte să ne explice planul căci escrocul ţine să ne dea 
asigurări că ţambalul e singurul travesti pe care încă nu l-a 
încercat. 

— Sâmbătă la ora cinci după-amiază - informaţia a fost 
controlată - un picolo va încărca instrumentele patronului 
într-o birjă şi o va însoţi până la comandament. Aşa s-a 
procedat de revelion, şi la 20 aprilie, ziua de naştere a 
Fuhrerului. Cu alte cuvinte totul se desfăşoară normal. 
Muzicanţii vor sosi două ore mai târziu cu maşina 
comandamentului. 

— Artişti, vezi bine! observă amuzat Gri-Gri. 

— În faţa cafenelei de pe strada Licurg, de regulă pustie, 
birjarul şi picolo-ul vor fi atraşi într-o cursă. Un fals 
inspector financiar, eu sau Trestian, îi va pofti să intre 
câteva clipe înăuntru. 

— Sunt ca şi intraţi, ne asigură spărgătorul. 

— Trei minute mai târziu vor ieşi transportând încă un 
instrument, un violoncel în cutie. Nimeni, nădăjduiesc, nu 
va sesiza că-n hainele picolo-ului se află Traian Lepăduş, în 
caftanul birjarului moş Toma, iar în cutie Irina. 

Înţeleg, în sfârşit, prezenţa copiilor printre noi. Nu ştiu 
unde vrea să ajungă Iuga, dar până aici planul mi se pare 
posibil şi nu lipsit de imaginaţie. Irina şi Traian vibrează, 
sunt numai urechi, Chat Noir îşi exagerează entuziasmul. 

— Spune-mi, profesore, nu crezi că ţi-ai greşit meseria? 
Ai putea face avere printre gangsterii din Chicago. E păcat 


să-ţi înmormântezi ideile, aşa că după figura asta facem un 
voiaj în Statele Unite. 

— Propunerea e ispititoare, îţi promit să meditez asupra 
ei dacă domnişoara Magda se învoieşte să ne însoţească. 
Cineva trebuie să ne scoată de la Sing-Sing. 

Râdem, atmosfera s-a destins. Gri-Gri îşi alege un trabuc, 
oferă cutia lui Traian, apoi o retrage vinovat. 

— Am uitat că e dirigintele de faţă. Domn profesor, 
închide şi dumneata puţin ochii. În definitiv, la câte 
blestemăţii îl împingi pe bietul copil, o ţigară acolo nu mai 
contează. 

— Ce Dumnezeu ai cu Lepăduş? întreabă Iuga. 

—  Urăsc  îndrăgostiţii, domnule, îi detest, există 
modalităţi mult mai inteligente de a te sinucide. 

Chipul băiatului ia pe rând toate culorile curcubeului, 
broboane de sudoare îi acoperă fruntea. Bătrânul se foieşte 
nelaîndemână, nu-i obişnuit cu asemenea divagaţii, nu le 
vede sensul. Profesorul îi sesizează nemulţumirea. 

— Ce-i Moş loma? 

— Nimic. 

Oftează înfundat. Iuga reia. 

— Şeful pazei nu are cum să descopere substituirea. M- 
am informat, de fiecare dată au adus instrumentele alt 
birjar şi alt picolo. Îi va însoţi deci pe oamenii noştri 
supraveghind descărcarea şi depozitarea în vestiarul de la 
capătul popotei, după care îi va pofti să plece. 

Traian îşi ascunde greu satisfacția, caută privirea fetei. 
Irina îl întreabă ceva în şoaptă. Îi răspunde clătinând din 
cap cu gravitate. Gri-Gri ridică fals timid două degete. 

— Frumoasă învăţătură primeşte azi tineretul nostru 
studios. Mă întreb, profesore, dacă e pedagogic să apelăm 
la serviciile puştiului. E un copil... 

Ştie că afirmaţia îl scoate pe Traian din sărite, mai ales 
când Irina e de faţă. Acum s-a învineţit. Sare în picioare cu 
pumnii strânşi. 


— Pofteşte, te rog, până afară şi vei primi răspunsul 
cuvenit! 

Formula a învăţat-o probabil din filme sau din lecturi, 
interpretarea în schimb e personală. Clocoteşte. Irina şi-a 
dus speriată degetele la gură, i se agaţă de braţ. Profesorul 
intervine diplomatic. 

— Nu eşti serios, Trestian. 

— Unchiul meu, surâde spărgătorul, o persoană foarte 
cultă - cunoaşte cel puţin jumătate din penitenciarele lumii 
-şi-a păstrat umorul chiar şi în faţa plutonului de execuţie. 
Am sentimentul că în curând voi reitera istoria. Continuă-ţi 
lecţia de bună comportare în societate, domnule diriginte, 
elevul Lepădugş din clasa a Vl-a B e numai urechi. 

— Substituirea picolo-ului, urmează Roman luga, e unul 
din momentele cheie. Nu ştiu ce-i în capul băieţilor care 
lucrează la restaurant, de regulă n-am încredere în 
chelneri, şi mai puţină în copiii rupţi de şcoală pentru a 
învăţa cum se umflă o notă de plată. S-ar putea să mă înşel, 
dar nu am voie să risc. Traian îl poate înlocui cu succes. 
Dacă eşti de altă părere, n-ai decât să încerci dumneata. 

Chat Noir ridică un picior peste celălalt, fumează degajat. 

— La 17 ani, luam prânzul la Dragomir Niculescu şi nu-mi 
amintesc să-mi fi desfăcut singur sticla zilnică de Cotnari. 
Regret, mon cher... 

— Ne pierdem vremea, oftează bătrânul. 

Spiritele spărgătorului nu-l amuză. 

— Picolo-ul şi birjarul, cei autentici, spun, vor rămâne 
probabil în vremea asta într-o odăiţă din cafenea. Cât timp? 

— Cât e necesar să îmbrace alte haine şi să iasă pe 
portiţa din fund. Dacă va fi cazul, fireşte, am să-i oblig s-o 
facă. O camionetă ne va transporta la sanatoriul 
profesorului Drumeş, prieten de-al meu şi om de încredere. 
E psihiatru, o să sesizeze repede în ce ape se scaldă cei doi. 
Eu sunt de părere, pentru orice eventualitate, să le ofere un 
mic concediu... 

— Corect, subliniază Chat Noir. 


— Revin deci la momentul în care Irina a rămas printre 
instrumentele din vestiar, continuă profesorul mângâindu-i 
umărul. Din clipa asta totul depinde de ea. Alături se află o 
cameră-debara cu scaune rupte, lăzi, etcetera. Aşa-i Moş 
Toma? 

Strejea clatină scurt din cap. Roman luga atrage atenţia 
fetiţei. 

— Aici poţi ascunde cutia violoncelului de îndată ce vei 
ieşi din ea. Prezenţa cutiei fără instrumentul corespunzător 
ar stârni nedumeriri. 

— Logic, acceptă spărgătorul. 

Profesorul indică un punct al schiţei desenate de Moş 
Toma. 

— Fereastra vestiarului dă într-o curte interioară foarte 
mică care depozitează containerele de gunoi. Te poţi furişa 
fără teamă înăuntru, celelalte ziduri sunt oarbe. Un orificiu 
de aerisire plasat la nivelul solului face legătura cu sala 
cazanelor unde a lucrat cândva Moş Toma. Nu are mai mult 
de 20 de centimetri diametru, dar sunt încredinţat că tu, 
Irinel, o să te strecori prin el. Ne asigură: de altfel am făcut 
proba cu o deschizătură identică. 

Ne uităm instinctiv la trupul fetiţei. Un lujer subţire, 
nefiresc de plăpând. Ar putea să treacă şi printr-o gaură de 
şoarece. Îi zâmbesc. Îmi răspunde surâzând cuminte, apoi 
emoţionată începe să se joace cu pămătuful codiţei. E dintre 
puţinele fetiţe care nu se jenează de nevinovăția ei, nu se 
grăbeşte să ajungă la douăzeci de ani. La vârsta Irinei eram 
deja emancipată, purtam pantofi cu toc, fumam pe furiş în 
pod, îmi învioram buzele cu hârtia roşie de la cafeaua 
Cicoarea. 

Gri-Gri priveşte cu admiraţie sinceră figura profesorului, 
aşteaptă urmarea. 

O bombă cu explozie întârziată zgâlţăie ferestrele. Sărim 
în picioare speriaţi. Roman luga nici măcar n-a tresărit. Are 
nervii tari. Ca profesionistă, pot s-o spun: neobişnuit de tari. 
Se uită zâmbind la spărgător care ne dă să înţelegem că a 


sărit din fotoliu, ca să-şi caute cutia cu ţigări de foi. Şi 
bătrânul se stăpâneşte bine. Schimbă lumânarea apoi îi 
spune profesorului: 

— Eu zic să n-o întindem prea mult. Nu-i bine. 

— Sala cazanelor, reia luga, e prevăzută cu o uşă grea de 
fier care dă într-o străduţă dosnică din spatele clădirii. E 
folosită foarte rar, pentru transportul cărbunilor sau 
schimbarea utilajului de mare gabarit. Nu are broască, ci 
doar două zăvoare, fixate în interior. Din afară este practic 
imposibil să o forţezi. La ora 20, Irina va debloca uşa. Vom 
pătrunde înăuntru Moş Toma, Trestian şi cu mine, iar Irina 
se va strecura afară. Traian o va aştepta lângă ruinele 
castelului Ghimeş. Cu asta contribuţia ei s-a terminat. 

Până aici fetiţa are partitura cea mai grea. Mă uit la ea şi 
simt că mi se umezesc ochii. Profesorul îmi sesizează 
tulburarea, se grăbeşte să continue evitând comentariile. 

— Moş Toma cunoaşte bine labirintul de coridoare din 
aripa clădirii rezervate slugilor. Vom ajunge lesne în holul 
comandamentului căci  broaştele celorlalte uşi, în 
eventualitatea că vor fi încuiate, nu ridică probleme. În 
schimb există alt impediment: ofiţerul de serviciu. Se face în 
permanenţă de gardă lângă telefonul care leagă direct 
Statul Major cu Berlinul. Vă atrag atenţia că întreaga 
acţiune trebuie să se desfăşoare extrem de „curat“. 

— Adică? se interesează Gri-Gri. 

— Sub nici o formă nu trebuie să se descopere că s-a 
pătruns în biroul comandantului şi în consecinţă, că cineva 
cunoaşte planul. Suntem obligaţi să lucrăm fără a lăsa cea 
mai mică urmă. 

— Aş vrea să subliniez că nu mi-am făcut studiile pe lângă 
Intelligence Service la castelul Bellasis. Figura asta 
presupune un anumit profesionalism. 

— Dacă eşti de acord că până aici putem puncta, restul e 
fleac, Trestian. La ora fixată, domnişoara Magda va urca în 
biroul ei pretextând că i s-a dus un fir la ciorap şi că vrea să 


şi-l prindă. Un pretext justificat, dacă ne gândim cât a ajuns 
să coste o pereche de ciorapi de mătase. 

Sunt nevoită să recunosc că şi de astă dată are dreptate. 
Nici o femeie n-ar trece acum indiferentă pe lângă 
asemenea incident. Roman luga zâmbeşte din nou. Observ 
că o face frecvent, ori de câte ori dezvoltă situaţii cheie. 

—  Domnişoara Magda, urmează, e neobişnuit de 
frumoasă şi nu cred să existe doi bărbaţi în oraş care ar 
refuza să discute cu ea câteva minute. 

— Ai ochiul limpede, profesore, observă Gri-Gri. 

— Aşa e. 

Intervenţia spontană, puţin gâtuită, e a lui Traian. 
Complimente de circumstanţă, dar îmi face plăcere să le 
aud. Niciodată nu izbutesc să uit că sunt femeie... 

— Nu pretind să-i faci avansuri ofițerului de serviciu, se 
grăbeşte să mă asigure luga, cel mult să flirtezi la modul 
inofensiv. Cele mai virtuoase femei sunt campioane la jocul 
ăsta. Ai băut jos un pahar de şampanie, te simţi bine şi e 
firesc să renunţi la sobrietatea dumitale obişnuită. 

— Iar dacă vei avea grijă să-ţi agăţi ciorapul cât mai sus, 
deasupra genunchiului, şi să-i prinzi firul în timp ce discuţi 
cu neamţul, pot să te asigur că individul va rămâne holbat 
până la sfârşitul războiului. 

Chat Noir o cam ia razna, dar nu mă supăr. Traian şi 
Irina privesc stingheriţi pe fereastră, bătrânul tuşeşte 
semnificativ. Pot să pariez că în casa lui n-ai să auzi 
niciodată dezbătându-se asemenea probleme. Profesorul 
depăşeşte cu mult tact momentul. 

— Distanţa dintre biroul dumitale şi telefonul din hol e 
apreciabilă. Covorul ne va estompa paşii, în plus vom purta 
pantofi cu talpa de cauciuc. 

Bătrânul tresare, muşcat de un gând. Profesorul a 
observat. 

— Spune, moş loma. 

— Dacă, doamne fereşte, în timp ce umblaţi la seif, sună 
telefonul? 


— E o probabilitate, recunoaşte Gri-Gri. 

Chipul lui luga a rămas senin. 

— Am prevăzut-o. În definitiv, nimeni nu ne opreşte să 
ridicăm puţin receptorul. 

— Îmi placi, coane, declară spărgătorul mulţumit. 

— Nădăjduiesc să pot spune acelaşi lucru, căci acum 
urmezi dumneata. Domnişoara Magda îl va reţine pe 
ofiţerul de serviciu cinci minute, maximum şase. Nu cred că 
neamţul va accepta să converseze mai mult. Ăştia au 
disciplina intrată în sânge. În acest răstimp, trebuie deschis 
safe-ul, fotografiată harta Statului Major, apoi închis la loc, 
fără urme. Complicat? 

Ne uităm unii la alţii. Teoretic e posibil, numai că orice 
zgomot neprevăzut, oricât de mic, dă totul peste cap. Am o 
idee. 

— Aş putea să-i cer ofițerului de serviciu să închidă uşa 
după ce intră în biroul meu. E un curent îngrozitor, toată 
lumea o ştie. 

— Ar fi foarte bine, apreciază profesorul. Riscurile s-ar 
reduce substanţial. 

Chat Noir completează amuzat: 

— În ziua când voi ajunge la ghilotină, pot fi sigur că pe 
itinerarul meu s-a interpus o femeie. Bun! Care va să zică 
ne facem treaba, punem telefonul înapoi în furcă, apoi o 
ştergem după pilda gentlemenilor britanici. Şi domnişoara? 

— Va cobori la popotă, surâzând fermecător. Noi ne vom 
retrage pe aceeaşi cale. 

luga a isprăvit. Se aşterne liniştea, flacăra lumânării 
îndeasă umbre pe chipuri, le desfigurează, scoate la iveală 
câte un element neaşteptat: o tâmplă prea scobită, ochi 
îngropaţi în găvane, un rid accentuat sau un maxilar 
proeminent. Minute lungi nu vorbeşte nimeni. Reconstituim 
itinerarul, îi căutăm punctele vulnerabile. Gri-Gri e repede 
câştigat. 

— O să meargă! 


— Sigur că o să meargă, spune apăsat profesorul, apoi se 
uită la mine. 

Îngân încet, aproape în şoaptă: 

— Nădăjduiesc. 

Irina a adormit pe scaun, cu capul rezemat de umărul lui 
Lepăduş. Băiatul nici nu suflă, de teamă să n-o trezească. 
Moş 'loma continuă să privească schiţa. Profesorul s-a 
retras lângă fereastră. Îi desluşesc acum doar umerii largi. 
Aş putea jura că mă aflu în aceeaşi odaie cu Alexandru. Fac 
un efort, să nu plâng. 


CAPITOLUL VIII 


Astăzi e ziua generalului Hoffmann, pentru noi ziua Z. 


La insistenţele profesorului am încercat să mă odihnesc 
puţin la prânz. Era mai bine dacă nu-l ascultam. Am avut un 
coşmar îngrozitor, tot ce atingeam se sfărâma, unde 
puneam piciorul crăpa pământul, se înfunda. 

Nu cred în vise şi totuşi m-a cuprins un soi de nelinişte, 
îmi simt inima enormă, de plumb. E ora două. Ceilalţi sunt 
în hol, se chinuie să improvizeze un mecanism care să 
fixeze aparatul foto în momentul decisiv. 

Irina a apărut în uşă cu mătura şi o cârpă de praf. O să fie 
o gospodină straşnică. Îi zâmbesc şi-o rog să stea cuminte. 
Are cine să facă treburile astea. Nu mă aude. Se uită 
hipnotizată la fleacurile de pe măsuţa mea de toaletă, o 
adevărată zestre de cosmeticiană. Irina are pieptul îngust, 
neformat, oasele umerilor ridică două nuci. O invit să se 
aşeze şi o întreb într-o doară dacă ştie să tălmăcească 
visele. 

— Cum să nu? Când a murit tata, am presimţit-o cu două 
zile înainte. Îl visasem că avea hainele pline de noroi. 

— De ce a murit? 

— A avut un accident. Era şofer la Gagel... Ştiţi, 
transporta pâine. I se părea că nimeni n-a avut vreodată o 
meserie mai frumoasă. „Să duci pâine oamenilor...“ 

— N-avea dreptate? 

— Ba da. Într-o dimineaţă, l-a izbit unul beat cu camionul. 
Oftează: Nici eu nu mai am multă aţă pe mosor. Sunt 
cardiacă... 


— Cardiacă?! 

— Da, am stenoză mitrală. 

Mi-o spune cu satisfacţie, aproape silabisind cuvintele. 
Când copiii suferă de boli cronice, nefireşti pentru vârsta 
lor, devin foarte importanţi. 

— Aţi auzit de doctorul Cezar Vlădescu? El m-a căutat. 
Înainte de război avea casă mare de piatră, în centru. Pe 
urmă a dat în darul beţiei şi s-a mutat lângă noi... 

O întreb mecanic. 

— Unde locuieşti? 

— În Trei Scaieţi. După rampa de gunoaie. 

Cunosc mahalaua, am străbătut-o în câteva rânduri 
mergând spre pădurea de la marginea oraşului. E o aşezare 
de oameni nevoiaşi, lipsită de canalizare şi electricitate, 
veşnic năpădită de epidemii. Spun fără convingere: 

— E frumos pe la voi, mai ales primăvara. 

— Foarte frumos. Să veniţi odată când înfloreşte liliacul. 
Nu poţi dormi de miros. 

— Cred. 

— Eu stau pe Simigiilor, la capătul uliţei. Avem două 
camere despărțite de-o săliţă. 

A devenit volubilă, îmi descrie cu plăcere curtea îngustă 
şi lungă pe care locatarii - trei familii de gunoieri - s-au 
străduit s-o transforme în grădină, puţul american, 
salcâmul din poartă, daliile şi cârciumăresele, cele mai 
frumoase din mahala şi care rezistă până toamna, târziu. Pe 
coşul casei şi-a ridicat cuibul o barză. Asta îi cam sâcâie 
iarna, când încep să facă focul. 

— De ce nu-l daţi jos? 

Se uită la mine mirată. 

— Nu se poate! Dacă-i strici cuibul, aduce în cioc un 
tăciune aprins şi-i dă drumul pe acoperiş. la foc casa. 

Nu-mi vine să cred şi îşi dă cuvântul de onoare că e 
adevărat. 

— Păi n-a păţit-o nea Trăsnea, de lângă şină? Râde: 
Muierile înghesuiau cruci să nu-i rămână surcică întreagă. 


— De ce? 

— Trăsnea ţine cârciumă cu spirtoase. Câte lefuri n-a 
mâncat secărica lui! Îmi explică: les oamenii de la depou şi 
în drum intră să ia un ciocan-două. Nici nu ştii când au băut 
kilul! Mai ales de când s-a aciuat şi un viorist, nu-i dezlipeşti 
de tejghea cu patru boi. Odată le sare ţâfna şi se pun cu 
pumnii pe neveste. Oameni necăjiţi... 

— Şi a ars până la urmă? 

— Nu. Au sărit muşteriii cu găleţile, noroc că a început 
ploaia. Rămâne pe gânduri: Nu-mi place când plouă, 
primăria n-a pietruit şi ţi se înfundă picioarele până la 
glezne în noroi. Primăvara în schimb, n-aş da mahalaua nici 
pe Calea Victoriei! Nu mă credeţi! 

— 'Te cred, Irinel. 

Îmi descrie vecinii, cum sunt dispuse odăile. l-ar plăcea 
să se mute într-o locuinţă mai mare. Deocamdată nu se 
poate şi atunci schimbă mereu aranjamentul mobilei. Îi face 
impresia că se mută. 

— Avem două paturi de bronz cu tăbliile pictate. 

Se uită la mine să vadă ce impresie îmi face. Paturile 
astea reprezintă, probabil, piesele cele mai importante din 
casă. Mi le pot închipui frecate săptămânal cu Sydol ca să 
strălucească, acoperite cu cuverturi de lână şi un vraf de 
perne gogonate, până în tavan. 

— Îngeraşii sunt o scumpete! exclamă Irina. 

— Care îngeraşi? 

— De pe tăblii. Deasupra am agăţat pepenele. Avem două 
tablouri, unul cu pepene roşu, tăiat felii, celălalt cu cireşi. 
Un coşuleţ răsturnat, înţelegeţi... Le-a pictat băiatul lui 
madam Georgeta, vecina noastră. E foarte talentat. Anul 
trecut, râde ştrengăreşte, am avut o idee formidabilă. 

O mângâi pe păr şi o întreb zâmbind: 

— Ce idee? 

— Mi-am zis că dacă în odaia bună sunt două tablouri 
roşii, iar lampa de porțelan de pe masă e tot roşie, ar fi 
drăguţ să asortez şi covorul. L-am luat pe ăla vechi la mine 


în cameră şi am adunat de la prietenele mele petice. Sigur, 
n-am găsit chiar aceeaşi nuanţă, câteva sunt mov şi roz, dar 
le-am cusut acolo unde nu se prea vede. Am muncit toată 
vacanţa de vară. E un deliciu, trebuie să-l vedeţi. 

— Am să-ţi fac neapărat o vizită. 

— Când? 

— Curând... 

Tace încruntată un timp, apoi îşi aruncă cozile pe spate şi 
mă întreabă brusc, cu ochii strălucitori: 

— Ştiţi după ce mă dau în vânt? 

— Să mă gândesc. 

— Degeaba! N-o să ghiciţi niciodată! Îmi plac la nebunie 
bibelourile mici. 

— Cât de mici? 

— Până la cinci centimetri. Am în total optzeci şi nouă de 
bucăţi. 

— Oho! Eşti o partidă... 

— Vreo patruzeci sunt mărţişoare, mărturiseşte Irina cu 
regret, dar prea sinceră pentru a mistifica adevărul. Mi-a 
adus şi Traian două. O pisicuţă de sticlă, uite atâta, şi un 
pitic. Cel mai frumos e însă ghiocelul. L-am câştigat la 
tombolă, acum trei ani. Le ţin într-o vitrină mică. Tata mi-a 
făcut-o... 

Observ că încă nu mi-a povestit nimic despre maică-sa. 
Pomeneşte de maşina de cusut, căreia nu-i găsea loc în noul 
aranjament şi profit. 

— Ştii să coşi? 

Îmi răspunde cu vădită neplăcere: 

— Puțin. Mama lucrează, e croitoreasă. 

— Asta-i grozav! Îmi închipui ce rochii frumoase îţi face. 

— Nu prea are timp pentru noi. Ştiţi, primeşte şi 
transformări, cârpeli, cum se zice, face şi lenjerie. Mai rar îi 
pică lucru nou, şi atunci n-are curaj să taie stofa. Până 
croieşte, o trec toate năduşelile. Îi e frică să n-o strice, se 
enervează, nici gramofonul nu mă lasă să-l pun. 

— Îţi place muzica? 


— Îhî! Avem trei plăci cu Vasile Cristian, nu mă satur 
ascultându-le. Mai ales Tu nu ştii să iubeşti... Zău dacă nu 
plâng de fiecare dată! Când o să ies învăţătoare, peste doi 
ani, îi cumpăr toate plăcile. 

Tace dintr-o dată. Figura i s-a întunecat. Aş vrea multe s- 
o întreb, dar urăsc indiscreţiile. În sensul ăsta semăn cu 
mama. Numai că ea e discretă din indolenţă. Amalia şi 
Elvira însă, care fac atâta caz de bună creştere, au o 
curiozitate de-a dreptul odioasă. Interogatoriile lor, 
indiferent că e vorba de Anica, tata, eu, lăptarul, olteanul, 
sau o cucoană venită în vizită, au ajuns celebre. Alexandru 
pretinde că circulă anecdote pe temă, în tot Bucureştiul. De 
pildă, pe judecătorul Călăraşu, care fusese într-adevăr 
prieten cu ele, aflat pe patul morţii, nu l-ar fi lăsat să-şi dea 
sufletul până nu le-a răspuns la cincisprezece întrebări de 
ordin strict intim, ca frecvenţa scaunului, culoarea 
preferată a indispensabililor etc. 

Irina îmi pune mâna pe braţ. Vorbeşte în şoaptă, dar cu 
accente hotărâte: 

— Vreau să vă spun ceva. 

— Spune. 

— Dar rămâne între noi. 

— Bineînţeles. 

— Ştiţi, îmi suflă, eu am fugit de-acasă. 

— Ah! 

O exclamaţie fără noimă pe care, însă, o prefer unor 
observaţii didactice. În orice caz, am elucidat misterul. 
Întreb într-o doară, fiind convinsă de răspuns: 

— Şi Traian. 

— Nu, el nu. Doar eu am fugit. 

— Demult? 

— Acum două săptămâni. Când Traian mi-a spus că 
merge cu domn” profesor, m-am hotărât şi eu. Uite aşa am 
plecat, îmi spune încântată, cum mă vedeţi, numai în fustă 
şi bluză. Nici n-am mai trecut pe-acasă. 


Nu mi-e greu să-mi închipui ce o fi în sufletul bietei 
croitorese şi îi reproşez cu toată blândeţea de care sunt în 
stare: 

— La mama te-ai gândit? 

— Nu! Nici ea nu s-a gândit la mine. 

Feţişoara i s-a făcut albă, pistruii par acum boabe de 
piper, tremură de patimă. 

— Oare, Irinel? Ia mai gândeşte-te. 

— Dacă aţi şti, domnişoară! Închipuiţi-vă, i-a căşunat să 
se mărite! A găsit un bărbos care lucrează la autobuze. 
Credeau că mă cumpără cu o cutie de bomboane 
Schtollwerk. Pe toate le-am aruncat, scuzaţi-mă, la WC! 
Aşa, să vadă! 

— Nu-ţi place bărbosul! 

— Şi asta! Dar gândiţi-vă... Începe să plângă. Ne 
împăcam aşa de bine! Veneam de la şcoală, dacă avea de 
lucru o ajutam, mai surfilam, dădeam un tiv, spălam 
podelele cu leşie... Duminica mergeam la cinema... Şi dintr- 
o dată... Izbucneşte: Ce-i trebuie, domnişoară, ce-i trebuie 
să se mărite, la vârsta asta?! Are treizeci şi trei de ani 
bătuţi pe muchie! 

E prea dezolată, strivită de absurdul pretențiilor 
nesăbuite, ca să-mi permit să zâmbesc. Îmi imaginez cât a 
pritocit ea cu Traian chestiunea, cum au întors-o pe toate 
feţele, termenii duri în care vorbesc despre „bătrâna“. 

— Cam până la ce vârstă crezi tu, Irina, că e cuviincios să 
iubeşti? 

Mă priveşte circumspectă, dar e expertă în materie, 
răspunsurile le are în buzunar: 

— Să zicem douăzeci şi cinci ca femeie, declară cu 
generozitate, treizeci ca bărbat. 

— Şi după douăzeci şi cinci de ani ce faci? 

— Îţi vezi de casă, de copii, gospodăria, dacă o ţii cum 
trebuie, nu-i uşoară. 

O las în pace. În definitiv, la vârsta ei gândeam la fel. 


Prima parte a planului s-a desfăşurat matematic, fără 
incidente neprevăzute. Ne felicităm reciproc, încrederea în 
reuşită ne zâmbeşte. 

Panica stârnită de Gestapo în oraş s-a potolit. Mă uit la 
ceas. E şase. Peste două ore vine o maşină de la Statul 
Major să mă ia. Îmi fac o cafea concentrată şi încerc să 
alung gândurile negre. În faţa casei e un tei. Şi-a pierdut 
verdele intens, are frunzele atinse de rugină. Vine toamna... 

La şapte şi jumătate, fac ultimele retuşuri de machiaj, mă 
parfumez. Port pantofi de atlas cu tocuri din cristal, o rochie 
de tafta sidefie, foarte amplă, cu decolteu adânc şi şase 
trandafiri Gloire de Dijon, aruncaţi pe poale, într-o singură 
parte. La gât am perle, într-un anou al brăţării am fixat tot 
un trandafir galben, de astă dată natural. Amalia ar fi 
încântată de ţinută, chiar dacă nu mi-ar spune-o. Sunt pe 
gustul ei: nu vamp, nu lanternă, am stil. Îmi azvârl o ultimă 
privire de ansamblu în oglindă şi mă felicit că am avut ideea 
să-mi strâng părul într-un coc pe ceafă, deşi nu se poartă. 
Par desprinsă dintr-un tablou vechi. 

Pătrund în hol şi nu mă pot împiedica să zâmbesc. 
Profesorul a rămas ca la Studio Julietta, Gri-Gri a 
încremenit cu trabucul într-o mână şi chibritul aprins în 
cealaltă, Traian  clipeşte des. Numai bătrânul nu-i 
impresionat de apariţia mea, dimpotrivă, pare să se întrebe 
dacă n-am în garderobă şi o rochie cumsecade. 

Spărgătorul fluieră admirativ, cam golăneşte, aşa cum 
obişnuiau înainte de război s-o facă între Capşa şi Dragomir 
Niculescu, tinerii dandy, la trecerea unui exemplar care le 
atrăgea atenţia. 

— Încep să-mi revizuiesc convingerile despre viaţa de 
burlac. Reţine, te rog, domnişoară, sunt primul care-ţi cere 
mâna şi o fac pentru a doua oară. 

— Nu te grăbi, domnule Trestian, s-ar putea să accept. 

— Eşti splendidă! şopteşte profesorul. 

E convins şi mă bucur sincer. Biată vanitate! 


Maşina trimisă de generalul Hoffmann aşteaptă în faţa 
casei. Îmi iau rămas-bun emoţionată, le urez succes. Dau să 
plec. Roman luga mă opreşte şi-mi spune tulburat: 

— Nu ştiu dacă o să ne mai vedem vreodată, domnişoară 
Magda. Vreau să-ţi mulţumesc pentru... 

— Nu-mi mulţumi, îl întrerup. Încearcă să protesteze, dar 
nu-l las. Detest cuvintele de adio, vorbele mari. Vreau să 
cred că în curând, foarte curând, în locul maşinii lui 
Hoffmann o să mă aştepte birja trimisă de voi şi-o să ne 
întâlnim într-o grădină de vară... Râd nervos: încep să devin 
sentimentală... La revedere. 

— La revedere, domnişoară. 

Desluşesc în glasul lui Traian roua lacrimii. Mă răsucesc 
pe călcâie şi ies. 


Mă izbeşte de la intrare aroma de pomadă, briantină şi 
parfum bărbătesc. Toţi ofiţerii Statului Major sunt raşi, 
tunşi, frezaţi, linşi ca pisicile, au cizmele oglindă, şi tunicile 
încărcate de tinichelele lui Hitler. În fond, fiecare dintre ei e 
un Hartner cu sfinţi la cancelaria Fuhrerului. 

Mă întâmpină generalul Hoffmann, extrem de amabil. Îmi 
oferă o cupă de şampanie şi banalităţi de genul „Argintăria 
şi femeile trebuie admirate noaptea, când sunt superbe“ 
etc. Nimeni nu m-a văzut până acum în ţinută de seară, 
împopoţonată ca un pom de crăciun şi efectul depăşeşte 
aşteptările. Poate că am exagerat puţin, n-am interesul să 
stârnesc gelozie printre celelalte fete. 

Într-adevăr, Hildegarde îşi pierde glasul de invidie. Îmi 
sărută aerul în dreptul urechilor şi reuşeşte până la urmă 
să-mi spună cu noduri că arât bine, dar am comis o gafă 
ireparabilă descoperindu-mi braţele. Sunt prea slabe... 
Katarina, într-o rochiţă modestă, albăstruie, îmi surâde cu 


căldură. Până la urmă a acceptat invitaţia. Soarbe din cupa 
de şampanie şi îmi şopteşte: 

— Ştii ce aş face în locul tău, Magdalena? Aş lua primul 
vapor spre America şi aş pune mâna pe un argentinian 
bogat. 

Râd. 

— De ce neapărat argentinian? 

— Sunt frumoşi şi ştiu să-şi cheltuiască banii. Nu te văd 
alături de Regele Cârnatului, sau al cremei de ghete, chiar 
dacă ar fi miliardar... 

În sala popotei mă aşteaptă o surpriză plăcută. Pereţii, 
lustrele, coloanele sunt speculate la maximum într-o 
explozie de frunze îngălbenite, aranjate cu autentic bun- 
gust. E opera căpitanului Scharf, grafician de profesie. 
Deasupra uşilor, până la tavan, de jur-împrejur, a plasat un 
brâu de frunze diferite ca nuanţe şi mărime, punctate din 
loc în loc cu măceş, poame de pădure mici, galbene şi 
brumării. Pe peretele corespunzător capătului de masă, 
unde va sta generalul, a compus o inimă enormă din frunze 
ceva mai ofilite cu miez sângeriu, în care a îngrămădit 
boabe de scoruş. Inima are codițe, legate cu funde mari. 
Sensul e la îndemâna oricui. Alte compoziţii de-o fantezie 
uşor cinică, împodobesc ceilalţi pereţi. Scharf a preferat 
luminii electrice sfeşnice şi candelabre de argint, în care 
ard zeci de lumânări. Efectul este impresionant. Mă 
grăbesc să-l felicit. Decoratorul îmi mulţumeşte şi adaugă: 

— Eram convins că până la urmă se va găsi şi un om de 
gust care să-mi aprecieze isprava. Mă rog, să zicem al 
doilea, m-a gratulat şi generalul. 

— Ai muncit enorm. Şi când te gândeşti, pentru o singură 
seară! 

— Lucrurile cu adevărat frumoase sunt efemere, Frâulein 
Magdalena. De un lucru poţi fi sigură, n-am făcut-o pentru a 
intra în grațiile sărbătoritului... 

Tresar. Lângă inimioara cu funde şi codițe se află 
portretul lui Hitler nelipsit din asemenea încăperi. Scharf a 


înlocuit rama obişnuită cu una festivă, din frunze de 
mătrăgună... Îi şoptesc îngrijorată: 

— Astea sunt bravade! Rişti inutil. 

— Prostii. Nici un ofiţer de bun-simţ n-o să-şi strice seara 
contemplând chipul caporalului. 

— Mai încet, pentru Dumnezeu! 

Căpitanul îşi goleşte paharul râzând. Ochii îi strălucesc 
ciudat. 

— În orice caz, nu sunt singurul care riscă. Aspectul de 
necesitate rămâne subsidiar. 

S-a depărtat, dar ultimele cuvinte îmi sună în urechi 
dangăt de alarmă. Să fi simţit ceva? 

Hildegarde se apropie şi bârfim niţel. Aflu că întrucât 
suntem doar trei femei, generalul a hotărât să ne distribuie 
carneţele în care să notăm ordinea invitaţiilor la dans, ca pe 
vremea bunicilor. Adaugă: 

— Mai bine ne dădeau condicuţe, cum au alea... La urma 
urmei, nici una din noi n-are pretenţia că-i fecioară. 

Nu mă dau în vânt după genul ăsta de spirite. Am 
stomacul sensibil. Fac eforturi să nu întreb cât e ceasul, îmi 
simt inima ghem dureros. Mi-am amintit visul, aluzia lui 
Scharf... Îmi propun să mai rămân cinci minute apoi 
simulez incidentul cu ciorapul. 

Hildegarde se interesează dacă mă poate ajuta. 

— Nu-ţi bate capul, am ac şi aţă în birou. 

Sunt cel puţin zece persoane care au auzit discuţia. E 
bine. Îmi cer scuze şi părăsesc popota. 


Mă îndrept spre birouri, lălăind un şlagăr la modă, aşa 
cum fac de obicei femeile când sunt bine dispuse şi se ştiu 
singure. Profesorul, moş Toma şi Gri-Gri lipesc peretele 
nişei de lângă scara centrală. Poartă trenciuri întunecate, 
bătrânul şi Roman luga ţin automatele la subţioară. Deduc 
că până aci totul a decurs conform planului. Îmi arată 
pumnii strânşi. Reproduc gestul şi trec mai departe. 


În seara asta, de serviciu e locotenentul Schwalbe, un 
alsacian croit după toate canoanele rasei pure: înalt, blond, 
cu ochii albaştri şi de o rară incultură. Mă priveşte surprins. 
Imit mersul lui Mae West, surâd cuceritor şi îi explic că mi- 
am agăţat ciorapul. Buna dispoziţie o pun pe seama 
şampaniei. 

— Scuză-mă, Hans, nu bei în fiecare zi Cordon Rouge. 

Îmi dă dreptate apoi îşi reia pilitul unghiilor. Fiţele mele |- 
au lăsat rece. Ridic contrariată din umeri şi trec în birou. 

Profesorul a avut dreptate, participarea mea în 
combinaţie e indispensabilă. Practic e imposibil să pătrunzi 
în hol fără ca Schwalbe să observe, iar alarma se poate 
declanşa printr-o simplă apăsare pe butonul verde de lângă 
telefon, încep să râd şi-l strig: 

— Hans! 

Alsacianul apare prompt. Îmi strâng înfrigurată umerii şi- 
l rog să închidă uşa. 

— E un curent îngrozitor. 

— N-am să aud telefonul, Frâulein Magda. 

— Fii serios, se aude. 

O face fără plăcere, are în ochi două stilete albastre. Şi 
dintr-o dată îmi dau seama că e pentru prima oară în viaţă 
când trebuie să depun eforturi ca să plac unui bărbat. 

— Vrei să-mi închei pantoful, Hans? 

Stau pe braţul fotoliului şi îmi legăn piciorul descoperit. 
Privirea lui Schwalbe se îngustează, taie brici. Se lasă într- 
un genunchi, execută maşinal operaţiunea. Intru în panică. 
Chestia cu bareta pantofului era figura mea numărul unu. 
Râd deşănţat, îmi dezvelesc genunchiul, folosesc toate 
trucurile văzute în piesele bulevardiere. Neamţul rămâne 
de lemn. Şi-a terminat treaba, se înclină ciocnindu-şi 
tocurile, şi dă să iasă. Mă simt îngrozitor de ridicolă, sunt 
înspăimântată căci n-au trecut decât nouăzeci de secunde. 
Îl strig: 

— Hans! 


S-a oprit cu mâna pe clanţă şi mă priveşte fără să-şi 
ascundă repulsia. În sfârşit, înţeleg. Mi-am amintit, 
Schwalbe e homosexual notoriu. Încerc o repliere nu prea 
îndemânatică: 

— Spune, ai idee când se întoarce Hartner? 

— Nu. 

— Nu-i înţeleg plecarea asta precipitată. Se vorbeşte că 
românii pregătesc o ofensivă de amploare. 

— Posibil. Scuză-mă, Frâulein, aştept un telefon de la 
Berlin. 

— Oricum auzi când sună. Improvizez disperată: Ştii ce 
pretindea generalul? 

— Regret, Frâulein, dar trebuie să vă părăsesc. 

Se înclină din nou scurt şi iese. Îmi frâng înnebunită 
mâinile. Încă zece secunde şi alarma va alerta întreg 
comandamentul. Ochii mi s-au oprit pe scrumiera masivă de 
pe birou. Mâna îmi pleacă involuntar, văd cum o apucă 
singură. Din câţiva paşi, îl ajung pe Schwalbe, şi-l pocnesc 
zdravăn în moalele capului. Se năruie cu zgomot. 

Profesorul şi moş Toma au apărut cu automatele în mână. 
luga n-are nevoie de explicaţii, dintr-o singură privire a 
înţeles situaţia. 

— Nu s-a putut altfel? şopteşte. 

— Nu. 

— Al naibii ghinion! Ce explicaţie ai să le dai? 

În biroul comandantului, se aude un declic. Îl văd pe Gri- 
Gri fotografiind harta Statului Major. 

— În septembrie, fritzii atacă prin Oituz, îngână 
emoţionat spărgătorul. Poţi să te feliciţi, profesore. 

Mă vede şi face ochii mari. Îi povestesc în câteva cuvinte 
cum stau lucrurile. Hoţul clatină capul. 

— Ai riscat mult. 

— "Totul. 

Chat Noir a isprăvit, pune atent harta la loc, încuie seiful, 
şterge amprentele cu batista. Profesorul şi bătrânul mă 
privesc îngânduraţi. Brusc, spărgătorul se răsuceşte pe 


călcâie şi azvârle un stilet în direcţia uşii. Mă întorc şi-l văd 
pe aghiotantul generalului. Se răsuceşte titirez şi începe să 
alerge pe scări, urlând: 

— Partizani! Partizani! 

Am încremenit. Profesorul decide rapid: 

— Înscenează un atac nereuşit asupra seifului, Trestian! 
Domnişoară Magda, va trebui să vii cu noi. Nu ai de ales, în 
momentul ăsta se ştie deja că eşti complicea noastră. 

Îmi vine să-mi muşc pumnii de necaz. Roman Iuga îl 
zoreşte pe spărgător, încearcă să mă consoleze. Toma 
Strejea bâlbâie: 

— Oricum, a meritat... Dacă scăpăm cu viaţă... 

Se opreşte. La intrare se aud paşi precipitaţi, apoi 
izbucneşte sirena de alarmă. 

Hoţul a forţat seiful cu o gură de lup, în aşa fel încât 
nemţii să capete certitudinea că tentativa n-a izbutit. 
Aruncă scula şi fugim prin labirintul de coridoare. Gri-Gri 
are grijă să încuie uşile în urma noastră cu un şperaclu. 

Traian şi Irina ne întâmpină extrem de emoţionaţi. Mă 
văd, pricep că s-a întâmplat ceva grav, dar nu îndrăznesc să 
întrebe. 

Reflectoarele gheretelor de pază au incendiat noaptea, 
pipăie, scotocesc tufişurile, cizme grele, multe, tropăie 
înfundat, se aud ordinele ofiţerilor. Ne furişăm pe lângă 
garduri, le căutăm umbrele. Dacă ajungem la ruinele 
castelului Ghimeş, luăm o opţiune serioasă. Douăzeci de 
metri, zece, cinci. Un reflector ne fixează brusc într-un con 
de lumină, o rafală de armă automată muşcă zidurile arse. 

Alergăm înspăimântați, ne împiedicăm, alunecăm la 
fiecare pas. Profesorul repetă: 

— Mai repede! Mai repede! Dacă încercuiesc castelul, s-a 
isprăvit cu noi! 

Câteva lanterne ling dărâmăturile. Ne-au zărit. Roman 
Iuga se aruncă pe burtă. Îl urmăm automat. Împuşcăturile 
stârnesc praful, clatină zidurile, gata-gata să se 
prăbuşească. Ne târâm pe coate, la adăpostul mormanelor 


de moloz. Chat Noir s-a oprit, îşi roteşte privirea jur- 
împrejur. Zeci de luminiţe răsar din toate părţile. 

— Colivia s-a închis! 

Profesorul îi arată un pătrat decupat în pardoseala 
holului. 

— Un chepeng! 

Capacul masiv din beton stă alături de gaura întunecată. 
Întâi coboară spărgătorul, îi urmează copiii, apoi eu. Roman 
Iuga, ultimul, trage capacul. Se aude explozia unei grenade. 


CAPITOLUL IX 


Bezna e de nepătruns, mă împiedic la fiecare pas. În 
general nu văd pe întuneric, acum pur şi simplu calc în gol, 
parcă sunt oarbă. De fapt, şchiopătez. Unul din tocurile de 
cristal ale pantofului mi-a rămas undeva, printre ruine. 
Desculţă însă, ar fi mult mai rău. 

O mână caldă, puternică îmi prinde braţul şi încearcă să 
mă ghideze. Recunosc vocea lui luga. 

— Fii atentă la trepte! 

Le cobor la întâmplare, gata să cad. Sunt multe, nu se 
mai sfârşesc. După mirosul de mucegai, am impresia că 
suntem într-o pivniţă. Moş Toma aprinde lanterna. Sus, în 
capul scării, profesorul se căzneşte să închidă zăvoarele 
chepengului, două bare masive de fier. A reuşit. Mă întreb 
dacă a mizat pe existenţa acestui refugiu în caz de forţă 
majoră. Chat Noir îşi îndreaptă cravata. Studiază senin 
locul dar eu ştiu că bravează, ca de obicei. 

Un zgomot asurzitor ne zdrobeşte timpanele. Am 
senzaţia că s-a prăvălit cerul peste noi. Întreb îngrozită: 

— Ce-a fost asta? 

— S-au prăbuşit zidurile, spune întunecat Iuga. 


Am înţeles. Ruinele castelului, zgâlţâite de explozia 
grenadei şi muşcătura gloanţelor, n-au mai rezistat. Îmi 
rotesc privirea de la unul la celălalt. Au rămas de piatră, cu 
ochii la tavan. Bătrânul abia îşi muşcă buzele. 

— Ce belea! 

— Ăsta-i ultimul nostru domiciliu, băieţi! 


— Fără panică, Trestian! scrâşneşte profesorul. Vă rog să 
vă păstraţi calmul. Vom vedea ce e de făcut. 

Ia lanterna din mâna bătrânului şi începe să scotocească 
încăperea. Zidurile groase sunt prevăzute din loc în loc cu 
anouri de fier, unde pe vremuri se înfigeau torţele. Praful s- 
a aşternut peste tot, chiar şi pe pânzele de păianjen. Îmi 
duc reflex mâinile la păr. Mi-e groază de lilieci, deşi n-am 
văzut nici unul în viaţa mea. Obiecte de fier, cufere, mobilă 
veche, abandonată ridică stive în jurul pereţilor. 

Arătăm îngrozitor. Costumul lui Gri-Gri s-a murdărit. 
Irina îşi leagă cu batista o zgârietură destul de adâncă la 
picior. Cea mai reuşită sunt, fireşte, eu. Superba mea rochie 
de tafta e ferfeniţă, o despicătură îmi lasă piciorul gol până 
la şold. Sunt plină de praf, ciufulită, arăt ca o cocotă beată, 
dar la gât şi în urechi am perle. Ştiu că-s penibilă, şi nimic 
nu mă enervează mai rău ca o ţinută nepotrivită. Cât naiba 
o să stau în rochie de seară? Mă simt despuiată şi 
indecentă, îi invidiez pe Iuga şi pe bătrân pentru hainele lor 
de piele, pe Irina pentru fustiţa ei ecosez. 

Îmi smulg furioasă pantoful din picior şi dau cu el de 
pământ. Am scăpat şi de celălalt toc. Cel puţin, n-am să mai 
calc ca o barză şchioapă. 

Un zgomot iscat în fundul încăperii ne îngheaţă sângele 
în vine. luga face semn să stăm liniştiţi. Se lipeşte de zid, 
înaintează ca o pisică. Un tabernacol uriaş, Maria Tereza, 
deteriorat, dar încă splendid, îi blochează trecerea. Din 
umbra lui, răsar două făpturi ciudate. Gri-Gri nu-şi 
stăpâneşte uimirea: 

— Ia te uită! Mai sunt locatari. 

Au ridicat braţele şi clipesc din pricina jetului de lumină. 
Unul din ei e gras, are faţa galbenă şi lucioasă. Poartă o 
şapcă pepit, sub haină un pulovăr cenuşiu cu brazi pe piept. 
Îi văd genunchii tremurând în pantalonii burlan. Celălalt dă 
din cap şi rânjeşte. 

E o namilă cu umerii, mâinile şi picioarele proiectate la 
dimensiuni puţin obişnuite. Capul blond, turtit, e complet 


ras. Poartă direct pe piele un pardesiu vechi, încins cu o 
chingă de oblon. Îl ştiu bine. E imbecilul oraşului, calul de 
bătaie al copiilor. Aruncă după el cu pietre şi scaieţi, îi pun 
piedică, îl batjocoresc cu cruzimea specifică vârstei. 
Nefericitul aleargă ca un iepure, îi e frică de ei deşi, practic, 
ar putea să-i pună jos cu două degete. E poreclit Bubu, 
pentru că sunt singurele sunete pe care izbuteşte să le 
articuleze. Îşi ţine zilele îndeplinind munci jalnice sau care 
presupun forţă: gunoier, vidanjor, spărgător de lemne, 
hamal. Poate ridica greutăţi până la cinci sute de kilograme. 
L-am văzut transportând singur un pian cu coadă, la 
Comandament. Nemţii îl priveau stupefiaţi, le ieşiseră ochii 
din orbite. Pentru munca lui cere doar mâncare şi numai 
atunci când îi e foame, nu cunoaşte valoarea banilor. 
Oamenii profită de imbecilitatea lui şi-l exploatează 
sângeros. 

Îmi întorc privirea spre celălalt. Tremură cumplit, 
caricatural, aşa cum numai în scheciurile lui Tănase am 
văzut sugerată spaima. Nu, nu-l cunosc, sau nu mi-a atras 
atenţia. Are incisivii îmbrăcaţi în aur, ochii mici îngropaţi în 
grăsime. 

— A, amicul Dragnea! exclamă Chat Noir. 

Grasul tresare surprins, dar orbit de lanternă nu-l vede 
pe spărgător. Îngână gâtuit: 

— Mă cunoşti? 

— Prostia, mon cher, flutură stindarde. 

— Ce-i cu el? întreabă Iuga. 

— Nimic interesant. Un micuţ traficant de provincie. Se 
bucură totuşi de oarecare notorietate în branşă. Ştiu cel 
puţin zece inşi care-şi ascut cuţitele, aşteptându-l la 
cotitură. 

— Un nemernic. 

— De duzină. Nu merită să-ţi baţi capul atâta vreme cât 
nu s-a strecurat în spatele tău. 

Irina strânge braţul lui Traian. Bubu o fascinează, i se 
citeşte totul pe faţă: groază, curiozitate, repulsie. 


Traficantul s-a mai liniştit. Întreabă: 

— Ce naiba căutaţi aici? 

— Comoara lui Ali Baba! răspunde Chat Noir. Ascultă, 
superbule, lasă, te rog, mâinile jos, degetele de cârnăţar nu 
oferă priveliştea după care obişnuiesc să mă dau în vânt. 
Doi! Fă eforturi să te exprimi civilizat, te afli în prezenţa 
unor domnişoare şi a unor gentlemeni. Trei! Detest 
întrebările, în consecinţă încearcă să nu mă indispui. 

Lanterna profesorului descoperă câteva lăzi de carton. 

— Aici e zestrea băieţilor, explică Gri-Gri. S-au gândit că 
boşilor n-o să le treacă prin minte să percheziţioneze hruba 
şi am impresia că pentru prima oară în viaţă s-au orientat 
bine. Apropo, mon cher, ce aveţi acolo? Zahăr? Făină? 
Cacao? 

— Avem pe dracu' ! bombăne Dragnea. 

— Superbule, mă superi! Încă un cuvânt necugetat şi te 
scot afară de urechi. 

— Eşti... Traficantul se sufocă, nu-şi găseşte cuvintele: 
Încă n-aţi înţeles? 

— Ce, măi omule? întreabă moş Toma. 

— Suntem îngropaţi de vii! 


Încă nu realizez catastrofa. Ştiu, ruinele castelului au 
blocat chepengul, totuşi nu se poate să rămânem aici. Caut 
ochii profesorului. Cercetează zidurile, răscoleşte fiecare 
ungher. Îl întreb: 

— Crezi că nu mai e nimic de făcut? 

— Fii liniştită. Întotdeauna există o soluţie. 

— Aproape întotdeauna, precizează Gri-Gri. 

Moş 'loma încearcă să zâmbească. 

— O scoatem noi la capăt, vorba aia, suntem şase bărbaţi. 

— Nu fi îngrijorată, domnişoară Magda, îmi şopteşte 
Traian. Cât e domn” profesor cu noi, nu există... 

Dragnea suspină printre lacrimi. Bubu se aşează lângă el. 
Ca să-i vadă mai bine faţa aprinde un felinar şi-l apropie. 
Pare extraordinar de curios. După câteva momente de 


contemplaţie concentrată, ridică mâna uriaşă, cât un făraş, 
şi-i mângâie stângaci urechea. Mă înfior. Ar fi de ajuns ca 
Bubu să închidă pumnul, pentru ca ţeasta lui Dragnea să se 
spargă ca o nucă. Imaginea e de coşmar. 

Dumnezeule! Ce caut în pivniţa asta, înmormântată poate 
pentru totdeauna, cu decolteul plin de perle, alături de un 
Bubu apocaliptic şi sentimental? Urmăresc hipnotizată 
spectacolul. Imbecilul a început să plângă, lasă felinarul, şi 
cu cealaltă mână îşi dezmiardă creştetul ras. Îngână 
continuu: 

— Bubu, Bubu... 


Nu mai suport şi închid ochii. Sunt sfâşiată de milă şi 
oroare. Irinei îi tremură buzele. Tot ce se întâmplă e mai 
presus de puterile ei. Cât îi va trebui mai târziu ca să uite? 
Va uita vreodată? O cuprind de umeri şi bolborosesc ce-mi 
trece prin minte: 

— O să fie bine... Ai să vezi... 

Amestec fără noimă soarele cu florile, oraşul iubit, 
străzile copilăriei, prietenii. 

Fata îmi răspunde protocolar, dar în fond recunoscătoare 
chiar dacă efortul meu e inutil. 

— Ştiu, domnişoară. 

Chat Noir a făcut înconjurul încăperii. Rosteşte încet, cu 
aerul că vorbeşte singur: 

— Mda... Cam trei ani. 

Întreb maşinal: 

— Ce vrei să spui? 

— Cam atât o să dureze până ne descoperă scheletele. 
Pun la socoteală încă vreo şapte-opt luni de război, poate 
chiar mai puţin, şi circa doi ani până se aşează lucrurile. 
Nimeni nu se apucă de reconstrucţii din prima zi de pace... 

Mă căiesc cumplit că am acceptat să intru în combinaţia 
asta. N-ar fi trebuit să comunic propunerea lor Jeannei, iar 
Jeanna putea să rămână credincioasă bunului ei simţ şi să 
n-o transmită mai departe. „În special, îmi spunea mereu 


colonelul Radian, nu te încurca cu amatorii. Au curaj, dar şi 
talentul de a se vâri în cele mai splendide buclucuri...“ Şi 
totuşi a fost de acord. 

Bilanţul mi se pare de-a dreptul catastrofal. Mi-am ratat 
excelenta situaţie de la Statul Major, iar acum sunt închisă 
într-un mormânt. Şansele de a scăpa din hrubă le socotesc 
nule. 


Măsurăm zidurile şi nu ştiu cât e în privirea asta nădejde, 
spaimă sau pornire instinctivă de a face ceva. 

„Ultimul domiciliu“ a spus Gri-Gri. Cuvintele mi s-au înfipt 
în minte, am înaintea ochilor cavoul mătuşilor mele. E în 
fond cavoul familiei, dar sunt singurele care-l frecventează 
cu regularitate, aşa cum un proprietar se duce să-şi vadă 
viitoarea locuinţă, în fază de construcţie, calculând mental 
unde-şi va instala dormitorul şi biroul, ce culoare de 
perdele va avea sufrageria. 

Tata, care e un bărbat fără umor, se amuză în rarele lui 
momente de bună dispoziţie să facă inventarul lăcaşului de 
veci. E singura dată când îl văd râzând cu lacrimi. Într- 
adevăr, „apartamentul“ - sunt două piese - e perfect utilat. 
Fotografii, carpete persane, două măsuţe stil, o canapea 
confortabilă, cărţi şi ghivece cu cactuşi - o plantă pe care 
am considerat-o întotdeauna odioasă. Când cavoul din 
dreapta a fost achiziţionat de doctorul Olinescu, mătuşa 
Amalia a avut cea mai bună zi din viaţa ei. Îi repugna 
vechea vecinătate, familia unui angrosist care debutase ca 
măcelar. 

Încep să le invidiez pe bietele bătrâne. Preocupările lor 
denunţă un adevăr simplu: Elvira şi Amalia resping pustiul 
lumii de dincolo, exclud hotărât şi din capul locului neantul. 
Nu ştiu însă ce le determină să creadă că „acolo“ vor 
funcţiona aceleaşi norme de convenienţă socială. 

Toate privirile îl aţintesc pe Roman luga. Simţim 
instinctiv că omul acesta puternic, îndrăzneţ, aventurier în 
sensul major al noţiunii, e singurul care ar putea găsi o 


soluţie. Cercetează concentrat zidurile, palmă cu palmă, se 
caţără, pipăie, ciocăneşte. Nu îndrăznim să-l întrebăm 
nimic, ne e teamă de o sentinţă categorică. Bătrânul Strejea 
rupe primul tăcerea: 

— Ce zici, flăcăule? leşim la liman? 

A vorbit pentru copii, le face cu ochiul liniştitor. 

— leşim, moş Toma, declară categoric Lepăduş. 

O crede sincer. Fetiţa şi-a făcut obiceiul să clatine din cap 
în sensul că e de acord, ori de câte ori Traian dă verdicte. A 
observat şi Chat Noir. 

— M-aş bucura sincer, domnişoară Irina, să procedezi la 
fel şi după zece ani de căsnicie cu elevul Lepăduş. Evident, 
dacă don' profesor încă nu şi-a epuizat soluţiile, dacă 
scăpăm de hăituială, dacă supravieţuim războiului, dacă în 
ceasul al doisprezecelea, măcar, nu-ţi revizuieşti intenţiile. 

— Eşti incorigibil! exclam. 

— Exact! La cei şaptesprezece ani ai dumitale, cam atât 
ai sau cel puţin atât arăţi, ar fi trebuit să ştii ce înseamnă 
buna dispoziţie în momentele cheie. 

— Ce să-ţi spun, bietul Traian nu mai poate de râs. 

Ochii lui Lepăduş înţeapă. Îi şopteşte Irinei, destul de 
tare ca să poată fi auzit: 

— Noroc că mai sunt şi măscărici pe lumea asta. 

Chat Noir îşi potriveşte surâsul, dar nu apucă să-i 
răspundă. Profesorul s-a apropiat de noi, nedumerit. 

— În general, construcţiile medievale, mă gândesc, 
fireşte, la cele de amploare, au coridoare subterane. Nu văd 
de ce tocmai hruba asta ar face excepţie. 

— Un tunel... spun pe gânduri, răsfirând imagini din 
filmele de capă şi spadă. 

— Noaptea Evului Mediu a stăruit o mie de ani, poate şi 
datorită labirintului de cărări tainice acoperite de mister. 
Castelele au devenit vizuini de vulpe, generaţii întregi 
habar n-aveau că există şi alte ieşiri secrete. 

— Ce te determină să crezi că tunelul trece tocmai pe- 
aici? 


— Vreau să cred... Încăperea avea o anumită destinaţie. 
Ca şi inelele de pe pereţi. În ele se înfigeau torţele. 
Deasupra, zidul e înnegrit de funingine. 

— Logic, admite Gri-Gri. 

— Pe de altă parte, chepengul respectă motivele 
mozaicului din hol, astfel încât se camuflează perfect. Nu 
există nici o fereastră pentru aerisire. Toate amănuntele 
conduc la concluzia că ne aflăm într-o cameră de trecere. 

— Aşa e, spune Traian. Trebuie să existe o ieşire. 

Îl văd pe Gri-Gri că aruncă discret trabucul abia aprins, îl 
striveşte sub talpă. Înţeleg dintr-o dată şi deschid gura 
îngrozită. Moş Toma mă opreşte să strig: „Vom muri 
sufocaţi.“ 

Îmi arată copiii. Dau din cap şi-mi muşc buzele. 


Panica mi-a pus gheara în gât. Mă aşez la întâmplare pe o 
scândură şi închid ochii. Chat Noir îmi sesizează starea de 
spirit, încearcă să mă galvanizeze. 

— Dacă există o singură gaură de şoarece în cocioaba 
asta, am s-o descopăr. În meseria mea, fără fler, tragi 
obloanele. 

— Peretele din stânga, spune profesorul, l-am cercetat 
palmă cu palmă. Continuă cu cel din fund. 

— În regulă. 

Îmi cere permisiunea să-şi scoată haina, îşi slăbeşte nodul 
cravatei. Cred că e cam ţicnit. A rămas în cămaşă, cu 
mânecile suflecate şi mănuşi din antilopă. Cu o vergea 
metalică, ca un diapazon, scoasă din trusa lui, începe să 
ciocănească zidul indicat de profesor. Moş loma ţine 
felinarul traficantului. Bubu îi imită. Dă cu pumnul în piatră, 
le reproduce aidoma fiecare gest. 

Dragnea îmi simte privirea şi ridică sceptic din umeri. 

— Pierdere de timp. 

— Ce-ţi pasă? 

— Mă crezi tâmpit, domnişoară? 

— E preferabil să nu afli ce cred despre dumneata. 


— N-or să găsească nimic. Trei zile am cercetat pivniţa 
asta blestemată, înainte de a-mi depozita marfa. Aici ne 
putrezesc oasele! 

Roman luga se răsuceşte pe călcâie. Ochii scăpărători, 
pomeţii înalţi pe obrazul supt, trupul încordat înfricoşează. 
Seamănă cu un tigru. A pus mâna pe automat, înlătură 
piedica de siguranţă. 

— Încă o silabă şi te împuşc! 

Îşi reia cercetările. Din fericire, Traian şi lrina au 
încredere în el, îl urmăresc cu priviri înfrigurate şi sufletul 
la gură. Gri-Gri ignoră incidentul, continuă să cerceteze 
zidul cu mişcări experte, utile, de o graţie ciudată. 

— Apropie felinarul, moş 'Toma. 

O casă de bani, de tip vechi, deschisă, blochează drumul 
spărgătorului. E înaltă cât un scrin, grosimea uşii are două 
palme. Chat Noir o studiază ca profesionist, îl amuză 
mecanismul naiv. 

— Doamne, oftează, de ce nu m-am născut acum două 
sute de ani? Eram rajah! 

Profesorul îi retează efuziunile nostalgice. 

— Uită-te dacă e trucată! 

Spărgătorul îl priveşte mirat. 

— Te gândeşti că s-ar putea ieşi pe aici? 

Opintesc toţi trei s-o urnească, dar nu izbutesc. Nici 
măcar n-au clintit-o. Bubu e în spatele lor, zâmbeşte şi dă 
din mâini. 

— Vrea să încerce, explică traficantul. Lăsaţi-l. 

Bubu izbuteşte. O pânză groasă de păianjen marchează 
locul rămas acum gol. luga îl cercetează cu lanterna, 
vergeaua spărgătorului pipăie fiecare centimetru. Ritmul 
bătăilor e atât de intens încât îţi vine să crezi că în încăpere 
se află o ciocănitoare. Aştept cu sufletul la gură strigătul de 
victorie. Chiar şi Dragnea, complet mototolit, devine atent. 


— O să reuşească! suflă Traian. E un tip formidabil! 


Încrederea, admiraţia lui sinceră pentru luga mă 
impresionează. Oricum, profesorul nu-i un bărbat comun. 
Puţini dascăli ştiu să stârnească entuziasmul elevilor. 

— Precis! întăreşte Irina. 

— Învăţaţi la aceeaşi şcoală? 

Irina începe să-şi bălăngăne picioarele, aşa cum fac copiii 
când vorbesc despre ei. 

— Nu, răspunde, eu sunt normalistă, dar internatul lui e 
alături. Chicoteşte: toate fetele de la noi sunt îndrăgostite 
de domnul Iuga... E bărbat bine. Aţi văzut ce ţinută are? 

— Am văzut. 

— Şi ce curaj? la povesteşte, Traiane, ce-aţi păţit pe 
munte. 

Puştiul se înviorează, ochii îi lucesc, îşi freacă palmele. 

— A! O chestie formidabilă. 

Totul e formidabil la băiatul ăsta. Probabil e cuvântul la 
modă. În ultimii mei ani de liceu se purta „fatal“. „O femeie 
fatală“, pusă în circulaţie de Greta Garbo, „chestie fatală“, 
„banc fatal“, etcetera. 

Urmăresc fără interes povestea lui Traian. Pricep că 
Iuga, alpinist pasionat, nu scapă sfârşit de săptămână fără 
să plece la munte, el organizează excursiile elevilor în 
vacanţă. Au avut loc aventuri palpitante, băieţii îl adoră 
pentru inteligenţa şi spiritul său întreprinzător. 

Irina aude, probabil, pentru a suta oară întâmplarea. Va fi 
o nevastă admirabilă. Mi-o închipui lesne, palpitând de 
emoție şi orgoliu naiv în timp ce bărbatul, contabil sau 
funcţionar oarecare, îşi povesteşte isprăvile eroice de la 
slujbă. 

Chat Noir, luga şi profesorul sunt din nou în mijlocul 
încăperii. E suficient să le priveşti braţele moi, ca să înţelegi 
că n-au găsit nimic. 

— Ce v-am spus? şopteşte traficantul. Aici crăpăm! 


CAPITOLUL X 


Dragnea se plimbă agitat, izbeşte cu piciorul obiectele 
întâlnite în cale. 

— Fir-ar-al dracului de ghinion! 

— Gura! 

A intervenit Chat Noir. Traficantul îl priveşte cu ură. 

— 'Ticălosule! Se uită furios la noi. Ticăloşilor! Din cauza 
voastră! Faceţi pe partizanii, pe eroii! Cu nemţii v-aţi găsit 
voi să vă puneţi? 

— Ascultă, superbule, declară calm Chat Noir, o să te fac 
să-ţi înghiţi cuvintele! 

— Uite cine vorbeşte? Cine eşti tu, mă? Un escroc, un 
şarlatan! Crezi că nu te cunosc? 

— Nu îndeajuns. 

Lasă vergeaua şi îşi întinde tacticos mănuşile. Dragnea 
ignoră preparativele. 

— O să crăpi ca un şobolan. 

— Linişteşte-te, intervine bătrânul. 

— Du-te dracului, hodorogule! 

Profesorul apucă braţul lui Chat Noir, apoi se apropie de 
traficant. 

— Te-am rugat să-ţi păstrezi calmul. 

— Du-te dracului! 

— Te-am avertizat. 

— Du-te dracului! E în plină criză de isterie, loveşte lăzile 
cu marfă. l-a apucat eroismul! Patriotismul! Te umflă râsul, 
numai când te uiţi la ei. Nişte amărâţi. 

— Dă-te la o parte, profesore! scrâşneşte Chat Noir. 


— Fii calm! 

Toma Strejea abia se stăpâneşte. 

— Închide-i gura, domnule Iuga! Ce nemernic! 

— O să crăpaţi! repetă cu satisfacţie traficantul. Unul 
câte unul! 

— Vrei neapărat să fii primul? întreabă Roman luga. 

E palid de enervare. Ochii lui Dragnea ies din orbite. 
Obrajii moi îi tremură ca o gelatină. 

— Du-te dracului! Faci aici pe şeful? Vrei să-ţi spun eu ce 
eşti! Un rahat! Un rahat mare! O să crăpi şi tu, şi târfa aia 
goală, şi prăpădiţii ăia de copii. 

Palma lui Iuga îi şterse cuvintele de pe buze. Rămâne o 
clipă năuc, apoi cade mototol. Plânge, dar criza a trecut. 
Bubu se aşează alături. Are ochii plini de lacrimi. Se preling 
mici şi iuți pe obrazul neras. 


Roman luga cunoaşte un adevăr elementar. În situaţii 
disperate, cel mai rău lucru e panica. În asemenea 
momente, conducătorul autentic trebuie să se afle cu cel 
puţin o palmă deasupra celorlalţi. Aprioric, ştie şi poate mai 
mult. E unica posibilitate de-a insufla nădejde în lipsa unor 
fapte concrete. Toate acestea le înţeleg ascultându-l. Se 
stăpâneşte bine, dar aş fi curioasă să ştiu câte şanse din o 
sută ne acordă în adâncul sufletului. 

— Dacă ne păstrăm calmul, declară masându-şi cotul - 
abia acum observ că e încins într-un bandaj lat cauciucat - 
vă asigur că vom găsi o cale, chiar de-ar fi să dărâmăm 
pereţii şi să săpăm cu mâinile. 

— Aşa e, spune simplu bătrânul. 

— În ce mă priveşte, profesore, m-am aflat în câteva 
situaţii mult mai cretine şi nu-mi amintesc să-mi fi pierdut 
busola, spune Chat Noir. Chestia cu săpatul mi se pare mai 
dificilă. Deşi m-am dat peste cap să ajung la ocnă, încă n-am 
învăţat cum se extrage sarea. 

E bine dispus. E tonic. Profesorul îl acceptă, ştie că 
umorul lui Gri-Gri oxigenează aerul. 


— Pentru că tot acolo ai să naufragiezi într-o zi, n-ar fi 
rău să te antrenezi niţel. 

— În regulă, mon cher, poţi conta pe muşchii mei oţeliţi. 

— Avem timpul de partea noastră. Nu-i uşor să evacuezi 
ruinele. 

— De ce să le evacueze? întreb. 

— Nemţii, explică profesorul, ne-au văzut intrând în 
hrubă. Vor încerca să ne prindă vii. 

— Vii? întreabă Irina. 

— Fireşte. În momentul ăsta, pot paria că cineva de la 
Gestapo ţine pumnii strânşi şi se roagă să rezistăm. li 
interesează ceilalţi complici. 

Apreciez tactul lui luga. Nu se enervează, explică pe 
îndelete. Pe Traian şi Irina îi tratează camaradereşte, le 
pompează încredere în propriile forţe şi responsabilitate, îi 
face să se simtă adulţi. 

— O să le povestiţi, sper, intervine Chat Noir, că am 
apucat pe cărări greşite din pricina unor ochi frumoşi. Îmi 
zâmbeşte, apoi privirea i se opreşte la marfa lui Dragnea. 
Mai complicată e povestea superbului. Ce are dumnealui 
acolo, se numeşte valută forte. Aşa consideră Fuhrerul 
merindea Wehrmachtului. 

— Eu nădăjduiesc, îl întrerupe profesorul, că nu va trebui 
să dăm explicaţii. Aşadar, suflecaţi-vă mânecile şi hai să ne 
apucăm de treabă. Am găsit o cazma şi o lopată care pot fi 
folosite. Vom săpa un tunel. 

Moş Toma îşi drege glasul. 

— Să nu ne pripim... Trăiesc în oraşul ăsta de cincizeci şi 
şase de ani, îl cunosc palmă cu palmă. În '912, s-a deschis 
prima linie de tramvai şi tot în anul ăla au început 
săpăturile pentru instalaţiile comunale. Spre miazănoapte - 
se răsuceşte indicându-ne instinctiv direcţia - e numai 
stâncă. La sud... De! La sud, ar fi bine, pământu-i moale, 
numai că dăm chiar în mijlocul pieţei. 

— Care piaţă? întreabă Gri-Gri. 

Am înţeles ce vrea să spună moş Toma şi precizez: 


— Din faţa Comandamentului. 

Chat Noir îşi trece degetele prin păr şi oftează. 

— Cum s-ar zice, traversăm piaţa pe dedesubt. 

— Ai ghicit, spune profesorul. Adică săpăm aproximativ o 
sută de metri spre catedrală. Sper să ieşim în grădina 
paracliserului. Vom lucra în echipe de doi. Unul sapă, 
celălalt evacuează pământul. Fetele îl vor tasa cu picioarele. 

Măsoară capacitatea hrubei, dimensiunile obiectelor, a 
scării, face tot felul de calcule şi, în sfârşit, ne anunţă că 
spaţiul trebuie economisit cu cea mai mare zgârcenie. Vom 
depozita aproximativ o sută de metri cubi de pământ. 

Puştii par dintr-o dată cuprinşi de entuziasm, sunt 
nerăbdători să se apuce de treabă. Din fericire, aspectul 
senzaţional al întâmplării nu-i lasă insensibili. Îşi 
imaginează de pe acum stupoarea familiei şi a prietenilor 
când îşi vor povesti isprăvile. Dragnea devine atent. Se 
ridică, gesticulând mult înainte de a vorbi: 

— Cum să vă spun... 

— Renunţă, mon cher, ne-ai spus destule. 

— Îmi pare rău. Sincer îmi pare rău. Nervii... 

Profesorul saltă din umeri. 

— Las-o baltă. Atât te rog, controlează-te. 

— Am să pun şi eu umărul. Cine ştie... Bubu, continuă 
traficantul, a mai săpat fântâni prin mahalale, e învăţat. 

Vrea să-şi aprindă o ţigară. luga îi atrage atenţia cu 
neaşteptată blândeţe. 

— Nimeni nu mai fumează. Vom avea şi aşa destule 
probleme cu oxigenul. Ultimele ore, mai ales... 

— Chestia nu trebuie să te afecteze, mon cher, 
completează Chat Noir. Medicii au constatat că fiecare 
țigară fumată scurtează viaţa individului cu circa două 
minute şi jumătate. Tata mare, Dumnezeu să-l ierte, a tras 
toată viaţa din pipă şi a închis ochii la nouăzeci şi trei de 
ani. Mă întreb mereu unde ajungea dacă n-ar fi fumat. 

Dragnea deschide o ladă şi declară cu un soi de 
satisfacţie ursuză: 


— Problema mâncării nu se pune. Am conserve, biscuiţi, 
zahăr, ciocolată. 

— Începe să devină vesel! exclamă Gri-Gri. Lipseşte doar 
patefonul. 

Moş Toma îşi lasă capul în pământ. Ar vrea să spună ceva, 
dar ezită în mod vizibil. Tuşeşte, se uită cu coada ochiului la 
Traian şi Irina, în sfârşit se hotărăşte: 

— Apa... Ce facem de apă? 


Ne uităm unulla altul, nimeni nu îndrăzneşte să deschidă 
gura. În condiţiile unor eforturi susţinute, apa e 
indispensabilă. Ştiu ce înseamnă setea, într-o vară am 
călătorit optsprezece ore cu trenul, fără un strop de lichid. 

— N-am purtat în viaţa mea aceeaşi cămaşă şase zile, 
constată Gri-Gri, ca să nu mai vorbesc de-o igienă 
elementară. 

De astă dată, nu glumeşte. Sunt încredinţată că mizeria 
fizică îi îngrijorează mai mult decât perspectiva setei. 
Profesorul hotărăşte: 

— În nici un caz nu ne atingem de conserve. Vom 
consuma numai biscuiţi şi puţină ciocolată. Asta-i situaţia. 
Cu concursul lui Bubu, sper să isprăvim mai repede. Ce-i, 
domnule Dragnea? 

Traficantul nu spune nimic şi deschide altă ladă. A înţeles 
că viaţa lui e condiţionată de a celorlalţi. Ne arată o sticluţă 
de două sute de grame de apă tonică. 

— Am douăzeci şi patru. 

Nu comentăm, ne gândim toţi la acelaşi lucru. Suntem 
opt. Asta înseamnă trei sticluţe de cap. Deci şase sute de 
grame de apă pentru câteva zile. Nici o pisică n-ar 
supravieţui. 

Roman luga ne împarte rațiile. Ţin cele trei sticluţe în 
mână - flacoanele mele de parfum sunt mai mari - şi-mi 
vine ameţeală. Dintr-o dată, mi-e sete, aş da orice să mă pot 
scălda, mă văd în pijama de plajă, albă, la Rex, sau 
înfăşurată în halatul flauşat, în baia noastră din faianţă 


albastră, înghit în sec cu gândul la oranjadele cu gheaţă ale 
mătuşii Amalia, simt aroma de lavandă a lui Alexandru, 
când iese de sub duş... 

Gri-Gri deschide primul o sticluţă. Îl urmărim consternaţi. 
Şi-a scos mănuşile. Deşartă un sfert din conţinut în palmă, 
îşi freacă îndelung obrazul şi gâtul, apoi îmbracă din nou 
mâănuşile. 

— Asta-i nebunie curată! exclam. 

— Care din noi e complet normal? 

— O să-ţi muşti mâinile! 

— O fac demult. 

Irina e zdrobită de admiraţie. luga ridică din umeri. 

— 'Teribilisme! 

Chat Noir zâmbeşte cu oarecare amărăciune. 

— Ştii unde greşeşti mereu, dragul meu? Pentru 
dumneata o păsărică nu-i nimic altceva decât o păsărică. 

Irina îl priveşte mirată. N-a înţeles. 

— Ce altceva ar mai putea fi? 

— Depinde, surâde Gri-Gri. Trubadurul luncii, primadona 
codrilor, mărţişorul azurului, şi, din când în când, pur şi 
simplu păsărică. 

— O să-ţi amintesc ce mai poate să însemne apa, când ai 
să te caţări pe ziduri de sete. 

— Unul din noi doi e mult prea didactic, profesore. 

Dragnea intervine brutal: 

— Ascultă, patroane, ţi se pare cinstită repartiţia 
dumitale? 

— Dacă era vorba să favorizez pe cineva, îi răspunde 
profesorul tăios, atunci aceia erau lrina şi lraian. Am 
acordat totuşi fiecăruia şanse egale. 

Gri-Gri râde mereu. 

— Specialitatea conserve şi coloniale en detail n-a avut 
timp să-l citească pe Marx. 

— Cu riscul de-a fi didactic, spune profesorul, vreau să vă 
avertizez că totul depinde numai de noi. Nu viciaţi aerul 
stârnind praf, economisiţi-vă apa, forţele şi energia 


nervoasă. Nimeni n-are dreptul să-i pretindă celuilalt mai 
mult sau să evite efortul. Cuvântul de ordine: calm şi 
încredere. 

Bubu îi soarbe cuvintele clătinând din cap. N-a înţeles 
nimic. 


Am pierdut complet noţiunea timpului. E noapte? A 
trecut o zi? O săptămână? Abia acum câteva minute au 
ajuns până la noi unele zgomote înfundate, specifice. Nemţii 
au început operaţiunile de evacuare a dărâmăturilor, se 
grăbesc să ne „elibereze“. Bătrânul ascultă o vreme, apoi îi 
şopteşte profesorului: 

— Au două buldozere şi un excavator. 

— Ce înseamnă asta în timp? 

— Ştiu şi eu? Depinde câte ziduri s-au năruit şi care 
anume. Dacă a căzut turnul, mai durează. 

Chat Noir socoteşte ceva, zgâriind piatra zidului cu un 
cui. 

— Cât am înaintat? întreabă Roman Iuga. 

— 32 de metri. Greu al naibii! Asta-i rocă, nu pământ. 

— Oricum, e bine. 

Suntem galvanizaţi, muncim de parcă am fi mâncat 
cărbuni. Bubu pur şi simplu ne sperie. luga încearcă să-l 
tempereze, pentru că ritmul şi cantitatea de efort îl vor 
epuiza. Nefericitul nu aude, sau poate în mintea lui ceţoasă 
s-a declanşat ceva care-i vesteşte primejdia. Şi Dragnea 
trage din răsputeri, cred că e prima oară în viaţa lui când 
nu încearcă să scape ieftin. Vorba lui Chat Noir, „comerţul 
en detail“ nu prea i-a lăsat vreme să se gândească la alţii. 
Acum are impresia că o face şi asta îi răstoarnă propriul 
univers. Trebuie să fie grozav când începi să te suspectezi 
că ai fi mai puţin rău decât ţi-ai închipuit. 

După cum a preconizat Roman luga, se lucrează în 
permanenţă, ne odihnim cu rândul. Profesorul şi Traian s- 
au culcat. Bubu sapă, Dragnea încarcă pământul într-o 
navetă improvizată din sertarul scrinului, iar Gri-Gri o 


deşartă în unghiul opus. Aerul din tunel e irespirabil. Noroc 
că traficantul avea dosite două măşti de gaze nemţeşti. 

Irina şi cu mine bătătorim pământul pentru a economisi 
spaţiul. De fapt, facem economie în toate direcţiile. La 
mâncare - nu ne atingem de conserve şi mezeluri, alimente 
sărate - cruţăm lanterna pentru care nu avem baterie de 
schimb. Am putea folosi felinarul lui Dragnea, mai ales că 
bidonaşul cu petrol lampant e aproape plin, dar flacăra 
consumă oxigen şi deja am început să resimţim lipsa 
aerului. 

Gri-Gri e în continuare bine dispus, deşi îl ucide cămaşa 
murdară, crusta de sudoare şi praf care i-a impregnat 
pielea. Îşi priveşte din când în când, cu satisfacţie, mâinile. 
Protejate de mănuşi, au rămas relativ curate. Ne explică cu 
plăcere evidentă la ce bar au fost lansate ultimele şlagăre, 
cine-i portarul, care-i specialitatea casei şi preţurile. În alte 
condiţii m-ar amuza să ştiu ce gen de femei îl însoțesc de 
obicei. 

Se opreşte câteva minute, scoate un trabuc şi începe să 
prizeze fără să-l aprindă. 

— Ai obosit? îl întreb. 

— Nu cine ştie ce. Efortul fizic nu mi-e complet străin. 

— Îmi închipui că nu-i uşor să duci tot timpul paharul la 
gură. 

— Îl plâng pe bărbatul dumitale! Ce-ţi spuneam? A, da, 
am trecut prin unele momente, în care totul depindea de 
rezistenţa braţelor. La Zurich, de pildă, în preajma 
războiului am făcut hamalâc pur şi simplu. 

— Bagaje? 

— Nu, lingouri. Loviturile fără complici îşi au 
dezavantajul lor. A trebuit să încarc singur o camionetă. 

Apuc mâna Irinei care-l ascultă topită de admiraţie. 

— Mă întrebai adineauri ce-i aia să te mistifici. Cam ce 
face domnul Trestian. 

— Când v-am întrebat? exclamă contrariată fetiţa. 


Chat Noir mă priveşte cum bătătoresc pământul, apoi 
arată cu trabucul spre picioarele mele: 

— Trebuie să fii o foxtrotistă de forţă. Mi-ar plăcea să 
dansăm o rumba-negra... 

Irina chicoteşte, Gri-Gri îmi zâmbeşte admirativ. Cunosc 
zâmbetul: „N-am văzut în viaţa mea femeie ca tine“, dar 
acum nu mă convinge. 

— Există un dancing foarte nostim, urmează visător, la 
Nisa, pe strada Bizet. Fascination. Dacă n-ai ceva mai bun 
de făcut în luna septembrie, să zicem, şi dacă soţul dumitale 
îţi permite... 

Deschid ochii mari. 

— Ce te face să crezi că sunt măritată? 

Chat Noir mă priveşte lung. 

— Am să-ţi spun într-o zi... Scuză-mă, trebuie să duc 
naveta. Toată viaţa am tânjit după genul ăsta de activitate. 

Se întoarce la tunel deşi Traian, schimbul lui, ar fi trebuit 
să-l înlocuiască de jumătate de oră. Îl lasă să mai doarmă şi- 
i sunt recunoscătoare pentru asta. Bizar tip Gri-Gri! 

Eu continui să bătătoresc pământul alături de Irina, şi ca 
să meargă mai uşor, încerc să-mi închipui că mă plimb cu 
Alexandru. 

Pentru a mă sustrage vigilenţei mătuşilor mele, îmi 
îndesasem în chip suspect lecţiile de pian şi vizitele la 
verişoara Nana. Amalia şi Elvira nu-l iubeau pe Alexandru 
din rezoane pe cât de absurde, pe atât de puternice. 
Socotiseră dintotdeauna - încă unul din stâlpii filozofiei în 
familia noastră - că frumuseţea unui bărbat reprezintă 
paravanul celor mai cumplite defecte, iar Alexandru, chipeş 
ca un zeu, le speriase de-a binelea. 

— Nu-i serios pentru un bărbat să arate ca un gigolo, 
afirma Elvira importantă. 

Amalia, mai puţin distinsă când îi stârneai principiile, 
devenea de-a dreptul agresivă: 

— Îţi trebuie un om aşezat, fetiţo, nu taur comunal! Azi se 
însoară cu tine şi mâine dimineaţă o lasă pe alta borţoasă. 


Nu poţi s-o ţii aşa â la longue... 

Detestau totul la el: părul negru, ochii plini de veselie, 
râsul - Doamne, râsul lui în care clocoteşte atâta viaţă! - 
bărbia cu gropiţă „ce ţi-am spus eu, ăsta se însoară de două 
ori“, muşchii de gladiator, uniforma. 

Ah, neîncetatele colocvii cu Amalia şi Elvira pe tema 
uniformei! Cunoşteam prea bine disprețul şi repulsia lor 
pentru cariera militară şi încercam să le ţin piept căutând 
aliaţi. Mama, nervoasă când se afla în faţa şevaletului, şi 
totdeauna o găseai acolo, mă trimitea la plimbare fără 
menajamenite: 

— Tratează cu mătuşile tale, draga mea. Sunt două femei 
imposibile şi când mă sâcâi începi să semeni cu ele. Mi-e 
teamă că mi-ai stricat toată ziua. 

Îşi lăsa mâinile să-i cadă în poale exasperată, iar mie îmi 
venea să pictez cu cremă de ghete Glayds monstruozitatea 
în mov şi ocru de pe şevalet. 

Tata, fricos şi prudent când era vorba de surorile lui, lua 
un aer concentrat şi se retrăgea în birou să „mediteze“. 

Dialogurile mele cu Amalia şi Elvira ţineau de teatrul 
absurd. 

— Un majur, croncănea Amalia, ăsta ne lipsea din 
colecţie! Când a intrat mă-ta în familie, credeam că a pus 
capacul. Dar o nenorocire nu-i niciodată ultima şi nici cea 
mai mare. 

Protestam fără succes: 

— E căpitan, tanti! Şi inginer. 

— O fi! concedă sceptică Elvira. 

Amalia relua tirul: 

— Chipiaş, pinteni, săbiuţă! Credeam că e nevoie de mai 
mult ca să-ţi sucească cineva minţile. 

— E aviator, nu cavalerist! urlam exasperată. N-are 
sabie! V-am spus de o mie de ori! Nici sabie, nici pinteni! 
Zboară, auziţi? Dă din mâini şi zboară! Uite aşa! 

Şi începeam să mişc braţele ca o pasăre smintită. Amalia 
făcea pe surda. Se adresa mieroasă soră-sii: 


— Elviriţo dragă, sun-o tu pe Anica. Mi-a căşunat de-o 
dulceaţă de smochine. Ştii că plutonierul ăla, Fane, cu care 
iese la portiţă, pare om de treabă. Dacă se mărită, o 
înzestrez... 

Se ridica apoi pe neaşteptate şi se năpustea uliu asupra 
mea: 

— Mie să nu-mi faci tapaj, domnişoară, că te cârpesc cât 
eşti de lungă! Căpitan necăpitan, tot răcan şi tot golan! 
Punct şi marş afară! Ei, drăcia dracului! 

Ne plimbam ceasuri întregi, îngrijoraţi de adierile timide 
ale lui aprilie, sau în după-amiezi grele de soare, ghemuiţi 
sub aceeaşi umbrelă în septembrie, când aerul miroase a 
cerneală, hârtie albastră şi caiete noi. Iarna îmi strecuram 
mâna în buzunarul canadienei lui îmblănite de aviator. Ne 
învârteam pe aceleaşi străzi: Antim, Justiţiei, Schitul 
Maicilor... lubeam căsuţele cu marchiză şi bolți de iederă, 
trandafirii care se căţărau pe zidurile mânăstirii, broderia 
stâlpilor de piatră. La opt, un om al primăriei aprindea 
felinarele. Văl tainic pogora atunci asupra cartierului. 
Salcâmii parfumau dulce noaptea, vioriştii de la Dobrică şi 
Apolodor cântau cu lacrimă: Iubesc femeia... 

Alexandru încerca să mă reţină, îşi ascundea ceasul, 
născocea tot felul de trucuri naive. 

— Pentru astă-seară s-a anunţat eclipsă de lună. E un 
spectacol unic! 

— Minţi prost, dragul meu! 

— Da? Oricum, acum, acum, răsare. 

— Uite-o acolo! 

— Ştii, n-am văzut-o niciodată de pe dealul Mitropoliei. 
Hai să facem câţiva paşi. 

— Altă dată. 

— O prăjitură, Magda. 

Adoram cataifurile lui Şirjiţă, cofetarul de pe Sfinţii 
Apostoli, dar nu mă lăsam coruptă. 

— E târziu. 

— Încă un sfert de oră. 


— Nu se poate, suflam. Până ajung, se face nouă. 

— Şi dacă n-ai mai ajunge deloc? 

— Nu fi absurd! 

— Vorbesc foarte serios, Magda! Explică-mi, te rog, ce s- 
ar întâmpla dacă nu te-ai întoarce acasă. 

— Orice! Totul! Îţi dau voie să-ţi imaginezi ce e mai rău. 
Aruncă Bucureştiul în aer, îl împuşcă pe rege, se urcă pe 
statuia lui Mihai Viteazul, sunt în stare de orice! 

— Asta e culmea! se enerva Alexandru. Am treizeci de 
ani, iubesc o femeie, vreau să mă însor dracului, şi mă las 
tiranizat, ca un licean, de două ciori bătrâne pentru că nu s- 
a găsit în toată familia voastră un singur individ cu bun-simţ 
să le vâre în balamuc! 

— Te rog să fii politicos. 

— Vorbesc foarte serios, Magda! Nu sunt dispus s-o 
continui aşa. Dacă într-o lună nu ne căsătorim, plec în 
Tunis. 

Am început să plâng şi s-a speriat. M-a luat în braţe şi m- 
a sărutat acolo, lângă gardul de piatră al casei Soare, chiar 
în faţa băcăniei lui Marinescu. 

— Magda, fetiţa mea... lartă-mă! Te iubesc atât de mult! 
Vrei să strig, s-audă toată lumea! 

Dintr-un salt, a fost pe balustrada gardului. S-a ţinut de 
cuvânt: 

— Oameni buni! O iubesc pe Magda! O iubesc! O 
iubeeesc!!! 

Am luat-o la goană înspăimântată. Râdeam şi plângeam 
în acelaşi timp. 

M-a trezit a doua zi hărmălaia din casă. |ipete, uşi 
trântite, agitaţie. După paşii greoi ai Anicăi, care alerga de 
colo, colo, am ghicit că Elvira are nevoie de săruri. „lar le-a 
făcut mama o figură“, am bombănit plictisită. 

Mi-am pus capotul pe umeri şi-am intrat în sufragerie. 
Pentru o clipă, răgetele au încetat, mă priveau ca pe o 
fantomă. Nu uit tabloul: Amalia şi Elvira, în camizol, cu 
părul încă pe papiote, mama zbârlită, abia smulsă din somn 


şi căscată, cu un ziar în mână, pe masă micul dejun răcit şi 
neatins. Tata, profitând de intrarea mea, s-a strecurat pe 
uşă, păşind în vârful picioarelor. Ca la un semnal magic, au 
reînceput urletele. Amalia a smuls jurnalul din mâna mamei 
şi mi l-a vârât sub nas. 

— Nenorocito! a răcnit. le-au dat la gazetă. 

Elvira, schiţând un leşin artistic, s-a abandonat pe 
spătarul canapelei. A suflat epuizată: 

— Unde am ajuns! Anico, eterul! 

Fata n-a auzit, ieşise din sufragerie. Nerăbdătoare, Elvira 
a crăpat un ochi, zbierând cu o vigoare neaşteptată faţă de 
slăbiciunea pe care o acuzase cu câteva secunde mai 
înainte: 

— Anico! Eterul! Surzişi, toanto?! 

— Ce scandal! striga  dezlănţuită Amalia. Fiica 
profesorului universitar Anton Savu, metresa unui 
dorobanţ! A unui derbedeu galonat şi pintenat! 

Mama, aiurită, clipi din ochii cleioşi. 

— Scrie asta?! Nu m-ai lăsat să citesc. 

— Educaţia dumitale! s-a năpustit Amalia. Educaţia şi 
exemplul! Felicitările mele, madam! O să-ţi îmbătrânească 
la uşă. Lungă, şuie şi căruntă! 

— A, nu, te rog! a protestat mama. Pe mine să nu mă 
amestecați în poveştile voastre. O panglică nu i-am pus în 
păr fără să cârtiţi. 

— N-o să mai putem scoate capul în lume! a sughiţat 
Elvira. 

Rândurile îmi dansau înaintea ochilor. Era gazeta 
preferată a Elvirei, o foaie de scandal pe care o citea cu 
predilecție dimineaţa, înainte de micul dejun. Articolaşele 
picante îi stimulau buna dispoziţie pentru întreaga zi. 

Romantismul secolului XX. Un tânăr superb face 
declaraţii de dragoste pe gardul casei Soare frumoasei 
domnişoare Magda Savu, fiica profesorului universitar... 

Întâmplarea era relatată cu lux de amănunte şi sos 
abundent: parfum de salcâm, un birjar beat, plângând de 


emoție, asistenţa aplaudând la balcoane... Nu lipsea 
portretul lui Alexandru, toaleta mea, o vioară şi o ţigăncuşă 
cu flori. Reieşea că glasul lui Alexandru, vibrând de fericire, 
tunase până la Mitropolie. 

Articolul era semnat Armand Duval. Îl cunoscusem la 
universitate, într-o pauză. Îi făcea curte unei colege şi 
apărea destul de des. Mi-am amintit că-l văzusem ca prin 
vis în pragul ceasornicăriei Rădulescu, dar eram prea 
tulburată ca să-i dau atenţie. Alexandru tocmai urla pe 
gard... Doamne, o să se isprăvească o dată cu zbieretele în 
jurul meu? 

Am pus jurnalul pe masă, încercând să-mi păstrez firea. 

— Da, am zis, mă iubeşte! 

— Ha! Ha! Ha! a început să ragă tanti Amalia. La belle 
aftaire! Nu te bucuri, Elviriţo? Nepoată-ta-i vedetă la monta 
garnizoanei! Te iubeşte şi înainte te compromite, imbecilo! 
Îți cântă la balalaică cocoţat pe zidurile oamenilor! 

Mama şi-a aprins o ţigară, comentând aiurea: 

— Putea să cadă de pe gard. A riscat enorm! 

Amalia s-a răsucit şarpe, învârtind pe limbă o replică 
nimicitoare. În aceeaşi clipă, s-a auzit telefonul. Am zburat 
spre aparat, mânată de o presimţire. 

Alexandru era vesel, făcea haz nespus: 

— Bună dimineaţa, iubito! Ai citit în Clopotul Îmi pare 
rău că n-am făcut-o mai demult. Acum, în sfârşit, ştie tot 
Bucureştiul că te iubesc... Ce naiba se aude la voi? Ţineţi un 
tigru în casă? 

Amalia a ghicit după expresia feţei cu cine stau de vorbă. 
Mi-a smuls receptorul şi a început să urle: 

— Ascultă, răcane! De când umblă ordonanţele după fete 
de condiţie?! La cărat ţucalul, leat! Dacă te mai ţii după 
nepoată-mea, să ştii că te reclam majurului! 

— Majurul e lângă mine, graţioasă doamnă. Vreţi să vi-l 
dau la telefon? 

Chipul Amaliei a devenit negru de furie. 


— Salaud! Espece de voyou! Te învăţ eu minte să faci 
spirite! 

A trântit receptorul cu atâta furie că s-a crăpat. Trei luni 
nu m-am mai întâlnit cu Alexandru. Amalia mă conducea 
dimineaţa la Universitate, asista la cursuri şi seminarii, se 
ţinea după mine la bibliotecă, mă aducea acasă în birjă 
închisă. Îmi controla agenda, telefoanele, corespondenţa. 
Ajunsesem de poveste. 

Într-o zi, când trăsura aştepta să se descongestioneze 
circulaţia pe bulevardul Elisabeta, în faţa librăriei Alcalay, 
un trandafir mi-a căzut în poale. Amalia a holbat ochii cât 
cepele. Alexandru pe trotuar, i-a zâmbit fermecător 
scoţându-şi chipiul... 

— De ce plângeţi? 

Tresar, îmi duc reflex mâna la ochi. lrina mă priveşte 
alarmată. 


CAPITOLUL XI 


Respirăm din ce în ce mai greu. Aerul s-a rarefiat 


simţitor, căldura a devenit înăbuşitoare. Dragnea, cel mai 
gras dintre noi, duce des mâna la gât, îşi deschide un 
nasture imaginar. Nu se plânge, nu îndrăzneşte, la fiecare 
icnet profesorul îl ţintuieşte cu privirea. Bubu reacţionează 
bizar. Îşi plimbă ochii pe deasupra capetelor noastre, 
încercând parcă să descopere misterul lipsei de oxigen 
undeva, la un metru sub planşeul tavanului. E leoarcă de 
năduşeală, dar nu-şi scoate pardesiul. Şi bătrânul şi-a 
păstrat haina. Curios cum nu transpiră. 

Deşi evident afectat de căldură, Chat Noir n-a renunţat la 
mănuşi. Oare ce-o fi în capul lui? Mă uit la Irina. Are o 
paloare nesănătoasă, se clatină des. Traian a observat, o 
expresie de câine bătut i s-a înfipt în ochi. Răsfiră imagini 
luminoase în care probabil nici el nu crede, încearcă s-o 
tonifice. 

— La capătul satului, începe pădurea... Ştiu eu un luminiş 
cu maci şi margarete. O să ne luăm de mână şi o să 
alergăm, o să alergăm... 

Întorc capul impresionată. 


Tot săpând, Gri-Gri a descoperit un craniu, o ghioagă şi 
un pumn de monede. luga apreciază că ar putea avea o 
vechime de peste o mie de ani. Hm, anul 944 nu-mi spune 
mare lucru. Aud glasul doamnei Dedu de istorie: „Voievozii 
de pe teritoriul Transilvaniei, Gelu, Glad, Menumorut...“ 


Craniul are la frunte o gaură adâncă. Spărgătorul clatină 
din cap şi oftează. E în dispoziţie filozofică. 

— Nenorocitul! Oare pentru sfanţii ăştia prăpădiţi l-au 
miruit? 

Moş loma îşi umezeşte buzele. E lumina de vină sau 
arată într-adevăr rău? Spune încet: 

— Cine poate să ştie cât însemna grămăjoara asta de 
arămioare pe atunci... 

— Fleac, iubitule! Străbunii umblau cu aur şi argint. 
Arama era aşa, pentru piaţă, eventual un film, un bilet de 
tramvai... 

Irina chicoteşte. Pe chipul lui Traian se aşterne o rază de 
bucurie, aproape îi e recunoscător spărgătorului. 

Ochii lui Gri-Gri nu se pot desprinde de craniu. îi 
mângâie uşor osul frontal, arcadele, apoi degetele coboară 
în lungul maxilarelor. 

— Când te gândeşti... A jucat şi ăsta ţurca, i s-a părut, la 
un moment dat, că a întâlnit femeia cu cel mai frumos nas 
din lume, s-a enervat că nu-i pică bine sub braţ armura, şi l- 
a băgat în mă-sa pe croitor. Apropo, profesore, ce înjurături 
foloseau ăştia turnaţi în fier? 

— Mă întreb, intervin, dacă a existat vreo împrejurare în 
care să fii cât de cât serios. 

— De fiecare dată când am cântărit privirea ochilor 
frumoşi. M-am înfiorat descoperind câtă superficialitate 
ascund. Surâde: Să nu te superi pe mine. Glumesc. 

— Un obicei nou... 

Chat Noir continuă să privească craniul surâzând. 

— Ai suferit şi tu, mon cher, imaginându-ţi că nevasta nu 
ţi-e credincioasă. Prostule! Nu ştiai că femeile frivole sunt 
născocirea poeţilor? Numai o imaginaţie bolnavă poate să 
pângărească întruchiparea şi simbolul virtuţii. Se răsuceşte 
brusc spre noi. Oare cum o să arate craniul meu? 

— "Tot aşa, spun. Am sentimentul că într-o zi se va găsi 
cineva inspirat care să-ţi spargă capul. 


— Dacă te gândeşti prea mult la sfârşit, nu mai ai curajul 
să începi nimic, şopteşte bătrânul. Asta e viaţa. 

Spărgătorul râde. 

— 'Tata îşi trimitea cămăşile la spălat la Viena. Avea patru 
duzine. Pentru el asta era viaţa. 

Moş Toma ridică din umeri şi se întoarce la tunel. Bubu n- 
a întrerupt nici o clipă lucrul. Navetele le duce Traian. Chat 
Noir, luga, Irina şi cu mine ne odihnim trântiţi pe nişte saci. 
Din minunata mea rochie, au rămas doar nişte fâşii 
lucioase, ca fustanelele papuaşilor. Am renunţat la ciorapii 
ferfeniţă. Sunt cu picioarele goale, în pantofi fără tocuri, mi- 
am scos diadema, păstrând doar perlele. Am impresia că 
mă îmbracă cât de cât. 

Râsul cavernos al lui Dragnea îmi atrage atenţia. Poartă 
în el accentele unei mari descoperiri. Răsuceşte craniul 
abandonat de Chat Noir şi exclamă: 

— Ascultă, profesore! 

Roman luga reazemă zidul cu mâinile spânzurate 
deasupra genunchilor. Nu-şi ridică privirea, dar mormăie 
ceva, în semn că e atent. 

— Cam câte planete crezi, dumneata, că se află în drăcia 
asta de univers? 

— De ordinul miliardelor numai în sistemul nostru solar. 

Traficantul râde din nou. Un râs amar. 

— Or fi toţi aşa de proşti şi pe acolo? 

— Precis, intervine Gri-Gri, dacă amănuntul ăsta te 
consolează. 

Dragnea nu l-a auzit, a rămas cu ochii agăţaţi de obrazul 
profesorului. 

— Cu alte cuvinte, comparativ vorbind, pământul e un 
bob de nisip. Dar omul? 

Chat Noir îl priveşte lung, dintr-o parte. 

— Eşti sigur, mon cher, că n-ai nevoie de o frecţie bună? 

— Lasă-mă în pace! Nu-ţi dai seama cât e de caraghios!? 
Nu suntem nimic! Nu însemnăm nimic. Eu, dumneata, 
Popescu... 


Chat Noir se uită împrejur, mimează nedumerirea. 

— E vreun Popescu pe aici? 

— Care e locul meu în timp şi spaţiu? întreabă traficantul 
cu o intensitate dramatică, plimbându-şi privirea de la unul 
la celălalt. 

Irina clipeşte nedumerită. 

— Ce vrea? 

— O pereche de palme, spune Chat Noir privindu-l 
circumspeci. 

A înţeles unde bate traficantul. A înţeles şi profesorul. 
Dragnea zvârle scârbit craniul. 

— Nu ne gândim niciodată la aspectul ăsta... De ce? 

— Suntem ocupați, spun. 

Roman luga ridică în sfârşit capul. 

— E prima oară când îţi pui asemenea probleme? 

Traficantul îşi holbează ochii năpădiţi de grăsime. Pare şi 
el uluit, dar într-adevăr aşa stau lucrurile. Chat Noir caută 
o poziţie mai comodă. Nu şi-a scos mănuşile, nici nu mi-l 
mai pot închipui fără ele. 

— Pun pariu pe ce vrei că acum să se deschidă colivia 
asta, şi te anfişezi şi contraanfişezi de planete, atomi, 
nimicnicie şi alte ciocârlii! Dai fuga la piaţă să cumperi un 
cornet de seminţe şi un parker cu peniță falsă, pe care să-l 
vinzi după aia primului neamţ fraier. Nu-ţi mai bate capul, 
bătrâne! 

— Are dreptate, spune mirat Dragnea. Când eram mic, 
îmi vindeam până şi jucăriile. 

— De ce? întreabă Irina. 

— Îmi plăceau banii. Totdeauna mi-au plăcut. Valoarea, 
sub orice altă formă, nu-mi spune nimic. Da, n-am nevoie să 
mă gândesc mult: e singurul lucru care m-a frământat în 
patruzeci de ani. 

— Destul de trist, spune Iuga fără chef. 

Cred că ar vrea să doarmă. Dragnea nu-şi dă seama, îl 
trage de mânecă. 


— Dumneata ai fost mai deştept? Sau bătrânul? Sau 
domnişoara? Eu m-am zbătut pentru bani, dumneata ca să 
te pui bine cu colegii de cancelarie, cu directorul sau cu 
inspectorul, el, ea, ei, pentru cine ştie ce fleac. V-aţi necâjit, 
aţi suferit, aţi fost galbeni de invidie. Merită, oameni buni? 
Merită? Când fiecare clipă, fiecare secundă ne împinge în 
mod inevitabil spre mormânt? Gândiţi-vă ce caraghios e să 
faci venin pentru că patronul s-a uitat strâmb, că Popescu 
ţi-a luat-o înainte, că nevastă-ta are suspect de multe curse 
prin oraş, raportând toate astea la eternitate! Suntem orbi? 
De ce uităm? De ce? 

Gri-Gri citează vesel: 

— „Remember!  Souviens-toi!  Prodigue!  Esto 
mentor!/(Mon gosier de metal parle toutes les langues.) 
Conchide: Geniile se întâlnesc. 

Îl privesc lung pe Chat Noir. Comportarea, langajul, 
cunoştinţele, toate trădează o educaţie îngrijită. Nu intuiesc 
locul unde şcolarul Gri-Gri, care îl învaţă în franceză pe 
Baudelaire, îşi dă mâna cu escrocul Chat Noir. 

Simt respiraţia regulată a Irinei. A adormit. Traian a 
învelit-o cu un sac, i-a îndesat sub cap haina lui. 

Spărgătorul, cu ochii în tavan, zâmbeşte. Traficantul îşi 
ridică braţele a neputinţă. 

— Dracu' s-o ia de treabă! Poate că ai dreptate, nu-s prea 
deştept. 

— Nu, hotărât! îl asigură Chat Noir. 

— Spuneai că ieşind de aici, m-aş duce direct în piaţă 
după vreun chilipir. Probabil. Nu ştiu. Oricum, sunt mai 
puţin sigur ca ieri, sau alaltăieri. Şi asta e ceva. Pentru că 
azi... De când mă ştiu, tot ce n-a însemnat negustorie, 
câştig, profit, tranzacţii, m-a lăsat cumplit de rece. Când 
eram puşti, vindeam abţibilduri în liceul comercial poze 
pornografice şi romanele lui Pittigrilli. Acum, dacă aş ieşi, 
nu ştiu... Nu pleci cu nimic în groapă. E limpede. 

Vorbeşte singur. Roman luga a adormit de cum a pus 
capul jos, Chat Noir şi-a ascuns faţa în îndoitura cotului. 


Nu-i place să fie observat în timp ce doarme. Încerc şi eu să 
aţipesc. Pentru ca somnul să vină mai uşor îmi imaginez că 
sunt acasă, la Bucureşti, în vremuri normale. 

Locuinţa mătuşilor mele de pe Lascăr Catargi. O casă 
enormă în care au locuit bunicii şi străbunicii mei. A fost 
clădită pe vremea lui Vodă Bibescu, în stil franțuzesc, cu 
ferestre înalte, trepte de marmură la intrare, dispuse în 
evantai şi o marchiză de sticlă albastră. Grădina, foarte 
frumoasă, cu copaci bătrâni, tei şi castani, o chenăruieşte 
pe trei laturi. 

În casă miroase a camfor şi opoponax, singurul parfum 
pe care Amalia şi Elvira îl îngăduie. Moment supreme, Soir 
de Paris, Je reviens, sunt pentru „dame“. Încă un amănunt 
care o determină pe mama să plece de-acasă. 

Mi-amintesc impresia lui Alexandru când a venit prima 
oară la noi. Era de-a dreptul consternat. 

— O casă fantastică, Magda! Eşti sigură că nu umblă 
fantome? N-aş rezista, aici, nici o noapte. Ce dracu-i 
sarcofagul ăla? 

Am replicat niţel înţepată. Fusesem întotdeauna învățată 
să apreciez lucrul vechi, de două-trei sau patru generaţii, 
nu fleacurile la modă. 

— E un bufet normand din secolul al XVIII-lea. 

— Aha! Şi ţie îţi spune ceva chestia asta? 

— Dragul meu, îmi spune exact ce trebuie. E o piesă 
originală, de valoare incontestabilă. Strugurii apar foarte 
rar în sculptura normandă. 

— Da? Atunci se explică... Şi aerodromul ăla? 

— O masă florentină pentru dineuri mari. 

— Aş fi în stare să aterizez cu un Messerschmitt pe 
măsuţa asta. 

— Nu m-am îndoit niciodată că eşti un aviator grozav. 

— Ce-ţi veni să-mi faci complimente?! Ai uitat că ne-am 
căsătorit? 

— Virtutea inerţiei, dragul meu. E un fenomen cu aplicaţii 
vaste în aviaţie, n-ai cum să-l cunoşti. 


S-a uitat la mine cu ochi mari, plini de zâmbet, mi-a prins 
umerii. 

— Câţi ani zici că are? 

— Vreo două sute, probabil. 

— Hm, juma' de Belu s-a ospătat la masa asta. Nu te 
deprimă? 

„Răcanul!“ comentase tanti Amalia, care nu se sfiise să 
tragă cu urechea din oficiu. Avea un cult pentru amintirile 
de familie şi casa, acum îmi dau seama, făcea impresia unei 
uriaşe păsări împăiate, plină de praf. Nu se azvârlea 
niciodată nimic. 

„Ai înnebunit, Raluco? îi spunea mamei. E punga de tutun 
a unchiului Cristache, dăruită de Vogoride... Cum?! Oglinda 
de bronz? A cumpărat-o mătuşa Măriuca în '848 de la Gicu 
Sărindar... Scrinul? Decidement, tu as perdu le sens 
commun... Auzi, Elviriţo, scrinul Chiriachiţei nu-i destul de 
bun pentru ea.“ 

Odăile mătuşilor mele erau un adevărat sanctuar. 
Depozitaseră acolo, claie peste grămadă, oglinzi, paravane, 
lavabouri de porțelan, lămpi, evantaie, tipsii otomane, un 
gramofon cu pâlnie, tablouri care stârneau discuţii 
interminabile („E Costică Varlam, dirigintele din Caracal!“ 
„Aşi! E Lascăr Aldea, nepotul de văr, uită-te la râs, toţi 
Alduleştii au fost botoşi de felul lor“), şaluri, chilimuri, 
gherghefuri, besactele, multe de valoare, cele mai multe 
fără. Le înnobila însă faptul că aparținuseră unui membru 
de clan. Cu cât mai îndepărtat, cu atât mai preţios. 

Descoperirea celui mai neînsemnat merit, chiar postum, 
al cine ştie cărui unchi sau nepot de pe vremea lui Caragea, 
le umplea de-o satisfacţie grasă. Generăleasa Goleşteanu îi 
povestise odată Amaliei că bărbatu-său fusese coleg la 
Mănăstirea din Deal cu un văr de-al nostru, prin alianţă, 
Alfred, mort în '916. 

Acest Alfred obținuse cu prilejul unor manevre la 
Câmpulung Muscel, calificativul foarte bine. Toată seara 
Amalia fluturase vestea ca pe un stindard, comentând-o cu 


o energie şi o satisfacţie agresivă de care numai ea era în 
stare. Alexandru, aflat printre oaspeţi la cină, rămăsese 
perplex. 

— Cred că mătuşă-ta nu-i în toate minţile, pe cuvântul 
meu! Se fălea de parcă amărâtul ăla ar fi ieşit şef de 
promoţie la Saint-Cyr, sau l-ar fi bătut la popou pe 
Napoleon. Părerea mea e să nu-i mai daţi drumul singură 
prin târg. 

Ce nu pricepea Alexandru era tocmai acest patriotism de 
clan, conştiinţa Elvirei şi Amaliei că aparţin unui grup bine 
constituit. lar meritele şi realizările fiecărui membru se 
răsfrângeau automat asupra întregii ginţi. În sensul ăsta, în 
familia noastră nu există invidie, fiecare succes fiind 
înregistrat cu mulţumire şi chiar bucurie. Încă un Savu care 
s-a evidenţiat... 

Am uitat complet că mă aflu într-un mormânt. Deschid 
uşa sufrageriei din casa Amaliei. E ora unsprezece, pe masă 
mă aşteaptă un pahar cu lapte şi doi biscuiţi. Nu-mi văd 
niciodată mătuşile până la prânz. Elvira e la biserică, unde 
îşi închipuie că discută filozofie cu preotul Şepcaru, Amalia, 
în capot cu pene şi bigudiuri, face socoteli, ascunsă în odaia 
ei. E contabilul, intendentul, şi administratorul nostru, deşi 
n-o recunoaşte deschis, fiindcă nu-i distins ca o femeie să se 
priceapă la „cifrărie“. 

Distins! Încă un termen care mi-a terorizat copilăria. 
Pentru Amalia şi Elvira e calificativul desăvârşirii. O ţinută 
distinsă, un interior distins, o conduită distinsă, iată ceva 
pentru care merită, într-adevăr, să te străduieşti. Să te 
străduieşti, aşa cum a făcut toată viaţa Amalia, ignorând că 
distincţia nu se învaţă şi nu se dobândeşte niciodată. Biata 
de ea, îşi tortura trupul în perspectiva unui manechin zvelt, 
distins. „Nu poate fi distinsă o femeie cu şolduri de vacă sau 
cu un uger care o împiedică să-şi vadă vârful pantofilor.“ 

Datorită acestei zvelteţi, mi-a iertat şi mie cei o sută 
şaptezeci şi cinci de centimetri. „Mai bine prăjină, decât 
lubeniţă!“ 


Obsesia ei tiranică au fost însă picioarele. Poartă 
patruzeci şi trei la pantofi, iar toate trucurile lui Shul şi 
Raul - panglici de rips negru, bucle de argint, catarame, 
tocuri enorme, nasturi - nu te împiedicau să vezi că i-ar 
putea încălţa şi un soldat. E unul din motivele pentru care 
nu frecventează biserica. „Şi-a bătut Dumnezeu joc de 
mine“, şi pentru care, presupun, nu s-a măritat. N-a 
consimţit niciodată să se descalţe în prezenţa cuiva. Elvira 
îşi aminteşte că i-a văzut ultima oară picioarele la 
cincisprezece ani şi, bănuiesc, o oripila numai gândul ca un 
bărbat s-o surprindă în intimitate. Cel puţin asta e teoria 
mamei: „Draga mea, oricât de excentrică ai fi, nu poţi face, 
totuşi, amor fără să-ţi scoţi şoşonii.“ 

Amalia a detestat-o întotdeauna pe mama. A detestat-o 
violent, tenace. Am fost incapabilă să-mi explic esenţa 
acestui resentiment. Mi-a desluşit-o Elvira, când am ajuns 
„destul de mare ca să înţeleg anumite lucruri“. Se pare că 
în primele luni de căsătorie, tata, întors de la universitate, 
nu-şi găsea papucii de cameră. În cele din urmă, excedată, 
mama a propus senină: „Împrumută, dragă, o pereche de la 
Amalia, ai să te descurci perfect.“ „Pricepi, conchidea 
Elvira, există gafe şi gafe. Sunt lucruri pe care nu le ierţi 
niciodată, chiar dacă vin din partea unei zăpăcite ca maică- 
a 

Mă trezeşte agitația din hrubă. Bubu a frânt hârleţul şi s- 
a ascuns într-un ungher. Îşi apără capul cu braţele şi 
plânge. Îi e frică să nu-l bată Traian. 

Realizăm toţi catastrofa, până şi Gri-Gri a amuţit. Nu mai 
putem înainta. Moş Toma ia hârleţul în mână, îl studiază 
temeinic, ca şi cum lucrurile n-ar fi limpezi. S-a rupt 
urechea în care se fixează coada. 


CAPITOLUL XII 


=> U nealtă veche, observă bătrânul. 

— Dragneo, intervine Chat Noir, spune-i cretinului să nu 
mai tremure. E enervant. 

— Inutil, tot nu pricepe ce zic. 

— Sunt convins că individul preocupat de sensul 
existenţei şi imbecilul au un limbaj comun. Îşi loveşte în 
palmă pumnul mâinii drepte: Ce ghinion! 

— Ne-a mai rămas lopata, observă profesorul. 

Bătrânul clatină din cap. 

— Se frânge. E şubredă rău. 

Închid ochii ostenită şi mă rezem de zid. Hârâitul 
buldozerelor s-a întețit. Nemţii se apropie centimetru cu 
centimetru. Timp de jumătate de ceas, izbutisem să-i uit, şi, 
în consecinţă, să nu-i aud. Mă încearcă vagi dureri de cap. 
Cunosc cauza: lipsa aerului. 

Suntem atât de disperaţi, că nu crâcnim. Auzim doar 
suspinele lui Bubu. Plânge ca un copil în culcuşul lui. Îi văd 
sticluţele de apă. Nu s-a atins de ele, în timp ce noi, ceilalţi, 
mai avem două sau trei înghiţituri. 

Mă întreb din nou ce se petrece în mintea aceea 
înceţoşată, ce instinct fantastic i-a dictat să-şi raţionalizeze 
apa cu atâta parcimonie? 

Traian şi Irina nu-l slăbesc din ochi pe Iuga. E depozitarul 
nădejdilor lor şi reflectez că la un moment dat sentimentul 
poate deveni  apăsător. Asta se cheamă, cred, 
responsabilitate. Cel puţin în sensul ăsta, profesorul nu şi-a 
ratat vocaţia. 


— Rafturile casei de bani, observă, sunt din tablă oţelită. 

— Şi? întreabă Chat Noir. 

— Vom improviza un hârleţ. 

Bătrânul se apropie. Obrajii năpădiţi de barba înspicată 
sunt zgrunţuroşi, par frecaţi cu nisip. Tremurul mâinilor îi 
trădează starea de slăbiciune. 

— Crezi că poţi face ceva? îl întreabă Roman Iuga. 

— N-am scule. 

— Ce anume îţi trebuie? 

— Pânză de bomfaier, dorn, nituri şi ciocan. În locul 
ciocanului, să zicem că mă slujesc de o bară, pentru nituri 
aş folosi cuie... 

Spărgătorul şi-a recăpătat brusc buna dispoziţie. 

— Sper, profesore, că la viitoarea dumitale oră de 
dirigenţie le vei explica şcolarilor cât de utilă e, uneori, 
meseria mea. 

— Ce-ţi veni? 

Gri-Gri pune la dispoziţie trusa lui. Respirăm uşuraţi. Sub 
ochii strălucitori ai copiilor, etalează instrumentele acelea 
fantastice. Bătrânului i se aprinde privirea. 

— Îhî, mormăie. 

— Nădăjduiesc să nu-mi aducă ghinion, spune Chat Noir 
prinzându-şi bărbia în palme. Zâmbeşte, dar nu cum o face 
de obicei. Pare crispat. Obiectele au o destinaţie a lor... 
Când o strâmbi, se răzbună. 

Iuga îl măsoară surprins. 

— Nu te credeam superstiţios. 

— În profesiunea mea eşti obligat să fii. 

Moş Toma a scos din safe o poliţă şi începe să 
meşterească un nou lăcaş pentru coada hârleţului. Traian s- 
a aşezat lângă el, îi urmăreşte vrăjit mâinile. Sunt din nou 
liniştite, ticăite şi îndemânatice. 

— Cât timp îţi trebuie? întreabă Roman luga. 

— Cam o jumătate de oră. 

— E bine. 

Chat Noir îi atrage atenţia bătrânului: 


— Ai grijă, mon cher, cum umbli cu ele! Nu-s genul de 
scule pe care să le găseşti în primul magazin de fierărie, pe 
Lipscani. 

— SUA? întreabă Roman luga arătând trusa cu degetul. 

— England, iubite! Instrumentaj de gentleman. Cowboy-ii 
umblă cu nitroglicerină, aruncă un cartier în aer ca să 
forţeze uşa unei bucătării, unde bunica Patricia a ascuns 
într-un ceainic spart cinci dolari şi doisprezece cenți. 

Îşi vâră mâinile în buzunare şi se trânteşte lângă 
Dragnea. De cel puţin un ceas, traficantul priveşte cu 
încăpățânare pardoseala de piatră, stând turceşte, cu 
palmele pe genunchi. Gras şi imobil, seamănă cu un idol. 

— Ăsta de ce-o fi tăcând? întreabă Gri-Gri. 

Dragnea tresare. Se uită năuc la spărgător. 

— Ce rost are? Nu merită... Nimic nu merită... 

— Amicul a rămas la kilometrul patruzeci, observă Chat 
Noir. E clar! 

Mi-e îngrozitor de sete, dar mă încăpăţânez să păstrez 
ultima înghiţitură de apă. Îmi lipesc obrazul de zid, ca şi 
cum senzaţia de răcoare m-ar putea alina. Sunt frântă de 
oboseală, însă mi-e imposibil să dorm. 

Traian, fascinat de priceperea bătrânului, îl iscodeşte: 

— Lucrezi de mult, moş loma? 

— De la treişpe ani. 

— Oho! 

— Atâtea zile să am eu, câte kilograme de fier au supus 
mâinile astea... 

Observ că şi-a pierdut acreala, îi zâmbeşte cald, luminos. 
Copiii sunt singurii dintre noi pe care bătrânul îi acceptă 
fără rezerve. Pe Roman luga îl respectă, fără îndoială îi 
admiră pregătirea şi iniţiativele, dar între ei există totuşi o 
barieră peste care nu poate trece. Aerul meu de femeie 
fatală şi machiajul îl crispează, cât despre Chat Noir, mai 
bine să nu pomenesc. 

Mă uit la bătrân. Sângele i-a revenit în obraji, în ochi îi 
ard luminiţe vesele. 


— Ce-i fierul, la urma urmelor”? Ia, o bucată de metal 
acolo, ai să-mi răspunzi tu. 

— Pâi cam asta e, moş Toma. 

— "Ţţ! laca, nu-i aşa! Are socotelile lui, o putere ascunsă 
degetelor nepricepute. Dacă te-a simţit nevolnic şi nedibaci, 
odată se închide în el. Dacă, la dimpotrivă, desluşeşte în 
mâinile tale pricepere, dragoste de lucru trainic şi frumos, 
se lasă miel. 

Noroc că Chat Noir a aţipit din nou şi nu-l asasinează cu 
spiritele. Îl ascult fascinată. Nimeni, niciodată, nu mi-a 
vorbit de lucrurile astea, n-aş fi presupus că meşteşugul 
bătrânului ascunde atâta poezie. Lepăduş e numai urechi. 

— Zii mai departe, moş Ioma. 

— Păi ce să-ţi mai spun, asta e treaba. 

— Bag de seamă că ai o unghie strivită. 

Bătrânul îi surâde cu tâlc. 

— De... Acum eşti şi tu mare, pot vorbi deschis. Află că 
tabla asta, de-o pildă, simte dacă o îndrăgeşti sau nu. Eram 
ucenic la Cizmărescu, pe vremuri. Muncă multă, bătaie la 
cataramă, sculat cu noaptea în cap, că din mahalaua 
noastră până la atelierul jupânului făceam cam un ceas. 
Ajunsesem să urăsc dragii noi-nouţi aduşi de la Reşiţa. Când 
îi vedeam, parcă-mi da careva sare-n ochi. 

— Şi? 

— Într-o zi şi-au arătat colții. Clatină gânditor din cap: 
Fieru-i lucra gingaş, cât îl vezi de grosolan la înfăţişare, e 
mai ceva ca o floare, ascultă-mă pe mine! 

— Ziceai că te-a bătut jupânul. 

— Parcă numai el!... [inea trei huidume de calfe, cât 
amărâtul ăla, oftează bătrânul, arătând spre Bubu. La fitece 
greşeală, jap! cu cleştele în cap. 

— De ce? 

— Ca să învăţ meserie. Nu le port pică, şi pe ei i-au stâlcit 
alţii... Ridică din umeri: Fără bătaie nu se poate! Cum să-ţi 
spun eu ca să mă pricepi? Numai când te ustură, ţii minte. 
La început, lăsam sculele vraişte, pe unde da Dumnezeu şi 


dă-i, caută-le! M-a cârpit jupânul o dată, de două ori, le-am 
deprins locul. 

Îndoaie tabla cu meşteşug, îi dă forma dorită. Efortul l-a 
făcut să transpire, se clatină uşor. Traian sesizează. 

— Nu te simţi bine, moş loma? 

— Cum să nu. [ine de aici, ţine cu amândouă mâinile! 

Graba cu care schimbă discuţia e suspectă. Îl privesc mai 
atent. Are buzele crăpate, în jurul gurii, pe alocuri, pielea i 
s-a jupuit. Înţeleg. Sunt efectele lipsei de apă, dar mult mai 
pronunţate decât la noi, ceilalţi. 

— Şi zi aşa, moş Toma, una două, jap! 

— Păi? După patru ani, am ajuns şi eu calfă, mă năpădise 
mustăcioara, cum s-ar zice, gata, s-a isprăvit. Nea Mitică, ăl 
mai vechi lucrător, a pus ochii pe mine, mă chema duminica 
la masă, că avea o fată cam de vârsta mea. Pricepi... 

— Ce naiba, nene, nu mai sunt copil! 

— Aşa gândeam şi eu. Toată săptămâna nu-mi vedeam o 
clipită mâinile, nu-i vorbă, îndrăgisem meseria. 

— Ce lucrai? 

— Piese de schimb, reparaţii la maşini, ce pica. 

Traian îşi drege glasul, întreabă sfios: 

— Era frumoasă? 

— Cine? 

— Ei, ştii matale... Fata lui nea Mitică. 

— Păi, cam aşa, ca Irina... Plăpândă, speriată, cu ochi 
mari şi un păr până la brâu. 

Surâsul de unchiaş hâtru îi luminează chipul. Traian 
aşteaptă cu sufletul la gură urmarea. 

— Şi? 

— Şi, ce? 

— Te-ai însurat cu ea? 

— Păi cum altfel? Înainte de nuntă, unul de-al de ăsta - 
arată spre Chat Noir - iute ţipar, şi întunecat la obraz l-a 
zăpăcit de cap pe tata socru să-şi joace agoniseala la bursă. 
Un escroc, a scris de el şi prin gazete. 

— Ce vorbeşti, nene?! 


Înţeleg, în sfârşit, repulsia bătrânului pentru bietul Gri- 
Gri şi nu ştiu de ce, îmi vine să râd. Bătrânul îşi meştereşte 
nituri, retezând câteva cuie. 

— Noroc că învăţasem o meserie mănoasă, am intrat 
numaidecât mecanic de întreţinere la familia Haţeganu. 
Bogătaşi, nu jucărie, cât e căsoiul ăla de mare, unde-i acum 
comandamentul nemților, a lor era, başca moşiile. 

— l-auzi! 

— Mi-am ridicat o căsuţă pe lângă moara de apă, 
grădină, acareturi... 

— Ca omul, de, observă Lepăduş. 

A renunţat la vocabularul de licean, foloseşte replici 
şablon, chipul a prins o expresie matură. Ochii bătrânului s- 
au aprins, îi face plăcere să povestească despre barca pe 
care şi-a meşterit-o singur şi ceasurile de chindie petrecute 
pe lac, cu undiţa în mână, despre nevastă-sa, ceva mai 
împlinită acum şi la trup şi la vorbă... Povesteşte despre 
serile lungi de iarnă, când zăpada ajunge la geam şi nu vezi 
picior de om, cum a intrat în rezistenţă, câte macazuri de 
cale ferată a demontat, încurcând socotelile nemților. 

— N-ai copii? întreabă Traian. 

Fruntea bătrânului s-a întunecat. Răspunde greu: 

— Am avut unul, dar l-a strâns Dumnezeu. 

— Aşa i-a fost scris, oftează moşnegeşte Traian. 

— De... 

Respiră din ce în ce mai anevoios, se clatină, mâinile îi 
tremură în timp ce fixează coada hârleţului. Băiatul 
exclamă speriat. 

— Matale ţi-e rău tare, moş loma. 

— Nu. 

— Să-l chem pe domn” profesor. 

Bătrânul îl prinde de mânecă. 

— Stai cuminte! Are el altele pe cap. Lasă oamenii în 
pace, mă odihnesc niţel şi-mi trece... Se uită lung la Irina şi 
zâmbeşte. Să juri că-i fata lui nea Mitică! Puţină la trup, 


acelaşi obraz, aceeaşi căutătură cuminte. Asta-i soi ales de 
oameni. Să ţii aproape, Traiane! 

— Ţin, moş loma. 

— Eşti de la ţară, aşa-i? 

— Da. Întreabă repede: De unde ştii? 

Bătrânul zâmbeşte cu tâlc. A isprăvit hârleţul, şi 
rânduieşte sculele în trusă. 

— Te-am văzut cum frământai un pumn de pământ... 


Din nou bătătoresc pământul. Îmi vine să cred că o fac de 
când m-am născut. Auzim din ce în ce mai aproape 
buldozerele şi excavatoarele. 

Resimt lipsa aerului, am amețeli, privirea mi-e 
păienjenită, a început să mă chinuie aprig setea. Azi-noapte 
am băut ultimele picături. Mă simţeam mult mai bine câtă 
vreme clipocea pe fundul sticlei o gură de apă. Acum mi-am 
pierdut siguranţa, m-a cuprins o nelinişte vecină cu panica. 

Cel mai rezistent dintre noi e, fără îndoială, Roman luga. 
A rămas acelaşi bărbat energic, gata să rezolve oricând şi 
primul problemele dificile. 

Pe Gri-Gri, mult mai slăbit decât e dispus s-o recunoască, 
îl surprind masându-şi mereu ceafa. Durerile de cap nu-l 
cruţă nici pe el. Am impresia că bătrânul Strejea recurge la 
tot felul de manevre ca să-şi ascundă faţa. În orice caz, nu i- 
am surprins-o în lumina felinarului. 

Dragnea geme în permanenţă iar când aţipeşte are 
coşmaruri oribile. Azi-noapte a început să urle. Mai mult mă 
îngrijorează Irina. Aş vrea s-o menajez, dar se 
încăpăţânează să-şi facă „partea“. 

— Iuga ştie că eşti bolnavă? o întreb. 

Scutură capul însă fără vioiciunea obişnuită. De obicei, 
codiţele îi sar ca nişte corzi în jurul urechilor şi dacă stai 
prea aproape îţi plesnesc obrazul. 

— Nu, nu m-ar fi luat cu ei. 

— Hm, oftez, şi aşa mă surprinde că ai reuşit să-l 
convingi. 


Irina chicoteşte. Licărul ştrengăresc care se aprinde în 
ochii mari, cu cearcăne caracteristice, e dramatic. 

— Eu când îmi pun ceva în gând izbutesc întotdeauna. 

— Nu exagerezi puţin? 

— Acum, de pildă, m-am agăţat de Traian şi n-a avut ce 
să-mi facă. 

Nu-l prea văd pe Roman luga consimţind să-i forţeze 
cineva mâna şi îmi exprim îndoiala. 

— Pe cuvântul meu! La început, ce-i drept, a vrut să mă 
facă pachet. Pe urmă s-a gândit că-i pot fi de folos. 

— l-ai povestit că ai fugit de acasă? 

Chipul fetiţei se întunecă, colţul buzei îi zvâcneşte. 

— Traian i-a povestit. Asta nu-mi place la el! Nu-i în stare 
să păstreze un secret. 

— Şi? 

— Şi! oftează Irina. M-a obligat să-i scriu mamei. Ela pus 
scrisoarea la cutie, ca să fie sigur. 

După ton ghicesc că ceva nu-i în regulă. Se uită la mine 
ca o pisică, privirea, fără să-şi dea seama, a devenit şireată. 
Încep să râd. 

— Ei, hai, dă-i drumul! Unde-i şmecheria? 

E încă cuprinsă de îndoială, dar până la urmă cedează. 

— În dumneavoastră, nu ştiu de ce, am încredere. Din 
prima clipă când ne-aţi deschis geamul, am simţit că sunteţi 
un om straşnic. Aveţi o figură cumsecade, fără să fiţi 
proastă. 

— Cum aşa? 

— Femeile foarte frumoase sunt ori tâmpite, ori rele, şi 
asta li se citeşte pe faţă. Îmi suflă la ureche: Pe plic am pus 
o adresă falsă, adică am luat una din capul meu. 

— Eşti prea crudă, Irina. 

Bate din picior, exclamă cu patimă: 

— Nu! Am vrut s-o împiedic să se facă de râs! Dacă ea se 
mărită la treizeci şi trei de ani, ce să fac eu la şaisprezece? 
Sau vi se pare normal să ne mărităm amândouă, mama şi 


fata în aceeaşi zi? Să avem copii! Să legănăm amândouă 
pruncii din albie? 

Traian îi sesizează agitația şi se alarmează. Chipul slăbit, 
înţepat ici-colo de coşuri şi fire rare de barbă, are expresie 
de câine. 

— Irinel, te rog... 

Dă din cap, oftează ca o băbuţă suferindă şi tace. 

E rândul bătrânului şi al lui Bubu să se odihnească. Moş 
Toma arată rău. Cred că a slăbit zece kilograme, faţa boţită 
i-o poţi acoperi cu o singură palmă. Se chinuie să adoarmă 
dar nu izbuteşte. 

Bubu scoate mereu sticluţele de apă din pardesiu, le 
cercetează îndelung, le dezmiardă cu degetele lui uriaşe şi 
le pune la loc, neatinse. Nu sunt un psiholog grozav, dar 
cred că am ghicit ce se întâmplă cu el. Din comportarea 
celorlalţi Bubu a înţeles că deţine ceva extrem de preţios. Şi 
totuşi îi e sete. A muncit cel mai mult, a asudat zdravăn şi n- 
a băut decât o sută de grame de apă. 

Dragnea nu se dezlipeşte de el, pare să-l pândească. 
Fixitatea privirii lui nu-mi place. Nu-i place nici 
profesorului. Bag de seamă că-l supraveghează constant. 


Bubu scoate sticluţa începută, îi deşurubează dopul cu 
infinite precauţii şi bea o înghiţitură. Atât. Traficantului îi 
sticlesc ochii, mâinile şi maxilarele îi tremură. 

O panteră n-ar fi sărit mai iute ca Roman luga. Habar n- 
am când a azvârlit hârleţul şi a ajuns lângă noi. Îl prinde pe 
traficant de reverele hainei, îl saltă până ajung să se 
privească ochi în ochi. Îi aud măselele pârâind. 

— Să nu îndrăzneşti! 


Muncim îndărjit şi asta parcă ne împiedică să auzim 
zgomotul motoarelor. Îmi imaginez ghearele uriaşe de oţel 
care scormonesc, ne caută şi pielea mi se zbârleşte deşi 
atmosfera din hrubă e mai degrabă încinsă. Praful şi aburii 
ne acoperă trupurile cu o mâzgă cleioasă. Gri-Gri negru, 


murdar, dar mereu înmănuşat, deprimat de mizerie, face 
eforturi să păstreze o mină optimistă. Roman Iuga încearcă 
să ne insufle curaj: 

— Am parcurs o distanţă apreciabilă. Pun rămăşag că 
isprăvim până mâine seară. 

Mâine! Nimeni nu ţine socoteala orelor, a zilelor scurse. 
La ce ne-ar folosi, în definitiv? Suntem în competiţie cu 
buldozerele nemților, nu cu minutele. 

— Eşti grozav, profesore! exclamă Chat Noir. Când am 
început să săpăm, n-am crezut un singur moment că o să 
iasă ceva din chestia asta. 

— Ştiu. 

Îi surâde lui Traian şi-i zbârleşte părul scurt perie din 
creştetul capului. Lepăduş, înviorat brusc, se simte obligat 
să fie la înălţime. 

— Sunt sigur. O să terminăm mult mai repede! 

Când vrea, luga poate deveni fermecător. Ne-o dovedeşte 
acum. E un bun pedagog, a simţit că Traian e la limita 
nădejdilor şi îi insuflă curaj. O injecție miraculoasă. 

— Habar n-am avut, îi spune cu duioşie, că elevul meu 
Lepăduş dintr-a Vl-a B, e un bărbat şi jumătate! Dar poate 
că nu sunt chiar atât de vinovat. Oamenii, oamenii adevăraţi 
îşi descoperă chipul în momente grele. 

Traian plesneşte de mândrie. Declară cu o naivitate care 
îmi umezeşte ochii: 

— Am luat un nouă la dumneavoastră. |ineţi minte? 
Relieful şi economia Statelor Unite. 

— Mi-amintesc, zâmbeşte Iuga. Meritai mai mult, dar mi- 
ai venit cu o hartă care le-ar fi zbârlit părul yankeilor, dacă 
o vedeau. 

— Aici ai încurcat-o, profesore, intervine Gri-Gri. Nu-i 
cunoşti pe cowboy, nu ştiu nici câte stele au pe drapelul lor. 

— Cowboy-ii, poate. 

— Vorbesc de americanul mijlociu. Dacă-l scoţi din 
perimetrul job-ului, unde, hai să fim obiectivi, e imbatabil, s- 


a isprăvit! Nu face alergie dacă Traian confundă California 
cu Alaska. 

— Fusesem la meci după-amiază, mărturiseşte Lepăduş. 
Juca Ripensia, vă daţi seama! Când a rupt plasa Dobai... 

— Poate dacă mi-ai fi explicat, surâde Iuga, aş fi înţeles. 

Irina e numai urechi. Ar vrea să întrebe ceva dar apariţia 
lui Dragnea o face să-şi înghită cuvintele. Traficantul e livid 
ca un strigoi, disperarea i-a strâmbat trăsăturile. Îţi vine 
greu să-l priveşti. O mască hidoasă. 

Roman luga întreabă crispat: 

— Ce-i? 

Şoapta sugrumată a traficantului ne face să înlemnim: 

— Am dat de un zid de cărămidă. 

Buldozerele nemților ne zgârie timpanele. 


CAPITOLUL XIII 


ÎN oaptea trecută nu s-a odihnit nimeni. Toate încercările 


de a demola zidul au rămas fără rezultat. Întâi, am vrut să-l 
străpungem. Şi de astă dată moş loma s-a dovedit ingenios. 
A improvizat o rangă din piciorul unui pat de fier, alta din 
drugul sistemului de siguranţă al safeului. Zadarnic! N-am 
izbutit mai bine nici cu rafalele de automat. Construcţiile 
cetate din Evul Mediu rezistau loviturilor de tun. În cele din 
urmă, am încercat să ocolim zidul. Se întinde mult în 
stânga, în dreapta, jos la temelie. 

Îmi vine să cred că am abandonat partida. Stăm toţi pe 
pardoseală, epuizați, nici măcar nu ne privim. Singur, Bubu 
a rămas în picioare. Se uită la noi neştiind ce să creadă. 
Respirăm greu aerul rarefiat, setea ne torturează. Din 
cauza lipsei de apă, chipurile ni s-au chircit, buzele 
zgrunţuroase, plesnite, sângerează. 

E o impresie sau am început să auzim glasurile nemților? 
Oricum, ele nu stimulează pe nimeni, suntem la capătul 
puterilor. 

Irina e cea mai slăbită, respiră precipitat, cu gura 
căscată, nările fine i s-au lipit. Traian o ţine de mână şi o 
întreabă, din minut în minut, cum se simte. Biata fetiţă îi 
zâmbeşte stins, îl asigură mereu că nu are de ce să se 
neliniştească. Bătrânul nu-i scapă din ochi. Îl văd ca prin 
ceaţă apropiindu-se de ei. După manevre, am impresia că 
vrea să treacă neobservat. Mângâie stângaci fruntea Irinei 
şi îi strecoară în mână o sticluţă neatinsă. 

— Bea! 


Irina deschide ochii. Se uită lung la apă. lentaţia e 
uriaşă, dar rezistă. 

— Nu mi-e sete, moş Iloma. 

— Bea-o chiar dacă nu ţi-e sete, o să-ţi facă bine. 

— Nu pot... Pe cuvântul meu. 

Insistenţele bătrânului rămân inutile. Traian refuză şi el. 
Pretinde că lipsa apei îl deranjează cel mai puţin, de fapt 
nici n-a observat-o. Sunt zile întregi când nu bea o singură 
înghiţitură. 

Minte. Îmi muşc buzele să nu plâng. Când te gândeşti, 
trecem în fiecare zi pe lângă o Irină, un Traian sau un moş 
Toma, îi întâlnim pe stradă, în tramvai, într-un magazin şi 
nu-i vedem. Alunecăm orbi, ne obsedează o cută care 
trebuie adăugată ori scoasă la fusta de stofă havane, ne 
pierdem un ceas să ne pieptănăm ca Joan Crawford, ne 
frământăm că am aşteptat toată seara un anumit telefon, că 
noua rochie de casă nu se asortează cu perdelele din 
dormitor. Irinei, lui Traian, bătrânului nu le aruncăm nici 
măcar o privire. Sunt provinciali şi neînsemnaţi, îmbrăcaţi 
„de gata“, nici unul din ei nu e o frumuseţe. 

— Afurisit ghinion! repetă Gri-Gri. 

Pare mai mult furios, decât deprimat. Spun epuizată: 

— Ghinion sau întâmplare... 

— Niciodată nu m-au convins întâmplările nefericite în 
serie. Ofiţerul de serviciu „s-a întâmplat“ să fie pederast, „s- 
a întâmplat“ să se dărâme zidurile peste noi, „întâmplător“ 
s-a rupt hârleţul... Mă întreb care o fi băftosul între noi? 
Există totdeauna câte un tip din ăsta, paratrăsnet, care 
cheamă toate bucuriile. 

— La ce ţi-ar folosi să-l ştii? 

Chat Noir se strâmbă. 

— M-aş uita bine la el şi data viitoare, poţi fi convinsă, aş 
şti să-l ocolesc. 

Îşi muşcă mustaţa şi dă din picior agasat. Roman Iuga se 
ridică. 

— Există o singură soluţie. Să aruncăm zidul în aer. 


— Cu ce? întreabă Gri-Gri. 

— Am putea goli restul de cartuşe. Câte au mai rămas 
moş loma? 

— Zece, oftează bătrânul. 

— Puțin. 

— Dacă-mi îngăduiţi, domnule profesor, spune bătrânul 
apropiindu-se, am putea încerca cu drăcia asta. 

Ticăit ca întotdeauna, cu economie mare de gesturi, 
scoate din inepuizabilul buzunar o grenadă defensivă 
nemţească. 

Fruntea lui Gri-Gri se încreţeşte. Nu pricepe ce-i în capul 
bătrânului. Moş Toma îşi trece palma peste buzele 
însângerate. 

— Dacă-i scoţi focosul, faci rost de explozibil. Din păcate, 
nu ştiu să umblu la ea. 

— Ştie careva? întreabă răguşit profesorul. 

Nu-i răspunde nimeni. Ne privim neputincioşi şi-mi vine 
dintr-o dată să râd. Un râs isteric, de nestăpânit. Unde 
naiba să fi învăţat să umblu cu o grenadă? În casa mătuşii 
Amalia? Pentru un singur cui care trebuia bătut în perete, 
se chema specialistul. Tata nu se încumeta nici măcar să 
vâre un ştecăr în priză, iar Elvira se aşeza la cel puţin şase 
metri de aparatul de radio, „ca să n-o traverseze curenţii“. 

Iuga ia grenada în mână, o răsuceşte pe toate părţile. E 
concentrat, degetele îi tremură insesizabil pe para de 
metal. Gri-Gri se interesează pe un ton sumbru: 

— Ai mai umblat cu chestii din astea? 

— Nu. Sper să mă descurc. 

— Uite care e părerea mea, spune Gri-Gri. În general, nu 
mă prea omor cu poveţele, dar acum merită să mă asculţi. 
Am văzut odată nişte tipi care s-au făcut ferfeniţă din cauza 
unei jucărioare asemănătoare. Crede-mă, nu-i un spectacol 
vesel, aşa că las-o baltă. 

Roman luga vrea să zâmbească, dar nu izbuteşte decât 
un rictus. Fruntea îi luceşte de sudoare. 

— Am să încerc totuşi. 


— Nu, se bâlbâie moş Toma. Nu trebuie... Primejdia-i 
prea mare. 

— E o nebunie, te sinucizi! 

— Îi auzi? Îmi arată tavanul. În câteva ore pun mâna pe 
NOI. 

— Nu-ţi îngădui! Nu-ţi îngădui! sare Dragnea. N-ai 
dreptul să dispui de viaţa mea! 

— Viaţa ta, repetă dezgustat Roman luga. 

Traian bâiguie emoţionat. 

— Dom” profesor... Vă rog... 

— De astă dată, intervine Gri-Gri, consider că avem drept 
de vot. Nu poţi hotărî singur. 

— Trestian! 

— Nu pentru mine tremur, profesore. Am alte păcate... 
Arată discret spre copii. Vom hotări împreună. 

Traian şi lrina ne privesc cu sufletul la gură. Bubu 
mângâie în neştire coada hârleţului. Iuga îşi şterge fruntea. 

— Ai altă propunere? 

— Nu, răspunde sincer Chat Noir. 

— Avem altă şansă? Îi auziţi? Sunt extrem de aproape, n- 
au încetat lucrul nici noaptea. 

— Poate că îi păcălim, spune Gri-Gri fără convingere. 

— Ai mai avut de-a face cu Gestapoul? 

— Nu. 

— Fireşte, încă trăieşti. Suntem obligaţi să încercăm. Cu 
cât mai repede, cu atât mai bine. Filmul trebuie salvat! 

Ne sfătuieşte să ne ascundem în spatele safeului. Ia 
felinarul şi grenada şi se îndreaptă spre fundul hrubei, cât 
mai departe de noi. Dintr-o scândură şi un butoi îşi 
improvizează o masă. Umbra uriaşă se profilează pe zid. 

Aşteptăm încremeniţi de spaimă. În chip ciudat zgomotul 
motoarelor a amuţit. Lângă mine gâfâie moş Toma. [ine 
ochii închişi, faţa pământie pare mutilată. Bubu e cel mai 
fericit dintre noi. Doarme. Nu vede altă rațiune de a sta 
întins pe burtă. Am constatat încă de la început această 
calitate excepţională a  nefericitului. Poate adormi 


instantaneu în orice împrejurare. Citeam, în Andre Maurois 
mi se pare, că Napoleon se bucura de acelaşi har. Ciudat 
cum geniul şi imbecilitatea se tangentează... 

Dragnea şi-a înfipt dinţii în mână şi nu mişcă. S-a adunat 
tot, ai impresia că aşteaptă din clipă în clipă să fie 
pulverizat. 

Nu mai rezist. Picăturile de sudoare mi-au intrat în ochi, 
dar nu simt nimic. Nici unghiile înfipte în carnea braţelor. E 
ridicol să-mi imaginez o singură clipă că profesorul va reuşi. 
Un necunoscător n-are absolut nici o şansă. Ridic încet 
capul. Văd umerii profesorului, ceafa ţeapănă, aplecată 
înainte. Îşi dezmorţeşte degetele mâinii drepte şi îşi 
continuă lucrul. Las capul în jos şi strâng din dinţi. Au 
trecut doar două minute - o văd pe ceasul lui Gri-Gri - dar 
mi-aş da zece ani din viaţă să nu le mai trăiesc niciodată. 

Chat Noir îşi ţine tâmplele între palme, parcă şi-ar astupa 
urechile. Dinţii foarte albi, înfipţi în buză, îi lucesc, gura 
pare spintecată de un stilet. Trupul îi vibrează arc, ca la 
alergătorii care aşteaptă startul. 

Irina şi-a ascuns obrazul în îndoitura cotului. Spinarea îi 
tresare cu regularitate de cronometru. Plânge? Suspină? 
Nu-mi dau seama. Traian i-a îmbrăţişat umerii. Stă cu capul 
ridicat, incapabil să-şi desprindă privirea de Iuga. Gri-Gri i-l 
culcă uşor, cu blândeţe, fără să spună o vorbă. 

Nervii nu mă mai ţin, aş vrea să ţip. Să crăpăm, să sărim 
în aer, să ne prindă nemţii, nu-mi pasă, numai să se 
isprăvească odată! Am citit în zeci de cărţi că înainte de 
moarte oamenii îşi revăd viaţa sau numai momentele 
importante, într-un film derulat vertiginos. E o minciună, nu 
văd nimic, absolut nimic. Nici măcar chipul lui Alexandru. 
Doar spatele lui Iuga şi bucla de bronz a unui fotoliu rococo, 
desfundat. E o minciună sau poate nu mă aflu în faţa morţii. 

Aud o respiraţie adâncă. luga s-a întors cu faţa la noi. 
Ţine în mână detonatorul. Chipul, părul, gâtul par ieşite 
dintr-o fântână. 

— E în regulă, spune liniştit. 


Pentru prima oară, pe figura lui Gri-Gri se aşterne o 
expresie de admiraţie sinceră. Şopteşte: 

— Minunaţi nervi! 

Privesc descumpănită făptura profesorului. Nu cred în 
miracole. 


Am străpuns zidul şi ne-am apucat de treabă. Bătătoresc 
pământul alături de traficant. Irina nu mai e bună de nimic, 
zace pe mindirul de paie şi abia răsuflă. Nu geme, nu cere 
nimic, nu plânge, îţi face impresia că nu aude zgomotul de 
mitralieră al perforatoarelor. 

Acum sunt convinsă că nu mă înşel. Înfundat, dar 
suficient de desluşit pentru a le înţelege cuvintele, aud 
vocile nemților. „Repede! Repede! Daţi-i bătaie!“ 

Nici pe moş Toma nu ne mai putem bizui. E vânăt la faţă, 
iar mâinile lui arată îngrozitor. Sfârtecate, pline de sânge. 
Parcă şi le-ar fi muşcat. 

Traian îşi poartă navetele mecanic, ca un somnambul. Se 
uită tot timpul la Irina şi face eforturi eroice să nu plângă. 
Suspinele le adună în grumaji, mărul lui Adam îi zvâcneşte 
ca un animal mic prizonier, cuprins de panică. În ochii 
congestionaţi şi umezi citeşti o durere sfâşietoare. 

Un profesor de literatură universală, prieten şi coleg de 
universitate cu tata, îmi spunea cândva că pe Shakespeare 
- expresia lui - „nu-l poţi sorbi dintr-o dată“. Ţi se dezvăluie 
treptat, frază cu frază, şi dacă ţi-a fost hărăzită cumva o 
viaţă bogată, abia spre şaptezeci de ani ai şansa să-i înţelegi 
eterna valabilitate, iar corect, o treime din operă. 

Îl ascultam zâmbind, socotindu-l cu îngăduinţă un 
specialist pedant care îşi dă puţină importanţă. Mai 
interesante mi se păreau pe atunci ghetrele lui cu nasturi 
desperecheaţi şi ţigările pe care şi le confecţiona singur din 
tutun Macedonia şi hârtie Job. 

Educaţia mea severă mă împiedica să-l întreb - ah, cât 
sarcasm ar fi pus în privire şi ton! - dacă în anul de graţie 
1937, povestea Julietei şi a lui Romeo îl mai convinge în 


adâncul sufletului lui. Îi cer iertare aici, în hruba fără aer, 
acestui sărman savant. I-am cunoscut pe Traian şi Irina. 

În realitate, antecedentele nu-mi îngăduiau să judec 
altfel. Dragostea mea cu Alexandru a fost o poveste 
luminoasă şi abia acum sunt în măsură să-mi dau seama cât 
de ridicolă era drama noastră: un bărbat nerăbdător să-şi 
strângă iubita în braţe, o fată care are de înfruntat 
rezistenţa absurdă a două mătuşi bătrâne. Roşesc până în 
albul ochilor. 

Dragostea noastră a fost un vals nesfârşit. Dimineţi 
încântătoare de mai, când singura mea grijă era să fiu 
frumoasă, atât de frumoasă încât să-i tai respiraţia lui 
Alexandru, şi reflectam o noapte dacă să asortez la rochia 
albă centura şi pantofii verzi sau violet, seri parfumate în 
grădinile de vară ale Bucureştiului, tangouri languroase cu 
buzele lui Alexandru lipite de tâmpla mea, plimbări cu sania 
- ce aventură fascinantă! - la Herăstrău, cu ţuică fiartă, 
bine aromată şi paietele fulgilor albi, presăraţi pe căciuliţa 
mea de lutru. Moş Gavrilă, surugiul, ne aştepta la statuia lui 
Brătianu şi o ţinea într-o întinsoare până la lacuri. Ne 
sărutam în clinchet de clopoței, învăluiţi în evantaie de 
zăpadă. Fiecare anotimp se insinua în viaţa noastră cu jerbe 
de bucurii. Pomul de Crăciun, crizantemele uriaşe ale lui 
octombrie, vacanţele la Mamaia, amândoi bronzaţi, 
amândoi în costume albe. Cravatele lui şi eşarfele mele 
aveau aceeaşi culoare: roşii, portocalii, verde smarald, 
albastru cer... 

Nu, dragostea noastră nu era din aceeaşi familie cu a 
Irinei, cu a lui Traian. Şi totuşi, când m-am îndrăgostit de 
Alexandru am încercat o mare revelaţie. Din pricina 
relaţiilor mele foarte reduse şi strict controlate de Amalia, 
îmi închipuiam că toate căsniciile seamănă cu a părinţilor 
mei. Nu-mi puteam imagina o casă din care să lipsească 
două surori, eventual soacră sau mătuşă bătrână, cenzor şi 
inchizitor, eram încredinţată că viaţa separată a soţilor, 


începând de la cele două dormitoare şi sfera intereselor 
distincte, constituie regula generală. 

Tata a fost un om slab, strivit de influenţa surorilor lui. 
Unicul lui act de iniţiativă şi îndrăzneală, căsătoria cu 
mama, l-a ostenit şi epuizat pentru toată viaţa. Era un 
moment de derută, atunci imediat după război, mariajele 
neconvenabile în mare vogă, iar gustul pentru boemă 
caracteriza tineretul snob al anilor '20. 

Mama l-a ameţit într-o seară. Zurlie, căscată, capricioasă, 
subţire ca un lujer şi cu capul în nori, aşa o arată 
fotografiile de la optsprezece ani, aşa a rămas până azi. 
Când o vezi, indiferent de ambianţă, sezon sau moment al 
zilei, ai impresia că afară bate vântul. Părul învolburat şi 
veşnic ciufulit de culoarea aramei, e prins ca vai de lume în 
două pieptănuşe, poartă tot anul rochii unduioase de voal - 
detestă lenajurile - fişiuri care fâlfâie. O creatură bizară şi 
excentrică, atât de deosebită de ceea ce văzuse bietul tata 
în casa sumbră a familiei lui, încât nu se putea să nu-l 
săgeteze drept în inimă. 

Aş da mult astăzi, după treizeci de ani de la căsătoria lor, 
să văd figurile Amaliei şi Elvirei, când au întâlnit-o prima 
oară. Şi poate n-ar fi detestat-o cu atâta violenţă, dacă ar fi 
simţit-o mai fricoasă şi, în consecinţă, mai docilă. Dar, în 
ciuda tinereţii, mama le-a făcut de la început să înţeleagă că 
n-o impresionează mai mult decât un păianjen, că le 
suportă aşa cum eşti obligată să suporţi o mobilă veche, sau 
obiceiul detestabil al tatei de a-şi curăţi urechile cu vălătuci 
de vată înfăşuraţi în jurul unui chibrit. 

Presupun că prima fisură în căsnicia lor a determinat-o 
tocmai această dependenţă faţă de surori. A început să-l 
dispreţuiască. Din intelectualul fin cu care îşi închipuise că 
se mărită, profesor de orientalistică la Universitatea din 
Bucureşti, nu rămăsese decât un bărbat gălbejit şi 
slăbănog, pedant şi ursuz, care nu se despărţea nici vara de 
indispensabilii lungi de flanel şi maiourile cu mânecuţe. 


— Trup de amant! am auzit-o odată, suflând otrăvită unei 
prietene. 

Amalia, complet lipsită de tact, adăuga sos la repulsia 
mamei: 

— Cum stai cu stomahul, Antoane? era întrebarea ei 
obişnuită la masă, după ce se servea supa. Să încerci 
purgativul Elvirei! De când îl ia, nu mai are nevoie de clistir. 

lar tata răspundea, sau se executa cu o docilitate care 
aprindea fulgere în ochii negri ai nevesti-sii. Când nu mai 
rezista, mama îşi lua şevaletul şi culorile şi se muta pentru o 
vreme la fratele ei, unchiul Iordache. Împins de surori, 
pentru salvarea aparenţelor, tata se ivea după vreo două 
luni, cu un buchet de flori şi un ineluş subţire, ca s-o 
împace. 

După ce mama l-a cunoscut pe Alexandru, m-a luat în 
camera ei: 

— Draga mea, nu ştiu dacă ai să fii fericită cu el, cred că 
mătuşile tale au puţină dreptate, e alarmant de frumos, dar 
nici tu nu arăţi rău. Cam ţeapănă după gustul meu, nu ştie 
omul dacă te doare burta sau îţi vine să ţipi de fericire, 
personal nu mă pasionează genul lady, dar ăsta a fost 
gustul Amaliei şi nu mă bag. În sfârşit, sper că o să meargă. 
Cel puţin, n-ai să ţii toată viaţa în patul tău un cuier în 
scutece de flaneluţă, şi asta tot e ceva. 

Trei dragoste... A părinţilor mei, a mea, a lui Traian şi 
Irina. Încerc să le găsesc punctele comune şi îmi dau seama 
că e peste putinţă. Nu la tata, nici măcar la Alexandru, s-a 
gândit părintele lui Romeo... 

O atingere uşoară pe braţ mă face să tresar. Dragnea dă 
din cap de mai multe ori, îmi zâmbeşte larg. Îl cercetez 
nedumerită fără să izbutesc să înţeleg. Are o expresie 
stranie de fericire, cu totul nepotrivită împrejurărilor. 

— E teribil! şopteşte arătându-l pe Roman Iuga. Dacă îmi 
povestea cineva chestia cu grenada, nu-l credeam. A riscat 
fantastic! 

— Bine că cel puţin ai observat. 


— 'Teribil! repetă traficantul. Cu ce se ocupă? 

— Predă geografia într-un liceu. 

— A, da! Ca să vezi, n-aş fi dat doi bani pe el... Ca să vezi! 

Bătătoreşte o vreme pământul clătinând din cap, apoi 
reazemă zidul. 

— Se întâmplă ceva ciudat, nu mă mai recunosc. 
Cretinului i-au rămas două sticluţe întregi de apă... 

Mormăi ceva evaziv. Încă nu pricep unde vrea să ajungă. 
Traficantul mă iscodeşte: 

— Ce crezi că aşteaptă? 

— Habar n-am, răspund ostenită. Poate să facă tot ce 
pofteşte, e raţia lui. 

Dragnea râde încetişor. Probabil că nu sunt în stare să-i 
definesc corect starea de spirit, dar sentimentul acela 
ciudat de satisfacţie nu-l părăseşte. Încremenesc când îl 
aud: 

— I le-aş putea lua foarte uşor. De fapt n-am decât să i le 
cer. Mă ascultă ca un căţel. 

Îi prind umărul înspăimântată. 

— N-ai să faci asta! 

— Nu, bineînţeles că nu... Ştii, am luptat din răsputeri. 
Trebuie să recunoşti, tentaţia e mare. 

Îmi astup urechile. 

— Nu mai vreau să aud un singur cuvânt! E odios! 

Dragnea mă măsoară surprins. 

— Am luptat ca să n-o fac... Uită-te aici pe zid! Am notat 
fiecare oră de când izbutesc să mă înfrâng. Sunt douăzeci şi 
şase... Ai fi crezut? 

Nu ştiu ce să-i răspund. Se contemplă şi se admiră 
singur, o mulţumire de sine naivă răzbate din cuvintele lui. 
Mă întreabă încet, cerşindu-mi asigurări: 

— Am să rezist până la capăt, nu-i aşa? O să mă ajutaţi să 
rezist? 


Din pricina aerului aproape irespirabil am dureri violente 
de cap, urechile îmi vâjâie. Roman Iuga şi Gri-Gri, fără să fie 


în forma lor cea mai bună, se dovedesc totuşi cei mai 
rezistenți. Traian a început să dea semne de epuizare. 
Transportul unei navete, care îi lua înainte maximum două 
minute, durează acum de patru ori pe atâta. De Irina ce să 
mai spun, doarme tot timpul. A slăbit atât de mult, încât i se 
vede corneea printre pleoape. Nu se mai lipesc. Traian nu 
se fereşte de noi, îşi lasă lacrimile să curgă în voie. 

Existenţele Irinei şi ale lui Traian mă obligă la reflecţii 
contradictorii. Admiţând că vor supravieţui războiului, ce le 
va rămâne din tinereţea lor? Au avut neşansa să trăiască 
momente care îţi fură pentru totdeauna zâmbetul de 
şaptesprezece ani, visele cu zâne, creanga de liliac înflorită 
în inimă. Dragostea lor e o floare răsărită printre reţele de 
sârmă ghimpată, în pământul răscolit de bombe, muşcat de 
obuze... 

Mi-amintesc atâtea dimineţi când mă trezeam îmbătată 
de fericire, o fericire covârşitoare şi nemotivată, fericirea că 
trăiesc, respir, că afară plouă, ninge, sau au înflorit 
brânduşele. Mă pot înţelege doar oamenii foarte tineri. 
Unde e tinereţea Irinei şi a lui Traian? Unde a rămas ea? La 
care răscruce de drumuri? Lângă care troiță? 

Dragnea îmi prinde cotul. E dintre oamenii incapabili să- 
ţi vorbească fără să pună mâna pe tine. Gestul mă irită în 
general. 

Izbutisem să fac pentru câteva minute abstracţie de 
hârâitul motoarelor, de glasul lătrat al feldwebelului - 
presupun - care conduce operaţiunile de demolare. 

— Mai repede! Mai repede! 

Traficantul îmi arată copiii. 

— Sunt grozavi, nu?! Îţi spun sincer, habar n-aveam că 
există oameni ca voi. Ce citeam eu la şcoală, eroism, jertfă, 
socoteli, puneam sub ceafă. Ştii cum se întâmplă! O poezie 
e frumoasă, cât nu trebuie s-o înveţi pe dinafară. 

— S-ar putea să ai dreptate, spun maşinal. 

— Nu-i aşa? Ăştia micii însă m-au dat complet peste cap. 
La anii puştiului mintea mi-era numai la dame, iartă-mă că 


ţi-o spun. Râdeam când îmi vedeam colegii cu ce fleacuri 
umblă: o strângere de mână, versuri răsuflate, limbajul 
florilor. Un buchet de trandafiri roşii - amor înfocat, crini - 
dragoste neîntinată, lalele galbene - gelozie. Le dădeam cu 
tifla, din tolomaci nu-i scoteam. 

Mă uit la chipul lui buhăit, murdar, pe care pielea atârnă 
acum flască. Ochii mici îi strălucesc, sunt convinsă că are 
febră. Îl întreb: 

— Nu-ţi pare rău? Cu lucrurile astea nu te mai întâlneşti 
niciodată. 

— E adevărat, spune traficantul pe gânduri. Din păcate, 
aşa o să se întâmple întotdeauna. În fiecare clasă o să existe 
mereu câte un grăbit ca mine, care n-a strâns niciodată în 
braţe o şcolăriţă, cu degetele murdare de cerneală... Da, s- 
ar putea să-mi pară rău. Aveam paisprezece ani când... În 
fine, m-am dus prima oară. O balcâză de vreo cincizeci, 
îmbrăcată în palton roşu. O agăţasem într-un gang... M-a 
condus la ea. Patul, un lighean, un lavabou... 

Îl privesc consternată. Nu sunt o mironosiţă, nu leşin 
când aud o înjurătură în tramvai, există însă un soi de 
destăinuiri care îmi repugnă. Dragnea nu-mi sesizează sila, 
continua ştergându-şi sudoarea de pe faţă: 

— După armată, m-am însurat cu una boccie rău, sărită 
de doi poli jumate... Vreau să spun... 

— Lasă, am înţeles. Încerc să schimb discuţia: Cât o fi 
ceasul? 

— Habar n-am! Avea două rânduri de case pe Bateriilor şi 
o casetă de cocoşei. lentaţie mare... 

Are aerul că se scuză. 

— Şi ai fost fericit? 

— Pe dracu”! Baba îşi ţinea agoniseala cu dinţii, vorba 
vine, că purta proteză... Da, puteam trăi şi altfel. 


Am reuşit să nu-l mai aud pe Dragnea. Mă refugiez în 
primele zile ale dragostei mele cu Alexandru. Eram chinuită 


de o gelozie absurdă, încăpăţânată, întrebările cădeau 
grindină. 

— Câte femei ai iubit? 

— Nici una. 

— Câte ai strâns în braţe? 

— Nu fi caraghioasă, Magda, am treizeci de ani. 

— Câte? 

— 'Ţii neapărat să te mint? 

— Nu. 

— Perfect. Stai un pic să socotesc... Vreo şaptezeci, 
optzeci. 

Am simţit că îmi vine ameţeală, dar am găsit totuşi 
puterea să fiu perversă. 

— Ah! am exclamat. M-ai întrecut cu mult. 

— Ce vrei să spui?! 

— Nu m-au sărutat mai mult de unsprezece bărbaţi. 

S-a uitat la mine alarmat, m-a prins de umeri. 

— E o minciună! Încerci să mă necăjeşti, aşa e? 

M-am înălţat pe vârful picioarelor şi am declarat cu 
suficienţă: 

— Nu fi caraghios, Alexandru! Am optsprezece ani. 

— O să te învârtă pe degete! prorocea Amalia. Ăsta e 
răcan bătrân, a avut mai multe ibovnice decât zboruri cu 
aeroplanul! lar tu eşti bleagă ca un miel făcut borş. 

— Din cauza voastră sunt bleagă! am protestat indignată. 
Voi m-aţi crescut aşa! 

— Zât! Nu urla, prăjino, că aud cu amândouă urechile! 
Te-am crescut şi te-am crescut bine pentru un om 
cumsecade, nu pentru armăsar de regiment! Ăstuia nu-i 
vine de hac un tractir întreg cu madamă cu tot! Te-ai izbit 
mă-tii! Ascultă sfatul meu, fetiţo! Modul cel mai sigur de-a 
pierde un bărbat este să te uiţi la el aşa cum o faci tu. Parcă 
ai fi Elvira când aduce Anica pilaful de raci la masă. 

— Vrei să vii puţin? 

În faţa mea stă Gri-Gri. Nu zâmbeşte ca de obicei. După 
aer îmi dau seama că s-a întâmplat ceva grav. Îmi face semn 


să-l urmez. Inima îmi bate asediată de presimţiri. 

Moş Toma zace chircit, adunat tot, cu genunchii la gură. 
Citisem undeva că e poziţia caracteristică a marilor 
suferinzi. Caută instinctiv refugiul primar. Mă izbeşte 
nemişcarea bătrânului şi mă las în genunchi. 

— E mort, şopteşte Chat Noir. 

Deschid gura, dar palma lui Gri-Gri mi-o astupă. 

— N-are rost să ţipi, îmi spune blând. Le-ai văzut? 

Îmi arată la căpătâiul lui moş Toma, două sticluţe 
neîncepute de apă tonică. Dedesubt, zăresc o foaie de 
hârtie cu pătrăţele. Sunt trei cuvinte, scrise anevoie cu 
creion chimic: 

Apă pentru copii. 


CAPITOLUL XIV 


Deocamaată numai Chat Noir, Roman luga şi cu mine 


ştim că moş Toma s-a stins. A fost propunerea profesorului. 
Îi scutim astfel pe ceilalţi de o veste îngrozitoare, care le-ar 
răpi ultima rază de speranţă. Nu-i greu să păstrăm 
secretul. Dragnea, obsedat de propriul lui efort de voinţă, 
îşi muşcă mereu buzele şi deşi nu-l aud ştiu ce îngână: „Am 
să rezist! Am să rezist!“ 

La răbojul lui a mai adăugat patru semne. Totalizează 
treizeci de ore de când luptă eroic să nu-i ia apa 
imbecilului. 

Traian e prea ocupat de starea Irinei ca să mai bage ceva 
în seamă. l-am silit pe amândoi să bea câteva înghiţituri din 
sticluţele bătrânului şi acum, după multe ceasuri, fetiţa a 
deschis ochii. 

Şocul a fost îngrozitor. Nu ne revenim. Doar cineva care 
trece prin chinurile noastre poate înţelege actul de 
sacrificiu al bătrânului. Braţele îi sunt sfârtecate de 
muşcături. Îmi imaginez cu oroare ultimele ceasuri, când îşi 
înfigea dinţii în carne pentru a-şi ascunde gemetele. 
Convulsiile, delirul, ne-a explicat luga, sunt simptomele 
caracteristice care preced moartea pricinuită de sete şi 
inaniţie. Ce voinţă fantastică îţi trebuie ca să te poţi stăpâni, 
chinuit de halucinaţii! 

— Încă a avut noroc, ne spune Gri-Gri cu amărăciune. La 
altă vârstă, cu un organism puternic, chinul ar fi durat mai 
mult. 


Pe chipul spărgătorului, slăbit, ochii deveniți uriaşi ard 
torţe. Din pricina palorii accentuate de barba neagră şi a 
privirii incandescente, seamănă cu un sfânt aşa cum îi 
întâlneşti în catedralele din Toledo. E cu adevărat mâhnit şi 
nu 0 ascunde. 

— Câtă putere de sacrificiu, Dumnezeule! Inimaginabil! 

Lacrimile încep să-mi curgă pe obraji. 

— Mai devreme le-a oferit o sticluţă, i-a rugat să bea... 

— Au refuzat? 

— Bineînţeles. Mă uitam la ei şi îmi spuneam că în 
condiţii normale nici nu i-aş fi băgat în seamă, n-aş fi ştiut 
că există. E îngrozitor. Gândeşte-te! Nici măcar un 
mormânt n-o să aibă. 

Gri-Gri mă priveşte întâi surprins, apoi surâde şi îmi ia 
mâna cu blândeţe. 

— Nu fi copil, Magda! Te asigur că ăsta e amănuntul care 
conta cel mai puţin pentru el. De fapt n-ar trebui să aibă 
importanţă pentru nici unul din noi. 

— Mi se pare nedrept. Un astfel de sacrificiu ar trebui 
înscris pe toate zidurile, pe frunţile oamenilor, pe bolta 
cerească! Unde rămâne el? Cui rămâne? 

— Nouă, îmi şopteşte Gri-Gri. Cărţile de istorie şi aşa sunt 
prea pline. Şi nici de asta nu i-ar fi păsat prea mult. 

Are dreptate. Bătrânul Toma nu s-a jertfit cu gândul la un 
bust într-o piaţă de provincie şi un nume de stradă. A făcut- 
o pentru el, nu pentru galerie. Aşa a înţeles că trebuie să 
moară. De obicei moartea e inutilă, accident sau act 
biologic. El i-a dat un sens şi asta mi se pare splendid. 

Plâng de-a binelea. Chat Noir îmi întinde batista. Altădată 
s-ar fi scuzat că nu-i tocmai curată. Acum duce doar degetul 
la buze, îmi arată copiii. Nu trebuie alarmaţi. Mă surprind 
rezervele de gingăşie pe care le întâlnesc la escrocul 
acesta, hârşit în rele. 

Ne conducem în viaţă după criterii atât de jalnice! În 
primul an de facultate tata trecea printr-un moment de 
criză financiară. Nu-mi puteam plăti taxele. Elvira şi-a 


vândut solitarii din urechi ca să mă ajute. Ţinea grozav la ei, 
o amintire de familie. L-am considerat un act inegalabil, un 
sacrificiu unic. Acum mă cutremur: două pietricele 
strălucitoare, faţă de ultima înghiţitură de apă! 

Comparaţia mi se pare atât de stridentă, atât de penibilă 
că mă cuprinde un nou val de plâns. Îi povestesc lui Chat 
Noir. Mă bate încetişor pe mână. 

— Raportat la împrejurări, a fost şi acela un sacrificiu. 
Vizavi de Atlas, Hercule e un purice. O să-ţi spun ceva 
asemănător. Am un copil nelegitim, o fetiţă de cinci ani. 

Îmi ridic surprinsă privirea. Gri-Gri zâmbeşte. 

— Nu mă vezi în postura de tată. Nici eu. Până azi mă 
simţeam teribil de bine ori de câte ori mi-aminteam că îi 
trimit lunar o subvenție substanţială, iar de Crăciun şi de 
ziua ei, câte un coş care o face să se creadă Alice în Ţara 
minunilor. 

— E normal. 

— Hm, ridică din umeri Gri-Gri, cunosc o grămadă de 
bărbaţi onorabili, de o moralitate considerată fără cusur, 
care dacă nu sunt siliţi de justiţie, şi e foarte greu să-i 
sileşti, n-o fac. Iar eu, îmi spuneam şi mă simţeam dintr-o 
dată înălţat cu trei capete peste pietonii care bat Calea 
Victoriei, eu Chat Noir spărgătorul, gentilomul brigand, 
cum spune mama, escroc şi trişor, un vântură-lume fără 
adresă, căutat de patru-cinci poliţii europene, o fac! Pentru 
mama fetiţei, ţi-o spun deschis, n-am nici cea mai vagă 
afecţiune. A fost o simplă întâmplare şi un calcul eronat din 
partea ei. Îşi închipuia că-mi împleteşte un laţ foarte iscusit. 

— Am înţeles de la început că nu eşti atât de rău pe cât 
pari. Îmi zâmbeşte fermecător. 

— Nu sunt deloc rău. Puțin egoist, puţin şmecher, comod, 
jouisseur şi niţeluş anarhist. Un exponent, chiar dacă nu 
clasic, al societăţii în care trăim. Bineînţeles, într-o 
comunitate unde densitatea populaţiei o dau Roman luga şi 
moş Toma, nu mi-aş găsi locul, probabil m-aş elimina singur. 

— Războiul, declar evaziv, schimbă multe. 


Chat Noir mă priveşte cu o nuanţă de admiraţie. 

— Îmi placi, ai curaj! Speri că vom ieşi vii din mormântul 
ăsta. Mai înseamnă şi altceva. Presupui că m-aş putea 
schimba. 

— Poate... 

— Nu mă voi schimba. Cine are cheia de la casa de bani, 
nu plăteşte un funcţionar ca să i-o deschidă cu gura de lup. 
Tot războiul ăsta nu m-a impresionat ca gestul lui moş 
Toma. Mă simt mult mai puţin bine în pielea lui Chat Noir, 
decât înainte. Din păcate, cărţile au fost tăiate şi împărţite... 
Scuză-mă, e timpul să-l schimb pe Iuga. 


Profesorul a îngenuncheat cu ochii închişi lângă cadavrul 
bătrânului. Am impresia că a uitat să respire. Îl ating, dar 
nu reacţionează. 

— Domnule luga. 

Se răsuceşte greu şi mă priveşte ca şi cum m-ar vedea 
pentru prima oară. Arată îngrozitor, în orbite i-au 
încremenit două globuri de sticlă. 

— Ridică-te! Atragem atenţia copiilor. 

— Desigur... 

Nu se mişcă, mă agăţ disperată de mâneca lui. 

— Te rog! 

— Desigur, desigur. 

Schiţează o mişcare uşoară, din bust, apoi devine din nou 
inert. Din fundul hrubei înaintează încet o luminiţă. Cretinul 
se apropie cu o lumânare aprinsă. Se aşează lângă cadavru, 
îi ia capul în braţe şi îl mângâie suspinând: 

— Bubu... Bubu... 


Privim din ce în ce mai des chepengul, ne punem toţi 
aceeaşi întrebare fără s-o rostim: „Cât mai poate dura până 
să ajungă nemţii la noi?“ 

— Maximum jumătate de zi, apreciază Gri-Gri. 

Stau mai mult întinsă pe jos. Navetele vin atât de rar, 
încât mă pot odihni. Lipsa oxigenului ne mânjeşte feţele cu 


cărbune, toţi avem un aspect cianotic, flacăra lămpii pâlpâie 
şovăielnică, se stinge des. Lucrează acum traficantul, luga 
şi Gri-Gri. Bubu doarme. Am avut grijă să desfacem un 
paravan vechi între cadavrul lui Strejea şi copii. Încă n-au 
aflat nimic despre moartea bătrânului. 

Traian nu se mai dezlipeşte de lângă Irina. Îi vorbeşte 
încet şi ca să nu plângă, îşi drege mereu glasul, simulând 
accese de tuse. Cuvintele lui îmi alunecă pe lângă urechi, 
fluturi albi. 

— ...pe urmă ne facem căsuţa. Am un plan formidabil! 
Vrei să-ţi spun cum o să arate? 

— Cum? 

— Ca o ciupercă cu acoperişul din olane roşii şi buline 
mari, albe. Odăile le dispunem în picioruşul ciupercii, pe 
două etaje. 

— În picioruşul ciupercii..., repetă Irina. 

— Trei camere mă gândesc că ne ajung. 

— Oho! 

— Alături, puţin aplecat, zidesc un hrib mai mic, tot cu 
pălărie şi pete albe, pentru magazie... Încearcă s-o vezi de 
jos, cocoţată pe coastă. Nimeni nu s-a gândit să-şi facă o 
casă ca asta. Într-o vară, o isprăvim. Piatră în vale la râu 
câtă vrei, pădurea la doi paşi... 

— Şi o să fim singuri în curte? 

— Singurii, Irinel. 

— Şi-o să avem şi o pajişte cu maci şi margarete? 

— Asta-i cel mai simplu! Mă gândesc să-mi iau un 
serviciu. A şaptea şi a opta le dau în particular. 

Irina vorbeşte ca din transă, am impresia că delirează: 

— „perdelele le împletesc eu. Au dat modelul în 
Căminul. Trebuie să fie proaspete şi apretate ca spuma de 
albuş. Perdelele sunt mândria gospodinei... Panglicile vreau 
să le asortez cu covorul. N-o să mai ţin niciodată covor de 
petice... De-acasă îmi iau doar aşternutul, două perne, 
gramofonul şi bibelourile... 


Visează cu ochii deschişi. Chipul supt, mânjit de pământ 
şi sudoare, radiază. 

— ..0o bucătărioară luminoasă cu perdele roşii... O 
maşină de gătit adevărată, nu primus... Un Sanitas cu trei 
ochiuri, grătar şi cuptor. Aici o să mâncăm. Nu stricăm 
odaia bună şi e mai comod... 

— ..„.am un cal, zece oi şi o felioară de livadă. Astea sunt 
partea mea. O să le vindem... Vărul Olimpiu lucrează la 
tramvaie, în Timişoara. Câştigă o grămadă de parale. Dacă-i 
cer, o să-mi împrumute... 

— „cel mai mult îmi place iarna. Afară viscoleşte, iar tu 
stai în bucătărioara caldă şi coci o plăcintă cu brânză şi 
stafide... Miroase bine, zăpada se spulberă pe geam, pisica 
toarce lângă sobă... Niciodată nu te simţi mai acasă ca 
iarna... 

Îmi astup urechile să nu-i mai aud. E peste puterile mele. 
O bucătărioară luminoasă, perdele împletite şi o plăcintă 
coaptă în Sanitas. Fericirea Irinei şi a lui Traian! Le-ar fi 
fost de ajuns, n-ar fi cerut niciodată mai mult. S-ar fi 
bucurat mereu, cu bucurie proaspătă, fără să se sature de 
căsuţa lor minunată, cu pălărie roşie. 

M-am măritat cu Alexandru într-o dimineaţă de 
noiembrie, fără ştirea nimănui. Plecasem ca de obicei de- 
acasă, doar cu mapa sub braţ, anunțând că am trei cursuri 
şi două seminarii şi că voi întârzia. lermenul de-o lună pe 
care mi-l impusese Alexandru se prelungise la şase, dar în 
dimineaţa aceea se împlinea un ultimatum. 

Am ieşit stingheri din primărie. Începuse să fulguiască. 
Mă simţeam complet zăpăcită şi îmi muşcam buzele să nu 
izbucnesc în hohote de plâns. 

Ne-am abandonat martorii, doi aviatori tineri şi veseli, 
colegi cu Alexandru, la Châteaubriand şi am plecat spre 
garsoniera lui de pe Vasile Conta. Păşeam greu, inima îmi 
atârna plumb. 

— Îţi pare rău, Magda? 


Am dat din cap. Nu-mi venea să cred că sunt măritată. La 
noi în familie căsătoria presupunea ceremoniale complicate, 
consfătuiri solemne de familie, un avocat pentru încheierea 
actului dotal, invitaţii expediate cu trei luni înainte, 
alegerea trusoului... Mă gândeam la nunțile strălucitoare 
ale verişoarelor mele, la fluviile de şampanie, la rochiile 
diafane lucrate la Weiser sau Maxim, la taiorul sobru în 
care se retrăgea discret mireasa pentru a pleca în voiaj de 
nuntă, în vreme ce oaspeţii continuau petrecerea. Mă mai 
gândeam la furia Amaliei şi Elvirei, la consternarea tatei, şi 
până la urmă am început să plâng. Am exclamat printre 
sughiţuri: 

— N-am avut nici măcar o floare! 

Alexandru m-a privit buimac. 

— Magda! Iartă-mă! Cum dracu' nu m-am gândit?! E 
totuşi prima oară când mă însor! Sunt un caraghios. 

— Şi nu e nevoie să înjuri chiar azi, am adăugat printre 
suspine, lingându-mi un fulg de zăpadă care mi se aninase 
de buză. 

Nu-i văzusem niciodată locuinţa. În ciuda răzvrătirilor 
mele, eram prea îndopată în bucătăria de principii a 
Amaliei, pentru a sfida în aşa hal convenienţele. Era 
devreme, abia unu, dar din pricina zilei cenuşii, întuneric. A 
aprins toate luminile şi m-a rugat să-l aştept zece minute. În 
timpul ăsta, urma să mă familiarizez cu interiorul. 

— Dacă te plictiseşti, pune patefonul. 

— La câte ai făcut recomandarea asta? 

— Magda! 

— Crezi că ai tact să mă laşi tocmai acum singură? 

M-a luat în braţe, mi-a sărutat părul cu duioşie. 

— Magda, iubita mea, te implor, nu fi nevastă chiar din 
prima zi. Avem toată viaţa înainte. 

Aveam doar doi ani, dar pe atunci n-o ştiam nici unul din 
noi. Cu blana pe mine, ca o străină, ştergându-mi mereu 
lacrimile, am început să inspectez garsoniera. Era o 
locuinţă tipică de burlac, cu gravuri ecvestre şi un avion 


uriaş, de bronz, pe măsuţa cu băuturi. Provizia de sticle 
goale, din mica chicinetă, era de-a dreptul impresionantă. 
Când am deschis debaraua m-am speriat. Fuseseră 
îngrămădite claie peste grămadă cămăşi, uniforme, cravate, 
costume, haine de casă, aşternuturi murdare, luate 
probabil cu amândouă braţele de pe scaune şi fotolii, şi 
îndesate, bănuiesc, cu piciorul. Asta în cinstea mea! Am 
izbucnit în râs, pe urmă am început să plâng şi mai tare. 

Mi-am aprins o ţigară şi m-am hotărât să-i telefonez 
mamei. Se afla într-una din vacanţele ei la unchiul Iordache. 

— M-am măritat, am anunţat-o, închipuindu-mi că o fac 
cnocaut. 

Mă înşelam. Mama a avut totdeauna sânge rece şi o 
receptivitate specială pentru situaţiile extravagante. 

— Mătuşile tale ştiu? 

— Nu. Nici ele, nici tata. 

— Oh, am auzit-o răsuflând uşurată, slavă Domnului că 
nu sunt acasă! 

— Mi-am închipuit că le-ai putea ajuta s-o afle. 

— Draga mea, imaginaţia n-a fost partea cea mai tare în 
familia voastră, aşa că ţi-ai închipuit prost. În orice caz, îţi 
mulţumesc că m-ai avertizat. Nu voi răspunde toată 
săptămâna la telefon. Am uitat să te întreb: cum te cheamă 
acum? 

— Gheorghiu. 

— Perfect! Sună destul de drăguţ. Am să încerc să nu uit. 
Când ai timp, prezintă-mi-l pe soţul tău. Au revoir, fetiţo! 

Am rămas cu receptorul în mână, cu capul ascuns în 
gulerul ridicat al hainei. 

— "Ţi-e frig? 

Alexandru mă privea nedumerit. Adusese o ladă de 
şampanie brută Roederer şi un coş întreg de crizanteme. 
Când m-am întors din baie, înfăşurată în halatul lui, le-am 
găsit presărate peste tot: în pat, pe covor, pe lampă. 

Mi-a pus o cupă de şampanie în mână, m-a luat în braţe şi 
s-a aşezat în fotoliu. 


— Nu te gândi la coţofenele alea, fetiţa mea. Te iubesc... 

Deschid ochii speriată. Au început desigur halucinaţiile. 
Mi s-a părut sau... 

Traian, cu obrajii uzi, sărută codiţa Irinei. 

— 'Te iubesc, Irinel... 

Fetiţa flutură genele şi zâmbeşte fericită. 


Perforatoarele taie timpul mărunt, implacabil. Tensiunea 
creşte, suntem aproape în permanenţă cu ochii îndreptaţi 
spre tavan. Lipsa oxigenului a devenit insuportabilă. Ne 
tărâm pur şi simplu pe lângă ziduri, căutăm reazem la 
fiecare pas. Navetele le cară acum doi câte doi, doar Bubu 
mai e în stare să le transporte singur. 

Dragnea şi Chat Noir au răsturnat pământul la picioarele 
mele şi se sprijină de zid, gâfâind. Traficantul caută privirea 
lui Gri-Gri, îl întreabă: 

— Nu-i aşa că o să rezist? 

— Fireşte, mon cher, ai o constituţie robustă. 

N-o crede. De fapt, n-a înţeles sensul întrebării. Dragnea 
ezită dacă să-i spună sau nu. Renunţă. Scoate un cui din 
buzunar şi trage încă o linie la răboj. 


Au mai trecut câteva ore. Respir greu. Am avut un acces 
de tuse, capul îmi vâjâie. M-am prăvălit pe movila de 
pământ. Chat Noir şi luga mă privesc neputincioşi. Traian 
se apropie de noi. Are o privire rătăcită, lacrimile îi curg. 

— Domn! profesor! Ajutaţi-o, domn” profesor! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Irina... Moare! 

Iuga îi pune mâna pe umăr: 

— Fii cuminte, dragul meu, n-o să i se întâmple nimic, am 
văzut-o adineauri. 

— Moare! Se uită la Chat Noir. Dacă v-am jignit iertaţi- 
mă, dar faceţi ceva, încercați... 

— Eşti în stare să mă asculţi o secundă? îl întreabă Gri- 
Gri. Te-ai comportat zilele astea ca un bărbat. Îi spuneam şi 


profesorului... 

— Nu-i adevărat! Sunt un puşti prăpădit, izbucneşte 
sfâşietor Traian. Tot timpul mi-a fost frică. 

Escrocul încearcă să zâmbească. 

— Şi mie mi-a fost frică. Îl arată pe Iuga: Şi lui. 

— Aşa e, spune profesorul. Fii calm, Traiane! Mai avem 
câţiva metri şi ieşim la lumină. O să-şi revină imediat. 

Lepăduş clatină capul, lacrimile lui îmi cad pe mână. 

— Moare! Domnişoară, vă rog, poate că dumneavoastră... 
Moş loma, unde eşti moş loma? 

— Dă-i asta! intervine repede Chat Noir scoțând din 
buzunar o aspirină Bayer. E un medicament miraculos, 
englezesc... Mai aveţi apă? 

— Un sfert de sticluţă. 

— S-o bea toată. 

Traian strânge pastila în pumn. Rosteşte greu, printre 
suspine: 

— Sunteţi... lertaţi-mă... Vă mulţumesc. 


— Ce-o fi cu ăsta? întreabă Gri-Gri. 

Deschid ochii şi clipesc de câteva ori, până mi se 
limpezesc imaginile. Bubu se zvârcoleşte ca un vierme, 
linge înnebunit pereţii jilavi. Are expresia unei fiare 
cuprinse de panică. Ochii congestionaţi cercetează cu 
spaimă împrejur. 

— Pare speriat, observă escrocul, cu fruntea încruntată. 

Speriat e puţin spus. Disperarea şi o teamă demenţială şi- 
au înfipt colții în mintea nenorocitului. Îngân descumpănită: 

— A dormit până acum zece minute. 

— Ciudat! spune Chat Noir. În general e liniştit. L-a dat 
ceva peste cap, dar nu-mi dau seama ce. 

— Sunt probabil simptomele despre care vorbea luga. 
Delir, convulsiile... 

— Aşa, brusc? 

Bubu geme, întoarce mereu ochii spre tunel. Înăuntru 
lucrează luga şi traficantul. Traian, alb la faţă, a rămas cu 


codiţa Irinei în mână. Nu îndrăzneşte să se mişte sau să 
întrebe ceva, ca să n-o alarmeze. Se uită la noi, apoi 
privirile îi sunt din nou atrase ca un magnet de imbecil. 
Spaima, greaţa şi o milă cumplită i se citesc pe chip. Irina 
aude, totuşi, vaietele. 

— Cine geme, Iraiane? 

Băiatul îşi muşcă buzele. Răspunde încet cu glas înecat: 

— Nimeni... Ţi s-a părut. Încearcă să dormi, Irinel. 


Spărgătorul oftează, clatină din cap cu amărăciune. 

— Îmi pare rău de ei. N-au avut copilărie, n-or să aibă 
nici tinereţe. 

— Poate scapă, spun sleită. 

Chat Noir se uită la mine întunecat. Cuvintele lui au 
efectul unui şoc: 

— N-or să scape. Vechii arabi se lăudau că pot alege 
dintr-o mie condamnatul la moarte. I-o citeau pe frunte. Eu 
le-o citesc în ochi. Posed, într-adevăr, această capacitate 
bizară, am verificat-o de câteva ori. 

E sumbru. Cred că şi-a pierdut speranţa şi i-o spun. 
Neagă. 

— N-ai înţeles, Magda. Indiferent cine câştigă cursa, noi 
sau boşii, copiii nu vor supravieţui. 

— Nici măcar nu vreau să te ascult! 

Oftează neputincios şi se îndreaptă spre tunel. Motoarele 
şi-au reînceput gâfâitul. Bubu horcăie. 


S-a năruit ţeapăân, greoi, cu trupul drept, ca un copac 
retezat la rădăcină. Suntem toţi în jurul lui: luga, Dragnea, 
eu, Gri-Gri. Chiar şi Traian s-a apropiat. 

— Nu pricep, spune profesorul, avea un organism de fier. 
Eram sigur că va rezista cel mai bine. 

Îi închide ochii, apoi fulgerat de un gând neaşteptat, 
începe să-i  scotocească buzunarele şi  căptuşeala 
pardesiului, îi pipăie pantalonii zdrenţăroşi. Ne priveşte 
ţintă. 


— Unde dracu” îi sunt sticluţele? Nu se despărţea o clipă 
de ele... 

S-a făcut linişte. Instinctiv, mă uit la răbojul lui Dragnea. 
La cele treizeci şi unu de linii nu s-a adăugat nici una. Le 
numărasem azi-dimineaţă. Mă cuprinde groaza şi urlu fără 
să mă gândesc la consecinţe: 

— Ticălosule! I-ai băut apa! 


CAPITOLUL XV 


Pricep acum spaima lui Bubu, disperarea când a 
constatat că-şi pierde sticluţele. Ideea că le are îl ajutase să 
reziste, iar un instinct formidabil îl împiedicase să-şi 
epuizeze mica rezervă. Îl chinuia mai puţin setea, ştiind că 
atunci când îi va fi şi mai greu, va putea sorbi câteva 
înghiţituri. Şi amânase din răsputeri această clipă. 

Dragnea jură că nu s-a atins de sticluţe, dar nu convinge 
pe nimeni. Strigătele noastre o dezmorţesc pe Irina. 
Suntem prea mânioşi, pentru a mai încerca să ne stăpânim. 
Ne urmăreşte speriată, respirând anevoie, cu gura 
deschisă. 

— Minţi! scrâşneşte Iuga. Tu i le-ai băut! Ai profitat în 
chip josnic de imbecilitatea lui! 

Traficantul ne priveşte speriat. Se trage instinctiv spre 
zid. Neagă, însă fără elan. 

— Nu... Vă dau cuvântul meu. 

— Uită-te la răboj! E cea mai bună dovadă! 

Gri-Gri scuipă scârbit. 

— Canalie! 

Dragnea se lasă brusc la pământ şi începe să plângă cu 
faţa ascunsă în palme. 

— N-am rezistat. Sunt un ticălos, ştiu... Aş fi vrut din tot 
sufletul să mă stăpânesc... N-am putut. 

— Canalie! repetă Chat Noir cu chipul schimonosit de 
furie. 

Şi-a pierdut complet cumpătul. Se apropie încet, cu 
braţele întinse. Îl urmărim speriaţi, chiar şi luga pare 


alarmat. 

— Eşti cel mai dezgustător animal care s-a născut 
vreodată! Nu burta unei femei te-a zămislit, ci haznaua. 
Lepră! 

— Stăpâneşte-te, Trestian! intervine Iuga. 

— Lasă-mă în pace! Bătrânul Toma s-a sinucis, pentru că 
practic, asta a făcut, s-a sinucis ca să aibă copiii ăştia apă, 
iar tu... Tu ai furat ultima înghiţitură unui nenorocit, care 
nu se putea apăra scoțând măcar un cuvânt de protest. Eşti 
o canalie desăvârşită! 

Se repede dintr-o dată la automatul lui luga. Profesorul 
prinde hotărât ţeava şi o îndreaptă spre tavan. Declară 
liniştit, aţintindu-l pe Gri-Gri în adâncul ochilor: 

— N-are rost. E o jivină prea măruntă. Te înjoseşti. 


Vestea morţii bătrânului şi mai ales motivul care a 
determinat-o a avut un efect îngrozitor. Irina şi-a pierdut 
cunoştinţa. Traian stă imobil în mijlocul hrubei, privind ţintă 
cadavrul. 'Traficantul se târâie la picioarele noastre 
implorând. 

— Ucideţi-mă! Ucideţi-mă! 

Spectacolul e peste puterile mele. Se tăvăleşte pe jos, îşi 
dă cu pumnii în cap. Îmi astup urechile, închid ochii şi 
strâng tare din pleoape. 

Nemţii au ajuns atât de aproape încât le pot urmări 
comod discuţiile. Unul din ei are o fermă lângă Wiesbaden. 
Se întreabă dacă o va mai vedea vreodată. O voce subţire şi 
ascuţită îi mână mereu din urmă: 

— Mai repede! Grăbiţi-vă! 

— Crezi că mai trăiesc, Heinz? 

— În cel mult două ore, aflăm. 

Gri-Gri tresare, priveşte întunecat tavanul. 

— Două ore... 

Se uită la Iuga. Profesorul îi ghiceşte din ochi întrebarea. 

— Mai avem aproximativ cinci metri şi începem să săpăm 
în sus. 


— Cred că ar trebui s-o facem de pe acum, spune Chat 
Noir. 

— Nu e bine. Dăm în planşeul de beton şi asfalt din piaţă. 
N-avem nici o şansă. 

— Două ore! scrâşneşte spărgătorul. Ar fi sinistru să 
capotăm tocmai acum. 

— Vom răzbi! 

Ne îndreptăm spre tunel, umbre şovăielnice. 


— Cât poate să reziste chepengul, don' profesor? 

— Suficient ca să ne isprăvim treaba, îl asigură Roman 
Iuga. Şi tavanul, şi capacul sunt din beton armat. Trebuie 
sparte cu perforatoarele. 

Traian vrea să mai spună ceva, dar luga nu-i lasă timp. 

— Fii liniştit, băiete. Mai avem puţin, doi-trei metri. 
Spune-i şi Irinei. O să scăpăm cu bine. 

„O să scăpăm cu bine“, aşa mi-a spus şi Alexandru când a 
plecat pe front. Ne petrecusem ultima noapte pe terasă, 
înlănţuiţi, privind un Bucureşti încă intact şi strălucitor. 
Desluşeam reclamele de la Cio-Cio-San şi $Șeherazada. 
Literele însângerate incendiau cerul. O adiere caldă 
deşerta tipsii cu aromă de salcâm. Alexandru încerca să mă 
îmbărbăteze cu argumente de băieţaş înfumurat: 

— Am avut totdeauna noroc, Magda! Dovada cea mai 
sigură e că m-am putut însura cu tine. O să am şi acum. 
Nouă ne e scris să fim fericiţi. Să ajungem la adânci 
bătrâneţi şi să ne certăm ca Amalia şi Elvira dacă să 
creştem cactuşi sau peştişori japonezi. O să scăpăm cu bine, 
ai să vezi! 

N-a mai fost la fel de sigur cu ocazia primei permisii. 
Eram la Flora. Pentru Alexandru, bucuriile, necazurile, 
certurile, împăcările sau momentele de plictis, trebuiau 
consumate obligatoriu pe fundal sonor de vioară, între 
frapieră, o faţă de masă imaculată şi un chelner stilat. 

Nu mă săturam privindu-l. Arăta superb, bronzat, slăbise 
puţin, accentuând astfel impresia de animal tânăr şi agil, pe 


umeri îi străluceau tresele noi de maior. 

Două fâţe, vopsite şi frumugşele, îl sorbeau din ochi la o 
masă învecinată şi asta mă scotea din sărite. L-am anunţat 
brusc, în ciuda stratagemelor pe care mi le propusesem: 

— Am intrat în serviciul de contrainformaţii. 

Întâi n-a înţeles. 

— Ce drăcovenie mai e şi asta? 

— N-ai auzit că există un serviciu de contrainformaţii? 
Mai corect Secţia a Il-a de pe lângă Marele Stat Major al 
Armatei. 

— Glumeşti? 

— În viaţa mea n-am fost mai serioasă. 

Zâmbetul îi pierise de pe buze. A lăsat paharul pe masă. 

— Cum naiba ai ajuns tu acolo? 

— Prin colonelul Radian... Ţii minte frunza de platan? I- 
am cerut o audienţă şi l-am anunţat că vreau să lucrez în 
serviciul lui. 

— Sper că a avut atâta minte să te dea pe uşă afară! 

— Dimpotrivă. M-a felicitat. De trei luni urmez nişte 
cursuri speciale. 

— Am să-i sparg capul! a şoptit alb la faţă. Mătuşile tale 
ştiu? 

— Nu le-am cerut părerea nici când m-am măritat. 

Alexandru s-a aplecat peste masă. Cred că-i pârâiau 
maăselele. 

— Auzi, Magda, n-am atins în viaţa mea o femeie, un 
bătrân sau un copil, dar acum ţi-aş da cu plăcere două 
perechi formidabile de palme. 

— Nu te sfătuiesc. Sunt cu mâna pe frapieră. 

A oftat lung şi, dintr-o dată, a început să râdă. 

— E o aiureală, Magda, nu? 

— Nu. 

— Îţi dai seama la ce te expui într-o astfel de muncă? 

— Mult mai puţin decât te expui tu. 

— Sunt bărbat şi ofiţer de carieră! 

— Sunt femeie şi de trei luni, agent de informaţii! 


Şi-a aprins o ţigară, a împins la o parte farfuria abia 
atinsă. 

— Mi-am zis mereu că Amalia şi Elvira au fost prea 
severe cu tine. Te luam în braţe şi te mângâiam, încercând 
să-ţi dau înapoi ceva din tandreţea şi afecțiunea pe care îmi 
închipuiam că ţi le furaseră în copilărie. Biata fetiţă! îmi 
spuneam, o mamă zănatecă, un tată somnambul şi doi zbiri 
care au făcut cu ea dresură de circ. 

— Şi? 

Alexandru a ridicat din umeri obosit. 

— Mi-e teamă că ele te-au cunoscut mai bine decât mine. 
Mi-a luat mâinile într-ale lui şi m-a întrebat blând: Spune- 
mi, iubito, ce te-a determinat să-ţi baţi singură cuie în 
pantofi? 

M-am muiat dintr-o dată. [ineam ochii mari deschişi, 
orientaţi spre vitrină ca să nu-mi curgă lacrimile. 

— Nu mai suportam să stau degeaba. Să aştept cu 
sufletul la gură, într-un apartament confortabil, veştile tale. 
Să nu pot închide noaptea ochii, imaginându-mi toate 
nenorocirile care ţi se pot întâmpla. Îţi vedeam avionul 
doborât, trupul sfârtecat... 

Am simţit cum mâinile i se strâng peste ale mele. 
Verigheta îmi strivea degetele. George, chelnerul nostru de 
la Flora, s-a apropiat. Ne-a umplut paharele, azvârlindu-ne 
o privire pătrunzătoare şi s-a îndepărtat tăcut. Am reluat cu 
o patimă care-l surprindea pe Alexandru. 

— Îi urăsc pe nazişti. Mi-e ruşine că le vorbesc limba. 

— Toţi românii îi urăsc. În sfârşit, cel puţin cei cu bun- 
simţ. 

— Atunci ce te surprinde? 

— Nu eşti pregătită pentru asemenea muncă, Magda! Nu 
e suficient să înveţi un cifru pe dinafară şi să umbli cu un 
emiţător MK 3 - Suicase - pe ăsta bănuiesc că vă antrenați 
- şi să plantezi, eventual, un filator, deşi nici asta nu-i uşor, 
ca să devii un spion adevărat. Te-ai gândit să te joci un pic 
de-a Mata-Hari, nu-i aşa ? 


M-am înroşit de furie. 

— N-am suferit-o niciodată pe putoarea aia, şi dacă ai de 
gând să mă jigneşti, prefer să plec! 

— Un agent bun nu se enervează niciodată, Magda, sau 
nu lasă să se vadă. 

— Bag de seamă că eşti extrem de documentat. 

— Nu-i de tine, fetiţo, ascultă-mă! Îţi trebuie calm, nervi 
de oţel, capacitate de disimulare, prezenţă de spirit... Aş 
putea înşirui o pagină. 

— Radian m-a găsit destul de bună. 

— Până la urmă tot îi sucesc gâtul... Dintr-o dată, glasul 
şi-a pierdut din intensitate. Vibra adânc: Eşti... eşti mult 
prea frumoasă, Magda. 

Eram tulburată, dar am încercat să râd. 

— Ştii ce pretinde Amalia? Când bărbatu-tău îţi spune că 
eşti frumoasă, atunci se gândeşte mai abitir la alta. 

— Mătuşă-ta ar trebui să scrie o carte cu panseuri pentru 
tinere căsătorite. Ar spori considerabil numărul văduvilor... 
Cât timp durează cursurile alea? 

— Şase luni. 

— Mai gândeşte-te, Magda. Te rog! 

— M-am gândit. 

— Atunci... Nu mai e nimic de făcut? 

— Nimic. 

Alexandru a oftat adânc şi a ridicat paharul. 

— Fetiţa mea, nu ne rămâne decât să ne urăm reciproc 
noroc! 


Nu mai bătătoresc pământul. A rămas destul loc pentru 
ultimii metri. Aerul insuportabil din hrubă, în tunel e şi mai 
viciat, bărbaţii nu rezistă mai mult de cinci minute. 

Irina doarme aproape tot timpul. Chircit într-un ungher, 
Dragnea geme. Spărgătorul încearcă să-l mobilizeze la 
transportul navetelor. 

— Mişcă, animalule! 


Strigă, îl loveşte cu picioarele. Traficantul rămâne 
impasibil. Gri-Gri înjură cumplit şi se grăbeşte să-l schimbe 
pe Roman luga. 

Mă odihnesc câteva clipe lângă Irina, singura palmă de 
loc unde te mai poţi întinde. Fetiţa a deschis ochii şi bâlbâie 
ceva. Fac eforturi să-i desluşesc cuvintele. 

— Rochia... În ce hale! 

— Dă-o dracului! Cum te simţi? 

Surâde stins. 

— Vă amintiţi ce v-am zis zilele trecute? Pe mine nu mă 
înşeală presimţirile. Nu mai am mult... 

— Prostii! Profesorul şi Chat Noir, improvizez, sunt la 
capătul tunelului. 

— Degeaba, domnişoară. 

— Spune-mi, Magda. Nu pot lega două cuvinte de 
îmbărbătare şi o întreb stupid: Ţi-e sete? 

— Nu mai contează... Vă rog să-i spuneţi într-o zi lui 
Traian că eu... Eu nu mă supăr dacă se însoară... Un singur 
lucru n-aş vrea... Căsuţa ca o ciupercă... Să nu o facă cu 
alta... 

— Irinel! 

— Şi să nu alerge cu ea de mână printre maci şi 
margarete... 


Un țipăt ascuţit ţâşneşte din fundul hrubei. Îl văd pe 
Traian cu palmele la ochi. Mă ridic bezmetică şi ajung 
împiedicându-mă lângă el. Mi se aruncă în braţe 
cutremurat de groază. De unul din anourile de fier, înfipte 
în zid, atârnă Dragnea spânzurat. 


Constat că nu mai am reacţii. Am întins trupul 
traficantului alături de Bubu şi moş Toma. l-am acoperit cu 
saci şi acum reflectez aproape liniştită, în prezenţa a trei 
cadavre. Cândva, numai ideea de a atinge un trup 
neînsufleţit îmi strecura fiori de gheaţă pe şira spinării. 

Moartea traficantului l-a domolit pe spărgător. 


— În fond, nenorocitul n-a fost decât un om slab. 
Bineînţeles, dacă îl compari cu bătrânul, rămâne odios. În 
alt context, o mică lichea. 

— A luptat din răsputeri, spun. Cred... Cred că era mai 
puţin ticălos decât ne-am închipuit noi. Din pricina 
remuşcărilor s-a sinucis. 

— Poate ai dreptate, oftează Chat Noir. La urma urmei, e 
şi ăsta un act de curaj. 

Profesorul îi priveşte răbojul de pe zid. 

— A rezistat treizeci şi una de ore! E fantastic dacă le 
raportezi la filozofia şi stilul de viaţă al individului. Proba a 
fost însă prea grea. Nefericitul m-a întrebat aseară dacă o 
să reziste sau nu. Nu înţelesesem sensul. 

— Nici eu, recunoaşte Gri-Gri. 

— Cerşea asigurări, conchid. N-a putut mai mult. Nu toţi 
ne naştem eroi. 

Chat Noir zâmbeşte. 

— Noi suntem? 


Perforatorul nemților a străpuns prima gaură în planşeu. 
Firicelul de aer care pătrunde taie ceața umedă şi murdară 
din hrubă ca un stilet. 

Îl inhalăm cu gurile căscate. 

Cineva vrea, probabil, să vadă ce se petrece înăuntru. 
Recunosc glasul care dă comenzi, atrăgând atenţia: 

— Ai grijă. Te poţi trezi cu un glonte în ochi. 

Traian se apropie de mine. E jigărit şi atât de slab încât 
pare de două ori mai înalt. Îşi muşcă buzele cu un aer 
hotărât şi preocupat. Băiatul ăsta care stă în faţa mea nu 
mai e un copil. 

— Încă o jumătate de metru, spune, asta înseamnă două- 
trei navete de pământ, şi încep să sape în sus. 

— Era şi timpul. Cum se simte Irina? 

— Cred că mai bine. A aţipit din nou. 

Somnolenţa fetiţei mă îngrijorează. Îl asigur însă că totul 
e în regulă. 


— Au obosit-o eforturile. 

— Mi-a fost tare frică, domnişoară Magda, îmi 
mărturiseşte. Nu numai cu Irinel, în general... 

— Totdeauna teama e mai mare decât primejdia în sine. 

Mint îngrozitor. Când te afli pe acelaşi meridian cu 
nemţii, afirmaţia e de trei ori falsă, dar nu găsesc ceva mai 
bun să-i spun. La începutul războiului l-am întrebat pe 
Alexandru: 

— Fii sincer, nu ţi-e frică niciodată? 

— Nu, dacă izbutesc să-mi aduc aminte că, din fericire, 
nimeni nu ne poate omori de mai multe ori. 

Traian dă din cap ca un bătrân. 

— Da... mi-am închipuit. 

El şi Irina, cel puţin, au privilegiul de a fi împreună. Nu, 
retractez, nu e un privilegiu. N-aş dori ca Alexandru să fie 
aici. 

Cândva, îmi spuneam că decât să mă înşele, aş prefera să 
moară. Şi credeam că-l iubesc... 


Am ajuns la limita rezistenţei, dar lucrăm şi mai îndârjit. 
E o luptă infernală cu secundele. Nu ne mai ţin picioarele şi 
ne târâm în patru labe, palmele rănite nu mai pot apuca 
naveta, o împingem cu umărul. Neamţul comandă 
obsedant: 

— Mai repede, mai repede! 

— O să izbutim! ne asigură profesorul. Încă cinci minute 
şi suntem liberi. 

E răguşit, ochii îi ard. Chat Noir trage naveta cu dinţii, 
gâfâie. Tremurăm de încordare, ochii ni se lipesc de fiecare 
gaură nouă ivită în planşeu. 


Gri-Gri apare din tunel cu lopata în mână. O azvârle şi 
începe să izbească peretele cu pumnii şi picioarele. Înjură 
dezgustător, ca ultimul birjar, are faţa descompusă de furie. 

— Cine a spus că există Dumnezeu?! Unde e? Unde? 


În spatele lui, împietrit, se află Roman Iuga. Irina, ajutată 
de Traian, s-a ridicat în capul oaselor. Se uită la eicuo 
privire rătăcită, din altă lume. Abia reuşesc să îngân: 

— Ce s-a întâmplat? 

Iuga dă din umeri deznădăjduit. 

— Jur-împrejur e numai stâncă. Totul a fost inutil. 


CAPITOLUL XVI 


Ne-am aprins ţigările şi aşteptăm calmi. Nemţii au făcut 
a şasea gaură în planşeu şi aerul s-a primenit. Respirăm 
ceva mai uşor, flacăra lămpii şi-a recăpătat vigoarea. Acum 
izbutim să ne vedem bine. Cinci figuri înfricoşătoare, de 
coşmar, zdrenţăroşi, murdari, cu chipuri cadaverice şi ochi 
enormi, incandescenţi. Nu ne recunoaştem. 

Dintr-o dată am impresia că am ajuns foarte departe, 
într-un liman necunoscut, pe care nu-l atinsesem niciodată 
înainte. Alexandru, mătuşile mele, oraşul în care m-am 
născut au rămas departe, într-o lume unde n-am să mă mai 
întorc şi de care nu-mi mai pasă. Inima, oasele, mintea îmi 
sunt ostenite. Îmi doresc fierbinte un singur lucru. Să mor 
în clipa asta. De ce să mă mai ridic în picioare, să mai 
răspund la interogatorii, să parcurg încă cincizeci sau o 
sută de metri până la zidul de execuţie? 

Nu cunosc multe rugăciuni, căci Amalia, atee din pricina 
picioarelor mari, mi-a lăsat în privinţa asta una din rarele 
libertăţi de-a mă conduce după capul meu. Mă rog lui 
Dumnezeu cu singurele vorbe care îmi trec prin minte: 
„Doamne, dacă n-am fost prea păcătoasă, dacă nu te-am 
necăjit prea tare, dacă n-am fost mai rea decât alţii, fii 
mărinimos şi acordă-mi darul tău. Lasă-mă să mor acum.“ 

Chat Noir începe să râdă. Nu, n-a înnebunit, pur şi 
simplu îi vine să râdă. Schiţez un zâmbet nedumerit, apoi 
pe neaşteptate pufnesc şi eu. Vin din urmă hohotele 
profesorului şi ale copiilor. Râdem dezlănţuit, cu mâinile pe 


pântece. Perforatorul s-a oprit. Aud vocea neamţului. E 
stupefiat. 
— Heinz, am impresia că ăia de jos se distrează grozav! 
Râdem mai al naibii, râdem cu lacrimi. 


Roman luga, complet destins, trage cu lăcomie din ţigară. 
Gri-Gri îl întreabă: 

— Ai auzit de Ghinea? 

— Care? Industriaşul? 

— Ăla. Îmi căşunase prin '32, să-i consult niţel safe-ul. 
Ştiam că e bine garnisit, numai bijuteriile cucoanei se 
spunea că fac peste zece milioane. Avea o vilă pe Jianu, în 
stil maur, cu statui în grădină. Am început să mă 
documentez. 

Ai impresia că stau la taclale undeva la ştrand, într-un 
compartiment de tren, sau la ape, în Olăneşti. Copiii îl 
ascultă cu gura căscată, furaţi de poveste. Perforatorul nu 
stă o secundă, dar nimeni nu-l mai bagă în seamă. 

Fără să fiu o analistă subtilă, înţeleg brusc ce se întâmplă. 
Noi, de fapt, am murit. Am trecut pragul acela înfricoşător 
şi l-am trecut cu inimile împăcate. Am făcut tot ce era 
omeneşte posibil, am depăşit chiar omenescul, agăţându-ne 
cu disperare de cele mai firave nădejdi. Acum ne aflăm 
dincolo de mormânt. 

Citisem cândva o piesă americană, Orașul nostru. Morţii - 
lăptarul, soţia gazetarului, dirijorul corului - discutau cu 
detaşare despre viaţa dusă cândva. Erau sumbri, ţepeni, 
înţelepţi şi indiferenți. Noi suntem nişte morţi veseli... 

Gri-Gri pufăie din trabuc şi continuă: 

— Cei mai buni informatori rămân slugile. Valetul lui 
Ghinea avea liber joi seara. L-am urmărit şi am constatat că 
se îmbăta regulat la cârciuma din faţa cimitirului Bellu, Mai 
bine aici ca vizavi. După câteva întâlniri în care i-am făcut 
cinste, aflasem tot ce mă interesa. Rechinul îşi 
împopoţonase casa cu vreo douăzeci de capcane imposibil 
de evitat. Îmi rămânea o singură soluţie. Să pătrund în 


pivniţa dispusă exact sub biroul industriaşului şi să pertorez 
planşeul. 

Se opreşte şi râde clătinându-şi trupul în stânga şi 
dreapta. 

— L-ai păcălit până la urmă? întreabă Iuga. 

— Ai răbdare. Am încercat în noaptea aia cea mai mare 
surpriză din viaţa mea. Când am pătruns în birou - o intrare 
destul de originală, prin parchet - am dat peste doi tipi 
înlemniţi de groază. Băieţii nu se aflau în vizită, vă asigur. 

— Dar? 

— Erau doi borfaşi care rămăseseră blocaţi în încăpere. 
Când s-au strecurat în casă, nu s-au gândit că mai trebuie 
să şi iasă. 

— Îmi închipui că ţi-au fost recunoscători, râde 
profesorul. 

— Mie-mi spui! După câteva luni le-a venit pofta să 
voiajeze. Înainte de îmbarcare au trecut pe la mine, în lipsă, 
evident. Mi-au lăsat o carte de vizită. Pretindeau că sunt doi 
gentlemeni sentimentali şi în consecinţă, le-a fost peste 
putinţă să plece fără o amintire. Un fleac, nu cine ştie ce: 
cinci sute de mii de lei şi o pereche de butoni cu briliante. 
Acum sunt la Chicago. Aud că-i învaţă meserie pe 
americani... 

Izbucnim din nou în hohote de râs. Veselia e generală. E 
veselie? Trei morţi zac în fundul hrubei, fiecare gaură a 
perforatorului ne apropie de caznele Gestapoului şi totuşi 
râdem. E straniu, e de neînchipuit, însă cine naibii mai 
încearcă acum să înţeleagă ce se întâmplă dincolo de 
mormânt? 

Hohotele noastre îi lasă căpiaţi pe nemți. Se opresc iar 
din lucru, auzim comentarii stupefiate: 

— Ce dracu! s-o fi întâmplând acolo? 

— Dacă te grăbeşti o să aflăm. 

Înregistrez replicile abstract, zgomote indiferente, venite 
din altă lume. De fapt, nici unul din noi nu mai priveşte 
tavanul. Roman luga aprinde altă ţigară şi se interesează: 


— La ce vârstă ai dat prima spargere? 

— Nu-i tocmai pedagogic să-ţi răspund, zâmbeşte Gri-Gri, 
dar acum nu mai contează. La şaisprezece ani. 

Irina şi Traian fac ochii mari. 

— Am urmat liceul la Mihai Viteazul. Prin clasa a VI-a, 
director era unul Balaurul, un schizofrenic celebru în tot 
Bucureştiul. Mulţi băieţi s-au cărat la Spiru Haret, la Lazăr, 
sau la Titu Maiorescu numai ca să scape de nebun. 
Ipochimenul îşi cultiva ideile fixe, cum îşi cultivă alţii ardeii 
graşi sau căpşunile. Cea mai nărăvaşă era secretul tezelor. 
Profesorii aveau obligaţia să-i predea subiectele, în plic 
sigilat, cu patruzeci şi opt de ore înainte, iar Balaurul le 
închidea în safe. Stăteam strâmb de tot la fizico-chimice, 
trei pe trimestrul întâi, trei pe al doilea... Dacă nu luam 
măcar un opt în teză, mă pândea repetenţia. Am deschis 
safe-ul cu acul de pălărie al mamei. Ca profesionist, ţi-o 
spun azi, izbutisem o treabă curâţică. 

Iuga râde. 

— Promiteai. Mă mir că n-ai încercat să copiezi. 

— Ţ! face Chat Noir. La teze, Balaurul ne trimitea în 
clasă, în afară de profesor, un pedagog şi supraveghetorul 
şef. Dacă te prindea, te elimina pe două luni şi le expedia un 
autograf părinţilor. 

Râdem toţi. 

— În fond ai fost un tip formidabil, spune Iuga. 

„Ai fost“, nu „eşti“. Observ în treacăt schimbarea. Are 
dreptate, morţii folosesc timpul trecut. 

Chat Noir respinge modest complimentul. 

— Aşi, mon cher, nu cine ştie ce! Un tip talentat dacă vrei, 
un cineva în profesie, dar nu formidabil. 

— Acum pot să ţi-o mărturisesc, declară profesorul. Eram 
încredinţat că ne vei abandona la prima haltă, la primul colţ 
de stradă. 

— În alte împrejurări aş fi făcut-o. S-a întâmplat să ne 
întâlnim pe un teren comun: antipatia faţă de boşi. 


Formidabili aţi fost voi. N-am întâlnit niciodată asemenea 
echipă. 

— Cred că ai dreptate, şopteşte Iuga visător. Aş fi gata să 
plec în aceeaşi formaţie pe Everest. 

Gri-Gri râse. 

— Uite o excursie pe care aş scăpa-o sigur... Îl caută din 
ochi pe băiat şi pentru prima oară îi spune pe nume: Să nu 
fii supărat pe mine, Traiane. Am glumit tot timpul. De fapt, 
şi să mă crezi când ţi-o spun, nu cunosc mulţi bărbaţi ca 
tine. 

— Examenul lui de bacalaureat, surâde blând Iuga. 

Traian roşeşte până la rădăcina părului şi îşi face de 
treabă cu şiretul de la gheată. E strivit de fericire. Fericire 
adevărată, cu câteva minute, poate, înainte de a muri. 

— Toţi ne-am dat examenele, observ eu. Cunoaşteţi o 
fetiţă mai curajoasă ca Irina? 

Îmi surâde. Abia îi disting glasul stins. 

— Mulţumesc... Aş fi vrut grozav să vă semăn, 
domnişoară Magda... N-am văzut în viaţa mea o fiinţă mai 
frumoasă ca dumneavoastră. Nici la cinema... O băteţi chiar 
şi pe Ginger Rogers! Şi vă mişcaţi ca o zână... Dacă se 
termina altfel, mi-ar fi plăcut să vă măritaţi cu don 
profesor. Ce pereche straşnică! Amândoi frumoşi, înalţi şi... 
pot să vă spun? 

— Desigur. 

— Şi încăpăţânaţi. 

Râdem. Eu încerc s-o necăjesc. 

— Aş fi fost prea bătrână, Irina. Exagerez deliberat: Am 
împlinit treizeci şi doi de ani. Gândeşte-te! O mireasă de 
treizeci şi doi de ani! 

Irina rămâne descumpănită. 

— Mama are treizeci şi trei, şopteşte fără convingere. 

Profesorul se uită la mine cu o curiozitate nouă. 
Zâmbeşte amuzat. 

— Pereche... Ca să vezi, nu m-am gândit nici o clipă. 


— Erai prea ocupat, mon cher, spune Gri-Gri. Bineînţeles, 
acum nu arătaţi nici unul grozav, dar Irina are dreptate. Aţi 
fi făcut pereche. Pe undeva, sunteţi din aceeaşi plămadă... 
Când te-am văzut la cofetărie, mi se adresează, era cât pe- 
aci să vin de-a berbeleacul. 

— Eşti un mincinos, Gri-Gri! Nu cazi tu aşa uşor pe spate. 

— Ca dovadă te-am cerut în căsătorie. Cu tine m-aş fi 
însurat, Magda. 

Perforatorul a amuţit. Auzim distinct ropotul ploii bătând 
planşeul. Curând, prin găurile perforate încep să se 
strecoare picături de apă neagră la început, apoi din ce în 
ce mai limpede. Ne apropiem reflex, cu capul lăsat pe 
spate, cu gura larg deschisă. Cinci stafii aşteaptă balsamul 
picăturilor. Am senzaţia stranie că în contact cu buzele arse 
şi limba umflată, apa sfârâie, scoate aburi. Primesc darul 
divin cu ochii larg deschişi. Nu ştiu dacă pe obraji îmi 
alunecă lacrimi sau stropi de ploaie. Traian strânge apa în 
pumnii adunaţi cupă pentru Irina. Nimeni nu vorbeşte. 
Picăturile devin din ce în ce mai rare, nu mai aud zgomotul 
ploii. Aversa a trecut. 


Ne-am întins pe jos, comentăm darul pe care ni l-a trimis 
cerul. Ne gândim la cei care au murit şi sentimentul că 
suntem formidabili, „o echipă imbatabilă“, vorba lui Gri-Gri, 
ne însufleţeşte din nou. 

— Bătrânului i-aş fi ridicat o statuie, spune Chat Noir. Se 
uită la profesor: Cine era de fapt? 

— Un om. ITace o vreme surâzând. Când am căzut pe 
Everest, v-am povestit parcă, eram cu doi neozeelandezi. 
Îmi fracturasem piciorul şi câteva coaste. Camarazii mei au 
coborât peste şase mii de metri pe coardă cu mine în 
spinare. Un iad! Vântul sufla sălbatic, începuse să 
viscolească. Îmi ziceam atunci că nu voi mai întâlni 
niciodată asemenea fiinţe. M-am înşelat. 

— Bietul moş Toma! suspină Irina. 


Nemţii au încheiat a doua latură pe care o perforează în 
jurul chepengului. Chat Noir o cercetează cu indiferenţă, 
apoi se adresează profesorului: 

— Mare figură eşti! 

— În ce sens? 

— În toate sensurile. Există o contradicţie, ceva nu se 
leagă... Nu sesizez cum poate convieţui Roman luga, cel 
care a dezamorsat grenada - şi acum mi se zbârleşte părul 
când mă gândesc - lucid, întreprinzător, de un curaj 
dement, împreună cu dascălul Iuga, niţel cam ţeapăn şi 
didactic. 'Te superi? 

— Nu mă supăr. 

— În alte condiţii, ai fi încercat, sunt sigur, să mă 
converteşti. 

— Cred că ai dreptate, râde Roman luga, aş fi încercat. 
Aş fi încercat chiar şi cu un individ mai puţin dotat, ca 
Dragnea, de pildă. Nimeni nu-i irecuperabil. Din păcate 
ştacheta a fost prea înaltă pentru el. 

— Cu Dragnea, intervin, aveai mai multe şanse să 
reuşeşti. 

Gri-Gri e de acord. 


— Aţi fost vreodată la Cristeşti? întreabă Traian. 

Se uită peste capetele noastre şi vorbeşte limpede, fără 
să se grăbească, cu ochii plini de lumină. Îl ascultăm 
tulburaţi, păşim împreună cu el pe ulițele satului în care s-a 
născut. 

— E mai frumos ca Răşinarii! Avem numai case de piatră. 
Oricât de sărman ar fi gospodarul, îşi durează zid temeinic. 
Acum au început la noi nunțile. Până şi moşnegii fără dinţi 
se veselesc. Când s-a măritat soru-mea, Otilia, trei sute de 
oaspeţi am avut în bătătură. Au tăiat ai mei porcul, doi viței 
şi o sută de găini. Nenorocire, ce era la gura mesenilor! 
Scoal-te masă, pun-te masă cale de trei zile. De băutură, să 
nu mai vorbesc! Lângă poartă, în uliţă, a scos tata două 
butoaie de tămâioasă, care trecea, închina... Amorţiseră 


degetele ţiganilor, nu mai ştiau cum îi cheamă. Parcă o văd 
pe soru-mea în rochie de mireasă... Doi ani a împuns la ea. 

— Cum era? întreabă încet Irina. 

Fruntea lui Traian se încreţeşte, nu ştie s-o descrie. 

— Frumoasă, spune scurt. Vălul îi ajungea în călcâie. 
Baba Reghina a gătit-o, peste tot i-a înfipt bolduri. Cum o 
strângea vreunul la joc, Otilia ţipa, noi ne prăpădeam de 
râs... Abia a patra dimineaţă s-a golit curtea. Oamenii se 
clătinau cocoţaţi pe capra căruţelor, muierile picoteau 
cloşti, cu capul în piept. Mă căţărasem pe gard să văd 
nuntaşii urnindu-se. Acolo am adormit. Ai mei, osteniţi, 
uitaseră de mine. Când am dat cu capul de bolovani, m-am 
trezit singur... Suspină: E tare frumos la Cristeşti. Îmi pare 
rău că n-aţi fost... 

Încă o gaură în planşeu. Au ajuns la mijlocul celei de a 
treia laturi. Ce încet merg... 

— E caraghios, se miră Chat Noir, dar n-am fost în viaţa 
mea la ţară. Habar n-am cum arată un sat. Grigorescu e tot 
ce cunosc despre peisajul campestru, iar ţărăncuţele lui, ca 
să fiu absolut sincer, încălţate sau nu, mi s-au părut 
totdeauna cam de operetă. 

— Nu-i adevărat! îl contrazic. Du-te în Dolj sau în Gorj şi 
ai să le întâlneşti în carne şi oase. 

Profesorul îl priveşte lung pe Gri-Gri. 

— În fond cine eşti dumneata? Pentru mine ai rămas o 
enigmă. 

— "Ţi-am spus, râde Chat Noir. Un escroc de talent. La 
urma urmei, ce importanţă are? 

— Ai fi putut mai mult. Cu mult mai mult şi mai folositor. 
Nu înţeleg... 

— N-ai să te poţi împiedica niciodată să uiţi că eşti 
profesor. De ce cauţi complicaţii acolo unde nu există? 

— Există! Eşti un individ al naibii de ciudat! Observai 
adineauri că în mine sălăşluiesc doi indivizi, complet diferiţi. 
E rândul meu să fac aceeaşi remarcă. Ai cultură, vorbeşti 
câteva limbi, ai o educaţie care ţi-ar deschide uşile celui mai 


snob salon. Lucrurile astea nu le-ai învăţat la cinema sau 
din almanahuri. Eşti inteligent, inimos, inventiv. Nimic din 
ce ţi-am enumerat nu se asortează cu un borfaş, chiar 
talentat. 

Gri-Gri ridică din umeri. 

— Dacă intuieşti cumva vreo dramă ascunsă care m-a 
împins pe drumul pierzaniei, te înşeli. 

— Şi totuşi? 

— Blestemul eredității, mon cher! Mama, o fiinţă suavă 
cu ochi de ciută, trişa la cărţi ca să-şi asigure banii de 
coşniţă. Comisese greşeala - singura din viaţă pe care i-o 
cunosc - să se mărite cu un ofiţer de roşiori, chipeş nevoie 
mare, dar lefter ca lingura din care a mâncat calicul. Merita 
s-o vezi jucând maus, whist sau piket, ţeapănă şi 
încorsetată, cu mitene de dantelă... 

— Ce-s alea mitene? întreabă Irina. 

Gri-Gri îi explică arătându-şi braţele: 

— Mănuşi lungi, fără degete. Scotea cupele, rigile, 
treflele, mă rog ce avea nevoie, cu o adresă de 
prestidigitator. Nici azi nu i-am prins toate şmecheriile. 
Viaţa era foarte nostimă la noi acasă. Într-o zi mâncam 
caviar, pate de foie gras, sardele de Lisa, curcan, altă dată 
biscuiţi cu lapte sau, mai spartan, pâine goală. 

Îl întreb râzând: 

— Trăieşte? 

— Bineînţeles. N-are decât cincizeci şi doi de ani. 
Apelează la cele mai bizare expediente, dar nu acceptă s-o 
ajut. „Dacă tu te descurci singur de la şaptesprezece ani, 
pot s-o fac şi eu la vârsta mea...“ Acum e prima oară când n- 
am reuşit să mă descurc. Păcat! Eram totuşi atât de 
aproape de izbândă. 


Nemţii au încheiat a treia latură, dau prima gaură la a 
patra. Mă amuză să constat temeinicia şi acurateţea 
lucrului.  Găurile sunt perfect simetrice, laturile 


patrulaterului  desăvârşite. O treabă cu adevărat 
nemţească. 

— Hei, proştilor! strigă dintr-o dată Gri-Gri în germană. 
Mă auziţi? Fritz! Hans! Hermann! Care sunteţi pe-acolo? 

Perforatorul se opreşte. Fără să-i vedem, îi simţim 
perplecşi, cu urechile ciulite. 

— Ce naiba vrei? întreabă Iuga. 

Chat Noir îi face semn cu mâna să stea liniştit. Pare să se 
distreze grozav. Repetă întrebarea: 

— Mă auziţi? 

— Da. 

— OK! OK e vorba preferată a flăcăilor care vă bat la 
fund. 

— Du-te dracului porc de câine! urlă un glas gutural. 

Ne zgâlţâim de râs. Gri-Gri nu ne lasă să respirăm, reia 
dialogul. 

— Din păcate o să voiajăm pe acelaşi drum şi detest 
lumea proastă. Ştiţi voi, cretinilor, de ce aţi pierdut 
războiul? Pentru că n-aveţi glanda umorului. Dobitocilor! 
Analfabeţilor! 

Le vorbeşte fără patimă, chiar cu oarecare duioşie. 
Traian îl roagă printre hohote. 

— Mai spuneţi-le ceva! 

— V-a tâmpit berea, ţucălarilor! Europa e o domnişoară 
manierată, iar voi, mitocanilor, i-aţi împuţit saloanele cu 
miros de varză şi cârnaţi. 

— Fecior de căţea! Punem noi laba pe tine, tună neamţul. 

Irina râde atât de tare că se îneacă. Şi mie îmi curg 
lacrimile, profesorul se ţine de pântece. 

— Ascultaţi-mă boşilor! ţipă Gri-Gri. V-o spun ca un tată! 
Aţi pierdut războiul. Duceţi-i vestea asta bună Fuhrerului şi 
daţi-i foc la izmene până ce nu apucă să vă sacrifice pe toţi. 
Nu de alta, dar ar fi păcat să rămână omenirea fără nici un 
exponat de imbecil. 

Îi răspunde o rafală de gloanţe care se înfig în pământ. 
Chat Noir e pus pe farse. 


— Adio, Fritzulache! Good-by, Hermănache! Dasfidania, 
Hanţulescovici! Noi vă salutâăm din mers, ne vedem la 
Berlin. Îmi plac animalele în cuşcă... 

Parcă le-a injectat dinamită. Perforatorul începe să 
zbârnâie. Nemţii furioşi şi-au dublat eforturile, muncesc ca 
de frica morţii. 

— Doamne, ce nebun eşti! îi spun printre sughiţuri. 

— Am vârât spaima în ei, şopteşte Gri-Gri încântat. Le e 
frică să nu găsească colivia goală. 

Profesorul se ridică încet şi îşi ia automatul. 

— Ce faci? îl întreb. 

— Îi vom primi cum se cuvine. 

— Ştii că-i o idee? se ambalează Gri-Gri. Păcat că nu mai 
ai o flintă. 

Chat Noir îi aşteaptă lângă mine, Roman luga în 
ungherul copiilor. Mă simt uluitor de uşoară, nu am emoţii. 

— Cât să mai reziste chepengul? întreb. 

Iuga îşi şterge degetele de ulei, ridică ochii. 

— Timp de-o ţigară. 

Ne aprindem ultimele ţigări. 


Sunt foarte mulţi ani de când mă împiedic de preceptele 
mătuşilor mele la orice pas. Au reuşit să-şi impună 
personalitatea, canonul la care am fost obligată de 
mofturile, capriciile sau bunele lor intenţii, în copilărie şi 
adolescenţă a lăsat urme adânci. Acum constat că imaginea 
bătrânelor s-a şters definitiv, le-am uitat chipul, aforismele. 
Până şi Alexandru a pierit undeva în ceaţă. Întreaga mea 
fiinţă e legată acum indestructibil de oamenii ăştia 
terfegoşi, însângeraţi, cu obrazul descompus de suferinţă. 

Dacă, prin absurd, am avea posibilitatea să părăsim 
purgatoriul, să ne întoarcem la statutul de fiinţe vii, cu ei aş 
pleca mai departe. 

Le zâmbesc, îmi răspund, râdem. E o armonie 
desăvârşită, afecţiune, devotament şi o eliberare pe care 
numai moartea a reuşit să ne-o aducă. 


— E un şpil aici, mormăie Roman luga. 

Priveşte încordat zidul. Am impresia că vorbeşte singur. 

— În belciuge erau fixate torţele... Nu încape nici o 
îndoială. Urmele de funingine sunt clare. Asta e singurul 
deasupra căruia zidul a rămas curat. Nu, nu mă înşel... Nu 
există funingine. 

Sare în picioare. E din nou arc, se mişcă elastic ca o 
panteră. De unde naiba mai găseşte resurse? Încearcă să 
răsucească belciugul care i-a atras atenţia, se opinteşte din 
toate puterile. Cotiera a ajuns atât de neagră, încât pare o 
brasardă cernită. 

— Vino aici, Trestian! 

— De ce? 

— Vreau să verific o chestie. 

Tonul e imperativ, nu admite comentarii. Nu ştim ce să 
credem, ne simţim vag cuprinşi de emoție. Roman luga 
introduce coada hârleţului în anou. Spărgătorul e lângă el. 
Nemţilor le-au rămas doar trei sau patru găuri. 

— Să încercăm împreună, spune luga. Ne lăsăm amândoi 
cu toată greutatea. Acum! 

Îi văd săltându-se în braţe, ca într-un exerciţiu la bară 
fixă. Un scrâşnet lung, de poartă ruginită, îmi taie 
răsuflarea. Izbutesc să mă ridic şi mă apropii. [ip de parcă 
aş fi văzut o fantomă. Închid ochii şi număr până la trei, 
apoi îi deschid iar. Nu, nu e posibil! Am halucinaţii. O 
porţiune de zid s-a deplasat. În faţa noastră, un tunel boltit 
cască o gură neagră. 

Suntem incapabili să spunem o vorbă. Traian plânge 
strângând convulsiv umerii Irinei. Gri-Gri râde nervos. Eu 
gesticulez dezordonat, îmi închipui că bioxidul de carbon 
înghiţit ne joacă feste. 

Simt un parfum de liliac tânăr pe care n-am să mi-l explic 
niciodată... Aşa miroase viaţa? 

Roman luga îşi revine primul. la lampa şi ne împinge în 
tunel. 


— Să ne grăbim! 


CAPITOLUL XVII 


A ergăm cu ultimele puteri. luga e în frunte, ne 


luminează drumul. Traian o ţine de mână pe Irina, aproape 
o târăşte. Gri-Gri îi prinde cealaltă mână, încearcă să-i 
îmbărbăteze. 

— Încă puţin! Curaj!... Ai închis ieşirea, profesore? 

— Da. Daţi-i bătaie! 

Am sentimentul cert că visez. Îmi bate inima, mi-am 
pierdut controlul mişcărilor. Alerg în zigzag, mă izbesc, 
fluture de noapte orb, de pereţi. Înregistrez abstract că 
sunt din cărămidă... 

Îmi amintesc coşmarul care revine constant în visele 
mele. O goană bezmetică, interminabilă, prin noroi, 
picioarele refuză să mă asculte... Aşa se întâmplă şi acum. 
Tunelul mi se pare îngrozitor de lung. Cred că am parcurs 
pe puţin două sute de metri. 

Nu văd din el mai nimic. Dinaintea ochilor mi se perindă 
o suită de imagini. Am impresia că o mână străină schimbă 
diapozitivele. Sunt clare, nu se învălmăşesc, am răgazul să 
le privesc în voie. Iuga ţine grenada în mână. Degetele îi 
tremură uşor, fruntea i s-a acoperit de sudoare... Anoul din 
zid... Aici n-au fost înfipte torţe... Zidul... Da, zidul n-are 
urme de funingine... Chepengul cască o gură neagră... 
Treptele abrupte duc într-o grotă... 

— Atenţie! Trepte! avertizează profesorul. 

Le urcăm, ne strecurăm printr-o portiţă de fier şi ne 
oprim să ne tragem sufletul. Ne aflăm într-un cavou, dar 


amănuntul nu mă mai impresionează. Gri-Gri, superstiţios, 
bate într-o poliţă de lemn. 

Irina îşi apasă pieptul. Ţine ochii închişi şi gâfâie ca un 
moşneag. Roman luga se strecoară afară cu prudenţă. Ne 
face semn să-l urmăm. 

Sute de morminte ne înconjoară din toate părţile. Iau 
prima gură de aer curat. E iute, aspru, ameţitor. Picioarele 
nu ne mai ţin, ne împiedicăm mereu, când unul, când altul, 
ne rezemăm de cruci ca să ne ridicâăm. Convingerea că nu 
sunt victima unei halucinaţii noi îşi face loc treptat. Fiecare 
zgârietură, fiecare vânătaie mi-o adânceşte. Mă uit în spate. 
Irina şi Traian văd un robinet din care picură apă. Copiii se 
îndreaptă spre el, atraşi parcă de un magnet. Irina se 
poticneşte, întinde braţele, i se pare că nu ajunge destul de 
repede. 

— Staţi! strigă luga. Nu beţi! 

Nu-l ascultăm. Alerg alături de Gri-Gri pe urmele copiilor. 
N-am să mai aştept să-mi vină rândul, am să beau direct din 
jgheab. 

Profesorul ne ajunge în ultima clipă, o smulge pe Irina de 
lângă robinet. 

— Nu, spune gâfâind, vă nenorociţi! 

Ia căniţa legată cu lanţ şi o umple pe jumătate. Irina vrea 
s-o apuce cu amândouă mâinile, dar profesorul n-o lasă, i-o 
duce ella gură. 

— Uşor, nu dintr-o dată. Înghiţituri mici. 

Ne supraveghează atent, în special pe Gri-Gri care face 
pe nebunul şi mai cere o cană. luga bea ultimul, cu ochii 
închişi, savurând îndelung fiecare înghiţitură. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

Ne răsucim ca muşcaţi de şarpe. E paznicul cimitirului, 
un bărbat între două vârste, îndesat, în pantaloni verzui, 
soldăţeşti, şi un surtuc cafeniu, din stofă grosolană. Abia 
acum ne vede chipurile şi se dă reflex un pas înapoi. Nu-i 
greu să-mi închipui cum arătăm, în lumina cenuşie a zorilor. 


— Locatarii dumitale, răspunde Gri-Gri, cu umor 
macabru. leşim uneori să luăm aer. Ce mai faci? 

Îi întinde mâna, dar paznicul o ignoră, priveşte îngrijorat 
în jur. 

— Aţi scăpat de la castel, aşa-i? 

— Cum ai ghicit? 

— Nemţii şi câinii mişună prin oraş. Vor să pună mâna pe 
partizanii rămaşi sub dărâmături. În locul dumneavoastră, 
aş lua-o fără zăbavă la sânătoasa. 

În timp ce vorbeşte, cercetează neliniştit aleile 
cimitirului. Dă să se retragă, dar profesorul îl opreşte. 

— Ajută-ne. 

Paznicul are o nouă mişcare de recul. Bâlbâie îngrozit: 

— Cum să vă ajut eu, oameni buni? 

Iuga îşi arată cămaşa ferfeniţă. 

— Nu putem ajunge nicăieri în halul ăsta. Dă-ne nişte 
haine. Indiferent ce... Îţi plătim... 

Omul îşi muşcă buzele, ezită strivit de teamă. 

— Or fi pe aproape... 

— Cu atât mai mult, trebuie să ne grăbim. Dă-i drumul! 

Paznicul o ia înainte. După doi paşi se opreşte. 

— Dar după aia vă duceţi! 

— Ne ducem, scrâşneşte agasat Iuga. Ne ducem... 

Intrăm într-o căsuţă mică de cărămidă, curată. Sunt pe 
cale să-mi pierd minţile. Mă surprind întrebându-mă dacă o 
fi însurat. Nu e. O ghicesc după pedanteria specific 
masculină. Ordine şi atât. Nimic, chiar de prost-gust, care 
să trădeze vreo preocupare pentru estetic. 

Ne lasă să aşteptăm în prima odăiţă, ceva între bucătărie 
şi living-room. Pe peretele de deasupra vetrei a țintuit un 
calendar bisericesc. Pe cel opus, o broderie îngrozitoare în 
bob de orez. Văd totul ca prin ceaţă pentru că prin faţa 
ochilor îmi defilează aceleaşi imagini obsedante. Profesorul 
ţinând între degete detonatorul grenadei, tunelul ivit pe 
neaşteptate... Îmi dau drumul să cad pe laiţă sfârtecată de 
o spaimă demenţială. 


Irina stă lângă mine. 

— Cum te simţi? o întreabă Chat Noir. 

— Bine... Aş mai vrea puţină apă. 

Traian îl consultă din priviri pe Iuga şi îi toarnă dintr-o 
sticlă care se află pe masă. Când ajunge la jumătatea 
paharului, profesorul ridică mâna. 

— Stop! 

Pândeşte lângă fereastră în timp ce Gri-Gri face neliniştit 
înconjurul odăii. Şi-a scos în sfârşit mănuşile. Mâinile se 
ivesc straniu de albe, sunt spongioase de parcă le-ar fi ţinut 
în apă. Repetă mecanic: 

— Ce baftă, Dumnezeule! Ce baftă! Mi-e şi frică să mă 
gândesc. 

Paznicul se iveşte cu un maldăr de boarfe în braţe. Numai 
cu o săptămână în urmă mi s-ar fi zbârcit pielea de oroare 
la gândul că îmbrac haine străine. Sistemul de a împrumuta 
cârpele era curent printre studentele căministe. Mă 
simţeam incapabilă să înţeleg cum poţi îmbrăca un lucru 
atât de intim, ca o bluză, o rochie, un tricou sau un sutien, 
în care a transpirat ieri altcineva. Acum altceva e 
important. 

Paznicul împinge sticla şi pune hainele pe masă. 

— Asta am găsit. 

— Sunt pe cinste! zâmbeşte Gri-Gri. Auzi, mon cher, dacă 
eşti drăguţ, spune-mi unde pot să dau cu puţină apă pe 
mine. Măcar până la brâu. 

Ne primenim toţi, întâi eu şi Irina, pe urmă ceilalţi, într-o 
săliţă îngustă, unde găsim un lighean alb, ruginit, cu buza 
albastră şi un hârdău cu apă. luga nu ne lasă să respirăm, 
ne îmboldeşte tot timpul. 

— Mai repede! Nu-i timp de toaletă. 

Îl măsor cu o curiozitate nouă. Chat Noir îmi surprinde 
privirea. 

— Tipul, spune, e formidabil. 

— Uluitor. 


Mă uit într-un ciob de oglindă şi nu mă recunosc. Ochii 
sunt enormi, au ajuns până la jumătatea feţei, pomeţii s-au 
ascuţit, în obraji am două găuri. Privirea arde, o fierbinţeală 
care poate fi interpretată oricum. Semăn cu o târfă 
falimentară din Place Blanche. Lângă ciobul de oglindă, 
găsesc un pieptene de fier, şi mi-l trec prin păr. Încă un 
lucru care nu l-aş fi făcut acum o săptămână. 

Suntem gata. Cei mai „fireşti“ par luga şi Irina. Fetiţa 
poartă o rochie de diftină decolorată, profesorul şi-a 
schimbat doar pantalonii şi cămaşa. Haina de piele, ştearsă 
acum cu o cârpă udă, a păstrat-o. Pe Traian atârnă jalnic un 
costum ieftin, cenuşiu. Eu am o rochie neagră, rămasă 
probabil de la vreo mamă ori mătuşă răposată. Înot în ea. 
Strâng cordonul cu nădejde, şi înghesui cam un metru de 
material la spate. O fac cu degete de gheaţă, copleşită de 
presimţiri îngrozitoare. 

Când sunt complet echipată, Gri-Gri începe să râdă ca un 
țicnit, deşi el e cel mai caraghios. Poartă o cămaşă de 
barchet fără guler, salopetă, melon, baston şi mănuşi. Abia 
acum bag de seamă că le-a luat cu el. 

Iuga, agitat, ne dă ghes să plecăm şi insistă hotărât ca, 
Chat Noir să se lase de prostii. Escrocul acceptă să-şi 
abandoneze doar pălăria: 

— Asta ca să vezi că nu-s încăpățânat. La celelalte nu pot 
renunţa. Mănuşile nu le dezbrac niciodată, iar bastonul e 
singura mea armă. 

Profesorul nu-l mai ascultă. Lasă câteva bancnote pe 
masă şi îşi ia rămas-bun de la paznic. Gri-Gri îl trage de-o 
parte. 

— Încă putem fi prinşi de boşi. Părerea mea e să las 
filmul la paznic. 

Roman luga îl priveşte lung, reflectează câteva secunde 
înainte de a se hotări. 

— Nu, nu e bine. Dacă nemţii descoperă pe unde am 
scăpat, paznicul va fi primul luat la întrebări. De altfel, 
adaugă scăzând şi mai mult glasul, nu-mi inspiră nici o 


încredere. Cu cât vom fi mai departe de el, cu atât mă voi 
simţi mai liniştit. 

Plecăm unul câte unul. Paznicul scotoceşte din priviri 
împrejurimile. 

— Ascultă, îi spune Iuga. Nu-mi plac ochii dumitale. S-ar 
putea să mă înşel, şi atunci te rog să mă ierţi. Dar dacă ai 
de gând să ne vinzi, poţi să-ţi ocheşti de pe acum groapa. 

Îi mulţumeşte încă o dată şi ne pierdem pe o alee 
laterală. 


E ora şase. Un soare roşu se iveşte grăbit de după deal. 
Ne strecurăm printre monumente, capele şi statui. După 
toate semnele ne aflăm într-un cimitir catolic. Mergem în şir 
indian. Profesorul ne arată dealul: 

— La poalele celuilalt versant e pădurea. Am ascuns acolo 
o camionetă Horsh. 

Nu încântă pe nimeni perspectiva de a urca panta. Chat 
Noir mormăie: 

— Ăsta-i Everestul, mon cher, nu mai e deal. 

Auzim câinii lătrând înfundat. 

— Ne-au luat urma, spune profesorul. Dacă ajungem pe 
creastă, am scăpat. Haideţi! Sper să piardă măcar cinci 
minute cu paznicul. 

Alergăm. Îmi economisesc sufletul. Gonim din răsputeri, 
dar rezervele sunt epuizate. Respirația noastră aduce a 
horcăit, am pierdut controlul picioarelor. Dezastrul începe o 
dată cu panta. Practic ne târâm. Auzim lătratul mult mai 
aproape. Mă caţăr cocoşată, agăţându-mă de tot ce îmi iese 
în cale: pietre, tufişuri, buruieni şi rădăcini. 

Rând pe rând, pietrele, tufişurile, buruienile capătă 
înfăţişarea anourilor înfipte în zidul hrubei. Gândul că am 
înnebunit începe din nou să-mi dea târcoale. 

Gri-Gri alunecă şi îşi luxează glezna. Păleşte din cauza 
durerii. Îşi smulge o mânecă şi-şi leagă strâns piciorul. 
Nemţii ne-au văzut şi se lansează într-un sprint îndrăcit. 


Pierdem clipă de clipă avantajul. Irina rămâne mereu 
ultima. Traian încearcă s-o ajute, dar şi el abia se ţine pe 
picioare. Adolescentul deşirat şi slăbănog de acum o 
săptămână a devenit un schelet. Pe Irina ai sufla-o cu o 
pompă de bicicletă. Gâfâim, ochii ne ies din orbite, 
genunchii nu ne mai slujesc. Cădem tot mai des şi ne 
ridicăm greu. 

Inima îmi sparge pieptul. Suntem abia la jumătatea 
acestei curse înnebunitoare. Arunc o singură privire în 
spate. Şase câini sar peste morminte, au ajuns aproape de 
poalele dealului. În urma lor vin nemţii. Ne zăresc şi le dau 
drumul din lesă. Nu trag în noi, deşi constituim o ţintă 
perfectă. Ne vor vii. 

Cât am să mai rezist? Ochii mi s-au umplut de sânge, 
urechile îmi zvâcnesc, imaginile se tulbură. Irina a căzut şi 
nu se mai poate ridica. Traian o imploră: 

— Încă puţin. Uite, am ajuns... 

— Grăbiţi-vă! strigă luga. 

Cu un efort eroic, fetiţa se ridică. Lepăduş o trage de 
mână, abia se târăsc amândoi. Câinii au început să urce 
panta. Nu le trebuie mult ca să ne ajungă. 

Irina se desprinde din mâna lui Traian şi alunecă moale 
pe pământ. Băiatul e disperat. Încearcă s-o ridice, o conjură 
plângând, să facă un ultim efort. Fetiţa ţine ochii închişi. Se 
înăbuşă. 

— Irinel, mă auzi? Irinel! Încă doi paşi şi suntem liberi. Pe 
cuvântul meu... Doi paşi, atât! 

— Câinii! urlă Gri-Gri. Traiane! 

Iuga îl strigă şi el. Inutil. Îl apucă de mână, îl trage după 
el. Se smulge şi porneşte înapoi spre Irina, încet, dar decis. 
Îngenunchează lângă fetiţă, o ia în braţe şi o protejează cu 
trupul lui. În clipa următoare, văd dulăii năpustindu-se cu 
gurile căscate. Întorc capul terifiată. Roman Iuga încearcă 
să împuşte câinii, dar nu-i nimereşte. Nemţii răspund cu o 
rafală care împroaşcă pământul în jurul nostru. 


Răcnetul lui Traian ţâşneşte peste lătratul câinilor şi al 
automatelor. 


Roman luga se azvârle pe burtă cu arma la ochi. Cotiera 
i-a alunecat, dezvelindu-i încheietura braţului. 

— Fugiţi! Îi ţin eu pe loc. 

— Nu! se opune Gri-Gri. 

— Fugiţi! Filmul trebuie salvat. 


Eu şi Gri-Gri ne aflăm pe cealaltă parte a crestei. 
Coborâm  ţinându-ne de mână, ne rostogolim, ne 
împiedicăm, ne ridicăm. 

Se trage de ambele părţi, dezlănţuit. 

Imaginea copiilor îmbrăţişaţi şi a câinilor năpustiţi 
sălbatic asupra lor îmi joacă înaintea ochilor. Grenada din 
mâna profesorului şi tunelul se suprapun... Treptat, sunt 
estompate de alta, înregistrată în fugă: cotiera profesorului 
ajunsă la încheietura mâinii. 

Mă opresc brusc locului şi mă uit fix, ca o nebună, la Gri- 
Gri. 

— Ce-i? 

Izbucnesc într-un râs sălbatic. Mă las jos şi râd fără să 
mă pot opri. Chat Noir e speriat. Îşi închipuie că am 
înnebunit şi încearcă să mă ia cu binişorul: 

— Magda! Uite pădurea! Am ajuns! 

Dau din mână cutremurată de hohote. Escrocul vrea să 
mă ridice, îmi trage braţul. 

— Hai! E stupid să pună tocmai acum laba pe noi. 
Repede, Magda! E chestie de secunde! Fii înţelegătoare... 

Îmi şterg obrazul de lacrimi şi mă interesez sec, pe un 
ton extrem de lucid: 

— De ce să mă grăbesc? Am scăpat. 

Chat Noir mă priveşte perplex. Are în ochi alarma aceea 
caracteristică pe care ţi-o dă descoperirea că cineva şi-a 
pierdut minţile. 

— Încă nu, Magda, bâlbâie. 


— Idiotule! Am fost spectatorii celei mai formidabile 
cacialmale a secolului! ţip. N-ai înţeles?! 

— Ce dracu” vrei să înţeleg? 

— "Tot circul ăsta a fost aranjat! Roman luga e SS-ist. 


CAPITOLUL XVIII 


Pentru colonelul Radian era limpede acum că nemţii vor 
ataca oriunde în altă parte decât acolo unde o consemna 
harta fotografiată de Gri-Gri. 

În septembrie 1944 şase divizii germane şi horthyste au 
lansat o puternică ofensivă în Transilvania pe Mureş. 
Surpriza nemților n-a fost neglijabilă întâlnind armata a IV- 
a română adusă din Moldova. Încercarea de a-şi reface 
apărarea în lanţul Carpaţilor a eşuat. La 25 octombrie 
întreg teritoriul Transilvaniei a fost eliberat. 


XXX 


Dimineaţa magnifică de octombrie - e un cer atât de 
albastru încât te-ai putea crede la Madrid sau pe malul 
Bosforului, nu într-un oraş ardelenesc - pare iscată anume, 
pe măsura bucuriei din cugetul oamenilor. Cred că trăiesc 
cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am văzut nicicând 
atâta veselie, te ciocneşti pretutindeni de o fericire 
delirantă. Pe bulevarde, la fiecare colţ de stradă, în 
balcoane unde flutură tricolorul între jerbe de flori. 

Oameni necunoscuţi se îmbrăţişează pe stradă, rochii 
minunate, în culori vii, aprind maci printre uniformele 
ostaşilor români. Soldaţii sunt pur şi simplu asediați de 
îmbrăţişări, dangăt de clopote, urale şi flori, li se întind 
sticle de băutură, cele mai năstruşnice cadouri. 


Un ostaş mustăcios primeşte o rață friptă, altul un şirag 
de mărgele, un caporal subţire sărutări. Are tot obrazul 
sigilat în vreo paisprezece nuanţe de ruj. Fetele se agaţă de 
tancuri şi e emoţionant să vezi maşinile astea îngrozitoare 
înecate în crizanteme, trandafiri de toamnă şi rochii 
diafane. 

O bătrână paralitică, prizonieră în balcon, leagă o sticlă 
de şampanie la capătul unei sfori şi-i dă drumul printre 
soldaţii care defilează. O prinde un locotenent tânăr. Îşi 
scoate chipiul. Bătrâna flutură degetele cu ochii înlăcrimaţi. 

Prin faţa noastră trece un tanc. Un căpitan blond, cu un 
plasture sub ochi, ridică turela. Pe mânecă are două trese 
de rănit, iar la gât poartă cel mai recent dar, o broboadă de 
dantelă. 

Sunt martoră la o scenă emoţionantă: o fetiţă cam de 
vârsta Irinei, într-o fustă albă, se smulge de pe trotuar şi se 
apropie de coloană. E mai timidă ca celelalte. Face câţiva 
paşi şi strecoară în mâna unui sergent-major un bucheţel cu 
flori roşii, galbene şi albastre. 

Îmi dau lacrimile, dar nu mă jenez şi le las să curgă în 
voie. Gri-Gri ridică paharul. Mâna îi tremură imperceptibil. 

— Să bem, Magda, pentru victorie! 

— Să bem! 

Terasa cafenelei Corso e plină şi ca să ne auzim, ne-am 
alăturat scaunele. Chat Noir a redevenit domnul cu morgă 
britanică, poartă un costum bleumarin superb şi melon 
cenuşiu. Şchiopătează puţin, dar asta îi adaugă distincţie. 
Eu sunt îmbrăcată în alb, ca o mireasă. Amalia ar cădea pe 
spate. „Alb la sfârşitul lui octombrie!“ Da, tanti Amalia! Alb! 
lar canotiera e tot albă cu două crizanteme enorme, una 
portocalie, cealaltă bleumarin. 

Sunt fericită, râd, plâng şi atât de emoţionată, că paharul 
îmi zăngăne între dinţi. 

— Ai să-l înghiţi până la urmă, zâmbeşte Gri-Gri. 

Mă strâmb, îi scot limba şi încep să aplaud frenetic 
grupul care saltă în aer un artilerist cu ochelari. 


Spărgătorul se uită la mine gânditor. Îmi aprinde ţigara şi 
mă lasă să trag două fumuri. 

— Ce-ar fi totuşi să ne căsătorim? mă întreabă. 

Holbez ochii şi pufnesc în râs. 

— Ai căpiat? Sunt măritată, de altfel ai ghicit-o singur. 

— Noi doi, zâmbeşte, am trecut peste impedimente mai 
mari. 

— Ei bine, de astă dată nu sunt dispusă să trec. Lasă 
fleacurile! 

Gri-Gri oftează. Scoate batista şi îşi tamponează delicat 
mustaţa. 

— Păcat! Pot fi un soţ fermecător dacă vreau: calm, 
tandru, am fantezie... 

— Eu sunt o nevastă odioasă! N-ai decât să-l întrebi pe 
bărbatu-meu. 

— Cu mine nu te-ai plictisi niciodată. 

— Când iubesc un bărbat, ador să mă plictisesc cu el. 

Chat Noir râde, ne întoarcem la evenimentele pe care le- 
am trăit împreună. Vorbim de sacrificiul lui moş Toma, de 
sfârşitul tragic al Irinei şi al lui Traian, sfâşiaţi de câini. 

— Am ştiut din prima clipă că nu vor supravieţui. Nu mă 
înşel niciodată, îmi repetă Chat Noir, a cincisprezecea oară 
de când îl cunosc. 

Alung fumul şi îi râd în nas: 

— Se mai întâmplă, dragul meu, să te şi înşeli. 
Recunoaşte cinstit. 

Chat Noir clatină capul, îşi ţuguie buzele. 

— Crede-mă, nu mă încăpăţânez. Când pierd, ştiu s-o fac 
en beau joueur, dar nu m-ai convins. 

— Nu crezi că luga e SS-ist? 

— Nu. Chestia cu tatuajul poate fi o simplă întâmplare. 
Prea aduce a Evul Mediu. 

— Eşti absurd! Tocmai de-aia purta cotiera, ca să-l 
ascundă. Grupa de comando SS a maiorului Linhart a avut 
fantezia să-şi tatueze pe braţ o broscuţă înjunghiată de un 
stilet, marcat cu cifra zece. O prostie de neiertat pentru 


nişte profesionişti. Am văzut desenul tatuajului acum patru 
ani. Al lui luga era identic. 

Gri-Gri se uită la mine gânditor. Îl cunosc îndeajuns de 
bine ca să-mi dau seama că e contrariat. O puştoaică de 
vreo nouăşpe ani face tot felul de fiţe ca să-i atragă atenţia. 
Râde tare, vorbeşte în argou cu fraierul care i-a oferit o 
prăjitură, se ridică de două ori de la masă şi defilează 
ostentativ prin faţa noastră. Are şolduri nervoase şi o 
pereche de picioare care pot băga în draci şi un sfânt. 

Gri-Gri n-o ia în seamă şi îi sunt recunoscătoare. Mă 
enervează când bărbatul care mă însoţeşte se holbează 
după altele, chiar dacă mi-e frate. Nu mă pot însă împiedica 
să fiu maliţioasă. 

— Ai succese, Gri-Gri! 

Pezevenghiul se uită exact unde trebuie. O remarcase. 

— Mda, nu arată rău. Încerci să mă cazezi, Magda? 

— Eşti ultimul bărbat pentru care m-aş osteni. Ai crescut 
destul de mare ca să te descurci singur. 

— Perfect!... Ascultă, draga mea, revenind la amicul 
Iuga... Sunt gata să accept că bandajul cauciucat poate 
constitui un indiciu. Un indiciu ieşit din comun. Mă întreb 
totuşi ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi căzut în ultimul 
moment. 

— Altceva te întrebi, flăcău! Dacă nu cumva am avut şi 
alte dovezi. Deşi, dovadă e mult spus. S-au petrecut însă o 
seamă de incidente care dădeau de bănuit. 

Privirea escrocului se concentrează, e aţintită în gol. 
Recapitulează, încearcă să ghicească. Eu mă amuz copios. 
Nu-i uşor să descumpăneşti un Chat Noir! 

— Să le luăm pe rând, îi propun. Când luga şi-a 
desfăşurat planul, ţii minte, imediat după încetarea alarmei, 
am simţit că ceva nu-i în ordine... Bineînţeles, eram încă o 
mare îmbrobodită pe atunci, dar hai să-i zicem un al 
cincilea eu din mine cârtea. 

— Asta mi-a plăcut, râde Gri-Gri. Al cincilea eu! Ai 
dreptate. Se vorbeşte totdeauna numai de al doilea. De ce 


cârtea, draga mea? 

— Trucul cu fetiţa ascunsă în cutia violoncelului ţine de 
bâlci. 

Chat Noir se mişcă în scaun şi dă din umeri cu sensul 
„evident, o poţi lua şi aşa, dar...“ 

— Împrejurările excepţionale reclamă mijloace 
excepţionale. Ca să fiu cinstit, pe mine m-a dat gata 
ingeniozitatea soluţiei. Exista altă cale de pătrundere în 
Comandament? Fără gălăgie? 

— Nu ştiu. Soluţia lui Iuga însă trăda un infantilism care 
nu-i era propriu. 

— De ce n-ai obiectat atunci, pe loc? 

— Ca şi pe voi, m-a ameţit ingeniozitatea formulei şi i-am 
închis gura celui de al cincilea eu... Să mergem mai 
departe! Suntem în sfârşit zăriţi, urmăriţi, încercuiți, la un 
pas ca nemţii să ne înhaţe. Dar nu, noi suntem şase 
norocoşi! Descoperim un chepeng care ne duce într-o grotă 
mai sigură decât linia Maginot. Cam prea la ţanc, nu crezi? 

— Acum da, recunoaşte Gri-Gri, nu şi atunci. 

— Bineînţeles. Erai prea fericit că ai scăpat, cel puţin 
pentru moment, ca să mai reflectezi. Incidentul cu grenada 
însă, trebuie să fii de acord cu mine, ar fi pus pe gânduri şi 
un copil. 

Chat Noir mă priveşte mirat. Observă chelneriţa şi-i cere 
două Martini duble... 

— lartă-mă, Magda. Am simţit nevoia unui tonic. Ce-i cu 
grenada? 

— Ai făcut armata? 

— La pompieri. 

— Atunci se explică. Râd: Nici un om cu mintea întreagă 
nu se apucă să dezamorseze o grenadă dacă nu l-a învăţat 
cineva s-o facă. Pur şi simplu, nu ştie de unde s-o apuce. 
Chiar şi pe genişti îi trec toate sudorile în operaţiunile de 
deminare. Şi apoi, nu e o chestiune de curaj, ci de 
cunoştinţe. Nici măcar miracolul nu poate să depăşească 
ignoranţa. Şi totuşi, Roman luga a izbutit. 


Gri-Gri îşi consultă trabucul stins. E ceva care nu-i place, 
îl aruncă şi aprinde altul. 

— Nu vreau să te mint, draga mea. Pe mine actul în sine 
m-a impresionat. Intuiam, cel puţin vag, ce riscuri incumbă 
dezamorsarea unei grenade pentru un necunoscător. Îmi 
spuneam însă că există disperaţi, fanatici, ca Iuga, care nu 
se opresc în faţa nici unui sacrificiu. Conştiinţa că eu sunt 
incapabil de un anumit act nu mă determină să-l contest 
sau să nu-l admir la altul. 

Îi surâd cu duioşie şi sunt sinceră când îi spun: 

— E amănuntul care-mi place cel mai mult la tine, Gri- 
Gri. Pentru asta sunt în stare să-ţi iert o grămadă de 
lucruri. 

— Grozav! se bucură Chat Noir. Atunci, ne căsătorim? 

Se grăbeşte să-mi sărute mâna. Eu râd cu hohote. Am 
impresia că niciodată n-am râs atât de mult ca azi. 

— N-ai fost prea perspicace, Gri-Gri. Cel puţin la urmă 
trebuia să înţelegi. 

— Habar n-am la ce te referi. 

— Tunelul... Aţi ciocănit zidurile, centimetru cu 
centimetru. Evident, luga a avut grijă să te asigure că pe 
cel cu pricina l-a cercetat el, îndreptându-te astfel spre 
celelalte. Îţi aminteşti? În sfârşit, era normal ca după zilele 
şi nopţile acelea îngrozitoare, în ultima clipă, cu câteva 
minute înainte ca nemţii să ne facă sită, Iuga să descopere 
ieşirea secretă? După orele acelea de coşmar, cu mintea 
tulbure, când abia mai respiram şi gândeam? 

— Există întâmplări fericite. Eu îi spun şansă şi aş fi un 
păcătos dacă aş contesta-o. 

— Cam multe şanse, dragul meu, în povestea asta. Ca să 
nu mai pomenesc de faptul că hruba aceea era atât de bine 
utilată, încât părea că aşteaptă un grup vesel de 
excursionişti, exact ca noi. Nu lipsea nimic din ce ne trebuia 
cu adevărat şi dacă a lipsit totuşi a putut fi înlocuit cu 
uşurinţă. Am avut lopată şi hârleţ, măşti de gaze, mâncare, 
un strop de băutură, o casă de bani senzaţională, bună la 


toate, n-am dus dorul mâinii de lucru. Bietul Bubu a bătut 
toate recordurile. Cap la cap însă, le-am pus pe toate la 
ieşirea din tunel. Alergam prin cimitir şi nu vedeam nimic 
altceva în faţa ochilor: grenada, chepengul, anourile zidului 
se suprapuneau, se înlănţuiau, mă obsedau. Chiar dacă o 
oră mai târziu lui luga nu-i aluneca bandajul, ideea unei 
formidabile mistificări se născuse deja în căsuţa paznicului. 
Tatuajul a confirmat-o. Şi apoi, ce dovadă mai concludentă 
vrei decât aceea că nemţii au atacat totuşi spre Târnăveni şi 
nu prin Oituz, aşa cum indică harta fotografiată de tine? 
Toată povestea a fost un spectacol de la început până la 
sfârşit, având un singur ţel: să ne intoxice. 

— Draga mea, mă întreabă calm Gri-Gri, cuvântul 
strategie îţi spune ceva? Nu pretind că oi fi vreun Saint-Cyr- 
ist, dar mi s-a întâmplat să aud despre revirimente tactice, 
succes sau eşec, care au rămas celebre în cariera unor 
conducători de oşti. E posibil deci ca fritzii, neinspiraţi, să 
se fi răzgândit în ultima clipă. 

— Degeaba! exclam. le lauzi că ştii să pierzi, dar nu 
accepţi înfrângerea. Şi chiar dacă ai să-mi spargi capul, tot 
ţi-o repet: Roman luga te-a păcălit ca pe un copil! 

Chat Noir îşi sticleşte dinţii, ochii îi scapără. 

— Auzi Magda, dacă e cineva în stare pe lumea asta să-mi 
dovedească, la modul neîndoielnic, că profesorul m-a dus cu 
preşul, eu mă las de meserie! 

Îi întind mâna peste masă. 

— Pariu? 

Gri-Gri mi-o prinde. 

— Pariu! 

— Perfect. La douăzeci de kilometri de oraş e un lagăr de 
prizonieri. Am obţinut - nu mă întreba cum, o să înţelegi 
mai târziu - autorizaţia de a-l vizita. Vii cu mine? 

— De acord. Când plecăm? 

— Şi acum. 

Plătim şi ne ridicăm. Gri-Gri îmi prinde cotul. 


— N-am stabilit un amănunt, Magda. Ce se întâmplă dacă 
eu câştig pariul? 
— Divorţez şi mă mărit cu tine. 


Comandantul lagărului ne dă un însoțitor, un căpitan de 
rezervă la vreo patruzeci de ani, bonom şi rotund în 
pântece, amator de şuetă aşezată, moldovenească şi bere 
Azuga. E de altfel din Botoşani, unde-şi are familia şi un 
birou modest de avocatură. E fudul nevoie mare că băieţii 
lui „doi vlăjgani cât matale de lungi, coniţă“, învaţă la Liceul 
Laurian. 

În lagăr se află trei sute de prizonieri. Păşim rar, privind 
cu atenţie fiecare om. Ziua, excepţional de frumoasă, i-a 
scos din barăci. Stau la soare, joacă zaruri şi cărţi, 
meşteresc câte ceva sau zac cu mâinile sub ceafă cercetând 
albastrul cerului. 

Mă izbeşte liniştea care domneşte într-un grup atât de 
numeros, dar mai ales expresiile oamenilor. Mă aşteptam să 
găsesc aici chipuri întunecate, abătute, o lume strivită de 
dezastru - faptul că l-ai provocat singur nu atenuează nimic 
din dramatism, şi nu-i reduce proporţiile - chipuri sigilate 
de înfrângere. Nimic, sau aproape nimic din toate acestea. 
Bineînţeles, bucuria de a trăi nu urlă între kilometrii de 
sârmă ghimpată care înconjoară lagărul. Cred că ceea ce 
caracterizează atmosfera e o resemnare fără convulsii, un 
fel de „în sfârşit, bine că s-a terminat“. 

La trecerea noastră oamenii îşi ridică ochii, ne scrutează 
cu oarecare îngrijorare, încercând să ne ghicească 
rosturile, se uită curioşi la pardesiul meu alb şi la costumul 
lui Gri-Gri. 

— Vai de steaua lor ce i-o fi aşteptând! îi căinează 
căpitanul. 


Chat Noir ţine bastonul pe umăr, ochii îi aleargă iuți ca 
veveriţele, în toate părţile. Surâde. 

— Vae victis! 

— De, domnule dragă, oftează căpitanul, le-a trebuit să 
samene răzmeriţă în lume... Era la noi în Botoşani un spiţer, 
Franz... Ce blândeţe de om, coniţă, ce suflet nobil! Nici azi 
nu mă taie capul cum de-au izbutit nemţii atâtea mişelii! 

— Există nemți şi nemți. Nu spiţerul dumitale a incendiat 
globul. 

— Aici ai spus vorbă mare! mă asigură interlocutorul 
nostru, şi îşi şterge cu o batistă roşie, faţa asudată. Ca să 
vezi matale cum îi inima moldovanului bleagă... Mai acu 
două-trei luni n-aş fi şovăâit o minută să pun puşca la ochi şi 
să-l miruiesc pe vreunul. Acum... Da' nu v-am întrebat de 
prin ce locuri sunteţi. 

Nu-i stă gura o secundă, nu se împiedică în răspunsurile 
noastre monosilabice. Mi-l imaginez în vremuri normale, 
îndrăgit de toată urbea, de la birjarii care moţăie în gară 
aşteptând acceleratul de ora 22, până la negustorii din 
piaţă, împărțind pretutindeni zâmbete joviale, client de 
nădejde al birtaşilor, blând, cumsecade şi inofensiv. 

Trecem prin faţa bucătăriilor. Doi prizonieri curăţă fasole 
verde la soare. Un locotenent tânăr, cu braţul prins în 
eşarfă, fumează o ţigară Funcţționar şi le citeşte cu glas tare 
dintr-o carte jerpelită. Nimic nu mă surprinde mai mult 
decât să aud aici, sub cerul Transilvaniei, când la mai puţin 
de o sută de kilometri depărtare mai bubuie tunurile, 
povestea lui David Cooperfield. 

Mă opresc brusc. Privirea mi-e atrasă de un cap enorm, 
bandajat. E un prizonier cu tunica deschisă şi epoleţii de 
locotenent major. Stă aplecat peste o gheată galbenă din 
piele fină, cu ţinte. 

Gri-Gri mă priveşte întrebător. 

— Ele! suflu înfrigurată. 

Surâde ironic, încredinţat că mă înşel, şi se îndreaptă cu 
paşi hotărâți spre neamţ. Prizonierul nu-i dă atenţie, pare 


preocupat de bocanc. 

Chat Noir îl apostrofează direct: 

— Aveţi un foc? 

Omul ridică încet capul şi Gri-Gri încremeneşte, alb la 
faţă. 

Respir adânc. Am recunoscut ochii lui Roman Iuga. 


Comandantul ne-a pus la dispoziţie o săliţă lângă 
cancelarie. 

Două bănci rudimentare de lemn, trei scaune, o masă 
negeluită, plină de crăpături care, privite dintr-o anumită 
poziţie, amintesc bucla Dunării de la Turnu Severin. 

Roman luga e calm, destins, răspunde fără şovăială la 
toate întrebările noastre. Într-un cuvânt, omul care a 
pierdut şi acceptă cu luciditate şi sânge rece situaţia. 

— Berlinul pregătea o puternică ofensivă cu intenţia de a 
ocupa Carpaţii Meridionali, ne explică succint luga. 
Succesul ei depindea de factorul surpriză, dar mai ales de 
imobilizarea Armatei a 4-a în Moldova. Pentru a împiedica 
transferul ei în Transilvania, trebuia ca Marele Stat-Major 
Român să aibă certitudinea că vor ataca în Carpaţii 
Orientali. 

Mă uit triumfătoare la Gri-Gri. Îmi evită privirea, şi 
ascultă atent, trăgând rar din havană. 

— Problema consta, urmează luga, în a încunoştiinţa 
Bucureştiul de aceste „intenţii“. Evident, nu le puteam 
transmite nici prin poştă, nici prin ziare. De fapt, trebuia să 
facem din ele un secret de importanţă capitală, care prin 
căi dificile şi sinuoase să parvină în final unui agent român 
de încredere. Servită cu toată pompa de propriul lor 
informator, ştirea avea să fie ingerată ca atare. Aşa ne-am 
oprit asupra dumitale, Magda. 

Chat Noir scapă trabucul din gură, izbuteşte să-l prindă 
şi se arde uşor la palmă. A rămas literalmente perplex. În 
acelaşi pot, a fost de două ori păcălit. În ce mă priveşte, 


faptul că sunt deconspirată, nu mai contează. Misiunea mea 
s-a încheiat. Iuga râde nu fără oarecare satisfacţie. 

— Nu trebuie să te necăjeşti, Trestian! Ai avut de-a face 
cu doi profesionişti. Nu-ţi pun la îndoială flerul, însă lumea, 
universul dumitale n-au nici o legătură cu spionajul. 

Chat Noir îşi duce degetul la tâmplă, într-un vag salut, 
dar e cnocaut şi îşi revine greu. 

— Cum m-aţi detectat? întreb. 

— Intelligence Service-ul, de pildă, greşeşte în mod 
constant socotindu-ne mai dobitoci decât suntem. E o 
eroare frecventă. Nu învăţăm niciodată că n-avem voie să 
ne  subestimăm la infinit adversarul. Într-adevăr, 
Kaltenbrunner a stârnit ilaritate printre serviciile de spionaj 
aliate, informatorii săi selecționați pe baza celor mai bizare 
criterii - fanatism, stagiu în partid etcetera - comiţând gafe 
cutremurătoare. S-a uitat însă că mai există şi o unitate SS, 
cu oameni aleşi şi pregătiţi de amiralul Canaris, pe vremea 
când era şeful Abwehrului, în scopul unor acţiuni largi şi 
complexe de comando... Dumneata, Magda, constitui o 
prezenţă care nu poate fi ignorată. Era limpede pentru un 
vânător de spioni, că locul domnişoarei Savu nu e într-un 
post de amploiată la comandamentul german. Pregătirea, 
inteligenţa, fizicul puţin obişnuit nu se asortau cu funcţia 
modestă pe care o îndeplineai. Obiectiv vorbind, încap 
comparații între dumneata şi Hildegarde sau Katarina? 
Personal, prin definiţie, suspectez femeile spectaculos de 
frumoase vehiculate în perimetrul Statelor majore sau al 
unor militari, cu grad superior, care deţin secrete. Dacă 
răsfoieşti istoria spionajului, încremeneşti aflând ce-au 
putut să facă doi ochi frumoşi, ca să-l citez pe prietenul 
Chat Noir. 

Îşi aprinde ţigara, stinge chibritul cu volte mari. Trage ca 
de obicei trei fumuri înainte de a începe să vorbească. 

— Mă obseda ideea că leafa pe care o primeai, micile 
privilegii nu însemnau nimic pentru dumneata, nu aveai 
nevoie de ele. Şi încă ceva! Ultimul soldat din Wehrmacht 


cunoaşte orientarea pro-franceză, în orice caz pro-aliată a 
românilor, încotro înclină de secole simpatiile acestui popor. 
— Se putea foarte bine, îl întrerup, să am totuşi un 
beguin pentru germani. Nu-s mulţi la noi, dar există. 
Studiile mele constituiau un argument în acest sens. 

Iuga râde, mă măsoară printre pleoapele subţiate. 

— Când te-ai înscris la limba germană, te-ai dus pentru 
Goethe, Heine, sau Schiller, nu de dragul lui Hitler şi al 
echipei lui. 

— Nu-i un raţionament. 

— Categoric. Indiciile, recunoaşte Roman luga, erau de 
natura pur subiectivă, dar eu sunt un tip suspicios şi teribil 
de încăpățânat. 

— Am băgat de seamă. 

— O dată luată în obiectiv, am început investigaţiile. Ai 
fost filată, s-a descoperit că eşti în legătură cu Jeanna. De o 
lună o ţineam sub supraveghere. Maşinile noastre 
goniometrice  descoperiseră că cosmeticiana transmite 
mesaje cifrate prin radio. I-am plasat un microfon chiar sub 
canapeaua unde se fac tratamentele. V-au fost urmărite 
toate discuţiile, inclusiv ultima. 

Îmi scot canotiera şi o pun pe masă. Pălăria contrastează 
straniu cu lemnul grosolan. Afară e o oarecare animaţie. Se 
împarte supa prizonierilor. Gri-Gri a amuţit. Fumează pe 
gânduri şi face eforturi să piardă elegant. Pentru apaşul 
ăsta excentric, s-a dărâmat un univers. 

— Hartner ştia? 

Iuga clatină din cap. 

— Absolut nimic. Vreau să spun că nu i s-a suflat un 
singur cuvânt. Mirosise însă ceva şi a solicitat oportun o 
permisie. Aşa cum îl cunosc, presupun că va dezerta. 

— Ce se întâmpla, îl întreb cu ochii pe fereastră, dacă eu 
aş fi refuzat să vă primesc în casă, atunci când, vezi 
Doamne - bânuiesc că şi acolo a fost o cacialma - mi-aţi 
bătut în geam, încolţiţi de Gestapo? 

Roman luga începe să râdă. 


— N-ai fi făcut-o niciodată, Magda. Ai încercat, dar n-ai 
putut. Experienţa şi statutul dumitale de agent au fost 
înfrânte de o inimă de esenţă latină. Am şi mizat de altfel pe 
sentimentalismul specific acestor meleaguri. Puteam să 
pariez că nu vei rezista până la urmă să nu acorzi ajutor 
unor nenorociţi, hăituiţi de Gestapo. Irina şi Traian, ei doi 
mai ales, erau flacăra la care intransigenţa dumitale urma 
să se topească, să se prefacă într-o ceară moale. Tapajul pe 
care-l făceau gestapoviştii, ai intuit bine, îl iniţiasem pentru 
atmosferă, dar mai ales ca să nu ne expediezi şi în 
consecinţă, să pierdem legătura cu dumneata. 

Gri-Gri îşi drege glasul. Nu ştiu ce-a hotărât în 
perspectivă, probabil încă nimic, dar pentru moment pare 
să-şi fi recăpătat siguranţa. 

— Încep să pricep câte ceva. Rămâne o chestie însă care 
mă obsedează. Eşti român, un tip cu calităţi. Ce naiba te-a 
împins printre ordurile astea SS-iste? Te-a supărat 
guvernul? Patria-mumă? le întreb eu, un escroc, un 
cambrioleur, un derbedeu, orice vrei, dar care şi-a zis 
întotdeauna că există totuşi în viaţă unele limite. Să spargi 
un safe e fără îndoială un act reprobabil pentru nişte 
oameni oneşti, să colaborezi însă cu fritzii împotriva 
propriei tale ţări mi se pare abject, infect şi imoral! 

Roman luga zâmbeşte. 

— Nu-s român, Trestian! Sunt neamţ sută la sută. 

— Născut aici! 

— Nici măcar. M-am născut la Essen şi acolo mi-am 
petrecut cea mai mare parte din viaţă. Ştiu ce vă surprinde, 
faptul că vorbesc perfect limba română. Explicaţia e mai 
simplă decât v-o închipuiţi. Vecinii părinţilor mei erau două 
familii de români. Făceau parte din valul acela de 
transilvăneni, care în jurul lui 1900 a emigrat în America. 
Izbutind însă să prindă cheag în Germania, renunţaseră la 
lumea nouă. Am crescut împreună cu cei şase copii ai lor. 
Am intrat la ei în casă, m-am familiarizat cu atmosfera 
românească şi eram fericit că sărbătoresc Paştele de două 


ori... De altfel, trei vacanțe de vară le-am petrecut la Arad, 
unde puştii se duceau să-şi vadă bunicii. Pentru tatăl meu, 
un funcţionar modest, aceste vacanțe gratuite însemnau 
foarte mult, un cadou nesperat. Se ştie cât de receptivi sunt 
copiii. Şi aici am constatat că o mare parte din români 
vorbesc curent germana sau maghiara, în funcţie de 
prietenii cu care au bătut cândva mingea. lar eu mă 
simţeam straşnic pentru că puteam discuta într-o limbă pe 
care în Germania n-o înţelege aproape nimeni, îmi dădeam 
aere faţă de părinţi şi colegi. Mai târziu, am început să le 
cer cărţi şi la doisprezece ani, l-am descoperit pe 
Eminescu... 

Chat Noir rânjeşte. 

— Asta te-a stimulat, presupun, să dai cu barda în 
români. Cum ai ajuns în trupele de elită ale Fuhrerului? 

— Extrem de simplu, răspunde Iuga. În 1930, directorul 
revistei Nouveaux lemps, Jean Luchaire, a organizat 
împreună cu un profesor de desen munchenez, Otto Abetz, 
taberele internaţionale de vară pentru tineret, de la 
Sohlberg, din munţii Pădurea Neagră. Am petrecut acolo 
zile de neuitat. Sport, excursii, jocuri şi focuri de tabără, 
filme, dragoste. Toate sub îndrumarea atentă a celor doi 
organizatori, al căror scop era îndoctrinarea tinerilor, 
orientarea lor discretă, dar fermă, spre nazism. Din aceste 
tabere s-au racolat ulterior agenţi ai Abwehrului, viitorii 
colaboraţionişti şi simpatizanți francezi ai celui de-al III-lea 
Reich. Eu fiind german la origine şi remarcat în mod 
deosebit de Otto Abetz, am ajuns ulterior într-o grupă de 
comando SS. 

Ochii lui Gri-Gri privesc instinctiv spre încheietura 
braţului. Tunica însă îi astupă tatuajul. 

— Am activat vreme de trei ani în mod efectiv, până a 
intervenit accidentul. 

— Aha! rânjeşte Chat Noir. Deci Brahmaputra aia, sau 
cum îi zice, Zeița mamă a Pământului, a fost încă o 
istorioară pentru îngeraşii care fac nani la opt seara. 


Roman luga râde, se lasă pe spătarul scaunului cu 
mâinile în buzunare. 

— În '40, din pricina piciorului şi datorită faptului că 
vorbesc limba, am fost trimis în România. Everestul a 
constituit o justificare pentru anii în care „am lipsit din 
ţară“. Obsesia mea n-a mirat pe nimeni. Era perioada celor 
mai năstruşnice încercări, oamenii se dădeau în vânt după 
performanţe. Mulţi treceau Canalul Mânecii înot, Lindberg 
a traversat oceanul, altul s-a azvârlit în Niagara închis într- 
un butoi, s-au organizat expediţii în Antarctica şi jungla 
peruviană... Heydrich mi-a alcătuit dosarul. Un dosar bine 
gândit şi bine lucrat, care mi-a permis să mă integrez 
perfect în viaţa de aici, sub identitatea profesorului Roman 
luga. Singura mea sarcină era să aştept. Aţi auzit de 
spionul-conservă? 

Chat Noir clatină din cap. 

— Nu. Despre javre sunt ceva mai bine informat... 

— Spionul-conservă, explică Iuga ignorându-l suveran pe 
Chat Noir, reprezintă o investiţie pe termen lung. E 
costisitor, dar periculos şi eficace, obţinând în general 
rezultate excelente. Are ani de zile la dispoziţie şi evident, 
mijloace economice, pentru a se infiltra, pentru a prinde 
rădăcini într-un pământ nou. El se căsătoreşte în ţara de 
adopţiune, întemeiază o familie, deschide o prăvălioară sau 
pune pe picioare o afacere înfloritoare, are doi-trei copii, un 
cont substanţial la bancă, îşi ajută vecinii şi contribuie cu 
largheţe la chetele bisericii. Duce viaţa fără prihană, a unui 
burghez onorabil şi de aceea, surpriza, atunci când masca îi 
cade, e uriaşă: 

„Formidabil, domnule! Ai fi zis că ăsta aşa şi pe dincolo?“ 

— E clar! exclamă Gri-Gri. Te-ai jucat de-a profesorul de 
geografie care se topeşte de dorul Everestului şi aşteptai să 
vii la zar. Nu înţeleg însă ce dracu' am căutat eu în 
balamucul ăsta?! Treaba era oricum regizată, puteai să-ţi 
deschizi singur safeul. 


Roman luga îşi slăbeşte puţin pansamentul, care îi 
strânge maxilarul şi-l deranjează când vorbeşte, apoi se 
decide să renunţe la el, definitiv. Camuflajul nu-şi mai are 
rostul. 

— Într-adevăr, în varianta iniţială urma să lucrez singur. 
Pe urmă m-am răzgândit. Intram în competiţie cu o 
profesionistă şi nu-mi era îngăduit să greşesc. E bizar ca un 
profesor de geografie să deschidă un safe, care nu-i o 
jucărie de copil, nici scrinul bunicii şi încă fără să lase urme. 
Apoi, aveam nevoie de un martor care să certifice 
autenticitatea riscurilor şi pericolelor întâmpinate. Când 
poliţia horthystă a pus mâna pe dumneata, mi-am zis că nu 
puteam spera o ocazie mai bună. 

Derulez în minte filmul evenimentelor. Totul fusese 
premeditat, cu o precizie specific germană. 

— Bineînţeles, confirmă luga, ofițerului de serviciu îi 
revenea partitura cea mai grea. Trebuia să te aducă într-un 
asemenea hal de disperare, încât să te oblige să recurgi la 
un act disperat. Mă neliniştea gândul că frica de a te 
compromite, şi deci de a te deconspira, va fi mai puternică. 
Din momentul însă în care l-ai lovit, ai intrat definitiv în joc, 
nu mai puteai da înapoi. Erai obligată să ne însoţeşti, ceea 
ce reprezenta, în fond, scopul meu. 

Şi eu şi Chat Noir cădem pe gânduri. Un prizonier tânăr, 
cu părul tuns perie, trece prin dreptul ferestrei şi îşi lipeşte 
curios nasul de geam. De ce oare chipul unui necunoscut 
apărut pe neaşteptate, în cadrul ferestrei tale, sperie? 
Prizonierii şi-au isprăvit masa. Mulţi se retrag în barăci, alţii 
se plimbă. 

Spărgătorul, care a înghiţit greu pilula, dar până la urmă 
a înghiţit-o, vrea să-şi clarifice toate nelămuririle. De pildă, 
nu pricepe ce sens a avut coşmarul din hrubă, caznele la 
care ne-a osândit Iuga. În fond, rezultatul ar fi fost acelaşi, 
folosind un drum mai puţin accidentat. 

— Te înşeli, dă din deget profesorul, şi uiţi mereu că 
trebuia să mistific o agentă inteligentă, care timp de patru 


ani n-a comis altă greşeală decât aceea de a fi prea 
frumoasă. 

— Vasăzică bătăturile din palme, într-un fel i le datorez 
Magdei, spune Gri-Gri. Ne vâră mâinile în ochi: Cu degetele 
astea nu mai deschid nici un bufet de bucătărie! 

— 1 le datorezi, spune Iuga. Săparea tunelului a constituit 
o capcană psihologică unde trebuia să cadă până la urmă şi 
cel mai circumspect agent. În general, soluţiile prea simple 
nu conving. Instinctiv însă, când obţii cu sânge un lucru, 
respingi ideea de păcăleală, şi în asta a constat trucul. 
Disperarea, setea, munca epuizantă, excavatoarele nemților 
au desăvârşit climatul, au dat mistificării dimensiunile şi 
culorile realităţii. Dacă am fi stat în hrubă doar o oră, poate 
că în mintea Magdei ar mai fi stăruit îndoiala. Câteva zile de 
cazne însă i-au alungat, şi era omeneşte şi firesc să-i 
alunge, cea mai vagă umbră de dubiu. Magda trebuia să 
depună fotocopia hărţii pe masa Marelui Stat-Major al 
Armatei Române, cu certitudinea de nezdruncinat că ea 
cuprinde intenţiile şi hotărârile duşmanului. Aş fi vrut din 
tot sufletul să nu fiu silit să recurg la ieşirea secretă. Îmi 
dădeam seama cât de dubioasă pare o astfel de descoperire 
în ultima secundă. Când am pus la cale planul, prevăzusem 
totuşi eventualitatea unor piedici de netrecut şi de aceea 
pregătisem vag terenul, amintind că asemenea construcţii 
dispun de obicei de ieşiri tainice. Am sperat tot timpul că 
vom putea părăsi grota prin propriile noastre eforturi. Ar fi 
fost formidabil, pentru nota de autentic a întregii acţiuni. 
Din păcate, am dat peste zidul de stâncă şi aici eram 
neputincioşi. Pe urmă, a intervenit celălalt ghinion: mi-a 
alunecat cotiera. Cu cinci ani în urmă, la un chef - 
sărbătoream răpirea unui diplomat norvegian - întreaga 
grupă am hotărât să ne tatuăm un semn al nostru distinctiv, 
simbol al camaraderiei veşnice. Un act iresponsabil, a doua 
zi l-am regretat cu toţii. Se uită la mine: Până la începerea 
ofensivei, m-am întrebat dacă ai observat sau nu tatuajul, 
dacă îi cunoşti semnificaţia. Ai ochi ageri, te felicit. 


Mă simt obosită, mi s-a făcut dintr-o dată frig în cămăruţa 
cu pereţii vopsiți în ulei verde. Aş vrea să plec, nu mai am 
chef să stau în încăperea asta, din nou simt gheaţa din ochii 
lui Iuga. Dar Gri-Gri nu şi-a epuizat întrebările. 

— Bubu şi Dragnea făceau parte din piesă, îi răspunde 
profesorul. Ştiam că îşi au bârlogul şi marfa depozitată în 
hrubă, şi când am pus la punct planul, am ţinut seamă de 
acest amănunt. Prezenţa lor mi-era necesară. 

— De ce? 

— Pentru atmosferă, culoare locală, şi autentic. Oricum 
ar fi reacţionat, nu puteau decât să adauge amănunte vii, 
ceea ce s-a şi întâmplat. Mai mult, ca să fiu sigur că-i vom 
găsi în hrubă, i s-a solicitat lui Dragnea o anumită cantitate 
de marfă livrabilă la o oră precisă. 

— Cinci oameni au murit din cauza dumitale, îl întrerup. 
Un mic amănunt care presupun că te lasă complet rece. 

Roman luga mă fixează lung. Şovăie, dar până la urmă se 
decide. 

— Au intervenit pe parcurs incidente neprevăzute, de 
care nu mă simt vinovat. De Lepăduş şi fetiţă aveam nevoie 
pentru a pătrunde în comandament, dar în afară de asta 
mai exista un aspect. Ei doi mă cunoşteau, aveau un cult 
pentru mine, în consecinţă îmi eliberau în permanenţă 
certificate de bună purtare şi confirmau totodată 
identitatea mea. Puteam să prevăd sacrificiul bătrânului? 
Faptul că Bubu îşi va economisi apa, împrejurare de care va 
profita Dragnea? Că ăsta, la rândul lui, asediat de 
remuşcări se va sinucide? 

— În orice clipă, spun, puteai curma coşmarul. Cheile 
mormântului erau în buzunarul dumitale. Nu afirm că le-ai 
preconizat moartea. Ai acceptat-o însă senin, contemplând- 
o cu mâinile încrucişate. Ai văzut când câinii s-au năpustit 
asupra copiilor... 

— Hai s-o luăm altfel, Magda! Inversează situaţiile. 
Dumneata în locul meu, agentă operând într-un oraş din 


Germania. N-ai fi sacrificat cinci nemți în folosul ţării 
dumitale? 

Mă ridic şi îmi înfig degetele nervoasă în borul pălăriei. 

— "Ţara mea nu s-a apucat să croiască cu tancuri şi 
mitraliere alte hotare pe harta Europei, n-a năpăstuit nici 
un popor, n-a dat buzna tâlhăreşte pe pământul altora, 
împărțind moarte, jale, crime. N-a inventat lagăre şi camere 
de gazare, n-a născocit cele mai savante mijloace de tortură 
din istorie, n-a omorât în două mii de ani atâţia oameni câţi 
aţi asasinat voi într-o singură săptămână! lar dacă ar fi 
făcut-o, hotărât m-aş fi aflat de cealaltă parte a baricadei, 
aşa cum au procedat mulţi din compatrioţii dumitale, care 
s-au alăturat Rezistenței. Ei au luptat nu împotriva 
Germaniei, cum urla propaganda lui Goebbels, ci a 
regimului nazist. Aşa că nu încap comparații între 
activitatea dumitale în această ţară şi ceea ce aş fi făcut eu 
eventual în Germania. 

Gri-Gri mă priveşte încântat, pare gata să mă aplaude. 
Are o expresie atât de nostimă, încât, în altă împrejurare, 
mi-aş stăpâni cu greu râsul. Acum însă sunt prea furioasă. 

— Chiar, domnule! exclamă Chat Noir. Eşti un bărbat 
inteligent, cum ai putut să mergi pe mâna unor dobitoci? 
Dacă nu te-au împiedicat considerente de ordin moral, cel 
puţin bunul-simţ trebuia să te avertizeze. Un imbecil ca 
Hitler plus compania nu putea să câştige. Ca să ghiceşti 
chestia asta n-ai nevoie să fii un geniu militar, nici de alt fel. 
Nu vezi şi la pocher! Până la urmă, indiferent de carte, ia 
banii cel mai deştept! 

— Am crezut, spune încet Iuga. Şi ca mine, au fost mulţi. 
Am crezut... 

Chat Noir ridică din umeri a neputinţă. Ar vrea să-i mai 
spună ceva - hotărât e în dispoziţie de conversaţie - dar i-o 
scurtez: 

— Ce faci? Mai stai? 

Plec fără nici un cuvânt. Lui tata îi plăcea să citeze mereu 
în vreo cinci limbi orientale, acelaşi dicton: „Învingătorul 


trebuie să fie generos.“ Ei bine, eu nu pot fi. Sunt sigură că 
cei care au născocit aforismul ăsta, nu avuseseră de luptat 
împotriva crucilor încârligate. 

Roman luga a rămas pe scaun, cu privirea aţintită asupra 
zidului verde. 


Primul drum e la mătuşile mele. Alexandru îmi scrie pe 
adresa lor. Ştim amândoi că Amalia şi Elvira cenzurează 
scrisorile, dar nu ne mai sinchisim. Sunt două luni de când 
n-am nici o veste. Mă gândesc cu inima strânsă dacă nu 
cumva frunza de platan pe care mi-a transmis-o Jeanna n-a 
fost un truc al colonelului Radian, o născocire ca să pot 
lucra în tihnă. 

Îmi înfig unghiile în perna de catifea a taxiului, pe măsură 
ce privesc în jur. Cartea Românească, unde-mi cumpăram 
plastelină, penare lucioase pictate cu flori şi abţibilduri nu 
mai e, a căzut hotelul Splendid... De câte ori n-am dansat 
aici cu Alexandru! Şi Teatrul Naţional! Un morman de 
ruine... Amalia sau Elvira mă însoțeau cu rândul la 
matineele „cumsecade“. Simt încă în nări mirosul lojei, mă 
văd lungă şi stângace în rochie pepit, cu părul prins în 
panglicile enorme rămase de la cutiile de bomboane 
Zamfirescu... Nu mai văd nici cofetăria aceea mică de pe 
Edgar Quinet. Aici ne-am întâlnit prima oară... Alexandru 
mi-a comandat zece prăjituri. Am mâncat şapte. La a opta 
m-am albit şi a trebuit să mă conducă la toaletă. 

Slavă Domnului, casa din Lascăr Catargi e întreagă! 
După atâtea dărâmături şi ziduri ciuruite de schije, 
„sarcofagul“ mătuşilor mele devine aproape tonic. Plătesc 
şoferul. Nu-l las să mă ajute şi-mi târăsc singură valiza în 
curte. E o dimineaţă radioasă de octombrie. Un soare blând 
înviorează tufănelele din grădină, vopseşte bronz sângeriu 
marchiza şi ferestrele înalte. 


Găsesc uşa deschisă ca întotdeauna. Bineînţeles, nu se 
simte nici o mişcare, nimeni nu se scoală înainte de zece 
dimineaţa. Recunosc aromele familiare de opoponax, galoşi 
şi lemn vechi, ghicesc că Anica a pregătit gogoşi pentru 
micul dejun. Nimic nu pare să se fi schimbat aici. Te poţi 
crede fără efort într-o dimineaţă oarecare din '37 sau '38 şi 
mă uit instinctiv la consola din hol unde îmi azvârleam 
ghiozdanul şi bascul... 

Tanti Amalia îmi îngăduie să-i sărut obrazul, singurul 
semn de emoție. E tot arogantă, tot ţâfnoasă, a păstrat 
aceeaşi agresivitate caracteristică în atitudine. 

Elvira, sentimentala familiei, scoate un țipăt şi reclamă 
sărurile. Soră-sa o apostrofează scurt: 

— Ia nu mai schelălăi, Elviro! Ştii că mă enervează 
tapajul de dimineaţă. Începe după aceea să se ocupe de 
mine: Când ai venit? 

Îi arăt valiza şi pălăria. 

— Acum. 

În vreme ce îşi scoate bigudiurile mă cercetează cu un 
ochi necruţător. 

— Hm, ai prins un aer de damă. Parcă ai fi de la 
Majestic... Mă-tii o să-i placă. 

— Ce face?... Ce face tata? 

Mi-e frică să întreb de Alexandru. Mătuşa Amalia îşi 
adună umerii cu aerul că înghite untură de peşte. 

— O să-i vezi... Ascultă, prăjino, să nu te mai boieşti de 
dimineaţă! O cucoană... 

— Ştiu! o întrerup agasată. Dimineaţa un puf de pudră şi 
o picătură de colonie pe podul palmei. Cu bidineaua dai 
după ce răsar stelele. Ce dracu”, tanti, n-aţi mai învăţat 
nimic?! Pământul s-a dat peste cap, a sărit în aer, aţi trăit 
un război şi pe tine te preocupă cum îmi vopsesc eu 
obrazul?! 

Bătrâna se uită la mine. E numai dispreţ. 

— Războiul! A fost, s-a dus! Nu-i un rezon ca să-ţi dai 
poalele peste cap şi să fii insolentă. Bărbatu-tău unde-i? 


Îngheţ. Spun încet, atât de încet încât Elvira, al cărei 
interes s-a trezit instantaneu, se aşează pe canapea ca să 
nu scape nici un cuvânt: 

— Credeam... credeam că voi ştiţi... Că a scris. 

Mă opresc ca să nu izbucnesc în plâns. Amalia îmi 
sesizează tulburarea şi mă încurajează în maniera ei 
personală. 

— Ei lasă, nu te prăpădi cu firea. S-o fi încurcat cu vreo 
teleleică... Azi, mâine scoate capul. 

Elvira îşi închipuie că are tact şi o mustră dulce: 

— Mais voyons... Cum poţi vorbi aşa? 

— Ei bravo! se enervează Amalia, că doar nu s-o fi colat 
cu principesa Ileana. 

Tata îşi face o scurtă apariţie. Îmi strânge mâna 
emoţionat şi timid, mă bate uşor cu degetele pe obraz. la 
micul dejun singur, în camera lui, ca să nu întârzie la 
facultate. Şi-acum se grăbeşte. Îmi pune câteva întrebări 
seci şi convenţionale. „Cum te simţi, ai călătorit bine, tu ai 
relaţii, unde crezi că am putea găsi cafea naturală?“ şi 
dispare fericit. Nu-i plac emoţiile mari şi le ocoleşte cu 
stângăcie. 

Mama mă îmbrăţişează moale, îmi admiră de convenienţă 
rochia. Detestă toaletele sport. Se interesează vag de 
activitatea mea, mă invidiază că am fost plecată. 

— Aici ne-am plictisit îngrozitor, suspină. Camuflaj, 
adăpostul acela oribil, sirene gălăgioase... N-am lucrat 
nimic bun. 

— Ca de obicei, mârâie Amalia. 

Elvira încearcă să depăşească momentul. S-a mai 
îngrăşat, seamănă cu o bufniţă cam prostuţă. Mă întreabă, 
aranjându-şi dantelele pe piept: 

— Ai avut de-a face cu multe persoane vulgare, draga 
mea? Cu educaţia ta, trebuie s-o fi scos destul de greu la 
capăt. Aveai şi fluier? 

O privesc căpiată şi simt cum încep să-mi pierd cumpătul. 
Nu mi s-au părut în viaţa mea atât de absurde. 


— Ce dracu' era să fac cu un fluier? 

— Cocoloi are, îmi răspunde Elvira aproape ofensată. 

Cocoloi e sergentul nostru de stradă. Nu mai înţeleg 
nimic şi mama îmi explică: 

— Ne-a scris Alexandru în iunie că lucrezi la poliţie. 

— Vardistă, precizează scurt Amalia. Cică stai în mijlocul 
pieţii şi faci ordine printre birjari şi căruţaşi. Bine te-a mai 
dresat răcanul, fata mea! 

Râd până îmi dau lacrimile. 

— Mi s-a părut captivant, spune mama, deşi cam... În 
sfârşit, ieşit din comun. 

Mătuşa Amalia mă cercetează bănuitoare. 

— La urma urmelor ce-ai făcut tu acolo? 

— Am împletit coşuleţe de răchită pentru balul damelor 
române. M-am distrat pe cinste! spun printre sughiţuri. 

Amalia ridică din umeri, trage cu un gest nervos 
perdelele. 

— Poftim! Uite cine ne ţine nouă lecţii despre război. 

— M-am distrat pe cinste! răcnesc isteric. 

Sunt disperată din pricina lui Alexandru şi mă răzbun pe 
bătrâne. Acum ori niciodată le fac praf! 

— De trei ani sunt spioană, auziţi? Am ucis oameni - 
exagerez - alţii au murit la doi centimetri de mine! Am stat 
într-o hrubă fără apă şi fără aer, m-a fugărit o haită de câini 
într-un cimitir, am făcut pe cocota la o sindrofie a fritzilor, 
despuiată şi vopsită, iar prietenul meu cel mai bun pe care-l 
respect şi-l admir e un escroc, un hoţ şi un cartofor, căutat 
de cinci poliţii. 

Le-am zdrobit pur şi simplu. Nici una nu mai e în 
picioare. Elvira scânceşte după săruri, Amalia a căzut lată 
pe canapea: 

— Un borfaş, mon Dieu! Era mai bun răcanul... 

Îşi pierde cunoştinţa. Mama respiră uşor, pe o singură 
nară. Cred că se plictiseşte. 


les ca o vijelie. Mă târăsc spre garsoniera noastră din 
Vasile Conta. Nu ştiu ce aştept să găsesc acolo... Merg 
mecanic, fără să privesc în jur. Cineva salută. Habar n-am 
dacă mi se adresează. Ocolesc reflex un oltean cu coşurile 
încărcate de struguri. 

„E prizonier sau mort, îmi spun. Altă explicaţie nu există. 
Oricât de grav rănit să fi fost, tot îmi dădea un semn de 
viaţă...“ 

Picioarele mi se înmoaie. Mă reazem de un zid şi închid 
ochii ameţită. A trecut.. Mă mai despart vreo trei sute de 
metri de casă. Nu mai am răbdare şi încep să alerg. Nu văd 
nimic, privirea îmi alunecă fără să se împiedice de vreun 
obstacol. Nimeresc în braţele unui bărbat înalt, în uniformă 
de aviator. Ridic ochii jenată, gata să-mi cer scuze. N-am 
timp, îmbrăţişarea mă sufocă. Simt pe tâmplă o sărutare 
fierbinte, apoi aceleaşi buze calde, nerăbdătoare, îmi caută 
gura... Pământul se învârteşte cu mine. Ne îmbrăţişăm ca 
doi bezmetici, în plină stradă, sub soarele minunat de 
octombrie. 

— Magda, fetiţa mea, nu plânge... 

Până acasă mă duce în braţe. 


Seara suntem bineînţeles la Continental. Acum o 
jumătate de ceas le-am telefonat mătuşilor mele. Mă 
simţeam vinovată şi mi-am cerut scuze. Când a auzit că 
Alexandru s-a întors, Amalia a exclamat triumfătoare: 

— Ce ţi-am spus eu! I-a făcut dama vânt... 

Sunt nespus de fericită. Alexandru îmi strânge mâinile 
peste masă, mă atinge, se asigură mereu că sunt aici, lângă 
el. 


— Mă cutremur cât eşti de frumoasă, Magda! Te-am iubit 
din prima clipă. [ii minte, atunci... cu nasul mânjit de 
noroi... Sunt un bărbat norocos. 

Restaurantul e plin de ofiţeri şi femei tinere, câţiva 
familişti importanţi cu ochii în farfurie, doamne în vârstă cu 
pălării caraghioase. Violonistul cântă divin. 

E prima oară că mă aflu într-un local fără să acord vreo 
importanţă celor din jur. Sunt numai ochi şi urechi. 
Alexandru îmi povesteşte, aşa cum povestesc acum probabil 
milioane de bărbaţi întorşi de pe front. Sunt întâmplări 
tragice, altele duioase, camaraderia, abjectul şi eroismul se 
întâlnesc mereu. Eu sunt mai rezervată. N-am încă puterea 
să vorbesc despre Irina şi Traian, despre moş loma. Mă 
mulţumesc să-l pomenesc pe Gri-Gri, cel mai pitoresc din 
echipă. O fac probabil cu prea multă însufleţire, cu risipă de 
culoare. Îl surprind pe Alexandru privindu-mă lung, de 
câteva ori. 

— Fascinaţie! exclamă. Dansăm? 

Sunt pe ring, în braţele lui, adică în al şaptelea cer. Îmi 
şopteşte cu buzele lipite de păr: 

— Ştii, Magda, acolo... nu ideea că aş putea fi pulverizat 
de un proiectil în orice clipă mă obseda. Mă obseda gândul 
că n-am să te mai găsesc. Mă ucidea gelozia... N-am arătat 
nici unui camarad fotografia ta. M-ar fi deranjat orice 
privire, oricât de nevinovată... 

Melodia s-a terminat, dar Alexandru mă reţine. Îl simt că 
şovăie. 

— Spune-mi, iubito... Ţi-ar fi plăcut un bărbat ca Gri-Gri? 

Dumnezeule! Şi când te gândeşti că a împlinit treizeci şi 
şase de ani. 


Când ne întoarcem la masă rămânem stupefiaţi. 
Colonelul Radian îşi face vânt cu o frunză de platan şi 
surâde încântat. 

— Luaţi loc, copii. 


— Vă salut, domnule colonel! Cum drac... cum aţi dat de 
noi? întreabă Alexandru. 

Încearcă să se stăpânească şi respiră de câteva ori 
adânc. Radian îl priveşte senin. 

— Eram sigur că vă găsesc într-un stabiliment din ăsta. V- 
am căutat întâi la Cercul Militar, pe urmă la Capşa. 

Alexandru dă din cap şi oftează. 

— Am afirmat totdeauna că grataragiii cei mai buni sunt 
în Honolulu. Ce beţi, domnule colonel? 

— Şampanie, în cinstea domnişoarei. Nu te osteni, 
maiorule, am comandat-o. Draga mea, mi se adresează, te 
felicit din inimă. Primeşte te rog omagiul, admiraţia şi 
recunoştinţa unui bătrân ostaş. 

Alexandru îşi drege glasul. 

— Pentru că întâmplător suntem în familie, aş putea 
cunoaşte şi eu motivul distinsei preţuiri de care se bucură 
„domnişoara“? 

Radian îl aşteaptă pe chelner să umple cupele, închină şi 
soarbe cu poftă. 

— Domnişoara este o agentă de mare clasă. A dovedit 
curaj, sânge rece şi o remarcabilă inteligenţă. Flerul 
domnişoarei l-a făcut mat pe cel mai redutabil spion 
german care a activat pe teritoriul Transilvaniei. E 
suficient, domnule maior? 

Alexandru ne priveşte năuc. Eu mă simt mândră ca un 
păun şi ca să-mi ascund tulburarea, râd nervos. Colonelul 
îşi umple din nou paharul şi relatează tacticos momentele 
de mare spectaculozitate ale ultimei operaţiuni. Alexandru 
îl urmăreşte palid, îmi caută mâna pe sub masă. O strânge 
tare, atât de tare că sunt gata să ţip. 

— Ai fost singură în hrubă cu atâţia bărbaţi? mă întreabă. 

— Nu fi caraghios! 

Colonelul se distrează de minune. Îşi isprăveşte paharul 
şi îşi trage tacticos mănuşile. 

— Vă grăbiţi? 


— Draga mea, intuiesc totdeauna cu cincizeci de secunde 
înainte, momentul când sticlele încep să zboare prin aer. Să 
treci luni neapărat pe la mine. 

Alexandru ridică brusc capul. În ochi are pumnale. 
Radian le ignoră, zâmbeşte mereu. 

— Ascultă, Magda... Gri-Gri ăsta mi-a făcut o impresie 
bună. E chipeş, are farmec, e irezistibil în oricare cerc de 
cucoane... 'Ţi-ar plăcea să lucraţi împreună în Germania? 

Accept senină jocul, inventariind cu căldură calităţile lui 
Chat Noir, până când observ că Alexandru se uită cruciş. 

— Din păcate, adaug, îi lipseşte rutina profesionistului. 
Apropo, m-am întrebat de multe ori cum aţi acceptat să 
merg pe mâna „profesorului“. Întotdeauna m-aţi sfătuit să 
nu mă încurc cu amatorii. 

— Propunerea mi s-a părut ispititoare. 

O spune moale, puţin tărăgănat, pe buze îi flutură un 
zâmbet care nu mi se adresează. Suflă scrumul de pe masă, 
îşi face de lucru cu serviciul de untdelemn şi oţet. Îl măsor 
lung şi dintr-o dată simt că cerul se prăbuşeşte. Adevărul 
ţâşneşte violent, arde torţă, am sentimentul că-mi 
incendiază creierii. 

„Magda Savu eşti cea mai candidă bleagă care a păşit 
vreodată pe pământ! Sfântă imbecilitate! Te credeai 
spioana secolului şi n-ai fost decât o biată păpuşă 
manevrată de colonel! Roman luga, alt nătărău care se 
suspecta că ar fi vreun as, a înghiţit cârligul colonelului 
Radian cu o candoare unică...“ 

Aştept să-mi recapăt suflul şi declar pe un ton indiferent: 

— Misiunea mea în Germania e probabil de acelaşi gen. 
Nadă sau mai exact o excelentă hârtie de prins muşte. 

Colonelul mă priveşte iute. Nu-şi voalează surpriza. 

— Ai înţeles? Râde încetişor: Admirabil! 

— Dacă socotiți că sunt de prisos, intervine Alexandru, 
pot cobori până la bar să studiez sortimentele de coniac. 
Când isprăviţi, trageţi trei focuri de revolver în aer. 


Face pe nebunul, n-ar pleca acum în ruptul capului. 
Radian îi pune mâna pe braţ, îl obligă să se aşeze. 

— Domnule maior, te sfătuiesc la modul amical să nu mai 
încerci vreo combinaţie extraconjugală. N-ai nici o şansă să 
rămână necunoscută. Cred că nu-ţi cunoşti nevasta! 

— Presupun că aveţi dreptate, suspină Alexandru. 

— 'Te felicit şi te compătimesc. 

— Eu o fac de mult. 

Fierb. Spiritele lor alunecă pe lângă mine, se sparg 
baloane de săpun. Revelația e ucigătoare. Gândul că n-am 
fost decât o momeală în cârligul unei undiţe, manipulată de 
Radian, mă scoate din sărite. Colonelul sesizează starea 
mea de spirit, îmi surâde luminos. 

— Nu fi supărată, Magda, n-ai motive. Când oamenii mei 
plasați pe teritoriul Transilvaniei de nord după Dictatul de 
la Viena, mi-au raportat că maiorul SS Gunther Lehrer 
specializat în acţiuni machiavelice se ascunde sub 
identitatea profesorului Iuga, am înţeles că mai devreme 
sau mai târziu voi fi spectatorul unui joc de artificii menit să 
mă orbească. 

— Pe atunci, îi amintesc, eram aliaţi. 

— O alianţă smulsă din presiuni şi ameninţări, în care nici 
Berlinul, nici noi n-am crezut. Ştiam deci că după insurecție 
falsul profesor va încerca o manevră abilă de intoxicare şi i- 
am întins o mână de ajutor... E întotdeauna util să ştii ceea 
ce adversarul ţine cu tot dinadinsul să afle. O femeie 
frumoasă, spectaculos de frumoasă, care lucrează la oricare 
Stat Major din lume atrage inevitabil atenţia serviciilor de 
contraspionaj. Am mizat pe acest adevăr elementar când te- 
am trimis în Transilvania. 

Îl întrerup iritată: 

— De ce nu m-aţi avertizat? Aş fi evitat multe situaţii 
neplăcute. 

Radian clatină din cap privind lichidul auriu din cupă. 

— Exista riscul să te trădezi. Am toată încrederea în 
posibilităţile dumitale de a-ţi disimula adevărata stare de 


spirit, aviatorul nostru se va convinge şi el în curând, dar 
între a mima şi a trăi efectiv e o diferenţă considerabilă. Să 
luăm de pildă ceasurile petrecute în hrubă. Ai fi fost la fel 
de autentică, ştiind că totul nu-i decât un spectacol? Un 
spectacol pe care-l aşteptam cu sufletul la gură. Din păcate 
n-am putut prevedea desfăşurarea lui, faptul că 
„profesorul“ va împinge înscenarea până la crimă, 
sacrificând deliberat nişte oameni. 

— Nici că aveam, prin definiţie, toate şansele să-mi rup 
gâtul n-aţi intuit? 

Colonelul îmi surâde blând. 

— "Te înşeli, Magda. Elementul ăsta anatomic absolut 
seducător, care reazămă un chip de înger şi un creier cu 
neobişnuit de multe circumvoluţii, a fost apărat. Mai exista 
un agent de-al meu în comandamentul german, gata 
oricând să intervină dacă Iuga ar fi ghicit cursa. 

Întreb uluită: 

— Cine e? 

Radian clatină din cap. 

— Nu pot să-ţi spun. Misiunea lui nu s-a încheiat. 


Am rămas singuri. Alexandru mă priveşte vreme 
îndelungată fără să spună o vorbă. O privire pe care n-o 
înţeleg. 

— De ce te uiţi aşa la mine? 

Ţigara i s-a stins între degete. Spune încet: 

— Ai crescut mare, Magda. 

Pare trist. 


XXX 


Vreme îndelungată am fost torturată de coşmaruri, mă 
obsedau aceleaşi imagini: cadavrul chircit al lui moş Ioma, 
braţele lui sfâşiate, goana prin cimitir, dealul, câinii 
muşcând sălbatic din trupurile îmbrăţişate ale copiilor... 


Astăzi, când nu mai sunt foarte tânără, pot afirma că n- 
am întâlnit încă o dragoste atât de frumoasă ca a lor. Mi-i 
închipui mereu alergând, ţinându-se de mână fericiţi, pe o 
pajişte minunată cu maci şi margarete... 

Amalia şi Elvira, pauperizate, au fost silite să vândă 
cavoul. Au rămas extrem de afectate, incapabile să-şi 
imagineze cum se poate muta cineva „dincolo“, în mod 
decent, fără canapeluţe, cărţi, carpete persane şi glastre cu 
imortele. Nu-l iubesc nici azi pe Alexandru şi sunt la fel de 
circumspecte în ceea ce priveşte căsnicia noastră. Pe lista 
de invitaţi alcătuită de  mătuşile mele pentru 
înmormântarea lor, Alexandru nu figurează. El le-a asigurat 
că e hotărât să le respecte dorinţa, oricât ar trebui să 
aştepte pentru asta. 

Mama s-a mutat singură într-o garsonieră şi pictează 
acum în maniera lui Salvador Dali. Alexandru presupune că 
în loc de pensulă, foloseşte un galoş. 

Pe Gri-Gri nu l-am revăzut din ziua în care a pierdut 
pariul. Nu ştiu dacă s-a ţinut de cuvânt, dar aş fi curioasă s- 
o aflu. 


Cuprins 


Capitolul I 5 
Capitolul II 18 
Capitolul III 28 
Capitolul IV 42 
Capitolul V 54 
Capitolul VI 66 
Capitolul VII 81 
Capitolul VIII 99 
Capitolul IX 112 
Capitolul X 122 
Capitolul XI 136 
Capitolul XII 145 
Capitolul XIII 155 
Capitolul XIV 168 
Capitolul XV 179 
Capitolul XVI 188 
Capitolul XVII 199 
Capitolul XVIII 207