Ion Arama — Trecatoarea de fier

ROMAN sa 4 


LA BE 
ÎN it v 
W AN 


i 


ION ARAMĂ 


TRECĂTOAREA DE FIER 


— roman — 


Editura Militară, București, 1977 


Versiunea digitală 1.0 - ianuarie 2022 


Copertă: N. Nobilescu 


Capitolul | 
14/27 august 1916 


1. 


— Nu pleca neînarmat, îl sfătui colonelul. 

Căpitanul Crivăţ tocmai deschisese dulapul în care-și ţinea 
pistolul. Scoase arma și-i cercetă încărcătura cu o mișcare iute. 
Colonelul urmă: 

— Cu toate că n-o să-ţi trebuiască. Herr lulius nu e omul 
duelurilor cu pistolul. Preferă metode mai rafinate. Și nici nu 
cred că-l mai găsești acasă. Consiliul de coroană l-a pus pe 
gânduri. 

— Sau pe fugă, zâmbi Crivăţ îndreptându-se spre ușă. Am 
plecat, domnule colonel. 

— Nu-ţi urez succes, spuse colonelul. Pescarii susțin că urările 
aduc ghinion. Iți dau în schimb un ordin: nu te expune inutil. De 
altfel, o să te însoțească un comisar din poliția de siguranţă. 

— Mă descurcam și singur. 

— Nu era legal. 

— Destul s-a ascuns Herr lulius în umbra legii noastre prea 
îngăduitoare. 

— Lasă politica și du-te, zise colonelul. 

Crivăţ plecă grăbit, aproape alergând. De doi ani aștepta 
această clipă. In sfârșit, își spuse, pe când mergea pe lunga alee 
către poartă. Ești arestat, Herr lulius. În numele legii... Al legii pe 
care-o încalci de-atâta vreme! 

„Fiatul” Biroului Informaţiunilor aștepta la poartă cu motorul 
pornit. Soldatul de la volan își îndreptă capela și salută cu o 
mână, cu cealaltă deschise portiera din spate. Pe banchetă 
şedea un civil spatos, care salută și el: 

— Am onoarea, domnule căpitan. Sunt comisarul Petcu. 

— Am onoarea, spuse Crivăţ. Mergem? 

— În ce mă privește... zâmbi comisarul, și-și pipăi, prin haină, 
locul pistolului. 

— Dă-i drumul, Mitică, spuse căpitanul. 

Mașina porni de-a lungul Dâmboviţei, spre centrul orașului. 
Crivăţ privi cu coada ochiului spre comisar. Comisarul stătea cu 
buzele strânse, cu ochii ţintă înainte. Se întoarse deodată spre 


el. 

— Mare greșeală, domnule căpitan. Să-l lăsăm în pace atâta 
vreme. 

— Ordin de sus, oftă căpitanul Crivăţ. Voiau să prindem 
peștele cel mare. 

— Peștele cel mare se prinde greu. Uneori e bine să te 
mulțumești și cu plevușca. 

— Nici Herr lulius nu-i plevușcă, surâse Crivăţ. După câte cred 
eu, lucrează pentru mai mulţi stăpâni. Acum doi ani ne-am lovit 
de el într-o poveste cu cetatea Turtucaia. Un om de-al lui căuta 
să afle starea bateriilor. După aceea, alt fir ne-a dus tot la el, 
pornind de la producţia de armament. M-am pomenit la statul 
major cu un funcţionar de la Arsenal. Herr lulius îi oferise o rentă 
lunară, cu condiţia să-i dea informaţii despre comenzile de 
armament și muniții. Funcţionarul lucra chiar la registratură, 
avea la-ndemână toate datele. Un om sărac cu familie grea... 
Banii oferiţi de Herr lulius erau o tentaţie, știți? Spionul lucrase 
bine, știa totul despre bietul om. Numai că și-a greșit 
socotelile... 

Căpitanul zâmbi cu gândul la renghiul pe care-l jucase Biroul 
Informaţiunilor atât lui lulius cât și patronilor săi: funcţionarul 
fusese îndemnat să accepte cererea spionului și să-i dea datele 
pe care le furniza statul major. Luni de zile, serviciul de spionaj 
german a înghiţit cu lăcomie date false - cantităţi de cartușe 
mult inferioare celor reale, informaţii despre repararea tunurilor 
de cetate din fortificația Bucureștiului; de fapt, tunurilor li se 
modificau afetele și li se adăugau roți, intrând în componența 
bateriilor mobile... Apoi funcţionarul fusese mutat la alt serviciu 
și Herr lulius trebuise sa renunțe la această „sursă”... 

Al treilea episod îl dusese pe căpitan chiar în preajma 
spionului. Dintre porturile pe care le vizita, Herr lulius părea să 
aibă predilecție pentru Galaţi. O anchetă discretă dovedise însă 
că firma lui Herr lulius nu angaja aici transporturi mai mari decât 
în alte porturi dunărene. Atunci?... Căpitanul Crivăţ a pornit pe 
urmele spionului, la Galaţi. Îmbrăcat în docher, a asistat la 
discuţiile acestuia cu căpitanul remorcherului care avea să 
transporte șlepurile cu grâu până la Viena. Mai apoi, sub 
înfățișarea unui funcţionar de port, l-a urmărit la căpitănie și a 
aflat că negustorului îi venise chef să pescuiască. L-a observat 


de la distanță cum își pregătește pe îndelete excursia: tașca de 
piele cu scule pescărești trântită pe bancă lângă el, haina 
așezată cu îngrijire alături, mânecile suflecate și... la drum! 
Barca a plutit domol prin faţa portului, apoi Herr lulius a lăsat 
vâslele și a aruncat undița. Purtată lin pe apele fluviului, barca 
se apropia de Țiglina, unde se afla o baza a Diviziei de Dunăre. 
Căpitanul Crivăţ, văzând încotro a luat-o pașnicul negustor, a 
oprit o trăsură și a pornit cu ea spre Țiglina, în trapul cailor. A 
coborât la Obor. Şi-a continuat urmărirea supraveghind de sus, 
de pe faleza înaltă, drumul bărcii. Herr lulius nu arunca nicio 
privire mândrelor torpiloare acostate sub malul înalt, în preajma 
gurii Siretului; altceva părea să-l preocupe. Când și când, în 
vreme ce-și făcea de lucru cu undiţele, înălța privirea către 
vârful dealului, unde se aflau instalate bateriile fixe ale 
Marinei... 

Seara - o seară frumoasă, de început de mai - căpitanul 
Crivăț a așteptat o oră întreagă pe trotuar, în fața hotelului 
„Olimpic”. Așteptarea nu i-a fost zadarnică: proaspăt ras, cu 
cămașă cu guler tare, Herr lulius a coborât în restaurant. 
Căpitanul a intrat și el, și-a găsit o masă în preajmă. După o 
vreme a apărut un locotenent-comandor, cunoștință mai veche, 
judecând după familiaritatea cu care-l întâmpinase Herr lulius. 
Incălzit de șampanie, marinarul a adus un elogiu meritat cetății 
Galaţi. „Bateriile de coastă o fac invulnerabilă, perora el. Numai 
calibrul principal din cazemate l-ar ţine pe dușman la zece 
kilometri. Plus tunurile cu tragere repede, amplasate pe 
faleză...” 

— La întoarcere, încheie Crivăţ, i-am raportat colonelului meu: 
„Nu mai încape nicio îndoiala. Omul face spionaj, sub pretextul 
călătoriilor de afaceri. Să punem mâna pe el, înainte de a putea 
face mai mult rău”. „Răbdare, tinere, mi-a spus colonelul. Se tot 
învârtește pe la ambasadele Germaniei și Austro-Ungariei; cine 
anume îi cere informaţiile? Pentru noi, Herr lulius e doar o za din 
lanţ; trebuie să-i aflăm capătul. Un diplomat imperial expulzat 
pentru spionaj, o întreagă rețea anihilată - asta numesc eu 
misiune îndeplinită!” „Cred că știu care dintre diplomaţi...” „Știu 
și eu, m-a întrerupt colonelul. Te gândești la atașatul militar 
austro-ungar. Dar ne trebuie probe”. Asta e, domnule comisar. 
Ințelegi de ce nu ne-am grăbit? 


— Și-acum credeţi că ne așteaptă liniștit în casă? 

— Om vedea, spuse Crivăţ. Măreşte viteza, Mitică! 

Mașina se strecură printre trăsurile și automobilele care 
năpădiseră, ca un făcut, bulevardul. Din Rosetti, o luă pe o 
stradă liniștită, cu copaci înalţi, cu coroane bogate, care se 
îmbinau deasupra străzii alcătuind un tunel verde. Aerul însuși 
părea mai răcoros. Ajunseră în fața locuinţei lui Herr lulius. 
Căpitanul ar fi nimerit casa și legat la ochi; de câte ori, după 
întoarcerea spionului din vreo „călătorie de afaceri”, nu-i 
supraveghease locuința, căutând să determine cine anume 
venea să culeagă „recolta” de informații... 

— Stop, îi spuse șoferului. Trage pe dreapta și așteaptă. Să 
mergem, domnule comisar. 

Un agent în civil, cu pălăria trasă pe ochi, se ivi de după un 
copac: 

— Dom’ comisar, am adus mandatul. 

— Bun. Dă colțul și supraveghează spatele casei. 

Agentul plecă în fugă, deschizându-și tocul pistolului. 

Căpitanul se îndreptă cu o mișcare hotărâtă spre portiţă. O 
deschise. Comisarul îl urmă. Se opri la ușa principală a casei. 
Incercă ușa, era încuiată, căpitanul apăsă pe butonul soneriei. 
Se auziră pași târșâiţi, apoi o femeie scundă și grasă se arătă în 
prag: 

— Ce doriți? 

— ÎI căutăm pe domnul lulius. 

— Nu-i acasă. Cine sunteți dumneavoastră? 

— Poliţia, se  răsti comisarul. Dumneavoastră sunteţi 
proprietăreasa? 

— Da. l-am închiriat casa acum doi ani. Domnul lulius avea 
recomandaţii. Nu primesc pe oricine, sunt femeie onorabilă și... 

— lată mandatul de percheziție. Acum putem intra? 

— Vai de mine, poftiţi, spuse femeia intimidată. Numai că e 
cam deranj. Domnul lulius și-a făcut geamantanele azi la prânz. 
Avea pe masă pașaportul. Am vrut să-i restitui banii, că-mi 
plătise chiria pe șase luni înainte, dat era grăbit, a spus că ne 
socotim când s-o întoarce... 

— Nu se mai întoarce, râse scurt comisarul. Asta-i camera lui? 

Arătă spre ușa din dreapta, care se desprindea din salonul 
spaţios dar prost luminat. In aceeași clipă, de afară se auziră 


două Împuşcături. Căpitanul și însoţitorul său se repeziră la ușă, 
cu pistoalele pregătite. Din grădina mică dar bogată în copaci și 
tufe de tot felul, se arătă agentul, umilit: 

— L-am scăpat, domnule comisar. 

— Unde? 

— Tocmai când dădeam colţul, l-am zărit prin gard. M-am 
repezit spre el; a fugit; l-am somat să stea, am tras. Degeaba. L- 
am scăpat și gata. 

— Cum arăta? întreba căpitanul. 

— Un om înalt, adus de spate, cu părul cenușiu. 

— Nu era el. Spuse gânditor căpitanul. Dar după 
semnalmente, era un om de-al lui. A fost văzut de mai multe ori 
în preajma lui Herr lulius. Se întoarse spre proprietăreasă, care 
rămăsese, palidă, în cadrul ușii: Mai e cineva în grădină? 
Servitor, grădinar, ceva? 

— Nu. Domnule, sunt singură, spuse femeia. Grădina mi-o 
îngrijesc cu mâna mea. Cine să fi fost, doamne iartă-mă, că doar 
la noi... 

— Și în casă? o întrerupse comisarul. 

— Nimeni, absolut nimeni. Sunt singură. De când a plecat 
domnul lulius, bineînţeles. Dar... ce-a făcut? 

— Cercetăm casa, spuse Crivăţ hotărât. Dumneata, se adresă 
sergentului, mai dă o raită prin jurul clădirii. 

Intrară în camera din dreapta, o încăpere confortabilă, cu 
mobilier pretenţios. Căpitanul se repezi la cămin unde stăruiau 
câteva resturi de hârtie carbonizată; încercă să recupereze 
ceva, dar hârtia fusese bine arsă și nu putu să distingă nimic. 
Agentul se întoarse repede: 

— Nu e nimeni pe afară, dom’ căpitan. 

— Păi cine să fie, zise proprietăreasa, numai eu și el eram 
aici, v-am spus. Vine de două ori pe săptămână o femeie care- 
mi ajută la curăţenie. Îi plăcea curăţenia, doamne iartă-mă, 
vorbesc despre el ca despre un mort. 

— Pentru noi e ca și mort, spuse comisarul, apoi se îndreptă 
spre agent: Du-te imediat la prefectură, raportează că omul a 
plecat și să se dea telegramă la gara Predeal, poate-l prind cei 
de la vamă... 

Căpitanul se uită la ceas. 

— Dac-a apucat acceleratul, nu-l mai prindem, oftă el. 


— Încercăm, mormăi comisarul și-i făcu semn sergentului să 
plece. 

Continuară percheziţia. Herr lulius își lăsase în garderob 
paltonul cu guler de blană; în buzunare nu găsiră nicio hârtiuță. 
Căpitanul trase sertarele biroului: erau goale. Cărţile din 
bibliotecă erau aliniate cu grijă; le cercetă foaie cu foaie. 
Proprietăreasa făcu un gest resemnat: 

— Degeaba vă uitaţi. Nu se prea omora cu cărţile... 

— De unde știți? întrebă căpitanul. 

— Păi eu ștergeam praful în fiecare zi. Și găseam cărțile 
neclintite, cum le lăsam. 

— N-avea timp de cărți, rânji comisarul. Dom'le căpitan, iată 
ce-am găsit. 

li întinse o recipisă de poștă. 

— Primea pachete de acasă? se miră căpitanul Crivăţ. 

— Or fi sticlele din grădină, își dădu gazda cu părerea. 

— Ce sticle? întrebară amândoi deodată. 

— Săptămână trecută le-a primit. Spunea că sunt sticle cu vin 
vechi, care trebuie să stea la loc bun și liniștit, nici cald nici frig. 
Le-a dus el însuși și le-a îngropat. Mi-a spus să nu umblu la ele, 
că se supără foc. A așezat deasupra o ladă goală, să nu calce 
nici pisicile prin preajmă. Poftiţi să vedeţi... 

O urmară pe proprietăreasă. Din salon, trecură printr-un 
coridor și ajunseră pe o terasă înfierbântată de soare. 
Proprietăreasa luă dintr-un colţ o săpăligă. Coborâră cele câteva 
trepte ale terasei, o luară înainte pe poteca dintre două răzoare 
de flori. În fund, lângă calcanul casei vecine, văzură lada pusă 
cu gura-n jos, printre lujerele de lalele. 

— Cineva a mișcat-o din loc, spuse femeia. Uitaţi-vă, mi-a rupt 
și florile... Dar nu putea fi domnul lulius. Un om fin ca 
dumnealui... Și-apoi, a plecat atât de repede, că n-a mai avut 
vreme să intre-n grădină. 

— Atunci... spuse comisarul 

Căpitanul se apucă să cerceteze urmele de pași imprimate în 
pământul moale. 

— Un om înalt... murmură el. Pun rămășag că era adus de 
spate. 

— Și avea părul cenușiu, întregi comisarul, parcă în ironie. 

Crivăţ ridică lada și o dădu deoparte. Comisarul luă săpăliga 


din mâna proprietăresei. 

— Umblaţi cu grijă, murmură ea. Sticlele sunt lucru delicat. 

Comisarul îndepărtă pământul negru, afânat. Curând dădu de 
capacul unei cutii de carton. Îl ridică atent, apoi se aplecă și 
scoase la iveală o eprubetă mare, astupată cu un dop pecetluit 
cu ceară. 

— Nu prea seamănă a vin, spuse răgușit căpitanul Crivăţ. 

Luă eprubeta din mâna comisarului, o privi în lumină. Pe 
fundul ei se zărea ceva tulbure, un fel de mucegai cenușiu. 
Comisarul se aplecă, mai scoase câteva eprubete. 

— Să nu deschideti, îl preveni el. 

— Nici prin cap nu-mi trece, domnule. Avem destulă vreme să 
aflăm ce-i înăuntru. Am mai văzut așa ceva la Facultatea de 
medicină. După părerea mea, sunt niște culturi de bacili. 

— Bacili? repetă comisarul înmărmurit. 

Proprietăreasa își acoperi gura cu palma și se dădu un pas 
înapoi. 

— Trebuie duse la laborator, spuse căpitanul Crivăţ. 

— Bine-nţeles, încuviință comisarul grăbit. Doamnă, cred că 
nu-i nevoie să vă spunem: nu vorbiți nimănui despre ce-aţi auzit 
și ce-ați văzut. Sunt lucruri foarte grave, înțelegeți? 

Femeia dădu din cap fără să-și ia mâna de la gură. 


2. 


Din „Cuvinte către poporul românesc al satelor 
României din partea Ligii Culturale” 
București, 1915 


„„Școli românești statul nu ridică, iar stăpânirea a silit pe 
învățători să învețe pe copii ungurește și în școlile susținute de 
tăranii români. Unde nu s-au putut învoi, au închis școala și 
astfel în cinci ani au desființat peste 600 de școli românești. 

... Toată lumea care a mai rămas în Ardeal, moșnegii, femeile 
și copiii, despoiați de avutul lor și cu ochii secati de lacrimi, au 
gândul la frații din România. Ei știu că numai de aici le poate 
veni scăparea[...) 


Pe Calea Victoriei, trăsurile și automobilele circulau tot mai 


greu. O mare de lume se îngrămădise în fața afișelor proaspăt 
lipite pe ziduri, care anunțau declararea stării de asediu. 
Undeva, către Poșta Mare, răsună o trompetă. Apoi alta, dinspre 
Palatul regal. 

— Ce semnal, e acesta, colonele? Nu l-am auzit niciodată. 

— Mobilizarea generală, doamnă. 

— Intrăm în război? 

— Așa cred. 

— În sfârșit! 

Un bărbat blond, înalt, de vreo patruzeci de ani, cu o șuviţă de 
păr căzându-i de-a curmezișul frunţii, se opri și el să citească 
afișul. Apoi se întoarse și privi spre „Capșa”, căutând parcă un 
om căruia să-i împărtășească gândurile. 

— Bună seara, domnule Bistriţeanu! auzi în urmă un glas. 

— Seara bună, dragă Petrea. 

Se opri, dădu mâna cu tânărul care-i arătă cu fruntea spre 
decretul afișat în faţa Teatrului Naţional: 

— Vă bucuraţi, desigur. 

— Cum să nu mă bucur? De atâţia ani aștept această clipă. Se 
înfăptuieşte un act măreț. Aud pulsul istoriei, dragă prietene. 
Fraţii noștri de dincolo așteaptă de veacuri... 

Un om înalt, adus de spate, cu părul cenușiu, își dădu pălăria 
pe ceafă: 

— Asta ne lipsea! Război cu nemţii! Păi ne fac praf în câteva 
săptămâni! 

— Cum vorbești dumneata? sări un alt trecător. 

— Eşti filogerman, pesemne! adăugă altul. 

Omul adus de spate bătu în retragere: 

— Sunt filoromân, monșer. Dar mă gândesc la aeroplanele lor. 
Și la artileria lor grea, care face prăpăd la Verdun. Și la situaţia 
aliaţilor din Galiţia și Salonic. Nu era momentul sa intrăm, asta-i 
tot ce... 

Se întrerupse, privind alarmat în jur. Discursul său rămăsese 
fără ecou. În locul unei dezbateri cu argumente pro și contra, 
cum se obișnuia prin toate cafenelele de doi ani încoace, 
oamenii păstrau o tăcere grea. Îl priveau doar, neprietenos, și 
omul adus de spate citi în ochii lor o ameninţare vagă, mută dar 
neliniștitoare. Se depărtă în grabă, urmărit de privirile acelea 
întunecate. 


— Nu trebuia să amintească despre tunuri și avioane, spuse 
primul trecător. Știm și noi asta. Soldatul român e pregătit mai 
mult pentru parăzi... 

— Soldatul român e viteaz, spuse Petrea cu însufleţire. Și știe 
pentru ce luptă. În fiecare cătun s-a dus vestea despre ce se 
petrece în Ardeal. Va lupta cu entuziasm pentru fraţii lui, pentru 
unirea tuturor românilor... 

— Așadar mobilizarea generală... murmură Bistriţeanu. 

— Întocmai, spuse tânărul. Eu mă duc chiar în astă seara la 
statul major. Aș vrea să merg pe front, să văd ce se petrece și 
să informez cititorii. Dar mai întâi trebuie să mă prezint la cercul 
militar. 

— Merg și eu. 

— Dumneavoastră? se miră Petrea. 

— De ce nu? S-ar cuveni să fiu în prima linie. Întâi, că mi-s 
regăţean de zece ani. E datoria mea către ţară. Și-apoi... de 
atâta vreme scriu și pledez pentru fraţii mei de peste munți. Nu 
sunt un demagog, dragul meu. As dori să merg în frunte, cu 
arma în mână. Și să pun steagul tricolor la ușa primăriei din 
satul meu... Oricum, mă prezint să mă ia în evidență. 

— Atunci să mergem, se bucură tânărul. Nădăjduiesc că vom 
fi printre cei dintâi... 


— Ascultă, Petrea, spuse Bistriţțeanu când se depărtară de 
grupul din jurul afișului. Mă tot gândesc la personajul care dădea 
zor cu aeroplanele nemților. Parcă-l cunosc de undeva. 

— Și mie mi s-a părut cunoscut. Ah, cred ca l-am întâlnit la 
Capșa, într-o seară. Voia să înfiinţeze o gazetă și căuta 
redactori. Spunea că plătește bine. 

— O gazetă... murmură Bistriţeanu. Ştii, mi-a propus și mie 
cineva să colaborez la o gazetă. „Cum se numește?” am 
întrebat. „Deocamdată e numai un proiect. Vreau să avem întâi 
oamenii. Titlul e ușor de dat”. „Și ce culoare politică să aibă 
gazeta asta?” „Tradiţionalistă”. 

— Și mie-mi spunea tot așa. Tradiţionalistă. 

— Când l-am întrebat ce înţelege prin acest termen, s-a lansat 
într-un discurs lung despre tradiţiile relaţiilor culturale cu 
Germania, despre vechimea legăturilor cu Austro-Ungaria... Intr- 
un cuvânt, să scriu în favoarea Puterilor Centrale. 


— Poate-a fost vorba de aceeași gazetă, spuse Petrea uimit. 
Exact așa îmi spunea și mie. Şi-mi oferea o leafă de ministru. 

— L-ai refuzat? 

— Dumneavoastră aţi fi acceptat? 

— Să accept! Să-mi vând conștiința și crezul, pe arginţi? Mi- 
am închipuit că nu mă cunoaște. L-am întrebat: „Domnule, 
poate că nu știi. Sunt originar din Transilvania”. „Cu atât mai 
mult. Aveţi interesul să apăreţi cauza fraţilor de peste munţi...” 
„O gazetă cu asemenea orientare i-ar apăra ca funia pe 
spânzurat.” Omul a plecat. S-a dus la altă masă. Avea de gând 
să mai încerce. 

— Din păcate, uneori au reușit, spuse Petrea. Până și un 
general a scris în favoarea lor. 

— Vorbești de generalul Mustaţă? Doar nu-ţi închipui că el 
reprezintă conștiința armatei. De ce n-au scris generalii cei mari, 
Prezan, Averescu, Grigorescu sau Lambru? Oameni pe care 
opinia publică îi cunoaște, în care are încredere. 

— Faptul e fapt, stărui Petrea. Un general scriind în favoarea 
lor, asta face oricum impresie. 

— Sunt curios cu ce au izbutit să-l cumpere, murmură 
Bistrițeanu. Și mă întreb cum e posibil să-ți vinzi conștiința. Să-ţi 
pătezi numele pledând în favoarea dușmanului. 


3: 


Se înserase. Vasta piaţă Ballplatz din centrul Vienei era 
liniștită, în sfârșit. Rari trecători pășeau agale pe trotuarele 
proaspăt stropite, ţinându-se departe de zidurile albe ale 
clădirilor, care mai păstrau în ele ceva din dogoarea zilei. 

Un bărbat în costum negru, cu pălărie tare, cobori din trăsură 
în faţa edificiului impunător care adăpostea Ministerul de 
Externe al Imperiului. Ferestrele marii clădiri erau întunecate: 
numai în holul de la parter și în câteva încăperi învecinate se 
ghiceau, prin perdelele bogate, candelabrele electrice cu lumina 
strălucitoare. 

Bărbatul în costum negru se apropie de intrare cu pas 
hotărât. Era stăpânit de o vie emoție, pe care datorită anilor de 
serviciu în diplomaţie izbutea s-o ascundă. El întinse mâna încă 
înainte de a fi ajuns lângă ușă, apucă mânerul de bronz, bogat 


ornamentat, și bătu. În așteptarea răspunsului, își trecea 
nerăbdător greutatea corpului când pe un picior, când pe altul. 
După câteva clipe, portarul bătrân, cu favoriţi stufoși și albi, cum 
se purtau în urmă cu un sfert de secol, cu uniforma strâns 
încheiată până sus, parcă sfidând, de la adăpostul uriașei săli 
liniștite, zăpușeala serii de august, deschise larg ușa. 

— Ce dorește domnul? 

— Doresc să vorbesc cu domnul ministru de externe. 

Omul făcu ochii mari. Dar, ca un vechi slujbaș împărătesc, știa 
la rândul său să rămână impasibil la surprizele vieţii. Scoase cu 
discreție ceasul din buzunarul de sus al tunicii cu 
brandemburguri: 

— La ora aceasta, excelența sa nu se mai află în minister. 
Încercaţi mâine dimineaţă... 

— E o chestiune urgentă. Sunt ministrul României la Viena. 

Portarul își îndreptă ţinuta. Deveni deodată îndatoritor: 

— Excelenţa voastră dorește să stea de vorbă cu altcineva? 

— Cu funcţionarul cel mai mare aflat în clipa aceasta în 
minister. 

— Rog pe excelența voastră să mă urmeze. 

Ministrul României îl urmă în holul răcoros. Portarul deschise 
larg ușa propriu-zisă, care dădea în sala cea mare de la parter, 
se lipi de perete și-i făcu o invitaţie mută. Ministrul României 
grăbi pasul, descuind din mers broasca servietei negre, în 
vreme ce portarul se repezea zelos să ridice receptorul 
telefonului aflat la îndemână, lângă ușă, pe o mescioară de 
marmură. Sala înaltă, cu balcon și coloane bogat ornamentale, 
stârnea totdeauna admiraţia vizitatorilor. Dar acum diplomatul 
român nu aruncă nicio privire picturilor scumpe care 
împodobeau acest interior fastuos. Așteptă, răsucind servieta în 
mână, ca portarul să încheie scurta convorbire telefonică. Apoi 
făcu câţiva pași prin sala vastă, cu fotolii confortabile rânduite 
de-a lungul pereţilor. Ridică ochii: de pe scara albă, cu 
balustradă de marmură, cobora un tânăr în haine negre. Tânărul 
îl salută de departe: 

— Bună seara, excelență... Vă rog să scuzați întârzierea. 
Domnul ministru nu se află aici. 

Tot vorbind, cobora grăbit treptele acoperite cu un covor lat 
roșu. Ajunse, în sfârșit, în fața noului-venit: 


— Sunt funcţionarul de serviciu pe minister... 

Murmură un nume pe care diplomatul român nu-l desluși. De 
fapt se gândea la fraza pe care-o rostise în gând înainte de 
sosire: 

— Guvernul român m-a însărcinat să înmânez guvernului 
imperial austro-ungar un document de extremă importanţă. Fiţi 
bun și semnaţi de primire. Consemnaţi cu exactitate ora, vă rog. 

Funcţionarul scoase ceasul din buzunarul vestei. Semnă de 
primire și notă ora: 21.00. 

Ministrul României salută și plecă, însoţit până la ușă de 
politicosul funcţionar. În trăsura care-l ducea către gara centrală 
a Vienei, se gândi din nou la document. |! citise și-l recitise, în 
așteptarea  telegramei care-l împuternicea să-l ducă la 
destinaţie. 

Documentul făcea un istoric al relaţiilor României cu Tripla 
Alianţă, protesta împotriva tratamentului nedrept la care erau 
supuși românii de pe teritoriul monarhiei austro-ungare și se 
încheia cu cuvintele: 

„Pentru aceste motive, România se consideră, încă din acest 
moment, în stare de război cu Austro-Ungaria”. 


DIRECTIVA NR. 2 
pentru comandamentele Armatelor: |, Il și de Nord 
Proiectul de Operaţiune 
în vederea unui război contra Puterilor Centrale 
România aliată cu Quadrupla Intelegere 
Aplicarea ipotezei Z 


CAPITOLUL 1 


SCOPUL RĂZBOIULUI ȘI MISIUNEA ARMATELOR 
ROMANE 


Scopul general al războiului ce vom întreprinde este 
realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului. 
Cucerirea teritoriilor locuite de români, ce se găsesc astăzi 
înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul 
războiului. 

Pentru atingerea acestui scop, majoritatea forțelor noastre, 


Armata |, a Il-a și de Nord, vor opera ofensiv, în Transilvania, 
Banat și Ungaria, atacând în direcția generală Budapesta. 
Armata de Sud (a Ill-a) va asigura libertatea de acțiune a 
grosului forțelor, apărând teritoriul naţional și respingând 
atacurile pe care le-ar întreprinde bulgarii dinspre Sud. (...) 


Șeful Marelui stat major Șeful secției a III-a 
General D. ILIESCU Colonel RAȘCANU 


4. 


Colonelul își rânduia hârtiile din casa de fier. 

— Curăţenie mare, zâmbi el stânjenit. O mulţime de hârtii 
care la război își pierd orice sens. 

— L-am scăpat, spuse întunecat căpitanul. 

— Nu te amări pentru asta. Era de așteptat. Un om abil ca el, 
să ne pice plocon? Prin casă aţi găsit ceva? 

— Nimic deosebit. Cenușă de hârtie în sobă, și-atât. A lucrat 
curat... Dar tot a făcut o greșeală. A uitat în grădină niște 
eprubete ciudate, pe care le primise din Austria săptămâna 
trecută. Când am ajuns acolo, agentul de poliţie a surprins un 
om încercând să le fure. S-a luat după el și l-a scăpat. Bine că nu 
apucase să ia eprubetele. Le-am dat comisarului să le ducă la 
laboratorul prefecturii, pentru analiză. Am făcut proces-verbal, 
avem martor pe proprietăreasă... Rămâne de știut ce conţin 
eprubetele acelea. 

Colonelul ridică din umeri: 

— O să aflăm. În orice caz, nu apă de colonie. Dar povestea 
asta nu trebuie să ne sustragă de la treburi. Și treburi avem 
destule, dragă căpitane Crivăţ. In noaptea asta plecăm. Eu la 
Cartierul General, dumneata la Armata de Nord. Te duci direct la 
trupele de pe frontieră, dai o mână de ajutor la nevoie. 
Deocamdată nu ai niciun subaltern; au să-ți dea un ofițer de 
rezervă, bănuiesc. 

— Stăm prost cu oamenii, murmură căpitanul. 

— Într-adevăr, stăm prost. De câte ori am adus vorba despre 
serviciul de siguranţă a trupelor, m-au luat în râs: „Trupele să-și 
facă singure siguranţa. Ce să faceţi? Să paziţi... santinelele?” 

— Toate armatele moderne au serviciu de contra-informaţii. 


Noi îl avem mai mult pe hârtie. 

— Războiul o să ne-nveţe multe, spuse colonelul. Ei, dar 
vremea trece. Trebuie să ne pregătim de plecare. 

— Daţi-mi voie să telefonez ordonanţei să facă bagajele. 

— Cât mai repede, încuviinţă colonelul. 

Căpitanul luă receptorul, învârti manivela telefonului. Ceru 
operatoarei legătura cu locuinţa. Îi răspunse un glas de bărbat. 

— Alo! Neculai, tu ești? 

— Da, s'trăiţi, dom’ căpitan! 

— Fă bagajele pentru drum și cheamă o trăsură să ne ducă la 
gară! 

— Alo, interveni operatoarea, vă caută urgent de la prefectura 
poliţiei... 

— Mulţumesc, domnişoară. Daţi-mi legătura. 

Întinse receptorul colonelului. 

— Alo! Da. Eu. Am onoarea, domnule comisar... Da, sigur. E 
aici, lângă mine. Mi-a povestit în linii mari... Cum? Bacili de 
dalac? Ei, drăcie! Acoperi receptorul cu palma, se adresă 
căpitanului: În eprubete erau bacili de dalac... Vorbi iar în 
receptor: Cum spuneaţi, domnule comisar? Ce să facă? Ei, 
bineînţeles. Auzi, ticălosul... Nu-i vorba de mulțumiri aici. Ne-am 
făcut datoria. Bine că nu s-a întâmplat nimica grav... Asta-i 
cultura lor, cu care se laudă atâta. Imi pare rău că ne-a scăpat 
din mână... Da, sigur. Am onoarea să vă salut! 

Puse receptorul în furca, ridică privirea posomorâtă spre 
căpitan: 

— Prefectura poliţiei ne mulțumește. O să comunice și statului 
major. Auzi, bacili de dalac! Cu cantitatea din eprubetele acelea 
putea îmbolnăvi jumătate de tară, ticălosul! 

— Știam că dalacul e o boală a vitelor. 

— Se ia și ia om, domnule. Pe ţărani îi apucă groaza numai 
când aud. Bine că n-a apucat să le folosească... 

Se auzi o bătaie în ușă. Apăru un plutonier mustăcios, pocnind 
călcâiele: 

— Să trăiţi, dom'le colonel. Am adus cartușe. 

— Dă-le-ncoace. 

— Am auzit că plecăm, dom'le colonel. 

— Ai auzit bine. Plecăm la război, nene Finichiule. 

— La război, dom'le colonel? 


— Da. În noaptea asta. Dumneata mergi cu mine. 
Deocamdată suntem la dispoziția Marelui Cartier General. Dar n- 
o să stăm mult. Mergem pe front să organizăm serviciul de 
siguranţă a trupelor. 

— Am înțeles, dom'le colonel. Știam eu pentru ce aduc 
cartușe... 

— Deocamdată n-o să ne luptăm cu spionii. Vom merge la 
regimente, să pregătim oameni. Să pregătim, vorba vine. Ce n- 
am făcut în ani de zile nu se poate peste noapte. Dar 
încercăm... La ora asta trupele noastre sunt gata să treacă 
frontiera. Așteaptă numai ordinul. Trăim o pagină de istorie, 
oameni buni... 

Căpitanul Crivăţ își îndreptă, instinctiv, umerii. Plutonierul 
puse pe masă două cutii de cartușe pentru pistol și se retrase 
spre ușă. 

— Așa, Finichiule. Hrană rece pentru trei zile și benzină cât de 
multă, că nu se știe. Şoferul să-și ia haine groase, cască și tot ce 
trebuie. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Salută grăbit și ieși din birou. 

— Avem o cavalerie minunată, spuse colonelul gânditor. Și 
infanteriști care nu știu ce-i oboseala. In schimb cu artileria... 
suntem la pământ. Tunuri vechi, muniţie puţină. Știau nemţii ce 
știau când ne-au înzestrat. Am fost în comisia de tratative. Vă 
dăm tunuri, spuneau, dar la muniţie trebuie să faceţi economie. 
Veţi primi în fiecare an atât cât vă trebuie pentru exerciţii și 
manevre. O nimica toată, îţi închipui. lar fabricile noastre au 
producţie mică. 

— Nici cu mitralierele nu stăm prea grozav, adăugă căpitanul 
Crivăţ. O divizie de-a lor are peste trei sute de mitraliere. Ale 
noastre, cel mult douăzeci și patru. 

Colonelul dădu din cap cu tristeţe: 

— Am informat statul major despre toate astea. Știi ce mi-a 
spus un general? „Soldatul român poate distruge inamicul și cu 
mâinile goale!” În cele din urmă s-a făcut comandă în Franţa. 
Dar francezii sunt ocupați acum să-și acopere pierderile lor. Și 
chiar dacă ne dau, pe unde să le-aducem? Numai prin Rusia, 
ocolind prin Marea Albă. Submarinele germane abia așteaptă o 
pradă ca asta. 


— Așadar... credeți că nu putem învinge? 

— Depinde de multe, spuse colonelul încet. Avem frontul prea 
lung. O mie și ceva de kilometri. Trebuie să împingem centrul 
înainte, ca să-l scurtăm, să-l apropiem de linia dreaptă. Altfel, cu 
diviziile noastre, abia îl putem acoperi. Nu ne rămâne nicio 
rezervă. Și ce război poate fi dus cu toate diviziile în linia întâi? 

— Fraţii noștri din Ardeal ne așteaptă... 

— Și ne vom duce. Trupele au moralul ridicat. Luptăm pentru 
fiinţa naţională, fiecare soldat înţelege și știe asta. Dar în faţa 
mitralierelor și artileriei grele... O moarte eroică, frumoasă, este 
tot moarte. 

— Sunteţi pesimist, domnule colonel? 

— Sunt lucid, dragul meu. Dar independent de toate astea, 
trebuie să ne facem datoria. la-ţi cartușele, du-te acasă și fă-ţi 
geamantanul. Peste două ore ai tren spre Adjud. Te pui la 
dispoziţia generalului Prezan. Îţi doresc succes și... să ne vedem 
teferi și victorioși! 

Îi strânse mâna îndelung. Căpitanul îl privi în ochi. Ochii 
colonelului erau foarte trişti... 


Crivăț locuia în apropiere de Dorobanţi, la o familie de 
profesori, într-o casă înaltă și demodată. La lumina felinarului 
din colţul străzii, văzu profilându-se masiv și negru balconul de 
la camera lui, cu coloane grele de piatră sculptată. Il privi cu o 
strângere de inimă. Sună prelung la ușă. Auzi pașii ordonanţei 
tropăind pe scări. 

— Trăiţi, dom’ căpitan. Nu știam ce-i cu dumneavoastră, de 
nu mai veniţi. Lumea umblă pe străzi și vorbește. Mergem la 
război, dom' căpitan? 

— Mergem, măi Neculai. Deocamdată o luăm către Moldova. 

— Tii, dom’ căpitan. Ne-om abate și pe la Vulturi, să-i văd și 
eu pe-ai mei. Că după aceea, cine știe... 

— Ne-om abate, Neculai, dacă avem vreme. E departe satul 
tău? 

— La doi pași de Tîrgu-Ocna, dom’ căpitan. Aud că pe-acolo s- 
o așezat armata din Moldova. S-o așezat și așteaptă semnalul... 

— Semnalul s-a dat, murmură căpitanul Crivăţ. Tu, Neculai, 
spune mai întâi ce-ai făcut cu bagajele. 

— Apoi am pregătit cufărul cel mare, lada de campanie, cum 


ziceţi 'mneavoastră. Am pus acolo mantaua, costumul de gală... 

— La ce-mi trebuie costum de gală, băiete? Mergem la război, 
nu la balul garnizoanei. 

— Și dacă vă cheamă generalul pentru vreo decorație, ceva? 
Las' să fie, că nu strică. Am mai pus șase cămeși, flaneaua de la 
mama dumneavoastră, cizmele de oraș, niscai batiste, o faţă de 
perină... Cu cărțile n-am știut, că-s tare multe. 

— N-o să fie vreme de citit, murmură căpitanul. Le lăsăm în 
grija coanei Didina. Doar dicţionarul german, poeziile lui 
Alecsandri și vreo două romane franţuzești. Pune-le pe-astea. 

Scoase din bibliotecă două-trei cărți, le frunzări în pripă și le 
aruncă pe masă. 

— Am mai pus și-o sticlă cu rachiu de cel bun, zise soldatul cu 
ochii-n jos. De vin nu m-am îngrijit, om găsi la noi, la Vulturi... 

— Bine, băiete spuse căpitanul, apoi întrebă pe neașteptate: 
Neculai, ce e dalacul? 

Neculai rămase cu gura căscată. 

— Dalacul, dom’ căpitan? 

— Da, frate. E o boală, nu? 

— Boală, ducă-se pe pustii. Dar ce boală! Lumea-i zice și 
cărbune. Când dă iama prin vite, e jale. 

— Dar la oameni? 

— Se ia și la oameni. Boală grea, dom’ căpitan. Da nu vă fie 
cu supărare, de ce-ntrebați? 

— Așa. Să știu și eu. 

— Păi noi la ţară spunem vitelor, când ne supărăm: lovite-ar 
dalacul. Blestem greu, domnule căpitan. 

— Vasăzică asta-i, spuse căpitanul. Ei, Neculai, de-acuma o 
luăm frumos către gară. Ai chemat trăsura? 

— N-aţi văzut-o? Așteaptă-n uliţă. 

— Bravo, ești băiat deștept. Unde ţi-e pușca? Să nu spui că ai 
lăsat-o la cazarmă. 

— Se poate, dom’ căpitan? Ce soldat îi acela fără pușcă? Doar 
cu cartușele... Da' oi face eu rost de pe undeva. 

Cineva bătu la ușă. 

— Poftim, spuse căpitanul. 

Proprietăreasa, femeie energică, înaltă și slabă, cu un tulpan 
negru care-i acoperea în bună parte părul cărunt, se ivi în ușă: 

— Bună seara, domnule căpitan. Așadar, plecați? 


— Datoria, coană Didino. 

— Să vă-ntoarceţi sănătoși, spuse ea trist. E greu la război, 
domnule căpitan. 

— Greu, ușor, bucuroși le-om duce toate, vorba poetului. 

— Să vă pregătesc ceva merinde pentru drum. 

— A avut grijă Neculai de toate. 

— Neculai a avut grijă mai mult de băutură. L-am auzit 
umblând prin beci. Am niște friptură rece, ceva cozonac... 

— Mulţumim, nu era nevoie... 

— N-am fost pregătită. A venit așa, fără veste, cum vin 
nenorocirile cele mari. 

— Pentru noi e o bucurie, nu e nenorocire. Mergem să 
împlinim o datorie înaltă, față de fraţii noștri asupriţi. 

— Dar o să curgă sânge, domnule căpitan. Nicio mama nu-și 
trimite bucuroasă copilul în brațele primejdiei. Nu mă pricep la 
politică, dar zic și eu. Nu era mai bine să așteptăm mai departe? 
Rușii ne-au făgăduit că ne fac ei dreptate, dacă-i lăsăm să 
treacă pe la noi. 

— Dreptate făgăduită de alţii, coană Didino. Nu știi niciodată 
ce iese. Trebuie să ne-o câștigăm noi înșine. Pentru noi și pentru 
fraţii de peste munţi. De aceea plecăm la război. 

— Să v-ajute Cel de Sus să izbândiţi, șopti ea și dispăru 
grăbită. 

— Femeie cumsecade, spuse încet Neculai. Ne-a fost ca o 
mamă, dom’ căpitan. 

— Neculai! Mai e o oră până la tren. Avem vreme să trecem 
pe la teatru... 

— Om trece, dom' căpitan, spuse Neculai înnegurându-se la 
faţă. Numai să nu pierdem trenul... 

Proprietăreasa reveni cu un coș de nuiele, un adevărat coș de 
pic-nic, cu capace care se desfăceau în lături, lăsând să se vadă 
un şervet alb cu rânduri de floricele roșii cusute la capete. 
Căpitanul zâmbi: în emoţiile acestei după-amieze - decretul cu 
starea de asediu, descinderea la locuinţa lui lulius, vestea 
plecării pe front - coșulețul acesta era ca o oază a liniștii și 
confortului. Sugera o pajiște însorită, fete cu rochii lungi și albe, 
împodobite cu panglici late care fluturau în adierea zefirului, o 
împrejurare înduioșător de idilică într-un univers nesigur și 
amenințător. 


— Mulţumim coană Didino. Vorba lui Neculai: ne-aţi fost ca o 
mamă... 

— O să mă gândesc mereu la dumneavoastră, spuse ea și-și 
șterse pe furiș o lacrimă. V-aș da un talisman să vă apere de 
răni. Dar în acest veac al mașinilor, talismanele n-au nicio 
putere... 

— Păi... rămâneţi cu bine, spuse căpitanul. 

Îi sărută mâna. lar ea se aplecă și-l sărută pe frunte. 

— Fiţi binecuvântați, șopti. Să vă-ntoarceţi sănătoși... 

În stradă, Neculai puse coșul jos, scoase o batistă mare, 
soldăţească, și-și suflă nasul cu zgomot. 

— Ține-ţi firea, Neculai, îl mustră căpitanul. Nu moare toată 
lumea la război. 

Neculai dosi la iuțeală batista și urcă bagajele în trăsură. Pe 
lângă ei trecură în goană două automobile trăgând tunuri mici, 
cu roţi de lemn, care făceau un zgomot asurzitor. 

— Puterea noastră, spuse birjarul. Tunurile. Eu am făcut la 
artilerie, dom' căpitan. Și dac-o fi nevoie, mai fac. 

— Lasă-i pe ăștia tineri, tăicuțule, zâmbi căpitanul Crivăţ 
urcându-se în trăsură. 

Porniră spre centru în trapul cailor. La „Variete” trăsura opri 
scurt. Căpitanul cobori, își îndreptă vestonul și centura, își 
potrivi chipiul pe-o parte. 

— Mă întorc repede, Neculai. Nu te teme, nu pierdem trenul. 

În fața teatrului, lume multă, încurcată de inscripţiile mari 
așternute de-a curmezișul afișelor multicolore: „Spectacol 
suspendat”. Căpitanul își făcu loc ușurel prin mulțimea de tineri 
eleganţi, printre fetele cu pălării multicolore, și se apropie de 
portar: 

— Fräulein Grete e aici? 

— N-avem spectacol, dom’ căpitan. 

— Eu te-ntreb dacă-i aici. Am să-i spun o vorbă. 

— Nu e momentul acum. Spectacolele s-au suspendat. lar 
Fräulein Grete... 

— Prea multă discuţie, spuse căpitanul. Vreau să vorbesc cu 
ea. 

Intră în holul pustiu, parcurse sala de spectacol, slab 
luminată, urcă pe scena rămasă în neorânduială de la ultimul 
concert și cobori către cabinele actrițelor. Liniște pretutindeni. 


Bătu la ușa Gretei. | se răspunse. „Steaua Varieteului”, cum o 
alinta Bucureștiul, stătea pe canapeaua îngustă de lângă 
oglindă și fuma o ţigaretă lungă. Se ridică surprinsă, văzându-l. 
Își strânse mai bine halatul sub care se vedea costumul cu 
paiete, pregătit pentru scenă. 

— Un spectator, spuse ea cu ironie. N-ai citit afișul? „Steaua 
Varieteului” nu joacă astă-seară. Și-n nicio seară. O stea care 
apune înainte de vreme. De ce-ai venit? 

— Am venit să-mi iau rămas bun. Plec pe front? 

— Așadar, suntem inamici. 

— Nu vorbi așa, Grete. 

— Ești naiv! Ai fi vrut să fiu de partea voastră? 

Abia acum văzu, printre borcanele cu pomezi de pe măsuţa 
de toaletă, sticla bombată de lichior. 

— Ai băut, Grete 

— Ca să-mi fac curaj. Pentru ultimul act din farsa aceasta fără 
rost. De ce-ai venit? Nu ţi-e teamă că te compromiţi? Un ofițer 
român stând de vorbă cu o artistă vieneză... Se întrerupse, se 
apropie de măsuţa încărcată cu flacoane, răsturnă câteva 
dibuind după sticlă. 

— Te rog, Grete, nu mai bea. 

— ...Sau că mă compromiţi pe mine? O fiică a Vienei, 
cochetând cu un căpitan inamic... Asta-i un fel de trădare, nu-i 
așa? Te-a văzut cineva intrând aici? 

— Nu e nimeni în tot teatrul. Numai portarul. 

— Portarul e un idiot. l-am spus că nu primesc pe nimeni. 

— Nici pe mine? 

— Mai ales pe tine. Ce avem să ne spunem, domnule căpitan? 

— Ți-am mai spus... vroiam să-mi iau rămas bun. 

— Unde anume pleci?... Râse spart: Ah. Înţeleg. Secretul! Te 
temi că sunt spioană. Nu sunt spioană. Dar nici nu pot spune că 
sunt de partea voastră. Prietenii mei știau de mult ce-o să se 
întâmple. Cineva m-a sfătuit să plec... 

— Herr lulius. 

— Ai ghicit. Îmi dăduse și bani de drum. Mi-am cumpărat cu ei 
o vulpe argintie. Pe care nu știu unde am s-o port: aici sau... la 
Milano? Ştii planul nostru. Vom lua mai întâi Italia, pe urmă 
Franţa, după aceea, binișor spre Anglia... Toată Europa va fi la 
picioarele noastre! 


Râse scurt, rău. Căpitanul își puse chipiul. 

— Rămâi cu bine, Grete. 

— Cu bine, căpitane. lartă-mă că nu-ți pot ura să te-ntorci 
victorios. Asta e numai în operete. Dar viaţa nu-i o operetă. E 
ceva mai aspră. Visul meu e să joc la „Moulin Rouge”. 

Crivăț se-ndreptă spre ușă, oftând. Auzi în urmă râsul ei 
aspru, apoi gâlgâitul băuturii turnate în pahar. Urcă scările două 
câte două. Când reveni la lumina din hol, încercă să-și ascundă 
amărăciunea de pe chip. Dar portarul știa ce știa. 

— V-am spus, domnule căpitan, că nu-i momentul... 

Căpitanul îl salută cu un semn din cap, cobori treptele în 
grabă și se urcă în trăsură. 

— Repede, la gară! porunci el încruntat. 

Neculai îl privi cu coada ochiului, dar nu îndrăzni să-l întrebe 
nimic. Trăsura porni, și cu greu își făcu loc prin mulţimea care 
umplea strada. 


5; 


Când auzise de detașarea la Giurgiu, locotenentul lonescu se 
simţise jignit profund. De pe monitorul cu tunuri de 120 și 
cuirasă de oțel, să ajungă la „Apărarea sub apă”! Încercase o 
convorbire particulară cu contraamiralul: 

— „Rândunica”, vas cu tradiţii, o știu din cartea de istorie. Dar 
e o biată șalupă, construită acum patruzeci de ani. Și-a trăit 
traiul, gloria ei s-a dus. 

— Am modernizat-o, locotenente. Și nu e numai „Rândunica” 
acolo. Mai sunt două vapoare, „Bujorescu” și „Cătina”. 

— Oricum, de pe monitor pe niște coji de nucă... 

Contraamiralul a făcut un gest nerăbdător: 

— Să știi, lonescule, că nu te-am trimis acolo în exil. Vreau să 
faci treabă bună: cojile de nucă, cum le numești dumneata, au 
un rol însemnat acum. Înființăm staţii de mine și torpile de-a 
lungul Dunării. Nu știu dacă va fi sau nu război: noi suntem 
soldaţi și trebuie să ne apărăm. 

— Domnule contraamiral, dacă-mi permiteți... 

— Îți permit, dragul meu, dar știu ce vrei să spui. Că te-ai 
clasat printre primii la absolvire; crezi ca nu m-am gândit la asta 
când te-am numit? Vreau lucru temeinic acolo, și trimit un om 


de încredere, asta-i tot. Și încă ceva: păstrarea secretului. Flota 
austro-ungară se află la doi pași, la Rusciuk. Navele lor se 
învârtesc tot timpul pe acolo. Nu trebuie să afle nimic despre 
sistemul apărării sub apă, și mai ales despre dotarea cu torpile a 
navelor noastre. Pentru ei, „escadra mică” trebuie să fie niște 
biete vase comerciale, care duc marfă de ici-acolo, între Giurgiu 
și satele de pe malul Dunării. De aceea nici nu veți purta 
uniformă... 

— Domnule contraamiral... 

— Ei, tinerețe, repede te mai aprinzi. Acum înţelegi de ce îmi 
trebuie un om de nădejde acolo? Se spune că soldatul fără 
uniformă nu mai e soldat; dimpotrivă, acolo e nevoie de o 
disciplină de fier. Și mai ales, încă o dată, secretul... 

Locotenentul înțelesese că se luptă pentru o cauză dinainte 
pierdută. Făgăduise contraamiralului că-și va face datoria acolo 
unde va fi trimis și... se interesase despre primul tren spre 
Giurgiu. ` 

De câteva luni se afla într-o aparentă vacanță. Imbrăcat ușor, 
cu capul gol, se învârtea pe cheu sau pe puntea vaselor, sau 
contempla depărtările poleite de soare. La anumite ceasuri ale 
zilei, marinarii, îmbrăcaţi care cum îi trecea prin cap, se 
îndreptau agale către o magazie, unde nu pătrundea niciodată 
ochi străin. Aici țineau cursurile de teorie și învățau să 
mânuiască noile aparate de pe nave. Pe vasele înșirate la țărm 
rămânea totdeauna, ca din întâmplare, un tânăr bărbos, cu 
pantalonii suflecați până la genunchi, care-și făcea de lucru cu o 
undiţă. De fapt era un sergent cu ochi de șoim, rămas de veghe 
pentru ca niciun curios să nu se apropie prea mult de 
inofensivele vase cu tuburile lans-torpile montate pe carenă, 
sub nivelul apei... 

Când navele porneau să facă exerciţii de lansare în vreun 
ostrov îndepărtat, echipajele lor pestrițe salutau voios escadra 
austro-ungară întâlnită în drum. Comandorii galonaţi îi priveau 
cu îngăduință, fără să le răspundă la salut. Nici nu le păsa de 
valurile prelungi care se despleteau ca o uriașă coadă de păun 
în urma mândrelor monitoare: vaporașele românești săltau 
cumplit pe valuri și poate doar atunci comandorii își îngăduiau 
un zâmbet trufaș și compătimitor. 

Locotenentul se deprinsese cu această viață dulce și pașnică, 


deși uneori ar fi dorit să fie el pe puntea unui monitor și să facă 
haz de barcazurile întâlnite în cale. 

In seara zilei de 27 august, locotenentul lonescu stătea pe 
puntea navei „Cătina” și fuma. Din tambuchi răsări silueta 
masivă a maistrului, comandantul vasului. 

— Ce bine e aici, mormăi el. Jos e zăpușeală ca într-un cuptor. 
Mă și mir de bieţii fochiști. Dacă-ar fi după mine, n-aş mai ţine 
căldarea sub presiune. 

— Așa-i ordinul, spuse locotenentul. Să fim gata în orice 
moment. 

— Ardem păcura degeaba, zise maistrul. Plus că e o căldură 
de te înăbuși în cabină. 

— În schimb aici ne-au prăpădit ţânţarii, replică locotenentul. 

— Ce-o fi luminăţia aia dincolo? 

— Au banchet pe monitorul „Bodrog”. Comandantul flotei i-a 
invitat pe toţi ofițerii navelor lor. 

— De banchet le arde? se miră maistrul. 

— Păi ce să facă? Ei știu că escadra noastră e tocmai la 
Turtucaia, de cine s-ar feri? 

— Adevărat, spuse maistrul cam umilit. O vedetă de-a lor a 
trecut azi de două ori în jos și-n sus, prin fața Rusciukului. 

— Voiau să se asigure. Habar n-au cine stă la doi pași de ei. 

— De-am începe odată, zise maistrul. Am un unchi în Brașov, 
om bătrân, vă închipuiţi. Ce-mi povestește despre viaţa de 
acolo... Îţi vine s-o pornești cu mâinile goale împotriva lor. 

— Dom’ locotenent! strigă un soldat de pe mal. 

— Ce este? 

— Vă cheamă domnul comandor. 

— La ora asta? se miră maistrul. ÎI știam plecat în oraș. 

Locotenentul aruncă ţigara peste bord și urmări cum jarul, 
după traiectoria rotundă prin aer, dispăru subit la contactul cu 
apa. Apoi își încheie cămașa și-și lăsă mânecile-n jos. 

Porni către magazia de pe țărm, unde se instalase biroul 
comandantului. Comandorul îl aștepta în prag: 

— Ei, lonescule, vești mari. Intrăm în război, în sfârșit. 

— Intrăm în război? întrebă cu emoție locotenentul. 

— Da. În seara asta, la ora nouă, atacăm flota inamica. Vom 
proceda conform planului: cele trei nave vor traversa pe rând 
Dunărea și vor lansa torpilele. „Rândunica” lansează ultima, 


fiindcă are viteză mai mare. Eu merg în faţă, cu „Bujorescu”, 
dumneata cu „Cătina”. Cei de pe „Rândunica” se descurcă 
singuri. Du-te și pregătește echipajul. Spune-le despre ce este 
vorba. Să ia măsuri de luptă. Și să-și îmbrace uniformele. 

Locotenentul plecă în fugă. 

— Ridicaţi presiunea, strigă el de departe maistrului. Echipajul 
la posturile de luptă! 

Auzi tropăiturile marinarilor care treceau în fugă la locurile lor: 
doi, la tunul mic instalat în prova, sub comandă; un altul, pe 
puntea superioara, la semnalizare-observare; alţi doi la 
aparatele de comandă a tuburilor lans-torpile... 

— Începem războiul, spuse locotenentul când ajunse pe 
punte. În seara asta dăm atacul. 

— Doamne-ajută, spuse maistrul încet. Să vorbesc cu 
oamenii, dom'locotenent. Totdeauna mă-nțeleg mai bine cu ei 
când le spun limpede despre ce e vorba. 

— Vorbește. Dar repede. In câteva minute pornim... 

De pe navele alăturate se auzeau glasurile celorlalţi 
comandanţi care comunicau vestea marinarilor. Urmară 
exclamaţii înăbușite de bucurie, ordine date în gura mare, ca pe 
un adevărat vas de război, cum nu se mai petrecuse de multe 
luni încoace. Locotenentul lonescu asculta glasul maistrului care 
de acolo, de pe puntea de comandă, vorbea echipajului său: 

— Mergem să ne eliberăm fraţii... Vom lupta alături de aliați... 
Soldatul român să fie demn de virtuțile strămoșești... 

— Dom' comandant, „Bujorescu” a dat semnalul de plecare! 
strigă semnalizatorul. 

— Confirmă primirea, spuse maistrul. De-acuma, dom’ 
locotenent, fie ce-o fi. Tata a fost tot marinar, tunar la bateria 
„Mircea”, lângă Calafat. A fost printre cei dintâi care au deschis 
focul împotriva dușmanului. 

— ÎI moștenești, râse locotenentul și luă din cutia din dreapta 
un binoclu mare. Ei, să vedem cum au să lucreze aparatele 
noastre... 

— Au să lucreze, îl încredință maistrul. N-or să ne lase-n drum 
tocmai azi. Mola parâma! comandă el. 

— Mola parâma! se auzi răspunsul din pupa. 

Desprins de legătura care-l ţinea lângă țărm, vasul se depărtă 
ușor și începu să se legene. „Rândunica” și „Bujorescu” se 


întorseseră și ele: ieșiră din port pe rând, cu luminile stinse. 
Locotenentul lonescu puse binoclul la ochi. 

— E bine, se bucură el. N-au prins de veste că venim. Pe 
„Bodrog” se vede luminaţie mare. Petrecerea continuă... 

— O să le-arătăm noi petrecere, râse maistrul mânuind cu 
grijă timona. 

— la-o mai la dreapta, spuse locotenentul. Mi-e teamă de 
curentul ăsta; o sa ne devieze torpilele. Am calculat eu, dar 
oricât ai calcula, e mai greu să ţintești torpila la Dunăre decât la 
mare. 

— Le lansăm pe-amândouă odată? ` 

— La interval de câteva secunde. lIntâi noi, pe urmă 
„Bujorescu”, pe urmă și „Rândunica” torpila ei. 

— Bătrânica noastră, râse maistrul. Și-a făcut datoria și la 
șapte'ș'șapte... 

— O să și-o facă și acum, spuse locotenentul. Viteza maximă! 

Pufniturile surde ale mașinilor se întețiră. Vasul gonea pe apa 
calmă: în faţa și-n urma lui alergau celelalte două, tot așa, fără 
lumini, strecurându-se spre malul celălalt unde muzica răsuna 
tot mai distinct... 

— L-am rugat pe comandor să ne apropiem cât mai mult, 
spuse locotenentul. E greu să ochești din poziţia asta, pe apă 
curgătoare. La mare e altceva. 

— Numai de n-ar pune tunurile pe noi. 

— N-ai nicio grijă. Ei știu că escadra noastră e la Turtucaia. 
Aici, două vaporașe inofensive și o șalupă veche. N-au habar de 
nimic... 

Secundele treceau chinuitor de încet. Maistrul își simţea 
palmele asudate pe timonă. Vedea luminile de la bordul navei- 
comandant. Învârti timona, astfel ca vasul său să-și îndrepte 
prova exact spre mijlocul punţii aceleia luminate. Locotenentul 
se aplecă spre aparatul de ochire - o construcţie cam 
rudimentară, improvizată de mecanicii de la arsenal. Cruciulița 
subţire ca o aţă se desenă clar pe fondul luminos al vasului 
dușman. 

— Cinci grade mai la dreapta, spuse. Să ţinem seama și de 
curent. 

— Cinci grade dreapta, repetă maistrul aproape în șoaptă. 

— Ai răgușit? 


— Nu de frică. Vreau să văd ce-o să iasă... 

— Dom'comandant, strigă  semnalizatorul, „Bujorescu' 
transmite litera L. 

— Transmite-i și tu, spune maistrul, apoi ca pentru sine: Un 
minut până la lansare... 

Locotenentul se aplecă iarăși pe aparatul de ochire. Cruciulița 
rămăsese, statornic, la dreapta luminilor. 

— Drept așa, spuse. Torpila babord... 

— Torpila babord, i se răspunse de jos. 

— Foc! 

Auzi clar șuieratul aerului comprimat. Puntea se cutremură. 
Torpila porni lăsând în urmă o dâră de apă slab fosforescentă. 

— Un grad la stânga, ordonă locotenentul. Ne-a deviat din 
cauza lansării. 

— Un grad la stânga, repetă maistrul. 

— Foc! 

A doua torpilă ţâșni. 

— Cârma banda stânga! 

Nava se supuse manevrei, se întoarse repede spre stânga, 
înclinându-se. Locotenentul văzu că și celelalte nave se întorc. 
Se uită iarăși spre inamic. De acolo, o jerbă de loc se ivi deodată 
și două explozii răsunară aproape îngemănate. 

— Țintă lovită! strigă semnalizatorul de sus. 

In clipa aceea, de-a lungul navelor dușmane cilipiră flăcări 
dese și scurte... Parcă treziţi din somn, tunarii de pe monitoare 
trăgeau de zor asupra celor trei vaporașe care începuseră 
manevra de întoarcere. Bubuituri dese plesneau valurile în jurul 
lor: coloane înalte de apă se înălţau scurt, clocoteau în preajmă, 
zguduind punţile joase. 

— Viteza maximă! ordonă comandantul. 

O explozie puternică se auzi la pupa. 

— Cârma nu mai răspunde, strigă maistrul. 

— Ne-au lovit, nemernicii. 

— Comanda! strigă un glas din portavocea mașinilor. Apă la 
căldări! Ne scufundăm! 

— Toată lumea pe punte! strigă maistrul. 

Un nou proiectil lovi catargul vasului. Schijele cădeau ca 
grindina pe punte. Semnalizatorul se prăbuși pe parapetul din 
fața comenzii. Puntea se înclina tot mai mult. 


— Părăsim nava, hotărî locotenentul. Bătrâne, știu că ţi-e 
greu. Ai avut ghinion de data asta... 

Maistrul luă din dulăpiorul din dreapta jurnalul de bord și-l vârî 
sub cămașă. Locotenentul îl cercetă cu privirea. 

— Păcat de ea, spuse maistrul în șoaptă. Mi-a fost atât de 
dragă! _ 

Săriră amândoi odată în apa luminată de explozii. In fața lor, 
marinarii înotau voinicești spre luminile portului salvator. 


6. 


Se înserase. Vârfurile munţilor din zare mai păstrau ceva din 
roșeaţa asfinţitului; în schimb pădurea de pe coastele lor 
devenise deodată neagră, iar păsările cerului amuţiseră, potolite 
la cuiburile lor. Se mai auzea doar șoapta molcomă a apei 
Oituzului printre pietrele mari, rotunde. Povâărnișurile pe care 
urca șoseaua către graniţă se întunecaseră și ele. In șanțurile 
poziției înaintate, ostașii coborâseră fără voie glasurile. Cineva 
veni, se poticni de-o piatră și înjură încet. 

— Ce-ai păţit, Sfeteo? 

— la, mi-am sucit o gleznă. Că-n șanțul aista e-ntuneric ca-n 
fundul cuptiorului. 

— A fost lumină toată ziua: acuma te-ai găsit să umbli? 

— Am adus apă. Apă proaspătă, din Oituz. 

— Uite cana aici. Toarnă-mi și mie o înghiţitură. Și de-ai avea 
și de-o ţigară, n-ar strica. 

— Multe mai vrei, mormăi Sfetea. la de-aciia, da să nu strici 
mult jurnal. 

O nouă umbră se arătă pe buza șanțului. 

— Cum e, sergent Pascu? 

— Să trăiţi, e liniște, dom'locotenent, spuse răsunător un glas 
tânăr. 

— Liniște ca totdeauna, dom'locotenent, adaugă Sfetea voios. 

— Tu ești, Sfeteo? râse locotenentul Macarie. Nu te vedeam. 

— Apoi pe el nici ziua nu-l vedem prea bine, făcu sergentul. 
Se-ascunde după mustețe și trage la aghioase. 

— Cât nu-s în post, ce să fac? Dorm și eu. Că nu se știe. laca, 
s-o-mplinit anul și nu ne-or mai schimbat de-aici. 

Locotenentul cercetă cu îndoială groapa adâncă și întunecată, 


coborî dintr-o săritură; acum tranșeea îi venea până la brâu și 
începu să distingă mai bine chipurile oamenilor. 

— Păi ce-ţi lipsește? râse el. Aer curat, brazi, duminica în sat, 
la horă... Ce mai vrei? 

— Duminica trecută n-am fost, protestă moale Sfetea. Eram 
de caraulă și nu m-am putut duce. 

— Are el o fată la Hirja în sat, râse sergentul Pascu. După ea 
oftează. Duminica trecută fata a vrut să vină-ncoace, cu 
merinde, și nu i-au dat drumul. 

— Data viitoare te duci negreșit, îl liniști locotenentul. 

— Păi... m-oi duce. Mă bate gândul s-o cer de la tată-său. 

— Termină întâi cu cătănia, Sfeteo. Cum s-o ceri? Unde s-o 
duci? 

— Ei, dom’ locotenent, cătănia-i lungă, și fata n-așteaptă la 
nesfârșit. Măcar s-o cer, că nunta om face-o după liberare. 

— Ai uitat de ce suntem aici? 

— Apăi leatul nouă sute paișpe n-o stat tot așa, ca noi? Și s-o 
liberat și bună pace. 

— Nu se știe. Mie nu-mi prea miroase a pace, de când au adus 
bateriile. 

— Bateriile trebuie să stea și ele undeva, murmură sergentul. 

— Dom’ locotenent! strigă soldatul de strajă. 

— Ce-i, Frăţescule? Vrei de-o ţigară? 

— Nu, dom’ locotenent! O venit colonelul, umblă din tranșee 
în tranșee. _ 

— Sus, băieţi, spuse locotenentul. Indreaptă-ţi centura măi, 
Sfeteo. Om de-nsurat ești tu? 

Ostașii  săriră în picioare, îndreptându-și centurile și 
scuturându-și pământul de pe genunchi și de pe coate. 
Colonelul se ivi de după colţul șanțului de comunicaţie. li văzură 
mai întâi chipiul înalt, apoi fața albă și umerii largi. Locotenentul 
îi ieși în cale: 

— Domnule colonel, am onoarea să raportez: plutonul doi, din 
compania a patra, regimentul 13 Ștefan cel Mare, execută paza 
sectorului. 

— Am onoarea, spuse repede colonelul. Cum staţi, 
locotenente? 

— Efectiv complet, domnule colonel. Niciun bolnav, niciun 
învoit. 


— Luaţi seama, flăcăi. A bătut ceasul cel mare. La ora noua 
seara plecăm înainte. 

— Trecem granița? întrebă cu însufleţire locotenentul. 

— Firește. O luăm spre muntele Șandor. Unde vedeți dușmani, 
trageţi. O să primiţi îndată hrană rece; luaţi-vă tot ce-i al vostru. 
— Am înţeles, spuse tulburat locotenentul. Aţi auzit, băieţi? 

Ostașii veniră mai aproape; li se auzeau pașii zdupăind prin 
șanțurile de comunicaţie: rămăseseră doar santinelele, în faţă, 
pe șosea și pe malul Oituzului. Colonelul îi așteptă să se adune; 
îi privi, încercând să le deslușească în întuneric chipurile. 

— Mă încred în voi, fraţilor. Mergem la luptă dreaptă, să-i 
liberăm pe românii din Ardeal. Fiţi vrednici de misiunea aceasta 
înaltă și sfântă. Regimentul nostru poartă nume de fală. Să-l 
ducem la izbândă. Cu toate puterile noastre! 

Ostașii plutonului tăceau, cu răsuflarea iuţită. Locotenentul 
vorbi în numele tuturor: 

— Ne-om face datoria, domnule colonel! 

Îl conduse pe colonel câţiva pași, până la adăpostul plutonului 
vecin. Apoi se întoarse către ostași. 

— Băieți, mergem cu toţii, la luptă și la primejdie. Să nu 
șovăiţi, dar feriţi-vă capetele. Nu vrem moarte, ci biruinţă. 
Acum, gătiţi-vă de drum. Mai e un sfert de ceas pân-la plecare! 

Oamenii începură o mișcare iute prin tranșeele adânci. Se 
strigau unii pe alţii în șoaptă, își spuneau vorbe repezite, 
aproape fără noimă, izvorâte din emoția împrejurări: 

— De n-ar ploua la noapte... 

— Grănicerii de dincolo sunt ţintași buni... 

— Ce să ţintească pe bezna asta? 

— Dacă mi s-o întâmpla ceva, trimite-i mamei banii, că vrea 
să dreagă casa... Aveam de gând să-i pun duminică la poștă, 
dar așa... 

— Vere Costache, mergem amândoi, orice-ar fi... 

— Mi-am prăpădit gamela, dom’ sergent! 

— Cartuşe! Care n-a primit cartușe? 

Minutele treceau. Departe, pe munte, licărea focul unei stâne. 
Înainte, pe șosea, dincolo de frontieră, se vedeau luminiţele 
satului Poiana Sărată. În fața satului, ostașii știau linia de 
tranșee în care stăteau de pândă, zi și noapte grănicerii austro- 
ungari. De-a latul șoselei, peste șanțuri, până sus, pe deal, erau 


rânduri de sârmă ghimpată întinsă între pari zdraveni. Acuma, 
noaptea, drumul părea mai ușor. Nu se vedeau piedicile. 

— Sergent! la foarfecă și du-te, spuse locotenentul 

Sergentul scoase din raniță scula grea, o foarfecă mare 
pentru tăiat sârma ghimpată. Vorbi cuiva cu glas scăzut. Doi 
ostași porniră târâș, împreună cu el, prin șanțul șoselei. Dincolo 
de șosea susura pașnic apa Oituzului, printre pietrele rotunjite. 

Locotenentul se ghemui în fundul tranșeii. Scoase ceasul și 
scapără un chibrit. 

— Mai e un minut, spuse el îngândurat. Transmiteţi pe linie, 
din om în om: fiţi gata, la fluierul meu toată lumea înainte! 

— „Fiţi gata... porni șoapta spre stânga. 

— ...Fiți gata... se auzi în dreapta 

Apoi iarăși tăcere. Deodată un sunet sec, de metal, străbătu 
până-n avanposturi. Locotenentul ieși din șanț. Știa că sergentul 
a tăiat sârma de pe șosea. Se auzeau clănţănind foarfecile și-n 
stânga și-n dreapta. Drumul plutonului era liber acum. 

— Pluton, înainte! 

Valul de ostași porni în fugă. În dreapta, pe deal, se vedeau 
umbrele oamenilor din plutoanele vecine. Intreg batalionul se 
avântase către bornele albe ale frontierei. Locotenentul Macarie 
alerga printre cei dintâi. Ajunse la stâlpii văduviţi de sârmă. 
Trecu de ei. În jurul lui, tropăiau soldaţii cu armele în cumpănire. 
În tranșeele din faţă se auzi un strigăt scurt. Apoi izbucniră 
câteva Împuşcături. Ostașii alergau înainte. Gloanţțele le șuierau 
pe lângă ureche. 

— Foc! strigă locotenentul. 

Pocniră armele românilor, mânuite din fugă. Le răspunseră, 
împuţinate, cele din tranșeea dușmană. Lupta fu scurtă, din șanț 
ieșiră câţiva grăniceri inamici cu mâinile în sus. Sergentul, în 
urmă, cu arma gata de tras. Locotenentul făcu semn ostașilor să 
treacă înainte, el se opri lângă siluetele negre ale prizonierilor. 

— Ce-i cu ei, sergent? 

— l-am prins în tranșee, dom' locotenent. Jos e unul mort. 
Ceilalţi au dat bir cu fugiţii. 

— Ştie vreunul românește? întrebă locotenentul. 

— Apoi știu eu o ţâră, domnule ofițer, răspunse un glas gros. 

— Din ce divizie sunteţi? 

— Divizia 61 infanterie. 


— Unde-s ai voştri? 

— S-or strâns la Tirgu-Secuilor, cu tunuri și putere multă. În 
drum or lăsat din loc în loc mitraliere. 

— Sergent, pune doi oameni să-i ducă la domnul colonel. lar 
noi, înainte, fraţilor, cu curaj. N-au putere să ne stea în cale! 

Ostașii grăbiră pasul, să-și ajungă din urmă compania. Pe 
dealurile din jur, tot mai înalte, linia trăgătorilor înainta în pas 
viu. Intr-un loc mai strâmt al trecătorii, de după stâncile din 
stânga șoselei, o mitralieră începu deodată să hohotească. 

— Culcat! comandă locotenentul. 

Ostașii se făcură una cu pământul. Gloanţe dese mușcau faţa 
șoselei. Așchii de piatră se desprindeau sărind din toate părţile. 
Din șanț, de pe povârniș, porniră focuri de carabină. Dar 
mitraliera ţăcănea înainte, neobosită... 

— Pluton, după mine... Salt, înainte! strigă locotenentul. 

Umbre negre se desprinseră de pe șosea, din șanțuri, 
dindărătul copacilor doborâţi pe povârnișuri. Răsunară strigăte 
prelungi de îndemn. Locotenentul Macarie alerga în fruntea 
tuturor. Deodată se poticni, scăpă pistolul din mână, șovăi parcă 
oprit de o barieră nevăzută. Sfetea îl ajunse dintr-o săritură, îl 
sprijini, încercând parcă să-i împiedice prăbușirea. 

— V-au lovit, dom’ locotenent! 

— Nu-i nimic, Sfeteo... murmură locotenentul și căzu. 

Soldatul se aplecă asupra lui. Alţi câţiva, venind din urmă, se 
opriră. Locotenentul ridică faţa spre ei: 

— Inainte, flăcăi! Sergent, ia comanda! Loviţi-l pe dușman... 

Sergentul porni, urmat de grosul plutonului. Sfetea își scoase 
pansamentul din sacul de după gât, sfâșie nerăbdător învelișul 
de pergament, văitându-se încet: 

— V-au lovit, dom’ locotenent! Mai bine mă loveau pe mine. 
Că tot îs om sărac și fără carte! Vă doare, dom’ locotenent? 

— Du-te cu ei, Sfeteo, pe mine m-or găsi sanitarii... 

— Nu vă las singur, dom’ locotenent, numaidecât vă leg, să 
nu mai curgă sânge... Dom’ locotenent! 

Locotenentul nu mai răspundea. Soldatul îl rezemă binișor de- 
o piatră, își scoase capela și-și șterse cu ea lacrimile. În 
depărtare  sclipiră iarăși împușcături. Sfetea își trase la 
îndemână cartușiera, scoase un încărcător nou și-l vâri în locașul 
lui. Sări în picioare, măsură din ochi locul unde căzuse 


locotenentul, ca să și-l întipărească adânc în minte, apoi, cu 
arma-n cumpănire, alergă în susul șoselei, acolo unde fulgera, 
fulgera mereu. 


COMUNICAT OFICIAL NR. 1 
din 28 august 1916! 


Mobilizarea generală a armatei a început în noaptea de 27/28 
august și-și urmează cursul. 

Declarația de război contra Austro-Ungariei a fost remisă în 
seara de 27 august, la ora 9, la Viena. 

În noaptea de 27/28 august trupele noastre au atacat 
frontiera austro-ungară. 

Trupele aliate imperiale ruse au început a trece în Dobrogea, 
fiind primite cu entuziasm de populație. Unități din flota rusă au 
sosit la Constanţa, unde concură la apărarea coastei Mării 
Negre. 

Vase de război și baterii austro-ungare au tras focuri asupra 
orașelor Vârciorova, Turnu-Severin și Giurgiu. 


1 În continuare, toate datele calendaristice din carte sunt redate pe stil nou. 
Documentele reproduse sunt autentice. 


Capitolul II 
1. 


Nu se gândesc la moarte, își spuse căpitanul Crivăț. Sau 
oricum, nu la moarte în primul rând... 

Ostașii din batalion - flăcăi voinici, cu uniforme bine ajustate, 
învechiţi în cătănie - mergeau în cadență, purtându-și cu 
nepăsare greul echipament de război. Raniţă, pușcă, pătură, 
cartușiere, gamelă, vreo douăzeci de kilograme cu totul, și 
mergeau, mergeau în pas întins, de parcă toată viaţa asta 
făcuseră: să meargă, purtându-și povara, pe șoseaua care 
întovărășea apa Mureșului. Lăsaseră în urmă înălțimile 
stâncoase ale Oituzului; urcaseră coline împădurite care le 
deschideau priveliștea unor vaste întinderi; la picioarele lor se 
rânduiau acoperișuri roșii și biserici suple, cu turle ascuţite ca 
săgeata; trecuseră mai departe, silabisind, prin sate, cuvintele 
neînţelese de pe firmele prăvăliilor; sorbeau, la popasuri, din 
cănile cu lapte oferite de româncele cu obraji rumeni și vorbă 
domoală. Uneori, pe neașteptate, la vreun cot al drumului sau 
de pe vreun bot de deal izbucneau mitraliere și mugeau gros 
tunurile; cu aceeași nepăsare, flăcăii rupeau iute coloana, se 
culcau în șanțurile drumurilor, se târau spre inamic, năvăleau la 
atac, treceau mai departe, având înscrisă pe frunte hotărârea 
de a merge mereu înainte... 

— Frumoasă ţară, spuse Neculai. Și când te gândești ce bine 
ar fi putut trăi oamenii aici... 

Treceau pe lângă urme ale retragerii pripite din calea 
ofensivei impetuoase, de nestăvilit. Într-adevăr, de nestăvilit, își 
spuse căpitanul Crivăţ. Au încercat, desigur, să-i oprească pe-ai 
noștri, stăteau mărturie măștile săpate în grabă, pe marginea 
drumului, niște culcușuri puţin adânci cu parapete improvizate, 
dindărătul cărora i-au împroșcat cu fier și foc. Mai încolo, iată 
câteva morminte proaspete și două tunuri cu roţile rupte, ca 
niște jucării aruncate de un copil năzuros. Păreau atât de 
inofensive cele două tunuri mici, de munte, dar cât trăsnet și 
câtă moarte putuseră să împrăștie în câteva clipe, între colinele 
acestea pașnice, cu păsări voioase salutând dimineaţa. Peste 
pod, un automobil negru, cu geamurile sfărâmate, zăcea pe-o 


rână în șanț. Tabla își păstrase strălucirea, dar când trecură de 
ea văzură măruntaiele mașinii, sârmele și ţevile de dedesubt, 
ruginite și murdare de noroi, nici n-ai fi crezut că aparţin 
carapacei aceleia strălucitoare, negre, bine lustruite. 

Și lumea de prin satele mari și curate, cu casele construite 
altfel decât pe la noi - toate la stradă, cu ziduri albe și ușile 
ascunse undeva, îndărătul gardurilor înalte, de-ai fi zis că nimeni 
nu poate pătrunde nechemat înăuntru. Bătrânii și femeile, cu 
pâine și sare, cu mici steaguri tricolore improvizate, cu bucuria 
pe feţe, îmbrăţișându-i, dându-le apă și fructe și binecuvântări 
pentru victorie. Și primăria pustie, cu geamurile larg deschise, 
cu hârtii împrăștiate pe jos, călcate în picioare de bocancii 
grăbiţi ai soldaţilor dușmani care evacuaseră în ultima clipă 
arhivele, portretele oficiale, ștampilele și registrele din 
cancelarii... 

Mergeau de dimineață până seară. Căpitanul Crivăţ pierduse 
marea clipă istorică - primele trupe trecând frontiera, întâiul foc 
de armă pornit de la dușman, dar sunt destule de văzut, își 
spuse, tot o să fie război, nu se dau ei așa ușor. Nemţii n-au 
avut vreme să vină dar vor veni, prizonierii interogaţi în drum 
declarau mereu același lucru: „Aşteptăm întăriri”. Și au să vină, 
își spuse căpitanul Crivăţ, au să vină întăririle, dușmanilor le 
trebuie benzină românească pentru mașinile lor și pentru 
avioanele lor, le trebuie grâu și unt și vor trimite divizii după 
divizii. „Aşteptăm întăriri”, de-am putea ajunge înaintea lor 
acolo unde a hotărât Marele Cartier să ajungem, în valea 
Mureșului, la Reghin - ce ciudat un orășel oarecare, cu câteva 
făbricuţe de cherestea, o brutărie și două-trei prăvălii, devine 
deodată un obiectiv important, generalii îl amintesc mereu, 
gazetarii îl caută în enciclopedii, domnii din cafenele încearcă 
să-l găsească pe hartă, artileria grea îl ţintește cu ţevile 
tunurilor... 

La început de septembrie, vremea se răcise deodată, 
diminețile în munţi erau umede, roua se lipea de bocanci, 
pătrundea prin moletiere, un abur ușor se ridica din spinările 
cailor de la artilerie - și coloana mergea, mergea înainte... 

După câteva zile de mers - când pe jos, când într-un camion 
de muniţie, când cu automobilul statului major - căpitanul 
ajunse la Tirgu-Secuiesc, unde divizia se stabilise pentru scurt 


timp. Se prezentă la statul major, instalat într-o școală mare și 
sumbră ca o cazarmă. Generalul nu era acolo, plecase în 
inspecție undeva, pe linia întâi: se prezentă la șeful de stat 
major și acesta, auzind ce misiune are, se bucură: 

— Ofiţer de informaţii? Foarte bine. Avem și noi unul la divizie, 
băiat cumsecade, dar deocamdată nu prea știe ce are de făcut. 
l-aţi putea da câteva indicaţii. Am prins un ofițer inamic azi- 
dimineaţă; arătați-i omului meu cum se cercetează un 
prizonier... Vă cer prea mult? 

— Dimpotrivă, domnule colonel, abia aştept să acționez într- 
un fel oarecare. De-o săptămână nu fac decât să umblu, să 
ajung din urmă armata. 

— Planton! Să vină sublocotenentul Ulieru la mine! 

Auzind de sublocotenent, Crivăţ se aștepta să vadă un tinerel 
spilcuit și plin de fumuri; avu în faţă un bărbat cărunt, aproape 
obez, cu uniforma cam strâmtă pentru el. După ce făcu 
prezentările, colonelul spuse: A 

— ȚI-l dau ca ucenic, domnule căpitan. Invaţă-l ce poţi să-l 
înveţi din meseria dumitale... 

Crivăţ ieși în curte cu sublocotenentul tomnatic, află de la el 
că este profesor de istorie, cu doctoratul luat la Viena, dar că în 
domeniul informaţiilor e la fel de priceput ca un copil de clasa- 
ntâi. Îi ţinu o mică lecţie despre culegerea informaţiilor prin 
localnici, prizonieri, cercetași și iscoade. 

— Informarea se face și pe baza observaţiilor aeriene, adăugă 
Crivăț, dar deocamdată nu vorbim prea mult de asta. Nu avem 
avioane destule pentru recunoaștere, aparatele fotografice se 
strică mereu, ne-au promis francezii ceva, dar n-au cum să ni le 
trimită... Facem ce putem, vorba domnului colonel... 

— Înţeleg, spuse sublocotenentul Ulieru. M-au repartizat aici 
fiindcă am învăţat limba germană, dar pe lângă asta descopăr 
că mai trebuie învăţate o groază de lucruri. Incepând cu 
interogarea prizonierilor... 

— Să știți că interogarea prizonierilor nu se limitează la date 
cantitative. Dincolo de poziţiile inamice trebuie să aflăm câte 
ceva din planurile generalilor dușmani, câte ceva despre starea 
de spirit a celor prinși, despre ceea ce gândesc ei. Să facem și 
puţină psihologie, dacă vreţi. Sunteţi, ca profesor, într-un 
domeniu familiar... 


leșiră în curtea largă a școlii. La ordinul colonelului, câţiva 
soldați scoseseră o masă la umbra unui copac. Pe masă se afla 
o hartă de stat major, pe care soldaţii puseseră câteva pietre ca 
să n-o zboare vântul. Căpitanul Crivăţ ceru să fie adus ofițerul 
capturat, un bărbat tânăr și semeţ, cu ochi albaștri sfidători, cu 
uniformă impecabilă. 

— Din ce unitate faceţi parte? întrebă Crivăţ. 

— Comandamentul Corpului 1 rezervă, sau Grupul Morgen, 
cum îi spunem noi. 

— Sunteţi ofițer german, iar în fața noastră se află unități 
austro-ungare. Cum se explică aceasta? 

— In Transilvania sosesc trupe germane.  Formăm 
deocamdată comandamentele; trupele sunt pe drum. Sunt ofiţer 
de stat major; am fost trimis să cercetez starea trupelor de pe 
front. 

— Și care-i starea trupelor? 

— Destul de proastă, deocamdată. Au avut pierderi mari și 
trebuie să le completăm. Cu oameni și mai ales cu artilerie. 

— Artilerie? tresări căpitanul Crivăţ. 

— O să aveţi de furcă, spuse prizonierul cu aroganță. În 
medie, de patru ori mai multă artilerie decât la începutul 
războiului. Abia acum sosește armata imperială germană, 
domnule căpitan. 

— Ce trupe urmează să sosească? 

— O divizie de honvezi se concentrează lângă Cluj. lar aici, la 
aripa dreaptă, așteptăm o divizie germană. A fost o imprudenţă 
ofensiva armatei române. Aţi înaintat spectaculos până aici; 
sper că aveți hărţi bune pentru drumul de întoarcere. 

— N-o să ne întoarcem, spuse înăbușit căpitanul. Indicaţi pe 
hartă poziţia trupelor dumneavoastră. 

— Și dacă refuz? 

— O să ne convingem singuri, zâmbi Crivăţ. Vom ajunge 
curând acolo. Priviţi, domnule. 

Arată cu un gest larg spre regimentul care mergea pe șosea 
într-o aliniere perfectă, ca la defilare. Apusul de soare așternea 
reflexe de bronz pe feţele aspre, prăfuite. 

— Recunosc, aveţi soldaţi buni, spuse neamţul. Dar staţi prost 
cu tunurile. Divizii întregi, cu artilerie multă, vin din spatele 
nostru. Cât veți rezista? 


— Poziţia trupelor, repetă aspru căpitanul Crivăţ. 

— Veţi întâlni o rezistenţă puternică la Miercurea Ciuc. Orașul 
este aparat din toate părțile. Pe dealurile din jur avem artilerie 
grea. 

— Linii de rezervă? 

— Pentru ce? Nu veţi trece de Miercurea Ciuc. Dar dacă totuși 
treceţi, la Vlăhița vă așteaptă o surpriză neplăcută. 

— La Vlăhița? 

— Da, acolo. Înaintea satului se ridică o creastă. Greu de 
trecut. Apoi satul. Veţi fi nevoiți să vă luptaţi pentru fiecare 
casă. lar românii din sat nu se așteaptă ca fraţii lor să le dărâme 
casele cu tunul, adăugă perfid ofițerul dușman. 

— Razboiul e război, spuse căpitanul Crivăţ. Ce meserie aveţi? 

— Ce meserie să am? Războiul, asta mi-e meseria. Toţi 
bărbaţii din familia mea au fost soldaţi de când ne știm. 
Strămoșii mei au călcat întreaga Europă; cele mai scumpe 
amintiri de familie sunt trofeele capturate în campanii. Pe când 
dumneavoastră... 

— Trofeele noastre sunt florile cu care ne primesc fraţii noștri, 
spuse încet căpitanul Crivăţ. Deduc că vă place istoria; poate 
știți de acolo câte ceva din soarta ţării mele. |n secolele 
trecute... 

— În secolele trecute nu existau aeroplanele și artileria grea. 
Un soldat cu o pușcă veche împotriva unui soldat cu mitralieră - 
sperati cu adevărat într-o victorie, domnule căpitan? 

Salută zâmbind și se întoarse către santinela care-l păzea. 
Căpitanul Crivăţ roși: ostașul, un om în vârstă, desigur din 
milițiile concentrate pentru serviciile din spatele frontului, avea 
o pușcă lungă, rudimentară, din cele folosite la 1877... 

— Un îngâmfat, spuse cu revoltă sublocotenentul Ulieru după 
plecarea prizonierului. Oare a spus adevărul? 

— Sunt convins. De altfel, e ceea ce se știa la Marele Cartier 
chiar înainte de începutul războiului. Inamicul se va retrage 
succesiv pe linii tot mai bine întărite. 

— Dar povestea cu artileria? 

— Din păcate cam are dreptate, oftă căpitanul Crivăţ. 
Armamentul comandat de noi în Franța are cale lungă de 
parcurs, nu-l putem aduce altfel decât prin Marea Nordului și 
prin Rusia. Săptămâni întregi, în cel mai bun caz. Pe când ei au 


la îndemână căile ferate din Europa centrală. 

Oftă, scoase din porthart câteva creioane colorate, se aplecă 
asupra hărţii. Încercui cu albastru orașul Miercurea Ciuc, apoi 
trase o săgeată spre Vlăhița, comună mare, aflată cam la 
jumătatea drumului dintre Miercurea Ciuc și Odorhei. 

— Cam asta a fost, spuse trist. Vezi, domnule profesor, uneori 
raporturile se schimbă. Prizonierul părăsește terenul triumfător, 
iar pe noi, învingătorii, ne-a pus pe gânduri. Învinsul e sigur pe 
puterea lui și te sfidează. 

Se apucă să strângă harta, ajutat de profesorul- 
sublocotenent. Colonelul ieși din școală, se opri pe trepte, îl 
așteptă să se apropie: 

— Ei, cum a mers? 

— A fost o lecţie, spuse încet sublocotenentul Ulieru. Acum 
încep să înţeleg ce am de făcut. 

— A spus ceva interesant prizonierul? 

— Poftiţi harta, domnule colonel. Am însemnat acolo tot. 

Colonelul aruncă o privire asupra ei. In lumina săracă a 
amurgului, săgețile și cercurile albastre păreau mai puţin 
amenințătoare. 

— Mda. Bună treabă. Ne mai trebuie muniţie de artilerie. O să 
avem de lucru, nu glumă. În general cum ţi s-a părut 
prizonierul? 

— Sigur de el. Vorbea despre o divizie de honvezi care s-a 
concentrat lângă Cluj. Altă divizie, prusiană, trebuie să sosească 
la aripa dreaptă a frontului lor. ȘI... artileria. Au întărit serios 
bateriile. 

— Era de așteptat, murmură colonelul. Ei bine, domnule 
căpitan, cred că ești obosit. Nu te mai rețin. Odihnește-te. Mâine 
dimineaţă ne punem în mișcare. Vom încerca tăria tunurilor de 
la Tîrgu-Secuilor... 

Își luă rămas bun și intră iarăși pe ușa largă, fluturând în 
mână harta. Neculai, care stătuse deoparte, la umbra copacului, 
se apropie: 

— Avem noroc de cartir bun, dom'căpitan. E la doi pași de 
aici. Casă mare, frumoasă, a unui negustor. Am dus bagajele 
acolo. Gazda face plăcinte, așa o zis. 

— Bine măi, Neculai. Să mergem. 

Gazda era o femeie frumoasă, cu părul negru, strâns coc, 


lăsând să i se vadă urechile mici cu cercei minusculi de aur. Îl 
privi pe căpitan cu zâmbet reţinut: 

— Poftiţi, domnule căpitan. Soldatul a adus tot ce trebuie, mi- 
a povestit că veniţi de la drum lung. V-am pregătit pentru baie, 
iar până terminaţi, sunt și eu gata cu masa. 

— Nu trebuia să vă osteniţi atâta... 

— Și dumneavoastră vă osteniţi pentru noi. 

După baie, îmbrăcat în hainele curate pe care Neculai le 
scosese cu multe ifose din lada de campanie, căpitanul se simţi 
înviorat. Gazda îl invită în sufragerie. Casa era confortabilă, 
mare, de om înstărit. Sufrageria, cu tapet de inspiraţie vieneză, 
avea ferestre înalte, cu perdele grele de catifea. Masa uriașă din 
mijloc era pregătită ca pentru un festin: pahare de cristal, o 
sticlă cu un lichid transparent - palincă, bănui el - altă sticlă cu 
vin roșu; lumina lămpii electrice din tavan se răsfrângea în 
cizelura fină a paharelor de cristal. 

— Dumnezeule, spuse căpitanul Crivăţ. Mă primiţi ca pe un 
rege. 

— Ce ţi se pare ciudat? întrebă femeia. 

— De-o săptămână mănânc pe apucate, într-un cort sau la 
umbra unui copac, sau în preajma unui foc de tabără. Sunt 
soldat, doamnă, și e război. 

— Da, spuse ea trist. Un război în care nu pătimesc numai 
soldații. 

— Vă e greu aici... 

Ea oftă, turnă cu graţie în cele două păhărele. 

— Dar Neculai? întrebă căpitanul. 

— Neculai a fost mai harnic. l-am dat să mănânce și i-am 
pregătit de culcare: e frânt de oboseală. 

Căpitanul se întoarse spre Neculai, care moţăia cu capul 
rezemat de soba oarbă din colţul camerei. Simţindu-i privirea, 
ostașul tresări și zâmbi vinovat. 

— M-o ajuns, dom’ căpitan, spuse el încet. 

— Du-te și te culcă, Neculai. Mâine știu că te trezești înaintea 
mea. Totdeauna se-ntâmplă așa, se văită căpitanul în glumă. 
Când deschid ochii, el e lângă mine cu gamela cu ceai. Habar n- 
am când face rost. 

— Sicretul meu, dom’ căpitan. 

— Așa, Neculai. Pune-ţi pușca la îndemână și culcă-te. 


Neculai salută și ieși. Femeia se duse să-i aprindă lumina și să 
mai rânduiască câte ceva. Căpitanul avu vreme să privească 
mai atent în jur: văzu pe perete un tablou mare, o fotografie în 
cadru oval: femeia de aici, foarte tânără însă, și un bărbat cu 
fruntea lată și obraji bucălaţi, cu guler tare, descheiat la haină 
ca să i se vadă lanţul gros din buzunarul vestei: un burghez. 
Privea arogant spre fotograf, cu capul puțin pe spate, ţeapăn și 
plin de sine; femeia de lângă el avea privirea tristă și ușor 
obosită. Regăsi privirea pe fotografia din prima pagină a unui 
album gros pe care era scris, cu litere aurii, numele ei: Victoria. 
Nume simbolic, gândi căpitanul. 

— l-am pregătit să doarmă în sală, spuse ea, revenind. E mai 
aproape de intrare. Un fel de santinelă, nu? 

— Băiat bun, zise căpitanul. Mă răsfaţă ca pe-un copil. Nu știu 
ce m-aș face fără el... 

Gazda aduse la masă, mișcându-se cu aceeași eleganţă și 
sprinteneală, apoi ridică paharul: 

— Pentru izbândă. 

El începu să mănânce. Ea îl privea, gânditoare. Deodată 
începu să vorbească: 

— Nu știi ce-nseamnă viața noastră aici. Românii o duc greu. 
Și ţărani și târgoveți deopotrivă. Ne-au închis școlile. Or 
schimbat numele oamenilor, ca să nu-i poţi deosebi de unguri. 
Cei mari de la Viena și Buda socot că așa i-or face pe români să- 
și uite obârșia... Dar ei n-o uită. Învăţătorii vorbesc copiilor de 
Mircea, de Ștefan, de Mihai... Zadarnic îi ameninţă și-i 
asupresc... Mai am doi fraţi. Unul e învăţător într-un sat de lângă 
Reghin. Când a-nceput războiul, l-or luat din casă și l-or dus 
tocmai la Zombor, în lagăr. L-or luat cu ce avea pe el, nici 
merinde de drum nu i-or îngăduit să-și pună-n straiţă. Mi-o trimis 
scrisoare de-acolo; îs mulţi români luați de la casele lor și duși 
cu sila în pustă. Oamenii din partea locului cred că-s tâlhari și 
vânzători și-i privesc rău. Jandarmii îi umilesc, îi mână la muncă, 
nu le dau de mâncare. Celălalt frate, cel mare, e unterofițer la 
honvezi. N-o vrut să meargă la război, dar din regimentul lor or 
mai cercat să fugă doi români și i-or prins și i-or pușcat ca pe 
câni. Asta-i, domnule căpitan. Asta-i ce-ndurăm noi aici și de 
aceea așteptam războiul ca pe-o mântuire. 

— ȘI... părinții dumneavoastră? 


— Mama o murit când m-o născut. Tata era învăţător aici, în 
oraș. Când Ministerul școalelor l-o silit să-i înveţe pe copii în 
limba maghiară, s-o pus împotrivă. lar când românii au mers la 
împărat cu Memorandumul, o intrat și el în delegaţie. Eram 
micuță pe-atunci, dar îmi amintesc bine cu câtă grijă s-o 
pregătit să plece la Viena. Când s-or întors, i-or judecat ca pe 
tâlhari. Și împăratul nici n-o vrut să vadă Memorandumul scris 
cu lacrimile noastre... 

— Am auzit de Memorandum. Urâtă poveste... 

— Mai cu seamă când îi vezi urmările, încuviință ea. Tata o 
murit la Seghedin, în temniță. M-o luat o mătușă, de m-o 
crescut; apoi m-o dat la pension, la Viena. Când m-am întors, m- 
o măritat cu un negustor. În casa lui mă aflu. Casă sau 
temniţă... 

— ȘI... el unde-i? 

— O plecat cu primarul și cu consilierii. Se tem tare că vă 
razbunaţi. Spuneau că veţi da foc la case și veţi batjocori 
femeile. 

— N-avem nimic cu femeile. Suntem soldaţi, ne batem cu 
soldații. 

— Ştiam eu asta. De aceea nu l-am rugat prea mult să mă ia 
cu el; nici n-avea loc în trăsură la frate-său. Or plecat cu toţii, tot 
neamul; făcuseră multe nedreptăţi românilor, se temeau... 

— N-au plecat toţi primarii din satele pe unde am trecut. 

— Or plecat cei care se simțeau vinovaţi. Multă suferinţă i-o 
fost dat neamului nostru să îndure... 

Oftă, cu ochii-n farfurie. Căpitanul sorbi din pahar fără s-o 
privească. Încerca să-i ignore făptura tânără și frumoasă, erau 
lucruri mult mai însemnate pe lume decât umerii ei rotunzi, bine 
strânși în rochia de mătase neagră, decât decolteul ce i se 
arcuia, lăsând să se vadă un semicerc de piele alb-trandafirie. 

Își îndreptă privirea spre dublul portret din perete. Bărbatul 
țeapăn și plin de sine îl privea de sus, cu capul dat puţin pe 
spate. Aere de stăpân, de om căruia nu-i pasă de nimic. Și totuși 
fugise, de teama zvonurilor, sau la porunca autorităţilor, sau la 
îndemnul rudelor cuprinse de panică - cine putea ști? 

— Ce fel de om e? întrebă într-o doară. 

— Un om, mai degrabă o mașină, zise ea îndârjit. Are mania 
ceasornicului, totul să fie gata la minut. Nu știe să zâmbească. 


În casa asta n-o râs nimeni, niciodată, domnule căpitan. Mai 
toarnă-ţi un pahar. 

— Mi-e deajuns, protestă el turnând totuși. Sunteţi o gazdă 
perfectă, doamnă. În sănătatea dumneavoastră! 

Ridică paharul și-l bău cu solemnitate. Ea înclină ușor capul, 
roșind. De afară se auzi deodată huruit greu de motoare. 
Căpitanul ascultă atent; recunoscu zgomotul unor autocamioane 
care remorcau tunuri. Paharul de cristal, așezat lângă sticlă, 
zurui mărunt și muzical. Ce legătură este între paharul acesta 
delicat și o piesă de artilerie grea? Legătura sunt eu, un militar 
nimerit din întâmplare într-o casă străină, cu o femeie 
necunoscută și frumoasă și tristă... 

Ridică brusc ochii spre ea. Îi surprinse privirea aţintită asupra 
lui. Ea roși iarăși - ce ușor roșea! - plecă fruntea, își făcu de 
lucru cu tacâmurile. 

— Cred că vrei să te culci, spuse. O să dormi în camera din 
față. E cam răcoare acolo, în schimb e liniște. 

Se ridică șovăitor. Evita s-o privească. Gânduri învălmășite i 
se învolburau prin minte - bărbatul cu fruntea lată și obraji 
bucălaţi, cu gulerul tare înțepenindu-i parcă gâtul, și alături 
această femeie delicată, cu privirea mai mult în jos, povestindu- 
și cu glas domol necazurile. Nu știa nici măcar cum o cheamă. O 
urmă în camera din față - curată, largă, mobilată simplu. Ea se 
aplecă să tragă cuvertura de pe pat. Ar fi vrut s-o ajute, dar i se 
părea un gest de prea mare intimitate; se statornicise între ei 
ceva rece, oficial, el reprezenta noua autoritate căreia ea putea 
să i se plângă, despre tatăl memorandist întemnițat de legea 
strâmbă, despre soţul plecat să-și scape pielea - un laș și un 
egoist, care-și lăsase casa de izbeliște... Nu, casa ei e pe mâini 
bune, își spuse, suntem aici să-i ocrotim, le aducem bunul cel 
mai scump, libertatea; n-ai de ce să te temi, femeie frumoasă și 
tristă; ne vom purta cu demnitate, niciun abuz din partea 
noastră, niciun gest nepotrivit, nimic nu va umbri încrederea cu 
care ne-aţi deschis ușile, bucuria cu care aţi presărat flori în 
calea escadroanelor noastre... 

— Noapte bună, spuse ea. 

— Noapte bună. Și mulțumesc pentru toate. N-am mai dormit 
de-o săptămână într-un pat. 

Ea potrivi ștergarul subţire de sub cana de apă, mai netezi o 


dată perna și ieși. Căpitanul privi lung în urma ei, oftă, rămase 
în mijlocul camerei cu mâinile în șolduri. Făcu un pas spre ușă, 
se răzgândi repede; nu, nu se poate, nu trebuie... 

Privi litografia veche germană, care înfăţișă o scenă de bătălie 
- un prinţ fălos, cu tunică roșie, cu coif înalt înzorzonat, călare 
pe un cal alb, ridica o sabie lucie asupra unui dușman umil și 
îngrozit, iar pe fundal se vedea fumul tunurilor, ca niște clăbuci. 
Și se gândi din nou la artileria de care-i pomenise ofițerul 
german; de alături se auzea sforăitul lui Neculai, iar el singur, 
singur cu această femeie tânără și frumoasă și care-l plăcea, 
fără îndoială, simţise după privirile ei furișate, dar oricât l-ar fi 
plăcut de mult, nu era să facă ea primul pas, am fost un 
neghiob, se mustră, ea pe undeva pe aproape și eu stau stană 
de piatră și examinez litografii vechi germane... 

Se trânti pe pat cu fața-n sus, stinse lampa și încercă să 
doarmă. Auzea glasul ei tărăgănat: „Și împăratul nici n-o vrut să 
vadă Memorandumul scris cu lacrimile noastre...” Apoi 
sprânceana neamţului, ridicată: „Abia acum sosește armata 
imperială germană!” Și tunurile acelea mici ca niște jucării, 
părăsite în șanțul drumului... Strânse ochii. O revăzu, albă și 
proaspătă, braţele rotunde, decolteul subliniat de negrul 
strălucitor al rochiei, buzele frumos desenate, păcat că zâmbea 
atât de rar, ce zâmbet... 

Simţi perna fierbinte sub tâmplă, o întoarse, furios, pe partea 
cealaltă; era rece, aproape umedă, ca orice pernă dintr-o 
cameră unde nu se locuiește de obicei; și voluptatea cearșafului 
curat, ușor asprit pe la cutele rămași de la călcat... Strânse 
pumnii. De ce n-am fost mai îndrăzneţ, ce așteptam, de ce...? 

Ușa scârțâi, închise ochii, nu credea, auzi un foșnet ca o 
adiere. Simţi prezenţa ei alături de patul înalt și tot nu-i veni să 
creadă. Întinse mâna, era ea, fierbinte, încordată; nu-i spuse 
nimic, și ea tăcea, dreaptă, lângă patul lui, apoi deodată se 
strecură lângă el, timidă mai întâi, parcă temătoare, se ghemui 
la pieptul lui, cerând mai departe ocrotire, apoi îl învălui aprig cu 
braţele, și pentru o clipă totul: zâmbetul trufaș al prizonierului, 
mustățile portretului din perete, tunurile răsturnate ca într-o 
joacă pe o margine de drum, mirosul iute al cailor de artilerie, 
harta cu semne și săgeți colorate, prinţul biruitor încremenit cu 
sabia-n sus - toate dispărură, lăsând loc singurei realităţi 


palpabile, ființa aceea fremătătoare, două fiinţe fremătătoare, 
copleșite de  sărutări, într-o  îmbrăţișare  deznădăjduită. 
Amarnică, răzbunând tot răul lumii. 

— Ce-ai să crezi despre mine? șopti ea mai apoi, cu obrazul 
pe umărul lui. 

El se ridică un pic, îi trecu degetele prin părul despletit acum, 
îi atinse cu buzele urechea. 

— N-o să cred nimic. Nici n-o să cred că e adevărat. O să spun 
c-am visat; cel mai frumos vis din viața mea... 


Tunurile grele bubuiră iar. Le răspunse artileria inamică, de 
dincolo de oraș. Salvele scrâșniră lung prin văzduhul calm, apoi 
țâșniră exploziile, stâlpi negri de pământ cu miezul de foc. 

— Bat mai departe ca ale noastre, spuse colonelul fără să ia 
binoclul de la ochi. Armament modern, asta aud la tot pasul. 
Ducem o luptă inegală. După entuziasmul primelor zile, începem 
să vedem realitatea. Ritmul ofensivei e scăzut, o parte din trupe 
au fost duse la Turtucaia. Va fi un război greu, domnule căpitan. 

— Înţeleg, spuse Crivăţ. Dacă aliaţii ar fi pornit la vreme 
ofensiva din sud... 

— Pe asta s-a bizuit Marele Cartier. Am fost și eu la un 
consiliu, când se discutau variantele pentru intrarea în război. Ai 
luat cunoștință de Ipoteza Z? 

— Firește. E ceea ce facem noi acum. 

— Ei bine, mai erau alte câteva variante pentru intrarea în 
luptă. Când s-a discutat „Ipoteza Z”, cu acţiunea principală spre 
Transilvania, ai noștri au ridicat problema amenințării din sud. 
Atunci a apărut făgăduiala aliaţilor: n-aveţi grijă, la sud de 
Dunăre și în Dobrogea vă ajutăm noi. Divizii, ofensive, planuri. 
In realitate, am rămas descoperiţi în sud. Dobrogea e 
ameninţată, pierdem pas cu pas terenul, pompăm acolo 
regiment după regiment, iar aliaţii întârzie... 

Un proiectil de „grea” fâlfâi înfundat prin aer și se sparse la 
vreo douăzeci de metri în spatele lor. Plecară fără voie capetele; 
după ce pământul se liniști din tremur iar ecoul exploziei se 
stinse, auziră căderea schijelor și a bucăţilor de piatră. O fărâmă 
de oțel fumegând se opri chiar în fundul șanțului, la picioarele 
lor. Colonelul o împinse cu vârful cizmei. 

— Nu vreau să mor, dar dacă-i vorba de moarte prefer să mă 


lovească un glonţ în timpul atacului, decât aici, în șanț, o scârbă 
de-asta... 

— Să trăiţi, dom’ colonel, un plic de la divizie! 

Colonelul luă plicul. Curierul își șterse fruntea cu capela. Apoi 
scoase din buzunarul de sus al tunicii un creion chimic și-i dădu 
colonelului să semneze de primire. 

— Bine, băiete. Ce-i pe la voi? 

— Atacăm Miercurea Ciucului, dom’ colonel. L-am auzit pe 
domnul general vorbind la telefon. Lovim din trei părți deodată. 
Bateriile vin și ele. Mă duc să duc ordinele și la celelalte 
regimente. Să trăiţi! 

Curierul plecă în fugă, tropăind prin șanțul de comunicaţie. 
Colonelul desfăcu plicul și citi ordinul dintr-o privire iute, apoi 
ridică ochii: 

— Ne așteaptă o luptă crâncenă. Inamicul stă bine în oraș, are 
tunuri multe și poziție avantajoasă. Dar planul e bun, din câte- 
mi dau seama. Noi venim pe la sud și grupul Ghimeș pe la nord. 
Vine și grupul Valea Uzului, pe centru... 

Bubuitul artileriei îi asurzi pe amândoi. Abia după câteva 
minute izbuti colonelul să se facă iarăși auzit: 

— Domnule căpitan, în buzunarul din stânga am un plic. Te 
rog să-l trimiţi la adresa de pe el, dacă... 

— Sper să-l duceţi personal, zâmbi căpitanul Crivăţ. 

Se cutremură: cât de simplu vorbeau oamenii aceștia despre 
moarte! O întâmplare ca oricare alta, care poate apărea în orice 
clipă. Oare acest război zămislește supraoameni? se întrebă în 
sine pe când jos, în Miercurea Ciuc, cele dintâi proiectile 
românești loveau poziţiile bateriilor dușmane. 

Se gândi la șuvoaiele neîntrerupte de soldaţi care trecuseră 
Oltul. Niciunul nu ezitase. Dincolo pândea dușmanul, în orice 
clipă o armă putea fi aţintită către pieptul fiecăruia dintre ei - 
dar ei mergeau cu fruntea sus, fără șovăire, mărșăluind pe 
drumuri aspre, de munte, kilometri după kilometri, cu spinările 
încovoiate de povara aceea a războiului... 

Spre seară, avangarda regimentului ajunse la porţile orașului. 
De pe dealul din stânga, cercetașii vestiră că dușmanul se 
retrage, la adăpostul artileriei care continua să stăvilească 
drumul alor noștri. 

Trupele rămaseră pe dealurile din jur. Instalară santinele și 


aprinseră focuri. În oraș pâlpâiau incendiile caselor bombardate. 
Când și când, tunurile dușmane trimiteau către poziţiile 
românilor câte-o salvă prost ochită. Comandantul înțelegea că 
un atac de noapte ar fi fost riscant; dădu ordin ca oamenii să se 
odihnească pentru atacul care va fi reluat a doua zi... 

Căpitanul Crivăţ se trezi în bubuitul tunurilor. Dormise în 
cortul ofiţerilor unuia dintre regimentele care urmau să dea 
atacul. Auzi prin peretele cortului un glas necunoscut: 

— Ai noștri au luat Gheorghienii! Se îndreaptă spre Topliţa. 

Sări din pat, își încălţă cu iuţeală cizmele, schimbă câteva 
glume cu tovarășii de bivuac și ieși din cort. Văzu plutonierii 
împărțind cartușe oamenilor, văzu sanitarii pregătindu-și tărgile 
și trusele de prim-ajutor. Nimănui nu-i păsa de proiectilele care 
vâjâiau mereu prin aerul rece; câteva căzură între corturi, iar 
unul răsturnă bucătăria de campanie. Plutoanele din batalionul 
de avangardă porniră înainte, râzând și glumind. De dincolo de 
oraș, începură să bată tunurile celorlalte regimente care 
învăluiau poziţiile inamice... 

De sus, de pe deal, căpitanul Crivăţ avu panorama luptei. Mai 
întâi, rândurile de ostași alergară spre marginea orașului, 
trăgând din mers; când mitralierele dușmane de pe 
acoperișurile clădirilor rămase încă intacte începură să tragă, ei 
se adăpostiră. In faţa fiecăruia se vedea pământul aruncat cu 
lopata; își făceau măști. Pe urmă, dintr-un flanc porniră târâș 
aruncătorii de grenade. Către ei pârâiră iarăși mitralierele. Toată 
linia românilor  dezlănțui focul, acoperind înaintarea 
grenadierilor. Câteva explozii năruiră poziţiile mitralierelor 
dușmane; batalioanele se năpustiră, dispărură între casele 
dărâmate sau arse, împușcăturile se întețiră... 

Către prânz, dușmanul părăsi orașul și se retrase către 
Vlăhița. Crivăţ pășea alături de comandantul regimentului pe 
străzile pline de moloz. Imagini frânte, răzlețe, îi izbeau privirile. 
Intr-o casă pe jumătate dărâmată, un subofițer inamic zăcea 
peste mitralieră, parcă ocrotind-o și în moarte; pe trotuarul de 
vizavi, trei români căzuseră alături, surprinși probabil de tirul 
celui din casă; mai departe, un caporal cu pieptul sfârtecat de 
explozie rămăsese răstignit pe țepile unui gard de fier; sanitari 
treceau în fugă, ducând pe lărgi răniţi pansaţi sumar; trecu un 
grup de prizonieri, cu priviri obosite, escortaţi de un sergent 


mustăcios și semeț; în urma lor, doi soldaţi târau mitraliere de 
captură. 

— Au luptat ca leii românașii noștri, spuse colonelul. De- 
acuma, după ce ne tragem un pic răsuflarea, o luăm spre 
Vlăhița. Aud că se întăresc puternic acolo. 

— Da. Am interogat un prizonier. Au o linie fortificată care 
apără comunicaţia spre Odorhei. 

— Pas cu pas, pătrundem în inima Transilvaniei, strigă voios 
colonelul. Ce spui, domnule căpitan? Cu asemenea ostași poți 
face minuni! 


2. 


— la de-aici o țigară, nene, spuse omul adus de spate. Vei fi 
ostenit de când alergi pe lângă trenul ăsta. 

— Datoria, domnule, spuse ceferistul luând ţigara. Multumesc, 
am foc. Știţi ce răspundere-i aici? lau trenul roată cu roată. 
Ciocănesc, aud cum sună, e-n regulă, merg mai departe. Păi ce 
s-ar întâmpla dacă aș da drumul unui vagon cu defect? 

— Sigur, îmi dau seama. Și de când faci meseria asta? 

— De douăzeci de ani, zi de zi. Dar nu mi s-a întâmplat 
niciodată să las vreo... 

— Foarte frumos. Cred c-ai merita o decorație pentru munca 
dumitale. 

— Decoraţiile-s pentru ăi mari, domnule. Eu... m-aș mulţumi și 
c-un spor de leafă. Era vorba să ne dea, dar dac-a început 
războiul... 

— Trebuie să facem sacrificii, îl aprobă omul adus de spate. Și 
încotro ziceai că pleacă trenul? 

— Către Tirgu-jiu. 

— Așa departe? 

— Ei! Mâine dimineaţă-i acolo. Garnitură specială, circulă fără 
oprire. Am ordin să verific șurub cu șurub. 

— Interesantă meserie... 

— Interesantă, încuviinţă ceferistul. Pe fiu-meu tot la revizia 
de vagoane l-am dat. Acuma-i liber. Facem cu schimbul, 
amândoi. Eu noaptea, el ziua. Mă duc să iscălesc foaia, nu vă 
supăraţi. Să trăiţi! 

— Noroc și sănătate! 


Omul adus de spate plecă agale, printre liniile care se 
încrucișau, ieși din triaj și luă tramvaiul spre centru. Făcu 
socoteala tunurilor pe care le văzuse îmbarcate pe platforme și 
păzite strașnic de santinele: șase și șase, deci două baterii. 
Calibrul îl determinase ușor; erau tunuri de fabricaţie germană, 
le recunoștea dintr-o privire. O informaţie grasă, își spuse. De 
bucurie, începu să mormăie un crâmpei de cântec, și femeia 
care ședea lângă el se strânse, scandalizată, către geam. 
Cobori, se duse aproape alergând la Poșta Centrală. Ceru un 
formular de telegramă și-l completă cu mișcări grăbite: „Găsit 
cumpărător Tirgu-Jiu pentru două baloturi de bumbac a 120 lei. 
Trimite banii mâine dimineață”. 

Expedie telegrama și plecă voios pe străzile însorite. Mai avea 
o misiune pentru ziua de azi. Cutreieră cafenelele de pe 
bulevard, unde lumea își potolea setea de după arșiţa zilei cu un 
pahar de băutură rece. Trecu domol printre mese, cercetând cu 
privirea ca și cum ar fi căutat pe cineva anume. Dar nu găsi 
decât după a treia încercare, la „Princiar”. Intr-un colț, un ins 
singur la masă, cu haine roase și privirea pierdută în gol, stătea 
în fața unei cești de cafea din care se prefăcea că soarbe în 
răstimpuri. Omul adus de spate trecu pe lângă el, se încredinţă 
că nu se înșelase; chelnerul se apropiase de consumatorul 
singuratic și-l întrebase răstit: 

— Mai doriţi ceva? 

Golanul clătinase din cap cu umilinţă. Omul adus de spate se 
apropie și puse mâna pe spătarul scaunului din faţa lui: 

— Îmi dai voie? 

— Ce iese la afacerea asta? glumi cu amărăciune golanul. 

Netulburat, noul-venit se așeză și scoase ţigările. 

— Mai știi? Depinde ce-ţi place să bei. Ce-ai zice de un coniac 
„Napoleon”? 

— Oho! N-am băut de ani de zile. 

— Băiete, strigă omul adus de spate, două coniacuri 
„Napoleon”! 

Chelnerul se plecă de şale în semn că a-nţeles și alergă să 
îndeplinească comanda. 

— Cam mare chiria pentru locul ăsta, observă golanul. Pot să 
vă fiu de folos cu ceva? 

— Am nevoie de un om isteț, care să sperie o fată. 


— O fată se sperie și de-un șoarece. Revine mai ieftin. 

Omul adus de spate așteptă până ce chelnerul puse pe masă 
paharele. Golanul ciocni, adulmecă cu evlavie aroma băuturii și 
se uită atent la interlocutor: 

— Spuneaţi de-o fată, patroane. 

— Te duci la ea și-i zici că ești de la poliţie. O mică glumă, 
înţelegi. 

— Falsă identitate, preciză golanul. Dacă mă prinde, 
închisoare corecțională de la un an la... 

— Lasă Codul penal, mormăi omul adus de spate. Nu te 
prinde nimeni. Am interes să nu te prindă. 

— Dar vă costă. 

— Cât? 

— Treabă afurisită, miroase de la o poștă... 

— Cât? se răsti celălalt. 

— Cinci sutare... merge? 

— Ai zece, dacă iese bine. Dacă fata începe să plângă, mai 
dau și-un coniac pe deasupra. 

— Și ce să-i spun fetii? 


— Bună ziua, domnișoară. 

— Ce dorești, domnule? Cine ești dumneata? 

— Agent de poliție. Pot intra?... Sunteţi trecută pe lista 
neagră, domnişoară. Am ordin să vă scot din București în 
douăzeci și patru de ore. 

— Dar ce-am făcut? întrebă Fräulein Grete pălind. Sunt o 
femeie cinstită, n-am avut niciodată de-a face cu... 

— Ordin de la prefectură. Sunteţi germană, nu-i așa? 

— Austriacă. 

— Tot aia. E război. S-a dat ordin ca străinii suspecți să 
părăsească Bucureștiul. Vă internează în lalomița. 

— Domnule, fie-ţi milă. Sunt singură, n-am pe nimeni. Sunt o 
biată artistă; ce rău aș putea provoca eu... 

— Vă am aici, pe listă, repetă golanul. 

— Și n-aţi putea să mă tăiaţi? V-aș fi recunoscătoare, firește... 

— Încercare de mită. Noroc că sunt om cumsecade... 

Fräulein Grete prinse un pic de inimă: 

— Dacă ești om cumsecade, înseamnă că ne putem înţelege. 
Ce folos ai dacă mă expediezi mai știu eu unde? Mai bine te faci 


că nu m-ai găsit și te alegi cu... A, fiindcă veni vorba, cam cât 
m-ar costa această favoare? 

— Crezi că-i așa de simplu? Am și eu un șef, și mă-ntreabă 
toată ziua de lista asta. Dacă mă prinde, m-am ars. Trebuie să 
fiu drăguţ cu el. Măcar un miar, acolo... 

— Vrei să spui o mie de lei? Asta-i o avere, domnule. 

— Partea lui. Plus osteneală mea, încă pe-atâta. 

— Eu credeam că poliția... 

— Fă-ţi bagajele, duduiță. 

— Măcar păsuiește-mă câteva zile. De unde să fac rost de 
atâţia bani? Trebuie să caut, să cer împrumut... 

— Patru'ș'opt de ore în cap. Termen maxim, cum spune șeful. 

Fräulein Grete izbucni în lacrimi. Ca orice artistă, știa să 
plângă ușor. Ochii golanului străluciră de bucurie. 

— Nu mai plânge că se rezolvă, o linişti el. Uite, partea mea o 
las la cinci sute. Să nu zici că-s inimă de piatră. Da ce-i al șefului 
e pus de-o parte. Poimâine trec pe-aici cu trăsura. Să fii 
pregătită. 

— Cum pregătită? 

— Un geamantan sau... un plic. Bună ziua! 


— Bonsoar, Fräulein Grete! 

— leşi afară! 

— Dar dă-mi voie, nici nu știi cine sunt... 

Abia acum actrița ridică privirea. Avea în faţă un om înalt, 
adus de spate, cu păr cenușiu și ochi neprietenoși. Nu-l mai 
văzuse niciodată; n-avea înfățișarea tinerilor care roiau în jurul 
ei în holul teatrului, și nici a vârstnicilor cu dare de mână care se 
înghesuiau s-o felicite după spectacole, în cabină. 

— Nu-mi pasă cine ești. Acum trei luni, un deputat și un 
director de banca erau să se bată-n duel ca să mă invite la cină; 
acuma dau năvală aici toți nespălaţii... 

— Ascultă, Fräulein Grete... 

— Pleacă, sau îţi azvârl cu sticla-n cap. 

— Stai prost cu banii, dacă ai ajuns să bei rachiu, spuse 
necunoscutul netulburat. 

Ea îl lăsă în pace, uimită de atâta îndrăzneală. De când 
spectacolele teatrului se suspendaseră iar mulţi dintre cei care-i 
dădeau târcoale plecaseră pe front, se simţea decăzută și 


inutilă. Încetase să-și mai cârlionţeze pletele aurii care 
înnebuniseră jumătate din populaţia masculină a Bucureștiului; 
fuma mult, nu ieșea din casă, se mulțumea cu zvonurile pe care 
portăreasa le aducea odată cu ziarele. Urmărea cu îngrijorare 
crescândă comunicatele triumfătoare; războiul îi adusese, după 
părerea ei, prăbușirea unei cariere care se anunţa promițătoare. 
Vechii prieteni n-o mai frecventau, de teamă să nu fie socotiți 
filogermani; iar alţii noi n-avea cum să-și faca, de vreme ce 
cortina rămânea coborâtă peste scena mică a cochetului teatru 
de varietăţi... lar acum, povestea asta cu poliţia... 

— Cum te descurci? întrebă necunoscutul așezându-se cu 
nonșalanţă. 

— Nu se vede? Sunt în relâche, domnule. 

— Pot fuma? 

— Mă rog... Ah, ţigări egiptene! 

El îi oferi o ţigară și-i spuse povățuitor: 

— Ţine-ţi firea, micuţo. Alţii au pierdut mai mult decât lefșoara 
de artistă. 

— Ascultă, domnule... încercă ea să fie categorică. 

— Domol, draga mea. Nu te aprinde. Am venit să discutam 
afaceri. În primul rând, un prieten îţi trimite, prin mine, o mică 
atenție... 

Ochii artistei străluciră la vederea portvizitului, dar ea căută 
să-și apere demnitatea cu un ultim efort: 

— Ce prieten? N-am niciun prieten. 

— Ai auzit de un oarecare Herr lulius? 

— Vorbești de fantome. Cunosc pe cineva cu numele acesta, 
dar acum se află la cel puţin două mii de kilometri. 

— Ce importă distanţa? Herr lulius nu te-a uitat și îţi face, cum 
ţi-am spus, un mic cadou. Uite banii, numără-i și semnează. 

— Au venit tocmai la timp, murmură ea. Eram în mare 
nevoie... 

Numără banii cam cu teamă. Era o sumă prea importantă ca 
să fie vorba de un simplu gest prietenesc. Își turnă o înghiţitură 
de rachiu, făcu un semn de invitaţie spre ciudatul musafir care 
clatină negativ din cap. 

— Nu beau înainte de masă. 

— Și... ce mi se cere în schimbul acestor bani? 

— O nimica toată, zâmbi omul adus de spate. Cheia de la 


podul casei, nimic altceva. 

Făcu ochii mari. 

— Cheia de la...? Ce naiba vrei să faci cu ea? 

— Dacă știi și află lumea că știi, poţi fi arestată în doi timpi și 
trei mișcări. Dacă nu știi, spui că ţi s-a furat și poliţia te lasă-n 
pace. 

— Vreau să știu, hotărî ea. 

— Ei, bine, trebuie să facem semne aviatorilor noștri, când vin 
noaptea să bombardeze. 

— Să-mi bombardeze casa? 

— Nu fi prostuţă! Cum au să bombardeze casa de unde 
primesc ajutor? Asta-i pentru orientare. Aviatorii au hărți 
precise, ei ţintesc anumite clădiri mai însemnate decât această 
căsuță frumoasă. Dar noaptea le e greu să ghicească unde-i 
Mitropolia, sau Palatul regal, sau Ministerul de Externe. Dă-le o 
mână de ajutor; faci un gest patriotic și - arătă cu bărbia spre 
teancul de bani - bine plătit. 

— Perfect, spuse ea după o clipă de gândire. Te-am ascultat 
destul, domnule poliţist. Mi-a plăcut basmul dumitale cu un 
oarecare Herr lulius. Mă crezi o idioată? la-ţi banii și caută ușa! 
Altfel tip după ajutor. Mai există oameni care să sară în apărarea 
unei biete fete... 

— Ascultă, biată fată... încercă el s-o potolească. 

— Nimic. leşi sau ţip? 

— Eşti nebună, spuse omul scoțând repede un pașaport din 
buzunar. Poftim, citește. Poliţiștii nu umblă cu așa ceva. 

— Un pașaport? se miră Fräulein Grete. 

— Văd că te pricepi. E autentic. Și-acuma spune, îmi dai cheia 
de la podul ăla nenorocit? 


— Săpași, Merine? 

— Săpai. 

— Dă să-i mai dau și eu. 

— Lasă, că nu ostenii. Parcă-am fi gropari, nu soldaţi. 

— Te puseși pe cârtit, vere? 

Merin scuipă în palme cu năduf și ridică iar târnăcopul. Dădea 
zdravăn în stâncă. Din stâncă se desprindeau așchii lungi. 


Negreanu, mărunt și slăbănog, se învârti pe lângă el privindu-l 
cam de jos în sus. 

— La Valea cu Apă o fi nuntă de-acu. 

— Ai? 

— Zic că o fi nuntă la mine-n sat. Astăzi soră-mea îl însoară pe 
ăl mare. 

— Crezi că le mai arde de nuntă? 

— De ce să nu le ardă? Viaţa-i viaţă, vere. Nepotu-meu, 
ginerică, nu, că să meargă și el răcute. E'nalt cât mine, da mai 
voinic. Bun pentru artilerii. Vroia război și gata. Da’ l-a ţinut alde 
mă-sa din scurt. E și mai mic de ani. Ăilalţi veniră toţi. În cap cu 
dom'văţător. 

— De ce-i spui dom'văţător? Uitași că e sublocotenent? 

— Păi nu fuse el învăţător? Toată lumea de la noi, din Valea 
cu Apă, așa-i zice: dom'văţător. 

— Da, da acu-i sublocotenent. 

— Așa-i face pe rezerviști. Sublocotenențţi. Până s-or deprinde 
cu războiul. 

— Și-al nostru nu se deprinse, ai? Cine merse-n faţă când o 
luarăm pe Jiu în sus? Află de la mine că... Se întrerupse, își 
îndreptă la iuţeală capela și bătu călcâiele: Să trăiţi, dom’ 
sublocotenent! 

— Noroc, voinicilor, spuse sublocotenentul Victor Popescu. Ce- 
i mă, Negrene, obosiși? 

— Nu mă lasă Merin, dom'văţător. Și târnăcopul meu se 
rupse. 

— Bucuria ta, râse sublocotenentul. 

— Ce bucurie, că de-om merge așa, ne-apucă seara fără 
groapă. Și austriecii au tunuri, nu glumă. Tunuri d-astea de pot 
bate peste munte. Nouă de ce nu ne dădură, dom'văţător? 

Victor Popescu era tânăr, bine făcut; judecând după uniforma 
impecabilă și glasul puternic, ai fi zis că e ofiţer de carieră. 

— N-avură de unde, spuse el încruntat. Tunuri de munte nu s- 
au pomenit la noi. De-am fi cumpărat cât eram pe pace cu ei, se 
supărau austriecii, că ce gând avem cu ele. Așa că mai răbdați 
și voi, până ne vin de la francezi. Au tunuri mai bune decât 
nemții. 

— Teamă mi-e că ne-or da peste cap, spuse Merin, ștergându- 
și fruntea cu mâneca. Juma’ de pluton se duse în aste zece zile. 


— Așa e la război, oftă sublocotenentul. Dar ia gândiţi-vă 
băieți, cum ar fi s-ajungă neamţul stăpân pe satele și văile 
noastre. 

— Mai bine murim în gropile-astea, decât să-l lăsăm, zise 
Merin și începu să sape iarăși, mai îndârit. 

Sublocotenentul plecă mai departe, dincolo de luminiș, unde 
se auzeau alte lovituri de târnăcop și de lopată. Merin săpa fără- 
ncetare, icnind la fiecare lovitură. Negreanu se apropie iarăși de 
el: 

— Gata, Merine. Lasă-mă să-l adâncesc eu. 

Merin îi dădu, în sfârșit, târnăcopul și începu să-și șteargă 
sudoarea de pe față și de pe gâtul gros, ars de soare. 

— Rămăsei cu negreală pe faţă de la Pietroșani, râse el. Ăia 
cred că fac baie toată ziua bună ziua. Văzuși acoperișurile 
caselor. Țiglele-s negre de-atâta cărbune. 

— Și te mai miri că se ţin nemţii așa de tari în partea asta, 
spuse Negreanu. Păi ce se fac ei fără cărbunele de-aici? Din 
pământul nostru? 

— Stai încet, că încă nu-i al nostru. 

— Ba-i al nostru. De pe vremea dacilor și romanilor, așa ne-a 
spus la școală și așa e. A fost al nostru și-o să fie al nostru. 

— Cu toată artileria lor? 

— Și cu mama artileriei lor. 

Pământul vibră deodată în adânc. Ostașii ridicară capetele 
neliniștiţi. În clipa următoare, pe deasupra lor șuierară câteva 
proiectile. Apoi veni bubuitul salvei și, imediat, trosniră aspru, ici 
și colo, în pădurea liniștită, exploziile. 

— Adăpostit! veni comanda prelungă de undeva, reluată de 
zeci de glasuri. 

Intr-o clipă, ostașii se mistuiră în adăposturile proaspăt 
săpate. Următoarea salvă râcâi la întâmplare pământul negru 
de pe stânci, prăvălind câţiva copaci. Pe urmă, proiectilele 
începură să cadă cu nemiluita, zguduind împrejurimile. 

— Ştia dom'văţător de ce ne-a spus să trecem peste creastă, 
strigă Negreanu. Dacă rămâneam acolo, ne făceau chisăliță cu 
artileria. 

— Nici aici n-o să fie mai ușor, răspunse Merin cu ochii la 
trâmbele de pământ ce izbucneau tot mai aproape. Măcar nu 
apucarăm să-i punem acoperișul... 


O flacără orbitor sclipi la câţiva pași de groapa lor. Cei doi își 
feriră capetele, în jurul lor ploua cu bulgări de pământ. 

— Vezi? îţi mai cădeau și lemnele-n cap. 

— Dar te fereau de schije, spuse Negreanu parcă mustrător. 

Artileria dușmană scurtase tirul. Întreaga pădure fremăta sub 
ploaia de foc trăsnitor. Un brad uscat începu să ardă; un 
proiectil îl dobori și pământul azvârlit de explozie înăbuși repede 
flacăra. În jurul lui se răspândi un fum alb, mirosind a rășină. 
Tranșeele săpate cu atâta trudă se năruiau; ghemuiţi în șanțuri, 
ostașii abia pridideau să arunce înapoi bulgării căzuţi înăuntru și 
să se ferească de pietrele care zburau încoace și încolo. Apoi 
tirul artileriei încetă brusc; se lăsă o tăcere ciudată, nefirească 
după  vuietul și bubuitul de mai-nainte. O tăcere rău 
prevestitoare. Miraţi, oamenii începură să-și ridice capul pe 
marginea șanţurilor rupte de explozii. Văzură șirurile lungi de 
uniforme cenușii arătându-se pe valea Streiului. 

— Pentru luptăăă...! se auzi ordinul venit de undeva, din susul 
dealului, și repetat de comandanții de plutoane. 

Negreanu puse baioneta la armă și-și trase în faţă cartușierele 
prinse de centură. Apoi sprijini pușca de buza gropii făcându-și 
loc cu coatele în pământul reavăn. Privi în dreapta și-n stânga 
lui. Zeci de ostași făcuseră aceeași mișcare în aceeași clipă. 
Oţelul ţevilor strălucea scurt în lumina dulce a soarelui de 
septembrie. 

— O să tragem ca la nuntă, vere, spuse Merin din stânga lui. 
Sunt mulţi al dracului. 

Silueta spătoasă a sublocotenentului se arătă în șanțul de 
comunicație: 

— Băieți, fiţi atenţi. Compania noastră o să facă o ambuscadă, 
rămânem noi, cu plutonul, să-i ţinem pe loc și să tragem cât om 
putea de mult. Între timp, compania se retrage. La fluierul meu, 
trecem cu toţii la linia de rezervă. Dușmanul o să creadă că ne-a 
bătut și o sa fugă spre noi. Atunci îl luăm din flancuri și din 
faţă... S-a-nţeles? 

— Da, strigară ostașii. 

— Acuma, pregătiţi-vă. Asupra dușmanului, foc! 

Puștile începură să pârâie aprig. Din dreapta, mitraliera 
companiei trase câteva rafale scurte. 

— Ăia fac economie, strigă Negreanu azvârlind încărcătorul 


gol. Dă-i tare, Merine! 

— Dau, vere! 

Armele pocneau pe întrecute. Deodată, peste poziţie răsună 
un fluierat ascuţit, haiducesc. Ostașii plutonului săriră din 
șanțuri și o luară la fugă înapoi. Din urmă, se auzeau tropăiturile 
și strigătele întărâtate ale dușmanilor. Negreanu și Merin, cu 
arma în cumpănire, alergau din răsputeri prin pădurea arată de 
explozii. 

— Șchioapeţi, Merine? 

— Mă loviră, spuse Merin întretăiat. Da nu prea rău. Avusei 
noroc. 

Negreanu îl sprijini de braţ și continuară să alerge. Curând, 
văzură sclipind armele din adăposturile liniei a doua. Săriră 
amândoi în groapă și se-ntoarseră cu fața la dușman. Negreanu 
se aplecă să-i vadă piciorul, dar Merin se feri supărat: 

— Lasă, vere, că nu-i vreme de asta. Pune mâna pe armă și 
trage! 

Era palid și pe fața osoasă i se prelungeau picături de 
sudoare. 

— Foc! răsună comanda prelungă, peste deal. 

Izbucniră împușcături din toate părţile. Rândurile dușmane se 
culcară îndată la pământ; în urma lor, câţiva ostași trăgeau 
după ei două tunuri de calibru mic; se culcară și ei, lăsând 
tunurile să mai alerge-n voie câţiva metri. 

— Mă vere, da-i încolţirăm! se minună Merin. Ei în vale, noi în 
deal; i-am putea răpune doar cu bolovani. A știut ce face, 
dom'văţător al tău! 

— Păi ce crezuși? se umflă în pene Negreanu. Uite-i, cât îs de 
cuminţi. Nici nu cutează să ridice capul! 

Într-adevăr, focurile îi ţineau pe dușmani cu capul la pământ. 
Vreo doi, mai îndrăznetți, încercară să facă un salt; se ridicară, 
fugiră cu spinarea îndoită, căutând un adăpost sub brazi; 
pocniră zeci de arme și-i doborâră din fugă, ca pe iepuri. Apoi se 
auzi glasul răgușit al comandantului inamic. Un glas îi răspunse 
din partea celor cu tunurile. Și în cele din urmă, din mijlocul 
uniformelor cenușii pitite printre tufe se ridică o pușcă, purtând 
în vârful baionetei o batistă albă... 

— Uiu! Se predau, dom'sub'lent, chiui Merin. 

— Încetaţi tragerea! porunci sublocotenentul. Nu mai trage 


nimeni! 

Focurile încetară toate deodată. 

— Ridicaţi-vă și aruncaţi armele! porunci un glas gros, de sus, 
de pe deal, către infanteriștii dușmani culcaţi în bătaia puștilor. 

Unul câte unul, atacatorii de mai-nainte săreau în picioare, 
aruncau arma departe, în fața lor, și rămâneau nemișcaţi, cu 
braţele atârnând de-a lungul trupului... 

— Grupa-ntăi, adună armele; grupa a doua, ochii pe 
prizonieri. Incolonaţi-i și duceți-i către ambulanţă. Să-și ia și 
răniții, dacă au. Restul plutoanelor, înainte pe vechile poziţii! 

— Cu tunurile ce facem? întrebă un ostaș. 

— Le trecem în subzistență la noi, râse altul. 

— Dar nu le știm rostul. 

— Ne-om descurca, strigă majorul voios. Hai, flăcăi! 

Escortaţi de ostași cu arma-n cumpănire, prizonierii porniră 
spre ambulanţă. Mergeau cu pas târșâit, cu ochii-n jos, goi de 
gânduri. Pentru ei, războiul se terminase. În schimb, gorjenii 
care porneau iarăși, în cap cu ofiţerii lor, spre vechile poziţii, 
aveau în ochi lacrimi de bucurie. 

— Hai, băieţi, la locul nostru, spuse sublocotenentul. Doar n- 
am săpat degeaba o zi-ntreagă. Merine, ce făcuși? 

— Mă păli un glonţ, da'nu cine știe ce. 

— Vezi de el, Negrene. Ceilalţi, după mine! 

Plutonul porni în fugă înainte. Negreanu desfăcu un 
pansament și legă la iuţeală rana de-a dreptul peste pantalon. 
Un sanitar se repezi spre ei, prin șanțul uscat, bine bătătorit: 

— Ce-i cu el? Nu-l duci la ambulanţă? 

— La ambulanță, pentr-o zgărietură? îl luă în râs Merin. Când 
mă durea burta, mai alaltăieri, nu vruseși să-mi dai un hap, 
ceva... 

— N-am încredere în hapuri, spuse sanitarul. La dor de burtă, 
ăl mai bun hap e un deţ de drojdie. Și dacă n-avusei drojdie, ce 
era să te amărăsc cu prafuri și specialităţi? 

— Du-le colo, pe creastă. Auzii ţipând vreo trei. Loviţi de 
ghiulea, pesemne. Noi ne descurcăm și singuri. 

— Treaba voastră, ridică din umeri sanitarul. Dar să nu se- 
ntâmple vreo infecţie, vreo cangrenă ceva... 

Na mai avea cui vorbi. Cei doi o zbughiseră să-și ajungă din 
urmă plutonul care alerga printre copaci. Deodată, pe șosea se 


arătă un automobil blindat, care-și roti turela cu mitraliera și 
începu să tragă. Rândul de ostași se trânti la pământ. Gloanţele 
piuiau pe deasupra lor, tot mai aproape, căutându-i parcă. 

— Ce fuse asta? întrebă Negreanu îngrijorat. 

— Nu că ce fuse, dar ce-o să fie, îi întoarse vorba Merin. Știi 
ce, vere? Îmi veni un gând, așa, s-o fac să tacă. 

Celălalt râse încordat, frământând între degete un bulgăre de 
pământ. 

— Ești nebun! Cu flinta ta, împotriva unei lighioane ca asta? 
Nu știi ce blindaj are, mă vere! 

— Nu știu, dar are un cusur dihania. Merge cu benzină. Și 
dacă dă sfântul s-o ating unde știu eu, s-a zis cu ea. Târăște-te 
cum poţi la dom'majur și cere-i două grenade. M-aș duce eu, dar 
tu ești mai sprinten. Și ai grijă cum umbli cu ele. Una d-astea te 
trece cât ai clipi în lumea drepţilor... 

Negreanu dădu din cap că a-nțeles și se furișă, prin ploaia de 
gloanţe, către major. Majorul își găsise adăpost lângă o piatră 
mare și trăgea de zor în mașina blindată. 

— Culcat! ţipă când îl văzu pe Negreanu. Ce ciorilor, leat, ţi s- 
a urât cu zilele? 

— Zice Merin să-i daţi două grenade. Vrea să-i vină de hac 
lighioanei ăleia. 

— Cu grenada? Ce, e zălud? Păi cum o să le-arunce pân- 
acolo? 

— Nu știu. Așa zise, că are el un gând. A fost ajutor la moară, 
s-o fi pricepând, 

— Păi asta-i moară, mă, găgăuţă? Spune-i să se astâmpere. 
Nu-i dau nicio grenadă. 

— Eu zic să-i daţi, dom'majur. Știţi ce-a făcut în noaptea aia, 
când trecurăm graniţa. De nu era el, să-i ia din spate pe 
grănicerii dușmani... 

Majorul se întoarse brusc, se lovi cu cotul, înjură pe-nfundate 
și se aplecă spre sacul cu grenade pus la adăpost îndărătul 
pietrei. Luă două grenade, ţinându-le departe de trup, și spuse 
cu năduf: 

— Măi leat, în armata asta nu umblă cu grenade care cum se 
trezește Avem oameni speciali, înţelegi? Îţi dau de hatârul lui, 
că-l știu istet. Da-i păgubesc pe grenadieri. 

Negreanu înșfăcă grenadele: 


— Să trăiţi! 

— Nu mai trăiesc eu, dacă mergi ca la nuntă. Pitește-le, 
zevzecule, cum te-am învățat. Altfel te iau nemții la ochi și te 
nimeresc tocmai în grenadă, de ne face pe toţi chisăliță! 

Soldatul plecă. Părea și mai mic așa cum alerga, aplecat, 
printre gloanțele mitralierei care păreau că-l caută pe el anume 
și spulberau pământul când în faţă, când în urma lui. Ajunse la 
pluton. Merin tocmai îl trăgea pe un ostaș, rănit în șold, 
încercând să-l adăpostească. Un glonț lovi lopata cu coadă 
scurtă, înfiptă drept scut la căpătâiul lui. 

— Veniși, mă? Credeam că te nimeriră. 

— De data asta nu. Dar trecui printr-o spaimă... Nu mă pricep 
să umblu cu drăciile astea. 

— Dacă mai stăteai mult, nu mai găseai pe nimeni aici. Toacă 
al dracului ăia cu mașina lor. Loviră vreo cinci numai de la noi 
din companie. Ajută-mă, ce stai? Pune grenadele jos și culcă-l pe 
bietul lon. Nu-l cunoști? E de pe la voi, din deal. 

Termină de bandajat rănitul, se aplecă să-i vorbească domol: 

— Nu-i nimic, loane, te-nvârtiși de concediu, asta-i. De-ar fi 
nimerit două degete la stânga, era mai prost. 

lon gemu, încercă să ridice capul. Merin îl domoli, îi dădu o 
înghiţitură de apă din bidon, apoi luă grenadele, le cercetă cu o 
privire iute și spuse tare: 

— Trageţi acuma, fraţilor, cu tot ce puteţi, ca să-i ţinem cu 
capu-n pământ. Poate nu mă iau în seamă... Adăugă coborând 
glasul: Măi, de mi se-ntâmplă ceva, aveți grijă de copilașii mei... 

Se depărtă iute, mergând mai întâi prin șanț. După o clipă îl 
văzură târându-se pe mal în sus, printre brazii ciuntiți de 
proiectile. Dar și dușmanii îl văzuseră. Mașina își îndreptă 
mitraliera spre el și un snop de gloanţe șfichiui stânca de-a 
curmezișul. 

— Nu-l nimeriră! strigă careva. Măi, Negrene, tu ești ochitor 
de soi, ia vezi, nu poţi s-o atingi c-un glonţ drept în ţavă? 

— Oi încerca, spuse Negreanu și puse arma la ochi. 
Dom'vaăţător, vedeți-o prin binoclu! 

Trase câteva cartușe la rând. Una dintre lovituri făcu să 
scapere blindajul chiar deasupra mitralierei. 

— Dă-i tot așa, că pân-la iarnă e vreme! râse sublocotenentul. 
Tot în Merin, sireacul, e nădejdea... 


Își îndreptară iarăși privirile în sus. Merin ajunsese, tupilându- 
se printre stânci, pe după tufe, în vârful povârnișului. Mitraliera 
avea sector de tragere limitat, nu putea bate atât de sus. Doar 
trăgătorii dușmani de pe jos ar fi putut să-l nimerească, dar ei 
erau departe, în urma mașinii. 

ÎI văzură ridicându-se deodată. Arcuind braţul prin aer. Lăsând 
să zboare către mașina dușmană ceva negru, care se rotea prin 
aer ca un retevei. În clipa următoare, un copac de foc răsări 
lângă automobilul blindat. Când fumul se risipi, văzură că 
mașina se lăsase pe-o parte. Izbucniră strigăte de bucurie. Un 
capac rotund se ridică deasupra dihaniei lovite și câţiva dușmani 
săriră afară, urmăriţi de gloanţele și chiotele alor noștri. 
Echipajul mașinii blindate fugea mâncând pământul. Fugeau și 
trăgătorii care se adăpostiseră în spatele mașinii. 

— După ei, măăă! strigă sublocotenentul Popescu și începu să 
alerge. 

Întreaga linie, ca un singur om, zvâcni înainte strigând și 
chiuind. Trecură de mașina blindată și-i alungară pe dușmani 
până departe, peste creastă, către apa Streiului. De sus, de pe 
coasta vecină, bubuiră tunurile. 

— Adăpostit! strigă sublocotenentul. Ne oprim aici, băieţi. l- 
am fugărit destul. Tot omul să-și sape mască iute. Avem vreun 
rănit? 

— Îs teferi toţi, răspunseră mai multe glasuri. 


4. 


Turtucaia 5.IX.1916 ora 10.45 
NOTĂ TELEFONICĂ 

În momentul de fată fierbere mare. Se produc atacuri 
viguroase pe frontul de sud și de est. Artileria cu tragere repede 
și de mare calibru a scos din serviciu o parte din piesele noastre 
grele. 

Inamicul dispune de baloane captive și aeroplane. N-avem 
niciun mijloc pentru descoperirea bateriilor inamice (...) 

General TEODORESCU 


Generalul Averescu tresări: 
— Căpitanul Cezărescu? 


— Da. A spus să vă prezentați la ora patru la Marele Cartier 
General de la Periș. 

Generalul încuviinţă din cap. Era flămând și obosit; toată 
dimineaţa umblase să organizeze mutarea comandamentului 
Armatei a doua la Bușteni. Generalul era un om metodic și 
aspru. ÎI nemulţumeau oamenii care se mișcau încet. Îl scoteau 
din sărite ordinele și comunicatele aproximative. Avea o părere 
proastă despre strategia Marelui Cartier. 

— Daţi de mâncare șoferului, spuse. 

— Dar dumneavoastră, domnule general? întrebă maiorul 
Ressel, șeful său de cabinet. 

— Eu nu conduc automobilul, spuse scurt. 

— In schimb, conduceţi o armată. 

— O armată care-mi fuge printre degete. În fiecare zi mi se ia 
câte-o divizie. Ca să acopere greșelile altora. 

Glasul îi răsuna tăios. Maiorul făcu semn ordonanţei rămase în 
ușă. Soldatul dispăru și reveni după o clipă cu tava cu mâncare. 

— M-a așteptat cu prânzul la ușă? se miră generalul. 

— Poate la Marele Cartier ajungeţi după dejun, spuse maiorul 
dezvinovăţindu-se parcă. 

— Cine-mi ești, maior Ressel! Dumneata ai mâncat? 

— Am vreme, domnule general. 

— la loc, te rog. loane, încă un tacâm! 

Soldatul dispăru și reveni după o clipă cu altă tavă. 

— Complotiștilor, mormăi generalul îmbunat de-a binelea. 

Incepură să mănânce în tăcere. Generalului îi plăceau 
dejunuri mai degrabă spartane decât copioase; era atât de 
preocupat de problemele strategiei, încât uneori uita să mai 
ducă mâncarea la gură. In vreme ce ordonanța strângea masa, 
el bău o înghiţitură de vin mult diluat și-și îndreptă privirea spre 
maior: 

— Ce părere ai despre strategii noștri? Dau comunicat că au 
luat Sibiul, pe urmă anunţă că artileria inamică de la 
Schelenberg luptă cu ai noștri. Dar Schelenberg e dincolo de 
Sibiu, după câte știu eu. Am luat Sibiul sau nu l-am luat? 

— Cezărescu spunea că l-am luat. 

— Cezărescu spune multe. Alarmă peste tot. A intrat groaza în 
comandamentul suprem. Și mereu îmi cer divizii din armata 
mea. Dacă asta se cheamă război de ofensivă... 


Soldatul intră iarăși neauzit ca o pisică. 

— A venit șoferul? 

— Da, să trăiţi! 

— Păi să mergem, dragă Ressel. Să vedem ce mai spune 
Marele Cartier General... 

Pe drum, după obiceiul lui, generalul comentă întâmplările 
zilei: 

— l-ai văzut pe eroii de la transport? Când am vorbit de 
mutarea cartierului armatei la Ploiești, spuneau să rămânem cât 
mai mult într-un loc. După ce-a venit dirijabilul și-a bombardat, 
sunt de părere să ne strămutăm cât mai repede. Pentru câteva 
bombe de dirijabil, care au zgâriat pereţii gării! 

— În schimb la Brașov a fost o victorie... 

— l-am luat prin surprindere, râse scurt generalul. N-au avut 
vreme să-și ducă cu ei nici măcar zahărul și faina. lar la fabrica 
de muniții, mii de proiectile. O adevărată captură, de ce să nu 
fim drepţi! Asta, ca să ne-ndulcească doctoria de la Turtucaia. 
Nu pricep în ruptul capului ce-a fost acolo. Prostie curată, în 
orice caz. Trupe neinstruite, comandanţi slabi, artilerie puţină. 

— Ne-am bizuit pe făgăduielile aliaţilor. 

— Aliaţii au problemele lor. Crezi ca dacă putea Sarail nu 
pornea ofensiva în sud? Altfel trebuia conceput războiul ăsta, 
dragă Ressel! 

Își rezemă capul de spătarul canapelei și nu mai scoase o 
vorbă până la Periș. 

Căpitanul Cezărescu, aghiotantul regal, îi ieși în întâmpinare: 

— Maiestatea sa vă așteaptă. 

— E patru fără un minut, spuse generalul. Cu cine este? 

— Cu domnul general Iliescu. 

Generalul își netezi tunica cu dosul palmei, își mângâie 
bărbuța și păși hotărât pe treptele clădirii albe în care se 
instalase Marele Cartier General. Santinela de la ușă îi dădu 
onorul. Averescu răspunse la salut, inspectându-l cu un ochi 
rapid și sigur. 

— Noroc, băiete, spuse. 

Intră în cabinetul comandantului de căpetenie. Regele, în 
ținută de campanie, cu cizme, stătea în picioare lângă masa 
mare din mijlocul încăperii și privea harta uriașă, brăzdată de 
semne în diferite culori. 


— Să trăiţi, maiestate. 

— Bun venit, domnule general. V-am chemat pentru 
situaţiunea din Dobrogea. O catastrofă neașteptată. Am pierdut 
o mulţime de ofițeri buni, artilerie și soldaţi. Dar Mackensen nu 
s-a multumit cu atât. După ultimele informaţii am pierdut și 
Silistra. La Bazargic, în plina luptă, când șansele erau de partea 
noastră, comandantul Armatei a treia a ordonat retragerea. 
Acesta a fost efectul Turtucaiei. 

— Și al nehotărării, murmură generalul Averescu. Generalul 
Aslan trebuia să procedeze mai energic. 

— Este și părerea noastră, spuse Ferdinand și adăugă 
privindu-l pe generalul Iliescu: Nu-i așa? 

— Așa este, sire. Dar nu considerăm partida pierdută în 
Dobrogea. 

— Nici nu e cazul, spuse Averescu. 

Regele zâmbi la acest cuvânt încurajator. Avea încredere - ca 
și întreaga opinie publica de altfel - în capacitatea militară a 
bătrânului general. 

— Mă întreb, urmă regele, dacă Mackensen nu are de gând să 
atace Bucureștii. 

— Puțin probabil, replică Averescu. Sire, câtă vreme mai 
avem trupe în Dobrogea în stare de luptă, ar fi o mare greșeală 
din partea lui. 

— Totuși bucureştenii sunt foarte alarmaţi. Frontul e la un pas 
de ei - arată cu dosul mâinii ceea ce putea fi direcţia Oltenița- 
București. Oamenii sunt îngrijoraţi. Trebuia sa luăm o hotărâre... 
Pe scurt, voi face o nona regrupare a Armatei a treia și vă 
încredințez comanda ei. 

Generalul tresări la această veste, apoi se înclină și spuse rar: 

— Vă mulţumesc pentru încredere, sire 

Expresia de pe chip nu lăsa să se vadă că e prea încântat. 
Avea multe întrebări de pus, dar, ca un soldat bătrân, hotărî să 
le pună doar în gând. Se mulţumi să discute câteva elemente 
ale regrupării Armatei, stabiliră pe hartă problemele esenţiale și 
întrevederea se sfârși destul de glacial. 

Generalul plecă foarte contrariat de la Marele Cartier. 

— La București, spuse el scurt șoferului. 

— Dormim acasă? se bucură maiorul. 

— Da de unde! Avem treabă, draga Ressel. Poate nu știi că 


stai de vorbă cu comandantul Armatei a treia! 

Maiorul scoase o exclamaţie de uimire. Generalul urmă: 

— O armată de strânsură, cum se zicea pe timpuri. Ştii care-a 
fost greșeala noastră, dragă Ressel? Am plecat cu ideea luptei 
pe două fronturi, fără să avem puteri destule. Trebuia să 
păstrăm frontul de nord în apărare pe munți. Acolo dușmanul n- 
are forţe importante, iar punctele vulnerabile erau puţine. În 
schimb, ofensivă în sud, unde distanța dintre Capitală și 
frontieră este mică, inamicul e puternic, nu ne putem apăra cu 
forțe inferioare, iar terenul nu permite disputa „pas cu pas”. 

— Poate că strategic aveţi dreptate, dar ca idee politică, 
iertaţi-mă, domnule general... 

— Dă-i drumul, Ressel. 

— Politic ar fi însemnat să stăm cu arma la picior la porțile 
Ardealului, unde fraţii noștri așteptau eliberarea, și în schimb să 
luptăm pe teritoriu străin... Cu ce sentiment ar fi plecat 
soldații... 

— Sentiment! spuse cu asprime Averescu. Uite unde ne-a dus 
sentimentalismul! 

Cum  sosiră la București, la comandamentul Armatei, 
generalul se interesă de situaţia și dislocarea diviziilor. | se 
dădură lămuriri complete. 

— Ce nenorocire! spuse generalul la sfârșit. Aproape un corp 
de armată nimicit la Turtucaia, pentru a apăra un cap de pod 
fără pod. De ce? 

— Așa s-a dat ordin. 

— De ce s-a dat ordin? murmură generalul. Cine va răspunde 
pentru pierderea zadarnică a atâtor vieţi? Vreau să văd 
telegramele, notele telefonice, tot ce se poate ști despre 
Turtucaia. 


A doua zi de dimineaţă, generalul își reluă strădania tristă și 
inutilă: voia să afle cauzele dezastrului de la Turtucaia. Stătu de 
vorbă cu generalul Teodorescu, comandantul cetăţii pierdute. 
Acesta dădu vina pe trecut: divizia pe care o comanda era 
formată din unităţi improvizate, slab instruite, fără dotare 
corespunzătoare. 

— Artileria grea? întrebă Averescu. 

— Optsprezece tunuri nu puteau trage fiindcă n-aveau 


muniții. Am trimis proiectilele la Arsenal pentru calibrare și nu s- 
au mai întors. 

— Celelalte tunuri? 

— Circa o sută de lovituri de fiecare. Restul urma să primim 
de la București. Spuneau că au trimis. Poate că au trimis. Dar la 
mine n-au ajuns. 

— Ai primit trupe din rezerva generală. Ce-ai făcut cu ele? 

— De cum soseau, le aruncam în luptă. 

— Greșit, spuse generalul. În loc să le aduni pentru un atac 
simultan, le-ai consumat pe rând. Și la atacul general? 

Teodorescu oftă adânc. 

— Nu pot descrie... Inferioritate numerică, domnule general. O 
companie era atacată de un regiment, după ce fusese bătută cu 
artileria grea. Ofițerii cădeau pe rând; în faţa centrelor de 
rezistență, zăceau mormane de dușmani morţi și răniţi; 
companiile înconjurate au luptat până la ultimul om... 

— Deci nu oamenii sunt de vină? 

— Nu. S-au bătut vitejește. Dar am avut câţiva comandanți 
slabi, care au intrat în panică și au ordonat retragerea înainte de 
vreme; porneau contraatacuri fără legături și fără obiectiv 
precis... Trupele venite în ajutor plecau direct la atac, mergeau 
orbește, intrau în foc fără să știe unde merg... Jertfe măreţe dar 
inutile. 

— Cum ai scăpat de-acolo? 

— Am... fugit. Cu o vedetă. Când m-au văzut plecând, soldații 
de pe mal m-au huiduit. Pe urmă au început să se bată pe bărci. 
Alţii săreau în apă, ca să treacă Dunărea înot. Și inamicul 
trăgea, trăgea mereu... 

Generalul privi cu răceală faţa trasă, brăzdată de riduri, 
chinuită de spasme, a interlocutorului. Avu deodată imaginea 
aceea apocaliptică - generalul părăsind ţărmul la bordul unei 
vedete, în vreme ce ostașii săi se aruncă în apă, cu inconștienţa 
ultimei speranţe, încercând să-și scape viața... 

Dispreţul pentru, acest comandant fără ostași îl copleșise într- 
atâta, încât nu avu măcar tăria să-l mustre pentru fapta lui. 
Făcu un gest prin care-i dădea de înțeles că poate pleca și se 
adânci din nou în documentele acelea laconice, pline de 
dramatism, care punctau diferite momente ale luptei. 


Marţi 4 septembrie, ora 12,50. Generalul Teodorescu 
către Armata a III-a: 
„Situația la Turtucaia este desperată...” 


Ora 13. Comandantul Armatei a Ill-a, Generalul Aslan, 
către Marele Cartier: 

„Generalul Teodorescu a telefonat că situația e desperată și 
nu speră să mai poată rezista multă vreme din lipsă de rezerve. 
D-I general Aslan este de idee că, dacă garnizoana Turtucaia nu 
mai poate rezista, să facă o ieșite spre Silistra”. 


Ora 13.10. Marele Cartier General, Secţia de Operatii, 
maior Rosetti, către Armata a Ill-a: 

„Turtucaia nu trebuie să cadă. Garnizoana trebuie să reziste 
până la ultimul om, deoarece trupe proaspete vor veni în 
ajutor”. 


Pentru ce această dispoziţie? se întrebă generatul Averescu. 
Ce aveam de apărat la Turtucaia? Ah, strategii de la Marele 
Cartier! 

Și abia acum înţelese tristețea omului de adineauri, care 
odată cu onoarea de ostaș, pierduse și trupele - din vina cui? 
Generalul se ridică, începu sa se plimbe prin cabinet, apoi 
chemă plantonul: 

— Maiorul Ressel să vină la mine! 

Ressel se arătă într-o clipă, ager ca totdeauna, cu carnetul și 
creionul în mână. 

— Stai jos și scrie, spuse Averescu printre dinţi. 

Și maiorul scrise: 


Memoriul Comandamentului Armatei a Ill-a 
înaintat Comandamentului de Căpetenie 


„„„Condiţiunile în care se găsește astăzi armata îngreunează o 
acțiune viguroasă, ofensivă, în orice direcțiune. Această stare de 
lucruri este datorită unor cauze organice și strategice. 

Cauze organice: întreaga urmată a suferit, de câtva timp 
încoace, modificări adânci în alcătuirea ei organică. Corpurile de 
armată, diviziile, brigadele până și regimentele au fost 


desperecheate, pentru a da loc la o așa alcătuire, încât astăzi nu 
există în toată Armata, probabil, nici o divizie care să-și fi 
păstrat vechea ei formatiune. 

Pe de altă parte, în dorința de a mări Armata, s-au improvizat 
batalioane de adunătură, s-au adăugat și batalioane de miliții, 
înarmate cu arme vechi, cari s-au constatat că după un foc 
sustinut fac explozie, din cauza relei calibrări a proiectilelor... 


— Chiar așa? întrebă maiorul oprindu-se cu creionul în aer. 

— Așa, spuse generalul. Și mai sunt multe altele, pe care le 
voi arăta la locul potrivit. Am cercetat starea artileriei Armatei a 
treia, e cumplită. In loc de 72 baterii, avem numai 40, din care 
numai 22 cu tragere repede. Și această forță o opunem noi 
mareșalului Mackensen, care are la-ndemână trupe moderne 
dotate cu artilerie grea, aviaţie și automobile blindate! 

Făcu câţiva pași prin încăpere, privi încruntat pe fereastră, în 
curtea cazărmii, unde un pluton de recruți învăţa să mânuiască 
arma. li plăcu energia cu care sergenții muștruluiau trupa; se 
însenină o clipă, la gândul că nu-i totul pierdui. Ah, își spuse, 
dacă regele n-ar avea slăbiciunea de a se crede un foarte 
înzestrat conducător de oștire, dacă armele plecate din porturile 
Franței ar ajunge mai repede în mâinile acestor flăcăi de 
ispravă, dacă... dacă... dacă... 

Oftă și se întoarse către maior. Se gândi că maiorul era 
singurul subaltern adevărat, de la începutul războiului; în două 
săptămâni schimbase două comandamente, nu apucase să-și 
vadă în întregime trupele, să-și organizeze statul major, să-i 
cunoască bine pe comandanții de divizii - și trebuia acum să ia 
totul de la capăt, în fruntea unei armate împuţinate, cu un stat 
major redus la minimum necesar... 

— Scrie, dragă Ressel: 

„Ordinea de bătaie s-a modificat iarăși atât de radical, încât 
numai excepțional mai sunt unități care să aibă în fruntea lor pe 
comandanții care le-au pregătit pentru război și cu care aveau 
legături sufletești...” 

Un maior intră fără să bată la ușă, vădit emoţionat: 

— Domnule general, maiestatea sa a sosit în București. 

— Așa? Foarte bine. Ressel, întrerupe lucrul. Cere o audienţă 
la rege. Și să-mi aduci raportul privind starea Armatei a treia. 


Am pus acolo părerile mele despre măsurile pentru îndreptarea 
situaţiei. Sper să fiu și eu ascultat o dată! 


5: 


— Niciun răspuns, domnule Bistriţeanu, spuse funcţionarul. 

— Bine, dar memoriul meu... 

— La minister sunt lucruri mai însemnate decât memoriul 
dumneavoastră. Ştiți bine ce se-ntâmplă în Dobrogea... 

— Tocmai de aceea. Mă gândesc că aș putea fi de folos. 
Cunosc mai multe limbi, poate e nevoie de translatori... 

— Nu știu. Deocamdată așteptați. Și-apoi, m-am uitat și eu în 
dosarul dumneavoastră. Asta v-o spun așa, prietenește, în afara 
serviciului: aveţi o situaţie neclară. Ca ofițer al armatei austro- 
ungare, ar fi trebuit să fiți pe frontul lor, să luptaţi împotriva 
noastră. Nu puteţi face parte din armata română! 

— Bine, dar eu am cerut de-acum patru am să fiu socotit 
cetățean român și ofițer român. 

— Cine știe unde s-a poticnit cererea. Dacă nu s-a rezolvat la 
timpul potrivit, acuma e prea târziu. 

Bistrițeanu oftă, își netezi șuvița blondă care-i cădea mereu 
pe frunte. 

— Daţi-mi un sfat, spuse. M-am săturat să tot bat drumurile... 

— Fie vorba între noi, nu înţeleg de ce vă grăbiţi atâta. Alţii se 
luptă cu disperare, uzează de influențe, prezintă certificate 
medicale cu boli închipuite, numai să scape de front. 

— N-am nimic comun cu ei. Cu „învâărtiţii”. Mai mult, îi 
disprețuiesc. Nişte egoiști, care nu văd decât binele personal și- 
și tem avutul. Ei n-au înțeles nimic din ceea ce se întâmplă. Un 
ideal pentru care am luptat toată viaţa e pe cale să se 
înfăptuiască. lar eu să stau deoparte, cu braţele încrucișate? 

Funcţionarul ridică din umeri și apucă un dosar din faţa lui. 
Bistrițeanu înţelese că nu era nimic de făcut. Se ridică, îi strânse 
mâna: 

— Mulţumesc... Mulţumesc mai întâi pentru sinceritate. 

— Dacă e ceva, vă dau de veste fără întârziere. 

Porni spre redacție, frământat de gânduri. Cunoștea multă 
lume. Ca scriitor și ziarist cu faimă în intelectualitatea 
bucureșteană, avea ocazia să discute cu oameni influenţi. 


Nimeni nu izbutise, în zilele din urmă, să-i dea răspuns la 
întrebarea: de ce se petrecuseră astfel lucrurile? Ofensiva, 
pornită în Ardeal atât de promiţător, se poticnise deodată; 
atacul germano-bulgar din sud aproape că nu intrase în 
calculele strategice. Marele Cartier General contase pe ajutorul 
aliaţilor: o lovitură în Grecia, care nu se produsese, și o întărire a 
trupelor ruse din Dobrogea, care întârzia. Apoi, deodată, atacul 
din sud, dezlănţuit cu putere de celebrul general Mackensen, 
„Spărgătorul de fronturi”. Își aminti de după-amiaza aceea de 
panică cumplită, când ambulanțele traversau în goană 
Bucureștiul, ducând răniții de la Turtucaia către spitale, iar 
patrulele militare rechiziționau taximetre, mașini particulare, 
trăsuri - pentru a transporta cât mai repede trupe proaspete din 
București către graniţa din sud. O divizie venise de pe frontul 
din Ardeal să întărească frontul din Dobrogea, slăbindu-l, 
implicit, pe cel din nord... Și comunicatele Marelui Cartier, 
laconice, vagi, neliniștitoare: luptă vie pe tot frontul 
dobrogean... 

Se gândi la atacurile zepelinelor și avioanelor germane, care 
loveau un oraș lipsit de trupe. Alarmele erau tot mai dese. Peste 
cartierele cufundate în beznă, clopotele își începeau deodată 
concertul  rău-prevestitor. Lumea fugea către adăposturi. 
Bubuituri răbufneau fără veste. Luminile reflectoarelor spintecau 
întunericul. Noaptea trecută ieșise în stradă. Strada era plină de 
oameni înspăimântați... Fulgerări scurte pe cer și întrebările 
tuturor: 

— Ce face apărarea noastră? 

Zâmbise amar atunci: apărarea noastră antiaeriană! Câteva 
tunuri vechi, de câmp, care pentru a putea trage împotriva 
aeronavelor fuseseră instalate pe un soi de piramide din 
traverse de stejar... Între o lovitură și alta trecea destul timp 
pentru ca dirijabilul să-și schimbe poziţia și obuzele noastre să 
treacă pe-alături... 

Dimineaţa, pornise pe urmele traiectoriei ucigașului aerian. 
Măsurase cu ochii lui zidurile dărâmate. Până și-n Cișmigiu 
trântiseră o bombă. Desigur, ţinteau altceva decât copacii 
seculari și lacul adormit. Și nu le putem face nimic! se gândi cu 
deznădejde. 

Ajunse la redacție. Urcând scările către etajul doi, auzi vuietul 


mașinii de tipărit. La ora asta? se miră. Numărul de după-amiază 
trebuia să fie gata... 

Urcă scările două câte două. Se opri pe palier să-și tragă 
răsuflarea. Din biroul cel mare al redactorilor auzi larmă de voci. 
Intră. ÎI salutată scurt și continuată discuţia aprinsă. Erau acolo 
„Sstâlpii” ziarului: Petrea, neobositul reporter, bătrânul secretar 
de redacţie Maican și fotograful. 

— Brătianu a procedat bine, spuse Petrea. 

— Politicește da. răspunse secretarul de redacţie. Dar în 
treburile militare... 

— S-a lăsat pe nădejdea altora, spuse cu amar Bistriţeanu. 
Am văzut un tun antiaerian pe poziţie. Parcă e un lucru de joacă. 
O improvizație, te și miri că funcţionează. 

— Ăsta o fi? întrebă fotograful, un tânăr înalt și brunet, 
arătând cu o mișcare de scamator fotografia. 

— Ăsta, încuviinţă Bistriţeanu. Bine că l-ai pozat, să afle 
lumea cu ce unelte am pornit războiul. 

— Lumea n-o să afle, interveni Petrea. Cenzura ne-a respins 
poza. 

— De ce? 

— Obiectiv militar, rânji fotograful. Secret. 

— Obiectiv militar, pușcociul ăsta, bombăni secretarul de 
redacție. Nu de secret, ci de rușine n-ar trebui publicat. De-ar ști 
nemţii cu ce vânăm noi dirijabilele... 

— Abia acum se trage ziarul? întrebă Bistriţeanu. 

— Am oprit ediţia de seară, lămuri Maican. Comunicat 
important, de la Marele Cartier. 

— Ce spune? 

— O să-l citeşti. 

— ÎI știu pe dinafară, spuse Petrea trist. Din cauza situaţiei de 
pe frontul de sud, se suspendă ofensiva din Transilvania. Ne 
întărim pe poziţii și ducem trupele disponibile în Dobrogea. 

— Care trupe disponibile? 

— Asta am întrebat și eu. Colonelul s-a uitat urât la mine: 
„Secret, zice. N-o să spunem în gura mare, ca să afle 
dușmanul!” Pe urmă m-a lămurit un plutonier: Divizia a cincea. 

— Rezerva Armatei a doua! exclamă secretarul de redacţie. Și 
Averescu ce-o să spună? 

— Nimic. Mutat și el la Armata a treia... 


— Așa mai merge. Averescu la Armata a treia, bună treabă. 

O scurtă tăcere urmă acestor cuvinte. Părea că fiecare dintre 
oamenii atât de diferiţi, aflaţi în biroul acela mare plin de fum, 
încerca să ghicească intenţiile Marelui Cartier. 

— Pentru numărul de mâine, spuse deodată secretarul de 
redacție, cine se ocupă de editorial? 

— Eu, spuse Petrea. Un îndemn la liniște către populaţie. M-au 
rugat cei de la Marele Cartier. Bucureștiul e în siguranță, 
spuneau. Generalul Averescu va restabili situația. 

— Bun. Domnule Bistriţeanu, susţineţi fondul cu un cursiv 
despre generalul Averescu. 

— Credeţi că generalul Averescu... începu  întrebător 
Bistriţeanu. Și de ce tocmai el? În ce constă geniul lui strategic? 
Că a știut să plaseze tunurile în faţa satelor la răscoală? 

— Să lăsăm răscoala, spuse stingherit secretarul. Era ministru 
de război atunci. N-are nicio legătură cu ce se-ntâmplă acum. 

— E militar vechi, spuse Petrea. A luptat și la șaptezeci și 
șapte. Patruzeci de ani în slujba oastei, e ceva. 

— Și încă un lucru, domnule Bistrițeanu, interveni secretarul 
de redacție. Ca să fiu sincer, gândesc la fel ca dumneavoastră. 
Dar aici și acum, opiniile personale nu contează. E vorba de 
opinia publică. Opinia publică cere un erou, mulţimea vrea să se 
încreadă în cineva anume, are nevoie de un nume, de o faimă, 
de o speranţă. Generalul Averescu e omul zilei, ascultaţi-mă pe 
mine. Așadar, scrieţi câteva cuvinte despre el. 

— Dar nu-l cunosc prea bine. Și-apoi opiniile politice ale 
domniei sale... 

— Nici opiniile politice nu mai contează acum. Prezentatţi-l ca 
pe un general cu autoritate, ca militar în care subordonații au 
încredere, ca mare strateg. 

— Nu pot. Sunt... prea tulburat. Nu pot gândi o frază ca 
lumea. 

— O să cer atunci altuia, spuse secretarul. Avem nevoie de 
acest articol. Să liniștim opinia publică. Lumea a început să-și 
facă bagajele. Intre București și inamic sunt șaizeci de kilometri. 

— Și o Dunăre, domnule Maican, interveni Petrea. Care nu-i 
ușor de trecut... 

După vizita la redacţie, Bistriţeanu porni înnegurat spre casă. 
Pe lângă el trecu încet și zgomotos tramvaiul cu cai; mergea 


aproape la pas, dar nu-l luă. Ar fi vrut să umble pe un drum 
pustiu, să nu-l tulbure nimic, să poată gândi în liniște, să 
găsească explicaţie întrebărilor care nu-i dădeau pace. În locul 
acestei liniști însă, iată lumea gălăgioasă de pe stradă, dialoguri 
surprinse la întâmplare, frânturi anonime din gândirea mulţimii. 

— Dac-o fi ceva, mă duc la socru-meu, la Huși... 

— Am mai cumpărat niște zahăr, că nu se știe... 

— „.„.Dicţionarul german și o scrisoare din partea... 

— Lor le convine, dragă, au depuneri în Elveţia... 

— Coana Florica e-n doliu, i-a murit băiatul pe front... 

— Mai bine morţi, decât să-i lăsăm peste noi... 

Deodată tresări. Un bărbat înalt, adus de spate, cu păr 
cenușiu, trecea agale pe trotuarul de vizavi. Figura lui i se părea 
foarte cunoscută; se gândi o clipă, da, era omul care, în ziua 
mobilizării, încercase să taie entuziasmul trecătorilor opriţi în 
faţa afișului cu decretul; figura lui i se păruse vag cunoscută și 
atunci, dar abia acum, ca într-o străfulgerare, își aminti: același 
om, cu câţiva ani în urmă, era funcţionar la ambasada austro- 
ungară. Dar ce caută un funcţionar al ţării inamice pe bulevard? 
Se apropie de un sergent de stradă mustăcios, îl trase deoparte: 

— Domnule sergent, am văzut un spion. 

— Ce spion dom'le, toţi vedeţi spioni? 

— Vino, domnule, cu mine, să-l legitimezi. 

— Nu mai sunt dejurnă, spuse sergentul. Mă duc la o cumetrie 
în Dămăroaia. 

Deznădăjduit, Bistriţțeanu căuta un argument convingător, în 
timp ce urmărea din ochi silueta înaltă, adusă de spate, a 
fostului funcţionar de ambasadă: 

— Omule, sunt jurnalist. Dacă nu mergi cu mine, te scriu în 
gazetă de te află toată ţara românească. Hai cu mine, că-l 
pierdem! 

— Hai, spuse sergentul de stradă și-și trase mai la-ndemână 
tocul pistolului. 

Trecură pe trotuarul celălalt. Polițistul asuda mereu, urcând 
bulevardul înfierbântat de soare. Bistriţțeanu îl îndemna să 
meargă mai repede. Avură noroc: omul se întorcea tot agale, 
privind pe sub sprâncene mulţimea de pe stradă. Sergentul se 
opri în faţa lui: 

— Actele, vă rog! 


Omul adus de spate zâmbi acru: 

— Da ce-ţi veni, frate? 

— Actele, zise sergentul. Dacă nu, mergi la circă. 

— Ce să fac acolo? Am furat ceva? Ce motiv ai să mă 
arestezi? 

Sergentul privi disperat spre ziarist. Acesta îl îndemnă cu un 
semn din cap să insiste. 

— În numele legii, spuse sergentul, încercând să fie mai 
autoritar. 

— Ei bine, zâmbi necunoscutul, poftim pașaportul meu. Are 
viză în regulă. Şi să-mi spui numele dumitale, ca să știu pe cine 
reclam! 

Polițistul luă pașaportul, îl cântări un timp în mână, compară 
fotografia cu chipul omului din faţa lui, cercetă ștampilele și i-l 
înapoie, salutând: 

— Mulţumesc, domnule. Și mă scuzațţi. Dar e război și ne 
facem datoria... Înţelegeţi, nu? 

— Bine, bine, spuse alene necunoscutul și plecă aruncând o 
privire piezișă către Bistrițeanu. Poate ne mai întâlnim... 

După ce se depărtă, sergentul izbucni: 

— Vezi, domnule, ce mi-ai făcut? Dacă mă reclamă? Toată 
lumea vede spioni. Avea pașaport cu toate vizele. 

— Din ce ţară? 

— Elveţia, domnule. Țară neutră. Mă pui să mă leg de oameni 
așa, prostește... Mai terminați odată cu spionii ăștia! 

Se depărtă furios. Bistriţeanu rămase locului, contrariat de 
întâmplare. Abia acasă își mai veni în fire. Strigă din ușă: 

— Rodica! 

Fata veni repede să-l întâmpine: 

— Da, tată. Sunt aici! 

— Ce-i cu tine? făcu el uluit. 

Fata își netezi stingherită halatul alb, proaspăt scrobit, și 
strânse mai bine cordonul care-i încingea talia zveltă. 

— Nu te supăra, tată... N-am mai avut vreme să trec pe-acasă 
să-ți cer voie. Colegele mele s-au înrolat la spital, ca infirmiere. 
M-am dus cu ele... 

— Și pianul? întrebă el trist. 

— Oamenii suferă pe front... Muzica e pentru timp de pace. 
Acuma e mai de preț să alinăm suferinţele răniților... M-am 


gândit că n-o să te superi. 

— Bine, Rodica... Nu mă supăr. Măcar tu să poţi face ceva cu 
adevărat folositor. 

— Tată, dar tu, cu articolele tale, nu faci ceva folositor? Toată 
lumea le citește. Soldaţii îţi știu pe de rost cuvintele... 

— Cuvintele... moară de cuvinte... Locul meu nu e la birou, să 
spun vorbe mari. Ar trebui să acţionez, să lupt la propriu, cu 
arma-n mână... Mulţi gazetari scriu mai cu meșteșug decât 
mine... 

— Dar cu mai puţină sinceritate. Dă-mi pălăria, tată. Aduc 
imediat la masă. Doar să mă schimb. Ce spui, arăt bine așa? 

— Arăţi ca o zână, spuse el trist. O zână binefăcătoare... Când 
erai mică ai jucat într-o piesă, un basm german cu o zână. Erai 
costumată tot așa, în alb. Aș fi preferat să porți îmbrăcămintea 
asta numai pe scenă... 


6. 


Din Raportul generalului Grigore Crăiniceanu, 
comandantul Armatei a Il-a, adresat 
Consiliului de Război din 15 septembrie 1916 


Să se suspende ofensiva din Transilvania; să se dea o lovitură 
de măciucă în Dobrogea, în fine să se facă, dacă e posibil, o 
demonstrație de trecere în spatele inamicului. 


După expunerea situaţiei de pe front, generalul Iliescu, 
ajutorul șefului Marelui stat major, aruncă o privire furișă asupra 
raportului, dar nu-l citi cu glas tare. Voia mai întâi să audă 
cuvântul celorlalţi comandanţi de armate. Regele și primul 
ministru Brătianu așteptau și ei; evenimentele militare erau 
grave, se impuneau măsuri de mare însemnătate pentru soarta 
războiului. Generalul Constantin Prezan își drese glasul; privirile 
tuturor se îndreptară spre el. 

— Propun să continuăm cu energie ofensiva din Transilvania. 
Gruparea din Dobrogea, întărită cu cel mult două divizii, ar 
trebui să fixeze inamicul, iar Armata de Nord, întărită, să 
împingă dincolo de Mureș frontul inamic. Astfel ne-am putea 
lărgi zona de operaţii și am avea mână liberă spre 


Transilvania... 

Averescu asculta contrariat argumentarea generalului Prezan. 
Teorii, gândi el. Una sau două divizii în plus în Dobrogea, când 
Mackensen ne-a împins cu douăzeci de kilometri într-o singură 
zi! Suntem în plină criză strategică și tot croim la planuri 
nerealizabile! Și organizarea noastră, vai, organizarea... 

— Eu sunt de altă părere, spuse el, după ce Prezan își încheie 
cuvântul. Planul iniţial de campanie trebuie părăsit. Defecte de 
organizare și de comandament ne-au dus la înfrângerile din 
Dobrogea. Propun o schimbare fundamentală a concepţiei și 
anume: defensivă în nord și acţiune hotărâtoare pe frontul de 
sud! 

— Generalul Crăiniceanu n-a putut lua parte la Consiliu. 
Situaţia luptelor îl reclamă pe front, spuse Iliescu. Ne-a trimis un 
raport scris în care propune suspendarea ofensivei din 
Transilvania și o lovitură de măciucă în Dobrogea. Aliaţii sunt de 
aceeași părere... 

Prezan se răsuci nemulțumit pe scaun: 

— Ofensivă în sud, când în Transilvania mergea atât de bine? 
Austriecii n-au terminat concentrarea trupelor, acum e 
momentul să înaintăm masiv, cu toate forțele... 

— Şi ce se va întâmpla în Dobrogea? îl întrerupse Averescu. 

Regele își îndreptă privirea întrebătoare spre Brătianu, acesta 
privi, la rândul său, pe generalul Iliescu. Două concepții opuse, 
se gândi Averescu, planul meu e totuși mai realizabil. 

Ferdinand se îndreptă în scaun și răsuflă adânc. 

— V-am ascultat, am cântărit tot ce ați spus, domnilor 
generali. Vă propun o soluţie de mijloc: încercăm ofensiva în 
sud, dar ca s-o mascăm, vom continua ofensiva în Transilvania. 

Cu ce? ar fi vrut să strige Averescu. Ofensivă pe două fronturi, 
cu puterea noastră de organizare pe care am văzut-o? Cu 
frontul nostru lung de la Marea Neagră până la Turnu-Severin și 
de acolo până-n Bucovina? 

— Totuși, lovitura principală trebuie îndreptată spre sud, 
stărui el. 

— Firește, domnule general, spuse regele. M-am gândit să 
formăm din Armata a treia și din Armata de Dobrogea un Grup 
al armatelor de sud. Veţi fi comandantul acestui grup. Și acum, 
să ascultăm planul dumneavoastră. 


Averescu se gândi puţin. Planul îl frământase zile și nopţi, și 
cu atât mai mult se gândea la el, cu cât Mackensen se arăta mai 
primejdios pentru flancul dobrogean al armatei române. Căută 
să-și formuleze ideile cât mai concis: 

— M-am gândit să-l ţinem pe inamic de front în Dobrogea. 
Chiar și cedând teren dacă nu se va putea altfel, și să încercăm 
o trecere a Dunării la Flămânda, pentru a sili armata lui 
Mackensen să se retragă spre sud... 


Întorcându-se de la Periș spre comandamentul său, generalul 
recapitula în gând ceea ce obținuse: pentru manevra de la 
Flămânda avea la dispoziţie șase divizii. Va cere și sprijinul 
Marinei Militare. Și ceva aviaţie, pentru protecţia podului... 


Capitolul Ii! 
1. 


Regimentul 18 Gorj izbutise să păstreze o săptămână-ntreagă 
pozițiile de la Merișor. Atacuri peste atacuri, respinse cu 
dârzenie, dar care răriseră rândurile gorjenilor; între dealurile 
abrupte, de la Făgețel la Băloi, poziţiile erau tot mai subțiri, iar 
din urmă completările așteptate nu mai veneau... 

La 14 septembrie, mugetul artileriei se dezlănţui cu mai multă 
furie. Obuze grele scurmară îndelung pământul frământat dintre 
dealuri; peste șanțuri se abăteau roiuri de schije fierbinţi, 
bârnele care acopereau adăposturile săreau în ţăndări; începură 
să se audă strigătele răniților. 

— Ce fuse asta vere? ţipă Negreanu către prânz, scuturându- 
și pământul care-i intrase după ceafă. 

— Greaua, ce să fie? 

— Parcă fu mai grea decât greaua. 

Merin își scoase capela și se scărpină gânditor în creștet. 

— Păi să știi că fu mai grea. Le mai umflară nemţii. Mă gâniii 
eu că e ceva. 

— Pentru luptă!, se auzi ordinul sublocotenentului Popescu. 
Vă puserăţi la vorbă, și dușmanul colea! 

Își încărcară la iuţeală armele. Neteziră cu lopeţile parapetele 
șanțurilor, năruite de explozii. De jos, din vale, se apropiau șiruri 
lungi de soldaţi inamici. 

— Or fi crezut că ne făcură praf cu greaua lor, își dădu cu 
părerea Merin. 

— Uite că nu ne făcură, zise sublocotenentul îndârijit. Nu vă 
lăsați, flăcăi! Daţi-le de cheltuială! 

Focuri aprige porniră de pe toată poziţia. Șirul de dușmani se 
aruncă la pământ; apoi câteva mitraliere începură să toace. 
Ostașii, deprinși de-acum cu zgomotele războiului, deslușiră că 
erau multe. 

— Că n-or avea fiecare câte-o mitralieră! se miră 
sublocotenentul. 

— Mă duc să văd, spuse Negreanu. Merine, hai și tu! 

Dar nu mai avură vreme să iasă din șanțuri. La adăpostul 
focului de mitraliere, dușmanii se apropiau târâș. Ajunseră până 


la o aruncătură de piatră când sublocotenentul comandă foc. 
Lupta abia acum începea cu adevărat. Gorjenii trăgeau pe 
întrecute, oprind coloana dușmană. Apoi săriră din șanțuri și 
ieșiră la contraatac cu baioneta. Surprinși, soldaţii inamici 
dădură înapoi, până pe linia mitralierelor. Atunci începură să 
toace iar mașinile morţii și ostașii români se întoarseră în 
șanțuri. 

— Tari ai dracului, spuseră soldaţii. Se vede că au primit 
întăriri. 

— Negrene, spuse sublocotenentul, acu să te văd. la-l pe 
Merin și duceţi-vă colo, sus, poate deslușiți ce se întâmplă. Și 
dacă dați de vreun dușman, încercaţi să-l prindeți viu! 

Se furișară de-a lungul liniei, prin șanțuri, către deal. Acolo, 
pădurea îi ascundea de privirile și de gloanţele dușmanului; se 
îndreptară de șale, își șterseră sudoarea de pe frunte și râseră 
unul de altul. 

— Încotro o luăm? întrebă Merin. 

— Păi eu zic în sus, către stânca aia. De-acolo se vede bine și 
n-au cum să ne-ajungă. A 

Un ţanc de piatră domina șoseaua. In partea lor începea 
domol, apoi urca tot mai abrupt până pe vârf, unde un brad 
singuratic domina un mic platou. Stânca era un fel de „pământ 
al nimănui”: românii n-o ocupaseră, fiindcă celălalt versant era 
abrupt ca un perete și n-aveau cum să-l coboare, în caz de 
înaintare; dușmanul nu-l ajunsese nici el, fiindcă era sub focul 
pușcașilor noștri. 

— Ce mai observator de artilerie ar fi ăsta, se minună 
Negreanu. 

— Dac-am avea artilerie, râse Merin. Oricum, măcar de 
numărăm tunurile ălora, și tot e ceva! 

Începură să urce pe poteca abia ghicită, printre tufe dese. 
Deodată, Negreanu se opri. Făcu semn cu mâna celuilalt să 
tacă. Işi scoaseră capelele și se uitară pe furiș. Pe peretele de 
stâncă văzură atârnând un om. Privirile lunecară de-a lungul 
frânghiei, în sus: un altul, cățărat aproape de vârf, se uita la cel 
care urca și-i ţinea frânghia. 

— Măăă, suflă Merin în urechea tovarăşului. Ne-o luară 
înainte, fir-ar al ciorilor! 

— Cum se urcară pân-aci? 


Al treilea om aștepta în vale. În jurul lor nu mai era nimeni. 
Negreanu îi făcu cu cotul lui Merin, apoi strânse pumnul, de 
parcă ar fi apucat ceva. Merin încuviinţă din cap. Porniră târâș, 
printre tufe, către omul care aștepta în vale. Când ajunseră mai 
aproape, văzură că era un flăcău înalt, voinic, cu păr bălai. Avea 
o uniformă ciudată, cu petice de piele la coate și genunchi. 
Pușca o purta în bandulieră, iar în mână ţinea un baston de fier. 
Se uita la camaradul său care, agăţat de frânghie, sprijinindu-se 
cu bocancii grei pe peretele de stâncă, urca încetișor spre vârf. 
Negreanu ţâșni din tufiș cu arma-ntinsă; inamicul, atent la ce se 
petrecea sus, nu-l observă decât în ultima clipă. Merin își 
îndreptă arma către cel care se căţțăra: 

— Mă vere. la dă-te jos d-acolo! 

„Vărul” nu știa românește, dar privi în jos. Văzu arma întinsă 
spre el, strigă ceva celui de sus și începu să coboare. Negreanu 
îi luase pușca celui de jos; curând, toţi trei erau la picioarele 
stâncii, dezarmaţi, posomorâţi, neîndrăznind să-și șteargă 
nădușeala de pe fețe. 

— Soldaţi sunteţi voi? se miră Negreanu. Cu funii și bastoane, 
ca dom' mecanic de la moară, când pleca duminica pe munte? 
Cum te cheamă? îl întrebă pe cel care părea mai mare în grad. 

— Nicht verstehen. 

— la-o binișor înainte, și dacă încerci să fugi ai un glonţ de la 
mine. Hai, marș! 

Ocoliră pe departe poziţiile bătute de mitraliere și tunuri, fără 
să-și scape din ochi prizonierii; dar aceștia păreau foarte 
ascultători și mergeau la pas, fără să vorbească între ei și fără 
să se uite la păzitorii lor. Când ajunseră la pluton, ostașii îi 
întâmpinară cu strigăte de uimire: 

— Măi, ce mai captură! 

— Uite niște păsări rare! 

— Merine, te-nvărtiși de-un galon. 

— Or de-o decorație! 

Sublocotenentul se apropie, mirat. 

— Curat păsări rare, spuse el privindu-i pe duşmani din 
creștet până-n tălpi. Unul și unul, tineri și voinici. 

Negreanu puse armele și cartușierele capturate la picioarele 
lui. Un soldat vru să se apropie de ele. Îl opri cu un gest: 

— Nea! Is ale mele. Fă-ţi și tu rost, dacă-ţi plac. 


— Și muniţie? strigă soldatul. 

— Mai adunăm de la alţii, că nu se terminară prizonierii, spuse 
Negreanu fălos. 

— Cum i-aţi prins? întrebă sublocotenentul Popescu. 

— Se cățărau pe stâncă, cu frânghia. Voiau s-ajungă sus. 

— Aha! Plutonier, pune o pândă acolo, să nu mai vină și alţii. 
Eu o să-i întreb câte ceva. Cât m-oi pricepe. 

Se apropie, își drese glasul, alcătuind în minte fraza într-o 
germană școlărească. 

— Din ce unitate sunteți? îl întrebă el pe gradat. 

— Corpul alpin, răspunse în silă prizonierul. 

— Austrieci? 

— Germani, îl corectă neamţul, revoltat. Corpul alpin bavarez. 

— N-o fi tot corpul aici, în faţa noastră. 

— Numai trei batalioane. Dacă eram toţi, n-aţi mai fi fost aici. 

— De ce? Sunt așa viteji alpinii ăștia ai voştri? 

— Viteji și bine pregătiţi. Putem să ne urcăm și pe un perete. 
Niciun munte din Europa nu ne poate sta în faţă. 

— Unde aţi mai luptat? 

— În Italia, în Serbia și la Verdun. 

— Cum este alcătuit batalionul? 

— Trei companii: una de pușcași, alta de mitraliori, a treia de 
mortiere. 

— Mortiere? întrebă sublocotenentul uimit. 

— Da. Mortiere de calibru mic, pe care le purtăm cu noi. 

— Unde aveţi comandamentul? 

— La Haţeg. De acolo pornesc regimentele spre Olt. Numai pe 
noi ne-a trimis încoace, să întărim divizia 187. 

— Ce știți despre sectorul acesta? 

— E un sector important, ne temem să nu ne tăiaţi legătura 
cu Sebeșul săsesc. De aceea s-a hotărât atacul, sa păstrăm 
Valea Mureșului. 

— Ce alte trupe iau parte la atac? 

— Șase batalioane din Divizia 187 germană, plus aeroplane și 
mașini blindate. 

— Artilerie? 

— N-aţi văzut-o? rânji gradatul neamţ. Dacă mai trăgeau o 
jumătate de oră, nu vă mai rămânea un adăpost întreg. 

— S-o credeţi voi, spuse supărat Victor Popescu. Du-i la 


batalion, Negrene. lar voi, ceilalţi, puneţi mâna și dregeți 
adăposturile. Se pare că au gânduri mari! 


După două zile de atacuri nereușite, inamicul puse în bătaie 
toată artileria sa. Poziţiile românilor fură făcute una cu 
pământul; sanitarii nu mai pridideau cu evacuarea răniților. 
Mulţi căzură ei înșiși răniţi sau morţi, în vreme ce încercau să-și 
salveze camarazii. Apoi începu atacul. Trupe parcă fără număr 
se năpustiră în stânga, între dealurile Angros și Bran. Apărarea 
românilor, zdrobită de obuze, cu oamenii împuţinaţi de focul 
mitralierelor, trebui să dea înapoi: tot frontul se mișcă spre 
dreapta, apărând Petroșanii și intrarea în valea Jiului. Câteva zile 
rămaseră pe loc, până când alpinii izbutiră să se caţere pe 
înălțimile dealului Tulișa, prin locuri greu accesibile, și să cadă în 
flancul apărării române. Gorjenii se pomeniră că dușmanul îi 
lovește de sus, din coastă: mortierele azvârleau asupra lor o 
grindină de proiectile mici cât pumnul, dar primejdioase pentru 
că veneau fără veste, fâlfâind o clipă printre brazi și explodând 
asurzitor. 

Și veni ordinul de retragere. Petroșanii intrară din nou în 
mâna inamicului. Românii se stabiliră pe vechea frontieră, în 
adăposturile săpate dinainte de începerea războiului. 
Sublocotenentul Popescu trecu să-i vadă cum s-au instalat. 

— Măi gorobeţilor, le spuse, colo-n spate e Oltenia. Până-n 
satele voastre e o aruncătură de băț. Nu care cumva să dați un 
pas înapoi, s-a-nțeles? 

— Murim cu ei de gât, și nu-i lăsăm, strigară ostașii. 

— Nu-i loc pentru nemți în Gorjul nostru! 


2. 


Locotenentul lonescu ajunse la București după o călătorie 
care durase o zi întreagă. Fusese chemat la Comandamentul 
Marinei pentru ordine urgente. Se prezentă la clădirea înaltă, 
bogat ornamentată de pe bulevard. Plantonul din anticameră îl 
salută cu respect: 

— Să trăiţi, dom’ locotenent. Ştiam că veniţi. Vă așteaptă 
domnul amiral. A spus să intraţi la dânsul imediat ce sosiți. 

Locotenentul se opri o clipă să-și aranjeze ţinuta. Ostașul veni 


lângă el: 

— Dom’ locotenent... 

— Ce e, băiete? 

— E adevărat că i-aţi torpilat pe austrieci? 

— Am încercat, spuse locotenentul cu amar. Ținteam să lovim 
monitorul „Bodrog”, vasul-comandant. Am nimerit șlepurile cu 
muniţie... 

— Tot e ceva, spuse marinarul cu însuflețire. 

— În schimb am rămas fără vapor. 

— Ştiam și asta, spuse omul plecând privirile. 

— Știai? tresări locotenentul. 

— Da. Dar n-am vrut să vă stric inima... 

— Era un vapor mic și zdravăân, spuse locotenentul. Măcar că 
se-nvechise, nu l-aș fi dat nici pentru un cuirasat. Mă 
deprinsesem cu el... 

— Știu. Eu am fost căldărist pe „Elisabeta”. Am plâns când i- 
au demontat tunurile. 

— Erau mai de folos în altă parte, explică locotenentul. 

Contraamiralul se arătă în ușă. Era un bărbat impunător, cu 
barbă mare răsfirată pe piept. Locotenentul îl salută: 

— Domnule contraamiral, locotenentul lonescu din Apărarea 
sub apă, la ordinul dumneavoastră. 

— Poftim în biroul meu. Apoi spuse plantonului peste umăr: 
Cafele. Și liniște până termin cu dânsul. 

— Am înţeles! 

Biroul contraamiralului, cu mobilă somptuoasă, i se părea mai 
larg și mai elegant acum, după lunile petrecute la Apărarea sub 
apă. La semnul contraamiralului, se așeză în fața mesei pe care 
era întinsă harta Dunării cu tot felul de însemnări. X 

— Am auzit de necazul dumitale, spuse contraamiralul. Imi 
pare rău. Vasul era încă bun. 

— Mergea strună, domnule contraamiral. Era cel mai rapid din 
Grupul Apărării sub apă. 

— Ai văzut? Şi când te-am numit acolo... 

— Nu știam despre ce e vorba, mărturisi locotenentul rușinat. 
Îmi pare rău, domnule contraamiral. 

— Ştiu... Dar n-am alt vas să-ți dau. În schimb, o misiune la 
care-ţi cer concursul. Vom trece Dunărea. Generalul Averescu a 
propus și Marele Cartier a aprobat. 


Locotenentul, emoţionat, nu izbuti să scoată nicio vorbă. 
Cunoscând situația frontului, era deznădăjduit de inactivitatea 
grupului său. Afla despre isprăvile Escadrei în Dobrogea și 
privea cu mânie neputincioasă spre vasele inamice ale căror 
catarge se zăreau peste vârful sălciilor, la Persina. Patrulările 
nesfârșite pe Dunăre, mici exerciţii de instalare a minelor 
fluviale, la asta se reducea ceea ce putea face el în acest război. 

— Ni s-a încredinţat apărarea podului din Flămânda, urmă 
contraamiralul. Deocamdată, comandorul Niculescu Rizea este 
la Marele Cartier General. Dumneata însă poţi să te apuci de 
lucru. Du-te la Arsenal, vezi cu ce te pot ajuta cei de acolo. 
Focoase, explozibil, ceva mine de curent... Flota inamică nu 
trebuie să ajungă la pod, ăsta-i principalul. Ai o misiune de mare 
răspundere. Podul și viața, înţelegi? 

La Arsenal i se arătară mine fluviale de fabricaţie nouă. E 
drept, nu fuseseră încă experimentate, dar inginerul-șef se 
scuză: 

— Nu e vreme de experienţe. Peste tot se fabrică armament, 
se modernizează mijloacele de luptă, din șantierele navale ies 
noi nave de război... Când să mai experimentăm? 

Privi cu interes minele, încercă să înţeleagă principiul de 
funcţionare al noilor detonatoare, ceru explicaţii, citi schemele și 
propuse îmbunătățiri. 

— Îmi pare bine că stau de vorbă cu un om de meserie, se 
bucură inginerul-șef. Unde aţi studiat? 

— Am făcut un curs de specializare la Kiel, dar atelierul de 
arme sub apă era dotat cu material vechi. In rest, ce-am mai 
putut să aflăm singuri, în timpul vizitelor la uzine. Cred că nemţii 
încercau să ne tragă pe sfoară. În vreme ce ei lucrau de zor la 
armele moderne, nouă ne-au vârât pe gât niște găluște ruginite, 
ba își mai dădeau și aere de binefăcători. 

— Într-un război e bine să te bazezi pe tine însuţi, oftă 
inginerul. Păcat că nu ne-am pregătit din timp. Să faci război 
fără o industrie proprie de armament înseamnă să ai mâinile 
legate. De-asta zorim să facem tot ce se poate... 

După ce puse la punct transportul materialelor pe care le 
ceruse, plecă cu trenul spre Giurgiu. Se nimeri în compartiment 
cu un maistru venit de la Escadră. Îl cunoștea vag, intră în vorbă 
cu el. 


— Acuma sunt pe vedetă, spuse maistrul. Am primit două zile 
permisie, să-mi văd familia. După povestea de la Turtucaia, cred 
că toți aveam nevoie de o zi-două să ne venim în fire. 
Comandantul meu însă a murit, iar secundul a fost rănit și a 
trebuit să-i ţin locul până s-a-ntors din spital. Urgie mare la 
Turtucaia, domnule locotenent. Au pierit mii de oameni. 

— Nu pricep cum de s-a întâmplat una ca asta, oftă 
locotenentul. 

— Nici eu n-am priceput. Inamicul s-a năpustit asupra cetăţii 
din toate părțile. Am stat de vorbă cu oamenii de-acolo, mi-au 
povestit niște lucruri de-ţi fac părul măciucă. li băteau cu 
artileria, pe urmă atacau pe sectoare, cu forțe mari. Ai noștri 
trăgeau la disperare, dar până la urmă erau copleșiți. S-au 
retras pas cu pas, luptând până la ultimul cartuș. În spatele lor 
era Dunărea. Greșeala a fost că nu s-a asigurat din timp 
retragerea. Am cărat cât am putut, mai ales răniţi. Legam bărci 
de vedetă. Pe punte nu mai aveai loc să te miști. Ostașii se 
băteau între ei să ajungă pe vas. După fiecare transport, 
artileria dușmană era tot mai aproape. Incerca să ne împiedice 
să acostăm. Pe urmă, au înfipt un cuib de mitralieră sus pe deal 
și au izolat o companie întreagă. Care cum mișca, se pomenea 
cu o rafală. Ne uitam cu binoclul la bieţii oameni cum încercau 
să treacă de urgia aceea. Voiau să ajungă la grosul armatei, dar 
mitraliera îi ţinea pe loc. Am văzut și-un sanitar care încerca să 
aducă un rănit în adăpost. Un snop întreg de gloanţe au tras în 
el. Atunci comandantul nostru, om aprig, fie-i ţărâna ușoară, s-a 
înfuriat: „La posturile de luptă! Toată viteza înainte!” De ce să 
mint? Mi-a fost frică la-nceput, dom/'locotenent. Eram la timonă. 
Am încercat să-l domolesc: „Dom'comandant, ne vârâm singuri 
în gura lupului!” „Nu vezi ce se-ntâmplă, Balaure? Poţi răbda 
una ca asta?” și mi-a dat ordin s-o iau drept spre malul celălalt, 
unde bătea mitraliera. Tunul din prova a-nceput să tragă 
lovitură după lovitură. A încadrat mitraliera, pe urma a lovit-o în 
plin. Comandantul era lângă mine, se uita cu binoclul și-i 
îndemna pe tunari: „Bravo, băieţi! Foc! Daţi-nainte tot așa!” Pe 
urmă ne-a reperat artileria lor. Apa a-nceput să fiarbă. Zece 
explozii deodată ne-au înconjurat. Secundul a căzut primul. L-au 
dus băieţii în cabină și l-au pansat cum s-au priceput. Vedeam 
fumul bateriilor care trăgeau. Tunul nostru și-a mutat tirul într- 


acolo. Un proiectil de-al lor a nimerit chiar în parapetul comenzii. 
Atunci a murit comandantul. L-am văzut deodată cum s-a 
prăvălit pe punte, lângă mine. Am luat eu comanda. Și i-am dat 
înainte, măturând malul cu tunul și mitraliera... Știu ce vreţi să 
mă-ntrebaţi. De ce n-am întors, după ce-am rămas fără 
comandant. Cum era să întorc? Când l-am văzut căzând - ehei, 
ce om era! - m-a apucat așa, un fel de furie. Mai bine să mă duc 
la fund odată cu nava, decât să nu îndeplinesc ordinul lui. 
Ultimul ordin, știți? Un fel de testament, dacă mă gândesc bine. 
Mă uit la prova - toţi servanţii zăceau lângă tun. Unul singur 
rămăsese teafăr. Încărca singur, ochea, trăgea. Când am 
terminat ocolul prin faţa cetăţii, pierdusem jumătate din echipaj. 
Dar nava, ciuruită cum era, a rezistat. Și când ne-am întors în 
port, după isprava asta, abia mai puteam să dau comenzile, 
pentru acostare. Aveam ochii împăienjeniţi de lacrimi... 

Își drese glasul, scoase un pachet de ţigări, ieşi pe culoar și se 
rezemă de fereastră. Locotenentul rămase în compartiment. Nu 
voia să-l tulbure cu vreo vorbă nepotrivită. Ce să-i fi spus? Ce 
consolare să aduci unui om care-a trecut pe lângă moarte? Se 
gândi iarăși la misiunea pe care i-o dăduse contraamiralul. El, cu 
vaporașul acela vechi, fusese înfrânt în prima luptă cu flotă 
austro-ungară. Acum avea prilejul să se răzbune. Cunoștea bine 
configuraţia Dunării în sectorul dintre Giurgiu și Flămânda. Va 
instala obstacole sub apă. Un șlep scufundat de-a curmezișul 
canalului navigabil, apoi un baraj de mine, și câteva estacade... 
Orice mijloc era bun, totul trebuia pus la bătăie pentru ca flota 
dușmană să nu se poată apropia de pod... 


Grupul Apărării sub apă începu să lucreze zi și noapte. După 
ce primiră materialul nou de la Arsenal, se pregătiră să instaleze 
barajele între Flămânda și ostrovul Persina, îndărătul căruia 
pândea flota austro-ungară. 

Într-o dimineaţă, locotenentul plecă în recunoaștere cu barca 
pe Dunăre. Voia să sondeze fundul canalului navigabil, ca să 
stabilească exact adâncimea barajului de mine. Când se 
întoarse, plutonierul, ajutorul său, îl întâmpină posomorât: 

— Degeaba le tot spun să fie atenţi. Azi am avut iarăşi un 
bucluc. 

— Ce bucluc? 


— Tot cu detonatoarele. Le explicam cum se montează. l-am 
dat unui soldat să execute și el. Drăcia aia s-a declanșat chiar în 
mâna lui. 

— Vrei să spui că a luat singură foc? 

— Da, domnule locotenent. l-a pârlit sprâncenele și l-a ars la 
mâini. Avea încărcătură slabă, de exerciţiu. Dacă era una 
adevărată îl făcea praf. L-am dus la infirmerie, iar pentru 
detonator am făcut proces-verbal. 

— Dă-l naibii de proces-verbal. Asta ne doare acum? 

— Și asta, domnule locotenent. Știţi bine ce scandal iese 
pentru un cartuș. Dar pentru o mașinărie de-asta, care costă... 

— Mai bine spune-mi altceva, îl întrerupse locotenentul. De ce 
s-a declanșat explozia? Ai cercetat? 

— Ce să mai cercetez? N-a rămas fărâmă. Doar sârmulițe și 
bucățele de carton. O fi pătruns umezeala la contacte... 

— La contacte? Le avem de câteva zile; când să pătrundă 
umezeala? Poţi să le ţii ani întregi... 

— Dar nu în atmosfera de aici, dom’ locotenent. Aud că nemţii 
au instalaţii speciale, usucă aerul și păstrează temperatura 
constantă în depozite. 

— Și ce mai au nemţii? zise supărat locotenentul. Fiţi mai cu 
grijă altă dată, asta-i tot. 

Dădu apoi ordin să se scoată o mină și un detonator afară, pe 
mal, pentru un instructaj cu oamenii. De data asta era vorba de 
încărcături reale și locotenentul își luă toate precauţiile. Doi 
marinari așezară cu grijă mina pe vagonetul special, căptușit cu 
fâșii de piele; traseră vagonetul afară din magazie, apoi, urmând 
calea șinelor, ajunseră cu el la placa turnantă. 

— la-o la stânga, spuse locotenentul. Mergem până-n capătul 
portului. 

— Nu lucrăm aici? întrebă mirat plutonierul. Era mai umbră... 

— Și dacă se-ntâmplă ceva, vrei să sară-n aer tot depozitul? 

Plutonierul ridică din umeri și puse el însuși mâna să întoarcă 
vagonetul. Îl împinseră până la capătul cel mai depărtat, cât 
ducea linia. Locotenentul chemă oamenii mai aproape și începu 
să le arate. Când vâri detonatorul în lăcașul pătrat din pântecele 
minei, îl văzu pe plutonier cum își șterge nădușeala de pe faţă. 

— Cald, bătrâne? 

— Cald al naibii, domnule locotenent. Dar parcă mai tare 


dogorește dihania asta... 

— Nu-ţi fie teamă, e cuminte dacă știi să umbli cu ea... 

Se întrerupse. Smulse detonatorul din lăcașul lui și-l azvârli 
departe, în apă. 

— Ce faceţi? strigă plutonierul mirat. 

Apa clocoti deodată și o bubuitură se auzi înfundat, ca un 
trosnet al adâncurilor. Locotenentul, calm, scoase o ţigară. 

— De data asta am scăpat, spuse. Noroc că n-am apucat să 
fac legătura. Am simţit că firele erau calde. 

— Scurt-circuit, ghici plutonierul. 

— Da. Tot așa a fost și data trecută. Rămâne să aflăm de ce 
se-ntâmplă asta. 

— Dar ne trebuie un specialist. N-avem voie să umblăm la ele. 

— Nici n-avem voie să murim ca proștii, loviți de propriile 
noastre arme! spuse locotenentul. N-avem specialiști? O să ne 
specializăm noi singuri. Hai la magazie! 


Îi apucară zorile demontând și montând la loc fiecare 
detonator în parte. Operaţie migăloasă, plină de risc. Găsiseră 
defecţiunea, după ore de căutări: cei doi poli ai pilei erau prea 
apropiaţi, era de ajuns o picătură de apă ca să se stabilească 
contactul. 

— N-au prevăzut asta, spuse maistrul. 

— N-au prevăzut, pentru că n-au apucat să le experimenteze 
în atmosfera umedă de-aici. O să anunţăm fabrica, dar până ne 
vine alt lot, trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Prelungim 
firele și izolăm mai bine pila electrică. Asta, după instrucție. 

— Trebuie să vă odihniţi câteva ore. 

— Nu-i vreme de odihnă, acum, răspunse locotenentul. Avem 
treburi multe și importante. 


COMUNICAT OFICIAL NR. 30 
din 26 septembrie 1916, ora 7 dimineaţa 

Atacuri aeriene. 

O escadrilă de aeroplane a aruncat ieri după-amiază bombe 
asupra Bucureștilor. Nici o clădire militară nu a fost atinsă; au 
fost lovite însă un sanatoriu, un spital și un azil de orfani; sunt 
70 morti și numeroși răniți. Mai mult de 2/3 sunt femei și copii 
mai tineri de 14 ani. 


Un zepelin a aruncat bombe în noaptea de 25/26 asupra 
Bucureștilor, omorând 5 copii. 


3, 


— Am aflat de planul generalului Averescu, spuse Bistriţeanu. 
Mi se pare admirabil. 

— Mai degrabă spectaculos, spuse bătrânul colonel. Eu sunt 
stat-majorist vechi, dragă domnule. Cunosc și ceva istorie 
militară. Planul lui Averescu este o aventură. Uite aici harta 
frontului din Transilvania. În loc să întrerupă ofensiva și să 
încerce o lovitură în sud, Marele Cartier făcea mai bine să mai 
avanseze puţin pe valea Mureșului, până când diviziile noastre 
stabileau legătura între ele. Deocamdată, unităţile sunt separate 
prin masivi muntoși, pot fi lovite fiecare de către un inamic care 
are toată libertatea să se grupeze pe câmpie. 

— Totuși, ameninţarea din sud... 

— Este o amenințare, dar cu ce-o combați? Cu câteva divizii 
care trec Dunărea la o distanţă de șapte zile de marș față de 
trupele inamice? Armata din Dobrogea ar trebui să funcţioneze 
ca un mecanism perfect, să poată fi coordonată cu cea care 
acţionează în flanc... 

Se întrerupse, parcă rușinat de elocinţa lui. 

— Sunt soldat vechi, zâmbi. Citeam prin cărţi despre bătăliile 
celebre și mă înfierbântam judecând greșelile unor generali de 
acum două secole. Dar când e vorba de ţara mea și de ziua de 
azi?... Oricum, iată autorizaţia făgăduită. Marele Cartier vă cere 
doar să fiți prudent, să nu vă expuneţi pericolului. Războiul nu-i 
o joacă. Și vă rugăm să nu stânjeniţi activitatea comandanților... 

— Mulţumesc, domnule colonel. Voi respecta întocmai 
dispozițiunile. 

Intr-o stare de spirit sărbătorească, Bistriţeanu plecă spre 
casă. După amărăciunea veștilor proaste primite de pe front, 
după încercările zadarnice de a citi printre rândurile laconicelor 
comunicate oficiale, iată-l apropiindu-se de miezul 
evenimentelor, de realitatea războiului. Simţea nevoia acută de 
a participa cât de cât la evenimentele în plină desfășurare; 
planul „manevrei de la Flămânda”, cum o numea toată lumea, 
încetase în ultimele zile să mai fie un secret; bucureștenii 


vedeau în ea salvarea frontului de sud și o întorsătură 
norocoasă a întregului război - iar el, ei bine, el avea acum în 
buzunarul de la piept documentul care-i permitea să asiste, ca 
reporter de război, la forțarea Dunării de către Armata a II-a... 

Ajunse acasă voios și rămase puţin deconectat de lipsa 
Rodicăi. Era în serviciu de după-amiază la spital, așa că trebui 
să-și pregătească singur bagajele, fără măcar să poată 
împărtăși cuiva bucuria. Abia seara, când ea sosi obosită și tristă 
de la patul de suferinţă al răniților, putu să-i comunice vestea. 

— Fii prudent, tată, îl rugă ea. În locul lor, nu ţi-aș fi îngăduit 
să pleci. Nu se găsea un reporter tânăr și rezistent, care să... 

— Dar ce, par așa de bătrân? râse Bistriţeanu. E drept că nu 
mai am vârsta aventurilor, dar asta nu-i o aventură, ci o 
experienţă. Vreau să văd cu ochii mei ce se petrece, vreau să 
aud bubuitul tunului, să simt fiorii luptei, să cânt un imn 
învingătorilor... 


Cobori în gară la Comana și-și dădu seama că aici începea 
zona de operații. Automobile de stat-major, furgoane cu muniții, 
ofițeri din diferite arme, roind în jurul vagoanelor de tren păzite 
de santinele. Se îndreptă către vagoanele unde i se spusese că 
se află cartierul armatei. Il opri un soldat miliţian cu barbă 
căruntă, înarmat cu o pușcă străveche: 

— Încotro, domnule? 

Bistrițeanu îi prezentă delegaţia bătută la mașină. Soldatul 
silabisi îndelung documentul. 

— Adică o să scrieţi la gazetă? întrebă el cu îndoială. 

— Firește. Pentru asta am venit. 

— Atunci să ne scrieţi și pe noi, ăștia din partea sedentară. 
Lumea nu ne bagă-n seama, dar am croit un drum de zece 
kilometri până la Dunăre, și-am cărat bărcile, și-am adus 
scândură pentru pod. Dar toate astea lumea nu le bagă-n 
seamă. Lumea vede tunuri și aeroplane. 

— O să scriu, tătucule. De unde ești? 

— De-aici, din Vlașca. Fiu-meu e-n Divizia a zecea, cu dom' 
general Văitoianu. Un general viteaz cum nu se află. A cerut 
regelui să-l lase pe el să treacă cel dintâi peste pod. Lumea 
spune că ar avea chipiul ciuruit de gloanţe, dar pe el nu l-a atins 
niciodată... 


Folclorul tranșee lor, gândi scriitorul. Avea să afle mai apoi că 
într-adevar generalul Văitoianu ceruse să treacă ei, cel dintâi, cu 
divizia peste Dunăre; lui i se încredințase conducerea lucrărilor 
pentru ofensivă; neobosit, cu ochii-n șapte locuri deodată, atent 
la amănunte ca și la lucruri însemnate, acest om își câștigase o 
îndreptăţită faimă între ostași... 

Un ofițer din biroul operaţii, sprijinind hârtia pe peretele 
vagonului, întări cu o semnătură delegaţia care-i deschidea 
drumul spre pod. 

— Da, domnul general Averescu este aici, dar înţelegeți, e 
foarte ocupat, de ieri dimineaţă n-a închis un ochi. Va trebui să 
amânaţi întrevederea. 

— Înţeleg, spuse Bistriţeanu... Mi-am făcut datoria să anunţ 
despre rostul meu aici. 

— Vă rugăm să fiți prudent, domnule. E război, orice 
neglijenţă costă. La pod îl găsiți pe domnul general Văitoianu. 
Dacă așteptați o oră sau două, facem rost de o mașină să vă 
repeadă până la Dunăre. 

— Nu e nevoie. Mă duc pe jos. Încerc să mă port ca un soldat. 

Ofițerul zâmbi: 

— Și eu am fost pe jos până acolo. Am făcut recunoașterea 
terenului. Doar dacă-ncepe o ploaie, e prost. Atunci opriţi o 
mașină sau o căruţă; documentul acesta o să vă ajute. 

— Mulţumesc, spuse Bistriţeanu. Vă doresc succes, domnule 
maior. 

Porni pe drumul aglomerat. N-avea nevoie de călăuză. 
Direcţia i-o arătau trupele mergând către Prundu, batalioanele 
înșirate pe sosea, bateriile înaintând în trapul cailor. Ar fi vrut 
să-i salute pe ostași, să le vorbească despre însemnătatea 
istorică a clipei. Își aminti că Octavian Goga vorbise trupelor de 
pe puntea unui șlep care ducea întăriri spre Turtucaia 
ameninţată; se aflau în pragul înfrângerii, aveau nevoie de 
îmbărbătare, dar acum, pe chipurile acestea tinere și aspre văzu 
atâta hotărâre, atâta încredere în victorie, încât își spuse că un 
discurs ar fi de prisos... 

— Domnule Bistriţeanu! se auzi strigat dintr-o coloană. 

Se întoarse. Ostașul care-l strigase ieși fuga din front. Era un 
tânăr colaborator al ziarului, un băiat înalt și subţire, care venea 
uneori la redacție aducând câteva foi de hârtie cu scris mărunt 


și drept ca de școlar. Mai-mai să nu-l recunoască; părea mai 
bărbat în uniformă, cu casca trasă pe frunte, cu umerii încordați 
sub povara raniţei, cu faţa arsă de soarele zilelor lungi de 
instrucţie. Era mai bărbat. 

II îmbrățișă ca pe un frate, îi simţi mirosul acela atât de 
obișnuit al ostașilor - a săpun, a nădușeală și a unsoare de 
bocanci - și parcă îmbrăţișa în el toată soldățimea care 
mărșăluia spre Dunăre, miile de feţe arse de soare, pașii 
tropăind nepăsător pe șosea, puștile nou-noute. Vă dau 
binecuvântarea mea, ar fi vrut să strige, vreau să izbândiţi, 
după atâtea necazuri vi se cuvine această plată dreaptă, 
izbânda, sunt alături de voi, flăcăii mei, bravii mei soldați! 

— Mugurel, prietene, izbuti să îngâne, ţinându-l de umeri 
peste curelele umede ale raniţei. Ce faci, Mugurel? 

— Nu mai sunt Mugurel, spuse repede poetul cu raniţă și 
pușcă Manlicher, am renunţat la numele ăsta, sună prea 
dulceag. Ultima dată l-am auzit la recrutare, când m-au strigat 
cu numele întreg. De atunci mă numesc Ștefan, soldat Ștefan 
Petrescu din plutonul doi. 

— Cum îţi merge ca ostaș? 

— M-am deprins, dar ne-au scos sufletul sergenţii. Ne cereau 
să învăţăm într-o zi cât celelalte leaturi într-o lună. E război și ne 
grăbim, așa spuneau sergenţii, și săpam măști și ne culcam prin 
băltoace și făceam salturi și trăgeam cu pușca până asurzeam. 
E drept că am învăţat multe și știm tot ce trebuie să știe un 
războinic. 

— Iți place, așadar? 

— |lmi place ideea-n sine. Ne-a explicat locotenentul ce 
gânduri au generalii noștri și ne-am simţit mândri. Aici, la 
Flămânda, se hotărăște soarta Dobrogei, și a Ardealului în bună 
măsură. Divizia noastră va trece prima Dunărea. Generalul 
Văitoianu a cerut să fim primii, ne-am bucurat că ne-a ghicit 
gândul. Dar dumneavoastră? 

— Reporter de război, spuse cu mândrie Bistriţeanu. Nu vreau 
să mărșăluiesc pe Calea Victoriei în rând cu „învărtiţii”... 

— Evităm să vorbim despre ei, spuse poetul întunecându-se la 
faţă. Pentru noi există realități mai apropiate, mai certe. Voiam 
certitudini, domnule Bistrițeanu, vă amintiţi? Pluteam în vag cu 
poeme triste, cu întrebări despre sensul vieţii. Am învăţat, în 


câteva săptămâni, să nu șovăim. Acţiunea este sensul vieţii, și- 
atât. Mă duc să-mi ajung din urmă compania. 

— Du-te sănătos. |ţi doresc, ţie și celorlalţi, izbândă deplină. 

li strânse mâna cu amândouă mâinile. Poetul făcu câţiva pași, 
se opri, îi spuse peste umăr: 

— Am în raniță un caiet cu poeme. Cu altfel de poeme. 

— Să mi le-aduci când vii înapoi... 

Soldatul-poet râse, își îndreptă cureaua raniţei și plecă în 
fugă. Scriitorul rămase pe loc, pe marginea șoselei. Pe lângă el 
trecu un convoi de artilerie. Tropotul cailor și duruitul roţilor de 
fier făceau un zgomot puternic, dătător de speranţe. Reportaj? 
Mai degrabă o epopee, își spuse, acești tineri frumoși și hotărâți, 
cu viața lor clătinată din temelii, degetele lungi și fine care 
întindeau peste biroul elegant două-trei foițe scrise mărunt, 
aceste degete încleștate pe coada lopeţii, scormonind pământul 
pentru a învăţa să supravieţuiască; acești tineri ai unei generaţii 
culte și pesimiste, învățând să se supună unui sergent aspru, 
învățând să fure o oră de somn între două semnale de goarnă, 
alcătuindu-și o nouă filosofie a vieţii, mai simplă și mai 
adevărată... 

Piesele de artilerie cutremurau abia simţit pământul; pe 
caprele înguste ale chesoanelor de muniţie, artileriști spătoși 
îndemnau caii ţărănește, ca la un drum spre târg sau spre ogor; 
ce altceva erau vizitiii acestor lungi vehicule de otel. decât niște 
țărani îmbrăcaţi în uniformă, purtaţi la școala cazărmii și puși 
aici, pe capra de oțel care ascunde-n ea muniţie frumos 
rânduită, să mâne convoiul duruitor al artileriei. Nu ne naștem 
soldați, își spuse Bistriţeanu, dar devenim ușor, la nevoie, 
acesta ne-a fost datul, așa ne-am urmat destinul de veacuri, 
schimbând plugul cu spada ca să ne păstrăm fiinţa prin furtuni. 
Ce operă să cuprindă toate acestea, își spuse; se va putea scrie 
vreodată povestea întreagă a războaielor noastre, a izbânzilor și 
suferințelor noastre? 

Porni mai departe, cu pasul înviorat de vederea nesfârșitelor 
coloane care zoreau spre Dunăre; plutoane pe jos, călăreți 
repetând un ordin în lungul coloanei, baterii făcând pământul să 
huruie surd, automobilele de ambulanță mormăind nerăbdător 
din motoare... 

Și deodată, pe drumul proaspăt săpat și așternut în luncă, 


Dunărea! Sute de bărci negre pline cu oameni lunecau de-a latul 
apelor neliniștite, agenţi cu fanioane răcneau porunci către 
conductorii atelajelor de la tunuri; iar mai încolo, în capătul 
șoselei proaspăt construite, începea să se întindă podul. Șalupe 
cu abur trăgeau din greu în susul apei bărcile cu punte lată, care 
legate între ele alcătuiau, metru cu metru, drumul unduitor, larg 
cât o șosea. Pontonierii și marinarii legau bărcile, montau 
portițele, înălțau balustrade scunde pe laturile șoselei plutitoare 
care înainta, treptat, spre malul celălalt... 

Bistriţeanu se opri locului, copleșit de măreţia priveliștii. Nu 
luă în seamă decât într-un târziu aeroplanele mici și încete, ca 
niște găze lucioase pe cerul plumburiu. Se apropiau în șir, 
neauzite prin zgomotele aspre ale marșului spre pod; dar cineva 
le auzise, cineva le luase urma, căci ofiţerii strigară porunci 
repezite, coloana se destramă adăpostindu-se pe sub sălcii și 
îndreptând puștile spre cer. Avioanele se rotiră mai întâi pe 
departe ca niște lupi ce dau târcoale stânii; asupra lor nu se 
asmuţi niciun glas de tun, și-atunci devenită mai îndrăzneţe, se 
apropiară de malul unde mii de oameni așteptau să se îmbarce, 
își lăsară încărcătura ucigătoare; bombele veneau ca niște 
puncte negre, creșteau în clipa apropierii de pământ; se 
mistuiau între sălcii și deodată locul acela se lumina de o văpaie 
stranie, scurtă ca un fulger, și pământul ţâșnea în sus și-n lături, 
ca o floare neagră de-o clipă, apoi se auzea explozia cu sunet 
aspru, cu totul deosebită de bubuitul tunurilor care trăgeau fără- 
ncetare către malul celălalt. 

— Unde-i apărarea aeriană? Și artileria de ce nu trage? strigă 
de undeva, de alături, un colonel negru de mânie. 


— Unde a fost apărarea aeriană? întrebă generalul Averescu. 
Mi s-au făgăduit paisprezece avioane. 

— Două s-au defectat în drum și au aterizat forțat, spuse un 
ofițer din secția operaţii. Alte cinci abia sosiseră când s-a dat 
atacul. lar celelalte sunt mai slabe decât cele germane. Nu le-au 
putut ţine piept. 

— Și furtuna asta! spuse generalul. Oare rezistă podul? 

Cineva deschise ușa vagonului. De afară se auzi mai tare 
plesnetul rafalelor de ploaie. Un ofiţer își desfăcu gluga șiroind 
de apă și se apropie de masa mare din mijlocul vagonului, cu 


ochii la hartă. 

— Cum stăm? întrebă Averescu nerăbdător. 

— Au telefonat de la punctul de trecere. Valurile au desprins 
podul în două locuri. Lucrează acum să-l refacă. Dar plouă 
torențial și furtuna îngreunează lucrul. Șalupele abia se pot ţine 
împotriva curentului. 

— Sa facă tot ce le stă în puteri. Am trecut dincolo o întreagă 
divizie, cu bărcile. O divizie fără niciun tun. E monstruos, 
domnilor! Podul să fie gata mâine dimineaţă. Să treacă în primul 
rând artileria Diviziei a zecea! 

— Ne străduim, domnule general. Mă duc personal acolo, să 
încurajez oamenii, spuse ofițerul și-și puse iarăși gluga. 

— Și să continue trecerea cu bărcile, chiar în noaptea asta. Să 
intre infanteria Diviziei 21! 


Din observatorul instalat în preajma podului, locotenentul 
lonescu urmărea cu neliniște jalonul înfipt în apă, în apropierea 
țărmului. Prin pânza deasă a ploii, semnele albe și roșii de pe 
stâlpul de lemn se vedeau totuși bine. 

— Apa crește, murmură el. Crește mereu... 

— Dunărea n-are decât să crească, spuse santinela. Pe mal e 
mai rău. Toată lunca e o mocirlă; nu poţi face un pas alături de 
șosea. Abia am ajuns până aici. Asta e. Pe uscat stăm prost, cu 
potopul ăsta. Și să vedeţi ce era pe pod. Caii alunecau mereu, 
vreo două trăsuri erau gata-gata să cadă în apă. De-atâta 
ploaie, scândurile parcă-s unse cu săpun. Mare pacoste! 

Locotenentul încuviință trist din cap. Mare pacoste, într- 
adevăr. Vrei să faci un lucru și toate-ţi stau împotrivă. Ca să 
apere podul, la deal de Flămânda făcuseră un baraj de mine și 
obstacole împotriva vaselor inamice. Dar până să facă rău 
inamicului, minele se dovediseră primejdioase chiar pentru ai 
noștri. Parcă vedea malul scund al Dunării, unde marinarii din 
secţia lui aduseseră  primejdioasele sfere de metal. 
Descărcaseră trei, le puseseră în bărci și le ancoraseră în 
Dunăre, măsurând lungimea lanţului astfel încât minele să 
rămână între două ape: nici prea la fund, ca să scape tefere 
navele care-ar încerca să treacă, nici prea la suprafață, ca să le 
vadă comandanții inamici și să le ocolească. La a patra mină, 
când s-o așeze-n barcă, o flacără orbitoare se înălțase, purtând 


cu ea sfărâmături negre de lemn și bucăţi sângerânde de trupuri 
omenești. Din ce fuseseră cu o clipă înainte trei marinari, o 
barcă, un mic debarcader, rămăseseră numai fărâme fără 
formă, zdrențe însângerate, crâmpeie de scândură plutind 
anapoda în vârtejul stârnit de explozie... 

— Ce-a fost asta? întrebase comandorul alergând spre ei. 

— Nenorocire, domnule comandor. A explodat o mină, când o 
puneau în barcă. Trei morți. 

— Săracii! Și le-am repetat de zece ori să fie atenţi. Or fi 
trântit-o. 

— N-au trântit-o. Eram la câţiva pași de ei, am văzut bine. 
Detonatorul, ca de obicei. V-am spus că nu lucrează destul de 
sigur... 

Comandorul lăsase privirea în jos, deznădăjduit: 

— Ce facem acum? Podul trebuie protejat cu orice preţ. Nu 
putem opri lucrările. 

— Nici nu trebuie să le oprim. A fost un accident; n-or să fie o 
sută. Ordonaţi să continuăm operaţia? 

— Bine-nţeles. Dar aveţi grijă, fraţilor, vă rog din suflet! 

E drept că nici un alt accident nu se mai produsese. Dar 
oamenii rămăseseră cu teama aceea nemărturisită că minele 
pot exploda în orice moment; când doi inși manevrau mina, ei 
înșiși cereau celorlalți să stea cât mai departe, iar când el se 
apropiase odată de barcă, sergentul ţipase: 

— Dom'locotenent, nu mai fac o mișcare până ce nu plecaţi la 
cincizeci de pași! 

Apoi comandorul hotărâse să completeze barajul cu pari 
bătuţi sub apă, tot așa, la adâncime nu prea mare, cât să nu 
poată fi văzuţi de pe navele dușmane. lar acum locotenentul 
aștepta, privind cu teamă dunga roșie de pe jalon, care se 
afunda tot mai mult în apă... 

— Nave inamice în amonte! strigă santinela. 

— Nu se poate! făcu locotenentul și puse binoclul la ochi. 

Într-adevăr, din susul Dunării, ocolind Ostrovul Lung, se 
arătau siluetele joase și late ale monitoarelor austriece. 

— Asta-i „Bodrog”, îl cunosc după coș, murmură locotenentul 
lonescu. Așa cum a pornit-o, o să se poticnească în barajul de la 
Tabanu. Dă alarma, soldat. Au mai ieșit două vedete. Astea cred 
că au să treacă, odată ce au crescut apele... 


Bistrițeanu se oprise în capul podului, pe malul românesc, 
când se auziră primele lovituri de tun. Un curier veni în fugă, se 
apropie de generalul Lambru, comandantul Diviziei 21, ale cărei 
trupe tocmai treceau peste pod. Bistriţeanu îi lăsă să termine 
scurtul schimb de cuvinte, apoi se apropie și el: 

— Pot ști ce se întâmplă, domnule general? 

— Avem necazuri, spuse generalul întunecat. Apele au 
crescut și flota inamică, pe care o blocasem cu obstacole și 
baraje de mine în canalul Persina, a reușit să iasă spre noi. Mai 
avem un baraj la Tabanu, unde canalul e închis de un șlep 
scufundat. 

— Ce distanţă e până acolo? 

— Paisprezece kilometri, spuse generalul. Tunurile lor nu bat 
până aici. Nu pot să ne strice podul, iar generalul Averescu a 
trimis artileria grea pe mal, să-i gonească... 


Generalul Averescu urmărea îngrijorat desfășurarea luptei. 
Două divizii însoţite de artilerie trecuseră Dunărea și purtau 
lupte cu trupele inamice venite în întâmpinarea lor. Monitoarele 
austro-ungare nu izbutiseră să treacă de baraj, spre pod: ele se 
mulțumeau să tragă către trupele de pe țărm care așteptau 
îmbarcarea. În schimb, două vedete se strecuraseră printre 
obstacole și se apropiaseră trăgând asupra podului unde 
trecerea artileriilor era în toi. Tunurile grele, trimise pe malul 
Dunării să izgonească flota inamică, înaintau anevoie pe drumul 
desfundat. Generalul luă harta pe care unul dintre statmajoriștii 
săi notase situaţia trupelor. Se gândi întristat că inamicul cel 
mai aprig al manevrei de la Flămânda se dovedise ploaia 
torențială. Se uită la ceas. Era ora unsprezece, în ziua de 2 
octombrie, a doua zi a manevrei pe care o pregătise cu atâta 
migală. 

— Suspendaţi orice mișcare, ordonă el. Mă duc la Marele 
Cartier să expun situaţia. 

La 3 octombrie, lupta pentru pod reîncepu. Artileria grea de 
pe malul stâng izbuti sa alunge monitoarele, după ce le avariase 
grav. Dincolo de ostrovul salvator, dușmanul recurse atunci la 
altă stratagemă: lăsă să plutească la vale, în preajma țărmului 
bulgăresc, un șlep încărcat cu exploziv. Artileria noastră trase cu 


disperare asupra șlepului care luneca netulburat spre pod. Când 
mai avea câteva sute de metri, un proiectil îl lovi în locul cel mai 
vulnerabil și-l făcu să sară în aer. O bubuitură năpraznică zgudui 
văzduhul, apa începu să fiarbă, valurile stârnite de explozie 
ajunseră, domolite, până la pod. Inamicul, înfuriat de această 
neizbândă, lansă împotriva podului tot ce găsi: mine de curent, 
care pluteau la vale nepăsătoare, parcă strecurându-se anume 
printre proiectilele artileriei noastre, câteva pontoane, lotci, 
șlepuri. Din văzduh, aeroplanele lansau mereu bombe, care nu-l 
loviră. În cele din urmă, minele își atinseră ţinta: podul fu rupt 
pe o distanţă apreciabilă. 

Îndată după prânz, generalul Cristescu veni de la Marele 
Cartier cu ordinul: „Trecerea Dunării nemaifiind posibilă, se vor 
retrage trupele și diviziile 21 și 22 vor fi trimise pe frontul de 
nord!” 

Bistrițeanu rămase încă o zi la Flămânda. El privi cu tristețe la 
trupele care se retrăgeau pe podul, reparat acum, și pe bărcile 
care duseseră cele două divizii pe țărmul dușman; urmari 
încăierările scurte de pe celălalt mal, între ariergărzile care 
acopereau retragerea trupelor și armata inamică sosită în grabă 
la locul trecerii; spre seară, găsind loc într-o mașină care pleca 
spre Periș, se duse și el la Marele Cartier. În drum văzu trupele 
ce se îndreptau în marș forţat spre nord. Ințelese că lucrurile 
luaseră altă întorsătură. 

Într-adevăr, prietenul său de la Marele Cartier, bătrânul 
colonel, îi spuse trist: 

— Armata germană a trecut la ofensivă în Transilvania. 
Frontul se apropie de Brașov. N-aveam rezerve. Trebuia să 
renunțăm la operaţia Flămânda, ca să mutăm trupele pe frontul 
din Ardeal... 


4. 


— Am scăpat, spuse Fräulein Grete. Datorită dumitale. Ce m- 
aş fi făcut fără banii aceia? M-ai salvat, domnule... De fapt nici 
nu știu cum te cheamă. 

— Nu-i nevoie să știi, râse omul adus de spate. Spune-mi cum 
vrei dumneata. Am acte pe trei nume și niciunul nu e adevărat. 
Important e că ţi-am fost de folos. 


— Tocmai mă-ntrebam unde te pot găsi, ca să-ți mulțumesc. 

— Să-mi mulțumești prin fapte, fetițo. Vorbele nu ţin de cald. 
Vreau să-ți dau o misiune. 

— larăși? 

— Ceva simplu de tot. Te duci la triaj cu ţigări, cozonac și o 
sticlă de vin. Vezi că e o garnitură trasă la rampă. Au încărcat 
niște tunuri, mai așteaptă ceva soldați. Fă-te că-l cauţi pe un 
soldat oarecare. Primul nume care-ţi trece prin cap. Spui că ai 
venit să-i aduci merinde pentru drum. Îți pare rău că nu-l 
găsești, nu te poți întoarce cu lucrurile acelea acasă. Le dai celui 
cu care stai de vorbă. li faci ochi dulci și afli încotro pleacă. Te 
aștept în hol, la Poșta Centrală, peste două ceasuri. Nu vii fără 
răspuns. 

— Crezi că o să mă descurc? 

— O actriță ca dumneata? râse omul adus de spate. 


Funcţionara de la ghișeul de telegrame numără cuvintele, 
socoti taxa și ridică privirea spre omul adus de spate: 

— Diseară e la destinaţie. 

— Mulţumesc, domnișoară. La revedere. 

Funcţionara reciti telegrama și rămase pe gânduri. larăși 
baloturi de bumbac. Și preţurile... 105... 150... Ce fel de preţuri 
sunt acestea? Cât de mare să fie un balet de bumbac de 150 
lei? 

Rugă o colegă să-i țină locul și urcă la etaj, pe scara enormă, 
acoperită cu covor, care ducea la biroul directorului general. 
Secretara o întâmpină cu o privire de gheață: 

— Ce treabă ai dumneata cu domnul colonel? 

— Ceva urgent, deosebit. Interesează statul. 

— Domnul colonel e ocupat. A dat ordin să nu intre nimeni. 

— Insist, doamnă. Se poate întâmpla o nenorocire... 

Secretara se ridică, în sfârșit, ocoli masa sculptată și intră pe 
ușa capitonată în piele. 

— De ce dai buzna? se auzi un glas aspru dinăuntru. 

Secretara închise ușa după ea. N-ar fi vrut ca o simplă 
funcţionară de la ghișeu să fie martoră la discuția dintre ea și 
colonel. Reveni îmbufnată de-a binelea: 

— Ti-am spus că nu trebuia deranjat. Poftim, intră. 

Funcţionara intră. Regreta amarnic pasul făcut. Ar fi fugit 


înapoi, dar era prea târziu. De câteva luni, de când colonelul 
Verzea fusese numit director general, în rândul funcţionarilor 
domnea îngrijorarea. Sub diferite pretexte, șefi de serviciu și 
funcționari importanţi erau îndepărtați din posturi și înlocuiţi cu 
oameni care se dovedeau mai apoi a fi amici de-ai colonelului. 

— Bună ziua, spuse colonelul răstit. Poftim mai aproape, 
domnișoară... 

— Popescu, de la telegrame. 

— Ce s-a întâmplat, domnișoară Popescu? 

— Domnule colonel, acum câtva timp cineva a adus o 
telegramă. Am expediat-o ca de obicei. Astăzi, aceeași persoană 
a expediat o telegramă aproape identică. Mi s-a părul ciudat. E 
vorba de baloturi de bumbac, de sume de bani... M-am gândit 
că în realitate e un mesaj cifrat... Am copiat telegrama și m-am 
gândit să v-o prezint. 

— Ai mai spus cuiva povestea asta? întrebă colonelul Verzea. 

— Nimănui. Ați dat ordin să vă raportăm personal 
dumneavoastră orice chestiune de serviciu. 

— Bine. Să văd și eu telegrama. 

Luă hârtia, o citi, ridică privirea spre funcţionară: 

— Dumneata citești romane? 

Fata se fâstăci de tot: 

— Uneori, când am vreme... 

— Seamănă cu o poveste gen „Monte Cristo”. Totuși, o să 
anunţ poliţia de siguranţă. Cum arăta persoana care a dat 
telegrama? 

— Un bărbat înalt, adus de spate, cu părul cenușiu... 

— Bine. Niciun cuvânt despre povestea asta, nimănui. Ai 
înțeles? 

— Da, domnule colonel. Bună ziua. 

După plecarea funcţionarei, colonelul răsfoi carneţelul în care- 
și copia telegramele importante care priveau mișcările de trupe. 
Găsi repede mesajul care corespundea telegramei: baloturile 
erau baterii. Sumele reprezentau calibrul tunurilor, destinaţia 
era indicată în clar. Ce naiba, nu mai au încredere în mine? se 
miră. Doar le transmit prompt orice mișcări, orice hotărâre a 
Marelui Cartier. Sau omul o fi vreun agent mărunt care face 
exces de zel? 

Ridică receptorul unuia din telefoane: 


— Dă-mi biroul personal... Alo... Alo, Gicule. Vezi că e jos, la 
telegrame, o funcţionară care nu-și vede de treabă. Popescu. 
Am primit adineauri o reclamaţie... Nu, să n-o dai afară. 
Găsește-i loc la un oficiu pe la periferie... Apropo, ai printre 
cunoscuţii dumitale un om înalt, adus de spate, cu părul 
cenușiu?... Nu?... intrebam și eu așa... Bine, salut! 


5; 


— Mai repede, spuse generalul Averescu către șofer. 

— Asta-i viteza maximă, interveni maiorul Ressel. Și se 
înnoptează, domnule general. Ar fi mai prudent să... 

— Fiecare oră costă vieți de oameni, spuse generatul. Toţi își 
închipuie că unde pun eu mâna, lucrurile se îndreaptă ca prin 
farmec. Adevărul este că nu-mi place dezordinea, Ressel. Și o 
armată în care domnește dezordinea este pierdută dinainte. 
Calm și ordine, asta cred că ne lipsește acum... 

Automobilul gonea pe șoseaua bine întreţinută care lega 
Bucureștiul de Valea Prahovei. Trecuseră de Ploiești, drumul era 
liber; numai aproape de Băicoi trebuiră să încetinească, făcând 
loc unei coloane de infanteriști. 

— Ce-o fi cu ăștia? mormăi generalul privind chipurile 
anonime, bărboase, cu priviri adormite. 

— Vreo unitate care trece în refacere spuse maiorul. Luptă de 
săptămâni întregi, bieţii oameni, iar când îi trec în refacere, n-au 
mijloace de transport și-i duc tot pe jos. 

— Ce deprimant, spuse generalul. Totul merge anapoda. Şi 
întâmplarea asta nenorocită de la Flămânda... 

— Eu nu pricep de unde a pornit încurcătura, domnule 
general. 

— Din mai multe locuri deodată, Ressel. Mai întâi, am cerut 
încetarea operaţiilor până la restabilirea situaţiei. Pe baza 
acestei cereri, mă pomenesc cu ordinul să renunţ la operaţie 
tocmai când restabilisem situația, înţelegi? Un răspuns primit cu 
întârziere. 

— Cred că i-a influenţat și ofensiva de nord... 

— Și? S-au speriat? Așa e la război: mai înaintezi, mai dai 
înapoi... Dacă intri în panică e rău. 

Generalul tăcu iarăși. Se gândi la generalul Văitoianu, cel care 


susținuse cu atâta căldură manevra. Poate am greșit eu, gândi 
generalul Dar uite ca și alţii au gândit ca mine. lar Văitoianu e 
ferm convins că am fi reușit dacă nu primeam ordinul acela. Și 
de ce? S-au speriat de ofensivă. Și-acuma mă cheamă pe mine. 
Salvatorul naţiunii etcetera. Pot eu salva o armată copleșită de 
tunurile dușmane? Noi de ce n-avem tunuri? 

Se gândi apoi la bombardarea cartierului armatei. Avionul 
aruncase șase bombe deodată, ţintind trenul statului major, 
desigur. Ai greșit, aviatorule. Cu o sută de metri mai încolo. Dar 
tot a ajuns o schijă în geamul vagonului. 

— O mai ai, Ressel? 

— Ordonaţi, domnule general? 

— Mai ai sfărâmătura aceea de bombă? 

— Desigur. 

— Să n-o arunci. Vreau s-o păstrez ca amintire. 

Și zâmbetele lor, când au aflat sfârșitul operaţiei. Nu mai 
înţeleg nimic. Oare o antipatie personală, oricât de puternică, te 
poate face să te bucuri de un eșec ce se răsfrânge asupra 
întregii ţări? Nici în faţa primejdiei nu se poate pune stavilă 
pasiunilor meschine? Poate că exagerez, își spuse generalul. 
Poate că văd prea mulţi adversari în jurul meu. Dar uite că așa 
se-ntâmplă. Ordin să nimicesc flotila austriacă. Dar cu ce? Cu 
inimile goale? 

Mașina trecu de Sinaia: aerul se făcu deodată mai rece, 
noaptea învăluia culmile munţilor într-un întuneric ameninţător. 

— Cât e ceasul? 

— E trecut de miezul nopţii, domnule general. 

— O, doamne! Ce ne mai așteaptă de acum încolo! Trebuie să 
facem o recunoaștere, chiar mâine, să vedem unde putem 
pregăti o rezistență solidă. N-o să ne retragem la nesfârșit! 

La Bușteni, unde se afla cartierul Armatei a Il-a, generalul 
ceru să meargă direct la comandament. Întrebă santinela unde 
era biroul operaţiilor. Intră ca o furtună. Ofiţerul de serviciu sări 
în picioare, se prezentă. 

— Care-i situaţia trupelor? întrebă sec generalul. 

— Deocamdată nu știu, domnule general. 

— Cum, domnule, nu știi? 

— N-am primit nicio veste de nicăieri. 

— Asta zic și eu organizare, spuse generalul. Dacă nici aici, la 


comandament, nu e ordine, ce să mai zic de...? Ressel, pune 
mâna pe telefon. Daţi harta mai aproape... 

— Domnule general, e târziu, trebuie să vă odihniţi după atâta 
drum... 

— Se odihnesc alţii pentru mine, Ressel. Fă-mi legătura cu 
Văitoianu. lar dumneata ia celălalt telefon și caută-l pe generalul 
Lambru. Încercaţi să aflaţi dacă trupele au ajuns pe poziţii și 
unde anume... 

Liniștea care stăpânea comandamentul, tulburată în felul 
acesta, se restabili abia după două ceasuri. Timp în care 
generalul, cu telefonul într-o mână și cu creionul în cealaltă, 
căpătă informaţii tot mai precise despre starea frontului. Întrebă 
pe comandanții de regimente unde se duc lupte, unde e 
presiunea mai puternică, apoi ceru rezultatul interogatoriilor 
luate prizonierilor. Incet, încet, pe hartă se conturară liniile 
noastre și, cu oarecare aproximaţie, frontul adversarului. 

— Așadar, asta-i situaţia... Cât e ceasul, Ressel? 

— Trei fix, domnule general. Camera e pregătita, e timpul 
să... 
— Un moment, că n-am terminat. Pune mâna pe condei și 
scrie ce-ţi dictez eu. Trebuie să redactez instrucțiuni pentru 
trupele de pe front. Cuvântul de ordine - rezistenţă îndărătnică. 
Pune data: azi, opt octombrie... 

— Nouă, zâmbi Ressel. 

— Nouă, conveni generalul. 


Capitolul IV 
1. 


Călătorii care ştiau rostul se repeziră la ieşirea din gară, 
grămadă pe cele câteva birje cu un singur cal; un mic scandal 
se iscase în jurul lor; în sfârșit se puseră în mișcare, lăsând în 
urmă o gloată nemulțumită, înjurând zadarnic ploaia, războiul și 
rechiziţiile care lăsaseră Brăila fără trăsuri de piaţă. Când sosi 
tramvaiul electric, aceeași mulţime se năpusti pe ușile înguste, 
încurcându-și drumul cu valize, saci, coșuri sau damigene; 
locotenentul lonescu își strânse mai bine pelerina și porni pe jos, 
de-a lungul liniei ferate, către marginea orașului. Ploua mărunt 
și rece, o ploaie interminabilă, dezolantă; în pietrișul de pe 
terasament străluceau mici băltoace cu apă amestecată cu 
păcură; trecu un tren de marfă cu tunuri - spre București, 
desigur - și ostașii de pe platforme păreau mici și triști sub 
ploaia care se cernea mereu. 

La barieră, în preajma pieţii, încercă zadarnic să tocmească o 
birjă sau un automobil care să-l ducă în sat. 

— Nu-mi vâr eu căluţul pe drumurile acelea, dom’ locotenent, 
spuse un birjar cărunt. Am avut doi cai, aș fi mers cu ei pân-la 
Focșani. Unul mi l-a luat la artilerie, și mi-a rămas mârţoaga 
asta... Și drumu-i prost, am mai umblat eu pe acolo. 

— Bine, tăicuţule, dar vin de pe front, spuse locotenentul 
amărât. Cu ce ajung eu acasă? 

— la-o pe jos, ești băiat tânăr, îl povăţui birjarul. Doar n-o să 
te sperie ploaia, ești marinar... 

Cinci kilometri prin pedeapsa asta de ploaie, își spuse 
locotenentul pornind la drum. Bine că mi-am trimis lada direct 
acolo; și Nedelcu al meu nu e omul care să-mi piardă lucrurile... 

La ora amiezii, periferia orașului, cu grădinițe pe jumătate 
desfrunzite, cu livezi pustii, cu case zăvorâte, părea nelocuită. 
Nici ţipenie de om prin preajmă. Curând trotuarul se sfârși, apoi 
se termină și șoseaua; urmau cinci kilometri de drum de căruţă, 
arat de miile de roţi, sub ploaia nesfârșită. Locotenentul încerca 
să meargă repede; grija și dorul îl făceau să grăbească pasul, să 
i se pară ceasuri întregi minutele în care zăbovea ocolind o mare 
băltoacă din mijlocul drumului sau încercând să-şi 


destepenească cizmele scurte din nămolul negru și cleios. Măcar 
de-aș fi avut cu cine schimba o vorbă, gândi, să le povestesc 
isprava noastră de la Flămânda, ce întâmplare tragică, o 
manevră cu trupe numeroase, părăsită la jumătate, în vreme ce 
pe frontul din Ardeal dușmanul pregătea marea ofensivă. Avea 
încă vii în fața ochilor imaginile de apocalips ale retragerii: 
artileria și trăsurile fuseseră lăsate dincolo; tunurile de pe malul 
nostru se străduiau să distrugă bateriile atât de preţioase 
rămase peste Dunăre, ca să nu cadă în mâna dușmanului; 
avioanele germane roiau deasupra podului aruncându-și 
încărcătura ucigașă peste oameni și peste cai; hohoteau sinistru 
bateriile grele de pe monitoarele inamice, care trăgeau, 
dindărătul ostrovului, asupra trupelor în retragere... Noroc că le- 
am imobilizat acolo, își spuse locotenentul, până la sfârșitul 
lumii n-au să se clintească printre barajele noastre. 

Ajunse la marginea satului. Sub cerul vânăt, curţile păreau 
ruinele unei așezări părăsită. Niciun locuitor pe ulițele devenite 
râuri de noroi negru; niciun lătrat de câine, doar șiroitul ploii și 
plescăitul cizmelor prin mocirla înșelătoare a drumului. Șeful de 
post îl salută din pragul clădirii scunde, cu stâlp vopsit în tricolor 
la poartă: 

— Să trăiţi și bine-aţi venit, dom’ locotenent! 

— Bine te-am găsit nea Toadere. Cum merge? 

— Când mai așa, când mai așa. Acuma ne pregătim de 
retragere, să fim gata la ordin 

— Retragere? 

Nu era prima oară când auzea acest cuvânt. Dar îi auzise pe 
câmpul de luptă, în mijlocul trupelor, când se referea la 
mișcarea unei baterii, a unei companii, a unui regiment. 
Cuvântul suna straniu aici, în inima ţării, departe de front. 

— Retragere? repetă el uimit. 

— Poate n-o fi nevoie, se îndreptă șeful de post. Dar așa avem 
ordin. În caz de ceva, evacuăm arhiva primăriei și postul de 
jandarmi. Asta, dacă inamicul izbutește să treacă Dunărea... 

Se simţi dator să-i ridice moralul bătrânului jandarm: 

— Nici vorbă de trecut Dunărea, nene. Ai noștri se ţin bine. 
Așteptăm întăriri de la aliaţi, cavaleria siberiană e în drum spre 
Dobrogea. O să-i împingem înapoi. 

— Așa să fie, spuse șeful de post cu îndoială. Dar dinspre 


munți avem vești proaste. Am pierdut Brașovul. 

In pacea morocănoasă a satului apăsat de ploaie, cuvintele 
căzură aspru, ca o sentință. Am pierdut Brașovul, repetă 
locotenentul în gând. Pierdem, pierdem mereu... 

— O să vezi că trecem noi și de greul ăsta, spuse. Generalul 
Averescu e iar la Armata a doua. O să-i ţină pe nemti în loc... 

Plecă, mâhnit, cumpănindu-și valiza mică. În viitoarea 
evenimentelor de la Flămânda, întâmplările de pe celelalte 
fronturi păreau a-și fi pierdut din importanţă. Când bubuiau 
salve și aeroplanele germane lansau bombe asupra podului, iar 
sălciile de pe țărm săreau în țăndări amestecate cu frânturi de 
fiinţe omenești, o telegramă că „Brașovul a căzut” l-ar fi 
impresionat mai puţin. Dar aici, în satul în care doar pe liniile 
telefonice și la postul de jandarmi răzbăteau ecourile războiului, 
ameninţarea inamică lua alte proporții... 

Când își văzu casa, grăbi pasul. Casa era ridicată pe un dâmb, 
vizavi de primărie, lângă fântâna cu cumpănă al cărei scârţăit îl 
trezea în dimineţile de vară. Fântâna scârțâia și acum, și sunetul 
ei familiar îi ascuţi sentimentul de vis pierdut, de dor pentru 
fericirea dusă a copilăriei. Un om se străduia să scoată apă, 
mânuind lanţul numai cu mâna stângă. Îl văzu mai întâi din 
spate, când ajunse mai aproape îl recunoscu. 

— Bună ziua, nea Gheorghe! 

— Să trăiţi! Ei, marinarul nostru, nu te cunoșteam, bată-te. 

Omul lăsă lanţul în voia lui și-i veni în întâmpinare, terciuind 
cu opincile clisa grea din jurul fântânii. Îi întinse tot așa, mâna 
stângă. 

— Da ce-ai păţit, omule? 

— la, m-au nimerit cu zepelinul lor. Ne-au prins într-o zi pe 
câmp și-au tras cu mitraliera după noi ca după iepuri. M-au ochit 
drept în cot, spurcaţii. Am fost de mi-au tăiat mâna la Brăila. Nu 
le-a fost destul că mi-au omorât băiatul, mi-au pus gând rău și 
mie... 

— Cum! A murit Costică? 

— Nu știai? S-a dus, săracul. Era la artilerie. A murit lângă 
Sibiu. In primele săptămâni. Am rămas numai cu fetele... Ce să-i 
faci? adăugă cu resemnarea proprie ţăranului deprins să i se- 
ntâmple tot felul de nenorociri. Și cum e la război? 

— Cum să fie? Greu. Oricum am da-o, nu ne merge! 


Bătrânul se dădu mai aproape și spuse confidenţial: 

— Eu zic că... - arătă cu degetul undeva peste umăr - cel nou 
nu se pricepe la război. Răposatul, ehei! La șapte'ș'șapte... 

Locotenentul se gândi să evite discuţia. În sinea lui se 
întrebase de multe ori de ce atâta nehotărâre la Marele Cartier. 
Printre ofiţerii pe care-i cunoștea, comentariile referitoare la 
război alunecau uneori pe panta nesigură a îndoielilor, nimeni 
însă nu pronunţa cu glas tare numele comandantului de 
căpetenie. 

— La șapte'ș'șapte, nea Gheorghe, alte timpuri. Și armele 
erau altele. Acuma nemţii au aeroplane și noi n-avem, au tunuri 
mai multe și mai mari... 

— Greu, tare greu, spuse bătrânul și schimbă vorba: Ai mai 
venit pe-acasă? 

— Am dat o fugă. Se cuvenea, după două luni de război... 

— Sunt bine toţi, spuse bătrânul. M-am văzut azi dimineaţă cu 
tată-tău. 

Locotenentul îl salută din cap și porni nerăbdător spre casă. 
Emoţia  revederii luase locul tuturor celorlalte gânduri: 
rămăseseră departe și podul, și sergentul montând cu infinită 
grijă focoasele minelor buclucașe, și catargul vechiului vaporaș 
pierind în valurile tulburi. Câinele din fundul curții îl simţi cel 
dintâi, începu să latre și să schelălăie într-un fel anume. Tatăl 
ieși să vadă ce este, purta o bundă țărănească descheiată și 
locotenentului i se păru că a mai încărunţit. Alergă, lunecând pe 
marginea șanțului, în vreme ce bătrânul deschidea cu gesturi 
nesigure de grabă poarta. Se îmbrăţișară în uliţă. Mama 
locotenentului apăru în prag, desfăcându-și din fugă șorţul și 
aruncându-l într-un colț. 


— Mă mai ajut cu ăsta mic, spuse tatăl sorbind din pahar. Am 
pregătit o groapă în grădină, pentru caz de nevoie. S-a făcut 
grâu mult, și păpușoiul e bine. Păcat de grâne să le lăsăm în 
mâna dușmanului. Le-am agonisit cu sudoare. 

— Păi da, spuse locotenentul. Ingropaţi-le, dacă e ceva. Dar 
cred că n-o să fie. Vine iarna și nemților nu le place să lupte 
iarna. 

— Nu le place! exclamă bătrânul. Și dacă le dau poruncă 
gheneralii lor? Mă uit și eu prin jurnale: iarna trecută, în Franţa 


și pe unde-au mai ajuns, crezi c-au stat la iernatic? 

— lernile sunt mai aspre în Carpaţii noștri, tată. 

— Așteptaţi voi să-i oprească iarna din drum. Mașinile umblă 
iarna? Umblă. Și aeroplanele. Atunci? 

— Om trăi și-om vedea, spuse locotenentul. Și... alde nenica? 

— Păi lon e la Oituz și Costică la Predeal, cu bateria. De n-ar fi 
dat îndărăt și de-acolo. Că nu mai înţeleg nici din jurnale cum 
vine povestea. 

— Secretul, tată. Nu cumva inamicul să afle mai mult decât 
trebuie... 

— Află el, și nu din jurnale. Uite, de-o pildă: hangiţa noastră. O 
știi. S-a pripășit în sat mai acu doi ani, pe la Rusalii. Bani buni, a 
făcut crâșmă, negustorie după carte: vinde rachiu, ia de la 
oameni porumb și ouă, le duce la târg la Brăila. De o vreme- 
ncoace, umblă nebună prin sat și vrea să știe care cât porumb 
are, unde-l ţine, dacă oamenii sapă gropi și tot așa. 

— Mai las-o focului, Gheorghiţă, spuse mama din ușa 
bucătăriei. Femeie proastă, umblă și ea de colo-colo, să afle și 
să ducă vorba. 

— l-ai spus șefului de post? întrebă locotenentul. 

— l-am spus, și ce să vezi? Râde. Zice că vreau să-i iau 
negustoria din mână. Că o pizmuiesc. Aud că șeful de post cam 
rămâne-n cămăruţa din dos, în câte-o seară... 

— Of, omule, te-ai scrântit la bătrâneţe, spuse iar mama. Îți 
încarci sufletul cu păcate vorbindu-i de rău pe alţii. Hai, ajungă- 
vă cu politica. Am răsturnat mămăliga și se-mpietrește până 
judecați voi drumurile crâșmăriţei... 


2. 


— Ostașii sunt revoltați, domnule general. Sau, în cel mai bun 
caz, nedumeriți. De ce trebuie să ne retragem tocmai acum? O 
armată care n-a cunoscut înfrângerea, care merge din victorie-n 
victorie... 

Generalul Prezan își pironi privirea pe hartă, acolo unde o 
mână exersată trasase o săgeată albastră, țintind Predealul. 

— Dragă căpitane, aşa a rânduit zeul războiului. Nimeni nu e 
de sine stătător. Dacă vecinii din stânga sunt copleșiți de năvala 
inamică și se retrag, ne rămâne flancul descoperit. Trebuie să 


ne armonizăm mișcările cu ei. De săptămâni avem dovezi că 
inamicul pregătește ofensiva spre sud, în zona Brașovului. lar 
noi încercăm manevre de mare strategie, proiectăm învăluiri pe 
un teatru de luptă imens, încât nu ne ajung forţele și luăm trupe 
din apărarea altor zone... 

— Așadar, socotiți manevra de la Flămânda o aventură? 
întrebă Crivăţ. 

— Oricum, o încercare fără sorţi de succes. Când fiecare 
batalion era necesar aici, pe frontul Carpaţilor, ne-am apucat să 
plimbam trupele peste Dunăre... Am fost împotriva planului de 
la bun început. Dar ce spuneai de soldaţi? 

— Merg pe drum și se uită la locurile pe unde au luptat. 
Numără mormintele, își amintesc de camarazii căzuţi și se- 
ntreabă: oare și-au vărsat sângele zadarnic? 

— Istoria va pune rânduială în toate, oftă generalul. Dar nu-i 
vreme de asta acum. Sunt lucruri mai urgente de îndeplinit. 
Căpitane Crivăţ, am mare nevoie de informaţii. Vreau să știu cât 
de aproape ne calcă nemţii pe urme și cam ce are de gând 
generalul von Schmetow. Vom opri retragerea undeva, pe linia 
munților, și trebuie să ne consolidăm. Fă ce știi și adu-mi date 
sigure despre inamic. iți dau cea mai bună grupă de cercetași 
din toată armata; oameni de munte, voinici și ageri. 

— Trei inși mi-ar fi de ajuns. 

— Bine. Du-te la cortul plutonului de gardă și alege-ţi oamenii. 
Când te întorci, te prezinţi imediat la mine! 

Crivăţ își alese trei ostași din escadronul de cercetare, trei 
bărbaţi puternici și iuți, ciobani din tată-n fiu, care știau bine 
potecile munților și se puteau strecura cu ușurință prin cele mai 
grele locuri. Plecară spre front. În întâmpinarea lor, pe șosea, se 
scurgeau șiruri nesfârșite de infanteriști, apoi tunuri mici, de 
munte, cu roți de lemn, trase de cai mărunți, și în sfârșit căruțe 
cu români refugiaţi de teama represaliilor pe care armata 
inamică le va dezlănţui revenind în satele eliberate vremelnic. 
Curând, apărură călăreţii și Crivăţ știu că frontul nu e departe. 
Mai întâi artileria și ambulanțele, apoi escadroanele falnice, 
ostași unul și unul, cu lăncile lungi la oblânc, cu chipuri 
încruntate sub viziere. Undeva, în depărtare, răsunau salve dese 
de pușcă și, din când în când, mugeau tunurile. 

— Se bate ariergarda noastră, nu glumă, spuse sergentul 


Bratu, care mergea alături de căpitan. 

— Trebuie să-i întârzie pe dușmani până când ne întărim 
poziţiile în munţi, îl lămuri Crivăţ. De-acuma, fraţilor, părăsim 
șoseaua: trebuie să stăm ascunși până trece avangarda 
inamică; pe urmă om vedea cum ne descurcăm. Ce zici, 
tătucule? 

— Nu ni-i teamă, am mai fost prin locurile acestea, spuse 
„tătucul”, un ostaș cărunt, cu barba nerasă de-o săptămână. Pe- 
aici, la Breţcu, mergeam să vindem pielicele de miel pentru 
cojoace. Cunosc locurile bine: e o scurtătură care duce peste 
deal, în comună. 

— Atunci, tătucule, fă bine și ia-o înainte. 

Bătrânul sări șanțul șoselei cu o sprinteneală neașteptată și 
se pierdu printre copaci. Ceilalţi îl urmară, cumpănindu-și 
armele. Căpitanul își scoase și el revolverul din toc. Urcară pe 
poteca umedă, alunecând la tot pasul, agăţându-se de crengi și 
încercând mereu să vadă ce se petrece pe șosea... 

Ultimele grupuri de cavaleriști trecură în goana cailor, având 
între ei câteva tunuri mici, de munte. O căruţă cu un cal șchiop, 
în care se afla o întreagă familie, trecu apoi pe șosea, scârțâind 
din toate încheieturile. 

— Bieţii oameni, au pornit în bejenie, spuse încet sergentul. 

— Is sătui de război, spuse celălalt ostaș. 

— Am dat de-un loc bine ascuns, de unde se vede toată valea, 
vesti „tătucul” care tot tropăia prin împrejurimi. Hai și-om mere, 
dom’ căpitan, că se-aude mișcare încolo, pe drum. 

Urcară pieptiș pe-o stâncă ieșită în afară, deasupra potecii. 
Tufe dese de aluni și mure îi ascundeau vederii de din jos; în 
schimb, șoseaua se vedea până departe, brăzdată de crengile 
copacilor mai mari. Căpitanul își puse la-ndemână harta. 

Apărură cei dintâi cercetași mămici. Mergeau furișaţi pe 
șosea, cu puștile gata de tras, iscodind cu ochi temători în toate 
părţile. Unul dintre ei făcu semn cu braţele, în urmă; o întreagă 
companie sosi în marș forţat, tot așa, cu armele la mână și cu 
degetul pe trăgaci. După ei veniră duruind piesele de artilerie 
grea, o apucară pe dealul din stânga, cu pantă mai domoală, și 
tunarii puseră tunurile în bătaie. Căpitanul însemna cu grijă pe 
hartă tot ce vedea. In urma artileriei, sosiră dinspre Brețcu 
infanteriștii. Unii târau după ei mitraliere pe roate. Se risipiră pe 


deal în sus și începură să-și sape lăcașuri de tragere. 

— S-o nimeri vreunul și-n partea noastră, zise încet „tătucul”. 

Peste câteva clipe auziră pe poteca din jos vorbă nemţească. 
Erau doi soldaţi inamici cu puștile în bandulieră. Mergeau încet 
și discutau. Unul dintre ei își descheie vestonul și scoase de la 
piept o iie cu cusături minunate. O apucă de umeri și-o întinse 
ca pe-o rufă la uscat, sub privirile pline de admiraţie ale 
celuilalt. 

— Un cadou potrivit pentru nevastă-mea, auzi căpitanul. 

— Te invidiez, Humpel. Eu n-am gasit așa ceva. M-am nimerit 
în casa unui cârciumar. Și un butoi e mai greu de ascuns sub 
haină. 

— Lasă, că duminica viitoare, dacă ajungem la Onești, merg 
cu tine la târg. Ai să vezi lucruri încântătoare acolo, ţesute de 
mâna femeilor. Ai de unde alege, pe cuvânt! 

Vorbind, se apropiaseră de stânca unde pândeau ai noștri. 
„Tătucul” luă de jos o piatră și o aruncă spre vale. Cei doi 
dușmani tresăriră, primul vâri la iuţeală iia în sân și făcu câţiva 
pași, cu arma întinsă, spre tufișurile de unde venise zgomotul. 
Celălalt se pregătea să-l urmeze, când de sus, de pe stâncă, îi 
sări în spate sergentul. Soldatul dușman, sugrumat pe jumătate, 
se lăsă liniștit în mâna atacatorului. Ai doilea cercetaș zbură și el 
de pe stâncă, tocmai când celălalt inamic manevra închizătorul 
armei. Coborâră apoi și căpitanul și „tătucul”. 

— Dacă ţineţi la viața voastră, spuse căpitanul Crivăţ în 
nemțește, fiți cuminţi și răspundeţi la întrebări. Dacă nu... 

Sergentul agită în faţa celui cu iia un pumnal scurt, cu lama 
lată, cum poartă vânătorii de urși. Prizonierul își feri faţa cu 
mâna. 

— Din ce unitate sunteți? 

— Divizia 71 infanterie. 

— Ce alte trupe mai sunt în zonă? 

— Mai avem o divizie de infanterie în stânga și una de 
cavalerie în dreapta. 

— În ce direcţie mergeţi? 

— Atacăm pe valea Oituzului. Căpitanul nostru spunea că 
înălțimea sa arhiducele vrea să ajungă la Onești, ca să 
deschidem drumul spre Valea Siretului. 

— Ce trupe vin în urma voastră? 


— Cavalerie multă. O divizie bavareză a venit ieri la Tirgu 
Secuiesc. 

— Artilerie? 

— Nu se vede? spuse prizonierul. Tunuri noi-nouţe și muniție 
din belșug. 

— Ce vă spun comandanţi despre atac? 

— Dacă luăm Moldova, o să avem pâine și petrol, care sunt 
viața armatei noastre în acest război. 

— Unde s-au instalat bateriile grele? 

Soldatul arătă dealurile de dincolo de Brețcu. 

— Ce știți despre armata noastră? 

— Ne-au spus că e zdrobită, că nu mai aveți muniţie și că 
soldații fug în satele lor. Nu ne aşteptam la împotrivire. Călăreții 
voștri ne-au făcut mult rău. Dar în munţi, cavaleria n-are putere. 
lar tunurile noastre bat mai departe decât ale voastre... 

— Om vedea noi, spuse căpitanul. Băieți, se adresă soldaților, 
hai să mergem până nu se-nserează. 

— Și cu ăștia ce facem? întrebă sergentul. Ar fi bine să-i... 

— Sunt prizonieri, spuse căpitanul. 

— Ei cum fac când îi prind pe-ai noștri? 

— Sunt prizonieri, repetă apăsat căpitanul. Îi luăm cu noi. S-a- 
nțeles? Tătucule, spuneai de-o scurtătură... 

Când ajunseră, pe căi ocolite, peste munte, la poziţiile 
românești, artileriile celor două armate începuseră duelul. Se 
conduseră după fumul ce plutea deasupra copacilor și ajunseră 
la bateria călăreaţă de pe înălţimea de la nord de Brețcu. În 
vale, cavaleriștii descălecaţi își săpau adăposturi. Căpitanul 
duse prizonierii la generalul Prezan și relată pe scurt ce aflase 
de la ei. 

— Bun, spuse generalul. Bine că le știm dispozitivul. Trebuie 
să așteptăm până se-nserează. După ce tace artileria, încercăm 
să-i alungăm de-aici. Se întoarse apoi către comandanții de 
regimente din jurul lui. Așa să le spuneţi ostașilor: în urma 
noastră e țara. Dușmanul n-are ce căuta pe pământul nostru. 
După apusul soarelui, vom da contraatacul! 

Căpitanul ceru să lupte și el în rândurile cavaleriștilor. 
Generalul încuviință cu un zâmbet. Ofițerii plecară la ostașii lor. 
In jurul tranșeelor cădeau mereu proiectilele de mare calibru. 
Din dreapta, de pe dealul din faţă, răspundeau cu înverșunare 


bateriile cavaleriștilor... 

La căderea serii, focul dușmanului încetă. Dar noaptea, de pe 
coastă, răsună deodată semnalul gornistului: atacul. Cavaleriștii, 
care n-aveau arme cu baionetă, își luară lăncile lungi și porniră 
ca o furtună înainte. Părea ciudat atacul acesta plin de 
înverșunare, pe mutește, fără niciun foc de armă; începură să 
pocnească în schimb armele dușmane; cavaleriștii alergau cu 
lăncile la șold, fără să le pese de gloanţele care șuierau pe lângă 
ei; ajunseră la adăposturile săpate în pripă de infanteriștii 
inamici. Îngroziţi, dușmanii o luară la fugă din faţa acestor sulițe 
fioroase și se retraseră la Breţcu, făcând zid în jurul bateriilor 
grele. Cavaleriștii puseră lăncile deoparte și se apucară, trudnic, 
să-și sape adăposturi pe noua poziţie. Se vedea bine că nu sunt 
deprinși cu  îndeletnicirile  infanteriștilor: după tradiție, 
cavaleristul luptă pe cal, șarjează cu sabia sau cu lancea, el n- 
are lopată și nici baionetă, nu e deprins să lupte pe jos și să 
îndure viaţa de tranșee... 

Căpitanul se gândi la toate acestea, își aminti splendidele 
parăzi la care cavaleria, zid strălucitor de lănci, unduind ca un 
lan de fier în pasul cailor, stârnea admiraţia mulțimii... 

Rămase cu ei peste noapte, de veghe cu ei; în jurul șoselei se 
strecurau când din dreapta, când din stânga, pâlcuri dese de 
ostași inamici, încercând să-i scoată de pe poziţii; carabinele 
cavaleriștilor pocneau ascuţit, grindine de gloanţe stăvileau 
drumul atacatorilor care se-ntorceau, ocrotiți de întuneric, în 
adăposturile lor. 

— Or mai ţine-o mult așa? întrebă un soldat tânăr, culegând 
roua dimineţii cu podul palmei și trecându-și-o pe frunte. 

Alături de el, un plutonier înfășură cu pansament fruntea unui 
soldat atins de-un glonte. 

— Credeai că vii la nuntă? mormăi el. Să vezi acum, când o- 
ncepe iarăși artileria... 

— Două săptămâni călare, zi de zi, se plânse ostașul iarăși. Nu 
mai pot, dom'plutonier. 

— O să vezi că mai poţi, îl linişti plutonierul. Bea o gură de 
apă ca să-ţi treacă foamea și să te-nviorezi. Mai rabdă niţel. 
Intăririle sunt pe drum. Se-aude că vine generalul Grigorescu cu 
divizia lui. 

— Generalul Grigorescu? spuse cu respect soldatul. Am auzit 


de el. 

— Cum să n-auzi, leatule! A luptat la Turtucaia și în Dobrogea. 
Un om viteaz și fără frică. 

Bubuitul tunurilor dușmane le întrerupse vorba. Obuze grele 
fluierară prin văzduhul clar al dimineții. 

— Oho, au adus tunuri grele! spuse plutonierul ascultând cu 
capul plecat exploziile. 

— Mare ispravă, tunurile! Tot cu soldatul ne batem, și dacă 
soldatul n-apucă să pună piciorul într-un loc, toată artileria lor 
nu face doi bani! 

Un curier veni în fugă în spatele liniei subţiri a apărătorilor: 

— Ordin de la divizie! Rezistaţi până la amiază, că a sosit 
infanteria! Trebuie să ţinem dușmanul în loc până se-așază ai 
noștri pe poziţie! 

O însufleţire nouă străbătu rândurile cavaleriștilor. Alergând 
aplecat de la o groapă la alta, un soldat împărți cartușe; apoi 
altul veni tot așa, tupilându-se la fiecare șuierat al proiectilelor, 
și le dădu brânză și pesmeți. Dar focul artileriei inamice, întețit, 
prevestea noi atacuri; ostașii lăsară mâncarea deoparte și 
apucară iarăși armele. 


Generalul Grigorescu era un bărbat frumos, lat în spate, cu o 
mustață falnică și părul tuns mărunt, cu cărare. Se ţinea drept în 
șea, chiar când în preajmă vâjâiau obuzele „grelei”. El veni pe 
poziții împreună cu cele dintâi subunități ale Diviziei 15 care 
primise ordin să înlocuiască trupele de cavalerie, istovite de 
luptă. Urmărind cu binoclul mișcarea inamicului, dădu ordin ca 
grosul diviziei să întărească poziţiile în spatele satului Poiana- 
Sărată, pe vechea frontieră. Între timp, o parte din trupe ţineau 
dușmanul pe loc, acoperind retragerea cavaleriștilor. Din spatele 
frontului inamic veneau noi și noi forțe spre trecătoare. Artileria 
lovea din față și din flanc poziţiile înaintate. Spre seară, când 
tirul dușman se potoli, generalul Prezan dădu ordin de retragere 
pe vechea frontieră, unde poziţiile fuseseră pregătite din vreme. 


COMUNICAT OFICIAL NR. 52 
din 18 octombrie 1916, ora 7 dimineața 


Frontul de nord și nord-est. Acțiuni de artilerie la apus de 


Tulgheș și Bicaz; atacurile inamice au fost respinse, s-au făcut 
90 de prizonieri. La pichetul Bolovăniș s-au luat prizonieri 2 
ofițeri și 65 oameni trupă. 

In valea Trotușului acțiunea în curs; s-au făcut până acum 
prizonieri: un ofițer şi 100 oameni de trupă. În valea Uzului toate 
atacurile inamice au fost respinse sângeros peste graniță. În 
valea Oituzului atacurile și contraatacurile continuă tot așa de 
violent; am cauzat mari pierderi inamicului și am luat prizonieri: 
3 ofițeri și 100 oameni trupă. 


3. 


În noaptea neagră, dangătul clopotelor părea și mai sinistru. 
Un cal necheză scurt, zornăind din zurgălăi, în vreme ce birjarul 
se străduia să-l liniștească. Femei cu copii în braţe coborau 
treptele caselor, alergau înnebunite spre beciuri. O fâșie de 
lumină albă traversă deodată cerul în căutarea aeroplanelor 
inamice. Curând se auzi zgomotul motoarelor. 

— Rodica, du-te în beci, drăguță, ascultă-mă. 

— Dar dumneata, tată? 

— N-am răbdare să stau închis ca un șobolan. Ti-am povestit: 
la Flămânda stăteam la doi pași de pod și avioanele bombardau 
podul. Sunt acum un fel de soldat, înţelegi? 

Șuieratul ascuţit al gardistului se întrerupse: 

— Hei, domnu, lumina! 

— Stinge lumina și du-te în beci, te rog. 

— Tată, vino cu mine. 

— Taci, Rodica. Trebuie să văd cu ochii mei ce se întâmplă. O 
să scriu mâine despre bombardare. Crimele acestea ar trebui 
strigate în auzul lumii întregi. 

Stinse lumina, deschise ușa. Vuietul motoarelor deveni și mai 
puternic. Apoi undeva, spre Mitropolie, plesniră cele dintâi 
bombe. Vuietul de motoare tot mai aproape. Reflectoarele 
biciuiau zadarnic cerul. Ah! lată-l! O muscă de argint în lumina 
aspră, bine conturată în întunericul negru. Bubuiră sec bateriile 
antiaeriene. Aeroplanul prins în lumină făcu o manevră 
disperată: se lăsă pe-o parte și începu să cadă iute, ca o pasăre 
cu aripile frânte; ieși din raza reflectorului și-și urmă drumul 
ucigaș deasupra orașului. Trecu, huruind îndrăcit. Bombele 


căzură, aprinseră case, stârniră strigăte de durere. Bistriţeanu 
grăbi pasul spre centru. Deodată se opri locului, ca trăsnit: în 
bezna orașului cuprins de panică, printre doi pomi văzu o lumină 
care se aprindea și se stingea iarăși... 

— Semnale! strigă înfiorat. Oameni buni, cineva face 
semnale! 

Căută disperat în jurul lui. După trecerea avionului, oamenii 
ieșeau din beciuri, priveau curioși în lungul străzilor negre, luna 
strecurată cu zgârcenie printre nori le lumina feţele anonime, 
umerii înveliţi la repezeală cu o haină sau o pătură, capetele 
date pe spate. 

— Oameni buni! Să  cercetăm! Cineva face semnale 
avioanelor. Haideţi să vedem ce-i! 

Oare mă cred nebun? se întrebă cu disperare. Sau sunt atât 
de înfricoșaţi încât le e indiferent? Se îndreptă spre un bărbat 
voinic, mirosind a vin: 

— Domnule, hai cu mine. Să facem ceva, pentru dumnezeu! 

— Lasă-mă, monșer. Am copii acasă. Vrei să mă vâri în belea? 
se scutură omul. 

— Spionii au pistoale, zise timid femeia de lângă el. Hai în 
casă, Nicule, că ești transpirat. 

II lăsă. Se apropie de alt grup de oameni: 

— Un telefon, chemaţi poliţia, faceţi ceva. Nu vedeţi ce se- 
ntâmplă? 

— Unde, domnule? spuse un glas nerăbdător și autoritar. 

— La casa de vizavi. Cineva face semnale aeroplanelor. 

— Nu se poate! Acolo șade un fost deputat. 

— Cu atât mai bine. Mergem și-i spunem să cerceteze! 

— Mergem, spuse omul. Clementino, adu-mi bastonul. 
Așteptă, nerăbdător, până când Clementina aduse din casă 
bastonul. Porniră amândoi, grăbiţi și încruntaţi, urmăriţi de 
glasul Clementinei: 

— Fiţi cu grijă, oamenilor, să nu dați de bucluc... 

Opriră un vardist, îl cunoșteau după fireturile albe care- 
mpodobeau uniforma: 

— Domnule sergent, pe strada alăturată... 

— Nu-i în circa mea, spuse sergentul și vru să plece. 

— Domnule, cineva face semne dușmanului și dumneata... 

— Unde, musiu? întrebă flegmatic sergentul. la să vedem 


noi... 

Porniră, de astă dată mai deciși. Printre pomi, lumina aceea 
misterioasă continua să clipească. Sergentul încercă poarta; era 
încuiată. Dădu să sară gardul, nu izbuti. Un câine mare începu 
să latre îndrăzneţ. O voce aspră îi ţinu isonul: 

— Plecaţi, de-acolo, derbedeilor! 

— Poliţia! spuse sergentul. 

— Ce vrei? 

— Din casa dumneavoastră se fac semnale... 

— Ești beat, omule? 

— Sunt în exerciţiul funcţiunii, spuse demn sergentul. Hai, 
deschideţi odată. 

— Cezar, marș! făcu omul. Cezar, n-auzi, jigodia naibii? 

La acest din urmă apelativ, Cezar se mai liniști. Omul se 
apropie de gard, cercetă cele trei siluete de dincolo de grilaj. 

— Made... Ar trebui mandat, spuse el. 

— Ce mandat, domnule? strigă Bistriţeanu. Nu mai pierde 
vremea că... 

— Hai mai repede, spuse și poliţaiul. 

În sfârșit, fostul deputat deschise și le făcu loc să intre. 
Ajunseră în faţa casei. O casă mare, cu două caturi, cu pod înalt, 
cum se făceau pe vremuri. 

— Semnale aici? se miră el. Cine să-ndrăznească? 

Într-adevăr, dădură ocol casei, văzură că nu e nimic. Nicio 
geană de lumină. 

— Vi s-o fi părut, spuse omul. la dă-te mai aproape, sergent. 
Parcă miroși a vin. 

— N-am băut nici apă-n seara asta, spuse supărat sergentul. 

— Am văzut și noi lumina, protestă Bistriţeanu. Haideţi să 
cercetăm ca lumea, domnule. E și interesul dumneavoastră. 
Vreti să vă pomeniţi cu o bombă în sufragerie? 

— Ferească sfântul, spuse omul grăbit. Să cercetăm, cum nu? 

Intrară în locuinţa mare, de modă veche, cu scară în spirală. 
De la primul etaj, o scară mai îngustă ducea spre spatele casei, 
la pod. Urcară, tropâind pe scări. Erau acum mai rușinaţi și mai 
nesiguri. În schimb proprietarul, speriat de amenințarea bombei 
care putea să-i facă praf sufrageria, era mai zelos decât toţi. 
Cercetară cămărutele nelocuite de la mansardă. Sergentul 
mătură pereţii cu lumina unei lămpi electrice. 


— Aha! strigă el. Priviţi aici! 

Un bec mare, din cele folosite la iluminatul străzilor din 
centru, zăcea spart de perete. Firul ducea către pod și era legat 
cu îndemânare la firele becului din tavan. 

— Ei, drăcie, se miră omul. Sunt singur în toată casa. Cine 
naiba să fi fost? 

Sergentul deschise geamul mic, care dădea pe acoperiș. 
Acoperișul, în pantă lină, ducea spre casa vecină, mai scundă. 

— Pe-aici a fugit, spuse el cu încredințare. S-a urcat pe casă, a 
intrat pe obirlic, a legat firele... 

— Dar sunt singur, repetă cu disperare proprietarul. N-a intrat 
nimeni în pod, de luni de zile. Numai domnul ăla care a vrut să 
cumpere casa... Tii! Să știi că el a lăsat geamul deschis... 

— Cum arăta? 

— Cum să arate? Ca toţi oamenii. 

— Înalt, mic, gras, scund? 

— Înalt, adus de spate, spuse proprietarul. Și avea părul 
cenușiu. 


4. 


La Feteşti trenul făcu o oprire mai lungă. Aştepta altă 
garnitură dinspre Constanța. Ceferistul din compartiment 
deschise geamul și strigă pe cineva. Un bărbat mic și slab, 
nebărbierit, cu salopetă murdară de ulei, se apropie de geam: 

— Unde-ai plecat? 

— Spre Constanţa. S-a-ntâmplat ceva cu telegraful. 

— Dacă mai apuci s-ajungi. Frontul e la doi pași de oraș. 
Lumea fuge pe capete. 

— Am auzit, spuse ceferistul din tren. Nişte fricoși. 

— Păi ce să facă, dom'șef, dacă vine prăpădul? Au dat foc 
cisternelor de petrol, să nu folosească dușmanului. Cică pe 
străzi e-ntuneric ca noaptea de atâta fum. Nemţii trec cu 
aeroplanele și aruncă bombe peste școli, în gări, în trenurile cu 
răniţi. Și lumea fuge care-ncotro... 

Locotenentul asculta înfiorat veștile. Constanţa, orașul viselor 
sale de adolescent... Întâia oară văzuse marea din tren, ca o 
fâșie albastră, abia-abia despărțită de cer, răsărind printre 
clădirile albe. „Amiralitatea”, cu tunurile vechi străjuindu-i 


faţada lungă... Apoi catargele zecilor de vase care dormitau 
lângă cheiurile nesfârșite... Statuia lui Ovidiu, în faţa Primăriei, 
într-o piață largă, cu clădiri mari împrejur, și dincolo de ele, 
pătratele de apă uluitor de albastră... 

— Au bombardat digul, povestea mai departe omul de pe 
peron. Și cazărmile de pe strada Mircea... 

Trenul așteptat se apropie de gară încet, fluierând ca să- 
ndepărteze mulţimea îngrămădită între linii. Apoi prin faţa 
locotenentului se perindară vagoanele cu oameni ciorchine pe 
scări, pe tampoane, pe acoperișuri. Frânturi de imagini, văzute o 
clipă în trecere: un cărucior de copil pe tenderul locomotivei, o 
babă cu traista de gât, susţinută de un soldat bandajat la cap, 
pe scara îngustă a unui vagon de clasa-ntâi, femei palide, 
susținând boccele, apoi un vagon de clasa a doua, cu luciul 
liniștitor al plușului verde, cu domni bine îmbrăcaţi fumând, 
tolăniţi pe banchete... Vagonul cu răniţi, sclipirea de-o clipă a 
halatelor albe, un soldat palid ca un mort, sprijinit de alţi doi la 
fereastră... Santinela cu uniformă zdrenţuită și murdară... Chipul 
unui medic istovit, cu barba nerasă și ochi încercănați... 

La fluieratul impiegatului, șirul imaginilor, oprit pentru o clipă, 
prinse iar să se desfășoare, mai repede, tot mai repede, până 
când ultimul vagon - o platformă cu tunuri betegite și arse - 
dispăru brusc, lăsând în urmă gara ciudat de liniștită. 

Trenul lui se urni încet din loc, alergă printre dealurile urâte, 
spre Dunăre, trecu ţăcănind ritmic peste marele pod întins 
deasupra valurilor neliniștite. 

— Au să-l distrugă, dacă pierdem Cernavodă, spuse 
posomorât ceferistul. 

Locotenentul îl privi fără să răspundă. Trenul ajunse pe 
terasamentul obișnuit, care tăia balta în două. Balta era o 
întindere uniformă de apă: oglinda limpede, liniștită, se întindea 
până în preajma terasamentului. Un pescar, în picioare, în 
barcă, aruncă cu meșteșug prostovolul, fără să ridice privirea 
spre trenul care trecea. 

— Astuia știu că nu-i pasă de război, zise iar ceferistul. 


În gară, la Cernavodă, rămase uimit de agitația care stăpânea 
mulțimea. La casele de bilete se îngrămădeau, strigând, zeci de 
oameni. Mâini întinse inutil peste capetele celor din faţă, 


bancnote fluturate zadarnic, boccele puse în mijlocul drumului, 
plânset de copii... Un poliţist încerca zadarnic să potolească 
acest vacarm. Locotenentul cobori cu sufletul greu, înotă prin 
gloata fremătătoare, ocoli un morman de valize în vârful căruia 
tipa un copil; se feri din calea unei femei îndoliate și plânse, 
care înainta buimacă spre o ţintă misterioasă, fără să vadă 
lumea din jur; la ușa pe care scria „Biroul Mișcărei” văzu zeci de 
inși asaltând un ceferist cu întrebări neînțelese, de care omul se 
apăra cu gesturi domoale din mână, ca de năvala unui roi de 
țânțari. 

Se strecură cu greu prin toată această vânzoleală și ieși din 
gară. Drumul spre oraș cobora ușor; văzu venind un șir de 
căruțe cu răniţi. Pe capra căruţelor erau bătrâni milițieni cu puști 
arhaice păstrate în bandulieră și cu căciulile înfundate până la 
sprâncene; alături de căruţe pășeau sanitarii, cu capetele 
plecate, cu feţele istovite și indiferente... 

— Ce se întâmplă, domnule căpitan? îl întrebă pe medicul 
care venea încet în urmă. 

— Ne presează la Topalu, dragă. Mai ales artileria grea. Dintr- 
un proiectil, se umple o căruță de răniţi... Plus cei care rămân 
acolo, morți pe loc. 

Se îndreptă spre comenduire. Pe strada principală urcau șiruri 
lungi de oameni, în deznădăjduita procesiune a refugiului - cu 
căruțe, cu cărucioare de copil sau ducând în mână puţinele 
lucruri pe care izbutiseră să le ia cu ei, o pâine, o pernă strânsă 
în braţele unei fetițe; o legătură din care se zărea coada unei 
tigăi. Un om ducea de căpăstru un cal, iar pe cal o adevărată 
piramidă de plăpumi, perne, și deasupra o pendulă mare, 
sculptată. O femeie grasă își îmbrăcase haina de blană și se 
ținea, leoarcă de nădușeală, după bărbatul ei care căra două 
cufere uriașe, legate cu curele groase; grăsana își făcea cruce 
ori de câte ori, peste toată zarva, tunurile detunau surd și 
profund. O femeie ducea un copil de mână, altul în brațe și-n 
urma ei tropăia mărunt o fetiță mai mărișoară, strângându-și 
păpușa la piept. 

Marinarul de la poarta comenduirii îi prezentă arma, cu o 
mișcare de ostaș bine instruit; curtea mică, îngrijită și curată îi 
păru locotenentului o oază de liniște și de stabilitate, după 
imaginile atât de dezolante care-i trecuseră în ultimele ceasuri 


prin faţa ochilor. Bătu la nimereală într-o ușă. Îi răspunse un 
glas răstit. Își lăsă geamantanul pe sală și intră în birou. Un 
comandor chel, care sorbea cafea dintr-o ceașcă mare, ridică 
iritat privarea: 

— Ce-i cu dumneata? De unde vii? 

— Sunt locotenentul lonescu din Escadra de monitoare. Am 
fost detașat la Giurgiu și mă întorc la unitate. 

— Documentele se răsti ofițerul. 

Era vădit nervos. Un soldat trecu pe sub geamuri ducând un 
sul de covoare. Ofițerul privi încruntat actele, i le înapoie, strigă 
prin ușa deschisă: 

— Nedelcule, înfășoară dracului carpetele alea, să nu le ude 
ploaia! 

Locotenentul privi fără să înțeleagă. Oare acest ofițer 
încruntat și sever nu era decât unul dintre cei pregătiţi să fugă, 
asemenea civililor înspăimântați de pe străzi? 

— Te prezinţi la unitate în cel mai scurt timp. 

— Dar unde-i unitatea? 

— Pe mine mă întrebi? Undeva acolo, arătă cu degetul spre 
fereastra care zornăia mărunt la fiecare salvă. Caută și 
dumneata o barcă, ceva. Doar ești ofițer de marină. Descurcă- 
te. 

Plecă descurajat, punându-și întrebări triste despre cealaltă 
faţă a războiului, pe care ei, în toiul luptelor, încercau s-o ignore. 
Oare cât s-o ignorăm? se întrebă. 

Găsi un pescar care-i vându o lotcă mare, ușoară, cu vâsle 
zdravene. 

— Nu face apă? întrebă locotenentul. 

— Am călăfătuit-o astă primăvară, dom'locotenent. E ca nouă 
și-mi pare rău de ea. Dar decât să mi-o ia dușmanii... S-o folosiţi 
sănătos. Dacă nu vă prinde furtuna, diseară ajungeţi la Topalu. 

Topalu era, într-adevăr, aproape, pentru un pescar deprins să 
vâslească de dimineață până seara, dar locotenentul, singur 
într-o lotcă mare, mergând în susul apei... 

Porni fără să mai întârzie o clipă, întrebându-se ce va urma. 
Viaţa aspră de la Apărarea sub apă rămăsese undeva, într-un 
trecut fără nume, ca o carte citită demult. Sergentul spulberat 
într-o clipă de mina pe care-o mânuise până atunci cu nepăsare, 
monitoarele austriece arătându-și prova joasă dindărătul 


ostrovului, ghemele negre ale bombelor izvorând din pântecele 
aeroplanelor. Totul, un război cu totul diferit de ceea ce visase. 
El însuși, pregătit pentru o luptă adevărată, pe puntea unei 
nave, peste marea potrivnică, presărată cu fumul escadrelor, 
așa cum văzuse în revistele străine - bătălii celebre și de o 
măreție care le estompa tragismul, mii de tone scufundate într-o 
singură zi, un submarin surprins la suprafaţă de un crucișător și 
retezat în două printr-o manevră dibace și disperată - 
palpitantele întâmplări ale războiului pe mare, gloria postumă a 
comandantului care, după ce-a ordonat părăsirea navei, a 
preferat să se scufunde odată cu ea decât să sară în cea din 
urmă barcă - toate erau în afara universului pe care-l zămislise, 
cu o cruzime inconștientă, războiul naval al locotenentului 
lonescu. Ce isprăvi făcuse? O torpilare pe jumătate izbutită, 
goana nebună din focul de baraj al escadrei inamice, vasul mic 
și vechi scufundându-se încet, ca un barcaz oarecare, apoi trista 
soartă a minelor fluviale, a barajelor improvizate cu disperare în 
calea puternicei flote, pentru a apăra podul acela, improvizat și 
el... 

Oare trăim într-o zodie a  provizoratului? se întrebă 
locotenentul vâslind cu disperare în amonte, spre locul unde se 
auzeau tot mai limpede salvele de tun. 


Comandorul avusese dreptate, monitoarele se aflau undeva, 
în amonte, pe linia frontului. Ajunse pe înserate în preajma 
locului unde, la adăpostul unei înălțimi, se stabilise nava-bază a 
Escadrei. Zări de departe siluetele joase, cenușii, ale 
monitoarelor acostate lângă țărm, sub sălcii. Unul dintre 
puternicele bastimente tocmai făcea manevra de acostare; avea 
pavilionul coborât la jumătate, semn că avea morți la bord... 

După ce se prezentă la comandantul Escadrei, ieși pe puntea 
navei-bază. Il întâmpină Iordache, un coleg de promoţie. 

— Misiune obişnuită, povesti acesta. Ne-au omorât 
observatorul de pe puntea superioară. Un sergent, brăilean de- 
al tău, foarte bun băiat. Au tras cu mitraliera de sus, de pe 
mal... 

— Vasăzică, așa vă distrați pe-aici... 

— În general n-avem pierderi, și am făcut incursiuni destule. 
Dar uite că se mai întâmplă... La vedete în schimb e jale. Din 


fiecare misiune se întorc cu câte-un om sau doi mai puţin. 
Misiunea noastră e să sprijinim flancul drept al frontului. Facem 
ce putem. 

— S-a dus vestea că la Rasova... 

Fața locotenentului lordache se lumină. 

— Ei da, la Rasova. Păi să fi văzut acolo bal, frăţioare. Frontul 
se oprise; ai noștri erau instalați solid pe poziții, și-atunci nemţii 
au adus artilerie grea. Tunurile noastre de câmp - ce să le facă? 
Nici nu băteau până la ei. Intr-o noapte s-au dus niște vânători 
în recunoaștere, au dibuit pe unde-și au nemţii bateriile acelea 
mari, pe urma am plecat noi, pe Dunăre. Mackensen se temea 
de monitoare, știa el ce știa. Și a instalat pe mal șapte baterii. 

— Șapte baterii? se minună lonescu. 

— Păi! Dă-ţi seama, să ia de pe front șapte baterii ca să-și 
apere flancul împotriva monitoarelor... Chiar și pentru atâta, 
merită să dai banii pe păcură. Ne-am dus în amonte, până-n 
dreptul lor, și-am început - și noi, și nemţii. Bum-bum, bum- 
bum! Un spectacol, pe onoarea mea. Să fi auzit tunurile lor de 
treisute cinci, bubuiau de se cutremura pământul. Noi 
manevram când la dreapta, când la stânga, și trăgeam de 
mama focului. |ţi închipui ce mai cadou le-am făcut nemților, 
care știau că artileria lor e bine păzită... Dar ce e mai interesant 
am aflat pe urmă, de la prizonieri: după isprava asta, 
Mackensen s-a înfuriat și i-a destituit pe comandanții bateriilor 
cu pricina. 

— Bine că mai aud vești bune, spuse locotenentul lonescu. De 
la o vreme... mi-am pierdut orice speranţă. 

— Trebuie să ne facem datoria, răspunse cu liniște lordache. 
Aruncă o privire spre țărm, făcu un gest ameninţător spre doi 
marinari care se hârjoneau printre sălcii, se întoarse iarăși spre 
el. Și eu m-am îndoit atunci, la Turtucaia. Un început așa de 
prost, că vedeai prin el sfârșitul. Mă gândeam că suntem prea 
slabi, vedeam puntea plină de răniţi, auzeam povestindu-se 
despre companii întregi nimicite pe poziţii după ce se apăraseră 
până la ultimul cartuș... Pe urmă balanţa a început să se 
schimbe. Am primit întăriri, am dat câteva atacuri reușite... Și 
tu, ia spune, ce-o să faci? 

— Deocamdată n-au loc să mă îmbarce. Mă ocup mai departe 
de apărarea sub apă: îmi fac o grupă de băieţi buni și mă pun pe 


treabă... 
— Așa-mi placi frate. Fii optimist, că războiul încă nu s-a 
terminat... 


5; 


— Mărturiseşte, spuse bărbatul. Nu mă lăsa să aflu din altă 
parte, că-i mai rău. 

Victoria ridică fruntea cu o mândrie nouă. Niciodată nu 
cutezase să-l înfrunte; supunerea îi fusese imprimată în adâncul 
fiinţei, începând de la sumbrul pension, pe jumătate mănăstire, 
unde a umbla cu ochii-n jos făcea parte din uniforma școlii. 
Ridică fruntea, pentru prima oară poate: 

— N-am săvârșit nicio crimă. Nu mă simt vinovată cu nimic. 
Mi-au repartizat doi militari în casă, pentru o noapte; în zeci de 
case s-a petrecut asta. 

— Și tu ai primit cu bucurie, tună bărbatul. Valahi de-ai tăi, 
firește. Neamul tău, care-a cutezat să ridice arma împotriva 
împăratului. 

— Nu vreau să-ţi ţin o lecţie de istorie. Știi bine pentru ce-au 
venit. 

Bărbatul încercă furios să-și lărgească cravata. Butonul de la 
guler sări cât colo, pe masă. Pe faţa ei fulgeră scurt lumina unui 
zâmbet; i se părea ridicol în furia lui, el, omul atât de măsurat în 
toate, pedant, omul care nu ridica niciodată tonul. Era roșu ca 
morcovul; cravata strâmbă și gulerul tare ca tabla, sărit peste 
gulerul hainei, îl făceau să semene cu un scandalagiu care a 
băut peste măsură. 

— Îţi vine-a râde! horcăi el. Ai și de ce. Nu știi că diviziile 
maiestăţii sale i-au fugărit înapoi, până la graniţă, și le vor trece 
țara prin foc și sabie, ca să-i înveţe minte? 

— Războiul nu s-a terminat, spuse Victoria. lar dacă se vor 
întoarce, voi râde de-a binelea. 

— Să pleci din casa mea! spuse el cu o liniște ciudată, 
înspăimântătoare. Nu pot răbda rușinea asta, militari valahi să- 
mi calce pragul. Să dispari din ochii mei! 

— Și-așa aveam de gând să plec, spuse ea la fel de liniștit. 
Casa asta pe care-o lauzi atâta mi-a fost ca o temniţă: am urât-o 
totdeauna. Și pe dumneata te-am urât. Mă gonești crezând că- 


mi faci un rău: de fapt, e cel mai mare bine pe care mi-l poţi 
face! 

Plecă, lăsându-l prostit în mijlocul camerei, între 
geamantanele de piele încă nedesfăcute. Se duse în camera ei, 
trânti la nimereală într-o valiză rochii, albituri, o față de masă 
lucrată de mâna ei, ceasornicul tatălui, păstrat ca o relicvă 
alături de scrisoarea de la fratele exilat în pustă. Trecu prin 
sufragerie ducându-și geamantanul ca pe-un simbol al libertăţii; 
el o urmări cu ochii tot așa, holbaţi, incapabil să rostească o 
vorbă. Nu-i spuse nici ea nimic; trecu pe lângă el nepăsătoare, 
cu ochii ţintă înainte. Nu aruncă nici casei o privire de rămas- 
bun; o stăpânea o exaltare nemaicunoscută, care-o făcea să se 
miște repede și precis, fără sentimente, cu hotărârea pe care ți- 
o dau marile răspântii ale destinului. 

Abia în gară încercă să-și adune gândurile. Plecase, dar unde? 
Fratele ei, învățătorul, mânca pâinea amară a exilului undeva, 
departe de ai lui; celălalt frate își lăsase casa, nevasta și copiii, 
ca să împlinească porunca împăratului. Dar n-avea încotro; la 
Topliţa, la cumnata ei, Magdalena, se afla oricum în siguranţă, 
până va găsi o soluţie oarecare... Işi numără banii din geanta 
veche pe care o luase la nimereală din garderob. Îi ajungeau 
pentru biletul de dus. Pentru întoarcere, nu-i trebuiau bani. Știa 
că n-o să se mai întoarcă niciodată. 


Cumnata o primi firesc, parcă așteptându-se s-o vadă. Îi 
ascultă povestea, în vreme ce-i pregătea o ceașcă de cafea; nu-i 
puse nicio întrebare. Lucrurile erau destul de limpezi, previzibile 
chiar. 

— Mă aşteptam la una ca asta, spuse ea. Mă și miram că poți 
face casă bună cu unul ca el. Am auzit că scria la gazetă 
împotriva românilor. Cântă în strună grofilor, ca să-i fie bine. 
Lasă, liniștește-te. Ne-om descurca noi cumva. 

— Și tu... ce vești mai ai de la Tiberiu? 

— Vești bune, dragă. L-or luat prizonier în Galiţia, o dat bunul 
Dumnezeu c-o scăpat teafăr. De-acuma e-n Rusia, cu alţii de-ai 
lui; lucrează la o fabrică, trăiește omenește și croiește gânduri 
de întoarcere. Umblă să facă petiție cătră ţarul rușilor, să 
alcătuiască trupă din prizonierii ardeleni și să se bată cu nemții. 
Dar oamenii țarului stau la gânduri; nu le place o treabă ca asta. 


— De ce să nu le placă? Le-ar fi aliați. 

— Le sunt mai de folos acolo, în fabricile lor, de unde cei tineri 
au plecat pe front. Prizonierii lucră fără simbrie, știi? Prietenii 
tarului au pe moșiile lor prizonieri cu miile. Argaţi fără plată. 

— Tu, Magdalenă, încurcată-i lumea! oftă Victoria. Cei mari 
scornesc războaie și cei mici plătesc cu sângele și cu suferinţa 
lor... 

— Trebuie să ne supunem sorții, spuse Magdalena simplu. Dar 
s-o făcut târziu, dragă, și-om avea vreme de vorbă și mâine. Ti- 
oi pregăti camera cea bună, să stai acolo cât îţi va place. Nu-ţi 
strica inima pentru întâmplarea asta; om găsi noi leac pentru 
toate. Hai să-ţi așezi lucrușoarele. De-ar ști bietul Tiberiu, ce s- 
ar mai bucura! Mâine-i scriu carte, să-i dau veste și lui. Despre 
partea mea, fii ca la tine-acasă, abia mai scap de singurătate. Și 
nu plânge, că nu se merită! 

li îmbrăţișă umerii și porniră amândouă către camera mare, 
rece și curată, păstrată pentru oaspeți. 


6. 


După ce Poiana Sărată fu ocupată de câteva ori la rând când 
de-ai noștri, când de dușmani, artileria inamică dezlănțui un foc 
răzbunător asupra satului vecin, Hârja, unde bănuia că s-ar afla 
rezerva armatei române. Atacuri după atacuri, cu trupe mereu 
proaspete, sleiau forţele batalioanelor române rămase tot timpul 
pe poziţii; oamenii dormeau pe apucate în tranșee, în pauzele 
dintre două lupte, cu mâna pe armă, gata în orice clipă să 
riposteze aprigului foc dușman. 

— La nord de Hârja, pe coama Stăneica, dușmanul are patru 
obuziere de 150 și două de 210, raportă căpitanul Crivăţ la 
întoarcerea dintr-o cercetare. Dar ce m-a surprins este o 
mișcare ciudată, furișă, către valea Slănicului. 

Generalul Grigorescu privi pe hartă. 

— Mda, spuse el gânditor. Ar putea încerca să ne cadă-n 
spate. O să trimit un batalion... 

— Mă duc și eu, domnule general. Cunosc de-acum locurile. 

— Bine, spuse generalul. la batalionul unu din Regimentul 13, 
niște băieți de ispravă. Ei au trecut cei dintâi frontiera, acum 
două luni. Du-te la biroul operaţii să-ţi facă ordinul, o să-l trimit 


și la regiment spre știință. 

Crivăț se prezentă cam nedumerit la biroul operaţii și spuse 
ce ordonase generalul. 

— Nu vă miraţi, îi spuse un maior tânăr în timp ce scria 
ordinul. Așa obișnuiește domnul general: în cazuri grave ia 
hotărârea direct, fiindcă recunoaște personal terenul și știe în 
amănunt situaţia trupelor. Normal ar fi fost să ordone brigăzii, 
iar brigada regimentului: „Trimiteţi un batalion...” Dar domnul 
general știe singur ce batalion trebuie trimis. Știe că Regimentul 
13 e mai aproape de valea Slănicului și că trupa e mai odihnită. 
Luaţi batalionul și duceţi-l la izbândă. lată ordinul, domnule 
căpitan. Mă îngrijesc eu să trimit o copie comandanților. 

Crivăț ajunse într-un sfert de ceas la bivuacul batalionului. 
Comandantul primi bucuros vestea intrării în luptă, ordonă 
adunarea și fără vorbă multă ostașii porniră, în trăgători, spre 
dealul care străjuia Slănicul spre miazănoapte. Crivăț mergea cu 
plutonul din frunte, condus de sergentul Pascu. In drum, oamenii 
vorbeau încet între ei. 

— leri au fost două luni de când l-am îngropat pe dom’ 
locotenent al nostru, zise Sfetea. Parcă-l aud: „Inainte, flăcăi! 
Sergent ia comanda! Loviţi-l pe dușman...” 

— Și nu l-am lovit? ripostă sergentul Pascu. Am ajuns până-n 
inima Ardealului, și de-ar fi fost după gândul nostru... 

— Nu ne-am fi întors cu una cu două. 

— Ai prins glas, cumătre? spuse voios sergentul. Mă temeam 
că faci nunta cu bandaj la cap... 

— D-apoi nu era să-l ţin un an, spuse Sfetea cu năduf. l-am 
spus doftorului: „Dom' maior, eu fug din spital dacă nu-mi daţi 
drumul. Rana s-a vindecat, de-acu gata...” Da’ el. „O să-ți 
rămână semn, cumătre!” Că luase și el vorba aiasta a mea. „Nu- 
mi pasă de semn, daţi-mi drumul să mă duc la regiment!” 

— Viteaz ai mai fost, cumătre! se prefăcu uimit sergentul 
Pascu. 

— Viteaz-neviteaz, decât să  mă-nvârtesc prin ograda 
spitalului, tot mai bine-i aici, lângă ai mei. Un cumătru de-a 
meu, din Vaslui... 

— Alt cumătru? Măi Sfeteo, tu ești cumătru cu toată Moldova? 

— Eah! Vine vorba, dom’ sergent. Da suntem oleacă de rude, 
nașu-său Petrache e văr de-al doilea cu mamaia... 


— Și ce-o făcut cumătrul aista al tău? 

— N-o făcut ni'ic. Da o fugit de la abulanție după ce i-or tăiat 
piciorul și-acu mână caii la trenul regimentar. Dacă nu l-or primit 
înapoi la companie, încalte tot soldat se cheamă... 

Cu vorba, batalionul ajunse pe creasta dintre văile Slănicului 
și Oituzului. Tocmai la vreme: grupul dușman pornise să 
ocolească poziția românilor. Batalionul se strecură printre tufe și 
stânci, călcând ca pisicile și înconjurând din spate și din stânga 
pe inamicii care înaintau tot așa, furișându-se. O răpăială de 
puști venind din urma lor îi năuci pe dușmani. Se întoarseră să 
facă față atacului neașteptat. Văile huiau de împușcături: din 
copaci ploua cu crenguțe subţiri retezate de gloanţe; cele două 
grupuri se luptau cu înverșunare pe coastă, neavând a aștepta 
sprijin de nicăieri: erau pe un fel de „pământ al nimănui”, 
departe de liniile de luptă, iar artileria nici uneia dintre tabere 
nu putea trage, de teamă să nu-și nimerească propriii soldaţi. 

Lupta se desfășura de aproape: de după trunchiul copacilor 
țâșneau flăcările de la gura ţevii; strigăte de durere răsunau în 
toată pădurea. Sergentul Pascu se alese cu umărul zdrelit de un 
glonte ricoșat; Sfetea se văita că i s-a desfăcut bandajul tocmai 
acum; Vasile căzu mort lovit drept în frunte, dar curând ostașii 
inamici rămași în viaţă aruncară armele. 

Batalionul se întoarse escortând trei ofițeri și o sută de soldați 
inamici luaţi prizonieri. Dai rândurile lor se răriseră și mai mult... 


La 18 octombrie, în sectorul Oituzului inamicul hotărî să dea 
atacul decisiv. Atacul fusese pregătit cu mare risipă de artilerie. 
Insuși arhiducele, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, venise 
să asiste la ofensivă. O zi și o noapte, asupra poziţiilor românești 
se abătuse o adevărată grindină de foc și fier. Artileria se oprea 
doar cât să dea răgaz batalioanelor, încurajate cu raţii duble de 
rachiu, să pornească la arac. Copleșite de valurile dușmane, 
trupele noastre se retrăgeau, dând încredere inamicului într-o 
victorie ușoară. Apoi se năpusteau cu furia deznădejdii la 
contraatac cu baioneta și-și luau înapoi bucata de pământ, 
creasta de deal, un crâng, o vâlcea. 

Crivăţ, rămas în linia-ntâi alături de batalionul vasluienilor, îi 
călăuzi către pădurea Vrânceanu, pe un deal frumos din stânga 
râului. Acolo inamicul încerca să facă o breșă în dispozitivul 


apărării; pădurea fusese bătută ceasuri de-a rândul cu artileria 
grea. 

— Aista-i cimitir, nu pădure, spuse Sfetea pășind înfiorat 
printre copacii smulși din rădăcină de explozii. 

— Nu te uita la gropi, ci la dușman, îi povăţui sergentul. Hai, 
flăcăi, mai cu inimă! 

Abia își ocupaseră poziţiile pe coasta dealului, când 
infanteriștii dușmani se repeziră la atac. Uniformele lor 
înnegreau pădurea; la ţevile armelor flăcările împușcăturilor 
jucau ca niște licurici nestatornici. Apărătorii se luptau cu 
îndârjire; mulţi atacatori rămaseră, morți sau răniţi, pe drumul 
dintre poalele dealului și linia de apărare pregătită în grabă; dar 
în urma lor veneau valuri-valuri forțe proaspete, ca și cum 
arhiducele ar fi hotărât să-și arunce-n foc, pe rând, toate 
regimentele, numai să sfârșească odată cu această rezistenţă 
încăpăţânată. Incepură să cadă și din rândul apărătorilor; ici și 
colo se auziră gemete și strigăte de ajutor. Copleșiţi de năvala 
dușmană, românii se retraseră spre vârful dealului, așteptând ca 
dușmanii să se risipească printre copacii decapitaţi, să se 
încurce în gropile de obuz, să se poticnească în crengile căzute. 
Atunci ei porniră la contraatac, cu baioneta, și dușmanii, 
împuţinați, făcură cale-ntoarsă... 

— Sărac batalionul nostru, o mai rămas cât o companie, 
spuse cu regret plutonierul adjutant. 


Din raportul generalului Falkenhayn, 
comandantul Armatei a IX-a, adresat 
Marelui cartier german la 21 octombrie: 


Puterea de atac a diviziei 71, după 14 zile de neincetate 
lupte, este atât de slăbită, încât o scurtă pauză îi este absolut 
necesară, și, numai dacă va fi întărită cu forțe proaspete, va fi în 
stare să obțină succese hotărâtoare... 


7. 
Grupul apărării sub apă al Escadrei avea drept navă-amiral 


lotca locotenentului. Vechea șalupă, folosită înainte pentru 
transportul minelor, se  scufundase în timpul unui 


bombardament. Sergentul Velican, care-o mânuia, scăpase ca 
prin minune, sărind peste bord în vreme ce șalupa se umplea cu 
apă. Ajutorul lui, soldatul Scurtu, era un lungan de prin partea 
locului; avea o iubită în Cernavodă și plănuia să se însoare. Și 
mai era Nedelcu, ordonanța, un ostaș bun la toate, priceput și la 
tragere cu pușca, și la electricitate, iar pe deasupra un bucătar 
iscusit. Mica unitate începu să trăiască pe picioarele proprii din 
primele zile; locotenentul și cei trei marinari făceau exerciţii de 
minare, sondau adâncimea apei în locurile unde navele urmau 
să acosteze, plecau cu lotca în recunoașteri de noapte când 
Escadra pregătea vreo acțiune mai însemnată. 

După câteva săptămâni de lupte grele, veni vestea că portul 
Constanţa a fost ocupat de dușman. Apoi căzu și Medgidia; 
trenurile dinspre mare încetară să mai circule. Într-o seară, 
aeroplanele dușmane, care se vedeau mereu rotindu-se pe 
deasupra frontului, departe spre răsărit, se apropiară pe 
neașteptate de Dunăre. Un șir de cinci avioane luară podul în 
lung, semănându-și drumul cu bombe. Dar de teama artileriei 
zburau prea sus și bombele nu-și atinseră ţinta; cădeau pe 
alături, în Dunăre sau pe pământul moale al bălții, stârnind 
zadarnic coloane înalte de apă și noroi. Pe apă începură să 
plutească, cu burţile în sus, mari pești uciși de explozii. Pescarii 
din jurul Dunării umblară toată noaptea să culeagă recolta 
neașteptată a bombardamentului inamic... 

A doua zi, bubuiturile se auziră mai aproape. Românii, loviți 
cumplit de artileria grea, rezistau cu greutate la sud de 
Cochirleanca, apărând orașul Cernavodă. 

La 23 octombrie, o formidabilă forță dușmană înconjurase 
orașul. De la Tortoman se apropia o divizie; de-o parte și de alta 
a bălții Cochirleanca înaintau coloane de infanterie susținute de 
artileria grea. 

Spre seară, veni ordin de retragere spre Hârșova. La 
adăpostul artileriei și al avangărzilor care ţineau clădirile 
principale din oraș, trupele începură evacuarea. Bărci și șlepuri, 
tunuri și chesoane de muniţie, ambulante, totul se puse în 
mișcare spre nord, sub protecţia bateriilor grele și a tunurilor de 
pe monitoare. 

In dimineaţa zilei următoare, locotenentul lonescu începu să 
încarce în bărci minele și explozivii, păstraţi la-ndemână până în 


ultima clipă. Un miliţian bătrân veni de la comandament. Avea 
hainele pline de moloz și sânge. 

— Opriţi evacuarea! spuse el. Ordin de la domnul general. 

O rază de speranţă miji în sufletul trist al locotenentului. 

— Ce s-a-ntâmplat, tătucule? Ne-aduci vreo veste bună? 

— Ba. E ordin să dărâmăm podul. 

— Podul? 

— Da, podul. Ca să nu poată trece dușmanii Dunărea. Pe mine 
m-au dat călăuză. Am ordin să vă duc în Baltă, pe unde știu eu 
că se poate trece. Cu apa asta mare, balta-i primejdioasă, 
domnule locotenent. 

— Aştept ordin scris, spuse locotenentul. E ușor de spus: 
„distrugeţi podul”. Știi ce-nseamnă asta, tătucule? 

— Eu știu una: că nu-mi place să văd podul năruit. Dar decât 
să treacă neamţul dincolo... 

— E drept, spuse locotenentul. 

Bătrânul scoase din manșeta lată a mânecii de la manta o 
hârtie și spuse încet: 

— Poftiţi ordinul. E semnat chiar de general. Un colonel de la 
geniu mi-a povestit cum o să fie cu podul. Distrugerea se face 
cu socoteală, așa a spus. Artileria o să lovească în partea asta, 
spre oraș. Noi îl minăm spre Borcea și-l rupem în două. Păi eu 
am lucrat la podul ăsta, dom’ locotenent. Am nădușit ani de zile 
până s-a pus locomotiva de l-a trecut. Și inginerul Saligny stătea 
dedesubt, colo, lângă apă. Așa-i obiceiul când se-ncearcă un pod 
nou... 

Sergentul Velican și soldatul Scurtu, „echipajul” 
locotenentului, vâsleau domol. Nedelcu rămăsese de pază la 
depozit, cu toate protestele lui. Nici n-ar fi avut loc în lotcă. lar o 
șalupă nu putea fi trimisă aici. Nicio șalupă nu se poate strecura 
prin baltă mai bine decât o lotcă ușoară; locotenentul mulțumi 
în gând pescarului. 

Alături de el, folosind o vâslă scurtă drept cârmă, bătrânul 
fuma și tăcea, parcă de teamă să nu tulbure liniștea adâncă 
dimprejur. Tunurile băteau undeva departe; deocamdată în 
orașul pustiu era liniște, dar se ghicea veghea încordată a 
sutelor de oameni din ariergărzi, care așteptau cu resemnare 
apariţia dușmanului, în vreme ce spre nord, pe malul Dunării, 
ultimele trupe ale diviziilor care apăraseră cu atâta înverșunare 


orașul se retrăgeau spre Hârșova. 

— De-acuma intrăm în baltă, spuse bătrânul. Lăsaţi-o mai 
încet, să nu ne lovim de vreun copac. 

— Atâta ne-ar trebui, cu încărcătura asta... mormăi sergentul. 

Bătrânul mânui cu îndemânare vâsla care ţinea loc de cârmă 
și strecură barca printre două sălcii bătrâne. Intrau într-o pădure 
ciudată, cu apă în loc de iarbă: numai coroanele sălciilor se 
vedeau deasupra: ici și colo, apăreau din apă vârfuri de tufe pe 
care bătrânul le ocolea cu îndemânare, căutând, după semnele 
numai de el știute, drumul cel bun prin pădurea inundată. Când 
și când, crengile moi ale sălciilor plângătoare le biciuiau feţele: 
alteori, treceau peste câte-o buturugă plutind între două ape, și 
pe fundul bărcii se auzea prelung un râcâit aspru, care-i făcea 
pe marinari să tresară: bătrânul îi îndemna cu capul să 
vâslească mai departe și barca își urma drumul prin pădurea cu 
copaci fără trunchiuri. 

— De-acu suntem aproape, zise el într-un târziu. E locul cel 
mai bun, piciorul podului e la o zvârlitură de băț. Indată ieşim la 
lumină și-o să vedeți... 

Barca făcu un ocol scurt, pe după două trunchiuri gemene, 
negre și fără frunze. 

— Copaci frumoși. l-a lovit trăsnetul astă-primăvară, lămuri 
bătrânul. E semnul nostru că suntem la coșuri; aici se pescuiesc 
cei mai mari crapi din toată balta... 

Marinarii văsleau mereu, în tăcere. 

— Acuma lăsaţi-o ușurel, spuse bătrânul. Ne strecurăm pe 
după salcia de acolo, e un șanț de scurgere săpat anul trecut, 
când voiam să clădim cherhanaua; n-am mai apucat. Incet, să 
nu ne lovim de dig. După asta, dacă trecem cu bine, suntem la 
pod... 

Într-adevăr, privind în sus locotenentul văzu firele de telegraf 
care atârnau, ciudat, parcă agăţate de cer, apoi însuși podul, 
temeinică schelărie de fier oglindită în apele lucii. 

Barca își încetini ca de la sine lunecarea tăcută; în privirile lor 
podul creștea încet, se înălța parcă răsărind din apă, pe măsură 
ce înaintau. 

— Asta-i, domnule locotenent, spuse bătrânul răgușit 
deodată. Aici e una dintre îmbinări; dacă o stricăm, atunci 
bucata asta se descumpănește și se ridică-n sus, mijlocul ei se 


reazimă pe piciorul de colo, iar capătul celălalt se frânge și el și 
se duce-n apă. Dintr-o lovitură, două rupturi. Pe care numai cel 
care are planurile-n mână le mai poate repara... 

Locotenentul înghiţi în sec. Trecuse de-atâtea ori cu trenul, 
venind dinspre Fetești, văzuse balta secată, cu urmele 
inundației înscrise pe trunchiurile bătrâne ale sălciilor; văzuse 
primăvara apele crescute, acoperind mii de hectare și prefăcând 
aceste locuri într-o lume de basm. Pasagerii năvăliți la geamuri 
își arătau cu încântare un amănunt banal al vieţii din baltă: 
pescari făcând semn din bărcile lor către trenul care tulbura 
tăcerea măreață a apelor; cârduri de rațe sălbatice înflorind 
întinderea sticloasă; un iepure rămas stingher pe o mică insulă 
plutitoare; cherhanaua; câteva cuiburi de păsări clădite cu 
meșteșug ciudat în vârful sălciilor; o colibă. 

— Minunea asta s-o stricăm noi acum! spuse pe gânduri 
sergentul Velican. În câţi ani s-a făcut, tataie? 

— Vreo zece ani cu totul, spuse în silă bătrânul. 

Soldatul moșmondea lângă geanta cu scule. Începuse să 
înfășoare pe cot fitilul Bickford, cu mișcările unei femei care face 
un scul de lână. 

— Nu-i pasă, spuse mușcător bătrânul. Pentru el, să terminăm 
treaba mai repede, asta-i. 

— Lasă-l, zise încet locotenentul. 

— Ce să mă lase? mormăi soldatul oprindu-se din depănat. 
Tata e impiegat în haltă, la Borcea; ce-o zice el când o afla c-am 
stricat podul? Cât nu e pod, nu e nici tren, și halta nu mai e 
haltă. Nu-mi pasă, ai? 

Locotenentul îl bătu pe umăr: 

— Tuturora ne pare rău, Scurtule. Dar decât să-l lăsăm 
dușmanilor... Hai, la treabă. Să vedem cum instalăm 
încărcătura. 


Capitolul V 
1. 


— În cât o fi azi, vere? 

— Ştie dracu, spuse Merin. Da ce-i, Negrene? Ți se făcu de 
permisie? _ 

— Permisie, cu neamţu-n pragul casei? Intrebam și eu, așa. 

— Două'ș'șapte, mă, făcu majorul cu superioritate. Și cu 
permisia, lăsaţi-o mai încet. Văzurăţi ce-a fost cu refacerea. 
Când să zicem hop... 

— Măi, și eu nu văzui niciodată Piteștiul. Mă gândeam că 
acum o să-l văd, dacă intrăm în refacere. Da' veniră alpinii și s-a 
zis cu odihna noastră. 

— O să mergem și la odihnă, după ce i-om goni pe alpinii 
ăștia. 

— l-om goni? spuse încet Merin. Deocamdată ne gonesc ei pe 
noi. 

Stăteau în șanțurile săpate în fugă pe malul Jiului, sub ploaia 
rece, cu spic de zăpadă. Trei zile-n șir, regimentul lor se bătuse 
eroic pentru fiecare ridicătură de pământ, pentru fiecare vale, 
pentru fiecare pâlc de copaci, dar dușmanul era mult mai 
numeros.  Batalioanele gorjenilor erau  înjumătăţite, trupe 
proaspete nu sosiseră încă. lar căruțele abia izbuteau să 
evacueze răniții. 

— Mă, izbucni Merin deodată, războiul ăsta-i tare al dracului. 
Nici pe general nu ni-l lăsară teafăr. 

— Și ce om cumsecade, exclamă majorul. Lumea îi spunea 
„tata Dragalina”. Ofiţerilor mai tineri le-a fost profesor, toţi îl știu 
și-l iubesc. De s-ar înzdrăveni mai iute... 

— Auzii că-i taie mâna, spuse înfiorat Negreanu. 

— Păi da, se vâri în vorbă un sanitar. l-o și tăiară, mă. Cică l-a- 
ntrebat pe doctor: „Doctore, cum m-aș putea vindeca mai 
repede?” „Dacă vă tăiem brațul...” Atunci taie-l și fă-mă bine să 
plec de-aici. Mi-ajunge un singur braț...” 

— Chiar așa a zis? 

— Așa. 

— Ce mai om, spuse cu admiraţie majorul. Parcă-l aud când 
veni pe la regimentul nostru: „Rezistaţi energic pe poziţii! Curaj, 


flăcăi! Apăraţi glia patriei străbune!” 

— Cu el ne-ar fi fost mai ușor, oftă Negreanu. 

— Dar ordinul lui a rămas în picioare, nu-i așa? strigă majorul. 
Ce dacă e rănit? E tot generalul nostru. Și dacă a spus să 
rezistăm, o să rezistam! 

— Zice că în fiecare zi cere rapoarte despre mersul luptei, 
spuse sanitarul. Chiar acolo, la spital, tot la front se gândește. 

— O să-i dăm curând vești bune, adăugă Negreanu. 

Stăteau pe malul Jiului, rămășițele unui regiment care din 
prima zi de război nu cunoscuse odihna. Se aflau acolo, 
împuţinaţi dar dârji, cu sufletele înnegurate de imaginile 
retragerii. Dușmanul înainta pas cu pas pe pământul lor, se 
apropia de casele lor; din satele de la deal se scurgeau de-a 
lungul Jiului șiruri lungi de căruţe cu bătrâni, femei și copii care 
fugeau din calea invadatorilor. 

Sublocotenentul Victor Popescu se ivi dinspre postul de 
comandă al regimentului. 

— Băieți, dușmanul e pe aproape. Vine-ncoace cam fără grijă; 
patrulele noastre din pădure s-au retras fără să tragă un foc. 
Avangărzile lor dădură iama prin crame și se puseră pe 
petrecere. Cavaleria vine mai iute, artileria le-a rămas în urmă. 

— S-aude că intrară azi-noapte în Tucinești, spuse un soldat. E 
acolo un conac frumos, și-o moară. Acolo măcinam noi. 

— Și-o să mai măcinăm mă, gorobete. Să te văd când o suna 
goarna. Cel dintâi să fii la atac. 

— O să fiu, dom'subl'ent, încuviinţă cu hotărâre soldatul. 

— Văzurăţi mă, bavarezii ăștia? Aveau tălpi de fier la bocanci, 
și fiecare soldat cu mitraliera lui. 

— O să-i băgăm în Jiu cu mitraliere cu tot! 

Când ceața de pe dealuri se mai risipi, ostașii văzură tunurile 
mici, puse în bătaie, cu artileriștii trebăluind în jurul lor. 
Deocamdată, dincolo de Jiu nu se vedeau decât pletele sălciilor, 
ca niște umbre nelimpezi în văzduhul rece. 

— Nu trage nimeni, veni ordin pe linie. Și nu scoateţi capul, să 
nu ne dăm de gol înainte de vreme. 

Așteptau încordaţi, fremătând de emoție. Deodată, văzură 
valurile de infanteriști inamici cum se apropiau; mergeau 
nepăsători, fără să se ferească. 

— La atac, înainte! 


— Inainte! 

Ca un singur om, gorjenii ţâșniră din adăposturi. Coborâră 
spre lunca Jiului chiuind și trăgând din mers. Bavarezii, care 
înaintau fără grijă, încercară să se desfășoare în trăgători. Dar 
n-avură vreme. Ostașii români ajunseră repede între rândurile 
lor, trăgând mereu, lovind cu baioneta și chiuind. Pâlcuri de 
soldați dușmani aruncară puștile: cei din cuiburile de mitraliere 
o luau la fugă, lăsându-și temutele arme pe mâna atacatorilor. 

— Uite-i mă, cum fug! strigă Marin. Atinge-i, Negrene. 

— Daţi, flăcăi! 

Trecură apa Jiului tot așa, cu chiote și împușcături. În 
depărtare se vedeau casele din Simbotin, risipite printre râpe și 
muchii de deal; copaci bătrâni ascundeau pe jumătate 
acoperișurile. Dintr-acolo, inamicul trăgea aprig cu mitralierele, 
dar gorjenii nu șovăiră. Tupilați prin grădini, pe sub garduri, 
oprindu-se după ghizdurile fântânilor ca să-și tragă răsuflarea și 
să vadă dincotro îi pândește moartea, ei pătrunseră în marginea 
satului. Pe unde treceau, găseau urmele năvalei inamice 
devastatoare: geamuri sparte, vite ucise, uși lasate vraiște. 
Dădură peste un bavarez mort care strângea la piept o scoarță 
oltenească frumos împăturită. 

— Furară zestrea fetei, mă! spuse Merin din fugă. 

De sus, dinspre primărie, o mitralieră hohoti lung. Gloanţele 
șfichiuiră noroiul în lungul uliţei. Ostașii se culcară, care pe unde 
nimerise. 

— Hei, domnişoară, culcat! ţipă deodată sergentul. 

Ridicară cu toţii capetele, curioși. Pe mijlocul drumului alerga 
o fată tânără, cu manta soldățească pe umeri, cumpănind în 
mână o geantă cu cruce roșie. 

— Culcat, că te lovește! strigă iarăși sergentul. 

— E un rănit grav acolo, în șanț, strigă fata din fugă. Să las 
omul să moară? 

— Las-o, sergent, se auzi un glas din urmă. E sanitara 
noastră, duduia Cătălina. 

— Nu știam că avem femei în regiment. 

— E voluntară, lămuri glasul. A salvat de la moarte zeci de 
oameni. O cheamă Ecaterina Teodoroiu. 

Fata se plecă în șanț, scoase de acolo un soldat mărunt, care 
se ținea cu mâinile de piept. Alt soldat se ridică s-o ajute. 


Mitraliera nemților pârâi iarăși. 

— Grupa-ntâi, ia vezi ce-i cu mitraliera aia! strigă 
sublocotenentul. Luaţi-i prin spate, că de-a dreptul nu e chip. 

Sergentul își chemă oamenii. Negreanu și Merin se dădură 
mai aproape. Sergentul răsufla greu. Avea mâneca plină de 
sânge. 

— Lasă, Negrene, nu-i nimica, spuse el. Mă atinsei de-o schijă, 
atâta. Leagă-mă și tu cum poți. 

Negreanu îl ajută să-și scoată vestonul și-i legă rana de-a 
dreptul peste cămașă, în vreme ce sergentul se uita nerăbdător 
spre casa aceea arătoasă, cu balcon. Dindărătul coloanelor de 
piatră sclipeau mereu flăcările de la ţeava mitralierei. 

— O luăm prin dumbrava din stânga, hotărî el. Voi să țineți 
aproape, băieţi, că drumu-i prost. Unde-s ceilalţi? 

— Care ceilalţi? râse amar Moţăţeanu. Mai rămăseseră Calu și 
Dăscălescu. Amândoi, loviți pe drum. 

— Grupă din trei oameni, spuse sergentul. Nu-i nimic. Trebuie 
să-i răzbim. Hai, fraţilor! 

Porniră în urma sergentului, pe o uliţă înclinată și clisoasă. 
Pământul negru se aduna pe talpa bocancilor ca niște ghiulele. 
Ploaia, măruntă și rece, cădea necontenit. 

Alunecând la fiecare pas, ţinându-se de garduri și de crengile 
pomilor, se furișară prin dumbrava care ocolea satul. Dindărătul 
unei livezi văzură acoperișul roșu al casei unde se instalase 
mitraliera. Sergentul le făcu semn în tăcere; înaintară de-a 
lungul gardului, cu armele gata. Casa avea faţa la drum; o scară 
înaltă ducea la balconul de piatră, frumos cioplit, cu coloane 
groase cât omul. După casă se întindea o ogradă largă, cu multe 
acareturi. În curte, un bavarez gras meșterea ceva la o mașină. 
Altul, santinela pesemne, își proptise arma de ușa mașinii și-l 
ajuta. Stăteau amândoi pe vine, cercetau o piesă și vorbeau 
încet. 

Ostașii se ascunseră după căruţa răsturnată într-o margine a 
curţii. Se sfătuiră din ochi. Sergentul arătă spre cei doi cu 
mașina, apoi făcu un gest larg: înconjurăm casa prin stânga. 
Fără împușcături, adăugă el în gând, arătând mutește arma. 

De sus, din balcon, mitraliera ţăcănea mereu, în icnituri 
scurte, ca un câine care ţine la respect un musafir nepoftit. De-a 
lungul uliţei, înaintarea se oprise. Cum vedeau o mișcare pe 


drum, nemţii din balcon trăgeau o rafala... 

Sergentul făcu semn. Se năpustiră tustrei deodată. Santinela 
auzi pașii, întinse mâna spre pușcă, Negreanu îl lovi cu patul 
armei. Şoferul arunca piesa și ridică mâinile; sergentul îl 
amenință cu pumnul și făcu semn lui Merin să stea de pază. 
Apoi el și Negreanu fugiră în jurul casei, ajunseră la scările de 
piatră, pândiră după colţ - dușmanul nu simţise nimica. 
Sergentul scoase de la brăcinar o grenadă defensivă, îi smulse 
siguranţa și o azvârili printre coloanele de piatră. Se pitiră după 
colț. Explozia zgudui pereţii; când urcară scara de piatră, 
servanţii zăceau pe jos, iar subofiţerul care era cu ei își strângea 
cu palma obrazul sfârtecat de-o schijă. Mitraliera zăcea 
răsturnată, cu ţeava strâmbă. 

— Păcat de armă, ne-ar fi prins bine, spuse sergentul. 

De sus, din balcon, făcură semne spre uliţa lungă și dreaptă; 
văzură silueta subţire a sublocotenentului ridicându-se, apoi în 
urma lui ostașii, răsărind de după garduri, de prin curțile caselor 
mărunte, alergând spre ei... 

Coborâră, încredinţară prizonierii unui ostaș care șchiopăta, 
alergară mai departe, în rând cu plutonul lor. Nici n-avu 
sublocotenentul vreme să le spună o vorba de mulţumise, și nici 
n-o așteptau. 

La marginea satului se opriră și traseră după bavarezii care 
fugeau. De undeva, de peste deal, bubuiră tunuri. Proiectilele 
cădeau între ei și fugari; artileria inamică își ocrotea astfel 
infanteria alungată din sat. De prin grădini, de pe ulițele largi, 
soldaţii căutau să-și refacă rândurile. 

— Plutonul doi! Care ești din plutonul doi? 

— Mă vere, mai trăieşti? 

— Duceţi răniții la primărie! 

— Dom'sergent, am prins doi nemți în cramă! 

— Sanitari, aici! Hai cu o targă, că l-au lovit pe plutonier! 

— Dom'căpitan, rămăserăm fără bucătărie! 

Compania se adună curând: se însera, așteptau vești de la 
celelalte subunități; contraatacul se terminase cu o victorie. 
Ostașii începură să caute, prin casele pustii, un rost pentru 
noapte. 

— Merine, sânge, mă! 

Se dădură mai aproape. Nu era sânge; era vinul scurs pe sub 


ușă dintr-o căldare răsturnată. 

— N-apucară să-l bea. 

— Te-i pomeni că-ţi pare rău. 

— Aş! Mă gândesc că puteam să inhățăm vreo doi irozi d- 
ăştia, beţi morți cum se aflau. 

— Nicio pagubă, spuse Merin. li prindem noi și fără beutură. 

Din satul vecin bubuiră iarăși tunurile. Proiectile grele trecură 
peste capetele lor. Ostașii se adăpostiră în noroiul uliței, 
așteptând explozia. 

— De unde dracu trag? întrebă Merin în gura mare. 

— De la Arsuri, din sat, răspunse o voce. 

— Prea le știi pe toate, leatule, râse sergentul. 

— Păi dacă-i satul meu... 

Se dădură mai aproape, în șanț; cel care vorbise era un 
sublocotenent tânăr. 

— Să trăiţi, spuse sergentul fâstăcit. Nu știam că 
dumneavoastră... 

— Lasă sergent, nu-i nimica. Dar mă uit că trag mereu. De-aș 
avea câţiva oameni cum știu eu, aș pune mâna pe baterie. 

— Acuma, seara? se miră Negreanu. 

Se mai apropiaseră câţiva soldaţi. 

— E drumul prost, spuse sergentul. Numai râpe. M-am uitat 
când se-nsera: case mici, risipite... Ne-am putea rătăci. 

— Asta-i satul meu, stărui sublocotenentul. Pot umbla prin el 
cu ochii-nchiși. Nemţii s-or rătăci, nu eu. 

— Apăi... eu aș merge, spuse Merin. 

— Da, întări sergentul. Câţiva kilometri acolo. 

O nouă salvă le vâjâi pe deasupra capetelor. De astă dată nu 
se mai culcară. E 

— Ei, fir-ar al boalei, făcu Negreanu. Aștia vor să ne ţină toată 
noaptea cu capu-n pământ. Hai, dom'subl'ent! 

— Mă duc să cer aprobarea, spuse sublocotenentul. Să știe că 
plecăm într-acolo și să nu ne lovească ai noștri. 

Se adunaseră vreo zece inși. Plini de noroi și de fum, 
cercetându-și armele și împărțindu-și cartușe. Sublocotenentul 
plecă în fugă spre primărie, unde știa că se află comandantul 
companiei. Se întoarse curând însoţit de câţiva soldați. 

— Unde sunteţi, măi? 

— Aici, dom'sublocotenent, spuse Negreanu. Merin se duse 


să-l caute pe dom'sublocotenent Popescu, să-i spuie unde 
plecăm. 

— li spusei, se auzi glasul lui Merin. Zice doar atât, că să fim 
cu grijă. 

Sublocotenentul se uită în jur. Un zâmbet îi înflori pe fața 
tânără, încă neatinsă de brici: 

— Măi, ne făcurăm un regiment întreg. Câţi sunteți? 

— F'o paișpe, zise sergentul. Cu dumneavoastră cinșpe. 

— Bun. Acuma uite cum facem. Ne împărțim în două grupe. 
Eu o iau înainte. Tu, sergent, rămâi ariergardă. Lași câţiva 
oameni de pază la răspântii, sa nu ne taie nemţii retragerea. 

— Nu le mai arde lor de tactică... Văzurăţi cum fugeau. 

— E destul o mitralieră, în podul unei case... murmură 
sublocotenentul. Și bateria aia trebuie să tacă odată! Hai, 
fraţilor. 

Porniră pe drumul întunecat, prin ploaia măruntă. Dinspre sat, 
tunurile trăgeau mereu. Ostașii mergeau în tăcere, atenți să nu 
se piardă unii de alţii. De la o vreme, drumul deveni mai bun, 
simţiră piatra sub tălpi. Din loc în loc, apa se adunase în 
băltoace și se auzea câte-un plescăit urmat de o înjurătură. 
Ajunseră la cele dintâi case. O vorbă străină ţâșni din stânga lor, 
din întuneric; traseră toți odată în partea aceea, auziră un 
strigăt de spaimă. Apoi îi întâmpinară din faţă cu focuri. 

Micul detașament se opri, se adăposti cu fața la dușman. 

— Români de-ai noștri, se auzi un glas dintr-o curte. 

— Da, măi, strigă sublocotenentul. Sunt eu, Pătrășcoiu. 

— Dom'nvăţător? 

— Chiar eu. Care sunteți? 

— Alde Pandele și Țundrea de la primărie. 

— Aveţi arme? 

— Păi luarăm câte-un Manlicher de la nemti. 

— Unde-s tunurile lor? 

— Pe uliţă, chiar lângă casa dumneavoastră. Da-i greu de 
ajuns pân-acolo. Satu-i înţesat cu dușmani. 

— Aha! Și dac-o luăm prin spate? 

— Au posturi de pază. Și caii i-au adăpostit prin grajdurile 
oamenilor. Îs mulţi al naibii, dom'văţător. 

— Ei cu mulţimea, noi cu agerimea, râse sublocotenentul. 
Sergent, ia dă-te mai aproape. 


Se sfătuiră în șoaptă. Apoi sublocotenentul se întoarse spre 
ţăranii care veniseră lângă el, plescăind cu opincile prin noroi. 

— Măi fraţilor, uite ce mă gândii: voi vă-nșiraţi pe uliţă, de la 
casa lui Cazacu și până-n râpă. Eu mă furișez cu câţiva băieți în 
grădina popii și le cădem în spate. Peste-un sfert de ceas, 
începeţi și trageţi. Cât mai multă gălăgie, să creadă că-i un atac 
adevărat. Și-atunci noi punem mâna pe tunuri... 

— Așa da, spuseră ţăranii bucuroși. 

Sublocotenentul se întoarse spre ostași: 

— Măi ăștia, Merin și care mai sunteţi. Haideţi după mine. O 
luăm spre lumina care se vede acolo. E casa mea. Acolo o fi 
stând comandantul lor. Cu grijă, să nu vă simtă nici pasărea. O 
luăm pe buza râpii, iar de-acolo, dăm năvală. 

Porniră. Se ţineau de mână, se sprijineau unii de alţii. 
Picioarele fugeau în toate părţile prin noroi. Merseră în tăcere 
până la colţul gardului; dădură într-o uliţă, de acolo printr-o 
grădină. Simţeau sub pași brazdele moi, care se atârnau cumplit 
de tălpile încălţărilor. În cele din urmă, văzură tunurile. Erau 
patru, în poziţie de tragere; auziră poruncile gradaţilor, apoi 
bubuituri asurzitoare. 

— Ai noștri sunt! șopti sublocotenentul. Fiţi gata, flăcăi! 

Împuşcături dese pocniră pe uliţa vecină. Și chiote puternice, 
ca la un atac. Prin faţa geamului luminat se vedeau oameni 
alergând. 

— Pe ei, mă! strigă sublocotenentul. 

Năvăliră spre poziţia bateriei, trăgând din mers. Un ofițer se 
arătă în pragul casei, cu revolverul în mână. Câteva focuri se 
îndreptară spre el, și bavarezul căzu chiar acolo, pe trepte. 

— Înainte! strigă sublocotenentul. 

Strigătele dușmanilor se învălmășeau printre împușcături. 
Câţiva dintre ei izbutiră să fugă la grajduri; își luară caii și 
dispărură în galop, urmăriţi de focul armelor. Sublocotenentul 
pătrunse cel dintâi între tunurile părăsite. 

— Întoarceţi tunul ăsta spre nemți, porunci el. Și care vă 
pricepeţi, puneţi mâna și încărcaţi-l! 

Bucuroși, ostașii împliniră ordinul. 

— De întors e ușor, spuse Negreanu. Să vedem cu încărcarea 
cum e. 

Merin îl chemă lângă tun: 


— Măi, eu am mai văzut d-astea. Când trag eu de manivelă, 
tu vâri proiectilul. Vezi să nu ţi-l scapi pe picioare, e de o sută 
cinci. 

— Dom'sublocotenent, tunul e gata. 

— Atunci, să dăm semnal alor noștri. Foc! 

Lovitura porni de astă dată către liniile dușmane. 

Sergentul se ivi din întuneric: 

— Dom'sublocotenent, dădui o raită prin preajmă. Mai sunt 
patru tunuri, afară de astea, colo pe uliţă. Nemţii fugiră și le 
lăsară locului. 

— Asta zic și eu captură, se bucură sublocotenentul. 
Dumneata, sergent, rămâi de pază cu oamenii. Eu mă duc să fac 
rost de cai. Ducem captura la artileria diviziei. Vă mulțumesc, 
fraţilor. Făcurăm o ispravă, nu-i așa? 

— Și pe deasupra, golirăm satul de nemți, spuse unul dintre 
țărani. Dom'văţător, meritaţi decorație, zău așa! 


2. 


20 octombrie 1916 
ORDIN GENERAL 
al Armatei a Il-a și Armatei de Nord 


(...) Cer comandanților de toate treptele să desfășoare o și 
mai mare energie și să insufle trupelor, prin o atitudine fermă, 
credința și izbânda. 

Dacă voința comandanților armatei vrăjmașe se va izbi de o 
voință și mai nestrămutată decât a lor, orice progres din partea 
lor este exclus, căci trupele lor nu întrec pe ale noastre nici ca 
număr, nici ca cohesiune, nici ca vigoare fizică. 

Cred că comandanții de toate treptele își vor da seama de 
nemăsurata răspundere ce le revine, căci pozitiv este că totul 
depinde numai de acțiunea lor. 

Comandantul Grupului Armatelor de Nord, 

General AVERESCU 


Generalul Eremia Grigorescu puse ordinul deoparte. Ridică 
ochii către ofițerii adunați în jurul mesei. Vorbi privindu-i pe 
rând: 


— Sunt lucruri pe care le înțelegem cu toţii. Atacul dușman a 
fost oprit, în sfârșit, dar trebuie să-i smulgem din mână câteva 
puncte, până nu găsește timp să se întărească: Cernica, un vârf 
care după mine este cheia Oituzului. Apoi Hârja și Păltinișul. 
Căpitan Crivăţ, ce-ai aflat despre inamic? 

— Două divizii de artilerie așteaptă drum liber ca să se 
reverse în Moldova. Ele sunt înșirate în șesul de la Tîrgu- 
Secuilor. Divizia 71 infanterie austro-ungară are ordin să le 
deschidă trecătoarea spre Tîrgu-Ocna. 

— Noi avem la îndemână trupele din Divizia cincisprezece. 

— „Divizia de fier”, spuse unul dintre ofiţeri. 

— Nu, zise generalul. N-ar fi drept să numim astfel numai 
divizia noastră, ci și regimentele care ne-au venit în ajutor. Cu 
toții trebuie să facem aici, la Oituz, un prag peste care inamicul 
să nu treacă. Oituzul să fie o trecătoare de fier, de care să se 
izbească zadarnic toate valurile! 

Generalul făcu o pauză, cu ochii la hartă. Reluă, privindu-i 
iarăși: 

— Noaptea asta, odihnă pentru toată lumea. Și noi, și 
dușmanul, suntem obosiţi. Douăsprezece zile de lupte fără 
răgaz. Dar mâine vom începe ofensiva pe tot frontul. Intâiul 
obiectiv, să alungăm dușmanul peste graniţă, în toate punctele 
pe care a izbutit să le ocupe! 


Cuvântul generalului trezi la luptă întreaga oaste de la Oituz. 
La 23 octombrie, ofensiva generală se dezlăânțui. Regimente 
reduse la mărimea unor batalioane porniră atacul la baionetă. 
Detașamentul central porni către Hârja; batalionul unu ceru să 
pornească printre cei dintâi; printre cei dintâi porni la atac grupa 
sergentului Pascu. Urcară chiuind panta care ducea spre Hârja. 
Artileria dușmană îi sili să se oprească. Adăpostiţi în cutele 
terenului, ei așteptară să treacă grindina aspră de foc și fier; 
obuzele trosneau în preajma lor cu dușmănie, parcă anume 
căutându-i. „Adăpostit! adăpostit!” strigau sergenţii. Până și 
gropile proaspăt săpate de explozii erau folosite ca adăpost... 

Rămaseră peste noapte în linia aceea înaintată, străluminată 
de rachete; dușmanii pândiră toată noaptea, de teama unui 
atac, și fiecare mișcare din liniile noastre era salutată cu salve 
de tun. Pe la miezul nopţii, abia izbutiră artelnicii să aducă pâine 


și carne friptă și o canistră cu ceai; într-un rând, canistra aceea 
deveni ţinta unui foc turbat de mitralieră, dar omul care o purta 
se ascunsese între brazi și scăpă nevătămat. 

A doua zi începu să fulguiască. Un vânt îngheţat făcea să 
foșnească aspru ierburile veștede. Mulți dintre ostași mai purtau 
hainele subțiri cu care începuseră campania în august; se 
zgribuliseră, începură să dorească atacul în locul acestei pânde 
triste în gropile reci. Dar ordinul era ordin - nimeni nu atacă, 
nimeni nu trage; așteptăm întăriri din urmă, e o luptă 
hotărâtoare... Curând între posturile rare ale batalionului se 
arătară chipuri noi, ostași necunoscuţi, veniți din rezerva 
diviziei. 

Atacul se dezlănţui pe neașteptate, din toate poziţiile, așa 
cum îl gândise generalul Grigorescu. Batalionul unu porni spre 
Hârja. Ostașii se risipiră în trăgători spre coama Stăneica. 
Dușmanul încercă să reziste, dar era cu neputinţă. Românilor le 
răsunau în auz cuvintele colonelului Rujinschi, comandantul 
brigăzii. Le amintea că aici au dat cele dintâi lupte victorioase, 
că pe aceste locuri au îngropat cei dintâi eroi căzuţi la datorie, 
că niciun colț din pământul Moldovei nu trebuie lăsat sub talpa 
dușmanului. 

Dintre ruinele satului Hârja, dușmanul încercă să oprească 
atacul. Dar românii veneau din toate părţile, mânioși și plini de 
elan. Sfetea se opri o clipă pe locul unde fusese odată casa bine 
cunoscută; ridică pumnul spre cer într-o ameninţare mută, apoi 
porni mai departe, în goana aceea impetuoasă, pe care nimic n- 
o putea stăvili. 

În faţa baionetelor ieșenilor și vasluienilor, dușmanul se 
întoarse și o luă la fugă. Alungat până la Poiana Sărată, pe 
vechea frontieră, el izbuti sa-și refacă dispozitivul. Ostașii noștri 
se opriră și ei. Artileria punea între tranșeele lor și adăposturile 
inamice o perdea de foc. 

La comandantul „Diviziei de fier” începură să sosească 
rapoartele: 

— Am ocupat vârful Cernica... 

— Batalionul se află pe Coasta Dobrului... 

— Am cucerit înălțimea Fata moartă... 

— Trei mitraliere și muniții... 

— Înaintăm prizonierii - unsprezece ofiţeri și șase sute de 


soldați... 

Victoria de la Oituz costase scump. Peste șapte sute de răniţi, 
câteva sute de morți. Dar pământul Moldovei era din nou 
curăţat de invadatori... 


COMUNICAT OFICIAL NR. 60 
din 26 octombrie 1916, ora 7 dimineaţa 

Frontul de nord și nord-vest. La vest de Tu/gheș actiuni de 
artilerie; s-a luat muntele Kerekhavas la sud de Bicaz. 

În valea Trotușului situaţia neschimbată. În valea Uzului 
inamicul a fost respins la vest până la dealul Nasoli. In valea 
Oituzului acțiunea continuă dincolo de frontieră. S-au luat 
prizonieri un ofițer și 137 oameni de trupă. 

În rezumat, pe frontiera de vest a Moldovei, după lupte 
crâncene, inamicul a fost aruncat peste tot dincolo de graniţă și 
nu mai ocupă azi decât colțul cuprins între Sulta și Trotuș și o 
mică parte din valea Uzului. Pierderile sale sunt foarte mari. 


3, 


— Dacă-i vorba să nu ies deloc nicăieri, atunci mai bine iau 
trenul și mă duc de bună voie la Ialomiţa. 

— Ei, prostii, spuse omul adus de spate. Avem nevoie de 
dumneata aici. 

— De ce vorbești la plural? Am înţeles că Herr lulius a plecat 
din prima zi. 

— Sunt în legătură cu el. Acuma mi-a dat altă misiune: să 
găsesc funcționari pentru administraţie, când s-o ocupa 
Bucureștiul. O să fie mare bătaie de cap. Dar nouă ne trebuie 
din prima clipă oameni siguri. De asta am venit la dumneata. 
Ajută-mă să fac o listă cât mai mare și mai... precisă. Și altă 
listă, cu cei care au fost împotriva noastră. E de presupus că vor 
încerca să continuie relaţiile cu ai lor. Să le cunoaștem toate 
drumurile, să le aflăm secretele. 

— Foarte greu... murmură Fräulein Grete. 

— Greu, firește. Dar noi nu ne uităm la bani. Trebuie să știm 
ce se petrece, cine e împotriva noastră, pe cine ne putem bizui. 
Gândește-te, interesează-te, trage cu urechea. Peste trei zile vin 
după rezultat. 


O salută cu un semn din cap și-și strecură pe ușă silueta 
înaltă, adusă de spate. 


— Aveţi discuri cu muzică germană: 

— Vă place muzica germană, domnişoară? 

— O ador. Dar dumneavoastră? 

— La fel. Nu numai muzica. Întreaga cultură germană. 
Filosofia, deși n-am avut vreme să aprofundez, nu-i așa, dar și 
fără să fii specialist trebuie să știi că Schopenhauer și Kant au 
ridicat pe culmi gândirea omenească. 

— Nu v-aţi evacuat încă? 

— Nu _ intenţionez. Sunt un simplu negustor, nu m-am 
amestecat în politică, de ce m-aș teme? Nemţii sunt oameni 
subţiri, vor încuraja afacerile. Administraţia lor este un model 
pentru multe țări. Poate că avem și noi de învățat... 


— Un kilogram de carne, vă rog. Cât om mai găsi. 

— Găsim, coniţă, dacă n-or ajunge lăcustele alea peste noi, că 
atunci zvântă tot. Mi-a povestit o rudă din Oltenia. Pe unde trec 
nemţii, fac prăpăd. Ar fi-n stare să-ţi ia și mâncarea din lingură. 
Lumea zice că la ei în ţară e sărăcie mare. De foame s-au suit în 
aeroplane și hai la război, bătu-i-ar Dumnezeu! 


— Vecină, pisica dumitale a murdărit iarăși scara. 

— Și ce să fac, s-o sugrum? Pune și dumneata mâna pe-o 
mătură. Mare lucru! Un biet animal, care nu face rău nimănui! 
De-aia ne trimite cel-de-sus pedeapsa pe cap. Ai citit ziarul? 
Cică au ajuns în Oltenia și vin spre București. 

— Și ce dacă vin? Ți-e teamă? Ai făcut politică, ceva? 

— Eu și politică! Nu-i vorba de politică aici. Cum să te-mpaci 
cu străinii în bătătură? Dacă trăia răposatul, plecam negreșit 
spre Moldova. Așa, rămân să rabd. Mare nenorocire, vecină. Și 
noi ne certăm de la biata pisică, doamne iartă-mă! 


— N-ai plecat, domnu Mihăilă? 

— Unde să plec, duduie Grete? Ce, nemţii nu sunt oameni? Eu 
îmi conduc tipografia. Că sunt rușii, că-s francezii, că-s nemţii - 
treaba să-mi meargă. Cei mari n-au decât să-și bată capul cu 
politica. Am pus mâna pe o casetă de litere nemţești. leftin și 


bun, noi-nouţe. Păcat să scap așa chilipir. Mai știi? Parcă nemții 
n-or să aibă nevoie de tipărit anunțuri, programe de teatru, ba 
poate și vreo gazetă? Ce, sunt prost să stau deoparte? Banii n- 
au miros. Dacă-i vorba de un câștig fac afaceri și cu Sarsailă. 
Treaba să meargă. 


— Nu știam că sunteţi în doliu. Ce-aţi păţit, doamnă? 

— Mare nenorocire, domnişoară. Mi-a murit băiatul pe front. 
Am primit o scrisoare frumoasă de la regiment. „Fiţi mândră de 
fiul dumneavoastră, care și-a dat viaţa pentru patrie. 
Deplângem în el un erou.” Așa mi-a scris colonelul. Mi-a trimis și 
decorația. De-aș da ochii cu cel care mi-a ucis băiatul! L-aș 
sugruma cu mâna mea! Oare e adevărat, domnișoară, că vin 
nemții? 

— Așa se-aude. Sunt mai puternici decât ai noștri. l-au 
copleșit. Lumea a-nceput să plece. Dumneavoastră ce faceţi? 

— Stau pe loc. Stau să-i văd cu ochii mei de ce-s în stare. Aud 
că se poartă ca sălbaticii. lau totul de prin case, batjocoresc 
femeile... 

— Exagerări, doamnă. Nemţii sunt oameni culți. 

— Ce-are cultura cu războiul? Băiatul meu își pregătea 
doctoratul; l-a apărat asta de glonț? 


Încet-încet, numele se adăugau pe cele două liste. Fräulein 
Grete se strecura, cu mutrișoara ei nevinovată, peste tot. Privea 
oamenii cu ochii ei albaștri, jucăuși, plini de lumină, și oamenii 
își deschideau sufletul. 

Fără să știe că această făptură angelică ţine cu mână fermă 
contabilitatea conștiințelor. 


4. 


Şeful de cart se aplecă să ia din mâna locotenentului parâma 
scurtă din prova bărcii; o legă cu îndemânare de un ochet de pe 
punte, apoi se îndreptă și șuieră din siflee, dându-i onorul. 
lonescu sări pe punte Prietenul său, lordache, se ivi dindărătul 
unei turele: 

— Salut, comandante. Cam rar dai pe-aici. 

— Nu mă-ndur să-mi las escadra, râse lonescu și arătă spre 


lotcă. 

O rafală de vânt făcu să fluture pavilionul zdrenţuit al navei și 
lonescu rămase cu ochii la el. Celălalt locotenent îi surprinse 
privirea; explică: 

— Amintire dintr-o incursiune. Gloanţe de mitralieră. Atât au 
izbutit să facă, ne-au rupt pavilionul. Și mai avem o amintire... 

II luă de braţ, dădură ocol castelului pupa și ajunseră lângă 
turela cuirasată din babord. Metalul gros de-o palmă fusese 
aproape perforat de un proiectil. 

— Asta-i din noaptea trecută, zâmbi lordache. Ne-am dus 
peste ei, la Topalu; un duel în toată regula. Am tras de ziceam 
că se topesc ţevile. 

Sub cerul posomorât de noiembrie, marginile rupturii 
străluceau stins, cenușiu. lonescu își trecu palma peste metalul 
zdrobit de forța exploziei. 

— Calibru mare, spuse el. 

— Cel puţin o sută douăzeci. Distrugem o baterie, Mackensen 
aduce două în loc. 

— De ce mă cheamă comandantul? 

— Cred că pentru vreo recunoaștere. M-a pus să aleg câţiva 
băieţi zdraveni și fără frică. Pe urmă a dat ordin să te chem 
încoace. 

II conduse spre tambuchiul care ducea sub punte, la careul 
comandantului. II lăsă în ușă și-i zâmbi. Locotenentul lonescu 
intră aplecându-se și cobori scărița aproape verticală. Jos, în 
careu, era cald și fum de ţigară. Comandantul cerceta o hartă 
fluvială cu multe însemnări pe ea. Ridică ochii văzându-l, și-i 
întinse mâna peste masă: 

— la loc, lonescule. Vreau să-ţi dau o misiune. Mâine 
regimentele Bacău și Neamţ vor da un atac spre sud, spre 
Hârșova. Ne vine în ajutor și ceva cavalerie rusească. Noi, 
Escadra, dăm un detașament de debarcare și sprijinim pe apă 
flancul atacului. Pentru asta trebuie să știm cum stă inamicul. 
Așa că, la noapte... 

— Am înţeles, spuse locotenentul tulburat. O incursiune... 

— lţi cunoşti oamenii, spuse comandantul. Alege dintre ei pe 
cei mai buni. 

— Am trei, domnule comandor. Îi iau pe toţi trei. 

— O să-ţi dau și eu cinci oameni din detașamentul de 


debarcare. Aleși pe sprânceană. Pentru că misiunea e grea, 
dragul meu. 

— Toate misiunile sunt grele, oftă locotenentul. Ce doriţi să 
aflați? 

— Dispozitivul trupelor din oraș. Clădirile mai întărite. Punctul 
de comandă. Amplasamentul artileriei. Tot ce poate ușura 
misiunea unui atac prin surprindere. 

Când ieși iarăși pe punte, cei cinci din detașamentul de 
debarcare îl așteptau. Îi privi pe rând: voinici, cu bluzele prea 
strâmte parcă pentru făpturile lor. Figuri agere, priviri 
inteligente. 

— Sergent Dragu, ajutor comandant de pluton, se prezintă cel 
din flancul drept. 

— De când ești în Marina? 

— Al patrulea an, domnule locotenent. Când trebuia să mă 
liberez, a sunat goarna și-am rămas pe loc. 

— Știţi unde mergem. 

Marinarii zâmbiră. Știau. Aveau cu toţii carabine și-și 
îmbrăcaseră scurtele. Pe deasupra scurtelor, centurile cu 
cartușiere atârnând greu. 

— Plecăm imediat ce se întunecă. Deocamdată mergem la 
Apărarea sub apă, să luăm ce ne trebuie. Și să stăm de vorbă cu 
oamenii mei. 

La căderea întunericului, lotca supraîncărcată porni în 
amonte, strecurându-se în umbra malului înalt. 

— O să fie greu până trecem de linia frontului, spuse 
sergentul Dragu. Dar dacă ne ţinem sub mal, n-au să bage de 
seamă. Pe urmă acostăm la cherhana. 

— Cunoști locurile? 

— Sunt de pe-acolo, spuse încet sergentul. Tata a fost 
învăţător în oraș. 

— Și-acuma? 

— Acuma... a trebuit să plece. Școala au făcut-o zob cu 
tunurile. Ce-or fi avut cu o biată școală, nu pricep. În tot orașul 
dacă mai sunt zece clădiri în picioare. Și muzeul l-au dărâmat 

— Mie mi-au ars satul, spuse un marinar. Mă uitam de sus, din 
observator, cum îi dădeau foc cu făciliile. 

— Asta, pentru că l-am răbdat să ne calce pământul, spuse 
sergentul. De ce s-a-ntâmplat așa, dom’ locotenent? 


— Cine știe! spuse locotenentul. Eram prea puţini faţă de 
puterea dușmanului. lar aliaţii ne-au ajutat mai mult cu vorba. 
Cred că de asta i-au schimbat pe generalul rus. Nu era un 
comandant apt pentru asemenea misiune. Acuma în locul lui e 
generalul Zaharov. El a făgăduit să reluăm ofensiva și să 
împingem dușmanul spre sud. Pentru asta ne ducem: sa aflăm 
cum stă inamicul. 

Lotca aluneca încet, în întuneric. La cârmă, sergentul Dragu 
se ridicase în picioare. Căuta să se orienteze după profilul 
malului. Se apropiau de linia frontului. Acum se auzeau limpede 
împușcăturile și exploziile. 

— Nici noaptea n-au tihnă, spuse încet unul din marinari. 

— Liniște, șopti sergentul. Și trageţi cu grijă, nu mai plescăiţi 
atâta! 

Barca înainta liniștită pe apa calmă. Acum se auzea până și 
fâșâitul apei frecându-se de scânduri. Deodată, pe mal clipi o 
lumină și o rachetă se înălță spre cer. 

— Culcat, șuieră sergentul. 

Se lăsară toţi pe spate, în timp ce lotca plutea în voia apei. 

— Am întors-o spre mal, șopti sergentul. Să creadă că eo 
epavă. 

Racheta, după ce lumină ca ziua împrejurimile, se stinse 
sfârâind în apa neagră. Locotenentul auzi glasuri pe țărm, 
vorbind nemţește: 

— Hermann, s-a văzut ceva acolo, mai jos de tine. 

— Am vazut și eu. O barcă părăsită. 

— Erau oameni în ea? 

— N-am zărit pe nimeni. Parcă mai aveai o rachetă. 

— Pe aia am vrut s-o trag întâi, dar n-a luat foc. O fi fost capsa 
umedă. 

— Ştii ce? Eu mă duc să-l anunţ pe plutonier. Nu-mi place 
povestea cu barca. Tu rămâi de pază. 

— Bine, dar nu sta mult. 

Se auziră pașii santinelei pe prundișul de pe coastă. 
Locotenentul lămuri în șoaptă: 

— Sunt doi. Au văzut barca, au crezut că-i părăsită. Unul s-a 
dus după ajutor, celălalt stă de pază. Dacă ne descoperă, 
suntem pierduţi. 

— Să-l luăm cu noi, spuse sergentul. Ghiţă Stan, vino cu mine. 


Între timp, barca se împotmolise la doi pași de mal. Sergentul 
trecu fără zgomot peste bord; Ghiţă Stan se furișă și el tot așa, 
fără niciun zgomot. Ceilalţi din barcă își pregătiră armele. 
Așteptau încordaţi, încercând să vadă ce se petrece pe țărm. 
Auziră un zgomot scurt și un strigăt repede înăbușit. Apoi trei 
siluete apropiindu-se. 

— L-am adus, dom'locotenent, spuse sergentul. Poate ne 
spune ceva noutăți. l-am pus baioneta între coaste și e blând ca 
un miel. 

— Hermann, îl chemă locotenentul cu glas scăzut. Unde sunt 
ai voștri? 

— Pe deal. Avem un post de pază. 

— Câţi oameni? 

— Zece. Cu plutonierul unsprezece. 

— Artileria e pe aproape? 

— Nu, e mult în față. Noi suntem din rezerva regimentului. 

— Postul vostru are telefon? 

— Da, are. 

— Când vin camarazii tăi, le spui ce te-nvăţ eu. Ca să rămâi în 
viaţă. Dacă dai alarma... 

— N-o să dau alarma. Tin la viaţă, domnule. 

— Nu-l slăbi, sergent, spuse locotenentul. Voi, ceilalţi, 
coborâţi ușurel și luați poziţie de luptă. Au un pichet cu zece 
oameni. Chiar dacă vin toţi aici, n-au ce ne face. Când apar sus, 
pe mal, le trimitem niște gloanţe. Asta, dacă vă dau eu ordin... 

Coborâră fără zgomot, pășiră pe țărm. Sus se arătă silueta 
celuilalt neamt. 

— Hermann, unde ești? 

— Răspunde.-i, șopti locotenentul. 

— Aici, strigă Hermann. 

— Ai mai descoperit ceva? 

— Nimic. Barca s-a dus la vale. Era goală, fii sigur. Ce-a spus 
plutonierul? 

— Se culcase și nu l-am mai trezit. 

— Foarte bine. Aici e liniște. 

— Dacă se mișcă ceva, dai alarma. 

— Bine, nicio grijă. 

— Eu mă duc spre sălcii, să vedem ce-i pe acolo. 

— E-n regulă. 


Silueta se depărtă, profilându-se singuratică pe marginea 
malului. 

— Hermann, spuse locotenentul, dacă le povestești despre 
întâlnirea cu noi, o să ai neplăceri fiindcă n-ai dat alarma. 

— Asta-i adevărat, spuse neamţul. 

— Noi îţi dăm drumul, și tu taci. Dacă dai alarma, noi 
deschidem focul. Să știi că tu ești primul care moare. 

— Știu, spuse neamţul. 

— Sergent, spuse locotenentul, lasă-l să plece. Altfel, celălalt 
îi observă lipsa, dă alarma, și misiunea noastră s-a dus. 

— Dar dacă ne spune? întrebă sergentul. 

— L-am lămurit eu că n-are rost să pălăvrăgească. Ar fi tot 
spre răul lui. Lasă-l să plece și noi să ne vedem de drum: 

— Am înţeles, spuse sergentul cu îndoială. Sus, băieți! 

Micul detașament reveni în barcă. Porniră iarăși în amonte, cu 
lunecarea aceea ușoară, aproape neauzită... 

Când se apropiară de Hârșova, răsărea luna. Traseră la mal în 
apropierea cherhanalei. Coborâră cu toții și porniră, cu sergentul 
în frunte, spre orașul cufundat în tăcere. După ce trecură de 
mlaștina din nord, urcară drumul care cotește spre stânga, 
ținând-o mai mult prin livezile de pe margine. Dar dușmanul se 
socotea prea sigur pe el; veghea slăbise, ostașii inamici se 
odihneau... Micul detașament se furișă pe străzile pustii, în 
umbra salcâmilor. O baterie se afla instalată pe poziţie, la 
încrucișarea a două străzi. Mai încolo, câţiva soldaţi descărcau 
muniții dintr-un camion. În preajma primăriei văzură mai multe 
automobile și-și dădură seama că acolo se află punctul de 
comandă. Într-o clădire învecinată auziră sforăitul cailor și 
înţeleseră că un detașament de cavalerie s-a aciuiat prin 
preajmă. 

— Ține minte tot, sergent. 

— Sunt născut-crescut aici, cum să nu ţin minte? 

Cercetarea urmă astfel, netulburată de nimic. Curând avură în 
față întreg dispozitivul inamic. Locotenentul hotărî să se 
întoarcă. 

— Dom’ locotenent, am o rugăminte mare. V-am spus că la 
școala asta a lucrat tata. Vreau să-i fac o bucurie. Să pun acolo 
un steag... 

— Ești nebun, băiete! De unde steag? 


Sergentul își descheie nasturii scurtei, scoase un steag 
tricolor, îl arătă: 

— Eram pregătit. M-am gândit că dacă reuşim, putem să-l 
lăsăm în semn că am trecut pe-aici. Vă rog frumos, domnule 
locotenent. Pentru tata și pentru oamenii care-au mai rămas în 
oraș. Au să se bucure toţi când or vedea. 

— Uite cu cine plec eu la drum! zise locotenentul, apoi hotărî: 
Mergem amândoi, sergent. 

— Urcăm pe scară, că e intactă. Sus, la fereastra dinspre 
stradă, putem atârna steagul. De-am fi avut un băț. 

— Nu-i nevoie de băț, spuse un marinar. Am găsit o pușcă 
aici, în tufiș. Agățăm steagul de ea. 

— Grozavi mai sunteţi, spuse locotenentul. Împrăștiaţi-vă și 
staţi de pază. Voi doi în capul străzii. Alţi doi în celălalt capăt. 
Restul, prin parc și în dosul școlii. La orice mișcare suspectă, 
veniţi pe furiș și daţi alarma. Nu vreau să dăm de bucluc tocmai 
acum... 

Plecă, împreună cu sergentul. Urcară scara a cărei balustradă 
de lemn se făcuse tăciune. Și ramele ferestrelor arseseră. In 
toată școala nu mai era un geam întreg. 

— Poftim, Kultur, spuse cu obidă locotenentul. Făceau atâta 
paradă de cultură și acuma dau foc școlilor... 

Atârnară steagul în fata intrării principale, din care rămăsese 
numai zidul din faţă. 

— Pentru tata, murmură sergentul. Era așa de trist când am 
plecat... 

Coborâră pe furiș scările, ajunseră iarăși în parc, în umbra 
ocrotitoare a copacilor. Cei rămași de pază se adunară iute. 
Sergentul îi numără din ochi. Erau toți. 

— Mare minune că n-au prins de veste, spuse locotenentul. 
Plecăm pe unde-am venit, dar cu mare grijă. Sergent, ia-o 
înainte. 

Porniră, ascunzându-se în umbra ruinelor, furișându-se pe 
lângă gardurile încă întregi. Deodată, sergentul le făcu semn să 
se oprească. În faţă se auzea vorbă străină. Din spate, marinarul 
care încheia coloana veni repede și spuse că și pe-acolo erau 
dușmani. 

— Încercăm să trecem pe rând, hotărî locotenentul. N-o să 
cădem tocmai acum! 


Sergentul împreună cu doi marinari fugiră înainte. Dușmarnuul îi 
întâmpină cu împușcături. Locotenentul urmărea de unde trag. 

— Ruinele din față, spuse el. Foc, băieți! 

Traseră o salvă către ruine. 

— La a doua salvă, plecaţi voi doi! porunci locotenentul. 
Acuma, foc! 

Traseră pe întrecute, ținând dușmanul cu capul la pământ. 
Ceilalţi se furișară spre clădirea de vizavi. Când izbucniră și de- 
acolo împușcăturile, locotenentul și cu cei rămași traversară 
strada dintr-un salt. În urma lor, răsunară mai multe focuri, trase 
la întâmplare. 

— Sergent, ne acoperi retragerea cu doi de-ai mei, hotărî 
locotenentul. Scurtu și Velican, rămâneţi pe loc și trageţi cât 
puteţi de des. Când ajungem la colțul străzii și începem să 
tragem, veniţi și voi. 

Așa făcură. Cuceriră astfel drumul salvator, metru cu metru, 
urmăriţi de gloanțe. În marginea orașului, sergentul spuse: 

— O luăm direct spre mal, prin mlaștină. Știu bine drumul, n-o 
să ne împotmolim. În schimb ei, dacă încearcă să ne 
urmărească... 

Porniră în șir indian, pe urmele sergentului. Soldații inamici 
tropăiau tot mai aproape în spatele lor. Mergeau pe poteca 
îngustă dintre sălcii, fără să ţină seama de gloanţele care le 
șuierau mereu pe la ureche. Curând auziră strigătele de ajutor 
ale celor dintâi dușmani care nimeriseră în mlaștină. 

— De-acuma, barca nu-i departe, spuse bucuros sergentul. 
Am reușit, domnule locotenent! 


La 8 noiembrie, un atac puternic porni în direcţia Hârșova. De 
pe Dunăre, monitoarele sprijineau flancul atacatorilor cu 
bateriile lor. În primele rânduri ale celor care eliberau orașul se 
aflau marinarii din detașamentul debarcat de flotă. Locotenentul 
lonescu pătrunse în oraș alături de sergentul Dragu și de ceilalţi 
ostași care-l însoţiseră în incursiune. 

— Ne-a fost de folos plimbarea de alaltăieri, nu-i așa, domnule 
locotenent? întrebă sergentul. 

Trecură prin faţa școlii. Steagul nu mai era acolo, firește, dar 
ei își ridicară fără voie privirea către fereastra unde o pușcă 
rămăsese înfiptă între cărămizi, dovadă mută a isprăvii micului 


detașament de recunoaștere. 
5. 


Generalul Averescu ajunse la Cîmpulung la ora 3 după- 
amiază. Chemă îndată la el pe comandanții diviziilor și pe șefii 
de stat major. În încăpere era frig: prin fereastra înaltă se 
vedeau căzând primii fulgi de zăpada. 

— Vine iarna, spuse generalul gânditor. 

— Noiembrie a fost totdeauna rece în zona aceasta, spuse 
generalul Razu, comandantul Diviziei 22. 

— O să le fie greu nemților. 

— Dar nici nouă... murmură generalul Costescu. 

Averescu îi aruncă o privire iute. Nu-i plăceau plângăreţii. lar 
Costescu avea o înfățișare destul de prosperă ca să se poată 
plânge, el personal, de viața frontului. Lustruiește scaunul la 
cartierul diviziei, gândi generalul. Și în vremea asta, oamenii 
suferă și mor în șanțuri. 

— În alte sectoare e mai ușor, reluă Costescu. Muntele Cioara 
ar putea fi luat cu două companii de-ale noastre. 

— De unde știți așa de bine? mormăi generalul. Să întrebăm 
pe cineva din divizia douăsprezecea. 

— Ordonaţi, ridică fruntea un colonel tânăr. 

— Ce are inamicul pe muntele Cioara? 

— Trei batalioane, domnule general. 

Costescu holbă ochii, se înroși, plecă fruntea. 

— Măcar să cunoaștem exact ce se petrece pe front, spuse 
Averescu mustrător. Așadar, să trecem la treabă, domnilor. Vom 
încerca o contraofensivă în flancul stâng Pentru derutarea 
inamicului, vom face o demonstrație pe centru. Vom da și un 
ordin în acest sens, care să ajungă la unităţi. Dacă ajunge și la 
dușman, cu atât mai bine. 


Automobilul generalului se poticni de câteva ori, izbuti să 
învingă troienele adunate pe șosea, mai parcurse vreo jumătate 
de kilometru și se opri definitiv. 

— Nu pot răzbi mai departe, domnule general. 

— Nu-i nimic. Îmi urmez drumul pe jos. După bubuitul tunului, 
bateria nu e prea departe. 


Maiorul Ressel încercă timid: 

— Domnule general, poate ar fi mai bine să ne-ntoarcem. 
Comanda diviziei e la doi pași. 

— Nu comanda diviziei hotărăște acum, spuse generalul. 
Vreau să văd oamenii, să le spun o vorbă, să le dau curaj... 

Porniră prin troienele tot mai mari. Zăpada cădea mereu, 
liniștită, tăcută. Numai departe, către dealuri, bubuiau în 
răstimpuri salvele bateriei grele. Generalul grăbi pasul. Ressel 
abia izbutea să se ţină pe urmele lui. În urmă venea șoferul, cu 
arma ţinută vânătorește, pe braţ, cu ţeava-n jos ca să nu intre 
zăpada. Întâlniră un grup de soldaţi cu lopeţi. Când îl recunoscu 
pe general, plutonierul care-i conducea încremeni. Soldaţii se 
opriră și ei, se aliniară fără comandă. 

— Noroc, voinicilor, spuse generalul. Merge, merge? 

— Apoi zăpada asta le-a cam încurcat planurile nemților, 
spuse un soldat cărunt, cu mustăţile albe, umezite de zăpadă. 
Toată noaptea am auzit vorbă în șanțurile lor. Le-au dat cartușe 
și merinde. Vor să ne atace. 

— Nu vă lăsaţi, spuse generalul. V-am adus întăriri. Un 
regiment și o brigadă de cavalerie. 

— Și ceva muniţie era bună. Noi suntem de la artilerie. 

— Cu muniţia e mai greu. Faceți economie, că n-avem de 
unde. Fabricile lucrează ziua și noaptea, dar frontul e mare. N- 
aţi primit ordin? 

— Am primit, să trăiţi, dom' general, spuse plutonierul. Dar 
cum să-i lași când îi vezi venind? 

— Bine, voinicilor. De data asta o să-i dăm peste cap. Așa-i? 

— Așa-i, întăriră ostașii. 

Generalul salută și porni mai departe. Din grupul de ostași 
unul se desprinse și porni în fugă înaintea lor, către poziţia 
bateriei. 

— Se duce să le dea de veste, spuse Ressel. 

— N-aș fi vrut să afle că venim. Prefer să-l văd pe soldat pe 
poziție, așa cum e el. Am văzut destule parăzi în viaţa mea. Nu 
la paradă cunoști puterea soldatului. 

În preajma bateriei, un căpitan îi veni în întâmpinare. 

— Am primit un ordin că vom ataca spre Lerești, domnule 
general. Dar cred că primejdia mai mare e aici. Drumul cel mai 
scurt spre Cîmpulung... 


— Știu, zâmbi generalul. Acuma poți să afli: ofensiva o dăm 
aici, în sectorul vostru; atacul de la Lerești e doar o 
demonstrație. Și ordinul acela e o mică viclenie. 

— Înţeleg, domnule general. 

— Cum stai cu muniţia? 

— Mi-am făcut rezerve, cu gândul la ofensivă. Aprovizionarea 
merge greu, drumurile-s stricate. Ninsoarea... 

— Ai dreptate, spuse generalul. Dar ninsoarea asta strică și 
drumurile nemților, nu-i așa? Vreau să-ţi văd bateria, căpitane. 

— Sunteţi binevenit, domnule general. 

Bateria era instalată îndărătul unui pâlc de pomi, ferită de 
privirile inamicului. Tunurile grele, cu roți late de trei palme, 
erau mascate cu ramuri; lăzile cu muniţie fuseseră adăpostite în 
bordeie anume săpate, cu acoperișuri solide de bârne. Soldaţii 
erau bine îmbrăcaţi și sănătoși. 

— Cu oameni ca voi o să ţinem piept, spuse generalul. 

Telefonul din postul de comandă sună prelung. Căpitanul 
primi încuviințarea să răspundă și ridică receptorul: 

— Da... Da! E aici. La mine. Da, imediat. E pentru 
dumneavoastră, domnule general. 

Generalul luă telefonul. Auzi o voce emoţionată: 

— Domnule general, am onoarea să raportez; inamicul a 
încercat să atace în sectorul Cîmpulung; l-am oprit și l-am dat 
înapoi. Avem trei sute de prizonieri și trei mitraliere. 

— Bravo, spuse generalul. Felicitări. Continuaţi pregătirea 
cum am ordonat. 

Se mai luminase pe când punea receptorul la loc. 

— Vești bune, spuse. Trebuie cunoscute pe tot frontul. Asta va 
ridica moralul trupelor, pentru mâine. 

— Din partea noastră... începu căpitanul. 

— Știu, dragul meu. Sunt soldat bătrân, mi-am dat seama din 
prima clipă cu ce oameni am de-a face. Bateria voastră are un 
rol însemnat în operaţia de mâine... 


La 17 noiembrie, în zori, vestea trecu din gură-n gură: 
generalul Averescu a venit personal pe front, să vadă cum luptă 
infanteriștii și călărașii. A adus cu el ajutoare, un regiment cu 
forţe proaspete și o brigadă de cavalerie. Regimentele Diviziei 
22, care de o săptămână rezistaseră eroic, luptând pentru 


fiecare palmă de pământ, își regăsiră energia de a porni iarăși 
împotriva înălțimilor pe care inamicul se agăța cu deznădejde. 
Coloane de prizonieri începură să se scurgă dinspre linia 
frontului; la interogatorii, ostașii inamici își arătau amarul pentru 
înfrângerea suferită. Printre ei circula zvonul că generalul 
Morgen a cerut permisiunea să se retragă spre Bran. 

— Notează, dragă Ressel, să raportăm la Marele Cartier: 
„Situațiunea s-a îmbunătățit sub toate raporturile. Frontul nostru 
s-a rectificat. Inamicul a fost izgonit din satele ocupate de el 
acum trei zile și trupele noastre au reluat pozițiile pierdute...” 

Ressel se întoarse spre general: 

— Veşti proaste din Oltenia, domnule generai. Inamicul a 
izbutit să treacă la Tîrgu Jiu, iar pe Olt a ajuns la Călimănești. 

Generalul se întunecă la faţă. 

— Cârpești într-un loc și se rupe dincolo, oftă el. 


Capitolul VI 
1. 


— Vin nemţii! 

— Sunt pe șoseaua Cărbuneștilor! 

— Ne-au înconjurat! 

Strigătele răsunau din toate părțile. Ostășii își săpau în grabă 
locașuri de tragere, își împrumutau unul altuia încărcătoare cu 
cartușe, alţii cercetau cu grijă valea pe unde trecea șoseaua 
spre Filiași. Dar nu de acolo venea primejdia cea mare. In 
curând auziră împușcături în spatele lor, pe dealurile care 
străjuiau drumul  Peșteana-Rășina. O parte din forțele 
Regimentului 18 se întoarseră să facă faţă noii primejdii. 
Colonelul Jipa, comandantul grupării, trecu prin poziţii și-și 
încurajă soldaţii: 

— Nu vă pierdeţi curajul, băieţi! Ne vin ajutoare. Sunt în drum 
spre noi treizeci de batalioane ruse și o brigadă românească, 
venită direct din Moldova! 

Aflând vestea, ostașii prinseră să sape mai cu sârg 
adăposturile, pregătindu-se să întâmpine dușmanul. 

La căderea întunericului, inamicul dezlănţui atacul. Cele dintâi 
rânduri de infanteriști căzură seceraţi de salvele românilor. Dar 
atacatorii erau mult mai numeroși și aveau sute de mitraliere; 
flancul stâng al regimentului încercă să le ţină piept; curând ai 
noștri își dădură seama că erau înconjurați. Ofițerii dădură 
comenzi; plutoanele se organizară în grupuri, ca să străpungă 
cercul care le încingea poziţiile; o luptă pe viaţă și pe moarte se 
încinse - dar dușmanul era pretutindeni mai puternic și 
contraatacurile românilor se loveau de zidul de foc al 
mitralierelor vrăjmașe. 

— Băieți, nu vă predaţi! spuse în grabă sublocotenentul 
Popescu în timp ce din vale se apropiau, ca furnicile, valuri de 
ostași inamici. Fugiţi în codru, ascundeţi-vă în satele voastre 
până se lămuresc lucrurile. Aţi auzit cu toţii: ajutoarele sunt pe 
drum! 

Parcă auzindu-i cuvintele, nemţii se răsfirară pe potecile din 
dreapta și din stânga, tăindu-le retragerea. 

— Nu vă daţi prinși, voinicilor! repetă Victor Popescu. Luaţi-o 


spre pădure, pe deal în sus. Care cunoaște locurile să-i îndrepte 
și pe ceilalți. O să ne-ntâlnim pe urmă, să vedem ce facem! 

Câteva salve, ale celor rămași să acopere retragerea, urmară 
acestor cuvinte. Apoi unul câte unul, ostașii se furișară pe 
poteca neagră, afundându-se în pădure. Victor Popescu rămase 
printre cei din urmă; se pomeni alături cu căpitanul Gutuleanu, 
comandantul companiei, care venea grăbit spre el: 

— Ce facem Popescule? 

— În pădure, domnule căpitan. Nu mă dau viu în mâna 
nemților. 

— Nici eu. Dar încotro o luam? N-avem busolă, n-avem 
hartă... 

— Aici sunt ca la mine acasă, spuse Victor Popescu. S-o luăm 
în sus pe poteca asta, dacă vreți. Ajungem într-un loc mai înalt, 
de unde putem vedea mișcarea pe șosea. 

— Dumneata comanzi acum, Popescule. Dacă știi locurile, du- 
mă unde crezi că e mai bine. Am cu mine niște conserve și 
pesmeţi; putem rezista câteva zile, la nevoie. _ 

Urcară pe poteca pardosită cu frunzele toamnei. In urma lor, 
ecoul bătăliei încetase; nemţii ajunseseră probabil pe poziţiile 
regimentului, le aflaseră pustii și își văzuseră de drum spre 
Tiîrgu-Cărbunești. Cei doi ofiţeri se opriră pe un mic platou, 
înconjurat de copaci groși. O ceaţă aurie acoperea vederii văile 
domoale din jur. Când ceața se risipi priviră spre șoseaua de 
unde sperau să vină ajutoarele. Speranţe zadarnice însă... 

Câteva zile rămaseră în pădure, urmărind cu mânie 
neputincioasă cum jos, pe drum, se scurgeau grupuri de 
prizonieri români. 

— Merindele s-au terminat, spuse într-o dimineaţă căpitanul. 
Trebuie să luăm o hotărâre. 

— La mine, la Valea-cu-Apă, spuse Victor Popescu. Oamenii 
mă cunosc și n-au să mă vândă. Să mergem acolo, domnule 
căpitan. Nu putem sta la nesfârșit în pădure. Să vedem ce spun 
și oamenii, să știm ce-au făcut nemţii pe unde au trecut... 

Își încărcară pistoalele, ţinându-le gata, la-ndemână. Porniră 
la vale, pe coasta repede, și cercetară cu grijă șoseaua. O 
patrulă germană trecu în pasul domol al cailor: văzură că mai 
încolo, în marginea satului vecin, era un post nemţesc. 

— Acuma, șopti înfrigurat Victor Popescu, când șoseaua 


rămase pustie. 

Alergară amândoi odată, trecură dintr-un salt șoseaua, apoi 
podeţul de peste Jiu. Se opriră în crângul din luncă, să-și tragă 
răsuflarea. 

— Nu ne-au observat, se bucură căpitanul. 

— Avem opt kilometri până-n sat, spuse Victor Popescu. Asta, 
pe drum drept. Dar eu zic s-o luăm mai bine prin luncă. O să fie 
cam noroi, dar nemţii n-au ce căuta pe-acolo. 

Porniră trudnic, prin pământul înmuiat de ploaie. Mergeau 
fără un cuvânt, cu auzul încordat. Dar lunca era liniștită; 
ecourile războiului nu ajunseseră prin aceste locuri izolate. 

— Aici veneam vara la scaldă, spuse Victor Popescu arătând 
cu un gest larg o întinsură de nisip, pe jumătate acoperită de 
apele umflate ale Jiului. lar dincolo, după cot, o să vedeţi două 
sălcii apropiate. Ceasuri în șir pândeam la umbra lor cu undița-n 
mână... 

— Ești la dumneata acasă, spuse căpitanul cu nostalgie. Nu 
mă mir că te grăbești așa. Eu n-am unde mă grăbi. Mai aveam o 
speranţă, când i-am bătut prima oară pe Jiu. Acuma, după ce i- 
am văzut cum îi duceau pe-ai noștri din urmă... mă gândesc 
mereu acasă. Ce s-o fi petrecând? Au izbutit ai mei să fugă din 
calea dușmanului? Și dac-au rămas, au scăpat teferi? Ce s-a ales 
din casa mea? Ce fac nevasta, copiii? Intrebările astea mă rod, 
Popescule, mai rău decât o rană. Dușmanii se poartă rău cu 
lumea; i-am văzut lovind satele cu tunul, i-am văzut 
adăpostindu-și caii prin casele oamenilor. Imi sângerează 
sufletul, Popescule... 

Din negura ușoară ce învăluia dealurile se ivi deodată turla 
unei biserici. Sublocotenentul aproape că alerga acum. 
Căpitanul asudase; se opri în câteva rânduri să-și tragă 
răsuflarea; Victor Popescu încetinea pasul și-l privea nerăbdător 
peste umăr. Intrară într-o livadă, pe o coastă frumoasă de deal. 
Printre pomii pe jumătate desfrunziţi albeau zidurile unei case. 
Victor Popescu sări pârleazul care despărţea livada de grădină și 
începu să alerge. Căpitanul venea mai în urmă. Când ajunse în 
curtea largă, văzu o scenă care-l tulbură adânc: un bătrân își 
ștergea lacrimile; o bătrânică îl îmbrăţișa pe sublocotenent și-l 
săruta pe obrajii nerași, iar din pragul casei, o femeie tânără și 
frumoasă, în ie albă și cu părul negru strâns la spate, alerga cu 


braţele deschise. Căpitanul se opri locului și așteptă, stingherit, 
să se consume această scenă nepotrivită pentru ochii unui 
străin; nu se clinti din loc până când câinii, după manifestarea 
de bucurie făcută stăpânului întors acasă, simţiră om străin și 
începură să latre spre gardul din grădină. Popescu-tatăl le potoli 
zelul cu un strigăt scurt și veni să-l întâmpine pe oaspete: 

— Bine-aţi venit, domnule căpitan. Zi mare pentru noi astăzi. 
Dup-atâtea nenorociri, o bucurie ca asta... Dar poftim în casă, 
domnule căpitan. 

Victor Popescu făcu un gest către cele două case alăturate, cu 
prispă înaltă și stâlpi de lemn frumos lucraţi. 

— Asta-i casa mea, dincolo stau părinții. 

— Poftiţi la noi, că e mai cald, spuse bătrânul. Dincoace n-am 
făcut focul; Elena stă mai mult la noi de când ai plecat... 

Îi conduse în odaia din faţă, despuiată de podoabele atât de 
cunoscute ale caselor oltenești. 

— Să iertaţi, spuse Elena, am strâns de prin casă de frica 
nemților. 

— Au fost prin sat? întrebară într-un glas cei doi ofițeri. 

— Sunt și acum, șopti ea plecând tristă privirile. 

Bătrânul Dumitru Popescu le arăta scaunele; se așezară în 
jurul mesei, femeile plecară să pregătească de-ale mâncării. 

— E greu cu nemţii, povesti Dumitru Popescu. Au instalat o 
patrulă la postul de jandarmi. Dușmanii intră din casă-n casă, cu 
chip că umblă după soldaţi români fugari. Ce le place iau fără 
rușine. Nu mai avem lege, nu mai avem liniște de când s-au 
pripășit pe-aici. Se-aude că într-un sat, mai la munte, au 
batjocorit femeile și fetele. 

— Și ai noștri ce spun? 

— Ce să spună! Spumegă de mânie, dar sunt cu mâinile 
legate. N-au arme. Mulţi dintre bărbaţii satelor au căzut pe front. 
Cine să ne apere? Grea urgie a căzut pe capul nostru, dragii 
mei... 

Se întrerupse. Elena aducea o farfurie cu cești de pământ și o 
sticlă cu ţuică. Bătrânul turnă în cești, își îndemână oaspeţii: 

— Păi luaţi o înghiţitură, să vă mai încălziţi. Bine-aţi venit 
sănătoși! 

Ciocniră și băură. Soţia sublocotenentului reveni cu de-ale 
gurii. Puse farfuriile pe masă, apoi rămase în spatele soțului ei, 


cu palmele pe spătarul scaunului. 

— Spui că nemţii se plimbă nestingheriţi prin sat? întrebă 
Victor Popescu. 

— Și ziua și noaptea. Ne-am deprins cu tropotul cailor lor. 
Altfel, lumea nici nu prea mai are cai pe aici. l-au luat nemţii, să- 
și completeze pierderile. 

— Oho! spuse căpitanul cu gura plină. 

— Mai trist e că au găsit ajutor în sat, reluă bătrânul. Hans 
fierarul, îl știi. Umblă, iscodește, spune nemților ce află. Nemţii 
cad pe capul câte unui om, îi scotocesc prin casă, îi iau 
merindele din cămară... 

— Și ce știți de situația frontului? 

— Ce front? întrebă repede Elena. Pentru tine gata, războiul s- 
a terminat. 

— Hm! Om mai vedea, spuse Victor Popescu. 

Femeia îi puse mâinile pe umeri și se aplecă spre el: 

— Mulţumesc cerului că ai scăpat cu viaţă... 

— Și rugaţi-vă să nu vă afle nemţii, adăugă bătrânul. Au dat 
veste prin toate satele: cine adăpostește soldaţi fugari va fi 
împușcat. Cine află despre militari, să-i denunțe... 

— Gata cu politica, spuse Elena iarăși. Luaţi și mâncaţi, că se 
răcește. 

— Mă uit la dumneavoastră, doamnă, spuse căpitanul. Și mă 
gândesc la ai mei cum m-așteaptă... 

Oftă, gustă iarăși din ceașca cu ţuică. Victor Popescu se 
întoarse spre tatăl său: 

— Ziceai de front. 

— Nu zicea nimic, se miră Elena. 

Tatăl își drese glasul: 

— Păi frontul... cum să-ţi spun? Nu prea avem vești. Și de 
avem, avem tot vești rele. Se-aude că nemţii năvăliră în toată 
tara deodată: și pe la Craiova, și pe Dunăre, și din munţi. 
Ajunseră pe-aproape de București... 

Căpitanul rămase cu lingura în aer: 

— Aproape de București! Cu neputinţă! 

— Trecură Dunărea cu oaste multă. l-au luat pe ai noștri din 
mai multe părți. Armata s-a retras din Oltenia, să facă față pe 
Argeș... 

Victor Popescu oftă adânc și rămase pe gânduri, privind 


undeva, peste umărul tatălui său, spre fereastra prin care 
pătrundeau cele din urmă raze ale apusului. 

— Nu te mai frământa, spuse Elena mângâindu-l pe păr. Ţi-ai 
făcut datoria, nu-i așa? Acuma e rândul altora. Lasă, o să fie 
bine... 

— Ce-o fi la mine acasă, zise iar căpitanul și dădu peste cap 
ceașca cu ţuică. 


Câteva zile stătură ascunși, cu gândul la patrulele care 
treceau în sus și-n jos pe drum. Elena și bătrânul se străduiau să 
le facă toate voile, dar căpitanul era tot mai posomorât, cu 
gândul la ai lui, iar Victor Popescu se frământa fără să spună ce- 
| roade. Într-o zi, la început de iarnă, câinii începură să latre pe 
uliţă. Amândoi ofițerii puseră mâna pe pistoale, iar Dumitru 
Popescu își scoase degrabă ochelarii, puse deoparte cartea pe 
care-o citea și ieși să vadă ce-i. Elena intră în odaie; îi văzu pe 
cei doi ofițeri cu armele pregătite și oftă. 

— Dumnezeule! Cât o să mai meargă așa? De ce vă speriaţi, 
oameni buni? E un vecin de-al nostru, nea Vasile. Îl caută pe 
tata, nu-i nimica. 

Dumitru Popescu reveni într-un târziu, întunecat la față. Se 
așeză pe laviță oftând. Nu-l întrebară nimic; îl cercetau doar cu 
ochii, iar el își ferea privirea. În cele din urmă spuse: 

— Satul a prins de veste că te-ai întors. Știi bine, Victore, cu 
cât drag te-au petrecut când ai plecat. Părinţii ti-au dat în grijă 
pe feciorii lor de două ori: o dată când i-au adus la școală, și a 
doua oară când ţi i-au dat în pluton, să-i comanzi. Te iubesc 
oamenii și vor să afle de soarta ta. Eu am ascuns cât am putut, 
dar tot s-a aflat. Și Hans fierarul a început să ne dea târcoale. 
De-aia veni Vasile, să ne spună să fim cu grijă. 

— Ce-i de făcut? întrebă căpitanul. Să plecăm, Popescule. Mai 
bine pribeag în pădure, decât prizonier. Hai să mergem. 

Victor Popescu se înroși la față. Se ridică, îndreptându-și 
umerii. Făcu un pas spre căpitan: 

— Să fug din satul meu, de teama unei iscoade nemţești? Să- 
mi las părinţii și nevasta, pentru o vorbă? Nu, domnule căpitan. 
Cât mai am gloanţe în pistol și mi-e braţul teafăr... 

— Victore, mi-e frică, zise Elena. Dacă te dă pe mâna lor? 

— N-or să mă prindă viu, spuse Victor. Nu mi-e teamă, ţi-am 


spus. Sunt acasă la mine. Lor să le fie teamă, dușmanilor care 
ne-au cotropit pământul. Și nemernicilor care îi slujesc... O să 
vină vremea când vor plăti pentru toate! 

— Dar pân-atunci sunt mai puternici, murmură căpitanul. Ne 
putem bate, noi doi, cu nemţii? 

— Domnule căpitan, eu n-am căderea să vă poruncesc. Faceţi 
cum vă îndeamnă inima. Dacă vreţi, puteţi pleca în codru. Vă 
dăm merinde pentru drum, și haine și de toate. Dar nu-mi cereți 
să vă urmez. Rămân aici, să dau ochi cu dușmanul. 

— Rămân și eu, spuse căpitanul. Două arme fac mai mult 
decât una singură! 

Victor Popescu adormi târziu, înfășurat în cerga pe care 
nevastă-sa i-o pregătise de cu seară, în claia cu fân din fundul 
curţii. Pe la miezul nopţii se trezi neliniștit: câinii lătrau 
întărâtaţi, recunoscu lătratul acela îndrăcit, a om străin. Se 
ridică ușurel în capul oaselor, strângând pistolul în mână. Văzu 
două siluete înalte intrând în curte. Apoi fereastra tindei se 
lumină: Elena aprinsese lampa. Ușa se deschise și în lumina 
care țâșni, zări pe prispă uniformele nemților, cu armele lungi 
profilându-se pe umăr. Unul din ei spuse câteva cuvinte răstite, 
o îmbrânci din ușă, îi luă lampa și pătrunse în casă. Celălalt îl 
urmă. Elena rămase pe prispă, zgribulită. Din casa alăturată, 
bătrânul se arătă și el, cu un felinar în mână. 

— II caută pe Victor, spuse ea mai tare decât ar fi trebuit. 

Victor Popescu se ridică dintr-un salt. Știa că mai mult lui îi 
vorbise Elena. Își strânse bunda în jurul umerilor și se furișă spre 
poartă, cu pistolul în mână. Auzea vorbă nelămurită în casă: 
bănui că dușmanii răscoleau peste tot. Uși trântite, scaune 
răsturnate cu nepăsare brutală... Un strigăt de spaimă al Elenei, 
care rămăsese în ușă, îl îndemnă să facă un pas înainte; își 
stăpâni cu greu pornirea aceasta. Se retrase iarăși în umbra 
gardului înalt, așteptând. 

Soldaţii ieșiră din casă cu braţele încărcate de lucruri. Degetul 
se încleștă de la sine pe trăgaci. Dușmanii coborâră îngreunaţi 
treptele casei și se îndreptară spre poartă. Îi lăsă să se apropie. 
Când erau la câţiva pași de el, trase de două ori, în plin. Cei doi 
se prăbușiră ca loviți de trăsnet. 

Căpitanul alergă spre el cu pistolul în mână: 

— Ce-ai făcut? 


— Le-am dat ce meritau niște tâlhari ca ei. Ajutaţi-mă să le 
iau lucrurile. 

Căpitanul luă cu grabă ștergarele, ceasul, icoana de argint și 
celelalte lucruri cu care nemţii își încheiaseră „cercetarea”. 
Victor Popescu luă armele și cartușele, apoi îi căută de acte. 
Găsi în buzunarul unuia câteva hârtii, le puse deoparte. Apoi, 
ajutat de căpitan, târî cadavrele într-o groapă din spatele casei, 
unde se pregătea de obicei varul pentru spoit. 

— Tată, spuse Victor, acoperă groapa cum te pricepi. Eu mă 
duc la post. A mai rămas un tâlhar acolo. 

— Astâmpără-te, spuse căpitanul. Nu-ţi dai seama în ce 
primejdie te vôri. 

— Acuma tot am început-o, domnule căpitan. Nu mai pot da 
înapoi. 

— Să nu păţești ceva, adăugă tatăl. 

— Ce să păţesc? Postul era alcătuit din trei ostași; doi sunt 
colea, unul a rămas. Mă duc să mă răfuiesc cu el, asta-i tot. 

Porni în fugă pe ulița cufundată în întuneric. La postul de 
jandarmi era liniște. Al treilea soldat din post sforăia cu capul pe 
masă, lângă armă. Când Victor Popescu deschise ușa, el tresări 
și puse mâna pe pușcă; pistolul sublocotenentului detună sec, și 
soldatul dușman recăzu pe arma lui pe care nu apucase s-o 
folosească. Victor Popescu luă puștile și sacii cu cartușe din 
rastel și reveni acasă. Intră pe poartă; îndărătul gardului se 
arătară chipurile alor săi. 

— Ce-ai făcut? Eram cu grijă. 

— Unde-i căpitanul? 

— A plecat, spuse bătrânul. Ţi-a lăsat vorbă: să nu-l socotești 
un laș, dar el și-a dat seama că nu mai poate rămâne aici. Se 
teme că familia va avea de suferit, dacă se află că a luat parte 
la... 

— Dar pân-acum nu-i vinovat cu nimica. Abia de azi încolo 
putem spune... Dai lasă. Să știi, tată, că nici dumneata nu ești 
vinovat. Tot re-am făcut, am făcut singur. 

— Ţi-ai făcut datoria, spuse încet bătrânul. Nu te învinuiesc, 
dimpotrivă, sunt mândru de tine. 

— Ajută-mă să îngrop armele și muniţia. Până-n zori trebuie 
să fiu plecat. Nu mai pot rămâne aici. V-aș aduce numai 
necazuri... 


2. 


„De soarta bătăliei care se va da în ziua de 29 noiembrie 
depinde soarta neamului. Așa fiind, trupele care atacă ori înving, 
ori trebuie să moară!” 


Generalul Prezan se opri din scris și-și îndreptă pe umeri 
mantaua. Frigul nopţii de noiembrie pătrunsese în camera largă 
și tristă unde se stabilise de curând, în noua sa misiune de 
comandant al Grupului armatelor din sud. Reciti ultimele rânduri 
ale ordinului de zi. Sună cam patetic, își spuse. Dar ăsta-i 
adevărul. În spatele nostru e Bucureștiul; ziua de poimâine ne 
hotărăște soarta. Infrângerea armatei înseamnă pierderea 
Capitalei... 

Semnă ordinul și dădu deoparte mapa de piele fină în care 
erau hârtiile. Sub mapă, harta zonei centrale a Munteniei. 
Semnele și săgețile îngrămădite în stânga Bucureștiului păreau 
mari răni roșii pe câmpul verde-pal al hărţii. Generalul se 
concentra iarăși asupra situaţiei trupelor. Inamicul adoptase un 
dispozitiv foarte riscant: ei se apropia de București din două 
direcţii - grupul de nord dinspre Pitești, cel de sud, care trecuse 
Dunărea la 23 noiembrie, înainta pe șoseaua Alexandria. 
Drumurile celor două armate erau convergente spre București. 
Intre ele, după informaţiile primite la comandament, se afla un 
mare gol, acoperit doar de două divizii de cavalerie. În acest 
sector se hotărâse lovitura principală. Un grup de atac avea să 
lovească flancul stâng, neprotejat, al grupului de sud, care era 
mai aproape de București, să-l arunce peste Dunăre, pentru ca 
apoi să se îndrepte asupra grupului de nord. Până în momentul 
atacului, cele două armate invadatoare aveau să fie ținute în 
loc, prin rezistenţa îndârjită a trupelor aflate deja în dispozitivul 
de apărare - pentru cel din nord în zona Pitești-Costești, iar 
pentru grupul de sud, la Călugăreni. O a treia armată germană, 
care forțase linia Oltului, se apropia dinspre vest. Din relatările 
prizonierilor reieșea că trupele acestui al treilea grup fuseseră 
împărțite între celelalte două; între invadatorii din nord și cei din 
sud nu se afla decât cavaleria... 

— S-a prezentat căpitanul Crivăţ, raportă aghiotantul. 


— Să intre, spuse generalul. 

Dar Crivăţ intrase în urma chipeșului locotenent. 

— Am onoarea, domnule general. Mi-a fost cu neputinţă să 
ajung mai devreme. 

— Știu ce-nseamnă un drum cu trenul în vremurile astea, 
spuse generalul. Căpitane Crivăţ, mi-ai fost de ajutor la Oituz. 
Trebuie să mă ajuţi și aici... 

— Din toate puterile, domnule general. 

— Știi ce misiune mi s-a dat. 

— Apărarea Bucureștiului, șopti Crivăţ. 

— Salvarea sau... dezastrul. Uite, asta-i situaţia în prezent. 
Grupul inamic din nord se apropie de Pitești: cel din sud a trecut 
de Alexandria. 

— Dar... armata de pe Olt? 

Generalul oftă. Mută de colo-colo creioanele care se odihneau 
pe poziţiile viu colorate. 

— Două divizii au trecut la grupul de nord, asta-i sigur. 
Celelalte se pare că le-a luat grupul de sud. Oricum, n-aveau 
timp să ajungă din urmă grosul trupelor. Dar cavaleria a 
înaintat, se apropie de Roșiorii de Vede. Până să se apropie, eu 
sper că soarta bătăliei e hotărâtă. Vom da o lovitură în forță și... 
în cel mai strict secret. Misiunea dumitale e să însoţești grupul 
de atac. Mai exact, divizia generalului Scărișoreanu, care va 
avea rolul principal. Să faci recunoașteri, să interoghezi 
prizonierii, să afli tot ce se poate afla despre inamic. Trebuie să 
cunosc situaţia frontului clipă de clipă. Este bătălia decisivă. 

— Înţeleg, spuse Crivăţ. 

— Am încredere în iscusința dumitale, Crivăţ. 


Crivăț ajunse divizia pe drumul dintre Titu și Videle. Coloane 
lungi de soldaţi șerpuiau pe drumurile înguste dintre miriști fără 
capăt: tunurile și furgoanele se împotmoleau mereu și oamenii 
veneau în ajutorul cailor, istoviţi și unii și alţii, izbuteau cu greu 
să scoală piesele din noroiul negru, păstos, pentru ca după o 
clipă să se împotmolească iarăși. Soldaţii aveau feţele nerase, 
uniformele  decolorate, încălțămintea spartă; își căptușeau 
bocancii cu zdrenţe de cămăși, unii purtau vestoanele subțiri de- 
a dreptul pe piele; morocănoși sub burniţa de noiembrie, cu 
mâinile înfundate în buzunare, slabi și istoviţi, mergeau mereu, 


cu priviri stinse, indiferente; la popasuri mâncau fără chef, 
schimbau arareori o vorbă, priveau pe sub sprâncene pe ofiţerii 
la fel de obosiţi ca și ei, care-ncercau să le dea curaj. 

Căpitanul cercetă cu privirea coloana cenușie a infanteriștilor 
înaintând pe câmpia fără capăt, punctată ici și colo de câte-un 
copac stingher, desfrunzit. Se apropie de ofițerul care mergea 
cu calul de căpăstru în fruntea unui șir de vânători: 

— Domnule maior, sunt trimis de generalul Prezan la 
avangarda diviziei, ca ofițer cercetaș. 

— Noi suntem avangarda. Regimentul Nouă vânători. 

— Cunoașteţi ceva despre situaţia inamicului? 

— Deocamdată nimic. Mergem de două zile. N-am observat 
nicio mișcare. Aseară, a apărut un pâlc de călăreți. l-au pus pe 
fugă ai noștri și de-atunci nu s-au mai arătat. 

— Aţi trimis cercetași înainte? 

— Un pluton merge în față, dar până acum nici un semn. 

— Cunoașteţi locurile pe-aici? 

— Nu. Sunt constănţean. Însă la plutonul din frunte sunt 
câţiva oameni din partea locului. Ne apropiem de Glavacioc. În 
fața noastră avem localităţile Vida Cartojani, Fotăchești și 
Tămăşeşti. Vreo douăzeci de kilometri până la șoseaua 
Alexandria. Nemţii înaintează pe șosea. Avem ordin să le cădem 
în flanc. 

— Mă duc la plutonul din frunte, spuse căpitanul. Deseară 
trebuie să înaintez raportul generalului Prezan. 

— Fiţi prudent, spuse maiorul. Inamicul poate să apară din 
clipă-n clipă. Nu putem angaja lupta până nu ne vine artileria 
din urmă. Dacă apar trupe germane, căutaţi să nu vă 
descopere. Trimiteţi la mine un om cu raportul, iar eu îl 
expediez imediat generalului Prezan. Să vă dau un însoțitor? 

— Nu-i nevoie, spuse Crivăţ, cred că nu-i așa departe 
plutonul. 

Plecă mai departe, pe drumul care mergea spre sud. Era mai 
mult un hotar între două ogoare, cu pământ negru moale. 
Cizmele se înfundau la tot pasul. Un vânt rece, tăios, îi șfichiuia 
obrajii își ridică gulerul mantăii, cu gândul la fularul pe care-l 
lăsase în lada de campanie. Neculai urma să vină și el, dar cum 
să-l mai găsească pe aceste câmpuri fără capăt, pe aceste 
drumuri, în aceste zile bântuite de neliniște? 


Ajunse din urmă plutonul. Erau vreo douăzeci de oameni 
împărţiţi în două grupe; mergeau pe marginea drumului, 
ținându-și puștile atârnate pe umăr cu ţeava-n jos. In fruntea 
lor, un sergent voinic, nebărbierit, cu căciula înfundată până la 
sprâncene, care-l salută: 

— Să trăiţi, dom'căpitan. Sunt sergentul Cartojan, comandant 
pluton cercetare... 

ÎI izbi numele, asemănător cu al satului de care pomenise 
maiorul. 

— Eşti de pe-aici, sergent? 

— De-aici, chiar din Cartojani. 

— Mai e mult până-n sat? 

— Câţiva kilometri. Uitaţi-vă, dincolo de pădurice. Când 
ajungem, oprim plutonul în pădurice și așteptăm să se însereze. 
Pe urmă, m-oi duce-n sat să văd despre ce e vorba. 

— Mergem împreună, spuse căpitanul. Am mai fost în 
cercetare, nu te teme că te încurc. 

— Cum vreţi, spuse sergentul posomorât. 

Pe înserate ajunseră la pădurice. Văzură ieșind dintre copaci o 
căruţă cu coviltir. Grăbiră pasul. Omul care ducea caii de 
căpăstru se opri în faţa lor. 

— Ce-i cu dumneata? întrebă căpitanul. 

— Au intrat nemţii-n sat, spuse omul grăbit. Cu tunuri, și 
infanterie, și călăreţi. 

— Mulţi? 

— Mulţi ca frunza și iarba, bată-i Dumnezeu. Lumea s-a 
ascuns prin pivnițe și prin grădini. Dușmanii s-au răspândit prin 
case. Caută mâncare și băutură. 

— Nene Aurică, mă cunoști? zise sergentul tulburat. Sunt eu, 
Nicu al lui Cartojan... 

— Ei, tu erai, băiete? 

— Ai mei sunt bine? 

— Bine. Numai că au dat iama pe la voi. V-au tăiat porcul și- 
au băgat caii să pască în grădină. 

— Și tata? 

— Tată-tu s-a cam ciondănit ca ei. A vrut să-l atingă pe un 
major de-al lor, și l-au dus la primărie. Voiau să-l împuște, dar s- 
a dus coana moașă de s-a rugat de ei și i-au dat drumul. 

— Ticăloșii! scrâșni sergentul. Daţi-mi voie să mă duc în sat, 


dom'căpitan. 

— Și ce să faci? Să-i dai afară caii din grădină? spuse ţăranul 
amărât. Nu te vâri în gura lupului, băiete! 

— Trebuie să aflăm ce fac nemţii, interveni Crivăţ. Mă duc și 
eu cu el. 

— Fiţi cu luare-aminte, zise ţăranul. Nemţii mișună peste tot. 

O luară pe un drum ocolit, prin dreapta Fotăcheștilor, pe unde 
apa Glavaciocului făcea un ocol mare. Mergeau prin lunca 
îngustă strecurându-se printre sălciile întunecate. Deodată se 
opriră. Auziseră vorbă străină și zgomote aspre, înfundate. Se 
dădură mai aproape, cât le îngăduiau tufișurile crescute în voie 
pe malul apei. Văzură tunurile. 

— Se amplasează la teren, șopti căpitanul. Ține minte locul, 
sergent! 

Porniră mai departe, ocolind valea. Dincolo de apă se întindea 
umbra neagră a unui deal. Pe creasta dealului văzură iarăşi 
tunuri și pâlcuri de călăreţi. Mai în stânga, către moară, 
zbârnâiau motoare de automobil. Încercară să meargă mai 
departe, dar se pomeniră în preajma urmi cuib de mitralieră. În 
groapa adâncă, ostașii dușmani fumau și se cinsteau dintr-o 
sticlă cu vin. li ocoliră; dincolo, spre șosea, văzură o patrulă de 
călăreţi mergând la pas. 

— Inapoi, spuse Crivăț. Acuma cam știm la ce să ne 
așteptăm... 

Pe la miezul nopţii ajunseră la regiment. Maiorul Rasoviceanu 
trecu poziţiile dușmane pe hartă, apoi trimise un curier la divizie 
și dădu ordin ostașilor să se odihnească lăsând doar posturi de 
pază. 

In dimineaţa de 29 noiembrie, cavaleria inamică încercă de 
câteva ori să iasă spre nord. Dar o primiră cu focuri de mitralieră 
și atacurile fură respinse. Generalul Scărișoreanu veni și el pe 
front, cercetă poziţiile prin binoclu și spuse comandantului: 

— Nu pot să atac fără artilerie. Plus că divizia lui Socec n-a 
ajuns încă și trebuie să dăm lovitura cu toate forțele. Am trimis 
azi-noapte un regiment la Clejani; i-au fugărit pe nemți și au 
ocupat satul. Suntem în coasta lor, cum s-ar zice. Mâine în zori 
începem atacul! 

__ Toată noaptea ostașii lucrară la amplasarea artileriei diviziei. 
In zori începură tunurile să bubuie. Către Cartojani crescură 


copacii negri ai exploziilor. Cavaleria inamică stătea cu capul la 
pământ. Vânătorii folosiră acest răgaz ca să se apropie și să-și 
ocupe poziţia de plecare la atac. Ostașii înaintau cu greu pe 
drumurile de căruţă din jurul satelor; când și când, șuieratul 
obuzelor dușmane îi făcea să se culce în noroiul gros, mustind 
de apă. Crivăţ rămase cu vânătorii, în prima linie. La prânz 
artileria încetă deodată să mai tragă. Maiorul Rasoviceanu, 
călare, cu sabia-n mână, se arătă în faţa trupei sale. Valurile de 
vânători porniră la atac cu strigăte puternice. Dușmanul încercă 
să riposteze, dar iureșul vânătorilor era atât de puternic, încât 
călăreții germani încălecară în grabă și părăsiră satul. In goana 
lor, ostașii trecură mai departe, ajunseră din urmă o coloană de 
aprovizionare, găsiră pâlcuri de germani care nu izbutiseră să 
fugă. Surprinseră mitralierele în cuiburile lor. Două sute de 
prizonieri, șase mitraliere, cai, bucătării de campanie - iată 
recolta acestui atac. Regimentul se opri în satul Tămășești. 

— De-am avea cavalerie, să-i urmărim! spuse cu regret 
Rasoviceanu privind cum se îndepărtau în galop cele din urmă 
pâlcuri de călăreți inamici. 

— Domnule maior, cred că și victoria de acum e prețioasă, 
spuse Crivăţ. Ne apropiem pas cu pas de șosea, deci misiunea e 
îndeplinită. Am ajuns în flancul armatei germane de sud... 

Spre seară, veni ordin de la divizie: regimentul va ataca 
împreună cu alte unităţi pe direcția Ghimpaţi-Bălăria. Vânătorii, 
bucuroși de succesul atacului, uitară de oboseală și porniră, 
după căderea întunericului, spre Ghimpați. Dar la ieșirea din sat, 
un puternic tir de artilerie făcu primele rânduri să șovăie. 
Maiorul Rasoviceanu se ivi, călare, în mijlocul drumului; porni 
înainte, printre exploziile proiectilelor; vânătorii prinseră curaj, 
se ridicară și alergară înainte, cu armele în cumpănire. Surprins 
de atacul cu baioneta, inamicul dădu înapoi. Pe la miezul nopţii, 
satele Crevenicu și Merenii de Sus erau eliberate. Regimentul se 
opri, așteptând ordine. Peste vale, spre șoseaua naţională, 
artileria inamică bubuia mereu 

— Rămânem în rezervă până mâine! vestiră comandanții de 
companii. 

Ostașii se destinseră pe dată. Găsiră adăpost îndărătul unui 
pâlc de copaci; întinseră foile de cort pe pământul ud, se 
ghemuiră sub pături și mantăi și adormiră pe dată, somnul greu 


al soldatului istovit de luptă. 

Crivăţ se ghemui alături de ei, pe iarba veștedă, îmbibată cu 
apă: frigul nu-l lăsă mult timp să doarmă; în răstimpuri auzea 
glasul coborât al santinelelor schimbând o vorbă-două; undeva, 
spre sud, se auzeau zgomotele luptei. 

Se trezi spre dimineață; în jurul lui era forfotă, ostașii își 
pregăteau armele și cereau muniții. Se apropie de comandantul 
care veghea de sus, de pe un dâmb, pregătirea de plecare a 
regimentului. In lumina săracă a zorilor, maiorul Rasoviceanu 
avea înfățișarea unei statui; părea mai falnic acum, cu largile 
falduri ale pelerinei învelindu-i umerii. 

— Domnule căpitan, lucrurile s-au schimbat, lămuri el. 
Trebuie să atacăm spre Stilpu, unde inamicul opune rezistență. 
Dac-aţi vrea să vedeţi ce e pe-acolo... Luaţi-l pe sergentul 
Cartojan. Aud că v-a fost călăuză bună. 

— Am înţeles, domnule maior. 

Plecă împreună cu sergentul. Văzură de departe satul, așezat 
pe un deal; în stânga lui șoseaua făcea o curbă și cobora spre 
podul de pe Neajlov; în dreapta, urcând mereu, drumul mergea 
șerpuind printre pâlcuri de copaci. Acolo, între copacii de pe 
coastă, se amplasaseră mitralierele inamice; sergentul se duse 
spre stânga, se întoarse și-i spuse grăbit: 

— N-au ajuns încă la pod. li ţin ai noștri pe loc. De-ar rezista 
până vine regimentul... 

Porniră repede înapoi. Dădură de primele companii, care se 
apropiau în marș forțat. Maiorul Rasoviceanu era în fruntea lor. 
Sări de pe cal și desfăcu harta. Crivăţ îi spuse cum stăteau 
nemții pe creastă. 

— Bine că știm, spuse maiorul. Sublocotenent Pârvu! 

— Ordin, domnule maior! 

— Te duci cu compania prin valea Neajlovului și ataci poziţia 
mitralierelor de pe coastă. 

— Mă duc și eu să-i conduc, spuse repede Crivăţ. 

— Foarte bine, spuse maiorul. Restul, ceilalţi, atacăm prin 
dreapta, direct spre sat. Glasul lui crescu deodată: Țineţi mine, 
flăcăi! In faţa noastră se află Divizia 217, cu care ne-am bătut și- 
n Dobrogea. A sosit clipa să ne răfuim cu ei. Înainte, vitejilor! 

Porniră. Companiile își ocupau din mers locurile hotărâte; în 
fruntea regimentului, ca totdeauna, maiorul Rasoviceanu, cu 


agenții de legătură în preajmă, gata să-i transmită ordinele 
către batalioane și companii. 

Mitralierele dușman de pe lizieră începură să tragă toate 
odată. Dintre vânătorii care alergau nebunește spre sat, 
începură să cadă cei dintâi răniţi; ceilalți continuau să alerge, 
cumpănindu-și armele cu baionetele lungi, cumplite. 

Căpitanul Crivăţ îl conduse pe sublocotenent într-un ocol lung 
spre valea Neajlovului, unde ceața era mai deasă și se puteau 
strecura neobservaţi. Apoi sublocotenentul își avântă compania 
la atac. Mitraliorii dușmani prinseră prea târziu de veste că 
poziţia lor era ameninţată; unul apucă să întoarcă mitraliera, dar 
se prăbuși fulgerat de un foc de armă; alţi câţiva încercară să 
fugă; căzură tot așa, la primii pași; restul poziţiei ridică mâinile 
în faţa baionetelor românilor... 

— Podul! Podul! strigă unul dintre ostași. 

Compania se întoarse la vreme ca să-i vadă pe dușmanii 
retrași din sat, alergând spre pod și încercând să facă faţă 
atacului; porniră într-acolo, pe mai multe părţi, și le tăiară 
retragerea; se încinse o luptă scurtă, bavarezii aruncară armele. 

In sat, zgomotele luptei mai continuară o vreme, apoi 
vânătorii trecură peste pod; lăsau în urmă satul curăţit de 
trupele dușmane; duceau cu ei trofee bogate - mitraliere și 
prizonieri. Se opriră la Gorneni, peste Neajlov. Către prânz, 
trompeţii sunară adunarea. Gradaţii și plutonierii făcură apelul; 
abia acum văzu comandantul că trupa lui fusese înjumătăţită în 
cursul acestui atac eroic... 

Peste pod se arătă un pâlc de călăreţi. Maiorul Rasoviceanu 
comandă cu glas puternic „Pentru onor” și merse în 
întâmpinarea generalului Scărișoreanu, care venea să-i felicite 
pe vânători pentru izbânda lor... 


Noaptea, Crivăț dormi la cartierul diviziei, instalat în corturi pe 
malul Neajlovului. Îl treziră în zori sunetele obișnuite ale taberei. 
Dădu fuga la cortul unde se afla „biroul operaţiilor”. Văzu pe 
hartă situaţia frontului; inamicul fusese înconjurat în satul 
Băneşti, unde se întărise cu tranșee și obstacole de sârmă 
ghimpată. În jurul lui, diviziile românești formau un cerc. Dar 
ofițerul cu operaţiile se apucă se deseneze, în jurul acestui cerc, 
săgeți albastre... 


— Ce se întâmplă? întrebă Crivăț neliniștit. 

— Inamicul a primit întăriri, spuse trist ofiţerul. Dinspre vest 
se apropie armată multă, cu artilerie grea. Trebuie să facem 
faţă pe două fronturi. După ce i-am încercuit pe bavarezi, 
suntem încercuiți noi înșine. 

Curând  începură să sosească ordine precise: câteva 
batalioane vor merge spre nord, la Clejani și Rușii lui Asan, 
pentru a proteja spatele diviziei; căpitanul Crivăţ fu trimis și el 
cu aceste batalioane. 

— Rezistaţi cu orice preț, îi spuse generalul la plecare. Nu 
înţeleg ce se petrece. Divizia de cavalerie care trebuia să-mi 
acopere spatele nu se află pe poziţie; sunt atacat cu artileria; 
țineţi-i pe loc până restabilim legătura cu divizia generalului 
Socec... 

Artilerie și infanterie se rupseră din cercul pe care-l formau în 
jurul diviziei inamice și porniră spre nord-vest, să facă față 
atacului din spate. Crivăţ mergea cu ei; erau infanteriști din 
Regimentul 39 Petru Rareș, furioși că noul atac îi împiedicase să 
ia parte la nimicirea vechiului lor dușman din Dobrogea, Divizia 
217 bavareză. 

— Mergem la Clejani, spuse locotenentul Pantelimonescu. 

— Pe unde-aţi mai luptat? 

— La Amzacea, la Cataiuc și Musurat, domnule căpitan. Greu 
al naibii și acolo. Dar nu ca aici, la un pas de București. Cum să 
dăm Bucureștiul? Mai bine... 

Se întrerupse, fără să-și termine vorba. Crivăţ îl privi pe furiș. 
Avea fălcile încleștate, grăbise pasul, căpitanul îl lăsă singur. 

— Ce spuneţi de locotenentul nostru? spuse majurul 
companiei, apropiindu-se. E un erou. A primit în Dobrogea 
„Coroana României”. Şi gradul tot acolo l-a primit... 

Se apropiau de Clejani. Bubuitul tunului se auzea tot mai 
puternic. 

— Artilerie grea, spuse majorul întristat. Nu știu de unde-au 
apărut în spatele nostru, doar n-au picat din cer. 

— Au venit ei de undeva, spuse Crivăț. Dacă aveam aviaţie, 
cum au ei, să facem recunoașteri în adâncime, poate le dădeam 
de urmă. Dar n-am avut... 

— Multe n-am avut, spuse majorul. Eu îs deșcă bătrână, 
domnule căpitan. Știu cum ne-a fost pregătirea de război. Am 


pus prea mare preț pe ajutorul de afară, iar noi... Mai multă 
defilare decât trageri. Am văzut soldaţi care nu știu să țină 
pușca-n mână. Am vrut să facem regimente multe, dar cu ce 
oameni? Cu bătrâni de prin sate, și domnișorii din București 
conduc automobilele generalilor... 

Tăcu. Căpitanul îl privi cu coada ochiului, îi văzu tâmplele 
albite. Nici tu, bătrâne, n-ar fi trebuit să fii aici, își spuse. Și 
totuși ești, și grăbești pasul în rând cu flăcăii ăștia; când e vorba 
de război n-ai timp să alegi, trebuie să pui mâna pe armă, dar 
cu domnișorii din București cam ai dreptate, care cum și-a pus 
mașina la dispoziţia Marelui Cartier s-a pomenit cu grad de 
locotenent. Locotenent pe scaunul șoferului, și plutoanele de pe 
front le comandă elevi din școala militară... 

Intrară în Clejani, se răspândiră printre casele dărâmate de 
explozii. Văzând că le vin ajutoare, ostașii din poziţii scoaseră 
strigăte de bucurie. Dar parcă ghicindu-le bucuria, artileria 
dușmană își înteţi focul, apoi valuri de infanterie germană 
porniră la atac. Locotenentul Pantelimonescu căzu printre cei 
dintâi; doi ostași îl duseră în comuna vecină, încercând zadarnic 
să-i salveze viaţa. 

Căpitanul Crivăţ luă pușca din mâna unui rănit și începu să 
tragă de zor spre coloana atacatorilor; de pe toată linia armele 
trăgeau pe întrecute. Bavarezii se trântiră la pământ, în 
așteptarea unor noi întăriri. Dar și ai noștri primiră întăriri; un 
batalion se arătă la marginea satului și intră imediat în luptă... 

Abia acum sosea grosul armatei germane. Mitraliere parcă 
fără număr mușcau din tencuiala caselor; gloantele șuierau 
sinistru, spărgeau geamurile, rupeau ţăndări din trunchiurile 
copacilor; ţintuiţi la pământ, ostașii nu izbutiră să facă faţă 
valului nou de atacatori. 

— Retragerea spre pădure! veni ordinul. Rezistăm acolo cu 
orice preţ! 

Porniră înapoi, pas cu pas, încercând să întârzie înaintarea 
puhoiului dușman. Curând toate companiile se regăsiră în 
marginea pădurii Rușii lui Asan, pe o nouă linie de rezistenţă. 
Crivăț avu pentru un moment speranţa unui succes; dar pe când 
ostașii regimentului făceau faţă atacului infanteriei, din spate se 
pomeniră cu cavaleria care ocolise pădurea. 

— Suntem înconjurați! Spre Neajlov, retragerea! 


Plutonierul,  port-drapelul regimentului, desprinse pânza 
sfântă tricoloră de pe lance, o împături și o vâri în sân. Sprijinind 
răniții, ostașii porniră să se retragă către Neajlov, prin noroiul 
greu, negru. 

— Plecați, domnule căpitan. S-a ordonat retragerea, îi strigă în 
ureche un sublocotenent tânăr, cu mustăcioară subţire. 

— Rămân cu ariergarda, spuse căpitanul. Vedeţi de răniţi. 

— l-au evacuat, zise sublocotenentul. Mă numesc Bebe 
Dumitrescu. Dacă nu mă mai întorc, comunicaţi la divizie... 

— Lasă asta, spuse Crivăţ. Pune ariergarda să tragă. Să-i 
ținem pe loc până se depărtează ai noștri. După aia, plecăm și 
noi. 

— Care-om scăpa, făcu sublocotenentul. Mă duc la mitralieră, 
domnule căpitan. Servanțţii sunt morți. 

II zări apoi lungit îndărătul scutului mitralierei „Maxim”, cu 
mâinile pe mânere. Din faţă se târau șiruri lungi de ostași 
dușmani; mitraliera trase câteva rafale scurte. 

— Cartuşe, strigă  sublocotenentul. Banda asta e pe 
terminate! 

Un soldat cu fața însângerată se târî trăgând după el o cutie 
cu muniţie. Căpitanul privi spre dreapta, unde era cealaltă 
mitralieră. Servantul ei, un sergent tânăr, zăcea mort pe 
marginea adăpostului. Se repezi într-acolo; dădu mortul binișor 
deoparte și puse mâna pe mânerul cald încă. Privi în jurul lui: 
ultimii ostași se mistuiau în pădure, sprijinind răniții. 

— Incă o rafală și plecăm, îi strigă sublocotenentului. 

Incepu să tragă cu deznădejde în rândurile dese de uniforme 
cenușii care erau tot mai aproape. În pauzele dintre rafale, 
auzea ţăcănitul sacadat al celeilalte mitraliere. 

Simţi deodată o izbitură în umăr. Ca un fel de palmă 
prieteneasca. Dar în clipa următoare, durerea arzătoare îl 
săgetă până-n creier. 

— Vasăzică tot n-am scăpat! fu ultimul său gând. 

Apoi își pierdu cunoștința. 


3. 


— Du-te și cumpără flori, spuse omul adus de spate în loc de 
salut. 


— Poţi să-mi spui „te rog”, se formaliză Fräulein Grete. 

— E un ordin, ripostă el. Hai, ia banii și fugi, altfel ţi-o iau alţii 
înainte. 

— Ce să fac cu florile? 

— Băutura asta ţi-a luat minţile, o mustră el. Pe ce lume 
trăiești? Armata imperială e la porţile Bucureștiului. Mâine, 
trupele de ocupaţie își fac intrarea oficială și trebuie să le 
întâmpinăm cu entuziasm. lar după câte am mirosit eu, românii 
nu sunt prea entuziaști. Cineva trebuie să ofere flori 
învingătorilor. 

— Și m-au ales tocmai pe mine? _ 

Omul adus de spate făcu câţiva pași prin cameră. In preajma 
patului atinse o sticlă; o lovi cu piciorul, sticla se rostogoli pe 
covor. 

— Noroc că era goală, zâmbi dansatoarea. Nu știu mâine ce-o 
să fac. Dacă nu trag un păhărel, au să rămână învingătorii fără 
flori. 

— Nu fi stupidă. Crezi că o să fii singură, să te fotografieze 
ziariștii între ofițerii împăratului? De-o zi și-o noapte umblu; am 
organizat o mulţime entuziastă; sute de cetățeni austro-ungari 
și germani vor presăra flori în calea trupelor victorioase. 

— De unde-ai luat sute? Parcă îi deportaseră... 

— Pe tine te-au deportat? Cine trebuia să scape, a scăpat. Am 
oamenii mei la poliţie! M-a costat ceva bani afacerea asta, dar 
am reușit. Pe un anume domn l-am întors chiar de pe drumul de 
la gară spre lagăr. Jandarmul care-l escorta a închis ochii; a 
primit pentru asta cincisprezece zile de închisoare de la ai lui și 
două sute de lei de la mine. 

— Lucrezi tare, domnule... Zău că ar trebui să-mi spui cum te 
cheamă. 

Omul adus de spate surâse. Era prima oară când surâdea în 
faţa ei; chipul lui comun, anonim, căpătă deodată o înfățișare 
feroce, ca o mască de irozi. 

— Numele meu adevărat nu-l știe decât maică-mea și cel care 
m-a angajat. 

— Nici măcar Herr lulius? 

— De unde știi cum îl cheamă cu adevărat pe Herr lulius? 

Dansatoarea rămase încremenită. Omul adus de spate râse 
încet, își aprinse o ţigaretă, azvârli chibritul stins către sticla de 


pe covor și-și vâri mâinile în buzunare. 

— Ne-am înţeles. Mâine pe la zece, gătită frumos și... trează, 
te înfăţișezi pe Calea Victoriei. 

— Și dacă uit? 

— Or să fie și câţiva oameni de-ai mei acolo. Au ordin să ţină 
minte cine a venit. 

— O să vin, spuse dansatoarea cu umilinţă. 


Rodica alergă la intrare stăpânită de o presimţire rea. 
Deschise ușa. Văzu un chip necunoscut și posac: 

— Bună ziua. Aici locuiește domnul Bistriţeanu? 

— Da, aici. Ce s-a întâmplat? 

— Sunt medic, domnișoară! L-am găsit pe stradă, a suferit un 
atac de cord. 

— Tata! spuse ea simțind că o năpădesc lacrimile. E grav, 
domnule doctor? 

— Cine poate ști? 

— Și unde-i acum? 

— În trăsură. 

Ea ridică privirea; abia acum văzu trăsura oprită la poartă, cu 
coșul ridicat. Alergă, urmată de doctor. Văzând-o, Bistriţeanu 
zâmbi palid. Îl coborâră ușurel din trăsură, apoi îl sprijiniră cât să 
parcurgă cei câţiva metri până la ușă. După ce-l lungiră pe pat, 
ea găsi putere să întrebe: 

— Cum s-a întâmplat? 

— Nu pot să vă spun, zise doctorul. Era lângă un panou cu 
ordonanța prefecturii. Nu știu dacă e vreo legătură între aceste 
două fapte. Sunt medic, nu politician. L-am dus la mine acasă, i- 
am dat primele îngrijiri, și-a mai revenit. Dar vă previn: îi trebuie 
liniște, multă liniște. Altfel... O emoție puternică, o supărare i-ar 
putea fi fatală. 

— Liniște, acum... spuse ea cu amărăciune. 

— Vă înţeleg, răspunse doctorul. Trecem cu toţii prin clipe 
grele. Dar trebuie să ne supunem destinului... 

Ea netezi plapuma spre umerii bolnavului care respira 
profund, doborât parcă de-o oboseală cumplită. 

— l-am dat niște calmante, lămuri doctorul. Vă mai las și 
dumneavoastră câteva. Dar medicamentele n-au, singure, prea 
mare putere. Repaus absolut și mai ales, cum v-am spus, 


liniște... 

Rodica aștepta, în picioare, frământată de gânduri. De ce l-am 
lăsat să iasă? se mustră. De ce n-am stăruit mai mult să plece, 
să fugă de acest coșmar, să evite această zi îngrozitoare... 

— Credeţi că vin, într-adevăr, nemţii? întrebă ea. Parcă tot 
mai sper... 

Doctorul clătină din cap: 

— Nicio speranţă. leri încă mai credeam într-o schimbare de 
ultim moment. Apăruseră niște trupe în oraș... De fapt se 
retrăgeau. Dar sergenţii de stradă începuseră să rupă 
proclamaţțiile, lumea se bucura că am scăpat. Pe urmă, s-a 
spulberat această ultimă speranţă. Vin, domnişoară. 

— Dar luaţi loc, domnule doctor. Să vă fac o cafea? 

— Nu, mulțumesc. Vreau să mă odihnesc, am fost azi-noapte 
de gardă la spital. Azi însă n-am putut să stau în casă. De la 
mine se aud foarte bine tunurile. leri încetaseră, treceau ostașii 
noștri prin oraș, pe urmă am auzit exploziile de la Arsenal. 
Sfârșitul. 

— Și tata, care... 

— l-am citit și eu articolele. Le-am admirat. Are vocaţie de 
luptător. Tocmai de asta mă întreb: de ce-a rămas aici? Au 
plecat oameni mai... nevinovaţi, vreau să spun mai puţin 
însemnați din punctul de vedere al nemților. Nu se temea de 
represalii? 

— Toată lumea l-a sfătuit să plece. A refuzat. Spunea că-i e 
rușine să fugă. Ar semăna cu o dezertare, așa spunea. 

— Îl admir, murmură doctorul. Dar asta nu slujește la nimic. 
Au să-i facă mizerie. Nemţii nu-și iartă adversarii. 

— Știa. Am stăruit și eu să plece. N-a vrut. In schimb voia să 
mă trimită pe mine. Cum să-l las aici, singur, bolnav? 

Doctorul se ridică. 

— Curaj și speranţă, spuse el. N-o să dureze cât lumea. 
Acuma trebuie să plec. Nu de alta, dar nu vreau să se creadă că 
mă vântur pe stradă în așteptarea... musafirilor. Avem timp să 
ne săturăm de ei. lată cartea mea de vizită: dacă intervine ceva, 
chemaţi-mă. Mâine, când mă-ntorc de la spital, trec iarăși să-l 
văd. 

— Vă mulțumesc, sunteți un om bun. 

— Sunt un om și-atăâta tot, domnişoară. Mai ales acum, asta 


trebuie în primul rând: să fim oameni. 


PREFECTURA CAPITALEI 
ORDONANŢĂ 

Noi, generalul Mustaţă, prefectul Capitalei, ordonăm cele ce 
urmează: 

La intrarea în Capitală a armatelor imperiale germane, toți 
locuitorii bărbați și femei vor avea o purtare cuviincioasă, 
oferind cu bunăvoință găzduirea de care vor avea trebuință. 

Porțile și ușile vor fi deschise. 

Oricine, bărbat sau femeie, tânăr ori bătrân, care se va deda 
la acte ce ar aduce o insultă armatelor imperiale, precum: 
împușcături cu vreo armă de foc ascunsă, aruncare de orice fel 
de lucruri cum și amenințare cu vorba ori cu gestul, va fi imediat 
pedepsit cu împușcarea. 

General MUSTAȚA 


— Ptiu, ludă! spuse eu năduf un bărbat în vârstă, elegant, 
plecând furios din faţa afișului. 

Omul adus de spate îl privi atent, ca și cum ar fi vrut să-și 
imprime bine chipul în memorie. 


Miercuri, 6 decembrie 1916. 

Pe Calea Victoriei, o căruţă a primăriei presăra nisip pe 
pavajul alunecos după umezeala nopţii. Pe trotuare se iviră 
pâlcuri de oameni. Bărbaţi și femei se îmbrăţișau, se strigau de 
la zece pași, bucuroși de revedere, se salutau în limba germană. 
Erau supușii austro-ungari și germani, eliberaţi din lagăre; erau 
artistele vieneze, erau numeroși străini, cetățeni ai ţărilor 
inamice, care scăpaseră vigilenţei poliţiei și rămăseseră în 
București, printr-un mijloc sau altul... 

Pe la prânz, mare mișcare în grupurile de pe stradă: din 
tramvaiul care venea de pe Calea Griviței, săriră cei dintâi ostași 
ai patrulelor germane. Cu uniformele pline de noroi, cu priviri 
încruntate sub șepcile fără cozoroc, strângând cu putere armele, 
ei trecură iute. Fără să arunce o privire chipurilor voioase din 
jur, se apropiară de palatul regal, smulseră armele din mâna 
santinelelor impozante și le luară locul. Un subofițer se puse în 
fruntea câtorva militari și pătrunse în interiorul palatului. Din 


urmă veneau mereu, pe jos sau cu tramvaiul, subunitățile din 
avangarda Armatei a IX-a germane. 

Apoi apăru automobilul strălucitor al mareșalului Mackensen. 
Compatrioţii săi îl cunoscură îndată - figura falnică, cu mustăți 
lungi răsucite, cu căciula având drept emblemă vestitul cap de 
mort, le era familiară din ziarele anului 1915, care-i 
trâmbiţaseră victoriile de la Tanenberg, Lodz, Dunaieţ și din 
Serbia. Ce nu înțelegeau voioșii spectatori era apariţia 
automobilului dinspre Calea Rahovei, unde încă nu ajunseseră 
patrulele germane. Aveau să afle mai târziu că Mackensen 
pierduse gloria de a pune cel dintâi piciorul pe pământul 
Bucureștiului. El rămăsese cu trupele în zona Bragadiru, în 
așteptarea parlamentarului trimis să ceară predarea orașului 
după tot scenariul statornicit de obiceiurile războiului, în timp ce 
Falkenhayn, subalternul și rivalul mareșalului, pătrunsese cu 
armata sa pe la Chitila, sfărâmase rezistenţa eroică a 
ariergărzilor armatei române în retragere și împinsese patrulele 
în orașul care, pentru a fi ferit de distrugeri, nu opusese 
rezistență armată în calea invadatorilor. 

Florile și batistele fluturate în cale îl surprinseră pe mareșal. 
Se așteptase la o primire ostilă; vedea fețe voioase, stegulețe, 
flori; pe câteva balcoane apăruseră drapele germane și covoare; 
ba în calea mașinii se aţinu până-n ultima clipă un fotograf 
dornic să păstreze pentru posteritate acest moment triumfal. 

Automobilul se opri la poarta palatului. Câteva femei întinseră 
cu disperare florile către decoraţiile de pe pieptul mareșalului; 
ostașii din escortă le respinseră fără menajamente, de teama 
unui atentat. Atunci femeile își îndreptară exclamaţiile 
bucuroase către soldaţii încruntaţi; bărbaţii oferiră ostașilor 
țigări și le ţinură, în limba maternă, mici discursuri de bun sosit. 

Invadatorii ascultau și nu le venea să creadă... 

Frăulein Grete se uită în jurul ei. Bărbaţi și femei cu chipuri 
radioase vorbeau nemțește cu soldaţii morocănoși și bănuitori, 
care mai întâi refuzară darurile, apoi, tot mai înseninaţi, mai 
încrezători, își pierduseră treptat rigiditatea. Văzu un ins cu 
ochii-n toate părţile și înțelese că era unul dintre cei care 
spionau îndeplinirea ordinului, se grăbi să ajungă lângă el, se 
fandosi în haina frumoasă, strânsă bine pe trup, cu o blană 
enormă care-i învăluia generos umerii; zâmbi în chipul cel mai 


dulce unui feldwebel gras și miop, flutură buchetul către o grupă 
de infanteriști care treceau în cadență, și în cele din urmă trânti 
florile în braţele unui ofițer suplu și rigid, cu monocilu și cu capul 
ras cât se putea vedea de sub caschetă. Ofițerul mulțumi 
țeapăn, privind-o doar cu coada ochiului, și Fräulein Grete 
regretă amar că-și „consumase” buchetul: dinspre Poșta 
centrală, în aclamaţiile fetelor de la Varieté, soseau cavaleriștii. 
Perfect aliniaţi, cu lăncile lungi împungând cerul, cu coifurile 
strălucitoare deasupra cărora vulturii de metal cu aripile întinse 
păreau, din depărtare, ciudate panașe încremenite, lăncierii 
magnetizaseră privirile. 

Veni apoi o lungă coloană de automobile. Cel din frunte 
înainta încet, cu un general tolănit pe perna din spate: dar nu 
generalul, ci omul de la volan, concentrat și obosit, cu uniformă 
impecabilă, atrase atenţia dansatoarei. 

— Herr lulius! strigă ea în extaz. 

Dar mândrul șofer în uniformă de wachtmeister n-o auzise și 
automobilul trecu încet înainte. 


În dreapta lui Herr lulius, aghiotantul generalului răspundea la 
saluturile celor de pe stradă. La un moment dat, coloana se opri; 
o ceată de călugărițe catolice, cu semnul Crucii Roșii pe pălăriile 
lor ample, înaintară să împartă daruri soldaţilor. Profitând de 
ocazie, câţiva dintre privitori se îngrămădiră în jurul mașinii 
generalului: 

— O călăuză, domnule general? Cunosc Bucureștiul ca pe 
buzunarele mele... 

— Aveţi nevoie de-un translator? 

— Vă rog să găzduiţi în locuinţa mea... 

— Sunt expert în furnituri militare... 

— Poftiţi cartea mea de vizită... 

Generalul mormăia plictisit, ridicând din umeri la fiecare nouă 
interpelare. În schimb, aghiotantul era ochi și urechi; nota 
nume, lua cărți de vizită, încerca să memoreze chipuri. Când 
automobilul se urni iarăși, se întoarse spre șofer: 

— Și românii ăștia! Pfui! 

— Români zici? replică Herr lulius. la citește pe cărțile de 
vizită! 


Spre seară, orașul mișuna de trupe inamice. După defilarea 
severă a celor dintâi coloane, veni grosul trupelor. 

Soldaţi hămesiți după săptămânile petrecute în tranșee 
năvăliră în brutării, în mezelarii, în magazinele cu băuturi. 
Negustorii, înfricoșaţi la vederea armelor, îi încărcară gratuit cu 
marfa scumpă și bună. 

În restaurantele de elită, ofițerii diviziilor participante la 
invazie înlocuiră pocniturile armelor cu cele ale dopurilor de la 
sticlele de șampanie. 

Ofițerii cazaţi în casele particulare își puseră ordonanţele să 
cotrobăie prin cămări; își lustruiră cizmele cu cuverturile de pe 
paturi; băură și azvărliră primul pahar de perete, după un vechi 
obicei soldățesc; gazde înspăimântate le pregătiră omlete cu 
slănină, le cântară la pian și le turnară vin în pahare; musafirii își 
luară ca amintire mici lucruri de prin case, înainte de a porni mai 
departe, pe urmele armatei române care fusese bătută, dar nu 
distrusă. 

lar pe străzile bântuite de vântul celor dintâi nopți de 
decembrie, agenţii generalului Mustaţă, în mare ţinută, și colegii 
omului adus de spate, îmbrăcaţi modest, vegheau ca nici un 
gest disperat al vreunui temerar să nu tulbure chiolhanul 
general cu care invadatorii își serbau triumful. 


4. 


Beznă și zgomotul ritmic al roţilor. Căpitanul Crivăț crezu că 
visează. Se ridică în capul oaselor, simți frigul pătrunzându-l 
într-o clipă. Pipăi în jurul lui. Dădu de paie reci, uscate, 
fărâmicioase. Mai încolo, stofa aspră a unei haine, care se 
mișcă. Auzi o șoaptă: 

— Ce-i, domnule căpitan? 

— Cine ești? întrebă tot în șoaptă. Unde suntem? Ce se 
petrece cu noi? 

— Nenorocire mare. Bine că v-aţi venit în fire, că mi-era mare 
grijă. Sunt sublocotenentul Bebe Dumitrescu, de la divizie. Am 
rămas cu ariergarda, vă amintiţi? 

— Și-acuma suntem tot în ariergardă? râse amar Crivăţ. Te- 
am întrebat ce e cu noi și unde mergem. 

— Voiam să vă iau cu binișorul. După un șoc ca ăsta... 


— Ce șoc, omule? spuse Crivăţ venindu-și de-a binelea în fire. 
Te asigur că sunt în toate minţile. 

— Să vă spun de-a dreptul atunci: suntem prizonieri, ne aflăm 
într-un tren care merge spre nordul Germaniei. 

Recăzu pe paie, ca și cum sforţarea de a vorbi îl istovise. 
Crivăţ se lungi alături de el. Prin minte începură să i se 
învălmășească imagini frânte. Amestecate, greu de separat. Da, 
Bebe Dumitrescu. Își aminti că-l surprinsese numele, i se păruse 
nepotrivit pentru un ofițer combatant. Erau în marginea pădurii; 
nu, nu pădurea de la Oituz, altă pădure, și generalul Prezan, „m- 
ai ajutat la Oituz, ajută-mă și aici”; șirul de uniforme cenușii 
târându-se printre trunchiurile copacilor fără frunze; o mitralieră 
„Maxim”, sublocotenentul Bebe Dumitrescu, cu mustăcioară, 
semăna cu prințul din litografie, dar unde văzuse litografia? 

— Porţi mustață, sublocotenent? 

— Da, domnule căpitan. Acuma sunt liniștit. Dacă vă amintiţi 
și asta, înseamnă că v-aţi revenit. 

Dar unde era litografia? În casa femeii aceleia frumoase și 
triste, n-o să ne mai vedem niciodată, îi spusese ea cu o liniște 
resemnată; nu se știe, o încurajase, destinele oamenilor se 
întretaie după legi necunoscute, puteam să nu ne fi întâlnit nici 
acum; ba da, stăruise ea. Era scris să ne întâlnim, dar n-o să ne 
mai vedem niciodată! 

Senzaţia ciudată pe care-o avusese știind că are dreptate, 
desigur, iubirea aceea scurtă nu mai putea fi reluată, fusese ca 
un trăsnet și trăsnetul nu cade de două ori în același loc; ar fi 
vrut s-o revadă, pe drumul de întoarcere, se retrăgeau în bună 
ordine, cu dușmanii pe urmele lor; nu era vreme de bivuac, casa 
ei rămăsese mută pe când regimentele se scurgeau pe strada 
lungă, pe sub ferestrele ei chiar; perdele lăsate la trecerea 
tunurilor; nici tropotul miilor de cai - de unde era să știe ea pe 
care cal anume călărește oaspetele și iubitul ei de-o seară, 
dintr-o seară unică, fierbinte, dureroasă! Și chiar dac-o revedea, 
ce să-i fi spus? Speranţe înșelate, v-am eliberat și plecăm 
înapoi, libertatea a fost doar o amăgire, luaţi-vă de la capăt 
tristețea apăsătoare și gândul despre memorandiștii pieriţi în 
temniţă... 

— Cum s-a întâmplat, domnule sublocotenent? întrebă cu 
gâtul uscat. Spune-mi tot. Nu sunt copil mic să leșin dintr-o 


poveste fioroasă. 

— Eram în ariergardă, povesti sublocotenentul. Mă trimisese 
generalul Scărișoreanu, să văd ce se-ntâmplă. El voia să 
dezvolte ofensiva când l-au atacat nemţii din spate. A fost o 
lovitură pentru noi, abia pe urmă am aflat ce se întâmplase; 
comandantul nostru nu știa de existenţa grupului de armată 
Kuhne, care venea dinspre vest. Grupul nostru de manevră - vă 
amintiţi, domnule căpitan, cu câtă speranţă se vorbea despre 
el? - grupul de manevră a fost prins între armata Kuhne și 
armata de Dunăre. Ne-a explicat un statmajorist german, foarte 
mândru de izbânda lor... Dar atunci, pe front, nu știam nimic; 
știam doar că forțele inamice ne-au căzut în spate și generalul 
trimitea acolo batalion după batalion. Ne-am retras spre pădure 
și-am rezistat până spre seară; apoi s-a ordonat retragerea; au 
rămas câteva plutoane cu două mitraliere... 

— Două mitraliere, repetă căpitanul. 

Da, își amintea. Noroiul amestecat cu sânge de pe mânerele 
calde încă ale „Maxim'-ului, iar printre trunchiurile desfrunzite, 
dușmanii târându-se spre șanțurile lor. 

— „.„„Trăgeam cu economie, n-avea cine să ne mai aducă 
muniție, servanţii muriseră toţi. Ultimii soldaţi au plecat să 
salveze răniții, spre pădure. Am tras până la ultimul cartuș și v- 
am strigat. Nu mi-aţi răspuns. Când m-am uitat, am crezut că 
sunteți mort, pe urmă aţi clipit din ochi și m-am târât spre 
dumneavoastră. 

Izbitura ca o palmă zdravănă pe umăr, apoi neantul. Și trenul 
și o frază: „Mergem spre nordul Germaniei”... 

— Trebuia să mă lași și să te salvezi, gemu. 

— Nu vorbiţi așa, domnule căpitan. Cine-și lasă camaradul 
rănit în mâna dușmanului? Nemţii erau la două sute de metri; v- 
am pansat la iuțeală braţul, voiam să vă târăsc spre pădure, dar 
aţi leșinat iar și am căutat prin bidoane ceva apă. V-am stropit 
pe față. Aţi deschis ochii, dar nu vă puteaţi mișca. Am început 
să vă târăsc. Când m-am pomenit cu baionetele lor deasupra 
capului... 

— Când s-a petrecut asta? 

Locotenentul făcu o pauză. 

— Acum cinci zile, spuse. 

— Cinci zile! șopti Crivăţ înecându-se. 


— Da. Le-am explicat că sunteţi grav rănit. Au venit 
brancardierii, v-au dus la ambulanţă, le-am spus că suntem 
prieteni și că prefer să mă împuște decât să vă las singur. S-a 
nimerit între ei un maior înțelegător, care mi-a îngăduit să stau 
la căpătâiul dumneavoastră. V-au extras glonţul, v-au pansat și 
în dimineaţa următoare ne-au trimis la Sibiu cu trenul. Un tren 
mai cumsecade decât ăsta. La Sibiu ne-au ţinut într-o cazarmă, 
la carantină. Se temeau de tifos. După două zile, deci alaltăieri, 
ne-am suit în trenul ăsta. Vagoane pentru vite. Și-au cerut 
scuze, ipocriţii. Scuze pentru urechile gazetarilor. Încălcarea 
convenției privind tratamentul ofiţerilor luați prizonieri. 

— Să fugim, spuse Crivăţ brusc. 

— M-am gândit și eu, dar cum? Suntem în inima Germaniei. 
Vagonul e încuiat și sunt trei santinele aici, cu noi. Noaptea 
trecută un ofițer de geniu a încercat să taie scândura de jos; are 
un briceag grozav, salvat de la percheziţie; toată noaptea au 
lucrat mai mulţi, cu schimbul. Dimineaţa, când ne-am uitat, am 
pierdut orice speranţă: scândura era abia zgâriată. Tare al 
dracului, lemnul ăsta. 

— Și ferestrele? 

— Au zăbrele. lar santinelele sunt cu ochii pe noi. Pardoseala 
vagonului era singura șansă. Dar ca s-o străpungi îţi trebuie un 
joagăr, nu un briceag... 

— Ceilalţi cine sunt? 

— Nu-i cunosc. Din alte unităţi. Câţiva de pe frontul din 
Oltenia. Altul, tot rănit, de la Cîmpulung. Și un căpitan de 
vânători, care s-a plimbat prin trei lagăre. A evadat de trei ori și 
l-au prins de fiecare dată. A treia oară, tocmai când ajunsese la 
Brașov și avea de gând să treacă frontul. Evadările îi întărâtă 
rău pe nemți, spunea căpitanul. Când fuge unul îi apucă 
turbarea. 

— O să-i mai apuce, spuse Crivăţ. Ce ciudat, mă simt destul 
de bine. Nici umărul nu mă doare cine știe ce. Dumneata ești 
teafăr? 

— Teafăr. Doar câteva vânătăi pe sub coaste. M-am cam 
îmbrâncit cu ei la Sibiu, când m-au percheziţionat... 

— Dacă sărim la paznici? 

— Sinucidere curată. Sunt treji cu toţii, au degetul pe trăgaci. 
Le e frică de întuneric, ar trage la prima mișcare. Dar să zicem 


că am reuși. Ce facem după asta? Ușile se deschid numai de 
afară, și sunt proptite cu drugi de fier. 

— Și ce facem? Îmbătrânim în lagăr și așteptăm pachete de la 
Crucea Roșie? 

— Răbdare, domnule căpitan, să ajungem mai întâi. Să vedem 
unde ne duc. Să studiem terenul. 

— Bani ai? 

— O soldă-ntreagă. Nu apucasem să cheltuiesc mai nimic. l- 
am schimbat pe mărci la soldatul care ne aducea masa. L-am 
lămurit că leii sunt mai de folos dacă ajunge în România. ȘI... 
am făcut un schimb convenabil pentru el. O să-i împărţim pe din 
două. 

— Ei, încercă să protesteze Crivăţ. Să nu crezi că... 

— Nu mai discutăm, domnule căpitan. Suntem fraţi de 
suferință, trebuie să ne ajutăm. Dumneavoastră aţi fi făcut la 
fel, sunt sigur. Acuma ar fi bine să dormim. Mâncarea e 
groaznică și trebuie să ne păstrăm forțele. 

— Ai dreptate, spuse Crivăţ. 

Rămase treaz multă vreme, gândindu-se la trecut și încercând 
să privească în viitor. Dar viitorul îi apărea întunecat și tulbure, 
lipsit de speranţă. Oftă, ascultând ţăcănitul roţilor care-l purtau 
mereu mai departe, în necunoscut. 


Din scrisoarea lui Ivan Mărginean, preot greco-catolic 
deportat de autoritățile maghiare la Zambor 


Prea Venerat Consistor Arhiepiscopicesc! 


Umilit subscrisul, silit fiind ca deja mai mult de 2 luni să 
petrec în orașul Zambor unde întreținerea în timpurile acestea 
anormale este atât de grea îndrăznesc a mă întoarce către Prea 
Veneratul Consistor cu următoarea rugare: 

Ridicat fiind cu totul pe neașteptate din sânul familiei și dintre 
credincioși eu nu mă așteptam să petrec atâta vreme prin 
străini. Prin urmare nici nu m-am pregătit ba nici nu mă puteam 
pregăti ca să petrec pe vreme mai îndelungată într-un orașiu 
cum e Zamborul. Și nu puteam să mă prevăd cu cele de lipsă pe 
o vreme mai îndelungată din motivul că fiind un tată de familie, 
pe lângă necazurile casnice trebuia să mă îngrijesc și de cei 3 


feciori cari sunt sub arme... 


Capitolul VII 
1. 
ÎNALT ORDIN DE ZI NR. 25 


În luptele de la Oituz Regimentul Stefan cel Mare nr. 13, fiind 
atacat de forțe mult superioare, a luptat timp de trei luni cu o 
bravură și un avânt fără seamăn, respingând pe inamic și 
producându-i pierderi însemnate. 

Pentru curajul și devotamentul ce au arătat pe câmpul de 
luptă - atât ofițerii, cât și trupa - acest regiment a binemeritat 
de la patrie. 

Pentru ca faptele eroice săvârșite de acest regiment să 
rămână neșterse în amintirea tuturor fiilor țării, se decorează 
drapelul Regimentului Ștefan cel Mare nr. 13 cu ordinul militar 
„Mihai Viteazul” clasa a III-a. 

Dat de Marele Cartier General, astăzi la 31 decembrie 1916. 


FERDINAND 
Șeful statului major 
general al armatei, 
General de divizie adjutant 
PREZAN 


Locotenentul lonescu își puse mănușile îmblănite și își 
îndreptă, cu dosul palmei, ochelarii de pe frunte. Marginea de 
cauciuc o simţi rece pe tâmplele înfierbântate. Comandantul 
escadrilei se apropie de avion, puse un picior pe marginea 
planului, de parcă ar fi vrut să se urce și el. 

— Uită-te și la cazematele din pădure, spuse. Statul major 
vrea să știe cum a mers artileria. 

lonescu încuviință din cap. Căpitanul îi făcu un semn zâmbind. 
Mecanicul se apropie de elicea mare, cu pale late. 

— Contact! strigă el. 

— Contact! răspunse locotenentul. 

Mecanicul răsuci elicea. Motorul dădu câteva rateuri și se opri. 
Mecanicul mai învârti o dată. Lăsându-se cu toată greutatea pe 
pala rămasă în poziţie aproape orizontală. Zadarnic. 


— E rece! strigă el. Gaze complet! 

Locotenentul controlă maneta de gaze. Era împinsă la 
maximum. Făcu un semn din cap. Elicea se oprise oblic în sus; 
mecanicul se agăță de ea cu mâinile, ca un gimnast la bară, și 
trase cu toată puterea. Motorul porni, în sfârșit, și omul, sărind 
repede din faţa elicei, râse cu toată fața spre pilot. 

lonescu urmări puţin turaţia motorului. Îl lăsă să se 
încălzească, apoi făcu semn și mecanicul scoase calele de la 
roți. Avionul se puse în mișcare, duruind mărunt pe zăpada 
bătătorită a pistei. Gaze în plin, o mișcare ușoară a manșei și 
avionul, căpătând viteză, se desprinse lin de pământ. 

Locotenentul trăia întotdeauna bucuria zborului Era la al 
zecelea zbor de luptă, după cursul intensiv, foarte scurt, care-l 
trecuse în rândul piloților de război. Privi în jos. Sub aripa 
vibrândă a avionului se contura, ca un fir de argint-viu, apa 
Siretului. Zâmbi amintindu-și cu câtă uimire fusese primită la 
început cererea lui: „Eşti ofiţer de marină, domnule, ce să cauţi 
la aviaţie?” Explicase că după retragerea Escadrei în deltă și 
după venirea îngheţului, Grupul apărării sub apă încetase 
practic să mai participe la război; bărcile fuseseră trase pe mal, 
la iernat, depozitele de mine sigilate, pe de altă parte aviația 
făcuse apel în toată armata pentru recrutarea de observatori 
aerieni... 

In cele din urmă, izbutise. Mai greu a mers cu formele decât 
cu școala propriu-zisă. Instructorul de zbor, un căpitan francez 
care luptase și fusese rănit pe frontul de vest, își arătă 
entuziasmul pentru un asemenea elev îndemânatic și-l propuse 
pentru aviația de vânătoare, acolo unde măiestria în pilotaj și 
reflexele rapide hotărăsc viaţa și victoria. 

„„Şi iată-l acum zburând pe deasupra Moldovei, spre munţii 
din zare... Identifică ușor culmile Vrancei, rotunde, acoperite de 
păduri, cu satele albind ici-colo între văi. O luă puţin spre 
dreapta, mergând aproape paralel cu șoseaua dintre Focșani și 
Adjud. Câmpia îmbrăcată în zăpadă, un pustiu alb fără capăt, iar 
acolo, departe, acoperișurile orășelului. Pe șosea se înșira o 
coloană de artilerie; pilotul scăzu viteza, trecu pe deasupra ei și- 
și salută camarazii cu o legănare din aripi. Văzu ostașii cum își 
fluturau spre el căciulile negre, apoi liniștind caii speriaţi de 
zgomotul motorului... Aruncă o privire spre aparatele de bord; 


totul era normal, motorul torcea în turație constantă, vântul 
șuiera plăcut printre planurile late, dreptunghiulare; făcu câteva 
manevre ușoare, de teamă să nu-nghețe comenzile direcţiei; 
locotenentul, formând un singur trup cu mașina suplă și docilă, 
sensibilă la orice mișcare, se abandonă plăcerii fără pereche a 
zborului... 

De la Adjud la Onești știa că mai are de zburat un sfert de 
ceas. Mări turaţia și trase puţin de manșă. Avionul începu să 
câștige lin înălțime: munții albaștri se profilau în faţă; deasupra 
lor, nori mărunți și albi punctau vasta pustietate transparentă ca 
sticla. Începu să vadă apoi fumul salvelor de artilerie; se afla 
deasupra poziţiilor noastre. Pe Valea Oituzului, câţiva curenţi de 
aer făcură avionul să se zmucească în câteva rânduri, pierzând 
înălțime; dar pilotul trase cu gesturi delicate de manșă, acţionă 
palonierele, îndreptă aparatul pe direcţia de zbor. In dreapta și-n 
stânga, departe, sub aripi, plesniră ca niște flori de lumină 
exploziile antiaerienei germane. Făcu un viraj brusc la stânga, 
spre Cașin, trecu pe deasupra copacilor într-un zbor razant care- 
ar fi umplut de încântare pe cel mai exigent instructor și înaintă 
paralel cu linia frontului, în spatele tranșeelor inamice. Artileria 
dușmană tăcuse; manevra îndrăzneață a avionului îi pusese în 
încurcătură pe nemți. Pilotul apăsă de câteva ori la rând pe 
declanșatorul aparatului fotografic montat sub  fuzelajul 
avionului. Văzu cazematele lovite de artilerie, văzu tripla reţea 
de sârmă ghimpată ruptă ici și colo, își însemnă în minte 
locurile. Cartierul armatei își punea mari speranţe în aceste 
trageri de distrugere. Dar iată că ele nu dădeau rezultatele 
așteptate; lanţul apărării inamice era aproape intact, dac-ar 
trage mai concentrat, își făcu el socoteala... 

În clipa aceea ridică privirea aproape instinctiv; o neliniște 
fără nume îl făcuse să simtă primejdia cu o clipă mai devreme; 
dindărătul piscului împădurit al Șandrului ţâșniră trei aeroplane 
inamice, trei vânători în formaţie de luptă, care veneau spre el 
trăgând rafale scurte cu mitralierele de bord. Fără să se tulbure, 
alese într-o clipă manevra menită să-i scape viaţa și să-l ducă la 
victorie: viră brusc spre stânga, pierzând înălţime și mărindu-și 
astfel viteza; când ajunse pe fundul văii, la o sută de metri de 
pământ, ridică brusc avionul și ţinti pântecele lucios al 
aparatului dușman care, aflat încă deasupra Șandrului, nu 


îndrăznise să coboare în preajma pădurii. Clipele treceau, 
avionul inamic rămânea mereu în centrul aparatului de ochire; 
când ajunse foarte aproape de el, apăsă pe declanșatoarele 
mitralierelor. Văzu sclipirea unei explozii și mult fum negru 
răspândindu-se din fuselajul dușmanului; atunci viră scurt la 
dreapta, de-a curmezișul văii, aproape atingând vârfurile 
copacilor cu trenul de aterizare, și trecu în goană peste linia 
frontului. Intoarse capul: cei doi dușmani făceau cale-ntoarsă. 
Simţi bucuria gâtuindu-l; desfăcu iute curelușa căștii de pilot, 
dădu un strigăt adresat văzduhului prietenos, câmpiei albe fără 
margini; salută iarăși coloana de tunuri înșirată pe șosea - ce 
ciudat, o regăsea aproape în același loc, ca și cum nu se 
clintise! - apoi se uită la ceas și constată cu uimire că raidul său 
nu durase mai mult de-un sfert de oră... 


2; 


— Domnișoară, vino mai aproape, să te-ntreb ceva. Rodica se 
apropie, curioasă. Țăranca, în bundă soioasă, cu o broboadă 
neagră de lână groasă ca pătura înfofolind-o până la ochi, se 
aplecă spre ea confidenţial: 

— Vă trebuie carne? 

— Cum să nu! 

— Sșșt! Incet! Umblă spurcaţii de șpioni pe-aici, de nu știi de 
unde răsar. Numa ei să-mănânce, mânca-i-ar moartea. 

— Cum aţi adus-o aici? 

— Să nu mă-ntrebi. Sâmbăta trecută am adus un purcel. La 
barieră, omu-mpăratului: „Ce-ai acolo?” „Duc copilul la spital, 
mânca-l-ar mama!” Neamţul face semn că nu pricepe. Strig la el 
„Kinder, înţelegi?” „Aha, Kinder", spune neamţul și râde. O fi 
avut și el copii acasă. Gata să mă lase să trec. Dar spurcatul de 
lângă el, un ţivil cu pălăria pe ochi, îi spune ceva pe nemţește și 
se răstește la mine: „Să-l vedem! Prea tace din gură!” Dă 
scutecele deoparte, vede că în loc de copil duc în brațe un 
jambon, mi-l smucește din mână. Plâng, ţip la el, nimic. S-au 
făcut cu friptură pe de-a moaca, domnişoară. Ba când am 
început să ţip mai tare, ţivilul m-a ameninţat: „Taci, babo, zi 
bodaproste că ai scăpat cu-atât. Vrei s-ajungi la închisoare?” La 
închisoare, s-ajungi tu, vânzătorule, i-am spus în gând. Și-am 


plecat, ce era să fac? Mai aveam în coșniţă niște bucăţi, acolo 
nu s-a uitat. Dac-ar fi după ei, lumea ar trebui să moară de 
foame. Au venit și ne-au numărat găinile din cotețe. Ne-au luat 
vaca și ne-au dat o /rtie, ce să fac cu irtia lor? Dă lapte irtia 
nemţească? 

— Hai înăuntru, spuse Rodica repede. 

— N-aveți vreun dușman în gazdă? 

— Nu. Ne-au ocolit pân-acuma. 

— Mare blestem pe capul nostru, oftă ţăranca. 

— Și-acuma cum ai adus-o? 

Femeia intră în bucătărie, se așeză pe taburet, puse coșnița 
jos. 

— Păi cum? Ne-am întovărășit vreo trei vecine. Tăiarăm 
porcul, aveam doi, unul ni l-au luat tot cu o irtie de nici popa n-a 
izbutit să deslușească ce spunea în ea. A pus-o bărbatu-meu în 
dosul icoanei. Zice că odată și-odată o să le scoatem pe nas 
irtiile astea, dar eu nu cred. 

— De ce nu crezi, mătușă? Îți închipui că nemţii s-au instalat 
aici pentru vecie? 

— Ce să se /staleze? spuse femeia, Or să plece, draga mamii. 
Păi pe băiatul meu l-au luat la Moldova, când au plecat ai noștri. 
Tot leatul lui e dus acolo. Îi face soldaţi, la primăvară o să aibă 
Averescu armată proaspătă. Atunci să-i văd eu pe spurcaţții 
ăștia, n-or nimeri pe un'să fugă. 

— Dacă-i așa, de ce spui că n-o să facem nimic cu hârtiile lor? 

— Ei, dreptatea e de mai multe soiuri. Țăranul, știi-mneatale, 
n-are dreptate niciodată. Ai mari de învârtesc treburile au grijă 
să nu iasă-n pagubă. Și ţăranul rabdă, că d-aia e ţăran. 

Scoase din coșniță carnea învelită în ziare și o balanță 
străveche. 

— Nu mi-ai spus cum aţi scăpat de data asta. 

— Păi nu-ţi spusei? Ne puserăm vreo trei vecine, tăiarăm 
porcii, după aia un coșciug și hai la București cu mortul. Când la 
barieră, iar soldatul împăratului, că să stăm. Se uită în căruţă, 
prin paie, noi în urmă, jeleam și plângeam. Dă neamţul de sticla 
cu vin, bea din ea după ce risipește o picătură pe jos, de sufletul 
răposatului, pe urmă vrea să se uite și în coșciug. Avuserăm 
noroc cu tălmaciul. Era un om înalt, adus de spate. „Nu-i lăsa să 
ia capacul, i-am spus. Moș Ignat ăsta dinăuntru a murit de 


lingoare, și asta se ia. Dacă-și vâră nasu-acolo, santinela 
împăratului o să-i ţină de urât peste vreo zece zile!” Atunci omul 
adus de spate i-a spus ceva repede neamțului și neamţul a făcut 
semn să plecăm mai repede, cu mort cu tot. 

— Tot nu pricep, spuse Rodica. 

Femeia ridică balanţa, așeză un pachet cu carne pe taler, 
mișcă greutatea până când cumpăna rămase în echilibru, apoi 
puse balanţa jos: 

— Asta e. Două kile, cu bătaie, draga mamii. Cum de nu 
pricepuși? Porcii erau în coșciug. Tăiaţi frumos și înfășurați, 
fiecare partea lui, să nu s-amestece. Pe urmă aveam noi o 
gazdă, pe Viilor. Am tras acolo, am desfăcut coșciugul, ne-am 
luat fiecare partea lui și-am plecat s-o vindem. Păi ce, de dragu- 
mpăratului să lăsăm Bucureștiul fără carne? 

Numără banii cu grijă, îi împături și-i puse în colţul basmalei. 
leşi, traversă curtea cu pași mărunți, iar când ajunse la poartă 
scoase mai întâi capul cu prudență, și privi în lungul străzii. 
Trânti poarta la loc și veni repede înapoi. 

— Nu scap de el, draga mamii. E colea-n capul străzii. 

— Cine? 

— Tâlmaciul ăla adus de spate. 

— Crezi că te-ar cunoaște, de te-ar vedea? întrebă Rodica. 

— Știu și eu? 

— Hai în casă. O să pun coșnița în cămară. Doar n-au să-mi 
cotrobăie prin oale, ce Dumnezeu! 

Intrară. Bătrâna își reluă locul lângă soba rece, pe taburet. 
Rodica ascunse coșul și reveni mai liniștită. Soneria sună 
prelung. Țăranca sări în sus, speriată mai întâi de zgomot, apoi 
de teama că va fi, fără-ndoială, descoperită. Incepu să umble de 
colo-colo prin bucătărie, înfășurându-și broboada și murmurând 
grăbită: 

— 'Mne apără și păzeşte... Ce mă fac eu acuma! Se uita 
cocoșatul ăla la mine azi-dimineaţă, să mă străpungă cu ochii. 
Mă ţine minte negreșit, ticăloși ca el au ţinere de minte... Nu-i 
da drumul, draga mamii. Or dă-i, dar nu-i spune de... 

Rodica o bătu încurajator pe umăr și se duse să deschidă. 

— Bună ziua, spuse omul adus de spate. Îl caut pe domnul 
Bistriţeanu. 

— Prea târziu, spuse ea încet. Nu știaţi că a murit? 


— A murit? se holbă spionul. Când a murit? 

— Acum o lună. A avut un atac de cord. Pe stradă. A mai trăit 
câteva zile și într-o noapte... 

— lertaţi-mă, domnişoară. Condoleanţele mele. 

— De ce-l căutaţi? Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Un vechi prieten... 

— Îi cunosc pe toţi prietenii tatii. 

— Nu chiar prieten. Un... cunoscut, mai bine zis. Un om care-i 
împărtășește opiniile. Ca ardelean, ca om care simte 
românește... Ştiţi, vrem să găsim o soluţie politică pentru 
situația ţării. Un grup de patrioţi au luat iniţiativa să formeze un 
partid independent... Dumneavoastră, ca fiica unui patriot, aţi 
putea să-i continuaţi opera... 

— Și ce soluţie propune partidul dumneavoastră? 

— O pace strâmbă e de preferat unui război drept... Atâta 
mizerie și aici, și-n Moldova... Floarea ţării, zeci de mii de tineri 
căzuţi pe câmpul de luptă... Ce speranţe mai putem avea? Pace 
cu Puterile Centrale, asta-i soluţia noastră. Dacă vreţi, există o 
listă unde se-nscriu adeziunile. Semnăturile celor care suferă 
aici i-ar putea îndupleca pe rege și pe miniștrii de la lași, care 
continuă politica lor ambițioasă, dar lipsită de șanse... O simplă 
semnătură, domnișoară. 

— Nu, spuse ea încet. Cunosc bine ideile tatei. E drept că era 
un patriot. Și că simțea românește. Dar cred că n-ar fi aprobat 
ideile dumneavoastră. O pace strâmbă, cum spuneaţi? O pace 
care să ne înrobească pe vecie? 

— Măsuraţi-vă vorbele, domnişoară. N-aș vrea să vă văd pe 
lista dușmanilor Germaniei și aliaţilor ei. 

— Credeţi că-mi pasă de lista dumneavoastră? Cine l-a ucis pe 
tata? L-a ucis sunetul fanfarelor și tropăitul armatei de ocupație. 
O armată care ne propune acum o pace strâmbă. Preferabilă 
unui război drept. Luaţi-vă lista, domnule. Pe această listă, n-o 
să mă vedeţi trecută niciodată! 

— Să nu regretaţi, spuse omul adus de spate. Noi nu rugăm 
pe nimeni. Noi știm că domnul Bistriţeanu a dorit acest război, 
că a scris pledând pentru Ardeal. Văd că nu vreţi să-i 
rascumpăraţi vina. 

— l-aș întina amintirea, domnule. Cred că e tot ce aveam să 
ne spunem în această chestiune. 


— Evident, evident, aprobă spionul. Nu mai e nimic de 
adăugat. Cel mult un avertisment. Va veni ceasul socotelilor. 

— Asta voiam să spun eu, domnule. Va veni, într-adevăr, 
ceasul socotelilor. Numai că vorbim despre ceasuri diferite. 

— Oricum, vă recomand să respectați cu grijă legile. La cea 
mai mică greșeală, veți avea mari necazuri. 

— Sunt convinsă, domnule. Puteţi să mă arestaţi chiar acum. 
Deși am auzit că nu mai e loc prin închisori. Cam mulţi 
adversari, nu găsiţi? Ar trebui să transformați toată ţara într-o 
închisoare. 

Omul adus de spate se înclină ceremonios: 

— E bine să punem punct aici discuţiei noastre. Altfel riscaţi 
un proces ca dușman al Puterilor Centrale. 

— Sunt prea slabă pentru un asemenea adversar. Puterile 
Centrale nu-și bat capul cu dispute politice; preferă să dea glas 
tunurilor. Voi fi curioasă să știu dacă găsiţi mulţi aderenţi pentru 
partidul dumneavoastră „independent”. 

Omul adus de spate închise repede lista goală și o vâri în 
buzunar. Plecă fără să salute. Țăranca deschise binișor ușa 
bucătăriei: 

— A plecat, arză-l focul de slugă nemţească. Și cum vorbea 
ticălosul, să crezi că ţi-e frate. Lup în piele de oaie, draga mamii. 
A-nceput-o cu frumosul, pe urmă și-a dat în petic... Ei, de-acuma 
m-oi duce și eu. 

— Mai vino pe-aici când ai ceva de vânzare, spuse Rodica. 
Dacă vezi că nu răspund, să știi că m-au luat cu ei... 

— Ferească sfântul, draga mamii, nu vorbi așa că tragi a rău. 
Așteaptă numai să se desprimăvăreze; că Averescu strânge 
oaste mare acolo, la Moldova, și-om scăpa de necaz... 


3. 


Generalul Averescu trânti receptorul pe masă. Ofițerul de 
serviciu îl luă pe furiș și-l puse la loc, pe cutia aparatului. 

— Poftim, Sturza a hotărât să rupă lupta! izbucni generalul. 
Nu mai are comandant, nu cere aprobarea nimănui! A hotărât! 

— Și doar avea o poziție foarte tare lângă Soveja, spuse șeful 
biroului operații. 

— Și nici forțele nu-i lipseau. Zece batalioane, douăsprezece 


escadroane, plus bateriile, adăugă ajutorul șefului de stat major. 
De fapt ni s-a semnalat că are niște purtări ciudate, domnule 
general. Vorbește peste tot despre superioritatea armatei 
germane. L-am întrebat într-o zi: „Credeţi, într-adevăr, în armata 
germană, domnule colonel?” Mi-a răspuns: „Faptele vorbesc, 
domnule colonel. Germanii sunt mai tari decât noi, au armament 
mai bun, trupe mai multe și mai bine instruite”. „Bine, asta o 
știm cu toţii. Dar nu înseamnă să depunem armele și să ne dăm 
bătuți”. „Nu, nicidecum”. „Atunci de ce vorbiți în faţa soldaţilor 
despre tăria inamicului?” „Tocmai ca să le insuflu curaj. Știind 
că au un adversar puternic, se vor bate cu mai mult avânt!” Ce 
spuneţi de explicaţia asta, domnule general? Dacă privim 
lucrurile filosofic... 

Generalul îl privi pe sub sprâncene: 

— Nu-i vreme de filosofie. Haideţi să vedem ce urmări poate 
avea retragerea brigăzii Sturza! 

Se aplecară cu toţii asupra hărţii. Șeful biroului operaţii făcu 
câteva semne cu creionul în raionul încredinţat brigăzii. 

— În caz de retragere, spuse el, o nouă linie ar putea fi 
stabilită la Răcoasa. Dar asta înseamnă că lasă descoperit 
flancul stâng al Diviziei 15. Din faţă, inamicul presează. 
Retragerea deschide o breșă de zece kilometri, prin care 
inamicul ar putea pătrunde spre Trotuș... 

— Ce forțe avem în zonă? Mă gândesc la rezerve. 

Ajutorul șefului de stat major răspunse pe nerăsuflate: 

— Divizia de Don, pe care ne-au dat-o rușii, și două brigăzi din 
Divizia 7. Mai avem și companiile de grăniceri... 

— În noaptea asta, să pornească în direcţia Pralea-Soveja, 
spuse generalul. lar dacă Sturza izbutește totuși să oprească 
ofensiva inamică, e cu atât mai bine... 

Telefonul sună din nou. Generalul luă receptorul cu un gest 
iute: 

— Alo! Ce notă telefonică?... Eu, generalul Averescu! Bine, 
vorbește... Cum? Ei, drăcie, când au ajuns așa de iute acolo? 
Raportează colonelului Sturza să se prezinte neîntârziat aici, la 
Bacău. Să lase în locul său, provizoriu, pe șeful de stat major... 
Repetă, băiete! Așa! 

Se întoarse către ofițeri, cântărind receptorul în mână: 

— Vești proaste, domnilor. Sturza a și ajuns cu grosul brigăzii 


la vest de Răcoasa. 

— În mai puţin de-o oră? strigă șeful biroului operaţii 
înseamnă că începuse retragerea mai demult... 

— Daţi ordine în consecință. Trupele de ajutor să plece 
imediat. Învârti manivela telefonului: Alo! Fă-mi legătura cu 
generalul Grigorescu! 

— Prin noua ordine de bătaie colonelul Sturza era numit 
comandant de divizie, murmură un ofiţer. 

— N-am alcătuit eu ordinea de bătaie, spuse Averescu 
agresiv. Telefonul sună scurt, generalul strigă în receptor: Alo! 
Domnule general Grigorescu, situaţia frontului... Da, ești la 
curent? Ce spui de toate astea? L-am chemat pe Sturza la 
mine... Ți-am trimis întăriri, la noapte vei avea forțe pentru un 
contraatac. Restabilește situaţia cât mai grabnic... Nu, nu mi-a 
dat nicio explicaţie. Voi raporta Marelui Cartier să-l mute de aici. 
N-am nevoie de asemenea comandanţi în armata mea! 


După ce stabili amănuntele contraatacului, generalul îi lăsă să 
plece pe ofiţerii de stat major. Rămase cu el numai aghiotantul. 
Generalul părea că îmbătrânise brusc. Se rezemă de spătarul 
scaunului, închise ochii. După o clipă păru că se scutură de 
gândurile negre: 

— Ressel, fii bun și caută-l pe ofițerul acela de informaţii, 
profesorul de istorie. 

— Sublocotenentul Ulieru? 

— Tot sublocotenent a rămas? 

— Asta-i soarta rezerviștilor... 

— Ei bine, cheamă-l. Dar vezi, fără zarvă multă. Vreau să am 
cu el o discuţie confidențială. 

În așteptare, generalul se plimbă încruntat prin încăpere, 
ciupindu-și mereu barbișonul. Se apropie de fereastră. Văzu, în 
stradă, un automobil care nimerise într-o groapă și încerca 
zadarnic să pornească mai departe. Rotile se învârteau pe loc, 
împroșcând zăpadă și noroi; motorul urla, scotea fum, dar nu 
izbutea să treacă de marginea gropii. Câţiva trecători se 
apropiară, puseră mâna și împinseră mașina. Automobilul, un 
cupeu mare, negru, zvâcni înainte și trecu victorios împroșcând 
noroiul până la ferestre. Generalul avu vreme să arunce o privire 
înăuntru: pe bancheta din spate era așezată o legătură de 


lemne. Se gândi cu o strângere de inimă la soţia lui. Plecase în 
refugiu, împreună cu câteva familii prietene; îi întâlnise pe toţi 
la Mărășești, în gară, între două șuierături de tren. Sărmana 
Moldovă, gândi. Cu drumuri proaste, cu lemne puţine, cu o 
armată întreagă de hrănit... și-acum refugiații. Vom rezista 
oare? 

— Permiteţi, domnule general? 

— Intră, domnule Ulieru. la spune-mi dumneata, care ești 
profesor: cum va arăta în cartea de istorie pagina pe care-o 
trăim acum? 

— Depinde mai întâi cum va arăta cartea, domnule general. 
Istoria lumii, așa cum o cunoaștem, este o listă de regi și de 
războaie. Dacă societatea de mâine își va revizui optica, vom 
avea și o istorie a popoarelor... 

— Nu cumva ești socialist, Ulierule? 

— Sunt patriot, domnule general. Un patriot nu-și poate 
ignora poporul. Trecutul lui, lupta lui pentru dreptate... 

— Prin popor înţelegi ţăranii? Vrei să-mi vorbeşti de 
nesupunerea lor, de răscoalele lor? 

— Nu-i iubiți pe ţărani, domnule general. Și totuși sunteţi în 
fruntea lor. Nu dormiţi noaptea pentru ei. Căutaţi soluţii, 
încercaţi imposibilul ca să nu fie învinși. și 

— Aceia nu sunt ţărani. Sunt soldaţi, Ulierule. li iubesc ca 
soldaţi și am grijă de ei. Destinul lor înseamnă destinul ţării. 
Câtă vreme purtăm armă... 

Ulieru își stăpâni zâmbetul. Glasul generalului era tăios și 
neted, fraza lui nu admitea replică. Istoria, gândi profesorul cu 
grad de sublocotenent. Un general care-a întors tunurile asupra 
țăranilor și care acum, în fruntea lor, se luptă să salveze țara de 
primejdie. Ce va spune istoria despre acest episod? Oftă. Peste 
cincizeci sau o sută de ani... 

— Ulierule, spuse generalul, ești un om în care am încredere. 
În ziua de azi sunt tot mai puţini oameni în care poţi avea 
încredere. Dumneata te-ai dovedit un ofițer destoinic și devotat. 

Ulieru ridică din umeri. Elogiul acesta îl stingherea. Nu intrase 
voluntar în armată cu gândul la carieră; știa că după război se 
va întoarce la liceul lui, la lecţiile despre Cezar și Alexandru 
Macedon și Bonaparte. 

— Îmi fac datoria, domnule general. 


— Ţi-o faci cu pricepere și devotament, spuse generalul. 
Pricepere și devotament... murmură el. Două calităţi care nu 
stau totdeauna laolaltă. II cunoşti pe colonelul Sturza? 

— İl cunosc. Un bun strateg, așa se spune despre el. Cu înaltă 
școală germană. Se spune că printre inamicii noștri de acum are 
mulți foști colegi. 

Generalul așteptă, cântărind parcă spusele celuilalt. 

— lată, Ulierule, ce s-a întâmplat: colonelul Sturza s-a retras 
fără ştirea mea, primejduind frontul de pe Trotuș. Nu înțeleg ce 
a fost acolo, dar povestea asta m-a pus pe gânduri. Du-te în 
sectorul brigăzii și ţine-mă la curent cu evenimentele. Mă refer, 
se înțelege, în primul rând la colonelul Sturza. Voi raporta și 
regelui despre purtarea lui; mi se pare inexplicabilă retragerea 
fără aprobare și alte acțiuni mai vechi. 

— V-am mai raportat despre discuţiile lui cu ofiţerii, domnule 
general. Când are ocazia, îi ridică-n slăvi pe strategii germani, 
se plânge de înzestrarea noastră și-și exprimă neîncrederea în 
conducerea armatei... 

— N-aveam ce-i face. Nu eu l-am numit acolo. Cine a făcut-o, 
a săvârșit o mare greșeală... 

— Presupuneţi că ne trădează, domnule general? 

— Cuvântul e foarte aspru, Ulierule. Știu că Sturza e 
simpatizat în rândurile trupei... 

— Da, are obiceiul să umble printre soldaţi. Îi întreabă de 
hrană, de felul cum sunt adăpostiţi, iar când soldaţii au 
nemulțumiri, dă vina pe administraţia superioară. Mă gândesc 
că prin această metodă aţâţă trupa împotriva autorităţii de stat. 

— Voi raporta și asta, murmură Averescu. Așadar, 
supraveghează-l cât mai discret cu putinţă. Îți repet: despre 
acest lucru nu trebuie să știm decât noi doi. Ce efect ar avea 
asupra militarilor noștri ideea că un comandant de rang înalt e 
bănuit de trădare? Nimeni nu trebuie să afle. Cu atât mai puţin 
Sturza însuși. Vreau să știu pe unde umblă, cu cine stă de 
vorbă... Am cerut Marelui Cartier să mi-l ia de aici. Dar până 
atunci nu pot să-l destitui, mai ales că la Pralea se dau lupte. 
Ce-ar spune soldaţii din brigadă, auzind că au rămas fără 
comandant? Așadar treci la fapte. Tot ce ai de raportat - mie 
personal, și numai prin viu grai. 

— Am înţeles, domnule general. 


4. 


Era un castel vechi, construit după tipicul medieval pe o 
stâncă, la care ajungeai numai după un drum anevoios, din 
piatră-n piatră; bucătarul lagărului a povestit într-o seară ce 
auzise și el de la ghizii care-l vizitau în vreme de pace: 
materialul fusese adus pe un drum abrupt, cu măgarii; exista și 
acum drumul, căruia-i spuneau din această pricină Calea 
Măgarilor. Drumul se termina pe marginea unei râpe înguste și 
adânci, care înconjura castelul ca o semilună; stăpânii locului 
socotiseră că este cel mai bun mijloc de apărare și puseseră pe 
iobagi să sape, în continuarea ei, un șanț adânc care întregea 
cercul în jurul castelului și-l făcea invulnerabil. Era destul să se 
ridice, cu lanţurile grele și cu vârtejuri sprijinite între stânci, 
podul de la intrare; castelul era astfel izolat și numai pasărea ar 
fi putut pătrunde înăuntrul zidurilor. Cu asemenea poziţie, 
castelul n-a fost niciodată cucerit, repetau ofițerii germani 
fiecărei noi serii de prizonieri. El poate fi apărat și de niște 
copilandri. Nimeni n-a izbutit să fugă de aici. Au fost câteva 
încercări; osemintele acelor îndrăzneți se află și astăzi acolo, 
jos, în fundul râpei... 

— De fapt, povesti francezul, adevărul e puţin diferit de 
varianta oficială. Nu toţi cei care-au încercat să evadeze au 
murit. În iarna trecută, un pilot francez a izbutit să iasă ascuns 
în coșurile cu rufe care erau duse în vale, la spălătorie; doi 
englezi au evadat și ei, cu ajutorul unei frânghii, dar după două 
zile i-au găsit câinii jandarmilor, ascunși într-un stog de fân din 
curtea unui ţăran. Unul dintre ei era rănit și celălalt nu vroia să- 
și continue drumul, ci rămăsese cu el... 

Culcat pe spate, în cămăruţa friguroasă din preajma porții, 
Crivăţ, își aminti toate aceste amănunte. | le povestise în drum, 
lui și aviatorului francez venit cu același tren, ordonanța trimisă 
în întâmpinarea acestuia. Omul își dăduse drumul la gură știind 
că niciunul dintre soldaţii din escortă nu cunoștea franceza. 
Crivăţ încerca să ignore singurătatea în care-l ţineau de câteva 
ore. Comandantul lagărului invocase regulamentul, care 
pretindea ca fiecare nou-venit să stea în carantină până la 
completarea formelor. Doar nu m-or ţine și peste noapte aici, își 


spuse îngrijorat, privind pietrele ude care pavau încăperea. 
Acum aș fi fost la București, dacă... 

Dacă! Incercă să nu se mai gândească la nenorocirea lui. Mai 
simţea încă pe umăr mâna grea a gardianului care-l oprise pe 
stradă, tocmai când ieșea din casa lui Samoilă: „Actele!” Poate 
că n-ar fi trebuit să ezite, ci să fugă, să se piardă printre 
trecători... Care trecători? Strada era aproape pustie, iar 
gardianul avea, la un pas sau doi mai încolo, un ajutor cu arma- 
n cumpănire. Ar fi fost o veritabilă vânătoare de oameni, gândi. 

Auzi un zgomot ușor la geam. Sări să vadă ce-i. Pe alee, un 
om în uniformă franceză fără grade se aplecase după altă 
pietricică. Ridică privirea, îl văzu, zâmbi. Crivăţ deschise 
geamul, făcu semn cu mâna printre gratii. Francezul aruncă o 
piatră ceva mai mare, care nimeri chiar prin fereastră. Pe când 
se rostogolea prin încăpere, hârtia în care era înfășurată se 
desfăcu. O luă cu nerăbdare și o citi: 


„Cine ești? De unde vii? De cât timp ești prizonier? Stii ceva 
despre front? Cred că ești român. Armatele ruse și române au 
oprit ofensiva duşman pe Siret. Răbdare, camarade, și 
încredere...” 


Nu, nu era singur! Când reveni la geam, după ce citise biletul, 
îl văzu pe francez depărtându-se cu mâinile în buzunare. Prin 
faţa ferestrei trecu un subofițer din paza lagărului; fără-ndoială, 
francezul se ferise de el. Păcat! Bucuria se amesteca cu 
nerăbdarea de a sta de vorbă cu acest om care nu-l uitase și 
găsise mijlocul să-i trimită, din nenorocirea lui, câteva cuvinte 
de îmbărbătare; un salut; o veste din ţară... 

Spre seară, un locotenent urmat de santinelă veni să-i dea 
drumul. Locotenentul se prezentă Walter și-i spuse cu multe 
ifose povestea castelului din care nu putea fugi niciun prizonier. 
Crivăţ îl ascultă politicos. Walter îi puse în vedere să respecte 
disciplina și porunci santinelei să-l conducă în dormitorul comun, 
apoi salută ţeapăn și porni înainte, fără să-i mai arunce o privire. 
Crivăţ îl urmă pe soldat; aerul iernii de afară, încălzit de-o geană 
de soare, părea o primăvară blândă pe lângă umezeala 
îngheţată a carcerei. Traversă curtea largă, pietruită, văzu 
șiroaie anemice de apă curgând de pe acoperișul înzăpezit. 


Respiră adânc și se miră de ciudăţenia climei. Soldatul german 
rări și el pasul; era un tinerel cu ochi albaștri, casca părea prea 
largă pentru capul lui mic și rotund, tuns mărunt; ai fi zis că-i un 
copil care se joacă de-a soldaţii. N-o duce prea grozav armata 
imperială, dacă păzeşte lagărele cu liceeni, gândi Crivăţ cu 
satisfacție. 

Santinela îl conduse în corpul central al castelului, pe un lung 
coridor întunecat, apoi deschise o ușă și-l invită înăuntru cu un 
gest politicos. 

Crivăţ se opri în ușă, încercând să se deprindă cu 
semiîntunericul. O hală largă, probabil fostă sală de concerte a 
castelului, fusese amenajată ca dormitor; paturi de spital, 
aliniate pe lângă pereţi, o masă enormă în mijloc, unde câţiva 
ofițeri scriau și citeau; într-un colț unul cânta încet la vioară, alţii 
stăteau pe paturi cu faţa-n sus și cu mâinile sub cap. Brunetul 
care-i trimisese biletul se ridică iute de pe pat și-i veni în 
întâmpinare; Crivăţ se prezentă, iar francezul îi strânse mâna cu 
căldură: 

— Mă numesc Mohammed, din regimentul de lăncieri de 
gardă. Încet, încet, o să-i cunoști pe toţi. Sunt și englezi, și ruși, 
și italieni. Dumneata ești primul român care nimerește aici. 
Pune-ţi lucrurile pe patul acesta, e liber. Poate vrei să te 
odihnești... 

— M-am odihnit destul toată ziua, în chilia aceea... 

— A, da! Mai bine ar fi să ieșim puţin la aer. 

— E voie să te plimbi liber? se miră Crivăţ. 

— Liber, în curtea unui castel-închisoare! Oricum, după o zi la 
„ermitaj”... 

Râse. Crivăţ își așeză sacul cu lucruri pe patul de lângă 
perete. leșiră amândoi în curtea care părea mai îngustă, datorită 
zidurilor înalte care-o înconjurau. 

— Nu văzusem un castel german decât în poze, mărturisi 
Mohammed. Și nu mă gândeam să am prilejul... M-au prins într- 
o împrejurare prostească. Un proiectil mi-a ucis calul, în timpul 
unei șarje nereușite; ai mei au făcut cale-ntoarsă, eu am rămas, 
îmi prinsesem piciorul în scară, m-am pomenit cu o lance 
atingându-mi pieptul. Aveam de ales să ridic mâinile într-o clipă 
sau să mă las străpuns în clipa următoare... Dumneata cum ai 
ajuns aici? 


— Am căzut prizonier acum o lună, povesti Crivăţ. Ghinionul 
meu, o grenadă care-a explodat la câţiva pași. Era în decembrie, 
în timpul bătăliei pentru București. Câteva zile n-am știut de 
mine; m-am pomenit în tren, în inima Germaniei. Ne-au dus pe 
țărmul Balticii, într-un lagăr pentru ofiţeri. Am găsit acolo 
camarazi care m-au ajutat. Aveam un singur gând: să scap, să 
mă-ntorc la ai mei cu orice risc. Pretextam că vreau să mă 
perfecţionez în limba germană și am rugat pe un subofițer din 
garda lagărului să-mi facă rost de-un manual. Mă gândeam că 
voi obţine o indicație cât de vagă asupra locului unde mă aflam. 
Ei bine, am avut noroc. Una dintre lecţii era despre Germania și 
drept ilustrație avea o hartă destul de bună. Ştiam că trebuie să 
ajung la Berlin. Sublocotenentul cu care fusesem prins mi-a 
strecurat un mesaj pe care i-l dăduse cineva în gară, când 
porneam spre Germania: „Dacă reușești să fugi, du-te la Berlin, 
pe Rosenstrasse. O clădire mare pe colt. Întrebi de domnul 
Samoilă, e cineva care te poate ajuta să ajungi în țară”. Pe urmă 
am început să fac provizii. Din raţia mizerabilă a lagărului îmi 
opream pâinea și o uscam pe sobă, seara. Nu-ţi spun ce-am 
îndurat, cred că n-aș mai putea repeta experiența. 

— Crezi? zâmbi Mohammed. Așa am spus și eu după prima 
evadare. Pe urmă am încercat-o pe a doua, în condiţii și mai 
grele. lar acum, după a treia, m-au prins și m-au adus aici, de 
unde se spune că nimeni nu poate să fugă. Povești. De fapt m- 
am gândit la un plan. Cred că fiecare dintre cei de-aici s-a 
gândit la un plan... 

— Dacă-mi dai voie, te însoțesc și eu, spuse Crivăţ. 

— Ah! Vezi? Spuneai că n-ai mai repeta experienţa. Ce nu 
face omul ca să poată fi iarăși liber! 

Clopotul cel mare de la poarta castelului începu să sune. 

— Ora apelului, murmură Mohammed. 

— Ora apelului? Așa repede? se miră Crivăţ. 

— Timpul trece mai ușor când stai de vorbă. Ei, bine, 
prietene, o să mai discutăm despre planul nostru. 

Prin ușa mare a clădirii principale se revărsau grupuri de 
prizonieri. Pe platoul de adunare, locotenentul Walter, numai în 
veston, lovind nervos carâmbul cizmei cu cravașa, se plimba de 
colo-colo. 

— Mai repede, mai repede! strigă el. Alinierea! Care nu-i 


peste un minut în front, pierde dreptul la scrisori pe timp de o 
lună! 

— Am mai auzit povestea asta, mormăi Mohammed. Să- 
ndrăzniţi, numai. 

— Totdeauna ai ceva de spus! strigă Walter agitându-și 
cravașa. Incep cu dumneata. De mâine n-o să mai primești 
scrisori timp de o lună, ai înţeles? 

Un murmur amenințător răsună între zidurile austere ale 
castelului. 

— Tăcere, strigă Walter. Sunteţi în lagăr, nu la pension. O 
faceți pe eroii. Dacă erati, într-adevăr, eroi, nu ajungeați aici! 

Strigăte de revoltă ţâșniră în mai multe limbi: 

— Ticălosul, ne jignește! 

— Dă-mi și mie un pistol, și pe urmă vedem cine-i eroul! 

— Să ne plângem comandantului! 

Un glas începu să intoneze Marseieza. | se alăturară, sfidător, 
alte zeci. În castelul din Turingia, cântecul melodios și tonic 
avea o rezonanţă specială. Crivăţ cânta cât îl ţinea gura, alături 
de ceilalţi. Își aruncă privirea pe pasarela care înconjura zidurile 
și care servea, pe vremuri, drept adăpost pentru apărătorii 
castelului. Santinelele își scoseseră armele de pe umăr și le 
îndreptaseră spre cei din curte. Până și mitraliorul de la poartă 
întorsese ţeava piesei către prizonieri. 

— Tăcere! ţipă iarăși locotenentul făcând câţiva pași înapoi. 

Atunci apăru pe scara sălii principale însuși comandantul 
lagărului, în halat de casă și cu pipa-n gură. Prizonierii, îndăriţi, 
se ţineau de braţ și cântau mai departe. Walter le surprinse 
privirile și întoarse capul. Văzându-l pe comandant, se dădu 
deoparte, ca și cum, învins, ar fi aruncat răspunderea pe umerii 
lui. Comandantul așteptă liniștit, fără un gest, să se termine 
cântecul. Apoi ridică mâna și se făcu liniște. 

— Nu știam că vă place muzica atât de mult, spuse el calm. 
Remarcabil cor, într-adevăr remarcabil. Ce se petrece, domnilor? 
Sărbătoriţi un eveniment, probabil? 

Zeci de glasuri, zeci de pumni se ridicară ameninţător. 
Comandantul ridică iarăși mâna: 

— Vreau să vă amintesc că sunteți soldaţi. Nu putem vorbi 
toți odată. Cel mai mare în grad vă poate reprezenta, sper. 

— Da, spuseră prizonierii. 


Făcură loc unui colonel în vârstă, care șchiopăta sprijinindu-se 
în baston. Purta o beretă scoțiană, trasă adânc pe sprânceana 
dreaptă. Comandantul lagărului cobori o treaptă a scării: 

— Vă ascult, domnule colonel. 

— Domnule comandant, sub ochii dumneavoastră ni se 
încalcă demnitatea. In acest lagăr legile războiului sunt 
nesocotite sistematic. Dar niciodată n-am fost jigniţi atât de 
profund. Protestăm împotriva comportării locotenentului Walter. 
Dacă nu-și cere scuze imediat și nu încetează cu jignirile, ne 
vom plânge Crucii Roșii. Am spus bine, domnilor? 

Prizonierii aprobară zgomotos. Câinele comandantului ciuli 
urechile și mârâi ameninţător. Comandantul aşteptă iarăși să se 
facă liniște, cu privirea aţintită undeva, peste capetele lor. Își 
scoase doar pipa din colțul gurii: 

— Walter, ești bun să-mi dai o explicaţie? 

— Ei sunt de vină, spuse posac locotenentul. Se mișcau greu 
la apel. 

— Te-ai transformat în comandant de grupă? zâmbi subțire 
comandantul. Nu uita că ai în față ofițeri, oameni trecuţi prin 
focul luptei. Noi, germanii, știm să-i preţuim pe luptători. 

— Nu se prea vede, spuse colonelul scoţian. Nu știm câte zile 
a stat pe front domnul locotenent, subalternul dumneavoastră. 

— N-are importanţă, zise stingherit Walter. 

— Ba are, spuse comandantul cu același zâmbet subțire. 

Scoţianul făcu un pas înainte. 

— Ne-a dat să înţelegem că ne socotește lași, de vreme ce 
am ajuns prizonieri. Poate nu știe cum se petrec lucrurile pe 
front. Am evitat vărsări de sânge inutile. Nu din lașitate, ci din 
omenie am depus armele, când ne-am dat seama că totul e 
pierdut. Ar fi murit inutil oameni din ambele tabere. Spun bine, 
domnilor? 

— Așa e! Dă-i înainte, bătrâne! strigară prizonierii. 

Comandantul se întoarse de-a binelea către locotenent: 

_ — Walter, nu vreau să se mai petreacă asemenea incidente. 
In lagărul acesta, socotesc că eu singur sunt îndreptăţit să 
vorbesc cu adevărat despre război. Făgăduiește că n-o să se 
mai întâmple. 

— N-o să se mai întâmple, spuse funebru locotenentul. 

— Mulţumiţi, domnilor? Vreau ca pe viitor să păstrăm relații 


cordiale. Ne-am înfruntat pe front, e de ajuns. Nu vreau conflicte 
aici, în lagăr; orice plângere să-mi fie adresată mie. lar Walter, 
ați auzit bine: își regretă izbucnirea și n-o va mai repeta. Ce 
sens are să vă plângeţi Crucii Roșii, când lucrurile se pot rezolva 
camaraderește, aici, între noi? 

Se întoarse brusc și dispăru pe ușa înaltă și îngustă, urmat de 
câinele său. Walter își înghiţi cu greu furia. Încercă să pară calm 
și izbuti să desfășoare apelul de seară fără incidente. După ce 
se întoarseră în camerele lor, prizonierii începură să comenteze 
întâmplarea. 

— Aici îţi trebuie răbdare, spuse colonelul scoţian. Am pierdut 
jumătate de regiment apărând o poziţie săptămâni de-a rândul, 
și el mă face fricos. 

— Comandantul în schimb pare mai omenos, spuse aviatorul 
nou venit. 

Scoţianul făcu o strâmbătură: 

— Omenos pe naiba! Se tem cu toţii de povestea cu Crucea 
Roșie. Kaiserul vrea să convingă lumea că armata germană 
aduce cu ea dreptatea și civilizaţia. Opinia publică nu știe nimic 
despre tratamentul prizonierilor. 

— Acum înţeleg de ce n-am primit răspuns la scrisoare, zise 
alt ofițer. Te pomenești că nici n-au expediat-o. 

— Depinde de ce-ai scris în ea. 

— Am făcut un tablou al vieţii de aici. 

— Cenzura lor nu doarme. 

— Dacă scap din lagăr, mă duc la toate marile ziare din 
Europa și povestesc ce se întâmplă, spuse aviatorul cu hotărâre. 

— Intrebarea e cum scapi. Publicitatea, după aceea... 

Ușa se deschise, trântită de perete. Prizonierii îl măsurară 
neprietenos pe soldatul oprit în prag. 

— Ce dai buzna? mormăi colonelul scoţian. 

Santinela saluta militărește și spuse: 

— Domnul ofițer român să-și ia lucrurile. Escorta îl așteaptă. 

— Ce onoare pe mine! spuse ironic Crivăţ. Unde plec? 

— Nu știu, domnul plutonier știe. A luat foi de drum și hrană 
pentru două zile. 

Mohammed se apropie, îi spuse încet: 

— Nu te grăbi cu îmbrăcatul. Întârzie cât poţi. 

Soldatul se retrase din ușă. Crivăţ se apucă să-și strângă 


lucrurile: scoase din saltea mica provizie de pezmeţi adunaţi 
pentru orice eventualitate, ascunse într-un colț al căptușelii cele 
două monede de aur care-i mai rămăseseră de la prima 
evadare, își strânse sacul cu lucruri, în care avea un prosop, 
rufărie de schimb și articole de toaletă. In acest timp, 
Mohammed umbla de la unul la altul, șopteau în colțuri; Crivăţ 
sesiza foiala tuturor dar nu înțelegea prea bine ce e. 

— Gata? întrebă santinela de afară. 

— Încă cinci minute, strigă Crivăţ îndesând sacul. 

Mohammed veni lângă el, se așeză pe patul sărăcăcios, puse 
pe pat, alături, câteva monede de aur, o batistă, un pulover și 
un fes de schior: 

— Din partea noastră, a colegilor de suferinţă. 

— Bine, dar eu... încercă să protesteze Crivăţ. 

— la-i și lasă politeţea, zise Mohammed. Toate acestea 
reprezintă un ajutor din partea armatelor aliate. Dacă izbutești 
să fugi, îţi trebuie bani și hartă și haine groase. Ține totul asupra 
dumitale, poate găsești la gară sau în tren vreun moment 
prielnic. Ai pe batista asta harta Germaniei. Pregătită de un 
chimist. Cât e uscată nu se vede nimica: dac-o uzi, apare harta. 
Dacă o usuci iarăși, dispare. O mică scamatorie, știi, pentru 
percheziție... 

— Mulţumesc, mulțumesc tuturor, spuse Crivăț punând bine 
lucrurile. 

— Îmbracă puloverul și pune deasupra uniforma de lagăr. La 
nevoie, arunci haina, îţi pui fesul pe cap și semeni cu un lucrător 
care s-a repezit până la colţ să bea un rachiu! 

Câţiva prizonieri se grupaseră în jurul ușii. Alţii se apropiară 
să mascheze deghizarea lui Crivăţ. Santinela deschise iarăși ușa 
și se dădu deoparte. Intră un plutonier în manta, cu chipiul pe 
cap: 

— Pierdem trenul, domnule căpitan! 

— Sunt gata, spuse Crivăţ. 

Își luă rămas bun de la fraţii de suferinţă. Strânse mâinile care 
i se întindeau, răspunse urărilor care i se făceau în engleză, 
rusă, franceză, italiană: 

— Drum bun! Mult noroc! La revedere, dar... nu aici! 

Cu o ultimă privire de adio, din ușă, Crivăț îl urmă pe 
plutonier. Simţea că transpiră în puloverul gros, dar când ieși, îl 


cuprinse bine frigul umed din coridorul înalt și îngust ca o 
tranșee. 

— Mergem la camera de gardă, la control, spuse plutonierul 
grăbit. N-aș vrea să pierdem trenul. Dacă aveți ceva ascuns, mai 
bine declaraţi de bunăvoie, ca să câștigăm timp. Altfel riscăm să 
dormim pe-o bancă în gară. 

— N-am nimic ascuns, spuse Crivăţ repede. Câteva monede, 
dar astea nu sunt primejdioase. 

— Prizonierii n-au voie să ţină bani asupra lor... 

Crivăţ scoase una din monedele de aur pe care le simţea 
calde încă în buzunar. Calde de la mâinile prietenilor, își spuse, 
apoi se încurajă singur: la urma urmei, un sacrificiu necesar. 
Vâri moneda în palma rece a plutonierului: 

— Averea mea mi-am împărțit-o în două. Aveam doi bani ca 
ăsta, unul ţi-l dau dumitale. 

— Domnule, un militar german... 

— Lasă prostiile, spuse Crivăţ repede. Preferi să le ia 
locotenentul Walter pe-amândouă? 

Simţi degetul neamţului strângându-se în jurul banului și 
zâmbi în sinea lui. 


Dimineaţa, în trenul spre Stralsund, înţelese că n-are nicio 
șansă. Plutonierul luase cu el încă doi soldați, care-l păzeau cu 
schimbul; în mulţimea din gările unde schimbaseră trenul, în 
învălmășeala de la urcare, sau pe culoarul vagonului, în drum 
spre toaletă, pretutindeni simţise în ceafă respiraţia fierbinte a 
unuia dintre păzitori. Orice încercare de fugă s-ar fi terminat 
prost. Va trebui să încerce tot acolo, la lagărul de unde fugise 
prima oară... 

O revoltă surdă îl stăpânea. Cum de-a scăpat prima ocazie, ce 
coincidenţă nefericită pusese agenţii pe urmele lui tocmai când, 
pregătit de drum lung, cu indicaţii exacte și merinde, cu haine 
potrivite și proaspăt ras, ieșea din casa lui Samoilă? lar acest 
Samoilă, cine era el? Un român care locuia de mulți ani în 
străinătate, i se spusese. Persoană de încredere, oricum. Și soţia 
lui cât de amabilă era, cu câtă compasiune a ascultat povestea 
tristă a lagărului de pe ţărmul mării! O s-ajungi să bănuiești pe 
toată lumea, se mustră singur. Oamenii păreau de bună- 
credinţă; altfel, ce rost ar fi avut să-i pregătească atât de 


meticulos alimentele pentru drum? Ar fi fost mai simplu să iasă 
pentru un minut din cameră, sub un pretext oarecare, și să 
cheme poliția. Mai degrabă portarul putea fi bănuit că-l trădase. 
Îl văzuse intrând, și în clipa aceea el, Crivăţ, numai a om pașnic 
nu semăna! Neras de trei zile, cu hainele ponosite, cu o 
legăturică în mână, ce căuta această arătare într-un elegant 
blochaus din centrul Berlinului? Un dezertor, un hoţ sau un 
vântură-lume, s-o fi gândit bietul portar. Dar anume l-a întrebat 
de domnul Samoilă, ca să arate că a venit la cineva cunoscut. In 
timp ce urca scările, simţise în ceafă privirea insistentă a 
portarului. Poate omul e plătit chiar de poliţie pentru asemenea 
treburi, mai știi? Oricum, dacă arestarea lui n-a fost o simplă 
dovadă de zel a patrulei de pe stradă, atunci poliţia secretă a 
Kaiserului își merită leafa! 

Frământat de aceste gânduri, abia observă că se apropiau de 
gară. Roţile ţăcăneau mal puternic trecând peste macazuri: 
liniile se încrucișau, pe lângă ei ţâșni un alt tren, în sens invers, 
văzu iarăși platforme cu tunuri, le numără mecanic, fără să știe 
dacă asta-i va aduce vreun folos, apoi se luă singur în râs. Nici 
acum nu te astâmperi, gândi, ce-ar folosi generalilor noștri să 
afle că de-aici, din nordul Germaniei, au pornit spre sud tunuri 
de 105? Din tren zări pe o străduţă de periferie o coadă imensă 
în fața unei brutării și înțelese că Puterile Centrale n-o duc pe 
roze în privinţa alimentelor, dar nici asta nu-i va folosi la nimic, 
se gândi, cel mult ca să-și dea seama cu un minut mai devreme 
că în lagăr are toate șansele să flămânzească... 

În mulţimea de pe peron mai speră o clipă - plutonierul se 
grăbise spre ieșire, cu gând să vadă dacă-i așteaptă cineva; 
unul din soldaţi plecă după el, un grup de oameni îl despărţi pe 
Crivăţ de cei doi, dar când să facă pasul salvator, simţi pe umăr 
mâna celei de a doua santinele care-i zâmbea. Zâmbi și el; 
incidentul se închise fără urmări. La ieșirea din gară îi aștepta o 
întreagă delegaţie: plutonierul din garda lagărului, o santinelă 
cu baioneta la armă și un soldat prizonier, despre care 
plutonierul lămuri că-i va fi ordonanţă. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Crivăţ pe soldatul român. 

— Caporal Dragomir, din Cinci vânători. Daţi-mi bagajul, 
domnule căpitan. 

— Cum ai ajuns aici? 


— Am fost prins la Bran, în octombrie. Am evadat și m-au 
prins iarăși. Și m-au adus aici ca ordonanţă. 

— N-am mai auzit ca ofițerii din lagăre să aibă ordonanţe. 

Caporalul își potrivi sacul pe umăr și porni alături de căpitan. 
În urma lor, tropăiau cei doi soldaţi cu armele întinse pieziș 
către spinările lor. 

— Au făcut plângere francezii prin Crucea Roșie, domnule 
căpitan. Lagărul ăsta are un regim special. Aici sunt aduși cei 
care-au încercat să evadeze... Când ne-au adus, ne-a ţinut o 
cuvântare comandantul, un om dat naibii, domnule căpitan. 
Spune că din lagărul lui n-a izbutit să fugă nimeni niciodată. 

— Am mai auzit cântecul ăsta, spuse căpitanul. Cam frig pe 
aici... 

— Frig? Săptămâna trecută de-aţi fi fost. Era un ger de 
înghețau ouăle sub corb, cum se zice. 

Mergeau pe șoseaua curată, printre troienele de zăpadă înalte 
cât omul. Crivăţ privi înapoi cu coada ochiului. Cei doi nemți, 
oameni în vârstă, din Landsturm, desigur, mergeau legănat, cu 
armele întinse, și vorbeau încet între ei. 

— Auzi, spuse Crivăţ, ce-ar fi s-o zbughim amândoi deodată, 
unul la dreapta, unul la stânga, pe după troienele astea? 

— N-avem șanse, spuse soldatul potolit. Ne-ar prinde cu 
câinii. Au cei mai grozavi câini din toată regiunea, așa spun. 

Plutonierul se întoarse și spuse în românește: 

— Are dreptate. N-aveţi șanse, domnule căpitan. 

— Ce surpriză, spuse Crivăţ ironic. Să găsesc aici un 
compatriot? De unde știi românește, amice? 

— Am trăit în România, ca și părinţii mei. Dar când ne-a 
chemat împăratul, m-am prezentat la datorie... 

— Împotriva ţării care te-a hrănit? 

— Și împotriva cerului, dacă ordonă maiestatea sa, spuse 
tanţoș plutonierul. 

Merseră mai departe în tăcere. Crivăţ nu mai deschise vorba, 
știind că plutonierul înţelege fiecare cuvânt. Caporalul mergea 
alături de el, cu sacul în spinare, cu privirea în pământ. Când 
ajunseră la lagăr, ofițerii români și ruși se îngrămădiră pe aleea 
de la intrare, dornici să vadă cine a venit, dacă nu cumva e 
vreun cunoscut, să mai afle vești de pe front sau din patrie. 
Ignorând protestele plutonierului, Crivăţ dădu mâna cu câţiva 


dintre prizonieri, repetând aceeași frază: 

— N-am noutăţi... Am evadat din alt lagăr și m-au prins... 

Dezamăgirea și tristețea se zugrăveau pe chipurile acelea 
pline de speranţă până acum o clipă. Auzi un strigăt: 

— Dom'căpitan! 

— Tu erai, Bebe! Vasăzică ai încercat totuși? 

— Am încercat, dar rezultatul... 

— Unde te-au prins? 

— Tocmai când mă credeam scăpat, la Berlin, în ușa lui 
Samoilă. 

— Gata, dom'căpitan, că recurg la forță, spuse plutonierul 
ameninţător. Ne prezentăm la comandant, se face controlul, 
după aia aveți timp să staţi de vorbă până se-ncheie pacea. 

Crivăț porni înainte, întunecat. Aruncă peste umăr 
plutonierului: 

— Ești convins că rămân aici până se-ncheie pacea? 

Plutonierul rânji și-și îndreptă tocul revolverului sub centura 
lată. Se apropiau de clădirea principală. 

Crivăţ trebui să asculte un discurs asemănător celui pe care-l 
mai auzise de câteva ori. Comandantul lagărului, un maior 
bătrân, gras, cu respiraţie astmatică, îl mustră pentru 
nesocotinţa de a fi încercat să înșele veghea soldatului german 
și-i aduse la cunoștință că drept pedeapsă pentru că încercase 
să evadeze, va sta o săptămână la carceră. 

— Protestez, spuse Crivăţ cu gândul la colonelul scoțian. Mă 
voi plânge Crucii Roșii... 

— Lasă asta, îl întrerupse maiorul cu răceală. Asemenea fraze 
sunt bune pentru socialiștii din fortul Marienburg. În personalul 
lagărului meu nu există socialiști. Suntem soldaţi ai împăratului. 
Crucea Roșie nu se vâră-n treburile noastre. Te previn încă o 
dată că orice încercare de evadare va fi reprimată cu asprime. 
Soldaţii mei n-au gloanţe oarbe în puștile lor! 

Făcu un semn și plutonierul îl scoase din încăpere. Pe sală se 
opri să-i cotrobăie minuţios prin lucruri. 

— M-au căutat alţii înainte, râse Crivăț. Nimic suspect, te 
asigur. 

Plutonierul zâmbi și continuă percheziția 


După o săptămână de detenţie într-o baracă izolată din 


marginea lagărului, îndurând frigul cumplit și singurătatea, 
Crivăţ ieși, în sfârșit, și ajunse între camarazii lui. Cel dintâi care 
tinu să-i vorbească fu sublocotenentul Bebe Dumitrescu. 

— Domnule căpitan, știți ce-a fost aici? Un individ ne-a oferit 
eliberarea din lagăr în schimbul unei semnături. Un angajament 
că nu vom lupta împotriva Puterilor Centrale și că nu vom 
combate măsurile luate de guvernul teritoriului ocupat. 

— Uimitor! spuse Crivăţ. Până unde merge neobrăzarea unor 
oameni! 

— Dar altceva și mai uimitor: cine credeţi că era omul care ne 
spunea toate astea? 

— Cel care ţi-a dat adresa lui Samoilă, când a plecat convoiul 
de prizonieri. 

Bebe Dumitrescu înghiţi în sec și clipi des: 

— Asta-i... asta-i culmea! De unde știți? 

— Deducţie logică, zâmbi trist Crivăţ. Cum arăta individul? 

— Înalt, adus de spate... 

— Cu părul cenușiu, întregi Crivăţ. 

— Chiar așa! îl cunoaștetți, vasăzică! 

— După semnalmente. Erau la mine, într-un dosar, pe 
vremuri... 


5. 


O zări, în sfârșit, pe Floarea venind pe drum. Femeia păși 
sprinten peste șanț, o luă pe poteca dinspre portiță. Inainte de a 
intra, privi iute în jurul ei, apoi puse jos legăturica pe care o 
purta în mână și-și legă mai bine testemelul. Victor Popescu o 
urmărea de la fereastră. Când o văzu înnodându-și basmaua - 
semn că nu-i nicio primejdie - puse arma deoparte și-i ieși în 
întâmpinare: 

— la spuneţi, ce noutăţi? 

Floarea Ungureanu intră, închise ușa și rămase cu mâna pe 
clanță: 

— Veşti proaste, domn'nvăţător. ÎI ridicară pe ăl mic. 

— Pe lonel? tresări sublocotenentul. 

— Da. ÎI duseră la Raci, și-l ţin în școală. Mâine au de gând să- 
| trimită la Turnu Severin, la trebunal. _ 

Victor Popescu începu să se îmbrace grăbit. Işi luă căciula și-și 


puse cojocelul. 

— Floare, spuse el, dă fuga la Gheorghe și spune-i că ne 
întâlnim deseară la troiță, pe deal. Ne ducem la Raci, să-l 
liberăm pe lonel. _ 

— Au să vă prindă spurcaţii, dom'văţător. Is mulţi și umblă cu 
armele gata... 

— Arme avem și noi, Floare. Și-apoi suntem la noi acasă. Să 
simtă vrăjmașul că-i arde pământul sub tălpi. Hai, du-te și 
spune-i cum ţi-am zis eu! 

Floarea plecă. Se duse până la poartă, iscodi în lungul 
drumului până la șosea, pe urmă făcu iarăși gestul acela, puse 
legăturica jos și-și legă mai bine testemelul. Sublocotenentul 
văzu semnalul, ieși, cu arma ascunsă sub cojoc, și o porni peste 
deal, ocolind șoseaua. Mergea încet, cu ochii-n toate părțile. 
Avea vreme până-n seară. Să umble și să gândească. 

De două luni, de când se despărţise de ai săi, își schimba 
mereu ascunzătoarea. Dar nu se simţea ca un lup hăituit, 
dimpotrivă: oamenii știau de el, îl ajutau, îl găzduiau pe furiș, la 
vreme de noapte, în casele lor, și-i spuneau mișcările 
dușmanilor. Când vreo patrulă pornea să cerceteze vreun sat 
unde bănuiau că s-ar ascunde Victor Popescu, oamenii aflau ca 
prin minune, dădeau de veste și sublocotenentul pierea din 
calea vrăjmașului. Zadarnic îl căutaseră la coliba din pădure, 
găsiseră doar cenușa caldă încă în vatră; zadarnic arestaseră 
bărbaţi și femei, somându-i sub ameninţarea morţii să spună 
unde se ascunde „Haiducul”. Răspunsul era mereu același: „Nu 
știu!” 

Victor Popescu era recunoscător tuturor acestor prieteni ai 
săi, cunoscuți și necunoscuţi, care-l ajutau în fel și chip. 
Administratorul unei moșii îi trimise o traistă cu cartușe; 
bătrânele de prin sate coceau noaptea pâine pentru haiducul 
Victor și ai lui; ţăranii purtau știrile, îi îndrumau către el pe 
prizonierii evadați din lagăr sau pe soldaţii rătăciţi de front. 
Sublocotenentul începuse să-și închege ceata; avea acum, pe 
lângă oameni de prin sate care așteptau semnalul lui, un 
adevărat detașament. Ajutoarele lui erau elevul de școală 
militară lon Prunescu și plutonierul Gheorghe loana, un vâlcean, 
scăpat și el din încercuire, care omorâse câţiva dușmani în sat la 
el și fugise de acasă. Oamenii din satele Gorjului știau să 


deosebească prietenii de dușmani. Ei îi luau pe militarii rătăciţi, 
îi cercetau cu grijă ca să nu se strecoare vreo iscoadă printre ei 
și-i trimiteau, folosind căi ascunse și semnale știute dinainte, la 
„haiducul Victor”. 

Și totuși, cine l-a denunţat pe Prâslea? se întrebă încruntat 
sublocotenentul. Dacă aflu - și aflu eu pân-la urmă! — o să fie 
vai și-amar de pielea lui! Grăbi fără voie pasul. Cunoștea bine 
locurile, de câte ori nu străbătuse, ca învăţător, drumurile grele 
și pitorești ale Gorjului! In căpătui drumului se ivi curând troița. 
Incepuse să se însereze; sublocotenentul își scoase pușca la 
iveală, de teama vreunei patrule care ar fi prins de veste că vine 
aici. Dindărătul unei tufe mari de alun, plutonierul se ivi și el. 
Purta cojoc și pălărie de cioban, dar în loc de toiag avea o 
carabină. 

— S'trăiţi! îl salută de departe. V-am văzut venind tocmai de 
pe deal. Dacă era vreun nepoftit pe urmă, îi dădeam un glonț ca 
amintire. 

— Păstrează gloanţele, spuse Victor Popescu încet. Știi de ce 
te-am chemat. 

— Am auzit. Bietul băiat, să-l ia așa, ca din oală... 

— Gheorghe, spuse sublocotenentul, e cineva care ne vinde. 

— Și eu zic tot așa, dom’ sublocotenent. Prea îi nimeriră tot 
unul și unul, oameni de-ai noștri. Cum face unul o mișcare, hop 
cu patrula la poartă, să-l ducă la Severin între baionete, ca pe 
tâlhari. Aflăm noi pân-la urmă cine s-a dat cu vrăjmașul... 

Porniră pe drumul de care, cu băltoace înghețate în făgașuri; 
după o creastă de deal văzură luminile sărace ale satului. 

— Tocmai pe ăl mic îl găsiră, mormăi plutonierul dându-și pe 
ceafă căciula miţoasă. Și doar băiatul era bine ascuns. 

— Bine ascuns, întări sublocotenentul. Nici alde tată-său nu 
știa pe unde-și are vizuina. 

— În schimb știa vânzătorul, murmură Gheorghe. Dom’ 
sublocotenent, eu am o bănuială. Eu zic că părintele Toma nu-i 
străin de povestea asta. Prea se nimeriră toate: el, ardelean, 
pripășit la Tismana, și-acum slujește la Bolboși. 

— Dacă-aș ști că-i el... zise răgușit Victor Popescu. Numai să i 
se întâmple ceva bietului Prâslea, că răscolesc tot județul ca să-l 
aflu pe vânzător și să-l dau ce merită. 

— Deocamdată trebuie să vedem ce-i cu băiatul. V-aţi gândit 


cum facem? 

— Om vedea la fața locului. Zice că-i închis la primărie și 
mâine-l pornesc spre Severin, la judecară. Dacă aveau oameni 
destui, îl trimiteau de azi. Înseamnă că n-au pe cine lăsa în 
comună. Or fi doi-trei nemți, acolo. Oamenii din sat au să ne- 
ajute. Fii pe pace, ne descurcăm noi! 

Merseră mai repede în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Drumul 
nu era lung, dar întunericul și bălțile înghețate îl făceau 
anevoios. Mergeau fără spor, unul în urma celuilalt, orbecăind 
prin lutul negru, cu pojghiţă de gheaţă deasupra. 

În marginea satului, la prima casă, un om tuși lângă gard. 

— Care ești acolo? întrebă Victor Popescu. 

— Credeam că-s niscaiva nemți, spuse o voce groasă. Dom’ 
văţător? 

— Eu sunt, neică. Ce e pe-aici? 

— Veniră trei, cu un băietan arestat. 

— Mulţumesc. E un nepot de-al meu. 

Omul râse încet. 

— Ne gândirăm noi că e ceva. De-aia vă dădurăm de veste. 
Nu știam de-o să aflaţi la vreme. 

— Aflarăm, mulțumesc. E păzit bine băiatul? 

— Trei inși, atâta. Traseră la primărie, făcură focul că e ger, și 
noi, ca să-i încălzim mai bine, le dădurăm o vadră de vin. Le 
place și lor zaibărul nostru. Când îl gustară, se-nveseliră pe 
dată. Acum vreun ceas fusei pe-acolo, tot se mai veseleau. Pe 
urmă mă trimise dom' primar să stau p-acilea, poate vine 
cineva. Să am grijă să nu rătăcească drumul. 

— Înseamnă că mergi cu noi. 

— Nu, dom’ văţător. Rămân aici. Dacă mai vine cineva 
încoace, așa-mi spuse dom'primar: să am grijă să rătăcească 
drumul! 

Plutonierul râse încet în întuneric. 

— Eşti bun de gura, neică! 

— Mai facem și noi haz de necaz, altfel am ieși cu toporul la 
drumul mare. E tare greu când te stăpânesc străinii! 

— Lasă, că nu mai e mult, spuse Victor Popescu cu căldură. 
Așteaptă să-nvie codrul, și-om învia și noi! 

Plecară pe ulița mare a satului. În capătul ei, pe un loc mai 
ridicat, se vedeau luminile primăriei. 


— O căldare de zaibăr! spuse Victor Popescu urmându-și un 
gând cu glas tare. Știau ei că n-o să-l lăsăm pe Prâslea în mâna 
nemților. Să poftească cineva să le ceară socoteală de ce s-a 
întâmplat. Am vrut să-i omenim pe soldaţi. Pe gerul acesta, un 
pahar de vin prinde bine oricui. Ce vină avem noi, dacă soldații 
întrecură măsura? 

— Să fi cerut ajutor în sat, spuse plutonierul întrebător. 

— N-aș vrea să-i amestecăm și pe ei. Au oamenii familie. lar 
nemţii nu se joacă. Una-două, dau foc la case și-i iau pe oameni 
între baionete. Eu zic că ne-om descurca și singuri, Gheorghe. O 
vadră de zaibăr nu e glumă. 

— Pentru trei bărbaţi zdraveni... 

— E tocmai cât trebuie, întregi sublocotenentul. 

Primăria era o clădire mică, din trei încăperi. De pe prispa cu 
stâlpi groși intrai într-o sală, de unde se făceau la dreapta și la 
stânga biroul primarului și biroul notarului. Nemţii îl duseseră pe 
lonel în camera din dreapta, care avea gratii la ferestre; ca să 
nu mai pună santinelă la ușă, se instalaseră cu toţii în săliță. 
Puseseră căldarea pe masă, luau vin cu cănile de pământ, 
închinau ciocnindu-le în sus, deasupra capetelor, la mijlocul 
mesei, și beau toți odată, după obiceiul german. Rezemate de 
masă, la-ndemână, străluceau în lumina lămpii baionetele 
puștilor. 

— Sunt făcuţi tocmai bine, șopti plutonierul după ce se uită pe 
după stâlpul prispei. Dăm un picior în ușă, năvălim, tragem 
amândoi odată... Nici n-au vreme să se atingă de arme... 

Sublocotenentul îi puse o mână pe umăr: 

— Nu, Gheorghe. Fără vărsări de sânge. Te gândești că nemţii 
ar da foc satului și-ar omori oameni nevinovaţi? Satul n-are 
niciun amestec; vrem să-l scăpăm pe lonel și atâta tot. Ai 
rabdare. 

Nemţii cufundară iarăși cănile în căldare. După felul cum își 
vârau mâna pân-la cot, cei doi de afară înțeleseră că vadra se 
înjumătăţise. 

— O ţără de răbdare, repetă Victor Popescu. Ti-e frig? 

— În cojocul ăsta? Mă simt ca-ntr-o plapumă. Poate 
dumneavoastră... 

— Pe mine mă-ncălzește gândul că facem ceva. Săptămâni la 
rând fugirăm de colo-colo: noroc cu Floarea, că-mi dădu adăpost 


cumsecade. 

— Femeie bună, spuse plutonierul. Și-și pune viaţa-n joc. Dac- 
ar ști nemţii... 

— Le e greu să afle. Ai văzut casa ei? 

— Nu. Mi-aţi poruncit să nu mă arăt prin preajmă. 

— Ei bine, e la marginea satului, departe de șosea. Nu se 
poate apropia nimeni pe furiș. Și chiar dacă vine, mai are o ușă- 
n spate, care dă în grădină și de-acolo în luncă. Ar trebui un 
regiment întreg ca să mă prindă... 

Plutonierul râse încet: 

— Aţi ticluit-o bine. Un stat major în lege. 

Dinăuntru se auziră strigăte vesele. Sublocotenentul își dădu 
urechea mai aproape. 

— Închină pentru împărat, traduse el. Ce-i al lor e-al lor, 
disciplinati cum nu se mai află. Nici când pun mâna pe pahar nu- 
| uită... _ 

— Niște robi, spuse plutonierul ușor dezgustat. li mână prin 
toată lumea, la război, ca pe vite. 

— Dar și când s-or răscula... 

— Ăştia, să se răscoale? Nu-i vedeți? Beau vin și-n loc să se 
gândească la neveste, închină pentru împărat. 

— De ochii gradatului, explică sublocotenentul. Uite-i cum se 
întrec să-i aprindă luleaua... 

Un tropăit greu se auzi pe drum. Cei doi dispărură îndărătul 
prispei, cu armele pregătite. 

— E straja, om din sat, suflă Victor Popescu la urechea 
tovarășului său. 

Straja se apropia-ncet de primărie. Lălăia un cântec; abia 
când ajunse mai aproape, înţeleseră că nu era un cântec, ci un 
mesaj adresat lor, niște cuvinte puse pe melodie numai pentru 
urechile nemților: 

Fratilor, haiducilor, 

Nu mai stati și dați-i Zor, 
Faceți-vă treab'acum, 
Că vin călăreți pe drum! 

Mai cântă o dată strofa aceasta și se depărtă. Măcar de-aș 
putea să-i mulțumesc, gândi Victor Popescu. Dar nu-i vreme de 
mulțumiri, nemţii sunt pe-aproape, se vede treaba că au primit 
întăriri și lonel al nostru, de-l lăsăm acum, nu-l mai vedem! 


— Nu vreau moarte de om, repetă el. Ne-om descurca noi și 
fără gloanţe. Lăsăm puștile-aici, s-avem mâinile libere. 

— Bine, șopti plutonierul. 

Își rezemară armele de prispă. Apoi plutonierul se izbi zdravăn 
în ușa șubredă, se prăvăli înăuntru, dobori cu o lovitură de picior 
arma rezemată de masă și sări asupra primului neamt. 
Sublocotenentul se aruncă peste gradatul din partea cealaltă a 
mesei. Al treilea neamţ, năucit de atac, se ridicase clătinându- 
se: 

— Predau! Predau! 

— Mâinile sus! spuse Victor Popescu. 

Plutonierul luase o armă și o aţintea asupra nemților. 
Sublocotenentul încercă ușa din dreapta; era descuiată. Strigă 
din prag: 

— Hai, Prăsleo, ieși afară, acum ești prizonierul nostru! 

Băiatul ţâșni din cameră, cu ochii mijiţi de lumina bruscă. 

— Nea Victore, dumneata? îngână el. Credeam că nu mai 
veniţi... Mulţumesc că m-aţi scăpat... 

— Dar ce credeai, nepoate, că-mi las statul major 
descompletat? Acuma hai să mergem, că vin niște călăreți 
încoace și n-aș vrea să dau ochii cu ei. Armele le luăm cu noi, ca 
amintire. Și cartușe câte-om găsi. 

lonel și plutonierul cotrobăiră în cartușierele prizonierilor și-și 
umplură buzunarele cu încărcătoare, apoi adunară armele. 

— Ce voiau de la tine, Prâsleo? întrebă sublocotenentul. 

— Să le spun unde se ascunde Victor Popescu și banda lui. 

— Aha, spuse sublocotenentul înveselit. Păi să le spunem c- 
am fost pe-aici. leșiți repede. Ne-ntâlnim pe ulicioară, către 
biserică! 

Cei doi o zbughiră pe ușă, cu armele nemților cumpănite pe 
umăr ca niște cobiliţe. Victor Popescu le acoperi retragerea cu 
pistolul întins spre nemți. Cu mâna liberă depărtă poalele 
cojocului, scoase din buzunarul hainei o carte de vizită cam 
ponosită și o aruncă pe masă. Gradatul neamt întinse gâtul și 
citi cu glas tare: 

— Zub-lo-cotenent Victor Popescu... 

— Eu, spuse Victor Popescu în germana lui școlărească. Voi 
nu afară. Interzis. Soldat afară... pac! și arătă pistolul. Inţeles? 

— Da, spuse gradatul, pocnind călcâiele. Am înţeles! 


— Ce ţi-e și cu disciplina nemţească! se minună Victor 
Popescu și ieși trântind ușa. 


Capitolul VIII 
1. 


— Cum te simți în noua locuinţă? 

Fräulein Grete întinse braţul și-l lăsă să cadă leneș pe spătarul 
canapelei stil Ludovic XV. 

— Minunat, domnul meu. Am mai văzut așa ceva într-un film 
suedez, cu o contesă... Păcat că pianul... 

— Ei, a ajuns și el pe mâini bune. L-am dat colonelului de la 
aprovizionare. |ţi dai seama, un om ca el, cu atâtea probleme pe 
cap, merită o clipă de destindere. | l-am instalat fără să știe; l- 
am așteptat aseară, când se-ntorcea de la Comandatură, să văd 
ce figură face. S-a așezat la pian, cu mantaua pe el, și a cântat 
„Dunărea albastră” fără partitură. Te rog să mă crezi. 

— E un bărbat fin, spuse Grete visătoare. In general la 
aprovizionare sunt oameni subțiri. Păcat că e așa distant. 

— Ah, nu-l cunoști. Dac-ai sta de vorbă cu el mai amănunţit... 

— Tocmai că voiam să stau de vorbă. Am descoperit o mică 
mină de aur, dar n-o pot deschide fără încuviințarea lui. 

Omul adus de spate se așeză pe canapea, își potrivi cu grijă 
dunga pantalonilor și întoarse Incet capul spre ea: 

— Despre ce e vorba? 

— Nu-mi place să tratez prin intermediari. 

— Vrei să mă superi? Fără mine nu poţi ajunge la el nici peste 
un secol. Impărţim frățește; totdeauna ne-am înţeles bine noi 
doi. Te-am ajutat, nu uita asta. Imi datorezi mai mult decât un 
zâmbet. Crezi că ești prima care descoperă o mină de aur? ți 
mai trebuie și încuviințarea noastră. Și alţi colegi ai mei s-au 
lansat în afaceri. Dar cu știrea șefilor, păpușo. 

— Sper că n-o să-mi mai spui niciodată „păpușo”. 

— Eşti creația mea, râse omul adus de spate. Te gândeai că o 
să ajungi vreodată să joci de trei ori pe săptămână la 
„Naţional”? Hai, cântă, păpușo. 

— Un domn pe care-l cunosc are nevoie de ausweiss ca să 
fabrice săpun. E vorba de cantităţi mari. E dispus să plătească 
autorizaţia cu o suma importantă. 

Omul adus de spate se ridică, făcu câţiva pași pe covorul 
moale, un Buhara autentic, salvat ca prin minune din mâna 


grupelor de rechiziţii. 

— Da, spuse el gânditor. Se poate face cu puţină bătaie de 
cap. Nu te-ntreb cât primești pentru asta, nici nu-ţi cer bani. |ţi 
cer să-mi afli de unde procură materia primă. 

— Vrei să-i faci concurenţă? râse ea. 

— AȘ! Trimit o patrulă tare, i-o confiscă, pe urmă i-o vând 
înapoi. Simplu și eficace. Între altele, mă pricep și la comerț. 

— Un comerț cam ciudat. 

— Vrei hârtia aia sau nu? întreba el agresiv. 

— Fie. O să fac așa cum spui. În câteva zile îl pun să mă 
plimbe prin toate depozitele lui secrete. E îndrăgostit de mine, 
înţelegi. 

— Da. O să-l cam coste dragostea asta. Să facă o petiție și să 
ţi-o dea ţie în mână. Spune-i așa: vrei să te convingi că este o 
afacere serioasă. Că dacă nu garantezi tu pentru el, vor cere 
alții să-i cunoască resursele, și-atunci e pierdut. 

— Ştiam eu c-o să reușesc. 

— Ca să-l pui puţin pe jăratic, spune-i că ţi-a mai cerut cineva 
o autorizaţie pentru săpun. Dă-i să înțeleagă că alegerea 
depinde de tine. 

— Ești diabolic, spuse ea cu admirație. 

Omul adus de spate ridică din umeri: 

— Incerc să mă descurc! 

Fräulein Grete se răsuci puţin pe canapea. 

— Bem ceva? întrebă timid. 

— Bem, dar înainte de asta am să-ţi mai dau o misiune. De la 
o vreme, a apărut o adevărată piață clandestină. Militari 
germani vând negustorilor pe nimica tacâmuri de argint, 
covoare, ba chiar și încălțăminte militară. Află ce se-ntâmplă cu 
aceste mărfuri; adresa unde sunt depozitate. Avem ordin să le 
recuperăm. Toată secţia noastră aleargă ziuă și noaptea. Ajută- 
mă. 

— Bine, spuse ea. O să mă interesez. Mi-am făcut niște 
prieteni la „Princiar”; de la ei o să aflu câte ceva. E mult până 
dau de-un fir... 

— Așa-mi placi, se bucură omul adus de spate. Acuma poți să- 
mi dai un păhărel. 


— Domnule Petrea, sunt bucuros să vă revăd. 


— Dar nu vă cunosc domnule. 

— E și firesc. Sunt un biet anonim, pe când dumneavoastră, 
un ziarist celebru... 

— Cu cine am onoarea? 

— Ah, e un nume pe care nu merită să vă daţi osteneala să-l 
rețineţi. Sunt un admirator al dumneavoastră, încă înainte de 
război. Păcat că în ultima vreme nu mai scrieți. 

— Unde să scriu? Ziarul meu și-a dat duhul în ajunul 
ocupaţiei, iar la ziarele germane n-o să scriu nici tăiat în bucăţi. 

— Greșită optică, domnul meu, spuse omul adus de spate. 
Politica e una, meseria de ziarist cu totul altceva. Nu vă obligă 
nimeni să scrieți în favoarea regimului de ocupaţie. Există 
oameni care au făcut-o și-o fac, cu mai mult sau mai puţin 
talent. Dar nu despre asta e vorba. Vrem semnătura 
dumneavoastră, atâta. Scrieţi despre ce vreţi: venirea 
primăverii, de pildă. Nicio îngrădire, nicio presiune din partea 
noastră. Subiecte la liberă alegere. Doar atâta: să nu aibă 
orientare antigermană. 

— Credeţi c-aș putea scrie un rând care să nu aibă orientare 
antigermană? Dacă mi s-ar îngădui să scriu adevărul despre 
mult cântata onestitate a armatei imperiale, nu mi s-ar publica 
un rând. De aceea nici nu-ncerc. 

— Știu că vă iubiţi meseria, iar acum vă aflaţi într-o situaţie 
vecină cu șomajul. Ziarele noastre își plătesc bine colaboratorii, 
cred că știți. 

— Am aflat-o mai demult. Din dosarul Gunther, mai precis. 
Lista celor cumpăraţi de Germania dezvăluia și... preţurile. M- 
am convins că misterioșii apărători ai alianţei cu Puterile 
Centrale nu se puteau plânge de zgârcenia patronilor... 

— Vă exprimați cam liber, domnule Petrea. 

— Dacă nu mi se îngăduie să scriu ce simt, măcar să pot 
spune ce simt. 

— Să iau cuvintele acestea drept un refuz? 

— Categoric. Un refuz categoric. 

Omul adus de spate făcu o mimă dezamăgită. Apoi se aplecă 
peste masă cu o energie nouă și spuse repede: 

— Vreau să vă reamintesc un fapt mărunt: aţi scris zeci de 
articole împotriva Germaniei. Sunteţi pasibil oricând de o 
pedeapsă, potrivit legilor statornicite de trupele de ocupaţie. 


Lupta pentru o cauză pierdută are partea ei de risc. Așadar, 
libertatea în schimbul colaborării dumneavoastră la presă. 
Bănuiesc că e ușor de ales. 

— Vreau s-o văd și pe-asta, un gazetar arestat pentru lucruri 
scrise cu luni de zile în urmă! Vă expuneţi la un scandal inutil, 
dumneavoastră și cei ce v-au trimis. 

— Ne crezi naivi, domnule Petrea. N-o să te acuzăm pentru 
ce-ai scris acum nu știu cât timp. Dar simplul fapt că te numeri 
printre adversarii Germaniei este un delict. Așadar, nu vrei să-ţi 
repari greșeala? 

— N-o consider greșeală. Mi-am făcut datoria de patriot. 

— Noţiunile sunt relative, domnule. În ziua de astăzi, a fi 
patriot înseamnă altceva decât acum un an. România a fost 
târâtă într-un război pe care nu-l putea duce. Cum v-au ajutat 
aliaţii? Cum și-au respectat promisiunile? V-aţi pomenit aproape 
singuri, aproape dezarmaţi în faţa celor mai puternice trupe din 
lume. Vitejia soldaţilor, jertfa lor, sacrificiile - la ce-au folosit? Au 
întârziat ocuparea ţării, dar n-au putut-o împiedica. Disproporţia 
dintre forțe era prea mare. Orice om înţelept ar trebui sa înveţe 
din asta. Un grup de patrioţi se străduiește să scoală ţara din 
dezastru. Se duc tratative pentru formarea unui guvern al 
teritoriului ocupat. Un guvern care să se desprindă de cel de la 
lași, eventual să renunţe la dinastie și să încheie pacea cu 
Puterile Centrale. 

— Și Ardealul? 

— Ardealul! spuse încurcat omul adus de spate. Aţi încercat 
să-l cuceriţi cu forța armelor... 

— Să-l eliberăm, spuse apăsat ziaristul. E o mare diferenţă. 

— larăși cuvinte! Eşti un romantic, domnule Petrea. Din 
păcate, secolul romantismului a trecut. Trăim în epoca faptelor 
concrete. Îţi oferim o șansă. 

— Nu-mi trebuie o șansă. Cu semnătura mea nu faceţi mare 
lucru. V-ar trebui semnătura a milioane de oameni. A ţăranilor 
cărora le-aţi luat grâul și vitele. A soldaţilor căzuţi pe front. A 
intelectualilor care fac coadă la pâine și dorm cu paltoanele pe 
ei fiindcă n-au lemne. A copiilor care nu pot merge la școală. 
Când veţi avea semnăturile tuturor, voi semna și eu în ziarul 
dumneavoastră. 


Spre seară, omul adus de spate sună la ușa ziaristului. El îi 
deschise cu o mișcare de neplăcere. 

— larăși dumneata? 

— De data asta în calitate oficială. Eşti arestat, domnule 
Petrea. Fă-ţi bagajele. Nu încerca să opui rezistenţă. 

Petrea văzu, îndărătul vizitatorului, pe stradă, doi soldaţi 
înarmați. 

— Ţi-a fost frică să vii singur? râse. 

— Mi-a fost frică să nu fugi. 

— Dacă era să fug, nu te aşteptam pe dumneata. Dar vreau 
să știu pentru ce mă arestezi. 

— Ai fost denunţat că vorbești de rău politica germană și te 
împotrivești tendinţelor pacifiste ale fruntașilor politici rămași în 
București. 

— Și cine anume m-a denunţat? 

— Eu. Voi depune la tribunalul militar împotriva dumitale. În 
interesul dreptăţii. 

— Dreptatea voastră! râse amar ziaristul. Pot să-mi iau cu 
mine câteva lucruri? 

— Desigur, spuse omul adus de spate. la-ţi și cărţi de citit, 
dacă dorești. N-o să te închidem într-o pivniță. Suntem oameni 
civilizaţi, domnule Petrea! 


2. 


Statul major al brigăzii colonelului Sturza era instalat la 
Panciu, în casa unui podgorean bogat. Aici se dădeau recepții 
fastuoase, la care participau notabilităţile orașului; aici se 
concepeau afişele către populaţie, prin care micul monarh 
neîncoronat al sectorului ocupat de brigadă ţinea legătura cu 
populaţia. Afișele, cu ton de decret, răstălmăceau evenimentele 
și semănau cu subtilitate neîncrederea și panica printre 
locuitori. Colonelul Sturza își alesese drept birou salonul cel 
mare; îi plăcea să lucreze la lumina candelabrului și să-și 
poftească vizitatorii pe fotoliile cu spătar înalt, rămase de la 
vechiul proprietar al casei. 

— Domnule colonel, un plic confidenţial de la Marele Cartier, 
spuse locotenentul  Wachman,  aghiotantul, oprindu-se 
respectuos în ușa salonului. 


— Da? spuse distrat colonelul. Ce mai vrea Marele Cartier? 

— Nu mi-am permis să-l desfac. E confidenţial, repetă 
aghiotantul. 

— Ei, mofturi, Deschide plicul, amice. 

Locotenentul rupse sigiliul, scoase hârtia, o citi și bolborosi: 

— Domnule colonel, sunteți... suntem pierduţi. 

= Ce? 

li smulse hârtia din mână. O citi dintr-o privire. 

— Totuşi au îndrăznit... murmură el. Ei bine, Wachman, odată 
și-odată trebuia să se întâmple și asta. Numai că momentul e 
cam nepotrivit... Statul major e aici? 

— Sunt cu toții în biroul operaţii, vă așteaptă. 

Sturza se ridică ţeapăn. Își încheie nasturele de sus al 
vestonului și copca de la guler; își trecu mâinile prin păr, tuși și 
zâmbi. 

— Ce e mutra asta de înmormântare? Capul sus, Wachman. 
Cine râde la urmă, râde mai bine! 

Se îndreptă cu pas energic spre ușă. Făcu semn aghiotantului 
să-l urmeze în camera alăturată, sufrageria casei, transformată 
în biroul operaţii. Ofițerii adunaţi în jurul mesei mari din mijloc 
pocniră călcâile. Sturza îi salută înclinând ușor fruntea și se opri 
în capul mesei lungi: 

— Domnilor, am primit un ordin surprinzător de la Marele 
Cartier. Sunt numit în altă funcţie, în interiorul ţării. Nu vă 
ascund că regret nespus împrejurarea care mă desparte de 
dumneavoastră. Vreau să vă spun mai multe deseară, la masa 
de adio. Deocamdată mă duc să inspectez trupele din linia-ntâi. 
Vreau să las o situație limpede în sectorul brigăzii. Wachman, dă 
ordin să-mi pregătească sania. 

Locotenentul ieși. Ulieru, care stătea în celălalt capăt al 
mesei, făcu o mișcare și Sturza își îndreptă privirea spre el: 

— Cum stăm cu informaţiile? 

— Tocmai întocmesc o hartă a poziţiilor de unde trag bateriile 
inamice, domnule colonel. Astăzi voiam să mă duc pe linia- 
ntâi... 

— Du-te, firește, spuse ex-comandantul brigăzii. la-o de la 
flancul drept. Mi s-a raportat că aseară a fost focul mai puternic 
în zona aceea. 

— Am înţeles, domnule colonel. 


Caporalul Marin Năstase, ordonanța colonelului, un ostaș 
vânjos, intră în cameră și se opri respectuos lângă ușă: 

— Trăiţi, dom'colonel, sania e gata! 

— Bine. O să mergem spre Valea Păurii. Cum e drumul într- 
acolo? 

— E bun, dom'colonel. Au fost niște troiene de la viscol, dar 
le-au dat artileriștii la o parte. 

Sturza se îndreptă cu un zâmbet subţire spre Ulieru: 

— Te-aș fi luat cu mine, dar n-avem același drum. 

— Mă descurc, domnule colonel. Sunt deprins cu mersul pe 
jos. _ 

— Asta e, spuse colonelul și-și luă chipiul. Imi pare rău că ne 
despărțim, domnilor. Dar... războiul nu s-a terminat. Sper să mai 
avem prilejul să luptăm împreună... Se opri o clipă, vorbi cu alt 
ton: Până mă-ntorc, puneţi la punct toate documentele: starea 
efectivelor, muniţiile, aprovizionarea... Deseară, vă repet, 
sunteţi invitaţii mei. 

Salută cu aceeași înclinare ușoară a frunţii și ieși pe ușa pe 
care Wachman se grăbi s-o deschidă. 


Ulieru porni la drum îndată după plecarea colonelului. Îl 
intriga micul discurs rostit în fața statului major. ÎI intriga 
plecarea aceea grăbită. De obicei Sturza își anunţa din vreme 
inspecţiile și-i plăcea să fie primit cu toate onorurile. 
Regimentele îl întâmpinau în careu, cu tot echipamentul de 
război, cu drapelul în flancul drept; corniștii sunau onorul când îl 
vedeau de departe, iar comandanții îi ieșeau în cale în pas de 
defilare, cu sabia la umăr. Venea însoţit de o întreaga suită - 
șeful de stat major, șeful aprovizionării,  medicul-șef, 
aghiotantul, un furier, agenți, soldaţi de ordonanţă. Acum 
plecase numai cu Wachman și cu caporalul. De ce? 

Știa că la Valea Păurii este comanda Regimentului 25 
infanterie, flancul stâng al brigăzii. lar pe el îl trimisese tocmai la 
flancul drept. Simplă coincidenţă? se întrebă. Voia oare să-l știe 
departe pe ofițerul de informaţii? Are vreo legătură acest fapt cu 
temerile generalului Averescu, sau cu ordinul de mutare?... 

Se hotărî repede: după el! Chiar dacă-l surprinde în sectorul 
trupelor din flancul stâng, o să-i explice că s-a încurcat, că niște 
cercetași i-au semnalat mișcări de artilerie tocmai în această 


parte... Nişte explicaţii se pot găsi oricând, își spuse optimist 
sublocotenentul. Totul este să nu-l scap din ochi... 

Trecu pe lângă o baterie. Roţile tunurilor erau acoperite până 
la jumătate de zăpada moale, pufoasă. Război de tranșee, 
gândi. Nici noi, nici inamicul nu mai avem putere să luptăm pe 
vremea asta. 

Ajunse la punctul de comandă al Regimentului 25. 
Conductorul săniei adăpa caii cu o câldare găurită. Un șuvoi 
subțire de apă însoțea pașii soldatului de la bucătărie la sanie. 

— Colonelul Sturza e aici? îl întrebă. 

— Este, să trăiţi. Stă de vorbă cu dom'colonel Crăiniceanu. 

— Cine mai e cu ei? 

— Nimeni. Ordonanţa s-a dus în adăpostul agenţilor, e mai 
cald acolo. Dom'colonel a zis că-l cheamă când o fi nevoie. 

Sublocotenentul se duse și el în adăpostul agenților. Caporalul 
Năstase se ridică de lângă foc: 

— Să trăiţi, dom’ sublocotenent. Mă mai încălzesc și eu. 

— Stai liniștit, spuse Ulieru. Pe unde-aţi fost? 

— Am trecut pe la sonde și dom' colonel a vorbit cu ofiţerii. 
Acuma mi-a dat liber. Are de vorbit cu dom’ colonel Crăiniceanu. 

Sublocotenentul își scoase mantaua și se lungi pe-o laviţă. 

— Caporale, vreau să mă odihnesc niţel. Azi-noapte am 
cutreierat pe dealuri, să văd de unde trag nemții. Când pleci, mă 
scoli și pe mine. Nu mă lăsa aici, auzi? Sunt în stare să dorm o zi 
și-o noapte. 

— Am înțeles, zâmbi caporalul. Dormiţi fără grijă, dom' 
sublocotenent. 

Dar nu putea să doarmă. Gândurile nu-i dădeau pace. De ce 
s-a oprit Sturza la colonelul Crăiniceanu? Ce legătură poate fi 
între ei? Crăiniceanu, fiul generalului, un comandant bun, iubit 
de soldați? 

Dar parcă Sturza nu era iubit de soldaţi? Ştia să-i atragă de 
partea lui, le dădea dreptate când ei se plângeau de greutăţile 
frontului, îi certa cu asprime pe ofițerii cu aprovizionarea, chiar 
în faţa soldaţilor... In ce scop? Numai ca să le dea satisfacție? 
Să-i facă să-l asculte orbește? 

Privi pătura soioasă, ciupită în câteva locuri, care ţinea loc de 
ușă bordeiului. Cine-ar putea ridica un colţ al păturii care 
acoperea aceste lucruri fără înţeles? 


Un soldat dădu pătura la o parte; lumina de afară străluci 
deodată ca un fulger și Ulieru închise fără voie ochii. 

— Hai, dom'caporal. Te-așteaptă colonelul. 

— Dom’ sublocotenent, auzi glasul caporalului, treziți-vă. 

Se ridică în capul oaselor: 

— Măi, dacă mă mai lăsai, dormeam până mâine. Nu-i spune 
colonelului că sunt pe-aici, o să creadă că m-a ajuns lenea și m- 
am vârât la căldură. 

— De ce i-aș spune? se miră caporalul. Nu vorbesc niciodată 
ne-ntrebat în faţa lui. 

— Chiar dacă te-ntreabă... 

— Am înțeles, spuse  caporalul. Nicio vorbă, dom 
sublocotenent. 

Ulieru se întinse la loc, pe laviță. Caporalul își luă căciula și 
arma, se încinse cu centura și ieși, aplecându-se, pe ușa joasă a 
bordeiului. După câteva minute, sublocotenentul ieși și el. Se 
apropie de santinela punctului de comandă: 

— Ei, a plecat șeful? 

— Plecat, să trăiţi, spuse soldatul. A luat pe dom'căpitan Jinga 
și încă un ofiţer pe care nu-l cunosc. 

— Fir-ar să fie! M-a prins somnul și am rămas pe-aici. Încotro 
au luat-o? 

— Incolo, spre Varnița. Dacă mergeţi repede, îi ajungeţi din 
urmă. Is troiene mari pe partea ceea. 

Porni pe urmele saniei. După vreo jumătate de oră, văzu sania 
întorcându-se. În dreptul lui, sania opri scurt. 

— Gata inspecția? întrebă. Unde-i domnul colonel? 

— A rămas să inspecteze linia-ntâi, spuse căpitanul Jinga. 

— De ce nu v-aţi dus cu el? 

Căpitanul ridică din umeri: 

— Ne-a ordonat să ne întoarcem. Eram prea aproape de linia 
frontului. O sanie, un grup de ofițeri... ţintă excelentă pentru 
artileria dușmană, așa a spus. Mergeţi cu noi? 

— Nu. Mă interesează artileria dușmană. Până mâine trebuie 
să am gata raportul. Dar de ce nu l-aţi așteptat pe domnul 
colonel? 

— Spunea că se-ntoarce pe alt drum. Are el socotelile lui. 

— Sunt convins, spuse Ulieru. Mă duc să văd cum e cu 
artileria. 


r 


— Mergeţi cu grijă, spuse vizitiul. Țineţi-o pe urma saniei, n-o 
luaţi pe scurtătură. Îs troiene mari. 

— Mulţumesc. Așa o să fac. Am onoarea! 

— Succes, îi ură căpitanul Jinga. 

Sania plecă, răspândind o pulbere fină de zăpadă. 
Sublocotenentul plecă și el mai departe, ţinând-o cu grijă pe 
urmele late ale tălpicelor. Drumul urca ușor către Ploscani. 
Urmele saniei erau aici mai adânci semn că zăpada era mai 
mare. O patrulă de grăniceri veni tot așa, călcând pe urmele 
saniei. Plutonierul și cei doi soldaţi se opriră, se feriră din drum. 

— Noroc, băieți. _ 

— Trăiţi, dom’ sublocotenent, spuse plutonierul. Incotro ați 
luat-o? Inamicul e la două sute de metri. Să nu vă nimerească 
un glonţ. 

— Îl caut pe comandantul brigăzii, spuse Ulieru. Aud că a luat- 
o încoace. 

— Păi da. Mare curaj pe dumnealui. Nemţii au pus dincolo de 
râpă niște ochitori buni. Cum văd unul de-al nostru, trag. 

— Să nu-l fi nimerit și pe el. 

— Noi venim dintr-acolo. Nemţii n-au tras niciun foc. 

— l-o fi răzbit frigul și s-au ascuns, râse Ulieru. Am ordin să 
observ poziţiile artileriei. Poate m-or lăsa în pace ochitorii ăia 
grozavi. 

— Oricum, păziţi-vă, îl sfătui plutonierul. 

Porni mai departe. Curând văzu urmele saniei rotindu-se în 
cerc și zăpada bătătorită. Mai departe se vedeau doar urme de 
pași. Sublocotenentul porni înainte, ţinându-se tot după aceste 
urme. Trecu pe lângă un post înaintat al grănicerilor; puse 
întrebări; da, comandantul brigăzii a trecut pe aici, cu 
aghiotantul și ordonanta; au luat-o încolo, spre pichet... 

Drumul deveni tot mai rău. În marginea văilor abrupte, linia 
stâlpilor cu sârmă ghimpată se întrerupea; cine-ar fi îndrăznit să 
treacă prin vale era o ţintă sigură pentru pușcașii de sus. 
Zăpada rămăsese necălcată în văile acestea, un fel de „pământ 
al nimănui”; nimeni n-ar fi putut scăpa cu viață, dac-ar fi 
încercat o incursiune... 

Ulieru mergea înainte, luptându-se cu zăpada tot mai mare. 
Deodată tresări. Văzu într-o văioagă un om culcat cu faţa în jos. 
Alergă la el. Îl întoarse pe spate. Era caporalul Năstase, 


împușcat în frunte. 

— Dumnezeule! spuse tare sublocotenentul. 

Privi în jur. Tăcere pretutindeni; vântul șuiera subţire prin 
șirurile de sârmă ghimpată. Cercetă terenul. Din văioaga unde-l 
găsise pe caporal, urmele urcau mai departe, spre liniile 
vrăjmașe. Sus, pe dâmb, zăpada era spulberată de vânt și 
urmele se pierdeau. Porni să urce și el dâmbul acela; ajuns sus, 
câteva gloanţe îi șuierară pe la urechi. Se trânti la pământ. 
Vântul aduse abia acum zgomotul împușcăturilor. Inţelese: 
colonelul fusese vorbit cu nemţii. Dacă se rătăcea din 
întâmplare pe dâmb, ar fi căzut victimă ochitorilor grozavi. Dar 
aceștia nu trăseseră nici un foc. Și totuși, cine-l împușcase pe 
caporal? Urma glonțului dovedea că s-a tras de aproape... 

Istoria, gândi sublocotenentul cutremurându-se. Cum va arăta 
istoria acestui război? Ce vom spune urmașilor noștri despre 
fapta colonelului Sturza? Nu, nu se poate, e prea monstruos... Și 
ce-a avut cu caporalul? Desigur, n-a vrut să-l urmeze. Și-atunci 
un glonte de pistol... Monstruos, într-adevăr! 

Se întoarse, cobori în fugă dâmbul, o luă spre poziţiile 
pichetului următor. Intrebă soldaţii care erau de veghe. Nu, 
colonelul Sturza nu trecuse pe la ei. Nu auziseră Împuşcături. 
Decât adineauri, înainte de venirea lui. 

— Au tras în mine, spuse sublocotenentul. Dar mai înainte 
acum un ceas sau două? 

— Nimic, dom’ sublocotenent. Un singur foc, dar slab. Mai 
degrabă de pistol decât de pușcă. 


Sublocotenentul Ulieru învârti manivela telefonului. 

— Alo! strigă el în receptor. Vreau să vorbesc cu domnul 
general Averescu. 

— E plecat la Tirgu-Frumos. 

— Dă-mi Tirgu-Frumos, dar repede, băiete! 

Așteptă, cumpănind receptorul în mână. De-acuma, nu mai e 
nicio grabă, își spuse cu amărăciune. Ce-a fost să se întâmple s- 
a întâmplat... 

— Alo! se auzi o voce timidă în receptor. 

Ulieru strigă iarăși, lipindu-și buzele de aparat. 

— Domnule general! 

— Nu e generalul, i se răspunse. Domnul general e în 


conferinţă cu maiestatea sa. Aici adjutantul regal. Ce s-a 
întâmplat? 

— Raportaţi că colonelul Sturza a dispărut împreună cu 
adjutantul său, locotenentul Wachman. 

— Unde s-a întâmplat asta? 

— În sectorul Regimentului de grăniceri. Am găsit cadavrul 
ordonanţei, împușcat în cap. Continuăm cercetările! 

— Bine. Mulţumesc, spuse vocea aceea depărtată. Voi raporta 
imediat! 

Sublocotenentul Ulieru puse receptorul la loc, ieși din 
adăpost. Vântul șuiera cu putere; dinspre poziţiile germane se 
vedea ici și colo fumul focurilor de bivuac. Gerul și viscolul 
ţintuiseră cele două armate în adăposturi. Își strânse mai bine 
mantaua și-și îndesă căciula pe cap. Trecu pe lângă o groapă de 
obuz; pe marginea gropii văzu o raniţă cu lucrurile din ea 
răvășite, ca și cum cineva ar fi scormonit în grabă căutând ceva. 
Bandaje, desigur, gândi sublocotenentul; ultima consolare 
pentru un muribund, că a-ncercat să-i vină cineva în ajutor. 
Oamenii ăștia mor fără să se vaiete, cu dintâi încleștaţi, își dau 
cea din urmă suflare îndemnându-și camarazii: „Nu vă lăsați, 
fraţilor!”. Merse mai departe, spre poziţiile învăluite în viforniță 
ale liniei frontului. Ce căuta Sturza la Crăiniceanu, înainte de 
plecare? se întrebă pentru a zecea oară. Oamenii mor pentru 
fiecare metru de pământ, rămân pe poziţii, se lasă pisaţi de 
mortiere și sfâșiaţi de baionete, dar nu dau înapoi. lar unul 
dintre ei, cu o vorbă, retrage cu zece kilometri frontul brigăzii, o 
mișcare pentru care dușmanul ar fi consumat un tren de obuze 
și ar fi sacrificat sute de oameni. Un ţăran român, devenit 
caporal, primește un glonţ în cap pentru că n-a vrut să-l urmeze 
pe drumul rușinii, drumul trecerii spre inamic. Cum va arăta 
acest episod, într-o carte de istorie de peste un veac? se întrebă 
cu amar sublocotenentul. Dar Crăiniceanu? Ce amestec are 
Crăiniceanu în toată povestea? 

De la alt post înaintat reuși în cele din urmă să ia legătura cu 
generalul Averescu. Îi povesti amănunţit întâmplarea şi 
generalul îl întrebă ce are de gând mai departe. 

— Rămân în zonă, domnule general. Continui cercetările. 

— Bine, Ulierule. Alo! Mă auzi? la-ţi ajutoare câţiva ofițeri pe 
care-i cunoști. Spune că din ordinul meu. 


— Ultimul om cu care a vorbit înainte de plecare a fost 
locotenentul-colonel Crăiniceanu. 

— Crăiniceanu? Fiul generalului Crăiniceanu? strigă Averescu 
în telefon. Fii rezonabil, Ulierule. Nu exagera. Generalul 
Crăiniceanu este un patriot... 

— Nu e vorba de el. 

— De fiul lui, am înţeles. Totuși e absurd... Alo! 

— Da. Domnule general! 

— Vezi ce faci acolo. Nu jigni inutil oamenii, fii atent. 

Și totuși, gândi Ulieru mergând cu greu prin zăpada afânată, 
spulberată de vânt. Ce avea de vorbit cu Crăiniceanu? Oare 
numai ca să-și mascheze intenţia? Sau să-și explice prezența în 
linia întâi? Sau... complotau împreună? Își aminti cuvintele 
generalului: „Fiul generalului  Crăiniceanu? Fii rezonabil, 
Ulierule!” 


Două zile, sublocotenentul se învârti pe pozițiile înaintate ale 
Regimentului 25 infanterie. Cu harta în mână interoga soldații, îi 
punea să arate de unde au observat plecarea salvelor rare cu 
care inamicul își făcea simțită prezenţa. Pretextul era tocmai 
bun ca să poată ţine sectorul sub observaţie. La 10 februarie, o 
oarecare mișcare se produse în avanposturile regimentului. Un 
caporal veni la el și-i spune emoţionat: 

— Dom’ locotenent, au venit niște soldaţi de-ai noștri de la 
nemți! 

— Cum așa? Soldaţi de-ai noștri de la nemți! Fii mai clar, 
caporale. 

— l-am adus cu mine. Vreţi să vorbiţi cu ei? 

Sublocotenentul ieși din bordei. Câţiva soldaţi cu mantăi noi, 
fără grade, îl salutară: 

— Trăiţi, dom’ sublocotenent! 

— Ce-i cu voi? 

— Suntem prizonieri. Ne-au trimis nemţii încoace, să vorbim 
cu soldaţii să se predea. 

— ȘI... aţi vorbit? 

— Noi? Să împlinim porunca dușmanului? Ferit-a sfântul, dom’ 
sublocotenent. 

Ulieru privi în jur. Soldaţii care-i escortaseră pe prizonieri 
ascultau cu privirile-n pământ. Caporalul stătea și el cot la cot 


cu ei, nehotărât. 

— Voi duceţi-vă la locul vostru, spuse sublocotenentul. Nu 
spuneți nimănui ce-aţi auzit. Dacă mai vin alţi soldaţi, aduceți-i 
la mine fără vorbă multă, s-a-nţeles? 

După ce se depărtară, Ulieru se întoarse spre prizonieri: 

— Care-i mai mare în grad? 

— Eu, dom’ sublocotenent.  Caporalul Geană, de la 
transmisiuni. 

— Hai înăuntru, să-mi povestești cum a fost. Și voi, ceilalți. 
Veniti încoace. 

— Cu hârtiile astea ce facem? Că ne frig degetele, dom’ 
sublocotenent. 

— Dă-le-ncoa. 

Desfăcu sulul de hârtii pe care i-l întindea caporalul. Citi cu 
ochi uimiți: 


CHEMARE 

Eu, colonelul Alexandru Sturza cu care ați luptat cot la cot, vă 
cer ca repede să vă hotărâți, căci iată cum stăm acum: tara și 
oștirea au rătăcit sub conducerea nepricepută a unor capete 
slabe. Am fost amăgiţi prin cuvinte înșelătoare despre un ideal 
național: ati văzut cum acest ideal s-a prăbușit din cauza 
ușurinței și ticăloșiei lor. Lepădaţi-vă de cei care v-au înșelat 
amar. Ați jurat credință țării românești, iar nu unor netrebnici 
care vă duc la pieire. Dacă aveți încredere în brațul vostru, în 
mintea și sfatul meu, veniți îndată la mine, în munţii Vrancei. Voi 
elibera pe prizonierii voştri. Totul este pregătit. Treceţi fără 
întârziere, cu arme cu tot, spre mine. 

Colonelul A. D. STURZA 


Ulieru cerceta teancul de hârtii. Toate purtau același text, 
tipărit cu îngrijire, cu litere mari. Să înțeleagă toți. Ridică 
privirea spre caporal: 

— Ştii ce-ai adus aici, măi băiete? 

— Știu, dom’ sublocotenent. Ne-au poruncit să împărțim 
soldaților din tranșee. 

— Ai împărțit vreunul? 

— Dar ce, sunt vânzător de ţară? spuse caporalul revoltat. Ne- 
au ales patruzeci de inși și ne-au pus otrava asta în braţe. 


— Cine anume? 

— Nemţii și cu colonelul Sturza. Colonelul ne-a ţinut și o 
cuvântare. Ne-a făgăduit marea cu sarea. l-a vorbit de rău pe 
rege și pe generali. A spus că Germania e tare și o să învingă și 
noi să fim de partea ei, ca să se facă pace și să ne întoarcem la 
casele noastre. Pe urmă ne-au dat hârtiile, să le împărțim 
soldaților. 

— Unde-s ceilalți? Spuneai că aţi fost patruzeci de inși. 

— l-au trimis pe ici și pe colo, tot în zona brigăzii. Colonelul 
ne-a spus că totul e pregătii; nemţii au tăiat vite pentru hrana 
soldaţilor care-or veni, le-au repartizat cazărmi încolo, spre 
Soveja... 

Sublocotenentul clătină din cap. Își îndreptă privirea către 
ceilalți, care stăteau buluc în spatele caporalului: 

— Și voi ce gândiţi despre asta? 

Soldaţii se foiră, apoi izbucniră cu toții: 

— Noi nu ne vindem ţara! 

— Să dăm mâna cu dușmanul, când ne-a ars satele? 

— Nu facem târg cu vânzătorii! 

— Lăsaţi-ne pe front să le-arătăm nemților ce vrem! 

Sublocotenentul chibzui. Împrejurarea era atât de stranie, de 
neașteptată, încât îl descumpănise. 

— O să raportez generalului, hotărî el. Voi rămâneţi aici până 
la noi ordine. Hârtiile adunaţi-le toate la un loc. Caporale, faci un 
pachet și mi-l dai să-l sigilăm. Nu vă clintiţi de-aici până nu vin 
eu. 

— Am înțeles, spuse caporalul. Dom' sublocotenent, o vorbă 
mai vreau să zic. Vedeţi ce-i spuneţi generalului. Să nu creadă 
că ne-am dat cu dușmanii. Nu le-am făcut pe voie, dom’ 
sublocotenent. Noi nu ne călcăm jurământul! 

— Așa e, spuseră ceilalți. Am venit cinstit să spunem ce-a 
fost. Credeţi-ne, dom’ sublocotenent! 

— Vă cred, spuse Ulieru. Voi n-aveţi nicio vină. Cei vinovaţi au 
să răspundă pentru ticăloșia lor! 

Plecă, lăsând o santinelă la ușa adăpostului. În drum spre 
comanda regimentului, întâlni alți soldați cu aceleași mantăi 
bune, curate, fără grade. Spuse din mers caporalului care-i 
escorta să-i ducă lângă ceilalți. 

De ce tocmai la regimentul lui Crăiniceanu? se întrebă Ulieru. 


Mai alaltăieri, Sturza de vorbă cu el înainte de plecare; acum 
prizonierii cu manifeste. E ceva necurat aici... Fiul generalului? 
Fii rezonabil, Ulierule!” Să fiu rezonabil, desigur. Dar faptele... 


A doua zi, sublocotenentul se gândi sa rămână în preajma lui 
Crăiniceanu. Dar ca să nu bată la ochi, ceru câtorva ofiţeri pe 
care-i cunoștea să-l ţină la curent cu întâmplările, iar el rămase 
undeva, într-un adăpost apropiat din prima linie. Spre prânz, un 
curier îi aduse un bilet din partea sublocotenentului Mihăilescu, 
comandant de pluton la statul major. Biletul, nesemnat, îl 
avertiza că „persoana a plecat spre linia-ntâi”. Ulieru îi trimise 
răspuns, rugându-l să vină la avanposturi cu o patrulă, apoi 
plecă și el spre linia santinelelor din posturile înaintate. Îl văzu 
curând pe Crăiniceanu, însoțit de un sergent, ordonanța lui. 
Mergea de-a lungul liniei de tranșee; când și când se oprea și 
privea cu binoclul spre poziţiile inamice. În preajma unei înălțimi 
împădurite, îl văzu cum se desparte de ordonanţă și pleacă 
singur mai departe. Ulieru grăbi pasul spre sergent. 

— Unde-i comandantul? întrebă el repede. 

— Mi-a spus să-l aștept. A luat-o încolo, spre pădure. 

— Ce caută acolo? 

— Nu știu. Știu doar că l-a strigat cineva pe nume. 

— Sergent, spuse sublocotenentul, fugi la avanposturi. Caută-l 
pe sublocotenentul Mihăilescu și spune-i să vina-ncoace. 

— Bine. Dar eu am ordin să... 

— Răspund eu pentru ordin. Tu fă ce-ţi spun, înţelegi? Nu 
pierde un minut! 

Sergentul plecă în fugă. Sublocotenentul se urcă târâș către 
marginea platoului. Printre copaci se vedeau tranșeele inamice. 
Îndreptă binoclul într-acolo. Între căștile germanilor, zări chipiul 
colonelului român. Oftă și-și cercetă pistolul. Vâri un cartuș pe 
țeavă și trase piedica, apoi se întoarse la marginea pădurii. 

După vreun sfert de oră, veni sublocotenentul Mihăilescu 
împreună cu doi soldaţi înarmaţi și cu ordonanța. Ulieru îi luă pe 
toţi și se adăpostiră îndărătul unui copac doborât. Apoi 
Crăiniceanu se ivi pe înălţimea platoului. 

— Staţi aici și fiţi gata, spuse Ulieru în șoaptă. 

Se ridică, merse în întâmpinarea ofițerului care cobora 
nepăsător poteca. 


— Am onoarea, domnule colonel. 

— Am onoarea. Ce-i cu dumneata aici? 

— Observ poziţiile artileriei. 

— Aha! Se pare că azi nu prea trag. 

— Nu trag deloc. Nici artileria și nici pușcașii din linia-ntâi. Nu 
vi se pare ciudat? Aţi fost spre liniile lor? 

— Da. Am cercetat avanposturile. 

— Dar avanposturile noastre sunt în urmă, domnule colonel. 

— Ascultă, domnule, se răsti Crăiniceanu, ce tot vrei de la 
mine? 

— Vreau să știu unde aţi fost. 

— Ti-am spus: în inspecție la avanposturi. 

— Pot să văd ce aveţi în pachetul acela? 

Crăiniceanu duse mâna la tocul revolverului. Sublocotenentul 
fu mai iute: scoase pistolul și-l îndreptă ameninţător spre el. 
Dindărătul copacului prăbușit se ridicară ceilalţi, cu armele 
întinse. 

— Te paşte Curtea  Marţială, sublocotenent, strigă 
Crăiniceanu. Ce-i asta, rebeliune? 

— Vreau să văd pachetul, spuse rece Ulieru. Dacă vă 
împotriviţi, fac uz de armă. Mihăilescule! 

Mihăilescu smulse pachetul din mâna trădătorului. Un soldat 
tăie sfoara cu vârful baionetei. Sulul se desfăcu, hârtiile se 
împrăștiară pe jos. Literele negre jucau pe albul zăpezii: 


CHEMARE 
Eu, colonelul Alexandru Sturza cu care ați luptat cot la cot, vă 
cer repede să vă hotarâți... 
— Sunteţi arestat, domnule colonel. Daţi-mi pistolul! 


— Ressel, vreau să merg să stau de vorbă personal cu ostașii 
care-au adus manifestele. 

— Mașina e gata, domnule general. Doar dacă nu ne-o prinde 
ninsoarea pe drum... 

Cu câteva zile înainte, pe drumul de la Tirgu-Frumos la Bacău, 
mașina generalului se înzăpezise și ei trebuise să călătorească 
cu un vagon tras de o locomotivă. 

— N-o începe iar viscolul, spuse generalul cu optimism. Şi- 
apoi, până la Coţofenești nu-i departe. Cu ocazia asta mergem și 


la Onești. Vreau să vorbesc cu ofițerii, să-mi dau seama de 
moralul lor. O asemenea întâmplare poate să zdruncine pe cei 
mai slabi de înger. 

— N-aș spune asta, domnule general. 

— Dar de Crăiniceanu ce ai de zis? 

— Crăiniceanu... o excepţie. Erau înțeleși dinainte. 

Generalul dădu nemulţumit din cap și-și luă șuba. Întâmplarea 
îl frământa mai mult decât evenimentele de război propriu-zise. 
În mașină deschise iarăși vorba: 

— Sturza, înţeleg. Cei de la Marele Cartier ar fi trebuit să 
deschidă mai bine ochii. Un filogerman, un om educat în 
Germania, care a lucrat acolo. Admit. Dar Crăiniceanu, fiul unui 
general care împarte cu trupa sa greutăţile frontului... Nu pricep 
nimic. 

— Faptele sunt fapte, domnule general. Trebuie chemat în 
fața justiţiei. 

— E prea de tot, dragă Ressel. Îţi imaginezi ce efect ar avea în 
ochii trupelor și ai opiniei publice? Doi ofiţeri superiori, doi 
comandanţi, descoperiţi ca trădători! Ajunge unul singur, eu așa 
Zic. 

— La ce vă gândiţi? întrebă Ressel. 

— Acest Crăiniceanu să aibă măcar tăria de a-și da singur 
pedeapsa ce i se cuvine pe drept. 

— Pentru un gest ca acesta, trebuie puţin eroism, domnule 
general. Un trădător nu poate fi totodată un erou. 

— Da, dar trebuie să încercăm. Lucrurile s-ar simplifica 
enorm. N-ar mai fi procesul și tot acest cortegiu de lucruri 
neplăcute. Poporul și ostașii, ce gândesc ei oare aflând ce se 
petrece în rândurile conducătorilor? 


Dând ochii cu el, Averescu înțelese din prima clipă că 
proiectul său este o utopie. Nedormit, neras, cu hainele în 
dezordine, Crăiniceanu părea să-și fi regizat cu grijă starea, 
pentru a-și impresiona singurul spectator. În cămăruța care-i 
servea drept arest era destul de cald, totuși prizonierul își 
pusese un fular în jurul gâtului; văzându-l pe general salută și 
vru să spună ceva, apoi începu să tușească ţinând mâna la 
piept. Instinctul de militar îl făcu pe general să se revolte. Nu-i 
placeau simulanții. 


— Ajunge, spuse el sec. 

— Domnule general, bâlbâi Crăiniceanu. Salvaţi-mă, vă 
implor. Sunteţi singurul om care mă poate scăpa. Nu daţi niciun 
curs acestei întâmplări nenorocite. Aveţi o inimă nobilă: într-o 
inimă nobilă trebuie să existe și iertare. 

— Omule, dar ești inconștient! strigă deodată generalul. O 
faptă ca asta și vorbești de iertare? Explică-te cel puţin: ce te-a 
determinat s-o faci? 

— A fost... o copilărie, un gest necugetat. De fapt nu m-am 
gândit să trădez. Sunt un bun român și... 

— Un bun român? îl întrerupse generalul. Ai știut de plecarea 
lui Sturza? 

Crăiniceanu tăcu. Plecă privirea, nu suporta să se uite-n ochii 
generalului. Averescu reluă: 

— Să zicem că te-ai dus numai așa, de formă, ca să-i faci pe 
plac. Ce-ai discutat cu nemţii? 

— Îmi cereau să vin la ei cu tot regimentul. 

— Și credeai, nenorocitule, că soldaţii te vor urma? Oamenii 
ăștia necăjiţi, care și-au lăsat familiile și gospodăriile în prada 
dușmanilor, credeai că se vor da de partea lor? 

— Nemţii mi-au sugerat să fac asta. Impreună cu Sturza erau 
doi ofițeri germani care mi-au spus că totul e pregătit... 

— Am aflat, spuse generalul scârbit. Nişte naivi. Au tăiat până 
și vitele pentru hrana trupelor care vor dezerta. Cum și-au 
închipuit?... De fapt nu-i de mirare, cu mentalitatea lor despre 
disciplină. Au presupus că dacă vine comandantul, soldații îl vor 
urma orbește. Uite că nu l-au urmat! Știi că din patruzeci de 
soldaţi, treizeci și opt s-au prezentat singuri cu manifestele? Pe 
ceilalți doi am dat ordin să-i judece. Ca și pe Sturza și pe 
Wachman. Niște trădători josnici. Nu mi-am închipuit că o să 
ajungi în tagma lor. 

— A fost o rătăcire, repetă Crăiniceanu. Cunoșteam situaţia 


frontului... Speranţe de ajutor de nicăieri... Nemţii cu 
manifestele lor... Aproape că mi le-au dat cu forța, domnule 
general. 


— De ce n-ai fost cinstit măcar în ultima clipă? Ce intenții 
aveai când te-ai întors de la ei? Dacă spui că ţi-ai dat seama de 
greșeală, de ce n-ai predat hârtiile acelea infame? Mi s-a 
raportat că în momentul arestării ai încercat să le ascunzi, să te 


scapi de ele. Cum rămâne cu „gestul necugetat”? Ce-ai să spui 
în fața Curţii Marţiale? 

Crăiniceanu asculta, doborât, acest rechizitoriu. Ridică fruntea 
într-un târziu: 

— Domnule general, în faţa Curţii Marţiale n-am nicio scuză. 
Dacă ajung la proces, sunt pierdut. Gândiţi-vă la mine, la tata. 
Sunteţi colegi. Va fi zdrobit de rușine, dezonorat. Un camarad de 
arme! Aveţi inimă, domnule general. Puneţi-vă în locul tatălui 
meu, ce-aţi face? 

Generalul sări ca ars: 

— Ce-aș face, dac-aș avea un fiu care și-a trădat drapelul? l- 
aș da pistolul încărcat și l-aș lăsa singur cu conștiința lui! 

Îi căută privirea. Crăiniceanu holbase ochii, înspăimântat de o 
viziune de coșmar: el, singur, într-o cameră goală, îndreptând 
încet pistolul spre tâmplă... 

— Domnule general, nu cred că aţi avea inima asta. Vreau să 
scap. Nu mă nenorociţi, domnule general! 

Generalul îl privi câteva clipe. Spuse scârbit: 

— Ești și laș pe deasupra. Dacă ai fi avut un ultim dram de 
simț ai onoarei, în clipa asta mă aşteptam să-mi ceri pistolul și 
cartușul. Ai ușura și suferințele bietului tată-tău, un ofițer 
valoros, un patriot, un om întreg. Dar ești prea egoist ca printr- 
un gest curajos să-l cruți de rușinea supremă a unui părinte: 
aceea de a-și vedea propriul fiu judecat ca trădător! 

— Domnule general... 

Dar generalul se ridică și ieși din încăpere. Santinela de la ușă 
îi prezentă arma. Era un bărbat între două vârste, cu uniforma 
ponosită, cu fața înăsprită de vântul și gerul tranșeelor. 
Generalul se opri o clipă: 

— Din ce regiment ești, soldat? 

— Trăiţi, dom’ general, din Regimentul 25 infanterie. 

— Ştii pe cine păzești aici? 

— Știu, domnule general. 

— Ce gândești despre el? Doar ţi-a fost comandant. 

Soldatul șovăi. 

— A vrut să ne dea pe mâna nemților, rosti el încet. Ce să 
gândesc despre un comandant ca ăsta, domnule general? 


ORDINUL DE ARESTARE NR. II 247/17 


din 17 februarie 1917 
emis împotriva locuitoarei Mihalyasa Constantine 

din Cîmpul lui Neag 
„„După invazia dușmanului valah... a făcut înțelegere cu 
inamicul, ospătând o parte din soldați în locuința sa, declarând 
că are suficiente alimente și le oferă soldatilor valahi fiindcă 
aceștia sunt oamenii ei, iar nu ungurii; de asemenea a 
transportat alimente de la locuința ei trupelor valahe din partea 

muntoasă numită Zănoaga... 


Crivăţ intră pe ușă precipitat: 

— Acum e momentul! Lumina dinspre grajd nu arde, afară-i 
viscol și santinelele stau în gherete. 

— Plecaţi! spuse Bebe Dumitrescu sărind de pe pat. Ce să 
fac? Cum să vă ajut? 

Începu să se învârtească fără rost prin baracă; răsturnă tabla 
de șah în jurul căreia se adunaseră câţiva prizonieri, lovi pe unul 
care tocmai scria o scrisoare, cotrobăi inutil sub saltea. 

— Ține-ţi firea, îl sfătui Crivăţ. Îmi trebuie haine groase și ceva 
bani. Şi câteva indicaţii cum să ajung la gară. 

— Imediat, spuse locotenentul. Haine groase. Da, scurta din 
pătură pe care am meșterit-o săptămâna trecută. Gata-gata să 
mi-o ia nemţii. Și șapca de automobilist a lui Petrache. N-au 
băgat-o de seamă la percheziție. Am aici cincizeci de mărci. 

— Toată averea ta! se miră Crivăţ. Oprește-ţi din ei, nu-i pot 
lua pe toţi. 

— Luaţi-i fără grijă, domnule căpitan. Până ne dau nemţii 
solda mai sunt câteva zile. 

— Îţi las fisele mele, spuse Crivăţ. Ce idee pe ei, să ne 
plătească cu fise care n-au circulaţie dincolo de poarta lagărului! 

— Domnilor, spuse tare sublocotenentul, avem nevoie de 
ajutor. Cineva încearcă să evadeze. Ne trebuie bani. 

Prizonierii ridicară privirile. Începură să se scotocească; 
fiecare scotea câteva monede din cele mai diferite ascunzători. 

— Și un cleşte de sârmă, adăugă Crivăţ. 

Un maior cărunt veni șchiopătând lângă sobă, dădu lada de 
cărbuni deoparte și scoase un clește nou-nouț: 

— la-l, căpitane. Îl păstram pentru mine, dar cu piciorul ăsta, 
slabă nădejde să mai plec curând. 


— Sper sa vă treacă, spuse Crivăţ în chip de mulţumire. 

Alt ofițer se apropie ţinând în mână o cutie de conserve: 

— la-o. Mă gândeam să-ncerc și eu, dar cu degerăturile de la 
picioare nu pot s-ajung departe. Aștept sa se desprimăvăreze. 

— Vă doresc noroc, spuse Crivăţ. 

— Noroc dumitale, spuseră ceilalți în cor. Du vești despre noi 
celor de-acasă. 

— Aş! O să uite când ajunge acolo. Mai bine să-i dăm o listă. 

— Da, o listă! Trece-mă și pe mine! 

— Ți-aş da câteva rânduri... 

— Ajunge! se răsti maiorul cărunt oprindu-se în mijlocul 
barăcii. Sunteţi copii, ce naiba? Cum să-i dăm liste și scrisori? 
Dacă-l prind și-l percheziţionează? Niciun fel de document, 
oameni buni! 

— Am memorat tot, fiți pe pace, îi linişti Crivăţ. Măcar să 
ajung în ţară; voi duce vești pentru fiecare. 

— Mergi sănătos, domnule căpitan! 

— Succes! 

leși din baracă, ascunzând sub scurta de pătură cleștele. Într- 
o mână avea o geantă ponosită, pe care prizonierii o 
cumpăraseră de la meșterul tâmplar venit să repare ușile și 
ferestrele. 

— Rămâneţi cu bine, mai spuse el din ușă. 

— Haideţi, îl grăbi Bebe Dumitrescu. Becul ăsta stins e un fel 
de mană cerească. 

— Și viscolul, întregi Crivăţ. Și cleștele. Băieți buni, îmi pare 
rău după ei. Au sărit toţi să mă ajute. 

— N-aţi fi făcut la fel? replică liniștit sublocotenentul. 

— Du-te și ţine de vorbă santinela. 

— Dom' căpitan... Am și eu o prietenă, la lași... Lucra la 
spitalul de campanie, infirmieră. O cheamă Matilda. 

— Bine. Nicio grijă. Hai, zece minute conversaţie cu santinela. 
Dacă nu izbutesc în zece minute, mă-ntorc înapoi. 

— Succes, șopti sublocotenentul. 

Işi strânseră mâinile. Curtea întunecată a lagărului era pustie. 
Vântul spulbera trâmbe mari de zăpadă, care se vedeau în 
ferestrele luminate ca niște cearșafuri albe fâlfâind. Crivăţ porni 
spre gardul din partea grajdurilor. Studiase zile de-a rândul 
această parte a lagărului și se încredinţase că e cel mai potrivit 


loc pentru o evadare: locul era pustiu, grajdul era folosit pentru 
depozitarea  lemnelor, iar lemnele se distribuiau numai 
dimineața. O singură santinelă străjuia această zonă, căci 
dincolo de gard se întindea o mlaștină încurcată, cu noroi 
înșelător și cu tufe care-ar fi zădărnicit orice încercare de fugă. 
Numai că paznicii lagărului nu puseseră la socoteală gerul 
năpraznic din ultimele zile, care transformase mlaștina într-o 
pistă de gheaţă tare ca betonul. Crivăţ își aminti îngâmfarea cu 
care comandantul lăudase poziția geografică a lagărului: 

— Aici suntem ca pe o insulă, domnilor. Pe o rază de zece 
mile nu poate călca picior de om. Nici măcar vânătorii din partea 
locului nu s-ar aventura în mlaștini. Dacă-i întrebi de ce, îţi vor 
spune că asta ar însemna curară sinucidere... 

Păși sigur de el în spatele remizei lungi. Umbra deasă a nopții 
de februarie estompa reliefurile; doar zăpada spulberată îi 
dădea o idee despre direcția în care mergea. Studiase în 
amănunt, de la distanţă, locul acesta; putea să meargă cu ochii- 
nchiși; știa câţi pași are de parcurs până la gard, apoi, acolo, 
distanţa dintre cele două șiruri de sârmă... 

Se tupilă lângă gard. Scoase foarfecă și aşteptă un șuier 
puternic al vântului. Atunci tăie cel dintâi fir. | se părea că 
merge ciudat de ușor. Tăie și firul de jos, stând tot așa, culcat, 
lângă stâlp. Trecu la al doilea gard. Auzi glasuri în spatele lui. În 
întuneric zări un om care se urca încet pe stâlp, să înlocuiască 
becul ars. Foarfeca începu să-i tremure în mână. Dacă nu umblu 
repede, sunt pierdut! 

Apăsă din răsputeri. 

Mânerele îi tăiau palmele; la prima tăietură nu simţise ce 
apăsare formidabilă trebuia pentru ca unealta să reteze sârma 
groasă, împletită în două. Fiecare nouă mișcare sporea durerea 
palmelor zdrobite. Apăsă cu amândouă mâinile, scrâșnind din 
dinţi. Clănţănitul foarfecii se îngemănă cu sunetul pe care-l 
făceau uneltele electricianului pe stâlp. 

Crivăţ se târî pe coate și genunchi prin spărtură. Când să se 
ridice, se încurcă în ghimpii rețelei. Făcu o mișcare bruscă, 
hotărât să se elibereze. Simţi cum ghimpii de oţel îi sfâșie 
umărul, dar durerea nu izbuti să-i întunece bucuria: scăpase, era 
liber! 


O săptămână întreagă călători de-a lungul Germaniei, spre 
sud, mereu mai aproape de ţinta aventurii lui disperate. Prima 
bucată de drum, prin mlaștina îngheţată, îi adusese o mare 
pacoste: într-un loc gheaţa era mai subţire; piciorul i se 
afundase în apă până la gleznă. Apa îngheţase imediat în jurul 
bocancului, iar pantalonul se făcuse ca tabla. Zadarnic încercase 
să se încălzească alergând; gerul era puternic. Abia la un canton 
de cale ferată izbutise să dea de un moșneag milos și cam surd 
și care înghiţi pe nerăsuflate povestea. 

— Sunt spaniol, înţelegi? Lucrez la fabrica de zahăr și m-am 
rătăcit. 

— Aha, spuse cantonierul. Spania, ţară frumoasă. 

— Și caldă, adăugă Crivăţ. Mai cald decât la voi, oricum. 

Bătrânul îi făcu loc lângă sobă, îi puse ciorapii să se usuce. Îi 
dădu un rachiu. Apoi Crivăţ îl întrebă pe departe ce trenuri 
opresc în halta aceasta fără nume. Nu voia să trezească 
bănuiala bătrânului, dar cu toată dibăcia lui, neamţul își dădu în 
cele din urmă seama că are de-a face cu un prizonier. Dar 
apucase să bea destule păhărele de rachiu ca să mai dea prea 
mare importanţă acestui fapt. Crivăţ îl lăsă dormind și porni pe 
jos către gara următoare. Işi făcu socoteala că bătrânul n-o să 
anunţe poliţia, de teamă să nu fie luat la zor că găzduise un 
prizonier. 

Din tren în tren, din oraș în oraș, izbuti să ajungă nevătămat 
până la Petroșani. Aici își dădu seama de nenorocirile care se 
abătuseră asupra românilor după retragerea armatei: văzu case 
dărâmate și arse, femei îndoliate... De la o biserică făcu rost de 
haine preoțești, socotind că se va strecura mai lesne spre front 
sub înfățișarea de om al bisericii. Porni, cu pas domol, pe drumul 
care șerpuia printre munţi, spre Tîrgu-Jiu. Un ţăran îl luă în 
sanie, fără să ţină seama de mormăitul nemulțumit al santinelei 
care-l însoțea. Țăranul îl privi o vreme bănuitor și răspunse în 
doi peri la întrebările privind starea de lucruri din ţară; în cele 
din urmă izbucni: 

— Uite ce e, părințele, neamţul de colea nu înţelege boabă 
din ce vorbim, așa că n-ai martori, dacă vrei să mă vinzi 
nemților. 

— Cum să te vând, fiule? se miră Crivăţ. 

— Se mai văzură de-astea. Avem noi prin părţile noastre un 


călugăr care-a făcut destul rău oamenilor. 

— Acela nu-i călugăr, ci slugă de-a satanei, rosti „preotul” cu 
încredințare. Cum se numește netrebnicul? 

— Chiar de ţi-l spun, n-ai cum să-l cunoști. A venit de prin 
Ardeal, și nemţii îl puseră să ne slujească la biserică în sat. Dar 
el, în loc să-l slujească pe Dumnezeu, îi slujește pe nemți. 

— Blestemat să fie, rosti Crivăţ făcând semnul crucii. O să fac 
o moliftă pentru pedepsirea lui după dreptatea cerească. Dar 
ce-a făcut, omule? Cu ce fapte rele și-a mânjit obrazul? 

— Apoi, uite, o să-ţi spun. Și dacă zici că de la mine ai aflat, 
eu o să zic că nu, chiar de m-ar arde cu fier roșu. N-ai cum să 
dovedești ca eu ţi-am spus. 

„Preotul” se întoarse către el și-l fulgeră cu privirea: 

— Măi creștine, te-ai întrecut cu gluma. Vei fi fiind dumneata 
supărat, dar nu se cade sa vorbești așa. Dacă vrei să spui, 
spune. Dacă nu, zăvorește-ţi gura și nu-l mânia pe Cel-de-Sus, 
umilindu-i slujitorii. 

— lartă-mă, părinţele, spuse omul cu un ochi la santinela care 
moţăia în coșul căruței. Uite, sunt supărat și eu. Din vina 
călugărului acela, de-i zicem părintele Toma, îl luară nemţii pe 
cumnatu-meu. Cu chip că i-a dus mâncare și haine haiducului 
Victor. 

— Dar cine-i haiducul Victor? 

— Da de unde picași, părinte? 

— De peste munte. Am fost, la spital, că sufăr cu splina, bat-o 
focul. Două luni am zăcut și n-am știut de lume. lar dumneata 
vorbești de haiducul Victor... Spune-mi povestea lui, dacă tot ai 
început-o. 

Țăranul plescăi din limbă, îndemnând fără convingere caii, și- 
și răsuci o ţigară ţinând biciul la subţioară. Părea că anume 
lungește vorba, ca să facă povestea mai interesantă. Scăpără 
amnarul, pufăi îndelung din ţigara groasă cât degetul, răsucită-n 
foaie de ziar, și după aceea spuse confidenţial: 

— Haiducul Victor, ehei! Om tare, părinţele. Își făcu ceată în 
pădure, și-i pedepsește pe nemți. Era învăţător într-un sat vecin 
cu noi și când se-ncepu războiul, îi deteră sabie și haine și-i 
spuseră sublocotenent, dar lumea așa-i spunea: dom'văţător. 
Veniră nemţii și-i tot împinseră pe-ai noștri pas cu pas. Cât 
sânge-a mai curs prin munţii ăștia, numai Dumnezeu știe. Pe 


urma i-au încercuit, și soldații fugiră prin codru. Sublocotenentul 
și-a lăsat mundirul și chipiul, s-a îmbrăcat ţărănește și-a hotărât 
să bată război cu nemţii. Lumea îi zice acum haiducul Victor. A 
strâns soldaţii rătăciți de regimente. Are ascunzători prin 
pădure. Cum face neamţul o pradă într-un sat, hop și el. Zici că 
are tilifon în toţi copacii din pădure, așa iute ce prinde de veste. 
Și neamţul repede potere pe urma lui, și unde vine potera, 
haiducul Victor nu mai este și se pomenesc călăreţii împăratului 
cu haiducii-n urma lor, trăgând din pistoale. Asta-i, părinţele. 
Neamţul, de ciudă că nu-i dă de rost, își varsă focul cum poate, 
ia oamenii din așternut și-i duce la Severin, să-i cerceteze. Și 
niciunul nu-l vinde pe haiducul Victor, că el e nădejdea noastră 
în vremea asta de urgie. Acum pricepuși, părinte? 

— Am priceput, zise Crivăţ încet. Omule, te-ai încrezut în mine 
și mi-ai spus toate astea. Mă-ncred și eu în dumneata și-ți spun 
pe șleau: știam de haiducul Victor, la el mergeam, să-i spun o 
vorbă la ureche. Poate mă ajuţi să-l găsesc. 

Țăranul îl măsură cu coada ochiului, zâmbind numai cu 
jumătate de faţă: 

— Eu? Îți arde de glumă, părințele. Mă crezi prost? Nu știu 
unde-i haiducul Victor, și chiar de-aș ști, n-aș spune nici lui tata. 
Poate ești iscoadă nemţțească, de-alde părintele Toma, 
vânzătorul. Ce-ţi spusei eu pân-aici, știe toată lumea, și nemţii 
mai abitir decât toţi. Comandirul lor din Severin puse să bată 
toba prin sate, să spuie care ce știe de haiducul Victor. Da' să 
afle de la mine unde-i? He-he... 

Cloncăni din limbă îndemnând caii și rămase mut până-n 
marginea satului. 

— Neiculiţă, zise Crivăţ, mie nu-mi arde de glumă. Am nevoie 
să vorbesc cu haiducul Victor. Uite, găzduiește-mă la dumneata. 
Și dă-i de veste că-l caut, și de-o veni și n-o vrea să vorbească 
cu mine, sunt în puterea dumitale. 

Trebui să aștepte până când ţăranul își răsuci o nouă ţigară, 
pe-ndelete, în timp ce sania trecea încet pe ulița mare a satului. 
Omul își aprinse, în sfârșit, trabucul strâmb și scurt, pufăi 
îndelung, tuși și-și drese glasul: 

— Și mahorca din pod ne-o luară, sta-le-ar în gât! Uite ce e, 
părinte. Oamenii din ziua de azi îs răi și ascunși, nu te poţi 
încrede cu una cu două. Eu nu-ţi pot făgădui nimic; nu știu de 


haiducul Victor și n-am amestec cu ceata lui. Pe cumnatu-meu îl 
luară degeaba, legat cu sârmă la mâini, ca tâlharii; ba tâlmaciul 
care fuse cu ei zicea că nemţii, când au necaz pe cineva, îi dau 
foc la casă. Doarme alde sor-mea cu vadra de apă la căpătâiul 
patului, că de! munciră din greu să-și adune bruma de 
gospodărie, și neamţului nu-i pasă de munca ta. 

Crivăţ ascultă cu răbdare acest discurs  întortocheat, 
nădăjduind că în cele din urmă va obţine ce dorea. Un câine se 
luă după sanie, lătrând întărâtat: neamţul, care până atunci 
stătuse liniștit, puse carabina la ochi și trase. Câinele făcu un 
salt, se dădu peste cap și rămase lat în marginea drumului. 

— Ce-avuseși mă cu el sacramentu-parlamentu! strigă țăranul 
supărat. 

— Lasă-l, spuse Crivăţ. O să-i vină și lui rândul. 

Țăranul îl privi iarăși cu coada ochiului. Oftă adânc: 

— Așa ne fac spurcaţii ăștia de când ne potopiră. Ne iau 
vitele, se-agață de muieri, omoară câinii. Îmi vine să las toate 
baltă și să mă duc în codru, la haiducul Victor. Să-i dau o mână 
de ajutor la răzbunare. 

— Și de ce nu te duci? 

— Ei, părinte, de-ar fi toate după voia omului! Îmi muri băiatul 
ăl mare, numai ce se-nsurase și avea un copil de două 
săptămâni când plecă pe front. Era în opșpe Gorj, regimentul lui 
Victor Popescu. Oltenași de-ai noștri de se bătură cu nemţii o 
sută de zile, noi cu baioneta și neamţul cu aeroplanul și cu tot 
soiul de mașinării. ȘI-l ajunse o mașinărie de-asta, și-acuma 
rămase nor-mea cu ăla mic, și eu îi sunt nădejdea. Că de n-ar fi 
fost toate astea, zău că m-aș fi dus la el. 

— Parcă spuneai că nu știi unde e. 

— E unde trebuie să fie, părinte. Poate află că-l cauţi și-ţi 
trimite vorbă. Eu nu mă bag. Da așa, ca om de omenie, te 
poftesc să-mi fii oaspete. Vii de la drum, ăi fi flămând și 
îngheţat. Uite c-ajunserăm. Eu mă duc cu Moartea-câinilor ăsta 
dincolo, în satul vecin; între timp stai și te ospătează și-ţi 
dezgheaţă oasele. Acuma nu-i timp de umblat pe drumuri. 

— Nevoia, spuse încet Crivăţ. 

— Nevoia, bat-o focul, încuviinţă ţăranul și strigă spre casă: 
Anico! Anico! 

O femeie cu bundă neagră și broboadă tot neagră se ivi în 


prag: 

— Ce răcnești așa, omule? 

— Muiere, fă focul în casa mare că avem oaspeţi. Vezi de 
omenește-l cum trebuie pe sfinția-sa! Eu mă duc până devale cu 
cumaătrul ăsta și mă-ntorc! 

Sania plecă. Crivăţ rămase în fața porţii, cu legătura în mână, 
încercând să nu pară stingherit cu sutana pe el. 

— Poftim înăuntru, părinte, spuse femeia. 


— Bună seara, părinte. 

— Bună seara. 

— Aud că-l cauţi pe Victor Popescu. 

— Da, spuse Crivăţ. 

— Dar eu nu te cunosc, părinte. Am afară câţiva oameni 
înarmaţi. Dacă te-ai gândit la o capcană, cel prins în capcană 
ești dumneata, nu eu. Cu toate că nu-mi vine a crede că o faţă 
bisericească... 

— Nu sunt preot, zise căpitanul încet. Sunt ofiţer, prizonier, 
evadat din lagăr. 

Victor Popescu pocni călcâiele și-și îndreptă umerii: 

— Sublocotenent Victor Popescu, spuse el. 

— Căpitan Crivăţ. Domnule sublocotenent, vreau să ajung pe 
linia frontului... 


lași, 12 februarie 1917 


ÎNALT ORDIN DE ZI NR. 32 

În spitalul Veniamin nr. 272/103 din lași, comisia medicală de 
reformă a fost de părere ca soldatul Mușat Constantin, din 
Regimentul 2 Grăniceri, să fie reformat din cauză că i se 
amputase brațul stâng ca consecință a unei plăgi provenite din 
împușcare pe câmpul de luptă. 

Cu multă bărbăție și însuflețit de cele mai frumoase 
sentimente de dragoste de țară, numitul soldat a stăruit să nu 
fie reformat și să fie retrimis pe front, ca aruncător de bombe, 
având mâna dreaptă în bună stare. 

Cinste lui, pentru pilda frumoasă ce dă camarazilor lui de 
arme. 

Dat la Marele Cartier General, astăzi 12 februarie 1917. 


FERDINAND 
Șeful Statului major general al armatei 
General de corp de armată adjutant 
PREZAN 


4. 


Apăsă din răsputeri pe palonierul stâng. Avionul nu mai 
răspundea la comenzi. De n-ar lua foc, spuse locotenentul cu 
glasul tare. Era la un pas de linia frontului, avionul german care- 
| atacase se prăbușea trăgând după el o coadă de fum negru. 
Incercă spre dreapta. De data aceasta văzu orizontul fugind 
ușor, nourașii exploziilor rămaseră în stânga, parcă mutați de o 
mână sigură și fără grabă. Apoi motorul începu să tușească și se 
opri. Conductele de benzină, îi trecu prin minte. De-acuma nu 
mai am nicio scăpare... 

Inclină aparatul pe-o parte și privi în jos. Văzu orașul departe, 
în urmă; spre sud sclipeau vag acoperișurile încă cufundate în 
ceață ale Brăilei. Avionul continua să se rotească încet, pierzând 
înălțime. Aterizare forțată, gândi. Singura soluţie... 

Cercetă cu o privire iute împrejurimile: valea unui râu secat, 
apoi linia ferată și dincolo, spre Bărăgan, pătratele verzi ale 
grâului abia răsărit. Pe drum nu se vedeau coloane; armata 
inamică era departe, spre Siret, părţile sedentare se 
îngrămădiseră în orașe. Ştia bine dispunerea trupelor germane, 
doar făcuse atâtea zboruri de recunoaștere. Va ateriza pe câmp, 
se va ascunde în vreun cotlon și-apoi n-au decât să-l caute 
nemţii cât vor pofti! 

Intr-o tăcere amenințătoare, pe care fâșâitul aerului printre 
hobane o făcea și mai aspră, pământul se apropia. Avionul pluti 
peste un grup de case; pe deasupra unei livezi; ţărani cu căciuli, 
încremeniţi cu capul pe spate, priveau avionul care cădea; apoi 
covorul neted al grâului... 

Mai aterizase pe arătură. Manevra cerea o tehnică deosebită, 
trebuia să atingă pământul cu o anumită înclinare, altfel roţile 
înfundate în pământul moale ar fi frânat brusc și avionul s-ar fi 
dat peste cap. „Pescărușul”, îi fulgeră prin minte. De ce m-or fi 
poreclit așa? Poate fiindcă sunt marinar. Sau poate datorită 


avionului. Om-pasăre, visul tuturor. Și uite pasărea rănită, 
căzând neputincioasă spre pământ - și ce va fi după asta? 

Gândul pe-o parte, mâinile la treaba lor - manșa ușor spre el, 
mai mult, slăbește-o, acum... gata! 

Avionul se târî prin bolovanii scormoniţi de plug. De sus 
pământul părea așa de neted, cu catifeaua verde a grâului abia 
răsărit... 

Cu o ultimă zmucitură aparatul se opri, în sfârșit. Pilotul își 
scoase ochelarii și sări din carlingă pe planul lat. Examină în 
fugă carcasă motorului. Zeci de gloanțe perforaseră tabla 
subţire. Nu stătu să le numere; își trecu doar, îndurerat, palma 
pe suprafața ciuruită. Işi luă harta și pistolul. Dinspre șosea văzu 
câţiva oameni alergând spre el. Dacă sunt nemți, o să trag până 
la ultimul cartuș! gândi. 

Se adăposti în coada avionului. Bine că n-a luat foc... 
„Pescărușul” avea să-i aducă un ultim serviciu: să-l apere de 
gloanţele celor care fugeau prin arătura reavănă... Se uită pe 
după fuselaj. Văzu că oamenii nu purtau uniformă și îi veni inima 
la loc. Se îndreptă spre ei cu brațele deschise. 


— La obraz? Eah! O schijă cât un vârf de ac, ce te văicărești 
așa, mamă? 

— Până se-nsoară îi trece, spuse tatăl cu glas gros. 

— Ti-o fi foame, tresări mama și dispăru pe fugă. 

— Tată, trebuie să mă-ntorc la ai mei. 

— Ușor de zis, spuse tatăl tulburat. Pe malul Siretului stau 
dușmanii soldat lângă soldat. Nici pasărea nu trece de răul lor. O 
să rămâi ascuns aici la noi. Ajungă-ţi cu războiul. Te-ai bătut 
destul. Mai lasă-i și pe alţii. Se ridică tineretul; numai din sat de- 
aici au plecat vreo zece flăcăi cu armata, în retragere. Leatul lui 
nouă sute șapteșpe. Lasă-i pe ei. Zi bodaproste că ai scăpat cu 
viață. Or veni alţii în locul tău... 

— Da. Dar ei nu știu să umble cu „Pescărușul”, spuse ca 
pentru sine locotenentul, apoi schimbă vorba: Și cum o duceţi 
pe-aici? 

— Greu, tare greu, spuse bătrânul. Scorpia aia, cu hanul ei, e 
o iscoadă nemţească. As-toamnă a tot tras cu ochiul prin 
ogrăzile oamenilor, a plecat urechea la ce vorbeau duminica, 
lângă-un pahar de rachiu. Știa, blestemata, tot rostul satului. 


Cine-a îngropat porumb și grâu, cine are oi la izlaz, unde și-au 
dosit oamenii mierea și tutunul... Când au venit nemţii, s-a pus 
în slujba lor. Umbla cu bavarezii după ea prin sat: „Scoate 
grâul!” „N-am grâu”, spunea gospodarul. „Lasă, știu că ai. L-ai 
îngropat în vie, lângă nuc!” Omul n-avea încotro, dădea grâul, 
până i-a băgat în sperieţi. Pe urmă venea singură la ușă. „Nu 
vinzi niște grâu?” „Cu cât?” întreba omul. „Păi cu un leu kilul”. 
„Da ce, l-am furat? Mai bine-l las unde e”. „O să-ţi pară rău când 
ți l-or lua fără bani...” Și omul dădea grâul, și coana hai cu el la 
Brăila, la moară, că avea aisvais de la nemți... Și-l vinde cu trei 
lei kilogramul, înţelegi? Așa trage foloase, năpârca, de pe urma 
nenorocirii noastre... 

— Dar văd că grâul a crescut frumos. 

— Păi? Ne-au pus să arăm, ne-au dat și cai, ne-au dres 
plugurile... Organizaţie, ce crezi? Armata lor ce să mănânce? 
Ne-a spus un soldat de-al lor, care-a fost acasă. În Germania e 
foamete mare. Mănâncă și cojile de la cartofi. Aici le e nădejdea, 
la grâul și la vitele noastre... 

Oftă. 

— Ne-au scos cu santinelele de-am arat și am semănat. Au 
însemnat în condici fiecare prăjină de pământ, au cântărit 
sămânța... Ti-am spus: organizaţie. Hai, ia și mănâncă. Ne 
hrănim și noi cu ce-a rămas neluat de ei. 

Locotenentul începu să mănânce. Deodată rămase cu lingura 
în aer: 

— Zi... mă sfătuiești să rămân aici? Să mănânc ce-a rămas 
neluat de dușman? Să stau ascuns în vreme ce pe front curge 
sânge? 

— Grele vremuri, oftă bătrânul. Mă gândesc la mamă-ta. Cât a 
plâns când a primit vestea că te-ai dus la aeroplane! O să cadă 
de-acolo, spunea și jelea. Băiatul meu, să-i rămână oasele pe 
coclauri. 

— Uite că nu mi-au rămas. Și-o să mă duc înapoi. Păcat de 
meseria ce-am învăţat, știi? Până și francezul care mi-a fost 
profesor se mira. M-am bătut cu trei nemți odată. Săptămâna 
trecută m-am întors din recunoaștere cu zece gloanțe în avion. 
Am ajuns cineva în escadrilă, tată. Și-acuma să stau și să m- 
ascund sub pat când trece o patrulă pe uliţă? 


— Uite merindele, spuse Maria Sîrbescu. Pâinea am înfășurat- 
o într-o bucată de hârtie. Să nu arunci hârtia. Sunt pe ea niște 
semne, cum ne-am înţeles cu ai noștri. Le-o dai în mână, când 
ajungi dincolo. 

— Inţeleg, spuse locotenentul. 

— Așa. Acuma uită-te la hartă. Am adus-o de la școală, s-o 
repar. Nemţii m-au iscodit ei, dar n-au avut încotro și m-au lăsat. 
Încă n-au intrat la bănuială. 

— Și când or intra, ce-o să fie? 

Învăţătoarea îl privi fix: 

— Dumneata te-ai întrebat ce-o să fie când te-or dobori cu 
avionul? 

— Eu sunt soldat, spuse locotenentul. 

— Toţi suntem soldați în ziua de azi. 

— Aţi mai ajutat și alți ofiţeri? 

— Destui. 

— Sunteţi o eroină. 

— Nu fac eu totul. Suntem mai multe din sat. Avem haine 
pregătite și bani și provizii. Am trecut spre front zeci de ofiţeri. 
Unul evadase din lagăr, era bolnav. L-am îngrijit trei săptămâni. 
Când s-a pus pe picioare, a plecat. 

— Cine i-a adus la dumneavoastră? 

— Prea multe vrei să știi. Dară te prind nemţii și-ţi cer să-i 
denunți? 

— Prima aţi fi dumneavoastră. 

— Singura. Pe ceilalţi n-o să-i afli. 

— N-avetți încredere, spuse locotenentul. Atunci de ce m-aţi 
primit? 

— Pentru mine răspund eu singură. De ce să-i vâr și pe ceilalți 
în necaz? Pe dumneata cine te-a adus la mine? 

— Tata m-a trimis la un moș dintr-un cătun. Moşul m-a 
găzduit peste noapte, a plecat și s-a întors cu un cioban. 
Ciobanul m-a adus până-n marginea satului și mi-a arătat casa 
dumneavoastră. Aici am găsit adăpost și o hartă. Cine vă 
organizează? 

— Țara, spuse ea încet. Eram o simplă învăţătoare, învățam 
copiii să scrie și-i învățam să-și iubească ţara. Dar dragostea de 
țară se vede la greu. Acum uită-te la hartă. De-aici, din Lopătari, 
o ţii drept pe apa Slănicului până la izvor. Treci muntele și dai 


iar de-un pârâu. Mergi la vale până-n sat la Nereju. Întrebi de un 
anume Pavel Macovei. De-acolo or să te ajute ei mai departe. 

— Vă mulţumesc din suflet. Imi pare rău că n-am cum să vă 
răsplătesc... 

— Pe dumneata cine te răsplătește? Mergi sănătos, domnule 
locotenent, și ferește-te de nemți. lar dacă te prind totuși, uită 
pe cei care te-au ajutat. 

— Vă făgăduiesc, spuse el. 

Mai aruncă o privire pe harta școlărească, devenită un 
adevărat plan de stat major. Potecile șerpuiau printre creste, 
urmau fire subţiri de apă albastră, se opreau la satele 
înconjurate cu creion roșu: Mânzălești, Nereju, Păulești, Vidra... 

— La Vidra trebuie s-ajungi. Vei găsi oameni care să te treacă 
la ai noștri. Nu le știu numele, dar știu că sunt oameni de 
credinţă și te vor ajuta. Au ajutat zeci și sute de ostași și ofițeri 
să-și găsească locul pe front... 


Ciobanul mergea iute, legănându-și braţele lungi. Abia se 
putea ţine după el. Când și când se oprea, privea în jur. Într-un 
târziu locotenentul întreba îngrijorat: 

— Nu cumva am rătăcit drumul? 

— D-apoi! râse omul potolit. L-am făcut de zeci de ori, 
domnule ofițer. Un ceas de mers și ajungem la moara lui Vasile 
Chilian. 

— Cine-i Vasile Chilian? 

— Omul generalului, cine să fie! Când a trecut Putna, 
generalul l-a chemat la el și i-a dat poruncă: „Rămâi aici, te dai 
bine cu nemţii și afli tot ce pun la cale. lar de vin la tine ostași 
de-ai noștri, ajută-i să treacă apa!” Zis și făcut. S-a dat badea 
Vasile cu nemţii, l-a găzduit pe comandantul nemtesc chiar în 
casa lui, că are casă mare și arătoasă, de om gospodar și cu 
stare. Și-a băut vin cu el și l-a-ntrebat că ce are de gând. Aştept 
artileria, o fi zis neamţul. Și badea Vasile a băut vin și a băgat la 
cap. Când a trecut un ofițer peste apă, i-a dat hârtie la mână și 
i-a spus din gură: „Raportează-i generalului că nemţii așteaptă 
artileria!” Și uite-așa, generalul nostru știe tot ce se mișcă-n 
tabăra nemţească, și badea Vasile bea vin cu dușmanul. Întâi l- 
au cam înjurat oamenii, că s-a dat cu răii, dar au înţeles repede 
cum e treaba. Vrâncenii îs oameni ageri, nu le trebuie vorbă 


multă ca să priceapă. Și-acum îl ajută tot satul. O văduvă a ţinut 
la ea în casă un plutonier bolnav de tifos și l-a îngrijit și l-a pus 
pe picioare. lar preoteasa Caterina a găzduit doi fugari din lagăr 
de la Slatina. 

— Și pe unde trecem apa? Nu păzesc nemţii? 

— Ba păzesc ei, dar badea Vasile are leac pentru toate. A luat 
aisvais de la nemți să facă moară pe apa Putnei, tocmai la Balta 
Colacului. Pe-un mal nemţii, dincolo ai noștri. Noaptea, are el 
mașinăria lui, de-i trece pe oameni prin urma santinelelor. O să 
vezi și dumneata. Badea Vasile e istețţ cum nu se mai află. Păi 
de ce l-a ales generalul tocmai pe dânsul? 

Râse încet, fără veselie, și grăbi mai tare pasul. 

— Cum te cheamă? . 

— lon Moldoveanu. Is născut, crescut aici, de mic copil am 
bătut potecile munţilor și mă doare inima când văd dușmanul 
cum ne împușcă cerbii și taie copacii din pădure. 

— Nu-ţi place stăpânirea nemţească... 

— Dracului îi place, izbucni ciobanul. De mi-ar sta în putere i- 
aș izgoni cu mâinile goale din ţară. Dar ce să fac? Duc pe domnii 
ofițeri la ai noștri. Atâta slujbă pot aduce și eu ţării. 

— Bună slujbă, nea loane, spuse locotenentul. Fără 
dumneata, am orbecăi prin păduri și-am cădea pe mâna 
patrulelor vrăjmașe. Atâţia oameni pe care i-ai salvat... Ai merita 
decorație. 

— Dar ce, numai eu? Să fii dumneata sănătos câți de-ai noștri, 
din munte, și-au luat singuri slujba de călăuze. Păi muntenii 
noștri îs oameni mândri, de ce să le poruncească neamţul? 

Pe înserat, ajunseseră la Vidra. Văzute de sus, de pe deal, 
casele păreau înșirate ca mărgelele pe apa Putnei. Podeţe 
frumoase de lemn treceau apa din loc în loc, dar erau păzite de 
soldaţi nemți cu baioneta la armă. 

— Să nu-ţi pese de ei, zise repede lon Moldoveana. Toţi mă 
cunosc, badea Vasile m-a purtat pe la comandatura lor ca să mă 
cunoască și să-mi dea pace. Le-a spus că aș fi un om de-al lui, 
care-i tocmește treburile morii. lar dumneata ești mușteriu la 
moară, de te-ntreabă cineva. 

Coborâră poteca abruptă spre marginea satului. Departe, 
printre copaci, se zărea un acoperiș de ţiglă roșie al morii. În 
faţa morii erau trase câteva căruțe. 


— Badea Vasile e pe-acolo, se bucură călăuza, apoi râse: În 
ia-sară iar o vorbi cu generalul! 

— Cum să vorbească cu generalul? 

— Uite cum: el trimite militarii de-aici, le arată pe unde să 
treacă apa, îi învaţă să se ferească de sârme... 

— Ce sârme? 

— Păi nici neamţul nu-i prost. A pus sârme în lungul apei, să 
nu treacă nimeni. Dar badea Vasile le știe rostul, a aflat un loc 
unde sârmele stau numai deasupra apei. Dacă te apleci oleacă 
și-ţi vâri capul sub apă, ai scăpat de ele. 

— Și pe urmă? Cum vorbește cu generalul? 

— Dacă oamenii trec teferi și ajung cu bine, generalul pune să 
tragă două ghiulele către Tichiriș. Adică trecerea a izbutit, și 
generalul îi mulțumește lui Vasile. Cei care știu povestea, se 
bucură și râd: „lar vorbește generalul cu bădia Vasile!” 

Se opriră lângă un fag mare și bătrân. Călăuza scoase un colț 
de jurnal și un pachet de tutun: 

— Să sucim o ţigară, îl îndemnă pe locotenent. 

Locotenentul clătină din cap, în semn că nu. lon Moldoveanu 
își făcu pe-ndelete ţigara, o aprinse, tuși și zâmbi vinovat: 

— Păi să luăm și poșta, dacă tot am ajuns aici. Se întinse spre 
scorbura copacului. Scoase de acolo un ghemotoc de frunze, îl 
desfăcu, găsi o hârtiuţă și o întinse locotenentului: Poate cetești 
dumneata ce spune-n hârtia asta. Eu n-am știință de carte. 

Locotenentul își aruncă privirea pe hârtie. Cu creionul bine 
ascuțit erau trecute acolo mișcările trupelor germane din zonă: 
șase tunuri mari de la Focșani la Odobești... Un batalion intră în 
repaus la Soveja... Au dres podul de peste Rimnic... 

— De unde-au apărut toate astea? 

Ciobanul râse viclean: 

— He-he, de la domnișoarele noastre. Le dau nemţii târcoale, 
fete frumoase, cântă la pian, știu și-o boabă-două din 
nemţeasca lor... Seara vin să stea de vorbă. Așa a poruncit, se 
vede, Chilian. Să nu-i alunge pe nemți. Dar nici să-i lase, știi, să- 
și facă de cap... Muzică, vorbărie, o dulceaţă și gata: „Heraus! 
Fiecare la casa lui!” Și nemţii ce să vorbească? Vorbesc de 
întâmplările lor. Când pleacă în altă parte cu regimentul, vin să- 
și ia rămas-bun, iar domnișoarele scriu frumos pe hârtie, să afle 
generalul... 


Locotenentul simţi că prinde aripi. Învăţătoarele din sate 
culeg informaţii; păstorii călăuzesc ofiţerii pe potecile ascunse 
spre front, un morar înţeles cu generalul nostru găzduiește în 
casa lui comandamentul inamic. Ce oameni avem, se bucură, și 
tu, moșnege care urci neobosit potecile stâncoase, și fraţii tăi 
din Vrancea și din Buzău și din partea Jiului, și regimentele din 
Moldova - ni se cuvine altă soartă, vrem gloanţe și vrem tunuri 
și aeroplane, și vrem poruncă să ne azvârlim cu toate puterile 
spre vrăjmaș, să-l izgonim de pe pământul care-a crescut 
oameni ca aceștia! 

— Pământul nostru, murmură... 

— Ei da, pământul, spuse ciobanul cu glas înăsprit. Ne-or 
făgăduit de ani de zile și ne-am bucurat, puterea noastră asta 
este, pământul. De-am termina cu nemţii, c-apoi ne-om rânduli și 
treburile din casă, domnule ofițer! 

Țigara se terminase demult, dar bătrânul nu se hotăra să 
plece. Mai răsuci una, o aprinse pe-ndelete și o fumă tăcut. Apoi 
se arătă dintre copaci, neauzit, un bărbat înalt, între două 
vârste, îmbrăcat orășenește, cu cravată și pălărie. 

— Badea Vasile spuse bătrânul ridicându-se. 

Locotenentul sări în picioare, salută cu mâna la căciulă. 

— Vă aşteptam, domnule locotenent spuse Vasile Chilian. O 
să treceţi chiar în seara asta. Ani pregătit aici niște documente: 
să vedem dacă domnișoarele mi-au mai scris vreo scrisorică. 

— Au scris, zise grăbit ciobanul și scoase hârtia la iveală. 

Vasile Chilian dădu ocol poieniţei, își aruncă privirile spre vale. 

— Domnule locotenent, am informaţii de mare preț. Am 
pătruns în biroul comandantului. leșise-n uliţă să întâmpine 
niscaiva mărimi de-ale lor. M-am prefăcut că le duc vin și cafele, 
pentru oaspeţi. Am aruncat o privire pe hartă. Ce-am văzut 
acolo, am trecut mai apoi pe harta noastră, Ți-o dau în grijă, 
păstreaz-o ca pe ochii din cap. l-o dai în mână domnului general 
Văitoianu, nimănui altul. Dacă te prind nemţii, arunc-o, rupe-o 
fărâme, să n-ajungă în mâna lor. Ei nu trebuie să știe că noi știm 
ce au de gând. 

— Inţeleg, spuse locotenentul. Sunt aviator de recunoaștere, 
știu ce preţ are o hartă a dispozitivului dușman. 

— Așa. Eu mă duc înainte, cu chip că iau niște scule de la altă 
moară. O să cercetez pe podul către Tarniţa, să văd de n-au pus 


reţele de sârmă. Când se înnoptează, o să scapăr de trei ori 
amnarul, pe pod. Inseamnă că poţi trece. i 

— Mulţumesc, spuse lonescu cu emoție. Imi faceți un mare 
serviciu... 

— Serviciul îl fac mai întâi ţării. Apoi dacă-i vorba, și 
dumneata îmi faci mie un serviciu, cu harta. 

— Tot ţării îl fac și eu, zâmbi locotenentul. 


Aproape de miezul nopţii, Vasile Chilian opri moara și se 
așeză cu ciobanul la taifas, pe lavita din bătătură. O patrulă, 
trecând de-a lungul apei, se apropie de ei, atrasă de lumina 
felinarului. Ostașii germani dădură cuviincios bună seara; 
Chilian îi pofti să șadă și făcu semn bătrânului să aducă o oală 
de vin și niște pahare. Le umplu în tăcere, gânditor. Nemtii 
așteptau cuminţi, cu armele pe genunchi, ca gazda să guste din 
vin. 

Două lovituri de tun sparseră liniștea nopţii. 

Vasile Chilian zâmbi și ciocni paharul cu oaspeţii săi. 


Capitolul IX 
1. 


ÎNŞTIINŢARE 

Prin consiliul de război al Diviziei de la 21 februarie 1917, 
supușii români Dima și Rădulescu, pentru delictul prevăzut de 
paragraful 4 din dispoziția comandantului suprem al armatei, 
grupa Mackensen, din 6.X1.1916, au fost condamnați fiecare la 
câte 5 ani muncă silnică pentru că intenționat au tăiat fire de 
telefon german. 

Prezenta sentință am confirmat 

Focșani, 21 februarie 1917 

Judecător ELSTERMAN von ELSTER, 

Locotenent general 


— Un gigantic complot, la care ia parte o ţară-ntreagă, răbufni 
omul adus de spate. Cel fel de popor e ăsta? Nu înțelege că 
trebuie să se supună? Unde-i resemnarea învinșilor, unde-i 
umilința celor doborâţi? Mergi pe stradă și-ţi râd în nas. Într-o zi 
am luat blana unui domn bătrân. Profesor sau ce-o fi fost. Nu s-a 
împotrivit defel - eram cu două cătane zdravene după mine - 
dar a zâmbit batjocoritor: „Poftim, Kultur!” Atâta a spus. Mă mir 
că m-am abținut să-i trag un glonţ în scăfârlie. 

— După ce i-ai furat paltonul? râse Fräulein Grete. 

— Nu era un furt, ci o captură. Suntem în război, nu? 

Dansatoarea îl privi cu coada ochiului și ridică sticla cu coniac. 
Fără o vorbă, omul adus de spate dădu paharul mai aproape. Ea 
turnă și vorbi insinuant: 

— Hai mai bine să-ţi spun cine-i în oraș. 

— Sultanul turcilor, mârâi el. 

— Nu ghicești. Pariez... Ba nu, plata pe urmă. După ce o să 
apreciezi informaţia. 

Omul adus de spate dădu coniacul peste cap și se oţări de 
tăria alcoolului. 

— Obicei vulgar, îl mustră ea. Coniacul nu se bea ca un 
basamac oarecare... 

— Termină cu fasoanele. Spuneai de-o informație. Asta mi-e 
pâinea de când mă știu. Informaţii. 


— Ei bine, ai și ghicit pe jumătate. Un ofițer de informaţii. 
Căpitanul Crivăț. 

— CINEEE? 

Fräulein Grete râse batjocoritor: 

— Ştiam eu c-o să te bucuri. 

— Ce naiba caută aici? 

— Îl cunoști? 

— De pe urma lui era să intrăm la apă și Herr lulius, și eu, și 
alţii... mai de sus. Unde este? 

— Doar nu-ţi închipui că s-a întors în casa coanei Didina, 
proprietăreasa lui. 

— Multe mai știi despre el! 

— Eram prieteni. 

— Prietenii ţi-i alegem noi. 

— O, asta a fost demult, înainte de război. Eşti prost dispus 
astăzi, domnule... Ce-ar fi să-ţi dau totuși un nume? 

— Dă-mi mai bine adresa căpitanului Crivăţ. 

— L-am văzut intrând la un vechi prieten al lui, avocat, pe 
strada Caselor. 

Omul adus de spate se ridică brusc și-și luă pălăria: 

— Cât spuneai că mă costă? _ 

— E gratis. Cu o condiţie: n-aş vrea să-l... Inţelegi, m-ar 
mustra conștiința dac-aș ști că a murit din vina mea. 

— Ne crezi niște începători? râse el aspru. Ar fi prea simplu 
să-l omorâm. La un semn al maiestăţii sale imperiale, pe front 
mor mii de oameni într-un ceas. O viaţă mai mult sau mai 
puţin... Nu, păpușico. Am gânduri mari. Vreau să-l umilesc, să-l 
fac să-și simtă înfrângerea. O să-i propun să intre în serviciul 
nostru. 

— Nu-l cunoști deloc. N-ar recepta nici tăiat în bucăți. 

— Nu, firește. Dar propunerea l-ar durea mai mult decât un 
glonte. 

— Îl urăști. 

— Ti-m spus de ce. Era pe punctul să ne dea peste cap toată 
rețeaua. În frunte cu Herr lulius. Herr lulius o să fie fericit când l- 
o vedea cu cătușe la mâini. Mulţumesc pentru coniac, adăugă 
cu mâna pe clanţă. Și pentru informaţie. Strada Caselor, zici. 

— Da. Caselor, douăzeci. 

— Caselor, douăzeci, repetă omul adus de spate, trântind ușa 


după el. 


Crivăț stătea la fereastră și privea strada de după storurile pe 
jumătate lăsate. In lapoviţa nesfârșită a începutului de martie, 
Bucureștiul părea și mai trist. Pe trotuare, pe lângă ziduri, lumea 
se strecura printre șiroaiele de apă scurse de sus, de pe streșini; 
mulțimea aceasta pedestră, care odinioară folosea trăsuri și 
automobile... Ah, iată și o trăsură. Infofolit în blană, cu capul 
plecat, un ofiţer german de administraţie strângea la piept o 
geantă cu documente: nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, 
ignora mulţimea pe care roţile trăsurii o stropeau în goană. 
Vizavi, sub un copac desfrunzit care-l ferea prea puţin de priviri 
indiscrete, un soldat turc se tocmea cu doi gură-cască pentru 
niște mărunţișuri pe care le tot scotea și le vâra la loc în 
buzunarele mantăii zdrenţuite. Crivăţ îl examină atent pe soldat. 
Îmbrăcămintea turcului era un amestec ciudat de uniforme al 
căror scop de căpetenie era să nu-și lase stăpânul să îngheţe de 
frig. O clipă, căpitanul îl compătimi pe oșteanul inamic, a cărui 
înfățișare era departe de imaginea festivă pe care gazetele 
germane se  străduiau s-o impună despre „cuceritorii” 
Bucureștiului. La urma urmei, gândi căpitanul, Bucureștiul nici 
măcar n-a fost cucerit; pe străzile lui nu s-au dus lupte; am 
preferat să-l predăm dușmanilor decât să-l apăram zadarnic, 
prefăcându-l în ruine și golindu-l de locuitori! 

Locuitori, care, de voie de nevoie, își vedeau de necazurile lor; 
mergeau la muncă: zăboveau în fața brutăriilor la cozi 
interminabile; procurau prin mijloacele cele mai felurite, un braţ 
de lemne sau un kilogram de cartofi - și REZISTAU; trebuie să 
rezistăm, își spuse Crivăţ, totdeauna am rezistat, prin valurile 
istoriei, cu dușmani mai numeroși și mai bine înarmaţi; strămoșii 
lui Victor Popescu s-au ascuns prin același codru, de unde au 
izbit pe cotropitori; au mâncat scoarță de copac, au cules 
fructele aspre ale pădurii, au fiert rădăcini, s-au hrănit cu puţină 
mâncare și cu multă speranţă și AU REZISTAT! 

Soneria sună prelung și Crivăţ tresări: cine să fie la ora asta? 
Prietenul său, care-l găzduise pentru o noapte, înaintea plecării 
spre front, era singur; nu aștepta nicio vizită, așa-i spusese. || 
văzu intrând palid în salon: 

— Nu-nţeleg cine poate fi. 


— Poate poliția germană? 

— Nu, e un bărbat singur. Ei umblă mai mulţi și-i însoțesc 
patrule de soldaţi. Dar pe omul de la ușă nu-l cunosc... 

— Poate fi o simplă întâmplare, spuse Crivăț. Nimeni nu știe 
că mă aflu aici. 

— Pentru orice eventualitate, treci în camera de alături; 
fereastra ei dă în curtea dindos, iar de-acolo, e un gard înalt 
care ne desparte de vecini. Nu-i cunosc, dar n-am văzut lumină 
la ei, or fi plecaţi în refugiu; curtea lor dă într-o ulicioară pe unde 
te poți strecura. 

Soneria sună iarăși, interminabil parcă. 

— Deschide, spuse Crivăţ cu hotărâre. Dacă e ceva, nu-ţi face 
griji pentru mine. Îţi multumesc pentru ospitalitate și o să-ți 
trimit vești... 

Intră în camera alăturată și încuie ușa cu cheia. Auzi și cheia 
ușii dinspre stradă scrâșnind. Lipi urechea de canatul ușii. 

— Domnule, spuse o voce, nu mă cunoașteţi. Vreau să vă fac 
un bine. 

— Poftiţi, spuse avocatul. 

— Am prins din zbor o vorbă. Locuiesc într-o casă unde s-a 
mutat o dansatoare din Viena. O vizitează un copoi de-al 
nemților și-am auzit-o spunându-i adresa dumneavoastră. Am 
venit într-o fugă până aici, să vă previn. Nu știu despre ce e 
vorba, poate fi o alarmă falsă, dar dacă aveţi ceva care-ar 
interesa poliţia secretă... 

— Ce să avem? îl întrerupse avocatul. N-am niciun amestec 
cu... 

— Vă privește, spuse omul. Eu atâta am auzit și am venit să 
vă previn. Poate ajută la ceva. In tot cazul, grăbiţi-vă. Eu am 
venit pe jos, ei au automobile. Pot să apară din clipă-n clipă... 

— Vă mulțumesc, domnule. 

— Mi-am făcut datoria, spuse omul. Bună seara! 

Crivăţ se repezi la fereastra dinspre stradă. Il văzu pe om, un 
bărbat scund, rotofei, depărtându-se; dinspre bulevard, un 
automobil dădu colțul și înaintă pe pavajul grosolan. Inţelese că 
erau nemţii. Sări pe fereastră, în curte, pe când în ușă răsunau 
bătăi zdravene, soldățești. Gardul spre curtea vecină era o 
nimica toată; îl sări dintr-un elan și parcurse în fugă curtea 
lungă și îngustă, mărginită de ziduri cu ferestre întunecate. 


Avocatul avusese dreptate, aici nu putea găsi sprijin; trebuia să 
fugă; încercă poarta, era încuiată: escaladă gardul înalt, cu un 
brâu de beton și continuând cu zăbrele frumoase din fier forjat; 
când ajunse sus, zări în capul uliţei un om înalt, adus de spate, 
cu pistolul în mână. 

În sfârșit, faţă-n faţă, îi fulgeră lui Crivăţ prin minte. 

— Crivăţ, stai! strigă omul adus de spate. 

Căpitanul sări pe trotuar; auzi gloanţele șuierându-i pe lângă 
ureche; se dădu pe după un felinar, întinse pistolul și trase de 
două ori la rând. Omul adus de spate se prăbuși chiar lângă 
trotuar, acolo unde se adunase apă multă din troianul de zăpadă 
îngrămădit lângă bordură. În lumina slabă a felinarului din colţ 
apărură siluetele atât de cunoscute ale soldaţilor germani. 
Crivăț fugi spre capătul celălalt al străzii. Dădu un strigăt de 
disperare: strada era o fundătură, nu putea trece mai departe. 
Văzu o clădire scundă, ieșită cu vreo jumătate de metru din 
alinierea gardurilor. Se ascunse în umbra ei, explorând cu o 
privire deznădăjduită împrejurimile. Un gard, apoi acoperișul 
înclinat al magherniţei cu firma ieșită în afară: „Cismărie”. Dintr- 
un salt fu sus, pe acoperișul de carton gudronat. Acoperișul era 
atât de șubred, încât simțea scândurile lăsându-se sub 
genunchi. De nu s-ar dărâma, se gândi. Ar fi culmea! Să se 
pomenească printre stinghii rupte și rafturi cu șoșoni, iar patrula 
să-l ia de guler: „Crivăț, stai!” Omul adus de spate așa strigase. 
De unde știa de el? Cine să-i fi dat o informaţie atât de precisă? 
Se trase, precaut, spre marginea dinspre stradă a acoperișului. 
Unul dintre soldaţi se aplecase asupra omului căzut; celălalt se 
oprise chiar în dreptul magherniţei, nehotărât, cu arma-n 
cumpănire. 

— După el, Linke, ce stai? strigă primul soldat. 

— Potolește-te, făcu celălalt. Am copii acasă. Să-i așteptăm și 
pe ceilalți. Ce-i cu agentul, e mort? 

— Nu, dar pierde sânge. Două degete mai sus și-l curăța. 

— Ochitor bun, spuse soldatul uitându-se în jur. 

— Stai de pază spre fundul uliţei. De-aici n-are cum să scape. 

Crivăţ ascultă acest dialog căutând cu ochii o scăpare. 
Acoperișul se termina brusc în calcanul unei clădiri cu zece 
metri mai înaltă. lar dincolo, o curte goală și iarăși un zid. A 
dracului capcană, gândi. 


— Hei! 

Strigăt, șoaptă sau părere? Ridică puţin capul. 

— Cine ești? reluă șoapta. 

— Fugar. Mă caută nemții. 

— Asta am văzut și eu. Ce-ai făcut? 

Se târî în partea înclinată a acoperișului. Dincolo de pătratul 
negru al curţii, un zid cenușiu. În zid, o ușă înaltă, în două 
canaturi. Unul întredeschis. In întunericul dindărătul ușii i se 
păru că distinge o umbră albă. Din stradă se auzea un glas 
autoritar dând ordine în germană și pașii grei ai soldaţilor care 
se răspândeau pe trotuare, pe la porți. 

— De ce te caută? întrebă umbra. 

— O poveste lungă. In orice caz, nu pentru furt de găini. 

— Scoate-ţi pantofii și sări jos. 

— Vrei să mă ajuţi? întrebă prostește. 

— Dacă stai mult pe gânduri, n-o să te poala ajuta nici 
diavolul. 

Își scoase pantofii, sări neauzit în mijlocul curţii mici, 
asfaltate. La geamurile din jur, nicio lumina. Ușa aceea se 
deschise larg. Se strecură înăuntru. Pași soldățești tropăiră pe 
caldarâm, plescăiră prin băltoace. Rămase nemișcat. Ușa se 
închise în urma lui tot așa, fără zgomot 

— M-ai salvat, domnișoară. Sau... doamnă. 

— De protocol îţi arde acum? 

— Ai salvat un ofițer român fugit din lagăr 

— Sper că n-am făcut o prostie, domnule ofițer. Deși casa 
noastră e vizată de comandatură. 

— Toate casele sunt vizate, mai mult sau mai puţin. Mă 
cheamă Crivăţ. Căpitan Radu Crivăţ. 

De ce-i spusese numele adevărat? Poate pentru că acum nu 
mai contează, își răspunse. Își aminti strigătul spionului: „Crivăţ, 
stai!” 

— Mulţumesc din suflet, domnişoară. 

— Mi-am făcut datoria. 

— Am mai auzit vorba asta, acum câteva minute. Un om a 
rostit-o, după ce mi-a dat de veste că mă caută nemții. Credeam 
că bucureştenii s-au împăcat cu nemții aici. 

— Ciudată presupunere. După ce se poartă ca niște brute, să-i 
acceptăm ca amici? 


Încercă să-i ghicească silueta în bezna din casă. Își dădu 
seama doar că e aproape cât el de înaltă. 

— Ai apărut tocmai la timp, spuse el. Destinul, probabil. 

— Nu. Am auzit zgomot de mașini și am sărit la geam. Pe aici 
numai nemţii umblă cu mașinile. L-am văzut și pe cel care te 
urmărea. A fost și la noi în casă. 

— Ca prieten? 

— Ca agent german. Îl căuta pe tata. Tata e scriitorul 
Bistriţeanu. 

— Ah, spuse Crivăţ. Îl admir. Un patriot și-un adversar al 
nemților. Și ce voia agentul de la el? 

— O semnătură. 

— N-o sa mai ia semnături de la nimeni. 

— Bine i-ai făcut, spuse ea. Am oroare de moarte, dar de data 
asta... 

— Și domnul Bistriţeanu e plecat la lași? 

— N-a vrut să plece. L-au invitat colegii, ministrul... Am 
insistat și eu... Zadarnic. Voia să-i înfrunte pe nemți chiar aici, în 
orașul ocupat. Dar n-a mai apucat... 

— Îmi pare rău. Ce s-a întâmplat? 

— Un atac de inimă. Suferea mai demult. Dar când a auzit 
fanfarele germane... O lovitură pentru el. 

— Sărmanul. Indirect, tot nemților li se datorește această 
pierdere. 

Portiţa dinspre stradă făcu un zgomot puternic: izbită sau 
dărâmată. Crivăţ simţi mâna fetei apucându-i încheietura. 

— Repede, în pod. Pe aici. Nu pot să fac lumină. li ţin pe loc 
până ajungi sus. Uite scara. Dacă ai noroc, scapi. 

— Scăpăm, o corectă el. Te expui unui mare risc... 

— Lasă riscurile. Fugi, că au intrat în curte. 

Pipăi treptele cu piciorul. Urcă într-o clipă. Auzi bătăi în ușă. 

— Ești înarmat? întrebă ea. 

— Da, dar n-aș folosi arma aici. Cum te cheamă? 

— Rodica. Hai, că deschid. 

Crivăţ atinse chepengul. Îl ridică, sări în pod, îl cobori iarăși cu 
grijă. Prin lucarna din stânga venea o fâșie de lumină de pe 
stradă, îngustă ca o sabie. Păși încetișor spre ea. Dădu de o ladă 
mare, se ascunse îndărătul ei, în spaţiul dintre acoperiș și 
geamul mic, prăfuit. Auzi jos glasul poruncitor de mai-nainte: 


„Cercetaţi casă cu casă!” Apoi scârțâitul scării sub pașii grei. 
Chepengul sări într-o parte. Lumina unei lămpi electrice săgeta 
încolo și-ncoace grinzile vechi, se plimbă peste ciurucurile 
îngrămădite prin colţuri. Soldatul cobori lăsând chepengul 
desfăcut. || auzi cum raportează: 

— Sus nu e nimic, domnule locotenent. 

Dobitocule! îl certă în gând. Și plantonul de la ușa Biroului 
Informaţiilor s-ar fi uitat după lăzile astea mari. Sau ar fi vazut 
vreo urmă în praful adunat de ani. Dar învingătorii sunt prea 
siguri de ei... 

— In pivniţă nu-i nimeni, spuse altă voce cu accent tirolez. 

— Bine, mergem mai departe, hotărî locotenentul, apoi o 
dădu pe românește: Stimat tomnișoara, scuzat deranj. Datorie 
zoldat. Gute Nacht! 

Il auzi pocnind călcâiele. 

— Noapte bună, spuse fata. 

Ușa trântită. Apoi ea: 

— Poţi să cobori, domnule căpitan. Am scăpat. Și nu-mi vine 
să cred. 

Cobori, puţin umilit că-i datora salvarea. Ea ţinea în mână un 
sfeșnic cu o lumânare groasă aprinsă. Abia acum o vedea: 
înaltă, cu părul negru desfăcut pe umeri, cu faţa încă palidă, ca 
un personaj de tragedie antică. Peste cămașa de noapte purta 
un halat lung, bărbătesc, cu mânecile suflecate. 

— Eşti așa cum mi te-am imaginat după glas, spuse el. 

Ea se îmbujoră brusc în lumina pâlpâitoare. 

— Cum adică? 

— Inaltă, subţire, cu păr lung, ca o zână din basme. O zână 
binefăcătoare. De fapt zânele nici nu pot fi altfel decât 
binefăcătoare. 

— Ce cadru ai găsit pentru complimente, zâmbi ea regăsindu- 
și cumpătul. 

— Nu e un compliment. M-ai salvat când nu mai vedeam nicio 
șansă. O poteră întreagă pe urmele mele. În cap cu ticălosul ăla. 
M-a strigat pe nume, știi? Eram pierdut sută la sută. 

— Acum nu mai ești. 

— Rodica, să vorbim o clipă serios. Îți dai seama cât ai riscat 
deschizând ușa unui fugar? 

— E singurul lucru pe care-l pot face împotriva lor. 


— Îndată ce trece primejdia, plec. Nu vreau să te supun unor 
riscuri... 

— N-ai unde pleca, spuse ea cu asprime. Nu-i cunoști dacă-ți 
închipui că renunţă așa ușor. Cât despre riscuri, o să le împărțim 
pe din două. Și-acuma hai la bucătărie, să-ţi fac un ceai. Nu-ţi 
scoate paltonul, e destul de frig acolo. Și... dumnezeule, încalţă- 
te imediat! Ai umblat destul în ciorapi în seara asta! 

Intrară în bucătăria spațioasă, rece, curată. Rodica aprinse 
focul în soba mare, puse ceainicul pe plită și se așeză pe un 
taburet: 

— Și-acum, să-mi spui povestea dumitale și a omului pe care 
l-ai... 

Nu găsea cuvântul și Crivăţ o ajută: 

— L-am rănit numai. Aș fi vrut să-l ucid. Omul acesta a făcut 
mult rău. Probabil că n-a făcut niciodată în viața lui o faptă 
bună. Vreau să-ţi vorbesc despre el. Nu-l cunosc personal, n-am 
stat niciodată față-n față cu el, dar îi știu dosarul. Eram în două 
tabere opuse. Trebuie să-ți spun că sunt ofiter de 
contrainformaţii. Sau... am fost. 

— Cum „ai fost”? Vrei să spui că ţi-ai întrerupt cariera? 

— Am întrerupt-o când am început războiul. Menirea mea era 
să lupt împotriva spionilor. Omul acela era unul dintre ei. Are la 
activul lui zeci de fapte pentru care ar fi meritat să ajungă în 
banca acuzaților. Apare peste tot, ca un simbol al nenorocului. 
Dar nu despre asta vreau să-ţi spun acum. În timpul luptelor de 
la Neajlov am fost rănit și m-au luat prizonier. Am ajuns într-un 
lagăr din inima Germaniei. Nu încerc să-ţi descriu chinurile și 
suferința sufletească de acolo; poate îţi închipui și singură. 
Vreau doar să-ţi spun că gândul evadării mi-a venit din prima 
clipă în care m-am trezit, alături de alți camarazi, captiv în 
mâinile germanilor. Fiecare avea un plan, o speranță de 
evadare. Unii au reușit. Pe alții, i-au prins chiar în timpul 
tentativei sau puţin după aceea. Eu am avut noroc, sau m-am 
pregătit mai bine, nu știu. Cert este că am izbutit să ajung până 
la Berlin. Acolo am luat legătura cu un om care putea să mă 
ajute. Adresa lui o primisem în lagăr, la plecare, de la un 
camarad. Pe când ieșeam, cu bani și merinde din casa acestui 
om, am fost oprit de o patrulă. 

— Ce ghinion! spuse ea revoltată. 


— Am spus și eu la fel: ghinion. M-au dus înapoi în lagăr. După 
câteva zile, cel care-mi dăduse adresa, și care evadase înaintea 
mea, a fost prins, și el. În aceleași împrejurări. Cu diferenţa că a- 
ncercat iarăși să fugă, chiar în timp ce-l aducea înapoi în lagăr. 
L-au prins, l-au bătut cu sălbăticie. L-am întrebat mai apoi de 
unde avea adresa omului din Berlin. l-o dăduse, la plecarea spre 
lagăr, un binefăcător, riscând să fie prins de santinelele 
germane. Ei bine, acest binefăcător e omul care-a tras în mine 
astă-scară... 

— Nu-nţeleg, spuse ea tulburată. 

— Nici eu n-am înţeles. Sau mi s-a părut prea monstruos, 
dincolo de marginile posibilului. Gazda din Berlin era o capcană 
pentru prizonierii care-ar fi vrut să evadeze. O combinaţie 
savantă a omului adus de spate... 

— Într-adevăr, nu mi-aș fi închipuit... murmură ea. 

Ceainicul începu să clocotească. Rodica se ridică, dădu ceștile 
mai aproape, rândui totul ca o bună gospodină. 

— Puteai fi dumneata în locul lui acolo, pe stradă... 

— Da. Nemţii se tem de evadări. În primul rând pentru că ele 
sunt o dovadă de slăbiciune a armatei lor. In al doilea rând, 
orice evadat înseamnă un inamic în plus - un pușcaș, un aviator, 
un artilerist sau un strateg. Dar cel mai grav e altceva: 
povestirile prizonierilor despre tratamentul din lagăr îi îndărjesc 
pe ostași, și-i fac să lupte cu și mai multă înfocare. De aceea 
nemţii au născocit pedepse speciale pentru evadați. Și măsuri 
de pază dintre cele mai iscusite. Gazda din Berlin este una 
dintre aceste măsuri. O evadare nereușită este o mare lovitură 
pentru moralul prizonierilor. Așa a pățit locotenentul de care-ţi 
spun. Abia împlinise douăzeci de ani... Și era să fie omorât din 
bătaie, din vina acestui ticălos în care-am tras astă-seară. Nu 
trebuia oare să trag? 

— Trebuia, spuse cu tărie Rodica. O răzbunare dreaptă. 


DECRET 


Art. 1. Conferim următorilor ofițeri și gradelor inferioare 
decoraţiile de război, astfel după cum urmează: 

[...] Medalia „Virtutea Militară” de război Clasa a ll-a 
Domnișoarei Teodoroiu Ecaterina, din legiunea de cercetași 


„Domnul Tudor”, pentru vitejia și devotamentul ce a arătat pe 
câmpul de luptă. S-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 
infanterie a dat cu incepere de la 16 octombrie 1916, dând 
probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 
noiembrie 1916 în apropiere de Filiași. A fost rănită de un obuz 
la ambele picioare. [...] 

Dat în lași, la 10 martie 1917. 


FERDINAND 
Ministru de Război 
VINTILA BRATIANU 


„„„Din scrisoarea lui Grigore Novac, fost militar în 
armata austro-ungară, prizonier în Rusia, adresată 
autorităţilor române la 11 martie 1917: 

Poporul român, cu toate aspirațiunile lui, îmi este aproape de 
sufletul meu... Am simțământul că și în viitor numai în jur 
românesc m-aș putea simti fericit. Această împrejurare mă 
îndeamnă ca să intru ca voluntar în armata română, luptând 
umăr la umăr cu frații mei de același crez... 


2. 


La începutul lunii martie, generalul Averescu inspectă câteva 
dintre unitățile de pe front și cele în refacere. Armata, învinsă în 
prima etapă a războiului, își regăsea forțele; contingente noi de 
tineri, înarmaţi cu armele primite în timpul iernii, se pregăteau 
cu sârg, dornici să pornească într-o înfruntare hotărâtă cu 
inamicul care cotropise ţara. Pe general îl îngrijora însă 
izbucnirea revoluţiei ruse; unităţile rusești de pe front erau în 
mare fierbere, peste tot aveau loc mitinguri, ofiţerii cunoscuți 
pentru sentimentele lor ţariste erau înlăturați și adunările 
soldaților proclamau alți comandanți; în tranșee circulau 
manifeste, cuvântul „libertate” răsuna pretutindeni. 

La Piatra-Neamţ, în cursul unei inspecții, mașina generalului 
se opri în preajma pieţii centrale. O adunare a ostașilor ruși era 
în plină desfășurare; folosind drept estradă un automobil 
blindat, oratorul - un soldat roșcovan, cu vocea puternică - ţinea 


o cuvântare înflăcărată. 

— Pricepi ceva, Ressel? întrebă generalul. 

— Nu prea, domnule general. Vorbește despre libertate, atâta 
înțeleg și eu. 

—E un cuvânt la modă, mormăi generalul. Când spui 
„libertate” într-o trupă, disciplina începe să se clatine. Cum va 
arăta ofensiva noastră, dacă soldaţii vor pune la vot ordinele 
comandanților? 

Maiorul Ressel îl privi încurcat. Nu înţelegea mare lucru din 
cele ce se petreceau în armata aliaţilor; zvonurile contradictorii, 
deformate, exagerate, îl derutaseră. 

— Domnule general, în faţa inamicului soldatul are o singură 
atitudine de luat, spuse el cu prudenţă. 

Generalul deschise portiera și cobori. Câţiva soldaţi, cu 
căciulile pe ceafă, cu mantăile descheiate, întoarseră capetele 
spre el. Își șoptiră unul altuia ceva; încurcaţi ei înșiși la gândul 
că un general român a nimerit în toiul manifestaţiei, nu știau ce 
atitudine să ia. Generalul se îndreptă hotărât spre ei. Soldaţii 
făcură smirna și salutară. Erau oameni în vârstă, soldaţi cu 
vechime; respectul pentru superior le devenise o a doua natură. 

— Sunt generalul Averescu. 

Înregistra cu satisfacţie bucuria și respectul de pe feţele lor. 
Numele trecea din gură-n gură; generalul se văzu înconjurat de 
zeci de fețe necunoscute, zâmbitoare, care se înghesuiau să dea 
mâna cu el. Din mulţime se ivi pe dată un interpret, care se oferi 
să-l ajute pe general. 

— Ce faceți, flăcăi? întrebă generalul. 

— Revoluţie, răspunseră zeci de glasuri deodată. 

— Și ce înseamnă revoluţia voastră? 

— Țarul nu mai este. Avem libertate! 

— O să primim pământ! 

— Suntem sătui de război! 

— Libertate! 

Generalul ascultă zâmbind toate aceste fraze înflăcărate, apoi 
ridică mâna și se făcu tăcere. 

— Dar cu nemţii ce facem? 

Soldaţii nu mai ascultară traducerea. Înţeleseseră întrebarea 
din zbor, izbucniră în râs, strigară iarăși, toţi odată. Interpretul 
de ocazie se grăbi să traducă: 


— Îi batem pe nemți, pe urmă ne-ntoarcem să facem regulă în 
țară la noi. Acuma avem libertate, ne cerem dreptul nostru! 

— Hai, Ressel, spuse încet generalul. S-o luăm din loc, că ne 
molipsim de entuziasmul lor! 

Aclamat și salutat de soldați, generalul plecă mai departe. 
Abia după ce ajunseră la clădirea garnizoanei, deschise iarăși 
vorba: 

— Mă întreb dacă ideile astea nu sunt molipsitoare. Oare ce 
fac socialiștii noștri? Dar liberalii? 

— Am auzit că am intrat în legătură cu revoluționarii ruși, 
spuse Ressel. g 

— Ar trebui să-l prevenim pe rege. Să fie intransigent. In 
situația noastră, o mişcare ca aceea din Rusia ne-ar fi de-a 
dreptul fatală. Ai auzit ce se-ntâmplă la București. Oamenii 
nemților sugerează să răstoarne dinastia, să formeze un nou 
guvern și să încheie pace separată. 

— lertați-mă, domnule general. Nu mă pricep la politică... 


Din Notiţele zilnice ale generalului 
Alexandru Averescu: 

5. IV. 

Regele a sosit din nou. Nici prin minte nu-mi putea trece 
adevăratul motiv... 

În orice caz, este o zi de mare însemnătate și denotă că o 
stare de foarte serioasă îngrijorare domnește în cercurile înalte 
ale țărei. 

Probabil că au contribuit mult la producerea ei și 
evenimentele din Rusia, cari devin din ce în ce mai complicate. 

M.S Regele a inspectat centrul de instrucție, a asistat la un 
mic exercițiu tactic la câmp și apoi s-au vizitat spitalele „Regele 
Ferdinand” și „Cazarma 4 Obuziere”... 

După amiază (masa a fost luată în vagon) am mers la cele 
două divizii în refacere, a 8-a la Răcăciuni și 1-a la Negri. 

După revistă şi defilare, în fiecare loc, regele a pus a se 
strânge trupa în careu și a ținut o cuvântare cam la fel. 

În rezumat, după o introducere, în care arată multumirile sale 
pentru bravura desfășurată în trecut și nădejdea ce pune în 
bravura viitoare, prin care se va izbuti a se elibera țara de 
dușmani, a dat soldaților făgăduiala că pământul, pentru care 


luptă, va fi al lor. 

Cuvântarea, deși într-un mediu exclusiv militar, avea în 
partea ei finală un caracter eminamente politic. 

Am crezut că nu era în căderea mea să răspund regelui, căci 
ar fi fost o necuviință să ignorez în răspunsul meu partea 
politică a cuvântării, iar pe de altă parte, atingând acel punct, 
m-aș fi amestecat în lucruri care ieșeau din sfera atribuțiilor 
mele. 

Am tăcut. 


3. 


— Tot nu-ți pare rău că ai plecat? 

Rodica îşi scutură capul, fără să răspundă. Se opriră pe 
culmea unui deal, în preajma şoselei. Străvechiul drum al 
Rîmnicului li se desfășură la picioare, mărginit de pomii abia 
înverziți. De-o săptămână pribegeau așa, din ascunzătoare în 
ascunzătoare, din pădure în pădure, apropiindu-se tot mai mult 
de linia frontului. Mai întâi, după plecarea patrulei germane, 
ascultase povestea căpitanului. 

— Și-acum ce vrei să faci? întrebase ea la sfârșit. 

— Să termin ce-am început. Victor Popescu a stăruit să rămân 
cu el acolo la Tîrgu-jiu. Și-a adunat o mică oaste; are refugii prin 
codru, are legături și iscoade care-l ţin la curent cu ce se 
petrece. Vrea să-i lovească pe nemti, „să le frigă pământul sub 
tălpi”, așa spunea. Are arme ascunse prin sate și oameni care-i 
îndeplinesc ordinele. Când a căpătat încredere în mine mi-a 
spus că mai are și prizonieri fugari în ceata lui. Un subofițer, doi 
elevi de școală militară, câțiva soldaţi români și italieni. 

— De ce n-ai rămas? 

— Era un sector limitat. Meseria mea e alta, ţi-am spus. l-am 
explicat și lui: să parcurg toată ţara, să aflu tot ce pot afla 
despre armata germană, apoi să trec frontul la ai noștri, cu 
sacul doldora de informații. Mi-a dat și el dreptate și m-a ajutat 
să plec. Am trecut prin multe pân-aici. Și-acuma, cu spionul 
ăsta... Dacă nu erai tu, nu știu cum o scoteam la capăt. Trebuie 
să ajung dincolo, asta-i tot. 

— la-mă cu dumneata, spusese calm Rodica. 

— Lasă gluma. Cum crezi că aș accepta? Un asemenea drum 


e presărat cu mii de primejdii; n-avem acte, e încă frig, satele 
sunt înțesate cu pichete și tot felul de funcţionari ai 
comandaturii. 

— Și-aici ce să fac? Am rămas pentru că tata nu voia să plece; 
m-am angajat ca soră la spital. Acuma au trimis acasă răniții, ca 
să-i aducă pe ai lor. Și au destui, ce să mai vorbim! In ianuarie, 
când lucram încă acolo, au venit sute într-o singură zi. Toţi 
spuneau același lucru când îi întrebai: „Nămoloasa”... Pe urmă 
au adus personal german; în Germania e foamete și-atunci, cu 
cât aduc mai multă lume aici, cu atât au mai puţine guri de 
hrănit acolo, în ţară la ei... 

— Ești bine informată. 

— Ca toată lumea. Am auzit că au venit până și chelneriţe din 
Germania... Și-atunci? reluase ea întrebarea de la început. Ce să 
fac? Pentru ce să rămân aici? 

În cele din urmă, acceptase s-o ia cu el. Plecaseră într-o 
noapte urâtă, cu zloată, care ţinea în gheretele lor exigentele 
patrule de la bariere; în prima zi au făcut douăzeci de kilometri, 
iar când un căruțaș le-a spus că nemţii fac razie prin sate, au 
găsit la văduva unui preot adăpost și calitatea vremelnică de 
slugă la gospodărie... 

A șaptea zi, o ploaie urâtă îi surprinse pe drum. Grăbiră pasul. 
Rodica rămânea mereu în urmă, de aici întrebarea lui, pe care-o 
voise ironică, dar el însuși era la capătul puterilor, după marșul 
acesta fără de sfârșit, prin ploaia rece, cu spic de zăpadă. Se 
simțea apropierea munților, dar Rodica mergea voinicește, nu 
părea să se dea bătută - și iată-i în pragul satului aceluia întins, 
cu casele risipite pe malurile unei râpe, în fundul căreia curgea 
un firicel de apă fără nume. 

Ajunseră în sat; intrară pe ulița din mijloc, singura pe care se 
putea merge acum, prin ploaia deasă, printre șuvoaie de humă 
galbenă târâte la vale zgomotos, spre buzele rupte ale râpei - 
apoi deodată: 

— Bună seara. 

— Bună seara, tăicuţă, spuse Crivăţ. 

— Da-ncotro pe vremea asta câinoasă? 

— Nevoia ne mână, tăicuţule. De bine nu pleacă omul din 
cuibul lui... Nu știi pe-aproape o gazdă miloasă? Suntem obosiţi 
și îngheţaţi, se face seară, iar seara nu-i voie să umble lumea pe 


drumuri. 

— După care lege? se oţări bătrânul. 

— După legea nemţească. 

— Neamţul să facă lege-n ţara lui, nu aici. 

— Cum vorbești, taică? îl întrebă Crivăţ. Nu ţi-e frică? 

Bătrânul râse hârâit, un râs care se termină cu o tuse; umerii 
gârbovi i se cutremurau; când izbuti să se liniștească, împunse 
cu un deget pieptul căpitanului 

— De tine să-mi fie frică? 

— Nu de mine. Îi iubesc pe nemti tot atât cât și dumneata. 

— Atunci? Ce să caute nemţii aici? Decât iscoade să trimită. 
Veţi fi și voi niscai iscoade, ai? Ne lămurim noi. Luaţi-o înainte, 
către casa aia. 

— Și dacă nu mergem? Cine-i primar în sat? 

— N-avem primar. Au pus nemţii unul, dar nu mai e. 

— L-aţi...? 

— Nu. A plecat într-o zi, s-a dus la comandatură și-a spus 
singur că nu mai vrea să fie primar. Au trimis doi poliţai de-ai lor 
în cercetare. S-au pierdut pe drum. De-atunci ne ocolesc. Aici 
sunt oameni răi, așa spun. Satul cu oameni răi... 

— Dumneata nu pari om rău. 

Moșul tuși mai tare, într-un fel anume. Dindărătul unui gard se 
arătă un flăcău înalt, cu o pușcă la subțioară. Mâneca stângă îi 
era goală, vârâtă în buzunarul surtucului. 

— Ce-i cu ăștia, tataie? întrebă el domol. 

— Ei zic că-s drumetți, spuse moșul. Intreabă-i și tu. 

Rodica se zgribuli, își strânse paltonul mai bine pe ea. 

— Am înghețat, tăicuţule, spuse. N-am putea sta de vorbă 
undeva, la căldură? 

Flăcăul făcu un semn și de după o poartă se ivi un bărbat 
înalt, cu un sac în cap și cu o pușcă în mână. 

— Avem oaspeţi, spuse moșul. Hai cu noi, Vasile. A 

Porniră către casa mare, cu stâlpi cenușii la intrare. In poartă 
îi întâmpină lătratul aprig al unul dulău. Din vecini se dezlănţțui 
un întreg cor de lătrături. Moșul se răsti la dulău, apoi lămuri: 

— Nu le plac oamenii străini. După ce se-ntunecă, le dăm 
drumul. Noaptea, nu se apropie nimeni de satul nostru. 

Casa era mare, frumoasă, cu o tindă curată la care urcau 
două trepte. În tindă era frig ca afară. Moşul tropăi, își scutură 


căciula de apă, deschise ușa din dreapta. Odată cu lumina, îi 
învălui o căldură plăcută și un vag miros de gutui. Intrară într-o 
odaie largă, cu masă în mijloc, cu velințe pe pereți. Patul, în 
dreptul ferestrelor, avea la capete măciulii strunjite și date cu 
bronz. 

— Staţi jos, îi pofti moșul. 

Se așezară, Crivăţ și Rodica pe patul înalt și tare, care scârțâi 
ușor, moșul cu ai săi pe scaunele din jurul mesei. O vreme 
tăcură cu toți. Crivăț se simţi stingherit. Cei trei aveau un aer 
nepătruns, misterios, parcă ar fi fost membrii unui tribunal 
ciudat, iar ei doi, împricinaţii. Flăcăul fără o mână se uită atent 
la ei, apoi se aplecă la urechea moșului și-i spuse ceva în 
șoaptă. A 

— Eee! se miră moșul. Intreabă-l, dacă vrei. 

Băiatul se foi în scaun, puse pușca jos, își scoase căciula cu 
mâna teafără. 

— Vă cheamă Crivăț? întrebă el. 

Crivăţ tresări. Nu-i venea a crede. 

— Așa mă cheamă. 

— S'trăiţi, dom'căpitan. Vă știu de la divizie. Eram în 
escadronul de cercetare. Nu mă cunoașteţi, nu-i așa? Sergentul 
Manole Anton, din plutonul doi. 

— Nu-mi amintesc, îi spuse Crivăţ cu regret. 

— N-aveţi cum. Din mii de oameni, e greu. Dar noi vă ţinem 
minte. Aţi fost cu noi într-o noapte, la Ciuc, să dăm de bateria 
inamică. Amarnic mai trăgea, și nu știam de unde. Am dibuit-o, 
ce-i drept. Dar o patrulă de-a lor a prins de veste și-a dat 
alarma. 

— Unde-ai fost rănit? 

— La Oituz, când au venit bavarezii. Trei zile ne-au pisat când 
cu artilerie, când cu atacuri la baionetă. Pe urmă s-a supărat 
domnul general... 

— Eremia Grigorescu? 

— Eremia Grigorescu, șopti cu evlavie bătrânul. 

— Da, spuse flăcăul „dom'general Eremia Grigorescu. Am dat 
contraatacul pe Piatra Runcului și i-am aruncat peste graniță. 
Ne-am săpat măşti și am așteptat. Pe mine m-au pus să 
escortez capturile. M-a prins din urmă o ghiulea de mortier. Știţi 
cum merg alea, n-ai când să te ferești. Mi-a luat mâna din cot. 


Maiorul de la ambulanța mi-a spus că... 

Înghiţi în sec și tăcu. Rodica se strângea lângă umărul lui 
Crivăț, înfiorată. 

— Și cum al ajuns aici, dom'căpitan? întrebă moșul. 

— M-au prins în Neajlov. Acopeream retragerea batalionului. 
M-au lovit. Când mi-am venit în fire, eram în tren. Ne-au dus în 
Germania, am fugit, m-au prins iar... 

— Oho, făcu Vasile. Ai petrecut multe, dom'căpitan. 

— Ca la război. A doua oară când am fugit, nu m-au mai prins. 
Am ajuns în Oltenia, am dat de-un sublocotenent, Victor 
Popescu, scăpat din încercuire. Și-a adunat o ceată în pădure și-i 
necăjește pe nemți. 

— Olteni, ai? zise Vasile cu admiraţie. 

Moșul râse încet și râsul se preschimbă, ca de obicei, în tuse. 

— Și eu îs o juma'de oltean, spuse. Tată-meu era craiovean. 
Și l-au prins pe sublocotenent până la urmă? i 

— Cum să-l prindă? ÎI ajută oamenii din sate, îl ascund. Îi duc 
merinde. De-ar fi mulți luptători ca el... 

— Or mai fi, da nu-i știi dumneata, spuse bătrânul. De ce-ai 
plecat de la Victor Popescu ăsta? 

— Trebuie să ajung pe front. La unitatea mea. Sunt militar, 
vreau să lupt. Nu-i firesc? 

— E firesc, da n-o să fie ușor, oftă bătrânul. Crezi că nemții te 
lasă să umbli slobod? Cum te prind pe drum, îţi pun șpaga-n 
piept: „Aisvais!” Și dacă n-ai a/svais, s-a zis, cu tine. Șpion, zice. 
Mulți oameni au pățit așa. Ai a'svais, domnule căpitan? 

— N-am. Nu mi-a dat prin gând să le cer. 

— Atunci... slabă nădejde să răzbești. Și... dânsa? 

— E din București. Nu mai are pe nimeni. A lucrat la spitalul 
militar, până au venit nemţii. Vrea să ajungă la ai noștri. 

— Decât să-i aud pe nemti, trecând pe sub ferestre... spuse 
Rodica. 

— Nici nouă nu ne place din cale-afară tropăitul lor, mormăi 
Vasile. Dar ce să facem? Unde să ne ducem? Stăm aici și 
așteptăm zile mai bune. 

— Nemţii ar lua și pielea de pe noi, de-ar putea, adăugă 
moșul. Umblă prin sate cu condică: „Câte oi ai?” întreabă 
tâlmaciul. Și neamțul scrie. „Cât grâu ai?” Și neamţul scrie. 
„Cojoc? Dă-l încoa”. l-a prins iarna pe front, și-s cam goluți, 


sărmanii. Dau cojocul meu din spate, eu cu ce rămân? Tălmaciul 
ridică din umeri: „Ordin, spune. Daţi de bună voie, că altfel...” 

— S-aude că în Ialomița au împușcat niște țărani care au vrut 
să ascundă grâul, spuse flăcăul. 

— Greu... oftă Vasile. Stăpânire străină, fără milă și fără 
cruţare... Ce să faci? Trebuie să răbdăm. 

— Cât să răbdăm? izbucni deodată bătrânul. Ne iau vitele din 
bătătură și le taie pentru oastea lor, și fânul din coșare, să-l dea 
la cai, și dovlecii și cartofii și tot ce avem. 

— Văd că aveți arme... 

— O biată pușcă, scăpată ca prin minune. Am purtat-o într-un 
sac cu paie, din poartă în poartă, când au venit să scotocească. 
Nu era vreme s-o îngropăm. Și nici cartușe nu prea sunt. Cu ce 
să te lupți? 

— De-aș fi teafăr... oftă flăcăul. 

— De-aș fi oleacă mai tânăr... adăugă bătrânul. 

Crivăț îi privea gânditor. Cei trei tăceau. De la bucătărie se 
auzea zgomot de crătiţi. 

— V-o fi foame, spuse bătrânul. Acuși e gata. Până atunci, 
poate gustăm o ţuică, ce zici, Vasile? 

— Lăsaţi ţuica, spuse Crivăţ brusc. Oameni buni, de ce vă 
feriţi de mine? Aţi aflat cine sunt. Dacă puteți, ajutaţi-mă să 
ajung pe front. Dacă aveţi nevoie de ajutor, pot să vă fiu de 
folos. 

— Adică cum? întrebă moșul mijind ochii. 

— Să nu-mi spuneți că pușca asta e singura armă din sat. Că 
nu sunteţi pregătiţi. De unde-a răsărit sergentul, cu arma-n 
mână, când ai tușit odată? Și unde stătea dumnealui, nea 
Vasile, că i-a fost destul un semn? 

— Ei, om mai vorbi mâine, râse bătrânul. Povestea e lungă și 
avem timp berechet. Acuma să vedem ce-i cu țuica aia. 

Vasile se ridică, ieși în tindă, reveni cu o sticlă și o strachină în 
care avea cești de pământ. Bătrânul făcu semn să toarne și 
începu: 

— Așteptam niște musafiri, domnule căpitan. Dacă n-au venit 
azi, mâine sunt aici negreșit. Le-am pregătit o capcană. Nu ţi-am 
spus de la-nceput; nu știam cu cine am de-a face. Mă gândeam 
că v-a trimis neamţul înainte, să vedeți cum e drumul. Dar dacă 
vrei să dai o mână de ajutor, s-o găsi o pușcă și pentru 


dumneata. lar după povestea asta, om vorbi și despre drumul 
către front. E vreme pentru toate. 
Râse iarăși, cu râsul acela ciudat care se preschimba în tuse. 


— Așteptarea asta, spuse Crivăţ. 

Rodica încheie cusătura, rupse aţa cu dinţii. 

— Trebuie să ai răbdare. 

— Au plecat de două ceasuri, și nicio veste. 

— Gata, ţi-am întărit toţi nasturii. 

— Taie-i și coase-i din nou, râse el. Și tu ești nervoasă. 

Cineva tropăi în tindă. Căpitanul sări în picioare, își luă scurta. 
Își înfipse pistolul la brâu, sub curea. În încăpere intră moșul 
victorios: 

— A mers ca pe roate, dom'căpitan. Veneau cu furgonul spre 
gară. Când a ajuns la groapa noastră, caii au simţit-o și au sărit 
peste vreascuri, dar roata s-a înfundat și s-a rupt. Nemţii au tras 
în dreapta, au tras în stânga, n-au izbutit să-l clintească. Groapa 
e adâncă. Știi? Și n-aveau cum s-o vadă. Erau șase. Doi au 
plecat înapoi, călare, după ajutor. Ceilalţi patru au rămas de 
pază. 

— Ce au în furgon? 

— Grâu, ce să aibă? Acum trei zile a mai trecut unul, l-am 
lăsat în pace. Avea pază mai zdravănă. Dac-au văzut că nu se 
întâmplă nimic, au muiat-o cu paza. Duc lipsă de soldaţi pe 
front, asta-i. Ce zici, mergem? Nu ţi-ai schimbat gândul? 

Crivăţ râse, își luă căciula, se întoarse din ușă către Rodica: 

— Venim repede. 

— Care-om mai veni, spuse moșul și râse și tuși ca totdeauna. 

La marginea satului îi aștepta Anton, cu armele pregătite. 

— Am pistol, spuse Crivăţ. 

— Eu mă-ncred mai mult în carabină, spuse Anton. Am scos-o 
din ascunzătoare anume pentru dumneavoastră. 

Crivăţ o luă, îi cercetă închizătorul ca la inspecția de 
dimineață. 

— Bine, sergent, spuse. Arma e curată. 

Bătrânul dădu admirativ din cap. 

— Și nea Vasile? întrebă căpitanul. 

— E tot acolo. Îi pândește să vadă ce au de gând. 

Porniră pe drum, fără să mai vorbească. Abia la liziera din 


vârful pantei, Anton îi opri: i 

— Să-l chem pe nea Vasile. Furgonul e jos în vale. In stânga e 
un mal mai înalt, unde cotește șoseaua. 

— Cum facem? întreba bătrânul. Suntem patru și ei patru, ce 
zic, dom'căpitan? 

— Ne apropiem cât putem. După aia, tragem toţi. Doi pe-o 
parte și doi pe-o parte, pe șosea. Merge? 

— Merge. leșim de după cot și-i luăm ca din oală. Am ales 
bine locul pentru capcana aia. Antoane, ia-o înainte. Vezi ce 
spune Vasile. 

Flăcăul grăbi pasul. Se opri în faţa dâmbului și se culcă 
deodată. Crivăţ și bătrânul coborâră în șanț, cu armele gata. 
Continuară să se furișeze până aproape de cei doi. Vasile se 
ridică din șanț. Era plin de noroi până-n albul ochilor. 

— Nu ne putem apropia prea mult. Au pus pe unul de strajă în 
fața căruţii, și altul în spate. Ailalţi doi au făcut focul sub mal și 
fierb cafea. Au armele la-ndemână. 

— Dacă umblăm repede, n-apucă să le folosească, spuse 
Crivăţ. O luăm prin șanț. Când trag eu în santinelă, ochiţi-i pe 
cei doi de lângă foc. Cu al patrulea ne răfuim pe urmă. Haideţi! 

Porniră prin șanțurile șoselei. Crivăţ înainte, în urma lui Vasile, 
ceilalți doi în șanțul din dreapta. La colț, Crivăţ zări acoperișul 
negru al furgonului. Pe urmă, coiful ţuguiat al soldatului de pază. 
Crivăț ridică arma. Neamţul îl văzuse și el; dădu un strigăt. 
Traseră amândoi odată. Santinela căzu. Cei de lângă foc se 
culcară și începură să se târască spre arme. Din dreapta, bubui 
carabina moșului. Apoi pistolul lui Anton pocni de câteva ori la 
rând. Cei doi nemți de jos rămaseră nemișcaţi; doar santinela 
din celălalt capăt trăgea de la adăpostul furgonului. Crivăț îl 
așteptă, ochind cu luare-aminte, și apăsă pe trăgaci în clipa în 
care coiful țuguiat se ivise deasupra roții. Ostașul căzu peste 
roata furgonului. Atunci se apropiară. Cei patru dușmani erau 
morți. Le luară armele. Bătrânul numără tuburile goale, care mai 
fumegau încă în zăpada murdară. 

— Când au avut vreme să tragă atâtea? se miră el. Soldaţi, nu 
glumă, nemţii ăștia! Vasile, urcă-te și fă semn să vie căruța. 

— Cui să facă semn? întrebă Crivăţ 

— Am pe-un văr de-al meu în clopotniță. Organizaţie, dom’ 
căpitan, ce crezi? Ala o să vă fie călăuză până-n Lopătari, la un 


cumătru de-al meu. Acuma să fumăm o ţigară de tutun și să 
așteptăm. 

Aprinseră ţigările. Crivăţ își pierdu răbdarea: 

— Ziceai de un cumătru. 

— Păi da. Cumătrul ăsta știe drumul către Vrancea, unde 
frontul. Parcă acolo vrei să ajungi, nu-i așa? 

— Frontul e mare, spuse Crivăţ. 

— Au ei un loc anume pentru trecere. Se zice că un om de-al 
generalului ajută soldaţii să treacă la ai noștri, în Moldova. 

— Care general? 

— Multe vrei să mai știi, îl mustră bătrânul. Mai bine hai să 
vedem ce au nemţii în furgon. 

Lovi cu patul armei zăvorul. Ușile se deschiseră. În furgon 
erau saci peste saci. Dintr-unul, găurit de glonţ, se scurse un 
firișor de boabe aurii. 

— Vasile, vino-ncoace. la te uită, grâul nostru! 

— Îl daţi înapoi la oameni? 

— Păi cum? râse moșul. Ca haiducii din vechime: luăm de la 
bogați și împărţim la săraci. 

— Cartușele le păstrăm noi, spuse Anton. 

— Erau multe? 

— Sute. Au să ne prindă bine. 

— Păi da, întări moșul. De-acuma trebuie să ne retragem la 
bordeiul din pădure. După isprava asta, au să caute prin sate. 
Dom’ căpitan, o să plecaţi chiar azi, cât nu prind nemţii de 
veste. Până la Lopătari îs tot de-ai noștri, n-o să vă ceară nimeni 
aisvais. lar de-acolo, cumătrul ăla al meu știe un drum pe unde 
n-a călcat picior de neamt! 

Râse iar, se înecă, tuși. 

— A dracului ţigară! izbuti să spună într-un târziu. 


Capitolul X 
1. 


COMUNICAT OFICIAL NR. 254 
din 24 aprilie 1917, ora 21 
FRONTUL ROMÂNESC. Pe frontiera de vest a Moldovei, un atac 
pe care inamicul a încercat să-l pronunte asupra unor portiuni 
de tranșee de pe malul stâng al râului Oituz a fost respins, prin 
focul de baraj al artileriei, iar inamicul a fost silit să reintre în 
transeele sale. 


— Astăzi a mai murit un medic, spuse Rodica încet. 

— Tot de tifos? 

— Tot. 

— Nu erau destule gloanțele de pe front, murmură Crivăț. 

Rodica își săpuni cu energie mâinile. 

— Medicii sunt tot oameni, spuse ea. Și nu sunt invulnerabili. 
Ce săpun îngrozitor! 

Săpunul de rufe, galben pământiu, nu făcea deloc spumă. ÎI 
puse deoparte, se clăti cu apă și-și turnă pe mâini o soluţie vag 
violetă. 

— În fiecare zi îmi spun: cum mi-o fi norocul, zâmbi ea. 
Etuvele nu mai prididesc cu fiertul hainelor. Dar e mare 
aglomeraţie, greu cu igiena... Hai să mergem. 

O ajută să-și scoată halatul. Ea aruncă o privire fugară în 
oglinda de deasupra chiuvetei crăpate. 

— Eşti frumoasă, zâmbi el. 

— Ah! Nu prea am figură de domnişoară care iese la plimbare. 

— Ştii cât te-am căutat? Nu reușeam să dau de tine. Am fost 
la trei spitale. Cineva îmi spunea că te-ai dus la lași. 

— La lași! Vreau să fiu aici, în preajma frontului. Dar uite că în 
loc de răniţi îngrijesc bolnavi de tifos. 

— Te expui cam mult. 

— N-am de ales. Și apoi cazurile mortale au mai scăzut. Dar 
tu... spune-mi, ce faci? 

— Ce să fac? Instrucție. M-am dus la vechea mea meserie. 
Acum toate unităţile au birouri de informaţii, îi pregătim pe 
ofiţerii de la regimente. Ca sa fiu sincer, altfel vedeam 


întoarcerea pe front. 

— Visai bătălii, zâmbi ea. Poate că bătălia cea mai mare este 
să rezistam. Să trecem de acest moment greu. Moldova asta știi 
câtă lume adăpostește? Sunt aproape un milion de soldați ruși. 
Așa am auzit. Plus armata noastră. Plus refugiații. Plus 
prizonierii, sute și mii de oameni. Mă și mir cum izbutesc 
brutăriile să pregătească pâinea pentru toţi. la spune, când 
începe ofensiva? 

Mergeau alături de șoseaua stricată de roţile tunurilor. O 
companie de pionieri trecu, ducând lopeţi și târnăcoape pe 
umeri. 

— Încă nu suntem gata, oftă Crivăţ. Ne-au venit tunurile din 
Franța, dar muniţia s-a poticnit undeva pe drum. Trebuie trenuri 
mai multe pentru transportul trupelor. Și bucătării și fabrici de 
pulbere pentru cartușe. Și câte și mai câte... 

Se însera. Pe șosea apărură perechi timide, strecurându-se în 
umbra copacilor de pe margine. Bărbaţi în uniformă; fete 
îmbrăcate ușor, bucurându-se de căldura serii de primăvară. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse Crivăţ cu glas coborât. Mă 
întrebam tot timpul cum te-ai descurcat. Îţi port de grijă, știi? 
Chiar dacă n-o arăt. 

— Răsare luna, șopti ea. Ascultă, Radule, te-ai gândit 
vreodată la puterea care mânuiește vieţile oamenilor? Uite, 
presupunem că în noaptea aceea nu mă uitam pe fereastră... 

El o luă pe după umeri. Se apropiau de ieșirea din sat; 
perechile dinaintea lor și din urmă mergeau în același ritm, 
păstrau între ele o distanță ocrotitoare, cu sfiala proprie 
îndrăgostiților. Toţi vorbeau în șoaptă, chiar și râsetele izbucnite 
ici și colo se înăbușeau repede, ca și cum nimeni n-ar fi cutezat 
să strice pacea acestei seri. 

— Tot ne-am fi întâlnit, spuse Crivăţ încet. Indiferent în ce 
împrejurare. Dar ne-ar fi fost mai greu să ne apropiem. Suferinta 
și primejdia sfărâmă barierele pe care oamenii și le ridică singuri 
în calea propriei lor fericiri. 

— Nu te știam filosof, râse ea. 

El o atrase ușurel spre sine. Rodica nu-l respinse; se ghemui 
la pieptul lui, îi puse capul pe umăr, continuară să meargă așa, 
pe drumul întunecat, în același pas cu al perechilor din jur. 

— Mi-ai lipsit mult în săptămânile astea, zise Crivăţ. Nu mă 


gândeam că voi suporta așa de greu depărtarea. Ştii ce- 
nseamnă asta? 

Rodica tăcu și se strânse mai tare la pieptul lui. 

— Înseamnă... spuse el cu o ezitare. Înseamnă că te iubesc. 

— Și eu, veni soapta ei abia auzită. 

Se opriră, la porunca inimii. Se îmbrăţișară îndelung, în umbra 
ocrotitoare a pomilor mari care-i apărau de clipirea încă timidă a 
celor dintâi stele. 


Haiducul Victor ieși din pădure și se apropie neauzit de 
oamenii lui: 

— Gata, băieți? 

— Gata, dom’ sublocotenent. 

— Mai e cineva de venit? 

— Sunt toţi. 

— Atunci o să vă citesc și vouă. Să vă daţi cu părerea. 

Se înfundară iarăși în crângul de la Poiana Mărului. Doi inși 
rămaseră de pază: altul aprinse un felinar, îi potrivi lumina cât 
să se vadă hârtia din mâna ofițerului; se lungiră pe iarbă, 
aprinseră ţigările și ascultară în tăcere. Glasul lui Victor Popescu 
răsuna stăpânit dar ferm: 


Domnilor primari! 

Frați români! 

Soldați! 

Trăim timpuri grele și vom trăi și mai greu dacă nu ne vom 
uni și dacă ne vom pâri unii pe alții germanilor și ungurilor. 
Deșteptaţi-vă și înviați odată, cum a înviat și codrul. Arătați 
fiecare din voi că mai aveți sânge românesc în vinele voastre. 
Puneti mâna pe coasă, pe topor, sapă și pari și cântați „veșnica 
pomenire” dușmanului, care ne batjocorește femeile și fetele 
noastre, ne ia hrana și laptele de la gura copiilor... 

Soldați de toate categoriile! 

Eu, ofițerul vostru, vă ordon ca fără nicio întârziere să vă 
prezentați la statul meu major din pădure, pentru ca, împreună 
cu ofițerul vostru, să luptați și să vă faceti datoria... 


— Foarte bine, îl întrerupse un glas. 
— Aţi adus-o bine, dom’ învăţător! 


— Tăceţi măi, s-auzim mai departe! 

După ce le citi proclamația, Victor Popescu desfăcu pachetul 
cu afișe trase la șapirograf și le împărți în câteva teancuri. 

— Le luaţi chiar în noaptea asta, spuse el, și le lipiţi pe unde 
știți că trece lume mai multă: pe zidurile primăriilor, în tinda 
bisericii, la școală, pe stâlpii de telegraf. Să afle tot omul că 
suntem aici și nu ne dăm bătuți 

— Să intre groaza-n dușmani! 

— Şi-n slugile lor! 

— Să-ncepem cu părintele Toma! 

— Moarte vânzătorului! 

— Gata, grăbiţi-vă, spuse Victor Popescu. Cu Aftanghel Toma 
o să ne răfuim noi cât de curând. 

— L-aș sugruma cu mâinile mele, spuse plutonierul Gheorghe 
loana cu ură. Zeci de oameni pătimesc de pe urma părilor lui. 
Dati-mi mie ordin, dom’ sublocotenent. Sau mai degrabă daţi-mi 
dezlegare. Să terminăm odată cu ticălosul. 

— Nu așa, de unul singur, spuse Victor Popescu. Vreau să-l 
judecăm cu toţii și să-i hotărâm pedeapsa. Să știe lumea că noi, 
haiducii, ne-am răzbunat. Și să afle că de mânia poporului nu 
scapă nimeni! 

Strigăte de încuviinţare întăriră hotărârea sublocotenentului. 


— Dom’ căpitan Crivăţ, vă cheamă domnul general jos, la 
dânsul. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Nu știu. Santinelele de azi-noapte povestesc că au prins un 
om venit de peste munte, din tabăra inamică. Poate pentru el vă 
cheamă 

Crivăţ îl lăsă pe ajutorul său să urmeze lecţia, își luă carnetul 
și creionul bine ascuţit și-l urmă pe agentul care tropăia pe sala 
largă. 

Plantonul de la ușa generalului pocni călcâiele: 

— S'trăiţi! Dom'general a plecat. A dat ordin să vorbiţi 
dumneavoastră cu... 

Arătă vag spre ușă, apoi o deschise și se dădu deoparte. 
Crivăț văzu în dreptul ferestrei o siluetă subțire. Auzind ușa, 
omul se întoarse repede; era netuns și bărbos și slab ca o 
arătare. 


— Am onoarea, domnule căpitan! 

— Hei! Nu cumva ești... spuse tulburat Crivăţ. 

— Eu în persoană, sublocotenent Bebe Dumitrescu. Se 
îmbrățișară; Crivăţ îi simţi, prin hainele ponosite, slăbiciunea 
trupului. 

— Ai izbutit, așadar! Mă bucur nespus, frăţioare. Credeam că 
ti-au pus nemții pielea pe băț. 

— Nici mult nu mai aveam, spuse sublocotenentul. După a 
doua încercare de fugă, m-au trimis la o fortăreață. Cu targa 
până la gară, iar în tren, doi oameni cu schimbul la căpătâiul 
meu. Abia mă puteam ridica să înghit o gură de apă. Îşi făcuseră 
bine serviciul bestiile, când m-au prins. 

— Până la urmă ai scăpat teafăr, spuse Crivăț examinându-l 
din cap până-n picioare 

— Doua luni am zăcut. Credeam că rămân infirm pe viaţă. Un 
loc blestemat, ce să vă spun! Ca peste tot, comandantul 
lagărului se jurase că de acolo n-a evadat nimeni niciodată. 
Curând m-am convins că nu spunea minciuni. Fortul slujise 
drept cazarmă armatelor lui Napoleon, o clădire veche și 
sumbră, cu gratii la uși și la ferestre, împrejmuit cu ziduri groase 
și din loc în loc foișoare de pază. Mâncarea ajungea cât să nu 
murim de foame: ciorbă de gulii și cartofi, pâinea cu mare 
economie. Am protestat, am ameninţat că ne vom adresa Crucii 
Roșii. Pe urmă am băgat de seamă că și ostașii care ne păzeau 
mâncau aceeași fiertură mizerabilă. Cum spunea un francez, 
care-a murit pe urmă: „Dacă boșii o duc atât de prost cu 
alimentele, înseamnă că nu mai rezistă mult. Degeaba au ei 
tunuri și aeroplane; n-au cu ce hrăni trupele. Au să ceară pace 
cât de curând, și-o să ne vedem acasă...” N-a mai apucat să 
vadă dacă a avut dreptate. Cred că un sfert din prizonierii 
lagărului și-au dat sufletul între zidurile acelea... 

— Cum ai scăpat totuși? 

Locotenentul zâmbi, își netezi barba neagră și creață. 

— Abia aştept să scap de podoaba asta. Risc să nu mă mai 
cunoască nici maică-mea. Ei bine, barba m-a ajutat într-un fel. 
Era epidemie de tifos, piereau câte zece oameni pe zi. Nemţii, 
metodici, ca să nu se-ntindă epidemia, ne puneau să scoatem 
morţii și să-i îngropăm în afara lagărului. În compania de pază 
erau niște copilandri; abia știau să ţină pușca-n mână. Ne 


puneau să încărcăm morţii în căruțe; ei stăteau departe și 
numai în drumul spre cimitir mergea câte unul, ca să nu fugă 
groparii. Ei, bine, domnule căpitan, am scăpat făcând-o pe 
mortul. Eram în echipa care încărca morţii. Când s-au schimbat 
santinelele, am profitat de ocazie și m-am lungit în căruţă. Cel 
care era cu mine, un marinar francez, a holbat ochii: „Ce te-a 
apucat?” „Taci, i-am spus. Fă-te că mă strigi, să creadă că am 
plecat la dormitor!” „Bine, omule, dar te poţi îmbolnăvi. lar 
bolnav, aici, înseamnă moarte!” l-am răspuns în șoaptă: „Ei, 
parcă sănătos, aici, nu-i tot moarte? Cel puţin am mângâierea 
că am murit în libertate!” Neamţul s-a apropiat, i-a poruncit 
camaradului meu să numere morții și să-i așeze mai cu 
socoteală. Pe urmă au scris în registru și au dat bice cailor. Nu 
și-a dat seama că era un mort în plus. Acolo, în lagăr, o viață de 
om înseamnă așa de puţin... 

Oftă. Crivăţ îi respectă tăcerea; își făcu de lucru cu cana de 
ceai, dădu biscuiţii mai la-ndemâna oaspetelui. 

— Greul a început abia după ce m-am aflat dincolo de zidurile 
fortăreței. Singur, fără bani, fără acte, cunoscând limba numai 
aproximativ... Mi se părea că văd pretutindeni ochi care mă 
suspectau. Dar oamenilor nu le ardea să mai suspecteze pe un 
nevoiaș oarecare, prost îmbrăcat, slab și cu barba încâlcită. 
Aveau ei durerile lor, pe care le șopteau în trenuri, la colţ de 
stradă, în hărmălaia bodegilor. Mai degrabă îi suspectau pe 
oamenii bine îmbrăcaţi, cu pălărie tare și haine de comandă; 
vedeau în jur numai informatori sau agenţi secreţi. De aceea se 
fereau să intre-n vorbă cu necunoscuţi și m-au lăsat în pace. lar 
eu n-aveam deloc nevoie să deschid vorba cel dintâi... Așa am 
ajuns în munţii Buzăului, unde nădăjduiam să găsesc oameni de- 
ai noștri care să mă ajute să trec frontul. În lagăr, cei care mai 
evadaseră vorbeau despre o veritabilă asociaţie a învăţătoarelor 
și doctorițelor din partea locului, care găzduiau prizonieri chiar 
sub nasul comandaturii germane. 

— Nu era o comandatură în fiecare sat, zâmbi Crivăţ. 

— Nu, firește. Tocmai de aceea se încumetau să înfrunte 
riscurile. Fiindcă riscuri au fost. Nu mai departe, această Maria 
Beșliu, o femeie foarte de treabă. A doua zi după ce-am plecat 
de la ea, am auzit că a fost arestată de nemți. Dar eu apucasem 
să plec, urma să mă duc la un anume Vasile Chilian... 


— Vasile Chilian? tresări Crivăţ. 

— Da, sărmanul. Când am ajuns în sat la el, cu vorbă pentru 
un om să mă ducă la moară, omul acela m-a oprit: „Domnule 
ofiţer, trebuie să treci prin altă parte. Aici nemţii au prins firul și- 
au arestat jumătate din sat. Umblă vorba că pe badea Vasile or 
să-l condamne la moarte”... 

— Un om de preţ, spuse Crivăţ încet. De-ai ști pe câţi i-a 
ajutat să ajungă iarăși la unităţile lor... Eu sunt unul dintre aceia, 
știi? Am deci motive speciale să-l regret. 

— Poate că scapă, spuse Bebe Dumitrescu. Puterea nemților a 
slăbit; se tem de revoluţie în ţara lor, lumea vorbește de rău pe 
împărat, aliaţii plănuiesc ofensiva... Poate că n-or să fie prea 
aspri de data asta. 

— Eu zic că dimpotrivă, tocmai ca să-și ascundă slăbiciunea 
vor da o pedeapsă sălbatică. Cu gând să-i descurajeze pe 
oameni... 

— Cum i-au descurajat, se vede bine: locul lui Chilian și al 
rețelei sale l-au luat alţii. Chiar dacă riscul a crescut, ei ajută 
mai departe ofițerii și soldații evadați din lagăre. Pe mine m-a 
călăuzit încoace tot unul dintre aceștia; am urcat la Soveja, pe o 
potecă pe care cei din partea locului o ţin secretă faţă de nemți. 
Ba mi-au dat și ceva informaţii despre bateriile și trupele aflate 
prin preajmă. Aveţi o hartă, domnule căpitan? 

Crivăţ scoase o hartă mare a regiunii Oituz-Putna, o desfășură 
pe masă și îi puse la îndemână creioane colorate: 

— Poftim, descarcă-ţi sacul, frăţioare. Oamenii aceia și-au pus 
viața-n joc ca să ne procure informaţiile. Mai târziu, când s-o 
termina războiul, vor afla cât a prețuit strădania și sacrificiul lor 
pentru armata noastră, pentru neamul nostru... 


2, 


— Ei, de-acuma putem să vorbim și despre Aftanghel Toma, 
zise Victor Popescu. 

— Știţi ce cred eu, dom'sublocotenent? spuse plutonierul. Că 
a fost înțeles cu nemţii de la începutul începutului. E în simbria 
lor, dar de când? Cum s-a brodit el tocmai la Tismana, din 
Ardeal? 

— Nu avem vreme să-i scormonim viața, ripostă Victor 


Popescu cu ochii scăpărând. Ce știm este că ne-a trădat Se mai 
îndoiește careva? 

— Nu, strigară într-un glas „haiducii lui Victor”. 

— Atunci să hotărâm cu toţii pedeapsa pentru un trădător ca 
el. 

— Moarte! strigară iarăși toți. 

Victor Popescu ridică glasul: 

— Vreau să se știe că dacă izbutim să-l pedepsim, asta nu e 
răzbunarea unui om, ci un act al poporului. Atâta vreme cât ţara 
e ocupată, iar noi nu ne supunem nemților, vorbim în numele 
poporului. Nu Victor Popescu îl ucide pe Aftanghel Toma, dintr-o 
răzbunare personală. Moartea trădătorului poporul a hotărât-o. 
Înţelegeţi, fraţilor? 

— Da, spuseră ceilalți. 

— Ne e dușman tuturor! 

— Să afle toţi vânzătorii că așa vor păţi! 

Victor Popescu încuviinţă din cap: 

— Asta o să-i mai potolească și pe nemți. Au să vadă că știm 
să răsplătim răul prin rău, cum spunea domnul Tudor! 

„Haiducii lui Victor” porniră la drum pe căi ascunse, ocolite, 
către satul Bolboși, unde părintele Toma slujea, din porunca 
nemților, la biserică. Oamenii știau că trădătorul își petrece 
nopţile în casa unei văduve. Victor Popescu lăsă de-a lungul 
drumului câțiva pândari, care să dea de veste dacă-i amenința 
vreo primejdie. Pe la miezul nopţii, ajunseră în sat la Bolboși. 
Victor Popescu, Gheorghe loana și lon Prunescu intrară în 
grădina văduvei. Niciun zgomot nu tulbura pacea satului. lon 
Prunescu se apropie binișor de geamul odăii în care dormea 
călugărul. Bătu ușor în geam. 

— Cine-i? 

— Părinte Toma, veniţi imediat la Raci că vă așteaptă domnul 
Barany! 

— Bine, vin îndată! răspunse călugărul tot în șoaptă. 

In câteva minute, gata de drum, Aftanghel Toma ieși pe ușă. 
Se pomeni înhățat de mâini voinice; țeava unei arme îi 
împungea pieptul. 

— Dacă sufli o vorbă te omorâm chiar aici, pe prispă, spuse 
Victor Popescu încet hotărât. Ţi-a bătut ceasul, slugoiule! 

Porniră pe drumul întunecat. Din loc în loc, străjile puse din 


vreme ieșeau la iveală. Nicio primejdie de nicăieri. Noaptea 
liniștită, înstelată, ocrotea parcă ea însăși mișcările haiducilor. 

— Cine sunteţi? Ce vreți de la mine? întrebă călugărul după o 
vreme de tăcere. 

— Eu sunt Victor Popescu, pe care umbli să-l vinzi nemților. 
Atâta lume a pătimit de pe urma părilor tale. Vrem să te 
judecăm și să facem dreptate. 

— lertaţi-mă, fraţilor, bolborosi călugărul. 

— Nu ești frate cu noi, spuse Gheorghe. Ești frate cu 
dușmanul care te plătește. Ţi-ai vândut fraţii pentru treizeci de 
arginţi, câine! 

— Recunoști că ai dat domnului Barany vești despre drumurile 
noastre? întrebă cu asprime sublocotenentul. 

— Recunosc, spuse călugărul. Suntem cu toţii creștini, fraţilor, 
iertați-mă. 

— Să te ierte Cel-de-Sus, dacă poate Dar nu prea cred. L-ai 
înșelat și pe el; te-a trimis în sat să citești Evanghelia, nu să 
spionezi și să-ţi vinzi fraţii. 

— Am greșit, spuse călugărul tânguitor. Aveţi milă, oameni 
buni! 

— Milă? izbucni Victor Popescu. Ştii cum se poartă nemţii cu 
bieții români pe care-i iau și-i duc la comandatură? Ştii că îi bat 
și-i schingiuiesc ca pe tâlhari? Cum n-ai avut tu milă de ei, nici 
noi nu putem avea milă. Ți se cuvine moartea, Aftanghel Toma. 
Așa a hotărât poporul și așa va fi. Nu putem avea milă de 
trădători! 

— Am ajuns, vesti unul dintre haiduci. 

— Ne oprim chiar la răspântie, hotărî Victor Popescu. Pe-aici 
trece multă lume; curând o să afle toată Oltenia despre 
pedeapsa dată trădătorului. Afișul e gata? 

— Gate. Am scris pe el cu litere mari: „Așa vor păți toți aceia 
care își trădează fraţii și stau în slujba dușmanului”. 

— Bine. Fă-ţi rugăciunea, Toma. 


Comandamentul Staţiunii de Etape 
imperiale și regale din Petreștii de Sus 
către 
Comandatura de Etape nr. 22 Tr. Severin 


Poșta de etape nr. 247 din 24 iunie 1917 


Răspuns la telegrama nr. 19728 din 12 iunie 1917. Pleșan, din 
comuna Găgești este șeful bandei, Victor Popescu. (...) Preotul 
din Peșteana de jos, Grigore Rosoga, ne-a mai declarat că ar fi 
auzit cum că Victor Popescu și banda sa ar obișnui a sta ascuns 
și la Covrigi, la cumnatul bătrânului Popescu, învățătorul Nicolae 
Popescu, precum și la Horăști, în pădurea proprietarului (nume 
necunoscut) unde s-ar afla o ascunzătoare subterană. 

Spre lămurirea lucrurilor observăm că jandarmeria noastră 
locală întrebuința ca confident (spion) al ei pe un călugăr cu 
numele de Aftanghel Toma din Tismana, care aparținea 
raionului Comandaturii de Etape de la Tg. Jiu. Acel călugăr a 
locuit la Bolboși în raionul nostru. Din momentul ce s-a dat de 
urma bandei, (...) șeful bandei a prins probabil bănuială că 
călugărul a atras atențiunea asupra sa. Prin urmare, în noaptea 
de 30 spre 31 mai a.c., dispuse ridicarea lui prin șapte oameni 
înarmați. De atunci călugărul a dispărut cu desăvârșire. 

Se întelege de la sine că preotul din Peșteana de Jos are frică 
de răzbunarea îndrăzneței bande. Acest preot se oferă a face în 
secret noi cercetări, spre a afla cine anume mai stă în legătură 
cu Victor Popescu. Preotul ne-a mai comunicat că 
administratorul moșiei de la Peșteana de sus, Constantin Naum, 
acum o lună, prin pădurarul său Constantin Podaru, ar fi trimis 
bandei un sac cu munițiuni. Amândoi inculpații se află arestați 
aici la noi. (...) 

SOKOL 
locotenent imperial și regal 


Un singur avion întârzia. Locotenentul lonescu își privi ceasul 
cu un gest nerăbdător. | se păru ciudat: minutarul rămăsese pe 
loc. Apoi își dădu seama că se mai uitase la ceas numai cu 
câteva clipe în urmă. Se apropie de comandantul escadrilei: 

— Benzina, domnule căpitan? 

— Nici pentru un sfert de oră. Cred că s-a întâmplat ceva... 

Un strigăt al soldatului din foișor îi făcu să tresară. Avionul 
venea la aterizare într-o poziţie ciudată, aproape în picaj. Dintr-o 
latură a fuselajului flutura o bucată de pânză. Ca un steag. 

— A păţit ca și mine, spuse lonescu. Antiaeriana nemților e 


foarte tare. Măcar de-ar fi teafăr, bietul băiat! 

Avionul ateriză violent, lovind puternic cu roţile iarba 
câmpului de aterizare, făcu un salt de câţiva metri, reveni pe 
pământ și rulă spre capătul pistei, apoi o luă pieziș spre 
hangare. Zeci de oameni alergară spre el. 

Când ajunse lângă avion, ambulanţa era deja acolo. lonescu 
urmări cu tristeţe cum brancardierii îl scoteau din carlingă pe 
pilotul rănit grav la ambele picioare. Automobilul de ambulanţă 
se depărtă sunând puternic din sirenă. Câţiva mecanici 
înconjurară avionul, începură să-i numere stricăciunile. 

— Avionul e bun, domnule căpitan, raportă șeful tehnic. 
Câteva schije au pătruns în carlingă și l-au lovit pe pilot. Ruptura 
de la fuselaj se poate drege într-o oră. 

— Daţi-mi-l mie, spuse lonescu încet. Să duc până la capăt ce- 
a început bietul Prodan. 

Fără o vorbă, comandantul încuviinţă din cap. 


ORDIN DE ZI NR. 263 
dat pe Corpul 30 de armată rus 
12 iunie 1917, Tecuci 

Escadrila franco-română F.4 a fost atașată acestui corp de 
armată din luna ianuarie a.c. 

Cu toată lipsa de mijloace, comparativ slabe, această 
escadrilă a săvârșit pe tot frontul acestui corp de armată tot 
lucrul aerian ca: recunoașteri, fotografii asupra pozitiilor 
inamice, reglarea tirului artileriei, legături de infanterie și 
bombardament. 

(...) În special s-a remarcat lucrul căpitanilor Schreiberg și 
Thauvin, locotenentului Gheorghiu Emil, plutonierului Pârvulescu 
și al sergenților Vâlcea și Vincent, de asemenea al 
sublocotenentului Cașolteanu Avram, al plutonierului Rotaru și 
al mecanicului Chatain. 

(...) Modul cum și-au îndeplinit misiunea aviatorii este mai 
presus de orice laudă, lucru pentru care multumesc din inimă 
comandantului Grupului 2 aeronautic franco-român, maior 
Popovici Andrei, comandantului Escadrilei F.4, căpitan H. 
Grossanu. 

Comandantul Corpului, 

general-locotenent GAVRILOV 


— Tu erai, Merine? Mai să nu te cunosc. Măi, și te făcură 
sergent! 

Se îmbrățișară, sub privirile uimite ale recruţilor din tranșee. 

— Păi cum? râse Merin. Făcui școală, mă. Credeai că mănânc 
pâine de pomană acolo, la divizie? 

Un soldat cu mustata abia mijită se apropie sfios: 

— Dom' sergent, eu vă cunosc. Aţi fost leat cu frate-meu, 
Cernăianu. Mă bucur că sunteți cu noi. 

— Eşti frate cu Cernăianu? spuse Merin. Bravo, mă. Păcat de 
bietul frate-tău... 

— Știu, spuse recrutul. Primiră alde tata scrisoarea și 
decoraţiile. Le luai cu mine, în refugiu. Așa, să nu pună nemții 
mâna pe ele. 

— Ce-o fi mă, pe la noi pe-acas'? întrebă Merin. 

— Povestiră nişte prizonieri, începu Negreanu. Cică 
dom'văţător al nostru se făcu haiduc, cu niște oameni din sate și 
cu soldaţi răzlețiți de front. Lumea le dă mâncare și-i ascunde, și 
ei pândesc patrulele nemţești prin pădure. Cică nemţii nu mai 
pot de răul lui, și puseră afișe prin sate și prin biserici, că cine-l 
aduce pe sublocotenentul Victor Popescu ia cinci mii de lei. 

Celălalt scuipă în lături și-și dădu capela pe ceafă: 

— S-aștepte cinci mii de ani. Nu-l vând gorjenii noștri pe 
dom'vaăţător. 

— Se găsi unul să-l vânză, un călugăr de la Tismana. 

— Fugi, măi. Călugăr? 

— Călugăr. Da-l găsiră pe urmă oamenii împușcat la 
răspântie, cu afiș pe piept în loc de giulgiu: „Așa păţesc 
vânzătorii”. Amarnic om, dom'văţător al nostru! Și cum fuse la 
Bacău, dom' sergent? 

— la lasă-mă cu dom'sergent, se supără Merin. Cum să fie? 
Armată de n-ai loc pe uliţă. Lumea încoa și-ncolo după pâine. 
Boierii în caleașcă, săracii pe jos. 

— Da ceva fete? 

— Fete, ei! De v-aș spune, nu credeţi. Mai bine nu vă spui. Da 
voi? 

— Noi? râse strâmb Negreanu. Cam tot așa: în gropi, mai cu 
noroi, mai cu zăpadă... Al mai greu fu cu păduchii. Ne mâncară 
de vii iarna asta. Noroc cu baia. 


— Ce baie? 

— Păi dădu ordin generalul și făcură o baie de vâră-n ea o 
sută de inși odată. Lași hainele la intrare și intri gol-pușcă. 
Sanitarii le iau frumos și le bagă la etuvă. Când ieși pe dincolo, 
lăut și frumușel, hop și hainele, curate, despăducheate, mirosind 
a abur și-a medicament. Și scăparăm de păduchi, vere. Acuma 
așteptăm porunca. Doar că n-avem comandant de pluton. 

— Avem, spuse încet Merin. Eu îs ăla. 

— Tu vere? 

— Eu. Uite ordinu-aici. 

— Tii, o văzui și p-asta, se bucură Negreanu. 

— Crezi că de ești județ cu mine, o să-ţi fie mai moale? 

— Și crezi că mi-o frică mă, nărodule? O să mă bat mai al 
dracului cu neamţul. Am o datorie la el, de astă-toamnă. 

— Da ceva trageri făcurăţi? îl întrerupse sergentul. 

— Pune-ne la probă, dom' sergent, zise recrutul roșind. 


Misiunea militară franceză în România 
11 iunie 1917 
Generalul Berthelot, șeful Misiunii militare franceze 
în România, către domnul Ministru de Rizboi. 
Statul major al armatei. Biroul 2 I Paris 
RAPORT NR. 15 


Armata română. În armata română starea de spirit continuă 
să fie excelentă; ideea ofensivei s-a conturat. Concentrarea se 
face în bune condițiuni. Artileria grea se află în întregime gata 
de acțiune fără a fi atras atenția inamicului. Transporturile pe 
calea ferată și deplasările pe jos ale infanteriei române sunt în 
curs. Trupele vor fi aduse în zonele lor de concentrare la 25 
iunie. 


3, 


Generalul Averescu se întoarse de la conferința comandanților 
de pe frontul Siretului cu o îndoială în suflet. Ofensiva era un 
plan bine întocmit, dar artileria i se păruse neîndestulătoare. 
Cineva sugerase să mai ia obuziere de pe frontul Diviziei 13, de 
la Oituz. 


— Ar fi o imprudenţă, răspunsese generalul. Dacă nemții 
încearcă la Oituz o contraofensivă? 

Generalul Cerbacev făcuse un gest liniștitor: 

— Nu mi se pare probabil. Și chiar dacă s-ar întâmpla, ce 
importanța poate avea înaintarea unui regiment sau a unei 
brigăzi pe o direcţie oarecare? 

„Direcţia oarecare” e pământul nostru, gândise Averescu 
amărât. Și dacă atacul nu se limitează la un regiment sau o 
brigadă? Făcuse un gest asupra hărții: 

— Domnule general, priviţi puţin harta. Direcţia Tîrgu-Ocna ar 
avea mare valoare pentru inamic. Ne-am putea pomeni cu el în 
spate... 

— Opozant ca totdeauna, râse generalul rus. Lăsaţi, domnule 
general, o să ne descurcăm noi. Domnilor, dacă nu mai sunt 
întrebări, vă invit să luăm masa împreună! 

La masă, comandanții români și ruși, alături de ofiţerii misiunii 
franceze, discutaseră prietenește și cu optimism viitorul 
ofensivei. După dejun, generalul rus propusese să facă o 
fotografie împreună. Ședeau pe treptele clădirii 
comandamentului, tot așa, ruși, francezi și români, umăr la 
umăr, simbolizând parcă alianța care pecetluia efortul viitoarelor 
bătălii. 

Generalul, în drum spre Bacău, se gândi la toate aceste 
întâmplări cu un sentiment de iritare. Cu două săptămâni în 
urmă, o discuţie asemănătoare fusese purtată la lași, în fața 
regelui. Susținuse și atunci, zadarnic, ideea unei ofensive în 
Transilvania, în locul operaţiei riscate din sud, în plină câmpie, 
propusă de generalul Prezan. Ofensiva în munţi ne-ar fi favorizat 
în apărarea flancurilor, pe când în câmp deschis, ofensiva 
declanșată în centru ne-ar crea două flancuri descoperite. 
Regele ascultase vădit nervos disputa dintre Averescu și Prezan. 
Nu dăduse câștig de cauză nici unuia. În schimb, generalul 
Golovin pusese capăt disputei, afirmând cu liniște: 

— Eu am ales acel sector, din cauza condiţiilor locale. Cred că 
spargerea e mai sigură în sectorul Nămoloasa. 

La Adjud îl găsi pe generalul Eremia Grigorescu. Mutat recent 
de la Oituz la comanda Corpului VI din Armata |. Averescu îi 
împărtăși ideile sale în legătură cu planul ofensivei. 

— Cred că aveţi dreptate, spuse Eremia Grigorescu. Sunt 


convins că inamicul va încerca o contralovitură pe direcţia Oituz. 
Imi pare rău că plec tocmai acum. 

— Și pe frontul Armatei | sunt destule de făcut, îl consolă 
Averescu. Vă doresc mult succes, domnule general! 


Aprinse lampa și se uită la ceas. Era patru dimineaţa. Se dădu 
jos din pat; simțind mișcare, ordonanța se arătă în ușa 
adăpostului. Era un ostaș bătrân, fost fecior de casă mare, 
îndemânatic și cicălitor. 

— Aduc imediat cafeaua, spuse el, apoi mormăi: Nici nu v-aţi 
dezbrăcat, domnule general. 

— Nici n-am dormit, râse scurt generalul. Cu bateriile astea la 
capul meu... 

O nouă salvă îi întrerupse vorba la jumătate. Ordonanţa zâmbi 
și dispăru în sălița care ţinea loc de anticameră. Generalul bău 
cafeaua gândindu-se la manevra reușită de ieri după-amiază: în 
pauza formidabilului atac de artilerie, repezise înainte patrule 
puternice, simulând un atac. Mitralierele germane începuseră să 
tragă, descoperindu-și astfel poziţiile. Artileria și-a îndreptat apoi 
focul asupra lor... 

leși, urcă în grabă pe colina unde-și instalase observatorul. De 
sus, generalul avu într-adevăr întreaga priveliște a bătăliei care 
începea. În stânga, flăcările satului Mărăști, incendiat de inamic, 
încingeau cerul. În dreapta, spre Poiana Încărcătoarea, trosniră 
primele salve de pușcă. Generalul duse binoclul la ochi. Văzu, în 
lumina palidă a zorilor, coloanele infanteriei înaintând. Apoi 
începură să bubuie grenadele, semn că ajunseseră corp la 
Corp... 

După vreun ceas, telefonul observatorului începu să sune. 
Rapoartele veneau unul după altul: 

— Înaintăm pe dealul Mărăștilor! 

— Atacăm Incărcătoarea! 

— Am ocupat Dealul Teișului! 

— Satul Mărăști e în mâinile noastre, continuăm urmărirea 
inamicului! 

— Am capturat o sută de prizonieri! 

— Am luat bateria de obuziere! 

Ofițerii din statul major abia pridideau să înregistreze veștile 
îmbucurătoare de pe front. 


— Merine, acu-i acu'! 

— Lasă, vere, că mai văzurăm noi d-astea! 

Negreanu distinse dinţii albi ai sergentului în întuneric. Îl auzi 
scormonind în sacul de merinde; făcea, desigur, ce făcuse și el 
acum o clipă: îndesa încărcătoare pline cu cartușe în locul pâinii 
și fripturii primite de la artelnicul grijuliu al campaniei. 

— Fraţilor, să nu ne simtă că-i de rău. Aţi văzut de-aseară 
cum sunt locurile, spuse locotenentul Firoiu, comandantul 
companiei. Artileria îi ţine cu capu-n pământ, în vremea asta noi 
ne cățărăm către tranșeele lor și așteptăm semnul. Nu care 
cumva să tragă vreunul vreun foc, fără ordin. Sunteţi cătane 
bătrâne, știți ce-nseamnă un atac prin surprindere! 

„Veteranii” tropăiră nerăbdători în tranșee, cu ochii aţintiţi 
spre întunericul spart de explozii. Apoi ordinul de înaintare sosi, 
în sfârșit, și gorjenii porniră înainte fără o vorbă. Coborâră de pe 
deal spre vadul Limpejoarei, trecură nepăsători prin apa rece, 
începură să urce povârnișul din faţa lor. Sus, pe coastă, 
proiectilele explodau cu un huruit aproape continuu, ca 
zgomotul a zeci de trenuri care aleargă spre o ţintă neștiută. 
Urcușul era tot mai anevoios; grenadele de la brâu, pușca, sacii 
cu cartușe, le îngreunau mersul. Se opriră gâfâind în preajma 
crestei scormonite de explozii. Rachetele dușmanilor luminau 
zadarnic împrejurimile; niciun observator n-ar fi cutezat să stea 
deasupra pământului în clipele acelea și să numere umbrele 
tăcute ale soldaţilor români care urcau, urcau mereu... 

La ora patru dimineaţa, când zorile abia începeau să dea 
relief tufelor negre de pe deal, o rachetă ţâșni dindărătul 
pădurii. Gorjenii ieșiră din adăposturile lor vremelnice; alergară 
spre tranșeele dușmane, unde țărâna celor din urmă explozii 
abia se liniștise. 

Merin ajunse cel dintâi în faţa liniei de tranșee; se poticni de 
parii cu sârmă ghimpată, rupse sârma cu patul puștii, trecu mai 
departe, azvărli o grenadă spre șanțurile de unde clipeau 
focurile dese ale apărătorilor. In dreapta și-n stânga lui auzi 
strigătele celorlalți și clănțănitul foarfecelor de tăiat sârmă; apoi 
un țipăt de durere. 

— Înainte, flăcăi! strigă el. 

Dealul Mărăștilor, întărit de inamic, stătea ca o redută în calea 


atacatorilor. Gropi și capcane de tot felul, baraje de sârmă, 
copaci doborâţi - toate mijloacele fuseseră folosite pentru 
stăvilirea unui atac; dar gorjenii, îndărjiţi, loveau cu grenada, cu 
lopata, cu patul armei, înlăturau pe rând piedicile din drum, se 
apropiau mereu de culmea dealului, unde lătrau mitralierele 
dușmane. Curând, șirurile atacatorilor începură să se rărească; 
porunci tari răsunară din gurile comandanților și ostașii săriră 
spre șanțuri cu o furie îndoită. Grenadele răbufneau ici și colo în 
lumina blândă a zorilor; apoi din tranșeele pe jumătate 
dărâmate începură să iasă cei dintâi dușmani cu mâinile sus... 

— l-am bătut! strigă Merin cu arma avântată spre cer. 
Cercetaţi tranșeele, băieţi! 

Din urmă, de la comandament, veni ordin ca trupele să-și 
refacă rândurile și să se odihnească înainte de a porni mai 
departe. Artileria bătea acum foc de baraj, în fața lor, 
împiedicând inamicul să trimită ajutoare. Recrutul fără mustață 
se apropie de Merin: 

— Asta fuse, dom'sergent? 

— Ei, râse Merin ștergându-și nădușeala de frunte. Asta fuse 
așa, ca de-nceput. Mai stăm să ne tragem răsuflarea și o pornim 
iar către deal. La Cotu Roșca e puterea neamţului. Acolo să te 
văd, Cernăiene! 

Făcură apelul; gorjenii pierduseră câţiva oameni, dar către 
spatele frontului se scurgea o coloană lungă de prizonieri 
inamici. Se așezară să mănânce; după prânz porniră iarăși la 
atac, strigând și chiuind, nepăsători la gloanţele care se 
revărsau asupra lor de sus, din întăriturile dușmane. 

— Tunurile, bă! strigă Negreanu și aruncă o grenadă către 
servanţii lor care, adăpostiţi îndărătul scuturilor, încercau să 
opună rezistenţă. 

Grenada explodă, câţiva tunari căzură, ceilalţi ridicară 
mâinile. Merin se apropie cu plutonul lui. Patru obuziere de 105, 
cu muniţie cu tot, reprezenta captura regimentului. Stăpâni pe 
Cotul Roșca, gorjenii se opriră și începură să-și întărească 
pozițiile luate de la dușman. Brancardierii se arătară și ei, 
adunară răniții. În dreapta, spre Încărcătoarea, lupta continuă cu 
violenţă până seara târziu. 


Căpitanul Crivăţ se întoarse spre prizonier: 


— Din ce unitate ești? 

— Regimentul 5 Landwehr, Divizia 218 germană. 

— Ce știi despre trupele voastre? 

— La Soveja ne vin întăriri. Urmau să înlocuiască divizia 
noastră, care are pierderi. 

— Ce știi despre artilerie? 

— Șase baterii grele au sosit de câteva zile la Tulnici. 

Crivăţ consemnă cu grijă răspunsurile prizonierului, apoi trecu 
la altul. Aceleași întrebări, aceleași răspunsuri: „șase baterii 
grele la Tulnici...” Nu cumva e un șiretlic? se întrebă căpitanul. 
Prea seamănă răspunsurile între ele... 

Hotări să semnaleze această ipoteză cartierului Armatei a 
doua. 


Comandamentul Armatei a Il-a 
Biroul Informaţiilor 
către 
Marele Cartier General 
Biroul Operații 


BULETIN DE INFORMAȚIUNI NR. 332 
24 iulie 1916 

Recunoașteri aeriene 

S-au făcut zboruri de supraveghere a frontului și reglare a 
tirului artileriei. La ora 8.25 s-a observat infanterie inamică 
masată pe dealul Flămânda (la sud de Cimpurile de Jos). 

O intensă mișcare de convoaie (căruțe și chesoane) între 
Soveja și Rotilești, în ambele sensuri; pare însă că mișcarea spre 
front predomină. 


Aplecat asupra hărţii, generalul Averescu făcu un bilanţ mintal 
al ofensivei. Zi cu zi, frontul Armatei a ll-a înaintase de la 
Mărăști tot mai departe, spre inima Țării Vrancei; Vizantea, 
Soveja, Dragoslavele fuseseră rând pe rând eliberate de 
regimentele române care trecuseră ca un vifor peste 
rezistențele dușmane. Generalul își aminti cu un fior de ordinul 
pe care-l primise în seara a doua a ofensivei - să suspende 
operaţiile până la noi ordine, datorită situaţiei generale de pe 
frontul oriental. Atunci generalul chemase la telefon Marele 


Cartier, stăruise, dăduse explicaţii, și obținuse ceea ce dorea: să 
continue ofensiva; o cerea nu numai logica specialistului, ci 
sentimentul ostășesc; ce vor spune soldaţii opriţi din avântul lor, 
după atâtea jertfe? Datorită stăruinţelor lui, ofensiva continuase 
câteva zile, până când se lovise de rezistența înverșunată a 
unor trupe proaspete aduse de inamic de pe alte fronturi. 

Dar și așa, ce victorie morală, își spunea Averescu. Frontul 
inamic zdrobit pe o lungime de treizeci de kilometri și împins cu 
douăzeci în adâncime; treizeci de localităţi eliberate, zeci de 
tunuri capturate, mii de prizonieri... Și-acum ce va mai fi? se 
întrebă el iarăși. Frontiera din nord ameninţată; fără-ndoială că 
acestei ameninţări i se va adăuga alta la sud; după doctrina 
germană clasică: acțiuni simultane pe flancuri... 

Incepu să frunzărească rapoartele din ultimele zile. 


Comandamentul Armatei a Il-a 
Biroul Informaţiilor 
Către 
Marele Cartier General 
Biroul Operații 


BULETIN DE INFORMAȚII NR. 337 
29 iulie 1917 


Pe plaiul Măgurei s-a prins un caporal din IV/82 Kaiserliche 
und Königliche, român de origină, care declară că a sosit la 24 
iulie pe front, venind de la partea sedentară a regimentului, din 
Orăștiile, cu batalionul 28 de marș, compus din trei companii a 
150 de oameni fiecare. Odată cu ei au venit și 5000 oameni 
pentru Brigada 8 munte și Divizia 1 Cavalerie. 

Recunoașteri aeriene. Între cota 1137 (4 km sud-est Oituz) 
și muntele Clăbucul s-a văzut, la ora 10, o coloană de infanterie 
în marș spre muntele Clăbucul. Această coloană a fost apreciată 
de observatorul sublocotenent Lucy la 6 batalioane, 15 până la 
22 camioane automobile stând pe șosea în coloană... În Ozsdola 
circa un batalion, pe valea râului Kisret 150—160 căruțe. 


Așadar Oituz, își spuse generalul. E drept, orice strateg s-ar 
gândi la asta. Trupele de la Mărăști formează un intrând spre 


vest, iarăși ideea clasică a nemților - atac pe flancuri... 

De data asta, flancurile erau mult mai aproape, sub ochii săi: 
la sud, Mărășeștii; la nord - trecătoarea Oituz. Generalul oftă și 
se apucă să strângă harta. Manevra germană i se contura 
limpede, tot mai limpede, pe măsură ce se gândea la ea: un 
clește care să strângă, din sud și din vest, trupele din Valea 
Putnei. Mackensen pe Siret, iar Gerock în regiunea Oituzului, 
apoi în Valea Trotușului, întâlnindu-și confratele la Adjud și 
închizând astfel cercul în jurul Armatei a Il-a române și Armatei 
a IV-a ruse... 

Oituz, repetă generalul și schiță pe hartă poziţiile probabile 
ale noilor batalioane pe care comandamentul german le grupa 
către Moldova. Încercă să calculeze raportul de forțe. 

Trecătoarea spre Moldova, gândi. Trecătoarea de fier, cum îi 
spusese un ziarist. N-au izbutit s-o străpungă în toamnă, când 
trupele erau istovite de drumurile fără sfârșit, slăbite de luptele 
grele, demoralizate de neșansă. Dar acum, după victoria de la 
Mărăști, cum ar putea fi ele îngenuncheate? 

— Trecătoarea de fier trebuie să reziste, spuse generalul cu 
glas tare. 

Cineva bătu la ușă. Ressel, colonel acum, intră îngrijorat: 

— Mi s-a părut că aţi chemat pe cineva, domnule general. 

— Da, Ressel. Am nevoie de știri exacte. Pe ce forțe ne putem 
bizui la Oituz. 

— Dar știți care-i ordinul, domnule general. Trupele ruse 
pleacă pe frontul din Bucovina, trebuie să le înlocuim treptat. 
Din rezervele noastre. 

— Și să rămânem iar fără rezerve? spuse cu amărăciune 
generalul. 

— Domnule general, aţi ordonat să vă amintesc ce facem cu 
trofeele de pe front. 

Generalul se învioră: 

— Ah, trofeele! Cum să uit una ca asta? Hai să ne gândim, 
Ressel. Eu zic ca fiecare divizie să-și înregistreze capturile, după 
dreptate, nu-i așa? O să împărţim câmpul de luptă în patru zone. 
Fiecare zonă, o divizie. Trebuie să se lucreze repede și metodic, 
căci nu știm ce ne aduce ziua de mâine... Și încă ceva, Ressel. 
Aș vrea ca statul major să-și concentreze atenţia către Oituz. 

— Oituz? repetă colonelul Ressel. 


— Da, Oituz. Mă temeam demult că dușmanul va încerca o 
lovitură în direcţia aceea. lar acum se pare că lovitura e 
iminentă. 


Capitolul XI 
1. 


Informații militare 
Sursa engleză 
Berna, 29 iulie 1917 

(a) 

Ofensiva austro-germană în România. Informatorul a avut o 
convorbire cu un ofițer turc din Statul major general, care i-a 
declarat că în prezent ofensiva austro-germană este pe punctul 
să se desfășoare impotriva forțelor ruso-române în Moldova. 
Forțele generalului Boehm-Ermoli, care acționează în Bucovina, 
au indicații să forțeze între armatele ruse și române pentru a le 
separa pe acestea din urmă. Dacă operația reușește, aceste 
armate vor cobori până la Botoșani, în Moldova. În același timp, 
armata arhiducelui Joseph trebuie să ocupe Ocna și armata lui 
Mackensen să treacă Siretul între Sasul și Butuceni, iar apoi 
trebuie să atace și să ocupe Tecuci... 


— Avem necazuri, spuse omul adus de spate. Nici n-am ieșit 
bine din spital și șefii m-au pus la lucru. Există un sistem de 
spionaj în spatele frontului. Generalii români știu tot ce se 
petrece cu trupele noastre. Crivăţ al dumitale... 

— Al meu? pufni Fräulein Grete. 

— Păi cum? Mi-ai vândut o informaţie care era să mă coste 
viaţa. 

Dansatoarea făcu câţiva pași și se maimuţări în faţa oglinzii 
venețiene care acoperea jumătate din perete. 

— Ce zici de șalul ăsta? L-am descoperit într-un scrin vechi. O 
să fac furori la toamnă. 

— De șalul tău îmi arde mie? 

— Ştii ceva? spuse ea ridicând sprâncenele în oglindă. Nu mă 
pricep la operaţiile polițienești, dar cred că a dumitale n-a fost 
strălucită. Ți-am dat adresa exactă, te-ai dus cu o oaste-ntreagă 
acolo, împotriva unui singur om, și te-ai ales cu două gloanţe în 
burtă. 

— N-ai spus că nu vrei să-l omor? Nici șefii nu vroiau. Aveau 
socotelile lor. Căpitanul tău ar fi fost o pradă de preț. 


— Cu prima ocazie o să-l prinzi negreșit. Îţi urez din suflet. 

Omul adus de spate oftă, se apropie șchiopătând ușor de 
oglinda venețiană. 

— Ascultă misiunea, spuse el. Ochii-n patru și mai ales 
urechile. Vrem să știm cine dirijează activitatea din spatele 
frontului. Se răspândesc zvonuri despre ofensiva inamicului, 
despre pierderile armatei germane. Patrulele sunt atacate. Ni se 
fură arme și muniții, ni se taie firele de telefon. Cine face toate 
astea? Cine ordonă? De unde pornesc zvonurile? Cine ascunde 
prizonierii evadați? Unde sunt ofițerii răniți rămași în București? 

— Cam multă treabă pentru o biată fată ca mine. 

— Străduiește-te. Avem bani destui, plătim fiecare informație. 
Cumpără tot ce poți. 

— Rămâi la o cafea? 

— Peste o oră pleacă mareșalul spre front. Trebuie să-i 
asigurăm paza la gară. Ar fi culmea ca tocmai acum, un 
atentat... 

Fräulein Grete râse palid: 

— În mijlocul atâtor divizii, un atentat? Urează-i drum bun 
mareșalului dumitale. Ce-ar fi să vin și eu la gară? 

— Protocolul e strict: câţiva ofițeri din statul major, câţiva 
înalţi funcţionari români din teritoriul ocupat... Mareșalul nu vrea 
fast. De data asta vrea să apară ca un soldat care pleacă la 
luptă. 

— Când mai vii? îl opri ea în ușă. 

— Curând. Când vei putea să-mi dai știri despre... 

Făcu un gest semnificativ și ieși. 

Trăsura îl lăsă în faţa Gării de Nord după căderea 
întunericului. Trecu fluturându-și legitimaţia printre patrulele 
întărite. Peronul la care era tras trenul special părea pustiu. Dar 
îndată ce se apropie, dindărătul unui stâlp se arătă un zdrahon 
cu priviri cercetătoare. ÎI linişti și pe el cu legitimaţia și-și luă 
locul, pe partea opusă a peronului, în dreptul vagonului salon cu 
care urma să călătorească mareșalul. 

După o jumătate de oră de așteptare plicticoasă, mișcare în 
gară. Vardiști mustăcioși îndepărtară lumea; patrule cu uniforme 
sclipitoare tăiară potecă între intrarea gării și peron, apoi 
răsunară pașii cadenţaţi ai gărzii și, în sfârșit, înconjurat de 
rumoarea respectuoasă a micii sale suite, apăru mareșalul, bine 


dispus, pășind grăbit spre trenul care-l aștepta sub presiune. 
Omul adus de spate mai aruncă o privire asupra liniilor pustii, 
încredințându-se că niciun terorist nu se află prin preajmă, și se 
dădu mai aproape, cu tainica speranţă că unul dintre mai-marii 
poliţiei secrete își va opri privirea asupra modestei sale 
persoane. Dar toţi cei de față erau absorbiți de prezența 
mareșalului; giranţii posturilor administrative, numiţi de trupele 
de ocupaţie, așteptau respectuoși ca Mackensen să dea mâna 
cu ajutoarele sale din Oberkomando, apoi strânseră și ei cu zel 
mâna întinsă, de pe scara vagonului, scurt și cam fără chef. 

Mareșalul mai urcă o treaptă, privi decis spre locomotivă și 
rosti cu siguranţa de sine a omului care știe că vorbele sale vor 
rămâne în istorie: 

— La revedere, domnilor, peste două săptămâni, la lași! 


În noaptea de 5 spre 6 august 1917, pe când mareșalul se 
odihnea în vagonul confortabil ce-l ducea spre front, artileria 
germană dintre Siret și Făurei începu să bombardeze atât 
trupele rusești din faţă, cât și poziţiile române de peste râu. Trei 
divizii formau prima linie de atac, care asculta cu înfiorare 
bubuitul tunurilor. În zorii zilei, proiectilelor explozive li se 
adăugară bombe cu gaze toxice. Un nor otrăvitor, ajutat de 
ușoara briză a dimineţii, se răspândi peste liniile Diviziei 34 
ruse. Apoi cele trei divizii plecară la atac. Trupele ruse, cu 
rândurile împuţinate de canonadă, începură să se retragă. 
Diviziile germane trecură Putna, apoi Scovarga și Putna Seacă, 
înaintând mereu spre nord. Comandamentul rus se adresă 
Corpului 6 armată român, cerând ajutor... 


Corpul 6 Armată își avea punctul de comanda la Ivești, într-o 
casă frumoasă de pe șoseaua naţională. Generalul Grigorescu 
tocmai stabilea graficul de mișcare a diviziilor 5 și 9, care 
urmau, potrivit ordinelor Marelui Cartier, să înlocuiască trupele 
ruse de la vest de Siret, când veni vestea despre atacul german. 

Mesajele se succedau cu iuțeală, în fiecare minut, subliniind 
parcă gravitatea situaţiei: 

— Inamicul a trecut Putna... 

— Comandamentul rus cere ajutor în artilerie... 

— Comandamentul Armatei ordonă să luăm toate 


dispozițiunile necesare pentru restabilirea situaţiei... 

— Podul de vase trebuie menținut cu orice preţ... 

— Inamicul atacă pe aripa dreaptă, încearcă să treacă 
Siretul... 

— Marele Cartier ordonă să grăbim trecerea peste Siret... 

— Ordin să trimitem un regiment de infanterie și un divizion 
de artilerie în pădurea Nemţeanca... 

Fără să se lase copleșit de această avalanșă, generalul își 
alcătui cu sânge rece planul de acţiune. Pe hartă se adunau 
mereu elementele nou intervenite în situația frontului; 
telefoniștii repetau frânturi de mesaje, telegraful de campanie 
ţăcânea de zor; agenţi de legătură intrau și ieșeau... 

— Pornim imediat la acţiune, ordonă generalul. Divizia 5 să 
trimită un regiment de infanterie și toată artileria în ajutorul 
Diviziei ruse! 


Regimentul 32 Mircea din Divizia 5 primi ordin să ocupe 
dispozitivul de luptă în sectorul Moara Albă-Străjescu. După un 
marș forţat de patru ore, prin căldura toridă a după-amiezii de 
august, infanteriștii trecură pe înserat marele pod de la 
Cosmești, din spatele frontului, și începură să se apropie de 
poziţii. Batalionul întâi o luă spre satul Străjescu. Graba cu care 
se desfășuraseră evenimentele nu îngăduise o cercetare a 
terenului; cui îi mai ardea de cercetare când frontul era spart? 
Înaintând în toiul nopţii spre satul cufundat în beznă, batalionul 
fu atacat prin surprindere, de la mică distanţă, cu foc de 
mitraliere. Într-o clipă zeci de morți și răniţi; ostașii se 
adăpostiră, începură să-și sape, la lumina rachetelor și 
exploziilor, măști și șanțuri de apărare. Istoviţi de marșul forțat, 
lucrară toată noaptea, sub focul dușman. In zorii zilei de 7 
august, primele patrule de cercetare inamice se apropiară de 
liniile lor. 

— Nu trage nimeni! strigară comandanții de companii. Lăsaţi-i 
să se apropie... Fiţi gata... Foc! 

Sute de arme pocniră în aceeași clipă. Din flancuri le ţineau 
isonul mitralierele. Mulţi dintre cercetașii dușmani căzură; 
ceilalți fugiră spre poziţiile lor. 

— Nu le-a mers! râseră ostașii. 

Un avion de cercetare își făcu apariţia deasupra poziţiilor. 


Ostașii îndreptară armele spre el. Avionul dădu roată peste 
tranșeele săpate în grabă și dispăru de unde venise, urmărit de 
focurile infanteriștilor 

La ora 7, după recunoașterea aeriană, artileria dușmană bătu 
cu îndoită precizie poziţiile regimentului. La 9,30 infanteria 
inamică încercă un nou atac. Armele și mitralierele regimentului 
îi ţinură pe loc pe atacatori. Avionul de reglaj își făcu iarăși 
apariţia. De astă dată, artileria germană părea hotărâtă să 
pulverizeze regimentul. Obuzele cădeau la fiecare pas, năruind 
slabele lucrări de apărare improvizate în grabă. Strigătele 
răniților răsunau de pretutindeni. Sanitarii abia izbuteau să lege 
în grabă rănile. Timp de o oră, artileria bătu cu violenţă poziția 
regimentului. Apoi, îndată după încetarea bombardamentului, se 
arătă infanteria germană... Batalionul 2, aflat pe direcția 
principală a atacului, primi dușmanul cu foc viu; plutonul de 
mitraliere al sublocotenentului Caracaș L. lon, din batalionul 3, 
își mascase mitralierele într-o margine și lovea din flanc valurile 
de atacatori. Noi și noi rezerve inamice încercau să întărească 
șuvoiul subţiat de focurile românilor, dar în zadar. Infanteria se 
retrase iarăși pe poziţiile iniţiale și artileria își reîncepu bătaia 
crâncenă. 

— Mai aveţi cartușe? întrebă comandantul regimentului. 

— Sunt pe terminate, se răspunse din flancul drept. 

— Sunt pe terminate, comunică centrul. 

— Sunt pe terminate, răspunse sublocotenentul Nicolau Emil. 
Terminăm cartușele, luptăm cu grenadele, terminăm grenadele, 
luptăm cu baioneta, dar din loc nu ne vom clinti! 

Al treilea atac porni la ora 13. De astă dată dușmanul nu mai 
îndrăzni să atace direct, ci încercă să lovească flancurile. În 
dreapta regimentului, brigada trimise două batalioane din 
rezervă; în stânga, primi ordin să atace batalionul 3, comandat 
de maiorul lonescu Atanase. 

Maiorul lonescu se afla în adăpostul său, unde era mare 
zăpușeală. Stătea omul numai în cămașă. Și ceilalți ostași din 
batalion, sub soarele torid de august, își lepădaseră vestoanele 
și căștile. Când primi ordinul de contraatac, maiorul nu mai avu 
răbdare să-și rânduiască ţinuta. Țâșni din adăpost, dădu 
ordinele cuvenite comandanților de companii, și se avântă spre 
inamic. Electrizaţi de exemplul maiorului, soldaţii și ofiţerii 


puseră mâna pe arme și se repeziră spre dușman. 

Vederea acelei trupe ciudate, în cămăși albe și cu capul gol, 
semănă derută în rândul atacatorilor. „Am crezut că sunt 
africani”, declarau mai apoi prizonierii nemți. Valul de atac bătu 
din nou în retragere... 

Spre seară, din batalioanele 1 și 2 mai rămaseră teferi 160 de 
oameni, din care se constitui un singur batalion, trecut în 
rezerva sectorului. 

2. 


Nr. 40 din 7 august 1917 
ORDIN OPERATIV 
Către Armata | și a Il-a 


1. Inamicul, cu forte deocamdată superioare, continuă să 
înainteze pe frontul Corpului 7 armată rus. În după-amiaza zilei 
de 7 august elementele sale au ajuns până la calea ferată 
Mărășești-Cosmești, între șosea și Siret. 

2. Dată fiind situația creată prin această înaintare și în scopul 
de a se forma puternice rezerve cu care să se poată opri 
înaintarea inamicului și restabili situația, se ordonă: 

a. Armata a Il-a va retrage centrul și stânga sa pe linia dealul 
Slatinei (cota 855), cota 625, Momâia; (...) retragerea va începe 
în noaptea de 8—9 august; Comandamentul Armatei va grupa 
forțele sale astfel încât să poată dispune, în timpul cel mai scurt, 
înapoia aripei sale stângi, de o puternică rezervă. (...) 


Din înalt ordin 
Șeful de stat major general al Armatei 
General PREZAN 


Ofensiva austro-germană de la Oituz începu la 8 august, ora 6 
dimineaţa. Atacul infanteriei fu precedat de un puternic 
bombardament de artilerie. Rețelele de sârmă și șanțurile 
românilor fură amestecate cu pământul; numeroși morți și răniţi 
se semnalaseră încă înainte de declanșarea atacului... 

În sectorul Oituzului, direcţia principală, inamicul rupse frontul 
Regimentului 16 Suceava, la flancul stâng. Cota Ungureanu, 
împresurată din toate părţile, era apărată cu deznădejde de 


ostașii companiilor 9 și 10. Atacuri și contraatacuri se dădură 
pentru fiecare palmă de teren; când inamicul văzu că-și irosește 
forțele zadarnic, se retrase. Urmă un violent bombardament de 
artilerie. Exploziile preschimbară într-un imens cimitir dealul 
Ungureanu, care străjuiește valea Oituzului la nord-est de 
Grozești. Regimentul se retrase cu 700 de metri, pe vârful 
lordogatu. 

In dimineaţa următoare, unităţile refăcute încercară un 
contraatac, dar după un kilometru de înaintare, un puternic 
baraj de artilerie le ţintui pe loc. Atacul inamic, lovind simultan 
poziţiile din întregul sector, progresa. Spre seară, comandantul 
ordonă retragerea pe un aliniament mai scurt și mai puternic. 
Manevra se execută la adăpostul întunericului; regimentele își 
ocupară noile poziţii, pe crestele de deal din faţa satului 
Grozești, și începură să-și sape adăposturi. 

La 10 august, inamicul reîncepu ofensiva. Rămășițele 
unităţilor, care de două zile și două nopţi nu cunoscuseră 
odihna, rezistau eroic. Comandantul Regimentului 16 Suceava 
adună vreo sută de oameni, ocupă cu ei creasta dealului Coșna, 
în dreapta Grozeștilor, și încearcă un contraatac. Căpitanul 
francez Paul Berge, atașat regimentului, căzu în timpul iureșului, 
strigând: „Înainte, băieţi, mereu înainte!” 

Spre seară, recunoașterile furișate peste culmile împădurite 
aduseră vestea că pe șoseaua Oituzului s-a adunat cavaleria 
inamică și trei batalioane de infanterie se apropie de front. Era 
limpede că dușmanul se pregătea să forțeze defileul Grozeștilor, 
să-și deschidă drum spre Moldova... 


11 august. În zorii zilei, cu caii în spume, cavaleriștii Diviziei 1 
ajunseră la Onești. Erau primele întăriri pe care comandamentul 
izbutise să le aducă în sprijinul frontului de la Oituz. Un ofițer de 
stat major arătă comandantului diviziei, pe hartă, poziţia pe care 
urmau s-o ocupe cavaleriștii la nord-est de Grozești, în fața 
dealului Coșna, unde în zilele precedente curseseră râuri de 
sânge... 

Cele două brigăzi, descălecate, se constituiră ca două 
batalioane, și-și împărţiră direcţiile de luptă. Două sate, Balina și 
Nicorești, din nordul văii, le slujeau drept bază de plecare... 


Din amintirile generalului-locotenent în rezervă 
Marcel Olteanu, fost sublocotenent în 
Regimentul 5 roșiori 

Atacul nostru a fost impetuos. Călăreții au înaintat nepăsători 
de moarte, prin ploaia de gloanțe și grenade lovind cu necruțare 
inamicul. In scurt timp, ei pun stăpânire pe Dealul Știborului și 
cuceresc linia Poiana lui Boboc - cota 629 est de Coșna. În 
fruntea escadronului său, căpitanul Brăileanu cade, răpus de o 
grenadă, cu îndemnul: „Inainte, băieți!” Ecoul pădurii amplifică 
șuieratul gloanțelor și tunetul mortierelor de tranșee. În pofida 
loviturilor primite, atacul progresează repede. Un glont 
străpunge casca locotenentului Emil Vasilescu, rănindu-l grav. 
Câţiva ostași sunt secerați de mitraliere. În flancul stâng 
inamicul încearcă să stăvilească atacul nostru. Plutonul 
sublocotenentului Boboc, din linia a doua, intervine prompt și-l 
dă peste cap. Roșiorii înaintează urcând panta abruptă, până la 
o sută de metri de meterezul dușmanului, unde stau la pândă 
vânători de munte wiirtemburghezi, sprijiniți de patru mitraliere. 
Un „ura” formidabil despică văzduhul și călăreții se avântă la 
atac, hotărâți să învingă ori să piară cu toții. Au învins! 


De la Bogdănești, din spatele frontului. Regimentul 1 vânători 
primi și el ordin să înainteze spre Grozești. Cele două batalioane 
porniră unul prin dreapta, altul prin stânga șoselei. Artileria 
inamică încerca zadarnic să le stăvilească marșul. În livezile de 
la intrarea Grozeștilor căzură cei dintâi răniţi. Apoi mitralierele 
vrăjmașe începură să tragă și ele. Dar vânătorii înaintau ca un 
val nestăvilit. Castelul Negroponte, de pe o înălţime din nordul 
satului, fuse cucerit de vânători. Până spre seară, luptele 
continuară pentru fiecare capăt de uliţă, pentru fiecare casă. 
Grozeștii, satul din capătul defileului Oituz, rămase împărţit între 
cei doi adversari... 


3: 


Relatarea lui Burducea Alexandru, de 85 de ani, 
din orașul Tg. Bujor, făcuta autorului în 
primăvara anului 1977 
Eram sergent, șef de tun în Regimentul 28/3 obuziere. 


Am venit cu trenul de la Hirlău, la Hanu Conachi ne-au 
debarcat și am plecat către Siret. Când să intrăm pe poziții, la 
Doaga, nemtii trag cu greaua. Au lovit doi oameni și doi cai. Cin’ 
să tragă tunul? Am pus mâna să-l împingem. Și colonelul 
împingea la tun. 

Ne-am instalat și-am început focul. Trăgeau nemții, trăgeam 
și noi, de se loveau proiectilele în aer. Nu merge telefonul, du-te 
caporale și vezi ce-i. Caporalul mort. Atunci mă duc eu. Nemtii 
mă văd, trag pe lângă mine. Noroc cu ploaia, că s-a-ntunecat și 
m-au pierdut nemții. Am legat firul, am venit înapoi. 

Nu vă lăsați, ne-a spus colonelul. Nu vă lăsați, că neamțul 
vrea să bea cafea la lași! 

Si nu ne-am lăsat. 


Regimentul 34 Constanţa ajunse pe front când nu se luminase 
bine de ziuă. Împreună cu Regimentul 36, el forma prima linie a 
Diviziei a 9-a, care venise să înlocuiască trupele Diviziei 71 ruse. 
Ostașii se opriră pe șoseaua Panciu-Tecuci. Plutoanele începură 
să se înșire în șanțul de nord al șoselei și să adâncească 
adăposturile și gropile pentru trăgători. 

— Săpaţi cu sârg, fraţilor, spuse căpitanul Ștefănescu, 
comandant de batalion. Nemţii sunt hotărâți să ne dea peste 
cap. 

— Și noi suntem hotărâți să nu-i lăsăm, râse un sergent. Păcat 
că ne-au dat în rezerva regimentului. 

— Ți-e teamă că n-o s-auzi gloanţele piuind pe la urechi, râse 
căpitanul. 

— Gloanţele? spuse sergentul. Păi la Amzacea îmi ciuruiseră 
poalele mantăii. 

Căpitanul surâse. Avea, în dreapta și-n stânga lui, câțiva 
ostași cu chipurile bărboase, înăsprite de soare și vânt. Luptase 
împreună cu ei în Dobrogea, toamna trecută, pe când era încă 
locotenent. 

— Sau la Topraisar, adaugă altul ștergându-și sudoarea de pe 
frunte. 

— Acu te-ai găsit să vorbești de Topraisar? se încruntă primul 
ostaș. 

— Păi n-a fost isprava noastră? Le-am luat nemților șapte 
tunuri... 


— Și dom’ căpitan a primit șapte gloanţe... 

— Șapte? se miră un recrut 

— Șapte, râse căpitanul Ștefănescu. Se mirau și doctorii cum 
de-am scăpat cu viaţă. 

Recrutul începu să sape mai îndârijit, înfiorat de gândul că aici, 
pe front, gloantele sunt un lucru obișnuit, despre care se 
vorbește cu zâmbetul pe buze. 

Bombardamentul de artilerie se dezlănțui de la amiază. Obuze 
de tot felul cădeau în susul șoselei, zguduind pământul. 
Tăvălugul de foc avea în el ceva metodic: loviturile cădeau ca 
ploaia pe o porţiune de teren, pentru ca mai apoi să se mute, cu 
aceeași precizie, în zona alăturată. Din urmă, de pe malul 
Siretului și până sus, pe dealuri, răspundea cu sârg artileria 
ruso-română. 

— Nu mai încetează odată? strigă recrutul asurzit de explozii. 

— Incă e bine. Când or înceta cu tunul, pornesc la atac, îi 
răspunse unul dintre veterani. 

Intr-adevăr, la ora 18,30 focul artileriei se mută deodată mult 
în spatele primei linii. Infanteria dușmană se ridică la atac. Din 
șanțurile lor, cu armele gata, ostașii noștri priveau cu înfrigurare 
puhoiul de uniforme cenușii ce invadau câmpul din fața lor. 
Deodată începură să tragă tunurile și mitralierele noastre: un 
foc aprig, de baraj. Dar inamicul era prea numeros; batalioane 
după batalioane se ridicau din tranșee și porneau în fugă spre 
liniile românești. Lupta se dădea acum în faţa batalionului, în 
linia întâi de tranșee. Copleșiţi de năvala inamică, apărătorii 
acelei linii începură să se retragă. Un agent veni în fugă, 
aproape fără să se mai ferească de gloanţe, aducând 
căpitanului Ștefănescu ordinul de contraatac. 

— Inainte, băieţi! După mine! strigă căpitanul sărind din 
adăpost. 

Valurile de ostași îl urmară, trăgând din mers și strigând ura; 
îndemnurile comandantului răsunau mereu, printre exploziile 
grenadelor și pocnetele armelor; pas cu pas, inamicul începu să 
dea înapoi. 

Lovit de un glonț, căpitanul căzu ca fulgerat; unul dintre 
comandanții de companie ridică braţul, dădu un strigăt de 
încurajare și plutoanele porniră din nou înainte. Din șanțurile pe 
care abia le ocupaseră, dușmanii începură să fugă. 


— După ei, băieţi! strigau comandanții de plutoane. 

— Pe ei, fraţilor! răcneau sergenţii. 

Ostașii batalionului depășiră linia cucerită pentru o clipă de 
inamic, trecură în goană peste „pământul nimănui”, traversară 
Sușiţa Seacă și ajunseră în prima linie de tranșee dușmană. 
Inamicii care nu putuseră scăpa cu fuga ridicară mâinile. 
Batalionul captură 63 de prizonieri, între care și un ofiţer. 

— Săracul dom'căpitan, n-a avut noroc să ne vadă biruind, 
spuse sergentul. 

— A avut moarte de erou, spuse un tânăr locotenent, 
ștergându-și sângele care-i șiroia din rana de la frunte. 


De la gară, șoseaua șerpuia printre pâlcuri de copaci și se 
pierdea în umbra dealurilor albastre din zare. Crivăţ se opri o 
clipă pe scara vagonului, până când trenul încetini; apoi sări din 
mers. In urma lui veneau alţi ostași, cu raniţe, cu cutii de 
cartușe... O porni în pas grăbit spre clădirea frumoasă din 
Onești, unde știa că se află cartierul corpului de armată. In faţa 
clădirii se opri surprins. Văzu ușile deschise, câteva hârtii 
răspândite. Se apropie de santinela care-și răsucea o ţigară: 

— Ce-i pe aici, camarade? 

— Trăiţi dom’ căpitan, or plecat. Umblă vorba că nemţii ne bat 
pe valea Oituzului și-au să vină încoace cu putere multă. Dar eu 
nu cred că-i lasă ai noștri așa ușor. Da cei mari așa au hotărât și 
s-or pus la camioane și-or plecat. 

— Ai luptat și astă-toamnă? 

— Păi! Două luni încheiate Pe urmă m-a ajuns un pârlit de 
glonţ colea, sub coaste. Toţi credeau că mă duc. Nu m-am dus... 

— Și încotro au luat-o cu camioanele? 

— Mie nu mi-au lăsat vorbă. M-au pus de pază și eu stau de 
pază. Ordin. Se zice că vine generalul Averescu aici, la Oituz. Păi 
dacă vine el, e bine. Inseamnă că o să-i batem, nu-i așa dom’ 
căpitan? 

— O să-i batem, îl încredinţă Crivăţ. 

Porni mai departe, pe șoseaua naţională. Casele mai fumegau 
încă. După un colț, un bătrânel se străduia să stingă cu apă 
resturile unui șopron prăbușit. Mai încolo, în mijlocul șoselei se 
căsca o groapă uriașă. Işi aminti vorbele unui tunar: când trage 
„greaua”, face niște gropi de poţi adăposti casa în ele... 


Îl ajunse din urmă un atelaj de artilerie cu patru cai, dar fără 
tun. Făcu semn și ostașul de pe cheson trase de hățuri. 

— Incotro, camarade? 

— La Grozești, dom' căpitan. E ordin să evacuăm artileria 
grea. O mutăm mai-napoi, că dacă se împinge dușmanul... 

— Mă iei și pe mine? 

— Poftiţi, să trăiţi. Numai că o să ne scuture... 

Crivăţ urcă lângă el, pe scaunul îngust de fier, acoperit cu o 
pătură veche, care ţinea loc de capră. Caii porniră în trap ușor. 

— Ce-i pe front? întrebă căpitanul. 

— Urgie mare, dom’ căpitan. De trei zile ne pisează ca pe noi. 
Pe dealuri stau morții ne-ngropaţi, cu sutele. 

— Pe unde-au ajuns nemţii? 

— Pe șosea, au rămas între Herăstrău și Grozești. Cu toată 
ofensiva lor. Se ţin tari ai noștri. În dreapta, au luat Ungureanul, 
dar ai noștri stau pe Muncel și nu-i lasă să treacă valea. În 
stânga ar fi ajuns aproape de Sticlărie. Trei zile ca să înainteze 
un kilometru-doi. Nu ne lăsam nici noi așa ușor... 

Caii mergeau în trap, ușuraţi de povara pe care o trăgeau de 
obicei. Soldatul plescăi din limbă și-și trecu palma peste obrazul 
neras de câteva zile. Crivăţ îl privea cu coada ochiului și se 
gândea la această mulţime anonimă, pe care în comunicate o 
exprimau doar cifrele: „pierderi - atâţia oameni de trupă...” Dar 
ei duc greul războaielor, gândi tulburat căpitanul. Ei sapă 
tranșee, rabdă de sete și de foame, merg zeci de kilometri pe 
jos... Văzuse din tren batalioanele în marș forțat spre Oituz. 
Văzuse escadroanele de cavalerie înșirate pe șoseaua Adjudului. 
Nu merită să piardă, își spuse. Sunt tari sufletește, sunt plini de 
speranţă și de vigoare... 

De la o vreme, bubuitul tunului începu să se audă distinct. 
Trecură pe lângă o formaţie în marș. Marș forţat, ca de obicei. 
Aproape o fugă, spre frontul al cărui vuiet se auzea tot mai 
limpede în valea largă, mărginită de dealuri împădurite. 

— Bogdănești, spuse soldatul arătând cu biciul spre casele 
care se iviră de după un cot al drumului. De-aici au plecat azi- 
dimineaţă vânătorii. S-au dus pe două părți, la Grozești. Unii 
spun că ar fi pus mâna pe castelul Negroponte, de-l luaseră 
nemţii aseară. Acuma au început să ne vină ajutoare; poate i-om 
dovedi... 


4. 


DARE DE SEAMĂ 
asupra evenimentelor petrecute pe frontul 
Armatei 1 de la 10 august 1917, ora 7, 
până la 11 august 1917, ora 7 

La ora 17 atacul infanteriei s-a dezlăntuit pe întreg frontul 
Corpului 6 armată. 

Frontul Diviziei 9. Atacul ajunge la prima linie de tranșee 
inamică, pe care o ocupă; din cauza pierderilor mari suferite de 
trupele diviziei această linie a fost părăsită, după ordinul 
comandantului diviziei, trupele retrăgându-se pe vechea linie. 

La ora 20.15, în urma unei pregătiri de artilerie de o oră, 
Divizia 9, întărită cu Regimentul 35 infanterie, dezlăntuie un nou 
atac (...) înaintând la aripa dreaptă câteva sute de metri. 

Divizia 5, în urma unui atac viguros, pune la aripa sa stânga 
stăpânire aproape completă pe satul Doaga... 


Comandantul Diviziei 9, generalul Scărișoreanu, cunoștea 
bine vitejia și puterea de rezistență a ostașilor săi. In Dobrogea 
și pe Neajlov, ofițerii și ostașii dăduseră probe de eroism 
înăltțător; recruții care completaseră rândurile rărite ale 
regimentelor aflaseră de la „veterani” întâmplările pline de 
semnificație ale campaniei din 1916 și visau, la rândul lor, fapte 
eroice... 

La 11 august, după două zile de luptă, frontul diviziei era 
sinuos, în unele locuri se afla mai înaintat și primejduit de 
atacuri din flanc; generalul hotărî să-și rectifice frontul, 
împingând, printr-o ofensivă puternică, întreaga divizie pe linia 
Șușiţa-Valea Jugastru-Doaga. El întări frontul cu Regimentul 40 
Călugăreni și cu Regimentul 35, păstrat în rezervă. Unităţile care 
suferiseră pierderi mari în zilele precedente erau completate și 
reorganizate; ostașii își ocupau, chiar sub focul dușman, bazele 
de plecare la atac... 

În dreapta diviziei, dincolo de calea ferată Focșani-Mărășești, 
se aflau trupe din Armata a IV-a rusă comandată de generalul 
Ragoza. 

La ora 16,30, generalul Scărișoreanu dăduse ordinul pentru 


atacul general. Cu câteva minute înainte, primi vestea că 
trupele ruse din dreapta se retrag. Prin spărtura produsă, nemţii 
înaintau  năvalnic, ameninţându-i flancul drept și spatele. 
Situaţia diviziei era disperată. Atacată din sud și din vest, ea 
trebui să-și retragă aripa dreaptă, formând din Regimentul 40 
un scut în faţa satului Mărășești. Mitralierele germane secerau 
cu furie rândurile regimentului; nemţii trecuseră de fabrica de 
zahăr și încercau să încercuiască regimentul. Ostașii luptară 
până la ultimul cartuș; în faţa poziţiilor se adunară mormane de 
morți și răniţi; inamicul se apropia de sat... 

Rezistența Regimentului 40 întârzie înaintarea germană. lată 
din urmă, răzbunători, alergând în ajutor ostașii Regimentului 9 
vânători, ultima rezervă a diviziei. Trupele germane fură 
surprinse de acest atac și dădură înapoi; din gară mitralierele 
române revărsau șuvoi de foc; la fabrica de zahăr se instalaseră 
mitraliere care băteau flancul atacatorilor... 

Căderea serii întrerupse lupta. Inamicul nu izbutise să 
pătrundă în satul Mărășești. 


Telegraful de campanie ţăcăni mărunt câteva clipe. În 
încăpere era liniște; deodată se auzi glasul telegrafistului care 
tălmăcea cuvintele pe măsură ce se desfășurau pe panglica 
îngustă. 

— Generalul Cristescu... intenţionează... să se retragă... la 
nord de Trotuș... l-am spus să mai... reflecteze. Ce părere ai... 
Grigorescule. 

Generalul Grigorescu făcu câţiva pași, iritat. Telegrafistul, un 
recrut tuns în cap, încerca să rânduiască banda îngustă de 
hârtie care șerpuia pe dușumea. Generalul se apropie de el și-i 
arătă cu degetul spre manipulatorul telegrafului. 

— Trebuie să rezistăm cu orice preţ pe frontul pe care ne 
găsim, dictă el. A ne retrage înseamnă a ceda și restul Moldovei. 
De aceea, cu tot pesimismul unora, voi ţine frontul cu forțele 
actuale și cu cele ce vor sosi în zonă. 

Aparatul ţăcăni iarăși și panglica albă începu să se 
desfășoare. 

— Crezi că ai să ţii frontul cu aceste forțe? întrebă generalul 
Prezan. Îţi iei răspunderea? E 

— Voi ţine frontul printr-o defensivă dârză și încăpăţânată. Imi 


iau răspunderea. 

Telegrafistul, în timp ce transmitea mesajul, își întoarse faţa, 
brusc luminată, spre general. Grigorescu îi zâmbi și așteptă. 
Aparatul ţăcăni iarăși; telegrafistul tălmăci grăbit: 

— Împărtășesc... punctul de vedere... al dumitale. Vei primi... 
imediat... ordin... în acest sens... Te...  îmbrăţișez... 
Grigorescule... 

Ordinul veni la ora 22,30: printr-o telegramă cifrată, generalul 
Eremia Grigorescu era numit comandantul Armatei |. Generalul 
nu păru emoţionat de această veste; dimpotrivă, rămase calm și 
împărţi ordine în dreapta și-n stânga, după cum îi era obiceiul: 

— Comandanții de corpuri și divizii să se prezinte la punctul 
de comandă la Cosmești... Vreau rapoarte despre starea 
frontului... Pregătiţi ordine de numire pentru membrii statului 
major. Ofițerii de la Corpul 6 vor veni cu mine la Armată... 
Cineva să scrie ordinul de zi... 

Aghiotantul avea carnetul pregătit. Generalul începu să 
dicteze: 


12 august 1917 
ORDINUL DE ZI NR. 32 

În vremurile destul de grele prin care trecem iau conducerea 
încercatelor și bravelor divizii ale Corpurilor 3, 5 și 6 de armată 
române și Corpului 7 rus. Am deplină convingere că de la 
general până la soldat, toti ostașii Armatei | vor şti să 
disprețuiască moartea, apărând cu pieptul lor pământul ce ne-a 
mai rămas nepângărit de dușman, până ce ne vom învrednici 

să-l izgonim dincolo de hotarele locuite de români... 


5. 


— Domnule general, grănicerii întârzie. 

— Telefonul, spuse scurt Averescu 

Ressel învârti cu sârg manivela, chemă de câteva ori 
zadarnic, apoi primi răspuns și întinse receptorul generalului. 

— Alo! spuse Averescu. Domnule colonel, trebuie să începeţi 
atacul. 

— Nu mi-a sosit încă batalionul trei și nici muniţiile. Nu am 
grenade de mână, domnule general. În faţă sunt rețele de 


sârmă, cum le distrugem? 

— Trebuie să începeţi atacul, repetă Averescu. Vom porni pe 
tot frontul odată. Nu admit întârzieri! 

Se întoarse spre comandantul Diviziei 6: 

— Atacăm simultan, pe tot frontul. Nu se poate altfel! 

Era ora 8 dimineaţă, 13 august 1917. Contraofensiva de la 
Oituz părea să se clatine când nici nu începuse bine. Generalul 
se ridică nerăbdător și ieși în curte. Ceilalţi îl urmară. De aici 
aveau perspectiva largă a dealurilor care înconjurau Grozeștii. 

— Să plece brigada treisprezece! spuse generalul. Daţi-mi un 
binoclu. 

Telefoniștii repetară ordinul în telefoanele de campanie: 

— Să plece cavaleria spre Coșna! 

Prin binoclu, se vedeau șirurile de ostași pornind la atac. 
Dealul Coșna, din dreapta Grozeștilor, era înțesat cu artilerie și 
mitraliere inamice. Patru baterii începură să tragă „la gura 
țevii”, încercând să împiedice urcușul impetuos al cavaleriștilor 
descălecaţi, al infanteriștilor și grănicerilor. Incepură să cadă, 
loviți de gloanţe, cei dintâi dintre atacatori. Generalul privea cu 
o strângere de inimă siluetele subțiri, înconjurate de fumul 
loviturilor de baraj ale artileriei. Sub creasta Coșnei, ostașii se 
opriră și se adăpostiră pe după pietre. De sus, din vârf, 
mitralierele dușmane hohoteau pe întrecute. Când și când, pe 
povârniș, se rostogoleau grenade care explodau printre copaci. 

— leri am fost la Tirgu-Ocna, spuse generalul parcă pentru 
sine. Batalionul de munte a făcut minuni. N-am văzut încă 
oameni atât de hotărâți și fără frică. La Cireșoaia s-au purtat ca 
niște eroi. 

— Pierderi mari? întrebă comandantul diviziei. 

— Necrezut de mici: doi morţi și nouăsprezece răniţi. Dar am 
salvat valea Trotușului... 

— Vom salva și Oituzul, spuse încet comandantul diviziei. 
Priviţi domnule general. Grănicerii atacă iar pe Coșna. 

Generalul duse binoclul la ochi. Văzu primii ostași ajunși pe 
coastă. Printre ei crescură într-o clipă stâlpi de pământ și de foc, 
dar iată tot batalionul ajuns sus. 

— Bine, băieţi, murmură generalul. Bravo, vitejilor! 


„„. Locotenentul lonescu înclină avionul și privi spre pământ. 


Sub copacii de pe malul Oituzului se vedea oarecare mișcare; 
făcu un viral, coborî mai mult și o luă chiar pe firul văii. Încercă 
să aprecieze mărimea trupei care se odihnea, probabil după un 
marș lung și greu, pe malul apei. Câţiva se spălau, alţii 
rămăseseră cu ochii ţintă spre avion. Mai încolo văzu caii 
păscând pe o poiană, spre marginea satului. Cam două 
batalioane, își spuse. Misiunea îndeplinită. Acum iarăși înălțime 
și... spre casă! 

Motorul își spori vuietul. În faţa cercului transparent ai elicei 
vedea cerul albastru, fără nori; viteza crescuse, avionul urcă o 
pantă nevăzută, depărtându-se de pământul ocupat de dușman. 
Deodată un nouraș alb se iți sub planul stâng: explozia abia se 
auzi prin vuietul motorului. De unde trag? se întrebă înciudat 
pilotul. Trase cu grijă de manșa, avionul descrise o curbă 
îndrăzneață, al doilea norișor rămase spre stânga, mai jos decât 
primul. Al treilea proiectil explodă chiar în preajma carlingii. 
Simţi ploaia de schije sfâșiind învelișul fuzelajului, împinse la 
maximum maneta de gaze și abia după aceea văzu pe picior, 
deasupra genunchiului, o pată întunecată. M-au lovit de data 
asta, gândi. Numai de-aș ajunge... 

Incercă să-și strângă rana cu mâna. Durerea ascuțită, tot mai 
puternică, îl făcu să-și încleșteze dinţii. Trecu de linia frontului și 
cobori spre șoseaua dinspre Onești. Locul era accidentat: în 
stânga o livadă, în dreapta un lan de porumb; singura salvare - 
șoseaua! 

Cu ultimele puteri izbuti să pună avionul pe direcție și să-l 
așeze pe drum, câţiva metri dincolo de o bucătărie de campanie 
ai cărei cai se ridicaseră, înnebuniţi de zgomot, în două picioare. 
Tăie contactul și abia atunci văzu în faţa ochilor scânteioarele 
lucitoare, pe un fond cenușiu tot mai întunecat, care vesteau 
apropierea leșinului. Cu ultimele puteri scrise de-a curmezișul 
hărţii: „Poiana Sărată-Oituz. 2 bat inf.” Apoi își pierdu 
cunoștința. 


„Prizonierul declară că soldații germani care au fost la Verdun 
și pe Somme nu au avut vreodată atâtea pierderi și nici nu au 
văzut luptând cu atâta înverșunare în contra lor ca aici”. 

Crivăț puse creionul jos. Işi aminti de aroganţa celui dintâi 
prizonier pe care-l interogase la începutul războiului. Un ofițer 


trufaș, sigur pe el și pe puterea armatei germane. Cât de 
departe i se păreau acele zile aspre și romantice, pline de 
încrederea avântului iniţial, pe drumurile Transilvaniei! De 
atunci trecuse prin atâtea peripeții, văzuse oameni murind în 
preajma lui, gustase pâinea amara a captivităţii și înfăptuise 
planuri nebunești; lumea cunoaște numele generalilor, dar 
războiul îl fac de fapt mulțimile: un sublocotenent de rezervă 
care-și adună o ceată de ţărani și soldaţi rătăciţi și atacă 
patrulele germane; o învăţătoare care preschimbă hărţile de 
școală în documente preţioase pentru cartierul general; un ostaș 
cu mâna amputată, care cere să revină pe front ca aruncător de 
grenade, fiindcă mai are o mână teafără, și a murit la datorie, în 
plină luptă; vestea făcuse ocolul corpului de armată, umpluse de 
mânie inimile și așa mânioase ale soldaţilor - caporalul Mușat a 
murit ca un eroul... 

— Domnule căpitan, atacul! 

Sări din adăpost, mai-mai să se izbească de bârna din susul 
intrării. Işi puse la-ndemână pistolul, dar agentul îi întinse o 
carabină și o cartușieră: 

— Luaţi-o pe asta, domnule căpitan. Face treabă mai bună! 

Grănicerii din ultimul batalion se pregăteau de luptă; Crivăţ se 
duse în preajma comandantului, îl auzi strigând cuvinte de 
îmbărbătare ostașilor, apoi ridicând pistolul: 

— Înainte! 

De sus, de pe Coșna, parcă fiecare copac începuse să scuipe 
gloanţe. In dreapta, în stânga, oameni cădeau fulgeraţi; unii 
dădeau un strigăt, alţii mureau în tăcere, cu dinţii strânși, cu 
mâinile încleștate pe arme... 

Zece sau douăzeci de metri, își spuse Crivăţ. Pe hartă nici n-ai 
loc să-i scrii. Probabil că în comunicatele oficiale nici nu se 
pomenește de ele. Dar cât sânge, câtă suferinţă, pentru acești 
zece sau douăzeci de metri! 

Cota 730 ajunse iarăși în mâinile românilor; până spre seară, 
șapte atacuri inamice se străduiră zadarnic să-i izgonească de 
acolo. 

La al șaptelea atac, Crivăţ se pomeni în mijlocul unei companii 
de ostași însângeraţi, care trăgeau de zor în valurile atacatorilor. 
Comandantul companiei era rănit; câţiva ostași muriseră în 
gropile pe care le apăraseră cu atâta îndârjire; ultimii 


supraviețuitori continuau să tragă, să arunce grenade, să 
reziste. 

— Ascultă comanda la mine, strigă Crivăţ. Înainte! 

Era un prilej bun să câștige un povârniș pietros, ca un prag 
răsărit în coasta dealului, de unde puteau lovi mai de departe pe 
atacatori. 

Ostașii se ridicară din adăposturile lor improvizate, alergară 
spre locul acela și se trântiră la pământ. De undeva, de sus, o 
rafală de mitralieră șfichiui piatra; un glonţ ricoșat îl lovi pe 
Crivăţ în umăr; se prăbuși cu fața la dușman. 


6. 


— Vine generalul, spuse Rodica îmbujorată de emoție. Luptele 
de la Oituz s-au terminat; nemţii n-au reușit să treacă. De furie, 
au distrus Tîrgu Ocna cu tunurile. 

— Mizerabilii! scrâșni rănitul din fundul cortului. 

Fata se întoarse spre el. 

— Ai prins glas, domnule aviator? Nu știu cum te cheamă. De 
când ai venit aici n-ai scos nicio vorbă. 

— Locotenent lonescu, spuse aviatorul cu greutate. Vasăzică 
am scăpat cu viaţă. Cum stau, soră? 

— Bine. Domnul doctor spune că peste două săptămâni poţi 
să dansezi. 

— O să danseze la nunta noastră, spuse Crivăţ încercând să 
întindă brațul teafăr spre Rodica. 

— Fii cuminte, îl mustră ea. N-ai auzit că vine generalul? 

— Vă iubiţi, așa-i? spuse locotenentul lonescu. 

Crivăţ se așeză pe patul lui, îi îndreptă pătura. 

— Ti-am spus: în două săptămâni facem nunta. 

— Așa grăbit? râse Rodica. 

— În război viaţa e scurtă. Trebuie trăită clipă de clipă... 

O mișcare se simţi la intrarea în cort. Fulgerară halate albe 
apoi în deschizătură se arătă silueta subţire a generalului. 

— Bună seara, vitejilor, spuse el. N-o să vă spun cuvinte mari. 
Tot ce pot spune e că „Trecătoarea de fier” și-a meritat numele. 
Dușmanul n-a trecut. Acolo, în trecătoare, s-a scris o pagină de 
istorie. Cu sângele vostru, dragii mei. Cu sângele celor care-au 
căzut la Oituz, pe câmpul de bătaie. Cu sângele soldatului 


român! 


Acţiunea cărții de față va continua într-o nouă lucrare, 
„Câmpia de foc”, inspirată din evenimentele de pe frontul 
Mărășeștilor.