Dick Stanford — Un comando pentru Colorado

DICK STANFORD 
Un comando 
pentru Colorado 


Colecţia MERCENAR 
46 


Dick Stanford 


UN COMANDO PENTRU 
COLORADO 


v10 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
2000 


CAPITOLUL | 


Baia de sânge a început pe versantul oriental al Munţilor 
Stâncoşi nu departe de Golden şi de Boulder. Soarele abia 
apusese. 

Cu câteva clipe mai înainte, Hunter părăsise drumul de stat ca 
să traverseze Golden. Trecu prin faţa Şcolii de Mine, apoi o luă 
pe drumul secundar care lega Golden de Boulder. 

Ştia că această manevră îl va provoca pe inamic, îl va forţa să 
reacționeze. 

Era urmărit de la Denver - liniştit, fără mare discreţie, dar de 
la distanţă destul de mare. Ucigaşii aşteptau momentul potrivit 
ca să se apropie şi să înceapă să tragă. Marea rulotă GMC nu era 
greu de filat, iar Hunter nu-şi făcea nici cea mai mică iluzie: nu 
putea să scape de urmăritori mărind viteza, de fapt nici nu voia. 

Se gândi din nou la Leo Turrin care îi spusese: „E o operaţiune 
foarte discretă, sergente. Aud zvonuri dar nu ştiu nimic. Dacă te 
duci acolo, fii mai atent ca niciodată”. 

Hunter traversă periferia oraşului Golden. 

Nu, nu avea deloc chef să scape de urmăritori, căci prea îşi 
dăduse multă osteneală ca să fie reperat. Pierduse zece zile 
pentru acţiunea de recunoaştere a împrejurimilor, dar nu reuşise 
să verifice zvonurile despre care îi vorbise Leo Turrin. De aceea 
se hotărâse să provoace o reacţie. 

Se arătase! 

Se plimbase pe Colfax Avenue - strada principală din Denver 
pusese întrebări nu prea discrete şi îşi lăsase privirea să 
rătăcească plină de curiozitate. Rezultatul nu se lăsase aşteptat: 
haita apăruse imediat ca să adulmece urma. A 

Evenimentele se derulau astfel după placul său. Işi purtase 
urmăritorii pe acea lungime de drum pustiu ca să-i depărteze de 
Denver, unde oameni nevinovaţi ar fi putut să sufere efectele 
secundare ale unei bătălii în toată regula. Totuşi nu căuta 
neapărat să lupte, ci doar să culeagă informaţii. 

In sfârşit, începea să-şi pună întrebări. Acţionase bine? Filajul 
fusese discret până aproape de Golden, apoi tipii nu se mai 
jenaseră. In plus, datorită receptorului, auzea inamicul 
comunicând prin radio, pe undele rezervate comunicaţiilor 
militare. Se dădeau ordine: 

— Ucigaş cinci, aici PC, grăbeşte-te spre delta unu. 


3 


— Am înţeles, PC. Ucigaş cinci mă grăbesc spre delta unu. 

— PC, aici cercetaş unu. Bandit se îndreaptă spre nord pe 
nouă trei. 

— Am înţeles, cercetaş unu. Pe nouă trei de la delta. 

Asta era! 

„Nouă trei” era drumul cu două benzi pe care se deplasa 
acum, iar „delta” era oraşul Golden. 

Hunter înţelese ce se întâmplase. Cineva cu mentalitatea unui 
militar pusese să fie hărțuit şi avea intenţia să-l distrugă. Prin 
mintea lui Hunter trecu un gând foarte neplăcut. Oare era cu 
putinţă ca guvernul american să fi încredinţat această sarcină 
armatei? Bineînţeles! La urma urmelor, Hunter nu era un 
dezertor? Nu trebuia să se ocupe de el justiţia militară? Numai că 
era vorba de limuzine pline de mafioţi, care nu erau soldaţi ai US 
Army, ci gangsteri de cea mai joasă speţă. Atunci? 

Era esenţial ca Hunter să ştie cine era inamicul. Era de 
neconceput să atace US Army, indiferent de intenţiile acesteia. 
Branşă camera de luat vederi din spatele rulotei şi se uită la 
ecranul montat în consola de comandă. Vehiculul care îl urmărea 
apăru imediat pe ecran. Maşina se afla la aproximativ patru sute 
de metri în spatele lui: era aceeaşi pe care o remarcase pe West 
Colfax Avenue - un Cadillac lung şi negru cu caroserie super- 
rezistentă şi parbriz antiglonţ. La bord se afla o echipă completă 
de ucigaşi. 

Reduse viteza ca să se concentreze mai bine, căci trebuia să 
conducă, să-i supravegheze pe urmăritori şi să prevadă planul de 
atac. Cadillac-ul reduse şi el viteza menţinând aceeaşi distanţă. 
Activă zoom-ul camerei video. Parbrizul Cadillac-ului ocupă 
imediat tot ecranul consolei. Apoi branşă sistemul infraroşu ca să 
studieze interiorul limuzinei. Ecranul căpătă brusc o nuanţă 
roşiatică şi interiorul Cadillac-ului inundat de o lumină invizibilă 
apăru ca o imagine infernală. 

Nu mai era nici o îndoială. In maşină se aflau şase oameni: doi 
în faţă, doi pe strapontină şi doi în spate. Toţi aveau câte o armă 
impresionantă. Omul de lângă şofer era Jingo Morelli - un om al 
Familiei din Cleveland. 

Hunter întrerupse camera video, branşă sistemul de reperaj 
geografic şi, datorită indexului automat, alese cadrarea 
corespunzătoare ca să-şi determine poziţia. 

Se afla într-o regiune pustie. Terenul era foarte accidentat şi 
nelocuit. Aproape că nu existau drumuri perpendiculare pe 
drumul 93 pe care se deplasa acum. La jumătatea drumului spre 


4 


Boulder, drumul 72 întretăia drumul 93 apoi urca spre munţi. 

Hunter ar fi băgat mâna în foc că la intersecţie îl aşteptau cel 
puţin alte două vehicule. „Vânătorii” pândeau trecerea vânatului! 

Acum totul era clar. Fusese atras în cursă. Organizaseră cu 
răbdare o capcană şi prevăzuseră un contact - se pregătiseră. 

Hunter ştiuse totdeauna că într-o zi va cădea într-o capcană. 
Odată cu trecerea timpului, acest lucru devenea inevitabil. De 
mult timp îşi zicea că fiecare contact cu inamicul ar fi putut să fie 
ultimul, că ciocnirea va fi, într-o zi, atât de violentă, încât 
singurul deznodământ n-ar fi putut să fie decât moartea. 

Se pare că acea zi venise. 

Colorado era deci terenul pe care se luase hotărârea lichidării 
sale. Era singura explicaţie posibilă. Altfel de ce atâtea activităţi 
supersecrete într-o regiune fără mare interes economic? 
Păianjenul îşi ţesuse pânza apoi dusese o campanie de 
intoxicare, răspândind zvonuri, mai mult decât discrete, ai fi zis 
că nişte şoapte. Aceste şoapte ajunseseră la Hunter aşa cum 
fusese prevăzut. Se repezise în regiune - după cum avea obiceiul 
- atras de mister. Mafia începea să-l cunoască foarte bine! 

Voia război? OK! 

Aproape că simţea o uşurare. 

Aşa era totdeauna în ajunul unei misiuni periculoase. Plecarea 
pe front îi calma nervii încordaţi de aşteptarea luptei. 

Hunter branşă toate sistemele de atac ale rulotei şi consultă 
din nou poziţia pe cadranul topografic. Se apropie de un şir de 
coline domoale care anunțau apropierea Munţilor Stâncoşi. Era 
un loc bun pentru ultima bătălie. 

După ce trecu de vârful unei coline, deveni câteva momente 
invizibil pentru urmăritori şi apăsă pe acceleraţie. Puternicul 
motor Tornado reacţionă imediat şi rulota porni cu viteză în jos 
pe pantă. Când Cadillac-ul ajunse în sfârşit în vârful coastei, 
mafioţii constatară manevra lui Hunter care dispărea în spatele 
colinei următoare. Exterminatorul auzi în receptor: 

— PC, aici vânător unu. Cred că ne-a reperat. Goneşte spre 
nord către intersecție. E încă la şase kilometri. 

— Nu-l scăpa, vânător unu, răspunse vocea calmă şi rece a 
dispecerului. Către toți ucigașii, îndreptați-vă spre țintă. Unităţile 
secundare trebuie să fie gata să intervină imediat. Către toate 
unitățile din prima linie, răspundeți. 

Hunter numără „ucigaşii” care răspunseră la apel aşa cum se 
cuvenea. Erau foarte disciplinaţi şi aveau o precizie militară. Pe 
flancul Munţilor Stâncoşi se afla o armată ciudată. 


5 


Hunter evaluă trupele din imediata apropiere la peste o sută 
de soldaţi, fără a mai pune la socoteală pe ceilalţi care, conform 
oricărei logici, stăteau în rezervă undeva în împrejurimi. 

Dar nu era timp de adunări. 

Lunga incertitudine luase sfârşit, războinicul era pregătit să 
înfrunte noaptea în acel peisaj aproape lunar. Alesese acea parte 
din pânza de păianjen care îi convenea cel mai mult. Porni peste 
câmp şi se îndreptă spre o ridicătură de pământ de unde putea 
să supravegheze tot ce venea pe urmele lui. 

Hunter putu să vadă în depărtare, la est, platourile verzi care 
se întindeau până la orizont, iar la vest, ca o ezitare înainte de 
retragere, ultimele raze strălucitoare ale soarelui. 

El nu putea să se retragă. 

Se pregătea o luptă şi moartea avea să-şi joace rolul ei 
lugubru. 

Bob Hunter era gata să le înfrunte pe amândouă. 


CAPITOLUL II 


Manevra lui Hunter reuşise. Inamicul era atras pe un teren 
descoperit unde Hunter putea să exploateze din plin resursele 
foarte perfecţionate ale rulotei sale. Avea o poziţie bună şi 
inamicul venea spre el. Nu era nici un copac, nici o stâncă - nici 
un adăpost care să-i poată proteja pe atacatori. 

Se făcea deja noapte. Dar întunericul este prietenul vânatului, 
nu al vânătorului. Exact în spatele lui Hunter, primii copaci 
anunțau pădurea deasă şi interminabilă care acoperea flancurile 
Munţilor Stâncoşi, oferind numeroase posibilităţi unui om care 
fuge. 

Hunter nu se gândea nici o clipă să fugă, ceilalţi însă nu ştiau 
asta. Dacă voiau să-l atace, trebuia să atace imediat, să treacă la 
ofensivă. Şi exact asta vor şi face. 

Hunter era pregătit. Intorsese şi partea din spate a rulotei era 
îndreptată spre agresori. Toate mijloacele de supraveghere erau 
branşate. Turela lansatoare de rachete de pe acoperiş era 
descoperită şi fixată în loc. Armele personale ale lui Hunter se 
aflau lângă uşă cu banduliere de muniții pentru cazul în care ar fi 
fost obligat să facă o ieşire. 

Inamicul era şi el pregătit. Dar înaintarea lui pe terenul inegal 
fusese mai lentă decât cea a lui Hunter. Probabil că trecuse şi 
printr-un moment de ezitare, atunci când Hunter părăsise brusc 
drumul. Dar mafioţii aleseseră repede un plan de atac pe care îl 
aplicau acum ordonat şi metodic. 

Marele Cadillac se dovedise inapt pe un astfel de teren, şi 
Hunter auzise în receptor: 

— PC, aici cercetaş unu. Cu noi s-a terminat. Cred că el are o 
suspensie specială. 

— Am înţeles, cercetaş unu. Rămâi în linia a doua şi aşteaptă. 
Ucigaş unu, răspunde. 

— Aici ucigaş unu. Totul e bine. Ţinta e chiar în faţa noastră, 
se îndreaptă spre pădure. Va trebui să-şi părăsească vehiculul. Il 
ajungem în mare viteză. 

__— Negativ! răspunse imediat vocea rece a dispecerului. 
Inaintează cu mare prudență! 

Hunter auzi apoi o serie de semnale care îi permiseră să 
recunoască poziţia fiecărui grup, precum şi planul lor de bătaie. 
Numără cinci unităţi de ucigaşi în timp ce-şi completa pregătirile. 


7 


Apărură în sfârşit, ieşite parcă dintr-un manual militar. 

Exterminatorul simţi un fior pe şira spinării. Examina perplex 
vehiculele care se apropiau. Cinci în total - maşini militare, de 
culoare kaki, care avansau lent în formaţie, cu infanterişti în 
rânduri strânse în spatele lor. Oamenii erau în uniforme de luptă 
şi purtau arme bine cunoscute de Hunter deoarece le folosise şi 
el deseori. 

Nu era cu putință. 

Hunter trecu printr-un moment de spaimă. Chinuit de un 
conflict interior, nu ştia ce să facă. Apoi branşă emițătorul, găsi 
frecvenţa folosită de US Army şi luă microfonul. 

— Control radio, anunţă el cu răceală. Verificare de 
autenticitate. Identificaţi-vă şi daţi-mi codul de autorizare care vă 
permite să folosiţi această frecvenţă. 

Auzi răspunsul după vreo zece secunde: 

— Am înţeles, control radio. Aici garda din Colorado. Ne aflăm 
în zona de antrenament arapahoe. Efectuăm o misiune de 
antrenament. 

— Codul de autorizare! insistă Hunter. 

— Am înţeles. Rămâi pe recepţie. 

Sistemul automat de ascultări multiple se puse în funcţiune şi 
se opri pe altă frecvenţă. 

— Către toate unităţile. Aici PC. Opriti emisiile pe prima 
frecvență - repet - opriți emisiile pe prima frecvență. Toate 
comunicațiile se vor face de acum înainte pe această frecvență. 

Hunter zâmbi cu amărăciune. Nu se mai putea îndoi. Era vorba 
de o acoperire. Poate că spre el nu înainta o armată adevărată, 
dar în curând angajarea ostilităţilor va fi atât de evidentă încât 
„Ssoldaţii” n-ar mai fi fost deloc diferiţi. 

Pregăti rachetele şi sistemul de ochire. Cadrilajul apăru pe 
ecran şi un beculeţ roşu începu să pâlpâie. 

Primul vehicul de transport se afla în centrul grilei de ochire. 
Hunter folosi sistemul care îi permitea să urmărească în mod 
automat ţinta aleasă. Ecranul începu să devină roşiatic. 

Hunter avea deja piciorul pe pedala de comandă. Dădu o 
lovitură scurtă în genunchi cu pumnul ca să expedieze prima 
rachetă. Coloana de foc descrise o traiectorie aproape orizontală 
apoi se auzi o explozie asurzitoare, care făcu să se cutremure 
pământul. 

Vehiculul de transport dispăru în spatele unei perdele de 
flăcări şi de fum gros. 

Corpuri ciopârţite şi feţe înspăimântate apărură fugar pe 


8 


ecran. Hunter alese alt vehicul şi trimise spre el a doua rachetă. 
Rezultatul fu la fel de distrugător. Se auzi brusc o voce îngrozită: 

— La toţi dracii! Trebuie să-i scoatem pe băieţii ăia de-acolo! 

— Negativ! exclamă imediat vocea comandantului. 
Desfăşurarea standard! Fă-i să se mişte! 

Se clătinau din cauza şocului, iar şocul trebuia să dureze. 

Zgomotul de moarte al ultimei rachete încă se mai auzea când 
Hunter sări din rulotă, înarmat cu două banduliere şi un M-67. 
Acum era şi mai întuneric. 

Războiul nu durase mai mult de treizeci de secunde, şi totuşi 
câmpul de bătălie era presărat cu cadavre, muribunzi şi răniţi 
pentru care  tânguirile celor aflaţi pe moarte erau 
înspăimântătoare, pentru care tăcerea morţilor era insuportabilă. 

Cu toate astea, Hunter mai avea încă de-a face cu mulţi 
războinici. Nu avea nici o şansă să forţeze cordonul care îl 
înconjura. Ofițerii însărcinaţi cu comanda erau nişte profesionişti. 
Reuşiseră să-şi regrupeze oamenii ca să formeze mici echipe. 
Acestea se adăpostiseră şi aşteptau. 

Atacul cu rachete avusese un rezultat spectaculos, locul 
fusese curăţat perfect. Cele două vehicule intacte făcuseră cale 
întoarsă, coborâseră panta şi dispăruseră din raza vizuală a lui 
Hunter. 

Cele trei vehicule distruse erau aproape complet mistuite de 
flăcări, luminând nesigur cadavrele în întuneric. „Soldaţii” 
degajaseră terenul de fiecare parte a ridicăturii de pământ unde 
se afla Hunter. Acum erau la adăpost, şi numai o mână dintre ei 
aveau posibilitatea să riposteze la un atac. Dar nici unul nu voia 
să atragă atenţia acelui om singuratic. 

Se făcu brusc noapte, ca totdeauna, pe înălțimile din Colorado. 

Hunter profită ca să analizeze situaţia. Nu-i luă mai mult de 
câteva secunde ca să hotărască ce trebuia să facă mai departe. 
Înaintă prudent dar rapid, încercând să se adăpostească la 
maximum. În cele din urmă puse pe pământ încărcăturile 
explozive pe care avea să le lanseze asupra inamicului. Nu mai 
era vorba să ucidă cât mai mulţi posibil, ci să supravieţuiască. 

La poalele ridicăturii de pământ se afla o breşă, în locul cel 
mai năprasnic al bătăliei. O mică trecere de no man’s land lată 
de vreo douăzeci de metri, care reprezenta pentru Hunter viaţa 
sau moartea. Avea intenţia să neutralizeze definitiv acel spaţiu 
ca să se poată folosi de el. 

Hunter începu să tragă cu M-79 în scopul de a umple acea 
zonă de fum şi de nori de praf, făcând-o cât mai puţin primitoare. 


9 


Aruncă la început explozibili, bombe cu gaz, apoi fumigene. 
Repetă operaţiunea de câteva ori. După două minute nu se mai 
vedea nimic. Zona era complet opacă. Un nor gros de gaze, fum 
şi praf plutea la câţiva centimetri de sol, începând să alunece 
deja pe pantă. 

Puțin după aceea, Hunter auzi oameni tuşind apoi trecând în 
întuneric. In centrul acelui no man’s land, epavele vehiculelor 
ardeau încă slab, ca un far abia vizibil în ceaţă. 

Hunter se întoarse la rulotă şi o dirijă să se deplaseze liber, 
fără faruri, fără motor. Avea de făcut vreo sută de metri şi viză 
lumina roşiatică. 

Traversa deja zona sinistrată când inamicul îşi dădu seama ce 
se petrecea. Dar era prea târziu. Drept răspuns, trase o rafală la 
întâmplare, total ineficace. Hunter depăşise deja punctul de unde 
nu se mai putea întoarce. Răsuci volanul şi se îndreptă spre 
marele Cadillac blindat în care se aflau şase oameni care se 
gândeau numai la moartea lui. 

Demară motorul, dar nu aprinse farurile, mulţumindu-se cu 
camerele în infraroşu. 

La staţia radio auzi PC care prevenea oamenii din Cadillac: 

Banditul a scăpat şi se îndreaptă spre voi. Lăsaţi-l să treacă. 
Daţi-vă la o parte, dar nu-l scăpați din vedere. Are la bord un 
lansator de rachete. Aveti grijă. 

— Cercetaş unu către PC. Am înţeles. 

Hunter îşi dădu ultimul pumn în genunchi în momentul în care 
maşina blindată începea să se retragă din faţa lui. 

Racheta ţâşni din turelă spre vehiculul care imediat deveni o 
sferă de foc. Cadillac-ul se rostogoli pe o parte aproape distrus. 
Numai tablele de oţel împiedicaseră explozia totală. 

Doi tipi ieşeau din grămada de fiare când Hunter opri rulota. 
Amândoi erau plini de sânge şi unul dintre ei ridică cu greu un 
pistol când îl văzu apărând pe Hunter. 

Hunter trase cu Auto-Mag fără să ţintească, omul se arcui şi se 
prăbuşi mort. Celălalt era omul din Familia de la Cleveland, Jingo 
Morelli. 

— la-ţi adio de la viață, Jingo, zise cu răceală Hunter. 

Morelli era conştient. Se lăsă să cadă pe spate şi arătă mâinile 
goale. 

— Hei, nu face asta! 

Hunter lăsă să cadă o medalie pe omul terorizat. 

— Dă-mi un motiv să n-o fac. 

— Orice! Spune-mi ce vrei şi-am să-ţi dau! 


10 


— Cine e şeful tău? 

— Păi... păi nu ştiu! Stai, dă-mi un minut, nu... 

— Nu ţi-am cerut o predică. Scurteaz-o! 

— Dar pe tipul ăsta nu l-am văzut niciodată! Spun adevărul! 
Nu e unul de-ai noştri, asta e tot ce ştiu! 

Hunter ştia deja asta dar avea nevoie de detalii. 

— Nu e momentul să spui aiureli, Jingo. 

— Dar e adevărat! E un mercenar. Vine din exterior. Soldaţii 
sunt ai lui. 

— Atunci tu ce cauţi aici, Jingo? 

— Eram consilier tehnic. Aveau nevoie de cineva care să te 
recunoască. Eu n-am cerut niciodată să fac asta. Nu pot să-l 
sufăr pe tipul ăsta. Dar e tare. Face asta pentru un milion de 
dolari, plus cheltuielile. Dispune de o întreagă armată pe care a 
ascuns-o în împrejurimi. Are trupe, vehicule, muniții. li zicem 
generalul. 

Era foarte interesant, chiar mai mult decât prevăzuse. 

— Mai spune, Jingo. 

— Jur că nu-i cunosc numele. 

— Atunci fă-ţi rugăciunea. 

Hunter ridică Auto-Mag. Morelli nu-şi putea lua ochii de la 
gaura neagră a ţevii. 

— OK, zise Morelli suspinând. Are o poreclă. Trooper. Jur că nu 
ştiu mai mult. Nu l-am văzut niciodată. Contactul se face 
totdeauna prin telefon sau prin radio. Dirijează totul dintr-o bază 
secretă. A pus totul la cale prin radio. 

— Cine conducea operaţiunea din seara asta? 

— El. Prin radio. Jur. 

Hunter petrecuse deja prea mult timp lângă Morelli. Venise 
momentul să bată în retragere. 

— Spune-i c-am venit pentru el, Jingo. Spune-i c-am primit 
mesajul lui. 

Faţa lui Morelli căpătă puţină culoare în timp ce în ochi îi apăru 
o luminiţă de speranţă. 

— li voi transmite mesajul tău, Hunter. 

— Nu te mişca nici un milimetru până la plecarea mea, îl sfătui 
Hunter. Se întoarse în rulotă şi porni mai departe fără să fi aprins 
farurile. Merse aşa câteva sute de metri după care părăsi 
drumul. Se întoarse pe jos, şterse cele câteva urme pe care le-ar 
fi putut lăsa, apoi urcă în vehicul şi se uită la consola de 


1 Trupet (n. a). 
11 


securitate. Toate mijloacele de supraveghere funcționau, gata să 
culeagă informaţii. 

Hunter nu avea intenţia să fugă. 

Vânatul devenise vânător. 


12 


CAPITOLUL III 


Cel care dirijase operaţiunea era foarte viclean. 

Soldaţi în uniformă păzeau accesul în zona bătăliei, în timp ce 
alţii adunau răniții şi morţii, curăţând întreaga zonă. Nimeni nu 
avea să ştie vreodată că pe acea câmpie avusese loc o luptă. 

Camioane mari remorcară rămăşiţele vehiculelor de transport, 
ambulanţele ridicară morţii şi răniții şi infirmierii îngrijiră oamenii 
răniţi uşor. Un camion cu remorcă transportă Cadillac-ul blindat. 

Hunter îşi continuă supravegherea pe toată perioada 
operaţiunii de curăţire. Inregistră scurtele emisiuni radiofonice, 
fotografie mulţi oameni şi echipamentul lor şi ascultă cuvintele 
schimbate de soldaţi între ei cu ajutorul unor microfoane 
direcţionale ultrasensibile. 

Operaţiunea de ansamblu părea prea importantă. Hunter nu 
putea să creadă că o forţă atât de completă fusese adunată 
numai în scopul de a-i face de petrecanie Exterminatorului. 

Trebuia să mai fie ceva. 

Acei oameni se deplasau cu prea mare siguranţă - purtau 
uniforme ale US Army şi se foloseau de frecvențele rezervate 
comunicaţiilor militare. Se deplasau cu maşini oficiale şi 
dispuneau de arme provenite direct din arsenalele guvernului. 
Un inspector, trimis la faţa locului de cartierul general, ar fi fost 
şi el înşelat. 

Toate astea pentru un singur om? 

Implicaţiile financiare erau enorme. Presupunând că tot 
materialul de război fusese furat - echipamente, vehicule şi arme 
ar fi trebuit să se cheltuiască zilnic o adevărată avere pentru a 
face să funcţioneze întreg ansamblul. 

Hunter îşi punea întrebări grave. De aceea, când coloana se 
puse în mişcare, o filă discret. Vehiculele porniră pe un drum 
care ducea spre nord, apoi spre vest, pătrunzând în munţi pe căi 
şerpuitoare. Ultimii câţiva kilometri se efectuară pe o serie de 
drumuri mici secundare şi drumuri de pământ bătătorit. În 
sfârşit, Hunter văzu apărând un drum larg care fusese pavat de 
curând şi care cobora într-o vale situată între piscuri imense. 

Tot drumul încercase să repereze locul, nu era foarte sigur că 
ştie exact unde se afla baza. 

Aerul se rarefiase şi era foarte frig - destul ca să afecteze 
motorul rulotei. Stelele străluceau cu o claritate incredibilă şi 


13 


cerul nopţii părea foarte aproape. 

Hunter părăsi drumul cam cu două sute de metri înainte de 
bază şi se ascunse în hăţiş. 

Un gard cu grilaj înconjura incinta, protejată de valuri de 
sârmă ghimpată. Deasupra porţii mari de la intrare se vedea o 
firmă mare pe care era scris: US Government Property. Doi 
puşcaşi marini închiseră poarta în spatele ultimului camion, apoi 
se întoarseră lângă un jeep care servea probabil drept post de 
pază. 

In incintă era mare agitaţie. Peste tot era lumină, maşinile se 
deplasau de colo-colo şi Hunter auzea tot felul de zgomote 
înăbuşite. Dar baza propriu-zisă era ascunsă ochilor săi, aparent 
cuibărită la poalele stâncii, şi nu putea s-o vadă din locul în care 
se afla. 

Işi scoase hainele şi păstră numai combinezonul negru de 
luptă. Se gândi o clipă, apoi îl scoase şi pe el şi îmbrăcă un 
combinezon de paraşutist a cărui funcţie principală era să 
menţină temperatura corpului la un nivel confortabil. Apoi se 
echipă pentru efectuarea unei recunoaşteri discrete - Beretta, un 
pistol cu aer comprimat şi săgeți mici cu tranchilizante, un cuţit, 
un garou de nailon şi diferite „jucărele”. Apoi îşi înnegri faţa şi 
mâinile, după care părăsi rulota. 

Temperatura în câmpie fusese de câteva grade, dar aici 
trebuie să fi fost zero. Câteva porţiuni de zăpadă, de tufişuri şi de 
pini răspândite creau când pete deschise, când pete închise în 
peisajul nocturn. 

Hunter dispăru în întuneric, „topindu-se” în acea natură 
sălbatică care părea că îl urmăreşte. 

Se deplasă pe lângă gard, păstrând o distanţă de vreo 
cincizeci de metri. Se oprea des ca să asculte şi ca să observe 
totul în jurul lui. Acordă o mare atenţie terenului, căutând urme 
de mine sau de capcane electronice care ar fi putut să-l trădeze. 

Baza nu era prea mare. li dădu ocol în vreo douăzeci de 
minute apoi se depărtă ca să examineze valea în întregime pe 
panta opusă. 

Topografia pe care o constata Bob Hunter sugera o regiune de 
morene. Baza secretă era ascunsă într-o depresiune a terenului, 
acolo unde un ghețar se transformase probabil în râu. Tabăra era 
ferită vederii de pante abrupte şi accidentate şi ar fi fost greu de 
zărit chiar şi din aer. 

Oamenii care se ascundeau acolo se credeau în deplină 
siguranţă. 


14 


Nu erau gărzi, cu excepţia celor de la poartă. Gardul era 
electrificat şi existau urme ale unui sistem de alarmă electronică. 

Hunter se instală pe o stâncă sub un mic pin şi desenă un plan 
al bazei. Existau vreo cincisprezece hangare de aviaţie de 
mărime mijlocie, care serveau probabil drept barăci, iar în fiecare 
puteau să doarmă între douăzeci şi treizeci de oameni. Un număr 
impozant de vehicule ocupa o parcare vastă. 

In centru se afla o clădire mare care folosea probabil drept 
popotă şi sală de recreere, unde, deocamdată, „ucigaşii”, puţin 
cam demoralizaţi, primeau sandvişuri şi băuturi calde. Se mai 
putea vedea o mică cabană alpină puternic luminată în interior, 
uşor detaşată de celelalte construcţii, care probabil că era 
punctul de comandă, şi părea că acolo era multă agitaţie. De 
cealaltă parte, Hunter vedea o colibă care servea drept 
infirmerie. Mai erau şi depozite din tablă ondulată şi diferite 
barăci mai mici pentru stocare. 

Hunter termină planul, îl puse bine, apoi aşteptă cu ochii ţintă 
la incredibila bază din Munţii Stâncoşi. Petrecu două ore în acea 
poziţie, după care consideră că cunoştea destul de bine ritmul 
activităţilor celor care se ascundeau acolo. 

Era tracasat de motivul acestei concentrări de forţe. Tot nu 
putea să creadă că acel ansamblu organizat exista doar pentru 
suprimarea lui. Se luase hotărârea suprimării sale. Nu încăpea 
nici o îndoială în această privinţă, dar nu era o explicaţie 
suficientă. 

Jingo Morelli vrusese să-l facă că creadă că Trooper era un 
vânător de capete. Face asta pentru un milion de dolari plus 
cheltuielile. Dar mai spusese şi că era vorba de un mercenar 
independent - ceea ce însemna implicaţii îngrijorătoare. 

Cheltuielile unei astfel de operaţiuni se ridicau la milioane de 
dolari - recompensa era doar un singur milion! Trooper era 
finanţat de Mafie? Hunter nu era convins de asta. Ceva nu se 
potrivea. 

Era oare de conceput ca Mafia să se fi aliat cu vreo agenţie 
secretă a guvernului american? 

Evident, era posibil. Orice era posibil. 

Lucky Luciano îşi recăpătase libertatea datorită serviciilor 
secrete americane pentru dirijarea docurilor de la New York în 
cursul celui de al doilea război mondial. 

Mafia şi CIA se aliaseră în faţa guvernării lui Fidel Castro şi se 
ştia că unii mafioţi reuşiseră să-şi facă prietenii solide chiar în 
umbra Casei Albe. 


15 


Orice era posibil. g 

Hunter voia să se retragă. In acel moment auzi un zgomot 
familiar. O nouă piesă a acelui uriaş puzzle îi căzu literalmente 
din cer sub forma unui mic elicopter care se ivi de după culme şi 
ateriză rapid în mijlocul incintei. 

Hunter nu vedea prea bine dar avu impresia că zăreşte 
oameni agitându-se în jurul aparatului. Nu ştia dacă cineva 
coborâse din el sau urcase, dar elicopterul decolă imediat. 
Stătuse la sol mai puţin de un minut. 

Elicopterul era foarte interesant deoarece purta pe flancuri 
steaua US Army. 

Era mai mult decât tulburător. Hunter luă hotărârea să se 
retragă. Simţea o răceală interioară care îi crispa stomacul când 
se gândea la implicaţiile faptelor descoperite de el. Nu avea 
importanţă cine comanda soldaţii de la bază. Ar fi fost foarte 
posibil ca acei oameni să fie adevăraţi soldaţi US Army, recrutaţi 
fără ştirea lor de Mafie ca să lupte împotriva lui Bob Hunter. 

Era un gând înspăimântător. 

Hunter refuzase totdeauna să tragă în forţele de ordine. Le 
evita pur şi simplu, rezervându-şi muniţiile pentru adevărații săi 
inamici. 

Dar acum... 

Hunter simţi că-i îngheaţă inima. Trăsese deja în acel 
„inamic”. Omorâse destui dintre ei. Hunter nu şi-ar fi putut 
niciodată ierta asta dacă fuseseră cu adevărat soldaţi americani. 
Pentru asta nu găsea nici o scuză. 

Dacă instinctele îl părăseau, nu trebuia să mai continue. N-ar 
mai fi putut avea încredere niciodată în propria sa judecată. 

Trebuia să afle. 

ingrijorat şi anxios, se întoarse pe drumul de acces şi fixă 
poarta mare de la intrare preţ de vreo zece minute. Jeepul se afla 
în acelaşi loc. Cei doi puşcaşi marini, cu cască albă, stăteau de 
pază în vehicul, cu o armă automată pe genunchi. 

Hunter voia să afle totul. Cele zece minute îi părură zece ore, 
dar era pregătit când unul dintre cei doi cobori din vehicul. Işi 
lăsa arma pe scaun, făcu două mişcări ca să se dezmorţească, 
mormăi câteva cuvinte colegului său, aprinse o ţigară şi plecă 
spre tufişurile de pe marginea drumului. 

Momentul atât de dorit sosise. 

Se apropie rapid de vehicul, alegând un unghi din care nu 
putea să fie văzut din interior, apoi, la zece paşi de portieră, 
ridică pistolul cu aer comprimat şi trase cu o săgeată cu 


16 


tranchilizant în tipul rămas în vehicul. Acesta ridică mâna, îşi 
atinse gâtul şi se prăbuşi. Produsul anesteziant acţiona aproape 
instantaneu. 

După treizeci de minute, omul avea să se trezească, din corpul 
lui dispărând orice urmă din drogul care îl adormise. Nu avea să 
simtă nici un efect secundar şi avea să se întrebe doar cum de 
aţipise atât de brusc. Nici un examen medical n-ar fi descoperit 
urma drogului. 

Hunter aşteptă întoarcerea celuilalt şi îi trase şi lui în gât. 
Omul se prăbuşi imediat. Hunter îl transportă la maşină, îl aşeză 
lângă camaradul său, după care îi scotoci cu mare grijă prin 
buzunare. 

Amândoi purtau o placă de identificare militară la gât. Hunter 
luă numerele de înmatriculare şi găsi alte detalii interesante în 
portofelele lor. În sfârşit, notă numărul armelor automate precum 
şi numărul de serie al maşinii. 

Câteva minute mai târziu, nu mai rămase nici o urmă a trecerii 
sale. Cei doi oameni aveau să se trezească, poate puţin cam 
buimăciţi, dar nici unul dintre ei nu va mărturisi că aţipise. 

Intorcându-se la rulotă, Hunter îşi zise că probabil comisese o 
eroare ireparabilă. 

Avu din nou o senzaţie de frig. Reuşiseră în sfârşit să-l facă să 
comită o faptă odioasă. 

Reuşiseră să-l atragă în capcană şi acum nu era mai bun decât 
ei. Poate că nici nu fusese vreodată? 


17 


CAPITOLUL IV 


Harold  Brognola ocupa un post foarte important la 
Washington. Într-un fel, era numărul doi din poliţia federală 
americană. Din cauza evenimentelor recente, fusese nevoit să 
petreacă un număr mare de ore ca să consilieze Naţional 
Security Council. Şi ca şi cum toate activităţile n-ar fi fost de 
ajuns, mai primise şi misiunea să îl aducă pe Bob Hunter în faţa 
tribunalului. 

Brognola era un specialist în crima organizată. Poziţia sa 
devenise mult mai importantă de când Bob Hunter se întorsese 
din Vietnam ca să-şi înceapă războiul împotriva Mafiei. Realist, 
Brognola recunoscuse imediat utilitatea lui Hunter şi făcuse tot 
ce-i stătuse în putinţă ca să se alieze în secret eforturilor 
Exterminatorului - şi vrusese să oficializeze actele lui Hunter. 

Hunter refuzase totdeauna să colaboreze cu guvernul şi să 
accepte o funcţie. Brognola făcuse în aşa fel încât să câştige 
simpatia unor înalţi funcţionari. In timpul celei de a patra 
campanii a lui Hunter, Brognola îi adusese o ofertă de amnistie şi 
permisiunea de a continua războiul cu condiţia să accepte 
ordinele Washington-ului. Hunter refuzase categoric. 

— Mulţumesc, îi spusese el lui Brognola. Dar nu vreau să mi se 
acorde un permis special. 

Brognola îi înţelesese reacţia, dar asta nu-i uşurase viaţa. 
Totuşi îl admirase şi mai mult pe Hunter. Refuzul lui Hunter de a 
colabora  atrăsese mânia Washington-ului asupra capului 
Exterminatorului. Reacţia nu întârzie. | se spusese lui Brognola: 

— Arestează-l! 

Hunter era exact ca găina cu ouă de aur. Era destul să te ţii 
după el ca să culegi firimiturile - sau rămăşiţele. Şi asta şi făcuse 
Brognola, iar efortul îndreptat împotriva crimei organizate 
dăduse roade. Brognola se bucurase de toate avansările la care 
ar putea să spere un poliţist, şi asta datorită faimosului Bob 
Hunter, pe care avea ordin permanent să-l suprime. 

Să-l omoare pe Hunter? Harold Brognola era poliţist - un bun 
poliţist - dar mai înainte de orice era un om de suflet. Nu avea 
nici un chef să-l elimine pe Hunter, nici măcar să-l vadă 
încarcerat. Poziţia lui era extrem de delicată, dar îi acordase lui 
Hunter prietenia lui, iar relaţiile dintre ei treceau dincolo de etica 
profesională. Era total pro-Hunter. 


18 


Dar mai exista un personaj care nutrea aceeaşi prietenie 
admirativă faţă de Hunter. Leo Turrin l-ar fi înfruntat şi pe 
Dumnezeu dacă acestuia nu i-ar fi plăcut de Hunter. Turrin avea 
şi el o poziţie privilegiată, dar în cealaltă tabără. Era sotto-capo 
al Familiei din Pittsfield, dar era şi agent federal. 

În momentul primei bătălii a lui Hunter - la Pittsfield, oraşul 
său natal - era doar un mafiot neînsemnat fără grad, şi fusese 
gata să moară împreună cu ceilalţi când Hunter se dezlănţuise. 
In ultimul moment, Leo Turrin îşi dezvăluise adevărata identitate 
şi supravieţuise. După aceea situaţia sa personală se complicase. 
Era mafioso, agent federal şi aliat al lui Bob Hunter. Cei doi 
prieteni îşi transmiteau reciproc informaţii de care profitaseră 
amândoi. Turrin urcase în ierarhia Mafiei cu o rapiditate 
vertiginoasă. De aceea, în mediile federale, cota sa de interes 
crescuse. 

Avantajele acestor schimburi reciproce erau nenumărate, şi 
nimeni nu ştia asta mai bine decât Hal Brognola. Era probabil ca 
Turrin să fie admis în curând în consiliul suprem al Mafiei - 
Commissione. Era o acoperire fantastică. Nici un preţ nu era prea 
mare pentru această reuşită. 

Dar nu trebuia cu nici un chip ca Bob Hunter să moară sau să 
fie arestat. 

Telefonul sună în zori la Washington. 

— Aici Stricker, zise vocea deformată pe care o cunoştea 
foarte bine. 

— O secundă, mormăi Brognola. 

Apoi îi explică soţiei sale care deschisese un ochi: 

— Treburi... 

Aprinse un trabuc, îmbrăcă un halat de casă şi se duse în 
bibliotecă unde reluă apelul pe un aparat cu bruiaj. 

— Gata, Stricker. Ce se întâmplă la ora asta? 

— Nu ştiu. Ce se întâmplă în Colorado? 

Brognola suspină înainte de a răspunde: 

— O mulţime de lucruri. Am aflat că echipele universitare sunt 
în mare formă, şi asta ar putea să ducă la partide tari de tot. E 
un timp superb pentru schiat. In afara de asta, habar n-am ce se 
întâmplă în Colorado. 

— Asta e o mare greşeală, zise Turrin. S-ar părea că Denver e 
periferia Washingtonului de când la Casa Albă a fost instalat un 
atlet... 

— OK, OK, preşedintele se duce des acolo. Şi? Să ştii că e 
ciudat că mă scoli cu noaptea în cap ca să-mi înşiri... ce s-a mai 


19 


întâmplat? 

— Frappant se află acolo, asta s-a întâmplat. După toate 
aparențele, de data asta însă el e victima. E nervos la culme, 
Hal. Vrea să ştie dacă guvernul pune ceva la cale în zona aia. Mi- 
a spus că acolo se află un regiment de ucigaşi militari. Militari 
adevăraţi. A fost obligat să lichideze destui ca să scape din 
încercuire, dar crede că e vorba de oameni din tabăra adversă. 
Acum se urăşte de moarte. Eu nu ştiu ce să mai fac, pentru că eu 
l-am trimis acolo. 

— Auziseşi ceva? 

— Mai mult sau mai puţin... Zvonuri. Frappant crede că e 
vorba de un complot. E sigur de o parte a operaţiunilor. Asta ţine 
de ai mei. Dar crede că ceilalţi sunt ai tăi. O combinaţie, Hal. Ştii 
ceva? 

— Nu. 

— Acest „nu” nu e prea sincer. Eşti sigur? 

— Nu chiar. După cunoştinţele mele, răspunsul e „nu”. Dar am 
să pun întrebări. Sunt mulţi morţi? 

Turrin oftă şi răspunse: 

— Da. 

— La dracul! 

— Trebuia să se întâmple şi asta mai devreme sau mai târziu. 
Uneori e greu să identifici participanţii, Hal. Chiar mă întreb cum 
a reuşit până acum să nu se înşele. Ştii cât de cinstit e. Dar 
trăieşte de multă vreme în condiţii în mod normal insuportabile. 
Nu e nici psihopat şi nici nebun... 

— Sigur că nu, mormăi Brognola. E cel mai echilibrat tip pe 
care l-am întâlnit vreodată. 

— De acord, tocmai asta e. Dacă află cumva că a masacrat 
soldaţi americani, îţi dai seama cum se va simţi? Un tip normal ar 
fi clacat de mult timp. Acum s-ar putea să i se întâmple şi lui 
asta. Zău, Hal, îmi fac griji mari de tot. 

Brognola reflectă un moment muşcând uşor trabucul. 

— Are şi motive, zise el în cele din urmă. Vreau să vorbesc cu 
el. Spune-i să mă sune. 

— N-o va face. Dar ţi-a trimis un pachet. Vei găsi nume, 
numere de înmatriculare militare, seriile unor arme şi numărul 
unui vehicul militar, amprente digitale etc. Ar dori să verifici 
aceste informaţii. Te voi suna peste patru ore şi sper că vei avea 
veşti bune pentru el. 

— Unde voi primi pachetul? 

— Va sosi cu zborul 250 al companiei TWA care ajunge la 


20 


Dulles la orele opt. Este adresat lui Harold Brown. g 

— OK, zise Brognola suspinând. Mă voi duce să-l iau. Intre 
timp, spune-i amicului nostru să se ascundă bine până când va 
primi veşti de la noi. Trebuie neapărat să stea ascuns. Fă-l să 
înţeleagă bine asta. 

— Mi-a spus că a fost înconjurat, Hal. Va trebui să decidă dacă 
va continua sau nu dintr-un moment în altul. Dar tare mi-e teamă 
că nu va face nimic. Dă-mi veşti bune peste patru ore, Hal. Nu 
vreau să-l văd ducându-se de bună voie la abator. 

— Ce rahat! bombăni Brognola închizând. 

Se întoarse în camera lui unde îl aştepta soţia, care între timp 
se trezise de-a binelea. 

— Ce mutră ai! zise ea. 

— Culcă-te, Helen, o îndemnă el începând să se îmbrace. 

— Gata, pleci? Fără să-ţi bei cafeaua? 

— O să mă opresc undeva pe drum. 

— Unde te duci? 

La Washington toate soțiile erau îngrijorate de la o vreme. 
Helen Brognola nu făcea excepţie de la regulă. 

— Ce s-a întâmplat? 

El îşi legă cureaua şi dădu uşor din cap. 

— Treburi. 

— Ciudate treburi, replică ea încercând să-şi ascundă 
neliniştea. 

Totdeauna existase o legătură mentală deosebită între 
Brognola şi soţia lui. Un fel de transmitere a gândurilor. 

— Hunter, răspunse el. 

— Ah! exclamă ea făcând ochii mari. E grav? 

Nu-l întâlnise niciodată pe Bob Hunter, dar îl cunoştea prin 
soţul ei şi ştia ce sentimente avea acesta faţă de el. 

— Da, destul de grav. 

— Imbrăţişează-l din partea mea, şopti ea strângându-l în 
braţe. 

Totuşi Brognola ştia că Hunter avea nevoie de ceva mai mult 
decât asta. 

Avea nevoie de ajutorul Domnului. 

Şi nici măcar numărul doi din poliţia americană n-ar fi putut să 
i-l trimită. 


21 


CAPITOLUL V 


În timp ce la Washington apăreau zorii, stelele luceau încă pe 
cerul nocturn din Colorado. Bob Hunter avusese mult de lucru în 
cursul serii. După ce părăsise tabăra secretă, trecuse cu grijă pe 
hartă traseele parcurse, determinând cu precizie locul bazei. 

Baza se afla în regiunea Muntelui Audubon - la sud de Rocky 
Mountain Recreation Area, dar destul de departe de zonele 
frecventate în mod normal. Regiunea era sălbatică, cu puţine 
drumuri şi case aproape deloc. Sătucul cel mai apropiat se 
numea Peaceful Village, iar Hunter se duse acolo cam pe la 
miezul nopţii. Descoperi un camping la câţiva kilometri spre sud, 
parcă rulota şi începu să prelucreze informaţiile culese în cursul 
serii pe Muntele Audubon. 

Dispunea de un număr mare de informaţii, dar deocamdată 
numai puţine prezentau un interes imediat. Cele mai interesante 
erau fotografiile luate în infraroşu, dar era vorba mai ales de feţe 
anonime şi de material militar. 

Ajuns la sfârşitul dosarului, costată că nu făcuse deloc 
progrese în privinţa problemei care îl preocupa cel mai mult. 
Credea în continuare că făcuse cea mai gravă greşeală din viaţa 
lui. Operaţiunea era tipică pentru US Army, totul se potrivea. 
Hunter nu i-ar fi atacat niciodată dacă nu ar fi descoperit 
prezenţa unor mafioţi - aici era buba. 

Singura lui consolare era mărturia smulsă lui Jingo Morelli care 
se crezuse în faţa morţii. Dar nu aflase prea multe, deoarece 
Jingo era doar un pion mic din Familia de la Cleveland şi nimic nu 
dovedea că ar fi ştiut ce se punea cu adevărat la cale. 

După informaţiile electronice, un lucru era sigur: operaţiunea 
împotriva lui Hunter fusese pregătită cu minuţiozitate şi bine 
condusă. Fusese comisă totuşi o greşeală care îi permisese să 
scape din capcană. Fusese subestimată puterea lui de foc. 

Data viitoare nu aveau să mai facă aceeaşi eroare. 

Hunter trebuia să determine dacă va mai fi o „dată viitoare”. 
Trebuia neapărat să-şi identifice adversarii. In afară de asta, nu 
prea ştia ce putea să facă. Oricum, indiferent de identitatea 
adversarilor, se afla într-o situaţie rea de tot. Era încercuit. Ar fi 
putut să se deplaseze puţin în interiorul unei zone delimitate, dar 
i-ar fi fost cu totul imposibil să părăsească regiunea. Ar fi 
provocat angajarea ostilităţilor care ar fi fost fatală uneia dintre 


22 


părţi. 

Era deja destul de delicat chiar şi atunci când ştia cine erau 
ceilalţi şi ce trebuia făcut. Nu cunoştea întinderea regiunii aflate 
sub supraveghere şi nu avea habar de amploarea forţelor care îl 
căutau. Nu era sigur că baza de la Shadow Mountain era singura; 
puteau să mai fie şi altele. Şi dacă era într-adevăr vorba de US 
Army? 

O situaţie cum nu se poate mai afurisită! Era ca şi cum s-ar fi 
aflat în adâncime pe teritoriul comuniştilor vietnamezi şi ar fi 
aflat că ai lui au primit ordin să tragă în el fără somaţie. 

intregul său război împotriva Mafiei avusese loc în condiţii 
similare, de la prima împuşcătură care răsunase la Pittsfield. Dar 
până acum, inamicul fusese totdeauna îmbrăcat civil şi poliţiştii 
în uniformă sau cu ecuson pe piept. Era relativ uşor să faci 
deosebirea între aceşti adversari şi să te concentrezi asupra 
masacrării adevăratului inamic. 

Hunter nu avea nici pic de ură împotriva forţelor de ordine, 
pentru că nu-şi făceau decât datoria. După cea mai elementară 
justiţie, poliţiştii aveau dreptate şi Hunter greşea. Era un lucru pe 
care îl înţelegea şi îl accepta. Dar admitea şi că avea un drept 
moral de a continua cruciada. Nu se considera un criminal, doar 
în măsura în care refuza să respecte exigenţele legii în ceea ce 
privea Mafia. Fugea de poliţie dar nu trăgea niciodată în ea. Şi nu 
şi-ar fi schimbat această atitudine pentru nimic în lume. N-ar fi 
atacat niciodată forţele de ordine. 

Situaţia era  intolerabilă. Dacă era într-adevăr armata 
americană cea care îl hărţuia, atunci războiul se apropia de 
sfârşit. Va folosi toate şireteniile imaginabile ca să se eschiveze, 
ca să se depărteze cu calm, dar asta i se părea imposibil. Mai 
devreme sau mai târziu va avea loc o confruntare şi, în acel 
moment, totul se va sfârşi pentru el. 

Era deci esenţial să-şi poată identifica inamicul. Refuza să 
moară copleşit de incertitudine. 

Acestea au fost gândurile lui Hunter de la sfârşitul serii pe 
înălțimile muntoase din Colorado. 

Trecu informaţiile pe hârtie şi puse dosarul într-o servietă 
diplomat. Apoi îmbrăcă o cămaşă groasă din lână, blugi, cizme, 
harnaşamentul pistolului Beretta şi o haină largă îmblănită. Apoi 
încuie rulota şi branşă alarma electronică. Nu putea să circule cu 
acel vehicul mare. Avea să-l lase o vreme în camping. Scoase o 
mică motocicletă performantă din compartimentul de jos apoi se 
îndreptă spre Peaceful Valley unde spera să găsească un mijloc 


23 


de locomoţie mai apt pentru distanţele pe care trebuia să le 
parcurgă. 

Trecând prin faţa staţiei de benzină, remarcă o veche 
camionetă Ford într-o stare nu prea bună, având pe parbriz o 
tăbliță pe care scria: De vânzare, 375 dolari. li dădu ocol, dând 
cu piciorul în cauciucuri, apoi umblă la firele demaratorului şi 
porni motorul. 

Sigur că hodoroaga va fi bună pentru a străbate câţiva 
kilometri, Hunter puse patru bancnote de o sută de dolari într-un 
plic şi îl prinse cu scotch pe uşa garajului. Urcă motocicleta în 
camionetă apoi se îndreptă către sud, spre rulotă. Puse la loc 
motocicleta şi făcu plinul. 

Coborând din nou spre câmpie, remarcă prezenţa a 
numeroase vehicule militare. Militarii de la bordul lor scrutau cu 
minuţiozitate toate maşinile pe lângă care treceau. Dar nu 
întâmpină nici un obstacol până la Denver. Nu exista nici un 
baraj şi nimeni nu îl luă la întrebări, ceea ce era totuşi un semn 
bun. 

US Army ar fi instalat baraje la fiecare intersecţie. Dar poate 
că n-ar fi făcut-o. În fond, există mai multe metode de a prinde în 
cursă un tip care fuge. Totuşi absenţa barajelor îi facilită pe 
moment sarcina. 

Dar totul era diferit la Stapelton Field din Denver. Poliţiştii erau 
peste tot. Nu făceau pe durii şi nu percheziţionau pe nimeni, dar 
se aflau acolo şi supravegheau cu mare atenţie locul. Făceau şi 
ei parte din operaţiunea anti-Hunter? Dacă da, situaţia devenea 
din ce în ce mai delicată. Ba chiar disperată. 

Hunter îşi puse o cască de vânător şi nişte ochelari cu ramă 
metalică şi intră în mulţime. Dacă Mafia era cea care îl căuta, 
atunci înseamnă că se folosea de toate atuurile ca să ajungă la 
el. Dacă nu era Mafia... Asta era şi mai rău. 

Era puţină circulaţie şi parcarea de lângă holul principal era 
aproape goală. Hunter îi dădu lent ocol şi vechiul Ford atrase 
câteva priviri din partea oamenilor de pază. Totuşi nimeni nu-i 
puse vreo întrebare. Trecu prin faţa holului de plecare şi trase 
camioneta pe un loc aflat în faţa biroului de închirieri, aruncă o 
privire spre un agent de siguranţă care se afla lângă uşa de la 
intrare şi pătrunse în interior. 

Agentul îl urmări şi îl privi distrat completând un formular de 
expediere pentru o servietă-diplomat. 

— Trebuie neapărat să plec cu avionul de la trei, zise Hunter. 

— Dacă mai întârziai câteva minute, l-ai fi ratat, zise omul de 


24 


la ghişeu. 

— Da, de asta mă temeam şi eu. 

Se uită înadins la poliţist apoi zise: 

— Ce s-a întâmplat? Mă aşteptam să fiu luat la bani mărunți. 
Atunci chiar că n-aş mai fi ajuns la timp! Ce s-a întâmplat? 

Omul de la ghişeu rânji şi arătă cu privirea spre poliţist. 

— Ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii. Intreabă-l pe el. 

Hunter se întoarse spre poliţist. 

— Ce-i? întrebă el. 

Tipul avea mâna pusă pe mânerul unui pistol de calibru 38 şi 
era încruntat. 

— Căutăm un fugar, răspunse el cu o voce care voia să 
dovedească că era vorba de o afacere de rutină. 

Omul de la ghişeu rânji din nou şi zise: 

— Probabil că e vorba de un puşti care a şterpelit o maşină, 
spuse el dându-i restul lui Hunter. 

Polițistul îl auzi, se apropie de ei şi zise cu un ton vexat: 

— Un puşti, nu mai spune! 

Se adresa mai ales omului de la ghişeu. 

— Se spune că Bob Hunter se află în regiune. Dar ar face bine 
să nu vină în acest aeroport. Ascultă ce-ţi spun! 

Omul de la ghişeu era un bărbat cu părul alb de vreo şaizeci 
de ani. Dădu uşor din umeri şi părăsi ghişeul luând cu el pachetul 
lui Hunter. 

Hunter se uită cu naivitate la poliţist. 

— Cine e Bob Hunter? 

— Nu citeşti ziarele? zise polițistul mirat. Omul cel mai căutat 
din Statele Unite. 

Hunter făcu ochii mari ca să arate cât era de impresionat de 
această informaţie. Mormăi o banalitate, apoi se întoarse la 
camionetă. Polițistul veni în urma lui ca să-şi reia locul, ţinând în 
continuare mâna pe mânerul revolverului. 

Deci aşa, se spunea că Bob Hunter se afla în regiune? 

Incă o dată, informaţia era plină de consecinţe, într-un fel sau 
altul. 

Hunter părăsi cu prudenţă aeroportul şi porni în căutarea unui 
telefon. Servieta-diplomat era deja în avion şi zborul avea să 
dureze în jur de trei ore. intre timp, trebuia să vorbească cu Leo 
Turrin şi să-i spună ce se petrecea în Colorado. 

Dar pe urmă? 

In mintea lui Hunter începea să se contureze lent un plan de 
acţiune. Turrin şi Brognola erau prietenii lui buni, dar ajutorul pe 


25 


care ar fi putut să i-l acorde era limitat la nişte anchete discrete, 
ceea ce, având în vedere situaţia, nu era prea încurajator. 

Trebuia să aştepte trei ore pentru ca Brognola să primească 
dosarul şi să poată începe examinarea faptelor. 

Dar trei ore însemna o eternitate pentru cel care riscă să 
întâlnească moartea dintr-o clipă în alta. 

Hunter nu avea posibilitatea să aştepte ca prietenii săi să-i 
ofere ajutor. Trebuia să acţioneze imediat, trebuia neapărat să 
găsească mijlocul de a rupe plasa care îl închidea. 

Mai întâi însă, trebuia să vorbească cu Leo. Şi apoi? Să atace 
în mijlocul plasei? Ar fi fost singurul loc vulnerabil. Dar unde se 
afla mijlocul? 

Trebuia să caute cu mare prudenţă. 


26 


CAPITOLUL VI 


În Colorado zorii nu erau deloc cenuşii. Întreg orizontul era 
cuprins de o lumină cu nuanţe aurii, roşii şi portocalii, subliniată 
de linia neagră şi neregulată a munţilor. Ici şi colo, un pisc 
înzăpezit strălucea puternic în bătaia unei raze de soare. Era atât 
de impresionant, de grandios încât contemplându-l, un om ar fi 
putut să uite că era muritor. 

Dar Bob Hunter nu uitase. Fiecare bătaie de inimă îi amintea 
prezenţa morţii. Incă se mai gândea la asta când părăsi vechiul 
Ford, în apropiere de comuna Cherry Hills, situată la periferia 
sudică a Denverului, şi se îndreptă pe jos spre casa lui Thomas 
Rizzi, important dar discret personaj al Mafiei. 

In afara micilor operaţiuni de trei parale - prostituţia şi jocurile 
de noroc Rizzi era un om de afaceri care investise în numeroase 
întreprinderi „normale”, la Denver şi în alte părţi. Conducea o 
societate de investiţii, era proprietarul a mai multe restaurante şi 
localuri cu striptease, deţinea majoritatea acţiunilor la un centru 
comercial şi, recent, se lansase în afaceri de promovare 
imobiliară în regiunea Mancos, în extremitatea sud-vestică a 
statului Colorado. 

Hunter culesese informaţii despre Rizzi încă de la venirea la 
Denver şi îşi zisese că nu va afla nimic important. Acum însă 
părea interesant să-l supravegheze ceva mai mult pe discretul 
Thomas Rizzi. Era posibil să nu participe la acţiunea îndreptată 
împotriva lui Hunter, dar cum desfăşurarea avea loc pe teritoriul 
său, era normal să fie informat despre ce avea să se întâmple. 

Hunter voia să-i vorbească şi să-l facă să vorbească. Era 
riscant. Cu atât mai mult cu cât ceilalţi se puteau aştepta să facă 
asta. Remarcase două maşini de patrulare care se plimbau prin 
cartier când făcuse prima trecere la bordul vechiului Ford. 

O maşină anonimă era staționată la vreo cincizeci de metri de 
casa mare a lui Rizzi, iar Hunter recunoscu procedeul clasic al 
poliţiei. Asta însemna că individul cu pricina era foarte important 
dacă poliţiştii din Denver foloseau atâtea mijloace de protecţie. 
Constatase că tot oraşul era plin de poliţişti. Totuşi era hotărât să 
se ducă la Thomas Rizzi. 

De altfel, pentru Hunter era avantajos că inamicii săi erau atât 
de mulţi. Erau prea mulţi şi prea diferiţi unii de alţii. In afară de 
poliţie, în cartier mai exista o prezenţă - oamenii lui Trooper care 


27 


nu puteau să fie văzuţi, dar a căror ameninţare se putea simţi ca 
o umbră malefică. Hunter simţi asta instinctiv, şi învățase să ţină 
cont de instinctele lui. 

Era pe jos, nu foarte înarmat, îmbrăcat ca la aeroport şi se 
apropia de casă prin faţă. Având în vedere împrejurările, era cel 
mai bun lucru. Putea să sară într-o parte sau alta la cea mai mică 
provocare, sau să meargă mai departe folosindu-se de 
evenimente cum credea de cuviinţă. 

Era un cartier rezidenţial foarte exclusiv. Parcurile caselor erau 
întreţinute cu mare grijă şi ici şi colo se înălţau ziduri înalte, în 
spatele cărora nu se zăreau decât vârfurile copacilor. 

Casa lui Rizzi nu avea ziduri de incintă. Era splendid izolată pe 
vârful unei mici coline, la vreo treizeci de metri de stradă. Albă şi 
construită în stil colonial, casa avea coloane mari albe şi o poartă 
exagerat de mare la intrare. O alee pavată, presărată cu pini 
mici, ducea până la casă, trecea pe sub un portic şi folosea şi 
drept parcare. Intr-o parte se afla un garaj pentru trei maşini şi, 
deasupra, un apartament de serviciu. 

Când Hunter trecuse pentru prima dată pe la sfârşitul după- 
amiezii, în parcarea ovală se aflau patru maşini şi alta în faţa 
garajului. Maşina poliţiei staţiona la câteva case de-acolo, 
parcată de cealaltă parte a străzii, de unde ocupanţii ei puteau 
să vadă fără greutate tot ce se petrecea în curtea lui Rizzi. 

Maşinile de patrulare treceau mereu pe stradă şi pe străzile 
vecine, destul de aproape ca să intervină în caz de nevoie, dar 
destul de departe ca să se poată avea în vedere o pătrundere pe 
proprietatea lui Rizzi. 

Dar mai erau şi alţi factori, şi mai neliniştitori. O camionetă de 
lăptar bântuia prin cartier. Oamenii care trăiau de pe urma 
acestei meserii erau obligaţi să-şi depună în viteză comenzile 
apoi să dea fuga în alt cartier. Or, acesta întârzia pe-acolo de un 
sfert de oră. Era ceva anormal. 

Cu câteva minute înainte de sosirea camionetei lăptarului 
fusese un poştaş care livra ziare, care se mişcase la fel de încet 
ca lăptarul. Se plimba de colo-colo cu o dubiţă. 

Acum sosise un camion al serviciului PTT şi se oprise lângă un 
stâlp iar „tehnicianul” se plimba prin preajmă. PTT-ul venise la 
treabă în zori? 

Hunter făcea aceste deducţii bazându-se doar pe instinct. Aşa 
reuşise să supravieţuiască. Era posibil ca toţi aceşti oameni să fie 
poliţişti, dar erau prea numeroşi pentru o supraveghere de 
rutină. Dacă poliţiştii aveau cu adevărat misiunea de a menţine 


28 


sub control tot cartierul şi să facă faţă oricărei eventualităţi, 
adevărul era că aceştia erau prea mulţi pentru un singur colţ al 
cartierului. 

Hunter străbătu strada mergând pe mijloc, fără să se uite la 
dreapta sau la stânga. Trecu pe lângă camioneta lăptarului apoi 
ajunse în dreptul maşinii de patrulare. Se aşeză pe marginea 
trotuarului, cu spatele la maşină şi îşi masă picioarele. 

— Voi ăştia aveţi o treabă uşoară, ce vă pasă! zise el cu o voce 
plină de lehamite. 

Nu se întoarse spre oamenii aflaţi în maşină. 

— Să nu crezi asta, replică o voce serioasă. Ce s-a întâmplat? 

— Se face ziuă, răspunse Hunter. Nu va veni. 

— Nu se ştie. Te cunosc? 

— Sper că nu, replică Hunter cu o voce calmă. Nu sunt plătit 
ca să fiu cunoscut de tipi ca voi. L-aţi văzut pe lăptar? 

Urmă o tăcere. 

— Da, din când în când. 

— Intârzie cam de multişor. 

— Ştii ce se spune despre lăptari? 

— Asta nu e. Işi petrece tot timpul în camionetă. Mergeţi şi 
verificaţi. 

— Ce?... Nu e unul de-al vostru? 

— Nu, nu e unul de-ai mei, zise Hunter. Mai e şi un tip de la 
PTT în colţul străzii puţin mai departe. 

— Şi? 

— Aţi mai văzut repararea unei linii în miez de noapte? 

Il auzi pe om oftând în spatele lui. Un moment mai târziu, auzi 
voci emise de staţia radio. Se ridică şi îşi scutură turul 
pantalonilor. 

— Verificăm, îi zise omul din maşină. 

Hunter dădu din cap şi se depărtă. Până acum mersese. Era 
normal ca poliţiştii să intre în jocul lui. Erau victimele jocurilor pe 
care şefii lor îi puneau mereu să le joace. 

Totdeauna era greu să-ţi identifici adversarii. Din fericire 
pentru Hunter, acest adevăr se aplica tuturor. 

* 


* * 


Noaptea îi păruse interminabilă lui Jack Santini Sailor. Era 
mulţumit că se terminase. Stinse luminile exterioare şi ieşi sub 
portal ca să respire puţin aer proaspăt şi ca să examineze 
situaţia. Frigul matinal îl revigoră şi contemplă frumuseţea 
zorilor. Lumea era foarte frumoasă - mult prea frumoasă pentru 


29 


omenirea infectă care o popula. Fostul marinar-pescar din San 
Francisco iubea mult natura - un sentiment natural având în 
vedere cei doisprezece ani pe care îi petrecuse după gratiile 
închisorii San Quentin. 

Thomas Rizzi era prietenul său din copilărie. Crescuseră 
împreună la North Beach, o periferie din San Francisco. La 
optsprezece ani, Rizzi plecase la New York unde se asociase unei 
mari Familii. Santini se îmbarcase la bordul unei nave a unchiului 
său, apoi o cunoscuse pe Sylvia cu care se căsătorise. Copiii 
urmaseră cu o regularitate alarmantă. Erau prea multe guri de 
hrănit pentru micul lui salariu de marinar-pescar. 

Santini începuse prin a accepta să facă comisioane pentru 
Organizaţie, apoi se pusese la dispoziţia cămătarilor din San 
Francisco. De cele mai multe ori trebuia să bată un client 
recalcitrant, dar i se întâmpla şi să arunce cadavrele în golf. 
Solidul pescar îşi făcuse o reputaţie de „gropar maritim”. Prima 
meserie îi permisese să se „scoată” cu a doua. Exact asta 
spusese şi procurorul în momentul inculpării. 

Santini făcuse să dispară peste douăzeci de cadavre şi fusese 
implicat în câteva asasinate. Pe ambarcaţiunea de pescuit nu 
petrecuse în total decât cinci ani. Până la urmă fusese 
condamnat la cinci ani pentru complicitate. Sylvia, nevasta lui, 
profitase ca să divorţeze. Dispăruse apoi împreună cu copiii şi 
Sailor Jack nu o mai văzuse de atunci, în schimb, revăzuse de 
mai multe ori celulele de la San Quentin în cursul anilor care 
urmaseră. 

Tom Rizzi îl scosese din situaţia proastă în care se afla şi îl 
adusese la Denver. li oferise o ocupaţie şi îi redăduse o aparenţă 
de respectabilitate. Rizzi făcuse avere plasând fonduri, care îi 
fuseseră înmânate de diferiţi mafioţi newyorkezi, în afaceri 
imobiliare. De atunci devenise o adevărată putere locală. 

Lui Rizzi nu-i plăcuse niciodată violenţa. Nu bătuse niciodată 
pe nimeni şi nu fusese condamnat decât pentru greşeli 
neînsemnate. Era un tip cu mult farmec care îşi combina 
loviturile dând dovadă de multă şiretenie. 

Sailor Jack nu putea să-l sufere. 

Nu era deloc uimitor. Sailor Jack ura pe toată lumea în general, 
şi pe el în special. Considera că Dumnezeu făcuse o mare 
greşeală creând lumea: zămislirea omului. 

Dar lumea era tare frumoasă. Fără om, lumea i s-ar fi părut 
perfectă. 

Contemplă încă o dată culmile înzăpezite ale munţilor, făcu 


30 


câţiva paşi, aprinse o ţigară şi strigă: 

— Jim! Eddie! 

Un băiat înalt şi slab, încotoşmănat cu o haină groasă ieşi din 
umbra porticului şi înaintă cu un pas rigid. 

— Da, Jack. 

— Unde-i Eddie? 

Al doilea om apăru la colţul de sud al casei. 

— Aici, zise el. Ce-i? 

— Ziua de ieri a trecut. Adunaţi-vă oamenii şi întoarceţi-vă la 
voi acasă. Mulţumesc pentru ajutorul dat. 

— Data viitoare, fă în aşa fel să fie vară, zise puştiul rebegit de 
frig. 

— Domnul Rizzi apreciază mult ceea ce aţi făcut. Vă veţi da 
seama de asta când veţi vedea cecurile. Acum plecaţi. Regulaţi o 
gagică ca să vă încălziţi! 

li privi adunându-şi oamenii şi urcându-i în maşină ca să plece. 
Era ridicol să fie folosiţi acei intermediari, costau cât ochii din 
cap. Ar fi fost mult mai bine să se angajeze o echipă cu 
săptămâna sau care să stea permanent acolo. 

Dar domnul Rizzi nici nu voia să audă de asta. Ar fi fost prea 
bătător la ochi. Prezenţa unei bande de pistolari la el acasă ar fi 
dăunat imaginii sale de promotor imobiliar. Cineva ar fi putut să 
creadă că domnul Rizzi are legături cu Mafia! 

Sailor Jack trase un fum din ţigară, privi cum se depărtau 
maşinile intermediarilor şi se gândi la ipocrizia oamenilor. Apoi 
ridică ochii şi contemplă fermecat razele de soare care se 
reflectau pe ghețari. Apoi se întoarse în casă fără tragere de 
inimă. 

Maşinile pistolarilor intrară pe stradă şi se îndreptară spre 
vest. De cealaltă parte a străzii se stârni brusc un vacarm care îl 
opri pe Sailor Jack. Se întoarse brusc. Auzi strigăte. Apoi, un om 
în uniformă albă o porni la fugă pe stradă urmărit de un assistant 
deputy. La cincizeci de metri spre est, o maşină părăsi în grabă 
locul unde staţiona, iar ceva mai departe se auzi o rafală de 
armă. 

— La dracu! bombăni Santini. 

Intră repede în casă. 

Rizzi apăru în capătul de sus al scării în halat de casă din 
mătase şi strigă: 

— Jack! Am auzit Împuşcături! 

— Poliţiştii, răspunse Santini. Fugăresc pe cineva pe stradă. 

— Ar putea să fie e? 


31 


— Ar putea să fie şi Hristos în persoană. Dar ar putea să fie şi 
un puşti cuprins de panică care a şterpelit ceva. Dar fii prudent, 
Tommy. Intoarce-te în dormitor. Incuie-te înăuntru. Al e sus? 

— Nu, a coborât după cafea. 

— OK. Ţi-l trimit sus. Nu te mişca. 

Rizzi dădu din cap şi se întoarse în dormitor. Nu-i plăcea să i 
se vorbească pe acest ton, iar Santini ştia asta, dar ştia şi că din 
cauza asta Rizzi îl considera de neînlocuit. Totdeauna îi dăduse 
ordine, iar Rizzi îl respectase totdeauna din cauza asta. Aşa se 
întâmplase din copilărie iar Tommy fusese totdeauna cel mai 
şmecher dintre ei doi. Santini nu înţelegea psihologia profundă a 
relaţiei lor dar a accepta şi intrase în joc. 

Se îndreptă spre bucătărie ca să-l trimită sus pe Al, garda de 
corp, când uşa de la dormitorul lui Rizzi se deschise cu zgomot. 
Omul în halat de mătase apăru dându-se înapoi. 

Nu era singur şi nu mai avea aerul relaxat. In gură avea ţeava 
unui pistol negru oribil. Stătea ţeapăn ca un robot debranşat, cu 
ochii închişi şi abia putea să respire. 

Cel care ţinea arma era înalt, impresionant. Se putea spune că 
situaţia era în mâna lui... 

— Nu mişca, Sailor. Nici măcar nu clipi, zise el cu o voce calmă 
şi rece care se potrivea perfect cu felul în care arăta. 

Santini examinase dosarele de la poliţie cu portretele-robot, 
deci cunoştea vag trăsăturile lui Hunter, dar nici un desen nu-l 
pregătise pentru înfruntarea realităţii. Nu numai aspectul fizic 
era impresionant. Tipul acela era mai mult decât o faţă, formată 
din nas, doi ochi, bărbie... N 

Era fiinţa cea mai incredibilă pe care Jack Santini o văzuse. Işi 
zise că Hunter îi amintea de maiestatea piscurilor îngheţate. 

Vederea lui Hunter provocă probabil primul moment de 
adevărat calm pe care Santini îl cunoscuse vreodată. 

— N-am să mişc, domnule Hunter, zise Santini arătându-i 
mâinile goale pe care le depărtă de corp. 

— Cheamă-l pe Al. Vreau să-l văd. 

Santini îl chemă pe tânăr şi îi zise cu blândeţe: 

— Nu face pe eroul, micuţule... Fii calm şi vom vedea ce 
doreşte domnul... 

Băiatul se opri brusc, se stropi cu cafeaua fierbinte, dar nici nu 
clipi, uitându-se fascinat la Hunter. 

— Nu vreau decât să stau de vorbă cu patronul tău. Du-te şi 
adu-i maşina în faţa uşii. Veţi rămâne aici şi vă veţi uita după noi 
cum plecăm. Dacă sunteţi cuminţi, îl veţi putea recupera până la 


32 


micul dejun. Dacă faceţi vreo greşeală, nici unul n-o să mai 
mâncaţi vreodată. 

— Datorită lui îmi câştig pâinea, domnule Hunter. Trebuie să- 
mi dai o garanţie dacă vrei să stau aici şi să nu fac nimic. 

Tipul înalt râniji. 

— Dacă aş fi vrut să-l omor, Sailor, n-ai fi aflat niciodată că am 
fost în casă. E vorba de un armistițiu. Imi cunoşti reputaţia? 

Evident! Toată lumea i-o cunoştea. 

— OK. Dar puştiul o să aducă maşina. Strada e plină de 
poliţişti. 

Hunter îşi arătă din nou dinţii. 

— Se duc spre est. Noi vom merge în celălalt sens. 

Se uită cu răceală la puşti. 

— Adu maşina. 

Tânărul aruncă o privire spre Santini apoi ieşi repede. 

Incredibil. Bob Hunter merita să fie văzut. Poate că omenirea 
avea şi ceva bun la urma urmelor. 

Incepură să coboare scara. Ţeava pistolului negru era acum 
lipită de urechea lui Rizzi. Acesta era înspăimântat şi îşi pierduse 
total aerul de om veşnic relaxat. Când ajunseră jos, Rizzi abia se 
mai ţinea pe picioare, şi Hunter îl ţinu cu o mână. 

Ochii lui terorizaţi se uitau ţintă în ochii calmi ai lui Santini. 

— Pentru Dumnezeu, Jack, bâigui jalnic Rizzi. 

— Nu-ţi fie teamă, Tommy. Nu-ţi va face rău. 

Sailor Jack se apropie lent de uşa de la intrare şi ieşi. Munţii 
deveniseră de o frumuseţe orbitoare în lumina matinală. 

Santini şi puştiul stăteau în faţa maşinii, cu mâinile sprijinite 
pe capotă, în timp ce Hunter şi prizonierul său urcau în vehicul. 

Apoi maşina plecă şi tânărul zise mirat: 

— Ai mai văzut vreodată un tip ca ăsta? 

Dar Sailor Jack contempla cerut şi creştetul munţilor. Scoase 
revolverul, răsuci butoiaşul fără să se uite şi îl puse la loc. 

— Nu, n-am mai văzut niciodată un tip ca ăsta, răspunse el. 

Jack Santini se gândea la ziua în care va putea să se retragă, 
să se instaleze într-o mică cabană aproape de cer. 

— Crezi că-l va lăsa să plece? 

— Cum? întrebă el cu o voce distrată. 

— Crezi c-o să-i dea drumul domnului Rizzi? 

— Ce-ţi pasă ţie? mormăi Sailor Jack. 

Apoi se întoarse în casă ca să nu se mai gândească deloc la 
asta. 


33 


CAPITOLUL VII 


Rizzi avea aproape patruzeci de ani, era de talie mijlocie şi era 
foarte slab. Avea părul foarte negru şi foarte scurt şi o 
mustăcioară neagră. Cu pielea lui, Rizzi s-ar fi putut da cu 
uşurinţă drept arab. li era foarte frică şi se lipise de portieră, cu 
corpul rigid, străduindu-se să se controleze. Nu se uită deloc în 
ochii lui Hunter. 

Se deplasau într-o frumoasă maşină Pontiac. Hunter se 
aşezase la volan şi traversau cartierul rezidenţial Littleton. 

Mergeau de zece minute fără să fi schimbat nici o vorbă. Când 
consideră că Rizzi era pe punctul de a ceda nervos, Hunter opri 
maşina în parcarea pustie a unui centru comercial, aprinse o 
ţigară şi îi zise prizonierului: 

— Eşti într-o situaţie rea de tot, Rizzi. 

— Ştiu, bombăni celălalt. Imi dai şi mie una? 

Hunter îi întinse ţigara aprinsă şi luă alta. 

— Aici e teritoriul tău, nu? 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Rizzi suflând fumul 
sacadat din cauza stării de nervozitate. 

— E sau nu teritoriul tău? 

— Da. 

— Deci ţie trebuie să-ţi mulţumesc pentru mica petrecere de 
care am avut parte ieri seară între coline. 

— Nu... nu înţeleg... 

— Ba da. A fost un bal mascat. Au venit toţi îmbrăcaţi în 
soldaţi. 

— Să ştii că habar n-am despre asta! protestă Rizzi. 

Dar protestul era cam exagerat. 

Hunter scoase o medalie de trăgător de elită şi o aruncă pe 
bord. Rizzi se strâmbă înspăimântat şi se uită în altă parte. 

— Păcat, zise Hunter. Numai asta mă interesa. 

Vocea plină de răceală a lui Hunter îl făcu pe Rizzi să tresară. 

— Stai! OK! Poate că ştiu ceva. Pot să scap în felul ăsta? Asta 
vrei să spui? 

— Asta vreau să spun. 

— Atunci ce vrei să ştii? 

— Cine e Trooper? 

Privirea plină de panică a lui Rizzi făcu repede turul interiorului 
maşinii şi se opri apoi asupra medaliei. Vocea lui era disperată şi 


34 


resemnată în acelaşi timp. 

— Nu sunt chiar atât de mare. Nu sunt ceea ce pare că crezi 
despre mine. Sunt doar un om de paie. Am un birou şi atât. Sunt 
un... reprezentant. Imi zic să fac asta, şi eu fac. Imi zic să fac aia, 
şi execut ordinul. N-am nici o putere personală. 

— Nu te întreb dacă ai putere, Rizzi. Vreau să ştiu cine e 
Trooper. 

— Dar tocmai asta încerc să te fac să înţelegi. Nici măcar nu 
ştiu despre cine vorbeşti. 

— Tare păcat, spuse cu răceală Hunter. OK, Rizzi, ia medalia şi 
coboară. N 

Omul păli cumplit. Incepu să bâiguie: 

— Dar ce... ce vrei să... 

— Coboară! A 

— Stai! Stai o clipă! Incerc să cooperez! Dar trebuie să-mi pui 
întrebări raţionale. Nu-l cunosc pe Trooper! 

Vocea lui Hunter deveni îngrijorător de rece. 

— Ştiai de primirea de ieri seară. 

— Da. Mi s-a spus să mă ascund şi să nu mă ocup de asta. Nu 
se putea să fiu amestecat în treaba asta. Avem proiecte mari în 
regiunea asta. S-ar putea să apară o exploatare minieră 
fantastică. Nu vor să fiu compromis. Nu am avut nimic de-a face 
cu ce s-a întâmplat ieri seară. 

— Dar ştiai. 

— Ţi-am spus. 

— Cine te-a anunţat, Rizzi? 

— Ei. 

— Care ei? 

— Tipii de la New York. Ştii foarte bine. 

— Nu chiar, zise Hunter. Repetă ce ţi-au spus. 

— Au spus că e o zonă interzisă. Trebuia să stau de-o parte. Să 
nu mă amestec cu nimic. 

— Când a fost asta? 

— leri. Beam un păhărel la clubul meu când am primit un 
telefon. Mi-au spus ce urma să se întâmple. Că trebuia să mă duc 
acasă şi să mă încui în dormitor. Am făcut ce mi-au spus. M-am 
întors acasă; era şapte seara. Am stat acolo toată noaptea. 

— Interesant, zise Hunter. Continuă. 

— Păi, asta e tot! Am mai primit un telefon pe la nouă. Mi-au 
spus că rataseră lovitura, să stau în continuare în casă dar să mă 
protejez. Atunci am angajat oameni şi am petrecut noaptea 
aşteptând. 


35 


— Dar n-a venit nimeni. 

— Nu, numai tu, dimineaţă. Jur în faţa lui Dumnezeu, Hunter, 
că nu ştiu nimic mai mult. 

Hunter se uită îndelung la omul speriat şi zise: 

— OK, te cred. Ce-i cu exploatarea asta minieră? 

Ochii lui Rizzi se tulburară puţin. 

— Oh, asta n-are nici o legătură cu tine! 

— Ce fel de mină? 

— Şisturi pline de petrol. Cel puţin aşa se crede. 

— O să te lansezi în afaceri cu petrol, Rizzi? 

— Nici vorbă. Pământul ăsta aparţine guvernului. E doar o 
speculație imobiliară. Dacă guvernul se va decide vreodată să 
exploateze aceste câmpuri, o să fie un boom imobiliar incredibil. 

— Primeşti informaţii de la Washington despre proiectele de 
prospectare petrolieră? 

— Nu, deloc. E chestie de bun simţ. Mai devreme sau mai 
târziu se vor interesa de câmpurile astea. E logic. Nu e o afacere 
suspectă, Hunter. 

— OK. Dar n-ai auzit niciodată de Trooper? 

— Jur că nu. 

— Nici de Jingo Morelli? 

Rizzi îşi feri iar privirea şi se uită la medalie. 

— Da, îl cunosc pe Jingo. Cleveland. 

— Atunci ce caută la Denver? 

— Păi... ăăă... Trece pe la club o dată sau de două ori pe 
săptămână. Bem un păhărel şi vorbim despre trecut. N-am nimic 
în comun cu acest tip. E o marionetă. Un pistolar. 

— Ce face la Denver? 

— Se distrează. 

— Făcea şi el parte din petrecerea de ieri seară. Spune-mi 
adevărul! 

— Ei bine... 

— Am impresia că nu joci cinstit, Rizzi. 

— Dar ce să fac? Să mă sinucid? 

— Tu hotărăşti, răspunse cu răceală Hunter. Poţi să scapi 
acum şi să plăteşti mai târziu. Ceea ce te şi sfătuiesc să faci. Dar 
trebuie să te hotărăşti imediat. 

Rizzi pălise din nou la faţă. După toate aparențele, se decisese 
să plătească mai târziu şi era apăsat de greutatea acestei decizii. 
Mâinile începură să-i tremure. Ceru altă ţigară. 

— Ţi-ai fumat-o pe ultima, îi zise Hunter. 

— OK, dar să nu spui vreodată că am vorbit. Oamenii ăştia te 


36 


urăsc, Hunter, şi vor să te lichideze. 

— Care oameni? 

— Nu ştiu cine sunt, dar e o chestie mare de tot. Asta ştiu. E 
supersecret. Jingo mi-a spus că în zonă ar fi mai mult de o mie de 
tipi, ascunşi, gata să te suprime. 

— De unde ştiau că voi veni aici? 

— Habar n-am. Ba poate că ştiu. Jingo mi-a spus o dată cum 
au întins capcana. Mi-a vorbit de o informaţie. Te aşteptau. Jingo 
e în oraş de mai bine de o lună. 

— Ce rol joacă? 

— Cine ştie? După cum vorbeşte, ai zice că el conduce toate 
operaţiunile. Dar sunt aiureli, n-a condus nimic niciodată în viaţa 
lui. Jingo e un zbir, nimic mai mult. 

— Dar e vorbăreţ. 

— Da. Prea vorbăreţ. 

— Ce-a spus despre cei o mie de tipi? 

— Că merită să-i vezi. Mi se pare că o dată le-a spus „echipele 
de atac”. Imi amintesc că am avut impresia că vorbea de militari, 
de trupe. 

Rizzi păli şi mai mult. 

— Auzi, Hunter, ce m-ai întrebat? Numele? Nu înţelegeam, 
dar... Te refereai la un tip? 

Confuzia lui părea reală. Hunter avea impresia că Rizzi îi 
spunea adevărul, dar era stupefiat de ce afla. N 

— E un nume de cod, Rizzi, zise el cu răceală. Incearcă să 
găseşti un sens la toate astea. 

— Ei bine... Poate că asta e. Da. Asta trebuie să fie. Trooper 
trebuie să fie tipul care comandă. Care comandă trupele. Nu? 

— Tu trebuie să-mi spui. 

— Dar eu nu ştiu nimic. Imi închipui. 

Era clar că Rizzi voia să-i facă pe plac lui Hunter şi voia cu 
orice preţ să fie crezut. Era o situaţie clasică şi Hunter ştia foarte 
bine asta. Când un tip începe să vorbească, nu se mai opreşte 
până când nu spune tot. Hunter era convins acum că Rizzi 
coopera. 

— Am înţeles, zise Hunter. Dar poate că a pomenit vreun 
nume lăudându-se. Jingo se laudă mult. Orice... un nume, un 
rang... 

— Imi amintesc! exclamă victorios Rizzi. Un căpitan! 

— Un ce? 

— Jingo mi-a spus că acest căpitan impunea respectarea 
regulamentului la sânge. Dar că n-avea treabă cu Jingo! 


37 


— Care căpitan? 

Entuziasmul îi dispăru. Pentru prima dată, Rizzi îl privi pe 
Hunter în ochi şi îi zise cu o voce slabă: 

— E tot ce ştiu, Hunter. Jur. Nu ştiu nimic în plus. 

Hunter îl crezu. Îi zise: 

— la medalia şi dă-mi-o înapoi, Rizzi. 

Celălalt execută ordinul cu umilinţă, alb la faţă ca varul. 

Hunter puse medalia în buzunar. 

— Să nu uiţi de medalia asta, Rizzi. Dacă mă hotărăsc să dau 
iar ochii cu tine, nu o vor mai vedea decât cei care te vor 
descoperi. 

— Îți sunt recunoscător, bâigui Rizzi. Nu-ţi face griji. Nu va fi 
nevoie să mă vizitezi din nou. 

— Îţi urez noroc, îi zise Hunter schiţând un zâmbet. 

Deschise portiera şi părăsi maşina. 

— Pleacă şi nu întoarce capul înapoi. 

Celălalt nu zise nimic în timp ce trecea la volan. Porni motorul 
apoi lăsă în jos geamul şi scoase capul afară ca să spună cu o 
voce aproape amicală: 

— Urmează sfatul meu, Hunter. Părăseşte statul ăsta. 
Părăseşte-l cât poţi de repede. 

Hunter îi făcu cu ochiul şi se uită în urma maşinii care se 
depărta. 

Situaţia începea să devină ceva mai clară. 

Dar Bob Hunter nu putea să părăsească deocamdată statul 
Colorado. 


38 


CAPITOLUL VIII 


Străzile erau pline de poliţişti. Inscripţiile de pe maşinile de 
patrulare anunțau amploarea cursei. Maşini ale poliţiei de stat, 
din mai multe comitate şi din mai multe oraşe din Colorado se 
plimbau unele în spatele celorlalte. Astea cel puţin erau uşor de 
reperat. Era clar că se vorbiseră între ei şi tot sud-vestul 
Denverului era patrulat. 

Hunter avea sentimentul că nu numai poliţiştii dădeau 
târcoale pe-acolo. 

Se adăpostise într-o „ascunzătoare” lângă Englewood, la sud 
de Denver. Era un apartament mic într-un imobil de lux - unul 
dintre cele cinci pe care avusese precauţia să le închirieze cam 
peste tot în oraş încă de la venire. 

Fiecare ascunzătoare era aprovizionată cu destule alimente ca 
să poată rămâne acolo timp de o săptămână. Era o măsură de 
securitate esenţială pentru un om care nu ştia ce se va întâmpla 
în clipa următoare - dar Hunter conta rareori pe ascunzătorile 
sale. 

De data asta era fericit că se gândise dinainte la ele. Situaţia 
era îngrijorătoare dar şi fascinantă - voia s-o înţeleagă mai bine 
înainte de a se lansa în acţiune. 

işi pregăti ouă jumări, făcu un duş şi îşi schimbă hainele, apoi 
luă cu el paharul cu cafea în cabina telefonică de la parter. 
Trebuia să-l sune pe Leo Turrin. 

Aprinse o ţigară şi formă numărul. Bău o gură de cafea şi 
numără de câte ori suna telefonul de cealaltă parte a Statelor 
Unite. | se răspunse aşa cum fusese convenit şi prietenul său cel 
mai fidel zise: 

— Da, da, cine-i? 

— Îngerul căzut! Am căzut foarte jos şi am impresia că această 
cădere va continua. Putem vorbi? 

— Da, nu e nici o problemă, răspunse Turrin cu o voce liniştită. 
Care e situaţia? 

— La drept vorbind, habar n-am, dar nu e deloc 
promițătoare... 

— Trebuie neapărat să pleci de-acolo, zise  Turrin 
întrerupându-l. 

Turrin îşi făcea totdeauna sânge-rău în privinţa lui Hunter. 

— Întreaga regiune este o ambuscadă enormă. Eu te-am trimis 


39 


în viesparul ăla - şi asta mă enervează, fir-ar să fie! - s-au folosit 
de mine aşa cum se folosesc de toată lumea. Au răspândit un 
zvon ştiind perfect că va ajunge la tine mai devreme sau mai 
târziu. Ar fi trebuit să bănuiesc şi... 

— Hei, lasă asta! zise domol Hunter. Ce-ai aflat? 

— De luni de zile organizează asta. N-am crezut niciodată că 
poate să fie posibil, dar ei... Trebuie să pleci imediat! N-ai nici 
cea mai mică şansă să vii de hac maşinaţiei! 

— Care, Leo? 

— Am vorbit cu mahării, mi-au telefonat. Imediat ce-am vorbit 
cu tine. M-au făcut să repet de o mie de ori tot ce ştiu despre 
tine, ce mănânci, ce-ţi place, cum îţi piepteni părul. lar tipul care 
îmi punea întrebările nu era deloc un idiot. 

— Cine era? 

— Nu ştiu, nu s-au făcut prezentările. Vorbea cu un accent 
sudist, se folosea de jargonul militarilor, înjura tot timpul şi are 
un creier ca al lui J. Edgar Hoover. 

— Nu era la New York? 

— Ba da, bătrânii din Commissione. Augie mi-a vorbit primul şi 
mi-a spus să răspund la întrebările acestui tip. Apoi am fost 
interogat de alţi doi tipi înainte de a mi-l da pe acest colonel din 
sud. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. Nu ştiu cine e, dar după „interogatoriu”, Augie a luat iar 
receptorul. Am vorbit câteva minute. Bătrânul îşi freacă mâinile 
de mulţumire. M-a lăsat să înţeleg că au pus la cale o farsă de 
luni de zile ca să te atragă în Colorado. Nu ştiu exact care e 
combinaţia, dar Augie nu mai poate de bucurie. Asta e impresia 
pe care mi-a lăsat-o. Este o înţelegere tripartită între poliţişti, 
militari şi Organizaţie. Organizaţia e pe post de momeală, 
militarii sunt forţa de lovire iar poliţiştii împresoară oraşul. Nu 
ştiu cum s-a putut petrece asta fără să nu aflu nimic. Ţi-au jucat 
un renghi urât de tot. Mă blestem tot timpul că... 

— Nu-ţi face sânge-rău, Leo. Acum gândeşte. Mi-ai spus că 
apelul venea de la New York. Întâi ai vorbit cu Augie, apoi ţi-au 
dat pe alţii. Eşti sigur că ceilalţi se aflau şi ei la New York? Sau 
era cumva o convorbire în „duplex”? 

Urmă o tăcere apoi Turrin răspunse calm: 

— Am crezut că erau toţi împreună, dar poate că în convorbire 
erau implicate mai multe posturi telefonice. Era pe o linie 
telefonică de mare siguranţă, pe care era branşat un aparat de 
bruiaj. Dar... nu pot să-ţi spun... E important? 


40 


— Poate. Ai avut de-a face cu tipii de la serviciile de informaţii 
în timpul serviciului militar? 

— Oh, da! Uneori. 

— Tipii cu care ai vorbit... 

— Exact la fel. Un adevărat interogatoriu. Sunt cu siguranţă 
militari, sergente. 

Hunter suspină. 

— Mulţumesc, Leo. Se potriveşte cu tot ce-am putut afla aici. 
Ai ceva veşti de la Hal? 

— Vrea să vorbească personal cu tine. N-a vrut să-mi spună 
nimic. A primit pachetul de la tine dar n-a vrut să sufle o vorbă. 
Pretinde că, cu cât voi şti mai puţin, cu atât va fi mai bine pentru 
mine. 

— Are dreptate, răspunse Hunter. Ai mare grijă, Leo. Tare mi-e 
teamă că regulile nu mai sunt aceleaşi. Această alianţă ar putea 
să-ţi dăuneze în mod periculos. Fii foarte prudent şi să nu ai 
încredere în nimeni. 

— Da, ăsta e şi sentimentul meu, zise cu amărăciune Turrin. 
Când am vorbit cu Hal mi-a spus că nu ştia nimic despre 
combinaţia asta. Nici măcar el nu ştia nimic. Ai dreptate, regulile 
s-au schimbat. 

— Ai grijă. 

— Da. lar tu şterge-o de-acolo. 

— Nu pot. Trebuie să aştept să se termine. 

— Nici asta nu poţi să faci. N-ai mijloacele necesare. Nu te-au 
atras acolo numai pentru o singură întâlnire, sergente. Au tot 
timpul. Vor aştepta să faci o greşeală. 

Hunter zâmbi. 

— Da. Aşteaptă să văd ce întorsătură vor lua lucrurile. Voi şti 
mai multe după ce voi vorbi cu Hal. 

— Sergente? 

— Da. 

— Nu te poţi măsura cu ei. Sunt prea puternici. 

— Ce sugerezi? Să mă predau? Asta înseamnă mai mult ca 
sigur moartea mea. Imediat ce mă vor prinde... 

— Mă gândeam că ar fi posibil să închei o înţelegere prin Hal. 
Te predai cu calm luând cât mai multe măsuri de precauţie... şi 
pe urmă... 

— Şi pe urmă, ce? întrebă Hunter. 

— Ai dreptate, răspunse cu tristeţe Turrin. N-o să meargă. Dar 
jurnaliştii vor face tămbălău mare. Gândeşte-te la asta. Dacă 
Mafia te prinde, toate reflectoarele presei vor fi îndreptate 


41 


asupra ta. 

— Mulţumesc, zise Hunter rânjind. Prezintă presei scuzele 
mele, dar încă n-am intenţia să abandonez lupta. 

Turrin ar fi vrut să râdă dar nu reuşi. Incerca să-şi ascundă 
spaima sub un ton glumeţ. 

— Înseamnă că încă nu te gândeşti la ultimele tale clipe? 

— Mă gândesc, la ele de la început, Leo, îi răspunse Hunter cu 
calm. Nimic nu s-a schimbat, în afara şanselor mele de 
supravieţuire. 

— Da, bineînţeles, dar... 

— Eşti amabil că-ţi faci griji pentru mine, dar ar trebui să te 
gândeşti mai întâi la tine. Trebuie să vorbesc cu Hal. 

— Hei! Vrei să-i spun ceva lui Johnny? 

Fratele lui mai mic. Ce să-i spună? 

— E fericit în noul său cămin? întrebă Hunter. 

— Aşa se pare. | s-a dat un cal. Pare foarte fericit. 

— Nu-i spune nimic, Leo. 

— OK. Aăă... sper că... 

— Eşti un prieten bun, Leo. Fii prudent. 

Hunter închise şi se uită încruntat la telefon. Apoi ridică din 
nou receptorul şi puse o monedă în aparat. 

Venise momentul să-şi ia adio de la alt prieten. 


42 


CAPITOLUL IX 


Brognola stătea nemişcat lângă fereastra mare din sala de 
şedinţe. Privea la ceas şi la teancul de informaţii oferite de 
computere care se mărea continuu. 

Când telefonul sună pe linia directă, toţi cei din sală amuţiră. 
Şeful operațiunilor aruncă o privire spre Brognola, ridică 
receptorul şi zise: 

— Justiţie doi. 

Aruncă altă privire spre Brognola şi înclină uşor capul. 

— O secundă, mormăi Brognola. 

Se repezi la el în birou şi ridică receptorul. 

— Aici Frappant, îi zise vocea lui Bob Hunter. 

— Ce mai faci? 

— Deocamdată, bine. Am vorbit adineauri cu amicul nostru. 
Mi-a vorbit despre o combinaţie în trei. Ce zici de asta? 

— Că am fost trădaţi, bombăni Brognola. Sau e cea mai 
frumoasă escrocherie din toate timpurile. Oficial, nu se întâmplă 
nimic. 

— Adică? 

— Vorbesc pe o linie telefonică simplă. Nu pot să spun tot ce 
am pe suflet. Nu în oraşul ăsta. Dar pot să-ţi spun că oamenii 
despre care mi-ai cerut informaţii au murit de mult timp. In 
Vietnam. Aş mai adăuga că vehiculul respectiv nu există. A fost 
distrus la Fort Logan, în urmă cu opt luni. 

— Ca să vezi! 

— Da. Sunt pe drumul cel bun, am aflat o mulţime de lucruri. 
Dar voi mai avea nevoie de încă cinci-şase ore ca să primesc 
confirmarea. Calculatorul scoate întruna la foi. Poţi să mai 
aştepţi? 

— Sunt în siguranţă dar nu pentru mult timp. Nici măcar cinci 
ore nu pot. Totul începe să se deruleze cu mare viteză. Singurul 
lucru care are importanţă pentru mine, Hal, este să ştiu dacă e 
vorba de un inamic sau nu. Spune-mi. 

—E încă prea devreme, răspunse numărul doi de la 
Departamentul de Justiţie. Dacă sunt prieteni, au un mod ciudat 
de a-şi arăta prietenia. In ceea ce priveşte parcul de care mi-ai 
vorbit, este adevărat, aparţine guvernului. Acum câteva luni, 
Pentagonul a făcut o cerere de transfer în profitul US Army. 
Nimeni nu s-a folosit de acest teritoriu de ani de zile. Iniţial, acolo 


43 


s-au făcut cercetări asupra efectelor secundare ale ghețarilor, 
surselor de apă etc. In orice caz, militarii l-au cerut. Cererea a 
început să parcurgă circuitul administrativ. In cele din urmă, 
cererea a fost refuzată, dar nu s-a putut afla care birou a făcut 
cererea. 

— Şi care birou era? 

— Civil Contingency Reaction Force care făcea parte din 
Domestic Programs. Biroul ăsta nu a existat mai mult de 
douăsprezece ore, şi numai pe hârtie. Imi amintesc foarte bine 
de asta. Național Security Council l-a suprimat. Era vorba de un 
organism antiterorist şi contrarevoluţionar. Era pur şi simplu 
demenţial. Totuşi transferul nu s-a făcut niciodată. Rezervaţia 
face în continuare parte din Departament of the Interior, dar se 
află pe lista teritoriilor cu statut de aşteptare. 

— Dar cineva se foloseşte de ea, Hal! 

— Ştiu. Merg pe vârfuri în acest moment. Trebuie să aflu mai 
multe înainte de a trece la acţiune. Dar dacă aflăm că cineva de 
la Pentagon a comandat o operaţiune ilegală, atunci vor cădea 
câteva capete. 

— Până atunci, eu am necazuri mari aici, zise Hunter 
suspinând. 

— Primesc constant rapoarte de la Denver. Poţi să crezi ce-am 
să-ţi spun. Cineva a organizat acolo împresurarea regională. 
Chiar şi unii dintre agenţii mei au fost recrutaţi. Sunt tipi de la 
FBI, poliţişti, garda locală şi chiar agenţi din capitală. Asta se 
numeşte forţa de acţiune regională, şi ţinta eşti tu. Nu ştiu cum 
ai să scapi de acolo, dar ştiu cum n-ai putea să scapi. Trenul, 
avionul şi drumurile sunt excluse. 

— După părerea ta, cine e capul răutăţilor? 

— Nu ştiu, altfel ţi-aş fi spus de la început. După informaţiile 
mele, totul a început foarte discret şi nimeni nu pare să ştie cum 
au fost convinşi toţi aceşti agenţi să coopereze. Incercăm să 
aflăm în acest moment. 

— Caut un anumit căpitan, zise Hunter. 

— Un căpitan din US Army? 

— Aşa s-ar părea. 

—E un căpitan care a avut ideea să organizeze Civil 
Contingency Reaction Force, răspunse Brognola. Dacă ar fi 
reuşit, ar fi devenit comandant. Stai puţin. 

Branşă interfonul şi ceru dosarul CCRF. 

— Cred că pot să-ţi spun numele lui, continuă el. 

— Asta o să mă ajute. 


44 


Şeful operaţiunilor sosi imediat în biroul lui Brognola şi îi 
întinse un dosar gros. 

— Harrelson, îi zise Brognola lui Hunter. Franklin P. Harrelson, 
căpitan de infanterie. Tone de medalii. 

— II cunosc, spuse calm Hunter. 

— inseamnă că te-ai mai lămurit? 

— Nu ştiu, Hal. Poate. Omul ăsta vine din sudul Statelor Unite? 

— Dosarul spune că s-a născut în Arkansas. 

— El e. Va trebui să-i vorbim despre asta amicului nostru. 

— Da? 

— Da. Şi informează-te despre această Civi/ Contingency 
Reaction Force. Acum cred că ştiu cine e duşmanul. 

— Stai puţin. Pretinzi că... 

— Pretind că acest organism există în continuare. Harrelson nu 
a reuşit să-şi facă mica lui armată la National Security Council, 
aşa că a căutat alţi clienţi. Fă cercetări la Pentagon. Caută o 
legătură între Harrelson, morţi şi materialul distrus. Cred că ar 
trebui să se ia informaţii despre activităţile lui în sud-estul 
asiatic. Ce s-a întâmplat cu tot materialul trimis acolo? Ar trebui 
să se mai afle şi care sunt oamenii care au suferit sub ordinele 
lui Harrelson, să afli ce s-a întâmplat cu ei, ce fac acum. De 
asemenea... 

— Dar ce vrei să insinuezi? 

— Ştii foarte bine, replică calm Hunter. Caut o unitate de atac, 
Hal, şi te sfătuiesc şi pe tine să cauţi acelaşi lucru. Asta nu ţine 
de Pentagon, e o problemă specifică pentru tine. Tipii ăştia s-au 
aliat cu Mafia. E o mare problemă. 

— Vin, zise Brognola. 

— Tu decizi, zise Hunter, dar poate că vei afla mai multe 
rămânând acolo unde eşti. Voi ieşi din ascunzătoare, Hal, şi voi 
face stricăciuni. 

— Stai puţin! Te cam grăbeşti! Cred că ar trebui... 

— Ştiu, ştiu, instinctul nu m-a înşelat niciodată, Hal. Te-am 
sunat doar ca să-mi iau adio, dar văd că încă nu e momentul 
pentru asta. ţi urez noroc. 

— Stai! Mai am o informaţie care te-ar putea interesa. Când 
am făcut cercetări despre rezervaţie, am aflat că o femeie care 
locuieşte în regiune a făcut o plângere acum câteva săptămâni. 
Pretindea că fratele ei, într-o zi pe când se plimba pe munte, 
fusese agresat de nişte soldaţi. Chiar aşa a spus, „soldaţi”. Il 
culcaseră jos, cu faţa la pământ, apoi îl interogaseră cu arma la 
tâmplă înainte de a-i da drumul. 


45 


Ofiţerul Pentagonului însărcinat cu relaţiile publice a clasat 
raportul pentru că ştia că nu există soldaţi în acea regiune. Vrei 
să te duci la femeia aceea? 

— Nu cred, răspunse Hunter. Ştiu deja destule. 

— Am vorbit cu ea acum o oră, adăugă Brognola. Acum neagă 
totul. Pretinde că a fost o neînțelegere. Era terorizată. 

— OK, am să mă duc la ea, promise Hunter. Vom vedea. 

— E un mic hotel pe munte. Femeia, doamna Sanderson, şi 
fratele ei conduc acest hotel. Când am vrut să vorbesc cu fratele 
ei, mi-a spus că era plecat. Am insistat şi a izbucnit în lacrimi. 
Voiam să transmit asta biroului meu regional de la Denver, dar 
dacă te ocupi tu de asta, mai aştept câteva zile. 

— Bine, zise Hunter cu o voce absentă. 

După toate aparențele, se gândea la altceva. Avea o voce 
distantă, detaşată. 

— Nu veni, Hal, zise el brusc. Spune-le oamenilor tăi să nu se 
apropie nici ei. 

— Inţeleg, răspunse domol Brognola. 

— Succes la vânătoare, zise Hunter înainte de a închide. 

Brognola clipi şi închise şi el. 

Şeful operaţiunilor puse la loc filele în dosarul CCRF şi întrebă: 

— Îi dăm drumul? 

— Da, mormăi Brognola. Forţezi la maxim. Nu te lăsa abătut 
din drum de nimeni. Dacă se refuză cooperarea, mă anunţi 
imediat. 

Omul zâmbi şi se întoarse la postul lui. 

Brognola se aşeză pe colţul biroului, muşcă capătul unui 
trabuc şi zise: 

— La dracu, la dracu şi la toţi dracii! Am luat startul! 


46 


CAPITOLUL X 


În cartier domnea o atmosferă de tensiune pe care Hunter o 
remarcă imediat. 

Poliţia bântuia pe-acolo şi nu făcea nici un efort ca să-şi 
ascundă prezenţa. Dar mai era şi o prezenţă invizibilă, şi asta îl 
îngrijora cel mai mult pe Hunter. 

Situaţia asta îi aminti de o alta - identică - pe care putuse s-o 
observe în junglele din Vietnam şi care fusese botezată 
Saturation Baker. Era un fel de ambuscadă practicată asupra 
satelor încă pline de vietcongi. Erau folosite două grupuri de 
combatanți. Primul era la vedere şi făcea o razie sistematică, 
trecând de la o colibă la alta; al doilea se ascundea şi bloca toate 
drumurile de acces. Mai devreme sau mai târziu, inamicul ieşea 
din ascunzătoare şi avea grijă să evite primul grup, dar cădea 
imediat în ghearele celui de al doilea. 

Hunter cunoştea foarte bine Saturation Baker. Şi îl cunoştea şi 
pe cel care făcuse din asta specialitatea lui. 

Căpitanul Franklin P. Harrelson. 

Conducându-şi oamenii în mod inteligent, ridicase Saturation 
Baker la rang de artă, trecând ca o seceră înainte de sosirea 
trupelor de pacificare. 

Eficacitatea, când devine regulă, atrage repede atenţia - mai 
ales din partea unor soldaţi profesionişti care luptă umăr la 
umăr. Cum aveau o adevărată pasiune de a-şi povesti faptele de 
arme, lăudaseră deseori meritele celebrului căpitan Harrelson. 
Era un fel de legendă - ca şi sergentul Bob Hunter. 

Se întâlniseră deseori şi chiar făcuseră echipă - Hunter înainte 
cu doi oameni ca să le arate drumul, iar la urmă Harrelson cu 
trupele sale ca să pustiască. 

Hunter îl cunoştea bine pe Harrelson şi nu se îndoia că acest 
căpitan îşi întorsese privirea de ucigaş spre Exterminator. Nu 
putea să dovedească asta, dar o ştia din instinct. In Vietnam se 
întâmplase ceva neclar legat de Harrelson care, dintr-un motiv 
necunoscut, fusese mutat brusc în spate, departe de frontul pe 
care se remarcase. 

Existaseră multe zvonuri, dar nici unul nu fusese dovedit. Unii 
îl văzuseră din când în când pe câmpuri de bătălie unde n-ar fi 
trebuit să se afle, şi asta sporise misterul din jurul lui şi 
contribuise la răspândirea zvonului că Harrelson se ocupa de 


47 


„ceva important”... 

În orice caz, acest „ceva important” era la fel de misterios 
când Hunter părăsise Vietnamul, şi nici nu mai auzise de el 
înainte de recenta convorbire avută cu Harold Brognola. 

Leo Turrin îi spusese că fusese interogat de un ofiţer sudist. 
Probabil că nu era o coincidenţă! 

Hunter ştia acum cu cine avea de-a face şi cu ce maestru 
trebuia să se măsoare. 

Harrelson Secerătorul! O mare mişcare de trupe, o manipulare 
psihologică şi apoi secerarea. Hunter făcuse oarecum cunoştinţă 
cu această practică pe platourile din Colorado şi avea impresia 
că acelaşi lucru se întâmpla şi în cartierul Cherry Hills. 

Exista doar un singur mijloc de a para această lovitură. Hunter 
se întoarse în micul apartament şi îşi schimbă hainele, îmbrăcă o 
cămaşă albă, un costum gri şi îşi puse la gât o cravată cu nuanţe 
neutre. Păstră Beretta şi luă şi un mic revolver de calibru 38 cu 
ţeavă scurtă pe care îl puse la centură. Apoi îşi puse pe capo 
pălărie şi cobori ca să se alăture vânătorilor. 

leşi din imobil chiar când sosi o maşină de patrulare. 

Vehiculul trase la trotuar imediat ce şoferul îl văzu pe Hunter 
alergând înaintea lui. 

— Sunt Joe Carson, Colorado State Police, îi zise el poliţistului 
uimit. Cred că l-am găsit pe omul nostru. Avem nevoie de întăriri. 

Tipul apucă microfonul şi începu să trimită mesaje. Hunter 
deschise portiera şi se instală pe banchetă alături de el. Era un 
poliţist tânăr - un novice - şi Hunter regreta că-i juca un astfel de 
renghi, dar nu avea de ales. N 

— Etajul doi cu fața spre stradă, zise el. In spate e o uşă de 
serviciu pe unde se poate ajunge pe acoperiş. 

Tânărul poliţist dădu din cap şi transmise şi aceste informaţii. 
După cum prevăzuse Hunter, emisia fu recepţionată de o reţea 
specială, nu de centrala normală a poliţiei - şi nu se îndoia că 
ceilalţi erau branşaţi pe frecvenţa folosită. 

Trupele invizibile! 

Vru să le facă vizibile şi reuşi. 

Camioneta unei întreprinderi de spălătorie apăru brusc la 
capătul străzii şi trase la marginea trotuarului. In spatele lor 
apăru imediat camioneta de livrare a unui brutar, blocând 
cealaltă extremitate a străzii. 

Tânărul poliţist se adresă lui Hunter: 

— Transmit mai departe informaţiile. 

Asta era explicaţia ordinelor codificate care se auzeau de la 


48 


staţia radio. 

— Chiar l-ai văzut? 

— Da, aşa cred, răspunse Hunter. 

Poliţia nu era singura care auzea ordinele. Fiinţele invizibile 
luau la cunoştinţă şi trupele lui Harrelson vor lua imediat poziţie 
ca să blocheze toate căile de evadare. 

— Lasă-mă lângă tipii care fac de pază la colţul străzii, zise 
Hunter. 

— Care? întrebă tânărul. 

— Camioneta spălătoriei. N-o vezi? 

— Ei sunt? Bine! 

Tânărul demară părăsind lent trotuarul. 

— Te cheamă Carson? 

Hunter dădu din cap. 

— Nu părăsi maşina, îi zise el. Lasă-mă în colţul străzii, apoi fă 
turul şi ia-ţi postul în primire. Şi să nu care cumva să faci ceva 
înainte de sosirea întăririlor. 

— Crezi că sunt idiot? întrebă tânărul cu o expresie comică. 

Hunter cobori din maşina de patrulare, se aplecă la geam şi 
zise: 

— Mulţumesc şi ai mare grijă. 

— Am înţeles, domnule, răspunse tânărul înainte de a demara. 

Şoferul  camionetei îl văzuse coborând din maşina de 
patrulare. Îl examină o clipă apoi se prefăcu că îl ignoră. 

Hunter traversă strada evitând cele câteva maşini care 
treceau, trecu în spatele camionetei, deschise portiera culisantă 
laterală şi urcă. Câteva rochii şi pantaloni înveliţi în saci de 
plastic erau agăţaţi de tavan. Lângă portieră se afla un tranzistor 
şi o puşcă. Tipul de la volan se întoarse şi se uită la Hunter 
încruntat. 

— S-a dat semnalul, soldat. N-ai de ce să faci mutra asta. 

Tipul zâmbi. 

— V-am luat drept poliţist, mărturisi el. 

— Treci în spate, îi zise Hunter. Să ne comparăm semnalele. 

— Nu e timp. Poliţiştii sunt pe drum. Ştii că tipul nostru e 
viclean ca o vulpe. N-o să stea să-i aştepte. Probabil că deja 
caută un mod de a se salva. 

— Dar noi suntem aici. 

— Da. Toate unităţile sunt pe poziţie. 

Acel om era doar un cercetaş. Probabil că observa şi 
transmitea mai departe informaţii despre mişcările pe care le 
vedea. Grosul trupelor se vor ocupa de contact la momentul 


49 


potrivit. 

— Elicopterul e pe poziţie? întrebă calm Hunter. 

— Da. Tocmai l-am auzit dând raportul. Era deasupra la Red 
Rocks şi se îndrepta încoace. 

Nu aveau de gând să mai atace încă o dată fără elicopter. 

Poliţia invadă strada, blocând extremităţile, îşi desfăşură 
trăgătorii de elită şi ocupă imobilele vecine cu cel în care se 
ascundea Exterminatorul. Totul se derula după cum prevăzuse 
Hunter. 

Se adresă cercetaşului lui Harrelson: 

— Deschide bine ochii. 

Apoi părăsi camioneta şi porni pe trotuar. La capătul străzii, 
coti spre est şi îşi continuă mersul. După o sută de metri, Hunter 
zări o maşină în care se aflau doi cercetaşi din a doua linie. 

Stăteau într-un Ford nou. Se vedea bine că nu erau nici 
poliţişti şi nici mafioţi, ci militari. Hunter nu pierdu timpul cu 
vorbăria. Voia maşina lor pentru că era echipată cu un emițător- 
receptor şi avea să-i furnizeze şi alte informaţii. Se apropie de 
geamul lăsat, ridică Beretta şi îi împuşcă pe amândoi între ochi. 
Nici unul nu avu timp să reacționeze. 

Gloanţele mari Parabellum le smulse creştetul capului - era 
murdar, dar eficace. Hunter trase cadavrele afară din Ford, se 
instală la volan, porni motorul şi întoarse ca să se îndrepte spre 
est. 

Se dădu imediat alarma. Staţia radio începu să emită cu 
frenezie. 

— Cercetaş cinci şi-a părăsit postul! Cercetaş cinci, răspunde! 

După câteva clipe, vocea se auzi din nou: 

— El este! Se deplasează spre est la bordul maşinii cercetaş 
cinci! Toate unităţile... Nu, negativ. Repet, negativ! Posibilitate 
de diversiune! Primele unităţi, rămâneţi pe loc! Unităţile din linia 
a doua, îndreptaţi-vă spre cercetaş cinci! 

Staţia radio amuţi imediat şi Hunter nu avea timp să caute 
noua frecvenţă. Două maşini veneau deja spre el. Prima sosi cu 
mare viteză în spate, a doua făcu un derapaj controlat în mijlocul 
intersecţiei din faţă. Cel mai mic răgaz s-ar fi transformat în 
catastrofa. 

Apăsă brusc pe acceleraţie, răsuci volanul, şi începu să 
ocolească barajul ineficace, moment în care cei patru ocupanţi ai 
maşinii oprite începeau să coboare. Cu roţile din dreapta pe 
trotuar, lovi doi dintre ei în plin, primul fu proiectat în zidul de 
cărămidă, iar al doilea execută un zbor planat de vreo 


50 


cincisprezece metri. 

Din fericire pentru Hunter, ceilalţi doi nu puteau să tragă în el. 

incepea deja să vireze la intersecţie când maşina din spatele 
lui vru să facă aceeaşi manevră. Zadarnic. Mai uşoară, această 
maşină nu a putut să reziste şocului dintre roţi şi trotuar. Şoferul 
pierdu controlul, maşina se legănă periculos o clipă, apoi se 
răsturnă pe o parte şi începu să alunece spre maşina oprită, 
lăsând pe asfalt o urmă de scântei şi benzină. 

Hunter auzi impactul, fu orbit o fracțiune de secundă de 
lumina orbitoare a exploziei reflectată în oglinda retrovizoare. 
Mai bine nici că se putea! Fusese un noroc extraordinar. Haosul 
care urmă fu destul de mare ca să poată scăpa de planul 
Saturation Baker. 

Îşi îndreptă maşina spre platourile înalte. Nu bătea în 
retragere, ci căuta un unghi de atac. 

Cabana turistică de la o staţiunea de sporturi de iarnă, situată 
în centrul teritoriului inamic şi condusă de doamna terorizată, ar 
fi putut să fie poziţia căutată. 

Avea să afle curând. 


51 


CAPITOLUL XI 


Se deplasă numai pe drumuri laterale şi făcu ocoluri mari ca 
să evite drumurile frecventate - mergând uneori zece kilometri 
ca să câştige doi sau trei în direcţia urmărită. Dar reuşi să evite 
toate barajele care fuseseră instalate pentru blocarea sa şi putu 
să observe toate activităţile care se derulau în aer. La un 
moment dat zări trei elicoptere şi, departe deasupra, un mic 
avion singuratic. 

Se ascunse în boscheţii deşi şi consacră un anumit timp 
studierii a tot ce conţinea Fordul furat. Era o maşină de comandă 
echipată cu o staţie puternică de emisie-recepţie UHF şi VHF, 
ultraperfecţionată. Descoperi multe hărţi topografice, coduri de 
comunicare, lista de semne de recunoaştere şi alte informaţii la 
fel de utile. Găsi şi un mic dosar despre Exterminator - crochiuri 
ale feţei sale şi un rezumat complet al vieţii sale militare şi al 
confruntărilor sale cu Mafia - inclusiv aventura sa canadiană. Mai 
era acolo şi o descriere a felului în care acţiona. 

Dosarul constituia un exemplu suplimentar al eficacităţii 
inamicilor săi. Ştiau cum să procedeze. Treaba lui era să se 
folosească de informaţiile pe care le deţineau şi să le întoarcă 
împotriva lor. 

Staţia radio de la bord îi era de mare ajutor. Inamicul ştia 
foarte bine că dispunea de maşina de comandă şi că avea deci 
acces la acel emiţător, precum şi la codurile care se aflau la 
bord, dar nu puteau să schimbe frecvențele fără ştirea lui. 
Singura lui speranţă era să-l hăituiască. 

Hunter le descoperi frecvenţa pentru forţele aeriene pe UHF şi 
frecvenţa pentru infanterie pe VHF. Aşteptă până când văzu 
elicopterele şi avionul depărtându-se spre sud-est, apoi porni în 
direcţia opusă. Acordă din nou o mare atenţie barajelor care 
fuseseră instalate şi reuşi să le evite. Dimineaţa trecuse şi 
semnalele radiofonice veneau de departe când intră pe drumul 
72 şi se îndreptă spre campingurile de la Peaceful Valley. 

Campingul era aproape gol când Hunter se apropie de rulotă. 
Nu mai erau decât alte două rulote - mai mici decât a sa - și o 
camionetă ai cărei proprietari păreau că se pregătesc să 
părăsească regiunea. Acoperea Fordul de comandament cu o 
pânză când doi bărbaţi cu păr lung se apropiară de el la bordul 
camionetei. 


52 


Vehiculul reduse viteza şi tânărul de la volan cobori geamul, îi 
zâmbi şi zise: 

— Pace. 

— Să sperăm, răspunse Hunter zâmbind şi el. 

— Probabil că ai sosit azi-noapte târziu. Ai o rulotă foarte 
frumoasă. 

— Mulţumesc, răspunse Hunter. Da, ţin mult la ea. 

— N-ai auzit buletinul? 

— Care buletin? 

— Buletinul meteo. Se anunţă o furtună. Se pare că ieri noapte 
a nins în Utah şi stratul de zăpadă e de cincizeci de centimetri. 
Vine vremea rea. 

Hunter se uită în sus. 

— Ai dreptate, era timpul. 

— In zona asta nu se ştie niciodată, zise tânărul. Ti-am 
remarcat placa de înmatriculare. În cazul în care nu ştii, situaţia 
devine foarte proastă aici în caz de furtună. Uneori rămâi izolat 
zile întregi. 

— Mulţumesc, zise Hunter. Tocmai mă pregăteam să plec. 

— Ştii că rulota ta degajă electricitate statică? Mai adineauri 
am trecut pe la tine ca să-ţi spun de timp. Şi m-am curentat. 

— Imi pare rău, răspunse Hunter. Voi verifica. 

Tânărul îi zâmbi şi demară lent. 

Hunter cunoştea foarte bine chestia cu electricitatea statică 
care făcea parte din sistemul de securitate. Curentul nu era 
destul de puternic ca să facă rău nici unui copil, dar îi descuraja 
pe curioşii care ar fi vrut să examineze rulota. 

Debranşă sistemul electric, puse în rulotă articolele utile 
descoperite în maşină, legă solid husa, apoi agăţă Fordul în 
spatele rulotei. Când îşi termină treaba, celelalte două rulote 
plecaseră deja. Acum era singur în camping şi putu să înceapă 
munca de camuflare. Montă Fordului o placă de înmatriculare din 
Louisiana, identică cu cea a rulotei, apoi scoase ornamentele 
caroseriei şi le aruncă în boscheţi. 

După care, se ocupă de panourile amovibile ale rulotei şi le 
schimbă cu altele de o culoare diferită pe care le împodobi cu tot 
felul de cuvinte scrise cu sprayul. Dădea astfel impresia unui 
vânător care parcursese toate pădurile şi toţi munţii din Statele 
Unite. 

Toată treaba îi luă cam douăzeci de minute. Nu putea să 
schimbe total rulota, dar îi schimbase destul de mult înfăţişarea 
exterioară pentru ca inamicii să nu aibă timp s-o repereze în 


53 


această regiune unde circulau din abundență rulote de toate 
felurile. 

Hunter era satisfăcut. 

Urcă în rulotă, îşi pregăti ceva de mâncare şi branşă propriul 
său receptor pe frecvențele folosite de inamic. Apoi mâncă în 
partea din spate în timp ce înregistra pe computer toate noile 
informaţii. Apoi luă radio-telefonul şi luă cunoştinţă de două 
mesaje, datorită serviciului pentru abonaţi absenţi din Kansas 
City. Cele două mesaje erau codificate. 

Primul era un apel al lui Leo Turrin iar al doilea, al cărui 
expeditor nu se identificase, venea de la Las Vegas. 

li dădu întâietate lui Turrin, sunând la numărul obişnuit pentru 
ca Leo să-l poată telefona pe o linie sigură. Când îl auzi la capătul 
celălalt al firului, Turrin era enervat la culme. 

— De azi dimineaţă te sun întruna. Unde eşti? 

— Deocamdată în siguranţă, zise Hunter. Ce-ai aflat, Leo? 

— Nu-mi vine să cred ce-am aflat, sergente. Incă mai încerc 
să-mi limpezesc mintea. N-am ce să-ţi spun. Hal nu vrea să 
vorbească cu mine iar bătrânii de la New York s-au dat la fund. E 
clar ca lumina zilei. Vor să te lichideze cu orice preţ. Şi să nu-ţi 
faci griji de armată, acolo e numai Mafia. S-au deghizat în 
militari. Dar dispun de... 

— Ştiu, Leo, îi zise Hunter. Nu te nelinişti, am aflat. Dar aş vrea 
să-mi spui... 

— Stai, sergente! mai întâi ascultă-mă. E ceva uriaş, cu mult 
mai important decât s-ar crede la prima vedere. După câte am 
auzit în dimineaţa asta, trebuie să te lichideze dar nu e decât un 
fel de test. 

— Adică? 

— Adică nu numai tu eşti vizat. Cei apropiaţi bătrânilor încep 
să se destindă. Se distrează în secret. Comit indiscreţii. Se laudă. 
Pretind că dacă te vor lichida pe tine, vor putea să-l lichideze şi 
pe celălalt. 

— Care celălalt? 

— Mai mult nu se poate şti, sergente. Nu ştiu despre cine 
vorbesc, dar e ceva uriaş, crede-mă. Când ai vorbit cu Hal? 

— Dimineaţă, imediat după ce-am vorbit cu tine. 

— Atunci înseamnă că nu ştii noutatea. Hal nu vrea să-mi 
vorbească personal, dar am informatori la Washington. Hal 
lucrează la o treabă care ar putea să arunce capitala în aer. 

— Ce? 

— Ceva care depăşeşte toate scandalurile din ultimii zece ani. 


54 


Deocamdată sunt doar zvonuri, dar s-ar părea că a descoperit un 
tip de la Pentagon - un general cu funcţie mare - care ar face 
parte din Mafie. 

Hunter aprinse o ţigară şi trase lung din ea. 

— Sergente? zise Turrin. 

— Da, sunt aici, Leo. Ce concluzii tragi, Leo? 

— Oh, la dracu! Nu ştiu. Simt o crispare în burtă, dar încă nu 
reuşesc să descopăr ce-i. După tipii de la Denver, s-ar părea că 
eşti prins la înghesuială, că eşti încercuit şi hăituit. Adevărat? 

Hunter rânji şi răspunse: 

— Nu chiar, Leo. Dar îmi face plăcere că inamicul crede asta. 

Omul de la Pittsfield râse cu nervozitate. 

— Cu atât mai bine, prefer să fie aşa. Asta e tot ce aveam să-ţi 
spun deocamdată. Putem să luăm legătura peste două ore? 

Hunter declanşă cronometrul consolei. 

— OK, exact peste două ore. Mulţumesc, Leo. 

— Va trebui să-i opreşti. Nu se poate conta pe Hal şi pe 
birocraţii lui. Dacă izbucneşte scandalul, vor cădea capete, iar 
dintre ele ar putea să facă parte şi Hal. 

— Sigur, răspunse scurt Hunter. 

— Atunci e rândul tău să acţionezi. De la început şi până la 
sfârşit. 

— Acum câteva ore îmi spuneai să fac exact contrariul. Să mă 
cărăbănesc în mare viteză. 

— Asta a fost acum câteva ore. Eu îţi vorbesc acum. Trebuie 
suprimaţi, sergente. Dacă tu nu reuşeşti, numai Dumnezeu mai 
ştie când se va mai putea ridica cineva împotriva lor. 

— Eşti chiar atât de sigur? 

— Da. Dacă vrei, vin imediat acolo. Pot să fiu în avion în mai 
puţin de o jumătate de oră. Aş ajunge mai înainte de apusul 
soarelui la tine. 

Hunter se gândi câteva clipe şi zise: 

— Mulţumesc, Leo, dar prefer să stai acolo unde eşti. Continuă 
să cauţi informaţii. 

— OK. Ne auzim mai târziu. 


— Exact. 

Hunter închise. Fumă ţigara după care formă numărul de la 
Las Vegas. 

O voce feminină îi răspunse imediat: 

— Able Group. 


— Dă-mi alt număr, zise Hunter direct. 
Ea îi dădu un număr şi zise: 


55 


— Aşteaptă un minut înainte de a suna. 

Închise, aşteptă un minut, apoi formă al doilea număr sperând 
că va corespunde unei cabine telefonice. 

Nu se înşela. 

— Oh, Bob! exclamă Toni Blancanales. Ce bine îmi pare că te 
aud! Sunt într-o cabină de pe Freemont Street, poţi să vorbeşti. 

Toni era sora mai mică a lui Rosario Blancanales. Blancanales 
şi Gadgets Schwarz, singurii supraviețuitori din Echipa Morţii, 
formau Able Group, o societate care se ocupa de securitate şi de 
detectare electronică. 

Hunter zâmbi. 

— Şi mie îmi pare bine că te aud, Toni. Dar eu nu sunt chiar 
atât de în siguranţă, aşa că trebuie să vorbim repede. 

— Gata, zise ea. Cunoşti un tip pe care îl cheamă Harrelson? 

Lui Hunter îi dispăru zâmbetul de pe buze. 

— Poate. De ce? 

— Se pare că te caută peste tot. E o problemă de viaţă şi de 
moarte. 

— De unde ai aflat asta, Toni? 

— „Telefonul arab” al foştilor combatanți. Au luat legătura cu 
toţi cerându-le să răspândească zvonul. 

— OK. Ascult. 

— Se află în Winter Park din Colorado. Stă într-un mic hotel pe 
nume Snow Trails. 

— Asta e tot? 

— Da, asta e tot. Gadgets pretinde că n-ar fi trebuit să-ţi spun, 
dar nu puteam să fac altfel. 

— Ai făcut foarte bine, Toni. Ce se întâmplă la Las Vegas în 
acest moment? 

Şi-o imagină pe Toni strâmbând din nas. 

— Aceleaşi lucruri. Examinăm cazinoul. Clientul pretinde că 
sunt microfoane peste tot şi că fiecare client e un agent FBI. 

Hunter râse. 

— Transmite salutările mele băieţilor. 

— Şi eu? 

— Dacă aş putea, ţi-aş transmite mai mult decât atât. 

— Adevărat? 

— N-am minţit niciodată în privinţa asta. 

— Asta e aproape o promisiune, zise ea râzând. 

Apoi luă imediat tonul serios. 

— Auzi, nu cumva te afli chiar în Colorado? 

— Mi-e teamă că da! 


56 


— Ah! Bun! Să fii prudent. 

— Ca totdeauna. 

— Asta nu e prea liniştitor. Auzi, chiar trebuie să continuăm să 
ne vorbim numai la telefon? Nu ne-am putea vedea într-o 
noapte? 

Hunter râse încetişor. 

— Deocamdată nu văd cum aş putea s-o fac. Dar într-o 
seara... 

— Aiurea! zise ea. Până atunci o să îmbătrânesc, închise şi 
Hunter se uită gânditor la aparat. Cu siguranţă că avea dreptate. 

În aşteptarea acelei faimoase nopţi, trebuia să supravieţuiască 
ziua. 


57 


CAPITOLUL XII 


Trecu de Rollins Pass şi continuă în direcţia Winter Park pe 
drumuri secundare. În curând începu să cadă o zăpadă deasă. 
Cei treizeci şi cinci de kilometri în linie dreaptă îi luaseră patru 
ore cu rulota. Pe versantul de est ningea slab, dar pe celălalt 
versant fulgii cădeau în vârtejuri puternice, şi asta de un anumit 
timp. Un paznic forestier îi ceru să oprească puţin după 
trecătoare şi îl sfătui să facă cale întoarsă şi să revină la East 
Portal. 

— Drumul mai e deschis? întrebă Hunter. 

— Deocamdată da, domnule, răspunse paznicul. Dar nu pot să 
vă garantez că veţi putea ajunge până la capăt. Mai ales cu un 
astfel de vehicul. 

Timpul era îngrozitor, deja căzuseră zeci de centimetri de 
zăpadă, dar vizibilitatea era aproape nulă. Paznicul forestier 
preciză: 

— Vine furtuna. Şi o să fie şi mai rău. 

Hunter se afla la numai zece kilometri de ţintă. 

— Sunt sigur că voi reuşi. 

Paznicul dădu din cap cu un aer sceptic dar îl ajută pe Hunter 
să-şi pună lanţuri la roţile rulotei. La urmă îi zise: 

— Dacă rămâi cumva blocat, nu părăsi vehiculul. 

Hunter îi mulţumi, se urcă iar la volan şi porni branşând 
sistemul de infraroşii. Asta îl ajuta puţin la orientare, dar nu 
suficient. Incepu să se întrebe dacă nu făcuse totuşi o greşeală. 

Se afla într-o lume aparte, într-un univers de gheaţă unde 
distanţele nu mai existau. Totul era de un alb tulburător şi vătuit. 

Rânji dându-şi seama că era indecis. 

Nimic nou. 

Albul, singurătatea tăcută erau neobişnuite, dar lumea era 
aceeaşi în ciuda diferenţei de culoare. Zăpada nu era inamicul 
său şi putea, la nevoie, să-i folosească drept aliat. Atunci... cine 
era inamicul? 

Hunter învățase să aibă încredere în instinctele lui Leo Turrin. 
Ce era deci acel lucru nemaipomenit, fenomenal pregătit de 
bătrânii din Commisione? Cine era „celălalt”? Acel tip pe care 
sperau să-l suprime după ce se debarasau de Hunter? 

De ce trimisese Harrelson un mesaj prin telefonul fără fir? Ce 
însemna acest mesaj? Era o provocare, un şiretlic, sau o 


58 


tentativă de a preveni un vechi amic de pericolul la care se 
expunea? 

Hunter şi Harrelson fuseseră prieteni. 

Nu era necesar să aprobi total un om ca să-l găseşti simpatic. 
Harrelson era un soldat calm şi lucid, îndrăzneţ şi metodic - un 
tip pe care puteai să contezi la ananghie şi pe care Hunter îl 
aprecia. 

Acum îi întindea mâna lui Hunter. De ce? 

Lui Hunter nu-i fusese greu să accepte ideea că Harrelson era 
inamicul său principal şi omul care trebuia doborât. Reacţionase 
imediat la mesajul primit de la Toni zicându-şi că Harrelson nu 
putea să ştie că Hunter stabilise o legătură între el şi ambuscada 
de pe drumul de munte; era deci o stratagemă pentru a-l atrage 
într-o cursă. Dar telefonul arab nu era chiar atât de eficace. 
Probabil că Harrelson răspândise zvonul referitor la Hunter cu 
mult înainte de înfruntare. 

Totuşi nu exista nici o dovadă că Harrelson făcea cu adevărat 
parte din complot. 

Această incertitudine îl făcea pe Hunter să se lupte cu furtuna 
de zăpadă ca să ajungă la Snow Trails. Toni Blancanales nu era 
prima persoană care îi vorbea de Snow Trails. Mai întâi îi vorbise 
Brognola; acolo locuia femeia terorizată de Dumnezeu ştie cine. 
O anume doamnă Sanderson. 

Drumul spre staţiune era clar indicat şi Hunter îl găsi cu 
uşurinţă în ciuda vizibilităţii deplorabile. Dar i-ar fi fost tare greu 
să-i definească limitele exacte. In centru, clădirea principală era 
o structură în formă de A cu un acoperiş ascuţit. Mai existau 
cabane mici răspândite parcă la întâmplare, iar totul se afla pe 
un mic platou care domina pistele. Deoarece vizibilitatea se 
menținea la fel de proastă, Hunter nu putea să fie sigur nici de 
distanţe, nici de perspectivă. 

Părăsi rulota şi parcurse ultimii cinci sute de metri pe jos în 
furtună. Purta un combinezon de paraşutist, un hanorac gros cu 
glugă, cizme înalte şi ochelari protectori anti-ceaţă. Se simţea 
bine, nu-i era frig, dar ar fi dat mult pentru o pereche de rachete. 
Trebuia să înainteze printr-un strat de zăpadă de treizeci de 
centimetri. Vântul aproape că nu mai bătea deloc dar norii de 
zăpadă păreau să se fi imobilizat de jur-împrejurul lui. 

Făcu turul staţiunii pe bâjbâite ca o santinelă oarbă, dar trase 
concluzia că singura parte locuită era clădirea centrală. Era 
lumină şi se simţea mirosul unui foc de cămin reconfortant. Un 
moment i se păru că zăreşte o umbră la o fereastră de la etajul 


59 


doi şi, când se apropie, auzi muzică. 

In jurul clădirii nu se vedea nici o urmă de zăpadă. Nimic nu 
părea ciudat; era pur şi simplu o staţiune pustie în inima primei 
furtuni de zăpadă din acel anotimp. 

O clădire în formă de A era prevăzută cu un acoperiş care 
cobora în pantă abruptă până la pământ şi pe flancurile căreia nu 
se aflau ferestre. Acest tip de construcţie era foarte obişnuit în 
regiunile unde cădea multă zăpadă şi greutatea ei putea să 
dărâme o casă obişnuită. 

Clădirea principală era formată din două structuri în formă de 
A, dispuse în T, perpendiculare una pe cealaltă. Hunter mai 
văzuse şi altele asemănătoare şi putu cu uşurinţă să-şi 
imagineze interiorul. O imensă sală de zi sub acoperiş, o scară, 
apoi o loggia care dădea acces spre camere, în partea din spate 
unde se găsea şi bucătăria, sufrageria şi alte câteva camere la 
mansardă. Exista doar o singură uşă de intrare la parter. Ar fi 
fost greu de forţat dacă ar fi fost nevoie, şi cu siguranţă că era 
nevoie. Hunter nu se aştepta să fie primit cu braţele deschise în 
bârlogul lupului. 

Se învârti de câteva ori în jurul clădirii, sigur că nu fusese zărit 
de cei aflaţi înăuntru, studiind diferitele posibilităţi de acţiune şi 
punând la cale planul pentru acţiune. Dar ajunse la concluzia că 
exista un sigur mijloc. 

Hunter se apropie de uşă şi bătu. 

Prin fereastra mare zări un cămin în care ardea focul. O femeie 
tânără, blondă şi foarte frumoasă stătea în faţa focului, cu 
genunchii acoperiţi cu o cuvertură groasă din lână naturală. Se 
uita la cămin cu o privire fixă. Imbrăcată cu un pulover gros de 
schi, ea părea total absorbită în gânduri şi nu făcu nici un gest 
când Hunter bătu la uşă. 

In schimb, un tip de aproape douăzeci şi cinci de ani, cu faţa 
dură şi încruntată, se apropie şi se uită la Hunter cu un aer 
bănuitor. 

— Ce vrei? strigă el. 

— Am necazuri, răspunse Hunter. Aveţi telefon? 

— Nu. Te afli pe o proprietate privată. Cară-te! 

Hunter îşi scoase ochelarii de protecţie şi cei doi oameni se 
priviră fix. 

— Eşti cumva nebun? strigă Hunter. Afară e o furtună 
năprasnică. Deschizi sau sparg uşa? 

Tipul deschise uşa cu câţiva centimetri, exact cât să introducă 
în deschizătură un Colt 45. 


60 


— O să spargi şi asta? zise el ironic. 

Cu toată puterea, Hunter se năpusti asupra uşii şi se rostogoli 
înainte de a atinge podeaua. Colţul se descărcă căzând din mâna 
tipului care primi uşa peste tâmplă. 

Hunter luă arma de la picioarele lui şi intră ca să-şi termine 
adversarul, dar acesta nu mai era în stare să i se opună. lşi 
pierduse cunoştinţa şi fruntea începea să i se umfle lângă arcada 
stângă. 

Tânăra femeie blondă se ridicase şi parcursese jumătate din 
distanţa dintre cămin şi uşă. Văzu pistolul din mâna lui Hunter şi 
se opri strigând: 

— Mai e unul sus! g 

Al doilea tip se repezise în loggia. Imbrăcat doar în 
indispensabili şi flanelă, individul avea în mână un pistol lung. 
Reacționă ca un adevărat profesionist aruncându-se într-o parte 
şi trăgând simultan asupra lui Hunter. Glonţul smulse câţiva 
centimetri pătraţi din podea exact în faţa picioarelor lui Hunter. 

Colţul 45 reacţionă imediat cu rezultate mult mai bune. Hunter 
trase de trei ori în mica balustradă în spatele căreia se 
adăpostise adversarul său. Cele trei gloanţe îşi nimeriră ţinta. 
Omul scoase un strigăt sfâşietor. Cu ochii mari de groază, tânăra 
femeie se întoarse cu spatele şi îşi duse o mână la gură. 

Era de tip nordic - înaltă şi fină - şi vorbea cu un uşor accent 
scandinav. 

— Eşti poliţist? întrebă el cu o voce gâfâită. 

— Mă tem că nu, răspunse Hunter. 

Chiar şi tremurând de frică, tânăra femeie era de o frumuseţe 
incredibilă. 

— Trebuie să fugi! Repede! Să ajungi la poliţie! Îl aşteaptă pe 
preşedinte! 

Hunter crezu că nu auzise bine. 

— Repetă, zise el. 

— Sunt peste tot! Sute. Te rog, du-te repede să aduci ajutoare 
şi anunţă poliţia! 

Gâfâia din ce în ce mai rău şi nu părea că se poate linişti. 

— Preşedintele... în acest weekend. Va veni să schieze! Te 
rog, te rog! 

Hunter închise uşa, puse Coltul pe masa de lângă intrare, îşi 
desfăcu hanoracul şi-şi verifică armele. 

OK. Acum înţelesese. 

Efortul incredibil în oameni şi material era logic. „Celălalt” 
despre care îi vorbise Leo Turrin era preşedintele Statelor Unite. 


61 


CAPITOLUL XIII 


Noţiunea de timp care trece este cu totul relativă. A ţine mâna 
deasupra unei flăcări timp de zece secunde pare foarte mult. A 
avea în braţe o femeie pe care o iubeşti timp de zece minute, 
pare foarte puţin. Cât ţine o bătaie de inimă, muribundul vede 
uneori defilându-i prin faţă întreaga viaţă. 

Când timpul se strică, situaţia devine rea pentru om. 

Hunter avea impresia că trăieşte şaizeci de secunde de fiecare 
dată când treceau zece. Ştia că e ridicol, dar nu avea ce face. 
Pentru el lumea trăia cu încetinitorul. 

Aşadar, un complot pentru suprimarea preşedintelui Statelor 
Unite, care trebuia să petreacă un weekend la munte. Hunter 
revăzu toate feţele întâlnite de douăzeci şi patru de ore şi auzi 
încă o dată toate frazele care fuseseră pronunţate. Era ca şi cum 
toate piesele unui imens puzzle cădeau brusc la locurile lor. Fără 
să vrea să creadă în ea, o imagine completă se formase în 
câteva secunde. Dar mai trebuia s-o interpreteze corect şi ştia că 
încă îi mai lipseau câteva elemente. 

Tânăra femeie îl implora în continuare să acţioneze, să anunţe 
poliţia. Mintea lui Hunter traversa stepe îngheţate de 
incertitudine şi o disperare cumplită punea stăpânire pe inima 
lui. 

Telefonul era spart şi nu mai putea fi reparat. Singurul mijloc 
de comunicare cu lumea exterioară se afla la bordul rulotei, la 
cinci sute de metri de acolo - în inima furtunii - cu Dumnezeu 
ştie câţi tipi înarmaţi în jur, gata să tragă în orice umbră. 

Tânăra femeie insista mult asupra faptului că „ceilalţi” se aflau 
afară, foarte aproape, destul de aproape ca să fi auzit schimbul 
de focuri. Sângele mortului cădea picătură cu picătură din loggia 
şi forma o băltoacă sinistră pe podeaua sălii de jos. Un rănit 
zăcea la picioarele lui Hunter, cu capul spart şi o femeie superbă 
era la un pas de criza de isterie. 

Hunter avea impresia că trăieşte în afara timpului. Îşi scoase 
hanoracul şi îşi desfăcu harnaşamentul. Se debarasă de ciorchinii 
de grenade, bandulierele de muniții şi centurile pe care îşi avea 
fixate armele. Al inie frumos toate astea apoi îmbrăcă hanoracul 
şi se echipă din nou cu acest arsenal portabil. 

__ Tânăra femeie se calmă brusc văzând acel sortiment de arme. 
II urmări cu o privire rezervată cum se pregătea să împrăştie 


62 


moartea în jurul lui. Hunter îi zise: 

— Îmbracă ceva cald, doamnă Sanderson. Vom pleca de-aici. 

— İl ţin prizonier pe fratele meu, răspunse ea cu calm. Il vor 
ucide dacă plec. 

— O să vă ucidă pe amândoi dacă nu pleci, o asigură Hunter. 
Unde îl ţin? 

— In cabana mecanismului care comandă instalaţia de urcare 
a pantei. Aşa cred. Lângă pista începătorilor. 

— OK, mergem după el. Imbracă-te. 

In ochii ei apăru o lumină optimistă şi se repezi spre un dulap 
de unde scoase un costum de schi. 

— Imi cunoşti numele? zise ea îmbrăcând costumul. 

Nu era momentul pentru conversaţie. Hunter continua să-şi 
agate grenadele ca pe perle. 

— Da, mormăi el. 

— Şi eu ţi-l cunosc pe-al tău. Eşti Bob Hunter, nu-i aşa? 

Exterminatorul nu răspunse, dar o întrebă: 

— La ce distanţă se află instalaţia de urcare a pantei? 

— La trei sute de metri de-aici. 

Hunter se întrebă ce împrejurări o împinseseră pe acea femeie 
să conducă singură o staţiune de sporturi de iarnă, şi de ce 
soarta o plasase acolo chiar în acel moment. Se întrebă cum 
aveau să parcurgă cei trei sute de metri care îi despărţeau de 
fratele ei ţinut prizonier şi cum vor reuşi să străbată cei cinci sute 
de metri până la rulota care le oferea o siguranţă foarte relativă. 
Se mai întrebă cum va sfârşi acea aventură. 

Deodată o întrebă: 

— Unde e soţul tău? 

— Sunt văduvă, răspunse ea cu o voce distrată. 

Se lupta cu fermoarul. 

Hunter puse Auto-Mag în tocul de piele de la şoldul drept, apoi 
îl scoase repede, verifică mecanismul şi băgă un glonţ pe ţeavă. 

— De unde îmi ştii numele? întrebă el. 

Fără să-şi ridice privirea de la fermoarul blocat, femeia 
răspunse: 

— Ţi-am auzit numele tot timpul începând de dimineaţă. Te 
aşteptau. Erau foarte nervoşi. Apoi, puţin după prânz, a sosit un 
elicopter şi s-a anunţat că eşti blocat la Denver. 

Aruncă o privire asupra omului care zăcea pe podea. 

— Domnul Smith a fost foarte dezamăgit de această veste. A 
fost bosumflat toată după-amiaza şi a devenit irascibil când a 
început să ningă. 


63 


Se uită la Hunter. 

— Ţinea neapărat să te împuşte el. 

Timpul nu mai exista. Hunter avea impresia că o cunoştea pe 
femeia aceea de foarte mult timp. Totuşi o văzuse pentru prima 
dată cu nouăzeci de secunde înainte. Dar împrejurările îl făceau 
să aibă impresia că o cunoscuse de la începutul acestei aventuri 
sângeroase. 

Aruncă o medalie de trăgător de elită pe trupul domnului 
Smith şi îi zise tinerei femei: 

— Timpul ne presează. Să mergem. 

— Mă numesc Giselda, dar poţi să-mi spui Undy. 

— Undy? 

— E diminutivul de la Undurridis. Probabil că nu o cunoşti? 

El nu răspunse şi ea continuă: 

— E o zeiţă din mitologia scandinavă. Zeița schiului. Nu pentru 
că eu aş fi... Dar e mai uşor de pronunţat decât Giselda. 

— Să sperăm că te va proteja, zise Hunter cu o voce răguşită. 
Şi pe zeul schiului cum îl cheamă? 

— Skade. 

— Invocă-l pentru mine; voi avea nevoie. Ai schiuri aici? 

— Da, în cabana de echipamente. Lângă linia de scaune. 

Din păcate, Hunter nu era zeul schiului! Urmase un curs de 
schiat al armatei în Germania şi ştia cum să le pună în picioare şi 
că partea curbată trebuia să fie pusă în faţă. In realitate, 
ocupase deseori primul loc în competiţiile de schi de fond şi chiar 
avusese ocazia, într-o permisie, să facă puţin schi alpin. Dar 
trecuse mult timp de atunci şi nu mai avusese ocazia să 
exerseze. 

Pe când se îndreptau spre uşă, Hunter se opri brusc şi ascultă 
cu atenţie. În depărtare se auzea un zgomot care nu-i era 
familiar. 

— Scuterele cu motor! exclamă Undy. S-au întors! 

Asta îi mai lipsea. 

Se întoarse, o apucă de braţ pe tânăra femeie şi o trase în 
partea din spate a clădirii. 

— Câte? zise el. 

— Cinci sau şase! Poate mai multe! 

Admiţând că pe fiecare bob se aflau doi oameni, numărul lor 
ar fi fost prea mare pentru ca Hunter să-i poată înfrunta, mai ales 
încurcat şi de o femeie. 

O duse la etaj apoi ieşi pe micul balcon din faţă. Se aflau la 
trei metri deasupra zăpezii proaspăt căzute. Agăţându-se de 


64 


balustradă, căderea n-ar fi fost mai mare de un metru şi 
jumătate. 

— OK? întrebă el văzând că tânăra femeie îi înţelesese 
intenţiile. 

Ea dădu din cap afirmativ. Hunter o ajută să treacă peste 
balustradă şi se lăsară împreună să cadă în zăpada moale. 

Hunter nu mai avea intenţia să ajungă la schiuri, ci să pună 
mâna pe una din acele chestii motorizate. 

Voia să bată în retragere. Trebuia neapărat să ajungă la rulotă 
şi să trimită un mesaj la Washington ca să fie anunţat 
preşedintele. 

Perioada de experimente ajunsese la sfârşit, grupul de 
comando al lui Harrelson avea să treacă la fapte. Preşedintele 
era un schior pasionat şi Hunter îşi amintea că, cu câteva 
săptămâni înainte, se anunţase că avea intenţia să deschidă 
sezonul de schi în Colorado chiar de la prima zăpadă. 

Dar de ce să fie ucis preşedintele? Ce aveau de câştigat? 

Hunter îşi zise că nu contau motivele, important era să fie 
împiedicaţi. 

O obligă pe tânăra femeie să se trântească la pământ, cu 
nasul în zăpadă, şi îi zise să nu se mişte. Apoi se depărtă. 

Nu trecuseră cinci minute din momentul în care intrase în 
casă. Vizibilitatea nu mergea mai departe de cinci metri, vântul 
începuse să bată mai tare şi fulgii începură să cadă pieziş. Vântul 
îi aduse la urechi zgomotul motoarelor. 

Hunter nu putea conta decât pe auz. Probabil că erau şase şi 
se apropiau de el ca atrase de un magnet, venind din toate 
părţile şi îndreptându-se spre centrul care era casa. La vreo 
douăzeci de metri se auzi o împuşcătură. Apoi toate motoarele 
fură oprite. 

Apoi se auzi o voce: 

— Unu şi şase rămâneţi pe loc. Doi şi cinci se grupează în 
spate. Patru vine cu mine. Voi intra. 

— Ai grijă, Charley, zise o voce îngrijorată. Sammy a auzit cinci 
împuşcături. E posibil să se fi întâmplat orice. 

Hunter se apropia de ei făcând cât mai puţin zgomot posibil în 
zăpada moale. 

O altă voce răsună ironică: 

— Credeţi că miss Aisberg a reuşit să-l dezarmeze pe Tom? 

— Tăcere! ordonă prima voce. Nu sunt motive de distracţie. 

Cele patru motoare se repuseră în mişcare, boburile venind 
direct spre Hunter. Exterminatorul rămase pe loc şi ridică Auto- 


65 


Mag. 

Unul din scutere apăru brusc în faţa lui, mai aproape decât şi- 
ar fi închipuit. Dar pentru că era îmbrăcat în alb, nu putea să fie 
zărit de la mai mult de un metru în vârtejul de zăpadă. Cele două 
gloanţe fură trase atât de repede unul după celălalt încât cele 
două ţinte nu avură timp să audă cum venea moartea. Fiecare fu 
practic decapitat de gloanţele mari. 

Motorul scuterului se roti în gol, apoi se opri, în timp ce 
cadavrele cădeau de pe şa. Hunter le luă locul şi bâjbâi după 
demaror. Era la fel ca o motocicletă. 

intre timp, celelalte scutere se opriseră. Un tip de lângă casă 
strigă: 

— Cine a tras? Harvey? 

— Nu eu, răspunse altul de foarte aproape. 

— Dar cine a tras? Răspundeţi la apel! 

Nişte voci mai mult sau mai puţin depărtate strigară un număr 
în timp ce Hunter căuta demarorul. Il găsi şi motorul rupse brusc 
tăcerea. Demară imediat şi - contând numai pe instincte - reluă 
în sens invers drumul pe care venise. Nu-i auzi pe ceilalţi, dar le 
simţi mişcările. Apoi văzu brusc apărând casa. Fără să reducă 
viteza, îi dădu ocol, o recuperai pe doamna Sanderson şi se 
îndreptă spre marile spaţii albe. 

Ea se agăţă de el şi strigă: 

— Minunat! 

Dar Hunter nu era chiar atât de sigur. Nu ştia prea bine pe 
unde merge şi ar fi fost posibil să se îndrepte direct spre o 
prăpastie. 

Toate evenimentele din ultimele douăzeci şi patru de ore 
începură să-l apese brusc, să se simtă strivit de oboseală. Avu 
impresia că ameţeşte. Opri scuterul şi îi zise tinerei femei: 

— Treci la conducere. Găseşte cabana unde e fratele tău. 

— Nu suntem departe de ea, răspunse tânăra femeie, 
aşezându-se în faţă. 

Ameţeală? Nu era de mirare. Punând piciorul în zăpadă, 
Hunter îşi dădu seama că se afla pe marginea unei pante 
vertiginoase. 

Instinctul nu-l trădase şi străbătură cei trei sute de metri 
ciudat de repede. 

— Stai aici şi nu mişca, zise Hunter. Mă duc după fratele tău. 

Uşor de zis. In furtună, abia dacă-şi vedea propriile mâini. 
Zgomote diverse se auzeau dinspre platou, acolo unde oamenii 
se grupau şi se pregăteau să-l vâneze. Asta însemna încă puţin 


66 


antrenament înainte de marea lovitură împotriva preşedintelui. 
Căzuse prima zăpadă şi primul weekend de schi începea în 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore. 
Bob Hunter se întreba dacă va reuşi să supravieţuiască 
următoarele douăzeci şi patru de ore. 


67 


CAPITOLUL XIV 


Trupele lui Harrelson ştiau exact ce trebuiau să facă, ceea ce 
nu era cazul lui Hunter. Nu putea conta decât pe propriile sale 
instincte şi reacţii. Ceilalţi aveau să profite de numărul lor 
superior, de antrenamentul intensiv şi de faptul că cunoşteau 
terenul. 

Ar fi fost de ajuns să găsească urmele lui Hunter. L-ar fi 
hăituit, înconjurat şi suprimat. Unu, doi, trei! 

Foarte simplu. Doar dacă nu cumva... 

Spiritul războinicului se dovedi însă mai tare. Examină platoul 
în gând, căci nu-l putea vedea în furtună, şi se decise. 

— Schimbare de direcţie, îi zise el tinerei femei. Unde se află 
linia de urcare a pantei? 

Ea se uită în jur şi arătă direcţia fără nici o ezitare. 

Hunter nu avea chef să lase urme de paşi în zăpadă. li zise: 

— Urcă pe scuter şi sari cât poţi mai departe. 

Ea îi înţelese intenţia şi făcu întocmai cu o mare îndemânare. 
Hunter nu putu să zărească locul în care ateriză. Răsuci ghidonul 
scuterului în altă direcţie apoi apăsă pe accelerator. Apoi sări de 
pe scuter. 

Scuterul începu să traverseze terenul plat şi Hunter se 
întoarse la tânăra femeie, se aşeză lângă ea pe zăpadă şi luă 
Auto-Mag pe care îl ţinu cu amândouă mâinile între genunchi. 

În furtună apăru aproape imediat un al doilea scuter care se 
opri. Hunter nu-i putu vedea pe cei doi oameni dar îi auzi: 

— La dracu! A luat-o pe pantă în jos? 

— Nu. A coborât, a aruncat o privire şi a plecat spre est. Trei 
împuşcături. 

Tânăra femeie tresări lângă Hunter când auzi cele trei focuri 
de armă trase rapid. Scuterul porni imediat, dispărând în vârtejul 
alb. 

— In cine trăgeau? şopti ea. 

— Era un semnal, îi răspunse Hunter. Trei împuşcături 
înseamnă probabil „spre est”. 

Ea îşi apropie faţa frumoasă dea lui. 

— Şi acum? întrebă ea. 

— Să sperăm că se vor ţine după scuterul nostru timp de 
câteva minute. Intre timp, îl vom elibera pe fratele tău şi vom 
găsi nişte schiuri bune. Sper că cunoşti bine coborârea. 


68 


— Coborârea ar fi foarte periculoasă în aceste condiţii, zise ea. 

— Mai puţin decât dacă am merge în sens invers. 

O ajută să se ridice în picioare. 

— Ce fel de instalaţie de urcare a pantei aveţi? 

— Numai un cablu pentru agăţat. Nimic special. 

— Bine. Să începem cu el. incearcă să te gândeşti unde vom 
merge după aceea. Cred că acum totul depinde de tine, Undy! 

Ea nu-i răspunse dar porni rapid spre cabană. 

Hotărât lucru, Hunter avea impresia că o cunoaşte 


dintotdeauna. 
* 


* * 


Fratele, Sondre, îl uimi pe Hunter. Era foarte tânăr - 
optsprezece sau nouăsprezece ani - şi semăna cu unul dintre 
acei imenşi vikingi din mitologia scandinavă. Incă nu vorbea 
curent engleza şi se arătă foarte bănuitor faţă de Hunter. li era 
foarte frig şi foarte foame. Era legat de mâini şi de picioare, 
lungit pe cimentul cabanei sub o cuvertură subţire. Se afla acolo 
din zori. 

Tânăra femeie explică pe scurt situaţia în norvegiană apoi se 
duseră toţi trei la cabana unde se găseau echipamentele, ca să 
aleagă schiuri şi haine călduroase pentru Sondre. 

Hunter consideră că explicaţiile luau prea mult timp şi le spuse 
să se grăbească. O discuţie între frate şi soră îl făcu să tacă. 

— O problemă? întrebă el. 

— Sondre spune că nu ne putem hazarda pe pantă în acest 
moment, zise tânăra femeie. 

— Spune-i că nu avem de ales. Ori coborâm panta, ori murim. 

Ea traduse apoi îl ascultă pe tânăr vorbind. 

— Spune că pe pantă pericolul e la fel de mare. 

— Panta nu trage în tine, răspunse Hunter. 

leşiră afară şi se agăţară unul de altul formând un lanţ. Apoi 
avu loc a doua discuţie. 

— Ce mai e? întrebă nerăbdător Hunter. 

Tânăra femeie îşi alese cu grijă cuvintele. 

— Domnule Hunter, Sondre e un schior olimpic. Mă asigură că 
nu vom supravieţui acestei coborâri. Vântul creşte în intensitate, 
e furtună. Pretinde că şi ceilalţi se vor afla în aceeaşi situaţie şi 
vor fi obligaţi să renunţe la urmărirea noastră. Sondre cunoaşte o 
stâncă care domină pista. Spune că putem săpa un tunel sau o 
grotă în zăpadă unde vom putea aştepta înainte de a pleca. 

Era bine gândit şi logic, dar Sondre nu-şi cunoştea adversarii 


69 


aşa cum îi cunoştea Hunter. Şi mai ştia că nu vor reuşi nimic 
dacă nu erau toţi trei de acord. 

— Spune-i lui Sondre că trebuie să înaintăm cu orice preţ, 
tocmai pentru că ceilalţi nu pot face asta. Când vor putea, atunci 
va trebui să ne ascundem. Să aleagă între pantă şi armele lor. 

Tânărul ascultă traducerea încruntat. Apoi desfăcu coarda 
legată de centură, o aruncă jos şi vorbi surorii sale cu 
vehemenţă. 

— Ce-a spus? mormăi Hunter. 

— Că eşti la fel ca ceilalţi, că pentru tine viaţa nu e decât un 
şir de confruntări şi de asasinate. Nu vrea să participe. 

— E un sentiment care îl onorează. Doreşte să moară ca un 
om paşnic, înţeleg. Dar spune-i că e aproape sigur că nu va muri 
în mod paşnic. 

Ea traduse şi tânărul păru că ezită câteva clipe. Apoi, brusc, 
înfipse beţele în zăpadă, făcu o întoarcere sărită şi porni rapid 
spre câmpie, dispărând aproape imediat. 

Tânăra femeie strigă după el apoi se întoarse spre Hunter. 
Avea privirea tristă. 

— Va muri? 

Hunter dădu din cap şi răspunse cu o voce răguşită: 

— Aici nu suntem la jocurile olimpice, Undy. 

— Nu-l poţi salva? 

Hunter desprinse lent frânghia şi o lăsă să cadă în zăpadă. 

— Pot să încerc, Undy. Intoarce-te în cabană şi baricadează 
uşa. Cu siguranţă că nu peste mult timp vei auzi Împuşcături. 
Dacă nu revin destul de repede după aceea, pune-ţi schiurile şi 
pleacă spre vest. 


70 


CAPITOLUL XV 


Tânărul nu se înşelase în privinţa vântului care acum bătea din 
ce în ce mai tare pe platou. Zăpada nu mai cădea vertical, nici 
pieziş, ci pur şi simplu orizontal şi părea că stratul se îngroaşă 
văzând cu ochii. Era şi chiciură. Temperatura scădea continuu. 
Era aproape noapte, atât de slabă era lumina. Urma schiurilor lui 
Sondre abia dacă se vedea şi scobiturile se umpleau. 

Zgomotele celor din comando se estompau. Hunter încă îi mai 
putea ghici. Era sigur că descoperiseră aceleaşi urme ca şi el. 

Tipii erau dotați. Prea dotați. In ciuda vizibilităţii extrem de 
reduse, îşi conduceau cercetările metodic şi cu perseverenţă, 
bazându-se numai pe semnalele sonore pe care Hunter începea 
să le înţeleagă. 

Scrutând urmele deplasărilor lor pe zăpadă, Hunter descoperi 
urmele a două scutere care se încrucişaseră cu urmele mai fine 
ale schiurilor lui Sondre în sens invers. Deci aşa. Vânătorii 
descriau curbe eliptice de fiecare parte a urmelor fine şi mai 
devreme sau mai târziu aveau să-l prindă pe fugar. 

A două urmă de scuter se alăturase vânătorii la vreo douăzeci 
de metri mai departe. Acum erau patru care descriau curbe de o 
parte şi de alta a urmelor lui Sondre. 

Hunter ştia că îşi semnalau virajele sau opririle ambalându-şi 
motoarele - era un exerciţiu de precizie al cărui scop era de a 
împresura şi de a ucide. A 

Unde naiba se antrenaseră? În orice caz, nu în Colorado; n-ar fi 
avut timp. De cât timp se pregăteau pentru această misiune? 

Pe de o parte, Hunter le urmărea mişcările şi, pe de altă parte, 
se gândea cum să le facă rău. Cunoştea un mijloc simplu: să 
arunce în ei cu grenade. Dar Sondre s-ar fi aflat şi el printre 
victime. 

Hunter nu găsi decât o soluţie: să intre în centrul elipsei şi să 
ajungă la Sondre înaintea celorlalţi, să-l ţină lângă el şi apoi să 
treacă la ofensivă. 

Acceleră, aplecat pe schiuri, după urmele lui Sondre, aproape 
cu nasul deasupra lor, singur în furtună, bătut de vântul lateral şi 
foarte conştient de zgomotul motoarelor din părţi. Tânărul 
redusese viteza înaintării şi poate că se oprise, dându-şi seama 
de neputinţa lui, imobilizat din cauza nehotărârii. Hunter se afla 
acum în mijloc şi se pregătea să treacă la acţiune. 


71 


Auzi semnalele pe care le trimiteau scuterele ca să informeze 
despre o nouă intersectare şi începerea unei noi elipse, apoi 
folosi beţele şi se proiectă înainte ca să treacă de punctul de 
contact mai înainte ca vehiculele să ajungă acolo. 

Primele două scutere alunecau de o parte şi de alta lao 
distanţă de zece metri şi se apropiau de linia centrală trimițând 
semnale sonore celorlalte două scutere care se aflau mai 
departe şi reveneau în sens invers. Işi împresuraseră ţinta şi 
ştiau asta. Dintr-o secundă în alta urma să fie deschis focul. 

Hunter ajunse peste forma ghemuită a lui Sondre. Tânărul îl 
aştepta, ghemuit în zăpadă, cu un băț ţinut în faţă ca o lance, cu 
vârful de oţel ameninţător. Fu gata să intre în el. Hunter lovi 
băţul cu antebraţul şi îi trase tânărului un pumn în bărbie. Acesta 
îşi pierdu imediat cunoştinţa. 

Spera ca norvegianul să-şi capete rapid cunoştinţa şi să vrea 
să se bată. 

li desfăcu schiurile, trase siguranţa unei grenade şi o aruncă 
spre punctul de contact. 

Explozia provocă o lumină atenuată de opacitatea albicioasă, 
dar detunătura acoperi pe moment toate celelalte zgomote de 
pe platou. Una din sursele de zgomot amuţise pentru totdeauna. 
In faţa lui Hunter, un al doilea scuter continua să se rotească în 
cerc şi se depărta de curba prescrisă. Un strigăt slab se auzi din 
zona exploziei. 

— Sunt nimerit! Sunt nimerit! 

Cercul înarmat se dezintegră imediat. Celelalte două scutere 
din spatele lui Hunter schimbară o serie de semnale sonore apoi 
se depărtară în grabă. Rafale de armă automată măturară 
sistematic din trei părţi zona în carele afla Hunter. 

Vânătorii atacau, dar nu era atacul prevăzut de ei. Acum 
Hunter putea să acţioneze. 

Exterminatorul îl săltă pe tânăr pe umăr, trase o dată cu Auto- 
Mag şi se năpusti prin unghiul de foc continuând să avanseze, 
ştiind că toate tirurile vor fi îndreptate acum spre locul pe care 
tocmai îl părăsise. Nu avu nevoie decât de trei secunde ca să se 
eschiveze, şi ar fi putut să scape definitiv dacă n-ar fi apărut un 
nou element. Auzi clinchetul înăbuşit şi greoi al şenilelor câtorva 
autoblindate care se instalau în faţa lui barându-i drumul. 

Se aruncă la pământ şi se acoperi de zăpadă; la fel şi pe 
tânărul leşinat. Când ridică capul, zări deasupra lui forma unui 
autoblindat cercetaş echipat cu un reflector. Fasciculul luminos 
începu să măture zona de vânătoare cu eficacitate. Hunter nu se 


72 


mişcă căci pe moment era în siguranţă, fiind foarte aproape de 
vehicul. 

Fu branşat un difuzor şi o voce dădu ordin de încetare a 
focului. Scuterele amuţiră şi pe platou nu se mai auziră decât 
şuierăturile vântului. Difuzorul prinse din nou glas şi Hunter 
recunoscu vocea cu accente sudiste a căpitanului Harrelson. 

— Fă raportul, locotenente! strigă el. 

Vocea omului care comanda scuterele se auzi imediat în 
apropiere: 

— Credem că e Hunter. Femeia a dispărut şi trei din oamenii 
noştri au murit. Alţi trei sunt răniţi. Un scuter a fost distrus. 

— Atunci ce faci, Tom? O să arunci în el cu bulgări de zăpadă? 

— İl închisesem într-un cadrilaj exact înainte să sosiți. Jur că 
nu reuşesc să-l înţeleg pe tipul ăsta. Pare că a reuşit să iasă din 
el. 

— Nu cred, locotenente. Cred că e închis în interior. Hunter! 
Bob! Mă auzi? Ştiu că eşti acolo, sergente. Am făcut încercări. 
Acum începem să nu mai avem timp. Ne-am jucat destul. ţi 
vorbeşte Frank Harrelson. Căpitanul Harrelson. Am trecut prin 
multe împreună, nu-i aşa? Hai, băiete, să facem un armistițiu de 
zece minute. Zece minute. Trebuie să-ţi vorbesc. 

Hunter cunoştea foarte bine armistiţiile propuse de Harrelson; 
în general se terminau prost pentru cei care le acceptaseră. 

— Nu-i o ambuscadă, sergente. Să ştii că poţi să rămâi în 
zăpadă şi să îngheţi, dacă asta vrei, dar nu vei ieşi de-aici. Am 
ordonat împresurarea platoului. Pe de altă parte, nu-mi place 
deloc că cele mai bune trupe ale mele sunt imobilizate de tine. 
Trebuie să plec. Jocul se opreşte. Trebuie să trecem la lucruri 
serioase. Mi-ar plăcea să fii de partea noastră. Ce zici? Preferi să 
îngheţi? 

Era posibil ca Harrelson să spună adevărul de data asta. 

— Pot să-ţi ofer un post important. Am un trăgător de elită, dar 
e departe de valoarea ta. Vei deveni bogat peste noapte. 

Sondre începea să-şi recapete cunoştinţa. Chiar că nu era 
momentul! Hunter îi puse o mână la gură, apoi îl prinse de mână 
şi îl dirijă până la şenila autoblindatului. 

Harrelson continua să bată câmpii: 

— Vei deveni al naibii de bogat. Aş putea să te fac chiar şi 
general. Ce zici, ţi-ar plăcea? Să treci direct de la sergent la 
general? Ce zici, băiete? 

Hunter nu zise nimic. Nici tânărul. Acum îşi revenise complet, 
înţelesese situaţia şi apăsă pe mâna lui Hunter care se afla la 


73 


gura lui. 

— Dar nu-ți înţeleg atitudinea, continuă Harrelson. Ştiu ce te 
îndeamnă şi îţi respect încrâncenarea, dar nu reuşesc să te 
înţeleg. Mergi împotriva curentului. Timpurile s-au schimbat. Nu- 
ţi dai seama? Portretul tău e atârnat în toate comisariatele şi 
toate prefecturile din Statele Unite. Te vor împuşca ca pe un 
câine cu prima ocazie, băiete. Ar trebui să te asociezi cu oameni 
care îţi recunosc calităţile şi au nevoie de talentele tale. Lucrăm 
la o chestie formidabilă. Să ştii că nu pot să stau aici toată ziua 
ca să vorbesc cu tine. Presupun că doamna Sanderson ţi-a spus 
ce avem de gând să facem. Dar să ştii că ea nu cunoaşte decât 
jumătate din plan. Nu suntem asasini, sergente. Suntem un 
comando militar. Şi avem de îndeplinit o misiune. Ar trebui să te 
intereseze. Dar dacă preferi să te transformi în sloi de gheaţă, 
asta te priveşte. Tu alegi. Nu-ţi pot acorda mai mult de câteva 
minute de gândire... Spune! lţi aminteşti de Sin Duc Huong? Noi 
doi am putea repeta figura! li dau şaizeci de secunde de 
gândire. Poţi să începi să numeri. 

Hunter îşi amintea foarte bine de Sin Duc Huong şi nu avea 
deloc intenţia să-l întâlnească pe Harrelson înainte de momentul 
ales de el însuşi. 

După câteva minute, fasciculul reflectorului se stinse şi 
motorul autoblindatului în care se afla comandantul fu pus în 
funcţiune. In difuzor se auzi o a doua voce: 

— Evacuarea! Să-şi congeleze curul! Transportaţi răniții în 
partea din spate. La întoarcere veţi primi cafea şi sandvişuri. Aţi 
acţionat bine băieţi, foarte bine! 

Vehiculul făcu un mic salt înainte apoi făcu o manevră de 
întoarcere alunecând pe una din şenile. Hunter îl simţi pe tânăr 
încordându-se şi prinzându-se de picior, dar nu înţelese motivul 
înainte de dispariţia autoblindatului cu şenile. Şenila îi trecuse 
peste picior, înfundându-i-l violent în zăpada bătătorită care 
totuşi îl protejase. 

Scuterele se depărtară şi ele în spatele autoblindatelor. Nu 
puteau să-şi vorbească, dar Hunter ştia că tânărul Sondre 
suferea cumplit. Il trase afară din zăpadă uşurel, îl palpă cu 
degetele dar nu descoperi nici o fractură. Puse un deget la buze 
ca să-i ceară să tacă, apoi Hunter îl săltă pe umeri şi porni cu el 
spre cabana cu echipamente sperând că doamna Sanderson încă 
se mai afla acolo. 

Un lucru era sigur: Sondre nu va mai putea să schieze prea 
curând. 


74 


Şi nici Hunter. Puteai să spui orice despre Frank Harrelson dar 
nu că era un idiot sau un incompetent. Nu avea să renunţe la 
luptă ca să cruţe un vechi camarad de arme. 

Spusese adevărul. 

Bob Hunter nu mai era prima ţintă a acelui comando din 
Colorado. Era blocat pe loc şi asta era destul. Asta însemna că 
respectivul comando se ocupa acum de preşedintele Statelor 
Unite. 

După toate aparențele, şefii erau  satisfăcuţi de 
comportamentul oamenilor şi se luase hotărârea să se meargă 
înainte. 


75 


CAPITOLUL XVI 


— Sondre îţi mulţumeşte că ţi-ai riscat viaţa ca să-l salvezi, 
zise domnişoara Sanderson. 

— Spune-i că-i admir curajul, merita, răspunse Hunter. 

Tânăra femeie zâmbi şi lăsă ochii în jos şi adăugă: 

— Îţi mulţumesc şi eu, Bob Hunter. Ne pare rău de vorbele 
nepoliticoase ale lui Sondre. Nu eşti ca ceilalţi, eşti într-adevăr 
foarte diferit de ei. 

Se depărtă rapid ca să-şi îngrijească fratele şi Hunter nu putu 
să-i răspundă. Instalaseră un pat improvizat în spatele tejghelei 
unde aproape că nu era curent de aer, şi fusese acoperit ca să 
fie protejat de frig. Piciorul tânărului nu era rupt dar îl durea 
foarte tare, iar pielea, de la genunchi până la gleznă, îi fusese 
smulsă în întregime. Tânărul se simţea rău şi avea puţină febră - 
rezultatul unei zile petrecute legat pe pardoseala rece. 

Situaţia ar fi putut să fie şi mai rea şi chiar să se 
înrăutăţească. Harrelson se retrăsese şi aştepta cu răbdare 
pentru că nu avea nici un avantaj dacă trecea la atac în timpul 
furtunii. In caz de confruntare, ar fi fost meci nul, cu un avantaj 
pentru Hunter. 

Harrelson era un soldat prea bun ca să-şi risipească inutil 
efectivul. Putea să se retragă şi să aştepte sfârşitul furtunii 
lăsându-l pe Hunter să ia iniţiativa. Ştia că atunci avantajul va 
trece de partea lui. 

Nu, Harrelson nu era prost. 

Hunter găsi nişte vreascuri şi făcu un foc în sobă. 

— Nu e riscant? întrebă tânăra femeie. 

— Ba da, mărturisi Hunter zâmbind. Dar e mai plăcut, nu? 

Ea zâmbi şi îşi apropie mâinile de sobă. 

— Vântul bate dinspre nord-vest, zise Hunter. Le vine în spate. 
Nu cred că simt fumul chiar dacă s-ar găsi lângă noi. 
Deocamdată suntem în siguranţă, să profităm. 

— Am o oală şi ceai, zise ea zâmbind. Şi afară... 

— Nu mai spune nimic, am înţeles, zise Hunter ridicându-se. 

Goli o mică pubelă de metal, ieşi din cabană şi o umplu cu 
zăpadă. 

Zăpada era foarte pufoasă şi conţinea puţină apă. Era 
excelentă pentru schi, dar numai atât. Fu nevoit să mai iasă o 
dată pentru ca Undy să poată face ceai, iar când ieşi a doua 


76 


oară, Hunter remarcă faptul că condiţiile atmosferice se 
ameliorau. Nu-i spuse nimic tinerei femei dar se apropie de 
câteva ori de fereastră în timp ce ea pregătea ceaiul. 

Tânăra femeie i se adresă fără să se întoarcă spre el: 

— Furtuna se potoleşte. 

Hunter dădu din cap. 

— Vântul slăbeşte şi în curând îşi va schimba direcţia, zise el. 
Ce-a fost mai rău a trecut. 

— Ce ai de gând să faci? 

Hunter zâmbi. 

— Să beau o ceaşcă de ceai. 

— Ce ai de gând să faci? repetă ea întinzându-i un bol de 
metal. 

El gustă din ceaiul fierbinte, savurând căldura şi parfumul 
delicat. 

— E foarte bun, zise el. 

— Ce-ai de gând să faci, Bob? 

Hunter râse încetişor. 

— Voi încerca să-i surprind prin viteză. 

— Ce vrei să spui? 

— Până acum am acţionat orbeşte, fiecare ştiind vag unde se 
afla celălalt, dar nu cu precizie. In război trebuie să fii precis. Cel 
care ştie cele mai multe lucruri despre inamic, iese victorios. In 
general. Trebuie deci să-i reperez mai înainte ca ei să mă 
găsească pe mine. 

— Inţeleg. li vei ataca. 

— Trebuie. N-am de ales. E singura noastră speranţă. 

— Poţi să pleci spre vest, Bob. Poţi să pleci acum, aşa cum ai fi 
putut s-o faci şi mai înainte. 

Hunter dădu din cap. 

— Nu mai pot. 

— Din cauza mea şi a lui Sondre? 

El dădu uşor din cap. 

— Incă mai poţi pleca, insistă ea. 

Privirile li se încrucişară deasupra holurilor cu ceai. 

— Ne vom descurca foarte bine, zise ea. Ar trebui să fugi şi să- 
i împiedici să acţioneze. 

— O să vă alegeţi amândoi cu un glonţ în cap şi nu e sigur că 
voi reuşi. Am făcut foarte puţin schi alpin şi aş putea să nimeresc 
într-o regiune pe care n-o cunosc. Până să găsesc drumul, ei vor 
fi terminat deja cu preşedintele. Sau aş putea să cad într-o 
crevasă şi să-mi rup gâtul. 


77 


Ea lăsă ochii în jos. 

— Nu ţin la viaţă cu orice preţ, zise ea. Mai ales cu preţul vieţii 
tale. 

— Şi Sondre? 

— Vorbesc pentru amândoi. Sondre nu s-ar putea gândi la 
moartea ta cu inima uşoară. 

Hunter puse jos bolul şi aprinse o ţigară. l-o întinse dar ea 
refuză. O întrebă: 

— N-ai avut niciodată impresia că retrăieşti o experienţă trăită 
şi uitată de multă vreme? 

— Un fel de reîncarnare? zise ea strâmbând uşor din nas. 

— Dacă vrei, zise el zâmbind. Dar nu mă refeream la asta. Am 
pur şi simplu impresia că ne cunoaştem de foarte mult timp - 
dintotdeauna. Noi doi... 

— Da, e o impresie plăcută. Am avut-o şi eu imediat ce te-am 
văzut. 

— Cum îţi explici asta? 

— Nu-mi explic. Mă mulţumesc s-o accept cu recunoştinţă. Dar 
cum o explici tu? 

— Timpul s-a dislocat, răspunse Hunter zâmbind. 

— Nu te înţeleg. 

— Nici eu, îi zise el prinzând-o de mână. 

Contactul se prelungi, călduros şi tulburător. 

— Te rog, murmură ea. Sunt foarte sensibilă în privinţa ta. 

Şi Hunter, dar nu era momentul. Işi luă bolul şi se duse lângă 
fereastră ca să vadă cum era timpul, după care se duse lângă 
tânărul Sondre ca să vadă cum se mai simte. Tânărul dormea 
liniştit şi vântul se potolea. Din păcate, nu mai era destul timp ca 
să... 

Hunter se apropie de tânăra femeie, o prinse de mână, o ajută 
să se ridice apoi o luă în braţe şi o ţinu lipită de el cu tandreţe. 

— Există momente, zise el cu o voce răguşită, când timpul se 
opreşte pentru unii. Pentru cei care trăiesc de la o secundă la 
alta şi care pot să moară în minutul următor. Timpul se opreşte şi 
pot să observe ce se întâmplă în jurul lor şi care nu-i afectează - 
apoi pot să aleagă momentul în care vor să reînceapă să trăiască 
cu ceilalţi. Intre timp, ei trăiesc de zece ori mai intens şi pot să 
simtă de o sută de ori mai multe emoţii. Nu pot explica altfel, 
Undy, dar ştiu că te-am iubit de când te-am văzut. E destul 
pentru mine. Inţelegi? Viaţa mea nu se potriveşte cu timpul. Intr- 
o secundă pot să trăiesc o întreagă viaţă. Inţelegi ce vreau să 
spun? 


78 


Ochii albaştri ai tinerei femei se umplură de lacrimi. 

— Da, da, înţeleg. Credeam că era... că era aşa pentru că mă 
simţeam prea singură, dar... Strânge-mă tare în braţe! 

O strânse în braţe şi rămaseră aşa un lung moment. 

— E ceva mai tare decât mine... murmură ea fără să-şi 
termine fraza. Eram convinsă de doi ani că am venit în ţara asta 
ca să-mi realizez un vis care s-a transformat în coşmar... Mi-am 
văzut soţul murind. Ce nenorocire, Bob! Doi ani pierduţi! 

— Cum a murit? 

Ea suspină şi răspunse: 

— Realizându-şi visul. Lars era campion de schi. Am venit să 
realizăm visul american. Să găsim o nouă şansă, să începem de 
la zero în demnitate şi progres. Dar am început prin a ne pierde 
toţi banii şi Lars a fost nevoit să accepte să lucreze în exterior. 
Se afla împreună cu alţi instructori de schi care formau o patrulă 
într-o regiune unde avalanşele... Şi... 

— Şi ce? 

— Muntele l-a ucis. 

— A murit deci făcând ceea ce prefera cel mai mult pe lume. 
Nu? 

— Cred că e adevărat. 

— Cum ai ajuns în povestea asta cu Frank Harrelson? 

— Cine e Frank Harrelson? 

— Tipul care comandă acei soldaţi. 

— Ah? Sudistul. Intr-o zi, Sondre a dat peste tabăra lor, mai 
sus de staţiune. L-au făcut prizonier şi l-au brutalizat. Acum 
câteva săptămâni, sudistul a venit chipurile ca să ne prezinte 
scuze. Dar săptămâna trecută, au revenit în forţă şi au rămas 
aici. Eu şi Sondre am fost închişi în propria noastră casă. 

— Şi ce-au făcut, Undy? 

Ea dădu din umeri. 

— Au fost o mulţime de adunări. Şi multe antrenamente. 

— Pe scutere? 

— Da. 

— Fără zăpadă? 

— Au adus maşini care să fabrice zăpadă artificială. Ai mai 
văzut, nu? Temperatura era destul de joasă, mai ales noaptea. 
Unul din motivele pentru care au ales staţia noastră este că 
razele soarelui nu ajung niciodată direct asupra ei. Au reuşit să 
facă un strat îngheţat. Se antrenează cu scuterele de săptămâni 
întregi. Mai întâi discret, pe versantul din aval, apoi pe platou 
după ce ne-au închis. La început i-am luat drept soldaţi 


79 


adevăraţi, dar văzând că ne fac prizonieri, am înţeles că nu erau. 
Astfel de lucruri nu se întâmplă în America. 

— Să sperăm. In orice caz, nu se va mai repeta, zise Hunter cu 
o voce îngrijorată. Vorbeşte-mi de Harrelson. 

— Nu ştiu mare lucru despre el. A petrecut foarte puţin timp la 
Snow Trails. Locotenentul - Thomas - era comandantul. Sudistul 
venea şi pleca cu elicopterul. Se întâlneau şi vorbeau apoi pleca. 
Dar ştiu că e un om rău, un animal feroce. 

— Şi ceilalţi? 

— Nu sunt la fel de răi ca el. Sunt duri dar încearcă să se 
poarte corect. Se comportă foarte milităros. 

Hunter suspină. 

— Da. Se comportă ca militarii, asta era şi problema mea. Sunt 
buni soldaţi, disciplinaţi şi bine antrenați. La cât suntem de Vail, 
Undy? 

— Pe drum şi când condiţiile o permit, la o oră şi jumătate. 

— Şi cu avionul? 

Ea îşi sprijini capul de umărul lui Hunter. 

— Cu avionul nu ştiu. Dar preşedintele nu va face schi anul 
acesta la Vail. La asta te gândeai? 

— Da. Atunci unde se va duce? 

— La un prieten care are o cabană lângă Berthoud Pass... 

Hunter încremeni. 

— Dar este exact în sudul acestei zone, zise el întrerupând-o. 

— Da, e foarte aproape. 

Situaţia se complica dar câteva lucruri deveneau clare. Hunter 
se bombăni în gând pentru că nu înţelesese mai curând şi că 
dedusese greşit ceea ce avea să se întâmple. Crezuse că Snow 
Trails servise doar pentru a-l atrage într-o cursă, după care - 
după ce o auzise pe Undy Sanderson - crezuse că Snow Trails 
folosise drept tabără de antrenament apoi accesoriu ca să-l 
atragă în capcană. Acum ştia că zona de atac se afla la câteva 
minute de Snow Trails, deci în prima linie. Staţia avea să 
servească drept bază, drept punct de plecare. Toate piesele de 
puzzle îşi găsiseră locul şi multe lucruri deveniseră clare. Nu 
toate, dar multe. 

— Trebuie să ajung la rulota mea, îi zise el tinerei femei. 

Se apropie de tânărul adormit, îl scutură uşor apoi se adresă 
tinerei femei: 

— Spune-i că accept ideea lui de a folosi grota de zăpadă. Vă 
voi instala acolo. Pe urmă voi pleca. 

Un lucru era sigur: fusese atras în cursă, dar trebuia să 


80 


folosească şi drept momeală. Toţi agenţii poliţiei locale şi 
federale fuseseră recrutaţi ca să-l aresteze pe Bob Hunter, care 
s-ar fi aflat chipurile la Denver. Era doar o diversiune militară, în 
acest timp, maşina militară a lui Harrelson se pregătea să atace 
în altă parte. Fără nici o bătaie de cap. 

Câte gărzi de corp îl însoțeau în mod obişnuit pe preşedinte? 
Câţi dintre ei puteau să se deplaseze în spatele preşedintelui 
când acesta cobora o pistă? Ce protecţie puteau să ofere câţiva 
oameni în bocanci de schi atacați de trupe antrenate, echipate 
cu blindate? 

Totuşi Hunter nu reuşea să înţeleagă care era interesul Mafiei. 
De ce să-l ucidă pe preşedinte? In ce scop? Pe urmă mai era un 
detaliu, dar important. De ce un comando militar sau 
paramilitar? De ce se investiseră atâţia bani, atâţia oameni şi 
atâtea eforturi pentru asasinarea unui singur om, chiar dacă era 
preşedintele Statelor Unite? Un trăgător de elită putea să rezolve 
foarte bine problema într-o regiune unde marile spaţii erau din 
belşug. De ce să se facă din asta o operaţiune militară? 

Ce-i spusese Harrelson în plină furtună de nisip? Că-i oferea 
gradul de general? Dar în care armată? 

Câteva răspunsuri se băteau cap în cap în mintea lui Hunter, 
dar erau prea demenţiale ca să le poată lua în serios. Trebuia 
totuşi să găsească răspunsul exact, şi în cele din urmă îşi zise că 
nu toate piesele de puzzle se aşezaseră la locul lor, în ciuda 
aparenţelor. 

Diversiunea reuşise. Hunter văzuse cu ochii lui mobilizarea 
imensă de poliţişti şi de agenţi care patrulau sistematic în 
Denver şi supravegheau câmpiile din jurul oraşului. Brognola îi 
spusese că fusese nevoie de multă şiretenie şi de un adevărat 
miracol administrativ pentru ca toate aceste agenţii să lucreze 
împreună. lar o altă diversiune fusese gata să-l imobilizeze chiar 
pe Hunter. Frank Harrelson ştia bine meseria şi părea că-l 
cunoaşte pe Hunter mai bine decât se cunoştea el. Işi zisese că o 
va lua pe doamna Sanderson şi pe tânărul ei frate sub protecţia 
lui şi avusese dreptate. Bunul şi bravul Hunter, de care îşi 
amintea, salva femeile şi copiii în Vietnam. De ce ar fi reacţionat 
altfel pe înălțimile din Colorado? 

Bunătatea era o slăbiciune de care Harrelson ştia să se 
folosească. 

Ştia că Hunter ar fi putut să scape şi, indiferent faţă de soarta 
celor doi civili fără apărare, să dispară printre nămeţii muntelui. 
Dar nu ăsta era stilul lui Bob Hunter. 


81 


Cu atât mai bine. Să-şi piardă timpul ajutându-i pe cei slabi, să 
facă pe protectorul. Va rămâne blocat pe platoul încercuit în timp 
ce grosul trupelor avea să-şi îndeplinească misiunea sordidă. 

Dar căpitanul sudist îşi judecase greşit omul. 

Existau mai multe feluri de a fi bun, iar Hunter le cunoştea pe 
toate. 


82 


CAPITOLUL XVII 


Vântul se potolise şi fulgii de zăpadă cădeau lin. Temperatura 
scăzuse brusc şi Hunter era mulţumit că îşi pusese căciula 
tricotată, care îi acoperea urechile şi gâtul. Semăna cu cei care 
patrulau la extremităţile platoului, îmbrăcaţi cu cagulă şi cu 
hanorac cu gluga trasă pe cap şi acoperiţi de un strat fin de 
zăpadă. 

Dar nu voia să împingă prea departe asemănarea. Acei 
oameni respectau regulile jocului şi era evident că aveau 
semnale elaborate pentru a se recunoaşte între ei. 

Vizibilitatea era bună. Puteai să distingi obiectele la treizeci de 
metri şi să le vezi clar la cincisprezece. Ici şi colo se zăreau 
lumini şi se auzeau voci pe platou. În jurul casei era mişcare. 

Hunter nu crezuse că va fi uşor şi rapid. Trebuia să înainteze 
lent, cu prudenţă, dacă voia să câştige partida. Dar fiecare minut 
care trecea permitea inamicului să recapete forţe, să se grupeze 
pentru a veghea mai bine la propria securitate. Nu-şi putea 
permite să petreacă noaptea observându-i, nu era posibil. Dar cu 
cât vedea mai mult, cu atât înţelegea mai bine. 

Trecuseră două ore de când îi părăsise pe cei doi în grota 
artificială. In acest interval de timp făcuse o recunoaştere a 
terenului, examinase perimetrul patrulat de soldaţi şi ajunsese la 
concluzia că deocamdată era imposibil să străpungă cercul. 

Patrule de schiori supravegheau pantele deasupra platoului şi 
comunicau între ele cu aparate portabile de emisie-recepţie. 

Nu erau prea multe pante deasupra platoului, dar dincolo de 
ele, pe înălţimi, vehicule cu roţi continuau să vegheze, iar drumul 
îngust care ducea la staţiune - US 40 - era blocat de un 
autoblindat cu şenile. Pe de altă parte, platoul era delimitat de 
faleze şi de prăpăstii pe care nici un alpinist n-ar fi avut nebunia 
să le abordeze în plină noapte. 

Nu exista deci nici o soluţie rapidă şi uşoară. 

Luase în calcul mai multe. Mai întâi, ar fi putut să pună mâna 
pe unul dintre vehicule şi să forţeze o ieşire deschizând un tir de 
baraj. Dar îşi dădu seama că i-ar fi fost greu să piloteze vehiculul 
şi să tragă în acelaşi timp. Toate vehiculele de patrulare aveau 
tunuri de 37 mm şi se deplasau bine pe drum în ciuda zăpezii 
care îl acoperea, dar unui singur om i-ar fi fost foarte greu să 
piloteze. Cu atât mai mult cu cât celelalte vehicule ar fi putut să 


83 


pornească în urmărirea lui. N-ar fi ajuns prea departe. 

Inlătură ideea de a ataca casa cu grenade şi să-l ia pe 
Harrelson prizonier ca să-l oblige să-i deschidă drumul. Harrelson 
ar fi putut foarte bine să moară ca şi ceilalţi în cursul asaltului, şi 
de altfel moartea lui nu însemna în mod automat că complotul 
împotriva preşedintelui era abandonat. 

Hunter nu avusese alte idei până în acel moment. 

Trebuia să aibă răbdare, să observe şi să acţioneze atunci 
când avea să se ivească ocazia. 

La orele douăzeci şi două, văzu trupele avansând şi ocupând 
cabana de echipamente şi cea în care se afla mecanismul 
sistemului de urcare a pantei, şi avu încă o dată ocazia să le 
admire eficacitatea militară. Nu remarcă nici o greşeală, nici o 
stângăcie. Işi executară misiunea metodic şi rapid. Apoi reuşi să 
le capteze raportul despre soba caldă încă, oala de ceai, patul de 
campanie pentru un rănit şi diferitele indicii pe care cei trei 
fugari le lăsaseră în cabana de echipamente în timpul furtunii. 
Concluzia îi ridică moralul: 

— Am impresia că au luat hotărârea să coboare muntele, 
domnule locotenent. 

— De cât timp? 

— La puţin timp după ce s-a oprit vântul puternic, presupun. 
Având în vedere urmele, cred că acum două ore. 

— De când schiezi, Arnold? 

— Şapte ani, domnule locotenent. 

— Ai coborî muntele în seara asta? 

— De bună voie? Nu, domnule locotenent. 

— Nu te nelinişti, n-am să-ţi cer să faci asta. Incercam doar să 
cântăresc gradul de disperare pentru o astfel de iniţiativă. 

— Infinit, domnule locotenent. După părerea mea, au o şansă 
la o sută ca reuşească. Şi chiar dacă reuşesc, vor avea de 
înfruntat... 

In vorbă interveni al treilea om, întrerupându-l pe Arnold: 

— N-au plecat, domnule locotenent. Am găsit o cuvertură cu 
urme de sânge în spatele tejghelei. Cineva e rănit la picior. Cred 
că Hunter. S-ar zice că ceilalţi doi îl îngrijesc. Au făcut foc şi au 
aşteptat sfârşitul furtunii. Se pare că tânărul e un as al schiului, 
că a câştigat o medalie olimpică la cincisprezece ani. Dar sunt de 
acord cu Arnold. Nu aş aborda flancul acestui munte nici în 
schimbul unei tone de medalii olimpice. Cu atât mai puţin cu cât 
aş avea un rănit cu mine. 

— Foarte bine, reia-ţi postul, sergente. Schimbaţi oamenii din 


84 


loc din sfert în sfert de oră. Începând de la miezul nopţii vom 
subţia garda. Vreau ca toată lumea să fie odihnită pentru 
plecarea de mâine dimineaţă. 

— Am înţeles, domnule locotenent. 

Hunter  întrezări o posibilitate. Luă hotărârea să-l 
supravegheze în mod deosebit pe sergentul Arnold. 

După o oră, luna a apărut dintre nori. Hunter profitase de 
acest interval de timp ca să se familiarizeze cu obiceiurile 
taberei. Oamenii începeau să se destindă, după agitația datorată 
urmăririi prin furtună. Observă cu minuţiozitate toate schimbările 
de post şi ascultă cu grijă semnalele pe care oamenii le 
schimbau între ei. 

La orele douăzeci şi trei se alătură celor care făceau o pauză 
de o cafea şi se pomeni cu doi schiori rebegiţi de frig care se 
apropiaseră de camionul de aprovizionare ca să fumeze o ţigară 
şi să bea o cafea fierbinte. 

La miezul nopţii, trupele îşi sporiseră numărul cu un om, iar 
acesta se oferi voluntar ca să facă parte din prima gardă - secţia 
alfa. 

Sergentul de gardă se numea Scovic. Se înţelese imediat cu 
noul recrut, mai ales când acesta îi sugeră o împărţire a 
rândurilor ca să vadă trupele. 

— Se poate alterna. Fac eu primul tur. 

— OK. Cum te cheamă? 

— Polaski. Fac pare din oamenii lui Arnold. 

— Ah, da! Bine. Polaski, fă primul tur şi nu-i lăsa pe oameni să 
adoarmă. Eu am degetele îngheţate şi băieţii nu sunt probabil 
într-o formă mai bună decât mine. 

încântat, sergentul din gardă se întoarse la camioneta de 
comandă şi Polaski începu să plaseze gărzile. 

Exista un adevărat Polaski, un tânăr al cărui nas curgea tot 
timpul, cu care Hunter băuse cafeaua. Schimbase câteva cuvinte 
cu Bob Hunter înainte de a pleca, obosit, să se culce în patul său 
aflat în una din cabane. 

Acum, falsul Polaski fixa gărzile pentru următoarele două ore 
şi - spera - pentru eternitate. 

Exterminatorul găsise o soluţie. 

* 


* * 


Era două dimineața la Washington când limuzina neagră a 
guvernului reduse viteza la intrarea pe Național Airport, apoi se 
opri sub copertina sălii de sosire. Un bărbat cu un palton gros, 


85 


pălăria trasă pe frunte, se desprinse din umbră şi alergă până la 
maşină unde urcă. Limuzina porni imediat şi luă direcţia rampei 
de ieşire. Leo Turrin aprinse cu nervozitate un trabuc şi se adresă 
şefului său: 

— E o lovitură dură, Hal. 

— Ştiu, răspunse Hal Brognola. 

— Cine e şoferul tău? 

— Poţi avea încredere în el. De ce nu mi-ai telefonat, Leo? 

— Telefonul tău e pus sub ascultare. 

— Evident. Ştiam. N 

— Toate telefoanele, Hal. În urmă cu câteva ore am avut 
plăcerea cât se poate de relativă de a te auzi pe bandă de 
magnetofon. Linia ta secretă e pusă sub ascultare, iar aparatul 
de bruiaj n-are nici un efect. 

— Cum au reuşit treaba asta? 

— Nu ştiu, dar pur şi simplu au reuşit. Cred că s-a produs o 
scurgere de informaţii la nivelul Consiliului Siguranţei Naţionale. 

Tensiunea crescu, dar Brognola se strădui să vorbească calm. 

— Asta e căderea. 

— Cum? 

— Asta e sfârşitul, Leo. N-ai auzit niciodată de ascensiunea şi 
pe urmă de căderea unei civilizaţii. Gândeşte-te la căderea 
imperiului roman. Aşa începe. Nimeni nu mai are încredere în 
nimeni. E o paranoia sistematică. Toată lumea bănuieşte pe 
toată lumea. Când se ajunge la acest punct, nu mai există 
control posibil. Cine are dreptul să bănuiască pe cine? Problema 
e că nu se mai ştie. Atunci începe căderea. 

— Eu vreau să-ţi vorbesc de Augie Marinello care acum poate 
să asculte tot ce se vorbeşte la Washington. Ai face bine să-l 
găseşti pe autorul scurgerilor de informaţii. 

— Cred că am şi făcut-o, mormăi Brognola. Ce zice Hunter? 

Turrin muşcă aprig din trabuc şi murmură un răspuns imposibil 
de auzit. 

— Cum? 

— L-am pierdut, Hal, zise Turrin suspinând. 

Brognola se aplecă în faţă şi îşi prinse capul între mâini. 

— Ce te face să crezi asta? 

— A ratat toate termenele de contact telefonic de la ultima 
convorbire. De atunci au trecut douăsprezece ore. 

— In Colorado e furtună, Leo. 

— S-a oprit de vreo cinci-şase ore. Pilotul avionului cu care am 
venit mi-a spus că era un timp superb în Colorado, stelele 


86 


strălucesc şi nu bate vântul. Acolo e cam miezul nopţii. La New 
York e ora două şi bătrânii s-au apucat să joace hora pe 
mormântul simbolic al lui Bob. Au aruncat cuburile de gheaţă şi 
au băut un păhărel ţinând un toast în onoarea inamicului lor 
învins. 

— Dumnezeule! murmură Brognola. De-asta ai venit, nu? 

Turrin suspină şi răspunse: 

— Sigur. Ştiam că se va întâmpla. Ştiam că nu putea să 
supravieţuiască la infinit, Hal, dar... Oh, la naiba! 

In oglinda retrovizoare, şoferul remarcă aerul trist al lui 
Brognola şi tuşi uşor. 

— Hai, vorbeşte, Parker, mormăi Brognola. 

— Nu cred, domnule. Au mai jucat deja pe mormântul lui 
Hunter. Greşit. La Las Vegas. 

— De data asta situaţia e altfel, mormăi Brognola. 

Deschise o servietă-diplomat şi îi întinse un dosar lui Leo 
Turrin. Falsul mafiot aprinse mica lampă de lectură şi începu să 
studieze raportul în tăcere. 

Termină lectura încruntat şi înapoie dosarul lui Brognola. 

— Se afla în faţa unei întregi armate de soldaţi străluciți, 
asemănători lui Bob Hunter, murmură Brognola. 

Fără ruşine, Turrin luă o batistă şi îşi şterse ochii. 

— Păcat că nu-i adevărat, zise el. Lumea ar fi un loc mai bun 
dacă ar exista câteva sute de Bob Hunter. Acum nu mai e nici 
unul. Şi ce vom face cu impostorii, Hal? Cum să ataci astfel de 
oameni? 

— Cu multă prudenţă, răspunse Brognola. Există repercusiuni 
la toate nivelurile guvernului. Cred că trebuie alertat cabinetul, 
mai ales dacă bănuielile mele - iar cuvântul ăsta - sunt 
justificate. Şi preşedintele nu se află la Washington. 

Turrin mârâi dispreţuitor şi întrebă: 

— Unde s-a dus iar? 

— Imbină utilul cu plăcutul în California. Mâine pleacă în 
Colorado într-un weekend familial. 

— E ca o ironie, nu? 

— Exact. FBl-ul şi agenţii fiscului observă situaţia de-acolo. 

Brognola se uită la prietenul său. 

— Poate că ştiu ceva ce eu nu ştiu. Pe la începutul după- 
amiezii credeau că îi vor cere preşedintelui să-şi anuleze sejurul 
în Colorado, dar puţin după aceea şi-au retras această 
recomandare. 

— Poate că doar din cauza timpului nefavorabil, zise Turrin. 


87 


— Posibil, dar ştii cât de irascibili devin când răsună 
împuşcături. Nu, cred că au auzit de prietenul nostru. Ceva rău. 

Turrin suspină din nou. 

— Hal, de ani de zile nu m-am mai îmbătat de-a binelea. Cred 
că a venit timpul să mă fac clei. Pot să împrumut de la tine o 
cameră şi câteva sticle? 

— Să vorbim mai întâi de telefoanele mele puse sub ascultare. 

— Chiar n-ai inimă? 

— Incerc să n-am. Il voi plânge mâine. Acum însă, Leo, am 
nevoie de... 

Turrin suspină din nou şi scoase din buzunar o bucată de 
hârtie. 

— Uite în privinţa telefoanelor. Şi dacă vrei neapărat să te 
îneci în muncă, mai am o problemă pe care aş vrea să ţi-o aduc 
la cunoştinţă. Aur. 

— Ce? 

— Aur, acea materie gălbuie care face să bată toate inimile, 
metalul care e motorul lumii. Cum crezi că au de gând bătrânii să 
pună mâna pe un miliard de dolari în aur? 

Brognola clipi năucit: 

— Glumeşti? 

— Un miliard, o mie de milioane în aur. 

— Ce tot spui? 

Turrin se lăsă pe spate şi muşcă din trabuc. 

— Nu ştiu ce spun, dar în seara asta, la bătrâni, s-au pus unele 
întrebări. Cum poate să fie ascunsă o astfel de sumă, unde să fie 
ascunsă şi cum poate să fie schimbată în bancnote fără ca 
cineva să bage de seamă? 

— Dar de unde şi-au putut procura o astfel de sumă? 

Turrin dădu din umeri. 

— Nu asta e problema. Am impresia că deja o au. Problema e 
ce să facă cu ea. 

— E enorm, Leo! 

— O răscumpărare regală, Hal. Dacă vrei neapărat să 
munceşti în timp ce eu îl veghez pe Bob, te sfătuiesc să cauţi 
regele care merită această sumă şi să vezi cine ar putea să 
plătească. 

— O răpire? 

— Nu. iți vorbesc de un miliard în aur. Cine ar plăti un miliard 
în aur ca răscumpărare? Nu, sunt serios, şi problema e serioasă. 
Nu ştiu ce să facă cu un miliard în aur - asta mă îngrijorează. 

Brognola se uită la el cu o privire ciudată. Turrin îl privi un 


88 


moment apoi întrebă: 

— Avem rezerve de aur în Colorado? La Denver? 

Brognola se uita în continuare fix la el. 

— Nu. Povestea asta cu aurul are vreo legătură cu ce se 
petrece în Colorado? 

— Cred mai curând că are o legătură cu moartea lui Bob, 
răspunse Turrin. 

— Dar cum? 

Turrin lăsă ochii în jos şi reluă cu o voce ezitantă: 

— Nu ştiu. Recompensa pentru asasinarea lui Bob e de un 
milion de dolari, dar suma asta o aveau deja. Nu au nevoie de 
aur ca să găsească un milion de dolari. Dar problema aurului a 
început în momentul în care au aflat de moartea lui Bob. 

— Mă întreb dacă nu e cumva prea târziu, zise Brognola. 

— Prea târziu pentru ce? N 

— Intr-o vreme voiam să mă fac preot. Imi ziceam că era 
singurul lucru care n-are să mă dezamăgească. Dar eram tânăr şi 
am început să mă gândesc la altceva. Acum nu mă mai simt 
chiar atât de tânăr şi mă întreb dacă nu cumva e prea târziu. 

— Este, răspunse Turrin. E mult prea târziu. Să ştii, poliţaiule, 
că n-o să trăieşti destul ca să-ţi auzi sfârşitul confesiunii. Caută 
ceva şi mai sigur, o cameră ce poate fi încuiată şi o ladă de 
whisky, de exemplu. 

Brognola se uită la ceas. 

— E o idee în cinstea căreia ridic paharul. Voi pronunţa un 
toast pentru ideea ta, altul pentru eroii necunoscuţi şi al treilea 
pentru prietenii dispăruţi, iar ultimul pentru căderea unei 
civilizaţii. Parker, du-ne înapoi. 


89 


CAPITOLUL XVIII 


În timp ce prietenii săi se pregăteau să-i închine ultimul toast, 
Hunter se ocupa cu supravegherea mişcărilor de trupe. 

Jumătate din forţele care se aflau la Snow Trails făceau de 
pază, în două grupe separate. Secţiunea alfa patrula partea 
interioară a taberei - platoul. Ea era formată din infanterişti şi 
vânători de munte. Secţiunea bravo era formată din unităţi 
motorizate care patrulau împrejurimile imediate, pantele în 
amonte şi întinderile mai depărtate până la US 40. 

Cealaltă jumătate a forţelor se aflau în cabane unde oamenii 
aveau ordin să se odihnească şi să doarmă. Ordin respectat, căci 
petrecuseră o zi grea în condiţii insuportabile. 

Hunter estimă totalitatea forţelor la trei sute de oameni, fără a 
pune la socoteală ofiţerii, şi ştia că avea de-a face cu trupe de 
elită, cu soldaţi adevăraţi, cu o inteligenţă deasupra mediei şi 
destulă voinţă ca să suporte loviturile dure. 

Disciplina trupelor era uimitoare având în vedere că era vorba 
de un ansamblu militar artificial, unde ofiţerii nu aveau decât 
autoritatea pe care le-o acordau oamenii. 

Organizarea reală era destul de convenţională şi semăna, prin 
concepţia ei, cu cea din toate armatele moderne. Fiecare echipă 
era mică dar independentă şi, totuşi, gata să colaboreze cu 
celelalte. Era o armată de primă linie care îşi asigura singură 
transportul şi aprovizionarea. Hunter nu remarcă nici o problemă 
logistică. 

Nu era o adunătură de borfaşi, ci un comando de o mare 
eficacitate. Ofițerii nu se expuneau nici unui risc şi Hunter nu 
vedea nici o slăbiciune care ar fi putut să fie exploatată. 

Pe de altă parte, această organizare militară îi facilita sarcina 
în măsura în care se putea pune în pielea soldaţilor - să 
acţioneze ca ei, să gândească ca ei şi să se amestece cu ei. 

Era singura soluţie la care se putea gândi. 

Scovic se afla în camioneta de comandă unde se încălzea 
pentru a doua oară şi profita ca să examineze registrele 
oamenilor săi. Hunter - alias Polaski - se plimba în incinta 
platoului pe schiuri de fond şi căuta mijlocul de a trece la 
acţiune. Era a doua oară când inspecta gărzile şi oamenii 
începeau să se obişnuiască să-l vadă trecând ca o umbră - o 
umbră autoritară. 


90 


Dar asta nu-i folosea la mare lucru. Nu se putea depărta de 
cărările bătătorite şi nu avea nici un interes să rişte un contact 
cu un inamic prea eficace. Avea totuşi o libertate relativă de 
mişcare şi această mobilitate ar fi putut eventual să-i servească 
dacă ar fi fost să treacă la ofensivă. Totul mergea bine, având în 
vedere împrejurările. Dar, după părerea lui, mult prea încet. 

Inainte de a se alătura inamicului, Hunter îşi ascunsese armele 
sub hanorac. Dispunea de şase grenade, de câteva bombe 
incendiare, de Auto-Mag cu şase încărcătoare, de Beretta cu 
patru încărcătoare, de un cuţit şi câteva garouri. Armament 
frumos dar insuficient pentru a distruge trei sute de oameni. 

Hunter începea să-şi reevalueze poziţia. De câteva ore 
încercase constant să se eschiveze de inamic, să fugă de el, să 
bată în retragere ca să anunţe la Washington. Reacţionase ca un 
cercetaş care, aflat în teritoriu inamic şi ştiindu-se încercuit, 
caută cu orice preţ să fenteze duşmanul ca să ajungă la grosul 
trupelor şi să dea raportul. 

Căuta o soluţie de ore în şir - o soluţie care să-i dea 
posibilitatea să scape de acolo. Dar oare soluţia nu era mai 
curând penetrarea inamicului? 

De ce să bată în retragere? 

Se afla în tabăra lui şi acum făcea parte din ea. Avea 
posibilitatea să acţioneze în interior. Pentru că nu putea să iasă 
din tabără ca să neutralizeze complotul, ar fi putut încerca să 
facă asta rămânând în interior. 

Imediat ce luă această decizie, se gândi la vehiculele blindate. 
Unul dintre ele se afla pe drumurile de acces. Celelalte două erau 
staționate în spatele clădirii principale, păzite de o santinelă din 
secţiunea bravo. Acest om, care nu făcea parte din grupul lui 
Scovic, nu profita de pauzele de cafea ca oamenii din secţiunea 
alfa. Era un soldat uitat care se afla departe de propriul său grup 
şi departe de teritoriul său. Se afla în post de la miezul nopţii şi 
nu fusese niciodată schimbat. 

De acolo trebuia să înceapă. 

Hunter trecu pe lângă el şi îl examină cu o privire. Tipul stătea 
între cele două autoblindate, cu braţele încrucişate, uşor aplecat 
în faţă ca să păstreze puţin din căldura corporală. Hunter se 
întoarse repede făcând o cristiană, apoi se apropie lent. Tipul nu 
avea schiuri. Se plimbase de colo-colo în spaţiul mic dintre 
blindate şi zăpada era bătătorită unde o călcase cu picioarele. 
Avea cizmele acoperite cu un strat îngheţat şi cagula mărginită 
de o coroană de promoroacă. 


91 


— E totul OK? întrebă Hunter. 

Tipul era rebegit de frig şi abia putea să vorbească. 

— E bine, murmură el. 

— N-am impresia, zise Hunter. Secţiunea bravo a uitat de tine? 

— Voi fi schimbat la două. Voi rezista. 

— Ai noştri fac pauză din sfert în sfert de oră. Nu aşa rezişti. 
Mergi la camioneta de aprovizionare şi bea o cafea caldă. Iți ţin 
eu locul. Vei putea să-ţi încălzeşti picioarele. 

— Mulţumesc, dar ar fi mai bine să stau aici. 

— Ţi-am dat un ordin. Poate că tu păzeşti blindatele din 
secţiunea asta, dar te afli pe teritoriul meu. 

— Tu eşti sergentul gărzii? 

— Unul dintre ei. 

— Da, te-am văzut trecând de câteva ori. Credeam că 
vânătorii au de făcut treaba cea mai grea, dar acum nu mai sunt 
chiar atât de sigur. 

— ţi ţin locul. Ai la dispoziţie cincisprezece minute. 

Tipul se mişcă în sfârşit, făcu câţiva paşi apoi se opri. 

— OK, e teritoriul tău. Dar dacă sunt amendat, tu o să plăteşti. 
Cum te cheamă? 

— Scovic. 

— Mulţumesc, Scovic. 

Omul din secţiunea bravo plecă cu un pas lent şi Hunter se 
puse imediat pe treabă. Săltă capota a două vehicule şi puse, în 
motor, o grenadă cu siguranţa pe jumătate trasă, cu un fir care 
lega grenada de accelerator. Era simplu dar sigur. La acţionarea 
acceleratorului, siguranţa grenadelor ar fi fost în întregime 
scoasă şi ar fi explodat imediat. Explozia ar fi distrus vehiculele, 
dar Hunter nu era mulţumit numai cu asta. Desprinse 
alimentarea cu benzină şi stropi motorul. La sfârşit, şterse cu 
grijă toate urmele acestei intervenţii. 

Tipul se întoarse peste vreo zece minute dar Hunter terminase 
deja de mult timp. Soldatul arăta acum mai bine. Hunter îi atrase 
atenţia şi adăugă: 

— E bine, nu? 

— Asta aş vrea să rămână totuşi între noi, îi ceru tipul. Un tip 
de-acolo mi-a spus că nu eşti Scovic. 

Hunter rânji. 

— Nu l-ar jena deloc pe Scovic să plătească o mică amendă, 
dar nu-ţi face griji, totul va rămâne între noi. 

— Evident, un sergent are posibilităţi. Nu e şi cazul meu. Eu 
mi-am prevăzut cheltuielile până la ultimul cent. 


92 


— Zău? Şi ce ai de gând să faci cu banii? 

— Voi sta un an de zile să mă bronzez la soarele din Caraibe. 
M-am gândit mult timp la asta. Voi fi înconjurat numai de fete 
frumoase şi voi bea zilnic rom cu coca-cola. 

— Trebuie să fii atent la fete, băiete. Toate au să te toace de 
bani. Şi ai să te întrebi prosteşte pe urmă unde s-a dus grămada 
ta de bănet. 

— Nu, m-am gândit şi la asta, răspunse soldatul cu multă 
seriozitate. Am găsit o soluţie. O mie de dolari pe săptămână. Nu 
voi cheltui nici un cent în plus. 

— Oh, într-adevăr, în felul ăsta vei petrece un an de vis! zise 
Hunter. 

— Nu prea eşti dotat la matematică! în felul ăsta, aş putea să 
petrec doi ani. 

Hunter făcu calculul apoi se depărtă cu presentimente 
sumbre. Anvergura acestei operaţiuni era pur şi simplu 
incredibilă. O sută de mii de dolari! De om? Asta era suma pe 
care trebuia s-o încaseze fiecare soldat? Pentru trei sute de 
oameni, întreaga sumă se ridica la treizeci de milioane de dolari! 
Dar cum aveau să se petreacă lucrurile? Participau la misiune 
apoi se retrăgeau ca să ducă o viaţă fericită? După aceea n-ar 
mai fi fost şi alte misiuni? 

Probabil că miza era enormă. Dar cine ar fi plătit atâta bănet 
pentru o singură operaţiune? 

Se gândi din nou la fantastica desfăşurare de oameni şi de 
material precum şi la vocea persuasivă a lui Frank Harrelson. Ce 
se ascunde în spatele acestei poveşti? Harrelson îi oferise gradul 
de general şi bogății nemaivăzute. Treizeci de milioane de dolari 
pentru lichidarea unui om? 

Se îndreptă direct spre camioneta de comandă, îşi desfăcu 
hanoracul, îşi scoase cagula şi se instală la birou în faţa lui 
Scovic. 

Acesta avea aproape aceeaşi vârstă ca Hunter, nişte ochi 
feroci şi o gură cu buze subţiri. Ridică ochii şi se uită la Hunter cu 
o privire plină de răutate. 

— Cine eşti? întrebă el. 

— Polaski, 

— Nu-i adevărat. 

II examină pe Hunter din cap până în picioare şi începu să se 
depărteze de biroul pe care se aflau foi pline de cifre pe care le 
studia. 

— Nu face asta, zise cu calm Hunter. 


93 


Beretta îşi făcu imediat apariţia. Surdina mare de la capătul 
ţevii semăna cu un bulb obscen. 

Mâinile lui Scovic tresăriră dar rămaseră la vedere pe 
suprafaţa biroului. 

— Nu-mi vine să cred, zise el cu răceală. 

— Fă un efort, îl îndemnă Hunter. 

— Ce vrei? 

— Să te lichidez. 

Mâinile tresăriră din nou dar nu se ridicară din loc. 

— OK. Fă-o. 

— Nu-ţi face griji, o voi face. Te voi împuşca, Scovic, pentru 
tine viaţa a luat sfârşit, dar vei muri liniştit, fără dureri, îţi dau 
cuvântul meu. N-ai să-mi spui nimic? 

— Ba da. Să crăpi, sergente! 

— Asta e tot? Vei pierde totul, nu vei avea nici un ban şi nu te 
gândeşti decât să-mi spui asta? Nu regreţi ce i-ai făcut ţării tale? 

— Ţara mea! exclamă Scovic cu dispreţ. Chiar că eşti idiot, 
căpitanul avea dreptate. O să-ţi facă şi ţie de petrecanie, 
idiotule. 

— Să vorbim mai bine despre tine. Nu datorezi nimănui nimic, 
vrei să vezi America trecută prin foc şi sânge? 

— Te înşeli, Hunter. Mie mi se datorează ceva. America ne 
datorează ceva nouă. Chiar şi ţie. Ai fi putut să fii de partea 
noastră. Nu ştii? 

— Nu mi s-a vorbit niciodată de lovele, Scovic. 

Scovic se strâmbă dispreţuitor. 

— Aiurea, zise cu răceală Hunter. Câteva mii de dolari! Şi 
pentru ce? Prăpădesc suma asta pe muniții zilnic. 

Scovic nu răspunse. Se uita la Hunter cu o privire 
dispreţuitoare, plină de cruzime. Beretta trase scurt şi Scovic avu 
brusc un al treilea ochi în centrul frunţii. Căzu pe spate trăgând 
scaunul după el. 

Hunter oftă, luă hărtiile lui Scovic şi începu să le examineze. 

Era vorba de o serie de calcule, toate bazate pe o sumă de 
două sute cincizeci de mii de dolari. Hunter îndoi foile lui Scovic 
şi le puse în buzunar. 

— Deci asta ţi se datora, nu? mormăi el. Două sute cincizeci 
de mii de dolari. 

Sergentul Scovic îşi vânduse sufletul pe două sute cincizeci de 
mii de dolari. Aceşti oameni erau serioşi, nu glumeau, mai ales 
cu un sergent. După calculele lui Scovic, fusese amendat de trei 
ori - câte cinci mii de dolari de trei ori. Nu era de mirare că tipul 


94 


din secţiunea bravo se lăsase greu convins să-şi părăsească 
postul. Asta era o explicaţie a disciplinei trupelor. Recompensa 
era destul de importantă ca să garanteze lealitatea şi 
perseverenţa oamenilor. Era o formulă foarte bună. 

Hunter trase cadavrul lui Scovic într-un colţ al camionetei şi 
aruncă o cuvertură peste el. 

Ştia ceva mai mult decât înainte. 


95 


CAPITOLUL XIX 


Cele mai multe lumini ale casei lui Undy - transformată vizibil 
în PC - fuseseră stinse. 

Hunter luă locul omului care făcea de pază în faţa ei şi îl 
trimise la camioneta de aprovizionare. 

— Cine e înăuntru? îl întrebă el pe soldat înainte ca acesta să 
plece. 

— Comandanții secţiunilor alfa şi bravo şi alt tip pe care nu-l 
cunosc. 

— S-ar zice că s-au închis acolo pentru întreaga noapte. 

— Asta e privilegiul ofiţerilor, răspunse filosofic soldatul. 

Hunter îşi scoase schiurile, urcă treptele, deschise uşa şi intră. 

Era luminată numai sala de zi. Pe pereţi erau agăţate hărţi şi 
planuri de luptă. Lângă cămin se afla o tablă neagră pe un 
trepied, plină de diagrame imposibil de înţeles desenate cu cretă 
colorată. Divanul fusese tras într-o parte şi în locul lui fusese 
instalat un emiţător mare. 

Asta explica de ce casa era interzisă trupelor. Această 
interdicţie data de când Hunter se alăturase oamenilor din 
secţiunea alfa. Acum se afla în inima cartierului general. 

Îşi scoase hanoracul şi îl agăţă lângă uşă. Se apropie de tabla 
neagră. Tocmai studia conştiincios diagramele când un tip intră 
în sala de zi venind de la bucătărie. Avea un pistol de calibru 45 
la şold şi avea în mâini un pahar cu lapte şi un sandviş. Era în 
şosete. 

Era locotenentul Thomas, omul care comanda scuterele. 

Hunter îi recunoscu vocea respingătoare. 

— Ce cauţi aici, soldat? 

—E mai cald decât afară, răspunse liniştit Hunter 
examinându-l pe Thomas. 

Era tânăr, dur şi rău în draci. Toţi aceşti oameni erau făcuţi 
după acelaşi calapod. 

— Asta o să te coste o mie de dolari, îl ameninţă Thomas. 

Hunter înţelese că era amendat. Disciplina! 

— S-ar părea că ai pierdut câţiva oameni azi? 

Îl înfruntă pe ofiţer. 

— Dacă cauţi înlocuitori, eu aş putea să fiu unul dintre ei. 

Thomas începu să se agite. Hunter sesiză că nu avea tocul 
armei închis şi că mâna locotenentului se apropia lent de el. 


96 


Întrebă: 

— Cum te cheamă, soldat? 

— Hunter. Bob Samuel. Sergent. 

Thomas avea sânge-rece. Expresia de pe faţa lui nu se 
schimbă, dar sări ca un tigru. Hunter îl aştepta. 

li trase cu piciorul în stomac îndoindu-l în faţă. Apoi sări la el şi 
îi trecu un garou după gât. 

Thomas muri rapid, cu o mână pe stomac, cu cealaltă 
agăţându-se de firul garou care îi tăia respiraţia. Moartea lui nu 
făcu nici un zgomot. 

Hunter trase cadavrul în spatele divanului apoi urcă la etaj ca 
să cerceteze dormitoarele. Descoperi un om adormit în prima 
cameră şi îi tăie gâtul. Omul din camera următoare avu timp 
doar să se ridice pe un cot când Hunter deschise uşa. Omul putu 
să-l privească o clipă pe asasinul său. 

Hunter şterse lama pe cearceaf şi intră în celelalte camere, 
dar la primul etaj nu mai era nimeni. 

Aruncă o medalie de trăgător de elită în capătul de sus al 
scărilor apoi cobori la parter ca să cerceteze restul casei. Nu mai 
era nimeni. 

După toate aparențele, misteriosul căpitan Harrelson nu 
dormea cu ofiţerii săi. Ceea ce era un noroc formidabil pentru 
căpitan, dar o lovitură neaşteptată pentru Hunter. 

Luă o foaie de hârtie şi un creion de pe biroul din apropierea 
emiţătorului, copie diagramele de pe tabla neagră, după care 
făcu câteva adnotări referitoare la hărţile agăţate pe perete. 

Apoi se apropie de aparat şi îl examină minuţios. Avea 
frecvențele HF, VHF şi UHF. In plus, era în mod vizibil racordat la 
reţeaua telefonică de comunicaţii. Asta ar fi putut să explice de 
ce fusese întreruptă linia telefonică, aparatele din casa lui Undy 
fiind numai sparte. 

Hunter ieşi şi văzu că soldatul se întorsese de la camionul de 
aprovizionare şi că se uita în jur surprins şi nervos. Hunter îi zise: 

— Soldat! 

— Da, răspunse celălalt aproape luând poziţia de drepţi. 

— Totul e bine. Am avut o mică discuţie cu ofiţerii asupra 
organizării patrulelor. Inlocuieşte-mă pe durata gărzii. 

— Dar sunt... 

— Nu-i nimic, rămân eu. Dă câte cinci minute de odihnă 
fiecărui om; începe cu primul care se află în dreapta ta şi fă turul 
în sensul acelor de ceasornic. Ai înţeles? 

— Dar... 


97 


— E un ordin al ofițerului de serviciu. Executarea! 

Tipul plecă foarte mirat. Hunter rămase lângă uşă şi văzu 
primul om de pază părăsindu-şi postul şi îndreptându-se spre 
camionul de aprovizionare. Se întoarse în casă şi se îndreptă 
spre emiţător. 

Descoperi cum să branşeze telefonul şi formă imediat un 
număr interurban, sperând ca furtuna să nu fi deranjat liniile. 

* 


* * 


Parker ieşi din supermarketul deschis toată noaptea cu câteva 
sticle într-o pungă de hârtie. Se instală la volan, porni motorul, se 
întoarse şi se adresă lui Brognola: 

— Vreţi să le deschideţi aici sau în altă parte? 

— În altă parte, mormăi Brognola. 

Parker demară încetişor. 

— N-ar trebui să facem asta, zise Brognola. Nu e momentul să 
ne îmbătăm, Leo. Am putea să facem ceva mai constructiv. 

— Găseşte tu ceva şi te voi urma până la capătul lumii. 

— Există o problemă la Pentagon. Am putea să începem cu 
asta. 

— La ce nivel se situează problema? 

— La nivelul unui general cu două stele. Sunt sigur de asta. 
Poate mai sus. De aceea n-am curaj să fac nimic înainte de a-l 
consulta pe preşedinte. 

Turrin suspină. 

— la avionul, îi sugeră el. 

Deodată sună telefonul. 

Turrin amuţi şi începu să-şi muşte uşor trabucul, în timp ce 
Brognola oftă şi ridică receptorul. 

— Juno doi, zise el. 

După câteva secunde, Brognola îndreptă brusc spatele, puse o 
mână pe genunchiul lui Turrin şi îl apăsă cu putere. 

— Da, zise el, e o linie sigură. Probabil singura care mi-a mai 
rămas. 

Branşă apelul pe micul difuzor de lângă plafonieră şi reluă: 

— Te credeam mort de ore întregi, Frappant. Unde eşti? 

Inima lui Leo Turrin începu să bată cu putere când auzi vocea 
prietenului său. 

— Sunt blocat aici de la prânz. N-am mult timp la dispoziţie. Să 
trecem la treburile noastre. Mă aflu la Snow Trails. E o bază de 
primă linie şi am aflat că mai există încă două. Mă aflu în 
interiorul taberei şi cred că voi putea să o neutralizez singur, dar 


98 


în celelalte trebuie trimise forţe armate. Preşedintele trebuie 
reţinut la Washington şi protejat. Băgaţi-l într-un buncăr dacă e 
nevoie. Trebuie să... 

— Ce vrei să spui? zise Brognola întrerupându-l. Preşedintele 
nu se află la Washington. Trebuie să aterizeze la Lowry Field 
dintr-un moment în altul. 

— E baza aeriană de lângă Denver? 

— Da. 

— Care va fi itinerarul lui? 

— Despre ce vorbeşti? 

— Il vor ataca pe preşedinte. 

— Dumnezeule mare! Eşti sigur? _ 

— Sigur. Mă aflu în sala de adunare a cartierului lor general. Il 
vor ataca pe preşedinte dacă nu se va găsi nici un mijloc ca să 
fie împiedicaţi. 

Turrin se mişcă şi îi făcu semn lui Brognola. 

— Striker e lângă mine, zise Brognola. li pare bine că eşti în 
viaţă. 

— Şi mie. Spune-i lui Striker că nu s-a înşelat. E maşinaţiunea 
cea mai incredibilă pe care am văzut-o vreodată. Crezi că vei 
putea să intervii la timp? 

— Nu ştiu, mă gândesc. Conspirația pare să aibă ramificații 
ciudate. Nu ştiu în cine pot să am încredere cu acest gen de 
informaţii. 

— Alertează pe toată lumea, vom vedea pe urmă. Eu voi face 
tot ce pot aici. ltinerarul preşedintelui? 

— la elicopterul ca să se ducă în munţi. Aş putea să-l prind la 
telefon la Lowry. 

— Ar trebui să-l prinzi la telefon oriunde, Hal! Există o legătură 
permanentă, nu? 

— Aşa ar trebui, dar de data asta nu ştiu. Cum s-au organizat? 

— În trei grupuri de luptă. Blindate, vânători de munte şi 
elicoptere. Dar mă deranjează faptul că e ceva mult prea amplu. 
Nu cred că e vorba doar de un simplu asasinat. 

— Atunci de ce? 

— O răpire. 

Brognola îi aruncă o privire lui Turrin care exclamă: 

— Răscumpărarea! 

Hunter continuă: 

— Dar nu cred că se mulţumesc doar cu preşedintele. Cu 
siguranţă că vor lua întreaga familie. Se află şi ea cu 
preşedintele? 


99 


— Da, mormăi Brognola. 

— Nu cred că e vorba de politică, ci doar o poveste de bani. 
Cât crezi că s-ar putea plăti pentru eliberarea lor? Cât ar fi gata 
să plătească guvernul ca să-l salveze pe preşedinte şi pe familia 
lui? 

— Să zicem că un miliard de dolari în aur, zise cu amărăciune 
Turrin. 

— Poate că avem o idee, zise Brognola. Striker mi-a spus că 
bătrânii au vorbit de un miliard în aur. Un miliard, ai auzit? 

— Da, e logic! Dar ăsta e singurul lucru logic. Asta dovedeşte 
de ce au pregătit o lovitură de mare amploare. Cât vine asta, un 
miliard? 

— O mie de milioane, mormăi Brognola. Nici eu nu-mi dau 
seama, dar cred că cei de la Capitoliu jonglează zilnic cu 
miliardele. 

— Străduieşte-te să-l faci pe preşedinte să se întoarcă din 
drum, Hal, zise Hunter. Trimite pe cineva în locul lui. Oamenii 
ăştia trebuie terminaţi. Imediat. Nu mai am timp, vă las. 

Hunter închise. Brognola cercetă un fişier telefonic, găsi ce 
căuta şi formă un număr. Parker îi făcu cu ochiul lui Turrin în 
oglinda retrovizoare. 

— Am spus eu că nu trebuie să vindeţi pielea ursului din 
pădure... 

Turrin schiţă un zâmbet. 

— Da, dar încă nu s-a terminat. Păstrează sticlele, poate că voi 
mai avea nevoie de ele. 

Turrin era încă năucit. Să-l răpeşti pe preşedintele Statelor 
Unite cu întreaga sa familie! E clar că nu mai era nimic sfânt pe 
lumea asta. 

Brognola bătea nervos darabana cu degetele pe consolă 
aşteptând să i se facă legătura cu interlocutorul său. 

— Ar fi sfârşitul civilizaţiei noastre, bombăni el cu glas scăzut. 
Nu-i putem lăsa să facă asta, Leo. Nu putem... 

Se aplecă brusc în faţă, feri aparatul cu mâna şi începu să 
şoptească cu febrilitate. 


100 


CAPITOLUL XX 


Situaţia era îngrozitoare. 

Venise ora de schimbare a gărzii. Şaptezeci şi cinci de oameni 
îngheţaţi patrulau pe schiuri platoul - soldaţi devotați care nu 
aveau nimic de pierdut, oameni care trăiseră oroarea 
Vietnamului. Dacă erau ca ceilalţi pe care îi cunoscuse Hunter, 
aveau impresia că li se jucase un renghi urât de tot, că se 
trişase... Şi luaseră hotărârea să ia ce credeau că li se cuvine. 

Erau nişte tipi care nu ar fi cedat în confruntări. Şi mai erau 
încă şaptezeci şi cinci care se pregăteau să iasă pe platou dintr- 
un minut în altul. 

În amonte se afla jumătate din blue force. Bravo blue era 
replica motorizată a lui alfa blue. O sută cincizeci de soldaţi 
dintre care artilerişti, unităţi de intervenţie în forţă şi grupuri de 
transport. Dispuneau de trei autoblindate cu şenile a căror 
putere de foc echivala cu cea a unui tanc. 

Bravo blue avea drept misiune să cucerească un orăşel, să 
neutralizeze poliţia şi forţele de ordine şi să bareze drumurile de 
acces până la sfârşitul operaţiunii. 

Alfa blue era formată din zece echipe de şoc. Oamenii 
dispuneau de scutere şi de schiuri de fond. Toţi erau echipați cu 
arme automate şi pistoale. Misiunea lor era să neutralizeze 
forţele din jurul preşedintelui, să suprime gărzile de corp şi să 
pună mâna pe preşedinte şi pe familia lui. 

Red force şi white force erau unităţi secundare - perfect 
asemănătoare cu blue force, dar mai reduse - şi erau deja 
instalate pe poziţii. Ele puteau să intervină în caz de nevoie sau 
să sporească rândurile celor din blue force. 

Fiecare unitate primea ordine precise. Fuseseră prevăzute mai 
multe planuri pentru fiecare dintre ele - exista unul chiar şi 
pentru cazul unui eşec total. 

Blue force trebuia să pornească la orele patru, ceea ce-i lăsa 
lui Hunter două ore ca să încerce să le împiedice acţiunea. Chiar 
dacă ar fi reuşit, ar fi rămas toate celelalte planuri de atac cărora 
trebuia să le facă faţă. 

Era îngrozitor. 

Dar era şi mai îngrozitor să te gândeşti ce i s-ar fi întâmplat 
preşedintelui şi familiei sale dacă ar fi fost făcuţi prizonieri, ajunşi 
la mâna unor oameni precum căpitanul Harrelson. 


101 


Hunter nu reuşise să decripteze toate schiţele de la cartierul 
general, dar îşi închipui fără greutate ţinta. Planul global 
comporta distrugerea completă a întregii regiuni din jurul 
orăşelului Berthoud Pass. Acolo avea să se ducă familia 
prezidenţială şi avea să fie ţinută prizonieră în timpul 
negocierilor. 

Dacă totul mergea bine, trupele urmau să plece cu avionul 
având un permis de liberă trecere până la frontieră. Unul dintre 
copiii preşedintelui avea să fie luat ca ostatic. Un plan prevedea 
eşecul negocierilor, altul, moartea eventuală a tuturor ostaticilor. 

Dar nu exista nici un plan de apărare împotriva lui Bob Hunter. 
Nu luaseră în calcul că un singur om ar fi putut să-i atace cu cea 
mai mică şansă de succes! 

Datorită unor fişe dactilografiate de lângă emiţător, Hunter 
studie în amănunţime reţeaua lor de comunicaţii. Găsi chiar şi 
semnalele de verificare a autenticităţii precum şi codurile pentru 
declanşarea fiecărei operaţiuni. 

Avea la dispoziţie numai două ore. Hunter puse căştile şi 
branşă frecvenţa rezervată unităţilor blindate. 

— Bravo blue, aici blue command. Prima situaţie. 

Comandantul autoblindatului care bloca drumul de acces de la 
începutul serii, răspunse imediat: 

— Am înţeles, blue command. Repetă. 

Hunter căută codul secret de identificare. 

— Autenticitatea zebra alfa. Cerere întărire apple mary one, 
imediat. 

— Am înţeles, blue command. Apple mary one porneşte. Ceea 
ce scotea din serviciu autoblindatul cu şenile. Gândindu-se o 
fracțiune de secundă la visele lui Undy Sanderson, Hunter lansă 
o bombă incendiară în interiorul clădirii, îşi îmbrăcă rapid 
hanoracul, luă un PM şi alergă spre uşă ca să aştepte 
autoblindatul pe care îl chemase. 

Flăcările ajungeau până la acoperişul casei când sosi 
autoblindatul. Turela trăgătorului se deschise şi apăru un cap. 
Comandantul vehiculului se adresă lui Hunter: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost atacați. Cred că s-a întors Hunter. la-mă la bord. 

— Unde e ofiţerul de serviciu al secţiunii bravo? 

— A fost împuşcat. Repede! Urc la bord! 

Focul atrase atenţia tuturor celor care se aflau pe platou. 
Garda secţiunii bravo, a cărei sarcină era să păzească cele două 
autoblindate, sosi în fugă. 


102 


— În spate sunt două autoblindate care ar putea să ia foc! 
strigă el. 

— Trebuie deplasate! strigă comandantul blindatului de 
serviciu. 

Deschise portiera şi un om sări afară din vehicul. Plecară în 
fugă spre cele două vehicule aflate în pericol. Hunter cobori 
treptele şi urcă în autoblindat. 

li suprimă pe cei doi oameni care se aflau la bord şi le lăsă 
cadavrele în zăpadă în faţa casei, apoi se instală la comanda 
vehiculului şi îl puse în mişcare. 

După douăzeci de metri auzi o primă detunătură şi văzu o 
sferă de foc urcând în aer în spatele casei. A doua explozie urmă 
imediat după prima, iar cele două vehicule dispărură într-un nor 
de flăcări. 

Hunter văzu un om ieşind din focar clătinându-se, cu hainele 
cuprinse de foc. Un vânător de munte apăru brusc, îl apucă pe 
omul-torţă şi-l rostogoli în zăpadă. Hunter se întrebă dacă era 
cumva omul de gardă care visa să petreacă doi ani sub soarele 
Caraibelor. Dar erau lucruri mai presante de făcut şi se depărtă 
rapid de casa cuprinsă de flăcări. 

Branşă difuzorul exterior şi se adresă trupelor: 

— Tuturor vânătorilor de pe pantă! Am fost atacați! Tuturor 
vânătorilor de pe pantă! 

Văzu zeci de oameni sosind de peste tot, gata să respingă 
inamicul. li admira tot atât de mult pe cât îi plângea pentru ceea 
ce deveniseră şi simţi că ezită. 

Totuşi se afla deja acolo şi nu mai avea de ales. Trebuia să 
meargă mai departe. 

intoarse în faţa cabanelor şi luă loc în turelă. 

leşind din cabane, soldaţii îmbrăcaţi doar pe jumătate se 
opreau în prag ca să vadă ce se întâmpla. Unul dintre ei, în 
şosete, o luă la fugă prin zăpadă prin faţa cabanelor strigând 
ordine. 

Muniţiile din vehiculele care ardeau începură să facă explozie 
şi în spatele casei izbucni un adevărat foc de artificii. 

Hunter armă tunul şi începu să tragă în cabane. Moartea trecu 
printre soldaţii dezbrăcaţi. Unii căzură, alţii fură ciopârţiţi sau 
proiectaţi în aer; ţipetele de panică răsunau în noapte. Ordinele 
fură brusc întrerupte de explozia obuzelor, apoi, treptat, viaţa se 
stinse în jurul cabanelor. 

Hunter puse al doilea încărcător şi contemplă flăcările care se 
ridicau din casă şi din cabane, răsuci turela şi începu să măture 


103 


pantele cu un foc continuu. 

Un tip cu un lansator de rachete luă poziţie în întunericul 
infernal. Hunter ridică Auto-Mag şi îl lichidă fură să fi avut timp 
să ochească. 

Nici un plan de operaţiuni nu fusese prevăzut pentru situaţia 
actuală. 

Focul micilor arme automate începu să slăbească şi amuţi. 
Unii îşi făcuseră propriul lor plan de operaţiuni; dădeau bir cu 
fugiţii în noapte, alegând singura cale relativ sigură: panta şi 
muntele. 

Aceştia nu-l îngrijorau deloc pe Hunter. Platoul era în sfârşit 
degajat în întregime. 

Dezarmă tunul, trecu la conducerea vehiculului blindat şi o 
şterse şi el de acolo. 

Luă microfonul şi branşă emițătorul. 

— Bravo blue, aici apple mary one. Propun plan trei, repet, 
plan trei. Alfa blue se retrage. Blue base a căzut. Toţi apple mary 
sunt distruşi. Propun tăcere radio şi plan trei. Apple mary one, 
terminat. 

Nu urmă nici un răspuns. 

„Planul trei” era abandonarea totală a operaţiunii. 

Hunter străbătu drumul şi luă o poziţie puţin mai retrasă. 

Bravo blue era şi ea în derută. Hunter privi cum plecau toate 
grupurile motorizate apoi le urmă până la drumul US 40. 
Convoiul vira la stânga spre Mt. Audubon. Asta îi convenea foarte 
bine. Hunter viră la dreapta şi o luă spre Berthoud Pass. 

Vehiculele cu plug îşi făcuseră treaba, drumul era degajat şi 
puţin alunecos. Pe drum nu mai era nici o altă maşină şi Hunter 
conduse în tăcere. 

Se branşă pe frecvenţa VHF la timp ca să asculte sfârşitul unui 
ordin venind de la un elicopter. Hunter interveni imediat: 

— Force commnad, aici apple mary one. Mă auzi? 

Căpitanul se afla în elicopter. 

— Las-o moartă, sergente. Ai fost reperat. 

— S-a terminat, căpitane. Abandonează şi du-te acasă. 

— Nu e nevoie să-mi spui tu asta, răcane. Pe viitor ar fi bine să 
te uiţi în urma ta. Niciodată nu poţi fi în deplină siguranţă. 

Hunter râse uşurel. 

— Incearcă imediat, căpitane. Sunt pe US 40 exact la sud de 
blue base. Cap sau pajură! 

Căpitanul începu să râdă. 

— Mulţumesc, dar voi alege singur momentul în care te voi 


104 


suprima. Păcat, băiete. Tare păcat. Ştii care era partea noastră? 
Cinci sute de milioane. Vezi ce ai ratat? Nu ştiam că ai devenit 
atât de încăpățânat. Acum câteva ore, băiete, ţi-am propus 
ocazia vieţii tale. Ai fi putut câştiga cincizeci de milioane de 
dolari. 

— Nu ştiu să număr aşa mult, răspunse Hunter. 

Căpitanul râse cu dispreţ şi zise: 

— E clar că eşti cel mai idiot dintre oameni, băiete. Amicii tăi 
newyorkezi mi-au spus că mai întâi ar trebui să te lichidez pe 
tine. N-am crezut. M-am înşelat. 

— Totuşi ai încercat. 

— Evident, pentru întreţinerea unor relaţii bune. Şi era gata să 
te trimit pe lumea cealaltă, sergente. 

— Nu e destul, căpitane, ştii foarte bine asta. Şi? Chiar crezi că 
bătrânii ţi-ar fi dat o astfel de sumă, după ce-ar fi pus mâna pe 
răscumpărare? 

Era doar o simplă tentativă, dar se dovedi folositoare. 

Căpitanul începu să râdă şi îi răspunse: 

— Există mijloace de a te asigura că vei fi plătit, băiete... 

Acum avea confirmarea. Era într-adevăr vorba de un complot 
organizat de Commissione. 

Vocea căpitanului slăbi în intensitate odată cu distanţa. 

— Idiotule! strigă el. 

Acesta a fost ultimul cuvânt. 

Dar venind din partea lui Harrelson, era un compliment. Unde 
ar fi ajuns lumea fără câţiva idioţi ca Bob Hunter? 


105 


EPILOG 


Era frumos şi răcoare. Bob Hunter profita de spectacol. 
Pantele blânde erau pline de zăpadă. 

Preşedintele zâmbi în trecere, alunecând pe pista mărginită de 
mulţi gură-cască şi de nelipsitele gărzi de corp. 

Hunter schiţă un zâmbet şi intră într-o cabină telefonică. Red 
base şi white părea a nu fi existat niciodată. Nu lăsaseră nimic în 
urma lor, ca şi trupele şi căpitanul care le comandase. 

Dar unele lucruri nu dispăreau niciodată. Vocea lui Leo Turrin 
făcea parte dintre ele. 

— Aici Juno doi, zise el ironic. Sper că tu eşti. 

— Preşedintele schiază cu cea mai mare plăcere, zise Hunter. 
Cum stă treaba la Capitoliu? 

— E o adevărată demenţă, răspunse Turrin râzând. Hal i-a luat 
la rost pe unii generali care nu sunt deloc mândri de ei, dar în 
ansamblu totul merge bine. Ştiu că a anulat misiunea tuturor 
agenţilor în regiunea Denver. Ştii, e vorba de oamenii care îl 
căutau pe tipul ăla, Hunter. In orice caz, se pare că individul a 
fost văzut în Mexic. Caraghios, nu? Mai sunt militari în Colorado? 

— Nu, nici unul. Am rămas aici ca să văd, dar se pare că 
vestitul căpitan a preferat s-o şteargă. 

— O să apară din nou într-o zi, zise Turrin. 

— Nu mă îndoiesc de asta, răspunse Hunter. Va trebui să am 
mare grijă. 

Turrin râse vesel. 7 

— Sigur. Am auzit ce s-a spus în Manhattan. Îl urăsc rău de tot, 
dar nu de moarte. Aşa că bunele relații vor continua. Trebuie să 
fii atent, căci e posibil să repete figura. 

— Da, voi fi atent. Dar fii şi tu atent. Şi continuă să-mi 
transmiți intuițiile tale. 

— Aiurea! De data asta am avut noroc să câştig lozul cel 
mare! 

— Ai reuşit să salvezi viața preşedintelui. 

— Aiurea! repetă Turrin. Toată lumea ştie cine a salvat viața 
preşedintelui. Mai ales el. 

— Nu s-ar crede, după cum l-am văzut adineauri. Numai 
zâmbet pentru admiratori. Asta cu o cohortă de gărzi de corp. Ar 
trebui să existe un mijloc mult mai bun pentru protecţia lui. 

— Găseşte tu unul, şi cred că va accepta, răspunse Turrin. 


106 


După tot ce s-a întâmplat, Congresul îl va obliga probabil să se 
deplaseze într-un buncăr mobil. 

— Apropo de obligaţii, zise Hunter. 

— Ah, da? 

— Da. Există o tânără femeie care a pierdut totul ieri seară. 
Spune-i asta lui Hal. Guvernul îi datorează o staţiune de sporturi 
de iarnă - şi nu de categoria a doua. Ceva echivalent cu ce se 
poate vedea la Vail sau la Aspen. Ţin foarte mult ca în foarte 
scurt timp să apară o staţiune foarte frumoasa la Snow Trails. 

— OK, îi voi transmite cererea ta. Nimic altceva? 

— Ba da. Puţină pace. 

— Ca să vezi! 

Hunter rânji şi închise. Se întoarse la rulotă şi porni spre nord. 

Spre Snow Trails. 

Spre o femeie foarte frumoasă şi un tânăr curajos care vor 
avea cu siguranţă nevoie de o mână de ajutor în zilele 
următoare. Erau o mulţime de lucruri de reconstruit, piste de 
coborât şi vise de realizat. 

Puţină pace. Pentru câteva zile. 


107 


CUPRINS 


CAPITOLUL |cod oa ara r a aaa 00 a o Dr ae a 3 
CAPITOLUL linn a ct a d Ea e aa 7 
CAPITOLUL II; isca accea eee ate ala ra nd et cata e da aratat AA dar tea ti 13 
CAPITOLUL 10 rs caiete a Se ad dial cazul duce a a a ala one da da 18 
CAPITOLUL Vas ian în e oamnei oa ana E eA r na aaa tg 0 3 a 22 
CAPITOLUL NI ca actrite avatar aul Oa a a a 27 
EALO AO EA A E E AOT 35 
CAPITOLUL AZI iat acer 0 nara al 000 a ca ETA O a 40 
CAPITOLUL Xe ca setei ar ta E a e 44 
CAPITOLUL X iisen apt arondat at anala a aat TENAN Aaaa 48 
CARTO U A e aa a aaa a dial i el daia ti da d data 53 
CAPIPOLUL: XI sei ee iaa gi oa e a sua a iata pda a a a d 59 
CAPITOLUL AI lies cota ata ele al de et ioari tal ca 63 
CAPITOLUL XIV i cot carta clatina 69 
CAPITOLUL XV a e toata d ao ce cula Ponto atta da alcătui a tan e atu 72 
CARI OLEA | acte e oa a ae di oi ai E ta tt 77 
CAPITOLUL XV lii coroană nanii aa aaa o aratat a ot ra date 84 
CAPIPOLUL AVI sii oa daia cd e lie 0 aci dos aaa deea o ou cai ITE 91 
CAPITOLUL: XIX taia sta a an a ale ala et e a aa at a 97 


CAPITOLUL XX 
EPILOG... si 


CUPRINS......... 


109 


Exterminatorul! 
Exterminatorul 


Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


În amonte se afla jumătate din 
Blue force. Bravo blue era replica 
motorizată a lui Alfa blue. O sută 
cincizeci de soldaţi, artilerişti, 
unităţi de intervenţie în forţă şi 
grupuri de transport. Dispuneau 
de trei autoblindate cu şenile a 
căror putere de foc echivala cu cea 
a unui tanc. 

Bravo blue avea drept misiune să cucerească un orăşel, să 
neutralizeze poliţia şi forţele de ordine şi să bareze drumurile de 
acces până la sfârşitul operaţiunii. 

Alfa blue era formată din zece echipe de şoc. Oamenii 
dispuneau de scutere şi de schiuri de fond. Toţi erau echipați cu 
arme automate şi pistoale. Misiunea lor era să neutralizeze forţele 
din jurul preşedintelui, să suprime gărzile de corp şi să pună 
mâna pe preşedinte şi pe familia lui. 

Red force şi White force erau unităţi secundare — perfect 
asemănătoare cu Blue force, dar mai reduse numeric — şi erau 
deja instalate pe poziţii. Ele puteau să intervină în caz de nevoie 
sau să sporească rândurile celor din Biue force. 


ISBN 973-9127-76-9 Lei 18 900