Hans Lusthoff – Atacati in zori

W WCOMANDO WW W(WURMARIRI W Ww 
TERORISMW SPIONAJ li, SABOTAJE WRAZBOI 
OPERATIUNI DE GHERILA W ROMANE SENZATIONALE 


w ACTIUNI SPECIALE V 


ATACATI ÎN ZORI 


Hans H. Lusthoff 
ATACAȚI ÎN ZORI 


VA Lab 


Traducerea de Nicolae Baltă 


ISBN: 
973-9127-76-6 


Editura Z 
1998 


Capitolul 1 


Subofiţerul Hans Grober, V. Mann al Sicherheitsdienst!, puse 
teancul de documente pe biroul lui Gerhard Stark şi îi întinse ordinul 
de misiune al N.B.? 

— Foaia ta de drum, Sturmfuhrer! Plecăm să pregătim ofensiva cea 
mare. 

Sturmfuhrerul Gerhard Stark se uită la conţinutul teancului, aruncă 
o privire la nota de serviciu şi îl întrebă îngrijorat pe colegul său din 
Abwehr: 

— Când plecăm? 

— La miezul nopții. 

— Fir-ar să fie! 

— Te deranjează cu ceva? 

Stark dădu din umeri. 

— Nu pot să sufăr să plec pe neaşteptate! Ne anunţă mereu în 
ultimul moment. E nasol! 

— Totuşi, spuse Grober ironic, eşti celibatar. Dai o raită la bordel şi 
gata. Nu laşi aici o nevastă, ca mine. 

Şi, căzând brusc pe gânduri, adăugă: 

— Nimeni n-ar putea spune că Barbara mea nu-i frumoasă! 

Căută privirea lui Stark şi insistă: 

— E o adevărată frumuseţe! 

Sturmfuhrerul Stark nu răspunse. Se gândea la întâlnirea cu Franţa. 

Era fixată pentru a doua zi, iar plecarea aceasta neaşteptată dădea 
totul peste cap. Trebuia să ia legătura cu Franţa chiar astăzi şi să-i 
ceară instrucţiuni. 

Hans Grober se miră de tăcerea sa. 

— Nu crezi că Barbara mea e frumoasă? întrebă el, încruntând din 
sprâncene. 

Stark îşi drese glasul. 

— Barbara? O, da, e foarte frumoasă... şi credincioasă! Păcat că e 
deja căsătorită cu tine! 

Deschise din nou ordinul de misiune. 

— Deci, ne schimbăm numele? 

— Evident! replică sec Hans. Tu eşti Robi Audier, corespondent al 
ziarului Journal de Geneve, iar eu sunt Alee Emery, ziarist englez. 

Sturmfuhrerul citi nota de serviciu: 


1 Om de încredere al Serviciului de Securitate S.S. 

2 N.B. (Nachrichten Bureau): Biroul 2 nazist. 

3 Abwehr: serviciul de spionaj şi contraspionaj al armatei germane, aflat 
sub ordinele amiralului Canaris. 


„Prezentaţi-vă la orele 23:30 în tabără. La miezul nopţii veţi fi 
paraşutaţi lângă canalul Albert. Veţi fi sub ordinele 
Obersturmfuhrerului Otto Fratz.” 

Inălţându-şi capul, izbucni: 

— Aştia de la Securitate-s nişte pisălogi, cu deciziile şi ordinele lor 
în stil telegrafic! Nişte pisălogi de te calcă pe nervi! 

— Mai degrabă nişte viteji! replică Grober. Bagă de seamă că pe ei 
nu-i pândeşte nici un pericol! Stau tacticoşi la birourile lor, în timp ce 
noi suntem cascadorii marii ofensive! Noi, SS-iştii din Serviciul Special 
suntem adevărata carne de tun şi ajungem pe front înainte de 
începerea bătăliei propriu-zise! 

Sturmfuhrerul Stark împături ordinul de misiune şi aprobă: 

— Ai dreptate, Hans! Dacă suntem prinşi, suntem împuşcaţi fără 
judecată. 

Grober îşi duse degetul la buze: 

— Sst! Ordinul Fuhrerului! Suntem SS-işti şi nu discutăm ordinele. 
Pe deasupra, Otto vine şi el cu noi. Asta-ţi dă ceva siguranţă, nu-i aşa? 

Gerhard Stark se strâmbă, răsfrângându-şi buza de jos. 

— Ce să zic, smintitul ăla! 

Hans se apropie de camaradul său. 

— Ce ai de reproşat Obersturmfuhrerului! 

— E un maniac al Partidului. lar pe deasupra, e un desfrânat şi un 
înfumurat! 

— Taci din gură! replică Hans. Otto Fratz şi-a dovedit meritele. Nu 
se teme de pericol, sfidează moartea... Nu-şi pierde cumpătul şi se 
descurcă în orice situaţie. 

Stark râse batjocoritor. 

— lar cu privirea lui languroasă şi mutra brăzdată de cicatrice, pune 
jos toate femeile... chiar şi pe cele mai credincioase! 

Hans Grober se înroşi. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Spun doar ce cred. 

Hans îl apucă pe camaradul său de veston. 

— Spune tot ce ai de zis sau te omor! 

Gerhard Stark deveni evaziv. 

— Nu te enerva. Am zis şi eu aşa! 

Hans însă îl scutură pe Gerhard şi strigă: 

— Te refereai la Barbara. Ce ştii? Spune! 

— Dă-mi drumul! 

— Zi mai întâi! 

— Bine. Dacă insişti atâta şi dat fiind că eşti prietenul meu cel mai 
bun din serviciul ăsta, o să-ţi spun că ar trebui să ai orbul găinilor ca 
să nu observi cât de mult îi place Barbara lui Otto. 

— Asta-i tot? 


— La ultimul bal, nu a dansat decât cu ea. 

— Dar... Barbara? 

— De fiecare dată când o invitam pe soţia ta la un vals, îmi 
răspundea: „Imi pare rău, i l-am promis Obersturmfuhrerului” 

— Aşa deci! exclamă Hans, uşurat. Barbara preferă uniforma 
ofițerească, mai ales la un bal. E o chestie foarte feminină! 

li dădu drumul camaradului său şi îl înghionti amical. 

— Chiar tu ai spus că Barbara e frumoasă şi credincioasă! Aşa e. Mă 
iubeşte. Nu m-ar înşela niciodată! 

Stark se strâmbă, fără să răspundă. 

Grober îl privi câteva clipe, apoi, gânditor, îşi luă teancul de 
documente, identic cu al lui Stark. 

— Auf Wiedersehen, Sturmfuhrer, spuse el. Comandamentul mi-a 
dat liber ca să stau cu soţia mea până la plecare. La revedere! Ne 
vedem la miezul nopţii, pe terenul de decolare. Heil Hitler! 

Făcu stânga-mprejur şi părăsi rapid biroul serviciului special al 
Abwehrului. Se opri în piaţă la chioşcul de flori, cumpără treisprezece 
trandafiri „Baccara” şi, cu buchetul în mână, se grăbi spre casă. 

Deodată, se opri împietrit, drept în mijlocul străzii. Aflat la vreo 
douăzeci de metri de intrarea în clădire, se uita, cu ochii larg deschişi, 
la civilul care ieşea pe furiş din imobilul unde locuia. Bărbatul era cu 
spatele la el şi se îndrepta în direcţia opusă. 

In mintea V. Mann-ului explodă ca o bombă un nume: 

— Otto! 

Nu, nu era el! Nu putea fi el! De ce s-ar fi îmbrăcat Otto în civil? Şi 
ce să caute în casa lui? Şi chiar dacă era Otto, avea dreptul să fie în 
civil, în afara orelor de serviciu. Şi apoi, clădirea avea patru etaje, aşa 
că se putea duce oriunde în altă parte decât la Barbara! Nu, sigur nu 
era Otto! 

Cu toate acestea, Hans, zăpăcit şi tulburat, îşi încleştă atât de tare 
pumnii, că unghiile i se înfipseră în palmă până la sânge. 

— Fir-ar să fie! 

Deja, civilul dădea colţul. Grober se năpusti spre capătul străzii, 
unde se opri şi se rezemă de zid, cu picioarele tremurânde. Văzu cum 
omul se urcă într-o maşină militară, care demară şi se pierdu în 
şuvoiul dens de vehicule. Nu putu să-i ia numărul. 

Năucit, Hans rămase vreme îndelungată nemişcat, cu spatele 
sprijinit de zid, cu privirea buimacă, chipul livid şi dinţii încleştaţi. 

Deodată, sângele i se urcă la cap şi, cu un gest brusc, aruncă 
buchetul pe asfalt, strivi cu furie florile sub călcâiele cizmelor, apoi 
făcu cale întoarsă şi, cu un pas greu, urcă scările spre apartamentul în 
care se afla Barbara. 


Hans Grober nici nu apucase bine să iasă din birou că Gerhard 


Stark se repezi la telefon şi formă un număr. Lăsă să sune de trei ori, 
închise şi formă din nou. li răspunse o voce seacă: 

— Franţa! 

— Stark. 

Glasul se făcu tăios. 

— Nu v-am permis să mă sunaţi aici decât în caz de extremă 
urgenţă. Avem întâlnire mâine! 

— Secţia specială pleacă la miezul nopţii. 

— Ştiu. Dar dumneavoastră nu sunteţi în efectiv, după informaţiile 
mele. 

— Ba da! Am primit foaia de drum! 

— Donnerwetter! înjură Franţa. E rău! Probabil că sunteţi suspect la 
Abwehr. Fiţi atent! 

— O să fiu. 

— Oricum, după ce veţi ajunge la destinaţie, puteţi lua legătura sub 
numele de Franz-Joseph. Vă voi da instrucţiuni. Dacă vă pun în 
legătură cu cineva, o să spuneţi că lucraţi pe cont propriu. 
Verstanden“! 

— Jawohl! Dar... 

— Dar ce? 

— De cine voi fi plătit? 

— De cel căruia îi veți da informaţiile. 

Şi legătura se întrerupse. 

Gerhard Stark puse receptorul în furcă şi se întoarse brusc. Luând 
poziţia de drepţi, pocni călcâiele şi ridică braţul. 

— Heil Hitler! În pragul uşii se afla Otto Fratz, în civil. 


1 S-a înţeles? (Ib. germ.). 


Capitolul 2 


Tabăra militară era învăluită în întuneric şi tăcere. 

Din turnul de gardă, o rază luminoasă mătura cu intermitenţă 
bezna, dezvăluind Junkers-urile staționate pe platou, cu aripile 
desfăcute, asemănătoare cu nişte prădători uriaşi adormiti. 

— Halt! Cine-i acolo? 

Santinela fu smulsă din visare de un zgomot de paşi. Soldatul îşi 
ridică puşca şi repetă: 

— Cine-i acolo? 

— Locotenent Strobel. 

— Parola? 

— Die Nacht ist bald um!5 

Santinela îşi lăsă arma în jos şi se prezentă: 

— Soldat Kruger, matricola 77, de gardă începând cu miezul nopţii. 
Nimic de semnalat, domnule locotenent, în afară de faptul că piloţii 
din Sturmgruppe 13 sunt pe platou. 

— Perfect! 

Ofiţerul făcu stânga-mprejur, traversă terenul, pătrunse în corpul 
„C” şi închise după el uşa masivă. Cu un zâmbet ironic pe faţă, ascultă 
câteva clipe sforăielile din odaie. După ce aruncă o privire la ceas, 
expresia chipului i se înăspri şi murmură cu un soi de plăcere crudă: 

— O să vă scarmăn niţel, băieţi! 

Scoase un fluier din buzunar şi, ducându-l la gură, suflă în el din 
toate puterile. Alarma răsună pe tot coridorul şi sfâşie noaptea cu 
sunetul ei strident. Sforăielile încetară pe dată, lăsând loc unei tăceri 
încordate. 

Atunci, locotenentul Strobel începu să zbiere: 

— Sturmgruppe 13! Echiparea completă de atac! Adunarea pe 
teren! Schnell! Los! 

De pretutindeni se auziră voci şi hărmălaia crescu în amploare. 
Glasul răguşit al feldwebelului Arendt acoperi vacarmul: 

— Sonderkommando 13! Repede! Mişcaţi-vă odată, lua-v-ar naiba! 
Gefreiter Huber, iar eşti cu capu-n nori! Casca, paraşuta, repede! 
Verflucht! Ce dracu’ faci, Huber? Visezi la mutriţa lui Gretchen a ta? N- 
ai auzit alarma? 

— Am auzit, domnule plutonier. Nu sunt fudul de urechi! Dar ce rost 
are să ne grăbim? Tot o alarmă falsă el Un exerciţiu fără rost! 

— Schnauze! strigă plutonierul. Los/$ 

Totuşi, Huber nu se dădu bătut. Strângând curelele paraşutei, 


5 În curând se luminează de ziuă (Ib. germ.). 
5 Gura şi mişcă-te! 


mormăi posomorăât: 

— In fiecare noapte e la fel: deşteptarea, adunarea! Raus! Schnell! 
Ne încălţăm în viteză, cu nervii sub presiune şi ne pregătim de bătaie. 
Coborâm, alergăm, ne căţărăm pe schele, dăm un ocol în pas 
alergător, facem un simulacru de atac, apoi ne culcăm la loc... E o 
prostie! 

— Prost mai eşti tu, caporal Huber! Eşti prost şi ca om şi ca soldat! 

Huber se făcu stacojiu şi îşi azvârli casca de pământ. 

— Prost, mai treacă-meargă, dar soldat prost, nu-i adevărat, 
domnule plutonier! 

— Caporal! şuieră Arendt printre dinţii încleştaţi, ia-ţi casca de jos! 

Şi, cum Huber nu se clintea, îşi scoase revolverul: 

— N-o s-o mai repet, caporal! 

Huber îşi vâri capul între umeri. 

— La ordinele dumneavoastră, Herr Feldwebel! 

Işi culese casca de pe jos şi părăsi odaia în pas alergător ca să-şi 
ajungă din urmă grupa ce se îndrepta spre pistă. 

Arendt îl urmări din priviri, cu un zâmbet batjocoritor pe buze, apoi 
îşi vâri revolverul la loc în teacă şi se grăbi să iasă şi el. 

Ajuns afară, îşi observă câteva clipe oamenii aflaţi în lumina 
reflectoarelor, apoi, cu glas sec, anunţă: 

— Sturmgruppe 13, cu efectiv complet, gata de atac! 

Ofiţerul salută şi le aruncă o privire satisfăcută paraşutiştilor 
înarmaţi până-n dinţi. 

Combatanţi căliţi la maximum, aceştia îndurau de luni de zile un 
antrenament aspru, obişnuindu-se să sară cu paraşuta şi să lupte în 
spatele liniilor inamice, învățând cruzimea luptei corp-la-corp. Toţi 
aveau un chip ferm, buzele încleştate şi privirea oţelită. 

__ Sturmgruppe 13 constituia orgoliul tânărului locotenent Strobel. 
Intorcându-se spre plutonier, acesta ordonă: 

— Pe loc repaus! 

— Am înţeles, domnule locotenent. Sturmgruppe 13, pe loc repaus! 

După ce-şi pocniră călcâiele, soldaţii renunţară la ţinuta rigidă şi îşi 
aţintiră privirile asupra ofițerului, care explică: 

— Preiau comanda grupei. Vom ataca o fortăreață. Misiunea 
noastră, care constă în aruncarea în aer a unei cazemate, capturarea 
inamicilor, vii, dacă se poate, sau uciderea lor, dacă se împotrivesc, 
va fi sprijinită de alte câteva unităţi. Cuvântul de ordine este: 
cucerirea cu orice preţ a cazematei! La luptă! 

Strobel îşi luă fluierul şi dădu semnalul. Un zgomot infernal umplu 
imediat tabăra. 

Piloții ambalară motoarele. Junkers-urile începură să trepideze ca 
nişte cai pur-sânge. Plutonierul Arendt încercă să se facă auzit prin 
vacarm: 


— Coloana „unu”, cu mine! Coloana „doi” cu Gefreiterul Huber! 

Caporalul îşi înşfacă puşca-mitralieră. 

— După mine! strigă el. 

Paraşutiştii se năpustiră pe urmele şefilor de coloană. Arendt şi 
Huber săriră fiecare pe planorul lor, iar soldaţii se ghemuiră unul în 
spatele celuilalt, ca pe o sanie, agăţându-se de bara de siguranţă. 

După ce supraveghease mişcarea accelerată de du-te-vino din jurul 
aparatelor, locotenentul Strobel se urcă în avionul din frunte şi îşi 
îndreptă atenţia asupra pistelor învecinate. 

Câteva semnale luminoase se încrucişară. O rachetă luminoasă se 
înălţă cu un vaier sinistru. Era semnalul de plecare. 

— Înainte! 

Junkers-urile se urniră din loc şi începură să ruleze pe pistă. Corzile 
de remorcare se întinseră. Aparatele se desprinseră de pământ, 
trăgând după ele planoarele. 

Straniul convoi se înălţă spre cer şi dispăru în scurt timp, înghiţit de 
noaptea misterioasă. 


Se crăpa de ziuă. Un vânt rece răscolea trestiile din jurul taberei şi 
bătea de jur-împrejurul avioanelor de pe pistă. Soarele biruia noaptea 
şi norii şi se înălța pe cerul spălăcit, cu urme de negură, ca un disc de 
metal incandescent. 

Văzduhul se umplu de zgomotul motoarelor. Avioanele se iviră 
deasupra taberei, zburând atât de jos, încât santinelele îi desluşiră pe 
soldaţii din Sturmgruppe ghemuiţi pe platformele planoarelor, agăţaţi 
cu disperare de bare. 

Lăsând în urmă o dâră de fum, avioanele descriseră un cerc, apoi 
aterizară lin pe pistă, urmate de planoare. 

Din primul avion ţâşni locotenentul Strobel, care făcu un semn. 

Motoarele se opriră. Plutonierul ordonă: 

— Sturmgruppe 13, jos din planoare! 

In coloană de câte unu, soldaţii coborâră în pas alergător şi se 
aliniară. 

— Drepţi! 

Ofiţerul salută. 

— E-n regulă, Arendt. Oamenii să meargă la culcare. Trei ore de 
somn! La deşteptare vă voi comunica observaţiile mele privitoare la 
greşelile comise pe durata exerciţiului... şi îi voi spune două vorbe 
caporalului Huber! 

— Da, domnule locotenent... şi eu la fel! 

— Noapte bună, feldwebel! 

Se îndepărtă cu mersul său ţeapăn, în timp ce plutonierul făcu 
câţiva paşi prin faţa soldaţilor şi se opri înaintea lui Huber: 

— Probabil că ai mai făcut câteva prostii, Huber, visând la fundul 


apetisant al lui Gretchen a ta, presupuse el batjocoritor. 

Soldaţii se relaxară, fericiţi de diversiune şi rânjiră. Huber deschise 
gura ca să-i răspundă verde-n faţă fe/dwebelului, dar Arendt îi opri 
grosolănia ce stătea să-i iasă de pe buze. 

— Was? strigă el. Ai ceva de zis, caporal? 

Hubert se stăpâni. 

— Nu, domnule plutonier. Aveţi dreptate, probabil c-am mai făcut 
vreo prostie... ca de obicei! 

— Bine, caporal. O să vedem noi în curând. Grupa 13, rupeţi 
rândurile! 

Câteva minute mai târziu, oamenii extenuaţi umpleau dormitorul cu 
exclamaţii şi comentarii despre exerciţiu şi îşi băteau joc de Huber, 
imitând glasul aspru şi răguşit al plutonierului. 

— Ha! Caporal! lar ai visat la fesele lui Gretchen a ta! Ha! O să fii 
pedepsit, caporal! 

Huber îşi dădu frâu liber mâniei. 

— M-am săturat! urlă el. Mă călcaţi pe nervi! Voi ăştia şi toţi ăia... 
locotenentul, plutonierul şi tot statul-major! 

Işi azvârli casca pe pat, tunând şi fulgerând: 

— Şi toate astea, pentru ce? Pentru nimic! Auziţi ce vă spun? 
Pentru nimic! Alarmă noapte de noapte, degeaba! Ne scoatem sufletul 
degeaba! Se iau de noi degeaba! Am să-ţi spun două vorbe, caporal... 
O să vă comunic observaţiile mele despre greşelile comise... Credeţi 
că asta mai poate dura mult? In loc să ne chinuiască de luni de zile, ar 
face mai bine să ne trimită să luptăm cu adevărat, ca nişte bărbaţi, nu 
ca nişte boboci! 

— Taci din gură! strigă Koch, o namilă de berlinez. Lasă discursurile 
şi dă-ne pace, să dormim! 

Huber continuă, din ce în ce mai furios: 

— M-am săturat! 

— Linişte! protestară şi alte glasuri. Gura, caporal! 

— Gura? scrâşni acesta. Măcar o dată, vreau să spun tot ce cred eu 
despre domnii ăştia... care nu sunt decât nişte smintiţi! Da, nişte 
smintiţi cu toţii! Nişte exploatatori! Scot sufletul din noi! Ne lasă să 
fierbem în suc propriu! Mă întreb chiar ce naiba-i trece prin cap 
Fuhrerului... 

Koch, berlinezul, sări ca ars şi se răsuci brusc: 

— Fuhreruh |ndrăzneşti să pui la îndoială persoana Fuhrerului şi 
ideile lui? 

— Da, îndrăznesc... 

Koch strigă, cu glasul spart: 

— Dacă îndrăzneşti să te îndoieşti de Fuhrerul nostru, dacă 
îndrăzneşti să critici ideile şi ordinele sale, nu numai că eşti un soldat 
prost, cum spunea plutonierul, ci şi un naţional-socialist prost şi pe 


chestia asta mă dezguşti! 

Cu pumnii încleştaţi, Huber sări la Koch, dar acesta, care era cu un 
cap mai înalt decât el, îl respinse, dându-i brânci cu o mână, iar cu 
cealaltă îi trase o directă în falcă, zicând: 

— Plutonierul te-a mai făcut şi prost şi are dreptate! Aşa şi eşti, din 
moment ce discuţi ordinele Fuhrerului nostru. 

Şi, lăsându-l pe micul caporal, se întoarse cu faţa la peretele unde 
atârna portretul lui Adolf Hitler. Cu braţul întins şi pocnind din călcâie, 
strigă tare: 

— Heil Hitleri 

Cinci minute mai târziu, toţi soldaţii din Sturmgruppe 13 dormeau 
adânc. 


Capitolul 3 


— Herein!” 

Uşa capitonată se deschise şi în cabinetul de lucru al cancelarului 
intră, cu un pas marţial, şeful Diviziei 7 Aeropurtate. 

— Heil Hitler! salută el, cu braţul întins. 

Fuhrerul se ridică în spatele biroului enorm, acoperit de planuri, 
fotografii şi hărţi de stat-major. 

— Heil! răspunse el scurt, cu un glas sec. 

Nasul ascuţit i se încreţi şi mustăţile caricaturale îi fremătară, în 
timp ce arătătorul i se îndreptă spre pendulă. 

— General Student, articulă el cu un glas rece ce-i trăda furia, într-o 
armată demnă de acest nume, punctualitatea este primordială, 
indiferent de grad! 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru întârziere... începu generalul. 

Cancelarul îl întrerupse: 

— V-am chemat la orele 9. Acum e 10 fără douăzeci şi cinci de 
minute. 

— Îmi pare rău... 

— Întârzierea dumneavoastră este de neiertat! In treizeci şi cinci de 
minute poţi pierde un război! 

— Drumul era prost şi aglomerat. Şoferul meu a trebuit să meargă 
cu 50 pe oră. In ciuda roţilor cu lanţuri, am avut probleme ca să 
ajungem la Berghof. Panta îngheţată... 

— Tăceţi din gură! strigă Adolf Hitler. Wehrmachtul este o armată 
de elită! Şefii ei trebuie să aibă spirit naţionalist, bazat pe precizie şi 
punctualitate. In asta rezidă măreţia şi forţa noastră! Asta va face din 
noi cuceritorii lumii! 

Student păstră o atitudine rigidă şi strânse din dinţi, în vreme ce 
Reichsfuhrerul, revenind la tonul obişnuit al discursurilor rostite în faţa 
mulţimii, urmă cu exaltare: 

— Ştiţi cum am anexat Austria? Prin punctualitate şi precizie, 
domnule! Hotărâsem ca pe 12 martie, orele 13:30, să fiu la Braunau, 
unde m-am născut şi unde tatăl meu era vameş. Cronometrasem 
fiecare mişcare a trupelor şi operaţiunea s-a desfăşurat în 
conformitate cu planurile mele: la orele 3 dimineaţa, un prim 
detaşament a trecut graniţa, împiedicându-i pe grăniceri să lase 
bariera. La 4 şi 10, unităţile Armatei a 8-a au trecut la rândul lor 
frontiera, cu „flori pe ţeava puştii”. La orele 9:30, generalul Beck a 
ajuns în împrejurimile capitalei. La orele 10, primele eşaloane ale 
Luftwaffe au aterizat pe aeroportul Asper. Himmler a aterizat la 10:25, 


7 Intră! 


iar coloana mea personală a străbătut bulevardul Altotting la orele 13. 

Student se văzu osândit să asculte povestea completă, debitată cu 
emfază şi complezenţă, dar nici un muşchi al feţei nu-i trădă 
plictiseala şi iritarea crescândă. 

— Şoseaua spre Simbach era complet blocată de maşini, încât era 
aproape imposibil să treci. Şi totuşi, la orele 13:30, am traversat cu 
maşina podul peste Inn şi am intrat în Braunau! la aminte, generale! 
Am vrut să fiu la orele 13:30 în oraşul meu natal, am dat ordinele 
corespunzătoare, iar colaboratorii mei le-au executat, cu ceasul în 
mână. Asta înseamnă exactitudine şi punctualitate, generale! 

Cu respiraţia tăiată de tirada sa vehementă, Hitler îl cântări pe 
Student cu o privire severă. 

— Luaţi loc! spuse el. 

Şi începu să se plimbe în lung şi-n lat prin sala vastă. 

Generalul renunţă la rigiditatea sa militară şi se lăsă într-un fotoliu 
de piele, privindu-l pe cancelar. 

Adolf Hitler părea obosit şi preocupat. Ochii îi erau înfundaţi în 
orbite şi pe fruntea lucioasă îi cădea o şuviţă rebelă de păr. Hainele de 
pe el - tunica maronie şi pantalonii negri - erau şifonate. 

Generalul îşi aprinse o ţigară. 

— Nu cred, Mein Fuhrer, că m-aţi chemat ca să aud relatarea 
Anschluss-ului Austriei. Ştiţi bine că, în ciuda a ceea ce numiţi „spiritul 
meu de independenţă”, sunt întru totul devotat cauzei noastre. Divizia 
mea este formată exclusiv din oameni pregătiţi pentru orice şi 
răspund personal de fiecare. In caz de necesitate, m-ar asculta ca un 
singur om! lar eu, Mein Fuhrer, nu cer decât să fiu de folos! 

Hitler avu un râs scurt şi se proţăpi în faţa lui Student. 

— Ce sugestie excelentă, generale! strigă el. Cunoaşteţi Canalul 
Albert? 

— Din Belgia? 

— Evident! 

— Jawohl, Mein Fuhrer. 

— Cunoaşteţi desigur şi Eben-Emael? 

Student îşi strivi ţigara. 

— Eben-Emael? Fireşte! 

— Şi valoarea sa strategică? 

— E colosală! Eben-Emael este nucleul „liniei Maginot” belgiene! 
Este o fortăreață indestructibilă, o linie de şaizeci şi cinci de hectare 
de cazemate din beton armat. Turnurile ei blindate sunt echipate cu 
tunuri turnante de 75 cm, manevrate de o mie de artilerişti de elită. 
Cupolele de oţel funcţionale, antitanc şi antiaeriene, veghează zi şi 
noapte şi formează un zid blindat datorită căruia Canalul Albert este 
de netrecut, blocând accesul spre Belgia şi Olanda. 

Cancelarul îl întrerupse pe general cu un gest. 


— Ajunge! rosti el cu un glas incisiv. Cu toate că nu conduceţi o 
unitate de informaţii, constat că sunteţi la curent cu punctele 
nevralgice ale proiectelor mele şi că sunteţi perfect edificat în privinţa 
poziţiilor duşmane. Totuşi, exageraţi importanţa forţei şi a capacităţii 
sale defensive. 

Student păli uşor, privindu-l neliniştit pe cancelarul înţepenit în faţa 
lui într-o atitudine plină de aroganță şi sfidare. 

— Mein Fuhrer, articulă el cu un efort, Eben-Emael este o fortificaţie 
inexpugnabilă. 

— Cuceriţi-o! urlă Hitler. 

— Mein Fuhrer... 

— Cuceriţi-o! Trebuie să trec peste această piedică! 

Hitler se îndreptă spre mijlocul biroului, apropiindu-se de uriaşa 
masă centrală pe care se afla o machetă reprezentând poziţia-cheie a 
armatei belgiene. 

— De fapt, spuse el, aplecându-se peste machetă, aveţi dreptate, 
generale. Metodele clasice nu pot fi folosite în lupta cu acest colos! 
Trupele germane ale armatei de uscat nu au nici o şansă de-a captura 
vreun pod intact peste Canalul Albert. Nu se pot apropia de un fort 
atât de întărit. 

Generalul îi luă vorba din gură: 

— Canalul Albert, având Meusa în faţă, constituie un obstacol 
militar serios. În dreptul oraşului Maestricht, el trece printre nişte 
faleze înalte, unde sunt construite întărituri poziţionate spre frontieră. 
Podurile de la Veldwezelt, Vroenhoven şi Canne sunt minate şi 
apărate de fortificaţii. Ansamblul acestor construcţii constituie o 
fortăreață în toată regula! 

Cancelarul se întoarse cu faţa spre general. 

— Nu mai rămâne decât soluţia atacului aeropurtat. 

— Dar, Mein Fuhrer, paraşutiştii lansați de Junkers-uri nu vor putea 
ajunge la faţa locului înainte ca belgienii să distrugă podurile! E 
nevoie de nouă minute pentru ca avioanele astea zgomotoase să 
ajungă la Maestricht, parcurgând distanţa de la frontieră la Eben- 
Emael. 

Hitler îl întrerupse: 

— Trebuie să atacați prin surprindere şi fără zgomot, tocmai ca să 
împiedicaţi distrugerea podurilor! 

— Cu planoarele? 

— Da, generale! DFS 230 pot duce o încărcătură de nouă sute de 
kilograme. 

— Nouă soldaţi pe fiecare aparat, inclusiv pilotul... 

— Opt! rectifică Hitler. In misiunea dumneavoastră veţi utiliza arma 
noastră secretă: încărcăturile explozive perforante, care cântăresc 
fiecare cincizeci de kilograme. Cu toate acestea, veţi avea la plecare 


un efectiv de o sută de oameni aeropurtaţi. 

— E o nimica toată, raportat la Eben-Emael! 

Hitler se ridică. 

— E un lucru hotărât, generale! Planoarele zburând la foarte mare 
altitudine şi ducând trupe de asalt vor cobori în zori peste canal, 
provocând o surpriză totală în poziţiile belgiene! 

— Imposibil, Mein Fuhrer! Aşa ceva nu se poate! 

Chipul lui Adolf Hitler se făcu stacojiu şi cancelarul începu să 
vocifereze: 

— Utilizând coloana a cincea, SS-ul şi Gestapoul nimic nu este 
imposibil! Luaţi legătura cu Keitel, von Rundstedt, mareşalul Model, 
baronul Von der Heydte, discutaţi cu generalul Waffen SS Sepp 
Dietrich! 

Îşi privi o clipă interlocutorul şi încheie pe un ton categoric: 

— Vă acord trei zile ca să-mi expuneţi un plan de atac. Şeful Diviziei 
Aeropurtate îşi înghiţi cu greu saliva, ştiind că argumentele sale nu ar 
avea nici o greutate şi că s-ar izbi de încăpăţânarea cancelarului. 

Deja, acesta supralicita: A 

— Trebuie să atacăm Eben-Emael! Să atacăm în zori! In timp ce 
inamicul doarme! Să profităm de surpriză! Să provocăm un Blitzkrieg 
picând din cer, ieşind brusc din beznă! Vreau o intervenţie masivă a 
paraşutiştilor şi o infiltrare terestră a comandourilor pregătite să 
opereze în spatele liniilor aliate. Trebuie să creăm o psihoză a terorii 
atacând simultan din toate părţile şi să rupem bariera spre Olanda! 

Student îşi plecă ochii în faţa privirii fixe a Fuhrerului şi se ridică: 

— O să reflectez. 

— Vă dau trei zile, nu pentru a reflecta, ci pentru a-mi prezenta un 
plan de atac al diviziei dumneavoastră! 

— Imi trebuie o săptămână doar ca să-i consult pe şefii celorlalte 
unităţi... 

— Trei zile, atât! Ţineţi bine minte ce vă spun: vă aştept aici, peste 
trei zile, iar în ziua următoare, în zori, veţi ataca! 

— E o sinucidere, mein Fuhrer! 

— E un ordin! Auf wieder sehen! 

Student pocni din călcâie şi ridică braţul: 

— Heil Hitler 

Făcu stânga-mprejur şi uşa capitonată se închise în urma lui. 

Fuhrerul rămase nemişcat câteva clipe, cu privirea aţintită asupra 
ferestrei, apoi îşi întoarse capul spre o draperie de catifea roşie: 

— Poţi să ieşi, Otto! 

O mână nerăbdătoare dădu la o parte draperia şi în încăpere îşi 
făcu apariţia un tânăr ofiţer în ţinută SS. 


8 La revedere! 


Era brunet şi atletic, iar pe chip avea o cicatrice lungă, de la 
urechea stângă până la nas. 

— Ai auzit, Otto? 

— Am auzit şi am înregistrat, Mein Fuhrer. 

Cu un zâmbet batjocoritor pe sub mustaţa subţire, se duse spre 
fotoliu, în care se lăsă să cadă cu o mişcare elegantă, îşi încrucişă 
picioarele încălţate în cizme şi adoptă o atitudine dezinvoltă. 

— Toţi sunt la fel! spuse el pe un ton sarcastic. Ideile măreţe, bluful 
şi fanfaronada sunt pâinea zilnică a acestor domni din Wehrmacht, 
dar dacă le cereţi un efort efectiv, încep să vă debiteze fraze 
prefabricate, de felul: „imposibil, inexpugnabil, sinucidere” şi cer timp 
de gândire, de chibzuială! 

Hitler dădu din cap: 

— Doar credincioşii SS, formaţiile de asalt, „capetele de mort” sunt 
oricând gata de acţiune. De altfel, Panzerkorps SS al meu face el 
singur cât douăzeci de divizii italiene! 

— Şi ce idee excelentă aţi avut înzestrând diviziile dumneavoastră 
din Waffen SS cu tancuri! Cu ele, victoria este asigurată în toată 
Europa! 

Adolf Hitler avu un zâmbet scurt de satisfacţie. 

— Minunat! Vom grupa cele şapte divizii din Waffen SS sub o 
titulatură comună: „SS Panzeradivizions”. Sunt formidabile! 

Chibzui o clipă, cu ochii pe jumătate închişi, apoi zise: 

— Ce părere ai, Otto, despre atacul de la Eben-Emael? 

— Mein Fuhrer, nu mi-aş permite să vă dau sfaturi. Totuşi, tocmai 
m-am întors de acolo şi... 

Hitler îl întrerupse: 

— Tocmai asta e! Ce informaţii ai? 

— Din punct de vedere militar şi tehnic, Eben-Emael suferă de 
grave deficienţe. 

— Explică-te! 

— În privinţa garnizoanei, personalul nu este la înălţimea sarcinii. 

— Ai spus-o deja în raportul pe care l-ai înaintat amiralului Canaris. 
Altceva? 

— Fortul a fost conceput esențialmente pentru a face faţă unui atac 
clasic. 

— Ştiu! Vreau precizări, planuri, cifre! Ce ai să-mi dai? 

Ofiţerul din Abwehr luă o servietă din piele din care scoase câteva 
documente pe care le puse în faţa lui Hitler. 

— Aceste fotografii şi desene, explică el, vă vor îngădui să 
cunoaşteţi poziţiile defensive ale fortului. 

Cancelarul răsfoi plin de interes hârtiile, în timp ce Otto Fratz îşi 


° Biroul 2 nazist. 


citea raportul: 

— „Complexul este format din patruzeci de construcţii blindate, 
dintre care patru cazemate de artilerie, conţinând laolaltă 
douăsprezece tunuri de 75 cm. Fortificațiile sunt protejate îndeosebi 
faţă de atacurile de infanterie sau de tancuri. Şanţuri late cu apă, 
ziduri înalte şi blindate opresc accesul.” 

Ofiţerul din serviciile speciale reflectă o clipă, apoi adăugă: 

— După părerea mea, Mein Fuhrer, doar un atac-surpriză declanşat 
din aer are şanse să izbândească. 

— Felicitări! Asta-i şi părerea mea. De altfel, unităţile mele se 
antrenează de mult lângă Aix-la-Chapelle în acest scop. 

— Ţin să mai precizez, Mein Fuhrer, că garnizoana fortăreței este 
organizată în două baterii. 

— Ştiţi ce efective au? 

— Da. Prima are un căpitan, opt ofiţeri şi două sute treizeci şi patru 
de brigadieri şi soldaţi. 

— Şi a doua? .... 

— Arme uşoare... Comandată şi ea de un căpitan. Totalul numeric 
este de cinci sute şase oameni. 

Cancelarul exclamă: 

— Cu totul, şapte şute optzeci şi şapte de oameni! 

Otto Fratz rectifică: 

— Oficial, forţa organică a garnizoanei de la Eben-Emael este de o 
mie de suflete, dar o echipă de două sute treizeci de gradaţi este 
încartiruită la Wonck, în satul învecinat. Pe deasupra, un număr 
important de ofiţeri locuiesc prin împrejurimi şi o treime din 
garnizoană profită de permisia de noapte ca să plece. 

— Minunat! exclamă Hitler. Informaţiile tale sunt de o mare 
valoare! Te felicit! O să te întorci chiar în noaptea asta în Valea Geer, 
la trupa ta şi vei continua să ne ţii la curent. Cucerirea acestei „linii 
Maginot belgiene” condiţionează succesul Armatei a 6-a! 

Ofiţerul Biroului 2 nazist privi gânditor macheta fortificațiilor de la 
Eben-Emael, murmurând: 

— Este breşa pentru marşul spre Vest. 

— După părerea dumitale, proiectul e realizabil? 

— Da. Dar trebuie să acţionăm repede şi să nu-i lăsăm pe apărători 
să-şi tragă sufletul! 

— Exact asta ziceam şi eu, Otto şi am dat ordine corespunzătoare, 
înainte chiar de a-l fi chemat pe Student. In clipa asta, trupele noastre 
din Panzerdivizions sunt masate în secret la graniţă. 

— Ştiu, Mein Fuhrer! 

Hitler tresări: 

— Ştii? 

— Da... şi din păcate nu sunt singurul! 


— Cine a îndrăznit să-mi divulge secretele strategice? 

Sub privirea implacabilă a cancelarului, ofiţerul SS îşi îndreptă 
instinctiv ţinuta şi explică cu un glas plin de deferenţă: 

— Ancheta este în curs de desfăşurare, Mein Fuhrer. Incă nu ştim 
care este originea acestei scurgeri de informaţii spre Vest. 

Un tic nervos făcu să tremure mustăţile lui Adolf Hitler şi pumnul i 
se abătu cu furie pe birou. 

— Asta numeşti tu scurgeri, domnule? Asta-i înaltă trădare! 

Otto se ridică, stingându-şi ţigara. 

— Într-adevăr, un trădător îi informează pe Aliați despre mişcările 
trupelor noastre. Serviciul nostru de detecție, Funkabwenr', a captat 
şi descifrat câteva transmisii clandestine. Prin intermediul acestor 
transmisiuni, un misterios corespondent ia contactul cu Londra. La 
început, făgăduise să le vândă informaţii „Streng Geheim” provenite 
din cercurile superioare ale OKW -ului. 

Hitler păli de furie. 

— Şi? strigă el. 

Otto scoase din buzunar o agendă de mici dimensiuni pe care o 
consultă, continuând să vorbească: 

— Ultimul mesaj, captat în timpul nopţii, era adresat Biroului 2 
cehoslovac, cu următorul text: „Germania pregăteşte o ofensivă de 
anvergură în Vest. Ocuparea Belgiei şi Olandei nu a fost încă hotărâtă, 
dar numeroase divizii sunt concentrate la graniţe. Hitler vrea să 
incendieze lumea. La momentul oportun voi transmite o informaţie 
exactă printr-un anunţ în ziarul Narodna Politika.” 

— Trebuie să-l arestaţi, să-l ucideţi! strigă Hitler. 

Calmându-se, chibzui câteva clipe şi ordonă: 

— Plecaţi imediat, Otto! Anunţaţi la Sicherheitsdienst!? că vreau să 
am o întrevedere de urgenţă cu Heydrich! Să-mi aducă lista cu toţi 
membrii activi ai Abwenhrului! 

Ofiţerul ridică braţul: 

— La ordinele dumneavoastră, Mein Fuhrer! 

Uşa se trânti în urma lui Otto Fratz. Adolf Hitler ridică receptorul 
telefonului şi urlă: 

— Daţi-mi legătura cu înaltul Comandament al OKW-ului. Vreau să 
vorbesc cu feldmareşalul Von Rundstedt! 


10 Secţie de detectare a emisiilor radio clandestine, depinzând de Abwehr, 
organism de spionaj şi contraspionaj al armatei germane, condus de amiralul 
Canaris, rival al lui Reinhardt Heydrich, şeful Serviciului de Securitate al SS, 
de care depindeau Gestapoul şi Sicherheitsdienst, SD-ul. 

11 Ultrasecrete. 

12 Serviciul de Securitate. 


Capitolul 4 


— Când războiul se va încheia, spuse sergentul Godard strângând-o 
de mijloc pe Jeanne, ne vom căsători... 

— Taci, Julien! îl întrerupse tânăra, dând la o parte mâna 
subofiţerului de la fortăreață. 

Apoi adăugă, ceva mai blând: 

— Până atunci, mă vei fi uitat! 

— Niciodată, Djannie! 

— Ba da, Julien, mă vei uita. Acum eşti departe de casă şi îţi trebuie 
o fată, aşa că faci promisiuni ca toţi soldaţii ca să-ţi atingi scopul. 

— Nu-i adevărat, Djannie! Acum e altceva. La început am fost 
sedus de frumuseţea ta, dar acum mi-ai cucerit inima şi te vreau de 
soţie, pentru toată viaţa. 

— Vorbe, Julien, vorbe! E război şi trăim pe un vulcan. Războiul 
pârjoleşte totul! Am avut un logodnic, îl chema Louis. Ne iubeam şi 
urma să ne căsătorim. Războiul mi l-a luat. A plecat nu ştiu unde şi 
poate că m-a şi uitat. Tu ai venit de departe ca să mă consolezi şi îmi 
placi mult, datorită drăgălăşeniei tale şi a cuvintelor frumoase, când 
îmi vorbeşti de dragoste, dar, într-o bună zi, o să pleci şi tu... şi o să 
ne uităm unul pe celălalt. E război, Julien! Aşa că la ce bun să ne 
gândim la viitor? 

Jeanne Lambrook era încântătoare în timp ce-şi exprima tristeţea 
de fată pe care viaţa o dezamăgise de timpuriu. Sergentul Godard nu 
se mai sătura s-o admire. Îi iubea parfumul, glasul şi melancolia. Îi 
amintea de fetele din Charleroi, oraşul său natal. 

Mângâind cu buzele urechile Jeannei, repetă în şoaptă: 

— N-o să te uit niciodată şi, după război, o să fii soţia mea. O să vii 
la Charleroi, o să mai adăugăm o cameră la hogeacul meu şi vei fi 
regina mea! Te iubesc... 

Jeanne respinse mâna sergentului: 

— Louis îmi făcea aceleaşi făgăduieli înainte de-a pleca sub drapel, 
iar de atunci încoace nici măcar nu-mi mai scrie... Aşa că acum nu mai 
cred deloc în vorbele frumoase ale soldaţilor. Puțin îmi pasă! 

Sergentul îi sărută lobul urechii: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Djannie, te implor să mă crezi! 

Fata îşi ridică privirile spre bolta întunecată, care răspândea în 
seara aceea o atmosferă de pace. O stea căzătoare brăzdă cerul preţ 
de o clipă, ca o scânteiere scurtă. 

Tânăra se trase mai aproape de Julien, înfiorată. 

— Ai văzut? şopti ea. Mi s-a părut că a fost doborâtă de un avion de 
vânătoare. Deseori, noaptea, mă trezesc brusc fiindcă mi se pare că 


aud motoare de avion şi mi se face frică! Mi-e groaznic de frică! Într-o 
zi, nemţii vor veni cu bombele lor şi vor distruge tot ce e de jur- 
împrejurul Canalului Albert! Ne vor ucide pe toţi! Mi-e frică de nemti, 
Julien! 

Sergentul izbucni în râs. 

— Nu, Djannie! Fii fără grijă, nu vor veni niciodată aici, fiindcă sunt 
bine informaţi. Coloana a cincea dă târcoale de mult prin împrejurimi, 
dar noi îi tolerăm prezenţa pentru că vrem ca nemţii să cunoască bine 
situaţia de la Eben-Emael şi să ştie că datorită turnurilor blindate şi a 
tunurilor grele fortăreaţa va rezista oricărui atac prin surprindere. 
Bombardierele lor ar fi doborâte, tancurile distruse, iar infanteriştii 
ucişi. Eben-Emael este inexpugnabilă, mai ceva ca „Linia Maginot” 
franceză! Nu fi caraghioasă, Djannie şi nu te mai teme de nemţălăi. 
Suntem aici şi vai de ei dacă le-ar veni ideea să se aventureze prin 
Canalul Albert! 

li mângâie părul: 

— Nu-ţi fie teamă, Djannie! Veghem zi şi noapte în cazematele de 
la Eben-Emael. O mie de oameni sunt consemnați în permanenţă. 
Suntem mereu în alertă şi radarele noastre ne semnalează imediat 
orice avioane sau tancuri care s-ar apropia. Suntem vigilenţi, iar 
„friţii” o ştiu şi noi vrem s-o ştie. 

Fata oftă. 

— Zici că sunteţi mereu în alertă, dar tu ieşi foarte des ca să te 
întâlneşti cu mine, iar ofiţerii probabil că fac la fel. Fiecare trebuie că 
are vreo micuță de consolat în oraş. Aşa că... nemţii o ştiu şi pe asta! 

Sergentul Godard contemplă chipul lui Jeanne, pui şi luminos în 
întuneric, în timp ce fata continua pe un ton neliniştit şi plin de teamă: 

— Războiul e un măcel îngrozitor, colectiv şi organizat, iar Hitler e 
un criminal odios! 

Julien se lamentă: 

— Nu vorbeşti decât de război! Nu e frumos din partea ta, Djannie! 
Mă bucurasem atât de mult că mă întâlnesc cu tine în seara asta! Era 
ca o sărbătoare pentru mine! Turnul 12, unde sunt de serviciu, e de 
câteva zile pe planul secundar. Suntem într-un fel „decuplaţi” de 
ansamblul defensiv şi aşa mi-am putut permite să ies noaptea, fiindcă 
două dintre tunurile noastre sunt în reparaţie. Asta a provocat o 
relaxare în ce priveşte consemnarea grupei noastre. lată de ce te pot 
săruta acum! Dar, sst! Nici o vorbă! E secret militar! 

Şi, trăgând-o brusc pe fată spre el, adăugă: 

— Să nu mai vorbim despre război, Djannie! Vino! Te doresc ca un 
nebun! 

Se lăsară în iarba umedă. Jeanne îl respinse, dar din ce în ce mai 
slab. 

— Nu, Julien! Stai, ascultă-mă! Lasă-mă! Du-mă mai bine la 


„Pasărea albastră” să dansăm! Nu vreau! 

Julien însă îi descheiase bluza şi buzele sale lacome se plimbau pe 
trupul fermecător, acoperind cu sărutări pasionate pielea dogorâtoare, 
al cărei parfum îl îmbăta. Gura îi zăbovi între sânii tari şi rotunzi, apoi 
cobori spre pântecele adolescentin, abia rotunjit. 

Mângâierile pătimaşe o făcură pe Jeanne să freamăte de plăcere. 
Temerile i se spulberară şi se lăsă cu totul în voia bucuriei date de 
clipa prezentă. Gemetele ei acoperiră respiraţia sacadată a lui Julien şi 
se amestecară cu vaierul unei cucuvele. 

Strigătul păsării de noapte îl făcu pe Julien să tresară şi îl readuse 
brutal la realitate. Era un sunet modulat, insistent, asemănător cu un 
apel, cu un semnal misterios. 

Tânărul sergent se ridică. 

— Djannie, bâigui el, trebuie să plec imediat! 

işi îndreptă grăbit ţinuta, îşi culese de pe jos bereta şi, după o 
sărutare dată în fugă Jeannei, care rămăsese stupefiată şi îngrozită, 
plecă în pas alergător spre cantonamentul cazărmii nr. 12. 

Vaierul acela i se păru bizar, îngrijorător. Il auzise deseori prin zona 
fortăreței, iar cei de prin partea locului, pe care îi chestionase, îl 
asiguraseră că nu zăriseră niciodată vreo cucuvea prin împrejurimi. 

Nu cumva era un cod utilizat pentru transmiterea unor informaţii 
anume şi secrete, vreo modalitate de apel folosită de coloana a cincea 
care dădea târcoale fortăreței Eben-Emael? 

Oricum, Julien voia să semnaleze faptul ofițerului de gardă. 

— Parola? întrebă santinela de la intrarea în cazemată. 

— Pe aici nu se trece! 

Soldatul salută: 

— Treceţi, sergent! 

Poarta blindată grea se mişcă în tăcere pe balamalele sale şi 
sergentul Godard se mistui în măruntaiele fortăreței. 

Jeanne  Lambrook, uimită şi îmbufnată, rămase mult timp 
nemişcată, după care se uită la ceasul fosforescent de la mână şi se 
ridică. Avea întâlnire la „Pasărea albastră” cu Cathy şi James, un ofiţer 
englez. R 

De ce nu voia Julien s-o ducă să danseze? li plăcea atât de mult să 
se învârtească, mereu şi mereu, în ritmul fermecător al unui vals 
antrenant... să uite de război, de Louis, care poate murise, de Julien, 
care avea să plece şi el şi de toată tristeţea vieţii ăsteia! Işi dorea 
atât de mult să poată uita de toate acestea! 


— Stai! 

Subofiţerul ordonă patrulei să se oprească lângă un stâlp de pe 
podul Veldwezelt şi înaintă singur în întâmpinarea celor două siluete 
ce se desprindeau din întuneric, venind în direcţia lor. 


Îşi îndreptă lanterna spre plimbăreţii nocturni, somându-i: 

— Poliţia militară, supravegherea teritoriului! Actele 
dumneavoastră, vă rog! 

Cei doi se opriră şi fascicolul luminos dezvălui o femeie tânără şi 
frumoasă, roşcată, cu forme planturoase şi un bărbat elegant, în 
costum „Prince de Galles”, care se prezentă: 

— Sir James Stafford, diplomat al Maiestăţii Sale. Sunt la post la 
Consulatul din Bruxelles. Tânăra doamnă care mă însoţeşte este 
belgiancă, domnişoara Catherine Coumont, profesoară de limbi 
străine la Liege. Răspund pentru ea! 

— Scuzaţi-mă, sir, dar trebuie să controlez actele de identitate ale 
tuturor persoanelor care circulă prin împrejurimile fortăreței după 
stingere, indiferent că este vorba de civili sau militari. Vă rog deci să- 
mi arătaţi legitimaţia de apartenenţă la diplomaţia engleză şi permisul 
de circulaţie pe timp de noapte, împreună cu actele de identitate ale 
domnişoarei Coumont. 

— Right! Dumneavoastră executaţi nişte ordine, sergent, iar noi ne 
aflăm în teritoriu militar! 

Bărbatul se întoarse bine-dispus către însoţitoarea lui. 

— Cathy, arată-i sergentului actele, p/ease, ca să se convingă că nu 
faci parte din coloana a cincea a lui Hitler! 

La rândul său, îi întinse binevoitor subofiţerului actele şi zâmbi: 

— Grăbiţi-vă! Avem o întâlnire la „Pasărea albastră” şi aş vrea să 
apuc să dansez puţin înainte de venirea zorilor! 

Şeful patrulei examină minuţios documentele, după care i le întinse 
înapoi lui Stafford, salutând: 

— Mulţumesc, sir! Totul este în regulă! Scuze încă o dată şi 
distracţie plăcută! 

— Good night! 

Sergentul îşi strigă oamenii şi patrula traversă podul, în timp ce 
James Stafford o lua de mână pe tânăra femeie: 

— Vino, darling! Jeanne şi Julien al ei probabil că şi-au pierdut 
răbdarea, iar eu vreau să te strâng la piept şi să te port în ritmul unui 
tangou languros! 


Capitolul 5 


Jeanne nu îi văzu pe Cathy şi pe Stafford îndreptându-se spre masa 
ei şi tresări când acesta din urmă se înclină în faţa ei. 

— Bună seara, Miss Lambrook! Ce chip melancolic şi drăguţ! Eşti 
extrem de preocupată! 

Jeanne o sărută pe Cathy, care, aşezându-se lângă ea, îşi manifestă 
mirarea: 

— Singură? 

— Singură şi părăsită! 

Se întoarse spre Stafford: 

— Domnule Stafford, vei fi silit să mă iei în grijă şi să dansezi cu 
mine! 

— Dar unde-i frumosul tău sergent? insistă Cathy. Nu-mi ziceai 
dimineaţa, la telefon... 

Jeanne o întrerupse cu un glas în care se desluşea ranchiună şi 
dezamăgire: 

— Aveam întâlnire, într-adevăr şi Julien a venit, dar nu voia să se 
îndepărteze de Eben-Emael, aşa că am rămas în parc. Ştii doar că 
grijile principale ale soldaţilor sunt bătaia, gărzile, secretele militare, 
consemnele... Noi, fetele, nu avem alt rol decât de-a potoli nevoile lor 
animalice! 

Cathy şi Stafford schimbară o clipire din ochi ironică, în timp ce 
tânăra continua pe un ton înfuriat: 

— Placa lor începe totdeauna cu: „Ne vom căsători după război. Te 
iubesc la nebunie!” şi se termină cu: „Hai să facem dragoste!” Câteva 
sărutări, o îmbrăţişare şi totul s-a terminat! 

— Aşa a făcut Julien cu dumneata? întrebă Stafford zâmbind. 

Jeanne dădu din cap afirmativ: 

— Era liber. Consemnele din cazarma lui erau suspendate în seara 
asta şi ar fi putut rămâne toată noaptea cu mine, dar a fost de-ajuns 
ca o cucuvea să ţipe de câteva ori şi a şi zbughit-o ca din puşcă spre 
fortăreață! 

Stafford izbucni în râs: 

— S-a speriat de o cucuvea? Cred că ai născocit asta ca să râdem 
de soldatul tău cel rău! 

Părea extrem de amuzat de toată povestea, dar de câteva clipe 
privirea i se ascuţise brusc. Se întoarse spre Cathy: 

— Darling, îngăduie-mi să dansez un tango cu Miss Lambrook, ca s- 
o consolez. Aş vrea s-o fac să se răzgândească în privinţa părerii ei 
deplorabile despre bărbaţi. 

Cathy dădu din umeri într-un mod comic. 


— Dacă nu ţi-aş îngădui, te-ai lipsi de asentimentul meu, aşa că 
prefer să mă declar de acord, dar trebuie să te previn că atunci când 
frumosul sergent Godard va fi aici, o să te înşel cu el, cu titlu de 
represalii! 

— O să mai vorbim despre asta, darling! Haideţi, Miss Lambrook. 
Tangoul acesta languros vă va face să uitaţi de soldatul 
dumneavoastră necredincios. O să vă fac o declaraţie de dragoste în 
locul lui! 

Zeflemitoare, Cathy o ajută pe Jeanne să se ridice. 

— Du-te, draga mea! 

Şi adăugă, cinică: 

— Nu îl obosi prea mult, te rog! Nu mi-a promis că mă ia de 
nevastă, dar e exact ce-mi trebuie pentru noaptea asta! Vreau să-mi 
trăiesc clipa, fiindcă cine ştie dacă va mai fi vreun „după război”? 

James şi Jeanne se pierdură în mulţimea dansatorilor. 

Lumina scăzu şi mai mult, în timp ce un cântăreţ şoptea în 
microfon: 

„Sunt singur în seara asta, doar cu visele mele... 

Sunt singur în seara asta, fără iubirea ta...” 

Stafford o strânse mai tare pe Jeanne în braţe şi îi atinse 
imperceptibil cu buzele gâtul. 

— Miss Lambrook... 

— Domnule Stafford? 

— La ce vă gândiţi? 

— Mă gândesc că războiul nimiceşte sentimentele frumoase, că 
ucide toate iluziile! Chiar şi cei mai buni bărbaţi se comportă ca nişte 
sălbatici, devin vicioşi, mincinoşi, asasini... 

— Ce de cuvinte amare pentru o gură atât de frumoasă! 

O strânse mai tare la piept. 

— Sentimentală mică ce eşti, lasă-te legănată... Uită de toate! 

Jeanne închise ochii şi se lăsă dusă cu docilitate spre terasă, unde 
fură întâmpinați şi învăluiţi de întunericul complice. Fata uită de război 
şi gustă plăcerea clipei, prezenţa liniştitoare a bărbatului care o ţinea 
strâns la piept. 

Un vaier ciudat, venind din depărtare, o făcu să tresară. Deschise 
brusc ochii şi se ghemui şi mai strâns la pieptul diplomatului, ca şi 
cum ar fi vrut să-l împiedice să plece. Stafford îi ghici gândul şi, 
sărutând-o pe gât, spuse: 

— Nu, Jeanne, eu n-o să plec ca Julien. Aş vrea, dimpotrivă, ca 
tangoul acesta să dureze până în zori. E atât de plăcut să te simt 
tremurând ca o păsărică. Eşti atât de tandră şi pasionată! 

Strigătul sinistru şi depărtat se auzi din nou, tulburând noaptea ca o 
prevestire rea. 

— Jeanne, chiar crezi că sergentul Godard ar fi putut rămâne cu 


tine în noaptea asta, dacă ar fi vrut? Eben-Emael este în stare de 
alertă continuă. Permisiile sunt suprimate, ieşirile suspendate... 

— Te asigur că ar fi putut rămâne în seara asta, replică tânăra, 
îmbufnată. Turnul este scos din funcţiune de câtva timp. Tunurile... 

Işi muşcă buzele şi tăcu. 

— Continuă; ce s-a întâmplat? 

— Vorbesc prostii! 

— Deloc! Ce s-a întâmplat cu tunurile din turnul lui Julien? 

Jeanne nu mai avea nici un chef să danseze. 

— Hai să ne întoarcem la Cathy! 

Diplomatul o conduse însă, dimpotrivă, într-un ungher şi mai 
întunecat, spunând categoric: 

— Numai dacă îmi dovedeşti încrederea, spunându-mi ce s-a 
întâmplat la cazemata 12. 

Tânăra deveni rigidă. 

— Nu am dreptul. E un secret militar! 

— Un secret! In calitate de diplomat şi de ofiţer al armatei aliate, 
cunosc toate secretele statului vostru major. Ai uitat că suntem aici ca 
să vă apărăm de un eventual invadator? Ştiu ce rol important are 
Eben-Emael, care trebuie să apere partea de nord a Canalului Albert şi 
să arunce în aer Podul Veldwezelt în caz de invazie, tăind astfel calea 
trupelor inamice şi apărând în acelaşi timp oraşul Liege, care e 
fortăreaţa Belgiei. 

Jeanne Lambrook păstra însă o tăcere încăpăţânată şi o atitudine 
stânjenită, care părură să-l jignească pe Stafford. 

— Asta-i încrederea pe care o ai în prietenii tăi? Tocmai tu, 
idealista, care îi critici aspru pe toţi! Felicitările mele! 

— lartă-mă, zise ea. Se spun atâtea lucruri despre coloana a cincea, 
încât am ajuns să mă tem de oricine. 

Stafford o sărută. 

— Dovedeşte-mi că eu nu sunt „oricine” pentru tine. Spune-mi ce 
se întâmplă la cupola 12 şi ce e cu tunurile. 

Jeanne cedă şi răspunse, împotriva voinţei: 

— Un singur tun este actualmente în stare de funcţionare, celelalte 
două sunt în reparaţie. Cazemata este deci „decuplată” provizoriu de 
reţeaua de apărare. 

Jeanne tăcu şi atunci misteriosul vaier răsună din nou, insistent, 
repetându-se de cinci ori la rând, la intervale regulate. 

James Stafford îi dădu drumul şi, conducând-o pe tânără spre sala 
de dans, spuse cu dezinvoltură: 

— Ce-o fi zicând scumpa noastră Cathy? Crede probabil că am 
părăsit-o! Pe aici, please şi mulţumesc nespus pentru dans! A fost 
minunat! 


— În sfârşit, aţi apărut! exclamă Cathy. Am crezut că nu o să-i mai 
dai drumul seducătorului meu cavaler, Jeanne! 

Tânăra se înroşi, fără să răspundă. Stafford se scuză: 

— lartă-mă, darling, te las o clipă; trebuie să telefonez neapărat la 
consulatul de la Bruxelles chiar acum... 

Şi, zicând acestea, Stafford se îndepărtă. 

Jeanne Lambrook îl urmări gânditoare din priviri. 

Brusc, se ridică, spunând: 

— Scuză-mă o clipă, Cathy, mă duc până la toaletă. Jeanne se 
îndreptă în grabă spre toaletă, care era despărțită de cabinele 
telefonice printr-un perete subţire din sticlă opacă. 

Lipindu-se de perete şi ţinându-şi respiraţia, desluşi cu claritate 
sunetul scos de rotirea discului, apoi glasul lui Stafford, care vorbea în 
germană. 

Reuşi să prindă câteva cuvinte: 

„Sofort Melden... Casemate Zwolf... Ausge-Schaltet... Kanonen 
inpanne... "2 


15 „Anunţaţi imediat... Cazemata 12 decuplată... Tunurile în pană...” 


Capitolul 6 


Funkabwehrul captă, la interval de câteva minute, două mesaje 
redactate în cifru secret. Serviciul „Descifrare” le traduse şi transmise 
fără întârziere textele la P.C.-ul amiralului Canaris care, la rândul său, 
le comunică Cartierului General al Fuhrerului. 

„Din Valea Geer, Pasărea Albastră către Raţa Sălbatică - Canalul 
Albert, sursă sigură, turnul doisprezece Eben-Emael decuplat din 
dispozitiv.  Vulnerabilitate în partea de nord. Stop. Urmează 
completarea.” 

Cea de-a doua criptogramă continua: 

„La trecerea eventuală a trupelor inamice, rezistenţă cu tir de baraj 
din buncărul 1.2.3. Nord-est. Pasărea Albastră cere instrucţiuni. Stop.” 
Pe un canal special, sosi răspunsul prompt al Cartierului General: 

„Rața Sălbatică pentru Pasărea Albastră - ordin al înaltului 
Comandament: sabotaţi imediat cele trei buncăre prin toate 
mijloacele pe care le aveţi la dispoziţie. Podurile nu trebuie să fie 
aruncate în aer!” 

Statul-Major al Panzerdivizion SS de pe frontul de graniţă fusese 
instalat în inima pădurii necuprinse. Tancurile acoperite cu frunziş se 
confundau cu vegetaţia deasă. Ofițerii de la P.C. locuiau în corturi 
solide, camuflate cu verdeață. Santinelele vigilente, metamorfozate în 
tufişuri, scrutau bezna şi vegheau în jurul adăposturilor. 

Noaptea era încărcată de aşteptare şi angoasă. Pădurea părea 
împietrită, iar copacii se înălţau, siniştri, spre cerul întunecat. Trestiile 
rămâneau tăcute în bătaia vântului rece. 

— Halt! Wer da!!* 

Tufişul mişcător încremeni la amenințarea puştii ațintite asupra lui 
şi un glas înăbuşit răspunse santinelei: 

— Serviciu comandat, din partea colonelului Krause! Trebuie să 
vorbesc cu oberleutenant Von Sachs. 

— Parola? 

— SS-iştii vor învinge! 

Santinela lăsă arma la picior. 

— Treceţi! 

Straniul agent de legătură înaintă cu precauţie, fără zgomot şi, 
dând la o parte acoperitoarea unui cort, intră. 

— Herr Oberleutenant! 


Helmuth Von Sachs dormea îmbrăcat în patul de campanie, 
sforăind. Niciodată nu se mai simţise atât de obosit ca acum. şi 


14 Stai! Cine-i acolo? 


petrecuse seara la P.C.-ul Cartierului General în tovărăşia ofiţerilor din 
Panzerdivizion, deoarece colonelul Von Krause îi adunase pentru a le 
comunica ordinele statului-major al înaltului Comandament şi totodată 
pentru a sărbători aprovizionarea cu băutură, sosită de la Berlin în 
aceeaşi zi. 

Se băuse zdravăn. Schnapsul înfierbânta minţile tuturor. Se discuta 
serios şi mai ales se vorbea despre Fuhrer. Colonelul evoca geniul 
extraordinar al cancelarului. Von Krause profetiza că drapelul cu cruce 
încârligată avea să fluture în curând în toate ţările râvnite de Hitler şi 
că civilizaţia germanică şi naţional-socialismul vor fi implantate 
pretutindeni graţie diviziilor „Cap de mort”. 

— Heil Hitler! Strigau cu toţii de fiecare dată. 

In jurul hărților statului-major se făcea schimb de sloganuri şi 
argumente. Sub influenţa alcoolului, surescitarea nu înceta să 
crească. 

— Deutschland uber alles! 

— Rasa superioară! ... 

— Germania va stăpâni lumea! 

Când Von Krause îşi luă rămas-bun de la ofiţerii săi, ober/eutenant 
Helmuth Von Sachs era beat turtă. Abia ce păşise în cort, se prăbuşise 
ca secerat în patul de campanie. 

— Herr Oberleutenant! 

Brusc, ofiţerul îşi veni în simţiri. 

— Was los! mârâi el, frecându-se la ochi. 

— Colonelul vrea să veniţi urgent! 

— Ce? făcu el, fără să se poată dezmetici. 

— Colonelul! Ordinul Fuhrerului! Trebuie să veniţi imediat, Herr 
Oberleutenant! E foarte urgent! 

Dintr-un salt, Von Sachs se ridică, brusc trezit din beţie şi 
nemaisimţind nici urmă de somn. 

— Los! 

Urmat de agentul de legătură, o luă la fugă spre cortul colonelului. 


Erich Koch, berlinezul, nu reuşea deloc să adoarmă în noaptea 
aceea. Se întorcea necontenit în pat de pe o parte pe alta. Incăierarea 
lui cu Huber îi provoca remuşcări aprinse şi o nelinişte profundă. 

De la altercaţia lor, caporalul îi întorsese vizibil spatele, iar Koch, cu 
toate că avea o construcţie de atlet, era un sentimental ce regreta 
prietenia pierdută a camaradului său din Tineretul Hitlerist. Pe 
deasupra, Huber era şi fratele Gretei! 

Cei doi se cunoscuseră la reuniunile Hit/erjugenaului!” şi, dat fiind 
că Hans Huber i-l prezentase surorii sale, Erich devenise în scurt timp 


15 Hitlerjugend - Tineretul Hitlerist. 


cavalerul blondei şi planturoasei Greta. 

Idila durase până la plecarea sub drapel a celor doi băieţi, când 
fuseseră făcute anumite jurăminte. Greta făgăduise că va rămâne 
credincioasă, aşteptând întoarcerea iubitului ei, iar Koch promisese că 
se va întoarce curând, deoarece, după părerea lui, „Blitzkrieg” -ul lui 
Hitler avea să se încheie extrem de repede. Pentru Koch, Fuhrerul era 
un supraom: ascensiunea sa uluitoare, pornită de jos, din rândurile 
poporului către cârma Marelui Reich o dovedea incontestabil. 

Familia Huber nu avea aceeaşi părere despre cancelar. Tatăl Gretei 
şi al lui Hans era un regalist înverşunat. Pentru el, Adolf Hitler nu era 
decât un impostor care, pentru a se impune Germaniei Imperiale, se 
folosea de nişte brute barbare cu numele de SS, Gestapo şi altele de 
acelaşi gen. Nazismul nu era decât o sinistră asociaţie de tâlhari. 

După câteva clipe de şovăială, Koch se ridică, se apropie de patul 
caporalului şi, atingându-i umărul, îl chemă încet: 

— Hans, ascultă-mă... 

Huber se ridică puţin şi îl cântări cu o privire rece. 

— Ce vrei? 

— Hans, îmi pare rău că mi-am ieşit din fire. Regret nespus. 

— Puțin îmi pasă! 

— Nu fi supărat pe mine, Hans. E o prostie să ne certăm. O iubesc 
pe Greta... Vrem să ne căsătorim după război. 

Caporalul se sumeţi ca un cocoș. 

— Asta niciodată! Mai degrabă îi sucesc gâtul decât să-i dau voie să 
fie soţia ta! Eşti prost, încăpățânat şi obtuz! 

— De ce? Fiindcă îl admir pe Fuhrer? 

— Gata! Lasă-mă să dorm! 

Se întoarse cu spatele la el şi îşi trase pătura peste cap. Koch însă 
nu se dădu bătut. 

— Ascultă-mă, Hans! Suntem prieteni... Când eram în Tineretul 
Hitlerist, erai aproape de acord cu Kreuze... 

Huber se răsuci brusc: 

— Că veni vorba de Kreuze! Domnul şef de secţie al Hitlerjugend! 
Un propagandist împuţit! Recruta carne de tun, asta făcea! 

— Şi totuşi, te-ai înrolat când nici n-aveai vârsta... 

— Tocmai! Eram un puşti şi, din cauza ta şi a lui Kreuze, m-am lăsat 
dus de nas. Uniforma, parăzile pe stradă... Era o şmecherie minunată! 
Kreuze ne împuiase capul cu discursurile sale: să luptăm pentru cauza 
dreaptă, pentru Germania, pentru Fuhrer, pentru a învinge câteva 
rase dăunătoare pe care Adolf Hitler a hotărât să le extermine, să 
facem război din datorie! Ei bine, ştii ce face acum Herr Kreuze în 
vreme ce noi ne prostim aici? 

— Fără îndoială că asistă la paradele Tineretului Hitlerist din Berlin! 

Huber rânji dispreţuitor. 


— Ce naiv poţi fi! Tata m-a lămurit în ultima lui scrisoare. Kreuze 
este un laş, un dezertor, un profitor! Cât e ziua de lungă, îşi plimbă 
cămaşa cea brună prin baruri, iar o dată cu lăsarea serii se distrează 
prin cabareturile şi dancingurile din oraş... 

— Tatăl tău exagerează, replică Koch, uşor zdruncinat, dar nevrând 
s-o recunoască. Dacă Kreuze frecventează crâşmele, înseamnă că tot 
pentru cauză o face. Trebuie că a primit un ordin în acest sens, ca şef 
al Tineretului Hitlerist. 

— De la cine? 

— Poate că de la Fuhrer. 

— Spui prostii, Erich! Hai mai bine să dormim! 

— Dar mai eşti supărat pe mine? , 

— Mi-e prea somn ca să mai pot fi supărat. Du-te la culcare! Aştia-s 
în stare să ne trezească din nou şi să ne pună să dăm o raită prin nori, 
numai aşa, ca să ne calce pe bătături. 

— Bine, mă culc, dar numai dacă facem pace! 

Huber îi întinse mâna, oftând: 

— Gut... E-n regulă, Erich. N-o să-i zic nimic Gretei despre cele 
întâmplate. Noapte bună! 

— Mulţumesc. Gute Nacht! 

Liniştit, berlinezul se întoarse în patul lui şi, în scurt timp, sforăitul 
lui se alătură celui al caporalului Huber. 

Totuşi, nu aveau să doarmă prea mult. Un nou exerciţiu nocturn îi 
smulse din paturi şi fură siliţi să atace un duşman imaginar, adăpostit 
într-o fortăreață deosebit de puternică. Hărţuirea fortului dură până la 
primele luciri ale zorilor. 


Capitolul 7 


Hans Grober îşi privi ceasul şi fu cuprins de îngrijorare. Se simţea 
istovit, îşi dorea să se întoarcă în culcuşul său, dar camaradul lui, 
sergentul Stark, care ar fi trebuit să-l schimbe la miezul nopţii, avea 
deja o întârziere de treisprezece minute. Gerhard era punctualitatea 
întruchipată şi întârzierea lui la ora prevăzută pentru schimb nu putea 
fi justificată decât de ceva cu adevărat grav. 

Căzuse oare într-o ambuscadă a Securităţii Militare? Sau fusese 
cumva arestat de serviciul de contraspionaj belgian? 

Stark şi Grober făceau amândoi parte dintr-o unitate specială 
integrată într-o grupă de şoc, ai cărei membri se infiltraseră în 
apropierea Canalului Albert în decursul paraşutărilor nocturne şi 
stăteau camuflaţi la „Bungaloul Weedeman”. Se aflau sub ordinele 
Hauptsturmfuhrerului Otto Fratz. Unitatea lor era coloana a cincea de 
acţiune, un element de înspăimântare destinat operaţiunilor de 
sabotaj şi distrugerii liniilor de apărare, în vederea unei ofensive 
ulterioare. 

Ofensiva? 

Hans găsea că aceasta întârzie prea mult. Fiecare zi ce trecea îi 
mărea senzaţia de nesiguranţă. 

Cu toate acestea, nimic nu trăda un pericol concret, iminent. Era 
ceva impalpabil, o indispoziţie vagă şi nedefinită. 

Circula liber, chiar şi prin împrejurimile fortăreței. Nu i se cereau 
niciodată actele. S-ar fi putut crede că Comandamentul Belgian o 
făcea înadins, sau că cei de la Cartierul General nu erau în stare să-şi 
imagineze şmecheriile de care era capabil Hitler pentru a-şi implanta 
coloana a cincea, însărcinată cu pregătirea unei ofensive. 

Deodată, lui Hans Grober i se făcu frică. Întârzierea lui Gerhard 
Stark îi provoca o angoasă insuportabilă, din pricina căreia fruntea i se 
acoperi cu broboane de sudoare. 

Merse la fereastră, îşi lipi fruntea înfierbântată de geam şi scrută 
bezna. 

Stark tot nu se vedea. 

Noaptea se întindea, întunecată şi tainică, peste Eben-Emael. Apa 
canalului licărea sub pod. 

Grober contemplă gânditor suprafaţa nemişcată, cu reflexe de 
moar, care îl hipnotiza şi murmură: 

— Podul nu trebuie să sară în aer. Nici un pod nu trebuie să sară în 
aer! Meusa şi Canalul Albert sunt în centrul preocupărilor Armatei 
Reichului, iar trecerea lor este actualmente problema numărul 1. 
Canalul, aflat pe malul opus al Meusei, constituie un obstacol serios 


pentru „Planul Galben” al Funrerului. Bineînţeles, podurile sunt minate 
şi apărate de cazemate şi fortificaţii, dar trebuie ca belgienii să fie 
neutralizaţi, să fie împiedicaţi să aprindă fitilul care ar provoca 
distrugerea lor catastrofală. Trebuie împiedicaţi cu orice preţ! 

Hans căzu pe gânduri. 

„Planul Galben”? 

Ce ştia el de fapt despre „Fall Gelb”, despre declanşarea ofensivei? 
Foarte puţin, în realitate. Planul comporta dispoziţii ultrasecrete, 
cunoscute doar de câţiva oameni de încredere. Otto, în schimb, 
cunoştea cu siguranţă toate detaliile! Otto ştia orice, îndrăznea să 
facă orice şi putea face orice! Otto era un nemernic! 

Hans se scotoci prin buzunare, de unde îşi scoase portofelul şi trase 
afară o fotografie de-a Barbarei. Degetele îi tremurau. Poza era 
îndrăzneață, sugestivă şi modelul se pretase de bună-voie. 

— Un nemernic! Scrâşni el din dinţi. Domnul Obersturmfuhrer Otto 
Fratz este un nemernic! 

Cu sprâncenele încruntate, închise ochii pe jumătate, cuprins de 
furie şi durere. Scoase un mârâit înăbuşit. 

— Râde mai bine cine râde la urmă! 

Mai contemplă câteva clipe instantaneul încântător, apoi se ridică 
brusc şi, cu un rânjet tăcut, îl puse la loc în portofel. 

Afară totul era la fel de liniştit, iar apa continua să sclipească 
încremenită sub podul pustiu. 

Nervos, Hans se uită din nou la ceas. Acele arătau ora 
douăsprezece şi douăzeci şi cinci de minute noaptea. Acum era sigur 
că Stark nu va mai veni. 

Cu un nod în gât, îşi cântări propria sa situaţie. Otto Fratz îi 
ordonase să transmită două mesaje de cea mai mare importanţă la 
Cartierul General din Berlin, iar răspunsul nu avea să mai întârzie 
mult. În consecinţă, nu trebuia să plece în nici un caz de lângă 
emiţător. Totuşi şi-ar fi dorit să facă ceva, să încerce să scape de 
nelinişte căutând să afle motivul absenței lui Stark. 

Un zgomot neobişnuit îl făcu să tresară. Işi duse mâna la revolver. 
Zgomotul venea însă de la emiţător. 

„Rața Sălbatică pentru Pasărea Albastră... Rața Sălbatică pentru 
Pasărea Albastră...” 

Grober înşfăcă la iuţeală o hârtie şi un stilou şi se apucă să noteze 
mesajul cifrat care sosea pe o frecvenţă specială. N 

Mesajul cuprindea treizeci şi două de grupuri de câte cinci cifre. In 
timp ce mâna îi alerga pe hârtie, Hans începuse deja să traducă în 
minte textul: 

„Sabotaţi prin orice mijloace...” 

Deodată, creionul îi încremeni între degete. Fără să se întoarcă, 
întrebă scurt, în germană: 


— Tu eşti, Gerhard? 
In loc de răspuns, peste ceafa sergentului se abătu patul unui 
revolver. 


Nimeni nu credea cu adevărat într-un atac german. Tihna ce 
domnea la statul-major belgian părea de nezdruncinat. Cincisprezece 
la sută din efective se afla în concedii speciale. Bărbaţii cu familie 
numeroasă, minerii şi ţăranii puteau astfel să-şi părăsească unităţile 
de care aparţineau şi să se întoarcă acasă. De pe 30 aprilie, sectorul 
podurilor şi al Eben-Emaelului suferea schimbări importante. Divizia a 
7-a luase locul Diviziei a 5-a. 

Nou-veniţii nu cunoşteau ţinutul şi nu puteau decât să constate 
lipsa de organizare a companiei, care era considerată într-o oarecare 
măsură „disciplinară”. Obiectivul esenţial al ofiţerilor şi subofiţerilor, 
în cea mai mare parte rezervişti, era de-a obţine un transfer rapid în 
alt sector. 

Printre „căpoşi” se număra şi locotenentul Lams, care aparţinea 
secţiei speciale a Securităţii Militare de la Eben-Emael. 

Lams era un „veteran”. De şase ani, statul-major îl transferase la 
fort ca măsură disciplinară, pentru nesupunere faţă de un ofiţer 
superior şi aici conducea serviciul special, al cărui rol principal era de- 
a veghea la păstrarea secretului operaţiunilor militare. Din păcate, 
civilii circulau liber în interiorul fortului, iar uniforma Armatei Aliate 
înlesnea enorm camuflarea coloanei a cincea. 

De câteva săptămâni, Lams pusese sub observaţie „Bungaloul 
Weedeman”, un hotel modest unde locuiau câţiva ziarişti străini cu 
acte cât se poate de în regulă. Un raport făcut de sergentul Gobelet îi 
atrăsese atenţia asupra acestor locatari discreţi, pe care Lams îi 
bănuia că fac parte din coloana a cincea. 

Când îşi împărtăşi temerile colonelului Wanderweck, acesta din 
urmă îi râse în nas. 

— Vezi peste tot numai spioni! Ţi-a luat-o razna imaginaţia! 

— Domnule colonel, sunt sigur că „Blitzkrieg”-ul lui Hitler bate deja 
la porţile Belgiei! 

— Mi-ai mai spus-o. N-am uitat aterizarea forţată de la Mechelen- 
sur-Meuse! 

— Cei doi ofiţeri din Luftwaffe care s-au „rătăcit” cu avionul şi au 
aterizat în interiorul liniilor noastre? 

— Din greşeală, Lams! 

— Poate! spuse locotenentul, care îşi ascundea cu greu iritarea. 

— Ai spus încă de atunci că e vorba de doi spioni! 

— Certitudine pe care mi-o menţin, domnule colonel! Aţi uitat că 
atunci când i-am interogat pe cei doi nemți, unul din ei mi-a smuls din 
mână şi a azvârlit în sobă documentele pe care le găsisem asupra lui? 


— E un gest firesc din partea unui ofiţer! 

___— Ofițerii ăia erau spioni, domnule colonel. Aterizarea lor era voită! 
Inaltul nostru Comandament ar fi putut obţine de la ei informaţii 
extrem de importante pentru apărarea noastră! 

— Povestea datează din ianuarie, locotenente şi noi suntem acum 
în mai. „Blitzkrieg”-ul cu care ne împui urechile nu e decât o fantezie 
a minţii dumitale romantice! 

Locotenentul Lams se înroşise până la rădăcina părului. 

— Domnule colonel, insistă el cu un glas răguşit, sunt convins că 
nemţii ne pregătesc o figură urâtă. La hotelul Weedeman, nişte 
indivizi suspecți... 

Wanderweck îl întrerupse: 

— Pe ce îţi bazezi presupunerile? 

— De zece zile, oamenii mei frecventează barul „Bungaloului”, cu 
scopul de-a provoca un incident. leri seară, unul din oamenii mei a 
răsturnat pe tejghea, ca din neatenţie, paharul unui ziarist englez care 
locuieşte la hotel. Infuriat, acesta nu şi-a putut stăpâni o înjurătură în 
nemţeşte. Asta nu vă spune nimic, domnule colonel? 

Ofiţerul superior tresări şi căzu pe gânduri. 

— Locotenente Lams, spuse el, îţi acord puteri depline, dar 
procedează discret. Hotelul aparţine unui anume Lenheim, supus 
elveţian şi nu vreau să am de-a face cu incidente diplomatice. 


Silueta unui bărbat se desprinse de la liziera pădurii şi înainta 
prudentă în noapte, în direcţia crucii de pe Notre-Dame de la Paix, ce 
se detaşa la colţul străzii. 

Omul mergea încovoiat, ca pentru a trece cât mai neobservat şi a 
se pierde în întunericul dens. Işi ţinea capul aplecat, cu urechile ciulite 
şi întregul trup îi era încordat, tresărind la cea mai mică suflare ce 
făcea frunzele să foşnească. Tăcerea adâncă nu era tulburată însă 
decât de lătratul îndepărtat al unui câine, ce se făcea auzit în 
răstimpuri. 

Pădurea amenințătoare părea să înainteze şi ea, spre răscruce, ca 
pentru a-l prinde din urmă pe om şi a-l înghiţi. 

Acesta se opri în faţa crucii şi îşi privi ceasul fosforescent. 

— E timpul! murmură el. 

Vârându-şi degetele în gură, scoase un vaier prelung, imitând 
cucuveaua. 

Rămase perfect nemişcat, la pândă, dar chemarea sa nu trezi nici 
un ecou. 

După câteva minute, îşi reînnoi strigătul lugubru, ce se pierdu în 
depărtare şi rămase tot fără răspuns. 

Omul scrută bezna din jurul său. Nimic! Abia dacă se auzea un 
foşnet slab, un freamăt ce străbătea frunzişul. Natura mută, 


încremenită în repaus, îl copleşea cu imobilitatea ei ostilă. 

Repetă de mai multe ori straniul său apel. Atitudinea lui denota o 
nervozitate crescândă. La un moment dat, mârâi: 

— Donnerwetter! Das ist ja toll! 

În clipa aceea, se auzi un strigăt asemănător cu al lui, lung, 
insistent, din ce în ce mai apropiat. 

Din capătul unei cărări se ivi brusc un bărbat scund şi îndesat, care 
se îndreptă cu paşi grăbiţi spre cruce. 

Era îmbrăcat în haine de culoare închisă şi ţinea în mână o lanternă 
pe care o aprinse preţ de o clipă când îl zări pe cel ce-l aştepta. 

În scurt timp se aflară unul în faţa celuilalt. 

— Parola? întrebă noul sosit. 

— Vulturul este o pasăre de pradă! 

— Right! Sunteţi într-adevăr Gerhard Stark de la SS 
Sicherheitsdienst al Abwehr! 

— Dar dumneavoastră? 

— Numele meu nu are nici o importanţă. Sunt corespondentul 
dumneavoastră. Mi-aţi promis informaţii de mare valoare. 

— De unde să ştiu că nu îmi întindeţi o capcană? Că sunteţi 
realmente... 

— Franţa ne-a pus în legătură. Este o garanţie! 

— Într-adevăr! Dar de ce aţi întârziat? 

— Din precauţie. Voiam să fiu sigur că sunteţi singur. 

— Dar dumneavoastră? Sunteţi tot singur? 

Omul cu beretă neagră nu mai avu nevoie să răspundă. Din toate 
părţile, ieşind din pădure, se iviră siluete de militari, cu baioneta la 
teava armei. Era o grupă S.M. din serviciul lui Lams. 

— Ştiam eu că-i o capcană! strigă Stark. 

Şi, scoţându-şi revolverul, ţinti capul adversarului său. 

— Zi-le soldaţilor tăi să se oprească şi să mă lase să plec, altfel îţi 
zbor creierii! 

„Bereta neagră” nu se clinti, în timp ce oamenii săi înaintau ca 
nişte roboţi, încercuindu-l pe Gerhard Stark. 

— Sauhund!!* găfâi Stark. Nemernicule! Trădătorule! Dacă ai fi 
venit singur, aşa cum ne înţelesesem, ţi-aş fi dat nişte informaţii... 

— Mi-ai fi dat?! Mi le-ai fi vândut la un preţ exorbitant! îl întrerupse 
tăios celălalt. Şi desigur că era vorba de informaţii false, cu scopul de- 
a ne induce în eroare şi de-a ne abate atenţia de la adevăratele 
proiecte ale Fuhrerului vostru! 

— Asta-i o minciună! urlă Stark. Am acţionat de unul singur, din 
convingere! Sunt împotriva lui Hitler, nebunul ăla împuţit! Opreşte-ţi 
oamenii! 


16 porc de câine (Ib. germ.). 


— Eşti arestat! O să ne duci acolo unde se ascunde unitatea 
voastră... 

Soldaţii continuau să înainteze. Cercul se strângea din ce în ce mai 
mult în jurul lui Stark, când, deodată, de undeva din apropiere 
răsunară două împuşcături. 

Omul cu beretă se prăbuşi fără un cuvânt, lovit drept în inimă. 
Stark scoase un urlet de durere. Umărul îi fusese străpuns de un 
glonte. 

— Schweinerei! Porcăria dracului! 

Pe loc, din pădure izbucni un val de împuşcături, la care soldaţii 
ripostară orbeşte. In scurt timp însă, un grup înarmat cu pistoale- 
mitralieră se năpusti asupra lor, iar încăierarea atinse apogeul. 
Exploziile grenadelor şi pârâitul automatelor fură urmate de lupte 
corp-la-corp înverşunate. 

Stark se târî ca un şobolan rănit, apăsându-şi rana cu mâna stângă, 
încercând din răsputeri să scape. Vestonul îi era plin de sânge. 

Strângând din dinţi, se târî spre pădure, înaintând anevoios şi 
lăsând în urmă-i o dâră lungă de sânge. Fiecare metru îl costa un efort 
cumplit de voinţă şi îi smulgea gemete. 

În cele din urmă, ajunse la liziera pădurii şi fu înghiţit de vegetaţia 
deasă. 

Ascuns îndărătul unui copac, Otto Fratz îl urmări cu privirea şi 
zâmbi... 


Capitolul 8 


— E-n regulă, sergent? 

Cu revolverul în mână, locotenentul Lams îl aştepta pe subofițer la 
intrarea de serviciu a micului hotel. 

Leener tocmai ieşise, târându-l pe Grober, care se clătina şi se 
bălăbănea ca o paiaţă. 

— E-n regulă, domnule locotenent! răspunse el, cu un zâmbet 
strâmb. E cam ameţit, dar docil! Am mai recuperat şi câteva mesaje 
cifrate... 

Lams îl întrerupse, aruncând o privire semnificativă spre rănit: 

— Sângerează ca o vită înjunghiată! 

— Păi, ştiţi, domnule locotenent, asta fiindcă Fritz are capul cam 
plăpând, mormăi belgianul. 

Hans Grober avea într-adevăr o tăietură zdravănă îndărătul urechii, 
din care i se scurgea sânge de-a lungul gâtului. 

Ofiţerul observă: 

— Ai lovit cam tare, sergent! 

— Doar aşa cum mi-aţi ordonat, domnule locotenent, pentru ca 
treaba să meargă repede şi fără zgomot şi totodată să poată 
răspunde la interogatoriul dumneavoastră. 

— Bine! Să mergem! Urcă-l în camionetă şi direct la P.C.! 

— La ordinele dumneavoastră! 

Leener îl împinse brutal pe prizonier spre maşina militară, pe 
platforma căreia se aflau şase soldaţi. 

— Haide, Fritz! Sus cu tine! 

— Sunt englez, gemu Grober, apăsându-şi batista pe rană. N-aveţi 
dreptul! 

Leener îl îmbrânci: 

— Gura! Urcă! O să vorbeşti după aceea! 

Cu o lovitură de pumn, îl azvârli pe podeaua camionetei. Hans 
Grober căzu pe burtă şi înjură. 

— Brută afurisită! O să mă plâng! rosti el înfuriat. 

— Cui? Lui Hitler, poate? 

— Gata, sergent! ordonă Lams. Să-i dăm bătaie! 

Leener se aşeză la volan. Camioneta se urni din loc şi porni spre 
fortăreaţa Eben-Emael. Urmată de maşina locotenentului, traversă în 
scurt timp podul şi ieşi din sat. 

In clipa când convoiul ajungea în dreptul morii Loverix, Leener frână 
brusc şi Lams fu nevoit să-l imite. O tânără alerga înnebunită pe şosea 
în direcţia postului de gardă de la intrarea în fort. Oprind lângă ea, 
Lams o interpelă: 


— Domnişoară, nu e bine deloc să alergaţi aşa pe mijlocul drumului 
noaptea! Unde mergeţi? Acolo sunt numai cazărmi! 

Extenuată, fata se întoarse spre ofiţer şi se agăţă de portieră. 

— O, domnule, bâigui ea dintr-o suflare, sunteţi de la fortăreață? 

— Da, domnişoară. 

— Mă numesc Jeanne Lambrook, strigă ea. Locuiesc în sat şi trebuie 
neapărat să vorbesc de urgenţă cu sergentul Julien Godard de la 
Bateria |! Puteţi să mă duceţi la el? 

Preţ de câteva clipe, Lams o scrută cu interes pe frumoasa Jeanne, 
apoi chipul i se făcu de nepătruns. 

— Imi pare rău, domnişoară Lambrook, dar nu vă pot ajuta. 
Adresaţi-vă la bungaloul din faţă. Este locuinţa primului-şef al 
fortăreței. Dacă mesajul dumneavoastră este realmente urgent şi nu 
poate fi amânat până mâine dimineaţa, şeful Roncel vă va elibera un 
permis de intrare... Bună seara, domnişoară! 

Şi lăsând-o pe Jeanne amuţită şi deznădăjduită la numai cincizeci 
de metri de intrarea în fortăreață, îi făcu semn lui Leener. 

— Dă-i drumul! 

Rene Roncel avea o poziţie excepţională la Eben-Emael. Asistase la 
construirea dispozitivului defensiv şi cunoştea secretele tehnice ale 
giganticei fortărețe. Era omul de încredere al comandamentului şi 
locuia cu familia într-un pavilion situat la cincizeci de metri de intrarea 
principală. 

La el o trimisese locotenentul Lams pe Jeanne. 

Când prietena sergentului Godard se află faţă în faţă cu primul-şef 
Roncel, îşi pierdu cu totul cumpătul, repetă de câteva ori numele lui 
Julien şi bolborosi ceva de neînțeles. 

Roncel, care o scruta cu o privire inchizitorială, înţelese că trebuia 
să o liniştească şi adoptă o atitudine paternă: 

— Haideţi, domnişoară, calmaţi-vă! îi spuse el tinerei agitate. Ce vi 
s-a întâmplat? 

In cele din urmă, ea reuşi să bâiguie: 

— Trebuie să vorbesc imediat cu sergentul Godard! E ceva extrem 
de urgent! 

Roncel o privi pieziş. 

— E chiar atât de urgent? 

Cu o voce albă, Jeanne murmură: 

— E o chestiune de viaţă şi de moarte pentru noi toţi, domnule 
comandant! 

— In cazul ăsta, conchise Roncel, o să telefonez la postul său. 

Şi, luând telefonul, adăugă: 

— O să-l rog pe sergent să vină imediat aici. 

— Nu! strigă Jeanne îngrozită. 

Şi, pe loc, îşi muşcă buzele. 


— Scuzaţi-mă, dar aş vrea să-i vorbesc mai întâi singură. După 
aceea, sergentul va hotărî ce e de făcut. 

Cu un gest brusc, Roncel puse receptorul jos, se întoarse cu faţa la 
Jeanne şi, cu o privire din nou bănuitoare, o întrebă cu un glas tăios: 

— Va hotărî în legătură cu ce anume, domnişoară? Văzând 
atitudinea amenințătoare a comandantului, Jeanne se pierdu din nou 
cu firea şi nu putu decât să se bâlbâie: 

— Cred că... cred... 

Glasul i se înecă. 

Roncel o grăbi: 

— Vorbiţi, vă rog! 

— Cred, domnule, spuse ea docilă, că am făcut o greşeală... o mare 
greşeală! 

— Ce anume? 

— l-am dezvăluit unui diplomat englez o informaţie militară pe care 
sergentul Godard mi-o încredinţase sub pecetea tainei. 

— E grav, afirmă Roncel. Nu trebuie niciodată să divulgi un secret 
militar, oricât de neînsemnat ar fi el. 

Jeanne izbucni în lacrimi. 

— E şi mai rău decât credeţi! Fiindcă am fost cuprinsă de bănuieli 
din pricina atitudinii ciudate a omului ăluia, l-am urmărit şi acum ştiu 
că nu este englez. Cred că face parte din coloana a cincea a lui 
Hitler... şi vreau să-i spun sergentului Godard că Stafford... 

Comandantul-şef nu o mai asculta. Intorcându-i spatele, formă 
rapid numărul fortului. 

Legătura se stabili imediat şi un glas rosti: 

— Eben-Emael, postul central. Vă ascult! 

— Alo! Atenţie! Aici C 47 T 12! Extremă urgenţă! Cu ofiţerul de 
serviciu, vă rog! 

— Parola? 

— „Maiorul Jottrand ascultă.” 

— Aşteptaţi să vă fac legătura cu ofiţerul de gardă! 

După o scurtă tăcere, răspunse un glas diferit: 

— Aici C 47 T 12. Locotenent Vranken. 

— Aici Rene Roncel, şeful postului de gardă, bloc 1. 

— Ce s-a întâmplat, domnule comandant? 

Roncel vorbi grăbit: 

— Aici la mine e o fată din sat, prietena sergentului Godard de la 
bateria dumneavoastră. Această persoană ar trebui confruntată de 
urgenţă cu subofiţerul în chestiune. 

— Din ce motiv? 

— Scurgere de secrete militare. Trădare din imprudenţă. 

— Trebuie să raportăm maiorului. 

— Mă ocup eu de asta, locotenente! 


— În cazul ăsta... 

— In ce vă priveşte, domnule locotenent, vă rog să anunţaţi 
Securitatea Militară şi să-l înştiinţaţi pe sergent... 

— Dar n-am nici o dovadă. Procedeul ar fi arbitrar. Nu vreau să... 

Glasul locotenentului Vranken se făcea tot mai tăios. 

— Nu, Roncel! Nu pot să trec peste regulile ierarhice. O să-l duc pe 
sergent la locotenentul Lams. Veniţi şi dumneavoastră împreună cu 
persoana respectivă. Faceţi-vă depoziţia la Securitatea Militară. Lams 
îi va confrunta pe împricinaţi şi va hotărî ce e de făcut mai departe. 
Asta-i tot! Vă aştept! 

Şi închise. 

Rene Roncel se întoarse către Jeanne. 

— Imi pare rău, domnişoară Lambrook, dar nu pot face altfel. E 
vorba de securitatea ţării noastre. Vă rog să mă urmaţi! 

Câteva minute mai târziu, treceau prin faţa santinelelor de la postul 
de gardă şi intrau în fortăreață. 


— Numele? 

— Alec Emery. 

Mâna lată a sergentului Leener se abătu pentru a treia oară peste 
fața congestionată a lui Hans Grober. 

— Numele? 

Vertrauensmann''-ul strânse din dinţi, fără să crâcnească. Stătea în 
picioare, cu spatele lipit de zid, înghesuit între biroul locotenentului 
Lams şi o debara, cu ochii umflaţi, buzele tumefiate şi nasul plin de 
sânge. 

— Numele? zbieră Leener. 

— Alec Emery. 

— Meseria? 

— Corespondent de presă. 

— La ce ziar? 

— Times! 

Leener îl înşfacă de guler, apoi dădu cu el de perete. 

— Susţii deci că eşti englez? 

— Absolut. M-am născut la Riverhead. 

— Şi că nu vorbeşti germana? 

— Nu vorbesc germana. 

Leener ridică mâna şi îl lovi din nou. 

— Minţi, Fritz! Minţi aşa cum respiri. Asta însă n-o să-ţi fie de nici un 
folos. O să te fac eu să scuipi adevărul, chiar de va fi să crăpi! Na, 
ticălosule! la-o şi pe asta! 

Grober se clătină sub ploaia de lovituri. Cramponându-se de biroul 


17 Om de încredere nazist. Se mai spunea şi V. Mann. 


lui Lams, şuieră cu ură printre dinţi: 

— Brută împuţită! Te bag în mă-ta! 

Belgianul văzu roşu în faţa ochilor. Desfăcând tocul revolverului 
atârnat la centiron, îşi scoase arma. 

Locotenentul Lams interveni prompt: 

— Destul, sergent! Vâră-ţi arma la loc! Continui eu interogatoriul. 

Şi, ridicându-se de la biroul unde tocmai recitise raportul 
sergentului Gobelet, se opri în faţa prizonierului. 

— Seara trecută, spuse el pe un ton calm, unul din oamenii mei ţi-a 
răsturnat paharul pe tejgheaua barului de la hotelul unde locuieşti. 

Şi se opri, observându-l pe Grober, care păli brusc şi se bâlbâi: 

— Se poate... Nu-mi amintesc... 

Lams continuă: 

— Te-ai enervat cumplit, ţi-ai pierdut firea şi... ai tras o înjurătură. 

— Nu-mi amintesc, repetă V. Mann-ul, disperat. 

— Ba da! Îți aminteşti foarte bine! Ştii că ai înjurat în germană. Ai 
spus: „Verrecke, Hund’”’. 

— E o greşeală, domnule locotenent, gâfâi Grober. S-o fi înţeles 
greşit! 

— Nu cumva şi eu ţi-am înţeles greşit cuvintele adineaori, când te- 
am surprins la hotel, în timp ce înregistrai un mesaj cifrat?! răcni 
Leener din celălalt capăt al camerei. Nu ai spus: „Bost es au, 
Gerhard?” 

Grober se simţi pierdut. Ştia că avea să fie împuşcat şi, dintr-o 
dată, nimic nu mai avea vreo importanţă. Işi dorea ca totul să se fi 
terminat. 

Se întoarse spre ofiţer. 

— Domnule locotenent, aş vrea o ţigară. 

Lams îşi scoase tabachera. 

— Poftim! 

In timp ce Grober trase primul fum, ofiţerul belgian arătă spre 
biroul său şi spre foaia de hârtie ce se găsea acolo. 

— Luaţi loc acolo şi scrieţi adevărul: numele adevărat, numele şi 
prenumele camarazilor dumneavoastră, soldaţi şi ofiţeri, ca şi codul 
de descifrare a mesajelor secrete pe care le-am capturat şi natura 
misiunii dumneavoastră. Adevărul este singura dumneavoastră 
salvare. Dacă vreţi să trăiţi, nu ascundeţi nimic! 

Grober se prăbuşi pe scaun ca o cârpă. Ochii săi obosiţi desluşiră 
pe foaia de hârtie aceleaşi întrebări care tocmai îi fuseseră puse: 
nume, prenume etc. Cu un gest automat, luă creionul şi scrise: 

„Grober Hans...” şi gândul îi fugi la Barbara. 


18 Crapă, câine! (înjurătură specific prusacă). 
19 Tu eşti, Gerhard? 


În aceeaşi clipă se auzi o bătaie în uşă. Însoţit de locotenentul 
Vranken, sergentul Godard intră în birou, urmat de Roncel şi de 
Jeanne Lambrook. 

Grober scrise mai departe: 

„Sturmfuhrer, om de încredere (V. Mann) în cadrul 
Sicherheitsdienst, sub ordinele amiralului Canaris. Esența misiunii 
mele era sabotarea şi distrugerea podurilor de peste Canalul Albert în 
caz de atac...” 

Oprindu-se din scris, îşi înălţă capul, o privi pe Jeanne şi, din nou, 
gândul îi zbură la Barbara. 

— Stricată frumoasă ce eşti... şopti el. 


Capitolul 9 


La tabăra militară a diviziei aeropurtate din Ostheim grupele de 
atac ale Diviziei 7 Aeropurtate fură smulse încă o dată din somn de 
sunetele ascuţite ale goarnei, urmate de fluierături stridente. 

Peste câteva minute, unsprezece ofiţeri şi patru sute douăzeci şi 
şapte de subofiţeri şi paraşutişti se adunau în goana mare pe platou. 

— Incă un exerciţiu de pomană! mormăi caporalul Huber din 
Sturmgruppe 13, strângându-şi puşca-mitralieră sub braţ. 

Plutonierul Arendt îl îmbrânci. 

— Gura, Huber şi mişcă-ţi fundul mai repede! 

Caporalul rânji. 

— De ce, ca să-l distrez pe locotenent? 

— Nu, Huber, de data asta nu! Astăzi ne punem pielea la bătaie! 
Fuhrerul ne aruncă în foc. Dacă faci cea mai mică prostie, o să treci 
puşca pe stânga şi o să-ţi punem flori pe piept! Hai, fuga marş, 
caporal! Los! 

Huber îşi corectă poziţia raniţei şi a puştii şi porni în pas alergător 
spre terenul de instrucţie. 

— Los! Los! scanda el furios. Dacă n-am auzit de o mie de ori 
cuvântul ăsta! Los! Los! Fuhrerul în sus, Fuhrerul în jos! M-am săturat 
până-n gât! 

Afară se strânsese toată divizia. Statul-major era şi el prezent, 
inclusiv generalul. 

Când formațiunile fură aliniate, alcătuind un careu împrejurul 
ofiţerilor, generalul se desprinse de grupul acestora şi inspectă în 
grabă coloanele de soldaţi. După această trecere în revistă de rutină, 
se îndreptă spre centrul platoului, unde era înălţată o estradă, urcă 
treptele şi se aplecă spre microfon. 

— Soldaţi! strigă el. A sosit clipa acţiunii! Vom ataca în zori! 

Făcu o pauză, apoi anunţă pe un ton solemn: 

— Fuhrerul a hotărât să declanşeze o mare ofensivă la Vest! 

O tăcere de moarte învălui tabăra militară. Soldaţii îşi ţineau 
respiraţia. 

Generalul continuă: 

— De luni de zile, aţi fost antrenați pentru atacarea unei poziţii 
inamice fictive. Aceste exerciţii, care vi se păreau dictate de fantezia 
ofiţerilor voştri, aveau un scop precis. Aflaţi astăzi că fiecare dintre 
gesturile voastre, fiecare fază a antrenamentului vostru corespundea 
unui plan determinat, elaborat de înaltul Comandament al statului- 
major. Planul „Fall Gelb”? ce ţine de Blitzkrieg-ul Fuhrerului vă 


20 Planul Galben - denumire dată de Hitler planurilor care sacrificau 


priveşte în mod deosebit. Misiunea voastră constă în scoaterea din 
luptă a unei uriaşe fortificaţii, la prima vedere inexpugnabilă. La 
început, aţi eşuat, dar Planul Galben s-a dovedit acum perfect, iar 
ultimele voastre exerciţii au fost un succes. În treizeci de minute, aţi 
făcut ca o fortăreață cu grupuri defensive de oţel, beton, fier şi granit 
să ajungă oarbă şi neputincioasă. 

Tăcu câteva clipe, apoi rosti: 

— Voi formaţi unitatea de elită a Luftwaffe, mândria Fuhrerului 
nostru! 

Ochii i se plimbară peste şirurile aliniate, scrutând chipurile dure, 
cu buze strânse şi priviri de nepătruns. 

Glasul i se făcu din nou auzit, mai tăios: 

— In interesul Marelui Reich naţional-socialist, unitatea voastră 
trebuie să îndeplinească cea mai îndrăzneață dintre operaţiunile 
aeropurtate din istorie. Fuhrerul a decis să ocupe Belgia şi Olanda. In 
timp ce voi veţi stabili câteva capete de pod, Armata a VI-a, pornind 
de pe linia Venlo-Aix-la-Chapelle va trece Meusa şi va străpunge 
fortificațiile de la frontiera belgiană! Sunteţi aleşi de Funreru/ nostru 
să aterizaţi prin surprindere pe cupolele fortului Eben-Emael şi veţi 
avea marea onoare de-a elimina din sistemul defensiv belgian 
principala fortăreață de pe Canalul Albert. Vom ataca în zori! Câteva 
divizii SS ne vor sprijini şi acoperi atacul! lar în urma lor vor veni 
tancurile! 

Işi întrerupse brusc exclamaţiile, îşi drese glasul, apoi strigă: 

— Soldaţi! Curaj! Incredeţi-vă în ofiţerii voştri! Păstraţi o disciplină 
fermă şi sânge-rece, aşa cum se cuvine pentru orice militar național- 
socialist! De altfel, nu aveţi de ce vă teme! Vom învinge! Fuhrerul 
nostru a prevăzut totul! Heil Hitler! 

— Sieg!” răspunseră câteva voci izolate. 

— Heil! repetă generalul. 

Şi deodată, chipurile tuturor se destinseră şi glasuri sălbatice 
începură să urle: 

— Heil! Sieg! Heil! Sieg! Heil! Sieg! 

— Ruhe! porunci generalul. 

Vociferările fură urmate de o tăcere impresionantă şi de o 
imobilitate totală. 

Ofiţerul superior îşi plimbă privirea inchizitoare peste oamenii din 
faţa lui. Chipurile acestora deveniseră brusc impenetrabile şi se 
întrebă dacă nu cumva vorbise prea mult. 

Unul dintre principiile naţional-socialismului interzicea informarea 
combatanţilor asupra ansamblului şi anvergurii planurilor de atac 


neutralitatea Belgiei, Olandei şi Luxemburgului. 
21 Strigăt de război: Să învingem! 


dictate de înaltul Comandament. Secretul constituia arma numărul 1 a 
Statului-Major al lui Hitler. Lucrul era incontestabil. Un soldat care 
cunoaşte în profunzime detaliile unei operaţiuni de amploare poate fi 
uneori ispitit să ia iniţiative compromiţătoare pentru rezultatul final. 

Cu toate acestea, generalul considera că, deşi era bine să lase să 
persiste un anume mister, trebuia să hrăneşti entuziasmul 
combatanţilor  îngăduindu-le să ghicească seriozitatea și 
minuţiozitatea cu care fusese pregătit planul bătăliei şi, mai ales, 
făcându-i să întrezărească o victorie ce se anunţa absolut certă ca 
urmare a acestor preparative amănunțite. 

— Soldaţi! strigă el. Utilizarea planoarelor şi a încărcăturilor 
perforante este garanţia succesului nostru, al succesului vostru. 
Operaţiunea „planoare” este o premieră senzaţională în istoria 
militară a aviaţiei, aşa cum este şi utilizarea încărcăturilor perforante 
în domeniul explozivilor. Ceasul victoriei se apropie! Să păstrăm 
disciplina! 

Generalul îşi zise că spusese de-acum destule despre succesul final, 
încât mai adăugă doar atât: 

— Din acest moment, nimeni nu mai trebuie să părăsească tabăra. 
Pregătiţi-vă moralmente pentru misiunea voastră! 

In sfârşit, ordonă: 

— Rupeţi rândurile! 

Sturmer-ii se împrăştiară în tăcere, îndreptându-se fiecare spre 
hangarele lor, cu chipurile încordate. 

Un megafon transmise câteva dispoziţii: 

— Lăsaţi armele şi muniţiile în planoare. După aceea, aveţi program 
de voie. 

— Los! 

Deodată, pistele de decolare fură luminate de reflectoare 
puternice, care îi smulseră din beznă pe auxiliarii din PI/Rgt, dintre 
care un detaşament în ţinută de lucru scruta cerul. 

— Sosesc! anunţă şeful detaşamentului. 

Intr-adevăr, cu un zgomot de tunet, un roi de avioane se ivi 
deasupra taberei militare a trupelor aeropurtate. 

Erau aparate JU 527. Escadrila de Junkere din tablă ondulată 
trebuia să remorcheze aparatele Sturm-Lastensegler” prin înaltul 
cerului, ducându-le spre o nouă aventură, spre o experienţă inedită şi 
năprasnică pe care urma să o sufere Eben-Emael, învăluiţi în vacarmul 
aterizării avioanelor, sturmerii se întoarseră la hangarele lor şi se 
adunară pe grupe. 

Avioanele rulară pe pistele indicate, frânară şi opriră. Piloții 


22 Avioane de remorcare şi transport. 
23 Planoare de asalt. 


coborâră din carlingă. Muncitorii din PI/Rgt aşezară în spatele fiecărui 
Junker câte o scândură numerotată. Toate planoarele erau deja 
înzestrate cu câte un număr corespunzător, astfel încât să se evite o 
eventuală confuzie în momentul remorcării. 

Membrii trupelor de asalt, postați lângă platformele de beton ale 
hangarelor, îi priveau pe auxiliari cu un aer grav. 

Din megafon răsună un ordin: 

— Lastensegler an Stelle bringen!?* 

Pe loc, porţile hangarelor se dădură în lături. Planoarele rulară pe 
pista de decolare. Cablurile de remorcare fură minuţios controlate, la 
fel ca şi mecanismele de decuplare a acestora şi roţile. 

Ici şi colo, se auzeau ordine scurte, dar totul decurse la modul 
automat. 

Aerul părea încărcat de electricitate; tensiunea sporea de la un 
minut la altul. 

Stând ceva mai deoparte, gânditor şi încruntat, Strobel, tânărul 
ofiţer din Sonderkommando, îi observa pe soldaţi. 

Sturmer-ii erau nemişcaţi şi tăcuţi, enigmatici şi de nepătruns. 
Nimeni nu lăsa să i se vadă nervozitatea, dar ochii aveau o lucire 
ciudată sub sprâncenele încruntate. 

Oare la ce se gândeau în clipa de faţă? La Fuhrer, la patrie sau, pur 
şi simplu, se pregăteau de beţia luptei? 

Locotenentul era convins că, sub carapacea groasă făurită de ideile 
naţional-socialiste, sub calmul aparent al oamenilor acestora duri se 
ascundea frica animalică, angoasa celui trimis la moarte. 

Timpul se scurgea cu încetineală. In tăcerea încordată se auzea 
desluşit agitația auxiliarilor care făceau ultimele pregătiri şi şuşoteala 
echipajelor de pe Junkere, care stăteau lângă aparatele lor, fumând cu 
lăcomie. 

Cu glas înăbuşit, un ofiţer aviator rosti: 

— Să ne potrivim ceasurile! 

Un pilot răspunse pe acelaşi ton: 

— Peste treizeci de secunde, va fi ora zero şi patruzeci de minute. 

— Exact! 

În spatele locotenentului Strobel răsunară nişte paşi, urmaţi de un 
pocnet de cizme şi de glasul plutonierului Arendt: 

— Domnule locotenent! 

Ofiţerul din Sonderkommando întrebă, fără să se întoarcă: 

— Ce-i, feldwebel! 

— Armele sunt în planoare. Oamenii sunt gata. Am împărţit 
pastilele de Pervitin. 

Locotenentul mai întrebă: 


24 Planoarele în dispozitiv! 


— Le e frică? 

După o clipă de şovăială, plutonierul răspunse: 

— Unii şi-au făcut testamentul. 

Strobel se întoarse brusc. 

— Deci, sunt convinşi că o să ne lăsăm oasele acolo? 

Arendt îşi drese glasul şi, în cele din urmă, spuse: 

— Au sigilat plicurile şi au scris de regulă pe ele: „A nu se deschide 
decât în caz de moarte sigură.” 

— Deci, se gândesc la moarte! 

— Să te gândeşti la asta e firesc, logic pentru nişte soldaţi dintr-o 
unitate de şoc. Moartea este o idee familiară pentru ei. li însoţeşte 
mereu, dar în general se împacă bine cu ea. Disciplina impusă de 
naţional-socialism... 

Strobel îl opri cu un gest. 

— Dar tu, Arendt, te temi de moarte? 

Plutonierul din Sonderkommanao tresări şi se simţi străbătut de un 
fior, dar aceasta nu dură decât o fracțiune de secundă. Pe loc, se 
îndreptă, înfruntând întrebarea brutală şi îşi umflă pieptul. O dată cu 
aţâţarea dată de iminenţa acţiunii şi a pericolului, în ochi i se aprinse 
o flacără războinică, plină de cruzime şi fanatism delirant. 

— Nu! şopti el, cu chipul stacojiu. Nu mi-e frică. Imi pare bine că 
atacăm în sfârşit. Sunt nerăbdător să lupt. Fac parte din rasa 
învingătorilor. O să-mi duc oamenii spre victorie, indiferent de preţ. 
impreună cu ei, sunt în stare să cuceresc fortăreaţa, înarmat doar cu 
grenade de mână şi pistoale. Ştiţi că avem un arsenal cu care aş 
putea să-l scot şi pe diavol din iad! Şi m-aş duce şi-n iad, dacă mi-ar 
cere-o Fuhrerul! 

— Bravo! 

Deodată, piloţii puseră motoarele în funcţiune. Suflul produs de 
elice scutură odgoanele de remorcare. 

Motoarele avioanelor JU 52 începeau să se încălzească. Piloții se 
strânseră laolaltă şi, prin vacarmul motoarelor, toţi oamenii începură 
să intoneze marşul paraşutiştilor. 

Până şi ofiţerii se alăturară corului şi, în scurt timp, toată tabăra 
cânta din răsputeri: 

„Soarele străluceşte... soarele roşu străluceşte...” 

Ordinul ultim, definitiv, îi întrerupse brutal: 

— Urcaţi-vă în planoare! 

Cadenţa motoarelor crescu şi vacarmul deveni infernal. Sturmer-ii 
se năpustiră spre aparate, urmând directivele, în conformitate cu 
metoda de atâtea ori repetată la antrenamente: pilotul intră pe uşa 
din spate, iar ceilalţi pătrunseră într-o ordine desăvârşită pe uşa din 
faţă. Fiecare îşi verifică explozivii amplasați sub scaun. 

Încet, avioanele începură să ruleze, apoi se ridicară în aer, în timp 


ce cablurile se întindeau. Cu o zguduitură uşoară, planoarele părăsiră 
solul, urmând supuse avionul-remorcher. 

Brusc, luminile de balizare se aprinseră, aşternând un făgaş de 
lumină de-a lungul căruia grupele de asalt aeropurtate porniră la lupta 
aspră şi nemiloasă pe care şi-o doreau şi pentru care se pregătiseră 
vreme de peste opt luni. 

Plecară însufleţiţi de o hotărâre sălbatică să înfăptuiască opera de 
distrugere căreia îi erau hărăziţi. Aşa hotărâse Fuhrerul! 

Escadrila se mistui în direcţia Belgiei. 


La fortul Eben-Emael, la ora douăsprezece fără douăzeci şi cinci 
noaptea, Hans Grober îşi semnă mărturisirea. 

Dacă percheziţia minuțioasă de la sosire nu l-ar fi deposedat de 
micile pilule albe, s-ar fi sinucis, dar speranţa unei eventuale salvări 
acordate de Lams în schimbul unor mărturisiri complete îl făcea acum 
să chibzuiască. 

Hans îşi zise că Marele Cartier General al Abwehrului expunea cam 
cu prea mare uşurinţă vieţile oamenilor săi, trimiţându-i dezarmaţi în 
mijlocul inamicului. Nu exista nici o lege care să le dea fie şi cea mai 
mică şansă de supravieţuire în cazul că erau făcuţi prizonieri, dat fiind 
că erau consideraţi spioni în timp de război, astfel încât puteau fi 
executaţi fără judecată. 

— Ei, asta el murmură Hans. Mai bine un trădător viu decât un erou 
mort! 

Işi completă, cu scrisul său nervos şi sacadat, declaraţia, 
dezvăluind cheia cifrului secret prin care corespondase cu 
comandamentul de la Berlin, dând textul celor două mesaje recente 
pe care „Stafford” îl pusese să le transmită, semnalând poziţia 
anumitor cupole defectuoase, starea tunurilor şi posibilităţile de 
distrugere a podurilor de către belgieni în caz de atac. 

Lams citi declaraţia peste umărul lui Grober şi întrebă: 

— Ultimul mesaj pe care l-aţi primit, când v-a surprins Leener, era 
un ordin? 

— Da, un ordin de misiune, adresat şefului meu. 

— In ce scop? 

— In scopul de-a sabota dispozitivele de distrugere a podurilor. 

— Înseamnă că este prevăzut un atac în scurt timp? 

— Nu ştiu, domnule locotenent. Nu sunt decât subofițer! 

— Care este numele şefului dumneavoastră de aici? 

— Stafford. 

— Şi numele adevărat? 

— Otto Fratz. 

— Adresa? 

— N-o ştiu. 


— Cum îşi justifică prezenţa aici? 

— Prin apartenenţa la corpul diplomatic. 

— Ce grad are în Waffen SS? 

— Obersturmfuhrer. 

— Are vreun semn particular? 

— Da, o cicatrice care merge de la urechea stângă şi până la nas. 
Poartă un costum „Prince de Galles”. Are mult succes la femei. 

— Perfect! Notaţi toate astea în declaraţie şi menţionaţi deopotrivă 
dubla identitate a celorlalţi membri ai grupului. Dacă aţi spus 
adevărul, vom ţine cont de sinceritatea dumneavoastră. 

— Asta-i adevărul, domnule locotenent! 

— Cu atât mai bine pentru dumneavoastră! 

Vârându-şi capul între umeri, Grober se aplecă peste foia de hârtie 
şi îşi încheie mărturisirile, semnând apoi în josul paginii. 

Locotenentul Lams luă documentul şi îl chemă pe Leener: 

— Du-l la „secret” sub pază zdravănă. Să nu poată lua legătura cu 
nimeni! 

— Nu vă faceţi griji, domnule locotenent! răspunse Leener, 
împingându-l pe Grober spre ascensorul blindat. 

— Haide, Fritz, înainte marş! 

După ce neamţul ieşi din birou, Lams le luă un interogatoriu scurt 
sergentului Godard şi Jeannei, confruntându-i. 

Aceasta duse la arestarea subofiţerului belgian, inculpat de 
divulgarea secretelor militare şi la punerea sub supraveghere a 
Jeannei Lambrook în incinta fortului Eben-Emael, spre siguranţa ei 
personală. 

Apoi, Lams îşi făcu raportul la Cartierul General, la comandantul 
fortului şi la colonelul Wanderweck. Simultan, dădu un ordin de 
arestare a ofițerului SS care se ascundea sub identitatea de Stafford, 
ca şi a lui Gerhard Stark, Frantz Graber, Wilhelm llseman şi Lorenz 
Wemer, care aparţineau cu toţii grupului de asalt al lui Heydrich. 

„Bungaloul Weedeman” fu înconjurat de Securitatea Militară şi 
hotelul fu imediat minuţios percheziţionat. 

Maiorul Jottrand, comandantul garnizoanei de la Eben-Emael 
ordonă şefilor de detaşamente să procedeze la demolarea tuturor 
podurilor în caz de atac, pentru ca nici unul să nu poată cădea intact 
în mâinile inamicului. A 

Ordinele se împrăştiară la iuţeală. Intreaga organizaţie militară fu 
rapid pusă în stare de alertă. In fiecare cazemată, tunurile antitanc, 
mitralierele, aruncătoarele de grenade fură verificate, iar personalul 
fu pus pe picior de război. Agenţii de legătură şi purtătorii de mesaje 
îşi încălecară motocicletele şi porniră în noapte. Ofițerii absenţi fură 
chemaţi la post. 

Locotenentul Lams şi comndantul-şef, Rene Roncel fură convocați 


la maiorul Jottrand, unde se afla deja colonelul Wanderweck. 

In noaptea aceea, înaltul Comandament al fortăreței Eben-Emael şi 
al Liniei Defensive Albert, până atunci inert, luă dintr-o dată 
cunoştinţă de ameninţarea iminentă a unui atac prin surprindere. 


Capitolul 10 


— Un atac-surpriză? se miră colonelul Wanderweck. Locotenentul 
Lams a înnebunit de tot! 

— Nu! replică Jottrand. Nu sunt de părerea dumneavoastră, 
domnule colonel! Cred că Lams are dreptate. Noi suntem cei ce 
greşim! 

Wanderweck dădu din umeri. 

— Lams este un ofiţer de mucava! E mai degrabă poliţist decât 
soldat şi are optica unui copoi. 

Jottrand dădu cu pumnul în masă. 

— Oricum, după toate semnele astea care anunţă evenimente 
grave, nu mai puteam rămâne cu mâinile în sân. Am chemat înapoi 
efectivul ofiţerilor şi subofiţerilor aflaţi în exterior şi am dat ordin ca 
toate posturile să treacă pe picior de război. 

— E ridicol! strigă Wanderweck. 

— Ridicol? 

infuriat, Jottrand îşi luă bastonul, pe care-l lăsase pe birou şi se 
apropie de harta de Stat-Major de pe perete. 

— Uitaţi-vă! 

Cu vârful bastonului, urmări traseul de la Aix-la-Chapelle până la 
Eben-Emael. 

— Suntem la doar câţiva kilometri de Hitler şi de SS-iştii lui şi le 
barăm drumul spre Vest. Lams are dreptate. Vom suferi în scurt timp 
un atac! 

Wanderweck începu să râdă. 

— Dacă nebunul ăsta chiar ne atacă, pantele fortificațiilor noastre 
se vor acoperi la iuţeală de cadavre naziste! 

Glasul îi deveni mai grav: 

— Nu, domnule maior! Hitler nu va ataca în zona Canalului Albert. 
Cunoaşte prea bine complexul nostru defensiv din jurul fortului Eben- 
Emael! 

Şi, arătând pe hartă cazematele blindate şi cele de artilerie, 
adăugă: 

— Şi mai cunoaşte şi raza de acţiune şi puterea tunurilor noastre. 

— De acord, răspunse Jottrand. Totuşi, sunt silit să constat că 
situaţia este extrem de gravă. Trebuie să organizăm defensiva şi să 
ne pregătim de un eventual contraatac înainte de-a fi prea târziu! 

Lams rosti cu gravitate: 

— E deja prea târziu, domnule maior! Apărarea noastră prezintă 
prea multe goluri. Un contraatac ar fi derizoriu fără un antrenament 
prealabil. Şi ştiţi foarte bine că garnizoana noastră... 


Jottrand îl întrerupse: 

— Dar nemţii n-o ştiu! 

— Nemţii ne cunosc foarte bine punctele slabe. După părerea mea, 
vor utiliza nişte arme faţă de care vom fi cu totul neputincioşi. 

Roşu de furie, colonelul Wanderweck strigă: 

— Eşti un defetist, Lams! 

— Nu, domnule colonel, sunt obiectiv şi îmi ţin ochii deschişi. 

— O să raportez despre comportamentul dumitale la Cartierul 
General. 

— Cartierul General m-a considerat întotdeauna smintit. Domnii ăia 
n-au ţinut niciodată cont de sugestiile mele. O să fiu blamat o dată în 
plus, asta-i tot! 

— O meriţi, domnule locotenent! 

— Puțin îmi pasă! exclamă Lams. Le-am zis că atacul german este 
iminent şi mi-au râs în nas, ca şi dumneavoastră, domnule colonel şi 
totuşi... 

— Şi totuşi? întrebă Wanderweck. 

— Ţinând cont de cele întâmplate, declar acum că „Blitzkrieg”-ul lui 
Adolf Hitler bate la porţile Belgiei. Nemţii sunt deja printre noi! 

Wanderweck se făcu stacojiu. 

— Fantezia dumitale te face să baţi câmpii, locotenente! Eşti un 
visător! 

— Deloc! Faptele vorbesc de la sine! Hitler poate ataca chiar în 
noaptea asta! Coloana a cincea se află aici de foarte multă vreme şi 
membrii ei au pregătit terenul. Planul garnizoanei noastre, cu puterea 
şi slăbiciunile ei, figurează cu o precizie maximă în fişierele 
Abwehrului! 

Telefonul începu să sune. Lams tăcu brusc şi toată lumea se 
întoarse spre birou. 

Maiorul ridică receptorul. 

— Cartierul General, Jottrand! 

În aceeaşi clipă, păru să-şi ţină respiraţia şi păli îngrozitor. 

— Ce? Dumnezeule! 

Glasul i se înecă. Işi reveni pe loc şi vorbi la repezeală, pe un ton 
imperios. 

— Anunţaţi-i pe toţi şefii de posturi, Apărarea Antiaeriană, 
grenadierii, artileria, echipa de distrugere, serviciul de sirene, 
căpitanul Kolomans... îmi cunosc dinainte ordinele. Terminat! 

Jottrand închise şi se uită la cei din jur, care rămăseseră buimaci, 
cu chipul descompus. 

— Lams avea dreptate! Treizeci de avioane neidentificate se 
îndreaptă spre Canalul Albert venind dinspre frontieră. Se menţin la o 
asemenea altitudinea, încât este absolut imposibil să fie recunoscute. 

Se lăsă o tăcere grea. 


Apoi, glasul comandantului se înălţă, tăioasă: 

— Hitler îşi dă arama pe faţă! Ne atacă! La posturile 
dumneavoastră, domnilor! Incepe bâlciul cel mare! 

Ofițerii salutară şi părăsiră în grabă biroul maiorului. 

Doar comandantul-şef nu se clintise din loc şi îl fixa pe Jottrand cu o 
privire patetică, plină de angoasă. 

— Roncel! 

Acesta tresări. 

— Da, domnule maior... 

Comandantul fortului începu să strige: 

— Vedeţi dacă echipa căpitanului Kolomans mai are mult până să 
încheie evacuarea clădirilor exterioare din apropierea postului de 
gardă. 

Un tic nervos strâmbă chipul lui Roncel. 

— La ordinele dumneavoastră! 

Glasul lui Jottrand se îmblânzi. 

— Nu uitaţi de familia dumneavoastră. Soţia şi copiii vă sunt în 
mare pericol la bungalou. 

Roncel bâigui: 

— Ştiu, domnule maior. Tocmai, voiam să vă... 

Jottrand îl întrerupse: 

— Aduceţi-i aici. O să dau instrucţiunile necesare. 

— Mulţumesc! şopti Roncel. 

— Apoi, daţi o raită de control în sectorul dumneavoastră. Asiguraţi- 
vă că toată lumea e la posturi, că şefii sunt la comandă şi raportaţi-mi 
telefonic. 

Şi, cum Roncel părea atins de paralizie, Jottrand se înfierbântă: 

— Grăbeşte-te, ce naiba! Nu te mai recunosc! 

Livid şi simțind un nod în gât, Rene Roncel salută şi părăsi Postul de 
Comandă cu un mers şovăitor. Ajuns afară, o luă la fugă spre 
bungaloul său. 

Trezindu-şi soţia, îi porunci să se pună la adăpost, împreună cu 
copiii, în cel de-al doilea subsol al fortăreței Eben-Emael. 

Deşi la început nu-şi dădu seama de gravitatea situaţiei, tulburarea 
soţului ei şi precizările pe care i le dădu acesta o făcură să fie 
cuprinsă în scurt timp de panică, astfel încât atunci când Roncel plecă, 
biata femeie era în plină disperare. 

Kolomans, care conducea evacuarea şi transportarea materialului 
militar spre intrarea în fort, îl zări pe Roncel, care ieşea din bungalou 
şi părea să nu ştie încotro s-o apuce. 

— Du-te mai repede la postul tău, ce mai stai? îl scutură el. N-auzi 
zgomotul? Fritz atacă! 

Rene Roncel mai aruncă o privire spre ferestrele micului pavilion, 
prin care se zărea silueta plăpândă a soţiei sale ce se agita cu 


preparativele de plecare. 

Văzduhul se umplu de un vuiet straniu, obsedant, care nu avea 
nimic comun cu zgomotul agresiv al motoarelor de avion şi care 
devenea din ce în ce mai înspăimântător. Deodată, Roncel zări ieşind 
din nori un grup de aparate neobişnuite, asemănătoare cu nişte păsări 
enorme, cu aripi ţepene. 

Căpitanul Kolomans începu să urle: 

— Roncel! E arma secretă a lui Hitler! Dă fuga la poartă! La 
Cartierul General! Pune să tragă tunurile! Dă alarma! Declanşează 
apărarea antiaeriană! 

Roncel se năpusti spre blocul 1, pentru a verifica dacă artileriştii 
primiseră ordinele. 

Trecuse de poarta de la intrarea în fort, când începură să sune 
sirenele. Vaierul lor sinistru umplu galeriile şi cazematele, iar pereţii 
blindaţi ai subsolurilor le repercutară, amplificându-le enorm, sinistre 
şi vestitoare de moarte. 

Pe loc, bateriile amplasate pe creneluri începură să-şi trimită spre 
înaltul cerului obuzele şi gloanţele trasoare. 

Cu toate acestea, în toiul vacarmului şi al exploziilor ce se ţineau 
lanţ, straniul convoi continua să se apropie neabătut. Aparatele 
păreau să zboare în toate direcţiile şi, preţ de o clipă, ai fi putut crede 
că tirul apărării antiaeriene le derutase, provocând o dezordine 
considerabilă în desfăşurarea operaţiunii, dar nici vorbă de aşa ceva. 

Păsările-fantomă erau acum periculos de aproape. In scurt timp, 
ajunseră în dreptul cupolelor, practic la sol. 

Roncel fu cuprins de panică. Repezindu-se la telefon, ceru 
comandamentul, dar linia era ocupată. Inchise şi se repezi spre biroul 
maiorului. 

Jottrand nu îl observă când intră. Aplecat peste interfon, cu căştile 
la ureche, urmărea mersul evenimentelor, dădea ordine şi cerea 
detalii. 

— Căpitane, întrebă el, le puteţi identifica? 

Răspunsul ţâşni din receptor: 

— Nu, domnule maior! Nu au nici un fel de semn, nu au motoare... 
S-ar zice că planează în aer... Coboară foarte lin, ca paraşutate. 

— Poziţia lor? 

— Cupola fortului 1, nord, ţinta 2. Se apropie rapid de blocurile 1 şi 
6, poarta de intrare în fort. 

— Fir-ar să fie! Şeful corpului de gardă! strigă Jottrand. 

— Da, domnule maior! 

— Căpitan Laurens, la ordinele dumneavoastră! 

— Ridicaţi podul mobil de la intrare, căpitane! Repede! Aruncaţi în 
aer construcţiile E.E. din faţa Canalului! 

— Am înţeles, domnule maior! 


În megafoane răsunară câteva ordine: 

— Tir general! Atenţie! Jumătate la nord... semiantiaerian... Cupola 
nord... Cupola de 120... Tunuri 75... Fortul 01... Obiectiv: orice obiect 
zburător care se apropie de Eben-Emael. Tir general! Executarea! 
Deschideţi focul! 

Pe loc, de pretutindeni izbucniră explozii asurzitoare, cumplite, 
infernale, ce creşteau în intensitate. 

Jottrand se întoarse. 

— Domnule maior, se bâlbâi Roncel, nemţii ne atacă cu avioane- 
fantomă... l-am spus soţiei mele, conform ordinelor dumneavoastră... 

Jottrand nici nu-l auzi. Tensiunea nervoasă îi adâncise ridurile, 
făcând să-i apară cearcăne sub ochi, care deveniseră reci şi duri. 

— Intoarce-te la postul tău, spuse el. Poziţia dumitale nu are ca 
efectiv decât pe brigadierul Kip şi o echipă de zece oameni care îţi 
aşteaptă instrucţiunile. Urcaţi-vă în camera tunurilor şi deschideţi 
focul cu mitralierele... Nu-l lăsaţi în nici un caz pe inamic să se apropie 
de intrarea în fortăreață! 

— Am înţeles, domnule maior! 

Roncel nu mai pomeni nimic de soţia sau copiii lui. Cu chipul 
crispat, făcu stânga-mprejur, intră în buncărul tunurilor, deschise 
ambrazura şi privi afară prin luneta de ţintire. 

Un fum opac învăluia Eben-Emael, reducând vizibilitatea la zero. 

— Kip, şopti Roncel, aprinde reflectorul cel mare! 

— Da, şefule! 

O lumină orbitoare izbucni, străpungând opacitatea. In fasciculul 
luminos apărură atunci straniile planoare, aflate la mică distanţă de 
cupolă. Din ele săriră la pământ oameni înarmaţi până în dinţi, care se 
adunară în jurul unui comandant, iar Roncel putu să audă un ordin 
răcnit în germană: 

— Grupul de şoc 13, înainte! 

Cel ce striga era un ofiţer care alerga în fruntea unui grup. 

— Feldwebel Arendt, caporal Huber, pregătiţi  încărcăturile 
perforante! Să înceapă focul de artificii! 

— Jawohl, Herr Leutenant! 

— Atacaţi cupola! Străpungeţi-i oţelul şi betonul! Faceţi măcel! 

— Jawohl! 

— Die Schweine Sollen Heraus!” 

— Naturlich! 

— Alles Vernichten!® 

— Zum Befehl!?” 


25 Să iasă afară porcii! 
26 Nimiciţi totul! 
27 La ordinele dumneavoastră! 


Capitolul 11 


— Atenţie! Postul 301... Atenţie! Chem postul 301! Răspunde! 
Glasul răguşit al maiorului Jottrand răsuna în microfon fără încetare. 
— Chem postul 301... 

Glasul ofițerului era acoperit de un vuiet asurzitor, propagându-se 
pe deasupra cupolelor fortului Eben-Emael. Cuvintele lansate pe calea 
undelor se pierdeau într-un vacarm continuu şi copleşitor. 

— Alo! Postul de comandă al fortului cere să vorbească cu 
locotenentul Lejeune. Alo! Postul de observaţie de la Canne! Atenţie! 
Urgenţă! Am pierdut legătura cu şeful echipei de distrugere a podului. 
Mă auzi, locotenente? Răspundeţi, fir-ar să fie, răspundeţi odată! 

Postul 301 nu răspundea. 

Vacarmul stârnit de artileria antiaeriană, exploziile mortierelor, 
pârâitul mitralierelor antiaeriene, vuietul depărtat al avioanelor Junker 
52 făceau ca apelurile şi ordinele neîntrerupte ale comandantului 
fortăreței să nu poată fi auzite de postul de observaţie, aflat în 
subordinea lui. 

— Alo! Atenție! Ofiţer de serviciu, ascultă-mă! Mă auzi, 
locotenente? 

Locotenentul Lejeune însă tot nu auzea. Asurzit de tumultul ce 
umplea întreaga vale, acesta îşi aţintea binoclul când spre cer, când 
spre pod, măturând cu privirea terenul accidentat din jurul fortului de 
pe malul vestic al Canalului, apărat de grupul Velden din plutonul 2 
grenadieri al locotenentului Boijean. 

Un spectacol neaşteptat îl făcu să încremenească brusc pe ofiţerul 
observator. La o oarecare distanţă de pod, câteva planoare naziste se 
năpusteau spre pământ, în ciuda tirului bateriei antiaeriene de lângă 
canal. 

După părerea lui Lejeune, terenul din jurul podului Canne era 
periculos de accidentat, eliminând cu desăvârşire ipoteza unei 
aterizări a inamicului. Ofiţerul nu ştia însă nimic despre faptul că Hitler 
miza în primul rând pe noroc şi se sinchisea prea puţin de pierderile 
de vieţi omeneşti. 

Statul-major belgian încredinţase sectorul respectiv plutonului 2 
grenadieri, dar podul Canne depindea direct de fortul Eben-Emael şi 
deci de maiorul Jottrand, în timp ce podurile Bridgen, Veldwezett şi 
Vroenhoven se aflau sub ordinele maiorului Gideloo, instalat la postul 
său de comandă din Lanaeken. 

— Alo! Postul 301! Luaţi contact cu şeful echipei de distrugere şi 
aruncaţi în aer podul C! 

Glasul maiorului fu înghiţit de un şuierat strident. Coborând din 


văzduhul întunecat, primul planor german ajunse cu repeziciune pe 
malul vestic al Canalului. Grupul de grenadieri belgieni încremeni pe 
loc. Surprinderea soldaţilor era desăvârşită. Preţ de câteva clipe, 
oamenii rămaseră ca nişte stane de piatră, fără să le vină să creadă, 
privind zăpăciţi monstrul acela fără motor care pogora spre ei. Insuşi 
şeful grupei, cumplitul sergent Velde, uită să mai dea ordinul de 
deschidere a focului. 

Planorul căzu pe o ridicătură din spatele grupei sergentului şi luă 
foc. In aceeaşi clipă, un panou al aparatului se lăsă la pământ şi şapte 
vlăjgani înspăimântători la înfăţişare, echipați în combinezoane, căşti 
de oţel şi cizme şi înarmaţi până în dinţi săriră la pământ şi se 
năpustiră urlând în direcţia grupului lui Velde. 

După câteva secunde de surpriză şi fascinaţie, sergentul Velde îşi 
veni în fire. Văzându-i pe nemţii ce veneau spre ei în goană, având în 
mâini nişte obiecte pe care le identifică într-o străfulgerare drept 
grenade, Velde strigă: 

— Treziţi-vă, băieţi! Naziştii! Trageţi! 

Caporalul Kranken, care îşi recăpătase şi el sângele rece, strigă la 
rândul său: 

— Foc! 

Şi, înşfăcându-şi puşca-mitralieră, deschise focul spre atacatori. 

In ciuda zăpăcelii, câţiva soldaţi duseră puştile la umăr. 

Velde trase aer adânc în piept şi răcni: 

— Foc la grămadă! 

Kranken tinti, apăsă pe trăgaci şi înjură: 

— La dracu! S-a blocat! 

Sergentul îi dădu un brânci caporalului şi trecu în spatele armei, dar 
nu mai avu răgazul de-a o pune în funcţiune. Un sturmer ridică braţul, 
răsună o împuşcătură şi sergentul Velde se prăbuşi, cu un glonte în 
cap. 

În acelaşi timp, văzduhul din jurul grenadierilor fu zguduit de o 
explozie cumplită. Soldaţii fură azvârliţi claie peste grămadă şi de 
pretutindeni izbucniră ţipete, gemete şi horcăieli. Era prima grenadă 
germană. 

— Alles los! ordonă şeful sturmer-ilor. 

Alte cinci grenade zburară prin aer. 

Un lanţ de explozii izbucni printre soldaţii care apărau podul, 
provocând un măcel în toată regula. Un soldat belgian, sprijinit cu 
spatele de o ridicătură de pământ, nu mai era decât un trunchi 
sângerând, care-şi arăta cioturile şi zbiera: 

— Nu mai am picioare! 

Şi îşi pierdu cunoştinţa, prăbuşindu-se printre răniții care zăceau 
de-a lungul rambleului, într-o grămadă de cărnuri ciopârţite. 

Caporalul Kranken se aruncă peste puşca-mitralieră, reuşi s-o 


deblocheze şi deschise cu furie focul asupra soldaţilor aeropurtaţi. Cei 
şapte atacanţi căzură unul câte unul, ca nişte popice. 

Deja sosea însă încă un planor, lansat de un Junker 52 deasupra 
podului, apoi alte două, destinate de Cartierul General al Luftwaffe să 
neutralizeze podul Canne, aflat în apropierea fortului Eben-Emael. 
Cele trei aparate ajunseră în scurt timp la poziţiile ţinute de grupele 
din 2 grenadieri. 

— Alo! Postul 301! 

In clipa aceea, locotenentul Lejeune auzi în sfârşit apelul maiorului 
Jottrand. 

— Locotenent Lejeune. Postul de observaţie de la Canne, Lanaye şi 
Petit Lanaye. Ascult. 

Jottrand strigă furios: 

— De zece minute mă chinuiesc să iau legătura cu voi! Sunteţi 
surzi, sau ce naiba? 

— Imi pare rău, domnule maior, răspunse ofițerul, cu un nod în gât, 
dar în sectorul meu s-a declanşat o bătălie cumplită. Grupa A din 
plutonul 2 grenadieri este practic nimicită şi câteva aparate 
necunoscute coboară... 

— Ştiu asta, îl întrerupse Jottrand. De asta vă şi chemam. Fortul 
este atacat şi el! 

— Ce pot să fac, domnule maior? 

— Am pierdut orice legătură cu şeful echipei de distrugere a 
podului din sectorul vostru. Trebuie să ajungi la el cu orice preţ! 
Aruncaţi imediat podul în aer, până nu e prea târziu! 

— La ordinele dumneavoastră! gâfâi locotenentul. O să încerc să 
ajung la fort. Podul va sări în aer! 

Podurile de pe Canalul Albert jucau un rol esenţial în planul lui 
Hitler de-a ataca în Vest. În cadrul înaintării lor prin Belgia şi Olanda, 
artileria, diviziile Panzer, Pij RGT, infanteriştii şi tot materialul de 
război trebuiau să treacă peste ele. Problema dificilă a eventualităţii 
distrugerii lor era însă de mult studiată de autorităţile militare 
belgiene. 

Apărat de un fort betonat şi servit de un personal calificat, fiecare 
pod era păzit de un sergent, doi caporali, nouă oameni de trupă şi era 
dotat cu un dispozitiv de distrugere aparent infailibil, compus dintr-un 
sistem pirotehnic de aprindere, care, la ordinul comandantului 
responsabil, provoca declanşarea exploziei. Garanţia era absolută. 
Dacă era nevoie, podurile aveau să sară în aer la momentul oportun. 

Fiecare fort era înzestrat cu un tun antitanc de 47 mm, o mitralieră 
grea, un aruncător de grenade şi reflectoare, totul fiind protejat de 
porţi blindate duble din oţel masiv şi de un braţ al Canalului, închis de 
două ecluze. 

Aceste poziţii, deosebit de puternice, păreau de necucerit printr-un 


atac terestru, dar nimeni nu se gândise că Blitzkrieg-ul lui Hitler avea 
să pornească din văzduh. 

Locotenentul Lejeune mai aruncă o privire spre Canal şi zări un 
planor aterizând la nord de şosea, în timp ce celelalte se îndepărtau 
puţin de pod, ca să ocolească malul inaccesibil pentru aterizare. 

Ofiţerul de la postul de observaţie ridică telefonul, vrând să ia 
legătura cu fortul de la pod. 

Linia rămase însă mută. Atunci, Lejeune îşi puse casca, îşi luă 
revolverul şi ieşi. 

Afară, aerul trăsnea a praf de puşcă. Umezeala zorilor făcea ca 
atmosfera să fie şi mai apăsătoare. 

Cu mâna dreaptă pe patul revolverului şi ascunzându-se îndărătul 
tufişurilor plini de rouă, ofiţerul se îndreptă spre intrarea în fort. 

— Cine-i acolo? 

Lejeune recunoscu glasul unsuros al plutonierului Bargain din grupa 
Nord al plutonului 2 grenadieri. Se opri în loc şi răspunse: 

— Ofiţerul de la postul de observaţie. 

— Parola? 

— Dealul e înverzit. 

O lanternă lumină chipul locotenentului. 

— Bună-seara, domnule locotenent. Am dat de mare belea! Naziştii 
ne-au făcut o festă urâtă! 

— O festă în genul lui Adolf Hitler! 

— Nemernicul! mârâi plutonierul. Dar n-o să ne vină el de hac! 

Şi, îndepărtându-se de locotenent, se duse la grupa lui, strigând: 

— Sergent Ballet, ce naiba moşmondeşti? Nu vezi că fritzi sunt aici? 
Deschideţi focul, pe toţi dracii! Trageţi cu toţii! 

Ofiţerul de la postul 301 îl urmări cu privirea pe plutonierul care, 
înălţându-şi mâna în care ţinea revolverul, se amestecă printre 
oamenii lui, organizând apărarea şi conducând tirul. 

Cel de-al doilea atac al Sturmjagerilor fu o repetiţie a celui dintâi. 
Imediat ce atinse pământul, planorul îşi lăsă panoul în jos, iar soldaţii 
se năpustiră afară, în direcţia fortului de lângă pod, scoțând strigăte 
sălbatice, mitraliind totul şi aruncând cu grenade. 

Surprinşi de înverşunarea mâinii aceleia de oameni, belgienii 
traseră câteva focuri, după care se opriră, scrutând cerul care se 
umpluse brusc de un roi de aparate fantomatice, din ce în ce mai 
îndrăzneţe, mai rapide şi mai amenințătoare. 

Ofiţerul de la postul de observaţie îl auzi pe Bargain îndemnându-şi 
brutal soldaţii. 

— Hei! Trageţi odată, blegilor! S-a terminat cu râsul. Acum e pielea 
noastră în joc! 

Apoi strigă: 

— Sergent Ballet! Pe cinstea mea, fricoşii ăştia dorm în front! Pe 


toţi dracii! Băgaţi în horă puşca-mitralieră! Scuturaţi-vă oamenii! 

— Caporal, n-auzi? răcni la rândul său sergentul. Ce faci cu puşca 
aia? Ciuruieşte-i pe fritzi! g 

— S-a-nțeles, dom’ sergent! li dăm drumul! 

Rafala puştii-mitralieră acoperi toate celelalte zgomote. 

— Voi, ăştilalţi, FOC! ordonă subofiţerul. 

Grenadierii îşi duseră armele la umăr şi deschiseră focul. 

Caporalul îşi ţinea degetul lipit de trăgaci. Banda de cartuşe era 
înghițită într-o cadență ameţitoare. 

Tac-tac-tac-tac... 

Nemţii se opriră brusc. Cel din frunte, care strângea o mitralieră 
sub braţ, îşi aruncă automatul şi se prăvăli la pământ, secerat. Ceilalţi 
se împrăştiară în fugă, trântindu-se la pământ în iarba înaltă. 

Pentru scurt timp, se aşternu liniştea, după care peste belgieni se 
abătu o ploaie de grenade, iar măcelul reîncepu şi mai abitir. 

Străduindu-se să acopere vacarmul exploziilor, sergentul ordonă: 

— Trageţi, pe toţi dracii! Apăraţi-vă, că doar nu vreţi să fiți 
măcelăriți de nazişti! 

— Toate armele, foc la grămadă! adăugă Bargain. Trebuie să-i 
ţinem pe nemţălăi la distanţă până ce tunul fortului va declanşa foc 
de baraj! Sper că n-o să mai dureze mult! 

Chiar în clipa când locotenentul Lejeune ajungea la intrarea în fort, 
tunul 47 începu să bubuie, iar reflectoarele masive măturară cu 
fascicolele lor orbitoare terenul de pe malul Canalului, îndreptându-şi- 
le apoi spre culmea dealului. 

Şeful artilerist îşi făcu auzit glasul: 

— Obuze explozive, înalţă la nouă sute... Foc! 

Lejeune intră în fort fără să mai fie interpelat de nimeni. 

înăuntru, toată unitatea era dominată de încordare. 

Când ofiţerul ajunse la postul de comandă al sergentului Pirou, 
şeful echipei de distrugere a podului, acesta din urmă se uită la el ca 
la o arătare: 

— Domnule locotenent, aţi venit tocmai de la postul de observaţie 
prin tot balamucul ăsta? 

— N-am avut încotro. 

— De ce? 

— Maiorul Jottrand nu a mai reuşit să dea de voi. 

— Domnule locotenent, se petrec aici nişte lucruri atât de 
extraordinare, încât îţi vine să te întrebi dacă nu cumva e vorba de 
trădare sau de sabotaj, ori doar de manevrele coloanei a cincea alui 
Hitler. Soldaţii uită să mai tragă, grenadele nu explodează, 
mitralierele se blochează chiar când ai nevoie de ele, legăturile sunt 
întrerupte... 

Ofiţerul îl întrerupse: 


— Am venit să vă transmit ordinul de-a... 

— De-a distruge podul, completă sergentul. 

— Da şi fără nici o întârziere! Ordinul maiorului e categoric. Podul 
nu trebuie să cadă în mâna duşmanului! 

Pirou aruncă o privire prin ambrazura fortului, observând atent 
operaţiunea de aterizare a planoarelor, apoi, în cele din urmă, 
declară: 

— Ordinul acesta mi-a fost deja comunicat de maior. 

— Când? 

— Când primii piloţi nazişti îşi începuseră aterizarea la Eben-Emael. 
A fost ultima convorbire cu fortăreaţa. 

Locotenentul se înfurie. 

— Şi de ce nu-l arunci în aer? 

— Am tot timpul! 

— Nu e treaba ta să judeci asta. Postul de Comandă consideră că 
situaţia e gravă şi că deci trebuie să aprinzi fitilul. 

— Asta ar fi logic pentru celelalte poduri de peste Canal, dar Canne 
e altceva, din cauza terenului impracticabil. Podul se află la patru 
metri peste nivelul apei şi malurile din apropiere sunt improprii pentru 
orice aterizare. 

— Şi totuşi nemţii au aterizat! 

— Trei planoare, dintre care unul a luat foc. lar noi facem prăpăd în 
rândurile inamice cu tunul, mitraliera grea şi aruncătorul de grenade. 
Nu e încă nimic pierdut. Am tot timpul! 

Locotenentul de la postul de observaţie nu spuse nimic, dar găsi că 
atitudinea lui Pirou era cu totul neobişnuită. Sergentul era totuşi 
cunoscut drept un subofițer exemplar şi fără prihană. Care să fi fost 
motivul acestui comportament uimitor? 

Tăcerea deveni apăsătoare. 

Şeful echipei de distrugere a podului rămase vreme îndelungată 
nemişcat, cu ochii aţintiţi asupra acelor pendulei, apoi, întorcându-şi 
ochii spre Lejeune, sfârşi prin a-i declara: 

— Oricum, aştept ca sublocotenentul Bruyere din batalionul 21 de 
geniu să se întoarcă din misiune. S-a dus în sat ca să se ocupe de 
distrugerea construcţiilor militare. Bruyere mi-e prieten din copilărie. 
Aş vrea să-l văd... înainte de-a arunca podul în aer. 

— Şi dacă nu se mai întoarce? 

— O să se întoarcă! 

Pirou se răsuci din nou spre ambrazură. 

— Ah! Formidabil! Două aparate naziste care trebuiau să aterizeze 
pe culmea colinei au alunecat pe versantul ei, iar nemţii dinăuntru 
sunt întâmpinați de rafalele grenadierilor noştri. Altul tocmai a 
încasat, la treizeci de metri înălţime, o lovitură drept în încărcăturile 
explozive şi arde ca o făclie! Nu e încă nimic pierdut, domnule 


locotenent! Fritzii ard... 

Pirou tăcu brusc. Ofiţerul de la postul de observaţie îi înfipsese în 
şold ţeava revolverului. 

— Sergent! 

— Domnule locotenent? 

— Aprinde imediat fitilul mecanismului de distrugere... fără să-ţi 
mai aştepţi prietenul! 

— Şi dacă nu? 

— Dacă nu, te omor ca pe un câine! 

— Bine, domnule locotenent. Cu atât mai rău, n-o să-l mai văd pe 
Bruyere. Ştiu că n-o să-l mai văd. 

Chipul îi deveni grav. Nasul i se ascuţi şi buzele i se strânseră. 

Ofiţerul insistă: 

— Aruncă imediat podul în aer! 

— Trebuie ca mai întâi oamenii să evacueze fortul, observă Pirou. 
Nu vreţi să-i conduceţi la adăpostul de pe înălţimea care domină 
drumul spre Eben-Emael, înainte ca eu să dezlănţui focul de artificii? 

— Nu, rămân aici. 

— Văd că aveţi mare încredere în mine! 

— Execut doar ordinele maiorului. 

— Şi dacă sărim în aer o dată cu podul? 

— Atunci, Dumnezeu cu mila! 

Sergentul dădu din cap şi aprobă: 

— Podul va exploda imediat, domnule locotenent. 

Schiţând un zâmbet de complicitate la adresa ofițerului, îşi chemă 
oamenii: 

— Pas alergător, la adăpostul de pe înălțimile drumului spre Eben- 
Emael. Locotenentul şi cu mine vă vom acoperi. Dată fiind 
configuraţia terenului, dominăm întregul drum, aşa că vă putem 
acoperi până ajungeţi la destinaţie. Haideţi, la drum! 

Sergentul îşi expedie astfel oamenii, urmărindu-i cu privirea din 
spatele mitralierei grele de-a lungul drumului spre Eben-Emael. 
Drumul decurse fără incidente, în ciuda aterizării altor câteva 
planoare. 

Când oamenii ajunseră în sfârşit la refugiul betonat, sergentul mai 
aruncă pentru ultima oară, cu o expresie de nostalgie, o privire spre 
podul maiestuos care se arcuia peste Canal, apoi, cu un suspin adânc, 
aprinse fitilul sistemului pirotehnic. 

Intorcându-se brusc cu faţa la locotenent, strigă cu glas tremurător: 

— Fugiţi! In treizeci de secunde totul va sări în aer! 

Ofiţerul nu se clinti din loc. 

Sergentul gâfăi: 

— N-aţi înţeles? In jumătate de minut, totul se va sfârşi. Fugiţi! 

— Numai cu tine, Pirou. Haide! 


— Nu! Eu rămân aici! 

— Eşti nebun! 

Inşfăcându-l pe sergent, îl îmbrânci spre uşa ecluzei. 

— Grăbeşte-te! Fritz nu şi-a atins încă scopul. Nimic nu e încă 
pierdut! Ţara mai are nevoie de noi! 

Tânărul artificier se ridică. 

— Aveţi dreptate, domnule locotenent. Veniţi cu mine. Există un 
adăpost sumar amenajat în versantul colinei, lângă corpul de gardă. 
Dacă reuşim să ajungem acolo, suntem la adăpost de explozie. 

Odată ajunşi afară, o luară la fugă din răsputeri. 

Nu izbutiră însă să ajungă până la adăpost. Un vuiet straniu se făcu 
auzit din spatele lor. 

— Jos! Culcat! strigă Pirou. Sare-n aer! 

Cu un salt disperat, se azvârliră îndărătul ridicăturii de pământ ce 
sprijinea parapetul şi îşi astupară urechile. 

Deodată, izbucniră exploziile, nu simultan, ci în lanţ. Cuprins de un 
foc de artificii de nedescris, podul se desfăcu treptat în bucăţi. 

Deflagraţiile fură cumplite. În ciuda masei de pământ ce-i apăra, cei 
doi fură pe jumătate îngropaţi în noroi şi în traversele calcinate, dar 
reuşiră să rămână în viaţă în vâltoarea haosului aceluia îngrozitor. 

Ridicându-şi ochii, zăriră pe culmea colinei câteva planoare. 
Ciudatele şi monstruoasele păsări păreau iluminate şi încoronate de 
flăcări. Planoarele căzuseră într-adevăr pradă flăcărilor şi dispăreau 
rând pe rând, mistuite de un rug uriaş. 

Spectacolul dantesc, fascinant, trezi în mintea celor doi tragice 
viziuni apocaliptice. 

Ca un animal splendid, rănit de moarte, podul se năruise cu un 
spasm înfricoşător. 

Podul Canne încetase să mai existe, dar bătălia nu făcea decât să 
înceapă. 

Soldaţii din plutonul 2 grenadieri putură asista la coborârea 
dezordonată, incoerentă a altor zece planoare inamice, care îşi 
revărsară încărcătura de combatanți înverşunaţi. Aceştia se năpustiră 
spre poziţiile belgiene, hărţuindu-le. 

— Dumnezeu să ne ajute! şopti locotenentul, desprinzându-se şi 
îndepărtându-se anevoie de o bârnă în flăcări. 

Sergentul nu răspunse. Cu chipul încordat şi dinţii încleştaţi, 
cuprindea cu privirea valea şi albia Canalului, scrutând străfulgerările 
de la Eben-Emael. 

— Nenorociţii! murmură el. Sunt sub pământ, captivi în cupolele lor 
de oţel. 

— Dumnezeu să ne ajute! repetă ofiţerul de la postul de observaţie. 


Capitolul 12 


— Attaquieren! strigă Strobel. Vorwarts!7%% 

— Jawohl, Herr Leutenant! 

— Los! 

Feldwebel-ul întinse mâna, arătând spre ambrazuri. 

— Aruncătoarele de flăcări! 

— Befehl fur Sturmschutz. Achtung!” 

Primul trăgător îşi dispuse rapid oamenii, în timp ce feldwebel-ul, 
alergând mai departe spre grupul lui Huber, continuă să strige: 

— Distrugeţi totul! Ardeţi totul! In nici un caz să nu-i lăsați să tragă 
cu tunurile! Cum deschid ambrazurile, prăjiți-i! 

Ajungând lângă caporal, Arendt strigă: 

— Gefreiter Huber, găureşte-le carapacea! 

— Gata! Pornim! 

Înşfăcând o încărcătură perforantă de 12/5, Huber se năpusti spre 
cupolă, făcându-i semn lui Koch: 

— la-o pe aia de 50, Erich! 

Vlăjganul berlinez îl strigă pe Stolz, omologul său, desemnat ca 
artificier secund: 

— Haide! Apucă de celălalt mâner! O să ne distrăm! 

— Gata pentru focul de artificii! zâmbi Stolz. 

Koch îşi dădu casca pe ceafa şi amândoi apucară mânerele 
încărcăturii explozive, mai grea decât cea dusă de caporal. 

— Înainte! 

Luând-o pe urmele lui Huber, cei doi se căţărară pe cupolă. 

Koch izbuti să-şi fixeze încărcătura, care avea discul uşor concav şi, 
lipind-o de blindajul cupolei, apoi se îndreptă, zicând: 

— Hans, arma noastră secretă e grozavă! Dacă ne-ar vedea Greta... 

Huber se enervă. 

— Las-o încolo pe Greta şi vezi de bombă! Dă drumul la detonator 
şi ia-ţi picioarele la spinare, că altfel nu o să mai apuci să te lauzi 
nimănui! 

— Totul e prevăzut! replică Koch dispreţuitor. 

— Cine ştie! Suntem în război şi oricând se poate întâmpla o 
nenorocire. 

Koch se aplecă din nou. 

— Fără chestii de-astea! Suntem cei mai tari! Să sară-n aer! Los! 

— Los! repetă Huber, automat. Amorsează! Dă-te înapoi! 
Îndepărtează-te! Sări! 


28 Atacaţi! Înainte! 
29 Ordin de „acoperire”. Atenţie! 


La rândul său, amorsă cu o mână uşor tremurătoare detonatorul 
aflat în vârful încărcăturii, apoi îşi dădu drumul în jos pe panta cupolei. 

Cei trei atinseră solul în acelaşi timp şi porniră de îndată târâş spre 
unitatea lor. 

In aceeaşi clipă însă, auziră plăcile blindate scârţâind în spatele lor 
şi ambrazurile fortului se deschiseră. 

In interiorul cupolei, Roncel ordonă: 

— Foc la grămadă! 

Tunurile, mitralierele şi aruncătoarele de grenade deschiseră 
simultan focul. 

Roncel se strădui să se facă auzit prin vacarmul detunăturilor. 

— Tir de baraj! Apăraţi intrarea în fort! Ţintiţi în soldaţi! 

Un fum opac, sfâşiat de gloanţele trasoare, micşoră şi mai mult 
vizibilitatea. 

In atmosfera aceasta de coşmar şi irealitate, ca de sfârşit de lume, 
nemţii păreau nişte fiinţe de pe altă lume. 

Străduindu-se să treacă neobservaţi, Huber, Koch şi Stolz se târâră, 
făcându-se una cu pământul. 

Deodată, Huber zvâcni şi scoase un urlet animalic: 

— Ah! M-au lovit! Erich, sunt rănit... 

Strigătul său disperat fu înghiţit de zgomotul exploziilor şi de 
ordinele date prin megafoane. 

Baricadat în spatele unui planor, Strobel urla, roşu la faţă de furie: 

— Fir-ar să fie! Feldwebel, ce dracului faci? Impiedică-i pe belgieni 
să mai tragă! O să ne masacreze! Ţinteşte în ambrazuri! Pârjoleşte 
totul! 

— Jawohl! 

— Fă-i să tacă! 

— Jawohl! 

— Să crape toți, lua-i-ar dracii! 

La rândul lui, plutonierul strigă: 

— Feuer! 

Şeful grupei repetă ordinul: 

— Feuer! Alles los! 

Pe loc, un răpăit asurzitor umplu tot văzduhul. Grenadele îşi luară 
gurile negre în direcţia ambrazurilor. 

Cu nenumărate eforturi, Koch şi Stolz îl traseră pe Huber în afara 
bătăii gloanţelor şi izbutiră să se adăpostească îndărătul unei mici 
ridicături de pământ. 

— Bea asta! O să scapi! spuse Koch, ducând la buzele caporalului 
bidonul său de schnaps. 

Examina rana prietenului său şi o pansă cu propria lui batistă. 

— Mulţumesc, Erich. O să-i spun Gretei că ai avut grijă de mine... 


dacă nu crăp. 

Răspunsul lui Koch fu înghiţit de vacarmul luptei, care creştea 
necontenit. 

Limbile de foc ale aruncătoarelor de flăcări se alungiră şi în scurt 
timp linseră ambrazurile fortului, atingându-i pe tunari, mitraliori şi pe 
servanţii aruncătoarelor de grenade. În câteva clipe, un val de 
suferinţă atroce se prăvăli peste Eben-Emael, făcând să izbucnească 
un vaier necuprins. Preţ de câteva minute, noaptea fu sfâşiată de 
ţipete neomeneşti ce păreau fără sfârşit. 

Cu un zgomot metalic, panourile blindate ale cupolelor se închiseră, 
iar acoperişul escamotabil dispăru sub pământ. Fortul îşi ascunse 
suferinţa sub carapacea de oţel. N 

— Gata! exclamă Koch, le-am închis gura. In câteva clipe vor sări în 
aer. Explozivii noştri perforanți or să-i facă bucăţi! 

— Mi-e rău, gemu caporalul. Mă doare! S-a zis cu mine! 

— Rabdă puţin, Hans! Nu mai e mult şi o să-ţi dăm îngrijiri. 

Vacarmul luptelor fusese urmat de o tăcere amenințătoare, ca o 
pauză înaintea unei grozăvii şi mai mari, aidoma unei presimţiri 
morţii. 

Nişte oameni ce stăteau la pândă pregătiseră o capcană odioasă. 
Nişte oameni aşteptau rezultatul lucrării lor satanice. Nişte oameni 
pândeau sfârşitul tragic, oribil al semenilor lor. 

Deodată, o explozie de nedescris sfâşie noaptea, urmată de un şir 
de detunături. 

Pătrunzând prin carapacea găurită a cupolei, focul ajunse până în 
lăcaşul tunurilor. Un suflu de o violenţă nemaivăzută îi strivi pe 
artilerişti de pereţi. Doi soldaţi fură efectiv sfârtecaţi. 

Roncel avusese reflexul salvator de-a se arunca pe burtă sub tun. 

Afară, Strobel era în extaz: 

— Minunat! Incredibil! Grăbiţi-vă! Suiţi-vă pe suprastructură şi 
băgaţi un S.B. 2 în breșă! 

Urmându-l pe Arendt, un grup de soldaţi urcă pe cupolă, trăgând 
după ei un soi de minge prinsă de un lanţ. Feldwebel-ul strecură 
obiectul prin ambrazura superioară. 

— Împingeţi-o afară! strigă Roncel. E o bombă! Împingeţi- o afară! 

În ciuda sforţărilor belgienilor, care, cu ajutorul unei furci, încercau 
cu disperare să împingă încărcătura înapoi, nemţii reuşiră să o 
introducă. 

Roncel îşi dădu pe dată seama de gravitatea situaţiei şi ordonă 
retragerea strategică spre etajele inferioare. 

— Fugiţi! răcni el. Coborâţi repede! O să sărim toţi în aer! 

Ordinele sale fură întrerupte de explozia bombei incendiare. 

Arşi cumplit la faţă şi pe mâini, soldaţii o rupseră la fugă în urma lui 
Roncel, refugiindu-se mai întâi înspre ambrazura sudică a buncărului, 


apoi se repeziră la etajul inferior, închizând cu grijă îndărătul lor 
porţile blindate. 

Intregul fort Eben-Emael fusese cuprins de panică, garnizoana 
retrăgându-se spre adâncurile sale. 

Şi acolo însă soldaţii fură atacați în scurt timp de bombele 
incendiare, grenadele şi aruncătoarele de flăcări nemţeşti. O grenadă 
S.B. 2 distruse ambrazura sudică şi câţiva soldaţi arseră de vii. In cele 
din urmă, poarta blindată cedă, distrusă de o explozie. 

In clipa aceea, deasupra fortului apărură temutele avioane Stukas, 
care dezlănţuiră un bombardament intens, în timp ce Sturmgruppe 
13, victorioasă, se retrăgea, considerând că buncărul 1 şi intrarea în 
fort erau neutralizate. 

Auzind cum Sturzkampfbombers-urile  desăvârşeau opera de 
distrugere, Roncel simţi că i se clatină raţiunea şi îşi imagină scenele 
de groază ce se desfăşurau afară, deasupra lor. Gândul la soţia şi 
copiii lui îi spulberă însă frica. 

Nemaisimţindu-se în stare să rămână pe loc, deşi era rănit şi ars, 
Roncel îşi părăsi adăpostul şi se repezi afară, cu faţa răvăşită şi 
înnegrită de funingine.. 

În timp ce gonea cât îl ţineau picioarele spre bungaloul său, 
nefericitul nici măcar nu mai auzea şuieratul gloanţelor, rafalele 
mitralierelor şi bubuitul tunurilor. 


Stukasurile se năpusteau fără încetare asupra fortului. Pornite din 
toate fortificațiile, apeluri disperate se revărsau înspre postul de 
comandă de la Eben-Emael, dând măsura dezastrului. Garnizoana, 
captivă în adâncul galeriilor, era cuprinsă de o panică tot mai mare. 

In acest fort subteran, unde chiar şi zgomotul unei uşi blindate 
răsuna disproporționat de tare, vacarmul exploziilor se amplifica şi se 
repercuta asurzitor. Suflul deflagraţiilor, la care se adăugau fumul şi 
pulberea de ciment, se răspândea prin toate galeriile, mărind panica, 
cu atât mai mult cu cât în mai multe locuri de desfăşurare a luptelor 
lumina se întrerupsese, făcând ca totul să fie şi mai sinistru. Cazarma 
subterană fu curând invadată de o hoardă de soldaţi demoralizaţi, 
care se retrăgeau de-a lungul galeriilor, târând după ei un mare 
număr de răniţi. 

— Roncel! strigă sergentul Debarsy. Nu ieşi! O să fii ucis! 

Mânat doar de gândul la familia lui, Roncel însă nici nu-l auzi. 

Debarsy fugi după el, vrând să-l oprească, dar fu împins înapoi de 
valul de oameni care încercau să se ascundă-n adâncurile fortului. 

— Roncel, pentru numele lui Dumnezeu! Ascultă ce-ţi spun! 

Nu apucă să mai spună nimic. Suflul unei explozii îl trânti la 
pământ, tăindu-i respiraţia. 

Sergentul se târî instinctiv spre intrare şi, încercând să se pună la 


adăpost de explozii şi gloanţe, îşi căută din priviri camaradul. Acesta 
însă nu se mai vedea nicăieri. 

In schimb, putu să urmărească evoluţia atacului aerian desfăşurat 
deasupra fortăreței şi să-şi dea seama de virulenţa şi eficacitatea 
acestuia. 

Paraşutiştii din grupul de asalt coborau în puncte bine determinate, 
îşi desfăceau steagurile de recunoaştere şi instalau semnalizatoare 
luminoase. În câteva minute, de jur-împrejurul fortului Eben-Emael 
ardeau sute de făclii. 

Debarsy înțelese manevra. Astfel luminate, cazematele şi 
fortificațiile deveneau nişte ținte perfecte pentru piloții 
bombardierelor din Luftwaffe, care puteau să-şi orienteze tirul în mod 
corespunzător. 

Avioanele soseau în picaj deasupra obiectivelor desemnate şi, pe 
loc, cu un urlet sinistru, bombele se desprindeau şi cădeau, lovind cu 
o precizie calculată fortificațiile de apărare. 

Debarsy înțelese amploarea dezastrului şi stupoarea şi 
neîncrederea lăsară loc unei furii neputincioase. Smulgându-se din 
contemplarea spectacolului acestuia halucinant, făcu stânga-mprejur 
şi intră înapoi în galerie. 

Trecând prin faţa puţului M.A. 1, se ciocni de un grup de puşcaşi, 
condus de un tânăr caporal, care îşi părăsea poziţia. 

— Caporal! strigă el. Trebuie să rezistăm! Nu-ţi părăsi postul! 

— Şeful a plecat, protestă caporalul, galeria este în beznă şi plină 
de fum, încât nu mai poţi să respiri. Oamenii mei sunt extenuaţi şi 
avem mulţi răniţi. 

— Trebuie să rezistaţi! Roncel se întoarce! 

— Mă îndoiesc! replică celălalt. 

Cu toate acestea, ordonă: 

— Cei care sunteţi răniţi, coborâţi la postul de prim-ajutor! Ceilalţi, 
după mine! 

In ciuda fumului dens, albăstrui, care umplea puţul, Debarsy reuşi 
să ajungă la sasul de intrare în locaşul tunurilor, unde domnea o 
atmosferă sufocantă. Străbătând la iuţeală galeria, ajunse la uşa 
capitonată de la baza puţului şi o închise brusc. 

Peste două minute, Debarsy se găsea la postul de comandă al 
maiorului Jottrand. 

— Domnule maior, spuse el. Situaţia este foarte gravă! Stukasurile 
care zboară peste Eben-Emael şi Canalul Albert nu sunt deloc afectate 
de tirul nostru antiaerian. Cazematele noastre par abandonate, iar 
bateriile antiaeriene tac. S-ar zice că efectiv nu mai există vreun 
comandament! 

Maiorul lovi impacientat în masă. 

— Am pierdut legătura cu mai multe posturi. Toate legăturile prin 


fir aerian sunt imposibil de stabilit. Nu mi-au mai rămas decât 
legăturile prin radio cu R.F.L., C.A. III şi I.C.A. Celelalte posturi sunt 
acum izolate. Am putut ordona aruncarea în aer a podurilor Canne şi 
Lanaye numai datorită legăturii radio cu postul de observaţie 301. Am 
reuşit să dau de ofiţerul respectiv, care a dat la rândul lui imediat 
ordinul de distrugere. După informaţiile mele, mai mulţi comandanţi 
şi-au părăsit postul şi şi-au lăsat oamenii de capul lor, iar aceştia nu 
sunt în stare să ia vreo hotărâre ca lumea şi sunt înnebuniţi. E un 
dezastru! 

— Domnule maior, spuse Debarsy, situaţia e mai rea decât vă 
închipuiţi. Comandanți de vază, cunoscuţi pentru valoarea şi bravura 
lor şi-au pierdut capul în tot haosul ăsta. Până şi omul dumneavoastră 
de încredere, Roncel... 

— Roncel? 

— Da. 

— Şi-a părăsit postul? 

— A ieşit în fugă din fort. Am încercat să-l opresc, dar părea că şi-a 
pierdut minţile şi nici nu m-a auzit. 

— Sergent, spuse cu tristeţe Jottrand, Roncel a plecat ca să încerce 
să-şi salveze soţia şi copiii, alt motiv nu poate fi! Dacă ai putea să... 

Debarsy luă poziţie de drepţi. 

— Am înţeles, domnule maior. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. 
Bizuiţi-vă pe mine! 

Salută, făcu stânga-mprejur şi părăsi în pas alergător postul de 
comandă al maiorului. 


Capitolul 13 


Atmosfera devenise irespirabilă. Raidurile Stukas-urilor continuau 
fără întrerupere. Bombardierele grele se năpusteau în picaj până la 
cincizeci de metri deasupra  fortului, împrăştiind moartea şi 
nenorocirea. 

Avioanele se înverşunaseră iniţial asupra porţii de la intrare, pentru 
ca apoi să bombardeze blocul 1, lipit de aceasta, iar acum atacau 
barăcile şi pavilioanele din împrejurimi şi satul. 

Rene Roncel alergă într-un suflet spre casă, trecând pe lângă 
moarte la fiecare pas. Bungaloul său se găsea în faţa morii, iar bietul 
om mai avea vreo treizeci de metri de alergat, când o bombă explodă 
în imediata lui apropiere. 

Roncel fu săltat în aer ca un fir de pai şi azvârlit la câţiva metri mai 
încolo, asurzit de zgomot şi orbit de praf. Ca luptător experimentat ce 
era, se ghemui se instantaneu, strângându-şi genunchii la piept şi 
avusese reflexul ultim de a-şi apăsa casca pe cap. 

Inainte de a-şi fi putut trage sufletul izbucni o a doua explozie 
cumplită. Roncel se pomeni îngropat sub un morman de pământ şi de 
moloz, smuls de suflul bombei din pereţii caselor alăturate. 

Cu toate că fusese serios zdruncinat, Roncel nu-şi pierdu cunoştinţa 
şi, dând din mâini, reuşi să-şi facă o pungă de aer. Rămase nemişcat 
câteva minute, apoi, adunându-şi toate puterile, izbuti să răzbată 
afară din mormântul în care fusese îngropat. 

Ridicându-se dintr-un salt, se piti lângă un zid. 

Deşi plin de sânge, de nerecunoscut şi gâfâind ca un animal hăituit, 
nu avea în minte decât un singur gând: casa şi familia sa. Bomba 
căzuse între casă şi moară, încât inima îi fu străbătută de o presimţire 
îngrozitoare, care îi aduse pe buze o rugăciune patetică: 

— Doamne-Dumnezeule, apără-mi-i! Doamne, apără-i... apără-mi 
soţia şi copiii... 

Când pătrunse în pavilionul distrus, ştiu că se sfârşise cu căminul şi 
cu fericirea sa tihnită de până atunci. 

Soţia lui murise. Zăcea într-o baltă de sânge, lângă fereastra 
sufrageriei şi era acoperită în parte de bucăţi de mobilă sfârtecată. Un 
rictus de groază îi deforma trăsăturile feţei. Ochii îi rămăseseră 
deschişi, oglindind ceva înspăimântător, iar gura părea că mai scoate 
şi acum un urlet de groază. 

Roncel rămase împietrit, fascinat. Din gâtlej îi ţâşni un hohot 
răguşit. Apoi strigă: 

— Copiii! 

Una dintre fetiţe şi băieţelul zăceau sub masă, cu capetele sparte. 


Năucit, Roncel căzu în genunchi şi rămase vreme îndelungată 
prostrat, cu privirile pierdute asupra cumplitei scene. 

Când sergentul Debarsy intră în casă, Roncel nici nu-l zări. 

— Roncel! îl chemă acesta încet, ca şi cum i-ar fi vorbit unui om 
grav bolnav. Roncel, nu sta aici! Auzi? Nu mai poţi face nimic! 
Intoarce-te la fort! Vin şi alte bombardiere, or să distrugă totul! 

Roncel îşi înălţă încet privirile şi păru să-şi recapete conştiinţa de 
sine. Deodată, se ridică şi exclamă: 

— Michelle! Unde-i fetiţa mea? 

Imbrâncindu-l pe sergent, dădu de perete uşa dormitorului şi se 
repezi înăuntru, repetând printre hohote: 

— Michelle! Michelle! 

— Tăticule! 

Roncel se năpusti spre pat, unde fetiţa lui de patru ani se 
ghemuise, tremurând îngrozită şi o strânse cu înfocare la piept, 
bolborosind vorbe duioase şi incoerente. Apoi, ascunzându-i faţa la 
piept, străbătu la iuţeală sufrageria şi ieşi pe stradă, unde plutea un 
praf înţepător şi un miros de fum. 

Urmat de Debarsy, mergând lipit de ziduri şi protejându-şi fetiţa cu 
amândouă braţele, Roncel se îndreptă spre poarta fortului, vrând să-şi 
pună la adăpost singurul copil care îi mai rămăsese. 

Drumul acesta fu cel mai lung din toată viaţa lui. Roncel înainta în 
salturi şi era silit să se oprească din când în când pentru a se adăposti 
sub vreun portic, rămas în chip miraculos intact, sau să se lipească de 
câte o bucată de zid rămasă în picioare, deoarece Stukas-urile 
reîncepuseră să bombardeze fără răgaz satul şi fortificațiile de la 
intrarea în Eben-Emael. 

Satul era pustiu, dat fiind că locuitorii îşi părăsiseră casele şi se 
refugiaseră în „scobiturile” dealului din faţa fortului. 

Roncel voia cu orice preţ să-şi salveze fetiţa şi pentru aceasta îşi 
punea în joc toată inteligenţa, îndrăzneala şi iscusinţa pe care le avea. 

În cele din urmă, reuşi să ajungă la poarta de la intrarea fortului şi 
pătrunse în interiorul acestuia. 

— Atenţie! strigă disperat sergentul Debarsy, din spatele lui. 
Atenţie! 

Era însă deja prea târziu. Fu săltat de la pământ şi aruncat la trei 
metri înăuntru, în timp ce fortăreaţa era năpădită de un praf dens. 

Strângându-şi copilul la piept, Roncel cobori scara în fugă, 
cramponându-se de balustradă. Rapiditatea aceasta îl salvă şi, câteva 
clipe mai târziu, îşi lăsa preţioasa-i povară la infirmerie. 

Apoi, cu ochii roşii şi cu chipul încrâncenat, se duse la postul M.A. 1. 

— Trebuie să ucid câţiva! îi spuse el sergentului. Trebuie să-i fac să 
mi-o plătească! 

— Calmează-te, Roncel! Gândeşte-te la fetiţă! 


— Tocmai că la ea mă gândesc! 

II dădu la o parte pe comandantul tunului de 75, luându-i locul şi 
trimise un obuz incendiar spre colina ce ascundea planoarele. Obuzul 
aprinse tufişurile, iluminând tot câmpul dimprejur. 

Atunci, Roncel comandă mitraliorilor: 

— Omorâţi cât mai mulţi! Fiecare să-şi aleagă ţinta şi să nu cumva 
s-o greşească! 

Deflagraţia fu asurzitoare. Trupuri omeneşti fură azvârlite în aer, 
sfârtecate. Un planor luă foc, transformându-se într-o torţă imensă 
care lumină întreaga vale, iar Roncel putu să-şi vadă pavilionul arzând 
în depărtare. 

infuriat, se şterse la ochi, strânse din dinţi şi trase, strigând în 
acelaşi timp la ceilalţi: 

— Foc! Foc la grămadă! Trageţi în asasini! Trageţi, nu vă opriţi! 
Trageţi! 

Vocea îi răsuna, demenţială şi întretăiată de explozii, în puţul M.A. 
1, amplificată de ecou, care o făcea să sune neomeneşte. 

— Foc! Foc de voie! Asasinilor! Asasinilor! Trageţi! 

Tunurile şi mitralierele începură să semene prăpădul în rândurile 
trupelor aeropurtate, în vreme ce incendiile se  răspândeau 
necontenit, ajungând până la satul Eben-Emael. Totul luă foc. 

Cu toate acestea, nemţii se regrupau. 

Obersturmfuhrer-ul Otto Fratz tocmai sosise la faţa locului cu grupa 
lui S.S. de asalt şi se consultă cu locotenentul Strobel, care comanda 
grupa 13 de şoc aeropurtată. 

— Am străpuns cupola nord a blocului 1, explică Strobel, dar 
belgienii contraatacă. 

— Fiindcă le daţi prea mult timp! replică Fratz. Operaţiunea voastră 
nu e destul de rapidă şi brutală! 

Apoi adăugă autoritar: 

— Preiau comanda! 

— Cum doriţi, Obersturmfuhrer! 

— Inainte! La atac! ordonă ofiţerul S.S. Atac de distrugere! Daţi-i 
bătaie, băieţi şi nu iertaţi nimic! 

„Stossgruppe” se năpusti. Simultan, grenadele, mitralierele şi 
aruncătoarele de flăcări scuipară moartea. 

Copleşită de forţa atacului, apărarea MA. 1 se dezorganiză. 
Violenţa şi eficacitatea acţiunii S.S.-iştilor provocă în interiorul fortului 
dezordine, urmată curând de panică. Tirul continuă, însă rărit, slăbit şi 
fără omogenitate. 

Deodată, după o explozie mai violentă decât celelalte, galeria fu 
cufundată în întuneric şi se umplu de fum. S.S.-iştii aruncaseră câteva 
grenade fumigene. 

— Puneţi-vă măştile! răsună ordinul lui Debarsy. 


În aceeaşi clipă, electricienii dădură fuga să repare în grabă 
stricăciunile, iar alte câteva unităţi sosiră în puț pentru a instala filtre 
antigaz. 

Toate acestea erau gesturi de rutină, prevăzute dinainte, repetate 
de nenumărate ori în linişte, cu prilejul şedinţelor de antrenament şi 
care, executate acum în atmosfera generală de panică, nu influenţau 
cu nimic tragica situaţie a fortului. 

Defensiva internă slăbea într-un mod îngrijorător. 

Răsună un nou ordin al sergentului: 

— Retrageţi-vă spre M.A. 2! Trebuie să coborâm! 

— Nu se vede nimic! 

— Aprindeţi lanternele! 

Se iviră câteva luciri slabe. Oamenii se îmbulziră şi se auziră 
înjurături. 

— Coborâţi în puț! 

— Ascensorul e blocat de o prăbuşire! 

O nouă deflagraţie zgudui tot blocul, urmată de o hărmălaie 
confuză de glasuri amestecate şi surescitate. 

S.S.-iştii pătrundeau în interiorul fortului. Strigătele lor victorioase 
acoperiră gemetele răniților. 

— Ura! Wir haben es”? 

— Eben-Emael ist gefallen!” 

— Weiter gehen!” 

— Vorwarts!” 

In ciuda fumului înţepător ce umplea puţul, Debarsy reuşi să ajungă 
la sasul de intrare în camera tunurilor şi înţelese atunci că nemţii 
puseseră stăpânire pe partea superioară a cupolei şi coborau cu 
rapiditate. 

Singura şansă de salvare pentru asediați, dacă mai exista vreuna, 
era să se refugieze la nivelurile inferioare ale fortului, ferecând uşile 
îndărătul lor. 

Debarsy îl strigă prin beznă pe Roncel: 

— Şefule, îi auzi pe fritzi? 

— Da..., mârâi acesta, nemernicii pătrund în camera tunurilor! 

— Cred că s-a zis cu noi, şefule! 

— Aşa crezi? 

innebunit de furie, Roncel smulse o mitralieră din mâna unui 
servant, o îndreptă spre intrarea în galerie şi apăsă pe trăgaci. 

Rafala răsună tăios în subteran, dar fu brusc întreruptă de glasul 
unui ofiţer S.S. care pusese în funcţiune megafonul din camera 


30 Al nostru e! 

31 Eben-Emael a căzut! 
32 Mai departe! 

33 Înainte! 


tunurilor. 

— Belgieni, nu mai trageţi! Rezistenţa voastră este zadarnică! 
Sunteţi pierduţi! leşiţi de acolo! Predaţi-vă! N-o să vă facem nici un 
rău! 

— Niciodată! urlă Roncel. Mai bine crăpăm! Bandă de asasini! 

Şi goli întreg încărcătorul, ordonând: 

— Trageţi toţi! Nu vă lăsaţi intimidaţi! Foc de voie! Nu ne vor 
răpune! 

Sergentul obiectă: 

— Liniştiţi-vă, şefule! Risipim muniţia dacă tragem la nimereală. 
Trebuie să rezistăm până sosesc întăririle de la Cartierul General! 

— Aşa crezi? 

— La drept vorbind, nu! Oricum, trebuie să astupăm intrarea şi să 
încercăm să ne regrupăm forţele defensive la etajele de jos. 

— S-o astupăm? Cum? 

— Făcând un baraj. 

— Cu ce? 

— Cu bârne. Uitaţi-vă! Galeria e plină de ele! 

Cu părere de rău, Roncel îşi lăsă arma în jos. 

— Bine. La treabă! 

Toţi cei ce nu erau răniţi se apucară să strângă bucăţile grele de 
lemn şi să le pună de-a curmezişul, astupând astfel trecerea. 

Dar, în acest timp, tirul defensiv încetase fatalmente, iar nemţii 
profitaseră de ocazie ca să arunce câteva grenade, care, explodând, 
aruncară în aer butoaiele de clorură de var stivuite de-a lungul 
peretelui. 

Se produse un masacru în toată regula. Mâini şi picioare smulse 
fură azvârlite în toate direcţiile în interiorul coridorului subteran, în 
timp ce clorura de var se împrăştia pe solul presărat de cadavre 
cumplit mutilate şi desfigurate. 


Capitolul 14 


— Vorwarts! Schnell! 

Înconjuraţi de exploziile asurzitoare, de urletele oribile şi de 
gemete, cufundaţi într-o beznă lugubră, o atmosferă otrăvită de fumul 
înţepător al împuşcăturilor şi de mirosul sufocant al clorurii de var, 
belgienii ascunși îndărătul baricadelor improvizate nu-şi puteau vedea 
inamicii care atacau, ci doar le ghiceau înaintarea necontenită. 

Pericolul de moarte ce plana asupra lor clipă de clipă şi nesiguranța 
toceau nervii soldaţilor şi aveau un efect extrem de demoralizant. 

Din zori, blocul 1 era supus unui bombardament masiv al Stukas- 
urilor, care atacaseră imediat după sosirea trupelor aeropurtate. Tirul 
armelor automate şi al bateriilor de artilerie se amesteca cu şuieratul 
bombelor. 

In împrejurimile Loverixului, chiar pe ruinele bungaloului lui Roncel, 
unde zăcea şi acum cadavrul mutilat al soţiei sale şi al celor doi copii, 
fusese instalată o baterie care să permită atacatorilor germani să 
bombardeze grilajul de la intrarea în fort. 

Cei dinăuntru ripostaseră imediat. Apărătorii încercară să lovească 
în patrula din unitatea 51, care se îndrepta spre Corne Nord, dar 
naziştii reuşiră să le scape şi îşi continuară înaintarea rapidă, cu 
scopul de-a se alătura grupei de şoc şi S.S.-iştilor care cuceriseră 
suprastructura secţiunii M.A. 1. Misiunea lor consta în aceea de-a 
neutraliza postul de gardă de la intrarea în fort şi a înlesni trecerea 
trupelor care aveau să vină cu tancurile de asalt pentru a ocupa 
definitiv Eben-Emael şi a pregăti un cap de pod. 

Blocul 1 lupta cu înverşunare. Tunul său trăgea fără încetare. 
Primul şef artilerist încerca să lovească bateria de la Loverix, dar, ţinta 
fiind prea apropiată, iar traiectoria obuzelor prost stabilită, proiectilele 
căzură dincolo de ţintă. Tunul de 37 al unităţii 51 trăgea necontenit. 

În cele din urmă, dispozitivul defensiv al blocului 1 primi lovitura de 
graţie şi fu redus la tăcere. Un detaşament german urcă de îndată pe 
suprastructura postului de gardă şi aruncă o ploaie de grenade, în 
timp ce un altul se năpusti spre poarta de la intrare. 

— Vorwarts! 

In camera tunurilor, ofiţerul S.S. continua să-şi hărţuiască trupele. 

— Los! Los! Sturmfuhrer, doboară baricadele! Trebuie să înaintăm! 

Indreptându-şi revolverul spre baricadele ridicate în pripă de Roncel 
şi Debarsy, Sturmfuhrerul repetă ordinele ofițerului. 

În ciuda ordinelor necontenite ale ofițerului superior, avântul 
naziştilor se opri brusc. Rândurile lor fură străbătute de un freamăt şi 
cu toţii se simţiră cuprinşi de şovăială. Aerul din galerie devenise 


irespirabil, încât oamenii începură să tuşească violent. 

Un soldat strigă, sporind astfel zăpăceala generală: 

— Gaze! 

Psihoza pericolului îi năpădi pe toţi şi freamătul crescu în 
intensitate. Câteva lanterne, ţinute de mâini tremurătoare, aruncară 
fâşii înguste de lumină lividă ce dezvăluiră un fel de ceaţă, ca un strat 
opac plutind în aer. 

Murmurul de nelinişte se înălţă din nou, înăbuşit şi se amplifică, 
pentru a se transforma în exclamaţii de groază: 

— Gaz! Achtung! Gaz! 

Un caporal începu să strige: 

— Mă sufoc! 

— Să fugim! spuse un soldat. 

Grupul fu cuprins de panică. Soldaţii şi subofiţerii îşi pierdură subit 
sângele-rece şi îşi abandonară poziţiile atât de greu cucerite. Teama 
de asfixiere îi făcu să se retragă în învălmăşeală, îmbrâncindu-se unul 
pe celălalt ca să iasă mai repede la aer. 

— Halt! 

Sturmfuhrerul S.S. se repezi la uşa blindată şi, lipindu-se cu spatele 
de ea, cu picioarele depărtate şi cu revolverul în mâna ridicată, strigă: 

— Nu iese nimeni! Am primit ordinul să ocupăm fortul cu orice preţ! 

Caporalul tuşi: 

— Sunt un bun naţional-socialist şi ţin la Fuhrer, dar nu vreau să 
mor sufocat! Lăsaţi-mă să ies, că nu mai pot! 

Feldwebel-ul din Sonderkommando veni şi el în ajutorul caporalului. 

— Belgienii contraatacă cu gaze. Ar fi mai bine poate să ne 
retragem strategic, să ne regrupăm... 

— Nu! vociferă Sturmfuhrerul. Nu e nici un pericol de gaze 
asfixiante. Aerul e plin de substanţele chimice fumigene din butoaiele 
sparte de grenadele noastre. 

— Gaz! Gaz! gâfâi caporalul. Lăsaţi-mă să ies! 

Sturmfuhrerul îşi ridică braţul drept, în care ţinea revolverul. 

— İl omor ca pe un câine pe primul care încearcă să iasă! 

Caporalul avu un nou acces de tuse. Năpustindu-se asupra 
Sturmfuhrerului, îl dădu peste cap şi o luă la fugă spre scară. Nu reuşi 
să ajungă însă prea departe. În spatele său răsunară câteva 
împuşcături. Sturmfuhrerul îşi ţinuse făgăduiala. 

Fugarul se opri ca fulgerat, zvâcnind scurt şi ridicându-şi mâinile în 
sus, apoi se prăbuşi la pământ. 

Nimeni nu mai îndrăzni să mişte. Preţ de câteva clipe, nu se mai 
auzi decât ecoul luptelor desfăşurate la Canal, bubuiturile, vuietul 
avioanelor ce se roteau deasupra fortului şi tirul îndepărtat al 
tunurilor. 

Din nou, glasul tăios al Sturmfuhrerului se făcu auzit, ca o 


plesnitură de bici: 

— Masken auf! 

Tăcerea fu spartă de clinchetele metalice; soldaţii îşi scoaseră 
măştile din cutii. 

— Puneţi-vă măştile, dar puteţi fi siguri că nu e nici un pericol de 
moarte! 

Sturmfuhrerul nu pomeni nimic despre caporalul pe care tocmai îl 
ucisese cu sânge rece şi nimeni dintre soldaţi nu îndrăzni să sufle o 
vorbă despre el. Nu era decât un incident. Frica şi disciplina îi făcură 
să amuţească. 

Ordinele Sturmfuhrerului răsunară ca nişte plesnete de bici. 

— Donnerwetter! Eu dau ordine aici! 

Vinele groase de la gât i se umflară. Indreptându-şi lanterna spre 
perete, ofiţerul S.S. zbieră: 

— la uitaţi-vă, şleahtă de cretini! Citiţi ce scrie pe butoaiele alea! 
„Chlorkalk”, adică clorură de var! Var stins, aţi priceput acum? 
Haideţi, /os! Trebuie să aruncăm în aer bârnele astea! Să spargem 
barajele! Belgienii trebuie scoşi din vizuină! 

Răpăitul gloanţelor reîncepu şi mai abitir în galeria subterană. 
Grenadele îşi luară zborul şi bolta fu zguduită de explozii. 


— Auzi, sergent? Naziştii atacă din nou, îi şopti Roncel prietenului 
său. Ţi-am zis că nu trebuia să încetăm tirul. 

— Nu mai avem aproape deloc muniții, replică Debarsy şi nici nu 
mai suntem atât de numeroşi. 

— Am sunat la P.C. în răgazul ăsta. O să primim întăriri. 

— Mă îndoiesc. Au altele pe cap. Suntem sacrificați! 

— Ascultă! 

Venind dinspre galeria sudică, se auzea un zgomot de paşi rapizi ce 
se apropiau. Un grup de oameni alerga în direcţia lor. 

— Aici! Suntem în puț. 

Din întuneric se iviră nişte soldaţi aflaţi într-un hal fără de hal, cu 
hainele rupte şi feţele înnegrite. 

— Voi sunteţi întăririle? 

— Sergent Zone, se prezentă primul. 

— Sunteţi trimişi de maior? 

— Eram în patrulare la blocul 2, când acesta a fost brusc atacat cu 
toate armele deodată. A rezistat mult, dar până la urmă a fost silit să 
cedeze. Un grup de nemți ne urmărea cu grenade fumigene şi am 
fugit încoace ca să facem joncţiunea cu voi. 

— Aveţi arme? 

— Două mitraliere şi cinci puşti. 


34 Puneţi-vă măştile! 


— Muniţii? 

— Pentru vreo jumătate de oră. 

— Grenade? 

— Şapte. 

— Nu e prea mult... spuse Debarsy. 

Roncel îl întrerupse: 

— Trebuie să rezistăm. Maiorul ne va mai trimite şi altele. Trebuie 
să apărăm barajul. 

— Ce baraj? spuse uimit sergentul Zone. Se pare că fritzii l-au 
aruncat în aer! 

— Nu pe ăla. Trupa aeropurtată a folosit o încărcătură grea doar la 
baza puţului dinspre sud. 

— Ştiu, zise Zone. Sectorul de sud a fost rău încercat. Primul şir de 
scări e distrus, cele două uşi ermetice au fost forţate, barajele de 
bârne sunt dărâmate, la fel şi cele care au fost ridicate din saci cu 
nisip. De altfel, echipele de gardă se retrag şi ele încoace. 

— E grav! 

— Da! Din păcate, între noi şi grupurile de asalt nu mai există nici 
un obstacol. 

— Foarte încurajator! strigă Debarsy, aruncându-se la pământ în 
clipa când o explozie cumplită făcu bârnele să zboare în toate părţile. 
O bucată enormă de lemn îi trecu chiar pe lângă cap şi se prăbuşi 
lângă el. 

— Nemernicii! 

Roncel se repezi la prietenul său. 

— Eşti rănit? 

— Nu, n-am nici o zgârietură. 

— Ai scăpat ieftin! 

După explozie urmă o acalmie, ca şi cum naziştii ar fi ţinut sfat 
înainte de-a trece la următorul atac. 

Rene Roncel se strecură lângă şeful de patrulă al blocului 2. 

— Sergent Zone, spuse el cu glas înăbuşit, când aţi fost afară, nu 
mi-aţi văzut cumva bungaloul? 

— Ba da, şefule. E aproape în întregime dărâmat. Fritzii şi-au 
instalat o baterie pe acoperiş. 

Roncel simţi că i se urcă sângele la cap. 

— Ticăloşii! murmură el cu dinţii încleştaţi. 

— Sărmane prieten, ai fost greu încercat! 

— De unde ştii? 

— Tot fortul ştie, şefule şi să ştiţi că toţi sunt alături de 
dumneavoastră. Voiam să... să vă spun că... 

Sergentul se încurcă, fără să poată găsi cuvinte pe măsura 
compasiunii sale. 

Roncel îi puse o mână pe umăr. 


— Mulţumesc, prietene! 

Emoţia necuprinsă îi puse un nod în gât, dar i se împotrivi din 
răsputeri. Incă nu sosise ceasul amintirilor şi al lacrimilor. Acum 
trebuia să lupte pentru viaţa lui şi a camarazilor. 

O zguduitură şi mai puternică decât toate celelalte îi aruncă pe toţi 
claie peste grămadă, trântindu-i de pământ. 

— Barajul! strigă cineva, de la mare distanţă. Barajul cel mare M.A. 
1 a sărit în aer! Coborâţi în puț, repede! 

Un om sosi în goană. 

— Fugiţi! strigă el. E groaznic! Barajul cel mare e pulverizat, iar 
soldaţii zac pe jos, arşi, morţi... maiorul, locotenentul, sergentul... 
toţi... 

Glasul supravieţuitorului fu înghiţit de o nouă explozie, apoi de oa 
treia. Toţi soldaţii îşi simţiră fălcile crispându-se. 

— Coborâţi, repede! 

In galeria din stânga se dezlănţui o cursă contra cronometru. 

— La P.C.! 

— Cât mai jos! 

Noua catastrofă avu ca efect o retragere masivă spre cazarma 
subterană. Cei ce se mai puteau mişca sperau să-şi afle adăpost în 
adâncimile fortului Eben-Emael. 

— Repede! 

Pe loc nu mai rămaseră decât cei ce erau răniţi mortal sau care nu 
se mai puteau mişca. 

Infirmierii îi culeseră pe cei mai grav loviți, iar o mitralieră le 
acoperi retragerea. 

Printre cei grav răniţi se găsea şi locotenentul Dujardin, care izbuti 
să se ridice şi să se târască spre sasul fortului, chemându-i pe 
brancardieri în ajutorul şefului său, maiorul, care suferise arsuri grave 
şi o comoţie cerebrală şi care delira, dând ordine cu glas tare la un 
telefon imaginar şi repetând ca pe un leit-motiv: 

— Dublaţi efectivul! Foc! Respingeţi-i pe nazişti! 

Brancardierii îl ridicară pe maior şi îl luară cu ei, urmaţi de Dujardin. 

Când trecură pe lângă grupul format de Roncel, Debarsy şi Zone, 
tânărul locotenent se opri. 

— Roncel, spuse el, abandonează M. A. 1 şi coboară. Aici nu mai e 
nimic de făcut. Barajul cel mare a sărit în aer. Baricada voastră 
improvizată va fi străpunsă şi ea dintr-o clipă într-alta. Butoaiele 
înşiruite lângă pereţi sunt sparte şi răspândesc vapori sufocanţi. 

Cu respiraţia tăiată, ofiţerul rănit tăcu o clipă, apoi adăugă cu un 
glas întristat: 

— Bieţii mei prieteni, vin S.S.-iştii. Naziştii primesc necontenit 
întăriri. Nu puteţi face nimic. 

— Deci totul e pierdut? întrebă Debarsy. 


— Paraşutiştii cad din cer ca ploaia. Moralul garnizoanei este serios 
afectat, răspunse locotenentul. 

— Nu! strigă Roncel, cu o tresărire de furie. O să ne vindem scump 
pielea! O să ridicăm alte obstacole în calea lor, în galeriile de acces în 
puț. O să ne batem cât vom putea! 

— Nu mai e mult până se va declanşa atacul general al galeriilor, 
continuă Dujardin. Mai bine coborâţi. Aici veţi fi în scurt timp izolaţi şi 
prinşi. 

— Coborâţi, domnule locotenent! Abia vă mai ţineţi pe picioare! îl 
sfătui Roncel. 

Ofiţerul se cramponă de balustradă. 

— Bine, spuse el. Dar, credeţi-mă, ar fi mai bine să veniţi şi voi la 
grupa Nysten de la M.A. 2. Au nevoie de întăriri acolo. Peste câteva 
minute, efortul inamicului se va concentra asupra distrugerii în 
profunzime. Atacul ăsta va hotărî soarta întregului fort! 

— Am înţeles, domnule locotenent! 

Şchiopătând, Dujardin se făcu nevăzut în adâncurile puţului. 

Roncel îşi încleştă mâinile pe mitralieră. In ochi i se oglindea o 
hotărâre implacabilă, iar chipul îi era schimonosit de ură. 

— După mine! ordonă el. 

Fu oprit însă de o explozie, care zgudui toată galeria. Betonul de 
deasupra capetelor se sfărâmă şi începu să plouă cu bucăţi de ipsos. 

Izbucniră ţipete. Cuprinşi de panică, oamenii se chemau unii pe 
ceilalţi prin beznă, în timp ce bubuiturile exploziilor se ţineau lanţ. 

— Pe aici, repede! strigă Roncel către soldaţii îngroziţi. Mişcaţi-vă. 
Fir-ar să fie! Retrageţi-vă spre M.A. 2! 

Şi îi îmbrânci cu mitraliera, împingându-i în direcţia cea bună. 

— Vino, Rene! îl strigă Debarsy. Friţii atacă! Vor fi aici într-o clipă! 

— O să-i întâmpinăm cum trebuie! 

Strângându-şi bine în mâini mitraliera, Roncel o luă la fugă de-a 
lungul galeriei. 


Capitolul 15 


— MA. 1 ist gefallen! Los! Sturm!” 

Forţând baricada, cu baioneta la armă, naziştii se năpustiră asupra 
echipei sectorului M.A. 2. 

— Depuneţi armele! urlă fe/dwebe/-ul. Predaţi-vă! Blocul 1 a căzut. 
Eben-Emael e-n mâinile noastre! 

Cuprinşi de panică, oamenii din grupul Nysten îşi părăsiră poziţiile 
şi fugiră în dezordine spre cel de-al doilea baraj, aflat la capătul 
galeriei, unde se găseau Debarsy, Roncel şi câţiva supraviețuitori din 
M.A. 1. 

— S.S.-iştii atacă! Au cucerit fortul! strigă subofiţerul. S-a sfârşit! 

Roncel se întoarse spre el cu tot trupul. 

— Nu, încă nu s-a sfârşit! Au făcut o străpungere prin surprindere, 
dar asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm! Trageti, pe toţi dracii! 
Apăraţi-vă! Trageţi în ei, nu mai staţi aşa! 

Şi, ridicându-se înfuriat în faţa celor dintâi S.S.-işti, îşi aţinti 
mitraliera asupra lor şi goli tot încărcătorul. 

Rafala răpăi prelung. 

— Pentru Therese! Pentru copii! scrâşni el. 

Loviţi drept în piept, trei S.S.-işti căzură fulgeraţi. 

— Verflucht! 

Cel de-al patrulea înjură şi aruncă o grenadă în direcţia lui Roncel. 
Acesta se trase iute înapoi, dar explozia îi smulse automatul din mâini 
şi îl turti, plin de sânge, de perete. 

Preţ de o clipă, galeria păru încremenită, apoi soldaţii din grupul 
Nysten îşi veniră în fire şi puseră capăt scurtei acalmii, declanşând un 
schimb de focuri cumplit, care înghiţi fără milă gemetele răniților. 

O nouă grenadă zbură prin aer, atinse în treacăt faţa lui Nysten şi 
căzu la picioarele lui Debarsy. 

Cu o prezenţă de spirit şi un sânge rece uimitor, sergentul se 
aplecă instantaneu, o culese de jos şi o trimise înapoi. 

Deflagraţia stârni ţipete ascuţite, urmate de ordine răcnite: 

— Verflucht! Atacaţi! Nimiciţi mortăciunile astea! 

— Los Hochfeuer! 

S.S.-iştii din grupa de şoc P.I. 51 porniră la atac, distrugând cu totul 
cea de-a doua baricadă. 


— Roncel! 
Glasul lui Debarsy acoperi tumultul. 
— Da... 


— Trebuie să mergem la P.C.-ul maiorului! 


35 M.A. 1 a căzut! Înainte! Atacaţi! 


— Du-te singur! Sunt la capătul puterilor! 

— Haide, te duc eu! 

Debarsy dibui prin întuneric, vrând să-şi silească camaradul să vină 
cu el şi avu o tresărire când îl atinse. 

— Doamne sfinte! Eşti rănit rău! Hainele-ţi mustesc de sânge! 

Roncel nu răspunse, năucit de zumzetul acela oribil ce-i umplea 
urechile şi care-l făcea să-şi simtă capul greu, din ce în ce mai greu. 

— Rene! Fă un efort! Trebuie să-i raportăm situaţia lui Jotrand! 
Trebuie să primeşti ajutor! Haide, vino! 

Cum Roncel tot nu mişca, Debarsy îl împinse cu forţa spre treptele 
care coborau la etajele inferioare. 

In spatele lor răsunară nişte strigăte pline de ură. 

Dezlănţuiţi, S.S.-iştii se năpustiră asupra soldaţilor din spatele 
ultimei baricade, urlând ca nişte apucaţi. 

Belgienii traseră disperaţi cu tot ce mai aveau, sacrificându-şi 
ultimele gloanţe şi zbierând înjurături cumplite la adresa nemților. 

Acest din urmă atac îşi pierdu orice asemănare cu o luptă purtată 
de nişte fiinţe omeneşti, transformându-se într-o încăierare sălbatică, 
de fiare, într-o încleştare corp-la-corp nemiloasă. 

Scrâşnind din dinţi, cu ochii lucind de nebunie, soldaţii omorau ca 
să nu fie omorâţi, legea supremă a acestei lupte fiind cea a junglei, 
dat fiind că fiecare trebuia să învingă sau să piară. 

Oamenii aceştia uitaseră pentru ce luptă, nemaifiind decât nişte 
maşini de ucis, iar împuşcăturile răsunau între zidurile galeriei, unde 
se călca pe cadavre. 

Rafale de mitralieră sfâşiară noaptea. Sângele ţâşnea şi se scurgea 
în valuri din rănile îngrozitoare. 

Roncel rămăsese  încremenit în vâltoarea bătăliei acesteia 
halucinante. Văzând aceasta, Debarsy fu cuprins de nelinişte. 

— Rene! 

Sergentul nu primi nici un răspuns din partea siluetei împietrite. 
Roncel nu se clintea din loc. 

— Rene! strigă din nou Debarsy. 

Deodată, îl văzu pe Roncel clătinându-se şi începând să se lase în 
jos. Trupul păru să i se îngreuneze şi să se desfacă în bucăţi şi 
Debarsy înţelese că prietenul său îşi pierduse cunoştinţa. 

Ridicându-l în braţe, îl duse cu o sforţare eroică până la etajul 
infirmeriei, unde strigă: 

— Rănit grav! Ajutor! 

Nişte paşi repezi răsunară pe dalele pardoselii şi apărură doi 
brancardieri. 

— Atenţie, spuse Debarsy. Trebuie că e rănit rău! Se scaldă în 
propriul lui sânge! 

— Ne ocupăm noi de el! 


Sergentul adăugă, îngrijorat: 

— Fetiţa lui este şi ea aici, la voi. Aveţi grijă ca nu cumva să-l vadă 
în halul ăsta! 

— Nu vă faceţi griji! E atâta lume la postul de prim-ajutor, că nu se 
mai vede om cu om! 

Rănitul fu culcat cu precauţie pe brancardă. Debarsy mai aruncă o 
privire spre camaradul său, apoi, cu chipul crispat, se îndreptă spre 
postul de comandă al comandantului fortului pe cât de repede îi 
îngăduia oboseala ce-l secătuia. 

La capătul coridorului cazarmei subterane, în faţa biroului maiorului 
se strânsese o mulţime de oameni. Maiorul, aflat în mijlocul ofiţerilor, 
vorbea trupei cuprinse de disperare: 

— Vom încerca o străpungere! făgăduia el. Vom contraataca! 

Cuvintele îi fură întâmpinate cu strigăte ostile: 

— Destul! Vrem să ne predăm! 

— Nu mai putem! 

— Friţii ne-au promis că ne vor trata cum se cuvine. 

Jottrand îi făcu să tacă cu un gest. 

— Nu ştiţi ce înseamnă naziştii, S.S.-ul şi Gestapoul! Habar n-aveţi 
ce soartă au prizonierii de război! Vă fac promisiuni ca să încetaţi 
lupta, ca să poată obţine o victorie uşoară! 

— Nu vrem să mai luptăm! 

— Trebuie! Îi putem respinge! 

— Vă vine uşor să spuneţi asta! strigă un soldat. Staţi aici, la 
„Ccăldurică”, în biroul dumneavoastră, dând ordine, în timp ce noi 
suntem ciopârţiţi de mitraliere, aruncătoare de flăcări şi baionete! 

Glasul lui Jottrand se înălţă şi mai puternic: 

— O să mă pun în fruntea voastră! De data asta, voi fi alături de 
voi, în linia-ntâi! Vom face împreună o străpungere! Vom da ultima 
bătălie! 

— Nu! Ne vor ucide pe toţi! 

— Vrem să trăim! 

— Ordonaţi încetarea focului! 

Maiorul înţelese că era zadarnic să mai insiste faţă de oamenii 
aceştia demoralizaţi. Dând din umeri, se întoarse şi intră în biroul său, 
trântind uşa după el. 

Imediat după aceasta, le transmise prin telefon generalilor Jadot şi 
Krahe situaţia de la Eben-Emael. 

Sentința celor doi fu concisă: 

„Convocaţi de urgenţă Consiliul de Apărare, decideţi predarea şi 
ordonaţi distrugerea totală a fortului.” 


Când sergentul Debarsy bătu la uşa P.C.-ului, Consiliul era deja 
convocat. Maiorul stătea în picioare, în mijlocul ofiţerilor săi. 


— Domnule maior, spuse Debarsy, copleşit, vin din infern! M.A. 1 şi 
M.A. 2 sunt pierdute. Materialul e distrus şi pretutindeni sunt cadavre 
şi răniţi. Naziştii au pătruns în fort şi ne extermină oamenii! Ne ucid 
cei mai buni soldaţi! 

Atent şi tăcut, Jottrand îl ascultă pe Debarsy cu capul plecat. 

— Ştiu, murmură el. Nu aţi ştiut să vă apăraţi! 

— Am luptat peste puteri! Naziştii nu fac război, ci masacrează! 
Roncel a fost dus la postul de prim-ajutor. Nevasta şi doi dintre copii i- 
au murit şi nici el nu mai e bun de nimic! 

— Roncel! Şi familia lui, pe deasupra! făcu Jottrand, întristat. 

II privi din cap până-n picioare pe sergent, care era plin de sânge şi 
de praf, arătând jalnic în veşmintele făcute ferfeniţă. 

— Domnilor, spuse el întunecat, adresându-se statului său major, 
raportul lui Debarsy completează tabloul general al situaţiei. Suntem 
încercuiți, o parte din Eben-Emael este ocupată de inamic, 
bombardierele nu ne slăbesc o clipă, iar grosul armatei germane se 
năpusteşte spre noi! 

— S-a sfârşit! făcu locotenentul Lams. 

Roşu de furie, colonelul Wanderweck strigă: 

— Trebuie să obţinem de la autorităţile superioare declanşarea unui 
contraatac! 

Maiorul avu un gest de enervare. 

— Vă spun că le-am solicitat o acţiune ultimă generalilor Jadot şi 
Rrahe şi mi s-a răspuns că situaţia infanteriei nu îngăduie o asemenea 
tentativă. Suntem deci prizonierii cazematelor noastre! 

Lams completă: 

— Să încercăm un contraatac ar fi o sinucidere pentru garnizoana 
noastră! 

Căpitanul Vamecq întări: 

— Locotenentul are dreptate! La nord şi la sud, elementele noastre 
esenţiale de acoperire sunt complet distruse. Cupola de nord este 
eliminată, cupola 120 e scoasă din funcţiune, iar acoperişul blindat al 
blocului 4 a sărit în aer. La drept vorbind, nu a mai rămas mare lucru 
de salvat din Eben-Emael... 

— In afară de onoare! i-o tăie maiorul. 

Apoi, după o secundă de tăcere, rosti cu gravitate: 

— Domnilor, ţinând seama de circumstanţele excepţionale, cer 
Consiliului de Apărare să se pronunţe. Trebuie să continuăm 
rezistenţa, în faţa unui inamic superior ca forţă? Trebuie să ne vărsăm 
în continuare sângele, sau să hotărâm predarea fortului Eben-Emael? 

— Să continuăm! afirmă colonelul Wanderweck. Predarea unui fort 
militar nu este justificată decât atunci când toate mijloacele de 
acţiune sunt impracticabile şi când toate mijloacele de subzistență 
sunt epuizate. 


— Aşa şi sunt! replică Lams. Trebuie să oprim măcelul ăsta! 

— Nu sunt de acord! 

— Să încetăm! Votară ceilalţi ofiţeri, în unanimitate. 

— Bine! 

Maiorul se întoarse spre Vamecqg. 

— Căpitane Vamecq! 

— Domnule maior? 

— Vă însărcinez ca, împreună cu doi ofiţeri voluntari şi cu sergentul 
Debarsy, să ieşiţi din fort şi să trataţi cu comandantul inamic în 
vederea obţinerii unei încetări a focului onorabile. Debarsy va duce 
drapelul alb în fruntea delegaţiei dumneavoastră. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule maior! 

— In ce priveşte condiţiile de predare, le veţi propune nemților trei 
puncte: evacuarea răniților, garantarea vieţii tuturor supravieţuitorilor 
şi onoruri militare pentru garnizoană! 

— La ordinele dumneavoastră, domnule maior! 

Vamecq salută şi ieşi din birou, urmat de locotenenţii Lams şi 
Gheisen, împreună cu subofiţerul Debarsy. 

Cei patru se îndreptară spre postul de gardă de la intrare, pe 
jumătate năruit. 

Mergând în faţa celor trei ofiţeri, Debarsy ducea, clătinându-se, 
drapelul alb de „încetare a focului”. 


Capitolul 16 


Cocoţat pe un Panzerabwehrkanone, Obersturmfuhrerul Otto Fratz 
urmărea, cu o satisfacţie evidentă, desfăşurarea operaţiunilor. 

Ştia categoric că fortul avea să fie în scurt timp silit să ceară 
îndurare, că belgienii vor pune condiţii, încercând să limiteze 
exigenţele atacantului. Trebuia deci să continue lupta, deşi 
disproporţionată, deoarece Fuhrerul voia o capitulare 
„necondiţionată” şi, pentru a o obţine, era neapărat necesar să 
submineze moralul adversarului. După ce îi slăbiseră rezistenţa şi îi 
dezorganizaseră apărarea, acum trebuiau să îi sporească panica. 

Ofiţerul S.S. urlă în portavoce: 

— Foc general! 

Stukas-urile, tunurile şi obuzierele bubuiră toate deodată. Betonul 
şi fierul se dezintegrară şi zburară în aer. 

— Cu toate armele, foc de voie! 

Sunetele sfâşietoare ale unei goarne belgiene, cerând „încetarea 
focului” nu reuşiră să domine vacarmul acestui al doilea val de atac, 
care mergea în creştere. 

Căpitanul Vamecqg, precedat de purtătorul drapelului alb şi flancat 
de ofiţerii de escortă, strigă în portavoce spre ofiţerul S.S. 

— Nu mai trageţi! Lăsaţi-ne să ieşim! 

— Abandonaţi fortul! _ 

— Am misiunea de-a trata cu ofiţerul responsabil. Incetaţi atacul! 

Micul grup fu prins brusc într-un fascicul luminos. 

Orbit, Debarsy puse drapelul alb la vedere, lipindu-l de grilaj şi se 
retrase sub boltă, făcându-le loc ofiţerilor. 

— Înaintaţi! strigă Otto. 

— Incetaţi mai întâi focul! 

Ober sturmfuhrerul îşi strigă aghiotantul: 

— Feuer unterbrechen! 

— Jawohl! 

Exploziile se răriră încetul cu încetul şi, după câteva minute, asupra 
fortului se lăsă o tăcere apăsătoare. 

— Apropiaţi-vă! spuse ofiţerul S.S. 

Cei trei ofiţeri trecură de ultimul baraj şi de şanţul antitanc, când 
glasul lui Otto se făcu din nou auzit: 

— Apropiaţi-vă, căpitane Vamecg! 

Acesta avu un gest de surpriză. 

— Apropiaţi-vă! 

Mai făcură câţiva paşi şi se opriră în faţa tancului unde îi aştepta 
Otto Fratz, zeflemitor. 


— Nu vă miraţi, căpitane, că vă ştiu numele. Ştim totul despre 
valoarea militară a fiecărui ofiţer de la Eben-Emael şi chiar şi destule 
lucruri despre viaţa lui personală! In asta constă forţa noastră! De 
exemplu, locotenentul Lams, care se află acum lângă dumneavoastră, 
locuieşte în afara garnizoanei, la un învăţător din Vroenhoven, pe a 
cărui soţie se pare de altfel că o curtează... 

Vamecq îl întrerupse tăios: 

— Asta n-are nici o legătură! 

— Lăsaţi-mă să termin! Ştiu că a fost chemat de urgenţă înapoi la 
fort, dat fiind că serviciul lui de contraspionaj a descoperit existenţa 
reţelei noastre de informaţii şi încerca să surprindă transmisiunile 
noastre secrete... dar cam târziu! Nu a avut nici un rost să-l arestaţi şi 
să-l torturați pe agentul nostru, deoarece unităţile noastre erau deja 
în dispozitiv, pe picior de atac! Suntem aici, după cum vedeţi, în ciuda 
domnului Lams! 

Şi adăugă, cu un zâmbet subţire, care nu reuşea să-i ascundă 
vanitatea: 

— Suntem aici... în postură de învingători! 

Vamecqg trebui să facă oarecare eforturi ca să-şi păstreze calmul şi 
se sili să rostească pe un ton indolent: 

— Comandantul fortului m-a însărcinat să negociez... 

Otto îl întrerupse: 

— E foarte important să înţelegeţi cât de bine informaţi suntem. 
Cunoaştem cu precizie situaţia militară a fortului Eben-Emael, încât 
ştim că sunteţi în pragul disperării şi totodată în ce constă misiunea 
dumneavoastră, căpitane! 

Chipul lui Vamecq se înroşi în timp ce Obersturmfuhrerul îşi debita 
tirada. Aplecându-se spre el, acesta adăugă: 

— Şi acum, vă ascult! 

— Eben-Emael se predă, cu condiţia ca... 

— Fără condiţii! strigă Obersturmfuhrerul. 

— Imposibil! 

— Uitaţi-vă în spatele dumneavoastră! 

Cei trei belgieni îşi întoarseră capetele şi spectacolul ce li se oferi 
ochilor le spori umilinţa: membrii garnizoanei, dezarmaţi şi cu mâinile 
ridicate, mergeau împinşi din spate de nemți. 

In curând, sute de soldaţi belgieni fură încadraţi de S.S.-işti cu 
automatele aţintite asupra lor şi se predară, în timp ce un Sturmfuhrer 
răcnea, pocnind din cravaşă: 

— Los! Schnell! Hande Hoch! Schneller! Marsch! 

Otto Fratz râse triumfător. 

— Soldații voştri se predau necondiționat. Ei ştiu bine că suntem 
oameni civilizați. 

Locotenentul Lams spuse pe un ton disprețuitor: 


— Nenorociţii ăştia încă nu ştiu nimic despre nenumăratele chipuri 
ale cruzimii voastre, care poate merge de la supliciile cele mai 
rafinate până la dezlănţuirile cele mai barbare, de la tortura mentală 
la uciderea sălbatică! Habar nu au că sunteţi specialişti în 
exterminarea metodică, organizată şi că degradarea fizică şi morală a 
omului face deliciul străluciţilor voştri S.S.-işti, a valoroşilor membri ai 
Abwehrului şi a copoilor din Gestapo, la care sadismul este apreciat şi 
încurajat ca un merit şi care-şi pot exercita nepedepsiţi cele mai 
josnice instincte asupra unor fiinţe nevinovate şi lipsite de apărare... 
Vor afla curând că sistemul totalitar nazist este cel mai cumplit flagel 
pe care l-a cunoscut omenirea vreodată! Sunteţi nişte monştri! Îmi 
pare rău că trebuie să vă spun asta, Obersturmfuhrer Otto Fratz! 

— Abfuhren!* strigă Obersturmfuhrerul S.S.-iştilor, care-i încadrară 
pe loc pe cei trei ofiţeri. 

Apoi adăugă: 

— Prizonieri de război! Percheziţionaţi-i! Dezarmaţi-i! 

— Nu! exclamă Vamecq. Trebuie să mă întorc la Eben-Emael ca să 
raportez despre misiunea mea. 

— Ah, was! Prizonier de război! Los! 

Locotenentul Lams schiţă un gest nefericit; mâna dreaptă i se 
încleştă instinctiv pe revolver, iar ţeava acestuia se ridică preţ de o 
clipă, ţintind spre Otto. 

Mai iute decât el, ofiţerul nazist apăsă pe trăgaci. Revolverul bubui 
şi Lams se prăbuşi, lovit în burtă. 

— Asasinule! Nu eşti decât un asasin! horcăi el. 

— Regret, locotenente! replică zeflemitor neamţul. Am fost doar 
mai rapid decât tine! 

Le făcu din nou semn S.S.-iştilor, arătând spre Vamecq şi Gheisen: 

— Abfuhren! 

Rămas singur cu rănitul, se aplecă peste el şi rosti ironic: 

— Lams, noi suntem de aceeaşi speţă: suntem soldaţi, dar şi spioni, 
nemiloşi şi fără scrupule. Mă căutai de multă vreme şi acum m-ai 
găsit. lţi aminteşti de cazul „Mechelen-sur-Meuse”, de curierul secret, 
de avionul rătăcit, ofiţerul torturat...? 

— Tu erai? gâfâi Lams. Ofiţerul cu barbă? 

— Eu eram! M-ai interogat fără cruţare, dar şi fără vreun rezultat! 

Lams sângera abundent. Cu glasul stins, voalat de agonie, mai 
rosti: 

— O să-ţi vină şi ţie rândul, Otto! Oamenii vor fi necruţători cu 
criminalii de război! Teme-te, căci o să crăpi ca un câine! N-o să 
plăteşti niciodată îndeajuns pentru atrocitățile comise, dar, cum tu 
însuţi eşti un călău, o să pieri de mâna călăului! 


36 Luaţi-i! 


Un rictus ironic schimonosi faţa muribundului, care mai scoase un 
ultim horcăit; apoi din gură îi ţâşni un val de sânge, avu o ultimă 
tresărire şi rămase nemişcat. 

Locotenentul Lams din Securitatea Militară îşi dăduse ultima 
suflare. 

Otto fu străbătut de un fior. 

Cu ochii mari şi sticloşi, mortul continua să-l fixeze, acuzator, iar 
ofițerului S.S. i se păru că buzele rigide ale acestuia repetau 
necontenit: „Asasinule! Asasinule!” 

Intorcându-şi capul, răcni: 

— Sturmfuhrer llseman! 

— Jawohl! 

— la de-aici hoitul ăsta! 

Subofiţerul îşi pocni călcâiele: 

— Zu befehl, Obersturmfuhrer! 

— Sergent! 


Julien Godard, care stătea întins pe priciul din celula sa, se răsuci 
brusc. Deschise o clipă ochii, dar îi închise imediat la loc, căutând să-şi 
continue visul întrerupt. 

O visase pe Jeanne. Se făcea că războiul se terminase. Primăvara 
răspândea o mireasmă înţepătoare şi caldă, de flori şi de pământ 
umed. Totul respira dragoste, tihnă şi fericire. Braţ la braţ, Jeanne şi 
cu el ieşeau din bisericuţa din Piaţa Albert |, urmaţi de doamna 
Lambrook şi de domnul Godard. 

„Trăiască mirii!” strigau localnicii din Charleroi, strânşi în piaţă. 

Sub voalul de mireasă, Jeanne era frumoasă ca un trandafir alb. 

— Sergent Godard! 

Nu, nu voia să se trezească. Visa atât de frumos! 

— Julien! A 

Era glasul Jeannei. li rostea numele. Dintr-un salt, Julien Godard fu 
în picioare. 

— Djannie! 

Jeanne era într-adevăr acolo, în faţa lui, în penumbra celulei, pe 
jumătate ascunsă în spatele lui Debarsy, care era neras, cu părul 
vâlvoi şi cu veşmintele zdrenţuite. 

— Sergent Godard! Nemţii sunt aici. Fortul e ocupat. Trebuie s-o 
ajuţi pe Jeanne să fugă din Eben-Emael! 

Julien îl dădu la o parte pe Debarsy şi, luând-o pe Jeanne în braţe, o 
strânse la piept. 

— Djannie, draga mea Djannie! Ţi-au dat drumul... 

— Da, şopti ea. Domnul Debarsy a venit şi m-a eliberat... Se pare 
că nemţii au ocupat fortul. La Eben-Emael e un măcel. 

S.S.-iştii îi masacrează pe toţi. 


Cu un glas răguşit, gâfâind, sergentul Debarsy îi luă vorba din gură. 

— E un dezastru de nu-ţi vine să crezi! Poziţia de la Canalul Albert e 
pierdută. Am fost vânduți! Coloana a cincea şi-a îndeplinit opera de 
distrugere. Eben-Emael a capitulat, iar friţii ne-au masacrat 
garnizoana. In cazemate zac sute de morţi. Postul de prim-ajutor 
geme de răniţi. Maiorul s-a sinucis... fiindcă n-a mai putut supravieţui 
unei asemenea ruşini! Soldaţii noştri sunt duşi, încolonaţi, spre 
Germania. Tu ai fost uitat aici, în celulă, ca şi domnişoara Lambrook şi 
mi-am amintit deodată de ea. Tatăl ei mi-a fost coleg la şcoală şi cel 
mai bun prieten. Sergent, te eliberez. Mai există o ieşire secretă. Fugi, 
salvează-te... şi salveaz-o şi pe ea! 

Fără să-şi creadă urechilor, Julien rămase o clipă năucit, strângând- 
o în continuare pe Jeanne la piept. 

Debarsy îl scutură: 

— Nu-i vreme de pierdut! Uite aici nişte haine civile! Dă-i zor! 
Fiecare clipă e prețioasă! 

Tânărul se descotorosi la iuţeală de uniformă şi îşi trase pe el haina 
şi pantalonii vechi. 

— N-am armă, spuse el. 

— Uite un revolver. Atenţie, e încărcat. Nu-l folosi decât în caz 
extrem. lţi mai dau şi lanterna mea, fiindcă o să ai mai multă nevoie 
de ea decât mine! 

— Unde sunt nemţii, faţă de noi? întrebă sergentul. 

Conducându-i pe cei doi, Debarsy le explică: 

— Aripa de nord şi de sud sunt ocupate, la fel şi galeria Postului de 
Comandă administrativ. Nu mai avem curent, firele au fost tăiate. 
Nemţii înaintează spre noi cu mare precauţie, fiindcă se tem de 
bombe cu explozie întârziată, dar trebuie să vă grăbiţi. O să vă 
luminez eu calea şi o să treceţi prin deschizătura pe care maiorul 
Decoux a pus să fie făcută în zidul despărțitor al casei lui din Eben- 
Emael. Cred că, odată ajunşi afară... 

Tăcu brusc, se opri în loc şi stinse lanterna. 

— Sst! Ascultaţi! 

In galerie se auzi un bocănit de cizme, ce se apropia rapid de ei. 

— Halt! 

Se auzi un ordin dat în germană. Jeanne se ghemui în braţele lui 
Julien şi Debarsy se lipi de perete. Toţi trei rămaseră aşa, fără să 
mişte, câteva minute îndelungate, ţinându-şi răsuflarea. 

In cele din urmă, paşii se îndepărtară. Nemţii o luaseră spre galeria 
stângă a cupolei 120, îndreptându-se spre blocul 4 al fortificaţiei. 

Debarsy aprinse din nou lanterna. 

— Haideţi! 

Se luară după el, tăcuţi, urcară câteva trepte şi dădură din nou 
colţul. Sergentul se opri în faţa unui panou ce se confunda cu peretele 


şi apăsă pe o proeminenţă a acestuia. Poarta secretă se deschise pe 
dată. 

— Asta-i! făcu Debarsy. Suiţi-vă în deschizătura asta. 

— Şi după aceea? 

— Mergeţi de-a lungul coridorului ăstuia îngust pe care-l vedeţi 
până o să ajungeţi în pivniţa casei, iar de acolo, urcați în casă, ieşiţi pe 
stradă; şi... cum o vrea Dumnezeu! 

Jeanne voia să-i mulţumească, dar i se puse un nod în gât. 

— Domnule Debarsy, eu... 

Sergentul o împinse cu blândeţe pe urmele lui Godard. 

— E-n regulă, Jeanne, e-n regulă! Te înţeleg perfect. Dumnezeu să 
vă aibă în pază pe amândoi! Ne vedem după război! 

Ciulind urechea, stinse lanterna şi şopti: 

— Haideţi, repede! Aud ceva în galerie! Vine cineva. Grăbiţi-vă! 

Aruncă lanterna în deschizătură şi trânti la iuţeală uşa după cei doi. 

Jeanne şi Julien rămaseră singuri în tunelul îngust, ghemuiţi, cu 
capetele aplecate, atingând pereţii şi tavanul. 

— O să te salvez, draga mea! murmură Julien, sărutând buzele 
fetei. 

Jeanne îi răspunse înfocată sărutului. 

— Sunt gata să merg cu tine şi până la capătul lumii! 


Capitolul 17 


— Sus mâinile! Întoarce-te! 

Înjurând, Debarsy făcu o piruetă şi se pomeni orbit de fasciculul 
unei lanterne aţintite asupra lui. Işi duse instinctiv mâinile la ochi. 

— Stinge-o! mârâi el. 

— Nein! replică un glas zeflemitor. Sus mâinile, sergent! Repede! 
Altfel, amicul meu Gerhard, care stă cu degetul pe trăgaci, te-ar putea 
umple cu gloanţe! 

— De ce? 

— Fără întrebări! Sus mâinile! 

Dând din umeri, Debarsy se supuse, mormăind: 

— Nu-s înarmat şi abia mă mai ţin pe picioare... 

— Aşa şi acum o să putem sta de vorbă... 

— Despre ce? N 

— Despre atitudinea ostilă şi inițiativele dumitale periculoase. li 
îndemni pe prizonieri să evadeze! 

— Pe prizonieri? 

— Mă refer la domnişoara Lambrook şi la sergentul Godard, pe care 
vreţi să-i lipsiţi de participarea la festivitatea dată în cinstea victoriei 
noastre. Ne-ai trădat! 

— Cine sunteţi? Nu vă cunosc! replică sergentul. 

— Sunt Hans Grober, Sturmfuhrer, lătră neamţul. Am fost arestat şi 
torturat de secţia specială a Securităţii Militare belgiene. Prietenul 
meu Stark tocmai m-a eliberat. Pricepi? 

— Asta nu mă priveşte! se apără Debarsy. Fac parte dintr-o unitate 
combatantă care ţine de Eben-Emael şi nu am nimic de-a face nici cu 
S.M.B.-ul, nici cu prietenul dumneavoastră Stark! 

— Ai înlesnit evadarea sergentului Godard şi a Jeannei Lambrook! 
zbieră brusc vocea altcuiva, din spatele lui Grober. Or, avem de 
încheiat nişte socoteli cu ei. Şeful nostru, Obersturmfuhrerul S.S. Otto 
Fratz ar vrea să discute puţin cu frumoasa Jeanne. A fost închisă la 
secret, iar dumneata ai scos-o de acolo împreună cu sergentul... 

Hans îl întrerupse: 

— Taci, Gerhard! Oricum, sergentul Debarsy ne va spune el unde 
au zburat păsărelele, că altfel... 

— Altfel, ce? 

— Avem noi o metodă infailibilă, direct inspirată din celebrele 
suplicii chinezeşti! Deci, sergent, unde s-au dus cei doi tinerei? 

— Habar n-am. 

Gerhard Stark îşi propti ţeava revolverului în pieptul lui Debarsy. 

— Nu mă sili să trag! Prietenul meu Hans şi eu însumi suntem cam 


nervoşi şi teribil de grăbiţi. Dacă preferi să fii dus la Otto, îţi semnezi 
sentinţa de condamnare la moarte! 

Neamţul continua să ţină lanterna aţintită asupra chipului livid al 
sergentului, vrând să-i observe reacţiile. 

— Puțin îmi pasă de amenințările voastre! strigă subofiţerul belgian 
cu un glas plin de ură. Dacă aveţi vreo răfuială cu sergentul Godard şi 
cu domnişoara Lambrook, căutaţi-i singuri! 

Netulburat, Hans Grober se aplecă spre el, întrebând cu un glas 
nefiresc de blând: 

— Unde duce tunelul ăsta? 

— Nu ştiu. 

Pumnul încleştat al S.S.-istului lovi drept în falca belgianului, făcând 
să se audă un trosnet de oase. Debarsy se clătină, proptindu-se de 
zidul din spatele său şi scuipă sângele ce-i umpluse gura. 

Grober rânji şi se întoarse spre acolitul său. 

— Mortăciunea asta şi-a pierdut memoria! Îl întrebăm frumos şi nu 
ştie să ne răspundă. Trebuie să-i dezmorţim mintea! 

Stark se dădu înapoi cu un pas. 

— Debarsy! Pentru ultima oară: unde duce tunelul ăsta? Unde sunt 
fugarii? 

Belgianul închise ochii, fără să răspundă. 

Năpustindu-se ca un taur înfuriat, neamţul îl lovi cu capul în partea 
de jos a abdomenului. 

Sergentul păru să se dezarticuleze ca o paiaţă, iar casca îi zbură cât 
colo, rostogolindu-se pe jos. Stark îl prinse, apucându-l de păr şi îi 
dădu brutal capul pe spate. 

— Răspunde, lepădătură! 

— Mai du-te în mă-ta! 

Mâna S.S.-istului se abătu fulgerător şi Debarsy se prăbuşi, 
pierzându-şi cunoştinţa. 

Sturmfuhrerul îl dădu la o parte cu piciorul şi se apropie de uşa 
ascunsă. 

Ţinându-se de mână, Jeanne şi Julien înaintau cu precauţii infinite 
prin bezna neliniştitoare. 

Pereţii erau jilavi, iar din tavan cădeau picături de apă. Fugarii erau 
învăluiţi într-un miros greţos de putregai, iar paşii lor şovăielnici 
nimereau când şi când în ceva vâscos şi alunecos. Şobolanii o luau la 
fugă din faţa lor, scoțând chiţăituri care o umpleau pe fată de groază. 

— Julien! 

— Da? 

— Mi-e frică, Julien! Mă înăbuş în bezna asta şi am o presimţire 
rea... 

Julien o strânse de mână. 

— Sunt aici, Djannie! Şi... sunt înarmat! 


Ea se înfioră. 

— Vai, Julien! Jivinele astea de care ne împiedicăm... 

— Ai răbdare şi curaj, draga mea! La capătul drumului ăstuia 
scârbos ne aşteaptă libertatea! Sunt în joc viitorul şi fericirea noastră. 

Fata oftă. El o strânse la piept. 

— Haide, Djannie! E mai bine să mai aştept puţin până să aprind 
lanterna. Nu uita că suntem într-un edificiu militar şi că cea mai mică 
imprudenţă ne poate da în vileag. 

Aveau impresia că se învârt în cerc, captivi într-un labirint. Drumul 
li se părea interminabil, dar Julien îşi încordase întreaga-i putere şi 
voinţă pentru a atinge scopul dorit: redobândirea libertății şi, 
îndeosebi, salvarea Jeannei. 

Ea păşea pe urmele lui, atentă să nu alunece şi să nu întârzie 
înaintarea lor anevoioasă şi el îi simţi respiraţia accelerată. Fără să 
vrea, fata îi transmise o parte din angoasa, repulsia şi frica pe care le 
încerca. 

Cu mâinile întinse în faţă, ca un orb, Godard continuă să înainteze 
pas cu pas, în căutarea ieşirii. i 

Deodată, mâinile i se loviră de ceva. In fața lor se înălța un zid, 
tăindu-le calea. 

Julien pipăi peretele aspru şi zgrunțuros, care trebuia să ducă logic 
la o deschizătură şi o luă de-a lungul său, explorându-l întruna cu 
vârful degetelor. 

Deodată, se opri, ţinându-şi respiraţia: 

— Djannie! 

— Da? 

— Cred că am găsit-o! 

Tânărul subofițer simţi conturul metalic al unei broaşte şi dădu în 
scurt timp peste forma rotunjită a unei clanţe. Era o uşă! 

Răsuci mânerul şi panoul se roti pe balamale, cu un scârţâit de fier 
ruginit. 

In penumbră se ghicea o scară. 

Prinzând deodată aripi, cei doi urcară câteva trepte, trecură peste 
pragul altei uşi, străbătură un palier şi, ajungând la capătul unui 
coridor, se opriră în faţa unei uşi întredeschise. Julien o împinse cu 
piciorul. 

Se pomeniră într-un living-room. 

Julien îşi scoase revolverul şi dădu să aprindă lanterna, vrând să-şi 
dea seama unde se află. Nu apucă însă să o facă: camera fu scăldată 
brusc în lumina plafonierei. 

Jeanne şi Julien clipiră din ochi, orbiţi după întunericul în care 
bâjbâiseră atâta vreme. 

Rămaseră o clipă încremeniţi, după care avură acelaşi reflex, 
schiţând un gest de retragere spre uşa prin care abia intraseră. 


Un ordin imperios îi opri: 

— Halt! Stehnbleiben! Întoarceţi-vă! 

Zăpăciţi şi îngheţaţi de frică, se supuseră şi se treziră faţă în faţă cu 
căpitanul James Stafford, în ţinută de ofiţer S.S. 

Aşezat la o masă întinsă, strângând în mâna înmănuşată o cravaşă, 
falsul Stafford, alias Obersturmfuhrer S.S. Otto Fratz, îi scruta ironic, 
savurându-şi victoria. Cicatricea îi lucea pe obraz. 

— Frumoasa de Jeanne! rânji el, măsurând-o pe tânără din cap 
până-n picioare. Frumoasa de Jeanne care, împreună cu frumosul ei 
sergent, hotărâse moartea bietului Sir Stafford! 

Ca două statui, Hans Grober şi Gerhard Stark stăteau de o parte şi 
de alta a acestuia, cu revolverele în mână. 

— Percheziţionaţi-i! Şi minuţios! ordonă Otto. 

— Jawohl, Obersturmfuhrer! răspunseră la unison cei doi S.S.-işti, 
părăsindu-şi poziţiile. 

Sergentul Godard îl îmbrânci brusc pe Hans şi o trase pe Jeanne 
lângă el. 

— Jos labele! strigă el către Gerhard, care voia să o percheziţioneze 
pe Jeanne. 

— A, was?! făcu Stark, despărţind-o brutal pe Jeanne de subofițer. 

— Îţi interzic să te atingi de logodnica mea! strigă Julien. 

Un hohot de râs insultător umplu întreaga odaie: Otto Fratz găsea 
situaţia nostimă şi înveselitoare. 

Apoi lovi cu cravaşa în masă. 

— Sturmfuhrer Stark, subofițer Grober, faceţi-vă datoria! i 

Cu un zâmbet sarcastic, cei doi S.S.-işti se reapucară de treabă. In 
timp ce Hans se apropia de sergentul Godard, Gerhard o împingea pe 
Jeanne la perete, pentru a o percheziţiona. 

Stacojiu de furie, subofiţerul belgian îşi trimise pumnul drept în 
figura lui Hans Grober, cu o asemenea forţă, încât celălalt căzu pe 
spate, întinzându-se pe jos cât era de lung. 

Cu un gest fulgerător, Julien îşi vâri mâna dreaptă în buzunarul 
pantalonilor, scoase revolverul pe care i-l dăduse Debarsy şi îl 
îndreptă spre Gerhard. 

— N-o atinge, că te omor! 

Intors cum era cu spatele la el, Gerhard Stark nu sesiză pericolul şi 
continuă să pipăie şoldurile Jeannei. 

Atunci, fără să mai chibzuiască la consecinţele gestului său, 
sergentul Godard apăsă pe trăgaci. 

Impuşcătura răsună scurt. Glontele îl lovi pe S.S.-ist între omoplaţi. 
Stark zvâcni din tot corpul şi căzu cu faţa în jos, prăbuşindu-se la 
picioarele Jeannei. 

Aproape simultan, alte două împuşcături făcură să vibreze 
geamurile camerei de zi. Otto Fratz trăsese în sergentul Godard, 


lovindu-l în piept. 

Rănit mortal, Julien se împletici, cu mâinile încleştate pe pieptul 
ciuruit. 

Jeanne se repezi să-l prindă, dar tânărul se clătină şi se răsturnă, 
trăgând-o după el. 

— Julien! lubitule! 

Muribundul căută privirile Jeannei şi, cu o sforţare dureroasă, izbuti 
să rostească: 

— S-a sfârşit, Djannie! Nu va mai fi... nici o nuntă... la Charleroi... 

— Julien! ţipă ea disperată. Nu mă lăsa! Auzi? Mă auzi, Julien? 

Sergentul Godard nu o mai auzea. Pupilele sale dilatate priveau fix 
spre alte viziuni, de pe altă lume. 

Jeanne înţelese că totul se terminase şi îi sărută faţa şi buzele 
lipsite de sânge. Cu degetele tremurânde, îi coborî pleoapele peste 
privirea imobilă. 

Apoi se ridică, fără să verse vreo lacrimă, cu chipul dur şi 
impenetrabil şi se întoarse spre Obersturmfuhrer. 

— Eşti un monstru! spuse ea grav, cu un calm straniu. 

— Jeanne Lambrook, spuse ofiţerul S.S., pare-se că nu-ţi dai seama 
de situaţia în care te afli. Logodnicul dumitale mi-a omorât un om din 
pricina dumitale. Aş putea să te împuşc pur şi simplu... 

— N-ai decât! i 

— O, nu, Jeanne! Iți hărăzesc o soartă mult mai plăcută, mai demnă 
de tine! 

Obersturmfuhrerul se apropie de ea. 

— Nu pune mâna pe mine! făcu ea, cuprinsă de dezgust şi groază. 

Mâna înmănuşată a lui Otto Fratz urcă spre gâtul tinerei şi, cu un 
gest brusc, sfâşie corsajul fragil, dezgolind astfel doi sâni tari şi 
fermecători. 

— Nemernicule! ţipă ea, cu ochii fulgerând de ură, căutând să-şi 
ascundă goliciunea cu mâinile. Nemernic ce eşti! 

— Eşti foarte frumoasă, Jeanne! Păcat că nu am timp, deocamdată, 
să-ţi explorez şi să-ţi apreciez mai pe-ndelete anatomia! Trebuie să 
mă duc imediat la fort, dar îmi încartiruiesc aici garnizoana şi... mă 
întorc. 

Apoi adăugă, pe un ton plin de înţelesuri: 

— O să rămâi la dispoziţia mea! 

— Niciodată! O să te omor! 

Otto se întoarse, râzând. 

— Sergent! 

Hans Grober, care-şi recăpătase cunoştinţa şi stătea în poziţie de 
drepţi, pocni din călcâie: 

— Obersturmfuhrer? 

— O închizi pe fata asta în camera neagră de la etajul întâi până 


când mă întorc. 

— Am înţeles! 

— Te fac personal răspunzător... 

— Jawohl, Obersturmfuhrer! 

S.S.-istul salută, apoi luând-o pe fată de mijloc şi de picioare, o 
ridică, în ciuda împotrivirii ei sălbatice şi se îndreptă spre uşă. 

Jeanne se zbătu ca o tigroaică, dar Grober, care avea o forţă 
herculeană, o strânse gata-gata să-i frângă oasele. In cele din urmă, 
ajungând la capătul puterilor, cu părul vâlvoi şi respiraţia tăiată, 
Jeanne cedă. 

— So... So... Stai cuminte, domnişoară, făcu sergentul. 

O duse la etajul întâi, într-o încăpere strâmtă, fără ferestre şi 
aproape goală şi o azvârli cu brutalitate pe pat. 

— Nu suntem nişte sălbatici, domnişoară, dar Fuhrerul/ nostru 
susţine că cine nu e cu noi e împotriva noastră, deci trebuie să-i 
tratăm ca pe duşmani! 

Privind-o cu atenţie, adăugă cu un râs plin de subînţelesuri: 

— Lui Otto nu-i place nesupunerea. E un lucru contrar ideilor 
naţional-socialiste! 

leşi din cameră şi întoarse de două ori cheia în broască. 

Jeanne îl auzi mârâind de cealaltă parte a uşii: 

— Otto... să i te supui întruna... Tot timpul trebuie să i te supui lui 
Otto! 

Apoi, cu glas înăbuşit, S.S.-istul înjură: 

— Verflucht! Otto e un porc! 

Şi se îndepărtă. 


Capitolul 18 


Când Hans Grober se întoarse, Otto Fratz era absorbit de 
contemplarea celor două cadavre întinse la picioarele sale. 

— Ordinul a fost executat, Obersturmfuhrer! Prizoniera este în 
siguranţă, turui Grober, luând poziţie de drepţi. 

Fără să se întoarcă, Otto întrebă: 

— Ai închis-o bine? 

— Am încuiat de două ori, Obersturmfuhrer! 

— Unde-i cheia? 

— Poftiţi, Obersturmfuhrer! 

Ofiţerul băgă în buzunar cheia pe care i-o întinse Hans, continuând 
să privească dus pe gânduri cele două cadavre. Apoi, cu vârful cizmei, 
îl împinse pe cel al sergentului Godard lângă celălalt. 

— Bine că am scăpat de voi! făcu el satisfăcut. Bine că am scăpat 
de amândoi! 

Şi, întorcându-se spre Grober, explică: 

— Belgianul ne-a scutit de treabă omorându-l pe Stark. Hotărâsem 
să-l împuşc pe nemernicul ăsta pentru trădare! 

Grober făcu ochii mari: 

— Stark era trădător? 

Otto plesni din cravaşă. 

— Mai rău! Se considera duşman al Fuhrerului şi voia să vândă 
secretele noastre Aliaților. L-am dibuit şi secţia specială a Abwehrului 
a intervenit la momentul oportun. Stark a fost rănit, dar a reuşit să 
scape. Cum aveam nevoie de el ca să ajung la capătul filierei, l-am 
lăsat să creadă că nu ştiam nimic şi am amânat execuţia. 

Tăcu o clipă, apoi arătă cu degetul cele două cadavre. 

— Belgianul l-a executat pe trădător, făcându-mi astfel treaba, dar 
agonia unui trădător ar trebui să dureze mai mult! 

Hans observă: 

— In orice caz, l-aţi răsplătit pe călău! Are două gloanţe în burtă! 

Fratz râse. 

— Fireşte, doar a ucis un S.S.-ist! 

Apoi, privindu-l pe Hans în adâncul ochilor, îl întrebă pe un ton 
ameninţător: 

— Sau poate că nu eşti de aceeaşi părere cu mine, Unteroffizier 
Grober? 

— Ah, ja, Obersturmfuhrer! Naturlich! Sunt întru totul de acord. 
Stark voia să-l trădeze pe Fuhrer, aşa că trebuia să moară, dar 
belgianul, omorându-l, a ucis un S.S.-ist, aşa că trebuia şi el să moară. 
Aţi procedat corect, Obersturmfuhrer, cât se poate de corect! 


Şi, pentru a-şi întări afirmaţia, Hans Grober luă poziţie de drepţi şi 
întinse braţul drept, strigând: 

— Heil Hitler! 

— Heil Hitler! răspunse sec Otto. 

ÎI scrută câteva clipe pe Hans şi spuse pe un ton împăciuitor: 

— Eşti un bun naţional-socialist. O să te propun pentru avansare cu 
proxima ocazie. 

— Vă sunt extrem de recunoscător, Obersturmfuhrer! 

Otto zâmbi pe sub mustață, îşi vâri cravaşa în carâmbul cizmei şi 
închise tocul revolverului. 

— Vino, Grober! Acum vom supraveghea plecarea prizonierilor. Am 
dat ordin ca totul să fie filmat pentru „Actualităţile” cinematografice 
ale Reichului. Trebuie ca femeile noastre să vadă victoria fulgerătoare 
pe care am dobândit-o şi înfrângerea catastrofală a belgienilor! 

— La ordinele dumneavoastră, Obersturmfuhrer! 

Părăsindu-i pe cei doi morţi, Otto Fratz şi Hans Grober ieşiră din 
casa ce fusese teatrul unei scene atât de tragice, călcând cu acelaşi 
pas sacadat şi lovind cu putere pământul cu tocul cizmelor. 


Rene Roncel îşi recăpătă cunoştinţa în corul de gemete din postul 
de prim-ajutor. 

Işi aminti totul înainte chiar de-a deschide ochii. Suferinţa 
îngrozitoare i se deşteptă brusc, sugrumându-l şi copleşindu-l ca un 
val amar, încât nu-şi putu opri un hohot răguşit la gândul tragediei pe 
care o trăise de curând. 

Durerea îi mări epuizarea fizică, dar gândul la fetiţa lui îl sili să se 
stăpânească. Obţinu de la un infirmier un soi de drog administrat prin 
injecție, care-i îngădui să se ridice în picioare. 

Profitând de zăpăceala care domnea la postul de prim-ajutor, reuşi 
să se strecoare până la armurărie, unde îşi lăsase fetiţa. 

— Tăticule! strigă copilul, agăţându-se de el. Nu mai vreau să stau 
aici, cu soldaţii! Vreau la mami! Du-mă acasă la noi! 

Roncel o luă în braţe. 

— Mai încolo, draga mea, murmură el, cu glasul frânt de emotie. 
Acum trebuie să fii cuminte şi să nu mai plângi. 

In aceeaşi clipă, uşa armurăriei se deschise brusc şi Koch, huiduma 
berlineză din Sturmgruppe 13, dădu buzna împreună cu alţi doi soldaţi 
nemți, înarmaţi cu automate. 

Roncel îşi aminti că îl văzuse pe Koch la postul de prim-ajutor, unde 
ajunsese ducând în braţe un muribund. Era caporalul Huber, care 
avea să moară la scurt timp după aceea. 

Unul dintre soldaţi se puse pe răcnit: 

— Toată lumea afară! Adunarea la intrarea în fort! Prizonieri de 
război, la drum spre Germania! Raus! 


În timp ce echipa de la armurărie se îmbulzea spre ieşire, Rene 
Roncel, ţinându-şi fetiţa în braţe, se apropie de berlinez. 

— V-am văzut la postul de prim-ajutor. Un camarad de-al 
dumneavoastră v-a murit în braţe şi aţi plâns... Eu mi-am pierdut soţia 
şi doi dintre copii, acasă, într-un bungalou aflat la câţiva metri de 
intrarea în fort. Lăsaţi-mă să mă duc la ei... ca să-i îngrop... 

Koch îl întrerupse. 

— Eu, nu pot. Cereţi permisiunea ofițerului. Los! Los! Afară, repede! 
Schnell! 

Ducându-şi copilul în braţe, Roncel trecu în spatele şirului de 
prizonieri. Ajuns afară, fu îmbrâncit şi împins în rând. 

Se formă o coloană prelungă de oameni ruşinaţi. 

— Achtung! 

Exclamaţia fu urmată de un ordin imperios: 

— Treceţi prin faţa aparatului de filmat! 

Mulțimea de oameni dezarmaţi, înghesuiți ca o cireadă de vite între 
mitralierele aţintite asupra lor, fu străbătută de un freamăt. 

— Los! Mâinile sus! urlă plutonierul. 

Locotenentul Strobel şi fe/dwebel-u/ Arendt din Sturmgruppe 13 
conduceau operaţiunea. 

— Inainte, marş! 

Oamenii sleiţi de puteri ridicară braţele deasupra capului şi coloana 
se puse în mişcare, în timp ce motorul camerei de filmat începea să 
zumzăie. 

In clipa aceea se ivi Hauptmann Gluntz. Strobel luă poziţie de drepţi 
şi salută. 

— Convoi de prizonieri, Herr Hauptmann, având ca destinaţie 
Reichul. 

Gluntz strigă: 

— Ce-i cu tot circul ăsta? Ce-i cu operatorul ăsta de cinema? Cine a 
dat permisiunea? 

— Ordinul Obersturmfuhrerului Otto Fratz, din Sicherheitsdienst, 
de-a filma primele convoaie de prizonieri. 

— E ridicol! Opriţi imediat totul! 

— La ordinele dumneavoastră, Herr Hauptmann! 

Ofiţerul din Sturmgruppe 13 îi făcu semn operatorului să înceteze, 
filmarea şi îl chemă pe plutonierul Arendt: 

— Feldwebel! 

— Herr Leutenant? 

— Opriţi convoiul lângă moară! 

— Jawohl, Herr Leutenant! 

Arendt alergă în capul coloanei. 

— Halt! 

Grupul se opri. Roncel, care se găsea la coada şirului, se trezi în 


dreptul ofiţerilor şi îl auzi pe căpitan întrebându-l pe locotenent: 

— Ce convoi e ăsta? 

— Sunt prizonierii din Cupola Sud, din Blocul 2 şi din Armurărie: trei 
ofiţeri, cinci subofiţeri, patruzeci de soldaţi şi o fetiţă. 

— Was? strigă Hauptmannul. O fetiţă printre soldaţi? 

Roncel păşea deja în faţă, cu fetiţa în braţe. 

— Da, domnule căpitan. Mi-am pierdut soţia şi doi dintre copii în 
cursul bombardamentului. Fetiţa e singura fiinţă pe care am mai 
putut-o salva. Tocmai aş fi vrut să mă pot ocupa de înhumarea 
familiei mele, înainte de-a urma convoiul... 

Hauptmannul nu mai avu când să-i răspundă. Un hohot scurt de râs 
izbucni în spatele lor şi Fratz se proţăpi în faţa prizonierului, pe care îl 
scrută ironic: 

— Unde te crezi? făcu el batjocoritor. De ce nu ceri mai bine opt zile 
de permisie ca să-ţi revii de pe urma emoţiilor, sau autorizaţia de a-ţi 
lua periuţa de dinţi şi briciul într-o valijoară? E război, iar tu eşti 
prizonier! Nu va trece mult şi vei afla tot ce înseamnă asta! 

— Prizonierul acesta mi s-a adresat mie, replică Gluntz, iar 
dumneata i-ai răspuns în locul meu. Trebuie oare să-ţi aduc aminte că 
sunt ofiţer al Wehrmachtului şi, pe deasupra, superiorul dumitale? 

— Depind direct de Cancelarie, răspunse cu răceală Fratz şi refuzul 
de-a te supune instrucţiunilor mele echivalează cu a refuza să i te 
supui Fuhrerului. In consecinţă, am de exemplu dreptul de-a vă aresta 
dacă împiedicaţi filmarea convoiului de prizonieri! 

Ofiţerul din Wehrmacht se făcu stacojiu. 

— Schweinerei! scrâşni el. 

Câteva clipe, cei doi ofiţeri se înfruntară din priviri, apoi Gluntz făcu 
stânga-mprejur, cu pumnii încleştaţi şi se îndreptă spre moara Lorix. 

S.S.-istul se întoarse spre Roncel, care, cu fetiţa în braţe, oferea o 
imagine jalnică. 

— Cât despre tine, nu mă mai plictisi! Consideră-te norocos că nu 
ţi-a fost luat copilul, ceea ce de altfel s-ar putea întâmpla curând! 
Treci în rând şi mişcă, altfel ţi-l iau pe loc! 

La un semn de-al lui Otto, aparatul de filmat fu pus din nou în 
funcţiune, filmând în continuare pentru „Actualităţi” scena perindării 
prizonierilor de război. 

Cu inima sfâşiată, ducându-şi fetiţa pe umeri, Roncel fu nevoit să 
urmeze coloana de prizonieri în direcţia Maestrichtului. 

Marşul fu penibil, presărat cu înjurături şi insulte şi de lovituri date 
cu patul puștii. 

După câteva ceasuri, pe cer se iviră nişte avioane şi avu loco 
scurtă luptă între vânătorii francezi şi nemți. 

intins la pământ şi protejând-o pe Michelle cu propriul său trup, 
Rene Roncel nu reuşi decât anevoie să potolească groaza fetiţei, care 


fu cuprinsă de o criză de nervi atât de puternică, încât vuietul 
avioanelor şi bubuiturile exploziilor abia dacă îi acopereau hohotele şi 
tipetele. 

Se lăsa seara când convoiul de prizonieri ajunse la Maestricht. 

Feldwebel-ul Arendt, însoțit de soldatul Erich Koch, se prezentă la 
Roncel. 

— O s-o luăm pe fetiţă pentru la noapte. Nu poate dormi cu tine 
afară, sub cerul liber. 

Roncel o strânse cu disperare la piept. 

— Nu! strigă el. N-o să mi-o mai dați! 

Arendt dădu din umeri. 

— Soldat Koch, ia copilul! 

Berlinezul puse mâna pe umărul lui Roncel. 

— Tu încredere în mine? Prizonieri dorm afară... noaptea e frig... 
umed... Fetita rămâne cu Erich, la adăpost, casa veche... Mâine, 
Hauptmann Gluntz hotărăşte... copilul spital Surori Ursuline... Te rog! 

Roncel se uită la namila din faţa lui. Şi-l aminti din nou la postul de 
prim-ajutor, spunându-i caporalului Huber, aflat pe moarte: 

„— O să te salvăm, Hans, nu-ţi fă griji! O să dansezi la nunta mea 
cu Greta. O să ne-mbătăm ca nişte porci! Auzi, Hans? Ca nişte porci!” 

Dar caporalul nu îl mai auzea. Trupul îi înţepenise cu un ultim 
zvâcnet. Şi atunci, vlăjganul izbucnise în plâns. 

Rene Roncel înghiţi cu greu şi îi întinse fetiţa lui Erich Koch, soldat 
din Sonderkommando, Sturmgruppe 13. 

— Du-te, draga mea! Soldatul e un băiat drăguţ şi o să aibă grijă de 
tine. Mâine, căpitanul te va trimite la măicuţe... Du-te, draga mea! 

Apoi îl privi pe colos drept în ochi şi spuse: 

— Fii cu băgare de seamă! E tot ce mi-a mai rămas! 

Michelle nu spuse nimic şi nici nu plânse, privindu-i pe cei trei 
bărbaţi cu gravitate, ca şi cum şi-ar fi dat dintr-o dată seama de 
amploarea evenimentelor. Tăcută, se ghemui în braţele soldatului 
duşman şi se lăsă dusă cu docilitate spre necunoscut. 

Roncel îi urmări vreme îndelungată cu privirea. Când dispărură 
îndărătul porţii vechii fabrici de porțelan din piaţa Maastrichtului, se 
aruncă la pământ şi, pentru prima dată de la începutul cumplitei sale 
tragedii, îşi dădu frâu liber durerii, lăsând să-i curgă şiroaie lacrimile 
ce-i ardeau ochii. 


Capitolul 19 


În timp ce, urcat pe suprastructura fortului Eben-Emael, un 
subofițer S.S. Scria pe o cruce „Aici odihneşte Gefreiter Hans Huber”, 
pe culmea colinei, la marginea prăpastiei se contura silueta nemişcată 
a Obersturmfuhrerului Otto Fratz. 

Cu cravaşa în mână, ofiţerul din Abwehr îşi ţinea privirile aţintite 
asupra văii unde fulgerătorul atac nazist nu mai lăsase decât ruine, 
pietre fumegânde şi ziduri calcinate. 

De când sosise la Canalul Albert, Otto ajunsese să cunoască ţinutul 
ce se întindea de la Lanay şi până la Veldwezelt ca pe propriul lui 
buzunar. 

Străbătuse şi fotografiase de nenumărate ori bazinul ce se sfârşea 
cu ecluza de la Lanay şi şanţul de la Caster, care şerpuia de cealaltă 
parte a drumului care ducea de la Hasselt la Maestricht. 

Da, Otto cunoştea pe de rost fortificațiile Canalului şi, cu toate 
acestea, privea sectorul celor trei poduri de parcă l-ar fi văzut pentru 
întâia oară. 

Contempla peisajul acesta devastat cu ochi de cuceritor. 

Ce imagine sublimă reprezentau pentru un om infatuat ca el ruinele 
acestea danteşti şi forturile pârjolite! Fanaticul S.S.-ist considera 
bătălia din zori drept victoria sa personală. 

Se simţea îmbătat de orgoliu şi vanitate. Pătruns de propria sa 
putere, se simţea invincibil. 

Cum ar fi putut să nu se simtă ameţit? Duşmanul Reichului 
naţional-socialist fusese zdrobit printr-o acţiune armată plină de 
îndrăzneală, a cărei iniţiativă îi revenea în mare parte lui. Planul de 
atac fusese stabilit după indicaţiile sale şi un întreg stat-major 
funcţiona în conformitate cu ordinele lui! 

Era formidabil, colosal! 

Otto respiră adânc. Se aplecă şi mai mult, imaginându-şi că se află 
în faţa Cancelarului şi că aude glasul acestuia: 

— Deci, Otto, cum a mers atacul? 

Otto îşi pocni involuntar călcâiele. 

— Mein Fuhrer, alles în ordnung! Am câştigat bătălia! Breşa spre 
Vest a fost făcută! 

In urechi îi răsună glasul răguşit al lui Adolf Hitler: 

„Aţi îndeplinit un miracol, Obersturmfuhrer! Vă numesc general al 
Waffen S.S.!” 

I se păru că mai aude şi altceva: 

„Sunteţi cel mai bun ofiţer din tot Serviciul meu Secret! Sunteţi de 
neînvins!” 


— Şi totuşi, murmură Otto Fratz, a fost cât pe ce să-mi pierd viaţa 
în ultima clipă, Mein Fuhrer. Fata aia, Lambrook, i-a asmuţit pe urmele 
mele pe zbirii din S.M.B. şi aş fi putut foarte bine să crăp! 

Otto se înfioră. 

— Ploşniţa aia a înţeles totul! Nu e meritul meu dacă acum sunt 
aici, întreg şi viu, fiindcă în mod normal ar fi trebuit să mă aflu sub 
pământ, cu două gloanţe în ţeastă! 

Işi ridică cravaşa. 

— Lighioană blestemată! strigă el. O să mă ocup eu de mutrişoara 
ta cea drăgălaşă! 

Cobori în goană colina şi se îndreptă spre bungaloul unde era 
închisă Jeanne. 

— Scârbă! O să te fac să tremuri de frică! 

Ajunse în faţa casei maiorului Decroux. 

In prima cameră de la parter, Hans Grober instalase P.C.-ul 
provizoriu al Serviciului Special şi branşase aparatele de radioemisie 
care făceau legătura cu Berlinul. 

Când Otto dădu uşa de perete, luă poziţie de drepţi şi salută: 

— Heil Hitler! 

Ofiţerul răspunse cu un gest scurt. 

— Nimic de semnalat, sergent? 

— Nimic, Obersturmfuhrer. 

— Biroul meu e instalat? 

— Aşa cum aţi cerut. 

— Nici o veste de la Berlin? 

— Nici una. 

— Fata e liniştită? 

— Nu se aude nimic. : 

— Bine. Mă ocup eu de ea! Inainte de asta însă o să-ți dictez un 
mesaj. 

Hans luă un blocnotes şi notă: 

„Eben-Emael, 11 mai. Canalul Albert e în mâinile noastre. Drumul 
spre Vest e liber.” 

— Inţeles? 

— Inţeles. 

— Transmite-l. Apoi, te duci după prizonieră şi o conduci în biroul 
meu. 

Otto Fratz zâmbi din colţul gurii. 

— O s-o interoghez. Nimeni nu trebuie să mă deranjeze în timpul 
interogatoriului! S-a înţeles? 

Hans îşi pocni călcâiele. 

— Jawohl, Obersturmfuhrer! 

Otto îi întinse cheia şi se uită la ceasul de la mână. 

— Peste un sfert de oră. 


— La ordinele dumneavoastră! 

In încăpere se aşternu liniştea. Cei doi S.S.-şti se priviră o clipă în 
ochi, fără să mişte, apoi ofiţerul îşi drese glasul şi îşi vâri cravaşa în 
carâmbul cizmei. 

— Biroul a fost amenajat după directivele mele? întrebă el din nou. 

— Naturlich, Obersturmfuhrer! Am pus canapeaua, oglinda, 
şifonierul, trei sticle de schnaps pe cămin. Lucrurile dumneavoastră 
sunt rânduite în şifonier. 

— Bun. Transmite mesajul la Berghof! 

— La ordinele dumneavoastră, Obersturmfuhrer! 

Hans se întoarse la emițătorul său, în timp ce Otto părăsea camera 
cu pasul lui sacadat. 

Supunerea exagerată a lui Hans îl punea pe gânduri. 
Comportamentul acestui om avea în el ceva neobişnuit. 

— Curioasă chestie, totuşi! murmură el. 

Otto apăsă clanţa şi intră în biroul amenajat de sergent. 

— O să mă ocup eu de sceleratul ăsta... după aceea. Inainte de 
toate, am nevoie de o relaxare ca lumea! 

Imaginea lui Jeanne îi reveni în minte. 

Fata aceasta, care îl refuzase întruna, era acum la cheremul lui şi 
avea să facă cu ea orice poftea. 

Un râs aspru îi urcă din gâtlej. 

— Wunderbar! 

Prizoniera reprezenta tot soiul de distracţii variate şi barbare în 
perspectivă, iar el avea nevoie de un calmant pentru nervii săi 
încercaţi. 

Brusc, lui Otto i se făcu teribil de sete. Se întoarse spre cămin, unde 
cele trei sticle de schnaps îl atrăgeau ca un magnet. 

— Hal! 

Cu o mână lacomă, înşfăcă o sticlă, îi scoase dopul şi o duse la 
gură. 

Alcoolul îi arse gâtlejul. Era bun! Bău schnapsul ca şi cum ar fi fost 
apă chioară. Sângele păru să-i ia foc şi mintea i se înfierbântă. 

— Ha! bâigui el, aruncând sticla golită în cămin. Ha! Frumoasa de 
Jeanne! Ce-o s-o mai fac să îndure! 

Mai trase o duşcă zdravănă, apoi puse brusc sticla la loc. 

Chipul i se înroşi cumplit şi ochii îi scânteiară. 

Se întoarse spre şifonier, aflat lângă fereastră şi se privi în oglindă. 

Falca îi era întunecată de barba nerasă, ceea ce făcea ca cicatricea 
de pe obrazul înroşit de alcool să pară şi mai hidoasă. 

— Nu, mârâi el, nu eşti deloc frumos, Obersturmfuhrer! Un ofiţer 
S.S. trebuie să fie totdeauna impecabil în faţa unei femei, fie ea şi o 
prizonieră şi chiar dacă are intenţia să abuzeze de ea! Desigur că 
trebuie să te razi înainte de sosirea frumoasei Jeanne, Otto! 


Mai trase o înghiţitură de şnaps, apoi descuie uşa şifonierului. 

Toate lucrurile îi erau aranjate frumos pe etajere, în ordine, bine 
împăturite şi aliniate. Briciul, săpunul de ras, articolele de toaletă şi 
lenjeria de corp stăteau unele lângă celelalte, într-o înşiruire 
impecabilă. Exista chiar şi o chiuvetă, cu apă curată, un prosop 
împăturit cu atenţie în patru şi, vârât în teaca lui de plastic, un 
pămătuf. 

— Jawohl, Obersturmfuhrer, trebuie să te razi pentru ca pielea să-ţi 
fie netedă şi catifelată. Nu-i aşa, Fraulein Lambrook? 

Se săpuni cu furie şi, când clăbucul îi acoperi complet obrazul, 
desfăcu briciul. 

Abia dăduse de câteva ori cu el pe obraz, că fu întrerupt de o 
bătaie discretă în uşă. 

— Wer da? întrebă el contrariat, cu faţa plină de săpun. 

— Hans! 

— Herein! 

Uşa se deschise şi, împingând-o pe Jeanne înainte, Hans Grober 
intră în cameră. 

— Prizoniera, Obersturmfuhrer, anunţă el. 

Azvârlindu-şi briciul pe birou, ofiţerul S.S. se răsuci, turbat de furie. 

— Îți baţi joc de mine! 

— Dar, Obersturmfuhrer, mi-aţi spus... 

Ştergându-se pe faţă cu prosopul, Otto începu să urle: 

— Uită-te la ceas! 

Grober se execută. 

— Cât e? 

— 6 şi 12 minute seara, Obersturmfuhrer. 

— La ce oră am plecat? N 

— Aă... pe la 6, Obersturmfuhrer. \mi pare rău... vă rog să mă 
scuzaţi... 

— Ţi-am ordonat, la ora 6 fix, să trimiţi un mesaj, ceea ce necesita 
zece minute. Ţi-am spus apoi să aştepţi un sfert de oră înainte de-a 
mi-o aduce pe prizonieră. Ceea ce ar trebui să însemne ora 6 şi 25 de 
minute şi nu 6 şi 12 minute! 

Ţeapăn ca un trunchi de copac, arborând un fals aer de supunere, 
S.S.-istul încercă să-şi explice greşeala faţă de superiorul său: 

— Scuzaţi-mă, Obersturmfuhrer. Am crezut că sunteţi grăbit şi m- 
am gândit că... 

Ofiţerul îl întrerupse brutal. 

— Mi se fâlfâie de ce ai gândit! De altfel, nici nu trebuie să 
gândeşti, ci doar să-mi execuţi cu exactitate ordinele, cu ceasul în 
mână! Nu eşti aici decât pentru asta! 

Grober îşi abandonă poziţia rigidă. 

— Jawohl, Obersturmfuhrer! Sunt la ordinele dumneavoastră! 


Şi, cu dinţii încleştaţi, adăugă: 

— Dacă doriţi, o duc pe prizonieră înapoi în camera ei şi vi-o aduc la 
ora stabilită. 

— Nu! strigă ofiţerul. Răul a fost făcut! Domnişoara a văzut un S.S.- 
ist neîngrijit, ceea ce este contrar directivelor naţional-socialiste. Dar, 
din moment ce tot este aici, atâta pagubă! Să rămână! Poţi pleca, 
sergent! Şterge-o! 

— Jawohl! 

— Şi nu care cumva să mă deranjeze cineva în timpul 
interogatoriului! Ai înțeles? Să nu mă deranjeze nimeni! 

Privirea soldatului fu străbătută de o lucire trecătoare, în timp ce 
gura schiță un zâmbet sardonic, repede reprimat. 

— Voi avea grijă, Obersturmfuhrer! 

— Liber! Fir-ar să fie! Pleacă de aici! 

Hans Grober, redevenit la fel de impasibil ca întotdeauna, ridică 
brațul. 

— Heil Hitler! 

Şi ieşi de-a-ndărătelea, lăsând-o pe Jeanne singură cu ofiţerul S.S., 
care era beat turtă. 


Capitolul 20 


După ce Hans ieşi din birou, Otto păşi spre Jeanne şi se Opri cu faţa 
la ea. 

— Scuzaţi-l, rosti el împleticit. Hans nu ştie totdeauna ce face, 
bea... e un beţiv! Mereu sunt obligat să-l aduc la ordine! 

Jeanne nu spuse nimic. Se dădu înapoi cu un pas. Otto o urmă. 

— Sper că nu s-a arătat lipsit de respect? 

Jeanne nu răspunse nici acum nimic. Palidă, cu ochii încercănaţi, 
părea să nici nu-l audă pe bărbatul a cărui respiraţie duhnea a alcool. 

Simţea că îl urăşte ca pe nimeni altul. O dezgusta ea o lighioană 
scârboasă. 

— V-am întrebat ceva, Miss Lambrook! 

Jeanne îşi ridică ochii spre S.S.-ist, cu privirile pline de ură. 

— Imi faci scârbă! articulă ea cu un glas înăbuşit. Pentru mine eşti 
întruchiparea răului, a murdăriei. Eşti un monstru! 

Otto ridică mâna, gata să o lovească pentru a-i opri potopul de 
injurii. 

— Loveşte-mă! spuse ea. Eşti destul de laş pentru asta! 

Cicatricea de pe obrazul neamţului se făcu stacojie. Işi căută din 
priviri revolverul. Arma era în teacă, pe birou, alături de briciul mânjit 
încă de săpun. 

Avea oare să o doboare pe femela asta impertinentă cu două 
gloanţe, aşa cum făcuse cu Lams, cu sergentul Godard şi cu atâţia 
alţii care i se împotriviseră, îi criticaseră ideile sau îl insultaseră? 

Otto izbucni în râs. 

— Nu încă! 

Nu era nici o grabă. Ştia că nu-i mai poate scăpa, că viaţa care 
palpita în trupul acesta atrăgător îi aparţinea şi că nu avea nici un rost 
să strice totul din prea mare grabă. 

Repulsia fetei nu avea nici o importanţă. Voia să se frece de ea, să 
se folosească de ea după pofta inimii, s-o pedepsească şi chiar s-o 
distrugă. Avea tot timpul la dispoziţie şi, de voie sau de nevoie, ea 
trebuia să se supună pretențiilor sale şi să-i potolească dorinţa. Cine i- 
ar fi putut-o interzice, din moment ce acum era stăpânul absolut, 
învingătorul suprem? 

Se îndreptă spre cămin, luă sticla de schnaps şi o goli dintr-o 
sorbitură. 

Sticla căzu cu un zgomot scurt. Otto se răsuci şi o contemplă pe 
Jeanne, fără să spună nimic, câteva minute îndelungate. 

Situaţia i se părea Jeannei din ce în ce mai penibilă. Atmosfera 
camerei i se păru deodată încărcată de ameninţări. Presimţi tragedia 


latentă care plutea în tăcerea apăsătoare. Instinctul, intuiţia feminină 
o făcură să ghicească dorinţa crescândă din viscerele neamţului, 
căruia alcoolul îi aţâţa simţurile. 

Deşi era Obersturmfuhrer şi S.S.-ist, nu însemna că Otto Fratz nu 
era mai puţin bărbat, lipsit de orice delicateţe şi scrupule. 

De când amanta lui belgiană, frumoasa Cathy, i-o prezentase pe 
Jeanne Lambrook, Otto simţise dorinţa să se culce cu ea. Exista însă 
Julien Godard, pe care Jeanne părea că-l iubeşte! Toate manevrele de 
seducţie pe care le încercase sub chipul lui James Stafford eşuaseră şi, 
în aşteptarea unui moment prielnic, Otto fusese nevoit să se 
mulţumească să obţină de la fată informaţii militare. 

„Ei bine, momentul a sosit!” îşi zise ofiţerul. „Julien Godard e mort, 
bătălia e câştigată, iar Jeanne e a mea!” 

Otto păşi rapid spre tânără, o prinse, o ridică şi o azvârli pe 
canapea. În aceeaşi clipă, se aplecă peste ea şi, cu un gest scurt, îi 
smulse partea de sus a veşmintelor, dezgolindu-i pieptul fermecător. 

— Porcule! ţipă Jeanne, încercând să-i scape. 

Otto o trase violent spre el şi o cuprinse cu un braţ de fier, în timp 
ce cu mâna cealaltă îi prindea sânul rotund şi tare, pe care începu să-l 
frământe cu brutalitate. 

— De data asta eşti a mea, fie că vrei sau nu! O să te am! 

Chipul tinerei femei căpătă o expresie gravă, uimirea şi scârba 
lăsând locul unei hotărâri reci. Incleştând din dinţi, îşi îndoi picioarele 
şi lovi cu toată puterea în pântecul bărbatului. 

S.S.-istul zbieră de durere. Cu un potop de înjurături, se ridică, apoi, 
repezindu-se spre birou, luă briciul desfăcut şi, cu o expresie diabolică 
pe faţă, se apropie de canapea. Stând în capul oaselor, sprijinindu-se 
în braţele duse la spate, sfidând privirea plină de cruzime a lui Otto 
Fratz, Jeanne se ridică. 

Obersturmfuhrerul îi admiră trupul. Un braţ ascundea pe jumătate 
sânul dezgolit, iar şezutul, rotund şi tare, se arcuia, minunat de 
sugestiv. 

Vederea acestui trup ce i se refuza şi parfumul femeii acesteia, din 
care iradia o atracţie sexuală teribilă, aţâţară în el un foc care mocnea 
de multă vreme. 

Acum se afla chiar lângă Jeanne, care se trase îndărăt, îngrozită. 

— Nu! 

S.S.-istul rânji. 

— Ţi-e frică? 

— Eşti odios! 

Otto ridică briciul. Strălucirea albă a oţelului se oglindi în ochii 
îngroziţi ai tinerei. 

— Alege! făcu Otto, nemilos. Te culci cuminte pe spate, sau... 

— Nu! 


— Sau, în nici un minut, te vei găsi totuşi întinsă pe canapea, dar cu 
gâtul tăiat de briciul meu! 

Nervii Jeannei cedară şi începu să urle: 

— Ajutor! Nebunul! Asasinul! 

Otto avu un rânjet hidos. Ţipetele tinerei femei îi măreau excitaţia. 

— Cu atât mai rău! Ţi-ai făcut-o cu mâna ta! 

Lama metalică, ţinută strâns de mâna încleştată, se apropie la 
câţiva centimetri de gâtul ei întins. 

Incercând să se ridice, Jeanne se arcui ca un animal prins în 
capcană, continuând să urle cu un glas neomenesc: 

— Ajutor! Nebunule, asasinule! 

Dezlănţuit, Otto încercă să prindă în braţe trupul rebel ca să-l 
răstoarne, astfel încât să-i aibă gâtul la îndemână. Mâna stângă nimeri 
peste ceafa îndoită şi, înşfăcând-o de păr, trase cu toată puterea. 

— Nu! 

În clipa aceea, uşa se deschise brusc şi în pragul ei se ivi Hans 
Grober, cu revolverul în mână. 

— Dă-i drumul! 

— Was? 

Obersturmfuhrerul o lăsă pe Jeanne să cadă pe canapea şi se 
întoarse, turbat de furie. 

— Cum îndrăzneşti! O să pun să te împuşte pentru răzvrătire faţă 
de superior, pentru ameninţări! O să te... 

— Ajunge! 

— Sergent Grober, strigă Otto, dezmeticindu-se brusc din beţie, ai 
băut! Nu ştii ce faci! Eşti beat! 

Hans făcu un pas înainte şi, ţinându-l pe Obersturmfuhrer la 
respect, i se adresă fetei: 

— Domnişoară Lambrook, ridicaţi-vă şi duceţi-vă în camera de 
alături, unde o să vă rog să mă aşteptaţi. Am o răfuială de încheiat cu 
individul ăsta care mă face beţiv, când de fapt pute ca o cârciumă 
întreagă! Nu e nevoie să asistați la sfârşitul spectacolului. Nu se va 
putea compara nici pe departe cu cucerirea fortului Eben-Emael. E 
doar o afacere personală între Obersturmfuhrerul Otto Fratz şi 
sergentul Hans Grober. Duceţi-vă repede dincolo! 

Jeanne se ridică ca un automat şi se târî, la capătul puterilor, până 
la uşă, agăţându-se de clanţă şi sprijinindu-se de perete. 

In cele din urmă, ieşi din odaie. 

— Dumnezeule! murmură ea, prăbuşindu-se pe un scaun, ca o 
zdreanţă. 

Dintr-un receptor aflat alături de ea răsună un glas: 

— Achtung! Achtung! Atenţie! Blitzkriegul de la canalul Albert s-a 
încheiat. Eben-Emael nu mai este o poziţie defensivă. lată ordinul 
înaltului Comandament pentru grupul Waffen S.S. 


Jeanne tresări. Din spatele uşii se auziseră două împuşcături. 
Imediat după aceea se ivi Hans Grober, tot cu revolverul în mână. 

Cu chipul grav, închise receptorul şi puse arma jos. 

— Domnişoară  Lambrook, spuse el pe un ton mohorât, 
Obersturmfuhrer Otto Fratz e mort. N-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic. Nu 
ştiţi nimic. Nici măcar nu ştiaţi de existenţa lui, de vreme ce nu l-aţi 
cunoscut decât pe James Stafford. Verstanden, domnişoară? Aţi 
înţeles? 

— Da, bâigui Jeanne. N-am auzit niciodată de ofiţerul S.S. Otto Fratz 
şi nici măcar nu ştiam de existenţa lui. 

Hans Grober luă poziţie de drepţi. 

— Domnişoară Lambrook, sunteţi liberă. Duceţi-vă acasă! 

Deodată, întinse braţul şi strigă: 

— Heil Hitler! 

Jeanne nu spuse nimic. Cu spinarea încovoiată şi cu sufletul greu, 
stăpânindu-şi lacrimile, ieşi pe caldarâm. La moara Loverix şi în 
livezile din sat văzu baterii de tunuri şi de pretutindeni auzi tropăitul 
cizmelor nemţeşti pe caldarâm. 

— Doamne Dumnezeule, murmură ea. De ce? 


Cuprins 


Capitolul sa aoze a a E E E A dala lt ee a 3 
Capitolul 2 rae e oa a Br i da a fur ia a al a 8 
(paie ci la | LI AUC, ARENA PA AR NR EP E ACER 9 RA 13 
Capitolul A ereen soia a a au că ll Da a să pata a doi 21 
Capitolul- Dresse e E eE de dl it ad au 26 
Capitolul Orea eraa aie a ici aia da eat tă i la a 30 ra le 30 
Capitolul Tinnemans as nea aa a a ai dat aaa a DI 35 
Capitolül o ARPAD DOO RD IN OO NR a RE RP Na E N ANNEI IRI EER 42 
Capitolul O ME RETINE MOORE E ZI NR DEI a EERO RIC A tron PP 48 
Capitolul lO ir RPR ERIS E N PSR RR De IRI Aa ete Ve IO NP DA RR 56 
Capitol T aae e i ia O ăi aci tt 62 
Capitolul T2 a n a nl mart le dl E S 71 
Capitolul Toser ia d a og ESETET E AEE aN r 78 
Capitolul TAk peier RIN ENE RO RO A IRA IC IRINA e 84 
Capitoul T iei o ec e oa ae a o rad a e at d Sl a ala 91 
Capitolul “LE. scanare seca duete ga 03 E at da i le 96 
Capitolul TA e e E a o ae A ul RO Re NR RPR 103 
Capitolul AS e e Sote d ada aa iii cil ta E i a eR ta Se 110 
Capitolul LO za ct ie ae oaie paint d aan se daia italică Sei Dal Na 116 
Capitolul 2 O oaeee n DI DR RI SRR DR e RIN PE-O RDS 121 


CUPIN Seest tc st ol ap catia in aa Dac tă RR 125 


à. 


prezintă 

povestii atacului surprinzător al 

SONDERKOMMANDO-ului aero- 

purtat asupra - fortăreței EBEN 

EMAEL, cu toată brutalitatea, vio- 

lenta și viclenia BLITZKRIEG-ului lui Adolf Hitler. 
* 


EDITURA 


* * 

Otto Franz se uita fix la valea în care atacul 
fulgerător lăsase în urma lui o hecatombă de 
ruine și cadavre. 

Vanitos și fanatic, Otto considera bătălia de 
la CANALUL ALBERT drept victoria sa personală 
asupra dușmanului REICH-ului. 

Beat de orgoliu, plin de forța lui, intră în 
casa unde-și ţinea prizoniera. Jeanne se trase 
înapoi din faţa acestui SS-ist detestat, dar Otto o 
prinse de braţ, o aruncă pe pat și îi smulse 
rochia. 


4 arti 
i INI SAE ) 
Qan PE. 
l e 


ISBN 973-9127-76-6 Lei 7000