Dick Stanford — Uragan la Seatle

HUNTER WAR 


HUNTER WAR 


WAR 
Yy | | b 


oe 
<H 


DICK STANFORD 


Colecţia MERCENAR 
43 


Dick Stanford 


URAGAN LA SEATTLE 


ala0 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
2000 


CAPITOLUL | 


Hunter purta un combinezon paramilitar negru şi un mic pistol- 
mitralieră atârnat la gât, strâns bine pentru salt. Auto-Mag se 
afla la şoldul drept şi avea pieptul plin de banduliere sub 
harnaşamentul de paraşutist. Alte arme defensive se aflau 
agăţate de centurile pentru muniții. 

Totuşi misiunea plănuită trebuia să aibă loc fără tămbălău, 
recurgerea la armele puternice făcându-se numai în ultimă 
instanţă. 

Jack Grimaldi, tovarăş de arme în numeroase bătălii, pilot 
emerit, ţinea manşa micului aparat Cessna. 

Conversaţia era redusă la minimum şi nu se referea decât la 
situaţia imediată. Grimaldi îşi drese glasul şi strigă: 

— Voi urca împotriva vântului. Altitudine o mie două sute de 
metri. Verifică direcţia! 

Hunter se aplecă în exteriorul aparatului apoi îşi întoarse faţa 
înnegrită spre Grimaldi şi răcni şi el: 

— Cinci grade la babord! 

Pilotul corectă direcţia. 

— Stabilit! strigă el. Direcţia doi-opt-cinci! 

Lansaseră deja o mini-paraşută fosforescentă deasupra zonei 
de asalt ca să afle intensitatea turbulenţelor atmosferice. Efectul 
era nul. incă nu era două dimineaţa, iar luna se arăta din când în 
când, printr-o puzderie de nori situaţi la o altitudine de două mii 
cinci sute de metri. Un strat fin de ceaţă învăluia vârful clădirilor 
de dedesubt. In mai puţin de douăzeci de minute, o ceaţă groasă 
avea să acopere întreaga zonă de atac. Ţinta era o insulă mică 
de aproximativ cinci hectare, situată în strâmtoarea Puget, exact 
în afara căilor maritime. Punctul de aterizare era şi mai redus, o 
incintă lată de o sută de metri şi lungă de două sute de metri, 
înconjurată de fire electrice şi patrulată de gărzi înarmate. 

După informaţiile culese, pe insulă staţiona în permanenţă un 
grup de treizeci de oameni. Se aflau acolo de puţin timp şi 
incinta era extrem de recentă. Intr-adevăr, insula aparținuse 
până atunci unui miliardar din Seattle care căuta înainte de orice 
liniştea şi calmul. Pusese să i se construiască o vilă confortabilă, 
câteva bungalouri ca să-şi primească prietenii intimi, un mic dig 
şi un hangar care putea să adăpostească două ambarcaţiuni de 
tonaj mic. 


Subit însă, proprietatea trecuse în mâinile unui om de paie al 
Mafiei, fusese construit un zid şi sosiseră paznicii. Veniseră 
tehnicieni străini de regiune şi montaseră o serie de clădiri mici 
din prefabricate lucrând douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru, după care dispăruseră la fel de misterios cum apăruseră. 
Digul fusese prelungit şi hangarului marin îi fusese adăugat un 
depozit de stocare. 

De azi pe mâine se născuse un mic fort. La insulă se ajungea 
cu elicopterul sau cu ambarcaţiunea, dar invitaţiile erau rare şi 
oaspeţii aleşi pe sprânceană. După informaţiile lui Hunter, 
permisiunea de a acosta sau de a ateriza nu venea de la cineva 
din statul Washington sau măcar din împrejurimi, ci depindea de 
cunoscuta Commissione de la New York. 

Această stare de lucruri îl intrigase pe Bob Hunter. De aceea 
făcuse imediat apel la Jack Grimaldi şi se înscrisese la o şcoală 
de paraşutism. 

Era prima dată când Hunter trebuia să sară cu paraşuta pe 
timp de noapte şi, cu atât mai greu, să aterizeze într-o zonă 
inamică având drept ghid numai simţul luptei şi câteva puncte 
luminoase care scânteiau slab, undeva jos, la peste un kilometru 
distanţă. 

Venise momentul adevărului. 

Grimaldi se folosi de mâini ca portavoce şi strigă: 

— Succes la vânătoare! 

Drept răspuns, Hunter îi aruncă o privire ciudată şi se aruncă 
din avion, dispărând în golul negru al cerului nocturn, înghiţit de 
văzduh. 

Se lăsă în cădere liberă primii cinci sute de metri, folosi 
braţele şi picioarele ca să se menţină pe traiectoria corectă, 
exaltarea primelor salturi fiind înlocuită de gândul sinistru că 
supraviețuirea lui depindea de asimilarea lecţiilor foarte recente. 

Se uită la apele negre ale lui Puget Sound care păreau că se 
reped spre el cu o viteză năucitoare. Punctele luminoase ale 
țintei se aflau încă departe în aval când trase de cordonul 
paraşutei, suportă şocul brutal şi începu să se lase purtat de 
curenţii de aer spre incinta fortificată. 

Paraşuta era din nylon negru, echipată cu fire speciale care 
permiteau o mare precizie direcţională. In mod normal, căderea 
ar fi trebuit să se facă cu o viteză de douăzeci de kilometri la oră, 
dar pentru că Hunter era foarte încărcat, se făcea aproape cu 
treizeci. 

Survolă insula la o sută cincizeci de metri, se deplasă pe 


4 


deasupra incintei înainte de a urca în contra vântului ca să 
efectueze ultima parte a coborârii, iar această mişcare îi permise 
să observe cu minuţiozitate instalaţiile. 

Vila principală se afla destul de aproape de dig, la vreo treizeci 
de metri de hangarul pentru ambarcaţiuni, pe o mică colină. 
Acea mică ridicătură de pământ era acoperită cu gazon frumos 
presărat cu plante şi flori şi mici alei din piatră naturală duceau 
la bungalourile care se aflau în partea din spate a vilei. Cincizeci 
de metri mai departe se înălţau noile clădiri prefabricate, 
ascunse în mod discret în spatele unor garduri vii şi trei depozite 
din tablă ondulată. In spatele depozitelor se găsea un teren 
acoperit de gazon şi plante, după care urma gardul electrificat şi 
o porţiune scurtă nisipoasă până la apa golfului. 

Unghiul de apropiere a lui Hunter îl făcu să survoleze malul 
apoi să urce împotriva vântului ca să aterizeze destul de brutal în 
partea din spate a incintei, exact în interiorul împrejmuirii. Şocul 
contactului cu pământul se repercută violent prin picioare şi 
gambe. 

Reuşi în câteva secunde să facă ghem paraşuta şi s-o ridice 
peste firele împrejmuirii. Vântul puse stăpânire pe ea, o făcu să 
plesnească de două sau trei ori şi o duse pe plajă. Cu puţin 
noroc, o va rostogoli în apă şi acolo va fi dusă de curent. 

Hunter porni fără zgomot în direcţia opusă, se strecură printre 
zonele umbroase, pătrunse în pânzele de ceaţă. Oprindu-se 
frecvent, adulmecă aerul, ascultă zgomotele nopţii, îndreptându- 
se spre depozit. Două lămpi de veghe luceau în penumbră. 

Două gărzi înarmate cu pistoale-mitralieră stăteau la umbra 
celei mai depărtate clădiri şi scrutau cu nervozitate întunericul 
din partea din spate a incintei. Când Hunter putu să-i audă, unul 
zise celuilalt: 

— li spun că am auzit ceva. 

— Du-te să faci un tur, răspunse ironic al doilea. 

— Oh, nu! zise primul. Cu siguranţă că sunt pescăruşii. 

— Eşti sigur? Poate că e Eliot Ness şi incoruptibilii. Du-te să 
vezi. 

— Ce idiot poți să fii! zise râzând celălalt. 

Hunter se apropie lent ocolindu-i uşor ca să ajungă în spatele 
lor. În fine, ajunse lângă ei. Ridică „pacificatorul”. Hunter venise 
să se informeze, nu să ucidă, nici să lase urme ale trecerii sale. 
Cele două săgeți mici, drogate, de Trangun, o adevărată minune 
cu aer comprimat, doborâră imediat gărzile, adormindu-le pentru 
câteva ore, fără să le lase sechele la trezire, a doua zi, în afara 


5 


unei mahmureli. 

Singura problemă era să te apropii destul de mult de ţintă fără 
să fii reperat, apoi să le nimereşti mai înainte ca ele să-şi poată 
da seama de atac. 

Hunter trase rapid de două ori. Micile săgeți „tranchilizante” 
se înfipseră sub urechea fiecărei ţinte. Cei doi oameni se 
clătinară dându-se înapoi, ducând instinctiv mâna la gât, se 
prăbuşiră peste peretele depozitului, apoi alunecară fără zgomot 
până la pământ. 

Unul dintre ei făcu nişte zgomote de beţiv şi îşi mângâie lent 
pistolul-mitralieră, în timp ce Hunter recupera micile săgeți. 
Omul îl văzu pe Hunter dar ca prin vis. Nu avea să-şi amintească 
de nimic. 

Hunter plecă mai departe şi găsi alte două gărzi patrulând 
separat pe terenul din faţa proprietăţii. Le adormi în acelaşi fel. 

Apoi intră în vilă, descoperi un supraveghetor singuratic care 
bea bere în bucătărie, uitându-se la televizor. Omul adormi ca şi 
ceilalţi, fără să scoată nici cel mai mic sunet. _ 

Scotocind prin vilă, Hunter nu mai găsi pe nimeni. In dulapuri 
şi sălile de baie nu erau nici haine şi nici obiecte personale. Era 
clar că nimeni nu locuia acolo. 

Intorcându-se în bucătărie, Hunter deschise frigiderul. Nu era 
decât bere, coca-cola şi sandvişuri învelite cu grijă în celofan. În 
dulapul din oficiu erau conserve şi pachete cu cereale, un 
congelator mare era plin cu carne pentru friptură. Toate acele 
alimente păreau că se află acolo în aşteptare. Dar a cui? 

In mod logic, bungalourile trebuie să fi fost transformate în 
dormitoare comune pentru soldaţi. De aceea Hunter hotărî să 
renunţe la ele în favoarea depozitelor din tablă ondulată. Fiecare 
clădire avea broaşte de siguranţă. 

Revenind la primele sale victime, Hunter găsi o legătură de 
chei, deschise primul depozit, intră şi rămase cu gura căscată. 

Stive de pământ, pietre, stânci, maşini pentru săpat şi curăţat 
terenul şi două găuri negre. 

Clădirea servea doar să ascundă un şantier de săpături. 

Al doilea depozit, cel din centru, îi permise lui Hunter să 
înţeleagă. Totul era curat şi mirosea a vopsea proaspătă. Hunter 
descoperi o scară şi cobori în bezna completă, ghidându-şi paşii 
în lumina slabă a lanternei. 

Zece metri mai jos făcu o descoperire: un buncăr. 

Incredibil dar adevărat, era într-adevăr un buncăr, şi chiar 
destul de luxos. Tapiserii pe pereţi, mochetă, divane, fotolii, 


6 


paturi pentru opt persoane. O sală de destindere cu jocuri de 
societate, post de televiziune cu video. Câteva tunele porneau în 
mai multe direcţii. 

Totul fusese săpat în stâncă. 

Opera unui bolnav, a unui paranoic? 

Hunter făcu un plan detaliat, ieşi la suprafaţă, puse legătura 
de chei în buzunarul paznicului inconştient şi se întoarse pe 
peronul vilei unde găsi altă cheie în buzunarul altui paznic. 
Deschise uşa gardului, părăsi incinta şi cobori pe dig. Merse până 
la capătul pontonului şi trase în aer o mică rachetă luminoasă. 

Cu puţin noroc, Grimaldi avea să dea drumul unei bărci 
pneumatice după şaizeci de secunde trecând la foarte joasă 
altitudine. La cincizeci de metri de mal, Hunter ar fi recepționat 
barca gonflabilă, ar fi urcat în ea şi s-ar fi deplasat cu ajutorul 
curentului şi al unei prăjini spre insula cea mai apropiată unde 
exista o mică pistă de aterizare. 

Dar Hunter nici măcar nu se gândea la detaliile ultimei părţi 
ale operaţiunii. Nu putea să uite cele câteva cuvinte pe care le 
auzise datorită echipamentului de supraveghere electronică. De 
câteva luni, tot ce auzea făcea aluzie la Seattle. Işi vorbeau cu 
glas scăzut despre o bază specială, separată de acest oraş. 

Acum Hunter începea să înţeleagă de ce. 

Mafia punea la cale o lovitură mare la Seattle. Dar şoaptele se 
refereau oare la Langley Island? 

Umflă un sac plutitor, vâri înăuntru armele, îl aruncă în apă şi 
plonjă şi el. 

Un buncăr, o bază, un post de comandă... De ce? 

Lui Bob Hunter nu-i venea să creadă. 

Probabil că Mafia se hotărâse să pună la cale o lovitură mare 
de tot. Şi de ce Langley Island? De ce să prăpădească atâta 
bănet ca să instaleze un buncăr la zece metri sub pământ, săpat 
în stâncă? 

Lovitura supremă? Totul pentru totul! Cosa di tutti cosi? 
Luaseră hotărârea să ducă la bun sfârşit acel efort imens din 
buncărul de la Langley Island? De ce nu? 

Seattle era unul dintre cele mai mari porturi de pe coasta de 
vest. Canada nu era departe, se putea ajunge uşor pe apă. 
Principalele căi maritime spre Alaska treceau direct prin faţa 
insuliţei. Alaska! 

In Alaska se petreceau lucruri mari! Miliarde de dolari treceau 
dintr-o mână în alta. Apoi nu trebuia uitată Asia, care se afla de 
cealaltă parte a Oceanului Pacific. 


7 


Seattle? 

Asta ar fi explicat noile tendinţe ale Organizaţiei de câteva 
luni. Mafia se pregătea să violeze Pacific Northwest - teritoriul 
coastei de nord-vest a Pacificului - o întindere de pământ 
oarecum virgină. Nu exista un loc mai bun decât Seattle pentru a 
instala un post de comandă. Dar cine ar crede asta, cu excepţia 
lui Hunter? Nimeni. Cine ar încerca să oprească eforturile Mafiei, 
cu excepţia lui Hunter? Din păcate, nimeni! 

Acel buncăr avea să devină cartierul general al tuturor 
soldaţilor Mafiei, noua capitală ilegală a Statelor Unite, într-un fel 
sau altul, Hunter trebuia să li se opună. 

Era o problemă de supravieţuire. 


CAPITOLUL II 


Când Grimaldi ateriză, văzu că tipul înalt îl aştepta. 

— Cum a mers? strigă el, întorcând aparatul ca să decoleze. 

— Bine, răspunse celălalt. 

Nu adăugă nimic, decât o privire scurtă şi rece. 

Grimaldi ştia că nu trebuia să forţeze lucrurile. Hunter avea să- 
i spună numai ce voia să-i spună, nici un cuvânt mai mult. Şi nu 
era un tip vorbăreţ. Cu atât mai puţin în plină operaţiune. 
Grimaldi începuse să cunoască aceste tăceri prelungite după o 
misiune. După toate aparențele, războinicul profita ca să-şi 
reamintească fiecare detaliu şi să evalueze fiecare frântură de 
informaţie mai înainte ca minutele şi cuvintele să nu şteargă o 
parte din amintiri. In fond, autocritica combatantului. 

De data asta, tipul înalt avea un aer îngrijorat, deşi un om ca 
Hunter nu părea niciodată îngrijorat peste măsură. După toate 
aparențele, rezultatul misiunii era că acum îşi punea mai multe 
întrebări decât înainte. 

Un tip ciudat acest Bob Hunter! 

Un om de gheaţă, gata la orice, o maşină de adus moartea, o 
întreagă armată. Totuşi era ceva şi mai mult. Era un strateg 
redutabil care avea un creier ca un computer şi corpul unui atlet 
olimpic. Nervi de oţel, cutezanţă şi era mai periculos decât o 
cobră regală. Şi chiar mai mult! Era înainte de orice un om. Un 
tip despre care nu se mai vorbea decât în romane. 

Faptele îl apăsau - măcelurile şi distrugerile îi erau odioase. 
Rolul pe care şi-l atribuise nu-i convenea deloc, totuşi continua 
să lupte. Bătăliile veneau una după alta şi niciodată nu se 
plângea. Nu ezita şi nu dădea înapoi în faţa unei misiuni. Avea o 
datorie şi o îndeplinea cât putea mai bine. 

Cei doi oameni fuseseră căliţi în cursul mai multor bătălii dar 
lucrurile nu începuseră astfel. Grimaldi era un pilot în serviciul 
Mafiei, un şofer zburător, un angajat care trebuia să profite de 
salariul lui enorm fără să relateze vreodată cuiva ce văzuse sau 
auzise. 

Grimaldi nu era un mafiot, nu făcuse jurământul sângelui, dar 
colabora totuşi. De aceea Grimaldi îl cunoscuse pe Hunter în 
împrejurări diametral opuse. Il cunoştea ca pe un adversar 
periculos, ba chiar avusese ocazia să contemple ochii reci 
deasupra armei lui Hunter. 


Hunter avea ceva care forţa admiraţia tuturor, chiar a 
duşmanilor. Cei care îl urau cel mai mult - şi pe bună dreptate - 
aveau totuşi faţă de el un respect extraordinar. 

Aşa fusese cazul lui Grimaldi. 

II dusese cu avionul pe Hunter de la Las Vegas până la Porto 
Rico, dându-şi seama abia în ultimele minute ale zborului că 
pasagerul său era pur şi simplu Bob Hunter şi nu trimisul Mafiei 
drept care se dăduse. Natural, Grimaldi încercase să-i ajute pe 
soldaţii de la Glass Bay să-l prindă pe acel om care ameninţa cu 
prăbuşirea imperiului. Dar asta nu folosise la nimic. 

Hunter ar fi putut să-l ucidă, dar n-o făcuse. Motivul acestui 
gest, sau mai curând absenţa gestului, nu fusese niciodată 
lămurit. Mai târziu, în două ocazii, Hunter l-ar fi putut suprima pe 
Grimaldi, dar îl cruţase. După ce bătălia din Caraibe luase sfârşit, 
Grimaldi devenise unul dintre cei mai fideli aliaţi ai lui Bob 
Hunter. 

Grimaldi ţinea la el ca la un frate. 

Dar nu puteai părăsi Mafia fără să mori. Când lucrezi pentru 
ea, slujba durează toată viaţa, doar dacă nu cumva Mafia decide 
altfel. Aşa că Grimaldi pilota în continuare avioane pentru 
mafioţi, câştigându-şi astfel mai mult decât bine existenţa. 
Reţinea tot ce vedea şi auzea ca să repete totul prietenului său 
Hunter, şi venea cu bucurie să-i dea o mână de ajutor când se 
ivea ocazia. 

Il adora pe Hunter pentru că Hunter îi dădea şansa să 
dovedească că era un om, ceea ce-i lipsise în mod serios de ani 
de zile fostului pilot de vânătoare. li plăcea la nebunie să se afle 
în aceeaşi tabără cu Hunter, pentru că asta îi reda puţin din 
vechea mândrie. 

In asta consta singurul motiv valabil al alegerii sale. 

Grimaldi era sigur că Hunter avea aproape acelaşi sentiment. 
Existau lucruri pe care un adevărat om trebuia să le facă. Hunter 
le făcea. Răspunsese provocării destinului. Numai că destinul lui 
Bob Hunter era mult mai uimitor decât cel al majorităţii 
oamenilor. 

Şi acum Hunter avea un aer îngrijorat. Se îndreptară spre o 
mică pistă situată la nord de Seattle. Grimaldi rupse în sfârşit 
tăcerea: 

— E greu, nu? 

Aprinse o ţigară şi i-o trecu lui Hunter. Acesta o acceptă, trase 
un fum şi o dădu înapoi pilotului. 

— Da, zise el în cele din urmă suflând fumul. 


10 


— Ce fac pe insulă? 

Fără să răspundă la întrebare, Hunter îi puse alta: 

— Câte zboruri ai făcut în partea asta în ultimele luni? 

— Aici? răspunse pilotul. Nici unul. Dar am fost de două ori la 
Spokane. 

— Ce se întâmplă la Spokane? 

Grimaldi dădu din umeri. 

— Nu mi s-a spus niciodată. Ştiu doar că s-au folosit de târgul 
anual ca acoperire. Pasagerii mei se dădeau drept consultanţi. 
Aveau o legătură cu expoziţiile. 

— Cine erau expozanţii? 

— Unul din Europa, nu ştiu exact de unde. Celălalt venise din 
Tel Aviv. 

Hunter făcu ochii mari. 

— Cum? 

— Asta scria pe bagajele lor, răspunse Grimaldi dând iar din 
umeri. Au ajuns la New York cu avionul companiei El Al. 

— Părerea ta? zise Hunter. 

— Nişte VIP-uri care reprezintă organizaţia în străinătate. Cred 
că nişte capi. Prima dată erau trei, a doua oară, cinci. Totdeauna 
erau şi gărzi de corp, un contingent important. Am pilotat un 
aparat cu reacţie. Asta e ceva rezervat mărimilor. 

— l-ai adus aici şi pe urmă i-ai dus înapoi? 

— Da, de fiecare dată. Am stat să-i aştept câteva zile, între 
două zboruri. 

_ — Prin urmare, ar fi putut să vină până la Seattle cu maşina? 
In amândouă cazurile... 

— Exact, zise Grimaldi suspinând. 

— Au fost primiţi de cineva? 

— Păi cum! Cu covor roşu şi tot tacâmul! 

— Oamenii organizaţiei? 

— Nu, după cunoştinţa mea. 

— Atunci e logic, răspunse Hunter. 

— Ce? 

Hunter îşi scoase carnetul negru şi îşi făcu câteva însemnări 
pentru viitor. Apoi spuse pilotului cu o voce liniştită: 

— Construiesc un fort acolo. 

— Pe insula aia minusculă? 

— Da, răspunse Hunter răsfoind carnetul ca să găsească un 
detaliu din primele pagini. Spui că se folosesc de târgul de la 
Spokane ca pretext sau ca acoperire? 

— Asta a fost impresia mea. Ce fel de fort? 


11 


— Un mic Gibraltar. Tunele şi un buncăr săpat direct în stâncă. 

Hunter găsi ce căuta în carnet. 

— Tel Aviv, ai? N-ai auzit niciodată de o ambarcaţiune pe 
nume SS Piraeus Merchant! 

— Asta ce mai e? În orice caz, nu e israelian. N-am auzit 
niciodată de aşa ceva. 

— E o navă grecească care se află în portul Seattle în acest 
moment. Acum două luni, această navă a trecut pe la Marsilia 
unde a luat la bord un container. Destinația Seattle şi mai exact 
târgul anual. 

— Ce, nava? 

— Nu, containerul. Erau aşa-zise maşini-unelte comandate de 
un anume Nyeburg. 

— Cine? 

— Allan Nyeburg, tipul care a cumpărat Langley Island. 

— Ah, ăla! zise Grimaldi. Nici de el n-am auzit. 

Hunter râse uşurel. 

— Nu-ţi face sânge rău. Nimeni nu-l cunoaşte. Deocamdată. 

Grimaldi îşi reţinu un fior involuntar gândindu-se la soarta 
ghinionistului Nyeburg. 

Hunter suspină, închise carnetul, se uită la ceas şi aruncă o 
privire afară. 

— Cred că mai e încă timp, conchise el. 

Grimaldi se alinie la luminile pistei pe care le distingea cu greu 
prin ceața care acoperea micul teren de aviaţie, pătrunse în 
acest univers albicios şi ateriză cu câteva zguduituri uşoare, în 
realitate, acea ceaţă era o mână de ajutor dată de natură; un 
camuflaj nesperat. Pista nu avea turn de control, ci numai un 
hangar de întreţinere şi o zonă de parcare pentru avioane mici. 
Hunter îşi parcase rulota la capătul pistei şi Grimaldi îl lăsă acolo 
înainte de a duce avionul în parcare. 

Merse până la limita asfaltată, viră şi frână. 

— Mai e încă timp pentru ce? întrebă el. 

— Ca să-i lovim înainte de a se face ziuă. 

— Vei avea nevoie de mine? întrebă pilotul. 

— De data asta nu, zise Hunter luându-şi lucrurile. 

— Credeam că deocamdată vrei să acţionezi discret. 

— Acum nu mai vreau, Jack. 

— Inţeleg. 

Pilotul vru să zâmbească dar nu reuşi. 

— De fapt, mă trimiţi la plimbare. 

— Nu, aş vrea să stai în zonă câteva zile, dacă e posibil. Ar 


12 


putea să iasă cu scântei, Jack. S-ar putea să am nevoie de tine. 

Acum Grimaldi zâmbi. 

— Ştii unde poţi să mă găseşti... 

Hunter sări din micul avion după ce-i zâmbi complice. Pe 
fotoliul părăsit se afla un mic pachet. 

— Hei! strigă pilotul. Ai uitat ceva! 

— Nu-i al meu, strigă Hunter înainte de a dispărea în ceaţă. 

— Aiurea! Ce glumă! 

In pachet erau zece mii de dolari în bancnote de o sută. 

Grimaldi puse plicul sub cămaşă şi porni spre hangar. 
Bombănea pentru sine. Nu pentru bani îl ajuta pe Hunter. Un 
zâmbet, o strângere de mână erau de ajuns. Dar Hunter plătea 
totdeauna. Fără prieteni, fără datorii; să nu ceri şi să nu accepţi 
servicii! 

Ce viaţă nenorocită îşi impusese Bob Hunter. 

Dar nu era chiar o sminteală. Dovadă că Hunter era încă în 
viaţă, gata să înfrunte încă o dată Mafia. Pilotul mafioţilor ar fi 
vrut să ardă cei zece mii de dolari numai să poată asista la 
spectacol. 

Nu, nu avea nimic de spus în privinţa metodelor lui Hunter. 
Mergeau. 

Grimaldi îşi amintea de Las Vegas, apoi de Caraibe şi de 
Texas. Se aflase şi el acolo. incepea să-i fie milă de Seattle. 


13 


CAPITOLUL III 


Hunter făcuse o recunoaştere a cheiurilor cu câteva zile mai 
înainte, încă de la sosirea navei greceşti. Văzuse docherii 
trebăluind pe lângă macarale şi începând descărcatul, apoi li se 
alăturase, îmbrăcat cu o salopetă de blugi, când marfa fusese 
scoasă din cală. Descoperise marfa suspectă şi o marcase ca să 
o găsească cu uşurinţă. 

După aceea scosese din pungă o sută de dolari şi îi împărţi la 
doi docheri ca aceştia să „rătăcească” marfa timp de câteva zile. 
Aşteptase ceva timp să vadă unde au pus-o cei doi oameni. 

Nu ştia, în momentul acestei tranzacţii, ce-l împingea să se 
intereseze de acea marfă, şi dacă exista vreo legătură între lăzile 
cu marfă şi zvonurile auzite în legătură cu Seattle. Intr-un fel sau 
altul, trebuia să lămurească enigma, să adune bucăţile 
împrăştiate ale unui gigantic puzzle internaţional, unele detalii 
ale sale găsindu-se prin paginile carnetului său negru. 

Până atunci nu mai auzise niciodată de Allan Nyeburg, nici de 
Langley Island. În schimb, auzise deseori că mari cantităţi de 
marfă treceau prin Marsilia, port de predilecție al criminalilor, 
înainte de a ajunge în Statele Unite. De la bătălia din Texas, 
Hunter se informa cât putea de bine în legătură cu manevrele 
cargoboturilor. Oare şansa sau destinul îi atrăsese atenţia asupra 
încărcăturii de la Seattle? Nu avea importanţă. 

Oricum, ancheta pe care o făcuse pe urmă asupra unui anume 
Allan Nyeburg îi suprimase îndoielile şi scrupulele. Numai că 
fusese nevoit să facă o treabă de detectiv particular, să pună 
întrebările care trebuie în locurile potrivite, să ajungă la anumite 
dosare şi să adune la un loc toate informaţiile culese. 

Un ansamblu impresionant. Toate pistele duceau la Langley 
Island. 

Nyeburg era ultimul în ordine cronologică dintre oamenii de 
faţadă pe care Mafia îi strecura în lume. Nu avea cazier, primise 
o educaţie excelentă, era tânăr şi avea reputaţia unui om de 
afaceri strălucit: Dar în ochii lui Hunter, Nyeburg era doar 
reprezentantul celui care trebuia să joace totul pe o singură 
carte la Seattle. 

Descoperirea buncărului, a excavărilor de la Langley Island îi 
zgândăriseră curiozitatea faţă de conţinutul lăzilor scoase din 
cala navei Piraeus Merchant. Acum avea intenţia să le 


14 


examineze. 

îmbrăcat cu un combinezon de luptă negru, doar cu Auto-Mag, 
singura armă pe care o dorise în această misiune uşoară, la 
şoldul drept, după ce-şi trase rulota la două sute de metri de 
acolo, înainta ca o umbră în întunericul ceţos. 

Ceaţa pusese stăpânire pe docurile şi pe cheiurile pe care le 
învăluia ca într-o cuvertură umedă. Câteva lumini slabe luceau 
firav, înconjurate de o aureolă nebuloasă. Masa întunecată a 
navei Piraeus Merchant, legată la chei, se înălța ca un munte 
malefic în mijlocul ceţii, luminile pasarelei clipind în penumbră. 

Dar se petrecea ceva lângă hangare, puţin mai departe. 
Porţile culisante enorme erau deschise şi o lumină albicioasă şi 
palidă ca un linţoliu se revărsa asupra cheiurilor ude şi lucitoare. 
Acolo se afla un camion, cu partea din spate pe jumătate intrată 
în clădire. Motostivuitoare se deplasau, încărcau sau descărcau. 

Hunter nu se miră deloc de aceste activităţi deşi aflase că în 
general nu existau echipe de noapte care să lucreze în acea 
parte a portului. Cu atât mai mult cu cât dăduse un telefon 
amicilor săi docherii cu vreo douăsprezece ore înainte, ca să le 
spună să „găsească” marfa pierdută şi să semnaleze acest lucru 
destinatarului. 

Hunter se apropie de acel no man’s land dintre cheiuri şi 
hangare, cu instinctele la pândă, în mână cu Auto-Mag, gata să 
tragă. 

O siluetă se contură brusc în faţa lui, la vreo cincizeci de metri. 

Hunter se opri, îşi drese zgomotos gâtul, tuşi, şi înaintă cu un 
pas lent. 

Tăioasă, răstită, răsună imediat o voce cu accente de Bronx: 

— Cine-i acolo? 

— Eu sunt, răspunse Hunter cu acelaşi accent dar pe un ton 
mai liniştit. Cum merge treaba? 

— De unde să ştiu! Mie nu mi se spune niciodată nimic! 

Oricum, tipul era o santinelă arţăgoasă şi obosită. 

Probabil că se afla de pază de prea multă vreme. Asta ar 
explica vocea încordată, răspunsul enervat. 

Veni lent spre Hunter ca să-l vadă mai bine. 

— Du-te acolo şi spune-le din partea mea să se mişte mai 
repede, zise brusc Hunter. Şi bea şi o ceaşcă de cafea dacă tot 
eşti acolo. Pari pe jumătate adormit. 

— Poate că e adevărat. Mulţumesc. Le voi spune. 

Omul făcu cale întoarsă şi se îndepărtă cu un pas domol. 

Hunter se luă încet după el, stând în spatele lui. 


15 


Santinela se supusese instantaneu ordinului, fără să discute, 
fără să gândească, crezând că are de-a face cu unul dintre şefi. 
Această supunere implica prezenţa şefilor pe cheiuri, ascunşi în 
penumbra ceţoasă. Intr-o maşină probabil. 

Un şef de echipă şi câţiva oameni înarmaţi. Hunter nu-i putea 
lăsa acolo în spatele lui. 

Se întoarse, dădu ocol locului şi se apropie din nou pe un alt 
drum şi descoperi maşina puţin mai în amonte de Piraeus 
Merchant. |n faţă stăteau doi oameni. 

Maşina se afla acolo de un anumit timp, căci era acoperită cu 
picături mici de apă. Ştergătoarele fuseseră pornite pentru 
curățirea parbrizului, dar se încerca zadarnic să se dezaburească 
interiorul. In partea din faţă geamurile erau puţin lăsate. Picături 
de apă se acumulaseră în exterior, o pânză opacă se întindea pe 
suprafaţa interioară. 

Cei doi indivizi fumau. Hunter se apropie şi auzi radioul pornit. 
O muzică domoală. Tipii erau relaxaţi, tolăniţi pe banchetă. Se 
plictiseau. Se apropie de portiera din spate, o deschise brusc şi 
se aşeză pe banchetă în spatele celor doi bărbaţi. 

Cel care se afla la volan se întoarse brusc, cu gura larg 
deschisă şi ochii rătăciţi. 

— Nu, mormăi Hunter arătându-i scurt marele pistol argintiu. 

Al doilea nu mişcă, cu ochii ţintă în oglinda retrovizoare. Vorbi 
primul. 

— Ce înseamnă asta? se răsti el. 

— Poate că sfârşitul, îi anunţă Hunter. 

Aruncă o medalie de trăgător de elită care, după ce ricoşă din 
parbriz, căzu pe marginea tabloului de bord. 

— la-o, zise el. 

Conducătorul o luă. Cu gesturi lente şi precise, luă medalia 
între două degete, o întoarse de câteva ori, tăcut şi prostit. 

— Ce-i asta? întrebă al doilea. 

— O ţintă şi o cruce, şopti tipul de la volan. 

— La dracu'! zise suspinând al doilea cu o voce schimbată. 
Doar n-o fi chiar Bob Hunter în spate. 

— Ba da, anunţă cu răceală Hunter. Cine sunteţi? 

Tipul se hotărî să adopte un ton amical. 

— Eu sunt Danny Trinity. Nu cred că ai auzit de mine. Nici n- 
aveai cum. In schimb, au am auzit de tine. lar pe tipul ăsta mare 
din stânga mea îl cheamă Ontario Charley Flora. E şoferul meu. 

Negăsind ce să mai spună, Trinity tăcu. 

— Aţi putea să trăiţi ceva mai mult cooperând, zise Hunter. 


16 


Cei doi oameni înţeleseră imediat semnificaţia acestei 
propuneri. Într-adevăr, puţini se puteau lăuda că vorbiseră cu 
Exterminatorul şi  supravieţuiseră acestei experienţe. Dacă 
Hunter voia să stea de vorbă în loc să masacreze, exista o mică 
speranţă. 

— Dar noi nu avem nimic cu tine, zise Danny Trinity care, în 
ciuda spaimei, încerca să se arate optimist şi curajos. 

— Cu atât mai bine, zise Hunter. Mai ales dacă nu te 
răzgândeşti. Cu cine sunteţi? 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire care dură o fracțiune de 
secundă. 

— Atenţie, le spuse Hunter. Aveţi de-a face cu cineva care ştie 
să recunoască adevărul. 

Ontario Charley respiră adânc şi zise: 

— Facem parte dintr-un grup trimis de Augie Marinello. 

Asta era cu siguranţă adevărat. Deşi schilodit în cursul unei 
bătălii împotriva lui Hunter în New Jersey, Marinello se agăţase 
de viaţă şi rămânea unul dintre şefii mafioţi cei mai puternici de 
la New York. 

— Ce mai face Augie? întrebă cu răceală Hunter. 

— Foarte „diminuat”, zise cu ironie Trinity cu o voce brusc 
neamicală. Cam asta se întâmplă când îţi pierzi ambele picioare. 
Dar n-o duce prea rău. 

— Cu atât mai bine pentru el, pentru tine însă e cu totul 
altceva. S-ar putea să nu scapi la fel de bine ca el. Ce rang ai? 

— N-am, răspunse Trinity. Sunt şef de echipă pentru un tip 
care se numeşte Tony Vale. 

— Un pistolar, zise Exterminatorul. 

— Da, bineînţeles. Auzi, vrei să asculţi povestea vieţii mele? M- 
am născut în... 

— Opreşte-te, bombăni Hunter. 

Omul dădu din umeri şi aruncă o privire spre colegul de lângă 
el. 

— Suntem în vacanţă, mormăi el. 

Hunter îi mângâie ceafa cu ţeava revolverului. 

— Arma asta seamănă cu Grosse Bertha, zise el. Dacă suspin 
mai tare, capul tău va exploda ca o coajă de ou. Şi de câte ori vei 
spune o prostie, Danny, o să suspin. 

— OK, OK, zise imediat şeful de echipă a cărui voce redeveni 
răguşită de teamă. intr-un fel suntem în vacanţă. Am fost 
Împrumutați. Am venit aici de trei săptămâni şi e prima noastră 
misiune. 


17 


— Câţi oameni sunt cu tine? 

— Am venit cu o echipă de şase, plus eu. Inclusiv Charley. 

— Care e misiunea? j 

— Aici? Pe dracu’, nimic! In fine, aşa credeam. Tipii de-aici 
recuperează o încărcătură pierdută în depozit. Noi facem de 
pază, atâta tot. 

— Unde o duceţi pe urmă? 

— In alt depozit. 

— Unde, în alt depozit? 

— Lângă Everett. Cunoşti? Puțin mai la nord pe coastă. 

Hunter ştia unde. Era foarte aproape de Langley Island. 

— Daţi-mi armele, zise el. Numai cu două degete. Mai întâi tu, 
Danny. Scoate-o uşor şi dă-mi-o aici. 

Nu protestă nimeni. Cei doi oameni păreau aproape mulţumiţi, 
ca şi cum acest gest le sporea şansele de supravieţuire. Intr- 
adevăr, Hunter nu avea reputaţia că omoară oameni dezarmaţi. 
De aceea fiecare se debarasă de revolver cu cea mai mare 
precauţie ca să-l dea în spate. Hunter aruncă cele două arme 
afară şi zise celui de la volan: 

— OK, Charley, să demarăm. 

Omul porni motorul şi întrebă: 

— Unde mergem? 

— Inaintează pe chei, spre depozit. 

Cei doi oameni schimbară o privire, Charley dădu din umeri şi 
apăsă uşor pe acceleraţie. 

— Aprind farurile sau nu? întrebă el. 

— Le vei aprinde când am să-ţi spun. Mergi încet. 

— Stai, stai o secundă! protestă Danny Trinity. Ştii câţi tipi te 
aşteaptă acolo înăuntru? Sunt cei patru oameni ai mei şi alţi 
patru de-aici. Nici unul dintre ei nu e ceea ce-am putea numi un 
bun cetăţean. li distrează să tragă în oameni, şi nu pun întrebări 
înainte. Bum! Şi asta e tot. Nu poţi... 

— Să nu-mi spui că eşti îngrijorat de sănătatea mea, Danny, 
zise Hunter întrerupându-l. 

— Nici pomeneală, dar sunt îngrijorat de a mea. N-am chef să 
mă pomenesc în mijlocul unui tir încrucişat. 

— Atunci fă exact ce-ţi spun, îi sugeră Hunter. la-o de-a lungul 
cheiului, Charley. Haide, uşurel. 

Maşina începu să se deplaseze încet pe chei, apoi pe dig, spre 
luminile difuze ale depozitului de la celălalt capăt. Danny Trinity 
se ghemui pe banchetă, încordat, cu privirea fixă. 

— Există pe lumea asta tipi cu porniri sinucigaşe, bombăni el. 


18 


Îi era din nou frică. 

— N-aş fi crezut asta despre tine, Hunter, adăugă el cu o voce 
plină de reproş. 

Hunter era de acord, nu avea deloc intenţia să se lase 
masacrat, dar se limită să răspundă: 

— Intr-o zi trebuie să murim. Nu? Şi apoi, asta depinde de voi 
doi dacă se va întâmpla azi sau altădată. Jucaţi cinstit cu mine şi 
azi va fi ziua celorlalţi. Să nu vă opriţi nici o clipă, că altfel murim 
toţi trei. 

— Nu sunt nebun, zise Ontario Charley clănţănind din dinţi. 

— Dovedeşte, îi recomandă Hunter. Şi tu la fel, Danny. Arată- 
mi că eşti un tip inteligent. 

Dar Hunter n-ar fi pariat nici măcar o para chioară pe 
inteligenţa celor doi pistolari. Nu conta decât pe el. 


19 


CAPITOLUL IV 


În vremuri normale, Hunter n-ar fi acceptat să dea bătălia în 
condiţiile care se prezentau. Prefera să pună la punct un plan 
minuţios şi să-l urmărească cât se poate de exact. Dacă pe chei 
ar fi izbucnit focuri de arme, totul ar fi durat puţin, atacul ar fi 
fost rapid şi instinctiv, cu victoria aparţinând celui mai abil. 

Dacă oamenii din hangar erau superiori numeric, Hunter 
dispunea în schimb de elementul surpriză care constituia un atu 
sigur. 

Şi mai avea două atuuri - Danny Trinity şi Charley Flora - 
„tovarăşii” lui din maşină. Nu avea cum să ştie ce vor face cei doi 
oameni puşi în libertate. Hunter nu putea decât să încerce să-i 
influenţeze. 

— OK, opreşte-te aici, zise el celui de la volan. 

Ajunseră în locul unde Hunter întâlnise prima santinelă. 

Omul dispăruse. 

Ontario Charley Flora frână lent şi maşina se opri. 

Aprinde farurile! 

Omul de la volan execută ordinul. Trinity privea drept înainte 
încordat. 

— Încă mai încarcă, zise el cu o voce mohorâtă. 

— Câţi tipi ai zis? 

— Opt, fir-ar să fie! Opt tipi gata la orice! Ceea ce faci eo 
adevărată sminteală! 

— Nu chiar, răspunse Hunter. Să nu vă prostiţi. Cobor aici, dar 
n-am să fiu mai departe de trei paşi în spatele maşinii. De la 
distanţa asta, Danny, pot să rad aripile unei muşte. Voi doi 
mergeţi în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză. La cea mai mică 
mişcare greşită vă lichidez. Cum plecaţi de pe loc, aprindeţi toate 
farurile. Nu le stingeţi. Când ajungeţi lângă camion, opriţi şi nu 
mai mişcaţi. 

— Cât timp? întrebă nervos Charley Flora. 

— Până la primele împuşcături. Pe urmă vă sfătuiesc să vă 
căraţi. 

Danny Trinity râse ironic. 

— Eşti nebun, n-ai să poţi lichida singur opt oameni înarmaţi. 

— O să vezi, zise Hunter coborând din vehicul. Plecaţi! 

Inchise uşor portiera. 

Maşina înaintă lent. Din cauza farurilor aprinse, un ecran alb şi 


20 


tulbure se contura în perdeaua de ceaţă, creând o atmosferă 
ireală, neliniştitoare. 

Hunter porni în urma limuzinei, deplasându-se pe lângă zidul 
depozitului. Când ajunse la jumătatea distanţei până la intrare, 
doi tipi ieşiră din hangar alergând spre camion. Maşina celor doi 
mafioţi făcu un salt înainte, cu claxonul blocat, accelerând brusc. 

Intr-adevăr, existau temperamente sinucigaşe. 

Un zâmbet macabru apăru pe buzele lui Hunter. Ridică braţul 
şi trase în cei doi fugari după cum le promisese că va face. Cele 
patru gloanţe fură atât de rapid expediate încât i se păru că 
trăsese doar o dată. Proiectilele trecură prin geamul din spate 
care se făcu ţăndări, la înălţimea umărului, pecetluind destinul 
lui Trinity şi al lui Flora. 

Maşina se clătină violent, viră la stânga, se lovi cu putere de 
zidul depozitului şi începu să se rostogolească. Hunter expedie 
alte trei gloanţe în portiera dreaptă din faţă în timp ce maşina se 
răsturna. Dădu afară încărcătorul gol pe care îl înlocui cu altul 
nou, în timp ce dădea ocol vehiculului sinistru, alergând în 
întâmpinarea celor doi oameni care ieşiseră pe chei. 

Cei doi trăgeau şi ei, fără nici un efect de altfel, cele mai multe 
gloanţe nimerind caroseria limuzinei. La zece metri, cei doi tipi 
nu mai erau decât nişte siluete neclare, aplecate în faţă, care 
intrau în hangar trăgându-se înapoi cu spatele, unul lângă altul. 

Auto-Mag trase încă de două ori în mai puţin de o jumătate de 
secundă. Cele două ţinte fură nimerite simultan. Cei doi se 
prăbuşiră într-o mişcare armonioasă. Nu începea prea rău. Doi 
mai puţin. Mai rămăseseră şase, doar dacă nu cumva Danny 
Trinity îl minţise. 

Hunter înaintă până la uşa culisantă a depozitului, intră în 
clădire, şi se expuse ca să atragă focul. Dar nu trase nimeni. 

Un cheson de transport din lemn se afla pe pământ în spatele 
camionului. Marele container fusese deschis. lnăuntru se aflau o 
mulţime de cutii mai mici, unele puse ici şi colo în zona de 
încărcare, altele încă rânduite în camion. Un om în salopetă se 
afla la conducerea unui stivuitor al cărui motor duduia liniştit. 
Omul ţinea braţele ridicate deasupra capului şi în ochii lui se 
putea citi panica. Furca stivuitorului, care rămăsese blocată sus, 
susţinea o ladă similară cu cea care fusese deja pusă în camion. 

— Unde sunt? zise Hunter. 

Omul înclină uşor capul spre un fel de birou de sticlă din 
celălalt capăt al clădirii. 

— Câţi? 

21 


— Doi, şopti distinct omul. 

— Să ştii că e viaţa ta în joc. 

— Dar n-am nici o treabă cu oamenii ăştia, zise omul repede. 
Mi-au dat o sută de dolari ca să încarc marfa asta, dar nici măcar 
nu-i cunosc. Mai sunt doi, şi au luat o femeie ostatic. l-am văzut 
ascunzându-se în birou de la prima împuşcătură. 

S-ar fi putut să fie adevărat. Hunter îl bănuise pe Danny Trinity 
că exagerase numărul oamenilor de care dispunea. Se adresă 
tipului în salopetă: 

— Coboară de pe stivuitor. Părăseşte depozitul, ia-o pe chei şi 
nu te opri până nu eşti destul de departe. 

— Imediat, imediat! zise omul suspinând cu o mare uşurare. 

işi aruncă brusc încărcătura. Lada lovi marginea platformei 
camionului, se rupse şi căzu pe jos împrăştiindu-şi conţinutul. 

Ciudat conţinut! 

Arme automate, asamblate, unele părţi înfăşurate în hârtie 
uleioasă. 

Omul făcu ochii mari. 

— Pleacă! îi comandă Hunter cu o voce tăioasă. 

Omul viră, ocoli rămăşiţele lăzii şi trecu pe lângă omul în 
negru. 

— Ai grijă! îi strigă el. Sunt nişte adevăraţi smintiţi! 

Sfat inutil, căci Hunter era totdeauna atent. Cât priveşte 
ostaticul, Hunter avea mare respect pentru viaţa omului, dar mai 
învățase că numai într-un singur fel putea trata cu oamenii cu 
care avea el de-a face. 

O porni rapid prin spaţiul descoperit, golind încărcătorul în 
partea de sus a ferestrelor biroului apoi încărcă imediat fără să 
încetinească pasul. Sticla se sparse zgomotos şi căzu ca ploaia în 
birou şi în afara lui. 

Femeia ţipă strident, apoi tăcu brusc. O formă destul de 
impozantă apăru în mijlocul mobilelor răsturnate şi răsunară 
împuşcături. Tipul era un trăgător bun, dar nu cunoştea agilitatea 
de care era în stare Hunter. incetini fuga, se întoarse, apoi se 
mişcă în zig-zag înainte de a se opri, fără să-i fi dat celuilalt timp 
să-i urmărească mişcările şi nici să-şi orienteze pistolul. Trimise 
trei gloanţe spre forma aceea ridicată. 

Pistolul valsă, se auzi un strigăt şi nişte mobile trosniră sub 
greutatea adversarului răsturnat. 

Se auzi o voce: 

— Hei! Stai, nu mai trage! 

Era vocea unui tânăr, aproape cea a unui adolescent. 


22 


— Avem cu noi o femeie! Cară-te că altfel îi ciuruiesc creierul! 

— Contra-ofertă! strigă Hunter. leşi singur, cu braţele în sus, 
cu mâinile goale. Te voi lăsa să ajungi până pe chei fără să 
păţeşti nimic. 

— Serios? Şi câţi poliţişti mă aşteaptă afară? răcni tânărul. 

— Poliţişti? Care poliţişti? Eu sunt Bob Hunter şi-ţi mai dau 
două secunde ca să te hotărăşti, micuţule. Grăbeşte-te, că altfel 
te lichidez. Mergi drept şi la capătul docului vreau să aud cum ai 
sărit în apă. 

Urmă un moment de tăcere, apoi: 

— Adevărat? Eşti tu, Hunter? Marele lup rău Hunter? 

— Da. Acum ieşi sau rămăi. 

In ciuda groazei pe care i-o inspira, Hunter avea reputaţia că 
îşi ţine cuvântul. Ofertele sale de armistițiu deveniseră 
legendare. 

— Vrei să mă arunc în apă? 

— Exact asta vreau. Aruncă arma şi ieşi în fugă. 

Luând hotărârea fără să mai ezite, tânărul soldat făcu imediat 
întocmai. Un pistol de calibru 38 cu ţeavă scurtă zbură pe 
geamul spart, ricoşă pe sol şi alunecă pe ciment, urmat imediat 
după aceea de un tânăr ţâşnind în pas alergător. Se uită o clipă 
la omul în negru apoi îşi feri privirea stingherit. Trecu în fugă şi 
nu aruncă nici o privire de prisos, încetinind puţin în apropiere de 
uşă. Dispăru în ecoul paşilor înăbuşiţi de ceaţă. Brusc, alergarea 
se opri şi Hunter auzi un corp căzând în apă. 

O tânără blondă se ridică clătinându-se şi se poticni de un 
fotoliu distrus. Era foarte frumoasă deşi avea părul răvăşit, 
rochia sfâşiată şi era înspăimântată. Făcu un pas înapoi la 
vederea lui Hunter, dar se răzgândi văzându-l zâmbind şi 
întinzându-i mâna. Aproape că se prăbuşi peste el şi se lăsă dusă 
afară. 

— Am... am... se bâlbâi ea. 

— Nu acum, zise cu blândeţe Hunter. Important e să părăsim 
portul. Situaţia ar putea să ia din nou o întorsătură proastă. 

Parcă avusese gura aurită. Când ieşiră pe dig, se văzu 
ameninţat cu pistolul de Danny Trinity. 

Şeful de echipă avea fruntea plină de sânge şi braţul drept 
inert, dar ţinea un Colt 45 în mâna stângă şi începu să tragă 
imediat, de la mai puţin de cinci metri. Hunter o împinse pe 
femeie în spatele lui, şi trase o dată de la şold. Glonţul trecu prin 
părul lui Danny Trinity care se dădu înapoi. Al doilea glonţ, tras 
doar din instinct, îi intră pe sub bărbie, traversă capul şi îi făcu să 


23 


explodeze creierul. 

La vederea norului de sânge şi de creier, fata leşină gemând 
uşor. 

Hunter o săltă pe umăr, trecu peste rămăşiţele lui Danny 
Trinity şi străbătu digul. 

Nu se mai putea acţiona discret. 

Acum toată lumea din Seattle, poliţişti şi mafioţi, avea să ştie 
că sosise Exterminatorul. 

Şi totuşi mai erau atâtea enigme de rezolvat, fără a mai pune 
la socoteală Langley Island! Care era adevărata semnificaţie a 
buncărului? 

De ce importa Mafia lăzi cu arme automate având destinaţia 
teritoriul de nord-vest? 

Hunter nu putea să răspundă la aceste întrebări, dar instinctul 
său spunea că se pregătea o lovitură importantă. 

Era evident că imediat ce se va afla de prezenţa lui, ceea ce 
nu mai putea să întârzie, lucrurile vor deveni mai uşor de înţeles. 
Va şti atunci ce se întâmplă sau va muri. |n asta consta 
principala problemă a lui Bob Hunter. Supravieţuise până atunci 
pentru că totdeauna făcuse în aşa fel încât să cunoască perfect 
şi în prealabil maşinaţiile Mafiei. Poticneala în întuneric s-ar 
putea dovedi fatală. Trebuia neapărat să cunoască cât mai 
repede unele detalii ca să poată supravieţui bătăliei de la 
Seattle. 

Acum se alesese cu o fată leşinată, ceea ce-i sporea 
vulnerabilitatea. Cine era? Ce căuta acolo? Era o fiinţă 
nevinovată care trecea pe acolo din întâmplare, şi în acest caz, 
ce făcea în port la o astfel de oră? Era tânără, probabil că nu 
avea mai mult de douăzeci-douăzeci şi unu de ani. Elegantă, 
feminină, blândă. Nu era genul de fată pe care o întâlneşti în 
cartierele rău famate. 

Hunter voia să înţeleagă. Era unul din motivele pentru care o 
lua cu el. Dar nu era numai asta. N-ar fi putut s-o părăsească 
leşinată. Chiar presupunând că poliţiştii aveau să vină în curând 
la faţa locului, se putea foarte bine să fi văzut sau auzit lucruri 
care o condamnau într-un termen scurt. Cel puţin doi oameni 
plecaseră teferi. Amândoi cunoşteau existenţa fetei. 

Deci nu o putea părăsi acolo. 

Mai târziu, Hunter va avea motive să se felicite pentru decizia 
lui, şi altele ca s-o blesteme. 

Dar deocamdată făcea parte din responsabilităţile imediate 
ale Exterminatorului. Era încă în viaţă. Şi aşa muriseră prea 


24 


mulţi! 


25 


CAPITOLUL V 


Coti după colţul străzii, mergând repede spre rulota special 
amenajată de care se folosea încă de la bătălia de la New 
Orleans. Fata, tot inconştientă, nu i se părea prea grea. In 
schimb, rochia pe care o purta punea probleme. Era o bucată 
mică de mătase care nu părea să aibă nici o legătură cu corpul 
pe care ar fi trebuit să-l acopere, un corp pe care Hunter îl găsea 
foarte seducător, în ciuda situaţiei oarecum încordată în care îl 
găsise. 

işi trecuse antebraţul pe sub fundul fetei, crezând că va fi cel 
mai bun mijloc de a o transporta, dar rochia refuza să-şi facă 
datoria şi aluneca mereu în sus, expunând astfel pulpele şi 
partea de jos a spatelui. 

Inainte de a părăsi digul, se hotărî să ia taurul de coarne, să 
sacrifice pudoarea fetei şi să o apuce în mod sigur, lăsând în 
sfârşit să alunece în sus țesătura ca să pună mâna acolo unde 
avea să fie eficace. 

După rezolvarea acestei probleme, apăru alta. Fasciculul 
luminos al unor faruri străpunseră ceața, venind pe stradă cu 
viteză mică. In maşină cineva mânuia un reflector, scrutând 
trotuarul pe care se afla Hunter. „Poliţişti”, îşi zise Hunter. Era o 
reacţie naturală şi chiar se mirase că poliţia nu-şi făcuse încă 
apariţia pe chei, atrasă de numeroasele împuşcături. 

Lăsă fata să alunece, o susţinu de parcă ar fi sărutat-o, puse 
braţele inerte după gâtul lui, şi se opri sprijinit cu spatele de un 
zid. 

Nu era o găselniţă prea grozavă, îşi dădea seama de asta, dar 
nu exista altă soluţie. In plus, ceața era mai destrămată acolo 
lângă apă. Dacă erau poliţişti, ar fi putut să fie periculos, pentru 
că Hunter nu trăgea niciodată în ei. 

Fasciculul reflectorului nu-i atinsese încă în momentul când 
vehiculul ajunse în dreptul lor, iar Hunter suspină uşurat când 
văzu că trece pe lângă ei. Maşina îi făcu o impresie proastă; nu 
părea o maşină de patrulare. 

Maşina se opri brusc la vreo zece metri mai departe, o portieră 
se deschise şi o voce cu accent tipic de pe coasta de est zise 
domol: 

— Luminează-mi puţin zidul, acolo, în spate. 

Se deschise şi a doua portieră şi cineva îşi puse picioarele pe 


26 


caldarâm. 

Fasciculul reflectorului valsă pe zid, luminând momentan cele 
două persoane de pe trotuar aflate lângă vehicul. 

Nu, nu erau poliţişti. Erau mafioţi, înarmaţi cu pistoale- 
mitralieră Thompson modificate. 

— La dracu'! 

Hunter se blestemă că nu reperase mai bine locul înainte de a 
se lansa în acţiune. Nu avea nici dreptul şi nici mijloacele să se 
înşele. De data asta însă subestimase net inamicul. 

Partea cea mai vexantă era că se lăsase prins în capcana cea 
mai veche din lume, cea mai folosită de Mafie. Cu ocazia unei 
operaţiuni sau a unei lovituri, exista totdeauna un dispozitiv 
eşalonat. O primă linie îndeplinise munca manuală din depozit. O 
a doua echipă se postase în apropiere pentru susţinere: Trinity şi 
Flora. În sfârşit, ultima echipă bântuia mai în spate ca să taie 
retragerea eventualilor adversari. 

Tipii cu pistoale-mitralieră constituiau forţa de intervenţie. 

Se deplasau în zonă, auziseră împuşcăturile şi se apropiaseră 
ca să încerce să întoarcă situaţia în favoarea lor dacă cei din 
depozit se lăsaseră surprinşi. 

Tipii aceia probabil că erau cei mai buni din regiune. 

Acestea erau gândurile care treceau prin mintea lui Hunter în 
timp ce lungea fata pe trotuar şi sărea fără zgomot în stradă ca o 
felină. Ateriză în vârful picioarelor, gata să tragă, să ucidă, cu 
Auto-Mag întins în faţă. 

Era momentul să facă minuni, căci fiecare glonţ trebuia să ia o 
viaţă. Nu-şi putea permite nici măcar să rănească pe unul dintre 
acei oameni, căci ultimul reflex al unui om muribund poate să 
provoace un dezastru, iar o fată fără apărare zăcea la picioarele 
ucigaşilor. 

Fasciculul luminos se oprise asupra fetei prostrate, luminând 
cu aceeaşi ocazie cele două forme masive de lângă ea. Unul se 
aplecase peste silueta lungită, altul stătea alături, gata să tragă 
la cea mai mică alarmă. 

Apoi se auzi o voce uimită: 

— Hei, Mario! E fata! 

— Care fată? întrebă cineva din maşină. 

— Webb! Ştii tu... 

— E moartă? 

— Nu, leşinată. Dar ce caută aici? 

— Deci nu erau poliţiştii! la-o şi să ne cărăm! 

Nu trecuseră nici zece secunde de când Hunter părăsise fata. 


27 


Îndreptă ţeava revolverului spre tipul aplecat peste ea şi trase. 
Proiectilul îl lovi pe om în ureche şi îl ridică de la pământ ca peo 
marionetă decapitată. Arma descrise o mică curbă şi trase din 
nou, atât de rapid încât cele două Împuşcături făcură doar un 
singur zgomot deosebit de puternic. Celălalt mafiot ateriză şi el 
la pământ şi dispăru în întuneric cu un glonţ în nas. 

Al treilea glonţ expediat de Hunter sparse parbrizul şi în 
acelaşi timp capul omului de la volan. Rămăşiţele ţâşniră în toate 
direcţiile, plouând peste numitul Mario care se străduia să 
părăsească maşina. 

Al patrulea glonţ îl surprinse în timp ce încerca să se 
rostogolească şi îl trimise la plimbare pe pavaj. Se opri pe spate, 
cu faţa spre cerul negru. 

Hunter se apropie de maşină cu paşi lenți. Şoferul îşi pierduse 
creştetul capului. Nu mai rămăsese nimic din forţa de 
intervenţie. 

Sau aproape nimic. 

Mario gemea încetişor şi încerca să se mişte. 

Hunter se duse la el pe drumul cel mai direct, sărind pe 
acoperişul maşinii, lăsându-se să alunece şi aterizând lângă 
picioarele rănitului. Trimise departe de mafiot cu o lovitură de 
picior pistolul căzut din mâna lui Mario şi se lăsă în genunchi 
lângă el. 

Ultimul glonţ smulsese o bucată mare din umăr apoi îşi 
continuase drumul în sus şi ieşise lângă lobul urechii. Sângele 
ţâşnea în mod regulat din rana de la gât, iar costumul de mătase 
era plin de dârele de sânge care ieşeau din umăr. Tipul avea 
ochii deschişi şi era conştient de situaţia în care se afla. Hunter îi 
apucă mâna, i-o apăsă pe carotidă şi îl sfătui cu blândeţe: 

— Ţine bine. Poate că mai sunt speranţe. 

In privirea lui Mario era un amestec de ură şi recunoştinţă. 

— Mario şi mai cum? întrebă Hunter. 

Asasinul încercă să vorbească, dar nu reuşi. 

Hunter îi arătă o medalie de trăgător de elită şi o lăsă să cadă 
pe pieptul rănitului. 

— Dacă scapi, Mario, spune-le patronilor tăi că nu vor putea să 
facă nimic aici. Doar trecând peste cadavrul meu. 

Îl lăsă pe Mario în seama destinului său şi se apropie de fată 
care zăcea în sângele altui mafiot. Din fericire, era tot leşinată. 

In depărtare se auzeau sirenele poliţiei. Fata devenea din ce în 
ce mai periculoasă, pentru că era tot mai mult în pericol. li va 
încetini deplasarea, ceea ce ar fi putut să-i fie fatal, dar nu se 


28 


putea resemna s-o părăsească. 

Hunter o luă repede din băltoaca de sânge, o săltă din nou pe 
umăr, o examină să vadă dacă nu păţise ceva şi văzu că sângele 
care lucea pe spatele ei era al mafiotului. Traversă strada în fugă 
şi se îndreptă spre rulotă. 

După cum se auzeau sirenele, tot cartierul devenea o capcană 
uriaşă. Pierduse deja prea mult timp, mult prea mult. 

Hunter nu înfrunta niciodată poliţia. Dar această decizie îl 
privea numai pe el, şi nu i se răspundea cu aceeaşi monedă. 
Poliţia n-ar fi ezitat nici o secundă să deschidă focul asupra celui 
mai căutat om din Statele Unite. Pentru oamenii în albastru, Bob 
Hunter era un câine turbat ce trebuia împuşcat pe loc. Fiecare 
poliţist primise ordin să tragă în el, să-l lichideze. Hunter ştia asta 
foarte bine. 

OK, era datoria lor; o obligaţie faţă de insigna pe care o 
purtau. Hunter îi înţelegea. Nu ceruse niciodată dreptul de a 
asasina şi nici nu se aşteptase vreodată să-l primească. Dar avea 
şi el o obligaţie faţă de sine. 

Omul care fusese Bob Hunter murise la Pittsfield în faţa 
mormintelor tatălui, mamei şi surorii sale, Cindy. Numai 
Exterminatorul supravieţuise acestei încercări. Nu mai rămăsese 
decât o maşină de război, o maşină de ucis, un personaj 
apocaliptic care continua să trăiască doar ca să masacreze. 

Obligaţia lui era să supravieţuiască, să continue să dea lovituri 
inamicului de fiecare dată când se ivea ocazia. Era un război de 
uzură şi adversarul avea toate avantajele. 

Mai era şi a doua obligaţie. Hunter voia să-şi păstreze 
demnitatea umană, altfel lungul său război n-ar fi avut mai mult 
sens decât o mică plimbare prin iad. 

Poate că era ceva primitiv, dar Hunter vedea cruciada lui ca 
lupta veşnică dintre bine şi rău. 

Uneori binele trebuia să adopte atitudinile răului fără a se lăsa 
însă înghiţit de angrenajul infernal. 

Astfel Hunter nu trăgea niciodată în poliţişti. Erau din aceeaşi 
tabără, de partea binelui, în ciuda câtorva poliţişti corupți care 
nu erau demni de ecusonul lor. 

Acum forţele de ordine împânzeau docurile încercuindu-le în 
mod îngrijorător. 

Hunter, care refuza să devină egalul răului, se întreba dacă nu 
cumva va cădea în capcană ca un criminal vulgar. 


29 


CAPITOLUL VI 


Cartierul general mobil al lui Hunter era o rulotă lungă de nouă 
metri, o GMC concepută pentru marii vânători şi sportivi, cu 
tracţiune pe faţă, echipată cu suspensie hidraulică. Hunter o 
cumpărase de la New Orleans şi angajase doi electronişti care, 
datorită fondurilor aproape nelimitate puse la dispoziţia lor, 
modificaseră serios interiorul. 

Apoi Hunter adăugase câteva accesorii care ţineau mai ales de 
domeniul său. Cei doi savanţi, care se jucau în orele libere 
departe de NASA, botezaseră rulota modul terestru. 

Hunter o numea carul său de luptă, ceea ce era mai aproape 
de realitate, căci dacă rulota îi permitea să repereze locurile, ea 
îi permitea şi să semene moarte şi distrugere, după cum o 
dovedise la New Orleans. Dar ea mai cuprindea şi o sală de 
conferinţe, un atelier de armurărie, un buncăr pentru muniții, un 
arsenal şi spaţiu de odihnă pentru războinicul obosit. Era un 
adevărat cartier general mobil. 

O duse pe fată până în partea din spate a rulotei, o puse pe 
cuşetă, o înfăşură într-o cuvertură, apoi se instală în colţul staţiei 
radio şi branşă pe frecvențele folosite de poliţie. Găsi frecvenţa 
potrivită şi reglă sunetul. Se dezbrăcă de combinezonul negru, 
îmbrăcă nişte blugi, un tricou alb şi o geacă de vânător, 
portocalie. Apoi îşi puse nişte ochelari cu lentile groase şi ramă 
galbenă. Pe cap îşi înfundă o şapcă veche şi pătată. 

Se întoarse să vadă ce mai face fata, întrebându-se de ce nu-şi 
revenise încă, dar se decise să se ocupe mai întâi de situaţia 
imediata. Se aşeză la volan şi demară. 

In mod ciudat, puţine sunete se auzeau pe frecvenţa poliţiei şi 
sirenele amuţiseră. Hunter ştia că asta nu însemna nimic 
deosebit, că trebuia să nu aibă încredere în nimic şi să se aştepte 
la ce era mai rău. 

Porni uşor vehiculul, se deplasă lent ca să sondeze terenul 
care se întindea în faţa lui şi ca să nu trezească bănuielile celor 
care puteau să-l vadă. 

Nu putu să evite contactul cu poliţiştii din prima maşină de 
patrulare întâlnită. 

Maşina se aşeză în drum cu girofarul aprins. Doi poliţişti tineri 
coborâră din maşină şi se aşezară de o parte şi de alta a rulotei, 
cu mâna pe mânerul pistolului. 


30 


Hunter înaintă până foarte aproape de ei, cobori geamul şi 
strigă mai înainte ca poliţiştii să fi deschis gura: 

— Slavă Domnului! Ajutaţi-mă, am nevoie de ajutor! 

Vocea părea perfect isterică. Unul dintre poliţişti se apropie cu 
prudenţă şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat domnule? 

Amândoi erau îmbrăcaţi de luptă. 

— Ceaţa asta oribilă! M-am rătăcit şi m-am ciocnit de ceva. 
Am urcat acolo pe trotuar. Soţia mea şi-a pierdut echilibrul şi s-a 
lovit la cap. Trebuie dusă la spital! 

Polițistul făcu un pas înapoi, cu o faţă serioasă, dar cu vocea 
plină de compasiune. 

— Imi pare rău, domnule, dar suntem blocaţi aici. Faceţi-o la 
dreapta la următoarea intersecţie şi mergeţi drept înainte până 
la autostradă. Veţi vedea panourile care indică spitalul. 

— Mulţumesc! răcni Hunter accelerând. 

Ocoli maşina de patrulare rămasă pe loc, se depărtă rapid şi, 
după câteva secunde, zâmbi când auzi pe frecvenţa poliţiei: 

— Patrula Alfa Trei, ce se întâmplă? 

— Suntem aici, şefule, Nimic deosebit. Doar un vânător care s- 
a rătăcit cu rulota. Nevasta lui s-a rănit şi caută un spital. Nimic 
de semnalat. 

— Aici e sânge peste tot. Fiţi vigilenţi. 

— Am înţeles, şefule. 

Hunter îşi scotea pălăria în faţa oamenilor în albastru. Ştia de 
câtă disciplină, organizare minuțioasă a echipelor şi antrenament 
era nevoie pentru o desfăşurare de forţe la acele ore ale 
dimineţii. Nu era nici uimitor şi nici vexant pentru ei că Hunter 
putuse să treacă prin plasa lor. Fuseseră trimişi la faţa locului în 
urma unui schimb clasic de focuri. Incă nu ştiau cu cine aveau 
de-a face. 

Aveau să afle. 

— Către toate unităţile! Aici postul de comandă. Subiectul 
căutat este Bob Hunter, repet, Bob Hunter. Aplicaţi buletinul nr. 
10 şi aşteptaţi instrucţiunile mele. Terminat. 

Hunter opri receptorul. Poliţiştii găsiseră medaliile şi acum 
probabil că reconstituiau atacul în ansamblul său. După toate 
aparențele, era vorba de o echipă specială care reacţiona foarte 
repede în caz de alarmă. In plus, aveau aerul că au situaţia sub 
control. 

Acum înțelegeau că la Seattle se declanşase războiul. 

Dacă prima lui confruntare cu poliţia din Seattle nu pusese 


31 


probleme, în viitor lui Hunter avea să-i fie tare greu să evite 
„aliaţii în albastru”. 

Avea la ce să se gândească. Fără să reducă viteza, Hunter 
traversă oraşul şi intră pe drumul care ducea la Richmond Beach. 

Noaptea devenea cenuşie, se lumina. Hunter începea să simtă 
efectele eforturilor. Opri şi trecu în partea din spate ca să arunce 
o privire asupra fetei. 

Respirația redevenise normală, liniştită. Mişcă când puse 
mâna pe ea, dar nu deschise ochii. 

Leşinul se transformase în mod fericit în somn. 

După douăzeci de minute, Hunter trase rulota pe locul închiriat 
într-un mic camping de la Puget Sound, şi când se întoarse iar la 
fată, aceasta se trezise. 

Nu părăsise cuşeta. Ochii mari deschişi exprimau teama şi 
dinspre ea se degaja un miros cumplit de sânge. 

— Ce-i aici? întrebă ea. Unde sunt? Cine eşti? 

— Eu sunt, omul cu pistolul, răspunse Hunter. Te afli la mine 
acasă, într-o rulotă. Suntem aproape de Richmond Beach şi 
avem vecini în toate părţile. Poţi să pleci când doreşti, dar n-ar fi 
prudent. Ai înţeles bine ce s-a întâmplat? 

Ea îşi aminti brusc. Hunter văzu că acum avea privirea unui 
animal hăituit. Se înfioră şi se uită în altă parte. 

El intră în cabina de toaletă, udă un prosop cu apă călduţă, luă 
săpunul şi reveni la cuşetă. 

— Intinde picioarele, zise el cu o voce blândă dar care nu 
permitea replică. 

— Cu... cum? 

— Eşti plină de sânge. Nu simţi? Nu-ţi face griji, nu e sângele 
tău. Cu cât se va usca mai mult, cu atât mai greu îl voi scoate. 
Haide, întinde picioarele, grăbeşte-te. 

— Pot... pot să fac eu asta. 

— Nu, nu cred, ai să leşini iar. Inchide ochii şi întinde-te. Te-am 

dus în cârcă mai mult de un kilometru şi jumătate, aşa că te 
cunosc mai mult decât suficient. Stai liniştită. 
__Ea îi dădu ascultare, fără să facă mofturi, dar nu închise ochii. 
Incercând să înţeleagă, se uită fix la el şi nu protestă când el îi 
scoase pantofii şi începu să umezească, apoi să curețe sângele 
coagulat. Avea ochi mari albaştri, cu nuanţe de violet şi o privire, 
inteligentă. Incepu să-şi pună întrebări despre bărbatul care se 
achita cu atâta blândeţe de o sarcină atât de puţin atrăgătoare. 

In sfârşit, îi zâmbi şi zise: 

— Mă deranjează rochia. Doar dacă nu vrei să continui tu 

32 


însăţi. 

— Nu, cred că am să te las să continui, zise fata cu o voce 
supusă. 

Se ridică pe jumătate, scoase rochia pe cap şi se lungi la loc. 

— N-am mai fost frecată aşa de la vârsta de trei ani. 

Modul în care se dezbrăcase îl surprinse pe Hunter şi îi fu greu 
să-şi controleze instinctul de mascul contemplând formele 
seducătoare pe care nu putea să le ascundă un sutien 
transparent şi un slip foarte mic. Vrusese să-i ceară doar să-şi 
ridice puţin mai sus rochia, nu s-o scoată. Dar făcuse asta cât se 
poate de natural... De parcă ar fi fost vorba de nişte mănuşi, 
natural, fără falsă pudoare. 

— Întoarce-te, murmură Hunter. 

Ar fi trebuit oricum să-şi scoată rochia. Mafiotul sângerase ca 
un porc. Avea spatele plin de sânge. 

Fu nevoit să se întoarcă de două ori în cabina de toaletă ca să 
ude prosopul şi, după ce termină, fata strălucea, pielea îi 
devenise roz. 

Se rostogoli pe spate, îşi desfăcu sutienul şi îi arătă câteva 
pete pe tors. 

Când Hunter termină, nu mai avea cum să ascundă ce se 
petrecea cu el. lar fata nu făcea nimic ca să salveze situaţia. 
Şopti: 

— E lucrul cel mai excitant din câte mi s-au întâmplat 
vreodată. 

— Foarte bine, mormăi Hunter. Câţi ani ai? Optsprezece, 
nouăsprezece? 

— Douăzeci, zise ea suspinând. Deci ştiu despre ce vorbesc. 

— Acum du-te să faci un duş, mormăi Hunter refuzând 
invitaţia. Dar rezervorul nu e prea mare, aşa că grăbeşte-te. OK? 

Ea nu se mişcă, respirând uşor. 

— Arată-mi. 

— Opreşte-te cât încă mai e timp. 

— Să mă opresc? Dar am impresia că mă cobor pe un munte 
în fugă, nu pot să reduc viteza. Arată-mi cum merge duşul. 

— Nu, zise Hunter. 

— Te rog. Mă simt încă foarte slăbită. Nu ştiu dacă pot ajunge 
acolo singură. 

El suspină ca un condamnat, o ridică de pe cuşetă, o duse pe 
sus în cabina de toaletă şi o puse sub duş. 

Ea nu-şi desprinse braţele de după gâtul lui, de parcă i-ar fi 
fost teamă să nu cadă. 


33 


El îi zise: 

— Nu eşti chiar atât de slabă. 

— Chiar dacă, insistă fata. Mi-e frică să mă aplec... Cum o să- 
mi scot slipul? 

Hunter era pierdut. Nu era momentul să cedeze - mai ales 
unei puştoaice ca ea. Dar ce putea să facă? 

li luă braţele de după gât, se aşeză în genunchi la picioarele 
fetei şi trase încet slipul, eliberând fesele rotunde. Simţi o durere 
în stomac. Nu se ridică imediat, uitându-se la ea de jos. 

— Eşti destul de complicată, micuţo, zise el. 

— Ştiu. Şi tu la fel. 

— Nu asta voiam să spun. 

— Eu, da. 

Fata dădu drumul la apă, reglă temperatura şi îi întinse 
săpunul. 

— Dacă ai început, acum trebuie să termini. 

Hunter era doar pe jumătate sub duş. Se ridică, închise apa şi 
începu să-i săpunească pulpele şi pântecele. 

Ea se lipi de el, suspinând mulţumită şi îi zise cu o voce 
răguşită: 

— Te pricepi. Nu uita să săpuneşti peste tot. 

Se lipise de el cât era de lungă. Hunter profită ca să-i maseze 
spatele, şalele apoi începu să urce spre omoplaţi. Ea se înfioră. 

— Mai jos, mai jos, zise ea. 

— Nu se poate, zise Hunter cu o voce sugrumată. 

leşi de sub duş, îşi smulse hainele pline de spumă şi se 
întoarse imediat. 

Ea râse uşurel, dădu drumul la apă şi îi luă săpunul din mână. 

— E rândul tău. 

Şi nu se mulţumi să-i ia doar săpunul. 

Puțin mai târziu, primele raze ale soarelui îi găsiră lungiţi pe 
mocheta din sala de conferinţe, uitându-se fix la norii matinali 
prin geamul transparent al peretelui. Hunter vorbi primul, fiind 
prima observaţie coerentă de la incidentul de sub duş. 

— Eşti diferită. 

— Adevărat? Cum? 

El suspină. 

— Nu ştiu. Dar eşti diferită. 

— Explică, zise ea. Am două braţe, două picioare, doi sâni şi 
restul. Ce e diferit? 

— Tu, 

— Ah! Deci nu e ceva fizic? 


34 


— Fizicul arată şi el bine. Dar e ceva... natural la tine. Înţelegi? 

Ea suspină. 

— Să zicem c-ar fi un compliment. Fac parte din tineretul 
natural. Aşa e generaţia mea. 

El nu găsi nimic de răspuns. Ea continuă: 

— Nici măcar nu ne-am prezentat. Fără nume. Şi asta e 
natural. Adică pentru generaţia mea. 

— Crezi în noile teorii despre libertate. 

— Da. Dar mai curând eliberarea în ea însăşi. 

— Ms! Webb, nu? 

— Ah! Văd că totuşi mă cunoşti! 

— Numai numele de familie. Nu şi prenumele. 

— Diana. 

— Diana. Diana zeiţa vânătorii. Ţi se potriveşte. 

— Cu atât mai bine. Dar tu cine eşti? Marte, zeul războiului? 

— Vrei să spui în acest moment, sau tot timpul? 

— Eşti foarte autoritar, zise ea râzând. Cu un pistol sau cu... 

— Văd că îţi aminteşti totuşi ce s-a întâmplat. 

— Oh, da! De fapt... Mulţumesc. Cred că Tommy chiar ar fi 
folosit revolverul. Ar fi tras în mine. E complet nebun. 

Hunter se încruntă. 

— II cunoşti pe acel băiat? întrebă el. 

— Bineînţeles. Tommy Rotten. 

— Tommy cum? 

— Aşa îi spun ceilalţi tipi. Cred că în realitate îl cheamă Rottino 
sau cam aşa ceva. Foarte italian. 

— Să încercăm alt nume care n-are nimic italian, sugeră 
Hunter. Allan Nyeburg. 

— E uşor, zise ea. 

— Serios? 

— Da, foarte. Allan Nyeburg e tatăl meu vitreg. 

Evident. Bineînţeles. Era foarte natural. 


1 În ţările anglo-saxone, Ms este folosit de femeile care nu vor să li se 
zică Mrs (doamnă) şi nici Miss (domnişoară). Pentru ele, Ms echivalează 
cu Mral bărbaţilor (n. a.). 


35 


CAPITOLUL VII 


Mama Dianei Webb se căsătorise cu Allan Nyeburg când fata 
ei avea paisprezece ani. Fusese o căsătorie din interes pentru 
doamna Webb, văduva unui sinucigaş, care cunoştea toată elita 
mondenă dar nu avea nimic, nici măcar o asigurare pe viaţă. 

Nyeburg i se păruse amabil, plin de atenţii, demn de respect. 
El se arătase plin de entuziasm şi avea deja mulţi bani. Diana îl 
detesta, îl urâse totdeauna. 

— In spatele acelei feţe de seducător se ascunde un dement, îi 
zise ea lui Hunter cu vocea ei calmă şi măsurată, la micul dejun. 
iți voi spune ce fel de om e Allan. E un maniac care aleargă după 
fuste. Orice fustă. Are totdeauna o duzină de amante în acelaşi 
timp. Zilnic, fără excepţie, se culcă cu o prostituată la ora 
dejunului. Nu glumesc. O fată vine fix la douăsprezece şi se 
distrează cu ea o oră în birou. Allan închide uşa şi până la unu nu 
e chip să dai ochi cu el. In fiecare zi vine altă fată. Cred că e 
bolnav. E un impuls căruia nu i se poate împotrivi. Uneori, seara, 
se vede cu două-trei femei diferite. 

— Şi mama ta? 

— Suferă în tăcere. A fost o căsătorie din interes, OK, n-a fost 
marea poveste de dragoste! Dar are şi ea mândria ei, înţelegi. 
Mai ales faţă de mediul ei. ţi închipui cum e să fii căsătorită cu 
un maniac sexual, un... un... Există echivalent masculin la 
nimfomană? 

— Poate un obsedat sexual. Termenul medical e satiriasis. 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Un satir. Asta e cuvântul care îmi vine în minte când mă 
gândesc la Allan. Biata mama! Pentru că până la urmă totul se 
află. 

Hunter ştia. Zise: 

— Viciul iese totdeauna la iveală. Dar Nyeburg mai are şi alte 
probleme. 

— Asta e sigur, răspunse cu calm fata. E bolnav, sunt convinsă 
de asta. A vrut să mă violeze când aveam cincisprezece ani. 
Eram terorizată. Nu ştiam cum să mă descurc. M-a atacat ca un 
nebun, a vrut să-mi smulgă hainele de pe mine... Am înfipt lama 
în el. 

Hunter tresări. 

— Ce? 


36 


— Evident. Eram o fată care leşina imediat ce cuiva îi intra o 
aşchie în deget sau i se umfla genunchiul. Tata era... în fine, a 
fost găsit într-o cadă. Şi-a... Şi-a tăiat venele. De atunci nu mai 
suport să văd sânge. 

Făcu o strâmbătură. 

— Nu ştiu, continuă ea. Poate că acum aş suporta, după 
botezul de ieri seară. Cinstit vorbind, n-am simţit nimic nici când 
m-am trezit mai devreme, în afară de prezenţa ta. 

Hunter dădu din cap. Aprinse o ţigară şi zise: 

— Deci, i-ai dat o lovitură de cuţit tatălui tău vitreg? 

— O lovitură de foarfecă, zise ea. N-a fost chiar atât de grav. 
Sigur, cred că l-aş fi putut ucide. Dar nu l-am atins decât la 
mână. Cred că asta mi-a făcut mai mult rău mie, decât lui. Dar l- 
a speriat. Şi asta m-a salvat. 

— Ai repeta figura? întrebă Hunter. 

— Dacă m-ar ataca? 

Se gândi un moment apoi răspunse: 

— Cred că da, în ultimă instanţă. De fapt, Allan încearcă şi 
acum să se culce cu mine. Am învăţat cum să-l evit. Dacă mă ia 
prea tare, îi zic: „Allan, te voi ucide”. Mă crede. 

Fata suspină. 

— Nu cred că poveştile astea te pot interesa prea mult. 

Hunter schiţă un zâmbet. 

— Ba da. Ce efect are asupra mamei tale faptul că soţul ei se 
interesează de fiică-sa? 

— Nu ştie nimic. Eu nu i-am spus niciodată aşa ceva. Prima 
dată, când l-am rănit, Allan a spus tuturor că s-a tăiat la mână 
deschizând o scrisoare. Dar ştie de toate celelalte. II cunoaşte pe 
Allan, ştie ce fel de om e, ce dorinţă trupească îl împinge de la 
spate. 

— E mai mult decât trupească, zise Hunter. 

Şi zâmbi. 

— Nu te miră interesul meu pentru el? 

Ea îi zâmbi. 

— Puțin. Când o să-mi vorbeşti despre asta? De fapt, când ai 
să-mi vorbeşti de tine? 

— Nu ştii cine sunt? 

— Să nu-mi spui că eşti un agent federal. 

Hunter râse. 

— Mai rău decât atât. 

— Oh, Dumnezeule, nu! Nu cumva un agent de la Narcotics? 

Era derutant. Hunter nu ştia niciodată cum să se poarte cu cei 


37 


care nu-i cunoşteau existenţa. Indivizii reacţionau diferit când se 
aflau în faţa lui. Credea că fata ştia cine e de la incidentul 
petrecut la depozit. După toate aparențele, nu ştia nimic şi îl 
acceptase instinctiv ca protector. 

— Numele meu e Hunter, zise el cu o voce gravă. 

— Hunter şi mai cum? 

— Bob Hunter. 

— Aha! 

li zâmbi. 

— E un nume care ţi se potriveşte foarte bine. E masculin, 
destul de dur. Dar care e misterul? 

Nutrise speranţa că numele va fi suficient s-o lămurească pe 
fată. Era cu siguranţă un nume cunoscut de toţi cei care citeau 
ziarele sau urmăreau actualităţile la televizor. 

Fata îi zise: 

— Dar am impresia că l-am mai auzit, nu? 

Hunter deschise un sertar al biroului, luă nişte medalii şi le 
întinse în faţa ei. 

— Unii mă recunosc după aceste medalii, zise el. 

Ea luă una, o examină, o răsuci între degete. 

— Hmm! zise ea. Ce fel de medalie mai e şi asta? E ceva 
militar, nu? Ce-i? Crucea de Fier? 

Fata începu să râdă. 

— Sper că totuşi nu eşti neonazist? 

El scutură din cap şi se uită la ea zâmbind. 

— Presupun că această cruce înseamnă devotament şi 
loialitate. Sau ceva de genul ăsta. Pentru mine însă înseamnă 
judecată. In centru se află o ţintă. E o medalie de trăgător de 
elită. 

Fata ridică brusc ochii stupefiată. Apoi respiră adânc, umflă 
obrajii şi făcu un zgomot ca Donald: 

— Wah! 

Apoi îşi puse coatele pe masă, se aplecă în față şi, cu bărbia în 
mâinile încrucişate, se uită ţintă la el. 

— Evident, zise ea cu glas scăzut. Te cunosc. Cunosc totul 
despre tine. Eşti un domn ciudat, Bob Hunter. Ei bine... Doamne, 
de ce n-ai spus nimic înainte... înainte să... înţelegi ce vreau să 
spun? 

Hunter înţelegea, dar spuse: 

— Am crezut că ştii. M-am prezentat când am intrat în depozit. 
Ai fi putut să auzi. 

— Da, dar cred că eram interesată doar de mine. Nu... nu 


38 


ştiam. 

Hunter o întrebă: 

— Ce căutai acolo? 

— Am fost târâtă acolo! De-a dreptul. Dar ce sunt eu pentru 
tine? 

Fata aruncă o privire în jurul ei. 

— Toate astea sunt... Adică nu reprezintă decât ore 
suplimentare? 

El răspunse brusc: 

— Nici vorbă. Dar dacă eşti aici, poţi să-mi fii de folos. Trebuie 
să ştiu ce făceai în acel depozit. 

Ea oftă şi răspunse: 

— M-au târât acolo oamenii lui Allan. M-au obligat să le arăt 
unde sunt chestiile. 

— Care chestii? 

Ea scutură din cap. 

— Nu ştiu. N-am ştiut niciodată. Aduc o mulţime de încărcături 
cu vaporul. Cred că şi cu avionul. Dar nu ştiu ce fac. 

— Atunci de ce voiau să le arăţi unde e încărcătura? De unde 
ai fi ştiut tu? 

Aruncă părul pe spate cu o mişcare a capului şi zâmbi ionic. 

— Până de curând n-aş fi ştiut nimic. Dar presupun că sunt 
agentul lor intern. Allan a pus să mi se dea un post de 
recepţioneră ataşată consiliului expozanţilor. Nu toate mărfurile 
care sosesc pentru expoziţie trec prin vamă. 

— Şi? 

— Şi fac să vină o mulţime de chestii cu permise de expozanţi, 
şi asta de luni de zile. Probabil contrabandă. Dar nu sunt sigură. 
Eu trebuie să am grijă ca toată marfa care soseşte în portul 
Seattle cu destinaţia târg să fie primită şi depozitată. Târgul e 
enorm. Dacă am pierde expedițiile ar fi un adevărat haos. 

Hunter respiră adânc. 

— Desigur, zise el. Ce treabă are Nyeburg în povestea asta? 

— S-a pus consilier al conducerii târgului. Şi s-a înhăitat cu mai 
mulţi expozanţi străini. li reprezintă în Statele Unite pe durata 
târgului. Spokane nu e un oraş foarte mare. Oamenii de-aici sunt 
puţin cam depăşiţi. 

— Să ne întoarcem la Nyeburg. 

— Bineînţeles. E un ticălos, asta e tot. Am aflat că cel puţin 
jumătate din lucrurile care ajung aici nu sunt destinate târgului. 
Oamenii lui vin, iau ce vor din depozit şi duc cu ei în altă parte. 
Dumnezeu ştie unde. Apoi se aşteptau să falsific actele de 


39 


recepţie. Eu cred că face trafic cu stupefiante. În orice caz, i-am 
spus în faţă lui Allan tot ce ştiam săptămâna trecută. Mi-a râs în 
nas. Mi-a spus că am tot interesul să fiu o fată amabilă şi să 
falsific actele aşa cum mi-a ordonat. Altfel o va trage pe mama în 
noroi, că va fi ruinată la Seattle. 

— Cum ar fi putut să facă asta? 

— A pus pe picioare o societate cât se poate de legală. Se 
numeşte Pacific Northwest Associates. Mama face parte din 
consiliul de administraţie. 

Hunter dădu din cap şi răspunse: 

— Inţeleg. Cunosc  PNA-ul. Ar putea într-adevăr s-o 
murdărească. Dar mi-ai spus că te-au târât până la depozit? De-a 
dreptul? 

— Bineînţeles. Eu l-am trimis la naiba pe Allan cu combinaţiile 
lui. l-am spus că n-am să suflu o vorbă despre trecut, dar că n- 
am nici o treabă cu combinaţiile lui. 

— Cu atât mai bine pentru tine. Bravo. 

— Probabil că nu l-am speriat prea tare. Aveau o încărcătură 
deosebit de importantă. l-au apucat dracii, încărcătura trebuia să 
vină de mai multe zile. Nimeni nu reuşea s-o găsească. Pe urmă, 
unul din imbecilii de la depozit a telefonat ca să spună că fusese 
găsită. Asta s-a întâmplat exact când aveam discuţia cu Allan. Eu 
trebuia să-i spun unde trebuia s-o pună. Tipii lui Allan s-au dus 
imediat să recupereze marfa dar totul era încuiat. Au intrat prin 
efracţie dar n-au reuşit s-o găsească. Deci, ieri seară târziu, tipii 
au venit după mine şi m-au forţat să-i urmez ca să fac treaba 
pentru ei. Am făcut-o pe proasta atât cât am putut dar au 
început să-şi arate colții. Şeful lor i-a telefonat lui Allan şi i-a spus 
că nu voiam să cooperez. Allan i-a răspuns să mă caftească puţin 
- astea ar fi fost exact cuvintele lui. Şeful nu voia să mă 
lovească, sau cel puţin aşa zicea el. Dar a mai zis că prefera 
totuşi să mă lovească decât să se întoarcă cu mâinile goale. 

Tânăra suspină. 

— Am înţeles atunci că nu aveam stofa de eroină. Le-am găsit 
marfa. Urmarea o cunoşti. 

Hunter cunoştea foarte bine urmarea. Zise: 

— Viaţa ta nu face doi bani. 

In ochii ei apăru emoția, dar vocea nu o trădă. 

— De ce? întrebă ea. Am făcut ce mi-au cerut... 

— Dar ai văzut şi ce voiau. Şi mai rău, ştii că fac asta pentru 
Nyeburg. Poţi să depui mărturie împotriva lui. Cât trăieşti, nu 
poate să ignore ce s-a petrecut. 


40 


— Dar n-am văzut niciodată ce conţineau acele lăzi. 

— Asta nu are o importanţă prea mare în situaţia de faţă, zise 
Hunter. Acum poliţia cunoaşte conţinutul lăzilor iar tu, draga 
mea, reprezinţi un mare pericol pentru tatăl tău vitreg. Mizele 
sunt prea importante, Diana. Nyeburg nu va ezita nici măcar o 
secundă dacă va putea să te elimine. Cu siguranţă că a prevăzut 
asta din momentul în care te-ai opus lui. 

Această veste o zdruncină pe fată. 

— In fond, cred că ar fi capabil de asta. 

— Fără nici o îndoială. Această operaţiune a fost pusă la cale 
de Mafie. Nu de cei de-aici. Nyeburg e omul de paie al unui 
sindicat criminal internaţional. Orice fac aceşti oameni, poţi să fii 
sigură că sunt în joc milioane de dolari. Vei fi suprimată ca o 
furnică pe care o striveşti. 

— Asta e cam exagerat, zise fata. 

Era încă tulburată, dar încerca să-şi revină. 

— Allan? In fruntea unei bande precum cele cu care luptă 
James Bond? 

— Nu e în fruntea lor, Diana. El e doar faţada. Şi tipii ăştia 
probabil că n-au auzit niciodată de James Bond. In filme, după 
împuşcături, protagoniştii se ridică de jos şi beau împreună un 
păhărel. Oamenii ăştia trag cu gloanţe adevărate. Pe urmă 
nimeni nu se mai ridică de jos. 

— Ştiu, zise ea înfiorându-se. Imi amintesc foarte bine de ce s- 
a petrecut ieri seară... Nu ştiam că... că poate să i se întâmple 
astfel de lucruri unei persoane în care tragi. E ca o explozie... 

— Nu e frumos de văzut, spuse Hunter. Nu e plăcut să suporţi 
asta pe pielea ta. Ascultă, Diana, nu încerc să te sperii, dar 
trebuie să te fac să înţelegi pericolul la care te expui. Nu vreau 
să te duci la Nyeburg cu o foarfecă în mână. Nu mai e ca atunci. 
Trebuie să înţelegi asta. 

— Da. Da, voi anunţa poliţia, şopti ea. Va trebui ca mama... 
Dumnezeule, ea riscă la fel ca mine! 

Hunter scutură din cap. 

— Nu, nu încă. Dar nu te poţi duce la poliţie decât pentru un 
motiv foarte întemeiat. 

— Ba da. 

— Nu, Diana. 

— Nu? 

— Ai fi şi mai vulnerabilă. Chiar dacă ai cere să fi închisă 
pentru propria ta protecţie, tot ai putea să fii ucisă. Mulţi oameni 
au fost asasinați în timp ce erau protejaţi. Oameni pe al căror 


41 


cap fusese pusă o recompensă. 

Fata se înfioră. 

— Şi pe capul meu a fost pusă o recompensă? 

Hunter nu putea să-i ascundă adevărul. 

— Cu siguranţă. Pun prinsoare pe orice că a şi fost stabilit un 
contract de lichidare pe numele tău. 

— Oh! 

— Asta te pune pe gânduri, nu? 

— Da. Ce pot să fac? 

— Să te ascunzi. Nu te duce nicăieri unde eşti cunoscută. Nu 
suna pe nimeni. Nici un telefon, nici cărţi poştale. Nu folosi cărţile 
de credit. Nu completa cecuri. Nu folosi permisul de conducere 
nici carnetul de asistenţă socială. Nu conduce o maşină care ţi-ar 
putea dezvălui identitatea.  Schimbă-ţi hainele, pantofii, 
machiajul, pieptănătura. Vopseşte-ţi părul. 

— Dar sunt o femeie liberă într-o ţară liberă! exclamă ea 
furioasă. 

— Ceilalţi la fel. Sunt liberi să te omoare, iar tu eşti liberă să 
mori. 

— Nu-mi vine să cred, murmură fata. 

— Ar fi bine să faci un efort. Eu cred asta de mult timp, Diana. 
Pentru asta mai sunt încă în lumea asta. Ai putea să 
supravieţuieşti dacă ai crede şi tu, cu condiţia să te comporţi ca 
o femeie în pericol. 

— Oh, Dumnezeule! zise ea cu o voce nefericită. 

— Poate că n-o să dureze mult. Dacă reuşesc să le stric treaba 
imediat, nu va mai exista nici un contract pe numele nimănui. 

— Şi asta ai de gând, nu? 

— Da. 

Fata înţelese în sfârşit gravitatea situaţiei în care se afla. 

— Dar unde să mă duc? zise ea. Habar n-am. Mi-am pierdut şi 
geanta... N-am un ban! Cum o să... 

Hunter suspină şi-şi feri privirea. 

— OK, zise el cu o voce ostenită. Mai ai o ultimă soluţie. Dar 
poate că asta va fi şi mai periculoasă. 

— O altă posibilitate? întrebă ea. Accept imediat. Şi, mă rog, 
ce-ar putea să fie mai periculos? 

— Eu, zise el încetişor. 

— Ce? 

— Poţi sta aici o vreme. Un timp nu vei fi în pericol. Dar toţi cei 
care au o armă vor veni să mă caute. E posibil să te trezeşti în 
mijlocul unui tir încrucişat. Condiţiile sunt aceleaşi. Nu trebuie să 


42 


te arăţi şi să te faci cunoscută nimănui. Vei fi prizonieră în 
această rulotă. 

Ochii fetei începeau să strălucească. 

— Prizonieră, ai? 

— În libertate supravegheată, zise Hunter zâmbind. 

— Prizoniera dragostei? E posibil asta? 

— Nu-ţi face iluzii, zise Hunter brusc. Vei fi foarte ocupată. 

— Dar voi intra totuşi şi eu în calcul, zise ea râzând încetişor. 
Ce-am de pierdut? Nimic, domnule Hunter. Imi place mult 
această a doua soluţie. Dar nu e nevoie să mă terorizezi şi... 

Îşi dădu seama de privirea exasperată a lui Hunter şi tăcu 
strâmbându-se. 

— Zău, îmi pare rău. Nu e o situaţie prea amuzantă. Adică 
situaţia ta. Şi tu eşti prizonier. Prizonierul propriului tău război. 
Nu? 

— Nu e totdeauna uşor, ai dreptate, mărturisi Hunter. E vina 
mea. Să nu începi să-ţi faci idei despre bietul meu suflet pierdut. 
Ştiu ce fac, şi voi continua. Asta e treaba mea. 

Fata îi întinse braţele tremurând. 

— Acum e şi treaba mea, zise ea. 


43 


CAPITOLUL VIII 


Ploua aşa cum nu putea să plouă decât la Seattle. Un strat 
gros de nori se întindea deasupra întregii coaste, udând-o cu un 
torent diluvian de mai bine de două ore. Hunter ar fi putut să 
închidă ochii şi să-şi imagineze întoarcerea în Vietnam în timpul 
sezonului ploilor, mai puţin frigul. 

Impermeabilul pe care îl îmbrăcase, îl protejase de la umeri 
până la glezne, iar ploaia, care umplea atmosfera şi te împiedica 
să vezi clar la mai mult de douăzeci de metri, îi furnizase o 
acoperire, îl camuflase în timpul misiunii de supraveghere. Dar 
era singurul lucru pozitiv. Era ud la picioare iar ploaia găsise 
până la urmă un drum de acces şi îi picura pe gât. 

Erau orele paisprezece. Stătea în faţa unei mici clădiri cu 
birouri de la periferie, cartierul general al societăţii Pacific 
Northwest Associates, afacerea lui Nyeburg. 

Hunter se afla acolo de la prânz. Se postase astfel încât să 
poată supraveghea simultan cele două intrări ale imobilului. PNA 
ocupa singură acea clădire. Diana Webb îi desenase planul. 
Hunter cunoştea clădirea la fel de bine ca toate persoanele care 
intrau acolo. Era o construcţie, pătrată, fără etaj, destinată iniţial 
pentru a servi drept agenţie bancară. 

Construcţia se înălța în mijlocul unei parcări mari, care 
deservea un centru comercial. Un ghişeu era la dispoziţia 
automobiliştilor iar Diana îi explicase lui Hunter că Nyeburg se 
folosea de el deseori pentru afacerile lui, pentru că era comod şi 
putea să stea la volan. 

Dar nici o afacere nu mai fusese tratată de mai bine de două 
ore. Hunter îşi părăsise maşina - un Ford Fairlane închiriat - după 
primele zece minute de supraveghere, preferând să fie udat ca 
să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Acum începea să aibă îndoieli. 

Intră într-o cabină telefonică şi sună la poliţie. 

li răspunse centralista. Hunter îi zise: 

— Aşa vrea să vorbesc cu ofiţerul care se ocupă de relaţiile cu 
presa. 

Ea îl întrebă: 

— Cine sunteţi? 

— Peterson. United News. 

— Un moment, vă rog. 

Hunter aprinse o ţigară umedă, se uită la ceas, văzu cum trec 


44 


secundele, apoi centralista zise: 

— Vă mulţumesc că aţi avut răbdare, domnule. Vă voi da 
legătura cu ofiţerul care se ocupă de legătura cu presa, căpitanul 
Parris. O clipă, vă rog. 

Urmară două declicuri apoi vocea lui Parris. 

Hunter îi zise direct: 

— Bună ziua, căpitane. Am sosit adineauri cu avionul de la Los 
Angeles. Spune-mi dacă e adevărat că Noe a plecat de la 
Seattle? 

Căpitanul râse uşurel. 

— Sunteţi sigur, domnule Peterson, că n-aţi adus cu 
dumneavoastră ploaia de la Los Angeles? 

— Nici vorbă, răspunse Hunter cu o voce cordială. Când plouă 
la Los Angeles, păstrăm cu mare grijă fiecare picătură ca să 
combatem poluarea. Dar aş vrea să vă pun câteva întrebări. Am 
aflat, adică s-a răspândit zvonul, că Exterminatorul a sosit la 
Seattle. Am fost trimis în calitate de corespondent de război. 

— Ah! Ar fi trebuit să mă sunaţi înainte de a veni, zise 
căpitanul, cu o voce agreabilă. Aţi fi evitat o deplasare inutilă. 
Ăăă! Îmi cer scuze, ar trebui să vă cunosc numele întreg, căci 
vorbesc cu atâţia cores... 

— Harry. Harry Peterson. United News Service. 

— Bineînţeles, bineînţeles. Am auzit de dumneavoastră. 

Lucru foarte ciudat, căci Hunter pur şi simplu îl inventase pe 
Peterson şi pe United News. 

Îi zise căpitanului: 

— Acum părăsesc aeroportul, sosesc în Seattle. Dacă nu se 
petrece nimic foarte interesant la ora actuală, voi profita ca să 
găsesc un hotel. 

— Foarte interesant, nu. După cum v-am spus, dacă mi-aţi fi 
telefonat înainte, aţi fi evitat o deplasare inutilă. La fel ca cei o 
sută de colegi ai dumitale care se plimbă pe culoare în faţa 
biroului meu chiar în acest moment. 

— Pretindeţi deci că nu e nici un război? 

— N-aş pretinde asta, Harry. Asta spunem oficial. 

— Pentru ce? Am aflat în dimineaţa asta foarte devreme că... 

— Mai întâi, Harry, nu a fost decât un singur atac. Nu seamănă 
cu acţiunile lui Hunter. De atunci au trecut douăsprezece ore. In 
mod normal, Hunter ar fi atacat de o sută de ori. Am dreptate? Ei 
bine, nu se mai întâmplă nimic, Harry. Dar trebuie să mai 
spunem că Seattle este un oraş curat. 

Hunter nu se putu abţine să nu râdă. 


45 


— Ba da, serios. Am lămurit toate micile necazuri pe care le- 
am avut în trecut. Oricum, nu erau chestii foarte importante. La 
noi nu există crimă organizată. Cel puţin nu în aşa măsură încât 
să-l atragă pe Bob Hunter. 

Hunter râse din nou. 

— Sunteţi sigur? 

— Cât se poate de sigur. 

— Mă interesez de Hunter în contextul târgului. 

Căpitanul Parris suspină. 

— E clar că toţi din presă cred acelaşi lucru. Să ştii, Harry, că 
ţi-am fi recunoscători dacă n-ai sublinia o eventuală legătură. 
Avem şi aşa greutăţi cu funcţionarea târgului. O avalanşă de 
zvonuri n-ar... 

— Bineînţeles, înţeleg. Atunci înseamnă că există un motiv să 
se creadă într-o legătură între aceste două lucruri? Dacă nu e 
vorba de Mafie, atunci cine? Cine importă arme? 

— Ancheta este în plină desfăşurare. Agenţii federali se ocupă 
de asta, căci e mai degrabă domeniul lor decât al nostru. Pe noi 
ne interesează mai mult... 

— Şi Nyeburg? 

— E regretabil, foarte regretabil. 

— Ce? Ce e regretabil? 

Hunter ţinea în mod sincer să cunoască răspunsul. 

— Nyeburg e un om de afaceri foarte respectat în statul 
nostru. Azi dimineaţă am fost târâţi în noroi din cauza 
declaraţiilor comunicate presei. Nyeburg nu este deloc 
compromis în această afacere. După toate aparențele, cineva a 
aflat că este unul dintre consilierii directorilor târgului şi că 
obținuse autorizaţia să importe mărfuri străine. Acest articol a 
făcut să se vândă multe ziare, dar informaţia este inexactă. 
Peste puţin timp vom face o declaraţie care îl va dezvinovăţi 
complet. 

— Sunteţi absolut siguri de asta? 

— Bineînţeles că suntem absolut siguri. 

— Eu aş mai aştepta puţin. 

— Auzi, Harry. Poate că m-am cam întins la vorbă cu voi 
reporterii, dar cred cu adevărat că e în interesul publicului. Biroul 
meu cooperează la maximum cu presa, dar nu puteţi pretinde să 
faceţi voi treaba în locul nostru. 

— Pot să încerc, zise Hunter. Cred că... 

— Vino la biroul meu. Vom bea cafeaua împreună. Şi nu vei fi 
singur, e plin de jurnalişti... 


46 


Vocea lui Hunter deveni brusc plină de răceală. 

— Nu pot, îi zise el căpitanului. Trebuie să-l lichidez pe 
Nyeburg. 

— Ce? 

— Dacă voi n-o faceţi, n-am mai rămas decât eu. 

— Cum? Ce spui? Hei, cine e la telefon? 

— Sunt Hunter. Imi vei scuza mica farsă, dar aveam nevoie de 
informaţii. Nu faceţi declaraţii în legătură cu Nyeburg. E orice, 
numai nevinovat nu. Il voi suprima. Salut, căpitane. 

Hunter închise, se uită gânditor la unghii câteva secunde şi 
ieşi în ploaie. 

Chiar dacă căpitanul îşi informa şefii despre telefonul lui 
Hunter, ar fi avut nevoie de timp ca să organizeze o 
contraofensivă. 

Traversă parcarea, se opri la mijloc şi constată că aproape nu 
se vedea nici o maşină, lucru destul de rar. Făcu repede un plan, 
dar ştia că avea nevoie de mult noroc ca să-l ducă la bun sfârşit. 
Se îndreptă spre birourile PNA şi intră. Nu mai semăna cu o 
agenţie bancară. Un decorator regândise arhitectura interioară. 
Recepţia era despărțită de sala de aşteptare de un grilaj din fier 
forjat. Acolo se aflau o canapea de piele şi câteva fotolii. Dincolo 
de grilaj erau două birouri moderne şi fişete. Puțin mai departe, 
încă două birouri private, iar la capătul sălii o uşă de ieşire. 

Două femei tinere, o blondă şi o brunetă, stăteau la birouri şi 
râdeau discret, bând cafea. intre două scrisori, probabil că 
potoleau dorinţele patronului. Amândouă ridicară capul când 
intră Hunter, dar nu ziseră nimic. Blonda abordă un aer superior, 
se uită la picăturile care cădeau de pe impermeabilul său şi 
întoarse capul. : 

El încuie uşa, fixă tăbliţa pe care scria INCHIS, trecu de 
cealaltă parte a grilajului şi se adresă tinerelor femei: 

— Biroul s-a închis. Grăbiţi-vă! 

Cele două femei încremeniră, complet năucite. 

Deschise larg poarta grilajului. 

— Haide, grăbiţi-vă. N-aţi auzit informaţiile de la radio? Aveţi 
treizeci de secunde ca să evacuaţi localul. 

Blonda se ridică brusc şi strigă: 

— Cum? 

— O scurgere de gaze, explică Hunter. Veniţi, evacuăm tot 
cartierul. Mai e cineva aici? 

Blonda se duse la geantă, bufnind şi arătând spre uşa închisă 
din spatele ei. Cealaltă femeie se îndrepta deja spre această uşă. 


47 


Hunter îi tăie calea şi o expedie în sensul opus. 

— Plecaţi, le zise el. Mă duc după ei. leşiţi prin spate. Luaţi-vă 
maşinile şi depărtaţi-vă. Duceţi-vă spre sud. 

Cele două femei se repeziră spre ieşire. 

Hunter încercă să deschidă uşa biroului. Era încuiată. O 
deschise cu o lovitură puternică de picior şi intră în birou cu 
Beretta în mână. 

Tommy Rotten stătea la un birou mic pe care se afla un 
exemplar din Penthouse, deschis la mijloc. Făcu ochii mari şi se 
uită uluit la tipul înalt cu impermeabilul şiroind de apă. Zise: 

— Ce... 

Dar amuţi brusc, recunoscu privirea plină de răceală şi rămase 
cu ochii ţintă la moartea care se uita la el. 

— La naiba! exclamă el. 

— Unde e Nyeburg? 

— Păi, de unde să ştiu eu?! 

Hunter trase o dată de sub impermeabil. Glonţul trecu prin 
revistă şi smulse câteva aşchii de lemn. 

Tânărul sări din fotoliu şi ridică imediat braţele deasupra 
capului. 

— Zău, nu ştiu! răcni el. Nu sunt înarmat! 

— Nyeburg! se răsti Hunter. 

— N-a venit! Nici măcar n-a telefonat! 

Toate aceste strigăte atraseră pe cineva care ştia mai multe 
decât tânărul. Era o femeie, o femeie frumoasă care arăta exact 
cum avea să arate Diana douăzeci de ani mai târziu. Ea intră 
liniştită, venind din biroul vecin. Avea aceeaşi voce ca Diana. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— II caut pe soţul dumitale, răspunse Hunter cu o voce la fel 
de calmă ca a ei. 

— E plecat în călătorie. Tommy, stai jos. 

— Rămâne în picioare! zise Hunter. Deschide bine uşa aceea, 
doamnă Nyeburg şi înaintează puţin. 

Ochii ei frumoşi se tulburară. 

— Ah, înţeleg! 

Făcu câţiva paşi înainte. 

Hunter trecu în spatele ei şi examină biroul din care ieşise. Tot 
peretele din fund era ocupat de un seif uriaş. 

Hunter se adresă femeii: 

— Deschide seiful. 

— Şi dacă refuz? întrebă el. Mă omori? 

— Nu, dar poate că voi trage din nou în puşti. 


48 


— ÎI voi deschide, dar n-ai să-l găseşti pe domnul Nyeburg 
înăuntru. 

— Poate că-i voi găsi urma, replică Hunter care nu se putu 
împiedica să zâmbească. 

Era o femeie curajoasă. 

— Deschide seiful, te rog, insistă el zâmbind. 

Tommy Rotten imploră: 

— Deschideţi-l, doamnă Nyeburg, deschideţi-l! Tipul ăsta e 
Bob Hunter! Exterminatorul! Ştiţi ce vreau să spun. Deschideţi-l, 
vă rog. 

Doamna Nyeburg înţelesese deja cu cine are de-a face. După 
ce intră în biroul unde se afla seiful, îi zise lui Hunter: 

— Portretele pe care le-au arătat la televizor nu-ţi seamănă, 
domnule Hunter. În carne şi oase pari de două ori mai plin de 
cruzime. 

Hunter răspunse: 

— Nu poţi să fii pe placul tuturor. 

Se uită la Tommy Rotten şi înclină capul. Tânărul se repezi ca 
s-o urmeze pe doamna Nyeburg. Hunter intră în urma lor şi 
închise uşa. 

Doamna Nyeburg începu să rotească roţile cifrului. Hunter i se 
adresă lui Rotten: 

— Eşti mafiot, Tommy? 

— Nu, domnule. Nu încă. 

— Cine e naşul tău? 

— Cum? 

— Naşul tău. Cel care te-a băgat în Organizaţie, care răspunde 
de tine. 

— Danny Trinity. 

— Păcat. A murit. Ţi-ai pierdut naşul. 

— Da, domnule. Am pierdut totul, în fine, toată lumea. 

— Era rudă cu tine? 

— Poftim? 

— Erai rudă cu Danny Trinity? 

— Suntem veri. 

— Erați veri. 

— Da, domnule. Eram. 

— Câţi ani ai? 

— Optsprezece ani. 

— Lucrezi de mult timp cu ei? 

— Ăăă... Numai de când am sosit. 

— Eşti din Bronx? 


49 


— Da, domnule. Din Bronx şi din Staten Island. Să ştiţi că n-am 
făcut niciodată chestii din astea înainte. 

— Ce făceai? 

— Cum? Nimic! Nu făceam nimic! Tocmai am părăsit şcoala. 

— Ai fi făcut mult mai bine să-ţi continui studiile, Tommy. 

— Da, domnule. 

— Îl cunoşti pe Tony Vale? 

— Puțin. E patronul lui Danny. 

— Era. A murit. Îţi aminteşti? 

— Da, domnule. 

— iți plăcea? 

— Tony? Nu, domnule. 

— Ţi-ar fi plăcut să lucrezi pentru el? 

— Nu, domnule. 

— Ai o maşină aici? 

— Da, domnule. Vega care e parcată afară. 

— OK. Urcă în Vega ta şi şterge-o. Nu te mai întoarce şi nu mai 
veni aici. Data viitoare când mai dau ochii cu tine, te voi lichida. 
Nu te prosti. 

— Da, domnule. Nu, domnule. Sunteţi foarte... Vă sunt foarte 
recunoscător, domnule. Vă promit, n-o să mă mai vedeţi 
niciodată. 

— Inainte de a pleca, spune-i doamnei tot ce ştii. 

— Domnule... 

— Spune-i doamnei pentru ce te afli aici. 

Uşa seifului era deschisă. Doamna Nyeburg se uita la Tommy 
Rotten cu un aer uimit, încruntată. El se uită la ea şi lăsă ochii în 
jos. Se uită fix la mochetă şi zise: 

— Doamnă  Nyeburg, lucrez pentru Organizaţie, pentru 
sindicat, pentru Mafie. Am venit în grup ca să-l ajutăm pe soţul 
dumneavoastră. Şi el face parte din Mafie. 

— Inţeleg, zise ea cu o voce plină de răceală. 

Hunter i se adresă lui Tommy Rotten: 

— OK, Tommy, pleacă. leşi prin spate. 

Tânărul ieşi, cu un aer plouat. 

După ce auzi uşa de la ieşire închizându-se, Hunter se întoarse 
spre doamna Nyeburg. 

— Aţi luat de bărbat un ticălos, doamnă Nyeburg. 

Ea se limită să ofteze. 

— Băiatul care tocmai a plecat, preciză Hunter, ţinea un 
revolver la tâmpla fiicei dumneavoastră în urmă cu câteva ore. 
Era gata s-o omoare. Cred că primise acest ordin de la soţul 


50 


dumneavoastră. N 

Femeia se tulbură. In privirea ei se putea citi furia. 

— Ştii unde se află? Sunt moartă de îngrijorare! 

Hunter îi răspunse: 

— V-aş putea propune un schimb: fiica în schimbul soţului. Dar 
ar fi necinstit. E bine, e în siguranţă. In ciuda eforturilor lui Allan. 
Am toate motivele să cred că a condamnat-o la moarte. 

Femeia primi această veste ca pe o lovitură de pumn în 
stomac. Genunchii i se îndoiră şi fii nevoită să se prindă de birou. 

— Ce proastă am fost! zise ea. Proastă! 

— Il bănuiaţi, nu? 

— Imi puneam tot felul de întrebări. 

— Nu mai e nevoie, doamnă Nyeburg. 

Hunter intră în sala seifului şi începu să caute. Nu era mare 
lucru. Câteva contracte, diferite dosare, o cutie de metal, un fel 
de ladă încuiată. Puse totul grămadă şi îi zise femeii: 

— Vrei să vii cu mine? 

— Unde? 

— Te voi duce la Diana. 

Femeia îşi îndreptă spatele şi încercă să-şi controleze emoţiile. 
Hunter îşi trecu un braţ după mijlocul ei şi o ajută să iasă. Când îi 
puse impermeabilul pe umeri, femeia avea lacrimi în ochi. 

— Ţi-am spus că ai un aer plin de cruzime, nu-i aşa, domnule 
Hunter? Nu-i adevărat. Nici vorbă. Eşti extraordinar. 

Bineînţeles. Extraordinar. Ca de obicei, urmărise o pistă şi la 
capătul ei o descoperise pe doamna Nyeburg. Hotărât lucru, în 
războiul ăsta nu era nimic logic şi nici moral. 

— Fiţi tare, doamnă Nyeburg, zise el. 


51 


CAPITOLUL IX 


Hunter credea că doamna Nyeburg îi spusese adevărul. Părea 
că nu ştie unde se afla Allan Nyeburg după ce părăsise domiciliul 
conjugal pe la orele şase dimineaţa. Nu-i spusese unde se duce 
şi nici când credea că se va întoarce. 

Dăduse câteva telefoane din dormitorul lor, după ce primise 
unul care îl trezise şi care nu durase mai mult de treizeci de 
secunde. 

Soţul ei i se păruse extrem de nervos şi agasat. Dăduse un 
telefon interurban, direct. Işi dăduse seama de asta văzându-l 
formând un număr interminabil. Vocea lui, în timpul acestei 
convorbiri, fusese  circumspectă,  neliniştită, prudentă. Nu 
înţelesese nimic. Totul durase cinci minute. Apoi dăduse alte 
telefoane, toate foarte scurte. Se sculase, se îmbrăcase repede şi 
plecase, fără să ia micul dejun, fără să bea nici măcar o ceaşcă 
de cafea. 

Acele telefoane o neliniştiseră foarte tare. 

Diana se lăsase prinsă într-o afacere destul de dubioasă, pusă 
la cale de Allan. Toate astea erau extrem de tulburătoare pentru 
o mamă. Telefonase acasă la Diana la şase şi jumătate, apoi 
repetase apelul din sfert în sfert de oră fără să obţină răspuns. La 
opt venise la birou şi aşteptase să i se telefoneze. Tommy Rotten 
venise la zece, cu un aer timid şi uşor ruşinat, îi spusese că nu 
ştia nimic, că nu-i văzuse din ajun pe Nyeburg şi pe Diana. 

Până atunci îl considerase pe Tommy Rotten un fel de 
comisionar al soţului său. Dar când îi pusese întrebări, băiatul 
mărturisise că „unele lucruri luaseră o întorsătură proastă”. 
Totuşi refuzase să spună mai mult. 

La unsprezece şi jumătate deschisese televizorul ca să vadă 
ştirile. Se aştepta la veşti proaste în legătură cu soţul ei. La 
televizor era difuzat un documentar despre Bob Hunter, un 
montaj cu toate documentele care se putuseră strânge despre 
Exterminator, la care se adăugase tot ce se filmase la Seattle, 
după atacul de la depozit. 

Din acel moment începuse să se îngrijoreze în mod serios. 

încercase să-l prindă la telefon pe Nyeburg şi pe fata ei 
telefonând în toate locurile posibile. Degeaba. 

În momentul în care Bob Hunter intrase la Pacific Northwest 
Associates, tocmai voia să sune la poliţie ca să anunţe dispariţia 


52 


soţului şi fiicei sale. 

Hunter se opri în faţa unui magazin la câţiva kilometri de 
Richmond Beach şi făcu câteva cumpărături. Exact înainte de a 
ajunge la rulotă, îi dădu lui Margaret Nyeburg o pereche de 
ochelari negri, explicându-i că nu voia să ştie exact unde o 
ducea, ceea ce ar fi fost mult mai prudent pentru ea. Doamna 
Nyeburg se supuse fără comentarii. 

Hunter îi scoase ochelarii imediat ce puse piciorul în rulotă. 
Mama şi fiica se aruncară una în braţele celeilalte plângând, şi 
Hunter ieşi ca să ataşeze maşina închiriată în spatele rulotei. 

Apoi urcă în cartierul său general mobil şi le dădu femeilor o 
parte din cumpărături: blugi, cămăşi de flanelă, tenişi, baticuri ca 
să-şi ascundă părul. Le spuse să se îmbrace. 

In timp ce amândouă se schimbau, Hunter porni cu caravana 
pe drumul de coastă, îndreptându-se spre o mică vilă de pe 
plajă. Inchiriase acea casă când sosise în regiune şi de atunci, nu 
se folosise de ea. Casa era izolată, plină de alimente pentru o 
săptămână, sigură. Hunter şi-ar fi instalat acolo propria familie. 

Le spuse: 

— Nu există telefon. E bine, căci asta vă va tăia elanul de a 
vorbi cu cineva. Dar e un tranzistor la care veţi putea asculta 
ştirile. Vreau să staţi aici. Nu ieşiţi mai înainte să vă spun eu. E 
vorba de viaţa voastră: Nu faceţi prostii, nu comiteţi imprudente. 

leşi. Fata îl urmă şi se opri în prag. 

— In felul ăsta, mama devine paznicul meu, zise ea zâmbind. E 
mai puţin excitant. Nu mai aveai curaj să mă înfrunţi? 

— Vorbim despre asta mai târziu, zise Hunter zâmbind şi el. 
Dragostea şi moartea nu se împacă una cu alta, Diana. Vei 
repeta ce mi-ai spus mai târziu. 

Ea răspunse mijind ochii: 

— Bineînţeles. 

— Ai grijă de ea, zise Hunter vorbind despre doamna Nyeburg. 
Ea n-a văzut ce-ai văzut tu. Fă-o să înţeleagă că gloanţele fac 
mult mai mult rău decât la cinema. 

Fata se strâmbă stingherită. Îl întrebă: 

— Ce-ai să-i faci lui Allan? 

Hunter dădu din umeri. 

— E condamnat. 

— Bineînţeles, dar... 

Aruncă o privire spre interiorul casei. 

— E exclus să-l mai iubească, Bob, dar... sunt căsătoriţi de 
şase ani. Nu... în fine, nu-l judeca prea aspru. 


53 


Hunter se încruntă. 

— Eu nu judec pe nimeni, Diana. Nu condamn pe nimeni. Eu 
sunt doar călăul. Citesc sentinţa şi apoi o execut. Aceşti oameni 
sunt propriul lor judecător, nu eu. 

— Eşti dur, eşti foarte dur, zise ea. Aş vrea tare mult să fiu 
detaşată, dar nu reuşesc. Nici mama. Te rog... nu face asta. 

— Nu promit nimic, zise Hunter. Dar vom vedea. Poate că se 
va întâmpla ceva care să-mi dea motive să-l cruţ pe Nyeburg, 
dar poate nu... 

Ea îi zise încetişor pe tonul confidenţei: 

— Să ştii că, în mod ciudat, nu sunt deloc îngrijorată pentru 
tine. Eşti atât de... solid, de sigur de tine. Cine eşti tu Hunter? Ce 
te împinge să ucizi aşa cum o faci? 

În acel moment, doamna Nyeburg veni şi ea în prag şi îi 
răspunse fiicei sale: 

— Dacă ai fi văzut filmul de la televizor din dimineaţa asta, n- 
ai mai fi pus întrebări, Diana. Ai fi ştiut de ce. Du-te, domnule 
Hunter şi fă ce ai de făcut. Da, sunt tristă. Am auzit ce spuneai, 
dar nu risca ca să-l cruţi pe Allan Nyeburg. 

Hunter o privi cu căldură şi plecă fără să mai spună nimic. 
Urcă în rulotă, demară şi o luă pe drumul ce ducea spre Seattle. 

Era clar că doamna Nyeburg avea curaj. Cu puţin noroc, fiica 
ei va fi la fel de curajoasă şi de faimoasă. Intr-o zi... 

Probabil că Nyeburg era într-adevăr bolnav dacă se comporta 
atât de rău cu aceste două femei. 

Hunter se strădui să se gândească la altceva. Nu era medic, 
nu vindeca pe nimeni. Suprima răul. 

In acel moment răul se numea Allan Nyeburg şi Hunter avea 
de gând să-l suprime. Cu atât mai mult cu cât primise 
binecuvântarea viitoarei văduve. Tot ea îi dăduse o listă cu 
adrese şi numere de telefon. Această listă avea o legătură foarte 
precisă cu maladia de care suferea Nyeburg. 

Dacă cauţi un drogat, îi supraveghezi pe cei care vând. 

Dacă cauţi un satir, îi supraveghezi pe proxeneţi. 

* 


* x 


La cealaltă extremitate a Statelor Unite, un bărbat cu o pălărie 
al cărui bor îi ascundea ochii, urcă rapid într-o limuzină oficială 
care îl aştepta la aeroportul Washington DC. 

Acest bărbat, încă tânăr, se afla în centrul celui mai păzit 
secret de către guvernul american, după celebrul proiect 
Manhattan. Numele lui era Leo Turrin şi era şeful uneia dintre 


54 


Familiile din Pittsfield. Era în vogă, era în cărţi; avea în faţă un 
frumos viitor de mafiot. Se bucura de încrederea marilor capi şi 
beneficia de prietenia tuturor celor care serviseră sub ordinele 
lui. 

În realitate, Leo Turrin era un agent federal care se infiltrase în 
Mafia cu mai mulţi nai înainte. Numele său de cod era Striker şi 
punea în execuţie proiectele guvernului american referitoare la 
Mafie. 

Un singur om la Washington cunoştea adevărata identitate a 
lui Striker. Se numea Harold Brognola şi era directorul 
programului  anti-crimă. Printr-o întâmplare ciudată, tot el 
conducea şi toate operaţiunile organizate împotriva lui Bob 
Hunter. 

Întâmplare ciudată, pentru că cei doi erau cei mai buni 
prieteni ai lui Bob Hunter. Fapt şi mai ciudat, ascensiunea lui 
Turrin în cadrul Mafiei se petrecuse când Bob Hunter începuse să 
facă ravagii în rândurile mafioţilor. Şi tot datorită lui Hunter 
devenise Brognola un personaj atât de important în ierarhia 
conducerii Statelor Unite. Cei doi recunoşteau, în particular, ce-i 
datorau lui Hunter, dar nu se exprimau public. 

Foarte rar se întâmpla ca Turrin şi Brognola să se întâlnească, 
era prea periculos. 

Când Turrin se aşeză pe banchetă alături de el, Brognola vru 
să fie ironic: 

— A venit panica peste noi? mormăi el. 

Dădură mâna apoi Turrin mormăi şi el: 

— Nu intru în panică, fii liniştit. Am un alibi beton. Băieţii cred 
că am o amantă în zonă. Să spun drept, dacă mă uit bine la tine, 
nu arăţi rău deloc. 

Brognola înjură uşurel printre dinţi. 

— Tu poate că ai un alibi beton, eu, nu. E o adevărată 
nebunie, Leo, aici la Washington. Nebunie furioasă. Nimeni nu 
mai are încredere în nimeni. Verific maşina asta de două ori pe zi 
ca să găsesc microfoane ascunse. Nu mai am curaj să fac 
dragoste cu nevasta la mine acasă. Trebuie să vorbesc numai în 
şoaptă. Toţi au devenit paranoici. 

— La Casa Albă, zise ironic Turrin. Cine ar fi crezut? 

Zâmbi. 

— Ce tot spui! Eu trăiesc cu teama asta de două secole. A 
venit timpul ca şi voi, cei de la Washington, să vă daţi seama ce 
înseamnă asta. 

Brognola începu să râdă. 


55 


— Acum chestia asta a depăşit orice limită. E nevoie de un 
catastif ca să-ţi aminteşti cine pentru cine lucrează. Dar, serios 
vorbind, Leo, sunt foarte îngrijorat. Ţara ar putea să sară în aer 
ca un butoi de praf de puşcă. 

— E chiar atât de grav? 

— Da. Aş vrea să-ţi pot spune... Nu, ar fi nedrept, ai şi aşa 
destule probleme. Spune-mi acum ce e atât de urgent. 

— Vin de la o conferinţă cu bătrânii, care a avut loc la New 
York. Am gonit până la La Guardia şi am sărit în primul avion 
care pleca. Ce minunat lucru şi modernismul ăsta! 

— Un mare consiliu? 

— Cum nu se poate mai mare. 

— De când iei parte şi tu la ele? 

— De azi. Invitaţie excepţională. Nu uita că sunt expert în 
Hunter. 

— Să nu-mi spui că vor să repete figura! La Seattle, nu? 

— Da. Organizează o echipă specială ca să-l lichideze pe 
prietenul nostru. 

Brognola se strâmbă. 

— De mult timp nu-mi mai făceam griji pentru Bob Hunter. Au 
mai trimis echipe de ucigaşi. Apoi, biroul nostru de la Seattle a 
spus că ar exista o îndoială asupra prezenţei reale a lui Hunter la 
Seattle. Tu nu ştii nimic de el? 

— Nimic de la New Orleans, răspunse Turrin. Dar e la Seattle. 

— Ce caută acolo? Nu e nimic care să merite. Câteva afaceri 
mici, câţiva gangsteri mărunți! Hunter nu s-ar deranja pentru 
atât de puţin. 

— Asta cred şi eu, răspunse Turrin. Dar... 

— Dar ce? 

— In fine, ştii foarte bine ce crede Mafia despre Hunter. Tipii 
ăştia ar oferi pe capul lui Hunter mai mult decât tot teritoriul 
canadian. Îl visează noaptea şi imaginează toate ororile la care l- 
ar supune dacă l-ar prinde viu. Ar da oricât să aibă şansa să 
tragă în el. Dar, Hal... De data asta e altfel. Bătrânii sunt turbaţi. 
Pe Augie e gata să-l lovească damblaua, atât de enervat e de ce 
se petrece. Fac spume la gură. Le e frică. Nu e vorba de ura 
normală care îi macină, e ceva mult mai important. 

— Dar ce i-a apucat? 

— Asta n-am putut să aflu! Ştiu doar că se pregăteşte ceva 
mare de tot. Totul trebuie să aibă loc la Seattle. Pentru asta au 
intrat în panică din cauza prezenţei lui Hunter. 

— Pentru asta ai vrut să ne întâlnim? 


56 


— Da. Mi s-a dat ordin să mă duc acolo. 

Brognola suspină. 

— Câţi tipi iei cu tine? 

— Numai echipa mea normală. Echipa specială - vânătorii de 
scalp - vine din mai multe oraşe. Saint Louis, Denver, Phoenix şi 
San Francisco. Sunt mai mulţi de două sute de oameni. Dovă 
sute. Cei mai înrăiţi din tot vestul american. In principiu, nu voi 
avea nimic de făcut, nu mă deplasez decât în calitate de strateg 
şi consilier. Operaţiunea e condusă de un anume Franciscus. Ai 
auzit de el? 

Brognola scutură din cap. 

— Nici eu, continuă Turrin. Nu e un tip din Organizaţie, nu are 
nici o legătură cu Mafia. E un ucigaş independent. Un fost soldat, 
un mercenar, participant la multe lupte. Bătrânii se strâmbau de 
râs. Işi frecau mâinile şi se felicitau dinainte. Par să creadă că 
tipul ăsta e la fel de tare ca Hunter. Dar altceva mă îngrijorează 
în privinţa lui... 

— Da, ce? Spune! 

— Se află deja la Seattle. 

— Şi? 

— Adică se afla deja acolo, mai înainte ca Bob să fi ajuns la 
faţa locului. E o coincidenţă cam ciudată, nu? Cred... Am 
impresia că Franciscus se afla acolo pentru acea mare lovitură 
care se pregăteşte şi că, într-un fel sau altul, are o legătură cu 
ea... 

— Dar ce? 

— Nu ştiu. Cum să traduci nişte impresii? Acest Franciscus e 
militar, căpitan de infanterie. Nu e un mafiot. Deci ce pregăteşte 
Mafia împreună cu acest tip? Şi de ce la Seattle? li închipui, 
Seattle! 

Faţa lui Brognola se înăspri. 

— Justice Department a făcut o anchetă la Seattle, bineînţeles, 
zise el lent. In dimineaţa asta au fost descoperite două sute de 
arme automate într-un depozit. Deocamdată, cazul a fost tratat 
ca un trafic de arme oarecare. Dar... acum când îmi spui că au 
fost adunaţi două sute de ucigaşi... 

— O coincidenţă? 

— Aş prefera să nu contez pe asta, răspunse Brognola 
zâmbind. Tu ce crezi că fac? 

— Nu ştiu, Hal. Dar mă gândesc la o mie de chestii, unele mai 
nebuneşti decât altele. Şi mai ştiu că e al naibii de greu să 
strângi două sute de ucigaşi în câteva zile, dar dacă armele sunt 


57 


deja acolo, dacă tipii au ajuns deja, aşteptând doar un semn ca 
să treacă la acţiune, atunci n-am cum să cred în coincidente. 

— Ai dreptate. Şi toţi ăştia să stea în stare de alarmă 
aşteptând apariţia lui Hunter! Ar fi ridicol! 

— Bineînţeles. Şi ţi-am spus că bătrânii fac ca toţi dracii din 
cauza venirii lui Hunter la Seattle. 

— Ai impresia că bătrânii adună o forţă paramilitară, că Hunter 
a descoperit secretul şi că pentru asta s-a dus acolo? 

Turrin suspină trosnindu-şi degetele. Se gândi un moment în 
tăcere apoi zise: 

— Nu ştiu. După cum ţi-am spus, n-am mai vorbit cu Bob de la 
incidentul petrecut la New Orleans. Nu ştiu ce face, dar sunt gata 
să pun prinsoare că se pregăteşte să facă ceva. A descoperit nu 
ştiu ce şi va acţiona. Bătrânii simt asta şi le e frică. 

— Ei bine, ar fi bine să mă duc şi eu să dau o raită pe-acolo, 
zise Brognola. 

— Plec cu avionul peste o oră. 

— Voi lua şi eu altul în acelaşi timp, spuse Hal. Voi lua cu mine 
cincizeci de agenţi şi voi mobiliza alţi cincizeci la faţa locului. 
Unde vei sta? 

— La cel mai bun hotel din oraş. Dacă vrei să-mi laşi un mesaj, 
foloseşte numele Joseph Petrillo. 

— OK. Tu ştii cum să mă găseşti. 

Turrin începu să râdă cinic. 

— Eşti sigur că poţi părăsi Washingtonul câteva zile? întrebă 
el. 

— Părăsesc oraşul Washington pentru statul Washington, mă 
duc de pe o coastă pe alta. 

— Mda, zise Turrin. Dar acolo aerul ar putea să fie mai bun. 

— O să vedem. 

— Da, o să vedem. 

Intr-adevăr, aveau să vadă. 


58 


CAPITOLUL X 


Hunter părăsi primul camping şi se instală într-un camping 
comercial la periferia de est a oraşului. Işi schimbă hainele şi 
mâncă ceva examinând ce găsise în seiful lui Nyeburg. Nu găsi 
interesant decât un registru de socoteli cu adnotări hieroglifice şi 
lada de metal care conţinea douăzeci de mii de dolari în 
bancnote de o sută noi. 

Puse jumătate din sumă în seiful său personal, iar cealaltă în 
buzunarul hainei. Îşi puse în ordine lucrurile, luă Fordul şi se 
îndreptă spre Seattle. 

Ajunse la orele optsprezece. Ploaia se oprise, dar cerul era 
noros şi se făcea noapte mai devreme ca de obicei. 

La primul loc unde se duse, loc pe care îl alesese cu 
minuţiozitate dintre cele notate pe listă, făcu o descoperire. Era o 
mică agenţie de manechine care se afla într-un cartier plin de 
hoteluri ieftine. Mirosea a Nyeburg! 

Tipul de la biroul de recepţie avea vreo cincizeci de ani. Era 
gras şi-i cădea părul, dar avea un fel de zâmbet permanent care 
îi răsfrângea buzele. Părea că face parte din fotoliul în care se 
afla. 

Hunter puse o bancnotă nouă în faţa lui şi zise: 

— Salut. 

— Salut, răspunse omul cu un zâmbet încremenit. Pentru ce e 
asta? 

— Pentru tine, răspunse Hunter zâmbind şi el. 

— Serios? 

— Mai am încă nouă bancnote exact ca asta care îmi spun că 
eşti omul de care am nevoie. 

— Ce vrei, să spargi un seminar? întrebă omul chicotind. Sau 
să mori călărit? 

— Ar fi plăcut, într-adevăr, zise Hunter. 

Continuă să zâmbească, scoase teancul de bani, numără încă 
nouă bancnote, le puse pe birou şi zise: 

— Ce se poate obţine cu ăştia? 

— Tot ce vrei, replică grăsanul. 

— Vreau un tip care cheltuieşte cam două sute de dolari pe zi. 

— Ce? 

— Are cam patruzeci de ani. Le cheamă la ora dejunului, iar 
uneori noaptea pentru supeu. Plin de lovele. Cred că i-ai trimis 


59 


deja fete. Eu încerc să dau de el. 

Omul îşi păstră zâmbetul dar îşi pierduse buna dispoziţie. 

— Să ştii că nu înţeleg ce vrei să spui şi nici nu ţin să înţeleg. 
Eu nu mă bag în orice, domnule. Nu mă amestec unde nu e 
treaba mea. 

— De data asta ar fi bine să te amesteci, zise Hunter. Poate să 
fie uşor sau poate să fie neplăcut. 

Ochii grăsanului, care văzuseră multe la viaţa lor, îl priveau 
ţintă pe Exterminator. 

— Nu eşti poliţist? 

— Evident că nu. Dar îl caut pe tipul ăsta, vreau să-l găsesc în 
seara asta. 

Hunter zâmbi cu toată gura. 

— Poţi să ne scuteşti pe amândoi de necazuri şi poţi să te faci 
cu o mie de dolari fără bătaie de cap. 

Obezul luă încet bancnotele. 

— Cred că ştiu despre ce vorbiţi. 

— l-ai trimis o fată azi? 

— Da. Şi ieri şi alaltăieri. Cu tipul ăsta e un adevărat carusel, l- 
am trimis una acum o oră. 

Hunter deschise carnetul, căută o pagină albă şi puse carnetul 
pe birou. 

— Scrie aici adresa, zise el. 

Grăsanul scrise apoi îl întrebă: 

— Ştii unde e asta? 

Hunter aruncă o privire pe carnet şi răspunse: 

— Nu prea. 

— Eram convins că nu eşti din regiune. Ca să zic aşa, aproape 
că nu mai există indigeni. 

Suspină. 

— Asta l-a costat pe client încă douăzeci de dolari pentru taxi. 
E de cealaltă parte a lui Lake Washington. Pe drumul 1-90, 
direcţia est. Opreşte la o staţie de benzină, şi cere informaţii. E o 
regiune foarte bogată în păduri, te rătăceşti uşor. 

— Cheamă deseori fete acolo? întrebă Hunter. 

— Acolo? Nu. Poate o dată sau de două ori. Dar când tipul ăsta 
are o poftă, trebuie să i-o satisfaci. Nu-i pasă de locul unde se 
află. Dar ai dreptate cu chestia cu dejunul. De fapt, nu e chiar 
atât de rar. Toţi oamenii de afaceri visează să aibă o gagică sub 
birou. 

— Dar nu toţi au posibilitatea să-şi realizeze visul. 

— Asta poate. Spui că cheltuieşte două sute de dolari pe zi? 


60 


Uneori chiar trei sau patru sute. În fiecare dintre noi se ascunde 
un orator, căci totdeauna ne place să vorbim de alţii. 

Hunter îi zise: 

— E mai rău decât drogurile. 

— Sigur. Dar dacă s-ar fi drogat aşa cum se regulează, ar fi 
murit de mult timp de o supradoză. Eu să-ţi spun drept că nu 
înţeleg nimic. Chiar le-am întrebat pe fete ce le face. Le 
regulează, atât. Uneori călăreşte şase pe zi. Nu-mi vine să cred. 
Mi-ar plăcea să povestesc ce ştiu unuia dintre tipii ăia care fac 
sondaje. Câte aş putea să-i spun! 

— Plăteşti ca să fii „protejat”? 

— Eu? Nu. Sunt discret, nimeni nu vine după mine. Nu se 
întrebuinţează şi fetele nu fac trotuarul, sunt fete bune, curate. 

— Nimeni n-a încercat să te „supere”? 

— Nu. E un orăşel liniştit. De unde vii? 

— De pe coasta de est, răspunse Hunter. Oameni ca tine n-au 
nici cea mai mică şansă să lucreze la noi. Mafia controlează totul. 

— Aici nu avem Mafie! zise grăsanul care începea să devină 
nervos. In fine, nu cred, amice. Adică, dacă crezi că poţi să 
sustragi nişte lovele de la noi, nu rezişti nici măcar o zi. Nu 
plătesc pe nimeni. Dar asta nu înseamnă că nu sunt protejat. 

— Relaxează-te, zise Hunter. Voiam doar să ştiu dacă 
„călăreţul” tău plăteşte sau dacă... 

— Bineînţeles că plăteşte. Totdeauna cu bani gheaţă. 

Hunter îi mulţumi proxenetului gras şi ieşi. 

Situaţia avea ceva neplăcut. Se întrebă dacă nu cumva era 
ceva pus la cale, dar îşi zise că era puţin probabil. 

Ceea ce aflase despre ascunzătoarea de lângă lacul 
Sammamish părea verosimil. Era foarte credibil ca Nyeburg să fi 
închiriat o vilă izolată ca să aibă unde fugi când simţea nevoia. 
Doamna Nyeburg, care cu siguranţă că nu era amestecată în 
afacerile soţului ei, nu pomenise despre acest loc; probabil că nu 
ştia de el. Se potrivea. 

Hunter părăsise de mult timp ideea că Nyeburg ar putea să se 
refugieze pe insulă. Probabil că nu avea habar. Era doar o faţadă, 
nu un creier. 

De fapt, Hunter era convins că Nyeburg nu era un mafiot. Era 
doar o verigă din lanţul care avea să-l ducă la ceva mai 
important. Dar Nyeburg era veriga care avea să cedeze. 

Ştiuse să dispară rapid. Margaret Nyeburg spusese că 
telefoanele nu duraseră mai mult de treizeci de secunde. 

Nu Tommy Rotten îi telefonase. Băiatul n-ar fi putut să 


61 


debiteze destule cuvinte ca să vorbească neîntrerupt treizeci de 
secunde, şi cu siguranţă că n-ar fi putut să-i spună lui Nyeburg 
lucruri destul de îngrijorătoare pentru ca acesta să sune imediat 
la marele consiliu de la New York. Convorbirea telefonică care 
durase cinci minute. 

După câteva minute, Nyeburg părăsise domiciliul vizibil 
cuprins de panică. Cine îi telefonase prima dată? Ce îl anunţase? 
Numai Hunter supravieţuise atacului de la depozit. 

Cineva important. Cineva cu destulă putere ca să influenţeze 
ancheta poliţiei, cu destulă putere ca să stopeze o alarmă anti- 
Hunter care ar fi pus pe jăratic tot oraşul. 

Evident. 

Mafia nu pornea niciodată la cucerirea unui teritoriu virgin fără 
să-şi ia câteva măsuri de precauţie legale. Cineva la Seattle 
aranjase lucrurile, ungea angrenajele maşinăriei. Allan Nyeburg 
cunoştea cu siguranţă această persoană, sau cunoştea cel puţin 
superiorul imediat, care l-ar fi dus pe Hunter la veriga următoare. 

Hunter trebuia să afle neapărat cine era acest personaj. 

Asupra oraşului Seattle avea să se abată un adevărat uragan. 
Ceva a cărei importanţă ar depăşi de departe fortul de pe 
Langley Island. Fortificația nu e niciodată cauza, ci consecinţa. Se 
pregătea ceva, care cerea un loc fortificat fantastic... ca să 
reziste. 

Cosa di tutti cosi. OK, dar ce? 

Pentru prima dată de la Los Angeles, Hunter simţi că nu era în 
întregime stăpân pe situaţie. lar Los Angeles fusese un dezastru. 
Seattle ar fi putut să fie şi mai rău, dacă Hunter nu intra repede 
în scenă. Cât mai repede. Il îndemna la asta instinctul lui de 
războinic, şi în astfel de cazuri se lăsa în voia lui. 


Uraganul urla şi în fiinţa lui. 
* 


* x 


Da, o regiune cu păduri. Mici cărări şerpuitoare, coline, văi, 
copaci, apă, animale sălbatice. Un paradis. O noapte cețoasă 
fără lună şi fără stele, un aer umed care pătrundea până la oase, 
o beznă absolută care poate că i-ar fi provocat ameţeală dacă n- 
ar fi ştiut că exista o realitate plină de cruzime ascunsă în 
spatele acelui farmec idilic. 

Nu, până la urmă nu era paradisul. 

Hunter era conştient de picioarele ude, de iarba umedă, de 
ţârâitul insectelor nocturne, de penumbra cu care se confunda. 

Da, noaptea era. Complicea, aliata lui. Hunter ar fi trebuit să 


62 


fie un indian, să trăiască cu câteva secole mai înainte. S-ar fi 
lungit în iarbă, ar fi aşteptat ursul, fratele său, să treacă pe 
cărarea care ducea la apă, apoi Hunter s-ar fi ridicat în picioare, 
cu un cuţit de os în mână, ar fi urmărit animalul şi s-ar fi scuzat 
că înapoiase un suflet universului, mai înainte de soroc. Tribul ar 
fi fost hrănit, nevasta lui ar fi avut o cuvertură caldă de blană 
pentru nopţile de iarnă iar el oase ca să fabrice unelte şi arme. 
Ar fi avut loc un dans al victoriei şi cei bătrâni l-ar fi onorat. 

Dar Hunter nu era un indian. Nu aştepta ca un urs să treacă pe 
cărare. 

Actul său nu i-ar fi adus nici un profit iar tribul nu l-ar fi lăudat. 
Nu l-ar fi aşteptat onoruri. 

Hunter era un soldat rătăcit pe care nimeni nu voia să-l 
cunoască. Işi vâna aproapele, omul. Ultima victorie va fi propria 
lui moarte şi va fi îngropat fără onoruri. 

Asta era realitatea lui Hunter. 

Lăsase maşina destul de departe, din cauza prudenţei sale 
instinctive şi pentru că învățase ceva pe cheiurile din Seattle. 

Avusese dreptate. 

Rafale de pistol-mitralieră Thompson răsunară în noapte la trei 
sute de metri de el. Două PM-uri trăgeau simultan, violând pacea 
profundă a pădurii. Lumina difuză a cabanei lui Nyeburg abia 
străpungea printre copaci. 

Hunter nici măcar nu se apropiase. Făcu un ocol mare, cu 
Beretta în mână. Nu era sigur de nimic şi nu ştia la ce să se 
aştepte. Apoi văzu aprinzându-se farurile unei maşini, auzi 
zgomotul unui motor ambalat, scrâşnetul cauciucurilor pe pietriş. 

Brusc totul deveni clar. Se repezi printre crengi alergând în 
întuneric, blestemându-se că nu înţelesese de la început. Ezitase 
cinci minute în plus. 

Ajunse la marginea drumului exact înaintea maşinii şi trase în 
timp ce încă mai alerga, golind tot conţinutul pistolului, apoi se 
aruncă într-o parte, ca să-şi reîncarce arma, în timp ce maşina 
descria o curbă ciudată, se lovea de un copac şi se cabra, ca să 
se izbească apoi în al doilea trunchi. 

Prada lui nu era ursul, ci maşina. 

Imediat ţâşniră flăcări învăluind în întregime vehiculul pe care 
nu-l mai putea vedea. 

La zece metri de foc, Hunter descoperi un cadavru căruia îi 
lipsea un picior. Îl recunoscu pe mort: îl adormise cu câteva ore 
mai înainte la Langley Island. 

„Fii calm, fii calm”, îşi zise el. 


63 


Nu avea cum să fie complet sigur, dar estima că echipa fusese 
formată din trei oameni. O echipă mică, şi Hunter era convins că 
nu erau întăriri în urmă. Lovitură uşoară. 

Străbătu drumul în fugă şi intră în cabană. 

Era frumos, luxos. Hunter şi-ar fi petrecut acolo un weekend. 
Erau acolo o încăpere mare şi o loggia. Intr-o parte, un cămin 
mare în care ardeau buşteni pe jumătate mistuiţi de flăcări, în 
cealaltă parte o cămăruţă, un colţ-sufragerie. Restul era format 
dintr-o sală mare de zi cu mobile rustice împrăştiate pe ici, pe 
colo. Pereţii erau acoperiţi cu lambriuri de brad. 

În faţa căminului se afla un covor alb gros. Covorul nu avea să 
mai fie niciodată de un alb pur. Pe el, ghemuite, se aflau 
corpurile unui bărbat şi al unei femei. 

Bărbatul, bineînţeles, era Allan Nyeburg. 

Cadavrul celălalt era al unei femei frumoase care îşi alesese 
cel mai rău moment să se distreze cu Nyeburg. Dar faţa ei era 
acum lipsită de orice farmec. Ca şi faţa lui Nyeburg, faţa ei 
fusese ciopârţită de rafale succesive. 

Hunter se aplecă şi luă un obiect mic dintre cele două 
cadavre. 

O medalie de trăgător de elită. Bine jucat, dar lovitura fusese 
ratată. Hunter n-ar fi acceptat în nici un caz să i se pună în cârcă 
cele două asasinate. 

O lucrătură foarte vicleană. Mult prea vicleană. 

„Chiar ai făcut pe nebunul, nu-i aşa, Allan? îşi zise Hunter. 
Aveai totul ca să fii fericit. Totul. Spirit, o educaţie bună, o 
afacere aproape solidă, pe care ai fi putut să clădeşti un mic 
imperiu industrial. Aveai o soţie deosebită şi o fată de care ar fi 
trebuit să fii mândru. Dar ai distrus totul. De ce? Pentru asta?” 

Hunter se uită la fata ghemuită vrând parcă să se protejeze, 
ciuruită ca o sită. Nyeburg doar privise toate aceste fete? 

Nyeburg satirul! 

Hunter cunoscuse alcoolici, drogaţi, jucători şi maniaci ai 
autodistrugerii, dar era pentru prima dată când avea de-a face 
cu un tip care făcuse amor până la moarte. 

Dădu din cap şi ieşi din cabană. 

Veriga se pierduse. Nu mai avea verigă, nu mai avea lanţ. Dar 
ce se pregătea? Dacă măcar ar fi ştiut... 

In timp ce se depărta cu maşina, Hunter începu să se 
gândească la Margaret Nyeburg. De ce la Margaret? De ce nu la 
Diana, cu care chiar uitase un moment realitatea? 

Ce contrast între aceste două femei! Erau atât de 


64 


asemănătoare şi totuşi atât de diferite una de alta. De vină nu 
era diferenţa de generaţie, ci ceva care nu se potrivea. 

Hunter nu reuşea să izoleze acest detaliu. 

Dar instinctul îi spunea că ceva nu se potrivea. Trebuia să 
vorbească cu Margaret. Simţi brusc chiar o nevoie imperioasă să 
facă acest lucru, aşa cum un animal are nevoie de apă. „Haide 
să dăm ochii cu doamna”, îşi zise el. 


65 


CAPITOLUL XI 


Părăsi maşina la capătul drumului şi merse mai departe pe jos. 
Ceaţa învăluia din nou malul apei - o pânză mişcătoare şi 
imprevizibilă care urca şi apoi cobora deasupra plajei. 

Prin această umiditate aeriană, luminile micii vile abia se 
zăreau, dar asta fu de ajuns ca să-l ghideze pe Hunter. Inainta ca 
un fluture atras de flacără. În curând avea să se afle în faţa... De 
fapt a cui? 

Sentimentul înspăimântător al necunoscutului îl obligă să se 
apropie încet şi prudent, întorcându-se brusc cu ani în urmă. Se 
revăzu dintr-odată în Vietnam, pe teritoriu inamic, apropiindu-se 
de o colibă situată pe malul unei orezării. Nu ştia ce avea să 
găsească acolo, dar ştia că inamicul îl pândea în spate şi îi luase 
urma prin orezărie. 

Moartea îl hăituia de la spate, incertitudinea îl aştepta puţin 
mai departe. Coliba putea să fie o ascunzătoare sau o capcană, 
fericirea sau suferinţa, moartea sau supraviețuirea. Dar ea era 
acolo, în faţa lui - tangibilă - şi îl atrăgea irezistibil. 

Din astfel de lucruri este format destinul unor oameni, din care 
făcea parte şi Bob Hunter. 

Casa de pe plajă, pe care o închiriase ca bază de refugiu, era o 
construcţie lungă formată dintr-un dormitor, o baie, o cameră de 
zi fără perete despărțitor care servea ca salon, bucătărie şi 
sufragerie. In spate era o uşă mică, iar alta mai mare era cu faţa 
spre mare. 

Făcu turul casei, nu percepu nici o mişcare în interior şi nici în 
exterior, apoi se apropie prin spate şi intră. In camera de zi erau 
două lămpi aprinse. Uşa dormitorului era închisă. O lumină slabă 
lucea în baie, vizibilă de pe micul culoar care o despărţea de 
dormitor. 

Nu se auzea nici un zgomot. 

Nu era târziu, dar cele două femei, care avuseseră o zi 
neobişnuită, ar fi putut să se culce devreme. 

Hunter înaintă lent în camera de zi şi scoase Beretta. 
Sentimentul de nesiguranţă creştea cu fiecare pas. 

În acel moment Margaret Nyeburg ieşi din baie, goală ca 
Venus ieşind din ape, pe cap cu un prosop pe care şi-l înfăşurase 
ca pe un turban. 

II văzu imediat pe Hunter, se opri locului, şi scoase un mic 


66 


țipăt de surpriză. 

Avea un corp superb care i-ar fi făcut pe bătrâni să caute cu 
disperare fântâna tinereţii. Din corpul ei emana o căldură blândă 
de femeie matură care îşi păstrase corpul şi ţinuta unei fete 
tinere. 

Hunter înţelese fulgerător diferenţa dintre mamă şi fiică. Diana 
era o fată drăguță, proaspătă şi naturală, dar era încă în stare 
brută. 

Femeia care stătea în faţa lui, goală şi uşor stingherită, era 
chintesenţa feminităţii, rafinată şi înfrumuseţată de trecerea 
timpului. 

Hunter zise: 

— Bun, n-am să mă scuz pentru ochii mei holbaţi, zise el. 

Ea răspunse pe un ton în care se amesteca stinghereala şi 
umorul: 

— Asta e mai curând flatant. 

Apoi se întoarse în baie. 

Scena durase doar o clipă, dar Hunter nu avea s-o uite prea 
repede. 

Margaret se întorsese peste câteva momente. Un prosop mare 
o acoperea până la pulpe, prins sub braţe. Ea începu să râdă 
nervos apoi mărturisi: 

— M-ai speriat rău de tot. Asta înseamnă un fir de păr alb în 
plus. 

Hunter se scuză, apoi o împiedică să se lanseze într-o 
explicaţie vagă despre nuditatea ei la sosirea lui Hunter. La urma 
urmelor, o constrânsese să-şi petreacă noaptea la el. 

El o puse să stea jos la masa din sufragerie apoi luă şi el un 
scaun, se aşeză lângă ea şi zise: 

— Am veşti proaste. 

— Mă aşteptam, spuse ea ferindu-şi privirea. 

— Allan a murit. 

— Inţeleg. 

— Dar nu eu l-am omorât. Cineva a fost mai iute decât mine. | 
s-a închis gura. 

Ea avea ochii umezi când ridică capul să se uite la el. 

— Asta înseamnă de două ori, şopti ea cu o voce care începea 
să cedeze. 

Hunter înţelese că era de două ori văduvă. 

— Imi pare rău, murmură el. 

— Unde e? 

— Intr-o cabană, lângă lacul Sammamish. O ştii? 


67 


Ea scutură din cap. 

— Allan avea mai multe locuri pe care eu nu le cunoşteam. 
Cum a murit? 

— Fără să sufere. Rapid. 

Inţelese. 

— Ai cumva o ţigară, domnule Hunter? 

El aprinse una şi i-o întinse. 

— Îmi închipui ce simţi, Margaret, zise el cu o voce blândă. 
Dacă simţi nevoia să ţipi, poţi s-o faci. 

Ea îi zâmbi stoic şi trase din ţigară. 

— Ar fi trebuit să ţip de mult timp, răspunse ea. Acum a trecut 
momentul. Luasem hotărârea să divorţez de Allan. Aşteptam 
momentul potrivit. Au fosta atâtea... atâtea intrigi în ultima 
vreme. Dar... totuşi doare. N-am ce face. 

— E foarte natural, zise Hunter. Putem să stăm de vorbă? 

— Bineînţeles. 

— După părerea ta, de când e amestecat Allan în povestea 
asta? 

— Cred că... cam de un an. Totul a început cu ocazia unei 
călătorii de afaceri destul de misterioasă la New York. Allan a fost 
brusc interesat de afaceri imobiliare, de terenuri, de achiziţii prin 
persoane interpuse. Apoi a devenit consilierul târgului. A început 
să importe mărfuri şi să se întâlnească cu oameni ciudaţi. Dar 
viaţa continua ca şi înainte, până luna trecută. Apoi au urmat 
telefoanele misterioase la orice oră şi oameni înarmaţi în casă. 
Copilul acela nefericit, Tommy Rotten, era tot timpul lângă Allan. 
Era garda lui de corp. 

Hunter dădu din umeri. 

— Dacă aşa ar fi stat lucrurile, n-ar fi trebuit să se vadă că 
soţul tău era în pericol. Tommy nu era deloc un om dur. 

Margaret Nyeburg suspină. 

— Bietul Tommy. Era îndrăgostit la nebunie de Diana. Era o 
situaţie stupidă şi fără ieşire. 

Aruncă o privire spre Hunter. 

— După cum ştii, Diana preferă bărbaţii mai maturi. 

— Apropo, ce face? A avut o zi grea şi... 

— Am trimis-o de-aici. 

Hunter se uită fix la ea. Gânduri teribile îi trecură prin minte. 

— Ce-ai făcut? 

— Nu mai ştia ce-i cu ea, domnule Hunter. Am făcut-o să 
aleagă, apoi să acţioneze în consecinţă. 

Hunter bombăni: 


68 


— Ar trebui să fii mai clară, Margaret. 

— Are un amant, zise Margaret Nyeburg suspinând. 

Şi? De ce nu? Diana îi spusese: „Nu mai suntem în 1940!” 
Aproape toate fetele tinere aveau un amant. Dar de ce trebuia ca 
Hunter să se gândească la asta? 

li zise mamei: 

— Tot nu înţeleg. Doar dacă nu cumva insinuezi că o 
corupeam. Afară, fata ta e pândită de un pericol mult mai mare, 
şi dacă... 

Ea îl făcu să tacă, ridicând încet mâna şi punând-o apoi pe 
umărul lui. 

— Nu, n-am vrut să spun asta. Vreau să spun că are o 
problemă de conştiinţă, un conflict interior. Diana s-a plimbat de 
colo-colo mai bine de o oră. Plângea în hohote. Pare adultă dare 
doar un copil. Incă n-a învăţat să-şi controleze emoţiile. 

— Despre ce conflict e vorba? 

— Tu şi John Franciscus. 

— Cine e ăsta? 

Margaret Nyeburg dădu cu tristeţe din cap. 

— Diana l-a întâlnit pentru că era asociat cu Allan. Dar, 
evident, n-am ştiut nimic de legătura lor până în seara asta. 
Diana mi-a spus din cauza crizei sale de conştiinţă. Dar după 
câte am putut să înţeleg, face parte din tabăra adversă. 

Ce familie nebună! Femeia îl trimisese pe Exterminator să-i 
asasineze soţul, în principiu pentru că era un criminal şi pentru 
că nu-l mai suporta. Fata, care îşi detesta tatăl vitreg, face amor 
cu eventualul ei asasin, implorându-l să-i cruţe tatăl vitreg care o 
condamnase la moarte pentru că ştia prea multe. 

Acum mama mărturisea că-şi trimisese fata în gura lupului 
pentru că micuța suferea de un conflict interior şi avea o pasiune 
pentru unul din inamici. 

Hunter dădu din cap cu disperare. 

— Stai puţin, zise el cu precauţie. 

— Diana crede că trebuie cel puţin să încerce. 

— Dar ce să încerce? 

— Să încerce să oprească măcelul. 

— Şi cum are de gând să procedeze? 

— N-am nici cea mai mică idee. Dar a insistat atât de mult... 

— M-ai minţit, Margaret, zise Hunter. Nu ai trimis-o acolo, n-ai 
fi sfătuit-o să se ducă acolo. 

Femeia lăsă ochii în jos. Suspină. 

— Nu ştiu să mint. Ai dreptate, bineînţeles. Am făcut tot 


69 


posibilul s-o fac să se răzgândească, dar Diana poate să fie 
extrem de încăpăţânată. 

Dădu din umeri cu fatalism şi continuă: 

— A plecat la o oră după tine. l-am promis că voi sta aici cel 
puţin până dimineaţă pentru cazul în care te vei întoarce. 

— Dar nu credea c-am să mă mai întorc, nu? 

Margaret Nyeburg ridică ochii, îl privi îndelung şi zise: 

— Nu. 

— Se ducea să mă toarne. 

— Cred că asta intenţiona să facă. 

— Cum voia să facă? 

— Nu trebuie să-i porţi pică, domnule Hunter. E încă foarte 
tânără, nu ştie ce e dragostea. 

— Aha! Deci cum voia să facă? 

— Cred că-ţi cunoştea foarte bine domiciliul mobil... 

Capcană! Fluturele atras de lumina lumânării. Hunter se ridică 
brusc şi stinse toate luminile din camera de zi. 

— Imbracă-te, ordonă el. 

— Nu înţeleg. 

— N-are importanţă. Fă ce-ţi spun. Nu vreau să mori aici, 
Margaret. Haide, repede. Te îmbraci sau pleci aşa? 

— Mă îmbrac, şopti Margaret Nyeburg. 

Hunter avea stomacul crispat. Instinctul de luptător striga: 
„Fugi!” 

— Las-o baltă! mormăi el brusc. 

O apucă de braţ, o împinse spre uşa care dădea spre plajă, o 
scoase din casă, o apucă de mână şi îi şopti: 

— Fugi! 

Săriră pe nisip, intrară în ceaţă şi coborâră plaja spre apă. Nu 
făcuseră mai mult de douăzeci de metri când auziră izbucnind 
rafalele a două pistoale-mitralieră Thompson. 

Margaret Nyeburg se împiedică, fu gata să cadă. Hunter o 
trase de braţ, obligând-o să alerge mai departe. 

Incă două-trei pistoale-mitralieră se alăturaseră primelor şi 
distrugeau casa. Femeia înţelese ce însemna asta. 

— Oh, Diana, Diana! zise ea gemând. 

— Nu putea să ghicească, zise Hunter cu glas scăzut. Dădură 
ocol casei şi, când să ajungă la drum, flăcările ţâşniră din vilă şi o 
explozie făcu să se cutremure pământul luminând cerul. 

O echipă venise ca să pună capăt măcelului. Oamenii aflaseră 
că Hunter se afla în vilă şi nu voiau să rişte nimic. Voiau să-l 
lichideze cu orice preţ. 


70 


De aceea distruseseră casa. 

Un singur om stătea lângă Fordul lui Hunter. Exterminatorul îl 
atacă pe la spate trecându-i o sfoară după gât. 

Hunter şi Margaret Nyeburg se îndepărtară de focul care ar fi 
putut să le fie fatal. 

Moartea trecuse foarte aproape de ei. Prea aproape. 


71 


CAPITOLUL XII 


Leo Turrin îşi trimise garda de corp personală cu ceilalţi 
oameni ai săi ca să semneze registrul hotelului, iar el se îndreptă 
spre centralistă să întrebe dacă avea vreun mesaj. 

Nu era nici un mesaj pentru „Joe Petrillo”. 

Intră apoi într-o cabină telefonică din cealaltă parte a holului, 
puse destule fise în aparat şi formă numărul persoanei sale de 
contact din Pittsfield, care nu era de fapt decât un fel de robot 
telefonic. 

Când i se răspunse, Turrin spuse fraza cheie care pornea 
maşina şi ascultă mesajele care îi fuseseră lăsate de la plecare. 

Era unul singur, dar important. Turrin îl aşteptase cu 
nerăbdare. 

— Aici e Striker, zise o voce familiară. Contactează modulul la 
Seattle, două mii două sute. 

Asta era tot. 

Turrin închise şi se uită la ceas. Două mii două sute însemna 
orele douăzeci şi două. Dar ceea ce i se spusese cu adevărat, era 
că trebuia să telefoneze la douăzeci şi două şi zece minute. 
Corespondentul său n-ar fi răspuns decât la douăzeci şi două şi 
zece minute fix. Modulul era evident rulota. 

Nu putea să-l sune pur şi simplu pe Hunter la telefon, chiar 
dacă era singurul său contact cu lumea reală. Suna la douăzeci şi 
două şi zece minute sau, dacă nu răspundea nimeni, la douăzeci 
şi trei şi zece minute, sau la zero şi zece minute. 

Acum era zece fără zece. 

Turrin intră în micul magazin de tutun al hotelului şi cumpără 
câteva trabucuri, apoi reveni în hol exact la timp ca să se 
întâlnească cu garda sa de corp, Jocko Frensi, un om nu prea 
inteligent dar de o mare lealitate. 

— Urcă în cameră, zise Turrin. Şi ia asta cu tine. Eu voi rămâne 
jos să dau câteva telefoane de la cabină. N-am încredere în 
centraliste. Care e numărul camerei? 

— O mie, răspunse Frensi încruntându-se mâhnit. Tipul mi-a 
spus că e cea mai bună cameră, dar nu ştiu ce să zic. E doarun 
singur televizor. Auzi? Nu crezi c-ar trebui să rămân jos cu tine? 

— Nu. Urcă. Pari foarte obosit. Băieţii sunt la acelaşi etaj cu 
noi? 

— Mada. Dacă deschidem uşile comunicante, putem trece dintr- 


72 


o cameră în alta. Eu aş prefera să le lăsăm închise. 

Pe vremuri, Frensi fusese unul dintre cei mai buni jockey din 
Statele Unite. Dar trecuse mult timp de atunci. Calul său murise 
în plină cursă şi Jacko Frensi fusese gata să moară şi el. De la 
acel accident nu-şi mai recăpătase niciodată pe deplin 
capacităţile mintale. Dar trăgea repede şi ochea bine, iar 
lealitatea lui era legendară. Părea epuizat. 

Turrin se apropie de şeful său de echipă şi îi zise: 

— Fii amabil şi pune-l pe Jacko să se culce imediat. Lasă-l să 
doarmă şi rămâneţi în camerele voastre. 

— OK, mormăi „Torpila”. O să ne găsim nişte coarde. Tu ce 
faci? 

— Arunc o privire. Nu te depărta de camere. 

— Vrei o fată? 

Turrin se prefăcu că se gândeşte apoi răspunse: j 

— Nu, nu cred. Sunt încă năucit de diferenţa de fus orar. Iți dai 
seama că la noi e unu dimineata! 

Torpilă începu să râdă. 

— İmbătrâneşti, Leo. 

Turrin permitea oamenilor săi acest fel de familiaritate. Puțini 
şefi erau atât de relaxaţi. In consecință, avea o echipă bună. 
Oamenii săi ştiau ce puteau să-şi permită, şi ce n-ar fi trebuit să 
facă. Lui Turrin nu-i făcea nici o plăcere să le impună voinţa lui în 
mod gratuit. 

Rânji, dădu un bacşiş gras hamalului care îngrămădea valizele 
în ascensor, apoi se depărtă, încercând să-şi ocupe cele 
cincisprezece minute pe care le avea de aşteptat. 

leşi din hotel. Afară domnea o atmosferă ciudată. Ceva urma 
să se petreacă la Seattle, se simţea de la o poştă. Aerul era 
încărcat cu un fel de electricitate. 

Se întoarse la hotel, intră în bar, la restaurant, la frizer, în sala 
de mese, apoi se întoarse la cabinele telefonice, punct la 
douăzeci şi două şi nouă minute. 

Formă numărul centralei automate, îi dădu numărul caravanei 
şi se aşeză uitându-se la ceas. 

La douăzeci şi două şi zece i se răspunse: 

— Mda? Cu cine doriţi? 

— Cu un tip pe nume Striker, Tony Striker. 

„Tony” însemna că Turrin nu era în pericol, că nimeni nu-l 
ameninţa cu arma. 

— Ai acţionat rapid, zise Hunter. Am lăsat mesajul abia acum o 
jumătate de oră. Mă pregăteam să aştept. 


73 


— Am sosit în urmă cu douăzeci de minute. Sunt la Seattle. Ce 
se întâmplă? 

— Tare mult aş vrea să ştiu şi eu, răspunse cu seriozitate 
Hunter. Speram să-mi poţi spune tu. 

— Ştiu doar că au sosit două sute de tipi ca să-ţi taie gâtul. Nu 
te lăsa. 

Hunter râse cu subînţeles. 

— N-am intenţia asta. Două sute, ai? E foarte flatant. Sunt 
buni? 

— Cei mai buni din vest. Ce faci aici? 

— Trebuie să ne întâlnim. Nu-mi place să vorbesc la telefon. 

— Te înţeleg. OK. Când şi unde? 

— Te poţi deplasa fără escortă? 

— Nu prea uşor. Mă aflu cu un grup. Dar spune-mi unde şi o să 
aranjez. 

— Bine. Să zicem peste două ore. Sau mai bine trei. Te voi lua 
din faţa clădirii ştiinţelor din parcul expoziţiei, lângă fântânile 
arteziene. La unu? 

— OK. S-ar putea să vrea să vină şi Hal. Nu te superi? 

Vocea lui Hunter deveni brusc bănuitoare. 

— Şi el a venit? Í 

— Da, în principiu. Incă n-am vorbit, dar cu siguranță că va fi 
aici în înainte de unu dimineața. 

— Vine cu oamenii lui? 

— Cu cincizeci. Şi mai ia alți cincizeci de la faţa locului. 

— A venit să se uite sau să se amestece? 

— Cred că vine ca să se amestece. E foarte îngrijorat. 

— OK. Adu-l şi pe el dacă vrea. 

— OK. Ai grijă! 

— Şi tu. 

Turrin închise şi se îndreptă din nou spre centralistă. De data 
asta primise un mesaj de la Brognola. 

Se întoarse în cabină întrebându-se, de ce ducea o existenţă 
atât de periculoasă şi de complicată. 

Era ca un echilibrist pe sârmă deasupra unei prăpăstii, într-o 
parte era Mafia iar în cealaltă erau poliţiştii. Pericolul era peste 
tot. 

Atunci de ce? 

Ca şi cum ai întreba un jucător de pocher de ce joacă. Leo 
Turrin nu era deloc un filosof. 

Totuşi era destul de simplu. Un om trebuie să facă ceea ce ştie 
să facă mai bine. 


74 


* 
x x 


Hunter puse jos receptorul şi se uită la Margaret Nyeburg care 
se afla în faţa lui. 

— Te simţi mai bine? întrebă el. 

Era o întrebare inutilă, căci era evident că-şi revenea. 

Stătea în spaţiul de lucru şi abia ieşise de sub duş. Stătea 
turceşte şi purta haina de luptă a lui Hunter care era foarte mare 
pentru ea, ceea ce o făcea să pară mică. Haina îi sublinia mai 
mult decât ar fi vrut nuditatea. Era frumoasă, vulnerabilă, îşi 
dorea foarte mult să o ia în braţe, în ciuda celor întâmplate între 
el şi fiica ei. Există uneori situaţii fără sens. Faptul că era mama 
amantei sale îl agasa peste măsură. 

Ea îşi pusese o ceaşcă de cafea între pulpe şi aburul se ridica 
alene în faţa pântecelui ei. Hunter luă ceaşca. Ea nu zise nimic. 

— Cred că da, zise Hunter. Te simţi mai bine. 

Ea îşi trase puţin nasul. 

— Sper că n-am răcit. Eşti un tânăr extrem de viguros, Bob. 
Mulţumesc. E o tâmpenie, nu? Cum aş putea să-ţi mulţumesc? 

înţelese expresia „tânăr” de care se folosise. Şi ea voia să 
păstreze distanţa. 

— N-am murit. E deja foarte mult. 

— Poate pentru tine. Pentru mine e o slabă consolare. 

— De ce? 

— Nu am ce face. Sunt la capătul puterilor. Situaţia asta 
odioasă... 

— Ascultă, Margaret, Diana nu ştia ce face. Crede-mă. 

— Bine, poate! spuse ea suspinând. Trebuie să te cred, nu? La 
urma urmelor, nu o am decât pe Diana pe lume. 

Hunter îşi feri privirea. 

— Asta e mai curând trist. 

— De ce? Există femei mai puţin norocoase decât mine. 

— Câţi ani ai? Treizeci şi opt? Patruzeci? 

Ea ridică capul şi se încruntă uşor. 

— Între ele. Nu eşti foarte diplomat. 

— Nu, nu sunt. Ai treizeci şi nouă de ani, Margaret, iar sigurul 
lucru la care ţii e fiica ta! 

Ea lăsă capul în jos. 

— Ei bine, cred că nu am nimic mai mult. Trebuie să fii cinstit 
cu tine însuţi, Bob. Ce-mi rămâne? 

El ridică mâna şi enumeră: 

— Un sentiment de frustrare, milă pentru tine însăţi, o lipsă 


75 


totală de direcţie în viaţă, o impresie de singurătate şi o dorinţă 
de a muri. Asta e latura negativă. 

Ridică cealaltă mână. 

— Acum voi enumera ce e pozitiv. 

— Da? 

— Eşti frumoasă, eşti inteligentă, ai suflet şi simţul binelui. În 
plus, vrei să fii fericită. Aş putea să-ţi găsesc şi alte calităţi. Ştii 
ce ai, Margaret? Ai totul. 

Ea tresări. 

— Nu sunt chiar atât de sigură. 

— Şi nu eşti demnă de milă, bombăni Hunter. 

— Ştii ce-a spus Diana? Că eşti un dur. E adevărat. Eşti 
răutăcios şi dur ca un taur bătrân. Şi vrei ca toţi ceilalţi să fie 
exact ca tine! 

— Exact, zise el domol. E adevărat. Când e vorba de a trăi sau 
de a supravieţui nu există alt mijloc. 

— Mă pregăteşti ca să aud o veste proastă, zise ea făcând 
ochii mari. Despre ce e vorba? 

— Nu trebuie să contezi pe fiica ta ca singura rațiune de a trăi, 
murmură Hunter. Asta e tot. Viaţa continuă, Margaret. Trebuie să 
contezi numai pe tine şi să lupţi. 

Pe faţa ei se zugrăvi groaza. 

— Ce tot spui? Diana? 

El nu putu suporta angoasa din privirea ei şi îşi feri privirea. 

Nu, Hunter nu era diplomat, ci realist. Inţelesese de mult timp 
că erau momente în care jumătăţile de adevăr şi micile minciuni 
făceau mai mult rău decât orice altceva. 

li spuse mamei Dianei: 

— Fata ta are tot atâtea şanse să supravieţuiască ca un 
bulgăre de zăpadă în iad. 

— Dar... 

— E o certitudine! spuse Hunter. Şi am să-ţi mai spun ceva. 
Frecventează nişte brute, va fi deci tratată cu brutalitate. 

— John nu e o brută! John e... 

Ochii ei aruncau fulgere. Deodată păru gata să leşine. 

— La ce bun? zise ea. 

— John? Bravul John? Bine! Acum trebuie să-mi spui totul 
despre John, Margaret, şi n-ai să-mi ascunzi nimic. Mă auzi? Îmi 
vei spune totul. Nu e un joc! De ăsta depinde viaţa fiicei tale! Ai 
văzut cu ochii tăi cum acţionează aceşti ticăloşi. Eu îi văd făcând 
asta de o eternitate. Ajută-mă să înţeleg, Margaret! Ajută-mă! 

— O vei ajuta? După tot ce-a... 


76 


— Dar e un copil! O fetiţă, Dumnezeule mare! Vorbim de o 
fetiţă. De fetiţa ta! u 

— Da, da! zise Margaret Nyeburg izbucnind în plâns. li voi 
spune totul. Totul! 

În sinea lui Hunter înţelese că găsise în sfârşit veriga care 
lipsea, că avea să găsească fisura din lanţ. Dar mai mult ca orice, 
voia s-o salveze pe Diana Webb. Chiar dacă ar trebui s-o omoare 
pe jumătate ca să reuşească. 


77 


CAPITOLUL XIII 


Oraşul Seattle trecuse prin perioade bune şi perioade rele. 
Acum situaţia era intermediară, dar existau speranţe că se 
apropia un nou avânt. Mică aşezare de ateliere de cherestea, 
construită pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi numită Seattle din 
cauza unui şef indian celebru, oraşul s-a mărit considerabil după 
Războiul de Secesiune, apoi a devenit un centru de confluență 
pentru minerii în drum spre Alaska la începutul secolului XX. A 
servit ca port şi ca punct de alimentare. 

Apoi s-a dezvoltat, având câteva perioade de declin, 
trecătoare. In cursul celui de al doilea război mondial, a devenit 
un oraş important, capitală a teritoriului nord-vestic, şantier 
naval principal şi port de război. Apoi instalaţiile militare fuseseră 
recuperate de programul spaţial. 

Incetinirea cercetărilor spaţiale fusese resimţită cu duritate la 
Seattle, unde o societate mare, care folosea peste o sută de mii 
de tehnicieni, fusese nevoită să concedieze şaptezeci de mii. 
Acest şoc încă se mai simţea. Avuseseră de suferit şi alte meserii 
iar regiunea trecuse printr-o criză economică. 

Dar locuitorii oraşului, care aveau multă cutezanţă, erau 
mândri de trecutul lor glorios. Feţele lor erau optimiste şi nu se 
vedea nici un semn vădit al micii crize. Hunter ţinea la Seattle. 
Oraşul avea o frumuseţe naturală puţin obişnuită. Se ridica pe 
şapte coline şi cuprindea patru lacuri şi patruzeci şi cinci de 
parcuri sau spaţii verzi. Era delimitat de Cascade la est şi de 
Olimpici la vest. Oraşul de pe Puget Sound oferea tot felul de 
oportunităţi pentru tot felul de persoane. Un nou „Eldorado”. 

Asta îl şi speria pe Bob Hunter. 

Din cauza unor dificultăţi financiare trecătoare, administraţia 
avea mai curând tendinţa să încurajeze noi iniţiative în sectorul 
economic şi nu se străduia să examineze temeinic motivațiile 
profunde ale finanţatorilor. 

După cele spuse de Margaret Nyeburg, acesta era şi cazul de 
care se ocupa. 

John Franciscus era un om fără cazier, asupra trecutului său 
nu plana nici o umbră. Fireşte, momentul prezent era mai mult 
decât tulbure. Nyeburg fusese faţada, faţa afişată de Mafie. 
Franciscus fusese mâna, mușchiul şi pumnul. 

Totuşi nu era prea clar într-o primă abordare. Avea aproape 


78 


vârsta lui Hunter şi, ca şi el, petrecuse o bună parte din viaţă în 
armată. Fusese cadet la West Point, academia militară 
americană. Era un militar care luase parte la lupte. Avea totuşi 
legături politice importante, legături mondene şi o avere deloc 
neglijabilă. Nu exercita nici o meserie, nu fusese beneficiarul nici 
unei moşteniri şi nu făcea parte din nici o întreprindere sau 
societate profesională. 

Margaret spunea că e un play-boy. 

Lui Allan îi fusese frică de asta, în timp ce Diana se 
îndrăgostise de el, iar mai mulţi înalţi funcţionari îl considerau un 
semizeu printre diferiţii promotori de afaceri. 

De ce? Ce putea să ofere el oraşului Seattle? Margaret 
Nyeburg nu putuse să răspundă. Hunter ştia că va reuşi, cu 
condiţia să dispună de câteva informaţii suplimentare. 

Dar era mai puţin preocupat de John Franciscus decât de 
misiunea imediată care consta în a o scoate pe Diana Webb din 
gura lupului. Hunter nu exagerase cu nimic când îi vorbise 
mamei sale de gravitatea situaţiei. Avea sentimentul profund că 
fata doamnei Nyeburg avea să-şi ardă aripile. 

Hunter îşi cunoştea foarte bine inamicii. 

Le cunoştea foarte bine tendinţele, valorile pe care le 
respectau, preţul pe care acceptau să-l plătească ca să obţină ce 
doreau. Ar fi sacrificat orice viaţă, mai puţin a lor. 

Exterminatorul spera ca viaţa Dianei Webb să nu fie încă 
pierdută, că nu va plăti cu acest preţ succesul mafioţilor. 

Hunter o instală pe Margaret Nyeburg la Holiday Inn., plăti pe 
loc, o duse pe încântătoarea femeie înfăşurată într-o cuvertură în 
cameră şi o făcu să-i promită că va sta liniştită, că nu va lua nici 
o iniţiativă. 

Apoi se întoarse la rulotă, schimbă panourile exterioare ca să 
modifice aspectul cartierului general mobil, schimbă plăcile de 
înmatriculare şi fixă câteva accesorii false. 

Era aproape unsprezece seara când rulota transformată 
reduse viteza în faţa unui nou imobil dintr-un cartier din estul 
oraşului. Clădirea făcea parte dintr-un ansamblu care se ridica în 
mijlocul unui mare spaţiu verde lângă lacul Washington. Era 
cartierul rezidenţial elegant. Fuseseră luate diferite măsuri de 
precauţie pentru protejarea locuitorilor: uşile erau echipate cu 
încuietori electrice, paznici particulari în uniformă patrulau prin 
parc şi parcarea era la subsol. 

Imobilul spre care se îndrepta Hunter beneficia de o protecţie 
suplimentară. O maşină era oprită lângă trotuar în faţa intrării şi 


79 


în partea din faţă stăteau doi oameni. Alţi patru, îmbrăcaţi la fel, 
stăteau lângă uşa de la intrare şi flecăreau destinşi. 

Nu erau soldaţi obişnuiţi, totuşi erau soldaţi. Fiecare dintre ei 
s-ar fi simţit mai în largul lui în uniformă. Cel puţin aşa credea 
Hunter. 

Işi puse nişte ochelari galbeni împotriva ceţii, opri rulota lângă 
trotuarul opus şi cobori geamul. 

Mai bine să se informeze despre natura trădării Dianei Webb... 

Patru perechi de ochi se îndreptară imediat spre rulotă, dar 
nici un om nu mişcă. 

Hunter strigă: 

— Scuzaţi-mă! Ce imobil e patruzeci şi doi? 

Un tip se depărtă uşor de ceilalţi şi înaintă puţin. 

— Aici e patruzeci, răspunse el cu o voce amabilă, întoarce şi 
fă la dreapta. Aşa ar trebui să ajungi la patruzeci şi doi. 

— Mulţumesc, spuse Hunter. 

Un al doilea om profită ca să se apropie, apoi se lăsă în jos ca 
să examineze şasiul rulotei. Când se ridică, zise zâmbind: 

— E o maşină superbă. Cum merge pe munte? 

— Voi afla mâine, spuse Hunter zâmbind şi el. Voi face o 
plimbare pe muntele Olimpus. 

— Mi-ar plăcea să ştiu cum merge, zise tipul. Locuiţi aici? 

— Nu, nu încă. Unul din prietenii mei locuieşte la patruzeci şi 
doi. Voi petrece noaptea aici, iar mâine vom pleca dimineaţa 
devreme. 

— Cum îl cheamă? 

— Thompson. Il cunoaşteţi? 

— Nu, păcat. 

— Urcaţi dacă vreţi să aruncaţi o privire înăuntru, îi propuse cu 
generozitate Hunter. 

O expresie de regret apăru pe faţa omului care aruncă o 
privire spre prietenii săi. 

— Altădată o să-mi facă plăcere. Cât a costat? 

— O adevărată avere, răspunse Hunter zâmbind. Mi-e frică să 
mă uit la factură. Treizeci de mii de dolari pentru început, după 
care am pus să fie ajustate accesoriile. Am închis ochii când am 
semnat bonul de comandă. Voi studia toate astea în detaliu după 
ce voi vedea ce poate să facă pe munte. 

Omul râse şi zise: 

— Voi încerca să ne revedem la întoarcere. 

— OK, spuse Hunter demarând fără grabă. 

Nu, nu erau soldaţi ca ceilalţi. Tipii ăştia aveau clasă, şi îşi 


80 


vedeau clar de treaba lor, fără să dea impresie. O bună parte a 
discuţiei fusese dirijată. Fireşte, rulota îi plăcuse tipului, dar 
prima lui motivaţie fusese să se informeze. După toate 
aparențele, Hunter se descurcase bine, se părea că Diana Webb 
îl trădase pe toată linia. 

Făcu turul imobilului, se apropie de cel de alături şi trase în 
spaţiul de parcare, de unde putea să supravegheze toată zona. 

Auzi, treizeci de mii de dolari! Mai curând o sută de mii! Plus 
accesoriile electronice de ascultare şi televiziune instalate de cei 
doi ingineri de la NASA. Datorită acestor instalaţii, Hunter putea 
să „vadă” la peste doi kilometri şi să „audă” o muscă zburând la 
peste un kilometru. Dacă Hunter reuşea să pună un microfon 
într-un loc pe care îl supraveghea, putea să înregistreze tot ce se 
vorbea. Şi chiar mai mult. 

Dar cum nu instalase un micro-emiţător, Hunter branşă un 
microfon direcţional şi se puse pe treabă. 

Indreptă microfonul spre vârful lui 40 Washington Towers, apoi 
branşă telescopul cu intensificare de luminozitate, care se servea 
de o combinaţie de infraroşii şi lasere. 

După câteva minute, Hunter înţelese puţin mai bine 
problemele la care trebuia să găsească o soluţie. 

Apartamentul lui Franciscus ocupa ultimul etaj în întregime. 
Nu te puteai apropia de el trecând de la un alt vecin. Datorită 
unei mici fisuri în cadrul unei ferestre - cu siguranţă cea a sălii 
de baie - reuşi să capteze sunetele unui televizor, zgomote 
provocate de uşi şi câteva cuvinte schimbate între bărbaţi. În 
special două cuvinte: „Johnny spune...” 

Hunter desenă rapid planul imobilului, concepu şi apoi 
respinse câteva planuri de pătrundere, ridică receptorul radio- 
telefonului şi ceru numărul prietenului său Jack Grimaldi. 

Acesta probabil că era lângă telefon, căci răspunse imediat. 

— Aici serviciul de zbor! spuse el cu o voce uşor gâfâită. 

Hunter izbucni în râs şi îl întrebă: 

— Jack, cât timp ţi-ar trebui ca să faci rost de un elicopter? 

— Am unul în faţa uşii de azi dimineaţă. Credeam că n-ai să 
mai suni. De ce? 

— lţi aminteşti de Dallas? 

— Oh, la naiba! lar asta? Dar la Dallas era în plină zi! 

— Asta înseamnă că trebuie să te străduieşti ceva mai mult, 
răspunse Hunter. Dar nu vom mai fi chiar atât de sus. Meteo ce 
spune? 

— Depinde unde te afli. Lângă coastă e vizibilitate zero. Munţii 


81 


au blocat ceața în celelalte zone, dar a început să se risipească 
în valea Juan de Fuca, apoi să acopere trecătoarea. Dacă... 

— Pe coasta vestică a lacului Washington, Jack. 

— Asta schimbă totul. Stai o clipă. 

Grimaldi absentă un minut. Hunter petrecu timpul studiind 
schiţele pe care le făcuse. Pilotul vorbi din nou: 

— OK, ar putea să meargă dacă ne mişcăm rapid. E un strat 
jos cu o altitudine maximă de şaptezeci de metri. Naval Air 
Station de la Sand Point îmi spune că situaţia e acceptabilă dar 
că s-ar putea schimba de la un minut la altul. Apoi mai e un strat 
superior la trei sute de metri care coboară cu rapiditate. Nu poţi 
să ştii când te prinde. Inţelegi situaţia, nu? Dacă cele două 
straturi se unesc, nu mai vedem nimic de la trei sute de metri şi 
până jos. 

— N-am de ales, Jack. Trebuie cel puţin să urc ca să fac o 
încercare. 

— Bine. Unde vin să te iau? 

— Vino la Union Bay Bridge. Virează la sud şi caută cu 
ochelarii în infraroşu. Voi fi jos. 

— Şi dacă nu se vede fasciculul? 

— İl vei vedea, e un laser. Dar în cazul în care... dă-mi o 
frecvenţă. 

— OK. 126,7 megahertzi. E bine? 

— Da, foarte bine. E o frecvenţă standard, nu? 

— Evident. Avioanele nu sunt făcute pentru frecvenţe pirat. 
Dar ai grijă ce spui. Sunt Cerul şi tu eşti Pământul. 

— OK. Dar nu vorbim decât dacă te rătăceşti. 

— OK. 

— De cât timp ai nevoie, Jack? 

— Ce trebuie să iau? 

— Talentul şi curajul tău. 

Grimaldi râse. 

— Şi mai ce? Ceva tangibil... 

— Să vedem. O scară de frânghie şi un coş, dacă poţi găsi 
unul. 

Pilotul se tângui. 

— Vrei să scoţi pe cineva în coş? 

— Nu se ştie niciodată. Sper că nu. Mai bine să fim 
prevăzători. 

— OK. Am nevoie de cinci minute ca să mă pregătesc şi cinci 
minute ca să ajung până la tine. În total zece minute. Sper... 

Da, totdeauna trebuie să speri. 


82 


Altfel nu se poate. 


83 


CAPITOLUL XIV 


Vârfurile imobilelor străpungeau stratul de ceaţă, provocând 
un efect ciudat. Câteva lumini păreau că clipesc prin acea 
umiditate. A zbura pe un astfel de timp părea foarte riscant. 

Hunter îi dădu lui Grimaldi schiţa cu ansamblul imobilelor, 
arătându-i o clădire înconjurată cu roşu. 

— Asta. La două ore, Jack. Treci pe deasupra ca să aruncăm o 
privire. Imi vei spune dacă poţi ateriza. 

Grimaldi fluieră uşurel printre dinţi. 

— Dacă nu putem, sergente, te sfătuiesc să abandonezi 
misiunea. Avem numai o sută douăzeci de metri de manevră iar 
stratul de sus coboară cu fiecare minut. Dacă ne aflăm pe 
acoperiş când cele două straturi se întâlnesc, nu e foarte grav. 
Decolăm, pe urmă va fi destul să găsim unde să aterizăm. Dar 
dacă tu cobori din elicopter şi vin straturile, atunci... Cred că ai 
priceput. N-am să pot cobori din nou ca să te iau. 

— Inţeleg, bombăni Hunter. Haide să vedem. 

Făcură o trecere lentă peste suprafaţa plană a acoperişului 
care era plin de adăposturi de întreţinere, coşuri, coloane de 
luminat şi care era înconjurat de un parapet din oţel de 
aproximativ un metru înălţime. 

Grimaldi văzu primul un loc liber. 

— Uite la colţul sud-estic, zise el vesel. Acolo e loc. 

Dar privirea lui Hunter se oprise în altă parte. Doi oameni, 
purtând capă, stăteau lângă un mic adăpost în partea 
parapetului nordic. Remarcaseră imediat elicopterul şi îl 
urmăreau cu interes. 

— Mai fă un tur, Jack. Doi tipi la douăsprezece ore. 

— Unde? 

— Lângă micul adăpost. Cu siguranţă ascensorul sau casa 
scărilor. Bagă spaimă-n ei. 

Pilotul zâmbi răutăcios, împinse brusc manşa în sus şi veni în 
picaj spre acoperiş trecând foarte aproape de el. 

Cei doi oameni se repeziră spre centrul acoperişului terorizaţi. 

Hunter fixă surdina la ţeava pistolului Beretta. Purta ţinuta 
neagră de luptă, avea Auto-Mag la şoldul drept şi îşi pusese o 
centură cu muniții şi un mic sac utilitar. 

— Coboară peste capul lor ca un vultur, zise pilotului. Mă voi 
ocupa de ei când ajung, apoi voi continua. Redecolezi în trei 


84 


minute, cu sau fără mine. Rămâi în zonă cinci minute, dacă poţi, 
dar asta e tot. Nu mă mai aştepta. Şterge-o repede. 

— Am înţeles, zise Grimaldi. Ca un vultur, ai? Aşa? 

Elicopterul urcă brusc, viră, se lăsă în jos şi reveni spre 
acoperiş în picaj. Tipii de pe acoperiş alergau spre centru, cu 
revolverul în mână, dar se aruncară pe burtă la apropierea 
aparatului. 

Grimaldi era un as. Opri elicopterul cu o mică ascensiune 
bruscă urmată de o mică cădere controlată. Tălpicele aparatului 
se opriră la câţiva centimetri de suprafaţa acoperişului. Hunter 
deschise şi strigă: 

— Atacă! 

Beretta trase de două ori. Cei doi oameni fură luaţi prin 
surprindere. Nu avură timp să se ridice, se prăbuşiră ca nişte saci 
goi, nimeriţi de tirul lui Hunter. Exterminatorul zăbovi o clipă 
lângă ei, apoi alergă până la adăpostul unde îi văzuse prima 
dată. 

Era într-adevăr un ascensor. Cu uz limitat. Deservea numai 
două etaje. Cel al apartamentului lui Franciscus şi cel de 
dedesubt. Ideal. 

Hunter apăsă pe buton, urcă în ascensor imediat ce uşile se 
deschiseră, şi apăsă imediat pe butonul ce corespundea ultimului 
etaj. La oprire, ţâşni din ascensor în căutarea țintelor. 

Aşezat pe un taburet, cu spatele sprijinit de peretele opus, un 
paznic deschise gura ca să nu o mai închidă niciodată. Un glonţ 
de 9 mm Parabellum intră în gura lui, îi străpunse cerul gurii şi se 
lovi în perete cu o bună parte din creierul omului. 

Alt tip, în faţa unei uşi de la capătul culoarului, abia avu timp 
să ducă mâna în interiorul hainei şi se prăbuşi. 

Hunter băgă mâna în ascensor şi apăsă pe butonul pe care 
scria întreținere, blocând cabina la etaj, cu uşile deschise. Apoi 
puse taburetul primului paznic pe şina uşilor pentru mai multă 
siguranţă. Nu mai era alt ascensor care să deservească 
apartamentul la acest nivel. După toate aparențele, invitaţii erau 
obligaţi să schimbe ascensorul la etajul de jos înainte de a urca. 
O uşă dădea spre o scară de serviciu, a doua ieşire. 

Trecu peste omul prăbuşit la capătul culoarului şi deschise uşa 
cu o lovitură puternică de picior. 

Un tip de genul poliţie-militară făcu ochii mari apoi gâlgâi vag 
sub impactul unui glonţ. Hunter îşi continuă drumul, găsi alt om 
în bucătărie şi altul care ieşea din baie. li suprimă acolo unde se 
aflau. 


85 


Dormitorul era destul de mare, iar doi pereţi erau numai 
ferestre. Încăperea era pustie. Şi mai era o a doua încăpere, 
mică, fără ferestre, cu un pat pe care se afla o fată aproape 
goală. Avea picioarele şi mâinile legate la cele patru colţuri şi un 
prosop vârât în gură. 

Inspăimântată, ea făcu ochii mari când îl zări pe Hunter. 
Exterminatorul se opri lângă ea, îi scoase încet prosopul din gură 
şi întrebă: 

— E un joc nesănătos, sau aveţi necazuri, domnişoară? 

Era furios pe Diana şi nu se putuse abţine să nu fie ironic. Dar 
era mai mult uşurat decât supărat. 

Era pe jumătate îmbrăcată cu rochia diafană pe care o purta 
atunci când o văzuse prima dată şi cu un mic slip. Rochia se 
strânsese sub spatele ei în dreptul umerilor. 

intoarse capul şi închise ochii în timp ce Hunter se uita la ea. 

— Vrei să mergi cu mine acum? întrebă el cu o voce mai 
amabilă. 

— Oh, Dumnezeule mare, da! şopti ea. 

Hunter îi tăie sfoara care îi lega mâinile şi puse cuțitul pe burta 
ei. 

— Aşteaptă-mă la ascensor, zise el. Unde e amicul tău, John? 

— Nu ştiu. Nu-mi pasă! A plecat de mai multe ore. Cred că a 
zis ceva de aeroportul Seattle-Tacoma. 

— Grăbeşte-te, zise Hunter ieşind repede din cameră. 

Puse câteva micro-emiţătoare peste tot în apartament, 
ascunzându-le cât de bine putea, chiar în baie, apoi dădu fuga la 
intrare. 

Diana îl aştepta acolo. Trecuse peste taburetul care bloca uşile 
ascensorului şi se uita îngrozită la ce mai rămăsese din omul de 
care se servise. 

— II cunoşti? întrebă Hunter. 

— Da... E David Turner. 

— A fost David Turner, replică el împingând-o pe Diana în 
fundul cabinei şi lovind cu piciorul taburetul. 

În momentul în care debloca ascensorul, Diana făcu un salt 
înainte, cu ochii holbaţi, uitându-se la ceva peste umărul lui. 

Se întoarse brusc, văzu uşa de la casa scărilor deschizându-se 
şi apărând un om urmat de alţi câţiva. 

Tipul purta încălțări de pânză cu tocuri din crep, nişte 
pantaloni sport şi o geacă de nylon. Era un bărbat frumos, al 
cărui păr blond şi buclat îi acoperea urechile. Avea o expresie 
agasată, dar ea se transformă în spaimă când întâlni privirea lui 


86 


Hunter. Omul din urma lui era, fizic, un fel de Aristotel Onasis, un 
tip mic de statură şi grăsuţ care purta un costum gri cu o garoafă 
la butonieră, ochelari cu lentile fumurii şi o pălărie elegantă. 

Hunter văzu toate astea în mai puţin de o secundă, apoi 
reacţionă cu o agilitate extraordinară. Se aruncă cu picioarele 
înainte şi lovi cu o mare violenţă uşa, izbindu-i în nas pe cei care 
voiau să intre în apartament şi expediindu-i cu brutalitate în jos 
pe scară. 

Diana nu pierdu timpul, apăsă pe butonul care controla 
închiderea uşilor şi le ţinu cu mâna ca să-l aştepte pe Hunter 
care se ridică de jos şi alergă spre ea. 

— Acoperişul! strigă el sărind în ascensor. 

Hunter apăsă din nou pe butonul întreținere ieşind din 
ascensor, o apucă pe fată de mână şi o trase spre elicopterul 
care aştepta. In timp ce fata urca la bord, Hunter profită ca să 
agaţe un obiect de parapet. 

— Mai aveai zece secunde, zise calm Grimaldi decolând. 

— Nu chiar, răspunse Hunter zâmbind. 

Dar nimeni nu-l auzi din cauza zgomotului paletelor. Era inutil. 
Văzură oamenii ţâşnind din ascensor şi alergând pe acoperiş. 

Unul dintre ei ochi şi trase asupra vulturului care dispărea. 
Degeaba. Erau deja ascunşi de nori şi de ceaţă. 

Tânăra se uită la Hunter, apoi zâmbi şi se lipi de el liniştită. 
Grimaldi îi făcu semn să pună căştile. Hunter le puse. 

— Da? zise el. 

— Cam la ţanc, zise Grimaldi. Vizibilitate zero. Chiar ai ajuns în 
ultima secundă, bătrâne. Slavă Domnului)! 

— Da. 

Într-adevăr, în ultima secundă. 


87 


CAPITOLUL XV 


Grimaldi zări un loc gol, cobori prin pânza de ceaţă şi ateriză la 
câteva sute de metri de rulota lui Hunter. 

Apoi îi zise serios Exterminatorului: 

— Nu liniştiţi, dar teferi şi nevătămaţi. Deocamdată... Ai ajuns, 
sergente. lar cursa a fost plătită dinainte. 

Hunter strânse cu căldură mâna prietenului său şi îi zise: 

— Eşti un as, Jack. iți mulţumesc. Acum aş prefera să pleci. N- 
ai nevoie de nimic? 

Pilotul scutură din cap. 

— Eu, nu. Tu, da. Voi mai zăbovi un timp prin împrejurimi. 

Hunter zâmbi, îl bătu uşor pe umăr şi o trase pe fată după el. 

Imediat ce urcară în rulotă, ea se lăsă să alunece jos şi 
murmură: 

— Nu vreau să mai părăsesc locul ăsta. 

— Hai în faţă, zise el. 

Demară. Fata se instală în fotoliul de lângă el. Ochii îi 
străluceau. Hunter se depărtă cu rapiditate de cartier, 
îndreptându-se spre motelul unde îi aştepta Margaret Nyeburg. 

— OK! zise Diana Webb. Haide, ocărăşte-mă! 

Hunter îi aruncă o privire severă. 

— Toţi facem prostii. Dacă supravieţuim, ele se transformă în 
experienţă. 

— Asta e tot? Nu mă pălmuieşti, nimic? 

— Meriţi? 

— Cred că da. 

— Poate puţin, dar sunt prea mulţumit că eşti în viaţă ca să 
mă supăr cu adevărat. In schimb, ai putea să-i ceri iertare lui 
Margaret. Mie nu-mi datorezi nimic. 

— Datorită ţie mama e în viaţă. 

— Asta e adevărat. 

— lţi datorez mult. Auzi, ce pot să fac? Ce vrei să-ţi spun? 

El îi aruncă o privire rapidă şi dădu din umeri. 

— Ce-ai putea să-mi spui? 

— Nu ştiu. Pune-mi întrebări. 

— Tipul blond era Franciscus? 

— Da. Ce ticălos! Inainte am crezut că eraţi la fel, dar 
greşeam. Nu semănaţi deloc. A fost gata să-mi omoare mama, 
nu? 


88 


— Pe mine mă voia, zise Hunter dând din cap. 

Ea lăsă ochii în jos. 

— Johnny era furios că te-au ratat. Dar nu le-a reproşat nimic 
despre felul în care au procedat. Deşi era vorba de mama. 

— Acestor oameni nu le pasă pe cine rănesc sau omoară, 
Diana. 

— Da... Mi-ai spus asta, dar... nu te-am crezut, zise ea cu 
jumătate de glas. A trebuit să văd cu ochii mei. Imi pare rău, 
Bob. Imi pare tare rău. Dar nu foloseşte la nimic să-ţi regreţi 
greşelile. 

Hunter schimbă subiectul. 

— Ai avut timp să îl vezi pe tipul mic şi grăsan care urca pe 
scări? Cel care se afla exact în urma lui Franciscus? 

— Când am plecat? zise ea. 

El dădu afirmativ din cap. 

— Nu, totul s-a petrecut prea repede. 

— Un bărbat de vreo şaizeci de ani. Inalt de un metru şi şaizeci 
şi cinci, burtos, cu ochelari fumurii. Imbrăcat de parcă s-ar fi dus 
la înmormântare. Nu-ţi aminteşte de nimeni? 

— Nu. Nu cunosc pe nimeni care arată aşa. Poate că el era 
personajul important pe care trebuia să-l întâlnească la aeroport. 
Venea de la Roma. 

— De la Roma? 

— Da. Un tip foarte important. Erau agitaţi rău de tot. Pentru 
asta m-au legat şi mi-au pus căluş în gură. Nu voiau să... 

— Nu ăsta e singurul motiv, zise Hunter întrerupând-o. 

— Nu, evident. În seara asta am încercat de două ori să fug, 
mai înainte să mă lege. Imi amintesc că am alergat în toate 
direcţiile şi că am ţipat mult. Urma să fiu ucisă, Bob. Sunt sigură 
de asta. 

— Cu siguranţă, răspunse Hunter. Deci, „pălărie gri” vine de la 
Roma? 

— Poftim? 

— Nimic. Spui tot timpul „ei”. E un fel de a vorbi sau... 

— Nu, sunt mai mulţi. Johnny e şeful. Toţi îi spun „căpitan” şi 
aproape că îi fac plecăciuni. Asta mă dezgustă. Dar toţi acei tipi 
din apartament erau mai mult sau mai puţin şefi. Adică... în fine, 
nu David Turner sau cei care stau de pază cu mâna pe revolver. 
Dar au venit vreo zece tipi importanţi. Ştii la ce m-am gândit 
când m-am uitat la ei în seara asta? La Hitler şi la banda lui, sau 
cam aşa ceva. Toţi sunt nebuni, Bob. Dar Johnny e şeful 
nebunilor. iți aminteşti când te-am întrebat dacă crucea aceea 


89 


mică înseamnă că eşti neonazist? Să ştii că nu eram departe de 
adevăr. De al lor! 

— La asta te-ai gândit? întrebă Hunter. 

— Bineînţeles. Heil, Johnny. Puțin mai lipseşte şi îmbracă toţi 
uniforme negre ca să bată pas de defilare. 

— Ce crezi că pun la cale? 

— Oh, nu ştiu, Bob. Dar sunt tare entuziasmați de ceva. De 
asta sunt sigură. Foarte, foarte entuziasmați. 

— Bine. Să ne întoarcem. Să vorbim de Allan. Nu mi-ai spus tot 
adevărul despre el. Am dreptate? 

Ea răspunse cu o voce timidă: 

— Nu. Eu l-am cunoscut prima pe John Franciscus. Am început 
să lucrez pentru el. Apoi m-am culcat cu el. Am crezut că cerul 
mi l-a trimis. Era... 

Clipi şi respiră profund. 

— Am remarcat, continuă ea, că mulţi oameni îl plăceau... la 
început. În realitate e un ticălos. 

— Allan? 

— Cum? Oh, da! Am folosit pe post de intermediar ca să 
reuşească să-l cunoască pe Allan. N-a trebuit să-l amenințe ca 
să-l facă să colaboreze, nu. Dar mă consider vinovată pentru ce i 
s-a întâmplat lui Allan. 

— Nu e cazul. Ştiau perfect cu cine au de-a face. La fel şi Allan. 
L-au cumpărat cu ce aprecia el cel mai mult. 

— Ce? 

— Viciul lui. Acel obicei care îl costa cât ochii din cap. 

— Eu nu m-am gândit aşa, Bob. Am ştiut ce se petrece de la 
început. Nu în detaliu, dar ştiam în linii mari ce se petrece. Nu 
cunosc nici acum detaliile. Dar... ei bine, ieri seară, când ai venit 
ca o furtună în depozit, eu am găsit soluţia. Am crezut că a venit 
poliţia. Nimeni nu mă ameninţa cu arma. 

Hunter dădu încet din cap. 

— Dar chiar am leşinat. Asta nu a fost trucaj. 

— Ce altceva ai mai trucat? 

— Nimic. Nu mă mai prefăceam după aceea, în rulotă, Bob. Nu 
pentru ceea ce s-a petrecut între noi. 

— OK, zise el. Totul începe să mi se pară logic acum. Spune 
adevărul şi mamei tale, Diana. 

Ea suspină. 

— l-I voi spune. 

— Învață tot ce poţi de la ea. Să ştii că e o femeie formidabilă. 

— Da, cu siguranţă. Voi încerca. 


90 


Intră în parcarea motelului şi opri. 

— E în camera 104. Îşi zice Hammond. Tu eşti domnişoara 
Hammond până la sfârşitul ostilităţilor. Ai grijă, Diana. Nu face 
imprudenţe. 

— Nu intri? 

El scutură din cap. 

— Am treabă. De data asta să nu te mai mişti de-aici. 

— Te... Te voi mai revedea? 

— Nu. Iţi spun acum la revedere. Am văzut destule împreună, 
nu? Să nu uiţi asta niciodată. 

— Nu cred că pot. Mă săruţi? 

Buzele lor se întâlniră o fracțiune de secundă. 

Ea îi zise: 

— Să ştii că eşti într-adevăr cineva! 

Apoi sări din rulotă. Hunter se uită după ea, viră, porni în sens 
invers şi se întoarse de unde venise. Era încă prea tânără, dar se 
străduia să înţeleagă, să devină mai bună. Şi asta era deja ceva. 

Hunter suspină cu regret. Regreta multe lucruri, pentru el şi 
pentru ceilalţi. Apoi îşi goli mintea şi se concentră asupra 
lucrurilor care urmau să se întâmple în noaptea aceea. 

Intr-adevăr, avea multe de făcut. 

Mai întâi trebuia să treacă pe lângă 40 Washington Towers ca 
să ridice ce fusese înregistrat. Era interesant să afle cum vor 
reacţiona oamenii lui Franciscus şi chiar „căpitanul” după atacul 
din seara aceea. 

Apoi trebuia să se întâlnească cu Leo Turrin. 

Era şi ceva bun printre atâtea rele. 


91 


CAPITOLUL XVI 


Leo Turrin stătea la câţiva paşi de rigolă, era singur, îmbrăcat 
cu un pardesiu lung căruia îi ridicase gulerul, iar pe cap avea o 
pălărie care îi ascundea ochii. Intre dinţi avea un trabuc. 

Hunter l-ar fi recunoscut dintr-o mie, l-ar fi descoperit fără 
greutate în mijlocul mulţimii. 

Se încruntă amintindu-şi că într-o vreme fusese gata să-l 
ucidă. Ba chiar fusese gata să-l omoare de mai multe ori. Asta se 
petrecuse înainte, fireşte. Inainte ca Hunter să afle cine era în 
realitate Turrin. Nici un om nu dobândise respectul pe care îl 
avea Hunter pentru  Turrin. Exterminatorul avea puţine 
compensaţii în viaţa lui, iar Leo Turrin era una dintre ele. 

Reduse viteza până lângă trotuar, deschise portiera hidraulică 
şi Turrin urcă la bord. 

— Sergente? 

— Bun venit la bord, Leo. Vino în faţă. 

— Întâi dă ocol cvartalului. Hal ne aşteaptă de cealaltă parte a 
imobilului. 

Hal Brognola era alt om pe care Hunter îl admira şi respecta. 
Era un înalt funcţionar din Departamentul Justiţiei, dar nu 
semăna deloc cu conţopiştii sedentari. Nu semăna cu o „maşină 
legală”, avea o inimă şi un suflet. 

Turrin se minună examinând rulota. 

— Ticălosule! exclamă el. Chestia asta a ta e un palat pe roţi! 

Hunter râse şi replică: 

— Se poate transforma şi în fortăreață rulantă. 

Opri de partea cealaltă a imobilului, în colţul străzii şi deschise 
portiera hidraulică. Turrin fu nevoit să-l strige pe agentul federal 
pentru ca acesta să iasă din umbră şi să urce repede în rulotă. 

— Ce mai e şi chestia asta? bombăni Brognola. 

— E formidabil, nu? zise Turrin de parcă rulota ar fi fost a lui. 

— Da, e nemaipomenită, zise ironic Brognola. E la fel de 
bătătoare la ochi ca o patroană de bordel într-o mănăstire! Ce 
faci cu o chestie ca asta? 

— Intreabă-l mai bine pe proprietar, îi sugeră Turrin vexat. 

Cei doi oameni veniră în faţă şi se instalară pe bancheta 
laterală, din dreapta volanului. Hunter le zâmbi, dădu mâna cu ei 
şi conduse lent pe străzile din centrul oraşului. 

Brognola zise: 


92 


— Arăţi bine. Un om ca tine n-are dreptul să arate atât de 
bine. 

— Clima e de vină, replică Hunter. E ceva în aer. 

Turrin adulmecă şi zise: 

— Ai dreptate. Am patruzeci de kilograme de poluare în nas. 

Hunter se uită la Brognola şi întrebă: 

— Cum mai merg treburile la capitală, Hal? 

Hal Brognola zâmbi cu amărăciune. 

— Delicat. 

— Un rahat mare, zise Turrin. 

— Ai citit cartea lui George Orwell? întrebă Brognola cu o voce 
ostenită. E pură fantezie. Dar la noi e mai rău! 

— Lucrurile stau chiar atât de rău? întrebă Hunter. 

— Din păcate, da. 

— Leo îmi spunea nu demult că voiau să-ţi dea un grad ca să 
te priponească în birou. Presupun că asta încă nu s-a întâmplat. 

— Le-am spus că-mi dau demisia dacă mă vor forţa să stau pe 
scaun toată ziua. Dar să vorbim mai bine de statul Washington, 
nu de capitală, oraşul meu prea iubit. Ce se întâmplă aici, 
Striker? 

Brognola nu reuşea să-i spună niciodată pe nume. Asta pentru 
că probabil nu voia să recunoască în subconștient că îl cunoştea. 
Viaţa nu era uşoară. Hunter zâmbi şi răspunse: 

— Speram ca tu să mă lămureşti puţin, Hal. Totul a început la 
Washington DC, în capitală. Aici e doar o extensie. E o afacere 
internaţională. N-ar putea să funcţioneze fără o anumită 
aprobare de la Washington. 

— Despre ce e vorba exact? Poate că aş putea să te ajut dacă 
aş şti exact despre ce e vorba. 

Hunter le povesti ce se întâmplase, omiţând doar detaliile 
referitoare la Langley Island. Apoi adăugă: 

— Deci acest tip, Franciscus, pare să fie şeful operaţiunii 
locale, recunoscut de puterile de pe coasta de est. 

— Aş putea să-ţi spun multe despre acest personaj, zise 
Turrin. Dar nu e nici o grabă. Continuă, e fascinant. 

— Ei bine, nu e un mafiot, sunt convins de asta. Dara făcut să 
vină aici o mulţime de oameni care sunt asociaţi cu Mafia. De 
trei-patru luni, face pe gazda şi îi conduce peste tot. Dar asta nu 
are nici o legătură cu târgul anual. 

— Târgul încă nu şi-a deschis porţile, spuse Turrin. 

— Le va deschide curând, replică Brognola. Există vreo 
legătură? 


93 


— E posibil, răspunse Hunter. Se folosesc de el ca să facă 
contrabandă. Asta e valabil şi ca să ascundă adevăratul motiv al 
prezenţei cutărui sau cutărui ins. Insă n-am descoperit nimic care 
să mă facă să cred că directorii târgului sunt compromişi. 

— Bandă de paraziți! exclamă Turrin. Dar ce-i aici, la Seattle, 
ca să merite deplasarea? Ce rost are toată această activitate? 

— Cosa di tutti cosi, zise încetişor Hunter. 

— Bineînţeles, spuse Brognola. E o posibilitate la care ne-am 
gândit deja, dar nu există nici o dovadă. j 

— Există dovezi peste tot în jurul tău, mormăi Hunter. li voi 
pune să asculţi o bandă pe care am înregistrat-o în urmă cu o 
jumătate de oră. 

Apăsă pe un buton şi apăru o mică consolă. 

— Ai văzut chestia asta! exclamă Turrin. 

Hunter explică: 

— Am pus micro-emiţătoare în apartamentul lui Franciscus. 
Înregistrarea începe imediat după atac şi se termină după 
patruzeci de minute. Veţi auzi mai ales vocea lui Franciscus şi a 
unui anume Hellman. După părerea mea, Hellman e un fel de 
Aristotel Onasis al Săracilor. Trebuie însă să spun că orice 
miliardar pare sărac când îl compari cu acest Onasis. A sosit în 
seara asta la Seattle venind de la Roma. Dar veţi avea şi voi 
impresia pe care am avut-o eu, adică aceea că trăieşte mai 
curând la Zurich. 

— Inţeleg, spuse Brognola. 

— Pune banda, zise Turrin. Mor de curiozitate. 

Hunter porni magnetofonul apoi se ocupă de condusul rulotei. 

Deasupra capetelor lor intră în funcţiune un difuzor. Un 
zgomot de paşi apoi strigăte pline de panică. 

O voce strigă: 

— Era Hunter, fir-ar dracu-al dracului! Ticălosul, uite ce-a 
făcut! 

Mai slab, o altă voce strigă: 

— A luat fata cu el, căpitane! 

— Las-o baltă, las-o baltă! Nu vor ajunge departe! Hei, voi 
ceilalţi! Daţi o mână de ajutor domnului Hellman. Doamne, îmi 
pare rău, Max. Ce mod cumplit de a începe lucrurile! Ce face 
umărul tău? Hei, voi ceilalţi! Aduceţi o lampă şi un masor! Pe 
domnul Hellman îl doare rău umărul. Zău că-mi pare tare rău, 
Max. Ticălosul ăla mi-a dat o lovitură de picior care m-a făcut să 
cad peste tine. 

— Nu-i nimic, căpitane, răspunse o voce cu un accent 


94 


puternic. Am scăpat eu şi din altele mai rele. N-o să mor nici 
acum. 

Urmă zgomot de uşi trântite, voci care strigau în acelaşi timp. 
Apoi o declaraţie stingherită: 

— l-am pierdut, căpitane. 

— Ce-aţi făcut? 

— Pe acoperiş îi aştepta un elicopter. Au reuşit să fugă. 

Urmă o tăcere lungă apoi omul cu accent zise: A 

— Un sigur om? Un singur om a făcut toate astea? Il face pe 
Max Hellman să cadă pe scară? Răpeşte o fată şi-ţi omoară 
oamenii? Pleacă cu elicopterul lăsând în urma lui o ceată de 
oameni neputincioşi care nu pot decât să agite cu furie pumnul? 
Aici vor fi în siguranță comorile mele, căpitane? 

Hunter apăsă pe butonul de control, oprind banda. 

— Incepând de aici e mai puţin clar. Am un aparat special care 
înlătură tăcerile şi sunetele indistincte. Cele treizeci de minute 
de înregistrare sunt rezumate în mai puţin de zece. Ascultaţi cu 
atenţie, e interesant. 

Leo Turrin aprinse o ţigară. Brognola strânse din dinţi şi se 
aplecă înainte încordat. 

Hunter porni iar magnetofonul şi se auzi din nou activitatea 
din apartament. Hunter se îndrepta spre lac, conducând încet, 
ascultând cu atenţie pentru a doua oară detaliile complotului 
secolului. 

Zece minute mai târziu, Leo Turrin se lăsă pe spetează şi 
zâmbi cu amărăciune. 

— Ei bine, aduc dolarii... zise el ironic. 

— Aduc dolari, franci, mărci, lire... dar de ce să-i aducă aici la 
Seattle? De ce să facă din acest oraş o nouă Elveţie? 

— Din prudenţă, sugeră Hunter. Ai impresia că aceşti tipi se 
aşteaptă la un fel de holocaust economic. Sau poate că au 
intenţia să creeze unul. O criză mondială ar fi profitabilă pentru 
cineva, nu? Eu nu sunt economist, dar am impresia că atunci 
când cineva pierde, altcineva câştigă. 

Brognola se încruntă. 

— Nici eu, zise el. Vreau să spun că nu mă pricep la economie. 
Ba chiar am impresia că nici economiştii nu înţeleg mare lucru. 
Nu reuşesc să pricep cum au de gând să dea o lovitură aducând 
aici bancnote, hârtie? Tu, Leo? 

— Mafioţii au un dicton, răspunse Hunter. Nu bea din râu, ci 
din izvor. 

— Şi? 

95 


— Nu vorbesc de bancnote. 

— Langley Island! exclamă Hunter. 

Acum înţelese. 

— Ce? zise Turrin. 

Bineînţeles, Langley Island! Nu era un buncăr, era un seif 
monstruos săpat în stâncă. O ascunzătoare extraordinară. 
Paznici înarmaţi, o disciplină hitleristă. La adăpost de foc, de 
bombe, de hoţi. Ca Fort Knox. 

— Aur, zise Turrin. Sau argint. Poate şi una şi alta. De ce nu? 
Am auzit zilele trecute că vechile monede de douăzeci şi cinci de 
cenți fac acum doi dolari de hârtie. N-am mai făcut monede de 
argint de o eternitate. 

— Ce procentaj ar trebui, mă întreb, ca să controlezi cea mai 
mare partea din economia mondială? întrebă Hunter. 

— Asta e o idee amuzantă, zise Brognola. Cred dă ar trebui 
foarte puţin. Ca în cazul acţiunilor unei societăţi. Poţi să 
controlezi societatea uneori cu cincisprezece sau chiar cu zece la 
sută din acţiuni. 

— La cât se estimează avutul actual al Mafiei în lume? întrebă 
Hunter. 

— Cât vezi cu ochii, răspunse Brognola făcând un gest larg cu 
mâna. 

— Te-ai exprimat foarte bine, spuse Turrin. 

— V-ar plăcea să faceţi o mică plimbare cu mine? întrebă 
Hunter. 

— Unde? 

— Lângă Evrett, la câţiva kilometri de-aici, pe coastă. E un 
depozit de care trebuie să mă ocup. 

— Dă-mi timp să anunţ pe câţiva din oamenii mei, zise 
Brognola. 

— Nu, nu încă, Hal. Nu vei fi lăsat să treci. Cred că nici măcar 
nu vei obţine un mandat. Washingtonul se va opune. Şi, dacă nu 
mă înşel, cererea se va pierde. Trebuie mai întâi să declanşez 
operaţiunea. Pe urmă te vei putea impune, cu sau fără mandat. E 
bine? 

— Trebuie măcar să le spun să stea în stare de alarmă. 

Hunter îi întinse telefonul şi îi explică: 

— E un depozit mare din tablă pe Sound. Pe pereţi sunt literele 
PNA. E pe Drumul 525, la sud de Paine Air Force Base. Ai putea 
să le spui să vă întâlniți lângă baza aeriană. 

— Ar fi foarte bine, zise Brognola. Cum merge aparatul tău? 

Hunter îi arătă, apoi îndreptă rulota spre nord. 


96 


Venise momentul să transforme palatul pe roate în fortăreață. 


97 


CAPITOLUL XVII 


Evident să iei partea leului din economia mondială şi să 
strângi cu uşa lumea întreagă... Mafia încerca de ani de zile să 
dea o mare lovitură, şi poate că acum găsise mijlocul de a o face. 
Cosa di tutti cosi, puterea supremă, strangularea financiară a 
lumii civilizate. 

Era posibil. Hunter avea această convingere. Nu ştia cum se 
putea face, dar nu se îndoia nici o secundă că nu se putea face. 
În lumea afacerilor legale, exista o administraţie care trebuie să 
împiedice marile societăţi să le distrugă pe cele mici, traficând 
preţurile şi constrângând consumatorul să cumpere peste 
posibilităţile lui. 

Dacă aceşti oameni de afaceri începeau să acţioneze ca nişte 
mafioţi, asta ar fi însemnat sfârşitul. Dacă mafioţii se infiltrau în 
toate afacerile importante din lume, şi luau controlul acestor 
afaceri datorită unor manipulări financiare la scară naţională şi 
internaţională, asta însemna puterea absolută, dominarea 
economiei ţărilor afectate. Ce era puterea absolută? Asta era 
cosa di tutti cosi! 

Mafia visa la asta din epoca lui Capone şi Lanski. Acum, pentru 
că conjunctura financiară din lume le permitea, era gata să 
tranşeze afacerea. Exista deci un mijloc. Inflaţia? Crizele politice? 
Sau combinarea tuturor acestor elemente? 

__ Hunter îşi puse tot felul de întrebări în timp ce traversa oraşul. 
In cele din urmă Brognola zise: 

— Numai când mă gândesc şi mă ia durerea de cap. Nu mai 
pot. 

— Eşti frânt după eforturile făcute la Washington, răspunse 
Turrin. Dar nu foloseşte la nimic să închizi ochii şi să te declari 
neutru. Celor din Organizaţie le place asta la nebunie. 

— OK, zise Brognola. E adevărat, devin paranoic. Trebuie să 
recunosc că n-am dormit ca lumea de câteva luni. Striker, tu ce 
crezi? În ce stadiu e afacerea asta? Cât timp mai avem la 
dispoziţie ca s-o facem să eşueze? 

— E uşor pentru mine, zise Hunter. Eu n-am aceleaşi probleme 
ca voi. 

— Cum aşa? _ 

— Nu sunt obligat să reflectez. Imi zici Striker, nu? Atacantul. 
Nu-mi zici Gânditorul. 


98 


— Simplifici. 

— Pentru că pentru mine e simplu. Există două feluri de logică. 
Logica inductivă şi logica deductivă. Prima generalizează pornind 
de la unele detalii, a doua deduce unele fapte după o 
generalitate. Pentru mine, asta e diferenţa dintre strategie şi 
tactici. Voi sunteţi cu strategia iar eu mă ocup de tactici. 

Brognola se uită la Turrin. Turrin zâmbi în colţul gurii. 

Brognola zise ca şi cum Hunter n-ar fi fost acolo: 

— Uneori îl detest pe ticălosul ăsta. 

— Nu, eşti gelos, replică Turrin. 

— E acelaşi lucru, răspunse Brognola oftând. Uneori şi mie îmi 
vine să mă duc să căsăpesc pe cineva. 

— Dar. Să ştii că are dreptate, zise Turrin. Noi stăm aici şi 
punem ţara la cale, dar singurul lucru pe care îl putem remedia 
se află aici. Nu-i aşa, sergente? 

Hunter mârâi şi răspunse: 

— Chiar şi aici, tot ce putem face este să încercăm. 

Brognola îl întrebă: 

— Ce crezi că vei găsi în acel depozit? Aur sau argint? 

Hunter zâmbi. 

— Nu ştiu. Orice poate să se afle depozitat. Logistică. 

— Acum e şi logistician! bombăni Brognola. 

Hunter începu să râdă. 

— Nu v-am spus tot. Mai sunt încă lucruri interesante, dar mai 
întâi aş vrea să aruncaţi o privire în acest depozit. 

Turrin zise: 

— Acolo au pus toate mărfurile de contrabandă, nu? 

Hunter dădu afirmativ din cap. 

— Acolo e centrul de triere. Marfa vine destul de regulat. 
Vreau să văd asta mai de aproape, deoarece cred că 
documentele erau mai mult sau mai puţin cinstite. Cred că e 
vorba într-adevăr de maşini. Dar proprietarii lor vor să le ascundă 
ultima destinaţie. Cred că ar fi putut să achiziţioneze cea mai 
mare parte a acestor maşini de aici, din Statele Unite, chiar din 
statul Washington.  Puştile-mitraliere de exemplu. Din nou 
logistică. Aceste arme au fost făcute în Statele Unite dar au fost 
expediate în Europa, după care au fost revândute de cel puţin 
trei ori înainte de a-şi face apariţia la Puget Sound. In mod legal 
exportate în Europa, ele sunt reimportate pentru târgul anual. 

— Norocul lor, zise Turrin. Ar fi trebuit să dispară complet. 

— Da. O afacere supersecretă. Aceşti tipi fac totul ca să-şi 
păstreze anonimatul. O să vedeţi de ce, dacă o să reuşesc să 


99 


dezleg firele. 

— Nu e, domnule, deloc un gânditor! zise ironic Brognola. 

— Care e marele mister, sergente? întrebă Turrin. O mină de 
aur în Alaska? 

Hunter râse. 

— N-ar fi rău. Dacă se va începe vreodată să se exploateze şi 
apoi să se transporte petrolul care a fost descoperit în Alaska, cei 
care se vor afla la Puget Sound vor fi bine plasați ca să profite de 
tot felul de afaceri. Pentru asta a fost construit Seattle la început. 

— Pentru comerţ, nu? zise Brognola. 

— Bineînţeles, sau pentru protecţie, zise Turrin. 

— Dar cine ar scoate bani din protecţie aici? întrebă Brognola 
cu un aer dezgustat. 

— Nu mai judeci? replică Turrin. Asta e ocupaţia favorită a 
micilor gangsteri. 

— Nu vorbeam de micii gangsteri. 

— Cum crezi că a ajuns să comploteze Cosa di tutti cosii 
întrebă Turrin. Jocuri de noroc, loterie, protecţie, droguri, alcool, 
furt etc. 

— OK. Eu zic doar că nu s-au atins niciodată de o afacere deo 
anvergură atât de mare cum ar fi exploatarea unor câmpuri 
petroliere care produc milioane de barili pe zi. 

Era o discuţie sterilă. Işi dădeau seama dar continuau. 

— Glumeşti, Hal. Ei fac cererea şi oferta. Unul se ocupă de 
comerţ şi altul de capcană. Ca exemplu aş cita ceea ce a făcut 
Luciano... 

— Las-o moartă cu Luciano. Asta e de domeniul trecutului. 
Acum contează prezentul. 

— Dar de prezent vorbesc. Imperiul lui Luciano nu s-a prăbuşit 
la moartea lui. Uită-te... 

Hunter nu-i mai ascultă. Ştia că cei doi prieteni ai săi discutau 
ca să se descarce psihic. 

Amândoi duceau o viaţă secretă şi luptau tot timpul ca să-şi 
menţină un echilibru precar. Era probabil prima dată de luni de 
zile când puteau să vorbească deschis despre lucrurile care îi 
preocupau. 

Tensiunile lui Hunter se risipeau în focul luptei. Prietenii săi 
trebuia să şi le controleze pe ale lor, să trăiască cu o otravă 
interioară care îi măcina. 

Tocmai din acest motiv refuzase Hunter portofoliul care îi 
fusese propus, precum şi amnistia pentru crimele precedente. 

Prefera să acţioneze în stilul său atâta vreme cât putea. Avea 


100 


să moară aşa cum trăise, cu mâinile pline de sânge, cu sufletul 
rănit dar senin. 

Un scriitor american, Elbert Hubbard, spusese: „Dumnezeu nu 
ţine cont de medalii, de diplome sau de doctorate. El se uită la 
răni”. 

Hunter se va ocupa de judecata din urmă când va veni 
momentul, cu sau fără răni. 

Deocamdată, singurul lucru care îl preocupa era să ajungă în 
viitoarea zonă de luptă. 

Inaintarea devenea mai dificilă, căci părăsise drumul de stat şi 
pentru că ceața începea să se risipească. 

Brognola şi Turrin îşi dădură brusc seama de dificultăţile şi de 
concentrarea lui Hunter. Tăcură. Turrin îşi molfăi trabucul iar 
Brognola se aplecă înainte şi îşi masă articulațiile degetelor 
privind ţintă la ceața nocturnă care acoperea statul Washington. 

Va fi o noapte de care îşi vor aduce aminte mult timp. 


101 


CAPITOLUL XVIII 


Nici o lumină nu lucea la bordul rulotei. Motorul funcţiona la 
relanti. Era oprită în întuneric, pe marginea drumului, la vreo 
cincizeci de metri de depozit. 

Depozitul nu era prea mare. In cele patru colţuri erau instalate 
reflectoare, agăţate de acoperiş. Aproape că nu puteai să le 
zăreşti prin ceaţă. 

— Nu văd nimic, zise Leo Turrin. 

— Şi ce dacă? răspunse Brognola. 

— E două şi jumătate. A plecat de zece minute. 

— Ştie el ce face. 

— Bineînţeles. 

Cei doi bărbaţi încercau zadarnic să vadă ceva dincolo de 
parbrizul aburit. Brognola pusese un pistol de calibru 38 pe 
scaun alături de el. Turrin nu era înarmat. Zise: 

— Să ştii că are dreptate. E în elementul lui. Dumnezeu mi-e 
martor că nu e şi al meu. Eu mă pierd complet imediat ce mă 
pomenesc în întuneric în propria mea cameră. 

— Relaxează-te, Leo. Prietenul nostru e un tip ciudat. Ştie ce 
face. 

— Da, bineînţeles, dar tare aş vrea să ştiu cu ce se ocupă 
acum. 

— lar eu aş vrea să ştiu de ce, zise Brognola. Ce crezi că a 
descoperit, Leo? 

— Ar putea să fie orice. Are un instinct de animal când e vorba 
de astfel de lucruri. Imediat ce adulmecă o pistă, se avântă. Am 
impresia că de data asta a mirosit ceva tare de tot. 

— Da. 

— Aşa s-ar zice. Chiar crezi că... 

Brognola oftă şi-şi întoarse privirea de la parbriz. 

— Nu ştiu, Leo. Am ajuns în punctul în care nu mai am 
încredere în nimic. Mai ales în mine. Am tot timpul stomacul 
crispat şi uneori mă întreb dacă nu cumva am devenit complet 
paranoic şi dacă nu cumva lumea e ceea ce a fost totdeauna, roz 
şi încântătoare. 

— Evident, asta face parte din meserie. Dar nu cred că e vorba 
de paranoia, Hal. 

— Un nebun linişteşte alt nebun! Dar nu pot să zic că nu-mi 
face plăcere. 


102 


Turrin începu să râdă. 

Un curent de aer umed străbătu rulota. Brognola apucă 
pistolul, se întoarse brusc, întinse arma spre partea centrală a 
rulotei şi suspină uşurat când văzu silueta neagră. Uşa hidraulică 
se închise. 

— S-a întors cercetaşul, zise Turrin. Cum e? 

Agentul de la Departamentul Justiţiei puse la loc pistolul şi se 
dădu înapoi ca să-l lase pe Hunter să se instaleze lângă ei. 

Cercetaşul se trânti pe scaunul şoferului şi mânui diferite 
instrumente pe consolă. 

— Afară e ceaţă rău de tot, zise el. Abia vezi la doi metri. Uite 
cum se prezintă. E ca un mic fort. N-are nici o fereastră. Nu e nici 
o uşă normală. Numai un panou mare culisant pe unde să intre 
marfa. Destul de mare ca să poată intra un camion. Mai există o 
deschizătură de aceeaşi mărime spre apă. Şi un dig pentru 
ambarcaţiuni de tonaj mic. Totul e foarte calm. 

— Ai intrat? întrebă Brognola. 

— Nu. Nu încă. 

Hunter trase de câteva manete şi apăsă pe două-trei butoane. 
Apăru un ecran de mărimea unui televizor mic. Era roşiatic. 

— Un adăpost pentru paznic exact în faţa porţii culisante, zise 
Hunter. Inăuntru era un paznic, unul din oamenii lui Franciscus. 

— Era? întrebă Turrin cu un aer absent. 

Se concentra asupra micului ecran roşu. 

— Da, l-am suprimat. Mai era şi un vehicul oprit la capătul 
clădirii, spre nord. Era ceva lume înăuntru dar n-am avut timp să- 
i număr. E o echipă. 

Brognola puse un deget pe ecranul roşu. 

— Ce e chestia asta? întrebă el. 

— Un monitor pentru un sondaj optic, îi explică Hunter. O să-ţi 
arăt adăpostul gardianului. N 

Apăsă pe un buton şi trase uşor de o manetă. In centrul 
ecranului apăru un punct mic şi roşu. Încă o mică reglare şi 
deveni vizibilă şi faţada depozitului în centrul unui cerc roşu, apoi 
adăpostul apăru foarte clar. 

— Incredibil, murmură Turrin. Infraroşu. 

— Un laser, zise Hunter. 

— Până la ce distanţă poţi să vezi cu şmecheria ta? întrebă 
Brognola. _ 

— Depinde de vreme. În seara asta nu bate mai departe decât 
vezi. Pe vreme obişnuită sau foarte frumoasă, bate până la un 
kilometru şi trei sute de metri. 


103 


— Am auzit de aparatele astea, zise înaltul funcţionar. Unele 
birouri federale dispun de ele. Dar cred că sunt mai puţin 
elaborate. 

Turrin întrebă: 

— Nici măcar nu ştiu că îi vezi? 

— Nu, pentru asta ar trebui să dispună de un receptor, 
răspunse Hunter. 

Mânui apoi alte instrumente. 

— E bine să poţi vedea astfel, zise el, dar nu e destul 
totdeauna. Voi... ăăă... Hal, poate că nu vei vrea să vezi ce voi 
face. Poţi să te duci în cabina de toaletă. 

— Aiurea! bombăni Brognola. Rămân. 

Omul de la Departamentul Justiţiei avea să asiste la o 
demonstraţie care dovedea eficacitatea de luptă a rulotei. 

Era echipată cu un lansator de rachete instalat pe acoperiş, 
ascuns în cea mai mare parte a timpului sub panourile culisante. 
La comandă, platforma urca, panourile se retrăgeau şi un 
mecanism special bloca ansamblul. 

Ochirea se făcea de pe scaunul omului de la volan, cu ajutorul 
unui circuit electronic şi al unui sistem optic pe ecran. O pedală 
instalată pe podea servea la reglarea tirului şi la amorsarea 
rachetelor. 

Hunter le explică că acest lansator de rachete nu se putea 
reîncărca în plină luptă. Dar cum avea patru rachete, asta îi 
ajungea ca să câştige înfruntarea. 

Hunter apăsă pe alt buton, înlătură siguranţa şi armă 
rachetele. O luminiţă verde semnaliză blocarea platformei. In 
centrul ecranului apăru imediat un sistem de ochire. Sistemul era 
operaţional. 

Hunter explică pe scurt ce făcea în timp ce se străduia să 
găsească azimutul şi să corecteze distanţa tirului. Indreptă ţinta 
spre uşa depozitului. 

— Uitaţi-vă la ea pentru ultima dată, zise el ironic. 

— Ce porcărie, murmură Turrin cu o voce admirativă. Cum 
tragi? 

— Aşa! 

Hunter îşi dădu o palmă puternică peste genunchiul piciorului 
drept care se afla deasupra pedalei de tragere. Se auzi un 
şuierat şi un fulger alb apăru în faţa parbrizului. Racheta apăru 
imediat pe ecran, se deplasă de-a lungul unui fascicul orizontal, 
lăsând în urmă o dâră roşie, atinse ţinta şi explodă imediat, 
provocând o bubuitură înspăimântătoare şi o lumină enormă. 


104 


Ceaţa groasă se risipi pe moment, se lumină brusc, în timp ce 
resturi incandescente străpungeau noaptea opacă. 

— Foarte impresionant, murmură Brognola. 

Se uita ţintă la ecran, privind norii mari de fum şi flăcările care 
luaseră locul uşii. 

Dar imagina se transforma în timp ce Hunter realinia 
lansatorul de rachete. Se deplasă pe lângă depozit şi se opri 
brusc în colţul depozitului unde apăru brusc partea din faţă a 
unei maşini care venea cu mare viteză. 

Hunter se lovi iar peste genunchi. O rachetă parcurse linia 
roşie. Strălucirea proiectilului lumină un moment feţele îngrozite 
ale celor din maşină. Apoi racheta explodă şi vehiculul dispăru 
într-un vârtej de flăcări. 

Turrin îşi îndreptă spatele instinctiv şi zise: 

— Dumnezeule! 

— Aiurea! exclamă Hunter. Tipii ăştia n-au nici un Dumnezeu! 

leşiră imediat din rulotă şi o luară la fugă spre depozit. 

Era cu siguranţă un punct de stocare şi un fel de atelier de 
ambalare. 

Intr-o parte a depozitului erau lăzi şi cutii de carton 
îngrămădite care se ridicau până la tavan. De cealaltă parte se 
aflau mese de lucru, unelte împrăştiate cam peste tot, macarale 
şi motostivuitoare. Erau lăzi bine închise, stivuite cu grijă în 
diferite părţi ale clădirii. Lăzile se deosebeau unele de altele 
după etichetele mari scrise de mână. 

Brognola se apucă de treabă în sectorul lăzilor închise, în 
mână cu un blocnotes. 

Turrin îl însoţi pe Hunter spre ambalajele goale ca să vadă ce, 
conţinuseră. 

Hunter zise: 

— Cel mai mult mă interesează mărfurile care au trecut pe- 
aici. 

Turrin dădu afirmativ din cap şi arătă spre o ladă mare 
ascunsă pe jumătate sub celelalte. 

— Un compresor cu aer, zise el. Ce voiau să facă cu un 
compresor atât de mare? 

Hunter dădu din umeri. 

— Poate că aveau intenţia să facă lucrări sub apă. 

lşi continuă cercetarea minuțioasă. Nu identificase toate 
containerele, dar începea să înţeleagă mai bine. Il prinse pe 
Turrin de braţ şi zise: 

— Am văzut destul. Să plecăm. 


105 


Se apropiară de Brognola, care dădu cu piciorul într-o ladă şi 
zise: 

— Uite banca. Sau măcar o parte importantă. Asta cântăreşte 
probabil mai mult de o tonă. E uşa blindată a unui seif. 

— Bingo! zise Turrin. 

Toţi trei gâfâiau puţin. Stăteau lângă un dulap rudimentar pe 
care scria: Componente de siguranță. 

Brognola zise: 

— Ai avut dreptate, Striker. Construiesc undeva, asta e sigur. 

— Construiesc pe Langley Island, zise Hunter. 

— Unde e asta? 

— La câteva sute de metri de-aici. Să ne întoarcem la rulotă. 
Vreau să vă arăt ceva. 

li puse să se aşeze la masă şi desfăcu o hartă cu Puget Sound. 
Apoi le arătă schiţa pe care o făcuse în buncăr şi fotografiile 
făcute la bordul avionului lui Grimaldi. 

În mod normal, Hunter nu lucra niciodată în colaborare directă 
cu forţele de ordine. Mai făcuse excepţii de la această regulă şi 
îşi zise că venise momentul să repete figura. Miza era mult prea 
importantă ca să rişte. 

— Sapă în continuare aici, zise el. Locul unde am coborât era 
un fel de buncăr de lux. Ar fi trebuit să merg mai departe pe 
tunele dacă tot eram acolo. E posibil să existe zeci de camere 
pregătite să fie folosite. Tunelele pornesc de la buncărul central 
ca spiţele unei roţi. Dacă vă uitaţi la colţuri, veţi vedea 
amplasamentele pentru alte seifuri. Poate că sunt deja instalate. 
Au importat mult material submarin şi acel compresor pe care l- 
am văzut adineauri. Poate că au săpat tunele direct sub golful 
Sound. 

— Mă întreb, zise Brognola, mă întreb... Ar putea să folosească 
submarine pentru transportarea mărfii pe sub apă? 

Hunter dădu din umeri. 

— De ce nu? E o idee originală, dar toată această lucrare mi se 
pare complet dementă. Cine ştie până unde vor merge? 

— Foarte adevărat, zise Turrin. Au putut chiar să instaleze 
seifuri sub apele golfului. Ce-ar putea să fie mai discret decât o 
bancă secretă ascunsă sub ape? 

— Câţi muncitori au pe insulă? întrebă Brognola. 

Hunter scutură din cap. 

— Nu ştiu, Hal. Singurele persoane care stau permanent pe 
insulă sunt cele care formează echipa de apărare. Dar după 
unele informaţii, au adus lucrători din alt stat. 


106 


— Mineri, zise Turrin. Pentru o astfel de lucrare e nevoie de 
profesionişti. 

— Trebuie să fi avut specialişti în explozive, spuse Brognola. E 
o mulţime de praf de puşcă în depozit... 

— Bine că nu l-au depozitat lângă uşă, spuse Turrin zâmbind. 

Hunter ridică capul. 

— Cât praf de puşcă e? 

— Să zicem... Nu ştiu exact. Câteva tone. Câte kilograme sunt 
într-un butoiaş? 

Hunter dădu din umeri. 

— Nu ştiu, n-am cumpărat niciodată în felul ăsta. 

— Ei bine, sunt douăzeci de butoiaşe în fiecare ladă, zise 
Brognola consultându-şi blocnotesul. Am numărat lăzile şi cred 
că sunt vreo patruzeci. 

— Interesant. 

— Din ce punct de vedere? întrebă Brognola. 

— Cred că şi pe insulă e praf de puşcă, zise Hunter. 

— Şi te gândeşti la ce cred eu că te gândeşti? 

Hunter zâmbi. 

— Trebuie să găsim o soluţie, Hal. 

— Cred că ar trebui să-mi alarmez oamenii, zise Brognola. Nu 
ştiu ce gândiţi voi, dar eu m-am săturat de locul ăsta. 

Hunter zise: 

— Trebuie să hotărâm nişte lucruri, Hal. Dar mai bine să-ţi 
anunţi oamenii. O să le ia ceva timp până vor ajunge. Nu vor 
vedea mai bine decât noi prin ceața asta. 

Brognola dădu din cap şi luă telefonul. Turrin îi zise: 

— Spune-le să vină cu o ambulanţă. Am văzut afară patru 
cadavre în bucăţi. 

Se întoarse spre Hunter şi oftă. 

— Hal a fost impresionat văzând toate astea. Dar probabil că 
ai observat şi tu. Teoria e una, să vezi lupta cu propriii tăi ochi e 
alta. Ce crezi, Bob? 

— La cosa di tutti cosi, fără îndoială. 

— Şi eu sunt sigur, dar nu la asta mă refeream. Ce-am putea 
face? E deja mult prea important ca Hal să poată face ceva. Işi 
dă perfect de bine seama şi asta îl face morocănos. Ar avea 
nevoie de US Navy, nu de o echipă de agenţi federali. 

— Hal se ţine de-o parte atâta timp cât n-am terminat treaba, 
zise Hunter cu o voce plină de răceală. Asta e înţelegerea 
noastră când lucrăm împreună. Ştii foarte bine asta. 

— Da. Ai deci un plan? 


107 


— Da. 

— Te-ar deranja dacă te-aş întreba... 

— Cu puţin noroc, zise Hunter, voi arunca în aer toată insula. 
Nu e o soluţie definitivă, dar va fi un haos al naibii de mare, încât 
nu vor mai şti unde le e capul timp de câteva zile. Asta îi va 
permite poate lui Hal şi oamenilor lui să găsească o cale ca să 
facă ceva. 

Leo Turrin era convins. 

— Auzi, Bob, pe toţi ne priveşte asta. Adică şi lumea în care 
trăiesc eu. Am o nevastă şi copii. Maşinaţiunea asta este 
diabolică. E ceva mult prea important, Bob. Cred că ar trebui să-l 
lăsăm pe Hal să acţioneze începând din acest moment. 

Hunter scutură din cap. 

— Nu ştiu cui aparţine lumea, Leo, dar eu fac regulile. Hal îşi 
va prinde urechile într-o mulţime de detalii legislative. Până 
atunci, inamicul va scăpa liniştit şi se va pregăti s-o ia de la 
început. Nu, pot să-i fac să plătească foarte scump, Leo. Foarte, 
foarte scump. 

— Ai dreptate, mărturisi Turrin. 

— Şi cei două sute de ucigaşi? Unde sunt? 

— Ascunşi în oraş. Azi la opt va avea loc o întrunire. Nu toată 
lumea, numai şefii. Dar au sosit cu toţii înainte de miezul nopţii. 

— Sunt tipi cunoscuţi de tine, Leo? Pe care îi cunoşti personal? 

Turrin scutură uşor din cap. 

— Nu cunosc nici măcar şefii de echipă. Ştiu că au fost 
recrutaţi de Franciscus. El deţine contractul de anihilare a ta în 
regiunea Seattle. E un fost luptător. Pare destul de periculos. 
Bătrânii ţin tare mult la el. 

— Fă în aşa fel ca toţi tipii să meargă pe insulă, Leo. Să fie 
acolo înainte de ivirea zorilor. Toţi. 

— Hei! Ţi-ai pierdut minţile? Inţeleg! Vrei să-i masacrezi pe 
toţi. Marele gol! 

— Exact. Incă nu ştiu exact cum, dar vreau să mi-i trimiţi 
acolo. 

— Ei bine, asta e într-adevăr de resortul meu, sergente! 

Turrin zâmbi cu amărăciune. 

— Nu va fi prea greu. Le voi spune adevărul, sau cel puţin o 
parte din el. 

— lată un mic atu. Poţi arăta lui Franciscus înregistratorul- 
emiţător pe care l-am pus în exteriorul parapetului. Pe acoperiş, 
în partea de sud. Apoi şi celelalte micro-emiţătoare din 
apartament. Dar ai grijă, Leo. Să nu rişti, să nu mergi prea 


108 


departe. Franciscus nu e idiot. 

— Mda. Să ştii că şi eu eram îngrijorat de Franciscus. Nu-ţi 
face griji pentru mine. Ocupă-te de lucruri simple. Aruncă în aer 
insula aia. 

— În zori va sări în aer, promise Hunter. 


109 


CAPITOLUL XIX 


Leo Turrin muşcă din trabuc şi vorbi din colţul gurii: 

— Ce e porcăria asta? Ce faci în culcuş în pijama, în timp ce 
Hunter devastează oraşul? 

Căpitanul era uluit. Îşi scutură capul ca să-şi adune gândurile, 
şi se uită fix la adjunctul său, Harve Mathews. 

— Ce se întâmplă, Harve? Cine e tipul ăsta? Dă-l afară! 

— E domnul Turrin, căpitane. Legătura noastră. A insistat... A 
spus că e urgent. Apoi a forţat uşa. j 

— Şi o să mai forţez şi altele, se răsti Turrin. In viața mea n-am 
văzut ceva mai ruşinos... Ce treabă aveţi voi, mari luptători de 
comando în stil nou! Dă-te jos din pat, maimuţoiule! Ticălosul ăla 
de Hunter îţi distruge toată lucrarea! 

Franciscus aruncă cuvertura şi sări jos din pat. 

— Ce? răcni el. 

— Te plimbi, stai cu curul la căldurică, iar tipul e în zonă. O să 
te belească când scoţi mandravela să te pişi! Stai îmbrăcat 
frumos cu hainele tale de mătase şi te distrezi, iar el îţi pune 
microfoane în tot apartamentul! Nu-ţi verifici niciodată coşmelia, 
fir-ar să fie? N-ai o instalaţie electronică? 

Franciscus nu-şi putea reveni din asaltul verbal al lui Turrin. Se 
uită la Harve Mathews şi zise: 

— Cafea, Harve. Cu whisky. Poţi să-l serveşti şi pe gură mare. 
Pe urmă trezeşte pe toată lumea. Să se pregătească. 

— Domnul Turrin a spus oamenilor săi să scotocească 
apartamentul, căpitane, îl anunţă Mathews îndreptându-se spre 
barul de la capătul încăperii. 

— Ce-a făcut? N 

— Ba bine că nu! răcni Turrin. Iți controlăm coşmelia, blegule! 
Mi s-a spus că ştii ce ai de făcut aici! La mine acasă, şi un boy- 
scout se descurcă mai bine! 

Aruncă o cutiuţă de plastic pe pat. 

— Când am intrat, am văzut imediat asta în una din lustre! Ştii 
ce-i asta, amărâtule? Ştii? 

— Un microfon! şopti căpitanul îngrozit. 

— Păi, vezi! exclamă Turrin. 

Se îndreptă spre fereastră, cu mâinile în buzunare, întorcând 
spatele celorlalţi. 

Franciscus era zdruncinat. Era groaznic să fii trezit de unul 


110 


care te ocărăşte. Turrin trecuse prin asta de două ori şi amintirea 
situaţiilor nu-i făcea deloc plăcere. 

Işi aprinse trabucul şi se uită la cerut negru un moment, ca să- 
i lase soldatului de elită timp să-şi revină. Când se întoarse din 
nou cu faţa la ei, Franciscus era îmbrăcat, aprinsese o ţigară şi 
ţinea în mână o ceaşcă cu cafea. Examina microemiţătorul lui 
Hunter. Mathews stătea lângă el, ţeapăn ca un ţăruş, cu ochii în 
pământ. 

Turrin zise cu o voce mai blândă: 

— In fine, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să intru aşa. Mă enervez 
prea tare. Îmi pare rău că am încălcat protocolul sau disciplina, 
dar oamenii mei se străduiesc de ore în şir ca să salveze situaţia. 

— Ce vrei să spui? întrebă Franciscus. 

Avea un ton tăios dar nu dezagreabil. 

Turrin agită trabucul şi reveni încet în centrul încăperii. 

— Nu trebuie să mă aştept ca un tip cu... Adică... Oamenii mei 
cunosc toate capcanele astea de la zece ani. Altfel n-ar fi 
supravieţuit până la vârsta adultă. Inţelegi ce vreau să spun? 
Sunt tipi care acţionează în stradă, cunosc combinaţiile. Ar trebui 
să-ţi pui oamenii să verifice apartamentul. Ar trebui să te uiţi pe 
marginea ferestrelor, înăuntru şi afară. Trebuie să examinezi 
pereţii, chiar şi afară. Suntem la ultimul etaj? Trebuie să te uiţi 
pe acoperiş. Undeva trebuie să fie un emiţător... 

— Cum de eşti atât de sigur? zise Franciscus. 

— Am bun simţ, atâta tot, răspunse Turrin cu o voce semeaţă. 
Dar am şi motive. Se vorbeşte pe stradă. 

— Ce se vorbeşte? 

Garda de corp personală a lui Turrin băgă capul pe uşă şi zise: 

— Hei, şefule! 

— Intră, Jacko. 

Omul intră, ținând în mână mai multe microfoane din plastic. 
Le puse pe pat apoi se apropie de şeful lui ca să raporteze: 

— Chick m-a trimis. Crede că nu mai e nici unul. 

Franciscus contemplă dovada ineficacității sale şi ridică brusc 
ochii. 

— Ce se vorbeşte pe stradă? întrebă el cu o voce puţin mai 
supusă. 

— leri seară a fost aici un tip, Hellman. Nu? 

Franciscus se schimbă la faţă. 

Mathews tresări. 

— Da, evident, spuse Turrin. Poliţiştii au aflat. Federalii au 
aflat. Tot oraşul ştie. Hunter a venit ieri seară şi a pus 


111 


microfoane. Te-a înregistrat în timp ce vorbeai cu Hellman, în 
timp ce spuneaţi lucruri particulare. Federalii au ascultat această 
înregistrare, Johnny. 

— Găseşte-mi emițătorul, Harve, zise Franciscus. 

Mathews părăsi rapid camera. 

Franciscus se strădui să zâmbească. 

— Să ştii că am auzit multe despre tine, Leo. Mai ales de bine. 
Sunt foarte impresionat. Dar îmi pare rău că ne întâlnim în 
momentul în care m-am lăsat fentat ca un prost. 

— E într-un fel normal, zise Turrin cu un zâmbet forţat. După 
ce se măsoară cu Hunter, tipii arată totdeauna aşa. Trişti. In fine, 
aici e treaba ta. Bătrânii mi-au spus să vin, să stau cu ochii în 
patru şi să-ţi dau o mână de ajutor. Dar ar fi bine să te mişti 
puţin. Ce-i cu insula aia de care am auzit? 

Militarul făcu ochii mari o secundă, apoi se uită ţintă la Turrin. 

— Ce-ai spus? 

— Păi, ce, eşti surd? Ştii foarte bine ce spun, fir-ar să fie! 
Informatorii mei spun că Hunter ştie. Tu ştii cu cine ai de-a face? 

— Nu în profunzime. Nimeni nu se aştepta să vină aici atât de 
rapid. Intocmesc un dosar despre el... 

— Ai face bine să laşi baltă dosarele ca să te concentrezi 
asupra tipului. A venit, e aici. Trebuie să faci ceva. Nu sta aşa, 
neputincios! Adică ocupă-te de chestia la care ţii cel mai mult. 
Hunter o să te lovească peste ochi înainte de a se face ziuă. Eu 
ştiu foarte bine de câte ori poţi s-o iei peste moacă de la Hunter. 
Din păcate! 

Franciscus ridică brusc mâna şi se uită la ceas. Se ridică şi se 
apropie de fereastră. 

— N-are cum să ştie, murmură el. Nimeni nu ştie. 

— Se vorbeşte despre asta pe stradă, Johnny. 

— Bătrânii ţi-au vorbit de insulă? N 

— N-am auzit nimic până în seara asta. În urmă cu mai puţin 
de o oră nu ştiam nimic. 

— Ce-ai aflat? 

— Nu mai mult decât ţi-am spus. Undeva e o insulă. Hunter a 
închiriat o ambarcaţiune. Se pregăteşte să atace. Cumpără arme. 
Arme de calibru mare. Ai face bine să acţionezi, amice. Dacă nu, 
spune-mi mie şi o voi face eu în locul tău. Bătrânii m-au trimis cu 
un singur scop. Să protejez investiţia. Ştiu de ce e în stare 
Hunter. M-au trimis pe mine pentru că ştiu cum acţionează. Nu 
pot să mă întorc şi să le spun că am stat cuminte în timp ce tu 
lăsai afacerea asta să se împută! 


112 


— N-ai să le spui nimic! izbucni Franciscus. 

Turrin depărtă puţin picioarele şi se întoarse lent ca să-şi 
privească garda de corp. 

— Du-te şi spune-le oamenilor că plecăm. 

Omul dădu din cap cu un aer nesigur şi părăsi rapid camera. 
Turrin se adresă căpitanului: 

— Nu sunt la dispoziţia ta, amice. De fapt, e invers. Ai grijă ce 
faci. Ori acţionezi, ori nu faci nimic. Dacă ai de gând să faci ceva, 
cară-te de-aici şi pune-te pe treabă. Şi imediat! 

Era clar că Franciscus, căpitanul Franciscus nu era obişnuit să i 
se vorbească pe acest ton. 

Muşchii feţei îi tresăriră şi ochii lui aruncau fulgere. 

Harve Mathews intră în dormitor venind în fugă. Zise gâfâind: 

— L-am găsit, căpitane. Am avut un presentiment. Elicopterul. 
L-am găsit acolo unde a aterizat! 

Intinse o cutiuţă de mărimea unui pachet de ţigări, cu o mică 
antenă. 

Asta fu picătura care făcu să se reverse paharul. Sau un 
pretext excelent pentru salvarea prestigiului. 

— Alarmă roşie! răcni căpitanul. Sună alarma. Anunţă 
contramaiştri. Să pregătească ambarcaţiunile! Anunţă-i pe noii 
recruți, trimite-le maşini. Vreau ca tot efectivul să se afle la 
capătul digului în treizeci de minute şi anunţă-l pe armurier să 
vină la dig cu un camion! Vreau să aducă arme automate pentru 
două sute de oameni. Şi muniții. Sună-l pe Presley pe insulă, 
vorbeşte chiar tu cu el. Spune-i să dubleze patrulele pe plajă! 
Vezi cum va fi vremea. Vreau un raport meteo! Haide, fugi! 

— Ei bine, asta e! zise Turrin suspinând şi privind după 
Mathews care pleca trap-galop. În sfârşit, puţină activitate! 

— Ştim cum să reacţionăm, replică Franciscus cu o voce 
dezagreabilă. Asta poţi să le spui bătrânilor tăi. 

Turrin părăsi apartamentul împreună cu oamenii săi, foarte 
mulţumit de el. Evident, nu va spune nimic bătrânilor din 
Commissione. Işi făcuse treaba, restul îl privea pe Hunter care 
trebuia să găsească o soluţie finală. 

* 


* x 


În acel moment, Hal Brognola încerca să rezolve o problemă 
delicată. Se afla în biroul ofițerului de serviciu de la Bremerton 
Naval Barracks. 

— Spune-i comandantului că voi obține o verificare din partea 
Pentagonului, dacă e nevoie, înainte de a lăsa ambarcaţiunile să 


113 


plece. Între timp, aş vrea să dăm drumul la treabă. Dacă nu 
dispun de zece maşini amfibii gata să plece în treizeci de minute, 
îţi garantez că cuiva n-o să-i fie bine deloc. Poţi să-i spui asta. De 
altfel, insist să-i spui asta. 

— Da, domnule. Comandantul înţelege perfect natura urgentă 
a situaţiei. Va fi chiar el aici în zece minute. 

Brognola se uită urât la ofiţer apoi, cu mâinile la spate, se 
îndepărtă de birou. 

Timpul începea să se îndrepte. Buletinul meteo anunţase că 
ceața se va risipi pe toată coasta exact înainte de ivirea zorilor. 
Ce întorsătură ciudată! 


114 


CAPITOLUL XX 


— Nu ştiu cum să fac să te conving să renunţi la misiunea 
asta, mormăi Grimaldi. Nu mai eşti camuflat de ceaţă. Pătura de 
ceaţă s-a ridicat în unele locuri până la treizeci de metri. Se 
anunţă ridicarea totală a ceţii. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Jack. Lasă-mă la sol şi pleacă. 
Dacă crezi că nu poţi, spune-mi, şi voi găsi alt mijloc. Dar trebuie 
să ajung acolo. 

— Cum să nu! Pot să te las acolo şi pot să plec. Am lăsat eu 
tipi chiar în mijlocul câmpului de luptă, şi asta de mai multe ori. 
Nu ăsta e esenţialul, ci... 

— Esenţialul, Jack, e să ajung pe insulă. 

— OK, OK. 

Micul elicopter fusese echipat în mod special pentru această 
misiune. Portiera din partea pasagerului fusese scoasă şi lăsată 
în hangarul aeroportului particular. Scaunul lui Hunter fusese şi 
el scos, precum şi o parte din sferă şi o parte din podeaua de la 
picioarele lui. 

Hunter se lăsase pe vine deasupra hăului şi privea apele 
tulburi ale trecătorii care defilau sub patinele elicopterului. Era 
echipat pentru luptă, înarmat până în dinţi şi avea muniții cât 
propria lui greutate. 

Numai în rucsac avea douăzeci şi cinci de kilograme de 
explozibil. Bandulierele i se încrucişau pe piept iar grenadele 
atârnau ca nişte ciorchini de struguri. 

Auto-Mag 44 se afla la şoldul drept într-un toc de piele lângă 
care se găseau numeroase încărcătoare. 

Hunter luase una din armele sale favorite când era vorba de 
treabă serioasă, o M 16/M 79 cu ţevi suprapuse. M 16 trăgea cu 
gloanţe de 5, 56 mm, foc automat şi semiautomat iar M 79 
trăgea cu gloanţe mari explozive, fumigene, cu alice, după 
dorinţă. Oricum, era o armă înspăimântătoare. Acum ţinea 
carabina atârnată de un umăr. 

Grimaldi atinse casca şi zise: 

— Va trebui să cobor vreo şaizeci de metri într-o zonă 
descoperită ca să te pot lăsa. Nu va fi deloc uşor. 

Hunter răspunse: 

— Tu alegi, Jack. Renunţăm dacă vrei. 

— Nici vorbă. Te voi lăsa pe insulă. Prefer aşa decât să te las 


115 


la o mie două sute de metri. 

incepu să râdă nervos. 

— Acum o să urc. Ne apropiem. 

Hunter zâmbi. Il înţelegea foarte bine. Apoi se concentră 
asupra apropierii de insulă. 

După câteva momente, staţia radio prinse glas: 

— Pământul către Cer. E cineva? 

Era Leo Turrin de la bordul rulotei. Grimaldi stabili frecvenţa şi- 
i făcu semn lui Hunter. 

— Te ascult, Pământule, zise Hunter. 

— OK. Au înghiţit momeala şi acum dau fuga. Vor avea nevoie 
de o oră ca să se organizeze şi să ajungă la faţa locului. 

Hunter declanşă cronometrul. 

— Am înţeles, zise el. O oră. Mulţumesc, Pământule. Mergem 
acolo. 

— Bine. Imediat plec şi eu. Voi duce vehiculul unde ne-am 
înţeles. 

— S-a făcut. 

— Succes! 

— Mulţumesc. Ai grijă. 

Grimaldi puse la loc interfonul şi zise: 

— Cine e amicul? 

— E mai bine să nu ştii, Jack. 

— Am înţeles, OK, pregăteşte-te. Cred că suntem la un 
kilometru de ţintă. E timpul să tragi racheta luminoasă. Vântul 
e... Da, în spatele tău. Tragi când îţi fac semn. 

Hunter întinse braţul cu pistolul de semnalizare în mână. 

— Acum! 

O rachetă mică îşi luă zborul spre orizont, urcând împotriva 
vântului. Avea un fir destul de lung. Dintr-o secundă în alta, 
paraşuta avea să se deschidă şi să coboare în spatele lor, va 
trece prin stratul de ceaţă şi se va pierde deasupra apei pe plajă. 
Era doar o diversiune. Hunter avea intenţia să debarce în partea 
din spate a insulei în timp ce toată lumea se repezea în partea 
opusă. 

Grimaldi cobori rapid. 

Hunter se aşeză lângă deschizătura din podea şi zise: 

— Imi scot căştile, Jack. Imi vei face semn cu mâna. 

— OK. Ai grijă de tine. Voi face în aşa fel încât să poţi alerga. 
Dar sări când vrei. Cu siguranţă că vei vedea mai bine ca mine 
cum se prezintă terenul. Noroc, bătrâne. 

Hunter scoase căştile şi făcu semnul victoriei. Apoi se aplecă 


116 


în exteriorul aparatului, cu capul înainte, se agăţă de bara 
tălpicii. 

Ceaţa se risipi brusc. Solul deveni vizibil, apărură clădirile, 
mase neclare. 

Departe de ei, racheta luminoasă străpungea ceața, coborând 
lent spre plajă. 

Micul aparat viră brusc, tresări, căzu cu rapiditate, tremură din 
nou apoi începu să coboare treptat. 

Solul defila cu mare viteză. Un gard trecu vijelios la câţiva 
centimetri de patine. Hunter se aruncă înainte şi apucă o patină 
cu amândouă mâinile de parcă ar fi fost o bară fixă dintr-o sală 
de gimnastică. Se legănă în gol. Cu picioarele întinse, genunchii 
uşor îndoiţi, îşi dădu drumul să cadă. 

Atinse pământul în pas alergător, se poticni din cauza greutăţii 
echipamentului, căzu, alunecă şi apoi se opri. 

Elicopterul dispăruse deja iar ceața înăbuşea zgomotul palelor. 

Hunter se ghemui şi se examină. Nu avea nimic, doar un 
genunchi zgâriat. Armele erau intacte, explozibilul rămăsese 
întreg. 

Se petrecea ceva departe în faţa lui. Oamenii dădeau fuga de 
ici, de colo şi motorul unei bărci se auzi brusc. Diversiunea 
reuşise. 

Incepu să alerge greoi spre sursa de zgomot, apoi coti spre 
clădiri. 

Auzi paşi precipitaţi în faţa lui, se opri, ieşi din umbra unui 
depozit şi se opri. 

Auzi o voce foarte aproape de el: 

— OK, dar jur că am auzit un elicopter! 

Un alt om îi răspunse, probabil un şef de echipă: 

— Jur că vei lua un glonţ în burtă dacă nu execuţi ordinele! 
Cară-te de-aici, du-te să dai o mână de ajutor tipilor de pe plajă! 

Paşii se depărtară. 

Exact în faţă auzi un aparat de emisie-recepţie. Era un mesaj 
strident, de neînțeles. Vocea şefului de echipă răspunse: 

— Am înţeles, dar am şi făcut asta. Auzi, Jerry, incinta e 
aproape goală, nu mi-ar plăcea s-o apăr în stadiul actual. 

Şeful de echipă ascultă apoi zise: 

— Am înţeles. Voi fi mai liniştit când vor sosi. 

La fel şi Hunter. Faimoşii două sute... Dar mai înainte avea de 
gând să pregătească o primire specială în onoarea lor. 

Nu ar fi putut să facă nimic dacă trebuia să stea pe loc în 
incintă. Inaintă. Omul din faţa lui era doar o umbră vagă. Se 


117 


întoarse brusc la apropierea lui Hunter: 

— Ai un foc? întrebă Exterminatorul cu o voce relaxată. 

— Cine e? întrebă şeful de echipă cu o voce încordată. 

Hunter îi trase o lovitură de picior în pântece şi alta cu muchia 
palmei la gât. Soldatul se prăbuşi. Hunter termină treaba folosind 
un garou, cu genunchii pe spatele tipului. Luă aparatul de 
emisie-recepţie şi se depărtă de cadavru. 

De data asta nu mai cruţă pe nimeni. Era ceva mult prea 
serios. 

Un alt tip singur stătea în faţa clădirii centrale, cu spatele la 
Hunter şi cu capul uşor aplecat într-o parte, ca şi cum ar fi 
încercat să audă ce se spunea undeva departe. 

Exterminatorul strigă la el: 

— Hei! 

Tipul se răsuci pe loc exact la timp ca să primească lama 
cuţitului în gât. Dădu drumul PM-ului, duse mâna la rană, cu ochii 
holbaţi, apoi se prăbuşi. 

Hunter se apropie de uşă, găsi cheia şi intră. O lampă în 
capătul de sus al scărilor împrăştia o lumină blândă. Trase cei doi 
morţi înăuntru, apoi îi lăsă într-un colţ întunecat, luă lampa şi 
cobori spre buncăr. 

După zece minute, Hunter era sigur că deja cunoştea toate 
secretele insulei, toate instalaţiile în stare de funcţionare. Dar 
treaba nu fusese terminată. Erau acolo trei săli mari săpate în 
stâncă sub depozitul de tablă. Numai cea de la mijloc era 
terminată. În toate direcţiile porneau tunele din încăperea 
centrală, dar nu duceau nicăieri - deocamdată. 

Găsi o conductă deasupra sălii de sub clădirea de est, iar în 
depozit găsi praf de puşcă. 

Apoi începu munca cea mai obositoare: deplasarea TNT-ului şi 
pregătirea lui. 

După patruzeci de minute de la aterizare, vâri detonatorul în 
explozibilul plastic şi începu numărătoarea inversă. li luase prea 
mult timp, dar vrusese neapărat să-şi ducă treaba la bun sfârşit. 

Acum probabil că afară era lumină, sau cel puţin apăruseră 
zorii. 

Dacă cei de la meteo nu se înşelaseră, nu mai era ceaţă decât 
la o altitudine de câteva sute de metri. 

Acum cei două sute de ucigaşi erau probabil pe poziţii. Hunter 
era blocat în subsol, aşezat pe câteva tone de TNT care trebuiau 
să sară în aer dintr-o clipă în alta. 

Se întoarse în sala centrală, îşi alese cu meticulozitate armele 


118 


în funcţie de greutate şi puterea de foc şi făcu ultimele pregătiri. 

La şaizeci şi cinci de minute după aterizare, ieşi din depozit, cu 
carabina gata să devasteze tot ce-i bara drumul. 

Destinul îi surâse încă o dată. 

Mergând direct spre el, la o distanţă de vreo douăzeci de 
metri, John Franciscus se apropia înconjurat de oamenii lui, cinci 
la număr. 

Toţi reacționară rapid, dar nu îndeajuns, văzându-l pe Hunter 
al cărui deget se crispa deja pe trăgaci. 

Dansul cadavrelor începu sub impactul gloanţelor mari de 40 
mm, corpurile se împrăştiară în toate direcţiile, ascunse imediat 
de fumul exploziilor. i 

Hunter îl zări pe Franciscus printr-un nor albicios. Il văzu 
ridicat de la pământ, sub impactul unui glonţ, şi căzând peste 
peretele unui bungalou. In acel moment, un alt grup dădu ocol 
clădirii în pas alergător. 

Hunter se întoarse spre ei şi îi durui copios cu M 16, 
trimiţându-i la pământ. 

Apoi, brusc, soldaţii ţâşniră de peste tot, mai ales din clădiri, 
bungalouri, venind în fugă de pe plajă. 

Hunter pierduse timp şi cei două sute de ucigaşi aveau să 
profite de asta. De data asta exagerase. 

Trase în ei cu gaze lacrimogene, explozive, bombe fumigene; 
îi reteză cu gloanţe de 44 şi aruncă în ei cu grenade. 

Se război aşa cum ştia numai el, apoi provocă un enorm fum 
de camuflaj în spatele căruia o luă la fugă din toate puterile. 
Alerga ca un apucat. In acel moment auzi zgomotul palelor 
elicopterului. Jack Grimaldi îi venea în ajutor. 

Vulturul sosi în picaj, cu unghiul de atac calculat ca să-l ia din 
zbor. Hunter ar fi preferat să se deplaseze nu chiar atât de 
repede, dar asta le-ar fi plăcut şi amicilor supraviețuitori. 

Patina elicopterului îl lovi în piept când sări spre aparat. La 
capătul puterilor, se agăţă cu braţele de ea, simţi o durere 
cumplită la subsuoară şi avu sentimentul că e sfârtecat. Apoi 
aparatul şi omul urcară brusc în aer. 

Scena păruse la fel de uimitoare atât pentru cei care o 
văzuseră de jos cât şi pentru omul care se afla agăţat între 
ghearele vulturului. Asta avu ca efect descurajarea oricărei 
reacţii ofensive. Nici un glonţ nu fii tras în timpul ascensiunii, şi 
Grimaldi mări viteza ca să se depărteze cât mai repede de zona 
de luptă. 

Abia după un kilometru şi jumătate reuşi şi Hunter să se 


119 


caţere pe tălpică; apucă mâna întinsă de Grimaldi şi se strecură 
în aparat. 

Rămase un moment lungit, trăgându-şi răsuflarea. Se depărtă 
de gaura din podea şi se aşeză în fund privindu-şi mâinile care îi 
tremurau. În cele din urmă Grimaldi îi întinse căştile. 

— Ce tot faci de zece minute? întrebă pilotul. Te-ai prostit? Am 
coborât după şaizeci de minute, apoi şaizeci şi cinci. De fiecare 
dată am urcat. Pe urmă am văzut mult fum şi asta m-a intrigat, şi 
mi-am zis că trebuie să fac o ultimă trecere. Poate vrei s-o luăm 
de la capăt, dacă crezi că n-ai avut timp destul! 

— Du-te la naiba, minune zburătoare! exclamă Hunter gâfâind. 

Grimaldi începu să râdă vesel, viră şi se îndreptă iar spre 
insulă. 

— Cât timp a mai rămas? întrebă el. 

Hunter făcu în aşa fel încât să nu-i tremure mâna stângă în 
timp ce se uita la ceas, dar nu reuşi să distingă cifrele de pe 
cadran. Lăsă mâna să-i cadă. 

— Dintr-o clipă în alta, răspunse el. 

— Ar fi foarte bine, răspunse pilotul care încă mai râdea. Uită- 
te jos. 

Hunter nu prea avea chef, se simţea foarte bine acolo unde 
era, dar făcu un mare efort şi se uită prin gaură. 

— US Navy şi Brognola, zise el. 

Un val de zece vase de debarcare goneau spre Langley Island, 
lăsând în urmă un siaj gigantic de culoare albă. 

Grimaldi râse. 

— Ştii că ai să-mi lipseşti dacă te retragi din activitate! E a 
doua oară când asist la un mare „bum” văzut de sus. 

Grimaldi făcea aluzie la furtuna pe care o văzuse în Texas. 

Hunter oftă şi îl întrebă: 

— Vizibilitatea e bună? 

— Ridică-te puţin şi uită-te. 

Incercă să mişte picioarele, se aşeză în patru labe în faţa 
tabloului de bord şi reuşi să se lase pe vine. Langley Island era 
chiar în faţa lor, la o distanţă de două mii de metri, şi se aflau la 
o altitudine de aproximativ trei sute de metri. Vederea i se 
limpezi imediat şi îşi reveni. Se uită la ceas. 

— Numărătoare inversă, îi zise el pilotului. Nu mai mult de 
treizeci de secunde. 

Grimaldi aprinse o ţigară şi i-o întinse. Hunter o luă, trase un 
fum şi aşteptă, cu ochii ţintă la sfârşitul unui vis de imperiu, 
sfârşitul unui coşmar pentru omenire. 


120 


Fu o explozie ciudată. Pe insulă totul începu să se mişte ca în 
timpul unui cutremur de pământ. Nu era nici foc şi nici fum, 
numai mişcare. Trei clădiri se prăbuşiră, dispărură, apoi ţâşniră 
spre cer cuprinse de foc şi flăcări. Unda de şoc ajunse până la 
elicopter, care vibră. Incepu o serie lungă de explozii care 
umplură aerul de rămăşiţe. Apoi un nor de fum acoperi gaura 
imensă din pământ care arunca în continuare afară fum şi flăcări, 
ca un vulcan în erupție. 

Bungalourile dispărură, marea vilă la fel, digul şi depozitele nu 
mai existau. Nu mai rămăsese decât o gaură imensă şi pământ 
ars. Insula semăna acum cu un vulcan artificial în activitate. 

Grimaldi şopti: 

— La naiba, nu-mi vine să cred! E greu de crezut! 

Hunter i-ar fi putut spune prietenului său că existau o mulţime 
de lucruri greu de crezut. 

Dar asta nu. Nu ce se petrecuse la picioarele lor. Era cea mai 
mare lovitură pe care Hunter o dăduse Mafiei. Niciodată nu 
reuşise să-i lovească pe mafioţi în felul ăsta şi niciodată nu 
ucisese atâţia indivizi dintr-o lovitură. 

Dacă existau supraviețuitori, aceştia aveau să se gândească 
de două ori înainte de a-l mai înfrunta pe Exterminator. 

— Poate... 

— Du-mă acasă, Jack, zise Exterminatorul cu o voce ostenită. 

Slavă Domnului, mai avea încă un loc liniştit! 


121 


EPILOG 


Leo Turrin stătea în faţa rulotei şi aştepta întoarcerea 
războinicului. Întoarse capul şi-şi ascunse faţa până la plecarea 
elicopterului, apoi se apropie de Hunter şi-l prinse de umeri, îl 
strânse la piept, gata să-i înşire stupidităţi despre curaj, onoare 
şi datorie. 

— Du-te acasă, Leo, zise Hunter zâmbind. 

— Cât de repede voi putea găsi un 747, răspunse agentul 
dublu. îi las lui Hal ce-a mai rămas în zonă. Trebuie să pleci şi tu, 
sergente. Repede şi departe. 

— Bineînţeles, zise Hunter zâmbind cu toată gura. 

— Bun. Jocko mă aşteaptă la capătul străzii. Ar fi bine să plec 
mai înainte să se sperie şi să vină după mine. 

— Da, să nu faci imprudenţe, Leo. Mai avem multă treabă de 
făcut. 

Leo Turrin îi întoarse spatele şi plecă râzând ca un dement. 

Hunter urcă în rulotă, aprinse o ţigară, porni motorul şi 
demară gândindu-se la un loc îndepărtat unde ai fi putut să se 
ducă. 

Repede şi departe. 

Seattle era un oraş frumos, cu oameni cumsecade. Chiar şi 
persoanele foarte tinere şi foarte naturale erau de treabă. 
Persoanele ceva mai mature erau şi mai mult. 

Dar Hunter nu avea decât rulota. Acolo unde îl putea duce ea 
nu era decât război şi oameni cumsecade. 

Repede şi departe. 

Spre alt câmp de luptă? Sigur, totdeauna era unul undeva. 
Asta era lumea lui Bob Hunter. Cu atât mai rău! 

Sau, poate, cu atât mai bine! 


122 


CUPRINS 


RONE OEE PEE io eee E E cca da ia e ala la ala pai 3 
CAPIPOLUL Ii aceata aa ela ag aaa ag ace ata aa e pt aa m EAT 9 
CAPITOLUL lise pate ea ea it aaa at code ea dela cca a ED cl piaia 14 
CAPI ROLUL etala cai aaa at 0 a ea a d n aaa ca aa aa 20 
CAPITOLUL cre ceea ace gincanaa e poe aa au area due Ale a Poe cula dac pă 25 
CAPITOEUENVI hristi tennap eaan ie da a a a ATN A 29 
CAPITOLUL VALE caz o a 0 a sta aaa a 2 35 
CAPITOLUL Viasat aaa td a pa Cadet (a ata Bade iii tea dia 43 
CAPIPOLUL | Xirincs aa 30 51 
CAPITOLUL X steag co taca ea aa loa capi aa a îi at 0 da d 58 
CAPITOLUL X escala tt alta aaa i da oa cana a aa alai 65 
CAPITOLUL XI sit et cms e ceia n aaa eco data a d cita al a acea a 71 
CAPITOLUL X e nr eoa a ti cl 0 oa a ai a A Ba TIAS 77 
CAPITOLUL XIV tocate e 2 ea o teapa la a a ea A 83 
CAPITOLUL XV ce aa setea n pa aleator ada da ave în Bă aaa ll a că ăi all ral 87 
CAPIROLUL AV iceage cei i tea lata oala de dia aaa a a ai dada a la i a 91 
CAPITOLUL: XV tac gta crea aa aaa ala tatea Da dai nea 97 
CAPITOLUL: XVI i oii căt tate cane e oaie cea aaa oaie 101 
CAPITOLUL XX casei aaa ta aa iată a sa dada aa aaa 109 


CAPITOLUL XX 
EPILOG... si 


CUPRINS......... 


124 


Exterminatorul! 
Exterminatorul 


Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Lovitura supremă? Cosa di tutti 
cosi? Luaseră hotărârea să ducă la 
bun sfârşit acel efort imens din bun- 
cărul de la Langley Island? De ce nu? 

Seatile era unul dintre cele mai 
mari porturi de pe coasta de vest. 
Canada nu era departe, se putea 
ajunge uşor pe apă. Principalele căi 
maritime spre Alaska treceau direct 
prin faţa insuliţei. 

Seattle? 

Asta ar fi explicat noile tendinţe ale Organizaţiei. Mafia se 
pregătea să violeze Pacific Northwest, o întindere de pământ oarecum 
virgină. Nu exista un loc mai bun decât Seattle pentru a instala un post 
de comandă. Dar cine ar crede asta, cu excepția lui Hunter? Din 
păcate, nimeni! 

Acel buncăr avea să devină cartierul general al tuturor soldaţilor 
Mafiei, noua capitală ilegală a Statelor Unite. 

Intr-un fel sau altul, Hunter trebuia să li se opună. 

Era o problemă de supravieţuire. 


ISBN 973-9127-73-5 Lei 16 900