Delaite Robert — Nopti insingerate sub palmieri

COMANDO 
TERORISM _W SPIONAJ 3 
OPERATIUNI DE GHERILA W ROMANE SENZATIONALE 

SUPER COLECTIA WAR 


Robert Delaite | 
NOPȚI ÎNSÎNGERATE |! 


Robert Delaite 
Les nuits de Cochinchine 
„Edition Fleuve Noir", Paris, 1971 
© Editura ZZ, 1995 


ROBERT DELAITE 


NOPȚI ÎNSÂNGERATE 
SUB PALMIERI 


Traducere de PAVEL POPESCU 


EDITURA ZZ Bucureşti 1996 
Editor: ZAMFIR M. RUSU 


Orice asemănare între personajele acestui 
roman şi persoane care au existat se datorează 
purei întâmplări. 

R.D. 


CAPITOLUL | 


Sanplon scoase un mârâit, urmat imediat de o 
înjurătură zdravănă. Derapând pe treptele abrupte 
şi lunecoase ale scării metalice de la pupa, se 
proptise în spinarea - numai raniţe şi desagi - a 
adjutantului Sartout, care, la rându-i, se izbi în toţi 
cei care-l precedau, provocând un balamuc general. 

- Cine-i tâmpitul care nu se poate ţine pe 
picioare? Vrea să ne stâlcim cu toţii mutrele? 

Adjutantul se răsuci, gata să explodeze. Arăta 
destul de caraghios cu mustăcioara lui tunsă perie şi 
cu pronunţatu-i strabism cu care-l procopsise maica 
natură. In plus, casca model britanic! pe care o 
îndesase peste pălăria tip „junglă“, nemai- avâna 
unde s-o agaţe de cât era de încărcat, îi dădea aerul 
unui clovn de bâlci. Turbat, negăsind nimic comic în 
situaţie, se stropşi la Sanplon: 

- larăşi eşti matol! Uită-te unde-ţi pui labele! Ţii 
neapărat să ajungem piftie pe debarcader? 

- Gura, majuru' lu' peşte! Ţie nu ţi s-a întâmplat 
niciodată să aluneci? 

De pe chei, de unde supraveghea debarcarea 
comandoului, căpitanul Bollin înregistră imediat 
încăierarea care se anunţa şi răcni către cei doi 
beligeranţi: 

- Ei! Voi de colo, terminaţi bâlciul! Daţi-i bătaie, 
întârziaţi pe toată lumea! 

1 Note: 

? Forţele Franceze Libere, cărora le aparţinea şi Corpul expediționar din 
Indochina, despre care este vorba în acest roman, fuseseră instruite şi echipate, 
pe vremea ocupaţiei naziste, pe teritoriul Marii Britanii, ceea ce explică prezenţa 
materialului englezesc în dotarea lor. Pălăria „de junglă" era o pălărie din foaie de 


cort, cu boruri largi şi pleoştite, mult mai practică decât bereta sau boneta de uni- 
formă (n.tr.). 
3 


Spiritele s-au potolit pe loc. Cunoscându-şi şeful 
şi metodele lui foarte speciale de a împărţi 
sancţiunile, n-aveau, nici unul nici altul, chef să 
facă, diseară, la cantonament, cunoştinţă cu pumnii 
căpitanului. 

Aşa stând lucrurile, debarcarea a continuat în 
pace şi bună regulă şi, în scurt timp, cei şaizeci de 
oameni ai comandoului s-au aliniat pe porţiunea de 
chei ce le fusese rezervată. 

O dată raniţele şi pachetajul puse jos, au scos 
cu toţii un oftat de uşurare şi, care aprinzând o 
ţigară, care trăgând o duşcă din bidon, au trecut la 
inspectarea împrejurimilor. 

Din Saigon nu se prea vedea mare lucru. 
Construcţiile docurilor şi stufoşii copaci plantați de-a 
lungul străzilor nu lăsau să se întrezărească decât 
acoperişurile de ţiglă roşie ale clădirilor mai 
importante, deasupra cărora se înălţau fleşele 
îngemănate ale catedralei. g 

Cheiurile de acostare forfoteau de lume. In 
afara trupelor care continuau să părăsească punţile 
şi  calele  impunătorului pachebot „Viile de 
Strasbourg", aliniindu-se apoi unele lângă altele, o 
mulţime pestriță de hamali, docheri, mateloţi, pe cât 
de zgomotoasă, pe atât de pitorească, se vânzolea 
de colo până colo, aidoma unui furnicar răscolit. 
Multe femei, majoritatea îmbrăcate într-un pantalon 
şi o cămaşă din pânză neagră, având pe cap un soi 
de turban din stambă albă, rostogoleau, neobosite, 
baloturi de latex, le rânduiau în plasa unei macarale, 
care, la rândul ei, le încărca pe un cargou american 
cu bordurile pătate de rugină. 


Mulțimea asta multicoloră se agita într-o 
continuă şi asurzitoare hărmălaie, dominată doar de 
trilurile stridente ale signalelor şefilor de manevră şi 
ale sirenei unui vapor englez care vira de bord, 
pregătindu-se de plecare; învolburarea provocată de 
elicele lui împrăştia în toate părţile puzderia de 
ambarcaţiuni, mari şi mici, care roiau prin jur. Pe 
malul opus al fluviului, o îngrămădire de cocioabe 
din chirpici îşi etala sinistra-i lepră, cuibar de 
mizerie, de unde spionii Viet-Minh?-ului puteau 
supraveghea în deplină siguranţă activităţile. 

In aval, acolo unde se înălța catargul din 
capătul „debarcaderului naşparliilor", atât de drag 
inimii vechilor saigonezi, masa amenințătoare şi 
cenuşie a crucişătorului „Emile-Bertin", pregătit şi el 
să iasă în larg, trimitea spre cer vălătuci negri de 
fum. 

Bollin, după ce a constatat că toţi oamenii lui au 
debarcat, i-a chemat la el pe comandanții de 
plutoane. 

Clădit ca o gorilă, în vârstă de treizeci şi cinci de 
ani, veteran al campaniei din Birmania, căpitanul 
era o adevărată forţă a naturii. Curajul, francheţea şi 
concepţia sănătoasă a camaraderiei făceau din el un 
şef deopotrivă de iubit şi de temut. Micul său 
stat-major se compunea din trei locotenenţi şi un 
adjutant. 

Dintre cei trei ofiţeri, Aumard, un bordelez de 
treizeci de ani, era unicul veteran de calibrul 


2Note: 

? Frontul de independenţă a Vietnamului, formaţiune politică vietnameză for- 
mată, în 1941, prin unirea partidului comunist indochinez cu elementele naţiona- 
liste (n. tr.). 

5 


comandantului său; prieteni de o viaţă, cei doi se 
înțelegeau de minune. 

Locotenentul Lefevre era şi el un apropiat al lui 
Bollin, mai ales după stagiul petrecut împreună la 
Centrul de instrucție şi perfecţionare de la 
Montauban, unde înrăitul holtei Bollin fusese nu o 
dată invitatul familiei tânărului său subaltern. 

Proaspăt absolvent al Şcolii interarme de la 
Coetquidan, locotenentul Maxime era tobă de carte, 
dar complet lipsit de experienţa de combatant a mai 
vârstinicilor săi camarazi. 

Adjutantul Sartout, fost prizonier de război, 
reangajat (nici el însuşi nu ştia de ce!), avea în 
sarcină partea logistică a existenţei unităţii. Blajin 
din fire, un pahar în plus îl prefăcea într-o adevărată 
fiară. Cunoscându-i meteahna, oamenii comandoului 
nu scăpau niciodată prilejul să facă din el ţinta 
răutăţilor lor. 

Acest areopag era secondat de patru sergenţi: 
Sanplon, meridional din Nisa, neobosit fustangiu; 
Bertomel, veritabil mistreţ din podişurile Ardennilor, 
de un tupeu infernal; Aurieux, martinichez, cu ochi 
de căprioară dar crud ca un tigru şi, în sfârşit, 
Solaris, originar din Bastia, mare amator de bere şi 
campion la aruncatul pumnalului. 

- E toată lumea aici? chestionă Bollin. Perfect! 
Atunci, strângeţi calabalăcul şi încolonarea pe 
bulevard, la ieşirea din docuri. Se pare că vom fi 
cantonaţi la Dakao, habar n-am unde-i asta, dar mi 
s-a spus s-o luăm pe strada Catinat şi să cotim la 
dreapta, imediat după catedrală. Oricum, mai 
întrebăm pe drum. 


- Încotro sunt dirijate celelalte comandouri? 
întrebă Maxime. 

- Tot la Dakao, dar trebuie să aştepte 
debarcarea vehiculelor. |n fond, suntem mai 
câştigaţi: o corvoadă în minus şi, mergând pe jos, 
avem prilejul să admirăm peisajul! 

Discuţia a fost curmată de o serie de explozii 
surde, venind din stânga lor, dinspre „Plaine des 
Joncs*". Câteva clipe mai târziu, trei avioane de 
vânătoare Spitfire treceau şuierând pe deasupra 
portului, îndreptându-se spre zona unde, în mod 
sigur, izbucnise o ciocnire cu forţele rebele. 

- Se lasă cu bubuială la vecini, zise un ostaş. E 
clar că n-o să facem prea mulţi purici pe-aici! Nu 
scăpăm noi praznicul! 

In coloană de trei, unitatea porni pe bulevard, 
spre cantonamentul ce-i fusese fixat. N-au lipsit nici 
aplauzele. Ingrijoraţi de amploarea pe care o lua 
rebeliunea comunistă, europenii întâlniți în cale 
salutau în aceşti ostaşi garanţia precarei lor 
securităţi. 

- Pas de paradă! a ordonat Bollin când au ajuns 
în dreptul căldirii Comisariatului Francez, unde o 
duzină de ofiţeri superiori, tocmai porniţi să ia cu 
asalt cine ştie ce simandicos local de lux, au 
înţepenit în poziţie de drepţi, salutând cu mâna la 
vizieră. 

- Uite-i şi pe ăştia, scârţa-scârţa pe hârtie! 
mârâi Aumard, care-i simţea pe învârtiţii de război 
cale de-o poştă. Numa ' trei luni să-i bage şi pe ei 
prin mlaştini şi să-i vezi cum nu mai arată ca scoşi 
dintr-un jumal de modă! 


3Note: ?In traducere liberă: Câmpia Păpurişurilor (n. tr.). 


A urmat apoi o succesiune de clădiri cu 
înfăţişare modestă, locuinţe ieftine, în faţa cărora au 
dat peste un bătrânel într-un costum cenuşiu, cu o 
cască colonială pe cap şi ţinând în mână o frigăruie 
în care se aflau înfipte câteva bucățele de came. 

- Hei, băieţi! îi strigă el. E cumva Jean Vallard, 
din batalionul al treilea, printre voi? 

- Nu, tataie! se grăbi să-i răspundă un hâtru. 
Jean Vallard e din al cincilea, o să treacă de-ndată în 
camion, ca toţi „fre- cangiii"! Noi suntem comandoul 
Bollin, durii-durilor, pa şi pusi! 

Un hohot general de râs, iar bătrânelul rămase 
pe trotuar, salutând cu antica sa cască preţioasa 
informaţie a păcăliciului din coloană. 

Cantonamentul se afla în clădirea cu un singur 
etaj a unei şcoli, situată chiar la intrarea în Dakao, 
suburbie dens populată a capitalei; chiar vizavi se 
găsea cartierul „rezervat" al „păsărilor de noapte", 
care au şi apărut imediat, prezentându-şi farmecele. 
La vreo sută de metri mai încolo, o piaţă, colcăind 
de omenire şi muşte, având în vecinătatea ei un pod 
metalic peste un arroyo* puturos, paradis al 
ţânţarilor şi al broaştelor râioase. La intrarea pe pod, 
o cazemată făcută din saci de pământ şi bucăţi de 
tablă aţintea e) mitralieră grea asupra 
necunoscutului plin de primejdii al orezăriilor. Până 
una alta, trei soldaţi cu căştile pe cap ronţăiau din 
prăjiturelele cu arahide pe care o tânără anamită le 
oferea din coşurile ei de răchită ce-i serveau de 
tarabă. 


4Note: 
? Denumire vietnameză a canalelor - în general de irigație - care împânzesc 
întreaga ţară (n. tr.). 


„Coteţele", adică încăperile de cazare în jargon 
militar, s-au dovedit a fi veritabile colonii de vacanţă 
pentru pureci şi tot soiul de gândaci. Un atac 
concentrat cu spray-uri a avut drept unic rezultat 
împrăştierea tuturor ostaşilor, care au preferat 
miasmele exotice ale pieţei în locul aerului devenit 
irespirabil de pe urma folosirii infailibilului insecticid. 
Rezultat: la apelul de seară, un soldat n-a răspuns. 
Mai târziu, a fost descoperit pe malul canalului, la 
zece metri de cazemată, cu beregata tăiată de la o 
ureche la alta. Arma din dotare - un pistol-mitralieră 
Thomson - dispăruse. Bollin s-a văzut nevoit să 
uzeze de întreaga sa autoritate ca să-i împiedice pe 
oamenii comandoului să dea foc magherniţelor din 
jur. interogat, unul dintre cei de la postul de pază a 
declarat cât se poate de calm: 

- Nu vă mai stoarceţi creierii, aşa-i în fiecare 
zi!... Dacă ai ghinionul s-o iei pe un alt drum, a doua 
zi eşti găsit, mai mult ca sigur, cu boaşele îndesate 
în gură! Trebuie să te fereşti de coardele din cartier, 
nu-s altele mai grozave în a-i informa pe cei din 
Viet-Minh de tot ce se petrece pe aici. 

Cu toate astea şi în pofida recomandărilor 
primite de la şefii lor, numeroşi soldaţi s-au simţit 
ispitiţi să guste din plăcerile pe care le ofereau 
frumoasele „tarifate", reîntorcându-se, ca amintire, 
fie cu o cumplită durere de cap datorată abuzului de 
choum (alcool din orez), fie cu câte o maladie, pe 
care unii dintre ei ţineau s-o prezinte drept specială 
şi „onorifică", dar care reprezenta unul din 
coşmarurile comandamentului Corpului expediționar 
francez. 


Deci, în vreme ce unii se iniţiau în materie de 
anatomie descriptivă şi comparativă, alţii, pe care 
soarta îi desemnase să facă de planton, scrutau cu 
privirile bezna din jur, cu toate simţurile în alertă, 
pândind tăcuta apropiere a ucigaşilor vietnamezi şi 
golindu-şi încărcătoarele ba asupra unor pisici 
imprudente, ba asupra unor olane mişcate de vânt. 

Deşi nu chiar „boboci", noii-veniţi mai aveau 
multe de învăţat ca să poată face faţă acestui război 
purtat de o armată de umbre, susţinută de o 
populaţie fanatizată sau doar constrânsă. 

In depărtare, pe direcţia Go-Vap, pe linia de 
centură a Saigonului, rafale de armament automat 
greu vesteau pe la miezul nopţii că unul din 
avanposturi intrase în contact cu inamicul. Străzile 
capitalei se  umplură de zăngănitul şenilelor 
blindatelor trimise în ajutor. 

In cartierul Foch, aproape de piaţa centrală, 
câinii se porniră să urle a mort. La marginea 
trotuarului, un spahiu 5 se căznea să reţină viaţa ce 
se scurgea din el o dată cu sângele din spin- 
tecătura lăsată în trupul său de pumnalul unei 
„fantome". 

În zori, distrugătorul „Triomphant", ancorat în 
extremitatea nordică a portului, a deschis focul 
mitralierelor sale grele asupra unor ambarcaţiuni 
suspecte ce lunecau tăcute, în jos, pe Dong-Nai'. 

In această ambianţă, căpitanul Bollin, convocat 
la Statul- Major al garnizoanei, împreună cu ceilalţi 


5Note: 

5 Fiind putere colonială, Franţa crease o serie de unităţi formate, în general, 
din elemente autohtone, recrutate (fin rândurile triburilor şi etniilor nord-africane; 
corpul spahiilor (cavalerişti şi infanterişri) a fost organizat în 1834, la fel ca şi cel 
al zuavilor, aceştia din urmă fiind, cu precădere, infanterişti (n. tr.). 


10 


comandanţi ai trupelor debarcate, a aflat planul 
operaţiunilor pe care urma să le întreprindă 
începând de a doua zi. 

Când jeep-ul care-l aducea înapoi a trecut prin 


dreptul cinematografului „Kim-Son", tocmai 
explodase o grenadă, omorând sau rănind opt 
persoane. 


ransportat în cinci camioane, comandoul a 
ajuns în mai puţin de o oră la Cho-Moi, după ce 
traversase 


CAPITOLUL II 


Dakao şi Giandinh. Era o comună mare, 
forfotind de lume, întru totul asemănătoare 
aşezărilor din delta Mekongului. Mulțimea compactă 
care umplea strada principală s-a desfăcut, cu 
părere de rău parcă, făcând loc coloanei de 
vehicule, ca să revină imediat, ca o adevărată 
maree umană. Nici un european, exceptând 
compania de infanterişti care-şi aştepta schimbul. 
Aici se termina zona de relativă securitate şi 
începea teritoriul suspect. 

P.C.-ul comandoului s-a instalat la intersecţia a 
trei drumuri, într-o vilă spațioasă, cândva chiar 
luxoasă, dar care dobândise între timp aspect de 
fortăreață, cu ferestrele astupate până la jumătate 
cu saci de nisip, cu cazemate veghind pe la colţuri şi 
cu pereţii scrijeliţi de gloanţe şi schije. 


11 


În spatele curţii, întinşi pe brancarde, trei răniți 
aşteptau la umbra unui copac. In cursul unei 
patrulări, infanteriştii se ciocniseră cu inamicul. 
Reveniseră cu răniții şi cu doi morţi, care zăceau 
acum înfăşuraţi în foile lor de cort, biete baloturi 
pătate de sânge. În jurul lor se tot învârtea o mâţă 
scheletică, cu părul zbârlit, mieunând sinistru. 

- Animalele astea nu-s chiar tâmpite, observă 
unul din infanterişti. Uitaţi-vă şi voi, ăsta-i motanul 
sărmanului Temier. Fiţi siguri că şi-a recunoscut 
stăpânul! 

Predarea şi primirea poziţiei s-a operat cât ai 
bate din palme; era clar că acei care urmau să plece 
erau zoriţi s-o termine cât se poate de repede. 
Comandantul lor, un căpitan lung şi uscat ca o 
jordie, i-a transmis consemnele lui Bollin cu viteza 
unui ordinator. Acesta n-a înţeles mare lucru, 
exceptând faptul că moştenea un sector unde nu 
era recomandabil să-ţi scoţi nasul afară înainte de a 
fi căscat bine ochii. 

Cea de a doua moştenire, de astă dată mai 
plăcută, era un tun automat cvadruplu, împrumutat 
de la nava „Triomphant" şi amplasat în intersecţie, 
într-un locaş de tragere protejat cu saci de nisip. 

- O să vedeţi, e formidabil! Când începe să-şi 
scuipe boabele, ăia din faţă bat toate recordurile de 
viteză! Ah! uitasem: în fundul grădinii e calul şi 
cotiga. Foarte practice pentru alimentarea 
avanposturilor. 

Acestea fiind zise, după o ultimă strângere de 
mână, căpitanul cel deşirat sări în cabina primului 
camion şi dădu ordinul de plecare. Curioasă, 


12 


mulţimea îi cerceta din ochi pe noii-veniţi, dar 
rămânea la o distanţă respectuoasă de post. 

- Bun, să trecem la faza următoare, glăsui 
Bollin, care, cu mâinile împreunate la spate, se 
învârtea de colo până colo. Plutonul lui Maxime 
rămâne pe loc; Lefevre, bătrâne, tu ocupi poziţia de 
la rafinăria de zahăr. E la doi paşi de aici, imediat 
după plantaţia de palmieri ce-o vezi în stânga... Tu, 
Aumard, te instalezi la podul de la Dong-Nai. Sunt 
doi kilometri de mers pe jos. la calul şi cotiga ca 
să-ţi cari muniţia şi aruncătoarele, băieţilor le va fi 
mai uşor. Nu vă ocupați de patrule, ele vor pleca de 
aici. 

- Pasează-mi două-trei cartuşe de ţigări, îi ceru 
lui Sartout sergentul Sanplon, săltându-şi raniţa în 
spinare. Băieţilor nu le-a mai rămas aproape nici o 
ţigară şi, dacă e să zăcem mai multă vreme în 
decor, trebuie să tragem şi noi nişte aer curat în 
piept! 

- Ho, ho! Abia ieri-seară v-aţi căpătat raţia! Pun 
rămăşag că jumătate din ea aţi lăsat-o gagicilor din 
bordel! 

- Ne-ai văzut vreodată dând ceva peste tarif? 
Asta o faci tu, zbanghiule, să-ţi ierte fata mutra de 
cioclu! 

Adjutantul rămase cu gura căscată. Obraijii 
începură să-i devină stacojii de furie şi tocmai se 
pregătea de o replică ucigătoare când Bollin, 
simțind furtuna care se pregăteşte, interveni 
prompt: 

- Vă potoliţi ori intru-n voi?... Dă-i ţigările, iar tu, 
fuga marş la pluton! 


13 


Plutonul apucase să se îndepărteze şi sergentul, 
înşfacân- du-şi prada, porni în galop să-l ajungă din 
urmă, rânjind triumfător. 

ÎnMmat la cotigă, faimosul cal, care de fapt era 
un catâr, se urni cu pas domol; era limpede că ştia 
traseul, pentru că nu trebuia deloc să fie condus. 

Drumul  şerpuia printre terenuri cultivate, 
orezării şi plantaţii de trestie-de-zahăr. Tărani, 
înfundaţi până aproape de genunchi în mâl, se 
îndreptau pentru o clipă ca să se uite la soldaţii care 
treceau. Cei care se aflau mai aproape de drum 
salutau, temători. Bivoli uriaşi, cenuşii, numai 
nămol, cu coarne gigantice, fixau şi ei oamenii în 
uniformă, cu ochii lor blânzi şi plini de muşte, 
rumegând gânditori. 

Postul peste care au dat era instalat pe malul 
râului Dong- Nai, în pantă şi în dreapta unui drum de 
acces care ducea la un pod de beton. O cazemată, 
construită din saci cu pământ şi grinzi de lemn, 
proteja intrarea pe pod, cu ambrazurile chiar la 
nivelul tablierului. Restul adăposturilor era format 
din nişte  cocioabe aproximative, cărămizi 
recuperate dintr-o cărămidărie distrusă, aflată pe 
partea cealaltă a drumului, şi puse la nimereală una 
peste alta. Drept acoperiş, bucăţi mari de tablă 
ondulată. În centru se ridica un mirador, înalt de trei 
metri. Singura zonă de umbră era oferită de crengile 
unui imens manghier, crescut pe la jumătatea 
pantei. 

Râul, având în acest loc vreo cincizeci de metri 
lăţime, se supunea fluctuaţiilor mareelor; pentru 
moment, apele sale se scurgeau lent spre interiorul 
teritoriului, mâloase şi împuţite, cărând cu ele tot 


14 


soiul de hoituri, umflate ca nişte baloane, unele 
verzui, descompuse pe jumătate. Din când în când, 
câte unul plesnea sub presiunea gazelor acumulate 
în interior şi atunci văzduhul se umplea de o 
cumplită duhoare. 

In scurt timp, comandoul avea să remarce că 
aceşti siniştri „navigatori" păreau să circule după un 
orar precis. Astfel, „răposatul" de la ora 8,30 îşi 
făcea promenada cu exactitatea unui cronometru; 
cel de la ora 10, mai umflat decât ceilalţi, a explodat 
într-o dimineaţă, izbindu-se de unul din pilonii podu- 
lui, dar, la numai câteva minute, a fost înlocuit de 
un tânăr în pantaloni negri, fără cap, care, după 
doar două-trei ture, a căpătat dimensiunile 
predecesorului său. 

Această morgă ambulantă, învăluită în pâcle de 
la orele 8 seara la 9 sau 10 dimineaţa, această 
junglă densă, estompată de ceţurile care stăruiau 
peste malul opus, vor fi, sperăm, suficiente ca să-i 
ofere cititorului imaginea exactă a „mirificului" 
decor în care urma să-şi ducă zilele plutonul 
locotenentului Aumard. 

Ostaşii, după ce şi-au organizat sistemul lor 
defensiv şi au stabilit unghiurile de tragere, după 
ce-au pus la punct, de bine de rău, cocioabele 
acelea, au coborât, nu fără o strângere de inimă, 
pentru prima lor noapte de veghe, la confluenţa cu 
teritoriul inamic. Ceaţa, care a prins să se întindă, 
le-a adus plăcuta vizită a unor cohorte de țânțari 
însetaţi de sânge. O dată cu apusul soarelui, a 
început şi marele concert nocturn: asurzitorul 
orăcăit al broaştelor râioase, ţipetele lugubre ale 


15 


animalelor de pradă, trâmbiţatul strident al 
buhailor-de-baltă. 

Cei care erau de gardă în cazemată căscau 
ochii, încercând să străpungă bezna lăptoasă; auzul 
li se ascuţea sub permanenta tensiune de a prinde 
cel mai neînsemnat zgomot suspect, desprinzându-l 
din marele vacarm al naturii. Până şi zborul inocent 
al licuricilor devenea sursă de coşmar, şi nu doar 
una dintre sentinele a fost ispitită să deschidă focul, 
năzărindu-i-se că micuța scânteie zburătoare ar fi un 
semnal codificat. 

Primul care a făcut cunoştinţă cu inamicul a fost 
soldatul Gouraux. 

La orele 22, de gardă la cazemata de la pod, 
aştepta, cu legitimă nerăbdare şi cu nervii puşi la 
grea încercare, să-i vină schimbul. Pe cadranul 
luminos al ceasului-brăţară, acele păreau să-şi bată 
joc de el, deplasându-se cu o  exasperantă 
încetineală. 

În acelaşi moment, un vag plescăit, venind 
dinspre râu, l-a făcut să ciulească urechea. Poate că 
nu fusese decât săritura unui peşte, ori plonjonul 
unui  cufundar? Dar  plescăitul s-a repetat. 
Îngustimea abrazurii limitându-i câmpul vizual, a 
decis să iasă din cazemată şi, târâş, s-a apropiat de 
marginea taluzu- lui. De aici, surplomba râul cu cel 
puţin cinci metri. 

Inima îi zvâcni în piept. Plescăitul se repetă şi 
zări, deşi nu foarte clar, o undă care spinteca, 
perpendicular, cursul râului. Era clar, cineva venea 
înot. Simultan, dinspre pod se auzi un uşor zăngănit 
metalic. 


16 


De-a buşilea, Gouraux se furişă îndărăt la 
cazemată, despiedică puşca-mitralieră şi expedie o 
lungă rafală, măturând toată suprafaţa podului. 

Ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest semnal, 
infernul s-a declanşat. Urlete discordante au 
spintecat noaptea, curmând brusc concertul 
vietăţilor junglei. De pe malul opus al râului, izbucni 
un foc intens. Dalele de beton ale podului răsunară 
sub tropăituri. În apă, plescăiturile se înmulţiră şi 
siluete fantomatice, acum nemaiferindu-se, prinseră 
să escaladeze panta mâloasă. 

Într-o zecime de secundă, ostaşul înregistrase 
totul şi o sudoare rece îi inundă şira spinării. 
Siluetele atacatorilor se conturau, alergând pe lângă 
balustrade. Goli încărcătorul  puştii-mitralieră, 
constată că primele siluete se dau peste cap şi cad 
ca nişte popice, şi introduse un nou încărcător în 
armă. În aceeaşi clipă, sergentul Aurieux şi soldatul 
Busson se năpusteau în cazemată şi-şi ocupau 
posturile de luptă. 

Acum tot armamentul francez intrase în horă. O 
rachetă luminoasă trasă de locotenentul Aumard 
scoase din beznă o mulţime urlătoare, care se 
năpustea furibundă peste pod, se poticnea de primii 
morţi, dădea să se ridice dar era instantaneu 
culcată la pământ de grindina de oţel; reperele fiind 
stabilite, Gouraux nu trebuia decât să deplaseze 
uşor ţeava puştii sale mitralieră de la dreapta la 
stânga şi invers pentru ca tot ce stătea în picioare 
să fie secerat. 

Pe mal, se făcea schimb de grenade; 
majoritatea proiectilelor vietnameze n-aveau însă 
cuiul de siguranţă scos şi cădeau ca nişte simple 


17 


pietroaie, în timp ce „lămâile" franţuzeşti explodau 
unde trebuia, printre înotătorii care încercau să iasă 
la țărm. O scenă dantescă, având drept fundal sonor 
urlete de furie şi durere. 

În picioare sau ghemuiti în dosul stivuiturilor de 
cărămizi ce slujeau drept pereţi  cocioabelor, 
membrii comandoului împroşcau cu foc la gura ţevii 
umbrele care, la zece metri distanţă, se desprindeau 
din pâclă şi se repezeau la atac. 

Totul a durat circa zece minute. Brusc, din 
hăţişul junglei răsună sunetul surd şi sacadat al unui 
tam-tam; la auzul lui, asaltatorii se retraseră, 
dispărură, se topiră în ceţuri. 

- Încetaţi focul! 

Detunăturilor şi exploziilor le urmă sfâşietorul 
vaier al celor răniţi: ţeste găurite, piepturi 
sfârtecate, pântece  zdrenţuite. Ţipete ascuţite, 
gemete,  horcăituri, totul aplificându-se într-un 
crescendo sinistru. Tăcuseră până şi buhaii-de-baltă. 
Nici unul din comando nu avea însă chef să iasă din 
adăpost; cu toţii aveau senzaţia unei capcane, şi 
apoi, mila îşi mai avea oare loc în acest tip de 
război? 

Cei mai blindaţi dintre ei, cei care participaseră 
la campania din Birmania sau făcuseră parte din 
mareea eliberatoare a Franţei, asistau, cu emoție 
stăpânită, la agonia adversarilor lor, care, dacă ar fi 
izbândit, n-ar 11 cruțat pe nimeni din mica garni- 
zoană a postului. Alţii, cei pentru care ciocnirea din 
acea noapte fusese prima lor luptă, strângeau din 
dinţi, supunân- du-se acestei crude dar necesare 
căliri. 


18 


În rândurile franceze, nici o victimă. Singura 
pagubă o înregistrase Marant, bucătarul, căruia o 
rafală mai bină ţintită îi transformase cratiţele în 
strecurători. Teafăr era şi catârul. Obişnuit, probabil, 
se adăpostise chiar de la începutul ciocnirii în 
spatele unui zid şi aşteptase acolo cu stoicism ca 
lucrurile să se potolească. Când totul s-a terminat, a 
revenit şi s-a culcat la rădăcina copacului, dovedind 
astfel deprinderile sale sănătoase de vechi 
combatant. 

Când s-a crăpat de ziuă, o zi lividă, învăluită în 
ceţuri, gemetele şi chemările au încetat. Pe țărm, 
zăceau treizeci de trupuri mânjite de noroi şi de 
sânge; pe două treimi din lungimea podului, 
douăzeci de cadavre grămădite unele peste altele 
păreau că ar fi vrut să slujească drept meterez altor 
şase, secerate de gloanţe în timp ce se retrăgeau, 
după cum o atestau dârele de sânge lăsate pe 
tablier. 

Toate aceste trupuri aveau să sporească 
numărul  macabrilor  navetişti de pe râu, 
plimbându-şi zile în şir cumplita duhoare până la 
plesnitura finală. 

Pâcla se risipea, făcând loc soarelui. Dinspre 
malul opus, de acolo de unde începea jungla, răsună 
un foc solitar de armă. Soldatul Lelievre, care 
tocmai sufla în cana lui cu ceai, scăpă recipientul, 
duse mâna la gât, se prăbuşi. Mort. 

Stupoarea impuse tăcerea, apoi 
puşca-mitralieră din mirador ripostă, golind un 
încărcător asupra  lizierei. Singurul ecou a fost 
cârâitul, batjocoritor parcă, al unei bande de 
papagali. 


19 


După  imprudentul înjunghiat la  Dakao, 
comandoul înregistra cel de al doilea mort. 

De la prima tentativă inamică s-au scurs patru 
zile. Patru zile de zăpuşeală, jilavă şi nesănătoasă, şi 
patru nopţi de nervi măcinaţi sub imperiul unei frici 
indistincte, dar permanente. Jungla rămânea mută. 

Apoi a urmat noaptea „demolatorilor". 

A început pe la orele 21, prin câteva lovituri 
surde care s-au transformat rapid într-o bocănitură 
ritmică şi regulată. Rebelii vietnamezi se înverşunau 
cu maiurile asupra a ceva. Asupra a ce? 

Consultând harta, locotenentul Aumard a găsit 
imediat explicaţia. 

Cam la un kilometru de postul pe care-l ocupau, 
drumul era tăiat de un arroyo peste care fusese 
construit un pod de beton, asemănător celui pe 
care-l proteja plutonul. Lipsit probabil de explozivi, 
inamicul decisese să-l distrugă în acest mod incredi- 
bil, absolut „artizanal. 

Nici măcar o secundă de pauză; până la ivirea 
zorilor, au ciocănit întruna. Locotenentul îi raportă 
faptul lui Bollin, care, la rândul său, preveni 
Saigonul. Un pipper-cup (mic avion de recunoaştere) 
se roti de câteva ori deasupra obiectivului, dar nu 
observă nimic anormal. Cu multă  iscusinţă, 
„demolatorii" îşi camuflaseră opera. 

Pe la sfârşitul după-amiezii, o echipă din 
detaşamentul de armament greu, debarcat o dată 
cu comandoul lui Bollin, îşi făcu apariţia şi amplasă 
două aruncătoare de 80 mm în imediata vecinătate 
a postului. 

Veni noaptea, şi bocănitul maiurilor îşi reluă, 
neostoit, ritmul. Ostaşii comandoului, care găseau 


20 


hazlie înverşunarea asta de termite, se buluciră în 
jurul aruncătoarelor, pe care servanţii acestora le 
reglau după coordonatele date de un sublocotenent, 
comandantul lor. 

Şuierând, patru proiectile porniră, unul după 
altul, spre înaltul cerului, şuierul se prefăcu în 
fâlfâitul caracteristic traiectoriei de coborâre şi, 
după o clipă de linişte, răsunară patru explozii 
violente, al căror ecou se rostogoli îndelung peste 
junglă. 

Bocănitul încetă. Coordonatele se dovediseră 
exacte. 

Dar, pentru că orice acţiune se cere verificată, 
comandoul Bollin primi ordinul să efectueze o 
patrulare în direcţia faimosului şantier vietnamez. 

Căpitanul sosi în zori, însoţit de plutonul 
locotenentului Maxime. Era într-o excelentă 
dispoziție. După ce-i strânse mâna lui Aumard, cu o 
savantă priză de judo, dublată de o piedică, îl 
expedie pe bietul ofiţer cu picioarele în sus, 
hohotind batjocoritor: 

- Ce-i cu reflexele tale, copilaş, ai cam ruginit! 
Uite, mi-a prins bine să-mi mai dezmorţesc muşchii; 
la noi, noaptea, nu-s decât pisici în care să tragi! 
Doar tâmpitul ăla de Purot, care, când e de 
sentinelă, vede peste tot numai fantome, de a fost 
cât pe ce să împuşte catârul pe care mi l-ai trimis 
îndărăt alaltăieri! Hai, îmi oferi un păhărel din 
basamacul tău înainte de a o lua din loc? 

După ce aprecie cu o satisfăcută plescăitură de 
limbă robusteţea ginului dat de duşcă, escaladă din 
trei salturi taluzul şi, ajuns pe drum, fluieră 
adunarea. 


21 


- Haide, mişcaţi-vă fundurile! Bertomel, treci în 
faţă cu doi cercetaşi, restul, în şir câte unul, în 
ambele şanţuri! Atenţie, în măsura posibilului, 
încercaţi să nu fiţi reperaţi înainte de a ajunge la 
obiectiv. In cazul că dăm de dracu', retragere pe 
grupe, una o acoperă pe cealaltă. Înţeles? Bun, 
daţi-i bătaie! 

Şi, întorcându-se spre Sanplon, care-i privea 
cum pleacă, fumând o ţigară la intrarea în 
cazemată, strigă: 

- Ei, fecior! Când trecem podul, expediază 
cinci-şase rafale în natură, dacă au cumva pândari, 
o să bage capul la cutie! 

Puşca-mitralieră prinse să răpăie; în fugă, 
patrula traversă podul şi dispăru în şanţurile care 
mărgineau drumul. 

Utilizând perfect terenul, Bertomel şi cei cinci 
cercetaşi aveau un avans de vreo cincizeci de metri. 
Căpitanul îi urma cu una din grupe, cealaltă, sub 
comandajocotenentului Maxime, se deplasa prin 
şanţul din dreapta. lInaintarea era destul de 
lesnicioasă, vegetaţia abundentă de pe marginile 
drumului constituind un excelent camuflaj. Cinci 
sute de metri au fost parcurşi fară incidente. 

Inamicul, însă, veghea. N-au apucat să 
depăşească podul, şi sentinelele vietnameze i-au şi 
reperat. In spatele lor, în junglă, a fost organizată o 
ambuscadă, menită să-i surprindă la întoarcere. 

După alţi două-trei sute de metri parcurşi fără a 
descoperi nimic suspect, şi după ce au urcat o pantă 
uşoară, francezii au zărit, în sfârşit, ţinta misiunii lor. 
In faţă era podul, cu învelişul de beton distrus cam 
pe o pătrime din lungimea totală a lucrării. Cofrajul 


22 


metalic rămăsese însă intact. Era clar că se impunea 
o operaţiune de anvergură, cât mai urgentă, dacă se 
dorea salvarea podului şi evitarea tăierii drumului. 

Socotind misiunea îndeplinită, Bollin tocmai se 
pregătea să cheme îndărăt cercetaşii şi să ordone 
retragerea, când, drept în faţă, o puşcă-mitralieră 
inamică deschise focul. In aceeaşi clipă, din dreapta 
şi din stânga lor, răpăiră alte Împuşcături, obligând 
comandoul să dispară pe fundul şanţurilor. 

- Maxime, retrage-te! răcni Bollin. Te acoperim, 
după aceea, la fluierul meu, faci acelaşi lucru! 

- O.K., pe curând! 

Francezii au ripostat, însă oarecum la 
nimereală, inamicul rămânând invizibil. Dar chiar şi 
aşa, tirul lor a permis grupei din şanţul drept să se 
retragă cu vreo sută de metri, fără pierderi. A urmat 
fluierul căpitanului, şi a fost rândul oamenilor săi să 
se strecoare îndărăt prin şanţ. Şi aici totul a mers 
bine, dar vietnamezii nu-i slăbeau deloc, iar grindina 
lor de gloanţe îi obliga pe francezi să înainteze 
numai târâş. Aşa s-au ciocnit de ambuscadă. 

Cocoţaţi în copaci, dar stânjeniţi totuşi de 
vegetaţie, rebelii căutau să nu rateze nici o ţintă. 
Ostaşul care era chiar lângă Maxime se prăbuşi ca 
secerat. Un altul, un tânăr parizian pe nume Dupont, 
aflat la prima sa luptă, scoase un strigăt surd, 
apucându-şi cu ambele mâini coapsa dreaptă. 
Printre degetele lui crispate, sângele ţâşni imediat. 
Constatând că primul a murit pe loc - un glonte 
în,plină faţă -, locotenentul se târî spre cel de al 
doilea. O rană sinistră, provocată probabil de un 
glonte cu vârful crestat, lăsa să se vadă un colţ al 
ficatului. II trecu un fior, dar, stăpânindu-şi oroarea, 


23 


rupse ambalajul unui pansament, aplică faşa peste 
pântecele sfârtecat şi îndesă totul sub centiron. 

Situaţia nu era deloc roză. De pe fundul şanţului 
din stânga, Bollin încerca s-o aprecieze cât mai just. 
Mai bine adăpostită de o denivelare a terenului, 
grupa pe care o comanda n-avea încă nici un rănit. 
Bertomel scoase brusc o înjurătură: 

- Fir-ar să fie! Am reperat unul. Şi, smulgând 
puşca mitralieră din mâinile trăgătorului de alături, 
o propti în umăr ca pe o banală carabină şi goli 
întregul încărcător asupra unui pâlc de palmieri 
aflaţi la vreo treizeci de metri distanţă. 

Aidoma unor fructe prea coapte, trei trupuri se 
prăvăliră printre frunziş şi rămaseră încremenite pe 
pământ.  Dublând norocoasa lovitură, un alt 
comando, măturând crestele copacilor, descoperi, la 
rându-i, un alt lunetist. Profitând de această 
neaşteptată reuşită şi de scurtul răgaz pe care îl 
crease, Bollin sări afară din şanţ şi, urmat de 
oamenii lui, se năpusti, trăgând în fugă asupra 
inamicului, în sfârşit, descoperit. 

Animat de reflexul combatantului experimentat, 
Maxime, lăsând rănitul în grija unui ostaş, părăsi, la 
rându-i, adăpostul şi se repezi în junglă, cu intenţia 
să prindă în cleşte zona suspectă. 

Asaltul neprevăzut al francezilor provocă la 
inamic un moment de confuzie. Tirul îşi pierdu din 
precizie, deveni haotic. Manevra de învăluire 
operată de Maxime a dat imediat rezultatul scontat: 
trei rebeli, rămaşi poate şi fără muniţie, văzându-l 
pe Bollin sosind ca un ciclon, s-au repezit direct în 
braţele băieţilor lui Maxime. Urletul lor de groază a 


24 


fost curmat, cei trei fiind seceraţi cu foc la gura 
ţevii. 

Cu un icnet de ţapinar, Bollin abătu patul 
carabinei sale peste ţeasta unui galben, care, sărind 
de după tufiş, dădea să-şi descarce în el pistolul. 
Patul armei s-a făcut ţăndări, la fel însă şi craniul 
inamicului, prefăcut în chiseliţă şi împroşcând cu 
sânge în toate părţile. Caporalul Bercet, unul din 
cercetaşi, se pomeni nas în nas cu o namilă de 
tonkinez dintr-un mărăciniş. Prompt, i-a expediat un 
glonte în piept, dar n-a putut evita rafala pe care, cu 
un ultim gest, inamicul a slobozit-o. Cu pântecele 
ciuruit, s-a prăbuşit peste adversarul său care ago- 
niza. 

Neaşteptata schimbare a raportului de forţe l-a 
dezorientat pe inamic, care, fie prost organizat, fie 
prost comandat, a dat bir cu fugiţii; cei ambuscaţi 
de partea cealaltă a drumului n-au îndrăznit să sară 
în ajutorul tovarăşilor lor disperaţi şi, după câteva 
focuri trase la întâmplare, au dispărut, la rându-le, 
în desişul junglei. 

Deşi salvată, patrula avea tot interesul să 
abandoneze cât mai repede zona de contact. Doi 
morţi şi un rănit puteau trece drept un preţ modest 
pentru o capcană care, în mod normal, ar fi trebuit 
să se termine cu lichidarea întregului grup, dar 
tributul era, totuşi, greu. 

Bollin îşi adună oamenii şi reveni la pod, de astă 
dată furişându-se prin junglă. Susţinut de doi 
camarazi, Dupont, alb ca varul la faţă, se căznea să 
nu geamă, ba chiar s-o facă pe viteazul. Era limpede 
că rana primită îl ştergea definitiv din rândurile 
comandoului. Abia debarcată, unitatea fusese deja 


25 


serios scărmănată, fără să fi înregistrat o operaţiune 
cât de cât „valabilă". 

Eliberat de tensiunea acțiunii, căpitanul 
devenise ursuz, furios că se lăsase astfel surprins de 
inamic. 

- Ne-au avut ca pe nişte muhaiele! mârâi el la 
adresa lui Aumard. Ar fi trebuit să-mi treacă prin 
minte că „icterioşii" vor fi cu ochii pe noi şi ne vor 
pregăti o porcărioară în stilul lor. Ce mă costa să cer 
sprijinul unui TAB? Singura chestie care mi-a plăcut 
în tot rahatul ăsta a fost curajul şi iniţiativa lui 
Maxim! Când şi-o mai şterge caşul de la gură, să 
vezi ce comandant grozav iese din el! 

După cincisprezece zile, răstimp în care 
inamicul a mai tatonat sistemul defensiv al postului, 
dar fără prea mult elan, o companie de 
puşcaşi-marini de pe „Triomphnat" a luat locul 
comandoului. Rebelii nu păreau foarte siguri de ei şi, 
în plus, armamentul disparat de care dispuneau nu 
le îngăduia să angajeze o bătălie în regulă cu forțele 
franceze. În schimb, hărțuielile s-au ţinut lanţ. 
Viespea sâcâia tigrul. 

Camioanele au transportat, deci, comandoul la 
şcoala-can- tonament din Dakao. Care va fi 
următoarea lor misiune? Uite, asta-i preocupa cel 
mai puţin! Până atunci, înțelegeau să profite la 
maximum de plăcerile pe care trepidanta capitală li 
le oferea. 

Şi erau destule! Dancinguri, cinematografe, 
localuri oficiale de joc, dar şi nenumăratele tripouri 
clandestine, plus diversele stabilimente în care 
rafinamentele asiatice se îngemănau cu plăcerile şi 
viciile occidentale. Dezmăţul era paravanul în dosul 


26 


căruia capitala Cochinchinei€ îşi ascunde spaima şi 
mizeria. 


CAPITOLUL III 

In nefericire, perioada de destindere, apreciată 
de toţi în cel mai înalt grad, s-a dovedit scurtă. 
Inaltul Comandament  decizând să procure 
comandourilor îndeletniciri ceva mai conforme 
statutului lor decât hoinărelile pe străzile oraşului, 
oamenii lui Bollin au primit, la numai trezi zile de la 
sosirea lor la Dakao, ordinul să-şi pregătească 
raniţele de drum. Sigur, bombănelile n-au lipsit. 
Mulţi dintre ei apucaseră să-şi organizeze „odihna 
războinicului" monopolizând favorurile 
„frumoaselor" din cartierul rezervat, lucru cu atât 
mai simplu şi mai practic cu cât nu era decât o 
stradă de traversat. 

Convocat la Comandamentul garnizoanei, Bollin 
a aflat că are drept misiune executarea unei 
pătrunderi ofesive pe direcţia La-Thieu, localitate 
situată la vreo cincisprezece kilometri distanţă de 
Cho-Moi. In această operaţiune, comandoul avea să 
fie sprijinit de două tancuri aparţinând Diviziei a 2-a 
Blindate. În plus, îi era repartizat un ofiţer anamit, 
din Serviciul de informaţii şi contrainformaţii, 
sublocotenentul Phuc, care, de la bun început, s-a 
dovedit a fi un taciturn. Când vorbea, parcă-şi picura 
cuvintele cu pipeta. Această meteahnă, căreia i se 
adăuga şi caracterul destul de obscur al misiunii 
sale, nu era de natură să-i atragă Simpatia celorlalţi 
ofiţeri. De aici, şi o anumită rezervă din partea lor. 
La rându-i, anamitul nu părea să-şi facă prea mult 


6Note: ? Vechea denumire a ceea ce s-a numit, ulterior, Vietnamul de Sud 


(n.tr.). 
27 


sânge rău şi nici nu încerca ceva care să amelioreze 
raporturile lui cu noii săi camarazi. 

Dacă vestea plecării a produs reacţii diferite, în 
cazul  sergentului  S-anplon ea a provocat o 
adevărată dramă; sergentul, care de obicei nu-şi 
pierdea niciodată timpul cu complicaţii amoroase, 
cunoscuse o tânără frumuseţe locală şi, cu toate că 
nu obținuse încă nimic „pozitiv de la ea, spera ca 
acest lucru să se întâmple cât de curând. Aşa stând 
lucrurile, decizia Statului-Major, decizie care stopa 
net manevra sa de „învăluire", a fost de natură să-l 
aducă în pragul turbării. Renunţând până şi la cină, 
a pornit în galop să-şi ia rămas bun de la proaspăta 
sa cucerire. 

Sem - aşa se numea fata - în vârstă de douăzeci 
şi doi de ani, fusese înzestrată de maica natură cu 
toate avantajele unei perfecte şi delicate frumuseți. 
Incheieturile sale fine, sânii mici, dar bine împliniţi, 
chipul ca de păpuşă modelată în porțelan, toate 
dovedeau că alegerea sergentului - şi Don Juan, dar 
şi bărbat cu gusturi alese - fusese dintre cele mai 
izbutite. 

Sem era violonistă într-o mică orchestră care 
făcea deliciile clientelei unei braserii - „La Jean" - de 
pe faimoasa stradă saigoneză Catinat. Aici a 
aşteptat-o Sanplon, golind nenumărate halbe de 
bere, să-şi termine programul ca să-i poată anunţa 
vestea cea proastă. Pe drăgălaşul chip al fetei s-a 
aşternut tristeţea. Şi-a sprijinit obrăjorul de umărul 
sergentului. 

- Ce lucru trist, Pierre. Abia am apucat să ne 
cunoaştem, şi iată-te plecând! O să lipseşti mult? 


28 


- Din nefericire, nu ştiu nimic, Sem. În 
blestemata asta de meserie pe care o am, ştii 
întotdeauna data când pleci, dar niciodată când te 
întorci... O să ai răbdare să mă aştepţi? 

- Oh! Pierre, cum te poţi îndoi? Ai să mă găseşti 
aici, aşa cum mă vei lăsa în seara asta! Va fi 
îngrozitor să te ştiu în pericol! Vai! Cât de crud şi 
absurd e acest război, deşi, dacă n-ar fi fost el, nu 
ne-am fi cunoscut niciodată! Crezi chiar că te-aş 
putea uita, fie şi pentru o clipă? 

- Nu, am deplină încredere, dar mă apucă 
nebunia la gândul că alţii ar putea să se apropie de 
tine şi să... 

- Pierre, toate gândurile mele îţi aparţin şi locul 
tău nu-l va lua niciodată un altul! 

Dar vai! nici  tandrele  făgăduieli, nici 
zbuciumatele păreri de rău n-au împiedicat orele să 
se scurgă, şi a venit, inexorabil, momentul 
despărțirii. Sanplon a condus-o pe tânăra lui iubită 
până la micul apartament în care locuia împreună 
cu maică-sa, într-un pasaj ce dădea în bulevardul 
Charner. Învăluiţi de întunericul nopţii, au rămas un 
lung moment înlănţuiţi, totodată trişti şi fericiţi. În 
pofida planurilor ce şi le făcuse, întreprinzătorul 
curtezan n-a îndrăznit să profite, în nici un moment, 
de situaţie. O reţinere instinctivă îl îmboldea s-o 
respecte pe Sem. Această dragoste, abia născândă, 
n-avea nimic comun cu efemerele aventuri de până 
acum şi, deşi nebun de dorinţă, se mulţumi cu 
sărutările culese de pe fragedele buze ale fetei. 

lnexorabila oră a stingerii - a interdicţiei de 
circulaţie - i-a despărţit şi, uitându-se după ostaşul 
care se îndepărta şi care, în prezent, reprezenta 


29 


întreaga sa viaţă, tânăra vietnameză simţi cum o 
podidesc lacrimile. Va reveni oare? Nu va rămâne, 
cumva, să zacă în cine ştie ce sinistră margine de 
orezărie? 

Acest ultim gând slobozi hohotul de plâns care-i 
ferecase, până atunci, pieptul. 

În zorii zilei, învăluit de pâclele ce veneau 
dinspre arroyo, comandoul se îmbarcă în camioane. 
Inaintea coloanei, duduind din motoarele care se 
încălzeau la ralanti, cele două tancuri de însoţire, 
mastodonţi de oţel, aşteptau momentul plecării. Un 
jeep-radio şi o ambulanţă completau formaţia. 

- Phuc, dumneata treci în camionul din coadă 
împreună cu Maxime, ordonă Bollin. 

- Bine, domnule căpitan, răspunse, cu o voce 
neutră, cel  interpelat. Care sunt ordinele 
dumneavoastră în ceea ce mă priveşte în cazul în 
care trebuie să acţionăm? 

- Nimic special. Faci ce fac şi alţii. 

O mulţime de curioşi se îmbulzea în piaţă; unii, 
aparent indiferenți, îşi instalau tarabele, alţii, însă, 
încercau să se apropie de vehicule. Spahiii care 
asigurau serviciul de ordine îi respingeau, fără 
brutalitate, dar în mod ferm. Un fluierat prelung 
anunţă plecarea. 

O dată străbătute Go-Vap şi Cho-Moi, prin 
aceeaşi mulţime zgomotoasă şi matinală, se putu 
zări şi postul care proteja podul. Ceaţa era la fel de 
deasă - dacă nu chiar şi mai deasă - ca la Dakao. 
Echipaţi în uniformele lor din pânză de doc, ostaşii 
dârdâiau şi din pricina aerului jilav, şi din cauza 
vântului stârnit de viteză. 


30 


- Stop! Debarcarea! Aveţi un sfert de ceas ca să 
vă dezmorţiţi. Cei care vor cafea fierbinte o pot 
căpăta de la bucătăria mateloţilor. 

După acest scurt ordin, Bollin pătrunse în 
adăpostul  maistrului-militar de marină care 
comanda postul. 

- Salut, corăbierilor!... N-aş zice că-i prea cald 
aici, la voi. Am fost sfătuit să aflu cum s-a 
desfăşurat ultima voastră patrulare dincolo de pod. 
Aseară, nu? Aţi dat peste ceva nou? 

- Nu, domnule căpitan. Ne-am apropiat de 
podul de beton fără să întâlnim măcar o mâţă. 
Noaptea, în schimb, au bocănit în draci. Le-am 
expediat câteva obuze de aruncător, ceea ce i-a mai 
potolit un moment, după care s-au pus iar pe 
treabă. Nu-i nici o oră de când au isprăvit cu ciocăni 
tul! 

- Mda! Sunt încăpăţânaţi şi nu trag chiulul! 
Socot că dacă vrem să recuperăm pasarela în stare 
bună, e cazul să trecem la acţiune. Bun, îi dăm 
bătaie? Aţi îndepărtat barajele de sârmă ghimpată 
de pe tablier? 

- S-a făcut, drumul e liber. Vă doresc mult 
succes, domnule căpitan. 

- Urează-mi pur şi simplu baftă, aşa e mai 
sigur! 

După acest schimb de urări şi după ce a înghiţit 
o cană de cafea fierbinte, Bollin a strâns mâna 
gazdei sale şi a ieşit în şosea, unde oamenii 
începeau să se încoloneze. 

- Lefevre, Maxime! strigă el, puneţi câte doi 
pistolari sus, pe tanc! Să nu ne pomenim cu vreun 


31 


„acrobat" care să încerce să arunce grenade în 
turele! 

Îşi aprinse o ţigară, îşi săltă centironul şi îşi 
potrivi pe umăr cureaua carabinei’. 

- Gata, i-am dat drumul! Plutonul Aumard, pe 
stânga, Lefevre, pe dreapta, iar Maxime, în 
ariergardă. Vezi, ai grijă şi de camioane! 

Păstrând între ele cam douăzeci de metri 
distanţă, cele două blindate se angajară pe pod. 
Vizibilitatea era redusă la vreo zece metri, aşa încât 
conducătorii s-au văzut nevoiţi să deschidă 
obloanele blindate. În vârful turelelor, comandanții 
de car s-au asigurat că benzile mitralierelor 
jumelate sunt bine introduse în închizătoare. Cu 
spinările rezemate de blindaj, pistolarii scrutau cu 
privire liziera junglei. Pe ambele margini ale 
drumului, cu arma în cumpănire, înaintau, în flanc 
câte unul, ostaşii comandoului. In urma lor, la vreo 
sută de metri distanţă, veneau şi camioanele. 

Pădurea rămânea tăcută. Timoraţi pesemne de 
duduitul motoarelor şi presimţind că, de data asta, 
înfruntarea va fi dură, eventualele baraje inamice se 
dispersaseră. 

Totul a mers bine până în imediata apropiere a 
lucrărilor începute şi sabotate, apoi, brusc, sfâşiind 
cu răpăitul mitralierelor sale apăsătoarea linişte, 
tancul din faţă deschise focul. Snopurile gloanţelor 
trasoare iluminară pâcla lăptoasă, înfundându-se în 
desişul pădurii. 


7Note: 

? La începutul războiului din Indochina, mulţi ofiţeri preferau ca armă indi- 
viduală carabina M-l, de fabricaţie americană, semiautomată, reputată pentru 
prezida ei şi pentru cadenţa mare a tirului (n. tr.). 


- O cazemată! răcni comandantul de car, 
înainte de a lăsa capacul turelei. Capul la cutie, 
pifani, atac cu tunul! 

Riposta cazematei descoperite se manifestă, în 
acelaşi moment, sub forma unor serii strânse de 
puşcă-mitralieră; ţzbindu-se de blindajul tancului, 
gloanţele stârniră jerbe de scântei, ricoşând în toate 
părţile şi şuierând pe la urechile ostaşilor trântiţi la 
pământ. 

Tunul bubui la rândul său, expediind şase obuze 
direct în cazemată. Aceasta amuţi. Reluându-şi 
mersul şi continuând să împroaşte cu mitralierele 
jungla înconjurătoare, tancul se angajă pe pod, dar 
se văzu nevoit să oprească. O parte din tablier 
dispăruse, nu rămăsese decât armătura metalică. 
Refacerea se impunea cu maximum de urgenţă. 
Plutonul lui Maxime a primit ordinul să aducă la faţa 
locului planşeele de lemn pregătite special în acest 
scop şi încărcate în camioane. 

Bollin i-a ordonat lui Aumard să traverseze 
canalul şi să asigure protecţia celor care urmau să 
aşeze planşeele. Trecerea apei s-a efectuat destul 
de uşor, dar, o dată ajunşi pe malul celălalt, oamenii 
plutonului au fost întâmpinați cu foc - e drept, destul 
de dezordonat. Trântindu-se pe burtă, căutară să-i 
repereze pe invizibilii trăgători. Lestier, unul din 
cercetaşi, încasă un glonţ în genunchiul drept şi urlă 
de durere. Rotula îi fusese smulsă şi rana sângera 
abundent. Aumard se repezi la rănit şi-l târî în dosul 
unei ridicături de pământ. Din câteva mişcări rapide 
şi sigure, aplică un garou şi pansamentul individual. 
Apoi, strecurând o ţigară între buzele celui căzut, îi 
spuse: 


33 


- Trage o duşcă de trăscău şi fumează-ţi ţigara. 
Ambulanţa o să te ridice îndată ce podul va fi 
reparat. Nu te clinti de aici, o să încercăm să-i 
detectăm pe afurisiţii ăştia de trăgători! 

Urmat de grupa sergentului Aurieux, sosită între 
timp, sări peste şanţ şi se înfundă în junglă, 
furişându-se prudent de la un copac la altul. 

Rebelii continuau să tragă, dar sporadic, 
căutând ţinte pe care, din fericire, ceața le făcea 
imprecise. Ostaşii ajunseră la cazemata distrusă de 
obuzele tancului. Era o alcătuire din baloturi de 
latex şi grinzi din lemn de teck, provenite, judecând 
după inscripţiile pictate cu roşu şi auriu, vizibile 
încă, din cine ştie ce pagodă devastată. In preajmă, 
zăceau trei cadavre,  sfârtecate şi parţial 
carbonizate. Torsul celui de al patrulea, retezat la 
nivelul şoldurilor, înţepenise, aruncat de explozie 
între rădăcinile unui copac. Armele însă dispăruseră, 
recuperate de supraviețuitori. 

Aumard îşi opri oamenii, care se adăpostiră în 
dosul baloturilor de latex; mitralierele tancului, 
care-şi reluaseră tirul, continuau să toacp frunzişul 
arborilor. Dintr-unul din ei, aidoma unui fruct prea 
copt, se prăvăli, deodată, trupul unui trăgător 
ambuscat. Căzu, dizlocat, şi rămase să zacă lară 
viaţă. 

- la te uită, comentă cinic Aurieux. Nu ştiam că 
arborii de teck fac ghinde atât de mari! Hotărât 
lucru, nu-i zi să n-ai ceva de învăţat! 

Pasajul fiind refăcut, înaintarea îşi reluă cursul 
în zăngănitul şenilelor. Focul inamic încetă, rebelii se 
retraseră, mereu invizibili. 


34 


Trei kilometri mai încolo, apăru şi mica aşezare 
Ba-Ton, cuibărită într-un luminiş, la două sute de 
metri de şosea. În acelaşi moment, inamicul 
deschise, din nou, focul. Violent. Unul dintre 
cercetaşii instalaţi pe carcasa tancului se rostogoli, 
atins în pântece. Blindatul pivotă pe o şenilă ca să 
pună la adăpost pe cel de al doilea cercetaş şi 
deschise focul, simultan, cu mitralierele şi cu tunul. 

- Lefevre! răcni Bollin, galop în sat şi 
curăţiţi-mi-l! 

Maxime, trage-te mai îndărăt şi ia rănitul! 
Culcat, tâmpitule! - asta era la adresa cercetaşului 
care dăduse să e ridice - vrei să te mai alegi cu o 
gaură? 

Curbând instinctiv spinarea sub grindina de oţel 
împroşcată de cele două blindate, plutonul lui 
Lefevre porni în salturi scurte, profitând de orice 
denivelare, spre sat. 

Teferi, dar cu sufletul la gură şi lac de 
năduşeală, ostaşii ajunseră la primele case. Precum 
o ghiulea, Solaris scoase din ţâţâni uşa primei dintre 
ele, dar, nimerind peste o mescioară, se întinse pe 
jos cât era de lung, într-un zgomot asurzitor de 
veselă spartă. 

Sărind imediat în picioare, se pomeni faţă-n faţă 
cu un bătrânel care strângea lângă el o fetiţă de 
vreo cinci-şase ani, înnebunită de frică şi plângând 
amarnic. Moşneguţul dârdâia şi el, holbându-se la 
soldat, cu dinţii clănţănindu-i în gură. 

- Nu te mai smiorcăi, tataie, îi aracă ostaşul, nu 
vreau să te halesc...! Bagă-te într-un colţ cu ploada, 
cam plouă cu plumb pe ziua de azi! 


35 


Observând un ulcior plin cu apă, bău din el 
îndelung, după care se apropie de fereastra din 
peretele opus uşii şi cercetă atent terenul din faţă. O 
uliţă, un maidan, o cale ferată. În dreapta, clădirea 
incendiată a unei mici gări. Câţiva indivizi tocmai 
săreau din nişte vagoane distruse şi dispăreau în 
dosul a ceva care fusese, pesemne, o magazie. 

Solaris sări ca o pisică prin fereastră, şuieră 
strident printre dinţi şi imediat trei ostaşi din grupa 
lui apărură din cocioaba învecinată şi se luară după 
el în direcţia gării. Ajuns primul la magazie, deschise 
uşa cu o izbitură de bocanc şi mătură interiorul cu o 
lungă rafală de pistol-mitralieră. Răsunară câteva 
ţipete de durere, dar şi o grenadă se rostogoli, 
fâsâind, la picioarele iui. Abia a avut timpul să se 
adăpostească după uşcior şi să mai sloboadă o 
rafală în direcţia unor umbre care se agitau în fundul 
încăperii, că proiectilul a explodat, pulverizând ce 
mai rămăsese din acoperiş. Noroc de cască, 
altminteri bucata de grindă care i-a căzut drept 
peste ţeastă l-ar fi lăsat cu siguranţă lat pe 
duşumea. 

Totuşi, a rămas buimac câteva clipe şi nu şi-a 
revenit decât nopţi însângerate sub palmieri în 
momentul în care cei trei camarazi ai săi âu irupt în 
hârbuita magazie. Unul din ei şchiopăta. 

- Era tot ce se afla la vedere când am plesnit 
nenorocita aia de „lămâie"! exclamă el, arătându-şi 
fesa stângă. O să aibă ceva de lucru dom' doftor cu 
cleştişorul lui, sunt pe puţin o duzină de schije! 

În fundul magaziei, şapte rebeli, ciuruiţi precum 
nişte strecurătoare, zăceau pe duşumeaua năclăită 
de sânge. Doar trei dintre ei erau înarmaţi, cu nişte 


36 


puşti demodate, al patrulea avea agăţate la centură 
câteva grenade. 

Fără să-şi mai piardă timpul, francezii părăsiră 
locul şi, mergând de-a lungul şinelor de cale ferată, 
ajunseră în centrul comunei. Aici, lupta era pe 
sfârşite. Scos din clădirea şcolii, ultimul său punct 
de sprijin, inamicul, lăsând alţi trei morţi pe teren, 
se retrăgea în dosul ecranului protector al unei 
plantaţii de trestie-de-zahăr. 

Feignet, care, proţăpit pe tamponul carcasei 
unui fost vagon, inspecta împrejurimile în căutarea 
unei ţinte, lacu brusc un salt de peşte scos pe uscat 
şi, după o tumbă spectaculoasă, se prăbuşi pe taluz 
cu cracii-n sus. Moartea îl ocolise, abia atingându-l; 
drept în mijlocul frunţii, un glonţ perforase oţelul 
căştii, dar se oprise în dublura de plută. Scăpase ca 
prin minune, alegându-se doar cu un cucui zdravăn. 

Lefevre ezită să-i urmărească pe fugari în 
desişul plin de primejdii ascunse al plantaţiei de 
trestie, mulţumindu-se să ceară câteva salve de 
aruncător şi să cerceteze satul. N-a descoperit decât 
nişte civili înfricoşaţi, ascunşi prin diverse cotloane. 
Câteva colibe, atinse de obuzele tancului la 
începutul operaţiunii, sfârşeau de ars. Plutonul 
reveni la şosea, în vreme ce exploziile asurzitoare 
ale minelor de aruncător zguduiau văzduhul. 

Din toate colțurile junglei, tam-tam-urile 
răsunau, telegrafe primitive dar eficace, 
transmițând  combatanţilor vietnamezi dispersaţi 
prin zonă misterioase consemne. Răpăitul lor, 
stârnind prelungi ecouri, avea ceva sinistru şi 
neliniştitor. Formațiunile viet-minh, surprinse de 
bruscheţea atacului francez şi, mai ales, de prezenţa 


37 


blindatelor, nu vor încerca oare să concentreze în 
zonă mulțimile fanatice ale partizanilor lor? 

Bollin era singurul care ştia că grupul lui, lansat 
în chip de vârf de lance, avea misiunea de a servi, 
într-un fel, drept momeală şi de a atrage maximum 
de efective inamice. Concomitent cu el, alte 
formaţiuni aveau să plece în cursul dimineţii şi, 
urmând axe oarecum paralele, să atingă centrele 
La-Thieu şi Tan-Phuoc, zăvorând astfel întreaga 
regiune. 

Până în prezent, lucrurile demaraseră destul de 
bine. Elementele inamice întâlnite erau incapabile 
să ofere o rezistenţă seriosă. Se impunea, deci, să 
se înainteze cât mai repede înainte ca ele să apuce 
să-şi coordoneze acţiunile şi să se retranşeze la Tan- 
Phuoc. _ 

Inaintarea a fost reluată. In scurt timp, jungla se 
rări, Mcând loc întinderilor plate ale orezăriilor. 
Căpitanul îşi dispersă oamenii, ordonând plutoanelor 
lui Aumard şi Lefevre să avanseze de-a lungul 
micilor diguri, la oarecare distanţă de şosea. 

Din loc în loc, pâlcuri de copaci sau de bambuşi 
ascundeau trăgători izolaţi care scăpau câteva 
focuri asupra fancezilor. Din fericire, armamentul de 
care dispuneau nu era deloc faimos şi, de teama 
tancurilor, trăgeau întotdeauna de la mare distanţă. 
Gloanţele şuierau, derizorii, prin aer, şi soldaţii nici 
măcar nu se ostenea să le facă „temenele'". 

Aşa stând lucrurile, a fost un pur ghinion că un 
glonţ a nimerit drept în umărul comandantului unuia 
din tancuri în timp ce acesta, pe jumătate ieşit din 
turelă, cerceta cu binoclul linia orizontului. S-a văzut 


38 


nevoit să-şi părăsească vehiculul şi să se aşeze pe 
iarbă, aşteptând ambulanţa. 

- E grav? l-a întrebat Bollin, oprindu-se în 
dreptul lui. Te pot ajuta cu ceva? 

- Nu, nu pare ceva prea serios. Dacă aveţi, 
daţi-mi o ţigară, ale mele au rămas în maşină. 

- Uite, ia tot pachetul. Nu mai sta aici, eşti o 
ţintă mult prea ispititoare şi-ai putea s-o încasezi şi 
a doua oară! 

Din acel moment, fiecare pâlc de copaci a fost 
împroşcat cu foc de armă automată grea, şi nu o 
dată cercetaşii au descoperit printre trunchiuri 
cadavrele unor trăgători, seceraţi de gloanţele de 
mare calibru ale mitralierelor jumelate. 

Un alt cuib de rezistenţă, de astă dată mai 
serios, se manifestă în dreptul unui cătun aşezat la 
marginea drumului. Tirul unei arme automate răpăi 
pe învelişul de oţel al celor două blindate. Prudenti, 
comandanții de car închiseră rapid obloanele. 
Inamicul săvârşise o eroare tactică: primele rafale ar 
fi trebuit îndreptate nu asupra celor două vehicule, 
oricum insensibile la gloanţe, ci asupra oamenilor lui 
Aumard care veneau din urmă, la numai două sute 
de metri distanţă. Cu un perfect reflex de acrobati, 
cercetaşii săriră de pe blindaj direct în mâlul 
orezăriilor, la adăpostul micilor diguri. 

Cel de al doilea tanc stopă şi se răsuci pe o 
şenilă, expunând flancul său stâng inofensivelor 
gloanţe, dar constituind în acest fel un ecran 
protector pentru plutonul lui Maxime, care-l urma. 

Primul, continuându-şi drumul, se postă în faţa 
unei clădiri albe, destul de mari, în care, probabil, 
era ambuscat inamicul. Ţeava scurtă a tunului 


39 


pivotă, din gura ei ţâşniră, succesiv, trei flăcări şi 
ţinta se prefăcu, instantaneu, într-un vulcan în plină 
erupție. Arma inamică amuţi. 

Către orele 13, fără a mai fi întâlnit altă 
împotrivire decât aceea a unor mici grupuri răzlețe, 
comandoul a ajuns în faţa localităţii Tan-Phuoc, 
aşezată chiar pe malul râului Dong-Nai, şi pe care 
un pod metalic de cale ferată, arcuit peste apă, o 
lega de La-Thieu. 

Cu stupoare, ostaşii constatară că toate ţiglele 
fuseseră luate de pe acoperişuri şi stivuite cu grijă 
sub copaci sau de-a lungul pereţilor; era una din 
şireteniile locale, menită să inducă în eroare 
avioanele de recunoaştere, făcându-le să creadă că 
aşezarea fusese distrusă. 

Uliţe şi locuinţe au fost temeinic scotocite, dar 
nu s-a găsit ţipenie de om; doar porcii şi orătăniile, 
dosite în fundul curților, se uitau cu mirare la 
noii-veniţi. Câteva potăi, cu coada între picioare, se 
strecurau pe lângă ziduri, căutându-şi un ascunziş. 

Două ceasuri mai târziu, o unitate de 
puşcaşi-marini, care avansase de-a lungul fluviului, 
făcea joncţiunea cu comandoul. 

Mai puţin norocoasă, deplângea moartea a trei 
oameni şi rănirea altor cinci. 

Către sfârşitul după-amiezii, o companie de 
infanterişti, venind dinspre stânga, îşi făcea, la 
rându-i, intrarea, neavând însă nici o pierdere. O 
dată în plus, inamicul refuza contactul direct, făcuse 
vid în jurul lui şi se evaporase în natură. Era 
obişnuita lui tactică, a luptelor de hărţuire, a 
ambuscadelor şi a atacurilor-surpriză. 


40 


După o scurtă pauză, pifanii reluară drumul 
Saigonului. Comandoul se instală într-o spațioasă 
vilă care, după spusele sublocotenentului Phuc, 
aparținuse unui notabil, trecut de partea Viet- 
Minh-ului. Aşa stând lucrurile, oamenii ocupară lară 
prea multe menajamente cele opt camere care 
constituiau unicul nivel al vilei şi nu se sfiiră să 
folosească în scopuri pur personale lot ce găsiseră 
pe acolo. 

Bollin efectuă o scurtă inspecţie a aşezării şi 
instală posturi de gardă în punctele esenţiale. Unul 
din tancuri se ambuscă la intrarea pe podul de cale 
ferată, celălalt - la marginea unui larg arrayo ce se 
vărsa în râu, în apropierea unui pod rutier, frânt în 
două şi interzicând astfel accesul spre Nin-Binh, mic 
orăşel situat la trei kilometri distanţă. 

Ultimele ceasuri ale zilei au fost consacrate 
fortificării punctelor-cheie cu ajutorul diverselor 
materiale găsite prin locuinţe. 

Sinistră, plină de primejdii şi ameninţări, 
noaptea se lăsă, îngemănându-se cu pâclele groase 
care urcau dinspre fluviu, salutată de veşnicul 
concert al broaştelor şi buhailor-de-baltă. 

Departe, în junglă, tam-tam-urile  reluară 
transmisia tainicelor lor mesaje. 


CAPITOLUL IV 

Starea de latentă nesiguranţă care domnea în 
zonă şi  necontenitele  patrulări, istovitoare şi 
riscante, puneau nervii oamenilor la grea încercare. 
Nu existau zile când, pornind în recunoaştere, să nu 
fie primiţi cu focuri, venite din partea unor trăgători 
izolaţi, nu existau nopţi când grupuri de fantome să 


41 


nu execute o acţiune de hărţuire a posturilor, care, 
deşi ineficace, îi silea pe apărători să trăiască într-o 
tensiune perpetuă. 

Vehiculele nu se puteau deplasa de unele 
singure fără să rişte o ambuscadă, şi toate legăturile 
cu spatele se faceau prin convoaie însoţite de 
blindate. Chiar şi aşa însă, nu o dată se pomeneau 
atacate sau găseau drumul întrerupt de şanţuri ori 
copaci prăvăliţi de-a curmezişul lui. 

Bollin primise ordin să refacă podul distrus de 
pe şoseaua spre Nin-Binh. Ostaşii comandoului, 
transformați în pon- tonieri, au dovedit o concepţie 
cu totul specială asupra acestei noi meserii, 
utilizând drept punct de pornire chiar una din cele 
două jumătăţi ale podului distrus, ceea ce a dus la 
crearea unei rampe de coborâre destul de abrupte. 
După acest coborâş, care făcea ca vehiculul să 
ajungă direct la nivelul apei, pasarela construită de 
ei reprezenta un viraj în unghi aproape drept şi, cu 
ajutorul bunului Dumnezeu, se putea ajunge pe 
malul opus. Şoferul camionului, care a trebuit să 
testeze primul această lucrare de înalt nivel 
genistic, a avut grijă să se dezbrace la chiloţi şi să-şi 
facă semnul crucii înainte de a porni. Cu toate 
astea, şi în pofida aşteptărilor, camionul n-a fost 
nevoit să se joace de-a submarinul şi a ajuns, 
sănătos şi teafăr, pe malul opus. 

Mulţumit, Bollin i-a felicitat pe „pontonieri" şi, 
ca un bun şef de şantier ce era, i-a recompensat cu 
câte cinci sute de piaştri pe care să-i facă praf la 
proxima permisie. 


8Note: ? Piastru, monedă naţională care circula concomitent cu francul 
francez (n. tr.). 


42 


Proxima permisie?... Lesne de spus! Se vede 
treaba însă că Statul-Major trecuse Tan-Phuoc-ul în 
categoria „centre de vilegiatură", pentru că nimic nu 
lăsa să se prevadă o apropiată întoarcere la Saigon. 

Evident, primul care avea de cârtit împotriva 
acestei stări de lucruri era sergentul Sanplon. S-o 
ştie pe Sem atât de aproape - nici douăzeci de 
kilometri! - şi să n-o poată vedea îl făcea mai rău 
decât pe un dulău căruia i s-a smuls osul din gură. 
N-avea însă încotro şi atunci se oferea voluntar 
pentru patrulele pe care le organiza căpitanul, ori de 
câte ori sublocotenentul Phuc îi sufla câte un „pont'. 

Acesta din urmă dădea dovadă de o activitate 
debordantă, într-un timp foarte scurt, organizase o 
reţea de informatori, recrutaţi dintre locuitorii 
târgului şi ai zonelor limitrofe. Coroborând diversele 
informaţii, izbutea să localizeze depozitele de 
armament, punctele de întrunire, ascunzătorile 
diverşilor şefi rebeli. Apoi, aceste informaţii erau 
raportate lui Bollin, care trecea imediat la acţiune. 

Aşa s-a întâmplat şi într-una din dimineţi, când, 
pe baza dezvăluirilor făcute de doi suspecți arestaţi 
în seara precedentă, Phuc s-a prezentat la postul de 
comandă, trepidând pur şi simplu. 

- Ce s-a întâmplat? l-a întâmpinat căpitanul. ŢI 
s-a decernat cumva ordinul Marele Cocotier? 

- Mai ceva! Am putea pune mâna pe toţi şefii 
comitetului lor regional! Urmează să se întrunească 
la noapte în apropiere de Nin-Binh. Am reperat locul. 
E o vilă părăsită, la vreo zece kilometri de aici. Vor fi 
şase şi vor veni lară escortă, ca să nu atragă 
atenţia. Mă gândesc că o ambuscadă bine 


43 


organizată ni i-ar putea oferi pe tavă. Ar fi o captură 
senzaţională! 

- Intr-adevăr. O dată decapitată organizaţia, 
ceilalţi s-ar putea să ne lase în pace o bună bucată 
de vreme. la loc, îl chem pe Aumard şi combinăm 
lovitura. 

Erau ceasurile prânzului când Sanplon, care-şi 
făcea o binemeritată siestă, a fost smuls din deliciile 
trândăviei de glasul locotenentului Aumard: 

- Hei, Pierre, deşteptarea! Vino la P.C., se 
pregăteşte o chestie trăsnet! 

Aşa şi era: o operaţiune în cel mai pur stil 
„comando"; zece kilometri de parcurs, noaptea, în 
plin teritoriu suspect, şi tot atâţia la întoarcere, cu 
şase prizonieri „la remorcă". Misiunea revenea 
plutonului lui  Aumard.  Optsprezece oameni 
împotriva necunoscutului. Nici o raniţă, nici un fel de 
armament greu: doar pumnalele ŞI 
pistoalele-mitralieră. 

Scoşi din obişnuita rutină, bucuroşi, oamenii au 
fost gata cu mult înainte de căderea nopţii. Cu feţele 
şi mâinile înnegrite cu funingine, au aşteptat licărul 
primelor stele pentru ca, doi câte doi, cu largi 
intervale între ei şi folosind cât mai bine terenul, să 
pornească în direcţia Nin-Binh. 

Spre norocul lor, jungla se întindea, compactă, 
pe toată latura stângă a şoselei, oferindu-le umbra 
ei complice. Sătucul a fost ocolit de la distanţă, şi 
doar câţiva câini, adulmecând străinii, şi-au făcut 
auzite glasurile. 

Apoi jungla s-a retras, lăsând loc orezăriilor. Un 
moment, s-au oprit la marginea lor, scurtând 
noaptea şi încercând să descopere vreo prezenţă 


44 


care să pună în pericol secretul misiunii. Nu s-a 
arătat însă nimic îngrijorător; numai concertul noc- 
turn al miilor de vietăţi care-şi vedeau de treburile 
lor. Curbaţi pe cât se putea, oamenii au pornit în pas 
alergător de-a lungul diguleţelor care separau între 
ele plantațiile de orez. In plină noapte, operaţiunea 
era dintre cele mai delicate, întrucât fâşiile de 
pământ nu depăşeau ca lăţime cincizeci de 
centimetri şi, nu unul dintre combatanți a fost cât pe 
ce să execute un plonjon în apa mâloasă. 

După circa trei kilometri de acest cros cu totul 
special, au ajuns la malul unui arroyo tăiat între 
două perdele de palmieri de zahăr. Aumard simţea 
cum nervii îi stau să plesnească. Din fericire, cerul 
veghea asupra lor. Lumina atât de temută a lunii era 
mascată de o masă de ceaţă întunecată venită 
dinspre răsărit. 

O dată traversat arroyo, cu apa până la brâu, 
s-au pomenit pe un teren plat şi ierbos. Câinii unui 
cătun pe care-l lăsaseră în stânga i-au simţit însă şi 
s-au pornit pe lătrături furioase. Spre norocul lor, 
le-a ieşit în cale o plantație de trestie-de-zahăr în 
care s-au „topit", exact în momentul când, alertaţi, 
sătenii au început să iasă din colibele lor, cu facle în 
mână, şi n-ar fi scăpat nedescoperiţi. 

- Mare baftă pe noi, suflă Sanplon la urechea lui 
Gourraux, totul e să ţină! 

- Minunile astea nu prea ţin! Parcă acuşi îi văd 
pe gagii răsărind! 

Şi totuşi, „a ţinut". Au atins, fără alte probleme, 
reperul indicat pe hartă: un mamelon plantat cu 
cocotieri, dominând orezăriile, la două sute de metri 
de cotul pe care-l făcea Dong- Nai-ul. Acum, urmau 


45 


să descopere faimoasa vilă abandonată. O găsiră, 
clădită pe una din coastele dâmbului, în fundul unei 
livezi de portocali şi lămâi. Aumard îşi adună 
oamenii lângă un zid pe jumătate năruit, care, 
cândva, slujise drept gard ai parcului. Culcaţi în 
iarbă,  ostaşii ascultară cu atenţie ultimele 
instrucţiuni. 

- Schema, o ţineţi minte!... Grupa lui Sanplon se 
instalează în dependinţe şi supraveghează intrarea 
de serviciu. Cel mai potrivit loc ar fi bucătăria, se 
pare că nimeni nu calcă pe-acolo. Loos, Ambert şi 
Karon rămân aici şi nu intervin decât dacă e absolut 
necesar. Eu îmi rezerv intrarea principală. După cum 
ştiţi, înăuntru e un cordior care taie locuinţa în două; 
la dreapta, trei camere, la stânga, salonul cel mare. 
Vom aştepta ca şefii vietnamezi să se fi întrunit de 
cel puţin un sfert de ceas, aşa încât să apuce să 
vină şi eventualii întârziaţi, după care atacăm. Nu 
ştim în care din încăperi îşi vor ţine şedinţa, probabil 
în salon. Oricum, un pic de lumină tot vor trebui să 
facă. Semnalul atacului: voi mieuna, dar o singură 
dată. Din acel moment, acţiune „fulger"! Nu uitaţi, 
trebuie capturați vii! 

Era ora 231 Sanplon făcu semn oamenilor săi şi 
sări în parc. Furişându-se din copac în copac, ocoliră 
vila şi descoperiră dependinţele, nişte coşmaelii, 
despărțite de clădirea principală printr-un soi de mic 
perete din cărămizi. Pătrunseră înăutru şi se 
camuflară în mijlocul unui adevărat haos de cratiţe, 
oale, ciubere, scaune rupte şi măsuţe şchioape. 
Totul duhnea a seu rânced, a prăjeală sleită şi a 
peşte împuţit. Era clar că aceste încăperi nu mai 
slujiseră de mult la nimic. 


46 


Din vila propriu-zisă nu răzbătea nici un sunet, 
nici un semn al vreunei prezenţe omeneşti sau 
animale. Peste tot, jaluzelele erau trase. Aerul 
acesta de total abandon avea în el ceva sinistru. 
Locuinţa era moartă, cum mort era şi proprietarul ei, 
un fost exportator francez, ucis la începutul 
rebeliunii. Motivul pentru care fusese aleasă drept 
loc de întrunire se datora, pesemne, unui soi de 
„tabu" care-i îndepărta pe ţăranii de prin partea 
locului. 

Aumard şi cei şase combatanți pe care-i luase 
cu el săriseră şi ei zidul şi se ambuscaseră pe 
fundul, năpădit de bălării, al unui fost havuz. De aici, 
din două salturi, puteau atinge uşa principală de 
intrare. 

Aşteptarea s-a dovedit a fi lungă, şi 
locotenentul începuse chiar să se întrebe dacă nu 
cumva faimosul „pont" nu fusese decât o şopâriă, 
când primii conjuraţi îşi făcură apariţia. Erau trei la 
număr, scunzi, îmbrăcaţi cu toţii în negru. Unul 
dintre ei, care ducea o servietă de piele, scoase din 
buzunar o cheie şi descuie uşa, care se deschise 
fără nici un scârţâit, amănunt pe care Aumard îl 
reţinu cu satisfacţie. 

Se scurseră un minut sau două, apoi o lumină 
slabă  răzbătu printre jaluzelele salonului. Un 
al'doilea motiv de mulţumire pentru locotenent: 
vietnamezi aleseseră încăperea complet 
decomandată, ceea ce avea să uşureze capturarea 
lor. 

Se ivi şi un al patrulea... pe bicicletă! O sprijini 
grijuliu de perete, la fel de grijuliu desprinse 
cleştişorii care îi fixau crăcii pantalonului, desfăcu 


47 


geanta prinsă de portbagaj şi, tot fără grabă, se 
îndreptă către havuz. 

Aumard simţi cum îl trec sudorile reci. Vor fi 
cumva descoperiţi? Tembelul ăsta le va sabota 
întreaga acţiune? Instinctiv, mâna lui dreaptă lunecă 
spre mânerul pumnalului de comando. Simţi cum şi 
ceilalţi ostaşi procedează la fel. 

Vietnamezul se opri la jumătate de metru de 
ascunzătoarea lor şi, descheindu-se la prohab, se 
apucă să-şi deşerte băşica în havuz, cu ochii la 
stele. Nedoritul duş l-a încasat soldatul Vance, care 
l-a suportat stoic, lară să clintească. 

Vizibil uşurat, aşa cum a dovedit-o şi un adânc 
suspin de fericire, şeful rebel se încheie la pantalon, 
făcu  stânga-mprejur şi se  îndreptă, fluierând 
încetişor, spre vilă. 

Teoretic, mai rămăseseră doi „conferenţiari" de 
aşteptat. Au apărut şi ei, dar din acel moment 
lucrurile s-au complicat. În afara celor doi, mai erau 
alţi trei, toţi înarmaţi cu pistoale- mitralieră. Şefii 
pătrunseră imediat în clădire, cei din escortă, după 
ce-şi aprinseră fiecare câte o ţigară, se apucară să 
patruleze prin dreptul fațadei. 

Aumard înjură printre dinţi. Prezenţa gărzilor de 
corp dădea peste cap toate planurile lor. Cum să-l 
prevină pe Sanplon de acest element neprevăzut? 
Sergentul, care cu siguranţă că observase lumina 
din salon, stătea acum să numere minutele care-l 
despărţeau de intrarea în acţiune. 

Locotenentul îşi strocea creierii cu febrilitate, 
fără să găsească însă nici o soluţie potrivită situaţiei 
create. Măcar dacă cei trei s-ar fi instalat în puncte 
diferite! Dar nu, ei continuau să-şi facă rondul 


48 


într-un perfect sincronism. Evident, o rafală de 
pistol-mitralieră ar fi putut pune imediat capăt 
acestui lent du-te-vino, dar, în afara faptului că i-ar 
fi alertat pe cei dinăutru, făcând capturarea lor 
problematică, ea ar fi semnalat şi altor potenţiali 
inamici prezenţa comandoului. 

Au trecut aşa zece minute, zece minute care li 
s-au părut francezilor zece veacuri, după care 
sentinelele şi-au întrerupt patrulearea şi s-au 
apucată să discute ceva între ele cu glas scăzut. O 
sentinelă s-a desprins de grup şi s-a îndreptat în 
direcţia dependinţelor; celelalte două s-au apropiat 
fără grabă de havuz... şi s-au instalat pe marginea 
lui de piatră, cu spatele la cei ascunşi pe fundul lui. 
Nici că se putea o rezolvare mai favorabilă pentru 
toate nehotărările locotenentului! 

Totul s-a terminat într-o clipită. Înşfăcaţi şi traşi 
brutal pe spate de Aumard şi de Vance, cei doi au 
basculat în bazin, unde au fost înjunghiaţi înainte de 
a fi putut scoate cel mai mic strigăt. 

- Amărâtule, murmură Vance, nu ţie aş fi vrut 
să-ţi iau gâtul, ci ticălosului care s-a pişat pe mine! 

Dintr-o săritură, locotenentul a fost afară din 
havuz. Problema celei de a treia sentinele se cerea 
rezolvată cu maximum de urgenţă. Dacă 
vietnamezul va avea de gând să se abată pe la 
bucătărie, îşi spuse ofiţerul, Sanplon se va ocupa de 
el. Dacă, însă, se mulțumea doar să facă un tur în 
jurul vilei, trebuia interceptat înainte de a-şi fi dat 
seama de dispariţia tovarăşilor săi, ceea ce însemna 
lichidarea lui imediat ce va apărea pe după colţul 
fațadei. 


49 


Aumard se lipi cu spatele de peretele casei, 
strângând pumnalul în pumnul drept. In acelaşi 
timp, le făcu semn celorlalţi, care se pregăteau să 
iasă din havuz, să rămână pe loc. 

Tot atunci, dinspre bucătării răzbătu clănţănitul 
furios al unui pistol-mitralieră. Era grăunciorul de 
nisip care blochează, brusc, întreaga maşinărie. 

Din ascunzătoarea lor, Sanplon şi oamenii lui 
auziseră paşii vietnamezului care se apropia; de 
văzut, însă, nu-l putea vedea decât sergentul. Din 
felul în care se mişca rebelul, a înţeles că va trece, 
pur şi simplu, pe alături. Le făcu imediat semn cu 
mâna băieţilor să nu se mişte. Din nefericire, unul 
dintre ei, Wolf, nu observă gestul şi dădu să se 
ridice, prelingându-se pe lângă perele, dar izbind cu 
capul o craliţă care se desprinse din cui şi se 
rostogoli pe jos, zăngănind. 

Vietnamezul, aflat în acel moment chiar în 
dreptul lor, a avut un reflex extraordinar de rapid; 
cu pistolul-mitralieră lipit de şold, a slobozit o lungă 
rafală, în foc de secerare, exact pe deasupra micului 
zid de cărămizi. Cu pieptul ciuruit, Wolf s-a prăbuşit, 
ucis pe loc. 

Tot atât de rapid a fost şi Sanplon, care a 
plonjat între picioarele inamicului, trântindu-l la 
pământ. Pistolul-mitralieră a zburat cât colo, dar 
vietnamezul a dat din răsputeri să se ridice. 
Strângându-i beregata ca să-l împiedice să strige, 
sergentul îl strivi sub greutatea corpului său şi cu o 
mişcare seacă îi înfipse pumnalul între coaste. 
Trupul inamicului se arcui într-o ultimă sforţare, un 
sunet gâjâit îi scăpă printre buze, apoi se înmuie şi 
rămase inert, cu ochii revulsaţi. 


50 


În scurtul răstimp cât a durat lupta, ostaşii 
părăsiră ascunzătoarea şi se năpustiră la uşa din 
dos. Nu le-a oferit decât o minimă rezistenţă: umerii 
soldatului breton Le Guen văzuseră altele şi mai şi. 
Au irumpt în coridor, simultan cu echipa 
locotenentului, care  pătrunsese prin intrarea 
principală, şi cu sergentul care-i ajunsese din urmă. 
Cu o lovitură de picior, Aumard a dat de perete uşa 
salonului. Cei şase responsabili rebeli erau în 
picioare, în jurul mesei, sub lumina crudă a unui 
petromax. Surpriza care li se citea pe faţă dovedea 
că nu pricepuseră încă bine ce li se întâmplă; nu-i 
mai puţin adevărat că între rafala trasă de sentinela 
lor şi apariţia comandoului nu se scurseseră decât 
puţine secunde. 

Aspectul atacanţilor, cărora feţele mânjite cu 
funingine le dădea un aer deosebit de sinistru, le-a 
răpit orice veleitate de rezistenţă. Instinctiv, înainte 
chiar ca locotenentul să le ordone aşa ceva, au 
ridicat braţele. În doi timpi şi trei mişcări, erau cu 
faţa la perete, iar ostaşii le legau zdravăn mâinile la 
spate. 

- Ce s-a întâmplat? Nu l-ai putut găbji pe 
vietnamez? îl chestionă Aumard pe sergent, 
îndesând, în acelaşi timp, hârtiile aflate pe masă în 
una din serviete. 

- Oarecum. Tocmai mă pregăteam să-i sar în 
cârcă, dar o nenorocită de cratiţă a căzut pe jos şi 
gagiul a ciuruit toată bucătăria. Teamă-mi e că 
bietul Wolf a încasat-o din plin! 

- Du-te imediat şi vezi cum stau lucrurile! E clar 
c-am intrat în rahat! „Gălbejiţii' mişună, cu 
siguranţă, prin preajmă şi poţi fi convins că nu vor 


51 


întârzia să-şi arate nasul! Daţi-i bătaie, băieţi, se 
adresă el celor care tocmai isprăveau cu legatul 
prizonierilor, s-o ştergem cât mai iute din capcana 
asta de şoareci! Urmaţi acelaşi drum ca la venire. 
Sanplon, asigură ariergarda! 

Impingându-i şi  trăgându-i pe prizonieri, 
părăsiră vila şi ajunseră în fundul parcului, unde se 
afla echipa lui Loos. 

- Loos! ordonă locotenentul. Treci în faţă cu 
busola şi indică-ne drumul! Lichidezi tot ce-ţi iese-n 
cale, civili ori ba, n-avem timp să controlăm 
identitatea!... La dracu', au şi dat alarma! 

Ritmul grăbit şi sacadat al unui tam-tam 
sfâşiase tăcerea nopţii, transmițând vestea raidului 
efectuat de francezi. 

A urmat o cursă istovitoare, cu gâfâieli şi 
poticneli, cu alunecări şi căzături în apa mâloasă a 
orezăriilor,  neştiind bine dacă trebuie să 
binecuvânteze ori să blesteme absenţa clarului de 
lună. 

Sanplon, ultimul din şir, era la cel de-al şaptelea 
plonjon în smârc când au ajuns la plantaţia de 
trestie-de-zahăr, unde perdeaua deasă şi înaltă a 
tulpinelor le-a îngăduit să se dez- doaie de şale, 
să-şi tragă sufletul şi să treacă la un mers normal. 

Primul din „salba" captivilor, un bărbat micuţ de 
stat, aparent fără vârstă, cu o bărbiţă căruntă şi 
rară, se adresă cu glas scăzut lui Aumard, care 
păşea înaintea lui: 

- Unde speraţi să ne duceţi? N-o să ajungeţi 
prea departe, toate grupele din împrejurimi sunt 
acum în stare de alarmă. 


52 


- Nu-ţi irosi saliva, amice, replică ofiţerul. Dacă 
nu trecem noi, nu treci nici tu! lar dacă eşti atât de 
sigur de ce spui, fă-ţi de pe acum rugăciunea! 

- N-aveţi nici o şansă!... Eliberaţi-ne şi vom face 
în aşa fel încât să nu fiţi urmăriţi. 

- Fă-mi plăcerea şi leagă căţeaua! Doar nu-ți 
închipui c-am bătut lot acest drum prin ţânţărime şi 
noroaie ca să lăsăm totul baltă şi să ne întoarcem ca 
nişte curi?  Păstrează-ţi suflul pentru  galopul 
următor, n-am isprăvit încă! 

Lătrăturile câinilor vestiră apropierea cătunului 
ocolit la venire. Se aflau pe drumul cel bun, dar din 
păcate ieşeau de sub protecţia trestiilor-de-zahăr, 
urmând să înfrunte din nou tabla de şah a 
orezăriilor. Până la arroyo, care reprezenta cam 
jumătatea drumului, mai rămăseseră vreo doi 
kilometri. În sat se aprinseră torţe, şi flacăra lor 
aruncă îunciri fantomatice pe apele stătute dintre 
diguri. Siluetele soldaţilor se decupară ca nişte 
umbre chinezeşti şi, imediat, un tam-tam le semnală 
prezenţa; „telefonul-bambus" funcţiona de minune. 

Vaga lumină le îngădui să accelereze pasul, dar 
asta nu dură mult şi bezna reveni, totală. 

În sfârşit, se arătară şi coamele ciufulite ale 
palmierilor de zahăr, şi un ultim salt îi propulsă pe 
toţi pe malul canalului, în care săriră lară să mai 
stea pe gânduri. 

Ajunşi primii pe coasta malului opus, Loos şi 
Ambert abia apucară să se lipească de pământ: 
aidoma unei cortine de teatru care se trage 
dezgolind scena, vălătucii norilor se risipiră brusc, 
lăsând aprins farul lunii. În faţa lor, la vreo treizeci 
de metri, un grup de oameni venea spre ei, alergând 


53 


de-a lungul digurilor. Cu un gest scurt al mâinii, Loos 
îşi preveni camarazii să se adăpostească, dar 
locotenentul şi Karon apucaseră să urce taluzul şi se 
lungiră lângă cei doi cercetaşi. Noii-veniţi se aflau 
acum la nu mai mult de zece metri, dar era clar că 
nu observaseră comandoul, pentru că sporovăiau 
mai departe, ca un cârd de gaite. 

Cele patru pistoale-mitralieră răpăiră simultan. 

Seceraţi în plină cursă, unii se prăbuşiră, alţii, 
rămaşi  teferi, dispărură în mâlul plantațiilor. 
Locotenentul Aumard evaluă într-o fracțiune de 
secundă gravitatea situaţiei şi ordonă: 

- Luaţi-o prin arroyo, râul nu-i departe, acolo 
putem rezista mai bine! Galop! Vă acoperim! 

Rapiditatea fiind singura lor salvare, oamenii 
comandoului se îndreptară, cu apa până la centură, 
în direcţia indicată. In acelaşi moment, din spatele 
diguleţelor, vietnamezii deschiseră foc. Gloanţele 
lor, trase razant, începură să şuiere, ameninţător de 
aproape, pe lângă urechile celor patru rămaşi pe 
taluz. Aumard răspunse printr-o scurtă rafală. 

- Trebuie să câştigăm câteva minute. Să-i 
facem pe „gălbejiţi' să creadă că suntem cu toţii 
aici, în capcană. li împroşcăm bine ca să nu ridice 
capul, după care traversăm şanţul şi o luăm pe 
lângă palmieri până-i ajungem pe-ai noştri. Loos, 
pleci cu Ambert şi, când ajungeţi acolo, ne acoperiţi 
la rândul vostru. 

Inaintea lor, o umbră se ridică şi încercă să 
câştige, dintr-un salt, câţiva metri. Cu o serie scurtă, 
Karon îi stopă elanul şi omul se prăvăli în nămol cu 
un „pleosc" sinistru. Dinspre diguleţe porni o altă 
grindină de proiectile. 


54 


Câteva clipe mai târziu, considerând că restul 
trupei sale beneficiază de un avans suficient, 
locotenentul dădu semnalul de retragere. Loos se 
lăsă să lunece pe burtă spre arroyo, dar Ambert, în 
loc să-l imite, se săltă uşor ca să vadă unde va 
nimeri. Un glonţ, drept în cap, îl proiectă în apa 
mâloasă, care-l înghiţi pe loc. 

Ajuns pe malul opus, Loos se adăposti în tufăriş 
şi deschise imediat focul său de acoperire. 

- Dă-i drumul! îi comandă Aumard lui Karon, vin 
şi eu îndată. 

Mai slobozi o rafală în direcţia a două siluete 
care se iţiseră pe dig, apoi se lăsă, la rându-i, să se 
rostogolească pe pantă în jos şi ajunse acolo unde-i 
erau camarazii. De aici mai expedi- ară câteva serii, 
în speranţa că vor încetini progresiunea inamicului, 
după care, curbați de spate, o luară la goană de-a 
lungul plantaţiei, protejaţi de  trunchiurile 
palmierilor. Cortina norilor reveniţi se lăsă peste 
acest ultim act al piesei ce se încheiase. Pe fundul 
canalului, corpul soldatului Ambert îşi dormea somul 
cel din urmă până în momentul în care avea să se 
alăture cadavrelor umflate şi anonime pe care apele 
Dong-Nai-ului le plimbau de colo până colo după 
bunul plac al curenților. 

Cei trei  regăsiră restul comandoului în 
apropierea unui podeţ de piatră. Alături, şerpuia 
şoseaua spre Nin-Binh, urmând cursul fluviului. 
Acum, când prezenţa lor fusese demascată, nu mai 
exista nici o rațiune să-şi continue drumul tot prin 
orezării. Şoseaua le îngăduia o retragere mai rapidă, 
sub protecţia, deloc neglijabilă, a copacilor care o 
străjuiau. 


55 


Erau de nerecunoscut, sub o crustă de noroi din 
cap până-n picioare. Prizonierii păreau şi «i 
confecţionaţi din lut ars. 

- Ambert e mort, îl anunţă locotenentul pe 
Sanplon. Doi băieţi mai puţin... şi bâlciul încă nu s-a 
terminat! Aici suntem cam la patru kilometri de Nin- 
Binh şi-o să mai avem vreo şapte până ajungem 
acăsică. 

- Să sperăm că „icterioşii" ne-au pierdut urma. 
Dacă nu dăm de alţii, să zicem bogdaproste. 

- Ba eu zic să nu ne facem prea multe iluzii, 
întregul sector e cu siguranţă în fierbere. O să 
strângă toate ochiurile năvodului. 

Grupul s-a pus în mişcare. Locotenentul a luat-o 
înainte, împreună cu Loos şi Karon - cercetaşii. Le 
Guen ţinea frânghia care-i lega, unul de altul, pe 
prizonieri, zmucind de ea de câte ori simţea că 
aceştia ar vrea să încetinească pasul. Sanplon era şi 
de data aceasta pe post de „lanternă roşie". 

Mergeau pe marginea stângă a drumului, 
pregătiţi, în orice moment, să dispară în bălăriile 
şanţului. 

A doua ciocnire a avut loc după doi kilometri, în 
apropierea a trei colibe. Brusc, o voce piţigăiată 
lansă un ordin în anamită, şi patru focuri de armă 
răsunară, venind de undeva din urmă. Sanplon simţi 
un şoc violent în coapsa stângă, urmat de o 
cumplită arsură. 

"M-au atins!" îşi zise şi în aceeaşi clipă i se făcu 
frică, frică de rană, frică de a nu rămâne singur, 
frică de tot şi de toate. li zări pe camarazii săi 
gonind spre colibe, dădu să se ia după ei, dar în van. 
Piciorul nu-l mai asculta. Se prăvăli ca un butuc, cu 


56 


faţa în jos, şi căută să se ridice, sprijinindu-se, în 
buimăceala lui, pe coapsa rănită. O fulgerare 
orbitoare îi străbătu creierul, în jurul lui copacii, 
şoseaua, ierburile se prinseră într-un vârtej nebun, 
urechile-i vuiau de ţipete, de urlete, de detunături, 
se săltă în genunchi într-un ultim efort de luciditate, 
apoi alună în neant împreună cu întregul univers. 

Garaux şi Vance, care asigurau şi ei ariergarda, 
îl văzură căzând. Aruncându-se în lăstărişul de pe 
fundul şanţului, goliră încărcătoarele în direcţia unui 
grup, indistinct din pricina întunericului, care venea, 
în fugă, din urmă. Câteva siluete se prăbuşiră, 
secerate, ceilalţi săriră şi ei în şanţ, de unde deschi- 
seră un foc pe cât de violent, pe atât de imprecis. 

Aruncând o privire peste umăr, Le Guen sesiză, 
într-o fracțiune de secundă, drama ce se consuma 
pe şosea. Lăsând frânghia cu care-i remorca pe 
prizonieri, se răsuci pe călcâie şi, lară să-i pese de 
gloanţele care şuierau de jur împrejur, îl săltă pe 
rănit pe umăr de parcă ar fi fost vorba de un plod şi 
nu de un ditamai bărbatul şi o porni în galop în 
direcţia colibelor în care se adăpostiseră oamenii 
comandoului. Gouraux şi Vance se repliau şi ei, 
croindu-şi drum, aidoma unor mistreți, prin lăstăriş 
şi bălării. 

Intreaga scenă nu durase mai mult de un minut, 
suficient însă ca prizonierii, scăpaţi de sub 
supraveghere şi profitând de zăpăceala creată, să 
dispară, plonjând în tufişurile care mărgineau râul. 
Deşi turbat de furie, locotenentul Aumard îşi spuse 
că Le Guen, chiar dacă se abătuse de la misiunea 
ce-i fusese încredinţată, salvase în schimb viaţa 
sergentului Sanplon, ceea ce, în ochii ofițerului, 


57 


valora chiar mai mult decât pierderea captivilor. În 
plus, documentele conţinute în servietă, probabil 
deosebit de importante, rămăseseră tot în 
stăpânirea lui. Pentru mai multă siguranţă, le scoase 
din geantă şi le îndesă sub bluzonul său de 
uniformă. 

împărţiţi cum s-a nimerit în cele trei colibe, 
oamenii comandoului se pregătiră fulgerător să-i 
întâmpine aşa cum se cuvine pe rebelii care, după 
ce se furişaseră prin şanţurile şoselei, se năpusteau 
acum, urlând, la asalt. Erau vreo treizeci la număr, 
dar rafalele pistoalelor-mitralieră îi stopară la nici 
zece metri de poziţiile ocupate de francezi. Atacul se 
frânse şi rebelii vietnamezi bătură în retragere, 
lăsând pe câţiva dintre ei să se zvârcolească pe 
pământ, atinşi de rafale în pântece; unul dintre ei, 
cel mai apropiat, se încurcase în ochiurile unui 
năvod, întins la uscat pe craca de jos a unui copac. 
Şiroind de sânge, nefericitul se căznea, stângaci, să 
se desprindă, imensă muscă prinsă într-o plasă de 
păianjen. Le Guen sări afară din adăpost şi, ca să-i 
curme chinurile, îi expedie un glonte în ceafa. 

Muniţiile  asediaţilor începuseră să se 
împuţineze ameninţător, mulţi nu mai dispuneau 
decât de un încărcător plin, maximum două. În sinea 
sa, Aumard se blestemă că nu se gândise să-i 
înzestreze pe oameni şi cu grenade. Trebuiau să 
scape, cu orice preţ, din capcana asta şi să ajungă 
la Nin-Binh. O dată acolo, zgomotul luptei va alerta 
postul de la Tan-Phuoc, şi atunci poate că ajutoarele 
vor izbuti să sosească la timp. 

Tânărul Nguyen-Vinh ajunse lângă tancul care 
păzea pasarela stabilind, cu siguranţă, un nou 


58 


record de viteză la alergări. Abia suflând, fără să se 
gândească o clipă că mitraliera jumelată a 
blindatului, aţintită chiar asupra lui, l-ar fi putut face 
ciur, se prăvăli peste placa din faţă şi începu să bată 
darabana cu pumnii, zbierâna: 

- Maulen?! Maulen! 

Benoît, care era de veghe în turelă, furios că nu 
fusese îndeajuns de vigilent, sări de la locul său şi, 
înşfăcându-l pe micuțul anamit de gulerul cămăşii, 
începu să-l scuture ca pe un corcoduş. 

- Ce tot spui acolo, moacă de guşter, te-ai 
ţâcnit de zbieri aşa? Ce s-a întâmplat, hai, dă-i 
drumul! 

Pe jumătate sugrumat, Nguyen nu izbutea să 
scoată din gâtlej decât o cascadă de vorbe gâjâite şi 
cu totul de neînțeles; în schimb, cu mâinile arăta 
agitat când în direcţia Nin-Binh- ului, de unde 
venise, când spre P.C. 

Intrigat de această volubilă insistenţă, Benoit îl 
lăsă pe puşti şi, urcând înapoi în turelă, alarmă prin 
staţia radio postul de comandă. După câteva 
minute, doi ostaşi se prezentau ca să ia în primire 
micul curier, lac de sudoare. 

La P.C. a fost nevoie să fie trezit 
sublocotenentul Phuc ca să traducă ce spunea 
băiatul, cu aceeaşi voce grăbită şi sincopată. De la 
primele cuvinte, ofiţerul-interpret păli şi-l presă pe 
puşti să continue. Răsucindu-se spre Bollin, care 
apăruse şi el, raportă: 

- Patrula noastră a fost acroşată în apropiere de 
Nin- Binh!... Băiatul e fiul unuia dintre notabilii 
comunei. Zice să nu i-a trebuit decât un sfert de oră 


9 în vietnameză: Repede (n. tr.). 


59 


ca să ajungă până aici. Evident, nu ştie despre ce e 
vorba, dar spune că se dă o mare bătălie, or, la ora 
asta, doar plutonul lui Aumard e în afara dis- 
pozitivului. Dacă vrem să-i scoatem din belea, 
trebuie acţionat rapid. Ştiţi şi dumneavoastră că 
n-au la ei decât armamentul individual. 

Căpitanul reflectă un moment, încreţind fruntea 
şi muşcându-şi buzele. 

- Tancurile pot trece pasarela pe timp de 
noapte? 

- Da, răspunse Phuc, mai ales „Mulhauseni!"", 
care în afară de faruri e echipat şi cu un proiector! 
Dar „Mulhausen" e de gardă la podul de cale ferată. 

- Atunci, grăbeşte-te! Dă alarma, „Mulhausen'" 
să fie înlocuit cu un altul şi să-i dea bătaie! Plutonul 
lui Maxime o să-l urmeze în camion. Aumard trebuie 
salvat cu orice preţ! 

' Năpustindu-se afară, sublocotenentul dădu 
alarma trăgând trei focuri de pistol în aer, în timp ce 
radistul comunica prin staţie tancurilor operaţiunea 
pe care urmau s-o execute. Toată lumea era în 
picioare, fiecare combatant grăbindu-se să-şi ocupe 
postul de luptă. Maxime îşi aduna oamenii. 

Adjutantul Sartout ţâşni precum un bolid, numai 
în chiloţi, cu casca pe cap şi cu tot restul 
echipamentului şi armamentul la subsuoară, dar se 
poticni pe scara terasei şi, într-un zăngănit infernal 
de fierărie, ajunse de-a berbeleacul în mijlocul curţii. 


10Note: 
? în mod curent, tancurile erau botezate cu nume de provincii sau localităţi; 
Mulhause (Mulhausen) este oraşul de reşedinţă al departamentului Haut-Rhin (n. 


tr.). 
60 


- Du-te-ndărăt la culcare! îi strigă Bollin, râzând 
de incident, în ciuda gravităţii situaţiei. Azi nu-i zi de 
cules mazărea! 

Cu motoarele ambalate, mugind în noapte, 
blindatele efectuau rocada. Venind dinspre pod, 
„Mulhausen'"-ul trecu duduind, cu farurile aprinse şi 
cu sirena în funcţiune, zorindu-i pe cei din plutonul 
de însoţire; aceştia săriră ca nişte acrobaţi într-un 
G.M.C.1!, gata pregătit să urmeze blindatul. 

Trecerea peste pasarelă se dovedi o adevărată 
„catastrofă". Pardoseala de bârne şi de scânduri 
gemu şi ondulă sub cele şaptesprezece tone ale 
blindatului, dar până la urmă ambele vehicule 
ajunseră cu bine pe malul opus şi se lansară pe 
şoseaua spre Nin-Binh. 

La douăzeci de minute după declanşarea 
alarmei,  şenilele tancului  scurmau ulițele 
târguşorului, pline de o mulţime curioasă şi 
neliniştită, ciulind urechile la zgomotele, net per- 
ceptibile, ale luptei care se încinsese. 

Aplecat peste Sanplon şi ajutându-se de 
lanternă, Aumard încerca să-şi dea seama de 
gravitatea rănii acestuia. Orificiul de intrare al 
glonţului, de grosimea unui creion, îl îndreptăţea să 
presupună că e vorba de un proiectil de fabricaţie 
japoneză. Coapsa-i era tumefiată, violacee, indicând 
o hemoragie internă. Aplică un pansament 
individual, surprins oarecum de prelungita stare de 
inconştienţă a rănitului; a înţeles despre ce-i vorba 


11 Note: 

? In timpul campaniei din Indochina, începută imediat după capitularea 
Japoniei (1945), Corpul expediționar francez a beneficiat de un substanţial sprijin 
logistic american: camioane şi vehicule de comandament G.M.C. (General Motors 
Company), avioane de transport Dakota (DC-3), nave de desant Alligator şi Crabe, 
material genistic şi sanitar (n. tr.). 

61 


când, retrăgându-şi palma cu care susţinuse ceafa 
sergentului, constată că e plină de sânge. Mai 
exista, deci, şi o altă leziune, la baza craniului, în 
partea occipitală stângă. 

- Gouraux, chemă el, pansează-l la cap şi 
încearcă să-l aduci în simţiri... Dacă izbutim să ne 
roim de aici, tu şi cu Le Guen aveţi grijă să-l 
transportaţi. 

Situaţia nu se prezenta strălucit, şi momentana 
acalmie nu era decât semnul precursor al 
următorului asalt. Locotenentul se furişă până la Le 
Guen, care, culcat lângă uşa colibei, scruta 
întunericul. Dar, în bezna din jur, ochii, oricât de 
pătrunzători, nu prea slujeau la mare lucru - doar 
auzul ce-ar mai fi folosit la detectarea mişcărilor 
inamicului. Cum însă să desluşeşti foşnetul unor 
ierburi strivite de târşâitul unei trupe duşmane din 
sutele şi sutele de alte zgomote aparţinând naturii? 
Parcă dinadins, buhaii-de-baltă, brotacii, greierii, 
bufniţele şi toate vieţuitoarele nopţii îşi făceau de 
cap care mai de care. 

În coliba vecină, Loos, Karon, Vance şi junele 
Thomas zgâiau şi ei - la fel de inutil - ochii şi ciuleau 
urechile. Din fericire, cele două construcţii erau 
astfel aşezate încât permiteau să se ţină sub foc 
întreaga zonă cuprinsă între şosea şi fluviu. Cea de 
a atreia colibă, uşor mai retrasă, ocupată în prezent 
de alţi şase membri ai patrulei, putea, la rigoare, 
preveni orice tentativă de învăluire; dar, iarăşi, ar fi 
trebuit ca, în prealabil, această tentativă să poată fi 
observată. 

Apăsătoarea aşteptare care le măcina nervii a 
fost, brusc, curmată de urlete sălbatice, şi infernul 


62 


se declanşă din nou. O grindină de gloanţe se abătu 
asupra celor trei colibe, trecând cu şuierături prin 
acoperişurile din frunze de palmier şi prin pereţii de 
argilă. 

Ţâşnind de la numai câţiva metri distanţă, 
rebelii se năpustiră, cu ţipete ascuţite, la un atac la 
baionetă. 

Pistoalele-mitralieră ripostară. Trase la gura 
ţevii, viespile de oţel pe care le împroşcau în foc de 
secerare n-aveau cum să-şi rateze ţinta. A urmat un 
adevărat masacru.  Atacatorii se  prăbuşeau, 
pachete-pachete, cei rămaşi teferi săreau peste 
trupuriloe lor căutând, cu orice preţ, lupta corp la 
Corp. 

Vreo zece din ei răzbătură până la uşa colibei 
lui Aumard; rămas cu încărcătorul gol, acesta se 
retrase cu un pas sau doi ca să reîncarce arma. Le 
Guen, rămas şi el fără muniţie, sări ca un tigru şi-l 
pocni cu pistolul-mitralieră pe rebelul care tocmai se 
pregătea să sară pragul. Teasta nefericitului 
explodă, împroşcând sânge şi creieri. Cel de al 
doilea atacator fu culcat la pământ de o lovitură cu 
patul armei peste carotidă. In aceeaşi clipă, lama 
unui cuţit spintecă umărul stâng al bretonului. 
Mugind mai mult de furie decât de durere, acesta 
aruncă pistolul-mitralieră, al cărui pat se crăpase şi, 
înşfăcând o cange pescărească, aflată la îndemână, 
o împlântă în burta unui al treilea atacant, care 
dădea buzna, învârtind prin aer un uriaş cuţit de 
tăiat trestie; urlând de suferinţă, cu mâinile 
încleştate pe coada căngii, acesta se trase îndărăt şi 
dispăru în beznă. In acelaşi moment, răpăi din nou 
pistolul-mitralieră al locotenentului. 


63 


Postat în dreptul unicei ferestre, Gouraux culca 
la pământ, calm, pe toţi cei care căutau să pătrundă 
prin această deschizătură. Străpungându-i, dintr-o 
parte în alta, ambii obraji, un glonte îl făcu să se 
răsucească precum un titirez. Căzu şi, când, cu gura 
plină de sânge şi încă buimac, dădu să se ridice, 
văzu cum un vietnamez încalecă pervazul şi vrea să 
sară înăuntru. Febril, îşi căută arma scăpată din 
mâini, dar, prompt, Le Guen îl înşfăca pe rebel de 
piciorul pe care-l petrecuse peste pervaz, îl smuci 
violent, dezechilibrându-l, şi-l înjunghie pe loc. 

În cazul celorlalte două colibe, nu se ajunsese la 
înfruntare corp la corp. Atacatorii care izbutiseră să 
se apropie de poziţia ţinută de echipa lui Loos s-au 
încurcat în năvodul în care mai atârna unul de-al lor. 
Făcând cu schimbul la uşă, cei patru apărători 
secerau fără milă rebelii care căutau să forţeze tre- 
cerea şi să-şi deschidă drum spre cea de a treia 
colibă. 

Aceasta din urmă, protejată dinspre fluviu de un 
taluz înalt, n-a trebuit să facă faţă decât unui singur 
asalt, dar fără prea multă convingere, dat de un 
grup care s-a şi retras rapid, după ce pierduse o 
bună parte din efectiv. 

Atacul slăbi în intensitate, la fel de brusc ca şi 
atunci când se declanşase. Descurajat de rezistenţa 
îndârjită a francezilor, dar şi de grelele pierderi 
suferite, inamicul a dat îndărăt şi numai câţiva 
fanatici au mai încercat o dată să atace poziţia lui 
Loos. Au fost primiţi de Thomas, care i-a întâmpinat 
cu ultimele gloanţe pe care le mai avea în 
încărcător; au fost şi cele de pe urmă, pentru că, 
străpuns de un proiectil vietnamez, ostaşul s-a 


64 


prăbuşit. Loos, caporalul, i-a luat imediat locul, 
culcând dintr-o rafală pe cei doi înverşunaţi care 
izbutiseră să răzbească până la uşă. L-a înhăţat apoi 
pe băiat de umeri, trăgându-l în interiorul colibei. Nu 
mai era însă nimic de făcut, moartea fusese 
instantanee. 

În acelaşi moment, mugetul unei sirene sfâşie 
noaptea; dar pentru ostaşii patrulei, aflaţi la capătul 
puterilor, incapabili să mai reziste unui nou asalt, 
acest muget era un adevărat imn, strigătul izbăvitor 
care-i reţinea pe marginea prăpastiei în care se 
vedeau sortiţi să dispară. 

Tancul sosea, în tunetul motorului ambalat la 
maximum, cu toate luminile aprinse, scotocind cu 
fascicolul orbitor al proiectorului desişurile junglei. 
Supraviețuitorii vietnamezi n-au mai stat să aştepte 
şi s-au topit în întuneric. Blindatul stopă în dreptul 
primei colibe, smulgând din beznă cu farurile sale 
sinistre grămezi de cadavre. Sărind din camionul cu 
care venise, Maxime, urmat de oamenii săi, se 
repezi spre camarazii salvaţi în ultimul moment. 

Chiar dacă au lipsit îmbrăţişările, bucuria a fost 
imensă de ambele părţi. La un pas de un final tragic, 
patrula îşi termina misiunea printr-o victorie. O 
victorie scump plătită, pentru că de aici încolo, trei 
camarazi n-aveau să mai răspundă niciodată la 
apel... 

- Să nu pierdem timpul, îi zise Maxime lui 
Aumard, scu- turându-i mâna. Amănuntele mi le 
spui pe drum... Ai morţi, răniţi? 

- Morți, da, trei... Tot atâţia răniţi. Sanplon a 
fost atins rău de tot, e încă pe altă lume. 


65 


- Ba nu, interveni Vance, şi-a revenit chiar la 
sfârşitul ultimei încăierări, dar i-au plecat minţile cu 
sorcova! 

- Să fie imediat îmbarcat în camion! Unde-s 
morţii? 

- Aici, e unul singur. Ceilalţi au rămas în decor. 

- Fir-ar!... Nu-i putem căuta? 

- Nici vorbă, zona mişună de rebelii vietnamezi. 
În plus, Wolf e prea departe, iar pe Amber... n-avem 
nici o şansă să-l găsim, în plină noapte, în mâlurile 
de pe fundul canalului. 

- Nasol că nu-i putem aduce cu noi! Bun, în 
cazul ăsta, n-are rost s-o mai lungim. Hai, 
îmbarcarea cu toţii! 

Sanplon, care-şi revenea încetul cu încetul, dar 
care nu bolborosea decât cuvinte de neînțeles, a 
fost culcat cu grijă în bena camionului, după care, 
salvatori şi salvaţi s-au căţărat, la rându-le, cu toată 
viteza. Aumard a urcat în cabină, alături d *. 
Maxime. 

Întoarcerea a fost fără probleme. 

În cabină, discuţia dintre cei doi ofiţeri a avut ca 
subiect, cum era şi firesc, misiunea patrulei, 
operaţiune pe jumătate izbutită, pe jumătate ratată, 
de vreme ce prizonierii, profitând de momentul de 
neatenţie, spălaseră frumuşel putina. Rămânea însă 
teancul de documente care, cu siguranţă, aveau să-l 
facă fericit pe Phuc. 

- Şi tot acest fâs din cauza amărâtului de Wolf, 
care a dat jos o cratiţă, oftă din rărunchi Aumard. 
Dacă nu se întâmpla aşa, ultima sentinelă ar fi fost 
lichidată pe şest şi toată operaţiunea s-ar fi derulat 
conform planului... Trebuie să-ţi mărturisesc, fir-ar 


66 


să fie, că-n noaptea asta m-au trecut toate sudorile! 
Am crezut, pe bune, că nu scăpăm nici unul. Aş 
putea paria că, toţi laolaltă, nu adunăm trei 
încărcătoare pline! 


CAPITOLUL V 

Sanplon îşi veni în fire, cu gura cleioasă şi cu o 
imperioasă nevoie de a voma; mirosul de eter care 
plutea în 5 juru-i îi întorcea stomacul pe dos. Incercă 
să se salte în capul oaselor, dar o cumplită durere în 
ceafă îl sili să renunţe. 

- Stai liniştit, murmură o voce feminină. Mai 
ales, nu mişca mâna dreaptă, că-mi sare acul. 

Surprins, desluşi silueta albă a unei infirmiere 
care se apleca deasupra lui şi-i trecea uşurel palma 
peste frunte. 

- Nu mai ai febră, ceea ce e semn bun şi, dacă 
eşti cuminte, o să fii rapid pe picioare. Operația a 
reuşit perfect. 

- Ce operaţie? bâlbâi el. Unde mă aflu? 

Alba nălucă râse cristalin: 

- Unde te afli? La spital, fireşte, la spitalul 
415!... Te-au adus ieri. Chiar nu-ţi aminteşti de 
nimic? 

- Să-mi amintesc... Ah, da, am fost rănit! Unde 
anume? 

- Pentru cap să nu-ţi faci griji, e o simplă 
zdrelitură. Coapsa e ceva mai rău, dar, cum ţi-am 
spus, operaţia a rezolvat totul, nici măcar n-ai să 
şchiopătezi. Hai, nu-ţi mai mişca braţul, eşti sub 
perfuzie! 


67 


Încetul cu încetul, gândurile i se limpezeau şi, o 
dată cu asta, îi reveneau amintirile: patrula urmărită 
de inamic, izbitura din şold, care l-a trântit la 
pământ, spaima de a fi abandonat, injecţia făcută 
de un sanitar la Tha-Phuoc, înainte de a fi suit în 
ambulanţă. Revăzu, de asemeni, capul tumefiat al 
lui Gouraux, zâmbetul lui schimonosit şi pe Le Guen, 
aşezat alături, cu umărul acoperit de pansamente. 

De vreme ce şi cei doi prieteni ai lui fuseseră 
răniţi, însemna că se aflau şi ei pe undeva pe aici. 
Dădu, din nou, să se ridice, dar o mână fermă îl 
reţinu. 

- Unde sunt cei doi camarazi cu care am fost 
adus? 

- Intr-un alt salon. Aici sunt numai cei care 
trebuie să stea culcaţi. Potoleşte-te, le merge bine şi 
stau cuminţi. O să vină să te vadă de îndată ce află 
că ţi-ai revenit. 

- Pune-mi ceva sub cap, să mă mai salt niţel. În 
poziţia asta, nu văd nimic. 

- Ba ai să stai aşa încă douăzeci şi patru de ore! 
Ai o mică fisură pe craniu. 

Nu insistă şi, ieşind complet din „imersiune", o 
cercetă mai atent pe tânăra aplecată asupra lui. Era 
drăguță, cu părul blond ivindu-i-se de sub bonetă şi 
cu obrajii netezi, uşor bronzaţi. Zâmbetul, care-i 
dezvelea dinţii sidefii între carminul buzelor frumos 
desenate şi-i făcea ochii şi mai albaştri, avu darul 
să-l reconforteze. Oftă şi, întorcând încetişor capul, 
văzu în stânga sa un alt pat, ocupat de un 
senegalez, negru ca abanosul. Rezemat de perne, 
acesta se uita la el cu atenţie, muşcând în acelaşi 
timp dintr-o banană În dreapta, privirea nu întâlni 


68 


decât albul sclipitor al peretelui şi suportul metalic 
al flaconului cu ser, ser care se scurgea, picătură cu 
picătură, în venele sale. 

- Câţi suntem în salon? 

- Aici? Şapte. Mâine o să ai tot timpul să-i 
cunoşti. Uite, vecinul dumitale e Bamboula, cel mai 
mare mâncău din tot spitalul! 

- Nu Bamboula, dom'şoară, la mine Andrea! 
corectă sene- galezul, făcând să-i scânteieze albul 
sclipitor al dinţilor. Dacă spui la mine tot aşa, eu 
ciup la tine undeva! 

Tânăra izbucni în râs: 

- Doar ştii ce ţi-am spus ieri! Dacă nu te 
astâmperi, am să-i cer adjutantului Lembron să te 
taie de la masă! 

Amenințarea n-a avut însă darul să-l 
impresioneze pe negru din cale-afară, pentru că 
urmă, adresându-se direct lui Sanplon: 

- Dacă tu şmecher, camarade, tu faci febră şi la 
tine dom'şoara mângâi mult în cap! Bun lucru! 

Sanplon ridică degetul gros în sus, arătând că 
s-a prins. Tânăra infirmieră îi mai aranjă o dată 
cearşaful, spunând: 

- Nu te lua după el, în caz de febră ai parte deo 
groază de tratamente care n-au nimic de-a face cu 
mângâiatul! Acum, stai cuminte, doctorul o să 
treacă dintr-un moment în altul. Eu trebuie să plec. 
Vin mai încolo să-ţi aduc o ceaşcă de supă. 

Şi dispăru în celălalt capăt al salonului, de unde 
un glas de stentor bubuia: 

- Plosca, fir-ar să fie, că mă piş în pat! 


69 


La P.C.-ul de la Tan-Phuoc, Bollin îl asculta pe 
Phuc tra- ducându-i şi comentându-i documentele 
aduse de Aumard: 

- Am putea realiza o captură din cele mai 
interesante, spunea sublocotenentul. Dispunem de 
lista principalilor informatori vietnamezi din regiune. 
Va trebui însă procedat cu maximum de rapiditate, 
înainte ca ei să fie preveniţi şi să dispară. Pe ăştia 
din zona noastră îi putem sălta chiar acum. Cât 
priveşte pe cei din Tudaumont şi Phan-Tiet, voi 
preveni de urgenţă Saigonul. Imediat ce pun la 
punct lista care vă interesează, fac un salt până la 
Cartierul general! Dacă ne iese pasienţa, aşa cum 
sper, face tot aurul din lume! După această 
aruncătură de năvod, n-o să le fie uşor gagiilor din 
faţă să-şi revină prea repede! 

Nu fără surprindere, căpitanul remarcă în 
privirea subalternului său o scăpărare de ferocitate. 
Care să fie motivele acestei uri ce răzbătea din 
toate cuvintele lui? 

- Nu s-ar zice că-i iubeşti prea mult. Totuşi, sunt 
compatrioţii dumitale. 

Phuc îi aruncă o lungă căutătură, îşi trecu 
palma peste ochi şi răspunse pe un ton glacial: 

- l-aş mai putea oare considera ca fiindu-mi 
compatrioți? Nu că aş dezaproba dorinţa unui popor 
de a fi stăpânul propriului său destin, dar politica e 
una, iar barbaria e alta! Oamenii Biet-Minh-ului au 
masacrat-o pe soţia mea şi pe fratele meu cel mic 
pentru unicul motiv că eram inspector de poliţie în 
slujba voastră. Jur însă că, până atunci, mă 
ocupasem doar de problemele ordinii publice. 
Superiorii mei vă pot certifica în ce fel m-am 


70 


comportat în timpul ocupaţiei japoneze. Unii din 
ticăloşii ăştia îmi datorează viaţa! Acum, însă, îi 
urăsc şi o să-i urmăresc până-n fundul iadului. Voi, 
francezii, puteţi lupta fără să urâţi, e meseria 
voastră de ostaşi, dar nu vă doresc, domnule 
căpitan, să ajungeţi să vă puneţi întrebări în faţa 
rămăşiţelor  schingiuite ale unuia din oamenii 
dunmeavoastră! In ceea ce mă priveşte, am hotărât 
să extermin toate năpârcile astea, prin orice 
mijloace, chiar şi cele mai abjecte! 

Bollin nu-i răspunse. Nu se considera îndreptăţit 
să-l judece pe acest om al cărui suflet murise o dată 
cu ai săi şi care, în prezent, nu mai era mânat decât 
de setea de răzbunare. Tăcut, rămase să-l privească 
pe vietnamezul care se reapucase de lucru, 
traducând documentele care priveau domeniul său 
de activitate. 

Thieu-Ba, hoc-toc (frizer) la Nin-Binh, isprăvi, 
meticulos, bărbieritul clientului, apoi se îndreptă 
fără grabă spre uşa dughenei sale ca să aprecieze 
valoarea coloanei franceze, ale căror motoare se 
auzeau duduind. 

Deci, îşi spuse el, se hotărâseră să ocupe 
târguşorul. Dar - asta o ştia tot el - nu aveau 
suficiente efective ca să controleze temeinic 
întreaga regiune şi, ca atare, vor trebui să se 
limiteze la o serie de raiduri fulger care - şi asta o 
ştia prea bine - nimereau mereu în gol. Şi atunci, ce 
sens avea această desfăşurare de forţe? Să fie doar 
o operaţiune de control? Nu era cazul să-şi facă prea 
mari griji: o dată actele verificate, francezii vor pleca 
aşa cum au şi venit. 


71 


Totuşi, îşi zise că-i mai prudent să rămână 
ascuns în dosul perdelei zornăitoare din bucățele de 
bambus care astupa intrarea şi să observe de acolo 
ce se întâmplă. Vehiculele - un jeep, două camioane 
pline cu soldaţi şi un blindat - veniră dinspre uliţa 
principală şi se aliniară în piaţa unde era şi biserica. 
Soldaţii săriră din camioane şi se răspândiră prin 
târg în mici grupe de doi-trei. 

Reveni la scaunul lui, în care se şi instalase un 
alt client şi, deci, tocmai se pregătea să se reapuce 
de treabă, când doi soldaţi, cu pistoalele-mitralieră 
în mână, pătrunseră brusc în prăvălie. 

- Thieu-Ba, tu eşti? întrebă unul dintre ei. 

- Chiar eu. Ce doresc domnii? 

Lăuntric, surâse batjocoritor văzând 
surprinderea celor doi militari în faţa impecabilei 
sale franceze. 

- Pe tine te dorim! Hai, treci înainte şi să nu faci 
pe nebunul, că te transformăm în strecurătoare! 

Frizerul păli. Adevărul îi apăru în toată 
goliciunea lui, tăindu-i picioarele. Fusese trădat, şi 
acum veniseră să-l aresteze. Cine putuse s-o facă? îl 
apucă un tremur nervos, răpindu-i orice dorinţă de a 
rezista. 

- Maulenl se stropşi la el unul dintre soldaţi, 
împungându-l în şale cu ţeava armei. 

Maşinal, îşi încrucişă mâinile la ceafă şi, fără să 
scoată un cuvânt, se îndreptă spre piaţa unde alji 
câţiva civili fuseseră de acum adunaţi şi se aflau sub 
pază. li recunoscu pe toţi. Toţi erau membri ai 
organizaţiei locale Viet-Minh. Lipsea unul singur. Un 
negustor chinez, căruia i se zicea Gnoc, dar al cărui 


72 


nume adevărat nu-l cunoştea nimeni. Mai mult ca 
sigur, el era trădătorul! 

Cei care-l escortau îi dădură brânci spre grupul 
concetăţenilor săi; se lăsă pe vine alături de ei şi-i 
cercetă cu o privire furişă. Erau, cu toţii, livizi la faţă, 
dar nici unul nu scotea o vorbă, părând să-i ignore 
pe ceilalţi. Un sunet de voci îl făcu să ciulească 
urechea, dar nu izbuti să înţeleagă nimic din 
discuţia pe care comandantul de car o purta prin 
staţie cu un interlocutor invizibil. 

Vehiculul se zmuci şi demară, în mugetul 
motorului şi sub o grindină de pietricele împroşcate 
de şenile, îndreptându-se în direcţia vechiului pod 
suspendat, pe care japonezii întâi îl distruseseră, 
apoi îl cârpiseră. 

Blindatul dispăru dincolo de malul înalt al 
fluviului. 

De unde se afla, Thieu nu putea să vadă mare 
lucru, şi tocmai se întreba ce caută acolo tancul, 
când răpăitul prelungit al mitralierei grele din turelă 
îl făcu să tresară. După câteva minute, tancul 
revenea şi-şi ocupă vechea poziţie. Din turelă, 
comandantul de car glumea cu cei trei pistolari, în 
picioare pe placa blindată din spate: 

- Aţi văzut cum i-am ras? N-au apucat bine să 
se desprindă de mal şi i-am şi expediat la fund! 

- Pe cine l-aţi avut în colimator? întrebă 
locotenentul Maxime, sosit în fugă. 

- Pe chinez. Ajunsese aproape de mijlocul 
fluviului. Dacă nu era unul din pescari să dea 
alarma, scăpa fain-frumos! 

- Dacă a fost el, înseamnă că razia s-a terminat: 
ne-am făcut „plinul", urmează doar să-i îmbarcăm. 


73 


Prizonierii au fost urcați în unul din camioane şi 
coloana se urni, făcând cale-ntoarsă sub privirile 
uluite ale locuitorilor care, în marea lor majoritate, 
nu pricepuseră nimic din ce se întâmplă. 

Mental, Thieu îşi ceru iertare de la Gnoc pentru 
că îl bănuise de trădare, spunându-şi totodată că 
acum el, Gnoc, e cel mai liniştit dintre toţi. 

Pe la orele 15, după o prelungită şedere, în plin 
soare, în curtea  cantonamentului, prizonierii, 
împreună cu o duzină de alţi suspecți arestaţi la 
Tan-Phuoc şi La-Thieu, au fost suiţi într-un alt 
camion, a cărui prelată era dublată de o plasă din 
sârmă groasă. Escortaţi de o maşină blindată şi de 
un transportor cu vreo douăzeci de soldaţi în el, 
luară cu toţii drumul Saigonului. 

Sartout era furios. Trecuseră mai bine de zece 
minute de când aştepta la uşa unicului closet din 
cantonament, iar cel care-l ocupa nici măcar nu 
catadicsea să răspundă la apelurile sale stăruitoare. 

Nemaiputând să rabde la nesfârşit, expedie o 
ultimă înjurătură nesimţitului dinăuntru şi porni în 
galop spre fundul parcului, unde nu se putea să nu 
găsească un tufiş primitor. 

Trecând ca un bolid prin faţa cazematei în care 
sergentul Bartomel asigura primul schimb al gărzii 
de noapte (era ora 20), îi strigă din fugă: 

- Să nu faci pe tâmpitul, sunt eu, Sartout, mă 
duc mai încolo să mă uşurez! 

- Să nu mergi prea departe, majurule, dacă ţii la 
boaşele talc! 

- Nu-ţi face tu griji, le am bine prinse! 

In sinea sa, îşi spuse: „Ba o să mă duc ceva mai 
departe, să nu se adune muştele". 


74 


Parcurse încă vreo zece metri, îşi desfăcu 
pantalonii şi se lăsă pe vine cu un oftat de 
mulţumire. 

Aproape imediat, simţi gheaţa unei lame 
înfigându-i-se în spinare şi se prăbuşi, aşa cum era, 
cu faţa în iarbă, scoțând un țipăt cumplit. 

Bertomel auzi ţipătul şi pricepu imediat despre 
ce este vorba. Trase un foc în aer ca să dea alarma 
şi, fără să ezite, se repezi în direcţia în care 
dispăruse adjutantul. II descoperi, horcăind, întins 
pe burtă, cu pantalonii lăsaţi în vine şi cu mânerul 
de os al unui pumnal ieşindu-i de sub omoplatul 
stâng. Smulgând lama din rană, înşfăcă trupul de 
subsuori şi porni să-l tragă spre vilă, urlând: 

- La mine! L-au compostat pe adjutant! Auzind 
cele întâmplate, glumeţul care trăsese zăvorul 
closetului, vârându-şi mâna prin inimioara decupată 
în uşă, se jură în taină că niciodată, dar niciodată, 
n-o să mai repete bancul ăsta tâmpit. 

Sartout nu murise, dar starea lui era jalnică. 

In aceeaşi noapte, revenind de la malul 
fluviului, unde, împreună cu câţiva prieteni, aşezase 
câteva vârşe, tânărul Nguyen Vinh a fost desul de 
surprins văzând un strop de lumină filtrând printre 
jaluzelele de la odaia lui taică-su. Surprins şi sâcâit 
în acelaşi timp, deoarece ştia că dacă bătrânul nu 
adormise şi-i observase lipsa, îl aştepta o 
muştruluială în toată regula; se temea de taică-su 
nu pentru că acesta l-ar fi brutalizat, ci pentru că 
dojenile erau, uneori, mai usturătoare decât o 
pereche cinstită de palme. 

Totodată îşi aminti cu emoție scena de aseară, 
când ofiţerii francezi veniseră să-l felicite pentru 


75 


curajoasa lui acţiune. Ar fi preferat să nu se afle 
nimic,  aşteptându-se la o săpuneală pentru 
escapada sa nocturnă, dar bătrânul său tată nu-l 
dojenise, ba chiar îl mângâiase pe obraji, privindu-l 
cu gravitate. Îşi jurase atunci să n-o mai şteargă 
noaptea de-acasă, dar ispita fusese prea mare: erau 
atât de captivante partidele astea de pescuit pe clar 
de lună! 

Mai exista o speranţă: dacă uşa cea mică 
dinspre verandă nu era încuiată, însemna că 
taică-su nu bănuia nimic. În cazul icesta se putea 
furişa în cămăruţa lui şi totul în ordine. 

Ura! norocul îi surâdea. Uşiţa era întredeschisă. 
Se strecură înăuntru, o închise cu grijă şi, în vârful 
picioarelor, o porni pe coridor. 

Fascicolul brutal al unei lanterne îl orbi, cineva îi 
răsuci mâinile la spate şi lama unui cuţit proptită în 
beregată stopă strigătul gata să izbucnească. Cei 
doi bărbaţi care-l înşfăcaseră îi porunciră sec să tacă 
din gură şi-l îmbrânciră spre odaia tatălui, a cărei 
uşă o deschiseră dând-o de perete. Un ghiont 
zdravăn îl expedie pe duşumea. Sărind în picioare 
ca o pisică, dădu să se repeadă spre o fereastră, cu 
intenţia de a sări. 

Se opri imediat, paralizat de groază. Lângă 
fereastră, la picioarele lui, scăldat într-o băltoacă de 
sânge, zăcea trupul decapitat al bătrânului său tată. 
Ţeasta, cu părul coliliu, se rostogolise cam la un 
metru şi rânjea de pe scândurile podelei. 

Din gâtlejul adolescentului nu răzbi nici un 
sunet. Tetanizat, se holba la imaginea asta de 
coşmar. 


76 


Mâini brutale îl siliră să îngenuncheze. Se 
supuse, anihilat, cu toate reflexele blocate. Intreaga 
deznădejde a lumii îl cuprinsese, i se aşeza pe creier 
într-o pâcM a nebuniei. Lama % scânteietoare a unui 
uriaş cuţit de tăiat trestie se ridică deasupra cefei 
lui, şuieră despicând aerul şi corpul băiatului se 
prăvăli, cu braţele în cruce. Ca într-un sinistru joc de 
biliard, capul cel tânăr se rostogoli şi se ciocni de cel 
al bătrânului. 

Lumina se stinse. 

Nopțile Cochinchinei aparţineau ucigaşilor ce-şi 
spuneau patrioţi. 


CAPITOLUL VI 

Instalat pe marginea patului, Le Guen îi făcea 
lui Sanplon „raportul“: 

- Am văzut-o pe Sem şi i-am înmânat scrisorica 
ta. Pocnea de fericire, mai ales după ce a văzut şi 
permisiunea doctorului! Mâine va cere zi liberă şi va 
fi aici pe la orele 15. 

- Perfect. Ai dat pe la bază ca să vezi dacă au 
revenit şi băieţii? 

- Da, dar mi-a trebuit ceva timp să-i găsesc. N- 
au revenit decât ieri-dimineaţă. Au părăsit şcoala şi 
au fost cazaţi într-o fostă sală de cinema. Numai că 
acolo stau şi paraşutiştii, aşa că ai noştri au fost 
nevoiţi să se instaleze la balcon! O adevărată 
halima! Saltele şi saci de dormit unde vrei şi unde 
nu vrei. Ah! Bollin mi-a spus c-o să vină să te vadă 
de îndată ce va fi niţel mai liber. 

- Sartout, cum se simte? Ai putut să-l vezi? 

- Încă nu poate vorbi, zace într-o rezervă a 
spialului. Am stat de vorbă cu asistenta şi mi-a spus 


77 


că a revenit de departe. Lama pumnalului a trecut la 
un fir de păr de inimă. Sărmanul saşiu nu se va 
putea întoarce la comando înainte de multă vreme; 
după o chestie ca asta, îl vor expedia, cu singuranţă, 
în Franţa...! Ah, nu ţi-am spus că Gouraux a luat o 
leapşă azi-dimineaţă! Gagiul a vrut să dea o raită 
prin oraş şi s-a ascuns într-un-camion care pleca 
după aprovizionare. Îţi dai seama şi tu, cu moaca 
înfăşurată în pansamente, n-a ajuns prea departe; 
l-a găbijit o patrulă şi l-a adus înapoi. A încasat o 
săpuneală zdravănă, iar acum e supravegheat 
precum laptele să nu dea în foc! 

- Da' tu, tu când ieşi? 

- O să aflu imediat după vizita doctorului. Cred 
că mâine, ori poimâine. Dar-ar Dumnezeu cât mai 
repede, m-am săturat de spital! Nu c-ar fi rău, da' 
mă plictisesc de moarte! 

- Băftosule! Eu, unul, mai am vreo două-trei 
săptămâni! Dacă ajungi în oraş, adu-mi şi mie nişte 
bere australiană, asta de la cantină e pipi sadea! 

Apariţia unui sanitar puse capăt flecărelii. 
Bretonul fu expediat fără menajamente: 

- Valea, tinere! degajează pârtia, trebuie să-i 
schimb pansamentele amicului tău! 

De la nefericita aventură de la Nin-Binh au şi 
trecut opt zile. Sergentul tânjea. N-avea încă voie să 
se scoale din pat, şi unica sa distracţie erau 
partidele de cărţi cu alţi răniţi care veneau la el. 
Vecinul său, Andrea, amputat de un picior, fusese 
evacuat în urmă cu trei zile pe o navă-spital. Nu 
păruse afectat din cale-afară, visând de pe acum la 
proteza care-i fusese promisă şi la şederea la 


78 


Val-de-Grace, unde diverse „dom'şoare" vor veni 
să-i ţină de urât şi să-l corcolească. 

Sanplon, de îndată ce şi-a mai venit în fire, s-a 
gândit imediat la Sem. De ce, fiind atât de aproape, 
nu venise să-l vadă? l-a vorbit, mai întâi, tinerei 
asistente medicale, apoi l-a întrebat şi pe doctor. 
Regulamentul de ordine interioară al spitalului era 
categoric: nici un civil în saloane! A fost nevoit să se 
limiteze la lungile epistole pe care le expedia tinerei 
prin intermediul celor care căpătau învoiri în oraş; 
bineînţeles, era răsplătit cu tot atâtea tandre 
răspunsuri ce-i parveneau pe aceeaşi cale. Dar, 
oricât de dulci şi de pasionale erau aceste scrisori, 
cum puteau înlocui ele o prezenţă vie, autentică? 

Până la urmă, insistenţele lui au răzbit prin zidul 
interdicţiilor şi chiar în acea dimineaţă medicul de 
salon i-a înmânat un permis semnat de însuşi 
comandantul spitalului, prin care i se îngăduia lui 
Sem să vină de două' ori pe săptămână. Lui Le Guen 
i-a revenit favoarea să aducă fericitul mesaj. Inutil 
să mai precizăm ce culmi atinsese nerăbdarea ser- 
gentului! 

Imediat după ce schimbatul pansamentelor a 
fost încheiat, se aşeză pe marginea patului, lăsând 
picioarele să-i atârne în jos. Un adjutant de spahii, 
cu braţul stâng în eşarfă, veni să-l invite la o partidă 
de dame. 

- Facem una? 

- Cum doreşti. 

Au jucat aşa, mai bine de o oră. Sanplon era 
într-o mână nebună, ceea ce l-a făcut pe spahiu să 
exclame furios: 


79 


- Mira-m-aş să nu fi încornorat mai ceva ca un 
tap! 

- Uite că n-ai nimerit-o deloc! interveni Le 
Guen, care tocmai intrase, cărând cu el cinci sticle 
de bere australiană, are o gagică trăsnet care abia 
aşteaptă să-i pice în braţe! N-aş zice că-i şi cazul 
tău! 

- Ce ştii tu? 

- Ce să ştiu? E suficient să-ţi văd mutra ca 
să-mi dau seama că n-ai nici o şansă să-ţi pice vreo 
congai!? la aşternut! 

Adevărul e că adjutantul n-avea nimic dintr-un 
Adonis, iar sarcastica remarcă a lui Le Guen l-a făcut 
imediat să arate ca o sfeclă coaptă. Samplon s-a 
grăbit să potolească spiritele, propunând atacarea 
imediată a sticlelor cu bere. 


12— Alarmă! Toată lumea, galop, în ţinută de luptă! 

Maxime se vânzolea ca un apucat, zgâlţâindu-i pe mocăiţi. 
Oamenii bombăneau, dar se echipau în viteză. 

— Arde pe undeva? sări cu gura Bertomel. Zbieri de parcă- 
ai fi opărit! 

— Leagă căţeaua! Plecăm în cinci minute! 

— Unde ne mai ducem? Suntem în refacere, sau ce mama 
dracului? 

— Nici o refacere! Cho-Moi a fost atacat şi postul de la pod 
a căzut! E groasă rău de tot, pesemne e o bandă întreagă! 

— Toată lumea în curte! urlă Bollin, care sosise în goană. 
Terminaţi echiparea în camioane. Nu uitaţi grenadele cu 
fosfor! 

Busculadă pe scările cinematografului. Mulţi dintre băieţi 
n-aveau pe ei decât un şort şi un tricou. în sala de jos, 
paraşutiştii se dădeau şi ei de ceasul morţii. 

Două maşini blindate şi un car de asalt trecură duduind, 
îndreptându-se cu toată viteza spre Giadinh şi Cho-Moi. 

De-a lungul trotuarului, camioanele se aliniau, la început 
cinci, apoi şase, pe urmă şapte. 


Le Guen, pe care tactul şi diplomaţia nu-l prea 
dădeau afară din casă, sări la alt subiect: 

- În coteţul de-alături au adus trei noi răniţi. Doi 
băieţi din Legiunea Străină şi un pifan din Divizia a 
9-a infanterie colonială. Au încasat o grenadă în 
apropierea gării. Unul a zbârcit-o rău de tot, i-au 
făcut zob „podoabele", ăsta a încheiat definitiv 
capitolul „plesnete". Se pare că şi doi civili au dat 
ortul popii. „Gălbejitul" care a făcut-o a încercat s-o 
întindă pe bicicletă, da' l-a făcut ciur unul din Poliţia 
militară. 

Accesul de furie al spahiului fiind domolit o dată 
cu setea care-l bântuia, cei trei s-au apucat să 
flecărească de una şi de alta, când îi salon şi-au 
făcut apariţia doi infirmieri, apucân- du-se să 
aranjeze patul lăsat vacant de Andrea. 

- Îmi vine un vecin? se interesă Sanplon. 

- Da, un puşcaş marin care tocmai s-a ales cu 
un glonte în spate îh cartierul Foch... Acum, e pe 
masa de operaţie. 

Încă unul! Aşa se scurgea viaţa la Saigon şi în 
suburbiile lui. Grenade care explodau la întâmplare, 
ucigând sau rănind, deopotrivă şi fără distincţie, 
militari şi civili; soldaţi răzleţiţi lichidaţi; o frenetică 
activitate a elementelor teroriste, vizând să macine 
nervii celor din Corpul expediționar. Beneficiind, de 
cele mai multe ori, de pasivitatea complice a 
populaţiei autohtone, autorii atentatelor scăpau, 
nouă din zece, de zelul serviciilor de securitate. 

Militarii şi slujbaşii europeni nu mai ieşeau 
decât înarmaţi, dar şi aşa era riscant să se 
aventureze în anumite cartiere îndată după lăsarea 
întunericului. Chiar şi patrulele motorizate care 


81 


cadrilau împrejurimile oraşului erau, nu o dată, 
întâmpinate cu focuri de armă şi grenade. 

Spitalul de campanie 415, instalat chiar în 
centralul cartier Cholon, se transforma, după apusul 
soarelui, într-o fortăreață înconjurată de un univers 
ostil şi plin de primejdii ascunse. Orăşelul chinezesc, 
furnicar zgomotos şi trepidant în tot cursul zilei, 
devenea noaptea proprietatea absolută a ucigaşilor 
în căutarea unei prăzi şi a haitelor de câini 
vagabonzi. Canalul care-l străbătea, înţesat de o 
puzderie de ambarcaţiuni de toate soiurile şi toate 
dimensiunile, vieţuite de o populaţie lacustră şi 
mizerabilă, se prefăcea într-o junglă în care 
patrulele nu îndrăzneau să pătrundă decât cu 
fereală şi cu degetul pe trăgaci. 

Vuietul bătăliei se auzea acum bine. Rafale 
lungi de arme automate, punctate de bubuiturile 
aruncătoarelor şi de clănţănitul furibund a! tunurilor 
cu tragere rapidă. Văpăile roşiatice ale incendiilor 
iluminau orizontul. Intr-adevăr, treaba părea seriosă 
de tot. 

Alte trei blindate duduiră pe şosea, urmate de 
două ambulanţe. 

Incărcate, camioanele o luară din loc. Un jeep, 
apărut ca prin farmec, trecu în capul coloanei. La 
bordul lui, un maior de paraşutişti îi strigă, în 
trecere, lui Bollin: 

- Maior Stephane!... La prima oprire, veniţi după 

ordine! 
g La ieşirea din oraş, domnea o agitație frenetică. 
In ciuda interdicției de circulaţie, o mulţime de civili 
se bulucea în stradă, privind cu îngrijorare orizontul 
învăpăiat. 


82 


În camioane, soldaţii tăceau, introducând 
nervoşi încărcătoarele în lăcaşurile lor şi agăţând de 
centiroane grenadele. 

Pă măsură ce se apropiau, tunetul luptei se 
preciza, ba începură să şuiere prin aer gloanţe 
rătăcite; licurici ucigaşi, trasoarele brăzdau noaptea. 

Coloana a stopat cam la un kilometru de 
intersecţia de la Cho-Moi. Bollin şi locotenentul care 
comanda paraşutiştii porniră în goană spre jeep-ul 
de comandament al maiorului Stephane, care le 
indică direcţiile respective de atac. Comandoul lui 
Bollin primi misiunea să reocupe postul de la pod. 
Va avea ca sprijin două din tancuri. Bollin îşi adună 
oamenii şi le transmise ordinele. 

- Nasol, dar nu imposibil, băieţi! Va trebui să 
recuperăm „puntea suspinelor'! Maxime şi Lefevre 
atacă tăind direct prin orezării. Atenţie sporită, 
afurisita asta de lună luminează ca o căpiată! 
Aumard, tu te strecori pe lângă şirul de magherniţe 
din dreapta şi ieşi în şosea ca să faci jonţiunea cu 
blindatele de pe şosea. Dacă dai peste trăgători 
izolaţi, nu te apuca să-i cauţi de pureci, arde-i cu 
tunul! 

Comandoul s-a pus în mişcare prin flanc câte 
unul până la scuarul de unde pornea drumul spre 
orezării. Pe şosea, la vreo cincizeci de metri mai 
încolo, un automobil blindat sfârşea să ardă, 
degajând nori groşi de fum. Atârnând cu jumătate 
de corp afară din turelă, unul din servanţi, deja 
carbonizat, rânjea cu albul rămas intact al dinţilor. În 
stânga vehicolului, patru cadavre, probabil japonezi, 
zăceau pe marginea drumului. La capătul acestuia, 
flăcările mistuiau ce mai rămăsese din magherniţele 


83 


localnicilor. Urlete indistincte se amestecau cu 
rafalele de arme automate. 

Paraşutiştii trecură în goană îndreptându-se 
spre intersecţia unde postul principal era supus unui 
atac înverşunat. O rafală de mitralieră mătură 
şoseaua, obligându-i pe ostaşi să se trântească la 
pământ. Oamenii lui Bollin, care apucaseră să 
bifurce spre dreapta, se găseau însă deja la 
adăpostul căsuţelor din paiantă care mărgineau 
orezăriile. 

Grupele lui Maxime şi Lefevre, după ce 
traversaseră o serie de curţi şi ţarcuri, în care porci 
şi diverse orătănii se ascunseseră care pe unde 
putuseră, se  angajaseră acum pe  diguleţele 
separate între ele prin intervale de cincizeci-şaizeci 
de metri. Aumard cu ai săi continuau înaintarea prin 
jalnica adunătură de magherniţe, din cocioabă în 
cocioabă şi din copac în copac. 

Nu s-a manifestat nici un trăgător inamic, astfel 
încât plutonul a putut atinge fără probleme şoseaua 
care ducea spre pod. Printr-o manevră perfect 
sincronizată, cele două blindate care urmau să 
sprijine atacul au apărut în acelaşi timp. Din turela 
primului, un sublocotenent a strigat: 

- Adăpostiţi-vă în spatele nostru! Acuşi-acuşi o 
să înceapă să ne împroaşte! Atenţie să nu se 
găsească vreun naşparliu de-al lor care să ne ardă 
cu niscaiva grenade! 

Tăind-o peste diguleţe, Maxime şi Lefevre nu 
mai erau decât la şapte-opt sute de metri de fluviu, 
când inamicul a început să-şi arate colții. A debutat 
cu foc de puşcă-mitralieră, destul de violent dar, din 
fericire, imprecis. Ostaşii comandoului au izbutit să 


84 


parcurgă fără pierderi scurta distanţă care-i separa 
de o plantație de portocali, unde, la adăpostul 
arborilor, şi-au mai tras niţel sufletul. Graţie clarului 
de lună, Bollin distingea oarecum exact obiectivul 
încredinţat. 

Căsuţe de cărămidă cu acoperişuri din tablă 
ondulată, apoi cazemata, care părea destul de 
serios avariată. Se vedeau, fugitiv, şi siluete neclare, 
agitându-se să ranforseze, probabil, punctele mai 
grav atinse. Dincolo de pod, pe malul opus, ceva 
ardea, dar nu se putea spune precis ce anume. 

- Cucii se instalează în noul lor cuib, mârâi 
căpitanul. Pesemne i-au măcelărit pe toţi apărătorii! 
Mă întreb cum au izbutit să-i ia aşa, ca din oală? Nu 
văd nici tunul instalat de marinari la intrarea pe 
pod! 

- Ce facem? întrebă Maxime. Aşteptăm 
tancurile? 

- Încercăm să atingem rambleul ăla de pietriş 
care-i la vreo două sute de metri de noi. De acolo, îi 
buimăcim cu foc de aruncătoare, iar când apar 
blindatele, sărim pe ei! Sper că, în felul ăsta, n-o să 
fie din cale-afară de dur. 

- Pornesc eu primul, iar Lefevre mă acoperă. O 
dată ajuns, îi ţin cu nasul la pământ până sosiți şi 
voi. 

Focul inamic, care se oprise în momentul în 
care atacatorii dispăruseră printre portocalii 
plantaţiei, reîncepu imediat ce oamenii comandoului 
se năpustiră, în teren descoperit, spre obiectivul lor. 
Lefevre ripostă fulgerător cu un tir dens şi precis 
care-i sili pe rebeli să-şi caute rapid adăpost. 


85 


Ajuns fără probleme la taluzul de pietriş, 
Maxime puse în baterie toate puştile-mitralieră de 
care dispunea, ca, sub protecţia lor, rambleul să 
poată Fi atins şi de către ceilalţi camarazi. 

Micul mortier de 60 mm, instalat la repezeală, 
expedie un proiectil de reglaj - puţin prea scurt - dar 
următorul explodă chiar în centrul postului, făcând 
acoperişul unei cabane să zboare într-o jerbă de 
flăcări. 

- La mare fix! aprobă Bollin. N-o slăbiţi, ţineţi-o 
tot aşa! 

Cele optsprezece mine părăsiră ţeava într-un 
timp record. 

Exploziile lor se succedau într-un ritm infernal. 
Cărămizi sfărâmate, bucăţi de tablă smulse, 
fragmente de fontă ale proiectilelor propriu-zise, 
totul se transformase în schije uzigaşe, împroşcate 
în vârtejuri mortale. 

Perfect sincronizate ca minutaj, tancurile sosiră 
exact la timp ca să preia cu teribilele obuze ale 
tunurilor lor de 76 mm ştafeta micului mortier. 
Postul, sau ce mai rămăsese din el, deveni un 
vulcan în plină erupție. Apoi, mastodonţii de oţel, 
înlocuind obuzele cu urzeala de foc a mitralierelor 
grele, se urniră încetişor în direcţia postului lor 
protector. 

Inamicul înceră să riposteze, slab şi sporadic. 
Atacul cu armamentul greu fusese teribil, 
supraviețuitorii îşi reveneau - probabil - abia în fire. 

- După mine! răcni Bollin, ţâşnind înainte. Şo pe 
ei cât mai există! 

Cei două sute de metri au fost parcurşi în galop, 
asaltatorii nefiind întâmpinați decât cu câteva rare 


86 


focuri. O primă grenadă cu fosfor ilumină noaptea cu 
văpaia ei de iad. 

Oprit la intrarea pe pod, primul tanc mai mătură 
o dată obiectivul cu focul întregului său armament 
de bord, şi cu asta totul se încheie! 

Oamenii comandoului pătrunseră pe un teren al 
dezvastării şi al morţii. 

Nu mai rămăsese nimic în picioare. Mirosul 
iritant al corditei şi duhoarea cărnii arse pluteau în 
văzduh, făcând aerul aproape iresprabil. Peste tot, 
leşuri omeneşti, mai mult sau mai puţin sfârtecate. 
Din păcate, nu numai cele ale rebelilor. Dincolo de 
retranşamente, chiar pe malul fluviului - pesemne 
intenţionaseră să sară în apele mâloase - se aliniau 
douăsprezece trupuri de puşcaşi marini, surprinşi şi 
ucişi aproape cu toţii cu armă albă, dar nepurtând 
urme de mutilări. 

Uitându-se gânditor la ei, Bollin se căznea să 
priceapă cum izbutise inamicul să le vină atât de 
lesne de hac unor ostaşi care erau departe de a fi 
nişte muhaiele şi care primiseră de mult botezul 
focului. Cine ştia ce drăcească viclenie era răspunsul 
la această întrebare! 

Fără să mai piard timp, oamenii comandoului se 
apucară să dreagă ce se mai putea drege din 
sistemul defensiv al postului şi să degajeze 
cazematele năruite ca să-şi poată instala arma- 
mentul lor automat. Cadavrele găsite au fost târâte 
pe taluz. Douăzeci şi opt la număr, unele trebuiau să 
fie transportate în „piese detaşabile", folosindu-se 
foile de cort. Bollin se îndreptă spre pod. Voia să 
cunoască sursa incendiului care continua la capătul 


87 


opus al lucrării. Ceaţa, din ce în ce mai deasă, nu 
îngăduia să se vadă mare lucru. 

- Fă o recuoaştere până'acolo, ordonă el 
comandantului de car, care încerca şi el să-şi dea 
seama despre ce ar putea fi vorba. 

Dintr-o săritură suplă, căpitanul îşi făcu vânt pe 
blindaj. Tancul se puse în mişcare şi traversă podul. 
Pâcla făcând cu neputinţă evaluarea exactă a 
distanțelor, abia ajunşi la vreo treizeci de metri pe 
malul opus, s-au putut lămuri că era vorba de 
carcasa unui camion GMC ce sfârşea prin a se 
consuma; nici urmă de cei care-l ocupaseră, nici 
printre resturile  vehicolului, nici în imediata 
vecinătate. 

- Doar nu s-au evaporat! mârâi Bollin. 

- Ori au fost măcelăriți, ori atacanţii vietnamezi 
i-au târât în cine ştie ce bârlog de-al lor. 

- Mira-m-aş! Dacă i-ar fi căsăpit, nu-şi mai 
dădeau osteneala să camufleze cadavrele. Prea 
erau grăbiţi să pună mâna pe post şi nu le-ar fi ars 
să se ocupe de nişte mortăciuni! 

Dilema lor a fost curmată de un glas venit de 
undeva din ceaţă: __ 

- Încoace, camarazi! Veniţi să mă salvaţi! 

- Urcaţi rapid în turelă, domnule căpitan, ceru 
comandantul de car, s-ar putea să fie o capcană! 

- S-o crezi tu! Dacă voiau să ne curețe, o făceau 
până acum! Cine eşti, strigă ofiţerul în direcţia vocii. 

- Sunt de la Serviciul de aprovizionare! 
însoţitorul camionului distrus! Cred că am piciorul 
făcut zob şi mai sunt alţi doi răniţi, în stânga 
voastră, pe pantă... Grăbiţi-vă, mi-e că vietnamezii 
ar putea reveni!... 


88 


- Sosim! strigă Bollin, şi-i ordonă comandantului 
de car: comunică prin staţie să ne trimită ceva 
oameni, o să avem nevoie la căratul răniților. 

Urmat de cel din turelă, sări de pe blindaj şi se 
repezi în direcţia de unde venise glasul. Găsiră 
rănitul la vreo zece metri mai încolo, agăţat de 
rădăcinile de pe mal, căznindu-se să ajungă la 
şosea. İl săltară şi-l întinseră pe iarbă. 

- Rămâi pe loc, n-ai de ce să-ţi fie frică. Vin 
băieţii şi te culeg de aici. Unde-s ceilalţi? 

„ Chiar ceva mai la vale, printre bambuşi. N-am 
putut să-i ajut să urce. 

Ofiţerul şi tanchistul se lăsară să lunece pe 
panta taluzului şi descoperiră aproape imediat 
ascunzătoarea în care se ghe- muiseră două trupuri. 
Unul, plin de sânge şi noroi, era de nerecunoscut: 
avea obrazul spintecat de la tâmplă până la colţul 
gurii. Urechea dispăruse. Işi pierduse cunoştinţa, dar 
respira destul de regulat. 

Celălalt, aşa cum arătau epoleţii şi petliţele, era 
sergent-tan- chist. Inert, deşi nu apărea nici o rană 
vizibilă. Gemea încetişor. Bollin se aplecă peste el: 

- Unde te-au atins, băiate? 

- Şalele, răspunse, abia auzit, rănitul. Nu-i 
glonte. Am fost aruncat din ataşul motocicletei când 
s-a dat peste cap... Nu mă pot mişca şi mă doare 
peste tot... 

- Ce motocicletă? Unde-i? 

- Nu mai ştiu... La mal, sau în fluviu... Când am 
fost ejectat, a continuat să se rostogolească. 

- Erai singur? 

- Nu, dar Voirin, cel de la ghidare, a încasat un 
glonte în cap imediat după ce s-a pornit bâlciul. A 


89 


tras tare pe dreapta, şi atunci ne-am dat de-a 
berbeleacul. 

- Ai izbutit să te caţeri până aici, sau aici ai 
căzut? 

- Nu ştiu, c-am dat ochii peste cap... Poate că 
m-a ajutat însoţitorul camionului, văd că şoferul lui e 
alături... Dumnezeule, cât mă doare dacă încerc să 
mă mişc...! 

- Semn bun: dacă te doare înseamnă că n-ai 
coloana fracturată. Stai liniştit, o să vină băieţii să te 
ridice. 

- Grăbiţi-vă...! Dacă ăilalţi sar din nou la 
cafteală... 

- Fii pe pace, i-am potolit pentru o bună bucată 
de vreme! Acum stau şi-şi ling rănile. 

Intre timp, comandantul de car, care urcase 
până la şosea, a reapărut, urmat de Aumard şi de 
cinci din oamenii locotenentului. 

- Ai picat la ţanc! îi strigă căpitanul. la doi 
oameni cu tine şi vezi că ceva mai jos, la stânga, ar 
putea să fie o motocicletă cu ataş care s-a răsturnat. 
Noi ne ocupăm de răniţi. 

Operaţiunea s-a dovedit a nu fi prea 
lesnicioasă, mai ales când a fost vorba de 
sergentul-tanchist, acesta trebuind a fi cărat pe o 
brancardă improvizată din două scânduri, şi care 
urla de durere la fiecare zdnincinătură. În sfârşit, 
după un sfert de ceas de strădanii, cei trei 
supraviețuitori au fost instalaţi în interiorul postului, 
pe pături, sub un soi de streaşină improvizată. Bollin 
ceru prin radio o ambulanţă, iar până la venirea ei, 
profită de ocazie ca să-l chestioneze pe însoţitorul 
camionului în legătură cu cele întâmplate, în vreme 


90 


ce Bertomel îi pansa piciorul, care, din fericire, nu 
părea decât luxat la nivelul genunchiului. 

- Totul s-a petrecut atât de repede, încât, la 
început, n-am priceput nimic. Veneam de la Tan- 
Phuoc, unde transportasem provizii. N-am prea vrut 
să plecăm noaptea, dat fiind că aveam necazuri cu 
delcoul. Locotenentul nostru a insistat însă, dorind 
să ajungem la bază cât mai devreme, pentru că, a 
doua zi, dis-de-dimineaţă, urma să plecăm în convoi. 
Totul a fost în regulă până aici, când am auzit 
împuşcături, da' ne-am zis că marineii iarăşi văd 
fantome. Cum am ajuns însă pe pod, ne-am pomenit 
cu o rafală drept în parbriz! Am văzut motocicleta 
dându-se peste cap; atunci, am sărit din camion, 
l-am recuperat pe Pradeau, şoferul, care se târa pe 
şosea, şi ne-am rostogolit, amândoi, până aici; tot 
atunci, cred, mi-am demolat şi piciorul. După aia, 
l-am văzut pe sergentul motociclist proţăpit pe un 
tufiş şi l-am tras, cum am putut, printre bambuşi. 
Cel mai nasol a fost când au început să se 
încrucişeze focurile şi să se tragă din toate părţile... 
Abia când am auzit tunurile tancurilor mi-am dat 
seama că e groasă rău de tot!... Pradeau a fost atins 
rău? Eu, din cauza beznei, n-am putut vedea mare 
lucru... 

- Are obrazul despicat, dar asta n-o să-l pună cu 
mâinile pe piept! Cunoştinţa şi-a pierdut-o, cu 
siguranţă, când vă dădeaţi de-a berbeleacul pe 
pantă. De altfel, a început să mişte, ceea ce e semn 
bun. Te-ai ţinut tare, băiete, şi ăilalţi îţi sunt datori 
cu o lumânare şi un acatist! 

:- Nu ştiu dacă a fost o chestie de curaj, dom'le 
căpitan, da' parcă aveam aripi! 


91 


Aumard reveni, târând după sine corpul 
motociclistului. 

Omul fusese ucis pe loc de un glonte care 
intrase prin ochiul drept şi ieşise pulverizând baza 
craniului. 

- Motocicleta, poate fi recuperată? 

- Da, dar ar trebui trasă de un tractor. 

Apăru şi ambulanţa, urmată de două camioane 
transportând un pluton de infanterişti, însărcinaţi cu 
paza postului. Misiunea comandoului se încheiase. 
Atacul-surpriză al inamicului eşuase. La fel şi în 
cazul postului principal de la Cho-Moi. Vietnamezii 
pierduseră vreo cincizeci de-ai lor. Postul de la 
fabrica de zahăr rezistase cu succes, împiedicându-i 
pe atacatori să depăşească reţelele de sârmă 
ghimpată şi nepierzând decât un singur om. Turbaţi 
au fost puşcaşii marini din garnizoană, aflând de 
masacrarea camarazilor lor de la pod. Nu le-a rămas 
însă altceva de făcut decât să-şi adune tovarăşii, 
atât de inexplicabil căzuţi în capcană, şi să le 
transporte cadavrele în oraş. 

- La noi, nici o problemă, comentă Aumard, 
adresându-se lui Bollin. Bafta a fost de partea 
noastră! îţi dai seama, nici o pierdere serioasă în 
toată afacerea asta! 

- Meritul este al tancurilor. Fără ciocanul de foc 
al tunurilor lor, am fi fost nevoiţi să-i luăm pe 
„Jălbejiţi" la baionetă, şi asta nu s-ar fi lăsat fără 
dureri! 

- Mă rog! Să zicem că am avut parte deo 
„baftă blindată". În definitiv, face cât orice altă 
baftă! Până una alta, să nu aud cuvântul „repaus". 
Dacă toate vor Fi la fel, n-apucăm anul ăsta să 


92 


punem ceva osânză pe noi! Oricum, mâine revenim 
la hogeacurile noastre şi, cum debarcăm, cum dau o 
raită pe la „Continental' să-mi ofer cinci-şase 
coniacuri „specialitatea casei", la care te poftesc cu 
plăcere dacă-ţi dă inima ghes! 

- N-ar fi de refuzat. Nu uita însă că trebuie să-i 
vizităm şi pe răniții de la spitalul 415. Ard de 
nerăbdare să văd cum o duce amărâtul ăla de 
Sartout, căcăciosul dracului! 


CAPITOLUL VII 

em întinse cei doi piaştri ceruţi de proprietarul 
triciclu lui, un slăbănog numai piele şi os, care o 
adusese până la poarta spitalului. O clipă, rămase 
nemişcată pe marginea trotuarului, în îmbrânceala 
şi foiala mulţimii din jur. Cu privirea ridicată spre 
faţada impresionantei clădiri, căută să descopere 
printre militarii îngrămădiţi la ferestre chipul sergen- 
tului. 

Nu-l zări nicăieri şi se gândi, alarmată, că poate 
fusese rănit mai grav decât îi mărturisise în scrisori. 
Cu paşi şovăitori, adorabilă în taioraşul ei alb, se 
apropie de sentinela care se preumbla prin faţa 
intrării şi-i prezentă permisul. Sentinela, un marocan 
cât toate zilele, o cercetă din cap până-n picioare, 
după care declară zâmbind şi dezvclindu-şi un şir de 
dinţi neverosimil de albi în contrast cu pielea 
smeadă a obrazului: 

- Dom'şorică, asta hârtie nu treaba mea. Tu 
intri şi tu duci hărtia la sergent, la postul de gardă, 
uite, drept înainte. 

Urmându-i sfatul, fata ajunse la postul de 
gardă, unde-l găsi pe subofiţerul de serviciu 


93 


luptându-se victorios cu o gamelă plină de bunătăţi. 
După ce-şi şterse gura cu mâneca vestonului, 
acesta studie documentul şi, luând-o pe vizitatoare 
de braţ, o conduse până într-o vastă curte, înţesată 
de ambulanţe şi alte vehicule. 

- Sergent Sanplon, salonul numărul 3. Luaţi-o 
pe intrarea principală, aia din dreapta, urcați la 
primul etaj, cotiţi-o la stânga şi vedeţi că-i la capătul 
culoarului. Dar înainte de a intra, întrebaţi o 
infirmieră, sunt destule pe acolo, pentru că e ora 
pansamentelor şi riscaţi să nimeriţi peste trei-patru 
hăndrălăi în pielea goală. 

Ajunsă pe un palier gen verandă de unde 
porneau saloanele, dădu peste un grup de răniţi, 
întinşi în şezlonguri sau ocupați să joace cărţi. 
Apariţia i-a fost imediat salutată cu fluierături 
admirative, însoţite de comentarii, mai mult sau mai 
puţin îndrăzneţe, în legătură cu anatomia ei, 
făcând-o să roşească până-n vârful urechilor. 

Nimeri, în sfârşit, salonul numărul 3, dar nu 
îndrăzni să intre, căutând cu ochii o infirmieră, când 
simţi că cineva o apucă delicat de încheietura 
mâinii. Instinctiv, dădu să şi-o tragă îndărăt, dar în 
acelaşi moment îl recunoscu pe cel care o reţinuse: 
era chiar Sanplon, întins pe un şezlong şi pe care, 
emoţionată cum era, nu-l recunoscuse din primul 
moment. 

Vom trece peste îmbrăţişările şi pătimaşele 
sărutări care au urmat, provocând cele mai diverse 
comentarii din partea celor prezenţi, unele chiar 
cam fără perdea. Asistenta Francine, care tocmai 
ieşea din salon, mimă admiraţia: 


94 


- Bravo,(băiatule! Văd că nu ţi-ai pierdut suflul! 
Duceţi-vă jos, în sala de mese, acolo o să fiţi mai 
liniştiţi. Dacă mai rămâi aici, fetiţo, banda asta de 
sălbatici o să te înghesuie cât ai clipi din ochi! 

- N-o asculta! strigă un soldat aşezat într-un 
fotoliu de răchită. Avem şi noi norocul să vedem, în 
sfârşit, o femeie adevărată în coşmelia asta! Gloaba 
de Francine e muiere cum sunt eu arhimandrit! Nu 
visează decât să ne bage ace în fund şi, dacă-i scapi 
cumva o mână pe sub fuste, urlă c-ai încercat s-o 
violezi! 

Hohote de râs salutară gluma cazonă şi însoţiră 
plecarea celor doi amorezi către adăpostul complice 
al sălii de mese. 

- Lasă-ne şi nouă o bucăţică, gândeşte-te la 
camarazi! 

- Luaţi-o şi pe Francine cu voi, poate mai învaţă 
ceva! 

- Intreab-o pe păpuşica ta dacă n-are cumva o 
surioară! 

Către orele 17, Bollin şi Aumard veniră şi ei să-l 
vadă, după ce petrecuseră câteva minute la 
căpătâiul lui Sartout, care, neavând în mod 
miraculos nici un organ vital atins, se refăcea încet 
dar sigur şi trăgea nădejdea să revină cât de curând 
în rândurile comandoului. 

- Văd că de plictisit, nu te prea plictiseşti, glumi 
căpitanul. Au şi rănile partea lor bună. Poate-mi 
pasezi şi mie adresa furnizorului!... Când crezi că 
scapi de pensionul ăsta? 

- În vreo cincisprezece zile, din câte zice 
doctorul. După aia, voi fi trimis să trândăvesc la Cap 


95 


Saint-Jacques, da' mai vedem noi! Dacă mă simt în 
formă, revin în galop la comando! 

- Până atunci, noi vom fi plecaţi. În principiu, 
urmează să rămânem opt zile în refacere, după care 
intrăm iar în horă, habar n-am unde! Secretul zeilor. 
Apropo, noaptea trecută i-am scuturat zdravăn de 
pureci pe „gălbejiţi'! O operaţiune de mare clasă, 
nici o pierdere! am avut însă parte de sprijinul a doi 
„rinoceri", al dracului de eficace! 

O dată lansat, elocinţa lui Bollin nu-şi găsea 
seamăn, mai cu seamă că avea la bază şi micul 
„Şvung" de coniac oferit de Aumard. Conversaţia 
continuă pe acest ton alert încă o bună jumătate de 
oră, iar Sanplon, deşi bucuros să-şi revadă cama- 
razii, constată cum timpul se scurge, inexorabil, 
timp ale cărui ultime minute ar fi preferat să le 
petreacă numai cu Sem. 

Din fericire, dându-şi, în sfârşit, seama că aceşti 
doi îndrăgostiţi aveau în cap şi altceva decât 
aprecierea performanţelor războinice ale 
comandoului, Bollin se trată mental de Moş-Teacă şi 
decise să-şi ia tălpăşiţa. De altfel, sala de mese 
trebuia oricum evacuată, popotarii apăruseră şi-şi 
făceau de lucru cu aşezatul veselei şi al tacâmurilor 
pentru cină. 

- Bun. Am meliţat destul, a sosit şi ceasul să ne 
luăm rămas-bun. Fireşte, o conducem pe drăguţa ta 
până-n oraş. O aşteptăm jos, la o ţigară. La 
revedere, bătrâne şi revino cât mai curând la iesle! 
Hai, Aumard, vii? 

Coborâră şi se instalară în jeep, trăgând cu 
nesaţ dintr-o „Capstan", aşteptând ca ibovnicii să 


96 


isprăvească şi ultima perie de sărutări sub privirile 
interesate ale popotarilor. 

Sem apăru şi ea; făcea eforturi să zâmbească, 
vizibil tristă de această despărţire de Sanplon, fie ea 
şi provizorie. Bollin remarcă imediat starea ei 
sufletească şi propuse să meargă împreună la 
„Continental“, la un păhărel de ceva: 

- Un Cinzano sau două, şi-ţi vine inima la loc. 
Nu te amări pentru rănitul dumitale, nu riscă să 
dispară de-acolo unde este... 

Dar  vermuturile de la  „Continental' nu 
produseră efectul scontat asupra bunei ei dispoziţii, 
cum nici „rândul" comandat de Aumard „La Jean", 
unde au dus-o după aceea. Le-a mulţumit drăgălaş 
şi i-a părăsit ca să-şi ia locul în orchestră. Nici aici nu 
şi-a regăsit antrenul obişnuit şi a fost chiar uluită 
resimţind, pentru prima oară, o inexplicabilă 
indiferenţă faţă de prestaţia ei artistică. 

Orchestra era excelentă, şi cei doi ofiţeri se 
lăsară un lung moment furaţi de ritmurile ei, 
confortabil instalaţi în fotoliile din piele roşie. În 
sfârşit, s-au ridicat şi au părăsit localul, nu înainte 
de a adresa un mic semn cu mâna tinerei 
muziciene. 

- Are căţei pe inimă, sărăcuţa, făcu Aumard, şi 
e de înţeles. Nici n-a apucat să-l cunoască prea bine, 
şi uite-l întins deja pe un pat de spital! 

- E nostimă foc şi tare dulce! Pezevenghiul ăsta 
de Sanplon a avut întotdeauna gust şi fler în materie 
de femei! 

La 20,30, cu un imens oftat de uşurare, Sem 
trecu pe la vestiar să se schimbe şi-şi luă rămas-bun 
de la colegi. Şeful de orchestră, un chinez de vreo 


97 


patruzeci de ani, ştiind-o, de obicei, veselă şi 
glumeaţă, a fost chiar surprins de această bruscă 
schimbare în comportamentul ei. Apreciind-o pe 
tânără, atât pentru talentul ei cât şi pentru 
drăgălăşenia de care dădea mereu dovadă, i-a 
mărturisit directorului carc-l pofti să ia un ultim 
păhărel la bar înainte de închiderea localului: 

- Sem e ciudată în seara asta... Aş zice că 
suferă... Nu cumva sergentul cu care ieşea în ultima 
vreme i-a făcut vreo porcărie? 

- Încă una care crede în Feţi-Frumoşi pe cai 
albi! răspunse celălalt, dând din cap. Când o să-şi 
dea seama, o să fie complet la pământ. Ştii, nu-s 
profet, dar te-aş sfătui să-i cauţi de pe acum o 
înlocuitoare. 

Chipul chinezului se întristă. Îşi goli paharul 
dintr-o înghiţitură şi-i lacu semn barmanului să-l 
umple la loc. Dus pe gânduri, spuse: 

- E totuşi dureros să vezi cu câtă uşurinţă se 
joacă europenii cu sentimentele acestor puştoaice... 
Majoritatea le consideră simple păpuşele, pe care le 
arunci imediat după ce au încetat să te mai 
distreze... Şi totuşi, au inimi la fel de sensibile ca şi 
femeile din rasa lor! 

- În chestia asta nu-i vorba de rasă! Francezii 
n-au inventat nimic nou, ba aş zice chiar că sunt cei 
care fac cel mai puţin caz de acest aspect al 
problemei. Rădăcinile răului sunt de altă natură: din 
cele mai vechi timpuri, femeile popoarelor cucerite 
şi colonizate au slujit drept sursă de distracţie 
pentru noii lor stăpâni. Sigur, păcat de Semi Poate 
însă că acela care i-a sucit capul nu se înscrie în 
regula generală. Ştii, se mai întâmplă şi aşa ceva! 


98 


Cu paşi înceţi, Sem cobora pe strada Catinat, 
aruncând priviri distrate vitrinelor ce se etalau de-a 
lungul acestei artere principale şi unde erau expuse 
atâtea şi atâtea minunăţii pe care, altădată, le 
contempla înghiţindu-şi suspinele de invidie. 

De ce această tristeţe? li venea, totuşi, greu 
să-i descopere sursa. Il revăzuse pe Pierre, nu era 
nimic grav cu el, o iubea şi era sigură de lucrul 
acesta... | se făcuse o favoare căpătând permisul de 
liberă-intrare... Camarazii lui erau nişte drăguţi... 
Peste puţin timp, Pierre va fi externat... Nu cumva, 
din pricina asta, îşi simţea inima grea? O dată ieşit 
de sub adăpostul zidurilor albe ale spitalului, va 
plonja din nou în oribila şi primejdioasa bulboană a 
războiului... 

Îşi spuse că a găsit cauza stării sale de 
debusolare şi încercă să gândească lucid: odată şi 
odată, războiul ăsta se va termina, iar într-un război 
nu mor chiar toţi! Când coşmarul se va isprăvi, 
Pierre va veni s-o caute, şi ea îl va urma unde va 
dori, fie şi în acea îndepărtată Franţă, despre care el 
spunea c-ar fi atât de ospitalieră... 

Suspinul ei a fost atât de adânc, încât cei doi 
soldaţi din Legiunea Străină, care tocmai treceau pe 
alături, întoarseră simultan capul. Unul din ei, un 
roşcovan bărbos, o întrebă chiar, cu un îngrozitor 
accent nemţesc: 

- Frei, boate, tomnişoară, buţină compania? 
Zâmbind, scutură din cap ji traversă Piaţa Teatrului, 
având în centru un splendid havuz. li dădu roată, îşi 
muie mâinile în apa rece care clipocea, se scutură 
de picăturile care o împroşcaseră şi decise să revină 


99 


acasă trecând prin piaţă şi prin pasajul care, din 
bulevardul Charner, ducea spre locuinţa ei. 

După colţul cu farmacia, pasajul nu mai era 
luminat. Intot- deaua o încercase o strângere de 
inimă parcurgând prin întuneric ultimii cincizeci de 
metri care o separau de casă. O teamă, până în 
prezent, nemotivată de nimic. Cartierul era calm, 
aici nu se întâmpla niciodată nimic. Patrulele 
franceze circulau în număr mare, iar cei din Viet- 
Minh nu se aventuraseră să întreprindă ceva în zona 
asta. 

Grăbind pasul, era la numai câţiva metri de 
casă când cineva o înşfacă pe la spate şi o trase 
după sine sub arcada unei intrări. O palmă îi astupă 
gura, în timp ce un glas îi şuiera la ureche în 
anamită: 

- Nici o vorbă, nici o mişcare! Ascultă bine ce-ţi 
spun: te-ai încurcat cu un militar francez, deşi ar 
trebui să ştii cât costă aşa ceva!... Vei fi însă iertată 
dacă ne faci un serviciu. Sergentul tău aparţine unei 
unităţi de şoc, acum la odihnă. Cauţi să afli în ce 
sector urmează să fie trimisă unitatea după aceea. 
Pentru noi e extrem de important şi, dacă izbuteşti 
să ne informezi, şi tu şi prietenul tău veţi fi cruţaţi. 
Nu încerca să ne înşeli: viaţa ta, a maicăctii şi a 
sergentului depind de asta! Fă-o cât mai repede, o 
să te găsesc când va fi cazul! Acum, întinde-o şi nu 
tipa! 

O îmbrâncitură o expedie în mijlocul pasajului, 
cu genunchii tremurându-i şi moartă de spaimă. 
Clănţănind din dinţi, urcă în goană treptele scării 
care ducea spre micul apartament de două camere 
pe care-l împărțea cu mama sa. O găsi pe aceasta 


100 


aşezată pe o pernă, lângă fereastră, plângând cu 
capul în mâini. Când o văzu pe fiică-sa, se repezi 
spre ea şi o prinse în braţe: 

- Oh! Ce va fi cu noi? Erau doi care au venit, 
fioroşi şi răi. Ne vor ucide dacă nu faci ce-ţi cer! Ce 
ţi-a trebuit militarul ăla? Acum, ce-o să ne facem? 

Sem nu răspunse. Se desprinse uşor din 
strânsoarea mamei şi se năpusti în odăiţa ei, unde 
se aruncă pe pat, hohotind de plâns. De aici venea, 
deci, tristeţea care n-o părăsise toată seara: era 
presentimentul cumplitei drame, fără ieşire, care o 
încolţise. Într-adevăr, ce era de făcut? Să-l trădeze 
pe Pierre şi să-i condamne la pieire pe camarazii lui, 
sau să-l prevină şi să aştepte inexorabila şi atrocea 
moarte ce-i fusese făgăduită? De ce se gândiseră 
teroriştii tocmai la ea, când dispuneau de o mie şi 
una de alte metode ca să-şi procure informaţiile de 
care aveau nevoie? 

Crudă dilemă, şi mai crud destin, care o 
osândeau tocmai acum, când crezuse că a 
descoperit marea fericire a dragostei!... 


CAPITOLUL VIII 

Sanplon scoase un şuierat printre dinţi, năucit şi 
furibund de relatarea făcută de Sem în legătură cu 
agre 

siunea şi presiunilor cărora le căzuse victimă. 

- Ticăloşii! Să se lege de tine, când au la 
dispoziţie toate curvele din cartierele rezervate! Ce-i 
drept, alea le pompează şi bani, şi informaţii! Ce-i 
de făcut pentru ieşirea din cumplitul impas? 

Aruncă o privire gânditoare în jurul său; sala de 
mese era goală, aşa cum şi presupusese când o 


101 


invitase pe fată să vină aici. După chipul ei 
schimonosit de suferinţă, după ochii încercănaţi de 
nesomn şi lacrimi, pricepuse din primul moment că 
se petrecuse un fapt deosebit de grav. Nu se 
aşteptase însă la aşa ceva! Hotărât lucru, rebelii nu 
se dădeau în lături de la nimic ca să racoleze cât 
mai multă lume în sistemul lor de spionaj, profitând, 
fără scrupule, de orice sentimente, de starea de 
debusolare a unora, de teroarea pe care ştiuseră s-o 
răspândească. De ce însă ţineau atât de mult să 
cunoască următorul obiectiv al comandoului Bollin, 
când nu era unica unitate angajată în operaţiuni? Nu 
putea fi vorba - era limpede - decât de o răzbunare. 
Dar ce fel de răzbunare şi de ce? 

Degeaba îşi storcea creierii în căutarea unei 
soluţii, nu-i venea nici o idee şi, oricum, era dator să 
raporteze cazul căpitanului Bollin. Poate că, graţie 
relaţiilor sale la Statul- Major, s-ar putea găsi o ieşire 
din situaţie; şi mai exista şi Phuc, glacialul şi 
eficacele Phuc, ale cărui cunoştinţe în materie erau 
aproape literă de lege. 

- Linişteşte-te, iubit-o, îi spuse lui Sem. O să 
izbutim să-i punem cu botul pe labe şi-o să scăpăm 
cu bine din toată porcăria asta. Poartă-te firesc faţă 
de toată lumea de aici şi, mai ales, faţă de popotarii 
băştinaşi, s-ar putea să se găsească şi ceva iscoade 
printre ei. Nimeni nu trebuie să bănuie că m-ai 
prevenit. Cum apare Francine, o rog să-i telefoneze 
discret căpitanului. Asta se va pricepe cum să ne 
depaneze. Doar n-o să facem sluj în faţa bandei 
ăsteia de casapi! Se va găsi o modalitate de a te 
pune la adăpost, pe tine şi pe maică-ta, înainte de a 
le întinde o ambuscadă de toată frumuseţea! 


102 


Francine s-a dovedit o tacticiană de mâna întăi, 
găsind că-i mult mai prudent, în loc să telefoneze la 
Statul-Major, să-l trimită pe Gouraux în persoană 
să-l prevină pe căpitanul Bollin. Ostaşul s-a arătat 
cum nu se poate mai fericit, văzând în această 
misiune învoirea pe care o tot cerea şi care-i era 
mereu refuzată după tentativa lui de escapadă. 

A tocmit imediat un triciclu care aştepta în faţa 
intrării în spital, recomandându-i să apese zdravăn 
pe pedale dacă nu vrea s-o ia pe coajă. 

Intrigat de această intempestivă solicitare, 
Bollin n-a mai stat să piardă timpul întrebându-se ce 
s-a întâmplat şi unde arde şi, înşfăcându-l pe 
Gouraux, care plănuise să-şi facă niţel de cap în 
tovărăşia câtorva camarazi, a sărit în jeep şi a 
pornit-o spre Cholon. 

Lăsând, după un parcurs demn de un raliu, 
maşina în faţa intrării în spital, păzită tot de un 
marocan, dar, evident, altul, căpitanul străbătu în 
galop curtea, fără să mai bage de seamă că 
însoţitorul său, prefăcându-se că intră şi el, o cotise 
prompt prin faţa porţii şi sărise în primul triciclu aflat 
la îndemână. 

Ajuns la etaj, dădu peste Francine, care, cu un 
semn din ochi, îi indică sala de mese. 

Aşezaţi unul lângă celălalt, Sem şi Sanplon 
păreau că plutesc departe, foarte departe de 
crudele realităţi ale momentului pe care-l trăiau. 
Aerul îngrijorat al fetei nu scăpă însă ochiului ager al 
căpitanului. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă el pe un ton care se 
voia glumeţ. Ai nevoie de mine ca martor la 
cununie? 


103 


Apariţia infirmierei îl scuti pe rănit de orice 
răspuns. 

- Gata, sergent, marş la sala de pansamente, e 
rândul dumitale! 

- Nu s-ar putea amâna puţin? interveni Bollin. 
Sunt şi eu grăbit! 

- Dacă sunteţi atât de grăbit, duceţi-vă cu el, o 
să discutaţi în timp ce va fi aranjat! 

Sala de pansamente în care intrară era pustie; o 
precauţie suplimentară a lui Francine ca să-i 
ferească pe cei doi de urechile indiscrete. 

Raportul pe care-l făcu Sanplon îl lăsă pe 
căpitan stupefiat, îşi scărpină, pe rând, bărbia, 
nasul, fruntea, după care îşi expuse părerea: 

- Dacă Viet-Minh-ul se interesează în mod 
special de noi, e clar că nu pentru a ne oferi buchete 
de flori... Cum e, la fel de clar, că ne pregătesc un 
comitet de primire acolo unde vom fi trimişi. Mă rog, 
mi se pare destul de naiv din partea lor să-şi 
închipuie că fătuca nu va vorbi! Nasul îmi spune că 
treaba asta va face deliciul celor de la 
contrainformaţiile Statului-Major. Ar li o chestie să 
ne prefacem că le facem jocul, după care să-i ardem 
de să le meargă fulgii! 

- De frumos ar fi frumos, dar dacă „icteroşii" 
prind de veste, Sem va avea beregata tăiată, şi asta 
în doi timpi şi trei mişcări! 

- Fii pe pace! Până una alta suntem singurii la 
curent şi-ţi dai seama că cei de sus n-o să urle pe la 
răspântii ce-au de gând să facă şi cum o să 
procedeze. Ca să nu mai spun că sunt singurii 
capabili să găsească mijloacele ideale ca să le pună 


104 


pe Sem şi pe maică-sa la adăpost de orice 
primejdie. 

- Sigur, prea multe soluţii nu există... Esenţial 
este să se ia toate precauţiile posibile: mi-aş pune 
juvăţul de gât dacă mititica s-ar pomeni înjunghiată 
numai pentru că n-a vrut să ne trădeze! 

- Îţi spun, fii pe pace. Mă întorc la cantonament 
şi-l convoc pe Phuc ca să-i prezint cazul. De rest, o 
să se ocupe el, e specialitatea lui. 

- Credeţi că va găsi o soluţie ca să...? 

- Oho! Din punctul ăsta de vedere, n-are egal! 
Ziua şi noaptea nu se gândeşte decât ce să mai 
inventeze ca să scoată untul din ăilalţi. Hai îndărăt 
în sala de mese, pălăvrăgim cinci minute, ca şi cum 
nimic special nu s-ar fi întâmplat, după care, 
o-ntind. O să te ţin la curent. 

O regăsiră pe Sem antrenată într-o discuţie 
animată cu un caporal de  spahii despre 
performanţele diverselor orchestre de muzică 
uşoară, actualmente în vogă. Un licăr de speranţă 
se aprinse în ochii ei, observând aerul senin al 
căpitanului şi chipul decontractat al iubitului ei. 
Patru alţi convalescenţi jucau o zgomotoasă partidă 
de cărţi, iar un servitor anamit mătura în dorul lelii 
sala de mese. 

- Nici o problemă! exclamă căpitanul, de parcă 
asistase într-adevăr la pansarea sergentului. L-au 
cârpit cu mână de maestru şi o să-mi recuperez 
gradatul cât de curând! lar în ceea ce te priveşte, 
frumoaso, se adresă el lui Sem, făcând o plecăciune 
caraghioasă, fii pe pace, n-are nimic şifonat în 
părţile esenţiale! 


105 


Fata roşi de plăcere, dar şi de stânjeneală - în 
hohotul de râs al jucătorilor de cărţi, cărora nu le 
scăpase comentariul ofițerului. 

Aşadar, gândi ea, comandantul găsise mijlocul 
de a o salva din această îngrozitoare situaţie... 

Sinistrul braţ o înşfăcă şi în seara asta, pe când 
traversa întunecatul pasaj ca să ajungă acasă. Acum 
însă nu mai fu paralizată de teroare. Se ştia 
protejată. Fireşte însă că se prefăcu înspăimântată 
de moarte, şi umbra fără chip rânji de satisfacţie 
constatând, cu plăcere sadică, succesul acţiunii sale. 

- Căpitanul a trecut pe la sergent în 
după-amiaza asta. Ai aflat ceva? 

- Nu!... Au vorbit numai de chestii de-alea 
de-ale lor, fară interes. Lasă-mă acum! 

- Şterge-o! Atenţie, nu încerca să ne duci de 
nas, nu cunoaştem mila! 

Bollin subestimase satisfacția cu care primise 
Phuc senzaţionala veste pe care i-o adusese. 
Sublocotenentul cu informaţiile aproape chiţcăise de 
plăcere: 

- E o şansă nesperată să-i ardem zdravăn! 
exclamă el. Cred că intuiesc şi motivul pentru care 
ţin atât de mult să vă întindă o capcană: le stă încă 
în gât chestia cu răpirea şefilor lor şi ceva îmi 
şopteşte la ureche că nici ăia n-au scăpat cu toţii 
basma curată! Mă reped imediat până la Serviciul 
Special; o să le pregătim ceva cu totul şi cu totul 
extra! 

La miezul nopţii, un jeep veni să-l caute pe 
Bollin şi îl conduse până la Comisariatul General, 
unde o duzină de ofiţeri superiori, aplecaţi peste 


106 


hărţi, studiau diversele operaţiuni în care urmau să 
fie angajate forţele Corpului expediționar. 

Un colonel îi făcu semn să se apropie. 

- Căpitane, planul a şi fost elaborat. Maiorul 
Martel o să te pună la curent cu dispoziţiile luate şi 
cu ordinele care privesc direct comandoul dumitale. 
Nu notezi nimic, memorezi totul. Evident, nici unul 
din subordonații dumitale nu trebuie prevenit de 
nimic înainte de ora H. 

Maiorul Martel era o adevărată matahală, şi 
căpitanul a fost surprins de glasul subţirel, ca de 
fetiţă, care-l pofti să ia loc. 

- Uită-te la harta asta, căpitane. lată Tudaumot, 
poziţie pe care a ocupat-o un batalion din Legiunea 
Străină. Pornind de aici, pe axul şoselei coloniale 
numărul 13, vom lansa două coloane în direcţia Loc- 
Ninh şi Kratie, chipurile ca să ţinem sub control 
plantațiile de hevea. Ca să atingem acest scop, date 
fiind efectivele de care dispunem, va trebui să 
obligăm inamicul să degajeze zona Deltei şi să-l 
atragem pe un teren unde să putem utiliza 
blindatele cu maximum de eficacitate. Având în 
vedere sentimentele speciale pe care le nutreşte 
faţă de comandoul dumitale, sperăm să-l ademenin 
în sectorul Loc- Ninh. Totul ne lasă să presupunem 
că nu va ezita să trimită în urmărirea voastră cele 
mai bune dai-doi (companii) pe care le are, dacă vă 
vom expedia înaintea coloanei ca pe un soi de 
momeală. De îndată ce veţi intra în contact cu el, 
atacăm viguros cu unităţi pornite de la Tudaumont 
şi care-l vor izbi în flanc; altele, venite din 
Cambodgia, îi vor tăia retragerea spre Plaine des 
Joncs. În felul acesta, obţinem un dublu rezultat: 


107 


slăbim forţele vietnameze din Deltă şi-i pulverizăm 
unităţile de elită. Bineînţeles, operaţiunea nu-i 
lipsită de pericol pentru comando. Iniţial ne-am 
gândit să vă cuplăm cu un alt comando, tot din 
batalionul vostru, dar există riscul ca inamicul să fie 
alertat de această suplimentare şi să fie incitat la 
prudenţă. După estimările noastre, rebelii vor avea 
nevoie de trei-patru zile ca să-şi regrupeze forţele, 
timp în care va trebui să le faceţi faţă aproape 
singuri. Obiecţii? 

- Nici una! E realizabil, cu condiţia să avem 
răgazul necesar şi o poziţie care să ne permită 
organizarea unui solid punct defensiv. 

- Există o poziţie ideală: uzina de cauciuc de la 
Loc-Ninh. Veţi fi dotați cu toată muniţia necesară. 
Compania de transport care va asigura deplasarea 
rămâne cu voi, la fel ca şi TAB-ul de escortă. |n 
asemenea condiţii, credeţi că reuşiţi? 

- Categoric! Permiteţi-mi să vă reamintesc că 
trebuie gândită şi salvgardarea tinerei care ne-a 
furnizat cheia întregii afaceri, la fel ca şi a mamei 
sale. 

- Totul a fost prevăzut: vor pleca de la Pnom- 
Penh cu avionul, la două zile după demarajul vostru. 
Din păcate, n-o putem face mai devreme fără să 
trezim bănuieli. Până atunci, însă, se vor afla sub o 
supraveghere atentă a organelor noastre de 
siguranţă, astfel încât să nu fie posibilă nici o răpire. 

- Altceva, domnule maior: după cum probabil 
ştiţi, unitatea mea a fost destul de scărmănată în 
ulimile misiuni. Ar fi posibil să-mi fie completate 
plutoanele? 


108 


- lată o problemă pe care n-am abordat-o, şi în 
acest sens nu-ţi pot promite nimic, deşi cred că am 
putea preleva ceva elemente din comandoul lui 
Charrier care-i la Phan-Tiet. În momentul de faţă, 
sectorul lui e destul de calm. Nu uita că nu veţi 
primi ordinul de marş decât în momentul în care 
informatorii inamici vor fi la curent cu destinaţia 
voastră. Până atunci, trupa nu trebuie să ştie nimic. 
Evident, exceptându-l pe sergentul Sanplon. Dragă 
căpitane, nu-mi mai rămâne decât să-ţi urez noroc 
Şi, mai ales, succes deplin! Ordinele detaliate le vei 
primi prin curier. 

- Sublocotenent Phuc e la curent cu această 
maş... pardon! am vrut să spun cu aceste dispoziţii? 

- Bineînţeles, răspunse, râzând, maiorul Martel. 
Maşinaţiunile astea, cum voiai să le spui, sunt, în 
parte, rodul minţii sale. E un agent extrem de 
preţios şi o inteligenţă ieşită din comun. Pesemne a 
avut mult de suferit ca să ajungă la această sete de 
răzbunare! 

- Intru totul de părerea dumneavoastră. Deşi, la 
prima luare de contact, nu-i personajul cel mai 
simpatic. 

- Dragul meu, ce amestec are simpatia în 
misiunile pe care le avem? Singurul lucru care 
contează e rezultatul. Hai cu mine la bar, avem aici 
un excelent gin. După aceea, putem să ne permitem 
să tragem şi puţin "pe dreapta"! 

- Şi uite aşa, bătrâne, conchise Bollin după ce-i 
relatase lui  Sanplon viitoarea operaţiune a 
comandoului, o luăm din loc!... O să ne lipseşti, mai 
ales că o să se lase cu ceva sport, îţi dai seama că 


109 


„icteroşii" n-o să se lase izgoniți cu una cu două de 
pe plantațiile lor! 

- Dacă aţi mai fi întârziat vreo zece zile, aş fi 
putut veni şi eu... 

- Nu-ţi face sânge rău, ne ajungi tu din urmă; 
exclus să nu rămână ceva treabă şi pentru tine! 
Uite, întreab-o şi pe Sem, sunt sigur că nu-ți 
împărtăşeşte dorinţa şi că preferă să te ştie aici, în 
pat, decât pe drumul spre Kratie! Nu-i aşa, Sem? 

Calină, tânăra îşi lăsă capul pe umărul 
sergentului: 

- Oh, ba da, domnule căpitan! Fireşte, sunt 
egoistă, dar aici e măcar în siguranţă. Pentru voi, 
bărbaţii, războiul poate trece drept o plăcere, dar 
pentru mine e o nenorocire fără seamăn! 

- Aşa e, fetiţo, ne-am putea lipsi şi noi de el, 
deşi, de când e lumea lume, bărbaţii nu fac altceva 
decât să caute mereu şi mereu alte motive ca să se 
ciomăgească între ei...! Din păcate, aici nu-i nimic 
de schimbat. Consolează-te, eventual, cu gândul că 
dacă n-ar fi acest război, în loc să toarcă pe lângă 
dumneata ca un motan, bravul nostru Pierre s-ar 
afla în cine ştie ce colţ prăpădit de provincie, 
învăţându-i pe  „boboci" poziţia de drepţi şi 
mânuirea armelor! 

Ah! uite şi gloria noastră naţională! exclamă 
căpitanul, văzându-l intrând pe adjutantul Sartout, 
palid şi slăbit. Văd că arăţi ca un nou-născut! 

- N-am de bancuri proaste, căpitane! Mă laşi să 
putrezesc în baraca asta în loc să mă iei cu tine, 
părinte denaturat ce eşti! 

- Dacă ai fi avut grijă să te uiţi unde te laşi pe 
vine, n-ai mai fi aici s-o faci pe fantoma! Noroc că 


110 


„icterosul" care te-a compostat era şi mai saşiu 
decât tine! Data viitoare să-ţi pui o platoşă! 

- Data viitoare, dacă buda mai e închisă, o 
să-mi fac nevoile într-un colţ al punctului tău de 
comandă! Acu', fără glumă, e adevărat că ridicaţi 
pânzele? 

- Cât se poate de adevărat; direcţia Loc-Ninh şi 
Kratie. Ne ducem să recoltăm cauciuc. 

- Adevărat trai pe vătrai! încearcă însă să rămâi 
întreg, măcar până când mă întorc. Baftă şi salutări 
băieţilor! Sunt bucuros că preafericitul amorez 
rămâne cu mine; mai facem o şeptică aşteptând 
veşti de la voi. Şi acum, la revedere şi bonjur, mă 
duc să-mi scarpine Francine şoriciul cu pensele ei! 

Şi  adjutantul se  îndreptă spre sala de 
pansamente, încercând să arate o siguranţă în mers 
şi o ţinută pe care, de fapt, încă nu le redobândise. 
Nimeni n-a remarcat lacrimile care-i umeziseră 
ochii, făcându-i, dintr-o dată, strălucitori. Bollin se 
uită după el, gânditor: 

- Sărman cal de samar!... Şi el vine de departe. 
O să ne lipsească; mereu pus pe bombăneală, dar 
are o inimă de aur şi curaj cu carul! Bun, copii, e 
timpul să ridic ancora. Te iau cu mine, Sem? 

- Cu plăcere, domnule căpitan, îmi încep 
serviciul peste o oră. 

- Atenţie, glumi Sanplon, lară prostioare! 

Ostentativ, Bollin o luă pe fată pe după mijloc. 

- Fii fără grijă, replică el râzând, n-am să-ţi pun 
coame, deşi dorinţa n-ar lipsi. O să-i ofer, pur şi 
simplu, un păhărel de ceva. 

Umbra se desprinse din bezna pasajului şi se 
apropie de 


111 


Sem. 

- Căpitanul a fost şi azi la spital. Ai aflat ceva 
nou? 

- Da, răspunse ea glacial. Comandoul va pleca 
spre Terres Rouges”; cred că-i vorba de Loc-Ninh. 

- Perfect. Dacă informaţia ta este exactă, te 
vom lăsa în pace şi o să-l cruţăm şi pe prietenul tău. 
In caz contrar, ştii ce te aşteaptă! 

Umbra dispăru în beznă. Aproape alergând, 
tânăra reveni acasă. Arcurile capcanei fuseseră 
amorsate din ambele părţi. In care sens vor 
funcţiona? 

CAPITOLUL IX 

La ieşirea din Tudaumot, coloana făcu o haltă în 
dreptul unei cazemate din bârne, păzită de doi 
ostaşi din Legiunea Străină, servanţii unei mitraliere 
grele. In pofida orei matinale, străduţele micuţei 
aşezări forfoteau de o mulţime grăbită şi gălăgioasă. 
Pe râu, pescarii îşi desprindeau lotcile de mal, 
îndreptându-se spre talianele puse de cu seară. 
Legiunea Străină nu sosise decât de câteva zile; în 
ciuda aparentei nepăsări a populaţiei, un sentiment 
greu de apăsare plutea peste tot şi toate. Prezenţa 
inamicului era resimţită pretutindeni, pândind, gata 
să exploateze cea mai mică eroare, cea mai 
neînsemnată slăbiciune a ocupanților. Intr-o latură a 
pieţei, un tanc Sherman stătea în poziţie, masă 
enormă de oţel, prăfuită şi amenințătoare, pe care 
lumea o ocolea de la distanţă ca şi cum s-ar fi temut 
să nu muşte. 


13Note: 
? Pământurile Roşii, zonă la Nord de delta Mekongului (n.tr.). 
? Pistol-mitralieră de fabricaţie americană (n. tr.). 


112 


Furios, Bollin sări din jeep-ul lui şi se apropie cu 
paşi repezi de camionul - al patrulea din coloană - 
care pricinuise această oprire. Şoferul, mânjit tot de 
ulei şi valvolină, moşmondea la ceva sub capota 
motorului. 

- Fir-ar să fie! Ea treia oară când ne faci figuri 
cu rabla ta de când am plecat de la Saigon! Gata! 
Dacă hârbul ăsta nu mai vrea să funcţioneze, îl 
lăsăm dracului şi-i dăm drumul mai departe fără el! 
Acuşi-acuşi o să vină momentul când n-o să mai 
putem să ne permitem o pană! De fapt, ce are 
râşniţa asta a ta? 

- Delcoul, dom'le căpitan, răspunse şoferul 
ridicând spre ofiţer o mutră descurajată. Aseară 
ne-am întors de la Phan-Tiet şi deja îmi făcea figuri. 
Ce vină am eu dacă mecanicii de la întreţinere stau 
cu deştu-n fund şi nu vor să pună mâna! Eu am 
semnalat încă de la întoarcere că... 

- N-am zis că-i vina ta, dar pricepe că nu putem 
să ne oprim din două sute de metri ca să te 
aşteptăm. Intrăm într-o zonă unde mişună rebelii şi 
nu-mi pot permite să le las timpul necesar să ne 
sară în cârcă. Rămâi aici şi roagă-i pe cei de la 
Legiune să te remorcheze până la Saigon! 

- Aumard! strigă el, mergi cu flăcăul ăsta până 
la comandantul garnizoanei şi explică acolo situaţia. 
Până atunci, trimite nişte oameni să descarce 
hărăbaia asta nenorocită! 

Unul din legionari se apropie şi-l întrebă pe Le 
Guen: 

- Vă duceţi departe? 


113 


- Habar n-am, frăţioare. Tot ce-ţi pot spune e 
c-am plecat să le punem ceva sare pe coadă 
„icteroşilor”. 

- Aveţi tot interesul să fiţi cu ochii-n patru! 
Muşcă al dracului cei de pe aici. Aseară, bunăoară, 
ne-au interceptat o patrulă, la numai şase kilometri 
distanţă, şi-au lichidat doi băieţi. Au şi o puzderie de 
japonezi printre ei! 

Camionul rămas în pană a fost descărcat la 
iuţeală, lăzile cu muniţiile pe care le conţinea fiind 
repartizate pe alte vehicule. Aumard reveni în fugă 
de la postul de comandă al Legiunii: 

- S-a făcut, raportă el. ÎI ţin la ei pe şofer şi 
maşina şi-i expediază îndărăt cu primul convoi. 

- Perfect! răspunse Bollin. Imbarcarea şi-i dăm 
bătaie! 

Coloana, formată din paisprezece camioane, se 
puse în mişcare, precedată de TAB. leşit pe 
jumătate din turelă, în spatele mitralierei grele de 
13,2 mm., sergentul Martinez, comandantul de bord, 
înfuleca dintr-un gigantic  sandviş.  Comandoul 
primise trei noi-veniţi: Rousseau şi Levestre la plu- 
tonul lui Aumard, iar Pantin, un haios, originar din 
Chartres, la plutonul lui Lefevre. Era tot ce putuse” 
obţine căpitanul drept completare pentru pierderile 
suferite. În schimb, o mitralieră Wickers, montată pe 
pivot, echipa G.M.C.-ul blindat care încheia coloana. 

Finalmente, în ciuda efectivelor destul de 
reduse, comandoul, bine dotat în armament şi 
muniții, reprezenta o forţă de şoc serioasă, capabilă 
să dea de furcă fie chiar şi unui inamic mult superior 
numeric. Era el o momeală, dar nu o momeală uşor 
de înghiţit. 


114 


Şoseaua colonială nr. 13 era într-o stare 
excelentă. Treptat, zona orezăriilor ceda locul unui 
teren mai sec şi, implicit, mai dur. Curând, se iviră şi 
primele trunchiuri de hevea, şiruri regulate plantate 
în lungul drumului. Denumirea de „Pământurile 
Roşii" dată acestei regiuni era pe deplin meritată. 
De sub roţile camioanelor se învolbura o impalpabilă 
pulbere roşiatică, aşezându-se în straturi fine pe 
feţele oamenilor, pe caroseria maşinilor, pe ţevile 
armelor. Venind în ajutor şi sudoarea, ostaşii se 
transformau încetul cu încetul în nişte Piei-Roşii, 
tatuaţi în culorile războiului. 

Calmul era deplin. Întreaga natură respira 
bucuria vieţii. Rândurile de hevea, succedându-se 
într-un ritm regulat, livezile mărginaşe şi bine 
întreţinute - nimic, aşadar, nu evoca nebunia 
distructivă a unui conflict armat. 

Nepăsătoare, păsările îşi vedeau neostoit de 
trilurile şi arpegiile lor, fără să se sinchisească de 
trecerea lungii  omizi  duduitoare,  scrâşnitoare, 
amenințătoare, îndreptându-se inexorabil spre ţinta 
ei şi, poate, la întâlnirea cu moartea. 

A spune că ostaşii comandoului erau încântați 
de această nouă aventură ar fi o exagerare. 
Imperativele secretului militar îl împiedicaseră pe 
Bollin să le dezvăluie, aşa cum obişnuia să facă 
înaintea oricărei operaţiuni, scopul exact al misiunii. 
Asta-i cam enerva pe oamenii, care, asemeni 
constructorului pus să clădească ceva, preferau 
întotdeauna să ştie ce anume primejdii urmează să 
înfrunte şi de ce sunt puşi s-o facă. O fi având 
necunoscutul farmecul lui, dar nu-i mai puţin 
adevărat că naşte şi destule îngrijorări. Ca atare, 


115 


mârâielile de tot felul egalau în număr obişnuitele 
bancuri cazone. 

- De fapt, unde ne ducem? 

- Cum, n-ai priceput? Păi uită-te la haleala pe 
care o cărăm! E clar că ne întoarcem în Franţa, dar 
pe un drum ceva mai ocolit! 

Sergentul Martinez, gol până la brâu şi cu părul 
zburlit de vânt, semănând, mai mult ca oricând, cu 
un papuaş, se strecură în interiorul TAB-ului şi, 
pregătindu-şi un al doilea sandviş, la fel de 
substanţial ca şi primul, le spuse celor doi 
coechipieri: 

- E niţel cam ţaca noul nostru căpitan! Auzi, să 
nu facem nici măcar o haltă orară...! Pesemne se 
pregăteşte să ajungă în China! 

- Păi ce, el sau noi ne coacem în cutia asta 
încinsă! 

Suprimând haltele orare, Bollin suferea nu mai 
puţin decât trupa, dar decizând această măsură 
spera să recâştige din timpul pierdut cu penele 
camionului. Loc-Ninh trebuia atins cât mai rapid, 
astfel încât să dispună de răgazul necesar fortificării 
poziţiei. Fuma, nervos, ţigară de la ţigară, oferindu-i 
generos şi şoferului, un tânăr parizian de la serviciul 
transporturi, poreclit de camarazi „Bombonel'", 
probabil din cauza obrajilor săi trandafirii şi 
catifelaţi. Numitul „Bombonel", neluându-şi mâinile 
de pe volan, se mulțumea să scuipe chiştocul, după 
care căsca, precum un pui de vrabie, colţul gurii, în 
care ofiţerul introducea o nouă ţigară. 

Kilometrii se înşirau, unul după altul! Sub razele 
dogoritoare ale soarelui, pulberea roşiatică îşi 
continua opera ei cosmetică. Plantaţiile deveneau 


116 


din ce în ce mai importante, întinzându-se în 
patrulatere regulate şi, practic, neîntrerupte de 
fiecare parte a şoselei. 

Inamicul nu dădea nici un semn de viaţă. 
Depăşit de viteza deplasării, sau aşteptând, pur şi 
simplu, finişul etapei? 

La ora 11, căpitanul decise, totuşi, o haltă de o 
jumătate de ceas ca să le îngăduie oamenilor să 
îmbuce ceva cât de cât în linişte. 

O dată stins zgomotul motoarelor şi domolite 
vârtejurile de praf, o veselă animaţie înlocui amarele 
comentarii de dimineaţă. 

Locul fusese judicios ales. O largă breşă în 
desişul plantațiilor îngăduia supravegherea 
întregului sector, punând convoiul la adăpos' de 
orice surpriză. Singurul dezavantaj era tocmai lipsa 
umbrei oferite de arbori, obligându-l pe fiecare să se 
adăpostească pe lângă vehicule. 

Martinez şi coechipierii săi săriseră primii din 
carapacea lor blindată, devenită adevărat cuptor din 
momentul  staţionării. De-a dreptul bulimic, 
sergentul devora acum conţinutul unei cutii de 
sardele pe care-l întinsese pe o felie uriaşă de pâine. 
Mestecând nonşalant, se apropie de camionul unde, 
rezemaţi de bena lui, Bollin, Aumard şi Maxime îşi 
înfulecau gustarea. 

- Acu', dom'le căpitan, am putea ştii exact 
încotro ne îndreptăm? 

- Acum, da, bătrâne, pot să-ţi spun: la Loc-Ninh, 
unde vom servi drept capră legată de ţăruş pentru 
vânătoarea de tigru. După cum vezi, nu suntem 
prea departe de ţintă. Mai greu o să fie la 
întoarcere. 


117 


Rămas cu gura căscată, sergentul reveni la ai 
săi: 

- Se pare c-o s-o facem pe cârtiţele, aşteptând 
ca âilalţi să vină peste noi! Am văzut destule la viaţa 
mea, da' nu şi una ca asta! 

- Nu te mai oţări dinainte! Cei care au combinat 
chestia au prevăzut cu siguranţă şi urmările. În fond, 
e chiar mai interesant decât să ne înămolim cu TAB- 
ul prin orezării! 

- Totul depinde de numărul gagiilor care o să ne 
sară la beregată. 

- Avem cu ce să-i radem! Nu merită să-ţi baţi 
capul de pomană; haleşte ce-ai de halit, şi nu ne 
mai tăia pofta de mâncare! 

Jignii, sergentul Martincz se îndepărlă doi paşi şi 
se lungi pe iarbă, declarând: 

- - E ceea ce zic şi eu: într-o bună zi, te poţi 
trezi că ţi s-a tăiat şi altceva decât pofta de 
mâncare! 

Cu trupa  înviorată de  accaslă pauză 
binefăcătoare, Bollin porni coloana. Vârtejurile de 
praf îşi reluară dănţuiala şi pudratul lor generos. 
Majoritatea oamenilor lepădaseră de pe ci bluzele 
de uniformă, oferindu-şi piepturile uşoarei brize 
stârnite de viteza maşinilor. 

Cursă fără peripeții printre nesfârşitele plantaţii, 
întrerupte, ici-colo, de câmpuri cu trestie-de-zahăr. 
Au fost traversate şi câteva cătune; localnicii 
priveau scurgându-se coloana cu un aer grav şi, mai 
ales,  neliniştit. Majoritatea făceau parte din 
populaţia anamită, dar se zăreau, din ce în ce mai 
des, şi indigeni înalţi, armonios proporţionaţi, cu 


118 


pielea bătând în culoarea bronzului: erau şamii, 
vestind apropierea frontierei cu Cambodgia. 

In sfârşit, către orele 14, după o serie de 
văluriri, abia simţite, ale terenului, apăru şi Loc- 
Ninh, o aşezare curăâţică şi aerisită, căreia o 
bisericuţă albă şi căsuţele cu acoperişuri din ţiglă 
roşie îi dădeau aerul unei comune de pe undeva din 
câmpia franceză. In dreapta, cam la un kilometru 
distanţă, în afara şoselei, pe malul escarpat al unui 
curs de apă, uzina pentru prelucrarea latexului îşi 
etala vastele sale hangare, acoperite cu tablă 
ondulată sau plăci din azbociment. Aici urma 
comandoul să-şi instaleze poziţia. 

O rapidă inspecţie a locurilor îl făcu pe Bollin să 
se încrunte. Aşa cum erau dispuse diversele clădiri 
ale fabricii, apărarea poziţiei devenea dificilă. Prea 
multe unghiuri moarte prin care se putea infiltra un 
inamic hotărât şi manevrier. Două din halele situate 
chiar în centrul curţii vor servi drept loc de parcare 
pentru camioane; o a treia, lungă de vreo patruzeci 
de metri, clădită chiar pe malul abrupt al râului şi 
adăpostind presele şi instalaţiile de spălare a 
cauciucului, va fi lesne de apărat, chiar şi în cazul 
unui atac cu mortiere, datorită puzderiei de maşini - 
excelente parapete împotriva schijelor. 

Dimpotrivă, o a patra, în partea de nord, 
construită oblic, lărgea periculos intrarea în curte, 
fiind adiacentă cu două clădiri mari, lipite între ele şi 
închizând latura dinspre răsărit a întregului 
ansamblu. Aceste ultime două clădiri slujeau drept 
depozite pentru baloturile de latex, material ideal 
pentru amenajarea unor cazemate. 


119 


Fără să mai piardă timp, căpitanul şi cei doi 
adjuncţi ai săi se apucară să stabilească planul de 
foc, căutând amplasamentele cele mai bune pentru 
acoperirea punctelor nevralgice. 

La rândul lor, ostaşii puseră mâna pe cazmale şi 
târnăcoape, transformându-se în genişti, mai ales că 
acum erau la curent cu misiunea ce le revenise. 
După toate probabilitățile, atacul inamic se va 
produce chiar din prima noapte; elementele rebele 
vor veni să „pipăie" poziţia şi să caute punctele 
slabe. 

In scurt timp, amplasamente solide pentru 
armamentul automat anulau unghiurile moarte. În 
centrul dispozitivului a fost săpat un depozit de 
muniții, putând sluji şi drept punct de comandă, şi 
drept infirmerie, bine protejat cu grinzi din lemn de 
teck şi baloturi de latex. O dată terminat, nu mai 
putea fi avariat decât de obuze de mare calibru. 
Soluţia pentru unghiul din nord-est a fost rezolvată 
prin dărâmarea unei porţiuni de zidărie, permiţând 
astfel TAB-ului, transformat în cazemată mobilă, să 
iasă şi să reintre, bătând cu foc punctele mai nevral- 
gice ale sistemului defensiv. 

Amplasamentele solide au fost amenajate şi 
pentru cele două mortiere. 

La orele 20, când soarele atinsese linia 
orizontului, totul fusese isprăvit. Temeinic instalat, 
comandoul putea înfrunta eficace şocul inamic. 
Staţia radio, şi ea sub pământ, împreună cu punctul 
de comandă, tăcea; aşa cum se convenise, legătura 
cu Saigonul nu se va lua decât după declanşarea 
operaţiunilor. 


120 


Profitând de ultimele licăriri ale soarelui, Bollin 
trimise în sat un camion şi câţiva soldaţi ca să facă 
aprovizionarea cu legume proaspete şi cu fructe. 
Comanda patrulei i-a revenit locotenentului Maxime. 
S-a întors după o jumătate de oră, aducând din 
belşug castraveți, gulii, grepfruit-uri şi alte bunătăţi; 
pe jumătate amuzat, pe jumătate îngrijorat, i-a 
raportat căpitanului: 

- Mai rar aşa piaţă! Nu m-a costat o centimă! 

- Sper că n-ai luat cu japca? 

- Da' de unde! Pur şi simplu nu exista picior de 
precupeţ. 

- Nu existau precupeţi? 

- Nici unul, după cum singurii clienţi eram noi... 
Nu vezi o coadă de pisică în tot satul! Ce părere ai? 

- Hâm! Zic că se anunţă bine; mare atenţie la 
oasele noastre, în noaptea asta! 

Reflectă o clipă, apoi adăugă: 

- Se doarme numai pe poziţii, e mai prudent 
aşa. Să existe peste tot rachete luminoase. Trebuie 
iluminat totul chiar de la bun început; încă nu 
cunoaştem îndeajuns sectorul. 

Martinez a fost chemat la ordin: 

- Ascultă, în noaptea asta vă culcaţi în lădoiul 
vostru! Cu botul spre perete. Dacă începe să 
trosnească în partea ta, ieşi în viteză şi mătură toată 
şoseaua. Foc de secerare. Fără economii. Când îţi 
termini benzile, dă îndărăt până la hală, vor fi acolo 
doi băieţi care să te reaprovizioneze. Nu-ţi face griji 
pentru ce-i în spate, Le Guen te acoperă cu o puşcă 
mitralieră. Acum, hai să băgăm ceva la ghiozdan! 
Dracu' ştie când o să mai apucăm să înghiţim o 
îmbucătură! 


121 


Oamenii îşi ocupară poziţiile, căutând să se 
instaleze cât mai comod. Puşcaşii individuali îşi 
întinseră câte o pătură lângă groapa care avea să le 
slujească drept locaş de tragere. 

In cazemata din colţul nord-vest, care urma să 
ţină sub foc albia râului, sergentul Aurieux îl 
dădăcea pe Pantin, noul-venit: 

- Dacă apar pe potecă, o vezi, aia care urcă 
taluzul, ai drept reper ţăruşul pe care l-am bătut în 
faţa ambrazurii. Înălţătorul e fixat şi toţi cei care vor 
încerca să se furişeze pe aici îşi vor căpăta porţia. În 
timp ce-i ţii sub foc, eu ies şi-i ard cu câteva 
grenade. 

- Află că nici în comandoul lui Charrier nu eram 
nişte muhaiele! 

- Nu te ofusca; nu că n-aş avea încredere în 
tine, da' ştii, când n-ai mai făcut echipă cu cineva... 

Le Guen, instalat cu spatele la peretele prin 
care fusese făcută spărtura destinată ieşirii TAB- 
ului, se uita cu un ochi critic la Rousseau, ocupat să 
umple încărcătoarele puştii mitralieră: 

- Habar n-am unde-ai învăţat să faci pe 
încărcătorul, dar dacă nu te mişti mai repede o să 
fiu nevoit să trag numai foc cu foc ca să nu mă 
pomenesc fără muniţie! Ar fi trebuit să-l vezi pe 
Thomas, bietul de el, cum îi scăpărau degetele când 
se apuca de treabă!... 

Sergentul Solaris, sosit provizoriu în locul lui 
Sanplon, ocupa, împreună cu Vance şi Karon, 
punctul întărit de la nord- vest. Ceva mai devreme 
minase bifurcația pe care o făcea drumul uzinal şi 
şoseaua, camuflând în iarbă şi sub crengi patru 
canistre cu benzină. 


122 


- Primul încărcător al pistolului-mitralieră l-am 
umplut numai cu gloanţe trasoare. Dacă „gălbejiţii" 
îşi arată nasurile pe aici, i-am pus la prăjit în doi 
timpi şi trei mişcări! 

Noaptea se lăsase, luminată vag de o lună în 
ultimul ei pătrar. O noapte caldă, fără pâcle, 
minunată în comparaţie cu puturoasa jilăveală a 
Deltei.  Nenumăraţi licurici dansau în văzduh 
sarabandele lor luminoase, greierii şi  cosaşii 
scârţâiau care mai de care. Detaşându-se pe fondul 
mai clar al cerului, zidul vegetal al plantațiilor parcă 
se apropiase şi mai mult, tâinuind nebănuite 
primejdii. In sat, un câine urla a moarte, lugubru şi 
rău prevestitor, lacându-i pe oameni să se înfioare. 

Pe la ceasurile 11, în timp ce sentinelele 
scrutau, atente, întunericul, un tam-tam declanşă 
ritmul său surd. li răspunse imediat un altul, apoi şi 
un al treilea, ceva mai îndepărtat. 

Nu încăpea îndoială, „telefonul-bambus" îi 
chema pe rebeli la hăituiala prăzii. 

Insă, până la 3 dimineaţa, nu s-a produs nimic. 
Prea enervaţi ca să poată dormi, oamenii, o dată 
ieşiţi din schimb, se înveleau în pături sau foi de cort 
şi fumau în tăcere, ascunzând în căuşul palmei 
capătul incandescent al ţigărilor. 

Brusc, dinspre sat răsună „pluf'-ul caracteristic 
al proiectilului ţâşnit din tubul mortierului, fâlfâitul 
lui umplu văzduhul, terminându-se cu o violentă 
explozie, la numai câţiva metri de intrarea în curte 
şi de locul unde era ambuscat blindatul. O grindină 
de schije bătu darabana în pereţii de oţel. Feignet, 
care veghea în turelă, lângă mitralieră, îndesă 


123 


instinctiv capul între umeri, în timp ce şoferul, care 
aţipise pe scaunul lui, sărea la volan. 

- Ho cu tata! rânji Feignet, înveselit de 
sperietura camaradului său. N-au apărut încă, vor 
mai întâi să ne scuture de purici! Uite că vine şi al 
doilea! 

Într-adevăr, un al doilea proiectil urcă pe cer, 
apoi cobori şi explodă în centrul curţii. Oamenii 
săriră în adăposturile lor, nu chiar indiferenți, 
bănuind că bombardamentul care tocmai începuse 
va fi destul de serios. 

Al treilea obuz percută acoperişul unei magazii, 
făcând ca o bună parte din învelişul de azbociment 
să zboare în toate părţile cu scrâşnituri şi bubuituri 
sinistre. Zicându-şi că şi-au reglat perfect tirul, 
rebelii „i-au dat bătaie". Patru aruncătoare au 
deschis simultan focul, expediindu-şi minele într-o 
cadență infernală. In ceva mai mult decât un minut, 
cincisprezece obuze explodară în diferite puncte ale 
poziţiei ocupate de comando. Mii de fragmente de 
fontă  vâjâiră în toate direcțiile.  Geamurile 
camioanelor fură pulverizate aproape instantaneu. 
Bollin se felicită că ordonase protejarea lor cu 
baloturi de latex până la înălţimea motoarelor şi a 
rezervoarelor de carburant. 

Solaris s-a văzut privat de plăcerea de a-şi 
vedea funcţionând capcana: izbită de un obuz, 
benzina se aprinse în vâlvătăi, iluminând întregul 
sector. Nici Loos nu-şi mai facea probleme în 
legătură cu modul în care se va încheia această 
aventură: magmă sângerândă, zăcea pe fundul 
gropii pe care şi-o săpase şi în care o mină 
pătrunsese ca într-o gură de tunel. Vecinii săi 


124 


apucară să vadă zburând prin aer, în vârtejul de 
flăcări al erupției, bucăţi de carne, iar o mână, parcă 
retezată cu satârul şi carbonizată, căzu chiar sub 
nasul lui Lavestre, care simţi cum i se face părul 
măciucă. 

Coşmarul a durat cam un sfert de ceas, în care 
timp inamicul a expediat vreo şaizeci de proiectile, 
nefăcând, însă, din fericire, alte victime. Nouă din 
ele au percutat chiar depozitul de muniții şi punctul 
de comandă, dar grinzile aşezate drept acoperiş 
şi-au dovedit soliditatea şi nu s-a înregistrat nici o 
avarie. 

Apoi se lăsă iar liniştea. Ce-aveau de gând 
rebelii? Se pregăteau, cumva, de asalt? 

Intr-adevăr, au atacat, dar într-un mod cu totul 
bizar, sfidând toate legile tacticii. Un grup de vreo 
zece oameni se ivi, în goană, ieşind dintre 
trunchiurile de hevea, de partea cealaltă a drumului, 
şi se năpusti spre zidul spart pentru ieşirea şi 
intrarea TAB-ului. O şarjă dementă, iluminată de 
flăcările muribunde ale canistrelor cu benzină. 
Aidoma unui monstru scăpai din bârlogul lui, 
blindatul apăru prin dezehizătura improvizată şi-i 
seceră pe atacatori cu o lungă rafală de mitralieră. 
Spre stupefacţia generală, oamenii nu se prăbuşiră, 
ci săriră în aer, într-o succesiune de gheizere de foc: 
erau cu toţii burduşiţi de explozive. Dinamitori de un 
alt gen, speraseră să întregească opera morlierelor. 

In acelaşi moment, o mitralieră deschise focul 
de pe malul opus al râului. Ţinta era hala maşinilor. 
Geamurile zburară, făcute ţăndări. Unul din gloanţe 
pătrunse prin ambrazura cazematei apărate de 
Aurieux, trecând razant pe lângă obrazul lui Pantin; 


125 


reperând de unde veneau scăpărările, acesta 
ripostă cu puşca-mitralieră, zbierând în acelaşi timp: 

- Alo! Mai uşurel, crăcănaţilor, am copii de 
hrănit! 

Reperând şi el amplasamentul armei automate, 
Bollin trimise într-acolo şase proiectile de aruncător, 
şi duelul, abia început, se încheie. 

- Nu-i decât un aperitiv, îi spuse căpitanul lui 
Maxime. 

Încearcă să ia pulsul reacţilor noastre după 
bombardament. Când vor constata că a fost un 
fiasco, vor ataca în forţă. 

- Exceptând cazul că nu se simt suficient de 
numeroşi şi mai aşteaptă întăriri. 

- Perfect posibil, dar poţi fi sigur că vor continua 
cu împunsăturile astea ca să ne macine nervii. 
Oricum, nu vor aştepta prea mult înainte de a 
încerca marea lovitură. Ştiu şi ei că, o dată alarma 
dată, Saigonul va trimite întăriri. 

Schimbând subiectul, adăugă gânditor: 

- Mă întreb dacă Martel va face într-adevăr 
toate cele necesare ca s-o scoată pe Sem din 
circuit... Încep să mă ataşez de fătuca asta. E tare 
frumuşică, drăgălaşă cât cuprinde şi, la drept 
vorbind, ne-a făcut un mare serviciu având curajul 
să fie sinceră. Putea, tot atât de bine, să-i informeze 
pe ăilalţi... Cum Dumnezeu a găsit-o Sanplon? 

- Te miră? Din punctul ăsta de vedere, n-are 
egal! Adu-ţi aminte de mititica din Colombo. Dacă 
n-o călca nenorocitul ăla de autobuz, acum erau 
căsătoriţi bine-mersi. Dar, îţi împărtăşesc părerea: 
Sem e cu totul de altă clasă; aşa că, de ce n-ar 
deveni, într-o bună zi, doamna Sanplon? 


126 


- Dacă, până atunci, „icteroşii' nu apucă să-i 
taie capul! Şi tare mă tem! Mare rahat şi războiul 
ăsta! Nici nu se compară cu campania din Birmania. 
Acolo măcar ştiam ce vrem! 

- Căpitane, aici suntem în situaţia vagabondului 
invitat la restaurant: meniul nu se discută! Pe 
vremea lui Francise l-ul sau al lui Ludovic al XIII-lea 
ni s-ar fi zis „mercenari", şi cam aşa şi este. Ne 
batem pentru o tresă în plus pe epolet, aşa cum un 
scârţa-scârţa pe hârtie trudeşte ca să mai ia o 
gradaţie şi să mai urce o treaptă. 

- Opreşte-te, că-mi dau lacrimile! Hai mai bine 
să vedem ce fac băieţii şi în ce ape se scaldă. În 
trecere, spune-i lui Lhermite să prevină Saigonul că 
pe aici a început să se încingă tărâţa. Mesajul e gata 
cifrat, nu trebuie decât să-l expedieze. 

Se iţi de ziuă fără ca inamicul să fi încercat un 
alt atac. Dacă însă careva dintre oamenii 
comandoului ar fi crezut că noaptea trecută a fost 
doar un simplu coşmar, spectacolul pe care-l oferea 
uzina era suficient ca să alunge orice îndoială. 
Acoperişurile  zburaseră,  dezgolind  armăturile 
metalice, un mare număr de baloturi de latex, 
suflate de explozii, se rostogoliseră până în mijlocul 
curţii, camioanele, cu caroseriile ciuruite de schije, 
nu mai aveau geamuri şi parbrize. 

Insă cea mai cumplită amintire a nopţii scurse 
era locaşul individual de tragere, în care-şi găsise 
moartea caporalul Loos, cu fundul şi pereţii tapetaţi 
cu resturi informe de carne omenească. În tăcere, 
camarazii  recuperară rămăşiţele dispersate de 
explozie şi le depuseră peste cele rămase în groapă; 
acoperit cu pământ, postul de luptă deveni 


127 


mormânt, cu o mică cruce lacută din două scânduri 
şi orientată cu faţa spre inamic... 

Sigur, a fost nevoie să fie înhumate şi 
rămăşiţele „dinamito- rilor". Zadarnicul sacrificiu al 
acestor combatanți merita tot respectul şi nici unul 
dintre groparii improvizaţi n-a avut inima să facă 
bancuri adunând într-o foaie de cort bielele deşeuri 
umane şi dcpunându-le într-o groapă comună. 

La ora 8, Bollin trimise TAB-ul şi camionul 
blindat, în care se instalase grupa lui Bertomel, să 
execute o recunoaştere în sat. Ţipenie de om! în 
piaţeta din faţa bisericuţei, containere cilindrice din 
carton indicau locul unde fuseseră amplasate 
aruncătoarele pentru tirul lor nocturn. Patrula reveni 
la uzină fără să se fi tras în ea un foc de armă. 

Lovitura de teatru s-a produs către ceasurile 
amiezii, când trupa se apucase să înfulece câte 
ceva, slăbind un pic vigilenţa. 

Brusc, în tăcere deplină, combatanții Viet- 
Minh-ului apărură de pretutindeni, ţâşnind din 
plantaţii, urcând în susul râului, venind din sat, pe 
toate cărările şi potecile posibile. Erau cu sutele, 
gonind cu armele în cumpănire, înfricoşători în 
muţenia lor. Stăpâniţi de o singură dorinţă: să nu 
lase un francez în viaţă! 

Au urmat câteva momente de zăpăceală când, 
scăpând din mâini gamele şi talere, oamenii 
comandoului s-au repezit la posturile lor de luptă. 
Inamicul s-a priceput să profite de surpriză, mai ales 
pe direcţia drumului de acces uzinal, unde a atins 
zidurile în momentul în care TAB-ul se extrăgea din 
„vizuină", trăgând nebuneşte cu tot armamentul de 
bord. Veritabili ciorchini omeneşti încercau să se 


128 


caţere pe cutia blindată, în timp ce alţii, seceraţi de 
gloanţe, morţi ori răniţi, se prăbuşeau la pământ. O 
clipă, Martinez s-a temut că va fi copleşit. Cu pistolul 
a găurit două ţeste, a fost izbit în umăr de o 
grenadă care, din fericire, s-a rostogolit jos înainte 
de a exploda în interiorul turelei, apoi a considerat 
că singura soluţie e să se refugieze sub protecţia 
blindajului şi să închidă obloanele. 

De aici încolo, spectacolul a întrecut orice 
descriere. Aidoma unui uriaş scarabeu atacat de 
furnici, TAB-ul se răsucea în toate părţile, dădea 
înainte şi înapoi, dezechilibrându-i pe agresori, 
dintre care unii, căzând sub imensele roţi, erau 
striviţi ca nişte poame prea coapte, înlocuind 
mitraliera, tunul de 37 mm. cu tragere rapidă îşi tri- 
mite ploaia de proiectile asupra celui de al doilea val 
de atacatori, năvălind dinspre plantație; superb în 
modul în care sfida primejdia, Le Guen se ridicase în 
picioare, trăgând cu puşca- mitralieră de pe şold şi 
măturându-i pe înverşunaţii care, cocoţaţi pe placa 
din spate a TAB-ului, se căzneau să forţeze capacul 
turelei. 

În picioare şi el, Rousseau parcă juca oina, 
aruncând grenadă după grenadă sub picioarele 
adversarilor. 

În sfârşit degajat, TAB-ul se trase cu toată 
viteza în marşarier sub protecţia spărturii din zid, 
mai-mai să-l strivească pe breton cu această ocazie; 
ţâşnind ca un drac din cutie, Martinez apăra în 
turelă urlând: 

- Obuze! Rapid, obuze! 

Lăsând armele, Rouseau şi Gouraux extraseră 
la iuţeală două lăzi cu proiectile din adăpostul 


129 


amenajat în acest scop şi le pasară tanchistului. 
Câteva secunde mai târziu, se năpustea la 
contraatac, trăgând într-o cadență infernală. 

Sărind şi el în dosul zidului, Le Guen, lac de 
sudoare, se stropşi Sa Rousseau: 

-  Încărcătoare, rima dracului, umple 
încărcătoarele, nu mai am decât două! 

În timp ce se derula această secvenţă, demnă 
de orice fel de film de acţiune, în celelalte sectoare 
situaţia nu era deloc roză. 

În interiorul punctului întărit din colţul de 
nord-vest al uzinei, pe jumătate invadat, Vance şi 
KarOn îşi descărcau armele trăgând aproape la gura 
ţevii; cu coapsa sfărâmată de un glonţ, zăcând în 
praful de pe jos şi scrâşnind din dinţi de durere, 
Solaris secera cu pistolul-mitralieră pe toţi cei care 
încercau să pătrundă folosind accesul prin spatele 
micii fortificaţii. 

Camionul blindat a fost asaltat şi el; portiera 
cabinei, uitată neîncuiată, a fost deschisă brutal şi 
şoferul s-a prăbuşit cu ţeasta găurită de un glonţ. 
Aceeaşi rafală ciurui şi măruntaiele lui Feignet, 
rămas în picioare lângă mitraliera lui pe pivot. Unul 
din vietnamezi tocmai se pregătea să arunce o 
grenadă în cabină, când Lhermite, radistul, ieşind 
din depozitul central de muniții şi observând scena, 
îi expedie prompt o serie din Thomson*-ul său. Sub 
impactul gloanţelor de 45, rebelul se răsuci ca un 
titirez în jurul propriei axe, grenada îi expodă între 
mâini, culcând la pământ alţi trei dintre tovarășii săi. 

Bollin, sosit în goană, sări în bena camionului, 
înşfăcă mânerele mitralierei şi goli întreaga bandă 
asupra atacatorilor; sub cumplitul uragan de foc, 


130 


aceştia bătură în retragere, încercând să fugă din 
curte, dar aici fură luaţi în primire din flanc de 
Aumard, adăpostit cu puşca lui mitralieră în spatele 
unui balot de latex care se rostogolise de undeva. 

În zona râului, rebelii nu reuşiră să urce decât 
până la jumătatea taluzului. Ascensiunea lor, relativ 
lentă, a permis ocupanților celor două cazemate 
instalate pe coama sudică a malului să intervină 
eficace şi să-i împingă pe atacatori îndărăt, în albia 
râului. Ceea ce i-a salvat de la o veritabilă 
hecatombă a fost profilul sinuos al malului. 

În partea de nord se consumase o altă dramă, 
cumplită: Lefevre agoniza, cu trei gloanţe în piept, 
alături de cadavrele a doi camarazi. După ce 
respinseseră un grup de atacatori care izbutiseră să 
se infiltreze în hală, cei trei au vrut să profite de 
avantajul creat şi, sărind de la o maşină la alta, au 
încercat să ajungă în exterior ca să blocheze din 
afară orice tentativă de reluare a atacului asupra 
acestui punct dificil de apărat, când un vlăjgan, 
apărut de după o instalaţie, i-a culcat pe toţi trei la 
pământ dintr-o singură  rafală. l-a răzbunat 
Bertomel, sfărâmând cu un glonţ ţeasta inamicului. 

Turbat d furie şi de durere, dar şi perfect 
conştient de pericolul pe care l-ar reprezenta o nouă 
infiltrare vietnameză în această zonă a depozitelor, 
sergentul goni spre TAB-ul care tocmai revenea în 
marşarier ca să-şi recompleteze necesarul de 
muniţie. În turelă, negru de praf de puşcă şi cu părul 
vâlvoi, Martinez tocmai înşfăca din zbor cartoanele 
cu benzi de mitralieră pe care i le arunca Gouraux, 
când îl auzi pe Bertomel răcnind: 


131 


- la-o rapid pe după zidul din dreapta, ăia 
încearcă să pătrundă în depozit! 

Şi, fără să mai aştepte reacţia tanchistului, 
reveni în goană la depozit, trăgând din mers de pe 
şold asupra unui grup de vietnamezi care încercau 
să se furişeze printr-o spărtură provocată de 
explozia unui obuz de mortier, neobservată până 
atunci. 

Martinez n-a mai stat să aştepte să i se facă tot 
plinul; virând brutal, blindatul se năpusti, săltând şi 
clătinându-se pe terenul accidentat, spre punctul 
critic. Tunul şi mitraliera intrară simultan în acţiune, 
sfârtecând, pur şi simplu, grupul de omuleţi în 
uniforme negre care se bulucea în dreptul spărturii. 
Trei dintre ci au fost prinşi sub roţi şi făcuţi chiseliţă, 
unul dintre ei rămânând agăţat de cârligul de 
remorcarc, jalnic trofeu însângerai vânturat de 
mişcările bruşte ale vehiculului. 

Acesta a fost şi sfârşitul. Secătuit, atacul se 
stinse. Respinşi de pretutindeni, rebelii se refugiară 
în debandadă în plantațiile de hevea ori dispărură în 
direcţia satului. 

Neaşteptata linişte care se lăsă după tot acest 
uragan  păru să-i  năucească pe oamenii 
comandoului, care nu încercară nici o acţiune de 
urmărire. În văzduh plutea o duhoare oribilă, 
alcătuită din mirosul prafului de puşcă, a sângelui, a 
excrementelor. Cu urechile înfundate de infernalul 
vacarm - deşi acesta nu durase, de fapt, decât vreo 
douăzeci de minute - soldaţii se priveau buimaci, 
aproape fără să se vadă, copleşiţi de fericirea 
egoistă de a fi „scăpat. 


132 


Curtea uzinei şi terenurile învecinate aveau 
aspectul unui oribil abator. Cadavre adunate 
grămadă sau dispersate, răniţi gemând şi scurmând 
pământul, într-un ultim reflex de protecţie, ca şi 
cum ar fi încercat să se ascundă în el, băltoace de 
sânge fumegând sub razele deja fierbinţi ale 
soarelui, aceasta era prada de război pe care 
inamicul, în înverşunarea lui, o cedase morții. 

Bollin se aplecase peste Lefevre. Sărmanul 
locotenent răsufla ca nişte foaie, cu ochii exorbitaţi 
şi cu o spumă sângerie în jurul buzelor. La fiecare 
expiraţie, aerul ieşea, şuierând, prin găurile făcute 
de gloanţe. Nu se mai putea încerca nimic pentru 
salvarea lui. Mai trăi câteva minute, căznindu-se să 
bâlbâie ceva de neînțeles, apoi, cu un ultim horcăit, 
se sfârşi. 

Căpitanul se îndreptă de spate, cu ochii umezi. 
Gata! Se isprăvise. Alex Lefevre n-o să mai ronţăie 
alune şi nici n-o să savureze boluri cu supă 
chinezească oferite de negustorii ambulanți în 
pieţele din Dakao. Isprăvite erau şi partidele de 
cărţi, în care trişa cu o stângăcie dezarmantă. Peste 
câteva săptămâni, în Franţa, o tânără femeie va 
plânge în faţa unei fotografii şi o fetiţă de 
unsprezece luni va învăţa, inutil, cuvântul „tată". 

După o ultimă privire aruncată trupului inert al 
camaradului său de luptă, precum şi celor, deja 
țepene, ale ostaşilor căzuţi alături, căpitanul se 
îndreptă, cu umerii aduşi, spre cazemata din unghiul 
nord-vest, unde Aumard se căznea să reducă frac- 
tura coapsei lui Solaris. Stoic, fără un geamăt, 
corsicanul suporta dureroasa intervenţie. În ciuda 
cuvintelor liniştitoare ale locotenentului improvizat 


133 


în ortoped, care-l asigura că fractură e, dar fără 
aşchii, aspectul rănii îi spunea că lucrurile nu se 
prezintă nici pe departe aşa de bine. Şi mai ştia că 
nu va putea fi evacuat decât după degajarea 
completă a poziţiei. 

- Merge, Solaris? se interesă comandantul. 

- Hâm! Aş zice că e loc şi de mai bine, dar mă 
consolez cu gândul c-aş fi putut încasa un glonţ 
direct în bot. De durut, însă, doare al dracului! 

- Te cred. Aumard o să-ţi administreze nişte 
morfină şi sulfamide şi o să te simţi mai bine. Apoi, 
vor sosi şi întăririle, mâine seară sau, cel mai târziu, 
poimâine dimineaţă. 

Sergentul dădu din cap cu un aer destul de 
sceptic şi Bollin nu mai insistă. Cunoştea din ce 
plămadă e făcut subofiţerul şi ştia că-i de prisos să 
încerce să-l ducă cu zăhărelul. Impărţi ţigări în 
dreapta şi în stânga şi se uită câteva momente la 
Vance şi la Karon cum  rezprovizionează 
încărcătoarele puştilor mitralieră. 

Părăsi  cazemata, împingând cu piciorul 
cadavrul unui rebel întins chiar de-a curmezişul 
intrării. Zărindu-l pe Maxime care se apropia, îl 
aşteptă şi-l strânse afectuos de umăr. 

- Barem tu, băiatule, ai scăpat! Pierderi mari? 

- Cinci morţi şi un rănit... Dintre âilalţi, am 
numărat până acum şaizeci şi opt, dar trebuie să 
mai fie destui pe partea opusă a drumului, pe malul 
apei. Pentru o jumuleală, nu-i chiar atât de rău! 

- Da, dar ne-a costat şi pe noi destul de 
scump... Ocupă-te cu distribuirea munițiilor şi ai 
grijă să fie astupată spărtura din zidul depozitului. 
Dacă o descopeream imediat după bombardament, 


134 


Lefevre ar mai fi fost cu noi! Din interior n-am 
văzut-o din cauza baloturilor de cauciuc care s-au 
rostogolit, dar ăia din afară au detectat-o. 

- Poale c-ar fi mai bine să dărâmăm tot zidul; în 
felul ăsta şi TAB-ul ar putea circula mai liber. În plus, 
i-am putea posta pe băieţi ceva mai în spate, ar fi 
mai folositori decât în hala propriu-zisă. 

- Da, ai dreptate. E idiot că nu m-am gândit mai 
devreme! 

- Nu, de vină e afurisita asta de spărtură; dacă 
n-ar fi fost ea, nu riscam mare lucru. 

_ - Mă rog, discutăm ca să discutăm... 
Intotdeauna, chiar şi în cele mai elaborate 
combinaţii, apar nişte hibe imprevizibile! 

Venit după ordine, Bertomel a fost însărcinat cu 
adunatul morţilor. După aceea, Bollin cobori în 
locaşul staţiei radio şi i se adresă lui Lhermite: 

- Expediază mesajul numărul doi şi spune-le 
să-i dea bătaie! Mă bate gândul că rebelii s-au prins 
despre ce-i vorba şi că vor forţa doza ca să ne 
lichideze înaintea sosirii coloanelor. 

Bertomel nu-şi făcu prea mari probleme din 
alegerea unui sepultru convenabil pentru rebelii 
căzuţi. li depozită pe toţi pe fundul unui bazin din 
beton din hala de flotaţie şi-i acoperi cu pământ. Cei 
cinci morţi ai comandoului au fost îngropaţi alături 
de Loos. Trei răniţi inamici, descoperiţi printre 
cadavre, au fost pansaţi şi îngrijiţi la infirmerie, după 
care, închişi într-o remiză de lângă sala maşinilor. 
Vizibil, nu se aşteptaseră la atâta clemenţă. 

Isprăvind cu  corvezile funerare şi cu 
reconsolidarea pozițiilor, membrii  comandoului 
coborâră, în grupuri mici şi cu schimbul, să se mai 


135 


răcorească în apa râului. Cu ocazia asta au mai fost 
descoperiţi doi morţi, cărora li s-a dat drumul să fie 
duşi de curent. 

Pa malul opus, un stol de vulturi-hoitari, 
cocoţaţi prin copaci, cârâiau între ei, furioşi, 
pesemne, văzând cum dispare sub pământ ospăţul 
pentru care se pregătiseră. Treptat, s-au potolit şi, 
băgând între aripi hidoasele lor gâturi pleşuve, s-au 
resemnat să aştepte un nou „meci", care să le 
aducă mai mult noroc. 

Cu piciorul pansat şi pus în aţele, Solar a fost 
transportat în infirmeria subterană. Negăsind noul 
local pe placul său, sergentul se porni să protesteze 
cu vehemenţă: 

- Sunteţi nebuni de legat! Nu vreau să rămân în 
vizuina asta şi să crăp ca un guzgan! Instalaţi-mi o 
targă afară! Sunt olog, nu ciung, şi încă mai pot 
servi la ceva dacă se porneşte iar "bâlciul! 

- Nu, replică categoric Bollin. Ai să rămâi aici. În 
cel mai bun caz, te instalăm în capul scării pe timpul 
zilei, dar la cazemată nu te mai întorci! Dacă se 
întâmplă nenorocirea să trebuiască s-o evacuăm în 
plină cafteală, te-ai dus pe copcă, iar eu n-am chef 
de aşa ceva! 

Dându-şi seama de justeţea celor spuse, 
sergentul nu mai insistă şi tăcu din gură, turbând 
însă în continuare din pricina inactivităţii care-i era 
impusă. 

- Veniţi să vedeţi! strigă Aurieux, venit în 
goană, se petrec lucruri noi acolo, în faţă! 

Ofițerii se repeziră la punctul întărit de la 
sud-vest; Pantin, care cerceta orizontul cu ajutorul 
unui binoclu, întinse instrumentul căpitanului. 


136 


- Ui Laţi-va acolo, în stânga satului. Sunt mai 
bine de zece minute de când traversează râul în 
grupuri mici şi dispar în pădure... Aş zice că se 
îndreaptă încoace. 

- S-ar putea să încerce ceva pe flancul nostru 
de la sud, opină Andrieux. 

- Nu cred, răspunse căpitanul. Au apucat să-şi 
dea seama că poziţia de acolo e solid apărată, de 
vreme ce n-au izbutit nici măcar să se apropie de 
ea. inclin mai curând să cred că-i vreo viclenie de-a 
lor. Priviţi, nu caută nici măcar să treacă neobser- 
vati, de parcă ar vrea să ne arate direcţia încotro se 
îndreaptă... Ori sunt complet tâmpiţi, ori umblă la 
superşmecherie. E posibil s-o ia în amonte, apoi să 
retraverseze râul şi să atace pe la est. Dacă-i aşa, 
n-o vor face decât la noapte: zona descoperită e 
largă de cel puţin un kilometru şi nici unul n-ar 
ajunge viu până la poziţiile noastre. Nu, după opinia 
mea, următoarea lovitură va fi încercată din colţul 
de nord-esl; acolo suntem vulnerabili, şi ei o ştiu. 

- Am putea demonta mitraliera Wikers de pe 
camion şi s-o instalăm la intrarea în cel de-al doilea 
depozit, propuse Aumard. Montată pe camion, tot 
nu slujeşte la mare lucru. Aici, însă, ar putea bate 
din flanc pe toţi cei care ar încerca să se apropie de 
zidul dărâmat. 

- Excelentă idee! Mai ales dacă atacul se va 
produce doar pe această direcţie. Atunci, TAB-ul ar 
putea manevra şi el şi să-i prindă în cleşte. 
Executarea! Ochitor-Uăgător, Le Guen şi servanţii 
lui! Pentru proiecția apropiată a TAB-ului, ajunge 
puşca-mitralieră a băieţilor de la transporturi; 
oricum, zidul e la pământ. 


137 


O dată ordinele date, Bollin reveni la punctul lui 
de comandă. Era preocupat. Il sâcâia caracterul 
ostentativ nedisimulat al manevrei inamice. Nu 
cumva urmăreau să-l incite să întărească la 
maximum punctul său slab, obligându-l astfel să 
subţieze apărarea celorlalte sectoare şi să atace 
tocmai acolo unde defensiva franceză era 
considerată ca fiind inexpugnabilă? în orice caz, 
decise el, cursul râului trebuie supravegheat în mod 
cu totul special. 

Ceea ce nu ştia căpitanul era că în sat tocmai 
sosise o nouă dai-doi (companie), aducând sprijinul 
considerabil a trei sute de combatanți bine căliţi în 
luptă. Aşa stând lucrurile, grupurile inamice care 
manevrau se îndreptau, probabil, spre amplasa- 
mente de unde să poată, ulterior, declanşa acţiuni 
de diversiune. In care punct se va produce însă 
lovitura principală, cea pe care comandanții 
vietnamezi o sperau definitivă? 


CAPITOLUL X 

Tunker'“-ul efectuă o ultimă survolare a 
terenului de la  Tan-Son-Nhut şi, adoptând 
capul-compas, luă altitudine. 

Carlinga  vibră de accelerarea celor trei 
motoare. 


14Note: La spitalul 415, Sanplon a fost şi el surprins citind 
scrisori- ca lui Sem care-i fusese remisă. Cu toată părerea de 
rău de a nu o fi putut vedea înaintea plecării, se şi bucura 
ştiind-o departe de mâna ucigaşă a teroriştilor. La urma 
urmei, Pnom-Penh nu se afla la capătul lumii şi va găsi cu 
siguranţă mijlocul de a o întâlni în timpul paermisiei de 
convalescenţă. Ideea asta i-o 

138 


Privind prin micuța ferestruică, Sem simţi inima 
strângându-i-se văzând cum pământul de sub ea 
dispare, parcă supt. In acelaşi timp, o fascina 
decupajul neregulat şi atât de viu colorat al 
parcelelor cultivate ale deltei. Apoi, totul deveni atât 
de mic, încât spectacolul n-o mai interesă şi-şi mută 
privirea la tovarăşii ei de călătorie. Instalaţi pe 
lungile şi incon- fortabilele banchete, destinate 
iniţial transportului de paraşutişti, pasagerii nu erau 
prea numeroşi. Trei ofiţeri arti- lerişti, un preot 
militar în ținută de campanie, cu o cruce 
spânzurându-i pe piept, agăţată de o cureluşă, 
singurul indiciu al profesiei sale, ea şi maică-sa. 
Bătrânica încă mai tremura de emoţiile provocate 
de această incredibilă aventură şi de faptul că 
fusese nevoită să părăsească atât de brusc casa ei 
de-o viaţă. 

Plecarea lor la Pnom-Penh fusese devansată cu 
douăzeci şi patru de ore. Turismul negru al 
Serviciului Special venise după ele la 6 dimineaţa, şi 
doi inspectori în civil, unul anamit, altul francez, le 
escortaseră până la terenul de zbor. 

Ceea ce o întrista cel mai mult pe tânăra fată 
era faptul că nu mai apucase să-l vadă pe Pierre. 
Unul din inspectori îi explicase că aşa ceva era cu 
neputinţă, că trebuia acţionai cu maximum de 
rapiditate dacă ţineau să păstreze secretul 
destinaţiei. O sfătuise însă să scrie o scrisorică pe 
care se însărcina s-o remită personal sergentului. 

Orice discuţie era de prisos, securitatea lor 
prima. Doar că aşteptarea va fi niţel mai lungă şi 
mai dureroasă. Totuşi, de ce graba asta? 


139 


Cel care-l decisese pe maiorul Martel să 
procedeze în acest fel fusese sublocotenentul Phuc. 
Undeva, ceva scârţâia; inamicul reacţionase mult 
prea rapid împotriva postului de la LocNinh, fară o 
concentrare prealabilă a forţelor sale din zonă, lucru 
pe care, în mod logic, ar fi trebuit să-l facă. Deci, era 
de presupus că, departe de a preleva din trupele 
sale aflate în delta Mekongului ca să le expedieze 
într-un sector unde blindatele franceze le-ar fi putut 
masacra în voie, Viet-Minh-ul aştepta plecarea 
coloanelor franceze ca să-şi dubleze activităţile mili- 
tar-teroriste în zonele rămase mai puţin protejate. 
Prin urmare, dacă se mulțumea să hărţuiască postul 
numai cu forţele locale, însemna că intuise capcana 
întinsă, ba chiar voia s-o exploateze în propriul 
interes. 

Cele două femei trebuiau puse la adăpost de 
asasini în cel mai scurt timp. lată oă se lacuse! 

În momentul în care avionul a devenit doar un 
punct negru ce se estompa la orizont, 
sublocotenentul - el era inspectorul anamit îp civil - 
a scos un oftat de uşurare. Nu-i mai rămăsese decât 
să instaleze o capcană în cartierul Chamer pentru 
a-i captura pe ucigaşii ce-şi vor face, cu siguranţă, 
apariţia. Reveni la turismul negru în care-l aştepta 
colegul său francez, locotenentul Dupuis. 

- Uf! zile el, lăsându-se să cadă pe bancheta din 
spate a maşinii. Peste o oră vor fi în siguranţă la 
sediul consulatului. E rândul dumitale, dragă Dupuis: 
amplasează-ţi oamenii încă din seara asta, aşa cum 
s-a convenit. Voi veni şi eu, îndată după şedinţa de 
la PC. Ar fi de mirare să nu reacționeze cât d<= 
curând. 


140 


- Da, însă nu putem spera decât capturarea 
unor ucigaşi de rând. Sistemul de compartimentare 
al organizaţiilor lor e atât de etanş, încât informaţiile 
pe care le vom obţine vor fi, neîndoielnic, lipsite de 
importanţă. 

comunică şi lui Sartout, venit să-l provoace la o 
partidă de dame. Adjutantul, însă, se strâmbă şi nu-i 
împărtăşi deloc entuziasmul: 

- Eu zic că te înşeli amarnic dacă-ţi închipui aşa 
ceva! Ce-ţi imaginezi că, după ce au luat atâtea 
precauţii ca s-o scoată din circulaţie, ăia de la 
Serviciul Special or să te lase să te vânturi de colo 
până colo, conducându-i pe executori direct la locul 
unde se ascunde? 

- Totuşi, trebuie să existe un mijloc s-o văd lară 
să mă las reperat! 

- S-o crezi tu! Nu-s profet, dar mă îndoiesc că, o 
dată scăpat de aici, apuci să faci trei paşi fără să fii 
filat! 

- Exagerezi! Doar nu-s nişte Sherlock Holmes! 
Zău dacă nu mă trec fiorii auzindu-ţi pronosticurile! 

- Sherlock ori ba, dar dacă l-ai întreba pe Phuc 
să-ţi facă o schiţă a sistemului lor de informaţii, aşa 
cum, în mare, mi l-a explicat odată, o să vezi că 
indivizii operează cu nişte chestii atât de chisnovate, 
încât trebuie să fii tu însuţi un pervers ca să te poţi 
gândi la ele. Singurul avantaj e doar ăsta: 
presupunând că, mai devreme sau mai târziu, tot ai 
să-i conduci până la ascunzătoarea gagicii, n-or să 
te atârne în cârlig atât de repede. 

- Pentru un majur, ai cam multe idei! Dacă-i 
adevărat ce spui înseamnă că n-am s-o revăd chiar 
atât de repede! 


141 


- Asta ţine de voia Domnului şi de secretul 
zeilor! S-ar putea ca ştabii cei mari să găsească o 
soluţie, dar să nu-ţi închipui c-or să te lase să le 
demolezi combinaţiile pentru o istorie de „pupici"! 
Sigur, „icterioşii" ţi-au făcut o figură din cele mai 
nasoale punând gheara pe ea ca să-şi poată duce 
porcăriile la bun sfârşit, când oricare din curviştinele 
din Dakao ar fi făcut o treabă la fel de bună, dar... 

Brusc, amuţiră; de afară detună o împuşcătură, 
urmată imediat de o scurtă  rafală de 
pistol-mitralieră. Zgomotele veniseră din stradă, de 
la poarta spitalului. Urmaţi de alţi răniţi, se repeziră 
cu toţii la fereastra din capătul verandei. 

Se lăsase noapte şi, în lumina difuză a 
lampadarelor, distinseră, mai întâi, corpul unui civil 
prăbuşit la marginea trotuarului, într-o băltoacă de 
sânge. Sprijinită de gheretă, sentinela se ţinea cu o 
mână de frunte, însângerată şi ea. Ostaşii din corpul 
de gardă se buluceau împrejur, discutând între ei şi 
ţinând la distanţă curioşii care începuseră să se 
strângă. Un marocan înşfăcă mortul de picioare şi-l 
trase în interiorul curţii. În rigolă rămăsese un antic 
revolver cu butoi. Un alt soldat din compania 
marocană îl ridică şi, vânturându-l prin aer, se puse 
pe râs. 

- Încă unul care a scăpat ca prin minune, făcu 
Sartout, referindu-se la sentinelă. Devin daţi în 
mă-sa  „icterioşii"! Ăsta voia să-l curețe pe 
marocanul de gardă ca să pună laba pe 
„răpăitoarea" lui! 

În biroul „operaţii" al Statului-Major, maiorul 
Martel şovăia în faţa unei dileme: să dea coloanelor 
ordinul de a ataca a doua zi. Ori, respectând 


142 


termenele prevăzute, să mai aştepte patruzeci şi 
opt de ore? 

La Gia-Dinh, patru tancuri Sherman, două 
maşini blindate şi un batalion al Legiunii Străine 
aşteptau ordinul pentru a se pune în marş. In 
Cambodgia vecină, alte trei care de asalt şi un 
batalion de  puşcaşi-marini se pregăteau să 
traverseze fluviul Mekong la bordul unor L.C.T.%5 

Martel reciti cel de al treilea mesaj al lui Bollin. 
Acolo, la Loc-Ninh, inamicul declanşase atacul 
general. 

Căpitanul se înşelase. Viet-Minh-ul nu ataca 
urmând cursul râului, şi nici pe la nord-est. Atacul 
venea dinspre vest. 

Era ceasul zece seara, oră la care cerul de 
tăciune aştepta apariţia lunii. 

Ca şi în ajun, o dată cu asfinţitul, oamenii 
comandoului îşi ocupaseră posturile de luptă. 
Pândarii căscau ochii, blestemând licuricii care-i 
derutau, în timp ce ceilalţi încercau în van să se 
relaxeze, moţăind lângă armele lor. 

Nevăzuţi şi neauziţi, strecurându-se ca nişte 
pisici, rebelii veniră dinspre sat, urmând meandrele 
albiei. Scârţâitul demenţial al greierilor şi cosaşilor 
le acoperise zgomotul înfundat al paşilor. 

Urcaseră malul pe brânci şi, târâş, străbătuseră 
suta de metri de teren descoperit care-i separa de 
primele poziţii franceze. 


15Note: 

? Abreviaţiune preluată din engleză: Landing crafts tanks. Şalande 
pentru transportul şi debarcarea la țărm a blindatelor (n. tr.). 

? Termen preluat din americană, desemnând aruncătorul uşor (individual) de 
grenade antitanc. Grenadele sunt prevăzute cu încărcătură de explozie cu efect 
cumulativ (n. tr.). 

143 


Dar iată că, în loc să caute să ajungă, la fel de 
pe nesimţite, în contact direct cu elementele 
avansate ale comandoului, au comis incredibila 
greşeală ca, la vreo douăzeci de metri, să sară în 
picioare şi să se năpustească, urlând ca nişte diavoli 
dezlănţuiţi, la asalt. 

Sigur, purtat de acest elan, primul lor val trecu 
de linia locaşurilor individuale de tragere ale apărării 
franceze, nepierzându-şi timpul cu cei care le 
ocupau, şi, ajungând în curtea uzinei, atacatorii se 
răspândiră în diverse direcţii. În trecere, unii se 
opriră încercând să deschidă portierele camionului 
blindat, de dala asia însă bine zăvorâte pe 
dinăuntru. Doi dintre ci, cărora le venise ideea să se 
caţere în benă ca să pună mâna pe puşca-mitraieră 
ce înlocuise masiva Wickers, încasară pe loc rafala 
expediată din cabină de Varton, un ostaş din 
Serviciul transporturi. 

Au urmat câteva momente de confuzie, în 
timpul cărora rebelii, derutaţi de unele schimbări de 
decor şi nevăzând nimic în bezna din jur, au început 
să alerge de colo până colo, trăgând la întâmplare. 
Unul dintre aceştia, nimerind pe scara care ducea la 
postul de comandă subteran, a fost lichidat pe loc 
de Aumard, care tocmai dădea să iasă. Alţii trăgeau 
ca nebunii în camioanele din parcare, toate goale, 
prefăcându-le definitiv în adevărate ciururi. Trei din 
ei au ajuns în dreptul TAB-ului exact în momentul în 
care Martinez sărea în turelă. Sergentul strivi sub 
talpa bocancului nişte degete care se agăţaseră de 
bordura de oţel, lacu să pivoteze teribila 13,2 mm şi 
urlă conductorului: 


144 


- Dă-i drumul, direct spre intrarea în curte! 
Aprinde farurile! 

Recomandare oarecum inutilă, pentru că deja 
rachetele luminoase trase din cazemate urcau spre 
cer iluminând tot decorul cu strălucirea lor 
spectrală. Un moment dezordonat, focul apărării 
franceze redeveni ceea ce trebuia să fie, semănând 
panică printre atacatorii - nu mai mulţi decât vreo 
douăzeci - care alergau, înnebuniţi, prin curte. 
Lângă locul de parcare al camioanelor, un vlăjgan 
într-o uniformă kaki - spre deosebire de tunicile şi 
pantalonii negri purtaţi de ostaşii viet- minh - 
gesticula frenetic şi zbiera, arătând în direcţia halei 
maşinilor. Pricepându-i, în sfârşit, intenţia, ceea ce 
mai rămăsese din primul val de atacanţi se năpusti 
spre obiectivul indicat, dar focul dens şi intens cu 
care au fost întâmpinați i-a obligat să se retragă la 
adăpostul camioanelor. Matahala „distribuitoare" de 
ordine se prăvăli sub impactul unui glonţ, dar se 
ridică şi, efectuând un salt de-a dreptul spectaculos, 
plonjă sub caroseria unui G.M.C. 

După ce operă o rapidă întoarcere în marşarier, 
TAB-ul se năpusti, cu motorul urlând, spre intrarea 
în curte. Încercând să sară pe placa blindată din 
spate, un rebel rămase cu mâinile prinse în grătarul 
de protecţie şi se pomeni antrenat într-un galop 
caraghios pe câţiva zeci de metri, iar când, în 
sfârşit, izbuti să se desprindă, căzu chiar în faţa 
intrării în P.C., unde Aumard îl curăţă, calm, cu un 
foc direct în tâmplă. 

În timp ce în interiorul poziţiei se desfăşurau 
aceste s'ccvenţe ca de film, principala linie de 
apărare funcţiona la „regim maxim". Cazematele din 


145 


colţurile nord-vest şi sud-vest îşi încrucişaseră 
focurile, încărcătoarele erau golite unul după altul, 
ţintuind la sol cel de al doilea val de atacatori care, 
ca şi primii, năzuiau să pătrundă în interiorul 
poziţiei. Cu această ocazie, Aumard constată cu 
îngrijorare că, din cele cinci locaşuri individuale de 
tragere eşalonate între cele două puncte fortificate, 
numai unul dădea semne de activitate. 

Stând în picioare în cabina camionului blindat, 
de unde trăgea ca la poligon, Varton văzu cum, 
deodată, de sub capotă ţâşneşte o limbă de foc. Sări 
afară şi o luă la goană, cât îl ţineau picioarele, spre 
locul de parcare. După câteva clipe, în spatele lui, 
vehiculul pe care tocmai îl părăsise explodă într-o 
imensă jerbă de flăcări. Rănit şi simţindu-şi sfârşitul, 
unul din rebeli se strecurase dedesubt şi, smulgând 
într-un efort disperat buşonul rezervorului de 
carburant, dăduse foc - sieşi şi combustibilului. 

Venite dinspre terenul viran, urlete de bucurie 
salutară explozia camionului. Încurajaţi de acest 
succes, rebelii se aruncară într-un nou asalt. N-au 
apucat însă să parcurgă decât puţini metri şi s-au 
prăbuşit sub tirurile încrucişate ale celor două 
cazemate şi ale TAB-ului venit să se amplaseze 
lângă camionul incendiat. 

Acum intraseră în acţiune şi cele două 
aruncătoare de 60 mm. Proiectilele lor prinseră să 
scurme terenul viran, explodând razant cu solul şi 
secerând totul împrejur cu schijele lor oţelite. A 
urmat debandada. Rebelii se retrăgeau în salturi 
spre albia râului. Urmăriţi de grindina mortală a 
gloanţelor şi a fragmentelor de mine, dispărură în 


146 


spatele ecranului protector format de taluz, respinşi 
încă o dată. 

Prăvălit pe scara cabinei unui camion, Varton îşi 
dădea  încetişor sufletul. Scăpase de explozia 
camionului, dar nu şi de o rafală trasă la intrarea în 
parcare, unde se adăpostiseră cinci-şase 
vietnamezi. La câţiva paşi, unul dintre rebeli, şi el 
trăgând să moară, cu şalele sfărâmate, se căznea 
totuşi să-l ajungă cu braţul său înarmat cu un 
pumnal, a cărui lamă o tot înfigea în pământ într-o 
mişcare lentă şi spasmodică, vădind o dementă 
înverşunare. Varton apucă să mai vadă silueta unui 
camarad sărind peste un balot de cauciuc şi 
lichidându-l pe vietnamez cu o lovitură de pat de 
armă, dădu să-i zâmbească, murmură un apel şi se 
lăţi vomitând valuri de sânge. 

Maxime - el era cel care intervenise - apucă 
trupul inert şi-l trase în dosul unei stive de baloturi 
de cauciuc. Nu-i rămase însă decât să constate că 
pusese la adăpost un mort şi să înjure printre dinţi. 
O întârziere de numai câteva secunde l-ar fi salvat 
de la trista-i soartă; alergând împreună cu trei ostaşi 
spre locul incendiului, ofiţerul îl văzuse sărind din 
camion şi galopând spre parcare, nebănuind că în 
felul acesta se aruncă singur în gura lupului. 

- Culcat, Varton! atât apucase să urle înainte de 
a fi nevoit să se adăpostească, la rându-i, ca să 
scape de tirul rebelilor ascunşi sub camioane. 

A fost însă nevoie cam de un sfert de oră ca 
disperata rezistenţă a acestora să fie înfrântă. 
Cocoţat pe capota unuia din vehicule, Aumard 
pândea orice mişcare a inamicului şi o stopa net cu 
câte o rafală scurtă de pistol-mitralieră; la un 


147 


moment dat, îl observă pe cel în uniformă kaki cum 
încerca, târâş, să-şi schimbe poziţia. Sări de sus cu 
picioarele drept pe spinarea acestuia şi-i sfărâmă 
teasta cu un glonţ tras de la numai câţiva 
centimetri. (Ulterior aveau să constate că vlăjganul, 
şi aşa ieşit din comun prin statura sa gigantică, era 
literalmente împănat cu gloanţe.) 

Brusc, calmul reveni, liniştitor şi totodată 
tăinuind nenumărate spaime. 

Aurieux îl strigă pe Martinez şi-i ceru să 
îndrepte farurile spre locaşurile de tragere rămase 
inactive în timpul încleştării. Ajutat de câţiva ostaşi, 
îi trase afară din gropi pe cei care le ocupaseră. Din 
patru, mai respira unul singur, Lotier, dar şi starea 
lui era disperată: un glonte îi pătrunsese prin ochiul 
stâng şi îi ieşise prin ceafă. Gulerul bluzonului era 
năclăit de materia cenuşie care se scursese şi omul 
horcăia în comă. Ceilalţi trei muriseră pe loc. 

Bollin scăpase ca prin urechile acului. Când a 
început atacul, se afla alături de Le Guen, scotocind 
cu ajutorul binoculu- lui cu lentile infraroşii căile de 
acces dinspre plantaţii. Dându- şi seama într-o 
străfulgerare că se înşelase în toate previziunile 
sale, s-a repezit printre magazii şi a ajuns în curte în 
momentul în care rebelii se învârteau în plină beznă, 
căutând obiectivele ce le fuseseră fixate; în şuierat 
şi mieunat de gloanţe, ciocnin- du-se chiar de un 
vietnamez pe care l-a trântit la pământ, a nimerit 
scara care ducea spre P.C., aterizând în spinarea 
tipului împuşcat de Aumard. Simţi o arsură violentă 
în coasta dreaptă şi scrâşni: 

- Băga-i-aş...! M-au atins! 


148 


- Intră o dată! îi strigă Aumard, îmbrâncindu-l în 
interiorul punctului de comandă. Eşti complet 
nebun! Nu mai puteai sta câteva minute afară, până 
se lămureau lucurile? 

Din fericire, rana era superficială; glonţul 
sfâşiase muşchiul la subsuoară, fără să atingă nimic 
esenţial. 

Lotier muri la 4 dimineaţa, fără să-şi fi 
redobândit cunoştinţa. In această a doua noapte de 
lupte, comandoul a mai pierdut cinci oameni. Era 
cazul ca întăririle să sosească. 

La ora 8, mortierele vietnameze au redeschis 
focul, obligându-i pe apărători să se adăpostească. 
De data asta proiectilele picau cam din 
treizeci-patruzeci de secunde, destul de dispersate, 
ce-i drept, dar desăvârşind spulberarea 
acoperişurilor. Două din impacte au fost însă grave: 
unul din obuze explodă sub gulerul turelei TAB-ului, 
blocând-o şi înţepenind frâna hidraulică a tunului. 
Celălalt a nimerit drept în amplasamentul 
aruncătoarelor de 60 mm, împrăştiindu-le în toate 
părţile sub formă de piese detaşate. Din acel 
moment, poziţia devenise lipsită de artilerie. 

Corvoada trimisă să adune morţii şi-a datorat 
scăparea doar unei retrageri precipitate; o armă 
automată inamică a deschis focul imediat ce 
oamenii lui Bollin au făcut primii paşi pe terenul 
viran. Vance s-a ales chiar şi cu un glonţ în buca 
stângă. Tirul venea din plantaţia care mărginea 
drumul. Le Guen a ripostat imediat cu redutabila 
Wikers, măturând liziera plantaţiei în căutarea armei 
rebele. Amplasamentul acesteia s-a dovedit însă 


149 


foarte bine ales, pentru că reacţia bretonului n-a dus 
la nici un rezultat. 

- Trebuie neapărat să scăpăm de cadavrele 
astea, altminteri, într-un ceas sau două o să 
duhnească de-o să ne căpieze! se agită Bollin. 

S-a găsit şi o soluţie: protejaţi de masa de oţel a 
TAB-ului, împotriva căreia gloanţele inamice erau 
neputincioase, improvizații gropari au reuşit să 
târâie cadavrele în interiorul curţii, unde o altă 
echipă le-a cărat în hala de flotaţie, folosind din nou 
unul din bazine, transformat în groapă comună. 
Atacul nocturn îi costase pe rebeli treizeci şi şapte 
de morţi. 

- Întrucât nu mai avem aruncătoare, am putea 
transforma obuzele lor în mine antipersonal şi să 
împănăm cu ele marginea terenului viran; nimic mai 
grozav în chip de comitete de primire dacă au 
cumva de gând să reediteze figura de azi-noapte. 

TAB-ul îşi reluă rolul de platoşă, iar artificierii îşi 
putură vedea liniştiţi de periculoasa lor îndeletnicire. 

În interiorul adăpostului subteran, care prin 
cumul de funcţii începuse să devină neîncăpător, 
Vance, culcat pe burtă lângă Solaris, se plângea de 
natura rănii primite: 

- Nu mă sâcâie atât faptul că am fundul găurit 
şi doare al dracului, cât acela că toţi nerozii or să 
spună c-am încasat glonţul încercând s-o şterg! 

- Fleacuri! Nu te mai văicări. Peste opt zile ai să 
topăi ca un ied, în vreme ce eu, cu piciorul meu 
schilodit, o să zac şi-o să tot zac!... 

Bătaia încasată a părut să-l fi domolit pe 
inamic, care n-a mai încercat nimic în tot cursul 
după-amiezii; pesemne optase pentru un asediu în 


150 


toată regula al inexpugnabilei fortărețe. Orice soldat 
care-şi scotea imprudent nasul afară din adăpost 
era imediat salutat cu focuri de puşcă şi chiar de 
arme automate. 

Bollin era serios îngrijorat. Faptul că 
doisprezece oameni îi fuseseră scoşi din luptă 
într-un interval de timp atât de scurt n-avea darul 
să-l facă optimist. 

Sigur, situaţia nu era catastrofală; în ciuda 
pierderii artileriei sale, comandoul poseda încă o 
redutabilă putere de foc. Dar, mai ales, moralul nu 
se clintise. Ca să nu mai spunem că, în principiu, nu 
mai rămăseseră de aşteptat decât patruzeci şi opt 
de ore înaintea sosirii celor două coloane care aveau 
să prindă în cleşte forţele inamice. In acelaşi timp, 
rolul de „momeală", postura asta de râmă pusă în 
cârlig, îr enerva pe oameni. Antrenat ca un 
comando, deci ca o unitate de şoc, con- ccput 
pentru acţiuni brutale, pentru iniţiative rapide, 
zăcutul ăsta în permanentă defensivă nu era pe 
placul nimănui. 

În primul rând al lui Bollin. 

Spunându-şi că asta-i situaţia şi că, în definitiv, 
până în prezent ei erau învingătorii, ceea ce 
reprezenta, totuşi, o consolare, Bollin se duse să 
vadă ce face Martinez. Îl găsi, împreună cu oamenii 
lui, mânjit de unsoare din cap până-n picioare, 
căznindu-se în van să deblocheze turela TAB-ului şi 
să repună tunul în funcţiune. Din păcate, pentru aşa 
ceva le-ar fi trebuit un utilaj de care nu dispuneau. 

Sătul de rugăminţile lui Vance, îl autoriză să 
revină la postul său de luptă şi completă echipa 
comandată acum de Karon cu doi ostaşi luaţi de la 


151 


Transporturi. Ordonă, de asemeni, să se mai sape 
un adăpost subteran pentru cazul că se vor ivi şi alţi 
răniţi. 

Revenind la P.C., îl întâlni pe Bertomel, care-i 
spuse: 

- Am fost să văd ce mai fac prizonierii; unul 
dintre ei vorbeşte foarte bine franceza; mi-au cerut 
de mâncare. Ce fac cu ei? 

- Dă-îe două-trei cutii de conserve şi nişte pâine 
de război. Acum, dacă tot i-am capturat, n-o să-i 
lăsăm să crape de foame! la stai, vin să-i văd şi eu 
cu ce seamănă! 

Dintre cei trei, unul singur, cel mai grav rănit, 
stătea întins pe o pătruă. Glonţul pe care-l primise în 
regiunea inghinală, şi care nu putea fi extras decât 
de un chirurg, îl condamna inexorabil la moarte 
dacă actuala situaţie se prelungea. Suferea în 
tăcere, încleştând fălcile, cu faţa scăldată de 
năduşeală. 

Al doilea, cu un picior sfărâmat, şedea rezemat 
de perete, uitându-se ţintă la mădularul său, vânăt 
şi umflat, pe care Aumard îl pansase şi-l pusese, 
atât cât se pricepuse, în aţele. 

Cel care a stârnit însă interesul căpitanului, încă 
de la prima aruncătură de ochi, a fost ultimul. Faţa 
lui, cu trăsături colţuroase şi pomeţii proeminenţi, 
arăta c-ar proveni din regiunea de la graniţa cu 
provincia Kouang-şi, ori, mai curând chiar, c-ar fi un 
metis sino-anamit. Avea pieptul bandajat şi, la fel ca 
şi tovarăşul său, şedea cu spatele rezemat de 
perele. 

- Cine eşti? îl întrebă Bollin. 


152 


- Ce vă priveşte? Poftim, sunt comisarul politic 
al uneia din unităţile care vă atacă! 

Răspunsul sunase sec, casant, dar nu lipsit de o 
anumită nuanţă orgolioasă. Surprins de puritatea 
francezei vorbite, căpitanul deduse că se află în 
prezenţa unui intelectual. Instinctiv, se simţi ispitit 
să treacă la pronumele de reverență, dar se 
răzgândi imediat, dorind, dimpotrivă, să-şi afirme 
postura de învingător: 

- Aşa, va să zică!... Eşti comisar! Şi care ar fi, 
mă rog, faimoasa unitate care-şi propune să ne 
nimicească? 

Celălalt schiţă un vag zâmbet. Expresia feţei nu 
sugera câtuşi de puţin frica, din contră, o perfectă 
stăpânire de sine. 

- N-am să vă reamintesc că faimoasa 
dumneavoastră 

Convenţie de la Geneva îmi dă dreptul să nu 
răspund la asemenea întrebări, bineînţeles dacă-mi 
recunoaşteţi calitatea de beligerant, lucru de care 
mă îndoiesc! 

- Asta-i o problemă care nu-i de resortul meu; 
vreau doar să ştiu cu cine am de-a face. Dacă nu 
vrei să-mi răspunzi, o să las în grija altora să te facă 
să vorbeşti. 

- Cunosc povestea; este exact ce le spuneau 
soldaţii nemti partizanilor francezi pe care-i 
capturau în timpul ultimului război, iar voi îi trataţi 
drept ticăloşi. Acum, duceţi voi un război la fel de 
injust şi singura deosebire e poate faptul că, 
dintr-un simţ moral subconştient, vă e ruşine de 
ceea ce faceţi! 


153 


- Digresiunile tale politice nu mă privesc! Am de 
îndeplinit o misiune şi o voi îndeplini, iar concepţiile 
mele personale în legătură cu acest război n-au nici 
o contingenţă cu executarea ordinelor primite! 

- Ce cuvinte mari! Gândesc că e de prisos să-ţi 
amintesc că faimoşii tăi combatanți pentru libertate 
nu-şi bat câtuşi de puţin capul cu problemele 
umanitare ale actelor săvârşite de ei. Se pare că 
tortura e monedă curentă la voi. 

Chipul comisarului se întunecă. 

- În conjunctura dată, există elemente care 
scapă de sub orice control. Nu-i oare orice revoluţie 
însoţită de cortegiul ei de atrocități? 

- Posibil, dar n-am venit să discut despre 
binefacerile ori cruzimile revoluţionarilor. Pentru 
asta există destui cu politichia, şi de o parte, şi de 
alta!... Ca atare, destul cu filoso- fatul pe chestia 
asta! Vreau doar să ştii că fişa unităţii tale n-are 
prea mare importanţă în ochii mei; mai devreme ori 
mai târziu tot o s-o cunoaştem. Am înţeles că aţi 
cerut de mâncare? Veţi primi. 

Şi, punând capăt acestei destul de stranii 
discuţii, căpitanul dădu să se răsucească pe călcâie 
şi să iasă, când îl auzi pe vietnamez spunând: 

- Vă mulţumesc pentru îngrijirile pe care le-aţi 
acordat tovarăşilor mei şi mie. 

- N-ai pentru ce. Fac şi ele parte din prevederile 
Convenţiei de la Geneva, dar mă îndoiesc că am fi 
beneficiat de ele din partea oamenilor tăi dacă 
situaţia ar fi fost inversă! 

- Vă înşelaţi. Dacă scopul nostru e să distrugem 
unitatea dumneavoastră, prea eficace din punctul 


154 


nostru de vedere, nu înseamnă deloc că cei rămaşi 
în viaţă ar fi foat masacrați. 

- Mulţumesc pentru calificativul „eficace", îl iau 
ca pe un compliment. Cât priveşte restul, n-am 
ajuns încă acolo. 

Căpitanul ieşi, urmat de un Bertomel uşor 
derutat de turnura pe care o luase straniul dialog. 

- Pare foarte sigur de el gagiul! 

- Da, cu moralul stă bine!... Trebuie să recunosc 
că e inteligent şi că unele din argumentele lui sunt 
valabile. Cu siguranţă că l-a tocit pe Marx în timpul 
nopţilor sale albe şi a făcut din învăţătura lui un 
catehism. În scârboşenia asta de război, tipi ca el ne 
dau cel mai mult de furcă. În sfârşit... Dacă e atât de 
convins de victoria lor, înseamnă că nu ştiu nimic 
despre intervenţia care se pregăteşte. 

- Secretul a fost, deci, bine păstrat! 

- Posibil, deşi, după opinia mea, presupunerea 
lor e că Statul-Major se va mulţumi şi de data asta, 
la fel ca şi înainte, să adopte principiul „petei de 
ulei", lăsându-le timp să ne lichideze. 

Reveniră la postul de comandă, unde Lhermite 
termina  decodarea unui mesaj radio tocmai 
recepționat. Bollin scoase un oftat de uşurare citind 
următorul text: 

„Operaţiunea  «Challangcr» devansată cu 
douăzeci şi patru de ore. Demarează mâine, orele 5. 
Rezistaţi." 

- Hait! exclamă Solaris. Vine vacanţa mare! în 
sfârşit, schimbăm domiciliul! 

- Tu, mai ales! Ai să-l înlocuieşti pe Sanplon la 
pensiunea nr 415! 


155 


- Zău că mi-ar prinde bine! Au acolo nişte 
infirmiere... muc şi sfârc! Totul e să nu zac prea 
mult! 

Noaptea se apropia cu paşi repezi, aducând 
după sine întregul ei cortegiu de primejdii. Ostaşii 
comandoului îşi reluară posturile de luptă, cu 
nădejdea că, spre dimineaţă, ele nu se vor preface 
în tot atâtea morminte. 

Greierii, cosaşii, brotacii, buhaii-de-baltă porniră 
nepăsătorul lor concert. 

Şi, deodată, răsună şi sinistrul apel al 
tam-tam-ului. 


CAPITOLUL XI _ 

Phuc găsea că timpul se scurge prea încet. Işi 
aruncă privirea pe ceasul de la mână. Trecuseră 
două ore de când stătea, înţepenit, sub scara ce 
ducea la apartamentul lui Sem. Avea crampe în toţi 
muşchii şi se gândea cu invidie la locotenentul 
Dupuis, mult mai norocos decât el: cu siguranţă că 
se întinsese pe patul fetei, bizuindu-se pe vigilenţa 
colegului de jos. Işi schimbă poziţia şi-i dădu un 
ghiont în coaste coechipierului său, anamit şi el, 
care avea sâcâitoarea tendinţă de a adormi oricum 
şi oricând. 

Culoarul supravegheat era tăcut ca un 
mormânt, orice zgomot suspect putând fi imediat 
perceput. Şi totuşi, a fost cât pe ce să se lase 
surprinşi; şi dacă n-ar fi fost abia auzitul scârţâit al 
unei trepte, nu şi-ar fi dat, poate, seama de o 
prezenţă străină în imediata lor apropiere. 

Stăpânindu-şi dorinţa de a reacţiona 
instantaneu, Phuc îşi spuse că s-ar putea ca 


156 


necunoscutul care urcă să nu fie singur şi că mai 
lăsase pe careva să stea de pândă în urma lui. Se 
mulţumi să scoată, prudent, capul şi să inspecteze 
terenul. 

Avusese dreptate înfrânându-se; în fundul 
culoarului, detaşându-se pe fundalul mai clar al 
pasajului, se contura o umbră imobilă, rezemată de 
zid. Acest pericol trebuia eliminat. 

- Atenţie, şuşoti el la urechea coechipierului, e 
unul pe scară şi altul care pândeşte în pasaj. Eu o să 
mă ascund în debaraua undc-s contoarele electrice, 
iar tu, de îndată ce ajung acolo, lasă să cadă ceva 
pe jos, nu prea zgomotos, de pildă, bricheta. Dacă 
cel de pe scară revine, nu-l scăpa! 

Lucururile s-au petrecut întocmai; ascuns în 
nişa în care se aflau contoarele electrice ale clădirii, 
Phuc văzu umbra tresărind la auzul zgomotului făcut 
de brichetă şi, după o clipă de şovăire, avansând cu 
paşi de lup spre scară. A fost de-ajuns o lovitură 
zdravănă aplicată peste ceafă cu patul pistolului în 
clipa în care individul a ajuns în dreptul său, apoi 
să-l prindă în braţe ca să amortizeze zgomotul 
căzăturii. O a doua lovitură a definitivat „anestezia". 
Misiunea pândarului se încheiase. Lăsând 
coechipierului supravegherea culoarului, Phuc porni 
să urce scara, având grijă să evite greşeala 
predecesorului, păşind uşor ca o pisică pe fiecare 
treaptă. Uşa apartamentului era întredeschisă. Se 
strecură înăuntru exact în momentul în care ţâşni 
lumina şi-l văzu pe individul care pătrunsese 
ridicând braţele sub ameninţarea 
pistolului-mitralieră aţintit de Dupuis. 


157 


Capcana  funcţionase perfect. Phuc  răsuci 
mâinile necunoscutului la spate şi-i puse cătuşele. 
Era un anamit căruia cu greu îi puteai ghici vârsta, 
îmbrăcat ca un simplu culi şi înarmat cu un pumnal 
de comando cu lama ascuţită ca un brici. 

- Un executant! comentă scurt Dupuis, după 
ce-l percheziţionase meticulos. N-o să prea avem ce 
scoate de la el. 

- Asta-i situaţia! Mai e un altul jos, poate că-i 
ceva mai interesant. 

Cea de a doua captură nu prezenta nici ea 
interes deosebit, afară de faptul că era înarmată cu 
un  „Parabellum'"- masiv pistol de fabricație 
germană. 

Phuc ieşi în stradă şi lansă semnalul convenit; 
un jeep sosi imediat şi luă „coletcle". 

Două ore mai târziu, la P.C., maiorul Martel 
declara unuia dintre superiorii săi, prezentându-i 
raportul Serviciului de informaţii al armatei: 

- Am procedat cum nu se poate mai bine 
devansând orarul atacului: rebelii au descoperit 
capcana şi se pregătesc să-şi retragă forţele în 
regiunea Plaine des Joncs. Ne rămâne o singură 
şansă să-i încolţim: să lansăm pe urmele lor coloana 
de la Kompong-Cham, în timp ce Legiunea va 
degaja Loc-Ninh şi va înainta până la Kratie. 
Comandoul Bollin va reintra direct la bază. 

- Până la urmă, am dat cu bâta-n baltă! 

- Nu tocmai, domnule colonel. Operaţiunea 
întreprinsă ne-a permis un serios salt înainte şi 
descongestionarea, cel puţin pentru un timp, a 
sectorului Tudaumot. Ca să nu mai spun că, foarte 


158 


probabil, cei care au atacat comandoul acolo, au 
pierdut ce-aveau mai bun. 

- Tare mi-e teamă să nu fie o victorie glorioasă 
dar costisitoare! 

Şeful biroului Operaţiuni nu răspunse nimic, dar 
se gândi că nu-i vina lui dacă  fluiditatea 
dispozitivului inamic, asociată cu sărăcia în efective 
şi mijloace a Corpului expediționar, nu îngăduie 
aplicarea marii strategii. 

Străzile micii aşezări Tudaumot vibrau sub 
teribila călcătură a şenilelor tancurilor Sherman. 
Ziua se năştea, lăptoasă, în pâclele care se ridicau 
dinspre fluviu. Matinalii trecători se aliniau, cu 
respectuoasă teamă, la trecerea monştrilor de oţel. 
Jeep-ul maiorului Laplanche, arborând fanionul 
verde-roşu al Legiunii Străine, preceda cele 
douăzeci şi două de camioane încărcate cu 
legionari, care nici acum nu renunţaseră la chipiurile 
lor albe. 

Două maşini blindate încheiau coloana. 

Tanchiştii jubilau; comparată cu situaţia din 
deltă, unde la cea mai mică eroare de pilotaj 
şenilele se înfundau în mâlul lipicios de nu mai 
puteai scoate mastodontul din noroi, expediţia de 
acum li se părea o adevărată promenadă. Dar 
euforia lor n-a durat prea mult. 

După nici zece kilometri, prima ciocnire se 
impuse, brutal. La ieşirea dintr-o pădurice, poate 
pentru prima oară în această campanie, o bazooka* 
şi spuse, răstit, cuvântul. Trasă, probabil, cam în 
grabă, grenada izbi oblic, smulgând şenila stângă a 
tancului de vârf, care se răsuci, patină şi intră cu 
botul în şanţul şoselei. Reperaţi graţie jetului de 


159 


flăcări, rebelii, în număr de cinci, care o luaseră la 
goană prin tufişuri în speranţa că vor putea dispărea 
în pădure, au fost literalmente sfârtecaţi de tirul 
conjugat a trei mitraliere grele. 

Avaria nu era catastrofală, dar, totuşi, 
ireparabilă; nu existau patine de rezervă. Laplanche 
nu şi-a pierdut timpul căutând o soluţie de 
compromis; pur şi simplu a decis să lase tancul 
invalid în paza unui grup de legionari, până când 
Saigonul, alertat prin radio, va trimite o echipă de 
depanatori ca să „încalţe" la loc ologul. Apoi tancul 
şi grupul de protecţie vor încerca să ajungă din 
urmă coloana. Această judicioasă hotărâre a permis 
evitarea unei apreciabile pierderi de timp. 

Acest prim incident temperă întrucâtva vesela 
nepăsare a ostaşilor, şi zonele limitrofe ale Şoselei 
coloniale nr. 13 au intrat mai serios în colimatorul 
observatorilor. 

Totul a decurs apoi fără probleme până în 
apropierea primelor plantaţii de hevea. Aici, 
comandantul a ordonat o haltă pentru răcirea 
motoarelor supraîncălzite. Maşini şi oameni au 
profitat de această binevenită oprire, legionarii 
constatând, în plus, că impalpabila pudră roşie n-are 
nimic plăcut în ea. 

Jumătate de ceas mai târziu, în vreme ce rulau 
sub un imens umbrar oferit de două rânduri de 
gigantici copaci de teck, cel de al doilea atac i-a 
surprins de o manieră şi mai neaşteptată decât 
primul. 

Văzduhul fu cutremurai de violente explozii. 
Printre vehicule ţâşniră gheizere de flăcări, schije şi 
diverse alte fragmente se împrăştiară în toate 


160 


părţile şuierând ascuţit. A fost un moment nu de 
panică, ci de stupoare. Intrând unul în altul, 
camioanele se goliră fulgerător de pasagerii lor, fie 
că aceştia s-au pomenit azvârliţi afară, fie că au 
sărit ca nişte acrobaţi, adăpostindu-se în şanţurile 
de pe marginea şoselei. 

Cu şoferul decapitat de o enormă schijă, care 
retezase, concomitent, şi parbrizul, jeep-ul lui 
Laplanche percută spatele tancului ce-l preceda. 
Maiorul a fost catapultat în mijlocul drumului, fără 
cunoştinţă. Un camion, al cărui şofer a fost şi el ucis 
pe loc, s-a răsturnat în şanţ, împrăştiindu-şi 
ocupanţii talmeş-balmeş şi luând imediat foc. In 
sfârşit, un al treilea, frânând brutal, a fost buşit de 
cel care-l urma. Mina a explodat chiar sub el; în 
benă au rămas opt cadavre, sfârtecate şi 
fumegânde. 

Scena aceasta dantescă n-a durat decât două 
minute, apoi liniştea s-a lăsat peste coloana 
învăluită de un uriaş nor de praf şi vălătuci negri de 
fum. O linişte relativă, bineînţeles, întreruptă de 
urletele răniților şi de vuietul flăcărilor. 

Revenindu-şi fulgerător, legionarii s-au năpustit 
în căutarea inamicului ascuns. Doi rebeli care 
încercau să se refugieze la adăpostul unui boschet 
au fost lichidaţi „din zbor" - singurii, de altfel. 

Cele două tancuri şi automatele blindate au 
pornit să  „pieptene'  coroanele copacilor cu 
mitralierele lor grele, în nădejdea că vor dobori 
niscaiva lunetişti. Unul din gloanţe a provocat o 
nouă explozie, aeriană de astă dată. Atunci au 
înţeles cu toţii cum s-au petrecut lucrurile: pur şi 
simplu, rebelii suspendaseră de crengile copacilor o 


161 


serie de bombe uşoare de avion şi le-au făcută să 
cadă la trecerea convoiului graţie unor simple 
frânghiuţe. 

Genială şi  diabolică idee, cu rezultate 
sângeroase şi un bilanţ din cele mai grele. Jeep-ul şi 
două camioane deveniseră  inutilizabile. Dar 
pierderea cea mai dureroasă era în vieţi omeneşti; 
aliniate pe iarba taluzului de către camarazii scăpaţi 
teferi, se înşirau optsprezece cadavre de legionari. 
Alţi opt erau răniţi, dintre care trei grav. 

Revenit din leşinul provocat de căderea sa 
brutală, Laplanche era consternat. Unitatea pe care 
o comanda suferise o serioasă amputare înainte 
chiar de a fi înfruntat inamicul. Doi rebeli 
dispăruseră în neant, purtând cu ei satisfacția unei 
redutabile şi strălucite lovituri. A fost descoperit şi 
mecanismul la care recurseseră: o banală tijă de 
bambus, lungă de vreo cincizeci de centimetri, 
având unul din capete încă legat de trunchiul unui 
copac. Pe tija elastică fuseseră prinse în inele 
bombele, apoi ea a fost arcuită şi reţinută de o 
frânghie. Un simplu gest, şi improvizata catapultă a 
funcţionat. 

Se impunea o decizie rapidă; convoiul nii putea 
rămâne la infinit îh acest loc tragic. 

Intrucât era absolut exclus să facă acum cale 
întoarsă, maiorul a hotărât să-i expedieze pe răniţi 
la Saigon cu una din cele două ambulanţe de care 
dispunea. Morţii au fost încărcaţi într-un camion, 
însoţiţi de o mică escortă. Precedat de unul din 
automobilele blindate, lugubrul cortegiu a luat 
drumul întoarcerii. 


162 


Fierbând de furie, legionarii s-au reinstalat în 
vehiculele rămase valide; venise timpul să plece, 
venise timpul să-şi răzbune morţii. 

După ce tot ce nu mai putea rula a fost 
incendiat, coloana s-a pus în mişcare spre obiectivul 
fixat, hotărâtă să spulbere orice va întâlni în cale. 
Acum nu mai era cazul să fie admirat peisajul sau să 
se facă bancuri pe seama „fondului de ten"; acum 
trebuiau găsiţi rebelii şi masacrați fără milă! 

În acest timp, la Loc-Ninh, inamicul se pregătea 
pentru un nou asalt, ferm hotărât ca, de data asta, 
să lichideze definitiv îndărătnicul comando. 

Din uzină, puteau fi văzuţi cu binoclul cum 
părăsesc satul, grupe-grupe, îndreptându-se spre 
plantaţii şi dispărând în ele. De unde se vor ivi oare 
acum? O întrebare pe care şi-o punea fiecare dintre 
combatanții lui Bollin, dar la care nimeni nu putea 
da răspuns. Rămâneau însă încrezători. In ciuda 
înverşunării adversarilor, sistemul lor defensiv se 
dovedise perfect eficace. Sigur, suferiseră pierderi, 
dar rămăseseră încă destul de numeroşi, bine 
înarmaţi şi cu moralul intact, mai ales că ştiau că 
ajutoarele promise erau pe drum. 

Bollin, aşezai pe treapta de sus a scării care 
cobora în adăpostul subteran, privea spre 
mormintele aliniate lângă magazie, în timp ce 
Aumard îi schimba pansamentul. Vor mai fi şi altele 
înainte de sosirea forţelor de depresurare? 

Un urlet de bucurie îl făcu să ridice privirea. 

În fundul curţii, Martinez şi coechipierii lui, negri 
de unsoare şi motorină, dansau un soi de dans 
indian al scalpului, învârtindu-se în jurul TAB-ului. 


163 


Reuşiseră să deblocheze frâna hidraulică de recul a 
tunului de 37 mm. 

- Perfect, exclamă căpitanul, aflând pricina 
acestei veselii, acum ne vom putea servi de 
puşcociul vostru? 

- Oho, şi încă cum! Cu turela nu-i nimic de 
f&cut, rămâne înţepenită, dar nu-i bai, tragem pe 
axa ţevii. Lulu e un campion al volanului, va suci şi 
răsuci maşina cum ne vine cheful. 

- Toată lumea la posturi! răcni în acelaşi 
moment Le Guen. Se încinge tărâţa! 

Wikers-ul intră imediat în acţiune. Oamenii se 
repeziră la locurile lor de luptă. Dintr-un salt, Bollin a 
fost lângă breton. 

- Ce se-ntâmplă? În cine tragi? 

- Sunt la vreo trei sute de metri. Vin târâş prin 
şanţul şoselei, scumpii de ei! Uitaţi-vă şi 
dumneavoastră! 

Într-adevăr, puteau fi văzuţi, dar numai o 
fracțiune de secundă; probabil trecerea le era 
barată de un obstacol pe care-l depăşeau, unul după 
altul, dintr-un salt, ca să dispară iarăşi în şanţ. Le 
Guen reuşise să-şi ajusteze tirul, şi o siluetă în negru 
se răsuci şi căzu pe spate în momentul în care 
sărea. Doar picioarele rămaseră câteva momente pe 
marginea  rambleului, bătând aerul cu mişcări 
spasmodice. Apoi, mâini nevăzute săltară întregul 
cadavru sus, pe taluz, făcând din el un soi de 
parapet. 

Prin binoclu, Bollin îi vedea cum înaintează şi pe 
locul viran din est, în grupuri de trci-patru, utilizând 
cu virtuozitate terenul accidentat; aceştia erau însă 
prea departe, cam la un kilometru distanţă. 


164 


- Ah! dacă am mai fi avut mortiercle! oftă 
căpitanul. Să încercăm însă să-i miruim cu tunul. 

Martinez fu chemat: 

-  Plascază-tc lăngă morminte. Cred că, 
mişcându-te puţin, i-ai putea prinde în luneta de 
ochire. 

Abandonându-şi poziţia, TAB-ul se puse în 
mişcare, depăşind chiar halele cu câţiva zeci de 
metri, astfel încât să poată manevra în voie. Fără să 
mai aştepte alte ordine, sergentul deschise imediat 
tirul de reglare. Norişori cenuşii, zebraţi de fulgerări 
portocalii, se  învolburară pe terenul viran, 
obligându-i pe rebeli să se trântească la pământ. 
Greoiul blindat se  învârtea ca un titirez, 
conducătorul lui executând o coregrafie complicată, 
dictată din turelă de sergent: 

- La ora unsprezece, stop!!* Unsprezece şi un 
sfert, stop!... Zece patruzeci şi cinci, stop! 

Evident, acest carusel nu putea înlocui 
mobilitatea şi rapiditatea de mişcare a turelei, şi 
permanentul du-te-vino îl obliga pe Martinez să 
verifice întruna înălţătorul şi deriva, făcând tirul 
destul de imprecis. Intrebarea era şi cât va rezista 
cutia de viteze la acest nou tip de sârbă în căruţă? 

Urmărind prin binoclu, Bollin constată cu 
plăcere că efectul produs de această demonstraţie 
era, totuşi, apreciabil. Grupurile inamice şovăiau 
acum să se mai ridice pentru noi salturi, iar din când 
în când, câte un obuz percuta chiar în plin. 
Înaintarea inamică fiind încetinită, iar muniţie 


16Note: 

? Mod convenţional folosit în marină, aviaţie, tancuri pentru a indica direcţia; 
ora 12 corespunde direcţiei nord sau „drept înainte"; ora 6, direcţiei sud; ora 3 - 
est; ora 9 - vest; ş.a.m.d., ca pe cadranul uni ceasornic (n. tr.). 


165 


existând din belşug, căpitanul îi făcu semn lui 
Martinez să continuie, iar doi oameni să-i aducă 
lădiţele cu obuze. 

Le Guen continua să blocheze şoseaua. 
Cadavrul-parapet era acum complet dezmembrat, şi 
alte trei noi tentative de trecere a obstacolului din 
şanţ se soldară cu alţi trei morţi. Dar, reperat 
punctul nevralgic şi ajustat tirul, mitraliorului nu-i 
rămânea altceva de făcut decât să ţină zdravăn 
mânerele mitralierei şi să apese cu degetul gros 
butonul de declanşare a focului de îndată ce zărea 
iţindu-sc un cap. Rousseau şi Gouraux, vecinii săi, 
supravegheau liziera plantațiilor ca să poată 
semnala orice tantativă de infiltrare. În celelalte 
sectoare domnea calmul. Se înccase cumva atacul? 

Bertomcl se lungise în iarbă lângă cazemata din 
colţul sud- est, chiar pe buza malului, cu un stoc de 
grenade cu fosfor la îndemână, gata să le lanseze la 
cea mai mică manifestare a inamicului. În cealaltă 
extremitate a poziţiei, Aurieux avusese aceeaşi idee 
şi, ascuns într-o groapă, ţinea sub control poteca pe 
care rebelii o folosiseră cu o seară înainte. 

Nefireasca linişte n-a durat însă prea mult şi 
„gongul" mortierelor a anunţat reluarea 
spectacolului. Proiectilele au început să cadă, dens, 
dar din fericire cam la întâmplare. Teribil la nivelul 
solului, efectul lor era destul de redus atunci când 
era vorba de adăposturi bine făcute, exceptând, 
fireşte, o lovitură directă, ca în cazul bietului Loos. 
TAB-ul şi-a văzut mai departe de baletul lui, 
legănându-se ca o rață ori de câte ori o mină 
exploda în imediata sa vecinătate. 


166 


Presupunând că mitraliorul francez s-a tras la 
adăpost din cauza bombardamentului, rebelii 
încercară să treacă în forţă şoseaua. Vreo douăzeci 
săriră în picioare, dar lunga rafală a 

Wikers-ului îi culcă instantaneu la pământ. 

La orele 11, bombardamentul se opri. Interveni 
o pauză. Cu degetul pe trăgaci, fiecare membru al 
comandoului aştepta momentul asaltului. Nu se 
produse însă nimic. La est, urmărite de obuzele de 
37 mm, grupurile inamice căutau acum să ajungă la 
râu. De nerecunoscut sub stratul de jeg care-l 
acoperea, Martinez se agita în turela lui, urlăndu-şi 
ordinele cu glas dogit. 

Deodată, dinspre sat, se stârni un adevărat 
uragan sonor. Bubuituri seci ale tunurilor de 76 mm, 
urlet de sirene, lătratul furibund al mitralierelor 
grele, explozii peste explozii: Legiunea Străină intra 
în scenă. 

La nord de Loc-Ninh, rebelii se retrăgeau în 
dezordine, înnebuniţi, căutând adăpostul plantațiilor 
de hevea, sub focul necruţător al tunurilor de pe 
Shermane, care trăgeau acum cu înălţător 0“. 
Curând apărură Şi cei doi mastodonţi, 
îndreptându-se spre uzină. 

Detunăturile se succedau într-un ritm infernal; 
nelăsându-le urmăriţilor nici o clipă de răgaz, 
îmbătaţi de setea răzbunării, legionarii luau cu asalt 
plantațiile. 

Intre zidurile scrijelite de gloanţe şi schije ale 
fabricii de cauciuc domnea delirul. Sărind afară din 


17Note: 
? înălţător 0 (zero) înseamnă că tragerea se efectuează de la foarte mică dis- 
tanţă, aproape „Ja gura ţevii" (n. tr.). 
167 


adăposturi şi gropi, oamenii comandoului îşi strigau 
bucuria. 

Aumard ieşi în fugă din curte şi se apropie de 
primul tanc care tocmai se pregătea să pătrundă 
înăuntru. 

- la-o drept înainte pe şosea! îi strigă el 
sergentului din turelă. E o bandă de rebeli care s-a 
ascuns în şanţul şoselei. 

- O.K.! îi aranjăm imediat! 

Blindatul pivotă pe o şenilă şi porni să lichideze 
ultimul cuib inamic. Nu găsi însă pe nimeni. Rebelii o 
şterseseră de îndată ce apăruseră primele elemente 
ale forţei de despresurare. 

La puţin timp se ivi şi coloana de camioane, 
urmată de cele trei automobile blindate. În văzduh 
plutea bucuria victoriei. Legionari şi cei din comando 
fraternizau, povestindu-şi aventurile într-o 
hărmălaie de iarmaroc. Lângă P.C., maiorul 

Laplanche le relata ofiţerilor strânşi în jurul lui 
sângeroasa capcană a bombelor de avion. 

După vreo oră, au revenit şi cei porniţi în 
urmărirea fugarilor. Aduceau cu ei trei răniţi uşor. 

Grupuri-grupuri, răspândiţi prin toată incinta 
uzinei, oamenii sărbătoreau succesul operaţiunii, 
ajutaţi de sticlele cu bere şi bidoanele cu rachiu de 
orez care circulau din mână-n mână. Fără s-o 
recunoască, sărbătoareau, mai ales, bucuria de a fi 
scăpat şi de data asta de la moarte, salutau cerul, 
care li se părea mai albastru, cântul, parcă mai 
frumos ca altădată, al păsărilor, liniştea care 
revenea în sufletele lor după atâtea şi atâtea 
ceasuri de cumplită încordare. Regretul pentru 
camarzii căzuţi avea să vină şi el, dar mai târziu. 


168 


La orele 20 şi-au făcut apariţia şi cei rămaşi cu 
tancul avariat lângă Tudaumot. Intrarea lor n-a mai 
stârnit nici un fel de urale şi nu le-a rămas altceva 
de făcut decât să se aşeze şi ei „la colţul mesei". 


CAPITOLUL XII 

Regăsiră, cu imensă plăcere, vechiul lor 
cinema, întrucât paraşutiştii lipseau, plecaţi în 
operaţiune, şi-au adjudecat, din oficiu, parterul, 
conform zicalei „cine pleacă de-acasă pierde locul la 
masă". 

Ca nişte vechi obişnuiţi ce erau, o dată 
dormitoarele organ; - zate şi lucrurile despachetate, 
s-au zburătăcit cu toţii în întinsa şi dens populata 
suburbie, fiecare după cum îi da ghes inima. Unii, 
mai practici, s-au gândit să-şi ducă, mai întâi, rufele 
murdare la spălătorie. Le Guen, de pildă, s-a repezit 
până la un bătrân farmacist chinez care poseda o 
miraculoasă licoare împotriva mahmurelii, 
înţeleaptă precauţie care indica limpede cam cărora 
activităţi intenţiona bretonul să consacre perioada 
lui de rcpaos. Alţii se şi aflau instalaţi la Yan-Van- 
Sun, patronul unui local mai spccial, un soi de 
„Super-market" al plăcerilor, unde se puteau 
degusta delicioasele preparate culinare, fuma o pipă 
de opium şi beneficia de rafinatele cunoştinţe în 
materie ale unor vestale ale amorului. 

Maxime şi Aumard se pregăteau şi ci s-o 
şteargă, când au fost chemaţi de Bollin: 

- Să nu vă întoarceţi prea târziu, vreau să-mi 
faceţi un serviciu. Trebuie să ne gândim să scriem 
familiilor celor căzuţi. Sper că mă veţi ajuta la 
treaba asta. 


169 


Cei doi acceptară în tăcere şi ieşiră. 

- Fir-ar să fie, cât detest chestiile astea! 
exclamă Aumard. Ce i-aş putea povesti mamei lui 
Loos? Sărmana bătrânică, a rămas singură de tot şi 
n-o să-i vină uşor să mistuie faptul că fiul ei a căzut 
pentru Franţa, ea fiind belgiancă! 

- Într-adevăr, ciudată chestie! De ce s-o fi 
angajat oare în armată de vreme ce putea să 
rămână liniştit acasă? 

- Muncea la Cambrai şi dorea să obţină 
naționalitatea franceză. Atunci, şi-a zis că-i mai 
corect să-şi facă serviciul militar la noi, ca toată 
lumea. 

- Mda... Bietul băiat... Aş paria că, în momentul 
de faţă, căpitanul nostru îşi stoarce creierii ca să 
găsească ceva potrivit pentru soţia lui Lefevre. Erau 
foarte legaţi. Rene avea o casă la centrul de 
instrucţie de la Montauban, unde o adusese şi pe 
nevasta lui pentru perioada cât vor dura 
antrenamentele. Bollin era adesea invitatul lor, ba 
cred chiar că şi naşul fetiţei lor. 

Locotenentul intuise bine; refugiat, solitar, în 
fosta cabină de proiecţie, căpitanul trudea la 
elaborarea dureroasei misive. Care erau cuvintele 
care ar fi putut atenua suferinţa pe care soarta i-o 
hărăzise? închizând ochii, o re văzu, drăgălaşă, plină 
de viaţă, râzând din te miri ce, ţinându-l mereu pe 
Rene de mână şi însoţindu-i în plimbările pe care le 
făceau. Revedea şi încântătoarea, deşi modesta, 
căsuţă de pe malul Tarnului, uriaşa salcie 
plângătoare sub care era atât de plăcut să deguste 
un păhărel, înainte ca glasul ei sonor să-i poftească 
la masă... Apoi, paloarea care i-a invadat obrazul în 


170 


momentul în care a sosit ordinul de plecare, 
lacrimile care au podidit-o când trenul care-i ducea 
la Marsilia, locul lor de îmbarcare, s-a desprins de 
peronul micii gări. Presimţise cumva ce o aşteaptă? 
Şi mai era şi Martine, bebeluşul blond, care nu va şti 
niciodată cât de mult o iubea tăticul... 

Bollin oftă, cu inima strânsă ca într-un cleşte. 
Holtei înrăit, motiv pentru care era afectuos luat 
peste picior de tânăra pereche, îl sfătuise nu o dată 
pe prietenul său să accepte postul de instructor care 
îi era propus. Dar nu! Atracția aventurii fusese mai 
puternică, precum şi faptul că fiecare lună de cam- 
panie se socotea triplu la ieşirea la pensie. Poftim, 
sosise şi „pensia", iar paşnicul viitor fericit la care se 
tot gândise - mult prea devreme! - sărmanul Rene, 
se terminase sub o moviliţă de pământ roşiatic, 
lăsată în straja trunchiurilor de hevea... 

O dată terminată, reciti scrisoarea, nădăjduind 
că a redat exact ce simţea. 

„Dragă Anne-Marie, Mie îmi revine tristul 
privilegiu de a-ţi comunica o cumplită realitate. Ştiu 
că atunci când îţi va parveni scrisoarea mea vei fi 
deja prevenită. Ce ţi-aş putea spune ca să-ți 
ostoiesc durerea? Cuvintele sunt - vai! - 
neputincioase şi n-aş putea decât să te îndemn la 
resemnare, timpul sfârşind prin a atenua toate 
suferinţele. Ţi-a rămas Martine s-o iubeşti pentru 
amândoi şi, când va veni timpul, să-i explici ce om 
extraordinar a fost tatăl ei. N-am să te mint 
spunându-ţi că Rene a murit cu zâmbetul pe buze; a 
murit aşa cum a şi trăit, curajos şi, din fericire, lară 
să sufere. A ales meseria asta şi i-a făcut cinste, cu 
loialitate, până la capăt. Fii tare, Anne-Marie, 


171 


gândeşte-te la viitorul micuţei. Griji materiale să 
nu-ţi faci; mă voi ocupa eu de toate. Vă datorez 
măcar atât, vouă, care m-aţi primit cu atâta căldură 
în căminul vostru. 

Altădată o să-ţi scriu ceva mai mult; acum te 
las, spunându-ţi încă o dată: curaj! curaj! 

Sărut-o pe Martine din partea naşului. 

Rămân prietenul vostru fidel şi devotat." 

Lipi plicul şi cobori în sala de la parter, unde 
rămase câteva clipe, rezemat de balustrada scării, 
uitându-se la cei care, preferând odihna vânturatului 
prin oraş, rămăseseră în cantonament. Unii se 
cufundaseră şi ei în redactarea unor lungi epistole; 
erau însă mesajele unor fiinţe vii care vor duce altor 
fiinţe vii bucuria de a-i şti pe cei dragi în afara 
primejdiei. Drăgălaşe domnişoare ori logodnice se 
vor înfiora la lectura bătăliilor purtate şi-l vor iubi şi 
mai mult pe erou. Părinţi bătrâni vor scoate un oftat 
de uşurare şi vor sta să aştepte următoarea misivă. 

Alţii, străini de obligaţiile morale, atât de 
copleşitoare, jucau cărţi, trişând care mai de care şi 
certându-se cu înverşunare. 

ÎI zări pe Bertomel, lungit pe pat, cu mâinile 
încrucişate sub ceafa, contemplând cu beatitudine 
cum îşi răşchira degetele de la picioare. Mental, îl 
compară cu un copil mare şi nepăsător, ceea ce îl 
făcu să zâmbească. 

- Hei, Bertomel! îl strigă căpitanul. Vino să bem 
un păhărel „La Jean", fac eu cinste! 

- Gala, dom' căpitan, răspunse acesta, 
ridicându-se alene din pat. O clipă numai să-mi trag 
ciubotele şi să-mi dau cu un pieptene prin păr. 


172 


„La Jean", orchestra tocmai ataca Je suis seule 
ce soir’. 

Sunetele tânguitoare ale viorilor purtau uşor 
duioasa melodie, pe care un acordeon o susţinea cu 
acordurile sale mai ritmate. La mese, consumatorii 
păreau că stau să se reculeagă; pe îngustul ring de 
dans evoluau patru perechi. 

Tolăniţi în fotoliile adânci, Sanplon şi Sartout 
erau la cea de a cincea bere. Melancolic, sergentul o 
privea pe instrumentista care o înlocuise pe Sem. 
Şeful orchestrei, care-l cunoştea, îi arunca, din timp 
în timp, câte o ocheadă, sugerându-i parcă să 
profite de apariţia acestei „prospături”. 

Insensibil, Sartout fredona melodia, atât de fals 
că |i se strepezeau dinţii. 

Tresăriră bucuroşi văzându-i intrând pe Bollin şi 
Bertomel; la rându-le, şi aceştia îi observară şi se 
aşezară la masa lor. Bertomel se grăbi să-i facă 
semn chelnerului, cerându-i o reaprovizionare de 
urgenţă. 

- lată-vă întorşi acasă... Cum a mers? 

- În mare, bine, răspunse căpitanul, dar cu 
pierderi. Amice Sartout, n-o să mai joci poker cu 
Lefevre!... 

- A fost?... _ 

- Din păcate, da... Loos, micul Feignet... In total, 
zecc. 

- Dumnezeule! Zece! Ce gaură! Dar răniţi? 

- Mai mult fleacuri. Singur Solaris a păţit-o rău 
de tot, are coapsa sfărâmată. A fost transportat 
direct la 415, imediat ce-am sosit. Nu l-aţi văzut? 


18Note: ? Sunt singur în seara asta (n. tr.). 


173 


- Nu. Probabil l-au internat la un alt serviciu. La 
noi, total e complet. leri ne-a sosit un lot zdravăn: 
un întreg convoi făcut zob la My-Tho. Inseamnă că şi 
la voi a fost nasol dacă s-a lăsat cu atâtea pierderi. 

- Oho! interveni Bertomel. Aveau pe dracu-n ei, 
gagii! Sunaseră adunarea tuturor verilor şi finilor din 
împrejurimi şi se îndârjeau ca nebunii. Au luat-o de 
trei ori peste bot şi încă mai voiau, dar tocmai a 
picat Legiunea. Să fi văzut atunci cafteală! In 
companiile lor s-a lăsat cu o mare economie de 
orez! 

Urmă un minut de tăcere, pe care-l folosiră ca 
să mai scadă nivelul lichidului din sticlele lor. Apoi 
Bollin întrebă: 

- Ştii ceva de Sem? 

- Da, e la consulatul nostru de la Pnom-Penh. 
Din păcate, nu mă pot duce s-o văd. Am cerut 
permisiune peste tot, până şi la comandamentul 
garnizoanei. Nimic de făcut. Phuc e de părere că 
sunt filat şi că, dacă m-aş duce după ea, aş 
condamna-o. 

- Are perfectă dreptate. Răbdare şi tutun, 
băiatule! 

- Mă întreb cât o să mai dureze? Doar n-o s-o 
ţină ascunsă până la sfârşitul războiului! 

- Dacă o iubeşti cu adevărat, ar trebui să faci 
demersurile necesare ca să fie trimisă în Franţa. 
Poate că familia ta... 

- Da, am şi discutat chestia asta cu Phuc. E de 
părere c-ar fi posibil dacă ne-am căsători, şi să mă 
bală Dumnezeu dacă nu vreau! 

- În cazul ăsta, mă întreb de ce şovăi atât? Eşti 
hotărât ori ba? Pot vorbi chiar mâine cu maiorul 


174 


Marlel când mă prezint să fac raportul. Când revii la 
unitate? 

- De mâine. Au aşteptat întoarcerea 
comandoului ca să-mi facă externarea. Sunt bucuros 
să-mi revăd fârtaţii! 

- Da' lu, Sartout, când te întorci? Ne plictisim 
nemai- auzindu-le cum bombăni. 

- Mai am pentru cincisprezece zile. După aceea, 
mă expediază la Cap, să-mi crească la loc penele! 

Gouraux intră, dădu roată cu privirea prin sală, 
îi recunoscu şi se repezi spre ei, zâmbind cu gura 
până la urechi: 

- Salut, băieţi! N-aţi crăpat încă? 

Apoi, fără nici o tranziţie: 


175 


- Veniţi în port să vedeţi! A acostat „Joffre", 
care debarcă taboruri!” Să mori de râs, şi-au adus cu 
ei şi muierile! 

În noaptea aceea, Bollin a avut un vis straniu. 
Se făcea că-i apare Lefevre, palid, cu sângele 
scurgându-i-se încet din gură. Cu un gest imperios 
al mâinii îi arăta, în spatele său, căsuţa albă de pe 
malul Tarnului. Anne-Marie stătea rezemată de 


19La două zile după reintegrarea în unitate, în vreme ce-şi 
redobândea vechile deprinderi, Sanplon îl văzu venind la el 
pe sublocotenentul Phuc, cu chipul împietrit şi ochii de 
gheaţă. 

— Hai cu mine, Sanplon! 

— Unde? Ce s-a întâmplat? 

— Urmează-mă! 

Intrigat, dar fără să mai întrebe, sergentul se luă după 
ofiţer şi urcă alături de el în turismul negru care aştepta în 
faţa intrării. Pe bancheta din faţă, lângă şofer, un european în 
civil îl salută cu un semn al capului. 

— Locotenentul Dupuis, îl prezentă, scurt, Phuc. 

Vag îngrijorat, sergentul nu suflă o vorbă cât a durat 
drumul până la Ciadinh. Maşina a stopat în faţa grilajului unei 
vile spaţioase, cu toate ferestrele închise. In curte, trei 
legionari înarmaţi cu pistoale-mitralieră se învârteau de colo 
până colo. 

Mut în continuare, Phuc făcu semn însoţitorilor săi să-l 
urmeze şi-i introduse în interiorul clădirii. Un alt legionar stă- 
tea de sentinelă înaintea unei uşi metalice care ducea la 
subsol. 

Ofiţerul scoase o cheie din buzunar, deschise şi intră pri- 
mul. La capătul unui coridor slab luminat de un unic bec, cu 
mâinile încătuşate şi cu un picior legat de conducta de apă, 
era un bărbat care stătea pe vine. Phuc sea propie de el şi cu 
o violentă lovitură de picior îl obligă să se ridice. Era un 
japonez, scund şi îndesat, numai muşchi, îmbrăcat în zdrenţe. 
O fâşie îngustă de mătase neagră îi încingea fruntea. 

Dupuis se rezemase de un perete şi-şi aprindea ţigara. 
Sanplon remarcă tremurul uşor al mâinii care ţinea bricheta. 

176 


gardul grădiniţei, ţinând-o de mânuţă pe Martine. 
Mortul vorbi cu glas blând, dar ferm: „Alex, nu le 
lăsa de izbelişte...! Locul meu a rămas gol, trebuie 
să-l ocupi. Nu mai sta singur ca un egoist. 
Călăuzeşte-le în viaţă, pentru că eu n-o mai pot 
face, pentru că am fost atât de nebun încât să le 
abandonez... Promite-mi c-o vei face, ca să mă pot 
odihni în linişte acolo unde sunt pe vecie!" Căpitanul 
se trezi lac de sudoare, gata-gata să strige: „Nu! 
Nu-mi cere asta! E oribil, nu vreau să-ţi fur locul!" 
încercă să se dezmeticească, dar o voce venită din 
neant îi şopti: „Mai încolo... mai târziu..." 

Faţă-n faţă cu prizonierul, Phuc scoase din tocul 
pe care-l purta la subsuoară un pistol Mauser”. ÎI 
armă cu un gest sec şi se întoarse spre agent. 
Glasul său răsună glacial: 

- Priveşte, Sanplon, această bestie şi nu uita 
niciodată mutra ei! 

Sergentul, care continua să nu priceapă nimic, 
se întreba la ce ritual straniu a fost pus să participe. 

- Priveşte cel mai odios rebut uman pe care l-a 
putut aduce pe lume o femeie, continuă ofiţerul. Din 
pricina lui vei suferi, dar fii pe pace, nu va apuca să 
te vadă plângând! 

Phuc se trase un pas îndărăt şi ridică lent mâna 
care ţinea Mauserul. Trei detunături seci, şi creierii 
japonezului împroş- cară peretele de piatră. Trupul 
se prăvăli şi rămase inert. 

In mintea lui Sanplon se învolburau mii de idei, 
una mai nebună decât alta. În acel moment, în 
încăpere pătrunse un nou personaj. Era un preot 
militar. 


20 Pistol automat de fabricaţie germană, aflat cândva în dotarea ofiţerilor din 
Wehrmacht (n.tr.). 
177 


- Părinte, zise Phuc, justiţia şi-a spus cuvântul. 
E rândul dumitale. 

Slujitorul Domnului îşi aşeză mâna pe umărul lui 
Sanplon care, dintr-o dată, începu să tremure. 

- Băiatule, vei avea nevoie de curaj... De mult 
curaj. Din păcate, moartea nu alege numai ostaşii. 
Ea este adesea nedreaptă şi atroce, cum nedrepte şi 
atroce sunt josnicele răzbunări născute din acest 
război... 

Preotul tăcu, părând să ezite asupra celor ce 
vor urma. Degetele sale se crispară pe umărul 
sergentului când continuă: 

- Micuța Sem nu mai există... Ucigaşii au dat de 
urma ei. Au asasinat-o în mod laş, sălbatic, pentru 
că te iubea şi n-a vrut să vă trădeze. Am fost la 
căpătâiul ei în ultimele clipe. Nu mi-a vorbit decât 
despre tine. Uite, m-a însărcinat să-ţi remit asta, ca 
să n-o uiţi de tot, de tot... 

Cu ochii scăldaţi în lacrimi, sufocat de hohotul 
de plâns care-i dilata pieptul, Sanplon contemplă 
micul dragon de aur pe care Sem îl purta 
întotdeauna la gât şi pe care preotul i-l puse în 
palmă. 

Atunci a urlat, a urlat din străfundul întregii sale 
fiinţe. 


SFÂRŞIT 


178 


Note: 

* Denumire dată fetelor vietnameze (nu 
neapărat de moravuri uşoare) care se combinau cu 
militarii francezi (n. tr.). 

* Avion de transport de fabricaţie germană, 
utilizat pe scară largă după prăbuşirea celui de-al Ill- 
lea Reich, de Corpul expediționar francez în 
campania din Indochina (n. tr.). 

* Denumire dată companiilor de infanterişti 
nord-africani (n.tr.). 


179