Greg Walker — Stiletul

Greg Walker 


SIILEIUL 


V10 


Traducere de Radu Timnea 


Editura Z 
1998 


1 


Santinela sandinistă singuratică îşi târa picioarele prin nisipul 
care se agăța şi trăgea de cizmele lui, la fiecare pas. De umăr, 
avea atârnat un AK-47 ponosit, ca şi cum arma ar fi fost un 
însoțitor extrem de nedorit al acelui serviciu de gardă. Şi chiar 
aşa era, căci Roberto Salazar era cizmar, prin origine, nu soldat. 

Apa de jad verde a golfului ataca plaja cu o regularitate 
nesfârşită. In timp ce privea în strălucirea soarelui, Salazar simţi 
prezenţa Insulei Tiger, aflată doar la şaisprezece kilometri de 
coasta Nicaraguei. Deşi era un teritoriu al Hondurasului, Salazar 
auzise zvonuri că gringos! aveau acolo o bază secretă de 
comando. Se mai zvonea că din acea bază, trupele de diversiune 
şi mercenarii lansau atacuri împotriva revoluţiei lui Daniel 
Ortega, preşedintele Nicaraguei. Salazar ştia că aveau loc astfel 
de atacuri, dar despre baza din insulă... ei bine, zvonurile erau 
treaba femeilor şi trebuiau lăsate în seama lor. 

După încă o sută de metri de drum obositor, se sătură. Pe 
acea plajă nu se întâmpla nimic, niciodată. Numai canoniera din 
Honduras, care trecea la fiecare două zile şi al cărei echipaj cu 
piepturile goale manevra mitraliere greoaie de calibru 0,50. 
Măcar aceştia păreau să se bucure de îndatoririle lor. Mult mai 
mult decât un cizmar bătrân, care ar fi preferat să stea în piaţa 
unui oraş, lucrând o pereche de cizme bune, pentru primar. 

Santinela se aşeză greoi în genunchi, foindu-se până formă o 
depresiune confortabilă. Scoase AK-ul din poziţia incomodă, puse 
puşca pe genunchi şi îşi coborî borul larg al şepcii gorra de 
camuflaj, aşa încât soarele să nu-l deranjeze în scurta perioadă 
de odihnă pe care şi-o lua. 

In timp ce moţăia, Roberto auzi bâzâitul familiar al canonierei, 
care plutea peste valuri „Lasă-i pe ei să păzească plaja asta 
goală”, îşi spuse el. „Cât despre bietul cârpaci de pantofi, ziua e 
prea călduroasă şi serviciul prea lipsit de sens, ca să facă altceva 
decât să tragă un pui de somn, până la sosirea schimbului”. 


La treizeci de metri în spatele paznicului care stătea cu capul 
în piept, sergentul major David Lee tocmai termina de ataşat 
amortizorul-tub de douăzeci de centimetri la ţeava carabinei sale 


t Gringo = termen pentru americani, în limba spaniolă, (n. t.). 
3 


de supravieţuire High Standard, calibru 0,22. După numai câteva 
minute, arma era din nou gata de acţiune, zgomotul brizanţilor 
acoperind mişcările lui Lee, care se pregătea să tragă. 

Lângă Lee stătea întins sergentul de stat-major Angel 
Barahone. Acesta era nicaraguan prin naştere, dar familia lui 
fusese forţată să fugă din ţară. Emigraseră în Statele Unite, se 
stabiliseră în Miami, iar Angel începuse să-şi planifice viitorul. Se 
înrolase în Armată cât de repede reuşise, dorind să devină una 
dintre legendarele Berete Verzi despre care cel care-l recrutase 
vorbea cu atâta entuziasm. Armata avea să-i ofere lui Angel 
şansa de a merge la şcoală, precum şi un salariu lunar, din care 
cea mai mare parte o trimitea acasă. 

Barahone excelase în pregătirea lui, absolvind printre primii 
zece la sută din clasa sa de trupe speciale. De atunci rămăsese 
alături de Forţele Speciale, dispreţuind stricteţea armatei 
convenţionale de a face lucrurile conform regulamentelor. Mai 
avea o lună până să fie recrutat pentru al doilea tur, o mişcare 
pe care toţi cei din echipa lui se aşteptau să o facă. 

Dar, în acea zi, sergentul de stat-major Barahone se gândea 
numai la momentele imediat următoare ale misiunii. Ţinea în 
mâini un binoclu de câmp M-19, cu care examina plaja din faţă. 
In rucsacul din spate avea staţia radio PRC-77, cu care urma să 
cheme canoniera care aştepta şi care era singura lor metodă de 
extragere de pe coasta nicaraguană. Imediat ce aceasta acosta 
şi recupera echipa, Lee urma să ordone reîntoarcerea lor la baza 
din Insula Tiger. 

Singurul obstacol rămas era silueta solitară a lui Roberto 
Salazar. 

Echipa era strânsă într-un perimetru mic, sub desişul unor 
arbori bocea, care se întindeau pe lungimea plajei, pe aproape 
cinci sute de metri. In timp ce echipa de trăgători de elită ţinea 
plaja sub observaţie, ceilalţi le asigurau protecţia, examinând 
partea din spate şi de pe laturi. Nimeni nu vorbea. Comunicaţia 
era realizată prin folosirea semnalelor cu mâna sau prin scurte 
încuviinţări din cap. Tăcerea nu mai era o barieră pentru oamenii 
lui Lee, lunile petrecute de ei împreună, pe câmpul de luptă, 
permițându-le o intimitate care ar fi fost invidiată de nişte 
îndrăgostiţi. 

Numele fiecărui om fusese înlocuit cu câte o literă fonetică a 
alfabetului. Astfel economiseau timp şi confuzia era redusă la 
minim, atunci când Lee avea nevoie să discute rapid cu un 
membru ai echipei. Dintre toate echipele din batalion, ODA-13 


4 


era singura despre care Lee ştia că putea acţiona zile întregi, 
fără să rostească mai mult de câteva cuvinte pe zi. Era unul 
dintre motivele pentru care era singura echipă care executa 
misiuni de genul celei pe care erau pe cale să o încheie în clipa 
aceea. 

Comandantul echipei îşi verifică Rolex-ul şi, observând că 
„fereastra de timp” pentru extragere era deschisă, se hotărî. 
Sperase să reuşească să plece fără probleme, dar dorinţa 
neaşteptată a paznicului de a trage un pui de somn făcuse acea 
opţiune imposibilă. Fixă cu fermitate patul din plastic al armei în 
buzunarul de pe umăr şi simţi cum Barahone îşi plasase cizma 
stângă aşa încât să preseze cizma lui dreaptă. Atâta timp cât 
acea presiune era prezentă, Lee ştia că zona era liberă şi că 
putea trage. Dacă trăgătorul simţea că presiunea era 
îndepărtată, trebuia să aştepte, până când problema apărută era 
identificată de cel care o reperase. 

Căpitanul honduranian reduse admisia motoarelor duble 
exterioare ale canonierei, plutind uşor la aproape doi kilometri de 
coasta acoperită cu nisip alb. Aştepta, ascultând pe frecvenţa 
convenită. Echipa avea doar zece minute la dispoziţie ca să 
elibereze plaja, după ce barca lui atingea nisipul. Dacă nu 
apăreau sau dura prea mult până să ajungă la el, trebuia să se 
retragă şi să se întoarcă pe insulă. Mârâi o serie de comenzi 
către echipaj şi îşi aranjă ochelarii de soare, în timp ce se 
pregăteau să se repeadă spre plajă. 

In sinea lui, ştia că nu avea să lase pe nici unul dintre ei în 
Nicaragua, niciodată. Ştia că nici ei nu l-ar fi lăsat, dacă el ar fi 
încercat. Dacă gringos nu luau contact cu el în acea zi, urma să 
continue traseul de patrulare stabilit anterior şi să se întoarcă să 
repete acelaşi scenariu, la fiecare două zile. In definitiv, era un 
profesionist. 

La adăpostul copacilor bocea, Lee începu numărătoarea de 
şaizeci de secunde care avea să se încheie prin apăsarea 
trăgaciului. Ochi prin luneta Weaver de mare putere, aducând 
cruciuliţa pe baza capului santinelei. La jumătatea numărătorii 
silenţioase, îl simţi pe Barahone parcurgând pentru ultima dată 
plaja cu binoclul, în timp ce cizma lui menținea în continuare 
contactul cu a lui Lee. 

Pentru Lee, timpul parcă se opri în loc. Fiecare mişcare a 
santinelei adormite deveni distinctă, aproape singulară în 
desfăşurarea ei. Valurile care se zdrobeau răsunător de țărm 
încetară să mai constituie un motiv de distragere. Briza rece 


5 


uşoară care venea dinspre golf nu-i mai înfiora pielea acoperită 
de sudoare. Toată atenţia îi era îndreptată doar spre porţiunea 
mică de păr şi piele pe care o ţinea acum prizonieră în reticularul 
lunetei sale. 

La şaizeci, degetul arătător al lui Lee se mişcă singur. 
Carabina trosni, împingând uşor în umărul lui Lee. Trăgătorul 
rămase cu ochiul lipit de vizor, gata să tragă din nou, dacă era 
necesar. Barahone urmări prin binoclu cum corpul santinelei se 
aplecă în faţă, în urma impactului. În timp ce acesta începea să 
se prăbuşească în nisip, Angel privi ceafa omului şi reperă balta 
roşie care se întindea rapid pe gulerul albastru ai cămăşii 
santinelei. Examinând în continuare cadavrul, tânărul sergent de 
stat-major văzu petele rozalii care fuseseră pulverizate în forma 
unui evantai din mătase japonez, în faţa locului în care stătea 
paznicul. Nisipul nu mai era alb ca zahărul, ci sclipea acum din 
cauza particulelor minuscule de carne explodată, os facial şi 
creier. 

Barahone îşi luă cizma de pe a lui Lee şi îl bătu de două ori cu 
palma pe umărul drept, semnal prin care-i comunica acestuia că 
o singură împuşcătură fusese suficientă. Bariera finală dintre 
echipă şi o bere rece nu mai reprezenta o ameninţare. 

Angel se ridică repede într-un genunchi, scoase emițătorul 
staţiei radio şi stabili contactul cu canoniera care aştepta. Lee îşi 
verifică echipa o clipă, remarcând cu mândrie că nici unul dintre 
oamenii care aşteptau nu se compromisese privind în spate, ca 
să vadă lovitura lui. Fiecare dintre ei stătea întins, cu carabina 
CAR-15 în faţă şi cu grenadele la îndemână. Lee simţi în piept un 
val de emoție faţă de echipa lui. Erau la fel de buni ca cei cu care 
lucrase în sud-estul Asiei, poate chiar mai buni, ţinând cont de 
constrângerile politice abisale ale războiului din America 
Centrală. 

Barahone plesni din degete de două ori, comunicându-le astfel 
că barca se apropia. Lee începu să transmită instrucţiuni, 
folosindu-şi mâinile, ochii şi degetele. Fiecare semn fu primit cu o 
încuviinţare din cap a membrilor echipei. 

Era timpul să părăsească zona operaţiunii. 

Pe mare, honduranianul dădu alarma şi împinse imediat în faţă 
manetele gemene de admisie. Ambarcaţiunea din fibră de sticlă 
se ridică singură afară din apă şi începu să gonească spre plajă. 
Trăgătorii, cu mâinile strânse cu putere pe mitralierele lor de 
calibru 0,50, începură să examineze ţărmul, în căutarea unor 
oaspeţi neinvitaţi. In timp ce apa sărată pulverizată peste ei le 


6 


îmbiba uniformele deja ude, numărătoarea inversă finală se 
apropia de sfârşit. 

Echipa era pregătită. După ce ridică singurul cartuş folosit, Lee 
le ordonă oamenilor lui să recupereze cadavrul santinelei şi arma 
acestuia, înainte să plece de pe plajă. Nu trebuia lăsat nici un 
indiciu că avusese loc o incursiune. Acestea erau ordinele pe 
care le primise. Rămăşiţele sandinistului urmau să fie legate de o 
greutate şi aruncate peste bord, imediat ce înaintau destul de 
departe în golf. Arma trebuia dusă pe insulă, ca parte a efortului 
lor informaţional. Cei care aveau să vină să-l caute pe paznic 
urmau să găsească doar o întindere goală de nisip. 

Acesta era modul în care erau purtate războaiele secrete şi 
uneori aşa erau câştigate. 

Prora bărcii era aliniată exact pe direcţia echipei şi fiecare om 
se încordă, în timp ce canoniera se apropia rapid. Ştiau cu toţii 
că acelea erau momentele cele mai periculoase ale misiunii, în 
acele clipe se putea întâmpla orice şi de obicei chiar se întâmpla. 
Extragerile erau un adevărat blestem. 

Căpitanul honduranian tăie alimentarea motoarelor în ultima 
clipă, înainte ca barca să eşueze pe plajă şi execută cu 
îndemânare o acostare aproape perfectă. Fără să aştepte, unul 
dintre mercenarii navali sări în apa adâncă până la genunchi şi 
stabiliza prora, cercetând cu privirea liziera de copaci, în 
căutarea americanilor pentru care veniseră acolo. La bord, ţevile 
lungi şi graţioase ale mitralierelor se roteau leneşe pe suporturile 
lor, în timp ce trăgătorii le învârteau dintr-o parte în cealaltă. 
Honduranianul privi nerăbdător minutarul ceasului lui. Timpul era 
critic şi nu voia să fie prins într-o poziţie atât de vulnerabilă, în 
curtea inamicului. 

Lee şi Barahone se ridicară şi începură să alerge spre 
siguranţă. Lee avea carabina CAR prinsă la spate, iar în mâna 
stângă ţinea puşca mortală de calibru 0,22. Angel alerga paralel 
cu el, ţinând strâns în mâna dreaptă puşca de asalt, cu degetul 
arătător în lungul părţii de sus a apărătoarei trăgaciului. Dacă 
începeau să zboare gloanţe prin aer, amândoi puteau riposta cu 
foc în ambele direcţii. Apropiindu-se de cadavrul lui Salazar. Se 
pregătiră să-l recupereze. 

Trecură în fugă pe lângă el, încetinind doar atât cât să-l ridice 
în picioare, după care începură să-l târască spre marginea apei. 
Lee lăsă puşca AK acolo unde se afla, bazându-se pe unul dintre 
ceilalţi să o ia. Intrară, stropind, în apele calde ale golfului şi 
aruncară cadavrul peste balustrada joasă a canonierei, auzind o 


7 


bufnitură înfundată când corpul atinse puntea. Se răsuciră, aşa 
încât acum stăteau în genunchi în apă, cu faţa spre liziera de 
copaci, devenind elementul de siguranţă pentru restul echipei, 
care încă aştepta. 

Charlie şi Delta ţâşniră brusc dintre copaci, alergând spre locul 
acum gol, pe care-l ocupase santinela. Charlie se aplecă şi prinse 
de bandulieră puşca AK căzută, fără să se oprească din alergare. 
Delta se opri ca să arunce nisip peste petele de sânge, folosind o 
creangă pe care o tăiase din unul din arborii bocea. Eforturile lor 
nu ar fi păcălit un căutător experimentat de urme, dar ar fi trecut 
de inspecția obişnuită a cuiva care ar fi mers, pur şi simplu, pe 
plajă. Terminând, Delta începu din nou să alerge spre canonieră, 
azvârlind mătura improvizată numai după ce se aruncă peste 
proră şi ateriză peste corpul nemişcat al santinelei sandiniste. 

In spate rămăsese numai Echo. Când ceasul căpitanului 
canonierei semnală trecerea a două minute, ultimul membru al 
echipei de operaţiuni speciale ieşi din umbra în care stătuse 
ascuns. Echo mergea cu spatele, cu un pas constant, ţinând 
carabina retezată la nivelul şoldului, cu selectorul pe foc 
automat. Arunca o privire rapidă în spate, spre barcă, la fiecare 
câţiva paşi, cu nişte mişcări sigure şi controlate. 

Când mai avea doar câţiva metri până la barcă, Echo se învârti 
pe călcâie, aruncându-i un zâmbet strălucitor lui Lee. Işi ridică 
arma CAR-15 pe umăr, cu o mână pe mâner şi păşi indiferent în 
apa de douăzeci de grade, după care se căţără în canoniera care 
începuse deja să se retragă. 

Căpitanul comandă rapid marinarului de la prora să-i împingă 
de pe fundul oceanului. Lee şi Barahone îşi concentrară forţele 
împotriva greutăţii protestatare a bărcii, cizmele lor înfigându-se 
adânc în nisipul ud moale, chiar sub suprafaţa apei. Dintr-o dată, 
fără nici un avertisment, se desprinseră de Nicaragua, în timp ce 
mâinile celorlalţi îi ajutau să urce la bord. Căpitanul întoarse din 
nou prora spre oceanul deschis. 

Călătoria de douăzeci de minute până pe insulă fu 
îmbătătoare. Cele două echipe de comando schimbau între ele 
insulte vesele ca şi cum ar fi fost nişte rude care nu se mai 
văzuseră de mult. Incordarea stăpânită în timpul misiunii şi a 
extragerii explodă sub mugetul triumfător al motoarelor duble, 
iar apoi fu măturată în bătaia vântului. Lee trecu pe lângă 
căpitan şi merse în faţă, aşezându-se în locul în care fusese 
întins cadavrul. Inainte să fie aruncat în golf. Tinea ţeava 
carabinei de 0,22 fixată între genunchi, cu gura ei micuță 


8 


îndreptată spre cer. Lee îşi trase pălăria cu bor îngust peste ochi 
şi se retrase în sine, aşa cum avea obiceiul atunci când misiunea 
se apropia de sfârşit. Restul echipei îl ignoră cu respect, ştiind că 
nevoia de izolare a sergentului echipei era modul lui de revenire. 

Angel Barahone stătea în picioare lângă Lee, cu un zâmbet 
sclipitor pe faţa lui frumoasă. Râsul şi pălăvrăgelile de după 
misiune exprimau uşurarea că scăpase de pe țărm în viaţă. In 
adâncul sufletului, celebra o incitare şi mai adâncă. Aceasta era 
ultima lui misiune alături de gringos. Dacă totul mergea conform 
planului lui, următoarea lui incursiune în uniformă avea să fie în 
calitate de comandant sandinist. 

Simţind bătaia constantă a motoarelor care vibrau sub chila 
din fibră de sticlă, Barahone era la fel de sigur că nimic nu avea 
să intervină în dezertarea lui către revoluţia nicaraguană, cât era 
de sigur că Roberto Salazar era mort. 

In loc să acosteze la complexul naval principal, Lee îi ordonă 
căpitanului să-i lase în apa puţin adâncă de mai jos de casa 
echipei. Experienţa trecută îi spunea că personalul CIA local se 
aştepta ca ei să acosteze la debarcaderul lung de beton, unde se 
întorceau de obicei vasele de patrulare, după expedițiile lor 
zilnice. Lee nu avea chef să dea raportul imediat, mai ales dacă 
şeful staţiei era absent şi îi ţinea locul unul dintre cei doi oameni 
cu contract. Câteva minute în plus nu răneau sentimentele 
nimănui, iar dacă o făceau, nu era nici o problemă. 

La baza de comando honduriană erau desemnaţi trei membri 
ai Agenţiei?. Numai Jeff Cranston era angajat salariat, ceilalţi doi 
fiind ucigaşi plătiţi. Cranston se referea la „ajutoarele” lui ca la 
„personal cu contract”, un termen elegant pentru mercenar, 
după părerea lui Lee. Trecutul şefului staţiei includea o perioadă 
scurtă în Armată, pe care o folosea deseori ca să-i impresioneze 
pe cei care vizitau baza strict secretă. Lee nu era impresionat de 
poveştile pe care le răspândea Cranston despre turul lui în LRRP 
a diviziei a Patra, ştiind din ceea ce auzise la Bragg că 
performanţele Companiei K erau un subiect ridiculizat în 
rândurile infanteriştilor marini şi al oamenilor din Forţele 
Speciale, care îi văzuseră în direct în acţiune. Mulţi oameni 
purtaseră uniforma, dar puţini făcuseră mai mult decât să se 
ocupe de scenarii de antrenament şi de citirea unor maldăre de 
rapoarte fără sens scrise de soldaţii profesionişti. Cranston nu 


? Agenţia = CIA = Central Intelligence Agency = Agenţia Centrală de 
Informaţii. 


9 


era rău, privit ca un agent de câmp lipsit de experienţă, dar el 
reprezenta Agenţia şi de aceea nu trebuia să se aibă prea multă 
încredere în el. 

Oamenii cu contract erau Williams şi Burton. Amândoi şopteau 
despre trecutul lor în operaţiuni secrete şi păreau destul de 
profesionişti în relaţiile lor cu echipa lui Lee. Erau rareori în bază, 
preferând să-şi petreacă timpul pe numeroasele vase mici pe 
care Agenţia le folosea ca să oprească fluxul de arme şi provizii 
ce erau transportate pe apă în El Salvador, din Nicaragua lui 
Ortega. 

In general, Lee prefera să evite orice contact cu oamenii 
Agenţiei, cu excepţia cazului înecare misiunea îl obliga să o facă 
sau dacă era vorba de vreo bere, după o zi de muncă. Echipa lui 
simţea politica neoficială şi adoptase rapid neîncrederea lui Lee 
faţă de orice avea legătură cu Agenţia. Barahone fusese cel care- 
i poreclise pe oamenii Companiei „veveriţele secrete”, o frază 
care îşi câştigase o popularitate instantanee în rândul 
camarazilor lui. 

Echipa descărcă vasul şi începu să urce pe panta stâncoasă 
abruptă, pe o cărare mică bătătorită, care conducea în partea din 
spate a casei lor. În vârf, un soldat honduranian stătea şi le 
privea eforturile, cu o FN-FAL în echilibru pe genunchii osoşi. 

— Hei, jumătate de buletin, îl salută Kelly, când ajunse în vârf. 
Totul e încă la locul lui sau tu şi amicii tăi ne-aţi jefuit, lăsându-ne 
fără nimic? 

Soldatul, care avea cel mult şaisprezece ani, clătină din cap în 
semn de negatie, în timp ce pe faţă îi apărea un zâmbet larg. 
Kelly, expertul echipei în arme uşoare, zbură cu îndemânare 
şapca de base-ball în culori de camuflaj de pe capul tânărului, în 
timp ce începea să urce treptele înguste din lemn. În spatele lui, 
îl auzi pe soldat schimbând rapid câteva cuvinte în spaniolă cu 
Phil Koelor, care râse, auzind descrierea făcută de soldat surorii 
lui Kelly. 

Kelly deschise uşile duble şi intră tropăind în combinaţia de 
cameră de zi şi bucătărie, aruncându-şi cu zgomot rucsacul greoi 
pe podea. Sergentul din Forţele Speciale întinse braţul lung spre 
frigider, introduse un deget murdar sub gulerul din plastic al unui 
pachet cu şase cutii de bere şi îl desfăcu. Ceilalţi membri ai 
echipei intrară şi ei în cabana aglomerată, dar totuşi confortabilă 
şi oamenii începură să-şi arunce rucsacele şi să scoată 
încărcătoarele din Colt-urile Commando silenţioase. Lee intră 
ultimul, cu trăsăturile eliberate de încordarea de după misiune, 


10 


mulţumită călătoriei liniştitoare peste apele golfului. 

— Linişte! strigă comandantul musculos. Vreau ca staţiile. 
Radio şi dispozitivele optice să fie scoase imediat. Asta este 
misiunea lui Angel. 

Barahone înclină din cap în direcţia lui Lee, cu o bere pe 
jumătate goală în mână. 

— Puştile şi carabinele de calibru 0,45 le revin lui Kelly şi 
Davis. Carabina mea 0,22 rămâne la mine. Koelor verifică 
aparatele de fotografiat, după care realimentează frigiderul şi o 
contactează pe doamna cu spălatul, ca să ne ia uniformele. Eu 
trebuie să discut câteva minute cu „veveriţele”. Are cineva vreo 
întrebare înainte să plec? 

Davis şi Kelly, cunoscuţi drept Charlie/Delta cu câteva ore 
înainte, îi adresară lui Lee un salut ca la West Point şi începură să 
adune carabinele scurte şi negre preferate de echipă. Coltul 
Commando era o versiune scurtată a carabinei M-16, mai lejer şi 
mai uşor de manevrat pe teren. Fiind alimentată de un încărcător 
tambur de şaptezeci şi cinci de cartuşe, era o armă bună în 
mâinile cuiva care-i înţelegea avantajele şi dezavantajele. 

Phil Koelor, al cărui nume în timpul misiunii era Echo, îşi 
scoase bentiţa murdară de pe cap şi o aruncă pe patul lui. 
Deşiratul specialist în comunicaţii se aplecă după sacul negru din 
nylon care conţinea aparatul de fotografiat KS99 al echipei şi 
porni spre un colţ al camerei, unde putea întinde componentele 
aparatului, fără să fie deranjat. KS99 era un Nikon de 35 mm, cu 
obiective multiple şi un dispozitiv de declanşare cu motoraş, 
pentru realizarea fotografiilor rapide. Funcţionase bine în 
misiunea din ultima săptămână, în Nicaragua, deşi Lee îşi dorea 
încă un Pen EE, pentru că acesta era mai silențios, deci mai 
potrivit pentru utilizarea în teren. 

— O să stai mult cu „spiriduşii”, şefule? 

intrebarea fusese adresată de Kelly, în timp ce ridica pe umeri 
carabinele echipei. 

— Sper că nu, Nick. Vreau doar să-i transmit nişte informaţii lui 
Cranston, să las filmul şi să iau corespondenţa sau orice altceva 
a sosit de la batalion. 

Kelly mormăi, iar Davis i se alătură, cu un sac de Colt 0,45 
automate, strâns între mâinile lui uriaşe. leşiră împreună, ducând 
amândouă mesele pe verandă şi începură să demonteze armele, 
ca să le curețe. Ascultând discuţiile membrilor echipei, Lee porni 
pe hol spre camera lui. Inchise uşa, se sprijini cu spatele de ea şi 
permise ultimilor stropi de încordare să-i părăsească corpul. 


11 


Camera era mică, conform standardelor americane, conţinând 
doar un pat de o persoană, un birou mic şi un scaun din lemn 
masiv. Singura fereastră avea vedere spre baza de comando, 
care era plină de oameni ce îşi vedeau de treburi, sub soarele 
arzător ai Hondurasului. 

Lee se gândi să se schimbe în ceva curat, examinându-se în 
oglinda de pe spatele uşii. Mirosul de spaimă şi vegetaţie în 
putrefacție era lipit intim de corpul lui. 

Sergentul major David Lee şi-i putea imagina pe băieţii de la 
CIA stând pe scaunele lor, podeaua extrem de lustruită, 
acoperită cu gresie, reflectându-le dispoziţia, atunci când avea 
să le înmâneze filmul. Cu ochii minţii, îi văzu purtând cămăşile 
largi şi confortabile, atât de preferate de americani în America 
Centrală. Pantalonii largi de golf nepătaţi de urină sau mucegai, 
cizmele din piele moale urcate pe balustrada joasă a verandei, 
încălţăminte preferată de războinicii din Washington care stăteau 
tot timpul în bază. 

Parcă îi auzea deja. 

„Vreo problemă, Dave?” 

„Băieţii tăi s-au întors toți cu bine?” 

„A trebuit să zbori creierii vreunui nenorocit, ca să plecaţi de 
pe plajă?” 

Oh, da, erau un lot de profesionişti, foarte preocupaţi de 
diverse probleme. Lee zâmbi, gândindu-se cum ar fi fost să-l aibă 
cu el pe Cranston în acea ultimă misiune ticăloasă. Cinci zile 
întregi de stat lungit lângă o pistă plină de praf, cu elicoptere 
sovietice Hind de atac executând decolări regulate împotriva 
trupelor Contras.  Santinelele  nicaraguane şi est-germane 
patrulau perimetrul, în timp ce dispozitivul de derulare mult prea 
zgomotos al aparatului de fotografiat KS-99 consuma rolă după 
rolă de film. Era sigur că Cranston ar fi fost plin de fecale după 
câteva ore scurte în iadul acela. 

Ei bine, dacă nu puteau fi acolo în persoană, măcar puteau să 
miroasă misiunea. Lee hotări să nu se schimbe şi îşi şterse 
degetele murdare pe pantalonii deja plini de murdărie, după care 
luă carabina 0,22 de pe pat şi ieşi pe uşă. 

Se opri lângă rucsacul lui, care se afla afară, pe verandă şi 
scoase dintr-unul din buzunare o cutiuţă din plastic în care se 
aflau optsprezece role de film alb-negru. Işi scoase pistolul Hi- 
Power din toc şi reverifică încărcătorul cu treisprezece gloanţe, 
după care înfipse revolverul automat uzat sub curea. li plăcea 
Browning-ul, o armă pe care o primise de la Thornton, când 


12 


sergentul major veteran fusese comandantul unităţii A-13, 
înainte să se retragă. 

Hotărând să scape de beretă, Lee o schimbă cu o şapcă de 
base-ball decolorată, care atârna într-un cui, pe peretele 
verandei. Şapca era o glumă de interior printre oamenii din Golf 
ai Agenţiei, folosită ca articol de identificare, atunci când 
personalul Companiei trecea frontierele, în misiuni sfinte. Lee 
porni pe drumul prăfuit şi îngust care ducea la complexul naval şi 
fu întâmpinat de o hoardă de copii honduranieni, ai căror părinţi 
locuiau dincolo de porţile bazei fortificate. Spera să-l găsească pe 
Cranston în bază, căci nu avea chef să piardă timpul cu pistolarii. 
Avea de terminat un munte de hârtii până la lăsarea nopţii, iar 
Lee voia să o facă în compania echipei lui, în timp ce se îmbătau 
cu toţii, fericiţi. 


13 


2 


Angel Barahone îşi ştergea faţa cu prosopul, în baia camerei 
de la hotel. Zborul de la Panama City durase numai câteva ore, 
iar rezervările fuseseră uşor de schimbat, aşa încât coborâse din 
avion în Managua, în locul destinaţiei originale, Miami. 

Fusese mult mai puţin complicat decât îşi imaginase să 
aranjeze ca echipa să ţină petrecerea lui de adio cu câteva zile 
înaintea plecării. In mod normal, astfel de evenimente aveau loc 
în noaptea dinaintea plecării membrului echipei, permiţând 
„familiei” lui să-l pună la bordul primului avion spre State, într-o 
stare care, în cel mai bun caz, putea fi numită intoxicație 
confuză. „Acesta era ultimul lucru de care avea nevoie”, îşi 
spuse el din nou, în timp ce-şi punea o cămaşă neagră sport 
peste bustul ca din oţel. Avea nevoie de un cap limpede şi de 
sobrietate absolută, dacă voia să supravieţuiască primelor 
douăzeci şi patru de ore în acel teritoriu. 

Nu existase nici o obiecţie la cererea lui, iar fiesta îşi urmase 
cursul, în stil mare. Odată procesul de curăţire încheiat, Angelo 
ajutase echipa să se pregătească pentru următoarea lor misiune 
în teren, deşi, tehnic vorbind, Lee ar fi trebuit să-i refuze politicos 
oferta. Protestând că erau prea aproape de momentul lansării 
misiunii ca să se lipsească de cineva care să-l conducă la 
aeroport - o călătorie dintr-o parte în cealaltă a istmului, care ar 
fi durat toată ziua - Angel sărise în tren şi începuse prima fază a 
planului dispariţiei sale. 

Ajuns la Omar Torrijos International, îşi schimbase rapid planul 
de zbor şi urcase la bordul unui avion TACA, care oprea în San 
Jose, Costa Rica, Managua şi apoi în Guatemala City. Trecerea 
prin vama locală nu-i pusese prea mari probleme. 

Luându-şi o singură valiză şi o geantă în care împachetase 
documentele S-2 furate şi filmul nedevelopat de 35 mm, 
Barahone părea un simplu jurnalist independent. Pentru a juca 
acest rol, mai băgase în geanta de nylon albastru o varietate de 
echipamente de fotografiat, câteva scrisori de acreditare 
falsificate perfect, nişte cărţi de identitate de membru al presei şi 
o listă de contacte de afaceri false, răspândite în întreaga 
Americă Centrală. 

Işi prezentase neglijent paşaportul columbian recent cumpărat 


14 


şi se urcase la bordul avionului care aştepta, sigur că securitatea 
din Nicaragua avea să fie doar puţin mai fermă. 

Stând singur în timpul călătoriei de la San Jose la Managua, 
Angel îşi repetase mental pasul următor, gândindu-se la toate 
aspectele, revăzând fiecare posibilitate, în timp ce avionul se 
apropia de a doua lui destinaţie din acea zi. Aşa cum se 
aşteptase, personalul de pază sandinist îi acordase doar o 
atenţie trecătoare, preferând să-i hărţuie pe acei pasageri care 
fuseseră atât de nebuni încât să ofere paşapoarte americane, în 
timp ce treceau prin zona vămii. Ignorând agitația produsă în 
spatele lui în momentul în care un paznic golise valiza 
supraîncărcată a unei americance pe podeaua murdară din 
beton, membrul renegat al Beretelor Verzi urcase în al treilea 
taxi din şirul lung care aşteptau şi transmisese câteva 
instrucţiuni rapide şoferului, în spaniola lui fluentă. 

Drumul cu maşina printre ruinele capitalei răvăşise sufletul lui 
Barahone. Şoferul vorbea încontinuu, explicând de ce guvernul 
era forţat să cheltuie banii atât de necesari pentru apărarea 
revoluţiei, deşi acele fonduri erau esenţiale pentru reconstrucţia 
economiei naţionale distruse. Era greşeala Statelor Unite, spunea 
el. Dacă Bush ar fi inversat politica de /oco? a lui Ronald Reagan, 
atunci Nicaragua s-ar fi bucurat de puţină pace. Dar ce putea 
face el presidente“, atunci când unităţi Contras în uniforme 
albastre atacau graniţele ţării, ajutate de cele mai bune trupe ale 
armatei nord-americane? 

— Mai întâi trebuie să luptăm şi apoi să construim! strigase 
omul, mâna lui ciocolatie strângându-se într-un pumn cu care 
puncta fiecare cuvânt, lovind ca într-un cui de coşciug, în 
plasticul crăpat al maşinii Toyota. 

Pe scaunul din spate, Angel Barahone ţinea şi el pumnii 
strânşi, jurând pentru a mia oară să răzbune răul comis împotriva 
familiei lui de dictatorul Somoza şi apoi de politicienii fără 
scrupule, care ordonaseră fericiţi moartea a sute de nicaraguani, 
stând în fotoliile lor de piele din Washington, o crimă în care el 
trebuise să joace un rol, ca să-şi ducă la îndeplinire teribila 
răzbunare. 

Hotelul Siesta era la numai câteva blocuri de pereţii din beton 
cenuşii ai lui Sandinista Estado Mayor;, din centrul oraşului 


3 Loco = nebun. 
1 EI presidente = Preşedintele. 
5 Sandinista Estado Mayor = Statul-Major Sandinist. 


15 


Managua. Având numai patruzeci şi cinci de camere disponibile, 
Siesta era confortabil şi intim, fiind locul favorit al jurnaliştilor şi 
oamenilor de televiziune vizitatori, trimişi să relateze războiul, 
din partea nicaraguană a gardului. 

După o examinare amănunţită a camerei, în căutarea 
dispozitivelor de ascultare suplimentare, Angel făcuse un duş şi 
apoi comandase masa la room service. Găsise un microfon, 
ascuns relativ bine, într-un compartiment săpat în partea din 
spate a capului de pat. Ignorându-l, fostul membru activ al 
Forţelor Speciale îşi despachetă echipamentul, verificând cu grijă 
încărcătura prețioasă de documente secrete a genţii, documente 
pe care spera să le predea guvernului sandinist în mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore. 

Angel hotărî să mănânce afară, pe micuța verandă cu vedere 
spre piscina goală şi îşi încheie masa spălând-o cu o sticlă de apă 
primită din partea hotelului. Luă telefonul de pe suportul de 
lângă pat şi căută prin geantă până când găsi carneţelul negru 
de adrese pe care începuse să-l redacteze cu mai mult de un an 
în urmă. Íl răsfoi rapid, oprindu-se când numele legăturii lui îi sări 
în ochi. O privire rapidă aruncată ceasului Seiko automatic de la 
încheietura stângă îl asigură că omul se întorsese probabil de la 
masa de prânz, deşi Angel îşi aminti singur că încă mai acţiona 
ca şi cum s-ar fi pregătit să sune un ofiţer de informaţii 
american, din Fort Davis. 

Hotărî să se relaxeze o oră, înainte să-l alerteze pe maiorul 
Marin Flores, de la Biroul de Securitate Internă. Se lăsă în linişte 
pe spate pe patul mare şi căzu într-un somn uşor. Sergentul 
major Thornton îl învățase acea lecţie importantă. Niciodată nu 
ştii când vei mai avea ocazia să închizi puţin ochii, aşa că e mai 
bine să dormi atunci când poţi. 

Afară, străzile se goleau de oameni, în timp ce locuitorii oţeliţi 
ai oraşului intrau în perioada siestei de la prânz. Chiar şi pe 
dealuri, soldaţii de pe ambele părţi îşi întindeau hamacele, luând 
recunoscători o pauză din tensiunea bătăliei. Fiecare dintre ei 
ştia că războiul nu-l va părăsi cât timp dormea, că moartea avea 
să apară din nou lângă el, când se va da ordinul de patrulare prin 
junglă, după ce furtuna de foc a soarelui îşi va înmuia 
intensitatea, spre sfârşitul după-amiezii. 


16 


3 


În timp ce Angel Barahone moţăia în confortabila lui cameră 
cu aer condiţionat, maiorul Flores, comandantul local al OSI din 
Managua, stătea la biroul lui, ascultându-l pe un aghiotant care-i 
citea rapoartele şi cererile acelei zile. 

Flores nu putea să suporte acea parte a îndatoririlor lui de şef 
al securităţii capitalei. Niciodată nu-şi imaginase că revoluţia 
putea produce atât de multe hârtii inutile, ce se revărsau peste 
biroul lui în fiecare zi. Cea mai mare parte erau gunoaie, 
trăncănelile unei noi rase de paraziți din administraţie, care 
probabil că nu trăseseră nici măcar un foc de armă şi nu 
dormiseră niciodată în propria murdărie, în timpul bătăliei pentru 
independenţă. Dacă ar mai fi crezut în Dumnezeu, ceea ce nu 
era cazul, Flores s-ar fi rugat ca un al doilea potop să îi înlăture 
pe toţi acei funcţionari care stricau fiecare încercare a lui de a 
realiza ceva care să-i fie de folos preşedintelui. 

Martin Flores era de înălţime medie şi avea o constituţie 
uscăţivă. Dar, sub uniforma croită cu grijă, era extrem de 
musculos, având o putere fizică brută care-l ajutase o dată să 
reteze gâtul unui individ, în timpul ultimelor zile de luptă, în faţa 
lui National Palace. 

Odiseea lui Flores alături de sandinişti începuse pe vremea 
când el era profesor de şcoală, într-un pueblo” micuţ, situat în 
partea sudică a Nicaraguei. De la profesor de şcoală la luptător 
pentru libertate, îşi învățase bine lecţiile de la consilierii cubanezi 
şi est-germani trimişi ca să antreneze armata care lupta pentru 
eliberare. 

Succesele în luptă îl aduseseră în atenţia agenţilor de 
informaţii cubanezi, care lucrau pe câmpul de luptă cu rebelii din 
FSLNE şi urcase rapid în grad, susţinut şi de perioada petrecută în 
Cuba, unde studiase vicleniile războiului negru, la Cartierul 
General al DGI, din Havana. Mintea iute a lui Flores fusese 
ajutată de o intuiție aproape mistică, o combinaţie care 
îmbunătăţise considerabil calitatea informaţiilor de pe câmpul de 
luptă şi analiza lor, o dată cu întoarcerea lui în război. 


€ OSI = Biroul de Securitate Internă. 
7 Pueblo = sat, orăşel. 
8 FSLN = Frontul Sandinist de Eliberare Naţională. 


17 


Când revoluţia ajunsese la apogeul ei, Flores şi unitatea lui 
primiseră ordinul să se apropie de capitală, cât mai rapid posibil. 
Fiind căpitan pe vremea aceea, Martin îşi sporise ciocnirile cu 
armata, avansând cu rapiditate şi cu un număr tot mai mare de 
victorii. Ales de comandantul Daniel Ortega, unul dintre cei mai 
abili lideri ai FSLN, Flores fusese însărcinat cu organizarea 
uciderii mercenarului american care era consilierul militar şef al 
preşedintelui Anastasio Somoza. 

Michael Echanis era o Beretă Verde ale cărui răni grave din 
timpul serviciului său militar din Vietnam îl forţaseră să 
părăsească armata ţării sale în 1970. După o bătălie extrem de 
dificilă pentru recuperare, omul devenise unul dintre cei mai buni 
maeştri în lupta corp la corp din ultima vreme. Cu aprobarea 
tacită a Departamentului Apărării, Echanis începuse să antreneze 
personal pentru operaţiuni speciale, în propriul lui sistem de 
luptă de aproape. 

In 1977, i se oferise şansa de a antrena echipa de pază a 
preşedintelui Nicaraguei. Unitatea devenise una din primele forţe 
antiteroriste organizate vreodată şi lansase numeroase atacuri 
împotriva  sandiniştilor, în timpul perioadei culminante a 
războiului din 1978. 

FSLN ordonase uciderea lui Echanis. Flores acceptase 
provocarea şi, printr-o planificare atentă şi ameninţări nu tocmai 
subtile, reuşise să plaseze un dispozitiv exploziv la bordul 
avionului Aero Commander pilotat de generalul de brigadă Jose 
Ivan Alegretti Perez. Perez, şeful de operaţiuni al Gărzii Naţionale 
a lui Somoza, îl invita deseori pe Echanis în zborurile sale. Aflând 
doar cu o oră înainte de pregătirea unui astfel de zbor, Flores se 
hotărâse şi comandase amplasarea bombei. 

Ordinul lui fusese dus la îndeplinire de un mecanic a cărui 
familie locuia în teritoriul controlat de FSLN şi, la câteva minute 
după decolare, avionul explodase la altitudine, iar toţi cei de la 
bord muriseră înainte să se scufunde în apele reci şi adânci ale 
Lacului Nicaragua. _ 

De atunci trecuseră cinci ani întregi. Incântarea lui Ortega la 
aflarea veştii despre asasinat grăbise promovarea căpitanului la 
gradul de maior, imediat după cucerirea Palatului Naţional, 
însărcinat cu securitatea capitalei sandiniste, maiorul Flores 
muncea din greu, sub ameninţarea acţiunilor subversive atât din 
interior, cât şi din exterior, care încercau să răstoarne guvernul 
încă nesigur condus de Daniel Ortega. 

Cinci ani. Se zvonea că maiorul în curând avea să devină 


18 


colonel. Ignorând bârfele ca fiind vorbe nefondate ale 
funcţionarilor şi ticăloşilor, Flores înaintă o cerere de a fi numit 
într-o unitate de luptă de la graniţa cu Hondurasul, sătul de 
poziţia lui de soldat „pe timp de pace”. Ortega refuzase să-i 
aprobe cererea, spunându-i agerului ofiţer că avea nevoie ca 
superba organizaţie de informaţii a lui Flores să fie aproape, 
deoarece situaţia luptei cu Contras devenea tot mai instabilă. 
Ortega îşi îndulcise hotărârea, acordând maiorului permisiunea 
de a i se adresa cu prenumele lui, chiar dacă numai atunci când 
erau singuri. Era o onoare pe care Martin şi-o permitea cu o 
plăcere perversă - uneori în faţa comandanților superiori cărora li 
se pretindea încă să se adreseze şefului statului cu titlurile de 
presidente sau commandante. 

Ortega ignora, în general, aparenta uitare a înţelegerii lor, 
bucurându-se, în taină, de stinghereala pe care o producea astfel 
maiorul ofiţerilor săi uneori prea îngâmfaţi. 

Aghiotantul îşi termină raportul obligatoriu şi îl privi pe maior, 
căutând un semn care să indice interesul sau lipsa de interes a 
superiorului său. Flores flutură din mână, trimiţându-l pe micul 
cabo slăbănog să-şi vadă de treburi. Flores îşi aprinse un 
Marlboro făcut în America (nu putea suporta ţigările produse în 
străinătate, preferând gustul dulce al produsului original) şi se 
întoarse să privească strada care nu se golea niciodată şi care se 
întindea sub balconul său. „Cât timp mai putem rezista în faţa 
trupelor Contras?” se întrebă el. Veştile care veneau din zonele 
de luptă din nord nu erau bune. In plus, se confruntau cu o 
opoziţie crescândă şi acasă, cu o economie aproape de faliment, 
în ceea ce privea piaţa mondială. 

Oftă şi începu să se învârtă prin biroul lui mobilat cu grijă. Din 
când în când, se oprea să rememoreze o amintire din zilele lui de 
comandant pe câmpul de luptă, când era „legat” de o AK-47, nu 
de un birou. 

„In vremea aceea, revoluţia însemna acţiune şi nu o luptă 
împotriva hârtiilor inutile şi a birocratismului”, cugetă el cu voce 
tare. 

Puse cu grijă la loc una din fotografii, în care oamenii lui 
stăteau în picioare în jurul cadavrului unui ofiţer Guardia. Flores 
îşi aminti că aveau nevoie de un adevărat miracol ca să respingă 
incursiunile inamicului în teritoriul lor. Opțiunile pe care le aveau 
în prezent erau patetice, fără valoare şi anemice, în substanţă. 
Trebuia să existe o soluţie! 

Brusc, concentrarea lui fu distrusă de ţârâitul interfonului de 


19 


pe birou, un apel despre care, mai târziu, avea să admită că îl 
făcuse să rostească o serie de Ave Maria, căci informaţia celui 
care suna se dovedi a fi un miracol pe care Flores îl credea 
imposibil. 

— Mi Mayor, cel care sună este un bărbat care spune că se 
numeşte Angel Barahone şi că vrea să vorbească numai cu 
dumneavoastră. Vreţi să vorbiţi cu el? 

Flores se aşeză, aranjându-se astfel încât întreaga sa 
concentrare şi putere să fie focalizate. intuiţia lui legendară vibra 
ca un ghimpe de oţel, introdus în coloana vertebrală. Deschise 
sertarul din stânga sus şi apăsă comutatorul care activa un 
casetofon instalat de cubanezi exact pentru astfel de situaţii. 

— Da, voi vorbi cu el. Faceţi-mi legătura, dar urmaţi procedura 
obişnuită. Vreau să ştiu unde îl pot găsi pe acest „Angel”, dacă 
mă face să-mi pierd timpul. 

Operatorul manevră butoanele tabloului, comutând cu 
îndemânare apelul lui Barahone pe linia lui Flores. Odată 
îndeplinită această sarcină, iniţie rapid procedura de depistare 
automată, în care era nevoie de numai nouăzeci de secunde 
pentru localizarea sursei apelului. 

— Senor Barahone, maiorul Flores la telefon. Cum poate umilul 
meu serviciu să vă fie de ajutor? 

— Domnule maior Flores, începu Barahone, revoluţia este în 
mare pericol. Nicaragua este pusă în faţa unei noi ocupaţii de 
către Statele Unite, dar de data aceasta a unei ocupaţii realizate 
de lacheii contrarevoluţionari şi nu de infanteriştii marini. Trebuie 
făcut ceva pentru împiedicarea acestui lucru, iar eu am adus acel 
ceva cu mine. E posibil să ne întâlnim? 

Flores ascultă cu atenție cuvintele tânărului. Atent 
întotdeauna la trădare şi moarte din mâinile Contras, ascultă 
vocea, în căutarea vreunei nuanţe care să trădeze viclenie. În 
acelaşi li mp, se simţea ciudat de incitat de sincronizarea 
apelului, date fiind propriile lui gânduri din momentele 
anterioare. 

— Sigur că putem să ne întâlnim. Vreţi să ordon să fiţi condus 
aici, într-o zonă sigură, unde să putem discuta liniștiți? 

Un asasin ar fi refuzat sugestia de a intra în cartierul general 
al OSI, dacă avea misiunea de a-l ucide pe comandantul 
organizaţiei. 

— O idee excelentă, domnule maior. Vreţi să trimiteţi o 


? Mi Mayor = Domnule maior. 
20 


maşină, căci nu dispun de un mijloc de transport propriu şi nu aş 
vrea să iau un taxi? 

Flores se aplecă peste birou şi înhăţă grăbit o foaie de hârtie 
întinsă de aghiotantul omniprezent. Citind-o rapid, recunoscu 
localizarea celui care-l sunase ca fiind un hotel local pentru 
jurnaliştii străini. 

— Nici o problemă, senor. Bineînţeles, trebuie să cer ca să fiţi 
percheziţionat... Aveţi vreo obiecţie? 

La celălalt capăt al liniei, Barahone zâmbi. Maiorul era 
prudent, aşa cum se aşteptase. Profilurile de personalitate S-2 
ale batalionului erau extrem de precise, iar el le studiase bine 
înainte să-şi pună planul la punct. 

— Trebuie să iau geanta cu mine, dar oamenii dumneavoastră 
o pot controla. Paşaportul meu e columbian, dar tehnic vorbind, 
sunt american, deşi nicaraguan prin naştere. Sunt un prieten, 
domnule maior Flores. Un patriot care s-a întors acasă. Mă plasez 
sub protecţia dumneavoastră competentă. 

Surprins, Flores se lăsă pe spate pe scaunul lui şi înmagazină 
informaţiile pe care le auzea, fără să le judece. Antena lui vibra 
acum cu o intensitate pe care nu o mai simţise de ani de zile. Işi 
continuă precaut dansul telefonic cu interlocutorul necunoscut. 

— Unde vă aflaţi, senor? 

Angel chicoti. 

— Haideţi, domnule maior. Sunt sigur că aţi aflat deja de unde 
sun. lar dacă nu aţi făcut-o, atunci microfonul plasat în patul meu 
ar trebui să-i poată aduce pe oamenii dumneavoastră direct la 
mine, imediat ce va fi examinată banda. Dar, cum nu este 
necesar să ne jucăm de-a şoarecele şi pisica, mă aflu la Siesta, în 
camera treizeci şi opt. Oamenii dumneavoastră mă vor găsi în 
lobby. Voi purta o şapcă de base-ball albastră. 

— Bine. Am încredere că îmi veţi aduce ceea ce aţi spus şi 
nimic în plus. Dacă e vorba de vreo şmecherie, vă asigur că veţi 
afla ce înseamnă cu adevărat „să ai probleme”. 

Barahone, transpirat din cauza concentrării, se pregăti să 
încheie convorbirea. Amenințarea implicită a maiorului era clară, 
iar Angel fu surprins de modul în care reacţionă la asta. 

— Cinci minute, domnule maior. La revedere. 

Auzind că legătura fusese întreruptă, Flores îşi strigă 
aghiotantul. Inainte ca maiorul să termine de rostit cuvintele, 
bietul om intra deja pe uşă, gata să se sinucidă, dacă asta i se 
ordona. 

— Enrique, am nevoie de o maşină şi trei oameni. Trebuie să 


21 


fie foarte atenţi, dar să evite durităţile. Un gringo care aduce 
ceva ce va ajuta revoluţia? E fără sens, dar rareori au sens 
lucrurile care apar de nici unde, fără invitaţie sau recomandare. 
Aduceţi-l aici pe american. Reţineţi-l la parter, până vă chem eu. 
Cu acest individ vom respecta procedura, cuvânt cu cuvânt! 

Ordonanţa salută, se învârti pe călcâie şi ieşi repede din birou, 
ca să îndeplinească ordinele lui jeffe!. Flores bâjbâi după un 
pachet nou de Marlboro, scoase o ţigară şi o aprinse cu o 
brichetă mică de aur, pe care o avea de la moartea lui Somoza. 
Era un cadou de la Ortega, pentru o altă misiune îndeplinită cu 
succes. În timp ce fumul îi ieşea pe nări şi plutea deasupra 
biroului, se gândi că era posibil să fie vorba de ceva interesant. 
Chiar dacă nu se dovedea important, era mai bine decât să 
asculte o altă serie de rapoarte ale personalului său plin de 
imaginaţie în „plimbatul” hărtiilor. 

Formă numărul preşedintelui, iar apoi închise înainte să 
răspundă cineva. Era mai bine să aştepte. Era mai bine să aibă 
ceva sigur, înainte să-l introducă pe Ortega într-o problemă care 
putea fi o simplă farsă. 

Flores îşi fumă ţigara până la filtru, apoi îşi aprinse o alta, în 
aşteptarea sosirii oaspetelui lui. 


10 jeffe = şef. 
22 


4 


Daniel Ortega încheie, spunând poanta unei glume deosebit 
de lungi şi primi drept răspuns un hohot de râs colectiv al 
oaspeţilor lui. Preşedintele invitase douăzeci din cei mai apropiaţi 
prieteni şi asociaţi la palat, pentru cină şi, în ciuda sarcinii cu 
care era împovărat ca prim om de stat al Nicaraguei, era evident 
că se distra. 

In linişte, ca o umbră fără nici o formă fizică care să-i 
stingherească mişcările, bodyguard-ul personal al lui Ortega 
apăru lângă acesta, cu un mesaj. Buzele omului atingeau 
urechea preşedintelui, în timp ce vorbea rapid. Preşedintele 
Ortega îl ascultă cu atenţie. 

Se ridică brusc, aruncând şervetul alb de mătase pe masă, 
unde. Acesta ateriză, în farfurie. 

— Doamnelor şi domnilor, vă rog să mă scuzaţi, dar un apel 
urgent îmi solicită atenţia. Continuaţi masa. Mă voi întoarce 
imediat ce voi încheia această afacere de stat. 

Fără să ia în seamă aplauzele lor politicoase, Ortega ieşi cu 
paşi mari din cameră, iar bodyguard-ul îl urmă respectuos, la trei 
paşi în urmă, pe cel mai puternic conducător din întreaga 
Americă Centrală. 

Ajuns în holul uriaş care conducea într-unul din cele trei birouri 
ale lui, preşedintele se opri şi se întoarse spre Alberto. 

— Eşti sigur că Flores a folosit termenul „Cod Albastru”? 

Omul înclină încet din cap. 

— Si, Jeffe!1. A spus doar: „Cod Albastru, maiorul Flores. Dă- 
mi-l pe preşedinte. Nu a vrut să vorbească decât cu 
dumneavoastră... şi a folosit prenumele dumneavoastră, mi 
Presidente”. 

Ortega mormăi şi puse liniştitor o mână pe umărul servitorului 
lui. Oricum, la naiba cu Flores! Codul albastru era cel mai sacru 
din sistemul de securitate sandinist, rezervat doar pentru cele 
mai mari urgenţe. Folosirea lui cu uşurinţă putea avea ca rezultat 
o pedeapsă severă, căci invocarea lui avea ca rezultat o legătură 
directă cu Ortega în persoană, indiferent de momentul zilei sau 
de ce alte probleme existau. 


11 Si, Jeffe = Da, şefule. 
12 Mi Presidente = domnule preşedinte. 


23 


Ortega închise uşa de stejar a camerei care aparținuse odată 
lui Somoza şi se aşeză în spatele unui birou plin de hârtii, 
ridicând telefonul. 

— Flores, sunt Daniel. Alberto mi-a spus că ai lansat un Cod 
Albastru. Ce s-a întâmplat? S-a săturat Bush de noi şi şi-a lansat 
trupele de paraşutişti? 

Preşedintele se cutremură în sine la gândul unei invazii în 
plină forţă din partea Statelor Unite. Nu avea nici o îndoială cu 
privire la rezultatul unei astfel de acţiuni şi se temea de ea mai 
mult decât voia să recunoască. 

Flores începu să vorbească. Vocea îi tremura de incitare, în 
timp ce relata prima lui convorbire telefonică cu Barahone şi 
ceea ce se întâmplase după aceea. Ortega nu-l mai auzise 
vorbind astfel pe prietenul lui de când cuceriseră capitala, în '79. 

— Cred că este salvarea noastră, Daniel! spuse Flores grăbit. 
Ascultă-mă cu atenţie şi spune-mi cum vrei să continuăm. S-ar 
putea să ne aflăm, în sfârşit, în situaţia de a-i pune sare pe coadă 
domnului Bush! 

Următoarele zece minute, preşedintele Nicaraguei îl ascultă pe 
şeful Securităţii sale. Faţa lui, mai înainte înnegurată de teamă, 
strălucea acum. Când Flores îşi încheie raportul, Ortega lansă o 
serie de întrebări: 

— Cât de sigur eşti, Martin? Acest Angel Barahone există cu 
adevărat? Informaţia pe care o aduce el e verificabilă? De ce ar 
face asta un om ca el, Martin? 

Flores se aplecă în faţă, pe scaunul lui, aproape atingând cu 
fruntea suprafaţa extrem de lustruită a biroului. Era obosit, 
corpul îi amorţise. Totuşi, mintea îi era alertă, indiferentă la 
încordarea care-i afecta trupul fizic. Timp de mai mult de trei ore, 
ascultase benzile pe care le  înregistraseră în timpul 
interogatoriului lui Barahone. In faţa lui, aranjate cu grijă şi 
prinse cu pioneze pe tabla ridicată în pripă pe perete, se aflau 
şaptezeci şi două de detalii mărite de pe filmul pe care Angel îl 
introdusese, în secret, în ţară. Martin Flores era buimăcit de ceea 
ce avea în mâini. Era cheia, miracolul pentru care nu se mai 
putea ruga. Punctul de întoarcere pentru Nicaragua, dacă era 
folosit aşa cum trebuia. 

— Daniel, ca profesionist, trebuie să-ţi spun că trebuie 
confirmate multe lucruri. Acest proces necesită timp. Timp şi 
prudenţă din partea noastră, căci nu ne putem permite să-i 
alertăm pe gringos, înainte să fim gata de acţiune. Dacă omul 
nostru este cine şi ceea ce pretinde, iar documentele lui sprijină 


24 


în mod clar fotografiile la care mă uit chiar în clipa asta, s-ar 
putea să fim în posesia celei mai mari lovituri informaţionale pe 
care a văzut-o războiul. Va zdruncina din temelii administraţia lui 
Bush şi va face chiar şi aventurile colonelului North să pălească, 
în lumina revelaţiilor pe care le poate oferi Barahone. p 

Ortega privea gânditor tabloul de pe peretele din fața lui. li 
plăcea arta şi nu ratase niciodată vreo ocazie de a vizita astfel de 
centre, atunci când călătorea peste hotare. Concentrându-se, 
preşedintele se gândi la toate vicleniile pe care le avea la 
dispoziţie, înainte să vorbească. 

— Aceste fotografii sunt cu elicoptere Hind sovietice, est- 
germane şi ce altceva? 

— Comandouri americane, Daniel. Terorişti gringo făcând 
poze, transportând arme, deplasându-se prin Nicaragua ca şi 
cum ei ar fi stăpânii locurilor. Chiar eu am recunoscut zona şi o 
parte dintre consilierii germani. Fotografiile sunt foarte reale, m; 
Presidente. Acest Barahone a fost foarte atent atunci când le-a 
făcut, încadrând cu uşurinţă caracteristicile terenurilor localizate, 
aşa încât să-i putem verifica afirmaţiile. 

„Ei bine”, se gândi Ortega, „în sfârșit avem o armă mai 
puternică decât o armată, cu care să îi înfruntăm pe invadatorii 
yankei”. Recunoscu, pentru sine, că ajunsese la disperare. 
Contras erau ca o mâncărime constantă, care trebuia scărpinată. 

Ruşii făceau presiuni puternice pentru eliberarea economică, 
propriile lor resurse începând să se cutremure sub necesitatea 
de a susţine economiile marxiste slabe din întreaga lume. Ceilalţi 
conducători din America Centrală îi simțeau incapacitatea de a 
controla evenimentele din interiorul graniţelor Nicaraguei şi 
ascultau prea puţin amenințările lui atât de atent formulate. Era 
nevoie de ceva şi se părea că acel ceva apăruse. 

Zarurile erau aruncate. Daniel Ortega era singur. 

Preşedintele îşi scoase ochelarii şi îi puse cu grijă pe masă. 
Calm din nou, îşi plasă încrederea în judecata dovedită a fostului 
profesor de şcoală. 

— Colonele Flores, vreau ca această situaţie să fie considerată 
ca o problemă de cea mai înaltă prioritate pentru noi, începând 
din această clipă. Tot ceea ce vei descoperi îmi vei raporta direct 
mie. Foloseşte cel mai capabil personal pe care îl ai la dispoziţie, 
pentru confirmarea sau infirmarea acestor informaţii. Plasează-l 
pe dezertor într-un loc sigur, asigură-te că se simte confortabil, 
tratează-l cât mai bine. Dacă e într-adevăr ceea ce spune, îl vom 
utiliza în folosul nostru, împotriva nordului. Dacă e un farsor 


25 


inteligent trimis de Bush, trebuie să-l demaşti şi apoi să scapi de 
el fără să atragi nici cea mai mică atenţie negativă asupra 
revoluţiei. 

Ortega se opri şi apoi începu să vorbească din nou. 

— Martin, nu trebuie să afle nimeni ceea ce avem. In afară de 
cei care trebuie neapărat să ştie, ca să te poată ajuta. Ai înţeles? 

— Si, mi amigo”. Barahone va fi mutat la vila mea, de mine şi 
de Alberto. Am început deja treaba. Vrei să te sun dimineaţă? 

Daniel Ortega expiră puternic, valul de aer cald răvăşind 
hârtiile de pe birou. 

— Da, te rog. Ai servit încă o dată revoluţia şi pe mine, Martin. 
Nu m-ai dezamăgit niciodată şi sunt sigur că dosarul tău de oţel 
va rămâne aşa. 

Intrerupând convorbirea, Ortega îşi aprinse o ţigară cubaneză 
groasă, pe care o scosese din cutie şi se pregăti să se întoarcă la 
invitaţii lui. Noaptea abia începuse şi el mai avea câteva glume 
colorate pe care voia să le încerce în faţa prietenilor. Aprinzându- 
şi ţigara, suflă fumul albastru-cenuşiu aromat spre tavanul boltit 
al biroului, după care râse încet, gândindu-se la întorsătura 
bruscă a sorții. 

Auzind că Ortega închisese, Flores apăsă butonul interfonului 
şi începu să rostească rapid comenzi către un auditoriu nevăzut, 
format din personalul statului său major, care aştepta în spatele 
uşii închise a biroului. Angel Barahone trebuia mutat imediat în 
vila maiorului. Acolo urma să fie păzit douăzeci şi patru de ore pe 
zi de o echipă de specialişti în securitate ai OSI. li ordonă Rosei 
Melendez, secretara lui personală, să trimită prin fax fotografiile 
de pe biroul lui către serviciile de informaţii cubanez şi sovietic, 
pentru verificare şi analiză ulterioară. Trebuia făcut şi un al 
doilea set, aşa încât Flores să poată verifica chiar el valoarea lor, 
a doua zi dimineaţă, în timpul zborului spre baza de elicoptere 
Hind. În plus, echipa lui trebuia să caute ascunzătoarea 
articolelor pe care Barahone spusese că le îngropase în timpul 
ultimei lui incursiuni. 

Flores se ridică de la birou şi îşi întinse muşchii încordaţi, abia 
după ce răspunse celor câteva întrebări puse de oamenii lui. 
Căutând o ţigară, maiorul realiză că Ortega îi spusese „colonele”, 
în timpul conversaţiei lor. Pe trăsăturile lui latine dure apăru 
pentru moment un zâmbet larg, urmat de un salut milităresc, 
prin care colonelul Martin Flores se felicită pentru promovare. 


B Si, mi amigo = Da, prietene. 
26 


„Poate că miracolele încă se întâmplau”, reflectă el, privind 
insuliţele de lumină împrăştiate care străluceau pe faţa încă 
devastată a oraşului. Poate că exista, într-adevăr, un 
Dumnezeu... deşi era sigur că era un bun socialist, dacă exista. 


27 


5 


Din poziţia în care se afla, deasupra celor doi bărbaţi, Linda îi 
privi cum se încleştară, luptându-se, după care se despărţiră din 
nou. Avea părul lung, castaniu-auriu, reţinut de o beretă 
franţuzească roşie, care-l împiedica să fie răvăşit de briza 
puternică a mării. Işi încheiase hanoracul marinăresc până la 
baza gâtului, iar picioarele ei frumoase păreau turnate în nişte 
blugi Levis decoloraţi, la mâna a doua. Cizmele maroniu închis, 
până la gleznă, îi dădeau aspectul unei femei-pirat mondene. 

În spatele ei, maşina Corvette neagră a lui Thornton era 
parcată chiar lângă autostradă. Linda lăsase fereastra de pe 
partea pasagerului parţial deschisă, pentru eventualitatea în care 
primea vreun apel de la serviciul de mesaje Breacon. Telefonul 
mobil era atârnat de buza ferestrei cu geam fumuriu. În spatele 
maşinii sport puternice, se afla motocicleta Harley Sportser a lui 
Jason Silver, o achiziţie recentă a acestuia, după ultima misiune a 
echipei, în San Francisco. 

Privindu-i pe cei doi combatanți care începuseră din nou să se 
învârtă unui în jurul celuilalt, tânăra îşi reaminti că, deşi cuţitele 
pe care le foloseau erau doar nişte ustensile de antrenament din 
cauciuc dur, seriozitatea acelor confruntări simulate era la fel de 
reală şi tangibilă ca moartea. Fâşia de plajă pe care se luptau era 
ascunsă vederii, sub o porţiune a autostrăzii goale, de pe faleză. 
O cărare îngustă şi plină de bolovani sfărâmicioşi, se întindea pe 
faţa argiloasă a dealului, deasupra a kilometri întregi de apă 
furioasă şi agitată a oceanului. Era un loc pustiu şi de aceea Bo şi 
Jason hotărâseră să se antreneze acolo. 

Linda îşi cuprinse genunchii cu braţele lungi şi îi strânse la 
piept. Simţea o schimbare subtilă în energia celor doi bărbaţi. 
Atacau şi parau de mai bine de o oră, luând câte o pauză doar 
după ce unul sau celălalt cădeau victimă vreunei lovituri mortale 
lansate cu forţă maximă de învingător. Pentru a se proteja de 
răni, fiecare bărbat purta o variantă de kendo do japonez 
tradiţional, adică apărătoare pentru piept. Loviturile la gât erau 
evitate, dar loviturile laterale erau permise. Nici unul dintre ei nu 
folosea vreun anumit stil de luptă, preferând să combine diverse 
mişcări, lovituri cu mâna şi piciorul, în funcţie de modul în care 
evolua situaţia. 


28 


Linda se aplecă în faţă, fără să-şi dea seama, când Silver 
începu o serie de atacuri rapide împotriva lui Thornton. Bărbatul 
mai scund se mişca cu graţia fluentă a unei manguste, mâna în 
care ţinea cuțitul fulgerând în interiorul zonei de control a lui 
Thornton, înainte să se retragă. Era evident că Jason încerca să 
distragă concentrarea adversarului mai solid, simulând că ataca 
de pretutindeni, dar fără să atace deloc, de fapt. 

Thornton, simțind vulnerabilitatea pe care o afişa, încetă să 
mai reacționeze la loviturile şerpuite ale lamei de cauciuc a lui 
Silver. In loc de asta, începu să îşi tragă adversarul după el, 
deplasându-se spre linia țărmului, făcându-l pe Jason să-şi piardă 
echilibrul cu ruperi bruşte de ritm, care-l făceau pe fostul LRRP 
să se retragă suficient ca să-i permită lui Bo să facă alţi câţiva 
paşi mai aproape de apă. Linda avea impresia că bărbatul solid 
pescuia un peşte mare, lăsându-i doar atâta gută cât să 
obosească, după care trăgea brusc, micşorând şi mai mult 
distanţa dintre acesta şi moarte. 

In câteva minute, cei doi erau până la glezne în strânsoarea 
rece a Pacificului. Silver se aplecă şi se aruncă în faţă, ridicând 
cuțitul spre stomacul momentan expus al lui Thornton. Dacă ar fi 
reuşit, înfruntarea lua sfârşit, Jason devenind campionul după- 
amiezii. 

Linda icni când Bo se feri cu îndemânare de asaltul prietenului 
lui. Cu o iuţeală surprinzătoare pentru un om de talia lui, 
Thornton plasă o lovitură secerătoare cu piciorul în spatele 
genunchiului drept al lui Silver, aruncându-i fără ceremonie pe 
atacator în valuri. În loc să-şi termine adversarul, Bo începu un 
atac constant, împiedicându-l pe Silver să-şi recapete echilibrul şi 
forțându-l să se afunde tot mai mult în valurile furioase. 

Linda înţelese intenţiile lui Bo abia în clipa în care Jason începu 
să se zbată ca să-şi menţină picioarele pe fundul nesigur al 
oceanului, în mijlocul unor valuri tot mai agresive. Silver fiind mai 
scund şi mai rapid decât Thornton, mercenarul veteran ştia că 
trebuia să neutralizeze avantajele naturale pe care le avea Jason 
pe plajă. Atrăgându-l în apă şi apoi forțându-l să pareze o barieră 
neîncetată de fente şi atacuri, Bo îşi adusese adversarul în 
situaţia de a înfrunta nu unul, ci trei inamici. 

Linda îşi imagină cum s-ar fi simţit în locul lui Jason, care 
mergea tot mai nesigur pe nisipul mişcător de sub el. Simţi 
icnetul acestuia, când un val neaşteptat se prăbuşi peste el, din 
cauză că Thornton îi distrăgea în permanenţă atenţia. În cele din 
urmă, tânăra pierdu orice speranţă într-o victorie a lui Silver, 


29 


când Bo dispăru sub suprafaţa oceanului şi apăru, câteva clipe 
mai târziu, în spatele lui Jason, înconjurându-i gâtul cu un braţ 
musculos, în timp ce cuțitul negru pătrundea şi aluneca pe gâtul 
lui Jason. 

Apoi, amândoi bărbaţii dispărură sub un val enorm de apă 
sărată, care le izbi corpurile încleştate de fundul oceanului, sub 
tonele de presiune generate de curentul marin. 

Fără să-şi dea seama exact în care moment se ridicase în 
picioare, Linda oftă adânc, uşurată, când îi văzu pe amândoi 
ieşind pe plajă. In timp ce ei se aruncau pe nisipul cald şi uscat, 
femeia le auzi râsetele slabe. Sunetul îi trecu rapid pe la ureche, 
purtat de briza după-amiezii. In acelaşi timp, auzi ţârâitul 
telefonului din maşină, dar nu-şi dădea seama de când suna 
acesta. 

Asigurându-se că Bo şi Jason erau amândoi bine, alergă pe 
suprafaţa tare, sperând să ajungă la telefon înainte ca cel care 
suna să renunţe. 

— Alo? spuse ea, gâfâind şi sprijinindu-se de portiera caldă, 
din fibră de sticlă. Cine este la telefon? 

— Linda? Sunt Calvin Bailey. Ce mai faci? 

— Dacă aş fi ştiut că eşti tu, Calvin, aş fi alergat în cealaltă 
direcţie! Sunt pe plajă şi mă uit cum Bo şi Jason se burduşesc 
zdravăn unul pe celălalt, dar în rest sunt bine. Tu? 

Agentul DEA!" Calvin Bailey ignoră privirile întrebătoare pe 
care i le aruncau şoferii din jurul lui, în timp ce vorbea la 
telefonul lui modular. Traficul din D.C.” Era blocat. Şiruri lungi de 
automobile care se îndreptau spre casă stăteau îngrămădite pe 
şoseaua de ieşire din centrul capitalei. Fostul SEAL se gândise că 
era un moment la fel de bun că oricare altul să-l contacteze pe 
Thornton. Era evident că nu urma să plece nicăieri prea curând. 

— Sunt blocat pe şosea cu încă vreo mie de tâmpiţi, dacă 
chiar vrei să ştii, scumpo. Fi recunoscătoare bătrânului tău că 
urăşte oraşele mari. Aş da un dolar şi o gogoaşă ca să mă aflu la 
cincisprezece kilometri de o plajă, în clipa asta. 

Linda nu-şi putu reţine râsul, închipuindu-şi-l pe simpaticul 
agent de la Narcotice stând în maşina lui Camaro roşie şi 
flecărind la telefon, spre dezgustul tovarăşilor lui de trafic. 
Redevenind serioasă, îl întrebă pe omul de la DEA ce voia, ştiind 


14 Drug Enforcement Agency = Administraţia de Combatere a 
Drogurilor. 
15 D.C. = District of California, Washington. 


30 


că răspunsul avea să fie, ca întotdeauna, Thornton. 

Bailey, sesizând neliniştea fetei, îşi ceru scuze. 

— Hei, Linda. Trebuie să vorbesc cu Bo cât mai repede posibil. 
E pe aproape? 

— Sunt încă pe plajă, Cal. Ar dura cel puţin zece minute ca să 
urce dealul, asta dacă reuşesc să le atrag atenţia. Mai bine îi 
spun să te sune când ajungem acasă, în Breacon, ce zici? 

Apăsând ambreiajul maşinii, Bailey înaintă încet câţiva metri. 
Departe, la mare distanţă, putea să vadă rampa de ieşire, un 
semn rutier mic şi verde care anunţa că, după ce se târa pe 
ultimii doi kilometri din locul în care se afla, urma să mai aibă de 
mers doar cinci minute până la apartamentul lui. 

— Spune-i barosanului să sune imediat ce intră pe uşa casei, 
da? Oamenii lui Dave Lee aproape că au încins zdravăn lirele şi l- 
au pus pe un biet NCO! să rămână la post ea să-i direcţioneze 
apelul spre Panama pe o reţea sigură Nu mă întreba despre te e 
vorba, Lin. De data aceasta, eu sunt dom mesagerul. 

— O să fi acasă sau în oraş? întrebă ea. 

— Acasă şi singur, scumpo. De câte ori îi spun lui Bo să mă 
sune, îmi distruge seara, aşa că astă-seară o fac pe călugărul. 
Fără beeper, fără puicuţe care să se încingă şi să se răcească. 
Doar eu, domnul Bud şi câteva casete video pe care aştept de 
mult să le văd. 

Linda ştia obiceiul lui Bo de a lăsa mesaje groaznic de 
nesărate pe pagerul lui Calvin. De două ori şiretlicurile lui verbale 
distruseseră două seri promițătoare ale lui Bailey, care jura în 
faţa oricui că Thornton avea un al şaselea simţ, al sunatului 
exact în momentul în care putea produce mai multe pagube. 

— Bine gândit, Cal. O să trecem pe acasă la întoarcere, apoi o 
să servim cina cu Jason, devreme. Bo o să te sune pe la şapte, 
bine? 

Şoferul de lângă Bailey începu să claxoneze, bip-bip-bip-ul 
constant acoperind ultimele cuvinte ale Lindei. Calvin îşi scoase 
revolverul Smith & Wesson din toc, atrase atenţia vecinului lui cu 
o apăsare a propriului claxon şi îndreptă ţeava neagră spre 
cauciucul din faţă al maşinii acestuia. 

Celălalt şofer se lăsă în jos, aşa încât i se mai vedea doar 
vârful capului şi îşi încleştă mâinile pe volan. 

— Linda? Nu am auzit ce ai spus, din cauza unui ticălos 
frustrat care nu putea să se poarte ca un adult. Vrei să repeţi? 


16 NCO = Non-commissioned officer = subofițer. 
31 


— O să te sunăm pe la şapte, după cină. E bine? 

Hotărând să păstreze Magnum-ul la îndemână, pentru cazul în 
care trebuiau ajustate şi manierele altui şofer, Bailey avansă încă 
doi metri cu maşina, după care fu nevoit să se oprească. 

— La şapte e bine. Totuşi, spune-i lui Bo că SOCOM părea - 
destul de dornic să ia legătura cu el. O să-i anunţ că v-am găsit. 

Dacă există altceva cu care să pot fi de ajutor, spune-i lui Bo 
să mă sune. 

Linda repetă numărul de la apartamentul lui Calvin, după care 
puse din nou telefonul în interiorul pluşat al maşinii Corvette. 
Intorcându-se, îl văzu mai întâi pe Bo, după care apăru şi Jason, 
amândoi cu hainele pline de nisip şi nişte zâmbete uriaşe, de 
băieţanari. „Bărbaţii”, se gândi ea. „Oare se maturizează 
vreodată?” 

— Cum arătăm? întrebă Bo, trecându-şi mâna zgâriată prin 
păr. 

Era un bărbat înalt, puţin peste un metru optzeci, cântărind 
exact nouăzeci de kilograme. La patruzeci de ani, Bo Thornton 
avea puterea şi rezistenţa unui bărbat cu zece ani mai tânăr. Cu 
ochii căprui, care mascau râul adânc de gheaţă de sub suprafaţa 
personalităţii lui, Thornton era în aceeaşi măsură atrăgător şi 
periculos. 

— Ca nişte idioţi, replică Linda. Eram sigură că v-aţi înecat 
amândoi, după ce v-a lovit ultimul val. 

Silver îşi exprimă aprobarea, clătinând din cap, ca să scape de 
apa din ureche. Auzind acum din nou clar, se îndreptă spre 
motocicleta Harley şi începu să scoată un rând de haine uscate 
dintr-unul din săculeţii de piele montați pe apărătoarea din 
spate. 

— Mai primim de mâncare? strigă el spre cei doi. 

In timp ce lua un prosop din portbagajul maşinii, Thornton 
întrebă dacă primise vreun telefon. 

Linda ezită, după care transmise mesajul lui Calvin. Privind-o 
cu atenţie, Bo sesiză neliniştea din vocea ei şi îi simţi uşoara 
neplăcere, când repetă numărul pe care i-l dăduse Bailey. 

— Bine, puse Thornton, trăgându-şi un pulovăr din lână subţire 
peste cap. O să luăm legătura cu Cal după ce mâncăm. Dacă el 
crede că lumea va mai rezista până la şapte, nu am de gând să îl 
contrazic. 

Linda, cu o fericire surprinsă pe faţă, îl cuprinse cu braţele pe 
fostul Beretă Verde încă ud şi îl sărută uşor pe obraz. 

— Mulţumesc, Bo, şopti ea. 


32 


— Pentru ce? Hei, eu sunt în retragere, sau aşa ar trebui. Dacă 
încep să iau poziţie de drepţi de câte ori sună Calvin sau 
altcineva, ei vor începe să uite care anume este statutul meu 
exact. Ne-am făcut planuri de cină cu un bun prieten şi o să le 
păstrăm, pentru Dumnezeu. În plus... 

— In plus ce? 

— Am altă treabă în noaptea asta. Ceva îmi spune că dacă o 
să sun înainte de ora nouăsprezece, asta nu se va mai întâmpla. 

Linda repezi un sving spre Thornton, care se feri eu uşurinţă şi 
o prinse de talie pe tânăra care râdea, trăgând o spre el. 

— Am dreptate? 

— Al naibii de multă! zise ea. De fapt, s-ar putea să-l rog pe 
Jason să-mi ofere o plimbare cu „Motorul” lui nou, dacă ai de 
gând să ridici telefonul. 

In spatele lor, Jason, îmbrăcat complet şi stând confortabil pe 
Sportser-ul lui strălucitor, repetă întrebarea: 

— Hei! Primim ceva de mâncare sau nu? 

Thornton dădu drumul fetei şi se răsuci spre locul în care se 
afla motocicleta Harley sforăitoare. 

— Ne întâlnim la „TJ's” să bem ceva, după care mergem la 
Roost, pentru cină. Te simţi bine? 

Silver înclină din cap. 

— Perfect, omule. M-ai păcălit al naibii de tare atunci când ai 
coborât garda. Am fost sigur că o să reuşesc să te ţintuiesc şi să 
te dobor înainte să parezi. 

Privind în lungul autostrăzii, Thornton urmări un porumbel 
singuratic care plutea peste stânci, coborând în spirală spre 
pământ şi dispărând pe plaja de mai jos. 

— işi aduci aminte sfatul lui Sun Tzu, să pari slab atunci când 
eşti puternic? Eşti mai rapid decât mine pe pământ şi, cu toate 
chestiile acelea aerobice pe care le faci, rezistenţa ta e ceva mai 
bună decât a mea. După ce mi-am dat seama că ţi-ai stabilit un 
tempo al atacurilor, a fost uşor să-ţi ghicesc mişcările următoare 
şi să fiu pregătit să le contrez. In acelaşi timp, trebuia să scap de 
pe terenul pe care-l foloseai în avantajul tău. Imediat ce te-am 
forţat să intri în apă, mai era doar o chestiune de timp înainte să 
nu-mi mai poţi para loviturile. Având avantajul înălţimii, nu mai 
trebuia decât să avansez suficient de mult în mare, unde tu nu 
mai puteai manevra. Restul a fost uşor. 

— Şi dacă scăpăm de tine mai aproape de țărm? 

— Asta nu vom şti niciodată, amice. Oricum, tu faci cinste în 
seara asta. Aşa ne-am înţeles, dacă mai ţii minte. 


33 


Silver râse, ochii sclipindu-i în semn de apreciere pentru lecţia 
de luptă pe care i-o dăduse Thornton. Il învinsese pe Bo tot de 
atâtea ori cât acesta pe el. Miza era întotdeauna o bere sau o 
masă. 

— Data viitoare te dau gata, pufni el, acoperind mugetul 
motoarelor gemene. 

— Cum aşa? îl întrebă Thornton. 

Trecând motocicletă în viteza întâi, fostul Ranger se aplecă în 
faţă, aşa încât să urle aproape direct în urechea lui Thornton. 

— Pentru că data viitoare o să ne batem pe un teren de golf! 
Fără apă îngheţată, fără nisip blestemat care să mă încurce! Eşti 
al meu, Thornton! 

După care cobori motorul într-o viteză mai joasă şi viră pe 
autostradă, ca şi cum ar fi fost proiectat dintr-un „105”. Făcându- 
le cu mâna, Jason Silver se îndreptă spre Cannon Beach, cu un 
zâmbet larg întipărit pe faţă. 

— Ce-a fost asta? întrebă Linda, când Thornton porni maşina 
Corvette, în urmărirea lui Silver. 

— L-am spus lui Jason că dacă ajunge înaintea noastră la 
„TJ's”, te poate lua acasă în noaptea asta, răspunse Thornton. 

— Atunci ar fi mai bine să calci pedala până la podea, Bo 
Thornton. 

— De ce? Silver nu e un băiat rău. 

Scoţându-şi bereta roşie de pe cap, aşa încât părul bogat să-i 
cadă liber, Linda se aplecă şi îşi trecu limba umedă prin urechea 
sărată a lui Bo. 

— Asta voiam să spun şi eu, şopti ea ca un drăcuşor. S-ar 
putea să-mi placă... 

La mai puţin de un kilometru de oraş, Thornton trecu pe lângă 
Jason Silver cel fericit, cu mai mult de 140 la oră. Clătinând uimit 
din cap, expertul în explozive al lui Springblade încercă să-şi dea 
seama de ce se grăbea Thornton, căci la „TJ's” deschideau abia 
peste jumătate de oră. Gândindu-se că era probabil ca Linda să 
vrea să-şi facă nevoile, sau ceva de genul acela, reduse viteza 
motocicletei şi trecu zgomotos limitele oraşului, gândindu-se 
concentrat cum avea să-l învingă răsunător pe Bo, data viitoare 
când aveau să se înfrunte lamă contra lamă. 


34 


6 


Patrula trecuse peste Rio Coco cu patruzeci şi opt de ore mai 
devreme. Era formată din douăzeci de luptători bine înarmaţi, 
care părăsiseră tabăra lor de bază de pe partea honduraniană a 
graniţei, în primele ore ale dimineţii, alegând o cărare nouă pe 
care să-şi execute dispariţia. Comandantul Contra, cunoscut sub 
numele de război „Krill”, nu se considera în siguranţă decât după 
ce trecea vadul lui Rio Negro, două zile după aceea. Nefiind sigur 
de poziţia lor exactă, el identificase trei repere de teren şi le 
ridicase  azimuturile magnetice. După ce le convertise în 
azimuturi pe hartă, le transformase în azimuturi reflective şi apoi 
trasase cu grijă o serie de linii pe hartă, cu un creion galben ros. 
Punctul în care se întâlneau liniile marcau poziţia lui, cu o 
precizie de zece metri, permițându-i să ridice un azimut nou spre 
obiectivul lui, aflat acum doar la distanţă de o zi. 

Mulţumit de progresul lor, ţinu o şedinţă scurtă, de campanie, 
cu comandanții echipelor, asigurându-se că aceştia ştiau exact în 
ce direcţie se îndreptau. Având oameni pe flancuri, la douăzeci 
de metri în ambele părţi ale coloanei, grupul de atac Contra 
începu ultima parte a drumului ce trebuia să se încheie cu 
moartea şi distrugerea unei unităţi sandiniste importante de 
contra-gherilă. 

Sperând să obţină o victorie răsunătoare împotriva armatei 
sandiniste, pe care să o poată folosi în presa mondială în 
avantajul lor, conducerea FDN pusese la punct o schemă prin 
care să manevreze unul din noile CIAT, sau companii 
antiteroriste, într-o poziţie în care puteau fi prinse cu uşurinţă în 
ambuscadă. Prin intensificarea unor astfel de operaţiuni de grup 
între oraşele Guasaule şi Esteli, Contras atrăgeau atenţia pe care 
o doreau, iar în zonă apărea imediat o prezenţă sandinistă 
sporită. 

Spionii asigurau un şuvoi constant de informaţii din Managua, 
unde comandanții superiori ai lui Ortega se ocupau de pregătirea 
unei contraofensive. FDN aştepta, cu o răbdare maximă, 
parcurgând fiecare comunicat şi raport, până descopereau că un 
element de mărimea unei companii era trimis ca forţă de blocare 
pentru o operaţiune „ciocan-nicovală”, desemnată să prindă şi să 
anihileze forţele Contras, ale căror atacuri din ce în ce mai 


35 


hotărâte puneau acum în pericol baza de aprovizionare vitală, 
amplasată în Jinotega. 

Date fiind experienţa lui şi antrenamentul recent la Fort Bragg, 
plutonul lui Krill fusese ales să efectueze ambuscada care trebuia 
să anunţe capacitatea Contras de a ataca forţe convenţionale 
mult mai mari decât ale lor şi de a câştiga. Era un joc a cărui 
miză era fie un sprijin militar mai consistent din partea Statelor 
Unite, fie asigurarea unei distrugeri ruşinoase a întregii unităţi a 
comandantului Contra. 

Se luase decizia ca operaţiunea să fie lansată. 

Krill supraveghea zona de ucidere chiar din centrul ei, având 
grijă să nu lase urme de cizme pe pământul bătătorit al cărării. 
Echipa lui primise traseul de marş exact al comandantului 
sandinist cu douăzeci şi patru de ore înainte, prin contactul radio 
zilnic cu Tegucigalpa. 

Avu surprinderea să descopere că primise un amplasament ca 
la carte, în ceea ce privea avantajul tactic. Cărarea era o trecere 
foarte folosită, care şerpuia, urcând de la terenul plat împădurit 
până sus, pe dealurile colţuroase dintre Guasaule şi Rio Negro. 
Conform hărţii, aceea era singura cărare ce permitea unei unităţi 
de mărimea preconizată să ajungă în poziţia prestabilită, la timp 
ca să îşi joace rolul în planul de luptă sandinist. 

Profitând de o alunecare de teren naturală datorată ploilor, 
cărarea urca şerpuit prin defileul îngust, după care traversa 
culmea de deasupra râului, trecând în cealaltă parte. Trupuri 
masive de tufişuri erau agăţate de pantele abrupte ce încadrau 
trecerea largă, ascunzând sute de poziţii de luptă naturală, în 
care oamenii lui Krill se puteau ascunde ca să-şi aştepte prada. 

Deoarece se aşteptau să înfrunte o forţă de patru ori mai 
mare, patrula căra un număr anormal de mare de mine 
antipersonal americane. Alegând personal poziţiile în care să fie 
îngropate primele zece mine, comandantul Contra hotărî să 
amplaseze dispozitivele aproape de cărare şi uşor deasupra ei, 
aşa încât feţele lor să fie îndreptate direct spre zona de ucidere. 
Când explodau, minele urmau să asigure un evantai de foc 
complet, constând în peste şapte mii de bile de oţel de calibrul 
0,30, zburând cu o viteză care să ducă la sfârtecarea oamenilor 
şi a echipamentului ca în nişte malaxoare de putere industrială. 

Pentru ca minele să explodeze simultan, fusese construit un 
dispozitiv principal de declanşare în inel, ale cărui ramuri 
conectau fiecare mină antipersonal la linia principală. Un astfel 
de sistem asigura o declanşare pozitivă, deoarece valul de 


36 


detonare lovea ramurile din ambele direcţii, provocând 
aprinderea, indiferent de posibilele întreruperi ale liniei 
principale. 

Pentru asamblarea sistemului fusese folosit un cordon de 
detonare, datorită capacităţii lui de a amorsa şi detona 
încărcăturile explozive. Timpul de transmitere a valului de 
detonare de la un punct la următorul era între 6 000 şi 6 300 de 
metri pe secundă. Primul baraj al lui Krill urma să răsune ca o 
singură mină uriaşă, atât de repede urmau să aibă loc detonările, 
după ce era închisă „pocnitoarea” M-57. 

Cincisprezece metri mai sus, pe pantă, erau instalate similar 
ultimele douăzeci şi cinci de mine, dar pe o axă mai extinsă, aşa 
încât să poată închide mai departe KZ”. Acest grup de mine 
antipersonal era direcționat spre versantul opus şi avea rolul de 
a nimici orice sandinişti suficient de norocoşi încât să scape de 
prima explozie nimicitoare. 

Prima zonă de ucidere avea aproape o sută de metri lungime 
şi putea cuprinde între cincizeci şi şaizeci de inamici în interiorul 
ei, aşa încât Krill ordonase plasarea câte unei mitraliere uşoare 
M-60, la ambele capete ale KZ-ului, mult în spatele celei de-a 
doua linii de mine. Din acel punct avantajos, puteau trimite 
rafale lungi de plumb îmbrăcat în cupru în orice soldat încerca să 
scape sau să riposteze focului. 

In vârful culmii aştepta o echipă Contra de specialişti în 
rachete, constând în trei membri ai trupelor de commando. 
Fiecare era înarmat cu trei arme uşoare antitanc, LAW. Întrucât 
avea o precizie demnă de încredere de o sută de metri, Contras 
foloseau de mult LAW ca armă antipersonal, ca şi împotriva 
țintelor îngropate, cum erau buncărele şi fortificațiile. 
Instrucţiunile lui Krill pentru această echipă erau simple. Să 
atace inamicul pe întreaga KZ, acordând o atenţie specială 
armelor deservite de echipe, care puteau supravieţui suficient de 
mult ca să devină o ameninţare pentru forţa mică a LAW-ului. 

Ceilalţi membri ai patrulei erau poziţionaţi şi camuflaţi cu 
abilitate între al doilea rând de mine şi vârful culme. Ei primiseră 
ordinul de a arunca fiecare câte două grenade în KZ, imediat ce 
auzeau detonarea celui de-al doilea inel principal, după care 
urmau să golească maxim cinci încărcătoare de muniţie, având 
grijă să caute ţintele ce apăreau, aşa încât fiecare cartuş să 


1 KZ = kill zone = zonă de ucidere. 
18 LAW = light antitank weapon = armă antitanc uşoară. 


37 


conteze. În timpul atacului, pentru a mări confuzia în rândul 
sandiniştilor Krill şi oamenii lui erau îmbrăcaţi în uniforme 
capturate de la inamici, „albastrele” Contras fiind împachetate în 
rucsacele lor. 

Incântat că nu putea să vadă nici minele, nici poziţiile 
oamenilor lui, comandantul epuizat urcă din nou pe deal, în 
poziţia lui fortificată înjghebată în grabă şi începu să-şi verifice 
arma. Fuseseră dotați şi cu măşti de gaze M-17A1, ca o măsură 
de precauţie suplimentară. Krill îşi amintise un vechi truc al 
Forţelor Speciale, de care auzise la Fort Bragg. 

In faţa primelor zece mine antipersonal erau plasați saci mici 
din plastic, plini cu CS pulbere. CS-ul era un agent lacrimogen 
puternic, care urma să fie aruncat în KZ atunci când erau 
detonate minele, ca să-i împiedice pe cei capabili încă să reziste 
să-şi folosească eficient armele. 

Fuseseră necesare câteva zile de familiarizare, înainte ca 
plutonul lui să se obişnuiască cu măştile, dar acum, când îşi 
dădea seama de imensitatea sarcinii lor, Krill considera că fusese 
un timp folosit corespunzător. Peste câteva ore, echipa lui de 
douăzeci de oameni urma să încerce să prindă într-o ambuscadă 
o companie întreagă, de optzeci de oameni. Nu aveau sprijin 
aerian sau cu foc indirect şi nici o rezervă. Pentru a-şi, îndeplini 
misiunea, trebuiau să se bazeze pe surpriză şi ferocitate, cele 
două cerinţe primare ale oricărei ambuscade de succes. 

Soldatul Contra îşi trase peste ochi pălăria de camuflaj cu bor 
larg şi îşi începu veghea de vânător cu o rugăciune în suflet şi un 
deget pe trăgaciul armei AK-47. 


38 


7 


Thornton puse încet telefonul jos, faţa devenindu-i o mască 
rigidă, golită de orice expresie sau emoție. In sinea lui, totuşi, 
simţea valurile de mânie despre care ştia că, mai devreme sau 
mai târziu, aveau să izbucnească la suprafaţă. Noutăţile lui Lee îl 
umpluseră de neîncredere şi ură. 

In partea cealaltă a camerei, Linda urmărea schimbarea 
bruscă ce apăruse pe faţa lui Thornton, la fel de repede ca o 
furtună pe ocean. Ca o pisică simțind pericolul, ea aşteptă, ştiind 
că el avea să vorbească, dar fără să ştie ce urma să audă. Prima 
convorbire cu Bailey fusese scurtă, doar un salut şi un număr de 
telefon de peste ocean. Al doilea apel fusese cel care zguduise 
atmosfera senzuală a serii. 

In cele din urmă, când Thornton vorbi, vocea lui părea să vină 
de undeva, din adâncul pieptului. Cuvintele erau articulate 
dureros, tonul lor fiind temperat de o combinaţie ciudată de furie 
şi sentimente rănite. 

— Vine un avion... mâine dimineaţă. Aş aprecia dacă m-ai 
conduce la aeroport. Va trebui să plecăm devreme. Dacă vrei, 
poţi să mai rămâi trează, tu hotărăşti. 

In strălucirea blândă a luminilor apartamentului, Thornton 
părea, dintr-o dată, bătrân. Prăbuşirea ciudată a umerilor 
mândrului luptător făcea ca pieptul solid să i se strângă în 
interior, bărbia puternică atârnând ca un turn maiestuos în 
pragul colapsului. Brusc, Linda fu înspăimântată, neştiind dacă el 
va reuşi să domine forţele pe care revelaţia lui Lee le dezlănţuise 
în el. 

Pentru câteva secunde scurte, Bo îşi puse la îndoială decizia. 
Angel Barahone dezertor? Trădător? Era o enormitate! Sigur, 
băiatul era nicaraguan prin naştere, dar venise în America ca să 
scape de opresiunea politică, atât a lui Somoza, cât şi a lui Daniel 
Ortega. Thornton îl antrenase personal, sperând că va deveni 
genul de sergent de echipă de care Forţele aveau nevoie cu 
disperare. Dormiseră împreună, transpiraseră împreună, băuseră 
împreună şi, cel mai important, luptaseră umăr la umăr, într-un 
război atât de secret, încât numai cei morţi cunoşteau detaliile. 

Dar dacă cuvintele lui Lee nu reuşiseră să-l convingă, vocea 
fermă a generalului maior Billy T. Gaston, care şi afla în Panama 


39 


ca să se ocupe de controlul pagubelor, o făcuse. 

Gaston era comandantul curent al SOCOM şi un veteran din 
zilele lui Aaron Bank şi ale Batalionului 10 al Forţelor Speciale. El 
preluase noua lui comandă ca un peşte în apă, iar oamenii 
răspundeau autorităţii lui cu un zel şi o loialitate nemaivăzute din 
vremea lui Bill Yarborough. 

— Bo, am nevoie de tine la Bragg, cât mai repede posibil, 
spusese el. Lee mi-a zis că tu îl cunoşti pe ticălosul acesta mai 
bine decât oricine şi că eşti semi-operaţional, deşi nu-mi poate 
spune alături de cine sau de ce. Vrei să vii, dacă trimit un avion 
după tine? 

Răspunsul monosilabic al lui Thornton generă un plan de 
călătorie rapid din partea lui Gaston, care-i mulţumi şi închise, 
tăind legătura lor telefonică sigură şi lăsându-l pe fostul trăgător 
de elită singur, într-o lume întoarsă pe dos. 

„O Beretă Verde să-şi trădeze jurământul, tovarăşii, ţara?” Nu 
se mai întâmplase niciodată, în toată perioada cât Bo purtase 
pălăria, o perioadă aproape la fel de lungă ca însăşi existenţa 
organizaţiei. Asta nu însemna că în Forţele Speciale nu 
pătrunseseră renegaţi şi mercenari, că nu exista un anumit 
număr de mere stricate, ca în toate serviciile de elită din lume. 
Dar un luda? Ideea răscolea atât de puternic stomacul lui 
Thornton, încât acesta fu nevoit să-şi reprime nevoia fizică de a 
se chirci de durere, pe masă. Lupta din interiorul lui dădu naştere 
unui spasm de ură şi mânie atât de pure, încât ar fi putut tăia 
oţelul sau ar fi putut ucide fără remuşcări. 

Vocea Lindei ajunse până la el: 

— Dacă poţi vorbi despre asta, oricât de puţin, sunt aici ca să 
te ascult. Dar nu eşti obligat să o faci. Voi rămâne aici, pe 
canapea şi mâine te voi conduce cu maşina, dacă asta doreşti. 

Bo se ridică în picioare şi se întoarse, aşa încât să poată vedea 
valurile care se zdrobeau cu putere pe plajă, sub fereastra lor. Îşi 
trecu o mână prin păr şi încercă să se calmeze. 

— Nu sunt prea multe de spus, zise el. Se pare că unul dintre 
oamenii din ultima mea echipă a hotărât să schimbe taberele, în 
loc să lupte, iar SOCOM are nevoie de un consultant care să-l 
cunoască suficient de bine ca să le ofere un profil pe care să-l 
poată prelucra. 

— Ai fost apropiat de această persoană? întrebă ea, 
încercuindu-l cu grijă cu braţele şi stând astfel încât sânii ei abia 
dacă atingeau spatele lui puternic. 

— Apropiat? Imi era la fel de apropiat ca un fiu. Nu-ţi pot 


40 


descrie exact relaţia noastră. Era un soldat profesionist, ca şi 
mine. Armata era familia lui, la fel cum era şi a mea. El era ca un 
vas gol, iar eu aveam atâtea cunoştinţe, o îndemânare atât de 
greu obţinută, pe care voiam să i le transmit. La naiba! Se pare 
că tot ce am lăsat în urmă a fost un dezertor blestemat, care ştie 
suficient de multe încât să distrugă toate eforturile noastre din 
America Centrală, cu o singură conferinţă de presă bine plasată. 

Linda îşi lipi obrazul de spatele lui Thornton, strângându-l în 
braţe cu putere, dorind să-i alunge durerea. 

— Ce vei spune dacă-ţi vor cere să-i ajuţi? 

— Da. Ce altceva aş putea spune? 

— Şi ce se va întâmpla dacă te vor trimite după el? întrebă ea 
atât de încet, încât el de-abia reuşi să o audă. 

— Mă voi duce... şi îl voi ucide, oriunde îl voi găsi... doar dacă 
nu mă lichidează el primul, bineînţeles. 

Afară, un fulger albăstrui explodă pe cer, tunetul care urmă 
acoperind suspinele Lindei, în timp ce Thornton o ducea în braţe 
în patul care-i aştepta. 


41 


8 


Krill nu îndrăznea să se mişte, deşi începuse să simtă crampe 
în muşchii de la picioare, iar sudoarea care se aduna în picături 
uriaşe deasupra sprâncenelor stufoase începuse să-i curgă pe 
frunte şi în ridurile din jurul ochilor. In mâna dreaptă avea 
dispozitivul de detonare M-57, cu siguranţa desprinsă, aşa încât 
nu mai avea nevoie decât să strângă tare trăgaciul verde din 
plastic, ca să poată detona primul şir de mine antipersonal. 

Sub el, elementul de cercetare sandinist înainta încet pe 
cărarea plină de pietriş. Adulmecau aerul şi cercetau terenul ca o 
haită de câini sălbatici, care simțeau pericolul, dar nu reuşeau 
să-l localizeze. Erau cinci, foarte bine înarmaţi şi evident 
experimentați în astfel de lucruri. Conducătorul lor, un bărbat 
înalt care căra o mitralieră, în locul obişnuitei puşti de asalt, se 
opri o clipă ca să vorbească într-un radioreceptor. 

Krill îl urmări; sigur că acesta comunica forţei nevăzute din 
spatele lui că putea să înainteze. Contras erau bine ascunși, 
poziţiile lor în ambuscadă fiind camuflate cu grijă. Sectorul de foc 
al fiecărui om fusese marcat şi stabilit de şefii de echipă. Văzând 
cum capul comunistului se mişca în semn de înţelegere - a 
replicii neauzite a staţiei radio, Krill presupuse că omul primise 
comanda să ocupe capătul potecii, în locul în care aceasta se 
intersecta cu drumul principal, pe coama dealului. 

Sandinistul transmise  cercetaşului din capătul coloanei, 
folosind semne cu mâinile şi braţele, să-şi continue înaintarea. 
Grupul reîncepu să urce cu atenţie pe cărare, rotind alternativ 
ţevile puştilor la stânga şi la dreapta, aşa încât să poată riposta 
cu foc în ambele părţi, în cazul unei eventuale ambuscade. 
Conducătorul Contra ridică privirea spre locul unde era ascunsă 
echipa sa de lansare a rachetelor, sperând că aceştia îi văzuseră 
pe oamenii care se apropiau de poziţiile lor şi că aveau să se 
descurce cu ei rapid şi în linişte. 

Când ultimul sandinist dispăru după o curbură uşoară a cărării, 
Krill îşi şterse faţa cu capătul zdrenţuit al unei basmale albastre 
murdare, pe care o purta în jurul gâtului în acest scop. Corpul 
principal urma să intre în zona ucigătoare în câteva minute. li 
auzea deja apropiindu-se, înaintând poticnit prin trecerea îngustă 
a defileului. „Arşiţa zilei era ca o expirare din chiar plămânii 


42 


Diavolului”, se gândi Krill. Pipăi unul din cele trei bidonaşe pe 
care le avea la el şi se gândi să bea repede ceva, dar îndepărtă 
acea idee la fel de rapid cât îi venise. In clipa aceea, orice 
mişcare ar fi putut avertiza inamicul de dezastrul iminent. Era 
mai bine să sufere de sete, decât să rişte să primească un glonte 
în gât. 

Dintr-o dată, avangarda coloanei se materializă în câmpul lui 
vizual. Soldatul, cu capul aplecat, cu ochii fixaţi pe terenul din 
faţa lui, era evident preocupat numai de plasarea unui picior în 
faţa celuilalt, în timp ce urca obosit pe cărarea abruptă. Arma lui 
era suspendată de gâtul murdar, de o banaulieră din piele 
unsuroasă şi omul ţinea mâna lejer pe apărătoarea trăgaciului. 
Faţa îi era ascunsă de o pălărie prăfuită, colorată într-un model 
de camuflaj nedefinit, cu borul tras în jos în faţă şi la spate. 

In urma lui veneau ceilalţi, cu un aspect destul de asemănător 
cu al camaradului lor, cu excepţia celor câţiva ai căror ochi 
zburau ca nişte păsărele peste tot, pe pereţii defileului. Aceia 
erau veteranii împrăştiaţi ca sarea în rândurile unităţilor de 
contra-gherilă sandiniste nou formate. Krill le admira prudenta. 
Erau profesionişti, la fel ca el şi oamenii lui. 

Krill îl identifică repede pe comandantul CIAT, datorită centurii 
din piele pentru pistol pe care o avea în jurul taliei şi a binoclului 
greu agăţat la gâtul lui. Omul se aşezase în rândurile din faţă ale 
oamenilor lui, deşi destul de departe de capătul coloanei, încât 
să evite să fie ucis inutil, dacă se iveau probleme, în faţa lui era 
un mitralior care căra un SPD sovietic, al cărui încărcător tambur 
de şaptezeci şi cinci de cartuşe era prins sigur în scobitura armei. 
In spate, înainta greoi un RTO?’, cu staţia radio prinsă la spate, 
într-un cadru metalic robust. 

In timp ce procesiunea lungă începea să umple spaţiul limitat 
al zonei de ucidere, Krill estimă puterea unităţii la cincizeci - 
şaptezeci şi cinci de luptători. Cinci fiind deja sus, pe culme, asta 
însemna că oamenii lui încercau să atace o unitate de aproape 
patru ori mai mare decât a lor. Bineînţeles, spera că acea 
cantitate masivă de mine antipersonal pe care le amplasase 
avea să echilibreze raportul în favoarea unităţii Contra, în 
primele câteva secunde ale ambuscadei, dar nu se ştia niciodată. 

Pe neaşteptate, ofiţerul sandinist ridică mâna în aer şi făcu 
semn să se oprească. După ce se întoarse să transmită un set de 
instrucţiuni RTO-ului, omul făcu semn celor din jurul lui să se 


19 RTO = Operator radio. 
43 


aşeze. Surprins, Krill realiză că unitatea lua o pauză, înainte să se 
aventureze dincolo de culme. Oamenii de sub el îşi eliberară 
umerii de greutatea rucsacelor şi începură să scoată pachete cu 
mâncare pe care şi le oferiră unii celorlalţi, cu încurajări prin 
înghiontiri şi îndemnuri. Krill înălţă în tăcere o mulţumire 
Fecioarei Maria pentru acea bunătate neaşteptată, ştiind că nu 
putea spera la ceva mai bun de-atât. 

Se asigură că avea masca de gaze la îndemână şi numără 
rapid inamicii. La câteva minute după anunţarea pauzei, 
disciplina unităţii se evaporase. Stăpâni pe situaţie datorită 
numărului lor şi încrezători că şi culmea era asigurată de 
elementul de cercetaşi, sandiniştii se purtau ca şi cum s-ar fi 
aflat la o siestă. Duminicală. Prietenii se găseau unii pe ceilalţi şi 
formau grupuri mici, discutând marşul din acea zi şi plângându- 
se, ca toţi soldaţii, de stupiditatea ordinelor pe care le primeau şi 
de ofiţerii lor. Armele fuseseră scoase, în timp ce proprietarii lor 
îşi rearanjau bandulierele şi harnaşamentele de luptă, dungile 
ude întunecate de sudoare contrastând pe maroniul uniformelor. 
Krill presupuse că, în total, în limitele KZ erau aproximativ 
cincizeci de oameni. Ceilalţi, de la margini, urmau să fie prinşi în 
evantaiul extrem al arcului mortal al minelor antipersonal sau 
doborâţi de mitraliere. In combinaţie cu minele, CS-ul, LAW-urile 
şi mitralierele M-60, Krill credea că aveau mai mult de cincizeci 
la sută şanse să reuşească. 

Văzu surprins cum o parte din sandinişti începură să urineze la 
marginile cărării. Mai devreme sau mai târziu, alţii aveau să 
pătrundă în peretele de tufe şi stânci, unde erau ascunse minele. 
Căutând o oarecare intimitate ca să se uşureze, era posibil să se 
împiedice de vreo bucată de cablu detonant sau şi mai rău, chiar 
de o mină. Comandantul Contra se încordă în aşteptarea a ceea 
ce ştia că urma să fie o explozie masivă şi îşi lipi obrazul bronzat 
şi plin de cicatrici de solul pietros, închise strâns ochii şi, în 
aceeaşi clipă, închise contactul „pocnitorii”. 

Explozia fu îngrozitoare. Krill simţi un val de căldură intensă, 
când reculul combinat al exploziilor celor zece mine antipersonal 
răvăşi tufişul des în care era ascunsă echipa de ambuscadă. În 
timp ce urechile îi ţiuiau din cauza detonării, comandantul Contra 
începu să numere încet până la zece, înainte să acţioneze al 
doilea inel principal. In intervalul dintre cele două, un val de 
fragmente sferice de oţel de mare viteză se întâlni cu un perete 
staționar de carne şi oase umane. Rezultatul fu o baie de sânge. 

Hălci uriaşe de carne cu tendoane fură smulse de pe 


44 


scheletele expuse brusc, de furia atacului cu C-4. Bucăţi de 
omoplaţi umani zburau prin aer, lovindu-se brusc de spinările 
crestate şi fesele jupuite ale celor care nu se aflau cu faţa la 
erupția vulcanică. Sângele arterial roşu strălucitor ţâşni într-o 
arteziană fierbinte care se înălța mult deasupra terenului ucigaş, 
norul dens întinzându-se, când arşiţa ca de iad vaporiza şi mai 
mult ceața înfiorătoare, înainte să poată ajunge înapoi pe 
pământ. 

Torsurile erau aruncate în toate direcţiile, picioarele erau 
pulverizate, capetele şi feţele smulse într-o imitație macabră de 
bâlci, în clipa în care peretele de mine antipersonal puseră capăt 
mesei. Câţiva norocoşi de la capetele zonei de ucidere reuşiră să 
se adăpostească, deşi practic fiecare om fu rănit, fie de schijele 
de oţel, fie de ploaia puternică de sfărâmături naturale generate 
de explozia asurzitoare. 

Ştiind că avea să regrete decizia de a folosi un număr de două 
ori mai mare de mine în al doilea inel principal, Krill urlă o 
obscenitate neauzită spre victimele lui nefericite şi apăsă al 
doilea mâner de detonare M-57. 

De data aceasta, corpul îi fu efectiv ridicat de la pământ de 
ferocitatea exploziei. Al doilea rând de mine, ce acoperea câte 
cincizeci de metri în plus de la flecare capăt al zonei de ucidere, 
eradică siluetele celor care reuşiseră să scape de primul val. Krill 
îşi trase masca de gaze M-17A1 pe faţă, sperând că oamenii lui 
îşi amintiseră să facă acelaşi lucru. Simţise un iz de CS, acum 
transformat în vapori înţepători, datorită distrugerii lui de către 
căldura intensă a minelor. Toţi cei rămaşi în viaţă în vecinătatea 
KZ aveau să fie făcuţi inoperabili în curând, o dată ce vaporii 
nocivi pătrundeau în sistemele respiratorii ce trudeau din greu, 
blocând oxigenul vital, orbind totodată ochii sensibili din spatele 
vălului de lacrimi incontrolabile. 

Krill aruncă o privire rapidă peste umărul stâng şi înclină din 
cap satisfăcut, observând flacăra constantă de la gura ţevii unei 
mitraliere M-60, care mătura întreaga lungime a cărării cu 
plumbi încinşi. Comandantul Contra scoase o grenadă din 
punguţă, smulse cuiul şi o aruncă într-un arc înalt spre iadul 
ceţos de sub el. Asurzit pe jumătate de duelul detonărilor celor 
două inele principale, Krill urmări explozia grenadei, izbucnirea 
strălucitoare a unui foc galben-roşu semnalându-i explozia. 
Ridică AK-ul şi începu să caute ţinte pe fâşia de pământ înnegrită 
şi arzândă. De o parte şi de cealaltă a lui, oamenii lui îşi aruncau 
şi ei grenadele, iar apoi măturau sectoarele de foc alocate 


45 


fiecăruia cu încărcător după încărcător de moarte „eliberatoare”, 
îmbrăcată în cupru. 

Era un efort inutil, în cea mai mare parte. Corpul principal al 
companiei inamice fusese decimat de detonările combinate ale 
minelor antipersonal, strânse în cadrul unui evantai de oţel ce 
forma un arc de şaizeci de grade. Supraviețuitorii de pe flancuri 
erau izbiţi ca nişte cuie de tâmplărie de ciocanele puştilor 
mitraliere ale lui Krill, iar acum echipa de rachete începuse şi ea 
să repereze ţinte, când puţinii sandinişti rămaşi în picioare o 
luară la fugă pe cărare. 

Krill văzu, prin sticla înceţoşată a ocularelor măştii sale, cum o 
LAW îşi anunţă intenţiile emițând un val de flăcări furioase din 
gura lansatorului manual, după care se repezi prin defileu, spre 
prada ei nevăzută. Câteva secunde mai târziu, o inflorescenţă de 
praf şi stânci se înălţă la vedere, iar de pe culmea dealului se 
auziră uralele slabe ale trăgătorilor care se felicitau pentru 
precizia lor. 

Un vălătuc gros de fum negru murdar urca spre cer, ca un 
semn sigur pentru oricine aflat pe o rază de câţiva kilometri de 
defileu că acolo avea loc o înfruntare majoră. Krill ştia că era 
timpul să pună capăt. Nu avea de unde să ştie dacă în apropiere 
nu se mai aflau alte grupări sandiniste, deşi asta nu ar fi contat, 
căci sprijinul aerian asigurat de sovietici sub forma elicopterelor 
Hind-1D putea fi trimis oricând prin radio să investigheze. 

In mai puţin de un minut, cele şapte LAW rămase fură lansate 
şi ele împotriva țintelor lor. Krill nu putea verifica mărimea 
distrugerilor produse, dar ştia că avuseseră un efect teribil 
asupra celor rămaşi în viaţă. Comandantul Contra înşurubă un 
cartuş de semnalizare în tubul negru butucănos care servea ca 
lansator şi îl îndreptă spre cer, după care eliberă resortul de 
declanşare. Racheta semnalizatoare ţâşni în aer, un fir subţire de 
fum urmând-o în zbor. Când ajunse la zenit, racheta explodă în 
scântei roşii, ceea ce era de fapt semnalul aerian al lui Krill ca 
oamenii lui să înceteze focul. 

Fără să aştepte să vadă dacă echipa de ambuscadă văzuse 
semnalul aerian, Krill îşi strânse rapid echipamentul şi porni în 
lungul liniei, atingându-l pe fiecare om pe umăr sau pe spate, ca 
să-l înştiinţeze că lupta se încheiase. Pistoalele mitralieră 
tăcuseră imediat după explozia rachetei luminoase, trăgătorii 
profitând de pauză ca să schimbe încărcătoarele şi să 
redistribuie între ei centurile lungi cu cartuşe de 7,62. 

Krill îşi strânse oamenii în jurul lui şi făcu semn spre culmea 


46 


dealului pe care se afla echipa de rachete, indicându-le ca toţi să 
se deplaseze spre punctul de regrupare stabilit dinainte. Intr-o 
ambuscadă normală, o echipă de atac aleasă ar fi năvălit asupra 
zonei de ucidere, asigurându-se că toţi cei prinşi în ea erau cu 
adevărat morţi sau să-i ajute pe cei care încă nu muriseră să-şi 
urmeze drumul spre iad. Krill ştia că nimiciseră cea mai mare 
parte a soldaţilor inamici cu primul val de mine. Nu era sigur câţi 
sandinişti scăpaseră din acel infern, fie fugind înapoi pe cărare, 
fie rostogolindu-se pur şi simplu în crăpăturile şi adânciturile pe 
care le oferea terenul, pentru protecţie. Se gândi să decidă 
regruparea în vârful dealului şi evaluarea situaţiei din acea 
poziţie superioară defensivă. Putea trimite oricând o echipă de 
cercetare în defileu, o dată ce asigurau zona de sus, iar dacă 
soseau întăriri neaşteptate, Contras erau în poziţie să le 
nimicească fără prea mari riscuri. 

Trecând în spatele flancului stâng al poziţiei de tragere, Krill îşi 
grăbi oamenii să urce povârnişul final până la locul în care-i 
aştepta echipa de rachete. Işi strânse rapid oamenii într-un 
perimetru restrâns şi le reteză cu severitate veselia prematură, 
cu o rafală de ordine scurte şi palme dureroase. Când tăcură, 
comandantul patrulei Contra trimise doi oameni să aducă echipa 
mitralierei de pe flancul drept. Oamenii LAW raportară 
distrugerea elementului de cercetare sandinist, etalând cinci 
capete tăiate, pe care voiau să le înfigă în vârful unui număr egal 
de ţepuşe, ca avertisment al regimului din Managua. Krill le 
ordonă să o facă. 

Alese alţi patru oameni, lăsă instrucţiuni şefilor de echipă şi 
începu să coboare încet în carnagiul de sub ei. Voia să 
recupereze orice articol se putea dovedi util oamenilor de la 
informaţii care-i aşteptau dincolo de graniţă şi era curios de 
dimensiunile distrugerii pe care o realizaseră asupra CIAT. Avea 
în rucsac un aparat de fotografiat de 35 mm, cu care voia să 
confirme succesul atacului lui. Filmul urma să fie predat atunci 
când echipa de ambuscadă ajungea pe coastă şi era extrasă de 
canoniere prietene, fără însemne militare, ce veneau de la San 
Lorenzo, Honduras. 

Grupul se târî cu prudenţă pe drum, înaintarea lor fiind 
acoperită de armele restului echipei, inclusiv mitraliera M-60 
rămasă. Krill era în frunte, cu AK-ul comutat pe foc automat şi 
ţinut în jos, în timp ce avansa ca o panteră în primele urme ale 
rezultatelor ambuscadei. Focuri mici ardeau intens în locurile în 
care trasoarele aprinseseră tufişurile uscate şi o ceaţă densă se 


47 


ridica încet de la pământ, urcând şi ademenind vulturii care se 
adunau deja pentru ospăț. Mirosul puternic, respingător al morţii 
violente izvora din pământ, spălat de cheagurile groase, 
aderente de sânge pe jumătate uscat, care se lipea de cizmele 
oamenilor. 

In spatele lui, un om înjură când alunecă pe ceea ce fusese o 
mână umană, iar corpul lovi pământul acoperit de terci cu un 
sunet care-i aminti lui Krill de cineva care plesnea coastele unei 
vaci abia măcelărite. Trecând de prima cotitură a drumului, 
mercenarii Contras începură să icnească şi să scuipe, când un 
coşmar infernal le apăru în culori muribunde. 

Krill îşi scoase masca de gaze de pe faţă şi o aruncă într-o 
parte, deşi ochii începuseră să-i lăcrimeze imediat, din cauza 
resturilor de pulbere CS arsă. Ceilalţi îi urmară repede exemplul, 
bucuroşi să scape de accesoriul sufocant. „Mai bine să plângi cu 
lacrimi de crocodil, decât să te îneci cu propria vomă”, se gândi 
Krill. 

Cărarea era plină de trupuri umane dezmembrate. Bucăţi şi 
piese de uniformă şi echipament fluturau, agăţate de vegetaţia 
rămasă încă în picioare, ca nişte panglici de doliu la nişte 
funeralii publice. Sângele era peste tot. Ilmbrăca stâncile, 
colorându-le într-o nuanţă înfiorătoare de rugină arsă, lunecoasă 
la atingere. Părţi corporale umpleau pământul ca nişte frunze 
căzute. Braţe fără mâini se amestecau cu picioare fără labe. 
Capetele erau împrăştiate peste tot, orbitele lor rămase fără ochi 
pline deja de muşte negre şi verzi furioase, care păreau că-i 
batjocoreau pe soldaţii Contras, ce încercau să-şi croiască drum 
prin piaţa de carne. Krill păşi greoi într-o grămadă de intestine 
verzi-cenuşii şi se sprijini ca să nu cadă cu mâna, care i se 
scufundă până la încheietură înăuntrul cavităţii pectorale 
distruse a unui soldat mort. Peste tot era moarte, moarte şi 
numai moarte. Le ataca simţurile din toate direcţiile, fiecare 
privire fiind mai îngrozitoare şi terifiantă decât cea dinainte. 

In cele din urmă, ajunseră la locul unde Krill îşi amintea că-l 
văzuse pe comandantul sandinist, înainte ca minele antipersonal 
să sfâşie corpul omului. Krill scoase rămăşiţele unui rucsac greu 
din pânză de sub torsul fără cap şi membre şi îl pasă în spate 
unuia dintre oamenii lui, hotărându-se să-l cerceteze după ce 
părăseau locul ambuscadei. 

Grupul se răspândi ca să facă un inventar rapid, plus puţin jaf 
şi adunară toate documentele şi însemnele pe care reuşiră să le 
găsească. Un Contra urlă de bucurie când găsi codurile radio ale 


48 


unităţii, apoi continuă să caute în grămada de hamburger uman 
cu baioneta, sperând să mai găsească şi alte capturi. 

Alţi doi luptători pentru libertate îşi săpară drum peste o 
movilă de carne însângerată şi găsiră un om încă în viţă. Il 
omorâră rapid cu machetele, sunetele ciopârţirii răsunând de-a 
lungul coridorului îngust al defileului. 

Krill descoperi pe jos, chiar lângă drum, un cuţit de luptă 
încrustat frumos, cu mânerul pătat de sânge şi un smoc de păr 
negru. Nereuşind să găsească teaca cuţitului, comandantul 
Contra zâmbi şi se pregăti să bage lama sub cureaua pistolului, 
când un zgomot îl făcu să îngheţe la mijlocul mişcării. 

La câţiva metri în faţa lui, un sandinist se târa afară dintr-o 
adâncitură incredibil de mică, în care se ascunsese. Omul era 
scăldat în sânge, uniforma lui prezentând o mie de sfâşieturi şi 
găuri separate, prin care şrapnele de toate tipurile îi intraseră în 
corp. li lipseau câteva degete de la fiecare mână, cioturile 
acestora împroşcând o mucoasă groasă de fluid corporal, de 
fiecare dată când omul se sprijinea pe palmele distruse. Părul îi 
dispăruse, ars, aşa încât ceea ce rămăsese avea un aspect de 
prăjeală roz. Soldatul era o imagine de coşmar, mai presus de 
orice imaginaţie şi totuşi trăia, luptând împotriva morţii cu 
fiecare fibră torturată a corpului lui. 

Oamenii lui Krill priviră creatura mutilată cum ridică mai întâi 
primul picior şi apoi şi pe celălalt din tufişurile agăţătoare. Aflat 
acum în întregime pe drum, soldatul întoarse încet capul, cu o 
mişcare dureroasă, aşa încât privi direct spre locul în care stătea 
Krill cu AK-ul pregătit să lichideze bestia nefericită cu o rafală 
lungă şi nervoasă din ţeava subţire. 

Contra îşi dezgoli dinţii într-un sâsâit tăcut, la imaginea din 
faţa lui. Observă globul ocular care atârna de nervul optic, lipit 
de obrazul pârjolit, celălalt ochi umflat fiind aproape închis, aşa 
încât era imposibil de spus dacă omul vedea sau nu. Buzele 
craniului diavolesc erau zdrobite pe dinţi, ca şi cum o piatră 
imensă l-ar fi izbit în faţă cu o viteză teribilă. Era imposibil să-ţi 
dai seama dacă omul avusese vreodată un aspect plăcut, sau 
fusese un căpcăun. O voce distrase atenţia lui Krill de la spectrul 
din faţa lui. 

— Mi jeffe, ucide-l pe puta” şi hai să ieşim din acest paradis al 
diavolului! 

Forma fără urechi nu dădu nici o atenţie rugăminţii soldatului 


20 Puta = ticălos. 
49 


Contra îngrozit. Se târî mai departe, sprijinindu-se de un alt 
schelet distrus, împingându-se în el până se ridică în picioare. 
Simţind povârnişul, mutilatul începu să coboare orbeşte pe drum, 
evitând cumva acele lucruri de pe pământ care l-ar fi făcut să 
cadă din nou pe solul de pe care se ridicase. 

Krill simţi prezenţa bodyguardului său, o brută scundă care. 
Făcuse parte iniţial din Garda Naţională a lui Somoza, înainte de 
căderea dictatorului, în 1979. Crud până la extrem, omul luptase 
alături de Krill de la începutul mişcării, urcând în grad şi 
devenind cel mai apropiat tovarăş şi câine de pază al 
comandantului Contra. 

— Krill, şopti el. Douăzeci şi cinci de cordobas că nu-l poţi 
nimeri pe fluturaş cu cuțitul pe care l-ai găsit! 

Din rândurile celorlalţi se auzi un murmur de încurajare, la 
auzirea provocării. Krill era cunoscut pentru abilitatea lui în 
aruncarea cuţitului, după ce îşi petrecuse multe luni exersând, în 
timp ce Contras îşi pierdeau timpul în Honduras, aşteptând 
reluarea ajutorului american. Câştigase multe pariuri - şi câteva 
femei - cu acel talent, mândrindu-se cu el şi acceptând orice 
provocare legată de un cuţit şi o ţintă. 

— S-a făcut, mi pobre amigo”. Priveşte cu atenţie cum îl trimit 
pe ticălos la Dumnezeul în care religia lui nu crede! 

Krill întinse puşca de asalt omului din spatele lui, prinse cu 
îndemânare cuțitul nefamiliar, evaluându-i echilibrul în mâna 
acoperită de murdărie. Acum, silueta muribundă se afla la vreo 
zece metri de grup, înaintarea lui constantă fiind împiedicată de 
o a doua barieră de hoituri. Simţind că omul era pe cale să 
moară singur, Krill îşi îndoi braţul. Cuţitarul Contra aruncă şişul 
capturat, într-o singură explozie continuă de putere animalică, în 
spatele înnegrit al țintei lui, privind cu satisfacţie cum lama 
ascuţită se  înfigea în bluza de uniformă exact deasupra 
rinichiului stâng, lângă şira spinării. 

Omul nu scoase nici un sunet, în timp ce mâinile prindeau slab 
mânerul cuţitului. Apoi moartea începu să-şi ceară drepturile şi 
genunchii i se înmuiară, corpul căzând în faţă şi aterizând 
deasupra unei grămezi de cadavre mirositoare, care fuseseră 
camarazii lui. 

Oamenii lui Krill aplaudară victoria comandantului lor, 
înghiontindu-l fără milă pe bodyguardul îndesat, care căuta în 
portofel şi scotea miza mototolită a pariului. 


21 Mi pobre amigo = bietul meu prieten. 
50 


— Vamos!” strigă Krill. Am luat tot ce ne trebuie şi timpul e 
preţios. 

Porni înainte ca să-şi recupereze cuțitul, făcând totodată 
câteva fotografii, după care puse aparatul în rucsac. Se întoarse 
la oamenii lui, le făcu semn că totul era în ordine şi comandă 
cercetaşului să pornească înapoi spre locul în care se aflau 
tovarăşii lor, în tranşee. 

În timp ce urca panta abruptă, Krill îşi permise un mic zâmbet. 
Oamenii lui se descurcaseră bine, misiunea era un succes, iar el 
era mai bogat cu douăzeci şi cinci de cordobas. 

Cine spunea că războiul era un iad? 


2 Vamos! = Să mergem! 
51 


9 


Thornton aşeză obosit ultima pagină a raportului pe care-l 
studiase pe măsuţa joasă din faţa lui. Lăsându-se pe spate, 
războinicul solid închise ochii, îngăduindu-şi câteva momente de 
linişte relativă. Sosise la Fort Bragg în noaptea precedentă şi se 
dusese direct în apartamentul pe care i-l rezervase aghiotantul 
generalului Gaston, în bază. Urmase o noapte agitată pentru 
fostul soldat, somnul venindu-i abia o dată cu primele ore ale 
dimineţii. 

Hotărâse să mănânce micul dejun în sala de mese şi 
traversase terenul familiar al centrului, unde se aflase atât în 
calitate de student, cât şi de instructor, în cariera lui. Bragg 
părea neschimbat. In orice direcţie priveai, vedeai berete verzi, 
unele etalând scutul roşu mândru al Grupului al Şaptelea, altele 
fulgerul negru recent reluat al Grupului al Cincilea. Observă un 
grup de subofiţeri îndreptându-se spre sala de arme uşoare, 
fulgerul lor alb indicând că erau personal permanent. Mulţi dintre 
membrii Beretelor Verzi purtau scutul SOCOM, căci majoritatea 
celor care-l purtau formau corpul administrativ al Forţelor 
Speciale. 

„Grupul evoluase mult de la vechiul Grup 77”, cugetă 
Thornton. 

Din fericire, nu întâlni pe nimeni cunoscut. După un mic dejun 
copios format din ouă prăjite, pâine prăjită şi câteva ceşti cu 
cafea aproape de punctul de fierbere, Bo îşi depuse tava goală şi 
se îndreptă spre Puzzle Palace şi spre biroul generalul-maior Billy 
Gaston. 

Când ajunse acolo, fu informat că generalul întârzia cu 
vizitarea ultimei clase de absolvenţi, dar că lăsase ordine ca 
Thornton să examineze documentele pe care Gaston le adusese 
cu el din Panama. Condus în biroul generalului şi lăsat singur, Bo 
se aşezase confortabil pe unul din scaunele favorite ale 
generalului şi începuse să citească. 

Asta se întâmplase cu mai bine de două ore în urmă. 
Rapoartele erau surprinzător de complete, dat fiind timpul scurt 
de când era bănuită dezertarea lui Barahone. Bo citi ultimele 
două rapoarte întocmite de către Lee în urma operaţiunilor, 
descriind infiltrările pasive ale echipei în Nicaragua şi observă că 


52 


performanţele lui Barahone erau foarte bine apreciate de 
sergentul veteran. 

Exista şi o listă a documentelor descoperite că lipseau sau că 
fuseseră fotocopiate, precum şi o copie a dosarului personal al 
lui Angel. De asemenea, era inclusă o analiză a pagubelor pe 
care le putea produce Barahone cu informaţiile pe care le avea, 
incluzând un scenariu în care erau cuprinse posibile fotografii 
operative pe care Barahone era posibil să le fi păstrat, la 
întoarcerea din misiunile la care participase. 

Din ceea ce citea, Thornton deduse că se aflau în faţa unui 
scandal extrem de important al informaţiilor. Faptul că unul 
dintre ai lor era pivotul acelui balamuc, îl irita mai mult decât 
credea că era posibil. Angel Barahone putea pune capăt 
operaţiunilor speciale din întreaga Americă Centrală, dacă nu se 
găsea un mod prin care să fie eliminat fie el, fie probele pe care 
le deţinea. Aceasta era problema. In tot ceea ce-i pusese la 
dispoziţie generalul, Thornton nu găsise nici un indiciu referitor la 
locul în care se afla Angel, în afară de faptul că plecase spre 
Managua, cu zece zile în urmă. 

Bo îşi frecă faţa cu mâna, se ridică de pe scaun şi începu să se 
învârtă prin biroul larg, remarcând gustul lui Gaston pentru 
decorarea bârlogului său cu lucruri pe care le putea aduna numai 
un ofiţer de rangul lui. 

Biroul în sine nu era deosebit de elegant. Thornton văzuse 
unele care duhneau a extravaganţă. Acesta avea un mesaj mai 
subtil, ca un fitil cu ardere lentă ataşat la suficient C-4 cât să 
arunce două lumi până în iad şi înapoi. De exemplu, covoarele 
erau, evident, din Asia de Sud-Est, marcând serviciul lui Gaston 
în Vietnam, ca şef de echipă, în Grupul 1, în 1964. După acea 
misiune, se întorsese în America, iar Armata îl trimisese la DLI, 
unde învățase să vorbească chineza. Având o uşurinţă deosebită 
în învăţarea limbilor străine, Gaston terminase acel curs ca cel 
mai bun din grup şi se întorsese în Vietnam, unde fusese trimis la 
Grupul 5, sub ordinele colonelului Kelley. 

Gaston - căpitan pe vremea aceea - ajutase la construirea 
programului MACV-Recondo, localizat în Nha Trang. In această 
perioadă, fusese prezentat unui grup special de oameni, care 
făceau parte din Proiectul Delta şi îl convinsese în scurt timp pe 
Kelley că ar fi putut fi mult mai de folos în Delta Recon. 
Proiectele speciale deveniseră ca un drog pentru talentatul 


53 


ofiţer, care fusese promovat în al treilea tur în ultrasecretul 
SOG”, în 1968. 

Destul de ciudat, Thornton îşi amintea că îl întâlnise pe 
maiorul Gaston numai o dată. Echipa lui tocmai fusese 
recuperată dintr-o misiune extrem de urâtă, iar Gaston se aflase 
la LZ?*, când aterizaseră elicopterele. Bo era grăbit să-şi scoată 
oamenii din elicoptere, căci aproape fiecare membru al echipei 
era rănit. Gaston sărise în acele momente confuze şi ajutase la 
cărarea echipamentului şi a oamenilor în jeep-urile care 
aşteptau. Thornton îşi amintea că strânsese mâna maiorului, 
mulţumindu-i, după care îl privise cum se întorcea singur în 
tabără. 

Thornton se răsuci ca să admire peretele plin cu fotografiile pe 
care Gaston le alesese ca să atârne acolo. Recunoscu câteva 
feţe, remarcând totodată că cel puţin jumătate din acei oameni 
erau morţi. Montajul era un amestec atent al carierelor 
generalului în armata convenţională şi neconvenţională. 
Operațiunile Speciale erau un copil nou-născut al Armatei şi era 
evident că Gaston considerase că era de folos să-şi informeze 
vizitatorii că ace/ comandant petrecuse destul de mult timp şi în 
Armata „regulată”. 

In restul camerei se găseau comori şi trofee din celelalte 
misiuni ale lui Gaston. O machetă din vechilul Grup 8, în Panama, 
atârna de un cui din perete, în spatele biroului. Sub ea era una 
mai nouă, montată pe o placă de stejar, din Grupul 3/7. Câteva 
steaguri miniaturale din America Centrală marcau implicarea 
generalului în acea regiune, de-a lungul anilor, iar o scrumieră 
greoaie, din cupru, din detaşamentul din Coreea orna suprafaţa 
de tek scumpă a biroului. Mai era şi o colecţie frumos montată de 
pistoale automate ruseşti, împreună cu un set de carabine 
sovietice şi chinezeşti capturate în teren, precum şi o fotografie 
mare, înrămată, a colonelului Arthur D. „Bull” Simons, unul dintre 
ofiţerii favoriţi ai lui Gaston, din Forţele Speciale. 

Pe peretele de vizavi de singura uşă a biroului era un 
aranjament de trei rafturi pe care se afla biblioteca lui Gaston, 
precum şi o selecţie amestecată de alte texte, majoritatea având 
legătură cu războiul de gherilă şi cu ştiinţele politice. Deasupra 
raftului plin, dar ordonat, se afla un drapel de luptă capturat, 


23 SOG = Studies and Observatio Group = Grup de Observare şi 
Studii. 
24 LZ = Landing Zone = Punctul de aterizare. 
54 


care aparținuse odată FMLN, în El Salvador, un dar de la o echipă 
de intervenţie prinsă într-o ambuscadă pe o autostradă şi pe ai 
cărei instigatori îi nimiciseră răsunător în timpul celor zece 
minute de focuri de armă. 

Dar ceea ce îl marca cel mai mult pe Thornton era mirosul din 
acea cameră. Aroma era un amestec puternic de fum de ţigară, 
loţiune after-shave şi sudoare. Acela era biroul unui comandant 
activ, lucru ce era evidenţiat şi de setul complet de LBE, atârnat 
de un cuier din metal cenușiu, în colţ. Generalul maior Gaston îşi 
câştigase stelele în cel mai vechi mod: le meritase. 

Şi de aceea fusese ales să conducă SOCOM şi fusese promovat 
în fruntea egalilor lui. 

— Sper că nu te-am făcut să mă aştepţi prea mult, Bo! 

Thornton se întoarse la timp ca să prindă mâna întinsă de 
Gaston, în timp ce generalul trecea pe lângă el cu vigoarea unui 
om pe jumătate din vârsta lui. 

— iți mulţumesc că ai venit atât de repede după ce ai fost 
anunţat. Situaţia e groaznică, după cum ştii, probabil... tâmpitul 
meu de aghiotant ţi-a dat pachetul pe care-l pregătisem? 

Thornton zâmbi, răspunzând strângerii de mână oţelite a 
generalului cu una pe măsură. 

— Da, domnule. Am avut suficient timp să citesc totul de două 
ori şi sunt de acord cu estimările dumneavoastră. 

Gaston dădu drumul mâinii lui Thornton şi îşi scoase bereta 
uzată de pe cap. Bo remarcă părul ca un arici al generalului, care 
îl purta „scurt şi în sus”, stilul preferat de infanteriştii marini 
adevăraţi. 

Aruncând bereta ca pe un disc pe birou, comandantul SOCOM 
se întoarse spre uşa deschisă şi urlă un ordin, cerând o cană cu 
cafea, două ceşti şi un număr apreciabil de gogoşi, pe care 
Gaston le numea „pilule de îngrăşat”. 

Fără să aştepte să vadă dacă îl auzise cineva, Gaston se 
învârti pe călcâie şi îi făcu semn lui Bo să se aşeze. 

— Avem mult de vorbit şi al naibii de puţin timp pentru asta. 
Oamenii mei de la DEA au considerat potrivit să mă informeze cu 
ce te ocupi şi am fost al naibii de fericit să aflu că, în sfârşit, 
cineva şi-a asumat responsabilitatea să preia nişte acţiuni 
efective. Am revăzut deja dosarul tău şi o să te informez chiar 
eu, în dimineaţa asta. Am înţeles că eşti în retragere şi cunosc 
aranjamentul tău cu DEA. Tu vei lua decizia dacă continuăm 
dansul sau nu. Oricum, te respect suficient de mult pentru ceea 
ce am aflat în aceste ultime trei zile, ca să-ţi respect decizia. 


55 


Thornton se trezi cuprins de spiritul molipsitor al acelui om. Nu 
era de mirare că reuşise să realizeze atât de multe în atât de 
puţin timp. Gaston era un paratrăsnet, un om care vorbea şi 
făcea, care fusese în focul acţiunii şi s-ar fi întors acolo oricând, 
fără nici o ezitare. Bo simţea forţa brută care emana din ochii 
cenuşii oţeliţi ai generalului. Inclină din cap şi arătă spre teancul 
de hârtii dintre ei. 

— Ştim exact ce a luat Angel cu el? 

— La naiba! zise Gaston. Din ceea ce mi-au spus cei de la S-2, 
micul ticălos a avut acces la informaţii de prima mână despre 
operaţiunile noastre de la graniţa Hondurasului, în Golf şi cu 
Contras. Pe lângă asta, e al naibii de posibil să fi făcut fotografii 
cu echipa lui, în Nicaragua. Se furişau şi dădeau târcoale 
elicopterelor Hind 1-D est-germane cu care zboară nicaraguanii, 
ca sprijin al operaţiunilor lor de la sol. 

— Avem pe cineva în Managua care să se ocupe de treaba 
asta? întrebă Bo, şocat din nou de enormitatea scurgerii de 
informaţii. 

— Mă aştept în orice clipă la un telefon de la ambasada 
noastră, care să-mi spună că ataşatul nostru militar de acolo s-a 
împuşcat din cauza frustrării, remarcă Gaston, cu un zâmbet 
crispat. Sursele noastre au confirmat sosirea lui Barahone în 
capitală şi plimbările lui din acea după-amiază. După aceea a 
dispărut pur şi simplu, deşi ştim că a telefonat unui ofiţer din OSI 
şi a fost luat de o maşină, o oră mai târziu. 

Aghiotantul generalului intră tăcut şi puse pe biroul dintre cei 
doi bărbaţi o cană uriaşă cu cafea tare şi o farfurie cu nişte 
gogoşi la fel de mari. Gaston mulţumi tânărului ofiţer cu un 
zâmbet şi o fluturare rapidă a mâinii, după care îşi întoarse din 
nou atenţia spre Thornton... 

— Cafeaua e din Columbia... oricât de ciudat ar părea, ţinând 
cont că blestematul de Juan Valdez pare mai interesat în prezent 
de bomboane decât de boabe. 

Bo îşi turnă o ceaşcă din lichidul aburind, inhalând 
recunoscător aroma pe care numai o ceaşcă cu cafea bună o 
putea avea. Sorbind cu grijă, războinicul nopţii îl măsură pe 
general cu o privire fermă. 

— Deci, care este povestea, domule general? Sunt al naibii de 
sigur că nu m-aţi făcut să zbor până aici doar ca să stăm de 
vorbă. 

Gaston râse răguşit. 

— Nu, nu, sigur că nu aş fi făcut asta. O să ajungem în miezul 


56 


acestei probleme, aşa că stai liniştit şi ascultă-mă. Ai mai auzit o 
parte din această poveste, dar ceea ce nu ai auzit încă trebuie să 
te intereseze. 

Ofiţerul SOCOM aşeză cu grijă pe masă ceaşca de cafea pe 
jumătate goală, se ridică şi se duse la birou, unde deschise o 
cutie de ţigări din lemn simplu. Alegând una din ţigările subţiri şi 
lungi, Gaston o tăie şi o aprinse. Fumul albastru-cenuşiu se înălța 
spre tavanul camerei. Generalul începu să vorbească, aşezându- 
se la birou aşa încât să-l poată vedea pe Thornton. 

— Situaţia din America Latină miroase urât, Bo. Dumnezeu ştie 
că nu e nevoie să ţi-o spun eu. Ai fost acolo şi ai văzut semnele. 
Intreaga regiune e ca un foc scăpat de sub control, iar noi putem 
simţi fumul de aici, din Statele Unite. Nicaragua e doar o parte a 
cancerului. Când amicul Danny şi /os muchachos au intrat în 
Managua în '79, ar fi trebuit să aruncăm batalioanele 82 şi 101 
direct în capetele lor mici acoperite cu berete negre. Oamenii 
politici au împiedicat această acţiune, iar astăzi ne confruntăm 
cu o ţară falimentară din punct de vedere economic, care poate 
aduna cea mai mare armată din America Centrală... şi vrea să o 
facă! Unele lucruri s-au schimbat totuşi. 

Gaston se opri pentru o clipă, ca să scuture scrumul ţigării. 

— Jocul lui Ollie North în jurul Congresului ne-a oferit timpul de 
care avem nevoie. El Salvador şi-a scos în sfârşit în teren 
şobolanii din barăci şi a început să-i instruiască, în timp ce noi 
am pătruns în Honduras cu câteva baze importante ale noastre. 
Contras au intensificat operaţiunile, acum când au un sprijin 
oarecare pe care se pot baza, iar micii lachei lacomi ai lui Ortega 
au început să-şi facă griji pentru propriul lor teritoriu, în loc să se 
uite la al vecinilor. Pe front mondial, ruşii înşală toate micile 
gulaguri la a căror naştere au ajutat, schimbându-şi politica de 
sprijin cu orice preţ. Faptul că au pierdut teren în Afghanistan nu 
i-a ajutat deloc, iar retragerea lor subtilă de pe câmpurile de 
luptă din Africa a transmis un semnal puternic clovnilor de genul 
băieţelului nostru, Daniel. 

— lar acest mesaj este...? întrebă Thornton. 

Gaston repezi un deget ca o baionetă în direcţia lui Bo. 

— Mesajul este: nu vă aşteptaţi la prea multe de la Unchiul 
Boris, pentru că are şi el problemele lui în URSS! Acesta e 
blestematul de mesaj! In acest ultim an, Ortega s-a dus la una 
din întrunirile acelea pe care le ţin cu atâta plăcere preşedinţii 
din America Centrală şi ei l-au ignorat. In '84, i-ar fi speriat de 
moarte numai tuşind. Astăzi îl tratează cu dispreţ, pentru că ştiu 


57 


că Nicaragua e prinsă în corzi. Reducerea ajutorului sovieticilor, 
creşterea sprijinului acordat de noi trupelor Contras, economia 
sărăcită şi populaţia nemulțumită i-au forţat pe sandinişti să-şi 
dea seama de locul în care se află azi revoluţia... 

— Şi...? 

— Şi anume la toaletă, exact acolo de unde au pornit. Ortega 
ştie că trebuie fie să-şi facă treburile, fie să elibereze locul şi 
acesta e momentul în care lucrurile s-au dat iar peste cap. 

Bo scoase un Bali-Song obişnuit din teaca de la şold. Lovi 
resortul de picior şi desfăcu cu îndemânare lama vicleană, în 
timp ce-l asculta pe Gaston. Thornton comandase şişul după ce-l 
folosise pe al lui Bailey, împotriva unui gangster, în D.C., în 
timpul primei lor întâlniri. Plăcându-i designul practic al cuţitului, 
Bo îl sunase pe Les de Asis şi îl întrebase dacă-i putea face unul 
similar, dar cu o lamă gen pumnal malaiezian, de doisprezece 
centimetri, în locul celei Bowie pe care o prefera Bailey. 

— Dumnezeule! izbucni Gaston, când lama din oţel inoxidabil 
se fixă în poziţia asigurată. De unde naiba ai frumuseţea aia? 

Thornton, parcă puţin ruşinat, întinse generalului cuțitul Bali 
perfect echilibrat, după care îi explică modul de funcţionare, în 
timp ce Gaston îl deschidea şi îl închidea, cu băgare de seamă. 

— Nu vă descurcaţi prea rău cu el, domnule general. Aţi mai 
lucrat cu aşa ceva înainte? 

Gaston cântări cuțitul în palmă, apoi îl deschise cu o mişcare 
fluentă, îndemânatică, blocând lama cu degetul mare, în timp ce 
învârtea arma mortală în poziţia en garde. 

— Nu m-am mai distrat cu unul ca ăsta de când eram la Primul 
Batalion, în Vietnam. Un tip din echipă a adus câteva dintr-o 
permisie la Manila. Nişte piese cu adevărat de calitate, nu 
porcăriile obişnuite pe care le-am văzut prin Fayetteville. Ei bine, 
am cumpărat unul de la sergentul Barnack şi l-am purtat cusut în 
harnaşamentul de luptă. Era un cuţit grozav pentru paraşutare, 
pentru că-l puteai deschide cu o mână. lar ca un cuţit de apărare 
nu există altul mai sigur pentru cel care-l foloseşte şi nici vreunul 
mai mortal faţă de un atacator, atâta timp cât ştii cum să-l 
foloseşti. 

Gaston îi întinse lui Thornton cuțitul şi îşi urcă cizmele pe 
birou, reluându-şi expunerea. 

— Unde rămăsesem...? 

— Cred că acolo unde lucrurile au fost date iar peste cap, zise 
Thornton. 

— Mda. Nu se întâmplă întotdeauna aşa? Deci, suntem în 1989 


58 


şi, deşi Ollie este luat la rost de toţi sfinţii din Washington, 
situaţia noastră la sud de graniţă arată mai bine decât oricând, în 
trecutul apropiat. Ortega are probleme majore de proastă 
funcţionare în Nicaragua şi pe nimeni pe care să dea vina. Fidel e 
ocupat cu construirea de lagăre de concentrare pentru victimele 
SIDA din Cuba, Contras sunt linia noastră de separare dintre 
nicaraguani şi hondurieni, iar G din El Salvador sunt stoarse ca 
nişte scârnăvii ce sunt, de un program contra-revoluţionar foarte 
capabil. 

— Şi atunci, ce nu merge bine? întrebă Thornton, punând la 
loc în teacă, pentru moment, cuțitul Bali. 

— Trei lucruri. Primul e faptul că influenţa politică a lui Duarte 
moare în acelaşi ritm în care îl ucide pe el cancerul. Blestematele 
de alegeri de primăvară i-au adus la putere pe tâmpiţii de la 
ARENA şi asta înseamnă că Maiorul Bob şi gaşca lui de aripă 
dreaptă au obţinut, în sfârşit, ceea ce doreau: puterea deplină de 
a conduce războiul în stilul lor. Acum, nici unul dintre binevoitorii 
liberali din această ţară nu a realizat că bunul maior urăşte 
prezenţa militară a SUA aproape la fel de mult cât îi urăşte pe 
comunişti. „Instructorii” noştri au reuşit să supravegheze destul 
de atent unde se ducea ajutorul nostru şi cum a fost folosit, 
atunci când erau împrăştiaţi prin ţară, făcându-şi meseria. Cu 
ARENA la Casa Blanca, au avut noroc că li s-a permis să 
părăsească camera, cu atât mai puţin să li se asigure vreo formă 
de responsabilitate militară în ceea ce priveşte trupele de pe 
teren. 

— Deci, vreţi să spuneţi dă aceşti extremişti de dreapta îi ucid 
pe toţi cei pe care-i bănuiesc a fi subversivi şi că noi nu mai 
putem controla politica guvernului? 

Gaston strivi ţigara în scrumiera coreeană şi îşi încrucişă 
mâinile pe stomacul flat, încuviinţând din cap, prin ceața de fum 
care-i înconjura capul ca un nor în miniatură. 

— Exact. Cu măcelul care se desfăşoară acum, poziţia noastră 
din El Salvador este în pericol. Acţionăm în favoarea drepturilor 
omului în America Centrală, dar cum naiba să susţinem un 
guvern care îşi ucide proprii oameni, nu numai inamicii? 

— Toată lumea e cu ochi pe noi, asta e? 

— Al naibii de exact şi s-ar putea să ne coste încă un „cap de 
pod” din regiune, dacă nu reuşim să scoatem un iepure din 
sombrero, cât mai curând. In paralel cu acest minunat lanţ de 
evenimente este creşterea rezistenţei, în Honduras. De când 
blestemata de IRA a numit acea ţară ca fiind o alta dintre 


59 


portavioanele americane, agitatorii locali au ieşit la joc. Am 
descoperit că are loc o activitate militară secretă de o amploare 
tot mai mare, nicaraguanii fiind cei care asigură facilităţile de 
instruire, de partea /ora frontierei! 

Thornton nu se putu abţine să nu intervină. 

— Mă întreb ce reacţie va avea Congresul faţă de un colonel 
nord nicaraguan. 

Gaston râse, sunetul ricoşând din pereţi ca un cartuş. 

— İl vor numi erou, îi vor da o medalie, apoi îi vor oferi ceva de 
băut. Aceeaşi porcărie pe care am văzut-o în Vietnam, 
subordonații nu pot face nimic, în timp ce Gulliver ascultă 
prostiile oricărui tâmpit care are un microfon în faţă. 

— Cât de serioasă e problema din Honduras? întrebă 
Thornton. 

— Dacă era rău şi înainte, acum s-a dus de râpă total. Ceea ce 
ne aduce la problema numărul trei, un anume sergent de stat- 
major Angel Barahone. 

Ofiţerul veteran din Forţele Speciale se ridică în picioare, 
devenind extrem de serios. 

— Barahone a luat cu el anumite informaţii, despre care ştim 
că vor avea efecte grave asupra situaţiei din El Salvador, 
Honduras şi Nicaragua. Cu patruzeci şi opt de ore în urmă am dat 
ordinul să fie scoase două echipe din nordul Nicaraguei, unde îi 
antrenau pe membrii strămutați ai tribului Yatama. Am oprit şi 
echipa prietenului tău Lee, care se pregătea să demoleze o bază 
sovietică de elicoptere din apropierea golfului. Barahone a primit 
permisiunea să participe la planificarea dinaintea misiunii, aşa că 
am presupus că totul e compromis. 

Thornton înjură, ştiind că Lee se simţea, probabil, ca un fraier. 
La fel şi restul echipei, ale căror minţi erau bântuite de trădarea 
camaradului lor. 

— Sunt de acord cu tine, Bo, mârâi Gaston. Comandantul de 
batalion şi cu mine suntem de acord că sergentul Lee nu avea de 
unde să-şi dea seama ce se va întâmpla. Asta ne-a arătat un 
punct slab în organizaţia noastră şi de acum înainte, nici un om 
care pleacă în permisie nu mai are acces operaţional, după 
începerea procesului de pregătire a plecării. 

— Cum rămâne cu echipele din El Salvador şi Honduras? 

— Presupunem că securitatea lor e compromisă, chiar la 
această oră. Grupul Mil-Salvador a ordonat întoarcerea tuturor 
instructorilor în capitală, unde se vor adăposti într-una din cele 
trei case sigure pe care le avem acolo. Am ordonat intensificarea 


60 


pazei în jurul ambasadei noastre din Tegu, ca şi o alarmă Cod 
Galben pentru baza de la Choluteca. Departamentul de Stat se 
teme de o serie de conferinţe de presă, cu Barahone ca piesă de 
forţă a lui Ortega. Oamenii noştri din AN-TERR sunt îngrijoraţi că 
EI Presidente va amâna publicitatea în favoarea operaţiunilor 
chirurgicale îndreptate împotriva țintelor celor mai importante pe 
care le poate identifica Barahone. 

Bo aprobă din cap raţionamentul generalului. 

— Intre cele două pericole, eu aş miza pe al doilea. Putem 
discredita aproape orice ar spune Angel, inclusiv probele fizice. 
Câteva asasinate sau ambuscade alese cu grijă din personalul 
SUA vor scoate porumbeii din pădure şi, ţinând cont de ceea ce 
aţi descris mai devreme, efectele l-ar putea forţa pe preşedinte 
să aducă trupele acasă. 

incheind, Thornton îşi turnă încă o ceaşcă din cana pe 
jumătate goală, făcându-i semn lui Gaston că rămăsese 
suficientă, în cazul că mai dorea şi acesta. 

Gaston clătină din cap şi aruncă o privire strâmbă 
aghiotantului său, care apăruse în cadrul uşii. 

— Domnule, începu căpitanul. Tocmai am primit un fax de la 
Departamentul de Stat, deşi e marcat ca provenind de la 
Agenţie. Cred că e în legătură cu Fiul Risipitor. 

— Adu-l aici. Să sperăm că veştile de azi sunt mai bune decât 
ce am primit până acum. 

Căpitanul intră repede în cameră, evitând să-l privească direct 
pe Thornton, care stătea imobil ca un monument pe scaunul lui. 
Mai devreme, aghiotantul întrebase discret cine era civilul căruia 
i se permitea să aştepte singur în biroul lui Gaston. Un sergent 
major fioros de la Tactica de luptă îl făcuse de două parale. 
Reputația lui Bo Thornton era bine cunoscută printre veterani. 

Căpitanul întinse generalului un document sigilat, salută, se 
întoarse pe călcâie şi ieşi din birou. 

— Pare un om bun - pentru un ofiţer, remarcă Thornton. 

Gaston zâmbi. 

— Don e cu mine deja de un an, Bo. West Point, perioada 
convenţională la Cav şi Batalionul 82. A venit la Forţele Speciale 
şi cineva mi l-a trimis mie. E deştept, echilibrat şi îmi ia treaba în 
serios. 

Thornton râse. Ştia că ofiţerii care lucrau pentru generali erau 
indivizi deosebit de înzestrați. Mulţi  reuşeau cariere 
impresionante, timpul petrecut alături de „stele” contând 
puternic în favoarea lor. 


61 


— Ce spune hârtia? întrebă el. 

Gaston rupse sigiliul de securitate al plicului. Scoase 
documentul şi începu să citească, mai întâi rapid şi apoi mai 
încet, pe măsură ce conţinutul paginilor începea să-şi atingă 
ţinta. Thornton văzu cum faţa ofițerului se crispă. Ochii lui 
Gaston păreau să se scufunde în orbite, iar de sub ei apăru un 
foc mocnit. Buzele i se strânseră ca o coardă de arc, dispărându-i 
strălucirea de moment a dinţilor albi ca fildeşul. În locul 
generalului glumeţ, apăruse un luptător înverşunat. 

Gaston începu să vorbească, înainte să termine ultima pagină, 
vocea ridicându-se şi coborând ca un tunet îndepărtat. Era 
evident că ceea ce citise îl deranja extrem de mult. 

— Îți fac un rezumat, mârâi Gaston. Oamenii noştri din Tegu 
au capturat un sediu de comunicaţii, noaptea trecută. Au 
descoperit o grămadă de documente, cărţi de coduri, nişte 
exploziv şi puşti. Mai important este că au descoperit un 
comunicat care tocmai a fost decodificat. Mesajul îi informează 
pe insurgenții care operează în baza de la Choluteca sau în jurul 
ei să-şi înceteze imediat activitatea. Ordonă totodată rezistenţei 
din Tegu să trimită un ghid la graniţă, chiar mai jos de Choluteca. 
El trebuie să ia contact cu un grup de atac care va fi trimis în 
patruzeci şi opt de ore! 

— Vreo semnătură pe ordin? întrebă Bo. 

— E marcat „Aprobat” de un anume colonel M. Flores. 
Recunosc numele. E un commandante senior în FSLN şi şeful OSI, 
organizaţia de securitate sandinistă. Ultima dată când i-am văzut 
dosarul era maior. 

— Probabil că a descoperit ceva ce a meritat o creştere a 
salariului, spuse batjocoritor Thornton. 

— Sau i-a fost oferit ceva pe o tavă de argint... contră Gaston. 

Thornton merse lângă general şi examină documentul abia 
sosit, peste umărul acestuia, în timp ce Gaston pescuia o a doua 
ţigară din cutia lui. 

— Barahone nu a lucrat la baza din Choluteca? întrebă Bo, în 
timp ce citea. 

Gaston introduse între dinţi ţigara neaprinsă şi mormăi 
afirmativ. 

— Mi se pare că S-2 din sud a menţionat asta, în timp ce 
cercetam materialele. Dacă îmi amintesc corect, Barahone a fost 
foarte implicat în apărarea perimetrului în câteva baze de 
antrenament şi a fost distribuit la una dintre grupe, când au 
început să fortifice Choluteca. 


62 


— Pot să iau şi eu una? întrebă Thornton, arătând spre cutia 
de ţigări deschisă. 

— Sigur, la naiba! la două. Fratele soţiei mele îmi trimite în 
fiecare lună. Are un magazin de ţigări în New York, bun băiat şi 
are o părere foarte bună despre mine, din câte spune Sarah. 

Thornton luă una dintre petardele maronii, o tăie frumos cu 
foarfeca de buzunar a generalului şi o aprinse. Ocoli biroul şi se 
opri în faţa unei fotografii înrămate, care înfăţişa un grup de 
bărbaţi în uniforme de camuflaj, care era evident că tocmai 
fuseseră extraşi din vreo ascunzătoare din junglă. Intorcându-se 
spre Gaston, care se ridicase şi el şi privea încruntat pe 
fereastră, Thornton spuse: 

— Dat fiind ceea ce ştim, presupun că sandiniştii îl au pe Angel 
şi materialul lui şi că ei au crezut povestea pe care le-a spus-o el, 
în legătură cu motivul dezertării. Dacă aş fi în locul lui Daniel 
Ortega, aş vrea să folosesc ceea ce am acum ca să lansezo 
ofensivă zdrobitoare. Angel e un soldat bine antrenat, are ca 
scrisori de acreditare unul din cele mai mari scenarii de 
propagandă din istoria recentă şi e dornic să arate ce poate 
noilor lui prieteni. 

Gaston se întoarse cu spatele la fereastră. 

— Crezi că el va conduce atacul împotriva oamenilor noştri din 
Choluteca, nu? 

Bo suflă un fuior de fum lung şi gros în spaţiul dintre ei. 

— Exact, la naiba! Cunoaşte amplasamentul, pentru că a 
contribuit la construirea ei. E suficient de aproape de graniţă aşa 
încât o forţă cu experienţă să poată ajunge acolo, să-şi facă 
treaba şi să se întoarcă înainte să fie stinse focurile. Mai mult, ce 
mod mai bun pentru un dezertor de a-şi dovedi loialitatea nou 
descoperită decât să conducă personal un atac împotriva 
vechilor lui camarazi? Mie mi se pare logic... 

— Şi mie, mârâi Gaston, deşi nu-mi place să recunosc asta. ŞI 
ai dreptate în legătură cu aspectul psihologic al operaţiunii. 
Primim o lovitură majoră în Honduras, câţiva oameni de-ai noştri 
sunt omorâţi - ba chiar tot de un om al nostru - asta e exact ce 
aşteaptă tâmpiţii care se opun intervențiilor noastre. 

— Credeţi că administraţia va reacţiona rapid? zise Thornton. 

— E posibil, Bo. In El Salvador sunt la putere oamenii care nu 
trebuie şi am fost nevoiţi să susţinem oameni nepotriviţi atunci 
când a apărut treaba asta cu Contra. Guvernul din Honduras este 
ameninţat de câte un inamic important în fiecare parte, iar 
propriul lor sistem a început să crape din cauza prezenţei 


63 


noastre. Concluzia este că vom fi destul de presaţi ca să 
menţinem starea de fapt, dacă o bază ca Choluteca este 
distrusă. Congresul nu ne va permite niciodată să ripostăm într- 
un mod convenţional şi nu e corect acum ca echipele noastre să 
fie nevoite să înfrunte curtea marţială dacă folosesc o armă 
nepotrivită ca să se apere, atunci când apare necesitatea. Ceea 
ce spun este că mă aştept ca atacul lui Barahone, dacă va avea 
succes, să modifice echilibrul puterii din regiune. 

— Atunci trebuie să ne mişcăm repede, dacă vrem să-l oprim, 
zise tăios Thornton. 

Gaston îl privi atent pe fostul soldat evident incitat. 

— Să-l oprim? Nici măcar nu ştim unde naiba se află Angel! 
Cum putem să-l oprim fără să dăm în vileag întreaga afacere? La 
naiba, presa va începe să se masturbeze ca o maimuţă la 
grădina zoologică, dacă vom fi nevoiţi să facem totul public, 
înainte ca Ortega să-şi joace mâna. 

— Aveţi o hartă a graniţei din jurul acestei zone? întrebă Bo. 

Gaston se duse repede la uşă şi strigă un ordin cuiva pe care 
Thornton nu-l vedea. Întorcându-se lângă războinicul din umbră, 
Gaston zâmbi. 

— Unul dintre subofiţeri ne va aduce o hartă într-o clipă. Pe 
cea pe care o păstrez în sala de instruire de la parter. Până 
atunci, spune-mi ce plan ai? 

Bo începu. 

— Ştim că Angel va fi aşteptat de un ghid la graniţă şi ştim 
aproximativ unde. Dacă poate fi menţinut secretul în legătură cu 
captura din Tegu, vom putea ţine garda sus până în momentul în 
care echipa de atac va porni la drum. 

— Asta nu ar trebui să fie o problemă, interveni Gaston. 
Oamenii noştri sunt cei care au organizat operaţiunea, iar 
securitatea din Honduras e al naibii de bună, în stilul ei. Tocmai 
am reuşit o operaţiune stil Cal Troian împotriva lui Flores, 
folosind oamenii lui din Tegu, după ce i-am „convins” de eroarea 
convingerilor lor. 

— Bun, replică Bo. Acum, iată partea sensibilă. Va fi mai bine 
pentru toţi cei implicaţi, dacă Angel este lichidat în interiorul 
Nicaraguei. Dar asta face posibil ca oamenii noştri să fie ucişi 
într-o operaţiune dincolo de graniţă. Dacă se întâmplă asta, 
Danny-baby tot va obţine ceea ce vrea, o violare clară a 
graniţelor lui de către trupe ale SUA. Eu recomand să mă 
introduceţi pe mine şi pe Dave Lee cu elicopterul, pe cea mai 
probabilă rută de marş. Putem decola din golf, iar SatCom ne va 


64 


ţine la curent cu orice intervenţie radio sau informaţii noi de care 
pot face rost oamenii dumneavoastră. Dave şi cu mine vom 
pătrunde, folosind echipament „steril”. Un Stoner, o carabină M- 
16 cu lunetă şi amortizor, NVG%-uri GEN II, vizoare laser pentru 
arme, cât de multe mine antipersonal putem căra şi alte câteva 
mici şmecherii despre care ştiu că sunt disponibile. Vom contacta 
echipa lui Barahone undeva între Rio Negro şi graniţă şi îi vom 
lichida. 

Gaston rămase tăcut câteva momente, înainte să vorbească. 
Când o făcu, vocea lui era joasă şi întrebătoare. 

— Crezi cu adevărat că tu şi încă un om puteţi lichida o forţă 
suficient de mare ca să atace o bază ca Choluteca? Probabil că e 
vorba de o echipă de mărimea unei companii. Ar fi o sinucidere! 

Thornton chicoti, auzind îngrijorarea generalului. 

— Sigur, aşa e. Dar nu cred că vor lovi fizic baza. Angel e un 
puşti inteligent. Ştiu asta pentru că eu l-am instruit pe ticălos. Va 
căuta un mod prin care să-şi îndeplinească misiunea fără riscuri 
prea mari pentru el şi oamenii lui. In acelaşi timp, unitatea va 
trebui să fie mică. O companie ar atrage atenţia imediat ce ar 
părăsi baza. Deplasându-se spre nord, vor trebui să fie atenţi la 
trupele Contras, iar Angel nu-şi poate permite nici o confruntare, 
dacă vrea să ajungă la graniţă nedetectat. Dacă aş fi în locul lui, 
nu aş lua mai mult de douăzeci, poate douăzeci şi cinci de 
oameni. Toţi oameni duri, veterani cu cel puţin doi ani de luptă în 
spate. Un astfel de grup ar putea îndeplini misiunea şi ar avea 
cincizeci la sută şanse să se întoarcă acasă ca să povestească. 
Cât despre o operaţiune de doi oameni, Selous Scouts au iniţiat 
recunoaşteri de un om sau doi, în timpul războiului din Rhodesia. 
Cu echipamentul potrivit şi experienţă, doi oameni buni pot 
aduce foarte multe pagube, mai ales dacă nu sunt aşteptaţi. 

— Crezi că vor folosi aruncătoare de grenade, poate rachete? 
întrebă Gaston. 

— Eu aşa aş face, răspunse Bo. Scopul este să ucidă americani 
şi să demonstreze că ne pot lovi la fel de rău cât îi lovim noi. 
Ortega nu a uitat minarea noastră din Corinto. Asta va fi o 
revanşă la fel de bună ca oricare alta. 

— De ce Lee? 

Thornton se aştepta la acea întrebare, mai ales în lumina 
declaraţiei dinainte, referitoare la implicarea oficială a trupelor 
SUA. 


25 NVG = Night Vision Gear = Dispozitive de viziune nocturnă. 
65 


— Din două motive. Lee îl cunoaşte pe Barahone aproape la 
fel de bine ca şi mine. Asta înseamnă că poate ghici ce va face 
Angel, ceea ce ne va permite să-i anticipăm mişcările cu o 
precizie destul de bună. În al doilea rând, Lee face parte din 
proiectul în care sunt implicat şi eu, prin intermediul DEA. Ne 
cunoaştem şi avem încredere deplină unul în celălalt, iar acesta 
ar putea fi asul nostru din mânecă, dacă lucrurile ies prost pe 
teren. 

Gaston aprobă din cap. Avea sens, deşi generalul ar fi preferat 
să lanseze o companie de infanterişti marini, în locul unui efectiv 
de doi oameni. 

— Lee are o revanşă de luat. Asta nu o să-i afecteze echilibrul 
raţionamentului? 

Bo răspunse repede, simțind că Gaston era gata să-i accepte 
propunerea. 

— Amândoi avem o revanşă de luat. Nu uitaţi, eu l-am instruit 
pe Barahone, l-am învăţat aproape tot ce am învăţat în mai mult 
de douăzeci de ani de serviciu. Este prima dată când am auzit că 
unul din oamenii noştri şi-a trădat jurământul şi al naibii să fiu 
dacă voi sta cu mâinile în sân, atunci când există o şansă, oricât 
de mică, de a îndrepta lucrurile. Cât despre Dave, Angel a fugit 
în timpul rondului lui. Dacă merită cineva să fie implicat, atunci 
Lee este acela. Este un profesionist, unul dintre cei mai buni din 
cei care poartă bereta. Amândoi vom avea mai întâi grijă de 
misiune... şi abia apoi ne vom gândi la revanşa personală. 

— Domnule? 

Era aghiotantul lui Gaston. 

— Am adus harta pe care aţi cerut-o... 

Generalul se ridică de lângă Thornton, întorcându-se spre 
tânărul ofiţer dornic să-l servească şi-i făcu semn să intre în 
cameră. După ce fu întinsă harta uriaşă, Gaston făcu semn că 
voia să rămână singur cu Bo. Îl privi pe Thornton câteva 
momente înainte să ridice telefonul din furcă. Păru să se 
hotărască cu câteva clipe înainte să primească legătura. 

— Walt, sunt generalul Gaston. Cum te simţi în blestemata 
asta de dimineaţă?... Bine, mă bucur să aud asta. Ascultă, vreau 
să transmiţi un ordin sergentului David Lee, cât mai repede 
posibil. Trebuie să prindă primul avion, militar sau comercial spre 
Bragg. Vreau să ajungă aici astă-seară, dacă e posibil. 

Deşi încerca să pară indiferent, Thornton îşi făcea tot felul de 
probleme. Gaston îi acceptase planul, cel puţin deocamdată. 
Dave venea, iar asta însemna că generalul voia şi părerea lui. Bo 


66 


ştia care urma să fie răspunsul lui Lee şi bănuia că şi generalul o 
ştia. 
Era timpul să-i taie aripile lui Angel. 


67 


10 


Barahone privea în tăcere cum oamenii îşi vedeau de treburi, 
în partea cealaltă a curţii, îl vedea pe Flores, care avea o şedinţă 
cu un grup de ofiţeri, în legătură cu nişte provizii de ultim 
moment, necesare înaintea plecării expediției. Era încă puţin 
copleşit de cât de repede se mişcase Ortega, după ce-i 
verificaseră povestea, un proces rezolvat rapid, datorită 
talentului lui Flores în folosirea interogatoriului chimic. 

Barahone simţi cum i se răscula stomacul, amintindu-şi cât de 
bolnav fusese, până când efectele drogurilor începuseră să se 
diminueze. Fusese imediat de acord cu cererea lui Flores de a-l 
supune acelei proceduri, ştiind că altfel ar fi ridicat suspiciuni în 
legătură cu el şi ar fi fost nevoie de săptămâni întregi ca să le 
risipească. Fusese bine îngrijit şi înainte şi după aceea, în timp ce 
investigatorii OSI analizau ceea ce le oferise el. Greaţa era un 
preţ minor, ţinând cont de miza pentru care juca Angel. 

Un soldado trecu repede pe lângă el, salutându-l, iar Barahone 
îi răspunse repede. Incă îl amuza faptul că acum era ofiţer, numit 
de Ortega în persoană, după ce verificarea făcută de Flores 
fusese încheiată. Cu mai puţin de trei săptămâni în urmă, era 
sergent pentru gringos, iar acum comanda un grup de luptă, fiind 
căpitan în OSI. Era clar că urcase pe plan social! 

Intorcându-şi din nou atenţia asupra soldaţilor, Angel remarcă 
profesionalismul lor tăcut. Când Ortega îşi expusese planul 
pentru atacul împotriva bazei Choluteca, fostul Beretă Verde 
fusese luat prin surprindere de îndrăzneala lui. În acelaşi timp, 
simţise un uşor fior de regret, sau poate că era vină, la gândul că 
avea să conducă un atac împotriva unei baze la construirea 
căreia ajutase. Flores păruse să-i observe stinghereala şi 
petrecuse multe ore în ultimele câteva săptămâni convingându-l 
pe Barahone de necesitatea implicării lui în acel atac. 

In cele din urmă, fusese de acord, pentru că nu avea de ales. 
Flores îi arătase cererea ambasadorului american, prin care 
acesta solicita cooperarea  sandiniştilor în localizarea lui 
Barahone, iar agenţii OSI din America de Nord începuseră să 
culeagă frânturi de informaţii care trădau interesul slab simulat 
de guvernul SUA. Fotografiile şi documentele pe care le adusese 
cu el se aflau acum în siguranţă, în mâinile revoluţiei, împreună 


68 


cu articolele pe care le ascunsese lângă baza de elicoptere Hind, 
în nord. 

Angel Barahone aparţinea lui Daniel Ortega şi revoluţiei 
comandate de acesta. Acceptarea însărcinării îl denigra şi mai 
mult în ochii ţării lui adoptive, iar Angel ştia că în Statele Unite se 
mai putea întoarce doar în lanţuri sau în coşciug. 

lar lui nu-i plăcea nici una din alternative. 

Flores dorea o lovitură imediată, simțind că americanii aveau 
să înceapă presiunile asupra sandiniştilor, o dată ce-şi dădeau 
seama pe deplin ce le adusese el şi în ce măsură oferirea acelor 
informaţii publicităţii avea să le afecteze statutul în comunitatea 
mondială. 

— De ce să pierdem această ocazie? îi spusese Flores lui 
Ortega, la prima lor întâlnire după ce Barahone acceptase 
misiunea. O divulgare în presă poate dura doar atât cât îi trebuie 
Casei Albe să nege totul, sau poate chiar să întoarcă totul în 
favoarea lui Bush. Trebuie să nu uităm că mass-media e utilă 
doar celor care ştiu cum să o manipuleze. 

Ortega fusese de acord. Aveau să folosească mai întâi 
cunoştinţele şi talentul lui Angel ca să pună la punct o operaţiune 
importantă împotriva bazei honduriene de dincolo de graniţă. 
Choluteca era un depozit de aprovizionare pentru armele şi 
muniţia ce erau distribuite trupelor Contras, ale căror baze de 
luptă se întindeau în lungul frontierei ca perlele pe un şirag de 
mărgele. In trecut o simplă garnizoană mică ce adăpostise un 
batalion de infanterie prost pregătit, baza fusese identificată 
pentru o renovare majoră, atunci când interesele SUA în regiune 
se intensificaseră. 

Choluteca adăpostea acum un batalion formidabil de contra- 
gherilă, precum şi o escadrilă de elicoptere Huey, pe pista nouă 
construită de inginerii americani. Pe lângă acea ameninţare 
colosală, mai exista o echipă de Berete Verzi, care funcționau ca 
instructori şi consilieri pentru eforturile de luptă ale hondurienilor 
şi trupelor Contras, centrate în teritoriul de graniţă. 

Înaltul comandament sandinist se simţea extrem de frustrat 
de prezența acelei baze, deoarece aceasta permitea 
direcționarea unor operaţiuni împotriva rutelor de infiltrare cele 
mai bune pentru mişcarea oamenilor şi echipamentului spre şi 
dinspre El Salvador şi Guatemala. Golful, odată un simplu joc de 
copii atunci când era vorba de transportul pe apă al materialelor 
de război dintr-o parte în cealaltă, era acum considerat o 
adevărată sinucidere pentru cei care se gândeau să-l traverseze. 


69 


Patrulele Contra speciale atacau în mod constant punctele de 
aprovizionare de pe ţărmul nicaraguan, iar canoniere din 
Honduras şi El Salvador, puternic înarmate patrulau pe mări ca 
nişte pirați moderni, capturând şi scufundând tot ce descopereau 
că transporta marfa de contrabandă. 

Din acest motiv, erau obligaţi să realizeze reaprovizionarea 
navală mult mai departe pe mare, ceea ce necesita nave mai 
mari, creând un risc mai mare pentru operaţiunile secrete 
desfăşurate de sandinişti. In acelaşi timp, FSLN era nevoit să 
deschidă noi rute prin Honduras, ceea ce necesita instalarea unei 
infrastructuri complet noi, precum şi programarea unor durate 
mai mari pentru operaţiunile de reaprovizionare. Efortul de a 
construi tabere pe partea mexicană a graniţei dintre acea ţară şi 
Guatemala golea cuierele deja secătuite ale revoluţiei, banii fiind 
strânşi din vânzările ilegale de narcotice şi arme, pentru 
finanţarea acelei reţele extinse. 

Pe scurt, Choluteca era un „ghimpe în coaste” regal pentru 
Daniel Ortega şi ai lui. 

Soldaţii fuseseră examinaţi şi aleşi personal de Flores, în timp 
ce Barahone începuse să adune materialul de care aveau nevoie 
în atacul efectiv. Cea mai mare parte a oamenilor erau din 
Companiile de Operaţiuni Speciale de elită ale FSLN, sau COE, 
cum erau ele cunoscute. Antrenate de consilieri est-germani şi 
nord-vietnamezi, ale căror tabere erau localizate în partea sudică 
a ţării, unităţile COE luptau în mod constant cu Contras şi erau 
considerate cel mai de temut inamic al acestora, conform 
spuselor unor membri ai trupelor de comando FDN capturați. 
Oamenii a căror detaşai e din unităţile lor o ordonase Flores erau 
crema, luptători experimentați, ale căror acte de curaj sub focul 
inamic erau egale cu perspicacitatea lor pe câmpul de luptă. 

După ce soseau în grupuri de câte doi sau trei, soldaţii 
primeau uniforme uzate, dar totuşi foarte utilizabile. Li se 
permitea să-şi păstreze cizmele, deşi cele mult prea uzate 
puteau fi schimbate pentru o pereche mai nouă. Echipamentul 
pentru cap era lăsat la alegerea personală a oamenilor, care 
purtau orice, de la pălării şi berete în culori de camuflaj, la 
bentiţe brodate cu culori strălucitoare. In mulţime exista chiar şi 
o şapcă de base-ball, cu sigla New York Yankees. 

Armele erau în cea mai mare parte de origine sovietică, deşi 
Barahone ceruse să folosească aruncătoare de grenade M-19 
americane, datorită preciziei lor mai mari. Angel voia o armă cu 
care să poată trage fără o bază plată standard, menţinând, chiar 


70 


şi ţinută în mână, o distanţă de acţiune de aproape o mie de 
metri. Arma de 60 mm putea atinge opt sute de metri la prima 
încărcătură, dacă elevația era corectă. Din locul în care 
planificase el să tragă, Choluteca avea să fie în raza de acţiune a 
bateriei. 

Proiectilele pentru aruncător urmau să fie o combinaţie egală 
de exploziv puternic şi fosfor alb. Barahone voia zece obuze 
pentru fiecare armă, ştiind că echipele lui puteau trage cu 
uşurinţă acel număr în mai puţin de un minut, după ce se 
instalau. Şaizeci de secunde erau aproape tot timpul pe care-l 
aveau la dispoziţie, ţinând cont de răspunsul sigur care avea să 
urmeze impactului primei grenade. Ideea era să satureze baza, 
ucigând cât mai mulţi oameni posibil şi distrugând, în acelaşi 
timp, tot ce altceva puteau. Angel fusese de acord cu Flores că 
trebuiau să care minim patru lansatoare RPG-7, cu câte patru 
rachete pentru fiecare. Aceasta avea să le permită să atace 
elicopterele prinse la sol şi, în acelaşi timp, să le utilizeze 
împotriva obstacolelor ridicate pe drum de trupele Contras. 

Barahone începu să examineze unul dintre aruncătoarele luate 
din stocurile uriaşe rămase după ziua lui Somoza. Avea să curețe 
şi să testeze chiar el armele, înainte să pornească spre 
Choluteca, asigurându-se personal de funcţionalitatea lor. Nu 
voia să constate vreo defecţiune, în clipa în care începea să 
tragă. 

— Rachetele pentru RPG-uri vor sosi în după-amiaza asta, 
pufni Flores, oprindu-se lângă omul care era ocupat cu 
aruncătorul de grenade. Blestemata de birocraţie! Un idiot a 
depozitat lansatoarele la o bază, iar proiectilele pentru ele în 
alta. Nu e de mirare că Contras se învârt pe aici ca la ei acasă! 
Nu ne-au trimis actele corecte, aşa încât să le putem găsi! 

Angel nu se putu abţine să nu râdă de frustrarea colonelului. 
Odată, petrecuse o jumătate de zi aşteptând ca un sergent cu 
aprovizionarea  supraponderal să-i livreze cinci rachete 
luminoase. Se părea că hârțogarii existau peste tot în prezent, 
chiar şi în Nicaragua. 

— Oamenii arată bine, experimentați şi pregătiţi de acţiune, 
remarcă el, verificând percutorul armei, în căutarea răului produs 
de corodare. 

Flores se aşeză şi îşi şterse fruntea cu o basma cu buline 
neagră-roşie. 

— Sunt cu toţii nişte adevăraţi vânători, Angel. Atunci când 
Contras au început să lanseze operaţiuni de mare anvergură, 


71 


stând câteodată o lună întreagă în interiorul ţării, am format 
unităţi speciale care să poată ataca inamicul, în loc să 
reacționeze doar la atacurile acestuia. 

— Cine le-a antrenat? întrebă Barahone. 

— Cubanezii,  nord-coreenii,  est-germanii. E destul de 
interesant că cei mai buni instructori ai noştri erau membri 
renegaţi ai forţelor militare din Rhodesia şi Africa de Sud. Am 
trimis soldaţii în tabere din sud, pentru că era mai sigur. Banda 
de criminali ai lui Pastora fusese urmărită până în Costa Rica, iar 
marele Comandant Zero devenise exact asta - un zero. Unităţile 
COE lucrează independent de CIAT-urile noastre mari, petrecând 
deseori luni întregi pe teren. Le asigurăm aprovizionarea prin 
depozite situate în oraşele şi satele importante, sau pe cale 
aeriană, dacă sunt angajaţi în lupte cu Contras. Aceşti oameni 
sunt cei mai buni din trei unităţi COE. Vei putea conta pe ei în 
orice situaţie şi îi urăsc pe gringos aproape la fel de mult cât îi 
urăsc pe câinii Contras. 

Inşurubând la loc ansamblul percutorului, Angel se întoarse 
spre ofiţerul care transpira din plin şi îi puse o întrebare la care 
se gândea încă de când îi fusese comunicată natura misiunii. 

— Dacă avem succes, ce se va întâmpla după aceea? 

Flores îl privi cu atenţie, evaluând cât de mult îi putea spune 
fără să compromită cererea lui Ortega referitoare la o securitate 
totală. Hotărându-se, scoase un Marlboro din pachet şi îi permise 
lui Barahone să i-o aprindă. 

— In primul rând, vei avea succes. Numai un cerc restrâns 
dintre ai noştri cunosc circumstanţele recrutării tale în rândurile 
noastre şi un cerc chiar şi mai mic cunosc operaţiunea pe care o 
întreprindem. Daniel a ordonat categoric ca securitatea să fie de 
la sută la sută în cazul acesta. Cum ne mişcăm rapid, şansele ca 
acţiunea să fie compromisă sunt foarte mici. Grupul tău va fi dus 
la cinci kilometri de râu chiar de acele elicoptere Hind pe care le- 
au fotografiat foştii tăi camarazi. Ar trebui să reuşiţi să ajungeţi 
la frontieră în douăzeci şi patru de ore şi în poziţie, în patruzeci şi 
opt. La graniţă vă vor aştepta mijloace de transport, imediat 
după ce Choluteca va fi în flăcări. 

— Şi apoi? Sunt sigur că aţi făcut planuri pentru exploatarea 
situaţiei cu un potenţial maxim? 

Flores râse şi un nor subţire de fum îi ieşi din nări, când îl bătu 
pe Barahone pe spate. 

— Te-au învăţat bine, nu-i aşa, prietene? Tu te vei întoarce în 
Managua, unde e/ presidente îţi va aştepta sosirea, la National 


72 


Palace. Vom avea ca invitaţi toate personalităţile importante de 
ştiri şi televiziune posibile, ca să asculte schimbarea remarcabilă 
a convingerilor tale şi decizia revoluţiei de a te accepta ca frate 
de arme împotriva invadatorilor yankei. Daniel va anunţa 
numirea ta ca ofiţer în Armata Poporului, iar apoi va citi o 
declaraţie deja pregătită, referitoare la atacul tău, încununat de 
succes, împotriva forţelor marionetă ale Hondurasului, a cărui 
bază era un cuib de agenţi CIA, criminali Contras şi mercenari 
gringos. 

Barahone înclină din cap. 

— Va trebui să răspund vreunei întrebări? spuse el. 

— Numai dacă îţi va permite Daniel. Vei fi un erou al maselor 
oprimate din întreaga lume, Angel. Bineînţeles, vei fi urât de 
compatrioţii tăi adoptivi, înfierat ca dezertor şi trădător în 
întreaga lor aşa-numită lume liberă, dar asta era de aşteptat. 

Zgomotul produs de motorul unui camion masiv ajunse la ei, 
când vehiculul prăfuit intră zgomotos pe poarta largă a quartel- 
ului. Şoferul opri camionul, cu un scrâşnet asurzitor al frânelor, 
ridicând un nor de praf care îi aduse un torent de obscenităţi din 
partea oamenilor răspândiţi prin piaţă. 

— Trebuie să fie rachetele noastre, zise Flores tuşind, în timp 
ce praful se aşternea peste cei doi bărbaţi într-un strat fin. După 
ce şoferul le descarcă, cred că o să pun să fie bătut pentru stilul 
prost în care conduce, deşi poate ar fi mai amuzant să-l dăm 
„Şşacalilor” tăi, nu? 

Angel aprobă din cap, acoperind cu grijă părţile expuse ale 
aruncătorului cu o pătură zdrenţuită pe care o găsise lângă el. 

— Haide să le descărcăm şi să le dăm echipei RPG! Sunt 
nerăbdători să înceapă să-şi aranjeze harnaşamentele. 

Cei doi oameni se apropiară împreună de camion, al cărui 
şofer era ocupat cu dezlegarea frânghiilor groase din cânepă cu 
care era asigurată încărcătura. Barahone făcu semn oamenilor 
care se aflau în apropiere să descarce cutiile grele şi văzu că un 
sandinist extrem de bine făcut îi ignoră comanda, împingând în 
faţă un bărbat mai mic, în locul lui. Angel trecu pe lângă Flores şi 
comandă înlocuitorului involuntar să pună jos capătul unei cutii 
pe care o ţinea el şi să se întoarcă la curăţatul RPD-ului lui. 

Intorcându-se cu faţa spre gigant, Barahone îl întrebă dacă 
credea că era scutit de îndatoririle care solicitau munca fizică. 
Bruta clătină din cap, părul lui negru, lung şi des legănându-se 
pe umerii masivi, în timp ce nega orice intenţie rea. 

— Mi amigo, îl provocă Angel, aşezându-se exact în faţa lui. 


73 


Mă dezonorezi cu minciuna ta. Pe tine te-am arătat, nu pe 
prietenul tău subţirel. Un soldat al revoluţiei nu cere camarazilor 
să facă treaba în locul lor. Poate că eşti bolnav, sau poate că eşti 
doar un molâu într-un corp de gigant. 

Auzind insulta, imensul soldat făcu un pas în faţă fără să-şi 
dea seama. Trăgător cu mitraliera, era cunoscut pentru 
ferocitatea lui extremă în luptă şi fusese decorat de două ori 
pentru eroism în bătălie. Numele lui era legendar în COE şi 
nimeni, nici chiar un ofiţer sandinist din OSI, nu avea dreptul să-l 
ridiculizeze în faţa camarazilor lui. 

— Domnule căpitan, spuse el încet, nu sunt nici molâu, nici 
laş. Treaba mea este să car o mitralieră, nu lădiţe. Camarazii 
mei, ştiu asta şi se pare că numai tu ignori poziţia mea aici! 

Flores îşi cobori mâna, aşezând-o pe patul revolverului, un 
Magnum S&W 0,357 pe care-l luase de pe cadavrul pilotului lui 
Somoza, ucis în timpul ultimelor zile de luptă pentru aeroport. 
Angel îi prinse privirea şi clătină din cap, aşa încât Flores să ştie 
că tânărul căpitan voia să se ocupe singur de acea formă crasă 
de insubordonare. 

Restul grupului, simțind că urma o distracţie, formă un cerc 
larg în jurul celor doi bărbaţi. Barahone îşi scoase pălăria de 
camuflaj şi centura cu pistol şi îi întinse cele două articole lui 
Flores, care îi şopti un sfat, în timp ce tancul uman cu care urma 
să se bată Angel îşi scotea cămaşa de uniformă. 

— İl cunosc pe acest hombre, zise Flores. Preferă lupta cu 
picioarele. E bine cunoscut şi că foloseşte macheta, atunci când 
o luptă se întoarce în defavoarea lui. 

Barahone mulţumi colonelului cu o înclinare a capului. Era 
ciudat de excitat de ideea luptei, deşi ştia că ar fi putut să o 
evite cu uşurinţă. Incordarea din ultimele trei săptămâni 
devenise insuportabilă, strivindu-l cu greutatea imensă a faptului 
că se afla sub supravegherea constantă a lui Flores şi a 
oamenilor lui. O luptă bună era exact ce îi trebuia. Bineînţeles, 
trebuia să învingă, altfel risca să fie umilit în faţa oamenilor pe 
care avea să-i conducă în luptă, peste mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore. 

Trăgătorul, dezbrăcat acum până la talie, îşi încordă mâinile 
solide şi începu să se apropie cu prudenţă de Angel. Pieptul lui 
era brăzdat de cicatrice de război, testamente purpurii ale 
gloanţelor care îl rataseră cu puţin. Barahone observă că omul 
înainta  târşâindu-şi picioarele, ţinându-şi astfel amândouă 
picioarele bine înfipte în pământ, ca o fundaţie de pe care să 


74 


lupte. 

Banii începură să-şi schimbe proprietarii, când ceilalţi începură 
să facă pariuri în legătură cu victoria. Cei fără bani ofereau 
articole personale: un cuţit, un ceas, orice le putea permite să 
participe la singura distracţie plăcută a zilei. Cercul se strânse ca 
un guler în jurul celor doi combatanți, huiduieli şi fluierături 
încurajând o baie de sânge, când Barahone simulă o lovitură 
sălbatică spre bărbia trăgătorului, deviind-o în ultima clipă şi 
înlocuind-o cu o lovitură cu piciorul în vintre. 

Ferindu-se de lovitura puternică spre cap, genunchii 
sandinistului se înmuiară când lovitura vicleană îi nimeri 
„biluţele”. Sufocându-se, soldatul se împinse în cercul privitorilor 
care urlau acum, într-o încercare în van de a scăpa de atacul 
violent care ştia că va urma primei lovituri încununată de succes 
a ofițerului. Fu întâmpinat de lovituri cu cizma şi palme, iar cei 
care pariaseră pe el îl prinseră şi îl împinseră din nou spre locul 
în care-l aştepta Angel. 

— Termină-l! strigă Flores de pe capota camionului pe care se 
urcase. Nici o milă, amigo! lzbeşte-l în cap! 

Barahone se lăsă în jos, cu mâna stângă deschisă, în timp ce 
dreapta era încleştată într-un pumn dur ca o stâncă. Apropiindu- 
se de trăgătorul care-şi revenise oarecum, Angel hotărî să îi 
reteze picioarele de sub el, continuând cu o directă în gât. Nu 
voia să-l ucidă pe ticălosul acela arogant, dar omul trebuia să 
ştie că ar fi putut să o facă. 

Gigantul îşi smulse pe nepregătite centura din piele lată de la 
mijloc şi-l izbi cu catarama ei grea de oţel pe Angel în frunte, 
despicându-i pielea cu un zgomot perceptibil. Intr-o clipă, ochii 
lui Barahone fură inundaţi de sângele care curgea din rană, 
orbindu-l. Ca să evite alte lovituri, Angel se retrase şi simţi cum, 
din spate, unul dintre companeros ai mitraliorului îi puse piedică. 

Barahone ateriză greoi pe pământ şi se rostogoli repede, 
încercând să se ferească de loviturile cu piciorul la care se 
aştepta. 

Işi sesiză greşeala cu o clipă înainte ca cizma monstrului să-l 
izbească în coaste. Lovitura puternică care îi scoase tot aerul din 
plămâni, fu urmată de o a doua, care îl nimeri în umăr. Barahone 
luă o mână de noroi şi îl frecă pe tăietura de deasupra ochilor, 
sperând să încetinească râul brutal de sânge care curgea încă 
din despicătură. Abia reuşi să termine, când un pumn solid îl izbi 
în bărbie ca o locomotivă în plină viteză. Impactul îl azvârli din 
picioare, aşa încât ateriză la picioarele mulţimii în delir care 


75 


urmărea bătaia. 

Vederea i se limpezi suficient ca să repereze cizma 
trăgătorului apropiindu-se, în ceea ce voia să fie lovitura finală a 
luptei. Angel prinse în zbor cizma uzată, absorbi puterea loviturii 
cu braţele, în timp ce piciorul omului îi lăsa mâinile în jos. Când 
simţi că inerția loviturii se consumase, Barahone răsuci cizma 
prizonieră în lateral şi apoi în sus, cu toată puterea pe care reuşi 
să o adune din propriile picioare. 

Din gâtul soldatului erupse un urlet, când acesta îşi simţi 
glezna plesnind. În timp ce zbura pe spate, mitraliorul încercă să 
se oprească din cădere, dar nu reuşi decât să-şi luxeze 
încheietura unei mâini, când ateriză stângaci pe o movilă de 
pământ. Simţind o schimbare a sorții înfruntării, soldaţii începură 
să schimbe din nou bani între ei, privind cum Angel îl izbi în plex, 
cu genunchiul îndoit, pe sandinistul căzut. 

Barahone se rostogoli de deasupra omului şi se ridică în 
picioare, doar ca să izbească cu sadism faţa unui privitor a cărui 
machetă atârna suficient de aproape de inamicul căzut la 
pământ. Mulțimea murmură aprobator faţă de instinctul de luptă 
al tânărului ofiţer, în timp ce Angel îşi continuă lovitura 
năucitoare cu o lovitură cu piciorul în pieptul individului, 
doborându-l pe nefericit ca şi cum ar fi fost secerat. 

Mercenarul OSI se învârti pe călcâie, întorcându-se din nou cu 
faţa la trăgătorul rănit. Acesta se ridicase în genunchi, ţinându-şi 
încheietura luxată aproape de stomac. Din partea de sus a 
cizmei îi curgea sânge, din rana produsă de osul spart, care-i 
ieşise prin piele, vârful zdrenţuit strălucitor sclipind în arşiţa 
soarelui. Din stomacul sandinistului se auzea un geamăt 
înfundat, sunetul amuţind mulţimea care se strângea să vadă 
nimicirea tovarăşului lor. 

Barahone îl auzi pe Flores, din spate. 

— Acum e momentul, Angel. Tâmpitul te-a provocat şi te-ar fi 
ucis. Vencer o morir! Invinge sau mori. 

Barahone se opri să ridice macheta din locul în care căzuse din 
mâinile tovarăşului încă inconştient al namilei. Luă arma uşoară 
şi se apropie de sandinistul năucit, îl prinse de păr şi îi trase 
capul pe spate, expunând vena jugulară care pulsa sălbatic. 
Angel fixă mulţimea amuţită cu o privire nemiloasă şi ridică 
macheta mult deasupra capului. 

— Acest hijo del puta ne-a dezonorat pe toţi! Mai întâi l-a 
înfruntat pe comandantul lui cu o insolenţă născută din prostie, 
iar apoi a pierdut lupta pe care chiar el a început-o! Merită o 


76 


singură răsplată pentru eşecul lui şi anume... 

Mulțimea completă gândul lui Angel, ca şi cum ar fi citit 
sentinţa în ochii lui sângerii. 

— Moarte! cerură ei în cor. Să primească moartea din mâinile 
îngerului morţii! 

Barahone îl privi pe Flores şi îl văzu pe colonel trăgând o linie 
cu degetul peste un gât imaginar. Angel trecu macheta ascuţită 
prin muşchii gâtului omului, cu o mişcare puternică şi trase în sus 
de părul pe care-l prinsese cu mâna, simțind cum capul omului 
era separat de trup. O fântână gâlgâitoare de sânge ţâşni în sus, 
în timp ce inima ca de taur a soldatului bătea cu sălbăticie în 
pieptul acestuia, pentru câteva ultime secunde, înainte să se 
oprească. Jetul purpuriu îl udă pe Barahone, botezându-l în 
fertilitatea unei morţi violente. 

Ca şi cum s-ar fi supus ultimului ordin al gravitaţiei, corpul, 
care se golea rapid de fluidul dătător de viaţă, se prăbuşi greoi 
pe pământul înnegrit de sânge. Angel se întoarse şi ordonă calm 
ca omul să fie îngropat imediat. Doi soldaţi înhăţară cadavrul şi 
târâră rămăşiţele înspăimântătoare spre camion, în timp ce un 
altul luă capul tăiat şi îl aruncă, astfel încât acesta ateriză cu o 
bufnitură surdă pe platforma goală acum a camionului? 

Brusc, din rândurile soldaţilor se auzi un murmur uriaş, când 
aceştia îl felicitară pe Angel pentru victorie. Oamenii îl băteau pe 
spate, oferindu-i loialitatea lor şi asigurându-l că putea conta pe 
ei, indiferent de pericolele sau şansele inegale pe care urmau să 
le înfrunte împreună. 

Angel se desprinse de gloată şi se apropie de Flores, care îi 
întinse cămaşa şi centura. În timp ce se îndreptau împreună spre 
biroul comandantului bazei, colonelul evaluă şi el reuşita 
tânărului căpitan. 

— Le-ai cucerit inimile şi minţile, prietene. Mitraliorul era 
campionul lor, cel mai puternic şi mai lipsit de scrupule luptător 
din întreaga COE. Acum, tu i-ai luat locul. Tu eşti „Ingerul Morţii” 
şi te vor urma şi prin porţile infernului, dacă le vei cere asta! 

Păşind în umbra răcoroasă a biroului, Angel se întoarse spre 
Flores, frecându-şi bărbia zgâriată şi simțind oboseala bruscă 
care însoțea toate luptele, o dată ce soarta acestora era decisă. 

— Dacă e aşa, atunci moartea uriaşului onorează revoluţia. 
Chiar în lad va trebui să-i duc pe cei care trăiesc şi în lad îi vom 
trimite pe inamicii noştri! 

Flores zâmbi la acele cuvinte, minunându-se, totodată, de câtă 
ură exista în inima însoţitorului lui. 


77 


— Ai vorbit ca un adevărat patriot, zise el. Acum, spală-te şi 
îngrijeşte-te. Mai sunt multe de făcut, înainte să pleci să livrezi 
mesajul revoluţiei acelora care încearcă să ne zdrobească 
spiritul, un spirit renăscut în sângele eforturilor noastre de a crea 
o Nicaragua cu adevărat democratică! 

În spatele complexului, furnicile roşii şi uriaşe ale junglei 
explorau deja capul însângerat al trăgătorului, înfipt în vârful 
unei ţepuşe ascuţite care marca corpul îngropat în pripă al 
acestuia. 


78 


11 


— Crezi că avem vreo şansă de reuşită? 

Sergentul major David Lee făcu semn chelneriţei drăguţe să le 
mai aducă un rând de băuturi, golindu-şi dintr-o înghiţitură 
primul pahar. Aterizase în Fayetteville la 0:30 în acea noapte şi 
petrecuse toată ziua cu prima informare a lui Thornton şi apoi cu 
pregătirile pentru misiune. După încheierea verificării articolelor 
lor de uniformă şi a echipamentului, Bo sugerase să bea ceva la 
Brannigan's, un restaurant cu bar elegant, preferat de Forţele 
Speciale. 

Bo învârtea cu grijă gheaţa din whisky-ul lui dublu Jack 
Daniels, cuburile scoțând un sunet asemănător cu cel al unor 
zaruri, când se loveau de marginile paharului mic, cu gura largă. 
Thornton se simţea bine la Brannigan's, înconjurat din nou de 
oameni de soiul lui. In partea cealaltă a camerei, recunoscu un 
sergent alături de care luptase cu ani de zile în urmă, în Vietnam. 
La bar, erau câţiva soldaţi despre care ştia că erau desemnaţi la 
SWC, iar lângă uşă servea cina un maior care participase în 
aceeaşi perioadă cu Thornton la orele de limbi străine, înainte ca 
acesta să plece în Okinawa. Bo aproape că uitase cum era să 
alergi din nou alături de haită, o amintire la fel de surprinzătoare, 
pe cât de dureroasă. 

— Hei, Pământul către Bo, răspunde, Bo. 

— La naiba, nici măcar nu te-am auzit, Dave! Mă gândeam 
când am fost ultima dată aici şi la cât de diferită este viaţa de 
civil. Ce m-ai întrebat? 

Lee îi aruncă o privire apreciativă brunetei înalte care le 
curăţă masa şi aşeză o altă tavă cu băuturi în faţa celor doi 
bărbaţi. După ce ea plecă, Lee îşi scutură capul, ca şi cum ar fi 
vrut să şi-l limpezească. 

— Am stat prea mult în Panama, Bo, râse el. Uiţi ce îţi poate 
face o gringa bună, după câteva luni de sărituri prin junglă şi 
tovarăşe de pat plătite. Hei, ce mai face fata aceea a ta? Linda, 
nu-i aşa? 

Thornton tresări, dându-şi seama că nu o sunase pe Linda, de 
când plecase din Oregon. 

— Maa, e bine şi ar fi bine să o sun în seara asta, altfel îmi va 
tăbăci pielea, când mă voi întoarce. 


79 


— Se pare că sunteţi destul de apropiaţi. E superbă, trebuie să 
recunosc asta, îl complimentă Lee. 

— Ce şanse crezi că avem, după ceea ce ai auzit azi, Dave? 

— Exact asta te întrebasem şi eu, zise Lee, râzând. La naiba, 
aş spune că avem tot atâtea şanse să-l prindem pe băiatul 
nostru, câte avem să-l ratăm. Dacă avem norocul să stabilim 
contactul... după aceea se poate întâmpla orice. 

Thornton ridică paharul şi închină în cinstea sergentului major 
care pleca şi care tocmai îşi amintise unde îl cunoscuse pe Bo. 
Cei doi bărbaţi îşi zâmbiră, în semn de recunoaştere şi de respect 
unul faţă de celălalt. După ce omul ieşi, Bo sorbi adânc din pahar 
şi răspunse aprecierii lui Lee. 

— Ei bine, e evident că nu putem discuta prea mult aici, dar 
sunt de acord cu tine, până acum. Dacă informaţia pe care am 
primit-o din Tegu e corectă - şi nu avem nici un motiv să o 
punem la îndoială - atunci traseul de marş al lui Angel ar trebui 
să-l aducă între oraşele Guasaule şi Esteli. De acolo, trebuie să 
traverseze Negro şi Coco, înainte să se apropie suficient de mult 
de bază. 

— De unde ai informaţia privind traseul? întrebă Lee, cu gura 
plină de alune luate din vasul de lângă mâna lui. 

— Contras au prins în ambuscadă o companie întreagă de 
sandinişti pe un drum important, chiar mai jos de Rio Negro, 
acum cinci săptămâni. După aceea, nicaraguanii i-au urmărit pe 
băieţii noştri timp de trei zile, pierzându-i la nord de Corinto. 
Angel nu-şi poate permite o confruntare cu Contras înainte să 
ajungă la obiectiv, aşa că cea mai bună şansă pe care o are e 
aceea de a avansa printr-o zonă considerată fierbinte de FDN. 

Lee aprobă din cap. Intuiţiile lui Thornton nu încetau să-l 
uimească pe veteranul E7. Bo era unul dintre acei NCO rari care 
puteau atât să realizeze planul, cât şi să execute o operaţiune, 
un talent care-i servise pe câmpurile de luptă din întreaga lume. 
Ar fi putut foarte uşor să-i intimideze pe ofiţerii care lucrau sub 
ordinele lui, dar preferase să lucreze cu ei şi nu împotriva lor, în 
ciuda talentelor lui deseori superioare. Lee îl admira pentru asta. 

Incercând să schimbe subiectul către o zonă mai puţin 
sensibilă, Lee întrebă despre casa de pe coastă a lui Thornton, 
un proiect despre care ştia că era foarte apropiat de sufletul 
uriaşului mercenar. 

— Cum mai merge proiectul acela de construcţii? O să mă 
inviţi şi pe mine, când va fi terminat „Thornton Manor”? 

Bo râse auzind numele ales de Lee pentru refugiul lui de pe 


80 


plajă. 

— Desigur, imediat ce ridicăm în spate coteţul pentru câine, 
glumi el. 

Se aplecă în faţă, sprijinindu-se pe coate, aşa încât Lee să-l 
poată auzi peste larma crescândă a mulţimii şi îi descrise 
progresul pe care el şi Jason îl făceau pentru terminarea casei 
până la venirea iernii. 

— Are tot ce am vrut, încheie el. Şi, ceea ce e cel mai bine, 
Linda se va muta acolo imediat după ce îşi ia licenţa. 

— Va face un civil din tine, Thornton. Apropo, cum mai merge? 

Inainte ca Bo să poată răspunde, chelneriţa se opri ca să le ia 
comanda, după care îi întrebă dacă mai voiau un rând de 
băuturi, înainte să le sosească mâncarea. 

— Sigur, de ce nu? răspunse Lee. Şi atunci când te întorci, 
poate că îmi spui numărul tău de telefon. Poate că putem ieşi 
împreună, într-una din serile astea. 

Fata se aplecă suficient de mult ca să-şi expună perechea 
impresionantă de sâni ambilor bărbaţi şi şopti ceva la urechea lui 
Lee. Când ea porni spre bucătărie, Thornton îl întrebă ce-i 
spusese. 

— E căsătorită... cu un tip din DELTA... Ce irosire a feminităţii! 

— Baftă data viitoare! chicoti Thornton. 

Văzuse o bandă subţire de piele alb-liliachie pe inelarul ei, 
atunci când îi servise prima dată. Nu era ceva neobişnuit ca 
chelneriţele să-şi scoată inele înainte să vină la lucru, bijuteriile 
reprezentând un risc la locul de muncă. Nici Thornton nu purta 
decât un ceas, din acelaşi motiv. 

— Deci, insistă Lee, cum ţi se pare în viaţa civilă? 

— Nu e prea diferit faţă de cum îţi aminteşti tu, Dave. În 
funcţie de ceea ce faci sau unde te duci, poate fi posomorât sau 
plictisitor. Cel mai important lucru pe care nu trebuie să-l uiţi 
este că foarte puţini tipi de acolo vor să audă că ai purtat bereta 
şi încă şi mai puţini sunt interesaţi de ceea ce ai făcut atunci 
când ai purtat-o. Când eu şi Linda am început să ne întâlnim, m-a 
dus la nişte petreceri date de prieteni ai ei. Cei mai mulţi dintre 
ei consideră că oamenii din armată sunt cumva handicapaţi, cel 
puţin impresia asta am avut-o eu. O damă m-a întrebat chiar 
dacă mă simt suficient de „echilibrat” ca să mă întorc în 
societate, ca şi cum eram gata să scot un cuţit şi să încep să-i tai 
pe oaspeţi bucăţi. 

— Se pare că ea era cea care avea o problemă, remarcă Lee. 

— Fără îndoială. S-a dovedit că era una dintre ţicnitele despre 


81 


care ai auzit; are o slujbă la o companie care construieşte 
tâmpeniile acelea de case portabile. Uneori te întrebi dacă astfel 
de oameni sunt interesaţi şi de altceva în afară de BMW-urile lor 
şi de casele cu chirii mari. După vreo zece minute de discuţie cu 
unul dintre ei, începi să te simţi ca şi cum ai înota în capătul cu 
apă mică al unui bazin pentru copii. Ca să pună capac la tot, 
aceşti nepricopsiţi vor să te pună într-o cutie şi să-ţi pună o 
etichetă. Ei vor să creadă că noi suntem personaje din filme, 
oameni imaginari din vreun roman de război. In cele din urmă, i- 
am spus Lindei că nu am de gând să mai particip la „reuniunile” 
prietenilor ei. Acel gen de comportament este la fel de 
discriminator ca şi cum i-ai spune unui negru „cioroi” sau unui 
latino-american  „spilcuit”. Evaluând calibrul oamenilor care 
acordau acele titluri, am hotărât că nu aveam nevoie de o 
supărare inutilă. 

Lee mormăi aprobator. _ 

— Ştiu la ce te referi. In echipă există un veteran care s-a 
retras cu câţiva ani în urmă şi s-a dus să lucreze pentru o firmă 
din Atlanta. Ne-a spus că s-a săturat de jocurile de societate pe 
care ceilalţi se aşteptau ca el să le joace. Prea mulţi şefi 
îngrijoraţi numai pentru dosurile lor, prea mulţi „lingăi” şi tipi 
care-şi înjunghiau „prietenii” pe la spate. A hotărât că era mai 
bine să fie epuizat fizic, decât moral şi s-a reînrolat. 

— İl înţeleg, fu de acord Thornton. Nu contează decât să-ţi 
îndeplineşti misiunea, asta e esenţialul. De aceea tipi ca Trump 
sau Perot au devenit giganţii care sunt azi. Ei angajează oameni 
care fac lucrurile posibile, oameni care rezolvă probleme, nu le 
creează. Am fost foarte fericit când eu şi Frank am pus pe 
picioare Heavy Hook, înainte să mă retrag... Asta, împreună cu 
munca noastră la „contracte”, îmi oferă destul de mult 
independenţă. 

— Şi ai „făcut-o”? întrebă Lee, când le sosi cina. 

— Pe cine? Pe dama de la petrecere? răspunse Thornton. 
Nuuu, nu aveam la mine „instrumentul” tău, atunci. 

Cei doi bărbaţi izbucniră în râs, în timp ce chelneriţa năucită îi 
întindea un şerveţel nou lui Lee. 

— Ce naiba ai făcut, ai pierdut şerveţelul pe care-l aveai? 
întrebă Thornton. 

Lee despături materialul roşu ca sângele, cu o sclipire de 
înţelegere şi citi în tăcere mesajul scris pe el cu cerneală neagră. 
Când termină, îi aruncă un zâmbet larg lui Thornton. 

— Doar nu a...? începu Bo. 


82 


— Ba da! lătră Lee, fluturând şerveţelul în mână. E liberă de la 
miezul nopţii; ea şi bărbatul ei se gândesc, cum să spunem, la 
„împăcare”. Sper că nu te deranjează să dormi singur la noapte, 
Bo. Cred că o să fiu un băiat ocupat, mai târziu. 


83 


12 


Dormiră mai mult din obişnuinţă, decât din necesitate. Lee se 
trezi primul, schimbarea bruscă a nivelului zgomotului produs de 
motoarele avionului  C-130  declanşându-i ceasul intern. 
Observând că mecanicul încărcăturii le făcea semn cu mâna să-şi 
lege centurile de siguranţă, se aplecă peste culoarul îngust, 
placat cu aluminiu al avionului şi îl scutură încet pe Thornton. 

— Sus şi pe ei, Bo. Suntem în Tegu. 

Thornton aprobă ameţit din cap, după care se ridică pe scaun 
şi îşi încheie peste abdomen cureaua de siguranţă. Din unghiul în 
care se apropiau, zări o imagine a soarelui care apunea, 
dispărând rapid în spatele unui şir de munţi sterpi, în depărtare. 
Dintre toate ţările Americii Centrale, Honduras era cea care îi 
plăcea cel mai puţin. Era îngrozitor de cald, extrem de lipsită de 
vegetaţie şi aproape primitivă, în comparaţie cu vecinele ei. Cea 
mai bună parte a unei călătorii în Honduras era atunci când se 
încheia, din punctul de vedere al lui Thornton. 

Avionul C-130 ateriză câteva minute mai târziu. Rampa din 
spate fii coborâtă în timp ce avionul mia încă spre un UH-1H 
negru mai, ale cărui elice se roteau deja, pregătindu-se pentru 
decolare. Fără să oprească motoarele, pilotul lor parcă lângă 
elicopterul misterios, având grijă să menţină o distanţă 
corespunzătoare faţă de palele lui puternice. Thornton, Lee şi 
şeful echipajului transferară rapid echipamentul celor doi 
mercenari în „pasărea” care-i aştepta, operaţiunea durând mai 
puţin de trei minute. Bo sări la bordul elicopterului şi făcu 
pilotului avionului un semn cu degetul mare ridicat în sus, în 
semn de apreciere a călătoriei, după care permise şefului de 
echipaj al elicopterului să-i lege curelele. 

Amândouă uşile elicopterului Huey fuseseră scoase şi înlocuite 
cu două mitraliere M-60, montate câte una pe fiecare parte a 
aparatului de zbor. La una dintre „măturătoarele cerului” era un 
trăgător care, aşa cum anunţa însemnul de pe umărul lui, 
aparţinea Aripii de Operaţiuni Speciale 351, o unitate de elită a 
Forţelor Aeriene, însărcinată cu sprijinirea eforturilor 
Operaţiunilor Speciale în America Centrală şi de Sud. Pe casca 
trăgătorului era pictat un canar galben, cu o gaură de glonte 
însângerată între ochi şi cu comentariul „Ar trebui să vedeţi rana 


84 


de la ieşirea glontelui!”, tipărit cu negru, deasupra. 

— Sunt băieţi de-ai noştri! strigă Lee, arătând aprobator spre 
inscripţia care apărea pe spatele căştilor de zbor ale pilotului şi 
copilotului. SOW?%, continuă el. Aripa de Operaţiuni Speciale. 
Generalul ne-a dat un bilet la clasa întâi, dacă sunt implicaţi şi 
băieţii ăştia! 

Asfaltul moale al pistei se îndepărtă de ei, în timp ce 
elicopterul Huey se înălța, iar dum-dum-ul neîncetat al elicelor nu 
reuşea să acopere mugetul răguşit al motoarelor supraîncărcate. 
Se lăsa noaptea, care arunca nişte braţe negre ca cerneala în 
jurul elicopterului, înghiţindu-l la câteva clipe după ce eliberă 
capătul pistei. 

— Următoarea oprire, TI”! îi strigă Thornton lui Lee. Pariez că 
abia aştepţi să vezi din nou Amapala! 

Bo se referea la un orăşel adormit care reprezenta capitala 
insulei, iar rostirea acelui nume îl făcu pe Lee să se strâmbe, ca 
de o durere bruscă. 

— Nu o să stăm acolo suficient ca să ne îmbătăm sau să ne 
plictisim, strigă el, încercând să acopere zgomotul vântului care 
îi biciuia prin uşile deschise. Sper doar că Compania nu se 
aşteaptă să le ascultăm poveştile de război înainte de masă! 

— Inţeles! spuse Thornton. Incă mai au bucătarul acela 
cubanez? 

Bo abia reuşi să vadă capul prietenului său aprobând viguros, 
în cabina întunecată a elicopterului. „Ei bine, măcar vom primi o 
mâncare decentă”, îşi spuse el, în timp ce pluteau deasupra 
dealurilor, spre coastă. „Să sperăm că nu va fi ultima noastră 
masă.” 

Patruzeci de minute mai târziu, trecură peste San Lorenzo, 
luminile oraşului de coastă fiind ca un sac plin cu faruri micuţe, 
sub  tălpicile elicopterului. Atmosfera căpătase o răceală 
familiară, când elicopterul ajunse în sfârşit la ocean, coborând 
uşor, când pilotul schimbă altitudinea... în faţă se înălța forma 
masivă a lui Tiger Island, odată un refugiu al claselor honduriene 
bogate, până când războiul din Golf ceruse transformarea ei într- 
o bază navală fortificată. Din acel „eye of Tiger” fuseseră lansate 
misiuni de interdicţie armate împotriva sandiniştilor, a căror linie 
de coastă era doar la şapte kilometri de țărmurile sud-estice ale 


2 SOW = Special Operations Wing = Aripa de Operaţiuni 
Speciale. 
2 TI = Tiger Island = Insula Tigrului. 


85 


insulei. 

Elicopterul zbura rapid deasupra apei sclipitoare, doar la vreo 
treizeci de metri de valurile înspumate. Thornton recunoscu Isla 
de Almejas, grăuntele de nisip alb trecând fulgerător pe sub ei, în 
timp ce pilotul ajustă traseul, aşa încât să treacă printre TI şi Isla 
Zacate Grande. 

— Uite Explosicion! strigă Lee. Vom trece peste Vuelta de la 
Lechuza, apoi o vom lua spre est, peste Punta El Penon. Astfel 
vom intra în linie dreaptă cu LZ?, la Tamarindo! 

Thornton îl bătu pe umăr pe partenerul lui, în semn că 
înţelesese. Aruncând o privire Rolex-ului lui, Bo făcu câteva 
calcule mentale rapide. Timpul era un element esenţial acum. 
Gaston le spusese să se aştepte la o petrecere de bun venit, pe 
care Thornton o presupunea a fi sprijinul aerian şi unităţi ale 
Companiei staționate pe insulă. Soldatul din el dorea să înceapă 
misiunea cât mai repede posibil. Era sigur că reuşiseră să plece 
din Tegu fără să fie observați, dar dacă se învârteau prin TI 
pentru o vreme, situaţia se putea schimba. Acolo gringos erau 
foarte rari şi era probabil ca fiecare locuitor, de la Playa del 
Diablo, la Playa Grande, să-i audă sosind şi să înceapă să pună 
întrebări. 

Vânătorul nopţii se aplecă spre Lee, îşi făcu mâinile cupă în 
jurul urechii ţintaşului de elită şi începu să-i explice ce trebuiau 
să facă în clipa în care atingeau solul. Lee înclina din cap din 
când în când şi îl bătu cu palma pe genunchi pe Bo, când acesta 
termină instructajul din timpul zborului. O schimbare bruscă a 
zgomotului motoarelor le spuse celor doi bărbaţi că se pregăteau 
de aterizare, iar la tribordul aparatului de zbor apărură o pereche 
de faruri acoperite. In timp ce coborau rapid spre LZ-ul lor 
iluminat brusc, Thornton recunoscu fasciculele gemene ca 
aparţinând uneia dintre autovehiculele Toyota Landeruiser 
folosite de personalul bazei navale. „E bine, se gândi el. E clar că 
generalul a transmis vestea. Covorul roşu a fost întins peste tot, 
până acum. Să sperăm că pe băieţii aceştia nu-i deranjează să 
mai rămână treji încă ceva timp.” 

O zdruncinătură bruscă îl înştiinţă că erau pe pământ. Pilotul 
opri motoarele, iar şeful echipajului sări jos şi începu să le 
descarce echipamentul. Thornton şi Lee se extraseră din 
harnaşamentele lor de maimuţă şi introduseră cu grijă 
echipamentul de siguranţă sub scaunele pe care stătuseră. 


28 LZ = Landing Zone = codificare pentru „Punctul de aterizare”. 
86 


— Tu şi şeful aveţi grijă de echipament, în timp ce eu mă duc 
să văd cine este ofiţerul nostru de legătură nostru, ordonă 
Thornton. 

— Nici o problemă, şefu'. Sper doar că nu este una dintre 
„Veveriţele” care erau aici ultima dată. Nu am chef să am de-a 
face cu astfel de tipi. 

Auzind cum maşina Toyota se oprea în spatele lui, Thornton 
înclină din cap, în lumina slabă a balizelor de la sol ale LZ-ul ui. 

— De acord, spuse el. Ai grijă ca pilotul să ştie că plecăm 
curând. Are nevoie să-şi realimenteze „copilaşul” şi să facă 
celelalte aranjamente necesare, înainte să zburăm de aici. 

Ştiind că Lee avea să se ocupe de cele necesare pentru 
transportul lor, Thornton se întoarse ca să-l întâlnească pe cel 
care se apropia de el pe cărarea luminată slab. 

— Domnul Thornton? Sunt căpitanul Delaware. Generalul 
Gaston vă transmite complimente. 

Ofiţerul se opri în faţa lui Thornton, care prinse mâna întinsă 
spre el şi i-o strânse cu fermitate. 

— De unde sunteţi, Dai Uy? întrebă el. 

— Panama. Echipa e detaşată operativ la SOUTHCOM, pentru 
următoarele nouăzeci de zile. Lucrăm cu hondurienii, le instruim 
infanteria navală în operaţiuni riverane, recunoaşteri ale plajelor, 
prostii de genul acesta. Ordinele mele spun să vă asigur tot ce vă 
trebuie, cât timp vă aflaţi pe insulă. 

Thornton scoase o beretă din unul din buzunare şi şi-o puse pe 
cap. Nu mai purtase beretă de la ultima misiune în Vietnam şi 
putea să jure că încă mai simţea miasmele acelei ţări în articolul 
de camuflaj. 

— Mă aşteptam să fie aici cineva de la Agenţie... 

Căpitanul înalt râse scurt. 

— Sunt prinşi cu toţii într-o şedinţă la Casa Blanca. Nu trebuie 
să vă aşteptaţi la o vizită până mâine. Aceste reuniuni ale lor 
durează deseori toată noaptea. 

— Mie îmi convine, răspunse Bo, cu un zâmbet vesel. Am de 
gând să termin pregătirile în şase ore, aşa că presupun că va 
trebui să le transmiteţi dumneavoastră salutările noastre. 

Surprins, ofiţerul din Forţele Speciale îl conduse pe Thornton 
spre Landeruiser, care era deja aproape plin cu echipamentul lor. 

— Vă rog să-mi scuzaţi ignoranţa în ceea ce priveşte misiunea 
dumneavoastră. Cei de la SOCOM nu au specificat prea multe în 
ordinele lor, în afară de faptul că trebuie să vă asigurăm sprijin 
terestru şi aerian, inclusiv o echipă de alpinişti, dacă e nevoie. 


87 


Am înţeles că vreţi să decolaţi în noaptea asta? 

— Exact, Dai Uy. Eu şi sergentul Lee avem nevoie de un loc în 
care să fim singuri, pentru următoarele două ore. Acum e ora 
20:30, după ceasul meu. La 22:30 aş vrea să fac instructajul 
echipei dumneavoastră şi al piloților, referitor la locul în care 
mergem şi la momentul plecării. Apoi o să dorm puţin. La 0:20 
decolăm. Timpul de zbor spre obiectivul nostru va fi de 
aproximativ o oră. După aterizare, oamenii dumneavoastră vor 
acţiona ca legătură radio pentru orice vor să ne comunice 
monştrii responsabili cu informaţiile ai generalului Gaston. Vom 
vorbi despre extragerea din zonă la instructajul piloților, dacă nu 
vă deranjează. 

— Dumneavoastră sunteţi şeful. Ce le spun celor de la Casa 
Blanca când vor veni să întrebe de voi? 

Thornton se urcă în Toyota şi îl fixă pe ofiţerul transpirat cu un 
zâmbet lipsit de veselie, înainte să-i răspundă. 

— Spuneţi-le ce vreţi. In momentul acesta nu mă interesează 
absolut deloc ce cred ei. E o operaţiune total închisă, singurul 
personal implicat fiind cel al Forţelor Speciale. Ultimul lucru de 
care am nevoie acum sunt nişte „sfaturi” ale părţii 
paraprofesioniste a casei. 

— Pot să vă citez, domnule? 

Bo râse. 

— Mda, cuvânt cu cuvânt... şi spune-mi Bo. Am fost NCO 
aproape douăzeci de ani, ceea ce înseamnă că... 

— Ceea ce înseamnă că ţi-ai trăit viaţa, încheie Delaware. 
Acum îmi amintesc unde am auzit de tine. Incă se mai spun 
poveşti despre unele dintre porcăriile de care ai avut parte, când 
erai în batalion. Nu ai lucrat cu ticălosul care a fugit la 
nicaraguani, luna trecută? 

Thornton îşi întoarse privirea împietrită spre ofiţer şi vorbi pe 
un ton dur: 

— Mada, Angel a fost unul dintre oamenii mei. De ce? 

Căpitanul ridică din umeri, în faţa ostilităţii evidente a celuilalt. 

— A fost o simplă întrebare. Eram deja la TI când am aflat 
vestea. De fapt, din cauza asta a fost anulată o mică incursiune 
pe care o planificasem cu nişte indieni, în teritoriul sandinist. 
Echipa mea e destul de supărată, cred că înţelegi. 

Bo se îmblânzi. Într-adevăr, înţelegea. Blestematul de Angel! 
Nimic nu putea justifica trădarea ţării lui şi a camarazilor. 
Probabil că urmau să moară oameni buni, încercând să îndrepte 
răul produs de el. Thornton îşi jură că avea să facă totul ca să 


88 


minimalizeze pierderile. 

— Imi pare rău, Delaware. A fost o călătorie lungă. Cred că 
sunt cam nervos. Puțin somn va îmblânzi câinele bătrân din 
mine. 

Faţa frumoasă a lui Delaware se îmblânzi, în sclipirea luminilor 
bordului maşinii. N 

— Scuzele sunt acceptate. Imi pare rău dacă am depăşit limita 
cu prostia aceea despre Barahone. Toţi suntem destul de iritați 
din cauza asta. La naiba! Haide să vă ducem pe voi doi în casă, 
iar noi ne vom ocupa de tot ce este necesar, în timp ce veţi 
dormi puţin. 

— Gracias. O să vă informez cu ceea ce trebuie să aflaţi la 
22:30. Până atunci, nu avem nevoie decât ca oamenii tăi să se 
pregătească de o informare tactică... LZ-ul nostru va fi cam la 
jumătatea drumului, pe Rio Negro. 

Delaware apăsă frâna maşinii Toyota, oprind în faţa unei case 
luminate puternic, cu două etaje, cu vedere spre plajă. 

— Casă, dulce casă, murmură Lee. Sper că mi-aţi păstrat 
vechea mea saltea... M-a costat două seturi de uniforme de 
camuflaj şi un cuţit K-Bar, la schimb. 

Era rândul. Lui Delaware să-l fixeze pe Thornton cu o privire 
rece. 

— Rio Negro e mult în interiorul Nicaraguei, Bo. Vrei să spui că 
veţi pătrunde numai tu şi încă un gringo? 

— Exact. 

Urmă un moment de tăcere, după care Delaware vorbi din 
nou, aproape în şoaptă: 

— Ştii unde e puştiul ăsta, nu? Voi doi intraţi singuri, după 
Barahone. Să mă ia naiba, nu-mi vine să cred! 

Lee vorbi, din spatele lor: 

— Asta nu vă face fericit, domnule? 

— Fericit? întrebă Delaware. Dacă ăsta e jocul vostru, sunt de- 
a dreptul în extaz! 

— Hai să-i dăm drumul, interveni Thornton. Avem al naibii de 
multe de făcut în următoarele două ore, dacă vrem să avem 
măcar o jumătate de şansă în faţa băiatului nostru. 

— Timpul nu trebuie irosit, zise sarcastic Lee. 

— Haideţi! adăugă Delaware. 

In casă, se auzea muzica de la un casetofon şi zgomotele 
produse de oamenii care se pregăteau de luptă. „Unele lucruri nu 
se schimbă niciodată”, se gândi Thornton, în timp ce îşi lua 
Stoner-ul din partea din spate a maşinii. „Unele lucruri nu se 


89 


schimbă niciodată.” 


90 


13 


Elicopterul singuratic înainta zgomotos spre linia de coasta 
întunecată a Nicaraguei. Picăturile uriaşe de apă pulverizată din 
ocean formau un luciu sărat în lungul corpului aparatului de zbor, 
care avansa în viteză pe deasupra golfului. Inăuntru, Bo îşi făcea 
ultimele aranjamente ale echipamentului. Stoner-ul atârna 
confortabil de o bandulieră groasă din împletitură nylon, iar 
încărcătorul lui cu şaptezeci şi cinci de cartuşe era prins sigur în 
scobitura armei. Thornton mai avea alte patru încărcătoare 
suplimentare, cu cartuşe de 5,56 cu cap de cupru, în buzunarele 
exterioare ale rucsacului. La fel şi Lee. 

In tocul militar Bianchi prins de curea era înfipt un Sig-Sauer 
P220. Arma calibru 0,45 era un cadou din partea generalului 
Gaston, care insistase să-l ia cu el, împreună cu câteva 
încărcătoare suplimentare. In fiecare încărcător se găseau câte 
opt cartuşe scobite, de 12 grame, o încărcătură despre care 
Gaston jura că „va face praf şi pulbere tot ce va lovi!”. Thornton 
acceptase cu recunoştinţă automatul, căci Smith & Wesson-ul lui 
îi ţinea companie Lindei, în Oregon. 

In partea stângă, în teaca maronie acoperită cu un strat 
subţire de ulei, se afla cuțitul Randall nr. 2 al lui Thornton. li 
spusese Lindei să-i trimită cuțitul de luptă la Bragg, atunci când o 
sunase pe fata-îngrijorată, de la Brannigan's. Lama de oţel 
suedeză de optsprezece centimetri avea două tăişuri de la vârful 
ca de ac în spate, o gardă groasă de alamă separând lama lată 
de mânerul din piele. Avea acel cuţit din al doilea tur în Vietnam 
şi ştia foarte bine de ce era capabil. 

Războinicul nopţii verifică punguţele ataşate individual de 
curea, asigurându-se că cuiul de siguranţă al fiecărei grenade 
era prins aşa cum trebuia... Scosese „toartele” mai înainte, un 
dispozitiv de siguranţă care împiedica mânerul să sară, dacă 
cuiul era scos accidental. El şi Lee purtau fiecare câte opt 
grenade în formă de minge de base-ball, a căror rază de ucidere 
era de cinci metri. 

Satisfăcut că armamentul de utilizare imediată era în regulă, 
Thornton îşi strecură degetele sub curelele late de pe umăr ale 
rucsacului, încercând să aranjeze pachetul greu, aşa încât să 
poată sta puţin mai confortabil. Amândoi bărbaţii aveau pachete 


91 


mari ALICE, deşi ar fi preferat să le schimbe cu soldaţii din 
trupele honduriene de comando naval, cu rucsacele mai mici de 
junglă din era Vietnamului. Pe lângă încărcătoarele suplimentare 
pentru Stoner, fiecare dintre ei avea împachetat un set complet 
de uniforme de camuflaj noi, două bidonaşe de o litră, două 
ploşti de apă de jumătate de litru, opt pachete de mâncare LRRP, 
un poncho şi o căptuşeală pentru el, două pachete de jumătate 
de kilogram de exploziv plastic C-4, la un loc cu detonatoarele şi 
dispozitivele de amorsare şi patru mine antipersonal. 

In ansamblu, cărau în spate cam douăzeci de kilograme de 
echipament fiecare, pe lângă ceea ce aveau prins de 
harnaşamentul de luptă. Bo era recunoscător că îşi continuase 
programul de exerciţii fizice şi după ce se retrăsese din serviciul 
activ. Din experienţă, ştia că rucsacul putea deveni o adevărată 
pacoste, chiar şi pentru cineva cu o condiţie fizică atât de bună 
ca a lui Lee. 

Intorcându-se spre Lee, Thornton îşi porni ochelarii de viziune 
nocturnă, ca să poată vedea, în timp ce Lee îşi verifica şi el 
echipamentul. Aparatul Litton M973 era un dispozitiv GEN III care 
înlocuia vechile sisteme  PVS-5. Folosind o construcţie 
monotubulară, 973-ul era ataşat de o mască de faţă ce se putea 
scoate rapid şi care permitea celui care o purta să îşi menţină 
vederea periferică naturală. Rezoluţia şi câştigul sistemului erau 
incredibile, permițându-i lui Bo să urmărească activităţile 
prietenului lui, în ciuda luminii slabe. 

Ridicând privirea, Lee observă interesul lui Thornton şi înclină 
din cap. Luă de jos carabina M-16 încărcată şi asigurată şi 
desfăcu cablul Veleroed de pe garda din dreapta armei. 

Instantaneu, din vizorul cu laser ataşat în partea de sus a 
mânerului de transport al puştii fu emis un fascicul invizibil. Un 
punct roşu micuţ, de mărimea vârfului unui creion, apăru pe 
spatele scaunului pilotului, indicând faptul că AIM-1D funcţiona 
perfect. Dispozitivul, alimentat de două baterii de 1,5 Voli, era 
centrat pe punctul de impact al cartuşului, asigurând prin 
aceasta că în locul în care apărea laserul, urma cu siguranţă un 
glonte. Stoner-ul lui Thornton era echipat similar şi fiecare dintre 
cei doi bărbaţi avea baterii interşanjabile, între NVG-uri şi cătările 
puştilor. 

Lee zâmbi şi închise ID-ul, punând apoi arma lângă el. Bo îl 
văzu cum atingea patul unui Ruger 0,44 Super Blackhawk, 
suspendat sub subsuoara lui stângă, într-un loc de umăr din 
nylon negru. Peste legătura de pe umărul drept a 


92 


harnaşamentului lui de luptă era prins un cuţit K-Bar de la 
Marină, rodul unui schimb de ultim minut între Lee şi un SEAL 
care lucra cu hondurienii. Thornton primi un semn cu degetul 
mare în sus de la apariţia înfricoşătoare din faţa lui şi îi răspunse 
la fel. 

Erau pregătiţi. 

Simţind că cineva îl bătea pe genunchi, Thornton îşi îndreptă 
atenţia spre şeful de echipaj al elicopterului. Acesta stătea cu 
spatele între cei doi piloţi şi ridicase toate degetele de la o mână, 
indicând faptul că mai aveau cinci minute până ajungeau 
deasupra LZ. Bo înclină din cap şi îl atinse pe umăr pe Lee, 
întinzând mâna şi repetând mesajul. Inclinând din cap, Lee 
completă circuitul, ridicând şi el mâna în sus, transmițând acelaşi 
mesaj şefului de echipaj. Dintr-o dată, aerul din jurul lor se 
schimbă, când climatul rece al țărmului deveni cald. Thornton 
înaintă pe puntea de aluminiu a elicopterului Huey şi îşi trecu 
picioarele peste marginea platformei aparatului de zbor, unde 
acestea fură prinse imediat în încleştarea feroce a curentului de 
aer. Ţinându-se de marginea punţii de zbor, Bo văzu că găsiseră 
gura lui Rio Negro şi zburau acum între cele două maluri 
acoperite de păduri. 

Aruncă o privire în spate, în elicopter şi reuşi să vadă doar 
forma grotescă a rucsacului lui Lee, care se poziţionase la uşa 
opusă. Thornton se lăsă pe spate şi îşi aranjă Stoner-ul pe 
genunchi, verificându-i siguranţa, înainte să pornească sistemul 
de alimentare al vizorului cu laser. Tunetul ritmat şi puternic al 
elicelor elicopterului se auzea deasupra lui, sunetul zdrobindu-se 
de pereţii junglei, în timp ce înaintau în viteză pe coridorul îngust 
al râului, spre obiectivul lor. Bo îşi simţea efectiv inima bubuindu- 
i în piept. Adrenalina începea să curgă în cantităţi considerabile, 
când zgomotul produs de motoarele elicopterului se schimbă, 
comunicându-i lui Thornton că erau aproape de poziţie. 

Pilotul viră spre tribord, fără nici un avertisment şi Huey se 
îndepărtă de suprafaţa neagră uleioasă a râului, aşa încât acum 
sub ei se afla numai junglă. Şeful îl bătu cu palma pe Thornton şi 
ridică un deget. Apoi se duse la uşă, trăgându-şi centura de 
siguranţă după el. Privi mai întâi în spate şi apoi în jos, după care 
păşi cu grijă pe tălpice, aşa încât părea că stătea în picioare în 
aerul rarefiat. Ţinându-se cu mâna strâns de cadrul subţire al 
uşii, omul se aplecă în afară, ca să zărească primul LZ-ul care se 
apropia. Cercetaşul vorbi rapid în microfonul încorporat în casca 
lui de zbor, comunicând cu piloţii şi descriindu-le cum arăta 


93 


terenul din punctul lui de observare avantajos. Era 
responsabilitatea lui să ghideze elicopterul în luminişul ales de 
Thornton pe harta lui de recunoaştere, ca zona lor principală de 
aterizare. Folosind ANVIS, primul sistem de viziune nocturnă 
proiectat special pentru aviatori, şeful căuta cu privirea 
eventuala activitate inamică în LZ, precum şi alte obstacole care 
ar fi putut deteriora nava sau echipa, în timpul aterizării. 

Thornton privea cu atenţie cum uraganul creat de elicea 
uriaşă de deasupra capului angaja frunzişul junglei într-o luptă 
decisivă. Luminişul era exact atât de mare cât să primească 
elicopterul şi Thornton auzi, chiar în clipa aceea, cum crengile 
izbeau pelicula protectoare a aparatului de zbor, în timp ce 
palele elicei din spate îşi croiau drum printre liane şi ramuri. Cu 
câteva clipe înainte ca tălpicile să atingă pământul, Bo recunoscu 
marginea pădurii, care apăruse în câmpul lui vizual. Dacă LZ era 
„fierbinte”, acela era momentul în care inamicii ascunşi puteau 
ataca cu tot armamentul pe care-l aveau. 

Peretele impenetrabil de frunze rămase neutru, în timp ce 
elicopterul se aşeză pe pământul moale al luminişului. 

Sărind de pe punte, Thornton îl zări cu coada ochiului pe Lee 
făcând acelaşi lucru, în partea cealaltă a elicopterului. 
Mercenarul înalt se aplecă şi făcu în fugă câţiva paşi mari, după 
care se rostogoli pe burtă, rotind Stoner-ul întâi în dreapta şi apoi 
în stânga, în arcuri mici, pline de graţie. In spatele lui, Bo îl auzi 
pe pilot crescând puterea motoarelor şi ridicând din nou 
elicopterul în aer, prin deschiderea pe care o tăiase în frunziş. 
Imediat ce trecu de vârfurile copacilor, aparatul de zbor se 
înclină puternic spre babord, cu un zgomot răsunător şi porni 
spre sud, îndepărtându-se de râu. 

Liniştea bruscă îl lovi pe Thornton ca un ciocan. Se ridică într- 
un genunchi, supraveghind jungla înconjurătoare şi simţi că şi 
Lee făcuse la fel, pregătindu-se să pornească. Se auzea doar 
sunetul brizei uşoare a râului, mângâierea lui fantomatică 
trecând pe lângă cei doi infanterişti în căldura umedă a nopţii 
înfierbântate. Cei doi bărbaţi se ridicară în picioare, fără nici un 
sunet şi porniră spre una din marginile luminişului. O privire 
scurtă aruncată busolei de la încheietura mâinii îi spuse lui Bo că 
se aflau la nord de cărarea mică de pe hartă. Existenţa ei fusese 
confirmată de un raport întocmit de Contras după o acţiune, 
raport datat cu mai puţin de trei săptămâni înainte, acelaşi 
raport menţionând capacitatea luminişului de a fi folosit ca punct 
de aterizare pentru un singur elicopter. 


94 


Thornton îşi făcu mâna cupă la urechea lui Lee şi îi şopti 
acestuia instrucţiunile. Simţi cum Lee încuviinţa uşor din cap, în 
timp ce asculta planul de manevră descris de Bo. Incheind, 
Thornton păşi într-o parte, permiţând siluetei întunecate a lui Lee 
să treacă. Continuă să supravegheze luminişul, cu rotiri lente ale 
capului, în timp ce Lee căuta şi găsi, deschizătura cărării. Ca 
răspuns la semnalul făcut de cercetaş, Thornton alergă în urma 
acestuia şi apoi îi făcu semn să intre în pădure. 

Pentru un novice, jungla era ceva înspăimântător. Era o ordine 
în mijlocul dezordinii, un amestec sălbatic de fiinţe vii şi moarte. 
Era un loc în care te simţeai mereu ud, fie din cauza umidității 
căldurii tropicale, fie datorită propriei transpiraţii, care începea 
să curgă la cel mai mic efort. La suprafaţă, jungla părea calmă, 
frumuseţea ei fiind o combinaţie armonioasă de culori şi sunete. 
In spatele acestui aspect, era o luptă neîncetată pentru 
supravieţuire, sesizabilă numai după ce deveneai un locuitor al ei 
şi nu doar un simplu vizitator. Nimic nu mai rămânea la fel, o 
dată ce erai expus acestei lupte. Chiar şi moartea continua să 
evolueze, devenind o parte a solului bogat care îi hrănea pe cei 
încă în viaţă. 

Lee şi Thornton nu aveau nevoie să se adapteze în junglă. Ei 
erau jungla. 

Luând-o înainte, Lee avansă rapid pe cărarea plină de tufişuri, 
ţinând ţeava carabinei M-16 îndreptată înainte şi în jos, pentru a 
evita încâlcirea ei în lianele care se întindeau de ambele părţi ale 
cărării. Cizmele celor doi bărbaţi erau învelite într-un material 
gros şi aspru, un truc pe care-l culeseseră din experienţele 
Legiunii Străine franceze în Indochina. Thornton abia dacă auzea 
paşii lui Lee, în timp ce înaintau pe cărarea îngustă. Privind în 
jos, nu vedea nici o urmă a locului în care călcase cel din faţa lui. 
Erau ca nişte fantome care alunecau prin umezeala nopţii 
tropicale, având drept ghid binecuvântarea lui Dumnezeu. 

„Noile NVG-uri erau mult îmbunătăţite faţă de modelele 
anterioare,” se gândi Thornton, minunându-se, în timp ce ocolea 
un miriapod cu o lungime de treizeci de centimetri care traversa 
cărarea în faţa lui. Monoclul unic picta imaginile junglei în diverse 
umbre şi modele de verde, gri şi negru. Avea senzaţia că ieşise 
la o plimbare de dimineaţă şi nu că se strecura prin jungla 
întunecată, cu boltă triplă. Vizoarele revoluţionau războiul în 
junglă, permiţând celor care le purtau să meargă repede şi în 
linişte în timpul orelor de întuneric, un avantaj tactic despre care 
Thornton ştia că putea fi decisiv, din timpul misiunilor lui în 


95 


Vietnam. 

Se depărtaseră cu aproximativ o sută de metri de LZ, când 
Lee îi făcu semn lui Bo că voia să facă o pauză de siguranţă. 
Thornton se aşeză încet în genunchi şi se întoarse ca să acopere 
spatele. Examină jungla în ambele părţi ale cărării şi nu văzu nici 
un semn de ostilitate, nu auzi nici un zgomot care să indice că 
erau urmăriţi. Se părea că reuşiseră să pătrundă fără probleme, 
deşi nu puteai fi sigur niciodată. 

Lee îşi descheie cu grijă unul din buzunarele de la piept şi 
scoase o staţie radio portabilă mică. Intinse antena la lungime 
maximă şi alimentă unitatea, schimbând rapid poziţia 
comutatorului încastrat în cauciuc. Apăsând un buton negru larg 
de pe partea laterală a staţiei, specialistul în operaţiuni de 
recunoaştere trimise în noapte o serie de semnale prestabilite. 
Când termină transmisiunea, aşteptă o confirmare, un semnal a 
cărui recepţionare silenţioasă ilumina un beculeţ verde pe faţa 
staţiei radio. Acum, echipa lui Delaware ştia că reuşiseră să 
coboare din elicopter fără probleme. Din acel moment, ei aveau 
să aştepte douăzeci şi patru de ore, cu doi oameni aflaţi în 
permanenţă la pupitrul reţelei SatCom, care supraveghea 
frecvenţa radio de urgenţă. Dacă echipa de doi oameni avea 
nevoie de sprijin, acesta putea fi solicitat fie de Thornton, fie de 
Lee, căci amândoi aveau la ei staţii radio. Echipa lui Delaware 
putea lansa un atac de pe insulă în cinci minute, căci SOCOM le 
asigurase trei elicoptere de luptă UH-1H modificate, pentru 
sprijinul şi/sau extragerea lor din teritoriu. 

„Era plăcut să ştie că cineva era interesat de soarta lor,” îşi 
spuse Lee, în timp ce strângea staţia radio. 

Planul lor era să se deplaseze de la Rio Negro spre dealurile de 
deasupra acestuia. Dacă presupunerea lui Thornton era corectă, 
Barahone avea să aleagă traseul cel mai direct posibil care să 
traverseze atât Negro, cât şi Coco, în drumul lui spre Choluteca. 
Erau trei sisteme de cărări care se uneau într-unul, iar Thornton 
credea că Angel va alege acea arteră principală. 

Lee plesni încet din degete, ca să-l avertizeze pe Thornton că 
era gata să continue înaintarea. Dacă ar fi existat probleme cu 
verificarea radio, Lee ar fi continuat oricum înaintarea, cu 
speranţa că va putea stabili contactul mai târziu, pe dealuri. Nu 
prea conta ce performanţe ale staţiei radio promiteau specialiştii, 
jungla distrându-se cu batjocorirea celor mai bune echipamente 
de comunicaţii pe care le puteau oferi fabricanţii. 

Terenul deveni mai dificil. Incepură să urce, cărarea fiind un 


96 


amestec încâlcit de rădăcini de copaci, stânci şi porţiuni de 
pământ alunecos. Lee înainta încet, nedorind ca sunetul 
respirației lor greoaie să fie auzit. Se oprea la fiecare câţiva 
metri, închizând ochii şi ascultând jungla înconjurătoare. 
Satisfăcut, îşi reîncepu încă o dată urcuşul, Thornton aflându-se 
mereu la câţiva metri în spate, ca să asigure înaintarea lor cu 
Stoner-ul ghidat de laser. 

Era o avansare lentă, chiar şi cu ajutorul vizoarelor. Când 
primele raze ale dimineţii apărură pe cer, cei doi ajunseră pe 
culmea primului deal. leşiră de pe cărare şi îşi împachetară cu 
grijă NVG-urile, după ce le înlocuiseră bateriile uzate cu un set 
nou, iar apoi le introduseră în rucsacuri. Thornton îi zâmbi lui 
Lee, care îşi înnodă o basma măslinie în jurul frunţii asudate. Bo 
îşi scoase şi el boneta din ascunzătoarea de pe picior, o scutură 
şi se chinui să o fixeze pe cap, aşa încât borul scurtat îi ajungea 
exact deasupra ochilor. Pe partea din faţă a beretei uzate era 
cusut un ecuson la fel de decolorat. Un craniu alb şi două oase 
încrucişate, pe un fond negru, deasupra literelor „M.F.”. Era 
vechea emblemă „Mike Force”. 

Râzând silențios în semn de apreciere, Lee scoase o conservă 
cu salată de fructe din adâncurile rucsacului şi o deschise cu un 
cuţitaş prins cu bandă pe marginea cutiei. Cei doi bărbaţi 
mâncară în grabă micul dejun, după care îşi îngropară pe rând 
conservele şi hârtiile, în timp ce celălalt stătea de pază. După 
câteva gâturi adânci dintr-unul din bidonaşe, pe care-l trecură de 
la unul la celălalt, erau gata de plecare. 

O oră mai târziu, îşi atinseră obiectivul. Conform hărţii, culmea 
pe care se aflau acum le permitea să observe toate cele trei 
cărări, într-un punct sau altul. Drumul principal care servea ca 
axă pentru cărările ce se intersectau, era vizibil cu binoclul lui 
Thornton pe o distanţă mare. Dacă Angel plănuise să vină pe 
acel drum, cei doi bărbaţi urmau să aibă suficient avans ca să-l 
avertizeze pe Delaware prin reţeaua SatCom şi să înceapă partea 
din operaţiune care le revenea lor. 

Thornton trase de catarame şi simţi cum rucsacul greoi îi 
aluneca din spate, în timp ce el ieşea de sub greutatea lui 
substanţială. Uniforma îi stătea lipită de piele, din cauza 
transpiraţiei. Bo îşi păstră Stoner-ul la îndemână şi îşi şterse 
fruntea. Mâna îi mirosea a vopsea unsuroasă de camuflaj. Ceea 
ce escaladaseră era practic un vârf vulcanic, a cărui culme avea 
un diametru de maxim opt metri. Versanții abrupți erau acoperiţi 
cu turbă groasă şi umedă, pe care creşteau smocuri bogate de 


97 


iarbă înaltă. Singura umbră care li se oferea venea de la un 
copac cu boltă joasă, care semăna în mod izbitor cu un chiparos 
californian. In acel loc îşi plasă Lee echipamentul SatCom şi se 
pregăti să stabilească contactul cu Delaware. 

— Crezi că vor putea să ne repereze prin radio? întrebă 
sergentul de comunicaţii. 

Thornton se rostogoli pe burtă şi îşi ridică binoclul la ochi, ca 
să poată cerceta valea adâncă de sub ei, după care răspunse: 

— Mă îndoiesc. Cele mai bune echipamente ale lui Ortega sunt 
în jurul capitalei, deşi Corinto are o instalaţie cubaneză care ne- 
ar putea repera. Totuşi, nu ar trebui să conteze. Cu toate 
prostiile de pe cer, semnalul nostru va fi reflectat înainte ca 
băieţii lui Delaware să-l recepţioneze. Ei au o şansă mai bună ca 
noi să ajungă la „Roata norocului”. 

După ce calculă câteva minute, Lee tăie câteva sârme de 
lungimi diferite ca să formeze o antenă mică de junglă, pe care o 
suspendă de ramurile de sus ale copacului, cu ajutorul unui 
sistem de pârghii improvizat. 

— Sunt gata să transmit semnalul. Cum stăm cu timpul? îl 
întrebă el pe Thornton, care era ocupat acum cu schimbarea 
bateriilor pentru laserul Stoner-ului. 

— Senor Rolex spune că este şapte şi treizeci de minute. Eşti 
în cadrul „ferestrei”, dacă transmiţi acum. 

Lee aprobă din cap, după care apăsă mai multe butoane. 

— E pe drum, zise el. Putem încerca o verificare în două, trei 
minute. 

Lee căută prin rucsacul deschis şi scoase un tricou uscat, îşi 
scoase cămaşa de camuflaj udă şi se schimbă rapid cu tricoul 
verde. 

— Cum te simţi? întrebă Bo, cu Stoner-ul din nou gata de 
acţiune. 

— Ca şi cum am urcat pe un deal jumătate din noapte, râse 
Lee. La naiba, n-aş vrea să vânez sandinişti prin munţii aceştia. E 
o ţară al naibii de dură. 

Brusc, lumina de culoarea chihlimbarului a staţiei începu să 
clipească, comunicându-le celor doi bărbaţi că erau apelaţi de 
cineva. 

— Trebuie să fie Insula Tigrului. Se pare că vor să vorbească 
cu noi. 

— Nu trebuie să ne facem griji că am putea fi auziţi, replică 
Bo. Ei bine, să nu-l facem pe bunul căpitan să aştepte. 

Luă casca miniaturală din mâna întinsă a lui Lee şi-o puse pe 


98 


cap şi conectă microfonul la fel de mic. 

— Double-Nickel, aici e Blackbeard. Trimiteţi mesajul. 
Terminat. 

Vocea rezonantă a lui Delaware răspunse imediat. 

— Blackbeard, vă auzim perfect, voi? Terminat. 

— La fel. Ce aveţi? Terminat. 

Următoarele trei minute, Thornton ascultă cu atenţie mesajul 
lui Delaware, notând fragmente din el pe un carneţel. În acest 
timp, Lee începu să-şi descarce minele antipersonal. Fiecare 
dintre ele fusese pregătită pe insulă, aşa că nu mai trebuia decât 
să înfigă picioruşele pliate în pământ, să ia pachetul de transport 
şi să desfăşoare sârma detonatoare de pe bobinele ei prinse cu 
cauciuc de corpul din plastic tare al minei. Era un truc vechi al 
cercetaşilor, care permitea amplasarea unei mine antipersonal 
din fugă. 

— Inţeles, Double-Nickel. Blackbeard terminat. 

Thornton îşi scoase căştile de la urechi şi le atârnă peste staţia 
radio, recitindu-şi notițele scrise în grabă. 

— Se pare că vom stabili contactul, spuse Lee. Legăturile lui 
Gaston din Agenţie confirmă că Barahone a fost văzut la 
Chiuandega, un sat aflat mai jos de Corinto. Se mai confirmă şi o 
cantitate neobişnuită de trafic de personal în jurul garnizoanei de 
acolo, inclusiv transporturi cu elicopterul. Probabil că pregătesc 
zona pentru o lansare către Choluteca. 

— Altceva? 

— Angel îşi va masca apropierea sub forma unei operaţiuni 
majore pe care nicaraguanii o organizează împotriva trupelor 
Contras. Elicopterele lui se vor desprinde de corpul principal, 
aducându-l la sol de această parte a lui Negro. De acolo, se pare 
că au de gând să sară în drumul nostru, traversând graniţa în 
patruzeci şi opt de ore... 

— Ca să-i lovească pe băieţii noştri din Choluteca, încheie Lee. 

— Exact, sergent. Delaware spune că informaţia este extrem 
de sigură, ceea ce înseamnă că avem pe cineva înfipt destul de 
adânc în serviciul de informaţii al lui Danny-boy. 

Lee aprobă din cap. Ştia că existau mulţi patrioţi nicaraguani 
care lucrau sub acoperire, asumându-şi zilnic riscuri ce-i puteau 
duce la tortură, închisoare şi moarte. 

— Delaware ne-a dat vreun ETA al păsărilor? 

— Ora cea mai probabilă este 14:00... azi. Dată fiind misiunea, 
pariez că vor veni la timp. 

— Măcar o dată! exclamă Lee. 


99 


Cei doi bărbaţi râseră încet. 

— Altceva, şefu'? întrebă Lee, coborând antena triunghiulară a 
staţiei radio pe pământ, între ei. 

— Avem cam şase ore înainte să se întâmple ceva. Ţinând 
cont de poziţia noastră din acest moment, aş zice să plasăm 
câteva mine antipersonal în perimetru, să ne facem inventarul 
echipamentului şi să stăm ascunşi până când decide Angel că e 
timpul să viziteze Honduras-ul. 

Mârâind, Lee aruncă cele două pachete rectangulare de pânză 
pe umăr şi se târî spre luminiş. Apoi, într-o succesiune rapidă, 
începu să aranjeze un inel din oţel în jurul oazei lor micuţe, 
folosind direcţiile cardinale ca referinţă, pentru fiecare mină. In 
timp ce Lee trăgea cabluri detonante la baza unde îşi lăsase 
rucsacul, Thornton reîncepu să supravegheze zona. „Işi aleseseră 
bine poziţia”, se gândi el, în timp ce examina pereţii opuşi ai 
defileului celui mai apropiat. Faptul că se aflau în partea cea mai 
înaltă din zona operaţiunii le oferea o panoramă spectaculoasă a 
teritoriului cel mai accidentat din Nicaragua. Aerul era limpede 
ca cristalul, permițându-i lui Bo să vadă la o distanţă de kilometri 
întregi, în orice direcţie. Turnurile vulcanice ca cel pe care-l 
ocupaseră el şi Lee, erau din abundență, vulcanii, verii lor mai 
mari, domnind ca nişte regi adormiţi asupra terenului plat 
împădurit. 

Sub poziţia lor, Bo auzea cum jungla se trezea la viaţă. Era 
dificil să descrie miile de sunete diferite ale pădurii, toate 
combinându-se ca să creeze o melodie diferită de oricare alta din 
lume. Folosind binoclul, reperă un copac uriaş de la marginea 
junglei, ale cărui crengi groase erau încărcate cu sute de tucani 
cu ciocul lung şi culori strălucitoare. Dincolo de hărmălaia lor, Bo 
auzea bâzâitul constant al insectelor, în timp ce milioane de aripi 
şi picioruşe acoperite cu păr contribuiau la simfonia junglei. 

Bun venit în junglă, îşi aminti Thornton. Bun venit acasă. 

Vocea răguşită a lui Lee îl readuse la realitate. 

— In regulă, avem amplasate şase mine antipersonal, fiecare 
dintre ele prinsă la un singur inel principal. Declanşatorul e fixat 
la baza copacului, cu pârghia de siguranţă pe poziţia „pornit”. 
Oricine năvăleşte peste noi va fi mâncat de viu. 

Cercetând perimetrul, Bo reperă numai una dintre mine. 
Restul erau frumos camuflate în mijlocul stâncilor ascuţite de 
lavă şi a ierbii care acoperea poziţia lor de pe înălţimi. 

— Bună treabă, îi spuse lui Lee. In momentul acesta, dacă 
suntem descoperiţi, echipa lui Delaware ne poate scoate de aici. 


100 


Nicaraguanii pot doar să ne atace cu lansatoarele de grenade. 
Un atac de infanterie ar fi o sinucidere. 

Lee începu să şteargă acumulările de pietriş şi umezeală ale 
nopţii de pe carabina M-16. Desfăcu vizorul Steiner-ului de pe 
montura Swan, îl şterse cu grijă, curăţând ocularul sensibil cu o 
pânză pentru lentile şi periuţe cu păr de cămilă, scoase dintr-un 
săculeţ din piele etanş din rucsac. O dată ce puşca şi vizorul se 
conformară pretențiilor lui, mercenarul Springblade îşi întoarse 
atenţia către fiecare din cele şaisprezece încărcătoare pe care le 
avea. Le scoase unul câte unul, ştergând fiecare parte pătată, 
după care le prinse din nou la un loc. Când le termină, Lee 
începu să le reîncarce, punând câte douăzeci de cartuşe în 
fiecare cutiuţă de oţel. 

Thornton îl urmărea cu atenţie pe prietenul lui. Se minuna de 
precizia degetelor lui Dave, care desfăcu cu îndemânare de 
expert sistemul de ochire, în componentele de bază. Nu exista 
nici un efort irosit, nici un moment prost folosit. Bo ştia că era în 
prezenţa unui profesionist, un om a cărui atitudine, pregătire şi 
experienţă îl făceau unul dintre cei mai buni din meseria lui. Bo 
nu se putu abţine să nu-l compare pe Lee cu unii dintre pseudo- 
profesioniştii pe care-i cunoscuse în lumea civilă. Nici unul dintre 
ei nu ar fi rezistat nici cinci minute în mediul acela. Dar, de altfel, 
cât ar fi rezistat Dave în mediul lor? Se pare că secretul era să iei 
ce era mai bun din ceea ce picurau Forţele în tine şi să adaptezi 
acele trăsături la modul de a gândi al civililor. Exact cum Lee nu 
ar fi dat un ban pe un afacerist parvenit supraponderal şi cu 
membre diforme, la fel acel individ demn de milă nu ar fi fost 
interesat de câţi kilometri putea alerga Lee, sau de numărul de 
medalii pe care le avea acesta pe uniformă. 

Concluzia era că trebuia să înveţi regulile jocului şi să înveţi să 
trăieşti după ele, dacă voiai să supravieţuieşti în junglă. Sau, ca 
Thornton, să-ţi faci propriile reguli şi să treci prin junglă ca un 
animal de pradă. 

La naiba, se minună el, parcă aş fi unul dintre tâmpiţii aceia de 
profesori de colegiu ai Lindei! Tresărind, mercenarul realiză cât 
de dor îi era de fată şi de casa lui. Thornton nu se mai gândise la 
nici un loc ca la un „acasă”, de când intrase în armată. „Ei bine, 
se pare că trec prin nişte schimbări. Trebuie să-mi amintesc să 
repet tot raţionamentul acesta deosebit Lindei, la întoarcere”, se 
gândi el. 

Petrecură restul dimineţii uscându-şi uniformele în arşiţa 
uscată a soarelui şi pregătindu-şi echipamentul pentru lupta care 


101 


ştiau că urma. Fiecare făcea de gardă în timp ce celălalt lucra, 
rotindu-se la o oră. Staţio radio rămăsese tăcută, tăcerea ei 
spunându-le că nu se schimbase nimic de la transmisia de 
dimineaţă. 

Prânzul veni şi trecu. Bo insistă să doarmă fiecare câte 
jumătate de oră. O dată ce începea balamucul, nu aveau să mai 
aibă timp nici să respire, aşa încât prinderea unei perioade de 
odihnă putea fi la fel de importantă ca o armă curată sau o staţie 
radio reglată corect. Incepu un vânticel uşor, care trecu peste 
poziţia lor, în timp ce soarele transforma micuța tabără într-o 
saună naturală. Mâncară ceva uşor, îşi clătiră gurile cu apă şi 
apoi o înghiţiră, păstrând tot ce mai aveau pentru ceea ce urma. 

Thornton aruncă o privire la ceas şi observă că era aproape 
13:00, timpul să trimită un raport al situaţiei lui Delaware. Bo 
aruncă o bucăţică de lavă spre locul în care dormea Lee, iar 
precizia îi fu răsplătită cu un mârâit, când sergentul de 
Operaţiuni Speciale se trezi. 

— Imi pare rău că-ţi deranjez somnul minunat, Dave, dar e ora 
treisprezece şi ar trebui să luăm legătura cu omul nostru de la 
baza din Insula Tiger. 

Lee se rostogoli spre radio, luă instrumentul cu o mână şi îl 
răsturnă, ca să verifice nivelul puterii bateriilor. 

— Trebuie să le schimb pe micuţe după emisia asta, îi spuse 
lui Bo. E vremea ca blestemata de armată să construiască ceva 
la care să putem folosi AA duble, în locul a tot felul de prostii 
diferite. 

Lee ridică antena în poziţie verticală, asigură linia de 
transmisie şi codă un mesaj simplu pentru RTO-ul lui Delaware. 
Confirmând că erau în fereastra de transmisie stabilită anterior, 
încărcă raportul în memoria computerizată a staţiei şi apoi apăsă 
butonul „emite”. Verificând fereastra mică pe faţa staţiei, Lee fu 
răsplătit pentru eforturile sale cu mesajul „mesaj emis”. Câteva 
clipe mai târziu, primiră o emisie a echipei de la bază. 

— Nimic nou, citi Lee. Vrei să încep să desfac chestia asta, 
pentru eventualitatea în care va trebui să ne mutăm? 

Thornton mai parcurse o dată peisajul, înainte să răspundă. 

— Mda, s-ar putea să ajungă în orice clipă aici, dacă informaţia 
noastră e corectă. Ar fi mai bine şi dacă am steriliza locul ăsta. Ar 
fi o adevărată belea dacă Angel ar hotărî să folosească căsuţa 
noastră ca punct de observare, cât timp este debarcată forţa lui 
principală. 

— Chiar aşa, zise Lee, începând să înfăşoare antena de junglă 


102 


într-o rolă. Ai observat că nu am reperat nici o mişcare de când 
am ajuns aici? E cam ciudat. 

Thornton aprobă din cap, ridicând privirea de pe hartă. 

— Asta din cauză că ne aflăm în versiunea sandinistă a unei 
zone de foc deschis. Ortega a ordonat tuturor celor care locuiau 
pe o rază de treizeci de kilometri de graniţa honduraniană. Să se 
mute, aşa încât Contras să nu aibă o bază civilă pentru 
operaţiunile lor. În cea mai mare parte, singurii tâmpiţi din zona 
asta sunt FDN-ul, FSLN-ul şi noi. Toţi ceilalţi stau ascunşi sau 
altfel sunt lichidaţi. 

— Crezi că vom da de vreo patrulă Contra? 

— Sincer să fiu, sunt mai îngrijorat de asta decât de 
posibilitatea de a ne izbi cap în cap cu Angel. Să sperăm doar că 
influenţa lui Gaston în cadrul Companiei a fost suficient de mare 
ca să ducă la anularea oricărei operaţiuni a acestora în zona 
asta. Asta nu e nici o garanţie că nu există ceva blestemaţi 
renegaţi care-şi duc propriul lor război, caz în care va trebui să 
ne descurcăm cu ei, dacă vor apărea. 

Lee strânse staţia radio şi începu să lustruiască cercul mortal 
de mine antipersonal pe care le întinsese mai devreme. Continuă 
să vorbească, lucrând rapid. 

— Sper că eşti plătit pentru asta, Bo. Nu trebuie să-ţi spun eu 
că şansele noastre, o dată ce stabilim contactul, sunt de ordinul 
numerelor cu o singură cifră. 

Inainte să răspundă, Thornton îşi ridică brusc capul. Pentru o 
clipă avusese impresia că auzise ceva în depărtare, ceva 
deosebit, ceva produs de om. Orice ar fi fost, acum dispăruse. 

— DEA a insistat să plătească contractul, indiferent pentru 
cine lucrez, aşa încât voi primi onorariul meu obişnuit. Dată fiind 
situaţia, totuşi, l-am trecut în contul Lindei. 

Lee ridică privirea spre bărbatul solid care era cel mai apropiat 
prieten al lui. Deşi uscată, uniforma lui Thornton şi cizmele de 
junglă erau acoperite cu împroşcături maronii de noroi uscat. 
Boneta lui cu dungi de tigru era împinsă pe spate, revelând 
dungile adânci, create de timp şi griji pe fruntea lui. Mare parte 
din vopseaua lui de camuflaj se ştersese, văduvind faţa lui de 
aspectul înfiorător de mai devreme. Lee se întrebă dacă şi el 
arăta la fel de în largul lui ca Bo, care, dacă te luai după câtă 
îngrijorare afişa, ai fi crezut că stătea întins la plajă, în Hawaii. 

— Se pare că eşti îndrăgostit de fata asta. 

Surprins de adevărul afirmației, Bo era gata să răspundă, când 
valea de sub ei fu umplută de un zgomot care-i făcu pe amândoi 


103 


bărbaţii să se trântească pe burtă. Privind peste marginea 
observatorului lor vulcanic, Lee şi Thornton fură reduşi la tăcere, 
când trei elicoptere de atac sovietice MI-24 Hind pătrunseră în 
defileu. Piloții lor zburau aproape de sol, la doar câteva zeci de 
metri de stânci şi de vârfurile copacilor din canionul îngust. „Nu 
era de mirare că nu le puteam auzi!” înjură Thornton în gând. 
Blestemaţii au zburat la înălţime, apoi s-au desprins din formaţie 
şi au început să „îmbrăţişeze” pământul, în timp ce restul 
escadrilei continua să zboare în cadrul diversiunii. Blestematul 
de Angel! Uit tot timpul că el cunoaşte toate trucurile. 

Sub ei, elicopterele începură să aterizeze pe rând. Cei doi 
bărbaţi priviră cum din fiecare aparat de zbor se revărsa un grup 
de soldaţi în tufişurile înconjurătoare. Intreaga inserţie de trupe 
dură mai puţin de un minut şi jumătate, înainte ca elicopterul 
conducător să se ridice de la sol, rotirea elicei lui imense ridicând 
în aer nori masivi de pământ şi frunziş. 

In timp ce elicopterele dispăreau ca să se alăture escadrilei, 
Lee îl privi pe Thornton cu nişte ochi mari. 

— Jur pe Dumnezeu că trăgătorul din faţă al celui de-al doilea 
elicopter m-a privit direct în ochi! Blestematele de Hind puteau 
trece chiar pe deasupra vârfului turnului nostru. Cum naiba ne- 
au ratat? 

Thornton era atât de încordat, încât se îndoia că până şi U. S. 
West ar fi putut strecura una din faimoasele lor fibre de sticlă în 
anusul lui strâns. Tocmai voia să menţioneze că mâinile lui Lee 
tremurau, când observă că şi ale lui făceau la fel. Valul de 
adrenalină care îi străbătea le putea afecta judecata, dacă nu îl 
îndreptau spre o acţiune pozitivă. Rotind brusc rucsacul lipsit de 
greutate pe umăr, Thornton îi făcu semn lui Lee să procedeze la 
fel. 

— Cine spune că nu a făcut-o? 

Bo înjură, în timp ce treceau pe versantul opus şi începură să 
coboare panta abrupt spre adăpostul junglei. 

— Hai să plecăm naibii de aici, în cazul în care se întorc să mai 
arunce o privire! Sunt foarte sigur că ar fi sfârşitul misiunii, dacă 
ne-ar prinde în spaţiu deschis! 

Auzind cuvintele lui Bo, sergentul major David Lee începu să 
stabilească un record mondial la alergarea pe o sută de metri în 
luptă, cu Thornton ca secondant respectabil, în timp ce alergau 
ca să-şi salveze viaţa. 


104 


14 


Lee zări o spărtură în peretele junglei şi alergă spre ea, urmat 
îndeaproape de Thornton. Incetinind cât să îndepărteze cu mâna 
pânza unui păianjen trezit de dimineaţă, Lee se uită prin 
deschizătura îngustă, cu ţeava carabinei M-16 îndreptată deja 
spre pragul înfrunzit. Respirând greu, se întoarse spre Bo, care le 
acoperea retragerea cu Stoner-ul la şold. 

— Este urma unui animal. Amprente de labe, poate de 
noaptea trecută sau de azi-dimineaţă, devreme. Mergem pe ea? 

Bo simţi furnicături pe spate, auzind zgomotul inconfundabil 
produs de elicopterul care se îndrepta spre ultima lor poziţie. 

— Nu avem de ales, zise el tăios. Avem nevoie de o sută de 
metri, dacă ne reperează şi trag o rafală în liziera de copaci. Dă-i 
drumul! 

Lee porni fără ezitare pe cărarea îngustă, zdrobind sub 
picioare arhitectura elaborată a păianjenului. Zgomotul produs 
de Hind deveni un muget asurzitor, când aparatul de zbor bine 
înarmat trecu peste vârful minaretului gol acum, feţele acoperite 
cu căşti cercetând cu atenţie pământul de sub elicopter. 

— La naiba! La naiba! La naiba! gâfâi Thornton, în timp ce îl 
urmărea pe Lee, care înainta rapid. 

Mai sperau doar că trăgătorul avea să se autoconvingă că se 
înşelase, atunci când crezuse că văzuse ceva, la prima trecere. El 
şi David erau încă prea aproape de lizieră ca să stea liniştiţi, 
dacă crucişătorul de luptă aerian hotăra să perie zona cu forţa lui 
de foc diabolică. Thornton îşi amintea prea bine de ce era capabil 
un Hind, după ce le văzuse la lucru în Afghanistan, cu câţiva ani 
în urmă. 

Dintr-o dată, Lee dispăru. Poticnindu-se, Thornton se opri chiar 
la marginea gropii în care căzuse sergentul din Forţele Speciale. 

— Ai păţit ceva? strigă el spre silueta ghemuită care înjura sub 
el. 

— Da, la naiba! Coboară aici, e albia unui pârâu. Ar trebui să 
găsim o ieşire, prin apropiere. 

Thornton îşi trecu picioarele peste marginea sfărâmicioasă a 
pantei şi se lăsă să alunece ca un copil pe un tobogan, pe 
peretele de pământ umed. Lee se ridicase deja în picioare şi 
înainta în lungul pârâului, cu arma pregătită, gata să spulbere 


105 


orice obstacol le apărea în cale. Amândoi gâfâiau puternic acum, 
efortul fugii lor sfâşiindu-le plămânii ca o panteră în salt. 

In spate, pe deal, se auzea un alt elicopter Hind care bâzâia 
deasupra punctului lor de observare. A treia platformă 
zburătoare se apropia mai încet decât primele două, apoi păru să 
se oprească deasupra unui punct, câteva momente. Cotind pe 
albia presărată cu pietre, Lee zări un amestec de bolovani 
acoperiţi de muşchi. Se îndreptă cu prudenţă spre ei, făcându-i 
semn lui Thornton că ar fi trebuit să se ascundă sub stâncile 
bătrâne, până când trecea pericolul de a fi seceraţi de focul de 
artilerie. Bo aprobă, înclinând din cap. Auzeau încă ultimul Hind 
care se învârtea înainte şi înapoi în jurul turnului de lavă pe care 
fuseseră forţaţi să-l abandoneze. 

— Şi acum? icni Lee. 

Thornton nu reuşi decât să clatine din cap, înghițind cantităţi 
imense de oxigen. După câteva momente, reuşi să se relaxeze 
suficient ca să scoată o hartă din buzunarul pentru încărcătură şi 
să o despăturească pe stânca dintre ei. 

— Urăsc... alergatul... Niciodată nu mi-a plăcut, zise el, 
gâfâind. 

— Ei, oricum, arăţi destul de bine pentru un ticălos bătrân, 
chicoti Lee. 

Thornton reuşi să zâmbească, ştiind că Lee nu era cu mult mai 
tânăr. 

— Mulţumesc... cred. Se pare că elicopterele se retrag. Poate 
că o să reuşim să scăpăm, până la urmă. 

Lee se târî câţiva paşi în faţă, ascultând cum „tocătoarele de 
carne” sovietice dispăreau în depărtare. Aruncă o privire în 
lungul albiei, căutând eventualii urmăritori. Nesimţind nimic, 
războinicul din junglă se întoarse la punctul de comandă stâncos, 
unde Thornton era ocupat cu studierea hărţii. 

Bo ridică privirea o clipă şi recepţionă semnul de „liber” al lui 
Lee, după care îndreptă vârful raportorului spre un punct de pe 
linia colorată în albastru. 

— Cred că aici suntem noi acum, zise el, cu vocea din nou 
normală. Dacă aceia sunt oamenii lui Angel, atunci trebuie fie să 
escaladeze cu frânghii şi să se caţere afară din canion, fie să o ia 
pe cărarea aceasta, peste culme. Ţinând cont de timpul şi 
distanţa pe care trebuie să o parcurgă înainte să ajungă la o 
distanţă de la care să poată trage cu aruncătoarele asupra bazei 
Choluteca, aş paria câştigul meu pe o lună că va opta pentru 
cărare. 


106 


Lee îşi îngustă ochii şi îşi plimbă privirea deasupra hărţii, 
ajungând la aceeaşi concluzie. Arătă o linie albastră lată, care 
reprezenta Rio Negro, aflat acum la mică distanţă de ei şi puse o 
întrebare. 

— Angel ştie că are de traversat două zone periculoase: Negro 
şi Coco. Când îl lovim prima dată? 

Bo se sprijini de rucsacul din spate şi îşi întinse picioarele, care 
începuseră să-i amorţească, în ascunzişul lor mic stâncos. 

— La asta mă gândeam şi eu, răspunse el. Tu ce zici? 

Fiind într-o poziţie sigură pentru moment, Lee medită asupra 
subiectului şi se uită de aproape la hartă, comparând posibile 
acţiuni ofensive cu cele permise de teren. Când vorbi, Thornton 
ştiu că Lee avea un plan. 

— In regulă. Indiferent ce au văzut sau nu elicopterele, putem 
să presupunem că îşi vor transmite bănuielile lui Barahone. Ei 
ştiu că în zonă a existat recent activitate Contra, iar Angel ştie că 
şi noi ne mai băgăm din când în când nasul pe aici. Aşa că 
trebuie să fim prudenţi, mai ales dacă ţinem cont de ce are de 
făcut în două zile. Il lăsăm să ajungă la Negro fără probleme. 
Oricum, va înainta cu grijă, căci e o zonă perfectă pentru o 
ambuscadă, iar el ştie asta. Trei „păsări” pline cu încărcătură, 
înseamnă că are cel puţin douăzeci, poate chiar douăzeci şi cinci 
de oameni disponibili. Nu e un raport prea bun, chiar dacă îi luăm 
prin surprindere. 

Thornton îşi ridică Stoner-ul şi aprobă din cap, în timp ce Lee 
continua: 

— După ce vor trece de primul râu, numerele încep să lucreze 
împotriva noastră. E un teren nenorocit între cele două râuri şi, o 
dată ce trece frontiera, între el şi bază mai există o singură 
culme. Dacă ajunge pe terenul înalt, nu prea mai avem ce face. 
După cum e amplasată baza, nu ştim dacă va folosi aruncătoare 
de grenade sau dacă va ataca. 

— Până acum sunt de acord cu tine, amice, îl încurajă 
Thornton. Deci, care e soluţia noastră cea mai bună? 

Lee zâmbi. 

— li lăsăm să se liniştească în urma alarmei date de 
elicoptere, în timp ce ies din canion. Probabil că vor fi slăbiţi 
când vor ajunge pe creastă, gândindu-se că ar fi un loc la fel de 
bun ca oricare altul ca să fie nimiciţi, dacă-i aşteaptă cineva. 
Când vor trece de culme, următoarea lor grijă va fi râul. 
Presupun că vor fi mai neglijenţi la coborârea de pe munte. Le 
trebuie cel puţin trei ore ca să ajungă la râu înainte de căderea 


107 


nopţii şi presupun că Angel îi va împinge înainte, indiferent de ce 
oră va fi atunci. Probabil că are nişte hombres duri cu el, iar 
acestora nu le va fi teamă de omul negru. Deci, vom amplasa o 
capcană mecanică exact aici, unde terenul devine plat, la baza 
dealului. Grenade în acel punct, patru mine antipersonal, 
cincizeci de metri mai în spate. Asta ar trebui să le strice destul 
de serios ziua, sergent! 

Thornton studie harta, evaluând mental planul lui Lee. Erau 
protejaţi total de arşiţa zilei, fiind îngropaţi în umbra răcoroasă a 
stâncilor de deasupra lor. Bo strivi cu prudenţă un ţânţar umflat 
care îşi înfipsese nasul în antebraţul lui expus şi mârâi aprobator 
când corpul micuţ plesni cu un pocnet între degetele lui. 

— E bine, îi spuse lui Lee. Vor fi epuizați până la căderea nopţii 
şi nu vor putea să plece cu elicopterele, cel puţin până 
dimineaţă. Cred că Angel trebuie să obţină nişte rezultate pentru 
şefii lui. Nu va dori să anuleze operaţiunea, ştiind că e posibil ca 
sandiniştii să-l anuleze pe el. Băiatul nostru ştie că Contras 
folosesc tot timpul capcane mecanice şi va crede că băieţii lui au 
fost neatenţi şi au călcat în ceva rămas de la evenimentele 
recente. Până când îşi vor reveni, noi putem traversa râul şi să 
pornim în viteză spre Coco. 

— S-ar putea să avem noroc şi să-l lichidăm pe ticălos din 
prima rundă, zise Lee. 

— Nu te baza pe asta. Barahone e ca o pisică, are nouă vieţi. 

Bo împături din nou harta, după ce citi direcţia spre Negro, în 
timp ce Lee îşi reverifica echipamentul. Luară amândoi câteva 
înghiţituri adânci de apă din bidonaşe, apoi îşi frecară pielea cu o 
soluţie dezgustătoare. leşind din ascunzătoare, cei doi se opriră o 
clipă ca să asculte zgomotele junglei din jurul lor. In afară de 
sunetele normale ale vieţii cotidiene, pădurea părea aproape 
liniştită. Işi luară rucsacele în spate, peste cămăşile îmbibate de 
sudoare şi se pregătiră de plecare. 

Trecând pe lângă Lee, Thornton îi făcu semn că ia el 
conducerea. Inaintaseră doar câţiva metri, când vocea lui David 
îl făcu pe Bo să se oprească brusc. Thornton se întoarse încet şi 
observă mâna întinsă a lui Lee, cu degetul arătător îndreptat 
spre coapsa stângă a lui Bo. Acesta privi în jos şi văzu teaca 
goală a cuţitului său Randall. 

— La naiba! Cred că a căzut din teacă, când eram între stânci, 
explică Thornton. 

Se întoarse repede pe acelaşi drum şi se ghemui în caverna 
micuță, dar reapăru câteva clipe mai târziu, cu mâinile goale. 


108 


— Poate în albie? zise Lee, începând să înţeleagă situaţia, în 
timp ce Bo dispărea după colţ, în albia prin care veniseră mai 
înainte. 

Se întoarse după câteva minute, tot fără cuțitul său favorit. 

— L-am pierdut, blestematul, spuse Thornton. Probabil că 
undeva între luminiş şi locul în care ne-am reunit, în albia 
pârâului. Speram că a alunecat când am coborât la vale, după 
tine. Nici o urmă. 

Bo văzu îngrijorarea din ochii lui Lee, când acesta spuse: 

— Nu l-ai lăsat în elicopter, nu? 

— Nu. Sunt sigur că îl aveam când au apărut blestematele 
acelea de elicoptere Hind. Poate că a sărit când am coborât 
panta în fugă. Nu aveam cum să-l simt, cu toată agitația din jurul 
nostru. 

Lee se ghemui, aproape de pământ. După câteva secunde, Bo 
i se alătură, feţele lor rămânând la câţiva centimetri distanţă, în 
timp ce se priveau în ochi. 

— Ultimul elicopter a rămas puţin pe loc, după care s-a rotit 
deasupra punctului de observare. Dacă ţi-au găsit cuțitul... 

— Dacă l-au găsit, atunci vor şti doar că cineva a fost acolo, de 
curând. Cuţitul e destul de vechi. La naiba, abia dacă se mai 
poate citi inscripţia Randall. Nu l-am inscripţionat niciodată, aşa 
că nu au nici un motiv să creadă că e cuțitul unui gringo. 

— Dar Angel ştie că ai un Randall, nu? 

Lui Thornton îi căzu capul în piept. Era al naibii de sigur că 
nicaraguanul avea să recunoască cuțitul, căci îl văzuse de sute 
de ori, când Bo conducea echipa. Dacă piloţii elicopterului 
recuperaseră cuțitul Randall şi i-l dăduseră lui Barahone, sau 
chiar dacă i-l descriseseră doar prin staţia radio, putea fi suficient 
ca ticălosul să pună lucrurile cap la cap. 

— Poate că nu l-au găsit, optă Lee. Chiar dacă au făcut-o, s-ar 
putea ca respectivul să nu-l menţioneze. E un cuţit al naibii de 
frumos, iar un soldat sandinist nu are de unde să facă rost de aşa 
ceva. Şi e al naibii de sigur că el ştie că ofiţerii i l-ar lua, dacă ar 
şti de el. 

Bo aprobă din cap. 

— Trebuie să ne aşteptăm la ce e mai rău, ştii asta la fel de 
bine ca şi mine. Dacă Angel află de cuţit, are două opţiuni. Prima 
este să cheme elicopterele şi să se infiltreze în teritoriu în altă 
parte, pentru eventualitatea în care prin apropiere îl aşteaptă 
vreo petrecere de bun-venit. Al doilea lucru pe care-l poate face 
este să mărească viteza şi să meargă înainte. Nu mai ştie nimic 


109 


despre mine, de când am plecat din Panama. Poate că i-am dat 
cuțitul unui amic Contra. Poate că a fost furat, înainte să 
părăsesc ţara. Există o mulţime de scenarii posibile, care i-ar 
putea explica prezenţa aici, dacă stai să te gândeşti. 

Lee îl privi cu scepticism. 

— Oricum, nu am auzit elicopterele întorcându-se şi nu ne 
urmăreşte nimeni prin tufişuri. Presupun că a căzut pe cărare, în 
vreun loc în care soarele nu străluceşte şi gata. 

— Sper să ai dreptate, mormăi Thornton, ridicându-se din nou 
în picioare. La naiba, nu-mi place deloc că l-am pierdut pe 
ticălos! Bătrânul e cu mine de ani de zile. Dar aş prefera să fie 
pierdut, decât să se găsească în clipa asta în vreo mână 
nicaraguană transpirată. Dacă se întâmplă asta, s-ar putea ca 
ziua care ne aşteaptă să fie mult mai grea decât prevăzusem. 

Bo păşi din nou în albie şi o luă înainte, în timp ce Lee îl urma, 
la câţiva metri în spate. 

Deasupra celor doi luptători, un tucan monstruos sări de pe o 
cracă pe alta, înclinându-şi parcă ciocul în formă de banană, în 
semn de încuviinţare. 


110 


15 


Angel, cu mâna ridicată ca să blocheze razele orbitoare ale 
soarelui, privea elicopterul care zbura deasupra turnului, mult 
mai sus de baza canionului. Undeva, în spatele lui, auzea vocea 
lui Sergento Maestre” Raza, care se asigura că perimetrul era 
acoperit corespunzător. Barahone nu era îngrijorat din cauza 
raportului pilotului, care spunea că reperase ceva pe dealurile de 
dincolo de LZ. Indiferent dacă era zonă de luptă sau nu, oamenii 
trăiau unde puteau şi se deplasau unde voiau, indiferenți la 
riscurile sau pedepsele implicate. Ceea ce-l îngrijora era /ocu/ în 
care fusese zărită acea persoană. Turnul era un punct de 
observare perfect şi, dată fiind recenta activitate Somocistă din 
zonă, era posibil ca o patrulă Contra să opereze în apropierea lor. 

Contras era ultimul lucru pe care şi-l dorea Angel în acea 
etapă a jocului. 

— Donde est mi RTO?” 

Angel se răsuci, privind spre capătul îndepărtat al LZ, în 
căutarea operatorului radio care-i fusese desemnat. Soldatul sări 
în picioare auzind vocea căpitanului lui şi traversă rapid luminişul 
nisipos, spre locul în care-l aştepta Barahone. 

Angel luă casca, fără un cuvânt şi stabili legătura cu 
elicopterul, care se retrăgea de deasupra coloanei de lavă, după 
ce recuperase un membru al echipajului care fusese lăsat la sol, 
pentru a recupera ceva ce văzuseră din aer. Angel ascultă cu 
atenţie, în timp ce elicopterul se retrăgea de lângă peretele 
canionului, elicele lui huruind în atmosfera rarefiată în care erau 
obligaţi să opereze. 

— Aspas-Uno, qui tienepara mi? Ce aţi găsit? Cambio”. 

Vocea pilotului se auzi în cască, cuvintele lui fiind aproape 
acoperite de zgomotul elicopterului. 

— Solo una navaja, Capitan.*? 

Un cuţit? De ce naiba fusese lăsat un cuţit într-un loc atât de 
pustiu? Angel îl întrebă pe pilot cum arăta. 

— Nimic special, domnule. Şeful de echipaj spune că e foarte 


29 Sergento Maestre = Sergent major. 
30 Unde este RTO-ul meu? 

31 Cambio = Terminat. 

32 Numai un cuţit, căpitane. 


111 


vechi, foarte uzat. L-a văzut numai pentru că soarele s-a reflectat 
în el atunci când îl căuta pe vizitatorul nostru. Nu e cine ştie ce 
cuţit. 

Barahone nu era convins. 

— Capitan, cuțitul poate fi important pentru misiunea noastră. 
E un cuţit de soldat, sau genul care ar fi folosit de un indian sau 
un fermier? Te poţi întoarce, ca să-l examinez? 

În cască se lăsă tăcerea pentru câteva clipe, înainte ca pilotul 
să răspundă. 

— Mi Capitan, şeful echipajului mi-a arătat cuțitul de care 
sunteţi atât de interesat şi vă asigur că nici un soldat adevărat 
nu l-ar fi purtat cu el. Mai mult, îmi este imposibil să mă întorc la 
pista de aterrizaje”, celelalte elicoptere sunt deja mult în faţa 
mea şi trebuie să ne alipim corpului principal. Cambio. 

Angel clătină dezgustat din cap. Blestemaţii de piloţi! Peste tot 
erau la fel, indiferent ce uniforme purtau! Probabil că tâmpitul 
voia să păstreze cuțitul sau îl ajuta pe nenorocitul de şef de 
echipaj, care voia ceva cu care să se laude prin oraş. Barahone 
ştia că nu putea ordona Hind-ului să se întoarcă. Ceea ce era şi 
mai rău era că îşi dădea seama că şi pilotul ştia asta. 

— La naiba, murmură el către RTO-ul răbdător de lângă el. Va 
trebui să presupunem că acolo a fost cineva şi să reevaluăm 
situaţia. 

Angel conectă din nou staţia, mulţumi pilotului pentru ajutor şi 
îi ură un zbor sigur. In adâncul sufletului, spera că vreun Contra 
cu o rachetă sol-aer Redeye trasă de la umăr avea să-l arunce în 
aer pe acel ticălos îngâmfat, înainte să se întoarcă în Managua. 
Angel întinse casca înapoi radiotelefonistului şi se trezi în faţa 
sergentului major Raza, care îi zâmbea, ca şi cum ar fi ştiut exact 
ce gândea Barahone. 

— Deci, Raza, ce zici de spionul nostru din cer? Un Contra, sau 
doar vreun tăietor de lemne tâmpit, cu mai mult curaj decât 
judecată? 

Sergentul major, incredibil de slab, râse, zgomotul scos fiind 
asemănător cu cel al fluierelor de trestie pe care i le făcea lui 
Barahone tatăl lui, înainte să fie obligaţi să emigreze din 
Nicaragua în Miami, cu atât de mulţi ani în urmă. 

— Vom şti sigur doar dacă va încerca cineva să ne ucidă, 
înainte să ajungem la frontieră, mi Capitan. Cuţitul pe care l-au 
găsit ne-ar fi spus mai multe, dar băieţeii aceia nu pot înţelege 


33 Pista de aterrizaje = pista de aterizare. 
112 


asta. Pe ei îi interesează doar cât combustibil au în rezervoare şi 
ce embleme noi îşi pot coase pe uniformele lor elegante! 

Angel nu se putu abţine şi râse alături de veteranul dur. Raza 
lupta de peste doisprezece ani. Flores în persoană trimisese 
după experimentatul subofițer, spunându-i lui Barahone că nu 
exista un alt cititor de urme şi trăgător cu aruncătorul de 
grenade mai bun, în toată ţara. Era evident că ceilalţi cunoşteau 
reputaţia lui Raza, înainte ca acesta să sosească la Chiuandega. 
Nimeni nu-i pusese la îndoială autoritatea şi toţi păreau dornici 
să-i facă pe plac. 

— Sunt de acord, sergent major. Oamenii sunt gata de 
plecare? 

Raza făcu semn că da, cu o înclinare scurtă din cap. 

— Bine. Plecăm în cinci minute, dar mai întâi vreau să schimb 
ordinul de marş. Dacă Contras ne-au văzut sosirea, s-ar putea să 
aibă de gând să ne întindă o ambuscadă, în cazul în care forţa lor 
e destul de mare. Pune-i pe trăgătorii cu lansatoare la coada 
coloanei. Nu ne putem permite să-i pierdem. Vreau cinci dintre 
cei mai buni infanterişti la cel puţin o sută de metri în faţa 
corpului principal, în permanenţă. Ei vor fi ochii şi urechile 
noastre. Du-te unde consideri că poţi fi de mai mult folos. Eu şi 
staţia radio ne poziţionăm în centrul coloanei. 

Raza aprobă din cap şi începu să transmită ordinele lui 
Barahone. În acest timp, Angel verifică încărcătorul puştii sale 
AK-74, un dar de la Flores. Mulţumit că arma era pregătită de 
luptă, făcu semn RTO-ului să i se alăture, în timp ce coloana 
începea să se formeze. Având un element de cercetaşi atât de 
mult în faţa lor, erau puţine şanse să fie surprinşi de un atac 
Contra. Chiar în acel caz, era mai bine să piardă cinci oameni, 
decât întregul batalion. Lansatoarele de grenade erau cheia. Prin 
plasarea lor la coadă, îi putea păstra în viaţă, cu excepţia 
circumstanțelor celor mai proaste. Era imposibil să atace 
Choluteca de aproape, dar de la opt sute de metri, mica lui forţă 
putea realiza imposibilul, dacă tuburile şi echipele lor puteau fi 
trecute dincolo de frontieră. 

— Somos listos, Capitan. Suntem pregătiţi. 

Angel îi zâmbi lui Raza. Acesta, pe lângă mitralieră, căra două 
pistoale automate Colt, o machetă şi două cuțite lungi, pe care le 
făcuse din nişte baionete. 

— Arăţi ca un bandido, prietene. Unde te vei aşeza în timpul 
marşului? 

Raza arătă spre partea din faţă a şirului lung de oameni. 


113 


— Voi fi vârful acului, Capitan. Cei cinci vor merge la vreo 
douăzeci de metri în spatele meu, în timp ce eu voi cerceta 
terenul. Dacă inamicul ne aşteaptă, eu îl voi găsi primul. 
Misiunea noastră e prea importantă pentru revoluţie ca să ne 
asumăm riscuri pe care le putem evita. 

— Bueno! Fi atent, totuşi. Colonelul Flores mă va jupui de viu 
dacă te pierd. 

Sandinistul călit în lupte râse la cuvintele lui Angel, după care 
se întoarse şi porni înainte, în timp de oamenii începură să 
avanseze spre culmea distantă a muntelui. 

Choluteca îi aştepta. 


114 


16 


Mirosul râului îi amintea lui Lee de excursiile la pescuit din 
copilărie, cu tatăl lui, un om care nu ezita să arunce undiţa ori de 
câte ori i se ofere ocazia. „Fuseseră nişte vremuri minunate,” se 
gândi Lee, începând să aranjeze capcana, vremuri pe care ar fi 
vrut să le retrăiască, dacă bătrânul ar mai fi fost în viaţă. 

David Lee crescuse ca majoritatea copiilor din clasa mijlocie. 
Singur la părinţi, tânărul David nu-şi dorea prea multe, căci ambii 
lui părinţi aveau nişte meserii de succes şi erau atenţi cu 
câştigurile lor. Domnul Lee, un drumeţ avid, se bucura să-şi ia 
fiul în excursii cu cortul, învăţându-l legile pădurii, atunci când 
majoritatea celorlalţi băieţi de vârsta lui învățau încă cum să se 
descurce în cartierele în care trăiau. 

Inainte să înceapă liceul, David Lee era deja la fel de priceput 
la construirea unui cort şi la jupuitul unei căprioare, cât la 
obţinerea unei note maxime, în clasă. Deşi cam singuratic, Lee 
era plăcut de colegii lui şi jucase fotbal în toţi cei patru ani de 
liceu. În timpul primului an se implicase în judo, o disciplină 
marţială care devenise fundaţia interesului lui faţă de militărie. 

După absolvire, nedorind să meargă direct la colegiu, David le 
spusese părinţilor că voia să se înroleze în armată. Ca de obicei, 
ei îi susţinuseră dorinţa, ştiind că nu ar fi avut nici un rost să 
încerce să-l facă să se răzgândească. După o vară plăcută de 
muncă, petreceri la sfârşit de săptămână şi o excursie de două 
săptămâni în Munţii Stâncoşi, David Lee intrase în Armată. 

Asta se întâmplase cu şaptesprezece ani în urmă. 

li plăcuse viaţa militară şi excelase în tot ceea ce se aştepta 
de la el. Atunci când i se oferise ocazia să intre în Forţele 
Speciale, după prima lui detaşare, Lee se aruncase asupra 
oportunității. De atunci purtase bereta, servind în Grupul al 
Cincilea, în Primul şi în al Zecelea, înainte de a fi mutat în al 
Şaptelea, în Panama. Avea de gând să rămână în Forțe treizeci 
de ani întregi, dacă îl lăsau. Armata era viaţa lui. Nu mai exista 
nimic atât de drag sau de important pentru el, în întreaga lume. 

Mama lui murise curând după soţul ei, iar David nu se 
căsătorise niciodată. Avea câteva tovarăşe constante cu care îşi 
petrecea permisiile, dar căsătoria nu i se păruse niciodată o 
opţiune soldatului profesionist. Nu se gândea prea mult la ea, 


115 


considerând că nu putea să simtă lipsa unui lucru pe care nu-l 
avusese niciodată. 

Anii lungi de instruire în depistarea urmelor alături de tatăl lui, 
îl făcuseră pe Lee expert în trasul cu puşca, un talent pe care 
Forţele Speciale i-l îmbunătăţiseră cu toate şcolile de trăgători de 
elită pe care le puteau oferi armatele lumii libere. Fusese mai 
întâi elev, apoi instructor şi, în final, operaţional, acumulând un 
număr impresionant de ucideri confirmate, reputaţia lui devenind 
cunoscută în cadrul comunităţii. 

Venise la Thornton cu recomandări serioase şi cei doi oameni 
formaseră împreună un detaşament invincibil, a cărui conducere 
îi revenise lui Lee, atunci când Thornton hotărâse să-şi agaţe în 
cui bereta atât de mult purtată. David nu fusese surprins când 
fusese solicitat să se alăture lui Springblade, ţinând cont de cine 
conducea operaţiunea, din noua lui casă din Oregon. 

In prima lor misiune împreună, Lee primise un glonte în 
stomac, când aruncau în aer laboratorul de droguri al lui Tony 
Dancer. După recuperarea din Hawaii, se întorsese în Panama şi 
reluase conducerea vechii echipe a lui şi a lui Thornton, 
desfăşurând operaţiuni secrete în America Centrală şi de Sud. 
Acum, cei doi bărbaţi erau din nou împreună, de data aceasta 
vânându-l pe unul dintre al lor, la ordinul direct al Preşedintelui. 

„Era o lume mică,” reflectă Lee. 

Cea mai mare parte a drumului spre râu merseseră în lungul 
pârâului. Presupunerea lui Thornton că vor fi singuri se dovedise 
corectă, căci nu găsiseră nici un semn care să indice că mai 
trecuse cineva prin zonă în ultimele zile. Se stabiliseră la câteva 
sute de metri în spatele obiectivului lor şi îşi ascunseseră 
rucsacele, luând cu ei numai articolele necesare pentru 
ambuscadă, după care porniseră spre cărarea marcată. 

După ce o cercetaseră, în căutarea zonelor de ucidere 
posibile, se deciseseră amândoi în favoarea unui punct aflat 
aproximativ la jumătatea distanţei între baza dealului pe care 
urmau să coboare soldaţii lui Angel şi malurile lui Rio Negro. Din 
cauza abundenței de apă şi sol fertil, jungla crescuse deasupra 
cărării înguste, formând un tunel viu de ferigi, muşchi şi iarbă de 
pampas. Era locul perfect pentru scopul lor, acela de a arunca pe 
cineva în aer, fără pericol sau cu unul minim pentru ei înşişi. 

In timp ce Bo supraveghea cărarea, Lee începu să caute un loc 
în care să plaseze prima surpriză explozivă. Amândoi îşi 
înfăşuraseră cizmele în pânză groasă, pentru ca să nu lase 
amprente trădătoare în pământul moale al cărării. Inaintând cu 


116 


atenţie spre râu, în cele din urmă, David găsi ceea ce căuta. 

leşi prudent de pe cărare, pătrunzând în zidul de vegetaţie 
care creştea în lungul acesteia. Scoase din unul din buzunare o 
şapcă şi o plasă pe pământ. Se aplecă, îndoindu-şi genunchiul 
aşa încât acesta să se sprijine pe şapca care se turti, formând o 
adâncitură mică, neidentificabilă. 

Rostogoli grenada explozivă M-67 din punguţa ei din 
harnaşamentul de luptă. Desfăcu cu atenţie banda de hârtie din 
jurul pârghiei de siguranţă... Banda era suficient de tare ca să 
menţină pârghia la locul ei, dacă cuiul de siguranţă al grenadei 
se pierdea accidental, dar putea fi smulsă într-o clipă, atunci 
când era nevoie ca bomba de mână să fie folosită rapid. Lee 
strânse hârtia lipicioasă într-o biluţă murdară şi o băgă în 
buzunarul cămăşii, cu gândul să scape mai târziu de ea. 

Din alt buzunar scoase o cutiuţă verde din plastic. O deschise 
şi începu să caute printre mosoarele micuţe de liţă, până când îl 
găsi pe cel care se potrivea nevoilor sale. Alese apoi două 
cuişoare verde deschis dintr-un alt compartiment şi le înfipse în 
borul şepcii. Inchise cutia şi o strecură înapoi în buzunar. 

Lee aruncă o privire rapidă pe cărarea spre râu, îngăduindu-şi 
o verificare scurtă, pentru siguranţă. Neauzind nici un semnal din 
partea lui Thornton, se întoarse la lucru, începând din nou cu 
grenada. O ridică într-o mână, desfăcu buzele domului de pe 
focos şi roti cu grijă cuiul în locaşul lui... Când fu sigur că acesta 
putea să iasă cu uşurinţă, fără să se agate, îndoi puţin una din 
buze aşa încât să nu aibă probleme cu vreo detonare prematură, 
atunci când plasa capcana la locul ei. 

Desfăcu o lungime generoasă de liţă de pe mosorul pe care-l 
scosese din cutie şi o legă cu îndemânare în bucla pentru deget 
a cuiului, după care puse grenada jos. Işi scoase cuțitul de luptă 
ascuţit ca un brici din teaca de pe harnaşament şi folosi mânerul 
plat ca să introducă încet în pământ lângă o rădăcină groasă, 
cele două ţepuşe ascuţite dinainte. Luă grenada şi înţepeni bila 
de oţel mortală între rădăcină şi cele două ţepuşe bine îngropate. 
Scoase un stilou negru subţire din buzunarul de la piept, coloră 
rapid marcajele galbene ale grenadei M-67, apoi acoperi 
ansamblul cu un strat subţire de muşchi, pe care-l luase din 
ascunzătoarea lor. 

Lee se ridică cu prudenţă, făcu câţiva paşi în spate, înapoi pe 
cărare şi îşi examină opera de la distanţă. Chiar dacă privea 
direct la poziţia în care se afla grenada ascunsă, era aproape 
imposibil de văzut capcana amplasată acolo. Recuperă şapca şi 


117 


înaintă câţiva metri pe cărare, ca să aleagă un alt punct de 
ancorare pentru mecanismul de declanşare al capcanei. Găsind 
ceea ce căuta, specialistul în demolări îngenunche din nou şi se 
apucă de treabă. 

Scoase încet liţa şi o înnodă strâns în jurul unui trunchi de 
palmito noduros, care creştea peste cărare şi cu un metru 
deasupra locului în care era grenada. Lăsă nodul în jos, reuşind 
să strângă sârma capcană aşa încât să se ridice la doar doi 
centimetri deasupra solului şi o slăbi foarte puţin între cele două 
puncte de ancorare. Păşind peste sârma aproape invizibilă, Lee 
avansă încă un metru pe cărare. Alese un alt trunchi de copac 
potrivit, scoase o bancnotă de o sută de cordoba din pantalonii 
de camuflaj şi fixă hârtia strălucitor colorată pe scoarţa netedă. 

David ştia că cercetaşul sandinist avea să fie un om călit în 
luptă şi, deci, priceput în detectarea unor capcane de genul celei 
pe care o pregătise el. Ştia totodată că banii contau şi spera că 
prezenţa unei bancnote atât de mari într-un loc unde aceasta nu 
avea ce să caute urma să distragă atenţia cercetaşului suficient 
de mult cât să se împiedice de sârma mortală înainte să-şi dea 
seama de greşeală. 

Metoda funcţionase şi altădată. N 

Lee se întoarse la grenadă, pe acelaşi drum. Indepărtă o 
porţiune din camuflajul de muşchi şi desfăcu încet buza de 
marginea focosului, aşa încât să treacă liberă prin pasajul îngust. 
Dacă sârma capcană ar fi fost întinsă prea mult din celălalt capăt 
de ancorare, era posibil ca să fi sărit cuiul când Lee îi ajusta 
poziţia în locaşul focosului. Aşa însă, sârma era suficient de 
întinsă cât să fie activată când era smucită, dar nu atât cât să se 
declanşeze singură. 

Ţinând cont de ora la care se aşteptau să ajungă grupul 
sandinist, cărarea urma să fie umbrită, soarele fiind la apus. Lee 
era încrezător că apelul lui la lăcomie avea să-l distragă pe 
cercetaş suficient de mult ca să declanşeze grenada. Odată 
realizat acest lucru, puteau trece la faza a doua a ambuscadei, 
care era responsabilitatea lui Thornton. 


Bo se întoarse încet, când îl auzi pe Lee plesnind din degete. 
Făcându-i semn să înainteze, războinicul camuflat ieşi pe cărare 
din spatele copacului pe care-l alesese ca punct de observare. 
Thornton îi pasă Stoner-ul lui David şi primi în schimb carabina 
M-16 a trăgătorului de elită. Şi-o prinse peste piept, aşa încât să 
poată ajunge cu uşurinţă la trăgaci. 


118 


Nici unul dintre ei nu vorbea. Lee trecu pe lângă fratele lui de 
arme şi avansă în tăcere pe cărare, îndepărtându-se de Bo. Nu 
era timp de conversații inutile. Când David dispăru după o 
curbură a cărării, Thornton aruncă o privire rapidă în spate, spre 
râu, după care începu să amplaseze minele antipersonal. 

Veteranul mai multor ambuscade decât îşi putea aminti începu 
să lucreze cu îndemânare, introducând adânc picioarele subţiri 
ca nişte fuse ale minelor în solul umed al junglei. Dotă fiecare 
mină cu câte două capse electrice detonatoare M-4 fiecare, după 
care conectă cele patru mine antipersonal M-18A1 împreună, cu 
cordon detonator. Inşirându-le în lungul cărării pe care o 
aleseseră ca zonă de ucidere, Thornton plasă a patra mină aşa 
încât bilele de oţel de mare viteză din ea să ajungă la cei care 
erau prinşi în picioare pe drum, dar în afara zonei de ucidere. 

Bo camuflă cu grijă minele, examinându-şi opera la fiecare 
nou pas făcut pe drum. Acţiunile lui erau instinctive. Rapide, dar 
sigure. Avusese de-a face cu cele mai bune metode de moarte 
instantanee. Nu-şi făcea probleme în legătură cu oamenii pe care 
urma să-i ucidă, cel puţin nu în modul în care ar fi făcut-o vreun 
misionar sau un voluntar din Peace Corp. El era soldat, un 
profesionist căruia i se ceruse să accepte mandatul de a face o 
treabă pe care majoritatea celorlalţi oameni ar fi lăsat-o bucuroşi 
în mâinile altcuiva. Părerea lui despre oamenii a căror soartă o 
pregătea în clipa aceea era mult mai pragmatică decât aceea a 
Hollywood-ului sau a revistei T/me. Thornton ştia că inamicii lui 
priveau viaţa şi tot ce avea legătură cu aceasta într-un mod 
foarte diferit faţă de americanul obişnuit. li văzuse la lucru pe 
câmpurile de luptă din întreaga lume şi îl scârbise. Sigur, 
existaseră încălcări grosolane ale regulilor de ambele părţi, iar 
Bo nu încerca să le justifice, deoarece cruzimea nu putea fi 
justificată, indiferent cât de necesară fusese ea. Dar regulile 
reale ale conflictelor armate erau deseori foarte diferite de cele 
găsite în legile războiului de teren. 

Thornton nu îşi ura inamicul. De fapt, îl respecta pentru ceea 
ce era, un soldat care lupta pentru indiferent ce filosofie politică 
hotăra soarta că avea. Bo nu urâse nici chiar în Vietnam pe nord- 
vietnamezii pe care el şi echipa lui îi vânau cu atâta pasiune. 
Ceea ce dispreţuia Thornton era irosirea, frustrarea, rezultatele 
deseori  nefructificate rămase după numărarea morţilor şi 
înregistrarea numelor lor. g 

Plasă adaptorul final în locaşul lui şi apoi se opri. Îl ura pe 
Angel? Da, dar nu din cauza naţionalităţii sau a credinţei lui 


119 


politice actuale. Bo Thornton ura ceea ce făcuse Angel Barahone 
pentru că acesta îşi trădase jurământul de a proteja şi apăra ţara 
care îi oferise adăpost lui şi familiei lui, atunci când nu avea alt 
loc în care să se ducă. Thornton se putea împăca aproape cu 
orice, dar călcarea în picioare a drapelului ţării lui nu era un lucru 
de glumă. 

Făcu un pas înapoi, ca să îşi admire lucrarea şi îşi aminti de un 
artist punk care întinsese „Old Glory”3* pe podea şi numise asta 
artă. Dacă el ar fi fost acolo, artistul ar fi fost dus pe targă şi ei ar 
fi numit asta atac şi vătămare corporală. In multe ţări pe care Bo 
le vizitase, nebunul ar fi fost ars cu o torţă aprinsă şi apoi 
înmormântat într-un mormânt fără nume. 

Pentru Bo Thornton, libertatea era doar un alt nume pentru 
„nimic de pierdut”. 

Parcurse rapid zona de ucidere de la un capăt la altul, 
verificându-i aspectul. In cea mai mare parte arăta bine. Se 
oprea din loc în loc, ca să ajusteze camuflajul în jurul poziţiei 
vreunei mine sau ca să înlăture cu grijă vreo urmă evidentă de 
pe drum. După cinci minute, Thornton era convins că KZ putea 
trece de examinarea chiar şi a celui mai experimentat cercetaş. 

Bo se duse la Lee, strecurându-se pe cărare ca un spirit 
diavolesc. Schimbară câteva semnale cu mâna, după care 
dispărură din nou în adâncurile junglei. Ocolind ca să poată 
conecta cablul de detonare la inelul principal, Thornton se 
întoarse la poziţia pe care o alesese împreună cu David ca loc de 
iniţiere a ambuscadei. Terasa îngustă de pământ oferea vedere 
asupra unei porţiuni mari a dramului minat, fiind protejată totuşi 
de frunzişul des şi de aproximativ o sută de metri de pădure 
deasă. Lee găsise o urmă mică de animal, care le putea permite 
să evacueze locul fără să fie observați, după ce detonau minele 
antipersonal. De acolo, cei doi se puteau întoarce în 
ascunzătoarea lor, să îşi recupereze rucsacele şi să dispară. 

Se aşezară, începând partea cea mai grea a oricărei 
ambuscade... aşteptarea. 


34 Old Glory = Drapelul SUA. 
120 


17 


Raza înainta cu prudenţă pe potecă, fiind stăpânit de o 
presimţire tot mai mare, o dată cu fiecare pas făcut. leşirea din 
canion durase mai mult decât se aşteptase. Ingrijorarea tânărului 
lui căpitan faţă de descoperirea cuţitului pierdut îi făcuse pe toţi 
nervoşi, obligându-i să înainteze cu viteza unei broaşte țestoase. 
Prin COE circula povestea unui întreg CIAT care fusese nimicit, la 
nu prea mulţi kilometri de locul în care se aflau ei acum. Hotări 
că era bine să fie prudent. Numai un nebun merge desculţ pe 
sticlă. 

Se gândi că se afla la jumătatea drumului dintre baza cărării 
muntelui şi râu. Aproape în spatele lui era urmat de companeros, 
un element de cercetare întărit pentru coloana principală. 
Barahone era şi mai în spate, probabil la vreo două sute de 
metri, dat fiind terenul pe care operau. Raza era plin de milă faţă 
de cei care cărau lansatoarele de grenade. „Probabil că acum 
erau deja epuizați,” se gândi el. 

Dintr-o dată, simţurile lui de luptător începură să vibreze. Dar 
nu era sigur care era motivul acelei reacţii. Totul părea în ordine 
în jurul lui, dacă putea numi aşa ordinea junglei. Raza se opri, 
urmărind cărarea din faţa lui cu privirea, în căutarea vreunui 
semn, a vreunui indiciu cât de mic a ceea ce-l deranjase. 

Nu descoperi nimic. 

Înaintă încet, rotind capul dintr-o parte în cealaltă, ca un 
leopard în căutare de pradă. Fără să se gândească, degetul se 
strânse în jurul trăgaciului mitralierei iugoslave Model 49, în timp 
ce-şi strângea arma lângă el. 

Atunci văzu, sau aproape văzu, când culorile vii ale bancnotei 
nicaraguiene a lui Lee îi atrase atenţia. Apariţia bizară a banilor îl 
distrase suficient de mult încât să mai înainteze câţiva paşi, în 
timp ce lăcomia umană triumfa asupra instinctului soldatului. 
Raza auzi crac-ul încet al focosului grenadei, când cizma lui 
smulse cuiul din poziţia lui pe pârghia de siguranţă, învârtindu-se 
după zgomot, reuşi să golească jumătate din încărcătorul 
mitralierei în pădure, înainte ca mina să explodeze într-un muget 
puternic, tunător, al schijelor de oţel. 

Şocul îl aruncă în spate, într-o barieră neelastică de copaci mai 
mici, care reprezentau o reţea naturală pentru lianele ce 


121 


creşteau în lungul cărării. Faţa, pieptul şi stomacul lui erau 
sfâşiate de fragmentele de metal din miezul grenadei. Sângele îl 
acoperi ca un giulgiu, în timp ce aluneca pe pământul 
înmiresmat, mâinile încercând mecanic să prindă din nou arma 
care-i fusese smulsă din mână de explozie. 

Madre de Dios, se gândi el, în timp ce pe obrajii înnegriţi îi 
curgeau lacrimi de durere şi frustrare. Cel mai vechi truc din 
lume şi el căzuse în cursă! 

Un fior puternic de agonie îl străbătu pe omul zdrobit, urmat 
de spumă îngheţată de sânge bogat în oxigen, care-i scăpă 
printre buze. Cu un cutremurat final, degetele lui ca nişte gheare 
îşi slăbiră strânsoarea asupra unuia dintre Colturile 0,45 şi peste 
o clipă sergentul major Raza era mort. 


Din ascunzătoarea lor, Thornton îl urmărise pe cercetaşul 
deşirat care zburase prin zona de ucidere. Feţele şi gâturile celor 
doi oameni erau pline de sudoare, care curgea în râuleţe mici în 
adâncurile hainelor lor deja ude. Bo strâmbă din nas când îşi 
simţi propriul miros, un iz dens şi moscat, reprezentând o 
combinaţie de unsoare, adrenalină şi teamă. 

— Un singur cercetaş, cu o echipă de acoperire... cineva ştie 
ce face, şuieră Lee. N 

„Absolut sigur, la naiba”, înjură Bo încet. Inaintând puţin, ca să 
poată vedea progresul lent al cercetaşului, Thornton fu nevoit să 
admire precauţiunea lui Angel. Îl înghionti pe Lee şi îi indică cu o 
strângere a mâinii că avea de gând să lichideze tot ce putea. 

— Poţi să-i trimiţi o „boabă” nenorocitului? întrebă el, 
referindu-se la sandinistul care înainta singur. 

Lee întinse carabina neagră în faţă şi scoase capacul vizorului 
Steiner-ului, după care se concentră asupra siluetei în mişcare a 
lui Raza. 

— L-am prins, şopti el. Dacă observă capcana, îl punctez. 

Trase siguranţa bine unsă a armei şi începu în gând o 
numărătoare inversă, care se încheie când îl văzu pe Raza 
muşcând momeala. Cârlig, liţă şi scufundor. 

Thornton deblocă rapid mânerul de siguranţă al dispozitivului 
de detonare M-57, auzind răpăitul ascuţit al mitralierei lui Raza. 
Câteva secunde mai târziu, se adăposti involuntar la detonarea 
grenadei ascunse, fulgerul de fum şi foc înghiţindu-l pe cercetaş 
într-o bubuitură singulară. 

Bo privi neliniştit spre zona de ucidere şi văzu cel puţin doi 
oameni ridicându-se în picioare, cu armele ridicate la umăr, ca 


122 


reacţie la zgomotul exploziei. De pe cărare erupse o harababură 
de voci, când tovarăşii lor îi îndemnară să se acopere, apelul lor 
avertizându-l pe Thornton că terenul ucigaş era plin de „nutreţ” 
nou. 

Cu o singură strângere puternică a mâinii, apăsă mânerul de 
plastic tare, trimițând un impuls electric dublu, de trei volţi, spre 
minele ucigătoare. În clipa în care făcu asta, atât el, cât şi Lee, îşi 
acoperiră capetele ca să se protejeze de furia reculului combinat 
al exploziei minelor antipersonal şi al fragmentelor secundare. 

Pe cărare, toţi cei cinci sandinişti se vaporizară. Dacă scena ar 
fi fost privită cu încetinitorul, ar fi semănat cu ceva din 
adâncurile /nfernului lui Dante, când cele peste 2100 de biluţe de 
oţel fură lansate peste cărarea lată de un metru de două 
kilograme şi jumătate de exploziv plastic C4. Zona de ucidere 
deveni un vârtej de carne sfârtecată şi oase rupte. Sângele 
stropise trunchiurile copacilor şi îmbibase cărarea. Uniformele 
erau distruse, armele reduse la nişte fiare îndoite, corpurile 
ciopârţite precum conţinutul unor conserve de carne ieftine. 

Thornton şi Lee erau încântați. 

— Se pare că am afumat cel puţin şase dintre ticăloşi! anunţă 
Lee, comutând siguranţa carabinei M-16 şi pregătindu-se să 
pornească. 

— Am mai echilibrat puţin raportul, nu? zise Bo. 

— Mda, acum mai sunt numai zece la unu. In momentul ăsta 
avem o şansă să învingem, glumi Lee. 

Thornton introduse declanşatorul într-unul din săculeţii de 
pânză în care căra minele, îşi ridică Stoner-ul de lângă el şi 
începu să se îndepărteze rapid de locul ambuscadei. Nu ştia dacă 
a patra mină nimerise ceva, caz în care raportul era şi mai în 
favoarea celor doi mercenari. Din câte ştia. El, era posibil ca 
coloana lui Barahone să fie la fel de bine chiar în spatele echipei 
de cercetaşi, cât şi la o sută de metri distanţă de ea. Era o 
mişcare bună din partea lui Angel, ceea ce-i amintea din nou lui 
Bo că înfrunta nu numai un bun tactician de teren, ci pe unul 
dintre foştii lui elevi. Dacă nicaraguanul ştia că cel care-l vâna 
era fostul lui sergent, atunci regulile jocului se schimbau 
instantaneu. 

Avansând în ritm constant spre râu, cei doi mercenari se 
ascunseră, în cele din urmă, în spatele unui copac suficient de 
larg ca să adăpostească jumătate de pluton. In timp ce-şi 
recăpătau respiraţia, Thornton scoase harta şi începu să o 
studieze. Nu se zărea nici un semn că ar fi fost urmăriţi, ceea ce 


123 


nu-i surprindea. Urmărirea unui inamic în junglă era o afacere 
riscantă, chiar şi atunci când puteai să-l vezi. Să o faci când nu-l 
vezi era ca şi cum ai fi cerut singur să înceapă închiderea 
fermoarelor sacilor cu cadavre şi chemarea Registrului 
Mormintelor ca să facă înregistrările. 

— Oricum, cred că i-am stricat ziua lui Angel, şopti Lee. Poate 
că se va speria şi va contramanda totul? 

Thornton mârâi. 

— Nu te baza pe asta. Singurul moment în care îşi va uda 
echipamentul Barahone este când va traversa Negro. Presupun 
că o să renunţe la toate opririle şi o să avanseze rapid spre 
Choluteca. Uită-te la hartă. 

Lee îşi înclină capul şi se uită, în timp ce Bo arăta care credea 
el că vor fi următoarele mişcări ale prăzii lor. Pe măsură ce 
scenariul era desfăşurat, David îşi aminti din nou abilitatea lui 
Thornton de a analiza logic o operaţiune, cântărind posibilităţile 
şi alternativele disponibile, aşa încât să poată alege cel mai bun 
curs al acţiunii, care să ducă la îndeplinirea misiunii. 

Ascultă în tăcere în timp ce Bo îl punea la punct cu situaţia. 

— În regulă. Aici suntem noi acum. În cel mai bun caz, mai 
sunt vreo doi kilometri până la Coco şi o dată ce treci de șanțul 
acela mai trebuie doar să urci ticăloasa asta de aici, înainte să 
poţi vedea baza. Dacă aş fi în locul lui Angel, aş fi interesat să 
trec graniţa cât mai repede posibil. Trebuie să-şi imagineze că 
ambuscada i-a alertat pe toţi cei aflaţi suficient de aproape ca să 
audă explozia şi nu are destui oameni ca să se opună unei 
echipe de căutare Contras importantă. 

— De ce nu se retrage? interveni Lee. 

— Nu poate. Se întunecă şi ştie că elicopterele Hind nu vor 
risca să se apropie atât de mult de graniţă ca să-l salveze. Pe 
lângă asta, nu ar avea cum să explice cum de a fost lovit atât de 
devreme. Sunt sigur că Flores foloseşte acest exerciţiu ca să 
verifice devotamentul băiatului nostru faţă de cauză, iar un eşec 
nu ar fi primit prea uşor. Nu, Angel o va lua la goană spre 
graniţă, ceea ce înseamnă că trebuie să ajungem înaintea lui 
acolo. 

Amândoi bărbaţii ridicară privirea, ascultând cu atenţie 
zgomotele junglei, după care îşi întoarseră din nou atenţia spre 
hartă. 

— Ce plan ai? întrebă Lee, ştiind chiar înainte ca Thornton să 
deschidă gura că urmau să meargă toată noaptea. 

— Traversăm Negro şi o luăm pe unul dintre drumurile de 


124 


aprovizionare care duc la Coco. Datorită NVG-urilor vom putea 
scoate un timp bun, deşi va trebui să fim prudenţi. Blestemata 
de graniţă e un teren al nimănui şi nu vreau să dăm peste ceva 
de genul capcanei pe care le-am întins-o tipilor acelora, mai 
înainte. Presupun că are de gând să folosească lansatoare de 
grenade. Uite - zise Thornton, punând un deget murdar pe hartă, 
în punctul în care albia râului trecea pe partea honduraniană a 
frontierei. Dacă poate plasa chiar şi un singur lansator în şaua 
aceasta, va avea înălţarea şi distanţa necesare ca să trimită un 
cartuş peste sârmă. Nu uita, primul rezultat al băiatului nostru a 
fost 18-Charlie şi chiar şi înainte de asta avea un talent înnăscut. 

— Deci, trebuie să ajungem în vârful muntelui înaintea lui? 
întrebă Lee. Şi apoi? Am putea la fel de bine să chemăm ceea ce 
se află pe pistă şi să le spunem să-l lichideze din aer. La naiba, o 
să fie pe partea noastră a graniţei. 

— E adevărat, răspunse Bo. Dar Gaston vrea cadavrele în 
Nicaragua, dacă e posibil. O implicare oficială a SUA ar atrage 
presa ca un cadavru muştele. Mai devreme sau mai târziu cineva 
va da peste faptul că atacul a fost condus de un dezertor 
american şi încă o Beretă Verde. Nu. Trebuie să-i prindem la 
graniţă şi să dăm acolo cea mai bună lovitură pe care putem. 
Dacă nu reuşim sau îl ratăm, atunci vom chema ajutoare. 

Lee aprobă din cap. Ca de obicei, ceea ce spunea Thornton 
era logic, deşi ţintaşul de elită ar fi preferat să-şi găsească o 
ascunzătoare frumoasă, din care să zboare creierii lui Barahone. 
Problema era că nu puteau risca să păţească şi ei acelaşi lucru. 
Dacă sandiniştii treceau peste graniţă, Lee şi Thornton trebuiau 
să avertizeze baza, aşa încât aceştia să se poată pregăti să 
înfrunte atacul. Dacă ei erau ucişi, o mulţime de oameni buni 
aveau să moară în urma eşecului lor. 

Dintr-o dată, pământul din jurul lor explodă, când o rafală de 
trasoare verzi smulse bucăţi uriaşe de pământ şi lemn din 
ascunzătoarea lor. Cei doi mercenari se rostogoliră în direcţii 
diferite, depărtându-se de şuvoiul constant de foc automat care 
se revărsa asupra lor de pe malul râului. O grenadă ricoşă dintr- 
un copac şi ateriză între cei doi oameni, explodând inofensivă, în 
timp ce ei se adăpostiră în spatele unor adăposturi găsite rapid. 
Thornton auzi o comandă rapidă în spaniolă, urmată de 
zgomotele produse de oamenii care înaintau prin junglă, în 
spatele lor. 

Vânătorii erau acum vânaţi. 


125 


18 


Ridicându-se într-un genunchi, Thornton sprijini Stoner-ul 
ameninţător pe coapsă şi începu să măture jungla cu rafale lungi 
de distrugătoare 0,223. Răsplăti o mişcare în partea dreaptă cu o 
stropire masivă a zonei şi auzi un urlet strangulat care îi aduse 
pe faţa mânjită de fum o expresie de satisfacţie profesională. 
Adăpostindu-se după o buturugă noduroasă de la marginea apei, 
Bo îl căută cu privirea pe Lee. 

O umbră ţâşni din spatele unui palmito mare, atrăgându-i 
atenţia. Inainte să „fixeze” umbra vagă, auzi tuşea seacă a 
carabinei M-16 a lui David. Mercenarul sandinist se răsuci 
sălbatic în mers, după care se prăbuşi peste o grămadă de 
rădăcini, lovind pământul cu un bubuit înfundat. Un perete de 
focuri de armă erupse dintre copaci, când însoțitorii mortului 
reacționară la soarta camaradului lor, obligându-l pe Thornton să 
se lipească de pământ, în timp ce protecţia lui insuficientă 
începu să se dezintegreze în jurul lui. 

— Bo! strigă Lee. O să declanşez o mină! 

Thornton îşi acoperi capul cu mâinile şi strânse ochii cu 
putere, exact în clipa în care Lee declanşă mina antipersonal 
plasată în grabă. Cerul fu împânzit cu bucăţi de piatră, lemn şi 
pământ, în timp ce suflul exploziei aruncă corpul parţial expus al 
lui Thornton la o distanţă de trei metri. Pe jumătate asurzit, 
acesta împinse ţeava întunecată a Stoner-ului peste ceea ce 
rămăsese din protecţia lui de moment şi goli încărcătorul în 
liziera de copaci. 

— Vino aici, ticălos nebun! 

Era Lee, care arunca grenade în faţa lor. 

— Flancul meu drept e liber... Eşti rănit? 

Thornton se rostogoli ca un nebun, peste terenul accidentat. 
Ignoră bucăţile ascuţite care-i răneau braţele, picioarele şi fesele 
în timp ce se rostogolea peste pietre, ghimpi şi bucăţi de copac 
şi tufe. Se opri numai atunci când îl prinse Lee, cu Stoner-ul 
strâns în mâini, mai puţin încărcătorul gol de care scăpase cu 
câteva secunde înainte. 

Scoţând un încărcător nou din rucsacul lui Bo, Lee îl înfipse cu 
dexteritate în lăcaşul liber al armei, în timp ce Thornton debloca 
arma. Se adăpostiră amândoi, când un glonte se înfipse într-un 


126 


copac aflat la câţiva metri de ei. Lee ridică Colt-ul urmărindu-l pe 
trăgător, în timp ce acesta încerca să-şi schimbe poziţia. Fără să 
se gândească, David trase de două ori, lovindu-l pe individ în 
partea laterală a capului cu amândouă cartuşele. 

— L-ai nimerit? întrebă Bo. 

— Mda. Cred că am dat peste o echipă de pază trimisă să 
acopere această parte a râului. Nu a pierdut timpul cu 
îngroparea morţilor, nu-i aşa? 

Thornton se strâmbă. Se izbise cu şoldul de ceva dur în timpul 
rostogolirii şi abia acum simţea o durere care ştia că avea să se 
înteţească, dacă nu se mişca. 

— Haide să o ştergem de aici, înainte să vină şi restul 
ticăloşilor. Se pare că de acum înainte noi vom fi cei vânaţi, ceea 
ce s-ar putea să ne avantajeze. 

Lee aprobă din cap. Schimbând încărcătorul aproape gol. 
Membrul Forțelor Speciale îşi strânse cureaua rucsacului, 
reperând în acelaşi timp alte mişcări în liziera copacilor. 

— Avem companie, şopti el. Trebuie să plecăm acum. 

Lee sări în picioare şi trase douăzeci de gloanţe spre locul în 
care întăririle sandiniste se grupau pentru un contraatac. Un 
urlet gâtuit îi aduse pe buze un zâmbet de lup, asta însemnând 
că cel puţin unul dintre nicaraguani fusese lovit. Răpăitul 
liniştitor al Stoner-ului lui Thornton îi spuse că Bo trăgea un foc 
de acoperire. Lee se răsuci şi porni pe o cărare pietruită, 
îndepărtându-se de conflagrație. 

incheind o rafală ce lăsase cel puţin un sandinist întins în 
apele murdare ale râului, Bo se răsuci ca să verifice progresul 
prietenului lui şi văzu cu groază cum rucsacul lui Lee începea să 
se dezintegreze când conţinutul unei jumătăţi de încărcător al 
unei carabine sovietice de 7,62 sfâşia sacul verde din nylon, 
făcând să cadă staţia radio şi jumătate din conţinutul rucsacului. 
Thornton îl văzu pe Lee sărind în spatele unei crengi joase şi 
începu să urle ca un nebun, în timp ce trăgea al doilea încărcător 
de muniţie împotriva soldaţilor inamici fantomatici. Se retrase cu 
spatele, oprindu-se doar atât cât să arunce o grenadă, în clipa în 
care îşi dădu seama că Stoner-ul se golise din nou. 

Bo se târî cei câţiva metri rămaşi între el şi corpul nemişcat al 
lui Lee. Căută în rucsacul lovit şi introduse un nou încărcător în 
pistolul mitralieră, când îl văzu pe Lee deschizând ochii. 

— Cât de rău? întrebă, temându-se de răspunsul pe care avea 
să-l primească. 

Dacă David nu se putea mişca singur, Bo ştia că ar fi trebuit 


127 


să-l ucidă pe prietenul lui, decât să-l lase să cadă în mâinile lui 
Angel. Gândul îl făcea să simtă nevoia de a vomita. 

— Cred că sunt bine, doar că mi-am pierdut respiraţia. Cred că 
gloanţele s-au oprit în rucsac, nu? 

Thornton aruncă o privire unuia dintre încărcătoarele rămase 
ale Stoner-ului, al cărui corp metalic fusese desfăcut de cartuşele 
de AK şi vru să aprobe, când văzu staţia radio distrusă. 

— La naiba! Ne-au distrus echipamentul SatCom, ca şi cea mai 
mare parte a echipamentului tău... Poţi să te mişti? 

Drept răspuns, Lee se ridică clătinându-se în genunchi, 
sprijinindu-se de puşcă. 

— Haide să plecăm! li aud pe ticăloşi cum încearcă să ne taie 
calea! 

Cei doi bărbaţi porniră pe cărarea micuță şi după câteva 
minute ajunseră pe o plajă nisipoasă. In spatele lor auzeau 
strigăte ocazionale ale sandiniştilor care înaintau cu prudenţă, 
neştiind că cei doi gringos pe care-i căutau plecaseră de mult. 

Thornton scoase o sticluţă din plastic dintr-una din punguţele 
cu muniţie şi extrase două tablete negre mari din ea. li întinse 
una lui Lee, deşurubă capacul unuia dintre bidoane şi înghiţi 
pilula cu trei înghiţituri rapide. 

— la-o, îl îndemnă pe Lee, după ce-i întinse bidonul. 

David băgă tableta lucioasă în gură şi recunoscu gustul amar, 
imediat ce pilula îi atinse limba. Bău apă şi îl privi pe Bo cu o 
sclipire întrebătoare în ochi. 

— Droguri? 

Thornton închise la loc bidonul, înclinând din cap. 

— Speram să nu fie nevoie să le folosim, dar am senzaţia că 
avem nevoie de toţi iepurii pe care-i putem scoate din pălărie. 
Când se va uita prin echipamentul tău, Angel va şti cine e pe 
urmele lui. De acum înainte este doar o cursă între noi şi el. 

Lee îşi verifică puşca, în căutarea stricăciunilor produse şi 
descoperi că pierduse vizoarele pentru Steiner şi zdrobise o 
apărătoare de mână în timpul schimbului de focuri. Cercetând în 
continuare, constată că îi rămăseseră opt încărcătoare, plus ceea 
ce avea în carabină. Nu mai avea decât două grenade, deşi 
reuşise cumva să smulgă o mină antipersonal din interiorul 
rucsacului. Cuţitul K-Bar era încă în teacă, la fel şi Ruger-ul. Avea 
optsprezece cartuşe pentru tunul masiv de mână, plus ceea ce 
se găsea în butoiaşul revolverului. 

Incheindu-şi inventarul, neîmblânzitul NCO îl privi pe Thornton, 
care ţinea în mână staţia radio rămasă. 


128 


— Blestemata asta de piesă tranzistorizată! înjură acesta. 
Zăngăne ceva înăuntru, ca o monedă într-o sticlă. Cred că s-a 
spart când am căzut pe spate, acolo. 

Corpul lui Lee începu să vibreze, în timp ce drogul îi alerga 
prin sânge. Nici unul dintre ei nu mâncase mult, ceea ce 
permitea drogului să fie dizolvat rapid de o cantitate generoasă 
de acizi stomacali frustraţi. 

— Se pare că suntem singuri, amice. Propun să îngropăm 
emițătorul undeva pe drum, sau şi mai bine, să-l scufundăm. 
Atâta timp cât Angel crede că putem comunica cu baza, o să fie 
prudent. 

— De acord, zise Thornton, introducând staţia radio în rucsac 
aşa încât să poată ajunge uşor la ea. Eu mai am trei încărcătoare 
pline pentru Stoner, cea mai mare parte a grenadelor, Sig-ul, 
două mine plus nişte C-4. Tu? 

— Nu mai am suficient ca să-mi mai ajungă pentru încă o 
repriză ca cea prin care am trecut. 

— Atunci va trebui să păstrăm ceea ce avem pentru graniţă. Ai 
chef de o mică alergare pe plajă cu mine? 

Lee zâmbi, cu ochii aproape la fel de lucioşi ca ai lui Thornton, 
din cauza drogului care alerga prin sistemul lor ca un tren de 
mare viteză. 

— Al naibii de mult! Haide! 


Câteva minute mai târziu, Angel stătea pe plajă, privindu-i pe 
cei doi bărbaţi care se îndepărtau rapid. Intr-o mână ţinea şapca 
pe care o recunoscuse imediat ce o descoperise printre resturile 
împrăştiate ale rucsacului sfâşiat. După câteva secunde, cea mai 
mare teamă a lui fusese confirmată, când RTO îi întinsese un 
mesaj de la Flores. 

— Un Randall! înjură el cu voce tare. Un singur om poartă un 
astfel de cuţit şi numai doi oameni au suficient cojones ca să 
intre singuri în Nicaragua! 

Intorcându-se spre ultimul lui sergento în viaţă, Angel întrebă 
câţi oameni fuseseră doborâţi. 

— Am pierdut optsprezece so/dados, mi Capitan. Nouă morţi, 
doi răniţi. Ce ordine aveţi? 

Barahone răspunse, fără ezitare. 

— Scăpaţi de răniţi. Nu-i putem lăsa să fie găsiţi de Contras şi 
nici nu putem să-i cărăm cu noi. Oamenii să mănânce rapid. 
Traversăm râul peste zece minute. Vreau să ajungem la Coco 
înainte de răsărit. Trebuie să fim în poziţie pe dealuri până la 


129 


prânz, acum, când ştim pe cine înfruntăm. 

— Pe cine, Capitan? 

Privind cele două şiruri de urme din nisipul moale al malului 
râului, Angel Barahone simţi o înţelegere sălbatică curgându-i 
prin vene ca nişte benzină în flăcări. 

— Dos amigos de mio, mi Sergento. Doi vechi prieteni care nu 
îşi doresc acum decât să mă vadă mort! 

În spatele lui auzi un urlet surprins, când primul dintre răniţi 
fusese înjunghiat. 


130 


19 


— Se aude ceva, Diehl? 

Auzindu-şi numele, înaltul sergent de comunicaţii din Forţele 
Speciale se roti pe scaunul lui, cu un roman cu pagini zdrenţuite 
în mâinile lui mari. 

— Nimic, Dai Uy. Echipa nu a mai luat legătura cu noi de la 
explozia de azi-dimineaţă. Au trecut peste legătura radio de la 
ora şaisprezece, dar asta nu înseamnă nimic, ţinând cont... 

Delaware înclină din cap, în semn că înţelesese. Se aşteptau 
ca comunicațiile cu oamenii lor din teren să fie cel puţin 
neregulate, ţinând cont de teren şi de misiune. Asta nu însemna 
că el nu era îngrijorat. La naiba, toţi erau îngrijoraţi. Aghiotantul 
lui Gaston îl sunase de două ori deja, vrând rapoarte ale situaţiei, 
pe care Delaware nu le avea. Trimisese restul echipei la 
debarcader, ca să-şi întreţină Zodiac-urile, radioreceptoarele 
pentru legătura radio dintre echipa de lucru şi baza radio. Dacă 
nu le dădea ceva de lucru, ar fi înnebunit şi ei. 

— A fost interceptat ceva de la sediul releului, domnule? 

Delaware luă un număr vechi din Playboy, îl deschise şi se 
trezi privind o blondă superbă, a cărei poziţie nu îţi lăsa prea 
mult de imaginat, dar foarte mult de dorit. Simţi în vintre o vagă 
senzaţie de vibrare, o amintire a timpului trecut de când el şi 
soţia lui, cu care era căsătorit de şase luni, nu mai făcuseră 
dragoste. Inchise revista înainte să-şi facă efectul asupra lui şi se 
aşeză pe canapeaua bătucită pe care o foloseau ca pat, din când 
în când. 

— Oamenii lor au monitorizat un trafic destul de intens în 
zonă, răspunse el încet, dar cea mai mare parte a lui a fost 
generat de schema organizată de Ortega pentru acoperirea 
operaţiunii lui Barahone. În plus, cubanezii bruiază transmisiunile 
din Corinto, ceea ce-i înnebuneşte pe tipii de la coduri. 

Diehl se ridică în picioare, întinzându-şi corpul deşirat pe 
întreaga lui înălţime. Era de serviciu de şase ore deja şi mai avea 
încă şase până urma să fie schimbat. Pentru a-şi ocupa timpul, 
citea, deşi avea de gând ca mai târziu să-şi curețe carabina M-6 
şi să-şi verifice din nou harnaşamentul de luptă, care era atârnat 
lângă uşă. 

— Ce şanse credeţi că au, domnule căpitan? 


131 


— Cincizeci la sută, dacă bănuiala lui Thornton în legătură cu 
locul în care se găseşte ticălosul acela e corectă. Eu unul cred 
că-l vor urmări pe băiat până când Lee va reuşi să-l prindă în 
vizor. O dată ce Dave îl lichidează, nu mai trebuie decât să-i 
scoatem pe amândoi de acolo. 

— Atunci, e simplu, exclamă Diehl, cu un zâmbet larg. 

— Da, o nimica toată, confirmă Delaware, ridicându-se să 
plece, excitarea sa tot mai evidentă devenind o distragere 
dureroasă. După ce ofiţerul care se simţea evident jenat plecă, 
Diehl chicoti pentru sine şi reîncepu să citească. 


132 


20 


Se lăsase întunericul, când Thornton şi Lee dădură peste 
pescarul singuratic, care începu să tremure de frică, la vederea 
apariţiilor de coşmar din faţa lui. Fără să piardă timpul, Lee 
înfipse ţeava carabinei M-16 silenţioase în ţeasta omului 
împietrit, în timp ce Bo îi explica ce voiau de la el. Câteva clipe 
mai târziu, ambarcaţiunea lui rudimentară se îndepărta de țărm, 
cei trei ocupanţi ai ei fiind doar nişte umbre în lumina slabă. 
După alte câteva minute, traversaseră râul îngust. Thornton 
trecu peste bord şi ghidă botul ambarcaţiunii primitive pe bancul 
noroios, ţinându-l nemişcat până când Lee cobori pe țărm. Bo îi 
întinse pescarului o mână plină de co/ones honduriene şi îl 
avertiză să-şi ţină gura închisă. Ca să se poată bucura de averea 
lui proaspăt descoperită, după care împinse canoea înapoi în apa 
murdară a lui Rio Negro. 

— Crezi că o să vorbească? şopti Lee, luând pe umăr rucsacul 
lui Thornton şi aranjându-şi carabina M-16 aşa încât să atârne 
liber pe lângă corp. 

— Oricum nu contează prea mult dacă o face, murmură Bo. 
Angel ştie deja cine suntem şi ştie de ce am venit aici. Cred că a 
traversat râul şi se îndreaptă spre Coco. Are destui oameni la 
dispoziţie ca să nu aibă nevoie decât să-şi atingă obiectivul, să 
plaseze o forţă de blocare şi să instaleze bateria. 

— Şi atunci? 

— Şi atunci trebuie să o luăm la fugă, dacă vrem să fim noi cei 
care atacă primii. Nu uita, există un singur loc de unde poate lovi 
Choluteca cu un lansator de optzeci şi unu sau de şaizeci. Şi 
anume de pe culmea pe care ţi-am arătat-o mai înainte. Dacă 
putem să-i lovim pe versantul dealului înainte ca Angel să poată 
scufunda fundaţia bazei, s-ar putea să reuşim lovitura. 

Thornton activă perechea rămasă de NVG şi o luă înainte, în 
clipa în care intrară în pădure, fură devoraţi de noapte, 
înaintarea lor fiind rezultatul pasului constant al lui Thornton, 
care deschidea drumul, prin sălbăticiunea nemiloasă a 
Nicaraguei. Lee mergea exact în spatele solidului deschizător de 
drumuri, cu o mână prinsă de harnaşamentul lui Thornton, în 
timp ce cu cealaltă ţinea puşca de asalt. Aşa legaţi împreună, cei 
doi trăgători arătau ca o violare gravă chiar şi a geneticii 


133 


dereglate a junglei, cu distrugătoarele lor din plastic şi oţel 
capabile să producă o moarte instantanee şi cu ochii lor mecanici 
neafectaţi de întuneric. 

Inaintau rapid, datorită drogului. Ajungând într-un punct pe 
care-l considera aproximativ la jumătatea distanţei dintre cele 
două râuri, Thornton se opri şi amândoi se lăsară la pământ, ca 
două umbre pe o stâncă. Rămaseră aşa, fără să se mişte, timp 
de douăzeci de minute, ascultând zgomote care să trădeze 
apropierea inamicilor lor. Convins că erau singuri, Bo şopti că se 
puteau relaxa pentru o clipă şi îi spuse lui Lee să scoată o parte 
din rațiile din rucsacul lui Thornton. 

Căutând cu grijă prin conţinutul împachetat frumos al 
rucsacului, David recuperă două dintre pacheţele gata preparate 
şi un pachet mic cu zahăr cubic. Mormăi satisfăcut şi îi întinse 
unul dintre pachetele cu mâncare lui Thornton, după care îl 
deschise pe al lui şi îşi îndesă în gură, cu degetele, masa informă 
de calorii şi proteine, în timp ce Bo făcea la fel. O atingere uşoară 
a însoţitorului lui nevăzut fu urmată de o înghiţitură din unul 
dintre bidoanele lui Thornton. Lee plescăi din buze în semn de 
apreciere, când pe gât îi alunecă gustul dulce al sucului de 
căpşuni. După ce întinse containerul de plastic înapoi 
proprietarului lui invizibil, Lee îşi atinse cu grijă partea laterală a 
capului, în locul care intrase în contact cu copacul, în timpul 
schimbului lor de focuri cu vânătorii de capete ai lui Angel. 
Degetele se plimbară, ca nişte sonde, pe suprafaţa umflată şi 
descoperiră o crestătură lângă tâmplă. Gemând în gând, David 
deveni conştient de durerea intensă dintre omoplaţi. Işi scoase 
rucsacul şi se aplecă în faţă, sperând să-şi întindă nodurile 
încordate ale mușchilor răniţi, înainte să înceapă din nou să 
meargă. Işi aminti, pentru a suta oară, cât de norocos fusese 
atunci când îl ajunseseră gloanţele sandiniştilor. Dacă rucsacul 
nu ar fi preluat şocul impactului lor, David Lee ar fi fost o simplă 
amintire, în loc de o realitate dureroasă. 

— Cum te simţi? întrebă Thornton, vocea lui făcându-l să 
tresară involuntar pe Lee, din cauza apropierii ei. 

— Mă doare capul... Spatele e distrus, după ce a fost folosit ca 
sac de box... în rest, mă simt perfect. Tu? 

Râsul slab al lui Bo îl făcu pe veteran să zâmbească. Se părea 
că nimic nu putea afecta prea mult timp simţul umorului la 
Thornton, nici chiar ideea de a fi lichidat într-o văgăună din 
America Centrală, a cărei existenţă cei mai mulţi americani 
preferau să o ignore. 


134 


— Mă deranjează şoldul. Cred că am dat peste o adevărată 
stâncă, în timpul rostogolirii, comentă războinicul nopţii. In rest, 
mă simt ca şi cum aş fi fost ciupit, bătut şi împuns de toate 
insectele din pădure. Mâncarea a picat bine. Oricum, drogul 
acela blestemat a fost doar un întăritor artificial. Trebuie să ai 
nişte calorii de modă veche, dacă vrei să rezişti mult timp. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi câteva minute, fiecare cu 
propriile lui gânduri, fiecare fiind recunoscător, în tăcere, pentru 
prezenţa celuilalt. 

In cele din urmă, Lee sparse tăcerea. 

— Bo? O să ajungem la brânză înaintea acestui şoricel 
blestemat? 

Thornton pufni. 

— El are avantajul că foloseşte un sistem de drumuri de mare 
viteză şi mai puţin obositor, ca să ajungă la Coco. Dacă nu dă 
peste vreo unitate Contras pe drum, o să treacă frontiera înainte 
să răsară soarele. Noi avem avantajul că putem naviga prin 
porcăria asta fără să ţinem cont de drumuri. Conform hărţii, am 
putea ajunge la râu în câteva ore. Coco e destul de mic ca 
adâncime în cele mai multe locuri, aşa încât vom putea pluti sau 
traversa în picioare fără prea mari probleme. După aceea, 
trebuie doar să ne instalăm şi să aşteptăm. 

— Simplu, partenere. Hai să pornim, înainte să începem să ne 
simţim prea confortabil. A început să mă ia somnul, din cauza 
vocii tale alinătoare, materne! 

Ajutându-se unul pe celălalt să se ridice, cei doi prădători 
pierdură câteva clipe cu aranjatul încărcăturilor, iar Thornton 
înlocui bateriile NVG-ului cu o pereche nouă. După o verificare a 
busolei, Bo începu să înainteze prin tufişul des, descoperind 
cărări şi locuri de trecere care ar fi fost imposibil de detectat 
pentru cineva mai puţin talentat în mişcarea prin junglă. 

Şase ore mai târziu, ajunseră la malul lui Rio Coco şi se opriră 
doar atât cât să construiască o plută improvizată din ponchoul lui 
Thornton, înainte să traverseze ultimul obstacol dintre Barahone 
şi oamenii care dormeau încă în Choletuca. 


135 


21 


Ascunzătoarea lor se afla deasupra ultimei joncţiuni a cărării, o 
poziţie aleasă cu grijă, exact atât de largă, cât să le permită celor 
doi oameni să-şi încheie pregătirile pentru sosirea lui Angel. Era 
deja cald şi soarele puternic al dimineţii le uscase uniformele de 
camuflaj imediat ce părăsiseră râul. 

La trei metri sub ei, cărarea stâncoasă largă care conducea 
spre şaua despădurită a culmii se despărţea într-un L inversat. În 
stânga, se desprindea o cărare foarte folosită, paralelă cu cursul 
râului din depărtare. Conform hărţii lui Thornton, la câţiva 
kilometri distanţă se afla un sat mic, probabil cel din care era şi 
omul care-i însoţise la traversarea lui Rio Negro. In continuarea 
abruptei pante se afla o a doua cărare, care părea mai puţin 
folosită decât prima. Era povârnită şi cotea într-o serie de 
şerpuiri, pe o distanţă verticală de patru sute de metri, după care 
intra în şaua mică dintre cele două înălţimi ca nişte sâni. 
Cărarea, păzită în ambele părţi de o barieră masivă de ghimpi şi 
tepi arşi de soare, era un traseu ondulat de şisturi argiloase şi 
pietriş, care-i amintea lui Thornton de cele pe care luptase atunci 
când se ascundea de trupele sovietice, în munţii Afghanistanului. 

Ajunseseră în poziţia lor curentă la o oră după ce traversaseră 
Coco. Intre ei şi râu se întindeau şase sute de metri de teren 
dificil, mai ales pentru oameni care cărau lansatoare de grenade 
şi muniţie şi care fuseseră forţaţi să meargă toată noaptea 
precedentă. Cei doi mercenari căzuseră de acord că cea mai 
bună şansă o aveau dacă Lee încerca să-l doboare pe Barahone. 
Se gândiseră că era probabil ca el să se afle printre primii din 
coloană, în urcuşul spre obiectivul final al atacului lor. Din locul în 
care stăteau întinşi acum, aveau o vedere aproape liberă a 
arterei principale a cărării, pentru aproape două sute de metri. 
Lee îşi construise o platformă de tragere, pentru carabina din 
rucsacul gol al lui Bo, umplându-l cu pământ şi aranjând sacul de 
nisip improvizat aşa încât să formeze o bază solidă de pe care să 
tragă. 

In timp ce specialistul în lichidare îşi pregătea poziţia, 
Thornton începu să aranjeze apărarea slabă a echipei. La sosire, 
scosese repede ceea ce mai avea în rucsac şi îi comandase lui 
Lee să-şi golească buzunarele, în timp ce făcea şi el la fel. Un 


136 


inventar rapid le oferise patru mine antipersonal, opt grenade, 
un kilogram de exploziv plastic, treizeci de metri de cordon 
detonant şi o grenadă CS, pe care Thornton o luase cu el, ca o 
ultimă idee venită înainte să plece din Insula Tigrului. 

Lee reuşise să adune zece încărcătoare pline pentru carabina 
M-16, după contribuţia lui Bo cu cele patruzeci de cartuşe 
suplimentare pe care le avea în cutia lui. Ruger-ul era plin cu 
şase încărcături Magnum de putere, precum şi cu alte 
optsprezece cartuşe distrugătoare, prinse în siguranţă în trei 
încărcătoare de viteză. Cuţitul de luptă atârna în harnaşamentul 
lui de luptă, lângă coapsa stângă, oferindu-i un sentiment de 
linişte lui Lee, care învățase valoarea unei lame bune de la 
Thornton, în timpul primei misiuni Springblade în care fuseseră 
împreună. 

Bo era şi el mulţumit de ceea ce mai avea, după lupta de la 
râu. Stoner-ul - al cărui vizor cu laser se afla pe fundul râului 
Coco, alături de staţia radio defectă şi de dispozitivul de vedere 
nocturnă atât de bine folosit - avea un încărcător plin cu cartuşe 
de 0,223 şi încă două ca rezervă. In plus, expert în arme uşoare 
avea două cutii din plastic cu câte o sută de cartuşe fiecare, 
muniţie pe care o indusese atunci când îi fusese oferită de 
Delaware, la punctul de decolare. 

— Nu se ştie niciodată când pot fi de folos câteva cartuşe în 
plus, sergent, îi spusese Delaware. 

„Amin”, se gândi sergentul major, în timp ce întindea cablul 
detonant pe panta îngustă care şerpuia pe drumul prăfuit care 
reprezenta zona lor de ucidere. 

La şold, avea puşca Sig 220, în al cărei încărcător se aflau 
şapte distrugătoare scobite, plus unul pe ţeavă. Alte două 
încărcătoare ale automatului erau în buzunarul de jos al cămăşii 
lui de camuflaj, de unde le putea scoate cu uşurinţă. Sub 
subsuoara stângă, sub tunica murdară şi zdrenţuită, în tocul din 
nylon Carver, realizat astfel încât arma să atârne cu mânerul în 
jos, se afla cuțitul rusesc greoi, cu arc. Thornton îşi bătu cu 
palma neobişnuita armă, recunoscător că primise cea mai nouă 
lamă pentru cuţit a lui Jack, cu o săptămână înaintea telefonului 
lui Bailey. Crain uşurase puţin lamele rapide cu două tăişuri, 
retezându-le liniile şi, în acelaşi timp, crescând timpul şi distanţa 
lor de zbor. În practică, Bo înfipsese unul din noile stiletto din oţel 
printr-un furnir de patru centimetri, o realizare impresionantă, 
dat fiind că placa se afla la şase metri de el în acel moment. O 
lamă suplimentară atârna desprinsă din teaca Kydex de sub 


137 


braţul drept, ataşată la harnaşamentul de umăr sofisticat printr-o 
singură cureluşă din plastic ce se putea desface rapid. 

Incheindu-şi treaba, Thornton examină ceea ce realizase, 
stând încă în genunchii zgâriaţi. Tranşeea puţin adâncă cobora la 
vale, vizavi de poziţia lor pentru mai mult de şaizeci de metri, 
epuizându-se singură prin eroziune la o cotitură a drumului. 
Parţial acoperită de pete dese de tufe joase, constituia o 
acoperire perfectă pentru cei de pe drum care puteau apărea în 
bătaia focului. La aproape treizeci de centimetri adâncime în 
unele locuri, un om putea să se ascundă sau să avanseze, fără să 
existe un pericol prea mare de a fi lovit, dacă îşi ţinea capul jos. 
Sub stratul subţire de pietre desprinse era îngropat cordonul 
detonant pe care Bo îl scosese din rucsac. || întinsese în lungul 
ultimilor douăzeci şi cinci de metri ai canalului vechi, tăind un 
şănţuleţ de-a curmezişul cărării cu cuțitul, aşa încât să poată 
aduce unul din cablurile electrice de detonare a minelor 
antipersonal în locul unde urmau să aştepte el şi Lee. In jurul 
cordonului detonant, la fiecare trei metri, era o încărcătură de C- 
4 de mărimea unei brioşe. Rezultatul era o brățară explozivă pe 
care Thornton se baza că va distruge ziua a cel puţin doi 
sandinişti. 

Satisfăcut de rezultat, Bo acoperi incizia din drum cu pământ, 
ascunzând cablul de detonare ciocolatiu de orice examinare. 
Intors pe stânci, războinicul din umbră avea să conecteze 
dispozitivul de detonare M-57 la sistem, completând circuitul. 

li făcu semn lui Lee că totul era în ordine, în timp ce acesta 
cerceta partea cealaltă a râului, cu ajutorul binoclului lui 
Thornton. Apoi, Bo ridică pe umăr trei dintre cele patru mine 
antipersonal rămase şi porni spre baza parapetului lor 
sfărâmicios. Infipse mâna în solul moale aşa încât să se afle cu 
faţa spre deal şi plantă următoarea floare mortală atât de 
departe cât îi permitea firul ei de detonare, exact vizavi de 
tranşeea deja însămânţată. Thornton îngropă a treia mină la o 
sută de metri depărtare de sora ei, reuşind să acopere întreaga 
lungime de drum expus. Camuflă poziţia fiecărei mine, aşa încât 
acestea să fie imposibil de reperat de pe cărare, după care 
împrăştie pământ peste cablul detonant, întorcându-se încet spre 
locul unde se afla Lee. 

Bo se căţără din nou pe cărare şi apoi prin pasajul îngust pe 
care-l tăiaseră spre ascunzătoarea lor şi se prăbuşi lângă Lee, 
care reuşise să facă oarecum confortabil spaţiul înghesuit al 
ascunzătorii lor. Thornton scoase două dintre dispozitivele de 


138 


declanşare din plastic verde şi o marcă pe una dintre ele cu litera 
D, iar pe cealaltă cu C. Conectă cele două seturi separate de 
cabluri detonante la pocnitoarea corespunzătoare şi completă 
circuitele, iar apoi plasă detonatoarele între el şi Lee, după ce le 
verificase mânerul de siguranţă. 

— Ce se vede pe râu? întrebă el, deschizând cu un P-38 o 
conservă înaltă de pere tăiate felii şi oferind-o bărbatului care 
transpira lângă el. 

Lee acceptă recunoscător trataţia plină de suc, luă o 
înghiţitură, prinse o jumătate zdravănă de pară între dinţi şi o 
mestecă cu poftă. 

— Nici o activitate detectabilă, mârâi el. Hmmm, sunt grozave! 
Singurul lucru care merită atenţie din pachetele astea sunt 
fructele şi cozonacul. 

Thornton aprobă din cap. 

— Mie îmi plac şi spaghetele. 

Lee se strâmbă, făcând crăpătura de la tâmplă să se deschidă 
şi să înceapă din nou să sângereze. 

— Vorbeşti serios? Blestematele de spaghete sunt cea mai 
proastă mâncare dintre toate! Ar fi cât de cât bune dacă le-ai 
încălzi, dar nici chiar atunci nu pot suporta sosul fierbinte. 
Spaghete! La naiba!... 

Bo chicoti, remarcând în acelaşi timp tăietura de sub 
camuflajul de unsoare şi praf. 

— Ce-ţi mai face capul? Vrei să ţi-l cos? 

Lee pufni dezgustat şi îşi şterse dâra de sânge care i se 
prelingea pe obraz. 

— Poate mai târziu, spuse el. Pentru moment e în regulă. 
Probabil că blestematele de cusături mi-ar produce dureri mai 
mari, oricum. De altfel, nici nu eşti doctor. 

Râseră amândoi. 

Thornton îşi încrucişă picioarele în stil indian şi plasă patul 
Stoner-ului pe pământ, după care trase încet în spate percutorul 
şi verifică dacă se afla vreun glonte pe ţeavă. Văzând unul, 
împinse percutorul în faţă şi îl auzi fixându-se la locul lui, în timp 
ce tamburul se rotea automat în poziţie. Asigurându-se că 
siguranţa armei era pusă, îşi cobori chitara ucigătoare pe 
genunchi, cu ţeava scurtă îndreptată spre râul din depărtare. 

— Am împânzit canalul cu cordon detonant şi C-4, pentru cazul 
în care băieţii noştri se gândesc să-l folosească drept şosea de 
mare viteză, atunci când vor veni. Dincolo de cărare şi sub noi 
sunt trei dintre mine, iar ultima e jos, la cotitură, aşa încât poate 


139 


avem noroc să-i prindem pe câţiva dintre ticăloşi strânşi la un 
loc. 

Lee întinse prietenului său conserva pe jumătate goală şi îşi 
şterse buzele cu mâna murdară. In faţa lor, grenadele erau 
întinse pe două rânduri. Fiecare cui fusese îndreptat, aşa încât, 
pentru amorsarea bombiţelor în formă de mingi de base-ball era 
nevoie doar de o smucire bruscă a inelelor de metal colorate. 
Lângă un încărcător plin pentru M-16 erau poziţionate alte două, 
lângă rucsacul camuflat, aşa încât David să poată ajunge uşor la 
ele. 

— Dacă Angel apare la vedere, aş putea să-l nimeresc de aici. 
Dacă reuşesc, tot va mai trebui să ne despărţim? 

Bo goli ceea ce rămăsese în conservă şi înclină din cap. 

— Da. Dacă-l lichidezi pe Barahone, petrecerea se termină. 
Arunc cărarea în aer şi tragem tot ce avem. Ar trebui să nu mai 
rămână nimic din ticăloşi după asta şi vom aştepta sus, dacă 
nemernicii ăştia proşti vor încerca să-şi continue misiunea fără 
neînfricatul lor conducător. 

— Şi după aceea? 

Thornton îl lovi în joacă cu pumnul pe Lee, ridicând privirea 
spre cerul albastru ca marea de deasupra lor şi întrebându-se ce 
făcea Linda în clipa aceea, în Oregon. 

— După aceea plecăm acasă, amigo. 

Zâmbetele lor se evaporară când auziră zgomotele produse de 
oamenii care urcau pe cărare. 

— E timpul spectacolului, şopti Lee, introducând patul din 
plastic zgâriat al carabinei M-16 în buzunarul format de partea 
superioară a pieptului şi umăr. 

— Ocheşte bine, amice, ocheşte bine, îl îndemnă Thornton, 
întins pe burtă acum. S-ar putea să fie singura lovitură pe care să 
o avem la dispoziţie. 

Fără să se aştepte la vreun semn de înţelegere din partea lui 
Lee, Bo sprijini Stoner-ul pe o bucată de şist şi privi în lungul ţevii 
lui mate. 

Sub ei, primul sandinist apărea de după colţ. 


140 


22 


Lee îl lichidă pe cercetaş când era la mai puţin de zece metri 
de mina antipersonal de la bază şi suficient de aproape ca 
ţintaşul să-i poată număra pustulele de vărsat de pe faţa plină de 
cicatrici. Glontele de mare viteză intră exact sub ochiul stâng al 
cercetaşului, ricoşând puţin din pometul delicat şi pătrunzând 
într-un unghi ascendent prin creierul surprins. Rostogolindu-se ca 
un acrobat, distrugătorul îmbrăcat în plumb ieşi prin ceafa 
sandinistului mort deja, siajul lui însângerat fiind urmat de o 
masă de materie cerebrală sfârtecată, coloană vertebrală şi 
muşchi. 

Cărarea se goli într-o clipă, iar soldaţii care îl urmau pe 
cercetaş distanţaţi unul de celălalt, se rostogoleau în ambele 
părţi ale drumului în pantă, într-un efort disperat de a se 
adăposti. Thornton, cu „pocnitoarea” care controla cablul 
detonant îngropat în mână, uni fălcile acesteia cu forţă, în clipa 
în care o pereche de ochi apăru deasupra buzei scobiturii puţin 
adânci. Forţa exploziei îl ridică mult în aer pe individul respectiv 
şi pe alţi doi care încercaseră să se refugieze de focurile lui Lee şi 
le sfâşie echipamentul, hainele şi corpurile, ca şi cum ar fi căzut 
într-un tăietor de hârtie uriaş. Un cor de strigăte de agonie 
ajunse la cei doi autori ai ambuscadei, în timp ce o ploaie de 
fragmente de corpuri umane începu să cadă din cerul pătat de 
cordită. Undeva, pe cărare, o mitralieră uşoară RPD rusească 
începu să-i caute nerăbdătoare, trasoarele ei verzi smulgând 
bucăţi de pământ şi şist chiar sub scena lor înălţată. 

Dându-se înapoi câţiva paşi, Lee se ridică într-un genunchi şi 
aruncă o serie de grenade de mână pe flancul lor drept. Din 
cauza gradului mare al pantei, putea să arunce mingiile mortale 
în apropierea locului în care bănuia că se aflau restul de 
piricuacos. 

Exploziile răsunătoare nu aduseră nici un strigăt de sub ei, 
făcându-l pe Lee să izbească pământul cu mâna, în frustrare. 

Ripostând la foc cu Stoner-ul, Thornton se adăposti instinctiv 
când trăgătorul RPD trimise o rafală lungă direct pe deasupra 
capetelor lor. Aruncând o privire în vâlceaua plină de fum, Bo 
văzu cum un grup de oameni se repezea peste cărare, cărându- 
şi rucsacele şi trăgând de la şold. Trimiţând o rafală superficială 


141 


în grup, Thornton înhăţă al doilea dispozitiv de detonare şi se 
pregăti să arunce în aer minele antipersonal, când primul RPG 
veni urlând spre ei, de după colţul cărării. 

Işi îngropară amândoi capetele în braţe, în timp ce proiectilul 
lovea baza amplasamentului lui, creând un crater uriaş în terasa 
de stâncă. Thornton apăsă pârghia „pocnitorii” şi descoperi că 
racheta distrusese prima mină şi decuplase sârma detonatoare 
de celelalte două. Carabina M-16 începu să tragă într-o ţintă 
nevăzută de mai jos, RPD-ul răspunzând la atacul ei cu foc 
propriu. 

Fără avertisment, terenul de luptă rămase tăcut, în timp ce 
Lee schimba încărcătoarele, scoţându-l pe cel gol şi înlocuindu-l 
cu cel pe care-l scosese mai devreme. 

— Blestemaţii! zise el, gâfâind. Nemernicul de cercetaş 
aproape că a ajuns la noi, la naiba, înainte să-i arunc dosul în 
aer! Aş fi făcut-o şi cu restul ticăloşilor, numai că nenorociţii au 
ieşit din raza mea înainte să pot apăsa iar trăgaciul, la naiba! 

Thornton începu să râdă, cu bărbia moale. 

— Ce e aşa amuzant, la naiba? Am spus eu ceva amuzant? 
Blestemata de rachetă a desprins nişte pietre de mai sus, 
aproape gata să ne distrugă casa? 

Lee începu să chicotească auzindu-se singur ce spunea, dar se 
opri când un al doilea RPG şuieră pe deasupra capetelor lor, 
izbindu-se undeva, pe potecă, fără să le producă nici un rău. 

— O bandă a trecut cărarea înainte să-i pot lichida, zise Bo 
răguşit, cu gâtul şi plămânii arşi de praf şi de praful de puşcă 
care se învolbura în jurul lor. Am văzut rucsace, deci s-ar putea 
să aibă rachete... Ai grijă la flancul stâng şi în spate. 

Lee trase un singur cartuş, mârâind tare când îl văzu 
înfigându-se în gâtul unui trăgător RPG, care ieşise pe cărare şi 
David îl reperase prin fumul gros. Din flancul lor drept erupse un 
şuvoi constant de foc, RPD-ul înaintând o dată cu restul unităţii 
sandiniste. 

— De ce să poarte rucsace? întrebă Thornton, aruncând o 
grenadă în aer spre liziera de copaci. 

Explozia înfundată aduse o ripostă dezordonată de foc de AK, 
din adâncurile desişului dens. 

Răspunsul lui Lee, dacă ar fi fost unul, fu acoperit de mugetul 
tunător al unor carabine de asalt, când sandiniştii începură să 
înainteze în salturi, acoperindu-se unul pe celălalt, spre poziţia 
celor două Berete Verzi. Sute de gloanţe străpungeau desişul din 
jurul celor doi, acoperindu-i cu bucăţi de lemn desprinse şi cu 


142 


fragmente de stâncă. O grenadă, prima aruncată de inamic, îi 
ridică în sus, când explodă pe cărare, paralel cu poziţia lor. Din 
rucsacul lui Thornton începură să ţâşnească bucăţi groase de 
pământ amestecat cu nylon verde, când RPD-ul îl reperă în 
sfârşit, rafalele lui forţându-i pe apărători să se retragă în grabă 
şi să se târască spre flancul drept, nenatural de tăcut. 

— Ai vreun plan? întrebă Lee. 

Erau întinşi la câţiva metri de punctul în care căzuse 
cercetaşul, locul lor fiind mascat de un arbust a cărei tulpină 
roşie fusese îndoită în spate de forţa primei explozii a RPG-ului. 

— Nu l-ai lichidat pe tâmpitul cu lansatorul de rachete? întrebă 
Thornton. 

— Ba da. Artrebui să zacă acolo, în luminiş. L-am nimerit chiar 
vizavi de locul în care ai aruncat tu ultima mină. 

Bo ridică Stoner-ul şi începu să meargă aplecat, cât de repede 
putea, prin tufiş. Dincolo de cărare, un perete dens de plumbi era 
aruncat împotriva fostei lor ascunzători acum goale, focurile de 
armă fiind punctate de comenzi puternice în spaniolă, în timp ce 
sandiniştii rămaşi se pregăteau să-şi ia cu asalt obiectivul. Fără 
să ceară vreo explicaţie, Lee se căţără după sergentul major care 
înainta rapid, asigurându-se totodată că rămânea suficient de 
aproape de pământ, când trecură pe lângă poziţia în care era 
ascuns RPD-ul. 

Atingându-şi obiectivul, Thornton privi repede înjur. Unde erau 
ceilalţi ticăloşi? Ar fi trebuit să se alăture canonadei până acum. 
Rucsacele erau cele care îl deranjau, iar acum ştia de ce. 

— Blestematul de Angel! Ne-a păcălit din nou! Nu o să ne 
atace prin flanc. Se îndreaptă spre culme! 

Lee se strecură lângă camaradul lui care înjura, săculeţul 
ultimei mine antipersonal lovindu-i-se de şold. 

— In cazul ăsta, are zece minute avans faţă de noi. 

Punând o mână pe cărare, Bo prinse buza de oţel a 
lansatorului de rachete şi îl trase spre el într-o singură mişcare 
continuă. 

— Acoperă-mă! comandă el. 

In timp ce Lee acoperea cărarea cu carabina, Thornton se 
aruncă peste mort, smulgându-i din punguţă ultimul proiectil. 
Aruncându-se înapoi în tufiş, Bo ridică lansatorul şi introduse 
racheta deja amorsată în gura lui largă. 

— Dă-mi-l mie! ordonă Lee. 

— De ce? O să-i aruncăm în aer pe tâmpiţii ăştia când vor 
ajunge la terasă, apoi pornim amândoi după Angel, ripostă 


143 


Thornton. 

Lee desprinse cu blândeţe arma antitanc din mâinile încleştate 
ale prietenului lui. 

— Vorbeşti prostii şi ştii asta! Sunt cel puţin trei pe cărare, 
plus mitraliera. Avem noroc dacă-i nimerim pe doi dintre ei. la 
Matty Mattel-ul şi lasă-mi mie Stoner-ul. O să-i ţin pe loc, iar tu 
urmăreşte-l pe băiat. 

Bo îl privi pe Lee câteva secunde, ştiind că nu-l putea 
convinge pe curajosul soldat să-şi schimbe părerea. Bo îşi scoase 
Stoner-ul şi i-l întinse lui Lee. 

— Am pierdut rezerva de muniţie când ne-au aruncat locul în 
aer. Dar mai am o grenadă. 

— O iau eu, spuse Lee. Am o mină antipersonal aici, pe care-o 
pot folosi dacă e necesar şi vechiul Ruger e încărcat. Acum, 
pleacă mai repede de aici, iar eu o să încerc să-mi amintesc cum 
merge porcăria asta rusească! 

Bo îşi scoase Sig-ul din toc şi îi verifică piedica, după care 
întinse carabina M-16 complet încărcată înapoi lui Lee. 

— Ţine-o! Eu va trebui să alerg al naibii de repede, iar 
greutatea suplimentară mă va încetini. 

Lee îi întinse înapoi grenada lui Thornton, care o prinse cu 
îndemânare cu o mână. 

— la-o la schimb. Şi. Acum, şterge-o! Se pare că prietenii 
noştri şi-au adunat suficient curaj ca să se poarte ca nişte soldaţi 
adevăraţi, ceea ce înseamnă că am de trimis un pachet cu livrare 
specială. 

— Ne vedem în vârf, şopti Thornton. 

— ... sau în lad, încheie David. Du-te, fraiere! Dispari din ochii 
mei! 

Lee îl privi pe Thornton cum dispărea în tufiş. Ridică la umăr 
RPG-ul şi se răsuci la timp ca să vadă cum primul sandinist 
ajungea pe terenul înalt. Numără până la trei şi ţinti chiar sub 
buza dâmbului sfărâmicios, după care apăsă pe trăgaci. 

Auzi ţipătul răguşit al omului, când botul rachetei îl izbi în 
piept, aruncându-i cadavrul în mii de piese lipicioase. 

— La naiba! înjură Lee, rotind Stoner-ul încărcat în poziţie de 
tragere. Nu am putut lovi niciodată nimic cu porcăriile astea! 

Bo avansa ca o fantomă prin desişul des. Ţinea în mână 
automatul negru, pe care-l primise cu câteva zile înainte de la 
generalul Gaston. lşi pusese grenada în buzunarul pentru 
încărcătură, după ce se descotorosise de harnaşamentul de 
luptă, a doua oară când se agăţase, în timp ce se târa în mâini şi 


144 


genunchi prin labirintul întortocheat de tufişuri şi arbuşti. Auzise 
detunătura terifiantă a RPG-ului când Lee trăsese în sandinişti, 
impactul cartuşului exploziv fiind urmat instantaneu de o rafală 
lungă a Stoner-ul ui. RPD-ul sovietic răspundea acum, ceea ce 
însemna că previziunea lui Dave că nu vor reuşi să-i lichideze pe 
piricuacos cu un singur proiectil exploziv se adeverise. 

leşind în luminiş, Thornton ridică privirea în sus, reperându-i 
pe cei patru oameni care înaintau greoi la vreo treizeci de metri 
sub creasta dealului. Văzu o cărare îngustă pentru animale, dar 
suficient de largă ca un om să poată merge în picioare. O luă la 
fugă, ştiind că nu va reuşi să ajungă la timp. 


Ticălosul cu RPD-ul avusese noroc, nimerindu-l pe Lee în 
partea de jos a piciorului drept, în timp ce cei doi trăgători cu 
mitraliera muriseră mano a mano. Lee îşi scoase basmaua 
îmbibată de sudoare din jurul gâtului şi o înfăşură în jurul gleznei 
rănite, strângând puternic bandajul şi înnodându-l. După ce 
termină, se aplecă în spate ca să ia Stoner-ul de unde îl aruncase 
şi văzu cum o baltă mică de sânge ieşea de sub cârpa murdară. 

La numai vreo cincisprezece metri distanţă, un AK începu să 
tragă în el, unul dintre gloanţele masive trecând printre braţul lui 
şi partea de sus a pieptului. Un altul îl izbi direct în biceps, 
învârtindu-l pe loc şi aruncându-l cu faţa la pământ. Din locul în 
care stătea ascuns trăgătorul se ridică un strigăt de victorie, 
oferindu-i lui Lee un reper care atrase ţeava grea a Ruger-ului ca 
magnetul un metal. 

Trăgând percutorul în spate, cu trăgaciul apăsat, David Lee 
goli cele şase gloanţe în tufişul atacatorului cât de repede putu. 
Râse aspru când o AK-47 fără proprietar se prăbuşi pe cărare, 
patul ei din lemn fiind mânjit de sânge proaspăt. 

Lee puse tunul de mână în toc şi înhăţă carabina M-16. Se 
rostogoli câţiva metri la dreapta, tresărind când terenul de pe 
care tocmai plecase explodă din cauza unei rafale de plumbi 
sovietici. Din flancul lui stâng veni o grenadă. Sfera care se rotea 
nebuneşte lovi o limbă de pământ şi ricoşă înapoi pe cărare, 
aterizând pe stomacul păros al RPG-ului. Lee se strânse ghem 
când grenada explodă, sfâşiind în două cadavrul şi aruncând în 
aer bucăţi de intestine. O bucată cărnoasă de perete stomacal îl 
lovi pe Lee în spate, alunecă în jos şi sub el, când David se 
rostogoli mai departe, trăgând cu Stoner-ul într-un sandinist care 
avansa pe cărare. 

Ridicând ţeava printre picioarele omului, faţa lui Lee se 


145 


contorsionă într-o mască de nerecunoscut, când pierderea 
sângelui începu să-şi facă simţite efectele. Ţinu degetul apăsat 
pe trăgaciul Stoner-ului şi urlă când torentul de gloanţe îl reteză 
în două pe soldatul care alerga, aruncându-l în ambele părţi ale 
cărării, în timp ce un nor de cordită impenetrabil înghiţea corpul 
sângerând al lui Lee. 

O durere bruscă săgetă degetele rănite ale trăgătorului, când 
Stoner-ul gol îi fu smuls din strânsoare de o rafală trasă de pe 
flancul opus. Schije ca nişte ace ascuţite din plastic tare se 
înfipseră în partea laterală a feţei lui şi sub gât, în clipa în care 
arma explodă sub impactul gloanţelor ruseşti cu vârf gros. 
Coborându-şi capul şi urlând în agonie, Lee îşi trase banduliera 
acoperită de sânge deasupra capului, împingând LMG-ul distrus 
într-o parte, ca şi cum ar fi fost cancerigen. 

Prinse apărătoarea puştii M-16 de trăgaci, cu singura lui mână 
bună şi ridică în sus carabina uşoară de asalt, deblocânau-i 
piedica cu degetul. In partea stângă, reperă o formă care sărea 
prin ceața artificială a focurilor de armă, marginea unei pălării 
declanşându-i instinctul natural. Coltul parcă începu să tragă 
singur. Lee încercă să ţipe în timp ce încărcătorul se golea în 
omul care alerga şi a cărui inerție şi dorinţă de a se apropia de 
american îl adusese în mâinile propriei morţi. David înfipse ţeava 
lungă în stomacul sandinistului care urla, atunci când maldărul 
mirositor se izbi de el. Folosind puşca ca pe o pârghie, îl împinse 
de pe el pe soldatul în cădere, dădu drumul carabinei şi smulse 
din teacă cuțitul K-Bar. 

Lee se aruncă stângaci deasupra omului şi se trezi holbându- 
se în nişte ochi care ardeau cu o strălucire diabolică. Fără nici un 
avertisment,  sandinistul scuipă o gură plină de flegmă 
însângerată în faţa lui David şi se împinse slab în corpul lui Lee, 
în încercarea de a se elibera. 

Furios, mercenarul din Forţele Speciale îl ţintui pe sandinist la 
pământ cu pieptul, împingându-se cu amândouă picioarele într- 
un trunchi de copac retezat, aşa încât greutatea corpului lui 
înăbuşi încercarea slabă de eliberare a soldatului muribund. 
Cuprinzând cu dinţii nasul lui piricuaco. Bereta Verde, înnebunit, 
îşi înfipse incisivii în carnea moale, ignorând urletul ascuţit al 
omului. Smucindu-se sălbatic la dreapta şi la stânga, Lee începu 
să-şi tragă capul în spate, muşchii puternici ai gâtului lui 
încordându-se în nişte corzi oţelite şi simţi cum nasul omului era 
smuls de pe faţa scăldată în sânge, aflată la doar câţiva 
centimetri de a lui. 


146 


Scuipând din gură bucata de carne informă, Lee înfipse cuțitul 
adânc în corpul omului care se văita, cu vârful lamei în sus, până 
când îl simţi vibrând, lipit de inima sandinistului. Cu o ultimă 
împingere, David sparse pereţii organului, inundând cavitatea 
pectorală cu sânge. 

Lee rămase întins, epuizat, deasupra corpului care se răcea, 
parcă o eternitate. Dumnezeule, de s-ar fi terminat! Sa împinse 
în braţul bun şi se rostogoli de pe cadavru. 

— E prea multă linişte, murmură el. Nu ar fi trebuit să fie atât 
de linişte. 

Se târî, gemând, spre copacul de care se sprijinise atunci când 
îl măcelărise pe sandinist. Se ridică, sprijinindu-se de el şi privi 
înjur, căutând ceva ce putea fi folosit ca armă. Negăsind nimic în 
jur care să nu necesite reîncărcarea, ochii i se opriră pe mânerul 
cuţitului înfipt încă în rămăşiţele sfârtecate ale ultimului lui 
atacator. Băgă mâna în buzunarul din faţă al pantalonilor de 
camuflaj şi simţi picioruşele tăietorului M-2. Făcut dintr-un metal 
moale care nu producea scântei, acesta era folosit în munca de 
demolare pentru tăierea cablului de detonare, a încreţirii 
capselor explozive neelectrice şi pentru înfigerea capselor în 
explozivele de genul C-4. Unul dintre cele două picioruşe ale lui 
avea un capăt de şurubelniţă, celălalt fiind un vârf ascuţit, pentru 
găurit. Lee cuprinse unealta cu mâna şi o scoase din buzunar, 
ascunzând tăietorul de culoarea alamei între picioarele puţin 
depărtate. 

David nu-şi amintea că leşinase. Când începu să-şi revină, avu 
senzaţia că faţa îi era spălată cu apă caldă, şuvoiul constant 
curgându-i pe frunte şi pe obraji, apoi picurându-i de pe buza 
superioară şi revărsându-se în cascadă pe piept. „Era o senzaţie 
minunată,” se gândi el. 

Deschizând ochii, se trezi holbându-se în ochiul unic al 
penisului maroniu al unui individ. O mână plină de cicatrici îl 
scutura uşor, în timp ce ultimele picături îl stropeau pe Lee, într- 
un gest final de mânie. 

— Deci, te-ai trezit! iți place prietenul meu, gringo? Ai vrea să-i 
săruţi, înainte să-i ascund capul chelios? 

Uriaşul mitralior sandinist începu să râdă la propria glumă, 
ţinându-şi penisul în mână, la doar câţiva centimetri de faţa lui 
Lee. Avea prins la gât un RPD, cu o bandulieră din piele tăbăcită 
neagră, încărcătorul cu arc expunând o curea cu cartuşe 
ucigătoare de 7,62 mm. David simţea mirosul puternic de 
lubrifiant uman venind dinspre vintrele murdare ale individului. 


147 


Conştiinţa faptului că era ultimul supravieţuitor al grupului de 
atac pe care-i înfruntase îi aprinse din nou dorinţa de viaţă. 

— Haide, gringo ticălos, salută-l pe Senor Dick! 

Deschizând fălcile tăietorului, Lee repezi vârfurile lor ascuţite 
în jurul unei bucăţi groase de piele desprinsă, ce atârna chiar în 
spatele mâinii omului. Trase cu răutate unealta în jos şi simţi 
cum pielea mătăsoasă de pe penisul sandinistului era sfâşiată, în 
timp ce un răcnet nepământesc izbucnea din gura căscată a 
gigantului. Invârtind tăietorul în mână, David înfipse vârful între 
picioarele sandinistului, ratând cu câţiva milimetri joncţiunea 
îngustă pe care o ţintise. In schimb, vârful acului de 
cincisprezece centimetri de înfipse în anusul banditului sadic, iar 
durerea cumplită îl făcu pe individ să se retragă împleticindu-se, 
departe de Lee, cu amândouă mâinile în jurul capului tăietorului, 
în timp ce penisul sfârtecat brusc se retrăgea între picioarele lui. 

Lee scoase un încărcător rapid din punguţa lui de pe lateralul 
corpului, extrase un singur cartuş şi scoase calm Magnum-ul din 
toc. Deschise uşiţa de alimentare şi lăsă cartuşul scobit să cadă 
înăuntru. Roti butoiaşul aşa încât glontele masiv să ajungă în 
dreptul percutorului. Intoarse o privire crudă spre corpul care se 
zbătea la doar câţiva metri de el şi îl uimi pe om vorbind într-o 
spaniolă perfectă. 

— Data viitoare când îţi îndrepţi instrumentul spre cineva, ai 
grijă să fie încărcat cu ceva mai mortal decât urină, amigo! 

După care îl împuşcă în tâmplă pe banditul dezgustător, 
smulgându-i ochii din orbite şi aruncând în aer un val de materie 
cenuşie roz-cenuşie din ţeasta golită brusc. 


148 


23 


Thornton îşi simţea plămânii în flăcări, fiecare respiraţie 
însemnând un adevărat chin, în timp ce lupta împotriva timpului, 
a muntelui, a lui însuşi. Sunetele bătăliei furioase a lui Lee îl 
îndemnau ca un bici, ajutându-l să urce pe urma de animal, în 
ciuda oboselii crescânde. 

Nu mai vedea echipa de lansatoare de grenade, vegetaţia 
deasă ascunzând-o, în timp ce urca spre vârf. Răpăitul puternic 
al armei de calibru 0,44 a lui David se reverbera în susul 
dealului, cele şase împuşcături succesive spunându-i lui Bo că 
bătălia devenise acum foarte personală. Deşi îşi dorea să se 
oprească ca să-şi recapete respiraţia, Thornton se avântă înainte 
Râuri de sudoare largi îi curgeau pe faţă, în timp ce urca 
versantul sfărâmicios. 

Prudenţa depăşea dorinţa criminală pe care o simţea în 
adâncul inimii. Incetinind, Bo începu să inspire greoi cantităţi 
enorme de aer, ca să îşi realimenteze muşchii dornici de oxigen. 
Vârful nu mai era departe acum şi, întorcând capul, Bo rămase 
uluit de imaginea magnifică a râului Coco. Dincolo de râul care 
urca încet se întindeau munţii şi câmpiile Nicaraguei, un pământ 
care era împins încet la moarte de zbaterea economică şi de 
zelul revoluţionar. Thornton îşi verifică încărcătorul automatului, 
lovindu-l de două ori ca să se asigure că era bine fixat. 

Se strecură înainte, urcând încet pe cărarea în stare tot mai 
proastă. Briza care cobora din vârful dealului aducea cu ea voci, 
o spaniolă vorbită rapid, care îi spuse lui Bo că era aproape de 
inamici. Asigurându-se că în spate cărarea era liberă, Bo se 
căţără mai departe, ţinând Sig-ul în faţa lui. 

— Revanşa, murmură el încet, o revanşă adevărată! 

Santinela sandinistă ar fi trebuit să tragă din locul în care era 
ascunsă. Dacă ar fi făcut asta, l-ar fi spulberat pe Thornton de pe 
faţa muntelui şi ar fi asigurat victoria capitan-ului său. In schimb, 
el pierdu câteva secunde preţioase ridicându-se în picioare, 
ţeava AKM-ului său rotindu-se în sus în timp ce omul încerca să 
ţintească cu carabina la umăr. Era o mişcare extrem de 
prostească, care îl costă viaţa pe tânărul nebun. 

Bo trase instinctiv, lăsându-se să cadă în genunchi. Primul lui 
cartuş nimicitor îl izbi pe soldat în rotulă, zdrobind osul neted ca 


149 


şi cum nu ar fi existat niciodată. Apăsând încă de două ori 
trăgaciul automatului, Thornton găuri pieptul bărbatului, când 
patru sute de grame de plumb îşi croiră drum în interiorul 
corpului, aruncându-l în spate, în tufiş. Bo schimbă cu prudenţă 
încărcătorul automatului 220 şi îl puse în toc, după care smulse 
AKM-ul cu care nu se trăsese nici un foc din strânsoarea 
proprietarului mort al acestuia. O verificare rapidă demonstră că 
arma avea siguranţa pusă şi era încărcată, iar un pocnet surd îi 
comunică lui Thornton că lansatorul de grenade intrase în 
acţiune. 

Aruncându-se în sus pe cărare, ajunse în câteva secunde pe 
creasta dealului. Thornton rămase sub coamă şi traversă 
versantul în pantă pe o distanţă de aproape o sută de metri, 
sărind apoi peste creastă cu puşca de luptă sovietică strânsă în 
mâini. Fusese o mişcare bună. 

Un al doilea sandinist îl aştepta, întins pe pământ, cu o puşcă 
mitralieră cu ţeava retezată în mâini. Dacă Thornton ar fi intrat în 
şa prin locul în care îl ucisese pe primul paznic, s-ar fi trezit 
direct în cătarea celui de-al doilea sandinist. Aşa însă, el îl atacă 
din stânga pe cel care voia să-l prindă în ambuscadă şi, trăgând 
cu precizie, Bo împroşcă corpul soldatului de la umăr până la 
şold, cu o rafală lungă a AKM-ului capturat. 

Aruncătorul de grenade tuşi din nou. 

Thornton sări în picioare, dându-şi seama că nu mai avea 
timp. Acum vedea echipa de doi oameni care aruncau înnebuniţi 
cartuşe explozive pe ţeava butucănoasă a lansatorului. In mod 
normal, o astfel de echipă ar fi trebuit să se adăpostească parţial 
ca să se protejeze de un foc de răspuns direct al inamicilor lor. 
Din cauza distanţei mari dintre punctul de foc şi Choletuca, 
această tactică nu era necesară. Baza avea doar avioane, 
artileria fiind îndepărtată de luni de zile. Barahone stătea exact 
în spatele tubului şi ochea privind pe deasupra ţevii. Ţinta lui era 
uriaşă, permiţând trăgătorului sa tragă pe o traiectorie 
aproximativă, fără să ţintească cu precizie. În poziţia „la mână”, 
M-19 devenea o armă de foc direct, folosind doar o bază plată şi 
computerul intern al trăgătorului, pentru reglaje. Deşi arma era 
considerată precisă până la cinci sute de metri în acel mod, 
Thornton ştia din experienţă că un trăgător cu talentul lui Angel 
putea distruge cu uşurinţă Choluteca din locul în care se afla, 
chiar dacă se aflau la mai mult de opt sute de metri de prima 
linie de apărare a bazei. 

Ajutorul trăgătorului tocmai terminase de încărcat cinci 


150 


cartuşe pe ţeava deschisă a aruncătorului, când îl zări pe 
Thornton. De la distanţă, Bo vedea cum din interiorul bazei se 
înălţau spirale de fum gros şi negru, un cartuş solitar fiind tot ce 
îi era necesar lui Barahone ca să îşi regleze focul. Soldatul 
sandinist îl bătu pe umăr pe nicaraguanul renegat, arătând spre 
o grămadă de WP de la picioarele lui, după care luă arma AK-74 
a lui Angel şi începu să tragă în Thornton. 

Bo se aruncă la pământ şi se rostogoli ca un nebun, reuşind să 
scape de rafala de foc automat a lui piricuaco. Auzind lansatorul 
trăgând din nou, Thornton scoase din buzunar ultima grenadă 
rămasă şi sări în picioare. Smulse cuiul şi o aruncă cu boltă spre 
locul în care stătea Angel, iar apoi se răsuci şi trase o rafală 
scurtă de trei gloanţe, cu AKM-ul capturat, în ajutorul 
trăgătorului, care alerga acum spre el, trăgând de la şold. Bo 
simţi o serie de smucituri bruşte care îl trăgeau de pantaloni, 
când gloanţele atacatorului trecură prin materialul sfâşiat. Apoi 
zâmbi când văzu a doua rafală a lui deschizând pieptul 
inamicului ca şi cum ar fi fost un pachet de Crăciun aşteptat cu 
nerăbdare. 

Forţa exploziei îl aruncă la pământ, învelind în acelaşi timp 
amplasamentul aruncătorului de grenade în flăcări. Când Bo 
ridică privirea, nu mai rămăseseră decât un talmeş-balmeş de 
rucsace pe jumătate arse şi obuze nedetonate. Corpul 
trăgătorului nu se vedea nicăieri. 

Thornton se ridică în picioare, verificând AKM-ul şi descoperi 
că îi golise încărcătorul. Aruncă arma şi se întoarse ca să ia arma 
ajutorului de trăgător pe care tocmai îl omorâse, când Barahone 
se materializă din neant. Cei doi bărbaţi rămaseră nemişcaţi, 
privindu-se în ochi. Angel vorbi primul: 

— Tu! Eram sigur de Lee, după ce l-am cercetat conţinutul 
rucsacului. Deci, a/ tău era cuțitul Randall pe care l-am găsit 
lângă LZ? 

Bo aprobă din cap, privind mâinile tânărului. 

— Mda, aşa e. Chiar credeai că o să reuşeşti, Angel? Ce naiba 
ai avut în cap? 

De pe buzele nicaraguanului izbucni un râs aspru. 

— Dar am reuşit, Bo! Uită-te la fumul care se ridică din focurile 
pe care eu le-am declanşat. Revoluţia a dat o lovitură lacheilor şi 
mercenarilor care se ascund în această parte a frontierei şi în 
scurt timp întreaga lume va şti asta! 

— Vorbeşti ca un tâmpit, ştii asta? şopti Thornton. Nu ai făcut 
altceva decât să dezonorezi ţara care te-a primit şi uniforma pe 


151 


care ai purtat-o cea mai mare parte a vieţii tale ca adult. Lumea 
nu dă un ban pe trădători, Angel. lar revoluţia nu dă un ban pe 
tine! 

Barahone îşi umezi buzele înainte să vorbească. Flăcările 
începuseră să se înalțe tot mai sus în locul în care explodase 
grenada lui Thornton. N 

— Trebuie să rezolvăm rapid treaba asta, m; sergento. In scurt 
timp focul va atrage atenţia şi ar fi mai bine să ne aflăm de 
cealaltă parte a râului, înainte să vină cineva să investigheze. 
Comprendo? 

Thornton prinse în palmă pistolul automat dintr-o singură 
mişcare îndemânatică, văzând că Barahone făcea la fel, Colt-ul 
greoi al ofițerului sandinist sărind din tocul de pe umăr al 
aviatorului. Începură să tragă amândoi unul în celălalt, gloanţele 
izbind pământul dintre ei sau rotindu-se inofensive pe lângă 
corpurile lor. In câteva secunde, încărcătoarele se goliră, iar 
Barahone reacţionă primul, aruncând automatul masiv spre 
capul lui Thornton. 

Bo se aplecă pentru a evita impactul proiectilului şi încercă să 
se ferească de Angel, care se repezise asupra lui, dar nu reuşi. 
Sărind peste silueta aplecată a lui Thornton, sandinistul se învârti 
în aer ca un circar, ateriză în spatele lui Bo şi îi încercui pieptul 
cu braţele. Într-o mişcare violentă, îl aruncă pe mercenarul solid 
la pământ, sufocându-l momentan pe Thornton şi făcându-l să 
scape din mână Sig-ul gol. 

Angel ridică cizma de luptă cu talpă solidă în aer şi o repezi 
spre faţa întoarsă în sus a lui Bo, sperând să zdrobească fruntea 
fostului sergent. În loc de asta, izbi în aer, în timp ce Thornton se 
rostogoli, ferindu-se de atac, lovind şi el cu piciorul în genunchiul 
flexat al lui Angel. Tânărul se prăbuşi cu un icnet, iar Bo se ridică 
în picioare şi încercă să ajungă la Sig-ul abandonat. 

Barahone îi aruncă cu forţă în faţă o mână de pământ şi 
pietriş. Thornton se retrase împleticindu-se şi îşi prinse faţa cu 
mâinile, încercând să înlăture orbirea temporală şi simțind atacul 
următor al lui Angel înainte ca acesta să sosească. Se aruncă 
într-o parte, evitând lovitura cu călcâiul, dar nu reuşi să scape de 
seria devastatoare de lovituri directe şi cu latul palmei pe care 
omul bine antrenat în arte marţiale i le administra fără milă. 

Bo îşi descheie repede cureaua, o scoase din jurul taliei şi izbi 
capul lui Barahone. Fabricată dintr-o fostă încuietoare de 
încărcătură, catarama din oţel îl izbi pe Angel în obraz, lângă 
tâmplă, făcându-l să cadă în genunchi, ameţit. După acea 


152 


lovitură norocoasă, Thornton făcu un pas în spate şi îşi înfăşură 
cureaua în jurul pumnului, ca o bâtă flexibilă. Işi restabili 
echilibrul, respirând greoi. Spera că Barahone avea să renunţe 
înainte să fie nevoit să-l ucidă. 

— Renunţă, Angel! spuse el răguşit, scuipând bucățele de 
noroi. 

Barahone se ridică de la pământ ca un bolid. Ferindu-se, Angel 
contră prin trimiterea unui pumn spre stomacul neprotejat al lui 
Thornton şi simţi efectul loviturilor sale repetate. Thornton 
începea să slăbească. Barahone se lansă în sus cu toată forţa pe 
care o avea, izbind bărbia lui Bo cu creştetul capului şi aruncând 
spre spate ţeasta mercenarului, aproape frângându-i gâtul. 

Angel făcu un pas în spate, ca să ia cureaua lui Thornton 
căzută la pământ şi începu să-l izbească pe bărbatul căzut cu o 
ură înnebunită. Păşi înainte, biciuindu-l pe spate, genunchi şi 
pulpe, înjurând în spaniolă, în timp ce-l împingea pe rănit spre 
cadavrul ajutorului de trăgător. Focul ardea acum cu ferocitate, 
limbile flămânde ale flăcărilor întinzându-se spre arbuştii din jur, 
a căror ardere rapidă era grăbită de briza constantă dinspre est. 

Thornton se ridică de la pământ şi trecu la atac, repezindu-se 
cu capul înainte spre vintrele neprotejate ale lui Barahone. În 
timp ce acesta se împleticea cu spatele, icnind după aer, Bo îl 
izbi în falcă cu pumnul drept, urmat de o directă cu stânga la fel 
de distrugătoare. Angel căzu greoi pe spate şi se rostogoli, cu o 
fracțiune de secundă înainte ca Thornton să-i zdrobească gâtul 
cu cizma. 

Bo înhăţă AKM-ul gol de pe pământ şi începu să izbească cu el, 
încercând să atingă corpul lui Barahone, în timp ce trădătorul 
îngrozit se zvârcolea şi evita loviturile furioase ale lui Thornton. 
Auzind cum patul armei se spărgea în bucăţi, Bereta Verde 
furioasă aruncă bucata rămasă din arma zdrobită în capul lui 
Barahone şi privi dezgustat cum îşi ratase ţinta destul de mult. 

Ambii bărbaţi erau acum în picioare, înfruntându-se cu pumnii 
strânşi şi respirând ca doi tauri în arenă. Nici unul nu vorbea, 
ştiind că efortul de a o face i-ar fi secătuit de o energie prețioasă. 
Incepură să se învârtă unul în jurul celuilalt. Auziră sunetul 
familiar al elicelor, zgomotul constant anunţându-i că o forţă de 
ripostă era pe drum. 

Barahone se mişcă primul. Se învârti pe călcâie şi o luă la 
fugă, în viteză maximă, spre cadavrul ajutorului de trăgător, sub 
care era prins AK-1. Ajungând la armă, Barahone înjură, 
constatând că încărcătorul acesteia era gol. În spatele lui, 


153 


Thornton îşi căuta în van pistolul, renunțând în cele din urmă, 
pentru că trebuia să ajungă la Barahone înainte ca ucigaşul 
ticălos să poată reîncărca carabina de asalt de mare capacitate 
şi să o îndrepte spre el. Apropiindu-se de sandinistul furios, Bo 
văzu îngrozit cum Angel introducea un încărcător nou în 
despicătura carabinei urâte, după care trase percutorul în spate 
şi îi lăsă să zboare cu un clinchet răsunător. 

— Nu mişca, Bo! urlă Barahone, cu puşca îndreptată exact 
spre stomacul atacatorului. Rămâi pe loc sau te ucid! 

Thornton se opri brusc, cu o respiraţie gâfâită, simțind cum o 
undă dureroasă îi străbătea fiecare fibră a corpului, din cauza 
loviturilor pe care le încasase. Işi îndepărtă mâinile în lateral, cu 
palmele spre exterior, încruntându-se la figura zâmbitoare din 
faţa lui şi aşteptând glonţul. 

Angel se relaxă, atingându-şi bărbia umflată cu o mână şi 
savurând acel moment de triumf. Reuşise! Reuşiseră să tagă cel 
puţin cinci proiectile în Choluteca, două dintre ele putând aprinde 
aproape orice  nimeriseră. Bineînţeles, îşi pierduse tot 
detaşamentul, dar, ţinând cont de victorie, meritase. Privindu-l 
pe bărbatul din faţa lui, Barahone fu impresionat, împotriva 
voinţei lui. Thornton era o legendă vie, un soldat între soldaţi, 
care trecuse prin toate şi trăise ca să se poată retrage. Uciderea 
lui avea să fie glazura de deasupra tortului. Trebuia să o facă 
rapid, totuşi, căci auzea un elicopter care se apropia din direcţia 
bazei. 

— Ar fi trebuit să rămâi acasă, Bo. Ţi-ai făcut datoria, nu mai 
aveai nevoie de asta. 

Thornton, cu cămaşa desfăcută aşa încât se vedea cuțitul de 
luptă rusesc, clătină din cap dezgustat: 

— Te înşeli, Angel. Nu aveam de ales, pentru că erai implicat 
tu. 

Angel se apropie, ordonându-i fostului său prieten şi sergent 
să se aşeze în genunchi. Odată Bo aflat la pământ, Barahone se 
apropie la un metru şi jumătate de războinicul feroce şi făcu 
semn cu AK-ul spre cuțitul care atârna sub braţul lui Thornton. 

— Ce e acela? întrebă el. 

Bo ridică cu grijă capul. 

— Pot să...? întrebă el, apropiindu-şi palma de mânerul 
cuţitului, fără să aştepte permisiunea lui Angel. p 

— Cu grijă! comandă acesta, făcând un pas în spate. Iți zbor 
creierii, dacă încerci ceva! 

In timp ce scotea cuțitul din teacă, Bo îşi dădu seama că Angel 


154 


voia să-l păstreze în viaţă ca să poată trece peste râu. 
Confirmându-i bănuiala, primul elicopter Cobra apăru peste 
culmea dealului, elicea lui principală împrăştiind fumul gros 
pentru o clipă, în timp ce cei dinăuntru examinau iadul de sub ei. 
După aceea, elicopterul dispăru. 

— Un cuţit? Nu mai poţi lupta cu mine decât cu un cuţit? 

Barahone începu să râdă de inutilitatea încercării lui Thornton. 
Acum avea biletul spre casă, în ciuda elicopterului sau a oricărui 
alt pericol. Thornton ca ostatic era mai bun decât un Thornton 
cadavru. 

— İn picioare! ordonă el. Dar, mai întâi aruncă cuțitul. N-aş 
vrea să te tai jucându-te cu el. 

Bo întinse foarte încet braţul, îndreptând lama direct spre 
pieptul larg al lui Barahone. Prinzându-şi încheietura, aşa încât să 
formeze o bază rigidă pentru lovitură, Thornton îl ţinti cu grijă pe 
fostul lui elev. 

Cobra apăru din nou deasupra lor, de data aceasta rotindu-se 
pe deasupra celor doi bărbaţi, în timp ce pilotul încerca să-şi dea 
seama ce se întâmpla sub el. Hotărând că nu putea face nimic, 
comandantul aparatului de zbor întoarse şi porni înapoi spre 
Choluteca, unde aştepta o formaţie de Huey, plină cu tineri 
americani furioşi. 

După ce privi elicopterul dispărând, Angel îşi îndreptă întreaga 
atenţie spre Thornton. 

— Aruncă cuțitul, Bo, spuse el. E inutil, faţă de ceea ce ţin eu 
în mână. Nu da cu piciorul vieţii. Imediat ce trecem râul, te 
eliberez, îţi promit. 

— Promisiunile unui trădător nu au nici o valoare, Angel. Nici 
în faţa mea, nici în faţa noilor tăi stăpâni. Nu merg nicăieri cu 
tine. 

Furia puse stăpânire pe Barahone, în nişte valuri fierbinţi. 

— Bine, gringo ticălos şi stupid! Nu are nici o importanţă, 
oricum. Ar fi trebuit să-ţi dai seama că nu mă poţi învinge. In 
definitiv, tu m-ai învăţat tot ceea ce ştiu! 

Degetul lui Thornton ridică pârghia mare de pe mânerul 
cuţitului. În timp ce simţea lama ţâşnind din lăcaşul ei, Bo se 
aruncă într-o parte, rostogolindu-se înnebunit, ca să scape de 
rafala carabinei lui Angel. Oprindu-se, sări repede în picioare, cu 
mâinile întinse ca să-şi întâmpine atacatorul, dacă lama îşi ratase 
ţinta. 

Nu ratase. 

Angel Barahone era prăbuşit la pământ cu sângele ţâşnindu-i 


155 


în jurul cuţitului înfipt adânc, care îi pătrunsese în inimă, exact 
sub stern. Bo se apropie cu prudenţă de el, se opri şi lovi cu 
piciorul AK-ul mortal din mâna deschisă a lui Angel, după care 
îngenunche lângă soldatul muribund. Privind ochii deschişi ai lui 
Barahone, Thornton aşteptă până când forţa vieţii abia mai era 
prezentă în ei, după care se aplecă, apropiindu-şi gura de 
urechea omului. 

— Ai dreptate, Angel. Eu te-am învăţat tot ce ştii şi tu ai 
învăţat bine. Dar nu te-am învăţat tot ce ştiu eu! 

Cutremurându-se încet, Angel Barahone muri, cu capul în 
poala lui Thornton. 

Bo Thornton nu vărsă nici o lacrimă deasupra vechiului său 
camarad. Se ridică în tăcere, se aplecă şi scoase stiletul 
însângerat din rană. Bătăile puternice ale elicopterelor loveau 
aerul de munte rarefiat, anunțând sosirea lor imediată. Găsind 
Sig-ul, Bo introduse cu grijă ultimul încărcător, trase percutorul în 
spate şi băgă un cartuş pe ţeavă, din obişnuinţă. Se îndreptă 
şchiopătând spre marginea culmii şi privi spre râul sclipitor şi 
spre adâncurile Nicaraguei, blestemând în gând revoluţia fără 
sens a lui Daniel Ortega. 

O mişcare îi atrase atenţia. Privind în jos, simţi cum inima îi 
tresărea în momentul în care silueta familiară a lui David Lee 
apăru nesigură pe cărarea şerpuită, urcând dealul. 

— Rămâi pe loc! strigă el. Vin elicopterele! 

Lee se opri, apoi îşi flutură cârja improvizată în semn de 
înţelegere, cu un zâmbet larg pe faţă, în clipa în care îşi dădu 
seama că învinseseră. 

Thornton porni în fugă ca să se alăture prietenului lui, într-o 
serie de salturi rapide. Cei doi luptători îşi strânseră mâinile şi 
făcură un schimb de insulte amicale, în timp ce elicopterul 
personal al generalului Gaston apărea la orizont. Trăgătorii de la 
uşile lui răspunseră la fluturările din mâini ale celor doi bărbaţi, 
în timp ce elicopterul nemarcat trecea peste Coco, în Nicaragua. 

— Mie îmi seamănă a incursiune armată! exclamă Lee. 

— Să-i ia naiba dacă nu ştiu de glumă, ripostă Thornton. Haide 
să te duc la doctor, înainte să sângerezi pe mine până mori. 

Urcară împreună panta dealului pentru ultima dată. 


156 


EPILOG 


(UPI) Tegucigalpa, Honduras - Surse ale Ambasadei confirmă 
că trei militari americani au fost ucişi la o bază de antrenament, 
în apropierea frontierei honduriene. Rapoartele preliminare 
indică faptul că soldaţii erau implicaţi într-un exerciţiu de 
instruire, în timpul căruia trebuiau să manevreze mai multe tipuri 
de explozive, folosite pentru distrugerea podurilor şi reparaţii 
rutiere. Numele morţilor sunt ţinute secret până la anunţarea 
familiilor. 

Rapoartele referitoare la dezertarea unui soldat american în 
Nicaragua au fost infirmate de surse apropiate administraţiei de 
stat. Un aghiotant principal al comandantului SOCOM aflat în 
vizită a dat astăzi o declaraţie care confirmă că sergentul de 
stat-major Angel Barahone a fost implicat într-o operaţiune strict 
secretă de strângere de informaţii, referitor la care oficialităţile 
Armatei nu oferă nici un comentariu. 

Barahone a părăsit de curând Armata şi a ocupat o poziţie în 
cadrul Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA). Personalul de 
relaţii cu publicul al SOCOM nu a oferit nici o altă informaţie 
referitoare la Barahone, declarând doar că zvonurile răspândite 
de guvernul sandinist, prin care era anunţată dezertarea lui 
Barahone, au fost „extrem de exagerate”. 


157 


pleciie pouă cate 1-0 aruie$ tura A 
talnire-SU viză celebrii „că iai soiuri 
ugrăviti de SVS pasel î ul aventur! 
inedite în Africa de NOY 
Reîn! ainire cu Nile parra si vestiti _ soldiers 
o the peast- m 
întâlnire c rapidul si per! nton, 
veteran din Vietnan» membru | forte peciale si 
pereti jor Verzi: 
hornton» veteran Vietnam» st me ru al 
i al peretelo! Verzi la fel de rapid şi de 
etic cu OC pRINGBLAP pe care 
conduc? un centru de 
NI 1 pECIALE» 


Forţelor speciale şi 
orta recu™ cu tul sovietic c 
fiind în retragere: 
i PERATȚIU ] 
tru acţiune: 
d amenii 


973- 
Lei 9 


CUPRINS 


E 00 a Aaa 03 ala A 0 Rai oala vă 3 
Du i a Ra ici de A E E oa i 0 alai tiu apa bad 14 
ia E E i 8 0 al a 0 T a at ile 17 
Dă Ni E a a SUR Dl 0 aa DI a i te O te ard 23 
E EAE A E 28 
E deo E E E E E E A 35 
AEI REON EET EE E EEE EE E TTT 39 
S EEE E E E T E E E E 20 il 42 
CE EE Gali a Ga a A ds ip 0 alai ial aa la 52 
A PRR MR OD E DR AR IN AN RN PRR NI, EN IN II AR E A RI ARI 68 
Îl ci 0 ai A a d ala up ta ai aaa i aid 79 
ÎL Diesel AET n Data EI a ORI D0 ll 84 
TIo o ap a Sg 09 lac a Ra Aa aia 91 
(lao) acu aaa nica în e 3 0 aaa aaa rece a d a E 106 
LE elita A at e taina i ol da ai E pna dr 112 
[aci EE E at pi E 116 
| A E E A E E 0 aia 122 
S E aia E T 127 
| Oa pd a a e a 930 cale a 20 atatia A E 132 
PA od ei ut a A 0 a 0 59 dr la aaa 134 
PA anti ala tat (aaa 2 Sa ea gi ne aa a E oa ala 2 137 
PP RE Ip RR E RO Soo ea a a NIRO ERE Dra pe e ge eo pe megai 142 
De co a a a 3 N 0 a aaa a 236 a tat Ba 150 
EPILOG sie iata da n at o d ta e eg aa i at e a 158 
CUPRINS sii te asi tn da aa cai 9 al Deal N 159 


159