Dick Stanford — Tabara blestemata

Colecţia MERCENAR 
61 


Dick Stanford 


TABĂRA BLESTEMATĂ 


v1.0 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura BOGDANA 


CAPITOLUL | 


Bob Hunter se pregătea încă o dată să treacă la acţiune. 
Acolo, sub cerul sud-american, deasupra acelei păduri tropicale 
înecată de ploaie. Aşezat pe locul copilotului, în elicopterul mare 
al Marinei, Exterminatorul scruta ceata năclăită de umiditate, 
străduindu-se să repereze terenul. 

Bineînţeles, nu era genul de acţiune pe care un combatant 
avizat ar fi ales-o din toată inima... Dar oare Bob Hunter îşi 
alesese vreodată războaiele? În acea lume implacabilă în care 
trăia de atâţia ani, misiunea îşi numea totdeauna omul, niciodată 
invers. Nici astăzi nu exista vreo excepţie de la regulă. 

De altfel, Hunter răspunsese imediat, fără să ezite, fără măcar 
să-şi pună întrebări. Pentru că, încă o dată, nu exista nimeni 
altcineva... pentru că ordinul venea direct din Biroul Oval, de la 
Casa albă, de la Washington. 

Un ordin laconic, concis, dar perfect de clar şi de precis: 
„Găseşte-l pe Laconia - îl aduci viu sau îl lichidezi”. 

„Partea cea mai grea e, fireşte, primul obiectiv al misiunii, îşi 
zise Hunter, privind pădurea tropicală impenetrabilă, potopită de 
apă. Găsirea lui Laconia nu va fi deloc o joacă...” 

Caii Apocalipsei aveau acum alţi călăreţi, Hunter ştia asta. 
Dacă cei vechi se numeau Foamea, Ciuma, Războiul şi Moartea, 
cei noi aveau drept nume Fanatism, Revoluţie, Teroare şi 
Holocaust tehnologic... 

In majoritatea cazurilor era vorba de grupuri mici, a căror 
violenţă şi fanatism se învecinau cu dementa. Insufletiti de o ură 
sălbatică, încercau să mineze toate organizaţiile şi structurile 
politice pe care, de secole, omul se străduise să se stabilească, 
pentru a-şi asigura o viaţă în pace cu semenii săi. 

Hunter, slavă Domnului, nu era singurul care lupta împotriva 
acestor noi sălbatici. Avea alături de el prieteni, bărbaţi şi femei, 
la care învățase să ţină ca la propria lui familie, cândva asasinată 
cu sălbăticie, la începutul primului său război sângeros. Erau 
nişte indivizi care aveau aceeaşi credinţă şi aceleaşi idei, 
convinşi ca şi el că lumea nu era făcută pentru om, ci de om. 

Elicopterul mare decolase de pe portelicopterul care se afla în 
Marca Caraibelor, în dreptul Golfului Uraba, cu două ore înainte 
de apariţia zorilor. Aterizase pentru scurt timp la nord de Acandi, 
pe coasta columbiană, nu departe de frontiera panameză, apoi 


3 


îşi luase din nou zborul la prima geană de lumină. Acum survola, 
la foarte mică altitudine, o vale îngustă, care şerpuia pe flancul 
oriental la masivului Sierra del Darien, spre centrul Columbiei. De 
o parte şi de alta a cursului de apă, falezele se ridicau aproape la 
verticală, iar trecătoarea, uneori foarte îngustă, obliga aparatul 
mare să vireze brutal ca să urmeze drumul indicat, singurul reper 
în mijlocul acelei vegetatii încâlcite. 

Din când în când, Hunter zărea râul, a cărui albie se încrusta 
profund în flancul muntelui, astfel încât uneori devenea invizibil, 
chiar şi de la acea altitudine. 

— Incep sá aud vibrații pe frecvenţa indicată, anunţă 
operatorul radio. S-ar zice că se intensifică. 

Hunter aruncă o privire semnificativă pilotului, ridicându-se ca 
să-şi pregătească ieşirea. După câteva clipe, aparatul se 
imobiliză exact la nivelul vârfurilor copacilor şi pilotul anunţă: 

— Aţi sosit, domnule colonel. Mai mult de atât nu se poate. 

Cei doi oameni din echipaj, aflaţi în partea din spate, schitará 
un zâmbet şi începură imediat să deschidă sasul de ieşire în 
zbor. Hunter, care purta un combinezon verde de camuflaj, trecu 
cu nepăsare în partea din spate, ca să-şi ia echipamentul de 
luptă. 

— Vă urez noroc, sir, murmură unul dintre oameni, în timp ce 
Hunter se strecura prin sasul de ieşire. 

Hunter îi răspunse cu un zâmbet crispat... 

După câteva secunde, Exterminatorul se afla călare pe cea 
mai înaltă creangă a unui copac gigantic. Cobori rapid pe 
pământ, cu abilitatea şi supletea unei feline. 

Mireasma dulceagă a pădurii tropicale, amestecată cu un vag 
miros de putred, îl asaltă cu brutalitate. O mireasmă familiară, 
impregnată de căldură umedă şi de mâl si vibrând parcă de o 
viaţă înăbuşită, omniprezentă. Exterminatorul adulmecă aerul 
greu, aproape ameţitor, cu aviditate: da, acum era în elementul 
lui. Stăpânul junglei se întorsese la domeniul său, acea lume în 
care domnea legea eternă a supravieţuirii celui mai tare, acea 
lume care îl modelase pe Exterminator. Il hránise, ca să facă din 
el luptătorul care era astăzi. 

Bob Hunter se întorsese din nou pe teritoriul său. 

Lianele, copacii si tufisurile explodau într-o vegetaţie 
gigantică, care se avânta spre înaltul cerului, în căutarea luminii. 
Solul era ud de ploile torențiale. Palmierii, arborii de acaju, de 
balsam, eucaliptii tásneau, monstruosi, şi vârfurile lor dispáreau 
într-o încâlceală imposibil de desfăcut, în timp ce trunchiurile lor 


4 


enorme erau pline de liane încurcate, nemăsurat de lungi, ici şi 
colo apărând pata luminoasă a unei orhidee sălbatice, sau un 
palisandru. Dar, mai mult ca orice, mirosul junglei era deosebit: o 
mireasmă dulce de mort, de putrefacție şi de mâl. Copacii, 
lianele şi animalele mureau aici, şi mirosul fetid şi dezgustător al 
descompunerii lor plutea peste tot, sporit de umiditatea 
vâscoasă din jur. 

In jungla din Vietnam învățase Hunter moartea, distrugerea şi 
singurătatea, în faţa unui inamic brutal şi implacabil. Acolo 
învățase să supravieţuiască. 

Şi iată că, acum, se afla din nou singur în această junglă, 
asemănătoare din toate punctele de vedere cu infernul din 
Vietnam. 

Trebuia să pună mâna pe Laconia, care se afla undeva în 
adâncul acelui univers sălbatic. Apoi trebuia să-l scape de soarta 
nefericită care îl adusese acolo. Dacă nu, îl va lichida... 

Căci era, într-adevăr, una dintre acele misiuni blestemate care 
nu se putea împăca cu inima omului drept, dar pe care acesta nu 
o putea refuza... 

Bob Hunter o va îndeplini fără să discute... dar îşi va da toată 
osteneala ca să salveze viaţa lui Laconia. 


CAPITOLUL II 


Rose d'Avril îşi îndreptă ochii mari si luminoşi spre Hal 
Brognola, reprezentantul Casei Albe. 

— A ajuns, îl anunţă ea cu tristeţe. 

Brognola se apropie de ecran şi citi mesajul de două ori. Apoi 
muşcă uşor trabucul enorm, neaprins, şi mormăi: 

— Chestia asta nu e deloc foarte liniştitoare. 

— Nimic nu e cu adevărat liniştitor încă de la început, 
răspunse Rose, oftând. Dar cu el totdeauna e la fel! 

Privirea lui Brognola se îmblânzi subit într-un elan de simpatie 
pentru Rose, dar faţa lui îşi reluă rapid masca dură şi rece a 
personajului oficial. 

— Toată lumea e acolo? întrebă el cu jumătate de glas. 

— Toţi, mai puţin Grimaldi, care trebuie să sosească în cursul 
nopţii. Ceilalţi aşteaptă în sala de operaţiuni. 

Brognola zâmbi şi zise: 

— Atunci, să mergem să discutăm despre operaţiuni! 

Văzându-i pe amândoi, nu-ţi puteai imagina nici un moment ce 
erau în realitate. Fata, foarte înaltă, superbă, ar fi putut uşor să 
treacă drept o cover-giri sau chiar o actriţă de film. In realitate, 
avea un doctorat în fizică, ocupa un post cu o foarte mare 
responsabilitate în cadrul secţiei Omucideri a Departamentului 
de Justiţie şi, de puţin timp, i se încredinţase o misiune alături de 
Bob Hunter, ca să-l asiste în ultima sa Campanie Sângeroasă 
împotriva Mafiei. 

Brognola apărea ca tipul perfect de înalt funcţionar american: 
totdeauna impecabil, Hal era un bărbat frumos şi seducător, de 
vreo patruzeci de ani, pe care ţi-l imaginai cu uşurinţă 
petrecându-şi timpul liber într-un club de tenis superselect. În 
realitate, Brognola provenea dintr-o familie săracă, implantată în 
Statele Unite de numai două generaţii. Muncise din greu ca să-şi 
plătească studiile de drept, apoi luase examenul de intrare la 
academia FBI-ului. Fusese numit agent de teren si, mai târziu, 
ajunsese în sferele înalte ale Departamentului de Justiţie, ca să 
conducă secţia de Operaţiuni Secrete şi, în special, marea 
ofensivă guvernamentală împotriva crimei organizate. Astfel îl 
întâlnise pe Bob Hunter. Urmarea o cunoştea toată lumea: cei doi 
făcuseră echipă, unul acţionând cu un picior la Casa Albă, altul 
pustiind infernul tot timpul schimbător al Mafiei, fără nici un 


6 


sprijin oficial, fireşte. Un tandem redutabil de eficace, deoarece 
toţi centrii nervosi ai Mafiei se prăbuşiseră unul după altul ca un 
sinistru joc de domino... 

Atunci, Bob Hunter îşi încetase existenţa, cel puţin în registrele 
stării civile. Computerele de la Washington îl creaseră în locul lui 
pe un anume John Macklin Phoenix, colonel în retragere. Totuşi, 
programul Phoenix era o operaţiune super-secretă, a cărei urmă 
nu se afla în dosarele oficiale şi care fusese cu grijă îngropată 
sub câteva teancuri enorme de hártoage birocratice. La urma 
urmelor, Hunter-Phoenix primise mână liberă să-şi recruteze 
echipa şi să manevreze exact cum credea de cuviinţă. lar 
Brognola trebuia să se asigure că această mână liberă nu era 
literă moartă, de fiecare dată când Hunter şi oamenii săi aveau 
nevoie de susţinere sau de ajutor oficial. 

Un element important figura, totuşi, în dosarele de la 
Washington: cartierul general operaţional al lui Hunter şi al 
echipei sale, ferma Omului de Piatră, înregistrată în mod oficial 
ca bază de reciclare pentru agenţii de teren. Dar ea aparţinea 
celor de la CIA şi, în consecinţă, beneficia de un sistem de 
securitate super perfecţionat. 

Această fermă de aproape cincizeci de hectare, situată în 
munţii Virginiei, servise drept centru de antrenament pentru CIA 
la începutul războiului rece. Toate clădirile se aflau într-o stare 
excelentă. Era destul spaţiu ca să adăposteşti două sute de 
oameni, şi pentru ei fuseseră amenajate o sală de exerciţii fizice, 
un teatru şi utilităţi sportive. Ferma era dotată cu un sistem de 
comunicaţie dintre cele mai moderne, cu o legătură satelit şi o 
branşare directă la computerele de la Washington. Pe scurt, un 
instrument de lucru fabulos, dar numai un instrument, pentru 
oamenii care aveau sarcina să pună în practică programul 
Phoenix. Şi toţi aceşti oameni fuseseră aleşi chiar de Hunter. 

Carl Lyons sosise primul, chiar după-amiază, imediat după ce 
Hunter îşi luase zborul la bordul avionului cu reacţie al Marinei, 
ca să ajungă pe nava care se deplasa în Marca Caraibelor. Lyons 
făcuse parte din cadrul poliţiei de la Los Angeles. Acolo, în urma 
unui hazard al destinului, îl întâlnise pentru prima dată pe 
redutabilul războinic îmbrăcat în negru. La vremea aceea, Lyons 
şi Brognola lucru împreună în cadrul unei mari vânători 
organizate de poliţie: era vorba de capturarea lui Hunter. Şi, 
brusc, cei doi bărbaţi, de comun acord, luaseră hotărârea să-l 
susţină pe Exterminator, neoficial, în loc să-l vâneze. De atunci, 
Hunter îi salvase viaţa lui Lyons de mai multe ori... Totuşi, Hunter 


7 


nu aştepta de la fostul poliţist nici un fel de recunoştinţă şi, 
departe de a-i cere să se alăture echipei de la ferma Omului de 
Piatră, îl chemase, pur şi simplu, în calitate de invitat. Răspunsul 
lui Lyons fusese tipic pentru relaţiile dintre cei doi: venise 
imediat, fără să pună vreo întrebare. 

Jack Grimaldi trebuia să sosească în cursul nopţii. Era un fost 
pilot care făcuse războiul în Vietnam, un acrobat smintit, capabil 
să facă să zboare orice fel de aparat, în orice condiţii. 

La întoarcerea sa din infernul sud-asiatic, se angajase ca pilot 
al Mafiei. Acolo, drumul său se intersectase în mod brutal cu cel 
al lui Hunter, iar Exterminatorul îi oferise o a doua şansă să 
trăiască o viaţă de om adevărat. Grimaldi nu se gândise mai 
multe de cinci secunde ca să accepte propunerea, şi de atunci nu 
prea dusese o viaţă liniştită... dar fostul pilot al Mafiei nu se 
plângea niciodată. Era gata să-l ducă pe Bob Hunter la bordul 
aparatului său indiferent ce se întâmpla, fără măcar să întrebe 
de ce. 

Pol Blancanales şi Gadgets Schwarz erau cei mai vechi prieteni 
ai lui Hunter, nişte veterani ca şi el. Făcuseră parte în Vietnam 
din faimoasa lui echipă de penetrare, care avea sarcina să se 
infiltreze în interiorul teritoriului vietcong. Mai târziu, îşi 
sustinuserá mereu prietenul în războiul său sângeros împotriva 
Mafiei. Schwarz, care era un fel de geniu al electronicii, se 
specializase mai mult sau mai puţin în spionaj şi contraspionaj 
electronic. In Vietnam, Blancanales fusese unul dintre primii 
specialişti în pacificare şi se dovedise un administrator strălucit, 
dotat cu o diplomaţie admirabilă, de unde şi porecla de 
„Politician” sau Pol, pentru intimi. Mai târziu, Schwarz şi 
Blancanales făcuseră o mică societate, „Sisteme XX”, 
specializată în contraspionaj industrial. Şi făcuseră treabă bună! 
Totuşi, când Hunter le ceruse să se alăture echipei Omului de 
Piatră, tentaţia fusese prea mare şi lăsaseră totul baltă ca să-l 
urmeze pe Exterminator. Sosiseră la fermă în ziua aceea, pe la 
începutul serii. 

Incă un om, al cincilea, răspunsese la invitaţia lui Hunter cu 
cea mai mare rapiditate: Leo Turrin, bineînţeles! 

Contrar celorlalţi, rolul său în noua organizaţie fusese prevăzut 
de mult timp. Turrin lua parte de atât de mult timp la viaţa 
periculoasă a lui Hunter, încât ar fi fost de neconceput ca cei doi 
să pornească într-o zi pe drumuri diferite. De-a lungul întregii 
Campanii Sângeroase împotriva Mafiei, Leo Turrin acţionase ca 
un agent federal camuflat, fiind în mod oficial un şef mafiot. Dar, 


8 


după asaltul final de la New York, acoperirea lui Turrin nu mai era 
valabilă, nici rolul său de şef mafiot, pentru motivul că Mafia, cel 
puţin deocamdată, fusese complet distrusă. Leo se bucura deci 
de retragerea din activitate a unui fost boss fără teritoriu, dar, în 
realitate, viaţa lui avea trei componente: era un fost şef al Mafiei 
care profita de o semiretragere din activitate, era un politician 
cunoscut la Washington, avea acolo numeroase relaţii, şi mai era 
şi unul dintre responsabilii programului Phoenix. Primele două 
componente folosind drept acoperire celui de al treilea, 
bineînţeles. Viaţa lui Leo Turrin era inevitabil legată de cea a lui 
Bob Hunter. 

Aceşti cinci indivizi formau echipa Omului de Piatră. O echipă 
cu atât mai redutabilă cu cât beneficia din plin de sprijinul Casei 
Albe. 

lar deocamdată, şeful lor fusese debarcat într-un loc plin de 
capcane, în condiţii mai mult decât nesigure... 

Rose d'Avril prezentă pe scurt situaţia oamenilor adunaţi în 
sala de operaţiuni: 

— Buldozerul se află undeva în nordul Columbiei. A găsit baza 
individului cunoscut sub numele de Laconia. Dar omul a dispărut 
şi baza sa a fost foarte recent jefuită. Avioanele noastre secrete 
de recunoaştere e posibil să fi reperat un fel de tabără înarmată, 
aflată într-o zonă muntoasă destul de apropiată, iar Buldozerul a 
plecat în căutarea ei. A trimis înapoi elicopterul la portavion şi a 
plecat mai departe pe jos. Terenul este o junglă densă, înecată 
de ploaie. Marina va încerca să-l recupereze pe Buldozer peste 
exact patruzeci şi opt de ore, exact în locul unde a fost lăsat de 
elicopter. Asta e tot ce ştim în acest moment. 

Urmă o tăcere lungă, apoi Leo Turrin întrebă: 

— Ce înţelegi prin „Marina va încerca să-l recupereze”? 

Rose aruncă o privire spre Brognola şi răspunse: 

— Se prevede o furtună puţin dincolo de Panama. 

— Bineînţeles, ciclonul Frederick! mormăi Turrin. 

— Crezi că e vorba de el? murmură Rose... Credeam că va 
trece mai departe... 

— Cu un ciclon nu poţi să fii niciodată sigur, zise Turrin cu o 
voce înăbuşită. In urmă cu douăzeci de minute, se prevedea că 
se va îndrepta spre Nicaragua. 

— Asta e o veste bună, spuse Brognola. Nicaragua nu e deloc 
în drumul... 

— Haideţi, ştiţi foarte bine că nu există nici o certitudine, când 
e vorba de ciclon. Mai ales când e încă în stadiul de formare. 


9 


Poate să ia o mie de starturi false, înainte a porni într-o direcţie 
precisă. În orice caz, mie nu-mi place asta deloc! 

Blancanales luă cuvântul: 

— Mie şi lui Gadgets ne scapă ceva. Cine este acest Laconia şi 
de ce este atât de important? 

— Laconia e un nume de cod, desigur, răspunse Brognola. 
Este vorba de un agent ultrasecret al cărui teren de operare este 
Orientul Mijlociu. 

— Cancelarul Diavolului, zise încetişor Lyons. 

— Ştiu foarte bine, admise Politicianul, dar de ce acest Laconia 
se află în Columbia, dacă teritoriul său e Orientul Mijlociu? 

Brognola îşi aprinse trabucul şi apoi răspunse: 

— Bună întrebare. Acesta este şi motivul pentru care suntem 
atât de interesaţi de acest Laconia. In mod normal, teritoriul său 
este Orientul Mijlociu! 

— Atunci, ce caută în Columbia! reluă Blancanales. 

Dar de data asta, tonul nu era interogativ. 

— Da. De ce? spuse oftând Brognola. 

— Poate că ticăloşii se deplasează, sugerá Lyons. 

— O, interveni Rose d'Avril, peste tot unde se duce 
Buldozerul... 

— Ticăloşii nu sunt niciodată prea departe, continuă 
Blancanales. 

Brognola vorbi din nou: 

— l-am comunicat Buldozerului toate informaţiile pe care le 
detinem, l-am arătat şi fotografii ale taberei înarmate. Acum ştie 
că Laconia este ţinut prizonier în această tabără şi porneşte de la 
postulatul că, dacă îl găseşte, va putea să răspundă la un anumit 
număr de întrebări. Are intenţia să acţioneze imediat şi singur. 
Asta o ştiţi cu toţii. 

Leo Turrin se ridică de pe scaun şi se uită cu răceală la 
Brognola. 

— Voi da câteva telefoane, zise el încetişor. Cunosc o mulţime 
de oameni la Bogota. Şi în Panama. 

— Bună idee, recunoscu Brognola. 

— Eu îl voi aştepta pe Jack, zise Lyons cu un aer detaşat. Va 
vrea probabil să zboare după el... 

Schwarz se ridică şi el şi îi zâmbi lui Rose d'Avril. 

— Eu şi Pol plecăm şi noi să reflectăm la toate astea. Poate 
găsim câteva idei bune de exploatat! 

Brognola încercă să protesteze de formă. 

— Nu ştiu dacă Buldozerul ar fi de acord... Voia să puneţi pe 


10 


picioare organizarea... 

Dar Rose d'Avril îl întrerupse: 

— Nu e timpul pentru scrupule de conştiinţă! Dimpotrivă, 
trebuie să facem front comun. 

— Mda, murmură Turrin, schitánd un zâmbet. 

Brognola ránji. 

— OK, actionati cum credeti de cuviintá. Eu má ocup de restul. 

Asta spera incá de la inceput... dar cum era sá le ceará tuturor 
acelor oameni sá se arunce într-o luptă atât de nesigură? 
Imposibil... De aceea îi lăsase să decidă singuri. 

Leo Turrin înţelegea foarte bine la ce se gândea înaltul 
funcţionar federal. Il prinse de mânecă şi îl trase într-o parte, 
apoi îl întrebă: 

— Nu i-ai cerut lui Hunter să pornească la atac, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu, replică Brognola. Doar i-am explicat cum 
stă treaba. El a vrut neapărat să plece imediat acolo. 

— Atunci, nu ne mai cere nici nouă nimic, bombáni Turrin. 

Nici nu era vorba de asta. Cei adunaţi acolo ştiau să hotărască 
singuri. 


11 


CAPITOLUL III 


Când se făcu noapte, Hunter părăsise deja de mult timp jungla 
ca să ajungă pe platoul înalt. Timp de aproape două ore, nu 
căutase deloc bârlogul inamicului, aşa cum apărea el în 
fotografiile aeriene. Preferase să facă o recunoaştere preliminară 
rapidă a terenului. Semiluna palidă de pe cer îl ajuta să se 
orienteze. Acum căuta drumul care ducea la tabăra inamică. 
Căci, după cât văzuse, exista în mod obligatoriu un drum de 
acces. Cum ar fi putut să transporte altfel decât cu camionul tot 
echipamentul greu care apărea cu claritate în fotografiile 
aeriene? 

Găsi pista cu puţin înainte de miezul nopţii. Începând din acel 
moment, totul se derulă relativ repede. Hunter alergă cu viteză 
regulată până în apropierea taberei. Ajunse acolo înainte de 
ivirea zorilor şi se aruncă la pământ la o distanţă respectabilă de 
poarta principală de acces. Apoi scoase binoclul. 

Purta un combinezon verde de camuflaj destul de simplu, iar 
ţinuta neagră era frumos împachetată în ranitá. Dar puternicul 
Auto-Mag 44 era lipit de şoldul drept, suspendat de o centură 
militară, iar Beretta Brigadier de 9 mm, cu surdină, se afla într-un 
toc de piele, la subsuoará, ca de obicei. Intr-un sac de pânză 
agăţat de centura militară, Hunter avea încărcături suplimentare 
pentru ambele arme. 

In schimb, pusese marele Stoner pe pământ, lângă el. Hunter 
dorea deocamdată să culeagă cât mai multe informaţii. 

Lupta se va da după aceea... nu mai înainte de a fi ales 
momentul precis. 

In primul rând, trebuia descoperit unde era ţinut închis 
Laconia, asigurându-se astfel că era încă în viaţă. Hunter nu voia 
să declanşeze ofensiva înainte de a stabili acest lucru. 

Lungit pe burtă în iarbă, începu prin a-şi regla binoclul, 
conceput special pentru acţiunile de noapte. Îl îndreptă mai întâi 
spre poarta de acces. Aceasta şi o scurtă porţiune de gard 
metalic vizibilă, care probabil că încercuia întreaga tabără, erau 
păzite de o santinelă. 

Se afla la o altitudine de peste o mie cinci sute de metri 
deasupra nivelului mării, iar aerul era foarte pur. Semiluna palidă 
dădea destulă lumină pentru ca binoclul să ofere o imagine 
destul de clară. 


12 


Hunter se uită apoi la clădirile vizibile de dincolo de gard. Mai 
întâi, erau două lungi din tablă ondulată, stil cazarmă, flancate la 
dreapta, puţin lateral, de două gherete care semănau cu nişte 
bordeie. In stânga, se distingea un fel de structură din beton 
joasă şi aproape pătrată. Era destul de departe, dar urechea 
antrenată a lui Hunter capta totuşi zumzetul înăbuşit şi refulat al 
generatorului electric. 

Dominând toate clădirile, cocotatá pe un fel de pilon de oţel, o 
antenă radar ciudată, în formă de disc curbat, se rotea lent în 
aer, menţinută de cabluri metalice. 

Hunter lăsă binoclul şi rămase câteva clipe la pământ, cu toate 
simţurile la pândă. Zgomotele nopţii răsunau în urechile sale, 
căpătând o amploare nemăsurată: ţârâitul neîncetat al insectelor 
nocturne, tânguirea domoală a vântului trecând printre copaci şi 
foşnetul uşor al frunzelor... Un mic animal speriat sări dintr-un 
copac, la câţiva centimetri de el, şi dispăru aproape imediat. 

Bun, totul era normal. 

Hunter se ridică şi, aplecat mult în faţă, se îndreptă spre gard, 
spectru mişcător printre umbre. Lăsă în spatele lui, cu grijă 
ascunse în iarba înaltă, Stoner-ul şi ranita. 

Aşteptă ca santinela să ajungă la punctul cel mai îndepărtat al 
rondului său ca să se strecoare lângă grilajul metalic. Apoi 
scoase din buzunar un voltmetru miniaturizat. Făcu contactul cu 
ajutorul unui fir cu pensetă şi se uită la cadran. 

Nimic. Acul indicator nu se mişca. Gardul nu era deci 
electrificat. Era bine de ştiut! 

Santinela se întorsese şi se îndrepta spre poarta mare. Hunter 
se aruncă din nou la pământ şi se întoarse târâş la locul unde 
lăsase ranita. Acolo se opri. 

Cerul începea să se lumineze spre est. Zorii aveau să apară 


cam peste o jumătate de oră, nu mai înainte. 
* 


* * 


La trei sute de kilometri sud-vest de Cuba, ciclonul tropical îşi 
încheiase formarea. Vânturi violente se roteau în vârtej, în timp 
ce, deasupra Caraibelor, nori enormi în bande se organizau 
treptat într-o spirală colosală cu un diametru de câteva sute de 
kilometri. 

Ciclonul Frederick avusese nevoie de cinci zile ca să ajungă la 
maturitate. 

In mod normal, un ciclon tropical în formare la sud-vest de 
Cuba se deplasează după o traiectorie în arc de cerc, care îl 


13 


antrenează spre nord, deasupra Golfului Mexicului, iar de acolo, 
până în Texas sau în Louisiana. Alteori, traiectoria lui trece direct 
prin Florida sau Georgia, după care se pierde în zonele 
depresionare ale Atlanticului. 

Dar ciclonul Frederick era un fantezist. 

Timp de săptămâni în şir, tone de apă de mare se evaporaseră 
sub soarele tropical, iar mişcarea ascendentă a aerului le 
transformase, prin condensare, în nori enormi, care, puţin câte 
puţin, se organizaseră într-un vârtej lent în jurul unui centru 
senin. La origine, vânturile declanşaseră această amplă mişcare 
de nori; apoi, cum masa lor creştea, viteza lor a crescut rapid, şi 
acum milioane şi milioane de tone de vapori de apă se roteau în 
aer, creând vânturi şi ploi de o violenţă neînchipuită, producând 
o electricitate statică fenomenală. Astăzi, pe cerul Caraibelor, 
fiecare fulger descărca zeci de milioane de volti, iar norii 
monstruos de negri se roteau cu o viteză terifiantă pe cerul 
transformat într-un cazan diabolic. 

Exact înainte de a-şi începe cursa infernală, ciclonul Frederick 
era deja o forţă distrugătoare dementialá. 

Se puse în mişcare conform traiectoriei normale, iar violenţa 
sa crescu şi mai mult, amestec de vânturi şi ploi răvăşind cerul şi 
marea pe mii de kilometri pătraţi. Apoi, brusc şi fără motiv 
previzibil, ciclonul Frederick viră aproape drept spre sud. 

Spre Panama. Spre Columbia. 

Drept spre Bob Hunter. 


14 


CAPITOLUL IV 


Se întâmplă uneori ca prezentul să semene atât de mult cu 
trecutul, încât avem impresia că am mai trăit acel moment. 

Cam asta era şi senzaţia lui Hunter. Incă o dată purta o ţinută 
de camuflaj şi, încă o dată, se ascundea pe burtă în iarba înaltă, 
în apropierea taberei inamice. Şi încă o dată era singur... 

In Vietnam petrecuse zile întregi observând sate cu binoclul, 
înregistrând mişcările locuitorilor şi schimbarea lor de 
comportament imediat ce apărea un şef vietcong. 

Ziua de azi semăna ciudat de mult cu ceea ce fusese altădată. 

Ascuns în spatele unui trunchi de copac căzut la pământ, 
Hunter, cu ajutorul puternicului său binoclu Bausch & Lombs, 
observa cu precizie tot ce dorea. 

Astfel văzuse, deşi nu era prea important, că noua santinelă, 
de lângă poarta de acces, era un tânăr cu faţa plină de coşuri. Un 
soldat amărât, iar puşca lui de asalt AK-47 purta urme de rugină 
pe ţeavă. 

Acum aproape că se făcuse ziuă de-a binelea, şi oamenii 
începură să iasă din barăci. Se întindeau leneş, încă pe jumătate 
adormiţi, după care se îndreptau spre put, situat în spatele 
primei construcţii din tablă ondulată. A doua baracă servea, după 
toate aparențele, drept popotă. 

Aproape din reflex, Hunter numără soldaţii: în mai puţin de 
cinci minute, numără mai bine de cincizeci de oameni şi, cu mici 
excepţii, toţi erau foarte tineri, abia ieşiţi din adolescenţă. Cu 
siguranţă că aveau mai puţin de douăzeci de ani. 

Când soarele apăru complet din spatele munţilor, Hunter 
examină cu atenţie toate clădirile, una după alta. Intárzie 
îndeosebi asupra antenei radar în formă de disc curbat care 
domina tabăra în înălţime. Brognola îi spusese, totuşi, că era 
ascunsă cu grijă. Or, azi, dintr-un motiv necunoscut, camuflajul ei 
dispăruse. Discurile gigantice erau îndreptate spre cer şi se 
roteau lent. De la picioarele pilonului, care îi serveau drept 
suport, porneau două cabluri groase, legate la disjunctorul fixat 
pe peretele exterior al blocului de beton pătrat. 

De cealaltă parte a bazei pilonului, se putea distinge cu 
claritate un generator vopsit în cenuşiu. Mai departe, se afla o 
cisternă cu carburant. Generatorul funcţiona cu motor Diesel: 
duduitul lui lent şi înăbuşit nu lăsa nici o îndoială în această 


15 


privinţă. Hunter se uită ca atenţie la el. O maşinărie care 
producea multă energie... Dar pentru ce, Dumnezeule mare? De 
ce să-ţi dai atâta osteneală ca să aduci acolo un generator de o 
asemenea putere? 

Cu siguranţă că nu pentru alimentarea iluminatului taberei. Un 
generator transportabil ar fi fost mai mult decât suficient. 

Atunci, pentru ce? Girofaruri de detecție? 

Hunter îşi plimbă încă o dată binoclul asupra taberei: nici un 
girofar. 

Ca să facă să se rotească antena radar? 

Nu. Un sistem de transmisie ar fi fost suficient: antenele radar 
care receptionau erau puse în funcţiune cu destul de puţină 
energie. Chiar dacă o antenă era destul de mare ca să detecteze 
semnale infinit de slabe, nu era nevoie decât de câţiva waţi 
pentru amplificarea şi redarea lor perfect vizibilă. 

Nu mai rămânea decât o singură ipoteză plauzibilă: discul 
enorm care se rotea în aer nu se limitai doar la a recepționa 
semnale, ci era capabil şi să emită. 

Da, asta era! 

Acum discul reperase ceva, sus pe cer, iar norii groşi care 
veneau dinspre vest nu-l perturbau prea mult... îşi urmărea 
prada, indiferent care era. Probabil că un satelit, acele comori ale 
spaţiului burdusite cu informaţii infinit mai preţioase decât toate 
bogăţiile din lume! Uşa unei mici gherete se deschise şi Hunter 
îşi îndreptă imediat binoclul spre ea. Văzu ieşind o siluetă care 
gesticula şi striga furioasă. Era un bărbat destul de puternic şi, 
dacă era prea departe pentru ca Hunter să audă ce spunea, 
binoclul puternic îi permitea să vadă cu claritate că spumega de 
furie şi se adresa cu violenţă cuiva care stătea în interiorul 
colibei. Ă 

Hunter îi cunoştea faţa. Il văzuse pe un diapozitiv, în urmă cu 
două zile, la ferma Omului de Piatră, când Brognola îi 
transmisese informaţiile. O faţă oacheşă, destul de frumoasă, dar 
acum desfiguratá de furie. 

Khatib al Sulieman. 

Hunter fu ispitit o clipă: ar fi fost destul să pună la umăr 
Stoner-ul, să tinteascá şi să apese pe trăgaci. Uşor, da, uşor... 
Hunter era la o distanţă de doi kilometri, iar în urma reculului 
total al armei ar fi văzut capul tipului făcând explozie ca un 
pepene copt lovit de un ciocan... 

Dar tentatia trecu repede. Khatib al Sulieman nu era obiectivul 
principal al misiunii. 


16 


Mai întâi, era Laconia. Hunter trebuia să-l găsească pe agentul 
secret şi să-l salveze. Sau... 

Khatib înaintă spre centrul taberei. Al doilea arab - scurt şi 
îndesat - ieşi la rândul său din gheretă şi îl prinse din urmă pe 
Khatib. Cei doi se priviră câteva clipe, schimbând cuvinte acerbe, 
apoi îşi continuară mersul. Hunter îi urmări cu binoclul şi curând 
li se alătură o a treia siluetă. 

Hunter clipi şi se întrebă dacă nu cumva visează... 

Şi totuşi nu! Apăruse o fată! Avea un păr lung şi negru, 
împletit într-o coadă adusă pe umăr, şi purta o salopetă foarte 
largă. Dar Hunter îi ghici picioarele lungi. Cât priveşte cămaşa 
bărbătească kaki foarte largă, aceasta nu ascundea nici ea curba 
fermă a sânilor nesustinuti de sutien... 

Fata apăruse din laterală, astfel că Hunter nu-i observă la 
început faţa. Acum întorcea capul ca să se adreseze celor doi 
bărbaţi, şi Exterminatorul avu tot timpul să o vadă: avea un ten 
destul de închis, sprâncene frumoase, bine conturate, şi nişte 
ochi negri, care căpătau o strălucire uimitoare când vorbea. Avea 
nasul puţin cam lung, dar fin, iar gura era cárnoasá, generoasă. 
Pe scurt, o fată superbă. 

Dar, Dumnezeule mare, ce căuta o astfel de creatură cu un 
asasin fanatic precum Khatib al Sulieman? 

Le vorbea celor doi bărbaţi cu o hotărâre aproape sălbatică: 
era clar că era revoltată de ceva. Ei se opriră o clipă, discutând 
cu violenţă, apoi se îndreptară rapid spre un bordei, aflat la 
extremitatea taberei. Hunter îi urmări cu binoclul si îi văzu 
dispărând în interior. 

Oare acolo îl ţineau pe Laconia? 

Hunter lăsă binoclul. 

Khatib era şeful taberei, ştia asta. Dar, dacă ceilalţi doi îşi 
permiteau să se ia în colţ cu el, însemna că ocupau un rang 
relativ important în ierarhia acelui bârlog. Altfel ar fi lăsat capul 
în pământ imediat ce Khatib începuse să tune şi să fulgere. 

Şi iată că acum se aflau toţi trei în bordei. Merita să privească 
mai de aproape. 

Exterminatorul luă ranita, recuperá Stoner-ul şi se afundă lent 
în tufişuri. Dorea să facă un tur larg al taberei, fără sá se 
depărteze prea mult, astfel încât să facă o recunoaştere perfectă 
a terenului. 

Bârlogul arabilor era situat pe un mic platou, exact sub 
creasta muntelui. După terminarea recunoaşterii, Hunter avea să 
urce pe acea creastă. De acolo va putea să vadă de sus întreaga 


17 


tabără inamică. Nu avea de unde să ştie ce slăbiciune va 
descoperi în sistemul de apărare al acelor fanatici blestemaţi! 


18 


CAPITOLUL V 


Khatib al Sulieman se uita furios la cele trei persoane care se 
aflau cu el în colibă. Privirea lui se opri îndelung asupra omului 
care îl primise înăuntru. 

— la spune, Fuad, întrebă el cu o voce stăpânită, ţi-a mai 
dezvăluit ceva interesant? 

Numitul Fuad dădu din umeri. 

— Nimic nou, frate. E practic inconştient de ore în şir. Cred că 
nu mai are mare lucru să ne spună... 

— Crezi! se răsti Khatib, beat de furie. Cine îţi cere să crezi? 
Vreau certitudini! 

Apoi se întoarse brusc. 

— Ahmad! 

— Da? răspunse acesta, care stătea sprijinit cu spatele de 
perete în fundul încăperii. 

— Prizonierul ţi-a vorbit? 

— O, enorm, Khatib! replică el cu un zâmbet răutăcios. Trase 
cuțitul din tocul de piele, făcu să-i lucească lama foarte ascuţită 
şi adăugă: 

— A vorbit, sau mai curând a gemut, a implorat. Totuşi... 

— Totuşi ce? 

— Incă ştie unele lucruri care ar putea să ne intereseze. O să-i 
servim altă şedinţă de... 

— Nu! 

Fata strigase, şi strigătul ei părea că vine din inimă. Cei trei 
bărbaţi se întoarseră spre ea. 

— Soraya! Ce s-a întâmplat? Ai ceva împotrivă dacă ne 
asigurăm că prizonierul nu mai are nimic să ne spună? întrebă 
Khatib. 

— Exact! Ne-a mărturisit tot ce ştia, sunt convinsă de asta. 
Toată noaptea a strigat de durere şi a gemut ca un animal în 
agonie. A suferit atât de mult, încât şi-a pierdut cunoştinţa. Ne-ar 
fi spus totul, dacă ar fi ştiut mai mult, şi... 

— Nu sunt de aceeaşi părere, o întrerupse Ahmad. Am văzut 
destui oameni ca el! 

— Ei bine, eu l-am văzut pe ăsta şi mi-e de ajuns! Se pare că 
ai o plăcere deosebită de a-ţi tortura victimele! 

Soraya îşi aminti brusc că Khatib era de origine beduină, în 
schimb, ea îşi petrecuse copilăria la Beirut, unde se născuse şi 


19 


fusese crescută. Ahmad era tuareg. Or, era de notorietate 
publică că tuaregii sunt infinit mai cruzi decât beduinii. Când 
capturau un inamic, simțeau o plăcere neînchipuit de mare în a-l 
tortura zile şi nopţi întregi, bucurându-se mult de tipetele de 
durere ale victimei. Cu o artă sadică, îşi mențineau prizonierul în 
viaţă cât de mult posibil, sculptându-l, mutilându-l centimetru cu 
centimetru cu vârful cutitelor lor ascuţite, astfel încât nenorocitul 
îşi pierdea minţile cu mult înainte de a-şi da ultima suflare. 

— Ai o inimă ciudat de slabă, soră, bombăni Ahmad. Nu ştii că 
pentru cauza noastră avem nevoie de fiinţe tari? 

— Sunt devotată cauzei noastre la fel ca tine! strigă Soraya. 
Dar nu suntem, totuşi, nişte animale! In orice caz, eu nu sunt! 

— Destul! se răsti brusc Khatib. Văzându-vă cum vă certaţi, s- 
ar părea că ati uitat esentialul. Trebuie înainte de orice să fim 
siguri că prizonierul a spus tot ce ştia despre noi. Şi mai trebuie 
să ştim ce a raportat despre noi autorităţilor de la Washington. 
Acum suntem mult prea aproape de ţintă ca să ne expunem 
vreunui risc. 

Ahmad vorbi cu o voce artágoasá: 

— Cei de la Washington ne cunosc doar existenţa, dar încă nu 
se ştie cine suntem şi ce facem; şi nu se cunoaşte nici existenţa 
acestei baze. 

— Imi vine tare greu să cred, replică gânditor Khatib. 
Prizonierul a mărturisit că transmitea un raport săptămânal 
şefilor săi. Or, când l-am capturat, venea aici. Cum să credem că 
nu a explicat şefilor săi unde se ducea şi pentru ce? 

Ahmad nu răspunse nimic, dar Fuad zise: 

— Ce sugerezi, Khatib? Să încercăm un nou interogatoriu? 

— Evident! Ba chiar mai multe, până când vom fi siguri că ne- 
a spus totul! 

Soraya protestă imediat, dar Khatib o privi încruntat. Ea îşi 
retinu cu greu un şuierat de revoltă şi îşi muşcă cu nervozitate 
buza de jos. Apoi, furioasă, întoarse spatele şi porni spre uşă. 

— Unde te duci? o întrebă repede Khatib. 

— Plec! strigă ea, înainte de a trânti uşa. 

* 


* * 


Hunter se cátárase pe o stáncá care domina tabára si privea 
cu binoclul. Din acel loc, la mai puţin de patru sute de metri de 
gard, vedea cealaltă parte a taberei. 

Trecu lent în revistă clădirile vizibile: mai întâi, cele două 
barăci, apoi trei-patru gherete din tablă galvanizată. In sfârşit, 


20 


clădirea joasă şi pătrată din beton, care nu ştia ce adăpostea. 

Observă mai atent, trecând încet în revistă toate zidurile 
vizibile, şi brusc încremeni. 

Şi trase o înjurătură aproape fără să vrea. 

Pe unul dintre pereţii de beton, un om se afla întins cu 
gleznele şi mâinile legate cu sfori prinse de patru piroane înfipte 
în zid. Capul îi atârna pe piept, şi Hunter nu-i putea vedea faţa. 

Cine era? Cu siguranţă că Laconia. Cine altul? Pe cine ar fi 
torturat în acest fel, lăsându-l plin de răni şi de tăieturi pline de 
sânge, înainte de a-l tintui de zid ca o pasăre de noapte? 

Hunter înjură din nou, simțind cum e cuprins de o furie 
sălbatică împotriva monştrilor perverşi, capabili să masacreze în 
felul ăsta o fiinţă omenească. 

In raza sa vizuală reperă imediat uşa uneia dintre colibe care 
se deschidea brusc, apoi cineva ieşi repede şi se îndreptă cu paşi 
mari spre cisterna de apă. 

Hunter îndreptă binoclul spre om, care era, de fapt, femeia 
care, mai adineauri, discuta furios cu Khatib al Sulieman, în timp 
ce traversau tabăra. 

Ajunsă în faţa cisternei, scoase cu prudenţă din buzunar un 
pahar de tinichea pe care îl umplu de la robinet. 

După care se întoarse, ducând cu grijă paharul plin. Hunter o 
urmări cu binoclul şi o văzu ocolind clădirea din beton şi oprindu- 
se în faţa zidului unde se afla răstignit prizonierul. Se uită la el o 
fracțiune de secundă, apoi, aproape cu tandrete, îi ridică 
încetişor capul şi apropie paharul de buzele lui. 

Hunter îndreptă imediat binoclul spre faţa bărbatului. 

Era, într-adevăr, Laconia! Hunter văzuse o fotografie a lui, 
foarte mărită, proiectată pe unul dintre ecranele din sala de 
operaţiuni, la ferma Omului de Piatră, în cursul discuţiei cu 
Brognola. N-avea nici o îndoială în privinţa identităţii 
prizonierului. 

Dar faţa aceea era acum chinuită, aproape desfigurată de 
suferinţă: faţa unui om care suferise o tortură atroce şi, totuşi, nu 
murise. Pe obraji se vedeau răni oribile, unde sângele se 
coagulase. Avea nasul spart şi dâre roşiatice i se prelingeau din 
nări. lar ochii aveau o privire rătăcită. 

Laconia avu, totuşi, o tresărire de surpriză văzând fata. Apoi 
încercă să bea apa din pahar ca un biet animal însetat. 

Hunter o văzu pe fată sustinándu-i capul, ajutându-l să bea cu 
înghiţituri mici; apoi ea udă batista în ce mai rămăsese pe fundul 
paharului şi îi umezi fruntea. 


21 


Dumnezeule, ce mai însemna şi asta? Era clar că Laconia nu 
spusese tot ce ştia, altfel acum ar fi fost mort. Fata spera că îl va 
face să vorbească ocupându-se astfel de el? 

Hunter dădu din umeri. Oricum, nu mai avea nici o importanţă. 
Primul obiectiv al misiunii era îndeplinit: Laconia fusese găsit! 

Exterminatorul îşi aminti atunci ultimele cuvinte ale lui 
Brognola, înainte de a pleca: 

— Dacă nu-l poţi scoate din lagăr, lichidează-l! 

Era timpul să reflecteze metodic asupra situaţiei. 

Mai întâi datele. 

A) Tabăra era înconjurată de un gard metalic, păzit pe tot 
perimetrul de cei puţin o duzină de santinele. 

B) Teroriştii arabi numărați până în acel moment erau 
minimum cincizeci. Cei care făceau de pază erau înarmaţi cu 
puşti de asalt AK-47 şi probabil că n-ar fi pierdut şansa de a se 
folosi de ele, dacă ar fi avut ocazia. 

Urma analiza. 

Ar fi fost imposibil pentru un singur om să declanşeze o 
ofensivă împotriva unei tabere atât de bine înarmate. Şi, lăsând 
la o parte ofensiva, cum ar fi putut să pătrundă în tabără, să-l 
recupereze pe sărmanul om rănit, aproape agonizând şi să fugă 
cu el ca să-l pună la adăpost? Ar fi fost o operaţiune sinucigaşă şi 
în acelaşi timp stupidă. Or, lui Hunter nu-i plăceau vitejiile 
gratuite, nici riscurile inutile. Hunter ştia ce înseamnă să-ţi asumi 
un risc - Exterminatorul se expusese riscurilor pe toată durata 
campaniei lui sângeroase împotriva Mafiei, dar fuseseră riscuri 
calculate, cu probabilitáti de eşec reduse la minimum, datorită 
unei analize clare a slăbiciunilor apărării inamice - dar astăzi 
operaţiunea părea pierdută dinainte. 

Totuşi, ordinele erau precise: „Dacă nu-l poţi scoate de acolo, 
lichidează-l”. 

Din locul său de pe creastă, Hunter se afla cam la patru sute 
de metri de Laconia. Ar fi putut să-l lichideze cu uşurinţă dacă ar 
fi adus carabina Mark V. Weatherby. Luneta telescopică montată 
pe carabina monstruoasă garanta atingerea țintei, chiar şi de la 
acea distanţă. 

Dar nu luase carabina cu el. De altfel, nimeni, iar el cu atât 
mai puţin, nu se gândise nici o clipă că ar fi putut avea nevoie de 
ea. 
Stoner-ul nu era destul de precis la o astfel de distanţă. 
Trebuia deci să se apropie. 

Clădirea din beton se afla cam la patruzeci de metri de gardul 


22 


metalic. Hunter trebuia să înainteze până la cel puţin optzeci de 
metri de gard. Ba chiar mai aproape, dacă era posibil. 

Exterminatorul părăsi lent stâncile care îl protejau şi cobori pe 
flancul muntelui, deplasându-se asa cum învățase din primele 
zile ale vieţii sale de luptător. 

Sosise ceasul acţiunii. 

Era doar unu şi jumătate dimineaţa. 


23 


CAPITOLUL VI 


În acelaşi moment, în Virginia, puţin mai la est de Washington, 
un Pontiac mare închiriat îşi făcea apariţia în faţa porţii mari de 
fier de la intrarea fermei Omului de Piatră. Poarta mare şi gardul 
păreau inofensive. Gardul împresura în întregime cele cincizeci 
de hectare care formau proprietatea. De la poartă pornea un 
drum acoperit cu pietriş, care dispărea la prima curbă, în spatele 
unui pâlc mare de mesteceni. 

Dar poarta şi gardul erau cu mult mai puţin inofensive decât 
păreau. Ambele erau pline, de o parte şi de alta, cu celule 
fotoelectrice si  detectoare-radio miniaturizate, bransate la 
computerul central din sala de comunicaţii. Astfel, computerul 
înregistra trecerea micilor animale, le determina automat 
greutatea şi volumul, dar nu emitea nici un semnal. Pe scurt, 
natura era protejată. 

Insă imediat ce apărea o masă de talia şi greutatea unui om 
sau a unui aparat cu motor, lucrurile se derulau cu totul altfel. 
Erau pornite diferite alarme şi gardul devenea instantaneu 
electrificat, până când ordinatorul descifra şi recunostea 
diferitele coduri de identificare necesare deschiderii sistemului 
automat. 

Bărbatul de la volanul maşinii Pontiac nu încercă nici măcar să 
coboare din vehicul. Aşteptă. 

O sirenă foarte discretă răsună în toată clădirea fermei Omului 
de Piatră. In sala de comunicaţii, ecranul video se lumină brusc şi 
pe fundalul verde apăru un mesaj scris cu litere albe: 


Vehicul Pontiac - fără cod de identificare - ident şof - jac grim 
- cod ident - 301 ident pozitiyă - verificată - singur ocupant 
vehicul - Cerere de intrare. 


Gadgets Schwarz se uită preocupat spre Rose d'Avril. 

— Ce naiba caută Jack Grimaldi? ll aşteptam abia la noapte. Ar 
fi trebuit să se afle în Arizona. 

— Nici eu nu ştiu nimic, răspunse femeia. 

— Şi apoi nu-mi prea place această maşină fără cod de 
identificare, mormăi Gadgets. 

— Atunci, fă verificările necesare! 

Gadgets se aplecă peste consolă şi apăsă pe câteva taste. 


24 


Mesajul de pe ecran dispăru, înlocuit instantaneu cu: 
Cod 25 - cod 25 - a-ok - a-0k - 


— E bine, e o maşină închiriată, zise Gadgets, uşurat. 

— In cazul ăsta, lasă-l să intre. 

Gadgets apăsă pe tasta de deschidere a porţii şi computerul 
transmise ordinul. 

La opt sute de metri mai departe, la intrarea pe proprietate, 
porţile mari de fier se descuiară automat înainte de a se 
deschide. Jack Grimaldi intră cu maşina pe pietriş, conducând cu 
mare viteză. 

Pe ecranul de control al computerului, Rose şi Schwarz îl 
priveau cum se apropia. 

— Pare foarte grăbit, spuse Gadgets. N 

— Ai dreptate, răspunse Rose. Pare nervos. Il voi întâmpina la 
uşă şi voi vedea ce s-a întâmplat. 

* 


x x 

Grimaldi opri brusc maşina în faţa peronului principal şi sări 
jos, repezindu-se spre uşa de la intrare. Dar nu avu timp să sune, 
pentru că uşa se deschisese deja. 

— Hello, Jack... 

El se opri brusc si se uită încruntat la Rose d'Avril. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el cu o voce care trăda mânia. 
De ce am fost ţinut departe de chestia asta? 

Rose se strădui să-şi păstreze calmul. 

— Departe de ce? 

— O, nu încerca sá mă duci, scumpo! Ştii foarte bine ce vreau 
să spun. Bob a plecat în misiune. Un pilot al Marinei l-a dus până 
în Marea Caraibelor, iar de acolo, un elicopter l-a lăsat discret 
undeva. Se pare că se încearcă recuperarea lui în noaptea asta. 
Ştiut tot. De ce nu mi s-a spus şi mie? j 

— N-am avut timp, răspunse Rose. Acum intră. Iti vom explica 
ce ştim. 

Grimaldi o urmă până în sala de reuniuni, mormăi un vag hello 
la adresa lui Schwarz şi dădu din cap spre Blancanales. Apoi se 
trânti într-un fotoliu. 

— OK, zise el. Te ascult. 

— Inainte de orice, am fost în mare criză de timp. 

— Nu-i un motiv suficient. Mă aflam în Arizona ca să testez un 
avion. Un avion cu reacţie face până aici mai puţin de două ore. 


25 


Aţi fi putut să mă aşteptaţi! 

— Hal în persoană ne-a spus că nu putem pierde nici un minut. 
Hunter a plecat de-aici cu trei sferturi de oră înainte de sosirea 
lui Hal. lar Marina îşi pregătise aparatele şi piloţii chiar mai 
înainte ca Brognola să-i fi spus lui Bob despre ce era vorba. 

Grimaldi nu părea convins. De când era pilotul personal al lui 
Hunter, admiraţia pe care o avea pentru el se transformase 
treptat într-un fel de devoțiune, şi îi venea greu să admită că 
„idolul” lui a fost transportat cu un aparat pilotat de altcineva, 
mai ales când era vorba de o misiune deosebit de nesigură. Si 
apoi, nu suporta gândul că ajunsese prea târziu! 

Aşa cum Gadgets Schwarz avea un dar înnăscut pentru 
electronică, tot aşa Grimaldi avea geniul pilotajului. Putea să 
zboare cu orice, numai să aibă aripi şi rotor. Pe scurt, era un 
acrobat al cerului, un magician al zborului. 

Blancanales interveni şi el: 

— Ai vorbit cu Hal? 

— Mda! A venit să mă întâmpine la aeroport când am aterizat, 
acum o jumătate de oră. Mi-a explicat pe scurt ce s-a întâmplat. 

— Atunci înseamnă că ştii că noi nu puteam să facem absolut 
nimic, spuse cu tristeţe Rose d'Avril. Vei rămâne cu noi ca să 
numeri orele, aşa cum facem şi noi. 

Dar Grimaldi scutură din cap. 

— Visezi, Rose! O să mă cărăbănesc acolo în cea mai mare 
viteză! 

— Şi ce-ai să câştigi cu asta? O să numeri orele acolo în loc să 
le numeri aici, atâta tot. 

Grimaldi izbucni pe neaşteptate: 

— Chiar nu înţelegi! Voi fi la mai puţin de trei sute de kilometri 
de el. De acord, voi aştepta, e posibil. Dar, dacă i se întâmplă 
ceva, pot cel puţin să-i vin în ajutor. N 

Rose se uită neliniştită la Gadgets. Intelegea foarte bine 
sentimentele lui Grimaldi; şi ea ținea la Hunter şi ar fi dat orice 
pe lume ca să se afle în acel moment alături de el. 

Blancanales interveni, căci nu fusese poreclit degeaba 
Politicianul. 

— Ascultă-mă puţin, Jack. Mă întreb de ce facem atâta 
scandal. Sună-l pe Hal. El trebuie să ia deciziile. Nu crezi? 

Grimaldi păru că ezită, dar Rose îl prinse de braţ. 

— O, Jack, te rog, sună-l pe Hal! îl imploră ea. 

În cele din urmă, cam cu regret, pilotul dădu din cap şi zise: 

— Bine, unde e telefonul? 


26 


* 
x x 


Două ore mai târziu, un avion Fantome F-4 decola de la baza 
militară Andrews, îndreptându-şi botul spre cer. După ce luă 
destulă altitudine, pilotul branşă sistemul de navigaţie automată. 

Timpul era foarte prost şi cu siguranță că se va strica şi mai 
tare în cursul traseului spre baza Howard, de pe malul dinspre 
Pacific al Canalului Panama. Dar lui Jack Grimaldi nu-i păsa de 
vremea rea: era un om fericit! 

Să stea de pomană la ferma Omului de Piatră? l-ar fi fost 
imposibil! Mai ales când ar fi putut să stea gata pregătit să sară 
în ajutorul lui Bob, dacă acesta ar fi avut cumva nevoie de el! 
Slavă Domnului că Brognola îl înţelesese! 

Grimaldi se deplasa pe calea aerului în mijlocul unei naturi 
zbuciumate, când un mesaj venit de la Pentagon, via satelit, 
ajunse aproape imediat la destinaţie. 

După câteva secunde, mesajul apărea pe telescriptul de la 
baza aeronavală Howard. După câteva minute, era decodificat şi 
pus într-un dosar, înainte de a fi înmânat ofițerului comandant al 
bazei. 

Mesajul suna astfel: 

Deşt: of com - Howard. Zona canal. Agent Om de Piatră 
actualmente în drum pe avion reacție al Marinei - misiune: 

Asigurare întăriri Om de Piatră nr. 1 în tentativă recuperare 
Laconia. Autorităţi Washington cer maximă cooperare - susținere 
deplină - satisfacerea tuturor cererilor, oameni, echipament, 
informații. 

Mesajul era semnat de un general cu patru stele. 


27 


CAPITOLUL VII 


Întreaga dimineaţă, ciclonul Frederick îşi continuă cursa 
inexorabilă sud-sud-vest, în timp ce vânturile circulare, în jurul 
centrului, căpătau o viteză dementialá. 

Furtuna atinse istmul Panama când ciclonul se afla încă la o 
distanţă de câteva sute de kilometri. Norii mari şi negri acoperiră 
cerul şi începu să plouă torențial. 

Mai aproape de centrul ciclonului, deasupra micilor insule din 
Caraibe, furtuna era în toi, cu vânturi în rafale de peste două 
sute de kilometri la oră, devastând totul în calea ei, cu trombe de 
ploaie diluviene care înecau fără milă o natură strivită, distrusă, 
agitată parcă de convulsii dementiale. 

Centrul ciclonului monstruos se deplasa cu o viteză care avea 
să-l ducă exact în dreptul istmului Panama la primele lumini ale 
zorilor, a doua zi dimineaţă; iar traiectoria lui trecea exact pe 
deasupra muntelui unde se afla acum Hunter... 

Stătea ghemuit la capătul de jos al pantei, la numai câţiva zeci 
de metri de gardul metalic care încercuia tabăra. Vedea clar, la 
mai puţin de o sută cincizeci de metri, silueta jalnică a lui 
Laconia, în continuare crucificat pe peretele de beton. 

De la acea distanţă, Stoner-ul M63 Al era cât se poate de 
eficace. 

lar ordinele erau clare şi nu-i lăsau nici o alternativă lui 
Hunter. 

De altfel, nimeni la Washington - şi Hal Brognola nici atât - nu 
aştepta ca Exterminatorul sá lanseze un asalt kamikaze 
împotriva acelei tabere înarmate, ca să încerce salvarea 
miraculoasă a agentului secret. Deci, Laconia trebuia lichidat. 

Hunter puse arma la umăr şi observă în vizor corpul țintuit de 
perete. 

Fata dispăruse şi Laconia căzuse într-o stare de inconstientá 
aparentă. Capul îi atârna pe piept, iar sforile care îl ţineau 
crucificat îi intrau adânc în carnea mâinilor. 

O apăsare uşoară pe trăgaci, iar Laconia nu ar fi ştiut niciodată 
că un glonţ îl făcuse sá se prăbuşească în marele vid al morții! 

In fond, poate că era o faptă bună dacă îl lichida acum. 
Dumnezeu ştie la ce mutilări se dedaseră acei terorişti josnici! Cu 
siguranţă că Laconia nu ar fi supravieţuit, chiar dacă, printr-un 
miracol neverosimil, Hunter ar fi reuşit să-l scoată viu din tabără. 


28 


Totuşi, Exterminatorul nu apăsă pe trăgaci... N 

Încă de la început, Hunter ştia că nu-l va lichida pe Laconia. În 
orice caz, nu înainte de a fi încercat să-l salveze prin toate 
mijloacele. 

Asta schimba diametral situaţia! 

Exterminatorul zámbi cu amărăciune. După enumerarea 
datelor şi analizarea lor, mai rămânea de luat decizia. 

Dar de ce o decizie trebuia totdeauna să se bazeze pe logică? 
Pentru Bob Hunter, înainte de logică exista un element 
important, iar acest element se numea simţ moral. Un simţ moral 
căruia îşi consacrase întreaga viaţă şi pentru care probabil că va 
muri într-o zi. Or, acest simţ moral îi spunea că viaţa unui om 
este ceva sfânt şi că nu putea să fie suprimată în mod uşuratic, 
mai ales când e vorba de o fiinţă care luptă în aceeaşi tabără cu 
tine. 

Hunter lăsă arma în jos şi, târându-se ca un crab, bătu în 
retragere spre stânga, ca să efectueze o nouă recunoaştere 
circulară a taberei. 

Cerul era acum foarte negru. Probabil că se apropia ciclonul 
Frederick, despre care îi vorbiseră băieţii de la Marină. 

Va aştepta furtuna ca Hunter să încerce operaţiunea de 
salvare? 

Laconia va mai fi în viaţă după ce Hunter se va strecura în 
tabără? 

La urma urmelor, de ce atâtea întrebări inutile? Mai bine se 
concentra ca să efectueze o recunoaştere eficace. 

Hunter începu iar să se târască, oprindu-se din când în când 
ea să verifice un detaliu, cu ajutorul binoclului Bausch & Lombs. 


29 


CAPITOLUL VIII 


Operaţiunea de salvare a lui Laconia implica mai multe lucruri. 
Înainte de orice, Hunter trebuia să folosească o cale de ieşire din 
bârlogul inamic, ca să poată ajunge la punctul de întâlnire cu 
elicopterul Marinei, a doua zi dimineaţă. 

De altfel, nu-i trebuia doar o cale de retragere, ci două, pentru 
cazul în care prima ar fi fost brusc blocată de inamic! Oricum, nu 
trebuia să ajungă într-o situaţie fără alternativă posibilă. 

Era zece şi jumătate când Hunter părăsi platoul pe care arabii 
îşi stabiliseră tabăra. Restul dimineţii şi întreaga după-amiază o 
petrecu în acţiunea de recunoaştere a împrejurimilor. Cu puţin 
timp înainte de apusul soarelui, ajunse într-un mic luminiş, situat 
cam la un kilometru de locul de întâlnire cu elicopterul. La 
extremitatea acestui luminiş, aproape lipită de copaci, se afla o 
cabană prăpădită, al cărei acoperiş era acoperit de crengi. 
Hunter se apropie cu prudenţă; cărarea care ducea la cabană era 
năpădită de liane. Era clar că nimeni nu o mai folosise de mult 
timp. Lângă unul dintre pereţii laterali ai cabanei se afla un 
maldăr de lemne rânduit cu grijă. 

Hunter, cu arma în mână, deschise brusc uşa: cabana era 
pustie. Înăuntru domnea o penumbră sinistră şi pânze mari de 
păianjen atârnau de şarpanta acoperişului precum şi de căminul 
rudimentar. 

Un refugiu de pădurar. Dar era clar că cel care avea obiceiul 
să-l folosească nu mai pusese piciorul acolo de multă vreme. 

Hunter schiţă un zâmbet. Acolo va fi cartierul general! In fond, 
în Vietnam fusese şi mai rău! Şi, apoi, cabana aceea îl va 
adăposti de ploaia care începuse să cadă şi care, cu siguranţă, 
va deveni din ce în ce mai violentă odată cu apropierea 
ciclonului. 

Exterminatorul se uită la ceas: şapte şi jumătate. Ziua trecuse 
foarte repede şi fusese rodnică. Cunoştea acum terenul, în cele 
mai mici amănunte, pe o rază de trei kilometri în jurul taberei 


inamice. Probabil mult mai bine decât arabii... 
* 


x x 
Khatib al Sulieman era singur în baraca modestă care îi servea 
drept locuinţă şi cartier general. Dormea pe o saltea îngustă, 
aşezată direct pe pământ, în fundul încăperii, iar biroul său era o 


30 


scândură aşezată pe capre de lemn. 

Ahmad şi Fuad se aflau acum în clădirea de beton, ca să pună 
la punct ultimele detalii ale programului pe care urma să îl 
prelucreze curând marele computer. 

lar Soraya, numai Allah ştia unde se afla! Khatib îşi zise cu 
amărăciune că se schimbase mult în ultimele zile. Ce mai 
rămăsese din tânăra libaneză sălbatică, violentă, pasionată, pe 
care o cunoscuse cu doi ani în urmă? Nu mai era aceeaşi... de 
când îl capturaseră pe acel spion american eretic şi Ahmad îl 
torturase ca să-l facă să vorbească... 

Khatib îşi retinu înjurătura si o alungă pe Soraya din gândurile 
sale. Astăzi îl aşteptau lucruri importante! Poate că mâine avea 
să vadă încoronarea tuturor eforturilor sale, a tuturor planurilor. 
Atunci, numele Khatib al Sulieman va fi celebru în toată lumea 
islamică! 

Gândul acesta îl făcu să zâmbească. 

Khatib el Sulieman avea douăzeci şi nouă de ani. Se născuse 
în Fâşia Gaza, din părinţi palestinieni refugiaţi, care mai târziu 
fugiseră în Siria. 

Khatib nu uitase acei ani de mizerie! Suferise de foame 
întreaga copilărie... La şcoală - o baracă din tablă ondulată, mică 
şi urât mirositoare - învățase să scrie şi să citească araba. Şi tot 
acolo învățase să-i urască pe israelieni... 

Da, Khatib era şiret. Pe lângă tot ce-l învățau mullahii cu barbă 
cenusie, la şcoală învățase cum să ţină în mână o armă... 

Când împlinise zece ani, fedaynii îi arătaseră cum să 
folosească o puşcă de asalt Kalaşnikov AK-47, şi foarte repede 
învățase să o demonteze şi să o monteze în numai câteva 
minute. 

La paisprezece ani, luase parte la primul raid, noaptea, 
împotriva unui kibut de pe podişul Golan. Plecaseră cinci, dar 
Khatib se întorsese singur. Israelienii îi masacraseră pe ceilalţi 
patru. Khatib se întorsese în tabăra lui, strigând în gura mare că 
făcuse trei victime. Dar omisese să spună că era vorba de doi 
copii şi de o femeie foarte bătrână. 

La şaisprezece ani, aruncase o încărcătură de explozibil plastic 
într-o parcare din Tel Aviv şi în alta din lerusalim. Aceste atentate 
făcuseră cel puţin cincizeci de victime. Din păcate, cel puţin 
douăsprezece dintre ele fuseseră arabi. 

Dar Khatib era dotat si cu o inteligenţă strălucită. La 
nouăsprezece ani, intrase la Universitatea din Beirut, iar anul 
următor obținuse o bursă pentru Institutul de Ştiinţe Economice 


31 


din Londra. Obtinuse diploma la douăzeci şi trei de ani, dar nu se 
întorsese în Siria. OEP-ul era o organizaţie prea liniştită pentru el. 

Revolta şi violenţa care îl măcinau din interior aveau nevoie, 
ca să se exprime, de un cadru infinit mai radical decât cel al OEP- 
ului. 

Mossadul, echivalentul israelian al CIA, îl găsise după câtva 
timp în Germania, mai mult sau mai puţin asociat Bandei lui 
Baader. 

Mai târziu, fusese amestecat în unele evenimente 
spectaculoase revendicate de Brigăzile Roşii din Italia. 

Pe scurt, urma sa era nesigură, dar se vorbea despre el în 
mediile teroriste. Se spunea că e foarte inteligent şi că are o 
clarviziune satanică... 

Apoi, brusc, dispăruse complet. 

Atunci o întâlnise pe Soraya, Soraya Naseer. 

Si, pe Allah, ce femeie! O, nu se îmbrăca după moda 
europeană, ca multe libaneze, şi nu purta nici acel larg dje//aba, 
în care se înfăşurau pudice femeile siriene, ca să se sustragă 
privirilor pofticioase ale bărbaţilor. 

Nu, Soraya se îmbrăca ca un bărbat şi acţiona ca un bărbat; 
iar inima ei era plină de o ură tenace ca şi ura din inima lui 
Khatib... 

Soraya era şi o amantă fabuloasă. Khatib nu mai posedase 
niciodată o femeie ca ea; avusese noroc că îl alesese drept 
amant, şi ştia bine asta! 

Soraya îl decisese să întreprindă marele său proiect. Desigur, 
ideea iniţială fusese a lui, dar tânăra femeie îl ajutase să 
întrezărească consecinţele fabuloase. Căci, dacă proiectul 
reuşea, viitorii revoluționari ar fi devenit imediat un grup de 
terorişti, celebru şi puternic. 

Mai întâi, ar fi fost imediat bogaţi, şi nu ar mai fi depins de 
bunăvoința episodică a vreunui seic arab. Fără a mai vorbi de 
Gaddafi, acel libian fanatic, cel mai nebun dintre toţi! 

Khatib şi Soraya recrutaseră deci împreună oamenii de care 
aveau nevoie. Şi în primul rând pe Ahmad Mashir şi pe Fuad al 
Shawwa. 

Ahmad, născut în plin deşert, avea în suflet o sete de sânge 
demnă de strămoşii săi tuaregi. Dar Ahmad studiase şi el la 
Universitatea Cambridge, unde obținuse o diplomă de inginer. 

Fuad al Shawwa era un tânăr scund şi solid, cu faţa ciupită de 
vărsat. Fizicul unui sugrumător din cartierele sărace! Dar avea o 
inimă tare ca piatra. Fuad îşi făcuse studiile la Universitatea 


32 


Stanford, unde obținuse o diplomă de inginer electronist 
specializat în informatică. El concepuse acea instalaţie enormă, 
din clădirea de beton, precum şi antena gigantică în formă de 
disc concav, care acum se îndrepta lent în aer, încercând să 
intercepteze un satelit american plasat pe orbită. 

Mâine, antena radar îl va intercepta... 

Şi, tot mâine, discul acela mare va deturna satelitul ca să 
jefuiască informaţiile supersecrete pe care le deţinea. Informaţii 
de cea mai mare importanţă, capabile să schimbe echilibrul lumii 
în câteva ore... 

Imediat ce Khatib va descifra aceste informaţii, va şti foarte 
precis unde şi când va trimite cele cinci rachete mortale pe care 
le deţinea... lar America, cu toate bogăţiile ei, cu puterea 
tehnologiei şi stăpânirea spaţiului, va cădea în genunchi... 
implorând mila lui Allah... implorând de asemenea să i se 
furnizeze petrol, chiar şi cu pipeta! 


33 


CAPITOLUL IX 


Ciclonul Frederick înaintase întreaga după-amiază. Cerul era 
acum acoperit de nori negri enormi şi amenintátori, şi chiar dacă 
ploaia era încă doar o burnitá fină, totul era umed, saturat de 
apă. In plus, de puţin timp, începuse să bată vântul, scuturând cu 
violenţă frunzele copacilor, pline de apă. 

Ora nouă. Exterminatorul se pregăti să iasă. Pentru Bob 
Hunter sunase încă o dată ceasul să-şi pună viaţa în pericol. 

Totuşi, ar fi putut să îndeplinească această misiune fără să 
rişte nimic, dacă s-ar fi hotărât să-l lichideze pe Laconia. Dar, 
instinctiv la început, apoi deliberat, decisese să-l salveze pe 
agentul secret. Se afla deci încă o dată în faţa unui inamic 
puternic şi nemilos. Trebuia să înfrunte pericolul singur, singur să 
lanseze provocarea... 

Hunter zâmbi cu amărăciune. Acest nou război - împotriva 
unui duşman nou - nu se deosebea prea mult de toate bătăliile 
sângeroase pe care le purtase până atunci! 

leşi din cabana pădurarului şi pătrunse în întunericul plin de 
umiditate. Purta ranita la spate şi în mâna dreaptă ţinea Stoner- 
ul, puţin mai greu ca de obicei, din cauza încărcătorului de o sută 
cincizeci de gloanţe de aluminiu greu, conţinut în magazia armei. 

Inspiră profund şi se uită un moment la busola de la mână ca 
să se orienteze. Voia să ajungă la masa întunecată a culmii 
muntelui, la doi kilometri de acolo. Inainta cu rapiditate, 
ajutându-se din când în când de fasciculul luminos al lanternei de 
buzunar, nu mai mare decât un stilou. 

După trei sferturi de oră, Bob Hunter se lăsă pe vine la vreo 
cincizeci de metri de gardul metalic al taberei. De data asta, era 
protejat de bezna din jur. 

Acum purta combinezonul de luptă, îşi înnegrise faţa şi mâinile 
şi avea în picioare nişte sandale de cauciuc, tot de culoare 
închisă. Marele Auto-Mag 44 stătea în tocul lui de piele de la 
şoldul drept, prins de centura militară, iar Beretta Brigadier, 
echipată cu surdină, se afla, ca de obicei, plasată la subsuoara 
stângă, în tocul ei de piele. Un mic sac agăţat de centura militară 
conţinea încărcătoare suplimentare pentru cele două arme, iar în 
buzunarele combinezonului negru îşi găsiseră loc tot felul de 
accesorii, inclusiv un stilet mortal, cu o lamă fină. 

Hunter lăsase Soner-ul şi ranita la poalele unui copac uscat, la 


34 


cincizeci de metri în spatele lui. Plănuia o pătrundere discretă şi 
voia să-l scoată pe Laconia din tabără, fără ca teroriştii să-şi dea 
seama de dispariţia lui. Căci, dacă declanşa încăierarea, nu avea 
nici o şansă să iasă viu din acea tabără şi, fireşte, nici o şansă să- 
| mai salveze pe agentul secret. 

Şterse cu grijă lentilele binoclului, aburite de umezeală, şi 
observă mai întâi santinelele: erau dispuse la fel ca dimineaţă. 
Dar acum oamenii erau uzi şi îşi făceau rondul fără tragere de 
inimă, luptându-se cu vântul. 

Oamenii aceia erau nişte santinele? Semănau mai mult cu 
nişte oameni amáráti, care aşteptau fără să ştie o soartă fatală şi 
definitivă! 

Dar nu imediat, poate mai târziu... 

Fără nici un zgomot, luptătorul nopţii făcu turul taberei, la mai 
puţin de douăzeci de metri de gardul metalic. O jumătate de oră 
de deplasare discretă îl făcu să ajungă în partea din spate a 
bârlogului inamic, spre flancul muntelui. 

Hunter se lăsă pe vine şi scoase binoclul ca să inspecteze 
peretele din spate al clădirii de beton. Acel zid unde îl văzuse 
dimineaţă crucificat pe Laconia. 

Il cercetă lent, se încruntă şi, nervos, verifică reglajul 
binoclului. 

Dumnezeule mare! Peretele era acum gol! 

Laconia dispăruse. Hunter privi încă o dată peretele de beton 
şi reperă cele patru piroane înfipte în perete, de care agentul 
secret fusese fixat cu câteva ore mai devreme. Când fusese luat 
de acolo şi de ce? 

Hunter se simţi cuprins de furie. Oare ratase misiunea? Poate 
că, urmându-şi instinctul, permisese inamicului să obţină de la 
Laconia informaţii pe care agentul refuzase până atunci să le 
dezvăluie. 

Mai trăia Laconia, sau fusese luat de acolo pentru că murise? 

Hunter înjură printre dinţi. Ajunse iar în punctul de plecare: 
trebuia să-l găsească pe Laconia! 

Puse binoclul la loc, agăţat şi el de centura militară, şi înaintă 
fără zgomot până la gard, după ce se asigură că santinela se afla 
la celălalt capăt al rondului. 

Se lungi pe burtă în iarbă, scoase un cleştişor special şi atacă 
firele metalice, fără vreo ezitare, deoarece constatase în timpul 
dimineţii că prin acele fire nu trecea curent electric. 

În mai puţin de trei minute, Hunter făcu o breşă destul de 
înaltă, care să-i permită să se strecoare în tabără târându-se. 


35 


Ajuns în interior, se ridică în picioare şi traversă cât putu de 
repede terenul descoperit între gard şi clădirea de beton. Alerga 
cu repeziciune, aproape sigur că nu va putea să fie reperat, când 
o sclipire ciudată, pe pământ, îi atrase brusc atenţia. Se aplecă 
rapid şi pipăi cu mâna metalul rece. Două bare metalice: şine de 
cale ferată! Se ridică şi se strădui să sondeze întunericul, ca să 
vadă de unde veneau şi unde duceau acele linii ferate insolite. 

Or, în stânga, la câţiva metri de acolo, se ridicau două siluete 
ciudate, cu formă neregulată: erau înalte de cel puţin şase metri 
şi îşi detaşau masa şi mai întunecată pe fundalul nopţii, ca două 
totemuri vagi, uşor amenințătoare. 

Hunter recunoscu brusc mirosul: un miros înţepător de pânză 
gudronată care, probabil, acoperea acele obiecte misterioase, 
protejându-le şi ascunzându-le totodată. Atunci, totul deveni clar: 
sub prelate se înălţau două rachete superbe, din oţel lustruit - 
rachete sol-aer! 

Privirea lui Hunter mai zăbovi un moment asupra celor două 
mari spectre amenințătoare, după care zări altele, puţin mai 
departe: în total, cinci sau şase. lar mirosul de carburant 
amestecat cu cel al azotului sugera cu claritate că acele rachete 
erau pregătite să-şi ia zborul, erau gata de atac! După 
dimensiunea lor, aveau probabil o putere enormă şi o rază de 
acţiune de cel puţin trei sute de kilometri. Stranie descoperire în 
acel colţ pierdut din Columbia! 

Hunter îşi reluă cursa până la clădirea mare din beton. O 
lumină gălbuie ieşea printr-o deschizătură mică, la un metru şi 
jumătate de pământ. Exterminatorul se lăsă pe vine lângă 
perete, sub fereastră, apoi se ridică lent şi aruncă o privire rapidă 
în interior. Se aruncă imediat la pământ, încercând să reflecteze 
la ceea ce văzuse. 

Incáperea era înţesată cu material informatic: doi pereţi erau 
acoperiţi în întregime de dulapuri metalice de culoare gri. Mai 
erau acolo şi două imprimante rapide şi două monitoare cu 
claviatură. 

Descoperire neaşteptată! Tabăra aceea era o adevărată 
peşteră a lui Ali Baba! Dar Hunter nu avu timp să reflecteze mai 
mult la toate acestea. Urechea sa, remarcabil antrenată, auzi un 
zgomot de paşi: cineva dădea ocol clădirii de beton. 

Beretta echipată cu surdină apăru brusc în mâna lui dreaptă. 
Hunter era pregătit când santinela apăru la colţul zidului. Totuşi, 
nu apăsă pe trăgaci. Incă de la început dorise o infiltrare discretă 
si, dacă nu ar fi fost obligat, nu ar fi tras ca sá nu fie reperat. 


36 


Totuşi, evenimentele aveau să se deruleze cu totul altfel. 

Santinela înaintă în bătaia vântului, aplecată în faţă. Se opri, 
îşi îndreptă spatele şi se uită brusc spre stânga, apoi spre 
dreapta, în timp ce puşca de asalt Kalaşnikov mătura spaţiul în 
faţa ei. Hunter auzi atunci zgomotul piedicii. Era clar: ori el, ori 
santinela! lar secundele erau numărate. 

Beretta trase prima şi proiectilul îl aruncă pe terorist într-o 
eternitate fără vise. Intr-o fracțiune de secundă, ucigaşul avea să 
descopere dacă paradisul era populat de huri, asa cum îi 
promiseseră mullahii în copilărie. 

Hunter se repezi chiar mai înainte ca arabul să fi căzut la 
pământ şi prinse arma Kalaşnikov din zbor. Apoi santinela se 
prăbuşi cu faţa spre cer, cu braţele în cruce. 

Hunter se lăsă repede pe vine, alături de cadavru: arabul avea 
o gaură mică în centrul fruntii şi una enormă în partea din spate 
a capului. Hunter ştia foarte bine asta. Osul făcuse explozie şi 
creierul fusese împroşcat afară. 

La urma urmelor, moartea era totdeauna acelaşi lucru, iar 
Hunter nu avea de ce să întârzie asupra dezastrului provocat de 
un glonţ de oţel de 9 mm proiectat în capul unui om! Târi 
cadavrul până la baza peretelui de beton, ca să nu fie descoperit 
prea repede. 

Dar acum trebuia să-l găsească cât mai repede cu putinţă pe 
Laconia. Cineva avea să bage de seamă că lipsea o santinelă, cel 
mai târziu în momentul prevăzut pentru schimbarea pazei. Unde 
fusese ascuns agentul secret? 

Cu siguranţă că nu în cele două clădiri care semănau cu nişte 
cazarme. Deci, prin deducție logică, acesta se afla foarte 
probabil în una dintre colibele de tablă de pe laturi. Două dintre 
ele erau luminate. A treia însă era cufundată în întuneric. 

Hunter îşi plimbă mai întâi privirea asupra întregii tabere, apoi 
se năpusti asupra celei mai apropiate colibe luminate. 

Se lăsă iar pe vine la baza peretelui lateral, care avea o 
fereastră. Apoi se ridică din nou lent, aruncă o privire în interior 
şi se lăsă brusc în jos. 

Il văzu, pentru a doua oară de la începutul misiunii sale, pe 
Khatib al Sulieman, omul căruia îi văzuse faţa pe un diapozitiv, în 
cursul convorbirii cu Brognola. 

De la fereastră, Hunter îl văzuse pe arab din profil, aplecat 
peste un birou improvizat şi scriind cu mare atenţie. 

Hunter avea ocazia, încă o dată, să scape lumea de acel om 
sângeros. Ar fi făcut asta doar apăsând uşor pe trăgaci. 


37 


Uşor, da... numai că nu ăsta era obiectivul misiunii. Ordinul 
prioritar îi cerea să-l găsească pe Laconia şi să-l salveze. 

Cei de la Washington aveau mare nevoie de informaţiile 
deţinute de Laconia. Moartea lui Khatib al Sulieman era mai puţin 
urgentă. 

In plus, dacă Hunter l-ar fi ucis pe şeful arab, prima persoană 
care ar fi intrat la el ar fi ieşit imediat ca să dea alarma, iar 
şansele Exterminatorului de a ieşi din tabără viu împreună cu 
agentul secret ar fi fost practic nule. 

In sfârşit, Hunter dorea acum sá mai descopere si alte lucruri 
despre Khatib al Sulieman şi banda lui de terorişti. Distrugerea 
lui va avea loc la momentul potrivit. 

Despre ce grup terorist era, de fapt, vorba? Şi de unde primea 
finanţarea, ca să poată instala, într-un colţ ascuns al Columbiei, o 
bază dotată cu mai multe rachete sol-aer, o antenă radar 
capabilă să capteze sateliții, o instalaţie informatică enormă şi un 
generator destul de puternic ca să producă energia necesară 
alimentării unui oraş de importanţă medie? 

Topografia lagărului îi amintea lui Hunter de unele planuri ale 
unor staţii de comunicare intersatelit. Aceste staţii erau azi ţinte 
preferate în cursa spionajului spaţial la care se dedau Estul şi 
Vestul încă din anii şaptezeci. 

Pentru echipa Omului de Piatră, aceste staţii nu mai aveau de 
altfel secrete. Ele constituiau atuuri majore ale marilor puteri şi, 
în consecinţă, oamenii lui Hunter se interesaseră mult de ele. Dar 
descoperirea unei staţii de acest tip, ascunsă în Columbia, creată 
şi exploatată fără nici un control de un grup de terorişti, era un 
motiv suficient de puternic ca să ti se ridice părul în cap de 
groază. 

Din păcate, timpul era scurt. Hunter dădu ocol colibei, 
târându-se pe burtă, şi nimeri brusc peste un maldăr de moloz, în 
prelungirea căruia se afla un edificiu mic, slab luminat şi dotat cu 
o ferestruică. 

Aruncă din nou o privire prudentă în interior. Un bec gol îşi 
revărsa lumina slabă peste maldăre de haine, de cutii de carton, 
de lăzi şi pachete voluminoase, înfăşurate în folii de plastic: un 
depozit care merita să fie văzut mai de aproape. 

Uşa se deschise în mod miraculos fără sá scârţâie. Hunter 
intră. Inspecţia rapidă îi confirmă bánuielile: un aparat de 
sondare electronică, echipament pentru sonar, bărci gonflabile 
de cauciuc, o ladă cu mine etanşe... Pe scurt, ultimele 
echipamente sofisticate ale artileriei submarine! 


38 


În ceea ce priveşte teancurile de haine, acestea erau uniforme 
sovietice. Totuşi, oamenii din acea tabără nu erau comunişti; era 
clar că erau terorişti arabi independenţi. Atunci, ce rost aveau 
uniformele? Ciudat! 

În rest, baza aceea era lucrul cel mai insolit din toată America 
de Sud! Era clar că, pornit în căutarea lui Laconia, Hunter 
descoperise ceva de anvergură! O adevărată bombă programată 
cu grijă, care urma să facă explozie la o simplă apăsare de 
buton. Evident, lui Hunter i-ar fi plăcut să o distrugă imediat, să o 
radă de pe faţa pământului, mai înainte de a-şi propulsa 
germenii morţii şi distrugerii în rândul populaţiei nevinovate... 

Dar trebuia să se calmeze, să nu facă nimic pripit. Trebuia să 
programeze, să prevadă, să planifice... şi abia apoi să treacă la 
acţiune. 

Exterminatorul ieşi fără zgomot din micul depozit şi se 
întoarse, târându-se pe burtă, la fereastra colibei în care se afla 
Khatib el Sulieman. Dintr-un buzunar al combinezonului negru, 
scoase un aparat de emisie-receptie miniaturizat: ultima 
jucărioară a lui Gadgets, care îşi numea „gândaci” aparatele nu 
mai mari decât un nasture de cămaşă. O minune a tehnicii, cu o 
faţă autocolantă şi o putere de transmisie sigură pe o distanţă de 
un kilometru. 

Hunter lipi „gândacul” la baza ferestrei, în colţul din stânga. 
Panoul de sticlă va amplifica sunetele din interiorul colibei şi 
„gândacul” va transmite în deplină siguranţă. 

Exterminatorul se lăsă din nou pe vine şi observă tabăra: nici 
urmă de santinelă. Se ridică şi alergă până la a doua colibă 
luminată. 

De data asta, zări pe fereastră doi bărbaţi. Unul dintre ei era 
cel care mersese prin tabără cu Khatib al Sulieman, dimineaţă. 
Celălalt îi era necunoscut. Cei doi discutau cu însufleţire. 

Hunter instală imediat al doilea „gândac” pe geamul colibei. 
După care scoase un mini-receptor, legat la o baterie mare cât 
un pachet de ţigări, şi instală micul aparat în ureche, după 
branşarea lui la baterie. 

Cei doi vorbeau în limba arabă! 

Hunter schiţă un zâmbet ironic. La ce s-ar fi aşteptat? Să-i 
audă vociferând în engleză? 

In orice caz, Laconia nu era nici în coliba aceea. Nu mai 
rămăsese decât coliba cufundată în întuneric. 

Acum timpul se scurtase simţitor şi probabil că dispariţia 
santinelei avea să fie remarcată foarte curând. 


39 


Hunter se avântă iar spre centrul taberei. Coliba învăluită în 
întuneric se afla de cealaltă parte. Va fi deci obligat să alerge în 
teren descoperit, sperând că nu va fi văzut de nimeni. 

Dar nu avea de gând să rişte inutil. Se târî mai întâi pe burtă 
până la construcţia de beton, ca să se convingă că santinela 
zăcea tot acolo, la baza zidului. 

Apoi inspiră profund şi se avântă în spaţiul descoperit, 
zgomotul vântului înăbuşindu-i alergarea. 

Ajuns în umbra colibei din tablă, se lipi de unul dintre pereţi, 
încercând să-şi tragă sufletul. Ináuntru, totul era întunecat. Era 
deci inutil să privească pe fereastră. Dar Hunter avea alt mijloc 
de investigaţie: un al treilea „gândac” îşi găsi imediat locul pe 
geamul ferestrei. Puse mini-receptorul în ureche, branşă bateria 
şi... 

Un murmur... O voce calmă, aproape tandră... Un zgomot 
uşor, ca atunci când agiţi încet apa. 

Vocea deveni puţin mai puternică, dar tot murmurată. O voce 
de femeie... şi care se exprima în engleză: 

— ... îi urăsc... Niciodată... Niciodată n-am crezut că vor face 
asta... Linisteste-te... Odihneste-te. Iti voi răcori faţa. 

Hunter auzi din nou zgomotul de apă: un clipocit uşor. 

Apoi se auzi vocea ragusitá şi epuizată a unui bărbat. Şi ea 
murmurată. 

— ... Ce-ti închipuiai? 

Bărbatul îşi retinu pe jumătate un geamát de durere, apoi 
continuă: 

— Credeai că va fi altfel? 

— Nu ştiu. Aveam capul plin de idei mari... Revoluţie, 
Dreptate, Libertate... De fapt, filosofie, teorie... 

— Ştiai, totuşi, că va trebui să... ucizi. 

— E foarte uşor când nu faci decât să vorbeşti despre asta! 
Da, moartea celor care asupresc poporul meu nu mă 
înspăimântă. Dar... până acum... n-am mai văzut niciodată... 

— Te referi la tortură? 

Era Laconia! Nu putea exista nici o urmă de îndoială. 

— Ce... ce ti-au făcut... e josnic... inuman... Am încercat să-mi 
astup urechile... dar există totuşi o limită! 

Acum fata aproape că plângea. 

— Nu... nu mă ştiam atât... în fine, atât de sensibilă! Mi-e 
ruşine de mine... Credeam că lupt pentru o dreptate mai mare, 
pentru ca fiinţele umane sá nu mai fie torturate de politiile 
secrete... Dar nu suntem mai buni decât ceilalţi... Nu crezi? 


40 


Laconia gemu iar de durere şi fata zise cu tristeţe: 

— O, cât aş dori să-ţi pot uşura suferinţa! 

— Ai făcut deja foarte mult pentru mine... Mulţumesc... 

Laconia vorbea cu mare greutate. Hunter auzise destul. 

Dădu ocol cu repeziciune colibei şi deschise brusc uşa rămasă 
întredeschisă. Interiorul era cufundat în întuneric... 

— Dacă doreşti să te faci şi mai utilă, zise el cu o voce plină de 
răceală, ajută-mă să-l scot pe omul ăsta din tabără. 

O auzise pe fată înăbuşindu-şi o exclamatie de surpriză. 
Hunter aprinse imediat mica lanternă de buzunar şi recunoscu 
faţa uluită a femeii pe care o văzuse de dimineaţă cu Khatib al 
Sulieman. 

Ea se uită la Exterminator cu ochii plini de stupoare, 
observând combinezonul negru şi panoplia de arme mortale. 
Apoi deschise gura, vrând parcă să strige de groază, dar Hunter 
o opri cu un gest al mâinii. 

— Nu, nici un sunet! Dacă vrei să vorbeşti, e destul să 
murmuri! 

— Cine... cine eşti? bâigui ea, fără să-şi ia ochii de la el. 

— Un prieten. Vrei să mă ajuţi să-l scot din tabără? 

— Eu... 

Ezita, fireşte. Să vorbească era una, să acţioneze era cu totul 
altceva. 

— Da sau nu? insistă Hunter. 

Laconia se ridică cu greutate pe un cot şi, privind la silueta 
aceea mare, întrebă cu voce stinsă: 

— Cine... cine eşti? 

— Colonelul John Phoenix, răspunse Hunter, fără să-şi ia ochii 
de la fată. 

— Nume... nume de cod? reuşi să articuleze Laconia. 

— Omul de Piatră. Sunt Omul de Piatră numărul 1. 

Laconia se lăsă încet pe saltea. 

— Mulţumesc, Doamne! zise el, oftând. 

— Deci? zise Hunter, uitându-se în continuare la fată. Aştept 
răspunsul tău. 

Ea scutură cu tristeţe din cap. 

— Nu... Nu te pot ajuta. Dacă Khatib ar afla că am trădat, m-ar 
omorî. Dar n-am să fac nimic ca să te împiedic. 

— E... e sinceră, murmură cu greutate Laconia. 

— Ar putea, totuşi, să dea alarma, imediat ce ne va părăsi, 
replică tăios Hunter. 

— Promit că nu voi face nimic! exclamă fata. Jur pe sfântul 


41 


Coran! 

Privirea ei îl implora pe Hunter să o creadă. Totuşi, era o 
revoluţionară. Una adevărată. Şi, în plus, lupta alături de unul 
dintre şefii terorişti cei mai nemiloşi: Khatib al Sulieman. Or, 
Hunter ştia că femeile din mişcările revoluţionare erau mai 
fanatice şi mai oarbe decât bărbaţii. 

Şi totuşi... 

O văzuse pe femeia aceea înfruntându-l pe şeful arab şi o mai 
văzuse aducându-i apă bietului Laconia, fără să ştie că era 
urmărită de Hunter. Poate că nu era chiar atât de fermă cum îşi 
închipuia. Asistase pentru prima dată în viaţa ei la torturarea 
unei fiinţe omeneşti şi probabil că acest spectacol monstruos o 
tulburase profund. 

O, fireşte, fusese învățată să plaseze bombe în imobile pline 
cu oameni nevinovaţi! Dar era lucru uşor, dacă te aflai la o 
distanţă de câţiva kilometri în momentul în care bomba făcea 
explozie, departe de spectacolul revoltător al victimelor. Să vezi 
cu, ochii tăi suferinţa umană era cu totul altceva! 

După toate aparențele, Soraya nu putuse să suporte asta. 

Avea probabil o „criză de conştiinţă”. 

Fata se uita la el cu o lumină de speranţă în ochii ei negri, şi 
Hunter înţelese că încrederea ar fi fost reciprocă. 

— Cum te cheamă? 

— Soraya. Soraya Naseer. 

— Bine, Soraya, te cred. După părerea ta, rănitul este în stare 
să fie transportat? 

Ea dădu din umeri. 

— A fost foarte maltratat şi n-am cu ce să-l pansez. Şi totuşi, 
am făcut tot ce am putut. Acum viaţa lui depinde de Allah... şi de 
tine. 

Hunter se lăsă în genunchi lângă saltea. Cu o singură mişcare, 
suplă şi plină de forţă, îl ridică pe Laconia şi îl puse uşurel pe 
umăr, cam aşa cum transportă un pompier un rănit în stare de 
inconstientá. 

Soraya se apropie de usá. Acolo, ezitá si se intoarse. 

— Cum ai intrat în tabără? 

— Am tăiat o gaură în gard, în spatele clădirii de beton. 

— Şi presupun că ai vrea să pleci prin acelaşi loc? 

— Exact. 

In acest caz, eu voi ieşi prima. Dacă voi zări pe cineva în 
tabără, voi striga. Şi, dacă mă auzi, vei înţelege că e un pericol. 

Apoi fata dispăru în noapte, lară să mai aştepte răspunsul lui. 


42 


În definitiv, în pofida a ceea ce zisese, avea să-l ajute. Doar 
dacă nu minţise! 

Hunter se apropie şi el de uşă. Afară, totul era cufundat în 
întuneric. Ploua în continuare liniştit. Soraya nu se vedea nicăieri. 
Probabil că dispăruse în spatele colibei. 

Acum era timpul să acţioneze, să iasă în ploaie şi să vadă dacă 
fata spusese adevărul sau dacă îl înşelase... 

Scoase marele Auto-Mag 44 şi îl luă în mâna dreaptă, ridicând 
piedica. 

Apoi încetişor, fără zgomot, ieşi în noaptea de cerneală. 


43 


CAPITOLUL X 


Ploaia, mânată de vânt în rafale, îi stropi faţa, obligându-l să 
clipească de mai multe ori. Hunter se strecură pe lângă peretele 
colibei ca să ajungă la construcţia de beton şi, de acolo, la 
singura sa cale de ieşire din tabără. 

Soraya nu se vedea nicăieri. 

Strânse instinctiv mâna pe Auto-Mag şi îşi încordă auzul, 
încercând să prindă zgomot de paşi... 

Nimic. 

Ajunse la peretele din spate al construcţiei de beton. Corpul lui 
Laconia atârna moale pe umărul lui; îşi pierduse cunoştinţa şi 
poate că era mai bine: cel puţin, nu mai simţea suferinţa. 

Cadavrul santinelei zăcea tot acolo, la baza zidului, unde îl 
târâse Hunter. 

Exterminatorul inspiră profund, pregătindu-se să străbată 
ultima etapă de teren descoperit până la breşa făcută în gard. 

In acel moment, auzi un zgomot slab, abia perceptibil, şi se 
încordă brusc, ridicând ţeava armei, şi degetul i se crispă pe 
trágaci. 

— Eu sunt... Soraya. 

Silueta tinerei femei apăru neclară în noapte. 

— Era gata să te omor, murmură Hunter cu o voce răguşită. 

Ea se apropie fără zgomot. 

— Ar fi fost o adevărată sinucidere, şopti ea. Dacă trăgeai, ai fi 
trezit întreaga tabără. 

Apoi arătă cu mâna spre cadavrul santinelei şi zise: 

— Nu-l poţi lăsa aici. ll vor găsi foarte repede si vor veni pe 
urmele tale. 

— N-am nici cea mai mică intenţie să-l abandonez, răspunse 
Hunter, schitánd un zâmbet, pe care fata nu-l văzu. Dar mai întâi 
vreau să-l pun la adăpost pe omul acesta. 

— OK. Acum trebuie să plec. Allah să vă aibă în paza lui! 

Soraya dispăru în noapte şi zgomotul paşilor săi se pierdu 
înăbuşit de cel al vântului şi al ploii care cădea pe pământ. 

Hunter aranjă mai bine corpul agentului, într-o poziţie mai 
confortabilă, apoi se uită cu prudenţă după colţul zidului: 
santinela era la postul ei, cu spatele întors spre Hunter. Acum 
era momentul sá tásneascá spre gard. 

Ajunse la gard după vreo şase paşi mari. Se lăsă în genunchi şi 


44 


puse încetişor corpul lui Laconia pe pământul ud. Apoi desfăcu cu 
gesturi ferme breşa făcută mai devreme, se strecură de cealaltă 
parte şi trase până la el corpul inconştient al agentului secret. 

II sáltá din nou pe umăr şi porni pe flancul muntelui, ca să 
ascundă acea povară prețioasă în spatele stâncilor crestei. 

Ajunse acolo sus gâfâind şi aşeză din nou încetişor corpul lui 
Laconia direct pe pământ, răsuflând uşurat. Se terminase! 

Dar chiar terminase? Nu, mai trebuia să scoată din lagărul 
blestemat cadavrul santinelei... 

Douăzeci de minute mai târziu, Exterminatorul arunca într-o 
mică râpă, nu departe de gard, corpul deja rigid al teroristului 
arab. 

Se ridică să-şi tragă sufletul. Această a doua pătrundere 
fusese executată cu rapiditate. Hunter se întorsese în tabără şi 
se târâse până la santinela moartă, căreia îi luase mai întâi 
puşca de asalt AK-47. Apoi descheiase cămaşa mortului şi o 
trăsese peste craniul spart. După care, cu o mişcare rapidă, 
ridicase cadavrul în braţe şi se năpustise spre breşa din gard. Se 
mişcase perfect, santinela era la capătul celălalt al rondului, 
întoarsă cu spatele. Apoi ieşise împreună cu mortul în acelaşi 
mod ca prima dată. Şi, cam la treizeci de metri de gard, 
descoperise acea mică râpă şi se debarasase rapid de cadavru, 
fără nici cea mai mică remuşcare: un fanatic sângeros mai puţin, 
care, pentru a-şi servi idealul de moarte şi violenţă, se 
aventurase de cealaltă parte a globului ca să semene teroare şi 
distrugere. Avusese ceea ce meritase! 

Hunter urcă cu rapiditate până în locul unde zăcea corpul lui 
Laconia, îl săltă din nou pe umăr pe agentul lipsit de cunoştinţă 
şi se uită la busolă şi apoi la ceas. 

Cabana se afla la sud-sud-est. Era timpul să se întoarcă acolo 
cât mai repede. Cu atât mai mult cu cât luminisul care o 
înconjura era destul de mare ca să permită aterizarea unui 
elicopter; şi mai era şi foarte aproape de punctul fixat pentru 
întâlnirea cu aparatul Marinei. Poate că elicopterul va putea să 
aterizeze şi să-l recupereze pe agentul secret... 

Dar nu asta era problema esenţială. Cât timp îi trebuia 
ciclonului ca să ajungă până acolo? Care erau şansele de 
supravieţuire ale lui Laconia, având în vedere starea lamentabilă 
în care se afla? Astea erau adevăratele probleme. 

In timp ce se gândea la toate acestea, Hunter ocolise pe 
departe tabăra inamică şi acum se afla pe drumul de acces 
coborând pe flancul muntelui. Acum înainta mult mai repede, dar 


45 


la fiecare pas simţea corpul lui Laconia tresărind de durere. 

Agentul secret nu arăta prea grozav! Trebuia să-l pună la 
adăpost şi să-i dea primele îngrijiri de urgenţă. Hunter grăbi şi 
mai mult pasul, străduindu-se să înainteze într-un ritm constant. 
Era hotărât să facă tot ce-i stătea în putere ca să salveze viaţa 
sărmanului Laconia. Dar ce însemna „tot” în acea junglă 
impenetrabilă şi scăldată de ploaia tropicală? 

Trecuseră puţin mai mult de douăzeci şi patru de ore de când 
Hal Brognola îi explicase lui Hunter misiunea pe care i-o cerea 
omul de la Casa Albă. 

Găsirea lui Laconia... OK. 

Salvarea lui Laconia... OK. 

Sau lichidarea lui! 

Alternativa nici nu se mai punea la socoteală, deoarece cel 
puţin deocamdată agentul secret era „salvat”. 

Dar Hunter mai trebuia să-l transporte până la cabana din 
luminiş şi să-l panseze cum se pricepea mai bine, ca să-i dea o 
şansă de supravieţuire... sperând în acelaşi timp că ciclonul va 
sta la distanţă până la sosirea elicopterului Marinei... 

Doar dacă, bineînţeles, teroriştii nu descoperă dispariţia 
prizonierului şi nu pornesc după el să-l captureze. 

Misiunea era deci departe de a fi încheiată. In realitate, abia 
începuse şi nu avea să fie cu adevărat reuşită decât atunci când 
agentul secret, ajuns în sfârşit în siguranţă la Washington, ar fi 
putut să dezvăluie superiorilor săi tot ce aflase în timpul trecerii 
prin acel infern. 

lar pentru Hunter, misiunea s-ar fi încheiat cu adevărat doar 
după ce ar fi ras definitiv de pe faţa pământului acea tabără 
blestemată! 

Lăsă capul în jos, în bătaia vântului: acum ploaia cădea mai 
tare şi vântul bătea în vârtejuri. 

Ciclonul se apropiase cât se poate de periculos... 


46 


CAPITOLUL XI 


Furtuna îşi urma în mod inexorabil cursul spre America de Sud 
şi, mai întâi, spre istmul Panama. 

In ochiul ciclonului domnea un calm relativ, dar de jur- 
împrejur, pe o suprafaţă de câteva mii de kilometri pătraţi, 
vânturi dementiale băteau în curenţi circulari uriaşi, atingând 
viteze de două sute douăzeci de kilometri la oră. Presiunea 
barometrică scăzuse vertiginos. 

Nori negri monstruoşi clocoteau la o altitudine de douăzeci şi 
cinci de mii de metri. Or, la douăsprezece mii de metri, 
temperatura aerului era de minus şaizeci de grade. Apa care 
forma acei oribili cumulus se transforma atunci instantaneu în 
cristale de gheaţă care, antrenate de greutatea lor, se prăbuşeau 
în cădere liberă pe o distanţă de mai multe mii de metri, unde 
straturile de aer mai cald le făcea să se topească, în timp ce 
vântul, tot mai violent, dădea particulelor de apă o irezistibilă 
mişcare ascendentă, formându-se atunci din nou cristale de 
gheaţă din ce în ce mai mari. 

Marea Caraibelor nu este adâncă. La suprafaţă, vânturile 
dezlántuite ridică valuri enorme, înalte de douăzeci de metri, 
cărora le ciopártesc creasta, ca să facă din ea nori de spumă 
furioşi, care străpung aerul şi lovesc devastator toate obstacolele 
solide susceptibile să opună rezistenţă. 

Nimic nu supravietuia furtunii. 

Pe micile insule împrăştiate în Golful Caraibelor, vântul 
semăna moarte şi distrugere, scoțând copacii din rădăcină, 
smulgând colibele şi construcţiile, luându-i pe sus pe locuitori, pe 
care îi ridica în aer, ca să-i arunce la pământ cu o violenţă 
incredibilă, ca pe nişte marionete. 

lar zgomotul vântului era un fel de urlet diabolic, sălbatic 
precum strigătele de agonie ale unei naturi care devine brusc 
dementă. 

Pe continentul nord-american, staţiile meteo  observau 
înaintarea ciclonului pe hărţi trasate cu ajutorul camerelor de 
luat vederi ale sateliților. lar meteorologii vedeau foarte clar 
traiectoria furtunii, precum şi viteza sa de deplasare. Dar 
binecuvântau cerul că Frederick se hotărâse să se îndrepte spre 
sud, nu spre nord, caz în care ar fi pustiit o mare parte din 
teritoriul Statelor Unite. 


47 


Din păcate, Bob Hunter se afla în sud. 
lar ciclonul avea să lovească istmul Panama în numai câteva 


ore... 
* 


* * 


La ferma Omului de Piatrá, Rose d'Avril privea cu neliniste 
ecranul televizorului, care aráta harta meteo a Americii Centrale. 

În picioare, în spatele ei, Hal Brognola se uita ţintă la masele 
enorme de nori volburoşi care apăreau pe ecran. 

— Asta mă cam îngrijorează, zise Rose cu o voce încordată. 

Şeful federal îi aruncă o privire şi remarcă faţa palidă de 
angoasă. 

— Cât timp mai are la dispoziţie? întrebă el în cele din urmă. 

— Mult mai puţin decât v-aţi fi închipuit când i-aţi expus 
misiunea, replică ea fără să-şi ia ochii de la ecran. Ciclonul se 
deplasează mai repede decât fusese prevăzut. 

Se aflau în sala de operaţiuni, iar în spatele lor se aflau 
Blancanales şi Schwarz care, în ciuda îngrijorării lor, se străduiau 
să pară calmi. 

— Nu ştiam că ciclonul va urma o traiectorie spre sud, zise 
Brognola, ca şi cum s-ar fi scuzat. 

Rose d'Avril întoarse brusc capul, cu privirea plină de furie. 

— Chiar dacă ati fi ştiut, tot i-aţi fi cerut să plece! 

Brognola dădu din cap. 

— Mda! 

— Afurisitul ăsta de Laconia este chiar atât de important? 

— Esenţialul nu este chiar Laconia. In schimb, informaţiile pe 
care le deţine sunt poate capitale. 

— Adică mai importante decât viaţa lui Bob Hunter? 

Brognola remarcase faptul că Rose îşi retinea cu greutate 
lacrimile. ll iubea cu pasiune pe Exterminator, ştia foarte bine, şi 
asta era clar pentru toată lumea. Ce tristeţe să o vezi suferind 
aşa cum suferea! Dar, la urma urmelor, şi Brognola ţinea la 
Hunter. Poate că în alt fel, dar ţinea la el... Şi poate că nu-i 
fusese uşor să-i ceară să-şi rişte încă o dată viaţa. Din păcate, 
atunci când ai o funcţie ca aceea a lui Harold Brognola, uneori 
eşti obligat să actionezi împotriva sentimentelor tale. Chiar când 
e vorba să ceri celorlalţi - oamenilor tăi şi, mai ales, prietenilor - 
să accepte misiuni ale căror şanse de succes sunt minime... Or, 
Hunter era mult mai mult decât un prieten pentru Hal! 

Rose d'Avril îl apucă brusc de braţ pe şeful federal. 

— O, îmi cer scuze! zise ea, suspinând cu tristeţe. Pun 


48 


întrebări stupide! 

Hal Brognola o bătu încetişor pe mână. 

— Nu-i nimic, Rose. Înţeleg ce simţi. 

Atunci luă cuvântul Blancanales: 

— Când trebuie să-l recupereze elicopterul Marinei? 

Rose d'Avril îi răspunse: 

— Aparatul a decolat deja, dar... 

Vocea i se frânse. 

— Dar? insistă Blancanales. 

— Elicopterul a fost nevoit să plece înainte de ora prevăzută, 
din cauza înaintării neaşteptate a ciclonului. Nu ştim nici măcar 
dacă pilotul va putea să stabilească contactul radio cu Bob, ca să 
fie sigur că a revenit la timp în punctul de întâlnire. 

Atunci, Schwarz mormăi: 

— Dacă patronul se află pe o rază de şaptezeci de kilometri, 
va auzi semnalele radio. Receptorul lui miniaturizat este aparatul 
cel mai bun care există azi în lume. De altfel, e meşterit chiar de 
mine. 

— Nu asta ar fi problema, replică Rose. Din cauza furtunii, 
elicopterul ar putea să nu reuşească să se apropie de el, chiar pe 
o rază atât de mare. Ştiţi cum e la trei sute de kilometri în faţa 
ciclonului Frederick? 

Schwarz scutură din cap. 

— Ei bine, e un adevărat infern, preciză tânăra femeie, care 
descrise apoi pe scurt tornada care preceda sosirea ciclonului. 

După ce termină ce avea de spus, în sala de operaţiuni se 
aşternu tăcerea. 

După câteva momente, Blancanales zise: 

— Jack Grimaldi e acum acolo, nu? 

— Dar se află foarte departe de Hunter! Aşteaptă la baza 
aeronavalá Howard, iar aceasta e situată la mai mult de trei sute 
de kilometri nord-vest de câmpul de operaţiuni presupus al 
Exterminatorului. 

Se făcu din nou linişte. Ce să mai spună? Şi ce să mai facă? 

Doar să aştepte cu frica în sân... 


49 


CAPITOLUL XII 


Cabana avea cel puţin un avantaj: te adăpostea de ploaie. 
Hunter îl aşeză jos pe Laconia, care încă nu-şi recăpătase 
cunoştinţa. Era ud până la piele. Inainte de orice, trebuia să-l 
şteargă şi să-l încălzească. 

Zece minute mai târziu, un foc vesel ardea în căminul 
rudimentar din mica încăpere. Se făcu cald destul de repede. 
Hunter mai aşteptă puţin, apoi îl dezbrăcă pe agentul secret de 
hainele ude. Îi examină cu atenţie rănile oribile făcute de 
terorişti: plăgi respingătoare, dantelate în mod atroce, sculptate 
cu vârful cutitului... 

Hunter îl pansă cum se pricepu mai bine, folosind tot ce 
conţinea mica lui trusă. Apoi dădu cu alifie antibiotică pe rănile 
pe care nu le putuse proteja cu pansament, după care îl înfăşură 
pe Laconia într-un combinezon de camuflaj uscat, pentru că nu-l 
scosese până atunci din ranitá. 

Hunter era ud până la piele, dar nu era atent la asta. Laconia 
bolnav, rănit, avea întâietate. 

Isi puse uşor mâna pe fruntea agentului inconştient: ardea. 
Totuşi, atâta timp cât nu-şi recăpăta cunoştinţa, era mai bine să 
nu-i dea să bea apă. 

Hunter nu mai avea acum altceva de făcut decât să aştepte, 
sperând că îşi va reveni. 

Elicopterul mare al Marinei - un Sea Stallion RH 53 - zbura în 
furtună. Pilotul şi copilotul luptau cum puteau mai bine ca să 
menţină cât de cât stabilitatea aparatului, în ciuda vârtejurilor 
puternice. Ploaia cădea cu violenţă peste sfera mare de 
plexiglas, care servea drept parbriz, şi răsuna ca un răpăit 
diabolic pe coada metalică a aparatului. In ciuda puterii 
motorului, elicopterul era aruncat într-o parte şi în alta ca un 
balot de paie, iar zdruncinăturile din interiorul habitaclului erau 
de-a dreptul impresionante. 

Cei doi oameni se luptau de ore în şir ca să ajungă la coastă. 
Decolaseră cu mult înainte de ora prevăzută, şi asta din două 
motive esenţiale. Mai întâi, pentru că mica navă purtătoare abia 
mai avea timp să fugă din calea ciclonului, care sosea dinspre 
nord în mare viteză. Apoi, pentru că acele condiţii meteo 
dramatice aveau să încetinească în mod considerabil viteza de 
înaintare a marelui aparat, care trebuia cu orice preţ să ajungă la 


50 


locul de întâlnire înainte de sosirea ciclonului. 

Totuşi, pilotul era din ce în ce mai puţin sigur că va reuşi să 
ajungă la agentul numit Omul de Piatră nr. 1. Contorul rotorului 
principal oscila fără încetare, acul indicator făcând un salt 
înainte, ca apoi să cadă foarte repede spre valoarea minimă. 

Pilotul avea nevoie de ambele mâini ca să menţină aparatul 
într-un oarecare echilibru orizontal. Alături de el, copilotul 
supraveghea beculetele aparatelor de control şi făcea continuu 
corecţiile necesare, aruncând din când în când o privire spre 
marea dezlántuitá de sub aparat. 

— Ce porcărie! exclamă el în microfonul căştilor. Niciodată n- 
am văzut ceva mai rău! 

— Aşteaptă urmarea, răspunse pilotul. Atunci, chiar că vei 
avea de ce să te minunezi! 

In jumătatea de oră care urmă, nu mai schimbară nici un 
cuvânt. In aparat domnea un vacarm monstruos: mai întâi 
zgomotul marelui motor cu turbină, dar mai ales urletul vântului 
şi ropotul ploii pe carlinga metalică. 

In cele din urmă, copilotul zise: 

— Linia țărmului, acolo în faţă... 

— Da, o zăresc. Determină, te rog, poziţia! Nu ştiu unde ne 
aflăm. 

— Direcţia e în continuare bună, anunţă aproape imediat 
copilotul, indicând poziţia aparatului pe ecranul radar al tabloului 
de bord. 

Survolară ţărmul şi văzură valurile imense care se spărgeau 
de uscat, vrând parcă să-l distrugă, să-l acopere, să-l înghită. 

— Acum ia direcţia sud, strigă pilotul în căşti. 

Elicopterul viră spre dreapta, greoi, ca o libelulă monstruoasă, 
prinsă într-un vârtej de vânt. In interior, zguduiturile deveniseră 
insuportabile, în pofida eforturilor celor doi piloţi. 

Acum traversau istmul şi, deoarece viteza lor era mai mare 
decât cea a ciclonului, condiţiile se mai ameliorară puţin. 

Destul de repede, zăriră în faţa lor masa întunecată a munţilor 
a căror creastă dispărea sub nori negri ca cerneala, în timp ce o 
ploaie fină şi deasă aproape că ascundea valea, pe flancul 
colinei. 

Elicopterul se zdruncină cu putere, lovit de o rafală deosebit 
de violentă, şi pilotul fu nevoit să se agate bine de manşă ca să 
menţină direcţia. Apoi zgomotul motorului se transformă într-un 
fel de răget ascuţit, iar acul tahometrului sări la nivelul maxim, 
după care cobori brusc. 


51 


Cei doi nu făcură nici un comentariu. Se ştiau practic 
neputincioşi împotriva elementelor dezlántuite ale naturii, atâta 
timp cât nu vor ateriza pe sol. 

— Acum încearcă să intri în contact cu el, ordonă pilotul. 

Copilotul duse microfonul la gură, branşând pe frecvenţa 
specială: 

— Pasărea Albastră către Omul de Piatră I. Pasărea Albastră 
către Omul de Piatră |. Má receptionezi? Terminat. 

In receptor se auziră numai paraziți. 

— Mai încearcă, insistă pilotul. Şi repeti apelul până îl vei 
prinde. 

— Pasărea Albastră către Omul de Piatră I. Pasărea Albastră 
către Omul de Piatră |. Má receptionezi? Terminat. 

Copilotul repeta întruna apelul. 

* 


* * 


De câteva momente, Hunter, aşezat în genunchi lângă 
Laconia, se uita fix la faţa lui. Deodată văzu pleoapele 
fremătând. Apoi agentul secret deschise lent ochii şi se uită în jur 
fără să înţeleagă. 

— Nu te agita, îi zise Hunter cu o voce calmă si rece. Acum, 
eşti salvat. Destinde-te. 

Laconia încercă să se ridice, dar era mult prea slăbit ca să 
reuşească. Hunter îi trecu braţul sub ceafa şi îl obligă să se 
lungească la loc. 

— Eşti... Eşti... co... colonelul Phoenix? reuşi să articuleze 
ránitul. 

— Eu sunt. OK, ascultá, bátráne, nu pot sá fiu sentimental si 
regret... Nu arăţi prea bine si nu sunt sigur că vei rezista până la 
Washington. Aşa că e mai bine să-mi spui tot ce ai aflat. Voi 
transmite mai departe. 

Laconia schiţă un zâmbet. 

— Cre... crezi... S-a... s-a sfârşit? Bine... O să... O să-ţi spun... 
Foarte important... trebuie să le spui... să le explici... foarte 
grav... acţionat repede... 

Hunter nu-şi putu reţine un elan de admiraţie faţă de tipul 
care, ştiind acum că risca să moară, îşi păstra sângele rece. Un 
tip tare, curajos, care dovedise asta rezistând torturii arabilor 
fără să le spună nimic. 

— Spune tot, îl îndemnă Hunter. Ce lucru atât de important ai 
descoperit? 

Laconia inspiră profund şi faţa i se crispă brusc de durere. 


52 


Bietul om era la capătul puterilor! Apoi începu să vorbească cu 
glas foarte scăzut: 

— ... şi m-am ţinut după ei... până... a fost o prostie... am fost 
mai puţin atent şi au pus mâna pe mine... 

Vocea i se pierdu într-un fel de horcăit. 

— OK, OK, zise Hunter, insistent. Acum spune-mi ce fac acolo 
cu instalaţia aia dementialá. Ce intenţii au? 

Laconia mormăi ceva ce Hunter nu înţelese. Atunci, plecându- 
se spre buzele rănitului, murmură: 

— Te rog, repetă. Nu te-am auzit. 

— ... con... controlul sateliților... să captureze unul de-al 
nostru... să-l aducă pe pământ. 

Vocea lui Laconia se pierdu din nou şi Hunter băgă de seamă 
că rănitul îşi pierduse din nou cunoştinţa. Bietul om! Cunoscuse 
chinurile iadului, avea dreptul la o odihnă meritată... dar nu 
imediat... nu încă... 

Hunter îi trecu peste faţă o batistă udă, ştergându-i uşor 
obrajii. După câteva minute, Laconia redeschise încet ochii. 

— De ce vor sá deturneze unul dintre sateliții noştri? întrebă 
imediat Hunter. Şi ce mijloace vor folosi? Haide, bătrâne, spune- 
mi! 

Laconia făcu un efort supraomenesc. 

— ... vor să-l deturneze... orbită... cunosc... cod auto... 
distrugere... 

Hunter simţi că îi îngheaţă sângele în vine. 

„Oare teroriştii aceia nebuni chiar găsiseră un mijloc în stare 
să intercepteze sistemul cel mai sofisticat din lume pentru 
culegerea şi stocarea de informaţii secrete? Ce ştiau ei exact?” 
îşi zise Hunter. Puterea acelor arabi, care acționau în afara legii, 
începea să-l impresioneze serios pe Exterminator, în timp ce era 
cuprins de dorinţa nestăpânită de a-i nimici cât mai repede şi 
definitiv. 

Se uită în ochii lui Laconia. 

— Spune-mi, care este scopul acestei operaţiuni? De ce să 
captureze un satelit? 

— Vor... cel... informaţii despre... mişcări... petrol... vor şti 
astfel... sosirea următorului... petrolier... gigant... Panama... 
aruncat în aer... 

— Care petrolier? 

— Gigant... curând prevăzut... scufundat în canal... 

Laconia avea acum gura uscată şi ochii i se închideau. 

Totuşi, mai murmură: 


53 


— ... dispun... putere submarină nucleară... chiar, poate... 

— De unde au toate astea, spune-mi, te rog? 

Hunter aproape că îl implora acum, dar Laconia, pe jumătate 
conştient, ţinea ochii închişi. 

— ... VOF... război... Vulturii... reuşi el sá mai articuleze. 

Si asta a fost tot. 

Hunter stia destul acum si era consternat. Nu avea timp sá 
transmită aceste informaţii incomplete la Washington. N-ar fi 
făcut decât să încurce şi mai mult situaţia cu adevărat explozivă. 

Deci, teroriştii arabi voiau să deturneze un satelit şi să atace 
cu racheta un petrolier gigantic în apele Canalului Panama! Asta 
însemna că minutele erau numărate şi nu putea să aştepte 
răbdător încuviințarea celor de la Washington. Trebuia să-i 
doboare pe acei ticăloşi megalomani, luându-i din scurt... Trebuia 
să acţioneze... Da, să acţioneze aşa cum ştia să facă Hunter... 


54 


CAPITOLUL XIII 


Timpul şi condiţiile atmosferice erau împotriva lui, dar nu avea 
nici o putere. 

Acum trebuia să pătrundă din nou în tabăra teroriştilor, şi asta 
înainte de sosirea ciclonului. Bineînţeles, dacă aştepta furtuna, 
avea o şansă să treacă neobservat în mijlocul confuziei generale. 
Dar Hunter mai văzuse cicloane - taifunuri, cum sunt numite în 
Asia - şi ştia că, în afara unui noroc extraordinar, nimeni şi nimic 
nu rezista în drumul lui. Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci, 
în momentul sosirii furtunii, este să găseşti o ascunzătoare 
destul de adâncă să te cuibăreşti în ea, sperând că elementele 
dezlántuite nu te vor aspira afară, ca să te tránteascá strivindu- 
te la câteva sute de metri mai departe! 

Pe de altă parte, făcând abstracţie de problema ciclonului 
Frederick, Hunter nu voia cu nici un preţ să rateze întâlnirea 
fixată cu elicopterul Marinei. Laconia nu ar fi putut să reziste la 
infinit. Deci, era inutil să mai întârzie acolo, înainte de a pătrunde 
pentru a treia oară în tabăra blestemată. 

Hunter se întrebă o clipă cu nelinişte dacă nu cumva teroriștii 
descoperiseră dispariţia prizonierului. In acest caz, tabăra 
probabil că mişuna de oameni înarmaţi! Dar imediat dădu din 
umeri, fatalist: la urma urmelor, va vedea... De câte ori, în 
timpul, războiului său împotriva Mafiei, nu pătrunsese în mijlocul 
forţelor inamice pline de ucigaşi înarmaţi? De zeci de ori! Atât de 
des, încât nici nu mai ştia cu exactitate. 

Ei bine, în aceea noapte nu va fi decât o reeditare a trecutului. 

Isi verifică armele. Nu pentru că ar fi avut intenţia să treacă 
brusc la atac. Dar nu-i plăcea să fie luat din scurt, în cazul unui 
eveniment neprevăzut. 

Stoner-ul M63 Al arăta ca un pistol-mitralierá. Încărcătorul 
conţinea o sută cincizeci de gloanţe de aluminiu, iar celălalt 
încărcător, deja fixat, îngreuna considerabil arma. Totuşi, tirul ei 
era imparabil, iar focul neîntrerupt se dovedea diabolic de fatal. 

Marele Auto-Mag 44 se afla în tocul său, la piciorul drept. 
Gloantele sale, nişte proiectile mari de oţel, veneau de hac 
oricărui obstacol, inclusiv oţelului blindat. Un avantaj deloc 
neglijabil. 

In ceea ce priveşte Beretta, superioritatea ei consta în 
dispozitivul de amortizare a sunetului. Datorită lui, superbul 


55 


pistol italian provoca o moarte sigură, făcând un zgomot atât de 
înăbuşit, încât victimele sale nu-l auzeau niciodată. 

Intr-un mic sáculet agăţat de centura militară, Hunter pusese 
un mic sortiment de grenade incendiare şi cu fragmentare. 

Totuşi, în pofida acestei puteri de foc destul de uimitoare 
pentru un singur om, Exterminatorul ştia foarte bine că nu îi va 
lichida pe cei cincizeci de terorişti din tabăra arabă. 

Cu puţin noroc şi mult curaj... 

După douăzeci de minute, Hunter aproape că ajunsese la 
drumul de acces în tabără, la poalele platoului, când auzul său 
bine antrenat desluşi un zgomot familiar, undeva în depărtare. 

Se opri ca să asculte mai bine şi zâmbi. 

Mda, şansa venise la întâlnire! Sunetul provenea de pe drum. 
Un zgomot regulat de motor Diesel, care urca cu greu pe pista 
vertiginoasă. 

Hunter tăie drept printre tufişuri şi, după două minute, se lăsa 
pe vine la ieşirea dintr-un viraj pe marginea drumului. 
Ascunzându-se cum putea mai bine în spatele unui trunchi de 
copac. 

Continua să plouă iar vântul agita crengile joase ale copacului. 
Chiar dacă Hunter nu era foarte bine ascuns, şoferul vehiculului 
nu avea cum să-l vadă din cauza ploii. Camionul apăru aproape 
imediat după cotul drumului şi Hunter îşi tinu răsuflarea: era un 
camion de aprovizionare militar 6x6, cu partea din spate 
acoperită de o prelată. Farurile luptau cu întunericul, dar nu 
luminau prea bine drumul. 

Ştergătoarele de parbriz se mişcau destul de regulat, şi Hunter 
zări o secundă faţa crispată a şoferului, agăţat de volan, 
străduindu-se să nu derapeze pe noroiul alunecos şi instabil al 
drumului. 

Cabina camionului trecu prin dreptul lui, fără ca şoferul să-l 
descopere pe Hunter. Acesta sări atunci din ascunzătoare. 
Ajunse cu rapiditate în partea din spate a vehiculului, se prinse 
de marginile de fier laterale şi sări în interior, aterizând pe burtă 
şi rostogolindu-se de câteva ori. 

Partea din spate a camionului se zgâlţâia rău de tot, 
amortizoarele fiind în mod clar uzate. Motorul gemea, gâfâia, dar 
vehiculul continua totuşi să urce panta, sub ploaia torențială. 

Hunter aruncă o privire în jur: camionul era încărcat cu lăzi şi 
cutii de carton. Reusi să deplaseze câteva şi, în ciuda 
hurducăturilor, reuşi să se ascundă în partea din fund. Apoi trase 
o bucată de prelată pe care o aduse peste el. 


56 


Acum nu mai avea altceva de făcut decât să aştepte, să 
aştepte rugându-se cerului ca santinelele de la intrarea în lagăr 
să fie la fel de puţin conştiincioase precum cele din noaptea 
trecută. 

Dacă santinelele verificau interiorul camionului, cum ar fi fost 
obligate să facă în mod logic, Hunter ar fi putut să-şi ia adio de la 
viaţă! 

Totuşi, oamenii aceia erau ucigaşi, nu soldaţi. Era o mare 
diferenţă... 

După un moment, Hunter simţi că motorul trăgea mai uşor şi 
viteza devenise mai regulată. Vehiculul ajunsese cu siguranţă pe 
platou, în apropierea taberei. Reduse imediat viteza, şi o voce 
răsună cu putere în noapte. Camionul se opri. 

Vocile se apropiară imediat. Acum răsunau lângă camion. 
Cineva strigă un ordin şoferului, care răspunse şi el pe acelaşi 
ton. 

Nu era nevoie să cunoşti araba ca să înţelegi pentru ce se 
certau cei doi oameni. Lucrurile se petreceau la fel în toate 
taberele militare din lume, când afară era un timp mizerabil! 

Şoferul camionului refuza să iasă din vehicul ca să arate actele 
santinelei. 

Cineva sări pe scárita cabinei şoferului si în noapte răsunară 
din nou zvonuri de voci furioase. 

Hunter apucă Stoner-ul şi trase piedica, lipind degetul de 
trágaci. 

Apoi motorul camionului porni din nou si Hunter auzi aproape 
în acelaşi timp scártáind balamalele porţilor mari de la intrare 
care se deschideau. Vehiculul se puse în mişcare, să intre în 
tabără. 

Exterminatorul oftá uşurat, ştiind totuşi că încă era la 
începutul acţiunii. La fel ca dresorul de lei, care îşi băga capul în 
gura animalului, conştient că partea cea mai grea va fi să-l 
scoată de acolo fără probleme, tot aşa şi el nu-şi făcea nici o 
iluzie: să intri în tabără era una; să ieşi viu din ea, cu cel puţin un 
ostatic arab, era cu totul altceva! 


57 


CAPITOLUL XIV 


Hunter simţi camionul oprindu-se. Şoferul întrerupse contactul 
şi deschise portiera. Fu interpelat imediat de vocea unei 
santinele şi cei doi începură să discute cu însufleţire. 

Hunter ieşi fără zgomot din ascunzătoare. intunericul de sub 
prelată era suficient. Se lăsă pe vine lângă deschizătura din 
spate, aşteptând momentul potrivit ca să sară jos. 

Aruncă o privire rapidă în exterior: nu avea noroc! Camionul 
fusese oprit exact în faţa construcţiei de beton unde se aflau 
computerele. Or, prima ţintă a lui Hunter era coliba unde Îl 
văzuse puţin mai devreme pe Khatib al Sulieman. 

Exterminatorul mai aşteptă câteva clipe. Trebuia să acţioneze 
repede şi fără zgomot: erau două imperative prioritare. 

Suplu ca o pisică, Hunter îşi dădu drumul pe pământ, 
strângând în mâna dreaptă mânerul pistolului Beretta Brigadier. 
Avusese grijă să tragă piedica înainte de a sări şi arma era 
pregătită să tragă. 

Şoferul stătea cu spatele la Hunter. Santinela arabă avu 
ghinionul să întrezărească intrusul. Apucă imediat puşca de asalt 
agátatá la centură şi îndreptă ţeava amenințătoare spre silueta 
întunecată. 

Dar degetul lui Hunter reactionase deja, iar Beretta scoase un 
„Suspin”, când glontul ieşi de pe ţeavă. Proiectilul făcu o gaură în 
fruntea ucigaşului, exact deasupra arcadei stângi, apoi ieşi prin 
partea din spate a capului, însoţit de un jet de materie cenuşie 
amestecată cu sânge. 

Până când şoferul să-şi dea seama că se petrecea ceva 
neprevăzut, Beretta trase iar, şi al doilea proiectil îşi dobori 
victima. Şoferul muri chiar mai înainte de a cădea, inert, peste 
cadavrul santinelei. Hunter făcu un salt fulgerător, luă cele două 
puşti de asalt, armă una şi se aşeză pe vine în poziţie de luptă, 
gata să riposteze dacă ar fi fost zărit de cineva. 

Dar, după toate aparențele, totul era calm. Cu excepţia 
câtorva santinele, ploaia îi descurajase pe teroristi, care 
preferaseră să stea la adăpost. 

Hunter privi cu atenţie tabăra: ici şi colo, un bec electric 
arunca o lumină gălbuie pe pământul inundat. Din păcate, coliba 
lui Khatib al Sulieman se afla la celălalt capăt al taberei... 

A traversa terenul descoperit ar fi fost o adevărată 


58 


inconstientá sau demenţă. Or, Hunter, în ciuda curajului si 
temeritátii sale, nu era nici inconştient şi nici nebun. 

Mai ales că mijlocul de a ajunge la colibă se afla la îndemâna 
sa. 

Se strecură spre partea din spate a camionului şi aruncă uşor 
înăuntru Stoner-ul, precum şi cele două puşti de asalt. 

Veni apoi rândul cadavrelor: trebuia să le evacueze rapid. Unul 
după altul, Hunter le urcă în partea din spate a camionului şi 
trase peste ele o bucată de prelată care atârna. Poate că arabii 
nu erau instalaţi prea confortabil, dar nu aveau nici o posibilitate 
să se plângă... 

Hunter urcă apoi în locul şoferului şi găsi cheile în contact. 
Porni motorul, închise portiera şi porni încetişor. Camionul se 
puse în mişcare ca să traverseze fără grabă tabăra. 

Hunter trebuia să se abţină să nu accelereze. Simtea o 
sudoare rece pe spate şi privea ţintă în oglinda retrovizoare. 

Mai înainte decât orice, se temea de interpelarea unei 
santinele. Cum ar fi răspuns? 

De la prima sa pătrundere în tabăra teroristă, Bob Hunter 
Intelesese că Brognola, ca şi el, comisese o greşeală. O greşeală 
care acum risca să-l coste viaţa: aici teroriştii se exprimau doar 
în arabă. Or, Hunter nu vorbea decât engleza. Cu alte cuvinte, 
dacă cineva i-ar fi adresat cumva o întrebare, nu ar fi dispus 
decât de un singur fel de răspuns: lichidarea a tot ceea ce avea 
în faţă şi încercarea de a fugi cât mai repede... 

Traversarea taberei i se păru interminabilă. In fiecare clipă se 
aştepta să vadă pe cineva apărând brusc în lumina farurilor, ca 
să-l oblige să se oprească. Dar, slavă Domnului, nu se întâmplă 
nimic! 

Opri camionul militar în spatele celei mai apropiate colibe de 
cea a lui Khatib şi opri motorul. Apoi se lăsă să alunece pe 
pământ şi, brusc, încremeni! 

Lângă poarta mare de la intrare, apăruseră nişte lumini. 

Hunter auzi atunci zgomotul unui alt motor. Poarta se afla la 
aproximativ patruzeci de metri. Câteva clipe mai târziu, un 
vehicul îşi făcea apariţia în faţa porţii, luminată imediat de 
reflectoare puternice. 

Exterminatorul identifică un Land Rover albastru, plin de noroi. 

Văzu santinela de gardă apropiindu-se de vehicul, apoi 
îndreptând repede spatele şi salutând milităreşte. Land Rover-ul 
se puse iar în mişcare şi intră în tabără. Aparent, venea drept 
spre Hunter! 


59 


Exterminatorul se strecură fără zgomot sub şasiul camionului 
militar. 

Dar Land Rover-ul se opri în faţa colibei lui Khatib al Sulieman. 
Şoferul, un tip mic de statură şi negricios, cu o mustață groasă, 
sări din maşină şi dădu ocol vehiculului ca să deschidă portiera 
pasagerului. Uşa colibei se deschise şi un val de lumină inundă 
Land Rover-ul. 

Din maşină ieşi un bărbat plin de noroi şi ajunse la colibă din 
doi paşi. Uşa se închise în urma lui. 

Dar Hunter, ascuns în continuare sub şasiu, avusese timp să-l 
zărească pe noul venit. Un adevărat noroc, căci, contrar tuturor 
celorlalţi oameni din tabără - arabi „pur-sânge” - bărbatul care 
tocmai intrase în colibă era un occidental. Avea un păr blond şi 
purta un impermeabil transparent peste un costum de oraş. 

Cine îndrăznea să se aventureze, într-o astfel de ţinută, în 
jungla înecată de apă, care despártea tabăra de Puerto Obaldia? 

Cu siguranţă că era vorba de un personaj important, pentru că 
santinela de la intrare îl salutase cu respect! 

Incă un mister pe care trebuia să-l lămurească! 

În cursul primei pătrunderi în tabără, Exterminatorul branşase 

un „gândac” în exteriorul celor trei colibe. Aceste aparate 
miniaturizate puteau să transmită pe o rază de aproape opt sute 
de metri. Hunter era, deci, sub camion, în rândul din faţă! Scoase 
un receptor minuscul din unul dintre buzunarele combinezonului 
negru, degajă mica antenă şi lipi receptorul de ureche. 
__ Bransá aparatul: nimic. Trecu pe a doua frecvenţă: tot nimic. 
In sfârşit, pe a treia frecvenţă, voci răsunătoare îi agresară 
timpanul. Reduse volumul sonor: geamul pe care fixase 
„gândacul” amplifica puternic vocile captate. 

lar jucărioara lui Schwarz funcţiona la perfectie! Hunter avea 
impresia că se afla chiar în încăperea respectivă! 

Numai că vocile se exprimau în arabă! Ce ghinion! 

După toate aparențele, discuţia părea o ceartă, şi încă una 
tare de tot! 

În sfârşit, o voce blazată, foarte tăioasă, puse brusc capăt 
discuţiei. 

— Destul! exclamă un bărbat în engleză. Ştiţi foarte bine că nu 
vă înţeleg bodogănelile! Vorbiti engleza! O cunoaşteţi foarte 
bine! 

Răspunsul fu un mârâit, apoi se auzi vocea unui om care 
vorbea cu un accent puternic: 

— Discutam între noi despre un lucru care nu te priveşte. Nu-ţi 


60 


fie teamă, nimic din ceea ce am spus nu te interesează. 

— Nu are importanţă, replică occidentalul. Eu trebuie să-ţi 
comunic lucruri importante. Incetati deci cearta si ascultati-má. 
M-ai înţeles, Khatib? 

Şeful arab răspunse pe un ton destul de ironic: 

— Ce rost are această vizită neasteptatá, Spinney? Ne 
consideri nişte copii pe care trebuie să-i ţii tot timpul de mână? 

— Destul cu insolenta, Khatib! Mă aflu aici, ştii foarte bine 
asta, pentru că am investit o mulţime de bani în tine. O sumă 
foarte mare, plus informaţii şi material pe care nu le poţi lua de 
la primul magazin din colţ! Incepând cu cele cinci rachete Scud 
B, provenite direct de la uzinele Rustok! Prin urmare, acum 
dorim să culegem roadele! Şi încă foarte repede! 

Şeful arab izbucni în râs. 

— Voi, occidentalii, mă distrati totdeauna! Vă consideraţi mari 
şefi! După cum vorbiti, s-ar crede că sunteţi membri OPEC, în 
schimb, voi sunteţi numai clienţii ei, de care depindeti aşa cum 
un câine depinde de stăpânul lui! 

— Nu mai spune neghiobii, Khatib! Ştii foarte bine că suntem 
mult mai mult decât atât! Cunoaştem codurile sateliților, 
cunoaştem ce petrolier urmează să vină şi suntem perfect 
informaţi despre cele mai mici detalii ale pieţii actuale a 
petrolului. In plus, dacă un petrolier gigant se duce la fund în 
Canalul Panama şi îl blochează, ştim cum va modifica asta scena 
internaţională. Voi, arabii, aveţi mai mult petrol decât noi, asta e 
adevărat, şi probabil că şi mai multă cutezantá... Dar nu asta e 
problema. Am venit în seara asta, pentru că a venit timpul să te 
revanşezi, Khatib. Ei da, e rândul tău să îndeplineşti partea din 
contractul dintre noi, şi respectând termenii noştri, nu ai tăi! 

— Suntem pregătiţi să lovim, răspunse arabul. Suntem perfect 
operationali, dar eşti prea orb ca să-ţi dai seama de asta! Nu vezi 
cum arată acum baza asta? N-am stat cu mâinile în sân! 

Hunter îşi zise că arabul Khatib probabil zâmbea. După tonul 
vocii, era ferm hotărât să acţioneze după cum îl tăia capul, fără 
să ţină cont de dezideratele acelui eretic blond. 

— Dar ce te-a apucat? izbucni Spinney. Ai înnebunit? 

Hunter se târî ca să iasă de sub camion şi, după câţiva paşi 
mari, ajunse la ferestruica colibei lui Khatib. Apoi aruncă o privire 
rapidă în interior. 

Numitul Spinney, occidentalul blond, era înghesuit în peretele 
din fund al încăperii. Un ucigaş arab scurt şi îndesat îl ţinea cu o 
mână de reverul hainei, în timp ce cu cealaltă îi plimba pe gât 


61 


lama ascuţită şi lucitoare a unui cuţit lung. 

— Ahmad, lasă-l în pace! răcni Khatib. 

Ucigaşul lăsă jos cuțitul, cu un aer puţin cam dezamăgit, iar 
Hunter o zări într-un colţ al încăperii pe Soraya, care privea 
scena cu ochii máriti de oroare. 

Spinney îşi aranjă haina şi Khatib izbucni într-un râs sardonic. 

— Doar nu ţi-e frică de Ahmad? 

— Sunteţi nişte adevăraţi sălbatici, dar nu mi-e frică de nici 
unul dintre voi, fiţi siguri de asta! 

— Te rog, puţin respect, zise Khatib, rânjind. De ce-ţi permiţi 
să ne insulti? 

— Pentru că o căutaţi cu lumânarea! Vă comportati ca nişte 
animale sălbatice! 

— Taci din gură! se răsti Khatib. Tot ce facem, facem în 
numele lui Allah, ştii foarte bine asta. Allah ne mână din urmă şi 
Mahomed, profetul lui! 

Spinney râse cu amărăciune. 

— Haide, Khatib, fii cinstit! Banii te lasă indiferent? Ştii foarte 
bine că faci ceea ce faci pentru bani, ca toată lumea! Mă faceţi 
să râd, voi, Vulturii Revoluţiei! Şi acum să revenim la treburile 
noastre. Laşi deocamdată povestea cu deturnarea satelitului şi te 
ocupi de canal. Asta e ordinul! 

— Şi cum să reuşesc lovitura cu canalul fără informaţiile 
conţinute în satelit? izbucni Khatib, roşu de furie. 

— Găseşte informaţiile unde vrei, nu-mi pasă. Noi avem 
nevoie de o panică cumplită, cu blocarea canalului. Şi asta foarte 
repede. Vei scufunda deci acel petrolier gigant pe şenalul trei, 
astfel încât milioane de tone de petrol brut să se răspândească în 
mare şi canalul să devină inutilizabil. Atunci, tot occidentul va 
cădea în genunchi şi... 

— Ştiu, ştiu, bombăni Khatib. Dar pe noi ne interesează 
satelitul! Inchipuie-ti cât de umiliti se vor simţi americanii când le 
vom fura una dintre bijuteriile lor din spaţiu! O palmă foarte 
usturătoare! 

— Numai asta ai în cap? spuse Spinney, furios. Palmă, umilire! 
Ce absurditate, când te gândeşti că petrolierul va ajunge la 
intrarea în canal doar peste câteva ore! Arabi nebuni, staţi aici şi 
cáscati ochii la un cer plin de fantasme inspirate din „O mie si 
una de nopţi”! Bun, trebuie să mă întorc la Puerto Obaldia ca să 
raportez şi... 

Hunter auzise destul. Cel puţin, deocamdată. 

Acum ştia că se prevedea un atac violent în Canalul Panama, 


62 


care din această cauză va fi blocat, creând astfel o situaţie 
explozivă în întreaga lume occidentală. Căci, dacă petrolul brut 
provenind din Alaska şi din California va fi blocat în rafinăriile de 
pe coasta de vest din cauza distrugerii canalului, arabii vor putea 
să-şi facă de cap în cadrul OPEC şi vor dicta tuturor propria lor 
voinţă. Şi dacă şi satelitul ar fi fost deturnat, atunci... 

Hunter nu cunoştea, totuşi, programarea exactă a operaţiunii. 
Spinney o cunoştea însă perfect. Ei bine, ar fi fost destul să-l facă 
să vorbească. Şi Hunter ar fi fost în stare să-l convingă... 

Spusese că se va întoarce la Puerto Obaldia. Pentru ieşirea din 
lagăr exista doar un singur drum... şi Bob Hunter avea de gând 
să-l intercepteze. 

Da, Hunter va pune la cale o ambuscadă. 


63 


CAPITOLUL XV 


Hunter deschise portiera camionului, gata să urce la volan, 
când auzi pe cineva strigând un ordin. 

Nici o îndoială posibilă: ordinul i se adresa lui, dar nu ştia mai 
mult decât atât. Santinela îi striga poate să tragă vehiculul de 
acolo, sau poate că îl întreba de ce nu se afla acolo unde trebuia 
să fie. Pe scurt, nu avea nici o importanţă, pentru că Hunter nu 
putea să-i răspundă. Era inutil să se fandosească. 

Numai că Hunter nu vorbea araba, dar deţinea o „jucărioară” 
care vorbea o limbă universală! 

Apucă repede Stoner-ul, aflat în partea din spate a camionului, 
se răsuci în loc şi se aruncă la pământ, ţinând arma cu 
amândouă mâinile şi cu degetul pe trăgaci. 

Ridică uşor capul şi văzu nu unul, ci trei terorişti. Trei ticăloşi 
foarte vioi, care îşi ţineau puştile de asalt îndreptate spre el. 
Teroriştii încă nu deschiseseră focul, pentru că încă nu ştiau că 
omul de lângă camion nu era unul de-al lor. 

Dar peste o secundă aveau să ştie... 

Hunter nu le lăsă această secundă indispensabilă. Apăsă pe 
trăgaci şi un jet de proiectile de 5.56 tásni din Stoner, sfâşiind 
noaptea şi ploaia cu o linie ucigaşă invizibilă. Primul ucigaş primi 
portia de gloanţe destul de sus şi se pomeni ciuruit în curmezis, 
de la umărul drept şi până la şoldul stâng. Se dădu înapoi 
tresărind, apoi se prábusi. 

Primul terorist încă nu atinsese pământul când a doua rafală 
ajungea la al doilea ucigaş: o grindină de schije îl ciurui de jos şi 
până sus: mai întâi abdomenul, apoi pieptul, umerii, gâtul, 
maxilarul şi, în cele din urmă, fruntea. 

Al treilea arab apăsase pe trágaciul puştii de asalt. Dar avea o 
poziţie proastă sau nu ştia să tragă bine, sau şi una şi alta. În 
orice caz, tirul armei sale trecu cu mult peste ţinta vizată. 

Hunter trase fulgerător şi îl expedie pe fiul deşertului direct în 
paradisul promis de profetul Mahomed. 

Salvele Exterminatorului duraserá abia o secundă, dar 
zgomotul fusese destul de puternic ca să dea alarma. Răpăitul 
Stoner-ului se repercutase cu violenţă în liniştea nopţii, anunțând 
cu mult tam-tam celor cincizeci de terorişti din tabără că 
inamicul se infiltrase printre ei. Un inamic care „cânta o 
serenadă” mai dură şi mai ucigaşă decât a lor! 


64 


În raza sa vizuală periferică, Hunter zări patru indivizi ieşind 
brusc dintr-o baracă, în dreapta sa. Se lăsă rapid pe vine şi apăsă 
din nou pe trăgaciul Stoner-ului M63 Al. 

O nouă grindină de proiectile mici ciopárti aerul, într-un ritm 
de şapte sute pe minut, fiecare propulsat cu o viteză de o mie de 
metri pe secundă. Teroriştii, care ieşeau unul după altul, săreau, 
se arcuiau cuprinşi de spasme macabre, în timp ce mâinile li se 
agitau, parcă dezarticulate, şi corpurile agitate în mod ciudat se 
acopereau de pete mişcătoare de culoare stacojie, care se 
măreau continuu. 

Acum veneau în grabă oameni din toate direcţiile, oameni care 
răcneau, strigau unii la alţii, sau poate pur şi simplu înjurau. Unii, 
nu departe de camion, se aruncaseră la pământ ca să riposteze 
tirului. 

Alţii, probabil mai prost antrenați, alergau, cu arma în mână, 
în direcţia de unde li se părea că vin împuşcăturile. 

Hunter înjură în gând: ticăloşii erau mult prea mulţi ca să-i 
poată lichida pe toţi. Şi apoi era presat de timp. Exterminatorul 
trebuia să fugă cât mai repede din acea tabără blestemată. 

Se lăsă în genunchi şi, ţinând arma cu amândouă mâinile, 
trase în semicerc în jurul lui. Arma puternică trăgea cu toată 
puterea ei de foc şi nu ducea lipsă de muniţie! 

Tipetele de durere şi gemetele de agonie se amestecau cu 
ropotul terifiant al Stoner-ului, în timp ce, din când în când, mai 
răsuna şi zgomotul răguşit al unei puşti de asalt AK-47. 

Era timpul să bată în retragere. O retragere bine calculată, 
inteligentă, provoacă deseori mai multe pierderi inamicului decât 
o bătălie în toată regula. Oricum, Hunter nu avea de ales. 

Exterminatorul deschise portiera camionului şi sări în interior. 
Porni motorul cu un gest brusc, băgă în viteza întâi şi apăsă cu 
brutalitate pedala accelerației. 

Armele teroriştilor începură să tragă din nou. Un glonţ lovi 
colţul din dreapta al parbrizului, făcându-l ţăndări. 

Camionul tásni înainte. Hunter, agăţat de volanul mare, îl făcu 
s-o ia într-o parte, prin spatele colibei care servea drept cartier 
general şefului arab. Schitá un zâmbet, deoarece teroristii 
încetară tirul: nu îndrăzneau să tragă în coliba şefului lor! 

Atunci, începu cursa nebună prin ploaie şi noroi. Ţinând 
volanul mare cu o mână, cu privirea fixată în faţă ca să sondeze 
noaptea, Hunter desfăcu cu cealaltă mână micul sac în care se 
aflau grenadele. Scoase una, trase siguranţa şi aşteptă o clipă. 

Camionul se afla acum la extremitatea taberei. Exact în faţă 


65 


se înălța antena radar enormă în formă de disc concav. 

Vehiculul trecu pe lângă suportul ei metalic. In acelaşi 
moment, Hunter aruncă grenada cât putu de sus, sperând că o 
va face să aterizeze în disc. lar camionul îşi continuă cursa. 

Numără în gând: doi... trei! 

Explozia răsună cu putere în noapte... dar grenada căzuse la 
baza suportului. 

Hunter înjură acum cu glas tare. Grenada aterizase în disc, dar 
alunecase şi căzuse pe pământ. 

Camionul era acum prea departe ca să mai încerce o dată. 
Exterminatorul luă o altă grenadă şi trase siguranţa. Camionul 
sosea în dreptul celor două clădiri din tablă ondulată. Hunter se 
apropie cât putu de mult de unul dintre pereţi şi apăsă pe frână, 
ca să oprească vehiculul exact în faţa unei ferestre. Cu un gest 
sigur, Exterminatorul aruncă „pasărea morţii” în interiorul 
barăcii, apoi acceleră din nou. 

Numără din nou:...doi... trei! 

Explozia fu de data asta cu mult mai puternică, şi fragmente 
de tablă tásnirá în toate direcţiile. Cazarma păru că se cabreazá, 
după care se desfăcu la mijloc, lăsând să sară spre cer frânturi 
de oase, fragmente de membre, resturile celor care cu câteva 
clipe mai înainte erau oameni întregi. 

Explozia fusese totuşi mult mai puternică decât cea pe care ar 
fi putut să o provoace grenada. O singură explicaţie posibilă: 
grenada atinsese o încărcătură explozivă. Dinamită, TNT... Nu 
avea importanţă. Oricum, baraca era acum distrusă. 

Teroriştii căzuseră în propria lor capcană! 

* 


* * 


Imediat ce izbucnise tirul armelor automate, Khatib, seful 
arab, se repezise afará din colibá, urmat de Ahmad si de Fuad. 

La mai putin de patruzeci de metri de el, ín pozitie de luptá, o 
siluetá, in máná cu un pistol-mitralierá, ciuruia constiincios 
tabăra cu un foc ucigas, ca un diavol însufleţit de o nebunie 
rázbunátoare. 

Ahmad îşi trânti şeful la pământ ca să-l protejeze, fără sá ţină 
seama de vociferările sale. O rafală de pistol-mitralieră le trecu 
chiar pe deasupra capului. Fuad se întoarse în colibă ca să-şi ia 
arma. 

Furios la culme, Khatib scăpă brusc din mâinile lui Ahmad şi 
sări în picioare. 

Diavolul negru urca acum în camion. Khatib răcni de ciudă şi 


66 


ridică un pumn neputincios în direcţia vehiculului. 

Camionul porni în viteză şi se pierdu repede în bezna nopţii. 
Khatib făcu câţiva paşi şi se împiedică de unul dintre oamenii 
ghemuiti în colţul uneia dintre colibe. 

Şeful îl apucă pe om de combinezonul de camuflaj şi îl obligă 
să se ridice. li pălmui cu sălbăticie faţa, strigând un şir întreg de 
înjurături în arabă: 

— Ticălosule! Copil de curvă! răcni el, în timp ce la colţul gurii 
îi apărea o salivă albicioasă. Fricosule! Trădătorule! Dă-mi arma! 

Smulse puşca de asalt din mâinile tipului şi o luă la fugă spre 
extremitatea taberei. 

Fuad tásni atunci din colibă, îl zări pe Khatib fugind şi se repezi 
după el. 

Apoi ieşi şi Soraya, dar o mână fermă o obligă să se întoarcă 
înăuntru: era bărbatul blond. 

— Stai la adăpost, ordonă Spinney. Deocamdată, nu poţi să 
faci nimic. 

— Ascunde-te dacă ţi-e frică! replică ea cu dispreţ, trágándu-si 
mâna. 

Spinney schiţă un zâmbet. 

— Nu mi-e frică, scumpo, zise el, plimbându-şi privirea peste 
silueta tinerei femei. Incáierarea asta, pur şi simplu, nu mă 
priveşte. Trebuie să ajung înapoi pe coastă chiar în noaptea asta. 
Vrei să pleci cu mine? 

Soraya îi aruncă o privire scârbită şi îi întoarse brusc spatele, 
în momentul în care Ahmad intra gâfâind. 

Arabul o prinse cu furie în braţe pe fată şi începu să o scuture 
cu sălbăticie. 

In pofida întunericului, Soraya vedea că era turbat de mânie şi 
scosese deja cuțitul. 

— Unde e prizonierul? răcni el, zgáltáind-o pe fată. Ce-ai făcut 
cu el? Vorbeşte, putoareo! 

Soraya îl pălmui peste faţă. 

— Controlează-ţi limbajul, zise ea tăios. N-ai dreptul să-mi 
vorbeşti astfel! 

— Unde l-ai dus pe prizonier? insistă Ahmad, fără sá se fi 
calmat. 

— Nicăieri, rácni Soraya. Era în coliba mea când am ieşit ca sá 
asist la discuţiile cu Spinney. Jur. 

Ahmad îi dădu drumul şi strigă: 

— A plecat, a dispărut, şi-a luat zborul! Dacă tu ai făcut asta, o 
să regreti amarnic! 


67 


Exact în acel moment explodă o grenadă. Ahmad se întoarse 
brusc. Explozia avusese loc chiar la baza antenei sale radar! 
Uitând de Soraya şi de prizonierul dispărut, se năpusti afară, 
alergând ca un nebun spre extremitatea taberei. 

Camionul gonea în beznă, încercând să ajungă la cele două 
barăci. Soraya îl văzu apropiindu-se de peretele lateral şi luând 
un viraj în unghi drept. 

Urmă a doua explozie, cu mult mai impresionantă decât 
prima. O clădire din tablă ondulată se ridică de la pământ, cam 
aşa cum vedem filmată cu repeziciune deschiderea unei flori. 
Fragmente de tablă şi fiare tásnirá spre cerul devenit deodată 
galben şi portocaliu. Apoi Soraya văzu alte lucruri neidentificate 
zburând prin aer. Işi dădu brusc seama cu oroare că erau 
rămăşiţe omeneşti cumplit de sfârtecate: corpuri decapitate, 
bucăţi de braţe, de picioare... 

Pentru prima dată în viaţă spaima o tintui locului, paralizánd-o. 
Íntelesese cât era de vulnerabilă! 

Tipá de groază. Spinney o prinse de braţ, dar ea îşi trase cu 
sălbăticie braţul şi o luă la fugă ca o isterică spre camionul care 
venea spre ea. 

Era obsedată de un singur gând: să fugă, să fugă departe de 
Khatib al Sulieman, de Fuad, de Ahmad, de toţi... Dacă într-o zi 
ar fi descoperit că participase la evadarea prizonierului, ar fi ucis- 
o fără nici o ezitare! 

Căci, ajutând la salvarea bietului Laconia, ea pregătise, fără să 
ştie, acest atac monstruos asupra taberei. 

Alergă din ce în ce mai repede, împinsă de o disperare 
profundă, intensă: Soraya voia să trăiască! Nu voia să moară! 

* 


* * 


Bob Hunter văzuse silueta care se repezise în fugă în faţa 
camionului. Ba chiar deviase puţin cursul vehiculului ca să-l 
izbească pe om. Un terorist mai puţin! 

Zgomotul motorului solicitat la maximum îi răsuna în urechi, 
dominat ici şi colo de răpăitul unei puşti de asalt AK-47. Lumina 
exploziei era încă vizibilă pe cer, iar tabăra se transformase într- 
un câmp de bătălie demonic. 

Hunter se afla la mai puţin de zece metri de silueta care 
alerga, când îşi dădu seama că era fata. Injurá şi coti spre 
dreapta ca să o evite, apăsând în acelaşi timp pe frână. Fata se 
opri brusc, văzând camionul greu derapând în noroi. 

În ultimul moment, Soraya încercă să sară într-o parte, dar 


68 


alunecă pe pământul ud si se prábusi. Printr-un miracol, 
camionul reuşi să se oprească la câţiva centimetri de ea. Ea se 
ridică brusc în genunchi şi strigă spre Hunter: 

— Te... Te implor... ia-mă cu tine! 

Hunter trase frâna de mână şi sări jos, ştiind totuşi că cel mai 
bine ar fi fost să fugă cât mai repede din tabără. La urma 
urmelor, Soraya era şi ea tot o teroristă! 

Dar fusese impresionat de vocea ei imploratoare. Acum se uita 
la el cu ochii plini de groază, adresându-i o rugăminte mută. 

Exterminatorul se aplecă spre fata plină de noroi şi, cu o 
mişcare uşoară, o luă în braţe şi o duse rapid în camion. După 
care sări la volan, dădu drumul la frână şi acceleră, conducând 
vehiculul spre poarta cea mare de la intrare. 

Întunericul şi ploaia îl împiedicau să vadă bine în faţa lui. De 
aceea fu nevoit să se apropie foarte mult de poartă ca să 
repereze singura santinelă care o păzea. Omul pusese un 
genunchi în pământ şi ţinea puşca de asalt îndreptată spre 
camionul care venea în trombă. 

Hunter luă o mână de pe volan şi scoase Auto-Mag-ul. Tinti 
apoi în partea de parbriz spartă puţin mai devreme şi apăsă pe 
trăgaci. Proiectilul enorm de oţel îl lovi pe ucigaş drept în piept, 
deschizându-i în două cuşca toracică. Apoi tipul, deja mort, fu 
aruncat cu mare violenţă de unul dintre stâlpii porţii, alături de 
care se prăbuşi ca o păpuşă din cârpe. 

Hunter băgă atunci în a patra şi, apăsând pe acceleraţie, 
ambală motorul la maximum. Cauciucurile „urlară” în noroi, în 
timp ce vehiculul greu lovea în mijloc poarta de la intrare. 
Aceasta cedă, spărgându-se ca o cutie de chibrituri strivită de 
lovitura unui pumn. Şi camionul îşi continuă cursa nebună. 

Uf! leşiseră din tabăra blestemată. In spatele lor, pustile de 
asalt AK-47 continuau să tragă cu furie. 

Hunter intră cu mare viteză pe panta care cobora pe flancul 
muntelui şi luă de bine de rău primul viraj. Câteva secunde mai 
târziu, tabăra dispăru complet din oglinda retrovizoare. 


69 


CAPITOLUL XVI 


Hunter reduse viteza şi aprinse farurile. Drumul, săpat în 
coasta muntelui, se derula cu o interminabilă serie de viraje 
foarte strânse. In plus, era şi foarte îngust. Nu putea deci să 
meargă cu viteză. 

Hunter opri camionul după aproximativ un kilometru. Avea 
puţin timp la dispoziţie. Cel puţin zece minute. Teroriştii aveau 
nevoie de puţin timp ca să organizeze urmărirea. 

Exterminatorul se întoarse spre tânăra femeie ghemuită pe 
banchetă alături de el. 

— Bun, zise el. Acum explică-mi de ce te-ai răzgândit atât de 
brusc. Dacă ai fi plecat cu mine când am scos prizonierul din 
tabără, n-ai mai fi riscat să mori cu un glonţ în cap. 

O văzu înfiorându-se, şi nu de frig! 

— Au... adică Ahmad a descoperit că... că spionul vostru... 

— Laconia? 

— Aşa îl cheamă? Nu ştiam. Ahmad i-a descoperit dispariţia. 
Ahmad e un nebun sângeros. M-ar fi omorât dacă ar fi aflat că... 
v-am ajutat cât de cât. 

Hunter nu zise nimic. Era obligat să o creadă pe Soraya. De 
altfel, mai avusese o dată încredere în ea şi nu-l înşelase. Totuşi, 
lucrurile erau acum puţin diferite. Bob Hunter se pregătea de 
luptă şi trebuia să aibă încredere absolută în Soraya! li spusese 
că fugise din tabăra arabă pentru că se temea pentru viaţa ei. 
Dar asta nu era destul. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Soraya zise: 

— Nu... nu mai puteam să stau acolo. După ce ai plecat cu 
Laconia, m-am gândit mult, m-am gândit la modul josnic în care 
a fost torturat acel biet prizonier şi am înţeles că s-au comportat 
ca nişte... animale sălbatice... ca nişte sălbatici! 

Tăcu o clipă, apoi continuă: 

— Din fragedă copilărie am fost învățată că israelienii erau 
nişte animale josnice care trebuiau exterminate prin toate 
mijloacele. Furaseră pământul arabilor, omorâseră, jefuiseră, 
devastaseră! Şi altele! Lupta noastră împotriva lor era deci un 
război sfânt - /ihad-ul, cum zicem noi. Dar acum îmi dau seama 
că nu suntem mai buni decât inamicii noştri. Poate că suntem 
chiar mai răi! Să torturezi o fiinţă omenească aşa cum am văzut 
că a făcut Ahmad... să pui bombe în magazine şi pe străzi pline 


70 


de oameni nevinovaţi! E oribil, revoltător! 

Hunter o lăsa să vorbească fără să o întrerupă. Şi Soraya 
spuse tot ce avea pe suflet, ca şi cum exprimarea sentimentelor 
profunde ar fi dezvinovátit-o. 

— Nu... nu mai puteam... Nu mai credeam în Khatib. Ştiam că 
minte. Pretindea că acţionează pentru poporul nostru, dar în 
realitate făcea asta pentru bani. De altfel, Spinney i-a spus-o în 
faţă, iar Khatib nu a negat. Dar, mai mult decât banii, Khatib 
visează la putere şi, ca s-o obţină într-o zi, va folosi orice mijloc: 
asasinate, torturi, distrugeri. Nu se dă înapoi de la nimic, dacă în 
felul ăsta va reuşi într-o zi să joace un rol important în lumea 
arabă. lar de cauza noastră nici nu-i pasă. Pentru el e doar un 
mijloc care îi serveşte ambițiile personale. 

Inspiră profund şi spuse brusc: 

— O, îl urăsc! Il urăsc, aşa cum urăsc tot ce reprezintă el! 

— Luptai totuşi pentru acelaşi ideal ca el, îi atrase atenţia cu 
blándete Hunter. 

Fata ridică cu mândrie capul şi îl privi drept în ochi. 

— Idealul meu este poporul meu, zise ea cu gravitate. Cred că 
poporul meu trebuie să recâştige ceea ce i s-a furat. Cred că 
palestinienii au dreptul la o patrie. Nu o vor obţine prin violenţă. 
Asasinarea a mii de oameni nevinovaţi, masacrele josnice, 
bombele, nimic din toate astea nu va sluji cauzei lor. Trebuie să 
actionám ca nişte fiinţe responsabile, inteligente si să discutăm, 
să negociem. Numai aşa se va ajunge la o pace durabilă. 

— Eşti gata să mă ajuţi ca să oprim operaţiunea pusă la punct 
de Khatib şi teroriştii lui? întrebă brusc Hunter. 

Soraya ezită un moment înainte de a răspunde. Apoi dădu lent 
din cap. 

— D... Da. O voi face, pentru că e datoria mea. 

— Acum, explică-mi planul lui Khatib. A instalat o antenă 
pentru satelit şi urmăreşte, cu ajutorul ei, un aparat spaţial 
american. Adevărat? 

— Da. 

— In ce scop? 

— Pentru că satelitul vizat conţine toate informaţiile 
referitoare la deplasările petrolului brut american. 

— Dar cum poate să descifreze codurile sateliților noştri? 

— Cu ajutorul lui Spinney şi echipei sale. Indivizii ăştia au 
surse de informaţii foarte bine plasate pe lângă guvernul vostru. 
De altfel, ei au finanţat trimiterea pe orbită a acestui satelit, în 
urmă cu cinci ani. 


71 


— Ştii cumva exact cum se vor derula operaţiunile? o întrebă 
Hunter pe Soraya, privind-o drept în ochi. 

— Nu, nu chiar. Khatib are o singură obsesie: să distrugă un 
satelit american. Visează la asta de mult timp. Or, Spinney îi cere 
acum să distrugem Canalul Panama. Vrea ca el să-l arunce în aer 
cu acele rachete Scud B pe care ni le-a furnizat. Oricum, toţi sunt 
complet nebuni. Acum îmi dau seama foarte bine de asta. 

— Perfect de acord cu tine, fata mea, zise Hunter, schitánd un 
zâmbet. 

Totuşi, amploarea planului lui Khatib începea să-l îngrijoreze în 
mod serios. Trebuia să acţioneze repede, foarte repede, ea să-l 
distrugă pe acel nebun megaloman. Numai că un atac militar în 
toată regula ar fi luat mult prea mult timp... Rămânea numai o 
singură soluţie: cea a Exterminatorului, singur împotriva tuturor! 

Ploaia răpăia pe acoperişul camionului. In pofida acestui 
zgomot, auzul exersat al lui Hunter captă curând un alt zgomot, 
slab, dar regulat: motorul unor vehicule care coborau panta cu 
viteză mică. 

Spinney spusese că trebuia să se întoarcă la Puerto Obaldia în 
cursul nopţii. Dar, după ce se putea auzi, Spinney nu era singur. 
Se pare că avea cu el o adevărată escortă. 

Hunter porni camionul. Ştia că putea să ajungă înaintea 
celorlalţi la poalele muntelui, ca să le întindă o cursă. Conducea 
mult mai bine decât urmăritorii săi. 

Mai putea şi să abandoneze camionul pe marginea drumului şi 
să fugă cu fata la Laconia. 

Ar fi fost soluţia cea mai uşoară. Riscase deja imens şi nu era 
să fugă din faţa inamicului acum când avea posibilitatea să-l 
lovească în unul dintre centrii săi vitali. 

Dădu brusc înapoi şi aşeză camionul de-a latul drumului, cu 
partea din spate blocată complet lângă flancul muntelui. 
Vehiculul acela mare ocupa drumul îngust pe toată lăţimea lui. 
Deoarece era plasat exact la ieşirea dintr-un viraj, Spinney şi 
escorta lui nu aveau să-l vadă decât în ultima clipă. Dacă mai 
mergeau şi repede... în fond, asta era problema lor. 

Hunter luă Stoner-ul pus pe banchetă între el şi Soraya. 

— Să mergem! ordonă el. 

Dar Soraya îl prinse uşor de braţ. 

— Aşteaptă, îl imploră ea cu timiditate. 

Exterminatorul îi aruncă o privire bănuitoare. Se răzgândise? 

— Am promis că te ajut, murmură fata, şi îmi voi tine 
promisiunea. Dar nu pot... 


72 


— Ce nu poţi? 

— Nu pot să trag în... în fraţii mei. 

Hunter îi răspunse: 

— OK, scumpo, eu mă ocup cu artileria. Tu te ţii după mine şi 
tragi capul între umeri. E bine aşa? 

Ea ezită o clipă, apoi dădu afirmativ din cap. j 

Hunter sări din camion, cu Stoner-ul în mână. In spate, sub 
prelată, se aflau cadavrele a două santinele omorâte puțin mai 
devreme, precum şi puştile lor de asalt AK-47. 

Puştile de asalt ar fi putut să fie utile... 

Le scoase din camion şi le puse la umăr. Soraya îl aştepta în 
picioare în ploaie, tremurând de frig. 

— Urmează-mă! îi strigă el, avântându-se în tufişuri. 

In spate o auzea pe tânăra femeie făcând eforturi ca să-l 
urmeze, agátándu-se cum putea mai bine ca să escaladeze 
terenul accidentat. De vreo două ori, se opri ca să o aştepte şi să 
o ajute să depăşească un punct deosebit de greu. 

Ajunseră la un fel de ieşind stâncos, care domina drumul în 
amonte de la aproximativ trei sute de metri. Hunter trecu peste 
stânci şi o trase pe Soraya ca să o ascundă în spatele lui. 

— Aici nu rişti nimic, îi zise el. Dar nu uita să tragi capul între 
umeri. 

Hunter abia avu timp să se instaleze, cu cele două puşti de 
asalt la dreapta şi cu patul Stoner-ului fixat la umăr. Farurile 
urmăritorilor apăruseră deja la ieşirea din viraj. 


73 


CAPITOLUL XVII 


Primul camion ieşi din curbă. Mergea prea repede pe drumul 
acela îngust şi alunecos. 

In spatele său, apăru Land Rover-ul plin de noroi: maşina lui 
Spinney. 

In sfârşit, convoiul era încheiat de un al treilea camion, identic 
cu cel pe care Hunter îl oprise de-a latul drumului şi ale cărui 
faruri luminau interiorul Land Rover-ului din faţa sa. OK, Spinney 
lua şi el parte la distracţie! Se afla acolo, aşezat pe scaunul din 
dreapta omului de la volan. 

Şoferul camionului din faţă zări vehiculul care bloca strada în 
ultimul moment. Hunter îi văzu privirea plină de stupefactie; 
probabil că tipul ar fi încercat să frâneze cu disperare, numai că 
vehiculul său nu-şi încetini deloc înaintarea. 

Exterminatorul apăsase pe trăgaciul Stoner-ului. Cu siguranţă 
că şoferul nu avu timp nici să atingă pedala frânei. Ca un roi 
furios de viespi, proiectilele de 5.56 mitraliară parbrizul 
camionului, care se transformă în mii de cioburi tăioase şi 
mortale. Apoi sute de schije ciuruiră capul şoferului, al cărui 
craniu făcu explozie, transformându-l într-un amestec 
dezgustător de oase, sânge şi materie vâscoasă uşor albicioasă. 

Această primă rafală transformase deja drumul într-un haos 
infernal, şi ecoul încă mai vibra în aerul saturat de ploaie, când 
camionul se izbi cu putere de cel lăsat de Hunter de-a latul 
drumului. 

Zgomotul metalului zdrobit răsună ca un monstruos geamăt al 
apocalipsei. Apoi, sub violenţa impactului, camionul lui Hunter se 
legănă şi, lent, se prábusi în prăpastia care mărginea partea 
dreaptă a drumului. El fu imediat urmat de al doilea camion, care 
dispăru şi el. Atunci, în noapte, răsunară nişte tipete sinistre: 
strigătele de angoasá şi de agonie ale teroriştilor blocaţi în 
partea din spate a camionului care se prăbuşea în prăpastie în 
cădere liberă, antrenând încărcătura umană spre un destin 
funest... 

Dar Hunter nu avea timp sá záboveascá asupra sortii acelor 
rebeli sángerosi. 

Trase mai întâi o rafalá scurtă în roţile din faţă ale Land Rover- 
ului, ca să-l tintuiascá locului, apoi o a doua, în motor. 

Mai rămânea acum camionul din spate. Stoner-ul trase încă o 


74 


dată, mitraliind diabolic, în timp ce patul armei bătea în umărul 
lui Hunter. Cioburi de geam spart se împrăştiară în toate 
sensurile şi frânele vehiculului scrâşniră cu furie. Camionul 
derapă pe noroi, trecând dintr-o parte a drumului în cealaltă ca 
un crab dement. Apoi percută partea din spate a Land Rover-ului 
şi se opri greoi în urma şocului. 

Oamenii tásnirá ca nişte nebuni din spatele camionului, cu 
puştile de asalt în mână. Numai şoferul, prăbuşit pe volan, nu se 
mai mişcă. Avea toracele ciuruit de gloanţe. 

Hunter tinti mai întâi cel mai apropiat grup de teroristi... dar 
nimic. Încărcătorul era gol. 

Hunter dădu drumul la armă şi apucă cea mai apropiată puşcă 
de asalt AK-47. Era mai rapid decât să reîncarc Stoner-ul, cu atât 
mai mult cu cât încărcătorul de schimb era agăţat solid de 
centura militară. 

Acum răsuna clántánitul rágusit, înăbuşit, al puştii Kalaşnikov, 
care puncta tipetele teroristilor înfuriaţi, iar pusca de asalt, totuşi 
mai grea decât Stoner-ul, îşi făcea foarte bine datoria, căci 
Hunter cunoştea perfect mânuirea ei, fiind nevoit să se 
folosească de ea deseori în Vietnam. 

Exterminatorul trase conştiincios cele treizeci de cartuşe de 
7.62 ale încărcătorului, în şase rafale scurte, destinate celor mai 
cutezători terorişti. Puşca de asalt trăgea cu mare precizie şi, 
când se goli, Hunter o luă pe cealaltă, ca să repete aceeaşi 
melodie! Oamenii gesticulau înainte de a se prábusi la pământ, 
tipau, iar aerul era agitat ca de un gâfâit de oroare. 

Dar, de undeva din spatele celui de-al doilea camion, începu 
să se facă simțită riposta. Gloante mari de oţel treceau suieránd 
şi loveau cu violenţă flancul muntelui, exact deasupra 
promontoriului unde se afla Hunter. 

Exterminatorul luă două grenade cu fragmentare şi trase 
sigurantele. 

Deoarece nu mai trásese cáteva secunde, focul inamicului se 
dublá. Doi teroristi profitará ca sá tásneascá din spatele 
camionului care le servea drept adăpost, îndreptându-şi armele 
spre promontoriul stâncos. Cu o cutezantá lipsită de judecată, se 
năpustiră în noroi, alunecând, călcând anevoios pe pământul 
devenit vâscos din cauza ploii şi sângelui, în încercarea de a lua 
cu asalt poziţia lui Hunter. Americanul le văzu feţele desfigurate 
de ură, în timp ce alergau răcnind: 

— Allah!... Allah akhbar!... 

Hunter aruncă cele două grenade, practic, în acelaşi timp. 


75 


Prima descrise un arc de cerc în aer şi ateriză exact sub camion. 
A doua atinse cu precizie bara de protecţie. 

Cele două grenade explodară în acelaşi timp şi perdeaua de 
ploaie păru că se scindează în două, în timp ce vehiculul greu se 
ridica deasupra solului, ca să recadă pe cauciucurile sparte. 
Oamenii adápostiti în spatele lui se pomenirá aruncaţi la câţiva 
metri, într-un fel de foc de artificii uman. 

Doi dintre ei se ridicară, totuşi, de la pământ. Erau puţin cam 
ametiti şi aveau faţa plină de sânge. Dar pornirá iar la atac, 
agitând puştile de asalt. 

Hunter apucă Auto-Mag-ul şi se răsuci lent pe loc, ca să ajungă 
în poziţie de tir. Arma trase de două ori. 

Două sute patruzeci de bile de oţel sfâşiară aerul umed al 
nopţii, ciopártind carnea şi oasele asediatorilor, care se prábusirá 
molatici în noroi, definitiv inerţi. 

Se făcu brusc linişte: o linişte aproape îngrijorătoare, după 
ropotul asurzitor al armelor automate, o tăcere ciudată în orice 
caz, ca şi cum brusc totul ar fi încetat să mai trăiască... 

Hunter auzi atunci răsuflarea gâfâită a fetei ghemuită în 
spatele lui. 

— S-a terminat, mormăi el. Dar nu te mişca. 

Se desprinse rapid de promontoriul stâncos, cu Auto-Mag-ul în 
poziţie de tras, şi se apropie de drum. 

Farurile Land Rover-ului erau încă aprinse şi luminau un 
spectacol oribil... Un adevărat masacru... 

În mijlocul drumului, cadavrele arabilor care încercaseră să ia 
cu asalt poziţia lui Hunter zăceau într-o baltă de sânge. Hunter 
trecu de Land Rover. In camion, cadavrul şoferului decapitat 
zăcea prăbuşit peste volan. Gloantele de 5.56 decupaserá o 
dantelă savantă pe toată suprafaţa pieptului său. Alături de el, 
alt terorist se prábusise peste schimbătorul de viteze. 

Hunter aruncă apoi o privire în partea din spate a camionului: 
în afara unui ucigaş care încă mai trăia, acolo nu mai erau decât 
cadavre. Omul care încă mai respira părea pe moarte. Hunter 
sări în camion şi se lăsă în genunchi lângă el. Era un puşti abia 
ieşit din adolescenţă. Intredeschise ochii şi Hunter îi văzu privirea 
plină de ură, în ciuda stării triste în care se afla. 

Omul în negru îl contemplă o clipă, apoi îi puse arma la tâmplă 
şi apăsă uşor pe trăgaci. Un gest de milă, în fond... 

Acum nu se mai auzea decât zgomotul ploii. Hunter se apropie 
de Land Rover. Şoferul era mort. Alături de el zăcea Spinney, 
occidentalul blond. 


76 


Hunter îi luă pulsul. OK, încă trăia. 

Exterminatorul îl trase afară din vehicul şi îl întinse pe pământ, 
cu capul sprijinit de roata din spate a Land Rover-ului. Ploaia 
cădea cu putere peste faţa lui Spinney. Hunter aşteptă răbdător. 
După câteva minute, omul clipi uşor şi întredeschise ochii. 
Spinney se uită vag în jur, fără să înţeleagă. 

Hunter îi puse ţeava armei la frunte. 

— Vreau să vorbeşti, zise el cu o voce răguşită, nemiloasă şi 
plină de duritate. Spune-mi ce pune la cale ticălosul ăla de 
Khatib! 

Spinney scuturá din cap şi ochii i se închiseră lent. Hunter îl 
pălmui violent. 

— Vorbeşte! strigă el. 

Spinney scoase un gâlgâit şi o spumă roşiatică îi apăru pe 
buze, picurând pe bărbie. 

Hunter îl apucă de păr şi îi ridică cu brutalitate capul. 

— Ti-am spus să vorbeşti... 

Dar se opri. Spinney sfârşise cu vorbitul. Nu avea să mai 
vorbească niciodată, nici cu Hunter, nici cu nimeni. Din gât îi 
curgea sânge, provenind de la o rană adâncă. 

Hunter îi dădu drumul şi occidentalul căzu alături. Murise. 

Exterminatorul recuperă vreo şase încărcătoare de puşti 
Kalaşnikov pentru cele două folosite mai devreme. După care se 
întoarse după arme şi după fată. Lăsa în urma lui un câmp de 
bătălie plin de cadavre: un mesaj clar pentru Khatib al Sulieman. 

Soraya se ridicase în picioare, iar Hunter, apropiindu-se, văzu 
oroarea zugrăvită pe faţa ei. Tânăra femeie tremura ca varga. 

— Eşti pregătită de plecare? întrebă el cu o voce neutră. 

Ea dădu din cap, incapabilă să articuleze un cuvânt. 

Hunter luă cele două puşti Kalaşnikov şi Stoner-ul, apoi se uită 
la busolă. Cabana pădurarului, unde îl lăsase le Laconia, se afla 
la mai puţin de doi kilometri. y 

Porni la drum, urmat de Soraya. In urma lui, ploaia avea să 
spele cadavrele prăbuşite în noroi. Dar ar fi fost nevoie de ceva 
mai mult decât un ciclon ca să le spele sufletele blestemate de 
toate relele pe care le făcuseră... 


77 


CAPITOLUL XVIII 


Horcăitul răguşit şi neregulat al lui Laconia răsuna în cabană 
când Hunter ajunse înăuntru. Aprinse lanterna. Agentul zăcea, cu 
capul pe vestonul împăturit al lui Hunter, care îi servea drept 
pernă. 

Soraya se apropie imediat de rănit şi, lăsându-se în genunchi, 
puse o mână rece pe fruntea lui. 

— Arde! sopti ea. N-ai ceva pentru... 

— l-am dat deja penicilină şi am pus pomadá antibiotică pe 
răni, răspunse Hunter. Ţine-i o batistă umedă pe frunte. 

Exterminatorul îşi puse apoi armele jos. Isi desfăcu centura 
militară. În acel moment, răsună bip-ul micului aparat de emisie- 
recepţie din buzunarul combinezonului negru. Hunter scoase 
imediat aparatul şi îl branşă. 

În aparat rásuná un zgomot intens de paraziți, apoi cuvinte 
întrerupte, dar aproape clare: 

— ... Piatră |... Pasărea Albastră... către Omul de Piatră l... mă 
receptionezi? Terminat. 

Hunter apropie aparatul de gură. 

— Aici Omul de Piatră l... Omul de Piatră | către Pasărea 
Albastră... vá receptionez. Terminat. 

Repetá apelul de două ori. Paraziţii răsunară din nou în aparat, 
apoi: 

— ... detector... plasament... 

Paraziţii făceau restul mesajului imposibil de înţeles. Dar 
cuvintele răsunară încă o dată: 

— Branşează... detector de amplasament... 

Fără să mai confirme receptionarea, Hunter luă ranita şi 
scoase o cutie de culoare neagră, nu mai mare decât un pachet 
de ţigări. Trase afară antena mică şi branşă sistemul. Apoi ieşi în 
ploaie şi instală micul aparat pe sol, nu departe de cabană. 

Aparatul de emisie-receptie emise din nou paraziți, dar vocea 
se auzi de data asta cu claritate: 

— Pasărea Albastră... către Omul de Piatră 1... Te-am reperat... 
sosire prevăzută... cam în zece minute... poți sá repeti? 

— Am recepționat, răspunse Hunter. Sosire prevăzută în zece 
minute. 

— Pasărea Albastră către Omul de Piatră l... acum te auzim 
foarte bine... Eşti pregătit de plecare... cu pasagerul? 


78 


Hunter nu ezită nici o secundă. 

— Afirmativ în privinţa pasagerului, răspunse el, veniţi să-l 
luaţi. 

Atunci, răsună o altă voce: 

— Către Omul de Piatră I... vorbeşte comandantul aparatului... 
avem ordin să recuperăm doi oameni... 

Legătura se întrerupse brusc. Hunter vorbi repede în microfon: 

— Pasărea Albastră, vino... mă auzi, Pasărea Albastră... 

Nimic. Apoi: 

— Omul de Piatră I... Omul de Piatră I... Aici Pasărea Albastră... 
Aprinde rachetele... Aprinde rachetele... 

Hunter sesiză angoasa din glasul copilotului. Scotoci în ranitá 
şi scoase două rachete luminoase. Vocea se auzi din nou: 

— Avem... necazuri... comanda... elice... rotor... Aprinde 
rachetele... 

Hunter scoase cilindrii mici şi se repezi afară ca să le plaseze 
în centrul luminişului. Receptorul se afla în buzunarul său, dar 
auzea foarte bine vocea clară şi puternică a copilotului. 

— Pasărea Albastră cheamă baza... Pasărea Albastră către 
bază... SOS... Problemă gravă... Ne receptionati? 

Tăcere. 

Hunter aprinse prima rachetă pe sol şi apăsă pe butonul de 
autodeclanşare. Spre cer tásnirá nişte flăcări imense de un roşu- 
portocaliu. Apoi alergă să o plaseze pe cealaltă la o distanţă de 
douăzeci de metri şi o declansá. In acest timp putea să audă: 

— Afirmativ baza... E un SOS... comandă rotor... Apel SOS... 

Tácere, apoi: 

— Afirmativ baza... nu vom putea decola... Apel SOS... 

Transmisia radio era acum mult mai puternică. Hunter îşi 
încordă auzul şi i se păru că percepe zgomotul unui elicopter. 

— Pasărea Albastră, zise el în microfon. Cred că te aud la sud- 
est. 

— Omul de Piatră I... te receptionám foarte bine... vedem clar 
rachetele... dar avem o problemă gravă... 

Vocea dispăru. Hunter se lăsă pe vine lângă cabană şi scrută 
cerul întunecat spre sud-est, prin perdeaua de ploaie. 

In poiană, lumina incandescentá a două rachete tásnea foarte 
sus în aer. 

La început slab, apoi din ce în ce mai puternic, în noapte 
răsună zgomotul înăbuşit al palelor elicei. Totuşi, era un zgomot 
ciudat de neregulat... După câteva secunde, Hunter zări aparatul 
mare care ieşea din stratul de nori. 


79 


Era la nici treizeci de metri de pământ şi sosea dintr-o parte, 
luptând în mod vizibil cu rafalele de vânt. Zgomotul motoarelor şi 
elicei umplea aerul, dar era clar că ceva nu era în regulă, şi pe 
când aparatul se apropia de sol, zgomotul deveni un şuierat 
infernal, în timp ce elicopterul enorm, cu o tresárire 
monstruoasă, pierdea brusc zece metri altitudine şi oscila 
periculos într-o parte. 

Hunter înţelese imediat că acum catastrofa era iminentă şi 
înjură cu glas scăzut. 

Dar pilotul Marinei îşi cunoştea meseria... şi mai avea şi noroc! 

Aparatul se redresă cu greutate, tresări iar. După care pierdu 
aproape în mod regulat cei câţiva metri care îl despárteau de 
pământ. Reuşi să aterizeze cu un zgomot de fiare smulse şi se 
culcă brusc pe o parte. 

Mai înainte ca aparatul să fi atins solul, Hunter pornise deja în 
pas alergător. Când ajunse în faţa aparatului, observă imediat că 
una dintre patine era smulsă. Palele rotorului, imobilizat acum, 
erau îndoite la capăt. Un lichid curgea abundent din rezervoarele 
de carburant. 

Hunter se repezi la cockpit, apucă mânerul uşii sasului de 
ieşire şi trase cu toată puterea ca să o deschidă. Slavă Domnului, 
uşa cedă! 

Băgă capul înăuntru şi văzu faţa plină de sânge a pilotului. 
Omul părea ametit. 

Hunter îl apucă de subsuoară şi îl trase afară din aparat. 

— Copilotul... zise pilotul gâfâind, imediat ce simţi pământul 
sub picioare. Scoate.-l... 

Hunter se repezi din nou în cabină, unde îl găsi pe copilot 
inconştient, prăbuşit peste tabloul de bord. Desfăcu imediat 
centura de siguranţă şi scoase omul din scaun ca să-l târască 
până la deschizătura sasului, apoi ieşi primul şi săltă corpul pe 
umăr. 

Pilotul părea să-şi fi revenit cât de cât şi îşi susţinea cu o mână 
capul plin de sânge. 

— Să ne grăbim, zise el. Rezervoarele s-au spart! 

Hunter îşi reechilibră greutatea şi o luă la fugă, urmat 
îndeaproape de pilot. 

Aparatul mare, asemenea unei insecte preistorice, zăcea în 
continuare pe o parte. Apoi, brusc, spre cer tásni o sferă 
gigantică de foc portocalie şi galbenă... 

Explozia îl aruncă pe Hunter la pământ. Dar nu era rănit. Se 
ridică imediat şi întoarse cu faţa în sus corpul copilotului, căzut 


80 


odată cu el. 

— Cum... cum se simte? întrebă neliniştit pilotul, aplecat spre 
el. 

Exterminatorul pipăi corpul lipsit de cunoştinţă. 

— Cred că e destul de grav. 

Pilotul se uită la mâna pe care o dusese la cap: era plină de 
sânge. Celălalt braţ îi atârna inert lângă şold. 

— La naiba! exclamă el, scârbit. Ce-o să facem acum? 


81 


CAPITOLUL XIX 


La baza aeronavală Howard, pe coasta Oceanului Pacific din 
zona canalului, Jack Grimaldi se plimba nervos prin biroul unde 
fusese adăpostit. 

De mai bine de o oră aştepta veşti de la elicopterul Marinei 
plecat să-l aducă înapoi pe Bob Hunter. 

Se uită încă o dată la ceas. La naiba! Limbile păreau 
încremenite! 

Cineva bătu la uşă. 

— Intră, strigă Grimaldi. 

Apăru un locotenent tânăr. 

— Ce se-aude? se răsti pilotul, fără să-i lase timp să spună 
ceva. 

— Comandantul ar vrea să vă vorbească, sir, spuse foarte 
politicos locotenentul. Vă rog să mă urmaţi. 

— La dracu'! Ştii ceva? 

— Comandantul vrea sá vorbească cu dumneavoastră 
personal, răspunse calm locotenentul. Pe aici, sir... 

Comandantul bazei era un om mic de statură, solid, cu o faţă 
plină de fermitate. Pe piept se etala o întreagă panoplie de 
decoraţii, care atestau un trecut militar glorios. Grimaldi, fost 
pilot în războiul din Vietnam, fu el însuşi impresionat. 

Comandantul nu avea deloc un aer vesel. 

— Avem veşti, zise el, imediat ce Grimaldi trecu pragul uşii. 
Dar nu sunt deloc bune. 

Un perete întreg al biroului era ocupat de o hartă mare a 
Golfului Panama, precum şi a nordului Columbiei. Comandantul 
se apropie de ea şi puse degetul la nord-est de Golful Uraba. 

— Un elicopter mare Sea Stallion a decolat de pe o navă în 
această zonă în urmă cu câteva ore. Deoarece condiţiile 
meteorologice se deteriorau de la o clipă la alta, nava a părăsit 
sectorul. 

Comandantul îşi deplasă degetul până spre Acandi, la sud- 
vest, apoi continuă: 

— Elicopterul a trecut probabil de coastă aici, cu aproximaţie, 
apoi s-a îndreptat direct spre locul unde a fost debarcat Omul de 
Piatră |. 

Grimaldi asculta cu mare atenţie, aşteptându-se la ce era mai 
rău. Comandantul continuă: 


82 


— Aparatul trebuia deci să-i recupereze pe Omul de Piatră | şi 
pe pasagerul său, apoi să se îndrepte spre vestul Golfului 
Panama, ca să se depărteze de traiectoria ciclonului. Acolo se 
află o altă navă care patrulează în sector. Aceasta era deci 
destinaţia lor. 

— Şi n-au ajuns la destinaţie? întrebă scurt Grimaldi. 

— Elicopterul, Omul de Piatră şi nava au fost tot timpul în 
contact radio. Nu ştiau dacă legătura se făcea prin intermediul 
satelitului sau ea era asigurată de un avion aflat la mare 
altitudine. Oricum, asta n-are nici o importanţă. Acum câteva 
minute am primit asta. E ultimul mesaj pe care nava a reuşit să-l 
capteze. 

Comandantul apăsă pe un buton al magnetofonului aşezat pe 
birou. În cameră răsunară la început parazitii bine cunoscuţi, apoi 
se auziră voci, şi Grimaldi ascultă ultimele cuvinte schimbate 
între Bob Hunter şi echipajul elicopterului Sea Stallion. 

Vocile amutirá brusc. Comandantul opri magnetofonul, dar 
ultimele cuvinte ale mesajului continuau să răsune încă în capul 
lui Grimaldi: „Este un SOS... SOS... Avem o problemă...” 

Mda, erau într-o situaţie nasoală, iar Grimaldi, fost pilot de 
război, înţelegea foarte bine asta. La ani de zile de la experienţa 
din Vietnam, pilotul avea faţă de oamenii aflaţi în dificultate 
aceeaşi emoție si respect: oameni care ştiau să-şi pună viaţa în 
pericol ca să-şi îndeplinească datoria! 

Comandantul vorbi din nou. 

— Am anunţat Washington-ul. Ofiţerul de acolo ne-a ordonat 
să vă informăm despre toate astea. 

Ezită o clipă, apoi continuă: 

— Imi pare rău, sir. Am înţeles că Omul de Piatră | era unul 
dintre prietenii dumneavoastră. 

— Ce vreţi să spuneţi? îl întrerupse brusc Grimaldi. N-a murit! 
În orice caz, nu încă! 

— Asta nu înseamnă, din păcate, mare lucru, mormăi 
comandantul. Acum, când elicopterul a dispărut, nu mai avem 
nici o posibilitate de a-l recupera pe acest om. In plus, mai e şi 
blestematul ăsta de ciclon... 

— Stati puţin! Cine a spus că nu pot să fie recuperati? 

— La drept vorbind, sir, replică el cu răceală, mă îndoiesc că 
putem risca trimițând un al doilea echipaj în încercarea de a 
merge după el. Aşadar... 

Dar Grimaldi nu-l mai asculta. Se repezise la harta de pe 
perete şi o studia cu atenţie. Măsură distanţa dintre baza Howard 


83 


şi Sierra del Darien. OK, nici o problemă! Patru sute de kilometri. 
Asta îi oferea autonomia dorită. Pe insula Toboga, la 
cincisprezece kilometri sud-est de baza Howard, se afla o staţie 
VORTAC cu VHP, iar mai la est, de cealaltă parte a Golfului 
Panama, staţia VOR din La Palma. Putea deci să navigheze în 
deplină siguranţă. Grimaldi se întoarse spre comandant, 
satisfăcut. 

— Comandante, cunoaşteţi conţinutul telegramei pe care cei 
de la Washington au trimis-o acolo în legătură cu mine? 

— Am citit-o. Trebuie sá vă acordăm toată asistenta necesară. 

Grimaldi rânji. 

— Mda, exact. Ei bine, doresc ca un elicopter Cobra să fie gata 
de decolare peste o jumătate de oră. Să aibă rezervorul plin şi 
echipament de vânătoare complet. 

Comandantul voia să protesteze, dar Grimaldi îl întrerupse. 

— Faceţi ce v-am cerut. Să nu pierdem timpul cu discuţii 
inutile. Dacă ar trebui să informez Washington-ul că aţi refuzat 
să cooperati, puteţi să mă credeţi pe cuvânt că ar fi rău de tot 
pentru dumneavoastră. Clar? Şi, pentru că tot vă aflaţi aici, 
anunţaţi hangarul de armament că voi fi acolo peste cinci 
minute. Vreau să iau cu mine nişte „jucărioare”! 

— Dar asta este adevărată sinucidere! exclamă comandantul. 
Nu veţi putea reuşi din cauza ciclonului. Şi un elicopter mic într-o 
astfel de tornadă... La naiba! Dacă vreţi sá vá sinucideti, trageti- 
vă un glonţ în cap. E mai simplu şi mai rapid. 

Dar Grimaldi plecase deja. Se întorcea în grabă în biroul său ca 
să-şi ia de acolo echipamentul personal de zbor. 

Minutele erau acum numărate. Trebuia să-şi ia hărţile de 
navigaţie, să stabilească planul de zbor şi să vadă ce zic băieţii 
de la meteo. Apoi era nevoie să branşeze în sistemul de 
comunicaţii al elicopterului Cobra un mic emiţător cu cuarţ, 
corespunzător cu cel pe care Hunter îl avea la el. Şi mai trebuia 
să ia din hangarul de armament „jucărioarele” pe care Hunter va 
şti cu siguranţă să le folosească... 

O jumătate de oră nu e mare lucru... Totuşi, fostul pilot de 
război ardea de nerăbdare, căci acele treizeci de minute i se 


păreau o eternitate. 
* 


x x 
Era patru şi jumătate dimineaţa. Aşteptaseră toată noaptea şi 
primiseră doar câteva mesaje intermitente şi nu prea explicite. 
La ferma Omului de Piatră, Schwarz închise telefonul interior, 


84 


branşat la sala de operaţiuni. Se întoarse imediat spre Brognola 
şi Rose d'Avril. 

— Era Pentagonul, zise el. Sunt furioşi rău de tot. Grimaldi l-a 
obligat pe comandantul bazei Howard să-i pună la dispoziţie un 
elicopter Cobra. Generalul cu care am vorbit se îneca de 
indignare. După părerea lui, când spuseseră „toată asistenţa 
necesară”, nu înţeleseseră totuşi un elicopter de luptă înarmat 
până în dinţi şi valorând peste un milion de dolari! 

— Cum aşa, înarmat până în dinţi? întrebă imediat Brognola. 

— Ştii ce-i un Cobra, Hal? replică Schwarz. Este versiunea, în 
materie de elicopter, a unui avion de vânătoare. Un aparat care 
aduce moartea! O chestie în stare să facă orice, iar când vine în 
picaj peste tine, cu toate tunurile în funcţiune, ai tot interesul s-o 
iei la sănătoasa! 

Schwarz rânji şi continuă: 

— Să avem încredere în Grimaldi. Cred că a transformat 
elicopterul Cobra într-un adevărat arsenal zburător. Sunt sigur că 
a prevăzut şi câteva rachete sol-aer! 

— Dumnezeule mare! izbucni Brognola. Dar ce... 

— S-ar zice că Jack a plecat singur în campanie, se grăbi să 
explice Schwarz, schitánd un zâmbet. 

— Dar e nebun! exclamă Rose d'Avril, alarmată. Chiar dacă 
reuşeşte să ajungă la Bob, nu va rezista ciclonului. In nici un caz 
în elicopter! Şi vor muri amândoi! 

Blancanales se apropie de tânăra femeie şi îi puse uşurel 
mâna pe umăr. 

— Haide, linişteşte-te, Rose. Nu-ţi pierde încrederea! Dacă 
cineva poate să-l salveze pe Hunter, acela nu poate să fie decât 
Jack Grimaldi, nimeni altul. 

Rose se întoarse şi se uită în ochii lui. 

— Pol, ştii la fel de bine ca şi mine că n-au nici o şansă dintr-o 
mie ca să scape cu viaţă şi... 

Dar Blancanales îi puse un deget pe buze. 

— Ssst! „Imposibil” este un cuvânt pe care Exterminatorul nu-l 
cunoaşte. Şi nici Jack, mai ales când Bob se află în pericol. 

Văzu lacrimile apărând în ochii lui Rose, dar tânăra femeie 
întoarse repede capul. 

In sinea lui, Blancanales trebuia să mărturisească faptul că era 
la fel de îngrijorat ca Rose. Cel mai bine era să spună o mică 
rugăciune, lucru care nu făcuse niciodată rău nimănui... 

O rugăciune tăcută... 


85 


CAPITOLUL XX 


Khatib al Sulieman spumega de furie. Ochii lui negri fulgerau, 
în timp ce se plimba de colo-colo prin încăperea care îi servea 
drept cartier general. 

— Căcăreze de cămilă, câini răpciugoşi, asta sunteţi! răcni el 
în arabă către cei doi locotenenti ai săi. 

Ahmad roşi din cauza insultei şi îşi trecu uşor degetul peste 
cuțitul lung, dar Fuad îl prinse de braţ şi îl strânse cu putere. 

— Am făcut ce-am putut, protestă el. 

Khatib îi aruncă o privire ucigaşă şi reîncepu sá rácneascá: 

— Un om! Un singur om! Şi uite în ce hal suntem! 

Fuad îşi muşcă buzele, stingherit. 

— Cum a intrat în tabără? se răsti şeful arab. Ahmad, tu 
răspunzi de securitate. Răspunde-mi! 

— A făcut o gaură în gard, răspunse ucigaşul. Am găsit locul 
unde a tăiat plasa de sârmă. 

— Ba nu! exclamă Fuad, stupefiat. A intrat cu camionul de 
aprovizionare. Era ascuns în spate. A luat santinela prin 
surprindere, când a sărit jos. E normal, oamenii de la poartă erau 
cu ochii în patru, nu şi cei care patrulau în tabără. 

— Stati puţin, zise imediat Khatib, întorcându-se spre Ahmad. 
Vorbeşte-mi de gaura făcută în gard! 

Ahmad dădu din umeri. 

— Am găsit gardul tăiat într-un loc. Am tras concluzia că pe 
acolo a intrat în tabără. 

— Ştii ce înseamnă gaura asta? 

— Da. Cineva a intrat pe nesimţite... 

— Exact! răcni Khatib. Cineva a intrat în tabără fără ştirea 
noastră. Mai mult decât atât, câinele ăla, copilul ăla de curvă a 
mai venit o dată, ascuns în partea din spate a camionului! A 
înşelat sistemul nostru de supraveghere de două ori! De două 
ori, auzi, Ahmad? Şi asta e vina ta! Tu răspunzi de siguranţa 
taberei! 

Khatib se întoarse apoi spre Fuad, alb la faţă de furie. 

— Câţi oameni am pierdut? 

— Optsprezece, răspunse încet Fuad. Plus şapte, foarte serios 
răniţi. 

— Douăzeci şi cinci de oameni! răcni Khatib, în timp ce saliva 
lui forma o spumă albă în colţul gurii. Am pierdut douăzeci şi 


86 


cinci dintre fraţii noştri, pentru că voi doi nu v-aţi făcut datoria 
aşa cum trebuia! 

— Eram foarte ocupat cu computerul, protestă Ahmad. Ceilalţi 
ar fi putut... 

— Ti-am dat sarcina să te ocupi de securitatea taberei, da sau 
nu? se răsti Khatib. Douăzeci şi cinci de oameni! Şi pe deasupra 
şi Soraya! 

Ahmad nu zise nimic, dar tăcerea lui nu făcu decât să 
sporească furia şefului arab. 

— Da, Soraya! răcni el din nou. Ce i s-a întâmplat? 

Fuad întinse mâinile, făcând un gest de liniştire a spiritelor, în 
timp ce Ahmad nu răspundea, dar se incruntase amenintátor. 

Khatib continuă: 

— Bineînţeles, nimeni nu ştie! lar ultimul care a zărit-o spune 
că acel... acel câine turbat a luat-o cu el! O ţine prizonieră, asta e 
clar. Cu condiţia să mai fie încă în viaţă, adăugă el, răcnind. 

Se răsuci brusc în loc. Nici unul dintre locotenentii săi nu clipi. 
Cunoşteau crizele de furie dementiale ale lui Khatib. In astfel de 
momente, şeful arab nu se mai controla şi putea să-l masacreze 
cu cuțitul pe primul venit. 

Khatib începu să se plimbe din nou prin încăpere, ca un leu în 
cuşcă, mormăind fraze sacadate: 

— Ne-a luat prizonierul... A luat-o pe Soraya... Deci, ştie 
pentru ce ne aflăm aici... Ne cunoaşte planul... Insh'allah! Asta e 
destinul! 

Inspirá profund ca să-şi recapete cât de cât sângele rece, apoi 
zise: 

— Pe Allah, nimic nu ne va opri! La ora fixată, voi declanşa 
semnalul pentru deturnarea satelitului de pe orbită! 

— Dacă totul merge bine, murmură Fuad. 

Khatib sări de parcă ar fi fost înţepat de viespe şi, apucându-l 
pe tânărul arab de combinezonul de camuflaj, îl scutură ca pe o 
marionetă dezarticulată, după care îl fulgeră cu privirea lui 
dementă. 

— Nimic nu ne va opri! răcni el. Nimic! Auzi, Fuad? Am pierdut 
mult prea mult timp cu pregătirea acestei operaţiuni! Doi ani din 
viaţa mea! Nimeni nu mă va împiedica s-o duc la bun sfârşit! 
Nimeni nu mă va lipsi de reuşita ei! Chiar în dimineaţa asta, în 
Zori, voi declanşa semnalele pentru satelit! 

li dădu drumul lui Fuad cu atâta violenţă, încât acesta căzu în 
genunchi. Arabul se ridică lent. Dar Khatib nu se mai ocupa de el. 
Acum se uita la Ahmad. 


87 


— Tu ai ceva împotriva a ceea ce am spus adineauri, Ahmad? 

Arabul grăsan scutură din cap, în timp ce zâmbea cu răutate. 

— Nici vorbă, frate! Te urmez până la capăt. Voi fi alături de 
tine când vom declanşa ofensiva! 

— Trebuie să mai avem răbdare câteva ore, zise Khatib. Atunci 
or să vadă toţi! 

— Da, spuse Ahmad, vor vedea de ce suntem în stare când 
actionám în numele lui Allah! Islamul îşi va impune, în sfârşit, 
legea asupra restului lumii! 

Apoi, spontan, cei doi exclamară împreună: 

— Allah! Allah akhbar! Allah e mare! 


88 


CAPITOLUL XXI 


Pilotul Marinei se numea Koenig. El îl ajută pe Hunter să-l 
transporte pe copilotul inconştient în interiorul cabanei. Omul 
avea la cap o rană care sângera abundent. Era singura lui rană 
aparentă. 

Soraya se lăsă în genunchi lângă rănit şi, deschizându-i 
pleoapele, trecu rapid fasciculul lanternei prin faţa ochilor. Nici o 
dilatare a pupilelor. 

— Traumatism cerebral? întrebă îngrijorat Koenig. 

Fata dădu din cap. 

— Pare foarte grav, zise ea. Are nevoie urgentă de medic. 

Koenig ridică privirea spre Bob Hunter şi acesta, înțelegând 
întrebarea pe care pilotul nu îndrăznea să o formuleze, scutură 
din cap. 

— Nu putem să facem absolut nimic pentru el atâta timp cât 
suntem blocaţi aici, comandante. Nu am nici măcar o trusă 
farmaceutică de urgenţă. Pe a mea am folosit-o deja. 

— Dumnezeule mare, doar n-o să-l lăsăm să moară! Are 
nevoie de îngrijiri medicale! 

— Ca şi dumneata, replică Hunter. Ce-ţi mai face braţul? 

Pilotul dădu din umeri. 

— Mă doare cumplit. Cu siguranţă e rupt, pentru că nu pot să-l 
misc. 

— Dă-mi voie sá ţi-l pun într-o esarfá, propuse imediat Soraya. 

Tânăra femeie îl ajută pe Koenig să-şi scoată cămaşa, apoi 
smulse cele două mâneci şi le legă una de alta. 

În acest timp, Hunter se uita cum ploua în noapte, gândindu- 
se la problema pe care o avea de rezolvat. 

Furtuna avea să crească în intensitate şi ciclonul nu era prea 
departe. Deci, era inutil să conteze pe un ajutor exterior. 

Trebuia, încă o dată, să acţioneze singur. 

Or, nu putea să rămână acolo blocat la nesfârşit. Copilotul, ca 
şi Laconia, era grav rănit. Cei doi aveau să moară curând, dacă 
nu primeau foarte repede îngrijirile medicale impuse de starea 
lor. 

Exterminatorul se gândi un moment la camionul de care se 
folosise pentru ambuscadă. Dacă măcar ar mai fi putut să 
dispună de el! Ar fi avut cel puţin posibilitatea să-i transporte pe 
toţi pe coastă, până la Puerto Obaldia. 


89 


Da, dar ce câştiga cu asta? Câteva ore de traseu epuizant... 
Laconia şi copilotul ar fi putut să suporte acest drum? 

Şi, după ce vor ajunge la Puerto Obaldia, ce se va întâmpla? 
Oraşul se afla exact pe traiectoria ciclonului. Cum te puteai gândi 
în aceste condiţii la evacuarea celor doi răniţi? 

Totuşi, a ajunge la Puerto Obaldia ar fi fost probabil mai bine 
decât a aştepta în locul acela... Mai rămânea să găsească un 
mijloc de transport. 

Primul camion era definitiv pierdut. Ei bine, Hunter ştia de 
unde să-şi procure unul! 

Asta însemna o nouă ofensivă, dar de data asta cu două 
obiective: trebuia să arunce în aer antena-radar şi să fure un 
camion. 

Era clar că misiunea depăşea cu mult cadrul iniţial pe care 
Brognola îl prezentase lui Hunter. Acum era vorba de o nouă 
pătrundere în tabăra inamică. O întoarcere în cuibul acelor şerpi 
veninoşi, care probabil că erau acum furioşi la culme după primul 
atac al Exterminatorului. Cu siguranţă că toţi supraviețuitorii 
aşteptau, înarmaţi până în dinţi, cu inima plină de ură şi o dorinţă 
devastatoare de răzbunare, pentru că omul în combinezon negru 
îi umilise. Cauzase moartea fraţilor lor, transformase tabăra într- 
un adevărat infern şi, în plus, îi întinsese lui Spinney o cursă în 
urma căreia nu mai rămăsese nici un supravieţuitor! Da, toţi 
oamenii rămaşi în tabăra arabă erau gata să-şi rişte viaţa ca să-l 
lichideze pe Bob Hunter. 

Şi Exterminatorul avea să le acorde această şansă... 

Oricum, ăsta era singurul mijloc de a atinge cele două 


obiective. 
* 


* * 


Ciclonul se manifesta cu furie maximá deasupra Golfului 
Mexicului, devastând totul în drumul său. Dar aici, pe cerul 
Golfului Panama, domnea un calm relativ; lanţul de munţi din est 
reducea puterea vântului. Imediat ce va trece peste crestele 
Sierrei, Grimaldi ştia că va intra în mijlocul furtunii. Or, Bob 
Hunter se afla undeva pe flancul oriental al acestor munţi. 

Grimaldi se branşase la staţia VORTAC din insula Toboga, 
imediat după decolarea de la baza Howard. După care, îşi 
reglase instrumentele de navigaţie şi branşase poziţionarea 
automată, ca să cunoască permanent distanţa până la staţia din 
Toboga. Planul său de zbor trecea exact pe deasupra insulei Rey, 
din Golful Panama, apoi peste Golful San Juan şi apoi puţin la sud 


90 


de staţia VOR din La Palma. 

La aproximativ şaptezeci de metri de țărm, reperă o navă 
uşoară şi văzu un elicopter mare Sea Stallion decolând greoi de 
pe platformă. 

Simţi primele efecte ale furtunii imediat ce survolă uscatul ca 
să se apropie de lanţul muntos. 

Cobra era un aparat mult mai uşor decât Sea Stallion. Rafalele 
de vânt, din ce în ce mai puternice, îl aruncau dintr-o parte în 
alta şi îl scuturau ca pe păpuşă de paie. In faţa lui, o masă 
enormă de nori negri şi amenintátori ascundea complet creasta 
munţilor. Începu să plouă, picăturile grele răpăind pe cockpitul 
de plexiglas. 

Când ajunse la şaizeci de kilometri de Sierra, Grimaldi bransá 
sistemul de comunicaţii radio, dar aşteptă ca mai întâi să treacă 
peste vârful munţilor înainte de a lansa un apel. Căci Hunter se 
afla pe flancul oriental, iar masa muntoasă ar fi oprit mai mult ca 
sigur undele radio. 

Cobra se afla încă la treizeci de kilometri de poalele munţilor 
când masa de nori îl obligă să piardă altitudine şi să zboare doar 
la cincizeci de metri de sol. Rafalele de vânt legănau puternic 
aparatul. Din cauza ploii şi a întunericului, Grimaldi nu avea 
practic nici o vizibilitate şi, dacă nu ar fi dispus de un radar de 
teren, cu siguranţă că ar fi fost obligat să aterizeze. 

Pilotul încasă o scuturătură deosebit de brutală şi blestemă în 
sinea lui. Ce nebunie îl împinsese să întreprindă o misiune pe 
care chiar militarii o considerau imposibilă? Cum se putuse crede 
mai competent decât acei oameni de o mie de ori mai bine 
antrenați decât el? 

Mai competent sau mai curajos? 

Nu, nu mai curajos. Doar puţin mai temerar şi mai dispus să 
rişte... 

Toate astea pentru un singur motiv: zbura în ajutorul 
camaradului său. 

Un sentiment pe care orice soldat îl cunoaşte foarte bine: „Ce 
importanţă mai au riscurile, chiar nesăbuite, când trebuie să 
salvezi un camarad? Moartea însăşi nu mai are nici o 
importanţă!” 

Or, Bob Hunter era mai mult decât un camarad. Era un 
prieten. 

Grimaldi continua să înainteze prin întuneric şi furtună. 


91 


CAPITOLUL XXII 


Mai întâi, Hunter îşi verifică armele. Auto-Mag 44 şi Beretta 9 
mm echipată cu surdină luaseră umezeală. Le demontă cu 
conştiinciozitate, ca să şteargă fiecare piesă, după care le unse: 
ţeava, culasa, resortul trăgaciului... Apoi le montá la loc, verifică 
supletea mecanismului, gresă magazia si încărcătoarele. 

După care veni rândul Stoner-ului. Hunter scoase toate 
gloantele din încărcătoarele suplimentare şi le grupă în magazie. 
Conţinea cinci încărcătoare de treizeci de gloanţe: o sută 
cincizeci de proiectile mortale! 

Sfârşi cu cele două puşti de asalt AK-47. Pe armele ruseşti se 
putea citi: Automat Kalashnikov Modification NII. Arma AK-47 era 
una dintre cele mai bune puşti de asalt folosite la ora actuală. 
După ce că furnizau tuturor ţărilor satelit, ruşii ajutau un număr 
important de alte ţări să fabrice această armă, şi în lume erau 
peste treizeci şi cinci de milioane de arme de acest fel. 

Puşca de asalt AK-47 era prevăzută pentru încărcătoare de 
treizeci de cartuşe de 7.62 şi mitralia în ritm de opt sute de 
proiectile pe minut. Da, o jucărie foarte periculoasă, dar care 
avea unele inconveniente, şi Hunter le cunoştea. Contrar armelor 
automate americane, puşca AK-47 nu avea sistem de blocare 
automată când venea ultimul cartuş din încărcător. Se oprea, pur 
şi simplu, astfel încât trăgătorul trebuia mai mult sau mai puţin 
să ţină cont de gloantele care îi mai rămăseseră, ca să scoată alt 
încărcător la timp, pentru a nu fi luat pe nepregătite. 

Hunter demontă cele două puşti de asalt cu tot atâta grijă cum 
făcuse cu armele lui. Gresă toate piesele şi le echipă cu 
încărcătoarele pe care le recuperase de la inamic. 

Apoi numără grenadele, separând pe cele cu fragmentare de 
cele incendiare, ca să le poală scoate mai repede. 

Avu nevoie de mai bine de o oră ca să verifice toate armele, 
deşi lucră cât putu de repede. 

In realitate, nu dispunea de mare lucru, ca să se măsoare cu 
cel puţin douăzeci de terorişti arabi. Desigur, eliminase deja cam 
jumătate, şi în mod definitiv... dar mai rămăseseră cel puţin 
douăzeci sau douăzeci şi cinci şi... 

Hunter era foarte conştient de riscul imens la care se expunea. 
Avea şanse de supravieţuire? In orice caz, erau foarte mici, ca să 
nu spună nule. 


92 


Dar degeaba se gândise, nu găsise nici o soluţie ca să-i ia pe 
rebeli prin surprindere. Timpul era scurt şi condiţiile deosebit de 
dramatice. Nu se putea gândi decât la un atac direct. 

lar Bob Hunter va trebui să înfrunte mai mult de douăzeci de 
terorişti înarmaţi până în dinţi şi insufletiti de o ură rázbunátoare, 


fanatică şi sângeroasă... 
* 


* * 


Ca sá ajungá pe versantul oriental al muntilor, Grimaldi fu 
nevoit sá foloseascá trecátorile la altitudine micá. Nu se putea 
lansa în masa imensă de nori negri care acopereau crestele. 
Elicopterul Cobra nu era prevăzut pentru zborurile IFR şi nu 
dispunea deci de instrumentele de navigaţie necesare. 

Între stâncile înguste, vântul forma vârtejuri şi scutura micul 
aparat cu mare violenţă. 

Grimaldi avea mâinile crispate pe levierele de comandă şi 
picioarele acționau tot timpul pedalele. In faţa lui, vizibilitatea 
era dacă nu nulă, cel puţin minimă, din cauza ploii care cădea în 
trombe. 

Din cauza mâinilor íntepenite pe leviere, avea dureri în 
antebrate, dar se strădui sá nu se gândească la asta, ca să se 
concentreze asupra pilotării. Avea fruntea plină de sudoare şi 
cămaşa udă. 

Elicopterul făcea salturi imprevizibile, cabrându-se, plonjând în 
jos, sărind în turbulente. Grimaldi, cu ochii la aparatele de 
control, se forţa să nu se gândească la presiunile mari la care 
erau supuse palele de oţel... 

După trei sferturi de oră, aparatul ajungea, în sfârşit, pe 
flancul oriental al lanţului muntos. Aici vântul era şi mai puternic. 
Elicopterul Cobra îşi croia de bine de rău drum prin furtună. 
Grimaldi schimbă direcţia spre nord. 

Aproape imediat branşă emițătorul VHF şi începu să lanseze 
apelul: 

— Omul de Piatră 1... Omul de Piatră 1... aici Omul Zburător G... 
răspunde, Om de Piatră |... 

Apoi repetă fără oboseală acest apel, rugându-se cerului ca 


Bob Hunter să-i răspundă. 
* 


x x 
Zorii se iveau cu greu prin masa de nori negri care ascundeau 
cerut. 
Bob Hunter ieşi din cabană, cu ranita la spinare si Stoner-ul în 


93 


mână. În prag, comandantul Koenig şi Soraya se uitau cum se 
depărtează fără să spună o vorbă. După ce Hunter le explicase 
ce avea de gând să facă, pilotul exclamase: 

— Dumnezeule mare, aş fi preferat să te însoțesc! 

Exterminatorul aproape că ajunsese la extremitatea 
luminişului când răsună bip-ul aparatului său miniaturizat de 
emisie-receptie. Hunter luă imediat aparatul de la centură şi îl 
branşă la timp ca să audá: 

— ... Piatră |... răspunde... Om de Piatră |... 

In prima clipă, lui Hunter nu-i veni să creadă. Recunoscuse 
vocea! 

— ... aici Omul Zburător G... răspunde, Om de Piatră |... 

Omul Zburător G! Jack Grimaldi! Hunter n-ar fi avut nevoie de 
numele de cod ca să identifice vocea prietenului său. Duse 
microfonul la gură şi zise: 

— Aici Omul de Piatră |. Te receptionez, Om Zburător G... Ce 
cauţi aici? 

Răspunsul îi veni imediat: 

— Mă plimbam întâmplător prin zonă. Şi mi-am zis să trec să-ţi 
dau bonjur... Aprinde puțin lanterna, ca să dau de tine... 

Hunter zâmbi. Lanterna! Nu voia să-i pregătească şi ouă cu 
şuncă! 

Scotoci în ranitá şi scoase rapid detectorul de amplasament pe 
care îl instală la sol. 

Vocea lui Grimaldi se auzi aproape imediat: 

— Perfect... te văd mare cât soarele, Omule de Piatră 1... 
sosesc în cinci minute... 

In realitate, după trei minute, Hunter auzi zgomotul motorului, 
punctat de duduitul înfundat al rotorului. Apoi în aer apăru 
profilul elicopterului Cobra. Aparatul se deplasă mai întâi în 
direcţia lui Hunter, se opri câteva clipe deasupra lui, apoi îşi 
sfârşi coborârea la sol şi ateriză lent. 

Grimaldi sări din cockpit fără a mai aştepta oprirea definitivă a 
rotorului. Hunter veni în întâmpinarea lui. 

— Te duc acasă, şefule? zise Grimaldi, zâmbind satisfăcut. 

Hunter îl prinse afectuos de umeri, îşi recăpătă repede aerul 
serios şi răspunse: 

— Am trei răniţi în cabana de colo, dintre care doi în stare de 
inconstientá. Al treilea are un braţ rupt. Şi mai e cu ei şi o 
femeie. 

Grimaldi zâmbi uluit. 

— Ai putea să ne iei pe toţi în libelula ta zburătoare? întrebă 


94 


Hunter. 

Grimaldi scutură din cap. 

— Imposibil! Nu e vorba de greutate, am transportat şi mai 
mulţi. Dar e vorba de spaţiu. Am loc doar pentru o singură 
persoană. lar timpul sus e mizerabil. Ce aveai de gând să faci 
dacă nu veneam? 

Hunter îi explică pe scurt. 

— My Goa! exclamă Grimaldi. Drăguţ mod de a te sinucide! 

— Dar acum raportul de forte nu mai este acelaşi, îi atrase 
atenţia Hunter. Sosirea ta cu elicopterul schimbă totul. 

— Uiţi de „jucărioarele” pe care le-am adus cu mine, spuse 
zâmbind Grimaldi. Nişte chestii grozave: un lansator de rachete 
antitanc cu un sistem de teleghidare si tot ce mai trebuie. |ţi 
place? 

— Mda, răspunse Hunter. 

— Elicopterul e înarmat până în dinţi, continuă Grimaldi. Am o 
mulţime de rachete sol-aer. Acum explică-mi cum arată tabăra. 

Hunter se lăsă pe vine şi, în noroi, desenă planul taberei cu 
amplasamentul tuturor clădirilor. 

Grimaldi îl urmări cu mare atenţie. 

Comandantul Koenig, care văzuse elicopterul aterizând, se 
apropia de cei doi. Grimaldi ridică uşor capul şi Hunter făcu 
prezentările: 

— Iti prezint pe comandantul Koenig. Comandante, ţi-l prezint 
pe Jack Grimaldi. 

Ofiţerul se uită la Grimaldi, apoi la elicopterul Cobra. Grimaldi 
nu purta uniformă. 

Cei doi îşi strânseră mâna şi Koenig zise: 

— E mai bine să nu întreb sub comanda cui eşti, nu-i aşa? 

Grimaldi răspunse ceva, dar fu întrerupt de bip-ul aparatului 
lui Hunter, care îl scoase imediat. 

Dar nici măcar nu avu timp să-l branşeze: cei trei bărbaţi 
auzeau zgomotul uşor de recunoscut al unui rotor de elicopter. 

Grimaldi se întoarse în loc şi scrută cerul, dar Hunter zări 
primul aparatul, care venea dinspre vest. 

— Acolo! strigă el. 

Grimaldi vru să se năpustească la aparatul Cobra, dar 
comandantul Koenig îl opri cu un ordin ferm: 

— Nu mişca, bătrâne! E unul de-al nostru! 

Grimaldi rămase pe loc, cu ochii ţintă la pasărea enormă care 
se ivise deasupra luminişului, ca să aterizeze la mai puţin de 
zece metri de micul elicopter. 


95 


Pe lângă marele Sea Stallion, Cobra părea un model la scară 
redusă. 

Imediat ce patinele marelui elicopter atinseră solul, din el 
săriră doi oameni. 

— Ah, ce tipi curajoşi! exclamă Koenig. Eram sigur că nu ne 
vor lăsa baltă! 

Un pilot durduliu alergă spre cei trei bărbaţi şi salută. 

Comandantul arătă cabana şi zise: 

— Acolo vei găsi doi bărbaţi grav răniţi. 

Pilotul strigă ordine coechipierilor săi. Câţiva oameni scoaserá 
imediat două tărgi din burta aparatului şi le transportară în grabă 
până la baracă. Soraya ieşi atunci şi ea afară. 

Câteva minute mai târziu, o brancardă încărcată cu corpul 
inert al lui Laconia, înfăşurat într-o cuvertură, apărea în pragul 
cabanei, urmată imediat de o alta, pe care zăcea copilotul lui 
Koenig. 

Soraya se apropie de Hunter şi de Grimaldi. Acesta o privi cu 
interes din cap şi până în picioare, dar nu făcu nici un 
comentariu. 

Hunter zise: 

— Comandante Koenig, presupun că veţi lua comanda 
operaţiunilor începând din acest moment. 

Ofiţerul dădu din cap, iar Hunter făcu un gest cu mâna în 
direcţia lui Laconia, care tocmai era îmbarcat la bordul 
elicopterului Sea Stallion, şi zise: 

— Trebuie neapărat ca acest om să ajungă la Washington în 
cât mai scurt timp. Faceţi cum credeţi că e mai bine, dar 
transportaţi-l acolo cât mai repede posibil. 

Koenig salută milităreşte şi se întoarse spre Soraya. 

— Să mergem, miss. Sunt gata de decolare. 

Soraya ezită, ca şi cum n-ar fi vrut să plece, şi se uită la 
Hunter cu o privire imploratoare. Dar acesta îi ordonă pe un ton 
care nu admitea replică: 

— Acum trebuie să pleci cu ei. Asta e singura ta şansă. 

Înţelegând că era inutil să insiste, Soraya îl urmă pe Koenig, 
care alerga deja spre elicopter. Apoi uşa grea se închise în urma 
lor şi, după două secunde, aparatul enorm se desprinse de la sol. 

Descrise un semicerc deasupra luminişului şi se pierdu în cerul 
negru ca cerneala. Se îndrepta spre vest, departe de ciclon, ca 
să ajungă la nava de pe care decolase, aflată undeva în Golful 
Panama. 

Hunter atinse uşor braţul lui Grimaldi şi se lăsă din nou pe vine 


96 


lângă schiţa făcută în noroi. 
— Şi, acum, uite cum vom proceda... 


97 


CAPITOLUL XXIII 


Hunter luase poziţia trăgătorului, în faţă şi puţin sub Grimaldi. 
Pilotul ridică elicopterul Cobra de la pământ, aparatul făcu la 
început un mare arc de cerc deasupra luminişului, apoi, după 
instrucţiunile lui Hunter, Grimaldi luă direcţia taberei inamice. 
Ploaia, în rafale, lovea cu duritate cockpitul de plexiglas. 

Fostul pilot de vânătoare din Vietnam se străduia să menţină 
aparatul la altitudine foarte mică, deplasându-se practic la 
nivelul vârfului copacilor. În curând, apăru drumul de acces spre 
tabără. Grimaldi reduse viteza elicopterului şi coborî încă puţin, 
ca să survoleze de foarte aproape câmpul de luptă lăsat în urma 
lui de Hunter. Camionul zăcea de-a curmezişul drumului. In 
schimb, toate cadavrele dispăruseră. Elicopterul zbura acum 
practic la nivelul drumului. Hunter indică cu un mic gest un 
punct, situat puţin mai departe pe drum. 

— Incă vreo sută de metri şi mă laşi jos, zise el în microfon. 

Patinele elicopterului Cobra atinseră uşor pământul ud şi, în 
timp ce rotorul funcţiona în continuare, Hunter sări la sol. Trase 
apoi ranita plină de rachete, pe urmă lansatorul de rachete 
antitanc, precum şi mini-sistemul de teleghidare integrat. 

Grimaldi schiţă un zâmbet şi strigă ca să se facă auzit: 

— Distruge-i, Bob! 

Hunter încercă şi el să zâmbească şi, arătând pistolul cu 
rachetă luminoasă de la centură, zise: 

— Peste zece minute! Observă cerul, trebuie să vezi de aici 
lumina. 

Grimaldi îi răspunse prin semnul victoriei şi Hunter se depărtă 
de aparat. Puse ranita la spinare, luă în mâna dreaptă Stoner-ul 
M63 Al, cu încărcătorul său de o sută cincizeci de cartuşe, şi 
puse puşca de asalt AK-47 în bandulieră la umăr. 

Stătu câteva clipe nemişcat, siluetă impresionantă, terifiantă, 
insensibilă la vânt şi ploaie, în combinezonul de luptă care se plia 
pe el ca o a doua piele. 

Isi reechilibrá ranita, strângând puţin cureaua, apoi, fără să 
mai privească spre Grimaldi, porni cu paşi mari pe drum. In 
câteva secunde, dispăru în ploaie şi ceaţă. 

Mirosul junglei îl asaltá din nou, cu conotatiile sale de război 
veşnic. Oare existase vreodată timpul în care oamenii puteau să- 
şi trăiască liber visele, fără să fie nevoiţi să recurgă la arme ca 


98 


să-şi apere condiţia umană? 

De altfel, care era această condiţie umană? Chiar merita 
preţul războiului? 

Un război veşnic, reînceput iar şi iar. Da, probabil. Probabil că 
războiul începuse într-o junglă asemănătoare cu aceea şi 
marcase începutul speciei umane. 

Bob Hunter îşi zise că omul lupta din noaptea timpurilor. Telul 
său era nobil şi îi furnizase identitatea într-o lume dominată de 
exigenţele belicoase ale supravieţuirii. 

Un sălbatic nobil şi romantic, visând în permanenţă o lume 
mai bună... 

Chiar şi atunci când pleca la luptă... 


99 


CAPITOLUL XXIV 


Hunter stătea întins pe burtă la extremitatea terenului 
descoperit din faţa taberei inamice. Solul ud nu-l deranja mai 
mult decât ploaia care cădea continuu. Inspecta cu binoclul 
tabăra văzută din faţă. 

Ar fi preferat să se fofileze în partea din spate a taberei, ca să 
repereze mai bine baza antenei radar, dar întreaga tabără era pe 
picior de război şi pe pantele muntelui patrulau santinele. 

Poarta mare era păzită de patru oameni. In alte părţi, 
santinelele se deplasau câte două. Lângă singura baracă încă în 
picioare, aşteptau două camioane, cu motoarele pornite şi şoferii 
la volan. lar Hunter ştia că, la cel mai mic zgomot ciudat, 
teroriştii înarmaţi vor tásni din baracă si se vor năpusti în 
camioane ca să gonească spre punctul fierbinte. 

OK, inspecția se terminase, şi nu remarcase nimic care să fie 
susceptibil să modifice planul tactic iniţial stabilit cu Grimaldi. 

In capul său începu numărătoarea inversă. 

Exterminatorul se târî câţiva metri în spate, ca să pregătească 
lansatorul de rachete. Era tot întins la pământ, ascuns în iarba 
înaltă şi tufişuri, dar avea în faţa lui un câmp de tir foarte clar. 
Branşă mai întâi sistemul de telecomandă integrat chiar în tubul 
lansatorului de rachete. Apoi fixă vizorul optic şi făcu conectările 
electrice, după care apropie vizorul de ochi: imaginea era foarte 
mărită şi foarte clară. 

Puse în tub prima rachetă antitanc. Grimaldi îi adusese cinci 
„jucărioare mortale”. Pe celelalte patru le aşeză lângă el. 

Primele sale două ţinte erau camioanele de lângă baracă. 

A treia era chiar baraca, a patra construcţia de beton care 
adăpostea computerele, iar a cincea, marea antenă-radar. 
Totuşi, în cazul acesteia din urmă, Hunter avea să aştepte să 
intre în tabără, ca nu cumva să rateze lovitura! 

Dar nu avea intenţia să se atingă de cele cinci rachete Scud. 
Lipsiti de baza lor informatică, teroriştii nu ar fi putut să lanseze 
acele păsări aducătoare de moarte şi distrugere. 

Dacă se deconectează mecanismul electronic al unei rachete 
de acest tip, nimic pe lume nu ar fi în stare să o facă să decoleze. 

In plus, aceste rachete Scud ruseşti aveau puterea ca, lansate 
de acolo, să ia muntele cu ele, şi în acelaşi timp pe Grimaldi, 
elicopterul... şi chiar pe Hunter. 


100 


Nu,  Exterminatorul trebuia să-şi ţină tirul la distanţă 
respectabilă de rachetele Scud, altfel şi-ar fi oferit o călătorie 
directă în cer, fără bilet de întoarcere! 

Verifică în vizor fiecare ţintă, determinând punctul de impact 
precis al încărcăturilor explozive. 

Stoner-ul stătea sprijinit de piciorul său stâng şi puşca de asalt 
Kalaşnikov alături. 

Hunter scoase pistolul cu rachetă luminoasă, îl deschise şi îl 
încărcă cu un cartuş plat. Apoi îl închise şi îl puse pe pământ în 
faţa lui. După aceea luă lansatorul de rachete, îl fixă bine în 
umăr, sprijinind vârful vizorului de frunte şi obraz. 

Foc! Degetul său apăsă pe trăgaci. 

O sferă incandescentá tásni din lansator, lăsând în urma ei o 
dâră subţire de fum. 

Hunter apucă imediat Stoner-ul şi trase două rafale scurte 
asupra celor patru santinele de la poartă. Gloantele îi surprinserá 
pe oameni în momentul în care întorceau capul, stupefiati. 

Proiectilele de 5.56 străpunseră trupurile şi santinelele se 
prăbuşiră. Hunter le urmări căderea în vizor şi ciurui încă o dată 
trupurile lor deja inerte. 

Puse jos Stoner-ul şi luă pistolul cu rachetă luminoasă. Ridică 
braţul, ţinând arma dreaptă deasupra lui, şi apăsă pe trăgaci. Un 
jet de lumină orbitoare tásni spre cer şi explodă într-o uriaşă 
ciupercă stacojie. Hunter ştia că Grimaldi aşteaptă acest semnal. 
Marele motor al elicopterului Cobra avea să revină la viaţă, iar 
palele rotorului aveau să lovească aerul din ce în ce mai repede, 
în timp ce elicopterul de vânătoare se grăbea să intre în luptă. 

In tabăra inamică se dezlănţuise panica. Racheta distrusese 
complet camionul din faţă, iar explozia fusese imediat urmată de 
răpăitul Stoner-ului în plină acţiune. 

Din baracă tásnirá indivizi furiosi, care se imbránceau în fuga 
lor spre camion. Lucrurile se petreceau aşa cum prevăzuse 
Hunter. 

Lansatorul de rachete trase încă o dată şi pasărea de foc se 
năpusti să nimicească tinta, urmată de firicelul ei de fum. Lovi 
vehiculul direct în parbriz şi îşi continuă drumul până în partea 
din spate, acum plină de terorişti înarmaţi. 

Camionul făcu explozie ca o grenadă. 

Fragmente de fier tásnirá spre cer, în timp ce peretele barăcii 
era stropit cu sânge şi fâşii de carne. Apoi rezervoarele de 
benzină ale vehiculului făcură explozie şi flăcări mari portocalii 
se lansară spre nori, cuprinzând trupurile prábusite. 


101 


Hunter îşi  ţinuse promisiunea: tabăra teroristă era 
transformată într-un infern demonic. 

Dar încă nu terminase. 

Tinti a treia oară, apásá pe trăgaciul lansatorului de rachete şi 
urmă o pasăre de foc care făcu explozie în interiorul barăcii. 

Ucigaşii tásneau din colibe, nu departe de acel loc, iar 
santinelele aflate în patrulare în interiorul taberei se repeziră 
spre locul exploziei. 

Acum era rândul țintei patru: construcţia de beton care 
adăpostea computerele. 

Hunter se pregătea să apese pe trăgaci, dar se opri înjurând 
cu glas tare. 

Precedat de duduitul regulat al motorului şi de mişcarea 
rapidă a palelor, elicopterul Cobra îşi făcuse brusc apariţia şi 
survola tabăra, trăgând în toate direcţiile cu micul lui tun. 

Hunter nu îndrăzni să trimită spre ţintă a patra pasăre de foc. 
Resturile de fier şi beton proiectate în aer de explozie ar fi putut 
să lovească elicopterul. 

Timp de câteva secunde, uită de propria sa acţiune, urmărind, 
cu o admiraţie amestecată cu bucurie, cum Grimaldi, ca un 
nebun al cerului, dansa cu aparatul său deasupra taberei şi făcea 
cercuri mari ca să poată mitralia în voie. O treabă bună! Teroriştii 
cădeau ca muştele sub aversa terifiantă de gloanţe, care îi 
trântea la pământ ca să-i ciopárteascá mai bine. 

Hunter apucă Stoner-ul. Un arab furios la culme se ivise brusc 
în spaţiul descoperit şi îndreptase puşca de asalt Kalaşnikov spre 
elicopter. 

Dar ucigaşul dement nu avu timp să tragă. O rafală îl tăie în 
două, fără să-i lase şansa să înţeleagă ce se întâmplase cu el. 

Elicopterul de vânătoare se depărta acum. Era rândul lui Bob 
Hunter să intre în joc. 

Împotriva oricărei aşteptări, un al treilea camion apăru din 
spatele unui pâlc de copaci din fundul taberei. Hunter îl privi cu 
atenţie. Şoferul se depărtă, la început lent, de colibe, apoi 
acceleră în direcţia porţii, vrând parcă să pornească un 
contraatac surpriză împotriva inamicului care mitralia frontul. 

Hunter calculă rapid că vehiculul transporta cel puţin zece- 
doisprezece oameni înarmaţi. Terorişti pe care nu-i prevăzuse în 
estimările sale. In plus, erau prea multi ca să accepte o 
înfruntare deschisă. 

Exterminatorul luă din nou lansatorul de rachete, tinti, puse 
racheta în tub şi branşă mecanismul de ghidare la distanţă. 


102 


Camionul redusese viteza în dreptul porţii, ca să ocolească în 
primul rând cadavrele santinelelor prăbuşite de-a latul drumului. 
In vizor, Hunter menținea crucea de reperaj pe corpul 
vehiculului, sistemul de teleghidare făcând restul. 

Racheta, trăgând după ea micul filament de oţel, tásni spre 
camion, urmărindu-şi ţinta în cele mai mici deplasări, datorită 
semnalelor electrice pe care le transmitea mecanismul de 
telecomandă. 

Pasărea de foc lovi camionul direct în şasiu, exact sub cabina 
şoferului. 

În ciuda fumului orbitor al exploziei, Hunter văzu camionul 
prăbuşindu-se pe o parte. Rulouri răsucite tásnirá în aer, în timp 
ce camionul era cuprins de flăcări. 

Exterminatorul se ridică. 

Pe cer apăru un fum de culoare verde: Cobra avea să treacă 
din nou la atac, ca să-l acopere pe omul în negru, care acum se 
pregătea să traverseze zona descoperită ca să pătrundă în 
tabăra inamică. 

Cu Stoner-ul în mână, Hunter trecu repede peste cadavrele 
santinelelor de lângă poartă. Apoi se deplasă prin spatele 
rámásitelor fumegánde ale barăcii, în timp ce Grimaldi, din 
elicopter, trăgea sistematic peste restul taberei. 


103 


CAPITOLUL XXV 


Când prima explozie făcuse să se cutremure tabăra, sfâşiind 
aerul cu zgomotul ei de tunet, Khatib al Sulieman, în coliba sa, 
aştepta împreună cu Fuad: Ahmad trebuia să-i anunţe când totul 
va fi gata pentru deturnarea satelitului. 

Cei doi se repeziră la uşă, exact la timp ca să vadă camionul 
cu oamenii înarmaţi transformându-se într-o masă informă de 
flăcări şi de rămăşiţe proiectate în toate părţile. 

Apoi se dezlántui infernul. 

De sub stratul de nori, periculosul elicopter de luptă survola 
tabăra în cercuri largi, trăgând în tot ce mişca cu micul tun 
central, făcând în tabără un adevărat masacru. Oamenii se 
prăbuşeau la pământ, surprinşi în alergare de gloanţele 
nemiloase, alţii se aruncau cu disperare la adăpost... dar 
adăposturile erau rare. 

Khatib se lipi de peretele colibei, aşteptând trecerea atacului, 
şi imediat ce elicopterul Cobra se depărtă, alergă ca un nebun 
până la clădirea din beton, urmat de aproape de Fuad, care era 
de-a dreptul îngrozit. 

Intră în trombă în sala computerelor şi se izbi de Ahmad: 
teroristul avea arma în mână şi în ochii săi se putea citi o 
adevărată nebunie sângeroasă. 

Khatib îl apucă de braţ. 

— Unde te duci, idiotule? 

— Să trag cu rachetele Scud! 

Khatib îi smulse arma din mână. 

— Cretinule! exclamă el. Am nevoie de tine aici! De cât timp 
mai e nevoie ca să punem mâna pe satelitul ăla blestemat? 

— Dă-mi arma înapoi! răcni Ahmad, încercând să scape din 
mâna lui. 

Khatib îl lovi cu palma peste faţă. 

— Răspunde la întrebarea mea! 

Fuad zise în locul lui: 

— Douăzeci de minute. Vom rezista până atunci? 

— Nu. Nu putem declanşa semnalele înainte? 

Khatib îi dădu drumul lui Ahmad şi se întoarse spre Fuad. 

— Spune, da sau nu, le putem declanşa mai devreme? 

— Nu. Satelitul nu se va afla în poziţie. 

Khatib ezită o clipă, apoi izbucni: 


104 


— Cu atât mai rău! Lansează imediat semnalele! Grăbeşte-te! 

Fuad dădu din umeri şi se apropie de consola de comandă. 

Khatib se întoarse spre Ahmad, dar teroristul dispăruse, cu 
armă cu tot! 

Revoluționar fanatic, nu stiuse să reziste la chemarea sângelui 


şi a luptei. 
* 


* * 


Exterminatorul nu era chiar în al nouălea cer: rebelii 
supraviețuitori erau mult mai mulţi decât scontase el. N 

Doi apărură brusc în dreapta sa, imediat ce intră pe poartă. li 
zări în raza vizuală periferică şi, din reflex, trase cu Stoner-ul în 
semicerc. La dreapta nu mai mişca acum nimic. 

Puțin mai departe, pe stânga, Hunter auzi apoi răpăitul unei 
puşti de asalt AK-47. Dar Hunter se aruncase deja pe burtă în 
noroi şi riposta sa străpungea aerul. 

Apoi, prin perdeaua de ploaie, zări ţeava unei puşti de asalt 
ieşită pe fereastra unei colibe. Scoase o grenadă cu fragmentare 
şi, cu un gest rapid, trase siguranţa şi o aruncă pe fereastra 
deschisă. Exterminatorul era deja departe când coliba sări în aer. 
Acum avea în faţă construcţia de beton unde se aflau 
computerele. 

Dacă distrugea creierul antenei-radar, aceasta nu ar mai fi 
emis niciodată semnalele ca să deturneze satelitul. 

Din păcate, construcţia nu putea să sară în aer în acel 
moment... 

Un arab scurt şi solid, ţinând cu amândouă mâinile o puşcă 
AK-47, venea la atac, cu o lumină sadică în privire. 

Stoner-ul trase un glonţ, apoi încărcătorul căzu gol! 

In mai puţin de o fracțiune de secundă, Hunter apucase Auto- 
Mag-ul, şi proiectilul enorm de oţel pătrunse în pieptul rebelului 
sângeros, care se arcui pe spate, înainte de a se prábusi la 
pământ. Ahmad gonea acum spre eternitate! 

Focul puştilor de asalt sporea în intensitate. Hunter se aruncă 
la adăpost, în spatele construcţiei de beton, şi trase o nouă 
rachetă luminoasă. Elicopterul Cobra apăru imediat, mitraliind 
tabăra şi fortándu-i pe terorişti să se pună la adăpost. Apoi, 
brusc, micul aparat făcu un plonjon acrobatic, ca să atingă 
pământul exact în faţa uneia dintre colibele rămase în picioare. 

Hunter alerga deja spre elicopter. Deschise brusc uşa dinspre 
scaunul trăgătorului şi se aruncă în interior. Incă nu urcase de tot 
când Grimaldi ridica de la sol Cobra, împuşcăturile reîncepură 


105 


după câteva clipe, ca să acopere retragerea aparatului, apoi 
elicopterul se ridică precum o săgeată spre cer, ajungând la 
stratul protector de nori. 


106 


CAPITOLUL XXVI 


Luptând cu vântul, Grimaldi depărtă Cobra de platou şi de 
tabăra blestemată, plină acum de cadavre, de ruine şi de 
muribunzi. 

Hunter distrusese practic inamicul şi, chiar dacă mai 
rămăseseră în viaţă câţiva terorişti, acum nu mai puteau să facă 
nimic. 

Pilotul zâmbi satisfăcut şi branşă microfonul. 

— Ce facem, şefule, ne întoarcem acasă? strigă el. 

Răspunsul lui Hunter îl surprinse. 


— Nu, ne întoarcem în tabără! N-am terminat treaba. 
* 


* * 


În tabăra arabă, ploaia cădea în averse, spălând sângele 
cadavrelor şi răniților prábusiti în noroiul care, treptat, căpăta o 
ciudată nuanţă roşiatică. 

Puţinii supraviețuitori, complet náuciti, îşi numărau în tăcere 
morţii şi pierderile. 

După nebunia furioasă a luptei, calmul părea insolit, tulburat 
doar de gemetele intermitente ale muribunzilor şi de zgomotul 
ploii. 

Mohammed Shahadeh traversa tabăra. Deodată se opri, 
trăgând cu urechea. Pe cer răsuna un zgomot foarte slab. 
înţelese aproape imediat: o luă la fugă, strigând din toate 
puterile: 


— Se întorc, fraţilor! Se întorc! 
* 


* * 


Hunter bransá microfonul. 

— Tinta nr. 1 este antena, zise el cu o voce incordatá. Tinta nr. 
2 este constructia de beton care adáposteste instalatiile de 
comandá. S-a inteles? 

— S-a marcat! replicá Grimaldi. 

— Rámánem la tinta nr. 1 atáta timp cát nu este complet 
distrusá. 

Din locul trágátorului, Hunter se stráduia sá strápungá cu 
privirea perdeaua de ploaie. 


107 


În sala computerelor, Fuad era lac de nádusealá. Khatib, aflat 
în coasta lui, nu-i lăsa nici o clipă de răgaz, forțându-l să lucreze 
mai repede. 

— Gata, gata! se răsti Fuad. Mai am nevoie de treizeci de 
secunde. 

Apoi ridică brusc capul si adáugá: 

— Şi vei putea să declanşezi semnalele chiar tu, frate! 

* 


* * 


Hunter avea mâna pe declansatorul micului tun. În spatele lui, 
Grimaldi părea încordat, controlând cu mâinile crispate manetele 
de comandă, fără să-şi ia ochii de la aparatele de control. Trase 
maneta gazului şi aparatul acceleră, apoi poziţia sa în zbor se 
schimbă: venea uşor cu botul în jos. 

leşi din nori în apropierea taberei arabe, ca o pasăre 
preistorică monstruoasă, dar ciocul şi coada scoteau foc şi 


fulgere... 
* 


* * 


— Gata! strigá Fuad, sárind de pe scaun. Suntem gata! 

Khatib îl dădu cu brutalitate la o parte pe locotenentul său si 
se asezá în locul lui, în faţa consolei de comandă. 

— Arată-mi! ordonă el. 

Fuad se aplecă peste umărul lui. 

— Uite tastele care declanşează secvențele, îi explică el cu o 
voce emotionatá. Aici e tasta 1, care va face să apară pe ecran 
prima secvenţă. Şi aici tasta 2, care va aduce a doua secvenţă. 
lar aici tasta 3. Când vei apăsa pe ea, atunci... 

— Ştiu! răcni cu sălbăticie Khatib. Şi acum, Fuad, lasă-mă 
singur. Fă ce vrei cu rachetele lui Spinney. Trage cu ele asupra 
canalului, nu-mi pasă... Destinul meu e aici! Voi fi primul om care 


a deturnat un satelit... 
* 


* * 


Apropiindu-se de tabără, Hunter reperá în vizorul tunului 
siluete care fugeau în toate direcţiile. Era clar că avea tinte 
suficiente. Mai întâi un ucigaş, cu un genunchi în pământ, care 
ţinea arma îndreptată spre elicopter, apoi alţi doi, lângă una 
dintre colibe, unul în genunchi, celălalt în picioare, dar amândoi 
tintind cu armele lor elicopterul Cobra. In sfârşit, în stânga, un 
grup de patru rebeli: trei trăgeau, al patrulea agita puşca de 
asalt, urlând ca un isteric. 


108 


Hunter schimbă poziţia tunului, menţinând ţintele în centrul 
vizorului. Apoi trase piedica şi tunul ieşi sub bordul elicopterului, 
trăgând cu furie. Tintele cădeau ca mustele sub ploaia mortală 
de gloanţe şi corpurile teroriştilor se prăbuşeau în noroi, fiind şi 
mai mult ciuruite de focul constant al Exterminatorului. O ploaie 
de moarte! O ploaie de sânge şi devastare! O ploaie care îl lovi 
pe Fuad la numai câţiva metri de clădirea de beton, doar cu 
câteva secunde mai înainte de a lansa rachetele Scud asupra 
Canalului Panama. Fuad se prábusi într-o băltoacă de sânge, în 
timp ce măruntaiele i se împrăştiau în noroi. 

Elicopterul se îndrepta acum spre antena cea mare. Grimaldi 
branşase selectorul automat de ţintă, al cărui beculet roşu 
pâlpâia pe tabloul de control. 

— Gata! strigă Hunter în microfon. 

Grimaldi apásá pe buton. Două rachete aer-sol tásnirá de sub 
elicopter, din partea dreaptă, în timp ce beculetul roşu, tot 
aprins, încetase să mai pâlpâie. 

Şi Hunter zări, sub cockpitul din plexiglas, două dáre 
monstruoase de foc care se deplasau în faţa aparatului. 

* 


* * 


În sala computerelor, Khatib al Sulieman tocmai apásase pe 
tasta 2 si privea la secventa a doua care se forma pe ecran. 
Nerábdátor, apropie mána de tasta 3... 
* 


* * 


Primele douá rachete lovirá cablurile care mentineau antena. 
Grimaldi întoarse elicopterul pentru o nouă linie de tir. 

— Tinteste baza! strigă Hunter în microfon. 

Grimaldi lăsă în jos botul aparatului cu câteva grade, ca să-l 
plaseze pe traiectoria bazei, şi branşă selectorul automat al 
țintei. 

Din nou, două rachete sol-aer tásnirá cu mare zgomot în faţa 


elicopterului Cobra. 
* 


x x 
A doua secvenţă tocmai dispăruse de pe ecranul de control. 
Cu un strigăt de jubilare, Khatib apăsă cu degetul pe tasta 3. 
* 
x x 


Cele două rachete explodară în centrul bazei, provocând un 
adevărat vacarm, distrugând antena şi suportul ci aruncând 


109 


fragmente de beton şi de metal pe o rază de douăzeci de metri. 
* 


* * 


În faţa lui Khatib, ecranul deveni deodată alb. Şeful apásá din 
nou frenetic pe tasta 3. 

Se uita fix la ecranul alb. Nu-i venea să creadă. 

Apoi, după o fracțiune de secundă, zgomotul asurzitor al 
exploziei răsună în camera computerelor. 

Palestinianul înţelese imediat. 

Cu un răcnet de furie, teroristul sări de pe scaun, lovi cu 
pumnul în ecranul alb şi se năpusti spre uşă, luând în trecere 


arma lui Fuad. 
* 


* * 


— Tinta 2? întrebă Grimaldi. 

— Exact, răspunse Hunter în microfon. Tinta 2. 

Elicopterul traversă încă o dată tabăra. In trecere, Hunter 
durui cu minitunul câţiva terorişti supraviețuitori, răspândiţi ici şi 
colo. Apoi văzu silueta în uniformă militară ieşind din clădirea de 
beton. ÎI luă în vizor şi trase, dar nu nimeri tinta. Atâta pagubă! 
Acum trebuia să expedieze rachetele. 

Apăsă cu degetul pe butonul declanşator... Două rachete 
gemene, tásnind de data asta din partea stângă a elicopterului 
Cobra, goniră spre ţintă. Şi, cât ai clipi, silueta în haine militare fu 
măturată de uraganul care devastă clădirea de beton brusc 
dezintegrată. 

Elicopterul se ridică brusc spre cer, deviind de la direcţia 
iniţială. 

— Acum ne întoarcem acasă, şefule? întrebă încă o dată 
Grimaldi. 

Hunter schiţă un zâmbet şi răspunse: 

— Da, acasă! 


110 


CAPITOLUL XXVII 


— Am avut baftă, explică Hunter cu un zâmbet relaxat. Am 
luat-o din loc exact înainte de sosirea ciclonului. 

Se sprijini de speteaza fotoliului din sala de operaţiuni a fermei 
Omului de Piatră şi continuă: 

— Grimaldi m-a dus până la baza Howard, iar acolo, puteţi să 
mă credeţi sau nu, am găsit-o pe Soraya care ne aştepta! 

Toţi erau adunaţi în jurul lui: Hal Brognola, Rosario 
Blancanales, Gadgets Schwarz, Leo Turin, Carl Lyons şi Rose 
d'Avril, fireşte, ocupând locul de onoare, lângă Hunter, cu o 
mână aşezată pe braţul lui. 

— Medicii sunt destul de optimişti în privinţa lui Laconia, le 
spuse Brognola. 

— Cu atât mai bine, răspunse Hunter. Bietul de el a trecut prin 
clipe groaznice! 

Şeful federal vorbi din nou: 

— Cine ştie unde naiba e Jack Grimaldi? 

— Eu n-am habar, răspunse Hunter. L-am lăsat cu Soraya la 
baza Howard, când am primit mesajul să mă întorc cât mai 
repede posibil. 

Rose d'Avril zámbi cu malitie. 

— Dacă vreţi să ştiţi, zise ea, am primit mai adineauri o 
telegramă de la Jack, de la un hotel de pe coasta mexicană. 
Spune că va lipsi câteva zile pe motiv de... lună de miere! Bravo 
lui! 

Toată lumea izbucni în râs, apoi Hunter se adresă din nou lui 
Brognola: 

— Cam când ar fi următoarea misiune? 

— Mai curând decât îţi închipui, răspunse oftând funcţionarul, 
scoțând din servietă un dosar gros de culoare maro. 

— Mi-ai cerut să mă întorc ca să-mi explici despre ce e vorba, 
Hal? 

Patronul agenţiei federale dădu din cap şi răspunse: 

— Da, nu avem timp de pierdut... 


111 


CUPRINS 


A A do dara dn apa cca da ia i als la pala pai 3 
CAPIPOLUL [ii aceata aa bea ag aaa ag ac ata aa e la aa EIS 6 
CAPITOLUL Ulsa ea et aula at code ea dela cca bu ED cl A 12 
CAPITOL etalat cai aaa da 15 
(CAP A e poe oa a area due Alo câ Eea 19 
CAPITOLUL Verón ira 24 
CAPITOLUL VS ri oa 28 
CAPITOLUL Viasat a aii tec 30 
CAPITOL Lota ra a a 0 34 
CAPITOL AA A AA 44 
CAPITOLUL id dadea cana a aa a al 47 
CAPITOLUL XI sit et cms a dau aa 50 
CAPITOLUL XA en oare a 55 
CAPITOLUL A teapa la a e eat 58 
CAPITOLUL XV contrario în Bă alta ll ar că a at iata 64 
CAPIROLUL AV ceas ceea i e e aia da ada d das 70 
CAPITOLUL: XV reia ginere Da AA 74 
CAPITOLUL XVI ce osie ae căt atat con A ea 78 
CAPITOLUL XIX iei arata ca a ot ai cai ta a aa a aa 82 


CAPITOLUL XX: a otet a sate tara adu data a în nl a la a a a Aare 86 


CAPTO LU AA ii ata e de d aia 89 
CAPITOLUL Al tac pietre Da aa abate AAA 92 
CAPITOLUL: XXI cc oii căt eta ii detii otet 98 
CAPIROLUL: Aisa aaa i to aa al ra a a 100 
CAPITOL UE AAV abre era 104 
CAPITOLUL IA Vis facila Sa a aaa aaa dac a Da tie dea id 107 
CAPITOL ll AAA e AAA AAA 111 
CUPRINS irosit aaa asta arata da 886 ati 0 ta ari ear er 112 


113 


Când Mafia provocase moartea familiei lui Bob Hunter, ea nu ştiuse 
un lucru: în Vietnam camarazii îi spuneau lui Bob Hunter 
Exterminatorul! 

Dominat de o ură feroce, Exterminatorul a început propria lui 
cruciadă. De la New York la Chicago, 
de la Palermo la Hong Kong, peste tot 
unde şi-a instaurat regimul de crimă şi 
corupţie, Mafia va da piept cu 
Exterminatorul! 

Răzbunarea lui sună rece şi 
necruţător: 

UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Era timpul să reflecteze metodic 
asupra situaţiei. 

Mai întâi datele problemei: 

a) Tabăra era înconjurată de un 
gard metalic, păzit pe tot perimetrul de 
cel puţin o duzină de santinele. 

b) Teroriştii arabi numărați până în 
acel moment erau cel puţin cincizeci. 
Cei care făceau de pază erau înarmaţi cu 
puşti de asalt AK-47 şi probabil că n-ar 
fi pierdut şansa de a se folosi de ele, dacă ar fi avut ocazia. 

Urma analiza: 

Ar fi fost imposibil pentru un singur om să declanşeze o ofensivă 
împotriva unei tabere atât de bine înarmate. Şi, lăsând la o parte ofensiva, 
cum ar fi putut să pătrundă în tabără, să-l recupereze pe sărmanul om grav 
rănit, aproape agonizând şi să fugă cu el pentru a-l pune la adăpost? Ar fi fost 
o operaţiune sinucigaşă şi în acelaşi timp stupidă. Lui Hunter nu-i plăceau 
vitejiile gratuite sau riscurile inutile. Hunter ştia ce înseamnă să-ţi asumi un 
risc. Exterminatorul se expusese riscurilor pe toată durata campaniei 
sângeroase împotriva Mafiei, dar fuseseră riscuri calculate. Probabilitatea 
de eşec era redusă la minim datorită unei analize clare a slăbiciunilor 
apărării inamice. Astăzi însă operaţiunea părea pierdută dinainte... 


M 


0209001334 


EDITURA BOGDANA EDITURA BOGDANA EDITURA BOGDANA 
ISBN 973-9127-91-1 Lei 23.000