Ion Grecea — La portile Severinului

ION GRECEA 


LA PORȚILE SEVERINULUI 


- roman - 


- ediţia a Il-a revăzută - 


Versiunea digitală 1.0 - aprilie 2022 


Realizat după volumul apărut la Editura Militară, București, 
1972 
Coperta: Pompiliu Dumitrescu 


Memoriei tatălui meu, 
IULIAN GRECEA 

muncitor timp de 30 de ani, 
la Șantierul naval 

din Turnu Severin 


1 

Într-una din zilele călduroase ale verii anului 1944, pe la orele 
zece dimineaţa, o fată de vreo șaptesprezece ani, potrivit de 
înaltă, frumoasă, ţinând sub braţ o carte învelită în hârtie 
albastră, mergea încet, fără grabă, pe sub bătrânii castani de pe 
bulevard, ocolind cu graţie de balerină trecătorii ce i se iveau în 
cale. Era una dintre acele eleve abia promovate în ultimul an al 
liceului, ce afișa ostentativ o anume maturitate și care, știindu- 
se în pragul absolvirii, își permitea de pe acum o nuanţă de 
cochetărie feminină, atât în mersul mlădiu, puţin studiat, cât și 
în ţinuta vestimentară. La începutul vacanței, ca orice elevă, 
lăsase de o parte uniforma de școală, sobră și austeră - șorțul 
de satin negru cu guleraș alb, scrobit - și îmbrăcase în aceste 
zile de arșiţă o rochie ușoară și simplă, de olandină albastră, 
apretată și bine călcată. Părul lung, blond, nu-l mai purta strâns 
în coade sub fileul obligatoriu, ci despletit, revărsat din plin 
peste umeri, cu un cârlionţ răsucit ștrengărește pe fruntea înaltă 
și netedă. Chiar sprâncenelor, ușor arcuite deasupra ochilor 
albaștri, adumbriţi de gene lungi, negre, îndrăznise a le 
pronunţa conturul cu penseta. Obrajii fragezi și împurpuraţi ca 
două piersici rumene și buzele roșii își păstrau însă pe deplin 
naturalețea. In picioare avea sandale de pânză, cu talpă din 
bucăţi de crupoane, cum începuseră a se purta în acele vremuri 
de război. 

Când și când Dana, căci așa o chema pe fată, privea discret în 
dreapta și-n stânga, studiind în ascuns pe cei care-i treceau în 
preajmă. La prima vedere, oricine ar fi crezut că face acest lucru 
pentru a-și da seama dacă e admirată sau nu, așa cum 
procedează de obicei orice femeie când vrea să se știe plăcută. 
Dar nu acesta era adevărul. Se plimba de-a lungul bulevardului 
așteptând din clipă-n clipă să-i apară în faţă „legătura”, cel ce 
avea s-o ducă spre locul de întâlnire cu Valeriu, secretarul 
organizaţiei U.T.C. din oraș. Acel cineva însă nu se ivea și faptul 
în sine o neliniștea foarte mult. „Ce să se fi întâmplat? se 
întreba ea cu teamă, privindu-și poate pentru a suta oară ceasul 
de la mână, și pe dată o înfrigurare nedefinită îi cuprinse 
întreaga fiinţă. Să fi căzut Valeriu? Sau poate că „legătura” e 
urmărită și nu se poate apropia în nici un fel? leri dimineaţă 
trebuia să ne întâlnim pe acest bulevard, la ora zece fix. N-a 
venit nimeni. Și nici azi...”. 


De trei luni, de când activa în cadrul organizaţiei locale a 
U.T.C.-ului, Danei nu i se întâmplase niciodată să treacă prin 
clipe atât de grele. De obicei întâlnea „legătura”, primea 
sarcinile ca pe ceva cu totul firesc, așa încât nu numai că se 
obișnuise cu această activitate ilegală, dar chiar teama de a 
acţiona în condiţii conspirative o considera trecătoare și lipsită 
de importanţă. Și acum, iată, dintr-o dată se rupsese firul 
liniștei, totul părea că se năruie ca într-un abis și nu știa ce 
trebuie să facă, cum să procedeze pentru a nu dăuna muncii 
organizaţiei. Cuprinsă de îngrijorare, mai porni o dată de-a 
lungul bulevardului, pe sub castani, de la clădirea teatrului și 
până către gară, apoi se întoarse și, ajungând în dreptul aleii ce 
cobora spre port, se opri o clipă locului privind cu luare aminte 
în toate părțile, să se încredinţeze că nu e urmărită de cineva. 
Nici unul, însă, dintre rarii trecători aflaţi la ora aceea pe 
bulevard nu-i dădea vreo atenţie. Un bărbat gras, voluminos, 
numai în cămașă, pe cap cu o pălărie de pai și haina pe braț, 
mergea agale pe trotuar citind din mers un ziar. Părea absent la 
tot ce se întâmpla în juru-i și preocupat numai de știrile 
senzaţionale ce i le ofereau paginile gazetei, deoarece nu ridica 
o clipă ochii, cu toate că uneori, în mersul lui neatent, era gata- 
gata să se lovească de câte un copac. Inapoia lui, două fetițe 
desculțe, în rochite de vară, înflorate și mult decoltate, purtau 
cu greutate un coș de papură cu câţiva pepeni verzi. Când și 
când, se opreau, lăsau sarcina jos și se odihneau la umbra 
castanilor, tăcute, fără să-și vorbească, în timp ce cu palmele își 
făceau vânt în dreptul frunţii să se mai răcorească. Pe trotuarul 
celălalt, trecând pe lângă zidurile încă fumegânde ale caselor 
bombardate, un soldat german, înalt și blond, cu mânecile 
bluzei verzui suflecate și gulerul descheiat, în spate cu o raniță 
roșietică din piele de vițel, mergea repede, zorind către gară. 
Pesemne îi era teamă că pierde trenul, deoarece își privea 
deseori cu nervozitate ceasul brățară, în timp ce cu batista își 
ștergea într-una fruntea de sudoare. Dana îl urmări un timp cu 
privirea, fără să-l scape din ochi nici pe grăsunul ce citea ziarul 
după care, socotind că nimeni nu se ocupă în mod special de 
persoana ei, porni să coboare în parc, pe aleea largă, mărginită 
de plopi înalţi și falnici. Vroia să caute o bancă, să stea puţin să 
se mai odihnească, intenţionând apoi să urce iar pe bulevard și 
să plece spre casă. Așadar, apucă pe prima alee, la dreapta și, 


după câţiva pași, zări o bancă ascunsă înapoia unui boschet cu 
frunza cenușie, prăfuită. Cu grijă să nu-și șifoneze rochia, se 
așeză, puse cartea alături și, rezemându-se de spătarul băncii, 
privi câteva clipe parcul altădată atât de bine îngrijit, 
înmiresmat de bogăţia trandafirilor, acum pustiu, sălbatic, 
răvășit de bombe, cu șanțuri pentru adăpost săpate de-a lungul 
și de-a latul, străjuite de mormane înalte de pământ. O fugară 
aducere aminte închipui în fața ochilor scena primei ei întâlniri 
cu un băiat - uimitoare coincidenţă! - chiar pe această bancă. În 
urmă cu trei ani, la începutul verii, Sandu, și el elev la liceu, 
trecând cu crăticioarele cu mâncare către tatăl său, nituitor la 
Șantierul naval, așteptase după înţelegere și-i dăduse un bileţel, 
întâia ei scrisoare de dragoste. Cu câtă emoție despăturise 
hârtia! Cu câtă grabă și înfrigurare parcursese rândurile scrise 
cu cerneală, frumos caligrafiate prin care el îi dezvăluia 
sentimentele ce i le purta! „Au trecut atâţia ani, gândi Dana, 
copleșită de amintiri, privind cu tristeţe parcul pustiu, răvășit de 
bombe. Câte s-au întâmplat însă de atunci! Războiul, unchiul 
Alexandru plecat pe front, orașul împânzit de mașini mari, grele, 
germane, tatăl lui Sandu, vecinul nostru, arestat, bănuit de a fi 
comunist, iar din pricina asta băiatul dat afară din liceu... Și nici 
măcar tata, ca profesor, n-a putut să facă nimic, să-l 
reprimească la cursuri... Mihai, plecat la studii militare în 
Germania, a dispărut undeva pe frontul din Africa, unde se afla 
la stagiu cu trupele nemţești. De atunci, zile și nopţi de chin 
pentru mama și tata așteptând fără nădejde o cât de mică veste 
despre singurul lor băiat! Bieţii de ei! Au început apoi 
bombardamentele aviaţiei anglo-americane și orașul a fost 
prefăcut în ruine... Clipe de groază! Ceasuri de groază! lar tanti 
Emilia... of, tanti Emilia ce zile a mai apucat și ea!”. 

Dana își cuprinse capul în palme și rămase cu fruntea plecată, 
copleșită de dureroasele aduceri aminte, de suferinţele pe care 
războiul le aruncase asupra familiei sale. Răcoarea parcului și 
întreaga liniște din jur o reconfortau într-un anume fel, o făceau 
să uite măcar pentru puţin tot ceea ce destinul, răzvrătit poate, 
încerca să-i acopere cu un lințoliu de nenorociri aspiraţiile 
adolescentine... Și acum, iată, peste toate, o nouă teamă, noi 
clipe de zbucium... Mii de ciocănele îi loveau dureros tâmplele, 
fruntea parcă-i era cuprinsă într-un cerc de foc. „Ce să se fi 
întâmplat oare cu „legătura”? O chinuia cumplit întrebarea. Să 


fie totul din pricina celor petrecute la școală, cu câtva timp în 
urmă? Da, da, asta este, îi trecu deodată prin minte și un fior de 
gheaţă îi străbătu fulgerător tot trupul. În mod cert aceasta-i 
cauza... De aceea sunt evitată, nu mi se mai dau sarcini... Bine, 
dar de ce nu mi se spune lucrul acesta? De ce oare cei din 
organizaţie mă lasă să plutesc așa în necunoscut, de ce nu mi 
se dă un sfat, o îndrumare?”. 

În urmă cu trei săptămâni, elevele liceului „Principesa Elena”, 
unde învăța și Dana, toate câte se aflau în oraș în vremea 
vacanței, fuseseră convocate într-o sală a liceului „Traian” 
nedeteriorată de bombardamentele aeriene, pentru ca 
împreună cu băieţii de aci să audieze o conferinţă a șefului 
comandamentului german din localitate. Locotenent-colonelul 
Hans von Klausing avea să le vorbească despre bogăţiile și 
cultura germană, precum și despre forța „invincibilă” a armatei 
Reichului. Intrucât conferința era însoţită de proiecţii la 
epidiascop, Dana se oferise să aducă din cancelarie aproape 
cincizeci de diapozitive cu imagini din orașele Germaniei și de 
pe front. Dar nu apucase să facă decât câţiva pași cu ele în 
braţe, alergând către sală, că se împiedicase de o altă elevă 
care-i ieșise în cale și căzuse într-atât de tare, încât o 
săptămână încheiată a șchiopătat de piciorul drept. Bineînţeles 
că diapozitivele s-au făcut cioburi, au fost adunate de o femeie 
de serviciu pe făraș și aruncate la lada cu gunoi. Întâmplarea 
însă n-a rămas fără urmări. Dana a fost chemată imediat la 
cancelarie și admonestată chiar în faţa ofițerului german. 

— Asta-i sabotaj, domnişoară! decretase aspru subdirectoarea 
liceului, enervată peste măsură că se putuse întâmpla un 
asemenea incident neplăcut chiar în școala ei. Sabotaj și 
impertinență! Și nu-i de mirare că autoarea ești chiar tu, eleva 
Dana Gheorghiu, care ai avut acel diferend cu domnișoara Lizzi 
Hintz, profesoara de limba germană. Da, da, nu-i de mirare și 
vom lua măsuri... Măsuri aspre... 

Dana stătea tăcută, cu fruntea plecată, impasibilă, aproape 
indiferentă. Parcă nici n-o asculta pe profesoara ce turba de 
furie și învălmășea cuvintele gata să se înăbușe. Răsucea în 
mână un stilou, așa ca să facă ceva, înșurubându-i și 
deșurubându-i mereu capacul, îi studia cu prefăcută atenţie 
penita de aur, pengala... Sânii îi tresăltau ușor sub șorțul de 
satin negru și acest lucru nu scăpă ofițerului german. Rezemat 


de spătarul unui fotoliu plușat, Klausing își ștergea la nesfârșit 
cu batista lentilele ochelarilor, în timp ce cu ochii săi de un 
albastru spălăcit, miopi, o privea lung și stăruitor pe fată, 
măsurând-o admirativ din cap până-n picioare. 

— Vă rog să ne scuzați, domnule comandant! i se adresase 
curtenitor subdirectoarea liceului, înclinându-se slugarnic în fața 
ofițerului german ca înaintea unei mari personalităţi. Vă rog să 
credeţi, o întâmplare neprevăzută... 

— O, nu-i nimic, frau direktor, nu-i nimic! spusese Hans von 
Klausing și, cu un gest de exagerată eleganţă, își pusese 
ochelarii pe nas, fără să-și ia însă privirea de la Dana. Un 
fraulein așa de frumos poate face greșeli, noi nu superăm. 
Repetăm conferinț alte dat... Cum chema la tumneata? 

Dana nu răspunsese. Nici nu înălțase privirea. Rămăsese în 
aceeași impasibilitate de mai înainte, făcându-și de lucru cu 
capacul stiloului, afișând ostentativ un aer de sfidare. 

— Spune domnului comandant cum te cheamă! poruncise 
aspru subdirectoarea, prinzând fata de umăr, zgâlţâind-o 
puternic, gata s-o dea jos. 

— Spuneţi-i dumneavoastră, dacă găsiţi că e cazul, 
răspunsese flegmatic Dana. Bună ziua! 

leșise apoi repede, trântind ușa, fără să se uite înapoi. 

— Impertinenta! aruncase în urma ei subdirectoarea. 

A doua zi, dimineața, Dana a fost chemată din nou la 
cancelarie. De astă dată, în fotoliul în care stătuse în ajun șeful 
comandamentului german, se afla un bărbat cam la patruzeci și 
cinci de ani, voinic, roșcovan, cu părul cânepiu, zbârlit, în niște 
haine maron, de o calitate mediocră. În palmele sale mari, cu 
degete noduroase, juca un tampon pe care-l luase de pe biroul 
directoarei. 

— Dumneata ești eleva Dana Gheorghiu? întrebase el privind- 
o lung, stăruitor, cu ochii săi verzi și strălucitori ca de sticlă. 

— Eu. 

— Vreau să-ţi pun unele întrebări în legătură cu cele 
întâmplate ieri. Se poate? 

— Se poate, dar vreau mai întâi să știu cine sunteți 
dumneavoastră? 

— Cine sunt eu? înălțase sprâncenele roșcovanul și faţa lui, 
parcă pătată de rugină, se învălui deodată în lumina unui 
zâmbet plin de ironie. N-are importanţă, domnișoară, vorbi el 


voit aspru și trânti tamponul pe birou. În orice caz, trebuie să știi 
că sunt o autoritate... 

— Mă rog. Nu am căderea să contest calitatea 
dumneavoastră. Sunteţi de la poliţie, dacă nu mă înșel... 

— Exact. Îmi place, cunoști autorităţile... 

Dana nu-i mai răspunse și-l privi lung și sfidător, în timp ce-și 
aranja părul blond sub fileu. 

— Va să zică o să-mi răspunzi la unele întrebări, nu? 

— Desigur. 

— Așa... Spune, e adevărat, domnișoară Gheorghiu, că la 
începutul trimestrului doi, dumneata ai spus profesoarei de 
limba germană, domnișoarei Hintz, că consideri un nimic cultura 
germană de azi față de aceea de pe timpul lui... ăsta... lui... cum 
dracu-i spune, dom'le, lui... Ghete? 

— Goethe! îl corectase Dana cu ironie. 

— Așa, Ghete, cum spui dumneata. E adevărat? 

— Nu am spus că-i „un nimic” ci că este mult inferioară... 

— Și pentru ce ai spus acest lucru? 

— Pentru că așa este. Goethe, Schiller, Beethoven, aţi auzit 
de ei?... 

— Nu, n-am auzit dar îi știe dom’ comisar șef, dânsu-i știe pe 
toţi... 

— Tot ce se poate. Și aceștia și alţii de seama lor au creat 
opere nemuritoare, dar astăzi cu ce opere se poate mândri 
poporul german? Cunoașteţi dumneavoastră vreuna? 

— Eu n-am de unde să cunosc, că sunt de la poliţie și noi 
avem alte treburi, se apărase roșcovanul. Am spus, poate dom' 
comisar șef. Sau poate că le cunoaște domnișoara, profesoara 
dumitale... 

— Nici dumneaei nu le cunoaște. 

— Dar ieri, cum de-ai spart clișeele alea? 

— Destul de simplu: m-am lovit de o colegă, am căzut și le- 
am spart. Asta-i tot. Vă rog să mă scuzațţi dacă am greșit... 

— Cum o cheamă pe colega aceea a dumitale? 

— Mihăilă Liliana. 

— Uite, stai dumneata aicea pe scaunul ăsta - a invitat-o 
amabil polițistul - ia o foaie de hârtie și un toc, și scrie tot ce s-a 
întâmplat. Discuţia despre Ghete cu domnișoara de germană, 
cum ieri ai cerut singură să aduci clișeele din cancelarie și le-ai 
spart, scrie acolo tot ce știi... După aia s-o trimiţi încoace pe 


colega dumitale, Mihăilă Liliana... 

Dana a dat declaraţia și de atunci n-a mai întrebat-o nimeni 
nimic despre cele întâmplate. La prima întâlnire conspirativă l-a 
informat și pe Valeriu și el îi spusese să aștepte instrucţiuni; 
până atunci să treacă însă provizoriu în inactivitate, deoarece 
era aproape sigur că va fi suspectată. Dar această inactivitate 
ținea de aproape două săptămâni și „legătura” care trebuia s-o 
însoțească marți către Valeriu, pentru a primi acele instrucţiuni, 
iată n-a mai apărut defel, fapt ce-o făcea să fie foarte neliniștită. 
„Oare cum m-am comportat eu în situaţia aceea de la școală? se 
întreba ea continuând să stea pe bancă cu fruntea tot plecată, 
în timp ce cu vârful sandalei trăgea dâre în nisipul aleii. Am 
greșit cumva, de nu mai au încredere în mine cei din 
organizaţie? Am acţionat doar după sfaturile lui Valeriu, și nimic 
mai mult...”. 

N-apucă însă să-și termine gândul, că deodată tresări. De 
undeva din spate se auzeau venind pași ce călcau apăsat pe 
pietrișul aleii. Un fior îi străbătu fulgerător întreaga fiinţă. „Nu 
cumva poliția? își spuse și în acele clipe simțea cum inima îi 
bate cu putere, tare, năvalnic, gata să spargă coșul pieptului. Au 
prins legătura, acela a vorbit și le-a spus că aștept pe 
bulevard...”. Vru să întoarcă privirea, să vadă cine este cel ce se 
apropia cu pas apăsat pe alee, dar își înfrânse pe dată 
curiozitatea și rămase în aceeași nemișcare de mai înainte, cu 
capul plecat și fruntea cuprinsă în palme. Aruncă ochii spre 
cartea învelită în hârtie albastră. Era alături, pe bancă. Nu era 
nimic compromiţător între filele ei. Pașii se apropiară mai mult, 
apoi se opriră. Cineva se așeză pe bancă lângă ea, stătu o clipă 
parcă țintuit locului, apoi din mișcările pe care începu a le face, 
Dana înţelese că acela se caută prin buzunare, într-adevăr, după 
o clipă scoase o cutie cu chibrituri, o scutură de câteva ori să 
vadă dacă mai are înăuntru vreun băț, apoi aprinse o ţigară. Un 
fum amărui, înţepător, o învălui pe Dana ca într-o ceaţă, dar ea 
nu se mișcă și nu-și luă palmele de pe faţă, continuând să stea 
cu capul tot plecat, gânditoare. Trecură așa câteva clipe într-o 
apăsare încordată, chinuitoare. Cel de alături nu scotea un 
cuvânt, iar Dana nu cuteza să-l privească, stăruind în tăcerea ei 
de mai înainte. În sfârșit, într-un târziu, trase cu coada ochiului 
către el și în acea clipă avu o tresărire. „Legătura”! exclamă ea, 
pentru sine, și un val de emoție o cuprinse pe dată. Tânărul de 


alături, un băiat cam de șaisprezece ani, înalt și slab, cu faţa 
plină de pistrui, numai în cămașă și pantaloni de doc cenușiu, 
ținea pe genunchi o carte învelită tot în hârtie albastra. Dana își 
puse și ea cartea pe genunchi, după care îl privi pe băiat drept 
în ochi. El zâmbi și, după ce se foi niţel pe bancă, parcă să se 
așeze mai comod, zise: 

— Mă iertaţi, domnişoară, ceasul de la mâna dumneavoastră 
merge exact? 

— Merge exact, răspunse Dana emoţionată, plecând privirea 
și obrajii i se împurpurară și mai mult. 

— E marca „Tellus”? 

— Nu, „Anker” original. 

— Cincisprezece rubine? 

— Şaptesprezece. 

— În sfârșit, bine că am dat de dumneata! spuse satisfăcut 
tânărul. Am întârziat două minute, dar te-am zărit de la distanță 
intrând în parc. Apoi adăugă: Fii atentă la ce-ţi spun. Eşti 
atentă? 

— Da. 

— Mă urmezi la cincizeci de pași... Mergem pe strada Adrian, 
dincolo de Castelul de apă. O poartă verde, de scândură, 
putredă, cu o tăbliță pe ea de culoare albastră, pe care scrie cu 
galben: „Nu intraţi, câine rău”. Pentru ca să-ţi dai mai bine 
seama care-i casa, am să mă opresc o clipă în loc, chipurile să- 
mi leg șiretul la pantofi, după care am să-mi continui drumul. Te 
uiţi bine la tăbliță: culoare albastră, scrisă cu galben. Dacă 
tăblița e căzută și spânzură numai într-un cui, îţi vezi mai 
departe de drum, fără să te oprești și fără să privești cu 
insistenţă casa. Înseamnă că ceva e-n neregulă. Dacă e prinsă 
drept pe poartă în cele patru cuie, treci de casă, mergi până la 
colț, te întorci și apoi intri. Te întâmpină o fată cu o farfurie de 
struguri în mână. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles. 

— E-n regulă atunci. Am plecat... 

Tânărul zvârli restul ţigării cu un bobârnac departe, pe 
prundișul aleii, apoi se ridică, rupse învelitoarea cărţii, aruncând 
hârtia mototolită într-o groapă de bombe și porni prin parc să 
urce către bulevard. Dana stătu locului, îl urmări cu privirea 
până se depărtă binișor, după care, când socoti că e timpul 
potrivit, se ridică și porni după el. Un sentiment de ușurare o 


stăpânea acum, învăluind-o odihnitor și liniștit ca unda unei ape. 
„Va să zică nu sunt în afara organizaţiei, gândea ea cu nespusă 
bucurie și dacă ar fi întâlnit-o careva vedea cum îi râd ochii de 
fericire. Inactivitatea mea a încetat. Am să primesc noi 
sarcini...”. Dar, cu cât mergea mai mult înapoia băiatului ce 
călca nepăsător caldarâmul ţopăind uneori ca într-o joacă, un alt 
sentiment, parcă mai profund, mai stăruitor, acela al neliniștii, o 
încerca iarăși făcând-o să simtă frig în tot corpul. „Vor fi asigurat 
tovarășii noștri securitatea casei? se întreba zorind pasul. 
Trebuie să fiu cu ochii în patru. Trebuie... Mai ales că e ziua...” 


2 


Când Dana intră în odaia cu tavanul scund, întunecoasă, 
șoaptele încetară și toți ochii se ațintiră asupra ei. Pe scaune și 
pe pat stăteau vreo câțiva băieți și fete ale căror chipuri abia se 
deslușeau. La masă, aplecat asupra unui ziar „Universul” se afla 
Valeriu, secretarul organizaţiei, un tânăr înalt, slăbuț, tuns, cu 
ochi căprui, blânzi, ce exprimau multă bunătate și înțelegere. 
Purta o cămașă militară, din pânză inferioară, fără guler, 
descheiată la gât, niște pantaloni bleumarin, uzați, cu manșetele 
ferfeniță și în picioare o pereche de bocanci parcă soldăţești, 
scofâlciți, cu feţe rupte și peticite. Nimeni nu-i cunoștea 
adevăratul nume. | se spunea Valeriu și atâta tot. De asemeni, 
nimeni nu știa unde locuiește și cu ce se ocupă. Dana trăsese 
concluzia că este militar și că ar fi de meserie mecanic sau 
lăcătuș. Confirma întrucâtva lucrul acesta faptul că purta acea 
cămașă militară, umbla mereu tuns cu numărul zero, iar mâinile 
crăpate, cu unsoare pătrunsă adânc în piele și sub unghii, nu-l 
arătau străin de lucrul la strung sau la bancul de lăcătușărie. 

Auzind ușa, Valeriu tresări și văzând-o pe Dana împături 
ziarul. 

— Ai veni, Lila? i se adresă pe numele ei conspirativ și-i 
întinse mâna. 

— Am venit, Valeriule. 

— Te rog, ia loc. 

Dana se așeză pe pat și, întorcând capul, recunoscu în 
semiobscuritatea odăii pe colega ei de clasă, Liliana Mihăilă, 
subțirică și slăbuță, într-o rochie albă, cu năsturași albaștri și 
părul castaniu, strâns într-un coc deasupra capului; o zări și pe 
Tanţa, scundă și durdulie ca un butoiaș, cu obrajii roșii, aprinși și 
părul negru adunat sub o basma ieftină, așteptând cuminte cu 
mâinile pe genunchi ca o școlăriță în bancă; pe un scăunel, 
alături, cineva se îndeletnicea cu reparatul unei lanterne. Era 
Romică Dumitrașcu, după numele conspirativ Pius, un băiat 
voinic, în cămașă cadrilată, cu un piept puternic și o 
musculatură la braţe care uimea. Se spunea că practică boxul și 
că lucrează la atelierele C.F.R. Lângă el, aplecat deasupra unei 
sandale căreia încerca să-i dreagă catarama, Dana îl văzu pe 
Pavel, cu un picior desculț și cu celălalt încălțat, și el după cum 
bănuia ea, lucrător la atelierele C.F.R., tânăr blond, nu prea 


înalt, bun fotbalist după câte auzise. lar după ușă, ascuns parcă 
să nu-l ia nimeni în seamă, stătea Maxim, Ștefan, după numele 
conspirativ, cel mai tânăr membru al organizaţiei, aproape un 
copilandru, covrigar și vânzător de ziare, mic, slăbuț, cu fața 
pământie, îmbrăcat cu o cămașă numai zdrenţe și o pereche de 
pantaloni soldățești, uzaţi, prea mari pentru trupul său firav. 

— Ei, suntem toţi, putem începe! zise Valeriu, și-și trecu 
palma peste capul tuns chilug, învăţat pesemne să facă lucrul 
acesta de pe vremea când purta părul mare. 

— Nu suntem toţi, trebuie să vină și Aurel, interveni Pavel, în 
timp ce încălța sandaua. 

— Exact, pe el îl uitasem... 

Peste câteva clipe intră în odaie și Aurel, vesel și bine dispus, 
frecându-și repede palmele de parcă vroia să se apuce de-o 
treabă de mult așteptată a o împlini. Era un tânăr scund, 
îndesat, cu părul negru lins, pieptănat peste cap, într-o cămașă 
albă, cu mâneci scurte. O cicatrice destul de mare îi brăzda 
tâmpla dreaptă. Semnul îi amintea de cearta ce-o avusese cu 
patronul, proprietarul unui magazin de încălțăminte, care 
amenințat că de nu va mări lefurile lucrătorilor, i se va da foc la 
prăvălie, zvârlise cu cuțitul de cizmărie, gata cât pe-aici să-l lase 
pe băiat fără un ochi. 

— Putem începe, Aurel? întrebă Valeriu. 

— Da. Afară este cine trebuie. 

— E-n regulă, aprobă Valeriu. Tovarăși, ceru el, fiţi atenţi aici 
câteva clipe. 

Șoaptele încetară. Romică, boxerul, închise capacul lanternei 
și vâri șurubelniţa în buzunar, semn că sfârșise lucrul. Maxim, de 
după ușă, se trase și el cu scăunelul mai în faţă să fie numai 
ochi și urechi. Dana își trecu mâna prin părul lung și zâmbi 
Lilianei care veni lângă ea și o prinse de braț, stând așa pe pat, 
umăr lângă umăr, ca două bune prietene ce se aflau. 

— Să alegem momentul conspirativ, propuse Valeriu, vorbind 
mai mult în șoaptă. Ca de obicei, socotim că suntem o echipă de 
teatru a cartierului și învăţăm rolurile din piesa „O noapte 
furtunoasă” de Caragiale. Da? 

— Daaa! răspunseră în cor toţi cei din odăiță. 

— Așa, urmă Valeriu, Pius, tu rămâi în continuare Jupân 
Dumitrache, Lila, o faci pe Veta, tu Luminiţa (era vorba de 
Liliana) ești Ziţa; Pavel, îl faci pe Rică Venturiano, tu Aurel, joci 


rolul lui Ipingescu, Ștefan, puștiule, ești Spiridon în carne și oase 
și așa mai departe... Vă știți atribuţiile exact ca rândul trecut. 

— Dar zice piesa că eu trebuie să și fumez și n-am nici o 
țigară la mine! vorbi supărat micuțul Maxim. 

— Las-o-ncolo de ţigară, că nu ăsta-i lucrul cel mai important! 
zise Romică și dădu în el cu un ghemotoc de hârtie. Data 
viitoare să vii cu un covrig de la patron, îl iei în gură și zici că-i 
trabuc! 

Un râs general cuprinse odaia. 

— Liniște, tovarăși, zise Valeriu lovind cu palma în tăblia 
mesei. Vă rog să-mi dați ascultare... 

Stătu o clipă până ce în odaie se așternu o tăcere deplină, 
apoi cu glas molcom și egal începu a vorbi despre adevărata 
situaţie a frontului. Ziarele fasciste prezentau totul eronat, 
mințeau cu nerușinare și chiar când uneori erau nevoite să 
recunoască adevărul, o făceau pe ocolite, trunchiat. Dând 
lovituri zdrobitoare trupelor germane, armata sovietică obţine 
succese însemnate pe întregul front. Nemţii sunt în derută. 
Aruncă în lupte ultimele rezerve. Situaţia este destul de 
încordată. Antonescu a ordonat să se facă noi mobilizări, dar 
mulţi refuză să se prezinte la regimente. Nimeni nu mai vrea să 
moară pentru interesele guvernanţilor fasciști. În oraş nu e 
lumină, nu se găsesc alimente, pâinea se fabrică tocmai în 
comuna Bistricioara și în oraș se aduc zilnic doar 700-1000 de 
pâini, pe care în majoritate le iau nemţii pentru comandamentul 
lor. Populaţia, atât cât a mai rămas în oraș, restul fugind din 
pricina bombardamentelor, moare de foame, nu se găsesc 
legume, făină, cartofi, iar uleiul pe cartelele barate și nebarate 
nu s-a distribuit nici pe bonurile din luna noiembrie 1943! 

— Nu se găsește nici carne! zise Liliana mai mult în șoaptă. 
leri, mămica a stat de la trei dimineaţa în hală și a venit doar cu 
niște oase acasă... 

— Când se găsește, e foarte scumpă, urmă Valeriu tot în 
șoaptă. Preţurile sunt foarte mari: 250 lei kilogramul cea de porc 
și peste 200 lei cea de vițel, când un lăcătuș de la Șantierul 
naval are un salariu abia de patru mii de lei pe lună... 

— Nici covrigi nu se mai fac, adaugă și micuțul Maxim. 
Dimineaţa, în loc să umblu cu coșul prin piaţă, stau în brutărie și 
dau jos păianjenii de prin cotloane, iar seara vând ziare să scot 
și eu un ban... 


— Ei, na! că lumea stă acuma de covrigii tăi! sări Romică, 
boxerul, de la locul lui. Tu n-auzi că nu se găsește pâine? 
Populaţiei îi trebuie pâine, nu covrigi... 

— Păi știu treaba asta, nu se lăsă Maxim. Da uite că dacă se 
găsește câteodată făină se întâmplă că tocmai atunci lucrătorii 
nu vin la muncă. Fug toţi de frica avioanelor. Domnu’ Graff, 
proprietarul fabricii de pâine, umblă cu poliția după ei să-i aducă 
la brutărie și nu află neam! 

Valeriu înălță mâna și făcu semn celor din odaie să înceteze 
vorba și să-i dea mai departe ascultare. Apoi urmă: 

— Folosiţi toate aceste nemulțumiri ale populaţiei, tovarăși, și 
arătaţi oamenilor, mai ales tineretului în mijlocul căruia vă aflaţi, 
care sunt adevăratele cauze ale mizeriei în care trăiesc. Acolo 
unde muncii sau la o coadă la pâine, la carne dimineaţa, în 
hală, pe stradă, în orice loc dacă se ivește prilejul intraţi cu mult 
tact în vorbă și explicaţi, celor apăsaţi de griji de unde vin toate 
nenorocirile. Fiţi însă atenţi către cine deschideţi gura. Să nu v- 
adresaţi vreunui provocator. Să nu vă miroasă vreun copoi de 
pe la poliţie... 

Valeriu tăcu și începu să răsfoiască prin niște hărtiuţe ce le 
avea înaintea sa pe masă. Când și când lua câte una, o ducea 
aproape de ochi să poată citi mai bine în semiobscuritatea 
încăperii și apoi o prindea într-o clamă, potrivind-o cu 
meticulozitate în rând cu celelalte. 

În odaie se statornicise o liniște adâncă. Nu se auzea o 
șoaptă. Numai afară, în curte, câinele slobozit din cușca sa, se 
plimba de la poartă până către fundul curții și înapoi, zuruind 
lanţul cu care era legat pe sârma întinsă în fața casei. 

— Fiţuicile astea fasciste, ziarele lor, zău, mint de-gheaţă 
apele, rupse într-un târziu tăcerea Romică, privind roată pe cei 
din jur. Dar Hitler miroase cât colo a mort, gata, începe să i se 
cânte prohodul! S-a zis și cu sluga lui, Antonescu... 

— Hitler e ca o fiară încolţită din toate părţile și, crezând că-și 
mai scapă pielea, caută să muște în dreapta și-n stânga, 
arătându-și colții! interveni Dana. Câte crime nu se săvârșesc 
acuma, în lume! 

— Aţi auzit de explozia aceea puternică de duminică noaptea, 
dincolo de Schela Cladovei? întrebă în șoaptă Romică și, cu ochii 
săi cenușii, privi iară pe rând pe fiecare în parte. Un tren cu 
platforme pe care se aflau tancuri și mașini germane a sărit în 


aer... 

— Se zice că a deraiat din cauza macazului, intră din nou în 
vorbă micul Maxim. Așa am auzit... 

— Ce macaz, mă, ghindocule? îl luă în primire Romică, și-i 
dădu un bobârnac peste cap. Nici nu cunoști chestiunea și te 
bagi. Gata, pe toate le știi! Acolo a fost explozie în lege. Și 
explozia asta nu s-a produs așa, din senin... 

— Mi-a spus un om, zău... 

— Lasă mă, nu te mai lua după ce auzi în piaţă... 

— In toate acţiunile astea, tovarăși, trebuie să știți că e mâna 
partidului, a tovarășilor noștri mai vârstnici, interveni Valeriu, 
găsind că e nimerit să lămurească el lucrurile. Partidul 
veghează, acţionează. Are dreptate Pius: explozia nu s-a produs 
din senin. 

— Dar și macazul... nu se lăsă Maxim ștergându-și nasul cu 
mâneca cămășii. Un om de pe strada noastră a fost acolo... 

— Bine, mă, și macazul, cum spui tu, dădu înțelegător din 
mâna Romică și zâmbi, arătând că face pe voia puștiului. Numai 
de macazuri din astea să aibă parte nemţii! 

Valeriu înălță mâna și ceru să se facă liniște. Privi apoi câteva 
clipe hârtiuţele de pe masă și zise: 

— Acum să vedem cum staţi cu sarcinile... 

Cei din odaie începură să se foiască la locurile lor. Prinseră 
apoi a vorbi pe șoptite între ei. 

— Pius și Pavel, ce-aţi făcut cu fluturașii? 

— Au zburat în Șantierul naval și prin Atelierele C.F.R.! râse 
Romică, scărpinându-se la ceafă. Au fost cam puţini. Mai 
trebuiau încă pe atât. 

— Bine. Tanţa? 

Tanţa își potrivi basmaua pe cap, obrajii i se împurpurară mai 
mult și, tăcută, înălță din umeri, ca și când n-avea ce să spună. 
De fapt, în timiditatea ei, tot timpul nu scosese o vorbă și 
stătuse retrasă, stingherită, de parcă n-ar fi cunoscut pe nimeni 
în odaia aceea. 

— Ai citit broşura? 

Tresări și înălţă privirea către Valeriu. 

— Nu, n-am citit-o, mărturisi ea moale și, rușinată, plecă 
fruntea. N-am avut vreme. Nu ne lasă cocoana nici să ieșim din 
atelier, să bem apă, cică să dăm zor cu rochiile. Tot la miezul 
nopţii am închis ochii. 


— Bine, ai grijă de cărţulie ca de lumina ochilor! Unde o ţii? 

— La mine în odaie, sub podea. Am desprins o scândură și am 
pus-o dedesubt... 

— Tanţo, vezi să n-o roadă șoarecii! râse Romică și-o trase în 
glumă de basma. Cum ești tu lălâie, te rod și pe tine! 

Un râs general izbucni deodată în odaie și râse și Tanţa, dar 
fără să ridice ochii. Durdulie și îndesată ca un pepene, stătea cu 
capul tot plecat, cu obrajii roșii ca para focului, frământându-și 
în poală mâinile mari, crăpate de sodă. 

Valeriu întrebă apoi mai departe pe fiecare despre felul cum 
și-au îndeplinit sarcinile și asculta cu atenţie, dând îndrumări, 
povăţuindu-i cum să acţioneze în viitor, ce trebuie să facă 
pentru ca totul să iasă bine. 

— Dar tu, Ștefane? 

Maxim, mic și slăbuț, cu fața lui cenușie, pământie, 
bătrânicioasă, zâmbi sfielnic și se ridică în picioare. Işi potrivi 
cămașa numai zdrenţe pe pieptul scobit și zise: 

— Eu, tovaraășe Valer, n-am avut sarcini. M-a plimbat 
„legătura” de colo până colo, pe la felurite întâlniri și asta a fost 
tot. Mai nimic, zău... 

Înălță din umerii săi ascuţiţi și cu mâneca ferfeniţă își șterse 
nasul, privindu-l stăruitor pe Valeriu drept în ochi cu un fel de 
teamă, dar și cu mult respect. Nu avea părinţi. Tatăl, hamal în 
port, murise pe front, mama, spălătoreasă, pierise în primul 
bombardament al aviaţiei anglo-americane asupra orașului. 
Rămas orfan, crescuse ca vai de el, din mila vecinilor, până ce 
un lucrător brutar l-a băgat ucenic la brutăria „Fraţii Graff”, din 
piaţa Radu Negru. 

— Și zici că mai nimic, Maxime? 

— Chiar așa, tovarășe Valer. 

— Ei, nu-i chiar așa, îl contrazise Valeriu și zâmbi privindu-l cu 
un fel de dragoste părintească pe micuțul orfan, pe care și-l 
apropiase sufletește încă din prima clipă a venirii lui în 
organizaţie. Și spun că nu-i chiar așa pentru că întâlnirile astea 
au și ele rostul lor. Tovarășii ţi-au verificat punctualitatea, 
seriozitatea cu care ai privit sarcina de a veni la ora exactă la 
locul stabilit, pentru că la urma urmei și asta e tot o sarcină de 
organizaţie. Înțelegi tu? 

— Înţeleg, tovarășe Valer... 

— Așa, și după asta ai să primeşti alte sarcini. Să te achiţi de 


ele cu aceeași conștiinciozitate cu care ai venit la întâlnirile 
unde ai fost chemat. Și să fii cu ochii în patru, Ștefane, să nu 
faci vreo boacănă, că pe urmă e foarte greu să scapi din 
primejdie... 

— Nici o grijă, tovarășe Valer. 

— Bine. Stai, te rog, jos, îl pofti Valeriu. Acuma, tovarăși, să vă 
spun ce aveţi de făcut în viitor. Nu notează nimeni nimic. 
Sarcina noastră principală este difuzarea a cinci teancuri de 
manifeste pe care o să le primim de la un tovarăș din 
organizația de partid. Pentru aceasta... 

In clipa aceea, câinele începu să latre cu înverșunare, 
zuruindu-și lanţul pe sârma întinsă deasupra curţii. Valeriu 
îngheţă cu vorba pe buze. Înmărmuriţi, băieţii și fetele se priviră 
într-o fulgerare de secundă, cu ochii mari, plini de spaimă. Dana 
simțea cum îi bate inima, tare de tot, cum i se taie răsuflarea și 
din clipă în clipă e gata să se înăbușe. Strânse braţul Lilianei și 
aceasta, tremurând ca prinsă de friguri, își acoperi instinctiv faţa 
cu palmele, parcă să nu vadă, să nu audă cele ce se vor 
întâmpla. Era pentru prima dată când toţi cei din organizaţie 
treceau prin astfel de clipe. Până atunci, nimeni niciodată nu le 
descoperise locul unde se adunau, nu le tulburase nimeni 
ședințele și totul se desfășura liniștit și normal, de parcă n-ar fi 
trebuit să se ferească de ochii și urechile poliţiei. Și deodată... 

— Să fugim! zise Pavel și-și încălță repede sandalele. Gata, 
într-un minut ne-am topit! 

Se ridicară toți deodată în picioare ca la o comandă. Stăteau 
totuși nemișcați, tăcuți, cu sufletul la gură. Nu știau ce să facă. 
Se pierduseră cu totul. Tanţa începu să suspine, ștergându-și cu 
dosul palmei o lacrimă de pe obraz, dar Maxim veni lângă ea și 
o prinse de braț, întorcând-o cu faţa către el: 

— Hei, ce te-a apucat, mireaso? Tovarășe Valer, se întoarse 
el, ia te uită umflata asta plânge de parcă i-ar fi murit mumă- 
sa... 

— Ssst, las-o-n pace! 

Valeriu ocoli masa la care stătuse până atunci și veni la 
fereastră. Dădu niţel perdeaua la o parte și privi stăruitor în 
curte. Nu se vedea nimeni în zăpușeala amiezii. Lângă gard se 
zărea cușca câinelui putrezită și hâită într-o parte, cu paiele 
răvășite în faţa ei; mai încolo un scaun răsturnat, fără un picior, 
cu speteaza ruptă, un lighean cu smalțul sărit, uitat pe pălimarul 


tinzii, iar pe lângă tulpina dudului mulțime de puișori ciuguleau 
dude în urma cloștii care, semeaţă, cu capul tot pe sus, îi 
aștepta din loc în loc să nu piardă vreunul. Câinele se înapoie de 
la poartă tăcut, cu coada între picioare, trăgând după el lanţul 
lung și ruginit și se tolăni pe paiele din faţa cuștii, rămânând 
nemișcat, cu capul pe labele de dinainte. Stătu așa câteva clipe, 
apoi deodată înălță capul privind către poartă, se ridică și 
începu să latre cu aceeași înverșunare de mai înainte. Peste 
hămăiturile lui repetate se auzi cântecul unei muzicuţe. Valeriu 
înălță mâna, semn că cei din cameră nu trebuie să mai facă nici 
un zgomot și orice șoaptă încetă pe dată. 

— la auziţi, muzicuţa! zise el încet. 

— Muzicuţa lui Lică... șopti și Aurel venind lângă fereastră. 
Înseamnă că... 

— Trebuie să fugim! propuse agitat Romică. Are dreptate 
Pavel... 

— Ssst! Liniște, tovarăși! 

lar nu mai vorbi nimeni. În semiobscuritatea odăii băieţii și 
fetele stăteau tot în picioare, încordaţi și nemișcaţi, cu fețele 
crispate, imobile, ca de piatră, fără să-și vorbească. 

Peste câteva secunde afară în curte se auzi un glas subţire de 
fată strigând pesemne către cineva din curtea vecină: 

— Doamna Popescuuu! Doamna Popescuuu! Sunteţi acasă? 

— Ăsta-i consemnul! vorbi înfrigurat Valeriu, fără să-și 
dezlipească obrazul de pe geam. Tovarăși, se întoarse el după 
aceea și șopti cu glasul sugrumat de emoție: suntem în pericol! 
Să părăsim casa! Pe rând, unul câte unul. Ne-am înţeles: în caz 
că vreunul dintre noi este prins, nici o vorbă! 

Momentul era destul de critic. Tensiunea neliniștii, a 
înfrigurării, a spaimei la apogeu. Nervii supraîncordaţi ca niște 
arcuri în comprimare. 

— Ne-am înţeles, tovarăși, mai zise Valeriu și, prinzându-l pe 
fiecare de mână, căută să-l privească drept în ochi, să-i 
inoculeze parcă curaj și tărie. 

— Fii fără grijă, tovarășe Valer! îl asigură Maxim dinapoia ușii, 
în timp ce-și strângea pantalonii soldățești cu cureaua. 
Jurământul nostru, al uteciștilor, îi sfânt! 

— După cum am stabilit, ieșiți prin bucătărie, lămuri repede 
Aurel, iar de acolo treceţi în șopronul de lemne. Este o scândură 
pregătita de mine, o daţi la o parte și prin grădina vecină vă 


strecuraţi în strada cealaltă. Pius, boxerule, ia-o înainte, băiete, 
tu cunoști drumul. 

— la și o fată cu tine, îl opri Valeriu. Tanţa, după el! 

O clipă în odaie se produse învălmășeală. Grăbindu-se să 
părăsească încăperea, băieţii și fetele își luau rămas bun unul 
de la celălalt, încurajându-se din priviri. 

— Gata, gata, tovarăși! îi zori Valeriu. Mai repede! Lila, unde 
ești? 

— Aici, Valeriule! răspunse emoţionată Dana. 

— Vino încoace. 

Dana veni lângă fereastră. Tremura. Fața-i devenise palidă, 
buzele își pierduseră culoarea. În ochi i se citea spaima. Valeriu 
o prinse de mână: 

— Plănuisem să te întreb la fârșitul ședinței, dar dacă, uite, s- 
a întâmplat așa, răspunde-mi totuși acuma repede... 

— Ce anume? 

— Ce-i cu fratele tău? 

— Cu Mihai? 

— Ei da, cu el. Ce, mai ai altul? 

— Nu mai am. 

— Atunci? Ce-i cu el? Ce știi de el? 

— Nu știu nimic, răspunse speriată Dana, și cu palma își 
acoperi pieptul să-și potolească bătăile inimii. A plecat acum doi 
ani la București, la școala militară de ofițeri și de acolo a fost 
trimis în Germania. Ultima dată ne-a scris din Africa... Dar de un 
an nu mai avem nici o veste... Tata și mama sunt îngrijoraţi. S-a 
întâmplat ceva cu el? Spune! Vorbește! 

— Află că a fost închis într-un lagăr german de unde a evadat. 
E urmărit nu numai de gestapou, dar și de poliţia și 
comenduirea noastră... 

— Mihai? întrebă cu sufletul la gură Dana, și faţa îi era acum 
albă ca varul. Dar ce-a făcut? 

— Nu știu. Am fost informat că azi dimineaţă a sosit la 
regiment o telegramă de la Corp, în care se cerea prinderea lui. 
Poliţia la fel. Te rog, ai grijă. Vor fi poate percheziţii acasă. Ți se 
vor cere declaraţii... Fii prudentă... Mă înţelegi, Lila? 

În stradă se auzi duduind motorul unei mașini. Câinele prinse 
a lătra și mai puternic, zbătându-se în lanț. Muzicuţa încetă să 
mai cânte. Valeriu o prinse pe Dana de mână și o trase către 
ușa dinspre bucătărie. 


— Haide, du-te! Cu bine! 


3 


În acest timp, în gara orașului răvășită de bombe, intra un 
tren tixit de călători, cu oameni ciorchine pe scări, tampoane, 
unii dintre ei cățăraţi chiar pe acoperișurile și ferestrele 
vagoanelor. Locomotiva șuieră lung, ascuţit și, frânând parcă 
obosită de drum, se opri încet în faţa peronului, greoaie, lucie de 
apă și ulei, învăluita în nori alburii de aburi. 

Un conductor scund și rotofei, cu ceafa groasă și umerii laţi, 
sări din mers de pe scara unui vagon și, potrivindu-și geanta la 
șold, merse câţiva pași pe-alături de vagoane, anunțând 
profesional: 

— Turnu Severin, cinci minute! 

Apoi, vrând parcă să asiste și aici la vacarmul și îmbulzeala 
atât de obișnuite în gările aglomerate, își dădu șapca pe ceafă, 
scoase batista să-și șteargă faţa de sudoare și se trase într-o 
parte, așteptând. 

Ca la o comandă, oamenii începură a cobori unii pe ferestrele 
vagoanelor, alţii sărind de pe scări și tampoane, cu cufere și 
paporniţe înălțate deasupra capetelor, strigând și îmbrâncindu- 
se, cu icniri surde, dușmănoase, prăvălindu-se gălăgios între 
șine peste saci, lăzi și baloturi. lar în acea clipă, dinspre peron, 
un alt val de călători se năpusti să ia cu asalt vagoanele. Se 
auzeau ţipete, înjurături, chemări și blesteme, îndemnuri și 
plânsete, toate într-o larmă ca vuietul unei ape care creștea și 
se înteţea cu fiecare clipă. 

— Repede, mă, Culai, aburcă-te, ian colea, pe scara asta! 

— loniţăăă, unde ești, Ioniţă, bărbate? Pune mâna, omule, și 
saltă sacu ăsta că io-te acu pleacă trinu! 

— Lele Polixenie, un'te urcași, fa? Nu acolo, păcatele mele, că 
ăla-i vagonu pentru boieri. Treci în ăilaltu, da umblă încet să nu- 
ţi scape ăla micu din brațe... 

— Lumeee, staţi, lume, să cobor! Uf, dumnezăule, că aţi dat 
năvală ca turcii. lan, ia că acușica mă prăpădesc! 

Zicând acestea, o ţărancă tânără, voinică, cu părul despletit și 
basmaua căzută pe ceafă, scăpă prin mulţimea care urca 
bulucindu-se pe scara unui vagon și se răsturnă de-a 
berbeleacul între linii, cu picioarele în sus și fustele ridicate, 
arătându-și fără voie goliciunea coapselor. 

— Trăsni-v-ar să vă trăsnească de nepricopsiţi, n-aţi mai avea 


hodină nici în mormânt! blestemă ea și, bâjbâind cu mâinile 
printre zecile de picioare, începu să-și caute pieptenul de sticlă 
roșie, bătut cu bumbi sidefii. 

Pe de lături, un călugăr bătrân, cu barba sură și anteriul 
cafeniu, decolorat de soare, opintindu-se sub povara a doi 
desagi doldora de cumpărături, era împins de colo până colo în 
învălmășeala din fața vagoanelor și se clătina ca beat, cu o 
mână întinsă căutând sprijin. Un jandarm slab și înalt, cu faţa 
negricioasă, asudată, cu o raniţă în spate, îl înghionti zdravăn pe 
călugăr dându-l la o parte din cale-i, își făcu loc cu coatele și 
înjurând de toţi sfinţii din calendar, începu să se caţere pe 
peretele unui vagon întocmai ca la asaltul unei redute. Ajuns pe 
acoperișul de tablă încinsă, scoase raniţa din spate și-și puse 
pușca pe genunchi, mulțumit de faptul că se aranjase pentru 
călătorie. Lângă el, un băietan, jerpelit și desculț, mânca cu 
poftă dintr-un pepene, zvârlind cu fereală cojile în capul celor 
care se învălmășeau ţipând la scările și ferestrele vagoanelor. 

— Care dai, mă, da-ți-ar popa cu cădelnița să-ţi dea?! striga 
câte o femeie cu fața spoită de zeama pepenelui. Tiha, 
măiculiță, că mulţi neghiobi ai dumnezăule în grădina ta! 

In acest timp, trenul își ciocni ușor tampoanele, frânele 
slăbiră, nori de aburi se vălătuciră sub roți. 

— Zoriţi, măi, că uite-l pleacă! dădu careva țipăt. 

Vacarmul spori. Strigătele și ţipetele se învălmășeau într-o 
larmă de nedescris. Conductorul cel scund și rotofei începu să 
se înghesuie și el, făcându-și loc cu coatele și îmbrâncind ca să 
apuce cu talpa piciorului scara unui vagon. 

Dar iată că în clipa aceea undeva în înalt se auzi ca un zvon 
îndepărtat uruitul continuu al unor motoare. Zumzetul lor 
metalic, egal și profund, creștea, se amplifica într-un vuiet 
înspăimântător. Parcă un burghiu uriaș sfredelea încet și 
statornic tăriile cerului. Și atunci se petrecu parcă un miracol. 
Ca electrizaţi, oamenii se opriră din îmbulzeala aceea, iar cei de 
jos nici nu luară seama că trenul începuse a luneca încetișor pe 
șine, pregătindu-se de plecare. Cu capetele pe spate și mâna 
streașină la ochi, ei priveau temători spre limpezimea cerului, 
căutând să deslușească siluetele avioanelor ce se apropiau. Dar, 
oricât se străduiau, nu zăreau nimic. Se auzea numai zumzetul 
acela îndepărtat, care venea de peste dealurile iugoslave, 
sporind cu fiecare clipă, înfricoșător și lugubru. 


— lar bombardează americanii! spuse careva cu spaimă. 

— Grăbiţi, măi, să nu ne prindă cu trinu-n gară, că zob ne 
face, nu alta! 

— Uite c-am plecat... 

Trenul, gemând sub greutatea încărcăturii, cu furnicar de 
oameni pe acoperișurile vagoanelor, pe scări și tampoane, se 
pusese încet în mișcare. Cei rămași porniră s-alerge pe lângă el, 
încercând s-apuce un locșor pe câte un colţ de scară. Femeile 
înnebunite de groază, cu basmalele căzute și părul despletit, 
prinseră a ţipa și a blestema, iar copiii începură să se întreacă 
într-un plânset atât de sfâșietor și jalnic de credeai că i-a 
aruncat cineva pe jăratec. Călugărul acela bătrân cu desagii în 
spinare, cocoșat sub greutatea lor, merse câţiva pași pe lângă 
un vagon, împiedicându-se mereu în poalele anteriului, cu mâna 
întinsă, până ce reuși să se prindă de pulpana hainei unui 
băiețandru. Dar după o clipă, căzu de-a rostogolul într-un 
geamăt prelung și deznădăjduit, cât pe-aici să intre sub roţile 
trenului. Un ţăran voinic, numai în cămașă și izmene, venind din 
urmă în goana mare, sări peste călugăr, se agăţă de felinarul 
ultimului vagon, dar în zdruncinătura trenului, la ace, slăbi 
strânsoarea mâinilor și se prăbuși între linii, zdrobindu-și capul 
de braţul unui macaz. 

Curând, trenul dispăru pe sub podul de lângă dispensarul 
Șantierului naval și, luând viteză, începu să gonească spre 
dealul Balotei. 

Uruitul avioanelor creștea amenințător cu fiecare clipă, 
vestind apropierea dezastrului, a morţii. Sirena de pe clădirea 
gării începu să șuiere lung și ascuţit, semnal ce vestea 
primejdia; în același timp o locomotivă de manevră, aflată 
dincolo de ateliere, dădu și ea drumul la glasu-i răgușit și spart. 
Sus, în orașul care se întindea pe terasa dinapoia gării, dincolo 
de spitalul cu acoperișul smuls de bombe, prinseră a bate în 
tânguiri rare clopote, și odată cu ele alte sirene începură a 
umple văzduhul cu chemarea lor de groază. Cei ce scăpaseră 
trenul începură să alerge îngroziţi încotro vedeau cu ochii, 
sărind peste linii, trecând pe sub vagoanele de marfă trase la 
rampă,  împrăștiindu-se ca niște potârnichi speriate de 
detunătura unei arme. Funcţionarii staţiei părăsiră și ei birourile, 
năvălind pe ușile cu geamurile sparte și, strecurându-se prin 
spatele gării, începură să urce potecile ce duceau pe sub 


coroanele pomilor spre șanțurile săpate drept adăpost în parcul 
din faţa Administraţiei financiare. În stânga, dincolo de depou, 
se vedea furnicarul muncitorilor de la ateliere care lăsaseră 
lucrul și alergau, unii către malul Dunării, alţii în deal, spre 
viroagele din jurul regimentului de artilerie. 

Mihai, numai într-o cămașă zdrenţuită, murdară și niște 
pantaloni albaștri de doc, peticiţi și unsuroși, desculț și cu părul 
mare, netuns de multă vreme, coborâse cu greu dintr-un vagon 
de clasa a treia și acum, după plecarea trenului, stătea năucit 
între linii, neștiind ce să facă. În jurul lui oamenii strigau și 
alergau îngroziți, căutând să se ascundă cât mai repede de 
urgia avioanelor ce se apropiau cu fiecare clipă. Dar el îi privea 
absent, fără să se clintească, de parcă tot vacarmul acela i-ar fi 
fost străin, nu l-ar fi interesat, nu s-ar fi aflat și el în primejdie ca 
toți ceilalți. Ceva nevăzut îl ţintuia locului și nu-l lăsa să facă un 
pas... Acel ceva era dezastrul ce i se desfășura înainte ca un 
trist tablou al durerii. 

Clădirea gării, altădată frumoasă, impunătoare, construită în 
chip de tren, cu turnul ceasului înalt, închipuind coșul 
locomotivei, cu ferestre mari și luminoase, și peronul larg, 
umbros, construcţie executată după o anume estetică modernă, 
era acum de nerecunoscut. Totul se materializa doar prin câteva 
ziduri ciuntite, afumate, parcă ireale. Acoperișul era prăbușit 
mai mult de jumătate și în soarele dimineţii se zăreau grinzile 
negre arse, frânte în pârjolul focului. Restaurantul, coletăria, 
biroul de informații, revizia, biroul de mișcare, toate aveau 
geamurile sparte, iar zidurile ciuruite de schije. Pe peronul 
murdar se vedeau ici-colo grămezi de moloz - tencuială și 
cărămizi sparte - fiare răsucite, cioburi de sticlă, bucăţi mari de 
tablă smulse de pe acoperișuri. Peste linii, către magazii, trei 
vagoane clasă stăteau răsturnate pe-o parte, iar o cisternă 
cenușie, năclăită de ulei, zăcea cu roţile în sus peste un camion 
strivit cine știe în ce împrejurare. Din loc în loc, zeci de gropi 
uriașe, ca niște pâlnii negre, pline cu apă verzuie, stătută, 
arătau numărul bombelor căzute asupra gării, depoului, triajului. 
Mai încolo, către stadionul „Locomotiva C.F.R.” se zărea un lung 
tren de marfă, cu vagoanele arse, schelete de fier, unele 
răsucite și turtite, altele răsturnate și strivite de parcă le-ar fi 
călcat talpa unui uriaș. 

Mihai cerceta tăcut, cu privirea sa obosită acest dezolant 


tablou al dezastrului și o mânie surdă clocotea în el. Pe terasa 
dinapoia gării văzu clădirea spitalului Grecescu, cu acoperișul 
smuls și zidurile mușcate de schije. In jurul ei alte case își 
înfățișau zidurile triste, negre, arse, copaci cu coroanele 
retezate, stâlpi de telegraf culcaţi la pământ, acoperișuri strivite 
și prăbușite de suflul puternic al bombelor de calibru mare ce 
zguduiseră din temelii întregul oraș. Și tot privind această 
materială și înspăimântătoare expresie a ruinei, deodată gândul 
îi zbură la părinţii săi, la rudele sale. „Ce-o fi făcând tata, 
mama? Dar Dana, sora mea? Or fi în viaţă? Ce s-o fi ales de casa 
noastră de pe strada Aurelian? O fi la pământ ca astea de pe 
aici? Unchiul Alexandru știam că e pe front. O mai fi trăind el pe 
acolo, pe unde-l poartă pașii nenorociţi ai războiului? Dar tanti 
Emilia, soția lui? Era casieră, aici în gară...” 

Mihai plecase din oraș în urmă cu doi ani, iar de aproape opt 
luni de zile nu mai primise nici o veste de la părinţi. De altfel, în 
peregrinările sale prin nordul Africii cu trupele germane, nici nu 
era posibilă primirea vreunei corespondențe. Ca într-un film 
derulat spre trecut, revăzu ziua când se despărţise de cei dragi. 
Era într-o duminică la amiază, pe la jumătatea lunii august. Zi 
călduroasă, cu aer încins, înăbușitor. Pleca la București, la 
școala militară, și veniseră să-l conducă la gară părinţii și rudele. 
Mihai privea acum peronul răvășit de bombe și parcă-l vedea 
aievea pe tatăl său, profesorul de istorie Vlad Gheorghiu, scund 
și slăbuţ, în haine maron, cu fruntea bombată și părul ușor 
încărunţit la tâmple, cu ochelarii în ramă de aur și nelipsitul său 
baston de bambus în mână. Oare unde stătea atunci? Da, lângă 
cel de-al doilea stâlp al peronului, în faţa biroului de mișcare. 
Alături de el, mama, fostă profesoară de muzică, abia 
pensionată din cauză de boală, într-o rochie înflorată, cu pălărie 
de pai, albă, cu borurile mari și evantaiul strâns în pumn. La doi 
pași de părinţi, o vedea pe soră-sa, Dana, pe atunci elevă abia 
promovată în clasa a șasea a liceului „Principesa Elena”, 
slăbuță, cu ochi albaștri și părul blond strâns în codițe peste 
pieptul rotunjor. Nu venise singură. O ţinea de braţ pe Liliana, 
colegă de an, fiica unui muncitor de la Atelierele C.F.R., tot 
subţirică și slăbuţă, cu păr bogat, castaniu și ochi căprui, mari și 
frumoși, căreia cu un an în urmă Mihai îi declarase dragoste 
statornică, așa cum declară de obicei orice elev din ultimele 
clase ale liceului. Cu cinci minute înainte de plecarea trenului, 


apăruse tot într-o fugă prin mulţimea de pe peron și tanti Emilia, 
sora tatei, mică și firavă ca o fetiţă, în halat albastru de olandină 
și cu ţigara aprinsă între degete. Fusese învoită de șeful gării să 
părăsească pentru câteva minute ghișeul biletelor și venise să-și 
ia rămas bun de la singurul nepot, „băiat în toată firea”, cum îl 
apostrofa totdeauna când greșea cu câte ceva. lar în jurul 
tuturor ţopăia neastâmpăratul Costel, băieţelul ei în vârstă de 
șase ani, căruia Mihai îi spunea în glumă Costelino, amintindu-i 
prin aceasta de un clovn al circului Kludsky ale cărui 
giumbușlucuri le văzuseră deseori împreună, înveselindu-se tare 
mult... Era cald, foarte cald și tanti Emilia vorbea repede și 
aprins, așa cum îi era obiceiul, despre cearta ei de dimineaţă cu 
un maior de artilerie care-i prezentase o foaie de drum cu 
ștersături și căruia, pentru că fusese într-un anume fel obraznic, 
îi trântise geamul ghișeului în nas. „Auzi, tu, Eleno, ce 
neobrăzat, lua-l-ar dracu', că-l cunosc și pe el și pe nevasta-sa, o 
paţachină, care bate toată ziua bulevardul alături de elevii școlii 
de aviaţie!” Tata, mama și chiar Dana o ascultau cu plăcere, 
pentru că totdeauna tanti Emilia povestea frumos, antrenant, 
colorat, se enerva, apoi pe dată redevenea zâmbitoare și bine 
dispusă, de parcă toată lumea ar fi fost a ei. Numai Liliana, 
tristă, cu buzele răsfrânte, stătea parcă absentă și-l privea cu 
ochi plânși pe Mihai, impunându-și să se arate indiferentă, 
nepăsătoare, să nu-și trădeze cumva dragostea... 

Sosise trenul, intrând în gară ca o vijelie; îl îmbrăţișaseră cu 
toţii, Dana îi urase în glumă să ajungă cât mai repede general, 
în timp ce Costel îl trăgea mereu de mână, cerându-i poate 
pentru a mia oară să nu uite să-i aducă de Crăciun o sabie 
adevărată. Liliana, cu ochii plecaţi, rușinată de prezenţa 
părinţilor lui Mihai, primise în fugă, cu o anumită împotrivire, 
sărutarea ce i-o dăduse el înainte de a urca pe scara 
vagonului... 

Acum stând între linii și privind cu durere peronul pustiu, 
Mihai își amintea totul, absolut totul, până în cele mai mici 
amănunte, pentru că acest ultim tablou, viu și grăitor al familiei 
îl avusese mereu în faţa ochilor în cei doi ani ai peregrinărilor 
sale. Unde-or fi ei în clipa asta? se întreba, privind dezastrul din 
jurul său. Ce-or fi făcând? l-o fi ocolit, oare, urgia sălbaticelor 
bombardamente care, după cum vedea, au distrus aproape 
întregul oraș? A trecut vremea și... 


— Hei, tinere, te-ai smintit la scăfârlie sau faci cumva pe 
grozavul? 

Mihai tresări din gândurile lui și privi cu mirare în jur, să vadă 
cine strigă. 

— Tu, ăla, vagabondu... 

Continuă să-și rotească ochii în jur dar nu zărea pe nimeni. 
Peronul, câmpul liniilor, rampa, toate erau acuma pustii, tăcute, 
lipsite de viața. Sus, soarele dogorea puternic și aerul parcă 
fierbea, tremurând zarea la orizont. 

— Mă, tu ăla care te răsucești în loc ca un semafor, tu n-auzi, 
mă? 

Mihai privi din nou în toate părțile, de astă dată cu multă 
luare-aminte și, după câteva clipe zări înapoia unui stâlp de 
susținere a peronului un impiegat de mișcare, slab și înalt, 
numai în cămașă, cu șapca roșie pe cap. Acesta agita 
amenințător pumnul, vădit revoltat de comportarea ciudatului 
călător. 

— Ce vrei, dom'le, pentru ce ţipi la mine? îl întrebă enervat 
Mihai și porni întărâtat către el, pășind cu grijă să nu se 
împiedice de șine. 

— Cum „ce vreau”? se sumeţi impiegatul cu glasul răgușit de 
atâta strigat. Stai ca un popândău acolo, între linii, să te vadă 
ăia de sus și să ne lase aici câteva bombe!... Nu ne ajung atâtea 
bombardamente pe capul nostru? Ai rămas ca prostu-n bâlci cu 
gura căscată în văzul avioanelor! 

— Bă, moţ de curcan, ce te legi așa tam-nisam de mine? i s- 
a făcut de vreo două după ceafă? îi sări ţandăra lui Mihai, gata 
pus pe hartă. De ce mă faci vagabond? 

— Păi nu ești? 

— la vezi că acu-ţi dau chipiul jos! nu se lăsă Mihai și căuta în 
jur un băț, ceva, cu care să-l înfrunte pe impiegat. Uite al 
dracului! Ești fricos ca un iepure. Se vede că n-ai mirosit praful 
de pușcă undeva pe front... 

Văzându-l pornit, impiegatul ocoli gara și se făcu nevăzut. 
Mihai îl căuta un timp cu privirea, apoi renunțând să-l mai 
intereseze incidentul, vâri mâinile adânc în buzunarele 
pantalonilor jerpeliţi și porni de-a lungul terasamentului, călcând 
cu  picioarele-i desculțe, zdrelite, pietrișul colțuros dintre 
traversele înnegrite de păcură. Ajuns în umbra unor tufe de 
liliac, se opri. Se simțea obosit, sfârșit de puteri. Căldura ce se 


revărsa din plin în aerul încins devenea tot mai apăsătoare. 
Zărind la zece pași mai încolo câteva traverse putrede stivuite 
lângă peretele prăbușit al unui canton, se așeză pe ele să se 
odihnească puţin înainte de a porni către casă. Sus, în oraș, 
glasul sirenelor și al clopotelor continua să vestească alarmant 
apropierea dezastrului. lar peste Dunăre, undeva în înalt, 
zgomotul avioanelor creștea cu fiecare clipă, trepidant și 
înspăimântător. Mihai puse palma streașină la ochi și privi 
îndelung și stăruitor în sus încercând să le descopere. Zadarnic 
însă. Limpezimea de cleștar a cerului întins și strălucitor îi 
obosea ochii, încât după câteva clipe de zadarnice căutări, simţi 
dureri în adâncul lor. Totuși nu renunţă. Cercetă din nou de la un 
capăt la altul întreaga boltă a cerului și, după puţin, printre 
câţiva norișori albi și pufoși, zări la mare înălţime, scânteind în 
sclipirea lor de argint cinci avioane mici, atât de mici, încât 
păreau niște puncte sidefii. Pluteau în formaţie săgeată, lin, 
aproape nemișcat, asemenea unor cocori de staniol. Curând 
intrară într-un nor cenușiu, scămoșat și nu se mai văzură. Îndată 
însă se iviră în urma lor alte cinci, urmând aceeași cale. lar când 
primele se arătară din nou în largul cerului, o a treia formaţie 
sclipi argintiu în urma celorlalte, învăluită în aburul de puf al 
norilor ce păreau că le însoțesc în plutirea lor lină. „Poate că nu 
se abat asupra orașului, gândi Mihai, apreciind direcţia de zbor a 
bombardierelor. Trec Dunărea și cred ca se îndreaptă către 
Brașov sau Ploiești”. 

Deodată, sirenele încetară. Și nici glasul de bronz al clopotelor 
nu se mai auzi. Peste toate cobori o liniște adâncă și tristă, 
prevestitoare de primejdii. Intreaga fire parcă încremenise. 
Numai zumzetul acela metalic al morţii, venind de peste 
dealurile iugoslave, se intensifica coborând parcă tot mai 
aproape de pământ. 

Ascunși prin gropi umede, mărginite de bălării înalte, trântiţi 
pe burtă în umbra magaziilor și a vagoanelor răsturnate, 
oamenii, stăpâniţi de groază, așteptau. Poate că nici nu-și 
vorbeau... Și nici nu se priveau... Stăteau tăcuți, nemișcaţi. 
Ascultându-și bătăile inimii și numărând clipele de viaţă ce-i mai 
despărțeau de hotarul morţii. 

— lote-le, mămicoooo! dădu deodată strigăt un copil, de 
undeva din pustietatea parcului. lote-le, vin! Thii, ce mai lucesc! 
Au aripi de oglinzi? 


Mihai întoarse capul, dar nu zări nicăieri copilul acela guraliv. 
Parcul era pustiu. Printre copaci se înălțau ici-colo grămezi de 
pământ uscat, acoperite de mărăcini, se vedeau câteva bănci 
răsturnate, iar sus pe bulevard alerga în mare viteză o mașină 
neagră, claxonând repetat și strident, pentru cale liberă. Privi 
apoi din nou către limpezimea cerului. Avioanele, ajunse 
deasupra Dunării, se zăreau acum destul de bine; erau din 
acelea cu două fuselaje. Siluetele lor pluteau lin în uruitul 
sumbru al motoarelor. Se apropiau parcă sfidător, într-o liniște 
amenințătoare, sclipind viu, diamantin în pulberea de aur a 
soarelui. 


4 


Dana trecuse prin destule emoţii până să se vadă scăpată din 
acel perimetru al cartierului bănuit a fi pus sub observaţie de 
către poliţia orașului. leșise prin spărtura gardului pregătită din 
vreme de Aurel, traversase o curte pustie - pe-o parte și pe alta 
erau două rânduri de case vechi, cu tencuiala căzută, părăsite 
de locatarii lor - și deschizând o poartă de fier, se pomenise în 
strada Virtuţii. De aici, ţinând-o tot într-o fugă, apucă pe strada 
Alecsandri, în jos, spre calea Traian, și tocmai pe când traversa 
strada Providenţei, începură să sune sirenele, vestind primejdia 
unui nou bombardament aerian. „Trebuie să intru repede într-un 
adăpost, chibzui ea fără să se oprească din alergătură, cu palma 
pe piept ca să-și potolească bătăile inimii. Dacă sunt într-adevăr 
urmărită, în mod sigur mi se va pierde urma”. 

Ajunsă în piaţa Mihai Bravu, zări înapoia unor boschete un 
șanț de adăpost către care se îndrepta în grabă un bătrânel cu o 
bocceluţă în mână. Fugi și ea într-acolo. După ce se încredința 
că înapoia ei nu venea nimeni, cobori câteva trepte de pământ, 
în adăpostul săpat în aer liber, acoperit din loc în loc cu bârne 
peste care erau aruncate crengi uscate de tei. 

De câteva clipe se afla aici, între pereţii de pământ, istovită 
de alergătură, stând pe o banchetă improvizată, putredă. 
Fruntea îi era îmbrobonată de sudoare și nici măcar n-avea la ea 
o batistă. Rochia i se lipise de spate, umedă și rece, iar părul i 
se despletise în șuvițe năclăite de sudoare, ce-i cădeau în 
neorânduială peste ochi. Stătea tăcută, cu palma încă pe piept, 
emoţionată și neliniștită, gândindu-se la cei de care se 
despărțise în urmă cu un sfert de oră. Să li se fi întâmplat oare 
ceva? O fi venit poliţia acolo în curte sau n-au reușit agenţii să 
descopere casa? 

In adăpostul destul de adânc era răcoare. Deasupra se zărea 
cerul limpede și albastru, liniștit și curat, fără pată de nor. 
Bătrânelul cu bocceluţa pe genunchi, care coborâse în adăpost 
înaintea Danei, stătea ghemuit într-un colț al acestei încăperi 
strâmte de pământ, cu capul plecat, de parcă dormita într-o 
așteptare fără de sfârșit. Lângă el se vedea o femeie între două 
vârste, cu o faţă frumoasă, dar exagerat fardată și cu părul 
strâns sub un tulpan înfășurat în chip de turban, îmbrăcată într- 
un capod lung, de mătase. Tinea pe genunchi un căteluș cu 


botul mic și părul lăţos, căruia îi mângâia mereu gâtul liniștindu- 
| să nu scâncească. lar în fața ei o altă femeie, ceva mai în 
vârstă, cu o faţă aspră, cenușie, cu un mic geamantan lângă ea, 
îmbrăcată într-un balonzaid jerpelit și murdar, privea mereu 
cerul și se închina șoptind cuvinte numai de ea știute. 

După un timp, femeia în balonzaid înălță ușor capul din 
groapă și, ascultând spre înalt huruitul sinistru al avioanelor, 
anunţă parcă pentru toată lumea, cu un glas plin de 
deznădejde: 

— l-auziţi-le, vin! Prea-sfântă fecioară Maria, aibi în pază 
păcătoșii de pe pământ... 

Se așeză iarăși la locul ei, trase mai bine geamantanul lângă 
ea și începu să se închine cu ochii tot în sus. Presimţind parcă 
primejdia, căţelușul vecinei în capod de mătase începu să latre, 
dar îndată stăpâna îi prinse botul în pumn și-l ameninţă cu 
degetul întocmai ca pe un copil: 

— Fii cuminte, Pufi, se poate să faci gălăgie? Tocmai ţie, 
țoancă mică, să-ţi fie frică? Cătelușul unui domn colonel? 

Și în timp ce mângâia coama lăţoasă a căţelului se adresă 
Danei pe un ton prietenos: 

— Vai, domnişoară, știi ce inteligent este? Simte de la 
distanţă că se va întâmpla ceva rău... Și are un fler... ce să-ţi 
spun, mă uimește! Bărbatul meu e colonel, poate aţi auzit, 
colonelul Dona, de cavalerie, a adus bijuteria asta de pe front, 
cu avionul... Și ce insistă, dragă, pe lângă mine un dentist 
polonez, din ăia refugiaţi, să i-l vând. „Fugi, domnule, încolo cu 
banii dumitale, i-am zis, nu-mi trebuie, nu mă despart eu de 
suflețelul ăsta al meu!” Ce să-i faci?! oftă ea într-un târziu. 
Bărbatu-i plecat, am și eu cu cine-mi petrece vremea... 

Dana însă n-o asculta. Stătea tăcută, cu capul plecat și se 
gândea la vestea ce i-o dăduse Valeriu despre Mihai. Va să zică 
fratele ei trăia! Într-un anume fel o bucura lucrul acesta. De 
când plecase în Germania, la școala militară de mecanizate, 
părinţii, mai ales mama, îi purtaseră o neasemuit de mare grijă. 
Scrisorile venite de pe acele meleaguri străine, le citeau cu toţi 
ai casei de zeci și zeci de ori, încât aproape că le învăţaseră pe 
dinafară. Erau singura lor legătură cu el, aflat atât de departe. Și 
deodată n-a mai venit nici măcar un rând de la Mihai. Totul s-a 
stins ca o flacără suflată de vânt. Oricât s-a străduit tatăl, 
profesorul Vlad Gheorghiu, să afle vreo veste despre fiul plecat 


pe meleaguri străine, totul a fost fără nici un rezultat. Atunci s-a 
înstăpânit în casă o tăcere și o tristețe grea, apăsătoare. Nu-și 
vorbeau, umblau ușor, cu frunțţile tot plecate, cu inimile cernite, 
îndurerate. Il considerau mort sau dispărut pe frontul din Africa, 
de unde le trimisese cu un an înainte ultima lui scrisoare. În 
rarele discuţii ale familiei, seara, în jurul mesei, sau după- 
amiezele, când timpul prilejuia acest lucru, numele fiului 
dispărut era rostit în șoaptă, cu adâncă smerenie. Și îndată 
mama începea să plângă cu faţa îngropată în palme, iar tatăl 
rămânea tăcut cu chipul împietrit de durere. Atunci Dana căuta 
să abată discuţia pe alt făgaș, în speranţa că poate totuși într-o 
zi o veste luminoasă le va însenina din nou viaţa. Și acum iată... 
Mihai trăiește, a evadat dintr-un lagăr german... Dar vestea asta 
poate aduce liniștea atât de mult așteptată în familie? Ce va 
zice tatăl? Dar mama? Mihai trăiește, dar... a evadat dintr-un 
lagăr german... Pentru ce a fost în lagăr?... 

Dana își cuprinse capul în palme și rămase gânditoare. În 
liniștea grea, adâncă, ce se lăsase cu încetul peste năpăstuitul 
oraș, se auzea acum deslușit undeva în înalt uruitul puternicelor 
motoare ale avioanelor de bombardament. Numai în apropiere, 
la o casă pesemne cu ferestrele deschise, un radio, sfidând 
parcă clipele de groază, trimetea în zăpușeala amiezii melodia 
atât de cunoscută tuturor: 

Violete pentru fete, 

Pentru inimioara lor... 

Le-a cules o țigăncușă 

Din grădina fermecată, 

A poveștilor de-amor... 


Danei îi plăcea foarte mult acest cântec, dar acum nu-i da 
ascultare. Inima ei nu era făcută în aceste clipe pentru bucurie, 
pentru destindere. O neliniște grea o apăsa, gata parcă s-o 
strivească. „Să le spun părinţilor cele aflate, sau să nu le spun? 
era chinuitoarea întrebare care-i frământa mintea. Desigur se 
vor bucura că Mihai trăiește, că nu-i putrezesc oasele undeva, 
prin locuri îndepărtate. Dar ce vor zice când vor auzi că a evadat 
dintr-un lagăr, că nemţii și poliţia noastră au pornit o urmărire 
turbată, vrând cu tot dinadinsul să pună mâna pe el? Bineînţeles 
că tata se va duce iară la comandamentul german, așa cum a 
mai fost de atâtea ori în zbuciumul lui, se va duce pe la 


regiment să vadă ce-i de făcut, ce se poate aranja și în mod 
sigur va fi întrebat de unde are știrea? El se va referi poate la 
mine. Atunci eu ce va trebui să răspund? Nu, n-am să le spun 
nimic despre Mihai! hotărî în cele din urmă Dana. De ce să mai 
amărăsc inimile părinţilor când și așa ei sunt destul de necăjiţi 
cu viața asta plină de mizerie, cu urgia bombardamentelor 
americane care s-a abătut ca un blestem asupra orașului de nu 
știi dintr-o clipă într-alta dacă vei mai trăi, dacă vei mai avea 
adăpost sau te vei mulțumi să privești cu ochii plânși la zidurile 
fumegânde ale casei doborâte la pământ? In familia noastră s-a 
așternut un fel de uitare voită în privinţa lui Mihai, e bine să 
rămână așa, conchise ea. Ce va mai fi, vom vedea. Am totuși o 
mare mulțumire că trăiește; bine, rău, dar e în viaţă și nutresc 
speranţa că nu va trece mult și-l vom revedea în mijlocul nostru. 
Și totuși... totuși bucuria aceasta îmi este umbrită de-o neliniște, 
de îngrijorare, pentru că nu știu ce-a făcut pe acolo, pentru care 
motiv a fost închis... Și nici Valeriu n-a putut să-mi spună ceva 
precis...” 

Astfel gândind, își potrivi rochia pe genunchi, își îndreptă 
părul pe frunte și rămase tăcută, ascultând cântecul ce se 
răspândea în eter, dulce și melodios: 

Violete pentru fete 

Din iubire înfloresc, 

Să le-aducă pentru-o seară 

O speranță-n inimioară, 

Celor care mai iubesc... 


„Adevărat, celor care mai iubesc, gândi Dana, reflectând 
asupra textului ce însoțea plăcuta melodie. Mai iubesc... Dar 
poate ea, iubirea, să fie întreruptă, de pildă, de necazuri, fie ele 
cât de mari? Cred că iubirea trebuie să fie continuă ca apa unui 
izvor, ea nu poate seca, nu se poate stinge, e veșnică și pentru 
totdeauna”. Își aminti de Sandu, băiatul vecinului lon Raicu, 
muncitor da Șantierul naval. Alături de el aflase întâia iubire, așa 
cum se poate afla la vârsta de treisprezece ani. Invățau 
împreună - erau în clase paralele - se plimbau împreună seara 
prin parcul tribunalului sau prin grădina publică, mergeau la 
stadion să vadă meciurile de fotbal ce le susținea Locomotiva 
C.F.R., își scriau scrisori de dragoste, se certau, se împăcau și 
iar se certau pentru pricini imaginare de gelozie... Dar într-o zi 


viaţa lor tihnită, liniștită a fost zdruncinată. Mama lui Sandu a 
murit în primul bombardament din noaptea de 4 aprilie, tatăl a 
fost închis în preajma zilei de 1 Mai, bănuit a fi comunist, iar 
băiatul, dat afară de la liceu pentru acest motiv, a devenit 
ucenic la Șantierul naval; acuma era plecat la Constanţa, unde 
fusese mutat împreună cu mai mulţi lucrători, din pricină că 
atelierele de pe malul Dunării suferiseră grele avarii și Șantierul 
nu prea avea comenzi. 

„Am rămas singură, își spunea Dana, gândindu-se la toate 
acestea. Dar îmi pare bine că Sandu s-a ţinut de carte și a 
continuat să-și treacă examenele în particular. Acuma, poate că 
vine de la Constanţa să-și dea restul examenelor pentru a 
promova și el în clasa a opta. Și liceul e tocmai la Șișești, cale de 
zeci de kilometri! Bietul tata, cât drum trebuie să facă și el în 
fiecare săptămână pentru a încheia situaţiile școlare!” 

O umbră se profilă atunci deasupra adăpostului și un glas de 
băiețandru întrebă aproape răstit: 

— Hei, e careva aici? 

Dana tresări. Cineva cobori în grabă treptele de pământ și în 
acea clipă cățelul doamnei cu capodul de mătase prinse să latre 
din nou tare, asurzitor. Noul venit nu era altul decât Maxim, cu 
cămașa murdară, zdrenţuită, în pantalonii lui soldățești, prea 
mari pentru trupu-i firav și slăbit. 

— Pufi, ţoancă mică, iar faci scandal? își apostrofă doamna 
colonel „odrasla” din brațe. Ce-ai cu băiatul? 

Dar câinele nu-i da ascultare. Se smucea, gata să-l sfâșie cu 
botul său mic și rânjit pe Maxim, care cât mai ferit vroia să 
treacă înainte, spre fundul adăpostului. 

— Huo, javră râioasă, ţine-ţi clanța, că acu-ți dau una peste 
bot, de-ți piere glasul! 

Și zicând acestea, făcu un gest de lovire cu pumnul. Câinele 
se înverșună și mai mult. Maxim începu să râdă, sări peste 
geamantanul femeii cu balonzaidul jerpelit, care tocmai citea o 
carte de rugăciuni și, dând cu ochii de Dana, se înveseli și mai 
mult. 

— Hei, ce grozăvie, dom'le! exclamă el și se lovi cu palma 
peste frunte. la uite unde era prințesa noastră?! 

Dana puse degetul arătător pe buze, făcându-i semn să nu 
mai trăncănească, deoarece poate fi auzit de cei de față. Apoi îi 
făcu loc să se așeze lângă ea pe banca improvizată. 


— S-a întâmplat ceva? întrebă Dana în șoaptă la urechea lui 
Maxim. 

— Nimic, răspunse el tot în șoaptă, în chip misterios, privind 
cu precauţie către cei din adăpost. Mi se pare că s-au speriat ăia 
de pe stradă de pomană. Măi, și ce ghinion! urmă el necăijit, 
lovindu-se iar cu palma peste frunte. Tocmai azi ziceam că 
primesc și eu o sarcină... 

Vru să mai spună ceva, dar Dana îi făcu semn că nu pot vorbi 
aci de faţă cu cei din adăpost, întrucât puteau ușor atrage 
atenţia cuiva că se cunosc. Maxim înclină din cap în semn că a 
înţeles și tăcu făcându-și de lucru cu un beţișor pe care îl rupea 
bucățele și le azvârlea în peretele de pământ umed. Dana îl privi 
câteva clipe într-ascuns; era netuns de multă vreme, cămașa 
zdrenţuită mirosea a sudoare, iar pantalonii kaki, soldăţești, 
abia se mai ţineau petic peste petic. Băiatul avea ochi frumoși, 
căprui, inteligenţi, în care se citea cu ușurință suferința unei 
vieţi de mizerie. 

Dana continua să-l privească pe Maxim în tăcere, căutând să 
dezlege în minte tainele ce păreau să învăluie trista lui 
biografie. Ştia că e orfan, le-o mărturisise el o dată, și că 
muncește ca ucenic la întreprinderea „Fraţii Graff”, dar încolo nu 
mai cunoștea nimic despre viaţa lui. 

— O duci greu la stăpânii tăi, Ștefane? îl întrebase ea o dată, 
când se adunaseră într-o casă conspirativă pentru ședința 
organizaţiei. 

— Greu, Lila, răspunsese el trist, înnegurat. Dar ne spunea 
tovarășul Valer că o să vie o vreme în care și noi săracii vom fi 
fericiţi, vom avea ce mânca, ce îmbrăca. Zicea c-o să fie numai 
pâine și trandafiri... 

— Zău? făcuse cu prefăcută mirare Dana. 

— Așa cum îţi spun. Să treacă numai prăpădul asta, să dăm 
jos boierii și-apoi să vezi matale! zice că și dumnealui i-ar fi spus 
despre treaba asta cu pâinea și cu trandafirii, unul Max... 

— Marx, îl corectase Dana zâmbind. 

— Așa, Marx... Cine-i ăsta, Marx? 

_ — Un învățat al proletariatului, căutase a-l lămuri Dana. 
Invăţătura lui arată tuturor celor ce muncesc drumul pe care 
trebuie să meargă ca să nu mai fie oameni exploataţi de 
patroni, de fabricanți, să fie ei, proletarii, stăpâni pe toate 
bogăţiile pământului, că numai ei muncesc și asudă... 


— Că drept mai grăiește învățatul ăsta, prinţeso, se luminase 
la chip Maxim. Numai să vină el la patronii mei, să vadă cum îmi 
duc viaţa și ce mănânc, și cred că i-ar băga în doi timpi și trei 
mișcări la pușcărie! 

— Bine, așa ar trebui să fie, încuviințase Dana, dar vreau să te 
întreb ceva, Ștefane. 

— Întreabă, și am să-ţi răspund. 

— De ce-mi zici tu mie prințesă? 

Maxim roșise până-n vârful urechilor și plecase rușinat 
privirea. Tăcea. Parcă îi luase cineva graiul dintr-o dată. 

— Îmi spui? 

— Pentru că ești foarte frumoasă, de-aia! mărturisise el cu 
sinceritate. Am fost de Craciun la cinema „Regal”, m-am furișat 
printre oameni, de nu m-a dibuit nimeni ca n-aveam bilet și am 
văzut acolo în film una frumoasă ca matale, căreia îi ziceau toți 
prințesă. Numai că avea pe cap o coroniţă strălucitoare, din alea 
cum poartă irozii... 

Dana își reamintea cu plăcere discuţia de atunci și-l privea 
stăruitor pe Maxim, căutând acum, ca și altă dată, să pătrundă 
în intimitatea vieții lui oropsite. O stăpânea un sentiment de 
profundă umanitate, de milă și înțelegere pentru durerile 
micului ei tovarăș de luptă... 

Deodată, Maxim se ridică în picioare și întinse mâna arătând 
către peticul de cer: 

— Aoleu, uite-le! Mamă, mamă ce mai sclipesc! Unul... două... 
cinci avioane! 

Pe cerul albastru de deasupra adăpostului apăru în plutire lină 
prima formaţie a bombardierelor americane.  Intr-adevăr, 
sclipeau ca argintul în bătaia soarelui. Sirenele tăceau. În jur 
liniște. Numai sus, în înalt, motoarele avioanelor huruiau 
monoton și statornic, făcând parcă aerul să vibreze în trepidații 
continue, înfricoșătoare. Nu după mult, zgomotul acela se stinse 
și se așternu o liniște într-atât de adâncă, încât se auzea 
limpede fâlfâitul păsărilor de deasupra adăpostului. Dana, 
înspăimântată, cu sufletul la gură, ţinându-l strâns de mână pe 
Maxim, privea în sus, către limpezimea cerului, urmărind 
siluetele de argint ale avioanelor. 

— Parcă nu se mai aud, șopti Maxim, cu teamă în glas. Așa e? 
Le-au stat motoarele... 

— Acum urmează clipele cele mai grele... răspunse Dana mai 


mult în șoaptă. Vor arunca bombele... 

Într-adevăr, după câteva secunde se auzi o explozie 
înfiorătoare, apoi alte două aproape în același timp și iar încă 
una, toate într-atât de puternice, încât zguduiră pământul din 
temelii. Ecoul lor se înălță o clipă ca o rostogolire de tunete 
peste oraș, dar fu acoperit îndată de alte explozii tot atât de 
profunde și adânci. Ecoul acestora, prelung și sinistru, se 
contopi cu al primelor și un vuiet continuu și dens dăinui minute 
în șir. Urmară alte explozii, de data asta șase la număr, undeva 
foarte aproape. Răbufnirea lor fu atât de cumplită încât 
pământul se cutremură și parcă începu să se scufunde cu 
încetul, rupându-se în bucăţi. 

Înfricoșată, Dana se ghemui și mai mult în colţul ei și închise 
ochii, acoperindu-și totodată urechile cu palmele. Maxim stătea 
și el chircit, cu capul între umeri și numai cu un ochi privea când 
și când cerul, îngrozit de exploziile surde și puternice ce urmau 
una după alta ca loviturile unui uriaș ciocan, în partea cealaltă a 
adăpostului doamna colonel îl stăpânea cu greu pe Pufi, care 
urla și se zbătea în braţele ei, cuprins parcă de turbare. Cealaltă 
femeie se închina mereu, cu capul plecat, vârât adânc în gulerul 
balonzaidului, să nu audă, să nu vadă nimic. Numai bătrânelul, 
cu bocceluța pe genunchi, se arăta oarecum liniștit și privea 
impasibil către înalt să vadă ce se mai întâmplă. Dar parcă nu se 
mai întâmpla nimic. Pământul răbufnea uneori surd, înăbușit, 
desigur spintecat de explozii. lar în răstimpuri, afară, în mica 
piață, radioul își urma nestingherit cântecul și același glas cald 
și plăcut de femeie trimitea depărtărilor invariabila melodie ce 
părea că nu se mai sfârșește: 

De câte ori rătăcesc, 

Încercând să-mi alung un dor, 

O țigăncușă întâlnesc 

Care-mi cântă încetișor... 


Violete pentru fete, 
Pentru inimioara lor, le-a cules o... 


Deodată, ca o fulgerare, se auzi un fâlfâit prelung undeva în 
apropierea gropii și în clipa următoare răsună o bubuitură 
puternică, asurzitoare, de apocalips. Cântecul acela se frânse. O 
bucată mare din acoperișul unei case trecu în zbor razant, ca o 


aripă neagră, pe deasupra adăpostului și tot atunci o ploaie de 
țarină începu a se cerne asupra celor ce stăteau nemișcați 
așteptând sfârșitul. Unul dintre pereţii de pământ ai adăpostului 
crăpă de-a curmezișul în toată lungimea lui și în aceeași clipă 
câteva bârne de deasupra se prăbușiră cu crengi cu tot. 
Bătrânelul scoase un geamăt surd, înăbușit. Doamna colonel 
ţipă sfâșietor, prelung, iar cățelul, schelălăind ca lovit de un 
retevei, ţâșni din braţele ei și ieși glonț din adăpost. Dana 
deschise ochii și văzu dezastrul. Cutremurată, își trecu palma 
peste faţa mânjită de praf, își scutură ţărâna de pe rochie și vru 
să se ridice. Dar o ameţeală o cuprinse pe dată și căzu la loc pe 
bancă, cu spatele rezemat de peretele umed. 

— Stai matale liniștită, zise micuțul Maxim, că le sar eu în 
ajutor. Mi se pare că omul acela bătrân... 


5 


Undeva foarte aproape cineva tuși sec și Mihai, care stătuse 
până atunci trântit la rădăcina unui copac, înălţă capul și privi în 
jur. Sus, pe terasa dinapoia spitalului Grecescu, orașul clocotea 
sub urgia bombardamentului. Coloane de fum negru se ridicau 
către cer vălătucindu-se în înalt. Exploziile surde, zguduitoare, 
urmau continuu, una după alta, și se părea că erau ultimele 
lovituri ce aveau să prefacă orașul într-o ruină. O ceață de 
funingine și praf dens plutea peste coroanele copacilor ca o 
năframă neagră; în căldura amiezii aerul devenise acru, 
înecăcios, sufocant. 

Omul acela tuși iară și de astă dată Mihai îl zări. Nu departe, 
înapoia lui, la umbra unui castan, un ceferist stătea aplecat 
asupra unui ștergar și îmbuca de zor, parcă fără să-i pese de tot 
ce se întâmpla în jur. Insul, neras de multă vreme, purta o 
cămașă fumurie, murdară și o pereche de pantaloni de dimie, 
făcuţi ferfeniță, plini de unsoare. Mesteca rar, liniștit, de parcă 
numai la mâncare îi fusese gândul toată viața; când și când 
ducea un ulcior pântecos la gură și sorbea din el cu nesaţ, după 
care își ștergea încetișor mustăţile mari cânepii, cu mâneca 
largă a cămășii. Tot privindu-l, lui Mihai îi încolţi un gând: de 
bunăseamă că omul face serviciu aici în gară. Șapca lui, de 
ceferist, se odihnea lângă paporniţa cu mâncare. Ce-ar fi deci 
să-l întrebe de soarta mătușii Emilia? Negreșit o cunoaște, 
lucrează doar în gară de atâţia ani. Dacă ea trăiește, înseamnă 
că acasă nu s-a întâmplat nimic, că nici o bombă n-a cumnat 
viețile alor săi. Locuiau doar în aceeași curte... 

Gândind astfel, se ridică și porni către bătrânul ceferist, îi 
dădu bună ziua și omul înclină din cap în semn de răspuns, după 
care îi făcu semn să ia loc alături. Pe un ștergar alb erau întinse 
câteva cepe, o bucată mare de mămăligă rece, una de brânză și 
trei ouă răscoapte. 

— Nici dumitale nu ţi-e frică de bombe? întrebă bătrânul și 
fața lui scorojită se lumină de un zâmbet. 

— De ce să-mi fie frică? se miră Mihai și se așeză pe iarbă în 
fața bătrânului. Tot atât de bine poţi să mori și în adăpost... 

— Așa am zis și eu, aprobă el, înfulecând fără zăbavă. Când ți- 
a venit ceasu neică, moartea te caută și te gasește chiar de-ai fi 
în fundu pământului! Da, ia și 'mneata ceva în gură. Din ce 


avem și noi, de, ca ăi săraci, că anu asta nu s-a prea făcut 
nimic... Nici n-a avut cine munci pământu... 

— Mulţumesc dumitale, am mâncat mai adineauri, minţi Mihai 
și înghiţi în sec. Dar dacă-ţi face plăcere... 

— Cum să nu, cu dragă inimă, hai, îndeamnă, zise bătrânul cu 
bunătate, că bucatele, vezi 'mneata, de-aia-s date: să fie 
mâncate. Colea în ulcior, avem și apă, bună, rece, am luat-o mai 
adineauri tocma de la fântâna Călărașilor. Ar fi fost bun un vin, 
dar de, dacă nu e, nici burta nu cere, săraca de ea... 

Mihai luă o bucată mare de mămăligă, o bucăţică de brânză și 
începu să mănânce repede, hulpav, de parcă l-ar fi zorit careva. 
De două zile nu pusese nimic în gură. N-avusese nici bani cu ce 
să cumpere ceva alimente și, chiar dacă ar fi avut, n-ar fi găsit 
nimic prin gările prin care trecuse. Numai în apropiere de 
Timișoara, o bătrână îi dăduse în tren un castravete verde și o 
bucăţică de lipie și cu ele își mai astâmpărase foamea. De 
atunci însă... 

— Ce se mai aude cu frontu, îl mai ţin nemţii sau îi dau rușii 
mereu de-a berbeleacu? întrebă bătrânul și cu un gest al mâinii 
îl îndemnă să mănânce, să nu se sfiască. Că din gazete nu știi 
ce să mai alegi... 

— Eu știu? înălță din umeri Mihai. Nu cunosc situaţia. 

— E groasă de tot, dom'le! clătină bătrânul din cap 
atotștiutor. Au dat de dracu nemţii! Vin ceferiștii noștri de prin 
părţile alea ale Moldovei și ne spun că a intrat spaima în ei... Să- 
i vedem acușica pe unde-or să scoată cămașa... Cum îi 
bumbăcesc rușii din faţă, să le dăm și noi niște ghionţi din 
spate, tot ar fi o treabă, i-am stropși ca pe coropișniţe și i-am da 
mai repede afara din ţară! Că ăștia au adus prăpădu pe capu 
nostru. Dreptu-i? 

— Așa e! consimți Mihai. 

Discutară apoi despre una, despre alta; mai mult vorbea 
bătrânul. Omul se plânse că la ei în sat n-are cine să strângă 
bucatele în toamnă, pentru că toţi bărbaţii sunt pe front și au 
rămas numai muierile, copiii și câțiva invalizi, oameni fără mâini, 
fără picioare, ce de-abia își trag sufletul. Apoi chiar dacă s-ar 
face ceva, tot or să moară de foame în iarnă că de bunăseamă, 
la fel ca și în anul trecut, le iau nemţii tot grâul și tot porumbul 
pe niște preţuri de batjocură... 

— Și toate s-au scumpit, dom'le, vorbi el cu amărăciune. Uite, 


de pildă alaltăieri, în târg la Strehaia, s-au vândut vacile până la 
douăzeci și cinci de mii de lei capu, iar porcii șase mii. Apăi, 
spune și 'mneata, poţi să te mai apropii de târg? 

Omul tăcu, se scarpină în cap răvășindu-și părul cânepiu, 
după care oftă din adâncul pieptului, stăpânit parcă de o grea 
suferință. 

— Ascultă, moșule, întrebă Mihai după o vreme, aici în oraș 
este armată germană? 

Chibzuise că e bine să știe, să se ferească de patrulele 
nemţești pe care eventual le-ar întâlni pe stradă și în fața cărora 
ar putea apărea suspect. 

— Apăi, așa... regimente nu sunt, că nu mai au nici ei, le-au 
tocat rușii pe toate, dar au un comandament, tocmai în vale, 
lângă tribunal, pe bulivard... 

— Chiar lângă tribunal? 

— Da, lângă el, într-o casă mare, cu etaj; e cam prăpădită dar 
e întreagă, a scăpat până acu de urgia bombardamentelor. Am 
văzut mereu un neamţ de santinelă la poartă și multe mașini 
trase în față. Așa că comandament trebuie să fie... Dar 'mneata 
nu ești de pe aici? 

— Nu sunt, minţi Mihai și ocoli privirea bătrânului. Vin tocmai 
de la Ploiești. Mă duc la niște rude de-ale mele, în oraș. La 
casiera de la gară, dac-o cunoști dumneata... doamna Emilia 
Nicoleanu... 

— Pe doamna casieră să n-o cunosc? se arată intrigat, 
bătrânul. O cunosc, cum să nu, că doară fac servici la 
întreţinere. Dar, dânsa, de... 

Ceferistul se întunecă la chip, clătină capul cu amărăciune și 
dădu din mână în semn de părere de rău. 

— Ce-i cu ea? sări Mihai și neliniștit prinse mâna bătrânului de 
la încheietură. Spune! A murit? 

— Nu, n-a murit, dar din noaptea aia de 4 aprilie... 

Omul clătină iar capul, se șterse cu dosul palmei la gură și-și 
făcu de lucru, adunând resturile bucatelor pe ștergar, 
pregătindu-se să le lege în bocceluță. Tăcea, socotind că nu-i 
bine să vorbească despre lucruri care în mod sigur nu-i fac nici o 
bucurie tânărului din fața lui. 

— Ce-i cu noaptea de 4 aprilie? stărui Mihai cu glas tremurat 
și se dădu mai aproape, fără să lase mâna bătrânului. Hai, 
vorbește, ce dumnezeu! 


— Apăi, ce să fie? glăsui moale bătrânul. laca, atunci a 
început prăpădu ăsta care s-a abătut pe capu nostru. 

— Atunci a fost primul bombardament asupra orașului? 

— Da, atunci. 

— Și ce s-a întâmplat cu tanti-mea, casiera de la gară? 

— Ce să se întâmple? vorbi bătrânul, fără să-l privească pe 
Mihai în timp ce punea bocceluţa cu mâncare în paporniţa ruptă 
de alături. Bine nu e cu 'mneaei. Trebuie numa să-ți povestesc 
ca să vezi dumneata cum a fost... 

— Hai, povestește. 

Bătrânul își trecu dosul palmei peste mustăţile mari, cânepii, 
tuși scurt și începu: 

— Apăi, dom'le, în sara aia, era înainte de Paști, mă aflam aici 
în gară, că eram de servici și aveam treabă la o garnitură tocma 
încolo spre triaj. Şi cum mergeam așa cu lădiţa cu scule printre 
linii, deodată numa ce văd așa pe cer niște umbrele ca de foc 
care pluteau pe deasupra orașului și-i luminau străzile ca ziua. 
Ei, am zis c-o fi vreo minune dumnezeiască, că de, așteptam 
învierea Domnului, că în biblie spune, mi se pare, într-un loc de 
luminile cerului care la judecata de apoi or să arate oamenilor 
unde-i raiul... Vorbesc de-ăia cu credinţa-n dumnezeu, care au 
făcut numai lucruri bune pe pământ, nu de păcătoși. Și cum îţi 
spun, am văzut umbrelele alea aprinse care se tot lăsau către 
pământ într-o plutire lină. Lumea a ieșit îndată pe străzi și a 
început să ţipe, să alerge către marginile orașului, dar cu ochii 
tot către cer, de parcă se fereau de ghiavolul ce cobora spre ei 
cu harapnic de foc. Și-atunci au prins a bate și clopotele, și-a 
suna și sirenele de pe la vapoarele din port, de la făbrici, din 
șantier, iară locomotivele noastre din depou au prins și ele 
îndată glas. Toate vesteau lumea de primejdia ce se apropia. Ei, 
și după vreo câteva minute numa ce auzim uruit de avioane, 
așa cum s-a auzit acuma, dar alea s-au lăsat jos de tot, nu ca 
astea, că, uite, privești după ele și de-abia le vezi cu ochiu liber. 
Și cum spun, treceau atât de jos, de zbârnâiau geamurile și 
tremura frunza în pom nu alta, și din ce huruiau motoarele lor 
mai tare, din aia băgaseră mai mult spaima în oameni. 

— Dar cum s-a întâmplat cu tanti-mea? întrebă nerăbdător 
Mihai care, nu că nu l-ar fi interesat cele povestite de bătrân, 
dar vroia să afle mai degrabă vești despre ai lui. 

— Îndată... îndată... zise bătrânul tot cu glas moale, și-i făcu 


semn cu mâna să fie liniștit. Ajung eu și acolo. 

Își drese niţel glasul, mai bău o dată zdravăn apă din ulcior, şi 
urmă: 

— Și cum îţi spuneam dumitale, în noaptea aia mă aflam în 
triaj, umblam pe la osiile unui tren cu muniţie, că vroiam să-l 
băgăm pe linia a patra, să-i mai legăm câteva vagoane cu 
cherestea. Păi când am văzut cum fuge lumea care-ncotro, am 
lăsat totu baltă și am fugit și eu încoace în deal, către biserica 
Grecescu; mă tot strecuram pe după copacii ăștia, să nu m- 
ajungă cumva blestemata aia de lumină a umbrelelor. Și cum 
alergam tot mai tare, numa ce m-am împiedicat de-un bolovan 
aruncat în mijlocul drumului de m-am dus de-a berbeleacu cât 
colo, gata să-mi rup un picior. Dar m-am ridicat și tot tremurând 
de frică, am început iar să alerg. Și nu crezi că numa ce-am 
ajuns colo la colţu străzii Decebal, lângă cârciuma lui Felker - 
nu-l știi dumneata, că nu ești de pe-aci - și cum am ajuns acolo, 
am și auzit primele bubuituri jos în gară, dar într-atât de 
zdravene, încât am zis că s-a răsturnat pământu cu susu-n jos. 
Cădeau bombele ca ploaia. Nu știam unde lovesc, dar era un 
vuiet, și-un prăpăd, de ziceam că-i blestemu iadului pe capu 
nostru. Acuma de, ne-am învăţat, uite de pildă auzi cum bubuie 
și prăpădesc pământu, dar dacă nu mai mi-e aminte de ele, nu- 
mi e, și gata! Poate să bubuie domnii americani cât or pofti, că 
le-arăt dosu, iartă-mi vorba, dom'le, dar de, ce să-i faci, mi-e și 
mie năcaz că nu se mai sfârșește odată războiu ăsta... 

— Și mai departe? 

— Așa. Mai departe, reveni bătrânul la șirul povestirii sale, 
mai departe, ce crezi 'mneata? O bombă, dom'le a nimerit drept 
în trenu cu muniții din gară, ăla care-i umblasem eu pe la osii, 
ca să vezi ce noroc am avut de-am plecat la vreme de lângă el! 
Și două zile și două nopţi au tot pocnit drăcoveniile alea din lăzi, 
că pușcau și șuierau amarnic de nu te puteai apropia din nici o 
parte. D-apoi gara?! Când am coborât înspre zori, ardea cu fum 
gros și negru, iar în juru-i se rădicau numai nori de praf, că nu 
mai avea nici acoperiș și nici atelierele nu mai aveau, și nici 
teatru cel nou de lângă ateliere, că peste tot loviseră bombele... 

— Dar tanti-mea, casiera? 

— Ea, săraca de ea, când a auzit că încep să cadă bombele s- 
a zăpăcit de tot și, până a strânge biletele, hârtiile, până a lua 
banii cu ea - că nu-i putea lăsa așa în voia domnului - nu știu 


cum s-a făcut că s-a încuiat iala la ușă și n-a mai putut-o 
deschide în zăpăceala aia în nici un fel. Și nima nu-i putea veni 
într-ajutor, că fiecare fugea care'ncotro să-și scape pielea. Și 
uite așa a stat biata de ea până-n zori în grozăvia bombelor iară 
când ne-am întors noi, ăștia teferii, să dăm ajutoare, am găsit-o 
tot acolo în biroul ei... 

— Rănită? 

— Da de unde! făcu bătrânul dând din mână. Nici măcar o 
zgârietură cât de mică n-avea. In odaia aia a ei nu s-a clintit 
decât un părete și atât. A crăpat de-a curmezișul... 

— Atunci? 

— Era teafără, săraca de ea, dar stătea jos pe dușumea și, aci 
râdea, aci plângea, după care începea să cânte. Innebunise... și 
părul îi albise tot pe la tâmple... Păi spune 'mneata, să stai toată 
noaptea sub grozăvenia aia de bombe, să dai să ieși din odaie și 
să nu poţi, mai rămâi zdravăn la minte? Ei, asta-i... 

Bătrânul sfârși vorba și clătină din cap cu amărăciune. Mihai 
rămase cu privirea plecată, îngândurat, fără să scoată un 
cuvânt. Îl cuprinsese o ușoară ameţeală și ochii i se 
împăienjeniseră, de parcă se așternuse pe ei o ceaţă lăptoasă și 
grea. „Biata tanti Emilia!... o compătimea el în gând. Nu-i venea 
să creadă că femeia asta, atât de veselă și de prietenoasă, cu 
un suflet atât de bun și de mărinimos, care-i făcuse o copilărie 
fericită, se afla acum într-o situaţie de plâns. Vitregă soartă a 
avut! Dar unchiul Alexandru? O mai trăi oare acolo pe front? Dar 
Costel, băiețașul lor? Dar tata? Mama? Dana?...” 

— După aia, urmă bătrânul, socotind că trebuie să mai 
adauge ceva la cele spuse, a venit dimineaţa fratele ei, sau 
cumnat - nu știu ce-i vine - e profesor mi se pare, și a luat-o 
acasă. lo-te, de atuncea au trecut atâtea luni și n-am mai văzut- 
o pe doamna casieră. Săraca de ea! Biata femeie!... Imi dădea 
câteodată ţigări din alea scumpe, că primea și ea de pe la 
călători. „Ține, nea Tudorane, că mie Tudoran îmi zice, llie 
Tudoran, ţine să faci și 'mneata pe boieru măcar după ţigara 
asta!” 

— Dar profesorul, nu știi, trăiește? se interesă Mihai 
stăpânindu-și cu greu durerea ce-l cuprinsese. 

— Care profesor? 

— Acela care spui c-a venit s-o ia pe tanti-mea acasă. 

— De, știu eu? înălţă bătrânul din umeri. Atunci trăia, în 


vremea aia, dar soarta omului, vezi 'mneata, acu îi legată ca de- 
un fir de aţă. Nu știi când se întinde firu și se rupe. Au trecut 
aproape patru luni din noaptea aia și de atunci au mai venit 
șapte-opt valuri de avioane și-au tot bombardat, au tot 
bombardat de nu mai știu dacă din trei-patru case mai e vreuna 
întreagă sau nu. Acum, io-te, iară prăpăd... Auzi cum bubuie... 
Au lăsat bombele mi se pare în deal, prin cartieru dinspre 
pădurea Crihala sau pe Strada Mare... 

Răbufnituri surde se repetau la intervale egale, și cu fiecare 
dintre ele pământul se zguduia ca după un puternic cutremur. 

— Moare lumea pe capete, dom'le, moare și tot necazu ăsta 
parcă nu mai are sfârșit, zise bătrânul și, luând paporniţa de jos, 
se ridică. Dar, am uitat să te întreb, pe la Ploiești pe acolo de 
unde vii 'mneata, tot așa e? 

— Tot așa... 

— Sfârșitu lumii, dom'le, anul două mii, cum spune biblia; ei, 
ăsta e anu două mii... Ne-a trebuit răzbel, uite-l acum că ne iese 
pe nas... 

— Dar ce, parcă ţi-a trebuit dumitale sau mie? zise Mihai 
înciudat, ridicându-se și el de jos. 

— Apăi, nu nouă, ci mărimilor, ălora de la cârma ţării. Nu-i 
bine să vorbim, că nu știi niciodată cum zboară vorba, urmă el 
șoptit, dar uite că bine-a zis cine-a zis: unu face, altu trage! Aia 
e! Apăi, cu sănătate și s-auzim de bine! Mă duc prin vale, prin 
gara, că văd că pe aici, astăzi domnii americani nu ne-au adus 
nici o outoare... 

Prinse paporniţa mai bine în mână și porni printre pomii 
parcului, coborând repejor pe o potecă ce ducea la cantonul 
părăsit. Mihai privi un timp în urma lui, apoi se hotărî să 
pornească chiar în clipa aceea către casă. Momentul era cât se 
poate de potrivit. Alarmă aeriană, bombardament intens, toată 
lumea stătea ascunsă prin adăposturi, nu-l putea vedea nimeni. 
Orașul era pustiu și în mod sigur n-avea să întâlnească nici 
măcar vreo patrulă sau vreun poliţist. 


6 


Profesorul Vlad Gheorghiu venise în Turnu Severin în urmă cu 
cincisprezece ani, fiind transferat de la un liceu din lași. Născut 
în Pitești, făcuse studiile liceale acolo, după care urmase 
facultatea în marele oraș al Moldovei, unde și rămăsese să-și 
înceapă cariera profesorală, îndată după primul război mondial. 
Era om drept și cinstit, nu putea suferi minciuna și înșelătoria. 
Mai bine să-i fi spus elevul că n-a învăţat lecţia pentru ziua 
aceea, decât să tragă cu urechea la ce i se sufla din bancă, sau 
să umble cu fiţuici. Barem în privinţa emancipării timpurii a 
unora dintre copii ducea o adevărată luptă, atât cu ei cât și cu 
susținătorii lor. Nu admitea ca la ora lui elevul să vină cu frizură 
și cravată. „Aceasta, bre, îi o cinste numai pentru cei ce-au 
ajuns în clasa a opta! decreta el de la catedră, cu degetul 
arătător ridicat în semn de ascultare. Voi, ăștia mai mititeii, 
umblaţi așa cum am pomenit și eu disciplina în școală: tunși și 
cu haina încheiată la gât!” Bineînţeles că se iveau proteste, 
comentarii, se argumenta că de ce, de pildă profesorul Oprescu, 
de matematică, permisese elevilor clasei unde era diriginte, 
clasa a șaptea B, să poarte părul mare și cravată... La fel și 
profesorul Ștefănoiu... Atunci? „Bine, bre, v-a dat domnul 
profesor Oprescu voie, să vă fie de bine, umblaţi cum vi-i voia, 
numai la ora mea să veniţi fără claie de păr, că altminteri vă 
scot afară din clasă!” N-aveau ce face elevii și se tundeau, însă 
îi purtau pică și de multe ori chiar îl bruftuluiau pe Mihai, care le 
era coleg. „Ce-are, măi, tat-tu cu noi, are impresia că-i Nero 
călare pe Roma? De ce face altminteri de cum zic ceilalţi?” Mihai 
înălța din umeri, fără să știe ce să răspundă, și-și arăta zâmbind 
capul tuns chilug, dovadă elocventă că în școală nu există nici o 
excepție. 

In perioada guvernării legionarilor, principiile lui Vlad 
Gheorghiu ajunseseră de pomină în școală. Nu admitea, de 
pildă, ca pe cei câţiva elevi înscriși în „Garda de fier”, să-i vadă 
pe stradă, și cu atât mai mult la cursuri, îmbrăcaţi cu cămașa 
verde scoasă peste pantaloni. „Mă cimpanzeilor, troglodiţilor! îi 
lua el la rost, prinzându-i zdravăn de urechi. Ștergeţi-vă întâi 
nasul și după aceea apucaţi-vă de politică! Nu știți anii de 
domnie ai lui Ștefan cel Mare și ziceţi că voi o să scrieţi istoria 
țării? Mucoșilor! la să nu vă mai văd la ora mea în cămășile 


astea scoase din izmene! Aţi înţeles? Scurt! Ori și izmenele le 
aveți tot verzi?” Bineînţeles că îndrăzneala lui n-a rămas fără 
urmări. N-a trecut mult și a fost chemat de două ori la 
inspectoratul școlar judeţean, unde un profesor tinerel, destul 
de bine legat și cu părul mare, l-a muștruluit zdravăn pentru 
insultele aduse mișcării legionare, după care i-a amintit 
conţinutul circularei nr. 230882 din 1940 a Ministerului Educaţiei 
Naţionale care dădea „Frăţiilor de cruce” sarcina „educaţiei” 
elevilor, școala făcând separat numai instrucţia acestora. 
Zadarnic însă. Oricât s-a străduit tinerelul acela să-l convingă pe 
bătrânul profesor de pretinsa justeţe a dispoziţiilor superioare, 
cu Vlad Gheorghiu tot n-a fost chip s-o scoată la capăt. 
Profesorul își susținea punctele de vedere cu tenacitate, nu 
renunţa la nici una din concepţiile sale privind felul în care 
trebuie să se comporte elevii la școală, afirmând în repetate 
rânduri că „politica nu e de nasul oricărui mucos”... Profesorul 
cel tinerel și cu părul înfoiat, enervat peste măsură, a schimbat 
pe dată tonul discuţiei, dar pe Vlad Gheorghiu nu l-au speriat 
nici amenințările și nici avertismentul că va fi îndepărtat din 
învățământ. „Eu, dragii mei colegi - s-a adresat celor de la 
inspectorat care asistau la discuţie - nu mă tem nici dacă ajung 
în împărăţia întunecatului Hades, în adâncul pământului! Vedeţi 
domniile voastre, eu nu concep ca pe mine, profesorul Vlad 
Gheorghiu, să mă conducă din punct de vedere politic elevul 
Ciocârdel, de pildă, din clasa a șasea, un destrăbălat și un golan 
notoriu, repetent și vagabond, care aruncă cu pietre în vitrinele 
evreilor și devastează ziua în amiaza mare casele unor oameni 
cinstiţi și nevinovaţi. Dacă comportarea huliganică a acestui 
dezmăţat se cheamă educaţie, apoi aprobaţi-o dumneavoastră, 
eu n-o aprob! Bunul simţ îmi dictează să întorc spatele unor 
asemenea specimene și chiar educatorilor lor!” Cu faţa aprinsă 
de supărare, congestionată, s-a ridicat, și-a lua pălăria și 
bastonul de bambus și a plecat trântind ușa, fără să spună bună 
ziua. A avut noroc că peste câteva zile s-a terminat cu 
guvernarea legionarilor, altfel cine știe ce i s-ar mai fi putut 
întâmpla! 

Vlad Gheorghiu se purta îmbrăcat modest, în haine ieftine dar 
curate, cu pantalonii totdeauna călcaţi și cămașă albă, scrobită. 
Intra în clasă cu un aer marţial, plin de o anumită gravitate, cu 
catalogul sub braţ, se așeza tacticos la catedră, își scotea încet 


ochelarii cu ramă de aur și, până să le șteargă lentilele, privea 
cu ochii micșoraţi peste rândurile elevilor, tăcut și aspru, fără 
să-i tresară măcar un mușchi pe obrazul totdeauna proaspăt 
ras. Zâmbea rar, făcea uneori și glume, însă fără să treacă 
măsura „bunei tactici pedagogice”, cum socotea el. Era zgârcit 
în aprecierea cunoștințelor și totdeauna notele pe care le da 
elevilor nu treceau de șapte. De asemenea, se declara împotriva 
însușirii mecanice a materiei și nu era lecţie unde să nu 
vorbească de zeci de ori despre o anume problemă care i se 
părea că nu s-a înţeles, devenind după părerea elevilor enervant 
și cicălitor. Dar când trecea la ascultare și vedea că nu se știe 
lecţia, fără nici un fel de reţinere dădea note doar între doi și 
patru, încât în clasă începeau pe dată văicărelile. Cât despre 
comentarii, afară, în recreaţie, acestea nu se mai sfârșeau. 

— Ce-ai făcut, Alexiule, la istorie? îl auzeai pe câte unul 
întrebându-și plin de curiozitate colegul din clasa paralelă. 

— Ce să fac? N-am cunoscut drumul celei de-a doua expediţii 
romane și m-a tras „Vlad-Țepeș” în ţeapă cu un doi de m-a 
dărâmat! 

— ÎI avem și noi ora asta. Să știi că dă dracu-n turcii noștri! Cu 
„Țepeș” ăsta nu-i de joacă! 

Îl porecliseră elevii astfel și aproape toată școala nu-i mai 
spunea decât „Vlad-Țepeș”. El aflase lucrul acesta, dar se făcea 
că nu știe nimic, socotind că fiecare elev este un bârfitor și un 
nemulțumit când se situează printre cei din urmă la învățătură. 

Când venise de la lași și se instalase în casa de pe strada 
Aurelian din Turnu Severin, pe care o închiriase de la un preot, 
copiii lui nu erau de loc răsăriți ca vârstă. Mihai, mic și dolofan, 
împlinise cinci ani, iar Dana abia începuse să meargă în picioare. 
Grijuliu cu educaţia lor, cu mare dragoste pentru ei, Vlad 
Gheorghiu le dăruia mult din timpul său liber, prinzându-se cu ei 
în joacă. Sau citindu-le povești din cărţile pe care le împrumuta 
de la biblioteca liceului. Seara, împreună cu ei și cu soţia sa Ana, 
profesoară și ea, însă de muzică, la liceul de fete, ieșeau la 
plimbare prin grădina publică a orașului, unde într-un chioșc 
cânta uneori fanfara regimentului 95 Infanterie. Când se însera, 
ieșeau din grădină, treceau prin faţa cafenelelor de pe „centru”, 
locul de promenadă al severinenilor, se opreau la restaurantul 
„Imperial” unde beau bere, mâncau alune și ascultau orchestra 
lui Victor Predescu sau pur și simplu se așezau pe o bancă sub 


castanii de pe bulevardul Carol ce ducea la gară, odihnindu-se și 
privind lumea care trecea în sus și-n jos prin faţa monumentului 
Eroilor. 

Când Mihai a terminat școala primară, a fost înscris să urmeze 
cele opt clase secundare la liceul „Traian” unde preda tatăl său, 
iar Dana a fost înscrisă la liceul de fete „Principesa Elena”, să fie 
sub supravegherea mamei. Băiatul învăţa destul de bine, câţiva 
ani a fost chiar premiant, însă nu avea înclinații de a deveni 
slujitor al catedrei, fapt ce l-a mâhnit foarte mult pe tatăl său, 
care vroia să-l vadă un mare cercetător al monumentelor 
istorice din antichitate. Terminând liceul, Mihai și-a manifestat 
dorinţa să se facă ofiţer, spre satisfacția mamei, care avea 
slăbiciune pentru uniforma militară, dar spre nemulţumirea 
tatălui care îi hărăzise în taină o altă meserie: aceea de 
profesor. 

Așa că mama l-a susţinut din răsputeri să-și aleagă cariera 
armelor și a fost în culmea fericirii când a citit în „Universul” 
rezultatele examenului de admitere la Școala de ofițeri de 
infanterie, unde băiatul a reușit al zecelea din cei peste trei sute 
de candidaţi admiși. Și în timp ce Mihai lua drumul Capitalei, 
Dana urma mai departe liceul. Era o fată plăcută, veselă, cu 
mare predilecție pentru pian (cânta destul de bine câteva bucăţi 
din repertoriul clasic), fapt care o făcuse pe mamă să se 
gândească a o îndruma în viitor către conservatorul din 
București, unde să-și desăvârșească talentul și cultura muzicală. 

Cu zece ani în urmă venise în oraș și sora profesorului Vlad 
Gheorghiu, Emilia, în vârstă de treizeci și doi de ani, încă 
nemăritată din pricină că era prea mofturoasă în alegerea 
bărbaților. Mică, slăbuţă, cu un coc mare, bogat, și ochi albaștri 
ce-i luminau vesel obrazul, era o fire deschisă, plină de 
dezinvoltură, săritoare la nevoie și cu foarte multă dragoste 
pentru copii. Venise din Pitești, unde multă vreme fusese 
funcționară la o bancă și se aciuase în Turnu Severin, pe lângă 
fratele său, profesorul, cu gândul s-o sprijine, să-și facă și ea un 
rost în viață. După câteva luni a intrat casieră la gară. A fost 
repede remarcată pentru bunăvoința și conștiinciozitatea ei în 
serviciu, fiind apreciată și stimată de întreg personalul staţiei. La 
serviciu se purta îmbrăcată în halat albastru, cu guleraș alb, 
scrobit, și cum mergea repede, cu pas mărunt, vioi, ai fi zis că e 
mai degrabă o elevă de liceu rătăcită prin staţie decât o 


funcționară de vârsta ei. Tot timpul ţinea între degete ţigara 
aprinsă, slobozind fumul pe gură cu o anumită graţie, parcă 
studiată, după spusele cumnatei Ana. La doi ani după aceea, 
într-o iarnă, l-a cunoscut pe Alexandru Nicoleanu, viitorul ei 
bărbat, contabil la Banca Naţională, cu care s-a căsătorit foarte 
repede. Noua familie a ocupat două camere și un antreu într-o 
casă foarte veche de pe strada Horaţiu, proprietatea unei 
doamne pe nume Roza, fostă bucătăreasă aproape douăzeci de 
ani, pe un mare vas de pasageri, astfel că Emilia s-a văzut 
nevoită să se despartă de fratele ei și de cumnata Ana, cu care 
conviețuise atâta vreme. Totuși, îi vizita des, mai ales că-l iubea 
nespus de mult pe Mihai, căruia îi accepta toate ștrengăriile, 
înveselindu-se odată cu el de poznele pe care le făcea. Işi dorea 
un băiat asemenea lui și iată că după doi ani l-a născut pe 
Costel, un drăcușor de copil, neastâmpărat și zburdalnic, care la 
cinci ani îl bătea de-l zvânta pe unul de opt, se căţăra pe toate 
gardurile, devenind totodată spaima pisicilor și a câinilor de pe 
strada Horaţiu pe care-i alunga cu pietre până departe. 

— Am dorit un drac și-am dat peste tat-su! spunea deseori 
Emilia, mirată de nebuniile lui Costel, pe care i le accepta 
întrutotul. Alexandre, să știi că ăsta micu seamănă cu tine! 

Dar Costel nu semăna nici pe departe cu tatăl său. Alexandru 
era o fire blândă, îngăduitoare, împăciuitor și supus ca o fată. 
Urmase liceul comercial în București, făcuse Academia 
Comercială tot în Capitală, lucrase câţiva ani la Banca Naţională 
de pe Lipscani și apoi, după ce fusese mutat prin câteva orașe 
ale ţării, se stabilise pentru totdeauna la Turnu Severin, unde-și 
întemeiase familia. Își iubea nespus de mult cumnatul, pe 
profesorul Vlad Gheorghiu, pentru care avea un deosebit 
respect și căruia îi dădea întâietate în toate discuţiile iscate în 
sânul familiilor lor. De asemenea, o stima pe Ana, femeie 
muncitoare și mamă devotată a celor doi copii, care, pensionată 
fiind în urma unei grele operaţii, continua totuși să muncească, 
dând acasă lecții de pian celor ce se îndeletniceau cu muzica. 
Alexandru era și el o fire săritoare la fel ca nevastă-sa Emilia; nu 
rareori renunţa la timpul său liber și se ducea pe la Vlad să-l 
ajute ba la căratul lemnelor pentru iarnă, ba la săpatul grădinii 
sau la cine știe ce altă treabă gospodărească. 

În iarna lui patruzeci și doi a primit ordin de mobilizare și a 
plecat să-și caute regimentul de artilerie undeva prin stepele 


rusești, către Cotul Donului. Uneori, înainte de a fi mobilizat, 
spunea cumnatului său în discuţiile lor intime, seara, în faţa unei 
cești de cafea: 

— Dacă apuc să plec pe front, să știi, Vlade, că nu mă mai 
întorc. Am impresia că războiul nu mă cruţă... 

— Vorbești prostii! replica profesorul privindu-l compătimitor 
prin lentilele ochelarilor. Prostii... 

— Nu, nu vorbesc prostii, îl contrazicea Alexandru. Dar vreau 
să-ţi spun ceva... 

— Ce anume? 

— Uite, stau câteodată singur și reflectez, fie la birou, fie 
acasă, când prind câte-o clipă de singurătate. Știi la ce concluzie 
am ajuns eu? Războaiele n-ar mai avea loc dacă toţi oamenii s- 
ar înţelege și nu s-ar duce să lupte. Așa este? 

— Așa este! 

— În fond, crezi că războiul ăsta pe care l-a pornit Hitler are 
vreo justificare? Sau are vreo justificare faptul ca ne-am băgat și 
noi ca musca-n lapte în această horă a morţii? 

— Uite ce-i, Alexandre, vorbea moale Vlad Gheorghiu, 
punându-i mâna pe umăr, iartă-mă dar asemenea discuţii, nu le 
pot duce. Eu, dragul meu, nu fac politică. Sunt profesor de 
istorie și atâta tot. Istoria consemnează fapte deosebite de-a 
lungul timpului, pe care le redă apoi generaţiilor viitoare spre 
știință și bună preţuire. Ori istoria nu-i politică... 

— Bine, Vlade, dar ca om, nu ca istoric, ca simplu om poţi 
accepta situaţia asta care duce la dezastrul ţării? 

— Ti-am spus, dragul meu, eu nu fac politică, încerca să 
încheie discuţia profesorul. Poate să ai dreptate, poate nu. Nu 
știu. Și nici nu caut să aflu un adevăr undeva deasupra 
cunoștințelor mele... 

Atunci, iarna, în seara plecării, Alexandru se arătase trist, 
posomorât fără chef de vorbă. În gară, pe peronul acoperit de 
zăpadă, în vâltoarea viscolului care bătea cu putere, își 
îmbrățișase încă odată soţia, copilul, dăduse mâna cu Vlad și cu 
Mihai, care veniseră să-l petreacă. 

— Ai grijă de tine, Alexandre, îl povăţuia mereu Emilia, abia 
stăpânindu-și plânsul. Nu sta în calea glonţului, nu face rău 
nimănui, că mare-i dumnezeu și le vede pe toate. la seama să 
nu răcești... 

Castel, mic și zgribulit în paltonașul lui negru, cu căciula 


vârâtă adânc peste urechi, stătea lipit numai de taică-său și se 
juca nepăsător cu curelele raniței. lar Vlad, în paltonul gros, 
îmblănit, tăcea îngândurat, tropăind din picioare să se 
încălzească. 

Alexandru a plecat și n-au mai aflat nimic despre el. După 
vreo șase luni, vara, a venit în oraș unul Vasiliu, căpitan 
rezervist într-un regiment de artilerie și, întâlnindu-l pe Vlad, i-a 
spus că cumnatul său a fost dat dispărut pe front. La auzul 
acestei triste vești, Emilia a plâns, s-a zbuciumat, a petrecut 
nopţi de-a rândul în nesomn și chin, până în noaptea primului 
bombardament al avioanelor americane, când acolo în gară, 
îngrozită de spaimă, mintea și așa slăbită de gânduri negre, i-a 
rămas rătăcită pentru totdeauna. 

La sfârșitul verii, în anul acela, a plecat și Mihai la școala 
militară. Au primit scrisori de la el din București, apoi după un 
timp din Germania, Franţa, Italia și la urmă din nordul Africii. De 
opt luni de zile însă se așternuse o tăcere prevestitoare de rău 
și-n jurul lui. Biata mamă nu știa ce sa mai facă de durere. La 
îndemnul ei, Vlad s-a dus la colonelul Predoiu, comandantul 
„părţii sedentare” a regimentului de infanterie și al garnizoanei, 
să se intereseze de soarta băiatului, a făcut apoi un drum chiar 
la București, la școala militară, să vadă dacă nu au vreo știre 
despre soarta celor trimiși să-și continue studiile în Germania, 
după aceea a trecut pe la legația germană... In zadar toată 
această osteneală. Nimeni nu știa nimic, nu putea da nici o 
relaţie. Evident, se eschivau de la un răspuns direct, categoric, 
ocolind adevărul sau pur și simplu înălţau din umeri: „De, e 
război, și-n război se întâmplă multe!” 

Întelegând că nu mai poate face nimic pentru a da de urma 
fiului dispărut, profesorul s-a întors acasă zdrobit, înfrânt, și din 
ziua aceea în odăile locuinței lui din strada Aurelian s-a așternut 
o tăcere ca de moarte. Nimeni nu mai scotea un cuvânt, nici 
măcar o șoaptă. Umblau cu toţii în liniște, ca într-un cimitir, triști 
și îndurerați, cu grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot, să n-o 
supere mai ales pe mama îmbătrânită în câteva zile cu peste 
zece ani. Vlad Gheorghiu pleca deseori în comuna Șișești, unde 
fusese evacuat liceul, pentru a încheia situaţiile elevilor sau 
pentru a examina pe cei care urmau cursurile în particular. Se 
întorcea după câteva zile obosit și prăfuit, scârbit parcă de tot 
ce-i în juru-i, cu umerii plecaţi ca sub apăsarea unor nevăzute 


greutăți. Auzea pași pe stradă și tresărea ori de câte ori cineva 
trântea poarta. Sau deslușea glasuri dincolo de ea. Dar nu era 
el... N-avea chef de nimic, nu făcea nimic. Işi petrecea timpul 
stând în grădina din fața casei și răsfoind ziarele venite cu 
întârziere prin poștă. Dana se ducea zilnic să presteze „munca 
de război”, împreună cu elevii și elevele care rămăseseră în 
oraș, ajutând la demolarea clădirilor distruse de 
bombardamentele aeriene, ale căror cărămizi sparte, grinzi sau 
pereți prăbușiţi baricadau străzile. Cine lipsea de la această 
treabă nu primea adeverinţă și deci în toamnă nu se putea 
înscrie la școală. Venea târziu acasă, după prânz, uneori pe 
înserat, frântă de oboseală, cu mâinile zdrelite și rochia 
îmbâăcsită de praf, nemulțumită că-și petrecea în felul acesta 
vacanţa. De cum intra în odaie, căuta să înţeleagă dintr-o privire 
dacă în viaţa familiei se produsese vreo schimbare. Poate 
adusese cineva vreo veste despre Mihai? Poate sosise vreo 
scrisoare rătăcită de la el? Sau poate... Dar nu, nu se întâmplase 
nimic deosebit. Ca în fiecare zi, toţi își vedeau de treburile lor, 
umblând tăcuţi, cu ochii plecaţi, vinovaţi parcă de soarta celui 
dispărut. 

Astfel treceau una după alta zilele, săptămânile... Treceau 
într-o monotonie apăsătoare, tristă, care măcina nervii, 
sufletele... 


7 


Starea de alarmă nu încetase încă. Undeva, în cealaltă parte a 
orașului, se mai auzeau încă răbufnirile surde ale bombelor ce 
continuau să cadă parcă fără oprire. Dar după un timp exploziile 
se răriră, apoi nu se mai auziră de loc. Se ridicau numai către 
înalt, plutind peste ruinele orașului, trâmbe de fum și nori 
cenușii de praf ca o ceaţă densă, grea. Avioanele, sclipind peste 
dealuri ca niște bumbi de argint, se îndepărtau acum cu fiecare 
clipă încât abia se mai deslușeau în zare cu ochiul liber. Și odată 
cu ele, zumzetul acela metalic și înfricoșător se pierdea tot mai 
mult peste dealuri, estompându-se cu încetul până ce nu se mai 
auzi. După câteva minute sirenele prinseră a suna din nou, 
vestind supraviețuitorilor că primejdia trecuse. Și, ca la o 
comandă, de prin adăposturile săpate în parcuri sau în locurile 
virane, începură a ieși bărbaţi și femei, cu copiii de mână, sub 
braţe cu pleduri, mici geamantane și bocceluțe, așa cum se 
pregăteau de fiecare dată pentru o eventuală pribegie. Se 
priveau speriaţi, cu feţe livide, trase, neliniștite, o clipă-două 
apoi își zâmbeau parcă fericindu-se din ochi pentru faptul că 
iată, trecuse și prăpădul acesta, erau sănătoși, teferi, și se 
puteau bucura de viață. Unii mai neîncrezători puneau palmele 
streașină la ochi și cercetau de la un capăt la altul cerul, să ia 
seama dacă într-adevăr primejdia trecuse sau nu, după care se 
închinau și zoreau la drum către casă. 

— Cică au bombardat în jurul bazinului de apă, își dădea 
cineva cu părerea, oprindu-se în colțul primăriei. 

Indată câteva zeci de curioși se și adunară în jurul aceluia, 
vrând să afle cât mai repede vești, fie bune, fie rele, numai să le 
afle. 

— Ce este? Ce spune? 

— Zice că ar fi bombardat în jurul bazinului de apă... 

— Nu, domnule, se arătă un altul atotștiutor, avioanele au 
venit din direcţia Cladovei, au trecut pe deasupra grădinii 
publice și au lăsat bombele tocmai în jos, spre cartierul celălalt, 
ăl nou. 

— Da de unde! se auzi alt glas. Uite acuma numai ce trecu pe 
aicea un birjar și spuse că în cartierul nemtesc, sus, către 
stadionul Angelescu, nu se mai ţine cărămidă pe cărămidă. 

— Ei, acuma, unde-o fi dat, a dat, bine c-am scăpat cu viaţă. 


Haideţi către casele noastre, să vedem dac-om mai recunoaște 
locurile... 

În trecerea sa prin oraș, Mihai prindea din mers, fără să vrea, 
toate aceste discuţii. Nu se oprea însă să asculte totul. Nu că nu 
l-ar fi interesat, dar nu vroia să se arate în calea oamenilor. Cine 
știe cine l-ar fi putut recunoaște și l-ar fi denunțat imediat. 
Regreta că nu pornise spre casă chiar de la începutul 
bombardamentului; nu l-ar mai fi surprins acum încetarea 
alarmei pe drum. lată, de prin șanțuri, de prin parcuri, de după 
case apăreau grupuri-grupuri de oameni ce se îndreptau zoriţi 
către centrul orașului. 

Cu grijă să nu fie văzut, tăie parcul în două, ţinând-o tot prin 
umbra pomilor. Jos, în vale, către dreapta, se înșiruiau atelierele 
Șantierului naval, iar în continuare portul cu magaziile și 
pontonul. Prin desimea frunzișului se zărea sclipind apa Dunării, 
ce vălurea ușor în lumina soarelui. Mihai ieși cu multă precauţie 
în aleea principală a parcului, apoi trecu aproape în fugă pe 
lângă monumentul Eroilor. O clipă stătu locului, mai mult ascuns 
după tulpina unui copac, să-și tragă răsuflarea. Se simțea 
obosit. Inima îi bătea cu putere. Își roti ochii în jur - după doi ani 
de absenţă, revedea locurile pe unde alta dată se plimbase cu 
băieții și fetele de vârsta lui. Parcul rozelor, numit astfel de 
severineni pentru bogăţia trandafirilor săi, nu mai avea farmecul 
cunoscut tuturor. Boschetele neîngrijite, năpădite de iarba 
crescută sălbatic și văduvite de gingășia petalelor, se uscaseră. 
Păreau niște mărăcini. Din loc în loc se vedeau gropi adânci 
făcute de bombe și șanțuri săpate drept adăpost în vechile 
ronduri de flori. Peste ele bârne putrede aruncate de-a 
curmezișul. Pietrișul aleilor fusese luat de ape, împrăștiat. lar 
arcadele de lemn, vopsite în verde, ce susținuseră pe vremuri 
trandafirii căţărători, erau acum rupte, prăbușite la pământ. 
Totul arăta trist, lipsit de viață, asemenea unor locuri părăsite, 
singuratice. 

Mihai întoarse capul și privi spre bulevardul care începea de la 
gară și ducea către centrul orașului. Și acesta era pustiu. 
Asfaltul pe care-l călcau în plimbările lor zilnice localnicii, 
mergând încet pe sub umbra bătrânilor castani, era acum 
murdar, acoperit de grămezi de moloz și cărămizi sparte, de 
cioburi și tinichele smulse de la clădirile lovite de bombe. lar 
casele, care altădată se înșiruiau cochete și sobre în eleganța 


lor, cu ferestre mari, luminoase, deschise spre Dunăre și cu 
grădini încărcate de flori, fuseseră distruse la rând, nemilos și 
sălbatic; nu mai rămăseseră din ele decât ziduri ciuntite, negre, 
cu tavanuri prăbușite și acoperișuri smulse, năpădite ici-colo de 
pălării. 

In clipa aceea se auzi pe bulevard motorul unei mașini. Un 
claxon ţipa strident pe mai multe tonuri, cerând să i se facă loc 
mașinii prin mulţimea ce se îndrepta spre case. Instinctiv, Mihai 
întoarse capul. Pe sub coroanele castanilor gonea un 
„Mercedes” albastru, decapotabil, condus de un subofițer 
neamt. În spate, în uniformele lor verzi-cenușii, un locotenent- 
colonel cu ochelari și un căpitan roșcovan, stăteau înțepeniţi în 
canapele, îndesându-și din când în când pe cap caschetele 
înalte, cu grijă să nu le zboare vântul. Zărindu-i, Mihai se trase 
înfrigurat înapoia copacului. „Într-adevăr, în oraș sunt nemti, 
gândi el, cuprins de un sentiment de teamă în timp ce urmărea 
cu privirea mașina ce zbura pe bulevardul umbrit de castani. 
Trebuie să mă feresc... Trebuie... Fără îndoială că ăștia de aici 
au primit ordin să mă urmărească și să mă aresteze. Am fost 
doar înrolat în armata germană. Și același ordin l-au primit de 
bună seamă și autorităţile române... Dar dacă... Nu, nu, îșiluă el 
seama, evadarea mea a fost sesizată, am fost doar un deţinut 
înmatriculat, e imposibil să nu fiu căutat. Chiar aici, la mii de 
kilometri de Bremen, sunt căutat... Işi pot da seama că nu m-am 
aciuat nici la partizanii iugoslavi și nici la cei slovaci, bănuiesc că 
e posibil să fi venit acasă. Și atunci un ordin telegrafic a zburat 
și catre Turnu Severin: Urmăriţi, prindeți și arestaţi pe 
deținutul... evadat... Brr, ce groaznic! Groaznic!” 

Mihai simţi că-i cuprins de-un fior de gheaţă. Se închipuise 
pentru o clipă înapoi între sârmele cu curent electric ale 
lagărului de la Bremen sau în vreo celulă umedă din închisorile 
gestapoului. Cunoștea regimul detenţiunii germane. In școala 
militară de motomecanizate fusese închis în repetate rânduri 
pentru indisciplină, pentru neexecutare de ordin și insultarea 
superiorului... Ultima dată fusese închis la Bremen pentru 
motivul că intenţionase să ajute unui deţinut să evadeze și 
dăduse și două palme unui subofițer german. „Nu, mai bine 
mort decât arestat. Și dacă vreau să trăiesc - își zise el cu 
hotărâre - trebuie să fiu cu ochii în patru!” 

Gândind astfel, se desprinse de lângă tulpina copacului și 


porni cât mai ferit, de-a lungul bulevardului, către casă. 
Zăpușeala creștea tot mai mult. Soarele încălzea puternic și 
căldura muiase asfaltul trotuarelor. Prin dreptul clădirii teatrului, 
un convoi puţin obișnuit îi tăie calea: o trăsură veche, 
hodorogită, lăsată pe arcuri și trasă de un cal costeliv, urmată 
de trei furgoane militare, cu roţi înalte, transportau în mare 
grabă către spital mulţime de răniți, femei, bărbați și copii, 
îngrămădiţi de-a valma unii peste alţii, ale căror ţipete sfâșiau 
văzduhul. Un gardian înalt, voinic, cu fața buhăită și mustăţi 
mari, răsucite către vârf, încerca să facă ordine, îndepărtând pe 
curioșii ce se apropiau să vadă muribunzii. 

— La o parte, cetățeni, faceţi loc, faceţi loc! ordona el 
autoritar, înălțând bastonul negru de cauciuc. Ce beliţi ochii 
așa? Circulaţi! Aștia nu e maimute de la circ, e oameni ca și voi, 
nenorociţi!... 

Mihai traversă repede bulevardul, intră pe strada maior 
Strehăianu, locul de plimbare al severinenilor prin faţa 
cafenelelor și rămase de-a dreptul uimit de cele ce i se înfăţișară 
înaintea ochilor. Marile clădiri ale orașului, ridicate în centru, în 
care se aflaseră principalele instituţii și localuri publice, nu mai 
erau în picioare. Banca Mehedinţiului și toate casele din juru-i 
erau acum la pământ. Hotelul „Regal”, hotelul „Traian”, liceul 
comercial de băieţi, hotelul „Europa”, o sumedenie de prăvălii, 
cafenele, restaurante, tot ce marcase cu câteva luni înainte 
perimetrul vechilor clădiri din faţa primăriei, erau acum numai 
ruini. Parcul din mijlocul acestui perimetru în care se afla 
impunătoarea statuie a lui Traian, era și el răvășit de bombe; 
peste boschetele pârjolite de arșiţă și peste fostele ronduri de 
flori zăceau culcaţi stâlpi de telegraf, se vedeau bucăţi de tablă 
smulsă de pe acoperișuri, cioburi de sticlă și resturi de 
tencuială, iar din loc în loc gropi imense ce se căscau hâde, 
înconjurate de bălării. Mihai privea totul din fugă, se cutremura 
până-n adâncul fiinţei lui de această priveliște sumbră urmându- 
și neostenit alergarea către casă, cu gândul să fie cât mai de 
grabă între ai săi. Îndată o coti la dreapta pe strada Aurelian, o 
stradă liniștită, pavată cu pietre de râu și mărginită de trotuare 
acoperite cu dale pătrate de ciment. De o parte și de alta se 
înșiruiau case vechi, înalte, cu ferestrele zăbrelite în cruciș de 
scânduri, cu zidurile afumate, unele fără acoperișuri sau distruse 
de bombe, până în temelii. Peste tot mirosea a ars, a funingine 


și a vopsea încinsă. Prin curţi - bălării crescute sălbatic, mobilă 
spartă, moloz și grămezi de cărămizi cu tencuială dezghiocată. 
Trecând pe lângă biserica Maioresii, în dreptul unei străzi ce 
urcă în pantă către calea Traian (sau Strada Mare - cum îi spun 
severinenii), arteră comercială principală, Mihai rămase deodată 
locului. O mulţime de oameni era adunată în faţa unei case cu 
etaj care, lovită în plin de o bombă ardea ca o torță uriașă. 
Acoperișul de tablă, cu grinzile negre cuprinse de flăcări, era 
prăbușit mai mult de jumătate. Prin ferestrele înalte răbufneau 
limbi de foc și nori de fum. Pe ușa deschisă a unui balcon, doi 
bărbaţi numai în cămăși, cu mânecile suflecate, negri de 
funingine, aruncau în stradă lucrurile ce se mai puteau salva în 
clipele acelea: perne, saltele, haine, geamantane. In curte o 
femeie țipa ţinându-se cu mâinile de cap și cerea celor din jur 
ajutor să-și mai poată salva și ea câteva lucruri din casă. Altă 
femeie, în stradă, căzută la pământ, plângea cu sughiţuri, 
smulgându-și părul din cap de durere că nu-și aflase copilul pe 
care-l lăsase în casă cu un ceas înainte. 

— Am plecat să iau uleiul pe bon, se jelea ea, m-am dus 
tocmai în vale la Economatul funcţionarilor publici, și m-a prins 
prăpădul pe drum... și copilașul în casă... cu fereastră 
deschisă... 

— Dar bărbatul unde-ţi este? o scutură de umăr o bătrână 
care-i punea mereu comprese cu apă rece la tâmple. 

— E la serviciu, unde să fie... îi comisar-ajutor... Anghelescu, 
Anghelescu îl cheamă... Daţi fuga careva să-l chemaţi... Of, 
doamne, zilele mele... Copilașul meu... 

Mihai se băgă și el în mulţime să vadă ce se mai întâmplă și 
într-adevăr, casa care ardea îl impresiona profund. Se 
prăbușeau în flăcări giurgiuvele, grinzi, cu trosnete seci, se 
auzeau plânsete sfâșietoare, strigătele bărbaţilor care alergau 
cu căldări cu apă, încercând să oprească într-un fel pârjolul. În 
jur aerul plin de funingine era încins, pălălaia se înălța tot mai 
sus amenințând clădirile vecine, iar lumea privea neputincioasă 
învățată cu asemenea dureri ce le încerca în fiecare săptămână. 

Deodată, un băieţaș din mulţime dădu un strigăt, arătând cu 
mâna către plopul înalt ce scăpase ca prin minune în faţa casei 
bombardate. 

— la uitaţi-vă ce se zbate colo-n vârful plopului! O pasăre cu 
aripi roșii... Uite că-i gata să cadă printre crengi la vale... 


Toţi cei adunaţi pe trotuar priviră într-acolo cu mâinile 
streașină la ochi. Într-adevăr, printre crengile destul de stufoase 
ale plopului, sus, către vârf, se zbătea ceva, ce nu aducea însă a 
pasăre. O flamură roșie parcă luneca în jos, printre frunze. Se 
zărea și ceva alb... 

— Nu-i pasare, domnilor! zise un invalid din mulţime, un om 
între două vârste, neras și cu ochi bulbucaţi. Era îmbrăcat încă 
în uniforma militară, dar cu capul descoperit; la o cheutoare a 
vestonului avea prinsă destul de vizibil o panglică a „Crucii de 
fier”. Ce, așa arată o pasăre? făcu el contrariat. Să fim serioşi... 

— Ba pasăre este! 

— Nu, nu este, are dreptate dumnealui... intră și un bătrâne! 
în vorbă. 

Atunci, parcă pentru a confirma sau infirma părerile unora și 
altora, căzu din plop la picioarele celor adunaţi în juru-i, un 
pantof de lac, scorojit, mic, de copil. Invalidul scăpă îndată cârija, 
se aplecă cu greutate și-l ridică de jos. 

— Acolo, sus, e un copil! zise careva din mulţime. 

— Ei, cum să fie un copil? Ce caută copilul acolo? 

— Uite că e un copil. E al domnului comisar. Îl cunosc după 
jacheţică... 

— Doamne, dumnezeule, scapă printre ramuri și zob se face! 

Nevasta comisarului-ajutor se repezi, luă pantoful, îl strânse la 
piept și începu sa tipe mai avan ca înainte, privind într-una către 
vârful plopului. 

— Copilul meu! Copilul meu! gemea ea cuprinsă de disperare. 
Uite-l cum se prăpădește! Săriţi, oameni buni!... Săriţi! Ajutor! 
Ajutor! 

Părul despletit îi căzuse peste ochi, iar privirea i se tulburase. 
Lumea comenta în fel și chip această nemaipomenită 
întâmplare. Suflul bombei smulsese copilul din odaie și-l 
proiectase drept în ramurile copacului de care rămăsese agăţat 
printr-o împrejurare fericită. Dar copilul nu scotea nici un țipăt, 
nu vorbea, ci numai se zbătea pesemne în neștiinţă, 
contuzionat. | se zărea prin frunziș o mânuţă spânzurată și capul 
lăsat într-o parte, de parcă el însuși s-ar fi pregătit să coboare, 
dar nu putea. 

— Urcaţi-vă careva, oameni buni! îndemna bătrâna care se 
îngrijise până atunci de mama copilului. Un bărbat mai cu 
curaj... 


— Aici nu-i vorba de curaj, intră în vorbă invalidul abia 
menținându-și echilibrul între cârje. E nebunie curată să se urce 
cineva în plopul ăsta. la vedeţi numai cum i-a retezat o schijă 
din tulpină... Acu-acu se prăbușește... 

Lumea curioasă, se îngrămădi și mai mult în jurul plopului, 
apoi, văzând că într-adevăr, copacul avea la rădăcină o tăietură 
destul de adâncă, făcută parcă de un fierăstrău, începu a se da 
de-a-ndărătelea. Unii mai fricoși chiar plecară, de teamă să nu 
cadă plopul peste ei. 

— Feriţi-vă, fraţilor, că nu știți în ce parte se prăbușește... 

Deznădăjduită, femeia cu părul căzut peste ochi se năpusti în 
disperarea ei și prinse tulpina copacului în braţe. Încercă apoi să 
se caţere, dar abia puse un picior pe coaja trunchiului că talpa îi 
alunecă, mâinile i se desprinseră și se prăbuși neputincioasă pe 
caldarâm. Izbucni apoi într-un plâns năvalnic, lovind cât putea 
de tare cu palmele pietrele din pavajul străzii. 

— Ce dumnezeu, aveţi inimă de iască? sări cu gura bătrâna 
către cei câţiva bărbaţi, care mai rămăseseră la oarecare 
distanţă să vadă ce are să se întâmple. Ptiu! Așa oameni n-am 
văzut de când mama m-a făcut! 

— Să se ducă cineva și să cheme pompierii cu scara lor cea 
mare, zise o altă bătrână ce stătea mai de-o parte. Că pompierii 
vin la treburi de-astea. 

— Ce să facă pompierii? se miră invalidul întorcându-se către 
femeie. Dumneata nu vezi că plopul n-are stabilitate? He-hei, 
dacă nu era beleaua cu tăietura la rădăcină, uite, așa cum mă 
aflu, mă căţăram chiar eu până acolo sus... Am fost în război în 
situaţii mai grele, nu ca asta... 

Și, ca să atragă tuturor atenţia asupra vitejiei sale, își scutură 
cu degetul o urmă de praf imaginară de pe panglica medaliei 
fasciste prinsă la cheutoarea vestonului și privi roată în jur, plin 
de o anumită importanţă. 

Mihai asista la toate aceste discuţii vădit nemulțumit de 
pasivitatea cu care toţi cei din jur priveau la nenorocirea femeii. 
Desigur, dacă n-ar trebui să treacă atât de neobservat, s-ar oferi 
primul, fără a mai sta pe gânduri, să salveze copilul. Dar făcând 
acest lucru, de bună seamă că toţi ochii s-ar aţinti asupra lui și 
poate că s-ar găsi cineva care să-l recunoască. Trăise doar în 
oraș, întâlnise atâta lume, mulți îl cunoșteau prin tatăl său, 
profesorul Vlad Gheorghiu. Tot chibzuind astfel, zări deodată la 


doi pași de el, un tânăr ce abia sosise și care cerea explicaţii 
celor de față, neștiind ce anume se întâmplă. Era înalt, slăbuţ, 
tuns chilug, purta o cămașă militară, fără guler, și niște 
pantaloni bleumarin, uzaţi. 

Mihai îl văzu pe tânăr cum cercetează cu atenţie înălţimea 
plopului și cum se apropie apoi, lovind de câteva ori trunchiul cu 
palma, chiar deasupra tăieturii, de parcă ar fi vrut să-i încerce 
trăinicia. După aceea, tăcut, urmărit de privirile celor din jur, se 
trase lângă un zid, își scoase bocancii soldățești, scofâlciți și-i 
aruncă pe trotuar. 

— Te urci dumneata? îl prinse de umăr invalidul. 

— Da, am să mă urc eu... 

Cei ce priveau mai de departe se apropiară, curioși să vadă ce 
ispravă va face noul venit. Stăteau pe trotuarul vecin, la umbra 
unei case, înșiruiți ca într-o tribună oficială pentru a asista la o 
demonstraţie a curajului. Din casa cuprinsă de flăcări ieșea 
acum un fum gros, negru, iar în aerul încins al amiezii pluteau 
nori de funingine îngreunând respiraţia. Dar oamenii nu se 
clinteau. Dimpotrivă, numărul curioșilor veniţi de pe străzile 
vecine creștea tot mai mult. Unii stăteau cu batistele la gură, 
ochii le lăcrămau din pricina fumului, dar nu se îndurau să plece. 
Alţii se așezaseră pe lângă ziduri, la umbră și discutau în șoaptă, 
fără să-și ia ochii de la tânărul care, desculţ, se apropiase de 
plop și începuse să se cațere cu ușurință pe trunchiu-i scorojit. 
Atunci sosi și comisarul-ajutor Anghelescu, un bărbat voinic, 
gras, cu pântec rotund și ceafă puternică. Uniforma neagră 
părea să pleznească pe trupu-i voluminos. Faţa-i roșcovană, 
parcă pătată de rugină, era lac de sudoare. Eghileţii albi îi 
atârnau pe piepţii vestonului în neorânduială, rupţi și scămoșați 
de parcă atunci ar fi scăpat dintr-o încăierare. Cravata neagră n- 
o mai avea la gât, îi spânzura într-unul din buzunarele 
vestonului, iar cămașa albă, descheiată, lăsa să se vadă un gât 
gros ca de taur, peste care era nevoit să-și treacă deseori 
batista, să-și șteargă transpiraţia. 

— Arde casa, domnu'șef! zise invalidul și se înclină slugarnic 
în chip de salut. Dându-se aproape de poliţist, vru să mai spună 
ceva, dar în clipa aceea se auzi o trosnitură ca de trăsnet, 
urmată de o răbufnitură puternică; jerbe de scântei izbucniră 
deodată spre înalt, asemenea unor artificii, plutind prin norul de 
fum. 


— Domnu'șef, interveni tot slugarnic invalidul, căutând a-l 
prinde de braț pe poliţist, s-a dus dracului tavanul din partea 
ailaltă... 

— Lasă-mă, domnule-n pace! se răsti comisarul-ajutor și, 
scoțându-și repede vestonul, îl agăţă de un gard, semn că-i gata 
să treacă la treabă. Unde mi-e nevasta? Copilul? se întoarse el, 
privind disperat în juru-i... tu-i biserica mamii ei de viaţă! Elviro! 
Unde ești, Elviro! la uite și la ăla cum se urcă-n plop... ridică el 
privirea către tânărul ce înainta acum destul de anevoie către 
vârful copacului, strecurându-se prin frunzișul des. Unde dracu' 
te duci, mă, neghiobule? Să-i culegi poamele? 

Cineva îi spuse că nevasta lui e într-o curte vecină, a leșinat 
de două ori până acuma, iar copilul e tocmai în plop sus, unde l- 
a zvârlit suflul bombei care a lovit casa. Pesemne că trăiește, 
deoarece se zbate acolo între ramuri. La început n-a vrut nimeni 
să se urce după fel, că-i plopul aproape tăiat de la rădăcină, dar 
s-a oferit tânărul acela... 

Anghelescu rămase o clipă năuc. Parcă-l izbise careva în 
moalele capului cu o măciucă. Cum? Copilul lui e acolo... sus? 
Bine, dar cum... Un curent electric îi străbătu pe dată întreaga 
fiinţă. Se cutremură. Ochii săi verzi se măriră ca de o cumplită 
spaimă. Apoi după o clipă, revenindu-și privi repede în sus, dând 
capul pe spate cu palma streașină la ochi, să vadă mai bine. 
Tânărul ajunsese în vârful plopului. Se ţinea cu mare greutate 
de un ram gros, iar cu mâna dreaptă încerca să prindă copilul, 
să-l ia în braţe. Nu reușea însă în nici un fel. 

— Trăiește, domnule? strigă de jos comisarul-ajutor, punând 
palmele pâlnie la gură. Când și când, trăgea agitat de bretelele 
pantalonilor, gata parcă să le rupă; simţea că în clipele acelea 
trebuia să facă ceva și nu știa ce anume. Vorbește, domnule, cu 
el... ÎI cheamă Mircea... la strigă-l dumneata... Strigă-l... Mircea. 
Vorbește-i blând că răspunde... Ei, ce zici, trăiește? 

— Trăiește! veni răspuns din vârful plopului. E mai mult 
speriat. Numai că trebuie să-mi vină cineva într-ajutor. Nu-l pot 
cobori singur... 

— Mda, să se mai urce careva, făcu comisarul-ajutor și privi în 
juru-i să vadă cine ar mai putea face treaba asta. Eu m-aș urca, 
dar... 

— Cade copacul, domnu' șef! zise invalidul și zâmbi ușor, 
ferit, ca să nu-l supere pe poliţist. La greutatea 


dumneavoastră... Și-așa nu vedeți plopul cum se clatină? Nu știu 
cine s-ar mai încumeta... 

— Zău, domnule Vărzaru, iartă-mă, te-am repezit adineaori, 
sunt cam nervos, căută a-și cere scuze comisarul-ajutor, 
adresându-se pe un ton politicos invalidului. Îl cunoștea, 
avusese doar prăvălie pe Strada Mare, apoi deschisese o 
bodegă unde când și când Anghelescu se mai răcorea cu câte-o 
tuică rece și castraveciori muraţi de la gheață. Ai fost aici, 
domnule Vărzaru, când s-a întâmplat nenorocirea? 

— Nu, n-am fost, mărturisi amical invalidul, eram pe Strada 
Mare. Am văzut lumea adunată și am venit și eu... 

— Hei! Cine-mi vine-n ajutor? strigă tânărul din vârful 
copacului, care nu era altul decât caporalul Tudor Dincu. Fusese 
la ședința organizaţiei U.T.C. și, cum trecea către casă să-și 
schimbe hainele civile, văzuse nenorocirea și se oprise. Hei! Nu 
se-aude? 

Nici unul însă, dintre cei de jos, nu se încumeta să dea vreun 
răspuns. Unii chiar începuseră a pleca, să nu fie solicitaţi de 
comisar la o treabă atât de primejdioasă. Nu-l puteau refuza, 
dar nici nu riscau... Anghelescu privi roată în jur, căutând din 
ochi un binevoitor, dar nu se oferea nimeni. 

Mihai se ferise până atunci să dea ochii cu omul ordinei 
publice, temându-se ca acesta să nu-l recunoască. Dar în 
situaţia aceea comisarul era prea disperat ca să se mai 
intereseze de altceva. Așa că nu mai stătu pe gânduri. Cum era 
milos din fire, - nu putea suferi să știe oameni în nenorocire, 
pradă unor întâmplări tragice, neprevăzute, cu atât mai mult 
fiind vorba de copii, - își făcu hotărât loc printre oameni, prinse 
tulpina copacului în braţe și, în câteva minute, ajunse sus. Peste 
puțin coborâră amândoi, el și Dincu, sfârșiţi de oboseală. Mihai, 
lac de sudoare cu părul lui mare, netuns căzut peste ochi și 
cămașa murdară scoasă afară din pantaloni, ţinea în braţe un 
băiețaș de 4-5 ani, alb la față ca varul, ce suspina ușor privind 
speriat în toate părţile. Jacheta lui roșie era sfâșiată iar 
mânuţele îi tremurau de parcă îl prinseseră frigurile. Caporalul 
cu fața aprinsă și palmele zdrelite, își făcu loc printre oameni și, 
tăcut, de parcă săvârșise o treabă obișnuită, se duse lângă zid 
unde-și încălță liniștit bocancii. Se îndreptă apoi de şale și cu 
dosul palmei începu să-și șteargă încet, fără grabă sudoarea de 
pe frunte. 


Comisarul-ajutor Anghelescu, cu mâinile tremurânde, luă 
repede copilul din braţele lui Mihai, îl cercetă atent pe toate 
părţile, vorbindu-i cu blândețe, să-l liniștească, și, bucuros că 
era nevătămat, începu să-l joace, cântându-i și ţopăind cu el ca 
un urs. Dădu apoi copilul în brațele unei femei și vesel, bine 
dispus se întoarse spre Mihai: 

— Mă, băiete, ia cheamă-l și pe vagabondu celălalt, să vă 
cinstesc. Bravo, aţi făcut treabă bună... 

Zicând acestea, începu a se scotoci prin buzunare după bani, 
vârând adânc mâinile până la coate, de parcă ar fi căutat cine 
știe ce lucruri minuscule într-un sac fără fund. 

Mihai îl privi câteva clipe cu dispreţ, făcându-se a nu fi auzit 
chemarea și dădu să plece, dar invalidul îl prinse de mână și, 
întorcându-se către caporal, îl strigă și pe el: 

— Hei, domnule, te cheamă domnu' șef... Stai, domnule și 
dumneata, unde te grăbești așa? 

Mihai rămase cam nehotărât locului, vădit nemulţumit de 
intervenţia invalidului și de faptul că era nevoit să mai stea în 
faţa comisarului-ajutor. 

Tudor Dincu veni și el cu pas moale, parcă lipsit de vlagă și se 
opri lângă Mihai. Îi zâmbi șters, obosit și-i întinse mâna. 

— lţi mulţumesc, ești un om curajos. Și cu inimă... 

— Ca și dumneata... 

In acest timp, fără să-i privească, grăsunul comisar nu mai 
sfârșea cu scotocirea buzunarelor. Scoase la repezeală jumătate 
de țigară mototolită, niște hârtii, cravata, apoi un nasture mare, 
alb, o batistă murdară și în sfârșit găsi o monedă de o sută de 
lei. O privi pe toate părțile, apoi o întinse celui cu cămașă 
militară și pantaloni jerpeliţi. 

— Ţine, mă, pentru amândoi, și să fiți sănătoși. Azi ați câștigat 
un ban prin muncă cinstită. Bravo... 

Fața roșcovană a comisarului-ajutor era numai lumină.. 
Zâmbea mărinimos, patetic, cu acel aer de superioritate pe care 
i-l dădea funcţia de poliţist. De obicei pe vagabonzi îi prindea, îi 
bătea și-i zvârlea în beciul arestului. Acum, iată, putea fi și alt 
om... li ajuta cu bani... Cu o sută de lei. 

— Hei, mă, nu iei banii? stărui el, adresându-se lui Dincu. Mă 
ţii cu mâna întinsă... 

— Mulţumesc, domnule comisar, zise caporalul în timp ce, 
nehotărât luă moneda și o băgă în buzunar. Nu era cazul. Pentru 


ce-am făcut noi poate ăți face și dumneavoastră vreun bine, 
altuia, vreodată... 

— Ei, lasă că bine am făcut și fac eu la toată lumea, răspunse 
plin de sine comisarul, bătându-l prietenește cu palma pe umăr. 
Sunt eu mai al dracului cu ăi de tulbură ordinea publică, dar 
încolo... 

— Să trăiţi, domnu’ șef! 

— Mergeţi cu bine... 

Dincu duse două degete în dreptul frunţii în chip de salut, îi 
făcu un semn din ochi lui Mihai, după care strecurându-se 
printre oameni, se îndepărtă grăbit. Mihai îl urmă. Comisarul- 
ajutor Anghelescu privi o clipă după ei, ironic, batjocoritor, apoi 
plescăindu-și buzele groase, zise: 

— Uite-ai dracului vagabonzi! Cât pe-aci să nu ia banii... de 
parcă trăiesc pe picior mare. Dacă-i bagi la zdup și le dai vreo 
doi pumni să le vină disciplina la cap, zic că-s om rău... 

Îi urmări un timp cu privirea, aspru, ameninţător, după care 
se întoarse și se duse degrabă în curtea vecină să vadă ce face 
nevastă-sa. 

Un val de fum, negru, dens se vălătucea peste case, iar 
scânteile zburătăceau ca niște licurici în amiaza fierbinte de 
vară. 


8 


Închise cu grijă poarta și stătu o clipă locului, privind către 
curțile vecine, să vadă dacă nu l-a zărit cineva intrând. Dar în jur 
casele erau tăcute, pustii, cu ferestrele oblonite. Se vede treaba 
că unii dintre locatari părăsiseră pentru totdeauna orașul, 
plecând undeva la ţară, iar alţii, care se încumetaseră să 
suporte urgia bombardamentelor, fugiseră în dimineaţa aceea 
pe câmp sau în pădurea Crihala și încă nu se întorseseră acasă. 

Cu inima bătându-i puternic la revederea casei părintești, 
după o absenţă atât de îndelungată, Mihai alergă pe lângă zidul 
acoperit cu iederă și se opri pe scările verandei. „Or fi acasă, 
tata, mama?” Apăsă clanţa ușii de fier. Era încuiată. Ciocăni de 
câteva ori cu degetul îndoit în geamul din dreapta, acolo unde 
știa că e dormitorul părinţilor. Așteptă o secundă, dar nu 
răspunse nimeni. „S-au dus să se ascundă în vreun adăpost, la 
marginea orașului, gândi el, nemulţumit că întârzie clipa 
revederii. Sau poate că au plecat undeva la țară?” 

Inciudat, cobori treptele de piatră și-și roti ochii peste curtea 
în care copilărise. Intâlnirea cu locurile lui de joacă, de odinioară 
îl înduioșă. Nimic nu se schimbase aici. Nucul cel mare, de care 
spânzurase multă vreme leagănul, se înălța tot falnic și umbros 
în faţa casei. Lângă tulpina lui, cușca câinelui, acoperită cu tablă 
(o lucrase unchiul Alexandru într-o toamnă), având în jur paie 
răvășite și resturi de mâncare, stătea singuratică. Unde-o fi 
Haiduc, lăţosul? Mai trăiește oare? Poate că rătăcește pe undeva 
pe stradă. Grădina, altă dată înveselită de panseluţe și petunii, 
era acum de nerecunoscut. Rondurile erau stricate, florile 
pârjolite, călcate parcă în picioare, amestecate cu pământul 
aspru și zgrunţuros. Crescuseră pe lângă gard buruieni înalte 
printre care se vedeau ciugulind două găinușe. Mai încolo, la 
umbra viței de vie, zări masa la care mâncau vara toți ai casei; 
avea tăblia tot verde, dar spartă, cu vopseaua scorojită și 
picioarele noroite cum o stropiseră ploile. Stătea într-o rână, 
gata să se prăbușească. Dincolo de ea era întins un șezlong, cel 
în care după-amiezile stătea tatăl și corecta în liniște tezele ce 
se înălțau teanc alăturea pe un scaun. Acuma șezlongul se 
odihnea singuratic, la umbra... Ba nu! Pe spătarul de pânză se 
vedea culcat un cap, cu păr bogat, argintiu... 

Mihai tresări. „Cine să fie oare? se întrebă el neliniștit și porni 


cu pas șovăielnic către umbrarul viței de vie. Poate că e mama. 
Am să merg ușor, să n-o sperii...” 

Călcând în vârful picioarelor, ocoli masa, veni înaintea 
șezlongului, dar rămase deodată înmărmurit cu răsuflarea 
tăiată. Nu, nu era mama. În faţa lui se afla o femeie, îmbrăcată 
într-o rochie de stambă, veche și decolorată, în picioare cu niște 
târligi de postav. Stătea culcată în scaunul de pânză, cu capul 
pe spate, visătoare, cu un zâmbet împietrit în colţul gurii. 
Absentă, privea cerul, prin frunzișul viței de vie. Cearcăne vineţii 
îi umbreau ochii albaștri. Avea fața palidă, suptă, iar buzele 
subțiri erau roșite neîndemânatic și grosolan cu foiţă; părul albit 
și lăţos și-l prinsese cu câteva agrafe pe lângă urechi, ceea ce îi 
dădea o înfățișare caraghioasă, de păpușă cu perucă prost 
fixată pe creștetul capului. 

— Doamne, dar asta e tanti Emilia! zise Mihai și cu pas 
șovăielnic se dădu mai aproape, să fie văzut. Sărut mâna, tanti, 
i se adresă el reverenţios, ce faci matale? 

Femeia tresări, se ridică de pe spătarul de pânză și întoarse 
privirea spre străinul din faţa ei îmbrăcat ca un cerșetor. Ochii ei 
mari, plini de mirare și neliniște, îl măsurară de sus până jos de 
câteva ori, în tăcere, apoi întoarse capul fără să-i mai dea vreo 
atenție. 

— Nu mă cunoști, tanti? stărui băiatul și, aplecându-se, 
încercă să-i prindă mâna ca să i-o sărute. Dar Emilia, speriată, 
și-o retrase, ducând-o repede la spate, ca într-o apărare. 

— Eu sunt, Mihai, nepotul matale... 

În ochii dementei se aprinse pentru o clipă o luminiţă ce se 
reflectă alb pe chipul palid și slăbit ca după o grea suferinţă. 
Zâmbetul din colțul gurii crescu. Fruntea i se descreți. 

— M-am întors, tanti Emilia, urmă el blând, de parcă vorbea 
unui copil. Unde-i mama? Dar tata? Văd că ușa din față e 
încuiată... 

Femeia nu răspunse. Continua să-l privească în tăcere, cu 
aceeași luminiţă vie în ochi și cu zâmbetul pietrificat în colțul 
gurii. Apoi, după câteva clipe, ca și când și-ar fi amintit de ceva, 
se ridică, își potrivi rochia pe trupul slab ca o nuia și, târșâindu- 
și târligii de postav cu talpă de cauciuc, plecă încet, către fundul 
curții, pășind dreaptă, cu fruntea sus, stăpânită de un aer grav, 
de nerecunoscut. După puţin, se opri în luminișul dintre caiși, cu 
mâinile la spate și, înălțând privirea, cercetă cerul de la un 


capăt la altul, lung și stăruitor. Căuta parcă ceva în imensitatea 
albastră de deasupra pământului. Nu găsi nimic. Mulțumită de 
această constatare, vru să plece făcând câţiva pași prin iarba 
înaltă, dar se răzgândi, se înapoie și mai privi o data către 
înălțimi. Înveselită apoi peste măsură, trecu tot dreaptă pe 
lângă Mihai, plutind ca o umbră și, fără să-l bage în seamă, se 
așeză iar în șezlong, cu capul rezemat pe speteaza de pânză, 
rătăcind cu ochii pe bolta înverzită a viței de vie. 

Mihai nu știa ce să facă. O urmărise tot timpul cu un 
sentiment de durere și compătimire. Cu toate că aflase de la 
bătrânul ceferist despre cele ce i se întâmplase, fiind oarecum 
pregătit, acuma, constatând realitatea, cruda realitate, ceva 
parcă se prăbușise în el stârnindu-i o revoltă surdă pe tot ceea 
ce putuse să aducă asemenea nenorociri unor oameni lipsiţi de 
apărare. Tanti Emilia... O femeie atât de bună și de inimoasă, 
care-l iubise ca pe propriul ei copil, iată ajunsese într-o situaţie 
de plâns, cu mintea rătăcită, slăbită... O victimă a războiului... Și 
câte asemenea victime nu împânzeau pământul? Mame 
îndurerate plângând moartea copiilor sfârtecaţi de schijele 
bombelor... Oameni  înnebuniţi de grozăvia atacurilor la 
baionetă... Trupuri  sângerânde, fără mâini și picioare, 
zvârcolindu-se sub ploaia gloanţelor și a grenadelor... Orfani 
micuți, dezbrăcaţi, flămânzi și slăbiţi ca niște umbre rătăcind în 
căutarea unor mâini proteguitoare... Umblase prin multe locuri, 
văzuse atâtea dezastre, atâtea suferințe, cunoștea necazurile, 
durerile oamenilor... 

Se așeză pe treptele de piatră ale verandei, adânc răscolit de 
toate acestea. Se simţea obosit. Mintea îi era încâlcită în gânduri 
negre, apăsătoare, amare. Îl cuprinsese o tristeţe grea, 
nemiloasă și parcă-i era scârbă să trăiască când în juru-i unii 
oameni lipsiţi de scrupule, de conștiință, de umanitate, puteau 
aduce asemenea nenorociri semenilor lor... 

Tăcut, își sprijini capul pe brațe și rămase în nemișcare, parcă 
lipsit de viață, multă vreme. 

Pe cerul limpede, soarele se înălțase bine de tot și încălzea 
puternic. Sub streașina lată a casei un stol de vrăbii gureșe se 
zbenguiau, apoi deodată zbucneau spre înălţimi ca un nor viu, 
cenușiu și gălăgios. Pe stradă se auzea vorbă. Oamenii 
începuseră să umble după treburi, plecând sau venind din oraș. 
O căruţă, trasă de doi cai mari, dolofani, trecu uruind pe piatra 


de râu a caldarâmului, zdrăngănindu-și fierăria într-un chip 
asurzitor și enervant. La colțul străzii se auzeau strigătele unor 
copii care încercau să înalțe un zmeu. lar pe celălalt trotuar, un 
om cu șorț alb pe dinainte, purtând în mâini două oale de 
pământ îmbăierate și acoperite cu ștergare, striga oprindu-se 
prin dreptul porţilor: 

— Lapte covăsit! lapte, lapteee! 

Orașul prinsese din nou viaţă. Ascultând zvonul acesta al 
străzii, atât de cunoscut încă din vremea copilăriei, Mihai se 
revăzu deodată cu câţiva ani în urmă, pe când urma clasele 
liceale... Stătea la umbra nucului, cu câinele tolănit la picioare și 
învăţa. Tata era în examene, mama la liceu. În odaia dinspre 
stradă, cu geamul deschis, acoperit de perdelele subţiri, 
fluturânde, Dana cânta la pian, încercând să înveţe „Carnaval” 
de Schumann sau „Nocturna” lui Chopin. Era liniște și pace, 
viața își urma cursul, orânduită așa parcă de când lumea. Se 
părea că nimic nu avea s-o clintească, s-o abată de pe făgașul 
obișnuinţei familiei. Apoi, deodată, cerul liliachiu al acestei tihne 
patriarhale s-a acoperit tot mai mult de nori prevestitori de 
furtună. Ziarele au început să aducă vești din ce în ce mai 
neliniștitoare despre Germania fascistă. Hitler se zvârcolea, 
fierbea, se zbătea, pretenţiile nu-i mai încăpeau între hotarele 
statornicite prin vechile convenții... Profesorul Gheorghiu venea 
acasă tot supărat, mânca puţin, citea gazetele pe care apoi le 
zvârlea cât colo, de parcă-i frigeau mâinile. Pleca și se întorcea 
seara târziu de la cafenea. Copiii îl auzeau mereu spunând 
mamei: „La radio s-a comunicat... în cutare ziar scrie... A venit 
cineva din București care a aflat că... Profesorul Teodorian a 
primit ordin de concentrare... De mâine, se spune, pleacă și cei 
din contingente mai vechi...” 

A început războiul... S-a dezlănţuit ca un uragan. Țările au 
mobilizat... Treceau pe Strada Mare a orașului, venind dinspre 
Regimentul 95 infanterie, coloane de soldați în marș, cu 
echipament nou, mirosind a naftalina, cu bidoane și lopeți 
zdrăngănind la șold, cu căști lucioase și ranite doldora în 
spinare. Huruiau în urmă-le, pe caldarâm, bucătăriile de 
campanie, cu cazanele clocotinde, chesoane și tunuri acoperite 
cu prelate, căruțe cu lăzi de muniţie și saci de alimente. Se 
duceau coloanele, se duceau... Și după câteva zile altele noi, 
proaspete se iveau dinspre bariera Craiovei, trecând în cadență 


și liniște pe strada prăvăliilor spre gară. Oamenii în uniforme 
priveau trist de sub căști, cercetau fugar lumea de pe trotuare și 
mărșăluiau mai departe, sub apăsarea ranițelor și a amarului din 
suflete. 

Și nu după multă vreme, pe aceleași străzi ale orașului, au 
început să umble răniţi în cârje, în haine zdrenţuite, cu bonete 
albastre, slabi și pământii ca niște umbre. S-au ivit pe la porţi 
steaguri îndoliate, lungi, negre... lar în ziare, listele celor morți 
nu se mai sfârșeau... „Marius Cristescu, sublocotenent de 
cavalerie, căzut în luptele de la...”, „Virgil Pană, adjutant 
aviator, și-a frânt aripile deasupra poziţiilor de luptă la o 
recunoaștere aeriană...”, „în veci îndureraţi, părinţii, fraţii și 
surorile, precum și rudele apropiate, plâng moartea prematură a 
unicului lor fiu, Sandu, dintr-o unitate de infanterie, căzut în 
atacul de la...” 

Zile negre... Zile triste... Noaptea orașul zăcea în bezna unui 
camuflaj total... Pâinea se dădea pe cartelă... În vitrinele 
magazinelor apăruseră haine de celofibră... Carnea se distribuia 
numai de trei ori pe săptămână... Nu se găseau ulei, untură... 
lar pe pereţii caselor alături de „ordonanțele” primăriei, prin 
care se aducea la cunoștința populaţiei că este interzisă tăierea 
vitelor, erau lipite afișe ţipător colorate care îndemnau pe 
severineni: „Consumaţi deliciosul sirop de fructe TUTTI-FRUTITI, 
fabricat german, 327 lei sticla...” 

Zile negre. Zile triste... Apăruseră pantofii cu tălpi de lemn, 
care bocăneau zgomotos pe trotuare... Elevii ultimelor două 
clase de liceu, premilitarii, erau instruiți în fiecare duminică de 
către ofițeri rezerviști pe câmpul din spatele cimitirului sau pe 
stadionul orașului. Aproape zilnic, din casă în casă, umblau cu 
colecte: „Daţi rufărie pentru ostași!” lar ofiţerii italieni și nemți, 
cantonaţi în oraș, se înghesuiau la „Regal” s-o vadă pe Danielle 
Darrieux în „Clubul femeilor” sau dansau până noaptea târziu pe 
terasa teatrului, ca niște vilegiaturiști puși pe petreceri. 

Mihai stătea cu capul sprijinit în palme și se gândea la toate 
astea. Vremurile pe care le trăise în urmă cu doi ani, înainte de 
a părăsi orașul, i se arătau limpede în minte, de parcă abia s-ar 
fi despărțit de ele. Ce se mai întâmplase de atunci? Nu putea ști. 
Veniseră bombardamentele aeriene... Distruseseră clădirile, 
parcurile, răvășiseră străzile. In goană către casă văzuse 
mormane de cărămidă acolo unde pe vremuri fuseseră Banca 


Mehedinţiului, hotelurile „Europa”, „Regal”, „Traian”. De la gară 
până în centrul orașului, pe tot bulevardul, nu mai rămăsese o 
clădire în picioare. Atelierele C.F.R., liceul de fete, liceul 
comercial, majoritatea prăvăliilor de pe Strada Mare erau la 
pământ... 

Zile negre... Zile triste... 


Cineva trânti poarta și Mihai tresări ca trezit dintr-un vis. Se 
ridică încet în picioare. În curte intrase tatăl, gârbovit, abătut, în 
niște haine cenușii, ponosite, purtând sub braţ un pled galben 
făcut sul, iar în cealaltă mână un geamantănaș cafeniu, ros și 
scorojit. In urma lui se arătă și mama, slăbită, abia mergând, 
ducând în mână un alt geamantănaș. 

— Tată! Mamă! izbucni deodată Mihai și alergă înaintea lor cu 
braţele întinse. 

Vlad Gheorghiu rămase deodată locului ca împietrit fără să 
mai facă un pas. Mama se opri lângă el mută, cu palma pe gură, 
în aceeași încremenire. Amândoi, unul lângă altul, ca două stane 
de piatră, își priveau lung și stăruitor fiul întors ca dintr-o altă 
lume. Părea o făptură ireală, o vedenie care crescuse fantomatic 
dintr-un abur... 

— Mihai, tu ești? întrebă tatăl cu glas moale, nesigur, 
măsurându-și fiul de sus până jos cu aceeași uimire de la 


început. 

— Eu, tată. 

Neîncrezător, profesorul întoarse capul și aruncă o privire 
nevestei. li cerea parcă încuviințare de adevăr. Nu-i venea a 


crede ochilor că fiul lor, pe care-l așteptaseră atâta, pentru care 
se zbuciumaseră zile și nopţi de-a rândul li se înfățișa acum viu 
și nevătămat înaintea ochilor. Lăsară repede bagajul lângă zidul 
casei și-și îmbrăţișară fiul pe rând, sărutându-l pe frunte, pe 
obraji. 

— Ce-i cu tine, măi băiatule? Pe unde-ai umblat? De unde vii? 
Ce-i cu tine în halul ăsta? 

Profesorul se dădu un pas înapoi și își cercetă prin lentilele 
ochelarilor fiul, măsurându-l din cap până-n picioare, vădit 
nemulţumit de ţinuta lui vestimentară aidoma unui vagabond, 
cu picioarele desculțe, zdrelite... 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— Lasă-l, Vlad, întâi să se spele, să se schimbe... interveni 


mama, ștergându-și cu mâneca rochiei lacrimile de pe obraz. 
După aceea vom avea timp și de vorbă. Hai, Mihai, hai băiatule, 
în casă... 

Mihai făcu câţiva pași alături de părinţi, apoi întrebă: 

— Dar Dana unde-i? 

Nu-și văzuse sora și era neliniștit. 

— Cred că vine și ea acuma, răspunse tatăl, descuind ușa 
verandei. A plecat de dimineaţă la munca de război. Pe tanti-ta 
ai văzut-o? 

— Am văzut-o, mărturisi îndurerat Mihai și făcu loc mamei să 
treacă înainte. E acolo în șezlong, sub umbrar... 

— A rămas așa de la primul bombardament. Eh, nenorocită 
soartă a avut femeia asta! De Alexandru nu mai știm nimic... 
Casa în care locuiau pe Horaţiu a fost bombardată... Uite, stă și 
ea aici la noi cu mititelul ăla de Costel. Copilul se joacă, iar 
maică-sa, cât îi ziua de mare, nu se mișcă din șezlong. Tace... 
Tace... Sau privește neliniștită cerul, temându-se pesemne de 
avioane... 

In odaie era răcoare și liniște. Mirosea a naftalină. Mihai își 
roti privirea jur-împrejur: toate erau la locul lor, așa cum le 
lăsase. Masa lungă din mijlocul camerei acoperită cu catifea 
albastră, divanul din colţ, scrinul cu multe sertărașe, pendula 
din perete, lampa din tavan, cu cele trei brațe metalice pe care 
de atâtea ori, când era mica, Dana își azvârlea bascul când 
venea de la școală... lată și colivia cu cei doi canari, prinsă 
deasupra ferestrei. Și oglinda mare de cristal, înrămată, în care 
se privea înainte de a pleca la liceu sau la cinematograf. Și 
bufetul prin ale cărui geamuri se vedeau rafturile încărcate cu 
ceșcuțe, păhărele și farfurioare... lar pe mica bibliotecă de lângă 
el, fotografia lui în uniformă germană, cu gradul de „gefreiter”, 
pe care o făcuse la Erfurt. Il înfățișa zâmbind, privind vesel într-o 
parte, cu pieptul scos în afară și caschetă înaltă, cu vultur în 
chip de pajură și șnur argintiu pe cozorocul mic, lucios. 

— Stai, băiete, stai pe scaun! îl îmbie tatăl. Stai și povestește. 
Vii de pe front? Unde ţi-s hainele? 

— Nu, nu vin de pe front. 

— Atunci? 

Vlad Gheorghiu se așezase pe divan, își ștergea liniștit 
lentilele ochelarilor cu o batistă și aștepta. 

— Vin din lagăr... 


— Cuuum? 

— Din lagăr. 

— Ce fel de lagăr? 

— Lagăr german... 

— Dar ce-ai căutat tu în lagărul ăsta german? se miră tatăl și, 
punându-și ochelarii se ridică de pe divan, înmărmurit de cele ce 
auzise. Cu mâna tremurândă trase un scaun și se așeză lângă 
Mihai să fie mai aproape, să audă mai bine fără însă să-și ia 
ochii de la el. Spune, măi băiete, te ascult. Ana! se întoarse el și- 
și strigă soţia care se apucase să pregătească de-ale mâncării în 
odaia alăturată. la vino încoace să auzi și tu de unde vine fiul 
nostru! 

Asprimea din glasul tatălui, privirea-i rece ca de gheață, 
gesturile lui agitate vesteau declanșarea unui scandal pe care, 
de fapt Mihai îl prevăzuse. Cunoștea firea dreaptă, cinstită a 
tatălui, grija sa permanentă de a da copiilor o educație 
deosebită, așa încât prin comportamentul lor să nu dea 
niciodată naștere unor situaţii neplăcute ce i-ar fi putut tulbura 
liniștea. Nu credea însă că totul se va petrece așa de repede, că 
va fi luat la rost încă din primele clipe ale sosirii sale. Spera că 
va avea prilejul să explice părinţilor, să-i facă să înțeleagă 
situația destul de dificilă în care se afla și că într-o zi-două, sau 
chiar mai multe, cu încetul, totul se va limpezi, că va găsi chiar 
un sprijin în tatăl atât de neînduplecat față de cei care-i 
pricinuiau necazuri, supărări, totuși concesiv când era vorba de 
propriul lui fiu. 

Mihai stătea cu privirea plecată, frământând între degete un 
colț al feței de masă. O ușoară fierbinţeală îi cuprinsese fruntea. 
Simţea că aerul din cameră îl înăbușă, că ceva îl amețește cu 
fiecare clipă tot mai mult, mai stăruitor. Un nod ivit pe 
neașteptate în gât îl sugruma, îi tăia răsuflarea. lată că venirea 
lui nu-i bucura pe părinți... Tatăl îl privea într-atât de aspru, de 
parcă ar fi făptuit o crimă. Nu, el n-a făptuit nici o crimă... A 
salvat cel mult un om... 

În ușă se ivise mama, în mână cu o farfurie pe care tăiase un 
castravete, o bucăţică de brânză și câteva felii de pâine neagră. 

— Ana, te rog, ia loc, o îndemnă profesorul. Haide, băiete! se 
întoarse apoi către Mihai. Spune, ce-ai făcut de-ai ajuns în lagăr? 
Ai fost eliberat? Sau poate că ai fugit? 

— Cum? A fost închis? sări mama și începu să plângă. Dar ce- 


ai făcut, Mihai? Ce? Spune, ai fost închis? 

— Da, a fost închis într-un lagăr german... vorbi tatăl. Nu, 
băiete? Sau n-am înţeles eu bine... 

Mihai își privi tatăl pieziș, apoi mama și, după o clipă, tăcut, 
clătină ușor capul a încuviinţare. 

— Va să zica, e adevărat! izbucni Vlad Gheorghiu și-și 
cuprinse deznădăjduit capul în mâini. Dumnezeule, ce viață mi- 
ai dat?! Auzi tu, Ana? Auzi? 

Broboane de sudoare îi năpădiră fruntea. Ochelarii i se aburiră 
și lentilele păreau acum mate, lipsite de transparenţă. O vână 
albăstruie i se zbătea ritmic la încheietura gâtului, gata parcă să 
plesnească. Mama, cu ochii în lacrimi, îl fixa și ea cu o privire 
speriată, imobilă, totuși cercetătoare și aspră. Tăcea... Clătina 
ușor capul a deznădejde și tăcea. 

— Nu te neliniști, tată, vorbi moale Mihai, trecându-și 
degetele rășchirate prin părul mare. Nici matale, mamă. N-am 
făcut nimic rău... Nu sunt un criminal. Vă rog din suflet să nu mă 
judecaţi greșit. 

— Copilul meu... Copilul meu... începu a suspina mama și 
plecând capul izbucni mai tare în plâns. 

— Știu... înţeleg... e dureros pentru dumneavoastră, urmă 
Mihai cu același glas convingător. Insă dacă mă veţi asculta... 
mă veţi înțelege... Te rog, mamă, liniștește-te... 

— O să înceapă poliţia să ne bată noaptea în poartă ca la 
vecinul ăsta al nostru, Raicu de la Șantier, zise tatăl cu 
amărăciune. Și o să ne facem și de râs în oraș. 

— Ei, Vlade, de Raicu se aude că-i comunist, spuse Ana, 
vorbind mai mult în șoaptă. Că e împotriva mareșalului și a 
războiului... 

— Ce e, ce nu e, pe noi nu ne privește! îi tăie vorba 
profesorul. Fiecare cum își așterne, așa doarme. Uite-l că acuma 
e arestat, după ce i-au întors casa pe dos cu zeci de 
percheziţii... Păi asta ne-ar mai lipsi nouă? 

Tăcu. Tremura de enervare. Işi scoase batista, și-o trecu ușor 
peste fruntea îmbrobonată de sudoare, după care se întoarse 
către Mihai: 

— Spune, măi băiete, îndemnă el cu glasul mai potolit, pentru 
ce ai fost închis? Ce-ai făcut? A fost o condamnare politică? 

— Nu, tată. 

— Atunci? 


— Am să vă povestesc. 

— Povestește. 

— Lasă-l, Vlade, întâi să se spele și să mănânce, interveni 
mama grijulie, ștergându-și ochii cu o batistă. Nu-l vezi în ce hal 
este? Pielea și osul... 

— Nu, nu pot s-aștept! îi reteză vorba Vlad, aspru. Vreau mai 
întâi să știu cine stă la masa mea... Pe cine hrănesc... pe cine 
cresc. Eu sunt un om cinstit, drept, n-am cârtit împotriva 
nimănui. Nu fac politică. Nu m-amestec. Am fost totdeauna 
supus și ascultător și mi-am văzut de treabă, de grijile mele. Așa 
am vrut să fie și copiii mei. Și, uite-l pe dumnealui! 

Vlad Gheorghiu  fierbea. Rămase câteva clipe tăcut, 
îngândurat, cu privirea plecată. 

— la s-auzim, băiete, zise el într-un târziu, parcă mai domolit. 
Spune-ne și nouă ce s-a întâmplat, să-ţi cunoaștem isprăvile. Ai 
plecat bine îmbrăcat, ca băiatul unui om cu stare, și iată, te-ai 
întors zdrenţăros, ca un derbedeu. Haide, dă-i drumul! 

In odaie se așternu liniștea. O rază de soare pătrundea prin 
geamul acoperit cu fâșii de hârtie lipite cruciș, oprindu-se pe 
catifeaua albastră a mesei. În perete pendula își urma tic-tacul 
ei monoton, de totdeauna. Mihai privi o clipă cadranul vechi cu 
cifrele aproape șterse de vreme, voind parcă să-și adune 
gândurile și începu să povestească. Îi plăcuse viaţa militară. De 
aceea ţinuse să se facă ofițer, mai ales că asta fusese și dorinţa 
mamei. Cât a învăţat la București, lucrurile au mers cum au mai 
mers. Viaţa ostășească era destul de aspră, dar s-a obișnuit cu 
ea. A bătut în marșuri și teme de luptă câmpul de instrucţie de 
la Ghencea, lunca Jilava, împrejurimile fermei Costaforu de la 
marginea Bucureștiului, a mers pe brânci kilometri întregi pe 
șoselele Măgurele, Giurgiului, Pantelimon... Apoi, într-o 
dimineaţă, pe când începuse a fulgui mărunt și des, a venit 
ordinul Marelui stat major ca prima sută de elevi din efectivul 
școlii de ofițeri, cei care în primele luni se distinseseră și 
obţinuseră mediile cele mai mari, să plece pentru a-și continua 
studiile militare în Germania. A plecat deci și el. Au călătorit cu 
trenul prin Ungaria, Austria, au sosit în sfârșit la Berlin și 
imediat, conform unei planificări, au vizitat cu toţii capitala 
Germaniei, pe care o cunoșteau numai din filme sau din 
imaginile colorate ale revistei ilustrate „Signal”. După aceea, 
timp de o lună de zile, au fost purtaţi prin cele mai renumite 


locuri ale războiului, ca să se convingă cu proprii lor ochi de 
superioritatea armatei germane, căreia, după cum spuneau 
instructorii nemți, „i s-au plecat la picioare aproape toate 
popoarele Europei”. Au vizitat, așadar, linia de fortificaţii 
Maginot de la graniţa cu Franţa, au ajuns în Paris și au cutreierat 
timp de câteva zile străzile acestei capitale cu monumentalele 
clădiri construite în secolele trecute, la ferestrele cărora fluturau 
acum steagurile cu crucea încârligată ale armatei germane 
cotropitoare. Au rătăcit prin Cartierul Latin, admirând clădirea 
Universităţii Sorbona, au intrat în Pantheon și au rămas timp de 
câteva minute în fața criptelor sub lespedea cărora se odihneau 
pentru totdeauna Voltaire, Victor Hugo, Emile Zola, Jean Jacques 
Rousseau și alte personalităţi celebre. S-au plimbat după aceea 
pe malurile Senei, unde o mulţime de pictori profesioniști creau 
și apoi vindeau pe prețuri de nimic tablourile ca să-și poată duce 
zilele de azi pe mâine. În altă zi s-au urcat în turnul Eiffel și au 
admirat de acolo întregul Paris, contemplând până departe cu 
ochiul liber sau cu binoclul clădirile și piețele marii capitale a 
Franţei, de la Place de la Concorde până la catedrala Notre- 
Dame și de la rue de Tolbiac ce trece prin periferia de sud până 
la cartierul Montmartre cu monumentala Eglise du Sacre-Coeur, 
alături de care se află gările de nord și est, despărțite prin 
marele bulevard La Fayette. Într-o dimineaţă au vizitat și 
cimitirul Montparnasse, simetric amplasat, cu alei largi și 
cavouri lucrate în stil italian. S-a oprit cu pioasă reculegere la 
mormântul lui Maupassant, ale cărui nuvele îi plăcuseră foarte 
mult încă în vremea liceului, la cel al lui Sainte-Beuve, marele 
critic francez, și la acel al poetului Baudelaire. Timp de 
treisprezece zile cât au rămas în capitala Franţei au trecut prin 
sălile muzeului Louvre, au rătăcit pe marile bulevarde Voltaire, 
de la Bastille, Bonne-Nouvelle sau Saint-Germain, au admirat 
faţada operei al cărei stil le-a amintit de Cercul Militar din 
București... În sfârșit, în ultima zi, au vizitat Hôtel des Invalides, 
măreț edificiu construit din ordinul lui Ludovic al XIV-lea, unde 
se află mormântul lui Napoleon |, pe a cărui lespede au citit 
celebra frază din testamentul său: „Je desire que mes cendres 
reposent sur les bords de la Seine, au milieu de ce peuple 
français que j'ai tant aime...”! 


1 Doresc ca cenușa mea să se odihnească pe malurile Senei, în mijlocul acestui 
popor francez pe care l-am iubit atât de mult (|. franceză, n.a.) 


— Dar te-ai plimbat, măi, băiete, nu glumă! spuse Vlad 
Gheorghiu, așezându-se mai bine pe scaun, semn că e gata să 
asculte mai departe. 

— Lasă, e bine că a putut să cunoască locurile astea, intră în 
vorbă mama. A fost o plimbare instructivă... 

— Ei, s-auzim mai departe, își exprimă nerăbdarea profesorul. 
Sunt curios să văd cum ai ajuns, unde ai ajuns... asta mă 
interesează mai mult... 

Mihai înclină capul în semn că a înțeles, își drese niţel glasul 
tușind în pumn și urmă: 

— Chiar în după-amiaza plecării am vizitat Școala militară 
franceză, instalată într-o veche clădire, construită pare-mi-se 
prin anul 1792, cu o faţadă de aproape două sute de metri 
lungime, având două etaje și o curte interioară în care acum se 
găseau diferite pavilioane ale Școlii Superioare de Război. Aici 
se instalase provizoriu comandamentul german și, încheind 
vizita prin Franţa, la plecare, adunaţi în careu, am ascultat 
cuvântarea unui general cu monoclu, care, mai mult ţipând, în 
racnete scurte, sacadate, ne-a vorbit despre viitorul nostru și 
despre perspectivele ce ni se deschid învățând sub comanda 
instructorilor germani, după cum zicea el, „cei mai capabili, cei 
mai viteji, cei mai culţi”. În încheiere ne-a urat ca, odată 
încadraţi în armata celui de-al treilea Reich, să ajungem să 
cucerim și alte numeroase capitale asemenea Parisului, pe al 
cărui turn Eiffel, flutura semeţ, la o înălţime de trei sute de 
metri, steagul cu svastică, simbolul victoriei armatelor lui 
Hitler... 

Mihai povestea cu glas scăzut, egal, subliniind apoi cu o notă 
de indignare tot ceea ce i se întâmplase mai târziu, după prima 
lună de aclimatizare cu noile realităţi ale vieţii lui de ostaș în 
uniformă germană. Filmul amintirilor sale derula cu încetinitorul 
înfățișând alte și alte secvenţe de acum triste, apăsătoare, pline 
de suferinţă și mizerie. După „luna de miere”, cum o 
denumiseră elevii pe cea în care făcuseră pe excursioniștii, au 
urmat cele mai grele zile din câte au cunoscut. A început 
instrucţia prusacă caracteristică tuturor cazărmilor germane, în 
care din primele clipe s-a demonstrat cum poate fi terfelită 
demnitatea de om. În Germania nimic nu s-a potrivit firii lui 
Mihai. Regimul aspru, inchizitorial și neomenos al traiului din 
cazarmă, insultele și batjocurile care cădeau ca ploaia, ar fi 


zdruncinat până și nervii celui mai pașnic om din lume. Pentru o 
nimica toată erai băgat la carceră, oprit de a ieși în învoire 
duminici de-a rândul sau pur și simplu pus să faci corvezi 
înjositoare. De pildă, pentru că la o inspecţie, lui Mihai i-a scăpat 
baioneta din mână, înfigându-se cu vârful în pământ, a fost 
pedepsit ca zece nopţi la rând să sape pe un câmp dincolo de 
cazarmă câte două amplasamente de mitralieră, în măsurători 
regulamentare. În total douăzeci. „Baioneta se înfige în dușman, 
nu în pământ!” îl admonestase aspru instructorul său, Rudolf, un 
subofițer neamt scund și îndesat. „Pământul doar se cucerește!” 
Altădată, pentru că la conducerea tancului n-a schimbat repede 
vitezele și mașina de luptă s-a oprit înclinată pe o pantă, gata să 
se răstoarne, a fost pedepsit cu cincisprezece nopţi, de la ora 
stingerii și până la aceea a deșteptării, să stea în picioare într-o 
carceră strâmtă de zid, în care nu puteai nici să te răsucești pe- 
o parte. lar dimineţile i se ordona să spele closetele ofiţerilor 
germani. „Este încă o onoare pentru dumneata, elev, să speli 
closetele unor eroi, i se atrăsese atenția de către același 
subofițer neamţ, instructorul său. Pe viitor, dacă mai greșești, 
vei trece să faci curăţenie la trupă!” După câteva luni de 
instrucţie, prin bălți și păduri, de marșuri lungi și istovitoare, cu 
cărămizi în raniţă și după examenul de conducerea tancului, i s- 
a conferit în sfârșit și lui primul grad în armata germană, acela 
de „gefreiter”. După alte patru luni urma să fie avansat, dar a 
rămas bun în grad fiind acuzat de îndărătnicie în însușirea 
științei militare germane. Dar nu numai atât. A fost băgat și la 
închisoare și nu i s-a dat concediu de vară pentru a veni în ţară. 
A fost oprit împreună cu alţi elevi să ajute niște meșteri zidari la 
văruirea pe de-a întregul a cazărmii cu ziduri cenușii și reci. lar 
pentru că într-o zi la prânz, nemulţumit de lăturile pe care le 
mânca, a vărsat ciorba sub masa unde ospătau ofițerii, a fost 
destituit din grad, fiind trimis la obișnuitul stagiu pentru practică 
în unităţile de pe front, ca simplu elev. Așa a ajuns Mihai să 
participe la campania germană din nordul Africii. 

Într-o noapte fierbinte, cu aer încins, sufocant, a debarcat cu 
regimentul lui de tancuri la Bengazi. Au urmat marșuri și lupte 
prin nisipurile calde ale Saharei, în diviziile de sub comanda lui 
Rommel. În lupta de lângă oaza Er-far, schija unui proiectil i-a 
rănit piciorul, mai jos de genunchi. A fost debarcat de pe tanc și 
internat la spitalul de campanie din Tripoli. La 9 mai, mareșalul 


Rommel, vizitând coasta Mării Mediterane, a trecut prin Tripoli, 
printre alţii a stat de vorbă și cu Mihai și i-a strâns mâna ca unui 
brav supravieţuitor al crâncenelor bătălii de la Er-far. După o 
lună a ieșit din spital, dar n-a mai luptat pe tanc și, până la 
completa restabilire fizică, a fost trimis înapoi în Germania, 
pentru a fi folosit în trupele auxiliare. Astfel a ajuns în 
detașamentul de pază al unei uzine de armament. Aci, într-un 
conflict cu un subofițer neamţ - în care parcă-l vedea pe 
instructorul său Rudolf - i-a dat acestuia două palme atât de 
puternice, încât i-a spart timpanul urechii drepte. Bineînţeles, a 
fost băgat imediat la închisoare. După câteva zile, pe când era 
scos la corvoadă, a zărit într-un convoi de deţinuţi ce deserveau 
uzina cărând cu spinarea lăzi grele de muniții, pe Leon, un vechi 
coleg de liceu, fiul evreului Avram Kern, vânzător la o prăvălie în 
Turnu Severin. După trei zile a încercat să-i strecoare acestuia 
un bilet prin care-i promitea că o să-l ajute să evadeze. Bileţelul 
a căzut însă în mâna poliţiei militare germane și, până la 
judecare, Mihai a fost trimis în lagărul de lângă Bremen. Credea 
că aci își va avea sfârșitul. Nimănui să nu-i fie dat să trăiască 
regimul unei detenţiuni sub paza gestapoului german! După zile 
întregi de planuri, de chibzuinţă, a reușit să evadeze într-o 
noapte ploioasă împreună cu un polonez. Desculţ, în haine de 
căpătat, mergând mai mult pe jos, sau cățărat pe scările și 
tampoanele vagoanelor, flămând și slăbit, dar mereu cu ochii în 
patru să nu cadă în mâinile urmăritorilor, a ajuns la Oradea, apoi 
la Timișoara și de acolo la Turnu Severin... 

— Drumul a fost destul de greu, încheie Mihai povestea 
peripeţiilor sale. Însă mă bucur că vă văd și că sunt iară lângă 
dumneavoastră... Ce dor mi-a fost... ce dor... mai ales că 
aflasem de bombardamentele americane asupra orașului și de 
atâtea luni nu mai aveam nici o veste de aci... 

Mihai tăcu, își trecu palma peste faţă și rămase cu capul 
plecat. Mama plângea încetișor și-și ștergea mereu ochii cu 
batista, privindu-și printre lacrimi băiatul după care suferise 
aproape doi ani de zile. Cutremurat de cele auzite, profesorul nu 
scoase o vorbă multă vreme. Tăcut, bătea cu degetele în 
catifeaua albastră de pe masă și se uita gânditor pe fereastră. 
judeca lucrurile, chibzuia, făcea presupuneri și calcula, lua 
hotărâri, apoi le anula și-și frământa în reflecţii chinuitoare 
mintea, pentru a găsi soluția cea mai potrivită. Intr-un târziu 


întrebă: 

— În ce constă deci gravitatea faptei tale? în aceea că l-ai 
lovit pe instructorul neamţ sau pentru că ai vrut să-l ajuţi pe fiul 
lui Avram Kern să evadeze? 

— Pentru că l-am lovit pe dobitocul acela, poate nu prea 
păţeam mare lucru, zise Mihai, cu glas moale. In definitiv, a fost 
vinovat că a încercat să mă lovească mai întâi el pe mine. Eu m- 
am apărat... Făceam puţină închisoare și... 

— Atunci? 

— Pentru celălalt caz, cu evadarea. Am fost acuzat de 
complicitate... 

— Nenorocitule! izbucni profesorul și, lovind tare cu pumnul în 
masă, se ridică brusc în picioare. Cine te-a pus, nesocotitule, să- 
ți pui capul sub sabie pentru altul? Nu-ţi ajungeau belelele tale? 
Nu-ţi puteai vedea de treaba ta, de necazurile tale, să nu te 
amesteci în lucruri care nu te privesc? 

— Nu, tată, zise liniștit Mihai. Nu te supăra, dar n-ai dreptate. 
Lucrurile acelea mă priveau. Nu puteam să văd dus la moarte 
un coleg, un... 

— Nu-ţi mai era coleg de patru-cinci ani. A plecat la Cluj... 

— N-are importanţă. Mi-a fost coleg. Un băiat nevinovat... 

— Dar cine ești tu să apreciezi dacă era vinovat sau nu? strigă 
profesorul aproape înăbușindu-se de mânie. Cine? Ştii tu ce a 
făcut el? Știi tu pentru ce a fost condamnat? 

— Pentru simplul motiv că este evreu... 

— Și te-ai găsit tu să iei apărarea evreilor? 

— M-am găsit, răspunse hotărât Mihai. Dumneata m-ai învățat 
să fiu totdeauna om și să iubesc oamenii. Dar oare nu dumneata 
ai luat apărarea evreilor cărora le erau devastate casele de 
către unii elevi smintiţi, îmbrăcaţi în cămăși verzi? Spune, este 
sau nu adevărat? Am fost împotriva huliganismului legionar! Ştii 
bine asta... Acuma mi-am dat seama ce însemnează și 
fascismul... 

Profesorul înălță sprâncenele a mirare, întoarse capul și o 
privi întrebător pe nevastă-sa, apoi se uită lung și stăruitor la 
Mihai, fixându-l aspru, necruţător. 

— Ai început să ai concepţii de răzvrătit, Mihai? zise el, 
clătinând capul a dojană. Se vede că s-a prins ceva de tine în 
zilele pe care le-ai petrecut în lagăr printre cei cu asemenea 
concepții... 


— Orice om cinstit, care ar da la o parte poleiala realităţilor 
germane și ar pătrunde adânc în miezul lucrurilor, ar avea fără 
îndoială astfel de concepţii! vorbi cu aceeași hotărâre Mihai. 
Dumneata, tată, cunoști doar din ziare viaţa Germaniei. Sau de 
la cinematograf... Atât. Eu însă am trăit această viaţă. Doi ani 
de zile am trăit-o. Așadar, cred că totuși concepţiile mele au o 
justificare... 

— Și soră-ta, Dana, o luase razna acum câteva luni cu 
concepţiile astea, continuă tot așa de aprins profesorul. S-a 
apucat să conteste actuala cultură germană, încât era gata-gata 
să fie dată afară din toate școlile statului. Noroc că sunt profesor 
și am găsit înţelegere printre profesoarele de acolo, colegele 
mamei. Altfel... 

În cameră se așternu din nou liniștea. În limpezimea tăcerii se 
deslușea iară tic-tacul pendulei din perete. Vlad Gheorghiu își 
scoase din nou ochelarii și începu să le șteargă încet lentilele; 
mama stătea cu capul sprijinit în palme și-și privea cu ochii 
înlăcrimațţi fiul întors din lunga-i pribegie. Toate necazurile prin 
care trecuse îl maturizaseră, îl făcuseră să fie mai aspru la 
vorbă, săpaseră cute în obrazul lui tânăr, îmbătrânindu-l cu 
câţiva ani, îl căliseră, îi conturaseră caracterul. „Bietul de el, îl 
compătimea ea în gând. Cum a plecat și cum s-a întors! Poate 
că are dreptate...” 

— Și acum, bineînțeles, ești urmărit de autorităţi, zise tatăl 
într-un târziu, cu glas molcom, nefiresc pentru fierberea în care 
se afla. 

— Cred că da... 

— In cazul ăsta, nu poţi rămâne aici în casă! hotări el 
desfăcând larg braţele ca unul care n-are ce face în asemenea 
împrejurări. Caută-ţi adăpost în altă parte, te ajut și eu în treaba 
asta, dar aici în nici un caz nu poţi rămâne. Îmi pare rău, ești 
copilul meu, atâta timp m-am zbuciumat și eu și mamă-ta să te 
aflăm lângă noi, însă, dragul meu, nu vreau să am neplăceri de 
pe urma ta. Văd că ești destul de dezgheţat la minte. Umbletul 
prin străini, departe de casă, te-a copt într-un fel. Așa că judecă 
și trage singur concluziile... 

— Bine, tată... zise moale, Mihai - și se ridică pregătindu-se 
chiar în clipa aceea de plecare. Trei săptămâni am rătăcit în 
halul în care mă aflu, descult, dezbrăcat și flămând, ca să 
găsesc la dumneata un sprijin, un adăpost și când colo... Nu-i 


nimic! 

Se îndreptă spre ușă cu pas hotărât, drept, cu fruntea sus. 

— Mihai! dădu mama un țipăt ca scoasă din minţi și, 
repezindu-se îl cuprinse în brațe. Nu, nu pleca! Of, doamne, 
rugăciunile mele, zbuciumul meu să te văd acasă, lacrimile 
mele... Nu pleca, dragul meu! Vlad, se întoarse ea, ce, ai 
înnebunit? Unde gonești băiatul? Stai, Mihai, dragule, stai și te 
odihnește, te spală, ia și mănâncă, uite ţi-am adus astea. Pâine, 
castraveți, brânză... Nu se mai găsește nimic în piaţă, trăim și 
noi cum putem... și, după ce că-i viaţa atât de amară ne mai și 
dușmănim! 

Izbucni într-un plâns năvalnic; apoi prinse capul băiatului, îl 
strânse la piept, îl mângâie pe părul mare, crescut sălbatic. Cât 
se chinuise! Cât îl așteptase! Și acum să plece? Nu, nu-l va lăsa. 
Unde să plece? Să rătăcească iar într-o nesfârșită pribegie, ca 
un câine alungat din curtea stăpânului? Mihai, băiatul ei cel 
drag? Nu, nu, asta nu se va întâmpla niciodată! Poate cănue 
urmărit... și chiar dacă îl vor căuta, va sta și el ascuns, cum se 
aude că mai stau și alții fugiţi de pe front și nu-i va da nimeni de 
urmă... Se va găsi unde... Se vorbește că războiul nu mai ţine 
mult. Nemţii sunt gata să-și dea duhul... O da dumnezeu să se 
sfârșească prăpădul, să fie pace și liniște, să-și vadă fiecare de 
treburile lui. Va pleca băiatul la o facultate, undeva la București 
sau la lași. Își va rândui viața altfel de cum l-a îndemnat ea. 
Poate că era mai bine de la început să-l fi ascultat pe Vlad, să 
nu-l dea la Școala militară, să-l fi lăsat să urmeze istoria ca și 
el... Poate... 

— Copilul meu... Copilul meu... 

Profesorul stătea gânditor, cu fruntea sprijinită în palme, 
copleșit de amărăciune. Parcă totul i se învălmășea în minte și 
nu-și putea limpezi nici un gând. Nu, nu pentru lagăr își crescuse 
el băiatul. Și nici să devină un răzvrătit, un revoluţionar, așa 
cum vedea că anumite idei începuseră să-i cuprindă mintea încă 
fragedă. Visa să facă din el un intelectual de mâna întâi, un om 
al cărţilor și al studiilor, preocupat de cercetări științifice, cu o 
anumită reputaţie. De aceea îi propusese să urmeze o facultate. 
Istoria... Și acum? A ascultat-o pe mamă-sa, s-a dus să se facă 
ofițer. S-a întors ca un dezertor, un evadat, urmărit și fugărit de 
autorități... 

În clipa aceea, prin curte se auzi dupăit de pași, apoi deodată 


ușa se deschise și în cameră intră Dana, veselă și zgomotoasă. 
Se ferea cât putea de Costel, care se ţinea după ea cu un laţ de 
sârmă și vroia s-o prindă de un picior. 

— Stai, vrăbioară, stai că te bag eu acuma la colivie! striga 
copilul înverșunat. Convenise cu ea că, dacă o va prinde, să o 
închidă în cușca câinelui de lângă tulpina nucului. 

Văzându-și tatăl stând la masă, cu capul plecat, trist și abătut, 
iar mama în picioare, plânsă, cu ochii roșii, umflaţi și cu un tânăr 
înalt și jerpelit pe care-l strângea la pieptu-i, fata se opri 
deodată în pragul ușii ca electrizată. „Ce se întâmplă aici? se 
întrebă ea și cu palma își îndreptă părul de pe frunte. Nu 
cumva...” Mirată, privi spatele străinului, cămașa lui murdară, 
ceafa cu părul mare, lățos, mâna aspră de pe umărul mamei... 

— Mihai! dădu ea un strigăt și, repezindu-se, își prinse fratele 
de gât și începu să-l sărute repede și zgomotos. Te-ai întors! Ce 
bine-mi pare că te-ai întors! 

— Da, m-am întors, Dana, șopti el cu glas stins, prinzându-și 
sora de amândoi umerii și privind-o drept în ochi. Insă trebuie să 
plec... 

— Să pleci? întrebă ea mirată și, plină de nedumerire, aruncă 
o privire fugară mai întâi tatălui, apoi mamei. Unde să pleci? De 
ce? Pentru numele lui dumnezeu, s-a întâmplat ceva? Spuneți- 
mi Și mie, nu sunt o străină... 

— Străin sunt eu, șopti Mihai cu același glas stins. Străin în 
casa părinţilor mei... 

— De ce, Mihai? 

— Sunt fugit dintr-un lagăr german. Sunt urmărit... Nu pot sta 
aici... Tulbur liniștea tatei... 

Dana își cuprinse capul cu palmele și faţa i se făcu albă ca 
varul. „Va să zică a avut dreptate Valeriu, gândi ea copleșită de 
durere. Sperase că e numai un simplu zvon, o presupunere. Dar 
iată că totul era adevărat. Confirma chiar el. E urmărit de 
autorităţi”... Întinse mâna și prinse braţul fratelui scuturându-i-l 
ușor, ca să-l trezească din apatia în care căzuse. 

— Dar ce-ai făcut Mihai, de-ai ajuns în lagăr? întrebă și-l 
îndemnă să se așeze alături de ea, pe unul dintre scaunele 
aflate în jurul mesei. 

— la mai lasă curiozităţile, domnişoară! i-o reteză tatăl. Mai 
bine spune-mi unde-ai umblat de azi dimineaţă de la ora zece? 
De unde vii în halul ăsta, cu rochia murdară de pământ, cu părul 


despletit ca o ţigancă? Te-ai uitat în oglindă să vezi cum arăţi? 

— M-am uitat! răspunse Dana înțepată. Arăt destul de bine... 
Sunt frumoasă, am ceva natural... 

— Lasă obrăznicia! îi reteză vorba profesorul. O auzi, Ana? 
Uite, asta e emanciparea de care-ţi vorbeam... 

— Dana, se poate să dai un asemenea răspuns? interveni Ana 
mâhnită. Și cui? Tatălui tău... 

— Am fost la munca de război, mamă, apoi m-am plimbat 
puţin pe bulevard, se scuză ea, aranjându-și părul pe frunte. M-a 
prins după aceea alarma și, când a început bombardamentul m- 
am ascuns și eu într-un adăpost ca toată lumea. După încetarea 
alarmei, am venit acasă.. Asta-i tot. Ce puteam face? Să trec 
prin ploaia de bombe? 

— Umblăm toţi ca niște zănatici! vorbi aspru profesorul, 
săgetând-o pe Dana cu privirea lui rece, de gheaţă. V-am spus 
că în situaţii din astea grele trebuie să fim toţi la un loc, cad 
bombele, nu știm ce se întâmplă... 

— E frumos ceea ce spui dumneata, tată, că trebuie să fim 
toţi la un loc, zise Dana în timp ce cu un pieptene începu să-și 
aranjeze cârlionțul de pe frunte în faţa oglinzii. Dar văd că de- 
abia ne-am adunat și iar ne despărţim... 

— ??? 

— Degeaba mă priveşti așa, vorbi fata înţepată, întorcând 
capul de la oglindă. Mihai îţi tulbură liniștea... cu prezenţa lui. 
Sunt chiar spusele dumitale. 

— Îmi tulbură liniștea cu apucăturile lui răzvrătite. 

— Daa? se miră ea puţin ironic, înălțând sprânceana dreaptă. 
F... f... f... foarte grav... zău... 

— Nu te mai scălâmbăi aici că nu-ţi stă bine! o apostrofă tatăl 
privind-o cu aceeași asprime. Am doi copii și amândoi, în loc să- 
și vadă de carte, au început să aibă concepţii... politice. Și nu 
numai atât, dar și o atitudine obraznică... 

— Totdeauna copiii seamănă părinţilor. 

— Nerușinato! 

Zicând acestea, Vlad Gheorghiu se ridică roșu de enervare și 
ieși. Mama privi o clipă în urma lui, apoi se adresă Danei: 

— Se poate, fata mea, să vorbești astfel cu tatăl tău? 

— Presupun cum a vorbit el cu copilul lui, mamă, zise Dana 
supărată. A umblat atâta vreme să-l găsească și, când a venit 
singur, îl obligă să plece, că-i tulbură... liniștea. 


— Ei, n-a zis chiar așa, vorbi pe un ton împăciuitor mama. Are 
și el niţică dreptate, dacă stăm să judecăm lucrurile... 

Lângă bufet, Costel stătea îmbufnat cu laţul acela în mână, 
absent la tot ce se petrecea în casă. 

— Ce faci, măi voinicule? îl mângâie Mihai pe cap, după care îl 
prinse cu două degete de bărbie și-l privi drept în ochi. Te-ai 
făcut băiat mare. Mă mai cunoști? 

— Te cunosc. Nu ești nenea Mihai? 

— Da, eu sunt. 

— Păi, dacă ești de ce umbli îmbrăcat așa ca un ţigan? 

— Uite așa m-am îmbrăcat eu! încercă Mihai să zâmbească și- 
| mângâie iar pe cap. Nu-ţi place? 

— Nu. 

— Bine, o să mă schimb și o să îmbrac alte haine, conveni el. 
E bine așa? 

— E bine. Dar sabia mi-ai adus-o? 

— N-am adus-o, că n-am găsit una bună, sclipitoare, cum îţi 
place ţie, zise Mihai zâmbind. Toate erau ruginite... 

Costel asculta cu fruntea plecată. Cine știe ce judeca mintea 
lui în clipele acelea. Mihai îl privea cu dragoste și în același timp 
cu compătimire: tatăl pe front, nu se știa nimic de el, iar mama 
cu mintea rătăcită, bolnavă. 

— Da’ un zmeu îmi faci? întrebă Costel nerăbdător. 

— Îţi fac. 

— Da? Nu mă minţi? 

— Vai de mine, se poate? se apără Mihai cu palma pe piept. 
Sunt un om de cuvânt. 

— Uraaa! se bucură Costel și, zvârlind lațul din mână începu 
să sară într-un picior. Ce bine c-a venit nenea Mihai! Ce bine! Mă 
duc să-i spun lui unchiu să-mi dea din biroul lui niște hârtie 
groasă... 

O zbughi pe ușă în cealaltă cameră, dupăind mărunt pe 
podele, îmbrâncind și trântind totul în cale-i. 

— Sărmanul de el! zise mama, privind în urmă-i. Ce știe el? 
Bine că are un adăpost în casa noastră. 

— Trebuie învățat să nu spună nimănui nimic despre prezența 
lui Mihai, interveni Dana și, ridicându-se de pe scaun, luă un 
prosop din scrin și un săpun de pe bufet, pregătindu-se să se 
spele. Poate să-l tragă cineva de limbă. Hai, Mihai, tu nu te 
speli? 


— Vino mai întâi să-i pregătim niște rufe să se schimbe, zise 
mama și o prinse pe Dana de braţ. Of, dumnezeule, bine că a 
venit acasă! Bine că trăiește și că-i sănătos... 

Trecură împreună în odaia dinspre stradă, închizând cu grijă 
ușa în urma lor. Rămas singur, Mihai, se așeză pe scaun, la 
masa acoperită cu catifea albastră. Se simţea foarte istovit, 
slăbit, parcă o greutate imensă îl trăgea cu încetul spre fundul 
unei ape tulburi. Își sprijini capul pe braţ în chip de pernă și 
stătu așa un timp, până ce-l cuprinse somnul. 


9 


În faţa primăriei orașului se află un mic parc, cu ronduri de 
flori mărginite de merișori, cu alei presărate cu pietriș 
multicolor, cu bănci și brazi umbroși. În mijlocul lui se înalţă o 
veche statuie a împăratului Traian. De-o parte și de alta a 
parcului, două străzi late, asfaltate, duc din bulevardul gării în 
sus, către piaţa orașului și hala centrală. Pe aceste străzi, cu 
faţa spre parc, se ridicau câteva dintre marile și importantele 
clădiri ale urbei - instituţii de stat, bănci, hoteluri, restaurante, 
librării, cafenele, toate distruse acum de numeroasele 
bombardamente aeriene. 

Intr-o parte și alta a primăriei, era locul de parcare a 
vehiculelor pentru transportul public. În stânga mașinile, iar în 
dreapta trăsurile. În vremuri de liniște, birjarii, în așteptarea 
clienţilor, se adunau ciopor în spatele halei, la bodega lui 
Diaconescu și, cu țoiurile de ţuică în mână, povesteau întâmplări 
de prin armată, de prin mahalalele unde locuiau, sau se 
văicăreau că s-a scumpit fânul și nu se mai găsesc grăunţe 
pentru cai. Câteodată, bine dispuși, treceau strada și, hotărâți 
să se mai distreze puţin, se opreau la librăria lui Măldărescu din 
colț, lângă zidul căreia Toma, lustragiul, concesionase doi metri 
pătraţi de trotuar de la stat și-și instalase „prăvălia”, singurul de 
altfel admis să facă ghetele clienţilor mai simandicoși, aici în 
centrul orașului. 

Toma era un om scund și gras, ras în cap, cu faţa măslinie și 
fălci mari, lăsate. Nasul puţin ascuţit, ca ciocul unui uliu, ochii 
negri, mici și oblici ca și sprâncenele ușor înălțate și stufoase îl 
făceau să semene cu vreun oștean mongol de-al faimosului 
Gingis-Han, rătăcit de istorie pe meleagurile severinene. Purta 
pe cap o șapcă de piele maron, pantaloni negri, bazonaţi tot cu 
piele și un pieptar cu nasturi alămii, în buzunarul căruia 
adăpostea un ceas de aur, cu capace frumos ornamentate, prins 
de un lanţ tot de aur, de care atârna un breloc monogramat. Era 
mut din naștere. Când încerca să vorbească, își însoțea 
gângăvelile cu gesturi repezite, întinzând mâna, bătându-se cu 
ea pe piept, făcând diferite semne, într-un cuvânt, căutând să 
fie cât mai convingător. „Prăvălia” lui era o cutie mare, de lemn, 
cu două suporturi pentru tălpile ghetelor, vopsită în negru, cu 
chenare de alamă pe la colţuri. In jur, pe câteva planșe de lemn, 


avea agăţate felurite perii, mai rare și mai dese, cu părul mai 
lung sau mai scurt, iar în cutioare și sticluțe ţinea tot felul de 
cremuri, paste și unsori, trebuincioase meseriei. Era favoritul 
intelectualităţii liberale din oraș. Ori de câte ori sosea la Turnu 
Severin câte o personalitate din conducerea partidului, el își 
strângea lucrurile, le lăsa în grija unui vânzător de librărie și 
pleca la gară să întâmpine oaspetele. Se înapoia apoi alături de 
acela, pe centrul orașului, călcând semet și privind de sus la cei 
de pe trotuare, de parca era un general ce-și trecea în revistă 
trupele. Ca să-l necăjească, deseori birjarii, sau cei care ieșeau 
duminica la plimbare și voiau să se înveselească, profitau de 
neatenţia lustragiului și, cu creta, la repezeală, îi desenau în faţa 
cutiei cu perii și cremuri, un cerc mare, alb, semnul electoral al 
„Partidului naţional țărănesc”, faţă de care Toma avea o 
nemăsurată aversiune. Când observa treaba asta, lustragiul lăsa 
clientul să aștepte cu gheata cremuită pe suportul lădiței, se 
ridica în picioare și începea să răcnească și să amenințe cu 
pumnul către birjarii ce stăteau grămadă în colţul opus al străzii 
și se prăpădeau de râs; pe ei îi bănuia întotdeauna de 
necuviințe. Intra apoi în librărie, cerea o căldare cu apă și o 
zvârlea pe trotuar să șteargă creta. Și, dacă totuși semnul 
persista, își lua lădița, prindea clientul de braț și-l ruga mai mult 
prin semne să se mute cu câţiva pași mai încolo. Începea apoi 
lustruitul, tot strigând și scoțând sunete guturale, ciudate, ca 
niște șuierături, înălțând când și când mâna cu peria în aer, 
drept ameninţare. 

Nu lustruia ghetele orișicui. Când se oprea clientul în dreptul 
lui, îl măsura mai întâi de sus și până jos, cercetându-i din ochi 
îmbrăcămintea (și deci și punga) și numai după aceea, dacă îi 
convenea, bătea cu peria în lădiţă, îndemnându-l sa pună 
piciorul pe suport. Avea clientela lui permanentă, avocaţi, 
doctori, profesori, negustori, și nu-și strica crema pe orice ghete 
sparte și noroite. Așa că atunci când, dinspre gară, trecea prin 
centrul orașului vreun străin neavizat, un om simplu, în haine 
ponosite, de pildă cu o paporniţă în mână, și vroia să-și 
cremuiască încălţările, Toma se ridica în picioare, îl prindea de 
braţ și, cu mâna întinsă îi arăta să se ducă la lustragiii mai 
oropsiţi, ţigani sau coșari, care se înșiruiau, lipsiți de privilegiile 
mutului, în piaţă, pe lângă zidul halei. El cu asemenea clienţi nu 
se încurca... 


De când veniseră ofiţerii nemți în oraș și aviatorii italieni, 
numărul „bunei” clientele a lui Toma se mărise. Nu mai prididea 
cu văcsuitul cizmelor înalte, cu carâmb moale, și al pantofilor 
negri de box. Işi dădea tot interesul să fie pe placul străinilor, 
pentru că și ei îi zvârleau în șapcă mai mulţi bani de cât se 
cuvenea. Insă cel căruia îi acorda cea mai mare atenţie, 
ostenindu-se să-i facă cizmele lucii ca oglinda, era locotenent- 
colonelul Hans von Klausing, șeful comandamentului german din 
oraș, un bărbat înalt, blond, cu fața pistruiată și ochelari cu 
ramă de aur. Klausing se purta foarte elegant îmbrăcat: tunică 
bine ajustată pe corpu-i de atlet, cu nasturi aurii și petlițe 
argintii, pantaloni de șeviot cenușii, strâmţi la genunchi, dar cu 
bufa înaltă, cizme negre din cel mai fin box, iar pe cap un chipiu 
cu partea din faţă a calotei mult ridicată, cu cozoroc mic și 
vulturul german cusut în fir de argint. Venea întotdeauna cu 
mașina, un Mercedes albastru, decapotabil, pe care șoferul o 
trăgea în fața primăriei. Cum îl vedea pe locotenent-colonel că 
se dă jos și se îndreaptă către el, Toma se ridica repede în 
picioare și-l aștepta cu șapca în mână, în semn de mare respect 
și de bună cuviinţă. 

Lustragiul îl cunoscuse pe ofițerul german cu doi ani în urmă, 
când acesta venise pentru prima dată în oraș. Atunci, ca și 
acum, pe geamul unei vitrine a librăriei Victor Măldărescu, din 
colţul străzii, era lipită o hartă mare a frontului răsăritean, cu 
mici stegulețe colorate înfipte ici-colo, ce marcau mersul 
operaţiilor de pe pământul sovietic. De fiecare dată după ce 
punea cizma pe suportul de pe cutia de văcsuit și periile 
lustragiului începeau a umbla repede pe carâmbul de box, 
Klausing își trecea vremea privind prin ochelari harta din faţa sa, 
prinsă pe geamul vitrinei. O studia în tăcere, liniștit, uneori 
aplecându-se să vadă mai bine unele localităţi despre care știa 
din comunicatele de război că fuseseră cucerite. Se arăta foarte 
multumit de victoriile armatei ţării sale, deoarece în timp ce 
privea cu stăruinţă linia frontului, începea să fluiere un cântec la 
modă, bătând totodată tactul cu talpa cizmei pe lădița 
lustragiului într-atât de ritmat, încât aproape că-l împiedica pe 
acesta să-și facă treaba. 

— Blitzkrieg! arăta el lui Toma cu palma înmănușată 
stegulețele din jurul Stalingradului. Armata german forte bun! 


2 Război fulger (|. germană, n.a.) 


Ja? 

Faţa sa era numai zâmbet și într-atât se arăta de mândru 
încât tot umflându-și pieptul ai fi crezut că dintr-o clipă într-alta 
plesnește vestonul pe el. 

— Forte bun: Ja... Ja... forte bun... 

Mutul îl asculta, dădea repede cu periile să scoată lustrul 
cizmelor, gângăvind, dând aprobator din cap, privind când și 
când înapoi la harta de pe geamul vitrinei. 

— Bolșevic kaput. Funfzile, gata! Fertig! Ja? 

Toma îl privea pe sub sprâncene și clătina capul a 
neîncredere. Degeaba îi arăta neamţul degetele rășchirate ale 
mâinii, numărându-le rar și apăsat, în timp ce prin gesturi căuta 
să-i explice cum înaintează armata germană, că Toma tot nu 
putea fi convins cu una cu două. De opt săptămâni Klausing îi 
tot arăta degetele mâinii, numărându-i câte zile mai sunt până 
la înfrângerea armatelor sovietice, dar steguleţele de pe hartă 
nu se mai mișcau din locul unde fuseseră înfipte. Dimpotrivă, 
începuseră a se rări. Așa că într-una din zile, după încercuirea 
totală a trupelor germane la Stalingrad, când Klausing l-a mai 
întrebat o dată de ce dă negativ din cap, lustragiul a strâmbat 
din nasu-i coroiat, arătându-i prin aceasta într-un mod nu tocmai 
delicat că nu pune temei pe vorbele lui. 

— Warum?” s-a încruntat Klausing și l-a lovit pe lustragiu cu 
mănușa peste cozorocul șepcii de piele. 

Toma nu s-a pierdut însă cu firea. A lăsat periile jos, a 
rășchirat degetele ambelor mâini, le-a strâns pumn și iar le-a 
deschis aproape de șapte ori, gângăvind supărat și nemulţumit, 
arătând neamţului de câte zile îi tot spune că „bolșevik kaput” și 
„Kaput” nu se vede de fel. Dimpotrivă... 

— Gut! a zis Klausing, punând mâna pe piept, vădit jignit că 
un oarecare lustragiu nu pune temei pe vorbele lui, ofițer al 
marelui Reich, decorat de două ori cu „Crucea de fier”. Gut! 
Facem pariu. Eu dau la tine ceas aur, bun, sehr gut” și i-a arătat 
ceasul-brăţară de la încheietura mâinii stângi. Dacă pierde tu 
dai la mine ceas aur! și, aplecându-se, a prins lănţișorul de aur 
ce spânzura de buzunarul vestei lui Toma scuturându-l de 
câteva ori ca să fie înţeles. Jawohl? 

3 Pentru ce? (|. germană, n.a.) 

+ Bine! (|. germană, n.a.) 


5 Foarte bun! (|. germană, n.a.) 
€ Da? (|. germană, n.a.) 


Lustragiul și-a dat cu un gest moale șapca de piele pe ceafă, a 
stat puţin la îndoială, privind fața asudată a domnului 
oberstleutnant, după care, zâmbind de năstrușnica afacere, a 
dat aprobator din cap, semn că târgul fusese încheiat. 

De atunci au trecut aproape doi ani. In dimineața aceasta, 
când Klausing veni iară să-și văcsuiască cizmele, îl găsi pe Toma 
în picioare, cu o perie în mână, zgâindu-se cu interes la harta de 
pe geamul vitrinei librăriei. Lustragiul privea și clătina capul 
vesel, bine dispus. Stegulețele se mutaseră atât de mult în 
ultimul timp către apus, încât de prin aprilie se aflau chiar în 
preajma lașului. Unele se înșiruiau prin Polonia, ajungând 
răzlețite până aproape de Marea Baltică. 

— Ei, achtung” zise Klausing și, bătând cu vârful cizmei în 
lădiţă, îl avertiză pe lustragiu că e timpul să-și facă meseria. 

Toma  tresări și se întoarse. Văzându-il pe şeful 
comandamentului german, faţa i se lumină de bucurie. Salută 
înclinându-se din şale și înălţă șapca în chip de mare respect. 
Apoi îl prinse pe ofițerul german de mână, îl duse în faţa 
geamului și-i arătă harta. Situaţia nu era deloc strălucită, așa 
cum susținuse oberstleutnantul, lucru ce-l știa și el, mai ales că 
de la o vreme se arăta foarte nervos și din nimica toată îi sărea 
țandăra. Și ca să se facă înțeles, lustragiul ciocăni de câteva ori, 
cu degetul său butucănos, întâi în geamul librăriei, apoi în 
cadranul ceasului de aur de la mâna ofițerului german și, mai 
mult prin semne și cuvinte gângăvite, căută să arate că nu va 
trece mult și pariul se va încheia în favoarea sa. Dar pe domnul 
oberstleutnant Klausing îl supără nespus de mult comportarea 
lustragiului, mai ales că în jurul lor se strânseseră și vreo câțiva 
birjari, curioși să audă discuţia dintre Toma și ofițerul neamt. 
Cum să fie el luat de mână și jignit de un ţigan valah cu care și-a 
permis să schimbe în glumă două vorbe, doar așa pentru a-și 
trece vremea în timp ce-i lustruia cizmele? Să aducă o insultă la 
adresa armatei germane, cea mai vestită din lume, cea mai 
vitează, cea mai... 

Și în timp ce Toma continua să-i facă cunoscut prin semne că 
se apropie sorocul și că trebuie să intre în posesia ceasului de 
aur, Klausing, roșu la faţă, smuci mâna într-o parte și îl plesni 
peste faţă cu mănușile. 


7 Atenţie! (|. germană, n.a.) 


— Zigeuner’ exclamă el, făcând aluzie la faţa măslinie a 
lustragiului și, întorcându-se plin de enervare, chemă mașina, se 
urcă și porunci șoferului să pornească imediat către 
comandament. 

Toma își frecă obrazul cu palma, apoi răcnind în gângăveala 
lui înăbușită, înălță mâna în care ţinea peria și ameninţă în urma 
lui Klausing, gesticulând și căutând să se facă înţeles de cei care 
erau în jur, că el are dreptate și că ofițerul neamt este un 
pungaș care l-a dus cu vorba că-i va da ceasul în caz că pierde 
pariul. Și, înfuriat cum era, intră ca o vijelie în librărie și peste un 
minut toată lumea îl văzu în vitrină, călcând peste cărți, penare, 
caiete. Se sprijini cu mâna de geam și nervos, repezit, mută 
stegulețele ce însemnau linia frontului tocmai prin dreptul 
Budapestei... 

— S-a înfuriat mutul, și mare lucru dacă n-are s-o păţească! 
zise Vărzaru, invalidul, care întâmplător asistase la întreaga 
scenă. 

— Ce pot să-i facă, domnule Vărzaru? îl întrebă un tânăr 
vânzător din librărie care tocmai ștergea cu o cârpă geamul 
vitrinei. N-a zis omul nimic. Nici nu poate vorbi... 

— N-a zis, dar a făcut, răspunse contrariat invalidul. Se poate 
să amenințe cu pumnul un ofițer german? Un aliat de-al ţării 
noastre? De-al domnului mareșal Antonescu? Cum își permite? 
Și-acum uite unde a mutat frontul... Păi aici s-a retras armata 
germană? 

— Ajunge ea și acolo, n-avea grijă. Ține la fugă... 

Toma ieși în stradă și, tot mai nervos, începu a opri trecătorii 
și a le arăta noua linie a frontului, demonstrând prin degetele ce 
le rășchira mereu că în puţine zile armata germană va fi 
definitiv înfrântă și că războiul se va sfârși. Dar după un minut, 
însuși proprietarul librăriei, Victor Măldărescu, șchiopătând puţin 
de-un picior, ieși în stradă supărat și cu un cârlig trase repede 
ruloul peste geamul vitrinei. 


 Tiganule! (|. germană, n.a.) 


10 


În aceeași după-amiază, profesorul Vlad Gheorghiu se plimba 
agitat pe unul dintre coridoarele poliţiei, privindu-și când și 
când, cu nerăbdare și nervozitate, ceasul de buzunar. Pe niște 
bănci roase de vreme, scrijelate, așezate de-a lungul pereţilor 
cenușii, murdari, stăteau oameni veniţi aici cu diferite pricini. 
Vorbeau pe șoptite și, ori de câte ori se deschidea câte o ușă, 
urmăreau curioși cu privirile pe gardienii sau comisarii în 
uniformă neagră și cu eghileţi albi ce treceau de la un birou la 
altul în mână cu dosare, cu hârtii sau îmbrâncind pe câte un 
bețivan adus la cercetări. 

Coridorul era întunecos, luminat de un singur bec ce spânzura 
de tavanul murdar; între pereţii lui cenușii stăruia un aer închis, 
stătut, ce provoca greață. Profesorul se retrase lângă o 
fereastră cu gândul să o deschidă, ca să intre puţin aer curat. 
Dar, privind jos, în curtea interioară a poliţiei, constată cu 
scârbă că era plină de balegă. O mulţime de boi dejugaţi, legați 
de  loitrele carelor, stăteau tolăniţi în murdăria aceea, 
mestecând între fălcile lor mari coceni uscați. 

— Sunt care luate pentru rechiziție! îl lămuri un bărbat 
mărunţe! la trup, cu faţa întunecată, neras, și cu haine pătate de 
uleiuri. Îl văzuse pe profesor că privește mirat spre curtea 
interioară și găsise nimerit să-i dea această explicaţie. De trei 
zile stau aici bieţii oameni, nici nu primesc vreun ordin, nici nu-i 
lasă să plece. 

Profesorul înclină din cap în semn că a înțeles dar nu-i 
răspunse omului și chiar găsi nimerit să-i întoarcă spatele, 
socotind că nu-i bine să lege vorbă cu cine se nimerește. Auzise 
că pe sălile poliţiei se găsesc totdeauna fel de fel de agenţi, care 
zicând că sunt împricinaţi ce stau să fie chemaţi la unul sau altul 
dintre comisari, nu fac altceva decât trag cu urechea, să audă 
ce se vorbește în dreapta sau în stânga despre cârmuitorii 
statului, despre traiul din ce în ce mai greu, despre război, sau 
pur și simplu provoacă ei asemenea discuţii, pentru a trage de 
limbă pe cei chemaţi la cercetări. Așa că fără să-l mai bage în 
seamă pe binevoitorul său informator, plecă cu pas moale către 
capătul coridorului și cu aceeași neliniște de mai înainte aștepta 
să vadă pentru care motiv fusese chemat chiar de șeful poliţiei. 
„Desigur, cugeta el, trebuie să fie ceva în legătură cu Mihai. Să 


se fi aflat oare că a venit acasă? Sau poate că e vorba de 
altceva...” 

Deodată, din spatele unei uși masive, cenușii, auzi o discuţie 
aprinsă, cineva strigă: „bolșevicule, pușcăria te mănâncă!” și nu 
mult după aceea răsunară câteva palme într-atât de puternic 
aplicate pe obrazul cuiva, că omul gemu surd și se prăbuși 
răsturnând un scaun sau chiar o masă, nu se putea desluși bine 
ce anume. Apoi același glas, care fără îndoială era cel al 
comisarului-șef (biroul era al lui - cel puţin așa informa tăbliţa 
prinsă pe ușă) strigă: „Anghelescule, fă-i acte și trimite-l cât mai 
neîntârziat la București, la Siguranța generală. De două luni și 
jumătate îl ţineţi aici de pomana dracului și nu scoate o vorbă. 
Să-l condamne, să-l trimită pe front, să-l împuște, nu mă 
privește ce-or face cu el, dar să nu-l mai văd aici în prevenție! 
Așa că întocmește raportul și înaintează-l Siguranţei generale.” 

După puţin, ușa se deschise și pe coridor ieși un om cam de 
50 de ani, tras la față, cu părul răvășit și barba atât de crescută, 
încât îi dădea o înfățișare sălbatecă. O urmă sângerie îi înflorise 
la tâmplă, obrazul drept îi era vânăt și umflat. Purta haine 
ponosite, rupte, iar în picioare bocanci mari, grei și scofâlciţi, cu 
boturile întoarse. Mâinile și gleznele picioarelor le avea prinse în 
lanțuri. 

— Domnule Raicu! exclamă deodată Vlad Gheorghiu, zărindu- 
și vecinul, nituitor la Șantierul naval și instinctiv făcu un pas 
înainte, vrând să pună mâna pe braţul celui arestat, dar imediat 
amintindu-și de strigătele comisarului-șef, gândi că nu e bine să- 
și pericliteze situaţia, îi întoarse spatele și vru să se îndepărteze. 

— Stai o clipă, domnule profesor! zise lon Raicu. Ce bine că te 
văd! Uite pe mine mă ţin în arestul pușcăriei, fără să mă 
judece... Spune-i, te rog, lui Sandu al meu, că sunt bine, să aibă 
grijă de casă... De când mi-a murit nevasta... 

Oftă și, cu mâinile prinse în cătușe, încercă să-și șteargă 
sângele ivit în colțul gurii. Fusese arestat chiar în ziua de 1 Mai 
dimineaţa. Muncitorii Şantierului naval erau adunați în hala 
mare a atelierului de montaj să asculte apelul adresat lor de 
către un arhitect, subsecretar de stat la „Muncă”. Când unul, 
Anghel, tâmplar la secţia dulgherie, cunoscut ca unealtă a 
directorului, dăduse citire apelului și printre altele spusese că 
„... anul acesta 1 Mai este umbrit de pătimirea adusă de urgia 
războiului pe care nu l-am dorit, nici provocat...”, Raicu ceruse 


să i se explice pentru care motiv mareșalul Antonescu, 
conducătorul statului, poruncise armatei să intre în război? Cum 
poate să se spună că „nu l-am provocat”? Acuma, când le-a 
ajuns cuțitul la os, mai marii ţării caută justificări în faţa 
poporului, că „n-am dorit război” și câte și mai câte... 

Anghel, urcat pe o tribună improvizată, la fel ca și directorul și 
maiorul Atanasescu, comandantul militar al șantierului, s-au 
prefăcut a nu fi auzit replica nituitorului, dar la două ore după 
sfârșitul adunării, acesta a fost luat pe sus din atelier de către 
patru polițiști și aruncat într-o mașină ce aștepta în faţa clădirii 
administraţiei. De atunci zăcea în penitenciarul orașului, supus 
la nenumărate anchete și torturi de câtre zbirii poliţiei. 

— Băiatul să-și vadă de lucru la șantier, urmă Raicu, 
apropiindu-se mai mult de Vlad Gheorghiu. Și te mai rog, 
domnule profesor, să-mi trimită un flanel... 

— Hai, hai și lasă vorba! îl înghionti pe nituitor o namilă de 
gardian care fiind ocupat cu aprinderea unei ţigări de la un 
țăran ce aștepta pe sală, nu observase la început că arestatul 
ce-l avea în grijă își găsise o cunoștință. lară dumneata, 
ochelaristule, fă bine și vezi-ți de treburile dumitale că acu’ 
raportez la domnu' șef că ești în cârdășie cu bolșevicul ăsta! 

Vlad Gheorghiu făcu fețe-feţe și-și retrase rușinat capul între 
umeri, vădit jignit de vorbele necioplitului gardian. Nu cumva ÎI 
mai auzise careva în jur? se întrebă el privind roată în toate 
părţile. Dar oamenii nu luau în seamă, ci priveau cu 
compătimire după Raicu, ce mergea mai mult înghiontit pe 
coridorul întunecos, zuruindu-și lanţurile de la picioare. 

„Cine știe care-i adevăratul motiv al detențiunii, cugetă 
profesorul, privind lung după vecinul său. Desigur mulţi, foarte 
mulţi oameni din oraș și de prin alte părţi, chiar la sate, discută 
în mod nefavorabil regimul dictatorial al mareșalului, 
comentează în fel și chip situaţia grea din ţară, iar de pe front 
vin zilnic vești cât se poate de proaste, mor oamenii pe capete, 
cu miile, seceraţi de gloantele mitralierelor și schijele 
brandurilor. Vorbesc oamenii, dar o fac cu prudenţă, cu oarecari 
rezerve. Au dreptate unii, nu se știe către cine deschizi gura și 
cum ţi se interpretează adevăratele concepții, stările sufletești... 
Dar Raicu, vecinul meu, se arată a fi om hotărât, cu o minte 
ageră, sclipitoare și, după câte am auzit, plin de curaj, dovadă 
că s-a pronunţat deschis împotriva stărilor de lucruri din ţară... 


Poate că era mai bine să-și fi văzut de treabă, că uite-l acuma, 
pătimește fără rost, suferă și el și copilul, rămas fără nici un fel 
de sprijin. Așa se întâmplă când omul nu-și stăpânește la timp 
pornirile... când nu chibzuiește îndeajuns înainte de-a face 
ceva... Ajunge eroul propriei sale tragedii... În ce încurcătură a 
intrat și Mihai al meu! Repezit, impulsiv și necontrolat cum e, 
iată-l în pragul unei mari nenorociri! Și după el mă trage și pe 
mine... S-au poate că citaţia nu e în legătură cu el... Atunci ce 
rost are să fiu chemat aici”? 

Profesorul se simţea istovit, venise tocmai din comuna Șișești, 
unde era transferat liceul, cale de zeci de kilometri pe jos, cu 
grijă să fie la ora exactă la poliţie, și-acum stătea aci de atâta 
timp fără să-l bage cineva în seamă, neliniștit că nu știa pentru 
care motiv fusese chemat. Dar iată că în clipa aceea ușa din 
faţa sa se deschise și comisarul-ajutor Anghelescu, burtos, 
roșcovan, se ivi în prag și strigă în lungul coridorului: 

— Profesorul Vlad Gheorghiu a venit? 

— Aici sunt, domnule comisar! tresări profesorul și veni 
repede în fața polițaiului. Aştept cam de mult... 

— Și ce dacă aștepți? îi replică tăios roșcovanul, măsurându-l 
de sus până jos cu o privire aspră. Ce, aici ești la liceul dumitale 
unde intri în clasă când sună clopoţelul? 

— Mă rog, dar nu cred că tonul... 

— Hai, și lasă gâsca, că nu suntem în parlament să vorbim 
care cum vrem! răbufni comisarul-ajutor și părul i se zburli pe 
dată ca o coamă. Intră aici la domnu șef, că miroase a pârnaie, 
să știi. Nu te prea văd bine. 

Vlad Gheorghiu simţi că-l cuprinde amețeala. Nervii îi erau 
peste măsură de încordaţi. Acesta era personalul poliţiei 
orașului? se întrebă el plin de indignare. Oamenii ordinei 
publice? Cei care vegheau la respectarea legilor țării? Nu 
avusese până acum de-a face cu ei, dar nici nu mai întâlnise în 
viaţa lui asemenea bădărani de tipul comisarului-ajutor. 
Atitudinea polițaiului roșcovan, cu fața parcă pătată de rugină, îl 
revolta la culme și simțea că mii de ciocănele îi bat într-una 
tâmplele, gata să i le spargă. Dar ce putea oare face? Trebuia să 
sufere orice fel de grosolănie, până ce situaţia lui Mihai avea să 
se limpezească. Fără îndoială că pentru el îl chemaseră. 

— Poftiti, poftiţi, domnule profesor! 

Trecu pragul în biroul comisarului-șef, atât de emoţionat și în 


același timp atât de revoltat, încât se împiedică de carpeta de la 
ușă, cât pe ce să cadă. 

— Încet, încet, că mai ai până a face plecăciuni! îi râse la 
ureche Anghelescu și-l prinse zdravăn de braţ, ca să-l sprijine. 
să trăiţi, domnu' șef, a sosit domnu' profesor! Dumnealui este... 

Șeful poliţiei, comisarul-șef Paul Alboiu, înalt și voinic, cu 
umerii largi și gâtul gros, îmbrăcat civil, cu cămașă albă 
apretată și batistă de mătase la haina verzuie, se ridică plin de 
amabilitate, ocoli biroul și întinse mâna profesorului, ca unei 
vechi cunoștințe, vrând să arate prin aceasta că cei doi ani 
petrecuți prin facultatea de drept îi serviseră măcar să cunoască 
regulile bunelor maniere. 

— Îmi pare bine că aţi răspuns chemării noastre, domnule 
profesor! zise el și-l pofti pe Vlad Gheorghiu foarte curtenitor să 
ia loc pe un scaun. De altfel, dacă nu mă înșel, mi se pare că noi 
ne-am mai văzut o dată... 

— Da... ne-am mai văzut, confirmă profesorul și, fulgerător, îi 
apăru în minte scena când mai fusese în acest birou în vremea 
când îi scosese afară din clasă pe elevii îmbrăcaţi în cămăși 
verzi. 

— Sunt vreo patru ani, dacă nu mă-nșel... urmă amical șeful 
poliţiei. Dar, mă rog, n-are importanţă... Anghelescule! se 
întoarse el către roșcovan, adă încoace băiatule, dosarul cu 
chestiunea. Apoi, adresându-se profesorului, găsi cu cale să 
adauge: sunt câteodată în viaţă lucruri neplăcute, stimate 
domnule profesor, dar de, noi ca oameni ai legii, trebuie să le 
executăm, că și noi, vedeți dumneavoastră, suntem niște ostași 
credincioși ai conducătorului, la fel ca cei ce luptă pe front... 

Alboiu zâmbi încântat de comparaţia găsită. Obrazul alb, 
proaspăt ras fu învăluit pe dată de-o lumină blândă, 
binevoitoare, prietenoasă. De altfel era cunoscut pentru 
amabilitatea ce-o arăta orișicui, chit că în spate înjura fără 
opreliști, făcându-i pe toţi porci și smintiţi ce-i tulbură ordinea 
publică și-l aduc în situaţia să aibă necazuri cu mai marii lui de 
la București. 

În oraș vroia să fie remarcat ca un neîntrecut cavaler al 
eleganței. Câte belele nu erau pe capul croitorilor! lar dimineţile 
pierdea minute în șir în fața oglinzii - își aranja haina, batista din 
buzunarul de la piept, potrivea cravata sau își masa pielea în 
jurul ochilor să nu capete creţuri care trădează mersul spre 


bătrânețe. 

Acum, cu un gest elegant, studiat, luă dintr-o cutie de pe 
birou o ţigară, o aprinse, ţăcănind scurt bricheta și, lăsându-se 
alene pe spătarul scaunului, cu privirea aţintită în tavan, dădu 
drumul spre înalt rotocoalelor de fum alburiu. Amintindu-și însă 
că are un musafir, se scuză repede și-l servi îndată și pe 
profesor, întinzându-i cu o politețe exagerată cutia. 

— Vă rog să mă iertati, își ceru el afabil scuze, însă m-am luat 
cu vorba și... Serviţi, vă rog, domnule profesor. Țigări „4 Mai” 
din Ada-Kaleh... 

— Mulţumesc, nu fumez! zise Vlad Gheorghiu și, scoțând 
batista din buzunarul hainei, își tampona de câteva ori fruntea 
îmbrobonată de sudoare. 

— E mult mai bine că nu fumaţi, domnule profesor, constată 
șeful poliţiei și închizând capacul cutiei de ţigări se lăsă iar leneș 
pe spătarul scaunului tapisat în piele. Aveţi sănătatea asigurată. 
Uite, eu de pildă, am avut plăcerea să cunosc alaltăieri prin 
domnul colonel Klausing pe un doctor german, om eminent. 
Trecea către București și de acolo mai departe spre front. Știţi 
ce mi-a spus? Că tutunul nu numai că dă un mare număr de 
bolnavi de plămâni, dar zdruncină foarte serios și sistemul 
nervos. Ori, pentru un intelectual cum sunt eu sau 
dumneavoastră... a, uite, a venit Anghelescu. Hai, băiete, hai 
trap... 

Poliţaiul roșcovan, cu fața parcă pătată de rugină, intră și 
puse pe masa comisarului-șef un dosar cenușiu, legat cu șnur 
tricolor. Apoi, observând un gest al superiorului său, se retrase, 
închizând cu zgomot ușa în urma lui. 

— Așaaa! făcu comisarul-șef, dezlegând încet șnurul colorat și 
deschizând coperta dosarului. Să vedem cum devine, vorba 
ceea, cazul cu... macazul! 

Luă una câte una hârtiile, le duse sub ochii săi negri, afundaţi 
în grăsimea obrajilor buhăiţi și le citi cu o atenţie exagerată, ca 
și cum în clipa aceea ar fi luat pentru prima dată cunoștință de 
conținutul lor. După fiecare citire, scotea câte un sâsâit printre 
buzele-i mari, unsuroase, clătinând capul a nemulțumire, de 
parcă era nevoit să facă o treabă împotriva voinţei lui, dar n-are 
încotro și-și dă silinţa ca lucrurile să iasă cum trebuie. 

— Uite despre ce e vorba, domnule profesor... zise el într-un 
târziu, lăsând ultima hârtie să-i cadă pe birou. la să auzim ce 


vești mai aveți de la băiat, de la Mihai, care-i plecat sa facă 
școala militară în Germania? 

Vlad Gheorghiu se aștepta la o asemenea întrebare. Ca să 
câștige timp pentru a ticlui un răspuns cât mai verosimil, scoase 
ochelarii și cu batista începu să le șteargă lentilele. Simţea cum 
cu încetul îl învăluia o căldură ameţitoare, ce-i dădea o stare de 
neliniște deosebită. Nu se gândise niciodată că la vârsta 
aceasta, când prin propriile sale strădanii își făcuse o carieră 
destul de onorabilă, ar putea fi chemat la interogatorii în 
birourile poliţiei. Și pentru ce? Pentru o nesocotință a lui Mihai, 
pentru un teribilism care avea să-l coste poate chiar viaţa? 

— Vă ascult, domnule profesor! insistă  comisarul-șef, 
potrivindu-și batista albă în buzunarul de la piept. 

— M-aţi întrebat ce vești am de la băiatul meu? întrebă Vlad 
Gheorghiu, vădit încurcat, în timp ce-și punea ochelarii. Păi... 
cum să vă spun, nu mai știu nimic de el de aproape un an de 
zile. După o tăcere atât de îndelungată, bineînţeles că m-am 
neliniștit și am început să fac unele întrebări pe la oficialităţile 
competente. Am fost pe la comandamentul german, pe la 
regimentul de infanterie, apoi m-am dus la București, la legația 
germană. Nimeni însă nu mi-a putut da vreo explicaţie 
edificatoare în privinţa fiului meu. Prin urmare m-am resemnat, 
gândind că poate a căzut în vreo luptă sau poate că e 
prizonier... Așa că de un an nu mai știu nimic... 

Tăcu și-și plecă fruntea, privind pălăria pe care o învârtea în 
mână, fără astâmpăr. Va fi observat oare comisarul-șef că 
minţise? se întrebă. Nu cumva ei știu că Mihai a venit de 
aproape o săptămână în oraș, că stă ascuns în casă, și pândesc 
doar momentul potrivit să pună mâna pe el? Dar dacă știu - 
chibzui profesorul - atunci ce rost mai mare această invitaţie la 
poliţie, ce rost mai au aceste întrebări, aceste suspiciuni? 

— Deci, de un an de zile nu mai știți nimic... încheie șeful 
poliției și începu să bată toba pe tăblia biroului cu degetele-i 
butucănoase ca niște cârnăciori. Mda... foarte interesant... 

— Da, nu mai știu nimic, întări profesorul, privindu-l cu 
oarecare teamă pe comisar. 

Șeful poliţiei rămase câteva minute pe gânduri, privind afară 
în stradă prin geamurile înalte, mărginite de draperii grele de 
pluș, vișinii; apoi, ca și când ar fi găsit chiar în acele clipe 
soluţia, plescăi din buzele-i groase și zise: 


— Păi, domnule profesor, dacă nu mai știți nimic de fiul 
dumneavoastră de un an de zile, vă rog să scrieți lucrul acesta 
pe o bucată de hârtie... Uite, trase el sertarul, am aici o coală 
albă, poftim toc și... 

— Cum s-ar spune, să dau o declaraţie? 

— Da, să daţi o declaraţie, întări șeful poliţiei, privindu-l 
oarecum cu mirare. Ce vi se pare anormal în treaba asta? Aici, 
la noi, domnule Gheorghiu, se dau sute de declaraţii zilnic, pe 
baza lor facem cercetările, opiniem acuzaţiile... mă rog, într-un 
cuvânt ne facem meseria. 

Profesorul rămase tăcut, gânditor, fără să știe ce să răspundă. 

— E ca și cum, urmă Paul Alboiu, dumneavoastră aţi scoate 
un elev la tablă și l-aţi pune să vorbească, de pildă, despre 
luptele dintre daci și romani, nu-i așa? râse el, dezvelindu-și 
dinţii mari, îngălbeniţi de tutun. Ce-ar părea anormal unuia și 
altuia, că dumneavoastră scoateţi un elev la lecţie? Vă faceți 
doar meseria de fiecare zi... 

Tăcut, profesorul luă coala de hârtie, tocul și călimara de pe 
biroul șefului poliţiei și se retrase la o măsuță din colțul 
încăperii, pregătindu-se să scrie. Își mai luă odată ochelarii de 
pe nas, le șterse lentilele, privi apoi lung peniţa cam uzată a 
tocului, după care rămase nemișcat în fața foii de hârtie de 
parcă s-ar fi aflat înaintea unei teze ale cărei probleme dificile 
cereau multă chibzuială. În acest timp telefonul zbârnâi lung, 
strident, umplând odaia cu glasul lui de alarmă. Șeful poliţiei 
ridică cu un gest leneș receptorul și-l duse la ureche, lăsându-se 
moale pe spătarul scaunului înalt, tapisat în piele. 

— Ce-i, Anghelescule? întrebă el, plictisit. la cântă, zmeule, să 
te-aud. Cine, mă? Toma, lustragiul? Dă-l dracului, lasă-l liber că 
nu facem nimic cu el. Mă, nu auzi ce-ţi ordon eu? Lasă-l liber, 
dă-l în mă-sa! Ei, cum să fie acuzat că a înjurat Germania, când 
el e mut, nu scoate două vorbe! Păi, vezi? Ne facem de râs, 
Anghelescule... Dă-i vreo două să știe că a trecut pe la noi și 
apoi fă-i vânt în stradă. Așa, zmeule! 

Paul Alboiu trânti receptorul în furcă, apoi după ce-l privi 
câteva minute pe profesor cum scrie aplecat asupra hârtiei, se 
ridică de la birou și trecu la fereastră să vadă cine mai trece pe 
stradă. Trotuarele erau aproape pustii. Prăvăliile care mai 
rămăseseră în picioare aveau obloanele trase. Un bragagiu, om 
bătrân cu barbă albă și fes roșu, vindea unui preot o sticlă de 


limonada. O femeie tânără, cochetă, cu fustă strâmtă și pantofi 
ortopedici, înalţi, trecea grăbită prin umbra castanilor, 
îndreptându-se către primărie. „Doamna colonel Dona, își zise 
Paul Alboiu, tresărind. Să văd ce-a făcut aseară la nevasta 
farmacistului la poker”. Vru să se aplece peste pervaz, să strige 
după ea, dar tocmai atunci telefonul zbârnăi iar și comisarul-șef 
renunță. Cu pasul lui greoi, ca de urs, porni către birou și ridică 
receptorul: 

— Ce mai vrei, mă? la cântă! Cum? Vorbesc eu cu primarul, n- 
avea tu grijă. Desigur, în seara asta. Spune-i lui Graff să-și care 
făina la moară cu ce știe și mâine să zvârle pe piaţă câteva sute 
de pâini, că dacă nu, îl văd cam albastru. Ce spui? Nu, nu 
putem. Carele astea le-am agăţat prin piaţă cu rechiziţie și le 
trimitem chiar în noaptea asta la moara Bistricioara tot pentru 
ca să aducă făină. Așa, zmeule... lar mâine dimineaţă în zori mai 
scoate două-trei echipe de gardieni în piaţă și mai puneţi mâna 
pe vreo zece-cincisprezece care. Vin ţăranii cu lemne, cu fân și 
oale; să lase dracului marfa și să vină la cărăușie. Altfel n-avem 
pâine în oraș. Ai înţeles, zmeule? Gata, executarea! 

Zicând acestea, aruncă degajat receptorul în furcă, își potrivi 
bretelele pantalonilor pe pântecu-i voluminos, după care se 
așeză în scaunul tapisat în piele. Luă ţigara de pe marginea 
scrumierei și o vâri în colţul gurii, privindu-l pe profesor prin 
ceața fumului, cu ochii micșoraţi, lung și stăruitor. Vlad 
Gheorghiu tocmai se ridicase în picioare și recitea încă o dată 
cele scrise, stând cu capul aplecat asupra hârtiei. 

— Gata, domnule profesor? întrebă pe un ton foarte politicos 
șeful poliției și întinse mâna să i se dea hârtia. 

— Gata. Am scris cele ce am știut... 

— Foarte bine, zise Paul Alboiu, netezind hârtia cu palma. În 
câteva zile noi vă vom dovedi dacă ne-aţi spus adevărul sau nu. 

— Ce trebuie să înţeleg prin afirmaţia asta? se arată neliniștit 
Vlad Gheorghiu. 

— Ce doriţi. Cugetarea dumneavoastră e liberă, zâmbi șeful 
poliţiei. Poate că vă vom ajuta noi să căpătaţi unele vești despre 
fiul dumneavoastră. 

— Mă rog... 

— Sunteţi liber și vă mulțumim pentru vizita făcută. 

Vlad Gheorghiu se înclină în semn de salut, deschise ușa și 
ieși pe coridorul întunecos și murdar trecând cât mai repede pe 


lângă oamenii necăjiţi ce-și așteptau rândul la audienţe. 

Ajuns în strada, respiră cu nesaţ aerul curat al după-amiezii 
aceleia de vară și porni încet, cu pas măsurat, către casă. Era 
copleșit de gânduri. Îl neliniștea foarte mult venirea lui Mihai 
acasă. Stătea, ce-i drept, ascuns, într-atât de ascuns, încât nici 
de dinapoia perdelelor nu îndrăznea să privească în stradă. Dar 
până când avea să dureze situaţia asta? Dacă într-una din zile 
poliţia ar face pe neașteptate o percheziţie, nu l-ar găsi oare 
acolo? Și atunci o să se iște scandal, tărăboi, agenţii o să-i 
aresteze pe toţi ai casei și numai bine tot prestigiul lui de om 
pașnic, așezat, se va spulbera. Mergea pe stradă ocolind 
mormanele de moloz și zidurile căzute ale caselor bombardate 
și tot gândind parcă își asemuia propria situaţie cu aceea a 
vecinului Raicu, în curtea căruia aproape în fiecare lună veneau 
dimineața, seara sau la miez de noapte polițiști repeziți și 
obraznici, care fără nici o introducere începeau, așa-zisele 
„percheziţii fulger”. De după garduri, sau de dinapoia ferestrelor 
cu perdelele lăsate, oamenii priveau cum agenții îl înghionteau 
pe Raicu urcându-l cu forța într-o mașină sau cum Sandu, 
băiatul lui, era pălmuit pentru diferite pricini. „Să ajung să amo 
asemenea situaţie în familia mea? se întreba contrariat 
profesorul, chiar revoltat de încurcătura în care-l băgase Mihai, 
fără voia lui. Asta nu, niciodată. Asemenea lucru nu se va 
întâmpla. Voi discuta cu el chiar în seara asta și-i voi porunci să 
părăsească imediat casa. Nu vreau ca pentru actele lui 
necugetate să mă expun tuturor brutalităţilor celor de la 
poliţie...” 


11 


Caporalul Tudor Dincu intră în cancelaria companiei și rămase 
în picioare lângă ușă. Inalt, slăbuț, cu faţa trasă și ochi căprui, 
blânzi, era îmbrăcat în niște haine militare largi și mototolite de 
parcă atunci le scosese de la etuvă. Pantalonii aveau bazoane 
de foaie de cort, iar moletierele scămoșate erau într-atât de 
scurte încât nu treceau mai sus de glezne. 

La o masă cu tăblia veche, scrijelată, pătată cu cerneală 
violetă, pe care se aflau mai multe dosare și niște imprimate, 
stătea plutonierul major Petre Grădinaru, un om scund și 
îndesat, cu obrajii roșii, bucălaţi și cu mustaţa tunsă scurt din 
foarfecă. Șapca, cu calota slinoasă, decolorată și cozorocul 
spart, și-o ţinea dată pe ceafă. După urechea dreaptă așezase o 
țigară „Mareșal Antonescu”, s-o aibă mai la îndemână, ca s-o 
aprindă după ce mai termina cu treburile. Acum n-avea nici 
măcar timp să tragă un fum, într-atât era de ocupat. Era șeful 
magaziei de armament, ţinea și locul comandantului la 
compania depozit numită și companie de garnizoană, pentru că 
sublocotenentul Victor Ganea era plecat într-o detașare, iar de 
dimineaţă îl chemase colonelul Predoiu, comandantul P.S. al 
regimentului de infanterie, și-i ordonase să facă ce-o ști, dar să 
se ocupe și cu aprovizionarea cu furaje pentru cai, că mor cu 
zile în grajd. Subofițeri sunt puţini la P.S., toată lumea e pe front, 
iar cei care au rămas aci scăpaţi ca prin urechile acului de 
vitregia războiului, să facă bine și să muncească cât șapte, că 
de nu, intră și ei în primul batalion de marș pentru frontul de la 
lași. „Situaţia e delicată, Grădinarule, îi spusese în dimineața 
aceea colonelul în biroul său. Frontul cere oameni și nu știu cât 
om mai putea ţine frontul ăsta, că cei de la mobilizare n-au pe 
cine mai trimite. Așa că să te împărţi într-o sută de locuri și să 
faci treabă. Ești om bătrân, cu experienţă, nu mă îndoiesc de 
capacitatea ta. De altfel, te-am și propus pentru gradul de 
adjutant.” „Să trăiţi și să vă dea dumnezeu sănătate, dom’ 
colonel!” luase el poziţie de drepţi, bâlbâindu-se din pricina 
emoţiei ce-l cuprinsese pe dată, că nu se aștepta la o asemenea 
veste. l-auzi, adjutant, acum când mai avea trei ani până la 
pensie! „Și să vă văd și pe dumneavoastră general de brigadă 
sau chiar pe undeva pe la Corp”... „Bine, bine, hai, du-te și să te 
văd zorind ca o sfârlează!” 


— Alo, unu! Alo, unu! ţipa el acuma în receptorul telefonului 
de campanie pe care-l ţinea strâns în palma asudată. Alo, unu! 
Mă, n-auzi, mă, fir-ai al dracului cu mămiţica ta de mârlan, că 
dormi pe tilifon... Alo, unu! Alo, unu! 

Învârti nervos de manivela aparatului, apoi începu din nou să 
strige în receptor, cu sudoarea șiroindu-i pe frunte, lovind mereu 
cu pumnul în masă, de parcă telefonistul de la celălalt capăt al 
firului l-ar fi putut vedea și s-ar fi speriat pe dată. 

— la uite a dracului de treabă, acuma se face noapte şi eu n- 
am putut intra în legătură cu ăia de la Erghevița, vorbea el de 
unul singur, enervat peste măsură. Mă gândisem la vremea 
prânzului să mă duc până acolo, dar mi-am zis că aranjez 
treburile prin tilifon și uite acuma nici n-am plecat și nici tilifonul 
nu cuvântă. Ei, anafura mamii lui de mârlan, că ăștia de la 
transmisiuni toţi e tehnicieni, dar la treabă dau dosu, nu-s în 
stare să stea lângă un tilifon! 

Trânti cu putere receptorul și, zărindu-l pe caporal lângă ușă i 
se adresă aspru: 

— Ai venit, mă? 

— Am venit, dom’ major. 

— Păi de ce nu spui c-ai venit? se stropși Grădinaru la el. 
Aștepţi să te văz eu ca pe-un general? Tu nu știi cum cântă 
regulamentul? Militaru vine, se prezintă și raportează! 

— Eraţi ocupat, dom’ major, încercă caporalul să se apere. Și 
n-am îndrăznit... 

— Eram, că uite, ai dracului de mârlani nu stau lângă tilifoane, 
stau cu ochii aiurea, zgâiţi pe pereţi, și soneria sbârnâie dar ei 
dorm, dormir-ar somnu ăl lung să-l doarmă! Toţi învâărtiţii au 
rămas la P.S., dar treabă nu fac și colo-n război moare floarea 
mândră a ţării, cum spune cântecu... 

Caporalul Tudor Dincu nu răspunse. Poate că plutonierul 
major Grădinaru făcea aluzie și la el, pentru că fusese reformat 
și datorită unui certificat medical pe care-l obținuse cu mare 
greutate - în civilie, ca meseriaș turnător înghiţise mult praf de 
plumb și se îmbolnăvise de plămâni - reușise să rămână în ţară 
și să nu plece nici măcar o zi pe front. 

— Acuma, tu ce ai să raportezi? 

— Păi, dom'major, n-aţi ordonat dumneavoastră să viu când s- 
o însera, că mă trimiteţi nu știu unde? 

— Aha! își aminti deodată Grădinaru, da, ai dreptate. Du-te, 


măi băiatule, la sergentul major Gălușcă, la aprovizionare, și 
spune-i să-ţi dea ce l-am rugat eu, după care dai fuga acasă la 
mine și duci cocoanei pachetul. Ai înțeles, mă? 

— Am înţeles, dom'major. 

— Gata, trap, băiete! 

— Zic să se întunece mai mult, dom'major, propuse caporalul. 
Știţi, e mai bine... 

— Ai tu treabă cu vreo gagică pe camuflaj? râse plutonierul 
major, dezvelindu-și cei patru dinţi de aur din față. Mă, 
pezevenghiule, lasă că te-am cam mirosit eu că umbli lelea prin 
oraș... 

— Nu umblu, dom'major... 

— Lasă, lasă nu te-ncontra cu mine la vorbă că-s vulpe 
bătrână, sa știi! 

— Se poate, dom'major? 

— De par ecsampl unde-ai stat alaltăieri toată dimineaţa? 

— Păi n-a fost alarmă aeriană și bombardament, dom'major? 
se apără caporalul. Puteam veni așa, prin prăpădul ăla? 

— Să fi venit, mă, c-așa-i stă bine unui melitar viteaz, spuse 
Grădinaru patetic și luă iar în mână receptorul. Prin ploaie de 
șrapnele, cu toţi ne-am avântat... cum spune cântecu. Il știi? 

— Nu-l știu, dom'major... 

— Păi, vezi, se cunoaște că n-ai fost în compania mea de 
recrute. Că dacă ti-ar fi intrat sfânta disciplină în oase de când ai 
învăţat a pune molitieru, acuma erai melitar cu scaun la cap. 
Dar eu stau aicea și-mi omor sănătatea cu situaţii peste situații, 
pune mârlanii la ordinar, scoate-i de la ordinar, fă efectivu, 
caută răspândirile, aleargă la compania depozit, du-te încoace, 
du-te-n colo și furieru meu lelea prin oraș... 

— N-am umblat lelea dom'major, m-aţi învoit dumneavoastră, 
v-am spus că mă duc acasă la dom'colonel Predoiu să lucrez 
mai departe la instalaţia pompei. 

— Mai ai mult de lucru acolo? 

— Mai am, dom'major, că nu găsesc tot ce-mi trebuie. Am fost 
pe la noi, pe la Atelierele C.F.R. să fac rost de niște țeavă, dar 
de câte ori mă duc nu găsesc pe nimeni să stau de vorbă. Toată 
lumea îi pe câmp ascunsă de frica bombardamentelor... 

Caporalul, meseriaș turnător, era folosit de ofițerii și 
subofiţerii „părţii sedentare” a regimentului pentru diferite 
servicii pe la casele lor. El se arăta săritor la orice treabă și se 


îndeletnicea cu de toate, numai să-și facă drum în oraș unde 
conducea munca ilegală a organizaţiei U.T.C. locale. Repara 
instalaţii sanitare, robinete de apă, biciclete, făcea pe 
vopsitorul, pe zugravul, desfunda canale, repara garduri, într-un 
cuvânt tot ce i se cerea. De două luni se apucase să sape un puț 
american înapoia casei colonelului Predoiu, cu scopul de a 
instala o pompă să tragă apă, deoarece în oraș conductele 
fuseseră sparte din cauza bombardamentelor. Avea cam tot ce 
era necesar ca material, dar înadins întârzia cu terminarea 
lucrării, ca să aibă mai departe motiv să iasă cât mai des în 
oraș. Uneori, când în adevăr săpa puţul, din curtea colonelului 
Predoiu, umbla îmbrăcat militar, alteori nici nu da pe-acolo, ci 
trecea repede pe acasă și-și punea în grabă hainele civile pentru 
ca, participând la ședințele organizaţiei, să nu i se poată 
identifica de către uteciști locul de muncă. 

— Și azi ai umblat tot după ţeava aia? întrebă într-un târziu 
Grădinaru, zdrobind cu coperta unui registru o muscă ce umbla 
mereu peste hârtii. 

— Tot, dom'major. 

— Îmbrăcat ţivil? 

— Nu, dom'major, nu m-am îmbrăcat civil. 

— Mă, minte sergentul major Gălușcă? înălță Grădinaru 
sprâncenele, fulgerându-l pe ostaș cu privirea. Hai, minte un 
domn subofițer? 

— Nu zic că minte, dom'major, dar poate m-o fi confundat cu 
altcineva. Că oamenii, de, mai seamănă între ei. 

— Cică te-ar fi văzut îmbrăcat ţivil și beleai ochii la o casă să 
vezi cum arde. 

— Nu-i adevărat, dom'major, n-a ars nici o casă p-acolo pe 
unde am umblat eu... 

— N-a ars... N-a ars... bombăni supărat Grădinaru, dar ardea 
ficaţii-n mine aicea, că nici cheia de la magazie n-ai lăsat-o. 
Ehei, de-aia-i bine ca mârlanu să nu facă armata lângă casă, 
toată ziua cere învoire sau dacă nu, iese la raport să fie 
descazarmat. Ca să umble cu muierili sau gagicili prin oraș... 

— Am fost în misiune, dom'major. 

— Lasă că știu eu misiunea ta. Lucrezi ce lucrezi la 
dom'colonel și pe urmă, gata cu muierili... 

Tăcu, învârti nervos de câteva ori de manivela telefonului de 
campanie de pe masă și începu iar să răcnească, cu faţa 


congestionată și ochii bulbucaţi, parcă gata să-i sară din orbite: 

— Alo, unu! Alo, unu! Fir-ai al dracului de batalionu unu, cu 
tilifonistu tău ăl adormit, să fie cu mumă-sa și cu tat-su și cu tot 
neamu lui de mărlan! Alo, unu! Alo, unu! Unuuu! 

Ridică ochii către caporal, îl văzu și se stropși la el: 

— Ce faci, mă? N-ai plecat? 

— Credeam că mai aveţi ceva, dom'major. 

— Am draci, aia am! zise el aprins, cu glas răgușit. Hai, 
stânga-mprejur, și dă-i drumu că așteaptă cucoana mea 
pachetu! 

— Am plecat, dom'major, dar să știți că trec și pe la un 
meșter de la ateliere, să fac rost de niște șuruburi pentru pompa 
lui dom'colonel. Întârzii puţin... 

— Bine, du-te! Ai grijă însă, să nu spui nimănui ce-i în pachet, 
ai înţeles, mă? 

— Am înţeles, dom'major. 

— Gata, executarea! 


Casa plutonierului major Petre Grădinaru era situată în 
marginea de nord-est a orașului, la periferie, aproape de câmpul 
de instrucţie al regimentului. Era o clădire nu prea înaltă, dar 
frumoasă, formată din cinci camere mari, luminoase, cu gard de 
piatră și șipci vopsite în verde. O grădină în faţa casei, cu 
trandafiri și globuri colorate înfipte în bețe ici-colo printre 
rondurile cu flori completau liniștitul decor. Din poarta casei, 
ziua se zărea departe câmpul întins pe care pășteau oile sau 
care era folosit de soldaţi pentru instrucție. 

Când caporalul ajunse aci în cartier, se întunecase de-a 
binelea. Casa era cufundată în beznă, la fel ca toate cele din jur. 
Ostașul ducea sub braţ un pachet destul de voluminos, cu 
carne, macaroane, pâine de război și ceva marmeladă. Nu-l 
găsise la aprovizionare pe sergentul major Gălușcă, dar în 
schimb un soldat, ajutorul acestuia, care știa despre ce e vorba, 
îi pregătise în grabă pachetul și în mai puţin de cinci minute 
Dincu se așternea la drum către orașul ce se cufunda tot mai 
mult în întunericul nopții. 

Bătu în poartă, dar nu-i deschise nimeni. Mai bătu o dată de 
data asta mai tare. Un câine din vecini începu să latre și imediat 
îi ţinu isonul un altul de peste drum. Caporalul aşteptă câteva 
minute să se ivească cineva în verandă și, dacă văzu că nu se 


arată nimeni, deschise poarta și intră în curte. Trecu de-a lungul 
verandei, călcând pe pietrișul aleilor și, după ce ocoli casa, 
ajunse la ușa din dos, care da spre bucătărie. Ştia rostul pe aici, 
o cunoștea și pe doamna Florica - Fifi, cum i se spunea în 
intimitate - soţia plutonierului major Grădinaru, că doar fusese 
de nenumărate ori, ba să repare un comutator electric sau 
clanța la o ușă, ba să schimbe vreun burlan spart sau vreun bec 
ars. Intră deci într-un coridor întunecos și deschise o ușă. Făcu 
un pas, doi și podelele prinseră a scârțâi. Deodată, în cealaltă 
cameră se auziră șoapte, somiera patului scârțâi zgomotos, 
semn că cineva se ridică grăbit de pe ea, un pahar se sparse în 
cioburi și Dincu, rămas locului în așteptare, desluși glasul 
sergentului major Gălușcă mai mult șoptit: 

— Fir-ai al dracului de pahar, să fii! Fifi, tu stai liniștită aici, nu 
te mișca, că văd eu cine e... 

— O fi Petrică... 

— Boșorogul tău? Ăla-i plecat de la amiază la Erghevița, altfel 
nu veneam eu... 

— Atunci cine-o fi? 

— Umblă bagabonţii după furtișaguri, când se lasă noaptea, c- 
așa-i în timpul bombardamentelor, nu-i lumină, nu-i nimica... 
Stai că văd eu... 

O brichetă scapără dincolo și la flacăra ei, prin geamul cu 
perdeluţă transparentă, caporalul zări pentru o clipă capul 
sergentului major, cu părul răvășit, care se tot apleca și se ridica 
de parcă ar fi căutat ceva pe jos, în timp ce umbra mărită se 
proiecta destul de bine pe geamul ușii ca pe un ecran. Dincu nu 
mai stătu locului, se întoarse, vru să plece, dar ușa acelei 
camere se deschise și sergentul major întrebă somnoros: 

— Cine-i acolo? Hei, nu se aude? Cine-i? 

Caporalul nu răspunse. Stătu o clipă rezemat de perete, să nu 
fie văzut, apoi când după câteva minute totul se liniști, lăsă 
pachetul pe o masă ce se afla în coridor și ieși repede în curte. 
Și tot așa de repede trecu pragul porţii și plecă pe strada 
cufundată în beznă către marginea orașului. „Al dracului om 
Gălușcă ăsta, zise el în gând, zorind să fie la ora fixată într-un 
anumit loc numai de el știut. Cu mâna ţeapănă lemn și tot îi 
arde să se dea la nevasta majorului. Mi se pare că porcul ăl 
bătrân cam știe el ceva, dar îl lasă în apele lui sperând să-l 
prindă o dată asupra faptului!” Gălușcă, însă, era mare 


șmecher, știa cum să aranjeze lucrurile ca să iasă totul bine. 
Florica, nevasta lui Grădinaru, era o femeie slăbuţă, cu ochi 
negri și obrazul alb, fardată tot timpul, lăsând dâre de parfum în 
urmă-i, plină de draci la cei peste patruzeci de ani ai ei. Prima 
nevastă a majorului murise în urmă cu zece ani și Grădinaru o 
aflase pe Florica la ţară, la o nuntă. Atât îl jucase ea de-l 
ostenise și atât îl sărutase de faţă cu toată lumea că-l 
înnebunise nu alta. Hotărât și înfierbântat, omul a zis că fără ea 
nu se mai întoarce în oraș, chiar dacă are să-l dea regimentului 
dezertor. Așa că s-a însurat, femeia i-a jurat dragoste veșnică, 
dar de un timp ochii au început a-i umbla tot după bărbaţi tineri, 
ferindu-se totodată de centironul lui Grădinaru, ca dracul de 
tămâie. De altfel, prudentă, nu îndrăznise niciodată să cheme pe 
cineva să-i treacă pragul casei. Numai Gălușcă, cu firea-i 
prietenoasă și slugarnică, reușise să se facă iubit de plutonierul 
major și să-i fie admise vizite acasă chiar în lipsa lui. Se vorbea 
că ar fi părtaș cu el la niște afaceri de vreo câteva vagoane de 
fasole și fân pe care le învârtise Gălușcă, frustrând regimentul 
de sume destul de mari de bani, dar nimeni nu cuteza să-i acuze 
de ceva, nefiind probe concludente. 

Se mai vorbea prin regiment că sergentul major ar fi fost într- 
adevăr pe front, dar că nu ar fi fost rănit așa cum se lăudase el, 
că totul nu era decât o înșelătorie. Fiu de chiabur, plătise bani 
grei unei întregi comisii medicale și doctorii îl declaraseră inapt 
pentru front, dar apt pentru serviciul administrativ pe vreme de 
război. Așa că l-au trimis în ţară. Evident că era un învărtit, unul 
dintre aceia care nu precupeţesc nimic și nu se dau în lături de 
la nimic pentru salvarea propriei lor persoane. În regiment era 
plin de servilism faţă de cei mari și aspru, neînduplecat cu cei 
de sub comanda sa. Nu o dată a fost auzit spunând militarilor 
care reclamau că mâncarea e proastă: „Vreţi meniu ca la palatul 
regal, gorobeților? Ei, ai dracului, cu burţile voastre! Nu e carne, 
nu e macaroane, nu e marmeladă, nu-i nimic. Țara trece prin 
momente grele. Să fi fost pe front ca mine, să fi luptat și să fi 
rămas și cu mâna invalidă... Și uite că nu zic nimic, stau și-mi 
fac datoria către ţară, aici la regiment”. 

Era un bărbat destul de frumos sergentul major Gălușcă, 
totdeauna proaspăt bărbierit, frizat și parfumat, cu uniformă din 
stofă ofițerească și în picioare cu cizme bilgher, maron, lustruite, 
lucii ca oglinda. Singurul lui defect era că ţinea mâna stângă 


cam ţeapănă, încolo plăcea femeilor, mai ales că avea bani, 
numai el știe de unde, și ceva avere la ţară. Chiar se vorbea în 
ascuns că ar plăcea nu numai cucoanei Fifi, nevasta 
plutonierului major Grădinaru, ci chiar și altor neveste, care-l 
cunoscuseră în diferite împrejurări. „Cade el o dată pe bec! îl 
judeca în gând Tudor Dincu pe Gălușcă, mergând pe străzile 
întunecate ale orașului. Nu se poate să nu dea într-o zi 
Grădinaru peste el. Și cum e majurul al dracului de 
răzbunător...” 

Caporalul își privi ceasul de la mână și zori pasul. Trebuia să 
fie la ora opt și jumătate fix tocmai sus, pe bulevardul Elisabeta, 
acolo unde această arteră importantă a orașului se întretaie cu 
strada Coroanei. Mergea repede pe străzile periferice ale căror 
case erau cufundate în beznă, cu ferestrele oblonite, tăcute așa 
cum erau întotdeauna la lăsarea serii. Prin curţile pline cu 
verdeață, stând pe scăunașe la taifas, bărbaţi și femei 
sporovăiau toate câte le treceau prin minte, așteptând să treacă 
vremea până către miezul nopţii, să vadă ce se întâmplă: se dă 
iar alarma, cum se statornicise obiceiul, cam între orele zece și 
douăsprezece în fiecare noapte, sau se duc liniștiți la culcare? 
Copiii stăteau și ei tot prin curţi, pe lângă părinţi, să fie gata la 
porunca acestora pentru a fugi cu bagajele pregătite către 
pădurea Crihala, la doi kilometri de oraș, sau spre comunele 
Cerneţi, Banoviţa sau Schela Cladovei, mai puţin vizate de 
aviația anglo-americană. 

Ajungând la târgul de vite, un imens teren viran, la colţul 
străzii Banatului, zări afară, în faţa unei cârciumi, câţiva bărbaţi 
stând pe scaune la lumina unui felinar camuflat cu hârtie 
neagră, cu ţoiuri de ţuică în mână, vorbind tare, gălăgios, așa 
cum fac oamenii la beţie. Unul dintre ei, purtând veston militar, 
cu capul descoperit, stătea rezemat de oblonul prăvăliei, în cârje 
și cânta lălăind tare să se audă pe toată strada: 


Frunză verde ca lipanu 
De trei ori potcovii calu. 
Ca să trec la mândra dealu!... Uiuuu! Uiuuu! 


— Las-o dracului, măi, nea Vărzarule, nu mai răcni așa și stai 
jos pe scaun ca oamenii! îi zise negustorul care numai ce ieșise 
în ușa prăvăliei cu o sticlă în mână. De ce bei dacă ţi se urcă 


tuica la cap? Faci gălăgie ca până la urmă să m-amendeze pe 
mine poliţia... 

— De ce să te-amendeze pe dumneata? întrebă bâlbâindu-se 
Vărzaru, cu părul căzut pe ochi și bale la gură. De ce? Că cânt 
eu? Păi, mă, nea Mitică, eu sunt rănit de pe front, am fost 
luptător, uite ici, na „Crucea de fier”, cine mai e ca mine? și, 
bălăbănindu-se, gata să cadă, prinse panglica decoraţiei ce o 
avea la una din cheutorile vestonului militar, vrând parcă s-o 
desprindă. Uite-o, na, o vezi? Eu sunt un erou, mă, nea Mitică, 
un erou, înţelegi dumneata? Cu o mitralieră am omorât singur 
într-o noapte peste o sută de dușmani, aia să știi dumneata. Dar 
mi-am pierdut și umbletu. Nu-i nimic, mă nea Mitică, pentru ţară 
l-am pierdut și pentru domnu mareșal Antonescu, că a venit și a 
dat și mâna cu mine în spital la 303 la București, ce știi 
dumneata? Habar n-ai. Mi-a promis domnu mareșal că-mi dă și 
pământ, și casă, să deschid prăvălie cum am mai avut eu aici în 
Severin și s-a ales prafu de ea c-au făcut-o americanii zob cu 
bombele lor. Uite, d-aia cânt eu, na... 

— Lasă că acum nu-ți mai dă prăvălie, zise un bătrân de 
alături, care stătea liniștit pe un scaun și sorbea când și când 
din toiul lui de ţuică ce-l ţinea pe genunchi. Acum i-a ajuns 
cuțitul la os, nu mai știe unde i-e capul, ce să mai aibă el grijă 
de prăvălia dumitale... 

— Ba o să-mi dea! lovi aerul cu mâna Vărzaru și în acea clipă 
scăpând cârja se prăvăli ca un butuc pe caldarâmul din faţa 
prăvăliei. 

Vreo doi se ridicară de pe scaune, îl luară de subsuori și-l 
așezară jos, pe treptele de ciment ale prăvăliei. 

— Stai aici, domnule Vărzaru, stai liniștit și lasă, nu te mai 
necăji, că ai să capeţi de toate, zise tot bătrânul acela care 
sorbea liniștit din ţoiul de ţuică. Dacă ţi-a promis mareșalul, să 
știi că se ţine de cuvânt... 

Vărzaru, cu cârjele alături, lăsat într-o parte, cu bărbia în piept 
și părul pe ochi, părea că nici nu-l ascultă. Dormita și lălăia în 
surdină cântecul, repetând la nesfârșit unele și aceleași cuvinte, 
singurele pe care le învățase de altfel. 

Caporalul îl cunoștea pe invalid, îl mai văzuse cu câteva zile în 
urmă, lângă plopul din faţa casei comisarului-ajutor Anghelescu. 
Chiar îl întrebase atunci invalidul dacă are curaj și e hotărât să 
se urce în copac, dar nu știa cine este, nu-i cunoștea „isprăvile” 


de pe front, atât de apreciate de nemți încât îl și decoraseră. 

Dincu mai stătu puţin locului în colțul străzii Banatului să 
asculte discuţia celor din fața cârciumii, apoi porni cât mai 
repede peste câmpul târgului. 

Ajuns pe bulevardul Elisabeta, la colţul străzii Coroanei, se 
opri. Privi în toate părţile și prin bezna nopţii nu zări nici o 
umbră de om. Totul în jur era pustiu. Blocul cenușiu din colț, cu 
două etaje, era întunecat. Unele ferestre erau acoperite cu fâșii 
de hârtie puse în cruciș, altele cu jaluzelele lăsate. Casa de 
peste drum, mare, frumoasă, pare-se a unui arhitect, era și ea 
cufundată în întuneric. Undeva îndepărtat, se auzea în liniștea 
nopţii cum lătra un câine, iar dinspre gară se deslușea pufăitul 
ritmic al unei locomotive și din când în când șuierul ei lung, 
ascuţit. 

Caporalul își privi ceasul de mână și constată că minutarele 
arătau exact opt și jumătate. „De ce oare nu întâlnesc 
„legătura”? se întrebă el cu înfrigurare. E ora exactă... sau 
ceasul meu a stat?” Dar abia ridică ochii de pe cadranul 
fosforescent, că în clipa aceea auzi în urma sa pași. Intoarse 
repede capul. Se apropia un om. Călca ușor pietrișul mărunt al 
străzii și abia i se deslușea silueta sub coroanele întunecate al 
teilor ce populau bulevardul. 

Dincu se căută repede prin buzunare, scoase o ţigară din 
pachet și o puse între buze. Scăpără apoi un chibrit și duse 
flăcăruia la capătul ţigării s-o aprindă. 

— Îmi daţi voie? i se adresă cel ce se oprise în faţa sa. 

Era un bărbat voinic, într-o cămașă maron, cu mânecă scurtă, 
și cu capul descoperit. Sub braţ ţinea un ziar împăturit. 

— Poftiţi! îi oferi caporalul propria ţigară să aprindă și-l 
cercetă fugar, pe sub sprâncene pe cel din faţa sa. Ceruse un 
foc, avea sub braţ un ziar... 

— Fumați „Regale” cu carton? 

— Nu, „Mareșal Antonescu”, ca toți militarii. 

— N-aţi văzut trecând pe-aici un preot înalt, slăbuţ cu pălărie 
cu boruri largi? 

— N-a trecut decât o ţărancă cu un copil de mână. A luat-o pe 
strada Coroanei către oraș... 

— Vino după mine! șopti omul cu cămașă maron. Fii atent pe 
lângă cine treci. Urmează-mă la distanţă de vedere... 

Caporalul zvârli ţigara și rămase câteva clipe locului, până ce 


străinul se depărtă câţiva pași. Apoi, când abia îi desluși silueta 
în noapte, porni în urma lui, privind în dreapta, în stânga și 
înapoi, să ia seama dacă nu-i văzut de cineva. incerca să 
pășească ușor, dar bocancii lui scălâmbăiaţi și mari dupăiau 
destul de zgomotos pe caldarâmul străzii. Ținându-se cât mai 
aproape de cel din faţa sa, se gândea în clipele acelea dacă n-ar 
fi mai bine să se descalţe, dar renunţă la ideea aceasta, 
deoarece presupusese că ar atrage și mai mult atenţia 
eventualilor trecători. Un militar  desculț... cu bocancii 
subsuoară... era desigur nepotrivit. 

Trecu pe câteva străzi cufundate în beznă, ajunse lângă 
stadionul „Dr. Angelescu”, intră pe strada Tabla Buţii și tot 
ținându-se în urma celui ce-i ceruse să aprindă ţigara, se 
pomeni pe strada Cireșoaia. În dreptul unei case, cu fereastra 
mare, pe al cărei pervaz se vedeau cinci glastre cu flori, acela se 
opri. Dincu fu îndată lângă el și îl văzu pe omul în cămașă maron 
cum dintr-o fulgerare a privirii numără glastrele. Se întoarse 
apoi, șopti caporalului „intră” și se depărtă repede, pierzându-se 
în întunericul nopţii. 


12 


Caporalul Dincu se afla de aproape cinci minute într-o odaie, 
nu prea mare, destul de modest mobilată, și aștepta. Curios își 
roti ochii în jur. Totul în încăpere era simplu, sobru, mobilă de 
oameni nu prea avuţi, care adunaseră din munca lor strictul 
necesar traiului. Un dulap vechi cu oglindă, destul de demodat, 
un pat dublu de brad, vopsit în maron, acoperit cu o cuvertură 
de aţă, iar în mijlocul odăii o masă cu două scaune. In dreptul 
ferestrei ce dădea spre curte se vedea o mașină de cusut marca 
„Singer”, de tip vechi, pe care erau înșiruite câteva figurine de 
ipsos. lar în colţul de lângă ușă o sobă de zid cu tencuiala 
coșcovită, crăpată. Pereţii camerei erau zugrăviți într-un model 
simplu, câteva linii albe întretăiate pe un fond gălbui și din loc în 
loc floricele de câmp. 

Intrase aci condus de o femeie între două vârste, cu faţa 
ovală și ochi cenușii, întunecaţi, îmbrăcată într-un capod uzat; 
ea nu scosese o vorbă, și nici măcar nu-l privise. Dincu îi 
mulțumise înclinând ușor capul, iar ea închisese ușa și plecase 
parcă zorită de cineva. Caporalul se așezase pe unul din scaune 
și acum aștepta să vină cel cu care trebuia să se întâlnească. In 
odaie era cald, hainele lui miroseau a naftalină, dar nu putea 
deschide fereastra. Geamurile erau acoperite cu două pleduri 
albastre, bătute în cuie, ce abia se zăreau sub perdelele de aţă. 

Tot așteptând, zări în perete o fotografie înrămată în coajă de 
copac. Unde mai văzuse el fotografia asta? Curios, se apropie și 
o privi cu luare-aminte. Într-adevăr, era aceeași cu cea pe care o 
știa din odăița părinţilor săi, în cartierul Moara de foc. In spate 
un decor de iarnă, în care fulgi uniformi, mari, cădeau în liniște 
peste un brad verde, grosolan executat de un pictor lipsit de 
talent. În faţa acestui brad, pe o bancă asupra căreia, ciudat, nu 
mai ningea, stăteau vreo cinci bărbaţi, în haine de sărbătoare, 
ieftine, cu capetele descoperite, iar jos trei băietani între 
doisprezece și cincisprezece ani, așezați cu picioarele cruciș și 
mâinile pe genunchi. Priveau cu toţii senini, cu ochi mari, 
luminoși, către obiectivul fotografic. Dedesubtul fotografiei, un 
scris mărunt, aplecat, cu cerneală neagră: „Lucrătorii și ucenicii 
tipografiei Imprimeria mehedinţeană, 1 Mai 1937.” Printre cei 
cinci bărbaţi, caporalul îl recunoscu și pe tatăl său, zeţarul 
Ștefan Dincu, mort în urmă cu doi ani, într-o gară, într-un 


accident de tren. 

Privind fotografia, se gândi că, de bunăseamă, gazda casei în 
care se afla acum (și în mod sigur omul trebuie să fie printre cei 
din fotografie) l-a cunoscut pe tatăl său, au lucrat împreună. Dar 
care dintre cei patru bărbați și trei ucenici să fie acela? Munca 
ilegală de partid îl dusese prin multe case conspirative, dar 
nicăieri nu trăise ca acum emoția de a descoperi că tatăl său 
fusese prieten cu locatarul, la rândul lui simpatizant al partidului 
sau chiar membru de partid. Desigur, putea trage de aici 
concluzia că tatăl nu fusese străin de ţelurile și idealurile de 
luptă ale comuniștilor sau poate că activase chiar în organizaţia 
ilegală locală a partidului. Cât trăise tatăl, Tudor nu aflase nimic 
nici despre activitatea lui în rândurile partidului comunist, nici 
faptul că era poate numai unul din simpatizanţii acestui partid. 
Era un om tăcut din fire, adânc nemulţumit de viaţa pe care o 
ducea; doar când și când îi scăpa câte-o vorbă de alinare pentru 
nevastă și copil, că nu va trece mult și „va ieși soarele”. Despre 
ce soare putea fi vorba, nu înţelegea nici nevasta și nici micul 
Tudor. 

La un an de la moartea soțului ei, Ecaterina Dincu, 
spălătoreasă la hotelul Traian, murise și ea de tuberculoză în 
sărăcăcioasa odăiţă din cartierul Moara de foc. Tudor, care între 
timp intrase ucenic la Atelierele C.F.R., a petrecut-o îndurerat pe 
drumul cel fără de întoarcere și a rămas singur, fără vreo rudă 
sau vreun cunoscut mai apropiat. Exploatat și umilit, cu un 
salariu de mizerie, fără îmbrăcăminte și mâncare ca lumea, a 
găsit repede calea pe care trebuia să lupte pentru ca să vină 
ziua în care va „ieși soarele” cum îi spusese tatăl său. A intrat în 
rândurile organizaţiei locale a Uniunii Tineretului Comunist... 

Ușa se deschise și caporalul tresări, oarecum rușinat că 
fusese surprins contemplând fotografiile de pe pereţii încăperii. 

— A, tovarășul Haralamb! zise el și se întoarse zâmbind, 
recunoscând pe omul prin care ţinea permanenta legătură cu 
organizaţia de partid locală. Tot dumneata ai venit... Tocmai 
priveam o fotografie. 

Haralamb - Dincu nu-l cunoștea decât sub acest nume 
conspirativ, după cum, la rându-i nici Haralamb nu-l știa pe 
caporal decât sub numele de Valeriu - era un bărbat cam de 
cincizeci de ani, înalt, uscăţiv, cu sprâncene groase, stufoase și 
ochi negri, vii, pătrunzători. Părul albit la tâmple, ca și fața 


aspră, cu obrazul uscat și gura strânsă, îi dădeau o înfățișare 
severă, rece. Era numai într-o cămașă de in, albă, cu gulerul 
răsfrânt și o vestă din postav verzui în culoarea pantalonilor. 

Dincu rămase în picioare în timp ce Haralamb se întoarse și 
răsuci cheia în ușă. Îl văzu apoi cum se duse să se încredinţeze 
dacă cele două pleduri acoperă în întregime ferestrele, după 
care îl invită să ia loc. 

— De ce-ai venit îmbrăcat militar? întrebă Haralamb în timp 
ce bătea capetele unei ţigări de tăblia mesei. E cam 
imprudent... 

— N-am avut timp să trec pe acasă, mărturisi sincer 
caporalul. Și așa am avut noroc că am putut să ies din cazarmă, 
pentru că i-am dus majorului acasă un pachet cu alimente... 

— Bine, dacă poţi, pe viitor evită lucru acesta, îl povăţui 
Haralamb, în timp ce-și aprindea foarte calm ţigara. E mult mai 
bine. Prin însuși faptul că porţi uniformă, deconspiri în primul 
rând locul dumitale de muncă. Or, în situația asta ești mai ușor 
de depistat... 

Dincu, cu o ușoară roșeață în obraji, lăsă capul în jos, găsindu- 
și de lucru cu aţa unui nasture de la bluza-i militară. Într-adevăr, 
nu se prea gândise la treaba asta... De fapt era pentru prima 
oară când se întâmpla acest lucru. Fie înainte de ședințele 
organizaţiei de tineret, fie de cele care aveau loc cu „legătura” 
pentru organizaţia de partid locală, trecuse totdeauna mai întâi 
pe acasă, în mare grabă, și se schimbase în haine civile. Dar 
acum... 

Haralamb fuma liniștit, scuturând când și când, cu gesturi 
leneșe, scrumul în farfuria de pe masă ce ţinea loc de 
scrumieră. În cameră era o zăpușeală înăbușitoare ca înainte de 
ploaie. Intr-adevăr, după câteva clipe se și auziră afară, undeva 
îndepărtat, tunete adânci și repetate, ca niște prăvăliri de 
bolovani pe un jgheab de tablă. După câteva clipe, frunza 
pomilor din curte începu să freamăte vijelios, ramurile lovind 
geamurile în clătinările lor tot mai puternice. 

— Vine furtuna! Adelo, închide, dragă, puii ăia! auziră cei doi 
o femeie afară, în curte, adresându-se pesemne unei fetițe. Lasă 
joaca și ai grijă de orătănii! 

Haralamb privi atent către geamurile acoperite cu pleduri 
apoi se aplecă și scotoci prin manșeta pantalonilor. 

— Adelo, reluă femeia din curte, ia ceva pe umeri, că uite a 


început să picure. Și aleargă mai repede, dragă, nu te mai 
moșmoni atâta... 

Caporalul ascultă glasul femeii, după care întrebă: 

— Gazda a avut sau are soțul tipograf? 

— Nu știu, răspunse rece Haralamb. E o casă conspirativă a 
partidului și, tocmai pentru că este conspirativă, e bine să știm 
cât mai puţine lucruri despre proprietarii ei. Cred că înţelegi 
rostul... 

Dincu înclină din cap și tăcu. Afară ploaia se pornise de-a 
binelea, vijelia șuiera ascuţit prin frunzele pomilor, iar apa 
prinse a lovi geamurile în rafale scurte și repezi. Lampa din 
tavan avea pâlpâiri scurte, repetate, și ori de câte ori tuna 
cutremurând pământul, părea că e gata să se stingă. 

— Uite ce este, tovarășe Valeriu, începu să vorbească mai 
mult pe șoptite Haralamb, în timp ce cu palma netezea pe masă 
o minusculă bucată de hârtie. Spune-mi, te rog, dacă sarcinile 
trecute au fost duse la îndeplinire de către toți uteciștii... 

— De către aproape toți, tovarășe Haralamb. 

— N-aţi ridicat încă manifestele de acolo, vorbi oarecum 
nemulţumit Haralamb și ochii îi luciră în sclipiri de cărbune. E o 
sarcină a voastră... 

— Știu, dar n-am putut organiza nimic, am crezut că suntem 
filați și ședința s-a întrerupt, se scuză caporalul. După aceea a 
început bombardamentul... Insă vom organiza. 

— Cât mai neîntârziat și cu multă precauţie, vorbi autoritar 
Haralamb. Sunt patru teancuri de fluturași. 

— Nu cinci? 

— Patru. Cel ce le are în păstrare și-a schimbat domiciliul 
pentru depozitarea lor și așteaptă. Nu putem ţine omul ăsta 
multă vreme în inactivitate... 

— Am înţeles... 

— Convoacă câte doi-trei uteciști, pe rând, prin „legăturile” pe 
care le ai și treci la treabă. 

Haralamb tăcu, încercă să citească ceva pe bucățica aceea de 
hârtie, o înălță puţin sub lampă, dar neizbutind scoase din 
buzunar o pereche de ochelari cu rama de sârmă și-i puse pe 
nas. 

— M-a lăsat de tot vederea, spuse el ca o scuză; seara mai 
ales nu deslușesc nici literele ziarului, darămite liniuţele astea 
înșirate aici de-ţi trebuie o lupă să le dai de rost. Așa, zise el 


netezind iară cu palma bucăţica aceea de hârtie. Ei, tovarășe 
Valeriu, „Fulgerul” cere să raportezi, așa cum ai primit sarcina, 
situaţia efectivelor din garnizoană. Ai reușit să faci ceva? 

— De bună seamă, răspunse caporalul satisfăcut. Cum s-ar 
spune situaţia e la zi... 

— O ai scrisă? 

— Nu, am memorat-o. 

— Foarte bine. Te ascult. 

— Păi, chestiunea stă în felul următor, începu Dincu. În 
regiment se află o companie de ostași, compania de garnizoană 
așa se cheamă, sau compania depozit, comandată de un 
sublocotenent de rezervă, în viaţa civilă profesor. Îl cheamă 
Victor Ganea. Se mai află o gardă la depozitul de muniții, 
formată din câţiva ostași rezerviști, mai în vârstă. Apoi în 
comunele Ergheviţa și Poroiniţa, având și tabără în pădurea 
Bolota, la câţiva kilometri de oraș, se găsesc două batalioane de 
recruți contingentul 1945, cu instrucţia neterminată, o companie 
de armament greu, precum și un pluton cu apărarea pasivă, 
comandat de un sergent major. Atât în ceea ce privește 
regimentul de infanterie. 

— Şi restul? 

— Indată vă spun și despre restul, urmă caporalul, privind 
undeva către colţul încăperii, de parcă acolo ar fi fost scrise 
toate datele. Așa... Regimentul 37 artilerie de pildă, cu cazarma 
pe dealul din spatele Atelierelor C.F.R., lângă aeroportul civil, 
are la partea sedentară două baterii, una cu tunuri, alta pe jos. 
Tot acolo se mai găsesc două escadroane de cavalerie... Numai 
că atât artileriștii cât și cavaleriștii sunt plecaţi în tabără tocmai 
la Padina, cale de vreo 60 de kilometri. 

— La Regimentul 95 infanterie nu mi-ai spus nimic despre 
comandanţi, interveni Haralamb care-și făcea unele mici 
însemnări pe spatele acelei foițe de hârtie. 

— Batalioanele acelea cantonate în pădure sunt încadrate 
complet cu ofițeri și subofițeri, spuse caporalul. Nu le cunosc 
numele tuturora... 

— Bine, vom discuta la urmă despre problema comandanților 
care ne pot ajuta. Spune te rog mai departe efectivele. 

— Mai departe... Păi la Cercul Teritorial Mehedinţi se găsește 
un pluton de secretari... 

— Ce-s ăștia? Furieri? 


— Da, furieri, însă eu i-am denumit după ordinea de bătaie. 

— Bine, mai departe... 

— Va să zică, am spus un pluton de secretari, iar la compania 
a 7-a sanitară, care se află în clădirea de lângă penitenciarul 
orașului se găsește un pluton de soldaţi de serviciu, înzestrat cu 
două mitraliere. Mai este Centrul de exploatare Mehedinţi, care 
se ocupă cu aprovizionările pentru armată, la sediul căruia se 
găsesc câţiva militari pentru pază și diferite corvezi. Cam 
acestea sunt efectivele ce se găsesc în garnizoană la ora 
actuală, încheie caporalul scurtul său raport. Situaţia e la zi și 
cred că ea corespunde realităţii. 

— Mda, făcu Haralamb și continuă să mai scrie ceva pe 
hârtiuţa din fața sa. Dar cu armamentul cum mai stăm? 

— Am mai făcut rost de zece grenade și de două puști Z.B. 

— Le-aţi ascuns tot în același loc? 

— Da, în ghețăria părăsită pe care o știe „Fulgerul”. Sunt în 
deplină siguranţă. 

— Ai grijă de tot acest armament, de muniţie. Nu va fi departe 
ziua când va trebui să le folosim. Te-am informat la timp asupra 
indicaţiilor primite de la centru în privinţa pregătirii formațiunilor 
de luptă patriotice. Se apropie timpul să ne răfuim cu Antonescu 
și cu nemţii. Un rol important în această acţiune îl are 
bineînţeles și organizaţia U.T.C. de aici. 

Un tunet năprasnic sparse deodată tăriile cerului și casa parcă 
se zgudui din temelii. Haralamb încetă să mai vorbească și privi 
în sus spre tavanul care se crăpase în mai multe locuri. Afară 
ploua cu găleata și apa continua să lovească în geamuri cu 
aceeași furie de la început. 

— Vai de cei care n-au un acoperiș în vremea asta, zise 
Haralamb cu glas scăzut. Multe distrugeri au făcut 
bombardamentele americane în orașul nostru... 

— Nici casa asta nu mai ţine mult. Uite tavanul... 

— Casă de oameni nevoiași, ce să-i faci! Se duce cu vremea... 

Işi potrivi mai bine ochelarii pe nas și privi iar hârtiuța din faţa 
sa. Vorbi mai departe: 

— Aveţi grijă, tovarășe Valeriu, și folosiţi alarmele false pe 
care le organizăm. Indemnaţi oamenii să părăsească lucrul și să 
fugă către adăposturi. La Șantierul naval, la Atelierele C.F.R., 
oriunde, să întârziem prin orice mijloace efectuarea lucrărilor, să 
împiedicăm de pildă reparaţiile de armament, că în ultima 


vreme au început să aducă tunuri să le peticim scuturile cu 
tablă groasă. Avem multe posibilităţi în direcția asta. 

— Tovarășe Haralamb, îl întrerupse caporalul, noi am avut 
câteva acţiuni bune, îndeplinite cu succes, cunoașteți cazul 
acelei eleve care prin distrugerea unor diapozitive a împiedicat 
ţinerea unei conferinţe de către șeful comandamentului german 
din oraș. Apoi acţiunea băieţilor noștri de la Atelierele C.F.R., 
care au distrus instalaţiile grupului electrogen, să nu se mai 
lucreze noaptea, iar cei din Şantier au uns curelele la mașini, să 
lunece și să nu se mai facă transmisia. Au distrus apoi 
rezistențele electrice de la unele motoare... Eu v-am informat la 
vreme despre treburile astea, le cunoașteţi... Apoi la vasul 
german Kepler, care a fost în Şantier pentru a i se aduce 
modificări să fie transformat în vas de război... 

— Și ce s-a făcut la vasul ăsta? l-aţi defectat tunurile ca la ăla, 
cum dracu' se chema... 

— Durer... 

— Așa, Durer... 

— Nu, tunurile nu i le-am putut defecta, însă doi uteciști de-ai 
noștri au acţionat și de data asta cu mult curaj, cu sânge rece. 
Ştiţi ce-au făcut? Unul dintre ei a atras santinela germană într-o 
cursă, iar celălalt a intrat repede în sala mașinilor unde a distrus 
cărbunii dinamurilor și carburatorul. Vasul a plecat cu o 
întârziere de cinci zile... 

— Foarte bine, aprobă Haralamb. Care dintre băieţi a 
acționat? 

— Pius și Gabriel. Acesta din urmă a plecat la Șantierul naval 
din Constanţa, cu lotul acela de muncitori care n-au mai avut de 
lucru aici, din cauza bombardării atelierelor și a calei de 
lansare... 

— Da, bine, zise Haralamb. Să continuaţi și pe viitor cu multă 
precauţiune. 

— Am înţeles. 

— Aveţi grijă și nu neglijaţi munca în rândul tinerilor de vârsta 
voastră, băieţi și fete, nemulțumiți de viaţa pe care o duc sub 
dictatura lui Antonescu, reluă discuţia Haralamb. lar dumneata, 
acolo, în cazarmă, prin oamenii cu care lucrezi, caută și mărește 
numărul grupelor antifasciste din rândul militarilor. Câţi mai ai 
acum în evidență? 

— S-au mai adăugat patru la cei pe care-i știți. 


— Foarte bine. Acum, că a venit vorba de unităţile militare - 
de altfel îmi și notasem aici, propunându-mi să vorbesc cu 
dumneata mai la urmă - spune-mi, te rog, cum stăm cu ofiţerii 
și cu subofițerii? Ai găsit vreun om de încredere, patriot, cu 
vederi progresiste, antifasciste pe care ne vom putea bizui la 
momentul potrivit? Sau poate mai mulţi... Dumneata stai toată 
ziua alături de ei, poate ai și discutat cu unii, așa mai pe 
departe, bineînţeles... 

Caporalul stătu niţel pe gânduri, netezind cu palma faţa de 
masă și apoi zise: 

— Tovarășe Haralamb, nu mă prea pot lăuda că am făcut 
mare lucru în privinţa asta, însă un om de nădejde am reușit 
totuși să atrag de partea noastră... 


— Ofițer? 
— Da, ofiţer, întări caporalul. E chiar comandantul companiei 
unde sunt eu. Sublocotenent de rezervă. Il cheamă Victor 


Ganea, v-am mai amintit de el la început când am dat 
efectivele, profesor de latină în viaţa civilă, undeva într-un oraș 
din Ardeal... 

— Mda... 

— A învăţat carte în condiţii foarte grele. A fost argat, îl 
cunoaște chiar un om concentrat de la noi din companie care e 
dintr-un sat vecin cu el. 

— Și cum l-ai aflat? 

— L-am studiat de mai multă vreme și mi-am dat seama că e 
mai deosebit decât alţii. Are o atitudine înţelegătoare faţă de 
ostași, nu le face mizerie, stă deseori cu ei de vorbă și le 
înţelege necazurile. Chiar s-a exprimat într-o zi că războiul pe 
care-l ducem „e o aventură din care cu tristeţe trebuie să 
constatăm că unii profită și alţii plătesc. Plătesc chiar cu vieţile 
lor”. Sunt cuvintele lui. 

— Da, e interesant. 

— Acum e plecat într-o delegaţie la București și Craiova, dar 
trebuie să se întoarcă. A rămas plutonierul major Grădinaru 
„tatăl companiei”, cum își zice el, și numai în răcnete și pumni 
ține oamenii. 

— Bine, tovarășe Valeriu, zise Haralamb, ai grijă și apropie-te 
mai mult de acest sublocotenent Ganea, parcă așa ai zis că-l 
cheamă, nu? 

— Da, așa. 


— Totodată fii prudent. Ştii, centrul ne cere tot mai mult să 
atragem de partea noastră și ofițeri. Dumneata l-ai depistat pe 
acest Victor Ganea. Foarte bine. Cum vine din delegația aceea, 
ocupă-te mai mult de el, studiază-l mai temeinic, vezi cum 
discuţi și cum pui problema; am vrea să avem confirmarea 
dumitale că ne vom putea bizui pe el. Să putem raporta 
„Fulgerului” și de acolo mai sus. Deci mare grijă... 

— Nouăzeci la sută sunt convins că e foarte apropiat de 
vederile noastre, tovarășe Haralamb, zise caporalul cu 
certitudine. De unde trag această concluzie? De vreo patru ori, 
sub diferite motive am fost la el acasă și discuţiile noastre au 
alunecat în mod firesc spre problemele cele mai importante ale 
zilei: războiul care ne-a adus numai necazuri, mizeria poporului, 
nedreptăţile care ne-apasă... Spre surprinderea mea, mi-a vorbit 
foarte deschis arătându-și limpede poziția față de aceste 
probleme: i-a urât întotdeauna pe cei avuţi, războiul e susținut 
de profitori, de capitaliști, nu poate suferi actualul regim dar, 
spunea el, îi e ciudă că nu se ridică mai repede o forță care să 
pună capăt dezastrului... Știa de unele acţiuni ale partizanilor 
din Valea Prahovei, chiar citise un manifest al partidului ce-i 
căzuse întâmplător - spunea el - în mână. 

— Foarte interesant... 

— Apoi, altceva, zise Dincu. El le scrie ostașilor cărțile poștale 
către cei de acasă. Și nu numai că se ferește să scrie plângerile 
și nemulțumirile bieţilor oameni împotriva mizeriei și a 
războiului, așa cum cer ei, dar chiar întărește aceste probleme, 
alegând cuvintele cele mai potrivite. 

— Ce vorbeşti? 

— Așa cum vă spun. lar acum două săptămâni, urmă 
caporalul tot mai aprins, au fost aduși în cazarmă, sub escortă, 
patru militari care dezertaseră din trenul ce-i transporta pe 
front. Au declarat deschis că nu vor să mai lupte să se mai ducă 
și alţii la razboi din cei care stau pe-acasă scutiţi pe motiv că 
sunt cultivatori de tutun, fasole, soia și câte și mai câte. Cei 
patru au fost băgaţi la închisoare până a li se face acte de 
trimitere în judecată. Ei bine, nici până astăzi sublocotenentul 
Victor Ganea nu le-a întocmit aceste acte. Mai mult, a dat ordin 
să li se dea mâncare de la cazan integrală și nu raţia redusă de 
închisoare și uneori îi scoate la muncă prin curtea cazărmii chiar 
fără santinele. 


— Și i se tolerează asemenea lucruri? 

— Văd că i se tolerează, răspunse sigur pe sine caporalul. | se 
tolerează, pentru că e un om dintr-o bucată care știe cum să 
discute cu colonelul, comandantul P.S.-ului. Vine cu argumente, 
cu justificări, mă rog, știe cum să pună problema, încât nimeni 
nu reușește să-l acuze pentru ceva. Tovarășe Haralamb nu știu, 
dar am impresia că el cunoaște munca ilegală a partidului, că nu 
e străin de lupta noastră... Mi se pare că prin Banat sau Ardeal a 
făcut chiar parte din grupul de simpatizanți ai partidului nostru... 

— Pe ce te bazezi când faci această afirmaţie? 

— Mi-a dat să înţeleg lucrul ăsta... 

— Bine, tovarășe Valeriu, încuviință Haralamb, atunci așa cum 
ţi-am spus, găsește prilejul și mai discută cu el. Insă foarte, 
foarte pe departe. Ti-am spus, când ești complet sigur asupra 
lui, îmi dai de veste ca să-l anunţ pe „Fulgerul”. Și nu-i neglija 
nici pe cei patru militari care n-au vrut să se mai ducă pe front. 
Vezi care le sunt vederile, analizează și trage concluziile 
potrivite. Cam asta a fost tot ce aveam să discutăm. Eu îţi urez 
succes pe mai departe și am să informez „Fulgerul” de tot ce-ațţi 
făcut voi tineretul până acum... 

Zicând acestea, Haralamb se ridică de la masă și-i întinse 
mâna lui Dincu, strângându-i-o cu putere, tare, bărbătește. 

— Vezi, ai grijă cum părăsești casa, îl sfătui el pe caporal. 
Profită de faptul că plouă și că e întuneric. Când fulgeră, stai 
locului lângă un zid și nu mai înainta, ca să nu fii văzut... 
Așteaptă omul de legătură și la viitoarea întâlnire nu mai veni în 
uniformă... 

— Am înţeles. Rămâneţi cu bine și sănătate! 

Afară continua să plouă cu găleata. Apa șiroia năvalnic din 
burlane, noroind și mai mult trotuarele. Din loc în loc răsăreau în 
lumina scurtă a fulgerelor bălți lucii ca niște oglinzi. Apoi după 
ce șerpuirea de foc a fulgerelor se stingea, întunericul devenea 
parcă și mai dens, aproape de nepătruns, încât nu vedeai nici la 
doi pași înainte. Dincu își potrivi mai bine boneta pe cap, ridică 
gulerul bluzei de doc și, după ce stătu mai întâi câteva clipe 
înapoia porții, ca să se încredinţeze că nu mai trece nimeni pe 
stradă, ieși, mistuindu-se în beznă. 

Ploaia îi biciuia faţa, uneori, dar el alerga pe lângă zidurile 
caselor, să ajungă cât mai repede la cazarmă. Nu se gândea 
decât la un singur lucru: partidul trăiește, acționează din plin, 


pătrunde tot mai mult în conștiința maselor. Nu cunoștea nici un 
membru de partid al organizaţiei locale, în afară de Haralamb 
care se vede că avea sarcina să se ocupe de tineretul comunist, 
dar tocmai prin el, prin „bătrânul”, cum îl numea pentru sine, 
întrevedea viaţa partidului. 


13 


Era într-o după-amiază. Soarele trecea către asfinţit și 
umbrele caselor, pomilor, stâlpilor de telegraf se alungeau tot 
mai mult pe pământul uscat de arșiţă. Sandu, feciorul lui lon 
Raicu, un băiat de vreo șaptesprezece ani, stătea în curtea casei 
sale, la umbra unui vișin și cu briceagul încerca să cioplească un 
cui de lemn pentru strâns o coardă a viorii. Sosise în dimineața 
aceea de la Constanţa, unde fusese cu mai mulţi muncitori ai 
Șantierului naval și avea să rămână aci în oraș pentru a se 
pregăti în vederea examenelor particulare ce trebuia să le dea 
la liceu. Găsise casa pustie, așa cum o lăsase la plecare. 
Ferestrele acoperite cu scânduri, ușa blocată cu șipci groase 
bătute în cuie. Prin curte bălării înalte, sălbatice. Nu-l 
întâmpinase nimeni, pentru că nu mai avea pe nimeni. Mama îi 
murise în noaptea de 4 aprilie, în timpul primului 
bombardament aerian asupra orașului. O surprinsese năvala 
bombelor pe străzi, alergând către Șantierul naval, unde auzise 
că primul val de avioane făcuse prăpăd nu alta. Plecase să vadă 
ce face soțul ei, și nu s-a mai întors. Dimineaţa, în zori, Sandu și 
tatăl său au găsit-o pe un trotuar, în faţa cinematografului 
„Regal”, nemișcată, cu pieptul sfârtecat de schija unei bombe ce 
distrusese două case din apropiere. La câteva săptămâni după 
aceea, veniseră două mașini ale poliţiei și-l ridicaseră de acasă 
pe lon Raicu, bănuit a fi comunist. Se afla închis în beciurile 
poliţiei, ori la penitenciar, băiatul nu știa unde anume, se făceau 
anchete peste anchete, dar nici nu era judecat în vreun proces, 
nici nu i se dădea drumul. Sandu nu-l văzuse decât o singură 
dată, în curtea poliţiei, într-o dimineaţa când venise să-i aducă 
flanelul, bocancii și paltonul, deoarece, după cum îi spusese un 
gardian, avea să fie transportat într-un lagăr din ţară de unde nu 
se știa când avea să se mai întoarcă. Atunci, tatăl îi zâmbise 
liniștit, cu ochii blânzi și-i spusese să aibă grijă de casă, să se 
țină de muncă, de carte, să fie corect la Șantier și pretutindeni, 
să trăiască totuși cu speranţa că nu va trece multă vreme și se 
va întoarce acasă. 

De dimineaţă, când coborâse în gară venind de la Constanţa, 
Sandu se întâlnise cu mama unui ucenic, coleg de-al lui de 
atelier, care-i spusese c-ar fi auzit că tatăl nu se mai află la 
poliţie și nici la închisoarea din oraș, că ar fi evadat de vreo 


două săptămâni și nimeni nu știe unde este. Cel puţin așa umblă 
vorba printre muncitorii care-l cunoșteau și care pesemne 
auziseră aceste lucruri de pe la vreun gardian guraliv. Dar cum 
o fi evadat, unde se afla, cum o ducea cu sănătatea, Sandu nu 
știa nimic și nimeni nu-i putea da vreo informație. Să se ducă la 
penitenciar și să vadă, poate s-o îndupleca vreun paznic să-i 
spună câte ceva? Sau poate pe la poliţie? Dar oare familia 
profesorului Gheorghiu, vecinii lui, nu știu nici ei nimic? 

Sandu lucra repede cu lama briceagului, fasonând viitorul cui 
de vioară, dar nu uita să privească din când în când prin 
crăpăturile ulucilor, în speranţa că poate o s-o zărească pe 
Dana. N-o mai văzuse de aproape două luni de zile și-i era tare 
dor s-o întâlnească. Curtea profesorului însă era pustie. 
Ferestrele casei închise, iar sub umbrarul viței de vie nu se 
vedea ţipenie de om. Probabil că nu era nimeni acasă sau 
dormeau, așa cum făcea mai toată lumea după-amiezele, 
deoarece nopţile oamenii stăteau de priveghi până spre zori, să 
vadă dacă nu cumva se mai abate vreun val de avioane 
americane asupra orașului. In acel ceas al după-amiezii soarele 
trecea încet către asfinţit, dar cu toate astea era încă destul de 
cald și o zăpușeală înăbușitoare stăruia în aerul încins. In faţa 
cuștii sale, câinele profesorului, un dulău mare, lăţos, dormita cu 
capul pe labele dinainte, tresărind când și când la înțepătura 
vreunei muște ce nu-i dădea pace și i se plimba pe ochi. 

Deodată, una dintre ferestrele dinspre curte se deschise și 
Sandu tresări. Lăsă lucrul și porni încet către gard, pășind în 
vârful picioarelor să nu fie auzit. Se apropie cu răsuflarea 
întretăiată și privi stăruitor printre uluci. Pe după perdeaua de 
mătase albă, zări capul Danei, cu părul ei lung, blond, revărsat 
peste umeri. Se pieptăna. Agăţase o oglindă de ivărul ferestrei, 
se privea în ea și-și trecea încet, cu gesturi leneșe, pieptenele 
prin păr, plecându-și cu o anumită graţie capul într-o parte, de 
parcă s-ar fi știut admirată. Într-un târziu, prinse două agrafe 
într-o parte și alta a frunţii, după care dispăru în cameră. Reveni 
după câteva clipe, dădu perdeaua la o parte și cu o cană de 
tablă smălțuită începu să ude florile din glastrele de pe pervazul 
ferestrei. 

— Dana! strigă mai mult șoptit Sandu, parcă cu un fel de 
temere în glas și, înălțându-se pe vârfurile picioarelor, căută să 
se facă zărit peste gard. 


Fata tresări și rămase mirată, cu cana în mână. Privea 
nedumerită în toate părțile, nu știa de va fi fost glas de om sau 
numai așa, o părere. 

— Aici, aici, Dana! zise Sandu și înălță mâna să-i arate locul 
unde se află. Hei, mă vezi? 

— Ce, te-ai întors Sandule? întrebă ea mirată, cu licărul 
bucuriei în priviri. Vai, ce bine-mi pare! Te rog așteaptă-mă, vin 
îndată... 

Perdeaua căzu și peste câteva minute Dana apăru în ușa 
verandei, veselă, zglobie, într-o rochie de vară albă, decoltată, 
strânsă în talie cu un cordon roșu. În picioare avea tot sandalele 
ei în barete, singurele de altfel cu care se încălța când ieșea în 
oraș. Alergă către poartă, ieși în stradă, apoi intră alături, în 
curtea casei lui Sandu. 

Nici nu închise bine poarta, că băiatul îi ieși grăbit în 
întâmpinare, deschise larg braţele și o strânse la piept sărutând- 
o apăsat pe ochi, pe buze, pe frunte. Apoi, dându-și seama că 
poate l-a zărit careva de prin vecini și mai ales că era într-o 
cămașă cam murdară și pantalonii de toate zilele cu care 
mergea la lucru, jegoși și unsuroși, se rușină pe dată și-și ceru 
scuze că nu se schimbase. „Nu se face, chiar așa...” 

— Hai, lasă, nu mai face pe fandositul! îi zise Dana și în glumă 
îi răvăși părul castaniu, ondulat... Ce, eu te plac pentru hainele 
tale? 

— Ei, ce faci? Îmi strici frizura! se împotrivi glumind Sandu. De 
două ceasuri mi-o tot aranjez ca să te dau gata... 

— M-ai dat gata mai de mult, și nu cu asta, zise Dana 
prinzându-l de mână și pornind cu el către fundul curții. Pe 
vremea aceea, dacă-ţi amintești, erai tuns în cap ca un soldat... 

— Cu ce te-am dat gata? fu curios să afle Sandu și se opri în 
loc, s-o privească drept în ochi. 

— Ştii tu cu ce... 

— Zău că nu știu... 

— Ei, cu felul tău de a te comporta, cu curăţenia ta 
sufletească, cu caracterul tău deosebit, cu multe... 

— Cu multe și mărunte, râse Sandu. 

— Fie și mărunte, cum spui tu, conveni Dana, dar să știi că 
mărunţișurile astea sunt de mare importanţă... Când ai venit? 

— Azi dimineaţă. 

— Definitiv? 


— Cred că da, zise el și-o rugă să se așeze pe o bancă sub 
vișinul din faţa casei. Vreau să-mi dau examenele. Liceul pe 
unde-o fi? 

— Dragă, e tocmai în comuna Șișești, răspunse Dana, 
făcându-și vânt cu palma în dreptul frunţii. Uf, ce cald e, se lasă 
seara, dar tot e zăpușeală. 

— Deci, în Șișești? 

— Da, în Șișești, întări fata. Acolo-s toate cataloagele, 
registrele, o parte din bibliotecă. Bietul tata, când vine de acolo, 
o dată sau de două ori pe săptămână, cum poate și el, că e 
chemat pentru diferite treburi administrative, cade frânt de 
oboseală... 

— Ce mai face dumnealui? se interesă Sandu. Tot așa de 
sever este? 

— Cum îl știi. Numai că a cam slăbit... 

— Și Mihai? Ce mai știți de el? Aveţi vreo veste? 

— Nimic, nici una, minţi Dana. Și tata și mama sunt foarte 
îngrijoraţi că n-a mai dat nici un semn de viață. 

Conspirativitatea în privinţa fratelui nu-i îngăduia să trădeze 
cu nimic prezenţa lui în oraș. Orice neatenţie cât de mică în 
legătură cu întoarcerea lui acasă, l-ar fi putut costa chiar viaţa. 
Mihai stătea toată ziua în casă, în odaia dinspre stradă și 
urmărea, de după perdea, cine trece și încotro trece, veghind să 
nu fie luat cumva prin surprindere. 

— Ţi-a fost dor de mine? întrebă Dana ca să schimbe firul 
discuţiei. Nici n-ai scris... 

— Mi-a fost, Dana, mărturisi sincer Sandu. Ce să-ţi scriu? 
Banalităţi? Cu cenzurarea asta a scrisorilor, parcă nici nu-ţi mai 
vine să-ți așterni pe hârtie gândurile adevărate. 

— Și ce făceai tu aici? întrebă fata luând de pe scaunul 
alăturat bețișorul cioplit. 

— Un cui pentru vioară. S-a rupt cuiul de la nota /a... 

— la te uită dom'le! se miră ea. Te știam mare viorist, dar nu 
și meșter de viori... 

— De nevoie înveţi de toate. Eu, acum de când sunt singur, 
spăl, gătesc, îmi cos nasturii, ciorapii... Apropo, știi ceva de 
tata? 

— Se aude c-ar fi evadat, răspunse Dana în șoaptă, dar nu 
știu sigur. Tata l-a văzut acum vreo săptămână sau nu, două, da 
două, l-a văzut pe sala poliţiei. Tocmai ieșea de la comisarul- 


şef... 

— Daaa? se miră Sandu. Atunci dacă a evadat înseamnă că a 
făcut lucrul ăsta de curând... 

— Tot ce se poate... 

Tăcură un timp amândoi. În curte ea și pe stradă coborâse o 
liniște adâncă. Doar undeva în depărtare se auzea o căruță 
uruind pe caldarâmul străzii. Dana ascultă o clipă zgomotul 
roților stingându-se în amurgul ce se lăsa pe nesimţite, apoi 
întoarse capul și-l privi într-ascuns pe Sandu. Cât de mult se 
maturizase băiatul acesta! Faţa i se înăsprise, braţele îi 
deveniseră mai puternice, mâinile îi erau îmbibate cu uleiuri și 
pilitură de fier, iar cămașa murdară era grea de sudoare și praf. 
II cunoștea de patru ani, de când se mutase acolo cu părinţii săi. 
Crescuseră unul lângă altul, își scriseseră primele scrisori de 
dragoste, timide, stângace, se întâlniseră și se plimbaseră de 
atâtea ori prin parcurile orașului după-amiezele sau în zilele de 
sărbătoare. Îl cunoștea, era un băiat răbdător dar hotărât, cu un 
suflet deosebit, care știa să primească loviturile, dar mai ales 
știa să lupte, adunând în inimă putere pentru a învinge pe cei 
care-l apăsau, îl dușmăneau. După moartea mamei lui, Dana îl 
zărise adesea printre gard stând singur și plângând. „Suferi 
mult, Sandule, îi spunea ea ca o alinare. Te înţeleg...” „Nu, 
Dana, nu sufăr, mă doare mult de tot... Dar...” Înălţa capul 
bărbătește, hotărât să alunge chinuitoarele gânduri. După o 
clipă, însă, lăsa iar fruntea în pământ și cădea într-o uitare 
adâncă. Îi arestaseră apoi tatăl, îl chemaseră și pe el la poliţie în 
mai multe rânduri și-l bătuseră cu pumnii, cu frânghia udă, cu 
bastoanele de cauciuc, ca să vorbească despre „activitatea 
clandestină comunistă” a părintelui său. N-a scos un cuvânt. A 
tăcut și a răbdat scrâșnind din dinţi, adunând în suflet ură și 
răzbunare. „Prea de timpuriu ai început să suferi, Sandule”, îi 
spunea Dana când îl întâlnea și el îi povestea toate câte i se 
întâmplau. „Nu-i nimic, răspundea el, e bine că ne dăm seama 
de timpuriu cât îi de strâmbă lumea și cât îs de hidoși călăii care 
apără această strâmbătate...” Ultima lovitură venise la câteva 
zile după arestarea tatălui. Băiatul fusese dat afară din liceu, cu 
drept de a-și da examenele în particular. Iniţial se făcuse 
propunerea să fie dat afară din toate școlile statului, dar 
singurul profesor care se ridicase în apărarea lui și obținuse, 
după îndelungate pledoarii, înlăturarea acestei propuneri, fusese 


Vlad Gheorghiu. „Domnilor profesori, colegi, vorbise el în ședința 
aceea. Nu fac politică și de aceea cuvântul meu, intervenţia 
mea să nu fie socotite ca fiind ale unui politician. Deci, departe 
de mine gândul și deci și de dumneavoastră, aceia care aveți 
vreo intenţie de acuzare asupră-mi, de a mă considera adeptul 
vreuneia sau alteia dintre ideile partidelor politice. Dar îl cunosc 
pe acest băiat de atâţia ani de zile, a crescut sub ochii mei, aș 
putea spune în curtea mea, alături de copiii mei, îi cunosc 
părinţii, oameni cinstiți, muncitori, respectaţi în cartier. Se 
spune că tatăl său ar fi fost arestat pentru că-i comunist. Se 
prea poate să fie comunist - cum tot la fel de bine se poate să 
nu fie. Mă rog, aici îi vorba de politică și la politică nu mă pricep. 
Dar, domnii mei, în chestiunea de față nu-i vorba despre 
părinte, ci despre un elev al școlii noastre. Alexandru Raicu, 
iubiți colegi, e un băiat eminent, cu bune rezultate la învățătură, 
în două rânduri chiar premiant, cu o purtare exemplară. Și 
cunoscându-l deci, socotesc că se face o mare nedreptate dacă 
adoptăm propunerea colegului nostru Stanciu, de la catedra de 
latină. Mi-aș permite chiar să cred că luând o asemenea 
hotărâre, nu facem altceva decât să dăm dovadă de 
iresponsabilitate în faţa societăţii!” 

Vlad Gheorghiu se așezase pe scaunul lui de la masa 
consiliului profesoral, sub privirile tăioase ale lui Stanciu. Apoi, 
nemaiputând suporta  fulgerele dușmănoase ale ochilor 
acestuia, se ridicase din nou și adăugase: „Am uitat, domnilor, 
să fac o remarcă, și rog să fiu scuzat pentru această nouă 
intervenţie. V-am spus că nu fac nici un fel de politică și nici n- 
am făcut. Colegul nostru, domnul Stanciu, președinte al 
organizației locale a partidului țărănesc, organizaţie desfiinţată 
dar destul de activă în inima domniei sale, cred că-și susține 
propunerea împotriva elevului Raicu Alexandru numai pe 
considerente politice. Dumnealui e țărănist iar tatăl elevului, v- 
am spus, se zice că e comunist. Or, cred că asemenea 
considerente personale nu trebuie să stea la baza unei hotărâri 
când discutăm - și trebuie să discutăm în lumina dreptăţii - 
situaţia unui elev și încă a unui elev eminent!” 

Se așezase din nou, aprins la faţă, congestionat, sub privirile 
pline de mirare ale celorlalți profesori. Când a fost pusă la vot 
propunerea profesorului Stanciu, acesta n-a găsit decât trei 
adepţi, împotriva ei ridicându-se douăsprezece mâini. Astfel 


Sandu a rămas să dea liceul în particular, fără a mai fi exclus din 
toate școlile statului. 

Dana îi povestise toate aceste lucruri lui Sandu și de atunci el 
îl stima și mai mult pe profesorul Gheorghiu. Intrase imediat ca 
ucenic la Șantierul naval, fiind sprijinit la angajare de câţiva 
muncitori, prieteni ai tatălui său, și începuse a prinde rostul 
meseriei de strungar. Șantierul fusese bombardat în câteva 
rânduri, își mutase o parte din ateliere în pădurea Crihala și în 
comuna Malovăţ, iar în urmă cu două luni Sandu plecase cu lotul 
muncitorilor detașaţi la Constanţa... 

Cobora amurgul. Zgomotele orașului piereau cu fiecare clipă 
ca afundate într-o apă. Incepea încă o noapte de beznă sub 
camuflajul acela total, încă o noapte de așteptări înfrigurate, de 
teamă pentru eventualele incursiuni ale bombardierelor 
americane. In corcodușul din fundul curții, găinile se și 
rânduiseră pe crengile înfrunzite, pregătindu-se de culcare. 
Stele firave prinseră a clipi timid în înaltul întunecat al cerului, 
ca niște luminiţe îndepărtate, mângâiate de vânt. 

— Pe la Constanţa au fost bombardamente aeriene? întrebă 
într-un târziu Dana, punând mâna pe braţul lui Sandu. 

— Au fost, dar n-au provocat atâtea distrugeri ca aici. 

— Severinul e oraș martir, ce crezi! zise Dana râzând. De vreo 
două ori a și fost citat de Antonescu pe naţiune. 

— Dacă mai bombardează americanii de vreo trei ori, cred că 
până la urmă n-are ce mai cita pe naţiune domnul mareșal, 
răspunse Sandu cu ironie în glas. Tu nu vezi că sunt străzi 
întregi unde n-a mai rămas nici o casă în picioare? la de pildă 
bulevardul Carol. Am venit azi dimineaţă către casă și m-am 
uitat de-a lungul lui mirat și în același timp revoltat. De la gară 
și până în centru, toate clădirile au fost făcute zob... 

Fata tăcu un timp, sprijinindu-și capul pe umărul lui, apoi 
înălță fruntea și zise: 

— Ascultă, vreau să-ți aflu părerea într-o anume privinţă. Mi-o 
spui? 

— Desigur, acceptă Sandu. Pentru tine eu nu am gânduri 
ascunse, știi lucrul ăsta și de aceea te rog să mă întrebi orice că 
am să-ţi răspund cu toată sinceritatea... 

Dana stătu o clipă pe gânduri, privind covorul sclipitor de 
stele, căutând anume în minte cuvintele cele mai potrivite, care 
să exprime ceea ce vroia să afle. Într-un târziu zise: 


— Spune sincer, ce crezi tu despre toate câte se întâmplă în 
țara noastră? 

— Cum ce cred? se miră Sandu și o privi cu ochii mari, 
neînțelegând ce anume vrea să afle de la el. 

— Părerea ta sinceră, știu, ești sincer, mi-ai spus... 

— Bineînţeles, dar dă-mi măcar câteva jaloane, să pot 
înțelege ce vrei să-ţi spun... 

— Jaloane? Ce jaloane să-ţi dau? Ti-am spus destul de clar: ce 
crezi despre toate câte se întâmplă în ţară?... 

— Și ce se întâmplă în ţară? se prefăcu Sandu a nu înțelege, 
interesat s-o vadă pe ea ce gândește. ÎI surprindea felul ei de a 
pune această problemă, mai ales că până acum n-o auzise 
niciodată discutând asemenea chestiuni. Și nici în familia ei, 
total apolitică, după câte știa el, nu se discutau asemenea 
lucruri. Profesorul Vlad Gheorghiu era cunoscut ca un om 
intransigent, neînduplecat, aspru și nu admitea, după cum se 
exprima câteodată, ca „copiii să-și bage nasul unde nu le fierbe 
oala!” Și acum, iat-o dintr-o dată pe Dana răbufnind, luând 
iniţiativa unei dispute de păreri, pe care el, Sandu, n-o bănuia 
nicicând că ar putea-o avea. 

— Nu zău, Dana, n-ai vrea să fii mai explicită? stărui Sandu și 
în același timp un gând îi fulgeră mintea. „Ce-ar fi, își zise el, s-o 
atrag în organizaţia noastră de tineret? Ar fi bine, o cunosc de 
atâta vreme, numai să văd unde vrea să ajungă cu discuţia...” 

Sandu activase în organizaţia locală un timp, apoi după 
desele percheziţii pe care poliţia le făcuse acasă tatălui sau, 
primise indicaţia să nu mai participe la ședințe, ci să primească 
sarcini direct prin Romică Dumitrașcu, cunoscut pe numele 
conspirativ de Pius. Plecase apoi la Constanţa, lipsise două luni 
de zile și acum, înapoindu-se, desigur că avea să caute să intre 
în legătură cu Valeriu, secretarul, pentru a fi reluat în evidenţă. 

Și în timp ce el o rugase pe Dana să fie mai explicită în ceea 
ce vroia să afle de la el, fata, preocupată în aceeași măsură de 
aceeași problemă, gândea în sinea ei cum să procedeze mai 
bine să-l atragă pe acest băiat inimos, muncitor, cu un tată în 
mod sigur activist de partid, în organizaţia tineretului comunist 
din care făcea și ea parte. Poate că discuţia începută avea să-i 
ușureze realizarea intenţiei... Așa că nu mai stătu pe gânduri și-i 
relată lui Sandu tot ceea ce îl interesa. In ţară era foamete, 
mizerie, preţurile creșteau cu fiecare zi, nu se găseau alimente, 


lucruri de îmbrăcăminte... Toate acestea le cunoștea și el foarte 
bine. Se purtau haine de celofibră și pantofi cu talpă de sfoară 
sau de lemn... Orașele erau cufundate în beznă, din pricina 
camuflajului, firele electrice erau rupte, iar din lipsă de curent 
nu funcționau uzinele, cinematografele, aparatele de radio. 
Conductele de apă erau sparte... Cozi imense se înșiruiau, încă 
de la ivirea zorilor, la pâine și mălai și deseori auzeai noaptea 
câte-un glas strigând în beznă, parcă pentru a nu fi identificat: 


Antonescu și Mihai 
Ne dau pline cu mălai 


Într-adevăr, pâinea era neagră, cleioasă, făcută din tărâţe de 
mălai amestecate cu paie, cu nelipsitu-i timbru aplicat pe spate, 
pentru ca impozitul să nu scape nici măcar cu această ocazie 
guvernanţilor. Un kilogram de carne de porc, când se găsea, 
costa 250 de lei, o pâine „populară” de șase sute de grame 
douăzeci de lei, iar ca să-ţi confecționezi un costum de haine îţi 
trebuiau unsprezece mii de lei, adică de două ori salariul mediu 
al unui muncitor de rând. Uleiul se dădea pe cartelă, gazul de 
lampă la fel... Numeroase colecte erau lansate pentru front și, 
pe lângă bani, cetăţeanul era obligat să dea îmbrăcăminte, nouă 
sau uzată, să subscrie la împrumuturile de stat și câte și mai 
câte... 

— Ei, ce părere ai, Sandule, de toate acestea? întrebă Dana 
într-un târziu. Care crezi că e calea pe care trebuie să apuce 
poporul nostru, ca să iasă la un drum bun, luminos?... 

Sandu întoarse capul și din nou, poate pentru a suta oară, în 
seara aceasta, o privi pe Dana cu ochi măriţi de uimire, parcă n- 
o mai recunoștea nici măcar fizic. De unde până unde la ea 
atâta putere de pătrundere, de analiză, de orientare politică? 

— Ce să spun, Dana? înălță el din umeri și deschise larg 
brațele a neputinţă. Sunt lucruri prea complicate ca să le putem 
rezolva noi... Nu voia să-și trădeze gândurile, concepţiile lui 
politice, năzuințele lui. Desigur Dana, cu sufletul ei deosebit, 
inteligentă, apropiată lui, nu l-ar fi putut nicicând denunta. 
Totuși... era mai bine să fie prudent, să analizeze problemele 
mai pe ocolite, să aibă timp să tragă anumite concluzii. 
Bineînţeles vederile fetei îl bucurau, însă nu putea înţelege cui 
se datora această nouă atitudine a ei față de problemele grele 


ale vieţii. 

— Va să zică, spui că sunt lucruri prea complicate ca să le 
putem rezolva noi? reluă Dana. 

— Întocmai... 

— N-ai dreptate! îl contrazise ea cu fermitate și-și cuprinse 
genunchii cu braţele, lăsându-se pe spătarul băncii. Principalul e 
să înțelegem aceste lucruri. Și dacă le înţelegem, apoi drumul 
către rezolvare e mult mai simplu... 

— Păi de înţeles socotesc că le înțelegem, făcu Sandu pe 
naivul. lar dacă-i vorba de un drum, eu după câte știu pot să 
spun că există în ţara asta un far care să-l lumineze, care să taie 
în noapte drum liber celor mulți... 

— Există? făcu Dana cu mirare. Ce fel de far? 

— Ei, un far... zise Sandu roșind niţel. Am spus numai așa, la 
figurat... 

— Bineînţeles că la figurat, dar îmi place să cred că expresia 
ca atare exprimă o realitate, nu? 

— Desigur, exprimă o realitate... 

Tăcură un timp, rămânând fiecare cu gândurile lui. Întunericul 
se lăsase de-a binelea și întregul oraș era cufundat în beznă. 
Contururile caselor dispăruseră cu desăvârșire. Pe deasupra 
pomilor din grădină, o pasăre își fâlfâia fugar aripile în zborul ei 
rătăcitor. Dana stătea gânditoare, cu capul sprijinit pe umărul lui 
Sandu, așa cum îi plăcea să stea mai întotdeauna și simţea un 
val de bucurie cuprinzându-i întreaga fiinţă. „Am să vorbesc cu 
Valeriu despre el, își zise. Neapărat am să vorbesc. E un băiat 
destoinic, dezgheţat, fiu de muncitor... Cum de-o fi rămas până 
acuma în afara organizaţiei?”. „A crescut Dana, nu mai este 
aceea pe care o cunoșteam eu, gândea și Sandu. Asta 
dovedește că sunt mulţi tineri ca ea ce pot fi atrași în rândurile 
noastre. Așa am adus-o și pe Tanţa, ucenica de la croitoria 
doamnei Rafael. Cu prima ocazie, când stabilesc legătura, am 
să-i spun lui Valeriu despre treaba asta... Îmi pare bine c-o voi 
avea alături de mine...” 

Pe stradă se auzi undeva îndepărtat fluierul unui gardian. O 
mașină claxona strident către bariera orașului și un tren, 
șuierând ascuţit, cobora zgomotos dealul Balotei spre gara 
Șimian. Dincolo de gard, pe trotuarul ce mărginea casa, un grup 
de băieţi și fete vorbeau tare, zgomotos, ţinând-o numai în 
glume și râsete. Apoi începură să cânte toţi deodată în cor, de 


parcă strada toată ar fi fost numai a lor: 


Ochii tăi nu-s camuflați, 

și-ai s-o pati... 

Si-o să fluiere sergentul, 

c-ai călcat regulamentul 

și întregul București l-ai luminat! 


— Mămulică doamne, ce beznă, fraţilor, nu vezi la doi pași. 
Uite mă, ia uite cum din greșeală îmi bag degetele-n ochi! 

Un râs general cuprinse strada. Un băiat dădu un chiot, iar un 
altul începu să cânte dintr-o muzicuţă de gură o sârbă îndrăcită. 
O fată interveni pe dată, rugător, mai mult ţipând peste 
glasurile zgomotoase ale băieţilor, să se facă auzită: 

— Mircea dragă, cântă mai bine un tango... 

— Da, măi, hai, zi un tango! 

— Cântă tu, Cristino, pe ăla cu trenul. Hai că ai voce, te-a 
făcut mă-ta cântăreaţă... 

— Cântăreaţă călăreaţă! 

— Ohoho, ca alea de la circ! 

lar izbucniră cu toţii în râs, umplând strada cu larma lor. Câinii 
începură să latre. Peste glasul lor răsună din nou melodia 
stridentă a muzicuţei. Urmară chiote, strigăte, frânturi de 
melodii. In beznă totul se amplifica, creștea, dând străzii o notă 
accentuată de veselie. 

— Mă duc și eu, că e târziu, zise Dana, ridicându-se de pe 
bancă. Ai mei poate că s-au și culcat. 

— Bine, Dana... 

— Dar nu m-ai lămurit ce e cu acel far... 

— Imi ţin cuvântul și-ți voi spune altă dată, o asigură Sandu. 

Zicând acestea, se ridică de pe bancă și o prinse pe Dana de 
braţ. O apropie la pieptu-i și o mângâie ușor cu palma lui aspră 
pe părul lung, mătăsos. Apoi o sărută lung și apăsat pe buze și 
simţi cum în acea clipă o înfiorare caldă îi cuprinde ființa... 

— Hai, mai lasă și pentru mâine, glumi Dana desprinzându-se 
din braţele lui. Că pe urmă, vorba ălora de pe stradă, o să fluiere 
sergentul, c-ai călcat regulamentul... 

Sandu zâmbi și, luând-o de braț, porni alături de ea către 
poartă. 

— De toate am vorbit, Dana, numai despre noi n-am vorbit 


nimic, zise el cu părere de rău în glas. Și cât te-am dorit, câte 
aveam să-ţi spun... 

— Serios? se miră ea. 

— Foarte serios. 

— Lasă, Sandule, că cele ce-am vorbit tot despre noi au fost, 
zise ea pășind ușor alături de el. Apropo, știi că într-o zi am stat 
în parc pe banca pe care ne-am întâlnit noi prima dată? 

— Când. Mai mergem acolo? 

— Când dorești tu. 

— Bine, rămâne să hotărâm împreună... 

Dana deschise poarta și vru să plece. Sandu însă o reținu o 
clipă, spunându-i că vrea să-i șoptească o vorbă la ureche și ea, 
ascultătoare, se întoarse. 

— Ce vorbă? 

— O vorbă. Hai, vino mai aproape... 

Işi plecă fruntea. El îi prinse repede capul și-i sărută ochii. 

— Hotule! îl ameninţă ea zâmbind și fugi în stradă. 

Sandu îi auzi pașii pe pietrișul din curtea vecină, apoi o zări 
printre uluci cum urcă, pată albă în noapte, scările verandei. 


14 


De aproape două săptămâni de când venise acasă, Mihai își 
schimbase complet înfățișarea. Era îmbrăcat curat, mereu 
bărbierit, cu hainele călcate, într-un cuvânt revenise la ţinuta lui 
de om civilizat, dar părul îl avea tot netuns, crescut mare la 
urechi, și la ceafă, deoarece nu se putea duce în oraș la o 
frizerie. Se mai împlinise puţin la față, la trup era însă tot slab și, 
cu toate că se odihnea de dimineaţa până seara, încă nu se 
restabilise complet. Neavând ce face, își petrecea vremea citind 
literatură sau ascultând radioul în camera dinspre stradă. De 
fapt, mai mult pândea dinapoia perdelei studiind trecătorii și 
luând seama să nu intre cineva străin în curte, vreun copoi al 
poliției sau militari de la comenduirea pieţii, să-i dea de urmă și 
să-l aresteze. Plănuise ca, în caz de se va întâmpla ceva, să se 
ascundă într-un șanț adânc, săpat în grădina din fundul curţii, ce 
folosea drept adăpost pentru alarmele aeriene. S-ar fi strecurat 
pe ușa din dos a bucătăriei, apoi pe sub coroanele pomilor și în 
câteva clipe ar fi fost în siguranţă. Dar trecuseră atâtea zile și se 
vede treaba că nimeni nu se mai interesa de soarta lui. Tatăl, 
Vlad Gheorghiu, fusese chemat la poliţie pentru a da declaraţia 
aceea și atâta tot. „Pesemne, gândea Mihai, stă cineva la pândă 
la colțul străzii ziua sau noaptea, să vadă dacă vin sau plec de 
acasă. Sau poate ei cred că nici n-am venit acasă? Este posibilă 
și treaba asta... Desigur consideră că n-aș fi atât de imprudent 
să viu la părinţi...” 

De fapt, lângă Berlin, Mihai a recurs la un șiretlic ce poate 
avea să-i folosească. Intr-o noapte, în timp ce împreună cu 
polonezul evadat, încerca să se strecoare neobservat printr-o 
gară, s-a produs în apropiere o mare catastrofă de cale ferată. 
S-au ciocnit două trenuri, unul de marfă, celălalt cu pasageri. Pe 
câmp au rămas sute de morți. Unii dintre ei erau într-atât de 
mutilaţi, încât nu li se mai putea deosebi chipul. Ajutat de 
întunericul nopţii și de panica grozavă ce-i cuprinsese pe cei din 
staţie, Mihai s-a furișat prin larma aceea de oameni ce ţipau 
strigând după ajutor, în vacarmul de groază ce stăpânea 
noaptea. Făcându-se chipurile că ajută la evacuarea răniților, a 
cotrobăit prin buzunarele unui tânăr muribund și i-a luat actele, 
lăsând în locul lor carnetul său de identitate militar, scrisorile și 
fotografiile ce le avea asupra sa. De atunci a călătorit tot timpul 


sub numele de Otto Mahler, concesionar de piei de șoareci din 
Munchen și delegat al unei fabrici de marochinărie din Berlin... 
„Poate că autoritățile nemtești, descoperind actele, mă 
consideră mort și mă lasă în pace, își zicea el când vedea că mai 
trece o zi și nimeni nu-l arestează. Desigur, la început, în 
primele zile, au trimis hârtii pentru urmărirea mea în toate 
părţile, dar ulterior, aflându-mi identitatea la locul accidentului 
de cale ferată, cred că au renunţat să mă mai caute și m-au 
înregistrat ca atare, decedat. Evadat și decedat...” 

Mihai împărtășise și tatălui său aceste gânduri, dar profesorul 
era neînduplecat în hotărârea lui. Băiatul trebuia să părăsească 
neapărat casa, altfel din clipă în clipă se putea abate o cumplită 
nenorocire asupra întregii familii. Cu o seară înainte avusese cu 
el o discuţie foarte aprinsă în acest sens și conflictul în loc să se 
atenueze, dimpotrivă, se înăsprise și mai mult 

— Așadar, băiete, conchisese Vlad Gheorghiu, te rog să-ţi 
cauţi un adăpost, unde vei crede de cuviinţă și unde să 
nădăjduiești că vei fi în siguranţă. Îţi sunt părinte, îmi pare rău 
că te oblig să pleci din casă, dar gândește-te la liniștea familiei 
noastre. Povestea cu catastrofa de tren și cu găsirea actelor tale 
nu are temei. Aștia de la gestapou sau cei de la poliţia noastră 
nu sunt atât de naivi să se rezume la această simplă constatare. 
Tăcerea lor, faptul că de atâta vreme nu întreprind nimic, mă 
îngrijorează foarte mult... Cine știe ce pregătesc... _ 

— Nu pregătesc nimic, căutase să-l asigure Mihai. |ţi spun eu 
dumitale că pentru ei concluzia este clară... 

— Clară-neclară, te rog să părăsești casa, decretase autoritar 
profesorul. Pentru dumnezeu, Mihai, înțelege odată că nervii mei 
nu mai rezistă... Zi și noapte tresar la orice zgomot de pe 
stradă! 

— Bine, tată, consimţise Mihai. În două-trei zile, sau chiar 
mâine dacă am să pot, cu ajutorul Danei, am să-mi caut acel 
adăpost, numai să te văd odată liniștit. Contează mai mult 
liniștea nervilor dumitale decât viața mea... 

— Viaţa ta ţi-ai pus-o singur în joc, băiete, după cum te-a tăiat 
capul. Așa că acum nu-ţi rămâne decât să tragi consecinţele... 

Mihai vorbise după aceea cu Dana și ea îl asigurase că are să 
se intereseze să vadă ce se poate face cu tăinuita lui găzduire; 
avea să vorbească cu unele prietene de-ale ei, cu cunoscuți, cu 
oameni de încredere și într-o zi sau două totul avea să se 


rezolve. 

Încredințându-l astfel pe Mihai, Dana se gândise în primul 
rând să ceară sprijin lui Valeriu. Era un om cu experienţă, care 
cunoștea destul de bine legile conspirativităţii și în afară de asta 
cunoștea și situația lui Mihai. „Mihai nu mai este un oarecare - 
cugeta Dana, gândindu-se la fratele ei - este un om care-i 
urăște de moarte pe fasciști și acest lucru îmi întărește și mai 
mult convingerea că situaţia lui îl va preocupa în mod deosebit 
pe Valeriu”. 

Chibzuind astfel, ea mergea în acel ceas al amiezii pe 
bulevardul Carol către locul de întâlnire cu „legătura” ce avea s- 
o îndrumeze mai apoi către casa unde urma să aibă loc ședința 
organizaţiei. 

Era cald. Soarele ardea atât de puternic, încât muiase asfaltul 
trotuarelor. In smoala cenușie, zgrunţuroasă, se vedeau 
imprimate ca niște efigii, urme de tocuri, blacheuri și ținte. Aerul 
încins mirosea a fum și a lemn ars. Dana mergea numai pe sub 
coroanele umbroase ale castanilor și cu o revistă ilustrată își 
făcea mereu vânt în dreptul frunţii, să se mai răcorească. Purta 
o rochie albă cu cordon din piele roșie, iar în picioare obișnuitele 
ei sandale lucrate din barete, cu talpă din bucăţi de crupon. Prin 
dreptul liceului Traian, întâlni un bătrân bragagiu, cu păr alb și 
fes roșu tras pe-o sprânceană, în mână cu o cofă strânsă în 
cercuri de alamă. Se opri și ceru un pahar cu apă rece. 

— Nu estem apa, domnișoara, regretă turcul, înălțând 
sprâncenele a părere de rău. Numai braga estem. Braga bun 
pentru domnișora giugiuc! 

— Fie și-un pahar cu bragă... 

Sorbi cu poftă lichidul gros și dulceag, din făină și lapte, plăti, 
și în timp ce turcul își trecea mereu monezile peste barba-i sură, 
murmurând mașinal în urmă-i: „Alah detem saftea, cinstit să fie 
Alah”, plecă mai departe pe bulevard, cu grijă să întâlnească 
„legătura”. 

Peste drum de teatru, două clădiri fuseseră culcate la pământ 
de ultimul bombardament aerian. Rămăseseră în picioare numai 
câteva ziduri, ce-și arătau zugrăveala afumată, două coșuri de 
cărămidă pentru sobe, iar în fundul curții un garaj cu acoperișul 
prăbușit într-o parte. Printre mormanele de cărămizi și 
tencuială, se vedeau ţăndări de mobilă, covoare și perdele 
sfâșiate, sau pe jumătate arse în incendiul ce abia fusese stins. 


Grămezi de moloz se întindeau până în mijlocul străzii, 
împiedicând circulaţia. Ajungând în dreptul acestor ruine, Dana 
zări în curtea largă a fostelor case, mulţime de băieţi de la liceul 
Traian, care într-o zarvă de nedescris, numai în cămăși și cu 
mânecile suflecate, cărau cărămizi și moloz cu tărgile, aruncând 
totul în două căruțe trase la umbra unui dud. Printre ei se 
vedeau câţiva profesori, tot în cămăși, ce dădeau îndrumări și 
supravegheau lucrul sub arșița dogoritoare a soarelui. 

Dana grăbi pasul, să nu fie observată. Nu scăpă însă de 
privirile băieţilor din clasele mari; urcat pe o grămadă de moloz, 
unul dintre ei dădu primul de veste: 

— Măi băieţi, uitaţi-o pe fata profesorului de istorie 

Toţi, ca la o comandă, lăsară lucrul și rămaseră cu privirile 
după Dana. Zeci de tărgi, lopeţi, cazmale fură aruncate cât colo, 
zeci de palme se puseră streașină la ochi, zeci de glasuri 
începură a șopti: „Frumoasă tipa, fraţilor. Și are un mers de 
parcă plutește...” 

— Afrodita, fiica lui Uranos, născută din spuma albă a mărilor! 
strigă deodată un vlăjgan din clasa a opta, înalt și slab, cu părul 
roșcat și ciufulit. 

Și punând două degete în gură trase un fluierat de răsună 
parcul de peste drum. 

— Zi mai bine Pandora făcută de Hefaistos din lut și apă. 

— Sau Persefone, fiica lui Zeus... 

— Fiica lui Vlad Țepeș! 

— Ei, să vedeţi voi cum o să vă tragă tat-său în ţeapă cu câte 
un doi chiar în primele zile ale școlii. Îi știți obiceiul... 

Dana cunoștea asprimea tatălui și știa că elevii îl porecliseră 
„Vlad Țepeș”, așa că auzind din urmă strigătele băieţilor și 
glumele pe seama ei, se făcea a nu le da importanţă. Afișând o 
subliniată indiferenţă, mergea repede cu pas hotărât dar mlădiu 
pe sub umbra răcoroasă a castanilor. 

— Un-te duci tu până-n zori, cu papucii roșiori? strigă în urma 
ei vlăjganul cu păr roșcat și ciufulit. 

— Las-o mă, că poate are și ea o întâlnire... 

— Trage chiulul de la munca de război... 

— Cine poate, oase roade, nu știi proverbul? 

— Trage chiulul, dar adeverinţă că a prestat munca de război 
tot o să aibă, că e tat-său profesor! 

— Crezi că face cumva secretara gură că n-o înscrie până nu-i 


aduce ţidula? Aşi! Asta să i-o spui lui mutu’! 

Dana nu mai auzi ultimele vorbe ale băieţilor și, ocolind 
clădirea înaltă a teatrului, cobori pe autostrada largă, în curbă, 
către Baia Comunală. De aici, intră în parcul Rozelor și apucă pe 
o alee dreaptă ce ducea către Monumentul Eroilor. 

Obrajii i se îmbujoraseră, erau aprinși, inima-i bătea cu 
putere; apucăturile huliganice ale celor câtorva băieţi, care 
avuseseră pesemne de-a face la liceu cu asprimea tatălui său, o 
indignau. „Niște golani, lipsiţi de caracter și de bună creștere!” îi 
categorisi ea mânioasă și căută să uite. Dar abia făcu câţiva 
pași pe alee, că deodată tresări. De pe o bancă se ridicase în 
întâmpinarea ei  „legătura”. Era același băiat de vreo 
șaisprezece ani, înalt și slab, cu faţa plină de pistrui, ce avea 
parcă un zâmbet statornic în privire. 

— La ora unsprezece, în grădina publică, sus la Turnul lui 
Sever! șopti el și trecu pe lângă ea, de parcă nici n-ar fi 
cunoscut-o. 

Dana repetă de câteva ori în gând locul și ora, iar când după 
câţiva pași întoarse capul, pistruiatul nu se mai văzu. Parcă 
intrase în pământ. Se opri și-și privi ceasul de la mână. Era zece 
și jumătate. Mai avea o jumătate de oră, deci suficient timp 
pentru a ajunge la vreme. Așa că mai merse câţiva pași și urcă 
prin parc pe lângă Monumentul Eroilor, către bulevard. 

In grădina publică a orașului, un frumos și bogat parc, umbrit 
de castani, tei și brazi înalţi cu nenumărate ornamentaţii de 
merișori și ronduri de flori, se află un loc numit Turnul lui Sever, 
situat către Dunăre, pe o înălţime dominantă și ascuns vederii 
atât datorită copacilor, cât și abundenței vegetației ce-l 
înconjoară. Aici a existat în vechime, cam prin secolul al 
doisprezecelea al erei noastre, cetatea Severinului, din care 
astăzi n-au mai rămas decât urmele unei biserici, ale unor 
locuințe aparţinând fostului ban de Severin și ostașilor săi, 
precum și un turn de piatră înalt de vreo zece metri. Din acest 
turn privirea putea cuprinde odinioară toată valea Dunării, de la 
Cladova și până în jos spre Hinova și chiar către înapoi spre 
fosta câmpie întinsă a Severinului. 

Ruinele Turnului lui Sever, importantă construcţie medievală, 
erau înconjurate de un gard de fier ruginit și năpădite de bălării. 
Pe lângă castrul militar roman Drubeta și piciorul podului de 
peste Dunăre, construit de vestitul arhitect Apolodor din 


Damasc, din ordinul împăratului Traian, ca să-și treacă trupele 
către Sarmisegetuza, Turnul lui Sever constituie unul dintre 
principalele locuri de atracţie pentru turiștii ce vizitează orașul. 

Severinenii, atât de obișnuiți cu descoperirile arheologice din 
orașul lor, nu le mai dau importanţă acestor relicve ale 
trecutului și nu le mai vizitează decât cu rare ocazii: fie ca 
părinţi, când trebuie să-și însoţească copiii de școală în 
excursiile locale, fie cu prilejul sosirii în oraș a unei rude sau 
cunoștințe de pe alte meleaguri și căreia ţin neapărat să-i arate 
unele din podoabele istorice ale orașului de incontestabilă 
valoare mondială. În rest, plimbându-se duminica prin frumoasa 
grădină publică, urcă uneori panta abruptă către vechiul Turn al 
lui Sever și de aici, în asfinţitul soarelui, admiră jos în vale 
peisajul Dunării, cu mulţimea vapoarelor ancorate în port, cu 
geamandurile ale căror luminiţe verzi clipesc seara ca niște 
licurici în largul întunecat al apelor, cu micul ostrov al 
Șimianului, acoperit de verdeață; sau contemplă piciorul podului 
roman ce se zărește dincolo pe malul iugoslav, pe locul 
vechiului castru militar Egeta... 

lată de ce, se gândea Dana mergând către grădina publică, 
acest loc atât de retras, lipsit de vizitatori în zilele liniștite ale 
orașului - cu atât mai mult acum, în timpul războiului când 
severinenii erau refugiați de frica bombardamentelor în 
comunele învecinate - fusese bine ales de către Valeriu pentru 
ținerea ședinței. 

După puţin, intră în vechea grădină a orașului. Cine ar fi 
văzut-o, ar fi fost încredințat că această plimbare pe sub castani 
nu are de loc o ţintă anume. Mergea agale pe alei, cu revista în 
mână, admirând parcă frumusețea și răcoarea parcului. Ici-colo 
se vedeau gropi adânci, niște pâlnii uriașe, făcute de bombe, în 
jur cu pământ răvășit, acoperit în parte de buruieni. Printre 
copaci se zărea impunătoarea clădire a hotelului turistic, albă, 
luminoasă, cu vederea spre Dunăre, acum transformată în spital 
de război. In jurul ei ambulanţe sanitare ce așteptau sub 
coroanele copacilor, grămezi de paturi de fier și saltele abia 
aduse, infirmiere ce umblau de colo până colo printre răniții ce- 
și purtau cu greutate cârjele în scurtele plimbări la umbra 
binefăcătoare a castanilor. 

In dreptul chioșcului deteriorat, în care altădată, duminicile, 
fanfara regimentului 95 Infanterie cânta valsuri și tangouri la 


modă, Dana se opri și privi cu atenţie în urmă. În afară de cei 
din jurul spitalului nu se zărea nimeni în tot parcul și nici pe 
bulevardul larg ce trecea pe lângă grădină și ducea către gară. 
Astfel, încredințându-se că nu era urmărită, cobori treptele de 
piatră ale unei scări mărginite pe-o parte și pe alta de țevi 
protectoare, ajunse în valea umbroasă unde cu ani în urmă se 
făcea într-un chip fastuos serbarea împărțirii premiilor pe 
întregul oraș și apoi începu să urce alte trepte, rudimentar 
lucrate din piatră de râu, ce duceau către Turnul lui Sever. O 
liniște odihnitoare, adâncă, învăluia totul în răcoarea din jur. 
Dana urca treaptă cu treaptă și, ca de fiecare dată când știa că-i 
întâlnește pe cei din organizaţie, o încerca o emoție deosebită. 

În sfârșit, ajunse pe platoul pe care se afla istoricul 
monument. Turnul, în parte deteriorat, cu piatra acoperită de 
mușchi verzi, se înălța singuratic, părăsit, înconjurat de 
boschete și tufe sălbatice. Rămase o clipă locului să-și tragă 
răsuflarea. Departe, în vale, apa Dunării sclipea ca o oglindă, iar 
cheiul portului era pustiu. Un singur șlep se vedea ancorat lângă 
ponton, iar pe puntea lui o femeie întindea rufele la uscat, 
agăţându-le pe o sfoară între cabina de cârmă și un mic catarg. 

— Ce faci, contempli peisajul danubian? 

Dana tresări și întoarse capul. In faţa ei se afla Sandu. Era 
îmbrăcat într-o cămașă albă, curată, cu o impecabilă frizură 
trasă într-o parte, zâmbitor, cu privirea vie, neastâmpărată. 

— Tu... aici? întrebă ea abia șoptit, nesigur, și simţi că 
deodată parcă îi încetaseră bătăile inimii. Obrajii i se 
împurpuraseră. Ardeau... 

— Da... aici, răspunse Sandu și-o prinse de mână privind-o 
drept în ochi, stăruitor, și vesel, sărutându-i pentru o clipă 
luminiţele albastre și limpezi. 

— Dar... nu știu... nu înțeleg... 

— Ce nu înţelegi? 

— Totul... Faptul că tu ești aici... 

— Îți spun sincer, nici eu nu mă aşteptam să te întâlnesc în 
acest loc! mărturisi el prinzând-o de braţ. Am venit mai devreme 
și Valeriu printre altele îmi vorbea mereu de Lila. Nu știam cine 
este această fată, am lipsit doar atât de mult din organizație, iar 
tu ai venit între timp. Când ai sosit aici sus și te-ai oprit o clipă 
să privești în jur peisajul, iar el mi te-a arătat, am tresărit de 
parcă un curent electric mi-ar fi străbătut corpul. Pe cuvânt de 


onoare! 

— Îţi pare bine, Sandule? 

— Foarte bine, Dana, mărturisi el fără să-i lase braţul. Cred 
că-i cea mai frumoasă întâlnire a noastră de totdeauna. Sunt 
fericit că te știu alături de mine și aici... 

Rămase o clipă tăcut, privind-o cu dragoste, învăluind-o în 
căldura sentimentelor sale adânci. Parcă nu-i venea să creadă 
că totul e adevărat. Dar ea se afla lângă el, lângă ceilalţi din 
organizaţie, prezenţă vie, reală, așa cum nici nu-și închipuise. 

— Și când te gândești că eu sondam terenul să văd dacă te 
pot atrage în rândurile noastre! râse Dana. Îţi amintești? Atunci 
seara, în ziua când ai venit de la Constanţa... Când colo, tu erai 
mai vechi ca mine... 

— Să fiu sincer și eu intenţionam să te atrag pe tine, spuse 
Sandu. Și știi de când? Puțin mai târziu ca tine, cu câteva 
minute, râse și Sandu. După ce ai intrat în curte la tine și am 
rămas singur, mi-am dat seama că ești alta decât cea pe care 
am lăsat-o când am plecat pe malul mării... 

— Hai, să mergem. Poate suntem așteptați... 

Porniră încet, unul lângă altul, ţinându-se de mână, ocoliră 
gardul de fier ce înconjura Turnul lui Sever și ajunseră într-un 
luminiș. La umbra unui arțar, Tudor Dincu, în cunoscuta-i 
cămașă militară, cu capul gol și în pantaloni bleumarin, uzaţi, 
discuta ceva cu Maxim și cu Romică Dumitrașcu, boxerul. 
Auzind pași, întoarse capul. 

— Ce, vă cunoașteţi? se miră el și, ridicându-se întinse mâna 
Danei. 

— Suntem doar vecini, zise Sandu și așternu un ziar pe o 
piatră, pregătindu-i Danei să se așeze. 

Maxim, în cămașa lui zdrenţuită și pantaloni soldățești, mari și 
peticiţi, arăta un neastâmpăr deosebit. De cum o văzu pe Dana, 
chipul i se lumină, înclină ușor capul în semn de salut și-i făcu 
chiar șmecherește cu ochiul, ca unei vechi cunoștințe. Apoi, 
parcă nevenindu-i să stea locului, se desprinse de lângă Romică 
și, venind lângă ea, îi șopti plin de bucurie la ureche: 

— Prinţeso, azi primesc o mare sarcină. Degeaba mă priveşti 
așa, mi-a spus tovarășul Valer. Zău dacă te mint... Și uite colo în 
pachetul acela mi-a adus și-o pereche de pantaloni, dar tot 
militari... Noi, ca din cutie... 

„Oare Valeriu să fie militar? se întrebă Dana privind către el. 


Cămașa aceea înseriată, de croială soldățească... părul tuns... 
bocancii... Tot ce se poate...” 

— Tovarăși, acum pentru că sunteți toţi, veniţi mai aproape, 
spuse caporalul, și-i făcu semn lui Maxim să se așeze și el 
undeva, să nu stea în picioare. Nu avem mult timp la dispoziţie, 
ședința noastră va fi scurtă. Vroiam la început să i-l prezint Lilei 
pe Gabriel, crezând că nu s-au văzut niciodată, dar văd că 
lucrurile s-au potrivit mai bine decât mă așteptam. Sosind 
primul la întâlnire, Gabriel îmi vorbise chiar despre ea, 
propunându-mi s-o atragem în organizaţie. „Am o fată, o vecină, 
cu vederi înaintate, elevă, care îmi dau seama că e alături de 
noi”, și așa mai departe, mi-a turuit el vreo cinci minute și când 
colo, el forţa o ușă care era deschisă. Imi pare bine că avem în 
organizaţie oameni capabili, care se stimează unul pe altul. 

Și-acum să trecem la ordinea noastră de zi, urmă el vorbind 
pe șoptite. lată despre ce este vorba. 

— Mă auziţi? 

— Da... 

— Partidul pregătește acțiuni mari. La ele trebuie să 
contribuim și noi, tineretul. Avem patru teancuri de manifeste, 
tipărite pe hârtie mică, în chip de fluturași, manifeste care 
trebuie difuzate. Această sarcină o va îndeplini Lila și cu Ștefan. 
Lila - se adresă el Danei - vei ridica materialul de la adresa pe 
care ţi-o va stabili „legătura” în seara zilei de joi, la ora nouă. 
Tu, Ștefane, te ocupi de difuzarea acestui material, adică vei lipi 
fluturașii pe burlane, pe case, pe geamuri, pe garduri, oriunde, 
la loc vizibil, sub supravegherea Lilei, care-ţi va face siguranţa... 
Ne-am înţeles? 

— Da, tovarășe Valer! zise Maxim bucuros peste măsură și 
ochii lui neastâmpărați luciră viu, aprins. Işi îndreptă pe dată și 
umerii, plin de o anume importanţă și-i dădu un cot lui Romică, 
boxerul, vrând prin asta să-i spună: „Vezi, nenicule, ce fac eu? 
Să nu mai zici una și alta... că sunt înapoiat și mai știu eu ce...” 

— Voi, Gabriel și Pius, aveţi o sarcină de mare răspundere, 
urmă caporalul adresându-se lui Sandu și lui Romică. Suntem 
informaţi de către „legăturile” noastre superioare că peste 
maximum zece zile va trece prin staţia Turnu Severin un tren de 
70 de platforme care transportă tancuri și mașini destinate 
frontului, la lași. Trenul vine din Ungaria și are pază nemţească. 
Tancurile și mașinile germane nu trebuie să ajungă pe front. 


Trenul să rămână între Șimian și Balota... 

— Cum să rămână? interveni naiv Maxim, privind cu mirare pe 
fiecare în parte. Să sară în aer, tovarășe Valer, ca ăla de 
atunci... Altfel... 

— Ei bine, fie cum spui tu, să sară în aer! aprobă caporalul 
zâmbind și ochii lui se luminară de admiraţie pentru acest puști 
din cale afară de inimos. Auziţi, tovarăși, ce spune Ștefan al 
nostru: să sară în aer. Pentru asta însă, acţiunea trebuie 
pregătită cu mare grijă... 

— Bineînţeles, spuse Romică, în timp ce-și aprindea o ţigară. 
Dar exploziv? 

— Vorbim îndată și despre asta. Când am spus că acţiunea 
trebuie pregătită, m-am gândit în primul rând la faptul că e 
nevoie să studiaţi din vreme toate posibilităţile pentru ca planul 
să reușească pe deplin și, firește, în cât mai mare siguranţă. 
Pentru aceasta trebuie chiar de mâine să vă deplasaţi în 
respectiva regiune, să studiaţi terenul, să vă faceți un plan de 
acţiune și să mi-l arătaţi și mie. Cât despre exploziv, mă voi 
îngriji eu. Ne-am înţeles? 

— Când prezentăm planul, întrebă Sandu. 

— În trei zile, prin „legătura” care-l va întâlni pe Romică. 

— În regulă. 

— Asta-i tot, încheie caporalul în șoaptă. V-am convocat la 
ședință numai pe cei care aveţi aceste sarcini urgente de 
îndeplinit. Însă, vă rog, prudenţă, cât mai multă prudenţă! 
Conspirativitatea să fie lege de fier... 

— N-aveţi nici o grijă, tovarășe Valer, că știm noi cum să ne 
purtăm, îl asigură Maxim și cu mâneca cămășii își șterse ca de 
obicei foarte nedelicat nasul. 

— Și cu asta am terminat, tovarăși, zise Tudor Dincu, 
ridicându-se de pe piatra pe care stătuse. Vă rog să părăsiţi 
locul la interval de cinci minute. Lila, te rog pornește tu prima... 

— Nu, eu vreau să mai discut ceva cu tine... 

— Bine, atunci tu, Ștefane, dă-i drumul la vale. 

— Gata, tovarășe Valer, sări Maxim de la locul său și vâri 
repede sub braţ pachetul cu pantalonii cei noi. M-am dus ca 
vântul... 

— Și ai grijă, măi, vezi ce faci cu fluturașii aceia... 

— Îi fac să zboare, tovarășe Valer. Ei ne aduc pâinea și 
trandafirii despre care spunea învățatul acela, Max... Sănătate și 


vă las cu bine! Și vă mulțumesc pentru pantaloni! 

Zicând acestea, micuțul Maxim, cu cămașa umflată de vânt, și 
pantalonii soldăţești largi și peticiţi, porni ca o vijelie pe potecă 
la vale, pierzându-se printre boschetele și bălăriile înalte. ÎI 
urmară îndată Sandu și Romică. 

— Ei, ce ai să-mi spui? întrebă caporalul, întorcându-se către 
Dana. 

Ea oftă, trăgând adânc aer în piept, îl privi pe Dincu drept în 
ochi și zise: 

— Totul e referitor la fratele meu, la Mihai... 

— A venit? 

— Da, a venit. Chiar în ziua când am avut noi ultima ședință și 
a fost bombardamentul acela... 

— l-au dat cumva de urmă? 

— Nu, spuse Dana, nu s-a întâmplat nimic rău până acuma. 
Numai că tata... 

— Ce-i cu dumnealui? 

— Nu mai vrea să-l ţină adăpostit în casă. Îi e teamă și mereu 
are discuţie cu Mihai, cerându-i să plece cât mai neîntârziat. 
Unde să plece, bietul de el? Unde să se ducă, să se ascundă? A 
trecut și el prin atâtea necazuri, a scăpat cu viaţă și acuma... 
Vezi, eu m-am gândit că prin comportarea lui, prin atitudinea pe 
care a avut-o acolo faţă de fasciști, e apropiat de vederile 
noastre, că l-am putea atrage mai târziu și pe el alături de noi... 

— De bună seamă! aprobă caporalul, privind departe, la vale, 
spre Dunăre, în timp ce căuta în minte o soluţie cât mai 
favorabilă acestei probleme destul de complicate. 

— M-am gândit să-ţi cer sprijinul, urmă Dana. Cui altcuiva să-l 
fi cerut? 

— Bine ai făcut, încuviinţă caporalul, trecându-și mereu palma 
peste frunte, gânditor, preocupat să găsească chiar atunci 
rezolvarea cea mai potrivită. 

Apoi, după o vreme, întrebă, înălțând fruntea: 

— Poliţia nu s-a interesat de el până acum? 

— L-au chemat o dată pe tata la poliţie, să dea o declaraţie în 
sensul celor susținute de el, că nu mai știe nimic de Mihai de un 
an de zile. Atât... 

— Bine, Lila, zise caporalul, și-o prinse pe fată de braţ. Printr-o 
„legătură” vei primi instrucțiuni în cel mult trei zile unde anume 
să se prezinte Mihai. Insă te rog să nu-i spui fratelui tău că ne 


cunoaștem. Îți dai seama că ar fi imprudent. Motivezi totul 
vorbindu-i de o cunoștință de-a ta, o colegă, care la rândul ei 
are un văr ce-l va adăposti. Tu nu m-ai văzut deloc, nu știi cine 
sunt. E bine? 

— Foarte bine şi-ţi mulţumesc din inimă! spuse Dana 
emoționată. Eram sigură că tu vei găsi o rezolvare... 

— Stai, stai puţin că încă n-am găsit-o, zâmbi caporalul. Poţi 
să-mi spui asta după ce Mihai va fi la adăpost. 

— Bine, Valeriule... 

— Acum dă-i drumul către casă, o îndemnă el. Ai grijă și 
observă mereu în urma ta... 

Dădură mâna și Dana porni pe aceeași potecă pe care urcase 
cu zece minute mai înainte. Caporalul privi multă vreme în urma 
ei, până ce n-o mai zări printre copacii din grădina publică, apoi 
se hotărî să plece și el. 


Când Dana ajunse în faţa primăriei, se întâlni deodată faţă în 
față cu Lizzi Hintz, profesoara de limba germană. Era o 
femeiușcă blondă, înaltă și subţire ca o trestie, cu fața pistruiată 
și prelungă, cu ochi albaștri, mai mult verzi. Avea buze subțiri, 
pe care nu le farda niciodată. Când râdea, și asta se întâmpla 
foarte rar, își dezvăluia dinţii laţi, cariați și îngălbeniţi de tutun, 
ca niște boabe de porumb putred înșiruite pe-o aţă. În dimineaţa 
aceasta purta o bluză portocalie de olandină, închisă până sus la 
gât cu nasturi mici și galbeni de metal și o fustă albă din buret, 
cam uzată, dar bine întreţinută. În picioare încălțase pantofii ei 
de totdeauna: ortopedici, înalţi, cu talpă de plută, confecționați 
dintr-o piele ce imita pe aceea de șarpe. Sub braţ ducea un 
teanc de caiete învelite în hârtie albastră și legate în cruciș cu o 
panglică albă. 

De cum o zări, Dana înclină din cap în semn de salut și vru să 
treacă înainte, dar profesoara, cu un aer rece și distant, îi făcu 
semn cu degetul să se apropie. 

— Unde ai fost dumneata? întrebă ea pe un ton martial, 
micșorându-și ochii parcă s-o privească și mai bine pe elevă. 

— La plimbare, domnișoară, răspunse Dana tot așa de rece ca 
și privirea profesoarei. Până la capătul bulevardului spre gară și 
înapoi... 

— Dumneata nu prestezi munca de război? 

— Ba da, prestez. leri am fost toată ziua cu elevele clasei 


noastre, care mai sunt în oraș și am cărat cărămizi chiar la liceul 
nostru... Nu știu dacă aţi văzut că n-a mai rămas nici un zid în 
picioare... 

— Și astăzi? 

— Astăzi... n-am mai fost. 

— De ce? 

— Pentru că am cerut voie tatei să nu mă mai duc, minţi 
Dana. De dimineaţă am avut puţină treabă acasă. Apoi când am 
terminat, era prea târziu... 

— Nu e bine că tatăl dumitale îţi tolerează asemenea 
atitudini! vorbi tăios, glacial și autoritar Lizzi Hintz. Dumneata 
știi și știe și dumnealui, cu atât mai mult cu cât e profesor, că în 
toamnă nu te poţi înscrie la liceu dacă n-ai prestat numărul 
obligatoriu de ore pentru munca de război. Trupele germane și 
române fac un efort supraomenesc să apere civilizația de 
barbaria bolșevică și dumneata nu iei parte la un efort local 
pentru acţiuni obștești? 

Dana vru să-i răspundă că trupele germane nu apără, ci 
distrug civilizaţia, că fasciștii lui Hitler sunt principalii vinovaţi de 
suferința de azi a întregii omeniri, că dacă n-ar fi pornit ei 
războiul n-ar fi fost distruse atâtea case și vieți omenești... In 
consecinţă n-ar mai fi fost nevoie nici de această muncă de 
război (ce termen caraghios!)... Își luă însă seama, zicându-și că 
nu e momentul potrivit să combată mentalitatea prusacă a 
acestei fiice de ceasornicar neamţ, care de la venirea trupelor 
germane în oraș era mereu văzută la plimbare în compania 
ofiţerilor fasciști. 

— ...Mâine să faci bine să mergi la munca de război! stărui 
profesoara de germană; de atâta enervare pistruii i se 
accentuaseră parcă, iar fața căpătase o culoare de mozaic. 
Acuma mergi către casă? 

— Da, domnişoară. 

— Te rog să duci caietele astea la mine. Știi unde stau? 

— Da, pe calea Traian... adică pe strada Mare cum i se mai 
spune... 

— Exact. La atelierul tatălui meu, magazinul „La ceasul de 
aur”. Îi spui că eu mai întârzii puţin de la masă, deoarece trec pe 
la Comandamentul german. 

— Am înţeles, domnișoară... 

Dana luă caietele sub braț, lucrări scrise ale unor eleve 


corigente la limba germană, spuse „bună ziua” și plecă cât mai 
grăbită sub privirile lungi și cercetătoare ale domnișoarei Lizzi 
Hintz. 

— lar mâine să nu uiţi să te prezinţi la munca de război! mai 
strigă ea în urma Danei. 

De astă dată, Dana se făcu că nu aude și grăbi pasul. Era 
enervată peste măsură... Cum de-i răsărise în cale această 
caricatură de femeie pe care n-o putea suferi, pentru aroganţa 
ei, nici o elevă? Și culmea, are și tupeu: îi dă, ca unei servitoare, 
să-i ducă caietele acasă... 

Trecu prin apropierea magazinului de coloniale al lui 
Cristescu, unde era o coadă imensă - se dădea uleiul pe 
cartelele nebarate, câte un sfert de litru de persoană. Printre cei 
ce stăteau la rând o zări și pe Liliana. Era în rochia ei albă cu 
năsturași albaștri și în mână cu o plasă cu două sticle. îi făcu un 
semn cu mâna, ea îi răspunse la fel, și se depărta. 


15 


Ostașii companiei „depozit” din regimentul 95 Infanterie se 
aflau afară la câmp, între râpele cu pământ galben, lutos (unde 
câţiva ţigani înălţaseră două cuptoare de cărămidă) și drumul ce 
ducea către comuna Cerneţi. Stăteau în careu, cu armele la 
picior, moleșiţi de căldură, sub soarele dogoritor de august, și-l 
ascultau pe plutonierul major Grădinaru care le preda o lecţie de 
tactică. Cei mai mulţi erau tineri, abia încorporaţi, niște 
copilandri, îmbrăcaţi cu bluze decolorate, ude de transpiraţie, și 
pantaloni din doc. Printre ei se aflau și unii bătrâni, concentrați 
de multă vreme sau înapoiaţi de pe front, oameni cu spinările 
îndoite, cu feţele cenușii, aspre, arse de soare, cu mustăţi mari, 
niște moșnegi ce se rezemau în puști ca în toiege. Câţiva 
dormitau de-a-n picioarelea, cu pleoapele pe jumătate lăsate, 
clătinându-se ușor, ca niște trestii sub adierea vântului; când și 
când tresăreau la vorba repezită a majorului și atunci îl priveau 
buimaci, cu ochii holbaţi a spaimă, de parcă nu știau pe ce lume 
se află. 

— Bă, inamicul trebuie luat prin suprindere! striga Grădinaru, 
asudat tot, roșu la față, cu mustaţa zburlită și cascheta dată pe 
ceafă. Ce-nseamnă suprindere? inseamnă că nu te vede. Dacă 
inamicul nu te vede, înseamnă că l-ai suprins. Asta este. Deci ce 
este suprinderea? la spune tu, soldatul Niţă Dogaru! 

Soldatul Niţă Dogaru, un bătrân cocârjat, cu boneta pusă 
strâmb pe cap, dormea de-a binelea, clătinându-se, gata-gata 
să se prăbușească. Noroc cu cei din dreapta și din stânga lui 
care cu câte un ghiont îl mai trezeau uneori, reușind să-l ţină în 
picioare ca între doi stâlpi de poartă. 

— Soldatul Niţă Dogaru! strigă plutonierul major Grădinaru și 
făcu un pas înainte, gata să-l mănânce din ochi pe ostaș. 

— Ordonaţi, dom'major! se bâlbâi bătrânul, trezindu-se ca 
dintr-o amorțeală și lovi călcâiele bocancilor. 

— Ce făceai, bă, cap de dovleac? se răsti la el plutonierul 
major. Dormeai? 

— Nu dormeam, dom'major, ia numa mă gândeam așa și vă 
ascultam pe dumneavoastră cum glăsuiați... 

— Ei, despre ce glăsuiam eu? 

— Păi... despre armată... dom'major. Despre armată și despre 
noi toţi... despre inamic... despre majestatea sa regele... 


— Bă, neghiobule, v-am vorbit eu acuma despre majestatea 
sa? se înfierbântă Grădinaru și porni cu pas apăsat până în faţa 
bătrânului ostaș. 

— Nu, dom'major, ne-aţi vorbit de prima dată despre 
majestatea sa... 

— Și-acuma despre ce v-am vorbit? 

Soldatul Niţă Dogaru lăsă privirea în pământ, frământându-și 
mintea să ghicească cam despre ce le-o fi vorbit majorul, că de 
vorbit vorbise el ceva, îl auzea prin vis cum scrâșnește ca 
pietrele morii lui Ghindoc, de la el din sat, scrâșnește și macină 
spusele de n-alegi fărâmă din ele. Dar uite, afurisită treabă 
oricât se străduia nu-i putea da de capăt. Ce anume cântase el 
în clipele acelea? Rugător, întoarse privirea pe furiș către 
vecinul din dreapta, un băietan înalt, cu fața îmbujorată, lac de 
apă, cu ochi negri, vii, neastâmpărați. 

— Despre surpriză, nea Dogarule! îi șopti acesta și întoarse 
repede fața către înainte, să nu-l observe Grădinaru. 

— Ei, zii, bă, cap de dovleac! porunci iară plutonierul major. 
Despre ce v-am vorbit eu? Ori nu v-am vorbit pe românește? 

— Ba pe românește, dom'majur... 

— Păi atunci? 

Soldatul Niţă Dogaru înălță privirea și în ochii lui mici, ascunși 
în creţurile obrajilor se putea citi neliniște, teamă, îngrijorare... 

— Ei? 

— Dom'major, dumneavoastră ne-aţi vorbit despre... despre 
asta... despre su... despre su... 

— Ei, hai, rupe-o! 

— Despre... despre... 

— Surpriză! șopti iarăși din dreapta ostașul cel înalt, cu fața 
îmbujorată. 

— Supriză, dom'major! zise deodată soldatul Niţă Dogaru și 
fața i se lumină ca de o mare izbândă. Asta el Despre su... 

— Și ce-i aceea supriză? 

Bătrânul ostaș se posomori iară de parcă i s-ar fi așternut o 
pânză neagră peste ochi. Ce putea el ști ce e aceea supriză. El 
știa numai de necazurile lui, că umblă îmbrăcat militar de 
aproape cinci ani, ba concentrat, ba pe front, vai de zilele lui, iar 
ăi de acasă nici tu grâu, nici tu mălai să-și astâmpere foamea. Și 
războiul ţine și tot ţine de nu mai are capăt, să se sfârșească 
odată suferinţele oamenilor și să se întoarcă fiecare la casa lui... 


— Ei, ia zii, bă, cap de dovleac! 

Soldatul Niţă Dogaru, tăcea, cu fruntea plecată, cuprins de 
aceeași teamă și picioarele începuseră a i se muia încât simţea 
că dintr-o clipă într-alta e gata să se prăbușească. Îl cunoștea pe 
majurul Grădinaru încă de pe vremea concentrărilor și mai apoi 
de pe front, era om dat dracului, aspru, și-i sărea ţandăra din te 
miri ce. Și când îl apuca nebunia, apoi lovea cu centura, cu 
lopata Linemann sau dădea cu bocancul în stomac, de nu-ţi aflai 
alinare săptămâni în șir după ce scăpai din mâinile lui. 

— Nu vrei să zici, nu? îl privi Grădinaru tăios pe sub 
sprâncene, dându-și cu un bobârnac șapca pe ceafă. 

— Ba zic, dom'major... 

— Păi atunci, de ce paștele mă-ti, bă, mă faci să aștept atâta 
de parcă ţi-aș trage vorbele cu cleștili din gură? Hai? la spune 
ce-i aia supriz? 

Soldatul Niţă Dogaru privi iară pe furiș către dreapta să-i vină 
salvarea de la băietanul acela înalt, cu fața îmbujorată și 
băietanul înţelese, că se arăta tare dezgheţat, așa că prinse 
îndată a-i șopti. Dar nu apucă să lege două vorbe, că plutonierul 
major îl și zări. 

— Bă, Chirică... tu-ţi dumnezeirea cui te-a încălțat, cine ești 
tu, bă, de-i sufli boșorogului ăsta, hai? 

— Dom'major, n-am su... 

— Gura! răcni Grădinaru către el și în aceeași clipă îi și croi 
două perechi de palme într-atât de tare, încât Chirică se clătină 
și se prăbuși peste Niţă Dogaru. 

— Va's'că mă prostești tu pe mine, hai, bă? strigă majorul, 
roșu de mânie, cu mustața zburlită. Auzi cică n-a suflat... De par 
ecsamplu eu îs orb, nu? Am dat în orbu găinilor... 

Chirică își luă boneta de jos, o puse sub braţul mâinii cu care 
ținea pușca și cu cealaltă mână începu a-și șterge sângele ce-i 
curgea din nas. Niţă Dogaru se căută repede prin buzunare și-i 
întinse batista sa, un șervet mare, cenușiu, din pânză 
ţărănească, mototolit și murdar. 

— Lasă-l, bă, lasă-l, nu-l obloji atâta că nu-i muiere! îl opri 
majurul. Asta n-a mirosit frontu, n-a dat piept cu inamicu, că de 
da el, alta-i era pricopseala acum! Dincule! se întoarse 
plutonierul major și strigă către caporal care se afla în flancul 
drept al companiei. 

— Ordonaţi, dom'major! 


— la vino tu niţel încoace... 

Caporalul Dincu alergă sprinten și se opri la un pas înapoia lui 
Grădinaru. Aruncă o privire compătimitoare lui Chirică și apoi 
rămase cu capul sus, așteptând ordinele plutonierului major. 

— Mă băiete, începu Grădinaru, ia să-l iei tu pe lunganul ăsta, 
pe Chirică și pe boșorogul de Niţă Dogaru și cum se lasă 
noaptea faci pe aici pe câmp niște teme de luptă cu... salturi, 
înţelegi tu? 

— Am înţeles, dom'major! răspunse răspicat Dincu, ducând 
palma la bonetă. 

— O sută, două, trei, o mie de salturi, să se ducă tot într-un 
atac până dau peste inamic și fac cum s-ar spune supriza. Ai 
înțeles, mă? 

— Am înţeles, dom'major! 

— Că supriza mai mult noaptea se face, de nu te vede 
inamicu... Așa le-am și spus mârlanilor, dar să-i ia dracu’, au 
capete de dovleac, de nu judecă nici măcar cât un bocanc 
reformat! Ei, acuma ia să-i întrebăm și pe alţii câte ceva... 

Și plutonierul major Grădinaru a tot întrebat și a explicat și iar 
a întrebat și iar a explicat până ce soarele s-a ridicat la amiază. 
Făcuse clăbuci la gură, dar „teoria” s-a prins de ostași ca apa de 
penele gâștii. N-a fost unul în stare să priceapă două vorbe din 
toată strădania lui. Și dacă „mârlanii” n-au priceput, că „au 
capete de dovleac”, apoi au fost trecuţi pe nota lui Dincu vreo 
cincisprezece la număr, trebuind ca la căderea nopţii să vină și 
ei aci pe câmp și să facă „salturile către inamic” pentru a realiza 
cu alte cuvinte supriza... 


Cum s-a întunecat, cei cincisprezece ostași încolonațţi, și mai 
bătrâni și mai tineri, cu puștile pe umăr au pornit în cadență 
către câmpul de instrucție din afara orașului. Tot mai mult se 
lăsa întunericul ca o năframă neagră fără sfârșit, acoperind 
depărtările. In liniștea aceea a începutului de noapte, când 
zăpușeala încă nu se topise, pe câmp, dinspre comunele Cerneţi 
și Halânga se auzea zvon de glasuri și lătrat de câine, iar 
undeva către regimentul rămas în urmă se deslușea uruitul 
roţilor unei căruțe pe caldarâmul de piatră al șoselei ce ducea 
spre comuna Șimian. 

— Cântăm ceva, măi băieţi? întrebă în glumă Dincu, mergând 
alături de coloană. 


— Apoi de cântat ne arde nouă acuma, dom'caporal? zise 
soldatul Niţă Dogaru, ce mărșăluia undeva înapoia coloanei. Vai 
de zilele noastre, că mai bine am boci și ne-am plânge 
bătrânețele, că ne-a fost dat la anii ăștia să suferim batjocura 
unuia și altuia... 

— Sst, mă, ăl bătrân, ce-ţi veni de-ţi porni gura împotriva 
superiorului? se auzi un glas dinapoi. Te aude dom'caporal... 

— De dom'caporal nu mi-e mie teamă! zise Niţă Dogaru, că 
dom'caporal l-am ghicit eu, e om cu inimă bună, e de-ai noștri. 
Ei, dac-ar fi toţi ca'mnealui... 

Ajunseră la marginea unor râpe, dincolo de cărămidărie și 
caporalul ordonă îndată să se ia repaus câteva minute. Oamenii 
se strânseră în jurul lui și se așezară pe iarba încă încinsă de 
arșiţa zilei. Jur-împrejur era liniște adâncă. Foarte de departe, de 
undeva din întuneric, veneau șoaptele orașului cufundat în 
bezna camuflajului. Nu se zărea nici măcar o luminiţă cât de 
mică într-acolo. Totul se mistuia într-un negru dens, abia de se 
ghicea conturul primelor case de la periferie, peste ale căror 
acoperișuri se înălțau siluetele singulare ale unor plopi. 

— Și vă e gândul să ne muiaţi oscioarele, dom'caporal? 
începu vorba bătrânul Niţă Dogaru, stând cu picioarele sub el și 
cu arma sprijinită pe genunchi. 

— Lasă, mă nea Niţă, că face dumnealui cum e bine, zise 
careva din întuneric. 

— Care ești, mă ăla? 

— Eu, nea Niţă, Totelică... 

— Aha... 

— Eu nu vreau să vă moi oscioarele, măi tată Niţule, interveni 
caporalul ce abia își aprinsese o ţigară și o ţinea ascunsă în 
pumn, așa cum îl învățase majorul Grădinaru că se fumează pe 
front, în linia întâi. Ce dracului, nu suntem tot oameni? Mi-a dat 
domnul plutonier major ordinul ăsta, apăi eu l-am executat și v- 
am adus încoace. Aici, de, vedem noi ce temă de luptă facem... 

— Vedeţi, numai vedeţi bine și cu folos, dom'caporal, zise iar 
soldatul Niţă Dogaru cu înţeles. Of, doamne-dumnezeule, nimeni 
nu știe câte salturi din astea am făcut eu în concentrări, pe 
ploaie și pe viscol, sau în război, prin vifornițele luptelor. Numai 
cine n-a fost pe front, nu-și poate închipui... 

— Că și cine a fost, ori a venit beteag, ori a venit jigărit și 
amărât ca o umbră. 


— Ori n-a mai venit de loc! zise Niţă Dogaru. Că vedeți voi, 
măi, oameni buni, urmă el trăgându-se mai în față să fie auzit 
de toţi, am luat sama că azi trăiesc și trăiesc bine ăia de se 
învârt, ăia care au neamuri sau proptele la armată și-i scutesc 
de mobilizare, ăia care dau bani și plocoane... Dară eu, păcatele 
mele, ce să fi dat? N-am nici uluci la bătătură, dară mite să zic 
că sunt propitar... 

— Cât pământ ai acasă, măi nea Niţule? întrebă caporalul 
trăgând cu poftă din ţigară. 

— Cât pământ am? se scarpină după ceafă bătrânul soldat și 
privi roată în jur, parcă să vadă de este vreunul care poate da 
un răspuns mai altfel decât al lui. Păi, dom'caporal, am și eu o 
juma'de pogon și-o grădină pe lângă casă. Incolo, în deal, la 
cimitir, cât să sari un pas în dreapta și altu în stânga... 

Ostașii începură să râdă. Dincu însă nu râse și urmă cu altă 
întrebare: 

— Cine-i cel mai bogat om de la dumneata din sat? 

— De la noi? Păi, dom'caporal, sunt mai mulţi din ăștia cu 
stare, zise el și întinse degetele pentru a-i număra. lacă e unul 
întâi și întâi cu moșie mare, îl cheamă Tintorescu, Oscar 
Tintorescu, boier mare pe care nu l-am văzut de vreo douăzeci 
de ani prin sat. Se zice că stă prin străinătăţuri... 

— Și cine are grijă de moșie? 

— Are un ginere, colonel de cavalerie, unul Dona, ăsta taie și 
spânzură acolo. Dar acum și ăsta e pe front. Așa. Apăi avem un 
negustor, unul Stelică Sultan, care ţine două prăvălii, una la 
șușeaua mare, alta mai înspre marginea satului. Asta de la 
șușeaua mare are și salon pentru nunţi, și mașină de umplut 
sifoane, nu mai vorbesc de mașina lui de treierat, și tractorul, și 
hambarele, și cășile, că are vreo trei căși toate arătoase, de a 
zis că vrea să mai aridice una să-l puie-n pozenar pe boieru 
Tinctorescu, auziți dumneavoastră cum se joacă blestematu 
ăsta cu banii!? 

Niţă Dogaru tăcu, întoarse capul în dreapta și-n stânga și 
întrebă: 

— Care-aveţi, mă, copiilor, să-mi daţi și mie o ţigară? Că mi se 
usucă gura... 

— la de aici, nea Niţule! îl îmbie caporalul întinzându-i 
pachetul. Fumezi „Naţionale”? 

— Fumez, dom'caporal, de ce să nu fumez? Crezi că mai stau 


să aleg? Vorba ceea: calul de dar nu se caută-n gură! 

Aprinse ţigara, slobozi spre înalt câteva fumuri, tuși sec, după 
care bătrânul ostaș urmă: 

— Și cum vă spuneam de negustoru ăla cu două prăvălii, pe 
nume Sultan... Ei bine, ăsta are doi băietani, iacă niţel mai în 
vârstă decât Chirică al nostru și decât alţii din companie, mă 
rog, oameni de armată, dar credeţi-mă, vă spui pe zâlele mele 
care le mai am, că ăştia doi nici nu știu unde se află cazarma 
regimentului, dar să mai fi văzut frontu... 

— Au dat bani grei, nea Niţule... 

— Au dat, dom'caporal, au dat că au de unde și a avut și cine 
lua, zise Niţă Dogaru cu năduf. Ei, oameni ca alde dom'major al 
nostru se găsesc prin toate locurile. 

— Mă, ăl bătrân, iară vorbești prostii, se auzi un glas înapoia 
lui. 

— De ce vorbesc prostii, mânca-ţi-aș sufletu? se întoarse 
mirat Niţă Dogaru și-l căută cu privirea pe acela prin întuneric. 
Află dumneata care ești că nu-ți văz ochii, că dom'major 
Grădinaru mi-a cerut cinci mii de lei ca să mă lase acasă de 
tot... 

— Cinci mii? 

— Cinci mii! întări Niţă Dogaru. Uite să mă bată dumnezău 
dacă vă minţăsc. Cinci mii în cap. Era atunci, la început, când 
umblau banii altfel... l-am zâs: „Dom'major, n-am, păcatele 
mele, nici cinci sute, dară cinci mii, și n-am nici cincizeci de lei în 
pozonar, de unde să fac eu banii? Daţi-mi drumu, că de când mi- 
a murit băiatu pe front, n-are cine munci peticul ăla de pământ 
acasă, că muierea îi oloagă de vreo șase ani, abia se târăște pe 
prispă, și moare cu zile, săraca de ea, și pământu ăla ajunge 
pârloagă, și n-am nici eu cu ce da foncierea, că vine pirceptoru 
și bate-n poartă și cere, că așa l-a învăţat mumă-sa să ceară...” 

— Ai avut un băiat, nea Niţule? întrebă interesat Dincu. 

— Am avut dom'caporal, suspină bătrânul și dădu drumul 
unui oftat din adâncul pieptului. Am avut... Și ce băiat! Înalt și 
frumos, și ascultător, și muncitor, săritor la orice nevoie, și uite 
că s-a prăpădit cu zile pe front... Era într-un regiment de 
dorobanţi... 

Bătrânul tăcu, lăsă capul în piept și-și șterse lacrimile cu dosul 
palmei în care ţinea ţigara aprinsă. 

— S-a prăpădit, săracu de el, și s-au mai prăpădit și alţii din 


sat și din alte sate, urmă cu glas stins, că unde te uiţi, 
dom'caporal, vezi numai cârpe negre la porţi. Numa copiii lui 
Sultan, negustoru nostru, și alţii, și alţii ca ei stau și au zile... și 
ce zile! Ei, tot banu bogătanului face politica! 

Zicând acestea, Niţă Dogaru dădu a lehamite din mână, își 
potrivi mai bine pușca pe genunchi și tăcu. Caporalul Dincu îl 
privi câteva clipe, după care zise: 

— Așa-i războiul, nea Niţule, mor oamenii... Dacă l-am 
pornit... 

— Apăi, eu l-am pornit, dom'caporal? sări Niţă Dogaru cu 
gura, dându-și cu un gest repezit boneta pe ceafă. Sau poate 
dumneata? Sau Chirică, prăpăditu ăsta? Sau Totelică de aci, ori 
moșneagu Gheorghe Cârlig de colo, că parcă-i o umbră în 
țoalele astea militare? Spune, noi l-am pornit? 

— Vrei să spui că nu? 

— Iţi baţi joc de sufletele noastre dom'caporal? 

— Atunci cine? întrebă cu un aer nevinovat caporalul. 

— Cum cine? Boierii, miniștrii, ăia cu bani, ca de pe urma 
răzbelului să facă alţi bani. Ei l-au pornit! dădu ca o sentinţă Niţă 
Dogaru. Așa-i, măi, oameni buni? se întoarse el către ceilalţi 
militari. Am grăit drept sau nu? 

— Drept, nea Niţule! 

— Apăi vedeți? Asta-i... Dac-ar fi după noi, dom'caporal, uite 
acușica ai veni cu noi la magazie, ţi-am da puștile astea și ne- 
am tot duce fără să ne mai uităm înapoi! 

— Ba eu m-aș uita să n-alerge dom'major Grădinaru după noi 
și să ne cheme înapoi, zise Totelică, un om între două vârste, cu 
o mustață neagră, tăiată scurt și un veston prea lung pentru 
trupul lui puţintel și rebegit. 

— Ei, și chiar de-ar alerga, m-aș trage după un dâmb, la o 
cotitură, l-aș aștepta și i-aș da una în cap cu un bolovan, să mă 
ție minte toată viaţa dac-o mai avea minte după aia! zise Niţă 
Dogaru și răsuflă ușurat de parcă s-ar fi răcorit numai la gândul 
că ar putea odată și-odată să-l răpună pe cel care-i batjocorește 
zilele acum la bătrâneţe. 

Alături, stând trântit într-un cot pe iarbă, Chirică încerca să 
cânte dintr-o frunză, pe care mereu o umezea între buze și nu-i 
afla în nici un fel rostul. 

— E de tei, mă, Chirică? se întoarse către el Niţă Dogaru. 

— Nu e, nea Niţă. E de plop. Când ieșirăm pe poarta cazărmii 


și rămăsei mai în urmă să-mi leg moletiera găsii o ramură 
smulsă... 

— Îi bună și de plop, zise Niţă Dogaru, dară ţie îţi arde a 
cânta? 

— Păi, de ce să nu-mi ardă, nea Niţă? 

— Eşti tânăr, ce-ţi pasă, de-aia îţi arde a cânta. Numai noi cu 
jalea-n suflet... 

— Am și eu jalea mea, nea Niţă, vorbi moale Chirică, da-ncerc 
a o uita, că dacă mă ia gându, iar mă apucă nebunia... Da, da, 
geaba te uiţi mata așa la mine, eu am o nebunie a mea care 
când mă apucă îmi vine să fac prăpăd în jur! 

— Ce nebunie ai, mă Chirică? întrebă Totelică de alături, care 
se trăsese și el mai aproape, să intre în vorbă. la auziţi oameni 
buni... Uite muream și nu știam nimica de județ ăsta... 

— Ei, mă doare sufletu când mi-aduc aminte, da rabd și rabd 
până s-o rupe răbdatu ăsta odată... 

Totelică aruncă o privire întrebătoare lui Niţă Dogaru și acesta 
înălţă din umeri a neștiință, ca și când ar fi vrut să spună că nu 
poate ști el pe unde-i umblă mintea lui Chirică. 

Caporalul Dincu veni și el mai aproape, aruncă ţigara cu un 
bobârnac departe în întuneric, și-l stârni pe Chirică la vorbă. 
Flăcăul nu se lăsă mult îndemnat, mai ales că-l ruga chiar 
caporalul, faţă de care avea un mare respect, așa că începu a 
povesti cam de unde-i vine „nebunia” aceea a lui. Cu un an în 
urmă, în comuna lui, a venit la moșierul Petre Soreanu, fiul 
acestuia, maior de stat major, ca să-și petreacă concediul la vie. 
Dar n-a venit singur. A venit însoţit de un locotenent-colonel 
neamt, unul înalt, blond, cu ochelari cu ramă de aur, căruia i se 
spunea de către boieri, „domnu Klausing”... 

— Îi ţiu minte numele câte zile oi avea, vorbea cu răsuflarea 
întretăiată Chirică și ochii pierduţi într-aiurea. Nu l-oi uita în vecii 
vecilor! 

— Ei, și ce dac-a venit neamţu ăsta în sat? întrebă plin de 
curiozitate Niţă Dogaru. 

— Păi a venit acolo, în deal la moșie, și a stat vreo câteva zile 
ținând-o tot într-o petrecere, urmă Chirică cu glas sugrumat de 
neîmpăcare. Tocma atuncea venise și soră-mea Marioara de la 
oraș, de la școală, că era la școala de menaj, o dăduse taica să 
înveţe și ea carte, măcar s-ajungă ceva de capu ei că nu l-a 
lăsat învăţătoru în nici un fel până n-a trimis-o la examen că era 


bună la învățătură. Așa, și cum spun venise și ea, era fată la 
șaisprezece ani împliniţi, și frumușică, și cuminte, și muncitoare, 
că numa ce-a venit și auzind că eu cu taica și cu muma ne 
ducem să muncim în via moșiei ca să scoatem și noi un ban, ea 
numa ce-a zis că merge și ea, că doară pentru ea muncește 
taica să facă bani ca s-o ţină la învăţătură. Și uite așa a doua zi 
ne-am dus cu toții la vie și administratoru de pe moșie a trecut-o 
și pe ea la catastif să-i facă parte la plată. Și cum treceam noi 
așa în cea de-a treia zi pe lângă cerdacu conacului în sus către 
vie, numa ce zărim acolo sub umbrar, stând tolăniţi în două 
foteluri de pânză, pe George, maiorul, fiul moșierului, în cămașă 
albă, cu ochelari negri pe nas, și alături de el, pe neamţu ăla, 
Klausing, cum i-am spus. Stăteau și fumau privind în vale către 
sat, peste livezi, cum răsărea soarele în dimineața aceea. Și 
acum am trecut prin preajma cerdacului cu sapele pe umăr, am 
dat și noi ziua bună așa ca oamenii și ne-am văzut de drum în 
sus, printre vii. După vreo câţiva pași, taica s-a uitat în urmă, și 
l-a văzut pe neamţ că pune binoclu la ochi și privește după noi, 
dar și-a zis că de, e omu străin și vrea să vadă cum arată țăranii 
noștri. Și am ajuns noi în deal, și-am început a da cu sapele pe 
lângă buștenii de vie. Ei, și n-a trecut mult și așa cam după 
vreun ceas și ceva numa ce vine o femeie bătrână, una Aristiţa, 
îngrijitoare acolo la conac, și spune că a poruncit domnu George 
ca să vină soră-mea Marioara până la el că are s-o întrebe nu 
știu ce. Taica a aruncat o privire către mine, eu către el și-apoi 
după ce s-a scărpinat în cap a zis femeii acelea să se ducă și să-i 
spună lu domnu George că n-are ce s-o întrebe pe Marioara de 
vorbă, că el îi boier, băiat subţire, iară ea îi fată de ţărani 
necăjiţi și neștiutori și nu-i poate da învăţătură, cu atât mai mult 
vreo povaţă. Și s-a dus Aristiţa, femeia aceea și a dus vorba 
către boier și numa că ne pomenim cu ea ca vine înapoi tot într- 
un suflet și-i spune lu taica să facă bine și să vină și el cu fata 
până la domnu George. Taica tot nu s-a dus și atuncea numa ce 
ne pomenim, așa, cam când se ridicase soarele bine pe cer că 
răsar printre buștenii de vie chiar cei doi boieri: maiorul și cu 
ofițerul neamţ. Veneau agale, urcând dealu, domnu George tot 
în cămașa aceea albă, cu mâinile la spate și cu ochelarii negri 
pe nas și neamţu îmbrăcat în uniforma lui, cu centură neagră de 
lac și cu șapca înaltă, verzuie. S-au oprit lângă noi și numa ce l-a 
întrebat băiatu moșierului pe taica de ce n-a vrut sa vină acolo 


la cerdac? Ori s-a întors lumea cu susu în jos și vin boierii la 
ţărani? 

Taica n-a zis nimic, nici nu i-a aruncat măcar o privire lu 
George ăsta, ci și-a văzut mai departe de treabă, mușuroind 
pământul la rădăcina buștenilor, că aveam mare zor, trebuia să 
sfârșim în săptămâna aceea treaba, că mai aveam și pe-ale 
noastre pe lângă casă de făcut. 

— Vezi, domnule Klausing, cum se poartă ţăranii noștri? s-a 
întors băiatu moșierului către neamt. 

— Forte prost! Forte prost, nu-i bun! a clătinat din cap neamțu 
și cu ochii umbla tot după soră-mea, Marioara, care se 
îndepărtase câţiva pași mai către deal dând mereu cu sapa. 
Țăran trebuie ascultat boier. 

Taica a înţeles ce vor cei doi și când soră-mea a întors capu 
către el, numai ce i-a făcut semn din sprâncene și ea îndată a 
priceput. A lăsat sapa și a luat-o la fugă prin vie la vale, către 
sat. Neamţu a încercat și el să se ia după ea, așa ca într-o joacă, 
dar eu m-am pus îndată în cale-i cu sapa înălţată deasupra 
capului. Înfuriat, el mi-a dat încet sapa la o parte cu mâna, iar 
cu cealaltă mână umbla să desfacă tocu pistolului. Intr-o 
fulgerare de-o clipă, taica l-a văzut ce vrea să facă și l-a prins de 
mână. 

— Ce vrut? Ce vrut? s-a întors înfuriat neamţu către taica și 
așa tam-nesam a scos pistolu și a descărcat două focuri în 
pieptu lui. 

Muma a început să ţipe. Eu am ridicat sapa și am vrut să-i dau 
una în cap neamţului, dar s-a pus între noi George, băiatu 
moșierului, și l-am lovit pe el atât de zdravăn, încât i-am tăiat 
umărul adânc de tot. Atunci, neamţu a întins repede pistolu 
către mine și nu știu de unde am avut atâta putere de mi-a 
venit un gând bun, și i-am dat una cu sapa peste mână, încât 
pistolu i-a căzut în ţărână. M-am aplecat în clipa aceea, l-am 
luat, m-am îndepărtat câţiva pași și am întins arma către cei doi, 
spunându-le că ori pleacă, ori trag. 

Au plecat. George a făcut câţiva pași, ţinându-se cu mâna de 
umăr, apoi s-a întors și mi-a spus că am să dau socoteală la 
postu de jandarmi. Taica a murit peste o săptămână, eu am fost 
luat de jandarmi și trimis într-un batalion de reabilitare și uite 
așa am ajuns să fac armata înainte de a-mi veni rându... 

— Dar când îţi vine ţie rându? 


— La toamnă... 

Chirică tăcu și privi roată în jur să vadă ce efect au avut cele 
povestite de el asupra celorlalţi militari din companie. Ostașii 
fumau în tăcere, clătinau capul dar nimeni nu zise nimic. Numai 
caporalul Dincu întrebă într-un târziu: 

— Și cu boierul cum a rămas, măi Chirică? 

— Cu George ăla? Păi am să-l dau în judecată când m-oi 
întoarce acasă. Dară mi-a spus notaru nostru că nu fac nimic cu 
procesu, că nu el l-a împușcat pe taica, iară pe neamţ, vorba 
aceea, prinde orbu scoate-i ochii! E străin și n-au ce să-i facă 
legile noastre... Așa umblă vorba... 

— Neamţul ăsta e aici în oraș, zise Dincu. E șeful 
comandamentului german... 

— Cine? se miră Chirică și se dădu aproape de Dincu, să-l 
privească în ochi. 

— Cum cine? Ala de l-a omorât pe taică-tău. Klausing, că văd 
că-i ţii bine minte numele... 

— E aici în oraș? holbă ochii Chirică. Ei, dumnezeirea cui l-a 
adus pe lumea asta! scrâșni el din dinţi, atuncea numa lasă-l pe 
mâna mea, că-i fac eu de petrecanie... 

— Mai încet, măi Chirică, mai încet, nu te-nfierbânta așa, zise 
Totelică de alături. Nu uita că nemţii îs aliaţii noștri și... 

— Și ce dacă-s aliați? sări cu gura bătrânul Niţă Dogaru, care 
tăcuse până atuncea. Să ne fure bucatele din bătătură, să ne 
bage pe front numai în linia întâi și ei să dea mereu dosu că zic 
că-s de ilită sau cum se spune, să ne omore ca pe niște vite, 
auzi să tragă cu pistolu în om nevinovat și să facă ce vor, asta 
însamnă că-s aliaţi? Ei, mânca-i-aș ficaţii lu domnu Clausin ăsta, 
că uite pentru necazurile lu Chirică, cum l-oi vedea, întâi eu mă- 
nfig în el... 

— Măi, nea Niţă... 

— Lasă, măi frate, că ajunge cât am tot înghiţit, vorbi supărat 
Niţă Dogaru. Uite, măi Totelică, ia-ţi inima ta și citește în ea ca 
într-o carte și citește și-n a altuia, și-n a altuia, și-ai să vezi că și 
tu și toată lumea sunteți de părerea mea, și tu și toată lumea nu 
mai puteţi suferi toate câte sunt pe capu nostru de când s-a 
pornit războiu ăsta. Ajunge! Nu știu cum să se facă, dar oricare 
dintre noi simte că i-a ajuns cuţitu la os! Că trebuie să se 
întâmple ceva, ca să se sfârșească odată chinu ăsta... Așa-i 
dom'caporal? Bine am grăit, că uite să mă bată dumnezău dacă 


te mint, îmi spune inima că ești om bun și nu mi-e teamă de 
toate câte le-am sporovăit și noi aicea! 

Dincu zâmbea în întuneric și-l încerca în clipele acelea o 
mulțumire fără margini. Avea în jurul său oameni simpli ca și el, 
cei mai mulți desigur fără o conștiință politică ridicată, dar care 
oricând erau gata să fie alături de lupta adevăraţilor patrioţi 
pentru izbăvirea ţării de fasciștii din afară și dinăuntru. Asemuia 
în închipuirea lui masa aceasta de oameni cu o pastă de lut, 
materie definită prin o mie și una de însușiri, de caracteristici, 
proprii modelajului, dar care nu putea căpăta o anumită formă 
revelatoare decât prin iscusinţa, prin meșteșugul și priceperea 
unui neîntrecut maestru în lucrarea obiectelor de ceramică. De 
felul cum acesta își dă toată osteneala, punând în joc priceperea 
și talentul, obiectul capătă forma realităţii. „Câtă forţă, câtă 
înţelepciune, câtă putere de luptă are poporul nostru! - cugeta 
Dincu în sinea lui, privind pe rând fețele militarilor care se 
deslușeau destul de bine în noaptea ce acoperea câmpul. Și mai 
ales câtă putere de pătrundere și de analiză, de înțelegere 
adevărată a lucrurilor...” Putea oricând să se bizuie cu încredere 
și cu fermitate pe ei, erau oameni muncitori ca și el, cu aceleași 
aspirații, cu aceleași nădejdi, oprimaţi de exploatare, batjocoriţi 
de cei avuţi, oameni care datorită unei judecăţi limpezi, datorită 
minţilor clarvăzătoare dibuiseră în necunoscutul ce-i înconjura 
adevărata cauză a nenorocirii în care se zbătea ţara. Poate că 
întrezăreau și drumul pe care trebuiau să meargă cu toţii pentru 
a ieși la adevărata lumină a dreptății... 

— Uite de-asta am eu nebunia aia de care v-am vorbit, zise ca 
o încheiere soldatul Chirică. Și numa când văd pe stradă un 
soldat cu uniformă verzuie, un neamt din ăsta, eu uit că-i aliat 
sau ce este și-mi vine să mă reped la el și să-i bag baioneta în 
șale până dau de buric în partea ailaltă, așa-mi vine mie, să 
știți... Ei, fraţilor, oftă el clătinând din cap a durere, ce mai oma 
fost taica și cum și-a trudit el viaţa, că s-a târât printre oameni 
ca o furnică din ălea și uite că tot l-a călcat un netrebnic... Asta 
e! 

Chirică tăcu, aruncă frunza ce-o tot umezise între buze, se 
ridică și se pierdu în întuneric, trăgând pușca după el. 

— Are dreptate, bietu de el, zise Niţă Dogaru. Nebunii din 
astea de care zice Chirică avem cam fiecare, că fiecare avem 
câte-o socoteală de încheiat cu câte cineva: cu boieru, cu 


negustoru, cu priceptoru, cu ăi care ne mănâncă viața cu 
dobânzile pe la bancă, iacă așa cu toți ăștia... 

— Ai vrea să nu mai fie boierii mai marii ţării, nea Niţule? îl 
întrebă caporalul și-i puse mâna pe umăr prietenește, simţindu- 
se apropiat de sufletul lui. 

Niţă Dogaru râse din toată inima. Râseră și ceilalţi ostași pe 
de lături. 

— Zău, dom'le caporal, zise el ștergându-și gura cu dosul 
palmei, știi numa cum m-ai întrebat dumneata? Așa ca și cum ai 
fi zis: „Mă, nea Niţule, ţi-ar place, mă, să te pupe o femeie 
frumoasă?” Paște calule iarbă verde, vorba ceea!... 

Militarii se porniră iar pe râs și odată cu ei și caporalul Dincu, 
înveselindu-se peste măsură de mult. 

— Păi cum să nu-mi pară bine, dom'le caporal? urmă Niţă 
Dogaru și-i privi pe cei din jur, pe rând, pe fiecare în parte. Aș 
vrea să fie la cârma ţării tot de-ai noștri, ţărani ca mine sau 
muncitori ca dumneata, oameni care ne știu năcazurile și 
durerile... 

— Așa e, nea Niţule, zise caporalul, fiecare am vrea să fie mai 
marii noștri oameni muncitori ca și noi, dar vezi dumneata, 
pentru ca oamenii ăștia să ajungă la cârma ţării, trebuie să fie 
schimbate rânduielile astea strâmbe pe care-i așezată ţara, să 
fie altă preţuire pentru omul muncitor, uite ca mine, ca alde 
dumneata, Totelică, și alţii. Or, treaba asta nu se poate face fără 
luptă, strâmbătatea n-o putem înlătura decât prin luptă, o lupta 
pe viaţă și pe moarte împotriva a tot ce-i putred și ne 
batjocorește, ne mănâncă viaţa asta și așa destul de amară și 
de grea. Lupta asta, nea Niţule, trebuie purtată de oamenii care 
muncesc ca să trăiască, care nu trăiesc de pe spinarea altora... 

Caporalul Dincu vorbea cât mai pe ocolite despre viaţa grea și 
de mizerie pe care o ducea poporul umilit, exploatat, târât într- 
un război pe care nu l-a dorit, batjocorit de bogătași și de 
bancheri, despre ce trebuie să facă fiecare om cinstit, care 
nădăjduiește să se ivească odată lumină peste întunericul ce-a 
cuprins ţara. El vorbea și ostașii din jurul său, într-o tăcere 
deplină, îl ascultau fără să clipească din ochi, sorbindu-i parcă 
fiecare vorbă și minunându-se totodată de câtă deșteptăciune e 
cuprins gradatul lor, pe care acuma socoteau că-l cunosc și mai 
bine, că e mai lipit de inima lor și de sufletul lor, că nu-i de 
mirare lucrul ăsta, deoarece și el e muncitor și-și duce traiul din 


ce câștigă cu mâinile. 

— Mă înţelegeți, măi oameni buni? încheie într-un târziu Dincu 
scurta sa discuţie cu soldaţii pe care-i avea în subordine. Voi nu 
puteţi citi ziarele, nu puteți asculta ce se mai spune pe la radio, 
nu auziți ce mai vorbește lumea prin oraș, că staţi în cazarmă, 
dar eu umblu cu diferite treburi prin oraș, și uite cele ce v-am 
spus le-am auzit și eu de la unul și de la altul, că lumea 
vorbește, fraţilor, și nu numai că vorbește dar adună și venin în 
suflet și caută fiecare un drum care să ducă spre o viaţă mai 
bună... 

— Adevărat dom'caporal... 

— Oamenii s-au săturat de război, urmă caporalul tot mai 
insistent, mai convingator, că mulţi nu și-au dat numai vita din 
bătătură la rechiziţie, dar și-au dat și viaţa sau au ajuns schilozi, 
de nu mai au vindecare, s-au săturat să mai primească pâine, și 
gaz, și ulei, pe cartelă, s-au săturat să mai plece și să moară 
aiurea pentru interesele unuia și altuia dintre mai marii ţării. 
Dușmanul nostru de moarte, măi oameni buni, e aici în ţară, la 
doi pași de noi, umblă pe lângă noi ca stafiile de zici că nu-l poţi 
vedea, dar îl vezi dacă vrei, ne suge sângele și ne strânge de 
grumaji și de beregăţi și ne ia suflarea, - îi mareșalul cu toţi ai 
lui, cu nemţii lui Hitler și toţi cei care s-au dat de partea lor. Așa 
să știți, măi oameni buni. Ei, uite asta-i toată chestiunea ce 
aveam să vă spun. 

— Drept și pe inima noastră ai grăit dom'caporal... 

— Acuma, vă rog, atenţie la mine, ceru Tudor Dincu. 

Se auziră câteva îndemnuri, ostașii tăcură, se liniștiră. 

— Ce vreau să vă spun? Am vorbit aici ca oamenii cuprinși de 
aceleași necazuri, nu cred să se afle printre noi vreo coadă de 
topor să ne vândă către mai marii noștri... 

— Cum ai zis, dom'caporal, să ne vândă? sări Niţă Dogaru și-l 
prinse pe Dincu de mână. Să ne vândă, zici? Uite na, mă uit 
acușica în ochii lor, cum mă uit într-ai dumitale dom'caporal, ce 
dracu, că ne cunoaștem între noi, vorbim mai de mult pe ascuns 
despre treburile astea, nu-i prima dată, dar dacă acu sunteţi și 
dumneavoastră în gând cu noi, parcă ni-i inima mai ușoară și 
sufletele mai deschise. Așa-i, fraţilor? 

— Literă de lege, nea Niţă, ce-ţi mai răcești gura de pomană 
întrebându-ne? zise Totelică din întuneric. L-am mirosit eu pe 
dom'caporal că-i de-al nostru, știi, ţi-am spus odată dumitale o 


vorbă, așa-i omu care-i tot de-o suferinţă ca a noastră... 

— Și eu, ca și voi, urmă Tudor Dincu, nu am alt gând, măi 
fraţilor, decât să se facă mai repede pace și dreptate în ţară. 

— Așa-i dom’ caporal, și dreptate, întări Niţă Dogaru. Că 
geaba se face pace, dacă dreptatea ne-o mănâncă mai departe 
boierii... 

— Și acum că a trecut vremea cu sporovăitul, zise caporalul, 
haide-ţi să vedem ce facem cu salturile alea pe care a ordonat 
dom’ major Grădinaru să le faceți... 

Și zicând acestea, se ridică de jos, își scutură pantalonii cu 
latul palmei și așteptă până ce se ridicară și ceilalţi militari din 
jurul său. 

— Dom'caporal, interveni Niţă Dogaru, aș avea și eu o vorbă 
de spus, zise el și-i privi cu șiretenie pe ceilalţi de lângă el, pe 
rând, pe fiecare în parte. 

— Ei, spune, nea Niţule... 

— Ce să ne mai omorâm ăle oase pe blestematu ăsta de 
câmp? zicem și noi că am făcut salturi din alea, și gata! Așa-i 
măi, fraţilor? se întoarse el către militari. laca, mai bine ne-au 
prins cele auzite de la dumneavoastră, decât să ne izbim ăle 
burţi de pământ... 

— Așa-i, dom'caporal, are dreptate nea Niţu... zise și Totelică. 

— Nu suflă unul o vorbă, dom'caporal... 

— Mai bine ziceţi mai departe despre viaţa asta a noastră, că 
parcă le ziceţi din cărţi... zău, oameni buni, din ce ascult și tot 
nu m-aș sătura să-l aud pe dumnealui vorbind... 

Caporalul Dincu își luă iar boneta de pe cap, își șterse fruntea 
de sudoare cu latul palmei și zâmbi subțire în întuneric, fără să 
știe ce să răspundă. Părea nehotărât în cele ce gândea... De 
fapt și el plănuise să nu mai omoare oamenii, unii dintre ei cu 
ani de război în spinare, să nu-i mai alerge acum noaptea pe 
câmpul cu iarba pârjolită de arșiţă, mai ales că era convins că 
pedeapsa era nedreaptă, urmare a apucăturilor păcătoase ale 
plutonierului major, care nu știa altceva decât să înjure, să bată 
și să pedepsească... Ce rost aveau salturile acelea, când 
oamenii, majoritatea dintre ei, înaintaseră pe adevărate câmpuri 
de luptă, chiar sub ploaia gloanțelor? Căutase și el la amiază să-i 
explice lucrul acesta lui Grădinaru, dar plutonierul major îi 
aruncase o privire care mai degrabă ar fi vrut să însemne „ia 
vezi că ai să faci salturile alea cu tine în fruntea companiei!”, 


decât că e surprins de cuvintele lui. 

— Măi, oameni buni, zise caporalul, să nu fie printre voi 
vreunul care să înceapă a-i turui gura către dom'major, că noi n- 
am făcut instrucţie, ci am stat de vorbă... 

— Care să fie ăla, dom'caporal? întrebă Niţă Dogaru, și-și roti 
o dată ochii peste cei din jur. Uite, numa să-l aflu eu că-i 
mănânc ficații, să fiu al dracului dacă vă minţăsc! Este vreunu 
printre noi din ăia, măi fraţilor? Care ești, dă-te acuma în fapt 
până nu te dibui eu, că la urmă vorbim altfel! 

— Vezi-ţi de treabă, nea Niţule, ce mai întrebi? zise Chirică de 
alături. Parcă nu ne-ai cunoaște... 

— Mormânt, nea Niţule, asta suntem! grăi Totelică din 
întuneric. 

— Dar ce enteres am avea? zise un altul. Care-i prostu ăla să 
se ducă și să-i spună majurului că el nu și-a dat burta de pământ 
de-o mie de ori și vrea să și-o dea sub comanda 'mnealui? 

— Bine, fu de acord caporalul. Atunci să ne încolonăm și să 
mergem încet către cazarmă. 

— Așa da, dom'caporal! 

— Și vă rog încă odată, nu discutaţi cu nimeni... 

— Ce dracu’, dom'caporal, suntem oameni sau ce suntem? 
sări Niţă Dogaru cu gura. Păi ar trebui să ne cunoașteți mai bine 
și atunci să gândiţi ce vreţi despre noi! 

Peste câteva minute, cei cincisprezece ostași mergeau în pas 
de voie pe câmpul întunecat către cazarmă, în frunte cu 
caporalul Dincu. Noaptea era neagră și nu se vedea mai departe 
de câţiva zeci de metri. O liniște firească, liniștea câmpului 
adormit, stăruia în acele clipe în imensitatea de necuprins din 
jur. Se auzea numai ţărâitul ascuţit al unor greieri și undeva 
înainte se deslușea tropotul copitelor unor cai pe caldarâmul 
șoselei ce ieșea din oraș. 

— Acum cântăm ceva, nea Niţule? întrebă caporalul și-și 
întoarse faţa către bătrânul soldat ce mărșăluia la mijlocul 
coloanei niţel șchiopătând de-un picior. 

— Cântăm, dom'caporal! fu de acord Niţă Dogaru. Acuma, că 
am vorbit de-ale noastre, parcă ne-am mai mângâiat și noi 
sufletele... 

— Atunci să dăm tonul. Chirică! 

— Ordonaţi, dom'caporal! 

— la zii, mă, pe-ăla care l-am învăţat alaltăieri... 


— Ăla cu gornistul? 

— Așa, ăla. 

Chirică își drese puţin glasul, cântă de unul singur începutul 
melodiei, după care la comanda lui Dincu toţi militarii reluară o 
dată: 


Mă bădită, nu fi trist, 
C-ai s-ajungi și tu gornist, 
Tra-la-la-la-la... 

Ai s-ajungi poate gradat 
Până n-ăi veni în sat, 
Tra-la-la-la-la... 


Cântecul se revărsa peste câmpul întunecat și se auzea până 
departe la cazarmă. Așa că Dincu nu se miră când, în timp ce 
dădea comanda de oprire militarilor în fața pavilionului 
companiei, îl zări pe scările de piatră, tocite de vreme, chiar pe 
plutonierul major Grădinaru. Stătea ca o umbră, neclintit, cu 
două pâini la subsuoară și aștepta ca gradatul companiei să dea 
repaus oamenilor. 

— Dincule! strigă el după aceea. 

— Ordonaţi, dom'major! 

Caporalul veni imediat în fața lui Grădinaru și salută 
regulamentar, stând în poziţia de drepți. 

— Văd că-s veseli mârlanii, i-ai dat cu burta de pământ să- 
nvețe suprinderea? 

— l-am dat, dom'major. Cred că acuma s-au învăţat minte și 
când explicați dumneavoastră la teorie nu mai greşesc... 

— Așa, băiete. Acuma să treacă la dormitor. Trap! 

Zicând acestea, plutonierul major Grădinaru plecă prin curtea 
întunecată a cazărmii, călcând greoi, pe sub castanii cu coroane 
bogate, ținând strâns sub braţ cele două pâini cazone. 


16 


Într-o seară, Dana l-a vestit pe Mihai că în noaptea următoare, 
la orele unsprezece și jumătate, va trebui să fie în marginea 
câmpului de instrucţie al regimentului, în locul unde începe 
strada Brâncoveanu. Acolo îl va aștepta un tânăr scund și 
îndesat, cu șapcă de licean pe cap, îmbrăcat într-o cămașă albă 
și în mână cu o ramură de brad. Consemnul recunoașterii, 
parola: „Nu știți cumva unde este strada Austrului?” „Nu știu că 
nu sunt de pe aicea, dar puteţi întreba la cârciuma din colț”. 
„Cârciuma este închisă”. 

Se bucurase foarte mult Mihai că se aranjase într-un fel 
această situaţie, dar nu-i era limpede unde anume avea să 
meargă. Dar nici Dana nu știa mai multe. Caporalul Dincu îi 
spusese numai atâta: „In seara de cutare, la ora cutare...” 
„Unde îl vei adăposti pe fratele meu, Valeriule?” încercase ea să 
afle. „Nu-ţi pot spune, vorbise el deschis. Îl va aștepta tânărul 
despre care ţi-am vorbit și fii încredinţată că va fi găzduit în 
deplină siguranţă și nu va duce lipsă de nimic”. 

Mihai se întâlnise cu cel ce-l aștepta, se recunoscuseră după 
consemnul stabilit și pornise cu el peste câmp. După vreo trei 
sute de metri, dintr-o groapă le ieșise înainte caporalul Dincu, 
îmbrăcat civil. Îl luase în primire pe Mihai, îi mulţumise tânărului 
cu șapcă de licean pe cap și după ce acesta se pierduse în 
noapte, caporalul îl rugase pe fratele Danei să-l aștepte cel mult 
douăzeci de minute în groapa în care stătuse el. Trebuia să se 
ducă până la marginea orașului, la o casă, ca să se schimbe de 
haine, să se îmbrace militar. 

— Dumneata ești sub arme? se mirase Mihai. 

— Deocamdată, da, spusese Dincu pregătindu-se de plecare. 
Trebuie să îmbrac uniforma ca să pot intra în cazarma... 

— In cazarmă va fi adăpostul meu? 

— Da, în cazarmă. 

— Mă mai ia cineva în primire de la dumneata? întrebase 
neliniștit Mihai. 

— Nu. Eu o să fiu acela care o să te am în grijă. Te asigur, 
domnule Mihai, că vei fi în deplină siguranţă. 

— De unde știi că mă cheamă așa? 

— Crezi dumneata că mi-am luat sarcina să adăpostesc un 
necunoscut? 


— Deci dumneata ești vărul... 

— Nu, vărul este cel care te-a adus la mine. Eu sunt vărul 
vărului, râse Dincu și dându-i mâna îi spuse să-l aștepte că are 
să se întoarcă numaidecât. 

Peste exact douăzeci de minute, caporalul Tudor Dincu se 
înapoie echipat în uniforma militară. Se îmbrăcase mai înainte 
civil pentru ca nici măcar „legătura”, tânărul cu șapcă de licean, 
să nu-l știe că e ostaș. Din toată reţeaua conspirativității, 
singurul care știa că e militar și că face parte dintre ostașii 
Regimentului 95 infanterie era tovarășul Haralamb și mai sus 
„Fulgerul”. Încolo absolut nimeni. 

— Haide, domnule Mihai, spusese Dincu luându-l de braț. Să 
mergem... 

— Ce ești dumneata, caporal? întrebă Mihai, căutând a desluși 
prin întuneric tresele de lână de pe epoleţii bluzei. 

— Da, caporal... 

— Parcă te-aș cunoaște... Uite, după ce m-ai lăsat singur și-ai 
plecat să te îmbraci militar, m-am tot gândit la lucrul ăsta. Parcă 
te-am mai văzut undeva... 

— Se prea poate, consimţi Dincu. Și știi unde? Chiar mă 
gândeam acum pe drum. Ne-am urcat amândoi în plop să 
salvăm copilul comisarului... 

— Exact, dom'le! exclamă bucuros Mihai. Uite acum îmi aduc 
perfect aminte... Dumneata ești curajosul salvator... 

Au ajuns la poarta numărul doi a regimentului, aceea din 
spatele cazărmilor, ce da spre câmpul de instrucție și pe care în 
timpul zilei ieșeau militarii încolonaţi sau căruțele cu fân, cu 
alimente sau cu echipament. 

Dincu îl lăsă pe Mihai să aștepte puţin mai deoparte și se duse 
către santinela ce abia se deslușea în noapte. 

— Dumneata ești, nea Niţule? întrebă Dincu, apropiindu-se. 

— Dar care ești acolo, mă, frati-miu, de mă cunoști? vorbi Niţă 
Dogaru cu glas răgușit. 

— Eu, caporalul Dincu... 

— Să trăiţi, dom'caporal, eu sunt, vai de bătrânețele mele, 
zise necăjit Niţă Dogaru. Stau la miezul nopţii cu pușca-n braţe 
să păzesc stelele de pe cer... 

— Dă-te mai încoace să-ţi spun o vorbă... 

Bătrânul soldat se apropie și Dincu îi șopti că i-a venit un 
cumnat de la ţară, n-are unde să doarmă și-l ia cu el în cazarmă 


să se odihnească până dimineaţa, că e amărât vai de zilele lui, a 
venit pe picioare vreo treizeci de kilometri, să vadă ce mai face 
nevasta că e în spital de două luni de zile... 

— Să doarmă sănătos, dom'caporal! spuse Niţă Dogaru, 
bucuros că-l putea servi pe Dincu cu ceva. Că ce ziceţi 
dumneavoastră, pentru mine-i sfânt... Mai rar așa suflet... 

— Ştii, eu ziceam de consemn... 

— Dă-l dracului de consemn, dom'caporal! vorbi Niţă Dogaru 
cu arma la umăr. Dacă s-ar fi ţinut ăi mari de consemn, nu 
porneau prăpădul ăsta... 

Mihai și Dincu intrară în curtea cazărmii. Chiar lângă poarta 
numărul doi se înșiruiau grajdurile și remizele în jurul cărora 
plutea un miros greu de balegă putredă. Mai încolo se vedeau 
câteva clăi de fân, șoproane și stive de lemne. 

Prin curtea largă, prăfuită, nu se vedea ţipenie de om. Trecură 
în mare taină pe lângă magaziile regimentului, niște clădiri 
lucrate în același stil, cu cerdacuri într-o parte și alta, scunde și 
acoperite cu tablă, ale căror uși masive de lemn de stejar erau 
închise cu drugi de fier puși de-a curmezișul. Către stradă se 
zăreau pavilioanele înalte, din cărămidă roșie, cu mulţime de 
geamuri, ale căror trepte de la intrare erau date cu var. 

Ajungând în dreptul uneia dintre magazii, Dincu se căută prin 
buzunare, scoase un lanţ cu multe chei și deschise lacătul unui 
drug de fier ce bara o ușă laterală. Dădu ușa la o parte, scăpără 
un chibrit și-l pofti pe Mihai să intre. Trecură printre rastele de 
arme și rafturi cu lăzi mari și grele și ajunseră la o cameră în 
fundul magaziei. 

— Aici va fi locuinţa dumitale! zise Dincu și-l pofti pe Mihai să 
intre. 

Un aer închis, stătut, mirosind a unsoare râncedă și a var, îi 
izbi deodată nările lui Mihai. Totuși trecu pragul și rămase lângă 
ușă, rotindu-și privirea în toate părțile să vadă unde-și va 
petrece cele câteva săptămâni sau poate luni de adevărată 
detenţțiune. 

Era o odaie scundă, văruită în alb, cu tavanul înclinat, pe 
lângă ai cărei pereţi se înălţau stive de lăzi. Dușumeaua roasă, 
putredă, era găurită din loc în loc și scârţâia jalnic la orice 
apăsare a piciorului. Avea o singură fereastră acoperită cu gratii 
prin ale cărei geamuri mate, vopsite în alb nu se putea vedea 
nimic afară. De tavanul coșcovit atârna un bec murdar, stropit 


cu var, ce împrăștia în jur o lumină slabă, difuză. 

— Îți mulţumesc, domnule caporal, îţi mulţumesc din suflet, 
spuse Mihai, așezându-se pe patul improvizat de către Dincu pe 
două lazi de pușcă-mitralieră. Am să-ți fiu recunoscător pentru 
toată strădania dumitale... 

Dincu asculta și-l examina în tăcere pe Mihai. Părea un tânăr 
interesant. Destul de voinic, cu părul răvășit, privirea ageră, 
deschisă, îmbrăcat curat, chiar elegant pentru vremurile acelea. 
Ochii îi erau încercănaţi probabil de nesomn sau suferință, dar 
obrazul se arăta parcă luminat de-o trăire lăuntrică, intensă. 
Caporalul îl studia în ascuns și căuta să-și închipuie prin câte 
putuse trece acest om în lunile de instrucție sub comanda 
germană, și mai ales între sârmele lagărului de lângă Bremen 
unde fusese închis. 

— Te rog, domnule caporal, să înţelegi și să judeci la justa ei 
valoare atitudinea mea faţă de fraţii noștri de arme, ostașii 
germani, urmă Mihai privindu-l drept în ochi. Şi-mi place să cred 
că dacă ai consimţit să mă protejezi în felul acesta, asigurându- 
mi un adăpost, îmi îngădui a aprecia că și vederile dumitale nu 
sunt departe de ale mele... 

— In ce privinţă? ceru Dincu o lămurire, înălțând sprâncenele. 

— In privinţa fraţilor noștri de arme, preciza Mihai. Despre ei e 
vorba. Despre ostașii germani... 

— Mda, făcu Dincu, puţin stânjenit, ca omul care se fereşte să 
ia o atitudine. Vezi dumneata, cum să-ți spun ca să mă înţelegi 
mai bine, cu toate că n-am avut un contact direct cu ei și nu m- 
au lovit ca pe dumneata, totuși nu pot spune că nu împărtășesc 
întrucâtva punctul dumitale de vedere... 

— Vrei să-ţi spun ceva? 

— Te rog... 

— Ştii, gestul dumitale de a mă adăposti în asemenea condiţii, 
destul de periculoase pentru dumneata, mă face să trag 
concluzia că ești un om cu un caracter deosebit, zise Mihai 
prinzându-l pe caporal de braţ. Un om dintr-o bucată... Ce 
meserie ai în viața civilă? 

— Turnător, însă cunosc și instalaţii de apă, sanitare, 
electricitate... 

— Din ce oraș? 

— De aici, din Turnu Severin... 

— A, va să zică ești localnic, se bucură Mihai. Și cum ai 


aranjat de n-ai plecat pe front? 

— Medical. Sufăr de plămâni... Și apoi am mai făcut unele 
lucrări ofiţerilor, colonelului Predoiu și chiar plutonierului major 
Grădinaru, „sufletul companiei”, râse Dincu. 

— Păi să știi dumneata că majorii ăștia sunt cei care trag 
sforile în regiment, întări Mihai. Ei mobilizează, ei lasă la vatră. 
Regimentului îi trebuie un efectiv de atâţia oameni să 
completeze pierderile pe front, dar nu se precizează că trebuie 
să i se trimită ordin lui cutare sau cutare... Și atunci totul 
rămâne la alegerea majorului de la mobilizare, care se are bine 
cu ăla de la îmbrăcăminte sau de la aprovizionare și așa mai 
departe. Cine are noroc și zile, scapă, cine nu - nu! 

— Văd că cunoști toate mecanismele astea, așa-zise ascunse, 
ale majorilor! zise Dincu vesel. 

— Dar cine nu le cunoaște?! 

Mihai îl întrebă apoi pe Dincu dacă are părinţi, unde locuiește 
în oraș, dacă-l cunoaște pe profesorul Gheorghiu și câte și mai 
câte. 

Dincu răspundea cu plăcere întrebărilor și făcea lucrul acesta 
nu pentru a îndeplini o cerință a politeței, ci fiindcă fratele 
Danei, manierat și binecrescut, un băiat cult și cu deosebire 
integru, se arăta a fi un interlocutor agreabil, plăcut și foarte 
sociabil. Nu-i mai puţin adevărat că-l aprecia fără rezerve 
cunoscându-i justificata revoltă împotriva nemților. De aceea, în 
timp ce Mihai începuse a povesti din peripeţiile sale prin 
străinătate, Dincu chibzuia și-și frământă mintea cum să-l 
atragă la activitatea organizaţiei de tineret, a întregii mișcări 
antifasciste din oraș, bineînțeles fără ca el, Dincu să se 
deconspire și să-și trădeze calitatea de membru al organizaţiei 
tineretului comunist. 

În cele din urmă ajunse la o soluţie și spuse: 

— Domnule Mihai, te rog să n-ai nici o grijă în privinţa hranei 
și a siguranței în care te afli. Voi face tot posibilul să-ţi asigur, 
dacă se poate spune, un „confort” cât mai acceptabil. 

— Îţi mulțumesc foarte mult, domnule caporal. 

— Vreau însă să te rog ceva... 

— Cu plăcere. Ascult. 

— Ca să nu te plictisești, pot să-ţi ofer o anume îndeletnicire? 
Una simplă de tot... 

— Desigur! acceptă Mihai, fără nici un fel de rezervă, bucuros 


că poate răsplăti într-un fel bunătatea militarului. E vorba de 
curăţitul unor arme? Văd pe-aicea niște lăzi... 

— O, nu, nici pe departe nu poate fi vorba de așa ceva! râse 
Dincu, ci de cu totul altă chestiune. Uite, vreau să cunosc 
situaţia exactă a felului cum merg treburile pe front, ce mai e 
nou prin lume... 

— Și cum te pot ajuta pe dumneata în această problemă, 
atâta vreme cât sunt nevoit să stau închis între acești patru 
pereţi? întrebă Mihai zâmbind de năstrușnica idee a caporalului 
pe care practic, în acel moment n-o vedea realizabilă. Ai vreo 
soluţie, alta decât a-mi furniza presa din care eu să extrag 
articolele trebuincioase? 

— Desigur. 

— S-o vedem. 

Fără prea multe ocolișuri, în câteva cuvinte, Dincu îi spuse că 
el, om cinstit, nu poate da crezare comunicatelor germane care 
denaturează situaţia frontului și acoperă cu o perdea de 
minciuni adevărata situație a războiului. Ca militar, desigur, este 
interesat direct de mersul operaţiunilor și la dorinţa unor 
camarazi din regiment ar vrea să-i informeze și pe ei despre 
declinul tot mai accentuat al armatei germane, despre situaţia 
reală care-i în ţară și câte altele. Din unele date pe care le 
deţine în privinţa biografiei lui, știe că în Germania a urmat un 
curs de limba rusă, deci poate înțelege puţin din ceea ce se 
vorbește. În acest caz i-ar aduce un mic aparat de radio, cu 
ajutorul căruia să asculte emisiunile unui post românesc 
clandestin și care se cheamă, pare-se „România liberă”, apoi 
Moscova, Londra, Alger, după care să întocmească mici buletine 
pe care să i le dea în fiecare dimineaţă când va veni să-l vadă. 
N-ar fi îndrăznit să-i ceară acest lucru, dar din cele discutate și-a 
dat seama că și el, Mihai, este un adevărat patriot care înţelege 
datoria fiecărui om cinstit din ţara noastră de a o ajuta să nu 
meargă către pieire. 

— Poate că dacă toţi oamenii cinstiți, patrioţi, își vor uni 
gândurile, glasurile - continuă Dincu - dacă vor trece la fapte, se 
mai poate schimba ceva spre binele ţării și a salvării ei din 
dezastrul în care a adus-o regimul dictatorial al lui Antonescu. 

— Deci și dumneata, ca și mine, nutrești aceleași sentimente 
de ură împotriva guvernanților antonescieni și a nemților? 
întrebă Mihai. 


— Dacă din cele ce ţi-am spus până acuma, tragi aceasta 
concluzie... 

— Da, eu trag această concluzie. 

— Eu nu te contrazic... 

Constatarea aceasta îl bucură într-atât de mult pe Mihai, încât 
nu se putu stăpâni să nu-l îmbrăţișeze pe caporal. 

— Păi atunci, zise el vesel, se cheamă că privim lucrurile prin 
același binoclu... 

— Da, prin același binoclu, însă ţin să adaug că adevăratul 
conținut al acestor lucruri îl putem desluși în raport cu vederea 
fiecăruia... 

— Cum anume? se miră Mihai. Nu înţeleg... 

— Destul de simplu: unul are vederea mai bună, altul mai 
slabă, râse Dincu. Nu? Dar important este că privim prin același 
binoclu, cum bine te-ai exprimat dumneata, și în aceeași 
direcţie... 

— Da, în aceeași direcție... 

Dincu își aprinse o ţigară, îl îmbie și pe Mihai să ia una din 
pachet, dar Mihai spuse că nu fumează și că mai degrabă ar 
vrea să doarmă. Se simţea tare obosit, stătuse toată ziua într-o 
continuă încordare, crezând că va veni poliţia să-l caute pe 
acasă și nici noaptea trecută nu închisese ochii tot din această 
pricină; la orice mic zgomot de pași auzit pe stradă sau motor 
de mașină, tresărea și stătea cu sufletul la gură, așteptând ca 
cineva să intre în curte. Dar faptul că astăzi avea să fie 
rezolvată favorabil găzduirea sa, îl mai înviorase puţin spre 
seară, mai exact căpătase o anume stăpânire de sine așteptând 
clipa când avea să fie condus aci. 

— Da, e destul de dificilă situaţia asta a dumitale, zise Dincu 
și-și puse boneta pe cap, semn că se retrage. Insă acuma sper 
că te vei liniști. 

— Asta e adevărat... 

— Te rog, însă, un singur lucru, domnule Mihai, și cred că și 
dumneata ești convins de lucrul ăsta - nu faci nici cel mai mic 
zgomot, mai ales ziua, când majurul și unii militari poate vor 
umbla prin magazie... 

— Daaa? făcu ochii mari Mihai. Păi... se folosește această 
magazie? 

— Desigur... 

— Atunci... 


— Nu, nu-ţi fie teamă, îl asigură caporalul. Ușa camerei va fi 
tot timpul încuiată iar cheia este la mine. 

— Ufff! zâmbi Mihai șters. M-am liniștit. 

— Deci, continuă Dincu, grijă mare când auzi pași sau glasuri 
alături... 

— Este în interesul meu, așa că voi lua toate măsurile de 
precauţie. Să n-ai nici o îndoială în privinţa asta. Apropo, când 
primesc aparatul de radio? 

— Poate chiar în noaptea asta. Mă duc să văd dacă pot să-l 
aduc. Am o cunoștință în oraș... 

— Bine, am să aștept. 

— Nu, dumneata te poţi culca. Când viu am să te scol eu... 
Deci, noapte bună. 

— Noapte bună și încă o dată îți mulțumesc din inimă! 

Peste câteva zile, caporalul Dincu avea în mână primele 
buletine cu știri emise pe calea undelor de posturile de radio 
„România liberă”, Moscova și Londra. Noapte de noapte, Mihai 
asculta cu multă răbdare toate emisiunile, regla butoanele 
„Tellefunken-ului” în așa fel ca sunetul să fie abia perceptibil și 
scria de zor pe bucățele de hârtie tot ce recepționa. 

— Îţi foarte mulţumesc, domnule Gheorghiu! exclamase 
caporalul Dincu citind primele însemnări ale lui Mihai. Iți rămân 
foarte recunoscător... 

La prima întâlnire cu Haralamb, într-o casă conspirativă din 
cartierul Tabaci, caporalul îl informase de faptul că-l găzduise în 
cazarmă pe Mihai și de îndeletnicirea ce i-o dăduse. La început, 
Haralamb nu se arătă mulțumit de iniţiativa lui Dincu; 
dimpotrivă se și supără și-l mustră aspru pentru acţiunea 
întreprinsă, acţiune ce putea aduce mari neajunsuri muncii 
ilegale a organizaţiei. Tocmai în cazarmă s-a gândit să-l 
adăpostească? Nu putea să-l ascundă în altă parte, undeva în 
oraș sau într-o comună învecinată? Dar până la urmă, socotind 
că nu se mai putea face nimic, încuviințase să continue a lucra 
cu el, însă cu mare precauţie, cu mult tact... 

— În definitiv, tovarășe Haralamb, băiatul e sub cheia mea, 
așa că nu mă poate trăda în nici un fel... 

— Asta e foarte adevărat. Dar cum i-ai justificat necesitatea 
acelor buletine? 

— l-am spus că-mi trebuie pentru aflarea exactă a situaţiei de 
pe front. Soldaţii sunt curioși să știe când se termină războiul, 


deoarece circulă fel de fel de zvonuri și nu mai știu cărora să le 
dea crezare și cărora nu... 
— Foarte bine. Te rog să-mi aduci și mie acele buletine. 


17 


Au trecut câteva zile. Într-o dimineaţă înnourată, gata să 
înceapă ploaia, pe când se aflau în cancelaria companiei numai 
caporalul Dincu și plutonierul major Grădinaru, intră pe 
neașteptate comandantul regimentului - partea sedentară - 
colonelul Predoiu. 

Grădinaru tocmai mânca un pepene verde și era tot mozolit 
pe la gură și pe mustăţi de zeama roșie ce i se prelinsese până 
și pe piepţii vestonului. Dincu, la o masă, lângă fereastră, trăgea 
niște linii cu creionul roșu într-un registru. 

De cum se ivi colonelul în prag, Grădinaru sări în picioare ca 
ars și rămase stană de piatră cu felia de pepene în mână, pe 
jumătate mâncată. 

— Să trăiţi, dom' colonel! zise el cu gura plină și lăsă repede 
pe masă felia de pepene. Mă iertaţi că... 

— Te respecţi, Grădinarule, te respecţi, zise colonelul, 
plimbându-se prin cameră cu mâinile la spate. Era un bărbat nu 
prea voinic, cu părul alb, tuns scurt și ochi căprui, blânzi, ca de 
adolescent. Mănânci de parc-ai fi în ceasul morții... 

— Să trăiţi, dom’ colonel... mănânc... ce să fac... vorbi fâstâcit 
majorul și cu dosul palmei se șterse discret la gură. Să vedeti, 
veneam azi dimineaţă încoace spre cazarmă și se tot ţinu după 
mine o lăptăreasă din alea din Cerneţi și a dracului nu se lăsă 
până ce nu-mi puse pepenele ăsta în braţe. „la-l, zice, că-i de- 
ăla turcesc, cu seminţe negre, zahăr nu alta!” Și, de, nu mai 
avusei răbdare până acasă și tăiai acolea o feliuţă să văd e 
zahăr sau e numai o vorbă așa... Că dacă-i altminteri de ce să-l 
mai car doi kilometri până acasă? 

Grădinaru vorbea, gura îi turuia ca o morișcă, dar colonelul, 
absent, nu lua aminte la cele ce-i spunea. Deschisese un 
registru ce-l găsise pe masa unde lucra caporalul și citea cu 
atenţie însemnările din el. Răsfoi câteva file, mai citi ce mai citi, 
apoi îl închise cu un gest de plictiseală, mai mult de dispreţ, 
suflându-și praful imaginar de pe degete. Într-un târziu se 
întoarse și privi câteva clipe pe fereastră afară, la câţiva soldaţi 
desculți, numai în cămăși care descărcau dintr-o căruţă 
vestoane și pantaloni de reformă. 

— ...că dacă v-amintiţi când eram cu dumneavoastră pe front, 
dom’ colonel, urmă cu insistenţă Grădinaru, tot așa o femeie cu 


un afurisit de pepene din ăsta... 

— Lasă-l, măi, dracului de pepene! îi reteză vorba colonelul și 
veni lângă masa lui. Spune-mi mai bine de unde au civilii din 
oraș arme? 

— Ce să aibă, dom’ colonel? holbă ochii Grădinaru. 

— Arme, mă! Ar-me! înţelegi? Puști. Puști Z.B. ... 

— Păi de unde le au? 

— Asta te întreb eu pe tine. Tu ai în primire magazia de 
armament și muniții și poate că ai început să vinzi armele 
precum lăptăreasa aia pepenii! 

Grădinaru, vădit precipitat, neliniștit, făcu feţe-fețe, roșu tot 
ca un rac, se mai șterse o dată la gură cu dosul palmei fără să-și 
ia privirea de la colonel și tot cu palma încercă să înlăture un roi 
de muște care se tot învârtea să se așeze pe pepenele tăiat de 
pe masă. 

— Dom' colonel, uitaţi să mă bată dumnezeu dacă eu știu 
ceva de armili alea! zise el eu glasul înecat, mai mult bâlbâindu- 
se. Poate că au venit cu ele de pe front. Că știți dumneavoastră 
cum e omu: pe ce găsește pune mâna... că așa suntem noi 
fiecare, strângători. Nu știți dom’ general... 

— Hai, și nu mai trâncăni despre lucruri fără rost, care n-au 
nici o legătură cu problema în discuţie! zise supărat colonelul și 
lovi cu cravașa în tăblia mesei. Eu vorbesc una și tu îi dai zor cu 
alta. Te întreb: știi ceva de armele pe care poliţia le-a găsit la 
civili? 

— Nu știu, dom’ colonel, să mă bată dumnezeu dacă știu! se 
apără Grădinaru luând poziţia de drepţi. Faţa i se îmbrobonase 
de sudoare, fălcile lăsate îi tremurau ușor ca piftia. V-am spus 
doară. Dar câte arme s-au găsit? încercă el să afle o lămurire. 

— Două. Puști Z.B. amândouă. 

— Puști Z.B.? se miră el. Se poate. Tot ce se poate. Doar toată 
armata are numai puști Z.B. Cine știe de unde dracului au venit 
cu ele. De la noi în nici un caz, nu lipsesc... 

— Dar dacă lipsesc? întrebă colonelul și-l privi pe Grădinaru 
lung pe sub sprâncene. la uite aici biletul ăsta, citește-l că scrie 
seriile puștilor. Mi le-a dat la telefon șeful poliţiei... la vezi tu 
după registru, astea sunt trecute în evidenţa noastră? 

Grădinaru luă cu mâna tremurândă bileţelul din mâna 
colonelului, îl depărtă mult de ochi, citi cifrele ce însemnau 
seriile celor două puști, după care se întoarse și porunci lui 


Dincu: 

— la dă, măi băiete, registru ăla încoace! 

— Care registru, dom' major? întrebă Dincu ridicându-se de la 
masă. Ala cu armamentul de pe oameni sau din magazie? 

— Din magazie. 

— Păi e acolo, în magazie. Mă duc să-l aduc... 

— Lasă, măi băiete, că mergem mai bine acolo, zise colonelul 
și se îndreptă spre ușă. Să vedem dacă nu sunt cumva și unele 
posibilităţi de sustragere a armamentului... Să luăm ceva măsuri 
pentru a asigura paza magaziei... Haide, Grădinarule! 

leșiră toți trei, în curte. Colonelul mergea înainte, tăcut, grav, 
mai mult îngândurat, cu mâinile în care ţinea cravașa la spate. 
Plutonierul major venea la un pas în urma lui și îi vorbea mereu 
învălmășind cuvintele, căutând să arate că el are o evidenţă 
clară a materialelor, pe oameni, în răspândiri și în magazie, că a 
făcut atâtea verificări, dar poate că situaţiile care vin de pe front 
aici la partea sedentară nu corespund cu realitatea, că pe front 
e ca pe front, se distrug vieţi omenești darămite niște puști, și 
oamenii le mai schimbă de la o unitate la alta, nu se mai ţin de 
serie, pușcă să fie, cu ţeavă, cu magazie de cartușe, cu trăgaci, 
cătare și crestătura înălțătorului... 

— Lasă, măi Grădinarule, lasă că de gură nu te-ntrece nici 
dracu'! îl opri la un moment dat colonelul. Ce te mai justifici 
atâta? Am zis că-s puștile de la tine? Eu numai am presupus. 

— Că bine ar fi dom’ colonel să fie numai o presupunere, zău 
să trăiţi, i-auzi ai dracului de civili, pe front nu se duc, dar acasă 
țin arme, dar-ar dracu în ei, că bine era dacă intra disciplina și-n 
ei cum se auzea atunci cu Frontu Renașterii Naţionale că le 
făcuse și uniformă... 

— Lasă tu Frontul Renașterii și du-te de deschide mai repede 
magazia. Unde-s cheile? 

— La caporalul Dincu, dom’ colonel! 

— De ce le ţii la el? 

— Pentru că e un băiat de încredere și apoi i-am dat și lui o 
mică gestiune, adică vreo douăzeci de poziţii din registru: chei, 
grile, tuburi arse, arcuri pentru încărcătoare și altele. Restu 
armamentului, puști, grenade, pistoale, sunt în lăzi sigilate așa 
că acolo el nu are apces... Dincule! 

— Ordonaţi, dom’ major! răspunse caporalul din urmă și 
alergă venind lângă Grădinaru. 


— Fugi, băiete, și deschide magazia! Trap, mă, să n-aștepte 
dom’ colonel, că-i grăbit... 

— la stai niţel, caporale! îl opri colonelul pe Dincu printr-un 
gest al mâinii. 

Caporalul Tudor Dincu se întoarse, luă poziția de drepți și 
ducând palma la marginea bonetei salută cât mai corect. 

— Ordonaţi, dom’ colonel! 

— Măi băiete, cum mai merge lucrarea aceea de acasă de la 
mine? Conducta de apă e spartă, țeavă nu se găsește, iar până 
faci tu puţul acela, n-avem strop de apă... 

— Luaţi din vale, de la fântâni, dom’ colonel! dădu o lămurire 
Grădinaru, plecându-se slugarnic din șale. Acolo jos, lângă liceul 
Traian, sunt niște cișmele... 

— Las' că le știu eu cișmelele acelea, dar n-o să beau toată 
viaţa apă de-acolo... vorbi superior Predoiu. E și cam departe... 
Toată ziua ordonanța e cu căldările după apă. Ei, caporale, se 
întoarse el către Dincu, când văd puţul acela american gata? 

— In două-trei săptămâni, dom’ colonel! răspunse Dincu, 
stând tot în poziția de drepţi. Am făcut rost de ţeavă, îmi trebuie 
niște chei. Am să mă duc la atelier... 

— Păi du-te mai repede, că stă pământul acela răvășit în 
curte, e un aspect mizerabil acolo. 

— Am înţeles, dom’ colonel! 

— Acuma grăbește și deschide magazia... 

Dincu o rupse la fugă, zorit să descuie lacătul în timp ce inima 
îi bătea într-atât de tare, încât parcă dintr-o clipă într-alta era 
gata să-i spargă coșul pieptului. Lipseau vreo șapte arme din 
magazie pe care le sustrăsese el în interval de câteva luni, 
depozitându-le după sfatul „Fulgerului” într-o gheţărie părăsită 
de la marginea orașului, dar acelea erau scăzute din evidența 
registrelor, pentru că avusese el grijă să aranjeze în așa fel 
lucrurile, încât la orice control totul să fie în ordine: trei la 
atelierul de armurărie la Corpul de Armată, patru cu ţevile 
decalibrate trecute la reformă... Deci lipsa acelor arme, sesizată 
de colonel, nu-l neliniștea din acest punct de vedere, ci mai 
degrabă îl bucura. „Se înarmează oamenii, se înarmează! 
cugeta el gândind la cei care puneau mâna pe arme și se 
pregăteau pentru doborârea dictaturii militare fasciste și 
alungarea nemților din țară. Asta demonstrează că forţa noastră 
crește, că victoria noastră e pe cale de a se înfăptui...” 


Dar ceea ce îl neliniștea pe caporal era faptul că nu avusese 
putinţa să-l prevină pe Mihai de o eventuală surpriză. „Nu, 
colonelul nu va cere să vadă și camera aceea, gândea Dincu în 
timp ce urca șovăielnic treptele de piatră ale magaziei. Avem 
acolo numai lăzi goale și n-are rost să le controleze. Și dacă 
totuși va cere, am să-i spun că n-am cheile la mine, le-am 
pierdut și am să raportez să treacă după amiază sau cel mai 
târziu mâine dimineață să facă câte cercetări voiește. Până 
atunci îi fac eu vânt fratelui Danei într-alt loc...” 

În acest timp, Mihai tocmai transcria pe foi curate de hârtie 
știrile înregistrate în cursul dimineții. Auzind alături, în magazie, 
niște voci, tresări și îngheță cu stiloul în mână. Vroi să se ridice 
de pe lăzile ce-i serveau drept pat, dar rămase nemișcat, cu 
auzul încordat, fără măcar a face un pas. Cineva călca apăsat pe 
cimentul magaziei, iar o altă persoană se ţinea în preajmă-i și-i 
dădea unele explicaţii. Din discuţiile ce se deslușeau foarte 
limpede, el înțelese că cel ce dădea lămuririle nu era altul decât 
plutonierul major Grădinaru, pe care-l mai auzise umblând și în 
alte rânduri prin magazie și-i cunoștea de-acum vocea, iar 
celălalt, după cum i se adresa Grădinaru pronunţând gradul, 
„domnul colonel”, nu putea fi decât comandantul părții 
sedentare a regimentului. 

— Și astea ce-s aicea? auzi Mihai. 

— Nişte măşti de gaze reformă, dom’ colonel, raspunse 
repede Grădinaru. Trebuie să le vărsăm. Am făcut actili... 
Dincule, gata, măi, actili pentru măștili reformă? 

— Gata, dom' major! răspunse Dincu de undeva din fundul 
magaziei. 

„Va să zică e și caporalul cu ei, constată cu oarecare 
satisfacție Mihai, apreciind că dacă e și el prezent, înseamnă că 
nimic nu i se poate întâmplă. Este el atât de prevăzător să 
motiveze într-un fel blocarea ușii către cămăruţă”. 

— la vezi, măi Grădinarule, cercetează cele două serii de pe 
puștile Z.B., vezi nu-s ale noastre? zise colonelul cu glasul parcă 
mai muiat ca la început. Ai registrul aicea... Și până te uiţi tu, eu 
iau puţin seama să văd dacă gratiile de la ferestre sunt în bună 
ordine, sau pe aici se pot strecura unii bandiți să ne fure 
armamentul? 

— Nu se ezicstă, dom’ colonel! făcu Grădinaru contrariat. Cum 
o să calce picior străin în magazie? 


— Ei, uite că în alte părţi s-a întâmplat lucrul ăsta, zise 
Predoiu cu certitudine. Ne-a venit o circulară de la Corpul | 
Armată și apoi mi-a spus și domnul comisar-șef Alboiu. S-a spart 
chiar o ușă de fier, înţelegi tu? Ușă de fier... Apropo, ușa asta 
unde duce? 

Colonelul se apropie cu pas apăsat de ușa cămăruței. Mihai 
înlemni pe patul lui improvizat, cu hârtiile în mână, într-o 
așteptare încordată, neclintit, de parcă ar fi fost de piatră. 
Predoiu ciocăni de câteva ori în tăblia ușii cu degetul îndoit și 
apoi, zdrăngănind lacătul atât de tare de parcă ar fi vrut să-l 
smulgă din belciuge, întrebă: 

— Mai Grădinarule, tu auzi ce te-am întrebat eu? 

— N-am auzit, dom’ colonel, mă iertaţi, să trăiţi! zise 
plutonierul major și i se deslușiră pașii alergând prin magazie, 
venind lângă colonel. Ordonaţi! 

— Ce se găsește aici în camera asta? 

— Mai nimic, dom'colonel, răspunse Grădinaru gâfâind. Tinem 
niște lăzi goale, vreo trei bidoane din alea mari de ulei, o masă 
de curăţat puștile... 

— Dar armament? 

— Nimic, dom’ colonel. 

— Ei, ai găsit seriile acelea? 

— Nu corespund cu registrul nostru, dom’ colonel. 

— Precis? 

— Foarte precis. Aşa că nu sunt de la noi... 

— Bine. Controlează încă o dată gratiile de la ferestre și te rog 
să fixezi un post de santinelă aici noaptea, să umble în jurul 
magaziei, ai înțeles? Spui ofițerului de serviciu că am dat eu 
ordin. 

— Am înțeles, dom’ colonel... 

— Aşa. Să respectăm recomandările făcute de Corpul de 
Armată. N-are voie să intre în magazie nimeni în afară de 
dumneata și de caporal. Ne-am înțeles? 

— Întocmai, dom’ colonel! 

Pașii se îndepărtară, se pierdură în cuprinsul magaziei și după 
un sfert de oră se auzi ușa trântindu-se și zgomotul drugului de 
fier ce-o fereca de-a curmezișul. Abia atunci Mihai răsuflă ușurat 
și se întinse pe patul improvizat, mai obosit parcă decât după 
trei nopţi de nesomn. 


18 


Magazinul sau mai bine zis atelierul „La ceasul de aur” era o 
încăpere nu prea mare, situată pe strada centrală a orașului, nu 
departe de clădirea primăriei. Peter Hintz, proprietarul, 
germanofil convins, era un omuleţ pirpiriu, gheboșat, cu părul 
alb și ochelari cu ramă de sârmă pe care-i purta mai mult 
atârnând pe nasul subţire, pistruiat. Era cunoscut ca omul cel 
mai conștiincios în repararea ceasornicelor, indiferent de marcă 
și, mai ales foarte condiţional în ceea ce privește termenele. 
Dacă, de pildă, îţi promitea că reparația e gata sâmbătă la orele 
cincisprezece, desigur că termenul era o adevărată lege pentru 
el. Insă ceea ce-l făcuse apreciat în lumea severineană nu era 
meșteșugul  înzdrăvenirii ceasornicelor, pricepere de altfel 
recunoscută, ci arta cu care grava bijuteriile, îndemânarea cu 
care executa orice fel de piesă din aur. Verighete, brățări, 
cercei, lănţișoare sau capace de ceas, toate, dar absolut toate 
erau executate cu un deosebit talent de mare maestru în ale 
gravurii. De dimineața până seara, fără să aibă vreun ajutor, 
stătea aplecat la masa lui de lucru înconjurată de paravane de 
sticlă, cu lupa la ochi și sub lumina becului învelit cu o hârtie 
neagră sau, când nu era curent, a lămpii cu gaz, meșterea tăcut, 
preocupat parcă numai de meseria lui, fără să ridice ochii de la 
piesa pe care căuta s-o așeze la locul ei în mașinăria complicată 
a ceasului. 

Când clopoţelul agăţat deasupra ușii vestea printr-un ușor 
clinchet intrarea vreunui client, el îl privea fugar cu ochiul la 
care nu avea lupa și apoi își vedea mai departe de treabă, ca și 
când nu l-ar fi căutat nimeni. Întreba fără să ridice privirea: 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnul meu? 

Și apoi, tot cu privirea plecată, fără să întrerupă o clipă lucrul, 
dădea lămuririle necesare în privinţa reparaţiei, a termenului și 
bineînţeles a prețului din care nu scădea o centimă. Atât costă, 
atâţi bani trebuie să primească. Reparaţie garantată. Cine 
dorește poate să meargă și în altă parte, la ceasornicăria lui 
Begu, Elias, Dombach, Ivanovici, sau unde poftește... El și așa 
este aglomerat cu lucrul până peste cap. Mai ales că nu are nici 
lucrător. 

Singura lui preocupare în afară de meseria migăloasă de 
ceasornicar era îngrijirea unui frumos canar pe care-l ţinea într-o 


colivie agăţată pe perete printre mulţimea de pendule ce băteau 
toate într-un glas orele și jumătăţile de oră. Canarul, primit în 
dar cu câteva luni în urmă de la domnul oberstleutnant 
Klausing, era socotit de Peter Hintz drept o pasăre aducătoare 
de noroc. Și aceasta nu numai pentru faptul că de când pasărea 
începuse a cânta în triluri fermecătoare înveselind mica 
prăvălioară, clientela parcă crescuse la număr, ci mai ales 
pentru că din ziua aceea domnul oberstleutnant Klausing îi 
onora aproape zilnic atelierul cu vizita lui, întrebându-l de 
sănătatea canarului, dorind deopotrivă vești despre domnișoara 
Lizzi, profesoară de limba germană la liceul de fete. 

— Cum se simte freulein Lizzi? era prima întrebare a ofițerului 
german. Cum a dormit? 

— Foarte bine, domnule ofiţer. Foarte bine... 

— Dorește să mergem la plimbare? Nu-i cumva obosit? 

— Pentru dumneavoastră nu-i obosită niciodată, domnule 
oberstleutnant! răspundea bătrânul Peter Hintz, roșind până-n 
vârful urechilor de atenţia ce i-o acorda șeful comandamentului 
german din oraș. Așa o cinste nici că s-a pomenit... Vă rog să 
treceţi în camera ei... Lizzi! striga bătrânul cu glas răgușit. Lizzi! 
A venit domnul comandant... 

Vizita intimă a domnului comandant în camera domnișoarei 
Lizzi ţinea două-trei ceasuri, uneori întreaga noapte și de fiecare 
dată se auzeau din încăpere râsete, melodiile aparatului de 
radio sau clinchet de pahare ciocnite în clipele de adâncă 
fericire. Peter Hintz nu îndrăznea să-și tulbure fiica nici măcar cu 
o șoaptă. Stătea la masa lui de lucru, în micul atelier, cu lupa la 
ochi și lucra încordat trăgând cu urechea la tot ce se vorbea 
dincolo, în odaia fiicei sale. Nu-l deranjau nici accesele de 
dragoste excesivă ce le mărturisea sau practica violent domnul 
comandant, nici pasiunea declarată a domnișoarei Lizzi ce 
îndrăgostită se înlănţuia de gâtul lui Hans, nici orgiile cu care se 
sfârșeau mai toate aceste vizite. Câteodată, părăsind odaia, 
Klausing mai stătea de vorbă cu bătrânul ceasornicar. Dar de 
cele mai multe ori, pleca în zori, duhnind a coniac și răspândind 
în jur miros tare de parfum; atunci domnul Klausing nici nu-l 
băga în seamă, ci trecea înainte ca o umbră, în timp ce Peter 
Hintz, după o noapte de nesomn, ridicat pe jumătate de pe 
scaun încerca să-l salute cât mai respectuos printr-o adâncă 
înclinare a capului. Bătrânului ceasornicar îi ajunsese la ureche 


o vorbă a lui Klausing spusă într-o clipă de confidentă 
destăinuire și apoi confirmată de Lizzi și anume că nu va trece 
mult și o va cere în căsătorie, înainte de a se înapoia în 
Germania. Războiul va fi câștigat de armata fuhrerului, iar el, 
Klausing, se va întoarce acasă împreună cu ea, adorata lui, în 
Mercedesul albastru, proprietate personală, și vor locui la vila 
părinţilor săi, crescători de vaci într-un mic orășel de lângă 
graniţa cu Franţa. El își va termina studiile în filozofie la Berlin, 
după care va ocupa o catedră universitară acolo în capitala 
Germaniei sau poate la Paris și o va lua și pe Lizzi cu el. Doi 
profesori care se iubesc și vor face o căsătorie fericită... Nimic 
mai frumos! 

O, cât de măgulitoare erau toate astea pentru bătrânul 
ceasornicar. Ce perspective! Dar cât de fericită se simţea 
domnișoara Lizzi, gândindu-se la viitorul ei atât de strălucit! 

Și pentru ca zestrea ei să fie cât mai cuprinzătoare, într-o 
seară i-a propus tatălui ei, în numele lui Hans von Klausing, o 
mică afacere: domnul ofițer are drept proprietate o mică valiză 
plină cu dinţi de aur, verighete, inele, brățări, tot ce a putut 
strânge de pe vremea când făcea serviciu în unele garnizoane 
din nordul Poloniei. Le-a „cumpărat” de la diverși misiţi, pe 
prețuri derizorii, pentru că polonezii aveau nevoie de bani să-și 
refacă gospodăriile distruse de război. 

— Și ce să fac eu cu un asemenea material, Lizzi dragă? s-a 
mirat foarte mult Peter Hintz. Să-l cumpăr la rându-mi? 

— O, nu, nici pe departe asemenea propunere, tată, a vorbit 
cât mai convingător Lizzi. Trebuie numai să-l prelucrezi și apoi 
obiectele finite să le vinzi. lar banii... 

— Care bani? 

— Banii ce vor rezulta din vânzarea lor o să constituie averea 
noastră. A mea și a lui Hans... 

— Bine, dar tu mi-ai spus că vrei să pleci cu dumnealui în 
Germania, că te vei stabili acolo... 

— Foarte adevărat. Și ai să mergi și dumneata cu noi... 

— Și ce vei face cu banii românești pe piaţa germană? Mai 
bine plecaţi cu aurul... 

— E imprudent să valorificăm acolo obiectele acestea. Așa că 
mai bine le prelucrezi dumneata, le vindem aici și banii 
românești îi vom preschimba în cocoșei de aur... Au circulaţie 
internațională. Acesta e planul lui Hans și dumneata trebuie să-l 


ajuţi să și-l realizeze... 

Peter Hintz a stat multă vreme pe gânduri, la masa lui de 
lucru, cu un ceas în mână, fără să-l mai meșterească. Ce 
urmărea oare domnul ofițer cu asemenea afacere? Și de unde 
până unde a adunat el atâţia dinţi de aur? Cum, oamenii de prin 
Polonia își vindeau dinţii numai ca să facă, cum spunea Lizzi, 
capital? Cam greu de presupus asemenea lucru. Bine, în 
definitiv, nu-l interesează pe el proveniența aurului, că domnul 
ofițer este stăpân pe bunurile sale, dar cum va vinde el acele 
obiecte? Cum le va justifica fiscului? Că de bună seamă vor 
trebui înregistrate verighetele, capacele de ceas, brățările, tot 
ce va rezulta din prelucrarea aurului... 

— La ce te gândești, tată? l-a întrebat într-un târziu Lizzi, 
privindu-l cu duioșie prin lentilele ochelarilor săi. 

— Ce fac cu cei de la fisc? și-a mărturisit el teama. Că aurul 
trebuie înregistrat. 

— O, în privinţa asta, n-ai nici o grijă. Nu e Hans cel mai mare 
în orașul ăsta? l-a asigurat cu certitudine Lizzi mângâindu-și 
tatăl pe părul cărunt. Cine ar îndrăzni măcar să întrebe ceva în 
această privința? 

Peter Hintz a căzut iar pe gânduri, rămânând într-o 
consternare mută, cu capul plecat, privind mulţimea de piese, 
capace, ciocănele, șurubelnițe și rotițe îngrămădite sub abajurul 
lămpii, pe masa lui de lucru. 

— Gândește-te, tată, că ceea ce faci, faci pentru viitorul meu, 
a urmat Lizzi cu tot mai multă stăruința. Ti-am spus, nu putem 
pleca în Germania cu dinţii aceia de aur... 

— Bine, draga mea, a zis după o vreme bătrânul. Mâine am 
să-ți dau răspunsul. Bineînţeles un răspuns care să nu-l supere 
pe domnul ofițer. 

— In acest caz, răspunsul nu poate fi decât unul singur, să 
accepţi propunerea mea. Mai bine zis a lui Hans... 

N-au trecut decât zece zile de la această discuţie și în vitrina 
atelierului „La ceasul de aur” au apărut bijuterii și capace de 
ceasuri, brățări și inele executate „cu materialul clientului” și 
eventual „al patronului”. lar după încă patru zile, într-o 
dimineaţă, clopoțelul de la intrare vesti lui Peter Hintz că un 
client a trecut pragul atelierului. Era un bărbat nu prea înalt, 
roșcovan, cu ochii verzi și faţa mare, roșie, parcă pătată de 
rugină. Purta haine din doc maron și sub braţ o servietă din 


piele galbenă. 

— Cu ce vă putem servi, domnul meu? întrebă cu același glas 
invariabil bătrânul ceasornicar, fără să ridice ochii de pe piesele 
unui ceasornic de mână ce-l avea demontat într-o farfuriuţă în 
faţa sa. 

— Sunt comisarul-ajutor Anghelescu, de la poliția orașului! 
zise străinul și trânti servieta pe un scaun. Dumneata ești Peter 
Hintz? 

— Întocmai, domnule! înălță bătrânul ochii săi albaștri, 
spălăciţi, și scoțând lupa își puse ochelarii cu ramă de sârmă să-l 
vadă mai bine pe vizitator. Cu ce vă pot fi de folos? 

Comisarul-ajutor nu luă în seamă întrebarea ceasornicarului și 
nici nu înregistră chipul acestuia ce se albise ca varul înapoia 
paravanelor de sticlă ce-i înconjurau masa de lucru. Se duse 
calm la vitrină, deschise un gemuleţ de dinapoia ei, întinse 
mâna și luă în palmă un capac de ceas și o brățară pe care le 
privi multă vreme întorcându-le când pe-o parte când pe alta. 

— Aur adevărat? se întoarse el și-l întrebă pe ceasornicar. 

— Veritabil, domnule comisar... 

— Care-i proveniența lui? 

— Mă rog? întinse urechea bătrânul. N-am auzit... 

— De unde ai dumneata aurul acesta? 

— De unde-l am? 

— Da, de unde-l ai? 

— Păi... de la clienţi... Cumpăr și vând... Știţi dumneavoastră 
cum se face negustoria. Vremurile sunt atât de grele! Oamenii 
n-au cu ce trăi și atunci se gândesc că se pot lipsi de-o 
verighetă... 

— Sau de-o dantură... 

— Câteodată și așa... 

Anghelescu tuși în pumn, îl privi pe bătrân lung și bănuitor pe 
sub sprâncene, apoi deschise servieta, scoase o hârtie și citi cu 
atenţie ceva, preocupat de-o problemă a cărei dezlegare se 
părea că n-o putea afla decât în acea hârtie. O lăsă apoi să 
alunece în servietă și zise: 

— Dumneata, domnule Hintz, ești acuzat a fi în legătură cu o 
bandă de hoţi care noaptea dezgroapă morţii din cimitir, le ia 
danturile și apoi le aduce la dumneata să le prelucrezi... 

— Eu, domnule comisar? se miră bătrânul făcând ochii mari și 
ridicându-se în picioare. Eu să am legătură cu hoţii? Dar asta eo 


infamie... o acuzare lipsită de temei... o... 

— Mă rog, până la proba contrară sunt nevoit să-ți sigilez 
toate obiectele lucrate din aur. Așa că te rog strânge vitrina și 
pune totul în casa de fier. 

— Domnule comisar, vă rog, nu pot face acest lucru, zise 
Peter Hintz, ocolind masa. Obiectele nu sunt ale mele... Sunt 
proprietatea chiar a domnului oberstleutnant Hans von Klausing 
în persoană. Așa că... 

— Cum proprietatea domnului oberstleutnant? se miră la 
rându-i Anghelescu și faţa i se roși și mai tare. Ce legătură are 
dumnealui cu atelierul dumitale? Și apoi, la urma urmei, chiar 
dacă ar fi așa, legea nu dă drept domnului oberstleutnant să-ţi 
vândă dumitale aur fără autorizaţie! E clar? Ce, dumnealui are 
depozite de aur? E furnizor de obiecte preţioase? De unde și 
până unde îndeletnicirea asta? 

— Aţi înțeles greșit, domnule comisar, găsi nimerit să adauge 
bătrânul ceasornicar. Eu am spus că obiectele sunt proprietatea 
dumnealui și nu că mi le-a vândut... 

— In ce fel trebuie să înțeleg acest lucru? 

— Adică sunt obiectele dumnealui și se folosește de vitrina 
mea pentru a le vinde. 

— Nici acest lucru nu e permis fără o prealabilă autorizație, 
zise cu voce gravă Anghelescu. Cu atât mai mult, cu cât 
dumnealui, domnul oberstleutnant nu e cetățean al statului 
român și deci comerțul pe care-l face dumnealui a frustrat vama 
de sume considerabile! 

— Nu știu, domnule comisar, eu nu știu nimic, înălță din umeri 
Peter Hintz, cu un aer nevinovat. Poate fi așa cum spuneţi 
dumneavoastră, că dumneavoastră cunoașteţi legile, noi numai 
le executăm. Dar în cazul acesta, vă rog să staţi de vorbă cu 
dumnealui... 

— Deocamdată stau de vorbă cu dumneata, că pe dumneata 
te-am găsit în neregulă, zise aspru comisarul-ajutor. Așa că 
strânge, te rog, obiectele cum am spus și pune-le în casa de fier 
ca să le sigilez. După aceea, vei semna și un proces-verbal. 

Peter Hintz desfăcu larg braţele a neputinţă, semn că e pus în 
mare încurcătură, și cu pas moale, aproape fără vlagă, mergând 
gheboșat, bătrânește, se duse și deschise vitrina. Pe o tavă de 
argint începu să aranjeze cu mâna tremurândă tot ce se afla 
acolo: verighete, capace de ceas, brățări, monograme, cercei. 


Apoi se duse și le puse în casa de fier, a cărei ușă masivă o 
dăduse la perete. Comisarul ajutor Anghelescu stătea de-o parte 
și observa întreaga operaţie, în timp ce cu un băț de chibrit se 
scobea insistent în măsele, schimonosindu-și fața într-un chip 
foarte caraghios. Bătrânul ceasornicar îl privea pe sub 
sprâncene, cu un fel de teamă și în același timp cu ură, 
străduindu-se totuși să pară cât mai nepăsător posibil. Se 
gândea că nu are cum să-l anunţe pe domnul ofițer Hans von 
Klausing, pentru că dacă dumnealui ar fi avut cunoștință de cum 
îi sunt sigilate obiectele, în definitiv averea sa personală, 
desigur că lucrurile nu ar fi ajuns aici, ci ar fi luat altă 
întorsătură. Dar așa? E nevoit să închidă totul în casa de fier, să 
iscălească un proces-verbal, poate chiar să-i fie confiscate... Și 
ce va zice atunci domnul Hans von Klausing? Îi va găsi oare vină 
că n-a fost mână de fier? Dar oare poţi fi mână de fier cu 
comisarul-ajutor Anghelescu, care trece drept cel mai brutal și 
mai neomenos dintre toți slujbașii poliţiei? Omul care bate până 
lasă leșinat un ţăran în piaţă pentru că vinde pe-un ștergar 
câteva grămăjoare de spanac sau fasole uscată și nu are bilet 
de plata taxei comunale? 

Tocmai când gândea astfel, se auzi clinchetul clopoţelului de 
deasupra ușii și în prag apăru destul de grăbită domnișoara 
Lizzi, într-o rochie de mătase înflorată și pantofi albi cu tocul 
ortopedic, după moda vremii. Cum o văzu, comisarul-ajutor se 
dădu un pas la o parte ca să-i facă loc să treacă și apoi o urmări 
cu privirea ochilor săi verzi, bulbucaţi, cum se duce și-l sărută 
pe bătrânul ceasornicar pe frunte. Dar umbra de tristeţe de pe 
chipu-i înnegurat îi dete imediat a înţelege lui Lizzi că se 
întâmplase ceva deosebit, ceva care îi îngreunase sufletul și-i 
zdrobise inima. 

— Ce-i tată? Ce s-a întâmplat? întrebă ea în limba germană și 
aruncă o privire fugară lui Anghelescu presupunând că totul e în 
legătură cu el. 

— Du-te, te rog, și spune-i logodnicului tău (vorbi astfel 
pentru a nu-i pronunţa numele ofițerului german ca să-l audă 
polițaiul) că obiectele lui vor fi sigilate... 

— Cum se poate asta? se miră domnișoara Lizzi și aruncă o 
privire ascuţită comisarului-ajutor care de astă dată arăta că nu- 
| mai interesează făptura ei și continua a se scobi cu acel băț de 
chibrit în măsele. Pentru care motiv? 


— Nu putem vorbi acuma. Spune-i numai ce ţi-am comunicat 
și roagă-l să ia măsuri urgente... 

Domnișoara Lizzi trecu în camera ei, se pieptănă în faţa 
oglinzii, dădu cu puţin roșu pe buze, după care intră iarăși 
grăbită în atelier, trecu pe lângă comisarul-ajutor fără să-l mai 
bage în seamă și ieși în stradă. 


19 


Comandamentul german era instalat într-o casă veche, cu un 
etaj, pe bulevardul principal al orașului, în imediata vecinătate a 
tribunalului. Întreaga faţadă a clădirii cu pereţii coșcoviţi, era 
îmbrăcată în iederă și acest veșmânt verde îi dădea o notă de 
cochetărie tinerească. Era una dintre puţinele case mari rămase 
nevătămate de pe urma numeroaselor bombardamente aeriene 
și acest lucru, cât și faptul că era situată în centrul orașului 
fuseseră considerente pentru care oberstleutnantul Hans von 
Klausing se hotărâse în alegerea ei. În curtea nu prea largă, dar 
destul de umbroasă, se vedeau trase sub ramurile unui bătrân 
cais două mașini militare germane, decapotabile. Lângă una 
dintre ele, cea dinspre stradă, doi soldați în salopete de culoare 
cenușie stăteau jos și reparau un cauciuc. Un altul, cocoţat pe 
aripa mașinii, în uniformă gri-verzuie, cu vestonul descheiat și 
boneta dată pe ceafă, se delecta cântând dintr-o muzicuţă de 
gură. 

La poartă, înaintea unei gherete vopsită în gri și pe care erau 
trase în diagonală două dungi late, negre, se plimba santinela, 
un ostaș scund și blond, cu ochi albaștri și sprâncene alburii, ce- 
și ţinea cu o anume gravitate automatul spânzurat de umăr. 

Domnișoara Lizzi trecu pe lângă el repede, cu capul pe sus, 
afișând un aer martial, fără să-i dea vreo importanţă. Surprins, 
ostașul german tresări și luă imediat poziţia de drepţi, înclinând 
ușor capul în semn de salut, apoi întoarse privirea după 
„admiratoarea domnului oberstleutnant”, așa cum o cunoștea 
tot comandamentul, apreciind din ochi mersul ei grațios pe 
tocurile înalte, ortopedice. Nu-i ceruse să-și decline identitatea, 
înainte de a intra în comandament, așa cum se proceda de 
obicei cu orice persoană din oraș și nici nu o întrebase unde se 
duce și pentru care motiv. Ar fi fost o îndrăzneală de neiertat 
pentru un subaltern al domnului comandant. Și asemenea 
îndrăzneli dumnealui le pedepsea întotdeauna socotind că 
hotărârile sale, în interesul disciplinei, nu aveau nevoie de 
explicații... 

Hans von Klausing se afla în biroul său. Stătea în picioare 
lângă fereastră, între draperiile albastre, fuma foarte liniștit și 
discuta cu colonelul Dimitrie Jurăscu, primarul orașului, despre 
problema aprovizionării trupelor germane cu făină de grâu. 


— Calitate forte prost, tomnule primar, vorbea Klausing într-o 
românească stricată, strâmbând nasul și trăgând leneș din 
țigară. Faine prost, paine prost... Doare stomac... Soldat german 
trebuie se lupta, trebuie forța... Dacă paine prost și forţa prost... 

— Aveţi dreptate, domnule  oberstleutnant,  încuviința 
primarul, un om înalt și slab ca trestia, cu părul alb, lins peste 
cap și cu monoclu, purtând uniforma cavaleriei, cu eghileţi din 
șnur galben, de stat-majorist. Însă vedeţi dumneavoastră, 
aprovizionarea orașului se face foarte greu. Am vorbit acum 
câteva zile cu șeful poliției, domnul comisar-șef Alboiu, și dânsul 
m-a asigurat că va face tot posibilul să rechiziţioneze în 
continuare toate carele și căruțele pe care le găsește prin piaţă, 
dimineaţa. Numai astfel putem asigura transportul făinii la 
moară și aducerea pâinii în oraș. Cât despre făină, mă rog, asta-i 
calitatea ei și nu avem ce face... desfăcu larg braţele primarul 
orașului. 

— Forte prost! zise Klausing. Forte prost... 

— O fi, domnule oberstleutnant, nu vă contrazic, dar bine că 
avem pâine și în condiţiile astea. lată, zilele trecute, 
întreprinderea „Fraţii Graff” a trimis primăriei o adresă prin care 
ne face cunoscut că nu va mai putea aproviziona orașul cu 
pâine deoarece n-au apă și curent din pricina 
bombardamentelor aeriene. Apoi, după toate acestea, domnul 
Graff se plânge, și pe bună dreptate, că Marele stat major nu i-a 
admis muncitorii în planul de mobilizare și că aceștia au lăsat 
lucrul baltă și au fugit din oraș. 

__— Grevă? înălță sprâncenele alburii Hans von Klausing. 
Impușcat... împușcat... decretă el nervos, apăsând cu degetul 
pe un trăgaci imaginar. 

— Nu-i vorba de grevă, căută să explice colonelul Dimitrie 
Jurăscu. Dar oamenii nu vor să lucreze sub bombardamente. 
Dacă întreprinderea ar fi militarizată, ar fi altceva... Și apoi nu 
au întotdeauna de lucru și ei sunt plătiţi cu ziua... 

— Atunci cine face pâine? întrebă el mirat și trase adânc din 
țigară. Trupe german trebuie se lupta, trebuie forța... 

— Am aranjat cu întreprinderea „Fraţii Graff” și va face pâine 
în cuptorul de probă din comuna Bistricioara. Zilnic va asigura 
aducerea în oraș a maximum o mie de pâini... 

— Forte bun! spuse satisfăcut oberstleutnantul Klausing, 
punând mâinile la spate, înălțând bărbia și privindu-l admirativ 


pe primar. Forte bun! Totul pentru armata german... 

— A, nu, domnule colonel, îi tăie vorba primarul. Cantitatea 
asta de pâine e pentru populaţia civilă. Oamenii aceștia din oraș 
ce mănâncă? Vom căuta să dăm din această raţie și 
comandamentului dumneavoastră o cantitate aproximativă. 

— Ce-i asta aproxi... ta... 

— Aproximativă, adică nu o cifră exactă, ci în raport cu ce 
socotim noi necesar că s-ar putea da, lămuri colonelul, 
aranjându-și mai bine monoclul la ochi. În orice caz nu vom lăsa 
armata germană, glorioasa dumneavoastră armată, care a dat 
pilde de nenumărate acte de vitejie, să nu aibă ce mânca în 
urbea noastră. Vă închipuiţi că ar fi ridicol... 

— Da... da... forte bun gândit... forte bun... aprobă Hans von 
Klausing și apropiindu-se de birou mai trase un fum în piept, 
după care stinse restul ţigării în scrumiera de metal de lângă 
telefon. Apoi se așeză pe scaun și scoase ochelarii cărora începu 
să le șteargă lentilele folosindu-se de draperia de pluș din 
spatele său. 

In încăpere se așternu pentru câteva clipe liniștea. De jos, din 
curtea umbroasă venea până sus zvonul unui cântec german 
cântat din muzicuţă. Undeva în port, un vapor sună lung și gros 
ca un muget, iar prin dreptul parcului liceului Traian din 
vecinătate trecu un tren și pământul prinse a se cutremura atât 
de tare, încât și clădirea comandamentului german parcă 
trepida, gata să se prăbușească. 

Intr-un târziu, zărind pe masa oberstleutnantului un ziar 
german desfăcut, colonelul Jurăscu găsi nimerit să-l întrebe pe 
Klausing ce se mai aude nou în legătură cu atentatul împotriva 
fuhrerului, pus la cale, în ziua de 20 iulie, de către colonelul 
Klaus von Stauffenberg. 

— Totul forte bun, spuse Klausing, punându-și pe nas ochelarii 
cu ramă aurie. Fuhrerul rănit puţin, forte puţin chiar zâmbit și 
apoi chemat pe Ducele Mussolini la discuţie cu el. Venit la el și 
Reichsmarschall Goering. Scrie ziarul... 

— Deci fuhrerul n-are nimic? 

— Nimic. 

— Și tâlharii? 

— Ce-i asta... telharii? 

— Acei care au tras cu pistolul... 

— Nu tras pistol, corectă Klausing puţin enervat. Stauffenberg 


pus bomba cu ceasornic. 

— Ei, mă rog, aceștia care au pus bomba, au fost 
condamnaţi? 

— Da, confirmă oberstleutnantul și deschise ziarul de pe 
birou, bătând cu degetul îndoit întruna din pagini. Opt 
acuzaţie... Tribunalul poporului marelui Reich condamnat la ei, 
la opt august, la moarte... forte bun... La moarte... 

Colonelul Jurăscu tăcu, înclinând numai din cap în semn că e 
de acord cu cele spuse de șeful comandamentului german, apoi 
își puse cascheta pe cap, arătând prin aceasta că discuţia s-a 
terminat și socotește că e timpul să plece. Klausing se ridică 
imediat în picioare, își potrivi vestonul, își aranjă centura de lac 
negru și, zâmbind foarte politicos și amabil, întinse mâna peste 
birou, strângându-i-o puternic pe cea a primarului. 

— Nu uitat! ameninţă în glumă cu degetul Klausing și zâmbi 
iară, micșorându-și ochii albaștri prin lentilele ochelarilor. Paine 
forte bun pentru armata german... 

— Se face, domnule oberstleutnant, îl asigură primarul, luând 
poziţia de drepţi și ducând mâna la caschetă. Se face. Cam 
greu, v-am spus, dar vom lua măsuri... 

— Forte bun... Forte bun... 

Abia ieși primarul, zdrăngănindu-și pintenii pe coridorul 
acoperit cu linoleum, că ușa se deschise și ca o vijelie intră 
domnișoara Lizzi fără a se mai lăsa anunţată. 

— Hans, dragul meu! zise ea în germană și aruncă cu un gest 
degajat geanta drept pe biroul lui. Simt că înnebunesc! 
Înnebunesc, înţelegi tu? 

Fața domnișoarei Lizzi era congestionată, lentilele ochelarilor i 
se aburiseră, iar pe frunte îi apăruseră deodată mulţime de 
bobiţe sclipitoare, semn că asudase de atâta alergătură. 

— Dar ce s-a întâmplat? se ridică el îngrijorat de la birou și 
veni în fața logodnicei sale, prinzându-i amândouă mâinile în ale 
sale. Liniștește-te... 

— Hans, poliţia a sigilat bijuteriile noastre în casa de fier a lui 
papa... 

— Ce-a făcut? se miră Klausing, înălțând sprâncenele și 
strâmbând din nas, semn că nu înțelege nimic. Cine a sigilat 
bijuteriile? 

— Poliţia! 

— De ce? 


— Nu știu. A venit un comisar-ajutor, unul fălcos și roșcovan și 
a poruncit tatei să adune totul din vitrină, din sertare și de pe 
unde mai are asemenea obiecte și să le depună în casa de fier 
pentru a fi sigilate... 

Și domnișoara Lizzi, fără a atenua nimic din întreaga-i 
efervescenţă ce-o cuprinsese, continuă a vorbi repede și pe 
nerăsuflate, explicând, gesticulând, ba, într-un timp, cuprinsă de 
nervozitate trânti așa de tare tamponul de metal pe capacul 
călimării de bachelită, încât îl sparse. 

— Un imbecil! încheie ea și tot cu gesturi repezite își aranjă 
părul care-i cădea mereu peste ochi. 

— Fii liniștită, îi spuse la urmă Klausing. Am să iau imediat 
măsuri. 

Și ca să arate că nu întârzie cu nimic realizarea acestei 
hotărâri, puse mâna pe telefon și ceru să i se dea imediat 
legătura cu poliţia orașului. 

Peste zece minute, în cabinetul comisarului-șef Alboiu intră 
puţin speriat Anghelescu și, gâfâind de alergătură, rămase lângă 
ușă, așteptând, într-o aproximativă poziție de drepţi, cu o mână 
întinsă de-a lungul vipuștii pantalonului negru, iar cu cealaltă 
ștergându-și mereu cu batista fruntea îmbrobonată de sudoare. 

— Ascultă, bă, Anghelescule, cine dracu' ţi-a dat voie să te 
duci la ceasornicarul Hintz și să-i sigilezi giuvaerurile alea sau ce 
dracu are în prăvălie? 

— Să trăiţi, domnu' șef, eu mi-am dat voie, vorbi bâlbâit 
comisarul-ajutor și înghiţi o dată în sec, deoarece îl văzu pe 
șeful poliţiei că se ridică masiv de la birou și vine înspre el. 
Ştiţi... am primit un denunţ și... am zis să iau imediat măsuri... 

— Dar ce, tu faci totul de capul tău? ţipă Alboiu și ochii săi 
negri ascunși în grăsimea obrajilor buhăiţi îl fulgerară ascuţit pe 
Anghelescu, gata parcă să-l sfâșie în bucăţi. Unde te trezești 
aicea? Pui sigiliuri la oamenii Reichului? 

— Păi, domnu’ comisar-șef... 

— Bă, ăla-i omul Reichului, înţelegi tu, sau nu înţelegi? strigă 
iară șeful poliţiei atât de tare încât geamurile cabinetului său 
zăngăniră ca după un cutremur. Ce te bagi tu în afacerile lor? 
Cine ești tu? 

— Legea, domnu șef... încercă Anghelescu să se apere. Știţi, 
legea nu permite... 

— Bă, când e vorba de aliaţii noștri germani, legile astea ale 


noastre nu mai fac doi bani, înţelegi tu? Ce vrei, să ne ia domnul 
von ăla Klausing și să ne zvârle cât colo ca pe niște măsele 
stricate? Să-mi pierd postul din cauza tâmpeniilor pe care le 
săvârșești tu? 

Anghelescu tăcea, cu capul plecat, asudat tot, cu fruntea 
îmbrobonată și părul căzut pe ochi. Nu îndrăznea nici să se 
clintească măcar. Il știa pe comisarul-șef cât era de pornit în 
asemenea situaţii; îi trăgea două palme și un picior în spate și-l 
trimitea și legat la București să-l ancheteze aceia pentru insulte 
aduse la adresa instituţiei. Era zbir și nu admitea o singură 
abatere care să-i zdruncine autoritatea. 

— Să te duci imediat, trap, să rupi sigiliile alea de la 
ceasornicar și să-i ceri și scuze! încheie comisarul-șef parcă 
liniștindu-se puţin. Ai înţeles? Acum să te duci!... Îi spui că a fost 
o eroare, deoarece denunțul era pe numele altui ceasornicar, 
sau mă rog spui ce vrei, numai să vii să raportezi că lucrurile au 
fost reparate, e clar? 

— Clar, domnu comisar-șef! 

— Așa! Dă-i bătaie! 

— Să trăiţi! 

Anghelescu se întoarse, își puse cascheta pe cap, dar când să 
apese pe clanţa ușii, șeful poliţiei îl opri cu un gest al mâinii. 

— la stai puţin... 

— Ordonaţi, domnu șef! 

— Cum merge ancheta cu arestarea lui Mihai Gheorghiu? 

— Cu... 

— Ce belești ochii așa la mine? strigă iară șeful poliţiei. Te-am 
întrebat cum merge ancheta cu Mihai, Gheorghiu, fiul 
profesorului de istorie de la liceul Traian. Ala de-a fugit din 
lagărul din Germania. 

— Da, știu, domnu șef, că eu mă ocup de chestiune... 

— Păi dacă te ocupi de ce mama dracului mă privești așa de 
parcă nici n-ai fi auzit de numele ăsta? zise șeful poliţiei și trecu 
înapoia biroului, așezându-se greoi pe scaun. Ei, ce vești mai ai? 

— Domnu șef, n-avem nici o veste, vorbi moale Anghelescu și 
fața lui căpătă o asemenea expresie încât părea că spune 
„puteţi să mă și spânzurați dar n-am de unde să-l scot!”. 
Oamenii mei au cotrobăit peste tot, au făcut cercetări, nimic! 

— Ce spun vecinii? 

— Nimeni nu știe nimic. Nu l-au văzut de doi ani de zile. 


— Dacă se ascunde acasă? 

— Imposibil, domnu șef, zise Anghelescu, tăind aerul cu 
palma. Ar fi o nesocotinţă prea mare din partea lui! 

— Deocamdată e o nesocotinţă din partea noastră, vorbi 
aspru șeful poliţiei. Sau mai bine zis o neglijență. Imediat după 
ce l-am chemat pe profesor la poliţie, dumneata care aveai 
cazul, trebuia să iei măsuri pentru prinderea individului. 

— Domnu șef, îmi permiteţi să vă întrerup, dar nu avem nici 
un indiciu că ar fi venit în oraș, se apără Anghelescu. Circulara 
spune că a evadat din lagăr... Apăi, lumea e mare, cine știe 
unde s-o fi dus... Așa că de ce să fi făcut zgomot pentru nimic? 

— Ce zgomot, bă, zevzecule, ce zgomot! strigă iară șeful 
poliţiei și se ridică în picioare cât era de voluminos. Ce, poliția 
trebuie să facă zgomot când urmărește pe cineva? Trebuie să 
tragem noi concluzii că n-a venit în oraș, că lumea e mare, cum 
spui tu, sau cum dracu îţi trece prin cap să spui? Noi trebuie să 
ne facem datoria, să facem cercetări, anchete, să luăm măsuri. 
Ce, am ajuns în situaţia să ne aprecieze șeful comandamentului 
german ca incapabili? Știi bine că și el se interesează de acest 
caz... 

— Știu, domnu'șef... 

— Și-atunci? Uite, mi-a dat telefon domnul colonel Klausing 
acum câteva minute și pe lângă neghiobia ta m-a întrebat și de 
mersul cercetărilor în privinţa lui Mihai Gheorghiu. Și ce-i putem 
spune? Nimic! Pentru că nimic e și-n capul tău, domnule 
Anghelescu, ai înțeles? 

— Am înţeles, domnu șef, consimţi Anghelescu și cu dosul 
palmei îndrăzni să-și șteargă iar sudoarea de pe frunte, că-i 
șiroia atât de tare încât îi intra în ochi. „E întors pe dos șeful 
astăzi, cugetă el în sinea lui și se gândi ce rău e când 
superiorului nu-i merg toate cum trebuie. Ori a pierdut aseară la 
poker, ori l-a tradus nevasta farmacistului!”. 

— Dac-ai înțeles, ia imediat măsuri! zise aspru șeful poliţiei. 
Scoate ordinul parchetului și fă-i în două ceasuri o percheziție să 
întorci casa cu dosul în sus, ai înțeles, mă? Poate găsești un 
indiciu cât de mic... 

— Am înţeles, domnu șef. Să trăiţi! 

— Hai, circulă, că dracu-i pe tine! Pe urmă îmi faci un raport 
cu rezultatul cercetărilor să-l înaintăm garnizoanei și 
comandamentului german. Ti-am spus: colonelul Klausing se 


interesează personal de treaba asta! 


20 


Profesorul Vlad Gheorghiu stătea afară sub umbrarul viței de 
vie, la masă și citea ziarul Universul, foarte preocupat să vadă 
cum mai merg treburile pe front. Îl interesau de asemenea 
problemele de ordin diplomatic, unele știri referitoare la 
spectacole, crime, accidente, într-un cuvânt tot ce se poate citi 
într-un ziar, chiar dacă vine în oraș, la chioșc, cu o întârziere de 
câteva zile. Alături, într-un şezlong, se odihnea soţia sa, Ana, 
care ţesea o pereche de ciorapi. Lângă picioarele mesei, Costel, 
nepotul lor, săpase cu un beţișor în pământ niște șănțulețe pe 
care le umplea acum cu apă, acoperindu-le totodată cu cioburi 
de sticlă găsite pe stradă de la casele bombardate. In camera 
dinspre stradă, cu ferestrele deschise, Dana cânta la pian, 
încercând să descifreze un menuet de Ravel. 

— S-au scumpit pânzeturile, zise într-un târziu profesorul, 
împăturind foile ziarului. „America” a ajuns șase sute cinci lei 
metrul, șifonul de optzeci centimetri costă șapte sute șaizeci și 
trei, iar „Olanda”, nouă sute șaptezeci și cinci lei! 

— Scrie în ziar? întrebă mirată Ana. 

— Da, e aici o reclamă... Așa reclamă îi lasă rece pe 
cumpărători! 

— Mda, se scumpește viaţa din ce în ce mai mult, conchise și 
Ana, ţesând de zor ciorapii. Carnea de porc a ajuns la aproape 
trei sute de lei kilogramul. lar uleiul nu s-a mai dat de mult, nici 
pe cartelele barate, nici pe cele nebarate. Uite, suntem în 
august, și nu ni s-a dat nici cota din aprilie! 

— Am auzit că se dă la economatul funcţionarilor publici, zise 
profesorul ridicând ochii de pe ziar. Astăzi parcă le-a venit un 
butoi. Vorbea cineva de dimineaţă în piaţă... Sau la oficiul de 
aprovizionare al Șantierului naval? căută el sa-și amintească, 
privind undeva în sus, către umbrarul viței de vie. Da, da, la cel 
de la Șantier a venit... 

— In cazul ăsta să vorbim cu Sandu, băiatul vecinului Raicu, 
poate ne face el rost de vreun kilogram, hotărî Ana și acest 
gând i se păru atât de salvator, că faţa i se lumină pe dată. li 
dăm cartelele mâine dimineaţă... Nu se găsește nici untură... 

Dana, auzind discuţia și mai ales văzând că tatăl său citește 
ziarul (o gazetă se găsea foarte greu în acel timp în oraș, 
deoarece nu veneau din lipsă de comunicaţii), închise capacul 


pianului și cobori și ea în curte. Luă un scăunaș, și se așeză 
lângă mama sa. 

— Uite, orașul nostru a fost citat pe naţiune, ca unul care a 
suferit grele bombardamente! exclamă deodată profesorul și 
potrivindu-și mai bine ochelarii se aplecă asupra ziarului și 
începu să citească comunicatul președinției consiliului de 
miniștri, publicat în pagina întâi. Da, da, iată, Ploiești, Turnu 
Severin, Brașov, lași, Craiova, Câmpina, Pitești, Giurgiu... 
Semnează chiar Antonescu. 

— Poate să semneze el oricâte comunicate o vrea, intră în 
vorbă Dana și, dându-și cu un gest al capului părul spre spate, 
luă din poala mamei un ciorap, un ac cu aţă și începu și ea să 
cârpească. Comunicatele astea nu alină în nici un fel durerile pe 
care le-au pricinuit oamenilor guvernanţii antonescieni! 

Vlad Gheorghiu lăsă pentru o clipă ziarul din mână și-și privi 
fata cu ochii mari, plini de mirare, foarte contrariat pentru cele 
ce auzea. Cum, iară nu-și controla vorbirea? lară avea păreri 
politice, când el i-a spus poate, de sute de mii de ori că n-are 
voie nici să gândească așa ceva? 

— Durerile nu le-au pricinuit guvernanţii, cum spui tu, fata 
mea, căută s-o corecteze profesorul, ci bombardamentele... 

— Dacă nu era politica dumnealor, nu erau nici 
bombardamentele, căută Dana să se facă mai bine înţeleasă, 
vorbind pe un ton sentenţios, fără echivoc. 

Profesorul lăsă iară ziarul din mână și peste ramele ochelarilor 
o privi lung, mustrător și în același timp neliniștit, fără să știe ce 
să mai creadă. „Ce se întâmplă cu fata mea? gândea el 
aruncând priviri îngrijorate soţiei, care la rându-i înălța din umeri 
și se arăta de asemenea neliniștită. Ce dracului de prostii i-au 
intrat în cap și nu i le mai poate scoate nimeni? Cine știe ce 
boroboață mai face și nici că aș mai fi în stare s-o salvez cum 
am salvat-o atunci după discuţia cu profesoara de limba 
germană, când a subapreciat actuala cultură germană...” 

— ...Poporul nostru n-a dorit războiul ăsta, vorbi Dana mai 
departe, ca pentru sine, stând cu capul aplecat, cu părul căzut 
pe frunte, preocupată parcă numai de cârpitul ciorapilor. Nimeni 
n-a pus de bună voie mâna pe pușcă și a zis: „Hai măi, hai să 
murim pentru ţară și rege”, cum spun unele cântece pe la 
radio... 

— Ajunge! tună deodată tatăl și, ridicându-se în picioare, 


zvârli enervat ziarul pe masă. Ai căpiat, fetiţo dragă? întrebă el 
privind roată în jur, să se încredinţeze că nimeni prin vecini nu i- 
a auzit fata vorbind asemenea lucruri nepermise. Ţi-ai ieșit din 
minţi? Vrei să te trezești chiar tu la Curtea Marţială? Cine dracu 
te-a îndemnat să vorbești așa, să faci politică? 

Era peste măsură de enervat. Faţa i se împurpurase, ochelarii 
îi căzuseră pe nas, iar bărbia îi tremura ușor. Ana lăsase ciorapii 
în poală, nu mai cosea și se uita și ea lung și îngrijorător la 
Dana, cu o umbră de neliniște pe faţă, fără să spună nimic. Ce- 
ar fi putut spune? În ce fel ar fi putut interveni? 

— Mihai, frate-tău, la fel, n-a avut de lucru, s-a apucat și el de 
politică și acuma umblă ca un dezertor cu poliţia pe urmele lui, 
zise supărat profesorul vorbind repezit, mai mult în șoaptă să 
nu-l audă careva. Dumnezeule, se prinse el cu mâinile de cap, 
ce copii mi-ai dat?! Ce copii! 

— Dar dumneata, tată, nu faci politică? întrebă Dana 
sumeţindu-se, preocupată mai departe de cusutul ciorapilor. 
Spune, nu faci? 

— Euuu? se miră profesorul și înălță sprâncenele, rămânând 
cu gura căscată pentru cele auzite. Eu, politică? Ce-ţi trece prin 
cap, fată dragă? Tu ești în toate minţile sau nu ești? 

— Sunt în toate minţile. 

— Păi dacă ești, de ce debitezi niște prostii mai mari decât 
tine? De unde și până unde m-ai văzut tu că fac eu politică? 

— Nu te-ai afirmat, vorbi liniștit Dana, dar chiar faptul că taci 
și nu iei atitudine împotriva rânduielilor strâmbe de acum din 
tară, înseamnă că accepti politica guvernului Antonescu. Ori 
asta nu se numește tot un fel de politică? Nu înseamnă că 
tolerând dezastrul ăsta - și dumneata fii te rog sincer, îţi dai 
seama că-i un dezastru - zic nu înseamnă că tolerându-l ești de 
partea celor care l-au provocat? Ei, ce părere ai? 

Profesorul stătea în picioare, lângă masă, cu mâinile puse 
cruciș pe piept și tăcut își privea stăruitor fata prin lentilele 
ochelarilor. Era cu desăvârșire uluit! Parcă cineva îi zvârlise 
peste față o căldare cu apă rece. l-auzi ce-l întreabă fata lui? 
Copilul lui? Dana care crescuse într-o cuminţenie exemplară, 
asupra căreia, la fel ca și asupra lui Mihai, își îndreptase atât el 
cât și Ana toată atenţia, să fie model de supunere și ascultare, 
să-și vadă de învăţătură și de viitor, să n-o intereseze ce-i în 
dreapta și ce-i în stânga. Auzi ce-i trece prin cap? Chiar că nu 


știa ce să-i răspundă! Acuma, cinstit vorbind, ea avea puţină 
dreptate - nu lua nici un fel de atitudine, în nici o ocazie, afară 
numai de cazurile de indisciplină și de nedreptate ce se făceau 
la școală - dar aceasta ea trebuia s-o catalogheze nici mai mult 
nici mai puţin decât drept politică? Politică de acceptare a 
măsurilor luate de guvern? A dispoziţiilor și hotărârilor 
guvernului? Bine, dar era oare un om în ţara asta care putea 
declara deschis că nu este de acord cu politica guvernului? 

— N-ai nici o părere, tată? întrebă într-un târziu Dana și zărind 
ziarul aruncat pe masă, lăsă ciorapul în poală, îl luă și se apucă 
să-l răsfoiască afișând un total aer de degajare. Sau nu vrei să ai 
vreo părere? 

Tatăl nu luă în seamă ironia fetei și ca și când nu ar fi fost 
angajat în această discuţie, îi întoarse spatele și, supărat, intră 
în casă. Dana rămase mai departe cu privirea în paginile 
ziarului, imperturbabilă și în același timp satisfăcută că pusese 
la punct o problemă care o frământa de multă vreme. Mama o 
privi un timp fără să mai lucreze și din întreaga ei înfățișare se 
putea citi o umbră de îngrijorare pentru ieșirile necontrolate ale 
fetei. 

— Se poate, Dana, să vorbești astfel cu tatăl tău? îi zise ea pe 
un ton de mustrare și ca s-o facă atentă îi puse mâna pe brat. 

— Cum am vorbit? înălță ea privirea din ziar. 

— Să-i spui că face politică, când tu știi prea bine că ele 
departe de orice partid... Mai ales că partidele știu că sunt și 
desfiinţate de câţiva ani... 

— Nu-i neapărat nevoie, mamă, să fii înscris într-un partid ca 
să faci politică, replică Dana autoritar, și se apucă să citească 
iarăși ziarul. A, exclamă ea deodată plină de bucurie, uite, 
mamă, la București, la Casandra, un nou film cu Alida Vali: „Te 
voi iubi mereu”... Joacă cu Antonio Centa și Gino Cervi. Ce păcat 
că cinematografele din orașul nostru nu pot da filme... Uf, lipsa 
asta de curent mă înnebunește. Vezi ce înseamnă războiul? 
răbufni ea. Ce ne-a adus războiul? Și tata... 

— Ei, lasă, lasă, căută s-o liniștească mama. De ar fi numai 
asta... Dar câte nu ne apasă? 

— Păi vezi? 

Din fundul grădinii se zări printre pomi înaintând cu pas ușor o 
umbră. Era tanti Emilia în rochia ei veche de stambă, 
decolorată, târându-și papucii de pâslă rupţi, scămoșațţi. Cu 


părul despletit, albit și fața brăzdată de cute adânci, umbla cu 
ochii rătăciți pe sus, căutând să zărească prin frunziș cerul 
albastru. Ținea mâinile cruciș pe piept și, fără să-și ia ochii de la 
cer, murmura, mai mult șoptit, niște versuri pe care nimeni nu-și 
amintea să le fi citit undeva: 


Trec păsări argintii de moarte-aducătoare... 
Se-ntunecă văzduhul și nu e pic de soare... 
Trec păsări argintii... Trec păsări argintii... 


Se oprea pentru câteva clipe locului, se uita înapoi de parcă s- 
ar fi ferit de cineva și apoi privea iar cerul și murmura aceleași 
versuri, încet și cu răbdare, dar într-atât de mult repetate că 
făcea spume la gură și glasu-i devenea tot mai răgușit: 


Trec păsări argintii de moarte-aducătoare... 
Se-ntunecă văzduhul și nu e pic de soare... 


— Lasă-le-ncolo de păsări argintii, tanti Emilia, îi zise Dana și 
zvârlind ziarul îi ieși în întâmpinare. Ce tot vorbești de ele? Unde 
vezi dumneata acuma păsări din acelea argintii? 

Tanti Emilia se opri și-o privi pe Dana mirată, cu ochii ei 
albaștri mari, înconjurați de cearcăne viorii. Prinse apoi să 
zâmbească, și-o undă de lumină parcă îi învălui fața. Costel ieși 
de sub masa unde se juca, își prinse mama de mână și își lipi 
capul de trupul ei slăbit. Ea îl mângâie pe păr, pe frunte, pe 
obraji și era atâta duioșie în privirea ei încât în clipele acelea 
părea că mintea îi este destul de lucidă, că nimic n-a întunecat-o 
și a îndepărtat-o de la judecata limpede a lucrurilor, că nici un 
fel de nenorocire nu s-a abătut pe capul ei. 

— Mamă, eu mă joc cu bărcuțele, spuse Costel prinzând-o de 
mână. Mi le-a făcut nenea Mihai... 

— Ssst... îi puse Dana palma peste gură copilului. Să nu spui 
nimănui că nenea Mihai a venit acasă. Ai înțeles, Costel? Noi am 
vorbit odată amândoi ceva, ai uitat? 

— Știu, știu, Dana, replică el candid, am vorbit, dar n-am spus 
la nimeni. Mama știe doar c-a venit. Cu ea pot să vorbesc de 
nenea Mihai că e doar de la noi din casă... 

— Ei poţi să-i spui, zise Dana și făcu mamei sale cu ochiul. Și 
așa tanti nu vorbește cu nimeni. 


— Of, vai de viaţa ei, săraca! oftă Ana și ochii i se umeziră de 
lacrimi. Ce femeie capabilă a fost! Ce gospodină! A rămas și fără 
casă și fără bărbat... Bietul Alexandru... 

— Ei, ce este cu el? 

— Se zice că a murit undeva pe front, șopti mama cu fereală 
să n-o audă cumnată-sa. Asta e... 

— Mort? se miră Dana și se cutremură cuprinsă de spaimă. De 
unde aveți vestea asta? 

— Tatăl tău a adus-o azi dimineaţă. A venit de pe front un 
profesor de desen, ofițer de rezervă, rănit, și acesta i-a spus. 

indurerată, Dana rămase pe gânduri, cu chipul întunecat. ÎI 
mângâie pe Costel pe obraji și tanti Emilia văzând gestul prinse 
a zâmbi, dar tot tăcută și împietrită, cu privirea rătăcită într- 
aiurea. Ana își șterse ochii cu dosul palmei și după puţin luă iar 
ciorapii din poală și începu să-i cârpească. 

In acea clipă, undeva în susul străzii se auzi motorul unei 
mașini. Nu trecu un minut că în fața casei se opri un automobil 
negru, cu luciul caroseriei șters, cam hodorogit și lăsat pe arcuri 
ca o veche droșcă de ţară. Era una dintre acele mașini de piaţă 
cu mulţi ani de serviciu, rechiziționată de stat și repartizată 
instituţiilor, a cărei fierărie zdrăngănea la fiecare hop, 
hurducându-se zgomotos și sinistru în mai toate gropile ivite în 
caldarâm. 

— O mașină! exclamă Costel și începu să bată din palme de 
bucurie. A venit tăticu! A venit tăticu! 

Și zicând acestea, o și zbughi către poartă. În pragul verandei 
se ivi pe dată profesorul Vlad Gheorghiu, numai în cămașă, cu 
ochelarii în mână și capul descoperit. Rămase în ușă, cu privirea 
spre poartă, să vadă cine-i face o vizită în această după-amiază 
călduroasă de august. Dana, mama și tanti Emilia stăteau tăcute 
sub umbrarul viței de vie și așteptau să vadă cine descinde din 
mașină și deschide poarta. 

Peste câteva clipe însă se lămuriră cu toţii despre cine era 
vorba. Din automobilul negru cobori greoi comisarul-ajutor 
Anghelescu, îndesat, roșcovan, îmbrăcat civil în niște haine 
cenușii, cu gulerul cămășii răsfrânt peste cel al hainei, cu fălcile 
lăsate și ochii verzi privind în jur, de parcă s-ar fi ferit de cineva. 
Și în clipa când el încercă să apese pe clanţa porţii, alţi trei 
polițiști - de astă dată gardieni - și încă doi îmbrăcaţi civil se 
rânduiră la spate-i ca la o comandă. 


— Ăsta gras, roșcovanul, e comisarul care m-a anchetat la 
școală, șopti Dana la urechea mamei. El mi-a cerut declaraţia... 

— Dumnezeule! exclamă Ana cutremurată de spaimă. O fi 
pentru Mihai sau... tot pentru tine? 

Văzându-l, Vlad Gheorghiu, puţin emoţionat, își trecu cu un 
gest stângaci palma peste părul lins, pieptănat într-o parte cu 
cărare și coborând treptele de piatră ieși în întâmpinarea 
polițiștilor. 

— Bună ziua! zise grav comisarul-ajutor Anghelescu ducând 
două degete la tâmplă, în chip de salut, în timp ce călca greoi cu 
mersul lui legănat ca de rață, îndreptându-se spre verandă. 
Domnul profesor Vlad Gheorghiu? 

— Da, eu în persoană. 

— Am onoarea să mă prezint, comisarul-ajutor Anghelescu, de 
la poliţia orașului. Parcă ne cunoaștem, nu? 

— Mda... parcă. 

Anghelescu zâmbi niţel ștrengărește, clipind dintr-un ochi, 
apoi îl bătu familiar cu palma pe umăr pe profesor. „Eşti niţel 
șmecher, domnule profesor, părea că spune privirea lui 
obraznică. Dar să nu uiţi că eu sunt tatăl șmecherilor! l-auzi, 
„parcă”... Cum să nu mă cunoști doară eu te-am băgat la 
anchetă în cabinet la domnul comisar-șef Alboiu”. 

— Ce scop are vizita dumneavoastră? întrebă profesorul cu 
amabilitate, fără să-și poată ascunde însă starea de surescitare 
ce-l cuprinsese. 

— Ce scop? zâmbi iară Anghelescu, un zâmbet acru, distant, 
și plescăi zgomotos din buzele-i groase. Mă miră întrebarea 
dumneavoastră, domnule profesor! Zău că mă miră! 

— Păi de ce să vă mire? 

— Foarte bine, uite că mă miră... 

— Nu trebuie să vă mire de fel, replică Vlad Gheorghiu, de 
astă dată vădit enervat de impertinența comisarului-ajutor. 
Datoria mea de locatar al acestei case îmi cere să vă întreb 
pentru care motiv poliția îmi face această vizită neașteptată? Vă 
rog să nu vă supăraţi, dar uzanţa bunei cuviinţe, știți... impune 
acest lucru. 

— Atunci sunt dator să vă explic, plescăi din buze comisarul- 
ajutor și vâri mâinile adânc în buzunarele pantalonilor, luând un 
aer grav, martial, impunător, socotindu-se „cineva” în poliţie și 
căruia numai cine nu-i cunoaște meritele și perspectivele își 


poate permite să-l întâmpine astfel. Și în ce împrejurare? Faţă 
de niște pârliţi de gardieni? Daaa, sunt dator să vă explic, urmă 
el pe un ton superior și obraznic, fără să-și scoată mâinile din 
buzunare. Dacă vă amintiţi, domnule Gheorghiu, aţi fost la noi 
într-o scurtă vizită și domnul șef al poliției v-a promis c-o să vă 
ajute să-l găsiţi pe domnul Mihai, fiul dumneavoastră de la care 
nu mai aveţi vești de... de... 

— De aproape un an, completă profesorul. 

— Exact, de aproape un an. Ei, și în consecinţă, pentru ca să-l 
găsim trebuie să-l căutăm. Logic, nu? De aceea am venit. Să-l 
căutăm... Să vă ajutăm să-l găsiţi... și... pentru o mică 
percheziție. 

Tanti Emilia, fără să dea vreo importanţă polițiștilor plecă în 
obișnuita-i plimbare către fundul grădinii, târșâindu-și papucii 
zdrenţuiţi pe sub coroanele umbroase ale pomilor. Dana și 
mama ei, se apropiară la oarecare distanţă ca să asculte 
discuţia. Zărindu-le, și afișând un aer voit politicos, Anghelescu 
le salută extrem de reverențios, înclinând ușor capul, după care 
se întoarse și întrebă. 

— Mă iertaţi, domnule Gheorghiu, dânsele sunt rudele 
dumneavoastră? 

— Da. Soţia și fiica mea... 

— Ooo, trebuie să vă felicit! exclamă el teatral trăgând cu 
coada ochiului către Dana. Aveţi nu o fată, ci o adevărată zeiţă! 
Pe onoarea mea dacă vă mint! Și parcă aș cunoaște-o... sau... 

Vlad Gheorghiu îl asculta pe comisarul-ajutor, dar după felul 
cum îl privea, rece, tăios, printre gene, se vedea că-l 
disprețuiește, că doi bani nu dă pe-un asemenea terchea- 
berchea ce atunci la poliţie, la fel ca și acum îi vorbise obraznic, 
cu impertinenţă. Un bădăran şi-un necioplit... 

Și într-adevăr, parcă vrând în acea clipă să-i confirme 
aprecierile, Anghelescu, fără să-i pese că se află de faţă și două 
femei, vâri adânc un deget în nas și începu să se scotocească cu 
insistenţă. 

— Care va să zică, asta este situaţia! zise el ca o concluzie în 
timp ce-și ștergea degetul de pulpana hainei. Trebuie să ne 
facem datoria... 

Se întoarse, făcu un semn cu capul către gardienii ce-i 
stăteau în preajmă și porni cu mersul lui greoi, legănat, către 
verandă. După câţiva pași, gardienii îl depășiră, iar unul chiar 


pătrunse grăbit în casă, de parcă l-ar fi fugărit careva din urmă. 
Doi dintre ei ocoliră clădirea și se pierdură în livada cu pomi 
dinapoia ei. Profesorul porni și el în urma lui Anghelescu, tăcut, 
enervat, roșu de tot la față, cu broboane de sudoare pe fruntea 
înaltă și bombată. 

— Vlad! îl strigă Ana din urmă. Ce-nseamnă asta? 

— Ce anume? se întoarse el agitat. 

— Pentru ce intră în casă? 

— N-ai auzit? Îl caută pe Mihai... 

Și fără să mai dea vreo explicaţie, grăbit, profesorul urcă 
treptele verandei câte două o dată, zorind să-l ajungă cât mai 
repede din urmă pe comisarul-ajutor. Dar, acesta se afla deja în 
mijlocul sufrageriei și stătea cu mâinile în șold privind cu mult 
interes jur împrejur pereţii acoperiţi cu tablouri. Gardianul care 
intrase primul, trăsese de pe masa lungă din mijlocul camerei 
catifeaua albastră și acum scotocea înfrigurat prin sertare. 
Anghelescu se grăbi să-și imite subalternul: se întoarse, trase și 
el sertarele scrinului și începu a scotoci prin rufăria frumos 
călcată, zvârlind pe-un scaun feţe de pernă, cearceafuri, 
prosoape... 

Dana, enervată la culme de această neașteptată vizită, intră 
și ea repede în casă și zărindu-l pe comisarul-ajutor cum 
cotrobăie ca un smintit prin rufăria spălată și călcată de ea, îl 
prinse de braţ și-l smuci înapoi cu putere. 

— Aici îl cauţi pe fratele meu, domnule comisar? Ochii ei 
aruncau fulgere de mânie, de revoltă. Pieptu-i tresălta ușor iar 
mâinile îi tremurau și întregu-i corp parcă era cuprins de friguri. 
Spune, aici? În sertarele astea? 

Anghelescu însă nu se pierdu cu firea. Dimpotrivă, arătă a fi 
foarte calm ca unul ce-i obișnuit cu atitudinile celor cărora li se 
face percheziţie. Și ca să demonstreze acest lucru, lăsă din 
mână un teanc de șerveţele de masă și se întoarse zâmbind 
către Dana: 

— Ce-aţi întrebat? vorbi calm, pe un ton măgulitor și cu 
anume inflexiuni în voce. Mă iertaţi, n-am auzit... A, constată el 
plăcut surprins, chiar zâmbind, mi se pare că-mi sunteţi o veche 
cunoștință, așa-i domnişoară? V-am văzut adineauri în curte și- 
mi ziceam: „dom' le parcă... parcă...” Uite, abia acum când vă 
văd mai bine și mai îndeaproape, îmi amintesc perfect! 

— Eu nu-mi amintesc nimic! 


— N-aţi spart dumneavoastră niște plăcuţe din alea de geam 
cu fotografii despre Germania? întrebă calm Anghelescu. Aţi dat 
o declaraţie... la liceu... Nu sunteți elevă? 

— Se prea poate, replică rece Dana. Eu însă nu-mi mai 
amintesc nimic. 

— Desigur, a trecut cam mult timp și, mă rog, n-aveţi nici un 
interes să vă amintiţi. Însă să știți că niciodată poliţia nu uită! 

— Nici cei care sunt anchetați nu-i uită pe anchetatori! zise ea 
și, văzându-l pe polițai că răvășește iar rufele, puse din nou 
mâna pe braţul lui și i-l trase atât de puternic la o parte încât 
era gata-gata să-l dea jos... 

— O, dar puternică mai sunteţi domnişoară! zâmbi 
Anghelescu. Parol! V-am supărat? 

— V-am întrebat adineauri ceva și nu mi-aţi răspuns. 

— Mă iertaţi, ce anume? 

— In sertarele astea îl căutaţi pe fratele meu? Că așa 
spuneaţi, că-l căutaţi pe el... 

— O, nu, frumoasă domnişoară, zise poliţaiul, cu același 
zâmbet de la început, parcă fără să dea importanţă faptului că 
fusese brutalizat. Desigur, nu presupun câtuși de puţin că un om 
ar putea fi ascuns într-un sertar. Vai, dar ar fi un afront pentru 
meseria mea. Insă vedeţi dumneavoastră, practica ne învaţă 
multe: aici un indiciu, dincolo altul, aici ceva, dincoace altceva, 
putem până la urmă trage anumite concluzii... 

— Vă rog totuși să daţi dovadă că sunteţi un om civilizat, 
vorbi Dana tăios, enervată peste măsură. Și dumneavoastră și 
oamenii dumneavoastră. Uitaţi cum se comportă... 

Unul dintre gardieni răsturnase o somieră și-i cerceta arcurile, 
în timp ce alături de ea, pe podea, aruncase pernele, cearceaful 
și o cuvertură lucrată de mână. Un altul lovea cu bastonul de 
cauciuc limba pendulei din perete ca s-o pornească, deoarece 
umblase la ceas și-l stricase. lar în camera vecină unul dintre cei 
doi civili deschisese ușile șifonierului și scotea repede, 
aruncându-le de-a valma pe pat, rochii, haine, pălării și tot ce 
găsea. 

— Cu atenţie, domnilor, cu atenţie! le strigă comisarul-ajutor, 
înclinând capul către Dana, vrând să arate că iată, făcându-i 
plăcerea, ordonase gardienilor să se comporte „civilizat”. Nu 
scăpaţi însă nimic din vedere! 

Zărind biblioteca, Anghelescu se întoarse și, cu ochii ţintă 


numai către ea, se repezi într-acolo și deschise repede ușile, 
privind lacom titlurile volumelor înșiruite pe rafturi. 

— Aveţi ceva suspect pe aici, domnule profesor? îl întrebă el 
pe Vlad Gheorghiu, care tocmai atunci venea din camera vecină, 
neștiind unde să supravegheze mai întâi. 

— Ce înțelegeţi dumneavoastră prin „suspect”? 

— Păi cum, dumneavoastră ca profesor nu știți ce însemnează 
„Suspect”? 

— În meseria pe care o predau, eu nu utilizez acest termen! 
răspunse ironic Vlad Gheorghiu. 

— Ce predaţi dumneavoastră? 

— Istoria. 

— A, istoria? păru că se miră comisarul-ajutor. Mda, în istorie 
nu se găsesc domnitori suspecți. Decât ăia fanarioţii mi se 
pare... Apropo, ce-i asta? 

Cu ochii plini de mirare, Anghelescu luă în mână un dosar 
între coperţile căruia se aflau câteva zeci de foi dactilografiate și 
mai multe schiţe desenate pe calc. Le răsfoi în grabă, apoi 
întoarse dosarul și privind coperta, silabisi scrisul mare, cu 
creionul roșu: „Studiu asupra cercetărilor arheologice în orașul 
Turnu Severin”. Mai silabisi o dată titlul acela, după care se 
întoarse către profesor și întrebă plin de uimire: 

— Ce, și dumneata faci cercetări? 

— Da, cercetări arheologice... 

— Ce-s alea... arhelogice? 

— Arheologice, îl corectă profesorul, vădit revoltat de 
incultura polițaiului. Adică cercetări ce se referă la trecutul 
istoric, privind unele săpături menite să scoată la iveală o 
așezare din vremuri foarte îndepărtate, de pildă... 

— Dar cine v-a dat dumneavoastră voie să faceţi cercetările 
astea? 

— Cum cine? se arătă contrariat Vlad Gheorghiu. Meseria mea 
de profesor. 

— Păi dumneavoastră nu știți că orice cercetări se fac numai 
de poliţie? vorbi apăsat comisarul-ajutor, cu un licăr de 
satisfacţie în priviri pentru că-l găsise, gândea el, în defect pe 
profesor. Ce, credeți că pe oricine îl taie capu, și-i vine lui pe 
chelie, se apucă să facă cercetări? Unde ne trezim aicea? Ce, 
lucraţi la anchete? Dumneavoastră aveţi dreptu să interogaţi 
oamenii? De unde până unde îndrăzneala asta? 


Dana, care asista la discuţie, zâmbea de prostia comisarului- 
ajutor și vorbea șoptit cu mama ei, căutând s-o liniștească, să-i 
arate că la mijloc era vorba de-o simplă necunoaștere a 
problemei și că desigur, cu toate constatările acestui găgăuţă, 
se vor găsi la poliție și oameni mai luminaţi care își vor da 
seama că ţin între ei o nulitate, că studiul tatei nu are absolut 
nici o legătură cu cele pretinse de el. 

— Bine, dar până atuncea poate îl arestează... 

— N-ai nici o grijă, vorbi Dana tot în șoaptă. Nu are motiv 
pentru asemenea lucru... 

— Dar când l-au arestat pe vecinul nostru, Raicu, au avut 
vreun motiv? 

Comisarul-ajutor Anghelescu parcurgea grăbit foile 
dactilografiate, umblând cu degetul arătător de-a lungul și de-a 
latul lor, în timp ce Vlad Gheorghiu îl privea în aparenţă liniștit, 
dar tot numai un pachet de nervi. 

— Aha! tresări deodată politaiul și bătu cu degetul într-o 
schiță lucrată pe calc. Uite aici e vorba de niște legiuni 
române... 

— Romane, îl corectă profesorul. 

— Lasă, nu mă duce dumneata pe mine cu muia, că nu 
suntem noi din ăia fleţii, de n-avem pic de cap să pătrundem 
lucrurile! îi replică supărat Anghelescu și parcă fălcile i se 
revărsaseră și mai mult peste gulerul hainei. Am mai găsit noi 
manifeste din astea scrise camuflat. Va să zică studiul 
dumneavoastră nu-i nici mai mult nici mai puţin decât o lucrare 
despre Garda de Fier! Extraordinară descoperire! Cu schițe, cu 
planuri cum să vină legiunile să atace orașul... Ei, ce părere 
aveți, domnişoară, despre munca noastră? se întoarse 
comisarul-ajutor către Dana, vorbindu-i pe un ton impertinent. 
Ziceaţi să nu mai răvășim lucrurile și mai știu eu ce, să umblăm 
civilizat... Uite de ce răvășim noi. Astea sunt indiciile... 

— Indiciile astea demonstrează că nu aveţi nici măcar patru 
clase primare! zise Dana cu faţa congestionată de supărare. 
Pentru că dacă le-aţi avea ați fi învăţat despre legiunile romane 
care au atacat Dacia la anul 101 și 106, despre luptele care s-au 
purtat la Sarmisegetuza și Tapae, despre castrul roman Drubeta 
la care se fac săpături de ani de zile aici în oraș, lângă Dunăre... 
Dar cred că e prea greu pentru dumneavoastră cei de la poliţie, 
care confundați cercetările științifice cu cercetările 


dumneavoastră, zic e prea greu să înțelegeţi unele lucruri 
elementare! Mă rog, prostia poate să-și facă loc și-ntr-o 
instituţie de stat ca poliţia... 

— Domnișoară! strigă deodată Anghelescu și ochii săi verzi, 
bulbucaţi se măriră nefiresc de mult în orbite. Te rog să fii 
respectuoasă când vorbești cu ordinea publică! 

— Eu nu vorbesc cu ordinea publică, pentru că e imposibil să 
vorbesc cu noţiunea însăși, zise Dana dându-și la o parte cu un 
gest al capului părul de pe frunte. Eu vorbesc cu oamenii care 
se pretind că reprezintă ordinea publică, sau mai bine zis care 
sunt plătiţi să facă această ordine. Dar văd că dumneavoastră 
sunteți mai degrabă oamenii dezordinei... 

— Nu vă permit! strigă Anghelescu cu spume la gură și 
călcând peste mormanul de cărţi răsturnate din bibliotecă, vru 
s-o prindă pe Dana de mână. Dar fata se trase într-o parte, ocoli 
masa și rămase înapoia ei. Despre ce dezordine vorbiţi? Cum 
îndrăzniți?... 

— Despre dezordinea pe care aţi făcut-o aici, zise fata cu 
privirea aprinsă de ură. Nu vedeţi ce-aţi făcut în casă? 

In mijlocul camerei stăteau învălmășite vase de bucătărie, 
perne, cearceafuri, cărţi, tablouri, până și colivia cu cei doi 
canari în care bietele păsări se zbăteau neliniștite neștiind ce se 
întâmplă cu ele. În camera vecină - dormitorul profesorului și al 
soţiei sale - un gardian se opintea de zor să deplaseze șifonierul 
de la locul său, ca să vadă de nu-i ascuns ceva în spate, iar un 
altul, îmbrăcat civil, răvășind patul, descosea saltelele și 
introducea în zegrasul cu care erau umplute un cârlig lung, 
trăgând din când în când cu putere afară, doar-doar va agăța 
vreun obiect dubios. 

In acest timp, în curte, tanti Emilia stătea dreaptă sub 
umbrarul viței de vie și oricât încerca gardianul ce controlase 
grădina s-o întrebe câte ceva, ea rămânea impasibilă, privindu-l 
fix, cu ochii ei albaștri, mari, tulburi. 

— Dumneata, cucoană, nu înţelegi românește? se răstea la ea 
gardianul, un om înalt, între două vârste, cu uniformă cafenie, 
ponosită și șapcă jegoasă, decolorată de soare. Unde-i cheia de 
la pod? 

Tanti Emilia însă părea că nici nu-l bagă în seamă. 

Costel se apropie în fugă și-l îmbrânci pe gardian să se dea la 
o parte, deoarece din nebăgare de seamă îi călcase pe bucăţile 


de sticlă ce acopereau șanțurile săpate de el și umplute cu apă. 

— Nene, uite, îmi strici cetatea! zise el supărat și în ochii săi 
albaștri prinseseră să joace lacrimi. Dă-te la o parte, n-auzi? 

Gardianul tresări și se întoarse de îndată, ca să vadă cine 
vorbește, dar fără să-și ia piciorul de pe lucrarea copilului. 
Zărindu-l, îl prinse de mână și-l întrebă pe el dacă nu știe ceva 
de cheia de la pod. 

— Nu știu! înălță el din umeri. Ultima dată a umblat cu ea 
nenea Mihai... 

In clipa aceea, ca la o comandă, toate sirenele din oraș 
începură să șuiere unindu-și glasurile într-un strigăt continuu, 
amenințţător, de moarte. Gardianul lăsă braţul copilului și privi 
spre casă să vadă ce face comisarul-ajutor, apoi se îndreptă 
grăbit către ușa verandei să primească ordine. Clopotele 
bisericilor începură și ele să bată pe întrecute și în același timp 
sirenele locomotivelor și ale vapoarelor ce se aflau în port ca și 
cele ale fabricilor ce nu fuseseră încă dispersate dădură drumul 
glasurilor metalice ce prinseră a umple văzduhul cu strigătele 
lor de groază. 

Nu trecu nici un minut, că din casă ieși în mare grabă 
Anghelescu, urmat de gardieni și se îndreptară cu toţii, în fugă, 
către mașina aflată în fața portii. Inainte de a deschide portiera, 
comisarul-ajutor se opri o clipă, cercetă cerul cu palma streașină 
la ochi, și apoi strigă profesorului ce aștepta în ușa verandei: 

— După alarmă, să treceţi pe la mine, pe la poliţie! M-ați 
auzit? Deocamdată sunteți acuzat pentru lucrarea aceea care e 
la mine și constituie corp delict! 

Apoi adresându-se șoferului: 

— Dă-i bătaie, nea Petrică, afară, către pădurea Crihala, că ne 
ajung din urmă „Liberatoarele”. 

Mașina porni în mare viteză, cu gardienii claie peste grămadă 
înăuntru, coti la stânga în Strada Mare și apucă apoi pe drumul 
către târgul orașului. 

Profesorul împreună cu Dana și soția parcă uitaseră de 
necazurile pricinuite de polițist cu câteva minute mai înainte. 
Auzind alarma, coborâră repede în curte și, speriaţi, începură a 
privi și ei cu palmele streașină la ochi cerul. De la un cap la altul 
era limpede ca sticla, fără urmă de nor, de-un albastru marin, ca 
o imensă cupolă de peruzea. Dar nu zăreau încă nimic. După 
câteva minute, sirenele își opriră pe rând strigătul și într-o clipă 


se așternu peste oraș o liniște atât de adâncă și de profundă 
încât te înspăimânta tăcerea aceea rece, prevestitoare de 
moarte. 

— Se văd? întrebă într-un târziu Ana fără să ia mâna de la 
ochi. 

— Nu, nu se văd, răspunse Dana, care pentru a-și lărgi 
orizontul, ieșise chiar în stradă, privise în toate direcţiile cerul și 
acum se înapoia în curte. 

— Ssst! Liniște, se aud! zise profesorul și înălță urechea 
ascultând undeva către marginea dinspre Dunăre a orașului. Le 
deslușiți zgomotul? Vin dinspre lugoslavia... 

Într-adevăr, în depărtare, peste dealurile iugoslave, se auzea 
un uruit continuu, înspăimântător, care creștea cu fiecare clipă. 
Motoarele  „Liberatoarelor” americane duduiau înfundat și 
zumzetul acela metalic, statornic, constant, se apropia mărind 
spaima. 

— lată-le, se văd! zise Dana și arătă cu mâna peste casă, 
departe, în zare. Unul, două, trei... patru... uite-l și pe-al cincilea 
mai înapoi... 

— Unde? Unde? întrebă profesorul ștergându-și în mare grabă 
cu o batistă lentilele ochelarilor. 

— Privește pe lângă coșul casei! zise Dana și prinzându-și 
tatăl de mână îl trase mai spre poartă, dincolo de umbrarul viței 
de vie. Uite-le, sclipesc în soare... 

— Aha, le văd, zise el și chipul i se albi deodată ca varul. 
Înapoia lor vine alt grup... Și încă unul... 

Sus, în înalt se zăreau plutind liniștit, în formaţie de V, 
mulțime de avioane ale căror planuri străluceau când și când 
aprins în lumina soarelui. Veneau către oraș și nu era exclus, 
așa cum se întâmplase de opt ori până atunci, să bombardeze 
restul clădirilor rămase în picioare, sau chiar ruinele caselor încă 
fumegânde. 

— Ce facem? întrebă speriată Ana cu palma pe piept, abia 
ținându-și răsuflarea. Stăm aici în curte să ne facă zob? 

— Haideţi! porunci Vlad Gheorghiu. Încuiați și să fugim și noi 
către pădurea Crihala. Luaţi copilul. Unde-i Costel? 

— Aici, unchiule! răspunse Costel de lângă șezlongul maică-si. 
Unde mergem? 

— La pădure, că vin avioanele! 

— Și mama? Pe mama n-o luăm? 


— Nu, ea nu vrea niciodată să meargă... 

Peste două minute alergau cu toții pe strada Aurelian în mână 
cu mici bocceluțe, alăturându-se grupurilor tot mai mari de 
oameni ce afluiau către Strada Mare și mai departe spre 
periferiile orașului. 

Numai tanti Emilia rămăsese în scaunul acela de pânză, cu 
ochii privind cerul atât cât îl putea vedea prin frunzișul viței de 
vie, recitând la nesfârșite versurile ce parcă-i dădeau o anume 
satisfacție: 


Trec păsări argintii de moarte-aducătoare, 
Si-ntunecă văzduhul și nu e pic de soare... 


21 


Mihai stătea în cămăruţa lui strâmtă, igrasioasă, cu miros acru 
de tencuială scorojită, și la lumina becului înfășurat într-o foaie 
de ziar făcea unele însemnări într-un carnet, redactând concis 
ultimele știri auzite cu o oră mai înainte la radio. Abia termină 
de scris, că tresări și își privi repede ceasul de la mână. Era 
timpul să asculte postul „România liberă”. Inchise, așadar, 
carnetul și se aplecă asupra aparatului de radio, încercând să 
potrivească lungimea de undă și să prindă postul. Era atent să 
nu ridice tonalitatea aparatului, deoarece putea în orice clipă să 
fie auzit de afară, de santinelă, sau de către cei care treceau pe 
lângă clădirea magaziei. În același timp însă, se străduia să 
găsească „plaja” cea mai potrivită pentru ca emisiunea să fie 
clară, limpede și totul să se înțeleagă perfect. Postul german de 
radio ILSE II, pe 302 metri lungime de undă, transmise câteva 
minute muzică de dans, apoi crainicul anunţă invariabilul text 
liniștitor pentru trupele lor aflate pe pământul ţării noastre: 
„Achtung! Achtung! Luftraummeldung - im Luftraum Rumäniens 
herrscht Ruhe!” ?. Postul Alger transmitea pe unde scurte un 
comunicat în limba franceză despre situaţia unităţilor care 
înaintau spre Paris și Marsilia, iar radio București vestea 
ascultătorii că la Teatrul Alhambra actrița Nora Piacentini joacă 
și prezintă cu mult succes spectacolul „In spaţiul Alhambra... 
liniște deplină!” în două acte și 24 de tablouri de Mircea 
Șeptilici. Echipa de fotbal F.C. Rapid a făcut meci egal - doi la 
doi - cu Juventus, duminică pe arena din Splai. O melodie 
plăcută îndemna pe ascultători să folosească cu încredere 
numai lama de ras „Pucha”, „o minune, cea mai bună”, în timp 
ce alta făcea reclama hainelor de ploaie, relatând o întâmplare 
„într-o zi de toamnă rece, în tramvaiul cincisprezece” cu un 
cetățean care a început să strănute deoarece n-avea fulgarin... 

Tocmai se pregătea să treacă indicatorul de-a lungul scalei 
pentru a găsi „România liberă”, când Mihai tresări. Cineva 
ciocănise la ușă. Fără îndoială că era caporalul care-i aducea 
mâncarea de seară. Intr-adevăr, ușa se deschise încet și Dincu, 
în mână cu o gamelă plină cu ciorbă de arpacaș și sub veston cu 
o jumătate de pâine neagră, cu miezul zgrunţuros, își făcu 


° Atenţiune! Atenţiune! În spaţiul aerian al României, liniște deplină! (|. germană, 
n.a.) 


apariţia, încet, ca o umbră. 

— Cum merge? întrebă el și puse cu grijă gamela pe una 
dintre lăzile goale de muniţie. 

— Merge bine, răspunse Mihai și lăsând aparatul sări să-i vină 
în ajutor caporalului. Mă pregăteam să prind „România liberă”. 

— Ce se mai aude? 

— Armata Roșie atacă insistent pe toate fronturile. 

— Dar pe frontul din Moldova? 

— Nimic deosebit. Rare schimburi de focuri de armă. Totuși 
am impresia că se pregătește ceva... 

— Altceva? 

— Diferite știri externe, vorbi Mihai în șoaptă. Mareșalul 
Mannerheim a preluat conducerea statului finlandez, fiind numit 
președintele republicii. Cei care au atentat la viaţa lui Hitler, la 
20 iulie, au fost condamnați la moarte. In Franţa se pregătește 
eliberarea Parisului, de altfel lucrul ăsta l-a anunţat și postul 
Alger... Am notat tot în carnetul meu... 

— Bine, ai să-mi dai pe urmă o notiţă, zise caporalul tot în 
șoaptă, grăbit, parcă preocupat să termine cât mai repede 
convorbirea. Peste cât timp emite „România liberă”? 

— Peste un sfert de oră. 

— Foarte bine. Acuma, te rog, ia și mănâncă și în timp ce 
mănânci, ascultă-mă, am să-ţi fac o propunere... 

Mihai micșoră la minimum tonalitatea aparatului de radio, mai 
privi o dată ceasul de la mână și în timp ce caporalul Dincu se 
așeză pe o ladă în faţa lui, el trase alături gamela și începu să 
mănânce cu poftă zeama de arpacaș. 

— Te ascult, domnule caporal... 

Dincu își trecu palma peste față, stătu puţin cu fruntea 
plecată, parcă pentru a găsi cuvintele cele mai potrivite, apoi 
începu să-i spună lui Mihai cele ce avea de gând să-i propună. 
Avea nevoie de pregătirea unui exploziv, sub forma unei mine 
sau chiar o simplă cutie de tablă cu trotil. Militarii urmau să 
execute peste câteva zile un exercițiu denumit „compania în 
atac” și explozia la inamic, marcând tragerile masive de 
artilerie, trebuie să fie cât mai reală, să se declanșeze la 
momentul potrivit, să aibă în același timp efect... 

Mihai asculta spusele caporalului, cu un ușor zâmbet în colţul 
buzelor, fără să mai afunde lingura în zeama arpacașului. 
Mesteca arar bucata de pâine ce-o avea în gură și-l privea ţintă 


pe Dincu, interesat de cele ce auzea dar în același timp puţin 
contrariat de falsitatea argumentelor caporalului. „De ce umblă 
cu asemenea ocolișuri? se întreba el. În urma acestei propuneri 
se conturează cum nu se poate mai bine chipul lui, activitatea 
lui ascunsă, sau mai bine zis voit ascunsă. Nu are de fel 
încredere în mine... Oare el nu înțelege că tocmai pentru 
atitudinea asta a lui, pentru această activitate care o presupun 
că este în slujba oamenilor cinstiţi, antifasciști, eu îl stimez și îl 
apreciez? Crede oare că am să-l trădez? El nu-și dă seama că eu 
poate sunt mai pornit împotriva nemților decât el, că am toate 
argumentele să fiu astfel? E prudent caporalul și ăsta e un lucru 
bun. Totuși, ar trebui să cunoască mai mult oamenii... Doar îi 
sunt un fel de prizonier, nu iau contact cu nimeni și mă are, cum 
s-ar spune, la mână...” 

— Ei, ce spui, domnule Gheorghiu, mă ajuţi să realizăm 
explozivul ăsta? întrebă la urmă caporalul și puse mâna pe 
umărul lui Mihai. Vreau ca într-adevăr compania din care fac 
parte și de a cărei muniţie răspund, să iasă bine la exerciţiu. 
Vine și domnul sublocotenent Victor Ganea, comandantul meu 
din detașare. Se anunţă mi se pare și o inspecţie... Dumneata, 
după câte mi-ai spus, cunoști și instrucţia pionierilor... 

— Da, o cunosc, fu de acord Mihai, și am să te ajut. Vreau 
însă, dacă-mi este îngăduit, să-ţi pun o întrebare. Se poate? 

— Cu plăcere... 

— Uite, vezi dumneata, ar trebui să-mi fie indiferentă cererea 
ce mi-ai făcut: realizarea unei mine. O fac și gata, ce-i așa mare 
lucru? Pentru ce, de ce, puţin îmi pasă! Datorită dumitale pot azi 
să fiu în siguranţă, la adăpost de orice urmărire a gestapoului 
sau a poliției române așa încât nici nu încape îndoială că te-aș fi 
putut refuza. Și nici n-aș fi avut nevoie de explicaţiile pe care 
dumneata ai încercat să mi le dai cu viitorul exerciţiu al 
militarilor din companie, cu mai știu eu ce, după mine 
argumente de prisos. Am spus doar: dumneata ești 
binefăcătorul meu și pentru asta îţi stau la dispoziţie cu toată 
priceperea mea. Însă... mă asculţi, domnule caporal? 

— Te ascult, desigur, de ascult... zise Dincu și se trase mai 
aproape pe lada de muniţie. 

— Așa, după cum îţi spuneam, n-ar trebui să mă intereseze 
obiectul cererilor dumitale, scopul lor. Totuși, pe mine mă 
nemulţumește un lucru... 


— Ce anume? 

— Este vorba chiar de întrebarea pe care vroiam să ţi-o pun... 

— Te ascult... 

— De ce oare mă crezi un naiv? Un om lipsit de înţelegerea 
anumitor lucruri? De ce mă consideri un străin de gândurile și 
preocupările dumitale? 

— Nu înțeleg ce vrei să spui, zise Dincu și-și încruntă 
sprâncenele arătând a fi mult mai atent în discuţia ce-o purta. 
Fii te rog mai explicit. 

— Am să încerc, conveni Mihai și împinse cu un gest moale 
gamela din faţă-i, punând alături de ea bucata de pâine neagră 
ce-i fusese adusă pentru cină. Vezi dumneata, domnule caporal, 
eu sunt fiul unor intelectuali, după cum bine știi și poate că tot 
atât de bine știi - din auzite măcar - că tata e împotriva faptului 
ca noi, copiii lui, să ne amestecăm în treburi politice. Aceste 
precepte el ni le-a insuflat, mie și soră-mi Dana, încă de când 
am început a ne ridica la înțelegerea anumitor lucruri. Cu aceste 
precepte am plecat și eu în Germania să fac școala militară. De 
fapt „am plecat” nu e bine spus. Am fost trimis e mai corect. 
Trimis împotriva voinţei mele. M-am dus acolo din ordin. Am 
ajuns la Berlin. Acolo însă, printre militarii germani, mai bine zis 
printre corpul de comandă, ofiţeri, subofiţeri și chiar printre 
elevii, camarazii de școală la motomecanizate, am înțeles că 
lucrurile stau cu totul altfel, că noii românii nu suntem 
consideraţi aliaţi, așa cum de fapt se trâmbiţează în toate 
cuvântările conducătorilor statului german și ale alor noștri, ci 
suntem catalogaţi drept supușii lor, oameni cărora trebuie să le 
mărturisim veșnică recunoștință pentru că ne împărtășesc, cică, 
civilizaţia lor superioară. 

— Foarte interesant! 

— Acolo, urmă tot mai înfierbântat Mihai, în Germania, mi-am 
dat seama de adevărata față a lucrurilor. Și pentru că sunt un 
om drept, cinstit, care nu suferă defăimarea și ţin la ţara în care 
m-am născut și am crescut, la poporul ăsta umilit și batjocorit 
de cei ce-s în cârdășie cu Hitler, pentru că eu însumi am fost 
pălmuit și batjocorit de instructorii nemți din pricina unor motive 
imaginare, pentru toate acestea, zi cu zi în suflet am adunat 
împotriva lor ură, revoltă, răzbunare. Și cu atât mai mult a 
crescut această ură și revoltă cu cât eu însumi am fost deţinut 
în lagărul acela de la Bremen și mi-am așteptat din clipă în clipa 


moartea cum poate o aşteptam și acasă dacă nu se ivea 
bunăvoința dumitale de a mă adăposti... 

Mihai se opri, trase adânc aer în piept și urmă: 

— De aceea, spun sincer, știindu-mă cine sunt și care-mi sunt 
sentimentele, concepțiile, atitudinea față de regimul 
antonescian și de nemți, gândind după cele discutate din prima 
clipă a cunoștinței noastre, că și dumneata nu ești departe de 
aceste sentimente, ci dimpotrivă - și mi-a plăcut lucrul acesta - 
împărtășești oarecum concepțiile mele, de aceea, spun, mă 
miră rezerva pe care o ai faţă de mine, ascunderea anumitor 
acțiuni întreprinse de dumneata, acțiuni la care în limita 
posibilităților aș putea participa și eu din toată inima. 

Dincu tăcea. Emoţionat, îl privea cu plăcere pe Mihai, 
zâmbind, plin de-o nemărturisită afecţiune. Până aici, după 
fiecare discuţie, adăugase noi culori în conturarea portretului 
său moral. Acuma însă, totul era parcă învăluit într-o lumină 
nouă, înviorătoare, descoperise în concepţiile lui valențe care-i 
fixau și mai hotărât fizionomia morală, completaseră cu trăsături 
definitive liniile portretului său atât de neclar la început, atât de 
viu acuma, în aceste clipe. 

Bucuros că descoperise în el un nou tovarăș de luptă și idei, 
caporalul era gata să-l îmbrăţișeze, să-l sărute ca pe un frate, 
să-l ia de mână și plin de entuziasm să-i arate drumul pe care 
trebuia să meargă de aci încolo. Drumul lui și al atâtor altora... 
Dar putea oare face acest lucru acum, în situaţia aceea destul 
de dificilă? Putea oare să-și deconspire calitatea, sarcinile ce le 
avea în rândurile tineretului comunist din oraș, obiectivele luptei 
lor ilegale? Desigur totul ar fi fost riscant. Mihai rămânea pentru 
el un înflăcărat, un om de acţiune, un răzvrătit împotriva celor 
care-i umiliseră demnitatea, dar deocamdată atât și nimic mai 
mult. Se va putea el, oare, ridica la concepţiile marxist-leniniste 
ale organizaţiei? lată întrebarea al cărei răspuns avea să 
hotărască atragerea definitivă a acestui năpăstuit și vitregit în 
rândurile tinerilor comuniști din oraș. Până atunci, însă, era 
necesar să mai reflecteze asupra concepţiilor și vederilor lui 
după câte se vedea net progresiste. 

— Ei, ce zici, domnule caporal? întrebă într-un târziu Mihai, 
văzându-l pe Tudor Dincu că stă parcă impasibil, dar totuși 
frământat de anumite gânduri. 

— Ai foarte multă dreptate, domnule Mihai, răspunse 


caporalul. Desigur, orice om cinstit - așa cum bine ai afirmat - 
care judecă totul limpede, nu poate să nu vadă prăpastia către 
care mergem, dezastrul ăsta care-i în ţară datorită lui 
Antonescu. Și atunci oamenii acționează, nu stau cu mâinile în 
sân și ca adevăraţi patrioţi caută diferite căi pentru a ajunge la 
drumul cei drept și sigur către izbândă... 

— Aceste căutări le ai și dumneata? Mai bine zis le întreprinzi 
și dumneata? 

— Nu pot afirma cu certitudine că da, dar nici să neg acest 
lucru nu pot, răspunse moale caporalul și ochii săi luciră viu în 
lumina slabă a becului din tavan. Există totuși o preocupare... 
Orice om cinstit, bun patriot am spus, caută drumul cel drept... 

— Buletinele acestea ale știrilor radiofonice nu ajută și ele 
cumva la găsirea acelui drum „drept și sigur” care să ducă către 
izbândă? întrebă Mihai zâmbind cu înţeles. 

— Am Spus, există o preocupare... 

— In orice caz, preocuparea aceasta ar trebui s-o aibă cât mai 
mulți militari, fu de părere Mihai. Și după capul meu, dumneata 
ești cel mai indicat să dai tonul... Ce zici? 

— Condiţiile din cadrul cazărmii nu permit să avem asemenea 
preocupări, căută o scăpare Dincu. E greu... 

— Totuși, condiţiile trebuie adaptate scopului, stărui Mihai. 
Astfel dacă rămânem robii acestor condiţii, niciodată nu vom 
putea acţiona cu succes împotriva blestematului regim 
antonescian! 

„E băiat deștept și are vederi apropiate de-ale noastre, îl 
judecă în gând Dincu pe Mihai. Imi place. Consider că mă pot 
bizui pe el, însă sarcinile muncii noastre de partid nu-mi permit 
să pot discuta încă de acum mai multe cu el. Se arată hotărât și 
sincer... li voi vorbi tovarășului Haralamb despre el...” 

— Oamenii au nevoie de organizare, au nevoie de cineva care 
să le arate acel drum „drept și sigur” de care vorbeai dumneata 
adineauri, urmă Mihai tot cu glas șoptit. Atât cât am putut 
umbla printre acești oameni în fuga mea ascunsă către ţară, mi- 
am putut da seama că totu-i un vulcan pe punctul de a-și 
revărsa lava fierbinte, incandescentă... Nu se mai poate... 
Înţelegi? Nu se mai poate! 

Tăcu și prinse a mesteca cu lingura prin zeama de arpacaș din 
gamelă. Rupse o bucăţică de pâine și începu să mănânce. 

— Am să mai reflectez la cele discutate, spuse caporalul și se 


ridică, semn că trebuie să plece. Dar până atunci, am asigurarea 
că-mi vei confecționa acea cutie cu exploziv? 

— Bineînţeles, răspunse Mihai și se ridică. Mai ales, adăugă el 
zâmbind, nu se face ca exerciţiul să se desfășoare fără a fi 
marcată... tragerea de artilerie. 

Caporalul zâmbi la rându-i și, după ce-i dădu mâna, se 
îndreptă spre ușă. 

— A, era să uit! se întoarse el din prag. Ce materiale trebuie? 

— O cutie de tablă, un ceas deșteptător, un sfert de kilogram 
de trotil, un fitil Bikford, o brichetă, niște sârmă și deocamdată 
atât... Restul mai vedem noi. Când să fie gata? 

— Exact peste două zile. 

— Dacă mâine am materialul, spuse Mihai șoptit, promit că 
totul va fi gata la timp. Se poate să se desfășoare exerciţiul fără 
acest efect de regie scenică? 

Caporalul râse din nou, îi atrase atenţia să nu scape cumva 
emisia postului „România liberă”, după care duse două degete 
la bonetă în semn de salut și ieși, închizând ușa cât mai încet, să 
nu fie auzit cumva de santinela ce patrula în curte, de-a lungul 
zidului. 


22 


În amurg, Sandu se trezi din somn și se dădu repede jos din 
pat. Dormise două ore încheiate și căldura odăii îl moleșise 
întrucâtva. Își scoase cămașa, o aruncă pe un scaun și apoi ieși 
în curte. Răcoarea serii se făcea tot mai simțită. Soarele 
coborâse undeva după casele orașului și în lumina albastră a 
începutului de seară se zărea la orizont numai o dungă roșietică, 
estompată, ca o tentă ruginie. In jur totul se cufundase într-o 
tăcere adâncă. Luă din dulapul aflat în săliță o cană de tablă și 
cu ea se duse lângă butoiul așezat la gura burlanului. O afundă 
în apa de ploaie călduţă din timpul zilei și începu să se spele. Se 
șterse apoi cu prosopul, și când să intre în casă rămase deodată 
locului ascultând. Dincolo, în curtea profesorului, se auzea 
muzică. Dana cânta la pian și prin ferestrele deschise se 
revărsau în amurgul serii acordurile pline de prospeţime ale unui 
lied de Schumann. Cu prosopul în mână, Sandu se duse până la 
gard, se înălță pe vârfurile picioarelor și privi o clipă către 
fereastră - fata se zărea foarte vag înapoia perdelei de mătase - 
după care intră în casă. Puse prosopul într-un cui după ușă și 
trecu în bucătărie. Pe mașina de gătit se mai afla crăticioara în 
care după-amiază gătise o simplă mâncare de fasole verde. O 
luă, și o puse pe masă, pe un taler de lemn, ca să nu se strice 
mușamaua. Găsi o bucată de pâine uscată într-un dulap și 
începu să mănânce. Nu era tocmai gustoasă mâncarea, dar îi 
plăcea că era făcută de el. Când și când mai venea și-l ajuta 
Dana, iar uneori chiar mama ei îi trimitea în ascuns, să nu vadă 
vecinii, câte o farfurie de mâncare. Dar de cele mai multe ori 
Sandu își gătea singur, de obicei seara după ce se întorcea de la 
lucru și trecea prin piaţă, unde mai apuca să găsească cele 
trebuitoare. _ 

Încet-încet, amurgul devenea tot mai dens. În odăiţa în care, 
înainte de a muri, mama lui improvizase bucătăria, era cald și 
mirosea a mâncare. Pe tavan și pe pereţi mulţime de muște 
stăteau lipite ca niște puncte negre sau roiau de colo-colo 
băzâind enervant. Prin fereastra deschisă larg, să intre aerul 
serii, pătrundeau de afară șoaptele tot mai stinse ale orașului ce 
se pregătea de culcare. In corcodușul din dreptul ferestrei, 
găinile se înșiruiseră pe o cracă, cu capetele vârâte sub aripi, 
moţăind în somn. 


Sandu privi ceasul de masă, vechi, cu cadranul murdar, 
instalat pe bufet, și se gândi că mai are aproape o oră până să 
se întâlnească cu Pius. Acesta terminase lucrul la ora patru, 
spunea că trece pe la sala căminului de ucenici să facă un ușor 
antrenament la box după care se ducea acasă, mănâncă și la 
ora opt și jumătate fix avea să fie la întâlnire. „Ne va aduce 
Valeriu explozivul? se întreba Sandu în timp ce închidea 
ferestrele la bucătărie, pregătindu-se să plece. Ne-a spus că 
planul acţiunii e bun, dar să vedem cum îl vom pune în 
aplicare...” 

Gândindu-se la toate acestea, îl încerca o ușoară emoție. 
Avea parcă o strângere de inimă. Ceva nedefinit îl făcea să aibă 
continuu o stare de neliniște, de neîmpăcare și grijă. Mai 
acționase atunci pe vasul german Kepler și trecuse prin stări 
sufletești destul de puternice, dar totul rămăsese undeva în 
urmă, ca o simplă amintire sau o faptă comună, obișnuită. Acum 
îl încerca parcă un sentiment deosebit poate și datorită faptului 
că pentru prima dată îndeplinea o astfel de sarcină, nu tocmai 
ușoară, ce comporta riscuri destul de serioase. „Principalul e să 
ne stăpânim nervii, conchise el scurtul colocviu cu el însuși. Și 
dacă lucrăm cu calm, cu precauţie, fără să ne pripim, este 
imposibil să nu reușim”. 

Lăsă în sertarul mesei actele ce le avea asupra sa și orice 
obiect de prisos de prin buzunare. Nu-și opri decât briceagul. 
Căută apoi într-un săculeț de pânză, ascuns într-o ladă, și 
scoase de acolo o lanternă mică, portativă, fabricată în 
Germania, pe care tatăl său o cumpărase cu un preţ de nimic de 
la niște marinari. Nu avea nevoie de baterie. Se încărca electric 
și dacă n-o utilizai frecvent, o putea folosi multă vreme. 

Incuie ușa de la bucătărie, apoi pe cea de la odaia din faţă și 
ascunse cheia înapoia unei glastre cu flori ce se afla afară în 
curte, lângă treptele de piatră ale casei. leși după aceea în 
stradă. Se întunecase de-a binelea. Cât ţinea trotuarul de la un 
capăt la altul, nu se vedea ţipenie de om. Casele cu ferestre 
oblonite sau cu hârtie pusă cruciș peste geamuri își pierduseră 
conturul în pâcla serii. Ici-colo se deslușeau vag ca niște cuburi 
imense în negura tot mai adâncă. Auzind încă pianul, intră 
ușurel, cât mai neobservat, în curtea profesorului și se duse la 
fereastra dinspre stradă. 

— Dana! șopti el și întinse mâna să dea perdeaua la o parte. 


Dana, pianisto, n-auzi? 

Dana se ridică repede de la pian și veni la fereastră. Era într- 
un capod de casă lung, roșu, cu flori mari albe. Părul și-l 
strânsese în fileul de școală. 

— Ce faci, prinţeso? râse Sandu dezvelindu-și șirul dinţilor 
albi. Te distrezi? 

— Exersez! răspunse ea ţuguindu-și buzele și alintându-se. De 
ce-mi spui „prinţeso”? Te-ai apucat și tu să-l imiţi pe Ștefan? 

— Da, mărturisi Sandu, complimentele inteligente îmi plac și 
le imit întotdeauna. 

— Unde te duci acum, noaptea? 

— Până la un prieten... 

Prin curte se auziră pași. Cineva își târșâia papucii prin 
pietrișul mărunt. 

— Du-te, spuse Dana, să nu te vadă tata. Nu vreau să zică... 

— Ce? 

— Ei, îl știi cum e el, zise fata, dând a lehamite din mână. Nu 
vreau să ne vadă stând de vorbă la fereastră. Ne-a mai văzut 
într-o seară, știi tu, duminică și după ce-ai plecat mi-a și zis: „Ce 
făceai Julieto, vorbeai cu Romeo despre camuflaj?” Inchipuiește- 
ţi tu ce vorbă! 

Sandu începu să râdă pe înfundate și în acea clipă de după 
colţul casei apăru o umbră. Parcă plutea. Era tanti Emilia, cu 
braţele puse cruciș pe piept, mergând ușor, târșâindu-și papucii 
prin pietrișul mărunt al curții. 

— Săraca de ea, zise Dana, uite-o, așa umblă și ziua și 
noaptea. N-are somn de fel... 

— E târziu, am plecat, Julieto! glumi Sandu și înălțându-se pe 
vârfurile picioarelor, o strânse de încheietura mâinii. Romeo te 
sărută!... 

leși pe poartă repede, fluturând mâna, în semn de bun rămas 
și se pierdu în întuneric. Dana mai rămase niţel cu coatele 
rezemate de pervazul ferestrei, cu fruntea mângâiată de boarea 
răcoroasă a serii, apoi se retrase în odaia ei și se așeză din nou 
la pian. 


Sandu se întâlni cu Romică Dumitrașcu exact la ora stabilită, 
pe un teren viran, înapoia bisericii Maioresii. Boxerul era numai 
într-un maieu subțire, de culoare albastră și într-o pereche de 
pantaloni de pânză, ușori, iar în picioare încălţase niște pantofi 


de tenis rupti, legaţi cu șireturi peste glezne, ca să nu-i iasă din 
picioare. Era asudat tot, roșu la față de alergătură și pieptul lui 
îndesat, puternic, îi tresălta ușor în ritmul respirației. 

— Măi, dar am alergat, nu glumă! zise el și-și trecu palma 
peste faţă să-și șteargă broboanele de sudoare. Am fost la 
antrenament, am așteptat ce-am așteptat și, văzând că nu vine 
antrenorul, m-am dus acasă. Tata numai ce venise și el de la 
lucru. M-a pus să sap niște gropi în dosul casei, să puie stâlpi 
pentru gard, că a căzut gardul de vreo două luni și ies găinile în 
câmp... Și ori am dat cu ranga aceea, ori n-am dat! încheie el 
răsuflând din adâncul pieptului. Ziceam că mă ia dracu, așa mă 
grăbeam, că știam că aștepți... 

Sandu îl privea cu admiraţie, ascultându-l cum povestește, și 
în sinea lui îl preţuia din adâncul inimii pentru prietenia ce-i 
lega. Îl știa un sportiv în continuă dezvoltare, - făcea din zi în zi 
progrese în boxul pe care-l practica de vreo doi ani. Avea o 
musculatură de atlet, un piept lat, puternic și o ceafă groasă, 
îndesată. Îl văzuse de atâtea ori în meciuri amicale, jucând pe 
ringuri improvizate în grădina publică sau în curtea atelierelor și 
cu sinceră emoție îi urmărise mișcările brațelor și jocul 
picioarelor dorind din toată inima să iese învingător. lar când, 
prin lovituri precise, date prin surprindere, își trimitea 
adversarul într-o secundă să se legene între corzi sau chiar la 
podea, entuziasmul lui nu mai avea margini. Aplauda, sărea în 
sus de bucurie și îndemna toată lumea să-l ovaţioneze. 

— Până ce vine Valeriu, să stăm să mai fumăm o ţigară... zise 
Romică și-l prinse pe Sandu de mână, plecând cu el către niște 
stive de stâlpi de telegraf, înșiruite în spatele bisericii. 

Se așezară. Romică scoase pachetul, îl îmbie și pe Sandu să ia 
o ţigară, dar fiind refuzat, luă numai el una, o puse între buze și 
o aprinse tacticos, ca unul ce face treaba asta de ani îndelungaţi 
și are o anume experienţă de fumător. În jur era o beznă de 
nepătruns. Prin bălăriile ce crescuseră sălbatic pe acest loc unde 
altă dată copiii jucau fotbal, umblau acum niște găini, pesemne 
ale preotului ce locuia în casa parohială de lângă biserică. Acolo 
se zărea licărind slab o lumină la una din ferestre, dar până la 
urmă se stinse, ceea ce însemna că preotul se culcase. Pe cer 
alergau nori groși, alungiţi, ca niște reptile unduitoare, și 
curând, de undeva de după turla bisericii, răsări luna, mare, 
rotundă ca un talger de aramă, presărat ici și colo cu pete de 


umbră. Și în clipa aceea, deodată totul se lumină, ca în 
revărsatul zorilor. Se vedeau acum destul de bine casele din 
jurul locului viran, niște magherniţe, scundace, cu acoperișuri de 
șindrilă, căzute, hâite, cu ochiuri de geam cât să le măsori cu 
palma, în care locuiau oameni săraci, hamali sau birjari, în orice 
caz nevoiași ce abia își duceau zilele de azi pe mâine. În partea 
de sud se zărea și clădirea alungită a fabricii de gheaţă dinspre 
care venea un miros de amoniac, greu, apăsător, chiar grețos. 

— Dacă e așa lumină tot timpul, am dat-o dracului! vorbi 
Romică, trăgând cu poftă din ţigară, în timp ce privea cu 
îngrijorare spre discul imens al lunii. Uite, parcă e ziuă. Orice om 
al poliţiei ne ia la ochi ca pe iepuri... 

Sandu privi cerul tăcut, de parcă atunci ar fi constatat apariţia 
lunii. Zise, după o vreme: 

— E mai bine pe lună. Ne orientâm mai ușor și găsim și 
drumul de întoarcere mai repede... Ți-e teamă? 

— Mie? întrebă Romică întorcând capul. Nu, băiatule, nu mi-e 
teamă, dar nu vreau să dăm greș. 

— Dacă funcţionează aparatul sau explozibilul, că nici nu știu 
ce ne aduce Valeriu, totul va fi în ordine. 

Romică mai trase o dată din ţigară, apoi cu un bobârnac zvârli 
chiștocul într-o arcuire largă, destul de departe, fapt ce-l făcu 
să-l privească pe Sandu într-un anume fel, ca și când ar fi vrut 
să spună, că uite ce grozav este el, încât o poate face și pe asta. 

— Ascultă, măi băiatule, zise după aceea, tu poate ești mai 
informat, nu știi ce-a făcut duminica trecută F.C. Rapid în meciul 
cu Juventus? Au jucat pe arena din Splai... 

— Meci egal, răspunse Sandu, jucându-se cu briceagul pe 
care-l scoase din buzunar. Doi la doi. 

— Zău, mă? se miră Romică. Credeam că bate Rapidul... 

— Uite că n-a bătut. 

— Au jucat cu formaţia completă? 

— Da, după câte-mi amintesc din cele citite în ziar. Sadowsky 
în poartă, Ghiuriţan, Moldovan, Baratki centru, lonică Bogdan 
extremă... 

— Va să zică, doi la doi, vorbi de unul singur Romică, 
clătinând capul a mirare. Ei, parcă nu mai merge Rapidul ca 
altădată. 

In clipa aceea, de după colțul bisericii se ivi o umbră ce abia 
se deslușea ca o pată neagră în întuneric. Când intră în lumina 


lunii, Sandu îl făcu atent pe Romică, lovindu-l ușor cu cotul. 

— Acela e Valeriu... 

— Mda, după statură și după mers, el este, fu de acord 
Romică. Ascultă, măi băiatule, ăsta-i militar? întrebă el în 
șoaptă. Eu parcă-mi amintesc că a lucrat în ateliere. Așa, după 
figură, nu mi-e străin... 

— Nu știu dacă e militar sau nu. 

— Ba cred că este. Nu l-ai văzut că uneori vine îmbrăcat cu o 
cămașă cazonă, înseriată sau ștampilată, nu știu ce dracu de 
număr are pe piept, că a ieșit la spălat. 

— Ei, cămăși militare din astea poartă acuma toată lumea, că 
mai toți au trecut prin concentrări și mobilizări, zise Sandu și 
închizând lama briceagului îl băgă în buzunar. 

Cel ce se apropia, traversă câmpul plin cu bălării și, în lumina 
vie a lunii, cei doi îi deslușiră chiar chipul. Într-adevăr, era 
Valeriu. Îmbrăcase ca întotdeauna cămașa albă de in, obișnuiţii 
pantaloni bleumarin, uzaţi, iar în picioare încălţase acum niște 
sandale confecţionate din resturi de piele. 

— Noroc, tovarășilor, zise el în șoaptă și rămase drept, 
nemișcat în fața lor. Avea sub braţ o servietă scorojită, cu pielea 
roasă, destul de grea, pentru că se vedea că de-abia o ţine. 
Sunteţi gata? 

— Gata, zise Sandu, și se ridică în picioare: 

Se ridică și Romică, încet, greoi și-și șterse palmele de fundul 
pantalonilor, tot privindu-le apoi, de parcă le-ar fi controlat dacă 
sunt murdare sau nu. 

— Știţi ce aveţi de făcut, cum veți acţiona? întrebă Valeriu tot 
în șoaptă și privi o dată roată cu ochii în toate părţile, să vadă 
dacă n-a venit careva după el să-i ia urma. Dar maidanul era 
pustiu, liniștit, iar pe lângă biserică nu se mișca nimeni. Uite, 
aveți aicea explozivul, arătă el servieta. E o încărcătură destul 
de puternică. Aveţi grijă cum vă strecuraţi până acolo. Trenul va 
intra în gara de aici exact peste o oră și jumătate. Va pleca la 
ora unsprezece și zece. O garnitură de patruzeci și opt de 
platforme... 

— Nu sunt șaptezeci? întrebă Romică. Că așa era vorba... 

— Nu, sunt patruzeci și opt de platforme pe care se află 
tancuri și mașini grele de război. Sunt acoperite cu prelate. Veţi 
monta explozivul numai după ora unsprezece și zece, ne-am 
înţeles? La ora aceasta va pleca garnitura din staţie, va trece 


fără oprire prin Șimian, luând apoi pieptiș panta Balotei. Deci, 
suntem siguri că din moment ce i s-a dat cale liberă, nu mai 
coboară altul la vale către Turnu Severin, vreun tren cu 
cherestea sau personal, ca să ne încurce socotelile... 

— E în regulă, zise Sandu în timp ce lua servieta din mâna 
caporalului. Aoleu, da-i grea, dom'le! 

Deschise curios capacul, privi cu luare-aminte pachetul 
dinăuntru și-l pipăi îndesându-l cu degetele. 

— Știţi cum să lucraţi cu explozivul, vorbi mai departe Tudor 
Dincu. Cred că n-aţi uitat cele ce-am vorbit. 

— Nu, n-am uitat... 

— Căutaţi un loc mai potrivit lângă șină, montați cutia, că 
totul e pus într-o cutie de tablă, controlaţi după aceea fitilul, să 
nu fie răsucit. Apoi fixaţi clama pe șină. Când trec primele roți 
ale locomotivei, greutatea lor apasă clama, în clipa aceea se 
face contactul declanșând scânteia, flacăra trece fulgerător prin 
fitil și următoarele trei-patru vagoane au și sărit în aer. Aveţi 
grijă să vă retrageţi la mare depărtare... lnăuntru e o cantitate 
foarte mare de trotil... 

— E clar, tovarășe Valeriu, zise Romică. Vreau însă să te 
întreb: în mod precis trece garnitura la ora aceea? 

— În mod precis, asigură caporalul, vorbind tot în șoaptă. 
Toată acţiunea e organizată de „Fulgerul”, informaţiile sunt 
verificate de sus... 

— Ce mai, totul e limpede, zise Sandu, arătând a fi gata de 
plecare. 

Valeriu le întinse mâna. Îi privi apoi tăcut câteva clipe, de 
parcă ar fi vrut să le citească gândurile. Faţa parcă i se înăsprise 
dintr-o dată. Zise cu glas șoptit, emoționat: 

— Vă urez succes și nu uitaţi, Gabriel și tu Pius, asta este o 
sarcină pe care ne-a încredinţat-o partidul! 

— Rămâi cu bine, tovarășe Valeriu și n-avea nici o grijă. Vom 
ști să ne descurcăm destul de bine... 

Cerul se limpezise. Nu mai alergau nori negri într-o parte și-n 
alta, iar stelele sclipeau acuma strălucitor și vesel, ca de argint. 
Luna lumina totul ca ziua, văruind în alb casele, pomii, așezările. 
Sandu și Romică, mergând unul înapoia celuilalt, se strecurară 
cât mai ferit prin umbra bisericii și caporalul privi mult timp în 
urma lor, până nu le mai desluși siluetele. Porni apoi și el către 
casă, să-și schimbe hainele; trebuia să ajungă cât mai degrabă 


la cazarmă, de unde plecase în urmă cu o oră, pe poarta dinspre 
câmp, fără voia nimănui. 


23 


Mergeau târâș, de-a bușilea sau aplecat, urcând cu greutate 
povârnișurile destul de abrupte din pădurea Balotei. Romică, 
boxerul, scund și îndesat, sufla din greu, dar nu se da bătut și 
înainta metru cu metru, luând pantele pieptiș, în timp ce 
schimba servieta dintr-o mâna într-alta. În urma lui, la câţiva 
pași, venea Sandu, călcând ușor, să nu facă zgomot. Deslușea în 
faţa lui silueta masivă a lui Romică și-l mira cu câtă agilitate se 
strecura acesta printre copaci, urcând la deal fără istov. După 
un timp, ajunseră într-un luminiș și Romică se opri să-și tragă 
răsuflarea. Se așeză lângă trunchiul unui stejar și așteptă până 
ce veni și Sandu alăturea. Sufla și el greu, obosit de urcușul 
pantei, și-și apăsa pieptul cu palma să-și domolească bătăile 
inimii. 

— Cât e ceasul? întrebă el în șoaptă. 

— E aproape zece, zise Romică, privind cadranul fosforescent 
de la mâna stângă. Peste o oră trebuie să fim la locul stabilit... 

— E greu al dracului urcușul ăsta... 

— Dar ce credeai c-o să mergi ca la plimbare pe bulevard? 

Sandu tăcu și nu mai răspunse. Işi rezemă spatele de 
trunchiul stejarului și rămase așa, să se odihnească. Luna se 
zărea undeva sus, printre ramurile dese ale copacilor, luminând 
departe în vale orașul, ale cărui acoperișuri sclipeau viu, aprins, 
de parcă toate erau de tablă lucitoare. Deasupra tuturor 
așezărilor, cam în mijlocul îngrămădirilor de case, se înălța ca 
un imens turn de cetate, cu acoperișul ţuguiat, bazinul de apă al 
orașului, a cărui turlă sclipea ca o oglindă. lar către stânga, apa 
Dunării netedă și liniștită, de un luciu cenușiu, mai, se pierdea 
undeva în depărtare, contopindu-se cu zarea. 

— Uite, măi băiatule, cum se vede orașul de aici de sus, șopti 
Romică în timp ce cu o batistă își ștergea cu mișcări domoale 
gâtul și ceafa de sudoare. Cu tot camuflajul lui, că într-adevăr 
nu se vede nici o lumină aprinsă, dar din pricina lunii, casele se 
deslușesc ca ziua... 

— Dacă ar veni acum bombardierele americane, n-ar mai 
avea nevoie de parașutele acelea luminoase, ca în noaptea de 4 
aprilie, zise Sandu tot în șoaptă. Ai dreptate, se vede totul ca-n 
palmă... 

Deodată, în vale, prin pădure se auziră scârțâind niște roți. 


Pesemne un car, încărcat cu povară, urca încet pe drumul 
Balotei. Sandu îl prinse pe Romică de mână și-l făcu atent. 
Rămaseră câteva clipe nemișcaţi, cu auzul încordat în noapte. 

— Hăi, tu, Napoleoane! Cea, Turcule, cea! Ei, al dracului cu 
coarnele tale, că de-abia îţi tragi picioarele! 

Un om îndemna boii și glasul i se deslușea acuma limpede, în 
liniștea pădurii. Nu trecu mult și printre copaci, jos în vale, cei 
doi zăriră o luminiţă ce se legăna într-o parte și-n alta, ușor, ca o 
părere. 

— E felinarul de la car, șopti Romică. Pesemne vreun ţăran de 
prin partea locului. 

Ascultară un timp zgomotul acela al roților, apoi după puţin li 
se păru că-l aud undeva în spate, foarte aproape, cam la zece- 
cincisprezece pași. Întoarseră capul în direcţia aceea și într- 
adevăr zăriră înapoia lor felinarul ce se legăna prin luminișurile 
dintre ramuri. 

— Să ne adăpostim! zise Sandu și punând mâna pe umărul lui 
Romică îl apăsă la pământ. Ne poate vedea în fâșiile de lumină 
ale lunii... 

Se trântiră amândoi la tulpina bătrânului stejar și rămaseră 
nemișcați, cu ochii ţintă către luminiţa ce se zărea parcă tot mai 
aproape. 

— Măi, să fie-al dracului, nu-mi explic cum vine treaba asta? 
șopti Sandu. Că parcă am auzit roţile carului în partea cealaltă... 

— Șoseaua urcă în serpentină, asta e... 

După puţin, carul se opri. Cei doi priviră cu atenţie printre 
ramuri și răchiţi, și-l zăriră foarte vag în lumina lunii. Era un 
furgon militar, înalt, cu roţi mari, grele, acoperite cu o prelată, 
tras de doi boi, cu coarnele mari, puternice. De capătul oiștei 
era agăţat un mic felinar, cu lumina slabă, abia pâlpâitoare. Un 
soldat bătrân, puţin aplecat de șale, veni, desprinse felinarul din 
agăţătoarea lui, îl luă și porni cu el să umble pe sub car, pe la 
roți, de parcă ar fi căutat ceva. Omul avea petrecută în 
bandulieră o armă și la șold un sac cu merinde, gol, cu curelele 
desprinse și atârnate ca niște ațe. Umblă ce umblă, apoi lăsă 
felinarul jos, în marginea drumului, căută în jur doi bolovani 
mari, și, aplecându-se, îi puse înapoia roţilor din spate ale 
furgonului, înțepenindu-i bine, cu lovituri de bocanc. 

— Aici, în pădurea asta, e un cantonament militar, șopti 
Sandu la urechea lui Romică. Sunt recruți de la Regimentul 95 


Infanterie. Așa că am nimerit-o ca leremia cu oiștea-n gard! 

— Ce, măi băiatule, boșorogul ăsta e recrut? râse Romică și 
arătă cu capul către bătrânul soldat care tot trebăluia în jurul 
furgonului cu arma în spate. Tu nu-l vezi cum umblă? Parcă 
duce bolovani în spinare... Aoleu, ia uite la el! 

Zicând acestea, Romică îngheţă cu vorba pe buze. Sandu se 
ridică într-un cot să vadă mai bine și rămase nemișcat, cu 
privirea speriată, îndreptată către omul acela cu arma la 
spinare. 

Soldatul lăsase carul în mijlocul drumului și aplecat din șale 
cum îi era umbletul pornise către ei prin pădure, călcând cu grijă 
peste vreascurile uscate, ocolind răchitele și tulpinile groase ale 
copacilor. Când și când privea către înapoi, de parcă s-ar fi ferit 
de cineva. Ajungând la vreo câţiva metri de cei doi, el se opri, 
scoase încet arma din bandulieră și o rezemă de un copac, după 
care se apucă să-și descheie centura de pânză din jurul trupului. 
Desfăcu apoi cureaua de la pantaloni... 

— Acuma trebuie să stăm aici până ce-și golește ăsta burta! 
șopti Sandu și apucând mâna lui Romică de la încheietură, privi 
cadranul ceasului. Timpul trece, ce facem? 

— Mă duc și-i iau arma, zise Romică hotărât. Apoi îl somez să 
se predea... 

— Și ce faci cu el? 

— Vedem ce are în furgon, poate ceva arme, le capturăm și 
înseamnă că am îndeplinit o sarcină foarte importantă. Nu știi ce 
ne spunea Valeriu la una din ședințe? Să procurăm arme. Avem 
nevoie de arme. Mult n-o să mai dureze situaţia asta. Va veni 
curând ceasul răfuielilor... 

Infierbântat, Romică ridicase niţel glasul, apoi dându-și seama 
de acest lucru, se opri. Era prea târziu însă. Bătrânul soldat îl 
auzise. Stând pe vine înapoia copacului, începu a scoate când și 
când capul de după trunchi, cercetând stăruitor cu privirea în 
jur. Nu-și putea da seama din ce parte îi ajunseseră la urechi 
câteva șoapte. Cei doi, nemișcaţi, se făcuseră una cu pământul. 
După câteva clipe, soldatul, bănuind că e cineva prin apropiere, 
întinse mâna după armă, dar Romică îl văzu și înţelese că de 
acum totul e pierdut. Intr-o fulgerare de-o secundă se ridică în 
picioare și din câteva sărituri ajunse lângă soldat și se năpusti 
asupră-i. Luat prin surprindere, soldatul cu pantalonii în vine se 
răsturnă pe spate, cu fundul gol și picioarele în sus. Romică îl 


acoperi cu pieptul lui puternic, apăsându-l la pământ, îi puse 
palma lui grea pe gură și bătrânul începu să geamă înfundat, 
gata parcă să-și dea sfârșitul. Totul se petrecu atât de repede, 
încât Sandu nu avu timp să se dezmeticească din uluitoarea-i 
vedenie. Lăsând servieta lângă tulpina stejarului, se ridică și 
veni și el în ajutorul lui Romică, ce se lupta cu bătrânul și 
încerca să-i bage în gură o batistă mototolită. 

— Măi, Pius, dar cu ce-l legăm? 

— Scoate-i cureaua de la pantaloni, șopti repede Romică. 
Desprinde-i și centura de la veston... 

Bătrânul soldat se zvârcolea, căutând să scape din 
strânsoarea braţelor voinice ale lui Romică, dar toate încercările 
lui erau zadarnice. Continua să geamă înfundat, clătinând capul 
într-o parte și-n alta, vrând să scuipe batista, dar Romică i-o 
vâra la loc în gură, apăsându-i-o tare cu palma, gata-gata să-l 
înăbușe. Îl legară zdravăn de mâini și de picioare cu cureaua de 
la pantaloni și centura de pânză, îi luară arma și lăsându-l jos, 
lângă tulpina copacului, plecară. Sandu se repezi, luă servieta 
cu exploziv și îl ajunse din urmă pe Romică, care alerga cu pași 
mari, strecurându-se printre copacii pădurii, urcând cu o viteză 
de neînchipuit panta dealului. 

— Să ne fi uitat, să vedem ce era în furgon, zise Sandu cu 
răsuflarea întretăiată, venind mai aproape. Poate dam peste 
niște arme... 

— Nu era bine, răspunse Romică în șoaptă, întorcând capul. 
Rămâneam în șosea mai mult de un minut și era periculos. 
Poate trecea cineva... Tabăra militarilor cred că e aproape. Bine 
c-avem o pușcă. E bună și-asta... la să vedem, e încărcată? 

Trase închizătorul și privi în magazia de cartușe. 

— Are trei cartușe! zise el satisfăcut. E-n regulă. Tot e ceva. 
Captură de arme și muniţie... 

Mergeau grăbiţi la deal, prin pădure, și priveau mereu înapoi 
cu teamă să nu le ia cineva urma. Sandu călca acum aproape de 
Romică și-i vorbea în șoaptă, spunând că de fapt nu făcuseră 
bine ceea ce făcuseră. Trebuia să-și fi văzut de misiunea ce-o 
aveau de îndeplinit, și să nu-și pericliteze situaţia acuma cu 
atacarea soldatului. În mod sigur, se va alarma unitatea și vor 
porni patrule pe urmele lor. 

— Mai bine îi dădeam una în cap bătrânului și-l lichidam de nu 
mai dădea nici o informaţie! zise Romică, oprindu-se o clipă 


locului și umflându-și puternic pieptul să tragă aer. 

— De ce să fi făcut treaba asta? spuse Sandu. Omul poate că 
e un necăjit, un năpăstuit de vitregia războiului, ca atâţia alții și 
nu e vinovat cu nimic... 

— Dar întinsese mâna să ia arma și să tragă. Ce spui de asta? 

— Oricare ar fi făcut la fel, îi luă Sandu apărarea bătrânului. 
Instinctul de conservare dictează aceasta... 

— la mai lasă-mă, măi băiatule, dracului în pace, cu 
instinctele tale! îi tăie vorba supărat Romică. Eu am să răspund 
singur de faptele mele. Ce-am făcut rău că am capturat o armă 
pentru partid? Voi fi chiar felicitat pentru treaba asta... 

În clipa aceea, undeva, în vale, deasupra satului Șimian, 
scăldat în lumina lunii, se auzi un șuierat ascuţit și prelung de 
locomotivă. Șuierul se repetă după câteva secunde și se 
amplifică în ecouri metalice, ca un vaiet ce se înălța peste dealul 
împădurit al Balotei. 

— Ăsta-i trenul! șopti Romică și privi înfrigurat ceasul de la 
mână. În cel mult douăzeci de minute începe să urce panta. Să 
ne grăbim... 

Prinse mai bine arma la umăr și luă în același timp servieta 
din mâna lui Sandu. 

— Dă-o-ncoace! zise el. Și ţin-te zdravăn după mine. 

Începu să urce și mai grăbit panta, strecurându-se printre 
copacii al căror frunziș des scânteia sub clarul de lună. Jos, în 
vale, se auzea tot mai înfundat gâfâitul sacadat al locomotivelor 
care trăgeau din greu garnitura trenului. 

— Pe aici, măi, pe poteca asta! zise Sandu și-l prinse pe 
Romică de mână. 

Începură să coboare tot mai repede, aproape rostogolindu-se 
de-a berbeleacul pe-o cărăruie ce se deslușea cu greu printre 
copacii deși și rămuroși. Crengile întinse ale răchitelor și ale 
arinilor le împiedicau mersul, lovindu-i peste mâini sau peste 
faţă, dar ei nu luau seama la nimic și zoreau, cu fețele lac de 
sudoare, grăbind să ajungă cât mai repede la vale, în locul 
stabilit, lângă linia ferată. 

— Nu ne-am rătăcit cumva, măi băiatule? întrebă Romică, cu 
teamă și, oprindu-se puţin, privi îngrijorat în toate părţile să se 
orienteze. Parcă nu-i asta cărarea... 

— Asta este, îl asigură Sandu. Nu-ţi amintești de la 
recunoaștere? Mergi înainte fără grijă, că în câteva minute 


suntem acolo. Uite, na, chiar se vede linia ferată... 

Printr-o deschizătură în rămurișul des al copacilor, se zărea o 
tăietură adâncă, un fel de vale strâmtă, pe ai cărei pereţi 
abrupți se înălţau stejari tineri. În acea vale, linia ferată sclipea 
argintiu în lumina lunii, ca două fire lungi și subţiri de beteală 
întinse peste verdele întunecat al pădurii. 

Ajunseră lângă un stâlp de telegraf, proptit cu altul mai mic. 
Pe el era bătută o tăbliță neagră pe care se deslușeau cifre 
scrise cu vopsea albă. Cei doi se opriră și ascultară o clipă în 
jurul lor. Se uitară chiar în urmă. Nu se auzea nici un zgomot. 
Totul era cufundat într-o liniște deplină. Se auzea numai, tot mai 
apropiat, gâfâitul ritmic al celor două locomotive ce urcau încet 
la deal trăgând după ele cele patruzeci și opt de vagoane 
platformă pe care se aflau tancurile și mașinile germane. Când 
și când, de undeva nu prea de departe, se înălțau peste 
frunzișul pădurii jerbe de scântei ca două jeturi de confeti 
aprinse, ce se împrăștiau în noapte. 

— Măi băiatule, locomotivele sunt aproape! zise Romică 
îngrijorat și zvârli arma de la umăr, luând în braţe servieta cu 
exploziv. Haide să montăm drăcia asta aici... 

— Era bine mai încolo, zise Sandu și arătă cu capul un loc mai 
la vale. 

— Nu mai mergem până acolo, că pierdem timpul, se 
împotrivi Romică. Ori aici, ori acolo, e tot una. 

Coborâră în marginea terasamentului. Sandu luă servieta din 
brațele lui Romică, scoase cutia metalică și o puse jos, alături de 
el. Ziarul în care fusese învelită cutia îl făcu cocoloș și-l aruncă 
mai încolo într-o râpă. Desfășură sârma, probă printr-o ușoară 
apăsare clapa metalică... 

— Merge? întrebă Romică, ce se apucase cu un cuțţitaș să 
sape la repezeală o mică scobitură sub una dintre traversele 
înnegrite de catran. 

— Merge, spuse Sandu în șoaptă. Pune repede cutia că eu 
montez clapa... 

În câteva secunde treaba fu gata. Romică luă servieta goală 
de jos, apucă apoi arma și porni să urce panta la deal, pe 
cărăruia pe care coborâseră cu câteva minute mai înainte. 
Sandu mai stătea încă aplecat asupra cutiei metalice controlând 
fitilul. 

— Haide, măi băiatule, că nu mai avem timp să ne 


îndepărtăm! îi strigă șoptit Romică. Auzi, se apropie trenul... 

Deodată, ca o confirmare a celor spuse de el, una dintre 
locomotive șuieră lung și ascuţit de trei ori, trimițând în văzduh 
ca un semnal de alarmă, glasu-i de groază. În secunda 
următoare șuieră și cealaltă și pe deasupra copacilor se zăreau 
acuma destul de limpede cele două suluri groase de fum negru, 
vălătucit, ce le scoteau coșurile lor. Jeroe de scântei jucau în 
înalt peste coama întunecată a pădurii, ca niște licurici. 

Sandu alergă pe pantă în sus, se strecură printre copaci și 
suflând greu de osteneală îl ajunse în sfârșit pe Romică. 

— Nu coborâm în satul Șimian, spuse el cu răsuflarea 
întretăiată, prinzându-l de braţ pe boxer. Ocolim niţel pe la 
marginea pădurii și cădem drept în spatele fabricii de spirt din 
Banoviţa... 

— Nu sunt militari prin partea asta? 

— Cred că nu sunt. Ştiu că tabăra lor e în partea cealaltă, pe 
unde am urcat și unde am dat de furgonul acela... 

Ajunseră sus, în coama dealului împădurit și deodată, ca și 
mai înainte, li se dezvălui ochilor jos, în vale, panorama orașului, 
cu miile de acoperișuri ale caselor scăldate în lumina lunii. Era 
atâta limpezime în noapte, încât se deslușeau și străzile drepte 
ce traversau de la un capăt la altul orașul, ca și Dunărea a cărei 
apă liniștită de-un luciu mai, ca de plumb parcă sta în loc, 
încremenită. 

— Pe aici, pe cărarea asta! zise Sandu, apucându-l pe Romică 
de mână. 

— Aha, uite satul Banoviţa... 

Dar nu făcură decât un pas, că deodată, în clipa aceea, sus, în 
coama dealului împădurit, o răbufnitură puternică, ca un tunet, 
zgudui parcă pământul din temelii și ecoul ei hăui prelung și 
sinistru minute în șir prin văile adânci și negre. Stoluri de păsări 
adormite își fâlfâiau aripile înălțându-se speriate deasupra 
copacilor. Instantaneu, o goarnă prinse a suna, în chemări 
repetate, alarma. Se auziră împușcături răzlețe prin pădure, 
apoi șuierul lung și ascuţit al unei locomotive, în acea parte se 
deslușeau foarte vag glasuri de oameni care se strigau sau se 
chemau, nu se auzea bine ce anume, dar era o învălmășeală de 
țipete ce nu prevestea nimic bun. 

Sandu și Romică stătură o clipă locului, ascultând toate 
aceste zvonuri alarmante ale nopţii, apoi se priviră în tăcere și-și 


zâmbiră, strângându-se de mână. 

_ — S-a făcut! șopti Sandu în ai cărui ochi se putea citi bucuria. 
II prinse apoi în brațe pe Romică și-l sărută repede pe obraji, 
peste măsură de entuziasmat. Sunt fericit, mă Pius, mă 
boxerule! adăugă el, sunt fericit că le-am dat la cap nemților! l- 
am făcut cnocaut, mă! Cnocaut în trei secunde! 

— Haide, măi băiatule, hai că dăm de dracu, dacă mai 
zăbovim prin locurile astea, zise Romică grijuliu și, 
desprinzându-se din braţele lui Sandu, luă arma în mână și 
începu să alerge printre copaci la vale, sărind peste răchite și 
boschete, greoi ca un urs. 

Sandu porni în urma lui, căutând să se ţină cât mai aproape. 
Sărea ca un copil, ţopăind ștrengărește, zvârlind servieta goală 
în sus, strecurându-se cu greu prin lăstărișul copacilor. Faţa și 
mâinile îi erau zgâriate de crengi și spini, abia mai răsufla de 
atâta alergătură, dar bucuria ce-l stăpânea în clipele acelea era 
neasemuit de mare, ca să mai poată simţi usturimea micilor 
răni. 

Când ajunseră în marginea comunei Banovița, un cocoș urcat 
pe gardul fabricii de spirt prinse a trâmbiţa lung și strident ca un 
țignal de vardist, vestind a doua jumătate a nopţii. Romică se 
lăsă lângă un gard, își scoase maieul și începu să-și șteargă cu 
el sudoarea ce-i șiroia în dâre lucii pe față, pe gât. Sandu își 
scoase și el cămașa și făcu la fel. Apoi, după ce se mai odihniră 
niţel, acuma fiind în afară de orice pericol, porniră către oraș, 
apucând-o peste câmpul de instrucţie al regimentului. 


24 


Sublocotenentul de rezervă Victor Ganea era un tânăr înalt, 
voinic și atât de robust, încât privindu-l aveai impresia că a 
coborât de undeva din basmele copilăriei. Călca greoi, ca un urs, 
mergând legănat, fără să se grăbească, bocănind cu cizmele pe 
caldarâmul străzii, de i se auzea umbletul de la două colţuri. 

În ciuda staturii sale impunătoare, de ridicător de haltere sau 
luptător de circ, ochii lui albaștri ce-i luminau fața măslinie 
exprimau multă blândeţe și bunătate. Era de prin părțile 
Sighișoarei. Crescuse de mic în lipsuri și nevoi, copil al unor 
țărani săraci, argaţi la un bogătan, căruia băiatul îi vindea în 
fiecare dimineaţă laptele la oraș, transportându-l cu bidoanele 
într-o cabrioletă hodorogită, lăsată pe arcuri. Victor Ganea își 
avea biografia lui foarte cunoscută de colegii săi de școală. Il 
vedeau cum din revărsatul zorilor și până către ora șapte, 
descult și prăfuit, numai în cămașă și pantaloni de pânză, pe 
care abia se ţineau petic de petic, trăgea după el calul de 
căpăstru, o gloabă râioasă și costelivă de-o sufla vântul, oprind 
cabrioleta pe la toate porţile. Îl vedeau apoi cum împarte laptele 
în crătiţi, oale sau sticle pe la casele arătoase din centrul 
orașului, după care, văzând că se ridică tot mai în înalt soarele, 
arunca claie peste grămadă, bidoanele goale în cabrioleta aceea 
hodorogită și, în zgomotul tinichelelor lovite ce stârneau câinii 
de după garduri, dădea bice calului, alergând către un han de la 
marginea orașului, al cărui proprietar era fratele stăpânului său. 
Băga cabrioleta sub un șopron, spăla repede bidoanele, 
priponea gloaba sub un acoperiș, și după ce-i dădea un braţ de 
fân, zorea către școală, ostenit și îmbrobonat de sudoare, cu 
cărțile învelite într-un ștergar alb la subsuoară. Se așeza 
cuminte în bancă, în rând cu toți elevii și, atent să nu-i scape o 
vorbă, asculta cu luare aminte lecţiile profesorilor. La vremea 
prânzului, grăbit, alerga către han, scotea cabrioleta în stradă, 
dădea două-trei bice gloabei și pornea la drum cale de 
cincisprezece kilometri până la satul unde trăia împreună cu 
părinţii săi. 

Într-o odăiţă de lângă grajdul bogătanului, în care mai 
creșteau trei frăţiori, la lumina unei lămpi de gaz fumegânde, 
Victor își făcea lecţiile până noaptea târziu, ostenit de toată 
alergătura de peste zi prin ograda stăpânului. El aducea apă, 


ţesăla calul, mulgea vacile, se ducea cu sapele la ascuţit, 
mătura, dădea de mâncare la porci și câte alte multe treburi ce 
se aflau la fiecare pas în gospodăria aceea. 

Era un băiat milos din fire și cu toate că se arăta a fi cel mai 
voinic din școală și-și putea face dreptate cu pumnii, nu-i plăcea 
să se certe cu nimeni, evita discuţiile aprinse și nu răspundea 
batjocurilor ce i le adresau unii copii de oameni avutţi, care 
strigau în urmă-i prin curtea școlii: „Uriașul vinde cașul!” 

— Lovește-i, Ganea! îl îndemna câte unul văzând cu câtă 
nerușinare aceia nu-i dădeau pace. 

El însă zâmbea, dădea a lehamite din mână și-și vedea mai 
departe de-ale lui, fără să-i bage în seamă pe răutăcioși. Avea 
atâta grijă să nu facă rău nimănui, încât ocolea până și 
mușuroaiele de furnici ce i se iveau în cale, luând seama să nu 
le calce sub tălpile desculţe. 

În ultimii ani de liceu, prin ce împrejurare nimeni nu știa, 
făcuse rost de-o pereche de bocanci mari, sparți, cu tălpile 
descusute, pe care-i încălța iarna pe piciorul gol. Pentru a-i face 
mai arătoși, îi stropea când și când cu zeamă de bozi și-i 
înnegrea, trecând repede peste bombeurile lor un ghemotoc de 
hârtie în chip de perie. Odată însă, spre primăvară, n-a mai venit 
cu bocancii aceia în picioare, ci desculț, călcând apăsat, cu 
tălpile lui mari pe dușumeaua clasei. Era trist, cu ochii 
înlăcrimaţi, abătut, cuprins de-o mare și adâncă durere. 

— Ce s-a întâmplat, Victore? l-a întrebat colegul de bancă. Ai 
ochii plânși, ţi-au furat bocancii? 

— A murit tata ieri dimineață, a răspuns el cu glasul stins, 
sugrumat. Ridica un șopron pentru stăpânul nostru și a căzut o 
bârnă pe el. L-am încălţat cu bocancii mei, să meargă cu cinste 
la groapă... 

Cu toate că era cel mai bun la învățătură, Victor Ganea n-a 
fost niciodată premiantul clasei. Se bucura însă de o deosebită 
consideraţie în rândurile elevilor, care-i recunoșteau în mod tacit 
meritele la învăţătură și superioritatea în răspunsurile date. 

În vacanțe sau când avea puţin timp liber, muncea din greu, 
argăţind pe la cei cu stare sau făcând pe salahorul la diferite 
construcții din oraș, ca să câștige bani și să se ţină la școală. A 
terminat liceul și, dând lecţii unor odrasle de bogătași, în 
București, a putut să urmeze și facultatea; a devenit apoi 
profesor de latină în orașul din care plecase în urmă cu șase ani 


și pe străzile căruia, până în preajma examenului de 
bacalaureat, umblase cu cabrioleta încărcată de garniţele cu 
lapte ale bogătanului din satul său. La doi ani după izbucnirea 
războiului făcuse un curs redus de școală militară și primise 
gradul de sublocotenent de rezervă. 

Fusese repartizat la Turnu Severin, la partea sedentară a 
regimentului de infanterie, unde îndeplinea funcţia de 
comandant de companie, având drept subalterni pe plutonierul 
major Petre Grădinaru, iar ca furier și magazioner pe caporalul 
Tudor Dincu. Timp de trei săptămâni se aflase în delegaţie, la 
București, după niște armament, lucrase un timp detașat pe la 
Corpul de Armată și acum se întorsese acasă. Locuia pe strada 
Unirii, aproape de spitalul militar al orașului, la o bătrână 
pensionară, fostă profesoară de lucru manual la școala 
profesională de fete. 

Era dimineaţa, pe la orele opt, și Victor Ganea trecea către 
regiment cu mersu-i legănat, ca de urs, pe sub bătrânii castani 
de pe bulevardul Carol. Purta o bluză militară kaki, de doc, 
ajustată și bine călcată. Pantalonii bine croiţi, ca și cizmele noi, 
nouţe, lustruite oglindă, îi dădeau un aer de eleganţă și de bun 
gust cu care puţini dintre ofițerii regimentului se puteau mândri. 

Când ajunse în dreptul liceului Traian, se întâlni faţă în faţă cu 
Dana, care mergea zorită în sus, către clădirea teatrului. 

— Ave Dana!” zise el, ducând mâna la caschetă și înclinându- 
se în faţa fetei, cu un gest de vădită curtoazie. 

O cunoscuse pe fată cu aproape patru luni în urmă, prin 
aprilie, într-un adăpost în timpul unei alarme aeriene și datorită 
unei discuţii inteligente pe care o purtaseră, rămăseseră 
prieteni, fără însă să se mai întâlnească pentru vreun motiv sau 
altul. Numai când întâmplarea îi scotea unul în faţa celuilalt se 
bucurau sincer, schimbau câteva cuvinte de complezentă, 
uneori banalităţi și la atât se rezuma totul. 

Dana simţea că îi face curte, dar ea, fără să-și explice de ce, 
nu-i împărtășea sentimentele și-i acceptase prietenia numai 
pentru plăcerea de a cunoaște un om cu erudiție, de înaltă 
factură intelectuală, cu bună pregătire în meseria de profesor. 
Atât și nimic mai mult. 

— Încotro așa de noapte? 

— La munca de război, răspunse Dana, îmbujorându-se din 


10 Te salut, Dana! (|. latină, n.a.) 


pricina acestei neașteptate și matinale întâlniri. 

— Îmi închipui că n-ai nici o plăcere pentru treaba asta, zise 
Victor Ganea și ochii săi albaștri luciră viu, blând, pe faţa-i 
măslinie. Nu te-am mai văzut de mult, de fapt am fost plecat. 
Cum mai stai cu dragostea? 

Dana plecă rușinată fruntea, fără să știe ce să răspundă. Cât 
era de îndrăzneață în alte împrejurări, devenea de nerecunoscut 
în discuţiile pe care întâmplător le avea cu acest profesor de 
latină, îmbrăcat în haine militare. Și nu-și putea explica în nici 
un fel motivul acestei stări sufletești deosebite. Poate erudiţia 
lui sau bunătatea pe care i-o citea sincer în privirea-i blândă, 
sau poate marea afecţiune ce-o avea pentru ea, declarată fără 
rezerve într-una din zile... Totuși acum îndrăzni să-l privească în 
ochi și-i răspunse: 

— M-ai întrebat cum stau cu dragostea, nu? Stau la fel ca 
dumneata... 

— O, nu, asta n-o mai cred! spuse Victor complet contrariat 
de această afirmaţie. Ştii ce spune Ovidiu, dragă Dana? Di//igitur 
nemo, nisi cui fortuna secunda est!!!. Ori, cum sunt un om 
simplu, crescut la ţară, n-am un asemenea noroc să-mi fie 
prielnic, să întâlnesc o fată pe potriva simplităţii mele... 

— Și totuși ești atât de complex! 

— Se prea poate, fu de acord Victor. Bineînţeles exceptis 
excipiendis!!? râse el arătându-și cu mâna fizicul enorm. Incolo, 
poate că se mai găsește câte ceva care să placă și la mine. Dar 
cum impossibilium nulla obligatio est!?, zic și eu, cum ziceau 
vechii latini: „Ita diis placuit!'1*... Așa au voit zeii... 

— Poate că sunt zeițe care vor altfel, aruncă Dana o vorbă 
încurajatoare și râse, îndepărtându-și cu un gest al capului părul 
de pe frunte. Mai știi? 

— O, de-aș afla aceste zeițe, puse Victor mâinile la piept ca 
pentru rugăciune. Sau măcar una... 

— Speră, domnule, speră, zise Dana zâmbind. Și pentru că mă 
alinți numai în dictoane latinești, îți răspund în același mod, 
sfătuindu-te să te gândești la cele spuse de Horaţiu în ale sale 
Epistole: „Grata șuperveniet, quae non sperabitur, hora!” >. ţi 


11 lubit e numai acela căruia norocul îi este totdeauna prielnic (|. latină, n.a.) 
12 Exceptând ceea ce trebuie exceptat (|. latină, n.a.) 

15 Nimeni nu-i dator să facă ceea ce nu se poate (|. latină, n.a.) 

14 Așa au voit zeii, așa a fost să fie! (|. latină, n.a.) 

15 Ceasul norocos îţi va veni pe negândite (|. latină, n.a.). 


amintești? 

— Da... desigur... un profesor de latină să nu-l știe pe 
Horaţiu? 

— Dacă-ţi amintești, gândește-te la acest ceas și sunt sigură 
că el va veni negreșit. Acum, iartă-mă, se scuză ea și-i întinse 
mâna, dar mă duc, că întârzii la adunarea elevelor. Și avem o 
dirigintă tare nesuferită. Domnișoara Lizzi Hintz... 

— O știu. Ochelaristă, pistruiată și rea! 

— Și amorezată! râse Dana. De șeful comandamentului 
german! 

— Știu. Dar mă rog, cine nu știe? Ei, atunci petrecere 
frumoasă și la revedere! zise Victor ducând palma la cozorocul 
caschetei. 

— Așa petrecere nu doresc nimănui! răspunse zâmbind Dana 
și se îndepărtă făcând semne de bun rămas cu mâna. 


Peste o jumătate de oră, sublocotenentul Victor Ganea intră în 
curtea regimentului. Se lăsase o căldură moleșitoare, sufocantă, 
de te ameţea nu alta. În faţa pavilionului administrativ, la umbra 
castanilor, era trasă la scară trăsura colonelului. Pe capră, un 
soldat cu faţa tuciurie, suptă, ţinea hăţurile pe genunchi și 
dormita cu capul lăsat în piept, tresărind uneori din pricina 
muștelor care nu-i dădeau pace. Prin curte nu era mai nimeni. 
Doi-trei soldaţi măturau aleile cu niște mături mari, stufoase, 
confecţionate din ramuri de tei, iar mai încolo, în faţa bucătăriei, 
sergentul major Gălușcă, proaspăt bărbierit, cu pantalonii la 
dungă și cizmele sale bilgher sclipind să-ţi ia ochii, striga cât îl 
ținea gura la un soldat bătrân și cocârjat care se străduia să 
stea drepţi în faţa lui, în mână cu o cratiţă mare, roșie, 
smălțuită: 

— Te ia mama dracului, ostaș! ţipa el, înghiontindu-l mereu în 
coaste cu cravașa. Cine te-a pus, bă, să bagi la cazan și cartofii 
ăia. Cantitate dublă, hai? Vrea mârlanul să mănânce iahnie în 
loc de ciorbă? Scoate-i imediat de la fiert, că te ia mama 
dracului! Imediat! 

Ganea stătu o clipă locului privind către bucătărie și o umbră 
de mâhnire i se așternu pe chip. „Mare pezevenghi e și 
chiaburașul ăsta de subofițer! zise el în gând. Se crede buricul 
pământului și lovește oamenii ca pe animale. Până când l-oi 
apuca eu odată de beregăţi, să dau cu el de pământ, încât să-i 


iasă cizmele alea boierești din picioare!” 

Tocmai pe când cugeta astfel și vroia să intre în pavilionul 
administrativ, îl văzu pe colonelul Predoiu, comandantul părții 
sedentare a regimentului. Cobora afectat treptele de ciment 
zăngănindu-și pintenii, cu cascheta în mână, roșu la faţă ca un 
rac și foarte agitat. 

— Am onoarea să vă salut, domnule colonel! zise Ganea și, 
ducând palma la cozorocul caschetei, se dădu la o parte, să-i 
facă loc să treacă. 

— Ce-i cu tine, mă, ai venit? se opri comandantul în faţa lui, 
măsurându-l de sus până jos cu privirea. 

— Am venit, domnule colonel. Azi dimineață, la patru am 
venit. 

— S-a terminat detașarea aceea? 

— S-a terminat, domnule colonel... 

— Ce mai e nou pe la Corp? 

— Ce să fie, domnule colonel? înălţă din umeri Ganea. Vorbind 
sincer, toţi de la cel mai mic până la cel mai mare, sunt 
nelinistiti de soarta ţării. Numai aliaţii noștri, nemţii, sunt 
optimiști și-și tot laudă mereu trupele ce le vor băga în luptă: 
viteze, de elită, eroism fanatic... mă rog chestii din astea... 
Vorba lui Seneca: „Magnifica verba mors prope admota excutit!” 

— Ce înseamnă asta? întrebă colonelul, în timp ce-și punea 
cascheta pe cap. Știindu-l pe sublocotenent cam limbut, îl privea 
cu ochii mici, întredeschiși, ironic. 

— Moartea apropiată stoarce vorbe admirabile celui în agonie, 
răspunse Ganea zâmbind... Adică... 

— la mai lasă tu citatele astea, că până la urmă am să te cam 
văd la Curtea Marţială, îi tăie vorba colonelul privindu-l aspru. 
De la o vreme sunt informat că arunci niște cugetări nu tocmai 
potrivite pentru onoarea de ofițer și aceea de aliat al armatelor 
germane. Da, da, ascultă ce-ţi spun! mai bine ocupă-te de 
educaţia oamenilor din companie și vorbește-le pe românește, 
să bage la cap, că soldatul nu pricepe o iotă din latina ta. 

— Am înţeles, domnule colonel, zise Ganea, luând poziţia de 
drepţi. 

— Ştii ce s-a întâmplat alaltăieri noapte cu un soldat din 
compania ta? 

— Nu știu, domnule colonel, mărturisi sincer Ganea, cu ochii 
măriţi de uimire. V-am raportat, am sosit azi dimineaţă, la ora 


patru, cu o mașină... Ce s-a întâmplat? 

— Uite pentru asta mă cheamă acuma și șeful 
comandamentului german, locotenent colonelul Klausing. 

— E ceva grav? 

— Destul de grav, însă nu te prea fac răspunzător pentru că ai 
lipsit atâta vreme și de instruirea lor s-a ocupat Grădinaru, cu 
toate că știi, vorba aceea, care ţi-o spun eu pe românește: 
„Peștele de la cap se împute!” Dacă te ocupai mai mult de 
educaţia lor, era altceva. Dar dumneata le tolerezi orice, te baţi 
pe burtă cu ei, le dai ţigări, iar ălor neștiutori de carte, am auzit 
că le scrii scrisori către cei de-acasă... 

— Și ce vedeţi rău în asta, domnule colonel? întrebă plin de 
mirare Ganea. Din pricina unor împrejurări nenorocite, niște 
oameni - și durerea mare e că sunt cam mulți - nu știu să scrie 
și să citească... li ajut. Sunt și eu țăran ca și ei. Am fost și sunt 
un sărac... Cunosc necazurile... 

— Ce vrei să înţelegi dumneata prin „împrejurări nenorocite”? 

— Astea în care se zbate ţara... 

— Cu războiul? 

— Cu războiul și altele mai de mult, completă Ganea. Că doar 
plaga mizeriei și a analfabetismului s-a întins cam de mult pe 
trupul ăsta bolnav al ţării... Mă iertaţi că vă rețin, dar citeam ieri 
într-o revistă engleză că din banii pentru construirea unui avion 
s-ar fi putut face, mi se pare, douăzeci de școli. Dar guvernanţii 
noștri... 

— Spusele dumitale, sublocotenente, au iz de propagandă 
bolșevică! decretă aspru colonelul. Parol! Vezi, ai grijă. Te 
previn. De altfel, în armata bolșevică ofițerii, subofițerii chiar și 
ostașii, așa toţi de-a valma își zic „tovarăși”. Până la urmă, nu-i 
de mirare ca și ostașii dumitale au să te tovărășească... Îţi spun 
sincer, atitudinea dumitale e foarte primejdioasă... Ai grijă, 
repet. Ești prea indulgent, nu dai dovadă de asprime în 
raporturile cu subordonații, așa cum i se cere unui ofiţer. 

— Domnule colonel, părerea mea este că nu prin asprime și 
prin pumni un ofițer își poate comanda cu bune rezultate 
subalternii, vorbi Ganea cu hotărâre, sigur pe el. Nu știu cum să 
mă exprim mai limpede, dar vă rog să fiţi de acord cu mine că 
ostașii sunt oameni, nu animale, ei trebuie educați, trebuie să li 
se explice totul cu calm își răbdare și atunci, vă asigur, ordinele 
vor fi executate mult mai bine decât de frica centurii sau a 


lopeţii Linemann... 

— Ai vederi prea libertine, sublocotenente! îi replică tăios 
colonelul Predoiu. Se vede că nu ești militar de carieră și că sub 
vestonul ăsta al dumitale bate tot o inimă de civil. 

— Inimă de om, domnule colonel.. Un om cu dragoste de 
oameni, cu înțelegere pentru necazurile lor... 

— Am văzut cu ce fel de înţelegere te răsplătesc ei, sub 
locotenente! îi aruncă în obraz colonelul Predoiu. Mâine- 
poimâine parcă te văd la Curtea Marţială... 

— Vă rog, domnule colonel, făceți-mă să pricep totuși ceva, 
stărui Ganea vădit neliniștit. Mereu îmi vorbiţi de niște nereguli, 
de Curtea Marţială. Credeţi-mă, sunt direct interesat... 

— Ce să pricepi? zise colonelul îndreptându-se către trăsură 
cu Ganea alături. De fapt, nici nu prea am timp acuma să-ţi 
vorbesc, că mă grăbesc. Dar în două cuvinte... Uite despre ce-i 
vorba... 

— Vă ascult, domnule colonel... 

— Un dobitoc de soldat din cei din contingentele vechi, a fost 
trimis ieri noapte de Grădinaru cu un furgon, să ducă niște saci 
de merinde goi și câteva perechi de bocanci reparaţi la recruții 
care-s în pădurea Balota. Și ce crezi? Mamelucul a fost atacat de 
partizani, i s-a luat arma și apoi aceia au aruncat și un tren 
german, cu vreo cincizeci de vagoane, în aer. întelegi 
dumneata? Numai tancuri și mașini... Asta e situaţia! Șeful 
comandamentului german e supărat foc. Am primit ordin de la 
Corp să fac cercetări. Dacă boșorogul ăla de soldat era instruit și 
avea cât de cât simţ milităresc în el, punea mâna pe partizani, 
că doar era înarmat și, dacă punea mâna pe ei, aceia nu mai 
aruncau nici trenul în aer. Dar ăia și-au făcut de cap, vorba 
ceea, ca-n târgul lui Cremene! 

Ganea era de-a dreptul uluit. Și aceasta nu pentru faptul că 
unui soldat din compania sa i se luase arma, doar se pierduseră 
sute de mii de arme pe front, ci pentru senzaţionala știre că și în 
această regiune a Dunării acţionează grupuri de partizani. Avea 
unele informaţii foarte vagi despre asemenea oameni prin valea 
Prahovei, sub conducerea comuniștilor - chiar îi căzuse în mână, 
cu totul ocazional, un manifest și-l citise cu foarte mare interes - 
dar nu-și închipuise că detașamentele lor se întinseseră până în 
această parte a Olteniei. Intr-un anume fel îl bucura lucrul 
acesta: regimul antonescian pe care nu-l putea suferi din o mie 


și una de considerente, primea lovituri tot mai puternice, și 
dintr-o zi în alta avea să se prăbușească. 

— Du-te imediat, Ganea, zise colonelul, în timp ce se urca în 
trăsură, și ia în mână cercetările în locul lui Grădinaru. Până la 
prânz să-mi întocmești actele de dare în judecată! 

— Am înţeles, domnule colonel... 

Trăsura porni în goana cailor și în urma ei. Se ridică un nor de 
praf alburiu și dens. leşi pe poarta larg deschisă de către 
santinela de la postul numărul unu și se așternu la drum către 
oraș, pe strada pietruită și murdară. 

Ganea privi o clipă în urma trăsurii, apoi porni cu pas moale 
către cancelaria companiei sale. „Să întocmesc acte de dare în 
judecată, chibzuia el, amintindu-și spusele colonelului. Desigur, 
e foarte ușor să dai ordin și este foarte ușor să întocmești astfel 
de acte... Dar să vedem mai întâi care e vina soldatului? Că 
dacă nu are nici o vină, de ce să mai stricăm hârtia și cerneala 
de pomana dracului?” 

Urcă treptele tocite ale pavilionului companiei și intră în 
cancelarie. De cum îl văzu, plutonierul major Grădinaru, care 
stătea în picioare cu centura în mână, luă imediat poziția de 
drepţi, zicând un „să trăiţi”, tare, din toţi bojogii, așa cum știa el 
că le place superiorilor. Intr-un colț, mai după ușă, se afla 
soldatul Niţă Dogaru, descheiat la bluză, fără moletiere și curele 
la bocanci, cu fața trasă de nesomn, nebărbierit și amărât, 
aproape cu lacrimi în ochi de durere. Lângă el, un soldat tânăr, 
de santinelă, cu arma la picior. 

— Ce e aici, Grădinarule? întrebă Ganea și scoțându-și 
cascheta o puse pe masă. Ce-i Niţă Dogaru, cu dumneata? 

— Ce să fie, dom'sublocotinent, înălță din umeri bătrânul 
soldat și în ochii lui, Ganea citi ca într-o carte durerea și 
suferinţa ce-l stăpâneau. Uite, a dat necazu peste capu meu... 

Oftă, clătină capul plin de amărăciune și rămase tăcut, fără să 
mai scoată, o vorbă, cu fruntea plecată, ca un înfrânt. 

— El e cel căruia i s-a luat arma? se întoarse Ganea și-l 
întrebă pe Grădinaru. 

— El, dom'sublocotenent, el, dar-ar dracii în burta lui să dea, 
de neghiob! vorbi plin de venin plutonierul major și-l fulgeră o 
dată cu privirea, pe Niţă Dogaru. Că le-am isplicat mârlanilor, 
dar ei ce să înţeleagă, că au capete de dovleac, firar-ai dracului 
cu capetele lor cu tot, zic le-am isplicat cum îi treaba cu supriza, 


cu inamicu. Și uitaţi dumneavoastră la el, n-a știut cum să 
umble cu supriza și i-a luat ăia arma. Niște golani, niște 
prăpădiţi, auziţi dumneavoastră, ei cu mâinile goale și el, 
melitarul, cu pușca la el... 

— Bine, ieși dumneata puţin afară, zise Ganea liniștit către 
plutonierul major. Și dumneata, se adresă după aceea 
santinelei. Veniţi când vă chem eu... 

Grădinaru își petrecu centura în jurul pântecului voluminos, 
încheindu-i cu greu catarama, luă din cuier cascheta decolorată 
și slinoasă, cu cozorocul spart, și și-o aruncă pe ceafă, iar după 
ce mai rândui pe masă niște registre, hârtii, călimara, tocul și 
câteva dosare, îi făcu semn santinelei să-l urmeze, ieșind afară 
în curte. 

— Ei, ia spune-mi mie adevărat cum s-a întâmplat tot 
necazul? se adresă după aceea ofițerul lui Niţă Dogaru. Stai colo 
jos, pe scaunul acela și povestește. Tot, absolut tot, dar să nu 
mă minţi... 

— Pe dumneavoastră să vă minţăsc, dom'sublocotinent? zise 
bătrânul soldat și se așeză pe scaun cu mare greutate, că 
primise la spate de la Grădinaru vreo cincizeci de lovituri cu 
centura. Pe dumneavoastră să vă minţesc eu, un om cu o inimă 
atât de bună, că uite mă ţinea în pumni și-n curele dom'majur 
iar eu mă rugam la sfânta fecioară pe unde-ţi fi să veniţi mai 
degrabă că simțeam că mor cu zile nevinovat, să veniţi zic și să 
mă scăpați. Și parcă rugăciunea mea a auzit-o ăl de sus, că uite 
taman ați picat pe ușă, uf, să vă dea dumnezău multă sănătate, 
că n-am mai întâlnit de cinci ani de când o ţin în concentrări și-n 
război, n-am mai întâlnit zic printre comandanţi un om atât de 
bun ca dumneavoastră... 

— Ei, ia spune cum a dat necazul peste dumneata? întrebă 
Ganea. Și așezându-se la masa lui Grădinaru scoase o ţigară, o 
aprinse și slobozi fumul către tavan. Fumezi? îl întrebă el pe 
soldat. 

— Fumez, dom'sublocotinent, dar acum nu-mi arde de 
nimica... 

— Bine, ia spune, că te ascult, dar știi... adevărul adevărat... 

— Adevărat, dom'sublocotinent... Pe dumneavoastră nu vă 
minţăsc. V-am spus că m-ar bate dumnezău pentru o faptă ca 
asta! 

Și bătrânul Niţă Dogaru se apucă să povestească, cum cu 


două seri în urmă plutonierul major Grădinaru l-a chemat pe el 
și pe soldatul Chirică și le-a dat ordin să transporte cu furgonul 
niște materiale la recruţii din tabăra aflată în pădurea Balota... 

— Și Chirică a fost cu dumneata? 

— Și el, dom'sublocotinent... 

— Așa, mai departe. Spune cum a fost mai departe... 

— Păi, mai departe cum să fie, dom'sublocotinent? zise Niţă 
Dogaru, ștergându-și nasul cu mâneca bluzei de doc. Chirică a 
rămas mai în urmă, că zicea că-și pierduse un molitir și s-a 
întors pe drum să-l caute, că după aia avea bocluc cu 
dom'major Grădinaru și cum a rămas el în urmă, eu am 
îndemnat boii la deal, că ziceam că m-ajunge. Și dac-am văzut 
că nu m-ajunge, am oprit furgonul, m-am uitat pe la osii și până 
a veni el din urmă, am zis să mă duc și eu să-mi fac nevoile, de, 
ca omu, iertaţi de vorba asta, dar așa s-a întâmplat, 
dom'sublocotinent, uite mi-e martor dumnezău de vă minţăsc, 
că am avut și eu un băiat mare, putrezește nu știu pe unde în 
pământ străin. Și cum m-am dat după un pom, numa că aud o 
vorbă venită din pădure, și numa ce-am întins mâna după pușcă 
s-o iau că era răzămată de pom în fața mea, când atunci în clipa 
aia numa ce s-a prăbușit unul peste mine, voinic ca un taur, un 
băietan zdravăn, în putere, și fără să zică nimic a scos batista 
din pozonar și mi-a băgat-o în gură. Apoi a venit un altul, tot așa 
băietan și ăla, m-au legat de mâini și de picioare cu cureaua de 
la pantaloni și cu centura, m-au legat zdravăn încât așa m-a 
aflat Chirică după un ceas, când a dat peste mine acolo jos... 
Când m-am uitat, arma nu mai era. Mi-o luaseră... 

— Asta-i tot? 

— Tot, dom'sublocotinent, adevărul adevărat, uite să mă bată 
dumnezău dacă minţăsc cu ceva, zise Niţă Dogaru și-și făcu 
semnul crucii pe toată lăţimea pieptului. 

— Dar trenul cum a fost aruncat în aer? întrebă 
sublocotenentul trăgând leneș din ţigară. Că așa am auzit că un 
tren german cu tancuri și mașini a fost aruncat în aer... 

— Da, așa am auzit și eu, confirmă Niţă Dogaru și-și șterse iar 
nasul cu dosul mânecii. Dar nu l-am văzut. Atuncea când eram 
jos, legat burduf de nu mă puteam răsuci nici pe o parte, nici pe 
alta, la puţină vreme după plecarea băetanilor ălora, am auzit o 
bubuitură atât de tare, cum numai pe front mi-a fost dat să aud, 
când trăgea artileria grea a rușilor. Ziceam că se prăbușesc 


copacii peste mine în pădure, nu alta, iar ţărâna din aer a venit 
până deasupră-mi, de mi-a intrat și-n ochi... 

— Bine, soldat Niţă Dogaru, zise Ganea, și se ridică de la 
masă. Uite, - trase el sertarul și scoase o foaie de hârtie - te rog 
scrie dumneata aici tot ce s-a întâmplat, așa cum mi-ai povestit 
mie, cu cuvintele acelea, după care te iscălești. Uite și toc... Stai 
jos și scrie... Știi carte, nu? 

— Așa și-așa, dom'sublocotinent, vorbi moale bătrânul. Că pe 
vremea mea taica a zis că de ce să mai umblu la școală, că n-o 
să mă facă popă, să văd numai de boul de la plug și de casă... 

— Bine, scrie cum te pricepi dumneata. 

— Dar o să păţesc ceva, dom'sublocotinent? întrebă el cu 
teamă. 

— O să vedem noi, îl linişti Ganea. Deocamdată, nu-ţi face 
griji. Eu te cunosc pe dumneata, așa că... 

— Of, să vă ajute dumnezău, să mă scăpaţi de beleaua asta, 
dom'sublocotinent și din puţinul ce-l am oi fi și eu recunoscător, 
că zău îs om de treabă și de cuvânt... 

— Ei, lasă, lasă, că nu pentru plocoane fac eu treaba asta, 
zise Ganea ocolind masa. Eu vreau să iasă la lumină dreptatea 
cea adevărată, înţelegi dumneata? 

— Înţeleg, dom'sublocotinent... Că toţi din companie vă știm 
om drept și apropiat de sufletele noastre... 

— Bine, așează-te la masă și scrie... 

Niţă Dogaru își șterse palmele lui mari, crăpate, de fundul 
pantalonilor, apucă după aceea tocul privindu-i peniţa multă 
vreme ca pe un lucru rar, nemaivăzut, o muie încet, cu grijă în 
sticla cu cerneală violetă și se aplecă asupra colii albe de hârtie. 
Sublocotenentul stătea deoparte și-l privea. Chipul lui Niţă 
Dogaru, asprit de mizeria vieţii, îi aducea în faţă aievea pe cel al 
tatălui său, tot așa cocârjat de suferinţă, cu barba mare, nerasă 
de multă vreme, cu ochii stinși și triști, om ce și-a dus cu greu 
traiul zilelor amare la curtea stăpânului, numai ca să aibă o 
bucată de pâine. Poate că asemenea dureri îl apăsau și pe Niţă 
Dogaru, și pe alţii și alţii ca el din companie și îl mustra 
conștiința că trecuse atâta vreme de când îi avea în subordine și 
nu făcuse mai mult pentru a-i cunoaște îndeaproape ca să le fie 
prieten și ajutor la nevoie... 

— Zic și de Chirică, dom'sublocotinent? întoarse capul cu ochii 
săi plânși Niţă Dogaru. 


— Zi-i și de el, întări Ganea. Așa cum mi-ai povestit mie, așa 
să povestești și pe hârtie. 

— Bine, dom'sublocotinent... 

Afară, prin curtea largă a cazărmii, sub soarele dogoritor de 
august, sergentul major Gălușcă, descheiat la veston și cu capul 
gol, fugărea în salturi patru ostași, oameni de serviciu de pe la 
bucătărie, dându-i cu burta de pământ, învăţându-i să se 
târască pe brânci, uneori urcându-se cu cizmele pe grumajii lor, 
și zbierând cât îl ţinea gura: 

— Așa, mârlanilor, geniliera cât mai mică, cât mai mică, 
dumnezeii mamilor voastre de putori! Trageți chiulul pe la 
bucătărie, nici n-aţi mirosit frontul ca mine și ați uitat cum se 
înaintează către inamic... Mergi, mârlane, cu burta lipită de 
pământ și râmă cu nasul până faci tranșeu, să nu te vază din 
faţă bolșevicii! Așa, mă! Așa... Asta-i geniliera, s-o ţineţi minte... 

Parcă absent la toată această instruit, plutonierul major 
Grădinaru stătea pe un scăunaș în cerdacul bucătăriei având în 
faţă o masă scundă cu trei picioare. Pe ea un talger de lemn, cu 
bucăţi mari de carne fiartă, aburindă, abia scoase de la cazan. 
Le prindea între degetele lui butucănoase, suflând să nu-l ardă, 
dădea capul pe spate, căsca gura mare, până la urechi și cu o 
dexteritate nemaivăzută, și le zvârlea între fălci, mestecând 
după aceea ca un hămesit, cu ochii bulbucaţi de poftă și 
lăcomie. 

— Luaţi și-o cinzeacă de la popotă, dom'majur! îi strigi 
Gălușcă, scuturându-și praful de pe pantaloni cu lovituri scurte 
de cravașă. Are pușlamaua aia o ţuică mamă-mamă! Termin 
instrucția cu bucătarii ăștia și vă vin și eu în ajutor... 

Grădinaru însă parcă nu-l auzea. Înfuleca de zor, mozolit pe la 
gură și pe bărbie de grăsime, cu șapca dată pe ceafă și fruntea 
asudată, înghițind totul fără pâine, fără sare, grăbit să termine 
mai repede, să nu-l vadă careva. 

Atunci, se ivi de după colţul bucătăriei plutonierul major 
Tănăsică, un om în vârstă, slăbuţ, cu părul albit la tâmple, 
îmbrăcat curat, cu ochi căprui și privirea blândă. Era unul dintre 
cei mai cumsecade subofiteri din unitate, săritor la orice treabă, 
calculat și cu măsură în tot ce făptuia. Mergea șchiopătând de- 
un picior, abia ieșise din spital, explodase un focos de proiectil 
la o tragere și câteva schije îi sângeraseră pulpa. 

— Te îndopi ca un porc, mă Grădinarule, nu te lași de fel, tot 


așa te știu! îl luă el de departe cu vorba pe Grădinaru, care 
tocmai se ștergea la gură cu șorțul unui bucătar. 

— A... ai înviat, mă Cristos? râse cu toată gura Grădinaru, că 
așa îl poreclise el pe Tănăsică, Cristos, deoarece era blând, 
zicea el, ca sfinţii din biblie. 

— Am înviat, numai mi-e teamă c-ai să mori tu de toate câte 
le bagi în tine, aruncă Tănăsică. Credeam că te-ai schimbat, dar 
tot așa ai rămas. Ne faci pe ăilalţi subofiteri de rușine cu 
hămăseala asta a ta! 

— Mă Cristos, știi una? îl luă peste picior Grădinaru. Hai, ia-o 
din loc că te-apucă ploaia! Pă cinstea mea! 

Tănăsică dădu scârbit din mână și se depărtă. Grădinaru râse 
cu poftă în urma lui după care vorbi de unul singur cu gura 
plină: 

— Toţi e grozavi în regimentu ăsta. Până și ăsta, face pe 
deșteptu! 

„Sfântă nedreptate, cum încălzești tu prostimea dintre zidurile 
cazărmii! cugetă Ganea, privindu-și majorul prin fereastră. Greu, 
foarte greu să schimbi năravul unora... Mai ales dacă năravul 
ăsta ţine de zeci de ani”... Mai stătu o clipă, cu coatele rezemate 
de pervaz, apoi își descheie vestonul, își slăbi nodul cravatei și 
se așeză pe scaun înapoia mesei, ascultând în liniștea odăii 
cântecul peniţei cu care soldatul Niţă Dogaru își scria destul de 
chinuit povestea tristei sale năpăstuiri. 


25 


În biroul său spaţios, cu draperii de pluș vișiniu la ferestre, 
Paul Alboiu, șeful poliţiei, stătea tolănit pe scaunul tapisat cu 
piele, cu spătar înalt, sculptat, și dintr-o ceșcuţă ce-o ţinea pe 
farfurioară sorbea încet, fără grabă, cafeaua pe care numai ce i- 
o adusese un gardian. De două zile și două nopţi n-avea odihnă, 
nu închisese ochii, nu putea nici să mănânce. Catastrofa 
feroviară de pe dealul Balotei îl slăbise cu cel puţin zece 
kilograme. Ochii ascunși în grăsime erau încercănaţi, fălcile mari 
se lăsaseră ca două pungi peste gulerul alb, scrobit, iar părul îi 
încărunţise puţin pe la tâmple. Chiar în noaptea accidentului 
fusese sculat din somn de către telefonul şefului 
comandamentului german,  locotenent-colonelul Hans von 
Klausing, care-i ceruse, nici mai mult nici mai puţin, ca până 
dimineaţa la ora zece să-i afle pe vinovaţi. Dimineaţa îl chemase 
telefonic Siguranţa generală de la București, apoi Biroul 2 de la 
Corp, iar pe la ora prânzului din nou Klausing, supărat și enervat 
peste măsura că nu se făcuse nimic. 

Zeci de gardieni și patrule militare cutreieraseră pădurea din 
dealul Balotei, să caute indicii care să ducă la arestarea 
vinovaţilor, dar totul fusese zadarnic. Se făcuseră pânde de 
noapte, razii și percheziţii la unii cetățeni vizaţi a nu simpatiza 
regimul antonescian, dar nimic nu dusese la vreun rezultat 
favorabil. Fusese interogat și soldatul Niţă Dogaru, aici la poliţie, 
însă bătrânul nu știa cu nimic mai mult decât cele ce declarase 
și la regiment. Un tânăr voinic, puternic, l-a cuprins în braţe, i-a 
băgat o batistă în gură, iar un altul i-a legat mâinile și picioarele 
cu curelele. După aceea i-au luat pușca și au fugit... 

— N-au vorbit între ei nimic? îl întrebase la primele cercetări 
șeful poliţiei care se ocupa personal de treaba asta. 

— Ba parcă au grăit ceva, dom'șef, căutase a-și aminti Niţă 
Dogaru. 

— Ce anume? 

— Unul a zis: „Măi Pius, dar cu ce-l legăm?” iar celălalt a zis 
să-mi scoată centura și cureaua de la pantaloni. 

— Pius ai zis? 

— Da, dom'șef, Pius. 

— Bă, hodorogule, ăsta-i numele papei de la Roma, bă! îi 
lovise Alboiu pe bătrân, în cap, cu degetul îndoit. Te-ai scrântit 


la minte sau ai venit aicea să faci pe prostul cu noi? 

— Nu știu al cui nume o fi, dom'șef, dar eu ăsta l-am auzit, nu 
s-a lăsat Niţă Dogaru. Uite, să mă bată dumnezău dacă vă 
minţasc... 

— Lasă, că o să te batem noi mai întâi să ne spui adevărul 
adevărat! l-a ameninţat mai marele poliţiei. Deocamdată o să-ți 
aducem câţiva băietani să vedem dacă vreunul dintre ei 
seamănă cu cei care te-au atacat. l-ai recunoaște dacă i-ai 
vedea? 

— Eu așa cred, dom'șef. Cu toate că era noapte, tot le-am 
văzut oleacă chipurile... 

Patru ceasuri la rând au fost aduși la poliţie și au fost puși să 
treacă prin faţa lui Niţă Dogaru, mulțime de tineri, dar de fiecare 
dată cum îl zărea pe cel ce intra în cameră, el dădea din cap 
negativ, spunând că nu aduce nici pe departe cu vreunul dintre 
cei care l-au atacat. 

— Bă, boșorogule, ești smintit? îl zgâlțâise de umeri Alboiu, 
enervat peste măsură, gata să-i repeadă o palmă peste ceafă. 
Ce dracului, n-ai ţinere de minte sau faci pe nebunul? Vrei să 
intri în pușcărie? 

— Dacă e nevoie, intru, dom'comisar, vorbise moale bătrânul. 
Ce să fac, dacă nu-l văd pe ăla de mi-a băgat batista în gura? 

Au fost cercetate toate fișele și registrele cu buletinele de 
identitate, registrele de stare civilă de la primărie, dar nicăieri 
nu s-a aflat vreo persoană cu numele de Pius... Atunci, Alboiu 
ceruse să i se aducă la cercetări și recunoaștere de către bătrân 
toți sportivii din oraș, în special cei care practicau luptele și 
boxul. Alte ceasuri la rând, aproape din sfert în sfert de oră, în 
odaia în care se afla Niţă Dogaru au intrat fel de fel de copilanari 
sau băieți mai mari, dar bătrânul soldat obosit, cu pleoapele 
lăsate nici măcar nu le mai arunca vreo privire. 

— Nu e dom'comisar! înălța el din umeri. Dacă nu e, nu e și 
gata! 

Când Romică Dumitrașcu a fost înștiințat de către un gardian 
că este și el invitat la poliţie pentru a da unele lămuriri, tocmai 
se afla la antrenament, într-o sală mică și întunecoasă, unde cu 
mănușile lui mari de box lovea de zor un sac de nisip. Dacă nu 
ar fi fost întunericul acela din sală, poate că omul poliţiei ar fi 
observat cum tânărul tresărise și se făcuse pe dată alb ca varul 
la față. 


Când a intrat în odaia în care pe un scaun se afla Niţă Dogaru, 
Romică a avut imediat o ușoară tresărire și parcă un nod i se 
oprise în gât, gata-gata să-i taie răsuflarea. S-a stăpânit însă pe 
dată și printr-un mare efort de voință și-a recăpătat calmul. Cu 
toate că atunci în pădure fusese noapte și deci nu-i putuse 
desluși bine faţa, totuși acum îl recunoscuse într-o clipă pe 
bătrânul soldat. 

— Ei, moșule, ia spune, îl cunoşti pe ăsta? l-a zgâlţăit de 
umeri comisarul-ajutor Anghelescu într-atât de tare, încât era 
cât pe-aci să-l dea jos de pe scaun. Primise ordin să continue el 
cercetările, întrucât șeful poliției se simțea peste măsură de 
extenuat. 

Bătrânul l-a privit lung pe Romică, apoi a făcut ochii mari și 
băiatul îngheţând de spaimă, a citit în ei o ușoară tresărire, ca o 
părere. Dar după o clipă, bătrânul a clătinat capul ca 
întotdeauna, desfăcând larg braţele. 

— Nu-i nici ăsta, dom'comisar! 

Anghelescu și-a prins tâmplele în palme și a ieșit pe ușă, 
înjurând de toţi sfinţii din calendar, blestemându-și ziua când 
intrase în poliţie, slujbă ingrată, grea și nepreţuită de cei mari, 
îți macini ficaţii cu toţi netrebnicii, îţi mănânci sănătatea cu 
bagabonţii și revoluționarii și până la urmă de reușești ceva tot 
șefii sunt ăia de primesc prime și avansări în posturi. Uite, i se 
dăduse pe mână o asemenea anchetă, tare a dracului de 
încurcată încât nu știa cum să mai conducă cercetările, cum să 
afle un capat de aţă care să-l ducă spre faptaș. De dimineaţă și 
până acum către prânz, numai confruntări peste confruntări, 
obositoare, enervante, sâcâitoare și... nimic! De bună seamă, 
șeful poliţiei se dăduse în mod diplomatic la o parte sub 
pretextul oboselii și-i lăsase lui pe cap beleaua acestui caz 
neasemuit de greu. 

— Anghelescule, ia-n mână chestiunea că-n ea stă avansarea 
ta! îi atrăsese atenţia Alboiu. Am și raportat „sus” că am dat 
cazul unui om destoinic, ce plesnește de inteligenţă, al dracului 
din născare. 

— Vă mulţumesc, dom'șef, se arătase măgulit Anghelescu. 
Am sa-mi dau toată silința. 

Și a început să și-o dea, dar toată treaba bătea pasul pe loc: 
parcă încerca să umple din Dunăre, cu furca, un butoi cu apă... 

După două zile, ameninţat de șeful poliţiei că dacă a doua zi 


nu-i aduce un cât de mic indiciu îl va înainta legat Sigurantei 
generale, s-a dus la bătrânul Dogaru și i-a spus: 

— Moșule, primul care intră mâine dimineaţă aici în cameră, 
spui că ăla e criminalul... 

— Da de ce să fac treaba asta? se mirase bătrânul privindu-l 
pe omul poliţiei cu ochi mari, neliniștiţi. 

— Uite așa, ca să sfârșim odată ancheta asta blestemată. 

— Și să intre un om nevinovat la apă? 

— Dar ce te privește pe dumneata? Ce, intri dumneata? 

— Mă privește, că eu am suflet, dom'comisar, și am coștință, 
și nu pot să intru în păcat. 

— Atunci să știi că vei fi băgat tu la pușcărie, îl ameninţase 
Anghelescu, agitat, roșu la faţă de supărare. Tu ai aruncat trenul 
în aer... 

— Dacă așa socotiți dumneavoastră, faceți cum știți... 

— Moșule, primeşti zece mii de lei, să spui ce te-am învățat 
eu? Uite, poftim douăzeci de mii, o pereche de boi! 

Bătrânul l-a privit lung pe comisarul cel roșcovan, după care a 
dat scârbit din mână și s-a ridicat de pe scaun. 

— Ce-i moșule? 

— Apăi, domnule comisar, eu mă duc în vale, la noi, la 
cazarmă, nu mai stau aici, a zis el îndreptându-se către ușă. 
Dac-am început a ne târgui ca la piaţă, înseamnă că nu-i 
coștinta, nu-i nimic... 

— Deocamdată ești la dispoziţia noastră, mă, mate fripte, îi 
tăiase calea Anghelescu, și-l îmbrâncise gata să-l răstoarne de 
pe scaun. Uite al dracului de părlit, n-are după ce bea apă şi-mi 
dă zor cu conștiința! Stai dracului aici, că nu s-a terminat încă 
ancheta! 


Acum, comisarul șef Alboiu stătea în biroul său, sorbind agitat 
cafeaua și se gândea la mersul cercetărilor. Era enervat la 
culme, „Mnezeii mă-si de treabă! înjura el plin de venin. N-am 
dom'le subalterni capabili, și pace! constata declarativ poate 
pentru a mia oară în zilele acelea. Cu cine să fac cercetări? Cu 
Anghelescu, incultul ăsta care a făcut poliția de râs la 
percheziția casei profesorului Gheorghiu? Auzi, tâmpitul, să 
confunde cercetările arheologice ale ăluia cu cercetările noastre 
judiciare! Cretin, dom'le, minte seacă și cap umplut parcă cu 
tărâţe, 'tui mama lui de puturos! Și, colac peste pupăză mai face 


și gafa cu confiscarea bijuteriilor ceasornicarului Hintz... Gata 
să-mi aprind paie în cap cu Klausing, iar neamţul ăsta de când 
cu catastrofa nu mă slăbește nici el, de parcă are draci! Aproape 
din zece în zece minute, presat și el pesemne de mai marii lui, 
dă mereu telefoane și întreabă una și aceeași problemă: „Ce 
aflat nou? Cercetări merge bun? Rezultat?” „Ce rezultat să-i 
dau? Am vreun rezultat?” 

Tocmai când Alboiu cugeta astfel, se deschise deodată ușa și 
în birou intră ca o vijelie Anghelescu, îmbrăcat civil, cu gulerul 
cămășii răsfrânt peste haină, cu faţa toată lucie de sudoare și 
părul vâlvoi de parcă-l răvășise vântul. 

— Ce-i, mă? tresări supărat Alboiu cu ceașca de cafea în 
mână. Ce dai buzna așa ca la dame? 

— Să trăiţi, dom'șef, vorbi întretăiat Anghelescu, abia 
trăgându-și răsuflarea, vă raportez că am găsit criminalul! 

— Ai găsit criminalul? întrebă mirat șeful poliţiei și punând 
încet ceașca de cafea pe birou, fără să-și ia ochii de la 
Anghelescu, se ridică brusc în picioare, gata să răstoarne 
scaunul. Păi cum l-ai găsit, mă? la spune... 

Pe faţa-i buhăită de nesomn a șefului se revărsă pe dată o 
lumină vie, aprinsă, iar ochii prinseră a-i sclipi ca de bucuria 
unei izbânzi. 

— Ei, sunt copoi bătrân, dom'șef, zise Anghelescu 
îndreptându-și umerii și dându-și oarecare importanţă. V-am 
spus eu, lăsaţi totul pe mine și-n câteva zile îi mănânc ficaţii, 
dumnezeii mamii lui de bolșevic... 

— L-ai adus aici? 

— L-am arestat imediat, dom'șef, ce, mai stăteam la 
tocmeală? zise cu aceeași importanţă Anghelescu. Să-l bag în 
birou? 

— la adu-l încoace! 

Anghelescu ieși în ușă și strigă în lungul coridorului: 

— Măi, Boboruţă, Tontoroiule, ia aduceți-l, mă, încoace pe 
criminalul ăla, aici la dom'șef... Hai, trap! 

Pe sala murdară și întunecoasă se auziră răcnete, îmbrânceli 
și vaiete. Dușumeaua putredă scârțâia jalnic sub tropotul 
pașilor. Cineva plângea sfâșietor, parcă o femeie sau un copil, și 
glasul se pierdea tot mai mult sub năvala înjurăturilor și a 
amenințărilor. Peste câteva clipe, doi gardieni împinseră în 
biroul lui Alboiu pe micuțul Maxim, ucenicul de la întreprinderea 


de panificaţie „Fraţii Graff”. Băiatul era legat de mâini și de 
picioare, cu o frânghie groasă, încât abia se putea mișca. Faţa îi 
era roșie de sânge, un ochi i se umflase, gata parcă să-i iasă din 
orbite, iar pe gât, pe umeri, atât cât se putea vedea prin 
sfâșieturile cămășii zdrenţuite, se zăreau dungi vineții în urma 
loviturilor primite cu bastonul de cauciuc. Băiatul avea privirea 
tulbure, stinsă, era mai mult leșinat de pumnii gardienilor și 
sufla greu, tremurând din tot trupul lui firav, cuprins parcă de 
friguri. 

Șeful poliţiei îl privi câteva clipe pe Maxim, îl prinse de bărbie 
și căută să i se uite în ochi, apoi se dădu un pas înapoi și, tăcut, 
grav, îl măsură de câteva ori din cap până-n picioare. După 
aceea, aruncă o privire  nedeslușită lui Anghelescu, 
neîncrezătoare și plină de mirare. 

— Mă, tu ești întreg la minte? îl întrebă. 

— De ce, dom'șef? sări speriat comisarul-ajutor. 

— Păi ăsta are mutră de partizan, mă? 

— Dar ce are, dom'șef? L-am prins asupra faptului... 

Alboiu întoarse iară privirea asupra lui Maxim, îl cercetă din 
nou de sus până jos, cu un fel de scârbă după care se duse și se 
reașeză pe scaunul tapisat în piele dinapoia biroului. 

Maxim purta pantalonii cei vechi militari, rupți și peticiţi, cu 
picioarele desculțe, murdare și crăpate. 

— Cum te cheamă, măi băiete? întrebă Alboiu și, ca să facă 
ceva, împinse ușor cu latul palmei ceașca de cafea de dinaintea 
sa. 

Maxim se clătina pe picioare, ameţit, inconștient, cu aceeași 
răsuflare greoaie de la început, cu chipul învineţit și plin de 
sânge. Pleoapele și le ţinea pe jumătate lăsate, cuprins parcă de 
un somn și de-un tremur fără sfârșit. 

— Bă, tu n-auzi, cum te cheamă? strigă la el Anghelescu și-i 
dădu o palmă atât de tare peste faţă, încât firavul Maxim se 
prăbuși imediat pe covorul din faţa biroului. Se zbătu în câteva 
spasme scurte, apoi rămase nemișcat, gemând ușor, cu gura 
năclăită de sânge și ochii vineţii stinși. Uite, al dracului, face pe 
nebunul aicea! 

— Lasă-l, mă Anghelescule, lasă-l în mă-sa două-trei ore până 
se reface și apoi băgaţi-l în viteză, spuse Alboiu de la biroul său 
în timp ce, tolănit în scaun își aprindea tacticos o ţigară. Dacă tu 
spui că ai dovezi, începe imediat ancheta, cu toate că eu, să-ţi 


spun drept, mă îndoiesc de adevăr. Cum l-ai dibuit? E în 
legătură cu vreo organizaţie comunistă? 

— Vă raportez eu îndată, dom'șef, răspunse Anghelescu, 
deschizând ușa camerei. Numai să-i chem pe gardieni să ia 
pramatia asta de-aici. Hei, Boboruţă, Tontoroiule! Veniţi, măi, și 
luați-l pe-ăsta din biroul domnului șef! 

Gardienii se prezentară de îndată, îl prinseră pe Maxim de 
subsuori, și-l târâră afară pe coridor ca pe-un sac. Băiatul cu 
capul plecat, leșinat, ţinea pleoapele tot lăsate, de parcă își 
dăduse sufletul. 

— Boboruţă, băiete, trei găleți cu apă rece pe el, și pe urmă 
din nou la întrebări, zise Anghelescu autoritar din ușă. Cunoști 
tu regulile că doar ești curvă bătrână în poliţie... 

Stătu o clipă în prag, privind cum îl târau pe Maxim pe 
dușumeaua roasă către camera de anchete, după care intră iar 
în biroul lui Alboiu. 

— la zii mă, cum l-ai dibuit? 

— Păi, dom'șef, simplu de tot, cum nici nu mă gândeam, 
începu vorba Anghelescu, și la îndemnul superiorului său se 
așeză într-unul din fotoliile din fața biroului, fericit la culme că 
superiorul îi făcea asemenea cinste. Pușlamaua asta n-are tată, 
n-are mamă, e ucenic și vânzător de covrigi la „Fraţii Graff”. Azi 
dimineaţă, de credeţi, am și eu antenele mele, vine unul din 
ăștia, un invalid, pe nume Vărzaru, a avut el o mică prăvălioară 
prin piaţă, e un om devotat, are și-o „Cruce de fier” primită pe 
front, zic vine ăsta la mine și-mi spune că așa cam pe la miezul 
nopţii, cum venea el în jos pe Strada Mare, prin dreptul 
magazinului de coloniale al lui Ostian, vede pe trotuarul celălalt 
o fată, iar înapoia ei un băietan cu pantaloni soldățești, desculț. 
Fata mergea liniștită înainte și în urma ei, cam la distanță de 
patruzeci-cincizeci de pași, derbedeul tot umbla cu palma pe 
geamurile de la vitrinele prăvăliilor, pe burlane, pe porţi și pe 
garduri. Invalidul, curios, a trecut strada și scăpărând un chibrit 
a luminat geamul unei vitrine și a citit micul afiș lipit cu clei... 

— Ce afiș? întrebă Alboiu trăgând liniștit din ţigară. Vreun 
manifest? 

— Manifest, dom'șef. Am unul dincolo la mine, la dosar, am să 
vi-l arăt... 

— Ce spune manifestul? 

— Păi dumneavoastră nu știți ce spune fiţuicile astea? îl 


măguli cu vorba Anghelescu. Tot îndemnuri la sabotaj, la 
nesupunere la mobilizare și câte și mai câte. Cică, „ostași 
refuzaţi să mai luptaţi și să mai muriţi pentru criminalii Hitler și 
Antonescu”. Auziţi dumneavoastră, dumnezeii mamii lor de 
bandiți, cum îi zic domnului mareșal al nostru? Și celui mai mare 
comandant de armate, domnului Hitler?... 

— Bine, lasă asta, că am să văd eu manifestul, dar spune-mi, 
îl opri Alboiu, lăsându-se pe spătarul înalt al scaunului și trăgând 
alene din ţigară, spune-mi mai întâi cum ai descoperit toată 
afacerea? Cum ai ajuns la concluzia că ăsta a aruncat trenul în 
aer, că el i-a luat arma soldatului și toate celelalte... 

— Păi, dom'șef, uitaţi cum a fost, urmă Anghelescu, trecându- 
și palma peste părul înfoiat ca o coamă. Azi-noapte, invalidul a 
încercat să se ţină după băietan, să pună mâna pe el, dar vă 
daţi seama că omul de-abia își trăgea cârjele. Și-apoi ăla, 
puștanul, văzând că-i luat la ochi, a întins-o, și la primul colț a 
dispărut. Și a dispărut și fata... 

— Bănuiești că fata era în legătură cu el? 

— Categoric, dom'șef! spuse Anghelescu sigur pe sine. Altfel 
nu dispărea odată cu puștanul. 

— Și cine este fata? 

— Pe ea n-am putut pune mâna, răspunse Anghelescu, 
arătându-se total dezamăgit. L-am snopit pe covrigaru ăsta în 
bătaie dar al dracului nu scoate un cuvânt! 

— Despre fată? 

— Nici despre fată, nici despre el. Spune că nu știe nimic, că 
nu el a fost pe stradă la miezul nopţii, că nu e în legătură cu nici 
o organizaţie comunistă și așa mai departe... 

— Ei, așa spun ăștia, că așa sunt învăţaţi, zise Alboiu, 
scuturând ţigara cu un gest elegant în scrumiera de pe birou, 
însă, tu știi cum e chestiunea, trebuie învăţat să declare. De 
aruncarea trenului în aer nu știe nimic? 

— Absolut nimic. Tace ca peștele. Al dracului, parcă e mut. 
Dai în el ca-ntr-un sac și degeaba. Aţi văzut că l-am făcut cârpă, 
nu alta... 

— Poate că nu este el acela care lipea manifestele azi noapte, 
încercă Alboiu să pună la încercare abilitatea subalternului său. 
Cum ai ajuns la concluzia asta? Ai spus doar că invalidul nu l-a 
putut identifica... 

— Într-adevăr, nu l-a putut identifica, fu de acord Anghelescu, 


trecându-și iar mâna prin părul înfoiat. Însă câteva indicii tot mi- 
a dat. Ce statură avea, că purta pantaloni soldăţești, umbla 
desculţ... Și-apoi, dom'șef, am găsit corpul delict. Am găsit chiar 
în brutărie, sub niște tăvi ruginite, un manifest. 

— Din acelea ce se găsesc lipite pe geamuri și pe garduri? 

— Nu, un altul, un alt text, dar tot dracul ăla îl spune. 

— Și cum ai ajuns la concluzia că trebuie să faci o descinderi 
la brutărie? 

— Simplu de tot, dom'șef, se umflă în pene Anghelescu, plin 
de sine, și faţa i se lumină toată de satisfacţie. Să vedeţi, azi 
dimineaţă a fost invalidul la mine, chiar acasă, că știți, de când 
mi-a bombardat casa, m-am mutat în altă parte, stau la un 
cumnat al invalidului, pe strada Eroii de la Cerna, în sus către 
târgul de vite. Și cum vă raportam, după ce a venit și mi-a dat 
relaţiile respective, eu m-am îmbrăcat civil și am pornit la 
identificarea individului. Cred că n-am făcut douăzeci de pași 
prin piață, mergând așa cu mâinile la spate ca omul fără treabă, 
când l-am zărit - auziţi dumneavoastră ce baftă! - zic l-am zărit 
prin lume pe puștanul cu pantalonii soldățești. Umbla cu coșul în 
urma unei cucoane, mi se pare că nevasta unuia din domnii 
Graff, n-o cunosc, una grasă, cu capul rotund și pieptul lăbărțat, 
mă rog, nu pot ști cine era, cum zic l-am ochit pe individ și am și 
pus mâna pe el. „Unde lucrezi, mă?” m-am înfipt eu în el și l-am 
apucat de piepţii cămășii. „La domnul Graff”, a răspuns el moale 
și pe dată s-a pierdut cu firea. „Hai cu mine!” i-am poruncit și 
am încercat să-l prind de subsuori. Dar al dracului a început să 
dea din picioare, să mă lovească cu pumnii peste piept, peste 
gură, auziţi de ce-i în stare jigodia dracului, dar l-am prins 
zdravăn de ceafă, am chemat doi gardieni care treceau pe-acolo 
și l-am umflat. Până a se dezmetici cucoana, eram cu el la 
domiciliu, la prima percheziţie... 

— Păi spuneai că ai găsit manifestul acela sub niște tăvi... la 
brutărie deci... 

— Da, e adevărat, confirmă Anghelescu. Puștanul nu are 
locuință, dom'șef, el doarme pe niște saci rupti, într-un ungher 
întunecos al brutăriei. Ei, și întorcând brutăria cu susul în jos, 
am dat sub un teanc de tăvi de drăcia aia de manifest. Așa că 
nu mai încape nici o îndoială în privinţa vinovatului... 

Alboiu rămase puţin pe gânduri parcă absent, bătând 
darabana pe tăblia biroului cu degetele lui groase, încărcate de 


inele, în timp ce privea pe fereastră, afară, cerul limpede ca 
sticla. Zise apoi după o vreme: 

— Vezi tu, mă Anghelescule, e bine cum ai lucrat, dar ce ne 
facem cu nemţii? Asta, puștanul o fi în legătură cu vreo 
organizaţie de comuniști, n-o fi, nu știm, numai ce presupunem, 
dar n-avem probe că el a aruncat în aer trenul cu tancuri și 
mașini ale aliaţilor noștri. Înțelegi tu? 

— Ăsta să fie necazul, dom'șef? sări Anghelescu, și-și trecu iar 
mâna prin claia de păr roșcat. Lăsaţi-l pe mine, și dacă mâine n- 
o declara că ela aruncat în aer nu numai trenul ăsta, ci și pe ăla 
din luna trecută, uitaţi, să mă zvârliți cât colo ca pe-o treanţă! 
Păi se poate, dom'șef? se sumetți comisarul-ajutor. Ce, lucrez în 
poliţie de două-trei zile? Un singur caz am rezolvat eu? Ascultați- 
mă pe mine, dacă n-o spune ăsta până diseară și laptele care l-a 
supt de la mă-sa, uitaţi, îmi leg un bolovan de picioare și să fiu 
al dracului m-arunc în Dunăre! Lăsaţi-l pe mine... Este el așa 
pirpiriu, slăbuţ, de-l suflă vântul numai când îi arzi o palmă 
peste mutră, dar e al dracului, să știți, nu scoate un cuvânt. Dar 
cu mine nu-i merge, pușlamaua! Nu-i merge, dom'șef, că unu-i 
Anghelescu în poliţia orașului! Așa că eu am să continui 
ancheta... 

— Bine, Anghelescule, continu-o... aprobă Alboiu, ușurat ca de 
o grea povară și apăsând cu degetul chiștocul ţigării, îl stinse 
încet în scrumiera de porțelan de pe birou. Dacă așa stă 
chestiunea, atunci am să-i telefonez și șefului comandamentului 
german, să știe și dumnealui în ce stadiu suntem cu cercetările, 
să se liniștească și să nu creadă că dormim aici de pomana 
dracului... 

Ridică cu un gest moale receptorul de pe furcă, dar în clipa 
aceea ușa se deschise și în cameră intră însuși Hans von 
Klausing, urmat de un plutonier neamt, scund și îndesat, cu faţa 
albă ca laptele. Anghelescu se trase repede înapoia ușii, stând 
în picioare într-o poziţie respectuoasă, iar Paul Alboiu lăsă 
receptorul din mână și vru să se ridice de la birou. 

— Nu deranjat! Wein! zise Klausing și cu un gest repezit zvârli 
mănușile în cascheta pe care o pusese în braţele plutonierului. 
Buna dimineaţa... 

— Să trăiţi! răspunse Alboiu și se ridică în picioare, aranjându- 
și ţinuta. Luaţi loc, domnu' colonel. Luaţi loc... 

Ocoli repede biroul și potrivi în faţa ofițerului neamt fotoliul, 


poftindu-l să se așeze. Dar Klausing arătă că nu ia în seamă 
gestul acesta de curtoazie și se așeză nepăsător în fotoliu, 
scoțându-și cu un aer degajat ochelarii pe care începu să-i 
șteargă calm cu batista. 

— Care-i noutate? întrebă el, punându-și ochelarii și privindu-l 
de sus pe Alboiu. 

— Tocmai voiam să vă telefonez, domnule colonel, despre 
mersul cercetărilor, când dumneavoastră... 

— Ha, ha, ha, râse forţat Klausing, mai mult rânjind ironic de 
potriveala lucrurilor. Este un proverb: „Wenn man von Wolfe 
spricht, so ist er nicht weit!” înţeles cum vine german? Forbești 
de lupul și lupul la ușa... 

— Întocmai, domnule colonel, zâmbi la rându-i și șeful poliţiei, 
un zâmbet șters, mai mult silit, de complezenţă. Și în românește 
avem proverbul ăsta... 

— Jawohl! aprobă Klausing pe un ton autoritar, arătând că nu 
vrea să se întindă mai mult la vorbă. Jawohl... Ei, resultat? înălță 
el sprâncenele deasupra ochelarilor cu ramă de aur. 

— Cercetările merg foarte bine, domnule colonel, vorbi Paul 
Alboiu. Suntem pe urmele cele bune. Comisarul-ajutor 
Anghelescu care-i aici de față, impulsionat, a pornit la treabă cu 
rezultate foarte bune... 

— Făzut? zise Klausing, privindu-l peste umăr pe Anghelescu, 
căruia nu-i ierta nesocotinţa cu ancheta la ceasornicarul Hintz. 
Eu spus odat: Mussiggang ist aller Laster Anfang! 

— Nu înțeleg, domnule colonel, zise plecăcios Alboiu. 
Scuzaţi... Noi, știți, cu limba germană... greu... 

— Weber! făcu un semn Klausing plutonierului scund și 
îndesat, care tocmai vroia să-și ceară permisiunea să aprindă o 
țigară. Bitte... 

— Domnul comandant, se adresă acesta lui Alboiu, spune că 
din trândăvie se nasc toate relele! 

— Am înțeles, domnule colonel, am înțeles! zise Alboiu 
satisfăcut și prinse a râde. Sunteţi mare filozof, pe onoarea mea, 
și aveţi dreptate. Multă dreptate... Sigur că din trândăvie se 
nasc toate relele. Dar noi am luat măsuri... 

— Herr Alboi, îl întrerupse Klausing înălțând profesoral 
degetul arătător. Prea multe forbe! Trebuie fapte, înțeles? 

— Desigur, domnule colonel, desigur, aprobă șeful poliţiei. 
Tocmai despre fapte vroiam să vă raportez. Uitaţi, azi 


dimineaţă, comisarul-ajutor Anghelescu a arestat pe unul dintre 
partizanii care se crede că au acţionat în pădurea Balota. Un 
băiețandru, ucenic la o brutărie. S-au găsit la el manifeste 
comuniste. A fost văzut chiar lipind aceste manifeste noaptea pe 
geamurile vitrinelor, pe burlane... 

Plutonierul Weber traduse îndată lui Klausing cele relatate de 
Paul Alboiu și șeful comandamentului german făcu deodată ochii 
mari. 

— Partizan? întrebă el privindu-l când pe Alboiu, când pe 
Anghelescu, care se dăduse mai aproape, gata să povestească 
el despre felul cum l-a prins pe băiat. Ein Kind Partisan 715 

— Da, da, kinder, domnu' colonel, kinder comunist! întări 
Anghelescu, făcând un pas înainte. Kinder, fir-ar al dracului de 
bagabond! Păi să vedeți dumneavoastră... 

Dar Alboiu îi făcu un semn discret ajutorului său să nu se 
întindă la vorbă și acesta se retrase bombănind lângă ușă unde 
stătuse mai înainte. 

— st hier das Kind?” 

— Este, domnule colonel, răspunse Alboiu. E la camera de 
arest. Doriţi sa-l vedeți? 

— Jawohl! 

Zicând aceasta, Hans von Klausing se ridică în picioare și ceru 
lui Weber cascheta și mănușile. Alboiu, cât era de gras, ocoli cu 
repeziciune biroul, se duse către ușă și o deschise larg în faţa 
ofițerului german. 

— Anghelescule! ordonă după aceea, întorcându-se către 
comisarul-ajutor. Dă fuga și deschide arestul!... 

— E deschis, dom'șef, sări comisarul-ajutor ca ars. E Boboruţă 
acolo și cu Tontoroiu, fac cercetări... 

Hans von Klausing porni înainte pe coridorul întunecos, 
murdar, cu pereții afumaţi și geamurile nespălate, urmat la un 
pas în urmă de Weber și de cei doi polițiști. Podelele sparte, 
scârțâiau jalnic la fiecare pas. După puţin ocoliră la dreapta pe 
un coridor tot așa de întunecos și murdar ca cel dintâi, dinspre 
fundul căruia răzbea insistent un miros greţos de urină. Aci, 
ușile de pe dreapta și stânga erau acoperite cu drugi groși de 
fier și în tăbliile lor erau tăiate ferestruici mici cât un lat de 
palmă, zăbrelite cu gratii. Dintr-una din camere se auzea un 


16 Un copil partizan? (|. germană, n.a.) 
17 Este aici copilul? (lI. germană, n.a.) 


geamăt stins, sfâșietor și când și când răcnetul de fiară al unuia 
dintre gardieni: 

— Spune, bagabondule, spune că te-mpușc, 'mnezeii mamii 
tale de bolșevic! Spune, mă, nu mă face să-mi ies din minţi! 

Alboiu făcu semn lui Anghelescu și acesta, depășind grupul se 
duse repede și deschise ușa camerei în care se auzea geamătul. 
Cei doi gardieni, înalţi, voinici, numai în cămăși, asudaţi, în 
mâini cu bastoanele de cauciuc, tresăriră uimiţi și prinzând din 
zbor șoapta lui Anghelescu își șterseră repede frunţile de 
sudoare cu mânecile cămășilor și se dădură lângă perete, 
așteptând în poziţia de drepţi. Jos, pe podeaua roasă și murdară, 
plin de sânge și de vânătăi pe faţă și pe grumaji, zăcea micul 
Maxim, făcut ghem, cu genunchii la gură, zvârcolindu-se în 
spasme scurte. Cămașa îi era numai zdrenţe, sfâșiată de sus 
până jos, udă de apa zvârlită cu găleata de gardienii ce vroiau 
să-l aducă în simţiri. Cu unghiile, bietul de el zgâria podeaua 
putredă, plângea și șoptea printre sughiţuri cuvinte care pentru 
gardieni n-aveau nici un înțeles: 

— Nu știu... Nu știu... Fugi, prinţeso... Fugi... 

— Ce spune, mă, ce spune? zise repede Anghelescu și se lăsă 
în genunchi, aplecându-se asupra lui Maxim, să prindă mai clar 
vorbele acestuia. 

— Dracu-l știe ce spune, dom'comisar! răspunse unul dintre 
gardieni. li tot zice mereu de-o prinţesă și atâta tot. Dar încolo 
nu scoate o vorbă... 

Hans von Klausing veni și el mai aproape și se opri locului, cu 
mâinile la spate, stând drept și ţeapăn ca o statuie. Îl privi un 
timp acru și disprețuitor pe micuțul Maxim, după care cu vârful 
cizmei sale lustruite încercă să-l întoarcă cu faţa în sus. Dar 
zadarnică îi fu încercarea și până la urmă renunţă, de necaz 
lovindu-l pe băiat cu bombeul în coastă. 

— Să-l scol în picioare de subțţiori, dom'șef? zise slugarnic 
Anghelescu, dând să pună mâna pe băiat împreună cu gardienii. 
Poate vrea să-l vadă mai bine domnu' comandant... 

— Nein! renunţă printr-un gest al mâinii ofiţerul neamţ. Nu-i 
nefoie... 

— li dau una, domnu’ comandant, de sare ca ars în sus! vorbi 
mai departe Anghelescu. O să iau eu personal în mână 
interogatoriul. Trebuie să declare, trebuie să-i denunțe pe cei cu 
care era în legătură... 


— st hart wie Stahl! zise Klausing, arătându-l pe Maxim. Nu 
forbești... 

— Ce spune domnu comandant? îl întrebă Alboiu pe Weber. 

— Zice că vagabondul ăsta e tare ca oţelul. 

— Tare ca otelul? se miră Anghelescu deodată cu Alboiu. 
Domnule comandant, cât o fi el de oţel dar în doi timpi și trei 
mișcări îl fac cârpă, sa fiu al dracului! Numai să veniți mâine să-l 
vedeți... 

— Eu zic să-l mai lăsăm două-trei zile, poate că are să facă 
unele declaraţii, propuse unul dintre gardieni. Dacă-l ţinem tot 
așa în bătaie, se duce dracului, moare... 

— Ce e? se interesă Klausing la Weber, curios să afle ce 
vorbise gardianul. Plutonierul îi traduse în germană și ofițerul 
neamt prinse a zâmbi, dând scărbit din mână: „Unkraut vergeht 
nicht!” 

Și pentru a arăta că într-adevăr buruiana rea nu piere, 
Klausing se duse din nou lângă Maxim și-l mai lovi o dată în 
coaste cu vârful cizmei, apoi în cap și iar în coaste. Băiatul gemu 
sfâșietor, se zvârcoli pe podeaua roasă, zgâriind cu unghiile de 
durere, iar ofițerul neamţ, imperturbabil, îi mai dădu una, de 
astă dată cu tocul cizmei, în fluierul piciorului. 

— Hei, Partisan, spreche! Und bist du nicht willig, so brauch' 
ich Gewalt! 18 

Dar Maxim nu se clinti. Continua să plângă stins și să zgărie 
cu unghiile, la nesfârșit, podeaua putredă a odăii. 

— Ich bin zu gut fir diese Welt", zise într-un târziu șeful 
comandamentului german și potrivindu-și cascheta pe cap se 
întoarse să plece. Trebui împușcat! Wird verbrannt mit...2 
asta... bricheta, verbrannt und forbești imediat! A/so nicht, 
impușcat! Eu împușcat! 

Părăsi apoi încăperea, urmat îndeaproape de Alboiu și 
Anghelescu. Weber rămăsese mai în urmă să-și aprindă o ţigara. 

— li vom face acte de trimitere în judecată, domnule 
comandant! spuse Alboiu venind alături de Klausing. ÎI trimitem 
la Curtea Marţială. 

— Wird impușcat! Impușcat... Asta este... Dacă nu forbești 
fertig, împușcat... 

18 Hei, partizanule, vorbește! Dacă n-o faci de bună voie, o vei face de nevoie! (|. 
germană, n.a.) 


1 Sunt prea bun pentru lumea aceasta! (|. germană, n.a.) 
2 Trebuie ars cu... (|. germană, n.a.) 


Cobori în grabă scările tocite ale clădirii, fără să-i mai dea 
vreo atenţie lui Alboiu și împreună cu Weber se urcară în 
Mercedesul albastru care demară într-o clipă, pornind în goană 
pe Strada Mare a orașului, în sus, către primărie. 


26 


În comuna Cerneţi, la o depărtare de trei kilometri de oraș, 
într-o casă mică, din trei odăi și cu pridvorul acoperit cu zorele, 
locuia gardianul Petre Măciucă, ce făcea de câţiva ani serviciu la 
penitenciarul Turnu Severin. Mai înainte fusese măturător la 
atelierele căilor ferate, dar renunţase la acest post din pricină că 
se certase cu un șef de secţie care-l dăduse afară pentru 
indisciplină. Intr-un timp vânduse ziare, apoi zarzavaturi în piaţă 
și până la urmă se angajase gardian, după ce în prealabil făcuse 
vreo șase cereri în acest scop, mereu fiind amânat fără vreun 
motiv anume. In noul său serviciu, Petre Măciucă dădu dovadă, 
încă din primele zile, de un zel deosebit și de o conștiinciozitate 
neasemuit de mare. | se duse faima printre deţinuţi de 
greutatea pumnului său cu care lovea fără milă pe oricine nu 
executa ordinele date de directorul închisorii. Adevărată 
măciucă! spunea câte unul, văzându-l cum dintr-o singură 
lovitură trimitea drept în zid pe câte un borfaș care nu se 
supunea poruncilor vreunui gardian să iasă la corvoadă. N-a 
greșit cine i-a pus numele ăsta... Noaptea, în timpul patrulărilor 
de la un post la altul, era numai ochi și urechi și rar îi era dat să 
nu prindă în auz cel mai mic zgomot de prin preajma închisorii. 
N-au trecut decât două luni de la angajarea sa că a și descoperit 
aranjamentul unor hoţi de buzunare de a evada peste câteva 
zile. l-a prins asupra faptului și imediat a fost recompensat cu 
câteva sute de lei, chiar de directorul închisorii. lar altădată, cu 
simţul lui deosebit, descoperise într-o pâine adusă la vorbitor de 
o femeie o mică pila cu care deţinutul (un măcelar ce-și 
omorâse cumnatul într-un scandal) vroia să taie gratiile celulei și 
lanţurile de la picioare și să o șteargă peste zidul închisorii. Nu e 
de mirare deci că, după șase luni, Petre Măciucă fu avansat în 
funcţia de șef de detașament și dat ca exemplu celorlalți 
gardieni pentru felul conștiincios cu care-și făcea serviciul. lar în 
urmă cu două luni avusese un conflict și cu lon Raicu, închis aici 
până a fi transferat într-un lagăr, pentru bănuiala de a fi 
comunist. Acesta ridicase tonul în fața lui Petre Măciucă cerând 
regim de deținut politic și șeful gardienilor, cum îi era obiceiul, îl 
admonestase imediat ameninţându-l că dacă mai vorbește îl 
„bagă în viteză”. „N-ai dreptul să lovești deţinuţii! strigase lon 
Raicu de se cutremuraseră zidurile închisorii. Am să fac 


LU 


plângere la Direcţia  Penitenciarelor!... „Vrei plângere? 
întrebase cu spume la gură Petre Măciucă. O să-ţi dau eu 
plângere!”... 

Cazul devenise public și conflictul dintre deţinut și șeful 
detașamentului de gardieni era cunoscut de toţi cei închiși care 
apreciau actul de curaj și în același timp de demnitate al 
muncitorului lon Raicu. 

Dar într-o noapte, lon Raicu a evadat din penitenciar și, cu 
toate cercetările făcute, nimeni n-a putut afla cum a reușit 
deţinutul politic cu numărul 6 să iasă din celulă și să escaladeze 
zidul închisorii. Petre Măciucă și cu încă doi gardieni au fost 
găsiţi înapoia grajdului legați unul de altul cu o frânghie și bătuţi 
măr, cu vânătăi pe faţă. lar pe panta din spatele închisorii ce 
cobora spre cazărmile Regimentului 37 artilerie au fost 
descoperite dimineaţa urme ale unor pantofi de femeie. Atât și 
nimic mai mult... Cine a putut să înfăptuiască acea îndrăzneață 
operaţiune de răpire a deţinutului, nimeni nu a putut afla. Totul 
a rămas învăluit într-un mister nedezlegat și multă vreme s-a 
comentat nefavorabil lipsa de vigilenţă de care dăduseră 
dovadă gardienii penitenciarului în paza lui Raicu care nu peste 
multă vreme urma să fie transferat. „Cum dau cu ochii de el, îl 
împușc! decretase aspru și plin de venin Petre Măciucă. l-auzi 
ce-a fost în stare, să mă lege și s-o șteargă... Nici nu mi-am dat 
seama cum m-a prins somnul. Pesemne mi-a pus prafuri în apa 
de băut din căldarea fântânii...” 

Acestea sunt faptele. Dar cititorul să nu se mire dacă va afla 
că de la evadare, lon Raicu se adăpostea chiar în casa lui Petre 
Măciucă, din comuna Cerneţi. Acest simpatizant al partidului, 
care fusese atras în mișcare chiar de pe vremea când mătura 
birourile la atelierele căilor ferate, era un om de nădejde al 
organizaţiei locale și se pusese mare temei pe acţiunea sa. Nu-i 
mai puţin adevărat că riscase foarte mult, însă planul întreprins 
de Haralamb reușise, și acum lon Raicu, aflat în siguranţă, putea 
conduce prin el toată activitatea de partid din oraș. 

Secretarul organizaţiei de partid locuia într-o cămăruţă ale 
cărei ferestre erau veșnic acoperite cu o pătură. Nimeni din 
comună, unde gardianul trecea drept un om închis și 
morocănos, n-ar fi îndrăznit să-i treacă pragul, tocmai datorită 
firii lui respingătoare și aspre, mereu pus pe gâlceavă din te miri 
ce. Măciucă îi procurase lui Raicu un aparat de radio cam vechi, 


pe care-l așezase într-un dulap de haine ca să-i fie amortizată 
rezonanţa difuzorului. Astfel, zi și noapte, el putea asculta 
veștile venite pe calea undelor din întreaga lume. Tinea legătura 
cu organizaţia de partid prin Haralamb. Acesta venea când și 
când, către miezul nopţii, dădea scurte rapoarte și primea 
instrucțiuni cum trebuie îndeplinite sarcinile. Aici, în cămăruța 
aceasta, Haralamb și Raicu întocmiseră într-o noapte, până în 
cele mai mici amănunte, planul de organizare a formațiunilor de 
luptă patriotice din oraș. Se trecuse după aceea la constituirea 
grupelor, la numirea comandanților și la stabilirea obiectivelor. 
Dar stând și cântărind lucrurile pe toate părțile, Raicu găsea 
mereu câte ceva de modificat, cu grijă ca totul să fie temeinic 
organizat, să nu se ivească nici o fisură în acţiunea ce trebuia 
întreprinsă în oraș când conducerea partidului avea să dea 
semnalul. 


Într-o seară, după ce sfârșise de mâncat, Raicu stătea în 
camaruţa lui, cu coatele rezemate de tăblia mesei și tocmai 
vroia să-și aprindă o ţigară la sticla lămpii, când se auzi o scurtă 
bătaie în ușă. Tresări și rămase nemișcat, cu ţigara în mână. 
Aruncă o privire fugară spre ușa dulapului de haine. Era închisă. 
După o clipă, în încăpere intră Haralamb, suflând din greu, 
aprins la faţă cu cămașa leoarcă de sudoare. Se vedea că 
alergase. 

— Noroc, tovarășe Raicu! zise el și întinse mâna secretarului 
care se și ridicase în clipa aceea în picioare să-i dea un scaun. 
Ce făceai? 

— Uite, te aşteptam și eram îngrijorat că nu mai vii... 

— A fost o razie în oraș și a trebuit să ocolesc mult până să 
pot ieși în câmp, încoace, către comună, vorbi întretăiat 
Haralamb, în timp ce cu o batistă își ștergea, cu gesturi pripite, 
sudoarea de pe frunte și de pe ceafă. Și, ca să nu întărzii, să te 
neliniștesc că mi s-ar fi întâmplat ceva, am tras un pic de 
alergătură! 

— Credeam că te-au fugărit copoii poliţiei... Hai, stai colea, pe 
scaunul ăsta... 

— Ași! N-au ei norocul ăsta! zise Haralamb, trăgând scaunul 
mai aproape de masă. Sunt bătrân în meserie, știu să mă 
feresc... 

Scoase și el o ţigară și o aprinse tot de la flacăra lămpii ce se 


afla pe masă, sfârâind ușor și fumegând. Pe pereți jucau lumini 
și umbre. În odaie era liniște. 

— Petre era afară? 

— Afară, zise Haralamb. Stă la colţul casei, înspre grădină și 
supraveghează, cu vestonul de gardian pe umeri. 

— Ei, ia spune, ce vești îmi aduci? întrebă Raicu șoptit, 
scuturând scrumul ţigării în capacul unei cutii de cremă ce se 
afla pe masă în chip de scrumieră. 

— Veşti foarte bune, începu Haralamb, continuând să-și 
șteargă faţa cu batista. Dom'le, dar cald mai e! 

— Cum stăm cu organizarea oamenilor în formațiunile de 
luptă? S-au completat grupele acelea de la Ateliere? Trebuie să 
terminăm odată! 

— S-au completat. Oamenii sunt gata pregătiţi. Așteaptă 
semnalul să pună mâna pe arme... 

— Bine, despre treaba asta vom vorbi mai mult la urmă, de 
aceea te-am chemat. Spune-mi acuma ce s-a făcut cu sarcinile? 

— Toate la ţanc. Celula de șantier a îndeplinit sarcina dată cu 
câtva timp în urmă. Lanţul granicului s-a rupt și lăzile cu piese 
pentru vasele germane s-au dus la fund, în Dunăre, în două 
secunde! 

— Le-au scos? 

— Le-au scos, dar îţi închipui ce fel de piese mai erau și alea. 
S-a întârziat reparația cu două săptămâni. 

— Foarte bine. Dar la Atelierele C.F.R.? 

— Și acolo treburile merg bine. Se dau mereu alarme false, 
cum de altfel se dau și la Şantier, oamenii aleargă afară, 
părăsind lucrul și ziua de muncă s-a dus! A venit un ordin să se 
ia măsuri severe împotriva celor care părăsesc serviciul de capul 
lor. Sunt consideraţi sabotori și spune ordinul că vor fi trimiși în 
fața Curţii Marţiale. 

— Ei, să le fie de bine celor care dau asemenea ordine! zise 
Raicu dând nepăsător din mână. Au descoperit pe careva? 

— Pe nimeni... 

— Să le fie de bine! 

— Două locomotive oprite alaltăieri în gară, pe motiv că au 
defecţiuni, au fost băgate în ateliere pentru reparaţii, urmă 
Haralamb, vorbind în șoaptă. Erau de la un tren cu cisterne pline 
cu benzină pentru Germania. Au fost demontate complet... 

— Asta-i grozav. Ce fac uteciștii? 


— Ce să facă? Bine. Se descurcă destul de frumos până acum, 
spuse Haralamb. Trenul cu mașini și tancuri germane de pe 
Balota a sărit în aer. 

— Am auzit explozia și m-am bucurat, zise Raicu și ochii îi 
luciră viu în lumina lămpii. A „căzut” cineva? 

— Nu. 

— Cine a lucrat acolo? 

— Doi băieţi. Unul Gabriel de la Şantier și celălalt, Pius, de la 
Ateliere... 

— Sunt numele lor conspirative, nu-i așa? 

— Da. 

— Transmite-le prin Valeriu mulțumiri din partea „Fulgerului”. 
Ai înțeles? 

— Am înţeles. 

— Dar cum s-a întâmplat dom'le, cu puștanul acela, covrigarul 
de la „Fraţii Graff”? întrebă Raicu îngrijorat și chipul i se încruntă 
pe dată. Era utecist? Mi-a spus Petre că-l chinuie în mod barbar 
ăia de la poliţie, de-i gata-gata să-l lase fără zile... 

— E utecist, confirmă Haralamb. Mi-a relatat Valeriu la ultima 
întâlnire cum s-au petrecut lucrurile. Un invalid l-a zărit noaptea 
lipind fluturași pe vitrinele magazinelor și l-a denunţat 
comisarului-ajutor Anghelescu... Dar băiatul se ţine tare. N-a 
trădat nimic. Nu scoate un cuvânt. 

— E păcat că trebuie să acţionăm cu jertfe, zise Raicu, abătut 
și îngândurat. Și mai ales că e vorba de copii din aceștia care 
luptă alături de noi, însuflețiți de speranţa unei vieți mai bune! 
Ce pot spune că au făcut în anii lor puţini la număr? Mai nimic. 
Decât că și-au jertfit copilăria pentru o cauză măreaţă, și uite, se 
întâmplă câte unul să nu ajungă să vadă împlinirea ei... 

Raicu tăcu, scutură scrumul ţigării în capacul cutiei de 
tinichea și rămase câteva clipe gânditor, privind la fumul ce se 
ridica în rotocoale alburii. Către tavanul scund al odăii, într-un 
târziu întrebă: 

— Ştii ceva de Sandu al meu? 

— E bine, răspunse Haralamb în șoaptă. S-a întors de la 
Constanţa și lucrează la Şantier. L-am întâlnit săptămâna 
trecută, umbla prin piaţă cu un braţ plin de zarzavaturi. Işi 
gătește singur... 

— Nu-i spui nimic despre mine, auzi, tovarășe Haralamb? Poţi 
să aduci vorba pe departe, că ai aflat de la cineva că sunt bine, 


sănătos și mă gândesc tot timpul la el. Să fie cuminte și să aibă 
grijă de casă... 

— Bine... 

— Cum stăm cu armele? Aţi mai făcut rost de ceva? 

— Unul dintre uteciștii care au aruncat trenul în aer a capturat 
o armă de la un ostaș bătrân, concentrat. Putea să-l coste 
scump această treabă. Mă gândesc la compromiterea acţiunii... 

— S-a prelucrat cazul în organizaţia de tineret? 

— S-a prelucrat. Mă rog, băiatul și-a justificat fapta prin aceea 
că ori trebuia să-l omoare pe ostașul ce-i descoperise, ori să-l 
lege și să-i ia pușca, - de fapt cum a și fost. 

— Unde e arma? 

— A fost dată lui Valeriu, iar acesta a dus-o la locul știut, 
alături de celelalte. 

— Foarte bine. Uite, îți spun dumitale și te rog transmite-i și 
lui Valeriu, aveți grijă de arme, de grenade și de muniţie ca de 
lumina ochilor din cap. Dintr-o clipă într-alta, vom avea nevoie 
de ele. Când le vom împărți la oameni, să meargă ca ceasul... 

— Se aude ceva? întrebă în șoaptă Haralamb. Știu c-a fost la 
dumneata cineva de sus. Nu mai am răbdare, au început să mă 
mănânce al dracului palmele... 

— Da, a fost tovarășul acela care a venit mi-a înapoiat planul 
nostru de acţiune, cu unele îndrumări precise. 

— Ceva modificări? 

— Nu, grupele rămân organizate așa cum le-am stabilit noi, 
plus alea de la Ateliere care spui că s-au completat. 

— Da, s-au completat. 

— Așa. Dar ce facem cu militarii din garnizoană? se arătă 
îngrijorat Raicu. Asta m-a întrebat și tovarășul de la regiune. 
Uite, trece zi după zi și dumneata parcă baţi pasul pe loc. 
Doborârea regimului ăstuia și întoarcerea armelor împotriva 
nemților trebuie făcute cu participarea militarilor. E o indicație 
dată de sus și trebuie să lucram așa cum s-a stabilit. Noi am 
constituit grupele, știm pe ce forţe ne bazăm, dar oare e de- 
ajuns? 

— Tovarășe Raicu, nu te neliniști, frate, căută să-l îmbuneze 
Haralamb. Sublocotenentul Ganea, singurul de altfel indicat a 
participa la acţiune, a fost plecat din oraș. Cum s-a înapoiat, am 
și luat legătura cu el, așa cum mi-ai dat sarcina... 

— ȘI... 


— Este de acord. Chiar s-a bucurat că e chemat într-o 
asemenea treabă, că i se acordă încredere de către acel grup de 
iniţiativă, cum am numit eu faţă de el organizaţia noastră. l-am 
arătat ce trebuie să facă și a rămas să întocmească și el un plan 
de acţiune pentru militarii din garnizoană. El contează sigur pe 
compania ce-o comandă, de altfel singura la peseu/ 
regimentului de infanterie. 

— Bine, dar ne rezumăm numai la Ganea? Pe altcineva în plus 
n-ai mai reușit dumneata sau caporalul să atrageţi în această 
treabă? 

— Nu s-a putut face mai mult, tovarășe Raicu, zise Haralamb, 
desfăcând larg braţele. Este riscant să se procedeze la alte 
depistări. De altfel, în orașul ăsta, după cum mi-a spus Valeriu, 
n-a găsit pe altcineva potrivit. Mai este un ofițer, un locotenent 
de la peseul/ regimentului de cavalerie, pe nume Sabin 
Nutulescu, care, de, ar cam putea fi atras, dar n-avem încă 
destule confirmări asupra convingerilor lui reale. Rămânem, 
deocamdată, la Victor Ganea... 

— Bine, rămânem la el, dar nu trebuie neglijat nici acest 
ofițer, Nuțulescu. Să ne fie în atenţie, să-l influențăm pe linia 
vederilor noastre... Cât privește pe Ganea mi se pare că e 
limpede. 

— Te asigur că e un om de nădejde, ţi-am spus, am stat de 
vorbă cu el. După cum a reieșit din discuţia ce am avut-o, mi se 
pare că acest Ganea a mai avut unele legături cu partidul... 

— Ei, asta mă bucură, zise Raicu. Mai ales că după câte mi-ai 
spus, sublocotenentul are mare influenţă asupra ostașilor din 
unitate. 

— Întocmai. De la Valeriu cunosc acest lucru. 

— Atunci, avându-l pe Victor Ganea alături de noi, înseamnă 
că putem trece la definitivarea planului de acţiune, conchise 
secretarul. Să punem de acord propunerile lui cu ale noastre, 
bineînțeles această îmbinare făcându-se pe linia planului 
elaborat de noi. Trebuia mai de mult să facem treaba asta, dar, 
mă rog, dacă spui că omul n-a fost aci... Să ne grăbim totuși. 
Până mâine seară să-mi aduci propunerile lui. Se poate? 

— Cred că da. Voi lua chiar azi legătura cu el să-mi 
pregătească materialul, așa că mâine voi avea planul. 

— Eu voi întocmi planul general de acțiune și apoi îl vom 
discuta în cadrul unui mic colectiv, unde fiecare va primi sarcini 


precise... 

— Când convocăm acest colectiv și unde? 

— Duminică seara, la ora douăzeci și două, în podul fabricii de 
spirt Banoviţa. Locul este verificat. 

— Cine participă? 

— Toţi cei care răspund de această acţiune: eu, dumneata, 
Florea, nituitorul de la Şantier, Valeriu și bineînțeles, 
sublocotenentul Ganea... 

— Și el? 

— Da, și el. Vom discuta numai probleme strict legate de 
trecerea la acţiune împotriva nemților din oraș: sarcini, 
obiective, mijloace de realizare... 

— Bine, tovarășe Raicu, zise Haralamb, ridicându-se, gata de 
plecare. Deci, mâine seară îţi aduc materialul de la Ganea, iar 
duminică la ora douăzeci și două, așa cum s-a stabilit... Să 
trăiești și rămâi cu bine. 

Își strânseră cu putere mâinile, după care Haralamb, 
deschizând ușor ușa, ieși în vârful picioarelor în tindă. Stătu 
câteva clipe, ascultând liniștea nopţii calde de vară, după care, 
avertizat de semnalul lui Petre Măciucă, cobori în curte, ocoli 
casa ca o umbră și se pierdu printre pomii livezii, într-o 
întunecime de nepătruns. 


Părăsind comuna cât mai pe ascuns, Haralamb traversă 
câmpul ce se întindea către oraș și, pe când se apropia de 
primele case, auzi în întuneric la poarta uneia dintre ele zarvă 
multă. Câţiva bărbaţi se certau ridicând glasul, o femeie plângea 
cu sughițuri, câinii lătrau pe întrecute, iar noaptea amplifica 
totul, dând scandalului proporţii de nebănuit. În beznă se vedea 
agitându-se un felinar aprins, iar cel ce-l purta se vede treaba că 
nesocotea cu vădită intenţie legea camuflajului, atât de riguros 
impusă localnicilor în ultima vreme. Lumina felinarului aci se 
înălța, aci cobora în faţa acelei porți, uneori fiind ascunsă, de cei 
ce-o înconjurau. 

— Lasă-măăă, lasă-măăă, Dumitre! se auzea destul de 
limpede în noapte glasul femeii care plângea. Uite, îmi vine 
rău... 

Haralamb stătu o clipă locului, ascultând cu auzul încordat, 
după care chibzui ce să facă. Era într-adevăr curios să știe ce se 
întâmpla acolo, dar în situaţia lui trebuia să evite orice întâlnire 


cu cineva cunoscut sau cu vreun polițist. Așa că fără a mai da 
importanţă larmei ce spărsese liniștea nopţii, apucă pe a doua 
stradă, zorind către inima orașului. Dar nu făcu decât câţiva pași 
prin întuneric, că se întâlni piept în piept cu o femeie bătrână, 
îmbrăcată destul de sărăcăcios, ce trăgea după ea un copil de 
vreo cinci ani, numai în cămășuţă și desculț. 

— L-au prins, domnule? întrebă ea, oprindu-l cu un gest al 
mâinii pe Haralamb care tocmai vroia s-o ocolească. 

— Pe cine să prindă? se arătă mirat Haralamb. 

— Pe ucigaș. 

— Care ucigaș? 

— Păi dumneata nu vii de acolo? De la casa lui Zamfiroiu, 
frate, ce te uiţi așa la mine? 

— Nu, nu vin de-acolo, vorbi încet Haralamb și căută să-și 
ascundă fața, chipurile ștergându-și fruntea cu batista. Dar ce s- 
a întâmplat? 

— A, va să zică nu știi despre ce-i vorba? se arătă lămurită 
femeia. Păi, uite, găsiră oamenii un soldat neamt mort, în 
spatele casei lui Zamfiroiu. Cine a dat, a dat zdravăn cu cuțitul, 
că plutonierul ăsta - se spune că e plutonier neamţul - n-a zis 
nici pâs și s-a prăbușit ca un copac în bălăriile alea de lângă 
gard... 

— Dar ce au avut cu el? 

— Da' cine poate ști ce-au avut cu el? înălță femeia din umeri. 
Umblă fel de fel de vorbe. Unii spun că l-ar fi mai văzut și 
altădată, venea la femeia lui Zamfiroiu și că bărbatul ei ar fi 
platit niște bătăuși să-l omoare, că pe ea o omoară el. Alţii zic că 
i-au luat viaţa niște țigani șătrari ca să-i umble prin pozonare 
după bani și să-i ia și ceasul de la mână, că avea ceas din alea 
scumpe, de aur... Că, auzi dumneata, i-au tras până și cizmele 
din picioare. Cizme bune din toval, sănătoase, noi... 

— Ce vorbești? se arătă surprins Haralamb. 

— Uite, asta e tărășenia, sufleţele, încheie femeia, stăpânind 
cu greu copilul care o trăgea mereu de mână să meargă. Dar 
oricum o fi, că unii zic că la mijloc ar fi niște partizani din ăia de 
dau trinurile cu roatili în sus, bine fac că le dau la cap nemților, 
că din cauza lor avem și răzbel și năcazuri... 

— Razbel ca razbel, dar ce necazuri ne-au adus mătușa? o 
stârni la vorbă Haralamb. 

— Ce năcazuri? oftă ea din adâncul pieptului. Poate că ai ce 


îmbuca, ce îmbrăca, sau nu trăiești pe lumea asta? îl luă la rost 
bătrâna. 

Haralamb începu să râdă. 

— Geaba râzi dumneata, urmă ea. Uite, după ce că s-a ales 
prafu' de oraș, de nu se mai ţine cărămidă pe cărămidă, nu mai 
avem nici ce mânca... A venit de dimineaţă o căruță cu pâine în 
vale, pe Strada Mare și n-a apucat lumea să se bată pe câteva 
amărâte de turte din alea cu tărâțe, că stăteau bieţii oameni de 
la miezul nopții așteptând, că s-a și ivit de după colț o patrulă 
nemţească, a spus ălor de se îmbulzeau acolo să se ducă fiecare 
tuhaus?! - auzi dumneata cum i-au înjurat blestemaţii! -, după 
care au luat pâinile și-au plecat, ocărâţi de toată lumea... 

— Păi de ce-au luat pâinile? 

— Cică să mănânce trupa lor, zise supărată femeia, că ei ne 
păstrează rânduiala în ţară să nu vină comuniștii la guvern. Și 
amărâţii ăștia de copii ai noștri n-au cu ce-și astâmpăra foamea. 
Rod toată ziulica la poame... Așa că bine face cine face de le 
mai dă nemților câte una la cap!... Apoi, sănătate și s-auzim de 
bine! 

Femeia se mistui în noapte cu copilul de mână și Haralamb 
privi câteva clipe în urma ei, vădit mișcat de cele auzite. 
„Oricare ar fi mobilul acestei crime, cugetă el, gândindu-se la 
plutonierul neamţ ucis în spatele casei acelui Zamfiroiu, un lucru 
e limpede: ai noștri nu-i mai pot răbda pe nemți, le-a ajuns 
cuțitul la os...” 

Cugetând astfel, nu mai zăbovi locului și grăbind pasul 
traversă câteva străzi întunecoase, scufundate în beznă și se 
îndreptă către casă. Undeva, foarte aproape, se auzea huruitul 
înfundat al unui motor. Era pesemne mașina poliţiei sau a 
comandamentului german, care se îndrepta în mare viteză spre 
locul unde fusese ucis plutonierul neamț. 


21 acasă (|. germană, n.a.) 


27 


Odăiţa din podul fabricii de spirt, unde se ţinea consfătuirea, 
fusese pe vremuri locuinţa unuia dintre paznicii acestei 
întreprinderi, acum aflată aproape în părăsire. Era o încăpere 
mică, strâmtă, cu tavanul coșcovit, căzut, de care spânzurau ici- 
colo pânze de păianjen. Podeaua de scândură, murdară și 
putredă, era spartă în mai multe locuri, și prin crăpături se 
deslușeau greu, în lumina lunii, jos, sub ea, într-o hală mare, 
câteva cazane imense, înconjurate de pasarele de fier ușor 
estompate în întunericul nopţii. Un geam mic, rotund, cât gura 
unei căldări, ce da spre curtea fabricii, era acoperit cu o haină, 
așa încât lumina lămpii cu gaz nu se putea zări afară. 

La ora zece fără cinci, toţi cei convocați erau prezenţi în 
încăperea aceea sărăcăcioasă, neprimitoare, îmbâcsită de praf, 
cu miros stăruitor de mucegai și lemn putred. Gligor, nituitorul, 
cunoscut în munca de partid sub numele de Florea, un om bine 
legat, cu umerii largi și fața aprinsă parcă de dogoarea focului, 
se așezase pe un butuc de lemn și cu palmele-i mari netezea o 
foaie de ziar pe care încerca să citească, la lumina puţină a 
lămpii, rândurile unui articol pe jumătate rupt. Lângă el, 
Haralamb stătea pe un alt butuc de lemn și își ștergea cu o 
batistă ochelarii, privindu-l când și când pe Ganea care vorbea 
ceva pe șoptite cu caporalul Dincu. Ofiţerul era îmbrăcat civil. 
Purta o haină cadrilată, de croială sport, pantaloni golf, iar în 
picioare niște ghete de munte cam uzate, cu șireturi late și albe. 
Masiv, greoi, abia îl ţinea o ladă răsturnată pe care se așezase 
de cum venise. Ganea îl asculta pe caporal care-i povestea ceva 
în legătură cu fântâna americană pe care o lucra în curtea 
colonelului Predoiu, dar gândurile ofițerului zburau mereu în altă 
parte. Încă de când avusese loc întâlnirea cu Haralamb, dar mai 
ales acum, în această odăiţă, departe de oraș și de ochii poliţiei, 
pe ofiţer îl încerca un sentiment deosebit - găsise, în sfârșit, 
drumul către mâine, întâlnise oamenii care alături de alţii, de 
aici și din alte locuri aveau să schimbe lucrurile în ţară. În 
același timp însă îl apăsa teama pentru noua sa activitate. Din 
clipa în care acceptase propunerea lui Haralamb de a participa 
la acțiunea grupului de patrioţi avea impresia că pătrunde tot 
mai mult în locuri necunoscute, ca într-o pădure cu tainice cărări 
neumblate, că treptat și într-un chip interesant, chiar 


surprinzător de interesant i se dezvăluie lucruri pe care până 
atunci doar le intuise, le bănuise, dorise să le cunoască în 
adevărata lor esenţă. lată, așadar, lângă el, sub acest tavan cu 
tencuiala căzută și în lumina plăpânadă a acestei lămpi de gaz, 
pe câţiva dintre oamenii cu care vroise să se întâlnească și către 
care pornise uneori numai cu gândul, pe care-i simţea că există 
uniţi într-o forţă unică, comună dar pe care nu-i putuse afla, nu-i 
putuse depista fizic, și care acum se pregăteau în ascuns, aici ca 
și în toate colțurile ţării, să doboare strâmba rânduială a 
regimului antonescian și să întoarcă armele împotriva 
adevăraţilor dușmani ai poporului: fasciștii lui Hitler. Privirile i se 
opriră asupra lui Gligor, nituitorul. Câtă forță, câtă hotărâre 
exprimau ochii săi negri, pătrunzători! Dar Haralamb? Un om în 
aparenţă liniștit, cuprins însă de o nesecată efervescenţă, de o 
energie fără seamăn, un adevărat „argint viu”, desigur și el 
muncitor, undeva în Atelierele C.F.R., sau poate în Șantier... 
Apoi Tudor Dincu, caporalul, tânăr, entuziast, inteligent și 
calculat în discuţii, ponderat în afirmaţii, cu mare putere de 
pătrundere, de analiză, rezervat și totuși foarte activ în 
problemele ce priveau interesele colectivităţii... Și câţi n-or mai 
fi ca el în armată? lată, de dimineaţă se întâlnise pe Strada 
Mare, mai sus de primărie, cu locotenentul Sabin Nuţulescu, de 
la peseul regimentului de cavalerie, un tânăr înalt, slăbuţ, cu 
privire ageră și înfățișare de sportiv. Îl cunoștea mai de mult, 
era un „învârtit” după cum îl bârfeau alţii, făcuse numai opt zile 
de front și apoi nimeni nu știe prin ce împrejurări rămăsese în 
țară la diverse servicii administrative, mutat mereu dintr-o 
unitate într-alta. Era un om dintr-o bucată, se ciondănea într-una 
cu superiorii săi. Fiu de general, după câte se auzea, avea 
concepţii total deosebite de cei care sprijineau regimul 
antonescian. Visa să fie pace, să poată călători în toată lumea, 
să cunoască oameni, locuri istorice, peisajele diferitelor ţări, 
obiceiurile de pe alte meleaguri, să scrie apoi o carte de 
reportaje; era un visător și nu putea înțelege în nici un fel 
argumentele propagandei germane pentru susținerea războiului. 

— Ce mai faci, măi ursule? îl oprise el pe Ganea. Apoi cu totul 
confidential îl luase deoparte și-i șoptise că știe el dintr-o sursă 
sigură că războiul n-o să mai ţină mult, că într-o lună-două se 
duce dracului toată piesa pe care-o joacă Antonescu. Știi ce-am 
găsit la mine în escadron? vorbise el misterios. Țigări pe care 


când le aprinzi și tragi primele fumuri, apare scris pe ele, așa ca 
la comandă, „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” Sau, „Ostași, 
părăsiţi frontul!” Sau apare secera și ciocanul. 

— Ai văzut tu? 

— Mi-a adus un sergent și mie câteva, găsite într-un pachet. 
M-am făcut că nu dau importanță faptului și mi-am văzut de 
treabă. Ei, ce spui de asta? Ostașii, dragă Victore, au pulbere în 
tălpi. Așteaptă să le pună careva scânteia și sar ca niște zmei pe 
nemți, pe slugile lui Antonescu. Pe cuvânt de onoare! Și pe la 
voi, pe la pifă e tot așa, dar nu știi tu. Sunt comuniștii, care 
lucrează și în armată. Îţi spun eu, o lună-două, și gata piesa! 


Deodată se auzi scârțâind scara de lemn și Ganea tresări din 
gândurile lui. Ceilalţi se mișcară brusc. Haralamb se ridică 
repede de pe butucul de lemn și le făcu semn să stea liniștiți. 
Apoi scoase din buzunar o lanternă cu lentila camuflată, o 
aprinse și se opri în pragul ușii. 

— Aici stă paznicul Cristea Tudorașcu? auzi venind de jos, ca 
din adâncuri, o șoaptă. 

— Nu, s-a mutat în comuna Gura-Văii, răspunse Haralamb din 
ușă și se dădu un pas la o parte. Acum trei săptămâni... 

— Avea o mașină de gătit de vânzare. 

— Nu, o sobiţă, dar a vândut-o. Hai, intră, ești așteptat... 

Toţi întoarseră privirile. În încăpere, aplecându-se să nu se 
lovească cu capul de pragul de sus al ușii, intră un om potrivit 
de înalt, cu o pălărie neagră trasă adânc pe ochi, într-o cămașă 
cafenie, cu mânecile suflecate. Era lon Raicu. 

— Bună seara! zise el și depășindu-l pe Haralamb se duse și 
se așeză la masa din colţul încăperii, pe care se afla lampa de 
gaz. Scoase apoi pălăria, își netezi părul pe frunte cu palma, 
după care privi cu atenție pe cei din încăpere. 

— Cine este dumnealui? întrebă în șoaptă Ganea, aplecându- 
se la urechea caporalului. 

— Nu știu, nu-l cunosc! 
îndată... 

În odaie se făcu liniște. Raicu trase lampa mai aproape, s-o 
aibă în față, apoi se scotoci prin buzunare și scoase la iveală o 
bucăţică de hârtie pe care o puse pe masă. Haralamb își așeză 
ochelarii și se dădu și el mai aproape. Privi apoi fugar către 
Raicu; văzând încuviințarea acestuia zise: 


A 


nălță Dincu din umeri. Vedem noi 


— Așadar, să începem consfătuirea noastră. Dar înainte de 
toate, pentru cei care nu-l cunosc - mă refer la dumneata, 
întoarse el capul către Raicu și la Florea, se adresă apoi lui 
Gligor, vreau să vi-l prezint pe sublocotenentul Victor Ganea de 
la Regimentul 95 infanterie din localitate, ofițer de rezervă, care 
s-a integrat în aceste zile în familia grupului de patrioți din 
oraș... 

Toţi întoarseră capetele către Ganea. Raicu îi zâmbi și ridică 
pentru o clipă lampa deasupra capului să-l vadă mai bine. Gligor 
își luă butucul de lemn și veni și el mai în faţă, în apropierea 
mesei la care stătea Raicu. 

— Acum să intrăm în ordinea de zi, zise Haralamb. Te rog, ai 
cuvântul... se întoarse el către Raicu. Trebuie să terminăm totul 
în cel mult douăzeci de minute... 

Raicu înclină capul în semn că a înţeles, după care, calm, fără 
să se grăbească, potrivi lumina lămpii, mărindu-i ușor flacăra 
până ce aceasta era cât pe-aci să fumege. Netezi apoi cu palma 
bucăţica de hârtie din faţa lui, privi din nou pe rând fețele celor 
adunaţi în jurul lui și începu să vorbească rar, parcă alegându-și 
cu grijă cuvintele, căutând să fie cât mai convingător. În ţară 
forţele patriotice populare - spunea el - pregătesc o mare 
acțiune: răsturnarea prin forţa armelor a lui Antonescu și 
începerea luptei împotriva adevăraţilor dușmani ai poporului 
nostru, nemţii lui Hitler. Când se va declanșa această acţiune, 
nu se știe. Deocamdată, sarcina principală a tuturor patrioţilor 
este să se înarmeze, să se pregătească, să fie gata de luptă. 

— Pentru asta, vorbi mai departe Raicu, cu același glas egal, 
de la început, încă cu mult timp în urmă, comuniștii au început 
organizarea forțelor patriotice din orașul nostru, s-au ocupat de 
înarmarea oamenilor, de pregătirea lor. De ce ne-am adunat aici 
mâna asta de oameni? Să ne sfătuim, să dezbatem ultima formă 
a planului de acțiune, să luăm unele masuri organizatorice 
concrete, în așa fel ca totul să fie pregătit până în cele mai mici 
amănunte. Inainte însă de a porni la treabă, vreau să vă spun că 
alături de noi îl avem pe prietenul Victor Ganea, ofiţer după câte 
aţi auzit, ale cărui cunoștințe militare sunt preţioase în treaba ce 
vrem să înfăptuim. Il felicităm că face parte din rândurile 
noastre... 

Ganea era de-a dreptul mișcat. Își frământa mâinile mari pe 
genunchi, neștiind ce să facă. Chipul i se îmbujorase, ochii îi 


străluceau într-o lumină vie, aprinsă. Se foi o clipă pe lada 
aceea, gata s-o sfărâme sub greutatea lui, apoi se ridică încet în 
picioare, înalt și masiv, lovind cu capul tavanul murdar și 
coșcovit. 

— İn primul rând trebuie să vă mulţumesc eu, zise el cu glas 
moale, privindu-i roată pe toţi cei din încăpere. Să vă mulțumesc 
că prin dumneavoastră am găsit drumul pe care și-l dorește 
orice om cinstit din ţara asta, drumul de luptă împotriva 
nedreptăţilor, drum ce duce - sunt sigur - către alte vremi, mai 
sănătoase, mai fericite pentru cei necăjiţi... Eu nu cunosc 
îndeajuns de bine politica partidului comunist, n-am de unde s-o 
cunosc, însă sunt alături de această politică, pentru că urmărind 
desfășurarea evenimentelor din 1933 de la Griviţa și mai apoi 
procesul de la Craiova, mi-am dat seama că această politică 
este politica oamenilor simpli, a celor de jos, a muncitorilor... Și 
cum și eu am fost pălmaș, am dus-o din greu, dar... ce mai... 
asta este! încheie el fâstâcit, socotind că nu e momentul să 
vorbească despre el. Mulţumesc și caporalului Dincu, de aici de 
lângă mine, care m-a luat de mână și m-a adus între 
dumneavoastră... Vă rog să vă bizuiţi pe sprijinul meu devotat. 
Nu mă sperie riscurile, greutăţile, să știți. Eu, după cum o să 
vedeți, sunt dintr-o bucată. Incă o dată, vă mulțumesc că m-aţi 
luat alături de dumneavoastră. Vom lupta și vom învinge... 

Raicu era de-a dreptul mișcat. La fel ceilalţi, Gligor, Haralamb, 
Dincu. Le plăcuseră cele spuse de Ganea, apreciau această 
mărturisire atât de simplă, atât de sinceră... Un intelectual 
crescut din masa oamenilor necăjiţi, oropsiţi, se frământase de 
unul singur să găsească drumul de luptă și să se înroleze în 
rândurile partidului. L-a aflat, și iată mărturisirea lui, bucuria lui, 
angajamentul lui... Câţi n-or mai fi ca el pe întreg cuprinsul ţării? 

— Cuvântul prietenului Victor Ganea, urmă Raicu, exprimă 
cum nu se poate mai bine gândurile oamenilor cinstiţi din ţara 
noastră, din orașul nostru. Nu e singurul care gândește așa. Mii, 
sute de mii de patrioţi ce urăsc din adâncul fiinţei lor regimul 
antonescian, sunt gata, în ceasurile acestea grele, să pună 
mâna pe arme. 

— Compania mea, domnule - iartă-mă că te întrerup, înălţă 
mâna Ganea - e toată de partea acestei acţiuni care cred că-i 
întreprinsă de partidul comunist. Vă asigur eu, comandantul ei... 
Imi cunosc oamenii... Așa e, caporale? 


— Așa e, domnule sublocotenent, confirmă Dincu, cu 
certitudine. Am stat și eu de vorbă cu oamenii, îi cunosc, le știu 
năzuinţele... 

— Apăi, asta el Vă rog iertaţi-mă pentru intervenţie... 

— Bravo, domnule sublocotenent, zise Gligor în șoaptă și-i 
strânse mâna tare, bărbătește. Ești un bun tovarăș de-al 
nostru... 

— Dragă domnule, alea jacta est!? cum spun latinii, răspunse 
el tare, de răsunară pereţii cămăruţei. Acum mă consider că 
sunt și eu în partidul dumneavoastră. Ori nu toţi de-aici sunteţi 
comuniști? Mă rog, n-are importanţă, nici nu cer să-mi spuneti, 
poate nu e cazul, dar tare mult aș vrea să fiu în partid! Nu știu 
ce trebuie să fac ca să fiu, dar eu, domnule, ţi-am spus, mă și 
consider ca făcând parte din rândurile lui. Din toată inima mă 
consider... 

Haralamb atrase atenţia să se vorbească în șoaptă, cu mai 
multă prudenţă, deoarece s-ar putea auzi în afară. Ganea înclină 
din cap în semn că a înţeles și, cu palma pe piept, vădit jenat, se 
scuză că dăduse drum glasului fără socoteală. 

— lertaţi-mă că m-am aprins, zise el. Am mocnit destul ca 
jarul sub cenușă, și acuma... 

— Nu-i nimic, interveni Raicu. O să vină vremea, dom'le 
sublocotenent, să vorbim și tare. Acuma însă... Legile 
conspirativităţii, trebuie să știi, sunt aspre și trebuie respectate 
cu sfințenie. Orice greșeală ne poate costa chiar viaţa. Așa că 
nu luaţi în nume de rău intervenția prietenului... 

— Nu, nicidecum, vai de mine, îl asigură Ganea zâmbind. 
Numai că eu m-am pornit așa cu vorba, tare, răspicat, știți ca la 
cazarmă... 

Râseră cu toţii, după care Raicu făcu semn să i se dea 
ascultare și urmă: 

— Așa, să continuăm. După cum vă spuneam, a fost întocmit 
un plan de acţiune pentru lupta împotriva nemților. Planul este 
cunoscut de unii dintre dumneavoastră. A fost însă îmbunătăţit 
cu unele propuneri făcute de domnul sublocotenent Ganea. 

— Ei, mare lucru n-am prea gândit eu, dar oricum, e bine că 
am găsit niște soluţii care țin seama de realităţile garnizoanei 
noastre... 

— Sunt foarte bune soluţiile dumitale, zise Raicu. Ele m-au 


22 Zarurile au fost aruncate! (|. latină, n.a.) 


ajutat să dau o structură nouă planului iniţial. După mine sunt 
soluții realizabile. Și acuma, prieteni, pentru că ceasul merge, 
merge înainte și timpul zboară, să trecem la treabă. M-am 
gândit ca dintre cei prezenți aci să constituim un grup local de 
acțiune. Prietenul Florea primește sarcina de comandant al 
formațiunilor de luptă patriotice din oraș, ajutat de domnul 
sublocotenent Victor Ganea. Mi se pare că ai făcut armata la 
marină, ai fost sergent, dar te descurci și pe uscat... 

— Mă descurc și-n aer, când e vorba să pun mâna în gât 
nemților... 

— Ei, ești de acord, prietene Florea? 

— Cu ce să fiu de acord? 

— Ți-am spus, să fii comandantul formațiunilor de luptă 
patriotice. 

— De acord! răspunse grav Gligor de la locul său, înălțând 
mâna. Să stabilim numai ce trebuie să facem... 

— Vom stabili, n-ai grijă, zise Raicu. Acuma să discutăm 
planul de acțiune pe care l-am întocmit... 

Netezi iar cu palma foaia de hârtie din faţa sa, mai potrivi o 
dată flacăra lămpii și urmă: 

— Planul se cheamă „Dunărea Vest”. El cuprinde următoarele 
puncte: organizarea formațiunilor de luptă patriotice pe grupe 
formate din câte 6 până la 8 oameni, fiecare grupă având un 
comandant. Grupele vor fi dotate cu arme de diferite tipuri: 
puști, pistoale automate, pistoale, iar unele dintre ele vor avea 
puști-mitraliere. Muniția și armele se distribuie la timpul potrivit, 
asupra fiecărui luptător care răspunde de buna lor păstrare și 
întrebuințare. Lucrurile astea se cunosc jos, de către oameni, s-a 
vorbit cu ei la vreme. Ce nu se știe sunt următoarele: la ordinul 
dat prin indicativul „Răsăritul”, grupele, după o repartiție ce o 
vor stabili ulterior în amănunţime prietenii Florea și Ganea, vor 
ocupa imediat următoarele obiective: poșta și telefoanele, gara, 
Șantierul naval, Atelierele C.F.R., primăria, prefectura, 
penitenciarul local, poliţia. Se vor tăia legăturile telefonice dintre 
comandamentul german și restul orașului. De asemenea 
legăturile telefonice ale poliţiei și jandarmeriei locale. Grupe de 
muncitori înarmați și ostași din compania domnului 
sublocotenent Ganea vor înconjura comandamentul german, 
arestându-l pe locotenent-colonelul Hans von Klausing. Avem 
informaţii sigure că efectivele germane nu sunt mari. Aproape 


zece ofiţeri, vreo cincisprezece subofiţeri și restul soldaţi. În 
total vreo cincizeci de oameni. Așa e, domnule sublocotenent? 

— Intocmai, aprobă Ganea. Dacă doriţi, vă pot procura o 
situație exactă. 

— În privinţa efectivelor militare românești și nemţești din 
garnizoană avem date concrete, urmă Raicu. Pe baza lor am 
întocmit și planul iniţial de acţiune. Acuma nu știu în ce măsură 
mai corespund realității. 

— Mă voi îngriji și de treaba asta, zise Ganea. Nu-i lucru greu. 
Când vom întocmi planul concret, cu misiunea fiecărei grupe în 
parte, vom dispune de toate datele... 

— Foarte bine, zise Raicu. Deci, la indicativul „Răsăritul”, ce-l 
veţi primi din partea mea, dumneavoastră, cei din acest grup, 
veţi începe acţiunea după cum am arătat mai înainte. Domnul 
sublocotenent Ganea va organiza efectivele garnizoanei în 
sprijinul acţiunii, după planul conceput iniţial... 

— Trebuie să iau imediat comanda părţii sedentare a 
regimentului, propuse Ganea. Astfel... 

— Poate că nu e nevoie de acest lucru, interveni Raicu. 
Dându-și seama de situaţie, cred că și colonelul Predoiu va simţi 
datoria patriotică, va înțelege imperativul acestor zile... 

— Dacă înţelege, dacă nu, bineînţeles că voi lua comanda. 

— In cazul acesta desigur că veţi lua comanda, aprobă. Raicu. 
Când veți fi înștiințat cu indicativul „Răsăritul”, trebuie să fiţi în 
cel mai scurt timp la cazarmă. Să fiţi pregătit pentru orice 
eventualitate. 

— In privinţa asta, să n-aveţi nici o grijă, asigură Ganea. Dacă 
e nevoie, chiar din noaptea asta dorm în cazarmă. Să știți că un 
rând din cheile magaziei de armament și muniţie se află la 
caporalul Dincu. Așa că armamentul este la dispoziţia noastră. 

— Asta-i un lucru bun, aprobă Raicu. Acuma ascultați mai 
departe. In continuare, trebuie luate măsuri ca la obiectivele ce 
le-am enumerat mai înainte, poșta, telefoanele, gara, Șantierul, 
și așa mai departe, să fie organizată apărarea lor. Grupele din 
formațiunile de luptă patriotice și militarii destinaţi în acest scop 
să intre în acţiune imediat. Încă o problemă, prieteni, urmă 
Raicu. După cum știți, orașul nostru este situat pe o arteră 
principală de comunicaţii. Dacă ceilalți militari români din 
garnizoană nu ni se alătură, iar nemţii nu vor să depună armele, 
e posibil ca aceștia să ceară ajutoare. E necesar deci să 


prevedem măsuri pentru supravegherea intrărilor în oraș. În 
afară de aceasta, o echipă să arunce în aer calea ferată între 
Balota și Șimian. Alta către Gura Văii. Să li se taie posibilitatea 
de a primi ajutoare pe drumul de fier. Asta, repet, numai în 
cazul când nemţii nu se predau, iar forțele noastre sunt puţine, 
rămân doar la câteva detașamente comandate de militari 
apropiați de noi. 

— |n ceea ce privește subunitățile române aflate în 
garnizoană - interveni caporalul Dincu - nu trebuie să ne punem 
problema c-o să ne batem cu ele deoarece la ora actuală starea 
de spirit a ostașilor dovedește că nimeni n-ar reuși să-i facă să 
acționeze de partea nemților. Dimpotrivă, sunt convins că din 
primele clipe ei vor fi în totalitate alături de noi... 

— Ne-am bucura să-i avem din primele clipe de partea 
noastră, zise Raicu, însă planurile trebuie să cuprindă și cele mai 
dificile variante... 

— Vreau să întreb ceva, ceru Gligor și dădu să se ridice. 

— Spune. 

— S-a vorbit aici că vom tăia legăturile telefonice cu 
exteriorul. Foarte bine, dar atunci ce rost mai au aceste măsuri? 
Cei care ni se împotrivesc n-au cum să mai ţipe după ajutoare. 

— O clipă, prietene Florea, interveni Raicu, înălțând mâna să 
fie ascultat. Vom vorbi despre treaba asta. Acum să mai stabilim 
un lucru. Comandamentul forțelor de luptă patriotice va avea 
sediul în localul școlii de comerț din spatele Telefoanelor. Prin 
agenţi trebuie ţinută legătura permanentă cu prietenul Florea 
care, repet, chiar din seara asta va stabili în amănunţime, 
împreună cu prietenul Ganea, măsurile concrete ce trebuie 
luate, în privinţa fiecărei grupe în parte. Unde va fi instalată, de 
ce armament dispune, cum ocupă obiectivele etc. De stabilit 
totul, până în cele mai mici amănunte... 

— Vom discuta aici sau în altă parte? 

— Aici, hotărî Raicu. Fabrica de spirt e sub supravegherea 
oamenilor noștri. Însă nu zăboviţi mult. În cel mult o jumătate de 
oră, părăsiţi clădirea. 

— Cum e cu tăierea legăturilor telefonice? aminti Gligor 
foindu-se pe butucul de lemn. 

— Prieteni, vorbi mai departe Raicu, planul „Dunărea Vest” 
are două variante, create în raport de situaţiile ce se ivesc în 
timpul desfășurării acţiunii noastre. „Dunărea Vest-unu” va fi 


aplicat în cazul când restul militarilor români din garnizoană nu 
ni se alătură, iar comandamentul german se opune cu tărie, 
începând lupta armată cu formațiunile noastre patriotice. 
Atunci, prietene Florea, vom proceda prin tăierea firelor 
telefonice, ca să izolăm orașul sau instituţiile din interior, să nu 
poată comunica și primi ajutoare. Inţelegi? 

— Înţeleg. 

— Foarte bine. În varianta asta, vom începe lupta pe viaţă și 
pe moarte cu dușmanii poporului nostru. Trebuie să acţionăm 
repede, fulgerător, cu hotărâre, fără să ne pierdem capul. Să 
dăm dovadă de mult calm și sânge rece. Surprinderea joacă un 
mare rol, așa-i, domnule sublocotenent? 

— Așa-i, întări Ganea. De altfel, după cum aţi spus, noi vom 
întocmi mai apoi un plan amănunţit al celor două variante ale 
planului „Dunărea Vest”. Dar care e concepţia în varianta a 
doua? 

— Varianta a doua este următoarea, zise Raicu, privind o clipă 
hârtia din faţa sa. Dacă restul militarilor români trec de partea 
noastră din primele clipe și noi vom fi stăpâni pe situaţie, 
îngenunchindu-i pe nemți, atunci, vă daţi seama că avem nevoie 
de legături telefonice. E posibil să punem stăpânire pe fiecare 
instituţie în parte fără măcar să tragem un singur foc de armă. 
Trebuie conceput un plan de acţiune și în acest sens, deci 
varianta a doua... 

— Nemţii nu se vor preda atât de ușor, interveni Gligor 
sceptic. Sunt ai dracului, nu-și pleacă ei capul cu una cu două... 

— Dacă nu și-l pleacă, îl vom reteza! decretă autoritar Raicu. 
Îi izolăm și-i atacăm, silindu-i să se predea. Trebuie însă ca mai 
întâi să-l arestăm pe Klausing. 

— E posibil ca militarii români în totalitate să treacă fără nici o 
împotrivire de partea noastră, după cum ne-a asigurat Valeriu, 
zise Gligor, iar nemţii încăpăţânaţți cum sunt, să nu cedeze. În 
situaţia asta cred că e bine să concepem o a treia variantă. 

— Anume? 

— Trecerea ostașilor români de partea formațiunilor de luptă 
patriotice, izolarea și lupta împreună cu ei împotriva trupelor 
germane din oraș, până le silim să capituleze. 

— Da, e posibilă și această variantă, consimţi Raicu. Atunci vă 
rog să concepetți și un plan „Dunărea Vest-trei”, ne-am înţeles? 

— Vom analiza situaţia în toate felurile, zise Ganea cu glasul 


său profund. Și vom întocmi aceste planuri potrivit cu fiecare 
situație. 

— Insă după cum v-am spus, treaba asta o faceți acum, după 
ce încheiem această consfătuire, stărui Raicu. Chiar în noaptea 
aceasta, dumneata, prietene Florea, și dumneata, prietene 
Haralamb, trebuie să luaţi măsuri ca oamenii noștri să cunoască 
până în cele mai mici amănunte ce au de făcut: de unde iau 
arme, unde se vor aduna, cine sunt comandanții de grupe, 
consemne, parole, legături, tot, e clar? 

— S-a stabilit o dată treaba asta, zise Haralamb. Planul de 
acțiune e cunoscut de oamenii noștri, de mai bine de o lună... 

— Știu, dar uite că au intervenit măsuri noi... Avem acum trei 
variante. Ai înţeles, prietene Haralamb? 

— Am înţeles. 

— lată, urmă Raicu, am aicea planul general, iniţial, completat 
după indicaţiile date de Comitetul Central, prin delegatul 
regiunii cu care am luat legătură săptămâna trecută. Și în raport 
de acele indicații am căutat să adaptez totul la situaţia reală din 
orașul nostru, la posibilităţile existente. Apoi am mai adăugat și 
propunerile sublocotenentului Ganea. De aceea ţi-am spus 
dumitale că acum sunt elemente noi, iar oamenii noștri din 
formaţiuni să cunoască fiecare amănunt și cât mai neîntârziat ce 
au de făcut. 

— De mare importanţă cred că trebuie să fie pregătirea 
oamenilor, interveni Gligor, cerând și el planul să-l studieze. E 
bun, chiar foarte bun planul, dar el devine realitate numai prin 
oameni... A 

— Ei, da, asta e foarte adevărat, confirmă Raicu. In acest sens 
ai și primit dumneata sarcina să fii comandantul formațiunilor de 
luptă patriotice locale. Să te ocupi în primul rând de pregătirea 
oamenilor... Fiecare să știe ce are de făcut. Curaj, entuziasm, 
vigilenţă, hotărâre, chibzuinţă, tact, foarte mult tact... Totul 
trebuie să ducă la victorie. Asta e! 

Raicu tăcu. În lumina gălbuie a lămpii ochii lui arătau multă 
oboseală, dar privirea lor era totuși limpede, încrezătoare, 
tinerească. Cercetă ceasul de buzunar, apoi își puse pălăria 
trăgând-o adânc peste ochi și se ridică. Zise, vorbind cât mai 
convingător: 

— Vă rog, prieteni, să depuneţi tot efortul ca treaba să 
meargă bine. Să izbândim și acţiunea noastră aici, în acest oraș, 


să triumfe, așa după cum sunt sigur că va triumfa în întreaga 
tară. Vă doresc sănătate și victorie! 

Se întoarse, dădu mâna cu Haralamb, apoi ocolind masa 
întinse palma pe rând lui Gligor,  caporalului  Dincu, 
sublocotenentului Ganea. 

Haralamb veni lângă Raicu și în timp ce-l conducea spre ușă, 
îl prinse de brat. 

— Ai grijă de dumneata! îi spuse în șoaptă. Petre te 
așteaptă... 

— Nu-ţi fie teamă, îl asigură el. Te rog, să mă ţii la curent cu 
toate problemele. Orice greutate se ivește pe parcurs, vino, te 
rog, să găsim soluţiile cele mai potrivite pentru ca Florea să fie 
ajutat și treaba să meargă bine... Mâine seară la ora opt te 
aştept să-mi spui că planurile au început să prindă viață, iar 
oamenii noștri sunt gata de acţiune. Dumneata răspunzi de tot... 

— Fii fără grijă... 

Raicu deschise ușa, stătu o clipă în prag ascultând cu 
încordare ecourile stinse ale fabricii pustii și prăfuite, după care 
cobori în grabă scara de lemn putred, sub fasciculul de lumină al 
lanternei lui Haralamb. 


28 


După câteva zile, într-o dimineață, sublocotenentul Ganea 
stătea în cabinetul colonelului Predoiu și de zece minute îl 
aștepta pe superiorul său. Fusese încunoștinţat prin plutonierul 
major Grădinaru să se prezinte urgent la el, dar iată că 
încăperea era goală și comandantul regimentului nicăieri. 
Neavând ce face, Ganea se duse la fereastră. Dimineaţa de 
august luminată de un soare blând se arăta liniștită. Dincolo de 
perdelele de mătase ce vălureau ușor în adierea vântului 
matinal, în curtea umbrită de bătrânii castani, câţiva ostași 
cărau apă cu căldările și udau niște flori înșiruite ici-colo pe 
lângă aleile acoperite cu pietriș mărunt, de râu. Erau militari din 
ultimele contingente mobilizate, oameni bătrâni, cocârjaţi din 
șale ca sub apăsarea unor greutăţi, în cămăși, cu mânecile 
suflecate, cu chipurile triste, întunecate și trase ca după boală. 
Purtau cu greutate căldările cu apă, cumpănindu-le în mâinile 
slăbite, vânoase, fără să se privească și fără să-și vorbească, de 
parcă erau străini. „lată pentru ce sunt ţinuţi amărâţii ăștia sub 
arme, cugetă Ganea privindu-i cu compătimire. Ca să ude florile 
regimentului. De cinci ani au tot trăit cu spaima glonţului în 
suflet, târându-se prin noroaie, sub năvala proiectilelor și 
acuma, bieţii de ei, cară căldări cu apă. Ei, câţi oameni a smuls 
războiul ăsta de la rosturile lor! Câte vieţi a secerat, câte cămine 
a distrus, câte inimi a îndurerat!... Și pentru ce? Care-i filozofia 
războiului? Am căutat deseori explicaţii, argumente sănătoase, 
piloni de susţinere pentru ideile propagandiștilor antonescieni. 
N-am găsit... Totul e atât de șubred, atât de fals, de 
neconvingător, încât numai bunul simţ te oprește să-i scuipi în 
obraz și să le rupi fiţuicile cu care otrăvesc și înșală omul de 
rând”... 

Tocmai pe când cugeta astfel, ușa se deschise și Ganea se 
întoarse brusc luând poziţia de drepţi. Intrase colonelul Predoiu, 
roșu la faţă, cu privirea obosită și părul răvășit. Sub braț avea 
un dosar. În două zile parcă îmbătrânise cu zece ani. 

— Să trăiţi, domnule colonel! 

— Noroc, Ganea, răspunse el moale, aproape plictisit și 
trecând în apropierea biroului zvârli cu un gest de dispreţ 
dosarul pe mapa de lucru. Ce faci? 

— Am venit la ordinele dumneavoastră, domnule colonel!... 


— Ştii pentru ce te-am chemat? 

— Nu... 

— Uite, ia și citește asta... 

Zicând acestea, colonelul scoase dintre foile dosarului o hârtie 
și i-o întinse. Sublocotenentul o luă și încruntându-se la chip ca 
înaintea unei rele prevestiri începu să parcurgă repede cu 
privirea rândurile dactilografiate. 

— A început ofensiva sovieticilor pe frontul din Moldova. 
Corpul ne cere să mai trimitem un batalion de marș pentru 
front? 

— Închipuiește-ţi! făcu iritat colonelul. De unde să scoatem, 
dom'le oamenii? Să-i facem din lut și apoi să suflăm peste ei 
dându-le viață ca-n prima zi a facerii lumii? Spune-mi, de unde? 

Ganea tăcea. Mai reciti o dată nota telefonică adresată părții 
sedentare a regimentului, apoi puse ușor, cu un gest delicat 
hârtia pe biroul colonelului și se retrase un pas înapoi, 
așteptând. 

— Ei, ce părere ai? Așa-i că ăștia de la Corp nu cunosc 
situația? 

— Ba cred c-o cunosc destul de bine, domnule colonel, zise 
Ganea, luând o poziţie cât mai militărească în fața superiorului 
său. 

— Cunosc ei situaţia efectivelor? se arătă contrariat colonelul. 

— Nu, m-am referit la situaţia frontului. 

— Nu înțeleg. Ce vrei să spui cu asta? făcu Predoiu micșorând 
ochii. 

— Cred că e destul de limpede, domnule colonel, zise Ganea, 
stând mai departe, în aceeași poziţie rigidă, în faţa superiorului 
său. E evident că frontul se va prăbuși. De lucrul acesta sunt 
conștienți și cei de la Corp, dar cum primesc ordinele de sus așa 
ni le transmit și ei, „ordine de urmare” cum se spune. Mai-marii 
țării cer acum ostașilor noștri „eroism fanatic”. Eroismul, 
domnule colonel, și-l pot dovedi ostașii numai împotriva 
adevăraţilor dușmani ai poporului. În acest sens sunt convins că 
dacă armele ostașilor noștri ar începe să tragă în nemti, ar arăta 
soldatul român ce înseamnă eroism, așa cum le-a mai arătat o 
dată la Mărășești! 

Predoiu tocmai vroia să-și aprindă o ţigară. Rămase năuc, cu 
tabachera de argint în mână, privindu-l pe Ganea cu ochii mari, 
puţin speriat de parcă tânărul ofițer picase în faţa sa din altă 


lume. 

— Măi Ganea, zise el după un timp, moale, dojenitor, 
aprinzându-și ţigara, uite, să fiu sincer mie nu prea-mi plac 
reflecțiile dumitale. Parol! Ti-am mai spus o dată: te poți foarte 
bine trezi în faţa Curţii Marţiale... 

— Depinde cine mă poate acuza, domnule colonel, răspunse 
prompt Ganea. In nici un caz, dumneavoastră nu sunteți acela 
care să pledați, eventual, ca martor al acuzării... Sunteţi pe linia 
vederilor mele și... 

— Eu? sări ca ars Predoiu la fel de speriat ca înainte. Eu, 
Ganea? Dar ce-ţi trece prin cap, măi băiete?! Fugi de-aici, să nu 
te-audă careva că ia totul de bun și cine știe în ce bucluc mă 
mai bagi. Te-am avertizat o dată că ai atitudini cam libertine... 

— Domnule colonel, mi-a plăcut întotdeauna să fiu un om 
sincer, deschis, mărturisi Ganea cu aceeași siguranţă în glas. 
Sunt ferm convins că și dumneavoastră - v-am mai spus - în 
adâncul conștiinței dumneavoastră îmi daţi dreptate, că 
dialogând cu propriul dumneavoastră eu, nu se poate să nu 
ajungeţi la concluzia enunțată succint de mine. 

— Uite ce-i, Ganea, vorbi de astă dată mai liniștit Predoiu, 
slobozind fumul ţigării și împrăștiindu-l apoi cu palma. Eu te 
simpatizez, pentru că ești un om sincer, inteligent, dintr-o 
bucată, dar nu-ţi dau dreptul să mi te substitui, mă înţelegi? 

— Nu vă supăraţi, domnule colonel, dar nu-i vorba de nici o 
substituire. E vorba de-o presupunere bazată pe considerente 
viabile, adevărate... Credeţi că numai eu, sau dumneavoastră, 
gândim așa? Vai de mine! Dar sunt sigur că azi, în toată țara, 
din zece oameni, nouă au aceleași reflecţii, discută cu propriul 
lor eu, - din teamă să nu se trădeze discutând cu altcineva - că 
din zece, nouă trag aceleași concluzii: poporului nostru i-a ajuns 
cuțitul la os și nu va trece mult și va scutura cu arma-n mână 
jugul actualei situații. Domnule colonel, iertaţi-mă, suntem 
conștienți de dezastrul în care a ajuns țara, dar ne mulțumim să 
fim simpli spectatori ai propriei noastre tragedii și atât! 

— Dar ce-am putea face? 

— Ce-am putea face? Să nu mai fim spectatori, domnule 
colonel. Să ne urcăm pe scenă și să schimbăm acţiunea piesei, 
mă înțelegeţi dumneavoastră? 

— Ganea, ce te-a apucat, băiete? zise speriat colonelul, 
privind neliniștit în toate părțile. Vrei să mă bagi în bucluc că-ți 


aprob asemenea păreri fulminante? Că stau cu tine la taifas și 
punem ţara la cale? Dracu știe cine te mai aude și... 

— Mă iertaţi, domnule colonel, se scuză sublocotenentul. 
Faceţi-mi acte de trimitere în judecata Curţii Marţiale, dacă 
socotiți că sunt un instigator... 

— Nu-i vorba de asta, ci de prudența de care trebuie să dai 
dovadă, măi băiete. Știi, câteodată și pereţii au urechi... Fii mai 
calm, măi flăcăiaș, nu te avânta așa. Stăpânește-te... 

— Dumneavoastră sunteţi stăpânit? nu se lăsă Ganea. Se 
vede de la o poștă că sunteţi în derută. lată, acum trebuie să 
trimiteţi oameni pe front... Să trimiteţi oameni la moarte. Aţi 
trimis mereu... De unde să mai trimiteţi? Sunt convins că 
dumneavoastră singur condamnaţi aceste ordine care trebuie să 
susțină un război absurd... Pentru ce am luptat? Pentru ce mai 
luptăm? Care-i sensul jertfelor noastre? Cunoașteţi situaţia 
frontului... Oamenii s-au săturat... Au început să vadă mai 
departe, au început să gândească cu capetele lor nu cu ale 
unora dintre comandanți, aruncă armele și fug... Nemţii, „fraţii 
noștri de arme”, ne bagă numai în linia întâi, pentru ca prin foc 
și moarte să le creăm lor siguranţa retragerilor „elastice”... 

— In sfârșit să lăsăm astea. Spune, cum vezi dumneata 
rezolvarea acestei note telefonice? zise Predoiu trăgând alene 
din ţigară. Ce putem face? 

Işi dădea seama că fără voia lui fusese angajat într-o discuţie 
pe care n-o dorise și de aceea găsise nimerit să schimbe vorba.. 

— Dumneavoastră ce părere aveţi? 

— Mă gândeam să trimitem măcar două companii, răspunse 
nesigur Predoiu. Să executăm ordinul Corpului... 

— Și de unde vreţi să formaţi aceste două companii? 

— De la dumneata, și să vedem poate ceva oameni de la 
batalioanele de recruți... 

— Domnule colonel, iertaţi-mă că trebuie să nu fiu de părerea 
dumneavoastră, zise Ganea punându-și palma pe piept ca o 
apărare. In primul rând, eu vă raportez că din compania mea nu 
e bine sa dăm nici un om. Și nici din batalioanele de recruți nu-i 
bine să trimiteţi. 

— Pentru că sunt neinstruiţi? 

— Ar fi un motiv în plus... 

— Atunci? făcu nedumerit colonelul. 

— Ce-a fost ieri, nu mai e azi, domnule colonel, căută să se 


facă cât mai înțeles Ganea. Dumneavoastră nu vedeți cum se 
precipită lucrurile? In ţară oamenii au ajuns la marginea 
răbdării, a suferinţei, se organizează, se pregătesc de luptă. Din 
ce ne spun ordinele venite de sus, reiese că comuniștii conduc 
această luptă. Ei adună arme, organizează poporul la unele 
acţiuni împotriva actualului regim antonescian... 

— Crezi într-o apropiată lovitură de stat? întrebă în șoaptă 
Predoiu, privind cu teamă către ușă, să nu intre careva. 

— Nu știu! înălță din umeri Ganea. Presupunerile mele sunt 
intuitive, nu mă bazez pe nimic sigur, trag numai concluzii 
analizând situaţia actuală din ţară. Gândesc, judec ca fiecare om 
care privește înainte, care caută azi să vadă ce va fi mâine... Și 
aceste concluzii, domnule colonel, mă fac să cred că indiferent 
de situaţia frontului, datorită faptului că în ţară lucrurile s-au 
precipitat foarte mult - vedeţi doar ce spun rapoartele Biroului 2 
- în curând forțele din interior conduse de comuniști vor face să 
se prăbușească actualul regim. 

— E cam hazardată presupunerea dumitale! făcu ochii mari 
colonelul. Mergi prea departe cu raţionamentele... 

— Aveţi perfectă dreptate, întări Ganea. Da, e o presupunere 
și încă hazardată... însă se bazează pe concluzii evidente, 
juste... 

— Anume? 

— Dumneavoastră nu vedeţi ce se întâmplă în ultima vreme, 
domnule colonel? vorbi tot mai aprins Ganea. Se sabotează 
continuarea războiului: ajung pe front proiectile cu focoase 
defecte, în canistre benzină care nu știu ce dracului are, dar 
înfundă carburatoarele mașinilor și tancurilor, locomotive care 
pleacă din gară și se opresc, stricându-se după treizeci de 
kilometri de mers, zeci și sute de arme, grenade, lăzi cu muniţie 
sustrase din depozite, dispărute de pe front... Pot fi acestea 
presupuneri, nimic de zis, dar ce părere aveţi de circularele 
disperate ale Siguranţei și ale serviciilor militare speciale care 
confirmă în fraze laconice și totuși alarmante aceste lucruri, 
care cer să fim cu ochii în patru, să luăm măsuri de siguranţă și 
mai știu eu ce? Apoi, în afară de asta, aţi văzut că numai aici, în 
regiunea asta partizanii au aruncat două trenuri germane în 
aer... D-apoi acţiunile lor din Moldova, de pe Valea Prahovei, din 
Banat... Cunoașteți circulara... 

— Ei, și-atunci? întrebă nedumerit colonelul. 


— Cum „și-atunci”? 

— Unde vrei s-ajungi cu pledoaria asta a dumitale? 

— n orice caz nu departe, îl linişti Ganea. Spuneţi 
dumneavoastră, e posibil acum, în perioada aceasta, când, după 
cum aţi văzut, acțiunile împotriva actualului regim se intensifică, 
repet, e posibil să lăsăm garnizoana fără militari? Ce părere 
aveţi? 

— Avem două batalioane de recruți la câţiva kilometri de 
oraș, vorbi calm Predoiu. Aceste batalioane să stea pe loc, să 
avem garnizoana asigurată cu militari așa cum sună ordinul 
Marelui stat major. lar pe front să trimitem pe cei instruiți, 
oameni vechi, de aceea spuneam să luăm din compania 
dumitale... 

— Cu atât mai rău, domnule colonel, mă iertaţi că intervin în 
felul acesta, se scuză jenat Ganea. 

— De ce „cu atât mai rău”? 

— Păi punem temei în garnizoană pe niște copilandri care 
abia au învăţat să dea onorul cu pușca? Se poate așa ceva? In 
primul rând că în felul acesta contravenim ordinelor Marelui stat 
major în privinţa asigurării garnizoanelor. Spuneţi să trimit 
militarii din compania mea. Deci ne dispensăm de niște oameni 
instruiți... 

— Sunt bătrâni, Ganea... Nici ăștia... 

— Sunt, domnule colonel, da, sunt bătrâni, priviţi-i afară, de- 
abia cară căldările cu apă, arătă sublocotenentul cu capul spre 
fereastră, dar au experienţa frontului, știu ce-i aceea 
deschiderea focului la comandă, lupta în apărare, atacul și 
atâtea altele. Sunt luptători, ne putem bizui pe ei aici în 
garnizoană, în caz de nevoie... 

— Atunci să formăm două companii din recruţii aflaţi în 
cantonament în comuna Ergheviţa sau pădurea Balota, propuse 
colonelul. 

— lertaţi-mă, dar nici de părerea asta nu sunt, protestă 
Ganea. Puteţi oare dumneavoastră semna sentinţa la moarte a 
două sute de tineri neinstruiţi, care n-au învăţat nici măcar a se 
feri de glonţ? Nişte băietani care n-au altă vină decât aceea că 
venindu-le vremea stagiului militar mai devreme decât trebuia, 
din cauza războiului, au îmbrăcat uniforma de ostaș și sunt 
obligaţi să execute niște ordine, încă o dată iertați-mă, 
absurde... Aveţi dumneavoastră o inimă atât de lipsită de simțul 


umanității? Unde e atunci conștiința dumneavoastră? Vă stimez 
și vă apreciez, domnule colonel... Sunt un simplu profesor de 
latină, concentrat și port cel din urmă grad de ofiţer din 
armată... Dar nu cu gradele vă judec eu, vă apreciez, ci cu 
inima... 

— Dar ce pot face, măi omule? se arătă descumpănit Predoiu. 
Ce pot face? Dumneata nu vezi cât de categorică e nota 
telefonică? 

— Raportaţi Corpului că nu mai avem posibilităţi - fu de 
părere Ganea. Asta este. Cine are oameni de trimis să mai 
trimită, noi nu mai avem. Trebuie să executăm și ordinele, tot 
ale lor, cu siguranţa garnizoanei în vremurile astea foarte 
precipitate și tulburi... Ce, emit ordine care se bat cap în cap? 
Ce-i aicea? Sac fără fund? Efectivele astea sunt interminabile? 
Să se mai trezească și domnii comandanţi de sus, să nu execute 
la rându-le ordinele domnului mareșal orbește, să vadă mai întâi 
care-i situaţia reală... 

Colonelul Predoiu mai trase un fum, apoi strivi restul ţigării în 
scrumiera de pe birou. Era de-a dreptul înnebunit, nu știa ce să 
facă, simţea că fruntea îi e cuprinsă într-un cerc de fier care-l 
strânge puternic, gata să-i plesnească ţeasta capului. „În toată 
viaţa mea, dedicată carierei armelor - cugetă el - n-am știut 
altceva decât să fiu un om disciplinat, să-mi fac datoria și ca un 
adevărat militar să execut „fără murmur și fără șovăire” 
ordinele superiorilor mei, ordine care întotdeauna mi s-au părut 
juste, de necontestat. Dar acum nu mai înțeleg nimic! Ce 
dracului, m-am scrântit eu la minte sau vorba lui Ganea ăsta, pe 
acolo, pe sus sunt comandanţi care „ar trebui să se mai 
trezească!”. Pentru că am ajuns să nu știu ce hotărâre să iau: 
aci trimit ordine să asigurăm garnizoanele cu militari, aci 
expediază telegrame prin care cer noi și noi efective... Dar tot 
vorba lui Ganea, regimentul ăsta ce-i? Sac fără fund? Are 
dreptate băiatul ăsta, are foarte multă dreptate! Dar pot oare să 
i-o spun? Pot oare să comentez împreună cu el ordinele 
superioare? Unde-ar mai fi atunci disciplina, disciplina de fier 
„mama vieţii ostășești?” 

Chibzuind astfel, rămase câteva clipe pe gânduri, apoi înălţă 
privirea și zise: 

— Bine, Ganea, îţi mulţumesc pentru părerile dumitale. 
Discutând parcă mi-am mai ușurat sufletul. Voi mai reflecta 


până către ora prânzului. 

— Mă rog... cum socotiți dumneavoastră. 

— Eşti un om capabil, inteligent şi-mi plac raţionamentele 
dumitale logice, chiar dacă ești de fapt un civil. Încă o dată, îţi 
mulțumesc. 

— Să trăiţi, domnule colonel! zise Ganea și punându-și 
cascheta pe cap duse palma la cozoroc. Pot să plec? 

— Da, consimţi colonelul. Vezi, ai grijă și întocmește planul de 
apărare al cazărmii după indicaţiile ce ţi le-am dat aseară. Și fă 
și schiţa... 

— Nu se găsește hârtie de calc, domnule colonel. 

— Las-o dracului, fă-o pe-o hârtie obișnuită, numai fă-o, hotări 
Predoiu. S-o am până la prânz. 

— Am înţeles. 

Peste câteva minute, Ganea intră în cancelaria companiei. 
Caporalul Dincu, aplecat asupra mesei desena cam stângaci, pe 
o coală de hârtie, planul cazărmii. 

— Așa, bine că te-ai apucat de el, zise sublocotenentul, 
punându-și cascheta în cuier. Să trec după aceea planul 
apărării, cu mijloacele de foc, că trebuie să-l dăm până la prânz 
domnului colonel... Unde e Grădinaru? 

— Nu știu. Cred că umblă lelea prin cazarmă. Ce se mai aude 
cu plecarea pe front, domnule sublocotenent? întrebă în șoaptă 
Dincu. Ostașii au și auzit că se mai cer efective. 

— Acuma vin de la colonel, zise Ganea, așezându-se la masa 
lui. M-am opus să mai trimitem vreun om. Și mai ales din 
compania noastră... Știi care-i motivul... 

— Știu, făcu conspirativ caporalul, nici nu e cazul. Noi ne 
bazăm pe oamenii de aici... 

— Nici o grijă, îl asigură Ganea. Tot ce am discutat aco/o e 
sfânt. Trebuie să îndeplinim sarcina primită. Numai te rog pe 
dumneata, cu grijă, continuă munca de lămurire a oamenilor 
noștri. Fiecare să știe ce are de făcut... Prudent însă, Dincule... 
cât mai prudent... Zău, nu știu cum să-ți spun, dar mă simt un 
alt om de când m-ai îndreptat pe drumul pe care-l căutam de 
mult. iți mulțumesc din inimă. Totdeauna am să-ți mulțumesc... 
Insă n-aș vrea ca tocmai acum, în ceasul hotărâtor, să-mi fie 
barat acest drum... Te rog, ai grijă. Să facem totul să izbândim. 

— Vom izbândi, domnule sublocotenent. Să știți că în calea 
noastră nu există piedici de netrecut! 


— Ssst! se aude cineva afară... 

Într-adevăr, intră plutonierul major Grădinaru, cu faţa roșie, 
buhăită, duhnind a rachiu, sub braţ cu o capelă plină cu lame de 
încărcătoare. 

— Dumnezeii mamii lui de mârnlan, zise el bombănind ca 
pentru sine. Uite, bagabonţii, îi pui să-ţi curețe lamili și le uită pe 
lângă zidurile magaziei... Să le-adun eu, om bătrân, cu capela... 
Că-i averea lui tata... 

Dar Ganea nu-l asculta. Stătea la masă, gânditor, și privea pe 
fereastră, undeva afară, departe, peste pavilioanele cazărmii, 
învăluite în lumina soarelui ce se înălța tot mai mult pe cerul 
albastru ca de sineală. 


29 


Întunericul se lăsase pe nesimţite, învăluind orașul într-o 
tăcere neagră, apăsătoare și tristă. Străzile pustii erau 
cufundate în beznă. Aproape că nu se mai vedea la doi pași. 
Ferestrele caselor încă nevătămate erau camuflate cu hârtie 
neagră sau cu pături, să nu se strecoare nici o șuviţă de lumină 
afară. După o vreme însă, de dincolo de dealul Balotei, se ivi 
peste păduri luna, mare, rotundă, ca o imensă pecete de aramă, 
și deodată lumina ei se revărsă darnică peste întinderi, aurind 
contururile caselor, făcând să sclipească viu turnul înalt al 
bazinului de apă, dezvăluind privirilor, ca ziua, parcurile răvășite 
de bombe, străzile, ruinele așezărilor doborâte la pământ. 
Caporalul Dincu mergea agale prin umbra zidurilor îndreptându- 
se către cazarmă. Fusese acasă la plutonierul major Grădinaru și 
reparase o ușă, că nu se închidea prea bine. Primise drept 
cinstire de la „coana Florica” o ceașcă de ţuică și o bucăţică de 
brânză cu pâine de manutanţă și se simţea sătul, cu toate că 
mâncarea fusese drămuită ca la farmacie. Acum, mergea către 
cazarmă, obosit și îngândurat. De când aflase de arestarea lui 
Maxim nu mai avea o clipă de liniște; îl îngrijora tare mult soarta 
acestui băieţaș atât de săritor la îndeplinirea oricărei sarcini 
încredințată de organizaţia de tineret. Se gândise mult, 
analizase în fel și chip situaţia, dar nu-și putea explica în nici un 
fel „căderea” băiatului. Cum de fusese atât de imprudent, cum 
de nu luase seama la cine-i venea pe urme? Dana justificase 
într-un fel toată întâmplarea și Dincu îi dăduse crezare. La mijloc 
fusese o clipă de neatenţie a ei. Îi asigurase lui Maxim numai 
drumul înainte, dar trebuia când și când să vadă și cine vine din 
urmă, mai ales că era noapte și zgomotul pașilor s-ar fi deslușit 
cu ușurință chiar de la distanţe mai mari. „Nu, Valeriule, crede- 
mă, oricât a bocănit invalidul acela cu piciorul său de lemn pe 
trotuar, tot nu l-am auzit, s-a scuzat ea la prima întâlnire cu 
caporalul. De altfel eram și departe de Maxim, la cel puţin 
cincizeci de metri, așa cum mi-ai spus că trebuie să merg. Dar 
cred că invalidul a venit de undeva, de pe altă stradă, a dat 
numai colțul, altfel era imposibil să nu-l fi auzit Ștefan...” 

Dincu se interesase prin legăturile ce le avea și aflase că 
micuțul Maxim era supus la chinuri groaznice de către 
comisarul-ajutor Anghelescu, dar că în ciuda bătăilor n-a scos un 


cuvânt care să trădeze activitatea organizaţiei de tineret. Într-un 
fel îi părea bine că băiatul se comportă astfel, că deși n-avea 
decât paisprezece ani, dovedea totuși o anume maturitate, o 
voinţă neabătută și o hotărâre deosebită în privinţa păstrării 
secretului de organizaţie. „Nu-mi închipuiam să găsesc atâta 
tărie la puștiul ăsta, se gândise el, după aceea, de multe ori. Se 
vedea că e plin de ambiţie și că dorește din toată inima să 
îndeplinească și el o sarcină mai deosebită... Și iată că prima lui 
misiune s-o soldat cu un eșec... Și baremi de-ar fi numai asta... 
Dar lucrurile pot deveni foarte grave... Dacă totuși până la urmă 
băiatul nu rezistă și scapă ceva despre acţiunea întreprinsă de 
Gabriel și Pius pe dealul Balotei? Și el și fata au fost de față când 
cei doi au primit instrucţiuni în ce fel să lucreze... Nu, sper să se 
țină tare așa cum s-a ţinut până acuma, sper... dar cu câtă 
suferinţă își va ţine el această tărie!” 

Lui Dincu îi părea nespus de rău că celui mai tânăr membru al 
organizaţiei îi era dat să suporte torturile bestiale ale 
anchetatorilor de la poliţie. Din prima clipă când îl cunoscuse, 
simţise că-i este foarte drag, foarte apropiat, întocmai ca și un 
frate și că băiatul acesta inimos, cu ochi căprui, blânzi, 
zdrenţuit, adesea nemâncat și bătut de oamenii patronului, 
avea un suflet mare, ales, deosebit. „Tovarășe Valer, îi spunea 
el uneori caporalului, așa e că o să vină vremea când și noi 
muncitorii o să fim stăpâni, o să avem fabricile noastre, o să 
mâncăm pe săturate și o să avem bani câţi are domnul Graff al 
meu?” Tudor Dincu îl asculta zâmbind, după care îl mângâia cu 
duioșie pe părul crescut sălbatic. „Vor veni timpurile acelea, 
băiete. Vor veni... Nu ne vom face patroni în felul lui domnul 
Graff al tău, dar vom trăi bine...” 

Pe Strada Mare, în curtea unei foste prăvălii bombardate, din 
care nu mai rămăseseră decât zidurile înnegrite de fum, 
mulțime de lume se îngrămădea în jurul a două butoaie negre și 
pântecoase. Vestea că venise uleiul se dusese ca vântul prin 
toate cartierele, și alergaseră cu toţi într-un suflet, care cu 
sticle, cu borcane, cu damigene mici sau cu bidoane de tablă, să 
apuce să primească raţia acum, chit că era miezul nopții și nu a 
doua zi dimineaţa, când nu se știa dacă va mai rămâne vreun 
strop sau nu. Oamenii, mai mult femei și copii, se îmbulzeau 
vorbind gălăgios, agitând în mâini cartelele de alimente, 
aruncându-se claie peste grămadă fără să ţină socoteală că se 


calcă în picioare, își rup hainele de pe ei sau își dau ghiont un 
mai mult sau mai puţin nevinovate. 

— Huo, cucoană, nu da buzna, că mă călcași, ia, acolea pe 
deșt de nu mai pot! zise o femeie desculță, cu picioarele 
prăfuite, îmbrăcată într-o rochie de stambă decolorată și ruptă. 

— Mă împing și pe mine alţii, zise cucoana tot privind mereu 
către un burlan de care legase cățelul. Uite, sunt nevastă de 
colonel de cavalerie și stau cu dumneata aici la rând să-mi iau 
raţia de ulei. Colonelul Dona, dac-ai auzit... 

— Și ce dacă ești nevastă de colonel? se stropși cea călcată 
pe picior. Trebuie pentru asta să-mi dai cu copita, fă? Parc-ai 
umbla călare ca bărbatu-tău!... 

Un râs general cuprinse mulţimea și doamna colonel, 
intrigată, cu faţa aprinsă de supărare, își făcu loc cu coatele, ieși 
din îmbulzeala aceea, desprinse curelușa câinelui din inelul 
burlanului și zise înțepat: 

— Hai, Pufi, dragă, hai, că inculţii și mahalagiii ăștia n-au loc 
de coada ta... 

— la-o din loc, grăbește-te, mai du-te și pe la alte cozi cum ți- 
e obiceiul că de, nu-ţi ajung câte-ţi cară acasă primarul! sări o 
femeie mică, subţirică, ce ţinea de mână un băieţel de vreo 
patru ani numai într-o cămășuţă scurtă și descult. Zău, oameni 
buni - se întoarse ea către mulțime - mai în fiece dimineaţă vine 
la sulemenita asta trăsura primăriei cu pachete. Eu văz, că stau 
la trei case mai în sus de ea. Și-acuma, uite-o, fără obraz, se 
înghesuie și la amărâta noastră de raţie! 

— Te rog, impertinento, să-ţi măsori cuvintele! strigă doamna 
colonel, cu glas răgușit, aproape înecându-se de furie. Nu ţi-e 
rușine? Auzi la ea? O spălătoreasă mă insultă în public! Domnul 
colonel Jurăscu, primarul, să știi și tu, trențăroaso, îi camarad cu 
bărbatu-meu... Amândoi de la cavalerie... Și ca prieteni, are 
grijă și de casa celui plecat pe front... 

— Poate are grijă și de muiere-sa! ţâșni din mulţime un alt 
glas de femeie. 

— Mizerabilo! Mahalagioaice prost crescute! 

Zicând acestea, doamna colonel plecă toată numai nervi, cu 
pas mărunt, repezit, trăgând cățelul după ea, smucindu-i mereu 
curelușa gata s-o rupă. Apoi, după câţiva pași se întoarse și 
spuse înăbușit ridicând glasul: 

— Neciopliţilor! Bărbatu-meu e pe front, luptă pentru ţară și 


mareșal și voi vă bateţi joc! Am să mă duc să vă reclam! 

— Bărbatu-tău luptă pentru moșia lui! se auzi o voce groasă 
din mulțime... Nu pentru ţară... 

— Pentru a lui, pentru a mareșalului... Ce parcă mareșalul nu-i 
tot boier? răspunse femeia aceea cu copilul de mână. Tot boier îi 
și el... În vremurile astea când abia găsești o coajă de pâine, el 
are ce bea, ce mânca, cred că nu stă cum stăm noi colea, la 
miezul nopţii, pentru o ceașcă de ulei pe care trebuie să ne-o 
dea din aprilie și uite acuma îi sfârșitul lui august... 

— Uleiul nostru l-a luat Hitler, prăjește cartofi la Berlin! 

— Mai bine s-ar pune el în tigaie! 

Râsul izbucni din nou, mai puternic decât cel dintâi, dar 
deodată, la apariţia caporalului Dincu, care se oprise să vadă de 
ce-i îmbulzeala aceea, veselia încetă de parcă lumea s-ar fi ferit 
de el. Desigur, Dincu auzise tot ceea ce vorbiseră oamenii, îi 
părea bine că din zi în zi creștea ca o furtună revolta populaţiei, 
dar își zise că nu e bine prin prezenţa lui să-i stânjenească în a- 
și spune gândurile - deh, oamenii se feresc acum și de umbra 
lor, darămite de un militar! - fiind mai nimerit să-i lase, să-și 
verse fiecare năduful cum vrea, să se răcorească. 

Porni, așadar pe sub castanii de pe Strada Mare, zorind să 
ajungă cât mai degrabă la cazarmă. Cu toate că era aproape de 
miezul nopții, stăruia totuși atâta zăpușeală în aerul încins după 
căldura de peste zi, încât dintr-o clipă într-alta părea că te 
înăbuși, gata să-ţi dai sufletul. Ajungând la colţul străzii 
Independenţei, zări un gardian, în uniforma lui cafenie, 
decolorată, cu șapca dată pe ceafă, vorbind cu un ţăran. Il 
întrebă cât e ceasul și aflând că nu era încă vremea să se 
prezinte la cazarmă, hotărî să treacă puţin și pe acasă, să vadă 
ce mai este nou pe acolo. Apucă înspre cartierul Moara de Foc, 
ale cărui case mici, sărăcăcioase, cu pereţi crăpați și acoperișuri 
lăsate într-o parte, erau în parte bombardate, altele numai 
zdravăn mușcate de schijele proiectilelor. Dar când să dea colţul 
pe strada lui, se pomeni brusc, chiar lângă bordura trotuarului, 
cu o mașină de piaţă, un Ford negru, hodorogit. Portiera se 
deschise și caporalul se trezi față-n faţă cu Haralamb. 

— Ce-i, ce s-a întâmplat? se sperie Dincu și privi îngrijorat în 
toate părțile. 

— Unde umbli, măi băiete acum aproape de miezul nopţii? îl 
dojeni Haralamb. Alerg de-o oră după tine și nu te aflu nicăieri. 


Mi-a spus Ganea că ești plecat la major acasă și acum mă 
duceam într-acolo... Hai, urcă... 

— Dar ce este? 

— „Fulgerul” comunică: „Răsăritul!” 

— Gata? A început? se opri deodată locului caporalul și-l privi 
uluit pe Haralamb. Apoi într-o clipă faţa i se lumină și prinzându- 
| în braţe, îl sărută repede pe obrazul acoperit de ţepii bărbii... 
Ura! Să trăiești, tovarășe Haralamb! Uraa! Când a început? Unde 
mergem? 

Era tot o explozie de bucurie, de entuziasm și neastâmpăr. Îi 
venea să sară în sus, să joace, să chiuie... 

— Mai încet, măi băiete, mai încet că scoli strada, îl opri 
Haralamb. Și dacă ne punem de-acuma clopoței... 

— lartă-mă, se scuză caporalul, vorbind repede, precipitat. 
Dar dac-ai ști dumneata ce-i în inima mea în clipele astea!... 

— Dar ce, parcă într-a mea nu este? făcu Haralamb fără să-și 
ascundă emoția. Dar acuma n-avem timp să ne bucurăm. Hai 
repede, urcă în mașină! Peste zece minute avem o adunare a 
grupului de acţiune. 

— Comandantul meu a venit? 

— E acolo. L-am adus tot eu de-acasă... Sunt toţi... Numai 
dumneata lipseai... 

Peste o clipă, mașina demară brusc, cu motorul duduind din 
plin și porni să alerge pe străzile pietruite ale cartierului, 
luminate de lună ca ziua. Şoferul, un bătrânel uscăţiv, cu 
mustăți mari și șapcă de pânză trasă adânc peste ochi, 
conducea cu multă siguranţă, gonind cu toată viteza de parcă 
era un apucat, ocolind atât cât putea gropile și șanțurile ce le 
întâlnea în cale. 

— Cine e dânsul? întrebă în șoaptă caporalul, aplecându-se la 
urechea lui Haralamb. 

— E de-al nostru. 

— Mașina lui? 

— A lui. E pieţar... 

Peste câteva minute, Fordul opri în dreptul unei case scunde, 
cu acoperiș de tablă, îmbrăcată până sub streașină cu viță de 
vie. Coborâră repede, mai întâi Haralamb, apoi Dincu și intrară, 
zoriţi, în curtea aproape cufundată în întuneric din pricina unui 
tei mare ale cărui ramuri se întindeau până peste acoperișul 
casei. Un câine își zornăi lanţul, lătră puţin, apoi cunoscându-l 


pesemne pe Haralamb care începuse a-i vorbi în șoaptă, se 
domoli și tăcu. 

Trecură printr-o bucătărie scundă, cu tavanul crăpat, în care 
se vedeau o mașină de gătit, o postavă plină cu rufe și un pat de 
fier alături de-o masă încărcată cu farfurii murdare, cratiţe și 
oale. O ușă li se deschise în cale. În prag, Gligor, înalt, voinic, 
oarecum neliniștit: 

— Hai, măi tovarășilor, bine c-aţi venit! Trece vremea și... 

Raicu se ridică de pe patul pe care stătea și dădu mâna cu 
Dincu. Caporalul privi nedumerit în jur. În lumina lămpii cu gaz, 
cocoțată pe-un șifonier demodat, desluși chipul lui Ganea care-i 
zâmbi prietenește și-i făcu semn să se așeze lângă el pe-un 
cufăr. 

— Acum Suntem toţi, zise Raicu grăbit. Prieteni, tovarăși, 
începu el, vădit emoționat, prea multe n-am să vă spun. Fiecare 
minut e preţios în acțiunea noastră. Ceasul mult așteptat a sosit. 
Acuma o oră - poate vreunul dintre dumneavoastră a ascultat la 
radio - s-a comunicat că dictatura antonesciană a fost doborâtă, 
și că începe războiul pentru eliberarea Transilvaniei, cu alte 
cuvinte ne batem cu nemţii. După cum se vede, forțele 
patriotice, conduse de partidul nostru comunist, au acţionat cu 
succes. S-a început, tovarăși, lupta împotriva adevăraţilor 
dușmani ai poporului. Deci, trebuie să punem mâna pe arme. 

— Ce variantă a planului aplicăm? întrebă sublocotenentul 
Ganea, trăgând din buzunarul de la piept al vestonului câteva 
hârtii frumos împăturite. 

— Aplicăm planul „Dunărea Vest-trei”, interveni Gligor, și 
luând scaunul se așeză lângă ofițer să privească hârtiile pe care 
acesta și le întinsese pe genunchi. 

— Exact, confirmă Raicu. Domnule Ganea, se adresă el apoi 
sublocotenentului, luaţi măsuri să fixaţi posturi de santinelă la 
poștă, telefoane, la Şantier și Atelierele căilor ferate, mă rog, 
așa cum aţi conceput planul... Eliberaţi băiatul acela de la 
poliţie... 

— Și cu nemţii ce facem? întrebă Gligor. 

— Vom înconjura clădirea comandamentului lor și-i vom 
împiedica să iasă sau să facă vreo mișcare... 

— Trebuie să-i dezarmăm! 

— Trebuie, dar mai întâi luăm această măsură. În orice caz, să 
fim pregătiți pentru o acţiune hotărâtă. Dacă consimt de bună 


voie să se predea, cu atât mai bine. 

— Legăturile telefonice? 

— Tăiaţi numai cele către comandamentul german, hotărî 
Raicu. Restul rămân intacte. Avem nevoie de legături. Oamenii 
noștri au primit armele? 

— Le au asupra lor, răspunse Gligor. 

— Ti-am spus eu dumitale, totul e pregătit, interveni 
Haralamb. Am așteptat numai ceasul ăsta. 

— Foarte bine, zise Raicu. Acum, la treabă. Sediul 
comandamentului forțelor de luptă patriotice îl știți unde este. 
Florea, ai luat măsuri să ocupi școala? E doar pustie, elevii-s în 
vacanţă... 

— Am luat. 

— În regulă. Țineţi legătura cu Florea. De altfel, eu voi fi tot 
timpul acolo în noaptea asta. Vom trece apoi să vedem cum am 
pus stăpânire pe obiectivele vizate în planul nostru de acţiune. 
Tovarășe Haralamb, oamenii au brasarde tricolore? 

— Li s-au împărţit o dată cu armele. 

— Domnule sublocotenent, zise Raicu întorcându-se către 
Ganea, în oraș să fie patrule formate din militari și muncitori. 
Nimeni n-are voie să circule după lăsarea serii. Ne-am înţeles? 

— Am luat notă. 

— Te rog, vino la sediu peste două ore și spune-mi care este 
situaţia trupelor, cum a reacţionat colonelul Predoiu, să vedem 
ce măsuri mai trebuie luate. 

— Am înţeles. 

— Acuma, tovarăși, destul! hotărî Raicu. Să pornim acţiunea 
noastră. Cât mai repede, mai sigur, prin surprindere... 

— Ce facem cu mașina? întrebă Gligor. 

— O iei dumneata și prietenul Ganea. Să ajungeţi cât mai 
repede la posturi... Haide, grăbiţi-vă! 

Se ridicară cu toţii. Își strânseră mâinile. 

— Nu uitaţi, tovarăși, li se adresă pentru ultima dată Raicu. 
Totul prin surprindere. Și cu multă hotărâre. Acum, în clipele 
astea, în toată ţara s-a sărit pe nemți. Ca toţi ceilalți patrioţi, și 
noi, aici, în acest colț al pământului nostru, să ne facem datoria. 
Deci, la treabă! Noroc și numai bine! Victorie! 

Încă o dată își strânseră mâinile și ieșiră în curte, trecând prin 
bucătăria în care stăruia mirosul de mâncare și de rufe muiate 
pentru spălat. 


30 


Ținând-o tot într-o alergătură, caporalul trecu pe la 
băietandrul pistruiat, legătura lui, și-i dădu sarcina să-i anunțe 
chiar în noaptea aceea pe toţi membrii organizaţiei de tineret 
despre faptul că a sosit clipa cea mare. 

— Cum? Începem? se miră acesta, ieșind la poartă, în toiul 
nopţii, desculț, numai într-un maieu și chiloţi, cu părul ciufulit. 

— Începem. Anunţă indicativul „Răsăritul”, apoi „Dunărea 
Vest-trei”... 

— Am înțeles. Dar ce-i cu dumneata îmbrăcat militar? Te-au 
concentrat între timp? 

— Hai, măi băiete, îmbracă-te și dă-i drumul, că n-avem timp 
de vorbă acuma! îi porunci Dincu. Auzi tu? Din om în om, după 
legăturile lor, toţi uteciștii să fie la posturi. Deci, nu uita: 
„Răsăritul - Dunărea Vest-trei”. Ții minte? 

— Se poate, tovarășe Valeriu? se simți jignit pistruiatul. Uite, 
într-o clipă am și zburat! 

Dincu porni apoi într-o goană să ajungă cât mai repede în 
cazarmă. Trebuia în clipele acelea să fie și printre militarii 
companiei. Când să iasă în Strada Mare, se întâlni cu soldatul 
Chirică, tot numai o apă, asudat, cu boneta în mână, gâfâind de 
alergătură. 

— Ce-i mă, unde te duci? îl întrebă caporalul, mirat de 
această neașteptată întâlnire. 

— E alarmă, dom'caporal, răspunse cu glasul întretăiat 
Chirică. M-a numit dom'majur agent și m-a trimis fuga acasă să-l 
chem la cazarmă pe dom’ colonel... 

— Dar ce s-a întâmplat de-i alarmă? făcu pe miratul caporalul. 

— Nu știu! înălţă din umeri Chirică. Am scos armamentul, 
muniţia... Oamenii stau cu căștile pe cap în curte și așteaptă. 

— Bine, vezi-ţi de drum și vino tot în trap înapoi! zise Dincu și 
fără să mai stea pe gânduri porni și el repede către cazarmă. 


De cum intră în curtea regimentului, caporalul zări în lumina 
lunii forfota militarilor care acuma, la miezul nopţii, umblau 
buimaci de colo până colo, sub strigătele și înjurăturile 
gradaților. Unii cărau în brațe saci de pânză plini cu cartușe, 
raniţe, lăzi cu marmeladă. Alţii, cu căștile pe cap, cu armele la 
picior, se aliniau în grabă în faţa pavilioanelor tropăind scurt din 


picioare, speriaţi și nădușiţi, cu fețele roșii, bulucindu-se, 
căutând în fierberea aceea grupa sau plutonul din care făceau 
parte, îmbrâncindu-se, agitați ca în faţa unei apropiate primejdii. 
Sergentul major Gălușcă, cu mâna lui ţeapănă pe lângă corp, se 
urcase pe o ladă de muniții, ca să-l vadă toată lumea și dădea 
ordine peste ordine, cărora numai el le înțelegea rostul. 

— Plutonul întâi, aveţi câte zece cartușe de fiecare? Aveţi mă, 
sau n-aveţi? 

— Daaa! răspundeau fără vlagă ostașii. 

— Așa, să nu mai aveţi! Scoateţi cartușele și adunaţi-le pe 
companie. Hai, repede, leat, că acum mă reped la tine! 

Înălţa pumnul în care ţinea cravașa lui din curele împletite și 
privea scrutător peste rânduri să vadă care-i acela care nu se 
mișcă „ca argintul viu” când dă el porunci. Ostașii stricaseră 
rândurile, se îngrămădiseră în jurul unei lăzi de muniții, unde un 
gradat primea în mare grabă de la fiecare cartușele pe care le 
distribuise cu numai câteva minute mai înainte. 

— Hai, leat, mișcă, mișcă... tu-ţi dumnezeirea cui te-a făcut, 
de mârlan, că de puturoși nu vă întrece nimeni! 

Strigăte, îmbulzeală, căști și bidoane, gamele și lopeți 
Linemann lovite, zdrăngănite, tropot înfundat de bocanci sub 
norii de praf ce se înălțau de pe platoul de adunare al trupei. 

— Gata, mă? 

— Daaa! 

— Așa, leat. Alinierea! Sfoară, mă!... 

Oamenii jucau mărunt din picioare, stârnind și mai mult 
praful, privind către dreapta că fie rândurile „sfoară”, că cel care 
se găsea numai cu câțiva centimetri mai înainte sau mai înapoi 
cunoștea îndată cravașa lui Gălușcă. Sergentul major coborî de 
pe ladă ca de pe o tribună, grav și încruntat, cu cizmele lui 
bilgher lustruite, cu cravașa la spate, se apropie de ostași, privi 
rândurile și apoi tot tăcut se trase mai la o parte. 

— Drepţi! comandă el ca un turbat și toţi militarii întoarseră 
fața către înainte. Ascultă leat! Treci acuma și primește câte 
cincisprezece cartușe. Trap, mă, că acu vine domnu 
sublocotenent și trebuie să dăm raportu! 

Caporalul Dincu se apropie și privi mirat la cele ce se 
întâmplau, fără să înţeleagă nimic. De ce se cerea înapoi 
muniţia, dacă se împărțea din nou oamenilor? Il zări îndată 
Gălușcă și îi făcu semn cu cravașa să se apropie. 


— Unde ai fost, mă? 

— În misiune la dom'majur, răspunse Dincu, luând poziţia de 
drepți. Dânsul m-a trimis... 

— Așa, știu, își aminti Gălușcă. Treci trap la magazie, vezi că-i 
dom'majur acolo, ajută-l să scoată afară și restul de muniţie! 

Dincu salută și alergă către magazie. Dar ușa era încuiată și 
Grădinaru nicăieri. Scoase repede cheia, descuie lacătul, dădu 
ranga de fier la o parte și deschise larg ușa. In mijlocul magaziei 
se aflau îngrămădite lăzi de muniţie goale, răsturnate, așa cum 
le aduseseră în grabă ostașii. leși din nou afară, privi cu grijă în 
toate părţile și încredinţându-se că nimeni nu putea veni în clipa 
aceea la magazie, trase ușa după el și o încuie cu cheia. Se duse 
apoi la ușa cămăruţei și ciocăni scurt de câteva ori, repetat, 
după semnalul stabilit. După câteva clipe se auzi un zăvor 
trăgându-se și Mihai se ivi în prag. 

— Domnule caporal, bine c-ai venit! șopti și îl trase de mână 
înăuntru. Evenimente deosebite! 

Ochii îi luceau viu, aprinși de un foc lăuntric care parcă atunci 
izbucnise. 

— Stai să încui ușa... 

— Ce s-a întâmplat? făcu caporalul pe neștiutorul, luându-și 
boneta de pe cap. 

— Ceea ce am așteptat de multă vreme, vorbi Mihai 
precipitat, cu glasul sugrumat de emoție, dar tot în șoaptă. 
Antonescu a fost doborât și România a trecut de partea coaliţiei 
antifasciste. 

— Ce vorbești? 

— Așa e, cum îţi spun, vorbi tot mai înfierbântat Mihai. 

— S-a comunicat la radio? 

— Da, la radio. 

— Păi cum... 

— Stai să vezi cum a fost, îl opri Mihai. Așa, cam pe la orele 
opt, se transmitea muzică. Deodată emisia se întrerupe și 
crainicul anunţă cu o voce gravă cerând ca toată lumea să stea 
pe recepţie pentru că în curând se va face o comunicare 
importantă. Nu știu, dar parcă mi-a trecut prin corp un curent 
electric. Măi, ce să fie? mi-am zis. Au trecut cam la douăzeci de 
minute, iar muzică, iar se întrerupe emisia și iar anunţă crainicul 
să nu părăsim postul de recepţie. Domnule, m-a ţinut așa sub 
tensiune până la ora zece și un sfert, când am auzit în difuzor un 


comunicat, că dictatura lui Antonescu a luat sfârșit și că alături 
de armatele aliate vom elibera pământul Transilvaniei de sub 
ocupaţia străină. Deci, am întors armele împotriva nemților... S- 
au mai citit apoi niște decrete - un decret pentru numirea 
generalului Sănătescu în funcţia de președinte al Consiliului de 
Miniștri, un altul de amnistie, altul pentru desfiinţarea lagărelor 
de concentrare... Ei, ce zici, domnule caporal? încheie Mihai cu 
lacrimi în ochi. Nu se mai putea, domnule, nu se mai putea! 

Emoţionat, se întoarse, luă de lângă aparatul de radio un 
petic de hârtie și-l întinse caporalului. 

— Uite, am scris aici acel comunicat, atât cât l-am putut 
prinde în fuga condeiului. Și unele din decrete. 

Tudor luă hârtia, o parcurse în grabă, o împături și o vâri în 
căptușeala bonetei. 

— Dumneata nu știai chiar nimic? întrebă Mihai, trecându-și 
mâna prin părul mare, crescut sălbatic. Nu cred să nu fi aflat... 

— Ba da, am aflat și eu. Însă nu cunosc atâtea amănunte ca 
dumneata. 

— Cred că regimentul a primit unele ordine, reluă Mihai în 
șoaptă. Aud afară mare zarvă și eram îngrijorat că nu aveam 
nici o posibilitate să-ţi comunic cele aflate... 

— Da, s-a dat alarma, confirmă Dincu și-și puse boneta pe 
cap. Mă duc să văd ce se mai întâmplă. Te rog, continuă să-mi 
întocmești acele mici informaţii scrise. Acum am mare nevoie de 
ele... 

— E-n ordine! zise Mihai și pe faţa lui acoperită de țepii mari 
ai bărbii trecu o undă de lumină. Cred că mâine dimineaţă voi 
ieși și eu din... cantonament! 

— Poate chiar în noaptea asta, răspunse evaziv caporalul. 
Deocamdată nu-ţi dau nici o asigurare... Să vedem mai întâi 
cum se vor desfășura evenimentele... 

Zicând acestea, întinse mâna lui Mihai și ieși repede, încuind 
ușa. 


În cancelaria companiei, slab luminată de-o lampă de gaz, 
Dincu îl găsi pe sublocotenentul Ganea stând la masa lui, cu fața 
lac de apă, descheiat la veston, răsuflând greu din pricina 
alergăturii prin cazarmă. Își ștergea fruntea de transpiraţie, 
gâtul, ceafa și, parcă absent, privea afară, prin geamurile 
prăfuite, la ostașii care forfoteau de colo până colo, cu căștile pe 


cap și cu sacii de merinde doldora la șold. 

— Să trăiţi! zise Dincu și, luând poziţia de drepţi, duse palma 
la marginea bonetei. 

— A, tu erai? tresări ofițerul și întorcând capul îl privi zâmbind. 

— Eu, domnu'sublocotenent. 

— Domnule, ai avut dreptate în privinţa celor ce mi-ai spus 
cândva, zise Ganea și se ridică greoi de la masă, venind lângă 
Dincu. Uite, de la adunarea noastră de adineaori, am venit 
direct în cazarmă, pentru că aici e locul meu. În clipa asta 
stăteam și mă gândeam câte evenimente deosebite s-au 
întâmplat în ultimele zile: ofensiva rușilor pe frontul din 
Moldova, pregătirile noastre de aici, tot mai febrile, acuma 
știrea aceasta pe care o aşteptam dar care să-ţi spun drept m-a 
uluit. Și știi de ce? Domnule, mi-am dat seama ce forță e 
partidul comunist! Câtă înțelepciune, ce perfectă organizare a 
acţiunii, de cât sprijin se bucură din partea poporului! Poate te 
miri că am asemenea sincere reflecţii, dar știi, îmi place să-mi 
dezvălui gândurile intime către cineva apropiat, cu atât mai 
mult când e vorba de dumneata, care m-ai scos la lumină... 

— Și mie îmi place să vă ascult, domnule sublocotenent, îl 
asigură caporalul. Tocmai pentru că reflecţiile astea, cum le 
numiţi dumneavoastră, sunt sincere și vă arată cum nu se poate 
mai bine ca om. 

Câteva clipe domni tăcerea între pereţii afumaţi ai 
cancelariei. Se auzeau afară, în noapte, comenzile repezite, 
scurte, tropăitul bocancilor, clinchetul căștilor și al bidoanelor 
lovite de lopeţi și baionete. 

— Ceva ordine au mai venit? se interesă caporalul, vorbind în 
șoaptă. 

— Nu știu, că n-am fost pe sus, pe la biroul colonelului. Ti-am 
spus, abia am picat. E stare de alarmă, așa că desigur situaţia 
asta n-a creat-o colonelul de capul lui; înseamnă că a primit și el 
ceva ordine de sus. In orice caz, compania noastră va ocupa 
chiar în noaptea asta cele mai importante obiective. Conform 
planului... 

In clipa aceea sună telefonul și încăperea se umplu de larma 
soneriei stridente. Calm, sublocotenentul se duse la masă și 
ridică receptorul. O voce răgușită, repezită, vorbea agitat, 
întretăiat, aproape strigând în capsula de ebonită. 

— Am înțeles, domnule colonel, viu la dumneavoastră, zise 


Ganea și puse încet receptorul în furcă. Apoi, adresându-se 
caporalului: Uite că mă cheamă. Să vedem ce se mai întâmplă... 

— Vedeţi cum puneţi problema, domnule sublocotenent, i se 
adresă caporalul, dându-i cascheta din cuier. În caz că nu vrea 
să acţioneze de partea noastră, luaţi comanda unității. 
Compania noastră e pregătită... 

— Nici o grijă, Dincule, zise Ganea liniștit. Știu eu să mă 
descurc. 

Se încheie la veston, își potrivi centura și punându-și cascheta 
ieși afară, în curtea regimentului. 

Nu făcu decât câţiva pași, că se întâlni cu cei patru ostași 
dezertori, urmaţi de o santinelă cu baioneta la armă. Oamenii 
erau cu capetele descoperite, în haine numai zdrenţe, cu feţele 
supte, fără moletiere și cu bocancii pe piciorul gol. Cum îl văzură 
pe ofițer, se opriră, rânduindu-se pe o singură linie și luară 
poziția de drepți. 

— Încotro, frumoșilor? râse sublocotenentul, oprindu-se în faţa 
lor. 

— La tăiat lemne, dom'sublocotenent, răspunse unul dintre ei, 
pe nume Vasile Plopșor, cel mai bătrân, cu barba crescută mare 
și neagră. Omul avea privirea stinsă, ochii albaștri duși în fundul 
capului. Trebe lemne pentru bucătărie, e alarmă și pleacă trupa. 
Se dă mâncare caldă cică... 

— Cine v-a scos la lemne? 

— Dom'majur Grădinaru, răspunse santinela în locul celui 
escortat. A venit acum un sfert de oră și a dat ordin caporalului 
de schimb să-i scoată la lemne... 

— Foarte bine, să-i scoată, zise sublocotenentul. Dar se pot 
duce și fără tine, camarade. Așa că, fă bine, pune baioneta în 
teacă și întoarce-te la gardă. lar voi, frumoșilor, daţi-i drumul la 
îndeplinirea misiunii. După aceea o să am eu o vorbă cu voi... 

Cei patru dezertori se priviră miraţi unul pe altul, îl priviră și 
pe ostașul de santinelă care se chinuia să scoată baioneta de la 
armă și apoi ochii lor se îndreptară neîncrezători asupra 
ofițerului care-i fixa pe rând, pe fiecare în parte, zâmbind, 
căutând a înțelege ce se petrecea în clipele acelea în sufletele 
lor. 

— Hai, frumoșilor, înainte marș! ordonă sublocotenentul. Ori 
v-aţi învăţat cu paznicul după voi, să nu vă fure vreo fată acuma 
pe lună? Gata, daţi-i drumul către lemne... 


Ostașii se întoarseră nehotărâţi, fără să mai înțeleagă nimic 
din tot ce se petrecea cu ei și porniră cu pași șovăitori către 
magazia din fundul curţii. Când și când, speriaţi și neîncrezători, 
priveau înapoi, să vadă dacă-i ajunge din urmă santinela sau nu. 
Dar militarul acela reușise în sfârșit să scoată baioneta de la 
armă, o pusese în teacă și pornise și el către corpul de gardă. 
Dacă i se ordonase să-i lase liberi pe dezertori, el nu se putea 
împotrivi. Executase ordinul superiorului său și nimic mai mult. 

Victor Ganea urcă treptele de piatră tocite ale pavilionului 
administrativ, până la etajul întâi și intră în camera în care se 
afla comandantul părţii sedentare a regimentului. O lampă de 
gaz, cu sticla afumată, așezată pe birou abia pâlpăia, 
împrăștiind în jur o lumină slabă, bolnăvicioasă. Colonelul stătea 
în picioare la fereastră și privea undeva în noapte, gânditor. 
Auzind ușa, se întoarse și spuse: 

— Ai venit, Ganea? 

— Am onoarea să vă salut, domnule colonel! zise 
sublocotenentul, luând poziția de drepţi. M-am prezentat la 
ordinul dumneavoastră... 

— Ai auzit evenimentul? zise colonelul, mai mult în șoaptă, 
parcă speriat de propriul lui glas și veni cu pas rar în 
întâmpinarea lui Ganea. Extraordinar, domnule! Extraordinar! 
După câte am înțeles, mi se pare că mareșalul Antonescu a fost 
arestat... În orice caz din cele spuse la radio reiese limpede că 
guvernul lui a fost doborât de la putere... 

— Știu, domnule colonel, răspunse calm Ganea. Am aflat și 
eu. Vorbește lumea în oraș... Am auzit chiar la radio. De aceea 
am și ordonat, drept măsură iniţială, ca dezertorii cei închiși să 
fie lăsaţi liberi prin curtea cazărmii, să nu mai fie escortați... 

— Pentru ce ai dat asemenea ordin? întrebă mirat colonelul. 

— Pentru că-l socotesc logic. 

— Nu înţeleg... 

— Foarte simplu, reluă sublocotenentul cu același calm de la 
început. Oamenii au fost acuzaţi că au dezertat de pe front, nu? 

— Da. 

— Ei, cum acel front nu mai există, mai poate dăinui vreo 
culpabilitate acuzatoare împotriva lor? Niciuna! E o măsură 
profund democratică și... cred că înţelegeţi sensul... Cessante 
causa, cessat efectus! ?% 


23 încetând cauza, încetează efectul! (|. latină, n.a.) 


Colonelul clipi din genele-i alburii și obosit se așeză pe 
scaunul de piele, cu spătar înalt, dinapoia biroului. Zise, 
împreunând mâinile deasupra unor dosare ce le avea în față: 

— Cum ţi-ai permis să dai un asemenea ordin, când încă nu ai 
confirmarea oficială despre încetarea ostilităților? 

— Dar dumneavoastră n-o aveți? 

— O am, dar n-o ai dumneata. Și chiar dacă o am, mai întâi 
am verificat raportând telefonic la Corpul de Armată... Or, 
dumneata te iei după spusele unuia și ale altuia, aplicând 
măsuri contra disciplinei militare... 

— Domnule colonel, mă iertaţi, zise Ganea, fără să se piardă 
cu firea, dar n-am făcut altceva decât să anticipez o măsură 
democratică pe care sunt sigur că aţi fi luat-o și dumneavoastră 
cât mai neîntârziat. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră. 

— O măsură... democratică? 

— Întocmai. 

— Democraţia nu-i proprie armatei, sublocotenente! zise pe 
un ton autoritar colonelul. Așa că nu puteam lua o asemenea 
măsură... 

— Nu este acum, dar poate va fi mai târziu, domnule colonel, 
nu se lăsă Ganea. Tempora mutantur, et nos mutamur cum illis! 
24 

— Dumneata faci exerciţii de vorbire în latină, sperând că 
dintr-o zi în alta te vei întoarce la catedră, spuse Predoiu. Ei, află 
sublocotenente, că nu te vei întoarce așa de curând în viaţa 
civilă! Lucrurile sunt atât de tulburi, încât nu știm ce se întâmplă 
mâine. Auzi, guvernul Antonescu a fost doborât! Cine s-ar fi 
așteptat la lucrul ăsta? 

— Istoria. 

— Cum istoria? 

— Foarte bine, istoria, reluă sigur pe sine Ganea. Istoria pe 
care o făuresc oamenii prin propriile lor fapte, pe care o făurește 
poporul. Și poporul nostru desigur că s-a așteptat la acest 
deznodământ. 

— Poporul? 

— Da, poporul. Masele largi de cetăţeni, prin exponenţii cei 
mai devotați unei cauze drepte, au dat curs evenimentelor pe 


2+ Se schimbă vremurile și noi odată cu ele! (|. latină, n.a.) 


care poate dumneavoastră le consideraţi bizare, de neînțeles... 
Acum, domnule colonel, dacă-mi permiteţi, hai să discutăm 
deschis... 

— Totdeauna dumneata vrei să discutăm deschis... 

— Dumneavoastră singur aţi apreciat cândva acest lucru 
drept o calitate a mea, fapt ce m-a bucurat nespus de mult, 
mărturisi Ganea. 

— Mă rog... Ce vrei să spui? Ce vrei să discutăm? 

— Eu, domnule colonel, sunt un om sărac, după cum știți, 
sunt un simplu profesor de latină, vorbi Ganea cu modestie. Nu 
sunt un filozof, și nici nu trebuie să fiu ca să am unde reflecții de 
ordin personal, așa cum le are orice om care gândește logic. 

— Desigur... 

— Vreau să vă întreb, urmă Ganea, cunoscându-vă după cum 
v-am mai spus, ca un om drept, integru chiar cu dumneavoastră 
înșivă, zic, vreau să vă întreb: în propria dumneavoastră 
conștiință nu se reflectă câtuși de puţin ideea că tot regimul 
acesta dictatorial, că toată această guvernare antonesciană a 
fost clădită pe niște piloni șubrezi, că mai curând ori mai târziu 
avea să-i vină sfârșitul? Fiţi sincer... Dacă vă mai amintiţi, am 
mai discutat chestiunea asta... Și iată a sosit ceasul... 

— Sunt militar și n-am dreptul să gândesc în nici un fel asupra 
ordinei de stat! răspunse rece și grav colonelul. Militar de 
carieră. Or, militarii nu fac politică! Știi bine lucrul ăsta! Politica 
o fac civilii, cei care n-au jurat credinţă regelui și patriei. 

— Și civilii aceștia au fost odată militari și au jurat. 

— O fi jurat ei, dar se vede că jurământul acela l-au dat la 
dos, dacă după cum spui dumneata, mulţimea, poporul, mă rog, 
a așteptat de mult evenimentele astea... 

— Și dumneavoastră sunteţi convins că le-au așteptat, stăruli 
Ganea. Merg mai departe: sunt sigur că în mulțimea aceasta 
oricând vă puteaţi sau vă puteţi număra și dumneavoastră. 

— Uite ce-i, sublocotenente, îi tăie vorba colonelul pe același 
ton aspru. Dumneata ești civil și poţi gândi ca toţi civilii. Eu sunt 
militar de carieră și gândesc ca un militar de carieră. Ti-am mai 
spus: nu-ţi permit să faci aprecieri ale situaţiei politice din ţară 
pe seama persoanei mele! Profiţi de faptul că am o anume stimă 
pentru dumneata, o anumită consideraţie și îndrăznești să afirmi 
cum că aș gândi la fel ca dumneata... Ei, uite că nu gândesc! Și 
chiar dacă aș gândi ca militar n-am nici un interes să-mi provoc, 


prin trădarea gândurilor, un act de acuzare din partea mai 
marilor mei! Asta mi-ar lipsi acuma, să mă văd pe la Curtea 
Marţială pentru motivul că am început să fac politică! 

Zicând acestea, Predoiu se ridică, ocoli biroul și cu pas 
apăsat, ţinând mâinile la spate, se duse din nou la fereastră. 
Trase cu un gest nervos perdeaua de mătase și privi în curte. Se 
întoarse apoi după câteva clipe și se opri în fața lui Ganea care 
continua să stea în picioare într-o poziţie respectuoasă, lângă 
ușă, în locul în care se afla de când intrase în cabinetul 
comandantului. 

— Să ne întoarcem, mai bine, la problemele ce ne interesează 
direct, spuse el pe un ton grav, marţial, dar care vroia să arate 
calm și stăpânire de sine. După câte știi, unitatea noastră e în 
alarmă, conform ordinelor superioare... 

— Ostașii s-au și adunat pe platou, domnule colonel. 

— Foarte bine. Te rog să controlezi starea armamentului, a 
muniției, felul cum s-a distribuit hrana rece... 

— Am înţeles, domnule colonel. 

— Ca singurul ofițer din regiment, mă vei înlocui la comandă, 
urmă Predoiu pe același ton autoritar. 

— Plecaţi undeva? 

— Da. Am să iau trăsura și am să dau o fugă până în comuna 
Erghevița și pădurea Balota unde avem cele două batalioane de 
recruți. Vreau să văd ce măsuri s-au luat acolo după ordinele pe 
care le-am dat. Dumneata ai grijă aici ca totul să fie în regulă. 

— Am înţeles, domnule colonel! 

— Încă ceva: am primit un ordin de la Corp, pe care trebuie 
să-l executăm chiar în noaptea aceasta. E vorba de întărirea 
gărzilor existente, de instalarea unor posturi de santinele duble 
la poștă, telefoane, instituţii și întreprinderile cele mai 
importante. De asemenea, să organizăm câteva patrule prin 
oraș. Totodată trebuie să supraveghem trupele germane aflate 
în garnizoană. 

„Va să zică, treburile merg bine, cugetă în sinea lui Ganea. 
Armata a și primit ordin să treacă de partea forțelor patriotice”. 

— Mă iertati, n-am reţinut, ce se spune în privința nemților? 
întrebă sublocotenentul, vădit interesat de acest lucru. Ce 
ordin? 

— Deocamdată numai ce-ai auzit, zise colonelul. Să-i 
supraveghem... Nu ne mai sunt aliaţi, așa că... 


— Dacă nu ne mai sunt aliaţi, poate că ne sunt dușmani, 
încercă Ganea să dea o interpretare proprie dispoziţiilor venite 
de sus. Și dacă ne sunt dușmani, poate că ar fi bine să trecem la 
dezarmarea lor... 

— Domnule sublocotenent, mă exasperezi cu teoriile dumitale 
hazardate! izbucni colonelul, cu fața congestionată de enervare. 
Dumneata nu înţelegi că nu avem voie să facem presupuneri, 
din moment ce ordinele superioare nu fac nici o precizare în 
acest sens? Nu zic, s-or fi dat ordine și pentru dezarmarea 
nemților, dar acestea s-au emis, cred, către garnizoanele mari 
unde se știe că există efective serioase ale trupelor germane. 
Dar nouă, de ce să ne fie dat un asemenea ordin? Pentru 
cincizeci de oameni cât numără comandamentul lui Klausing? S- 
a presupus că aceștia - datorită numărului mic al efectivului - 
nu se vor gândi să înceapă a opune rezistenţă și înțelegând 
situaţia nou creată se vor preda fără multe parlamentări. Asta 
cred că ar fi o explicaţie... lar dumneata vii cu niște idei... 

— Nu vă supăraţi, domnule colonel, zise Ganea imperturbabil, 
dar chiar așa fiind, cred că măsura adoptată de Corp, de a 
supraveghea deocamdată trupele germane din garnizoana 
noastră are un înţeles mai adânc. 

— O avea, dar noi n-avem voie să interpretăm, îl opri 
colonelul aspru. Ai înțeles? Ce-o mai fi, vom vedea. Deocamdată 
trebuie să executăm ordinul așa cum e dat și nimic mai mult! 

— Dar noi nu putem să avem puţină iniţiativă în privinţa 
acestor evenimente? 

— Ce iniţiativă? făcu ochii mari colonelul. 

— În privinţa celor ce v-am raportat adineauri, zise Ganea. Să 
trecem la dezarmarea trupei germane și apoi să raportăm 
măsura... 

— Domnule, ești nebun? izbucni Predoiu abia stăpânindu-se, 
roșu de mânie, cu ochii numai scântei. Eu vreau să te fac să 
înţelegi că nu trebuie să ieșim din litera ordinului și dumneata îi 
dai înainte cu una și cu alta, vrei să faci ce te taie capul! 

— Domnule colonel... 

— Am terminat, îi tăie vorba Predoiu. Nu văd rostul unei astfel 
de iniţiative total riscante! De altfel, am raportat acum o 
jumătate de oră și domnului colonel Jurăscu, primarul, situaţia și 
dânsul a fost de aceeași părere, anume, că nu e bine să 
începem o luptă fără rost când nimeni nu ne-a cerut acest 


sacrificiu complet gratuit... 

— Gratuit? înălță Ganea sprâncenele a mirare. Nici nu putea 
un primar antonescian să aibă alte reflecții. Și dumneavoastră îi 
cereţi sfatul... 

— Mă rog, antonescian, neantonescian, dar până l-or schimba 
- dac-or găsi de cuviință acest lucru - e tot primar. Și-apoi eu i- 
am cerut sfatul ca unui militar mai vechi în grad, în meseria 
armelor, ca unui om cu experienţă. l-am arătat și ordinul 
telefonic. Intr-adevăr - a concluzionat și dumnealui - nemţii nu 
ne mai sunt aliaţi, dar nici nu se precizează că ne sunt dușmani. 
Nu reiese de niciunde acest lucru... 

— Cum nu reiese? se arătă contrariat Ganea. Dar chiar din 
cele spuse la radio se deduce acest lucru: „Vom trece - mi se 
pare că s-a spus - hotarele impuse prin actul nedrept de la 
Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei de sub ocupația 
străină”. Deci, e destul de limpede: război împotriva nemților și 
fasciștilor unguri care sunt în cârdășie cu ei... 

— Astea-s presupunerile dumitale, și atâta tot... 

— Ale dumneavoastră nu sunt? 

— Or fi, dar n-am dreptul să iau măsuri în afara ordinelor 
superioare. Ce dracului, măi Ganea, armata asta a ajuns chiar 
așa, o turmă fără stăpân? Face fiecare ce vrea? Luăm iniţiative 
de capul nostru? 

— Vă asigur, domnule colonel, că nemţii vor căuta să se 
răzbune pe această hotărâre a noastră de a rupe alianţa cu ei și 
a pune mâna pe arme să ne facem dreptate. Și atunci vor lovi 
tocmai când nu ne așteptăm. 

— Te înțeleg, dar uite că până acum la miezul nopţii nu s-au 
manifestat în nici un fel în acest sens. Și-apoi, nu uita dumneata 
un lucru, sublocotenent Ganea: așa cum ţi-am mai spus, cred că 
apreciind lucid evenimentele, vor da dovadă de loialitate și de o 
deplină înţelegere a lucrurilor. 

— Nu cred că aceeași impresie o au ei despre noi, domnule 
colonel, zise Ganea. Și atunci, sunt singur că vor proceda în 
consecinţă. 

— Evenimentele următoare vor confirma sau vor infirma 
părerile dumitale, vorbi de astă dată calm colonelul. 
Deocamdată lucrurile se prezintă în stadiul pe care-l cunoaștem. 
Te rog să treci la executarea măsurilor ordonate... 

— Am înţeles, domnule colonel! 


— Totul în spiritul ordinelor superioare. 

— Da, domnule colonel... 

Zicând acestea, Ganea își puse cascheta pe cap, salută și ieși 
din biroul comandantului. 


31 


În aceeași noapte, Mihai intră pe poarta casei părintești de pe 
strada Aurelian, grăbit să-i revadă cât mai neîntârziat pe ai săi. 
Barba îi crescuse mare, părul de asemenea, iar cămașa 
nespălată de multă vreme era grea de sudoare și murdărie. 
Curtea casei era pustie. Primul care-i ieși înainte fu Costeluș, ce 
apăruse ca o umbră de dinapoia cuștii câinelui cu o nuia în 
mână. 

— Ura! A venit nenea Mihai! dădu el un strigăt de bucurie și 
se repezi înainte-i cu brațele larg deschise. 

— Ce faci, măi sfârlează, nu te-ai culcat încă? îl sărută Mihai 
pe amândoi obrajii și luându-l de subsuori îl ridică în sus ca pe 
un fulg. Îți era dor de mine? 

— Îmi era. Unde-ai fost? 

— Departe. 

— Mai pleci acuma? 

— Nu mai plec... E cineva acasă? 

— Numai mama și tanti... 

Mihai intră în casă. La apariţia lui, maică-sa, care tocmai 
ștergea niște farfurii era cât pe-aci să le scape jos de emotie. 

— Mihai, ce-i cu tine, băiatule? 

— Bine, mamă... S-a terminat exilul și am venit acasă. 

— Unde ai stat? Ai fost plecat din oraș? 

— Iti spun eu... 

ÎI îmbrăţișă, mângâindu-l pe păr, apoi îl întrebă cu îngrijorare 
în glas: 

— Să fie oare adevărate toate câte se aud? 

— Dar ce se aude? 

— Că s-a încheiat pace și că nemţii pleacă din ţară. 

— E adevărat. 

— Bine c-a dat dumnezeu să se întâmple minunea asta! zise 
mama și se închină de câteva ori făcând cruci mari pe piept. Că 
nu se mai putea trăi. Și tu, întrebă ea după o clipă, nu mai ești 
amenințat acuma de nici un pericol? 

— De nici unul. Sunt liber și nu mai plutește nici o primejdie 
asupra mea... 

Mama își îmbrăţișă din nou fiul și începu să plângă. Lacrimi de 
fericire îi lunecară pe obraji. Costeluș stătea de-o parte și-i 
privea tăcut, fără să scoată o vorbă. Inţelegea că în acele clipe 


se întâmpla ceva deosebit, dar ce anume nu-și putea da seama. 

După un minut-două, pe-o ușă alăturată își făcu apariţia și 
tanti Emilia. Era fardată exagerat de mult cu roșu pe obrajii 
supți, cu părul vâlvoi și privirea rătăcită. Trecu pe lângă cei doi 
ca o umbră și ieși afară în curte, lăsând ușa larg deschisă în 
urma ei. 

— Săraca de ea! zise Mihai, desprinzându-se din brațele 
mamei. Victimă a nenorocitului ăsta de război, a suferit și suferă 
mai mult decât toți... Dar unde-i Dana? 

— A plecat acum două ceasuri în oraș. S-a dus pare-mi-se la o 
colegă. Așa mi-a spus... 

— Și tata? 

— Trebuie să sosească din clipă în clipă. S-a dus până la 
domnul Pintilie, judecătorul, să asculte la radio. 

Într-adevăr, peste un sfert de oră sosi acasă și profesorul 
Gheorghiu. Era slăbit, cu faţa trasă, iar hainele îi cădeau prea 
largi pe trupul său vlăguit. Numai sticlele ochelarilor îi luceau 
dând ochilor o expresie deosebită. 

— Mihai! zise el, văzându-și fiul în sufragerie și grăbit îl 
îmbrățișă, sărutându-l apăsat pe amândoi obrajii. Ai venit? Ce 
bine-mi pare că s-a terminat totul! Cred c-ai auzit, altfel nu te 
întorceai acasă. Unde-ai stat până acuma? 

— N-are importanţă unde am stat, zise Mihai rece, oarecum 
rezervat. Principalul e că trăiesc și că am avut posibilitatea să 
mă întorc acasă fără să-ţi mai pricinuiesc dumitale vreo 
neplăcere... 

— Eşti nedrept, băiete, zise profesorul, prinzându-și fiul de 
braț. Dacă m-ai înțelege... 

— Te înțeleg destul de bine, tată. Dumneata vrei să fii bine cu 
toată lumea. Și din cauza asta n-ai o poziţie precisă, clară, un 
drum propriu pe care să mergi drept, după propriile dumitale 
gânduri, după propriile dumitale convingeri. Și totuși cred că-ți 
sunt limpezi anumite lucruri, dar n-ai curaj să le afirmi, sau mai 
bine zis să-ţi exprimi poziţia... 

— Mihai! 

— Uite ce-i, tată, să lăsăm clarificările, propuse băiatul. De 
acord? Vom avea timp de ele mai târziu și sunt ferm convins că 
vei înțelege mai bine unele lucruri. Acum spune-mi, te rog, ce 
noutăți mai sunt anunţate la radio? căută el să schimbe vorba. 
Am auzit că ai fost la judecătorul Pintilie. 


— Da, am fost. Cum, nu cunoști nimic din cele întâmplate? Eu 
credeam că din moment ce-ai putut veni acasă... 

— Cunosc foarte multe, zise Mihai și se așeză pe un scaun 
lângă masă. Datorită acestor evenimente deosebite mă și pot 
mișca în voie, fără să-mi mai pese de ceva. Dar de vreo două 
ceasuri n-am mai ascultat nici un comunicat... 

— Păi ce să fie nou? căută a-și aminti profesorul. Cică s-a 
format un nou guvern, prezidat de generalul de corp de armată 
Sănătescu. S-a dat apoi un decret de amnistie, apoi un altul 
pentru desfiinţarea lagărelor de concentrare... 

— Cunosc toate astea. Altceva nou? 

— Altceva? înălță profesorul din umeri. La amiază, Parisul a 
fost eliberat de forțele franceze din interior, iar guvernul lor s-a 
instalat din nou acolo. A fost eliberată și Marsilia... Cam asta 
este... Când ai venit? 

— Acum o jumătate de oră. 

— Și unde spui c-ai stat? 

— În regiment. 

— În regiment? făcu ochii mari profesorul. În care regiment? 

— În Regimentul 95 infanterie... 

— Ce vorbești, dom'le? Păi cum ai stat acolo? Sub ce formă? 
Concentrat? 

La întrebările insistente ale tatălui, Mihai povesti totul, 
arătând cum prin bunăvoința unui caporal trăise atâtea zile în 
siguranţă în cămăruţa unei magazii de armament fără să-l știe 
nimeni. | se aducea hrană, avea la dispoziţie un aparat de radio 
cu ajutorul căruia știa absolut tot ce se întâmplă în lumea 
largă... 

— Numai ce se întâmpla aici acasă, cu mata și cu mama, nu 
puteam ști, încheie Mihai cu tristeţe în glas. 

— Am dus-o și noi greu, Mihai, zise profesorul copleșit de 
amărăciune. Alimente nu se găsesc, apa o aducem tocmai din 
vale, de la fântânile de lângă liceul Traian, apoi 
bombardamentele, unul după altul, percheziţia de la poliţie din 
pricina ta, declaraţii peste declaraţii, grosolăniile comisarilor... 
Liceul e mutat în comuna Șișești și săptămânal fac un drum sau 
două până acolo, atâţia kilometri, ca să închei situaţia școlară a 
elevilor. Acuma vin și examenele celor care dau în particular... 
Ei, sunt multe greutăţi, dar bine că s-a sfârșit totul. Speram în 
zile mai bune... Războiul ăsta a fost o mare durere pentru ţara 


noastră... 

— Abia acum ai înţeles lucrul ăsta? se miră Mihai. 

— L-am înţeles mai demult, dar l-am înţeles numai pentru 
mine, zise profesorul, clătinând capul a părere de rău. Puteam 
spune unuia și altuia ce e în inima mea? Sau altul îmi putea 
spune ce gândește despre tot ceea ce se petrece în jurul 
nostru? Știi cum sunt oamenii... E bine să fii prudent... În acești 
câţiva ani care au trecut, atâtea lagăre de concentrare, atâta 
suferinţă, atâtea mizerii... 

— Regimul dictatorial al lui Antonescu nu ne putea aduce 
altceva mai bun. 

— Foarte adevărat, dragul meu, foarte adevărat, întări 
profesorul. Dar acuma lumea răsuflă ușurată... Nemţii ăştia, prin 
ambiția lor prostească, prusacă, ne-au adus numai necazuri. Am 
fost împinși într-un război pe care poate nu l-a dorit nimeni... 

— Nu „poate”, ci în mod cert nu l-am dorit, zise Mihai, 
împreunând mâinile deasupra mesei. Aventura lui Antonescu și 
a celor care l-au adus la putere ne-a costat atâtea vieţi 
omenești! 

— E adevărat că a fost arestat? se arăta profesorul vădit 
interesat. Așa se aude... Chiar judecătorul Pintilie mi-a spus 
adineaori. L-a informat cumnată-sa care-i telefonistă la oficiu, 
cică așa se aude la București: Antonescu a fost arestat... 

— Nu știu. Tot ce e posibil... 

Profesorul clătină gânditor capul, apoi rămase tăcut. Îl privea 
pe Mihai și parcă nu-l mai recunoștea. Nu mai era cel de acum 
doi-trei ani în urmă. li plăcea, de altfel, perseverenţa lui, 
constanţa în concepţii, hotărârea și dârzenia pe care o dovedea 
în susținerea afirmațiilor ce aveau la baza lor anumite adevăruri 
de necontestat. Nu disperase când în discuţia lor aprinsă îi 
poruncise să părăsească în grabă casa. Plecase ca un înfrânt și 
iată-l că se întorcea după atâta vreme stăpân pe sine și pe 
faptele sale. Desigur, băiatul avea dreptate. Numai el, prin 
suferinţele și mizeriile îndurate, putea cunoaște grozăviile 
regimului lui Hitler. Își inoculase în suflet ura împotriva nemților, 
ură provocată de comportarea acelora în care poate crezuse în 
primele zile ale încorporării sale, dar care, își dăduseră mai apoi 
arama pe față. Dar bine că se sfârșiseră toate... 

— Nu știu dacă mă înţelegi, tată, zise Mihai în cele din urmă, 
dar port aici în inimă o anume sete de răzbunare împotriva 


tuturor celor care mi-au călcat în picioare demnitatea de om, 
împotriva celor care și-au bătut joc de anii mei tineri, care m-au 
băgat în lagăr, de unde cu mari riscuri am reușit să evadez... 

— Bine, lasă-i dracului acuma! îl întrerupse profesorul, dând a 
scârbă din mână. Nu te mai gândi la tot ce a fost. Gândește-te la 
viitor. 

— Tocmai că gândindu-mă la viitor nu pot uita trecutul, zise 
Mihai aprins, înfierbântat. Nu pot! 

Tăcu, oftă din adâncul pieptului și mângâind capul lui 
Costeluș urmă parcă cu un alt glas: 

— Mă gândesc la o posibilitate să lupt împotriva nemților, să 
mă răzbun pentru tot ce-au făcut din viaţa mea și a altora... 

— Cum să lupţi? se miră profesorul potrivindu-și mai bine 
ochelarii pe nas. 

— Dacă-mi înţelegi inima, înţelegi și rostul hotărârii, zise 
băiatul, privind undeva, pe fereastră, afară, în noapte. Aș fi 
decis să lupt dar nu se vede o asemenea posibilitate. Decât 
numai dacă m-aș înrola voluntar în armată... 

— Ce tot vorbeşti, măi, băiete!? protestă profesorul. Ce idei îţi 
mai flutură prin cap? În loc să fii mulțumit că totul s-a sfârșit cu 
bine, că ai scăpat de primejdii, vrei acuma să te aventurezi în 
altele? Tu, băiete, trebuie să te gândești la viitorul tău, la 
situaţia ta. Acuma, că s-au limpezit vremurile, la toamnă să te 
înscrii la o facultate, vor începe cursurile universitare și trebuie 
să-ţi faci un rost, o carieră... 

— Până la toamnă mai sunt multe de făcut! zise Mihai 
gânditor. In primul rând să ne așezăm liniștea în ţară cu arma. 

— Eşti obosit, măi băiete, căută a încheia discuția profesorul, 
vădit nemulțumit de întorsătura lucrurilor. Trebuie să mănânci 
ceva și apoi să te culci. Hai, Ana, pune, te rog, masa! strigă el 
spre odaia de alături. Uite, e aproape trecut de miezul nopţii... 
Lasă, își prinse el fiul iară de braţ, mâine sunt sigur că ai să 
judeci altfel lucrurile... 

Peste un sfert de oră, mama aprinse încă o lampă în 
sufragerie și în jurul mesei se adunară toţi ai casei. Lipsea 
numai Dana, care nu se întorsese încă din oraș. 


Dana veni acasă abia pe la orele două din noapte. Chipul îi 
era tras, palid, iar părul despletit îi cădea în neorânduială pe 
umeri. Pe mâneca stângă a bluzei purta o brasardă tricoloră, iar 


în mână avea un automat „Mauser”. Era însoţită de un băiețaș 
firav, slăbuţ, îmbrăcat într-o cămașă sfâșiată și pantaloni 
soldăţești. Faţa acestuia era vânătă, brăzdată de dungi negre și 
răni încă nevindecate; ochiul drept umflat și buza de sus 
însângerată arătau că băieţașul fusese bătut zdravăn. De altfel, 
din câte se vedea, abia se mai ţinea pe picioare. 

— Ce-i cu tine, fata mea? o întrebă Ana, văzând-o intrând în 
sufragerie cu un necunoscut trențăros după ea. De unde vii și pe 
unde-ai umblat de aseară și până acuma? Și ce ai în mână? Ah, 
fugi cu pistolul ăsta din faţa mea, că mă sperii! începu ea să 
strige, cuprinsă de frică. Fugi... 

— Nu-ţi fie teamă, o asigură Dana. Știu să umblu cu el. 

— Dar cine ţi l-a dat? 

— Las’ că vă spun eu. Hai, Maxime, se întoarse ea, 
îndrăznește și treci pragul... 

— Dar cine-i copilul ăsta? 

— E Maxim, ucenic la „Fraţii Graff”. Va locui la noi... 

— Cum va locui la noi? se miră mama, vădit nemulțumită de 
hotărârea fetei. Ce înseamnă toate astea? 

— Înseamnă multe! vorbi autoritar Dana și făcând un semn lui 
Maxim îl pofti să se așeze pe scaun. Băiatul e membru al 
organizaţiei noastre de tineret, Uniunea Tineretului Comunist. A 
fost arestat de poliţie și schingiuit, pentru că a fost prins 
împărțind manifeste antifasciste... A fost eliberat azi-noapte. 

— Ce-i asta... Uniunea... și cum ai mai spus? făcu ochii mari 
mama și, deschizând ușa, îl strigă pe profesor din odaia 
alăturată. Vlade dragă, ia vino încoace niţel! 

Îndată se iviră în pragul odăii Vlad Gheorghiu și Mihai. 
Profesorul era în pijama, ţinea o carte în mână, iar Mihai numai 
ce se bărbierise și avea încă spumă de săpun pe faţă. 

— Ce-i, ce s-a întâmplat? 

— Mihai! exclamă Dana și, lăsând automatul pe masă, se 
repezi și-și îmbrăţișă fratele. Ai venit? Când ai venit? 

Mihai se desprinse din braţele soră-si și cu palma încercă să-și 
șteargă urmele de săpun de pe faţă. 

— Aseară am venit, zise el fără să-și ia privirea de pe chipul 
răvășit al Danei, de la brasarda tricoloră ce-o purta pe braț, de 
la automat... 

— Și... cum a fost? 

— Mai întâi spune ce-i cu tine? întreba Mihai vădit interesat de 


noua postură în care-și vedea sora. Faci pe revoluţionara? De 
unde ai arma asta? 

— ţi voi răspunde îndată, pentru că acuma a trecut primejdia, 
băiete, vorbi Dana cu dezinvoltură și-și prinse cu exagerata 
cochetărie o agrafă în păr. Am ieșit cu toţii la lumină. Putem să 
ne spunem cu glas tare tot ce avem pe inimă... 

— E foarte adevărat, zise Mihai, dar spune-mi ce-i cu tricolorul 
pe braţ? Ce faci cu automatul ăsta. Și cine-i musafirul pe care l- 
ai adus? 

Aceleași întrebări se vedeau a stărui și pe fața profesorului 
ce-și potrivise mai bine ochelarii și privea cu stăruință când 
către Dana care mutase automatul pe-o etajeră, când către 
Maxim ce stătea pe scaun mai lângă ușă, cu capul plecat și 
mâinile vineţii tremurânde pe genunchi. 

— la nu-l mai priviţi atâta, că n-a căzut din lună, zise Dana 
zeflemitor. Un băiat ca toţi băieţii... Staţi mai bine jos, uite aici 
pe scaunele astea, să vă spun tot ce vă pot spune astăzi. Tu, 
Maxime, nu te speria, că nu se întâmplă nimic, îl asigură ea 
liniștitor. Părinţii mei sunt oameni cumsecade, oameni de inimă, 
ai auzit tu de ei, cu dragoste pentru cei necăjiţi. Te rog, tată, 
mamă și tu, Mihai, vă rog staţi jos, să discutăm... 

— Ce putem discuta acum, în puterea nopţii? întrebă vădit 
enervat profesorul. Ce-mi vii aici în casă cu toți vagabonzii găsiţi 
pe stradă și vrei să pozezi în chip de zeiţă a filantropiei? De 
unde până unde ai devenit prietenă cu orice nespălat și coate- 
goale, tu fiica unui profesor cu reputaţie? Și ce-i cu pistolul ăsta 
sau ce dracu e de pe etajeră? 

— Tată, te rog încetează! vorbi autoritar Dana și-l fulgeră cu o 
privire atât de tăioasă încât profesorul înmărmuri. 

— Ceee? Se poate? 

— Ti-am spus, te rog încetează! reluă Dana pe același ton 
aspru, neînduplecat. Totdeauna n-ai știut altceva decât să faci 
uz de reputaţia dumitale, de cartea dumitale de vizită, te-ai 
închis în carapacea unei așa-zise neutralităţi și n-ai vrut să vezi 
- dincolo de lentilele ochelarilor - realitatea asta absurdă. Asta 
e! Mă doare că fac asemenea constatări, dar făcându-le acum 
simt că mă ușurez, că prea mult am ţinut în mine veninul unei 
revolte ce trebuia tăinuită! 

— Dana, se poate? o luă mama de braţ, căutând să-i 
vorbească cu glasul blând liniștit. 


— Lasă-mă mamă, am și eu necazurile mele, ce știi 
dumneata? nu se domoli ea. Știi bine că-l iubesc foarte mult pe 
tata, e un om capabil, inteligent, îl apreciez pentru erudiţia lui, 
dar nu-i pot înțelege purtarea, atitudinea, lipsa asta de orientare 
politică. Cum s-a comportat cu Mihai? Aproape că l-a alungat din 
casă. Se poate așa ceva? Știți cât l-am așteptat! Noroc că s-au 
găsit oameni de inimă să-l adăpostească. Altfel ce se întâmpla? 
Tot tata ne-a învățat să-i stimăm pe semenii noștri, să nu facem 
deosebire de stare socială. Și acuma? Uite, nu-i place prietenia 
mea cu acest băieţaș... 

— Eu te-am crescut și am căutat să-ţi dau altfel de educaţie, 
fata mea, zise profesorul ștergându-și cu o batistă lentilele 
ochelarilor. Văd însă că te-ai îndepărtat de preceptele mele... 
Regret că trebuie să constat acest lucru, dar... 

— Nu m-am îndepărtat de loc, tată! îi tăie vorba Dana, 
dimpotrivă, sunt pe linia preceptelor dumitale. Așa cum îţi 
spunea și Mihai. lată, dumneata ne-ai învăţat să iubim adevărul, 
oamenii, să urâm nedreptatea, să fim cinstiţi... Și dumneata 
iubeşti oamenii. Cum poți atunci pune problema unei diferențieri 
între starea mea socială, că am avut să zic așa norocul să fiu 
fata unui profesor, și a acestui micut orfan care și-a pus în 
pericol viaţa pentru un viitor care să aducă numai fericire 
oamenilor? 

— Despre ce viitor e vorba? Despre ce fericire? 

— Tată, cred că Dana are perfectă dreptate, intră în vorbă și 
Mihai, privindu-l cu bunătate pe Maxim. Din unele puncte de 
vedere, e explicabilă atitudinea dumitale, dar trebuie să fii 
înțelegător și să accepţi unele situaţii firești în împrejurările pe 
care le trăim. Dana ne-a invitat să-i dăm puţină ascultare 
întrucât are să ne facă unele destăinuiri... Așa că... Fii calm și... 

— Ce sunt aceste enigmatice invitaţii? întrebă enervat 
profesorul. Să ne spună mai direct ce are de spus și gata. Crezi 
că acum la miezul nopţii avem timp de consilii în care să 
pălăvrăgim vrute și nevrute? 

— Te rog, tată, ia loc, stărui Dana și ducându-se la Vlad îl 
prinse de braţ și, mai cu voie, mai fără voie, reuși până la urmă 
să-l așeze pe un scaun. Ti-am spus, eu te stimez și te preţuiesc. 
Și dumneata, mamă... Uite că Mihai m-a ascultat din capul 
locului... Maxim, băiatule, dă-te și tu mai aproape... 

Dar Maxim clătină capul a refuz și rămase acolo pe scaun, 


lângă ușă, cu privirea plecată, cu mâinile pe genunchi, răsuflând 
din greu, răvășit și însângerat, așa cum scăpase în după-amiaza 
aceea din mâinile comisarului-ajutor Anghelescu. După o clipă 
își șterse nasul cu mâneca cămășii și dădu să se ridice. 

— Ce-i, unde pleci? îl întrebă speriată Dana. 

— Nu vreau să vă supăr... zise el cu glas stins și privirea tot 
plecată. Oi găsi e un adăpost. 

— Stai pe scaun, măi puștiule și lasă, nu te neliniști, îl opri 
Mihai. 

— Maxim, te rog să stai jos! îi porunci și Dana și el se supuse 
cuminte, fără să înalțe privirea. Apoi se așeză și ea pe un scaun, 
împreună mâinile deasupra mesei și după ce-și privi pe rând 
părinţii, pe Mihai, zise cu un aer grav, ce înlătura orice 
posibilitate de interpretare echivocă: 

— Dragii mei, n-aţi știut până acum și nici nu era cazul să 
știți, deoarece situația nu-mi permitea sa vă aduc la 
cunoștință... 

— ??? 

— Să vă aduc la cunoștință că sunt membră a Uniunii 
Tineretului Comunist, în organizaţia din acest oraș, iar el, se 
întoarse către Maxim, este un tovarăș de-al meu de 
organizaţie... Suntem în formațiunile de luptă patriotice. Am 
primit după cum vedeţi arme. De aseară facem de gardă la 
toate instituțiile din oraș. Eu sunt la poștă... 

— Ce spui, ce spui? sări profesorul cu ochii holbaţi sub 
lentilele ochelarilor, gata parcă să-i sară din orbite. Explică-te 
mai limpede... 

— Cred că am vorbit destul de limpede, reluă Dana cu aceeași 
dezinvoltură și siguranță în glas. Sunt membră a Uniunii 
Tineretului Comunist... 

Mihai își privi tatăl cu mirare, o privi apoi pe Dana, pe maică- 
sa, în timp ce profesorul, rămas năuc la cele auzite, n-avea 
astâmpăr pe scaun și, nervos, răsucea mereu un nasture de la 
pijama gata să-l rupă. Chipul mamei se întunecase pe dată, 
neliniștit și în același timp aprins, ca de o febră continuă. 

— Ce-i asta - Uniunea Tineretului Comunist? întrebă după o 
clipă de ezitare profesorul. 

— Există în ţara noastră un Partid Comunist, vorbi Dana în 
chip profesoral. Un partid al muncitorilor din România, care până 
astăzi a fost în ilegalitate. 


— Da, cunosc, vorbi moale tatăl. Cei cu procesul de la 
Craiova, pentru greva din București, de la Grivița, pe vremuri... 

— Intocmai, aprobă Dana. Acest partid, reluă ea, are și o 
organizaţie de tineret. Rezerva de mâine a partidului. Viitorii 
membri de partid în marea familie a comuniștilor. 

In odaie se așternu o tăcere de gheaţă. Se auzea numai cum 
bate pendula rar și statornic în perete, iar afară, în curte, tanti 
Emilia, instalată în șezlongul ei de totdeauna fredona nedeslușit 
un cântec, mai mult lălăind cuvintele în dementa ei. 

— Și de când faci tu parte din organizaţia asta? întrebă într-un 
târziu profesorul cu glasul stins, fără să-și fi revenit din starea 
aceea de uluială de la început. 

— Din primăvară, zise Dana, cu oarecare semeţie. Am activat 
în ilegalitate. Acum Partidul Comunist și-a cucerit dreptul să 
activeze la lumină. In legalitate... Este cel mai important partid 
din ţară, cel mai popular, cel mai iubit de muncitori... Partidul 
care a adus pe primul plan evenimentele de aseară, care a 
mobilizat și mobilizează forțele pentru lupta împotriva fasciștilor 
aflaţi încă în ţară. De aseară cred că vă e cunoscut faptul că ţara 
noastră se află în război cu Germania lui Hitler, alături de 
Uniunea Sovietică... Nu știați? Ce vă uitaţi așa la mine? A fost și 
un comunicat la radio... 

Profesorul era de-a dreptul uluit de cele auzite. La fel Ana 
căreia parcă îi luase cineva glasul. Stătea mută, cu faţa 
împietrită de mirare, cu mâinile în poală, fără să știe ce să mai 
creadă. 

— Va să zică suntem în stare de război cu Germania? reflectă 
Mihai, căruia nu i se păreau surprinzătoare știrile aduse de sora 
sa, în afară de faptul că activase în organizaţia tineretului 
comunist. E bine că ne batem cu ei, reflectă el. Avem 
posibilitatea să încheiem anumite socoteli... 

In odaie se așternu din nou liniștea. Maxim stătea pe scaun 
lângă ușă, cu fruntea plecată, parcă vinovat de ceva, străin și 
îngândurat, frământându-și mâinile pe ale căror încheieturi se 
vedeau urme vineţii rămase de la cătușele de fier ce le purtase 
atâta vreme. Profesorul începu a-și șterge din nou, poate pentru 
a suta oară, lentilele ochelarilor, așa numai ca să facă ceva, în 
timp ce se gândea la uluitoarele vești aduse de Dana. Ana 
aduna mereu cu dosul palmei de pe faţa de masă niște firimituri 
imaginare, fără să-l privească, iar Mihai zâmbea complice soră- 


si, mulțumit că o știa astfel, pe un drum pe care poate îl căutase 
și el dar încă nu-l aflase la timp. 

— Și acum, continuă Dana, întorcându-se către micuțul 
Maxim, să vă spun ce e cu băiatul acesta, tovarăș cu mine de 
organizaţie. A fost prins pe când lipea pe ziduri și pe geamurile 
vitrinelor manifeste de-ale organizaţiei noastre, a fost bătut la 
poliţie, schingiuit și uitaţi-l în ce hal a ajuns. Aproape că nici nu 
mai poate vorbi. Acuma, în urma decretului de amnistie pe care 
l-a dat noul guvern, l-am eliberat de la poliție. Dar ce-am pățit 
cu cei de acolo! Inchipuiţi-vă, știau de decret dar nu, și nu, că nu 
pot lua nici o măsură până nu vine comisarul șef Alboiu. Mai ales 
roșcovanul ăla care a fost aici la percheziţie, a început să ţipe la 
noi, la uteciștii care am fost să-l eliberăm pe Maxim. Dar când 
Romică, ăsta-i un băiat voinic, boxer, și-a băgat o dată capu-n 
pieptul lui și i-a mai plimbat și automatul pe sub nas făcându-l 
„coadă de topor” a lui Antonescu și câte și mai câte, pe dată s-a 
muiat și l-a lăsat liber pe Maxim. Ei, și la ședința de astă seară a 
organizaţiei noastre, am primit sarcina să-l iau eu în grijă, să se 
întremeze, până ce își va face și el, în vremurile astea, un rost în 
viaţă... 

— N-ai părinţi, măi băiete? îl întrebă profesorul pe Maxim. 

— N-am domnule, răspunse moale Maxim, abia vorbind, cu 
buza umflată, însângerată. Tata a fost hamal în port și a murit 
pe front, iar mama a fost spălătoreasă și a murit în noaptea de 4 
aprilie, atunci, la primul bombardament... 

— O femeie slăbuță, firavă, cu o șuviță de păr alb în creștetul 
capului? întrebă vădit interesată Ana, privindu-l cu bunătate pe 
Maxim. Care a murit în parcul din faţa primăriei? 

— Da, doamnă, aceea... 

— O cunosc, Vlade, se adresă ea soţului ei, cu o undă de 
lumină pe chip. Ne-a spălat astă-primăvară de două ori la rând 
rufele. Femeia aceea cu cârpă neagră pe cap care plângea că-i 
lipsită de ajutor, că i-a murit bărbatul... 

— A, da, își aminti profesorul. Cea care spunea că are un copil 
și vrea să-l bage la școala profesionala de la Atelierele C.F.R.? Și 
m-a rugat să intervin pentru el... 

— Da, da, aceea. Uite, e mama băiatului. 

— Tu vroiai să intri ucenic la gară, măi băiete? îl întrebă 
profesorul pe Maxim. 

— Eu, domnule... Dar dacă a murit și mama... 


Băiatul stătea cu fruntea tot plecată, stingherit și neliniștit, 
fără să îndrăznească să ridice privirea. 

— Și unde ai trăit tu până acuma? 

— La domnii Graff, răspunse Maxim fără să ridice privirea. 
Dimineaţa vindeam covrigi, după-masă la corvoadă prin brutărie 
sau la casa dumnealor. Seara dormeam pe niște saci în 
cocătorie... 

— Și cum te-a prins poliţia? Ce-a avut cu tine? 

— V-a spus domnișoara Lila... 

— Care domnișoara Lila? 

— Dumneaei, fata dumneavoastră. 

— O cheamă Dana, măi băiete. 

— Așa? se miră Maxim. Noi uteciștii îi spuneam Lila... 

— Da, am avut nume conspirativ, găsi nimerit să explice 
Dana, văzând mirarea de pe chipul părinţilor săi și al lui Mihai. 
Tocmai pentru a nu fi descoperiţi de poliţie în cazul că unul 
dintre noi ar fi căzut pe mâna vreunui agent. 

Discuţia se prelungi până către ziuă și abia acum profesorul 
își putu explica unele atitudini „refractare” ale fiicei sale, unele 
comportări „ciudate” ale ei ca și aversiunea ce o avea faţă de 
profesoara de limba germană, Lizzi Hintz. Dar discuţiile în 
contradictoriu ce-i scoteau uneori din sărite pe Vlad Gheorghiu? 
Unele ieșiri ale ei, ce vădeau anumite concepții politice... 

Intr-un târziu, când pendula din perete bătu ora patru spre 
dimineaţă, profesorul zise: 

— Fata mea, crede-mă, nu prea sunt mulțumit că te-ai înscris 
și ai activat într-o asemenea organizaţie. Dintr-o clipă într-alta îţi 
puteai primejdui viaţa. Dar dacă faptele sunt consumate și 
rezultatul este acesta care este, n-am ce face! Cum îţi așterni, 
așa vei dormi... 

— Cred că și-a așternut destul de bine, tată, intră în vorbă 
Mihai. Un asemenea așternut am să-mi caut și eu cât de curând. 
Văd că mă privești cam ciudat dar mă poţi privi oricât, nu mă 
interesează. Dacă m-ai înțelege și ai judeca lucrurile mai 
profund, ai vedea că am perfectă dreptate. 

— Aș vrea să te înţeleg, dar nu pot, mărturisi rece profesorul, 
înălțând din umeri. lartă-mă, dar nu pot. 

— Vezi dumneata, tată, noi suntem oameni cu vederi 
deosebite, zise Mihai cu un glas egal, liniștit. Până cu un an în 
urmă, aş putea spune că le-am avut la fel. Însă realitatea, cruda 


realitate pe care am întâlnit-o în ţara lui Hitler, m-a făcut să 
înţeleg pe deplin lupta oamenilor împotriva regimului fascist. De 
altfel, lucrurile acestea ţi le-am mai spus eu dumitale, atunci 
când am venit din pribegia prizonieratului. Am avut unele 
prejudecăţi, așa cum încă le mai ai dumneata, dar viaţa m-a 
învățat să-mi  limpezesc orizontul înțelegerilor. In ţara 
fascismului am învăţat să-i urăsc pe fasciști. lar în ţara noastră 
am învăţat să-i iubesc pe oamenii vremurilor noi, pe comuniști. 
Un comunist a făcut ceea ce n-a putut, sau mai bine zis n-a vrut, 
să facă tatăl pentru fiul său: m-a adăpostit și m-a apărat de 
primejdia arestării. Înțelegi ce înseamnă lucrul acesta pentru 
conștiința mea, pentru noua mea conștiință? De aceea am să 
mă străduiesc ca în scurt timp să fiu și eu alături de Dana. ți 
spun sincer, tată, auzindu-i destăinuirea, am rămas deodată 
mirat că face parte din rândurile comuniștilor, dar în același 
timp m-am bucurat că iată, am o soră care a găsit drumul pe 
care poate l-am căutat și eu în închipuirea mea... 

— Treaba voastră, zise profesorul, ridicându-se de la masă. 
Sunteţi mari, aveţi minte destulă, slavă domnului și puteţi să 
răspundeţi de faptele voastre. Dar să vă spun drept, mie unul, 
personal, nu mi-a plăcut niciodată politica, mai ales când ea 
comportă și anumite riscuri. Nu m-am băgat, mi-am văzut de 
treburile mele... Ce mai, acum vorbesc în zadar, faptele sunt 
consumate. Ana, se adresă el soţiei, dă-i te rog băiețașului să 
mănânce ceva și aranjaţi-i și lui undeva să se culce. Ce-o mai fi 
om vedea... 

Toţi ai casei s-au culcat. Chiar și tanti Emilia a adormit afară, 
sub ramurile dese ale pomului, în șezlong, cu bărbia sprijinită în 
piept, cu părul pe ochi, așa cum o prinsese somnul. 


32 


În seara de 23 august, locotenent-colonelul Hans von 
Klausing, șeful comandamentului german din oraș, se afla la 
locuința sa particulară din strada Decebal. Stătea afara pe o 
terasă largă, acoperită cu plăci de marmură, înconjurată de 
trandafiri căţărători, într-un fotoliu din pai de orez, numai în 
pijama și își sorbea liniștit obișnuita cafea de după-amiază. În 
fața lui, pe un alt fotoliu, se afla domnișoara Lizzi Hintz, veselă și 
surâzătoare, îmbrăcată cu o bluză ușoară de mătase și o fustă 
înflorată, exagerat de înfoiată, ca o parașută în cădere. Sorbea 
din ceașca de cafea și-l privea admirativ pe logodnicul ei care cu 
câteva clipe înainte îi povestise niște întâmplări extraordinare 
de la o vânătoare de pantere în sudul Africii, la care fusese 
împreună cu tatăl său cu aproape cincisprezece ani în urmă. 

— Pantera, draga mea, continuă Klausing discuţia începută, 
este un animal sălbatic, foarte periculos. Trebuie să știi cum să 
o ochești, altfel, rănită, însă nu îndeajuns de bine, se repede și 
te sfâșie în bucăţi... 

— Nu-ţi era frică, dragul meu? întrebă Lizi, privindu-l galeș cu 
ochii săi miopi prin lentilele ochelarilor. Vai, dar cred că n-aș fi 
putut face nici un pas prin jungla aceea... 

— Fricăâ? pufni pe nări Klausing și cu un gest elegant scutură 
scrumul ţigării pe marginea farfurioarei de cafea. De ce să-mi fi 
fost frică? Dacă e să fiu sincer, mi-e mai frică de perfidia 
oamenilor, decât de răzbunarea animalelor. 

— Mda, așa este, aprobă fără rezerve Lizzi. 

— Ştii ce făceam câteodată în Africa? urmă Klausing plin de 
sine, pe un ton grandilocvent. Vânam și gazele. 

— Gazele? 

— Da, gazele. Au un mers felin, grațios... Puneam servitorii, le 
prindeau de vii și apoi ca să mă distrez, le împungeam cu niște 
săgeți înroșite în foc, până ce-și dădeau sfârșitul... Ah, e un 
spectacol splendid să vezi chinurile unei asemenea gazele în 
țepușa de fier înroșit până la topire! Spasmele acelea au în ele 
ceva sublim, degajă o anume dăruire morţii care se lasă 
așteptată, prea mult așteptată... D-apoi privirea gazelei! Ochii i 
se sting cu încetul, pleoapele îi cad ușor în zvâcniri moi, scurte, 
mă rog, nu-ţi pot descrie prin cuvinte, e ceva fantastic! Tata a 
filmat câteva zeci de metri de peliculă, o am acasă în Germania, 


am să-ți fac proiecția când vom merge acolo. 

— Când vom merge, Hans? 

— Cât de curând, draga mea. Cât de curând. Locuim într-o 
regiune minunată, de un pitoresc fermecător. Stăm la ferma de 
vaci a tatei, în acel peisaj încântător, sau dacă vrei la Berlin, ori 
la o soră a tatei la Munchen... Mă rog, peste tot ești bine 
primită... Dar servește-te, te rog, se răcește cafeaua... 

Lizzi Hintz luă ceșcuța de pe masă și începu să soarbă 
cafeaua cu încetul. 

— Ah, e încă fierbinte! exclamă ea. 

— Așa e bună... surâse Klausing, mângâind ușor mâna 
logodnicei sale. La noi în Germania există o zicală, după mine 
destul de reușită în privinţa cafelei. 

— Daa? Ce zicală? 

— Cafeaua trebuie să fie fierbinte ca iadul, neagră ca diavolul, 
curată ca un înger și dulce ca iubirea. Frumos nu? 

— Foarte frumos! întări Lizzi. Dulce ca iubirea noastră aș fi 
adăugat eu... 

— Fie „ca iubirea noastră”, cum spui tu, fu de acord el și, 
apropiindu-și fotoliul de cel al profesoarei de germană, o sărută 
ușor pe frunte, apoi pe gât și pe buze. 

Se simţea fericit Klausing. Încă din primul ceas al sosirii sale 
în acest oraș, i se oferise prilejul de a fi îndrăgostit de fiica 
ceasornicarului Peter Hintz. Cunoscuse multe femei, prin diferite 
localităţi din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, pe unde îl purtase 
serviciul său de comandament, dar nicăieri nu găsise această 
corespondenţă intimă a sentimentelor, această afecţiune 
reciprocă, așa cum o aflase cu Lizzi, afecțiune ce i se părea fără 
egal. Incă din prima seară ea îi cedase și acest act îl considera 
pecetluirea dragostei ce se statornicise între ei în mod trainic, 
pentru totdeauna. Aflase după câteva zile că prin jurul 
ceasornicăriei lui Peter Hintz se mai învârtiseră prin toamnă și 
niște aviatori italieni, că într-o noapte, după ce Lizzi petrecuse 
cu ei la restaurantul Teatrului până spre ziuă, au găsit-o paznicii 
de serviciu beată, numai în furou, dormind pe o bancă în 
grădina publică, dar Hans considera că totul era numai o 
calomnie ordinară, o clevetire lipsită de temei, așa cum se 
întâmplă uneori la adresa femeilor frumoase, înjosiri propagate 
fie de femeile ce nu sunt băgate în seamă de către bărbaţi, la 
mijloc fiind deci gelozia, fie de bărbaţii care, din lipsă de 


posibilităţi de a fi în graţia femeilor, născocesc pe seama lor fel 
și fel de istorioare voit adevărate. Pentru el, Lizzi rămânea 
prima, și cea mai mare iubire a sa! 

Incetul cu încetul se lăsă amurgul. Umbre violete învăluiau ca 
într-o mantie de mătase transparentă peisajul mizer al orașului 
bombardat. Casele, pe jumătate dărâmate, cu ziduri negre, 
ciuntite, pomii sfârtecaţi, cu ramurile frânte, căzute, stâlpii de 
telegraf îndoiţi, cu firele rupte și încâlcite în juru-le, totul se 
topea într-o culoare sumbră, tot mai întunecată și tristă. Într-un 
târziu, Hans o luă pe Lizzi pe genunchi și începu a-i mângâia 
sânii, fredonând încet o melodie din filmul „Un vals cu tine”, în 
care juca celebra actriţă germană Lizzi Waldmuller... 

— E un cântec minunat, șopti încântată domnișoara Hintz. 

— Am văzut filmul la cinematograful Casandra, în București, 
lămuri Hans. Numele actriței noastre îți seamănă. Și la chip 
semeni puţin cu ea. Numai că ea nu poartă ochelari. Dar ori de 
câte ori aud cântecul, îmi amintesc de tine... 

Klausing o sărută din nou și Lizzi cuprinsă de o dulce reverie 
căzu în extaz cu capul pe umărul iubitului ei. li simţea bătăile 
inimii, răsuflarea tot mai precipitată și adâncă, tremurul nervos 
al mâinilor care o cuprinseseră de după mijloc cu o anume 
tandreţe. Stătu așa nemișcată multă vreme, în răcoarea serii, 
privind clipirea stelelor pe bolta întunecată a cerului, fără să 
scoată un cuvânt, cu grijă să nu strice acest tablou intim ce i se 
părea total deosebit. Era fericită; zilele pe care le petrecuse 
alături de Hans i se păreau de aur, calde, fermecătoare... Clipele 
acestea de plăcută desfătare - o, de-ar fi cât mai multe! - o 
reconfortau sufletește, îi dădeau o anume relaxare fizică. Când 
va veni oare ceasul plecării ei definitive în Germania? Să se știe 
stabilită acolo odată pentru totdeauna, într-un oraș, fie el Berlin, 
Munchen sau oricare altul, împreună cu Hans și cu tatăl ei, să 
scape de insinuările și privirile batjocoritoare ale unora dintre 
profesoare care o bârfeau în ascuns sau îi făceau apropouri, 
uneori mai vagi, alteori destul de evidente, că e amanta 
ofițerului german. Constatase, însă, că de câteva zile Hans își 
pierduse din voioșia de altădată, era tot supărat, cu chipul 
încruntat, nervos, neliniștit și repezit în gesturi. Nu puteai să-i 
adresezi un cuvânt, că-i sărea ţandăra din te miri ce. Dar, în 
după-amiaza aceea, parcă se ivise un soare strălucitor printr-o 
spărtură de nori negri. Hans redevenise omul vesel, bine dispus 


de altădată... Curtenitor, amabil, drăgăstos și plin de gingășie. 
Cel puţin așa aprecia Lizzi. A invitat-o, și ea, firește, a acceptat 
să facă o scurtă plimbare cu Mercedesul în afara orașului. Au 
pornit pe șoseaua asfaltată de pe malul Dunării până la insula 
Ada-Kaleh, și acum, pe seară, s-au întors și s-au instalat pe 
terasă. „Spune, Hans, l-a întrebat pe drum, constatând că e în 
bună dispoziţie, de ce-ai fost supărat până acum? Nu cumva eu 
sau tata...” „O, draga mea, ce-ţi trece prin cap? protestase Hans 
zâmbind în timp ce ţinea cu o anumită eleganţă volanul mașinii, 
privind drumul înainte. Supărările mele au fost de altă natură... 
Eşti neîncrezătoare, dar ţi-o jur că au fost de altă natură...” Și 
spre a-și convinge iubita că acesta era adevărul și nu altul, i-a 
mărturisit că totul se datorează unor cauze strict militare sau 
profesionale mai bine zis. De duminică dimineaţa, când sovieticii 
au dezlănțuit marea ofensivă pe frontul din Moldova, parcă i-a 
vârât cineva un cuţit în inimă. Trei zile a fost ca și paralizat, nu 
știa ce să mai facă, simţea că înnebunește dintr-o clipă într-alta 
de supărare. Dar azi, pe la vremea prânzului, s-a întâlnit cu 
domnul Prange, șeful agenţiei fluviale germane DDSG din port 
abia întors din Germania și care i-a adus o veste de-a dreptul 
senzațională: în curând, armata fuhrerului va pune în aplicare o 
nouă armă secretă, cu efect extraordinar. „Și, atunci draga mea, 
toate ofensivele astea rapide ale rușilor nu mai fac doi bani. Vor 
fi opriţi și daţi peste cap într-o fracțiune de secundă. Mai mult! 
Armatele germane se vor întoarce biruitoare de astă dată, 
cucerind chiar Moscova și Londra! Îți dai seama ce armă e 
aceasta? Ceva uluitor, nemaipomenit!” 

Acum Hans era în aceeași stare de bună dispoziţie și-și săruta 
mereu iubita, mângâindu-i fruntea părul, sânii... 

— O, Lizzi, Lizzi! spuse el patetic. Eşti un adevărat elixir 
pentru mine. Ştii ce? Nu vrei să bem câte-un pahar de vin? Sunt 
obosit de pe drum, credeam că mă reconfortează cafeaua, dar, 
dimpotrivă... 

— Cum vrei tu... 

— Am un vin grozav, draga mea. Mi l-a procurat primarul din 
podgoriile Corcova, proprietatea unui anume principe Anton 
Bibescu. Am și trimis trei sute de sticle în Germania... 

— Da, am auzit și eu că e un vin bun. 

— Rudi! strigă Klausing spre ușa verandei. Rudi! 

După câteva clipe, apăru pe terasă un soldat neamt înalt, 


deșirat, cu o faţă prelungă și sprâncene alburii, ce purta pe 
dinainte un șorț alb, semn că venea de la bucătărie. 

— Ce făceai, Rudi? îl întrebă binevoitor Klausing. 

— Spălam vasele, Herr oberstleutnant. 

— Adu-mi trei sticle de vin din acela adus de domnul primar... 

— O, e mult, dragul meu, protestă Lizzi. 

— Nu, nu e mult, interveni Klausing. Am plăcerea să beau cu 
tine. E un vin bun, admirabil. Ai să-l savurezi cu plăcere... Rudi, 
executarea! 

Soldatul salută cu mâna la bonetă și dispăru după ușa 
verandei. În mai puţin de trei minute se înapoie cu sticlele în 
braţe și două pahare pe care le puse cu multă grijă pe masa din 
pai de orez. 

— Cafea mai servește, Herr oberstleutnant? întrebă el atent, 
adunând căștile și farfuriile de pe masă. 

— Deocamdată nu. Du-te și vezi-ţi de treabă. 

— Herr oberstleutnant și doamna servesc astă-seară masa 
acasă sau la restaurant? 

Klausing o privi o clipă întrebător pe Lizzi și ea, cu o naivitate 
copilărească ridică din umeri, dând a înţelege că nu știe ce să 
răspundă. Cum hotărăște el, Hans... 

— Pregătește niște șnițele, pentru orice eventualitate, ordonă 
Klausing soldatului. 

— Am înţeles, Herr oberstleutnant. 

Puțin după orele zece din noapte, Klausing era cherchelit de-a 
binelea. Sub masa din pai de orez zăceau răsturnate cinci sticle 
de vin goale, iar cea de a șasea pe jumătate goală o ţinea în 
braţe domnișoara Lizzi, împotrivindu-se s-o mai dea iubitului ei. 

— Nu, Hans, ajunge dragul meu, vorbea ea împleticindu-și 
limba, cu privirea molatică, prostită și părul răvășit, despletit, 
căzut pe frunte. Ajunge... Ajunge... 

— Nein! protesta Hans bâjbâind cu mâna prin întuneric peste 
masă, să apuce sticla. Vreau să... mai... beau... Ei, ai dracului 
românii ăștia, ce vinuri au ei! Îţi toarnă nectar în inimă și plumb 
în picioare. Dă-mi sticla... Lizzi Waldmuller, tu auzi? Dă-mi 
sticla... 

Ea începu să râdă de neputinţa lui de a-i prinde mâna și el 
enervat se ridică peste masă, lovi cu cotul și sparse un pahar 
făcându-l cioburi, după care vru să plece dar nu-l mai ţineau 
picioarele și se prăbuși greoi în fotoliul din pai. Pentru a-l linişti, 


Lizzi se ridică, veni lângă el cu sticla ascunsă la spate și-l sărută 
fugar pe frunte, ţuguindu-și buzele și maimuţărindu-se ca un 
copil răsfăţat. 

— Gata, dragul meu, acuma la culcare... 

— Vrei tu? 

— Da... 

Se aplecă asupră-i să-l mai sărute o dată, dar în clipa aceea 
se auzi telefonul sunând strident în holul casei. Peste un minut, 
ordonanța apăru în ușa verandei. 

— Ce-i, Rudi? întrebă cu glas moale, bâlbâit, Klausing. 

— Herr oberstleutnant este poftit la telefon. 

— Cine mă cheamă, Herr Rudi acum, la ora asta? Cine mă 
deranjează când... 

— Herr Prange, șeful agenţiei fluviale germane. 

— A, Herr Prange?... Bine, viu... Afurisit porc bătrân și Prange 
ăsta... un afacerist... Ei, Herr Prange ce m-ai bucurat tu azi- 
dimineaţă... cu... secretul... aia... arma... secretă... Stai să te 
invit la un pahar de vin... Vin de Corcova... Cor-co-va... Lizzi 
dragă, așteaptă-mă puţin... Vin imediat... 

Ajutat de ordonanţă, Klausing se ridică încet, cu greutate din 
fotoliul de pai și târându-și papucii de piele, plecă mai mult 
clătinându-se, către ușa holului pe care Rudi se grăbise s-o 
deschidă cât mai larg. 

Rămasă singură, Lizzi scoase pieptenul din geantă și începu 
să-și aranjeze părul. Era ameţită, simţea că totul se învârte cu 
ea și o ușoară amăreală îi stăruia în gură, venind parcă din 
adâncul stomacului. O dată cu lăsarea nopţii răcoarea se 
întărise tot mai mult. Frisoane îi lunecară deodată pe șira 
spinării. Se scutură, apoi zgribulindu-se, își frecă braţele, umerii 
cu palmele, să se mai încălzească. Privi ceasul de la mână: era 
aproape zece și jumătate. Destul de târziu. Și era atâta beznă în 
tot orașul acela cu miros de lemn ars și funingine, că desigur, 
dacă s-ar fi aflat singură pe stradă, s-ar fi înfricoșat. Și răcoarea 
o pătrundea parcă tot mai mult. Luă sticla, își mai puse un pahar 
de vin și dintr-o singură suflare îl dădu peste cap. Se cutremură 
ca de-un fior, dar simţi cum un șuvoi cald îi străbătu o clipă tot 
corpul. Vru să ascundă sticla, dar rămase cu ea în mână 
ascultând. Din casă răzbăteau până pe terasă strigătele lui 
Hans. Ce să se fi întâmplat oare? Cine l-a supărat? Ordonanţa? 
Țipa cât îl ţinea gura, răgușit, înecându-se și tușind gata parcă 


să-și verse plămânii. Se răstea la cineva. Acel cineva se vede 
treaba că nu-i dădea voie să vorbească dar el protesta cu 
vehemenţă și până la urmă începu să înjure murdar, întocmai ca 
un beţivan de rând. Trânti ceva, pesemne un pahar sau o cană 
de sticlă, se auziră cioburi căzând și, după o clipă, năvăli pe 
terasă cu faţa congestionată, aprinsă, trezit dintr-o dată din 
aburul băuturii. Se trânti în fotoliul de pai și-și prinse capul în 
palme, plecându-și fruntea ca un înfrânt. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat, dragul meu? întrebă Lizzi 
speriată, venind lângă el, și căutând să-i dea la o parte mâna de 
pe frunte. Ce e cu tine? Cine te-a supărat și de ce? Ți-e rău? Eşti 
cu totul schimbat... 

— Niște porci! decretă el vânturându-și mâna în aer, de parcă 
ar fi vrut să lovească pe cineva. Canalii! 

Avea glasul sugrumat, răgușit, aspru, de tinichea zornăitoare. 

— Bandliţii! Ei, de știam eu că lucrurile iau o asemenea 
întorsătură... 

Clătină din cap ameninţător, grav, neînduplecat. Faţa răvășită 
de băutură i se crispase ca de o mare durere. Ochii verzi îi 
scăpărau aprinși de mânie. Mâinile îi tremurau ușor pe braţele 
fotoliului. 

— Porcii! Valahii ăștia nesuferiţi... 

— Ce-i dragă, ce s-a întâmplat? Spune-mi, te rog, și mie, 
insistă Lizzi și trăgându-și fotoliul aproape, se așeză lângă 
Klausing. E ceva grav la mijloc? 

— Mareșalul Antonescu și guvernul lui au fost doborâţi de la 
putere. Alianţa cu noi, vax! Ba mai mult, se pare că noul guvern 
ne-a declarat război... 

— Cuuum? făcu Lizzi, și ochii i se măriră de spaimă. E posibil 
așa ceva? Dar cum s-a întâmplat? Cine ţi-a spus? 

— Mi-a telefonat Prange să ascult repede la radio cuvântarea 
regelui României. N-am prins-o decât la jumătate când vorbea 
de dictatura lui Antonescu care a încetat, sau a luat sfârșit, așa 
ceva. De fapt nici n-am înţeles prea bine ce tot gângăvea 
bâlbâitul ăla încoronat... Ei, să-l ia dracu! Am închis aparatul și 
am încercat să vorbesc repede cu Bucureștiul, cu 
comandamentul sau cu legația, la telefon. 

— Ei, și? Ai vorbit? 

— Pe dracu! dădu supărat din mână Klausing. Centralista 
orașului îmi spune că ambele numere nu răspund la apel, iar 


prin firul nostru mi-a fost imposibil să obţin legătura. Subofiţerul 
de serviciu raportează că de asemenea numerele noastre nu 
răspund. 

— O fi vreun deranjament pe fir. 

— Poate și mai rău! își dădu cu părerea Klausing. Dată fiind 
situația asta - românii au trecut de partea rușilor - cred că ne- 
au tăiat toate legăturile telefonice! 

— Și ce-o sa facem acuma? întrebă îngrijorată Lizzi, palida și 
speriată, cuprinsă parcă, de febră. Ce-o să se întâmple, Hans? 

Klausing își cuprinse iar fruntea în palme și rămase tăcut, 
gânditor, cu capul plecat. Stătu așa câteva minute, fără să 
scoată un cuvânt, după care deodată, cuprins de-o furie isterică, 
luă un pahar de pe masă și dădu cu el în marmura terasei. Se 
ridică apoi în picioare și răcni: 

Intr-o clipă, soldatul se ivi în capul terasei, și, rămase în 
așteptare, smerit, în poziţie de drepți. 

— Pregătește-mi uniforma, plec la comandament. Mașina 
duce pe domnișoara acasă și apoi vine să mă ia numaidecât! 

— Am înţeles, Herr oberstleutnant. 

Ordonanţa se răsuci pe călcâie ca o sfârlează și dispăru în 
casă. 

Hans o prinse pe Lizzi de mână și, apropiind-o de el, îi șopti pe 
un ton calm, liniștit: 

— Nu te îngrijora, draga mea. Mi-a venit în minte un plan, 
grozav. După ce voi sfârși treaba la comandament, trec pe la 
tine... 

— Nu mă culc, te aștept... 

— Te rog chiar. 

— Sunt neliniștită, mi-e teamă... ` 

— Nici o grijă, Lizzi. Vom pleca din acest oraş. In mod sigur 
vom pleca. Dar nu înainte de a mă răzbuna. Mă voi răzbuna și 
încă cumplit de tot... 

— Poate că aranjezi ceva cu primarul, știu că-ți poartă 
respect, o anumită prietenie... 

— Nu mai cred nici în dumnezeu! Singurul nostru dumnezeu e 
Führerul! 


33 


Chiar în noaptea aceea, Klausing convocă la sediul 
comandamentului său de pe bulevardul Carol pe principalii săi 
colaboratori, ca să le aducă la cunoștință ordinele superioare. 
Un căpitan pe nume Otto Willke, mic și slăbuț, cu faţa suptă, 
cadaverică, înlocuitorul său la comandă, alţi doi ofiţeri de 
diferite grade și cincisprezece subofiţeri, printre care și 
translatorul Weber, stăteau în jurul mesei, gravi, încordați, fiind 
gata să-l asculte pe comandantul lor ce se arăta foarte agitat, 
nervos, repezit... 

— Cred că aţi aflat, camarazi, situaţia nou creată în 
raporturile noastre cu România, începu Klausing, cu glas scăzut, 
ușor tremurat, așezându-se în capul mesei. Guvernul 
mareșalului Antonescu, credincios Fuhrerului, a fost doborât de 
la putere, iar România a denunţat alianţa cu noi... 

Ofițerii și subofiţerii încremeniră și mai mult în poziţiile lor 
rigide, iar feţele lor grave deveniră deodată livide, ca de ceară. 

— Camarazi, continuă Klausing cu același glas scăzut, egal, 
nu trebuie să ne pierdem capul. Am primit ordin, minţi el, să nu 
părăsim orașul ca niște înfrânți. Victorioși am colindat Europa de 
la un capăt la altul, victorioși trebuie să plecăm și de aici. Pentru 
aceasta am întocmit un plan de acţiune care chiar în noaptea 
asta trebuie pus în aplicare. Vă rog să fiți numai ochi și urechi și 
să vă notați fiecare misiunea ce-i revine. Mâine dimineaţă veți 
raporta de executare... 

Și, urmărind o hârtie ce o avea în faţă, Klausing lămuri 
subalternilor săi ce trebuie să facă fiecare. Se vor mina, folosind 
mine cu explozie întârziată, cele mai importante puncte ale 
orașului: atelierele C.F.R., atelierele Șantierului naval, spitalul 
din grădina publică, clădirea teatrului, primăria, prefectura, 
castelul de apă, uzina electrică, calea ferată în cinci locuri pe o 
porțiune de doi kilometri, triajul, clădirea gării, casa 
telefoanelor. Sub motivul unor patrule germane de control, care 
merg în misiune din loc în loc, echipe formate din câte un ofițer 
și doi subofiteri vor pătrunde în locurile sus-amintite, vor instala 
minele și vor pleca imediat, fară a da ceva de bănuit... Asta e 
tot! 

Incântat și oarecum liniștit de cele ordonate, Klausing se 
ridică grav și fără să mai spună vreun cuvânt, părăsi clădirea 


comandamentului la ora două după miezul nopţii în Mercedesul 
său albastru care-l duse direct la locuinţa sa din strada Decebal. 

Fără măcar să-și scoată cascheta de pe cap, se trânti în 
fotoliul de pai de pe terasă, comandă ordonanţei o sticlă de 
coniac și bău singur, până spre zori, cu gândul să uite tot, 
absolut tot ce-i provocase cumplita surescitare. 

Când se făcu ziuă, ordonanța îl găsi tot afară în fotoliu, 
dormind cu capul pe masă, iar doi pași mai încolo, într-o mică 
băltoacă rămasă de cu seară de la stropitul florilor, cascheta 
înaltă, cu vulturul cusut în fir de argint zăcea înmuiată într-o 
zeamă noroită, murdară. 


În aceeași dimineaţă, Sandu care cu toate că era obosit - 
făcuse de gardă la telefoane și venise acasă în zori - se apucase 
în mare grabă înainte de a pleca la lucru, să pregătească ceva 
de mâncare rațelor. Stătea pe treptele de piatră ale casei, 
numai în maieu și pantalonii lui de doc și pe un taler de lemn 
toca cât mai mărunt cu un cuţit, frunze de lobodă. Soarele abia 
începuse să se ridice peste coama casei din față și dimineaţa se 
anunţa călduroasă ca toate celelalte de până atunci. 

In jur totul era liniștit. Pe stradă trecea o lăptăreasă, care 
striga când și când „lapte dulce, ia cucoană lapte dulceee...”, iar 
câinii de prin curți o primeau cu lătrături, aruncându-se cu 
labele pe uluci. In curtea profesorului Gheorghiu, tanti Emilia era 
singura care la acea oră matinală se vedea umblând de colo 
până colo. Trecea ca o umbră pe sub coroanele pomilor din 
grădină, târșâindu-și după ea papucii de postav și murmurând 
cuvinte fără rost. Departe, în port, sirena unui vas suna gros, în 
repetări scurte, chemând pesemne pilotul de la agenţie ca să 
poată pleca în cursă. 

Rațele se adunaseră în jurul lui Sandu, măcăind puternic iar el 
le împingea deseori cu piciorul la o parte să-l lase în pace, să 
sfârșească treaba. Una mai dolofană, neascultătoare și 
insistentă, începuse să-i ciugulească sandaua, trăgând zdravăn 
de-o curelușă, dar băiatul îi dădu una peste cap cu latul cuţitului 
și ea se depărtă pentru o clipă, după care veni din nou și tot de 
curelușa aceea prinse a trage. 

— Hai, ţațelor-raţelor, astâmpăraţi-vă! zise el, amintindu-și 
cum le spunea odinioară mama ca să le alinte și să-i facă lui 
bucurie, îndemnându-l să se joace cu ele. Uite, acuma vă 


servesc meniul... 

În clipa aceea se auzi poarta și Sandu întoarse brusc capul. 

— Tată! zise el explodând de bucurie și zvârlind cuțitul se 
repezi înaintea lui Raicu, ce venea spre el zâmbind, cu braţele 
deschise. Tată, ce bine că te-ai întors! 

| se aruncă de gat, îl sărută pe amândoi obrajii, apoi îl prinse 
de braț și porni cu el alăturea către casă. Era în culmea fericirii, 
aproape că-i venea să ţopăie, să bată din palme și să sară în sus 
ca un copil. Toată durerea acelei singurătăţi și neliniști ce-l 
stăpânise atâta vreme se risipise acum parcă dintr-o dată. Nu, 
nu se schimbase de fel tatăl... Era tot așa precum îl știa. Cât de 
mult îi așteptase! Câte nopţi de groază și chin... Zile de zbucium 
și căutări... Și acum, dintr-o dată, iată-l! Era aici, lângă el, cu 
toată fiinţa lui, cu toată dragostea lui de părinte. Raicu era 
nebărbierit, cu faţa răvășită de nesomn și părul mare, netuns de 
multă vreme. Dar faţa-i cenușie, asprită de vreme și necazuri, 
radia optimism și tinerețe. lar ochii te învăluiau cu o lumină vie, 
limpede, așa cum nu-l văzuse nimeni de multă vreme. 

— Unde-ai fost? Ce-ai făcut? Spune-mi, spune-mi totul! zise 
Sandu nerăbdător să afle cât mai multe despre cele petrecute 
cu tatăl său în ultimele luni. Ai fost închis și ai evadat, știu, am 
aflat, dar unde ai trăit până acuma? Ai auzit că aseară 
Antonescu a fost doborât? S-a spus la radio. Stai, tată, să-ţi aduc 
un scaun din casă... Sau să-ţi pregătesc repede ceva de 
mâncare? Hai, că m-am specializat la gătit mâncare... 

— Nici nu stau, nici nu mănânc! îl opri tatăl cu un gest al 
mâinii. Am treabă, măi băiete, trebuie să plec în oraș... 

— Mergi la Şantier? 

— Da, acolo merg. După aceea am să mă duc și pe la 
Atelierele C.F.R... Trebuie să stabilim un sediu al organizaţiei 
noastre, să iau legătura cu unii membri de partid. Pe cei mai 
mulți i-am și întâlnit azi-noapte cu arma în mână, patrulând pe 
străzi... 

— Dumneata conduci formațiunile de luptă patriotice din 
oraș? 

— Nu eu, ci partidul... 

— Ce mândru sunt de tine, tată! exclamă Sandu și-și lipi 
fruntea de pieptul lui. Știi cât de mult m-am gândit la 
dumneata? Ştiam că suferi, că o duci greu şi-mi era ciudă că nu 
te puteam ajuta în nici un fel. De altfel, nici nu știam de unde să 


te iau... 

— Nu-i nimic, bine că au trecut toate! zise Raicu, urcând 
treptele de piatră ale casei. Ce mai e nou pe-aici, Sănducule? 

— Nimic, tată, totul e așa cum ai lăsat dumneata când te-au 
arestat... Numai că după ultimul bombardament tavanul de la 
odaia din față a crăpat puţin și peretele dinspre stradă la fel. 
Câteva țigle de pe acoperiș s-au spart și ca să nu ajungă apa de 
ploaie în casă, m-am urcat în pod și am pus o postavă acolo. 
Ştii, am vrut să zugrăvesc că făcusem rost de un rulou, de la un 
băiat, dar dacă m-au mutat pentru un timp la Constanţa... 

— Și tu ai fost plecat cu lotul acela de muncitori? 

— Și eu. M-am întors acum vreo trei săptămâni. 

Raicu trecu prin cele două odăi, privind cu multă luare-aminte 
în jur, de parcă atunci ar fi intrat pentru prima dată în ele. 
Camere sărăcăcioase, cu lucruri puţine și ieftine, două paturi de 
fier, cu tăblii înalte a căror vopsea verde se scorojise, acoperite 
cu macaturi țărănești, o masă, o oglindă cu luciu ruginiu, șters, 
prinsă în perete, un lavoar de lemn cu un ștergar pus deasupra 
ligheanului, un dulap pentru haine, de modă veche, cu ușile 
sculptate, dar crăpate de-a curmezișul, un raft cu cărți învelite 
mai toate în hârtie de ziar, bufetul cu ceșcuţțe și pahare rânduite 
pe broderii simple, lucrate de soţia lui, în serile când îl aștepta 
să vină de la lucru... Raicu revedea încăperile pustii și triste și i 
se părea că lipsise de acasă nu trei luni, ci ani întregi, în care 
imaginea odăilor parcă i se ștersese cu desăvârșire. Totul 
reînvia acum ca o lumină vie, strălucitoare. Amintirea nevestei îi 
întuneca însă deodată chipul, întristându-l. Altădată când se 
întorcea acasă după absenţe îndelungate, fiind închis sau trimis 
în delegaţii cu alți muncitori, femeia lui îi ieșea înainte veselă și 
surâzătoare, cu ochii plini de fericire, îl îmbrăţișa și în clipele 
acelea parcă toată casa era alta, încăperile prindeau viaţă, 
mobilele vechi și demodate străluceau. Acum ea nu mai era, îl 
privea blând și cuminte dintr-o fotografie mare, prinsă în perete, 
deasupra paturilor și ochii parcă-i vorbeau și-l îmbrăţișau cu 
privirea lor caldă și bună. 

— Ce mai este nou pe la Şantier? întrebă Raicu într-un târziu, 
întorcându-se către băiat care nu se mai dezlipea de el. 

— Ce să fie, tată? înălță Sandu din umeri. Tot așa cum știi... 
Numai că acuma oamenii sunt alţii. Plini de bucurie și 
entuziasm. Ştii, încă din schimbul de azi-noapte au apărut peste 


tot lozinci și chemaări ale partidului. Abia te așteaptă să te 
întorci... 

— Și mie mi-e dor de ei... 

— Spune, tată, zise Sandu prinzându-l de mâna și privindu-l 
rugător drept în ochi, e adevărat că dumneata ești secretarul 
organizației de partid din oraș? 

Raicu rămase surprins de întrebarea fiului, dar după o clipă 
prinse a zâmbi. 

— Cine ţi-a spus lucrul ăsta? 

— Vorbesc muncitorii. l-am auzit azi-noapte cum discutau. Nu 
știu cine le-a spus. Abia acuma le-a spus... 

— E adevărat, Sandule. Eu sunt secretarul. 

— Dar nouă, în organizaţia U.T.C. mereu ni se vorbea de 
„Fulgerul”... „Fulgerul” a dat sarcina... „Fulgerul” întreabă... 

— Tu ești în U.T.C.? se miră Raicu și vesel își prinse fiul de 
umeri cu amândouă mâinile. De când ești în organizaţia de 
tineret? 

— Din iarna trecută. 

— Ce vorbești? Uite că deși sunt secretar, nu i-am cunoscut 
pe membrii organizaţiei de tineret. Bineînţeles că regulile 
conspirativităţii nu mi-au permis să-i cunosc nici pe unii membri 
de partid... Mă bucur, băiete, să știi că mă bucur foarte mult 
pentru treaba asta! 

— Am avut și două acțiuni mari, prinse a se lăuda Sandu. Cu 
vasul acela german din Şantier, dacă ai auzit de treaba asta și 
cu aruncarea trenului în aer de pe dealul Balotei... 

— Zău? Tu ai purtat numele conspirativ Pius? 

— Nu, Gabriel. Pius e un băiat de la Atelierele C.F.R. A lucrat 
cu mine în noaptea aceea. 

— Ce vorbeşti, măi băiete?! zise bucuros Raicu și-și bătu 
băiatul cu palma pe umăr. Bravo! Îmi place! Crezi, oare, că eu 
nu sunt mândru de tine? Sunt și vreau să fiu și în viitor. 

— Acum sunt și în formațiunile de luptă patriotice. Mi-au dat o 
pușcă azi-noapte. Am și brasardă tricoloră. E în casă... 

— Vezi, ai grijă de tine, îl povăţui Raicu. Să nu ieși din 
cuvântul comandantului tău de grupă. Cine ţi-e comandant? 

— Nea Tomiţă Grozea, vopsitorul... 

— Aha, îl cunosc. De altfel tu ești ascultător, te știu eu... 

ÎI îmbrăţișă din nou pe Sandu și-l ţinu multă vreme la pieptul 
său, simţindu-i bătăile inimii aproape, ca zbaterile unei păsări 


vii. l-auzi utecist! Nu știa treaba asta. Poate că ar fi stat tot 
timpul cu inima strânsă pentru el. De, ce să-i faci, inimă de 
părinte! Cât de mult se gândise Raicu la el în clipele de liniște, 
de singurătate, acolo, în cămăruța lui Petre Măciucă din Cerneţi. 
Ce dor îi fusese de el, cât de mult ar fi vrut să știe ce face și 
cum se descurcă singur... Dar nu putuse să-l ajute cu nimic. 
Faptul că trebuia să stea ascuns, ferindu-se cât mai mult de 
ochii și urechile poliţiei, nu-i îngăduia să-și mângâie într-un fel 
inima aflând câte ceva despre fiul său. | se aducea uneori câte o 
veste, în termeni telegrafici, că e bine, muncește, vede de 
gospodărie, însă totul era vag, parcă lipsit de conţinutul acela 
profund al sentimentelor după care tânjea. Dar acum toate se 
sfârșiseră și iată, se afla iar lângă Sandu al lui, singuru-i fecior, 
cu ochi căprui, luminoși și fața smeadă, chip atât de asemănător 
cu al maică-si... 

După câteva clipe, în stradă se opri trăsura regimentului de 
infanterie. Raicu se afla în curte. Văzând-o, îl lăsă pe Sandu și se 
îndreptă grăbit către poartă. ÎI întâmpină sublocotenentul 
Ganea, care cobori greoi din trăsură, cu fața aprinsă, enervat, 
clocotind de supărare. 

— Ce-i dom'le sublocotenent? Ce s-a întâmplat? întrebă Raicu 
și-i întinse mâna. Poftim înăuntru... 

— Ce să fie? zise indignat Ganea intrând în curte. Uite, nu mă 
pot de loc înţelege cu colonelul Predoiu. 

— În ce fel? 

— l-am propus - și asta nu-i prima dată, că i-am mai propus și 
aseară - să trecem imediat la dezarmarea nemților. Nici nu vrea 
s-audă de acest lucru. Spune că încă nu are ordin de sus în 
acest sens. 

— Cum nu are ordin? El nu cunoaște comunicatul de aseară? 
N-a auzit azi dimineaţă la radio ce-au făcut nemții în București? 
Nu știe că ne aflăm în stare de război cu Germania? 

— Știe, dar dracul să-l mai înţeleagă pe omul ăsta! vorbi tot 
supărat Ganea. Stă mereu în umbra împintenatului ăla de 
primar! Gata, una-două, hai la el să se sfătuiască! ÎI 
convinsesem într-un fel azi dimineaţă în privinţa dezarmării 
nemților, dar discutând cu Jurăscu, ăsta l-a întors iar din părerea 
lui. 

— Și ce spune? 

— Spune că au ajuns la concluzia că trebuie să-i propună lui 


Klausing să se predea de bună voie. El și întreg comandamentul 
lor. Fără vărsări de sânge... Și pentru asta mai așteaptă... Zice, 
să menţinem în continuare sub supraveghere comandamentul, 
iar la momentul oportun să acţionam. 

— Și când dracului e momentul oportun? 

— Nu știu, înălță din umeri Ganea. 

— Dumneata ai vreo propunere? îl iscodi Raicu. 

— Mă gândesc că dacă vom aplica unul din planurile noastre 
de acţiune, îl vom ridica în cap pe Predoiu cu garnizoana lui. 

— Dar compania dumitale va fi alături de noi... 

— Este, dar el poate va aduce recruţii din Ergheviţa... spuse 
bănuitor și în același timp temător Ganea. Pe ei nu contez în 
totalitate. În cazul acesta se vor isca ciocniri între militari care 
nu știu cum se vor rezolva. 

— Și atunci? Ce crezi că trebuie să facem în situaţia asta? 

— Eu zic să mai așteptăm până mâine, să vedem cum 
evoluează lucrurile, zise Ganea mai liniștit. Vom ţine 
comandamentul german sub supraveghere și... 

— Nu domnule Ganea! îl contrazise cu hotărâre Raicu. Nu 
vom aștepta să vedem cum evoluează lucrurile... Te rog discută 
încă o dată cu comandantul dumitale. Și dacă acest dom'colonel 
Predoiu vrea să-și facă de cap, n-are decât! Ciocnirea cu nemții 
este inevitabilă și trebuie să procedăm ca atare! Vom acționa 
peste capul lui! Și vom acţiona chiar în cursul acestei zile. I| vom 
aresta întâi pe Klausing, apoi vom lua cu asalt viesparul fascist. 
Te rog, pregătește-ţi oamenii și comunică acestea și tovarăşului 
Florea. Gligor, că de fapt Gligor îi spune. Așa... O să vorbesc și 
eu cu el chiar în dimineaţa asta. 

— Cum vedeţi arestarea lui Klausing? întrebă Ganea. ` 

— În orice caz nu în comandamentul lui, zise hotărât Raicu. ÎI 
vom urmări în oraș. Îl vom aresta și-apoi îl vom forța să accepte 
capitularea, să ordone subalternilor lui să se predea. De nu, vom 
lua cu asalt și comandamentul. 

— Bine, domnule Raicu, așa vom face! 

— Este limpede? 

— Foarte limpede! 

— Ei, noroc bun și s-auzim de bine! 

Sublocotenentul Ganea dădu mâna cu Raicu, apoi se urcă în 
trăsură. 

— Mă ţii la curent cu tot ce se întâmplă! îi strigă Raicu în 


urmă. Sunt la Șantier, la Atelierele C.F.R. și după aceea la sediul 
formațiunilor de luptă patriotice... Mă găsești dumneata... 


34 


După o oră, în timp ce Raicu ieșea cu Sandu pe poartă, 
pornind către Şantier, profesorul Vlad Gheorghiu tocmai se 
înapoia de la piaţă cu o sacoşă încărcată de verdeţuri iar în 
mână cu un pepene galben. Văzându-și vecinul care absentase 
atâta vreme de acasă, profesorul lăsă sarcina jos și-i întinse 
mâna cu multă bunăvoință și amabilitate. 

— Bine-ai venit, domnule Raicu! zise el vădit bucuros de 
neașteptata întâlnire. Ce mai faci? 

— Ce să fac? deschise larg brațele Raicu. Am lipsit atâta 
vreme, acuma mă duc la lucru. 

— Ai fost închis, după câte am aflat. Nu mai știu nimic de 
dumneata de când ne-am întâlnit pe sala poliţiei. 

— Da, de atunci, confirmă Raicu. M-au închis preventiv pentru 
încheierea dosarului, să mă trimită ia Curtea Marţială, dar până 
la urmă au rămas numai cu dosarul... 

— Ai evadat? se miră profesorul și ochii îi sclipiră pe după 
lentilele ochelarilor. 

— Am evadat. Am umblat de colo-colo și acuma m-am întors 
acasă. 

— Da, s-au amnistiat toate pedepsele începând - auzi 
dumneata - chiar cu cele din anul 1918! Extraordinar! Am 
ascultat comunicatul la radio. 

— E o măsură logică și profund democratică, zise Raicu. 

— Foarte bine, domnule, foarte bine, încuviință profesorul cu 
convingere. Nu se mai putea trăi în situaţia de până acum. Bine 
că s-a terminat cu tirania, vin alte vremuri... 

— Au și venit! îi spuse Raicu zâmbind, și-i întinse mâna. Ei, vă 
salut și sănătate! 

— Am onoare, domnule Raicu! Sănătate și toate bune... 

După ce făcură câţiva pași Sandu spuse: 

— Tată, știi că și fata profesorului e utecistă? 

— Serios? se miră Raicu. De când activează? 

— De câteva luni. Când m-am întors de la Constanţa am găsit- 
o în organizaţie. 

— Dac-ar fi știut tat-său, cred că în primul rând el, cu 
apolitismul lui, o deconspira! zise Raicu, grăbind pasul. E un om 
drept, cinstit, dar îmi pare cam lipsit de hotărâre, prea 
rezervat... ca un melc care se retrage în casa lui și nu-i mai pasă 


de ce-i în jur... 

Curând intrară pe Strada Mare a orașului. Raicu mergea agale 
și privea cu tristeţe ruinele caselor ce se înșiruiau ca niște 
mormane de moloz în tot lungul acestei artere comerciale. 
Firmele: „Ostian Dimitriu - coloniale, delicatese, băuturi”, „La 
capul de bou - Gheorghe Bosoancă”, „La generalul Dragalina - 
manufactură, Gh. Trandafir”, „Restaurantul Cărăbuș - Dumitru 
Grumăzescu”, „Bragageria și cofetăria „La Caraiman”, „La 
Vânătorul - manufactură, galanterie, mărunţișuri, Constantin 
Roibu”, „Depozitele Generale, fierărie, sticlărie, porcelanuri - 
Gh. D. Stănică și Gh. Budașca”, „Bodegă și coloniale - Leonida 
Tahu”, cele de la prăvăliile lui Blagoe și lacob, Rotărescu și 
Anghelescu, Nae Giurescu, Nicolae Cristescu, de la librăria „Arta 
românească”, toate, absolut toate erau smulse și amestecate cu 
cărămizi, cioburi de sticlă, burlane turtite, acoperișuri de tablă, 
totul de-a valma până în mijlocul străzii. Ici-colo se înălțau pereți 
singuratici, înnegriţi de fum, cu coșuri izolate, ridicate ca niște 
turnuri grotești în mijlocul grămezilor de cărămizi sparte. 
Castanii, de crengile cărora pe vremuri negustorii agăţau marfa 
s-o vadă trecătorii, aveau acuma ramurile sfârtecate de schijele 
bombelor, iar stâlpii de telegraf, mare parte dintre ei erau 
culcaţi la pământ. În pivniţa unui fost magazin ce se căsca 
neagră sub podeaua roasă, pe jumătate prăbușită, se zărea un 
cărucior de copil, răsturnat cu roatele în sus, lângă el o mașină 
de gătit din plita căreia răsăriseră printre crăpături ierburi, 
câteva pleduri și haine putrezite de ploi și năpădite de bălării. 
Puțin mai încolo, pe un zid rămas ca prin minune în picioare, cu 
zugrăveala ștearsă, murdară, se vedea prins în perete un tablou 
înfățișând un ginere și o mireasă, lipiţi unul de altul și zâmbind 
fericiţi aparatului fotografic. Sub acest tablou, o diplomă 
înrămată, ce atesta calitatea de tehnician dentist a unuia pe 
nume Nicu Kauffman... 

Raicu pășea în dimineaţa aceea alături de feciorul său, Sandu, 
în drum către Șantierul naval; vedea tot acest dezastru pe care 
nu și-l închipuise să fie chiar atât de mare, de înfiorător și se 
gândea cu părere de rău la oamenii care cu câteva luni mai 
înainte locuiseră în acele case, intraseră în magazine după 
cumpărături, se bucuraseră de viaţă, trăiseră și munciseră să-și 
ducă zilele de azi pe mâine... Din tot ce fusese odinioară, acum 
rămăseseră numai ruine. Soarele încălzea dimineaţa aceea de 


vară, în aer stăruia un miros înecăcios de fum și lemn ars, peste 
tot se așezase o liniște de pustietate și în acest decor sumbru, 
rareori câte o pasăre săgeta văzduhul ciripind veselă în zborul ei 
avântat. 

— Ce nenorocire, măi băiete! spunea când și când Raicu fiului 
său. Uite ce a mai rămas din orașul ăsta atât de frumos altă 
dată... Și domnii nemți din pricina cărora au avut loc toate 
crimele astea stau liniștiți, fără teamă că-i va deranja cineva. 

— Cum așa? se miră Sandu. 

— Foarte bine, zise apăsat Raicu. Domnul primar, mai marele 
orașului, nu vrea deocamdată să-i dea de-a dura, l-a influenţat și 
pe colonelul Predoiu de la Regimentul 95 infanterie să stea 
deocamdată să aștepte și să nu le pună nemților mâna-n gât, 
vor să se poarte cu mănuși, să parlamenteze, să ajungă la 
înțelegere... 

— De asta a venit ofiţerul acela la dumneata? 

— De asta. Dar lasă că le venim noi de hac nemților ăștia! 
Noi, formațiunile de luptă patriotice... Uite ce-au făcut 
blestemaţii din orașul nostru... Numai ruine și jale... 

Sandu tăcea. Privea și el îndurerat în dreapta și-n stânga. Fără 
să scoată un cuvânt. 

— Imi amintesc că la Şantier, reluă vorba Raicu, atunci, 
înainte de arestarea mea, în preajma lui 1 Mai, erau bombardate 
numai câteva ateliere. Mi se pare că cel de tâmplărie, cel de... 

— Acum nici n-ai să mai recunoști Șantierul, vorbi moale 
Sandu. Cala de lansare a vaselor au făcut-o numai gropi. 
Bombele au lovit uzina electrică, tinichigeria, atelierul de 
mecanică, de asamblare... De aceea am și lucrat un timp 
refugiați în comuna Malovâţ și în pădurea Crihala... Când și când 
s-au mai întors oamenii, au pus mâna și au mai înălţat ici un 
acoperiș, colo un șopron, să protejeze materialele... 

Către primărie, unele prăvălii rămase intacte, ridicaseră 
obloanele și negustorii scoseseră pe tarabe mărfurile spre 
vânzare - viguri de stofă, papuci de mușama cu ciucuri colorați 
de mătase, galoși de cauciuc lucraţi grosolan, basmale și 
mărgele, pălării cu fundul bombat, curele de pantaloni, piepteni, 
oglinjoare, agrafe, ace de siguranţă, papiote de aţă, într-un 
cuvânt tot ce socoteau că în acele zile puteau să intereseze pe 
cumpărătorii ocazionali. 

In faţa librăriei lui Victor Măldărescu, înaintea vitrinei celei 


mari de pe „centru”, Toma, lustragiul, stătea pe scăunașul lui, în 
fața cutiei de văcsuit și dintr-o pungă mânca fără grabă niște 
struguri. Când și când, din pâinea ce-o ţinea subsuoară rupea 
câte-o bucată, dădea capul pe spate și zvârlea deodată în gura 
larg deschisa miezul alb și boabele negre de struguri, 
savurându-le cu mare poftă. Mesteca rar, fără grabă, iar pe fața- 
i tuciurie cu nas îndoit ca de uliu se putea citi o anume 
satisfacţie, în timp ce ochii lui alburii, priveau neastâmpăraţi în 
toate părţile, să vadă ce se întâmplă în juru-i. 

Pe trotuarul celălalt, câţiva birjari, obișnuiţii lui rivali, râdeau 
și puneau la cale noi șotii ca să-l necăjească. Unul dintre ei 
încerca acuma să-l lovească, aruncând cu praștia niște 
corcodușe mari, roșii, după care, împreună cu ceilalţi se 
ascundeau repede înapoia coșului primei trăsuri. Lustragiul se 
strădui să descopere direcția de unde veneau corcodușele, care 
de cele mai multe ori își greșeau ţinta și se opreau în geamul 
vitrinei, dar zadarnic, nu-l putu afla pe făptaș. Se mulţumi numai 
să clatine din cap necăjit, amenințând cu pumnul către birjarii 
pe care mai întotdeauna îi bănuia de necuviinţe. 

— Ce-i, nea Toma, ce vrei? îl luă la rost unul dintre proprietarii 
trăsurilor, făcând pe supăratul, dar abia stăpânindu-și râsul. De 
ce ne ameninţi? Ne vezi pe noi că-ţi facem ceva? 

Mutul care înțelegea ce spune acela, după felul cum i se 
adresa, se ridică în picioare, prinse una din perii în mâna și 
amenință iar, arătând cu degetul la obraz în semn că sunt 
oameni în toată firea și n-au rușine, se ţin de blestemăţii, nu-i 
dau pace. 

In rândul birjarilor și al celor ce se opreau să privească, 
izbucni un râs general și lustragiul, vădit supărat de veselia 
aceea nelalocul ei, întoarse tuturor spatele fără să le mai dea 
vreo atenție. 

După vreo jumătate de oră, Mercedesul albastru al șefului 
comandamentului german din oraș se auzi claxonând repetat și 
strident pe Strada Mare. Ajungând la colțul primăriei, mașina își 
încetini mersul, întoarse cu un viraj scurt depășind șirul de 
trăsuri și opri apoi mai jos, chiar în fața cutiei de văcsuit a 
lustragiului. Din mașină cobori grav, marţial, locotenent 
colonelul Hans von Klausing, însoţit de traducătorul său, 
plutonierul Weber. 


— Ein Moment!” spuse el șoferului, un soldat cu faţa albă, 
stafidită și cu sprâncenele alburii. 

Apoi Klausing, mergând ţanţoș, cu pieptul scos în afară și 
mâinile la spate, porni urmat îndeaproape de plutonier și urcă în 
grabă scările primăriei. 

— Hei, nea Toma, uite-ţi, dom'le, prietenul! îi strigă 
lustragiului unul dintre birjari. Ţi-a dat ceasul acela? 

Și prin anume semne îmbinate ale mâinilor, ajutându-se și de 
mimica feţei, îi traduse în limbajul necuvântătorilor acest lucru. 
Lustragiul ascultă cu atenţie ce i se spunea, apoi văzând că 
acela a terminat, se ridică în picioare, se întoarse cu spatele și 
se bătu cu palma pe fundul pantalonilor negri, bazonatți cu piele. 

— Tă mă pupe iți! zise el arătând către mașina ofițerului 
german. Tacu să-l ia de pătătit. A-ata lu Icler kaput! Kaput! 

Și pentru a demonstra mai bine cele ce vroia să spună, luă 
repede în mână o perie, o plimbă pe deasupra capului în chip de 
avion, după care imitând niște trageri antiaeriene, lăsă peria să-i 
cadă pe lădiță. 

— Kaput aioane... taturi... tot... ţuhause! 

Se întoarse, căută din ochi măturică, o luă și pe aceea în 
mână și arătă cum trebuie să fie luaţi pe făraș nemţii și zvârliți 
afară din ţară. 

Raicu și Sandu, alături de mulțimea adunată atunci pe 
trotuare, asistară la întreaga scenă, după care plecară mai 
departe în jos, către bulevardul cel mare, să ajungă la Șantierul 
naval. 

— Vezi cum se plimbă neamţul în voie prin oraș? zise în cele 
din urmă Raicu, vădit nemulţumit de acest lucru. Autoritățile 
noastre, militarii din garnizoană nu trec la dezarmarea 
comandamentului. Să vezi ce-o să mai facem noi treaba asta. 

— Nu știu ce se întâmplă, răspunse Sandu. Aud că în 
București se duc lupte cu nemții și aici - nimic. 

— N-o să-i fie prea bine domnului primar, vorbi tot supărat 
Raicu. Îi e greu să strice prietenia cu Klausing. 

Trecură pe lângă clădirea înaltă a teatrului, coborând pe 
autostrada largă, pe stânga căreia se afla Cercul Militar și Baia 
Comunală și apoi, depășind cișmeaua birjarilor, traversară calea 
ferată și se îndreptară către port. După puţin, intrară pe poarta 
Șantierului naval, o poartă mare de fier, deasupra căreia pe o 


5 Un moment! (|. germană, n.a.) 


plasă de sârmă sta scris cu litere de tablă „P.C.A. Șantierul naval 
T. Severin”. De cum îl văzu pe Raicu, nea Tudose, portarul, un 
bătrânel subțire! și sprinten, fost nituitor, acum pensionar, îi ieși 
înainte și-l îmbrăţișă, fără să înceteze o clipă a-i spune cum se 
gândise tot timpul la el, că doar el l-a învăţat meserie, că a aflat 
și de fapt toată lumea știe că cel care l-a pârât atunci, la 1 Mai, 
la director, n-a fost altul decât Anghel de la dulgherie, o coadă 
de topor a Siguranţei, iar între timp, maiorul Atanasescu, fostul 
comandant militar al Șantierului a fost trimis pe front și a murit 
în luptele de la lași în urmă cu o lună de zile. 

— Bine, nea Tudose, mulțumesc pentru toate informaţiile 
astea, zise Raicu, strângându-i mâna cu putere. Vreau să ne 
vedem săptămâna viitoare, să bem amândoi o ţuică... 

— Bem, cum să nu bem! aprobă bătrânelul. Să ne bucurăm că 
trăim și c-am scăpat cu viaţă. Ei, s-auzim de bine și sănătate! 

De cum intră în Şantier, Raicu fu plăcut surprins de lozincile 
ce se aflau scrise peste tot locul și prin care P.C.R. chema 
muncitorimea să fie vigilentă, să pună mâna pe arme și să 
pornească la luptă împotriva nemților, a rămășițelor fasciste. 
Cuvinte mobilizatoare scrise cu creta sau cu vopsea roșie, pe 
bucăţi de tablă, pe ziduri sau pe ușile mari ale atelierelor, arătau 
că sarcina de partid, trasată de către el, prin Haralamb, 
tovarășilor din organizaţie, prinsese viață chiar din prima zi. 

Dincolo de uzina electrică, pe pântecul masiv de tablă al unui 
șlep urcat pe cală, cineva lipise încă din zorii zilei un afiș mare, 
tipărit în noaptea aceea la tipografia din oraș. Aproape o sută și 
ceva de muncitori, mai tineri și mai vârstnici, în mână cu 
ciocane, chei, burghie, așa cum se aflaseră la lucru, se 
îngrămădiseră în faţa acelui afiș, căutând să-i deslușească 
cuvintele adânc răscolitoare; oamenii se înălţau pe vârfurile 
picioarelor, se îmbulzeau, ridicau cât mai mult capetele, dar 
oricât se străduiau nu puteau citi destul de bine cele scrise 
acolo. Unii protestau că erau călcaţi în picioare, alţii că erau daţi 
la o parte de cei mai îndrăznetți sau că nu li se făcea loc să se 
urce pe o stivă de colțare, să vadă și ei mai bine... 

— Măi, oameni buni, fiţi de înţeles și nu vă îngrămădiţi așa, că 
până la urmă nu vedem niciunul nimic! zise un lăcătuș bătrân, în 
cămașă cafenie, cu păr cărunt, zbârlit și rar. 

— Să citească unul cu glas tare pentru toată lumea! 

— Așa e, să citească și noi să-i dăm ascultare... 


Atunci, printre oameni se produse o mișcare. Cineva își făcu 
loc cu coatele, îmbrâncind și lovind în dreapta și-n stânga, fără 
să țină seama de nimic. Puse mâna pe umărul unui ucenic mai 
înalt, își făcu vânt și dintr-o săritură fu sus. Era Anghel de la 
dulgherie, un om între două vârste, scund și rotofei, cu faţa 
spânatecă și mustăcioară neagră sub nasul cât un ardei gras. 
Purta pe el o bluză de salopetă, făinită de rumeguș, din al cărei 
buzunar de la piept se vedea ieșind capătul unui metru de 
tâmplărie și un creion mare, roșu și lat. Din acelea ce le folosesc 
dulgherii. 

— De ce v-aţi adunat aici? începu el să strige, agitând 
deasupra capului șapca de piele pe care o ţinea în mână. 
Duceţi-vă fiecare la atelierele voastre! Domnul director a 
ordonat să vă vedeți de treabă și să nu beliţi ochii la afişele 
astea care vă ţin din muncă! Hai, cărăbăniţi-vă! 

Se întoarse după aceea, smulse afișul de pe tabla vasului și 
începu a-l face sul, gata să plece cu el. În clipa aceea, însă, 
muncitorii începură să protesteze și glasurile lor se contopiră 
într-un vacarm din care cu greu puteai înţelege ceva. Se auzeau 
strigăte, înjurături, îndemnuri, chemări, fluierături - toate la 
tonul cel mai înalt, încât vuietul dezlănţuit deveni de-a dreptul 
înspăimântător. 

— Dă-te jos, de-acolo, pramatie! îi strigă unul dintre muncitori 
lui Anghel și zvârili în el cu o piatră. Dar Anghel se feri la vreme 
și piatra, destul de mare de altfel, lovi pântecul de tablă al 
vasului. 

— Lasă afișul, nu pune labele tale spurcate pe el! 

— Măi, dumnezeirea cui te-a fătat, stai că-ţi fac eu de 
petrecanie! zise unul cu glasul răgușit. 

Era un muncitor înalt, cu o frunte lată și ochi mari negri, cu 
privire stranie, amenințătoare. De umăr purta agăţat un 
automat, iar pe mâneca stângă era prinsă o brasardă tricoloră. 

— Zdrobește-l ca pe o muscă, nea Gligore! se auzi un glas 
venind din spate. 

Gligor își făcu îndată loc printre oameni, trecu în faţă și dintr-o 
singură mișcare îl prinse pe Anghel de-un picior și-l trase atât de 
puternic în jos, încât îl dădu de-a berbeleacul. Dulgherul prinse a 
tipa cât îl ţinea gura, dar glasul i se stinse pe dată sub loviturile 
celor din jur care se năpustiseră cu toţii asupra-i. In clipa aceea, 
prin curtea Șantierului, trei militari în frunte cu sergentul major 


Gălușcă, veneau în pas alergător. Văzându-i, oamenii se 
domoliră, îl lăsară pe Anghel slobod, și dulgherul, cu gura plină 
de sânge și-un ochi vânăt, se ridică cu greu de jos, șchiopătând. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă de departe sergentul major 
Gălușcă, venind tot într-o fugă. Hei, să stea toată lumea pe loc, 
nimeni să nu facă un singur pas, că ordon deschiderea focului! 

Oamenii nu se clintiră. Stătură locului, unul lângă altul, 
îngrămădiţi, așa cum îi surprinsese porunca subofiţerului. Îi 
priveau cu ochii întunecați pe militarii ce se apropiau în trap, cu 
armele în cumpănire. 

— Cine a provocat scandalul ăsta? întrebă Gălușcă 
cercetându-i pe rând pe muncitori, în timp ce, nervos, lovea cu 
cravașa în cizmele-i bilgher, lucii ca oglinda. De ce nu se 
lucrează? 

— Domnule subofițer, ieși în faţă Anghel, domnul director mi- 
a poruncit să dau jos afișul lipit pe coasta vasului, că din pricina 
lui nimeni nu mai lucrează și stau cu ochii la el. Și, uite și 
dumneata ce mi-au făcut... 

Își arătă gura însângerată, ochiul vânăt și umflat, hainele 
sfâșiate, tânguindu-se cu glas mieros și lingușitor. 

— Unde-i afișul? întrebă Gălușcă aspru. Daţi-mi-l încoace! 

Făcu trei pași înainte cu palma întinsă, să ia din palma 
nituitorului Gligor afișul, dar acesta duse hârtia la spate, 
ascunzând-o. 

— Uite, el m-a tras jos și mi-a cărat la pumni de nici nu mai 
aud de-o ureche! se tângui mai departe Anghel, pipăindu-și 
nasul, maxilarele, încheieturile mâinilor. 

— Adu, domnule, afișul încoace! porunci Gălușcă și, privind 
amenințător peste zecile de muncitori făcu un semn cu cravașa 
militarilor ce până atunci stătuseră de-o parte, să se apropie. 
Vrei să te duc legat la poliţie? 

— Pe mulţi ai mai dus, să mă duci și pe mine? îl scrută cu 
privirea lui tăioasă Gligor. Ce, crezi că mă sperii de puștile alea? 
Se vede că nu știi cu cine stai de vorbă... 

— Nu mă interesează! 

— Azi nu mai poţi porunci ca ieri, domnule subofițer, căută să- 
| lămurească Gligor. Armata are ordin să fie alături de noi, de 
formațiunile de luptă patriotice. Ori, dumneata văd că ţii tot 
parte cozilor de topor, reacţionarilor... 

— Ți-am spus, nu mă interesează! decretă autoritar Gălușcă 


înălțând cravașa ca să fie ascultat. Armata-i armată, nu se bagă 
în cârdășie cu civilii! 

— Se vede că ești străin de evenimentele ce au loc. 

— Nu discut. Nu cunosc nici un eveniment. Am ordin să asigur 
liniștea în Șantier, și asta fac. Restul nu mă interesează! Așa că 
adu-mi afișul! Dă-mi-l, n-auzi! ceru ameninţător Gălușcă și făcu 
un pas înainte. 

Atunci se ivi de după șlepul urcat pe cală lon Raicu, împreună 
cu Sandu. Văzând muncitorii strânși grămadă în fața militarilor 
și de-o parte pe Anghel zdrobit în bătaie, întrebă repede pe un 
ucenic ce se întâmplase. Apoi își făcu loc, se duse lângă Gligor, 
îi luă afișul din mână, îl despături citindu-l în fugă, după care îl 
înfășură iar și se opri în faţa lui Gălușcă. 

— Ce-ţi dorește inima, domnule subofițer? Hai, spune, să aud 
și eu, că uite numai ce-am venit! 

Un murmur de uimire trecu ca un curent prin masa 
muncitorilor. Venise din nou în șantier lon Raicu!... Nu-l 
văzuseră de atâta vreme, îl știau arestat. lată-l acuma, după trei 
luni, din nou în mijlocul lor. Arăta destul de bine. Ba, parcă i se 
înăsprise mai mult faţa și părul îi albise pe la tâmple. 

— Ce-i mă, ce se întâmplă acolo în faţă? Pe cine se 
îngrămădesc oamenii? 

— A venit nea Raicu, nituitorul... 

— Comunistul? 

— El. 

Oamenii se înălțară pe vârfurile picioarelor să-l vadă mai bine, 
îmbulzindu-se și strângându-se atât de mult în jurul său încât 
era cât pe-aci să-l dea jos. 

— Să trăieşti, nea Raicule, și bine-ai venit! 

— Bun sosit, mă frate loane! 

— Raicule, ţi-au dat drumul, mă? 

Din toate părțile se auzeau strigăte, chemări, saluturi de bun 
venit. Familia muncitorilor își primea fiul încercat și iubit în 
mijlocul ei, cu acea bucurie cu care este întâmpinat de obicei cel 
drag întors după vreme îndelungată de pe meleaguri 
îndepărtate. Uitând parcă pentru o clipă de bătăiosul și înfiptul 
subofițer, Raicu se întorcea către fiecare în parte dintre cei ce-l 
strigau, zâmbindu-le tuturora cu bunăvoință și făcându-le cu 
mâna semne prietenești de hun găsit, în cele din urmă, reveni la 
subofițer și-l privi din nou aspru, tăios, neînduplecat. 


— Ţi-a pierit glasul, domnule subofițer? îl întrebă el, și-l 
fulgeră cu privirea, gata parcă să treacă prin el ca lama unui 
cuțit. 

— De ce să-mi piară glasul? se sumeţi sergentul major, 
lovindu-și ușor podul palmei cu cravașa de piele. Că n-ai fi vreun 
dumnezeu picat acu din cer ca să mă plec în fața dumitale? Ei, 
drăcia dracului! 

— Am spus eu că sunt dumnezeu? vorbi liniștit Raicu, înălțând 
sprâncenele a mirare. N-am spus. De fapt, n-am nici haine de 
popă pe mine și nici raze sfinte din alea de aur în jurul capului. 
Sunt muncitor, de-aci, din Șantier, ca oricare altul și te-am 
întrebat ce-ţi dorește inima? 

— M-ai întrebat? 

— Da, te-am întrebat. 

— Dar cine-oi fi dumneata să-mi pui întrebări? 

— Ti-am spus: un muncitor. E limpede, nu? Și uite, de-aia am 
zis că ţi-a pierit glasul, că nu vrei să vorbești... 

Mijind ochii și înălțând o sprânceană, Gălușcă începu a-l privi 
cam de sus pe Raicu, ca și când întreaga lui poză de acum ar fi 
spus: „Ce, mă, mârlane, mă iei peste bombeu pe mine, militar 
de carieră, care am luptat și am fost rănit pe front?” Dar nu 
îndrăzni să dea glas gândului, ci tăcea continuând a-l privi pe 
Raicu în același fel, lovind ușor cravașa în podul palmei. 

— Ei, stărui Raicu. Am dreptate sau nu? 

— In definitiv, ce vrei, domnule, de la mine? ridică glasul 
Gălușcă. Sunt autoritate și... 

— Ai luat afișul că ești autoritate? 

— Da, l-am luat. L-am luat să-l duc la direcțiune, zise Gălușcă 
pe un ton arogant, distant. 

— Dar chiar ca autoritate, cum spui că ești, asta poţi fi acolo 
la cazarma dumitale, ce cauţi aici în Șantier? îl întrebă mai 
departe Raicu. Știu că încă de ieri carcerile au fost desființate, 
jandarmii ne-au fost luați din spinare... 

— Eu nu sunt jandarm! 

— Dar te porţi ca un jandarm, îi tăie vorba Raicu. Noi, 
comuniștii, am cerut ca alături de muncitorii din formațiunile de 
luptă patriotice, domnul sublocotenent Ganea să ne trimită 
ostași devotați poporului, nu jandarmi antonescieni ca 
dumneata! 

— Ti-am spus, domnule, nu sunt jandarm! aproape că strigă 


Gălușcă. Și nu m-a trimis domnul sublocotenent Ganea! Sunt 
aici din ordinul comandantului garnizoanei, care a hotărât ca la 
fiecare întreprindere în aceste zile tulburi să fie instalată câte o 
pază de doi-trei soldați... 

— Vremurile astea or fi ele tulburi pentru dumneata și mai 
marii dumitale, îi spuse răspicat Raicu ţintuindu-l cu privirea. 
Pentru noi, muncitorii, pentru ăștia care trudim cu mâinile, sunt 
foarte luminoase vremurile, să știi, nespus de limpezi, că putem, 
domnule sergent major, privi înainte prin ele, ăhă! să fii sănătos 
până departe în viitor!... Cred că e cazul să-ţi vezi de paza 
dumitale, că treburile noastre muncitorești ni le rezolvăm noi, 
între noi... 

— Nu mă lua pe mine cu vorba așa, nenicule! îi sări ţandăra 
lui Gălușcă. Sunt în misiune și... 

— Nenicule să-i spui lui tat-tu, îl repezi aspru Raicu, ai înţeles, 
galonatule? Lui să-i spui, nu mie! 

— Nu-ţi permit... începu a striga iar Gălușcă, roșind ca un rac 
fiert. Nu-ţi permit să fii obraznic! Ostași, se întoarse el către cei 
trei militari ce stăteau mai la o parte, arestaţi-l. Imediat arestați- 
I! 

Ostașii se priviră între ei, neștiind ce să facă, apoi se uitară 
spre muncitori, nehotărâţi, încurcaţi, și până la urmă rămaseră 
locului fără măcar a face o singură mișcare. 

— Vă ordon! ţipă el din nou, făcând spume la gură. Soldat 
Niţă Dogaru! Totelică! Zamfir! Mă auziţi? Mă, mocofanilor, nu 
executaţi ordinul superiorului? Bine, am să raportez situația 
domnului sublocotenent Ganea... 

Zicând acestea, se răsuci pe călcâie ca o sfârlează și, enervat, 
plecă repede, urmat îndeaproape de Anghel care șchiopăta și se 
ţinea cu mâna de falcă. 

— Să le ordoni să tragă în nemți, mă zevzecule! strigă Raicu 
în urma lui. În ei să deschidă focul, nu în muncitori... Fir-ai al 
dracului de chiaburoi sau ce-i fi, că de-ai noștri, cu palmele 
crăpate de muncă, nu te arăţi a fi! 

— Că chiar îi neam de chiabur, domnule! zise Niţă Dogaru, cel 
mai în vârstă dintre soldaţi, cu barba crescută mare, alburie și 
țepoasă. Numai noi știm cum ne mănâncă ăsta zilele în 
cazarmă... 

— Taci, nea Niţă, nu vorbi așa, că pușcăria ne mănâncă, îl 
înghionti de alături Totelică, îmbrăcat cu o bluză decolorată de 


soare, pe cap cu o bonetă veche, ponosită, pusă strâmb. 

— De-acuma s-a zis cu pușcăria, măi băiete, făcu pe 
atotștiutorul Niţă Dogaru. Acuma a venit vremea noastră, a 
astora care uite, muncim ca și dumnealor, ei cu ciocanul, noi cu 
sapa, necăjiţi, vai de zilele noastre... 

Intre timp, Raicu se urcase sus pe cala de lansare și cerea cu 
insistenţă să se facă liniște. 

— Fraţi muncitori! zise el cu glas tare. 

— Lăsaţi, măi, gălăgia să-l auzim ce spune! 

Vorbele încetară; se stinseră și șoaptele. Se făcu pe dată o 
liniște adâncă, într-atât de adâncă încât se auzea apa Dunării 
clipocind jos în, vale la țărm, lângă granicul cel mare. 

— Fraţi muncitori, reluă Raicu și cu privirea căuta să cuprindă 
toată mulțimea aceea. Am în mână acest manifest, acest afiș, 
pe care o coadă de topor, un ticălos pus în slujba lui Antonescu, 
a vrut să-l rupă. l-aţi dat peste bot și bine i-aţi făcut! 

— Și-o să-i mai dăm dacă nu se astâmpără! strigă dintre 
rânduri, cu glas grote și răgușit, nituitorul Gligor. Câte amenzi n- 
am luat din pricina pușlamalei ăsteia! 

— Ce este cu acest afiș? întrebă Raicu, arătând mulţimii 
manifestul. După cum poate aţi văzut, este o chemare a 
Partidului Comunist din ţara noastră, chemare care a fost 
lansată și adresată poporului într-un ceas deosebit de important 
al istoriei. Măi oameni buni, ani de zile noi am fost batjocoriți, ni 
s-a furat munca, banii, am trăit în mizerie și în întuneric, pentru 
că așa au vrut domnii exploatatori și slugile lor ca alde Anghel 
de la dulgherie și alţii. Mai-marii ţării au vândut țara capitaliștilor 
străini, au scos-o cum se spune la mezat, iar în ultimii ani nemţii 
au dat buzna în România, unde nu numai că s-au făcut stăpâni 
pe bogăţiile noastre, dar ne-au trimis și la moarte într-un război 
pe care nu l-am dorit niciunul dintre noi. Priviţi orașul nostru și 
vedeţi ce-a mai rămas din el! Ruine fumegânde, ruine și moloz, 
iar frumoasele noastre parcuri au fost răvășite de bombe de 
parcă ar fi intrat cineva cu plugurile în ele... Priviţi atelierele 
noastre! Priviţi-vă chipurile slăbite de nemâncare și mizerie! 

— Moarte fascismului! strigă cineva din mulţime și deodată, 
ca la o comandă, sute de glasuri prinseră a scanda lozinci cu o 
tărie fără seamăn. 

— Moar-te fas-cis-mu-lui! Moar-te fas-cis-mu-lui! 

— Afară cu nemții din ţară! 


— Jos cozile lor de topor! 

Mulțimea se agita, se răzvrătea, era într-o continuă fierbere, 
ca o apă nestăvilită aflată în clocot. 

— Liniște, vă rog! strigă din nou Raicu. Liniște... 

Cu greu se potoliră glasurile. Se auzeau numai niște murmure 
înfundate, ca un vuiet surd, care după câteva clipe se stinse, 
spulberat parcă de vânt. 

— Cineva a strigat aici să-i dăm afară din ţară pe nemți, reluă 
Raicu cu vocea lui puternică. Să-i dăm, fraţilor muncitori, să-i 
dăm afară din ţară, să stârpim molima de pe capul nostru, 
lipitorile astea care ne-au supt sângele, care ne-au furat 
bogăţiile și, cârdășind cu guvernanţii antonescieni, ne-au trimis 
la moarte. Dar fraților, ursul de la miere nu pleacă de bună voie, 
asta o știți prea bine. Aţi auzit comunicatele de azi dimineaţă, că 
nemţii au zburat cu avioanele deasupra Bucureștiului, adăugând 
noi ruine peste cele pricinuite de bombardamentele aviaţiei 
anglo-americane. Nemţii nu vor să părăsească teritoriul ţării 
noastre cu una, cu două, înainte de a ne pedepsi - așa cum 
spun ei - pentru că am rupt alianţa cu ei. Dar atunci să-i 
pedepsim noi. Să-i pedepsim pe ei și pe codoșii lor pentru toate 
suferinţele ce ni le-au adus în anii din urmă. Partidul Comunist 
Român care a mobilizat la luptă masele muncitoare și a doborât 
dictatura antonesciană, vine astăzi în faţa voastră, fraţi 
muncitori, și vă cere să puneţi mâna pe arme, să alungați din 
țară nemţii lui Hitler care ţin cu dinţii de acest pământ bogat, 
din care au supt ani de zile... 

— Afară cu ei! strigă cu glasul lui răgușit, Gligor. 

— Să-i dezarmăm! 

— Să le luăm cu asalt comandamentul! 

— In orașul nostru, continuă Raicu, ștergându-și cu o batistă 
fruntea de sudoare, se află, după cum bine știți, un 
comandament german și trupa care-l deservește. Ei bine, nici 
până la această oră autorităţile noastre - mă refer la primar 
care-l influenţează și pe comandantul regimentului de infanterie 
- n-au dat curs Declaraţiei către ţară a noului guvern, care arată 
că am pornit războiul împotriva Germaniei și că deci trebuie 
luate măsuri urgente pentru a-i dezarma pe acești criminali în 
uniforme verzui. Dar în orașul nostru, nimeni nu-l deranjează pe 
domnul comandant Klausing pe care acum un ceas l-am văzut 
plimbându-se liber și nevătămat, ca un stăpân, cu mașina prin 


oraș. Asta e o rușine pentru autorităţile noastre! 

— Să ni se dea nouă arme și o să le facem de petrecanie 
nemților! strigă un glas din mulţime. 

— Așa e, nea Raicule, să ni se dea dom'le, arme! 

lon Raicu înălţă mâna și ceru să se facă din nou liniște. Apoi 
urmă: 

— Fraţi muncitori! Nemţii din orașul nostru, personal 
criminalul de Klausing, împreună cu șeful poliției și cu comisarii 
lui au bătut și schingiuit oameni cinstiţi, oameni care au luptat 
pentru adevăr și dreptate. De ieri a răsărit un soare nou pe cerul 
patriei, dar în orașul nostru nu s-a schimbat încă nimic. Toate se 
petrec ca mai înainte. Vă chem, frați muncitori, să dăm 
ascultare chemării partidului nostru, Partidul Comunist Român, 
și să trecem noi la înfăptuirea dreptăţii, să trecem noi la 
curățirea orașului de elementele reacționare și de criminalii 
germani! Intraţi în formațiunile de luptă patriotice și la arme! 

— Mie mi-au trimis feciorul la răzbel, și pe-acolo i-au rămas 
oasele! strigă din grupul de muncitori soldatul Niţă Dogaru care 
se dăduse mai aproape, să audă mai bine ce cuvânta Raicu. lar 
neamțul Claisin sau cum îi spune, a împușcat și pe tatăl unui 
băiat de la noi din companie, pe tatăl soldatului Chirică... Avem 
noi socotelile noastre cu ăștia... 

Unul dintre soldaţi îl trase de mâneca vestonului pe bătrân să- 
și ţină gura, să nu se amestece, dar el se smuci, mai făcu un pas 
înainte și strigă din nou cât îl ţinu gura: 

— Eu, măi oameni buni, uite am și pușcă și bainetă, poci 
merge chiar acuma cu dumneavoastră să facem curăţenia aia! 
Bravo taică, că bine vorbiși, adăugă el adresându-se lui Raicu. 
Parcă glăsuiși cu vorbele mele! Adevăr spui: foamete și mizerie 
la oraș, dar și la ţară. Vitele la răchiziție, nu are cine munci 
pământu, am ajuns în sapă de lemn că uite numa eu de cinci ani 
stau în concentrări și mobilizări pentru boieri... Cred c-ajunge! 

Tăcu, își șterse sudoarea de pe frunte cu mâneca vestonului 
de doc alburiu și se trase înapoi lângă ceilalţi doi militari cu care 
se afla de dimineaţă în Şantier pentru pază. 

Raicu prinse la loc pe tabla vasului afișul cu chemarea 
partidului, apoi se întoarse și vorbi iar muncitorilor: 

— Aţi auzit ce-a spus dumnealui, tovarășul nostru de muncă, 
soldatul cel bătrân. Cum îţi spune tovarășe? 

— Soldatul Niţă Dogaru, domnule. De la compania Depozit. 


— Aţi auzit, deci, ce-a spus soldatul Niţă Dogaru, zise Raicu, 
și-l arătă cu mâna pe bătrânul militar care stătea cu gura 
căscată să nu-i scape cumva vreun cuvânt din cele ce se 
spuneau. Să știți, fraţilor, că ostașii noștri de rând, uite ca 
dumnealui ce se află aici, oameni simpli, muncitori sau ţărani 
îmbrăcaţi în haine militare, vor fi de partea noastră. Ca 
dumnealui, soldatul Niţă Dogaru, mai sunt atâţia în garnizoana 
noastră. Deci, cu toţii la arme! Veniţi în rândul formațiunilor de 
luptă patriotice! Să dăm viaţă chemării partidului! 

Un „ura” puternic și prelungit izbucni deodată din sutele de 
piepturi ale muncitorilor. Glasurile parcă zburau în văzduh, se 
contopeau și vibrau asemeni unor coarde uriașe și nevăzute. 
Oamenii, descătușaţi din teroarea dictaturii fasciste, se 
manifestau acuma la prima lor adunare liberă, fără teamă de 
baioneta jandarmului sau pistolul agentului de siguranţă, își 
exprimau în entuziasmul uralelor bucuria pentru zilele noi ce 
începeau în această dimineaţă de august. 

Ajutat de câţiva muncitori, Raicu cobori de pe cală și se 
amestecă printre oameni. Strângea mâinile tuturor care-l 
îmbrăţișau, căuta să răspundă în grabă întrebărilor, își făcea cu 
greu loc să iasă dintre rândurile lor. 

— Mă întorc, fraţilor, mă întorc îndată! îi asigura el, abia 
răzbind prin mulţimea ce-l înconjura. Mă duc până la Atelierele 
C.F.R. și viu îndată... 

Porni cu pas mare, zorit către poartă și toţi priviră în urma lui 
până ce nu se mai văzu. 


35 


În dimineaţa zilei de 24 August, pe la orele zece, când 
Klausing sosi la comandament, căpitanul Otto Willke îi raportă 
că subordonații săi executaseră ordinul, însă nu tocmai în 
întregime, din lipsă de posibilităţi, dar că se vor strădui ca în 
curând totul să fie gata. Spre ziuă, pătrunseseră cu ușurință la 
spital, la prefectură, la teatru, în gară, la triaj, minaseră calea 
ferată, castelul de apă, uzina electrică și celelalte puncte, însă 
nu se putuseră apropia de Șantierul naval, de Atelierele C.F.R., 
de clădirea telefoanelor, a poștei... Au întâlnit patrule formate 
din militari români și muncitori înarmaţi, care nu dădeau voie în 
nici un chip să se apropie cineva de acele puncte. Cu două ore 
mai înainte, la Șantierul naval avusese loc chiar un incident între 
muncitori și un subofițer român care voise să rupă un afiș ce 
fusese lipit pe pântecul unui vas. Vor încerca însă și la noapte... 

— Dacă nu vom reuși, își dăduse cu părerea căpitanul Otto 
Willke, atunci, domnule locotenent-colonel, va trebui neapărat 
să mergeţi la comandantul garnizoanei, să-i cereţi aprobarea 
scrisă pe câteva delegaţii, prin care să se autorizeze echipelor 
germane ca în cursul nopţii să strângă firul telefonic în locurile 
cutare și cutare... 

Klausing părea absent la tot ce i se propunea. Stătea 
gânditor, cu privirea aţintită undeva pe fereastra deschisă, cu 
chipul întunecat de supărare și într-o joacă parcă total nevoită 
lovea ușor cu mănușile-i galbene cristalul de pe birou. Aflase din 
comunicatele unui post de radio german despre înăsprirea și 
mai accentuată a relaţiilor dintre ţara sa și România. Incă de 
dimineaţă, în București, aveau loc lupte crâncene. În câteva 
rânduri, avioanele germane bombardaseră în picaj capitala 
României. Aprige schimburi de focuri se dezlănţuiseră la Școala 
de război, pe cheiul Dâmboviţei, la Comandamentul german al 
aerului, la Băneasa. Antiaeriana română doborâse numeroase 
avioane germane. In Moldova, resturile armatei germane se 
retrăgeau în dezordine, ducând grele lupte cu forțele sovietice. 
În alte locuri făceau cu greu faţă atacurilor prin surprindere pe 
care le dădeau unităţile române în diferite puncte ale ţării... 

Situaţia era destul de încordată și în același timp 
primejdioasă. Klausing nu mai avea nici un fel de legătură cu 
superiorii săi. Totul depindea acuma de hotărârea pe care avea 


s-o ia. Stând și cântărind lucrurile pe toate părţile, ajunse la 
concluzia că propunerea căpitanului Otto Willke e destul de 
interesantă și în același timp nu lipsită de posibilităţi de succes. 
Așa că luă hotărârea ca la ora prânzului să părăsească orașul. 
Planul va fi următorul: se va duce la logodnica lui să-i spună ca 
în cel mult un ceas să-și facă bagajul, deoarece va trece cu 
mașina s-o ia. Apoi va trece pe la colonelul Predoiu, 
comandantul garnizoanei române, și va căuta să-l convingă că 
vrea să părăsească în liniște orașul, cu întreaga trupă, nu însă 
înainte de a-și ridica firele telefonice ce i-au făcut legătura până 
acuma cu unele instituţii. Vrea ca vechile relaţii de prietenie să 
se încheie ca între buni camarazi. Îl va ruga să-i semneze 
delegaţiile de acces în punctele ce i le va desemna. Sub 
acoperirea acestor delegaţii, ostașii germani vor putea mina în 
liniște locurile stabilite. Apoi își va lua rămas bun și cu părere de 
rău va părăsi orașul atât de ospitalier... Bineînțeles, împreună cu 
logodnica sa, domnișoara Lizzi Hintz, și cu tatăl ei, ceasornicarul 
Peter Hintz. La ora prânzului o garnitură feroviară va transporta 
către Timișoara și trupa. Va lua legătura cu gara în acest sens... 

Chibzuind bine la acest plan și întrezărind succesul aplicării 
lui, fața lui Klausing prinse iarăși a se lumina. Dându-și seama 
că e privit cu insistență de subalterni, își reveni din acea 
contemplare, zvârli cu un gest degajat mănușile pe birou și zise: 

— În regulă, camarazi. Aprob propunerea domnului căpitan 
Willke. Pregătiţi explozivul și așteptați să mă întorc cu acele 
delegaţii aprobate. Luaţi măsuri să evacuăm totodată și 
comandamentul. Adunați și împachetaţi arhiva, documentele, 
mobilierul... 

Peste un sfert de oră, Klausing, împreună cu translatorul său, 
trecu pe la Regimentul 95 infanterie și negăsindu-l pe colonelul 
Predoiu, află că este plecat la primăria orașului. Se hotărî așadar 
să-l caute acolo. Opri Mercedesul în faţa cutiei de văcsuit a 
lustragiului Toma, cobori din mașină cu un aer marțial, grav, și 
urmat de plutonierul translator, urcă scările primăriei, călcând 
rar ca un bărzoi, în pantalonii de șeviot cu bufă înaltă și vestonul 
strâns în centură de lac negru pe corpu-i atletic. 

Se anunţă secretarei și rămase în așteptare în anticameră. 


În acest timp, în cabinetul său, colonelul Dimitrie Jurăscu, 
primarul orașului, și colonelul Predoiu stăteau unul în faţa 


celuilalt la o măsuţă rotundă și discutau tocmai dispoziţiile 
superioare primite de la București referitoare la dezarmarea 
resturilor armatei germane aflate pe teritoriul ţării. Predoiu 
propusese arestarea tuturor militarilor germani ce formau 
comandamentul din bulevardul Carol, dar Jurăscu se opunea cu 
vehemenţă unei asemenea măsuri. 

— Nu în modul acesta trebuie să se sfârșească o camaraderie 
de arme, argumentase el. Uiţi, Predoiule, esenţialul, și anume că 
dacă s-a întârziat până acum contaminarea comunistă a ţării, 
acest fapt grăitor îl datorăm în exclusivitate armatei germane, 
fostei noastre aliate, Germania. Și atunci, care sunt 
considerentele noastre? Atitudinea noastră? 

— Ba, dimpotrivă, pretinse Predoiu, eu socotesc, analizând 
evenimentele, că declanșând războiul împotriva Uniunii 
Sovietice, Germania a grăbit de fapt această contaminare 
comunistă de care vorbiţi dumneavoastră și nicidecum n-a 
întârziat-o. Dovadă, acțiunile tot mai numeroase ale partizanilor 
împotriva mașinii de război germane, actele de sabotare a 
producţiei în fabrici, sustragerea armamentului... Ce sunt 
acestea, domnule colonel? N-a fost o intensificare a acţiunii 
comuniștilor în întreaga ţară? Intensificare provocată pe lângă 
altele și de venirea trupelor germane în România?! 

Până la urmă, colonelul Jurăscu convenise că vor respecta 
dispozițiunile superioare, și în acest scop vor cere lui Klausing să 
depună tot armamentul, așa cum sună ordinul, după care le vor 
pune în vedere nemților să plece în Germania lor. În felul acesta 
- socotea el - nu vor avea loc nici incidente, nici vărsări inutile 
de sânge și totul va fi adus la îndeplinire în cea mai perfectă 
ordine. În fond - continuase a argumenta Jurăscu - ordinul 
prevede curățirea teritoriului ţării de elementele germane. Vor 
executa în acest mod ordinul cu rezultat destul de echitabil 
pentru ambele părți. 

— Nu, nu sunt de acord cu acest fel de a vedea lucrurile, 
domnule colonel, se opuse Predoiu. Eu sunt comandantul 
garnizoanei și trebuie să execut ordinele așa cum s-au dat. 
Raspund pentru asta. De azi dimineaţă tot discutăm și nu 
ajungem la nici un rezultat. 

— Și eu sunt militar și chiar colonel cu stea, Predoiule! nu se 
lăsă mai prejos Dimitrie Jurăscu. Am gradul de general în 
buzunar. Eu răspund, ca primar și ca militar în același timp, de 


aducerea la îndeplinire a acelor ordine superioare. Dar nu pot fi 
de acord cu propunerea ta... 

— Propunerea mea e în spiritul ordinelor de mai sus. 

— Dar a mea nu este? se sumeţi Jurăscu. Este! lată, spui că 
de azi dimineaţă discutăm fără a cădea la un acord. Spune, te 
rog, în acest timp, armata germană din oraș a dat loc la 
incidente? Nici pomeneală! E liniște deplină, mon ami... 
Loialitatea lor, dragul meu, se manifestă până în ceasul al 
doisprezecelea! Și dacă n-au dat loc la incidente de ce să le 
provocăm noi? De ce să mai aruncăm încă un dezastru asupra 
orașului acesta martir când și așa a avut atât de mult de suferit 
și el și locuitorii lui? 

Când secretara îl anunţă pe primar că a sosit Klausing, cei doi 
militari români se priviră în tăcere câteva clipe, surprinși de 
neașteptata vizită, după care, liniștit, Predoiu spuse: 

— A venit la timp, domnule colonel, de parcă l-am fi chemat 
noi. E cazul deci, să-i aducem la cunoștință hotărârea guvernului 
nostru, pe care sunt sigur că și el o știe prea bine... 

— În spiritul celor susținute de mine, adăugă Jurăscu, în timp 
ce-și aprindea destul de degajat o ţigară. Să-i punem în vedere 
ca în cel mult opt ore, dezarmată, întreaga trupă să părăsească 
garnizoana. Apoi vom raporta Marelui stat major îndeplinirea 
ordinelor date. 

— Raportăm cam târziu, observă Predoiu. Trebuia de azi 
dimineaţă să trecem la acţiune. 

— Raportăm mai târziu, însă raportăm o situaţie exactă, o 
situaţie efectuată în întregime, zise Jurăscu, trăgând adânc din 
ţigară. În alte părţi se duc lupte și situaţia asta abia e la început. 
Prin acele părți încă nici nu poate fi vorba de dezarmarea 
nemților, de vreme ce trupele sunt angajate în luptă. 

Hans von Klausing intră în cabinetul primarului și, după ce 
salută cu un gest elegant, își scoase cascheta, mănușile galbene 
și întinse celor doi mâna. Îl invită apoi pe plutonierul ce-l însoțea 
să vină mai aproape. 

— Tocmai vroiam să vă chemăm să discutăm o problemă cam 
delicată, zise colonelul Jurăscu, poftindu-l pe Klausing să ia loc 
într-un fotoliu alăturat. E vorba de situaţia nou creată, prin forța 
împrejurărilor... Aţi luat cunoștință și cred că vă daţi seama... e 
neplăcut... dar... 

Plutonierul Weber traduse imediat și Klausing nu se arătă de 


loc surprins de cele auzite. 

— Înţeleg, zise el calm, frământând în mână mănușile. Am 
aflat încă de aseară... 

— E regretabil că prietenia noastră comună, reluă colonelul 
Dimitrie Jurăscu, trebuie să se sfârșească în ceasurile astea: 
Recunoștinţa noastră însă... 

— Was ist vergesslicher als Dankbarkeit? ?* îi întrerupse 
Klausing care de astă dată înțelesese totul fără ajutorul 
traducătorului. Zâmbea ironic, sfidător, privindu-i pe cei doi 
militari români cu dispreţ și aroganță. Asta cum spune... urmă el 
căutând în minte cuvintele românește, a, da... asta lofitur 
graţie! Aber, Herr Komandant von einem Streiche fällt keine 
Eiche?” Înțeles? German tare! Wir Deutschen fürchten Gott, 
aber sonst nichts in der Welt! * Weber!... 

Plutonierul traduse imediat. Traduse de asemenea și cuvintele 
colonelului Predoiu care-i puse în vedere lui Klausing că se teme 
sau nu se teme de nimic în lume, dar trebuie să părăsească 
garnizoana în cel mult opt ore cu întreaga trupă. Altfel se va 
crea o situație neplăcută atât pentru domnul colonel cât și 
pentru militarii germani. Spre mirarea celor doi militari români, 
însă, șeful comandamentului german nu reacționă în nici un fel. 
Nu se arătă tulburat, neliniștit. Dimpotrivă, cu un zâmbet de 
regret în colţul buzelor, deschise larg braţele, arătând prin acest 
gest că n-are ce face, trebuie să se supună și îi asigură că totul 
va decurge în cea mai perfectă ordine. Are însă o rugăminte: 
dacă se poate aproba să i se permită ridicarea firului telefonic 
de la Șantierul naval, Atelierele C.F.R., poștă și telefoane... E 
material din dotarea armatei germane și... 

— De acord! hotărî fără nici o ezitare Jurăscu. Veţi ridica acest 
fir telefonic. 

În acea clipă, ușa se deschise, intră cât mai ferit secretara și 
printr-un gest discret făcu semn colonelului Predoiu să 
poftească până afară, deoarece îl caută cineva. Comandantul 
regimentului și în același timp al garnizoanei se scuză faţă de 
Klausing și de Jurăscu și ieși pe sala primăriei. Dar abia deschise 
ușa, că rămase surprins de scena ce i se înfățișa ochilor: vreo 


25 Ce se uită mai ușor decât recunoștința? (|. germană, n.a.) 

>” Dar, domnule commandant, nu se doboară stejarul dintr-o singură lovitură! (|. 
germană, n.a.) 

2 Noi, germanii, ne temem de Dumnezeu, dar încolo de nimic altceva în lume! (|. 
germană, n.a.) 


doisprezece muncitori cu puști în mâini și grenade agăţate la 
centurile petrecute peste haine, cu banderole tricolore pe braț, 
stăteau înșiruiți lângă zid pe-o bancă și așteptau. Dintre ei se 
ridică unul cu faţa cenușie, aspră și cu pas apăsat, hotărât, veni 
în faţa lui Predoiu. Omul avea în mână un pistol cu prăselele de 
bachelită neagră. 

— Domnule colonel, salută el respectuos, scoțându-și șapca 
din cap, mă cheamă lon Raicu și sunt secretarul organizației 
locale a Partidului Comunist Român. lar dumnealui de colo - 
arătă el spre Gligor ce se și ridicase în picioare - e comandantul 
formațiunilor de luptă patriotice din acest oraș. 

— Cum ai spus? făcu ochii mari Predoiu. 

— Comandantul formațiunilor de luptă patriotice din acest 
oraș, repetă Raicu cu glas tot mai apăsat, fără să se piardă cu 
firea. 

— Bine, dar trupe din acestea muncitorești am auzit că sunt la 
București... 

— Sunt în toată țara, domnule colonel, pentru că acţiunea 
întreprinsă și condusă de Partidul Comunist Român se 
desfășoară concomitent în toată țara. 

— Va să zică dumneata ești președintele Partidului 
Comunist... 

— Secretar al organizaţiei locale, corectă Raicu. 

— Și ce doriţi? întrebă neliniștit colonelul Predoiu, privind cu 
ochii mari când pe Raicu, când pe muncitorii ce se ridicaseră de 
pe bancă și făcuseră roată în jurul lui. 

— Dorim să vă întrebăm pentru care motiv nemţii din oraș 
continuă încă a se plimba liberi, fără a fi arestaţi, când ordinele 
superioare sună destul de clar cum trebuie procedat? 

— Uite, domnule... cum ziceai că-ţi spune? 

— Raicu. 

— Uite, domnule Raicu, chiar acum se află în cabinetul 
primarului șeful comandamentului german căruia i-am pus în 
vedere ca în opt ore să părăsească orașul cu întreaga trupă. 

— De ce să părăsească orașul? sări contrariat Gligor, făcând 
un pas înainte. Guvernul, după câte știm foarte bine, a ordonat 
armatei, deci dumneavoastră, să înceapă imediat lupta 
împotriva tuturor formațiunilor militare germane aflate pe 
teritoriul ţării. 

— Bine, să înceapă acolo unde situaţia se pretează, unde 


nemții se opun a fi dezarmaţi, căută a lămuri lucrurile Predoiu. 
Or, cum noi am căzut la o înțelegere, vedeţi dumneavoastră... 

— Aţi căzut la înțelegere să-i luaţi și prizonieri? întrebă Raicu. 

— Nu, n-am căzut la o asemenea înţelegere. 

— Nemţii lui Hitler, domnule colonel, cum prea bine știți și 
dumneavoastră, sunt dușmanii de moarte ai poporului nostru, 
vorbi apăsat Raicu. Ei trebuie să plătească pentru toată 
suferința adusă ţării ăsteia. Ne aflăm în război cu Germania. Și 
dacă ne aflăm în război, dacă în alte părți ale ţării nemţii atacă 
populaţia pașnică, bombardează orașe, distrug căile ferate, aici 
de ce noi am proceda altfel de cum sună legile războiului? 

— Bine, domnule Raicu, dar înțelege că nemţii din orașul 
nostru nu s-au manifestat în nici un fel... 

— Au încă timp să se manifeste, domnule colonel! vorbi tot 
apăsat Raicu. Mâţa blândă zgârie rău, spune un proverb de-al 
nostru. Trebuie deci să luăm măsuri pentru dezarmarea și 
arestarea nemților. În numele cetăţenilor acestui oraș, al 
Partidului Comunist, vă cer acest lucru. Noi, formațiunile de 
luptă patriotice, vom trece îndată la acţiune. Așa să știți! 

Colonelul Predoiu plecă fruntea și rămase câteva clipe 
gânditor. Tot chibzuind își descheia și încheia la nesfârșit un 
nasture de la veston, gata să-l rupă. Nu știa ce să răspundă. 
Desigur, și el fusese la început de părerea asta și nu prea 
înțelegea în nici un fel atitudinea colonelului Dimitrie Jurăscu 
care acţiona în afara ordinelor superioare. Situaţia era destul de 
gravă și în același timp delicată. 

— Uite ce-i, domnule Raicu, zise el într-un târziu, dă-mi te rog 
răgaz câteva minute, să-i șoptesc și colonelului Jurăscu cele 
discutate cu dumneata. Da? Poate că-l arestaţi pe Klausing chiar 
acum. 

— Bine, fie... 

Colonelul Predoiu își potrivi centura, își trase vestonul și apoi 
intră în cabinetul primarului. Raicu împreună cu Gligor și restul 
muncitorilor se retraseră pe aceeași bancă de pe sală unde 
stătuseră mai înainte. Unii își aprindeau ţigări. Alţii controlau 
închizătoarele puștilor, cartușele ce le aveau prin buzunare, 
vorbeau între ei, nerăbdători și în același timp cu grijă ca totul 
să se termine cât se poate de repede. De afară, prin ferestrele 
înalte și prăfuite, acoperite în cruciș de fâșii late de hărtie, 
pătrundea lumina blândă a dimineţii de august. Undeva, în 


piaţă, se auzea nechezatul unui cal și vocea spartă, ca de 
tinichea a unui chefliu care începuse a cânta lălăind cuvintele, 
strigând și înjurând pe cei care nu-i dădeau pace. După un timp 
omul se potoli și nu i se mai auzi glasul. De afară răzbea acum 
clinchetul clopoțeilor prinși în salbe la gâtul cailor de la trăsurile 
birjarilor ce aveau staţia lângă primărie. 

Trecură cinci, zece, cincisprezece minute și ușa de la 
cabinetul primarului nu se mai deschidea. Parcă cineva o bătuse 
în cuie și o înțepenise pentru totdeauna. Raicu stătea numai cu 
privirea asupra ei, fără să clipească, dar clanța rămânea 
neclintită. Când și când își privea ceasul de buzunar și clătina 
nemulțumit din cap. Timpul trecea și tăcerea asta îl neliniștea. 
După o vreme se sculă în picioare și nervos începu să se plimbe 
de colo până colo, fără să-și găsească locul. Fierbea. Faţa i se 
crispase, fruntea se încreţise iar ochii îi scăpărau de mânie. „De 
ce-i întârzierea asta? se întrebă el nedumerit. Să-l fi dus oare cu 
vorba colonelul Predoiu? Se prea poate, conchise el. Unii dintre 
ofițerii ăștia, ce-i drept nu mulţi, s-au pupat în bot trei ani de zile 
și mai bine cu nemţii și acuma le e greu să le pună mâna-n gât. 
Știu eu ce fel de om o fi Predoiu ăsta? Nu sunt toţi ca 
sublocotenentul Ganea...” 

În cele din urmă, Raicu se duse cu pas apăsat, hotărât și 
deschise ușa de la biroul secretarei. Vroia s-o trimită înăuntru 
să-l cheme din nou afară pe colonelul Predoiu. Aceasta însă nu 
era în încăpere. 

— Ce mai așteptăm, nea Raicule? întrebă ridicându-se de pe 
bancă nituitorul Gligor. Ce mumă-sa tot fac ăștia acolo înăuntru? 

— Ne-au dus cu vorba, Raicule! interveni Vișan, un muncitor 
de la Atelierele C.F.R., care-și făcea de lucru ștergând mereu cu 
o cârpă unsoarea de pe închizătorul puștii. Zic să intrăm peste 
ei... 

— Așa-i, nea Raicule, de ce nu intrăm peste ei? făcu și Gligor. 
Are dreptate, nea Vișan. Suntem doar puterea muncitorilor și 
ţăranilor... 

Raicu nu răspunse. Stătea gânditor la capătul sălii cu pistolul 
în mână, îl cântărea mereu în palmă și se vedea cât de colo că e 
neliniștit, încordat, un pachet de nervi. În cele din urmă făcu 
semn lui Gligor să-l urmeze și stătu o clipă în cumpănă la ușa 
cabinetului în care se afla primarul. 

— Măi fraţilor, se întoarse el și vorbi șoptit tovarășilor săi, 


Klausing, neamţul, e înăuntru, aţi auzit, discută cu cei doi 
colonei, după cum spunea Predoiu. Îl arestăm și apoi cu tot 
detașamentul nostru lichidăm și trupa germană ce s-o găsi 
acolo, în vale, pe bulevard. Acuma, fiţi vă rog atenți, cu armele 
pregătite... 

Bătu în ușă, o dată, de două ori și fiindcă nu i se răspunse, 
apăsă pe clanţă și intră. Cei doi colonei, aflaţi în picioare în fața 
biroului, întoarseră speriaţi capetele. Klausing nicăieri. 

— A, dumneata! făcu Predoiu bâlbâindu-se și roșind pe dată 
până-n vârful urechilor. Uitasem să-ţi dau răspunsul acela... De 
fapt... 

— Unde-i neamţul?, tună Raicu și-n aceeași clipă mânui 
închizătorul pistolului. 

— Ce-i domnule, unde te trezești aicea? strigă Dimitrie 
Jurăscu, fără să se piardă cu firea. Monoclul îi căzu de la ochi și 
rămase spânzurat de un șnur negru peste eghileţii galbeni de 
stat majorist. Îl căută fără să-l privească și îl puse repede la ochi 
cu mâna tremurândă de enervare. Cum îți permiţi... 

— Unde-i neamţul? mai întrebă o dată Raicu și întorcându-se 
către ușă strigă: Tovarășe Gligor, ia oamenii și înconjurați 
repede clădirea, primăriei! lar cu dumneata, domnule primar, 
vom sta de vorbă mai pe urmă... 

Zicând acestea și fără să-i mai bage în seamă pe cei doi 
militari, trecu ca o vijelie pe lângă ei și se năpusti pe ușa ce se 
afla întredeschisă în spatele scaunului de la biroul primarului. 
Apucă apoi pe un coridor strâmt, la capătul căruia o scară de 
ciment cobora în spirală undeva în parterul clădirii. Predoiu 
alergă într-un suflet după el și-l prinse de mână. 

— Domnule comunist, vorbi el precipitat, gâfâind, gata parcă 
să-și de sfârșitul. Să știi că primarul a hotărât să-i facă vânt 
neamţului pe ușa asta. Eu i-am propus să intraţi și să-l arestaţi, 
dar nici n-a vrut s-audă. Nu i-a spus nici că dumneavoastră, 
muncitorii, așteptați afară, pesemne ca să nu-l înspăimânte. A 
vrut să evite unele neplăceri, mai ales că Klausing a acceptat să 
plece din oraș de bună voie cu întreaga trupă... Așa că, domnule 
comunist... 

— Lasă-mă, domnule, în pace, că n-am timp de discursuri, îi 
tăie vorba Raicu și smucindu-se își desprinse braţul din 
încleștarea mâinii colonelului. Cozi de topor ce sunteți! 

Klausing tocmai ieșise în curtea primăriei, mirat că primarul, 


total nepoliticos, îl poftise să coboare pe scara de serviciu a 
clădirii, strâmtă, întortocheată, încât în semiobscuritatea aceea 
cu greu găsea treptele de piatră, roase, tocite. Nu înțelegea 
sensul acestei măsuri, total nepotrivite și neobișnuite până 
atunci. Chiar îi spunea acest lucru plutonierului translator, în 
timp ce, privind cerul limpede și însorit, își punea mănușile de 
piele galbenă. Deodată, însă, îi ieși înainte Gligor, însoţit de șase 
muncitori înarmați. 

— Mâinile sus, tâlharule! îi porunci nituitorul cu un glas atât 
de puternic, că răsună aproape întreaga piaţă. 

Klausing rămase stană de piatră. Sângele îi pieri din obraz, 
ochii albaștri, spălăciţi, i se bulbucară ca la broască sub lentilele 
aburite ale ochelarilor. Buzele îi tremurau, iar picioarele i se 
muiaseră dintr-o dată, de parcă erau de ceară. Totul îl 
surprinsese atât de neașteptat, încât simțea că este pe punctul 
de a se prăbuși. Dând dovadă de mai mult sânge rece, Weber se 
răsuci pe dată, cu gândul să fugă înapoi, pe scări, în timp ce cu 
mâna umbla înfrigurat la tocul pistolului. Dar abia se întoarse că 
Raicu venind din urmă vijelios, tropăind pe trepte, îl și prinse în 
braţe ca pe un sac și dintr-o singură smucitură îl puse la 
pământ. În aceeași clipă Gligor îl doborî pe Klausing. Scena 
acestei arestări se petrecu atât de repede încât niciunul dintre 
muncitorii înarmaţi nu-și puteau da seama care cum acţionase. 
Klausing se zbătu, încercă să lovească cu picioarele, să strige, 
dar Gligor, ajutat de încă doi muncitori, reuși să-și scoată 
cureaua de la pantaloni și să-i lege mâinile la spate. Apoi își luă 
șapca de pânză de pe cap, plină de unsoare și i-o vâri în gură, 
după care înnodă repede două batiste și-l legă zdravăn pe 
neamț peste faţă, acoperindu-i și ochii. 

Într-o clipă lumea ce se afla în stradă și prin piaţă se strânse 
în jurul celor doi arestaţi. Toma, lustragiul, care întâmplător 
urmărise întreaga scenă, lăsă cutia de văcsuit, trecu strada, 
veni într-o fugă cu mersul lui legănat, greoi și, făcându-și loc cu 
coatele, se opri în faţa lui Klausing ce se bătea în braţele 
muncitorilor. Îi trase batista de pe ochi, îl scuipă și-i zise cu 
glasul lui gângăvit: F 

— Kaput!... pătătitule! Tata cu tine! A-mi... asul... 

Și, repezit, începu a umbla la încheietura mâinii lui Klausing, 
să-i desprindă cureaua ceasului de aur. 

— Fugi dracului de-aici! îi dădu Gligor una peste mână. Hai, 


cară-te și vezi-ți de cremurile tale! 

Dar lustragiul nu se clinti. Luând martori birjarii, începu, 
gângăvind cuvintele și gesticulând, să arate că neamţul îi datora 
ceasul de la mână, că el câștigase pariul deoarece armata 
germană pierduse războiul, că a fost bătut la poliţie din pricina 
„pătătotului” și câte și mai câte. 

— Hai, hai, ia-o din loc până nu-i prea târziu! îl îmbrânci cât 
colo Gligor. 

După un minut fu arestat și șoferul mașinii germane. Când 
acesta se întoarse, venind de la un debit cu un pachet de ţigări 
în mână, fu imobilizat într-o clipă de muncitorii înarmaţi și legat 
îl aruncară în Mercedesul albastru alături de Klausing și de 
plutonierul traducător. Raicu se urcă la volan, porni motorul și 
mașina demară în cea mai mare viteză prin piaţă, către bariera 
Târgu-liului. 

Peste o jumătate de oră, arestaţii legaţi la ochi, coborâră 
scările de pământ ale unei pivnițe de ţară și rămaseră sub paza 
înarmată a câtorva dintre muncitorii din formațiunile de luptă 
patriotice. 


36 


În oraș evenimentele se succedau cu repeziciune. Chiar în 
după-amiaza acelei zile, colonelul Dimitrie Jurăscu primi în 
cabinetul său doua vizite neașteptate. În primul rând, anunţat 
de secretară își făcu intrarea, cu un aer jovial, avocatul Titus 
Panaitescu, șeful organizaţiei locale a partidului liberal, un 
bărbat înalt, bine făcut, aproape de șaizeci de ani, în haine albe, 
sobre, cu lavalieră neagră. intinse amical mâna colonelului 
Jurăscu și, fără vreo introducere prealabilă, intră direct în 
discuția ce-l interesa. 

— O, ce plăcere, Titus! exclamă plăcut surprins primarul și 
ocolind repede masivul birou de mahon, veni în întâmpinarea 
respectivului, îi întinse mâna, după care îl îmbrăţișă. Ce faci, 
dragul meu? Unde-ai fost? Pe unde-ai trăit? 

— Am fost la moșie, dragă Miti, răspunse maliţios Panaitescu, 
trecându-și mâna prin părul ușor albit. Unde mă puteam retrage 
ca să mă feresc de această urgie de apocalips? Din moment ce 
nici viaţa politică n-a mai fost pe prim plan în activitatea mea, 
iar baroul a funcţionat sporadic, am socotit că o lecuţță de 
odihnă e binevenită la vârsta asta... 

— O, desigur, desigur, aprobă Jurăscu. Dar, dragă, ia te rog 
loc... 

— Mulţumesc, dragă Miti, dar nu vreau să te rețin, se scuză 
destul de politicos Panaitescu. Am venit la tine într-o problemă, 
aș putea spune, fără să exagerez, vitală pentru viaţa politică a 
județului nostru. 

— Te ascult, dragă Titus... 

— Este vorba de reînfiinţarea organizaţiei locale a partidului 
liberal. Din februarie 1938, odată cu dictatura carlistă, și până 
astăzi, când s-au reinstaurat libertăți democratice și când 
sperăm că de-acum vom reveni la sistemul de guvernare din 
anii buni, de-atunci și până acum zic, ne-ajunge cât am lâncezit 
fără să ne înfruntăm opiniile pe tărâm politic și bineînțeles fără 
ca ţara să prospere. 

— Și cu ce te-aș putea ajuta, dragul meu Titus? 

— A, c-o nimica toată. O mică aprobare. Vreau să-mi stabilesc 
sediul tot pe strada Decebal, lângă cinematograful Regal, unde 
l-am avut pe vremuri. Și am nevoie de o autorizaţie... 

— S-a facut, consimţi primarul. Voi da ordin secretarei să ţi-o 


înmâneze în cel mult un sfert de ceas. 

— Mulţumesc, dragă Miti, foarte mulţumesc, înclină capul, cu 
o reverență solemnă, Titus Panaitescu. Eşti un om adorabil... 
Apropo, ce-a fost azi dimineaţă aici, în localul primăriei? Am 
auzit că niște golani l-au arestat pe colonelul german. 

— Da, dragă... 

— Cine-s ăștia, domnule, de poartă arme și cine le-a autorizat 
îndrăzneala asta? 

— Formaţiuni de luptă patriotice, lămuri primarul pe un ton 
ironic, desfăcând larg braţele. Așa se intitulează. Sunt conduse 
de Partidul Comunist. Vezi tu, dragă, situaţia e de așa natură, 
încât trebuie să mă supun că n-am ce face... 

— Și pentru ce l-au arestat pe colonelul german? 

— Zic c-am întârziat cu dezarmarea trupelor germane, așa 
cum sună ordinul Marelui stat major și au pornit ei să facă 
treaba asta. De fapt eu convenisem azi dimineaţă cu Klausing să 
plece de bună voie din oraș cu întreaga trupă ce forma 
comandamentul. Dar dacă ei au procedat așa, n-am ce face! 
Chiar m-au și ameninţat că vor sta cu mine de vorbă mai târziu. 

— Zău? se miră Titus Panaitescu. Quels misérables! 

— Închipuiește-ţi în ce situaţie precară sunt. 

— Nu-i nimic, vorbi liniștitor Titus Panaitescu în timp ce cu o 
anume eleganţă își aranja lavaliera la gât. Fii însă prudent, că-ţi 
va prinde bine. La prudence est la mere de la sûretê. Au revoir, 
mon ami et merci! ** Apropo, când facem unul în patru? Hai, că 
acum m-am instalat din nou în vechea mea vilă. Și să nu-ţi fie 
de deochi, am auzit că doamna colonel Dona, vecina mea, te 
simpatizează. Ori ţi-e teamă de Artemiza? 

— Je crains Dieu, cher Titus, et n'ai pas d'autre crainte! % 

— Perfect! surâse enigmatic Titus Panaitescu. Să știi că 
Melani Dona... Dar lasă! Le reste ne vaut pas l'honneur dâtre 
nommé. Encore une fois merci et au revoir! 3! 

O jumătate de oră mai târziu, deschise ușa cabinetului 
profesorul Constantin Stanciu, de mulţi ani președinte al 
organizaţiei locale a partidului naţional-ţărănesc, un om gras, cu 
fața tuciurie, părul alb și pleoapele mereu lăsate ca într-o 


2 Prudenţa este mama siguranţei. La revedere, dragul meu și îţi mulțumesc (l. 
franceză, n.a.) 

3 Mă tem de dumnezeu, dragă Titus, și de nimic altceva! (|. franceză, n.a.) 

31 Restul nu face să-l mai amintesc. Încă o dată mulțumesc și la revedere! (l. 
franceză, n.a.) 


continuă adormire. Și, ca și primul musafir, ceru și el - și 
bineînţeles că primarul acceptă - să i se dea autorizaţie pentru 
stabilirea sediului organizaţiei. 

Așa se făcu că în după-amiaza aceea, cele două tăblițe, 
frumos scrise de același pictor, erau prinse în cuie, pe zidurile 
vechilor clădiri ale căror geamuri nu o dată fuseseră făcute 
țăndări în toiul propagandei electorale. 

Dar cel mai însemnat eveniment care atrase atenţia tuturor 
localnicilor se petrecu pe la ora șase după-amiază, în împrejurări 
cu totul dramatice. O companie din Regimentul 95 infanterie, 
comandată de sublocotenentul Victor Ganea, împreună cu vreo 
treizeci de muncitori înarmaţi  înconjurară clădirea 
comandamentului german de pe bulevardul Carol și-i somară pe 
nemţii baricadaţi înăuntru să se predea. 

Incă de pe la amiază, se prezentase la colonelul Predoiu o 
delegaţie a formațiunilor de luptă patriotice și-i ceruse ca acum 
în ceasul al doisprezecelea să dea dovadă de înţelepciune și să 
acţioneze împotriva nemților până nu e prea târziu. 

— Poporul acesta, dom'le colonel, vorbise Gligor cât mai 
convingător, poporul acesta atât de mult umilit și batjocorit zeci 
de ani sub apăsarea mizeriei, a foametei, a nedreptăţilor sociale 
a pus mâna pe arme... Și dacă a pus mâna pe arme... 

— Domnule Grigore... 

— Gligor mă cheamă... 

— Domnule Gligor, iartă-mă, nu ţi-am reţinut exact numele, 
cele ce mi-ai spus dumneata sunt lucruri cunoscute pentru 
mine. De altfel eu am mai discutat și cu sublocotenentul Ganea 
aceste treburi. Vezi dumneata, în principiu eu sunt hotărât 
pentru o acțiune împotriva trupei germane, însă înfruntarea 
forțelor eu consider că trebuie să se facă într-un război legal, 
declarat, cu eșalonarea efectivelor, aici artileria, dincolo 
brandurile, în dreapta mitraliere, mai aproape tunurile anticar, 
mă rog, război în toată legea. Dar ce intenţionaţi 
dumneavoastră să faceţi asta-i o treabă de poliţie, de 
jandarmerie, auzi să arestaţi cincizeci de oameni! Spune 
dumneata ăsta se cheamă război? 

— Domnule colonel noi n-avem nevoie de teorii acuma când 
tara se află în primejdie! strigă Gligor, fulgerându-l pe Predoiu 
cu privirea. Trebuie să ne batem pentru eliberarea acestui 
pământ, apoi ne batem, fără să alegem forme de luptă, „război 


legal” sau ce aţi mai spus aicea! Așa că spuneţi-ne hotărât: vă 
alăturaţi nouă patrioţilor în lupta împotriva nemților sau nu? 

Predoiu era de-a dreptul uluit. Fusese luat prea repede, i se 
cerea un răspuns prompt, fără echivocuri. Desigur el și-a spus 
punctul său de vedere, dar ce poate face cu colonelul Jurăscu 
care-i un încăpățânat și-și susține mereu părerea că trebuie 
evitată vărsarea de sânge. „Și uite-i și pe anarhiștii ăștia, auzi, 
se bat pentru patrie, luptă pentru eliberarea ei, iar eu credeam 
că s-au înarmat să-și rezolve anumite treburi politice, anumite 
treburi ale partidului comunist! Incurcată socoteală...” 

— Ei, ce faceţi, domnule colonel? îl făcu Gligor să tresară din 
gândurile ce-l cuprinseseră. 

— Păi... dumneavoastră cum vedeţi această acţiune? 

— Vrem să ne-ajute compania sublocotenentului Victor 
Ganea... 

Predoiu plecă puţin privirea, își mângâie bărbia cu palma, tot 
gânditor, și până la urmă zise: 

— Bine. Voi da ordin să acţioneze... 

lată, așadar, că planul studiat în amănunţime de Raicu, Gligor 
și sublocotenentul Ganea fu pus în aplicare. 

De trei ori li s-a cerut nemților să depună armele și tot de 
atâtea ori ei au refuzat categoric acest lucru. Căpitanul Otto 
Willke, cel mai mare în grad aflat în sediu, luase cunoștință de 
arestarea fulgerătoare a  locotenent-colonelului Hans von 
Klausing și, turbând de furie, hotărâse ca întregul efectiv al 
comandamentului să lupte până la unul, dar să nu se predea. La 
cea de a treia somaţie, făcută de sublocotenentul Ganea, el 
răspunse aruncând cu praștia un bileţel departe, în lungul 
bulevardului. 

— la fugi, mă, și vezi ce-au aruncat ăia pe geam! ordonă 
Ganea și un soldat porni în fugă în direcția aceea. Gloanţțele unui 
automat scrijelară trotuarul în urma lui, dar nu-l atinseră. 
Ostașul se întoarse, mai mult de-a bușilea pe lângă zidurile 
caselor și-i înmână ofițerului biletul. 

Ganea, ascuns înapoia unei clădiri de pe bulevard, îi făcu 
semn lui Raicu să se apropie și acesta, părăsind grădina în care 
era adăpostit, veni lângă ofițer. 

— Ce este? 

— Uite, domnule Raicu, ne-au trimis un bileţel, zise ofiţerul și-i 
arătă hârtia în timp ce-o despăturea. 


— Păi nouă ne arde acuma de corespondenţă? se arătă 
supărat Raicu. Peste puţin se lasă amurgul și noaptea nu mai 
putem să facem nimic! 

— N-ai nici o grijă, domnule Raicu, îl asigură Ganea netezind 
hârtia cu palma. În cel mult un ceas i-am scos din vizuină. Am 
trimis un agent, să mi se aducă și două tunuri antitanc. Să vezi 
atuncea nuntă! 

Se aplecă asupra bucățelei de hârtie, dar nu putu descifra 
scrisul. Era un text în limba germană, scris în grabă cu creion 
chimic și semnat Otto Willke. 

— Ei drăcie! exclamă Ganea. Nu înțeleg o boabă din ce 
mâăzgălește ăsta aici. Să vedem poate că s-au hotărât să se 
predea. Dacă nu, deschidem focul. Cine știe nemţește dintr-ai 
noștri? 

— Întrebaţi cine știe nemţește, dom'sublocotenent? se ivi 
tocmai atunci de după scara casei caporalul Dincu, ţinând în 
mână un binoclu. 

— Da. 

— Mihai Gheorghiu, băiatul profesorului Gheorghiu. E la grupa 
de muncitori care e instalată în vale, la fântâni, lângă liceu. 

— Roagă-l, te rog, să vină aici în mare grabă, ordonă 
sublocotenentul. Dar cât mai ferit. Să treacă prin spatele 
caselor, folosind grădinile... 

Peste zece minute, Mihai se afla în fața lui Ganea. 

— Ordonaţi, domnule sublocotenent! zise el, obișnuit cu 
disciplina militară pe care n-o uitase de când lepădase uniforma. 
M-am prezentat la ordin. 

— Ştii limba germană? 

— Știu, domnule sublocotenent, zise Mihai, abia stăpânindu-și 
bătăile inimii de alergătura ce-o trăsese. Nu mi-am petrecut 
atâtea blestemate luni în școala militară din Germania? Câte 
ceva s-a prins de mine pe-acolo... 

— Te rog să traduci textul ăsta... 

Mihai luă în mână hârtiuţa, o parcurse repede cu privirea, 
după care citi cu glas tare: „Lieber ein Ende mit Schrecken als 
ein Schrecken ohne Ende! Hauptman Otto Willke”... 

— Ce înseamnă în traducere? întrebă nerăbdător Ganea. 

— Spune că mai bine un sfârșit cu groază, decât o groază fără 
de sfârșit. Și semnează, căpitan Otto Willke. Asta e tot. 

— ...tu-i paștele mă-sii, ăsta își bate joc de noi, dom'le, nu 


vedeţi? zise Raicu și privi cu ură către clădirea înaltă, cu un etaj, 
ce se înălța semeață dincolo de cea a tribunalului. 

— Situaţia e limpede, domnule Raicu, zise Ganea, mototolind 
biletul și aruncându-l în niște boschete de alături. Nemţii sunt 
hotărâți să reziste până la unul... 

— Păi ce credeai dumneata că ne ies înainte cu temenele? 
vorbi tot supărat Raicu. Haidade! nu-i cunoști pe-ăștia, domnule 
sublocotenent. Cu ăștia trebuie procedat radical. Deschidem un 
foc viu, ucigător, mai punem și tunurile alea care spui dumneata 
că trebuie să vină și fir-ar mămiţica lui a dracului de neamţ dacă 
i-o mai arde lui de bileţele după treaba asta! 

Ganea zâmbi și-l bătu prietenește cu palma pe umăr pe Raicu, 
în semn că-i va da ascultare. Trecuse la somaţii, crezând că 
poate se va rezolva totul fără să mai facă risipă de muniţie, dar 
dacă lucrurile se prezintă astfel, va acţiona în consecinţă. 
Desigur, avea dreptate Raicu. li plăcea acest om și-l preţuia 
nespus de mult pentru iniţiativa lui, pentru dârzenia și hotărârile 
pe care le lua, pentru entuziasmul ce-l arăta în orice clipă. Era 
un om dintr-o bucată cum se spune, intransigent și drept, care 
chibzuia totul cu calm, îngrijorat să nu greșească, modest și 
prietenos, așa cum puţini îi fusese dat lui Ganea să întâlnească. 
II îndrăgise încă din prima clipă a întâlnirii lui și i se lipise de 
suflet ca un frate mai mare, pentru care era în stare să sară și-n 
foc la o simplă poruncă a lui. De aceea, îi înțelegea pornirea 
bătăioasă în acele clipe când se punea problema lichidării 
tuturor nemților din oraș, graba cu care căuta să termine totul 
cât mai repede, convins fiind că trebuie să intre în alte lupte, 
mai mari, mai importante pe drumul noii vieți pe care Partidul 
Comunist îl croia poporului. Și nu-l surprinsese în nici un fel 
faptul că de dimineaţă, Raicu, în fruntea celor doisprezece 
muncitori înarmaţi din formațiunile de luptă patriotice, reușise 
ca în mai puţin de un sfert de ceas să-l aresteze pe șeful 
comandamentului german, eveniment prilejuit favorabil de 
vizita acestuia la primăria orașului. „Desigur, îi spusese lui Dincu 
la aflarea veștii, numai un om ca el putea să acţioneze în acest 
fel. Imi place că e neînduplecat, hotărât, dintr-o bucată...” 

— Ei, ce facem? îl trezi din gânduri vorba lui Raicu de alături. 
Ai căzut în meditaţie? 

— Mă gândeam la dumneata, domnule Raicu, mărturisi sincer 
Ganea. Eşti un om simplu, dar atât de plin de măreție! Pe 


cuvântul meu, te admir! Eşti un hommo novus, cum spun latinii, 
un om nou... 

Raicu îl privi lung și stăruitor pe Ganea, cu chipul înăsprit, 
încruntat, de parcă ochii aceia cu sclipiri metalice, cu reflexe de 
oțel ar fi vrut să spună cine știe ce gravă acuzaţie, apoi deodată 
chipul prinse a i se lumina cu încetul și un zâmbet îi înflori în 
colțul buzelor aspre. 

— Dom'le sublocotenent, zise el clătinând capul a dojană, 
Zău, vorba aia, casa arde și baba se piaptănă! Să mor dacă nu-i 
așa! Ai început să mă lauzi de parc-aș fi o fetișcană cu care ai 
plecat în peţit... Și ne-am găsit și-n vremea asta... 

Ofițerul, caporalul Dincu, Mihai și încă vreo doi ostași care se 
aflau în jur începură să râdă. Deodată însă se auzi un pocnet de 
armă. Apoi, după o secundă urmă un altul. O rafală de automat 
pârâi lung și zgomotul ei se stinse îndată. 

— Ce să fie asta? se întrebă Raicu făcând semn celor de faţă 
să fie atenţi. 

— Cred că nemţii au deschis foc. 

— În cine trag? Să fi făcut oamenii lui Gligor vreo mișcare în 
grădini? 

Caporalul Dincu se duse repede la colțul clădirii, se trânti 
înapoia unui boschet aproape uscat și cu binoclul privi stăruitor 
în lungul bulevardului către comandamentul german. Apoi se 
ridică și venind în faţa lui Ganea raportă scurt: 

— Domnule sublocotenent, un ostaș de-al nostru a traversat 
strada și crezându-l agent, sau cine știe ce, nemții l-au luat la 
ochi. 

— L-au lovit? 

— Nu, nu l-au lovit. 

— Deschidem și noi focul! hotărî ofițerul. Nu mai avem ce 
aștepta. Caporalul Dincu, transmite plutoanelor următorul ordin: 
mitraliera dată plutonului unu ţine sub foc continuu, împreună 
cu puștile mitraliere, podul casei și toate ferestrele de la etaj. 
Mitraliera de la plutonul doi va trage serii scurte, repetate, 
asupra parterului, în timp ce cele două puști-mitraliere vor trage 
tot timpul asupra ferestrelor și în special asupra celor două uși: 
cea de la intrare și aceea de sus de la balcon. In tot acest timp 
pușcașii și cei din formațiunile de luptă patriotice execută foc 
individual la vedere asupra oricărui neamţ ce apare în rama 
vreunei ferestre sau prin curtea casei. Comunică, te rog, treaba 


asta și domnului Gligor. Să aibă grijă acolo, comandă doar 
flancul drept. 

Peste câteva minute un foc ucigător se năpusti asupra casei 
îmbătrânită de vreme, cu tencuiala scorojită, îmbrăcată în 
iederă până sub streașină. Gloanţele șfichiuiau aerul în snopuri 
șuierătoare, sinistre, înfricoșătoare. Intr-o clipă, geamurile se 
sparseră în ţăndări, căzând în curte și pe trotuar, în timp ce 
cioburi de țiglă de pe acoperiș zburau în toate părţile ca niște 
schije de foc. Ghereta santinelei de la poartă fu ciuruită ca o 
țintă de poligon. Un camion cu prelată ce se afla tras în curte 
sub coroana umbroasă a unui cais fu luat și el sub foc și 
cauciucurile, ciuruite de gloanțele mitralierelor, se dezumflară 
încet, rămânând pe jantă. După câteva minute, o baltă de 
benzină și ulei se întinse sub cutia motorului. Apoi mașina luă 
foc și începu să ardă ca o torță vie, mișcătoare, vâlvătaia 
înălțându-se printre ramurile bogate ale caisului. Crenguțe fură 
aprinse și ele de foc într-o clipă, incendiul lua proporţii. Lumina 
flăcărilor ţâșnea spre înalt vălătucindu-se în fumul gros, ce 
împrăștia o funingine densă și înecăcioasă. O clipă după aceea o 
rafală scurtă de mitralieră rupse în două hampa steagului 
german ce era arborat la balconul de pe colțul etajului, către 
bulevard, și pânza lui roșie cu marele cerc alb și zvastica neagră 
rămase spânzurând ca o aripă frântă. Sute de gloanţe mușcau 
din tencuiala scorojită a clădirii și ricoșau cu ţiuituri prelungi ca 
niște vaiete ascuţite în aerul încins al după-amiezii de august. 
Ascunși după colțurile clădirilor, înapoia boschetelor de prin 
parcul liceului Traian sau în gropi săpate la repezeală, pe panta 
dinspre fântâni, muncitorii și militarii români urmăreau cu 
încordare efectul atacului dezlănţuit. Îi mira faptul că nemţii 
tăceau și nu ripostau în nici un fel. Nu trecură însă decât câteva 
minute și răspunseră și ei cu focuri repetate de automat, ţintind 
adăposturile. Gloanţele scrijelau în dâre lungi, lucii, asfaltul 
bulevardului și ricoșau în sus, zumzuind prelung ca niște 
bondari. Unele loveau resturile de geamuri ale caselor 
bombardate din jur, înapoia zidurilor cărora ei bănuiau că se 
ascund muncitorii și ostașii români sau săgetau boschetele mai 
apropiate din grădina liceului. Ganea, avându-l alături pe Raicu, 
urmărea prin binoclu tragerile companiei, stăruind cu privirea 
asupra clădirii comandamentului german. De zece minute se 
făcea o risipă enormă de muniţie și totul părea zadarnic. Nemţii 


stăteau înapoia zidurilor intacte ale vechii case, hotărâți să 
reziste, după cum își mărturisiseră intenţia și prin acel mesaj 
aruncat cu praștia ca în vechile bătălii romane. Ofițerul își privi 
ceasul de la mână. Vremea se scurgea destul de repede. 
Soarele trecuse către asfinţit și umbrele așezărilor se întindeau 
peste tot ca niște pete cenușii, prelungi, ce se contopeau într-un 
tot uniform, fără contur. Cu fiecare clipă, se simţea apropierea 
amurgului. Aerul devenea pe nesimţite mai răcoros și dinspre 
Dunăre se strecura până aici, sus, în bulevard, o boare umedă 
ca o binefacere a naturii după zăpușeala de peste zi. Curând, 
ultimele raze ale soarelui sclipiră viu în ochiul unui geam rămas 
intact de la etajul clădirii ţinută sub foc, apoi lumina astrului se 
stinse ca o părere și totul deveni cenușiu, șters. 


37 


Faptul că nemţii rezistau în continuare îl neliniștea pe Ganea. 
Peste puţin se lăsa seara și acțiunea de bunăseamă avea să se 
desfășoare mai greu. La adăpostul nopţii, dușmanul poate ieși la 
un contraatac, mai ales dacă dispune de rezerve suficiente de 
muniții și mijloace de foc puternice. Sublocotenentul cercetase 
cu de-amănuntul fațada clădirii și constatase că cele mai active 
cuiburi de foc se aflau la etaj unde, prin câteva creneluri sparte 
în grabă în zid, trăgeau fără istov două sau trei mitraliere grele. 
De acolo se vedeau ţâșnind limbi de foc la intervale scurte, 
repetate. Ganea plănuise să dezlănţuie la început acel foc de 
puști și mitraliere, sperând într-o capitulare rapidă a 
dușmanului, acţiune bazată mai mult pe efectul moral al 
atacului. Apoi, în cazul că nemţii nu vor ceda, gândise să încerce 
a lua cu asalt clădirea, bineînţeles după câteva lovituri bine 
țintite, trase de tunurile antitanc. Prima parte a acţiunii se putea 
socoti încheiată. lar rezultatul ei era destul de edificator: 
asediaţii nu vroiau în ruptul capului să cedeze. Pesemne că 
bazau pe o renunțare din partea militarilor români cu care să 
ajungă la o înţelegere sau poate că aveau rezerve serioase de 
alimente și muniții ce le permiteau o rezistenţă mai îndelungată. 

— Cunoașteţi careva topografia casei? întrebă Ganea pe cei 
care se aflau în juru-i. 

Toţi înălțară din umeri. N-o cunoștea nimeni, că nimeni nu 
avusese vreodată ocazia să viziteze clădirea mai înainte de 
război, cu atât mai mult în perioada cât servise drept adăpost 
comandamentului german. 

— Mă gândesc, urmă Ganea, vorbind mai mult pentru Raicu 
decât pentru ceilalţi, să încercăm un atac direct din faţă, iar cu 
ceva forțe să manevrez prin spate, prin parcul dinspre Dunăre. 
Să pătrundem în clădire și prin lupte, eventual corp la corp, în 
fiecare cameră, la parter și la etaj, să-l silim pe neamţ să pună 
capela în vârful baionetei... Dar uite, zise el, și-i dădu binoclul lui 
Raicu, privește sus acolo, din zid se văd țţâșnind mereu șuvoaie 
de foc. Acolo au ei câteva cuiburi de mitralieră... 

— Da, se văd destul de bine, confirmă Raicu, potrivind 
lentilele binoclului. In dreapta balconului de la mijloc, nu? 

— Exact, spuse Ganea. Or, n-aș vrea să risc, urmă el. Mă 
gândesc în primul rând la atacul frontal, deoarece se prăpădesc 


multe vieți. Oamenii merg în teren deschis, n-avem aproape nici 
o acoperire în față și blestematele de mitraliere bat strada la 
centimetru. 

— Dar cei care ar trebui să ocolească prin parc... încercă 
Raicu să dea o soluţie. E vorba de grupele de sub comanda lui 
Gligor. 

— Acelea nu pot acţiona prin învăluire decât dacă ţinem sub 
focul frontal atenţia inamicului, înţelegi dumneata? 

Raicu nu răspunse. Puse iar binocilul la ochi și continuă să 
privească spre etajul de sus al clădirii din ale cărei ziduri săreau 
bucăţi de tencuială ca niște schije. 

Victor Ganea scoase batista și-și șterse cu gesturi repezi 
fruntea îmbrobonată de sudoare. Nu făcuse frontul, nu 
participase la nici un fel de lupte și deci nu mai avusese 
niciodată ocazia să se găsească într-o situaţie atât de dificilă. 
Știa doar din exerciţiile efectuate în cadrul școlii militare că 
luptele în localități și în teren acoperit sunt cele mai riscante, că 
îndeosebi cuceririle de case comportă nu numai multă 
ingeniozitate din partea atacatorului, dar și riscuri. 

— Domnule sublocotenent, ceru voie să vorbească Mihai 
Gheorghiu venind mai aproape, am o propunere. 

— Care? întoarse Ganea privirea către el. 

— Să nu atacăm. Tinem sub foc viu frontal clădirea din 
locurile unde ne aflăm acum, timp în care cei care manevrează 
au posibilitatea să se apropie prin parc. 

În clipa aceea însă, un soldat, lac de sudoare, cu faţa roşie de 
alergătură, sări gardul înapoia casei unde se afla ascuns Ganea 
și mai mult târâș se apropie pe după boschete. 

— Ce-i, mă, camarade? se întoarse ofiţerul către el. Ce s-a 
întâmplat? 

— Dom'sub'lent, au venit tunurili, raportă agentul abia 
trăgându-și răsuflarea. Era asudat și prăfuit din cap până-n 
picioare. M-a trimis încoace dom'majur Tănăsică, că nu știe ce 
să facă cu ele. 

— De ce-a venit omul ăsta care abia a ieșit din spital? Unde-i 
sergentul major Gălușcă? 

— Nu l-am văzut. Zicea unul din băieţii de la tunuri că a rămas 
în cazarmă, are treabă cu niște măști de gaze și că dom'majur 
Tănăsică a cerut singur să vină 'mnealui... Tot n-avea cine... 

— Bine, făcu nemulțumit Ganea. O să-l dau eu odată pe 


pezevenghiul ăsta de Gălușcă cu burta de pământ să se sature! 

Se ridică din locul în care stătuse până atunci și începu să-și 
șteargă hainele de praful ce i se așezase pe piepţii vestonului și 
pe pantaloni. 

— Rămâneţi aici, se adresă el după aceea lui Raicu, 
caporalului Dincu și lui Mihai Gheorghiu. Fac planul de foc al 
tunurilor, le amplasez, trec și pe la grupele comandate de 
domnul Gligor, să văd ce mai e pe-acolo și apoi mă întorc. Tu, 
Dincule, continuă supravegherea focului asupra clădirii... 

După șase minute, prima lovitură de tun vui puternic, 
zdruncinând din temelii vechea clădire îmbrăcată în iederă. 
Proiectilul pătrunse prin zid între două dintre ferestrele de la 
etaj și peretele crăpă transversal pe o porțiune destul de mare. 
La câteva secunde urmă a doua lovitură și în aceeași clipă una 
dintre mitralierele nemților își încetă focul. Apoi se auzi o nouă 
răbufnitură și peretele unei camere de la etaj se prăbuși de-a 
întregul, într-un nor de praf. Îndată se dezvălui vederii interiorul 
clădirii - o sobă dărâmată, niște draperii de la ferestre 
spânzurând ca niște zdrenţe în bătaia vântului, resturile unui 
birou și mulţime de hârtii ce după o clipă începură a pluti peste 
curte, asemenea unor afișe aruncate din avion. Urmă a patra 
lovitură și un alt perete se nărui în norii alburii de praf. Mitraliera 
germană se prăbuși în curte o dată cu unul dintre servanţi, un 
neamt înalt, deșirat, care, după ce se zbătu de câteva ori în 
ultimele licăriri de viaţă, rămase lat pe caldarâmul de piatră. În 
acest timp, se dezlănțui deodată un uragan de foc - atacul 
frontal - și în acele clipe zeci de puști și mitraliere prinseră a 
țăcăni îndrăcit, sacadat, continuu, șirul neîntrerupt al răpăiturilor 
contopindu-se cu strigătele prelungi de „ura” ale militarilor 
români ce înaintau pas cu pas, prin grădini și pe lângă garduri 
către clădirea comandamentului german. Muncitorii din 
formațiunile de luptă patriotice, în frunte cu Gligor, porniseră și 
ei și se târau de-a bușilea prin parcul de pe malul Dunării, 
pentru a se infiltra prin spatele clădirii. Acţiunea se desfășura cu 
succes; tunurile trăgeau neîncetat, proiectil după proiectil. 
Flăcările cuprinseseră giurgiuvelele primelor ferestre dinspre 
stradă și luminau roșietic în amurgul tot mai cenușiu. 

— Inainte, băieţi! se auzi deodată strigătul de îndemn al lui 
Gligor și într-un iureș nestăvilit zecile de glasuri ale atacatorilor 
se înălțară ca un vuiet de moarte peste răpăiturile puștilor și 


mitralierelor ce ţăcăneau la nesfârșit în noaptea ce se lăsa. 

Când, după câteva minute, sublocotenentul Ganea se înapoie 
la vechiul punct de comandă, caporalul Dincu îi ieși înainte și-i 
raportă în mare grabă: 

— Domnule sublocotenent, veniţi repede și priviţi. Nemţii au 
scos steaguri albe. Se predau... 

Ofițerul luă binoclul din mâna caporalului și cercetă fațada 
clădirii. Într-adevăr, la câteva ferestre se agitau niște pânze 
albe. Păreau aripi ce se zbat în amurgul serii. Întoarse faţa 
zâmbind către Raicu și zise: 

— În sfârșit... 

Dar în clipa aceia un glonţ îi șuieră pe la ureche, Ganea feri 
capul și geamul unei verande de la clădirea ce se afla în spate 
se făcu ţăndări. 

— Tot mai trag? întrebă mirat Raicu, care se trântise repede 
la pământ înapoia treptelor de piatră. 

— Se vede treaba că nu toți sunt de acord cu prizonieratul. 

Intr-adevăr, presupunerile  sublocotenentului Ganea se 
adeveriră. Ostașii români și muncitorii văzând pânzele albe, se 
opriseră locului, care pe unde apucaseră, fără să mai facă un 
pas, cu ochii însă tot înainte, observând mișcările dușmanului. 
Chipurile asudate le erau înnegrite de fum și praf. Răsuflau greoi 
din adâncul pieptului, obosiţi, cu mâinile pe arme, privindu-se în 
tăcere, așteptând. Vor continua oare asaltul? sau vor deschide 
de aici, de pe loc, foc asupra clădirii? Se dumiriră însă repede. 
Nemţii nu mai rezistau. Unii dintre ei, ofițeri și subofiteri, 
coborâră scările și cu pas clătinat, nesigur, ieșiră în curte, 
aliniindu-se cuminţi în faţa ușii principale, cu mâinile ridicate în 
semn că se predau. Erau cu capetele descoperite, în bluzele 
descheiate, prăfuite, cu mânecile suflecate, și priviri fie 
încruntate, dușmănoase, fie rătăcite, speriate. Nici unul nu avea 
vreo armă asupra lui. Câţiva dintre militarii români se ridicară în 
picioare să-i escorteze și către ei porni și sublocotenentul 
Ganea, urmat îndeaproape de Raicu, caporalul Dincu și Mihai. 
Dar n-apucă să părăsească grădina casei în care se aflau și să 
iasă în stradă, că un snop de gloanţe le trecu fulgerător pe 
deasupra capetelor. Intr-o fracțiune de secundă se trântiră cu 
toţii la pământ și târâș se rostogoliră înapoi în grădina dinapoia 
casei, cu fețele livide de spaimă. Mitraliera perfidului neamt 
deschise apoi instantaneu focul asupra militarilor români care se 


ridicaseră în picioare și câţiva dintre ei, seceraţi de gloante, 
căzură îndată, frânţi de mijloc, în vaiete prelungi, sfâșietoare. 
Nemţii ce se aflau în curte în faţa camionului nu știau ce se 
întâmplă și priveau miraţi spre ferestrele etajului de unde 
insistentul mitralierist continua să tragă cu înverșunare. După 
puţin, unul câte unul lăsară mâinile în jos și-și întoarseră privirile 
către militarii români. Aceștia stăteau lipiți de pământ, cu 
capetele plecate și astfel adăpostiţi așteptau fără să mai facă un 
pas. Unii dintre ei începuseră să se retragă, căutând locuri cât 
mai ferite pe lângă ziduri sau garduri. 

— Ei, drăcia dracului! exclamă Ganea, plin de mânie. Cum s- 
ar spune lucrurile se complică... 

Luă binoclul din mâna caporalului Dincu și, atât cât îi 
permitea locul în care se afla, cercetă încă o dată metru cu 
metru fațada clădirii, să vadă de unde se trage. In sfârșit, după 
câteva clipe, descoperi flăcările de la gura ţevii mitralierei. Era 
un crenel spart lângă ultima fereastră de la etaj. De acolo un 
neamt ambițios ţinea sub foc toată strada și grădinile caselor 
din jur. Trăgea rafale scurte sau lungi, mutând snopul gloanţelor 
pe diferite puncte încât aveai impresia ca se distrează. 

— Trebuie să-l reducem la tăcere pe dobitocul ăla! zise Ganea 
și, precizându-i lui Dincu locul exact unde se afla mitraliera, îl 
trimise să ceară tunarilor trei lovituri asupra țintei. 

Caporalul alergă într-un suflet la cele două tunuri, raportă 
plutonierului major Tănăsică ordinul ofițerului și după câteva 
clipe două detunături simultane vuiră năprasnic pe deasupra 
străzii. Jumătate din peretele etajului se prăbuși cu fereastră cu 
tot, într-un nor de praf. Mitraliera încetă focul. In clipa aceea 
militarii români și muncitorii ce atacau pe partea dreaptă se 
ridicară să pornească spre clădire, încredinţaţi că neamţul 
fusese omorât, dar noi rafale se dezlănţuiră îndată, parcă mai 
aprige ca cele dintâi. Flăcările de la gura ţevii se vedeau acum 
destul de bine la baza unei alte ferestre de la etajul întâi, spre 
partea către Dunăre a clădirii. După o secundă o a treia lovitură 
porni din tun și fulgerător peretele acela se prăbuși și el tot într- 
un nor de praf. De astă dată mitraliera amuţi pentru totdeauna. 
Nemţii din curte, văzând situaţia, începură a intra unul câte unul 
înapoi, în clădire, furișându-se pe după camionul incendiat, dar 
câteva gloanţe trase după ei îi făcură să se întoarcă din drum, 
cu mâinile sus, și să coboare smeriţi treptele de piatră. Peste 


patru minute, ușa de la balconul circular de pe colţul clădirii se 
deschise și o mână înălţă acolo, la etajul întâi, spre bulevard, o 
coadă de mătură de capătul căreia prinsese la repezeală un 
prosop alb. Intregul efectiv al comandamentului german 
capitulase. 

Sublocotenentul Ganea, împreună cu Raicu, cu Gligor, cu 
Mihai și cu vreo alţi șase oameni, militari și muncitori, 
pătrunseră primii în clădire. Se întunecase destul de bine. Prin 
camerele răvășite mirosea a praf de pușcă, a rom și a mucegai. 
Atenţi la cel mai mic zgomot, urcară treptele unei scări 
interioare, presărată cu cioburi de sticlă, bucăţi de moloz și 
tencuială. Ganea se opri pentru o clipă locului și, fără să lase 
pistolul din mână, căută cu cealaltă prin porthart și scoase 
lanterna. O aprinse. Fasciculul de lumină destramă întunericul, 
dezvăluind din umbre culoarul întunecos, camerele, fiecare 
firidă sau colţișor. 

— Haideţi după mine! ordonă el, făcând celor dinapoia lui un 
semn să-l urmeze... Tu, Totelică și tu, Damian luaţi-o înainte, 
cercetași. Insă fiți atenţi, să nu ne răsară vreo fantomă în cale. 

— O fantomă cu carabină, zise Raicu. 

— Sau cu grenade... 

Porniră. Ganea pășea cu atenţie pe culoarul întunecos 
cercetând cu fasciculul de lumină ai lanternei pereţii, ușile date 
de perete, camerele cu tavane prăbușite și ferestrele cu 
geamuri sparte de gloanțe. Incăperile, mobilate cu birouri și 
dulapuri metalice erau goale. In unele cuiere se vedeau mantale 
de ploaie din cauciuc cenușiu, centuri cu tocuri de pistoale 
agățate de ele, caschete și bonete ale personalului ce se aflase 
în serviciu până după ora prânzului. Intr-una din camere, pe o 
masă, erau înșiruite câteva cești de cafea, un termos cu capacul 
deșurubat, câteva pachete de ţigări, scrumierele încărcate cu 
mucuri și chibrituri arse. În altă încăpere, de mânerul unei 
ferestre spânzura o oglindă de cristal, cu ramă de nichel, iar 
alături, pe pervaz, stăteau răvășite o pensulă de ras, un săpun și 
câteva pachete de lame. Vreunul dintre soldaţii nemți ținuse 
pesemne să se facă fercheș și îl surprinsese ordinul de luptă al 
căpitanului Willke cu spuma pe faţă, nemaiavând timp să-și 
strângă ustensilele. Victor Ganea, cu pistolul într-o mână și cu 
lanterna în cealaltă, călca prudent pe dușumelele culoarului, 
acoperite cu linoleum, cerceta o clipă tăblițele cu inscripţii în 


limba germană de pe fiecare ușă după care întorcându-se îi 
cerea din ochi lui Mihai, care venea la un pas în urmă, să-i 
traducă în grabă cele scrise. Erau nume de servicii ale 
comandamentului: aprovizionare, transmisiuni, poștă, 
transporturi etc. Către capătul coridorului, în camerele dinspre 
grădină, se vedeau și primii nemți uciși de gloanţele 
mitralierelor sau de schijele proiectilelor. Stăteau întinși pe 
coridorul acoperit cu linoleum sau pe covoarele din birouri, 
îngenunchiaţi lângă ziduri sau în tocurile ușilor, încovoiați și 
răsuciţi, cu chipurile livide, așa cum îi surprinsese moartea după 
minute în șir de zvârcoliri zadarnice. Unii aveau în mâini 
pistolete, cu ţevile încă fierbinţi, fumegânde, semn că-și 
puseseră singuri capăt vieţii, văzând deznodământul scurtei lor 
rezistențe sau poate că se împușcaseră chiar atunci când 
auziseră pașii greoi ai lui Victor Ganea urcând scările interioare 
ale clădirii. 

— Aici e biroul șefului comandamentului! atrase atenţia Mihai, 
punând mâna pe braţul lui Ganea. Ușa aceasta de stejar... 

Ganea se opri, cercetă cu fasciculul de lumină tăblia ușii de 
sus până jos, citi mica firmă scrisă cu litere aurii pe sticla 
neagră, apoi, prudent, apăsă pe clanţă. Nu făcu decât un pas, ca 
deodată rămase împietrit locului de spectacolul ce i se dezvăluia 
ochilor. In raza de lumină, un cadavru de femeie! Prăbușită pe 
covor, în mijlocul camerei, în mână cu un pieptene negru, Lizzi 
Hintz își dăduse sfârșitul, lovită de o schijă de proiectil ce-i 
sfârtecase pieptul. Mâna cealaltă, cu degetele crispate, strângea 
puternic capacul unei valize de piele galbenă, peste care căzuse 
târându-se în ultimele clipe ale vieţii. Ochelarii cu ramă de aur, 
cu una din lentile spartă, zăceau lângă scaunul biroului. Ochii 
moartei se bulbucaseră ca în faţa unei spaime cumplite, gura i 
se strâmbase într-un rânjet dureros, în timp ce din colţul buzelor 
se prelingea pe albul bluzei de mătase un firicel de sânge ca o 
aţă roșie. Alte două valize, grele, strânse în curele, încărcate cu 
diferite obiecte, se aflau rânduite lângă zid. 

— Era gata de plecare, scorpia dracului! zise Raicu, lovind cu 
piciorul în valize. Se aplecă, desfăcu curelele, săltă capacul 
uneia din ele și exclamă plin de uimire: Uite, dom'le 
sublocotenent ce de aur aici! Numai danturi, inele și brățări... 
Ptiu! scuipă el, fir-aţi ai dracului de jecmănitori, uite, dom'le, cu 
ce plecau ăștia din ţară, uite ce-au fost capabili să jefuiască; 


auzi, dinţii oamenilor! 

Pe biroul lui Klausing, caporalul Dincu descoperi o hârtie. 
Cineva scrisese pe jumătate din lungimea ei, apoi se vede că 
renunţase. Tocul era căzut pe podea, călimara de cristal de pe 
birou răsturnată. Degetele mânjite de cerneală ale moartei 
dovedeau că ea voise să scrie cuiva o ultimă misivă, pesemne în 
acele clipe de groază când snopul gloanțelor și schijele 
proiectilelor vuiau asurzitor pe deasupra capului ei. Renunţase 
însă. 

— Ce scrie și cui? se interesă Victor Ganea. La lumina 
lanternei, Mihai Gheorghiu parcurse în graba cu privirea hârtia 
de la un capăt la altul, după care zise: 

— Scrisoarea este adresată lui Klausing: „Dragă Hans. Nu știu 
nimic de tine și ceasurile îmi sunt numărate. Te aștept și nu 
vreau să dau crezare zvonurilor câ...” 

— Sunt cuvintele acestei târâturi... interveni Gligor dinapoia 
lui Ganea. 

— la las-o dracului! zise Raicu, și-l prinse pe Mihai de mână, 
făcându-i semn să arunce hârtia. Nu ne interesează acum 
scrisoarea ei. Hai, dom'le, să mergem mai departe... 

Dar din camera de alături ajunse până la ei o exclamaţie de 
groază. Năvăliră cu toţii într-acolo. Caporalul Dincu stătea în 
pragul ușii acelei odăi cufundate în întuneric, cu ţeava puștii 
întinsă înainte, fără să mai facă un pas. In fasciculul lanternei se 
vedea un om lipit de zid, puţin aplecat de șale, cu mâinile 
înălțate deasupra capului, de parcă s-ar fi apucat de-un cuier 
sau o agăţătoare. Bătrânul, căci era un om trecut de șaizeci de 
ani, avea privirea speriată, rătăcită, îi curgeau bale din colţul 
gurii și tremura din tot corpul, de parcă ar fi fost cuprins de 
friguri. Era îmbrăcat în niște haine de culoare neagră, uzate, cu 
guler alb, tare și lavalieră de asemenea neagra. Când și când 
râdea hohotind înfundat și strâmbându-se caraghios ca o 
maimuţă, în timp ce ochelarii cu ramă de sârmă îi căzuseră pe 
vârful nasului. 

— Ăsta-i ceasornicarul Hintz! zise surprins Raicu. 

— A înnebunit! constată Ganea și printr-un gest al mâinii 
arătă că e cazul să fie lăsat în pace și să nu i se dea nicio 
atenţie. Vroia pesemne să fugă cu fiică-sa în Germania. Haideţi 
mai departe... 

Porniră în lungul coridorului. Alţi morți zăceau întinși pe lângă 


pereţi, sau prin camerele cu birourile întoarse în chip de 
parapete către geamurile ce dădeau spre grădină. In lumina 
lanternei chipurile lor se dezvăluiau sumbru, pline de hidoșenie, 
așa cum îi surprinsese moartea, cu gurile crispate, rânjite în 
spasmele ultimelor dureri. Ganea nu le dădea atenţie, ci treceau 
mai departe, să vadă ce mai poate afla în această clădire ce 
adăpostise timp de aproape doi ani de zile viesparul acela de 
nemți. 

— Domnule sublocotenent, veniţi repede aici! strigă un ostaș 
din pragul unei uși. 

— Ce este acolo? 

— Căpitanul neamţ, șeful lor. E rupt în două deasupra 
mitralierei... 

— A, va să zică el era ambițiosul mitralierist, constată Ganea. 
Bine, lasă-l dracului și cercetaţi cu de-amănuntul tot etajul... 

Intr-un târziu, Ganea ordonă caporalului Dincu ca, împreună 
cu alţi doi-trei militari, să strângă din întreaga clădire a 
comandamentului toate hârtiile, dosarele, obiectele, hărţile și 
orice găsesc prin încăperi. Urmau să fie inventariate piesă cu 
piesă. 

— Incepem operaţiunea în seara asta? 

— Nu, mâine dimineaţă, zise Ganea privindu-și ceasul de la 
mână. In seara asta, vom pune câteva posturi de santinelă în 
jurul clădirii. Hai, domnule Raicu, să mergem jos, deoarece 
avem atâtea treburi urgente. Să văd dacă ostașii răniţi au fost 
evacuaţi, să organizez escortarea prizonierilor către cazarmă... 

Se înnoptase de-a binelea. Prin întuneric militarii români se 
chemau pe șoptite, ridicându-se din gropile pe care și le 
săpaseră în grabă, se căutau, se adunau. Cei răniţi, trei recruți, 
fuseseră transportaţi imediat la spitalul militar din cealaltă parte 
a orașului. Nemţii, tăcuţi, se încolonaseră în rânduri de câte trei, 
în curtea fostului comandament, și priveau neliniștiţi la ostașii 
români care se tot învârteau pe lângă ei, cu armele în mâini, 
formând escorte. Unul înalt, slăbuț, cu fața spânatecă și ochii 
cârpiţi, alburii, șopti altuia de alături, cu ochelari și mustăcioară 
blondă ce-și înfășurase o batistă în jurul gâtului. 

— Ist schwer, mein Kamarad. Das GIuk... *? 

— la lăsaţi gălăgia și aliniaţi-vă! le tăie vorba Niţă Dogaru, ce- 
și pusese piciorul pe aripa mașinii și-și lega moletiera. V-a găsit 


32? Este greu, camarade. Soarta ... (|. germană, n.a.) 


vorba acuma... 

Cei doi nemți întoarseră capul să vadă cine le dăduse 
porunca, apoi tăcură și, supuși, tropăiră scurt din picioare, să fie 
aliniaţi la rând cu ceilalți. Nu îndrăzneau să mai fie aroganţi și 
poruncitori, ca până acuma, ci se adaptau noii situații... 

— Dacă mai gângăvește vreunul dintre voi, urmă Niţă Dogaru, 
luând arma în cumpănire, îi bag baioneta în burtă, să știți! 

— Jawohl... Jawohl... 

— Vol-nevol, asta este! Hai, gata, intră în rând... Românește 
nu mai știți acuma, numai când ne înjuraţi pe front cunoșteaţi 
graiul nostru... _ 

În noapte se auziră comenzi scurte, repetate. În sfârșit, 
coloana prizonierilor porni. Pe o parte și pe alta a ei, militarii din 
escortă erau numai ochi și urechi, să nu le fugă vreun neamţ de 
sub pază. Restul ostașilor se adunară pe unul din trotuarele 
bulevardului, cu puștile la umăr, ștergându-și cu mânecile 
vestoanelor fețele de sudoare, obosiţi și prăfuiți după lupta care 
abia se sfârșise. 

— Hai, camarazi, hai mai repede să pornim către cazarmă! îi 
zorea pe cei întârziați caporalul Dincu. Alinierea... 

Prin întuneric, un soldat mâna caii să-i înhame la tunuri, 
lovindu-i mereu cu căpestrele peste crupele lucii. 

— Măi, voi sunteţi de capul vostru? îl întrebă pe acela Tudor 
Dincu. 

— Suntem cu dom'majur Tănăsică... 'mnealui e înainte. 

— Grăbiţi și voi cu tunurile alea! 

Atunci se ivi de după colțul străzii plutonierul major 
Grădinaru, călare pe o bicicletă. Se clătina de parcă era beat, 
abia ţinându-și echilibrul. Se opri lângă militari, mai-mai să se 
prăbușească. 

— Măi, unde-i don's'lent, mă? întrebă el aprins de alergătură, 
în timp ce-și rotea privirea în toate părţile, ca să-l deslușească 
pe ofiţer prin întuneric. Nu-i acilea? 

— A plecat mai adineaorea, încolo, pe strada asta, răspunse 
un ostaș dintre rânduri. A plecat cu vreo zece inși din gărzile 
civile după 'mnealui... 

— Mă duc să-l caut, vorbi întretăiat Grădinaru. Dacă cumva s- 
o întoarce pe altă cale, spuneţi-i să vină degrabă la cazarmă că 
așa a ordonat dom'colonel. Dincule! strigă el răgușit, dar cu 
toată puterea, privind în dreapta și-n stânga, Dincule, unde ești 


băiete? 

— Aici, dom'major! răsări caporalul din întuneric. 

— Băiete, ai grijă, nu pleacă mărlanu de-aici până nu adună 
tuburili arse, m-ai înţeles, mă? 

— Păi, dom'major... încercă caporalul. Cum, la război îi ca la 
tragere în poligon? E greu... Fiecare om a luptat... 

— Vorba! i-o tăie scurt Grădinaru. Să iese tuburili și gata! Ce, 
vrei să le plătesc eu din buzunar? . 

— Dar, dom'major, e caz special. In poligon, da, e ordin să se 
adune tuburile, dar acum, în situația asta? E stare de război și... 

— Mă, ești într-o ureche? îi sări ţandăra lui Grădinaru. Ce tot 
vorbești de război? Război în oraș? Războiul îi acolo pe front, nu 
aici. Acolo da, trage mârlanu ca la nuntă, nu dă socoteală, dar 
aici cum le scad? Să iese numaidecât tuburili, ai înţeles? Zece 
lăzi de muniţie, am situaţia... 

Zicând acestea, încăleca pe bicicletă, pedală clătinându-se, 
gata-gata să cadă, în ocolișuri largi, și dispăru în întuneric sub 
privirile mirate ale militarilor. 

În acest timp, departe, pe bulevard către internatul liceului 
Traian, se auzeau răpăituri surde, cadenţate. Tropăitul tălpilor 
dubite răsuna înfundat în noapte și coloana prizonierilor se 
îndepărta tot mai mult, în timp ce Niţă Dogaru, cu glas răgușit, 
comanda plin de importanţă: 

— Ainţ, ţvai, ainţ, ţvai! Ține cadenţa, domnu Friț și nu ieși din 
coloană. Cum faci un pas la dreapta, kaput să știi! Ainţ, ţvai, 
ainţ, ţvai!... 


38 


A doua zi după-amiază, cam pe la scăpătatul soarelui, la 
podul de peste râul Topolnița, cam la o jumătate de kilometru 
de intrarea în oraș, o coloană de trupe germane, formată din 56 
de ofiţeri de diferite grade, 280 subofiteri, cam 1200 ostași 
înarmaţi, 140 de femei din serviciile auxiliare, precum și peste 
80 de mașini și 10 tunuri antiaeriene, fu oprită de militarii 
români ce se aflau de pază la intrarea în oraș. 

— Was ist? întrebă un ofiţer neamt, prăfuit din cap până-n 
picioare, ce coborâse dintr-o mașină decapotabilă și se oprise 
drept în faţa sergentului care comanda garda. Nu-i foie? 

— Nu! răspunse scurt sergentul. 

— Warum** nu-i foie? 

— Avem ordin să nu lăsăm soldaţi germani să intre în oraș. 

— Jaaa? se miră ofițerul scuturând cu un gest leneș, mai mult 
a scârbă praful de pe piepţii vestonului. Armata german aliat... 
prieten... 

— O fi fost, răspunse rece sergentul, fără să se piardă cu 
firea. Avem ordin așa cum v-am spus să nu lăsăm pe nimeni să 
intre în oraș. 

Ofiţerul neamţ plescăâi nemulţumit din buze, stătu niţel pe 
gânduri, apoi privindu-și ceasul de la mână, zise supărat: 

— Ach, verdammt nochmal! 35 

Întoarse după aceea sergentului spatele și cu pas apăsat se 
duse la a patra mașină în urmă, în care se aflau mai mulți ofițeri 
germani, cu caschetele înalte, în vestoane gri, prăfuiţi, cu 
genele și sprâncenele alburii. Duse mâna la cozorocul caschetei, 
raportă ceva foarte respectuos, după care se apropie de portiera 
mașinii și împreună cu ceilalți avu loc o scurtă discuţie. Unul 
dintre acei ofiţeri, înalt și voinic, cu ceafa roșie, obrajii rumeni și 
monoclu, cobori din mașină, întinse braţele să se dezmorţească 
și începu să-și scuture hainele de praf lovindu-le ușor cu 
mănușile. Luă apoi cascheta din cap, își șterse părul blond, lins, 
cu o batistă și, împreună cu ofiţerul care parlamentase mai 
înainte cu sergentul, porni către capul coloanei. 

— Tumnealui comendant! căută a vorbi cât mai lămurit 


33 Ce este? (|. germană, n.a.) 
3 Pentru ce? (|. germană, n.a.) 
3 Ah, să te ia dracu’! (|. germană, n.a.) 


ofițerul ce-l însoțea pe cel cu monoclu. Vrea mergem la 
comendant fostru. 

Sergentul stătu niţel în cumpănă, nehotărât, fără să știe ce sa 
facă. 

— Mașini stau pe loc, reluă vorba ofițerul neamt vrând să fie 
cât mai convingător. Noi mergem comendantul fostru. Verstehst 
du? 35 

— Bine, bine... 

Sergentul se întoarse, strigă către zăvoiul ce mărginea 
șoseaua și din crâng ieșiră doi militari înarmaţi. La semnul 
gradatului, veniră în pas alergător și se opriră în faţa lui. 

— Mă-i Chirică și tu ălălalt, ia duceţi-i pe dumnealor la domnul 
colonel, la cazarmă. Numai, fiţi cu ochii în patru la ei... 

Chirică se holbă la cei doi ofițeri germani, cercetându-i cu 
interes din cap până-n picioare, apoi se întoarse și șopti 
sergentului niţel amărât: 

— Credeam că-i ăla, Klausing, cu care aveam eu o răfuială 
mai veche, dar nu-i ăla. Ala avea două geamuri la ochi, nu unul, 
ca ăsta... 

— Hai, daţi-i drumu și fiţi atenţi așa cum v-am ordonat. 

Peste o jumătate de oră cei doi ofițeri germani se aflau în 
cabinetul colonelului Predoiu care îi invită să ia loc. Dar ei 
refuzară categoric și rămaseră în picioare, gravi, ţepeni, înfipţi în 
podele, de parcă erau de piatră, vădit nemulţumiţi că erau puși 
în situaţia de a veni escortaţi de doi simpli soldaţi, ca să poarte 
o discuţie, după ei, complet inutilă. Cum să nu li se permită să 
treacă prin oraș înarmaţi? Unde să lase armamentul și pentru 
ce? Dar e posibil să existe un soldat german fără armă? Însăși 
noţiunea de soldat implică portul armei... 

— Vă ascult, domnule colonel! zise Predoiu, rămânând și el în 
picioare înapoia biroului. Care sunt doleanțele? Vorbiţi 
românește, nu? 

— Venig... puţin... forbește, răspunse glacial cel cu monoclu și 
faţa roșie, buhăită. Eu oberstleutnant Obst, se prezentă el 
înclinând ușor capul într-o reverență forțată, reţinută. Freau 
forbește tumneata, tai ausweis, asta... 

— Permis... zâmbi Predoiu. 

— Ja, ja... permis, dai permis trecem armata german 
Timișoara... 


3 înţelegi? (I. germană, n.a.) 


Și într-o românească destul de stricată, totuși inteligibilă, 
arătă că are ordin de la comandamentul german din București 
să plece spre vest. Coloana are un efectiv de atâţia oameni și 
materiale... Ințelege situaţia nou creată și-i pare rău de cele 
întâmplate, dar vor căuta să se comporte ca adevăraţi prieteni 
și să nu dea naștere la incidente. De altfel, știe că în oraș se 
găsește locotenent-colonelul Klausing și va trebui să ia legătura 
și cu el. 

— Nu mai este în oraș domnul locotenent-colonel Klausing, îi 
răspunse calm colonelul Predoiu. 

— Nein? Aber wo ist? *'se miră Obst înălțând privirea. 

— A plecat azi dimineaţă la Timișoara, ocoli el adevărul. Cu 
toată trupa... 

— Ja, ja, aprobă din cap Obst în semn că a înţeles. Forte bun, 
plecat, forte bun, aber noi trebuie mers tot la Timișoara... 

Predoiu îl lăsă pe ofițerul german până ce sfârși vorba, apoi 
tot el îi explică foarte pe larg că în urma evenimentelor 
petrecute, cunoscute desigur și de el, de Obst, armata română 
se află în stare de război cu armata Reichului. Așadar, el, 
Predoiu, trebuie să se încadreze în litera ordinelor superioare și 
nu le poate permite trecerea prin oraș, nici chiar dezarmaţi. Ba, 
mai mult: întreaga coloană să depună armele și apoi să se 
predea militarilor români... 

— Cum asta... prisonier? întrebă cu ochii holbaţi de uimire 
Obst și fața i se roși și mai mult de enervare. Soldat german 
prisonier? 

— De ce nu, domnule locotenent-colonel? vorbi calm Predoiu. 
Cred că nu-i o noutate pentru dumneavoastră. V-au mai prins și 
alţii în acești ani de război, și chiar noi, altădată, în 1917, când 
cred că recunoașteţi, soldaţii germani au fost trataţi cu multă 
corectitudine. V-am spus, suntem în stare de război și în 
consecință, fiind în contact cu armata noastră, vă propunem să 
vă predaţi de bună voie. De nu... 

Predoiu desfăcu larg brațele, arătând prin aceasta că n-are ce 
face, că legile războiului îl obligă altfel să-i ia prizonieri prin forța 
armelor. 

— Ein Moment! spuse Obst și-i făcu semn lui Predoiu să 
aștepte puţin până ce se va sfătui cu însoţitorul său. 

In cameră începuse să se întunece. Prin unghere prinseră a 


37 Nu? Dar unde este? (|. germană, n.a.) 


stărui umbre. Mobilierul își pierdea încetul cu încetul conturul. 
După câteva clipe, un soldat intră în vârful picioarelor și aprinse 
cu un chibrit lampa de gaz de pe biroul colonelului. In acest 
timp, retrași lângă fereastră, într-o discuţie confidențială, cei doi 
ofițeri nemți vorbeau în șoaptă, însă destul de aprins, deoarece 
din gesticulaţia mâinilor și ridicarea uneori a tonului se vedea că 
n-au ajuns la un punct de vedere comun. 

Predoiu profită de acest scurt răgaz în convorbirea cu 
interlocutorii săi și ridicând receptorul ceru centralistului să-i 
dea urgent legătura cu domnul colonel Jurăscu, primarul 
orașului. 

— A, Predoiu, ce faci amice? vorbi, bine dispus, de la celălalt 
capăt al firului, Jurăscu. 

Predoiu îi raportă în franţuzește despre neașteptata vizită, 
privind mereu către cei doi ofițeri nemți care, lângă fereastra 
camerei, erau preocupaţi de discuţia ce se întrezărea foarte 
aprinsă și nu-i dădeau nici o atenţie. Predoiu vroia să-l întrebe 
pe primar, militar mai vechi în carieră, cu oarecare experiență, 
ce trebuie să facă, deoarece se află într-o situaţie neplăcută, 
destul de periculoasă: nu cunoaște efectivele nemților dar, dacă 
sunt mulţi, după câte se pare, îi poate, oare, dezarma cu puţinii 
ostași români ce se află în garnizoană? Artileriștii și cavaleriștii 
de la partea sedentară sunt în tabără tocmai la Padina. Să 
intervină și cu batalioanele de recruți? Ordinul Corpului | de 
Armată e clar: unitatea să ia măsuri pentru oprirea, dezarmarea 
și capturarea oricăror trupe germane care ar trece prin oraș prin 
preajma localității. 

— Când ţi-a venit ordinul ăsta, Predoiule? 

— Astăzi, domnule colonel. Ordinul telegrafic numărul 41619. 
Pesemne Corpul știa de această coloană germană și în mod 
special a telegrafiat să întărească ordinele anterioare. 

— Și ce, vrei să execuţi orbește acest ordin? întrebă cu ironie 
Jurăscu. Dacă nemţii au la porţile orașului o divizie întreagă, vrei 
să-i iei prizonieri cu mâna ta de oameni? 

— Ei, nu e chiar așa. Mai am două batalioane, știți... 

— Fii, domnule, serios, nu te baza pe neinstruiţii ăia sau pe 
boșorogii din cazarmă! Aici trebuie lucrat diplomatic. Așteaptă 
că viu eu acolo... 

Peste un sfert de oră colonelul Dimitrie Jurăscu, proaspăt 
bărbierit, cu monoclul la ochi, în impunătoarea sa uniformă de 


cavalerie, cu pintenii zornăind, intră grav în cabinetul lui Predoiu 
și salută printr-o ușoară înclinare a capului pe cei doi ofiţeri 
nemți. Aceștia îl priviră oarecum miraţi, neștiind cine este, dar 
Predoiu le explică îndată și ei deveniră puţin mai maleabili, chiar 
binevoitori, sperând că tratativele cu acest nou sosit vor avea 
succes pe linia propunerilor lor. Veniră în faţa biroului și mai 
mult gesticulând dădură a înţelege că vor să reia discuţia. 

— Vă rog... îi îndemnă Jurăscu și, cu un gest de amabilitate, îi 
pofti să se așeze pe singura canapea din cameră. 

Dar ei refuzară. 

— V-ascult, domnilor... 

— Trebuie mers Timișoara... începu Obst înălțând bărbia și 
privindu-l pe primar cam de sus. Nu putem preda arm... Nu-i 
ordin... Și tot căutând cuvintele românești cât mai potrivite, 
spuse mai departe că are următoarea soluţie: se vor întoarce la 
coloana oprită la porţile orașului. Prin radio, personal va lua 
legătura cu cineva din comandamentul armatei germane, iar a 
doua zi dimineaţa, dacă domnul colonel este atât de amabil ca 
și în seara asta, va reveni pentru a-i comunica ce hotărâre a 
luat. Poate că predau armele și se constituie prizonieri. Sau își 
continuă drumul fără arme. Cum vor primi ordinul. Deocamdată, 
ostașii germani stau pe loc și așteaptă. Vor petrece noaptea în 
mașini și eventual în corturile ce le vor instala. 

— Mda, aprobă nehotărât colonelul Dimitrie Jurăscu, în timp 
ce-i conducea pe cei doi ofițeri nemți până la ușă. Suntem de 
acord. Să sperăm că totul se va rezolva cu bine... 

Locotenent-colonelul Obst și însoţitorul său, plecară urmaţi 
îndeaproape de soldatul Chirică și de tovarășul său, care călcau 
la un pas înapoia lor cu armele în mâini, gata de tragere. 

— Tact, Predoiule, trebuie mult tact, amice, în problemele 
astea, spuse Jurăscu după plecarea ofițerilor germani. Ai văzut 
ce diplomatic am procedat? Acuma, având răgaz până mâine 
dimineaţă, te rog ia măsuri de prevedere. Anunţă-i și pe aceia 
de la Padina să vină încoace. Ei, ce zici? Să-i vezi cum depun 
armele în zori și evităm vărsarea de sânge... 

— Totuși, chiar dacă depun armele, îi vom lua prizonieri, nu se 
lăsă Predoiu. Ordinul Corpului de Armată e clar în acest sens. 

— lar te pripești, mon ami, îi puse mâna pe umăr Jurăscu. lar 
te pripești. Ce să faci cu prizonierii? N-avem noi ce mânca și să 
le mai dăm și lor? Și-apoi ar fi o acţiune lipsită de glorie militară. 


Auzi, să iei inamicul prizonier, fără un foc de pușcă! Și ce 
inamic? Pe cine? Aliaţii noștri până mai acum câteva zile... 
Puţină condescendenţă, Predoiule, ce dracu! 

— Nu știu, dom'le colonel, condescendenţă, 
necondescendență, dar eu voi executa ordinul Corpului de 
Armata. Suntem militari și n-avem dreptul să luăm măsuri ce ne 
depășesc... 

— Dar când l-au arestat pe Klausing, de ce-ai tolerat acțiunea 
ălora? 

— Au fost tot măsuri în spiritul ordinelor superioare. 

— Și risipa de muniţie cu asaltul asupra comandamentului 
german? 

— Și aceea... 

— Păi bine, Predoiule, dacă-i faci de cap sau te lași dus de 
mână de răzvrătitul ăla de Ganea - că sunt informat că ăsta e 
de-al comuniștilor, - atunci de ce dracului îmi mai ceri mie 
sfatul? 

— Îmi fac datoria de militar, dom'le colonel și nimic mai mult. 
Vă informez și pe dumneavoastră și vă respect ca militar mai 
vechi. 

— Ai face mai bine să-mi respecţi părerile. 

— Le respect pe acelea care sunt în spiritul ordinelor 
superioare. 

— Bine, dragă, fă ce vrei, căută Jurăscu să încheie discuţia. 
Ești un încăpățânat și gata! 

Zicând acestea, ieși trântind ușa cu putere și Predoiu, 
surescitat, dar cu un zâmbet amar în colţul buzelor, rămase 
multă vreme nemișcat în mijlocul cabinetului său, ascultând 
zornăitul pintenilor lui Jurăscu pe sălile goale ale cazărmii. 


Când sublocotenentul Ganea intră în cabinetul lui Predoiu, 
colonelul tocmai vorbea la telefon cu tabăra celor două 
batalioane de recruți aflaţi în pădurea Balota, comuna Ergheviţa 
și nord Șimian. 

— Subunităţile să fie în stare de alarmă, ordonă Predoiu 
autoritar, vorbind tare ca să se facă înţeles. Câte două unităţi de 
foc pentru fiecare om. Tunurile cu muniţia pregătită... 
Comandanții să fie mereu între militari. Fixaţi posturi fixe și 
mobile pe liziera sud pădurea Balota... Nu intraţi în panică, nu 
aveți de ce... Sunt măsuri de prevedere. Raportaţi la orele 22 de 


executare! 

Predoiu puse receptorul pe furca aparatului și se întoarse 
către Ganea. 

— Te felicit, sublocotenente! zise el și-i întinse mâna. Bravo, 
după succesul de-aseară, acum am auzit că ai reușit să înlături 
orice pericol. 

— Vă referiţi la locurile minate de hitleriști? 

— Da, la ele. 

— Azi am lucrat toată ziua cu militarii, dom'le colonel, vorbi 
Ganea, stând în poziţia de drepți. Cred că am reușit să depistăm 
toate minele amplasate. 

— Ești sigur? 

— Cel puţin, cercetând planul găsit în biroul căpitanului 
Willke, am certitudinea că nu ne-a scăpat nimic. 

— Foarte bine, aproba colonelul. Acum să ai grijă să 
întocmești inventarul complet al documentelor, al armamentului 
și al mobilierului, tot ce s-a ridicat azi de la comandamentul 
german. Apropo, ai auzit vestea? 

— Cu nemţii care stau și așteaptă la marginea orașului? 

— Exact. 

— Am auzit, dom'le colonel... 

— Acum o jumătate de oră au fost aici la mine comandantul 
coloanei, un  locotenent-colonel, și un căpitan să ceară 
permisiunea de a trece înarmați prin oraș. 

— Și? 

— Bineînţeles că n-am acceptat, vorbi sigur pe el Predoiu. 
Ordinele de sus sunt clare în acest sens. Dar a venit și domnul 
colonel Jurăscu și a convenit cu ei să le permită până dimineaţă 
să-i întrebe pe mai marii lor dacă se predau sau nu. 

— Trebuie dezarmaţi și făcuţi prizonieri, dom'le colonel, vorbi 
categoric Ganea. Nu trebuie parlamentat atâta, n-are rost. Chiar 
pe cei doi care au fost la dumneavoastră să-i fi reţinut. Aţi văzut 
cum plănuiseră bestiile astea de-aici să arunce în aer cele mai 
importante instituţii ale orașului! Sub masca ridicării firului 
telefonic... 

— Am văzut, dragă Ganea, răspunse amărât Predoiu. Și eu 
căutam ieri să mă port omenește cu canalia aia de Klausing. Am 
și cedat părerilor primarului, fiind de acord să-i fac vânt pe ușa 
din dos... Ei, nu-i nimic, din greșeli înveţi. Acuma, te rog, ia și 
dumneata măsuri pentru punerea la punct a companiei. Dacă 


nemţii nu se predau, mâine o să avem din nou de furcă cu ei. 

— Am înţeles, dom'le colonel. 

— Prizonierii cum se comportă? 

— Bine, dom'le colonel. Azi li s-a asigurat masa. l-am închis 
pentru mai multă siguranţă în depozitul manutanţei și am pus o 
pază strașnică. 

— Ce efectiv are paza? 

— Sunt șase ostași și patru inși din gărzile muncitorești. 

— De ce-ai amestecat în treburile noastre civilii? se arătă 
mirat și în același timp supărat Predoiu. 

— Ce vedeţi nepotrivit în asta, domnule colonel? 

— Sunt treburi ostășești, ce rost au ei? 

— Același rost care l-au avut în seara de 23 august, care l-au 
avut ieri la asaltul comandamentului german și care-l vor avea 
totdeauna de-acum încolo în înfăptuirea  prefacerilor 
democratice din ţară, vorbi calm Victor Ganea. Cred că 
înțelegeţi destul de bine, domnule colonel, de cine se scrie noua 
istorie a ţării... 

— Vorbe mari, Ganea! 

— Res, non verba **, domnule colonel. Faptele sunt mari, iar 
vorbele care ne dezvăluie aceste fapte trebuie să fie asemeni 
lor. 

— Bine, Ganea, fu de acord Predoiu, rămâne paza așa cum ai 
hotărât dumneata. Altădată poate că m-aș fi făcut foc și pară 
pentru faptul că-mi bagi civilii în treburile cazărmii, dar pentru 
că avem nevoie de ostași și mai ales că lucrătorii ăștia au făcut 
ieri fapte extraordinare... Mda, rămâne așa... 

— Pot să plec? 

— Da, încuviință Predoiu. 

— Am onoarea să vă salut! 

Când Ganea cobori scările, ieșind din cabinetul colonelului, se 
întâlni drept în faţă cu sergentul major Gălușcă. Subofițerul, pus 
la punct ca întotdeauna, cu cizmele lustruite și pantalonii la 
dungă, ţinând în mână nelipsita-i cravașă, vroia să treacă 
înainte, când, zărindu-l pe comandantul companiei, se trase 
lângă perete și luă poziţia de drepți. 

— Ascultă, Gălușcă, îl luă în primire Ganea, de ieri de la prânz 
nu te-am văzut. Unde-ai umblat? 

— Păi, ieri am rămas în cazarmă să fac niște situaţii și azi 


383 Fapte, nu vorbe! (|. latină, n.a.) 


dimineaţă m-am dus până la Craiova cu o corespondenţă 
urgentă. Raportul domnului colonel cu bătălia de aseară. 

— Dar cum îţi găsești tu mereu alte treburi când e nevoie fie 
să iei parte la lupte, fie la deminări? îl luă la rost ofițerul. 

— Păi, dom's'lent, v-am spus, se scuză Gălușcă mieros, știți... 
am avut treabă... a cerut dom'colonel situaţia cu măștile de 
gaze și dom'major Grădinaru nu știu pe unde era și am făcut-o 
eu... că dacă n-o făceam tot compania noastră cădea rău... lar 
azi dimineaţă... 

— De ce n-ai venit dumneata cu tunurile acolo la 
comandamentul german? îl mustră Ganea. Ești tunar doar. A 
venit din proprie inițiativă plutonierul major Tănăsică, om 
bolnav, abia ieșit din spital, și dumneata te-ai fofilat. Mi se pare 
că fugi de glonț, dom'le Gălușcă! îl apostrofă destul de aspru 
ofițerul. 

— Toată lumea fuge de glonţ, dom's'lent! crezu că scapă cu o 
glumă sergentul major. Cine-i ăla să-și pună pielea în bătaia 
puștii? Ca tot omu, știți dumneavoastră... 

— Când interesele ţării o cer, dom'le Gălușcă, fiecare își pune 
pielea în bătaia puștii! vorbi tăios Victor Ganea. 

— Tot pentru interesele ţării mi-am pierdut și eu mâna pe 
front, dom's'lent... zise Gălușcă și-și arătă braţul ţeapăn ce-l 
ținea nemișcat de-a lungul corpului. 

— L-ai pierdut pentru interesele nemților și ale lui Antonescu, 
dom'le Gălușcă. Acuma alte interese dictează politica ţării. 

— Știu, dom's'lent... cu democraţia... am înţeles eu cam cum 
vine rostu. Chiar că vorbeam aseară la un păhărel de ţuică cu 
dom'majur Grădinaru despre democraţia asta... Și dumnealui... 

— Hai și lasă, că nu mă interesează pe mine ce vorbești la un 
păhărel de ţuică! îi reteză vorba Ganea. Să te duci imediat și să 
te îngrijești ca toți oamenii din companie să aibă asupra lor câte 
două unităţi de foc, ai înţeles? Ostașii să se odihnească... La ora 
nouă stingerea. La ora douăzeci și trei vei controla garda de la 
ieșirea din oraș spre Șimian. 

— Da, dom's'lent. 

— Ştii că acolo a fost oprită o coloană germană? 

— Știu... 

— Instruiești oamenii gărzii să fie cu ochii în patru. Dacă 
observă vreo mișcare, să se dea imediat alarma. 

— Am înţeles, dom's'lent! 


— L-ai schimbat pe caporalul Trandafir de acolo? 

— Da, l-am schimbat la ora cinci după masă. Se simţea rău 
Şİ... 

— E un sergent acuma acolo, cine-i acela? 

— Sergentul Comănici. _ 

— Bun băiat, Comănici. Asta era sus la Centrul de Exploatare 
până ieri, nu? 

— Da, de acolo ne-a venit. De fapt tot de noi ține ca efectiv... 

— Hai, dă-i zor și fă treabă! îl porni din loc ofițerul. Și să știi, îl 
avertiză sublocotenentul, că dacă-ți mai găsești de lucru când 
suntem în misiuni de luptă, îţi fac acte de dezertare din fața 
inamicului și te trimit în judecata Curţii Marţiale. 

Sergentul major Gălușcă duse mâna dreaptă la cozorocul 
caschetei, salută și plecă glonţ pe sala întunecată a clădirii, fără 
să se mai uite înapoi. „Scot eu untul din tine, pușlama, ce ești! 
vorbi în urmă-i ofiţerul, privindu-l cum se depărtează. De 
chiulangiu ce ești, nu mai ai pereche”! 


39 


În acest timp, în casa profesorului Gheorghiu era o adevărată 
sărbătoare. Când era aproape să se însereze, o telegramă fulger 
expediată de un anume Măghinici din Focșani adusese 
uluitoarea și neașteptata veste că Alexandru, soțul Emiliei și 
cumnatul lui Vlad, cel care fusese dat dispărut pe front, trăiește, 
e sănătos și a intrat în ţară cu Divizia de voluntari „Tudor 
Vladimirescu”... 

— Emilia, auzi tu, Emilia? o scutura mereu de umeri Vlad pe 
sora lui. Alexandru, bărbatul tău, e în viaţă... e sănătos... va fi 
aici peste câteva zile... 

Emilia stătea neclintită în șezlongul ei de sub pom, cu privirea 
fixă, imobilă și nu scotea un cuvânt. Părul încărunţit îi cădea în 
șuvițe despletite peste fruntea crispată, obrajii i se vestejiseră, 
deveniseră cenușii, scorojiţi și aspri. Purta aceeași rochie 
decolorată și uzată, iar în picioare papucii din postav, rupţi, cu 
tălpile găurite. 

— Emilia, tu nu înţelegi ce spun? 

— Las-o, Vlade, of, nenorocita de ea... interveni Ana. 

Costeluș sărea în sus de bucurie, bătea mereu din palme și 
făcea fel de fel de giumbușlucuri în neastâmpărul său, strigând 
cât îl ţinea gura de răsunau toate camerele: 

— Vine tata cu armata! Vine tata cu armata! 

Cu toate că nu se înnoptase de-a binelea, în toate încăperile 
fuseseră aprinse lămpile cu gaz, cu lumina crescută la 
maximum, de parcă atunci ar fi trebuit să sosească Alexandru. 
Vlad, care numai ce venise din comuna Șișești, citea și recitea 
de zeci de ori telegrama și aproape că nu-i venea să dea crezare 
conținutului ei atât de laconic și totuși atât de limpede. Nu se 
putea dumiri ce este cu acea divizie de voluntari și cum de 
ajunsese Alexandru să facă parte din ea. Nu cumva la mijloc era 
vreo eroare, vreo confuzie care a adus bucuria și veselia în casă 
numai pentru scurtă vreme? 

Peste puţin veni acasă Mihai împreună cu Dana și Maxim. 
Purtau brasarde tricolore pe braț, iar în mână automate. 

— Și tu, băiete? îl întâmpină profesorul pe Mihai arătându-i 
brasarda de pe mâneca cămășii. De când? 

— De când mi-am delimitat propria conștiință, tată! 

— leri au fost lupte acolo la clădirea comandamentului 


german. Ai fost și tu? 

— Și eu. 

— Și Dana și Maxim? 

— Ei au fost de gardă la primărie... 

— Măi, măi, ce vremuri trăim! zise profesorul, dezbrăcându-și 
haina. Ai auzit de unchiul tău, Alexandru? Uite telegrama... 
Trăiește... Citește. Să fie oare adevărat? 

Mihai luă hârtia de pe etajera bufetului, o parcurse în grabă 
cu privirea și explodă într-o bucurie fără margini. 

— Să fie oare adevărat? întrebă din nou neîncrezător 
profesorul, potrivindu-și ochelarii, cu o nervozitate exagerată. 

— Cred că e adevărat, tată, îl asigură Mihai. Am auzit 
vorbindu-se și în oraș de această divizie de voluntari. 

— Dar cum l-au arestat pe șeful comandamentului german? 
se arătă interesat profesorul. Am fost plecat, am venit acum o 
oră, mărturisi el, n-am de unde ști toate câte s-au întâmplat de 
ieri până azi. 

— Atunci, stai, tată, că-ţi fac eu o relatare demnă de cel mai 
bun reporter. 

Și Mihai povesti tatălui său tot ceea ce se întâmplase cu o zi 
înainte, cum fusese arestat Klausing, cum muncitorii înarmaţi și 
soldaţii luaseră cu asalt comandamentul german. 

Ana asculta înmărmurită, sprijinindu-și bărbia în palme, 
profesorul stătea și el împietrit, fără să scoată un cuvânt, iar 
Dana completa pe ici pe colo, cu unele amănunte ce i se păreau 
deosebite, interesanta povestire a fratelui său. 

— Și cum, domnul Raicu, vecinul nostru de alături, a făcut 
toate astea? 

— Da, el, întări Mihai. În fruntea muncitorilor din Atelierele 
C.F.R. și din Şantier. Formațiunile de luptă patriotice... 

— Mihai, interveni Dana, spune-i lui tata și ce-aţi găsit aseară 
în biroul lui Klausing. 

— Da, în biroul lui am găsit-o omorâtă de schije sau de 
gloanţele mitralierelor noastre, nu pot ști exact, pe profesoara 
de germană a Danei... 

— Domnișoara Hintz? întrebă mirat Vlad Gheorghiu. 

— Da, ea. lar în altă cameră, înnebunit de spaimă, bătrânul 
ceasornicar, tatăl ei. Vroiau să fugă în Germania... Aveau 
valizele pregătite. Dar soarta a hotărât altfel. 

— Extraordinar! exclamă profesorul, fără să-i vină să creadă 


toate câte se întâmplaseră în ziua aceea. Câte evenimente! 

Se întunecase de-a binelea. Strada era liniștită, pustie, orașul 
cufundat într-o beznă atât de adâncă, de nu se vedea nici la doi 
pași. În întunericul acela dens, compact, casele își pierduseră 
conturul, căpătând un aspect nedefinit. Dinspre lunca Topolniţei 
răzbătea foarte vag, ca un zvon continuu, un zgomot de 
motoare. Soldaţii germani ambalau motoarele camioanelor, ale 
motocicletelor și ale mașinilor, le verificau sau pesemne mutau 
mașinile de colo-colo, deoarece uruitul acela aci creștea, 
intensificându-se în noapte, aci scădea, aproape gata să se 
stingă. În cazarma regimentului o trompetă prinse a vesti 
prelung ultimele semnale ale stingerii. Glasul de alamă pluti un 
timp în bezna nopţii, apoi pieri ca luat de vânt. Emilia continua 
să stea afară în șezlong, tăcută și împietrită, cu pleoapele pe 
jumătate lăsate în timp ce toţi cei ai casei se pregăteau de 
culcare. De dimineaţă, Maxim îi confecţionase lui Costeluş un 
cărucior cu patru roţi, îl învățase să facă cozonăcei din lut pe 
care să-i coacă într-un cuptor săpat în pământ, dar cu toate 
astea acum se ţinea scai de el să-i arate cum să-și lucreze un 
vaporaș din cartonul ce-l șterpelise fără să fie văzut din biroul 
profesorului. 

— Am să-ţi arăt mâine dimineaţă totul, căuta să-l liniștească 
Maxim. Acuma, uite, e timpul de culcare. 

În camera dinspre stradă, Dana se pregătea să calce niște 
cearceafuri. Tocmai le scosese din șifonier și voia să le întindă 
pe pat pentru a le stropi cu apă, când auzi pe cineva trântind 
poarta. Le lăsă și se duse repede la fereastră să vadă cine este. 

— Sandule, tu ești? întrebă ea în șoaptă, căutând să 
deslușească în întuneric chipul vecinului ei. 

— Eu, Dana, zise acesta apropiindu-se de fereastră. Hai, nu 
mergi? 

— Unde? 

— Păi tu n-ai fost convocată? 

— Unde să fiu convocată? 

— La adunarea cetăţenească ce se ţine în seara asta la Casa 
Poporului, sus, pe Strada Mare... 

— Nu știu nimic, se scuză sincer fata, potrivindu-și părul pe 
frunte. Tocmai vroiam să mai calc ceva și apoi să mă culc. 

— În seara asta, organizaţia locală a Partidului Comunist a 
organizat o adunare cetățenească, căută Sandu să explice cum 


stau lucrurile. Trebuie și noi uteciștii să luăm parte. E vorba doar 
de amenințarea ce plutește asupra orașului... Amenințarea 
fascistă... 

— Ce ameninţare, mă, ce tot vorbești? făcu contrariată Dana. 
Nemţii din comandament s-au predat aseară, așa că... 

— Ehe, nu știi nimic! îi dădu peste nas Sandu. Aproape două 
mii de nemți stau la podul de fier de peste râul Topolnița, gata 
pregătiţi să intre cu forța în oraș. Auzi mașinile lor... 

Sandu tăcu și înălţă un deget în sus în semn de ascultare; în 
aceeași clipă, Dana desluși îngrozită un uruit continuu de 
motoare. Îl privi împietrită de spaimă pe Sandu, apoi își acoperi 
pentru o clipă ochii cu palmele. Era uluitor ceea ce-i auzeau 
urechile. 

— Adevărat? Nu cumva glumești? întrebă ea înspăimântată. 
Poate-s alte mașini... 

— De ce să glumesc? Crezi oare că situaţia asta e de glumă? 
Hai, că mă grabesc, urmă el. Du-te și cheamă-l și pe Maxim... 

Peste câteva clipe, Dana se întoarse la fereastră împreună cu 
tatăl său, cu Mihai, Ana și chiar cu micul Costeluș ce se urcase 
pe pervaz să vadă ce s-a întâmplat de toţi ai casei se 
alarmaseră așa deodată. 

— De unde știi treaba asta, Sandule? întrebă îngrijorat 
profesorul. Este oare adevărat? 

— Foarte adevărat, domnule profesor, răspunse Sandu venind 
mai aproape de fereastră. Mi-a spus tata. Apoi am fost și eu 
până aproape de bariera Craiovei și am zărit în vale, către 
zăvoiul Topolniţei mulţime de mașini germane, pline de praf iar 
în jurul lor sute de soldaţi nemți. 

— Ce vor ăștia? întrebă Mihai, sprijinindu-și mâna de umărul 
tatălui său. 

— Pesemne represalii în urma arestării lui Klausing și a 
întregului său comandament, își dădu cu părerea profesorul. 
Aștia de aici au telefonat și... 

— Când să mai telefoneze? zise Mihai. De ieri dimineaţă le-am 
tăiat legăturile! Așa că... Ce fel de adunare spui că este, măi 
Sandule? 

— O adunare cetățenească, sus, la Casa Poporului. 

— În problema asta cu nemţii? 

— Da. 

— Așteaptă-ne că mergem și noi... Mergi, tată? 


— Hai să vedem ce-i acolo. 

Peste douăzeci de minute, familia profesorului Gheorghiu 
împreună cu Maxim și Sandu se afla în sala Casei Poporului din 
Strada Mare, o clădire ce servise pe vremuri muncitorilor din 
oraș pentru diferite serbări organizate de sindicate. Sala, închisă 
cu ani în urmă de poliţie, era neaerisită de multă vreme, 
mirosea a mucegai și a igrasie. Ușile dinspre stradă fuseseră 
acum deschise larg de perete, dar mirosul aerului stătut 
persista. Ora era destul de târzie. Cu toate acestea pe băncile 
de lemn rânduite în fața scenei nu se mai găsea nici un loc. 
Chiar în picioare, pe lângă pereţii umezi, stăteau mulţime de 
oameni, bărbaţi, femei și copii, și, în lumina lămpilor de gaz 
prinse de tavanul coșcovit, se priveau în tăcere așteptând să 
vadă ce se întâmplă. Vlad Gheorghiu și soţia sa, își făcură loc și 
trecură mai în faţă. Mihai, Maxim, Dana și Sandu rămaseră în 
mijlocul unui grup de tineri, băieţi și fete ce stăteau mai pe 
lângă ușă și vorbeau între ei mai mult în șoaptă. Venise acolo 
Romică Dumitrașcu, scund și voinic, într-un maieu alb, cu umerii 
bronzaţi de soare, care în joacă îl lovea într-ascuns cu câte un 
ghiont pe Sandu. Tanţa, ucenica de la croitorie, bondoacă, roșie 
în obraji, retrasă și rușinoasă, cu privirile plecate, nu intrase cu 
nimeni în vorbă; apoi Pavel, Aurel și ceilalți băieţi din organizația 
de tineret. Liliana Mihăilă lipsea; plecase în urmă cu trei 
săptămâni la spitalul din comuna Vânjuleţ, unde se operase de 
apendicită și acum se afla la o soră a mamei ei, la ţară, în 
Rogova, să se întremeze puţin. 

— Cum a fost, Maxime, la... băi? râse Romică și-l prinse pe 
micul ucenic brutar prietenește de după umeri. Te-ai distrat bine 
cu comisarul Anghelescu. 

Maxim, cu vânătăi pe faţă și cu ochiul umflat, zâmbi și clătină 
capul, fără să scoată un cuvânt. 

— Nu credeam c-ai să reziști, vorbi de astă dată cu seriozitate 
Romică. Tu, cel mai puţin băgat în seamă de noi toţi, ești acuma 
cel mai prețuit. Pentru comportarea ta! 

După câteva clipe sosi și caporalul Tudor Dincu. Era îmbrăcat 
militar și, văzându-l în uniformă, toţi îl priviră cu mirare, 
întrebându-se din ochi dacă acesta era Valeriu sau vreun frate 
de-al lui. 

— Ascultă, Valeriule, te-au concentrat? întrebă Dana, plină de 
curiozitate, în timp ce-i strângea mâna și mirată-l măsura de sus 


până jos cu privirea. 

— Sunt chiar militar, mărturisi el zâmbind. Uite, domnul Mihai, 
fratele tău, poate să confirme... Am fost amândoi în aceeași 
cazarmă. Apoi aseară am luptat tot împreună... 

— Va să zică, tu ești caporalul care l-ai găzduit și-i aduceai de 
mâncare? Ne-a povestit de cum a venit acasă... 

— Chiar eu... Și tu, Maxime, cum te mai simţi? 

Dincu îl prinse pe Maxim de după cap, apoi și-l apropie la 
piept, strângându-l frățește în braţe. 

— Te-ai întremat puţin? 

— Da... vorbi moale Maxim. Stau la Lila... la Dana, se corectă 
el zâmbind, așa cum ai spus matale. Am și eu o familie. Dar nu 
știu unde să muncesc... Că știi matale, nu pot să stau așa, să 
mănânc pe degeaba... 

— Lasă, măi Maxime, vorba în front! zise Mihai și-i răvăși 
părul din cap cu degetele rășchirate. Ce tot trăncănești aici? 
Uite la el, l-a sărăcit pe tata... 

Maxim plecă privirea rușinat. Faţa i se îmbujorase. Aflase în 
sfârșit clipe de liniște în casa profesorului, simţea că este 
înconjurat cu dragoste, că nu se făcea nici o deosebire între el și 
ceilalți copii ai lui Vlad Gheorghiu, dar găsea că este dator să 
facă și el ceva, să nu stea degeaba cât era ziua de mare. De 
aceea, încă din prima dimineaţă, când abia putea să umble din 
pricina loviturilor date la tălpi, pornise mai mult șchiopătând 
către magazia din spatele casei, să spargă lemne pentru 
bucătărie. Bineînțeles că Dana îl văzuse și-i tăiase pe loc calea, 
întorcându-l înapoi în casă. Nu știa cum să mulțumească acestei 
fete atât de bună la suflet, părinţilor ei... 

— La toamnă, domnule caporal, reluă Mihai, eu am să plec la 
facultate și Maxim la liceu. Așa am hotărât. 

Maxim înălţă privirea, puţin speriat de cele auzite. Ochiul 
zdravăn clipi des, apoi o lacrimă se ivi în colţul genelor. 

— Da, da, Maxime, ai să mergi să înveţi carte, zise Mihai. Cu 
mine nu-ţi merge, băiete. Când am zis una, apăi așa este, să 
știi! 

Încet-încet sala se umplu de oameni și aproape că nu mai 
aveai loc unde să te întorci. Pe bănci sau în picioare, 
înghesuindu-se pe lângă ziduri sau în faţa scenei, mulţimea 
stătea ticsită, într-o fierbere mută, așteptând. Se vorbea în 
șoaptă, dar uneori se auzeau râsete și îndemnuri la liniște. Unii 


copii mai mici adormiseră în brațele mamelor cu mânuțele 
agăţate în deschizătura bluzelor, iar alţii, mai mărișori, stăteau 
cuminţi pe lângă părinţi, plini de-o anume importanţă că 
fuseseră luaţi și ei la „serbare”. Se vedeau în sală muncitori, în 
haine de lucru, unsuroase, murdare, cu șepcile pe cap și 
sufertașele pe genunchi, așa cum ieșiseră din schimbul de după- 
amiază, fumând cu ţigările ascunse în pumn, unii dintre ei cu 
brasarde tricolore pe braţ și cu armele alăturea, de care nu se 
despărțeau nici ziua, nici noaptea. Se vedeau elevi de liceu, 
vânzători de pe la magazinele orașului, oameni tineri sau mai 
vârstnici, câţiva intelectuali din cartier, care veniseră din simplă 
curiozitate să vadă ce se spune, vreo doi gardieni publici, birjari, 
precupeţi, ucenici de la Atelierele C.F.R., sau de la Șantierul 
naval. Murmurul vocilor creștea cu fiecare clipă, un vuiet surd 
plutea acum peste sală, sub norii de fum ce se târau în lumina 
împuţinată a lămpilor pe sub tavanul crăpat și coșcovit, cu 
tencuiala murdară. _ 

Deodată, zgomotele încetară. Se făcu liniște. Inaintea cortinei 
albastre, decolorate și cârpite în mai multe locuri, se ivi un om 
trecut de cincizeci de ani, cu obrazul uscat, ras proaspăt, cu 
gura strânsă, ceea ce-i dădea o înfățișare severă, rece. Avea 
sprâncenele groase, stufoase și părul albit la tâmple. Incet, fără 
grabă, își puse ochelarii, apoi privi lung peste sală și zise, 
înălțând mâna: 

— Vă rog, să-mi dați puţină ascultare! 

Băncile scârţâiră, oamenii se mișcară să se așeze mai bine, se 
auziră săsâituri și îndemnuri șoptite, să se facă liniște deplină. 

— Asta-i tovarășul Haralamb, de la partid, zise încet caporalul 
Dincu, apropiindu-se de urechea Danei. 

Dana înclină din cap, în semn că a înţeles, se ridică pe 
vârfurile picioarelor să vadă mai bine, înainte, peste capetele 
celor din față și rămase nemișcată, cu privirea aţintită către 
scenă. 

— Cetăţeni ai orașului nostru! începu Haralamb, întinzând 
mâna și adresându-se sălii. Vreau în primul rând ca în numele 
organizaţiei locale a Partidului Comunist Român să vă 
multumesc pentru că la o oră atât de târzie aţi răspuns chemării 
noastre și aţi venit într-un număr foarte mare la această 
adunare cetățenească, prima adunare din oraș pe care, după 
atâţia ani de teroare, partidul nostru o organizează în libertate... 


Un ropot de aplauze izbucni spontan și puternic acoperind 
ultimele cuvinte ale vorbitorului. 

— Dau acuma cuvântul muncitorului lon Raicu, secretarul 
organizaţiei locale a Partidului Comunist Român, care vă va 
spune câteva cuvinte... 

Zicând acestea, Haralamb își scoase ochelarii și se trase într-o 
parte, așteptând. După o clipă, din stânga scenei se ivi Raicu, 
într-o cămașă albă, deschisă la piept, în pantaloni bleumarin și 
sandale maron. Inclină ușor capul în semn de salut adresat sălii, 
apoi stătu câteva clipe să se potolească murmurul ce stăpânea 
mulțimea. Ochii lui cercetau pe rând fețele oamenilor, zâmbea 
unora dintre ei, cunoscuţi, muncitori aflaţi în primele rânduri. 
Intreaga-i înfățișare îl arăta om deschis, sincer, care venise în 
faţa unor fraţi, a unor prieteni, să le spună tot ce avea pe inimă. 

— lubiţi cetățeni! începu el cu glas egal, profund, cuprinzător. 
Tovarășul meu de muncă, aflat aici lângă mine, v-a mulțumit 
adineauri pentru faptul că aţi venit la această adunare 
cetățenească la o oră atât de târzie. Și eu vă mulțumesc. 
Trebuie, însă, iubiţi cetăţeni, să știți că atunci când este vorba 
de libertatea noastră, când este în joc viața noastră niciodată 
nu-i târziu să ne adunăm și să ne organizăm lupta! 

Tuși în pumn, își drese glasul și urmă: 

— Desigur, iubiți cetăţeni, că v-aţi întrebat și vă întrebaţi încă 
și acuma care-i rostul acestei adunări iniţiate de organizația 
locală a Partidului Comunist Român. Vă voi răspunde îndată. De 
când există, partidul nostru comunist a luptat cu hotărâre 
pentru apărarea libertăţilor poporului nostru, pentru apărarea 
drepturilor cetățenești, pentru salariu egal la muncă egală, 
pentru opt ore de muncă, pentru înlăturarea exploatării omului 
de către om. Partidul nostru comunist a luptat pentru 
independența ţării, pentru pace, a demascat uneltirile unora și 
alte altora dintre exploatatorii români sau de peste hotare care 
au crescut la sânul lor fascismul și l-au asmuţit asupra 
popoarelor pustiind pământul, făcând milioane de jertfe 
omenești în noi și cumplite războaie. Partidul nostru a tras un 
semnal de alarmă când ţara a fost călcată în picioare de cizmele 
grele ale nemților, iar Antonescu mobiliza contingente peste 
contingente pregătind războiul. Aflându-se în ilegalitate, din 
porunca mai-marilor ţării, cărora le-a fost teamă de cuvântul 
nostru muncitoresc, Partidul Comunist a condus neobosit lupta 


maselor largi populare pentru demascarea regimului fascisto- 
antonescian, arătând adevăratele cauze ale războiului, a condus 
lupta pentru sabotarea mașinii de război germane, fapt pentru 
care mulţi dintre membrii săi au umplut închisorile sau au sfârșit 
în fața plutoanelor de execuţie. Astăzi, iubiţi cetăţeni, partidul 
nostru, partid care și-a cucerit dreptul să activeze la lumină, e 
hotărât să continue lupta pentru victoria asupra fascismului, 
pentru refacerea ţării distruse de urmările razboiului și jaful 
oamenilor lui Hitler, pentru instaurarea unui regim de drepturi și 
libertăţi publice, drepturi cetățenești și democratice. După cum 
bine știți, acum două zile, un eveniment de seamă a fost înscris 
în istoria poporului nostru. Prin lupta dusă de partidul nostru, s-a 
înfăptuit actul revoluţionar al doborării dictaturii antonesciene, 
am întors armele împotriva adevăraților dușmani ai poporului 
nostru, fasciștii germani și, alături de armata sovietică, poporul 
român și armata română vor duce lupta până la victoria 
definitivă asupra lui Hitler. 

Raicu se opri, scoase batista din buzunarul pantalonilor și-și 
șterse încet fruntea de sudoare, după care urmă, privind 
cuprinzător peste sală: 

— Orașul nostru, iubiţi cetățeni, a fost unul dintre orașele 
martire ale ţării. Nouă bombardamente aeriene ale aviaţiei 
anglo-americane ne-au distrus din temelii sau au avariat 
aproape 1500 de clădiri din totalul de 4500 câte are întregul 
oraș. Deci, o treime din case sunt nelocuibile! Cât despre 
celelalte, nu mai vorbim, au suferit și ele loviturile schijelor sau 
pârjolul incendiilor. Gara, atelierele C.F.R., atelierele Şantierului 
naval, magazinele de pe Strada Mare, principalele instituţii, 
școlile, hotelurile au fost parte distruse, parte avariate... Din ce 
cauză a trebuit, iubiţi cetățeni, să suferim noi toate acestea? Din 
cauza războiului pe care nu l-a dorit și nu l-a pornit omul de 
rând, muncitorul, funcţionarul, ţăranul de la coarnele plugului, ci 
l-a pornit clica antonesciană, slugă a lui Hitler! 

leri la amiază formațiunile de luptă patriotice din orașul 
nostru, conduse de organizația locală a Partidului Comunist, au 
reușit să-l aresteze pe șeful comandamentului german, pe 
locotenent-colonelul Klausing, asupra căruia am găsit, dragi 
cetățeni, închipuiţi-vă ce mârșăvie! - am găsit, spun, planul 
minarii celor mai importante instituții din orașul nostru... 

Un murmur de revoltă se rostogoli peste sală. Se auzeau 


exclamaţii de mirare, proteste, vociferări. 

— Să-l fi împușcat, măi omule, să-l fi pus la zid! strigă un 
muncitor din fundul sălii. 

— Mai bine să-l fi spânzurat colo de-o cracă în fața primăriei, 
să-l scuipăm toţi! zise un altul. 

— Sunt mine cu explozie întârziată, urmă Raicu, înălțând 
mâna să se facă liniște, mine pe care astăzi militarii noștri le-au 
demontat și le-au distrus. Aseară, ostașii noștri împreună cu 
grupurile de muncitori din formațiunile de luptă patriotice, după 
cum poate ați auzit, i-au silit pe nemţii ce se baricadaseră în 
comandamentul lor să se predea. l-am făcut prizonieri, după un 
înverșunat schimb de focuri, și acuma și ei, ca și comandantul 
lor, se află sub pază în loc sigur. 

— Bine le-aţi făcut! zise o bătrânică din primele bănci. Să fi 
rămas în ţara lor, să nu umble cu flacăra războiului peste tot 
locu. Uite, băiatul meu s-a prăpădit pe front de nu-i mai aflu 
mormântu, of, blestemaţi să fie faciștii ăștia! 

— Măi, fraţilor, dar cu poliţaiul șef, cu zbirul ăla n-aţi făcut 
nimica? strigă un muncitor în vârstă de lângă zidul din dreapta, 
ce se urcase pe-o lădiţă cu scule, să fie văzut mai bine. Eu cu 
ăsta și cu roșcovanul ăla de Anghelescu m-aș fi răfuit prima 
dată. Ei, ce bătaie mi-au dat ăştia mie astă-toamnă! 

— Că și primarul nu-i mai breaz... 

— Ssst, liniște, nu-l întrerupeţi pe vorbitor! 

— lubiţi cetăţeni, urmă Raicu, înălțând iară mâna și cerând 
sălii să se facă liniște. Daţi-mi, vă rog, ascultare! 

Vocile încetară, murmurele se potoliră și în câteva clipe nu se 
mai auzi nici o șoaptă. In sală se lăsase o zăpușeală 
moleșitoare. Când și când, dinspre stradă, prin ușile date larg la 
perete, intra din noaptea de-afară câte o undă de aer curat, 
înviorător. 

— Am lichidat comandamentul nemţțesc, urmă Raicu, i-am 
arestat pe fasciști, dar, iubiţi cetăţeni, necazurile noastre nu s- 
au sfârșit încă. O ameninţare de moarte plutește acum, în 
clipele astea, asupra orașului nostru, asupra noastră a fiecăruia 
în parte. Unii dintre dumneavoastră poate aţi auzit, de două 
ceasuri, la porțile Severinului, acolo în vale, la bariera Craiovei, 
cum se spune, pe drumul spre Șimian, s-a oprit o lungă coloană 
germană de mașini și trupă, formată din circa 1500 de oameni, 
care vor să treacă cu forța prin orașul nostru, să-și croiască 


drum spre apus, să distrugă în calea lor alte și alte orașe. Dar 
militarii noștri nu le-au dat voie să facă un singur pas dincolo de 
posturile lor instalate în marginea orașului. Li s-a pus în vedere 
nemților să predea armele și ei nu vor. Au cerut voie să 
staționeze acolo pe șosea, în zăvoiul Topolniţei și să chibzuiască 
până mâine dimineaţă ce trebuie să facă. Ei bine, noi avem 
credinţa că nemţii au cerut acest răgaz pentru a se pregăti de 
luptă, pentru a trece prin oraș, la adăpostul tunurilor și al 
mitralierelor, eventual poate că vor chiar să pună stăpânire pe 
el, să-l cucerească. Îi cunoaștem, sunt răzbunători, pot 
întreprinde orice, ca dovadă, au bombardat Bucureștii cu 
avioanele și tunurile... Nu vor să plece fără să ne dea „o lecţie”, 
după cum latră la posturile lor de radio! 

— Să le dăm noi lecţia aia! strigă cineva din sală. O lecţie care 
să le fie de învăţătură! 

— lubiţi cetățeni, reluă Raicu, înălțând mâna să fie ascultat, 
am îndurat destul mizeria, suferinţele, asuprirea și batjocura. 
Vrem să ne reclădim casele, să avem liniște, să ne vedem de 
munca noastră, să trăim liberi într-o ţară liberă. Nemţii, care ne- 
au pricinuit atâtea dureri cu războiul lor aventurist, vor acuma 
să ne îngenunche din nou, să ne „pedepsească” cum spuneam 
adineauri, să radă de pe suprafaţa pământului și ultimele case 
ale orașului. Să nu-i lăsăm, cetăţeni, să treacă porţile orașului. 
Organizaţia locală a Partidului Comunist Român vă cheamă la 
arme! Cu mic, cu mare, femei și bărbaţi, muncitori, funcţionari, 
ţărani, chiar pensionari, de orice meserie aţi fi, tineret din școli 
și din ateliere, intraţi în formațiunile de luptă patriotice, puneţi 
mâna pe arme și să pornim la luptă pentru a-i dezarma și face 
prizonieri pe nemți! 

— La arme! La arme! începură a se auzi strigăte pline de 
entuziasm în toată sala. 

— Să le arătăm noi cum se trece prin oraș! 

— Cu capul plecat și între baionete!... 

— lubiţi cetățeni, urmă Raicu tot mai înfierbântat. Să ajutăm 
ostașii noștri care vor ști să-și facă datoria. Să luptăm alături de 
ei de va fi nevoie, până la ultima picătură de sânge. Ne apărăm 
orașul, ne apărăm libertatea, ne apărăm viitorul de mâine! 
Chemarea noastră e chemarea poporului, a patriei! Comuniștii 
au dovedit că știu să lupte pentru popor și ei vor lupta mai 
departe! Fiţi alături de noi în această luptă împotriva fasciștilor, 


luptă ce se desfășoară în toată ţara sub conducerea partidului 
nostru! Să dăm dovadă de eroism, de abnegaţie, de dragoste 
faţă de patrie, de grijă față de viitorul ei! Să le dăm, fraţilor, o 
mamă de bătaie nemților așa cum le-am dat pe vremuri la 
Mărășești, dar să dăm cu nădejde, să ţină minte și să nu uite, că 
ăștia dacă nu-i cotonogim bine de tot acuma, să le piară pofta 
de război, iar încep a umbla să pornească măcelul în lume. Așa 
că dacă mâine ei nu se vor preda de bună voie și vor începe 
luptele, vă chemăm, să vă adunaţi la bariera Craiovei, 
mobilizând și pe alţi cetățeni ai orașului, să vă adunați, zic, și să 
primiţi arme... Să arătăm viitorului că știm să ne scriem istoria 
cu sânge de va fi nevoie! 

Un ropot de aplauze izbucni ca un tunet în toată sala. 
Mulțimea se ridică în picioare, bătând furtunos din palme. Dar 
nu se potoli bine larma sălii, că Mihai, după ce-și trecu repede 
mâna prin păr, își croi drum prin mulţime și dintr-o săritură fu 
sus pe scenă, alături de Raicu. Profesorul rămase înmărmurit, 
privindu-l cu ochii mari, prin lentilele ochelarilor. 

— la uite-l, Ana, pe Mihai al nostru... 

De nedumerire, femeia amuţise. Ce să spună? Ce știa ea ce-i 
în capul băiatului ei? De la un timp devenise neascultător, 
irascibil, făcea ce vroia, intrase ca și soră-sa Dana în iureșul 
evenimentelor din ultimele zile... Era prea înflăcărat ca să-l fi 
putut domoli taică-său, cu atât mai mult ea. 

Larma din sală se potoli. Incet-încet, oamenii se așezară la loc 
pe bănci. Cei de pe lângă perete, care stăteau în picioare, sau 
cei din fundul sălii își găsiră poziţii mai potrivite și rămaseră 
nemișcați. 

— Cetăţeni! vorbi Mihai rotindu-și ochii peste mulțime. 
Desigur, nu mă cunoaștetți... Dar asta n-are importanţă. Sunt un 
simplu tânăr din orașul nostru, un tânăr care aici a crescut și aici 
a învăţat, căruia îi e dragă fiecare floare a parcurilor, fiecare 
piatră a străzilor, căruia îi e dragă libertatea și viața. Am fost 
închis până mai acum câtva timp într-un lagăr din Germania, 
cunosc bestialitatea fasciștilor, cruzimea lor, acțiunile lor 
răzbunătoare. De două zile, un soare nou luminează ţara 
noastră, soarele libertăţii și al înfăptuirilor democratice viitoare. 
Dușmanii noștri, nemții lui Hitler, așa cum vi se spunea aici de 
către domnul Raicu, vor să ne treacă prin foc și sabie, să 
întunece soarele acesta strălucitor și dătător de viaţă, de 


energie... Ca tânăr, chem tineretul din orașul nostru la arme, să 
ne alăturăm ostașilor și la ceasul hotărâtor să pornim lupta 
împotriva celor ce ne ameninţă la porţile orașului, să-i 
dezarmăm și să-i facem inofensivi. E o datorie patriotică și 
tineretul trebuie să-i răspundă în primul rând! 

Ascultaţi deci chemarea organizaţiei locale a Partidului 
Comunist și, la arme! 

Zicând acestea, Mihai cobori de pe scenă în aplauzele 
entuziaste ale mulţimii și trecu printre oameni, către fundul sălii, 
cu capul sus, plin de o anume semeţie, cu obrajii îmbujoraţi. 
Când întâlni privirea tatălui său, îi zâmbi și se strecură mai 
departe, spre grupul din care plecase. Caporalul Dincu îl 
îmbrățișă și-i strânse mâna cu putere. Mihai era emoționat, 
pentru prima dată în viaţa lui se urcase pe o scenă și vorbise 
multimii, mai ales într-o acţiune ca aceasta, atât de importantă. 
Dana îi strânse braţul, fericită, șoptindu-i: 

— Bravo, Mihai, mi-a plăcut. Ai fost la înălţime! 

Pe scenă se urcă apoi un om Sslăbuţ, cu păr bogat și frunte 
înaltă, netedă, după câte se spunea funcţionar la Atelierele 
C.F.R., apoi o femeie între două vârste cu basma neagră și ochii 
înlăcrămaţi de durerea pierderii bărbatului în război. Urmă după 
aceea un zugrav cu cămașa și pantalonii plini de var, scund și 
îndesat, cu șapca dată pe ceafă și obrazul rumen, apoi încă vreo 
patru alţi vorbitori. Toţi prin cuvinte simple, înflăcărate, cerură 
ceea ce ceruse și Mihai, sprijinirea luptei pentru dezarmarea 
nemților ce amenințau viaţa orașului... 

Târziu, aproape la miezul nopţii, pe ușile larg deschise ale 
Casei Poporului, mulţimea se revărsă zgomotoasă în stradă, 
umplând trotuarele. În jur totul era liniștit și pustiu. Casele cu 
zidurile afumate și ciuntite, fără acoperișuri, cu ferestrele negre 
se ridicau sumbre în beznă ca niște lăcașuri ale morţii. Departe 
în vale, spre Dunăre, se auzea în noapte pufăitul unei 
locomotive și țăcănitul sacadat al roţilor unui tren ce atunci intra 
în gară. 

La primul colț, Raicu îl prinse de braţ pe profesorul Gheorghiu 
și-i zise zâmbind: 

— Domnule profesor, vă felicit sincer, pentru că aţi crescut 
doi copii ca Dana și Mihai. Vă fac cinste... 

— Mulţumesc, îngână încurcat Gheorghiu, vădit surprins de 
această neașteptată apreciere. De fapt... nu știu... cum să spun, 


vezi dumneata, ei au cam făcut ce-au vrut... 

— Au făcut ceea ce trebuiau să facă, domnule profesor, zise 
Raicu cu hotărâre. Au pornit pe drumul adevăratelor năzuinţi. 
Pentru mulţi ei pot fi exemplu! 

— Tot ce se poate... răspunse Gheorghiu încurcat. 

Raicu întinse profesorului mâna, salută printr-o ușoară 
înclinare a capului pe soţia acestuia, apoi, depășindu-i, se 
îndepărtă pierind în mulţimea care se îndrepta în grupuri 
compacte către centrul orașului. 

— Ce spui de aprecierea vecinului nostru? se întoarse 
profesorul spre Ana care mergea alături, ţinându-l de braţ. 

— Mai bine aș vrea să aud aprecieri că s-au distins undeva la 
învățătură, nu în... 

Tăcu, înecându-se, tuși în pumn și apoi își șterse ochii de 
lacrimi. 

— ...în chestii din astea politice sau ce naiba sunt... reluă ea 
cu glasul răgușit. Au mintea necoaptă și s-au și băgat în politică! 
Cine l-o fi îndemnat pe Mihai să se apuce să vorbească de acolo 
de pe scena aceea? Ei, mulţi peri albi mi-a scos mie băiatul ăsta! 

— Nu mai puţini mie, adăugă Gheorghiu. A crescut și... 

Vru să mai spună ceva, dar din urmă îi ajunseră gălăgioși 
Dana, Mihai și Maxim. Așa că tăcu și-și văzu liniștit de drum, 
închizând în el nemulțumirea care-i măcina de câteva zile inima: 
singurul lui băiat nu-și făurise încă un rost în viaţă și se și 
lansase în activităţi politice. 

În aceeași noapte, într-o casă de pe Strada Mare, unde se 
instalase în mod provizoriu sediul organizaţiei locale a Partidului 
Comunist, avu loc o adunare a grupului de acţiune la care luau 
parte Raicu, Haralamb, Gligor,  caporalul Dincu și 
sublocotenentul Ganea. Era trecut de miezul nopţii. In odaia cu 
pereţii acoperiţi de scoarţe oltenești, în jurul mesei pe care 
ardea o lampă cu gaz cu sticla afumată, Raicu făcu o scurtă 
informare asupra noilor evenimente din oraș și ceru membrilor 
grupului de acţiune să depună toate eforturile pentru ca 
insurecția să triumfe și aci, ca în toate colțurile ţării. 

— Situaţia, tovarăși, încheie el, este destul de complicată. Așa 
după cum știți, nemţii sunt la porțile orașului. Infuriaţi, ei vor 
face tot posibilul să treacă cu forța către Timișoara și pentru 
asta vor arunca asupra noastră întreaga muniţie de care dispun: 
gloanţe, proiectile de tun, grenade. Vor căuta cu orice preţ să-și 


croiască drum, având în vedere că trecerea prin oraș e singura 
cale de acces pe șoseaua principală către Timișoara. Pentru a-i 
da peste cap, iată ce propun eu... 

Raicu tăcu pentru o clipă. Scoase din buzunar un carnețel, îl 
răsfoi și se opri asupra unei pagini. Ceilalţi tăceau la rându-le și-i 
urmăreau cu atenţie fiecare mișcare. 

— Așa... zise el netezind hârtia cu palma. Mi-am făcut aici un 
plan și vreau să mă uit peste el. Va să zică, după cum spuneam, 
orașul nostru se găsește pe o arteră principală de comunicaţie, 
drumul Craiova-Timișoara. Nemţii nu se pot retrage spre Banat, 
ca să se regrupeze cum au primit ei ordin, decât folosind 
șoseaua naţională, calea ferată sau apa Dunării. 

— Dunărea a fost minată azi de niște vase românești, lămuri 
Gligor. Eram în șantier când am văzut două remorchere, 
deservite de marinari militari români care lansau mine. 

— Deci această cale se exclude, conchise Raicu, bineînțeles 
rămânând să verificăm situaţia minărilor. Așadar, e vorba numai 
de calea ferată și de șoseaua naţională. 

— Să tăiem orice posibilitate de acces pe ele, propuse Victor 
Ganea. 

— Despre asta vroiam să vă vorbesc eu, zise Raicu. Despre 
tăierea acestei posibilități... 

— În ce fel? fu curios să afle Gligor. 

— O grupă din formațiunile de luptă patriotice, urmă Raicu, se 
va strecura prin pădurea Balota și va defecta acele la 
macazurile aflate la Valea Albă. Orice tren care ar intenţiona să 
intre în Șimian și apoi în Severin va fi deviat pe linia de rezervă 
și oprit acolo sus, în tampoanele fixe. Câteva grupe de militari și 
muncitori vor asigura malul Dunării de la gura Topolniţei până 
către Șantierul naval și mai sus, pentru a nu permite nici unei 
ambarcaţiuni care ar veni de dincolo, de pe celălalt mal sau 
chiar din cursă, de pe Dunăre, să acosteze la mal. 

— Mă gândesc să fixăm două tunuri antitanc la malul apei, 
propuse Ganea. Unul, jos, pe linia ferată, la intrarea în cartierul 
Tabaci, altul undeva lângă granicul din Şantier sau dincolo de 
calele de lansare... Să ţină sub supraveghere toată apa Dunării 
în dreptul orașului. 

— Asta-i bine! aprobă Raicu. 

— Nu pot fi și trei tunuri? întrebă Gligor. Încă unul amplasat la 
intrarea în Schela Cladovei, pe malul apei. 


— Se poate și trei, încuviință Ganea. 

— Dacă se poate, atunci să stabilim trei, zise Gligor. Să fim 
siguri că având piesele astea amplasate pe malul Dunării, 
supraveghind întregul sector, nici un vas nu se va putea apropia 
de oraș, fie să debarce trupe nemțești, fie să deschidă foc 
asupra noastră din mijlocul apei. 

— Deci rămân trei piese, hotărî Raicu. Dom'le sublocotenent, 
te rog notează dumneata treaba asta. Mâine în zori să fie deja 
amplasate, cu servanţii lângă ele. 

— In noaptea asta se va executa totul. 

— Foarte bine, conchise Raicu. Acum să stabilim cum vom 
mobiliza populaţia pentru a o constitui în grupe organizate, să 
primească arme, muniţie, grenade... Totul trebuie făcut în 
noaptea asta. Să nu ne surprindă atacul inamicului nepregătiți... 

Incă un ceas cei din grupul de acţiune purtară discuţiile în 
jurul mesei pe care lampa de gaz începuse să înalțe spre tavan 
o șuviţă de fum negru. Când se ridică ședința, în acel cartier 
mărginaș, cocoșii urcați pe cotețe și garduri vesteau că trecuse 
miezul nopţii. 


40 


A doua zi dimineața, cam pe la răsăritul soarelui, un soldat 
veni în cancelaria companiei și-l vesti pe sublocotenentul Ganea 
că la poarta regimentului au sosit cei doi ofițeri nemți care 
fuseseră în ajun, seara, la colonelul Predoiu. 

— Și ce vor? întrebă sublocotenentul întinzând braţele să se 
dezmorţească. Venise în a doua jumătate a nopţii la regiment, 
luase măsuri pentru a aduce la îndeplinire cele hotărâte în 
ședința cu Raicu și apoi când începură a miji zorile îl prinsese 
puţin somnul, doborât de oboseala de peste zi. Se culcase în 
cancelarie pe un pat improvizat din câteva lăzi, gata în orice 
clipă pentru alarmă. 

— Nu știu ce vor, dom'sublocotenent, răspunse moale 
soldatul. Au treabă, spun ei, cu domnul colonel. 

— Spune-i plutonierului Avram, ofiţerul de serviciu, să le dea 
drumul. Am să stau eu de vorbă cu ei până ce vine domnul 
colonel... 

Ostașul salută luând poziţia de drepţi și dădu să plece. 

— Stai puţin! îl opri Ganea. Să plece imediat trăsura și să-l 
aducă pe domnul colonel la cazarmă. Trap! 

Peste o jumătate de oră colonelul Predoiu, nebărbierit, cu faţa 
trasă de nesomn, încheindu-se pe drum la veston, sosi la 
cazarmă și intră în cabinetul său, unde îi găsi pe cei doi ofiţeri 
nemți stând de vorbă cu sublocotenentul Ganea. 

— Gut morgen! * zise rece Obst și, cu bărbia înălțată, grav, 
privindu-l de sus pe Predoiu îi întinse mâna. Am fenit pentru 
discuţie... 

Celălalt neamt, căpitanul, stătea cu mâinile la spate, cu 
picioarele rășchirate și se legăna ușor când înainte, când înapoi, 
într-o clătinare continuă ca într-o joacă. Cu ochii micșoraţi privea 
statura masivă a lui Victor Ganea și-l măsura pe ofițerul român 
din cap până-n picioare, stăruind cu ochii mai mult asupra 
umerilor săi laţi și puternici de atlet. 

— Aţi vorbit cu comandamentul dumneavoastră? întrebă 
Predoiu în timp ce-și punea cascheta în cuier. 

— E ordin se merge Timișoara! răspunse scurt Obst, înălțând 
bărbia în aceeași poziţie rigidă, de aroganță. Înarmat... 

— Ordinul acela e valabil în ţara dumneavoastră, pentru 


3 Bună dimineaţa! (l. germană, n.a.) 


armata dumneavoastră, zise Predoiu enervat, trecându-și 
degetele prin părul încă răvășit după somn. Pentru mine n-are 
nici o valabilitate... Mie nu-mi pot da ordine decât comandanții 
mei. 

— Ordin trebe executat! vorbi înțepat Obst și cu un gest 
repezit își potrivi mai bine monocilul la ochi. Executat schnell... 
blitz... 4 

— Imediat! interveni cu impertinenţă și căpitanul neamţ 
continuând a se legăna pe picioare. 

— Imediat... reluă Obst, amintindu-și termenul corespunzător 
din limba română. 

Predoiu aruncă o privire fugară lui Ganea și acesta înțelegând 
gândurile superiorului său îi răspunse printr-o ușoară înclinare a 
capului. Intr-adevăr, nemţii se arătau tare obraznici! Câteva 
clipe în cabinet domni o tăcere adâncă. Apoi Obst își privi cu 
nervozitate ceasul de aur de la mână și, punându-și cascheta pe 
cap, zise înălțând iară bărbia: 

— Noi plecat. Merge Timișoara... 

— Dar ce, unde se trezesc ăștia aicea, dom'le colonel? îi sări 
țtandăra lui Ganea. Ne tratează ca pe niște supuși, ne vorbesc de 
sus și continuă a se considera stăpânii armatei noastre? Gata, 
„el plecat, merge Timișoara”, de parcă nici nu vrea să ţină 
seama de noi. Ne aflăm cu ei în stare de război, nu se predau, 
înseamnă că sunt prizonierii noștri. Scurt și cuprinzător!... Așa 
că... 

— Ganea, nu-i încă momentul, șopti Predoiu. N-am verificat 
batalioanele... 

Căpitanul neamt înţelese pe dată discuţia dintre cei doi ofiţeri 
români și fulgerător aruncă o privire bănuitoare lui Predoiu, apoi 
din nou lui Victor Ganea. Instinctiv și cât mai pe ascuns duse 
mâna la spate, desfăcând dintr-o singură mișcare tocul de lac 
negru al pistolului. Dar în aceeași clipă Ganea, sesizând gestul, 
se năpusti asupră-i, îi prinse mâna de la încheietură și cu toată 
puterea celor peste o sută de kilograme ale sale, i-o răsuci atât 
de tare încât neamţul, strâns ca într-o menghine, scoase un 
vaiet scurt și se îndoi brusc din mijloc, gata să se frângă. In 
aceeași clipă, Obst, cu ochii măriţi de spaimă, se dădu un pas 
înapoi, monoclul îi căzu, rămânând agăţat de un șnur negru pe 
piept. Apoi, ca un turbat, se repezi și-l prinse pe Ganea cu 


4 Repede... fulger... (|. germană, n.a.) 


ghearele de gât. Masivul ofiţer român însă nu descumpăni. Se 
aplecă, îl luă repede în spinare și dintr-o smucitură bruscă, îl 
zvârli peste cap ca pe un sac tocmai lângă birou. Se întoarse 
apoi într-o piruetă scurtă și cu pumnul îi trânti o lovitură 
zdravănă între ochi căpitanului neamţ ce venea către el. 

— Räuber!” strigă acesta, urlând de durere în timp ce încerca 
să-l lovească cu piciorul în pântec, dar Ganea se feri într-o parte 
și făcându-și vânt îi dădu cu pumnul o a doua lovitură atât de 
puternică încât neamţul își dădu ochii peste cap și se prăbuși 
peste Obst. 

În acest timp, Predoiu scosese repede din sertar pistolul și cu 
el întins îi cerea lui Obst, încă prăbușit pe podea, să ridice 
mâinile și să se predea. Neamţul însă, cu uniforma răvășită și 
cravata strâmbă la gât, cu fața congestionată, zgâriat la tâmplă 
și cu gura însângerată, se făcea a nu înţelege. Gâfâind, se ridică 
greoi și vru să ducă mâna la spate să scoată și el pistolul. Dar 
nici nu schiță bine gestul, că Victor Ganea, tot cu o lovitură de 
pumn, tare ca de ciocan, îl rostogoli cu fundul în sus, tocmai 
lângă ușă, peste căpitanul ce umbla buimac în patru labe fără 
să-și poată afla echilibrul. 

— Mama voastră de pușlamale, pe unde aţi pus piciorul ați 
jecmănit ca-n codru, aţi furat cât ați vrut și cum aţi vrut și 
acuma tot pe noi ne faceţi tâlhari?? Na! Uite așa știe să dea 
hoțul de păgubaș român! zise gâfâind Ganea, dându-și la o 
parte cu palma părul răvășit pe frunte. Domnule colonel, 
telefonaţi gărzii să vină să-i ridice, că dacă mă mai învârtesc de 
vreo două ori cu pumnii prin fălcile lor, nu știu dacă n-or veni 
ostașii de pomana dracului! 

Cele întâmplate în cabinetul colonelului Predoiu la acel ceas 
matinal se răspândiră ca fulgerul în toată cazarma. Primul care 
dădu de veste militarilor fu plantonul de la ușa comandantului 
de regiment. Ostașii care abia se echipaseră erau de-a dreptul 
uluiți. Unii dintre ei ieșiră în curte, alţii stăteau curioși pe la 
ferestre, să-i vadă pe cei doi ofițeri nemți bătuţi măr, escortaţi 
de către patru militari în drum către o cameră rezervată special 
a fi arest, într-una din magaziile de materiale. 

— Măi, frati-miu, da' i-a făcut zob dom's'lent al nostru! zicea 
câte unul dintre ostași, plin de admiraţie pentru comandantul 
său. 


4 Tâlhar! (|. germană, n.a.) 


— Are tărie în pumn, nu glumă! 

— Dă cu suferinţa lui, cu aia dă! căută să lămurească lucrurile 
soldatul Niţă Dogaru, care tocmai se bărbierea într-un ciob de 
oglindă rezemat de pervazul ferestrei. Că și 'mnealui nu-i mai 
înstărit ca oricare dintre noi. Fecior de oameni sărmani, a 
crescut necăjit și amărât cum numai inima lui o știe. Mi-a spus 
mie dom'caporal Dincu... 


În acest timp, jos, în vale, pe șoseaua ce trece spre Șimian 
traversând zăvoiul Topolniţei, ofițerii nemți stăteau adunați în 
jurul unui foc de vreascuri ce arsese toată noaptea marcând 
mica tabără improvizată. În așteptarea comandantului lor, 
locotenent-colonelul Obst, și a căpitanului însoțitor, comentau în 
fel și chip situaţia armatei lor și soarta războiului. Erau 
nedormiţi, cu fețele livide, nebarbieriţi și prăfuiţi, dar tot gravi și 
solemni, afișând un aer de sfidare pentru tot ce se întâmpla în 
jurul lor. Nerăbdători, își cercetau mereu ceasurile de mână și 
priveau în lungul drumului către oraș, pe șoseaua pe unde cu 
aproape un ceas mai înainte plecaseră Obst și însoţitorul său. 
Soldaţii se învârteau în jurul mașinilor înalte, cenușii, acoperite 
de colbul drumului, se spălau turnându-și unii altora apă din 
canistre, sau fumau stând ciorchine în jurul câte unui aparat de 
radio portativ ce transmitea muzică sau diferite știri de pe 
fronturile de luptă. Cei mai mulţi însă, conform unui ordin primit 
încă de la ridicarea nopţii, verificau starea armamentului 
automat - mitralierele, puștile-mitralieră. Tunurile, cu husele 
scoase din capul ţevilor, fuseseră luate din drum și împrăștiate 
în diferite puncte, pe valea Topolniţei, chipurile pentru a fi 
curăţite. În realitate, prevăzători, nemţii se pregăteau pentru un 
eventual atac pe care l-ar fi dezlănţuit în caz că li se refuza 
categoric de către garnizoana română trecerea prin oraș. Mult 
mai încolo, cam pe linia ce marca începuturile grădinilor de 
zarzavat și mai departe până către apa Dunării sau către fabrica 
de spirt Banoviţa, erau înșiruite posturile de pază ale micii gărzi 
de infanteriști români, comandată de sergentul Comănici. Nemţii 
priveau prin binocluri sau cu ochiul liber către acele posturi și 
nu-și puteau da seama dacă militarii deserveau mitraliere ori 
eventual tunuri ușoare de câmp, sau erau dotați numai cu puști. 
Și nu puteau face acest lucru pentru că ostașii români stăteau 
ascunși în hăţișurile zăvoiului sau înapoia dâmburilor înalte de 


pământ, fără să se arate sau să facă vreo mișcare care le-ar fi 
trădat locul de pândă. Numai sergentul Comănici, un muntean 
înalt și voinic, cu mustăcioară neagră și sprâncene stufoase, se 
arăta când și când la șosea, mergând cu pas rar, fără grabă, ca 
omul care așteaptă ceva sau n-are nici un fel de treabă. 

Când Chirică și celălalt militar ce-i însoţiseră și în dimineaţa 
aceasta pe cei doi ofiţeri nemți se întoarseră și-i povestiră 
sergentului toate cele întâmplate în cazarmă, acesta înţelese 
imediat că situaţia era destul de gravă și că, dintr-o clipă într- 
alta, nemţii vor căuta să-și salveze comandantul prin luptă și să 
treacă prin oraș retrăgându-se către Timișoara. Așa că fără a 
mai aștepta un alt ordin, el trecu pe la fiecare ostaș, pe la 
fiecare post de pândă și dădu de știre cele aflate, îndemnând pe 
toată lumea să stea cu mâna pe armă și să fie cu ochii în patru. 

Dar amănuntul întoarcerii celor doi militari fără Obst și 
căpitanul lui însoțitor nu scăpă nici ofiţerilor nemți care stăteau 
la taifas în jurul focului de vreascuri. Cel mai mare în grad dintre 
ei, maiorul Schultz, ca și ceilalţi din juru-i, trase concluziile 
corespunzătoare. Maiorul era un om înalt, slab, cu gâtul lung și 
capul mic, în care abia se zăreau ochii lui albaștri, spălăciţi, ce 
luceau șters pe chipul cu obrazul roșu, ars mult de soare. Purta 
o capelă de campanie, din postav verzui, cu cozorocul destul de 
lung, ce-i umbrea ochii, și o bluză tot verzuie, decolorată de 
soare, pe care sclipea argintul însemnelor de grad, iar la una 
dintre cheutori panglica roșie, tivită cu negru, a „Crucii de fier”, 
clasa a l-a. Stând mai de-o parte, maiorul trăgea nervos dintr-o 
țigară de foi și privea stăruitor către sergentul Comănici ce 
pornise alături de cei doi ostași către marginea zăvoiului. Fumul 
focului în jurul căruia se strânseseră ofițerii nemți se înălța în 
fuioare alburii către cer, răspândind în jur un miros acru, 
înțepător, care-l irita foarte mult pe maiorul Schultz. Din această 
pricină, el se îndepărtă de acest loc, dar fără să-și ia ochii de la 
șoseaua ce intra în oraș cât și de la sergentul Comănici care, 
destul de calm, mergea împreună cu ostașii către adăposturi. Un 
soldat german aduse o marmită de cafea fierbinte și, 
deșurubând capacul de zinc, începu să toarne în bidoanele 
ofiţerilor lichidul cafeniu și aromat. Trecu apoi la maiorul 
Schultz, dar acesta, cu un gest al mâinii, îi făcu semn că nu 
servește și rămase mai departe, îngândurat, cu privirea aţintită 
spre șoseaua pe care plecaseră de atâta vreme Obst și 


căpitanul însoțitor. Era obosit și flămând, dar nu putea mânca, 
nu putea sorbi nici măcar o cană de cafea, din pricina neliniștii și 
a îngrijorării ce-l cuprindea cu fiecare clipă tot mai mult. Nu-și 
putea explica de ce întârziau atât de mult cei doi, de ce nu se 
mai întorceau? De ce veniseră militarii români singuri și nu se 
mai înapoiaseră, ca în ajun, împreună cu ofițerii germani? Nu 
cumva la mijloc e o cursă? Dacă au fost arestați? 

Citindu-i îngrijorarea pe chipu-i alb și stafidit, un locotenent 
destul de în vârstă pentru gradul lui - rezervist pesemne - gras 
și cu o față blondă, buhăită, veni lângă maior și-l întrebă de ce 
se arată neliniștit, când mai sunt încă speranţe ca cei doi să se 
întoarcă. Poate că discuţiile s-au prelungit fără să se ajungă la o 
înţelegere, sau poate că colonelul român a cerut o convorbire 
telefonică cu Bucureștiul și așteaptă răspunsul, mă rog, sunt o 
mie și una de posibilităţi... 

Maiorul nu răspunse. Clătină numai capul abătut, parcă 
absent la cele ce i se spunea și continuă să tragă mereu din 
ţigara de foi, sugându-i coaja cu buzele lui subţiri și vinete. Nu 
știa ce hotărâre să ia. Era înlocuitorul la comanda coloanei în 
lipsa lui Obst și acest fapt implica răspundere, chibzuială și 
eventual unele măsuri care să le asigure ieșirea din această 
situaţie critică. Își mai privi încă o dată ceasul de la mână, apoi 
într-un târziu, întorcându-se către grupul ofițerilor ce sorbeau 
liniștiți din bidoane cafeaua caldă, ordonă adunarea lor la 
marginea zăvoiului. 


În cabinetul său, colonelul Predoiu, încă surescitat de cele 
întâmplate cu un ceas mai înainte, stătea la birou și vorbea la 
telefon cu comandantul unuia dintre batalioanele de recruți 
aflate în tabăra din comuna Erghevița, Balota și Poroiniţa. 

— Alo, Popescule, aveţi grijă, măi, acolo, cum pregătiţi 
oamenii, avertiza el. Căști, muniţie... întocmiţi un plan de luptă. 
Maiorul Băiatu, căpitanul Bocănete de la armament greu, 
Bărbulescu de la 120, sunt gata? 

— Gata, dom'le colonel. De aseară, de când ne-aţi anunțat 
dumneavoastră... 

În clipa aceea, în afara cazărmii, către zăvoiul Topolniţei, se 
auzi o răbufnitură surdă ca un tunet, apoi încă una și urmă 
îndată o a treia. O mitralieră prinse să ţăcăne continuu cu ecouri 
prelungi și câteva puști răzlețe detunară și ele la intervale egale 


în diferite puncte de la marginea orașului. Predoiu rămase o 
secundă cu receptorul în mână, ascultând cu atenţie către 
fereastra deschisă, apoi vorbind precipitat și neliniștit, spuse: 

— Bine, Popescule, ai grijă, e la mijloc onoarea regimentului 
nostru. Văd că s-a deschis foc. Mă duc să văd ce este... 

Lăsă receptorul să cadă în furcă și ieșind repede pe coridor 
trimise plantonul să cheme pe ofițerul de serviciu. Dar în timp 
ce-l aștepta pe acesta în capătul scărilor, pe poarta cazărmii 
intră ca o vijelie soldatul Chirică, cu obrajii roșii de alergătură, 
într-o mână cu boneta iar în cealaltă cu arma. 

— Ce-i, măi camarade? îi ieși înainte Predoiu. 

— Domnule colonel, vorbi gâfâind Chirică, nemţii au deschis 
foc asupra noastră. M-a trimis dom'sergent Comănici să 
raportez domnului sublocotenent Ganea, să trimită ajutoare, 
altfel ne răpun blestemaţii ăia... Sunt puhoi în toată lunca 
Topolniţei și au început să se răspândească în trăgători pentru 
atac. Mașinile le-au tras înapoi și au împins tunurile înainte. Și 
tunurile, și mitralierele... 

O nouă răbufnitură răsună ca un vuiet de furtună către lunca 
Topolniței. Urmă o alta parcă mai aprigă, adâncă și 
cutremurătoare, cu ecouri prelungi, încât geamurile 
pavilioanelor prinseră a zbârnâi abia perceptibil. Indată, 
mitralierele își începură muzica lor continuă, sacadată, 
prevestitoare de groază și moarte. Ingrijorat, colonelul Predoiu 
alergă la colțul clădirii, privi atât cât putea printre ramurile 
copacilor din curte către valea Topolniţei după care se întoarse 
și spuse plutonierului Avram, ofiţer de serviciu, ce-l urma 
îndeaproape: 

— Să vină sublocotenentul Ganea la mine! Să sune alarma! 

După câteva clipe, peste acoperișurile pavilioanelor răsună 
glasul de alamă al goarnei. Sunetele dese, repetate ale 
trâmbiţei, zbucneau în aerul cald al dimineţii, alarmant și 
neliniștitor ca o chemare înflăcărată și totodată plină de 
speranţă. De prin dormitoare ostașii începură a năvăli în mare 
grabă, bocănind pe scările de piatră, înjurând, strigând, 
învălmășindu-se și înghesuindu-se să ajungă cât mai repede la 
adunare. Unii își prindeau centurile din mers, blestemând 
cataramele care nu se închideau, alţii nu nimereau să vâre 
nasturii în cheutorile bluzelor de doc, dar o ţineau tot într-o 
fugă, cu armele în cumpănire sau în bandulieră, în mână cu 


lopeţi Linemann, pe cap cu căști și la șold cu bidoane ce se 
loveau zgomotos de tecile baionetelor. 

— Hai, trap, leat, trap! îi îndemna din urmă sergentul major 
Gălușcă, lovindu-i pe unde nimerea cu cravașa. Trap, măăă, că- 
ți mănânc ficaţii acuma! Uite-acuma intru-n tine! 

Se formau rândurile, se împlineau plutoanele, se auzeau 
tropăituri scurte, înfundate de bocanci frământând pământul; 
oamenii cu fețele lucii de sudoare și cu bluzele leoarcă în spate 
se aliniau privind speriaţi către colţul pavilionului unde colonelul 
Predoiu aștepta la umbra unui castan să vadă în cât timp se 
aduna subunitatea. 

— Hai, trap, leat, trap... tu-ţi cădelnița cu care te-ai botezat! îi 
tot zorea din urmă Gălușcă lovind cu cravașa când carâmbii lucii 
ai cizmelor sale bilgher, când spinarea câte unui ostaș întârziat 
care în alergare își trăgea după el arma, lopata, centura sau 
foaia de cort. 

Unul, în graba aceea mare, scăpă casca și un altul din urmă, 
venind în fugă, o lovi cu piciorul ca pe-o minge înălțând-o de la 
pământ. Blestemata se opri drept în spatele sergentului major 
Gălușcă, ce sări ca ars, neștiind cine-l lovise. Frecându-și 
spinarea cu palma, se întoarse aprins la faţă ca un rac fiert, îl 
dibui dintr-o ochire pe acela și înălță cravașa gata să-l lovească; 
dar în clipa aceea pe treptele de piatră ale pavilionului apăru 
sublocotenentul Ganea. 

— Lasă bătaia, Gălușcă! îi strigă el înfierbântat. Nu te mai lași 
de apucăturile astea murdare. la-ţi imediat cască, pușcă și treci 
la tunuri! În cinci minute să-mi tragi piesele acolo pe alee, ai 
înțeles? 

Subofiţerul aruncă o privire plină de ură către ostașul care 
scăpase ca prin minune de loviturile cravașei sale și plecă 
înjurând către remize unde se vedeau deja niște militari 
deschizându-le larg ușile. 

— Trebuia să izbești mai bine casca aia, măi Totelică! zise 
râzând Niţă Dogaru din frontul ce abia se încheiase. Să i-o fi pus 
drept în cap lui dom' Gălușcă, zău, că ăsta a mirosit frontu, cum 
am mirosit eu parfum de împărăteasă! Să se înveţe și el cu 
tinicheaua pe cap... 

Un râs înfundat se auzi în tot plutonul; cel mai bătrân soldat 
din companie avu darul acum ca și altă dată să aducă veselie în 
atmosfera aceea atât de apăsătoare. 


— Lăsaţi, mă, glumele, că uite-l colo pe dom'colonel. 

— Nu ne-aude el, n-avea grijă... 

— Mă, frati-meu, dac-aș pune mâna pe Clausin ăla, cu care 
are bietul Chirică o socoteală, zise de astă dată șoptit Niţă 
Dogaru, zău că i-aș băga baineta drept în burtă... 

— Geaba, nea Niţă, că Clausin a fost arestat de alaltăieri 
dimineaţă, vorbi un ostaș tinerel din grupa din spate. 

— Zău, mă? 

— L-au arestat muncitorii, sus la primărie, tocmai când vroia 
să se urce în otomobil. 

— Ce vorbești, vericule? se miră Niţă Dogaru. Și bietul Chirică 
stă la posturi în vale la Topolnița și îl tot așteaptă să răsară de 
undeva, ca dracu din baltă! Ei, nu-i nimica, își luă el seama, 
dacă începem bătălia pescuim noi alţi Clausini, n-aţi văzut, lui 
dom'sublocotinent al nostru ce i-a fost dat să-i cadă în mână cu 
noaptea-n cap? Numa unu și unu... 

Peste câteva minute, întreaga companie era adunată pe 
platoul din faţa pavilioanelor. Dincolo de dealul Balotei soarele 
se înălțase de-a binelea pe cerul curat ca sticla. Se anunţa o zi 
călduroasă, așa cum fuseseră mai toate până atunci, și prin 
aerul încins prinseseră a ţiui cosașii în alergarea lor nevăzută. 
Sublocotenentul Ganea trecu prin fața rândurilor, privindu-l cu 
insistenţă pe fiecare ostaș în parte și se declară mulţumit de 
felul cum se prezentaseră la adunare oamenii de sub comanda 
sa. La timp, echipați în ordine, cu armamentul din dotare asupra 
lor, pe cap cu căşti și la șold cu lopeţi Linemann, bidoane, 
baionete... 

— Aveţi fiecare asupra voastră câte două unităţi de foc? 
întrebă el cu glas tare, privind peste ostași. 

— Daaa! răspunseră toţi în cor. 

— Câte unităţi de foc ai asupra dumitale, nea Niţă? 

— Am o sută, dom'sublocotenent. O sută în cap! 

Auzind răspunsul, ostașii prinseră a râde pe înfundate, cu 
capetele plecate, să nu-i vadă comandantul. 

— Câte, nea Niţă? începu a râde și Ganea și veni mai aproape 
să vadă dacă bătrânul ostaș nu are cumva vreo raniţă încărcată 
cu muniţie lăsată jos lângă picior. 

— O sută, dom'sublocotinent! confirmă încă o dată Niţă 
Dogaru. Am cartușe și prin pozonare că n-au intrat toatele în 
drăcia asta de piele, iacă o sută de cartușe în cap... Ni le-a 


împărţit aseară dom'sergent major Gălușcă. 

— Cincizeci de cartușe fac o unitate de foc! îi șopti o voce din 
spate. Deci nea Niţă, dacă ai o sută, se cheamă... 

— Lasă, bre omule, nu mă mai boscorodi atâta că știu eu ce 
spun, se întoarse el și vorbi supărat către acela. Ehe, băiete, 
când eu făceam armata, tu trăgeai câinii de coadă pe uliţă! Nu 
vezi că dom'sublocotinent, iacă a plecat și n-a zis nimica? Ba 
parcă a început să și râdă... 

În acest timp, dinspre zăvoi răbufneau tot mai des tunurile, 
iar mitralierele ţăcăneau ca turbate. Ecourile prelungi ale 
tragerilor se înălțau sinistre peste cazărmi ca niște aripi ale 
morții. 

— Aoleo, măiculiţă, i-auzi turbaţii! zise unul dintre militari. 

— Las'că îi luăm noi de gât acușica. Ah, ce mă mănâncă 
palmele! 

— Da unde-i dom's'lent? 

— Uite-l, ia, colo cu dom'colonel... 

Cu frunţile în soare, sub căștile grele, încinse, cei din 
companie priveau către comandantul lor care la colțul 
pavilionului, sub un castan umbros, vorbea ceva cu Predoiu. 
Ganea porni apoi alături de acesta și cei doi ofițeri veniră în fața 
militarilor. În câteva cuvinte, colonelul ţinu să le arate ce 
misiune importantă îi așteaptă, cum trebuie să se comporte în 
luptă, cum fiecare trebuie să dea dovadă de același eroism pe 
care-l arătaseră la curățirea comandamentului german. 
Compania nu va acţiona singură. Cele două batalioane de 
recruți din pădurea Balota, dacă va fi nevoie, vor ataca din 
spate, iar în sprijinul lor direct vor veni artileriștii și cavaleriștii 
care au primit ordin de-aseară să plece din tabăra de la Padina 
și să pornească încoace. 

— Fiţi demni, ostași, de înaintașii neamului nostru! încheie 
colonelul Predoiu scurta sa cuvântare. Vă doresc izbândă și să 
vă întoarceţi sănătoși! _ 

Peste câteva clipe, compania se puse în mișcare. In faţa 
magaziei de armament, caporalul Dincu și plutonierul major 
Grădinaru, care tocmai curăţau niște puști de unsoare și le 
băgau în lăzi, se opriră din lucru și priviră și ei plecarea 
ostașilor. Oamenii călcau rar, în cadență, sub apăsarea 
armamentului și a echipamentului de război, se priveau în 
tăcere pe sub marginile căștilor sclipitoare, iar unii dintre ei, 


luptători pentru întâia dată, încercau un sentiment de neliniște 
și îngrijorare. 

Pe aleea învecinată, sergentul major Gălușcă, căruia abia i se 
vedea nasul de sub casca prea mare pentru, capul său, 
supraveghea înhămarea cailor la atelajele tunurilor, agitând în 
aer cravașa de piele și strigând la ostași cât îl ţinea gura, de 
parcă turbase. Nu-i convenea de fel că trebuia să ia direct parte 
la lupte, el care fusese declarat inapt pentru serviciul 
combatant. 


41 


Vestea atacului trupelor germane se răspândi ca fulgerul în 
tot orașul. Negustorii celor câtorva magazine deschise în ultima 
vreme pe Strada Mare zăvorără ușile, traseră în grabă peste ele 
rulourile de tablă, acoperiră vitrinele cu obloanele și plecară să- 
și adune lucrurile și să fugă undeva prin comunele învecinate. 
Pe străzile cartierelor lumea ieșise pe la porţi îngrozită de 
vuietul proiectilelor și șuierul gloanţelor ce creștea într-un chip 
înspăimântător. In vale, către Dunăre, la Șantierul naval și la 
Atelierele C.F.R., întocmai ca în vremea bombardamentelor 
aeriene, sirenele vapoarelor și ale locomotivelor prinseră a 
șuiera prelung, alarmant, iar clopotele bisericilor Grecescu și 
Maioresii își uniră și ele glasurile de bronz în strigătele acelea de 
spaimă și moarte. Muncitorii lăsară lucrul, aruncară sculele pe 
bancuri, coborâră de pe schelele vapoarelor și de pe cazanele 
locomotivelor și astfel, într-un șuvoi continuu, neîntrerupt, 
îndemnați de comunişti, porniră către centrul orașului, 
strângându-se grămadă în parcul din fața primăriei. Pe ziduri și 
pe garduri, pe obloanele prăvăliilor și pe panourile de afişaj 
apăruseră într-o clipă sute de manifeste ale Partidului Comunist 
Român, organizaţia locală Turnu Severin, care chema populaţia 
la arme, pentru salvarea orașului de puhoiul fascist. Oamenii se 
opreau din fugă, citeau rândurile acelea tipărite cu litere mari, 
negre, și, fără să mai aibă timp de comentarii, tălăzuiau 
continuu către parcul înțesat de lume. 

— Ce facem? întrebă cineva cu îngrijorare și toţi cei care 
stăteau îngrămădiţi pe sub pomii cu coroane bogate întoarseră 
capetele către el. Era vorba să ne organizăm, să primim arme... 

— Eu am fost dat în grupa lui Panait, zise unul scund și slăbuţ, 
în mână cu o carabină. Uite, am și armă. Unde ești, Panaite, 
frati-miu? 

— Păi de ce ne-am strâns aici ca oile la stână? întrebă 
aproape strigând un altul peste mulțime. Să putem fi luaţi mai 
ușor la ochi de tunurile nemțești? Hai să pornim la vale, către 
cazarmă... 

— Porniţi, dar în ordine, măi oameni buni, interveni Voinea, 
muncitorul de la Atelierele C.F.R., care atunci numai ce sosise și 
îl căuta prin mulţime pe Gligor, nituitorul. In ordine, vă rog. 

Dar Gligor nu se zărea nicăieri. După puţin, acesta se ivi pe 


capra unei trăsuri ce oprise drept în faţa primăriei. Avea în 
mână o pușcă, iar peste umăr petrecută o bandă de cartușe ce 
sclipeau argintiu în soare. 

— Cetăţeni! strigă el către toţi cei adunaţi în parc și pe 
străzile laterale. Fraţi muncitori! Nu mai staţi locului! Porniţi cu 
toții către marginea orașului să-i întâmpinăm pe nemți așa cum 
se cuvine. La regiment se dau arme! Cu toţii la arme! Tovarășe 
Voinea, și tu, Panaite, Cristescule, formaţi grupele... 

— Le formăm acolo după ce luăm arme. 

— Hai să ne luăm puști, băiete. 

— Poate și grenade... 

— Hei, ăla cu trăsura, stai niţel să mergem și noi! 

— Uite, măi, un camion trece prin faţa farmaciei. Oprește.-l, și 
în el, fraţilor! 

— Ține-i calea și ăluia cu căruţa. Așa, sus toată lumea... 

Un șir neîntrerupt de vehicule, format din trăsuri, mașini, 
căruțe, gabriolete începu să se îndrepte într-o goană nebună 
câtre bariera Craiovei, unde nemţii dezlănţuiseră atacul. 
Oamenii, urcați pe caprele trăsurilor sau claie peste grămadă în 
căruțe, strigau și agitau mâinile deasupra capetelor, 
îndemnându-i și pe cei care alergau pe jos să se grăbească, să 
ajungă la timp acolo. 

De la fereastra cabinetului său, Paul Alboiu, cu faţa buhăită de 
nesomn și ţigara atârnându-i între buzele groase, privea toată 
scurgerea aceea de oameni și nu știa ce să creadă. In spatele 
său,  comisarul-ajutor Anghelescu, speriat la culme de 
evenimentele din ultima vreme, își tot trecea degetele prin părul 
înfoiat și căuta să-l convingă pe Alboiu: 

— Zău, domnu'șef, ce interesuri avem să-i alungăm pe 
germani? Să-i lăsăm să intre în oraș și să pună la loc ordinea 
dinainte. 

— Am dat un ordin, trebuie să se execute imediat! decretă 
Alboiu impasibil. În cinci minute detașamentul de gardieni să 
pornească înarmaţi către bariera orașului. 

— Zău, n-are rost, domnu'șef... 

— Anghelescule! se întoarse aspru spre el Alboiu. Nu discuta 
ordinele mele... Garnizoana ne-a cerut sprijinul, trebuie să-l 
dăm. Vin vremuri noi... Uite-i cum aleargă muncitorii. 

— Să fiu al dracului, domnu'șef, zău aţi întors-o și 
dumneavoastră, vorba aia, ca la Ploiești! nu se lăsă Anghelescu 


și i-o zise mai-marelui său, pornind către ușă. V-aţi dat cu 
democraţia... 

— Hai, lasă vorba și execută ordinul. S-au dat jos de pe pereţi 
tablourile mareșalului Antonescu? 

— Încă nu, dom’ șef... 

— Păi ce mai așteptați? Daţi jos tablourile! Imediat! Umblă 
prin toate birourile să nu rămână vreunul. Poate pică vreo 
inspecţie, de ce să nu ieșim bine? 

— Dom'șef, zău dacă vă mai înţeleg! bolborosi Anghelescu din 
pragul ușii. V-am spus eu, ca la Ploiești... 

Dar Paul Alboiu se făcu că nu-l aude și continuă să stea mai 
departe la fereastră privind cu aceeași impasibilitate de mai 
înainte alergarea neîntreruptă a populaţiei către porţile orașului. 


Bubuiturile tunurilor se ţineau lanţ. Bufneau surd pe străzile 
mărginașe ale cartierelor, iar schijele șuierau prelung și sinistru 
în aerul încins al dimineţii. Mitralierele ţăcăneau și ele fără istov, 
ca niște meliţe aprige și de neoprit. Deasupra zăvoiului 
Topolniţei, peste frunzișul verde, plutea un fum subţire, 
albăstrui ce se împrăștia pierind în înalt, ca o ceaţă. 

Sergentul Comănici rezista cu mica sa gardă de aproape 
treizeci de minute atacului dezlănţuit, dar muniţia era pe 
sfârșite și oamenii văzând că nu le mai vin ajutoare gândiseră că 
dacă-i vor răzbi nemţii, vor trece la contraatac lovind cu 
baionetele sau cu paturile puștilor. Dar tocmai atunci apărură, 
venind târâș prin grădini și prin curtea Cercului de recrutare, 
strecurându-se pe lângă clădiri și garduri, ostașii companiei 
comandate de sublocotenentul Ganea. Intr-o clipă militarii se 
răspândiră în trăgători, ocupară poziţii cât mai bune de tragere, 
deschiseră timp de un minut un foc viu împotriva nemților, după 
care începură să-și sape în grabă adăposturi. Pe deasupra 
capetelor ţiuiau gloanţele dușmane în zborul lor rătăcitor, dar ei 
nu le luau în seamă și plini de râvnă și avânt, cu bluzele leoarcă 
în spate de transpiraţie, înfigeau cu nădejde lopeţile în pământ, 
adâncind gropile, înălțând parapete. Când și când, câte un 
proiectil se spărgea cu zgomot asurzitor undeva în malurile de 
pământ, schijele zburau vuind ascuţit în toate părțile, și îndată 
urmau rafale scurte și dese de mitraliere și puști-mitralieră ce-i 
țineau câteva minute pe ostași cu capetele lipite de pământ. 

În acest timp, pe poarta larg deschisă a regimentului, intrară 


primele trăsuri și căruţe în goana mare a cailor, învăluite în nori 
groși de praf. Oamenii săriră jos din mersul acela vertiginos și 
privind întrebători în jur începură a rătăci prin curte, umblând ca 
ameţțiţi prin toate părţile, neștiind de unde să ia arme. Unii 
prinseră a bate cu pumnii în ușile închise și zăvorite ale 
magaziilor, alţii prinseră să se apuce cu mâinile de drevele 
ferestrelor, încercând să le scoată pentru a pătrunde înăuntru. 
Un tinerel cu capul gol și în cămașă albă, agitat și gălăgios, 
aruncă o piatră și sparse un geam de la o magazie. Privi apoi 
înăuntru și constatând că în încăpere erau numai câteva butoaie 
goale și lăzi sfărâmate, sări jos de pe pervaz, dezamăgit și 
înjurând că nu zărise urmă de pușcă. Vreo câţiva muncitori 
urcară repede scările în pavilionul central, dar se întoarseră și ei 
nemulţumiţi, spunând că au dat peste birouri, nu peste arme. 
De pe o alee ce ocolea prin spatele dormitoarelor, se ivi Raicu în 
fruntea a vreo treizeci de muncitori, elevi și câteva femei, ce 
alergau tot către magazii. Gligor îi ieși repede înainte și puţin 
încurcat, îl întrebă privind în toate părţile: 

— Nea Raicule, să fiu al dracului, ce fel de cazarmă e asta, 
fără militari? Mă uit de câteva minute și nu văd picior de ostaș! 
Trebuie să înarmăm oamenii, așa am hotărât. Unde-o fi 
caporalul nostru? 

— Cred că ostașii sunt deja în vale la zăvoiul Topolniţei. Nu 
auzi? A început lupta. Dar uite acolo un plutonier major... 

Într-adevăr, în faţa magaziei sale, plutonierul major Petre 
Grădinaru, scund și gras, cu cascheta dată pe ceafă și burta 
înainte gata să-i pleznească centura, încuia tacticos și liniștit 
ușile mari de tablă, peste care petrecuse drugul de fier. Văzând 
mulțimea aceea care se apropia gălăgioasă și amenințătoare 
către el, apoi zecile de trăsuri și căruţe ce aduceau în mare 
grabă alte detașamente de bărbaţi, femei și copii, rămase 
pentru o clipă ca o stană de piatră, cu lacătul în mână, mirat, 
fără să înţeleagă nimic. „Ce caută civilii în curtea regimentului? 
se întrebă el, mânios pe acea forfotă care parcă nu se mai 
sfârșea. Cine le-a dat drumul pe poartă și ce umblă ca 
bezmeticii prin toate părțile?” 

Se întoarse, vru să agațe repede lacătul de belciug, ca să-l 
încuie, dar în clipa aceea vreo douăzeci de muncitori iviţi de 
după colțul magaziei îl și înconjurară, vociferând care mai de 
care mai gălăgios, încât Grădinaru, nedumerit și speriat, se 


pierdu de-a binelea cu firea. 

— Unde-s armele, domnule major? îl prinse Raicu de braţ, 
strângându-l cu putere. 

— Ce arme? întrebă bâlbâindu-se și plin de mirare Grădinaru. 

— Armele regimentului, depozitul de arme! 

— Dar ce te privește pe dumneata? bolborosi majurul 
amestecând cuvintele, în timp ce umbla cu mâinile tremurânde 
la lacăt. Ce, civilii inspectează regimentu? 

— Domnule, ești prost sau faci pe prostul? ieși dintre 
muncitori nituitorul Gligor și cu mâna lui vânjoasă îl prinse 
zdravăn pe Grădinaru de reverele bluzei de doc. Dumneata n- 
auzi ce prăpăd e la marginea orașului? Năvălesc nemţii încoace 
și noi stăm la discuţie, ei drăcia dracului! Dă-ne arme, să pornim 
la luptă... 

— Uite, văz că dumneata ai pușcă... și dumnealui... Uite și 
copilandrul ăla are... 

— Nu-s de-ajuns armele astea! îi tăie vorba Gligor, fără să-l 
slăbească din strânsoare. Trebuie să pornim toată suflarea asta 
la luptă... Cei de aici și care-or mai veni. 

— Cum să... Dar ce, civilii e militari să lupte? lo-te-te, drăcie! 
la mai lasă-mă, dom'le, în pace, cu chestii din ăstea! își reveni 
pe dată Grădinaru și dându-se un pas înapoi căută sa se 
desprindă din strânsoarea mâinii lui Gligor. Avem trupă, acolo 
luptă trupa, ce vă băgaţi dumneavoastră? Pierdeți armili și pe- 
urmă cui îi fac buletin de imputaţie? Că și alaltăieri sară, în vale 
la bulivard mi-au rămas o grămadă de tuburi arse neadunate... 
Ce, să platesc cu averea mea nesocotinţa unuia și-a altuia? 

Pe deasupra curții cazărmii trecu șuierând sinistru un proiectil 
de tun antitanc și după o secundă se sparse cu o răbufnire 
surdă în peretele unui grajd de lângă manutanţă, doborându-l la 
pământ. Câteva gloanţe trasoare punctară cu dâre luminoase 
drumul lor prin crengile castanilor, ţiuind ascuţit și prelung, iar 
după o clipă un alt proiectil trecu ca un bolid nevăzut, lovind 
acoperișul manutanţei pe care-l făcu praf. Un nor de pulbere 
alburie se înălţă în locul acela și nu apucă praful să se împrăștie, 
că o nouă răbufnitură izbucni în același loc, parcă mai puternică, 
zguduind pământul din temelii. Oamenii stăteau neclintiţi și 
înfricoșaţi, lipiţi acum pe lângă zidurile magaziei și priveau cu 
spaimă în direcţia de unde veneau proiectilele și gloanțele, nu 
mai departe de câteva sute de metri spre est de gardul 


regimentului. 

— Să știți că năvălesc nemţii, pe aici, prin spatele cazărmii, 
zise careva în șoaptă. Văd că nu se lasă... 

Grădinaru vru să profite de încremenirea oamenilor și de 
faptul că erau atenți la tragerile dușmanului, ca să plece cât mai 
neobservat, dar Gligor sesiză acest lucru și-i aținu calea: 

— Domnule plutonier major, spune-ne, domnule, unde este 
armamentul regimentului? Regimentul nu are arme? 

Se înfierbântase. O șuviţă de păr negru îi căzuse pe fruntea 
umezită de sudoare. 

— Ce, dumneata îţi baţi joc de noi? urmă el, aproape ţipând 
și-l prinse iară, cu putere, pe Grădinaru de reverele bluzei. Adă 
cheile încoace că în magazia asta mi se pare că sunt armele... 

Gligor întinse mâna, dar plutonierul major căută să vâre lanţul 
de chei în buzunarul pantalonilor. Nituitorul, cu forţa lui 
cunoscută, îl prinse însă de încheietura mâinii și încercă să-i ia 
cheile. 

— Lasă-mă, dom'le-n pace, nu-i nici o magazie de armament 
aici! vorbea gâfâind Grădinaru, ferindu-se într-o parte. Unde vezi 
arme? 

— Sunt arme, Gligore, uite, le vedem pe geam! zise cineva 
care se urcase pe pervazul unei ferestre. Rastele întregi cu 
arme. 

În clipa aceea, o cărămidă sparse geamul prefăcându-l în 
țăndări, iar câţiva muncitori găsind o rangă de fier începură să 
lovească puternic în drevele puse de-a curmezișul, ca să le 
îndoaie și să pătrundă înăuntru. Alţi câţiva prinseră după aceea 
ranga și dădură câteva lovituri zdravene ușii, dar ea nu cedă, ci 
numai tabla se tăie în mai multe locuri. 

— Încă o dată, măi, dar tare, cu putere! dădu cineva îndemn 
și ranga fu repezită iarăși în ușă. Unu, doi, trei, ruup! Unu, doi, 
trei, ruup! 

— Curtea Marţială vă mănâncă! striga cu spume la gură 
Grădinaru, în timp ce se zbătea în braţele lui Gligor, fără să 
scoată mâna cu cheile din buzunarul pantalonilor. Garda! ţipa el 
răgușit, cu glasu-i spart, dogit de tutun și băutură. Gaar-daaa! 
Mă, n-auziţi, mă, mârlanilor!... tu-vă dumnezeirea voastră de 
puturoși! 

Atunci se ivi în fuga mare de după colţul magaziei caporalul 
Dincu. Era tot numai o apă, cu bluza leoarcă în spate și fața 


aprinsă de alergătură. Aducea cu el vreo douăzeci de oameni, 
mai mult locuitori ai cartierului Tabaci, de lângă Dunăre, pe 
care-i întâlnise îndreptându-se fără arme spre locul luptelor. Cei 
din Tabaci se amestecară cu muncitorii sosiți de prin Șantierul 
naval și Atelierele C.F.R. și curând numărul celor din fața 
magaziei crescu. Caporalul, fără să mai stea pe gânduri, scoase 
repede lanţul de chei, trecu prin mulţimea ce umplea gălăgioasa 
cerdacul și în câteva clipe deschise larg ușile magaziei. Se 
repezi apoi înăuntru, trase o masă în prag, după care se duse și 
din întunericul încăperii ce mirosea a unsoare și igrasie, începu 
să aducă cu brațul puști pe care atunci le scotea din lăzi sau le 
desprindea din rastele. 

— Luaţi, cetățeni! îi îndemna el pe oameni. Luaţi fiecare câte 
o pușcă! Hei, măi oameni buni, să vină careva și să-mi ajute să 
împărțim muniţia... 

— Ce „luaţi, mă”, ce luaţi? îi sări ţandăra lui Grădinaru gata 
să-l mănânce din ochi pe caporal. Ce bă, aci îi averea lui tac-tu? 
ţipă el zbătându-se în brațele lui Gligor să scape. Ei, Dincule, 
tată, Curtea Marţială te mănâncă, băiete! 

— Lăsați dom'major... 

— Dai armilii statului, mă? Așa ca pe castraveți? 

— Hei, am spus, să mă ajute careva, strigă spre mulțime 
Dincu fără să-l mai ia în seamă pe Grădinaru. Repede! 

Deodată, patru muncitori trecură unul după altul pe sub masa 
trasă-n pragul ușii, intrară în magazie și după câteva clipe 
scoaseră afară două lăzi cu cartușe. Capacele fură date la o 
parte și din cutiile de carton prinseră a curge în pălării, în șepci, 
sau în saci de pânză mulţime de cartușe sclipitoare, cu plumbii 
noi, nouti. 

— Dă-mi și mie, măi, nea Costică! 

— Am luat pușcă, vreau și cartușe... 

— Trage lada mai la lumină, frati-miu! strigă unul. Hai și nu le 
mai alegeţi, că toate se potrivesc pe țeavă! 

Mulțimea celor care veneau pe poarta cazărmii să ceară 
arme, creștea mereu. În faţa magaziei, o mare de capete. 
Fierberea se înteţea cu fiecare clipă. Se formau grupe, plutoane, 
se numeau în grabă comandanții. Gligor îl lăsase pe Grădinaru și 
dădea acuma ordine în dreapta și-n stânga, cerea să fie 
ascultat, trecea pe la fiecare om în parte, vrând să vadă cu ochii 
lui dacă toţi au arme, muniţie... 


— Mai repede, fraţilor, mai repede! îndemna el pe cei care 
distribuiau puștile. Vă rog, nu vă îngrămădiţi, că avem arme 
pentru toată lumea! 

Plutonierul major Grădinaru de-o parte, asudat și necăijit, 
stătea ca un înfrânt și privea tot vacarmul acela de oameni, 
încercând să-și șteargă fruntea cu o batistă mare, albă, tivită cu 
tricolorul naţional, așa cum o apucase de pe la cei de la 
„Îimbrăcăminte”. Lângă el, Raicu, cu o armă la umăr, căuta să-l 
convingă de importanţa evenimentelor, arătându-i ce i-a 
determinat pe oameni să procedeze așa cum au procedat, dar 
Grădinaru clătina mereu capul, plin de supărare și năduf, fără să 
înțeleagă o iotă din strădania muncitorului. 

— Domnule, nu știu! desfăcea el mereu brațele vrând să arate 
că se spală pe mâini de orice răspundere. Aţi venit, m-aţi atacat 
să-mi luaţi cheile, o să daţi socoteală în fața judecății... lar 
caporalul ăsta, care nu mai știe de respect și de ordine și a 
deschis magazia de parcă ar fi deschis cârciuma lui tat-su, o să- 
și primească și el pedeapsa! 

— Nu va fi pedepsit nimeni, dom'le plutonier major îl asigura 
Raicu. În clipele astea când e în joc viaţa orașului, trecem peste 
orice, numai să învingem. 

— Bine, bine, treceţi, cât vreţi, dar uite, am să mă duc eu 
acușica și la don'colonel... ameninţă Grădinaru continuând să-și 
șteargă cu batista ceafa roșie ce se revărsa din plin peste 
gulerul slinos al bluzei. Să vină și 'mnealui încoace, să vadă ce- 
au făcut civilii din cazarmă... 

Plecă,  legănându-și burta pe picioarele  butucănoase 
înfășurate în moletiere noi, cu cascheta în mână și batista în 
cealaltă, fără să privească înapoi, bombănind și înjurând de tot 
ce-i trecea prin minte. 


Într-o jumătate de oră, prin curtea cazărmii era un du-te-vino 
de oameni cu armele încă pline de unsoare în spate, târând 
după ei lăzi de muniţie sau saci cu grenade, îndreptându-se în 
mare grabă către lunca Topolniței. Mulţime de copii ce 
răsăriseră ca din pământ de prin cartierele orașului, cărau și ei 
în ghiozdane, în saci de merinde sau în căldări cartușe și benzi 
de mitralieră. Câte unul mai mititel se poticnea gata-gata să 
cadă, dar venea un altul din urmă și-l ajuta, zorind să ajungă cât 
mai repede pe linia unde erau adăpostiţi luptătorii noștri. 


Caporalul Dincu, neobosit și plin de energie, scotea mereu braţe 
întregi de arme, împingea afară lăzi de muniţie, cutii cu 
încărcătoare de pușcă-mitralieră și mănunchiuri de grenade. În 
colțul cerdacului, câțiva copii mai măricei, numai în cămășuţe și 
cu fețele arse de soare, organizaseră sub îndrumarea unui tânăr 
muncitor, un atelier de încărcat benzi de mitraliere. Patru mașini 
mergeau continuu și copiii, bucuroși că sunt puși la o treabă atât 
de importantă, învârteau cu repeziciune de manivele, ţineau 
benzile la încărcat sau le luau la spinare și fugeau cu ele către 
lunca ce răsuna de Împuşcături. 


42 


Trecuse cam un ceas și jumătate de la începerea luptei. 
Militarii români, ascunși în gropile ce le săpaseră în grabă, 
rezistau cu tenacitate atacurilor ce le dezlănțuiau mereu nemții. 
Pe șosea rămăseseră numai o parte din mașini, abandonate, 
albe de praf, cu parbrizele sparte de gloanțe și cauciucurile 
dezumflate. La poalele dealului Balota și de-a lungul râului 
Topolnița, nemţii se răspândiseră în trăgători, amplasaseră 
tunurile și mitralierele în locuri cât mai ferite, iar prin iarba 
deasă, ascunși de verdeaţa crângurilor, se zăreau ici-colo 
capetele celor care îndrăzniseră să se ridice la atac și fuseseră 
opriţi cu foc viu și ucigător. Intreaga vale a Topolniţei răsuna de 
zgomotul armelor automate și răbufniturile de proiectile, iar 
uneori zgomotul acela se amplifica într-un crescendo asurzitor 
ca vuietul unui uragan. 

Sublocotenentul Ganea, cu un automat în mână și cu casca 
căzută peste ochi, se târa la groapa fiecărui ostaș în parte, dând 
indicaţii cum să se deschidă focul, în ce loc să fie concentrat și 
când anume să se intensifice mai mult. Când și când ducea 
binoclul la ochi, privea stăruitor lunca Topolniţei, malul râului, 
căuta să descopere cuiburile de foc dușmane, după care, grăbit, 
cu un ciot de creion își însemna pe o bucată de hârtie totul în 
vederea întocmirii unui plan de foc mai cuprinzător pentru 
întreaga subunitate, pentru tunuri și mitraliere. 

Soarele se ridicase sus, în crucea cerului; se lăsase o căldură 
înăbușitoare, moleșitoare. De pe frunţile ostașilor se prelingea 
sudoare amestecată cu praf, mânjindu-le feţele aprinse; ochii le 
erau roșii, injectaţi, căștile le apăsau frunţile; centurile, lopeţile, 
sacii cu grenade le stânjeneau mișcările, dar ei nu se clinteau 
din locurile lor și cu o ambiţie fără seamăn trimiteau clipă de 
clipă snopi ucigători de plumbi, producând panică și derută în 
rândurile nemților. Apariţia lui Ganea lângă adăpostul fiecăruia 
era un îndemn și mai aprig la luptă. 

— Cum e, nea Niţă? Merge, merge? 

Niţă Dogaru întoarse capul, cu obrazul plin de ţărână și 
sudoare, și zâmbi. 

— Merge, dom'sublocotinent, de ce să nu meargă? vorbi 
moale, întretăiat, bătrânul. Dac-a venit ziua asta să ne răcorim 
sufletele, apoi ne străduim și noi să fim cum spunea 


don'colonel, ca vitejii neamului... 

— Bravo, nea Niţă! 

Ofițerul îl bătu cu palma pe spate, apoi dădu să plece către 
ostașul de alături. 

— Dom'sublocotinent, îl opri Niţă Dogaru. Vă supăr cu o 
întrebare... 

— Zii, nea Niţă! 

— Mi s-a uscat gura, aș trage și eu un fum. N-aveţi cumva 
vreo ţigară? 

— Am, nea Niţă, cum să n-am! zise Ganea, întorcându-se pe-o 
parte în așa fel ca să nu se ridice și să fie văzut de inamic. 
Scoase din buzunarul pantalonilor un pachet de ţigări și-l dădu 
bătrânului ostaș. 

— Ține. Nea Niţă... la-le toate, să ai aci. 

— Să trăiţi și să vă dea dumnezeu sănătate 
dom'sublocotinent! 

Ganea se trase pe burtă și trecu la ostașul de alături. Veni 
lângă el, se aplecă peste umerii lui, cercetă felul cum ia linia de 
ochire. Nu, nu era bine așa. Prea ţintea departe de inamic... Și- 
apoi, când apăsa pe trăgaci, ferea capul într-o parte. 

— Totelică, frate, ai cam uitat instrucția focului și doar ai fost 
și pe front... tu-i mama mă-si de treabă! zise Ganea făcând pe 
supăratul. 

— Păi dac-am fost pe front, dumneavoastră credeţi că acolo 
eu luam linia de ochire? răspunse soldatul zâmbind. Ași! 
Trăgeam în vânt, dom'le sublocotinent, aiurea, ca la nuntă, ce- 
aveam eu cu oamenii ăia de dincolo de tranșee? Nu mi-au făcut 
nimica, nu le-am făcut nici eu... 

— Bine, dar acum îi altă socoteală. 

— Este, dom'sublocotinent. 

— Glonţul și neamţul. Ai înțeles, Totelică? 

— Am înţeles, dom'sublocotinent. 

— Cum saltă unul capul, dă-i la mir! Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles,  dom'sublocotinent!  zâmbi  Totelică, 
înveselindu-se. Sunt la întrecere cu nea Niţă Dogaru de alături, 
să știți... 

— Bine. Fiţi la întrecere, dar cine vă ţine contabilitatea 
vânatului? râse ofițerul. la vedeţi, să nu-l împușcați pe unul de 
două ori și pe urmă să vă certaţi. 

Niţă Dogaru prinse a râde o dată cu Totelică și amândoi 


priviră după comandantul lor care încet, mergând târâș, 
ascunzându-se pe după tufele de buruieni cu frunza prăfuită, 
trecu la alţi ostași în lungul șirului de luptători. 

Nu trecu mult și primii muncitori înarmați își făcură apariţia 
prin grădinile cu zarzavat, mergând aplecaţi din şale, cu grijă să 
nu fie zăriți de inamic. Se opreau când și când, trântindu-se la 
pământ, observau înainte, apoi își reluau înaintarea cu multă 
prudentă, ocolind gropile de proiectile, șanțurile cu apă ce udau 
grădinile, micile sere ce le întâlneau din loc în loc. 

— Măi, nea Costică, ia-o mai la dreapta... Atenţie că se aude 
un șuierat... 

— Capul la cutie, măăă! 

Într-adevăr, în clipa aceea proiectilul vâjâia sinistru pe 
deasupra și răbufnea undeva în urmă într-o explozie surda, 
înălțând în sus trâmbe de pământ și nori de praf. Oamenii se 
trânteau la pământ, cu capetele lipite de iarbă sau de lutul 
moale, apoi se târau și tot cu grijă porneau să ocupe poziţii de 
tragere. 

— Mai avem puţintel și deschidem și noi focul... 

Ganea se bucură nespus de mult văzând că-i vin asemenea 
ajutoare, cum de altfel se bucurară și ostașii, care începură a 
privi înapoi, cu feţele luminate de nădejde. Rândurile luptătorilor 
români se îngroșau. Chemat de un agent, Ganea se duse repede 
într-un șanț dinapoia unei case și acolo îi găsi pe Raicu și pe 
Gligor. 

— Ei, cum merge? se interesă Raicu. 

— Merge bine, răspunse Ganea, scoțându-și pentru o clipă 
casca de pe cap. Câţi oameni au venit? 

— Sute, poate mii! zise Raicu. Cine-i poate număra? 

— Să-i organizăm atuncea, propuse Ganea. 

— l-am organizat eu, zise Gligor. Pe grupe și plutoane. Numai 
să faci dumneata un plan de foc. 

— Îndată... 

— Porniţi împreună pe la oameni, terminaţi repede treaba și 
țineţi-mă la curent cu tot ce faceţi, îi sfătui Raicu. Veniţi apoi să 
hotărâm în grabă planul de apărare a orașului. 

— Am înţeles! 

Peste un sfert de oră totul era gata. Ganea trecu apoi pe la 
noii combatanți să-i sfătuiască asupra căror obiective să 
deschidă focul. Înapoia unui tufiș de liliac, cu frunza ruginie, 


prăfuită, dădu peste Mihai, Dana și Maxim. Fata, îmbrăcată într- 
o bluză albastră, deschisă la gât, cu părul ei blond strâns într-o 
basma, sprijinise arma pe-un parapet de pământ și, îndrumată 
de Mihai, învăţa să ochească asupra dușmanului. Apleca mult 
capul pe patul armei, strângea ochiul până la durere apoi 
încerca încet trăgaciul, pipăindu-l cu degetul. 

— Ține-ţi respiraţia când ochești, îi vorbea Mihai, cu cămașa 
udă, lipită de spate și părul mare, răvășit. Când l-ai prins în 
vârful catarii și crestătura înălţătorului, numai atunci apasă pe 
trăgaci. Înţelegi? 

Dana dădea ușor din cap, afirmativ. Începu apoi a încărca 
mânuind cu stângăcie închizătorul, închidea ochiul și apăsa pe 
trăgaci. Tunetul armei o făcea să tresară, dar nu se da bătută și 
mânuia din nou închizătorul cu o ambiţie tot mai crescândă. 

— E bine, dar ia linia de ochire puţin mai la dreapta, o sfătuia 
Mihai. Și nu apăsa pe trăgaci dacă neamţul nu se arată ca o 
ţintă... 

— Nea Mihai, vezi matale, eu fac bine? interveni de alături și 
Maxim, abia ridicând pușca să o așeze mai bine pe parapetul de 
pământ și frunze. Nu știu ce are că închizătorul ăsta se 
poticnește și mânerul nu se dă de tot la dreapta. 

Ganea veni aproape, asistă un timp la strădania lui Mihai și 
după câteva clipe zise: 

— Ehei, instructor cu calităţi pedagogice, nu glumă! 

Cei trei întoarseră deodată capetele, surprinși de neașteptata 
vizită. Dana zâmbi puţin stânjenită și încercă să-și tragă mai 
bine fusta peste coapsele ușor dezvelite, arse de soare. Chipul i 
se îmbujorase, un sentiment ascuns o emoţiona în acele clipe. 
Mihai zâmbi și el și întinzând mâna strânse tare palma ofițerului. 

— Plăcută întâlnire și totodată o neașteptat de mare surpriză, 
domnule Mihai! zise Ganea, arătând cu capul spre Dana. Ce zici? 
O luptătoare încercată, după câte se vede... Pătrunsă de simţ 
patriotic... Așa-i, domnișoară Dana? 

Dana zâmbi clipind ușor din ochii săi albaștri, parcă să-i 
ferească de lumina puternică a soarelui. Puțin încurcată sau 
emoţionată de prezenţa ofițerului, nu știa ce să-i răspundă. De 
altfel, se simțea și oarecum rușinată că trebuia să stea culcată 
la picioarele lui și că nesuferita de fustă se ridica mereu, parcă 
într-adins să-i facă în necaz și s-o pună într-o situaţie neplăcută. 

— După cât se vede, zise Ganea aplecându-se lângă ea, ai 


prins repede meșteșugul tragerii. Poate și al atacului... Parcă 
văd că s-a născut o nouă Ecaterina Teodoroiu! 

Râse dezvelindu-și șirul dinţilor albi și-i făcu cu ochiul lui 
Mihai. 

— Nil mortabilus arduum est! “ răspunse Dana, fâstâcindu-se, 
roșind ușor pentru replica dată. 

— Oho, umbli la Odele lui Horaţiu! observă Ganea râzând 
iarăși. Foarte frumos! 

— Ce să fac? zise fata, înălțând din umeri. Să vadă și frate- 
meu că unui profesor de latină trebuie să-i vorbești numai în 
limba lui Virgiliu și Horaţiu ca să fii... admirată... 

— O, dar admiraţia mea... Cum? se opri deodată Ganea 
încurcat, privind mirat când către Dana, când către Mihai. 
Sunteţi frați? Zău că n-am știut... Extraordinar! făcu el sincer 
tulburat. Știţi, era chiar să comit o greșeală, socotindu-l pe 
dumnealui drept un iubit al dumitale. Mii de scuze, domnișoară, 
o dată cu plăcuta surpriză ce mi-a oferit această întâmplare... 
Îmi pare bine, domnule Mihai! 

Mihai zâmbi la rându-i, apoi privi din nou înainte, către lunca 
Topolniţei, căutând să descopere rezultatul tragerilor pe care le 
efectua de câteva minute micul Maxim. Se părea că nu prea 
învățase el să ia linia de ochire, deoarece gloanţele lui mușcau 
mult mai departe pământul decât acolo unde se afla ascuns un 
neamţț ai cărui ochelari sclipeau din când în când ca niște 
oglinzi. Dar Mihai avea multă răbdare și până la urmă Maxim 
începu să tragă destul de bine. La un moment dat, neamţul cu 
ochelari se clătină, rostogolindu-se în șanț și micul trăgător avu 
o explozie de bucurie. În sfârșit ochise cum trebuie... Dar după o 
clipă neamţul se ridică din nou și din nou ochelarii săi luciră în 
soare. 

— Măi, puștanule, ia dă niţel arma la mine! 

Ganea luă pușca din mâna lui Maxim, o puse pe parapetul de 
pământ din față și mânuind închizătorul duse patul la umăr. 

— Trebuie să ochești liniștit, calm, îl sfătui el. Și cum spunea 
dumnealui, domnul Mihai, când scoate neamţțul capul, numai 
atunci apeși pe trăgaci... la uite la mine... Dar privește și în faţă 
să vezi ce face ţinta. 

Ochelaristul își mișca uneori capul înapoia unor tufe, aci 
văzându-i-se capela, aci dispărând. După câteva clipe, el se 


“2 Muritorilor nu le este nimic prea greu! (|. latină, n.a.) 


înălță ușor de la pământ și în fracțiunea aceea de secundă, 
Ganea apăsă pe trăgaci. Arma detună puternic iar neamţul sări 
o dată în sus, împins parcă de un resort, prăvălindu-se apoi ca 
doborât de-o coasă. 

— Ai văzut? zise Ganea, înapoind arma lui Maxim. Acuma ia 
un alt neamt la ochi... 

— Tot cu ochelari? 

— Tot... dacă găsești, râse Ganea. Se vede mai ușor... 

Maxim, roșu la față, luă pușca și-o puse pe parapet. Mânui 
închizătorul și vâri un nou cartuș pe ţeavă. Mâna îi tremura ușor. 

— Calm, băiețașule, calm, măi... îl sfătui Ganea. Nu te grăbi, 
că-ţi rămân și ţie destui nemți. 

Făcu cu ochiul Danei care-l privea admirativ și vru să plece 
mai departe, când deodată se auzi un strigăt prelung, ca un 
vaiet de moarte. Din poala dealului Balota se ridicase un lanţ 
destul de lung de nemți, apoi încă unul și înapoia acestora un al 
treilea, ce începură să alerge în goana cea mai mare 
năpustindu-se înfricoșător, cu strigăte sălbatice, trăgând din 
mers către poziţiile militarilor români. Li se răspunse cu rafale 
scurte de puști-mitraliere și detunături de puști, dar cu toate 
acestea, parcă fără să se sinchisească de plumbii ucigători 
nemţii trecură în grabă apa Topolniţei ce le venea până la 
glezne și începură să înainteze vertiginos către marginea 
dinspre dreapta a poziţiilor infanteriștilor români. 

— Uite-i, atacă bateria noastră de tunari! observă îngrijorat 
Ganea, privind prin binoclu către stânga poziţiei. Să deschidem 
focul din flanc. Domnule Mihai, ia te rog dumneata comanda 
plutonului de civili din marginea grădinii. Văd că nu-i nimeni... 
Pe cine-o fi numit Gligore? Și dacă poți să iei mitraliera... 

— Numaidecât... 

Zicând acestea, Mihai lăsă pușca sa pe parapet, se ridică și 
porni de-a bușilea, mai mult rostogolindu-se, către gardul 
grădinii ce se afla în stânga șoselei. 

— Atenţiuneeee! strigă Ganea către șirul luptătorilor militari și 
civili care ţăcăneau de zor închizătoarele armelor. Toată lumea 
foc de flanc asupra atacatorilor! Gata? 

— Gata! 

— Salvă, foc! 

O ploaie de gloanţe se revărsă ca un uragan asupra nemților. 
După câteva secunde aceștia se opriră locului, loviți dintr-o 


parte de focul ucigător al muncitorilor și infanteriștilor, dar mai 
apoi, înverșunaţi, se ridicară din nou și-și reluară atacul parcă 
mai înfuriaţi ca înainte. Stând în genunchi înapoia unui dâmb de 
pământ, Ganea privea prin binoclu către poziţia tunarilor. 
Servanţii mânuiau cu repeziciune aparatele, băgau proiectil 
după proiectil și trăgeau fără istov asupra dușmanilor. In 
rândurile atacatorilor se vedeau explozii ce ridicau pământul în 
trâmbe uriașe, dar ei nu se lăsau și continuau să treacă mereu 
albia râului înaintând pas cu pas, în salturi scurte și dese. 
Sergentul major Gălușcă era înnebunit de groază. Tipa cât îl 
ținea gura și, răsucindu-se când într-o parte, când în alta, 
alergând de la un tun la altul, îi lovea pe ostași cu cravașa, 
îndemnându-i în acest fel să accelereze ritmul deschiderii 
focului. Casca îi căzuse pe ochi, cizmele de obicei lucii se 
umpluseră până sus pe carâmbi de noroiul grădinilor, iar 
centura și-o pierduse nici el nu mai știa pe unde. 

— Mișcă, leat!... tu-ţi dumnezeirea cui te-a făcut! Foc, mă! 
Fooooc! 

Răgușise, ochii i se măriseră de spaimă și fără să obosească 
vâjâia prin aer cravașa, amenințând în dreapta și-n stânga pe 
servanţii tunurilor. 

lată, însă, că după câteva minute, puţin mai dinspre stânga, 
nemţii reușiră să treacă prin pânza gloanțelor și se năpustiră ca 
o vijelie asupra tunarilor români. Îngrozit de moarte, Gălușcă, 
după ce privi o secundă în dreapta și-n stânga, sări pe parapetul 
poziţiei, scoase o batistă albă și începu s-o fluture deasupra 
capului. Porni apoi către nemți tot fluturând batista aceea 
pesemne să se predea, dar nu făcu decât câţiva pași, că prins în 
snopul unei mitraliere se prăbuși deodată în ţărână, săltând și 
zbătându-se ca o pasăre lovită de alice. Trădarea o plătise cu 
moartea. Casca îi căzuse de pe cap, rostogolindu-se la câţiva 
metri mai încolo. Nemţii în atacul lor nu-l luară în seamă, săriră 
peste el și se îndreptară către tunarii ce se ascunseseră în 
spatele scuturilor de la piese și aruncau acuma cu grenade, 
ferindu-se să fie loviți. Situaţia era destul de critică. 

— Domnule Mihai! strigă disperat Ganea, lăsând binoclul de la 
ochi. Uite-i, au pătruns în poziţia tunarilor. Să nu-i lăsăm! 
Mitraliera... acuma"... 

Mihai înțelese comanda. Prinse repede propriu-zisa 
înfierbântată și după ce făcu semn unui ostaș să ia afetul, 


înainta urmat de acesta, câţiva metri mergând ne brânci, cât 
mai ferit, în câteva clipe ocupă o poziţie pe un dâmb mai înalt, 
dincolo de gardul grădinii. Sudoarea i se scurgea pe obraz, o 
simţea sărată în colţul buzelor, ochii îl usturau. Sufla din adâncul 
pieptului, iar cămașa i se sfâșiase de-a curmezișul, dezvelindu-i 
spatele lat, arămiu. Instală mitraliera, apoi se trânti în pământ, 
armă, luă repede linia de ochire și apăsă pe trăgaci. Flăcări 
prelungi, ca niște limbi roșii și ascuţite izbucniră la pura ţevii. 
Snopurile de gloanţe, adevărate suliţi de foc, ţâșniră înainte pe 
deasupra câmpului și a grădinilor. Primele șiruri de dușmani fură 
secerate fulgerător și, în vaiete prelungi, zguduitoare, nemţii 
căzură la pământ, de parcă ar fi executat o comandă de 
adăpostire. Alţii, venind vijelios din urmă, intrară și ei în snopul 
morţii, rostogolindu-se peste primii căzuţi. Acolo, în faţa 
tunurilor, toți cei care în iureșul atacului îndrăzneau să mai 
înainteze câţiva pași, se frângeau de mijloc ca tăiaţi de-o coasă 
nevăzută și se prăbușeau în strigăte de groază. Văzând cum se 
schimbă situaţia, după câteva clipe, tunarii, cu armele la 
baionetă, ieșiră la contraatac. Se năpustiră peste parapetele 
poziţiilor, ca o avalanșă de fier, cu strigăte de „uraa” prelungi, 
zguduitoare și se avântară tot mai mult înainte, băgând groaza 
în nemți. 

— Domnule Mihai, strigă Ganea, ai grijă, acum, spaţiul de 
siguranţă! Ai grijă, domnule Mihai! Mă auzi? Deplasează focul! 

Mihai cu părul căzut pe ochi și fălcile încleștate, înclină din 
cap în semn că a înțeles. Ținând strâns mânerele mitralierei, 
mută fasciculul gloanțelor cu câţiva zeci de metri în fața 
atacatorilor români, cu grijă să nu-i lovească pe tunari. Nemţii, 
atâţi câţi mai rămăseseră în picioare, o luară la fugă înapoi, 
către apa Topolniţei, zvârlind armele, îngenunchind și rămânând 
unul câte unul întinși pentru totdeauna pe nisipul mărunt al 
vadului. 

— Bravo, domnule Mihai! zise într-un târziu Ganea, cu ochii 
sticlind de bucurie. Eşti un excelent trăgător! Să-ţi spun sincer, 
te admir și te felicit! Am reușit să-i dăm peste cap... 

Cu mâneca zdrenţuită a cămășii, Mihai își șterse sudoarea de 
pe frunte, își scutură apoi pantalonii de praf și, ridicându-se 
dinapoia mitralierei, veni cu pas moale lângă Dana și Maxim. 

— Am să iau în primire mitraliera asta, zise el adresându-se 
lui Ganea și arătă cu capul către piesa înfierbântată ce se 


odihnea pe dâmbul de pământ. Fac mai multă treabă cu ea 
decât cu pușca. Ostașul e recrut, nu prea se descurcă el... 

— Te-aș ruga, totuși, domnule Mihai, să ai grijă de pluton... 
răspunse Ganea. Oricât, dumneata ai experiența unei școli 
militare, după câte mi-ai spus, a frontului... 

— Bine, sunt de acord, dar voi fi și trăgător la mitralieră. 

— N-am nimic împotrivă, zise satisfăcut Ganea. Nu pot decât 
să-ți mulțumesc. 

Sublocotenentul plecă și după câţiva pași întoarse capul. 
Dana, cu ochii micșorări de lumina soarelui, îl privea, urmărindu- 
| cum se depărtează. Ofiţerul îi făcu un mic semn de bun rămas 
cu mâna și ea zâmbi, după care veselă lipi obrazul de patul 
puștii. 

— Îţi cam face curte, după cât se pare... observă cu prefăcută 
naivitate Mihai și așezându-se alături de soră-sa își dezbrăcă 
cămașa zdrenţuită, scoțând-o peste cap. 

— Se poate să ai dreptate, răspunse moale Dana, fără să 
întoarcă privirea. Însă nu-i dau nici o importanţă. 

— De ce? se miră el, ștergându-și pieptul și spatele cu 
cămașa făcută mototol. E un om cumsecade, inteligent... 

— Nu mă interesează, repet! răspunse rece Dana, parcă 
plictisită de această discuţie ce i se părea total nepotrivită. 

— Dar ce ai, domnişoară? Inima nu-ţi spune totdeauna ce-ţi 
spun și ochii? Că ochii te cam trădează... 

— Uite, Mihai, întoarse ea capul, să lăsăm interogatoriile 
astea care nu-și au rostul! Ești de acord? 

— Ce vorbeşti, dom'le! Te pomenești că ţi-a sărit ţandăra?! 
Bine domnișoară... 

Zicând acestea, se ridică și porni de-a bușilea către mitraliera 
pe care o deservea acuma ostașul recrut. Pe deasupra 
continuau să ţiuie gloanţele dușmane și șuierul proiectilelor de 
tun ce se spărgeau undeva în urmă, în marginea orașului. Peste 
întreaga luncă a Topolniţei plutea un nor des de fum și praf, iar 
parcă din adâncul hățișurilor se înălța un vaier de fier, cu ecouri 
prelungi, metalice. 


43 


În cartierul Tabaci, locuit în parte de tăbăcari și în ale căror 
curți se vedeau întinse la soare piei argăsite, mai precis pe 
strada Pandurului, se duceau lupte înverșunate. O parte dintre 
nemți, trecând râul Topolnița prin dreapta, peste podul de fier al 
căii ferate, căutau să se strecoare în oraș pe această stradă sau 
pe poteca de pe malul Dunării, îndreptându-se către clădirea 
unde se afla internatul liceului Traian. Profitau de acoperirile 
variate ale terenului, dar mai ales de depozitul de cherestea al 
întreprinderii „Cloșani” prin curtea căruia, la adăpostul stivelor 
de scânduri și bușteni, intenționau să se infiltreze către 
periferiile Severinului. Dar tăbăcarii le-au venit repede de hac. 
Câţiva dintre ei, veniţi în permisie de pe front, au ieșit în stradă, 
au făcut rost de arme și s-au alăturat celorlalte grupuri de 
muncitori. Experienţa frontului și-a spus îndată cuvântul. Orice 
neamt care apărea de după cantonul de cale ferată, la capul 
podului de fier, era luat la ochi și dat peste cap dintr-un singur 
foc. Unii dintre ostașii companiei lui Ganea se amestecaseră 
printre locuitorii Tabaciului și printre muncitori, constituindu-se 
în grupe pestrițe și, acționând după îndemnurile localnicilor care 
cunoșteau ascunzișurile, focul lor având mai mult succes 
împotriva atacatorilor. 

Deodată, dintr-o curte a unuia Poiană, ieși un băieţandru de 
vreo 16 ani, scund, cu picioarele niţel arcuite, cu părul cânepiu 
și ochi căprui, în mână cu un automat. Părea speriat, neliniștit, 
căuta cu privirea în toate părțile. 

— Ce-i mă, Mircea? îl întrebă din șanțul străzii unde era culcat 
unul dintre mobilizaţii aflaţi în concediu și care purta uniforma 
militară. Unde te duci? 

— Nea Cristescule, haide repede, să coborâm în vale către 
Dunăre, că nemţii au început să se strecoare ca șerpii prin 
bălăriile de pe malul apei. 

Câţiva luptători civili, la semnul aceluia ce i se spunea 
Cristescu, îl urmară pe Mircea prin curtea acestuia și ieșiră lângă 
calea ferată, pe marginea Dunării. Văzându-i, nemţii rămaseră 
deodată locului, ca de piatră. Vroiră să facă cale întoarsă, dar 
focul fu instantaneu și ucigător. Câţiva doar scăpară cu viață și 
fugeau împleticindu-se ca beţi, la adăpostul bălăriilor fără să-și 
găsească echilibrul, căzând în brânci și iar ridicându-se, urmăriţi 


de spaima morții. 

— Nea Cristescule, nea Eugene, nea Vasile! strigă Mircea, 
întorcându-se spre grupul ce înainta prin șanțul terasamentului 
de cale ferată. După ei, să nu ne scape! 

Gloanţele șuierau ascuţit ca niște bondari. Unele loveau piatra 
terasamentului și cioburile de granit se împrăștiau ca mii de 
schije în toate părțile. Un sergent de vânători de munte, răsărit 
și el printre luptători nu se știe de unde, ceru lui Mircea 
automatul și-i dădu în schimb pușca sa. Ochind cu precizie, 
sergentul dobori dintr-o singură rafală trei nemți, ce se prăvăliră 
la picioarele podului metalic. Unii o luară la fugă înapoi pe 
traversele podului, alţii săriră în apă, îndreptându-se către 
șoseaua dinspre Șimian unde se retrăsese grosul mașinilor lor. 
Incercarea de a pătrunde în oraș, folosindu-se de terasamentul 
căii ferate și de poteca ce mărginea Dunărea, nu le reușise. Se 
constituise aici, în mod voluntar, încă un sector de apărare al 
severinenilor, tenace și de netrecut. 


lon Raicu, împreună cu Victor Ganea și cu Gligor își 
instalaseră punctul de comandă la casa unui grădinar, către 
marginea orașului. După un timp prinseră fiecare să se 
amestece printre luptători, să dea o mână de ajutor în lupta 
pentru respingerea atacurilor dușmane, deoarece în ultimele 
minute nemţii se năpusteau tot mai aprig asupra pozitiilor 
luptătorilor români, încercând să-i dea peste cap și să intre în 
oraș. De câteva minute Raicu se oprise în apropierea lui Niţă 
Dogaru, ascunzându-se după un dâmb înalt de pământ, pe care 
aruncase în grabă niște crengi de salcâm să-l mascheze. Ochea 
calm și deschidea focul cu o precizie atât de mare, încât atât 
bătrânul soldat cât și Totelică, ce stătea ghemuit în groapa lui, 
erau uimiţi cum îi dădea pe nemți peste cap. 

— Și zici dumneata că vor veni alte rânduieli? întrebă după o 
vreme Niţă Dogaru, văzându-l pe Raicu că se odihnește oleacă. 
Că ar fi bine după spusa dumitale... 

— Vor veni, taică Dogarule, vor veni, zise Raicu, vorbind peste 
buza gropii. Stătea trântit pe-o parte, scotea cartușe de prin 
buzunare și le înșiruia pe-o lamă metalică. Atunci tot omul își va 
afla cu cinste rodul muncii lui. Și noi cei de la oraș, muncitorii, și 
dumneavoastră, ţăranii săraci de la sate. 

Un proiectil de tun șuieră ca o săgeată prin aer și se sparse cu 


o explozie surdă în peretele casei din spate. Instinctiv, Raicu își 
trase capul între umeri, stătu așa câteva clipe, să vadă dacă nu 
mai vine o nouă lovitură, apoi privi peste parapet înainte, către 
lunca Topolniţei. Nemţii erau trântiţi la pământ de-o parte și de 
alta al șoselei, pe malul râului și dincolo de podul de fier. 

— Trag blestemaţii, nu se lasă, zise Niţă Dogaru înălțând 
fruntea peste marginea gropii sale. Dar și-ai noștri nu-i slăbesc o 
clipă. Au încercat vreo două atacuri și nu le-a mers. 

— Tunarii au fost la înălțime! 

— Au fost, săracii de ei, că și alaltăieri sară, când am luat cu 
asalt comandamentul nemţesc, tot ei ne-au ajutat, n-aţi văzut? 
Cum pleca o ghiulea din alea drăcoase, cum se prăvălea 
peretele! 

Bătrânul soldat își scoase casca de pe cap și cu mâneca bluzei 
militare își șterse creștetul și fruntea de sudoare. 

— E cald, tare cald, reluă el, adresându-se lui Raicu. Nici nu 
știu dacă-ai noștri or fi treierat la vremea asta, oftă el, 
aducându-și aminte de acasă. Dacă nici n-o fi având cine să 
secere... și ce să secere... 

Clătină capul a durere și tăcu, făcându-și de lucru cu 
închizătorul puștii. 

— Ai mult pământ, taică Dogarule? întrebă Raicu în timp ce, 
întors pe-o parte cât mai ferit să nu ofere o ţintă inamicului, 
căuta să bage lama cu cartușe în magazia puștii. 

— De pământ întrebi dumneata? Apăi am o juma’ de pogon și- 
olecuţă de grădină. Atâta am. Încolo, sufletul... 

Tăcu, oftă iară și trase adânc aer în piept. Zise, după o vreme: 

— Pământ tare ca iasca, domnule, abia intră fieru plugului în 
el. Cine să-l muncească, păcatele mele? Cine? Am muierea 
oloagă de vreo șase ani, abia se trage pe prispă, băiatu mi-a 
murit departe, pe front, că drept vorbeai dumneata alaltăieri, în 
vale, la Şantier, că uite stăteam și te-ascultam cu gura căscată 
și parcă-mi mergea la inimă spusele dumitale. Pentru ce-a 
murit? Pentru interesele boierilor, ca alde moșieru Tintorescu de 
la noi din sat. Om cu sute de pogoane! Numa ăi săraci, fără bani 
la poznar, numa ăștia, domnule, au dus greul frontului. 

— Așa e, taică Dogarule... Dar moșia aceea a lui Tintorescu de 
care spui dumneata, trebuie să o împărţiţi între dumneavoastră, 
țăranii săraci. El singur cu atâta pământ - auzi, sute de pogoane 
- și dumneavoastră de-abia vă duceţi zilele pe câte-o palmă de 


loc? Ce socoteală e asta? 

— Păi e drept cum grăiești dumneata, dar cine să facă treaba 
asta? Că Tintorescu de bunăvoie nu ne dă el pământu nici în 
vânzare, darămite pe degeaba... 

— Dumneavoastră, ţăranii, trebuie să luaţi pământul. Nu-l 
munciţi dumneavoastră? 

— Ba noi îl muncim. 

— Păi dacă-l munciţi, tot dumneavoastră trebuie să culegeţi și 
roadele! vorbi cât mai convingător Raicu. Acum au venit alte 
timpuri, taică Dogarule. Intraţi cu plugurile, împărţiţi totul 
frățește și gata. Noi, muncitorii, comuniștii, vă vom ajuta... 

Niţă Dogaru se scarpină în cap, îl privi cu mirare, lung și 
stăruitor pe Raicu, parcă fără să-i vină a crede toate câte le 
vorbea acesta, după care se întoarse și-i strigă soldatului din 
dreapta lui: 

— l-auzi, mă, Totelică, ce zice 'mnealui... 

— Am auzit, nea Niţă, că am stat cu urechea tot într-acolo, 
zise Totelică, înălțând mai mult capul. Să fie oare adevărat? 

— Păi de ce să nu fie, măi, oameni buni? îi întrebă Raicu, 
glăsuind mai tare să-l audă și acela peste răpăiturile puștilor și 
mitralierelor. De ce să nu fie? Partidul nostru comunist luptă 
pentru ca în ţară să fie dreptate, cine muncește să primească 
rasplata muncii lui după cuviinţă. 

— Da, partidu ăsta îi numai pentru muncitori? întrebă cu 
oarecare sfială Niţă Dogaru. 

— Cum numai pentru muncitori? 

— Adică sunt trecuţi în el numai muncitori? 

— Ba și ţărani, zise Raicu. Și profesori, și studenți, și 
învăţători... toţi cei care vor să lupte alături de noi, de muncitori. 
Toţi cei care vor să nu mai fie în lume exploatare, să nu mai fit 
trântori care să mănânce din sudoarea altuia și ei numai să 
tragă câștigul, ca alde Tintorescu de la dumneata din sat și câţi 
or mai fi ca el pe pământul ăsta... 

Niţă Dogaru lăsase pușca pe parapet și fără să-i mai pese de 
gloanţele care treceau pe deasupra sau îi ţiuiau pe la ureche, se 
uita năuc la Raicu, de parcă acesta îi povestise cine știe ce 
năzdrăvănii de prin basme, să le auzi și să te minunezi, întoarse 
capul, îl privi în tăcere tot cu ochii măriţi de uimire pe Totelică, 
apoi iar pe Raicu și iar pe Totelică și până la urmă îi zise 
acestuia: 


— Auziși, mă vecine, cum stă chestia? 

— Auzii, nea Niţă. 

— Ştii ce mă gândesc eu? laca, ar fi bine să ne trecem și noi 
în partidu în care-i 'mnealui, în partidul comuniștilor. Zău așa. 
Luăm pământu boierilor și pe urmă... om mai vedea noi ce-o 
mai fi. 

— Să ne trecem, nea Niţă, întări Totelică. De ce să nu ne 
trecem? Că ne-o fi numai de bine... 

— Apăi rău de ce să ne fie? făcu Niţă Dogaru scărpinându-se 
în barbă. Și domnu' caporal Dincu mi-a mai spus în câteva 
rânduri cum îi cu isploatarea boierilor. Păi cum? Tintorescu cu 
poznarele pline de crăiţari numai din ăia de aur și eu cu ele pline 
de seminţe de floarea soarelui? Că de âlea am, cu ălea mă 
hrănesc... 

N-apucă să-și sfârșească vorba, că un iureș de foc se năpusti 
deodată asupra poziţiilor infanteriștilor români și ale civililor 
înarmaţi. Proiectilele începură să curgă ca ploaia și exploziile se 
țineau lanţ, răbufnind când în spate, prin straturile grădinilor, 
când înainte, în faţa parapetelor. Trâmbe de pământ se înălțau 
negre ca niște umbrele și apoi de sus cădeau bulgări și ţărână 
într-atât de deasă, de nu mai vedeai la un pas înainte. 
Mitralierele nemților prinseră să toace toate deodată și valea 
aceea largă a Topolniţei începu a răsuna într-atât de 
înspăimântător, încât ziceai că dintr-o clipă într-alta se scufundă 
pământul. Pe deasupra zăvoiului înverzit plutea o ceaţă 
albăstruie ca un fum care parcă luat de vânt se tot ducea către 
apa Dunării. Drept răspuns, începură să tragă și tunurile 
militarilor români. Și mitralierele. Și puștile-mitralieră. lar 
pușcașii, civili și militari, deschiseră un foc într-atât de dens 
încât nu era palmă de pământ în toată lunca aceea nisipoasă, să 
nu fie zgăriată de gloanţele ce zumzăiau în aerul fierbinte al 
zilei. 

După câţiva minute, ieșind dinapoia mașinilor răsturnate și 
găurite de proiectile, de după tulpinile plopilor ce mărgineau 
șoseaua, sau de după malul râului unde stătuseră ascunși, sute 
de nemți porniră într-un iureș turbat la un nou atac. Strigau, 
țipând „iuriii”... „iuriii”, făceau salturi cât mai scurte și repezi și 
trăgeau din mers cu automatele asupra poziţiilor românești din 
față. Pesemne era ultimul atac decisiv pe care-l încercau și erau 
hotărâți cu orice preţ să-i dea peste cap pe luptătorii români 


care le pricinuiseră atâtea pierderi. 

— Ţin-te bine, taică Dogarule! zise Raicu ferind capul după 
parapet. Au pornit ca turbații... 

In aceea clipă, din spate își făcu apariţia, venind mai mult de- 
a bușilea, un soldat cu capul descoperit, cu părul năclăit de praf 
și sudoare, în mână cu un automat. 

— Hei, care-i dom’ Raicu pe-aicea? strigă el dinapoia unor 
tufe. 

— Eu, măi camarade! zise Raicu, și-i făcu semn să se apropii. 
Ce ai cu mine? 

— Uite, te caut, domnule, de-o jumătate de ceas și nu te 
găsesc. Am fost mai întâi la casa aceea, că acolo mi-a spus 
domnu' sublocotinent că e postul de comandă, dar casa e 
pustie. 

— Care-i necazul, camarade? căută să-i curme sporovăielile 
Raicu. 

— laca o hârtie de la domnu'sublocotinent Ganea al nostru. 
Să-mi dai matale și răspuns. 

Zicând acestea, ostașul vâri mâna în sân, și trase de sub 
veston o hârtie împăturită în patru pe care i-o întinse lui Raicu. 

— Un raport, mi se pare... 

— Bine, dă-l încoace! 

Raicu luă hârtia și o parcurse în mare grabă cu privirea. 
Ganea se afla în cartierul Tabaci unde conducea lupta unui 
detașament de militari și civili împotriva unor forțe nemţești 
care dăduseră un nou atac. Ceruse regimentului, și colonelul 
Predoiu îl anunţa că trimite ultimele efective din garnizoană: 
cavaleriști și gardieni publici, vreo câţiva marinari... Unde 
socotea, dumnealui, lon Raicu, că s-ar putea folosi aceste noi 
întăriri? Să-i comunice de urgenţă, pentru că trebuia să 
amplaseze noile efective la teren. 

Raicu împături hârtia și rămase o clipă pe gânduri. „Să mă 
sfătuiesc și cu Gligor, cugetă el. Dar unde-l pot găsi eu acuma 
pe omul ăsta? Aleargă și el de colo până colo unde e situaţia 
mai grea”. Privi apoi înainte, pe câmpul de luptă și își zise: „Văd 
că aici, de o parte și de alta a șoselei, lângă pod își 
concentrează nemții cele mai puternice forțe. Deci aici trebuie 
să fim și noi pregătiţi să-i dăm peste cap. Ar fi nimerit chiar un 
contraatac...” 

— Măi camarade, se întoarse Raicu către ostașul ce stătea 


culcat pe burtă în așteptare, în apropierea lui. Spune-i domnului 
sublocotenent Ganea să trimită noile efective tot pe direcţia 
podului. Ai înţeles? 

— Am înţeles! 

— Și dacă nu mai are treabă acolo, să vină încoace. 

— Hârtie nu-mi mai dai mata? 

— Nu-ţi mai dau. Comunică verbal. 

— Ce să fac? înălță ostașul sprâncenele alburii dt praf și pe 
fața-i de mucalit, mânjită de fum și sudoare se așternu pentru o 
clipă mirarea. 

— Zic să-i comunici verbal, reluă Raicu. Adică să-i spui prin 
viu grai cele ce-ai auzit de la mine. 

— Apăi, așa da... se lumină ostașul și, prinzând automatul în 
mână, se răsuci pe burtă cu capul către înapoi. Mă duc și 
sănătate bună. 

— Mergi sănătos... Hei, dar unde ţi-e boneta? Sau casca, ce-ai 
avut? 

Ostașul însă nu-l mai auzi. Porni repede, mergând pe brânci 
printre gropi, boschete și după câteva clipe se pierdu înapoia 
unui gard prăbușit. 


44 


Peste un sfert de oră, prin grădini, apărură în spatele poziţiei, 
câţiva gardieni publici, în uniformele lor cafenii, cu eghileţi albi 
pe piept, în mâini cu puști și pistoale. Îndată după ei, se văzură 
vreo două plutoane de ostași în cizme, cu rozeta la carâmbi și 
pinteni lucitori. Apoi câţiva marinari și grăniceri. Se strecurau 
tiptil, cu spinările aplecate, în mâini cu carabine scurte și puști- 
mitralieră. Un ofiţer tânăr, cu capul descoperit și casca în mână 
- era locotenentul Sabin Niţulescu - le tot arăta cum să ocupe 
dispozitivul, strigând și răcnind prin ploaia de gloanțe, parcă 
fără să-i pese de moarte. 

— Uite, domnule Raicu, ne vin ajutoare, observă Niţă Dogaru. 
Vin cavaleriștii de la Padina. Uite, mă, Totelică, se întoarse el 
către soldatul din dreapta, ţi-a venit cumnatu-tău, care-i 
mobilizat la roșiori... Măi Totelică! Toteli... 

Vorba lui Niţă Dogaru îi îngheţă pe buze. Inima i se frânse pe 
dată. Ochii i se măriră de groază. Trupul lui Totelică fără cap, 
smuls probabil de vreun proiectil, se zbătea zvârcolindu-se în 
groapa adăpostului, în spasme scurte, din ce în ce mai molatice. 
Din gâtul retezat ţâșnea un șuvoi de sânge ce stropise frunzele 
de pe parapet, pușca, întreg pământul în jur. 

— Săracu de el! zise împietrit de durere Niţă Dogaru și, 
luându-și pentru o clipă casca de pe cap, se închină, făcând o 
cruce mare pe piept. Uite-l, domnule, cum se duse... Nici n-am 
băgat de samă... N-a scos o vorbă... 

Raicu, crispat, clătină capul, oftă, dar nu răspunse. Mânui 
parcă mai aprig închizătorul puștii, duse arma la ochi și apăsă 
pe trăgaci. Dădu afară tubul ars și cu repeziciune introduse un 
nou cartuș pe ţeavă. Când să apese iară pe trăgaci, simţi că 
cineva se apropie târâș prin spate și-l scutură de laba piciorului. 
Intoarse speriat capul. 

— Sandule, ce-i cu tine? 

Sandu, feciorul lui, cu trei copii în urmă-i, lipiţi una cu 
pământul, încât nici nu li se deslușeau spinările, zvârli tatălui doi 
săculeţi de pânză doldora de cartușe. 

— Ține și mai trec eu pe la mata, să știi, vorbi băiatul gâfâind. 
Sunt cu echipa de împrospătători... 

Zâmbi, și cu un gest al capului arătă către puștanii ce 
încercau să ridice frunţile de la pământ, ca să privească înainte. 


— Capul la cutie, mă! le strigă Sandu autoritar. Ei, am plecat. 
Cu bine, tată, și ai grijă de mata... 

— Mai bine ai de tine, îl povăţui Raicu cu vocea scăzută. Nu 
veni prea mult înainte cu copiii ăia după tine... Aruncă sacii ăștia 
de departe, că ajung ei aici în gropile noastre. 

Îi era teamă pentru viaţa fiului său și de aceea căuta să-l 
ocrotească. Nu-l mai avea decât pe el și de la moartea nevestei 
își concentrase întreaga dragoste asupra lui. Îl încerca totuși un 
sentiment de jenă că se gândise măcar la treaba asta când în 
jurul său atâţia oameni erau gata să-și jertfească viaţa pentru 
cauza poporului, pentru ţară. Stăpânit de aceste reflecţii, privi 
mult timp în urma lui Sandu. Băiatul se îndepărta sprinten și vioi 
cu copiii după el, târându-se una cu pământul pe după tufișuri și 
resturi de garduri. Se oprea când și când și după povata tatălui, 
zvârlea de departe, cu precizie, săculeţii cu cartușe, drept în 
gropile trăgătorilor. „Îmi place că m-ascultă, constată cu 
mulțumire Raicu. Barem să aibă grijă să se ferească de glonţ, că 
uneori face pe eroul când nu trebuie.” 

Nemţii, înverșunaţi, continuau încercările de atac, dar fără 
vreun rezultat deosebit. Se opriseră după câţiva zeci de metri de 
la plecare și, cu capetele lipite de pământ așteptau să se 
sfârșească potopul de foc ce cădea asupra lor, ca să reia 
înaintarea. 

Mihai, cu mâinile încleștate pe mânerele mitralierei, ochea 
destul de calm și apăsa pe trăgaci, simțind cum i se zguduie 
umerii în trepidaţiile puternice ale propriu-zisei. Alături, ostașul 
recrut care-l ajuta, ţinea pe palmă banda metalică cu cartușe, să 
poată trece mai ușor pe sub capacul cutiei închizătorului și-l 
privea cu un respect ascuns pe Mihai, văzând cu câtă precizie și 
sânge rece declanșa focul. 

Ganea se ivi de după niște boschete, mergând cât mai 
aplecat, cu un automat în mână și cu binoclul spânzurat de gât. 
Faţa i se aprinsese sub viziera metalică a câștii, iar ochii parcă-l 
usturau, că-i ţinea tot timpul pe jumătate închiși, acoperiţi de 
pleoapele prăfuite. 

— Domnule Mihai, zise el venind aproape și punând mâna pe 
umărul mitralieristului. Eu sunt, Ganea... 

— Te-ascult, domnule sublocotenent, răspunse Mihai fără să 
întrerupă tragerea, ţinând privirea tot înainte. 

— Situaţia e următoarea, vorbi ofițerul cu glasul întretăiat de 


osteneală. A sosit vremea să dăm contraatacul decisiv. Pentru 
asta, în poziția noastră a venit și colonelul Predoiu. A fost la cele 
două batalioane, care stau ascunse în pădurea Balota. La o 
rachetă verde cu cinci stele, batalioanele vor ataca prin 
surprindere din spate și flanc. Tot atunci vom porni și noi... Ai, te 
rog, grijă cum deschizi focul prin culoar. Fixează pe șina gradată 
câteva miimi dreapta și stânga pentru spaţiul de siguranţă. 
Apoi, când noi vom ajunge pe linia șirului aceluia de mâncături 
galbene de pământ, faci salt și ocupi loc de tragere acolo în 
dreapta, după ciotul acela de lemn, unde văd parcă o tulpină... 

— Da, e o tulpină de plop, retezată... 

— Așa, acolo ocupi o nouă poziţie de tragere. Ne-am înţeles? 

— E-n regulă, domnule sublocotenent! 

— Să nu încetezi o clipă să ne susţii cu foc! 

— Nici o grijă, domnule sublocotenent! 

Ganea puse binoclul la ochi, privi înainte câmpul de luptă, 
apoi se trase pe brânci înapoi, să treacă pe la alte cuiburi de foc. 
Maxim, cu obrazul lui fraged aplecat pe patul puștii, trăgea de 
zor, ochind calm, așa cum îl învățase Mihai mai de dimineaţă. Îi 
era gura uscată de arșiţă, obosise peste măsură de mult, dar nu 
se da bătut și, cu o voință fără seamăn, trimetea glonț după 
glonț în rândurile dușmanilor. Chiar îi spusese lui Sandu când 
trecuse pe la el, că e bine să se înapoieze cât mai curând, 
deoarece numai doi săculeţi de cartușe nu-i ajung până la 
sfârșitul luptei. 

Trecând prin preajmă-i, sublocotenentul veni lângă el, stătu o 
clipă de-o parte privindu-i zelul cu care încărca pușca și ochea, 
apăsând pe trăgaci, după care îl întrebă zâmbind: 

— Cum merge treaba, voinicule, ai învăţat să ochești? 

— Am învăţat, răspunse oarecum sfios Maxim, cu privirea 
plecată. 

— Dar cine te-a lovit la ochi, de s-a umflat și s-a învineţit așa? 
Am vrut să te întreb mai de dimineață, dar am uitat... 

Maxim nu răspunse. Lăsă pușca cu închizătorul deschis pe 
parapet și trecându-și dosul palmei peste frunte plecă iară 
privirea, de parcă îi era greu să vorbească despre el. Era încă 
plăpând, neîntremat, i se vedeau coastele prin cămașa de pânză 
subțire ce fusese cândva a lui Mihai. Faţa o avea tot suptă, 
slabă, dar se mai luminase întrucâtva, nu mai era cenușie, 
bătrânicioasă ca pe vremea când era la brutărie. 


— Nu spui cine te-a lovit la ochi? stărui Ganea. Bine, atunci 
poate-mi spui al cui ești? Cum de-ai ajuns chiar aici, în linia 
întâi? Părinţii tăi știu unde te afli acum? 

— N-am părinţi, domnule ofițer, vorbi moale, cu glas stins 
Maxim. 

— Dar ce s-a întâmplat cu ei? Cum de-ai rămas orfan? 

Băiatul se codi la început să vorbească, dar până la urmă 
povesti ofițerului cum rămăsese singur pe lume, fără nici un 
ajutor de nicăieri... 

— Și ce-ai păţit la ochi? Și la buză? Eşti vânăt și umflat... 

— Am fost închis la poliţie și bătut. M-au aflat că într-o noapte 
am lipit manifeste comuniste pe ziduri și pe ferestrele vitrinelor 
și m-au arestat. 

— Cine, tu? făcu ochii mari Ganea. Dar... cum... păi... mă, mă 
minţi... te lauzi... 

— Sunt membru al Uniunii Tineretului Comunist, domnule 
ofițer, spuse cu hotărâre Maxim. Și de aceea... 

— Serios? 

— Așa cum vă spun! 

Ganea rămase uimit de cele auzite. lată, un băieţaș neîmplinit 
încă la trup, firav și pricăjit, găsise - cum asta, numai el știe! - 
drumul luptătorilor comuniști. Dar el, cum de n-a aflat decât 
foarte târziu acest drum? De ce oare nu l-a căutat cu mai multă 
insistenţă, că doar preocupare a avut, a fost interesat să-l afle. 
Și, deodată, Ganea constată fără surprindere că din clipa acelor 
puţine destăinuiri, Maxim îi devenise foarte drag inimii lui, 
apropiat ca un frate mai mic întâlnit după o îndelungată 
despărțire. 

— Hai, du-te, lasă pușca și du-te! îl îndemnă ofiţerul să plece, 
socotind că nu e bine să-și primejduiască viaţa, mai ales că 
peste puţin avea să se declanșeze contraatacul decisiv. 

Dar Maxim nu se clinti. Înălţă numai privirea mirată către 
ofițer, contrariat pentru această neașteptată hotărâre a lui. 

— Hai, mă, nu pleci? vorbi Ganea blând și-l mângâie pe cap, 
pe obrajii aprinși de fierbinţeala soarelui. 

— Nu... răspunse moale Maxim. Nu plec... Vreau să lupt și eu, 
domnule ofițer. 

— Să nu-mi mai spui „domnule ofiţer”, zise Ganea continuând 
să-l mângâie pe păr. 

— Dar cum? 


— Nenea Victor. Auzi tu? Să-mi spui nenea Victor... 

— Bine, domnule ofițer... 

— Mă, tu nu înţelegi? Nenea Victor... 

— Nenea Victor... 

— Așa. Acum du-te, lasă pușca și du-te... 

— Nu mă duc, nenea Victor, vorbi Maxim, pe un ton rugător. 
Ți-am spus: vreau să lupt și eu. 

— Uite, copiii de-o vârstă cu tine fac alte treburi, cară cartușe 
mai înapoia poziţiilor. 

— Eu nu sunt copil! 

— Dar ce ești? 

— Sunt utecist, am spus, răspunse cu gravitate Maxim. Matale 
trebuie să știi că comuniștii luptă în primele rânduri. Așa că... Ce 
mai... 

Ganea începu să râdă. 

— Bine, măi, luptă și tu aici în linia întâi, dacă vrei așa, dar ai 
grijă să te ferești, zise el și-l mângâie din nou pe copil pe 
creștetul capului cu palma lui mare și grea. Acuma o să înceapă 
atacul. 

Dădu apoi să plece, dar parcă amintindu-și de ceva se 
întoarse, își scoase casca și o așeză pe capul băiatului. 

— Uite zise ofițerul, ţine asta, e cam grea, dar te ferește de 
glonţ. Eu am să fac rost de alta... 

— Mulţumesc, șopti moale Maxim și-l privi pe Ganea pe sub 
viziera metalică a căștii. Faţa i se îmbujorase de emoție, sau 
poate de recunoștință. Zâmbind, începu sa pipăie casca de oţel 
din creștetul capului, mângâindu-i marginile, curelușa. Nu mai 
purtase așa ceva, ca un adevărat luptător și nici nu-și închipuise 
că avea să poarte. Pușcă, de, mai treacă-meargă, avea toată 
lumea, dar dintre civili până acuma nimeni n-avea cască. 

— Maxime, zise Ganea, prinzându-l cu mâna de după cap. 
Vrei să-mi dai puţină ascultare? 

— Da... 

— Uite, zic să rămâi să lupti, dar ai grijă cum spuneam și nu 
scoate capul din groapă decât când tragi cu pușca, da? Și să nu 
stai mult afară să iei linia de ochire, că te pândește un neamt de 
la distanţă și te ia el pe urmă la ochi, ai înţeles? 

— Da, am înţeles, domnule ofițer... 

— Mă, ai uitat? 

— Am înţeles, nenea Victor... 


— Așa... Ai grijă de tine... 

Zicând acestea, Ganea îl mângâie încă o dată pe obraji și cu 
capul descoperit se trase înapoi tot pe brânci, așa cum venise. 
După câţiva metri dădu peste Dana, ascunsă în groapa ce i-o 
adâncise mai mult Sandu cu puţin timp înainte. Basmaua îi 
căzuse pe ceafă și părul blond îi flutura acum în voie pe fruntea 
arsă de soare. Umerii rotunzi și goi se înnegriseră și ei în 
fierbinţeala zilei. Faţa îi era mânjită de sudoare și praf; din 
pricina aceasta, știindu-se murdară, la apariţia lui Ganea lăsă 
capul în jos și duse mâna în dreptul frunţii, acoperindu-și ochii. 

— Te-ai ascuns ca struțul, domnişoară! glumi Ganea, oprindu- 
se lângă ea. 

— A, dumneata erai? se făcu ea a tresări, chipurile surprinsă 
de apariţia ofițerului. Nu știam... 

— Ego sum qui sum! ® decretă Ganea înălțând degetul 
arătător și începu să râdă. Cum merge treaba, domnișoară? 

— Merge destul de bine, zise fata și lăsând jos pușca scoase 
din sân o batistă de mătase cu care începu să-și șteargă faţa. 
Uite în ce hal m-am murdărit, făcu ea îmbufnată. Meseria 
dumneavoastră, a militarilor, nu-i de loc elegantă... 

— Însă e practică! 

— Da, în situaţia asta, ai dreptate, e practică, zise ea și arătă 
cu capul înainte către câmpul de luptă. Vai, am crezut că 
înnebunesc de groază! De câte ori au pornit nemţii încoace, tot 
de atâtea ori mi-a fost teamă că vin aproape, aproape și ne 
împușcă... 

— Și ce făceai dacă veneau foarte aproape? întrebă Ganea 
făcându-și de lucru cu curelușa diagonalei. Dacă reușeau 
bineînţeles... 

— Eu știu? înălță ea din umeri. Nu-mi pot da seama. Poate că 
aș fi fugit înapoi, sau poate că aș fi stat aici să trag până la 
ultimul cartuș. Zău că nu știu ce să zic. Sunt situaţii din astea 
groaznice, când acţionezi nepremeditat... 

— Da, așa este. Dar vecinul dumitale, pe care am aflat că-l 
cheamă Maxim, e plin de hotărâre, nu alta! Uite-l cum încarcă 
arma și trage. 

— Vai de el, sărăcuțul! îl compătimi Dana. Noi i-am spus să 
stea acasă, dar n-a vrut. A zis că merge și el fiind și de datoria 
lui să lupte împotriva nemților. E în organizaţia noastră de U.T.C. 


+3 Sunt acela care sunt! (|. latină, n.a.) 


— Cum în organizaţia noastră de U.T.C.? se miră Ganea. Și 
dumneata ești în U.T.C.? 

— Şi eu, întări fata zâmbind. Ce te uiţi așa? 

Ganea era de-a dreptul uluit de cele ce auzise. Căută prin 
buzunare o batistă, să-și șteargă fața de sudoare, dar negăsind 
renunţă și rămase tăcut, privind gânditor undeva departe peste 
lunca Topolniţei ce vuia sub răpăitul puștilor și mitralierelor. 

— Uite batista mea, zise Dana și i-o întinse. 

— Nu, nu, mulțumesc, se împotrivi el vădit rușinat. Am avut și 
eu, dar se vede treaba că am pierdut-o. 

— Tocmai de aceea, pe asta am să ţi-o prind uite aici, zise ea 
și aplecându-se legă batista cu un nod de curelușa diagonalei de 
la centură. Așa, acum n-ai s-o mai pierzi! 

Ofiţerul era de-a dreptul fâstâcit. Totdeauna îl fascinaseră și-l 
încântaseră discuţiile cu Dana, chiar sperase într-o prietenie mai 
apropiată, dar de fiecare dată ea se arătase indiferentă. Și îi 
plăcea nespus de mult fata asta, era frumoasă, avea un aer 
deosebit, întreaga ei făptură degaja prospeţime și îndemna la 
dragoste... Dar speranţele sale erau iluzii deșarte, visuri 
irealizabile... Și-acum, iată, i-a oferit și un talisman... 

Emoţionat, cum poate nu-l mai văzuse nimeni până atunci, 
sublocotenentul mângâie cu duioșie batista de mătase prinsă de 
curelușa diagonalei și zise zâmbind: 

— ţi mulțumesc, domnişoară. Am s-o păstrez ca amintire de 
la dumneata. 

— O, se miră ea contrariată, o batistă murdară? 

— Nu interesează, făcu el categoric. E de la dumneata. Numai 
că... 
Işi aminti parcă ceva și chipul i se întunecă pe dată. 

— Ce este? 

— Batista nu înseamnă oare despărțire? 

— Prostii! râse Dana. Ce, dumneata crezi în lucruri de-astea? 
— Nu cred, dar așa se spune... 

Ganea stătu o clipă pe gânduri continuând a mângâia batista 
prinsă de curelușa diagonalei, după care zise: 

— Îți spun la revedere! 

Luă automatul, vru să pornească înapoi târâș, dar își aminti 
de ceva, se întoarse și zise: 

— Apropo, era să uit: la o rachetă verde cu cinci stele toată 
poziția noastră va porni la atac. Dumneata, domnişoară Dana și 


Maxim, să staţi, vă rog, pe loc. Pericolul e prea mare, nu e bine 
să vă expuneţi. Am uitat să-i spun puștiului treaba asta, 
comunică-i te rog dumneata. E tare simpatic... 

Făcu un semn de bun rămas cu mâna și se trase înapoi pe 
brânci, pornind târâș către locurile unde se găseau Raicu și Niţă 
Dogaru. 

Într-un șanț se întâlni cu caporalul Dincu. Era cu faţa mânjită 
de praf, negru ca un fund de ceaun și numai dinţii îi luceau albi 
în gură. 

— Ce-i cu tine, Dincule? 

— L-am lăsat pe plutonierul major Tănăsică la împărţit 
muniția și-am pornit și eu încoace. El, știți, cu piciorul... 

— Bine, treci la grupa din dreapta. Vezi că la o rachetă verde 
pornim la atac! 


45 


În clipa aceea, nemţii se ridicară din nou la atac. Trăgând cu 
toate armele, într-un vuiet asurzitor, furișându-se pe după 
mașinile răsturnate și pe după tulpinile plopilor, rostogolindu-se 
prin șanțurile drumului și prin gropile de proiectile, puhoiul de 
uniforme verzi-cenușii se avânta metru cu metru către poziţiile 
ostașilor și civililor români. Sublocotenentul Victor Ganea duse 
repede binoclul la ochi și privi înainte. li vedea acum destul de 
bine. Le distingea feţele lucii de sudoare, ochii micșoraţi de ură 
și neputinţă, le zărea bluzele prăfuite, descheiate la gât, cu 
mânecile suflecate. La centuri aveau înfipte grenade, în mâini 
automate cu ţevile bronate, pistolete. Se opreau, culcându-se la 
pământ, trăgeau și iar se ridicau, într-un iureș ce parcă nu mai 
avea sfârșit. Incepură să strige, să urle, bezmetici, agitând 
deasupra capetelor pumnii cu pistoletele și automatele, 
îndemnându-se unii pe alţii să alerge cât mai repede, să 
pătrundă în poziţiile românești, să le dea peste cap și să intre în 
oraș. Între ei, se distingea figura maiorului Schultz, înalt, slab, 
cu faţa crispată, și arsa de soare, cu ochii albaștri, răi și 
întunecați de ură, cu capela gri-verzuie cu cozoroc mare adânc 
trasă pe frunte. 

— Dom'le Mihai! strigă către dreapta Ganea și Mihai care 
tocmai alimenta mitraliera, întoarse capul să vadă cine îl strigă. 
Ascultă, dom'le Mihai! 

— Ordonaţi, dom'le sublocotenent! zise Mihai și înălță mâna 
să se vadă că e atent. 

— Uite, îl vezi pe lunganul acela de neamt? 

— Acela slab, cu panglică de decorație la cheutoarea bluzei? 

— Acela. Mai lasă-l să înainteze câţiva zeci de metri și apoi fă- 
| să muște ţărâna! E comandantul acestei hoarde verzi-cenușii... 

— Am înţeles, dom'le sublocotenent! zise Mihai și armă pe 
dată mitraliera. li trimit acum un salut în ţăcănit de morse. 
Telegrafia morții... 

Calm, Mihai privi iar înainte. Maiorul, în fruntea atacatorilor, 
înalt și slab, alerga ca un bărzoi, cu pași mari, legănaţi, de parcă 
mergea printr-o mlaștină. 

Mihai îl lăsă să mai înainteze câţiva pași, văzându-l cum agită 
în dreapta și-n stânga automatul său, apoi îl prinse în aparatele 
de ochire și apăsă pe trăgaci. O scurtă rafală de mitralieră sfâșie 


aerul și ofițerul neamt se prăbuși ca un sac. Stătu o clipă la 
pământ, apoi încercă să se ridice mergând în patru labe, cu 
capul descoperit, clătinându-se ca un om beat. In secunda 
aceea însă, o nouă rafală îl răsuci într-o parte și-l lăsă nemișcat 
pentru totdeauna. 

Cu tot potopul de gloanţe aruncat împotrivă-le, nemţii nu se 
lăsau însă cu una cu două. Ambiţioși, se avântau tot mai mult 
înainte sub norii de fum și praf ce-i învăluiau ca o ceaţă. 
Zgomotul luptei se amplifica și ecourile răpăiturilor și exploziilor 
de proiectile răsunau prelung și lugubru, ca un vaier fără de 
sfârșit. Deodată, din pădurea Balotei, ţâșni spre înalt o săgeată 
de foc și, într-o clipă desfăcându-se în arcuiri largi se lăsară 
către pământ cinci stele verzi, sclipitoare, ca de argint. 

— Racheta! zise Ganea. Acum atacă batalioanele... 

Un potop de foc se revărsă brusc dintr-acolo și după un minut 
își făcură apariţia, într-un atac surprinzător, impetuos, ţâșnind 
ca din pământ și la nesfârșit zeci de plutoane de militari români, 
cu căștile sclipind în soare, cu armele în mâini, strigând și 
alergând într-un iureș de nedescris. Buimaci, nemţii își opriră 
atacul. Total surprinși de cleștele în care erau prinși stătură o 
clipă locului, privind înapoi complet dezorientaţi, neștiind ce să 
facă, încotro s-o apuce. 

— Înainte, băieţi! tună în clipa aceea Ganea, îndemnându-și 
luptătorii să iasă la contraatac și, așa cum se afla, cu capul 
descoperit și automatul în mână, se ridică în picioare, sări peste 
șanțuri și gropi, și cu mersul lui greoi, porni la vale, către lunca 
Topolniţei. După mine, înainte, uraaa! 

Sutele de militari și civili se ridicară toţi ca unul și se avântară 
cu strigăte năprasnice înainte, urmându-l pe ofițer, mânuind din 
mers închizătoarele, trăgând rafale după rafale, sărind cu pași 
mari peste parapete, șanțuri sau ce întâlneau în cale. 

Raicu, Gligor, Haralamb, Sandu - răsărise și Dincu, nu se știe 
de unde cu o pușcă-mitralieră în mână, mai către dreapta - Pius 
și Chirică, apoi Niţă Dogaru mergând aplecat, c-o moletieră 
după el, și în urmă-i locotenentul Sabin Nuţulescu cu roșiorii lui, 
marinarii și cei câţiva gardieni, alergau cu toții într-un iureș 
nestăvilit, prin ploaia de gloanţe, fără să le peste de moarte. 

Nemţii o luară îndată înapoi la goană către apa Topolniţei, 
către  desișul zăvoiului, împrăștiindu-se care încotro, ca 
potârnichile în bătaia puștii, răspândiţi și înnebuniţi de groază, 


unii cu mâinile ridicate, alţii zvârlind din mers puștile, 
dezbrăcând vestoanele, aruncând centurile și cizmele din 
picioare, dar cei mai mulţi prăvălindu-se sub snopul gloanţelor 
neiertătoare. 

— După ei! îndemna Ganea tot frontul acela de luptători ce 
înainta vertiginos și năvalnic ca un tăvălug de fier. După ei, să 
nu scape nici... 

În clipa aceea însă, vorba i se frânse. Un glonţ îl lovi în piept. 
Se clătină o clipă pe picioare, bâjbâind cu mâinile înainte, de 
parcă ar fi căutat un sprijin și apoi se rostogoli în marginea 
șoselei, lângă primul plop înalt, cu tulpina scorburoasă, 
rămânând întins sub tufele prăfuite ale unor mărăcini. Se zbătu 
câteva clipe, lovind aerul cu braţele și picioarele, se răsuci, 
reveni cu faţa în sus, apoi rămase pe-o parte, chircit, 
zvârcolindu-se cu gura năclăită de sânge. 

— Măi fraţilor, s-a prăpădit dom'sublocotinent, măăă! dădu în 
clipele acelea strigat de deznădejde Niţă Dogaru. Uite-l ia, acolo 
în șanţu drumului... Lângă plopu acela... 

Desprinzându-se din șirul luptătorilor, bătrânul soldat alergă 
cât putu de repede, se opri lângă ofiţer, cu răsuflarea 
întretăiată, îngenunche și-l cuprinse de grabă în brate, 
scuturându-l cu putere, căutând să-l readucă în simțiri. 

— Dom'sublocotinent! încercă el să-i vorbească și cu degetele 
vru să-i ridice ploapele. Dom'sublocotinent, m-auziţi? 

Înfrigurat, cu mâinile tremurânde, luă repede bidonul de la 
șold, turnă un șuvoi de apă rece peste fața lui Ganea, îl scutură 
iarăși, apoi îi șterse cu dosul palmei lui bătucite sângele ce 
începuse a-i năvăli pe gură. 

— Dom'sublocotinent! se rugă iară bătrânul soldat. 
Dom'sublocotinent, m-auziţi? 

— Apă... apă... mi-e sete... șoptea printre buze Ganea. 

— Îndată, dom'sublocotinent, îndată... Uf, dumnezeule, că mi- 
a fost ca și un copil! suspina bătrânul soldat în zbuciumul 
durerii. Cum de l-a nimerit glonţu tocma pe 'mnealui, om cu 
inima atât de bună? Cum? 

Duse bidonul la gura muribundului și-i turnă restul de apa 
peste buzele încinse. Ganea avu o ușoară tresărire, deschise 
ochii, apoi se lăsă și mai moale în braţele bătrânului soldat: 

— Apă... apă... mă arde... apă... 

Cutremurat, Niţă Dogaru privi bidonul gol, îl scutură lângă 


ureche, îl răsturnă și o încercare de groază îl cuprinse pe dată. 
Nu mai avea strop de apă. Privi deznădăjduit în jur. Lupta era în 
toi. Militarii și civilii atacau cu înverșunare, strigând și 
îndemnându-se în vacarmul acela peste răpăiturile puștilor și 
mitralierelor care trăgeau fără oprire. 

— Măi, fraţilor, măăă! prinse a striga Niţă Dogaru. Un bidon, 
mă! Care-aveţi un bidon, mă fraţilor, măăă?! 

Nu-l auzea însă nimeni. Glasul i se pierdea în vuietul acela al 
luptei ca luat de vânt. Și atunci, în clipele acelea de disperare, el 
văzu cum de după șirul de plopi, rostogolindu-se ca un ghem, 
apăru deodată Maxim, cu casca căzută pe ochi, cu pușca în 
mână, alergând și poticnindu-se mai-mai să dea de-a dura. O 
rafală de mitralieră începu a șuiera pe deasupra capului său, dar 
el se aruncă într-o clipă la pământ, apoi se ridică asemenea unui 
titirez, și porni s-alerge din nou prin ploaia de gloanţe. 

— Mă, copilandre, mă! îi strigă Niţă Dogaru. Mă, băiete! 

Într-o clipă, Maxim fu lângă bătrânul soldat. Se aplecă, privi 
înfrigurat faţa ofițerului și deodată lacrimi mari începură a-i șiroi 
pe obraji. 

— Trăiește? întrebă el cu teamă, înecându-se de plâns. L-am 
văzut de-acolo, din groapa mea cum a căzut și am venit repede 
încoace... 

— Stai aici, lângă 'mnealui, îl rugă Niţă Dogaru. Eu mă duc 
răpede după apă și după un sanitar. Stai pitit după plopu ăsta, îl 
povățui el. Viu îndată... 

Zicând acestea, Niţă Dogaru plecă de-a bușilea prin șanțul 
drumului și îndată se făcu nevăzut pe după boschetele prăfuite 
și încremenite în arșița amiezii. 

Rămas singur, Maxim se simţi deodată cuprins de teamă, 
pentru că nu știa ce să facă. Scoase repede casca și o puse 
alături, lângă tulpina plopului, alături de pușca încă plină de 
unsoare. Luă apoi capul ofițerului și-l puse pe picioarele sale, să 
fie sprijinit ca pe o pernă, după care începu să-i mângâie faţa, 
să-i sufle peste frunte, peste ochi, să-i facă aer cu palma lui 
mică și plină de ţărână. „Of, doamne, să nu moară! se ruga el și 
parcă-l cuprinseră dintr-o dată niște friguri, că începu a tremura 
din tot corpul. Să nu moară... Barem de-ar veni mai repede 
sanitarul acela...” 

— Apă... apă... șopti abia auzit Ganea. 

Sufla din greu, înălţând și coborând anevoie coșul pieptului, 


își sugea mereu buzele învineţite, faţa căpătase o culoare 
galben-cenușie. O horcăială îl încerca deseori din adâncul 
pieptului, se zbătea și atunci gura i se umplea de sânge. 

— Apă... apă... 

— Vine acuma apa, domnu'ofițer... nene Victore! zise Maxim, 
aplecându-se asupră-i. Mă vezi, nene Victore? Uite-ţi spun cum 
vrei matale... Deschide ochii și mă vezi, nene Victore, se ruga el 
cu glasul înecat de plâns... Sunt eu, Maxim... Băiatul care i-ai 
dat casca matale... 

Ganea însă nu-l auzea. Răsufla tot mai greu, fără să ridice 
pleoapele, iar horcăiala aceea îl scutura parcă mai mult și gura i 
se umplea de sânge. 

— Să nu mori, nene Victore... Să nu mori... 

Începu să plângă în hohote, cu capul aplecat peste faţa 
ofițerului, încercând să-i șteargă cu mâneca zdrenţuită a cămășii 
șuvițele de sânge ce i se prelingeau mereu din colțul gurii. 

In jurul lui vuietul luptei creștea cu fiecare clipă, sute și poate 
mii de gloanţe săgetau aerul fierbinte, se auzeau strigăte și 
îndemnuri, comenzi, vaiete și ţipete, răsunau explozii de 
grenade și proiectile în ecouri prelungi peste întreaga luncă, dar 
micul Maxim, cu obrazul lipit de fruntea lui „nenea Victor”, nu 
mai auzea nimic din toate astea, nu înțelegea nimic, nu-l mai 
interesa nimic; totul în preajmă-i, întreaga fire atât de clocotindă 
și de efervescentă i se părea că se scufundă cu încetul într-o 
apă liniștită și adâncă. 

Așa îl găsiră după un sfert de oră sanitarii și soldatul Niţă 
Dogaru, veniţi într-un suflet să dea primele ajutoare ofițerului. 


46 


Spre seară totul se liniști. Ecourile acelei aprige lupte se 
stinseră. Peste întreaga luncă a Topolniţei se așternu o tăcere 
grea, adâncă. Prizonierii nemți încolonaţi într-un lung șir, parcă 
fără de sfârșit, au fost duși sub pază în curtea regimentului de 
infanterie. Cu capetele descoperite, descheiați la vestoane, cu 
fețele năclăite de sudoare și praf, stăteau în acel amurg al zilei, 
pe jos, în mijlocul platoului de adunare al trupei, înconjurați de 
militarii români, ce-i supravegheau cu armele în mâini. Fumau, 
își vorbeau în șoaptă, unii dintre ei glumeau, dar cei mai mulţi 
erau abătuţi cu privirile înnegurate, copleșiți de povara 
gândurilor amare. Automatele, puștile, mitralierele, întregul lor 
armament fusese depozitat grămadă în faţa magaziei, unde 
plutonierul major Grădinaru nu mai prididea cu inventarierea. 

Mașinile și tunurile capturate încă nu fuseseră aduse. Abia 
acum erau remorcate de câteva automobile de piață 
rechiziționate în grabă și trase pe rând în curtea regimentului. 
Printre pavilioanele și magaziile cazărmii era un du-te-vino de 
militari și muncitori din formațiunile de luptă patriotice. Abia 
sosiți de la porţile orașului, o parte dintre civili predau armele 
unui sergent, după care se adunau grupuri-grupuri aprinzând 
țigări și vorbind gălăgios, fără a se încumeta să plece către 
case; unii stăteau în jurul sutelor de prizonieri nemți pe care-i 
priveau cu dispreţ și scârbă ca pe niște tâlhari ale căror fapte nu 
aveau să le uite niciodată. 

În faţa pavilionului administrativ, sub un bătrân castan, Raicu 
abia sosit din lunca Topolniţei, stătea pe o bancă alături de 
fecioru-său Sandu, de Gligor și de Mihai, și-i asculta cum își 
reaminteau episoade ale luptei ce abia se sfârșise. 

— Ai văzut neamţul ăla înalt cât un plop? îl întrebă Gligor pe 
Mihai. Năvălise peste dumneata la mitralieră. Nu mai aveam 
gloanțe și cu patul automatului i-am dat una sub bărbie de i-am 
mutat capul din loc. 

— Da, știu, zise Mihai. Eu tocmai în timpul acela scoteam 
buloanele propriu-zisei, să fac un nou salt. Noroc c-ai apărut 
dumneata... Și ce mai iureș a fost atacul nostru... 

— Dar ce ziceți de marinar? întrebă Sandu. 

— Care marinar? 

— Ala vânjos ca un taur, numai în cămașă și cu bereta pe cap, 


care a luat un neamţ de brăcinari, l-a ridicat deasupra capului și- 
a dat cu el în apa Topolniţei. 

— Da, l-am văzut, zise Gligor râzând. Vreo trei a aruncat așa. 
Avea boala asta, mai întâi să-i ridice în aer, ca la haltere, și apoi 
să dea cu ei de pământ. Măi, ce mai om și ăsta! îi zvârlea ca pe 
niște saci și striga unuia din spate: „Mai trece unul în contul 
meu, Costică!” 

— Dar știți ce-a spus unul din ofiţerii nemți luat prizonier? 
întrebă Mihai. L-am auzit spunându-i altuia: „Greșeala noastră e 
că am crezut că în oraș e o întreagă divizie și când colo, numai o 
mână de oameni!”. „Puţini, dar știm să ne batem! le-am zis eu 
în limba germană și au tresărit de uimire că le auzisem vorba. Și 
știm să ne batem pentru că ne batem pentru o cauză dreaptă”. 

Raicu își aprinsese o ţigară, trăgea fumul în piept, liniștit și 
tăcut, asculta povestirile tovarășilor săi de luptă și zâmbea. Se 
simțea puţin obosit, avea cămașa leoarcă în spate de sudoare, 
sandalele prăfuite, dar nu-i venea încă să plece către casă. Mai 
devreme, îi ceruse colonelului Predoiu ca din armele capturate 
de la nemți să primească o parte pentru formațiunile de luptă 
patriotice din oraș și acum aștepta să vadă în ce fel și când va 
intra în posesia lor. Apoi nu știa încă nimic de Ganea. Dintr-o 
clipă într-alta trebuia să se întoarcă Dana și cu caporalul Dincu 
de la spital. 

Tot gândindu-se la toate acestea, văzu oprindu-se în fața lui 
un zugrav bătrân, neras, cu faţa suptă, pământie, purtând o 
pușcă la umăr. Omul ţinea un copil de mână, un băieţaș de vreo 
zece ani, desculț, cu părul ciufulit și pantalonii scurţi, largi și 
peticiți spânzurând de două bretele scămoșate. La spate, copilul 
ţinea ascunsă o cască germană, cenușie, ca de tuci, cu vulturul 
argintiu dintr-o parte găurit de glonț. Zugravul ceru voie lui 
Raicu, își aprinse o ţigară, apoi plecă mai departe cu copilul de 
mână, dădăcindu-l: 

— Măi Vasilică, tu nu m-asculţi, băiete? Dă casca asta 
blestemată la magazie, hai cu mine, să vedem ce fac și eu cu 
pușca asta... 

— Nu, n-o dau! se împotrivea copilul ascunzând casca la 
spate. Mi-a dat-o un nenea soldat, că i-am adus mereu cartușe, 
și-o iau acasă. 

— Ce faci tu cu drăcovenia asta acasă? 

— Au mai luat și alți copii. Punem apă în ea pentru găini sau 


pentru câine. Numai că a mea îi găurită într-o parte... 

În curtea regimentului forfota nu se sfârșise încă. Pe porţile 
larg deschise continuau să intre mașini și tunuri de captură; 
câteva căruţe cărau puști, mitraliere, cutii de cartușe. Pe platou, 
înconjurați de militarii români prizonierii sporovăiau între ei, 
zumzăind ca un viespar. Unul își rezemase capul de-o cutie 
pentru masca de gaze și dormea. Un altul scria ceva într-un 
carnet. Lângă el un soldat tânăr, cu faţa ciupită de vărsat cânta 
nepăsător dintr-o  muzicuţă. Alții își scoseseră cizmele, 
vestoanele, stăteau cu capetele descoperite, cu căștile aruncate 
în jur, și priveau neliniștiţi la santinelele ce se plimbau pe lângă 
ei, cu puștile în mâini și degetele pe trăgaci. 

Niţă Dogaru, plin de o anume importanţă, patrula de colo 
până colo cu arma sub braţ, vânătorește, numai ochi în toate 
părţile să n-o întindă vreunul chiar din sectorul ce-l avea în grijă. 
Călca apăsat, ţanţoș, parcă numărându-și pașii, cu privirea 
cercetătoare, neastâmpărată. Pierduse o moletieră și obiala 
ruptă îi atârna ca o treanță peste bocanc. Pantalonii îi fuseseră 
sfâșiați la genunchi în timpul atacului, iar bluza de doc, 
decolorată, udă în spate, îi atârna largă pe trupul slăbit și 
cocârjat. Centura o pierduse nici nu mai știa pe unde. Pesemne, 
o uitase acolo, lângă plop, când o desfăcuse să lege brancarda 
pe care-l pusese pe Ganea. 

Neamţul cel tânăr cânta de zor din muzicuţă și-l privea 
obraznic pe Niţă Dogaru. Când și când, bătrânul soldat se oprea 
locului, îl scruta și el tăios cu privirea, apoi pornea mai departe 
patrulând în jurul prizonierilor. Într-un târziu își aminti iar de 
Ganea. Ce-o fi făcut? L-or fi operat? l-or fi scos glontele din 
piept? Şi tot gândindu-se, cu sufletul plin de amărăciune, la 
comandantul său, îl cuprinse deodată o furie nestăpânită 
împotriva celor pe care-i păzea. Unul dintre aceștia slobozise 
glonțul acela blestemat. Poate chiar acela cu muzicuța... Se opri 
și-l privi atent, cu ochii micșoraţi, plini de ură, de dorința 
răzbunării... 

— la mai lasă, mă, cântatu ăla! îi zise deodată Niţă Dogaru, și 
arătă cu capul către el. Tu, tu, ăla ciupitu, ce belești așa ochii la 
mine ca proasta-n bâlci? Eşti vesel că nu ţi-a găurit încă 
nimenea scăfârlia? Fire-aţi ai dracului de porci și de criminali, să 
fiți! Omorâţi oamenii și apoi cântaţi. Lasă drăcia aia din gură, n- 
auzi? 


A 


Neamţul nu înțelegea ce-i spune. Zâmbind, se ridică, îi întinse 
muzicuţa și prin semne, arătând gestul fumatului, îi ceru în 
schimb un pachet de țigări. 

— Ține-ţi zdrăngăneaua, n-am nevoie de ea! îl respinse cu 
dispreț Niţă Dogaru. Poate ai nevoie să-i cânţi prohodu lu Hitler 
al tău. Da’ aicea nu mai sufla în ea, că ţi-o bag pe gât! Ti-o bag 
pe gât, auzi tu, mă? Mi-e sufletu cătrănit de durere și tu cânți, 
fire-ai al dracului cu cine te-a adus pe lume! 

Speriat, văzând că Niţă Dogaru umblă ameninţător la 
închizătorul puștii, neamţul se dădu un pas înapoi, se așeză jos 
între ceilalți prizonieri și încet, parcă cu teamă, vâri muzicuța în 
buzunarul vestonului, bâjbâind, abia nimerind nasturele clapei. 
Veselia îi pierise din ochi. Mâinile îi tremurau. 

— Așa! S-asculţi de comanda mea, mă Friţ, băiatule, că a 
venit vremea să comand și eu! zise Niţă Dogaru mai liniștit și, 
punând iar pușca sub braț, porni în obișnuita-i patrulare în jurul 
celor prinși. Eh, de când am așteptat eu vremea asta! vorbi ca 
pentru sine. De când am așteptat-o... 


Soarele cobora încetul cu încetul după dealurile ce înconjurau 
orașul. Umbrele pavilioanelor se alungeau tot mai mult în curtea 
cazărmii ca niște pete cenușii, diforme. De undeva, de peste 
Dunăre, răcoarea amurgului se făcea cu fiecare clipă tot mai 
simțită, înviorând seara aceea de vară. Foarte vag, stăruia încă 
în aer mirosul prafului de pușcă, al pulberilor arse, ce venea ca o 
boare ușoară din vale, dinspre lunca Topolniţei. 

— Ce-o mai fi cu sublocotenentul? întrebă într-un târziu Raicu, 
ridicându-se de pe bancă. L-or fi salvat? 

— S-a interesat colonelul Predoiu la spital, zise Gligor 
privindu-și ceasul de buzunar. A telefonat acum zece minute. 
Operația nu se sfârșise încă. 

— E destul de grav mi se pare... 

— Da, e grav. De două ori a intrat în comă. A pierdut mult 
sânge. Se spune că nu unul, ci două gloanţe i-au perforat 
plămânul... 

— Cred c-a intrat în snopul vreunei mitraliere, interveni Mihai, 
ridicându-se și el de pe bancă. Sau al vreunui automat... 

Dar nu-și sfârși vorba, că în clipa aceea, afară, pe drumul din 
fața regimentului se auzi duduind înfundat motorul unei mașini. 
Vorbele încetară. Toţi rămaseră într-ascultare. 


— Ei sunt, se întorc de la spital... 

Într-adevăr, peste câteva minute, ocolind cu grijă tunurile și 
camioanele de captură înșiruite pe aleea principală, intră în 
curtea cazărmii, legănându-se pe arcuri, un automobil negru, 
mare, greoi, descoperit, cu capota de pânză cenușie lăsată spre 
spate. Mașina opri încet, în faţa pavilionului administrativ 
ridicând în urmă-i un nor de praf. Din mașină cobori mai întâi 
Dana, cu faţa trasă, obosită, cu ochii trişti și părul despletit 
căzut pe frunte, apoi caporalul Dincu și la urmă Maxim, în 
pantalonii lui soldățești, cu casca prea mare ce-i acoperea 
aproape ochii încă roșii de plâns. 

— la uite și la ghindocul ăsta! zise Gligor către Raicu. A fost și 
el la spital... 

— S-a cățărat de scara mașinii, nu s-a lăsat neam, până nu l- 
au luat și pe el. 

Intr-o clipă, în jurul celor sosiți se strânseră mulţime de 
militari și muncitori aflaţi prin curte, dornici să audă vești despre 
Ganea. Văzând mașina, colonelul Predoiu cobori și el din birou, 
își făcu loc prin mulţime și veni mai în față. 

— Domnule secretar al partidului comunist din oraș, zise el 
văzându-l pe Raicu, veţi lua de la plutonierul major Grădinaru o 
sută de puști, patru lăzi cu grenade și douăzeci cu muniţie. 
Ajung? 

— Ajung, răspunse Raicu. Foarte mulțumim. 

— Ei, ce vești ne-aduci, domnișoară? se întoarse apoi către 
Dana. Arăta îmbătrânit, peste măsură de îmbătrânit, cu ochii 
încercănațţi, obosiţi și barba nerasă. Am încercat din nou să 
telefonez la spital, dar dracu știe, s-a deranjat centrala noastră, 
n-am putut obţine legătura... 

— Cum l-aţi dus? Ce face? întrebă și Mihai. Se simte bine? 

— Tot timpul pe drum i-am pus comprese cu apă rece pe 
tâmple, spuse Dana cu glas obosit. Dincu l-a ţinut în brațe 
împreună cu sanitarii, iar Maxim îmi ajuta să schimb 
compresele, muind batistele în gamela cu apă... 

— Lasă asta, spune cum se simte? interveni nerăbdător Raicu. 

— L-au băgat la operaţie. Două ceasuri am stat lângă ușă și- 
am așteptat. Când l-au scos din sală, a deschis puţin ochii, l-a 
văzut pe Maxim și a început să zâmbească... 

— Da, așa este! sări Maxim bucuros că putuse vorbi cu 
Ganea. Să vedeți, stătea întins pe targă, în ușa salonului, 


așteptau să-l ducă înăuntru. M-am apropiat și l-am întrebat 
încet: „Ce faci, nene Victore?” că așa a zis să-i spun, și el a 
ridicat ușor pleoapele, m-a privit blând și parcă-i râdeau ochii. 
„Cum te simţi?” „Bine, porumbelule, a zis, zău, așa mi-a zis, 
„porumbelule”. Mi-a șoptit apoi să fiu cuminte că eu o să fiu 
fratele dumnealui. „Ce fac cu casca?” l-am întrebat. „Păstreaz-o, 
a zis, ai grijă și de pușcă, lupta nu s-a terminat...” Asta e tot, 
apoi l-au băgat în salon. Așa că, încheie Maxim, privind în jur, ce 
fac, tovarășe Valer, iau pușca acasă sau pornim în noaptea asta 
după alți nemți? 

Zicând acestea, Maxim își luă casca din cap și cu mâneca 
zdrenţuită a cămășii începu a se șterge pe obraji, pe ochi, 
așteptând cu foarte multă seriozitate un răspuns. 

Zâmbind, Raicu vâri degetele în părul lui Maxim, i-l răvăși, 
zbârlindu-l, iar Dana îl cuprinse pe după umeri și-l ţinu lângă ea, 
strâns la piept, cu lacrimi în ochi, stăpânită de durere. „Va scăpa 
oare Victor? se întreba ea în gând, cu neliniște. Numai de nu s- 
ar ivi complicaţii... Desigur, doctorii vor face tot ce le stă în 
putinţă, au dat chiar asigurări în privinţa asta. Ce om minunat 
profesorul de latină! Ce om minunat!” 

Târziu de tot, când începuse a se întuneca, Dana, Mihai, 
Maxim, Raicu și Sandu pornira cu toţii către casă. Mergeau 
îngânduraţi, obosiţi de lupta istovitoare de peste zi, flămânzi, 
însetaţi și parcă nici unul nu îndrăznea să vorbească. Fugar, își 
aminteau scene din încleștarea de foc ce abia se sfârșise. Aveau 
încă în faţa ochilor moartea unora dintre militarii căzuți în timpul 
atacului, în auz le stăruiau încă șuieratul proiectilelor de tun, 
zumzetul  gloanțelor, vaietele și strigătele disperate ale 
muribunzilor. Apoi nu puteau uita rănirea destul de gravă a lui 
Victor Ganea pe care-l îndrăgiseră atâta... 

— Îmi pare rău că s-a întâmplat așa cu prietenul nostru, zise 
după o vreme Raicu. Trec pe acasă și apoi mă duc la el, la 
spital... 

— Cu jertfe am început să scriem noua istorie a țării, vorbi 
Mihai prinzându-l pe Maxim de după umeri. Cu jertfe și sânge... 

— Adevărat spui, domnule Mihai, răspunse Raicu. Dar pe cei 
care au luptat și au căzut pentru această istorie nu trebuie să-i 
uităm niciodată. 

Se înnoptase de-a binelea. Orașul se cufundase în întuneric. 
Străzile răvășite de bombe erau pustii, tăcute, stăpânite de-o 


liniște adâncă. Nici o lumină nu lumina noaptea. Numai undeva, 
sus în înaltul întunecat strălucea o stea, cu sclipiri vii, de argint. 
Era luceafărul... 


București - Brașov 
februarie 1963 - aprilie 1964. 


București 
octombrie-decembrie 1971