Dick Stanford — 05 Vinerea razbunarii

HUNTER WAR 


ho 


=} 


ER WA 


ZE WBE_HUNI 


Pi 5 


DICK STANFORD 


Colecţia MERCENAR 
58 


Dick Stanford 


VINEREA RĂZBUNĂRII 


VL 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura BOGDANA 


PROLOG 


Abia răsărise soarele la Glen Burnie, o periferie a oraşului 
Baltimore, şi în întunericul nopţii o rulotă GMC rula cu viteză 
redusă pe strada ce ducea la Annapolis. Vehiculul viră spre aleea 
de acces către un motel modest, prost luminat, care părea gol, şi 
se opri exact în faţa intrării. 

Un individ bondoc ţâşni din umbra clădirii şi se îndreptă spre 
maşină, punând un picior pe treapta exterioară a acesteia. 
Portiera se deschise instantaneu şi ieşi un bărbat bine făcut, 
îmbrăcat în blugi. Cei doi se strânseră puternic în braţe cu 
emoție, ca doi fraţi care se regăsesc după lungi ani de 
despărţire. Intr-un fel, aceşti doi bărbaţi erau fraţi. Cel mai scund 
dintre ei era Leo Turrin, un agent federal care lucra sub acoperire 
şi care de ani de zile îşi consacrase cu mare curaj viaţa 
distrugerii Mafiei. lar celălalt - cel înalt - era Bob Hunter, numit 
Exterminatorul. Era la fel de puternic şi de periculos ca o 
întreagă armată şi jurase să lichideze Mafia, ajungând la 
aproximativ treizeci de raiduri exterminatoare consacrate acestui 
scop. 

După aceea, rulota traversă parcarea şi intră pe autostrada 
numărul 2. La volan, se afla o tânără femeie brunetă: Rose 
d'Avril, un agent federal plătit de Casa Albă ca să-i asigure lui 
Hunter suportul oficios de care avea nevoie pentru „ultima 
campanie sângeroasă” şi pentru a curăța, în sfârşit, teritoriul 
Statelor Unite de acea dominație nefastă a Mafiei. 

Tânăra femeie urmărise întâlnirea emoţionantă a celor doi 
bărbaţi în oglinda retrovizoare, iar acum ridică mâna ca să 
răspundă câtorva cuvinte rapide lansate de Hunter: 

— Rose, ţi-l prezint pe „Alpinist”. 

În mod vizibil, Alpinistului nu-i prea plăcea să se arate, nici 
măcar unuia aflat de partea lui. De fapt, nimeni nu-i cunoştea 
adevărata identitate şi din acest motiv el rămase, în mod 
precaut, în penumbra din spatele rulotei şi se mulţumi să 
mormăie un salut la adresa lui Rose. Dar Hunter îl trăgea deja în 
cabina de comandă, unde cei doi bărbaţi se instalară în jurul unei 
mici mese de lucru. Hunter bău două ceşti cu cafea înainte de a 
întreba: 

— Merge treaba, bătrâne? A 

— Să zicem, răspunse Leo, evaziv. În împrejurările actuale, e 


3 


foarte greu să te menţii în partea bună a barierei. 

— Vrei să spui că locul ăsta e din ce în ce mai strâmt? întrebă 
Hunter cu un zâmbet caustic. 

— Exact. Strâmt şi plin de capcane, cum se spune. Dar n-ar 
trebui să mai dureze mult. Dacă am înţeles bine, mă vor avansa, 
iar atunci, s-a terminat cu joaca. De altfel, între noi, bătrâne, 
situaţia asta îmi convine. Mi s-a cam scârbit de viaţa asta, 
sergent! 

Da, Hunter înţelegea foarte bine acest lucru: după cum 
observase Rose d'Avril, nu cu mult timp în urmă, nu era vorba de 
o viaţă, ci mai degrabă de un fel de moarte. De altfel, Angelina 
Turrin nu avea nimic împotriva unei anumite schimbări. 

— Şi pe când va avea loc avansarea? întrebă Hunter, curios. 

— De parcă n-ai şti! răspunse Leo cu un zâmbet şiret. Haide, 
sergent, nu face pe şmecherul cu mine. Hal mi-a povestit totul: 
te angajezi de partea noastră. In privinţa participării mele, 
răspunsul nu este „da”, ci „mai mult decât da”. 

Hal era Harold Brognola, şeful federal. Prin intermediul său, 
Casa Albă îi făcea lui Bob Hunter o propunere pe care nici un om 
normal nu ar fi refuzat-o. In ciuda acestui lucru, decizia nu era 
foarte uşor de luat. Hunter acceptase oferta preşedintelui să 
comande un grup de securitate ultrasecret, dar cu două condiţii. 
Mai întâi - iar Hunter precizase foarte accentuat acest punct - 
voia un răgaz ca să pună la punct ofensiva finală a războiului său 
personal împotriva regatului crimei din America. Apoi, avea de 
gând să-şi aleagă singur colaboratorii ca să conducă acest nou 
serviciu. lar primul său recrut era Leo Turrin. 

— Ştii, Leo, reluă el calm, nu trebuie să ne facem prea multe 
iluzii. Poate că părăsim ceaunul ca apoi să ne pomenim în tigaie. 

— Personal, nu mă deranjează, răspunse impasibil bărbatul cel 
scund. Hal pretinde că vei avea dreptul la funeralii naţionale. 
Arlington, nu? 

— Nici vorbă, zise Hunter, sobru. Am deja o piatră de 
mormânt... gravată chiar. Se află la Pittsfield. Acolo se vor odihni 
oasele mele. La ele acasă. Acolo am întâlnit cu adevărat 
moartea, ştii asta, Leo. 

— Da, da, mormăi federalul, dintr-odată emoţionat. Să ştii, 
sergent, că tragedia întâmplată familiei tale îmi revine în minte 
adeseori. Sora ta era o fată cu adevărat formidabilă. Iti semăna 
în multe privinţe. Apropo, ce mai face Johnny? 

Johnny era fratele cel mic al lui Hunter, singurul care 
supravieţuise masacrului întâmplat familiei sale. 


4 


— Cred că a început să se descurce, răspunse Hunter cu ochii 
strălucind de mândrie. Dacă le vom oferi o lume liberă şi curată, 
tinerii aceştia ne vor uimi. 

— ii în mod regulat legătura cu el? 

— Să spunem că într-un mod indirect. Nu vreau ca viaţa mea 
să o influenţeze pe a lui. Trebuie să-i dau posibilitatea să ducă o 
existenţă normală. 

— Prostii! exclamă Leo Turrin. 

— De ce spui asta? 

— Haide, nu trebuie să visezi, sergent! Ţâncul te-a idolatrizat 
întotdeauna. E nebun după tine. Nu vorbeşte decât de tine. 
Curând, va fi la vârsta la care trebuie să-şi aleagă un drum pe 
care să-l urmeze. În locul tău, m-aş gândi serios la acest lucru. 

— Stai liniştit, răspunse în mod solemn Hunter, mă gândesc 
deseori la asta. Până la urmă... vom vedea ce ne va rezerva 
această nouă viaţă. E posibil să fii nevoit să-ţi schimbi optica în 
privinţa lui Johnny. 

Acum, Turrin ardea de nerăbdare. 

— Această nouă viaţă, cum îi spui tu, o vom începe duminică? 

— Da, dacă vom trăi până atunci. 

— De ce? Ai anumite îndoieli? 

— Ştii tu foarte bine, răspunse Hunter, râzând caustic, că 
îndoielile mele au început cu mult timp în urmă, când l-am 
eliminat pe bătrânelul Sergio. De atunci, ele cresc într-o 
progresie geometrică, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Oarecum, murmură Turrin. 

Luă o înghiţitură mare de cafea înainte de a continua cu o 
voce plictisită: 

— Dumnezeule, mi se pare atât de departe!... lar drumul a 
fost lung... Câteodată mă trezesc noaptea plin de sudoare rece şi 
mă întreb ce ar fi devenit ţara asta dacă tu nu te-ai fi întors din 
Vietnam. Când mă gândesc la Mafia asta nenorocită! Aceşti 
nemernici ţineau toate forţele vii ale naţiunii în mâinile lor. lar 
noi, oficialii, încercam să-i arestăm pe căi legale, neputând 
acţiona în alt fel. În tot acest timp, vermina creştea, se înmulţea, 
devorând totul şi amenințând pe toată lumea. Nici preşedintele 
Statelor Unite nu era la adăpost de vreuna dintre acţiunile lor de 
vendetta! E totuşi incredibil! 

— Să ştii, Leo, îl întrerupse brusc Hunter, că nu trebuie să 
strigi victorie prea devreme. Nu sunt încă morţi. Apropo, cum e 
atmosfera la New York? 

— Nu foarte veselă, mai ales de la începutul acestei 


5 


săptămâni, răspunse Leo, aprinzând două ţigări şi întinzându-i 
una lui Hunter. Trebuie spus că ştii să le alegi punctele slabe 
înainte de a da ultimele lovituri. Chiar şi rezervele lor de bani par 
să se ducă dracului. Mai ales după lovitura din Tennessee. In 
fiecare zi încasează o lovitură aproape mortală. Nu ştiu dacă o 
mai pot duce mult timp aşa. Nu uita că trebuie întotdeauna să fii 
suspicios: scapi de unul şi ies alţi douăzeci gata să-i ia locul. Dar, 
dacă acum le dai lovitura la bani, poate că se vor schimba 
lucrurile... în acest moment, la New York nimeni nu spune prea 
multe oricui. Abia se murmură, şi nu la urechea primului venit. 

Hunter zâmbi înainte de a răspunde: 

— Dacă înţeleg bine, nu vei murmura de bună voie în urechea 
lui Marco Minotti. 

— Mai ales în a lui! zise chicotind Turrin. 

— Ce s-a întâmplat cu el după seara de miercuri? întrebă 
Hunter. 

— Nu se află într-o situaţie foarte confortabilă. În urma pactul 
de interese din New Mexico, trebuia să devină şeful şefilor. Şi, 
după ce s-a întors în ţinut cu coada între picioare, s-a mulţumit 
să nu se opună vântului, indiferent din ce parte bătea. Cu toate 
astea, trebuie să-ţi spun că, atunci când am părăsit New York-ul, 
acum aproximativ trei ore, Marco începuse să-şi mai revină. 

— Din cauza loviturii din Florida? 

— Exact. Când i-ai rupt gura lui Marco, la White Sand, Tom 
Santelli a preluat conducerea, şi toată lumea îl dădea drept 
câştigător. Apoi, fără să-i laşi timp să-şi tragă sufletul, i-ai 
aruncat în aer mina de aur din Florida... Aşa că, atunci când i-am 
părăsit, acum aproximativ trei ore, atmosfera era încărcată şi 
evaluau încă pierderile. 

— Dacă înţeleg bine, ambianța e cam tristă. 

— Da, ăsta este cuvântul potrivit. Motiv pentru care mă şi aflu 
aici. M-au însărcinat să-i duc un mesaj lui Santelli. 

— Da? Şi ce zice acest mesaj? 

— Termină sau mori! 

— Asta însemnând... 

— Termină-l pe Hunter la Baltimore! 

Exterminatorul trase un fum lung din ţigară şi zise: 

— Aşadar, ştiu că eu sunt cel care trăgea sforile în Florida? 

— Maa. 

— Totuşi, am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să fiu cât mai 
discret. 

— Când banii lor sunt ameninţaţi, sunt foarte vigilenţi. Şi, 


6 


sincer vorbind, sunt siguri că azi eşti la Baltimore. 

— Cum au aflat? N 

— Nu sunt deloc idioţi, zise Turrin. In bârlogul lor, au instalat o 
hartă mare pe perete, cu punte negre acolo unde ai lovit de la 
începutul săptămânii. lar în această noapte, când încă eram cu 
ei, au adăugat încă un punct negru pe Baltimore. Spun că astăzi 
e „Vinerea Răzbunării”, „Ziua Vulturilor Pleşuvi”. 

— De ce vulturi pleşuvi? 

— Din cauza unei legende care încă mai circulă în regiune şi 
care aminteşte de marea sărbătoare a vulturilor pleşuvi. Un fapt 
sordid despre ultimul supravieţuitor terestru care adună oasele 
victimelor sale şi care face din ele un foc de bucurie, ca să 
sărbătorească victoria. Pe scurt, ei numesc asta „Ziua Vulturilor 
Pleşuvi”. 

— Sunt convinşi că vreau pielea lui Santelli, nu-i aşa? 

— Da. Cel puţin, aşa cred, pentru că nu mi-au spus nimic sigur 
şi, de altfel, nu sunt deloc la curent cu ceea ce s-a întâmplat în 
Florida. Inţelege-mă: pentru ei, acest lucru este top-secret. 
Nimeni nu vorbeşte de asta, în afara reuniunilor Consiliului 
Suprem. Dar, pentru ei, este un lucru de maximă importanţă şi 
ştiu că fiecare dintre şefi este implicat. Se spune chiar că, de 
când haleau din troaca lui Santelli, invadaseră băncile elveţiene. 
Aşa că, de câteva ore, nemernicii aceştia se agită rău de tot! 
Erau încă în sesiune extraordinară, în această noapte, când am 
plecat. După părerea mea, încă n-au terminat. După câte am 
reuşit să înţeleg, nu este totul pierdut pentru ei. Vorbesc de mina 
de aur a lui Santelli, evident. Pe scurt, au suferit pierderi mari în 
Florida, dar speră să fie despăgubiţi în altă parte. 

— Şi în altă parte este... 

— Baltimore. Exact. 

— Există vreo legătură cu afacerea Tennessee, Leo? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Santelli controlează toată 
coasta de la sud de New Jersey. Are o cotă-parte din afacerea de 
la Atlanta, sunt sigur. A pierdut câteva bagatele când tu ai 
debarcat în Kentucky, în cealaltă zi. De fapt, ai început să 
distrugi imperiul tipului înainte de povestea din Florida, şi după 
câte am putut afla există încă multe interese în Tennessee. 

— Avem veşti de la prietenul nostru de acolo? întrebă calm 
Hunter. 

— Nu ştiu nimic, răspunse repede Turrin, şi, de altfel, cu cât 
ştiu mai puţin, cu atât îmi este mai bine. 

— De acord, înţeleg, spuse Hunter, oftând. Ce se va întâmpla 


7 


după ce vei transmite mesajul lui Santelli? Te vei întoarce la 
cartierul general? 

— Nu, zise Turrin, zâmbind. Ai uitat, bătrâne, că, pentru aceşti 
domni, eu sunt expertul în tot ceea ce ţine de Bob Hunter. Voi 
rămâne la Baltimore. 

— Nu-i o veste chiar bună, zise Hunter, încruntând 
sprâncenele. Mă tem ca prezenţa ta în zonă să nu-mi strice stilul. 

— Asta depinde de punctul de vedere pe care îl adopţi, 
răspunse federalul imperturbabil. Dimpotrivă, cred că amândoi 
putem câştiga, iar tu mai mult ca mine. 

— Dacă vrei să afli părerea mea, aş prefera să pleci. Aşa că 
pleacă şi aşteaptă liniştit până duminică. Apropo, ce mai fac 
Angie şi copiii? 

— Bine, bine. Cel puţin, asta era acum trei zile. Nu pot să 
vorbesc cu ei în fiecare zi. Ştii foarte bine, sergent, am şi eu de 
făcut anumite lucruri. 

Hunter stinse chiştocul şi îşi aprinse imediat o altă ţigară. 

— OK! oftă el cu o plictiseală făţişă. Vom încerca să câştigăm 
amândoi. 

Turrin explică apoi pe un ton foarte detaşat: 

— li vor trimite întăriri lui Santelli. Nu cunosc detaliile, dar au 
avut loc mişcări toată ziua, cu oameni veniţi de aproape peste 
tot. Aparent, deviza „Termină sau mori” este luată în serios. 
Misiunea mea oficială e aceea de „a plănui” ofensiva. Ceea ce 
înseamnă că va trebui să rămân în umbra lui Santelli cea mai 
mare parte a timpului. 

— Grozav consilier! exclamă Hunter. 

— Mda, zise federalul. Acest gen de situaţie ne va lipsi atunci 
când vom fi promovați. Imi place să-i îmbarc pe aceşti nemernici 
pe vase-fantomă şi să le spun cuvinte dulci. Şi, cu cât sunt mai 
puternici tipii, cu atât mă amuz mai tare. 

Brusc, Turrin se opri ca să se uite la ceas. 

— Ei, timpul trece repede! oftă el. Acum, trebuie să plec. 

Şi, scoțând capul pe uşa întredeschisă, strigă spre Rose 
d'Avril: 

— Lasă-mă la următoarea intersecţie, frumoaso! 

Apoi se întoarse spre Hunter şi zise: 

— Nu încerca să-mi telefonezi, sergent. Nemernicii ăştia sunt 
agitaţi ca nişte purici: sunt nişte paranoici! Aşa că las-o mai 
moale. Eu voi fi cel care va lua legătura cu tine... îndată ce îmi 
vor da noi ordine. După părerea mea, prima manşă va avea loc 
la fortăreaţa de la malul golfului. 


8 


— Vrei să spui ascunzătoarea lui Arnie Fermierul? 

— Exact. Cunoşti drumul? 

Bineînţeles că Hunter îl cunoştea. Trase un fum lung din ţigară 
şi zise: 

— Ai zis „Ziua Vulturilor Pleşuvi”? 

— Da. 

Exterminatorul suflă încetişor pe gură fumul inhalat. 

— Ei bine, vulturi să fie! murmură el calm. De ce nu? 

De fapt, de ce nu? 


CAPITOLUL | 


Leo Turrin se pregătea să părăsească repede cabina de 
comandă a rulotei lui Bob Hunter, când vocea încordată a 
şoferului, încântătoarea Rose d'Avril, se auzi în interfon: 

— Mi-e teamă că vom avea probleme în spate. 

— Precizează! izbucni Hunter. 

— O maşină mare. La opt sute de metri în spatele nostru. Ne 
urmăreşte de aproape trei kilometri. La bordul ei sunt doi 
pasageri. 

— Prieteni sau duşmani? întrebă Hunter, nervos. 

— Contact zero, raportă Rose. Nici nu au răspuns la apelurile 
mele. 

— La dracu'! mormăi Turrin. Au venit după mine! Aş fi putut 
jura că totul era sigur! La dracu'! La dracu'... 

— Poate că sunt poliţişti din zonă, sugeră Hunter fără 
convingere. Vom încerca să-i prindem pe radio. 

Exterminatorul branşă consola de comunicaţie a cabinei de 
comandă şi ecranele celor două scanere se aprinseră. Apoi, 
spuse în microfon: 

— Bagă tare, Rose! 

Rulota cea mare viră repede la dreapta, pe o deviaţie a 
drumului, şi intră cu viteză pe o stradă rezidenţială, încă învăluită 
de întuneric. 

— Spune-ne ce se întâmplă! strigă Hunter în interfon, 
adresându-se lui Rose. 

— Ţinta a redus viteza. Abia se mai vede... OK, iat-o din nou. 
Accelerează. Distanţa: un kilometru şi jumătate. Dar se apropie 
cu viteză. 

Scanerele radio branşate pe frecvenţa poliţiei nu reacționară 
deloc. Câteva clipe mai târziu, Rose d'Avril raportă: 

— Ţinta rulează acum la cinci sute de metri şi-şi menţine 
ritmul. 

— Ţi-am spus că erau toţi nişte nebuni, nişte paranoici. M-au 
urmărit de la aeroport şi acum suntem în pericol! 

— Nu încă, mormăi Hunter, dându-i câteva instrucţiuni precise 
lui Rose. 

— Rămâi cu ea, Leo, îi spuse el prietenului său. Dacă se 
complică treaba, ştii ce ai de făcut. 

Şi, fără să lase federalului timp să reacționeze, Hunter se 


10 


îndreptă spre spatele rulotei, în timp ce aceasta îşi reduse viteza 
după un viraj brutal la stânga. O secundă mai târziu, el era afară, 
în noapte. 

Turrin, cu inima bătându-i foarte tare, înaintă spre consola de 
comandă a lui Rose d'Avril. Tânăra femeie tocmai oprise greoaia 
rulotă de război pe trotuarul străzii şi scruta cu intensitate 
ecranul electronic montat pe bord. 

— Mereu acelaşi joc de-a şoarecele şi pisica, murmură ea, fără 
să îndepărteze privirea de la ecran. Uite, încetinesc... Acum se 
opresc. OK, e bine. Va putea verifica astfel despre ce este 
vorba... Dacă sunt „curaţi” sau nu. 

Profesionalismul rece şi detaşat al acestei încântătoare tinere 
femei era în mod evident uluitor, iar Turrin nu era insensibil, în 
ciuda neliniştii provocate de această situaţie. Asta pentru că 
pericolul era acolo, iar el fusese cel care îi atrăsese pe Hunter şi 
pe încântătoarea sa coechipieră în acest bucluc. Pericolul nu era 
ceva nou pentru cei doi bărbaţi. Aveau atât de multe amintiri în 
comun, întâmplări petrecute deseori în condiţii greu de imaginat! 
Altfel spus, Leo ştia cât de riscante erau contactele cu prietenul 
său, dar câteodată avantajele depăşeau cu mult pericolele 
asumate. Astăzi, de exemplu... 

Legăturile lui Hunter. Cu Leo Turrin nu datau de ieri-alaltăieri. 
Înainte de a-l cunoaşte pe Exterminator, federalul ducea deja o 
viaţă dublă. Acum ea devenise triplă, dacă putem spune aşa. 

Turrin era nepotul de sânge al lui Sergio Frenchi, unul dintre 
părinţii fondatori ai celebrei Cosa Nostra, şi care încă de la o 
Vârstă fragedă fusese crescut ca să devină un şef mafioso. 
Totuşi, se întorsese din Vietnam hotărât să participe la lupta 
împotriva crimei organizate care măcina şi corupea toate 
instituţiile statului. Bineînţeles, autorităţile federale fuseseră 
încântate să aibă în rândul lor pe cineva care s-ar fi putut infiltra 
fără nici un risc în rândurile inamicului: acoperirea lui Turrin era 
solidă. l-a fost dat imediat numele de cod Alpinistul, un nume 
bine găsit, căci Turrin avea drept misiune să urce cât mai sus 
posibil în ierarhia Mafiei, astfel încât să furnizeze guvernului 
toate informaţiile pe care poziţia sa îi permitea să le afle. O 
sarcină relativ simplă, cel puţin în anumite momente... După 
aceea, apăruse Hunter... 

Leo era atunci locotenentul - caporegime, cum se spunea în 
Organizaţie - unchiului său Sergio, şef al marii Familii a crimei 
care controla tot vestul Massachusettsului şi în special Pittsfield, 
oraşul natal al lui Hunter. Jucase deci un rol - minor, este 


11 


adevărat - în tragedia care lovise familia Hunter. 

Din acel moment, viaţa lui. Leo Turrin se complicase cu 
adevărat. In toată perioada de la început, Hunter îl alesese pe 
Turrin ca ţintă predilectă, iar federalul sub acoperire nu reuşise 
să-şi salveze pielea decât dezvăluind  Exterminatorului 
adevăratul său rol în sânul Organizației. Mai târziu, cei doi 
bărbaţi aveau să lucreze ocazional mână în mână, moment în 
care au început adevăratele dificultăţi pentru Leo Turrin. 

De fapt, Mafia voia capul lui Hunter, şi toată poliţia din ţară îi 
înţelegea pe şefii federali ai lui Hunter care visau şi ei să-l 
elimine pe Exterminator, considerat ca un individ hiper-periculos. 
Şi, dintr-odată, cele două „tabere” l-au considerat pe Turrin ca 
fiind un „expert în Hunter”. O poziţie destul de confortabilă. 

Cu toate acestea, Leo nu se îndoise de alegerea sa nici măcar 
un moment. Cu cea mai mare abilitate, el se străduise să 
menţină un anumit echilibru, satisfăcând cererile celor două 
tabere şi mergând, în acelaşi timp, mână în mână cu Hunter. 
Relaţia dintre cei doi bărbaţi ajunse la un fel de simbioză, fiecare 
respectându-l şi  apreciindu-l pe celălalt, fiecare tolerând 
pretenţiile şi metodele celuilalt. 

Apoi, de curând, Washingtonul redresase situaţia şi acordase o 
reabilitare „individului periculos”. Totuşi, acesta încălcase 
aproape toate legile codului civil şi penal... şi asta prin recidive, 
ca să folosim un eufemism. Fără îndoială că guvernul îşi dădea 
acum seama că Leo Turrin ştiuse mereu, încă de la prima sa 
întâlnire cu Hunter, că Exterminatorul era un om aparte, ceva cu 
totul diferit, cum lumea nu mai întâlnise, fără îndoială, din 
timpurile eroice ale cavalerismului. Acest luptător, ale cărui curaj 
şi îndrăzneală depăşeau orice imaginaţie, nu era stăpânit de nici 
o dorinţă de răzbunare. Idealul lui Hunter era mult prea elevat ca 
să se lase terfelit în mici preocupări personale. Tragedia familiei 
sale nu fusese pentru el decât un detonator, un fel de trezire 
bruscă la realitate. Insă Hunter nu era omul care să se abată din 
calea adevărului, odată ce el i se arătase. lar dacă încălcase 
legea, nu trebuia văzut în asta o dovadă de neîncredere în 
instituţii. 

Dimpotrivă, pentru acest bărbat iubitor de libertate, singurul 
mod de a apăra legea era de a o încălca, cel puţin în câteva 
cazuri. Mafia era foarte importantă, scoţându-şi capul din ce în 
ce mai mult pe zi ce trecea, însuşindu-şi cu obrăznicie tot ceea 
ce dorea şi când dorea. lar pentru Hunter, „legea” aplicată în 
ţară nu avea nici o putere asupra proliferării mafioţilor. 


12 


În gândirea lui Hunter, imperiul crimei constituia un stat în 
stat, un duşman naţional care acţiona din interior şi era 
consacrat nimicirii celor mai nobile idealuri ale Americii. Ca să 
facă acest lucru, duşmanul întorcea legile în avantajul său... şi 
câştiga pe toate fronturile. Trebuia, deci, să reacționeze, iar 
Exterminatorul o făcuse în stilul său. Bineînţeles, nu după 
metodele lui Leo Turrin sau ale poliţiei: Bob Hunter era un soldat 
şi acţionase ca orice soldat bun, care îşi ştia ameninţată patria; 
plecase, deci, la război. Un război mortal, era adevărat, dar un 
război frumos şi glorios... Şi aproape că îl câştigase! 

Doar dacă nu cumva... 

Rose d'Avril era aplecată acum peste consola de control şi 
branşase sistemul de laser cu infraroşii. Prodigioasă tehnică! O 
imagine imprecisă, uşor roşiatică, începu să apară pe ecran, 
aproape ca un negativ de film luminat din spate de becuri roşii. 
Formele unei maşini erau acum vizibile, apoi bustul a doi bărbaţi 
ale căror capete erau întoarse spre dreapta, ca şi cum ar fi vorbit 
prin geamul pasagerului. 

In sfârşit, două lumini traversară brusc ecranul ca să lovească 
cele două capete care se prăbuşiră brusc. 

Fără să vrea, Rose d'Avril se lumină la faţă şi scoase un oftat 
care abia se putea auzi. Turrin îi strânse uşor umărul, 
murmurând: 

— Curaj, micuţo! Trebuie să fii tare. 

Leo se îndepărtă şi îşi întâlni prietenul, războinicul, pe strada 
întunecată. 

— Imi pare rău, sergent, murmură el. 

— Nu atât cât celor două gunoaie, răspunse Hunter cu o voce 
perfect detaşată. 

In timp ce vorbea, scoase din ţeava Berettei sale un amortizor 
foarte ciudat, fără îndoială fabricat de el. 

— Cine erau? 

— lke şi Mike Baidaserra: Care era misiunea lor? 

Turrin oftă înainte de a răspunde: 

— Mister! Ultima oară când am auzit vorbindu-se de aceşti doi 
nemernici, amândoi se agitau în Atlanta. 

— Poate că ştii cine i-a trimis aici şi de ce te urmăreau încă de 
la New York. 

— Crezi că mă urmăreau chiar de la New York? 

— Aparent, da. Mike avea în buzunar un bilet de avion New 
York - Baltimore, iar maşina a fost închiriată de la agenţia „Avis” 
de la aeroport. 


13 


Turrin clătină din cap. 

— Poate că e un dar din partea cerului. Altfel... 

— Tu eşti cel care alegi, zise Hunter. 

— Crezi că m-am dat de gol? 

— Nu este imposibil, răspunse Hunter, dând din umeri. 
Oricum, te sfătuiesc să verifici, şi cât mai repede. 

— Imposibil, mormăi Turrin. 

— În mod evident, eşti încăpățânat ca un catâr bătrân! 

— In privinţa asta, nu te întrec nici pe departe! Şi nu ai de ce 
să mă invidiezi, zise Turrin. Când mă gândesc că ne-ai îmbarcat 
pentru o a doua campanie. Sângeroasă! Oricum, trebuie făcut 
acest lucru! 

— OK, zise Hunter. lar acum ai grijă de pielea ta, bătrâne. 

— La fel şi tu. 

— Ai nevoie de ajutor ca să transporţi „răciturile”? 

— Mă voi descurca, sergent. Dar te rog să fii prudent! 
Aşteaptă să iau legătura cu tine. 

— Voi încerca, răspunse laconic Hunter. Dar nu-i niciodată 
uşor, să ştii, adăugă el, îndreptându-şi privirea spre maşina în 
care se aflau cei doi bărbaţi morţi. 

— Mda, ştiu, spuse oftând Leo Turrin, înainte să se îndepărteze 
în noapte, ca să se ocupe de cadavre. 

Luă apoi maşina lor şi o abandonă nu departe de vehiculul pe 
care îl închiriase atunci când ajunse la aeroport. 

— Da, zise el, uneori lucrurile nu ştiu să aştepte. 


14 


CAPITOLUL II 


— Bună treabă! îi zise calm Hunter lui Rose d'Avril, ajungând 
lângă consola de comandă. 

Tânăra femeie acceptă complimentul fără nici un comentariu 
şi, pornind rulota, continuă drumul pe autostradă. Pe ecranul de 
control, maşina în care se aflau cele două cadavre, condusă de 
Leo Turrin, se depărtase deja. Ajungând la intersecţia străzii, 
Hunter murmură: 

— la-o spre nord. 

In timpul afectat întoarcerii maşinii în direcţia indicată, 
vehiculul lui Leo dispăruse de pe ecran. 

— İl căutăm sau renunţăm? întrebă Rose cu jumătate de gură. 

— Renunţăm, ordonă Hunter. 

Tânăra femeie nu putu să-şi înăbuşe un oftat de oboseală, în 
timp ce întrerupea contactul de reperare electronică a țintei. 
Trebuie spus că bărbatul de lângă ea nu era bine dispus. In 
momente ca acestea, el era enigmatic precum Sfinxul din Theba. 
Şi dacă Rose se străduia să înţeleagă tăcerea lui şi să o respecte, 
ştia foarte bine că uneori asta complica lucrurile. 

După câteva minute, care îi părură o eternitate, ea întrebă cu 
o voce care voia să imite tonul de comandă al lui Hunter: 

— Cum vezi situaţia, soldat? 

Hunter îi aruncă o privire puţin tulburată. 

— Trebuie să mărturisesc că nu foarte clar. 

— Să reluăm împreună datele, vrei? Cine erau cele două 
cadavre? 

Hunter îşi aprinse o ţigară şi răspunse în timp ce dădea fumul 
afară din plămâni: 

— Doi ucigaşi plătiţi din Brooklyn: fraţii Baldaserra, specialişti 
în torturi rafinate. 

— Hm! exclamă Rose, tăcând o grimasă. 

— La început, lucrau pentru Familia Mavnarola, care a dat deja 
nişte indivizi de primă mână ca Augie Marinello şi Freddie 
Gombella. Apoi, acum câţiva ani, fraţii Baldaserra au început să 
lucreze pe cont propriu. Cred că aveau de gând să formeze o 
mică „întreprindere” a crimei, numai a lor, ca să-şi însuşească o 
parte din piaţa New York-ului. Asta se întâmpla cu puţin timp 
înainte de intrarea mea în scenă. Dar, când m-am dus la New 
York pentru prima dată, federalii îi arestaseră, şi erau la 


15 


închisoare. Învinuiri minore. De atunci şi până în această seară 
nu i-am mai văzut. 

Rose d'Avril era aparent foarte impresionată de uimitoarea 
memorie a colegului ei. 

— Nu uiţi niciodată nici un detaliu, nu-i aşa? murmură ea, 
gânditoare. Spui că nu i-ai mai văzut până acum, deşi afară e 
întuneric... Eşti sigur că?... In sfârşit, presupun că cutioara ta 
magică funcţionează bine în astfel de cazuri. 

Tânăra femeie făcea aluzie la fişierul de arhive conservate pe 
microfilme aflat în consola de informaţii, care conţinea un studiu 
cu adevărat complet al morţilor şi caracteristicilor acestei specii 
deosebite: mafiosi carnivoris. 

— Această cutie conţine informaţiile la zi, spuse sobru Hunter. 
Îi cunosc pe aceşti indivizi ca pe propriul buzunar. Dacă vrei, pot 
chiar să-ţi spun ce mănâncă la micul dejun. Prin urmare, îţi 
închipui că sunt capabil să recunosc pe oricare dintre ei, chiar 
dacă nu-i ziuă... 

Rose se înfioră uşor, apoi întrebă pe un ton mai şugubăţ: 

— Crezi că suntem în pericol? 

— Nu, nu cred. Cei doi nemernici închiriaseră o maşină. Fără 
vreo staţie radio. Sunt sigur că nu a avut timp să transmită un 
raport. Altfel, ar fi întrerupt urmărirea. Putem sta, deci, liniştiţi 
pentru moment. Însă Alpinistul nu poate spune acelaşi lucru. 

— Spunea că el este cel care i-a atras. 

— Aşa este, ceea ce înseamnă că cineva începe să-şi dea 
seama. 

Rose ezită un moment înainte de a îndrăzni să pună întrebarea 
dorită: 

— Alpinistul şi Leo Turrin sunt una şi aceeaşi persoană, nu-i 
aşa? 

— La naiba! exclamă calm Hunter. Cum ai ghicit? 

Tânăra femeie dădu uşor din cap. 

— Să ştii că şi eu consult microfilmele din arhivă. Şi în această 
împrejurare aveam un motiv precis. Se spune că, la un moment 
dat, Leopold Turrin avea mână liberă la Pittsfield. 

Hunter răspunse: 

— Avea, de fapt, mai mult decât mână liberă la Pittsfield. Să 
spunem chiar că deţinea cheile regatului. 

— Şi ce a făcut cu ele? 

— Cred că a stricat broasca. 

— Inţeleg. 

După un moment de tăcere, Rose reluă: 


16 


— E de mirare că nu l-ai omorât. Ai preferat probabil să-l 
convingi să devină un soldat bun. Este foarte ciudat. 

După alte câteva momente de tăcere, ea continuă: 

— De fapt, în ultimele zile m-am documentat asupra unui 
anumit număr de puncte. Am... în sfârşit, am descoperit cine era 
Cindy. Ştii foarte bine, reluă ea, uitându-se pieziş spre Hunter, că 
această fată ţi-a trimis în Vietnam un exemplar din Don Quijote 
plin de însemnări şi cu dedicaţia: „A ta pentru totdeauna”. La 
început, eram foarte geloasă pe ea, apoi domnul Brognola mi-a 
explicat că această Cindy era sora ta, şi mi-a povestit şi cum a 
murit. lată de ce mă uimeşte această poveste cu Leopold Turrin. 
Până la urmă, el este primul vinovat pentru acea tragedie. 
Atunci, cum se explică prietenia care vă leagă? Sincer, nu 
înţeleg. Chiar mă şochează. 

Hunter îi răspunse foarte calm: 

— Nu iei în calcul toate faptele întâmplate, Rose. Mai întâi, eu 
nu l-am convertit pe Leo la nimic. El răspundea la numele de cod 
Alpinistul înainte de intrarea mea în scenă. Şi nu el a fost vinovat 
de masacrul de la Pittsfield. Dimpotrivă, a făcut totul ca să-l evite 
şi chiar şi-a asumat pentru asta mari riscuri. La început, n-am 
ştiut, aşa cum nu ştiam faptul că, lucrând sub acoperire, făcea 
tot posibilul să mă ajute, iar eu în acest timp încercam să-l 
omor... Şi trebuia să mai şi reuşesc! Fără... 

Hunter se întrerupse ca să inspire adânc înainte de a continua: 

— Da, Rose, Leo este cel mai bun prieten al meu şi fără 
îndoială bărbatul cel mai grozav pe care l-am întâlnit în viaţă. lar 
situaţia sa de acum mă nelinişteşte foarte tare. 

— Explică-mi cum se prezintă jocul. 

— Nu-l văd încă foarte bine, ţi-am spus. 

— Să încercăm să analizăm împreună datele. 

Hunter îi explică tot ce Leo îi povestise despre New York şi 
conchise: 

— lată, nu ştiu mai multe şi, în consecinţă, nu am nici o idee 
despre nenorocirea care l-ar putea pândi pe Leo. 

— Lasă, nu-i unul venit cu pluta, zise Rose, zâmbind. 

— Cine ştie? oftă Hunter, obosit. Problema, vezi tu, e că nu 
poţi aplica logica obişnuită când e vorba despre aceşti oameni. 

— Atunci, de ce fel de logică e nevoie? 

— De cea a nebunilor, murmură el calm. 

— Vrei să spui că sunt toţi nişte nebuni? 

— Bineînţeles! Incă te mai îndoieşti de asta? 

— Ai fi un foarte bun martor pentru apărare! răspunse Rose pe 


17 


un ton foarte sarcastic şi fără îndoială mai dur decât ar fi vrut. 

Dar Hunter nu reacţionă şi se mulţumi să răspundă calm: 

— Cine încearcă să-i judece, după părerea ta? 

— OK, OK, se grăbi să răspundă Rose. Mereu uit că eşti atât 
judecător, cât şi jurat. 

— Niciodată nu m-am considerat vreunul dintre ei, răspunse 
Hunter, detaşat. 

— Atunci, ce eşti, mai exact? 

— Judecata lor, doar atât, zise el încet. 

Era o mică nuanţă care determina o mare diferenţă. Hunter 
nu-şi judeca duşmanii. Aceştia se judecau singuri şi acţiunile lor îi 
condamnau. În ceea ce-l privea, el nu era decât executorul 
sentinţei. 

— Într-o zi, va trebui să-mi explici punctul tău de vedere mai în 
detaliu, murmură Rose d'Avril. Dar să revenim la logica 
nebunilor. 

Hunter încruntă sprâncenele. 

— Pentru ei nu-i deloc ceva nebunesc. Cu lucruri extravagante 
în cap, ei fabrică o lume extravagantă în care inteligenţa devine 
prostie, iar Binele se schimbă în Rău. 

— Deci, cum crezi că au construit jocul din Baltimore? 

— Poate că grangurii din New York vor să se debaraseze de 
anumite capete viermănoase, pasându-l pe Leo drept fraier. Nu-i 
imposibil. Intr-o lume extravagantă, totul este mereu trucat şi 
astfel nemernicii vor putea pune la cale mica lor distracţie. Trimit 
un emisar pentru a-i da iluzii tipului ce trebuie lichidat, după ce 
în prealabil au aranjat totul. Emisarul nu este la curent cu acest 
lucru şi, îndată ce începe distracţia, el e primul care o încasează. 

— După părerea ta, din acest motiv i-au trimis pe fraţii 
Baldaserra? 

— Este posibil. Dacă jocul este aşa cum mi-l imaginez eu, 
secăturile de la New York au închiriat serviciile fraţilor Baldaserra 
ca să stea cu ochii pe Leo. Nu pentru că Leo este suspect, ci 
pentru că a fost însărcinat cu o misiune extrem de delicată şi 
pentru că derularea procesului este foarte importantă în acest tip 
de joc dublu. 

— Este unica posibilitate care poate exista? 

— Bineînţeles că nu. Poate că şefii au decis altceva şi doresc 
să pună pe cineva puternic la Baltimore. In acest caz, Leo ar face 
foarte bine treaba. 

— Şi unde ar fi intervenit Ike şi Mike? 

— Există două posibilităţi, explică, răbdător, Hunter. Fie cineva 


18 


la New York are motive întemeiate să presupună că Santelli nu 
va fi nemuritor, fie Leo însuşi începe să bată pasul pe loc. In 
primul caz, l-ar fi trimis pe Leo aici ca să facă un raport detaliat 
asupra acţiunilor lui Santelli, iar în al doilea caz, îi întinde un os 
de ros lui Leo ca să vadă cum va proceda. 

— Toate aceste lucruri nu sunt deloc îmbucurătoare, spuse 
Rose. 

— Nu. Ambele eventualităţi sunt la fel de periculoase pentru 
Leo. 

— Ce se va întâmpla când cei de la New York îşi vor da seama 
că urmărirea fraţilor Baldaserra a fost întreruptă? Nu cumva îşi 
vor imagina că Leo... 

— Oh, Leo este foarte abil ca să rezolve acest gen de 
problemă! răspunse Hunter cu convingere. Nu se vor descoperi 
foarte repede cadavrele ucigaşilor. De altfel, nu le vor găsi 
niciodată. Cei de la New York se vor întreba poate ce s-a 
întâmplat cu ei, dar nu-i vor căuta... într-o lume de nebuni, 
dispariţia a doi nemernici ca fraţii Baldaserra nu este o dramă. 

— Şi acum, reluă Rose, cum ai analiza situaţia? 

— Pot doar să spun că ziua va fi foarte lungă la Baltimore, 
răspunse Hunter, oftând. 

„Vinerea Răzbunării”, „Ziua Vulturilor Pleşuvi”: trebuia să se 
aştepte la asta... 


19 


CAPITOLUL III 


Santinela era la mai puţin de o lungime de braţ. Respira foarte 
uşor şi părea pierdută într-un vis liniştit. Arma ei era sprijinită 
puţin mai departe pe peretele de piatră care proteja 
proprietatea. O lumină gălbuie, slabă, strălucea într-un colţ al 
casei, la înălţimea etajului al doilea, şi briza calmă a mării agita 
uşor frunzele unui copac sfrijit. 

Santinela era tânără, chiar foarte tânără: aproape un ţânc. Dar 
ce putea să ştie un puşti obişnuit cu străzile marilor oraşe despre 
singurătatea perioadei lungi de gardă nocturnă, sau despre 
pericolele prezentate de visurile inocente din plină junglă? 

In mod sigur, nu mare lucru. Celelalte două santinele, aflate 
puţin mai departe, învăţaseră fără îndoială tot ceea ce trebuiau 
să cunoască şi nu vor şti niciodată mai mult... 

Dar acesta era mult prea tânăr pentru... 

Hunter răsuci un moment între degete un garou nou de nailon 
şi îl băgă repede în buzunar. Işi puse apoi o ţigară între buze şi 
agită în aer bricheta aprinsă exact sub nasul puştiului, şoptindu-i 
la ureche: 

— Bang! Eşti mort! 

Ţâncul mai că se prăbuşi, surprins, vrând să recupereze arma, 
şi zise cu o voce înăbuşită: 

— Dumnezeule! M-ai speriat de moarte! 

— Nu plânge, copile, ţi-aş fi putut face şi altceva! mormăi 
Hunter. Mi se pare că te uiţi la stele. 

Puştiul încercă să protesteze: 

— Nu... Am crezut că aud un zgomot şi am privit... 

— Las-o baltă! îl întrerupse Hunter. Oricum, nimeni nu a văzut 
asta în afară de noi doi, nu? 

— Exact, zise băiatul în mod vizibil mai liniştit în faţa reacției 
aproape amicale a necunoscutului, căruia nu reuşea să-i distingă 
faţă. Ca să fiu sincer, reluă el, începusem să mă întreb ce făceam 
aici. Nu am văzut şi nu am auzit nimic. 

In timp ce vorbeau, el încerca să vadă mai bine faţa lui Hunter, 
care se hotări să-i facă acest hatâr. Exterminatorul îi întinse 
ţigara sa tânărului şi îşi aprinse una pentru el, ţinând flacăra 
brichetei în faţă. Apoi, spuse: 

— Nu eşti aici ca să pui întrebări, nu-i aşa? 

— Exact, domnule. Eu... 


20 


— Spune-mi Frankie. 

— De acord. Oh, mulţumesc pentru ţigară, domnule! 

Era destul de simpatic puştiul. Cel puţin, în contextul de faţă, 
căci în alte circumstanţe... 

— i-am zis să-mi spui Frankie. 

Tipul începu să fie puţin stânjenit. 

— OK... Frankie. 

— Dar pe tine cum te cheamă? 

— Sonny. 

— Se pare că nu prea îţi place? 

— Nu, domnule. Mă cheamă Sonny de când m-am născut. Ar fi 
timpul să-mi găsesc un nume adevărat. 

Hunter îl privi în mod solemn: 

— De acum înainte, te vei numi Patrulă. 

— Cum, domnule? 

— Voiai un nume? Ei bine, acum ai unul. 

— Patrulă? Dar de ce? 

— Pentru că atunci când te-am văzut pentru prima dată, ar fi 
trebuit să patrulezi, nu să visezi. Aşa că acest nume ţi se 
potriveşte. De acum înainte, tu eşti Patrulă. _ 

Era evident că puştiul era impresionat. In această lume 
putredă şi coruptă, să ai un „nume” era aproape la fel de 
important ca şi botezul la creştini. Era puţin important ceea ce 
evoca acest cuvânt. Esenţialul era să ai unul, şi numai un şef 
putea da unul unui subaltern. Băiatul era tânăr, dar cunoştea 
deja „muzica”. 

El zise cu o voce nesigură: 

— Dumnezeule, îmi pare rău, nu v-am recunoscut... Sunt 
atâţia care vin şi pleacă... vreau să spun... 

Hunter ridică mâna, făcându-i semn să tacă, şi îl întrebă cu 
duritate: 

— De la ce oră nu ai mai fost schimbat? 

— De la două dimineaţa. 

— Dumnezeule, şi se luminează de ziuă! Şi n-ai fost schimbat 
deloc? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, nu-i de mirare că dormi în picioare! mormăi Hunter. 
Cine este şeful tău? 

— Mario, zise puştiul în silă. 

— Mario Cuba? întrebă Hunter fără să ştie dacă zicea bine. 

— Da, domnule. 

— Bun, du-te şi mai fă o tură, iar apoi odihneşte-te puţin, 


21 


ordonă Hunter. Dar, înainte, du-te şi spune-i lui Mario că vreau 
să-l văd aici în zece minute. Ai înţeles? 

Puştiul nu mai ştia la ce să se aştepte. 

— OK, domnule Frankie, zise el. În zece minute, am înţeles. 
Staţi liniştit, se rezolvă. 

Şi, luându-și arma, se îndreptă spre baracă. 

Hunter se îndreptă în direcţia opusă, ca să se ocupe de ultima 
santinelă care păzea cealaltă extremitate a proprietăţii. Se opri 
la câţiva paşi distanţă de ea şi zise cu o voce calmă: 

— Cine eşti tu, cel de-acolo? 

O voce de om matur îi răspunse: 

— Jimmy Jenner. Tu cine eşti? 

— Nemernicul de Bob Hunter! 

— Ha, ha, e bună! Şi ce vânt te aduce? 

— Aproape se luminează de ziuă, reluă Hunter. Merge bine 
treaba? 

— Super! zise celălalt. De două ore am avut trei blonde 
fierbinţi ca nişte căţele în călduri, o chinezoaică nimfomană şi o 
matroană italiană! La tine cum merge? 

Hunter râse încetişor înainte de a răspunde: 

_ — Fantasmele tale sunt şi mai frumoase decât ale mele. 
incearcă numai să visezi cu ochii deschişi, dacă înţelegi ce vreau 
să spun. 

— Da... unde s-a dus Mario? 

— Tocmai voiam să te întreb dacă l-ai văzut. Nemernicul ăsta! 
Să vezi ce picioare în fund o să-i trag nemernicului ăstuia, 
imediat ce voi pune mâna pe el! Sonny mi-a spus că n-a mai fost 
schimbat de la două. 

Celălalt tip nu ştia foarte bine acum pe ce picior să danseze. 

— Nu e tocmai aşa, mormăi el. Mario şi-a făcut rondul de două 
sau de trei ori în noaptea asta. 

In timp ce vorbeau, individul încerca să se apropie de Hunter, 
în continuare ascuns în umbră. 

— În tot cazul, dacă îl vezi, spune-i că-l caută Frankie. 

Santinela încremeni instantaneu şi Hunter îi simţi privirea 
încordată care încerca să scruteze întunericul. 

— Eşti Frankie de la New York? întrebă bărbatul cu o voce 
îngrijorată. 

— Sunt Frankie şi sunt din New York, răspunse calm Hunter. 

— Dumnezeule! exclamă celălalt cu o voce sugrumată. N-aş fi 
crezut niciodată. Am auzit adesea vorbindu-se de tine, Frankie. 
Atunci aveam un văr care lucra pentru fraţii Talifero. 


22 


— Cum îl chema? 

— În chema Charlie Minune. 

Da, Hunter îl cunoscuse foarte bine pe Charlie Minune de pe 
timpul fraţilor Talifero. 

— Păcat că a murit. Era un bun şofer. 

— Aşa este, domnule, ştia meserie! 

— Şi păcat pentru bravii fraţi Talifero. 

— Da, domnule. Nu-i frumos ceea ce li s-a întâmplat. Până la 
urmă, asta este viaţa. i 

lată un tip care acum filosofa! Incerca să se apropie pe 
nesimţite de Hunter, sperând să-i vadă mai bine faţa lui Frankie, 
„trăgătorul cel mai rapid de la vest de Mississippi”. 

Dar Hunter ordonă ferm: 

— Din acest moment, nu te clinteşti din loc până nu îţi spun 
eu. 

— OK, domnule. De altfel, sunt aici de la ora două şi nu voi fi 
schimbat decât la şase. 

— Te înşeli, Jimmy. Rămâi aici până ce Frankie îţi spune să 
pleci, ai înţeles? 

— Am înţeles, Frankie. 

— Şi, dacă îl vezi pe Mario, nu uita să-i spui că-l „caut. 

Hunter se depărtase deja câţiva paşi, când tipul îl strigă: 

— Hei, Frankie, ce se întâmplă, de fapt? 

— Mai multe decât trebuie să ştii tu! strigă Hunter. Să nu te 
clinteşti din loc, ai auzit? 

— Dumnezeule, bineînţeles că nu mă clintesc, răspunse 
celălalt cu o voce mai puţin hotărâtă. 

Hunter ştia foarte bine că Sonny Patrulă şi Jimmy Jenner îi vor 
fi de mare ajutor ca să efectueze cu succes penetrarea fortăreței 
inamicului. Din acest motiv, îi şi lăsase în viaţă. De fapt, şansele 
lor de a-şi salva pielea erau cât cele ale lui Hunter. Era vineri. Se 
pregătea distracţia şi Exterminatorul nu avea intenţia să vadă 
vulturii pleşuvi devorând cadavrul lui Leo Turrin. Nu, „Vinerea 
Răzbunării” nu va dura mult timp. Hunter lovea drept în inima 
duşmanului. Vulturii pleşuvi se puteau pregăti de chef. 


23 


CAPITOLUL IV 


„Baraca” cea veche data de la începutul secolului. Ea fusese 
concepută ca un castel, cu şanţuri late şi secate pe trei laturi, şi 
în fund Chesapeake Bay. În timpul prohibiţiei, ea servise drept 
bârlog traficanţilor de alcool, apoi fusese transformată în bordel 
de lux, înainte de a cădea totul în mâinile lui Arnie Castiglione, 
zis Fermierul, atunci când acesta îşi însuşise teritoriul, la 
începutul celui de-al doilea război mondial. 

Cu un „patriotism” admirabil, Arnie schimbase vechea 
„baracă” în centru de convalescenţă şi de odihnă pentru 
marinarii victime ale blocadei din Atlantic. La puţin timp după 
aceea, după cum ne puteam aştepta, castelul cel bătrân 
devenise sediul tuturor operaţiunilor ilegale de pe piaţa neagră 
de pe Coasta de Est. Apoi, la sfârşitul războiului, cum treptele 
exterioare se înclinaseră, clădirea a fost renovată şi transformată 
într-o fortăreață care să servească ambițiilor pe care Castiglione 
le nutrea pentru tot estul ţării. 

Da, ascunzătoarea fusese teatrul multor nemernicii: strigăte 
de agonie, torturi, suflete nimicite... 

Hunter nu curăţase niciodată în totalitate acest teritoriu. Se 
mulţumise să intervină în grabă în timpul bătăliei de la 
Washington. Dar în altă parte luptase cu Arnie Fermierul. Acesta 
din urmă murise în umbra unui alt castel, la fel de macabru, dar 
situat mult mai departe. Totuşi, Hunter venise deja aici... El 
cunoştea istoria construcţiei şi toate pericolele ce îl puteau 
aştepta. Nu se aventura, deci, ca un orb ca să facă o mică 
recunoaştere. Nu, el mergea drept spre  ascunzătoarea 
duşmanului şi ştia foarte bine că acesta se afla aici. 

Reputația lui Frankie-Hunter i-o luase înainte: paznicul de la 
poarta din spate, replica identică a lui Sonny Patrulă care era 
puţin mai tânăr, îl privea cu nişte ochi mari, vizibil jenat că se 
afla în prezenţa unui personaj atât de important. Săracul puşti, 
era atât de nervos, încât îşi freca mâinile, neştiind ce să facă! 

— Nu ştiam că veţi veni, domnule, murmură el. Imi cer scuze. 

— Atâta timp cât nu ţi-am spus, nu aveai de unde să ştii, 
răspunse Hunter, zâmbind. De ce să te scuzi? 

Mâinile tipului se agitau acum fără încetare. 

— Dacă aş fi ştiut... vreau să spun... 

— Oh, te referi la covorul roşu! exclamă Hunter, râzând. Lasă, 


24 


nu e nimic grav. Spune-mi, unde sunt ceilalţi? Tot în pat? 

Tipul îşi drese vocea înainte de a răspunde: 

— Larry Haggle tocmai s-a întors cu... în sfârşit... sunt acolo 
sus, cred. lar domnul Santelli s-a culcat acum câteva ore. Nu ştiu 
dacă... 

— Cu cine este? 

— Cine? Larry Haggle? N-am auzit... un tip... Oh, aţi venit 
Cu...? 

— Nu, cretinule! Vorbesc de Santelli! 

— Domnul Damon este aici şi, de asemenea, domnul La Carpa. 
Au venit cam pe la ora unu dimineaţa. 

— Cu oamenii lor? 

— Cu un echipaj complet. l-a cazat pe băieţi în ascunzătorile 
de deasupra garajelor. 

— Le-aţi dat haleală? 

— Bineînţeles, domnule. Au tot ce le trebuie. 

— Sper că au şi ceva de tras la măsea, zise Hunter pe un ton 
sever. 

Tipul păru puţin scandalizat. 

— Nu, nici un strop! exclamă el. Mai ales în acest moment. 

— Cine-i intendent aici? 

— Carmen Reddi, domnule. 

— Şi care este programul distracţiilor? 

— Cum aţi spus, domnule? 

— Da, nătărăule, programul petrecerii de astăzi? Reddi ştie 
cumva că astăzi trebuie să primească un supliment de o sută de 
băieţi. S-a pregătit pentru asta? 

— Asta, domnule, nu am de unde să ştiu. 

— Atunci, ar fi mai bine s-o iei din loc. Spune-i să mă caute 
dacă are vreo problemă. 

— Bine, domnule, zise tipul. 

— Şi grăbeşte-te, ai înţeles? se răsti Hunter. 

Tânărul înspăimântat găsi, în sfârşit, soluţia pentru mâinile 
care tremurau: le băgă repede în buzunare şi se grăbi spre 
clădire fără să mai întrebe nimic. 

In privinţa lui, Hunter nu prea avea de ce să se teamă. Hotări, 
deci, să-şi continue vizita. Da, la vremea ei, ascunzătoarea 
fusese, fără îndoială, destul de grandioasă. Dar acum era în 
paragină, pentru că nu era întreţinută. Ocupanţii ocazionali 
prădau tot, şi cum Santelli nu locuia acolo, nimeni nu se îngrijea 
de păstrarea ordinii. Ascunzătoarea îi servea doar ca fortăreață, 
în caz de retragere. O parte a parterului era complet 


25 


dezafectată: nu avea mobilă, iar ferestrele erau închise. În 
privinţa părţii locuibile, ea era într-o stare tristă: draperii vechi şi 
roase de molii, câteva carpete uzate, nişte mobilă nelustruită 
luată cine ştie de unde şi nişte scaune pe care era mai bine să nu 
te aşezi. Existau, totuşi, două excepţii, în această deteriorare 
generală: bucătăria şi biblioteca. Prima era amenajată în stil 
ultramodern, impecabil de curată şi cu tot felul de provizii. A 
doua era decorată cât se poate de somptuos: într-un colţ era un 
superb birou oval, de dimensiunile unui pian de concert; în 
centru, o imensă masă de conferinţă din acaju masiv, înconjurată 
de fotolii asortate; în fund, o masă de masaj cu diferite aparate 
de gimnastică; un gigant ecran de televiziune încastrat în perete, 
trei canapele din piele, totul aşezat pe o mochetă în care piciorul 
intra până la gleznă. 

Pe scurt, acesta era sediul imperiului subteran al lui Thomas 
Santelli. Hunter înţelesese acest lucru încă de la început. Şi, 
observând dispunerea camerei, înţelegeai de ce restul „barăcii” 
era atât de degradat: Santelli nu trecea pe acolo niciodată. 
Biblioteca avea propria ei intrare prin grădină, alături de care se 
aflau o parcare şi garajele. După acestea, Chesapeake Bay şi 
pontonul de debarcare erau vizibile prin ferestrele largi. Pe scurt, 
ascunzătoarea putea foarte bine să se năruie, căci Santelli nici 
nu ar fi observat. 

De altfel, nu o va mai vedea niciodată. 

Fostul senior de Baltimore zăcea prăbuşit într-o mare de sânge 
care păta somptuosul birou oval. Era îmbrăcat cu o pereche de 
şosete şi un halat de mătase. Avea gâtul tăiat de la o ureche la 
alta. In dosul său, cu spatele la încăpere, se afla un bărbat mic 
de statură, care cotrobăia cu conştiinciozitate o casă de bani 
aflată în perete. 

Intr-un sfert de secundă, Hunter îşi scoase Beretta din 
buzunar. Apoi, brusc, spectacolul care i se derula sub priviri avu 
un sens pentru el: bărbatul care se afla în picioare în faţa casei 
de bani nu era altcineva decât Leo Turrin. Un Leo impecabil, 
drept ca un I şi fără nici cel mai mic fir de păr nelalocul lui. 

El aruncă o privire rece individului care îl deranjase, apoi ochii 
lui coborâră spre pistolul negru, şi spuse cu o voce foarte blândă, 
aproape tristă: 

— N-ai ştiut să aştepţi, nu? 

Era evident că nu. 

De asemenea, era evident faptul că cineva găsise 
ascunzătoarea duşmanului exact înaintea lui Bob Hunter. 


26 


CAPITOLUL V 


Santelli era mort de foarte puţin timp, de aproape cinci 
minute. Casa de bani era goală, iar sertarele biroului fuseseră 
răsturnate. Dar nimic nu fusese luat şi dosarele aranjate cu grijă 
sugeau încet sângele proaspăt. In privinţa tipului, el părea să se 
fi instalat acolo într-un mod foarte meticulos, pentru a putea să-i 
taie gâtul cât mai comod, la fel cum ai sacrifica un miel pe altar. 

Ipoteza cea mai plauzibilă era că Santelli fusese constrâns să 
se aşeze pe scaunul de la birou, sub ameninţarea unui cuţit. Fără 
îndoială că el deschisese casa de bani fără să se opună, căci nu 
exista nici o urmă de luptă în cameră. 

— Pleacă cât mai repede de acolo, Leo! mormăi Hunter. Du-te 
şi ascunde-te! 

Tipul cel scund oftă, zicând: 

— Sper că nu tu ai făcut asta? 

— Nu. Nu e stilul meu. Cineva s-a dat drept Hunter. 

— De unde ţi-ai dat seama că nu eram eu? 

— Nu e nici stilul tău, răspunse laconic Hunter. Acum, fugi! 

— Să procedăm mai bine invers, vrei? protestă Leo Turrin. Te 
ascunzi tu, cât mai este timp, iar eu mă ocup de „răcitură”. 
Riscăm să fim prinşi dintr-o clipă în alta. Tommy şi-a regrupat 
aici jumătate din oamenii săi. Când vor afla, vor fi toţi alarmaţi. 

— Mă îndoiesc. La Carpa şi Damon sunt şi ei aici. l-ai văzut? 

Turrin clătină din cap. 

— N-am văzut pe nimeni, în afară de tipul care păzeşte poarta 
şi Larry Haggle. El este, de altfel, cel care m-a condus până aici. 

— Şi acum unde este? 

— Are un apartament la primul etaj. Abia sosit, a plecat 
pretextând că are de dat un telefon urgent. Poate că avea nişte 
lucruri importante să le spună celorlalţi locotenenţi ai lui Santelli. 
Mi-a spus să merg şi să-mi fac o cafea în bucătărie, apoi să-l 
aştept pe Santelli în biroul său. Şi, după cum ai remarcat şi tu, 
biroul comunică cu bucătăria. De fapt, nici nu prea aveam chef 
să beau cafea. 

— Şi zici că Larry Haggle te-a trimis aici? 

— Da. Ciudat, nu? 

— Aşa este! oftă Hunter. Cine este primul pe lista succesorilor 
lui Santelli? 

— În orice caz, nu Larry. Tommy îl făcuse consilierul lui. Larry 


27 


e jurist şi finanţist. Numele lui adevărat este Weintraub. Deci, 
vezi că nu avea nici o şansă. 

Da, Hunter îl cunoştea bine pe Larry „Haggle” Weintraub. Se 
spunea că el era cel care trăgea sforile pentru Santelli şi se pare 
că avea relaţii în întreaga lume, intrări speciale în lumea înaltă a 
finanţiştilor elveţieni. 

— Eu zic, spuse Turrin, că bătălia se va da între Damon şi La 
Carpa. Ei sunt cei mai vechi şi cel mai vicleni. Damon are capul, 
iar La Carpa muşchii. Şi toţi subordonații le pupă mâinile şi se 
lasă în seama lor ca să menţină pacea pe teritoriul lor. Dacă ar 
trebui să dau un pronostic, aş spune Damon sau La Carpa. 

— Acum, du-te la ceilalţi, Leo, zise Hunter. Sunt cazaţi în 
încăperile de deasupra garajelor. Poartă-te ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Tocmai ai venit şi, pentru că te-ai plictisit, cauţi 
pe cineva cu care să stai la taifas. După părerea ta, Santelli este 
încă în ascunzătoare, iar consilierul său este foarte ocupat cu o 
anumită treabă. Lasă-i să descopere singuri „răcitura”. 

Turrin zâmbi înainte de a răspunde: 

— OK, nu e o idee rea. Ce urmăreşti, de fapt? Cineva va 
încerca să-mi întindă o cursă? 

— Nu este imposibil. Cineva cu o mână foarte lungă. 

— Nu este exclus. Acesta este scenariul clasic. 

— Se poate, mormăi Hunter, dar riscăm prea mult dacă 
rămânem amândoi aici ca nişte proşti să pălăvrăgim. 

— Inţeleg ce vrei să spui, zise federalul. lar tu, ce ai de gând 
să faci? Pleci sau rămâi? 

— Rămân. Cel puţin, pentru un timp. 

Turrin îşi privi insistent prietenul din cap şi până-n picioare, 
observând costumul impecabil şi mica batistă de mătase 
înnodată în jurul gâtului. 

— S-ar zice că ai venit ca să mai rămâi, murmură el. Apropo, 
cine eşti tu? A 

— N-am venit ca să rămân. În caz contrar, îmi fac testamentul. 
Poţi să mă strigi Frankie. 

— Frankie câştigătorul, asta e sigur, murmură Turrin, părăsind 
calm camera. 

Câştigător, poate, însă nu trebuia să anticipeze acest lucru... 

De fapt, Frankie era un personaj aproape legendar în lumea 
interlopă, unde îşi câştigase reputaţia, fiind un pretins As negru - 
altfel spus, un paznic personal al vestitei Commissione, un om 
dotat cu o putere şi o autoritate nelimitată. La un moment dat, 
se spunea chiar că Aşii Negri puteau ridica funcţia, oricând 


28 


doreau, temporar, oricărui capo, şi chiar concedia un şef, dacă 
acest lucru li se părea oportun. 

De fapt, fusese un timp în care Aşii aveau braţul lung şi 
pumnul solid. Ei constituiau o forţă de elită super-secretă, 
ataşată Cosei Nostra şi nu vreuneia dintre familii, fiind însărcinaţi 
cu controlul asupra respectării şi executării deciziilor date de 
Commissione - Consiliul Naţional al Şefilor Supremi - acţionând 
ca un fel de Gestapo autonom care regla litigiile dintre familii şi 
asigura echilibrul între teritorii, astfel încât să menţină 
stabilitatea întregii Organizaţii. Acum, cel puţin teoretic, un şef 
(sau o familie) nu era liber să-şi ducă propria politică înainte ca 
aceasta să fie aprobată de Commissione. Şi nimeni nu avea 
interes să acţioneze pe ascuns. Aşii erau acolo ca să vegheze ca 
nimeni să nu joace pe ascuns şi îşi făceau treaba de minune, 
atâta timp cât - culmea şireteniei şi ironiei - nimeni nu ştia în 
realitate cine erau ei. Nici măcar şefii nu ştiau! 

Era greu de crezut, aşa este, dar acest lucru făcea încă parte 
din acea lume vicioasă atât de caracteristică Mafiei. A fost o 
perioadă, bineînţeles, în care Aşii erau selecționați şi aleşi cu 
mare grijă de Consiliul Şefilor, însă tradiţia căzuse mai mult sau 
mai puţin în desuetudine. Mai întâi, şefii cei mai vechi muriseră, 
fiind înlocuiţi în Consiliu de unii mai tineri. Apoi, anumiţi tineri 
dispăruseră la rândul lor, fără ca scaunul lor din Consiliu să fie 
perfect validat. Trebuia asigurată o continuitate relativă a puterii, 
dacă se voia ca Organizaţia să supravieţuiască şi să prospere. 

Cel puţin, asta era argumentaţia avansată şi, puţin câte puţin, 
prin trucaje şi şiretenie, un bătrân nebun devenise singura 
legătură între Consiliul Şefilor şi Societatea Secretă din ce în ce 
mai independentă şi mai puternică decât se considera că trebuia 
să fie. 

Când acest bătrân a murit, autonomia Societăţii Secrete a 
devenit un fapt recunoscut oficial. 

Aşii erau dotați cu un număr şi un nume de cod, pe care le 
puteau, de altfel, schimba, cu o frecvenţă uneori surprinzătoare. 

Işi puteau schimba faţa şi se spunea că unii dintre cei mai 
vechi apelaseră la chirurgia estetică de atâtea ori, încât nu-şi mai 
cunoşteau adevărata lor înfăţişare. Se vorbea despre acest lucru 
sub formă de glumă, o glumă care avea, totuşi, o bază reală. 

Aşii, pentru a se face recunoscuţi, aveau cărţi de identificare 
asemănătoare cu cărţile de joc, dar învelite într-un plastic foarte 
dur, ce aveau gravate pe spate numele şi numărul de cod, 
culoarea cărţii indicând rangul lor. Aşii Negri aveau cărţi marcate 


29 


cu trefle sau inimă neagră, în timp ce Aşii Roşii aveau inimi roşii 
şi romburi. Aşii Roşii nu puteau rezolva problemele ce apăreau în 
interiorul unei familii fără consimţământul prealabil al şefului. 
Numai un As Negru se putea împotrivi, putea înlocui, sau chiar 
concedia un capo, un capo fiind un şef care făcea parte şi el din 
Commissione. 

In această lume sălbatică şi fără scrupule, domnea totuşi un 
fel de etică, în genul unui cod natural care guvernează societăţile 
celor mai elementare animale, în care anumite semnale sunt 
transmise şi recepționate neobosit, asigurând astfel o ordine 
aparentă care vizează supraviețuirea ansamblului Organizaţiei, 
în lumea Mafiei, aceste semnale nu erau altceva decât o formă 
de protocol respectat de toţi într-o manieră extrem de formalistă 
şi acceptată într-un mod absolut şi dogmatic. Numai în acest 
mod, o societate de nemernici putea să spere în supravieţuire şi 
prosperitate. In rest, cei care creaseră şi structuraseră actuala 
Mafie învăţaseră lecţia analizând microsocietăţile de tâlhărie 
care făceau ravagii altădată, în Europa, în special în zona 
Mediteranei. 

Mafia era dominată de o anumită etică ce presupunea un 
ritual şi un protocol foarte severe, total anacronice pentru un om 
de afaceri din secolul al XX-lea. Datorită acestei etici, Aşii au 
putut exista şi au putut să-şi menţină poziţia. Tot ea permisese 
lui Bob Hunter să dea Mafiei lovituri decisive care aveau să o 
nimicească. 

Trei legi de bază domneau încă în Organizaţie: respectul 
inviolabil al secretului, autoritatea absolută conferită de rang şi 
folosirea nelimitată a puterii, sub orice formă, pentru a atinge un 
scop de interes general. Dacă datorită acestor trei legi se explica 
prosperitatea aparentă a Societăţii Secrete, tot datorită lor se 
putea spera în combaterea ei. 

Aşii, în special Aşii Negri, erau nişte indivizi remarcabili, fiind 
dintre aceia care au permis crearea vechilor mituri ale Mafiei. Ei 
erau aleşi pentru inteligenţa lor, rezistenţa lor fizică şi calităţile 
lor de perseverenţă şi de tenacitate. 

lar Frankie, bineînţeles, era un As Negru. 

El existase într-o anumită perioadă, apoi venise Bob Hunter şi 
îl lichidase înainte de „a-i lua locul”. Rolul era exact pe măsura 
Exterminatorului. În consecință, îl juca cu o uşurinţă 
nemaipomenită atâta timp cât mascarada nu dura niciodată mai 
mult. Adăugase chiar anumite episoade glorioase la legenda 
adevăratului Frankie, iar acest scenariu, pe care acum îl 


30 


cunoştea pe de rost, îl ajutase mult în anumite momente cruciale 
ale războiului său. 

Cu toate acestea, Hunter a fost cel care a pus capăt puterii 
Aşilor din sânul Mafiei, într-o zi tristă şi ploioasă, la New York. În 
acea zi, el a înmormântat în mod brutal toate miturile într-o mare 
groapă comună. Era, fără îndoială, lovitura cea mai decisivă pe 
care o dăduse vreodată, aceea care îi permitea să spere că pe 
viitor Cosa Nostra nu se va mai ridica niciodată. 

La sfârşitul acestui raid mortal din inima Mafiei, Societatea 
Secretă îşi pierduse autonomia, iar Aşii, aceia autentici, 
dispăruseră. Supraviețuitorii acestei epoci au devenit nişte eroi 
decăzuţi, urâţi de generaţiile care veneau din urmă şi cărora nu 
îndrăzneau să le deconspire adevărata lor identitate. 

Toţi, mai puţin unul: Frankie, care era singurul As ce 
supravieţuise într-un mod favorabil în cartea miturilor. 

Frankie era OK! 

Frankie „încercase să salveze bunurile”. 

Frankie nu a trădat niciodată. 

Dar cum se va descurca Frankie la Baltimore cu cadavrul unui 
şef în cârcă şi o criză mortală profilându-se în mod periculos la 
orizontul acelei zile de sfârşit de lume? 

Va afla în curând! 

Leo nu părăsise camera nici de treizeci de secunde, când şeful 
trupelor lui Santelli, redutabilul Mario Cuba, băgă capul prin 
deschizătura uşii şi se uită spre Hunter cu o licărire de sfidare în 
ochii lui de porc. 

— Salut, Frankie, zise el. Mi se pare că mă cauţi? 

Tipul nu-l văzuse niciodată pe „Frankie”, bineînţeles. Dar 
„protocolul” funcţiona, cel puţin pentru moment. 

— Salut, Mario, răspunse Hunter cu o voce autoritară. Intră. la 
loc. Vei avea un şoc. 


31 


CAPITOLUL VI 


Mario Cuba era un fel de gorilă umană, un munte de om ce 
avea cu aproape zece kilograme mai mult ca Hunter. Craniul său 
chel lucea ca un metal bine polizat, iar muşchii şi umerii erau 
enormi, căci, atunci când voia să se uite într-o parte, trebuia să- 
şi răsucească întregul tors. Din acest motiv, avea o privire 
extrem de mobilă, iar ochii lui mici se roteau practic fără să se 
oprească la nouăzeci de grade, oferindu-i o viziune vastă a 
camerei, fără să mişte din cap. 

Când „dulăul” zări cadavrul şefului său, umerii săi se prăbuşiră 
în mod imperceptibil, iar cei doi pumni monstruoşi apucară cu 
brutalitate extremităţile biroului, căutând fie să se sprijine, fie o 
îmbărbătare, imposibil de determinat. Hunter crezu un moment 
că va dărâma mobila, dar cele două mâini începură brusc să 
tremure şi dispărură repede în centura elastică a pantalonilor 
bufanţi cu care era îmbrăcată gorila. 

Privirea sa febrilă se aţinti asupra lui Hunter, înainte de a se 
plimba de câteva ori pe tavan, timp de câteva minute. În sfârşit, 
Mario mormăi: 

— Cine a făcut o asemenea nemernicie? 

— Să aflăm mai întâi de ce, răspunse Hunter cu o voce calmă. 
Acest lucru ne va face să aflăm cine l-a omorât. 

— De ce ce? mormăi „gorila”, rotindu-şi ochii mult mai 
frenetic. 

— De ce se putea dori moartea lui Tommy, zise calm Hunter, 
ca şi cum s-ar fi adresat unui copil de cinci ani. Cine voia să-l 
omoare, Mario? 

„Dulăul” încă turbat se apropie de perete, lângă casa de bani, 
şi o izbi cu amândoi pumnii. Intreaga cameră se zdruncină, iar 
lustra din tavan se clătină periculos. Mario se întoarse apoi ca să 
arunce o privire spre Hunter, apoi începu să lovească peretele ca 
un nebun. 

— Continuă, dacă asta te uşurează, murmură Hunter pe un ton 
dur. Dar nu cred că pe Tommy îl consolează asta. 

La auzul acestor cuvinte, Cuba se răsuci în loc şi, pentru prima 
oară de când intrase în cameră, ochii lui încetară să se mai 
rotească. 

— Ce faci aici, Dumnezeule? întrebă el destul de calm. 

— Am fost trimis ca să arunc o privire la cele întâmplate. Dar 


32 


se pare că am pierdut trenul. 

— Poate că da, dar poate că nu, răspunse tipul care devenea 
din ce în ce mai rău. Când ai venit? 

— Du-te la dracu’, Mario! răspunse Hunter cu o voce de 
gheaţă. Cred că ţi-ai ieşit din fire. Incerci să-mi pui în cârcă acest 
cadavru, nu? 

Hunter trebuia să se ferească de acest corp de maimuţă. Când 
voia, Mario putea fi la fel de rapid ca un fulger. Cât ai zice peşte, 
el sări spre Hunter, cu pumnii înainte, căutându-i gâtul. Dar 
Exterminatorul îi anticipase gestul şi îi băgă în ochi, cât putu de 
adânc, două degete, lovindu-l în acelaşi timp cu genunchiul în 
piept. 

Rezistenţa fizică are şi ea nişte limite, ochii sunt ochi, iar 
pieptul este piept, oricare ar fi cel care le are. Marea masă de 
muşchi se prăbuşi brusc la pământ, la început urlând, apoi 
mormăind şi în final oftând. După aceea, încetă să se mai mişte. 

Hunter îşi îndreptă costumul de cinci sute de dolari, îşi aranjă 
batista cea fină din mătase în jurul gâtului şi mormăi: 

— Prostule! 

Apoi ieşi din cameră ca să cheme ajutoare. 

Sonny Patrulă şi portarul percutară imediat, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să fie chemaţi: 

— Curăţaţi acest loc! strigă Hunter. Şi, când totul va fi în 
ordine, să mă căutaţi. Voi fi cu Larry Haggle. 

Fără să aştepte vreun răspuns, începu să urce pe scară câte 
patru trepte deodată. 

Apartamentul particular era încuiat cu cheia. Hunter scoase 
micul său passe-partout, zdruncină puţin broasca şi uşa se 
deschise fără nici un zgomot. 

Şi aici decorul era în neconcordanţă cu deteriorarea generală 
a „barăcii”. Aici era regatul pielii şi al oţelului, cu nişte pereţi 
acoperiţi cu cărţi şi lămpi moderne amplasate cu mare grijă. Pe 
pereţii laterali, nişte uşi lăsau să se creadă că apartamentul mai 
avea şi alte camere de fiecare parte. 

Larry Haggle, tolănit într-un imens fotoliu de piele, cu spătar 
înclinabil, lângă fereastră, vorbea la telefon. intoarse repede 
scaunul, aruncă o privire rapidă intrusului, apoi sări în picioare, 
dând drumul telefonului. 

Hunter întredeschise vesta, ca să i se vadă arma, şi murmură: 

— Hm, hm. 

Weintraub încremenise într-o poziţie ciudată, cu genunchii 
îndoiţi, jumătate aşezat, jumătate în picioare. 


33 


— Ce vrei? mormăi el. 

— Să alegi tu, răspunse politicos Hunter. 

Tipul se aşeză în fotoliu, fără să-şi clintească ochii de la 
Hunter. Avea privirea unui adevărat rechin şi reputaţia de bun 
„negociator” în afaceri, pentru că negocia totdeauna după 
propriile criterii, prădându-şi victimele şi având în acelaşi timp 
grijă să folosească legea în favoarea sa. Mda, Weintraub era cel 
mai tare. Şi nu arata rău deloc. Avea în jur de patruzeci de ani, 
slab, dar viguros, şi o bună doză de energie subiacentă, pe care 
o dezvăluita mişcarea ochilor lui mici, rapizi şi răutăcioşi. 

— Cine dracu' eşti? întrebă el fără agresivitate, dar şi fără 
amabilitate. 

Hunter se apropie de scaunul lui şi îi întinse cartea sa de 
identitate. Rechinul aruncă o privire şi, luând din nou receptorul 
în mână, spuse celui cu care vorbea: 

— Te voi suna eu. 

Apoi închise aparatul, îl privi insistent pe Hunter şi începu să 
formeze un număr de telefon. 

— Sper că nu te deranjează dacă verific, nu? zise el după ce 
aruncă o privire cărţii de identitate. 

— Bineînţeles, spuse amabil Hunter. Mi se pare normal. 

Tipul înghiţi în sec şi închise telefonul. 

— Să considerăm că s-a rezolvat, zise el. Aş vrea să ştiu cine 
eşti, de vreme ce ai intrat aici. Fără îndoială că eşti un tip 
curajos. 

— De ce curajos? întrebă Hunter. 

— Trebuie să ai curaj ca să te aventurezi în afara teritoriului 
tău, Frankie, explică foarte calm Haggle. In locul tău, ar fi trebuit 
să fiu plătit gras ca să risc părăsind Manhattanul. 

— Curajul nu are nici o legătură cu ce se întâmplă aici, replică 
Hunter. Doar îmi fac meseria. Poţi să-mi înapoiezi cartea? 

Haggle i-o întinse, iar Hunter o puse cu grijă în portofel. 

— Care meserie? întrebă Weintraub. Mi-e greu să te iau în 
serios atâta timp cât sunteţi nişte eroi decăzuţi. Nimeni nu vă 
admiră, nimănui nu-i mai este teamă de voi. Ne descurcăm 
foarte bine şi singuri. 

Weintraub nu era un frate de sânge şi, în consecinţă, etica şi 
protocolul contau mai puţin. Hunter trebuia, deci, să găsească 
altceva ca să se facă respectat. 

— Noi nu lucrăm ca să ne facem plăcuţi, Haggle. Şi n-am făcut 
niciodată nimic din plăcere. Astăzi s-a întâmplat să fiu trimis aici. 
Aşadar, iată-mă. Acum, lăsă deoparte această aroganță, altfel va 


34 


trebui s-o fac de unul singur. 

Juristul păli, dar nu se clinti din loc. Se ridică uşor în picioare, 
apoi, brusc, zâmbi şi luă o ţigară. 

— Oh, Dumnezeule, la ce folosesc toate astea? mormăi el. Să 
nu mai facem pe idioţii! 

— Sunt total de acord, mărturisi Hunter. Mai ales când ştim că 
trupul neînsufleţit al şefului tău zace prăbuşit pe birou, în camera 
de jos. 

Mâna care ţinea ţigara încremeni instantaneu. Tipul era foarte 
puternic pentru acest gen de mişcare de întrerupere bruscă: 
Hunter îl remarcase deja. Fără îndoială că era un obicei puţin 
teatral, pe care îi folosea atunci când pleda în faţa Curţii. 

— Repetă! zise el. 

— Cineva i-a tăiat gâtul lui Tommy. Acum mai puţin de zece 
minute. Mario e acum cu el, dar şeful tău este mort şi el, Haggle. 

Un fel de emoție autentică încă indescifrabilă apăru un 
moment în privirea rechinului, apoi îşi reveni, trase un fum din 
ţigară şi zise: 

— Scuză-mă un moment, Frankie. 

Haggle se îndreptă spre biroul său şi, apăsând pe butonul 
interfonului, ordonă foarte calm ca „cineva să vină cât mai 
repede posibil”. 

Coincidenţă sau nu, acesta fu momentul ales de Carmen Reddi 
ca să bată la uşă înainte de a intra în cameră. 

Reddi era intendentul ascunzătorii şi cel însărcinat cu 
securitatea. De fapt, semăna mai mult cu un patron de hotel de 
restaurant italian decât cu un pistolar: era foarte înalt, subţire şi 
impecabil în costumul său de culoare închisă, cămaşă albă şi o 
cravată neagră. Era tare mândru de el şi părea foarte arogant. Il 
privi insistent pe Hunter până ce ajunse cu privirea jos. Apoi îl 
fixă pe consilier. 

— Domnule consilier... Aţi aflat, presupun... 

Vocea se potrivea perfect personajului. 

Cea a lui Weintraub răsuna tristă şi afectată, când îi răspunse: 

— Da, am aflat, Carmen. Mi s-a spus. 

Apoi, cu un gest din mână, puţin teatral, ca şi cum cerea 
scuze, Haggle continuă: 

— Ascultă, lasă-mă un moment. Am nevoie să-mi revin. Voi 
cobori în cinci minute. Nimeni să nu atingă nimic, acolo jos. 

— Prea târziu, răspunse Reddi, aruncând o privire spre Hunter. 
El a cerut să facem curăţenie. 

— De ce? răcni Weintraub, privindu-l cu duritate pe Hunter. 


35 


— Pentru că scena era total dezgustătoare, răspunse calm 
acesta. Şi pentru că eu sunt cel care va comanda de acum 
înainte. Tommy era un capo. Este treaba noastră. 

Apoi se întoarse spre Reddi şi zise: 

— Ai ceva de spus, Carmen? 

Tipul se clătină ca şi cum ar fi primit o lovitură puternică, dar 
vocea sa era calmă şi detaşată atunci când întrebă: 

— Ce facem cu cadavrul, Frankie? 

Intendentul nu mai spunea nimic. Frankie preluase 
conducerea. 

— Spală-l puţin, apoi îmbracă-l. Pe urmă, pune-l la rece. Aveţi 
vreun congelator mare, nu? 

Reddi dădu uşor din cap şi zise: 

— Se rezolvă, Frankie. Vom goli un congelator. Spune-mi... Am 
trimis după un doctor... Pentru Mario... Sper că am procedat 
bine, nu? 

— De ce nu, dacă ai găsit unul nu prea indiscret! răspunse 
Hunter pe un ton conciliant. 

— Avem mereu unul sau doi deosebit de discreţi, îl asigură 
Reddi. 

— Cum se simte acum? 

— Ce înseamnă asta? îi întrerupse Weintraub. Ce s-a întâmplat 
cu Mario? 

Reddi interveni, şi o făcu cu multă autoritate: 

— E dificil de spus. li sângerează ochii. In rest, se simte bine. 

Apoi, întorcându-se spre Frankie-Hunter, spuse: 

— Mi-a spus că-şi cere scuze. S-a înfuriat şi n-a mai ştiut ce 
face. Se mai întâmplă. Il adora pe Tommy. 

Hunter dădu calm din cap şi expedie intendentul, făcându-i un 
simplu semn din ochi. Reddi se trase înapoi până în dreptul uşii şi 
ieşi fără nici un zgomot. 

— La dracu'! răcni Weintraub. Crezi că Mario a făcut asta? 

— Nimeni nu a spus asta, până în prezent, strigă Hunter. 

Situaţia începu să semene cu un adevărat vodevil. Nu plecase 
bine Reddi, că se deschise o altă uşă, lăsând să intre o tânără 
femeie complet goală. Era evident că tocmai ieşea de sub duş. 
Părul ei blond era încă umed şi tocmai îşi terminase de şters 
corpul voluptuos cu un prosop mare. Făcu câţiva paşi în interiorul 
camerei înainte de a observa prezenţa lui Hunter, îi aruncă 
atunci o privire de animal îngrozit şi, acoperindu-se cât putu de 
bine cu prosopul, se retrase în camera din care venise. 

— Ce dracu' înseamnă asta? îl întrebă Hunter pe Weintraub. 


36 


Tipul ignoră întrebarea. Avea altceva în cap. 

— Ce i s-a întâmplat lui Mario? insistă el. E rănit? 

— Doar şi-a pierdut puţin cumpătul. 

— OK, dar ce are la ochi? Ce voia să spună Carmen? 

— Mario a încercat să mă atace, explică Hunter cât se poate 
de natural. Cred că era nebun de ură. Şi, cum nu poţi discuta cu 
un tip ca Mario, am fost nevoit să folosesc forţa. 

— Şi l-ai făcut KO! zise avocatul, ridicând privirea spre cer. 
Dumnezeule! Mario, KO! Eu sunt cel care îmi ies din minţi acum! 
Sincer, continuă el pe un ton din ce în ce mai violent, refuz să 
cred orice până nu-l văd pe Tommy eu însumi. 

Şi, prăbuşindu-se în fotoliu, îşi luă un moment faţa în palme, 
ca pentru a recupera puţină stăpânire de sine. Apoi se ridică şi se 
duse să desfacă o sticlă de votcă Eristoff. 

— Putem să vorbim ca de la bărbat la bărbat? întrebă el brusc, 
cu o voce perfect calmă şi controlată. 

Hunter apropie un scaun de fotoliul său, îşi puse şi el un pahar 
de votcă şi răspunse: 

— Sper că da. Nu-mi plac puştii, Haggle. 

— Trebuie să ştii un lucru. Când se va afla de moartea lui 
Tommy, nu trebuie să te aştepţi la un potop de lacrimi şi de 
lamentări din partea oamenilor săi. 

— Adevărat? 

— Nu. Tommy Santelli nu era genul de şef pentru care trupele 
lui aveau o dragoste excesivă. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Eşti aici ca să faci o anchetă oficială? 

— Bineînţeles, domnule consilier. 

— Atunci, dă-mi voie să-ţi dau o mică sugestie. Du-te şi 
discută cu Damon şi La Carpa. Tommy avea o mare calitate: ştia 
să manipuleze nişte oameni mai inteligenţi şi mai puternici decât 
el, şi îi supunea... 

— Vorbeşti în mod sigur de indivizi ca tine? 

— Evident. Eu sunt un excelent exemplu. Vezi tu, plecând de 
la poziţia pe care o am, domnule Talifero, eu... 

— Eu nu sunt un Talifero, îl întrerupse cu amabilitate Hunter. 

— Ba da! Nu în sensul propriu al termenului, bineînţeles, ci în 
sensul figurat. Şi, crede-mă, eu consider că, ăsta un compliment. 
Cei din clanul Talifero erau nişte oameni de fier! 

— Mulţumesc, răspunse politicos Hunter. Dar nu-mi face 
plăcere să fiu asemănat cu ei. Acei tipi erau nişte nemernici, care 
nu iubeau nimic şi nu respectau pe nimeni... 


37 


— Dar tu pe cine iubeşti? întrebă Weintraub, privindu-şi 
insistent interlocutorul. 

— lmi place ce fac, doar atât, răspunse Frankie-Hunter. 

— Ha, hm, e clar că nu evoluaţi odată cu timpul. Se pare că 
sunteţi ultimii romantici ai unei epoci demult depăşite! Chiar nu 
înţelegeţi că nu mai aveţi nici o misiune, nici un rol şi că sunteţi 
morţi? 

— Misiunea mea va exista atâta timp cât voi trăi, răspunse 
Asul Negru. Santelli e mort şi nimeni nu-l mai poate învia. Asta 
este singurul lucru care mă interesează momentan. 

— Regele e mort, trăiască regele! strigă Weintraub. 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Bun, poate că trebuie să mă duc să mă uit puţin la cadavru. 
Uită tot ce ţi-am spus. Lucrurile nu sunt chiar atât de sumbre... 
Dar, ce vrei, vestea a fost cam brutală... în orice caz, sunt fericit 
că eşti aici. Altfel, eu sunt cel care ar fi trebuit să preiau 
conducerea. Sunt încântat că faci acest lucru în locul meu. 

Şi, ridicându-se, zise: 

— Eu cobor... 

— Cine-i tânăra femeie? îl întrerupse Hunter. 

Weintraub aruncă o privire iritată spre uşă. 

— Fă-mi un serviciu: las-o deoparte. 

— Nu las deoparte niciodată pe nimeni, răspunse cu răceală 
Hunter. 

— Haide, Frankie, îţi cer această favoare. Ai văzut-o, nu-i 
decât o gagică. 

— Dar ea se afla aici, în fortăreaţa lui Tommy, Larry, îi atrase 
atenţia Hunter pe un ton de reproş. 

— Tommy ştia despre acest lucru şi era de acord. 

— Dar acum e mort. 

— Aşa este, dar, ce dracu’, nu are nici o legătură cu asta! [i- 
am spus, nu e decât o gagică. E o profesionistă, cântă, dansează 
şi e cea mai bună bucăţică pe care am cunoscut-o în ultimii ani... 
Dar e total inocentă. Nu are mai mult creier decât jumătatea unei 
păsărele. Dacă vrei nişte interlocutori valabili, du-te şi caută-i pe 
Damon şi La Carpa. In locul tău, asta aş face, şi cât mai repede! 

— Ar trebui să le spun? ironiză Hunter. 

— Las-o baltă! exclamă cu brutalitate avocatul, ieşind nervos 
din cameră. 

Nici vorbă ca Hunter s-o lase baltă! „Gagica” aceea nu era alta 
decât Toby Ranger, membră a poliţiei federale, şi care aparţinea 
unui grup de acţiune clandestin. Ultima oară când Hunter o 


38 


întâlnise fusese la Nashville. Era implicată într-o poveste cu trafic 
de droguri. 

Hunter trecu în linişte în camera alăturată, închizând cu grijă 
uşa în urma sa. 

Toby se repezi în braţele sale cu înflăcărare. 

— Dumnezeule, ce mă bucur că te văd! murmură ea. Am 
reuşit cu adevărat aici. 

Ce reuşise acuma şi nu reuşise de o mie de ori înainte? Toby 
era un poliţist fantastic, care, pentru a-şi duce la bun sfârşit 
misiunile, făcea totul şi cu succes... 

— Încă mai ai sânge în păr, observă Hunter pe un ton puţin 
ursuz. Ar trebui să mai faci un duş. 

Încă mai era timp... Abia se luminase de ziuă peste adunarea 
vulturilor pleşuvi. 


39 


CAPITOLUL VII 


Toby Ranger şi Bob Hunter se cunoşteau de mult timp. Se 
întâlniseră prima oară la Las Vegas, în infernul celei de-a doua 
ofensive a lui Hunter împotriva Mafiei. La acea vreme, Toby 
conducea un grup de cântărețe de music-hall, numit „Ranger 
Girls”. Erau nişte fete superbe, care în realitate aveau altă 
misiune de îndeplinit decât să seducă cu talentul lor acel oraş 
acaparat şi dominat de dezmâăţ şi de nebunia banilor. De altfel, 
ele ar fi putut face o carieră strălucită în lumea spectacolelor, 
însă ambițiile lor erau cu totul altele. Cele patru „Ranger Girls”, 
Toby Ranger, Georgette Chableu, Sally Palmer şi Smiley Dublin, 
erau de fapt nişte agenţi federali care lucrau sub acoperire şi 
care în cadrul unui program supersecret se străduiau să afle 
până unde mergea acţiunea sindicatului crimei din industria 
spectacolului. 

Ele erau asistate în misiunea lor de un comic genial, foarte 
caraghios - un anume Tommy Anders (născut Androsepitone) - 
care, pe scenă, făcea publicul să moară de râs, mimând scheciuri 
care ridiculizau Mafia, pe care o combătea în mod activ îndată ce 
părăsea scena. Cei cinci îndepliniseră o sarcină periculoasă la 
Las Vegas. Apoi, fuseseră trimişi să rezolve probleme mai 
delicate şi cu Carl Lyons, un alt fost coechipier al lui Hunter, 
poliţist la Los Angeles. Formaseră o echipă, GOC, care nu era 
altceva decât un grup de operare clandestin susţinut de 
autorităţile federale şi însărcinat cu misiunile cele mai 
periculoase. lInterveneau de fiecare dată când securitatea 
naţională era în pericol, fără să se ocupe în exclusivitate de 
Mafie. Dar, cum aceasta era implicată în aproape toate afacerile 
necurate care amenințau echilibrul statului, nu trebuie să ne 
mire faptul că Hunter se întâlnea destul de des cu agenţii GOC, 
în timpul acţiunilor sale mortale din sânul Organizaţiei. De fapt, 
razele de acţiune se întretăiau frecvent. 

După episodul Las Vegas, Hunter şi membrii GOC lucraseră 
mână în mână de mai multe ori. Ultima dată fusese la Nashville 
unde, în urma unei ofensive grupate, îi veniseră de hac lui Nick 
Copa, omul care era catalogat ca viitorul rege al heroinei. Hunter 
şi prietenii lui îl lăsaseră pe Carl Lyons la Nashville, după ce-l 
plasaseră cu mare grijă în sânul aceleiaşi organizaţii a lui Copa. 
Aceasta fusese una dintre rarele ocazii când Hunter lăsase un şef 


40 


mafiot în viaţă, deşi putea foarte uşor să-l omoare; acţionase 
astfel doar ca să uşureze treaba prietenilor lui din GOC. 

Nici astăzi situaţia nu era foarte uşoară. Hunter fusese 
însărcinat din partea guvernului să conducă un serviciu de 
acţiune clandestin, supersecret şi care, în mod evident, era 
menit să înlocuiască GOC-ul. Dacă totul mergea bine, în două zile 
Hunter va fi şeful lui Toby Ranger... 

Din cele patru „Ranger Girls” nu mai erau astăzi decât două: 
Toby şi Smiley. Ţinând cont de riscurile misiunilor lor, nu era rău 
deloc. 

Dar dacă flerul lui Hunter nu îl înşela, una din cele două 
supraviețuitoare avea şanse să moară de tânără. Toby venise la 
Baltimore ca să urmărească firul acţiunii ce pornea de la 
Nashville. După toate aparențele, odată ce organizaţia lui Copa 
luase banii de pe urma drogurilor, ei fuseseră îndreptaţi încetişor 
spre Tommy Santelli. Cel puţin aşa bănuia GOC-ul. Hunter nu era 
surprins absolut deloc de acest lucru. Deja de ceva timp se 
întreba până unde se va extinde imperiul lui Santelli. Ajungea în 
mod regulat la Baltimore o mulţime de bani, şi nu numai într-un 
singur loc! Destul ca să pună pe gânduri un tip care are simţul 
logicii! 

Toby urmărise, deci, drumul banilor de la Nashville. Ea sosise 
la Baltimore, cu câteva zile în urmă, şi găsise repede drumul spre 
tabăra lui Larry Haggle. În acel moment, Santelli era în Florida, 
iar la Baltimore atmosfera era destinsă. Dar lovitura din Florida 
declanşase o reacţie brutală, aici având loc o mulţime de sosiri şi 
plecări ale maşinilor, ale vaselor sau chiar ale elicopterelor. După 
Toby, joi seară, vechea tabără fusese martora prezenţei 
mafioţilor de o oarecare importanţă. Santelli nu se întorsese încă 
din Florida, dar impactul eşecului precedase venirea lui. In 
privinţa lui Larry Haggle, el rezolva problemele urgente, 
primindu-i pe unii şi pe alţii, în timp ce Toby se bucura deo 
relativă linişte. 

Santelli sosise puţin după miezul nopţii şi se închisese mai 
bine de două ore în propriul birou, unde avusese împreună cu 
consilierul său o discuţie aprinsă. Spre patru dimineaţa, Larry 
Haggle luase o maşină şi se duse în oraş, având o misiune 
neprecizată (să-l găsească pe Leo Turrin). La ora patru şi 
jumătate, Santelli era încă în biroul său, aparent singur, 
ocupându-se de anumite documente. 

Toby nu-şi mai amintea cu exactitate la ce oră se hotărâse să 
se aventureze în biroul lui Larry, dar aparent camera era goală, 


41 


luminată numai de o lampă mică aşezată pe masă. 

— Ştiam că păstrează undeva în cameră nişte documente 
importante, îi explică ea lui Hunter. Larry petrecea multe ore 
„punându-şi actele la zi”, cum spunea el. lar eu voiam să arunc o 
privire peste aceste faimoase acte. Atunci, în această noapte, 
mi-am spus că, în ciuda acestui vacarm, aveam poate o şansă să 
şterpelesc anumite acte şi să le pun la loc înainte să observe 
dispariţia lor. Intrând în cameră, am văzut seiful deschis şi gol. 
Mă aflam acolo, în spatele biroului, când, dintr-odată, zdronc! O 
bucată de perete fals culisează şi mă trezesc faţă în faţă cu 
Santelli! Nemernicul avea un pat instalat într-un alcov ascuns în 
spatele peretelui fals. Inchipuie-ţi ce mutră am făcut! Tipul mă 
privea insistent cu nişte ochi mari, iar eu eram acolo, 
încremenită ca o idioată, în pielea goală... în sfârşit, aproape. 
Purtam un neglijeu transparent, care se oprea deasupra pulpelor. 
Am considerat că aceasta era cea mai bună ţinută pentru 
vânătoarea nocturnă. Poate că nu era original, dar îmi permitea 
să câştig timp: până la urmă, puţini tipi rămân insensibili când o 
femeie sexy îi găseşte irezistibili. Pe scurt, situaţia nu m-a luat 
prin surprindere: ştiam exact ce aveam de făcut şi, de altfel, nu 
prea aveam de ales. Mi-am deschis neglijeul şi am luat o poziţie 
puţin seducătoare ca să-l întreb dacă era pregătit „de treabă”, 
lăsându-i de înţeles că sugestia venise de la Larry Haggle. Nu 
cred că a înghiţit povestea cu Larry, dar important e, că 
văzându-mă în acea ipostază, şi-a schimbat ideile, dacă se poate 
spune aşa, căci nu a remarcat casa de bani deschisă. Trebuie 
spus că era puţin cam întuneric. Lampa aprinsă pe birou lumina 
foarte slab: aproape ca o veioză, şi... 

Hunter o întrerupse: 

— Se mai putea afla încă o persoană în cameră, fără ca voi să 
o vedeţi? 

— Bineînţeles, şi de altfel chiar era una, răspunse ea, 
scuturându-şi frumosul păr blond. Se afla acolo încă de la 
început, dar să revenim la oile noastre. Santelli a acţionat foarte 
hotărât: s-a năpustit peste mine ca un animal sălbatic şi m-a 
rezolvat destul de repede. Nici măcar nu am avut timp să fac uf! 
Era, într-adevăr, un tip necioplit, dacă înţelegi ce vreau să spun. 
Vulgar, jalnic, nasol în toate privinţele. Inutil să mai insist asupra 
acestui aspect. Ce s-a petrecut după aceea nu voi putea explica, 
însă m-am trezit prăbuşită peste birou, cu picioarele depărtate, 
în timp ce acel nemernic încerca să se caţere peste mine a doua 
oară. L-am întrebat politicos dacă nu cumva putem să găsim un 


42 


loc ceva mai confortabil, sperând că mă va duce în alcov şi astfel 
nu va observa casa de bani, dar porcul nici măcar nu a vrut să 
audă. Dimpotrivă, a pretins că vederea unei gagici goale pe 
biroul său i-o scula ca la cerb. Ce era să fac? Mă aflam acolo fără 
apărare şi aproape resemnată că voi primi încă o dată ultimele 
insulte, gândindu-mă la sfânta noastră Mamă Justiţie. 

— Te-ai dat bătută? 

— Bineînţeles, Dumnezeule! Nu aveam nici o şansă. Şi până la 
urmă eu fusesem cea care declanşase acest lucru şi voiam să-mi 
salvez pielea, dragule, nu virtutea. A 

— Înţeleg, admise Hunter, zâmbind. Încerc numai să-mi 
imaginez scena. 

— Nu e chiar aşa de greu: imaginează-ţi-o pe biata Toby 
complet goală şi lungită pe biroul acela rece, aşteptând cu curaj 
producerea inevitabilului, în timp ce stăpânul casei... 

— Cum era îmbrăcat? 

— Oh, nu mă întreba asta! zise ea, strâmbând din nas. Era 
groaznic. Aveam impresia că sunt într-un film porno, închipuie-ţi 
că purta numai un halat negru de mătase şi nişte şosete! Nişte 
şosete! Trebuia să fie nebun, nu? Ai făcut până acum dragoste 
încălţat în şosete? 

Hunter evită în mod deliberat să răspundă şi întrebă: 

— Şi-a dat jos de pe el halatul? 

— Bineînţeles că nu. De ce mă întrebi? 

— Ca să-mi închipui mai bine scena. Să revenim la filmul tău 
porno. Sărăcuţa de Toby este lungită pe birou, iar stăpânul... 

— Stăpânul era îngenuncheat între coapsele mele şi mă 
pipăia. Apoi... 

— Zici că era în genunchi? 

— Da. Aşa cred. Altfel spus, eşti aplecată, şi toată greutatea se 
sprijină pe rotule. Asta se numeşte îngenuncheat, nu? 

— Scuză-mă, nu te mai întrerup. Continuă. 

— Deci, îl aveam pe acest domn între coapsele mele. Nu ştiu 
cât timp a durat acest lucru. Presupun că încerca să şi-o scoale 
iar şi, brusc, mi-am dat seama că nu mă mai pipăia deloc. 
Privirea lui se fixase pe casa de bani larg deschisă. „La dracu’! 
mi-am spus, cum îi voi distrage atenţia?” M-am agitat puţin, dar 
degeaba. Parcă uitase că mă aflam acolo. Brusc, a întors capul şi 
s-a uitat spre fundul camerei, ca şi cum ar fi observat ceva în 
întunericul de acolo. Te ajută să-ţi imaginezi scena? 

— Perfect. Continuă! 

— Apoi, dintr-odată, s-a stins lampa. Mă refer la lampa de pe 


43 


birou. 

— Singură? 

In orice caz, nu Santelli a stins-o! El avea încă mâinile pe 
coapsele mele. Cu toate astea, lampa s-a stins. Poate că era 
comandată de un întrerupător. Aflat pe peretele din fundul 
camerei. Nu m-am străduit să verific. 

— Şi? 

— Ce grăbit eşti! Lasă-mă să-mi stăpânesc simţurile! Trebuie 
să spun că situaţia s-a agravat în mod evident din acel moment. 
Nu voi şti să spun cu exactitate ceea ce s-a întâmplat. Ştiu că 
încă mă aflam lungită pe birou, Santelli îngenuncheat între 
picioarele mele, ţinându-mă de coapse cu ambele mâini. Lumina 
se stinse şi ceva cald începu să-mi curgă pe piept. Vreau să spun 
că asta nu s-a întâmplat la mai mult de trei secunde între 
momentul în care s-a stins lumina şi cel în care am simţit chestia 
aia caldă care se prelingea pe mine. Santelli a gemut uşor şi s-a 
prăbuşit peste mine. Apoi, brusc, mi-am dat seama că lichidul 
lipicios care curgea era sânge. Am recunoscut mirosul, iar 
Santelli era extrem de greu. Am început să intru puţin în panică. 
Am reuşit să-l dau jos de pe mine ca să mă ridic, dar eram plină 
de sânge. In ciuda întunericului, mi-am găsit neglijeul şi m-am 
folosit de el ca să mă curăţ puţin. Apoi, am venit direct la duş. 

— Ce ai făcut cu neglijeul? 

— L-am făcut bucăţi mici şi le-am aruncat în WC. 

— Şmechero! 

— Nu e deloc rău, ai dreptate. 

— Eşti sigură că aşa s-au petrecut lucrurile? 

— In orice caz, nu-mi pot aminti cu exactitate. Să ştii că asta e 
o experienţă traumatizantă, chiar şi pentru cineva bine antrenat. 

— Aşa este, mormăi Hunter. Preferi să nu mai vorbim despre 
asta? 

— Nu sunt o fricoasă, soldatule. Dacă ai alte întrebări să-mi 
pui, dă-i drumul. Mi-am revenit. 

Hunter oftă şi se gândi un moment înainte să întrebe: 

— Ce crezi despre toată întâmplarea asta? 

— După părerea mea, cineva voia să scape de şefu' şi a găsit 
ocazia cea mai potrivită să o facă, astfel încât bănuielile să cadă 
pe altcineva. 

— Adică pe tine? 

— Evident. Mărturiseşte că era prea frumos: o fată fără creier! 
Cum m-aş fi putut apăra? 

— Dacă scenariul ar fi mers, ar fi trebuit să strigi, să urli ca o 


44 


dementă. Ceilalţi ar fi venit îndată şi te-ar fi găsit cu cadavrul lui 
Tommy şi plină de sânge. Corect? 

— Cam aşa ceva. 

— Să revenim acum la casa de bani goală. Cineva voia să-l 
omoare pe; Santelli, dar mai căuta şi altceva. 

— Mărturisesc că nu am încă un răspuns satisfăcător la 
această întrebare, răspunse Toby, oftând. 

— În privinţa armei crimei, reluă Hunter, ştii că este un lucru 
important, dar n-am găsit nimic, deşi am căutat. 

— Presupun că mi-ar fi pus-o cu mare plăcere în mână, dacă 
aş fi rămas mai mult timp întinsă pe birou. 

— lar casa de bani? 

— S-ar fi găsit şi pentru asta un motiv întemeiat, spuse Toby. 
Dar de ce îmi pui întrebările astea inutile, căpitane? Doar nu mă 
bănuieşti! De ce te-aş minţi? Mai ales pe tine. Fără îndoială că ai 
venit aici ca să-l omori chiar tu. Aşa că ce amestec am eu? 

Hunter clătină din cap şi zise: 

— Este adevărat, voiam să-l omor, răspunse Hunter, calm. Dar 
nu aşa de repede şi nu în acest mod. Pe mine nu mă interesează 
persoana în sine, ci imperiul său. lar moartea sa prematură va 
complica situaţia. 

— Poate, dar nu arunca vina pe mine. 

— Bineînţeles că nu, răspunse el calm. Voiam doar să găsesc 
un punct de plecare, Toby. Ceva care să mă ghideze. 

— Inţeleg, zise ea, prefăcându-se că este în continuare 
nervoasă. Ai vreo idee? 

— Trei sau patru chestii mici, admise el, zâmbind. 

— Dar nu de întreprins acum! răspunse ea imediat. 

— Nu-i nici locul şi nici momentul. 

— lată, din păcate, rezumată povestea vieţii noastre comune, 
„căpitane Prudenţă!” 

— Da, şi este într-adevăr regretabil. 

— Ţi se par dezgustătoare? 

— Bineînţeles. De altfel, aşa sunt şi eu. 

Toby rânji, spunând: 

— Unii bărbaţi nu suportă ideea a ceea ce fac eu. 

— Cu atât mai rău pentru ei. Eu mă acomodez foarte bine. 
Dacă aş putea, ţi-aş face o aureolă atât de mare ca aceea a 
loanei d'Arc. 

— Opreşte-te, murmură ea, întorcând ochii de la el. Devii prea 
serios. 

— Aşa am fost mereu, Toby, şi ştii foarte bine. Dacă ar trebui, 


45 


aş traversa infernul ducându-te în braţe. 

— Poate că n-ai dreptate, observă ea, timidă, lăsând privirea 
în jos. Poate ai face mai bine să mă laşi să ard acolo. Dacă există 
aşa ceva, atunci aparţin infernului. 

La dracu'! Revenea mereu la acelaşi lucru. De altfel, nu numai 
cu Toby, ci cu toţi cei pe care îi întâlnise de când se lansase în 
această cruciadă ticăloasă! 

Noţiunile convenţionale de bine şi de rău erau prea profund 
ancorate în moralitatea burgheză şi ele interziceau individului să 
judece de unul singur ceea ce credea că este bine sau necesar. 
lar dacă cumva încălca aceste principii, risca să-şi strice 
imaginea... 

Bob Hunter o privi pe tânăra femeie cu o infinită tandreţe. 

— Haide, Toby, de ce gândeşti aşa? Infernul ne este necesar 
tuturor, ştii foarte bine! 

— Repetă asta, „căpitane Prudenţă”. 

— Fiecare dintre noi îşi construieşte micul paradis şi face acest 
lucru plecând de la infern. Am citit odată o carte scrisă cu mult 
timp în urmă. Ideea principală era că: „Atunci când vei intra în 
paradis, Dumnezeu nu-ţi va număra nici medaliile şi nici 
diplomele. Va număra numai rănile. Ele sunt cele care îţi vor 
deschide porţile spre regatul său”. 

Toby nu răspunse nimic. Se înfăşură cât putu mai bine în 
prosopul său şi, ridicându-se uşor, se aşeză precum indienii, cu 
picioarele încrucişate sub ea. 

_ — OK, zise fata, oftând, să nu mai vorbim despre „biata Toby”. 
Imi pare rău că am reacţionat aşa. Unde rămăsesem? 

— Căutam o pistă, îi aminti Hunter. Şi speram ca tu să-mi 
furnizezi una. 

— Imi pare rău, dar nu văd nimic care să poată elucida cazul. 
Ştiu că pare ridicol, dar sincer, mă simt incompetentă. Este 
omorât un bărbat care, practic, face dragoste cu mine şi nu am 
nici cel mai mic indiciu care să ne poată duce la nemernicul care 
a făcut acest lucru. Sinceră să fiu, trebuie să-ţi mărturisesc că 
aveam inima cât un purice. Imi era teamă să nu fiu văzută şi am 
fugit imediat. 

— Camera tot nu era bine luminată atunci când ai părăsit-o? 

— Nu, sunt absolut sigură de asta. 

— Şi ai venit direct aici? 

— Da, cât de repede am mai putut să merg. 

— Să spunem că ţi-a trebuit mai puţin de un minut, după ce 
Santelli a murit, ca să ajungi în acest apartament? 


46 


Ea clătină capul şi zise: 

— Poate că am ajuns mai repede. 

— Weintraub era acolo? 

— Nu. A venit exact după mine. 

— Când? 

— A sosit după un minut, nu mai mult. Ştiu, pentru că tocmai 
intram sub duş când l-am auzit intrând. 

— Deci, se afla în casă atunci când a fost ucis Santelli? 

— Fără îndoială, dar, după părerea mea, nu el este cel care a 
comis crima. 

— De ce? 

— Pentru că este o crimă prea dezgustătoare. Larry detestă 
sângele. leri m-am tăiat la un deget şi, când a văzut că sângerez, 
am crezut că va vomita. 

Hunter oftă. 

— Da, se poate, dar uneori foamea îl face pe lup să iasă din 
pădure. Mai spune-mi şi altceva despre el. Cum este? 

— Fără nici un scrupul, răspunse Toby, aproape ca un reflex. E 
genul de om care ucide, dar cu condiţia s-o facă de la depărtare. 
Ar putea să omoare mii de oameni deodată, numai dacă este 
suficient să apese pe o comandă de la distanţă. Altfel, sincer, nu- 
| văd pe Larry tăind gâtul vreunuia cu propriile sale mâini. 

— OK, Toby. Mulţumesc. 

Hunter se îndreptă spre uşă, dar se întoarse înainte de a ieşi. 

— Pregăteşte-ţi lucrurile. Te scot la aer. 

— Perfect, zise ea puţin cam rece. Imi convine de minune. 
Oricum, de la venirea mea aici totul merge prost. 

— Ce cauţi, de fapt? 

— Roata norocului, bineînţeles. 

— Ei bine, ai găsit-o. 

— Adevărat? 

— Spune-i şefului tău că Santelli era butucul roții. Dar mai 
spune-i că afacerea merge mult mai departe decât o simplă 
poveste cu droguri. Şi nu-i un lucru lipsit de importanţă, Toby, ci 
o chestie enormă, monstruoasă chiar. 

— Ce e atunci? 

— Aş vrea să ştiu şi eu. 

— Stai liniştit, vei descoperi în curând. 

— Mulţumesc că mă încurajezi. Am nevoie de asta. 

— lar eu am nevoie de altceva. 

— De ce? 

— AŞ vrea ca un bărbat, unul adevărat, să mă îmbrăţişeze. Şi 


47 


nu mult timp. Doar o secundă. 

— Crezi că sunt calificat? 

— Mai mult, eşti prototipul visat. 

Hunter înţelegea această nevoie. Fără nici o remuşcare pentru 
Rose d'Avril sau oricine altcineva, el se apropie de tânăra femeie 
splendidă, complet goală, şi o mângâie cu tandreţe. Apoi o 
întinse pe pat şi făcu tot ce îi stătu în putere ca să-i panseze 
rănile pe care inima sa, într-o zi, le va duce spre cer... 

O lăsă apoi în linişte şi ieşi, decis să exploreze până în 
străfunduri regatul infernal al lui Thomas Santelli. 


48 


CAPITOLUL VIII 


Trecuseră deja douăzeci de minute de când moartea lui 
Santelli fusese descoperită: ştirea macabră avusese, deci, 
suficient timp ca să circule din gură în gură până cel puţin la 
Baltimore şi înapoi. Cu toate acestea, reacţia era mai degrabă 
bizară. Lipsea ceva. În general, când regele moare, este bucurie 
sau tristeţe. Dar aici domnea un calm general. 

Parterul strălucea de curăţenie, iar în hol, o duzină de tipi 
vorbeau cu voce scăzută. Era Leo, bineînţeles, cu Damon şi Tony 
La Carpa, şi un tip îngrozitor, cu o privire dură, pe care Hunter 
nu-l recunoscu imediat şi care îl ţinea de braţ pe Sonny Patrulă. 
Băiatul părea îngrozit: în mod vizibil, tocmai fusese supus unui 
interogatoriu dur. Larry Haggle era şi el acolo, însoţit 
îndeaproape de intendent, Carmen Reddi; în privinţa mârşavului 
Mario Cuba, el era tolănit pe o canapea de lângă uşa de la 
intrare. Avea faţa mai degrabă verzuie şi ţinea o imensă 
compresă pe ochiul drept. Doi tipi bine făcuţi păzeau uşa care 
dădea spre exterior, iar alţi doi erau instalaţi la intrare în 
sanctuarul lui Santelli. 

Tot parterul „barăcii” era traversat de un coridor lung, care se 
lărgea la fiecare extremitate, formând două holuri, şi se îngusta 
la centru, acolo unde începea scara. Holul care dădea în partea 
din faţă a casei era destul de mare şi mobilat cu două canapele, 
câteva fotolii în jurul unor mese joase, nişte cuiere etc. Nişte uşi 
culisante aflate exact în faţa scării dădeau în biroul lui Santelli. În 
privinţa holului din fund, el era mai mic, ascuns în parte de scară, 
existând şi o uşă pe peretele lateral, care dădea în bucătărie. 

Toate privirile se îndreptară instantaneu spre Hunter, atunci 
când acesta îşi făcu apariţia. El cobori trei trepte, apoi se opri, 
conştient de tensiunea datorată sosirii sale. 

In mod clar, atmosfera nu era cu adevărat bună! 

Hunter jucă puţin teatru, aprinzându-şi o ţigară, punându-şi 
înapoi în buzunarul de la costum, cu o minuţiozitate exagerată, 
bricheta şi pachetul de ţigări. Apoi, fixându-l cu privirea drept în 
ochi pe Damon, zise cu gravitate: N 

— lată o mârşăvie teribilă, Bobby! Ințeleg ceea ce simți şi 
crede-mă că împărtăşesc sentimentele tuturor. În tot cazul, sper 
că înţelegi de ce am preluat eu conducerea. 

Damon răspunse exact pe acelaşi ton grav şi ceremonios: 


49 


— Sigur, Frankie. Şi să ştii că noi apreciem prezenţa ta printre 
noi în acest moment dificil. Dar noi, cei prezenţi aici, ne punem o 
întrebare. De ce ai venit, mai exact? 

La Carpa era în mod vizibil mai puţin diplomat şi, când luă 
cuvântul, vocea sa era puţin mieroasă, ascunzându-şi cu greu 
agresivitatea: 

— De fapt, Frankie, ne întrebăm dacă nu cumva te-au trimis 
aici ca să faci treaba asta. 

Hunter strânse ţigara între buze şi o lăsă acolo. Brusc, aproape 
fără nici o mişcare aparentă, Beretta apăru în mâna sa. Unul 
dintre oamenii de lângă uşă abia dacă ridică privirea, în privinţa 
celorlalţi nemernici aflaţi în hol, aceştia nu mişcară nici un deget. 
Hunter încă îl mai privea în ochi pe La Carpa, iar liniştea din jur 
devenise acum apăsătoare. Ar fi putut fi îmbuteliată şi vândută 
capelelor pentru funeralii! 

Foarte calm, Hunter îndreptă botul armei spre podea, apoi, 
măsurându-şi bine gesturile, băgă două gloanţe în încărcător şi 
cobori încă trei trepte. Apoi, cu un clătinat din cap plin de 
detaşare, întinse arma spre La Carpa. 

— E timpul să încetezi să mai pui întrebări, zise el cu o voce 
plină de răceală. 

Tony La Carpa aruncă o privire rapidă spre Damon şi undeva, 
în hol, cineva oftă îndelung. 

Atmosfera se destinse brusc, în sfârşit era totul normal. 
Privirea lui La Carpa se învioră în mod considerabil când îi întinse 
arma lui Hunter ca să i-o înapoieze cu tot ceremonialul impus. 

— Timpul întrebărilor a trecut, mormăi el, aproape amabil. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâna, iar Hunter crezu un 
moment că nemernicul îl va strânge la piept cu căldură. 

Apoi, la rândul său, Damon înaintă ca să dea mâna cu noul 
„stăpân”, şi toată lumea începu să vorbească din nou. Cineva 
exclamă: 

— Frankie este OK. 

Un altul zise: 

— Ai văzut ce tare e! 

Ei da, Hunter oferea puţin stil acestei Mafii sărace, aflate în 
derută. Toată lumea de aici era perfect conştientă de acest lucru. 
Brusc, atmosfera se destinse, iar vechea ascunzătoare reveni la 
viaţă. 

Hunter se adresă acum intendentului: 

— Ne vom instala în biroul lui Tommy, Carmen adu-ne vin cu 
pâine şi brânză. Şi, bineînţeles, cafea pentru cei care doresc. 


50 


Vreau să vină toţi gradaţii. Avem de discutat treburi extrem de 
serioase. 

Damon şi La Carpa înţeleseseră foarte bine. 

— E perfect, spuse Damon. lată, în sfârşit, cineva căruia nu-i e 
frică să ia decizii! 

— Trebuie spus că era şi timpul, adăugă La Carpa. 

Leo Turrin, în tot acest timp, se fofilase spre noul şef, ca şi 
cum ar fi vrut să strângă mâna lui Hunter, şi zise: 

— Asist şi eu la reuniune, nu-i aşa, Frankie? întrebă el destul 
de tare ca să fie auzit de toţi. N-am venit aici de capul meu! 

Hunter îl luă în mod amical de umăr şi îi răspunse: 

— Bineînţeles, Leo, nici n-am intenţionat să te las pe afară. 
Sunt la curent cu absolut totul. Cineva mi-a explicat că, pentru 
tine... şi mai ales de ce... Vom merge împreună, amândoi, stai 
liniştit. 

— Exact acelaşi lucru îl gândeam şi eu, spuse La Carpa. Leo 
ne-a povestit. OK, OK. Acum ştim de ce! 

— Ei bine, atunci încercaţi să analizaţi situaţia, sugeră Hunter 
cu un calm olimpian. E timpul! 

Şi, căutând privirea lui Carmen Reddi, Hunter zise: 

— E totul bine, Carmen? 

— Voi veni în mai puţin de zece minute, Frankie. Duceţi-vă toţi 
în birou. În acest timp, pregătesc totul la bucătărie. 

— Perfect, zise Hunter. 

Apoi, întorcându-se spre cei doi sub-şefi, Damon şi La Carpa, 
adăugă: 

— Haideţi, vă ajung din urmă imediat. 

Privirea lui Weintraub se intersectă o secundă cu a sa, apoi 
avocatul urmări mişcarea generală. Cât despre tipul cu privirea 
înfiorătoare care nu se despărţise de Sonny Patrulă, Hunter 
tocmai îl recunoscuse, situându-l acum în mod clar în fişierul său 
mental. Era un anume Billy Garante, o fostă gardă de corp a lui 
Castiglione, un nemernic de o cruzime inegalabilă, capabil să 
bată un om până îl omoară, fără nici o ezitare şi pentru o vină 
derizorie. 

Sonny Patrulă avea motive să-i fie frică. 

Hunter se apropie de cei doi bărbaţi, în timp ce ei se 
pregăteau să iasă pe uşa din faţă. 

— Salut, Billy. Nu te-am mai văzut de mult timp. 

Garante afişă un zâmbet, în acelaşi timp şmecher şi flatat. 

— Salut, Frankie. Mă bucur să te văd aici. Dar... nu-mi 
amintesc unde... 


51 


— Cu atât mai bine pentru tine, răspunse Hunter brusc, cu o 
voce rece. Nu trebuie să-ţi aminteşti. Eram acasă la Arnie. Cu 
puţin înainte ca el să ne părăsească... 

Evident, totul era vag, iar nemernicul nu era deloc resemnat. 

— Arătai altfel atunci, remarcă el fără să se lase emoţionat. 

— Ca mulţi dintre noi, zise Hunter, oftând. 

Apoi, îndreptându-şi privirea spre Sonny Patrulă, adăugă: 

— Am două cuvinte de spus băiatului meu. Ne revedem 
curând, Billy. 

Individul era acum liber, lucru pe care îl înţelesese imediat, îl 
lăsă pe tip, în silă, şi trecu pragul casei, dar Hunter îl strigă, ca şi 
cum ar fi uitat să-i spună ceva: 

— Aşteaptă încă o secundă. 

Mario Cuba era singurul încă prezent în hol şi nu se afla 
departe, fiind în continuare prăbuşit pe canapea. Punând o mână 
pe umărul lui Garante, Hunter îi spuse „gorilei”: 

— Te simţi mai bine, Mario? 

— Da, Frankie, mulţumesc, mormăi şeful trupelor cu o voce 
încă tremurată. 

— Eşti sigur? 

— Da, nu-i nici o problemă. 

Ochiul stâng al „gorilei” era umflat şi un lichid albicios i se 
prelingea peste obrazul prost ras. Ochiul drept, cel care era 
ascuns în spatele unei comprese, probabil că era într-o stare şi 
mai jalnică. 

— Carmen voia să trimită după un doctor, reluă „dulăul”, dar 
nu era nevoie. N-are ce să-mi facă. Sincer să fiu, chestia asta mă 
jenează tare mult. 

Mario aparţinea vechii şcoli, iar Hunter înţelegea perfect 
necazul său. Incăierarea sa cu Frankie-Hunter era o încălcare 
gravă a protocolului, oricare ar fi fost modul în care superiorul l- 
ar fi provocat. 

— Haide, Mario, reluă Hunter, nu trebuie să te simţi prost. 
Toată lumea poate înţelege, iar eu sunt primul. În orice caz, 
vreau să te odihneşti o zi sau două. Bine? Trebuie să te refaci. 

— De acord, Frankie, zise „gorila”, zâmbind. Dar mă simt bine, 
acum. 

— Billy Garante se va ocupa de sarcina ta până ce îţi mai revii 
puţin. 

— Nu, nu este cazul, pot... 

— Insist, declară Hunter, cu un gest din mână care făcu să 
dispară protestele „gorilei”. lar apoi... în sfârşit, să zicem că 


52 


acesta este modul meu de a mă scuza. De acord? 

— Sigur, Frankie, sigur, mormăi colosul, ridicându-se cu greu 
în picioare. Cred că ai dreptate. Incă mai sunt puţin ameţit. 

Şi, căutându-l pe Garante cu unicul său ochi pe jumătate 
sănătos, îi zise: 

— Să mă cauţi, dacă ai probleme. Sunt la dispoziţia ta. 

— Desigur, Mario, replică Garante, dornic să scape cât mai 
repede. 

Nemernicul înţelegea importanţa poziţiei sale şi deja se umfla 
ca un curcan. 

Mario întrebă atunci, uşor incomodat: 

— Vrei poate să asist la reuniune? 

— Ca naiba, zise Frankie-Hunter! Ţin neapărat, Mario. Şi tu la 
fel, Billy. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre sanctuarul lui Santelli, 
„gorila” legănându-se şi sprijinindu-se pe jumătate de Billy 
Garante. 

In acest timp, Sonny Patrulă îşi aştepta cu răbdare rândul, sau 
norocul, cine ştie. Până la urmă, tipul avea aproape aceeaşi 
vârstă ca şi Johnny, fratele mai tânăr al lui Hunter. Frankie îl luă 
de braţ şi îl trase spre scări. Scoase apoi din buzunar un teanc de 
bancnote de o sută de dolari, din care trase două şi le întinse 
tânărului uluit: 

— Am să-ţi încredinţez o treabă foarte importantă, zise el pe 
un ton conspirator. Şi contez pe tine. Ai permis de conducere? 

Puştiul privea în continuare banii cu ochii holbaţi. Răspunse 
apoi cu o voce nesigură: 

— Bineînţeles, domnule, ştiu să conduc! 

— În apartamentul lui Larry Haggle se află o tânără. Vreau să 
o scoţi de aici cât mai repede. Las-o în oraş şi du-o într-un loc 
simpatic şi liniştit. Dă-i apoi banii şi spune-i că sunt pentru 
osteneala ei. Mă urmăreşti? 

— Da, domnule, am înţeles. 

— Trebuie să facă în aşa fel ca şi cum ar fi uitat totul. O criză 
de amnezie, ştii ce este? Nu mai ştie unde a fost, nu a văzut şi 
auzit nimic în ultimele zile. E o problemă de viaţă şi de moarte 
pentru ea. Ai înţeles? 

— Da, domnule. li dau banii, iar ea uită totul. 

— OK, am încredere în tine, Patrulă. Să nu mă dezamăgeşti! 

— Staţi liniştit, domnule, sunt om de încredere. 

Puştiul începu să urce deja scările, dar Hunter îl luă din nou de 
braţ şi îi întinse o bancnotă de o sută de dolari. 


53 


— Uite, sunt pentru tine. Când vei scăpa de femeie, să nu te 
întorci imediat. Ai dreptul la o zi de vacanţă. Ai înţeles? Du-te la 
cinema, găseşte-ţi o tipă, tăvăleşte-o prin iarbă. Pe scurt, fă tot 
ceea ce vrei. 

— Oh, nu, domnule, nu este nevoie. Vreau numai... 

— Hei, Patrulă, îţi fac un cadou! Chiar mă vei refuza? De altfel, 
nici nu te întreb dacă eşti de acord. lţi ordon să-ţi iei o zi liberă. 
Ai înţeles? 

— OK, domnule, răspunse puştiul, cu un zâmbet larg. De fapt, 
ca să fiu sincer, chiar am nevoie de un mic repaos. Am fost de 
gardă toată noaptea, iar ieri m-au muncit ca pe un catâr, şi sunt 
terminat. Mulţumesc, Frankie. Nu te superi dacă îţi spun că eşti 
un tip grozav. Şi nu sunt singurul care gândeşte asta. 

— Ce ai făcut ieri? 

— Poftim, domnule? 

— Ai spus că te-au muncit ca pe un catâr. La ce? 

— Oh, trebuia să transportăm încărcătura. 

— Care încărcătură? Vezi tu, Patrulă, tocmai am ajuns şi nu 
prea sunt la curent cu toate detaliile. Explică-mi povestea asta cu 
încărcătura. 

— Nu ştiu ce era înăuntru, Frankie. Erau nişte lăzi. Şi, crede- 
mă, erau ale dracului de grele. Cântăreau aproape patruzeci sau 
cincizeci de kilograme şi trebuiau duse până la ponton. Era 
nevoie de patru inşi pentru fiecare dintre ele şi, cum nu eram 
decât patru, le-am cărat toţi în spinare. După aceea a trebuit să 
le încărcăm pe afurisitul ăla de şlep. Şi nu era deloc amuzant. Pe 
scurt, am impresia că spatele meu a fost călcat de un buldozer... 

— Inţeleg. lar şlepul unde trebuia să ducă încărcătura? 

— La un vas, cred. Cineva a spus că lăzile pleacă în 
străinătate. 

— Nu ştii ce conţineau? 

— Nu. Dar pot să vă spun că erau foarte grele! Dacă vreţi să 
aflaţi, întrebaţi-l pe Larry Haggle. El este cel care a pus marfa în 
lăzi. A ţinut să facă acest lucru personal. 

— Ce tot spui? Consilierul? A lucrat şi el odată cu propriile 
mâini? 

— Asta e adevărul, jur. Nu voia să se atingă nimeni de ele. De 
altfel, marfa era depozitată în pivniţă şi nimeni nu a avut dreptul 
să coboare acolo până ieri. 

— OK, zise Hunter. Acum du-te repede şi caut-o pe tipa de 
care ţi-am vorbit. Scoate-o prin spate şi în linişte, te rog. Nu aş 
vrea ca domnul consilier să se simtă jenat, dacă înţelegi ce vreau 


54 


să spun. Ah, uitasem: să fii politicos cu ea. Tipa e OK. 

Sonny Patrulă zâmbi şi zise: 

— OK, Frankie, contează pe mine. O voi trata bine. 

Apoi urcă treptele câte patru deodată. 

Pentru Hunter, acesta era un lucru bun. 

Informarea asupra încărcăturii îl interesa foarte tare. Va afla 
acum amănunte. Dar fiecare lucru la vremea lui. Mai întâi, avea 
de înmormântat un capo, şi chiar înainte de funeralii trebuia 
pusă la punct strategia de apărare a Familiei Santelli ca să 
dejoace un eventual asalt al celui mai periculos adversar. 

Dar şi în această privinţă zarurile erau trucate. În lumea 
Mafiei, duşmanii cei mai periculoşi erau oamenii cei mai 
apropiaţi. 


55 


CAPITOLUL IX 


Masa cea mare de conferinţă fusese deplasată astfel încât să 
formeze un T cu biroul oval pe care, în urmă cu o oră, stăpânul 
locului răspândea valuri de sânge preţios. Scena macabră fusese 
cu grijă curățată, iar aerul ambiant exala încă mirosul dulce de 
trandafir al unui spray. 

Carmen Reddi făcea o treabă bună. 

Aparent, biroul fostului capo fusese astfel dispus pentru 
folosinţa personală şi exclusivă a lui Frankie din timpul acestei 
reuniuni la vârf. Zece bărbaţi erau aşezaţi de-a lungul mesei de 
conferinţă; câte cinci bărbaţi erau aşezaţi de fiecare parte, şi 
într-o ordine ce respecta cu scrupulozitate protocolul: mai întâi 
Damon şi Larry Haggle şi, după ei, cei patru locotenenţi aflaţi sub 
ordinele lui Damon şi La Carpa. In sfârşit, aproape la capătul 
mesei, se aflau şeful trupei şi acolitul său, Garante. 

Carmen, dur ca de obicei, se afla în fundul camerei, 
supraveghind doi dintre oamenii săi care se deplasau pe lângă 
câteva mese rulante pline cu mâncare şi sticle de votcă Eristoff. 
Aceşti tipi nu erau nişte servitori, ci mai degrabă nişte ucigaşi 
profesionişti, puţin mai în vârstă acum ca să ducă la bun sfârşit o 
misiune. Motiv pentru care, pe timp normal, li se încredința mai 
curând sarcini menajere... 

Şeful trupelor şi intendentul unei „fortăreţe” avea un statut 
special, oricare ar fi fost şeful de ordinele căruia asculta. 

Intendentul răspundea de casă, trebuind să se ocupe de tot: 
întreţinere, aprovizionare, securitate interioară şi securitatea 
ocupanților. Pe timp normal, el nu dădea socoteală decât 
stăpânului. 

Şeful de trupe era un fel de căpitan aflat sub ordinele directe 
ale şefului său, în sensul militar al termenului. Era răspunzător 
de toate problemele de securitate şi de toate operaţiunile armate 
hotărâte de superiorul său: pe scurt, conducea forţa de atac a 
celui care îl folosea în toate operaţiunile ofensive sau defensive 
pe care acesta dorea să le întreprindă. Şi, ca şi intendentul, el nu 
lucra pe cont propriu, ci era totdeauna în serviciul unui şef. 

Această împărţire a responsabilităţilor nu fusese niciodată cu 
adevărat codificată, însă rolurile erau clar definite în mintea 
tuturor, iar tradiţia se perpetua în mod fidel de generaţii întregi, 
fiind respectată şi acceptată de toţi. 


56 


Fricţiunile erau rare între un intendent şi un şef de trupe, chiar 
dacă uneori câmpurile lor de acţiune se mai intersectau. Dar, în 
general, fiecare îl respecta pe celălalt şi îşi exercita autoritatea 
numai în domeniul său. Mai mult, rivalităţile erau aproape 
inexistente, pentru că oamenii nu urcau niciodată mai sus de 
locul în care fuseseră plasați. Ei nu puteau ajunge niciodată 
capo, aşa că nu visau niciodată la acest lucru. Erau de fapt nişte 
agenţi tehnici şi nu cadre de conducere. Şi nu făceau niciodată 
avere de unii singuri. Dar, din acest motiv, ei nu riscau să se 
trezească într-o zi în stradă şi, prin poziţia lor, aveau drept la 
respectul şi la consideraţia tuturor membrilor Familiei pe care o 
serveau. 

La urma urmelor, Reddi şi Cuba erau astăzi într-o poziţie 
foarte ciudată. Şeful lor era mort: pe cine serveau ei acum? 

Lui Mario, această întrebare nu-i trecuse în mod sigur prin cap. 
Suferea ca un nebun, se simţea umilit şi nu primise încă nici un 
ordin de la nimeni de când şeful lui murise. 

Dar, pentru Reddi, situaţia era puţin diferită... Intendentul 
avea în mod sigur o problemă de conştiinţă... Până la urmă, nu 
era nevoie de o casă, nici măcar de ocupanţii ei... Era nevoie de 
stăpân... iar această ascunzătoare nu mai avea stăpân... 

Problema era chiar mai complexă: unul dintre indivizii aici de 
faţă îi va succeda fără îndoială lui Santelli în calitate de şef - şef 
de Familie. Care? În mod sigur nu Frankie, care până la urmă nu 
era decât un agent tehnic: Frankie, Asul Negru, nu acţiona pe 
cont propriu, ci pe cel al patronului lui, adică numita 
Commissione... 

Cu toate acestea... Consiliul Şefilor, care îşi avea sediul la New 
York, avea fără îndoială un cuvânt de spus, înainte să fie 
desemnat, dintre indivizii prezenţi, cel care va fi autorizat să facă 
parte din Commissione. Damon şi La Carpa nu erau singurii sub- 
şefi ai Familiei Santelli. Erau doar ei prezenţi pentru că, din punct 
de vedere geografic, aici fuseseră ei trimişi, dar imperiul lui 
Santelli nu se limita doar la Baltimore. Pentru a-şi administra cât 
mai curat „provinciile”, Tommy avea locotenenţi aproape peste 
tot. Commissione putea, deci, hotărî să favorizeze pe unul dintre 
ei în detrimentul lui Damon şi La Carpa. 

lar Commissione era prezentă la această reuniune prin 
persoana lui Frankie, Asul Negru. 

Fără îndoială că se vor petrece lucruri serioase în biroul 
defunctului Santelli! 

Şi probabil că exact acest gen de consideraţii agita creierul 


57 


deja puţin încălzit al săracului Carmen Reddi. 

Poate că trebuia să se vadă motivul unicei greşeli de protocol 
comisă de intendent la această reuniune în care ordinea 
prezenţelor fusese respectată cu scrupulozitate. Thomas Santelli 
nu se răcise încă de tot: nimeni, deci, nu ar fi trebuit să-i ocupe 
scaunul, într-o reuniune de familie, cel puţin până când acesta nu 
va fi înhumat şi alegerea succesorului nu se va face după ritualul 
obişnuit. 

In ciuda acestui lucru, Carmen lăsase fotoliul stăpânului său la 
locul lui, şi Hunter, dacă voia să se aşeze, era obligat să se 
instaleze pe scaunul acelui capo defunct... 

Carmen poate că făcuse acest lucru înadins, doar ca să vadă 
cum se va descurca Frankie... 

Dar Hunter nu avea să se lase păcălit ca un debutant, împinse 
fotoliul lui Santelli în partea stângă a biroului şi îi făcu cu ochiul 
intendentului. 

Reddi înţelese imediat, aduse un alt scaun şi îl puse puţin mai 
în dreapta faţă de locul din care ar fi prezidat şeful său dispărut 
în mod prematur. Hunter se aşeză după ce îi mulţumi lui Carmen 
printr-un semn din cap şi aşteptă în linişte ritualul consacrat al 
„Vinului cu pâine şi cu brânză”. 

Fără să i se ceară, intendentul aduse o sticlă înfăşurată într-un 
prosop şi un pahar foarte mare în care vărsă două degete de vin, 
dându-i apoi cu respect lui Hunter să guste. 

— Foarte bine, murmură el, după ce şi-a umezit buzele. 

Apoi îi înapoie paharul. 

După aceea, fără nici un cuvânt, îi arătă să treacă paharul pe 
la masă, ca fiecare să guste din el. Carmen Reddi clătină din cap: 
în mod evident, el aprecia acest gest tradiţional. Da, era clar că 
tipul ştia să creeze ambianţă. 

Insă acum era timpul să înceapă şedinţa. 

Totuşi, nu imediat. Unul dintre telefoanele aflate pe birou 
începu să sune. Reddi se întinse repede să răspundă, apoi se opri 
brusc, văzând că este vorba de un telefon „neutru”. Acest aparat 
era, de fapt, o linie privată legată la o reţea naţională şi 
prevăzută cu un dispozitiv special ce ştergea proveniența şi 
destinaţia apelurilor. Telefonul „neutru” era rezervat pentru 
folosinţa exclusivă a stăpânului. 

Intendentul ezită o secundă, dar Hunter îi veni imediat în 
ajutor, luând receptorul: 

— Da, zise el cu o voce rece. 

Sistemul era, într-adevăr, foarte perfecţionat, căci el deforma 


58 


vocile, făcându-le practic de nerecunoscut. 

— Scuză-mă, zise necunoscutul de la celălalt capăt al firului, 
dar trebuie neapărat să vorbesc cu el. 

— Eu sunt, spune, murmură Hunter. 

— Of! Mă bucur. Imi era teamă că... Bine, scuzaţi-mă, dar am 
alergat toată noaptea ca să găsesc o ascunzătoare bună. Sper că 
nu vă va deranja faptul că v-am sunat pe această linie. Dar amo 
veste îngrozitoare pentru dumneavoastră. 

— Poate că ar trebui să-mi spui cine eşti, mormăi Hunter. 

— Eu sunt cel care a provocat porcăria aia de ieri. Dar nu sun 
ca să-mi cer scuze. Nu, trebuie să vă spun ceva foarte grav, în 
cazul în care nu ştiţi. 

Era clar că tipul credea că vorbeşte cu Thomas Santelli. Dar 
„responsabilul porcăriei de ieri” era în realitate la capătul firului, 
în locul răposatului Santelli, iar acest lucru complica situaţia. 

— Ar trebui, oricum, să-mi dai câteva nume, declară Hunter în 
receptor. Haide, poţi să vorbeşti acum. 

— Bijuterie la telefon. 

Hunter simţi cum îi creşte pulsul. Carlo Papriello, zise Bijuterie, 
era şeful trupelor de pe insula lui Santelli, acolo unde Hunter 
acţionase ieri, joi, „Joia Dreptăţii”. Exterminatorul părăsise acele 
locuri blestemate la venirea serii, convins că Bijuterie era mort, 
sau în mâinile poliţiei. 

— Super! exclamă el în aparat. Mă bucur că ai reuşit să scapi, 
Bijuterie. Acum, spune-mi, ce vânt te aduce? 

— Ştiţi, nemernicul care ne-a atacat, cred că era cine ştiţi şi 
dumneavoastră. 

— Te referi la afurisitul de soldat? Bine, Bijuterie, am înţeles 
toţi despre ce este vorba. 

— Atunci, e bine. Credeam că poate aveţi îndoieli, aşa că am 
preferat... Pe scurt, asta nu e totul, iar restul este şi mai neplăcut 
de povestit... Mi-e puţin ruşine, dar cred că este mai bine să spun 
totul pe faţă. Când veţi şti, veţi judeca, iar apoi, într-o zi sau alta, 
dacă mă pot cumva revanşa... 

— Spune mai repede, Bijuterie. Avem treabă aici. 

— Da, domnule, mă scuzaţi, domnule... 

— Deci? 

— Cred că m-am lăsat păcălit de nemernicul ăsta. Înţelegeţi ce 
vreau să spun? A venit aici dându-se drept un anume Frankie, un 
As, dacă înţelegeţi, iar eu am crezut ca un prost. Ah, domnule, 
dacă aţi şti cât mi-e de ruşine! L-a omorât pe Guido şi m-a pus în 
locul lui. lar eu nu am protestat, crezând că l-aţi trimis 


59 


dumneavoastră. Oh, Dumnezeule, eu sunt vinovat de dezastrul 
de aici şi sunt gata să plătesc, credeţi-mă. Dar, mai ales, voiam 
să ştiţi acest lucru. 

— Ai făcut bine că ai sunat, Bijuterie, îi răspunse Hunter. Ne 
vom ocupa de asta puţin mai târziu. Pentru moment, vreau să 
stai retras. Găseşte-ţi o ascunzătoare şi nu te mişca de acolo. 
Ceea ce tocmai mi-ai spus ar putea să ne creeze probleme aici, 
iar noi suntem deja într-o situaţie puţin cam delicată. Aşa că 
păstrează totul numai pentru tine şi nu mai vorbi cu nimeni 
despre asta. Ai înţeles? 

— Da, domnule, dar sunt foarte supărat... 

— Las-o baltă îţi spun, Dumnezeule! De câte ori trebuie să 
repet să nu-ţi faci griji? Ai mai spus asta cuiva? 

— Mă aflu la Lauderdale în acest moment. Inţelegeţi unde? Nu 
este practic nimeni aici, în afară de doi paznici cărora le-am 
povestit totul. 

— Ei bine, atunci spune-le şi lor ce ţi-am zis. Haide, mă bazez 
pe tine. la-i cu tine în plimbare pe aceşti tipi. Fă un tur al 
insulelor, unde vreţi voi, nu mă interesează. Acum trebuie să te 
las. 

Hunter închise telefonul şi îl împinse într-o parte. 

— Scăpaţi-mă de chestia asta, îi ordonă lui Reddi. Nu vreau să 
mai fiu deranjat. 

— Desigur, Frankie. 

— M-aţi auzit toţi vorbind cu Bijuterie Papriello. S-a retras. 
Săracul bătrân a fost nevoit să se bălăcească în Everglades toată 
noaptea, şi asta numai ca să ne anunţe ceea ce noi ştiam deja. 

— Vrei să spui...? 

— Exact. Acum, să trecem la ordinea de zi. Trebuie 
înmormântat Tommy şi rezolvate problemele urgente. 

— Voi servi pâine şi vin, Frankie. 

— Haide, murmură Frankie-Hunter. 

Şi s-o facă cât mai repede, fir-ar să fie! 

Ascunzătoarea de la malul golfului Chesapeake risca să se 
prăbuşească peste Bob Hunter, înmormântându-l pentru 
totdeauna lângă nemernicul de Santelli. In jocul din „Vinerea 
Răzbunării”, o carte era trucată, doar dacă nu cumva pentru 
petrecerea ce se pregătea nu sosea vreun invitat care nu era 
anunţat... 


60 


CAPITOLUL X 


Rulota de război era parcată pe un promontoriu care domina 
golful. Nu era nimic care să poată trezi curiozitatea nebunilor: o 
rulotă în plus, iar ele erau deja numeroase şi seduseseră inima 
americanilor iubitori de libertate. Totuşi, aceasta era adevăratul 
simbol al libertăţii, iar pentru Bob Hunter, Exterminatorul, era 
totodată propria casă, bază mobilă de atac, vasul său de luptă, 
laboratorul său, instrumentul de recunoaştere, suportul său 
logistic şi o mie de alte lucruri. Căci era cu adevărat un miracol al 
tehnicii, chiar şi pentru indivizi ca Harold Brognola, deprins cu 
progresele mijloacelor de comunicaţie şi specialist în armele de 
ultimă generaţie. 

Dar mai neverosimil decât vehiculul în sine era faptul că el 
fusese conceput şi fabricat graţie ajutorului benevol al celor mai 
mari experţi ai ţării în aeronautică. Nu fusese nevoie decât de 
câteva săptămâni pentru elaborarea şi confecţionarea unei 
capodopere a tehnologiei secolului al XX-lea, în timp ce un 
program oficial echivalent ar fi cerut luni de studii şi fără îndoială 
mai mulţi ani înainte de a vedea lumina zilei. 

Astfel, rulota de război simboliza mai mult decât hotărârea 
sălbatică a unui individ pentru exterminarea corupţiei din lume. 
Ea reprezenta, de asemenea, curentul secret de simpatie care 
susţinea omul în cruciada sa. Toţi aceia - ingineri sau tehnicieni - 
care în mod direct sau indirect participaseră la realizarea acestei 
minuni riscau mult şi ar fi putut fi uşor arestaţi pentru că au 
dezvăluit nişte secrete profesionale, căci anumite aparate 
electronice cu care era echipată rulota de război reprezentau 
secrete de stat şi nu trecuseră încă stadiul de laborator. 

In sfârşit, vehiculul lui Bob Hunter mai simboliza dorinţa de 
libertate a popoarelor civilizate, cât şi motivaţia proprietarului ei 
de a se elibera de dominaţia sălbaticilor. 

Insuşi Hunter explicase acest lucru în termeni destul de simpli: 

— Dacă arăţi unui sălbatic că eşti cel mai puternic, el se va 
închide frumos în teritoriul său. 

Şi, bineînţeles, misiunea lui Hunter era să facă o lume mai 
sigură şi mai fericită pentru bărbaţii şi femeile civilizate. Intr-o zi, 
când avusese chef să filosofeze, îi spusese lui Brognola: 

— Inocenţii nu vor moşteni niciodată o lume populată de 
sălbatici. lar aceştia sunt cei mai civilizaţi dintre noi. Ei au, deci, 


61 


nevoie să-i ajutăm. Le trebuie cineva mai sălbatic decât 
sălbaticii, capabil să le asigure o existenţă liniştită, înfrângând 
barbarii pe propriul lor teritoriu. Altfel, Attila va invada lumea, iar 
ne vom putea lua adio de la scumpa noastră civilizaţie. 

Lui Hunter nu-i păsa nici cât negru sub unghie că cei pentru 
care începuse această cruciadă sângeroasă erau scârbiţi de 
modul său de acţiune şi de metodele sale de luptă. 

— Nu-mi pasă dacă ţin la mine, îi mărturisise el într-o zi lui 
Brognola. Eu nu pot decât să-i respect. De ce să-mi doresc să mă 
urmeze în infern? Au propriul lor infern cotidian, şi le este 
suficient. 

Uimitor individ, fantastic chiar, iar misiunea sa era într-adevăr 
remarcabilă! Este trist faptul că aceasta nu beneficia de un 
suport oficial. Insuşi Brognola era fericit să lucreze cu Hunter 
mână în mână în văzul şi cu ştiinţa tuturor. Dar lucrurile se vor 
schimba de acum înainte, dacă Exterminatorul va accepta 
ajutorul pe care guvernul i-l propusese. 

Pentru moment, Hunter insistase ca sprijinul să rămână foarte 
limitat. Aparent, el nu voia ca indivizi însărcinaţi în mod oficial de 
către stat să poată avea reputaţia terfelită pentru că se vedeau 
constrânşi să utilizeze metode la limita legalităţii. Şi acest lucru 
era un eufemism. 

— Pentru mine e mai puţin grav, obişnuia să zică Hunter. 

Niciodată nu ar fi dorit ca cei care erau însărcinaţi să menţină 
liniştea şi securitatea ţării să se transforme brusc în sălbatici, 
chiar şi temporar, împinşi de motivații lăudabile. 

Brognola oftă în timp ce intra în impresionanta rulotă. Rose 
d'Avril era instalată în faţa unui şir de ecrane de control. 
Reperase sosirea lui Brognola pe unul dintre ecranele sale şi 
acţionase comanda electronică a uşii maşinii de război, pentru a- 
i permite să pătrundă înăuntru. 

— Cât mă bucur să te văd aici! exclamă ea la adresa şefului ei. 

— Am venit cât am putut de repede, imediat ce am primit 
telefonul tău. Ce se întâmplă? 

Tânăra femeie ridică o casetă a consolei de înregistrare şi i-o 
întinse: 

— Vei afla totul de aici. Hunter a lăsat aparatul de înregistrat 
deschis, iar sunetul este excelent, de o calitate superioară chiar 
pentru un microtransmiţător de o putere atât de mică. 
Specialiştii tăi nu vor întâmpina nici o dificultate în analizarea 
informaţiilor. Se pot recunoaşte chiar şi intonaţiile cele mai 
subtile ale vocii. lar asta e numai prima parte. Am o altă bandă în 


62 


aparatul de înregistrare care funcţionează la fel de bine ca 
prima. 

Incruntând din sprâncene, Brognola întrebă: 

— Nu mi-ai telefonat numai pentru un simplu raport de rutină? 
Există vreo problemă, sau ce? 

Rose d'Avril îşi dădu jos casca de ascultare şi îl contemplă un 
moment înainte de a-i răspunde: 

— Este că... Iniţial, nu plecase pentru asta, dar şi-a schimbat 
tactica pe parcurs: Fără îndoială că a reuşit să realizeze o 
penetrare fără probleme. Şi, de mai bine de o oră, joacă pe 
Frankie Lambretta. 

— Dumnezeule, cât urăsc acest joc! mormăi Brognola brusc. E 
nemaipomenit de periculos. Cel mai mic pas greşit, cea mai mică 
privire îl pot trăda, şi toată pleava societăţii îi va cădea în cap. 

Rose avea ochii înlăcrimaţi când îşi întrerupse şeful: 

— Dă-mi voie să-ţi spun că joacă extraordinar acest rol. Este 
mai adevărat decât originalul Frankie, iar ceilalţi sunt la 
picioarele lui. Pe scurt, e fantastic! 

Apoi, privirea i se întristă şi continuă: 

— Dar acum îmi este teamă să nu aibă probleme. Din acest 
motiv te-am chemat. 

— Ce se întâmplă? Explică-mi. 

— A sunat cineva de la Fort Lauderdale. Apelul s-a efectuat pe 
o linie bruiată. El a fost recepționat de prietenul nostru, cel puţin 
aşa presupun.  Microreleul nostru a interceptat întreaga 
convorbire, dar ştii cât de greu de interceptat sunt uneori aceste 
linii bruiate. Poate că specialiştii tăi vor reuşi să afle cu 
certitudine cine era la telefon. Eu am avut impresia că era 
Papriello şi voia să-l avertizeze pe Santelli că Bob Hunter şi 
Frankie Lambretta nu sunt decât una şi aceeaşi persoană. 

— Dumnezeule! exclamă  Brognola, lovindu-şi palma cu 
pumnul. Asta chiar este o veste proastă! Trebuie să-l scoatem de 
acolo, şi cât mai repede! 

— Să nu uităm că Hunter a fost cel care a preluat apelul, îl 
întrerupse calm Rose d'Avril. Aşa că nu este chiar totul pierdut. 

— Şi unde era Santelli în acest timp? 

— E mort, bineînţeles. 

— Nemaipomenit! Mulţumesc că mă ţii la curent cu totul! Ce 
aşteptai ca să-mi spui şi asta? Mi-ai fi dat vestea ca un cadou de 
Crăciun? 

ignorând sarcasmul lui Hal, tânăra femeie se mulţumi să 
răspundă: 


63 


— Este înregistrat totul. Vei găsi acolo toate detaliile, cât şi 
derularea cronologică a evenimentelor. Apropo, cine dracu’ e... 
Toby? 

Brognola ezită o fracțiune de secundă. 

— Ce vrei să ştii despre Toby? 

— Este şi ea acolo, sau cel puţin era. Nu ştiai? 

— La dracu'! mormăi el. Nu ştiam. 

— Ascultă banda şi vei afla totul, îl întrerupse din nou Rose 
d'Avril. Ai totul acolo, chiar şi detaliile cele mai picante - sincer, o 
fată ca ea, nu înţeleg. Niciodată nu aş putea acţiona ca ea. Și 
mai spune-mi un lucru, domnule Brognola: crezi că toate fetele 
din această lume sunt gata să se îndrăgostească de prietenul 
nostru? Câte alte Toby bântuie universul vostru clandestin? 

— Nu suficiente, murmură calm Brognola. Şi nu ai înţeles 
nimic, micuţo. Când doi profesionişti ca ei se întâlnesc în timpul 
unei misiuni şi fac dragoste, este ca şi cum ar fi celebrat viaţa pe 
care în mod miraculos şi-au salvat-o, în timp ce nava era pe cale 
de a se scufunda. Aşa că nu-ţi mai roade unghiile ca o becaţă şi 
mai degrabă scoate sticla cu votcă Eristoff. Cred că ai nevoie de 
un întăritor. 

— De ce? Chiar sare în ochi? întrebă ea repede, deschizând un 
mic bar plasat sub tabloul bordului. 

— Aproape la fel de evident ca o firmă luminată într-o 
localitate izolată de la ţară, răspunse el, zâmbind. 

Bău paharul pe care i-l oferi Rose, oftă satisfăcut şi îşi reveni 
imediat, ordonând: 

— Dă-mi repede o linie telefonică. Voi trimite pe cineva la 
Papriello. Este la Fort Lauderdale, nu? 

Tânăra femeie apăsă pe un buton şi îi dădu casca de ascultare 
şefului ei. 

— Da, şi cred că suna dintr-un loc care aparţine lui Santelli. A 
spus: „Sunt la Lauderdale, ştiţi unde.” 

— Într-adevăr, ajunge, zise Brognola, punându-şi casca, 
înainte de a se instala în faţa consolei de comunicaţie. 

Când liniile erau bruiate, trebuiau bruiate şi pistele. După 
toate aparențele, nu toţi vulturii ştiau acest lucru... 


64 


CAPITOLUL XI 


Pentru Bob Hunter, cel mai ciudat era că nimeni, în această 
adunare, nu părea cu adevărat afectat de dispariţia prematură a 
şefului Familiei. Singura reacţie, mai mult sau mai puţin de 
circumstanţă, avusese loc în acest moment de tensiune puţin 
mai devreme, în hol, iar acest lucru fusese provocat mai degrabă 
de suspiciunea generală decât de durerea... 

Intr-adevăr, foarte ciudat. 

Au toastat pentru liniştea eternă a şefului dispărut şi, în mod 
simbolic sau mai puţin simbolic, l-au înmormântat, după care 
Hunter se hotărî să încerce ceva îndrăzneţ. Fără să se adreseze 
în mod direct unei persoane, puse următoarea întrebare: 

— Cine i-a trimis pe fraţii Baldaserra? 

În jurul mesei, domnea o linişte mormântală. 

Privindu-l apoi pe La Carpa drept în ochi, Hunter reluă 
întrebarea, de această dată cu mai multă diplomaţie. 

— l-ai văzut pe cei doi, Tony? 

Fără să-şi dea jos ţigara din gură, La Carpa mormăi cu 
indiferenţă: 

— Nu, de când... Nu, credeam că au plecat. Vrei să spui că mai 
sunt încă prin zonă? 

— Au fost, îl corectă Hunter, nervos. 

Privirea sa se îndreptă apoi spre Damon: 

— Dar tu, Bobby, ştiai? 

„Politicianul” imperiului lui Santelli clătină din cap şi zise: 

— Chiar dacă îi vedeam, n-aş fi ştiut că sunt ei. Le cunosc doar 
reputaţia. Ca şi în cazul tău: te cunosc, dar nu te-am văzut 
niciodată. 

— Nu, nu ca pe mine, rectifică Hunter. Eu am fost trimis aici, în 
timp ce cineva i-a trimis pe fraţii Baldaserra. Există o diferenţă. 

Şi, plimbându-şi privirea în jurul mesei, se opri în sfârşit asupra 
lui Mario Cuba. 

— Tu, Mario, ştiai? 

— Da, domnule. 

— Tu i-ai trimis? 

— Dumnezeule, bineînţeles că nu, domnule! De ce spuneţi că 
sunt pe aici? L-aş fi reperat dacă erau prin preajmă. 

— lar tu când m-ai văzut pentru prima oară? 

Tipul lăsă ruşinos în jos unicul său ochi sănătos şi începu să 


65 


deseneze cercuri pe masă cu un dinte al furculiţei. 

— Se poate să nu-i fi văzut, mormăi el. M-am întors aici după 
zece minute, un sfert de oră, nu mai mult. Dar, când spun că i-aş 
fi reperat, mă gândesc şi la băieţii mei. Ei sunt ochii şi urechile 
mele peste tot pe unde nu sunt eu. Nimic nu le scapă. 

— Câte santinele ai, cu exactitate, afară? 

— Două la poartă, două pe ponton, două în interior, una în faţa 
casei şi una în spate. 

— Eşti sigur? 

— Poftim? 

— A trecut mult timp de când nu le-ai verificat poziţiile? 

— De... 

Şeful trupelor îndreptă o privire îngrijorată spre noul său 
secund. 

— Când ai făcut ultimul tău rond, Billy? 

— Exact înainte de... în sfârşit, exact înainte de crimă. leşeam 
din „baracă” când m-am întâlnit cu Sonny Palo. Spunea că 
Frankie voia să vorbească cu şeful trupelor. Am început să-l cert 
că şi-a părăsit postul, iar atunci ai ieşit tu, Mario. Eram în faţa 
casei, pregătindu-mă să vorbesc cu Jimmy Jenner şi deodată 
înăuntru s-a declanşat un vacarm: tocmai se descoperise crima. 
Dar eu cred că... în sfârşit, în afară de Sonny Palo, pe care l-am 
luat cu mine pentru că voiam să vorbesc cu el, cred că ceilalţi... 
în sfârşit... 

Tipul se adresa numai lui Mario Cuba, dar Hunter îl întrerupse 
brusc: 

— De fapt, nu eşti sigur de nimic, dacă înţeleg bine? 

— Este adevărat că nu am văzut cu ochii mei... 

— Da, nu ai observat nimic după ce l-am găsit pe Tommy cu 
gâtul tăiat, nu-i aşa? 

Nemernicul făcu nişte ochi ca nişte bile de loto şi zise: 

— Poate că e mai bine să verific, mormăi el. 

— Ai tot interesul, răspunse cu răceală Frankie. 

Mario Cuba dădu să se ridice şi el, mormăind: 

— Mă duc cu el. 

Dar, cu un singur gest, Hunter îi ordonă să rămână la locul 
său: 

— Tu, Mario, nu te mişca! Billy are vederea mai bună ca a ta. 

Mario lăsă privirea în jos şi se supuse ordinului. 

Cei din jurul mesei începură să devină nervoşi. Câţiva îşi 
împinseseră scaunele şi se balansau în mod neglijent, alţii făceau 
biluţe din miezul de pâine aflat pe faţa de masă. Numai Leo 


66 


Turrin avea privirea fixată asupra bărbatului care prezida din 
spatele biroului răposatului Thomas Santelli, iar privirea care i-o 
adresa era destul de derutantă. 

Hunter îşi aprinse încet o ţigară şi aşteptă ca Garante să 
părăsească încăperea ca să rupă liniştea apăsătoare. Numai 
atunci oftă uşurat şi anunţă, având grijă să înlănţuie efectele: 

— Fraţii Baldaserra erau aici. l-am văzut eu plecând. 

Apoi, îndreptând o privire plină de răceală spre Larry Haggle, 
continuă: 

— Poate că i-ai văzut şi tu, Larry. Plecau în momentul în care 
tu veneai. 

— M-ai văzut sosind? se nelinişti avocatul, întorcând o privire 
impenetrabilă spre Leo Turrin. Tu ai remarcat pe cineva, Leo? 

Turrin scutură în mod hotărât din cap, continuând să-l fixeze 
cu privirea pe Frankie, Asul Negru. 

— Trebuie să mărturisesc că nu eram deloc atent, zise 
federalul care lucra sub acoperire. Am petrecut toată noaptea 
treaz şi cred că am cam aţipit în maşină. N-am văzut absolut 
nimic. 

Robert Damon tuşi cu brutalitate, ca să-şi dreagă vocea, şi 
zise: 

— Dacă am înţeles bine, sugerezi că unul dintre noi i-a sunat 
pe fraţii Baldaserra. Şi sugerezi, de asemenea, că ei sunt cei care 
l-au ucis pe Tommy? 

— Eu nu sugerez nimic concret, răspunse cu răceală Hunter. 
Mă mulţumesc să enumăr faptele, pentru ca fiecare dintre noi să 
tragă concluziile şi să-şi facă o idee asupra situaţiei. 

Damon muşcă uşor trabucul înainte de a răspunde: 

— Asta e jocul. Să vorbim, deci, de fapte. In primul rând, 
Tommy este mort. În al doilea rând, cineva i-a tăiat gâtul de la o 
ureche la alta. In al treilea rând, tu eşti cel care a descoperit 
cadavrul. În al patrulea rând, tu şi Leo aţi fost trimişi de Cartierul 
General din New York ca să ne ajutaţi să rezolvăm criza 
provocată de acest nemernic de Bob Hunter. În al cincilea rând, 
tu spui că i-ai văzut pe fraţii Baldaserra, înaintea descoperirii 
morţii lui Tommy. Astea sunt toate faptele, nu? 

— Nu, răspunse cu amabilitate Hunter. Mai sunt. Fraţii 
Baldaserra nu lucrează pentru nimeni altcineva decât pe cont 
propriu. Şi, în sfârşit... (Hunter se întrerupse ca să-şi stingă ţigara 
în scrumieră.) Şi, în sfârşit, cum spuneam, Tommy este mort şi 
nimeni dintre cei prezenţi aici nu pare să fie afectat. 

O linişte mormântală se aşternu din nou în jurul mesei mari de 


67 


conferinţă. 

Hunter îşi apucă paharul şi luă un gât mare de vin. 

In sfârşit, Larry Haggle oftă adânc şi spuse: 

— Mai este ceva, Frankie, şi nimeni dintre cei prezenţi aici nu 
mă va contrazice, sunt sigur. Vorbesc în numele tuturor şi afirm 
că noi suntem al dracului de mulţumiţi că Tommy a murit. 

— Te cam grăbeşti, consilierule, mormăi Mario Cuba, aflat la 
extremitatea cealaltă a mesei. 

Weintraub afişă un zâmbet plin de condescendenţă înainte de 
a spune: 

— OK, toţi, mai puţin Mario. Cu toate că ştie şi el foarte bine 
cum ne trata, pe noi, Familia sa. 

— Explică-te, zise Frankie, Asul Negru. 

— Ne trăgea pe sfoară, ne fura ca-n codru. 

— Cum aşa? A 

— Poţi să-i întrebi şi pe şefii tăi de la New York. lţi vor povesti 
la fel de multe ca şi mine. 

— Poate o voi face, dar, pentru moment, pe tine te-am 
întrebat, Larry. 

— Vrei să arunci o privire peste actele noastre? 

— AŞ fi încântat. Voi le deţineţi? 

— Da, răspunse consilierul mult mai calm. Dacă le vei vedea, 
te vei strica de râs! 

— Imposibil, răspunse calm Frankie-Hunter, căci, vezi tu, 
Haggle, când am intrat în această cameră şi am descoperit 
cadavrul lui Tommy, am găsit şi casa de bani, aflată în peretele 
din spatele biroului, larg deschisă şi complet goală. Te întreb, 
atunci: actele sunt în posesia ta? 

Weintraub încă arbora acel zâmbet condescendent. 

— Apasă pe butonul de lângă sertarul din dreapta biroului lui 
Tommy, zise el. 

Hunter îşi aprinse o ţigară, apoi, pipăind sertarul cu un deget, 
găsi într-adevăr un buton pe care apăsă: o bucată de perete din 
fund culisă fără nici un zgomot, descoperind un mic dormitor. 

— lată adevărata vizuină a lui Tommy, exclamă Larry Haggle, 
triumfător. După cum vezi, nu există nici o fereastră, nici măcar 
guri de aerisire. Totul este din oţel blindat: pereţii, tavanul, 
podeaua. Este dotată cu un sistem de încuiere demn de James 
Bond. Aici îşi punea actele. Restul, tot ce vezi în jurul tău, erau 
bagatele, ca de altfel întreagă această cameră. Nu era decât o 
faţadă ca să tragă lumea pe sfoară. Hei, Bobby, tu ştiai asta? 

Damon dădu din cap, observând cu răceală micul alcov aflat în 


68 


spatele panoului culisant. 

Larry Haggle continuă: 

— Păstra în acest seif tot ceea ce avea mai de preţ. Altfel 
spus, actele sale. De altfel, voia să le aibă mereu sub ochi. Cel 
care a cotrobăit prin seif şi sertare s-a păcălit amarnic. 
Adevărata comoară se afla ascunsă în spatele acestor pereţi de 
oţel. Nu în altă parte. 

Hunter se înclină ca să observe butonul declanşator. Apoi se 
ridică şi-l întrebă pe avocat: 

— Acest sistem de deschidere mi se pare cam simplist. 

— Depinde, răspunse repede Haggle. Există un cod cu care se 
putea suprima, dacă se dorea. Pentru moment, el nu este activ. 
Eu sunt cel care l-a dezactivat. 

— De ce? 

Avocatul ridică cu mândrie capul şi zise: 

— Pentru că am fost nevoit să pătrund în această văgăună ca 
să verific dacă nu cumva lipseşte ceva. 

— Totul era la locul lui? 

— Absolut. 

Asul Negru zâmbi înainte de a răspunde: 

— Ei bine, domnule consilier, cred că vom avea o mică discuţie 
de comitet. Am fost trimis aici ca să arunc o privire asupra 
investiţiei, şi chiar intenţionez să fac asta înainte de a pleca. 

— Investiţie pe dracu’! îl întrerupse cu brutalitate La Carpa. 
Partea cea mai tare din toată povestea este că această 
combinaţie nu aparţine nici unuia dintre noi. Tommy n-a vrut 
niciodată să ne spună şi nouă. Asta era mica lui mină de aur şi 
ştim toţi că ne lua banii ca să-i investească liniştit în folosul lui. 
Nu numai că nu-l interesau afacerile Familiei, dar, în plus, ne 
înşela în stil mare. Eu, în acest an, am pierdut zece la sută din 
cât am investit. lar dacă calculez în dolari, face mai mult de 
treizeci şi cinci la sută. Şi, în timp ce eu sărăceam prosteşte, 
Tommy trăia regeşte: într-o zi în Elveţia, a doua zi în Germania 
sau în Olanda, şi asta când nu era în Florida sau în California. lar 
noi, în tot acest timp, ne zbăteam pentru nimic. 

— lar munca plătită, pentru noi, nu-i deloc uşoară, adăugă 
Damon. În fiecare zi ne storcea ca pe nişte lămâi, până la ultima 
picătură, chiar dacă uneori picam de proşti, iar acest lucru nu-i 
deloc amuzant. Şi toate astea, pentru că pe Tommy puţin îl 
interesau afacerile Familiei, preferând să se ocupe de mica sa 
afacere „personală”. 

Intr-adevăr, era o Familie încântătoare! Şi iată că acum 


69 


dădeau la iveală rufele murdare... 

Insă Billy Garante tocmai intră în birou, gesticulând şi urlând 
ca un dement, şi, oprindu-se în faţa lui Mario Cuba, răcni într-un 
mod aproape inteligibil: 

— Am doi băieţi asasinați! 

— Unde? întrebă muşchiulosul, ieşindu-şi din fire. 

— Cele două santinele de pe ponton, Nick şi Willy. Cu un şnur 
de nailon. Sunt deja reci şi încremeniţi! 

— Homosexualii dracului! zbieră La Carpa, sărind de pe scaun. 

Fără îndoială că făcea aluzie, în termeni poate puţin cam 
violenţi, la fraţii Baldaserra. 

Imensul Mario Cuba încerca şi el, într-un mod destul de 
penibil, să se ridice în picioare. 

— Grăbeşte-te şi pregăteşte-ne două maşini, Billy, mormăi el, 
agitat. Vor vedea ei, maimuţoii! 

In sfârşit, totul începea să se clarifice. lar sălbaticii se aflau 
dintr-odată  dinamizaţi, nebuni de turbare, pentru că 
ascunzătoarea lor fusese violată. Venise timpul represaliilor! 
Restul putea foarte bine să mai aştepte! 

Dar Hunter nu voia să-i scape pe aceşti nemernici. 

— Calmează-te, Mario, zise el cu duritate. Momentan, nu vei 
pleca nicăieri! 

— Ascultă, domnule, eu... 

— Taci din gură! Am zis să te calmezi! 

Mario îşi reveni. 

— Nu te mai arunca cu capul înainte ca unul fără creier, 
mormăi din nou Hunter. Dacă continui aşa, vei strica totul! Se 
pare că ai uitat de ce sunt aici şi de ce este şi Leo cu voi. Acum, 
ascultaţi-mă toţi: aşezaţi-vă înapoi pe scaune şi să nu vă mai 
mişcaţi de acolo! Leo trebuie să vă vorbească, iar voi îl veţi 
asculta. lar dacă unul dintre voi face vreo prostie, îi promit o 
mică şi frumoasă sarabandă. Aţi înţeles? 

După aceasta, Hunter se ridică şi aruncă o privire imperativă 
lui Larry Haggle. 

— Acest lucru nu te priveşte pe tine, consiliere. Vino cu mine! 

Şi, apucându-l pe intendent de braţ, zise: 

— Tu la fel, Carmen, urmează-ne. Avem de discutat. 

Cei trei bărbaţi urcară direct în apartamentul lui Weintraub. 
Avocatul şi Carmen se aşezară la ordinul lui Frankie-Hunter, care, 
la rândul lui, preferă să rămână în picioare, cu spatele la uşă şi 
cu braţele încrucişate la piept. 

— Acum, s-a terminat comedia, declară el fără altă 


70 


introducere. Pentru că suntem între noi, să trecem la ultimul 
punct. 

— Ce vrei să spui? întrebă Weintraub, puţin nervos. 

— Doar atâta: eu sunt cel care i-a omorât pe fraţii Baldaserra. 
Ei nu au călcat niciodată în prăpădita asta de ascunzătoare. Şi 
nici măcar nu au dat ochii cu Tommy Santelli. 

— Atunci, de ce naiba toată... 

— OK, vom ajunge şi la asta. Ştim foarte bine, noi trei prezenţi 
aici, că cel care l-a ucis pe Tommy era unul de-al casei, cineva 
care putea să se plimbe peste tot, inclusiv prin biroul său, şi 
care, în consecinţă, a putut fără nici o dificultate să-i taie gâtul 
cu cuțitul. A fost cineva, deci, care cunoştea perfect obiceiurile 
casei, care ştia unde să se ducă, când şi ce să facă. Spuneţi-mi 
acum dacă mă înşel. 

Carmen Reddi lăsă privirea în jos, în timp ce consilierul se 
aşeză puţin mai confortabil pe scaun şi îşi împreună mâinile 
deasupra capului. În sfârşit, el zâmbi înainte de a răspunde: 

— De ce n-am discutat asta jos, de faţă cu toată lumea? 

Ignorând întrebarea, Hunter îl privi insistent pe Reddi. 

— Ei, Carmen, ce zici despre concluziile mele? 

Tipul nu avu nici măcar forţa să ridice privirea: la fel ca şi 
Mario Cuba, puţin mai devreme, era în mod vizibil foarte jenat. 

— Eu sunt cel care l-a ucis, admise el în cele din urmă cuo 
voce joasă. 

— Confirmi, consiliere? 

Weintraub oftă şi zise: 

— OK, aşa este, amândoi am plănuit totul. Trebuie spus că 
acest nemernic îşi bătea joc de noi de prea mult timp. Mizase 
absolut totul pe o singură carte, ieri-seară, după nereuşita din 
Florida, am ţinut o conferinţă şi am hotărât să ne debarasăm de 
acest mârşav. Dacă ai şti adevărul, ţi-ar fi greu să... 

— Puțin îmi pasă de motivele voastre, îl întrerupse Hunter cu 
răceală. Astea sunt afacerile Familiei. Spune-mi mai degrabă 
dacă aţi ajuns la o înţelegere, ieri-seară. 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire rapidă. 

— Nu tocmai, nu, răspunse Weintraub. Dar vorbisem deja 
suficient despre asta şi ştiam toţi că într-o zi sau alta unul dintre 
noi va trebui să facă treaba asta urâtă. Deci, în acest sens, da, 
am căzut la o înţelegere. 

— In acest caz, ai acţionat bine, Larry, admise Frankie, Asul 
Negru. 

— Atunci, de ce ai vrut să discutăm în particular? 


71 


Hunter dădu din umeri şi zise: 

— Ai văzut reacţia lui Mario? Nu poţi să ştii niciodată. Oricare 
dintre cei de jos poate reacţiona într-un mod violent. Ştii, 
consiliere, n-am fost trimis aici ca să salvez un capo, şi cu atât 
mai puţin ca să mă ocup de trupele sale. M-au trimis aici ca să 
salvez investiţia. Sunteţi pregătiţi să auziţi ultima mea concluzie? 

— Poftim? 

— Ultima mea deducție, dacă preferi aşa, consiliere. 
Weintraub oftă, aruncând o privire piezişă spre complicele său. 

— Cred că o cunosc deja, murmură el. 

— Atunci, e perfect. Duceţi-vă repede şi aduceţi-mi actele, în 
mod evident, Frankie era mai mult decât un As negru 
telecomandat de atotputernica Commissione. 

Va arunca în aer acea ascunzătoare afurisită, ca să „salveze 
investiţia”! 


72 


CAPITOLUL XII 


Ce mai acte! O adevărată splendoare, care avea, spre marea 
bucurie a lui Bob Hunter, intrările regulate din cursul ultimelor 
luni, totalizând nu mai puţin de patruzeci de milioane de dolari; 
totul fiind în mod sistematic şi metodic transformat în lingouri de 
aur şi de argint. Era o bagatelă! 

Cea mai mare parte a acestor bani provenea de la diverse 
organizaţii ale Mafiei, răspândite în cele patru colţuri ale ţării. Un 
sfert din aceşti patruzeci de milioane părea să aibă o provenienţă 
cât se poate de legală. 

Cu toate acestea, Hunter nu putea să devină prea curios. Se 
mulţumi să mormăie la adresa lui Weintraub: 

— Tot ceea ce este înscris aici e real sau nu? 

— Perfect real şi legal pe deasupra, cel puţin în acte. 

— Şi altfel? 

Avocatul dădu din umeri şi zise: 

— Ar fi nevoie de o întreagă echipă de experţi şi de luni de 
investigaţii ca să se ajungă la vagi dovezi de furt. In mare, aş 
zice zece la sută... 

— Vrei să spui că îl bănuiţi că a luat ce era mai bun? 

— Nu îl bănuiesc. Sunt sigur! Dar totul este foarte bine 
camuflat, şi vei întâmpina dificultăţi în aflarea oricărui lucru din 
aceste registre. Işi trecea banii în aşa-numitele comisioane unor 
agenţi de schimb fantomă, se juca cu fluctuațiile bursei etc. De 
altfel, într-o afacere ca asta, e un joc de copil să furi zece la sută 
din încasări. 

— Având în vedere că le introducea din nou sub formă de 
investiţii, nu-i aşa? 

— Da. Era „contribuţia sa personală”. 

— Eşti sigur că nu se va găsi nimic suspect în aceste acte? 

— Sunt convins. Chiar şi eu m-aş fi uitat ca pisica în calendar, 
dacă n-aş fi fost la curent cu câştigurile reale ale lui Tommy. Se 
întâmplă să le ştiu, iar ele nu au nici o legătură cu investiţiile 
colosale pe care le-a autorizat din „buzunarul său” în această 
afacere. 

— Aveaţi acces la cheltuielile de exploatare? 

— La cele oficiale, da, bineînţeles. Dar nu şi la cele neoficiale. 
Mai puţin atunci când trebuia stabilit salariul lunar pentru 
acţionari. 


73 


— Pe acestea aveaţi voie să le vedeţi? 

Weintraub zâmbi şi zise: 

— Din fericire! Altfel nu aş fi riscat să mă spetesc pentru el! 
Era o treabă prea periculoasă! Nu ţineam atât de tare să mor 
prematur. Preferam să i se întâmple lui aşa ceva. 

— Este evident faptul că simţeaţi ceva deosebit pentru acest 
tip! 

Devenind dintr-odată serios, avocatul reflectă o clipă, înainte 
de a răspunde: 

— La un moment dat, ne-am fi putut înţelege. Şi nu vorbesc 
numai de mine: şi ceilalţi erau gata să-l aprecieze. Apoi treaba s- 
a stricat. Acest lucru l-a înnebunit de tot. A văzut prea mulţi bani, 
Frankie, şi asta i-a luat minţile. Mai ales că aceste patruzeci de 
milioane de dolari nu reprezentau altceva decât capitalul 
investit. Ele vor aduce poate de o sută de ori mai mult... Cred că 
asta i s-a urcat la cap. 

— Nu sunt în măsură să cunosc toate aceste detalii, zise calm 
Hunter, eu... 

— Ştiu foarte bine. Atunci, de ce toate aceste întrebări? 

— E de preferat, cred, să cunosc toate amănuntele acestei 
afaceri. lată de ce vă întreb. 

Weintraub se ridică şi se apropie de fereastră. Privi îndelung 
afară şi întrebă pe neaşteptate: 

— Ce ai făcut cu femeia aceea? 

— Am trimis-o de aici, răspunse Hunter fără să observe nici o 
urmă de mirare faţă de turnura personală pe care o luase 
conversaţia. 

— De ce? 

— Intreabă-l pe Carmen. 

Privirea lui Weintraub se îndreptă apoi spre intendent. 

— Vrei să-mi răspunzi, Carmen? 

Reddi era cu ambele mâini în față, ca şi cum ar fi implorat o 
iertare ciudată. 

— İn acel moment, ea se afla acolo şi a văzut totul, mărturisi 
el. 

— Unde? răcni Larry. 

— Cu Tommy. Ştii foarte bine, consiliere, niciodată n-aş fi 
procedat aşa dacă aş fi putut evita acest lucru. Dar ea a apărut 
în plină operaţiune. Golisem deja casa de bani şi scotocisem 
toate sertarele. Urma să mă ocup de Tommy, gândindu-mă că el 
era încă în patul său, când ea a apărut dintr-odată. Atunci, m-am 
ascuns. Apoi, Tommy a ieşit din camera sa şi a început s-o 


74 


pipăie. De altfel, trebuie să spun că ea m-a scos din încurcătură. 
Noi ne gândeam că el va dormi la ora aia. Ei bine, ne-am înşelat. 
Atunci, ce puteam facă? Dacă tot îşi dăduse seama Tommy de 
deranj, a trebuit să-l omor, chiar acolo unde era cocoţat. 

— Da, trebuie să spun că e destul de scârbos, spuse 
Weintraub pe un ton amar. După tot ce... 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, dar ce puteam să fac? întrebă 
intendentul, oftând. In plus, o aveam şi pe această femeie pe 
cap. Nu ştiam dacă trebuia să o ucid şi pe ea. Aş fi vrut ca mai 
întâi să am acordul tău. Dar mi-a scăpat ca printre degete. Şi, 
cum nu voiam să alerg după ea şi văzând că eram murdar de 
sângele lui Tommy, m-am gândit că vom rezolva problema asta 
mai târziu, şi m-am dus să mă spăl. Apoi, situaţia a luat o altă 
întorsătură şi n-am mai avut timp să-ţi vorbesc despre asta. 

Avocatul îi aruncă o privire dură lui Hunter şi zise: 

— Asta ţi-a povestit ea? 

Hunter dădu din cap. 

— Da, că a fost martoră la tot ce s-a întâmplat, minţi el. 

— Atunci, unde dracu' ai ascuns-o şi de ce? 

— Inţelege, păstrez pentru mine locul unde am ascuns-o, zise 
Hunter pe un ton solemn, până în clipa în care, odată terminată 
misiunea mea, mă întorc să-mi fac raportul autorităţilor de care 
depind. lar motivul acestei manevre mi se pare evident, nu? 

— Tot nemernica ta de misiune, nu? 

— Exact. 

— Ceea ce înseamnă că... 

— Ceea ce înseamnă doar că cei de sus vor să vadă actele, 
închipuie-ţi, dragă consiliere, că nu eşti singurul care te vei 
minuna de fineţea cu care Tommy falsifica cifrele. 

— Oricum, eşti un tip tare! nu se putu abţine să nu remarce 
avocatul. 

— Mulţumesc. 

— Aveai deja totul aranjat în cap, nu-i aşa, mai devreme, când 
ai apărut în capul scărilor? lar acum, în plus, ai şi un martor... 
Eşti un şmecher... 

— Nu eu sunt şmecher, consiliere. Lumea este. Eu încerc 
numai să fiu la înălţimea ei. 

Dar, Weintraub, pe măsură ce înţelegea cât de mult fusese 
tras pe sfoară, simţea cum îl cuprindea furia. 

— De unde să ştiu că aceste acte vor ajunge unde trebuie, 
fără ca cineva să se uite la ele? 

— Să ştii că pe mine nu mă înnebunesc banii, îi zise Hunter. 


75 


— Aşa este, rânji celălalt, uitasem. Tu faci întotdeauna totul 
împins de datorie, nu-i aşa? 

— Exact. Pe tine ce te împinge să acţionezi? 

— Motivaţiile mele personale! strigă Weintraub. 

— Foarte bine, continuă! N-am venit aici ca să te opresc. Dar 
trebuie să ştiu ce încasez, ce duc superiorilor mei. Aceşti bani 
trecuţi în acte în ce sunt investiţi, mai exact? 

— În „sucul” care va întoarce pe dos lumea! răspunse cu 
brutalitate avocatul. Ştii de tâmpenia aia care face să meargă 
orice şi fără de care furnalele uzinelor nu ar mai scoate fum şi ar 
înceta să polueze bietul nostru univers! 

— Probabil că vrei să spui petrol, ca toată lumea. Ar fi mai 
simplu, mormăi Hunter. 

— Oricare ar fi numele pe care i l-aţi da, valorează aur, şi asta 
e cel mai important. lar, odată cu trecerea timpului, petrolul este 
din ce în ce mai rar. 

— Da, iar când nu va mai fi, nu se va mai putea vinde, observă 
Hunter. Aşadar, unde se află raportul celor patruzeci de milioane 
de dolari? 

— Judeci fără pic de imaginaţie, zise Weintraub, rânjind. Din 
acest motiv, tipii ca tine sunt preţioşi. Dă-le un ordin şi îl vor 
executa întocmai, fără să înţeleagă nici de ce şi nici cum. Dă-le 
un portofoliu de acţiuni şi îl vor falimenta în mai puţin de o 
săptămână! 

— Atunci, poate că ar trebui găsit limbajul pe care un tip ca 
mine îl poate înţelege. Altfel, cred că vom avea mari necazuri. 

— Cunoşti sensul cuvântului prohibiţie? Pe acesta s-a ridicat 
Mafia modernă, în cazul în care ai uitat. lar cuvintele 
raționalizare şi penurie îţi spun ceva? Datorită lor s-a dezvoltat 
Mafia în timpul războiului, Marele Război, cum îi spunem. Şi ai 
auzit vorbindu-se de marele pact de interese, cu toţi tipii excitaţi 
ca nişte purici la ideea că vor face o mulţime de bani în puţin 
timp? In acest mod am trecut peste perioada de după război şi 
perioada de expansiune. lar acum, ştii ce reprezintă iarba, 
cocaina, heroina? Sunt nişte mici minunăţii care ne-au scos la 
lumină! Aşa că, Frankie, nu trebuie să visezi! Mafia este o 
întreprindere, nu altceva. Aşa că lasă baltă „simţul datoriei”, 
jurămintele tale şi tot restul... Asta este un mod conceput special 
pentru dominarea prostimii. Noi ne ocupăm cu conducerea unei 
întreprinderi, şi nu una oarecare. Vindem servicii, iar aceste 
servicii constituie puterea noastră. Această putere o menţinem 
furnizând „clienţilor” noştri ceea ce vor, ceea ce au nevoie sau 


76 


ceea ce le place mai mult pe lume. Noi facem să fie aleşi oameni 
politici compromişi, permitem industriaşilor să se îmbogăţească 
mai repede, facem fericiţi beţivii şi drogaţii şi punem la dispoziţie 
femei bune peste tot unde tipii au nevoie. Pe scurt, noi 
propunem fiecăruia ceea ce el nu-şi poate procura de unul 
singur. lar asta nu este Cosa Nostra, bătrâne, nu, ci Mafia ca 
prestatoare de servicii şi care îşi trage din asta întreaga ei 
putere. 

— Să revenim la problema cu petrolul, mormăi Hunter. Cred 
că nu faceţi plinul şi verificaţi pneurile! 

— Ah, ah, foarte nostim! Este chiar mai hazliu decât îţi 
imaginezi. Ce se întâmplă atunci când omul de la pompa de 
benzină spune: „Imi pare rău, nu mai este «suc». Verificaţi-vă 
singur pneurile. Eu mă duc la pescuit.” Ce vei răspunde în acest 
caz? „OK, de acum înainte voi merge pe jos”. Sau vei căuta un 
alt „benzinar” capabil să-ţi îndeplinească serviciul pe care îl ceri? 

Hunter nu era pregătit să urmărească prea departe această 
glumă. 

— Pentru moment, mă interesează cele patruzeci de milioane 
de dolari, consiliere. 

— Dar ele reprezintă o picătură de apă în mare, prietene! Doar 
începutul, dacă pot spune aşa. Să zicem că abia am vârât nasul 
prin uşa întredeschisă, dacă vrei. Dar va veni o zi în care benzina 
va fi raţionalizată din nou în această ţară, ca de altfel în întreaga 
lume. In privinţa preţului ce va trebui plătit, mai bine să nu ne 
gândim. Vei vedea, vom cunoaşte atunci o criză atât de 
monstruoasă ca şi crahul de pe Wall Street din 1929. Vom vedea 
atunci cozi de mai mulţi kilometri în faţa rarelor pompe cu 
benzină care vor continua să-şi vândă marfa, în ciuda crizei. 
Atunci, crede-mă, oamenilor puţin le va păsa de preţul unui litru 
de benzină! lar acest lucru va fi şi mai adevărat pentru încălzirea 
caselor pe timp de iarnă. Şi ştii de ce? 

Hunter dădu din umeri şi zise: 

— Criza energiei nu este chiar o problemă atât de recentă. 

— lată! exclamă triumfal Larry Haggle, lovindu-şi palmele. 
Vezi, gândeşti ca toată lumea. Bineînţeles, toată lumea ştie că 
există o criză a energiei. Dar ascultă un lucru care te va face să 
reflectezi. Această aşa-zisă penurie de petrol este cea mai 
frumoasă farsă după prostiile pe care Hitler le povestea 
germanilor ca să fie ales în fruntea ţării! Oricare imbecil îşi poate 
da seama şi singur. Rezervele subterane nu au fost niciodată aşa 
de importante. Sunt descoperite altele noi în fiecare zi. Se va 


77 


confrunta lumea cu o lipsă a petrolului? Prostii! Haide, ieşi puţin 
din universul tău îngust şi demodat. Organizaţia ţărilor 
exportatoare de petrol şi industria petrolului în ansamblu fac să 
apară aiureala ta de Cosa Nostra ca o întreprindere de caritate. 
Şi toţi ticăloşii de pe pământ îţi vor vinde carburantul peste tot şi 
mereu, evident, cu condiţia să câştige. Asta e planul nostru. E 
simplu, dar te face să te gândeşti. 

Hunter zâmbi. 

— O să puneţi mâna pe un emirat? întrebă el. 

— Niciodată. Dumnezeu să ne păzească! Ce ne-am face 
atunci? În primul rând, este prea scump, iar apoi este o întreagă 
harababură punerea pe picioare a afacerii. Sistemul nostru este 
mult mai simplu. Ai auzit vorbindu-se de piaţă liberă? 

Aruncând o privire la ceasul de la mână, Hunter răspunse: 

— İn cazul în care, întâmplător, răspunsul meu va fi negativ, 
să-mi explici. 

Dar avocatul începu să se încingă serios. Se afundă în scaun şi 
bombăni: 

— Du-te şi fă un curs! Acolo vei învăţa că un raport de o sută 
de ori miza nu-i un lucru pentru copii. Poate că nu se va întâmpla 
acest lucru mâine, dar sigur în viitorul apropiat, crede-mă. 
Bineînţeles, eu rămân în afara afacerii. Eu sunt cel care a 
conceput-o şi imaginat-o, dar n-am nici un amestec. La New York 
le poţi spune acelor domni că... în fine, spune-le că Tom Santelli 
i-a tras pe sfoară de la început. 

— Imi imaginez că n-ai fi riscat, nu-i aşa? 

— Sigur că nu. Când fac o treabă curată, cer numai să fie în 
mod corect plătită. Poţi să le mai spui că Lawrence Weintraub 
este creierul întregii afaceri. Tommy a luat toată gloria pentru el, 
însă eu sunt cel care a imaginat şi structurat totul. De altfel, 
contactele cu străinătatea le fac chiar eu. Aşa că, dacă vor să ia 
toate astea în considerare când... 

— Le voi spune absolut totul, consiliere. 

— Te rog să faci aşa. Dar ce le vei spune în legătură cu 
Tommy? 

Hunter oftă şi răspunse: 

— Le voi spune, pur şi simplu, că Tommy trăgea pe sfoară fără 
ruşine propria Familie şi că aceasta a îndreptat lucrurile. N-au 
nevoie să mai ştie şi altceva, şi, de altfel, nici nu doresc să ştie 
mai mult. Mai ales după ce vor studia aceste acte. 

Avocatul păru că îşi revine, ochii i se luminară, chiar dacă 
vocea îi rămânea perfect neutră şi detaşată: 


78 


Y AA 


— Ce vor hotări în legătură cu investiţia lui Tommy? 

— li voi sfătui să o repună în mâinile Familiei, după ce vor lua 
zece la sută ca să acopere cheltuielile făcute de Commissione. 

La auzul acestor cuvinte, Larry păru aproape încântat. 

— Pentru mine, e perfect. Am ajuns deja la o înţelegere cu 
moştenitorii lui Tommy. 

— Dacă aş fi în locul tău, zise Frankie, n-aş povesti asta 
tuturor. Să zicem numai că Larry Haggle va fi fericit să-şi 
continue treaba în sânul Organizaţiei, în calitate de administrator 
al proiectului de piaţă liberă... şi că ştie că va fi în mod corect 
remunerat de noua conducere. 

Acum avocatul nu mai ştia ce să facă de bucurie. 

— Oh, Frankie, într-adevăr, nu ştiu... Şi, mai ales, uită toate 
prostiile pe care ţi le-am spus puţin mai devreme! Eşti, într- 
adevăr, un tip adevărat! Eram atât de neliniştit, încât nu mai 
ştiam ce vorbeam. 

— Mi-am dat seama, zise acesta, zâmbind. 

Şi, înaintând un pas, Hunter îi strânse mâna avocatului corupt, 
înainte de a se întoarce spre Carmen Reddi. 

— Nu-ţi face griji în privinţa actelor: sunt în mâini bune. 

Ajunsese aproape lângă uşă, când, brusc, se întoarse ca şi 
cum tocmai îi trecuse o idee prin cap. 

— Oh, apropo, uitasem... încărcătura a plecat? 

— La ora stabilită, aşa cum a fost prevăzut, răspunse 
Weintraub, fericit. 

— Vă întreb pentru că ei poate doresc să verifice, reluă 
Hunter. Mai ales acum, după povestea cu Tommy. 

— Atunci, să se grăbească, zise consilierul, uitându-se la ceas. 
Nava trebuia să plece înainte de a se lumina de ziuă. 

Hunter clătină din cap şi ieşi, apoi băgă iar nasul prin uşa 
întredeschisă şi zise: 

— Cum se numeşte acel vas de război? 

— Viile de Tanger, preciză creierul loviturii de patruzeci de 
milioane de dolari. 

— Aşa este! exclamă Hunter. Nu ştiu de ce, dar am uitat. 

Patruzeci de milioane de dolari în lingouri de aur şi de argint 
erau, într-adevăr, o bagatelă! „Sărbătoarea Vulturilor Pleşuvi” va 
fi, fără îndoială, de scurtă durată, iar „Vinerea Răzbunării” ar fi 
putut să se termine înainte de apusul soarelui... 

In ceea ce-l privea pe Frankie, acesta avea tot interesul să 
plece cât mai repede... 


79 


CAPITOLUL XIII 


Hunter reveni în birou ca să-l recupereze pe Leo Turrin. 
Reuniunea se risipise, formându-se mai multe grupuri în jurul 
unor şefi. Apăruseră noi capete, probabil şefi de echipă. Toţi 
vorbeau tare şi erau extrem de nervoşi, atmosfera fiind foarte 
încordată. În câteva momente, ar fi ieşit scântei. 

Leo, aflat lângă una dintre ferestre, privea posomorât golful, în 
timp ce Familia discuta aprins despre strategia ce trebuia 
adoptată cu privire la ameninţarea Hunter, înainte de a se ucide 
între ei, fiecare membru sperând că va pune mâna pe banii lăsaţi 
de răposatul Tommy Santelli. 

De fapt, rolul lui Leo nu era deloc uşor. Popularitatea 
administratorilor din Commissione scăzuse în mod considerabil 
de ceva timp. Indivizii ca Leo Turrin trebuiau acum să fie foarte 
atenţi de fiecare dată când interveneau în afacerile Familiei. 

Hunter se îndreptă spre el, fără ca cineva să remarce, şi îl 
întrebă cu jumătate de glas: 

— Eşti pregătit să-ţi iei tălpăşiţa de aici? 

Turrin se întoarse spre el cu un zâmbet larg şi răspunse: 

— Mai întrebi! Dar am nevoie de un pretext plauzibil. Tipii 
ăştia sunt nebuni de legat. Dacă o ţin tot aşa, va ieşi cu focuri de 
armă, iar asta. Nu va fi deloc frumos. 

— Da, este o adevărată problemă! oftă Hunter. 

— M-am străduit să-i ţin aici ca să-i găseşti pe toţi adunaţi. Am 
crezut că va fi mai uşor pentru tine. Această poveste cu Hunter i- 
a făcut pe toţi furioşi, şi crapă de turbare la ideea că nemernicul, 
după cum spun ei, a ales tocmai acest moment ca să intre pe 
teritoriul lor. În ciuda celor întâmplate, nu ştiu cât timp îi vom 
mai putea ţine. Am impresia că vor să plece şi să se ascundă, 
aşteptând trecerea furtunii. Eu, dacă aş fi în locul lor, n-aş ezita 
deloc. Până la urmă, ce au de câştigat rămânând aici, ca nişte 
proşti? Nici măcar nu vor să se pună de acord în adoptarea unei 
strategii. După părerea mea, singurul care are curaj este La 
Carpa, însă oamenii lui intenţionează să-l abandoneze. l-a adunat 
în fundul camerei şi încearcă în van să-i convingă. Ticăloşii vor 
să-l urmeze pe Damon. 

— Şi Damon ce zice despre asta? 

— Damon strigă în gura mare că Jamaica este un loc 
încântător în această perioadă a anului. Dacă tipii din New York 


80 


vor pielea lui Hunter, n-au decât să vină şi să o caute singuri. Şi, 
de preferinţă, nu aici la Baltimore. Oriunde în altă parte afacerea 
s-ar derula perfect, dacă înţelegi ce vreau să spun. Nu prea mai 
este nici o motivaţie în acest sector, după câte îţi poţi da seama. 

— Nu te-ai înşelat, Leo, îmi pare bine că sunt toţi adunaţi. Nu 
vreau să se împrăştie ca să se înmulțească ca nişte celule 
maligne. li vreau pe toţi în acelaşi sac. 

— Nu prea ştiu cum vei reuşi să-i calmezi. Eu am făcut cât am 
putut. Le-am vorbit cât am putut, dar, dacă aş mai fi spus un 
singur cuvânt în plus, aş fi riscat să mă găseşti atârnat de lustră. 

Hunter apucă teancul cu acte pe care îl avea sub braţ. 

— lată cu ce îi voi calma, murmură el. 

— Ce este? 

— E cheia regatului lor corupt. Vezi tu, aceste acte cântăresc 
mai puţin de două kilograme, dar valorează mai mult de 
patruzeci de milioane de dolari. 

— Şi asta în aur masiv, nu? 

— Exact. Nici mai mult, nici mai puţin. Aceşti bani au fost 
câştigaţi în cea mai mare parte de către ei, dar sunt asigur că nu 
le vor mai revedea niciodată culoarea. 

— Nu e de mirare că sunt atât de nervoși! 

— Le vom da noi acum un motiv ca să-şi calmeze nervii: ceva 
bun pentru care va trebui să se bată, asta dacă nu se vor devora 
între ei din cauza lui. 

— Mi-e teamă ca nu cumva să opteze pentru a doua variantă, 
spuse Turrin, puţin nervos. 

— In acest caz, cu atât mai bine pentru noi şi cu atât mai rău 
pentru ei. 

— Inţeleg ce vrei să spui. Haide, dă-i bătaie, sunt cu tine. 

Acum observase toată lumea întoarcerea Asului Negru, iar 
Damon şi La Carpa schimbau de multe minute nişte priviri puţin 
agitate. In privinţa noilor veniţi, aceştia îl priveau pe Frankie- 
Hunter cu o curiozitate făţişă. 

Hunter îi ordonă lui Turrin: 

— OK, bătrâne, rămâi lângă mine. 

Se îndreptă apoi spre biroul răposatului Santelli şi puse actele 
la vedere. Brusc, toate privirile se îndreptară spre el şi o linişte 
mormântală umplu camera. Cu o voce tunătoare, Frankie se răsti 
la Leo Turrin: 

— Adu-mi afurisitul ăla de fotoliu! 

Leo înţelese imediat şi, lovind cu pantoful scaunul lui Santelli, 
îl trimise drept în picioarele lui Hunter. 


81 


Asul Negru apucă acest „afurisit de fotoliu” şi, ridicându-l cu 
ambele mâini deasupra biroului, îl rupse în mii de bucăţi care 
umplură masa de conferinţă. Toţi cei prezenţi împietriră la 
locurile lor în faţa ferocităţii acestui gest. Atunci Hunter, 
recuperând resturile fotoliului răspândite pe birou, le aruncă cu 
brutalitate la picioarele lui Mario Cuba. 

In cameră, domnea o linişte desăvârşită. 

Luând apoi teancul cu acte, le trânti cu furie pe birou şi zise: 

— Patruzeci de milioane de dolari! Ştiţi acest lucru? Am zis 
bine, patruzeci de milioane! Aceasta este cea mai mare porcărie 
pe care am descoperit-o de la începutul activităţii mele. lată de 
ce am eliberat scaunul acestui nemernic care v-a escrocat pe 
toţi. Acum, dacă cineva prezent nu este mulţumit... în fine, dacă 
cineva este fericit să fie regulat de propriul tată, e momentul s-o 
spună! Pentru că eu, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor, 
declar că acest scaun nu mai există. Aşa că, dacă aveţi ceva de 
spus, să nu vă fie ruşine. 

In timp ce vorbea, Hunter îl privea încruntat pe Mario Cuba. 
Malacul lăsă capul în jos şi nu scoase nici un cuvânt. 

— Tony, eşti de acord, sau nu? 

Nici un răspuns. 

— lar voi, băieţi, aveţi ceva de spus? 

Nu, absolut nimeni nu schiţă vreun gest. 

— Astăzi este vineri. Luni dimineaţă, la New York, ne vom 
ocupa de aceste patruzeci de milioane de dolari. Majoritatea 
acestor bani, trebuie s-o spun, revine acestui teritoriu. Dar va 
trebui să dovediţi şi să vă apăraţi această parte. Pentru că, 
sincer să fiu, această Familie nu mai există. Ea a dispărut odată 
cu primul ei tată, Arnie Fermierul. După moartea lui Arnie, tot ce 
s-a întâmplat aici este nul şi neavenit. 

Şi, pentru a-şi sublinia fraza, trânti din nou teancul cu acte pe 
masă. 

Robert Damon tresări, dar, fără să-i acorde vreo atenţie, 
Hunter continuă la fel de virulent: 

— Cei care au ceva de zis să fie la New York, luni dimineaţă, la 
ora opt fix. Până atunci, această Familie nu mai există! 

— O clipă, Frankie, protestă Damon fără prea mare tragere de 
inimă. 

— Ai aşteptat o grămadă de timp, rânji Frankie, care părea că 
se calmase puţin. Nu-mi vine să cred că voi ceilalţi aţi rămas cu 
braţele încrucişate, în timp ce acest nemernic vă înşela privindu- 
vă drept în ochi. V-aţi pierdut amorul-propriu? Nu mai credeţi în 


82 


Organizaţie? Într-un caz atât de grav ca acesta, nu trebuia să 
înghiţiţi şi să tăceţi. Nu, Organizaţia este aici ca să vă ajute şi să 
restabilească dreptatea şi ordinea. Aţi înţeles, proştilor? 

Robert Damon avea încă vocea nesigură când întrebă: 

— Ce ne-ai spus pentru luni dimineaţă? 

— Ora opt fix, repetă calm Hunter. Dacă vreţi să aveţi dreptul 
la replică, va trebui să fiţi acolo, Tony şi cu tine. Până la urmă, 
voi sunteţi moştenitorii. Dar va trebui s-o dovediţi şi mai ales să 
demonstraţi că mai rămâne încă ceva de salvat din această 
Familie putredă. 

— Eu... în sfârşit, nu înţeleg bine... 

— Vorbeşte cu Larry Haggle. Oricum, o să ai timp să afli ce se 
petrece pe propriul tău teritoriu. Adică, dacă totuşi crezi că ai un 
teritoriu. 

Tipul nu păru să-şi dea seama de sarcasmul observaţiei şi se 
mulţumi cu o privire puţin alarmată adresată lui La Carpa. 

— Dacă vrei un sfat, ascultă-mă, reluă Hunter. Voi doi, aşezaţi- 
vă liniştiţi undeva şi scuturaţi-vă puţin creierii împreună. 
Incercaţi să vă înţelegeţi asupra celui care va prelua conducerea 
regatului, faceţi un program, trasaţi-vă limitele câmpului vostru 
de acţiune şi veniţi luni dimineaţă ca să prezentaţi totul în faţa 
celor din Commissione. Nimeni de acolo nu doreşte să vă înşele, 
nici unii, nici alţii. Din contră, cei de acolo vor dori să fie siguri că 
v-aţi revenit şi că a mai rămas ceva ce mai poate fi salvat. Ei nu 
vor da patruzeci de milioane de dolari unei bande de glumeţi 
care nici măcar n-au ştiut să-şi rezolve treburile în familie. Să vă 
intre bine în cap acest lucru. Dar, mai întâi de toate, va trebui să 
scăpaţi de Bob Hunter. Aşa că, grăbiţi-vă! Şi mult noroc. 

Punând teancul cu acte sub braţ, Hunter îi făcu semn lui Leo 
Turrin să-l urmeze şi ieşiră amândoi din cameră cu paşi mari. 

Abia ajunşi pe coridor, Leo murmură: 

— Dumnezeule, ce performanţă! Dacă continui tot aşa, vor 
face din tine Şeful Suprem! 

Dar Hunter nu riscase prea mult, şi ştia acest lucru. 

Până luni, cu puţin noroc, toţi şefii vor dispărea, iar la 
Commissione nu vor rămâne decât scaune vacante pentru 
totdeauna... sau cel puţin pentru ceva timp. 

Regatul Satanei se afla pe punctul de a se prăbuşi pentru 
totdeauna şi chiar Frankie era neputincios în amânarea acestei 
căderi. 


83 


CAPITOLUL XIV 


— Să ştii, mormăi Leo, că mi s-a făcut pielea ca de găină, când 
ai adus vorba despre afacerea Baldaserra. Acum înţeleg de ce ai 
făcut-o: două cadavre în decor... trebuiau justificate. Dar, spune- 
mi, cine, după părerea ta, l-a omorât pe Tommy? 

Hunter se opri în mijlocul holului, apoi îi răspunse calm: 

— Carmen Reddi. 

Leo nu îşi ascunse indignarea: 

— Oh, nu-i adevărat! Intendentul responsabil cu 
ascunzătoarea! Ce ruşine! _ 

— Ei, da, oftă Hunter. lţi voi mărturisi că aceasta este o 
Familie foarte degenerată. 

— Mie-mi spui! 

— Acum, să plecăm cât mai repede, adăugă Hunter, zâmbind 
uşor. 

— Te urmez, prietene. Ai un tanc? 

— Nu, dar vom găsi noi ceva. 

Exact în acest moment, Jimmy Jenner trecu în viteză pragul 
uşii din spate şi strigă îngrozit: 

— Rândunica ta tocmai a venit, Frankie! 

Hunter aruncă o privire la ceas şi răspunse, într-un mod foarte 
profesional: 

— Perfect. Exact la timp. 

Jimmy Jenner făcea parte dintre acei oameni care nu 
îmbătrânesc. De când îşi aducea aminte, Leo îl văzuse mereu pe 
ici şi pe colo, iar el nu se schimbase. Era un tip fără probleme, 
care lua viaţa aşa cum era. Nu se schimbase absolut deloc, iar 
vârsta părea să nu aibă nici un efect asupra lui: părea un ţânc. 

lar Frankie, Asul Negru, îl impresionase! 

— Ai ceva împotrivă, Frankie, dacă acum ies din gardă? A 
trecut o oră de când trebuia să fiu înlocuit. 

Hunter îi zâmbi şi-i zise: 

— Dacă toţi băieţii noştri ar fi fost ca tine, întreaga lume ar fi 
fost a noastră! 

„Puştiul” roşi de plăcere. 

— Oh, încerc mereu să fac ce-i mai bine! zise el cu modestie. 
Acum, dacă preferi să rămân, pot s-o fac fără probleme, Frankie. 
Şi mai vreau să-ţi spun un lucru: sunt foarte fericit că te cunosc. 
Sper că ne vom revedea în curând. 


84 


Hunter îi aruncă o privire foarte serioasă, solemnă chiar, şi, 
punându-i o mână pe umăr, îi răspunse cu jumătate de gură: 

— Accepţi ca un bătrân ca mine să-ţi dea un mic sfat? 

— Bineînţeles, domnule. Sigur îl voi urma. 

— Pleacă de aici! 

— Ce? 

— Mda, tipii din biroul de acolo sunt pe cale să înnebunească. 
Dacă ai vreun prieten în care ai încredere, spune-i şi lui, şi plecaţi 
cât mai repede. Nu mâine, şi nici măcar în seara asta. Imediat. 
Mergeţi spre sud, cât mai departe posibil, şi să nu vă întoarceţi 
nici măcar o dată ca să vă uitaţi în urmă. 

— Dumnezeule, Frankie, dar... 

— Ai auzit ce ţi-am spus, da sau nu? 

— Da, domnule, şi am înţeles foarte bine. Mulţumesc, 
mulţumesc pentru tot. Aşa voi face. 

— In linişte şi fără prea mult deranj. Ai înţeles? 

Tipul luă înfăţişarea unui conspirator. 

— Staţi liniştit, domnule. Voi face întocmai. 

Hunter şi Turrin ieşiră, lăsându-l pe Jimmy Jenner punându-şi 
întrebări în legătură cu vicisitudinile vieţii de aventurier, îndată 
ce trecură pragul uşii, Turrin mormăi: 

— Despre ce rândunică e vorba? 

— Habar n-am, răspunse cu nonşalanţă Hunter. Vom vedea în 
curând. 

— Mă uimeşti întotdeauna... Şi ce vrea să însemne discursul 
pe care i l-ai ţinut micuţului Jenner? 

Exterminatorul se mulţumi să ridice din umeri şi răspunse: 

— M-ai auzit şi tu, nu? Ce este acest puşti? Doar un pion fără 
importanţă pe eşichierul putred al acestor nemernici. Nu vreau 
să moară. Voi rade această ascunzătoare, o voi nimici complet. 
Aşa că cei care vor să plece s-o facă. Ceilalţi să rămână 
înmormântați aici pentru totdeauna. 

Polițistul care lucra sub acoperire nu putu să-şi reţină un fior. 

— Şi eu care credeam că ai devenit puţin mai tandru! mormăi 
el. 

Hunter îl apucă cu afecţiune de braţ. 

— Fără să vorbim de tandrete, zise el, am avut întotdeauna 
nişte puncte slabe. Câţiva dintre aceşti puşti... în sfârşit... 

— In sfârşit ce? 

— Vrei să ştii un lucru? Câteodată îmi spun că aş fi putut să 
mă obişnuiesc cu Cosa Nostra, numai dacă etica ar fi fost cea 
bună. În genul spiritului militar, atunci când este înţeles în sensul 


85 


bun. Eu nu cred în individul care nu trăieşte decât pentru el. lar 
acesta este cel mai mare pericol care ameninţă democraţia. 
Imediat ce oamenii îşi pierd spiritul comunitar, democraţia se 
îndreaptă spre anarhie. lar anarhia înseamnă dezordine, iar 
dezordinea înseamnă contrariul vieţii. Atunci... 

— Ce înţelegi prin contrariul vieţii? mormăi Turrin. 

Hunter dădu din umeri. 

— Cel mai mic organism viu depinde de o structură 
organizatorică foarte complexă ca să supravieţuiască. De îndată 
ce se instalează cea mai mică dezordine, organismul 
degenerează şi fenomenul de entropie se accelerează. lar 
entropia este opusul vieţii. 

— OK, încep să te înţeleg, zise Leo, zâmbind. 

Se simţea puţin cam prost când era alături de acest individ 
ieşit din comun. Poate că într-o zi, dacă amândoi vor trăi mult, va 
încerca să înţeleagă de ce, dar pentru moment era nevoit să 
admită faptul că era extrem de fericit să-l aibă lângă el. 

Rândunica era un aparat de tip comercial, capabil să 
transporte trei sau patru pasageri. Motorul porni când cei doi 
bărbaţi erau la mai puţin de douăzeci de paşi şi elicea începu să 
se învârte cu atâta putere, încât cele două santinele care păzeau 
pontonul dădură fuga să se adăpostească. 

Hunter sări primul la bordul apăratului şi îl ajută pe Leo să 
urce şi el. 

Pilotul i se părea familiar: era un tip ce făcea parte din Mafia, 
fără îndoială. In afară de el, aparatul era gol. 

Apoi, brusc, Leo observă că elicopterul era chiar ce/ al lui 
Hunter: pilotul îl întâmpină cu o palmă prietenească pe umăr, în 
timp ce aparatul luase deja altitudine. 

Zgomotul din carlingă făcea întreaga conversaţie practic 
imposibilă, astfel încât Leo se instală confortabil pe scaunul său 
din spate şi, pentru prima oară de la începutul acestei dimineţi 
istovitoare, încercă să se destindă. 

Hunter se aşezase lângă pilot. Aparent, cei doi bărbaţi 
discutau foarte degajat prin gesturi ale mâinilor. 

Oricum, Hunter era un tip extraordinar! Era capabil să 
vrăjească un rinocer în rut şi, dintr-un singur semn cu ochiul, să 
transforme şarja de atac într-un dans grațios! Nu era de mirare 
că Mafia se lăsase păcălită şi se ramolea peste tot pe unde el 
ataca. Putea avea de partea lui orice ticălos cu un simplu zâmbet 
şi putea să câştige ataşamentul oricărei inimi depravate cu un 
singur cuvânt. 


86 


Da, într-adevăr, un om excepţional. Acest tip încarna ceea ce 
fiecare om ar fi vrut să fie. Turrin rămânea câteodată perplex 
când se gândea la legăturile care îl uneau cu Hunter. Niciodată 
nu simţise dragoste pentru un bărbat. Nici măcar pentru tatăl 
său. Dar cu acest tip era altceva. Ce importanţă avea se 
gândeau ceilalți. Afecţiunea, devotamentul erau atât de 
profunde, încât, poate, dacă Bob Hunter... Din fericire, nu era 
vorba de aşa ceva. Viaţa era destul de complicată, oricum. 

In răgazul călătoriei cu elicopterul, Leo se întreba dacă cineva 
va şti vreodată cât de aproape au fost ei de moarte, tot timpul 
care l-au petrecut în acea ascunzătoare putredă. Leo era 
conştient de acest lucru... şi fără îndoială că şi Hunter. 

Insă nimeni, nimeni nu va şti niciodată... Hunter avea darul de 
a face lucrurile să pară foarte simple, foarte uşoare. Cu toate 
acestea, acolo, amândoi stăteau ca pe ace. Nemernicii din 
Baltimore nu erau nişte proşti, ci indivizii cei mai redutabili şi cei 
mai şmecheri care semănau teroarea între Atlantic City şi Miami. 
In ciuda acestui lucru, Bob Hunter i-a păcălit încă o dată. 

Chiar în acest moment erau, în mod cert, pe cale să se omoare 
între ei cu ferocitatea lor obişnuită, în timp ce Hunter discuta, 
foarte destins, cu pilotul său. 

Leo îl recunoscuse acum pe pilot: era un anume Grimaldi, care 
la un moment dat făcuse în mod oficial parte din Mafie. Apoi, 
undeva între Las Vegas şi San Juan, îl întâlnise pe Hunter, şi 
pentru binele celorlalţi, începând cu acea zi, lumea pentru el se 
schimbase complet. 

La naiba, nu era ceva banal! Asta era dragoste. Nimic rău! De 
altfel, Hunter pusese punctul pe I în acest caz: acest gen de 
dragoste era opusul entropiei. Asta era viața. O viaţă mare şi 
frumoasă pentru două fiinţe care ştiau că lumea era mai bună 
numai pentru că ei mergeau mână în mână... 

In privinţa desfrânaţilor de acolo, aceştia reprezentau antiteza 
vieţii. Incă o dată, sergentul avusese dreptate. 


87 


CAPITOLUL XV 


Promontoriul era aproape plin acum: trei autobuze mari cu 
turişti parcaseră lângă rulota de război, iar „cavaleria” lui 
Brognola - o trupă de aproximativ treizeci şi cinci de agenţi ai 
poliţiei federale - era răspândită peste tot ca să blocheze accesul 
în zonă, în cazul în care eventualele persoane care se plimbau ar 
fi intrat în acest teritoriu. 

Brognola înaintă ca să întâmpine pasagerii elicopterului. Leo 
Turrin ieşi primul, iar şeful federal îl prinse cu stângăcie de 
umeri, ca apoi să-l strângă la piept: 

— Bună treabă, Alpinistule! Superbă, chiar! 

Imediat îşi făcu apariţia şi Hunter, iar Brognola înaintă repede 
spre el ca să-l ia în braţe şi să-l strângă cu emoție. După care cei 
trei bărbaţi începură să sară ca nişte puşti, imitând un pas de 
dans, stângaci - dar fericit. 

Da, era într-adevăr o reîntâlnire emoţionantă, şi nimeni nu ar fi 
ştiut să spună care dintre ei era cel mai fericit. 

Rose d'Avril ieşi în viteză din rulotă şi alergă să-şi ia locul 
lângă cei trei prieteni. Hunter, care o văzuse venind, o strânse cu 
putere în braţe. Tânăra femeie se simţi brusc ridicată de la 
pământ, în timp ce o acoperea de sărutări, continuând să se 
învârte ca un nebun. 

Ce bine era! 

Jack Grimaldi ieşi atunci din elicopter, având cu el teancul de 
acte al lui Santelli. Brognola se întoarse şi luă „comoara”, cu faţa 
strălucind de bucurie. Rose d'Avril nu-l mai văzuse niciodată aşa. 

Hunter o puse pe Rose înapoi pe pământ şi îi şopti la ureche: 

— Mai târziu. 

Apoi, se întoarse ca să vorbească cu Brognola: 

— Ai putut să mă urmăreşti, Hal? 

— Bineînţeles! Tot timpul. Am reperat vasul Viile de Tanger. A 
plecat în zori către sud, spre Capul Henry. Am obţinut şi o copie a 
declaraţiei date la vama maritimă. Oficial, vasul nu transportă 
nimic altceva decât nişte maşini în piese detaşate, cu destinaţia 
Amsterdam. Avem, de asemenea, şi lista pasagerilor: un finanţist 
din Zurich şi doi agenţi de schimb care au cumpărat în ultimele 
luni mai multe silozuri pentru stocarea carburantului, aproape în 
toată Europa. Nişte indivizi pe care CIA îi are deja în propriile 
fişiere. După spusele lor, vasul transportă încă optsprezece 


88 


persoane, toţi bărbaţi şi toţi de naţionalitate străină. Par foarte 
suspecți. Cred că-i vorba de o gardă însărcinată cu 
supravegherea transportului mărfii. Aşa că, vezi, nu ne-am 
înşelat, este o „pradă grasă”. 

— Au dreptul să transporte aur şi argint? 

— Nu, nu aşa cum o fac ei. 

— E suficient, deci, să anunţăm autorităţile competente să 
oprească ambarcaţiunea şi s-o controleze, nu-i aşa? 

— Nu e chiar atât de simplu, spuse Brognola, oftând. 

— Şi, mă rog, de ce? mormăi Hunter. 

— Pentru că vasul este sub pavilion algerian. lar cu puţin timp 
în urmă, Departamentul de Stat a dat un nou ordin: tot ce este 
sub pavilion algerian trebuie tratat cu multă precauţie. Cu alte 
cuvinte, nu vă atingeţi de el. 

— Există, totuşi, şi excepţii, nu? 

— Bineînţeles, iar în plus, asta nu va dura la infinit. Este vorba 
de o mică criză diplomatică, între guvernul nostru şi cel algerian, 
în legătură cu anumite manevre clandestine în Africa. 

Hunter îi aruncă o privire sobră lui Rose d'Avril. 

— Hal, să nu-mi spui că nu-i vom mai urmări pe aceşti 
nemernici doar din motive diplomatice! 

— Nu te enerva atât de repede! Studiem în mod serios 
problema. Va mai dura poate o zi sau două, dar... 

— Nici nu se pune problema! 

— Totuşi, să ştii că putem opri nava oriunde. Chiar şi la 
Amsterdam. 

— Absolut deloc. Cu cât vasul va fi mai departe, cu atât mai 
greu îl vom opri. Această încărcătură nu trebuie să părăsească 
apele teritoriale americane. 

Brognola începu să se enerveze. 

— Doar nu vrei să declarăm război Algeriei? 

— Oh, nu, nu tu, răspunse calm Hunter. 

— Ascultă, Bob... 

— N-ai decât să închizi ochii şi să-ţi astupi urechile, Hal. 

— Nici nu mă gândesc! De altfel, este totul inutil. Putem 
menţine acest vas sub supraveghere pe tot parcursul său, dacă 
este nevoie. Putem conta pe întreaga cooperare a... 

— Îmi pare rău, dar nu-i suficient. 

— Doar nu vrei să-l atacăm, Dumnezeule! Vei avea întreaga 
pază de coastă şi poliţia maritimă în cârca ta! Ascultă-mă puţin, 
mâine este sâmbătă. Incă o zi şi câştigăm! Doar nu vrei să 
distrugi totul pentru... 


89 


— Pentru ce, mă rog? îl întrerupse cu răceală Hunter. Eu vreau 
o victorie imediată şi definitivă. Puțin îmi pasă de nişte mici 
finanţişti când mă ocup de ticăloşi. Merg sub pavilion algerian 
numai ca să poată fugi fără probleme. De altfel, ştii asta la fel de 
bine ca şi mine. Cui aparţine acest vas? 

Brognola lăsă capul în jos şi răspunse: 

— Unui consorţiu cu sediul la Rotterdam. 

— Un consorţiu de ce, mai exact? 

— Un fel de holding financiar. 

— Un holding însărcinat să finanţeze nişte pieţe libere, 
probabil? 

— Se poate. 

— OK! Dacă trebuie să te simţi mai în largul tău, nu ezita să 
închizi ochii. De restul mă ocup eu. 

Şi, luând-o pe Rose d'Avril de mână, Hunter aruncă o privire 
hotărâtă lui Grimaldi, întrebându-l: 

— Intri în acţiune împreună cu mine, bătrâne? 

Pilotul zâmbi, dădu din umeri şi răspunse: 

— De ce nu? 

Brognola scrâşni din dinţi. 

— OK, zise el, posomorât. Voi face tot ce-mi va sta în puteri ca 
să vă sprijin. Imediat ce veţi ataca, vasul va ridica pavilionul de 
ajutor. În acel moment, voi vedea dacă voi putea calma cât de 
cât paza de coastă. Dar, vă rog, nu faceţi prostii! 

Avându-l în urma sa pe Leo Turrin, şeful federal ajunse la 
postul său mobil de comandă. 

Hunter îl privi cum se îndepărtează şi murmură: 

— Săracul Hal! 

Apoi se îndreptă spre centrul de luptă, urmat îndeaproape de 
Rose d'Avril şi Grimaldi. Abia intraţi în rulotă, Hunter se întoarse 
spre pilot şi-i zise: 

— Tu te ocupi de artilerie: ia câteva rachete luminoase, 
bazooka şi muniţie. 

— De ce nu şi câteva bombe, dacă tot eşti aici? glumi 
Grimaldi. 

Hunter zâmbi. 

— OK, voi fabrica câteva în viteză. 

— Vorbeşti serios? 

— La naiba! Te vei descurca să transporţi totul la bordul 
rândunicii? Am câteva cuvinte să-i spun lui Rose. 

Reţinându-şi un zâmbet, pilotul trecu direct în laboratorul cu 
muniţie. 


90 


Hunter îşi dădu vesta jos şi scotoci sub răscroiala mânecii, 
scoase cu mare precauţie un emiţător minuscul, puţin mai mare 
ca o monedă. 

— A funcţionat bine? o întrebă el pe tânăra femeie care se afla 
lângă el. 

Rose d'Avril deveni brusc jenată. 

— Grozav, mormăi ea cu o voce nesigură. Nu te-am pierdut 
nici măcar o secundă. Unde ai aşezat microreleul? 

Hunter zâmbi şi răspunse: 

— Deasupra portdrapelului lor. 

— Adevărat! exclamă ea, brusc destinsă. Dar cum ai făcut 
asta? 

— Pur şi simplu, l-am agăţat de şnurul drapelului şi l-am ridicat 
până sus. 

— Eşti incredibil, căpitane Tunet, murmură ea cu o voce puţin 
stingherită. 

Hunter înţelesese imediat nuanţa vocii sale şi, zâmbind, îi zise 
calm: 

— Ştii, în anumite momente, aş fi putut întrerupe contactul. Şi 
tu ai fi putut face acest lucru. 

— Nu, sigur nu, răspunse ea repede. Ascultă, aş vrea ca 
lucrurile să fie clare între noi. M-am gândit mult la asta, şi... în 
sfârşit... la dracu', Buldozerule, te iubesc aşa cum eşti. Vreau să 
spun, era... foarte bine... reconfortant. 

— Toby e o persoană specială, explică el cu o voce tandră. 

— Ştiu, şi tu eşti o persoană specială. Dar, ce vrei, uneori mă 
simt puţin... să zicem stingheră... sau, pur şi simplu, nu la 
înălţime, dacă preferi aşa. 

Hunter o privi îndelung, cu emoție. 

— Rose, zise el în cele din urmă, tu eşti cea care faci speciali 
oameni ca Toby şi ca mine. Şi nu vreau să te simţi niciodată 
stingherită. De acum înainte, nu vei mai vedea infernul. l-ai 
cunoscut deja spectrul şi este de ajuns. Rose, trebuie să existe 
ceva pentru noi, în paradis, altfel infernul nu ar exista. 

Tânăra femeie simţea cum îi dau lacrimile şi, furioasă din 
cauza slăbiciunii ei, încerca în van să se abţină. Mai mult, Hunter 
o strânse în braţe şi îi mângâie uşor spatele. 

Ea se îndepărtă repede, încercând să se controleze, şi întrebă 
cu un zâmbet firav şi trist: 

— De ce trebuie să fii atât de sublim? Această poveste a 
cerului şi a infernului... Era aşa de frumos când vorbeai despre 
asta cu Toby. Oh, Bob, cât te iubesc! 


91 


Avea obrajii uzi de lacrimi, iar Hunter o strânse din nou la 
pieptul său. 

— Haide, murmură el, dacă ţii neapărat să mă uzi, de ce nu 
mă duci sub duş? 

— E o invitaţie? zise ea printre lacrimi. 

Exact în acel moment, Grimaldi trecu cu o încărcătură de 
arme. 

— Am de lucru cel puţin cinci minute, mormăi el la adresa lui 
Hunter, ca şi cum ar fi înţeles. 

Acesta începu să se dezbrace, aparent din raţiuni strict 
profesionale. 

— Voi avea nevoie de un combinezon negru, zise el. 

Aproape în mod automat, Rose se îndreptă spre dulapul din 
cameră, de unde scoase ţinuta de luptă. Când se întoarse, 
Hunter dispăruse, iar hainele pe care le purtase înainte erau 
aşezate cu grijă pe un scaun. 

Rose auzi atunci zgomotul duşului care curgea. Aruncă o 
privire pe fereastră şi îl zări pe Grimaldi, lângă elicopter. 

Atunci, fără să mai stea pe gânduri, închise uşa de acces în 
vehicul, blocă sistemul de închidere şi, debarasându-se în grabă 
de haine, se îndreptă spre baie. 

— Cioc, cioc, făcu ea pe perdeaua duşului. 

Apăru atunci un braţ puternic care o trase înăuntru. 

— Doamne, ce frumos eşti! spuse ea. 

Oh, da, la dracu' cu infernul! Rose era în paradis şi avea 
intenţia să petreacă aici un moment divin. 


92 


CAPITOLUL XVI 


Reperară vasul când acesta trecea unul dintre punctele cele 
mai largi din acel golf interminabil de aproape trei sute de 
kilometri lungime. In acel loc, între cele două maluri era o 
distanţă de treizeci de kilometri. 

Vasul era un vechi cargou deteriorat, ce data din al doilea 
război mondial şi care cântărea cinci mii de tone. Cu toate 
acestea, astăzi, văzând înălţimea liniei de plutire, nu era deloc 
încărcat. 

Grimaldi începu pregătirea pentru verificarea țintei şi cobori la 
înălţimea  catargului, deplasându-se de-a lungul carcasei 
bastimentului, la mai puţin de patruzeci de metri distanţă. 

Un bărbat apăru la unul dintre geamurile timoneriei şi fixă cu 
binoclul elicopterul îndrăzneţ. 

— Asta e vasul nostru! strigă Grimaldi. 

— Se deplasează cu o viteză de aproape zece noduri, nu? 

— Aproximativ. Care e planul de atac? 

— Am nevoie de un zbor planat, razant, cât mai aproape de 
timonerie. 

— Omorâm sau stăm de vorbă? 

— Mai întâi vom sta de vorbă! strigă Hunter, ca să acopere 
zgomotul motorului. 

Şi, scoțând o portavoce electronică, îi spuse pilotului: 

— La ordinele tale, căpitane. 

Uluitorul Grimaldi era totdeauna pregătit. Zis şi făcut! Hunter 
se pomeni foarte aproape de un tip mai degrabă nemulţumit, ce 
purta pe cap o şapcă cu galoane aurite. Atunci, răcni în 
portavoce: 

— Aveţi două minute ca să părăsiţi vasul. Opriţi motoarele, 
aruncaţi ancora şi plecaţi. Două minute. După aceea vă scufund. 

Tipul îi aruncă o privire furioasă, iar Hunter înţelese că îi 
recepţionase mesajul. Doi tipi îmbrăcaţi în civil tocmai îşi făcură 
apariţia pe puntea principală, în timp ce un al treilea ţâşni prin 
tambuchi, agitând în aer o puşcă şi strigând ceva celor doi 
pasageri aflaţi încă în interior. 

— Nu vreau pierdere inutilă de sânge, continuă Hunter în 
portavoce. 

Şi aruncă o medalie de trăgător de elită prin fereastra 
deschisă a timoneriei. Tipul din interior reacţionă ca şi cum ar fi 


93 


fost vorba de o grenadă şi plonjă în spatele peretelui etanş. 

— Vreau doar încărcătura, zise Hunter. Cei care vor să rămână 
la bord vor plăti. Am zis două minute, aţi înţeles? Numărătoarea 
inversă a început. 

Era inutil să-i mai facă vreun semn lui Grimaldi: pilotul de 
război o luă din loc, iar micuța rândunică ţâşni spre cer ca să iasă 
din zona de acţiune. 

— Crezi că te vor asculta? strigă Grimaldi ca să se facă auzit. 

Hunter dădu din umeri şi începu să-şi pregătească artileria. 

— Vom vedea, mormăi el. 

De fapt, soarta membrilor echipajului îl deranja. Acei tipi erau 
nevinovaţi. 

Orice s-ar fi întâmplat, Hunter dorea să vadă membrii 
echipajului plecând, dar, dacă aceştia doreau să rămână la bord, 
ei nu vor salva acest vas, ci vor pieri odată cu el pe fundul apelor 
tulburi de la Chesapeake Bay. 

— Uite, strigă Grimaldi, uită-te la ei! Se pare că au înţeles. 
Coboară o şalupă. 

Da, cineva luase în serios somaţia. Nu una, ci două şalupe 
erau acum lansate la apă, legate încă de navă cu nişte frânghii 
lungi. Câţiva tipi se pregăteau să treacă peste bastingaj. Decizia 
luată acolo jos era evidentă. Mai rămânea să fie pusă în practică. 
Era inutil să se înduioşeze mai mult asupra sorții inocenților. 

— Un minut şi jumătate, anunţă pilotul. 

Hunter încărcă bazooka şi o poziţionă exact în deschizătura 
sasului rămas deschis. Apoi scoase dintr-o sacoşă pe care o avea 
la picioare o încărcătură de exploziv plastic în formă de ou, în 
care inseră cu mare delicateţe un detonator. 

Grimaldi făcu ochii mari şi zise: 

— Deci, nu glumeai? 

— Niciodată, răspunse Hunter. Ar fi mai bine dacă ne-am 
deplasa de aici. Nu e de glumă cu acest gen de bijuterie. E foarte 
puternică. Nu va trebui să fim foarte aproape de navă în 
momentul impactului. 

— Am înţeles. Doar să-mi spui când. 

Hunter aruncă o privire spre cronometru şi îi făcu prietenului 
său un semn cu mâna: 

— Vom începe prin a trece de-a latul prorei. Trage în linie. 

Din nou, zis şi făcut... 

Micuța rândunică pierdu în altitudine, descriind o curbă mare 
la tribord, pentru ca apoi să se plaseze pe o traiectorie, 
interceptând în unghi drept drumul urmat de navă, la 


94 


aproximativ treizeci de metri deasupra punţii. 

Grimaldi blocase în stânga sa un trepied pe care era aşezată o 
mitralieră uşoară. Hunter propti unul dintre picioare de un tachet 
al podelei cabinei şi se aplecă prin sas, cu mitraliera în mână. 

Cu o precizie extraordinară, tăiară drumul bătrânului vas, a 
cărui punte o ciuruiră, măturând conştiincios toată întinderea ei, 
fără să caute să facă victime, ci vizând mai degrabă un efect 
psihologic. 

Apoi, Grimaldi îşi termină virajul printr-o urcare bruscă, 
aproape verticală, pentru a se imobiliza la aproximativ cincizeci 
de metri deasupra navei, astfel încât să poată observa 
rezultatele manevrei. 

Frânghiile celor două şalupe fuseseră tăiate şi mulţi indivizi se 
pregăteau să sară peste bord. 

Totuşi, nu toată lumea reacţiona în acelaşi mod: focuri de 
armă erau trase acum din diferite părţi ale punţii. Doi tipi de la 
babord se jucau cu nişte arme automate, ţintind coada micuţei 
rândunici. 

Grimaldi se îndepărtă rapid, ca apoi să revină asupra țintei, 
efectuând o curbă mare. 

Jos, pe punte, mişunau tipi înarmaţi care aşteptau al doilea 
atac. 

Hunter îşi zise că dăduse deja o şansă echipajului. De altfel, se 
puteau observa oamenii care înotau din greu în urma navei, ca 
să ajungă şalupele. In privinţa celorlalţi... cu atât mai rău pentru 
ei! 

— Veţi plăti... mormăi Exterminatorul. 

Apoi i se adresă lui Grimaldi: 

— Bomba este gata de lansare! 

— Am înţeles! strigă pilotul, care plonjă imediat cu aparatul. 

Se năpustiră la mai puţin de treizeci de metri deasupra navei 
şi aşteptară câteva secunde. Hunter era aplecat peste sas, 
ţinând bomba în mână. Imediat ce prora vasului se îndreptă la 
verticală spre rândunică, Hunter dădu drumul bombei şi strigă: 

— la distanţă! 

Grimaldi înălţă aparatul atât de repede, încât Hunter îşi pierdu 
echilibrul şi fu proiectat în interiorul carlingii. Ca şi cum o mână 
de uriaş ar fi apucat micuțul aparat ca să-l tragă cu brutalitate 
spre cer. Până la urmă, nu era chiar aşa de rău. Explozibilul 
micuţei bombe era într-adevăr foarte puternic. El lovise nava 
puţin în faţa suprastructurii, desprinzând o parte a prorei, ale 
cărei bucăţi incandescente incendiară spatele punţii principale. 


95 


Elicopterul se imobilizase la cincizeci de metri altitudine şi la 
aproximativ zece metri deasupra tribordului, ca să evalueze 
efectele bijuteriei fabricate de Hunter. 

Geamurile timoneriei se făcuseră ţăndări, iar omul care se afla 
la cârmă părăsise acea zonă. Vasul plutea în derivă şi luă o 
poziţie extrem de periculoasă, în diagonală faţă cu ruta sa şi cu 
aşezarea balizelor canalului. Cu toate acestea, motorul funcţiona 
în continuare. 

Flăcări ieşeau din diferite puncte ale calei. Oamenii aflaţi la 
bord erau cuprinşi de o febrilitate dementă. 

Elicopterul se năpusti încă o dată spre ţinta sa, Hunter 
sperând să arunce a doua şi ultima bombă, ca să termine o dată 
pentru totdeauna. Insă nu reuşi: tipii înarmaţi, aflaţi pe puntea 
navei cuprinsă de flăcări, deschiseseră focul asupra lor. 
Gloanţele loviră firava carcasă de oţel a rândunicii, găurind-o în 
întregime, ca şi cum ar fi fost din carton. Grimaldi nu avea de 
ales: riscurile erau acum prea mari. Luă imediat altitudine, iar a 
doua bombă îşi rată ţinta, percutând puntea care acoperea 
cargoul, în loc să distrugă suprastructura, aşa cum dorise Hunter. 
Un nou incendiu cuprinse spatele navei. 

— Se îngroaşă gluma! strigă pilotul imediat ce elicopterul fu la 
adăpost. Ce zici? 

— Trebuie să fiu sigur! strigă Hunter. Vreau să ochesc 
timoneria! 

— OK. Cum vom proceda? 

— Cu bazooka. 

— De asta mă temeam! Pentru bazooka, vom avea nevoie de 
o platformă de tras destul de stabilă şi nu poţi să tragi din 
interiorul elicopterului datorită răsfrângerii flăcărilor. Acest lucru 
poate fi fatal pentru rândunica noastră. 

— Atunci, staţionează într-un punct din care voi avea o 
traiectorie directă asupra țintei! strigă Hunter. 

— E prea periculos! Aparent, nava este în derivă. Uită-te, 
avansează ca un crab. 

— Poziţionează-te în faţă şi nu te mişca, strigă Hunter. Rămâi 
la un metru şi jumătate deasupra punţii, nu mai mult, şi menţine 
aparatul cât se poate de imobil. Vreau să treacă pe sub noi la 
verticală. 

— La un metru şi jumătate nu vor nimeri. 

— Atunci stabilizează elicopterul în poziţie orizontală faţă de 
punte, deasupra babordului. Vei putea pleca imediat ce voi lansa 
grenada. 


96 


— Dar ne vor durui ca pe nişte iepuri, la o distanţă atât de 
mică. Eşti sigur că vrei să rişti? 

— Eu sunt sigur, dar nu pot să te forţez şi pe tine să faci 
acelaşi lucru. 

— OK, aşa vom face. Nu mai este decât o singură posibilitate 
de a distruge acest vas. Mă înţelegi! 

— Da, să-i dăm drumul! 

— Va trebui să cobor drept spre proră, cu fuzelajul în poziţie 
verticală. Asta îmi va da un unghi bun de tragere pentru 
mitralieră, astfel încât să te pot acoperi câtuşi de puţin. Dar va 
trebui să tragi din partea cealaltă a rândunicii noastre, înţelegi ce 
vreau să spun? Va trebui să fim la exteriorul carlingii, pentru ca 
flăcările care se vor întoarce să nu ducă la explozia aparatului. Ai 
înţeles? 

Bineînţeles că Hunter înţelesese. Va trebui să se agaţe de una 
dintre patinele de aterizare cu bazooka sa cea mare pe umăr şi 
să aştepte sosirea în poziţia ideală. In tot acest timp, trăgătorii 
de jos vor fi o ţintă perfect fixă... Un joc de copii! 

— Să-i dăm drumul! strigă el. 

Nava se deplasa în continuare în derivă, menținându-și cu 
dificultate poziţia de înaintare. Grimaldi efectuă un arc mare de 
cerc ca să repereze punctul de intercepţie, în timp ce Hunter, la 
intrarea sasului, studia modalitatea de a ajunge la patina de 
aterizare. 

Grimaldi anticipase bine cursul navei şi se imobiliză la un 
metru şi jumătate deasupra rutei prevăzute. In privinţa lui 
Hunter, el era acum cocoţat pe o patină şi încerca să se 
imobilizeze, lipindu-se de fuzelaj. Când se echilibră, trase 
bazooka şi o puse pe umărul drept. 

Pe vas, câţiva tipi înarmaţi erau în poziţie de tragere. 
Bastimentul se deplasa haotic cu o viteză de aproximativ zece 
noduri. Brusc, cineva de pe punte deschise focul. Grimaldi 
ripostă imediat, mitraliind tot ce mişca pe vas, dispersând 
trăgătorii în cele patru colţuri ale epavei. 

In acest timp, Hunter aştepta... şi asta nu era deloc bine! 

Duelul între Grimaldi şi trăgători se dezlănţuise. Hunter 
observă măcelul, cu ochiul lipit de luneta armei. Traiectoria nu 
era încă destul de bună ca să tragă, iar Exterminatorul nu voia să 
risipească muniţia şi să fie nevoit să facă pe acrobatul ca să 
reîncarce armă aceea foarte mare. Ar fi pierdut prea mult timp... 

Acum Hunter îi vedea la perfecţie pe tipii de pe punte, putea 
chiar să le distingă feţele... şi nu, nu erau nemernici din Mafia 


97 


americană... Care erau, deci, legăturile lor cu înalta lume a 
finanţelor din străinătate? lar acel individ, ce purta o şapcă cu 
galoane aurite care acum se lupta cu cârma din timoneria 
distrusă, era un... 

Brusc, Hunter îşi dădu seama că nu putea face aşa ceva. 

Nu, nu putea distruge timoneria şi ceea ce mai rămăsese din 
vas. Tipul era fără îndoială un angajat al companiei navale. EIl 
doar se supunea ordinelor pe care le primise şi făcea tot ce-i 
stătea în puteri ca să salveze vasul care îi fusese încredinţat şi 
care se scufunda în apele tulburi ale interminabilului Chesapeake 
Bay. 

Nu, tipii de acolo nu erau nici nişte lichele şi nici poliţişti, iar 
acesta nu mai era un război; cel puţin în sensul înţeles de Bob 
Hunter. 

Dumnezeule, acesta era doar un accident pe mare... şi era 
absolut imposibil să distingi vinovaţii de nevinovaţi. 

Hunter cobori arma şi apăsă pe trăgaci. Monstruosul proiectil 
traversă spaţiul, lăsând în spatele lui o dâră incandescentă, şi 
percută prora vasului cu o violenţă fulgerătoare, proiectând 
oameni, resturi, fâşii de carne, fiare vechi în cele patru colţuri ale 
punţii transformate în câmp de bătălie. 

Hunter încărcă din nou bazooka şi o luă de la capăt, ochind de 
data asta catargul din faţă. 

Distingea acum perfect faţa bărbatului de la timonă. El se afla 
lângă sistemul de telegraf, iar prin poziţia manetei, Hunter 
înţelese mesajul pe care îl trimitea: „Motoarele avariate”. 

Exterminatorul dădu bazooka jos de pe umăr şi intră în 
carlingă. Elicopterul luă instantaneu altitudine, în timp ce pilotul 
strigă: 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat? 

— Ajunge! strigă Hunter. 

Şi, punându-şi repede casca audio, îl întrebă pe Brognola: 

— Ce naiba face paza aia de coastă? 

— Şi-a trimis echipajul, Buldozerule! Pleacă imediat! 

— Să plecăm cât mai repede, Jack, repetă Hunter pilotului său. 
Paza de coastă va putea salva patruzeci de milioane de dolari 
americani... 


98 


CAPITOLUL XVII 


Era incredibil, dar în ciuda a tot ceea ce tocmai se întâmplase, 
în acea zi de „Vinerea Răzbunării”, nu era decât ora unsprezece 
dimineaţa. Hunter avea impresia că ziua dura de cel puţin 
treizeci şi şase de ore, iar în privinţa săptămânii care tocmai se 
scursese, ea părea să se piardă în eternitate. Dar ce mai era şi 
această eternitate? Fără îndoială că un trucaj al timpului sau 
doar o iluzie în perceperea duratei... 

Vasul aflat într-o stare critică se scufunda încet în canalul de 
navigaţie de la Chesapeake Bay. Echipajul pazei de coastă era la 
bord, iar nişte vase de pompieri încercau să stăpânească 
incendiul. Primul raport oficial nu menţiona nici atac pe mare, 
nici morţi, nici răniţi, nemaivorbind de cele patruzeci de milioane 
de dolari în aur şi argint. El menţiona doar că o explozie la bord, 
urmată de un incendiu, afectase grav nava şi că toţi membrii 
echipajului erau teferi. 

Raportul transmis de Brognola era mult mai încurajator. Banii 
Mafiei fuseseră rapid recuperaţi şi transferați la bordul unui vas 
al poliţiei. Bineînţeles că afacerea dădea naştere la tot felul de 
subtilităţi juridice, ca să se afle a cui era această comoară 
ilegală, însă chiar existenţa sa risca să pună într-o poziţie deloc 
comodă o mulţime de oameni de afaceri americani mai mult sau 
mai puţin importanţi... 

Pentru Hunter, această perspectivă nu era neplăcută. Mai ales 
că acum avea certitudinea că Mafia suferise o lovitură fatală la 
capitolul finanţe. Adăugată la pierderile săptămânii care tocmai 
se încheiase, aceasta era fără îndoială o lovitură mortală, ceea 
ce însemna că Organizaţia nu mai avea nici o şansă de 
redresare. 

Da, aşa cum explicase Larry Haggle cu atâta convingere, 
acesta era, fără îndoială, serviciul care năştea puterea, însă mai 
trebuiau şi bani ca să întreţină în stare de funcţionare 
mecanismele putrede şi interesele politice care alimentau 
puterea coruptă... Deci, fără bani nu existau servicii, iar fără 
servicii nu exista putere... Nu-i aşa, Larry? 

Bătălia din acea „Vineri a Răzbunării” era câştigată, cel puţin 
în parte. Căci mai rămânea o altă sărbătoare de celebrat... iar 
Hunter ţinea la asta. 

Masa de banchet fusese pusă aşa cum se cuvine, dar la ea 


99 


luaseră parte puţini oaspeţi, iar Bob Hunter, invitat de onoare, nu 
îşi făcuse apariţia decât în treacăt, ca apoi să dispară pe ascuns. 
Ciudate maniere pentru o gazdă de marcă! 

lată de ce se întorsese la acea veche ascunzătoare de pe 
malul golfului Chesapeake. Şi acum ziua era destul de avansată. 

Rose d'Avril se afla la comenzile rulotei pe care o parcase la o 
distanţă rezonabilă, pentru ca lansatorul de rachete să poată 
funcţiona fără riscuri de eroare în nimerirea țintei şi pentru ca 
sistemul de control şi de supraveghere să dea un randament 
maxim. 

Grimaldi îşi aşeză elicopterul-miracol nu departe de zona cu 
pricina, pregătit să intre în dans dacă va fi nevoie de el. 

Hunter se afla în legătură radio cu Rose şi Grimaldi graţie unui 
minuscul releu-emiţător ascuns în mâneca combinezonului 
negru. Avea cu el o adevărată artilerie grea: în afară de armele 
de care nu se separa niciodată, mai avea la bandulieră un enorm 
M-16/203, o vestă mare de vânătoare ale cărei buzunare erau 
umplute cu muniţie de toate felurile (un sortiment de gloanţe de 
calibrul 40 mm pentru 203, plus diferite calibre pentru revolvere, 
printre care, bineînţeles, şi Beretta cu amortizor). Intr-o raniţă 
agăţat de gât, Hunter transporta patru grenade cu fragmentare 
şi două proiectile fumigene. In sfârşit, într-un buzunar special 
amenajat la spate, avea mai mult încărcătoare din plastic, toate 
deja montate pe detonatoare programate. 

Dacă printr-o întâmplare nefericită acest amestec ar fi sărit 
prematur în aer, corpul lui Bob Hunter ar fi fost răspândit în cele 
patru colţuri ale universului, încât se va putea spune, pe bună 
dreptate, că Exterminatorul ajunsese în neant... neantul, fără 
îndoială încă un trucaj al timpului... sau al spaţiului. 

Dar, în realitate, alte resturi trebuiau răspândite în cele patru 
colţuri ale universului... astfel încât să fie distrus simbolul răului 
care rodea America şi toată lumea civilizată, pentru a pune astfel 
pecetea finală a victoriei pe bătălia de la Baltimore. 

Exterminatorul vorbi cu voce înceată în minusculul releu- 
emiţător: 

— Mă vedeţi? 

Glasul puţin nervos al lui Rose se auzi imediat: 

— Afirmativ. Legătura video este perfectă. 

— Bine. Să trecem la proiectile. Trimiteţi-l pe primul în lucarna 
hambarului, iar pe al doilea în perete, la trei sute şaizeci de 
grade faţă de poziţia mea actuală. 

— Sunt gata să trag, anunţă tânăra femeie la câteva momente 


100 


după aceea. 

— Haide. Foc! 

Apăru instantaneu o pasăre de foc cu penajul incandescent, 
care tăia cerut cu o viteză fulgerătoare, percutând fereastra 
hambarului ascunzătorii lui Arnie Fermierul. Apoi, imediat după 
aceea, o a doua pasăre la fel de incandescentă, la fel de 
distrugătoare ca şi prima, lovi peretele de piatră într-un şoc 
îngrozitor. Două izbucniri infernale care semănau în jurul lor 
ruină rapidă: prima spulberă pur şi simplu acoperişul, în timp ce 
cealaltă împroşcă peste tot bucăţi de piatră, ciment şi fier, 
lăsând în locul zidului o gaură mare, acoperită acum de flăcări. 

Hunter începu să alerge imediat ce primul proiectil fusese 
lansat. O voce dulce, care-i venea dinspre umăr, acolo unde se 
afla releul emiţător, îi murmură timidă: 

— Fii prudent. 

Exact în acel moment, Hunter intră în norul de fum care, spera 
el, urma să-i servească drept paravan. 

In spatele ruinelor peretelui, zăcea un cadavru pe jumătate 
îngropat sub dărâmături. Fără să se oprească, Hunter sări peste 
el şi trase cu proiectile mari în fereastra unei încăperi de 
deasupra garajului, apoi o încărcătură mortală de gloanţe de 
calibrul 5,56 în fereastra de alături. 

Tipii intraseră acum în panică şi urlau ca nişte demenţi. Fără 
să ezite, Hunter aruncă o grenadă lacrimogenă printr-un geam 
spart, ca să mai adauge puţină panică la acest infern în plină 
erupție. 

Un tip năucit ţâşni din spatele unui perete, agitând în aer o 
puşcă cu două ţevi, pe care o îndreptă brusc şi fără nici un motiv 
spre sol şi eliberând dintr-odată cele două gloanţe. Se nărui la 
pământ urlând, în timp ce unul din picioarele sale era complet 
ciopârţit. Hunter îi aruncă o grenadă în piept, ca să termine ceea 
ce tipul începuse într-un mod destul de dezgustător. După aceea, 
se întoarse dintr-o săritură ca să înfrunte o umbră care se mişca 
nu departe de el. 

Un tip, pe care îl identifică instantaneu ca fiind unul dintre 
locotenenţii lui La Carpa, alerga cât putea de repede, urmat de 
patru colegi ai săi. Toţi veneau din holul de intrare, atraşi de 
zgomotul exploziei, aşteptându-se, fără îndoială, să găsească ce 
era mai rău. 

Ei bine, nu vor fi deloc decepţionaţi... 

Fixându-şi un picior în pământ, Hunter începu să împroaşte 
jetul mortal al armei. Locotenentul se opri brusc, cu gura larg 


101 


deschisă, şi îşi agită braţele, ca şi cum i-ar fi avertizat pe cei care 
îi vor urma exemplul ce îi aştepta. Insă era prea târziu: tipii 
căzură unii peste alţii, în timp ce arma continua să împroaşte 
gloanţe, pentru a-i transforma mai bine într-o grămadă de carne 
sângerândă. 

Fără să-şi tragă sufletul, Hunter se răsuci din nou pe loc şi 
aruncă pe o fereastră de la parter una dintre grenadele sale cu 
fragmentare, înainte de a se îndrepta spre interiorul „barăcii”. 

Uşa din faţă era complet distrusă de incendiul provocat de 
focul armei, iar Hunter deja alerga pe coridor. 

Dacă afară câmpul de bătălie semăna cu infernul, interiorul 
ascunzătorii nu era prea departe: aici domnea o panică frenetică 
şi demenţială în stare pură. 

Robert Damon era prăbuşit în spatele a ceea ce mai rămăsese 
din uşa de la intrare: jumătate din faţa sa fusese smulsă, iar 
corpul se contorsiona în ultimele tresăriri ale unei agonii rapide. 
Un alt corp complet ciopârţit zăcea lângă el. În vechiul vorbitor, 
focul făcea ravagii şi un cadavru în flăcări ateriză în holul din 
spate în momentul în care pe acolo trecu Hunter. 

In privinţa lui La Carpa, el fugea ca un nebun pe uşa din spate, 
urmat de doi dintre oamenii lui, sperând să scape de această 
apocalipsă din ce în ce mai nimicitoare. 

Unul dintre cei doi tipi se învârti în toate direcţiile şi trimise 
două gloanţe de revolver care îl ocoliră pe Hunter la câţiva metri. 
Exterminatorul ripostă cu o rafală de M-16 care opri brusc 
retragerea celor trei fugari, reducându-i la un zbor planat, urmat 
de o alunecare undeva în fundul neantului. 

Un tip înarmat cu o mitralieră apăru în capătul de sus al 
scărilor şi începu să tragă cu furie într-un perete din faţa lui, 
încercând să omoare Dumnezeu ştie ce fantomă! 

Hunter se ghemui sub scară şi aruncă o grenadă în sus. Apoi, 
fără să aştepte, intră repede în biroul lui Tommy Santelli. 

Mario Cuba zăcea la pământ cu un cuţit înfipt în piept, 
încetase din viaţă cu mult timp în urmă. Billy Garante şi doi 
oameni ai lui La Carpa erau prăbuşiţi nu departe de el, morţi şi ei 
de ceva timp. 

Ei da, aşa cum prevăzuse, vulturii începuseră să se devoreze 
între ei. 

Panoul culisant al „cavoului” lui Santelli era deschis şi Carmen 
Reddi era la intrare, supraveghind ceva, în interior. 

Acesta simţi prezenţa lui Hunter şi se întoarse spre el, palid la 
faţă şi cu umerii prăbuşiţi. Intendentul îşi pierduse brusc toată 


102 


semeţia. Se terminase cu ţinuta impecabilă de stăpân: tipul era 
plin de sânge, avea o rană mare la frunte şi buza inferioară 
complet tumefiată. 

Fusese lovitura lui Mario, fără îndoială. 

Dar forţa bestială nu învinsese cruzimea calculată şi şireată. 

Cu toate acestea, intendentul nu mai avea pic de cruzime şi 
de şiretenie: avea privirea împietrită de oroare îndreptată spre 
spectacolul terifiant al lui Bob Hunter în plină acţiune. 

Frankie aruncă o medalie de trăgător de elită la picioarele 
bărbatului încremenit, iar Carmen mormăi: 

— Ah... Ah... 

Acesta fu cântecul său de lebădă. 

Arma M-16 îl ciurui de la şoldul drept până la umărul stâng. El 
căzu pe perete, la extremitatea panoului culisant, privind fără să 
înţeleagă, cu ochii săi mari, medalia care se afla la picioarele 
sale. 

— Consiliere, cine mai este în serviciu/ tău? întrebă amabil 
Frankie. 

— Ah... Ah... La dracu', Frankie! 

— Fals, eu nu sunt Frankie! mai încearcă o dată. 

— Da, ştim foarte bine. Cineva la Lauderdale... 

Consilierul lăsă privirea în jos, incapabil să înfrunte spectacolul 
îngrozitor al celui care venise pentru el. Brusc, el întinse, ca şi 
cum ar fi fost comandat, nişte registre pe care le ţinea în mână. 

— Uite, mormăi el abia respirând, iată actele. 

— Dar mi le-ai dat deja. 

— Acestea sunt exemplarele mele. 

— Intenţionezi să pledezi vinovat, consiliere? 

— Crezi ce vrei... De altfel, de ce nu şi ce importanţă... 
Oricum, astea sunt adevăratele acte. Nu patruzeci, ci... cincizeci. 
Da, cincizeci de milioane au fost încărcate pe vas. 

— Dacă înţeleg bine, te serveai şi tu? 

— Evident. Nu ai fi făcut şi tu la fel? 

Consilierul părea că-şi mai revenise: avea vocea mai sigură şi 
recâştiga o aparentă demnitate. 

— Hai, fii rezonabil, repetă el. Atât de mulţi bani! Cu ei putem 
cumpăra lumea întreagă. 

— Adică cine? 

— Tu şi eu, bineînţeles. De ce nu? Nimeni altcineva nu mai ştie 
acest lucru. Chiar dacă ar mai fi trăit, Santelli n-ar fi priceput 
nimic din asta! Nu era nici măcar în stare să-şi ţină la zi contul 
din bancă. Acum, noi putem fi nişte oameni bogaţi, Frankie! 


103 


— Poţi să-mi pronunţi adevăratul meu nume, căci nu-ţi vor lua 
foc buzele. Deci, nu Santelli era escrocul? 

Larry Haggle izbucni în râs, un râs isteric, nesănătos. 

— Tommy n-ar fi putut escroca niciodată pe nimeni! Nu era în 
stare de aşa ceva! Ţi-am spus că era un prost. Se credea dur ca 
fierul în gaura sa din Florida! Intr-adevăr, grotesc! Aproape 
grandios! 

— Romantic chiar, sugeră Hunter cu o voce rece. 

— Da, exact, romantic, nebunesc. Dumnezeule, o gaură în 
pământ! Dar pentru ce, Dumnezeule? Nişte galerii subterane şi 
secrete ce nu duceau nicăieri! Vorbeşti de romantism? Ai ales cel 
mai prost cal. Un tip dintr-o mie cere droguri. Toţi nemernicii 
lumii sunt gata să facă orice pentru carburant, toţi, fără nici o 
excepţie. lar serviciul naşte puterea. Petrolul, iată sursa întregii 
puteri. 

— Fals, răspunse calm Hunter. 

— Nu, nu este fals. Este... 

— Romantic, chiar. 

— Ce? 

— Visul naşte puterea. Visul, credinţa, etica, consiliere. 

— Prostii! Mai degrabă uită-te la asta! 

Larry voia să-l oblige pe Hunter să ia actele, ca şi cum i-ar fi 
oferit cheile regatului său viermănos. 

Insă se înşela amarnic în privinţa persoanei. 

Arma M-16 „emise” singurul răspuns posibil şi Hunter 
descărcă toate gloanţele în aceste acte, embleme ale depravării 
şi josniciei. 

Corpul consilierului se cabră, apoi tresări sub impactul 
gloanţelor, ca într-un dans infernal, care îl împinse în interiorul 
„Cavoului” lui Santelli. Hunter îl urmă înăuntru, ciuruindu-l în 
continuare cu mitraliera şi nu se opri decât atunci când 
încărcătorul gol nu mai răspunse comenzii. 

Exterminatorul aruncă apoi o medalie de trăgător de elită 
lângă cadavrul ciopârţit, murmurând: 

— Trăiască regele! 

Şi, de fapt, regele era, în sfârşit, mort. 


104 


EPILOG 


Vechea epavă în flăcări se cabră într-o ultimă convulsie, sub 
forţa încărcăturii explozive pe care serviciile de demolare o 
plasaseră în cală. 

Hunter întrerupse sistemul video de supraveghere, iar rulota 
de război bătu în linişte în retragere. 

Tânăra femeie care se afla aşezată lângă el îşi trecu un braţ în 
jurul gâtului său şi îşi lipi faţa sa lucioasă de a lui, încă marcată 
de chinurile bătăliei. 

— Te voi ţine întotdeauna legat la sistemul video şi la sunet, 
murmură ea cu o voce tandră. Nu mai pot sta fără să te aud şi să 
te văd. Nici atunci când eşti în război. Apropo, am o bandă video 
care te poate interesa. Căţărătorul a identificat subiectul: este 
sigur că e vorba de unul dintre şefii de la New York, un anume 
Marco Minotti. 

— Unde l-aţi dibuit pe Marco? 

— Aici, bineînţeles, dar s-a dus îndată ce a văzut focul de 
artificii, a fugit ca o săgeată, cu coada între picioare. Sosise cu 
un convoi de trei maşini: nişte limuzine mari cu numere de New 
York. 

— lată poate explicaţia apariţiei fraţilor Baldaserra, observă 
Hunter. 

— Şi Leo a tras aceeaşi concluzie. 

— Leo? 

— Oh, Căţărătorul, dacă preferi aşa. Haide, destul cu micile 
tale jocuri trucate! 

Hunter opri brusc rulota pe un trotuar şi o luă pe tânăra 
femeie în braţe. 

— Cunosc şi alte jocuri pe care nici nu ţi le imaginezi. 

— Arată-mi-le! 

— Chiar vrei? 

— Oh, da, vreau. Chiar visez la ele. 

Hunter urma acum să i le arate. Avea tot timpul la dispoziţie: 
„Vinerea Răzbunării” durase atât de puţin... ca şi cum, brusc, 
timpul s-ar fi îngustat. 

Mâine va fi sâmbătă... o altă zi... care, fără îndoială, va dura 
infinit mai mult. 

— Astăzi este tot vineri, nu-i aşa? o întrebă el pe tânăra 
femeie. 


105 


— Bineînţeles, de ce? 

— Ei bine, e zi de sărbătoare. 

— Formidabil! Şi ce avem la meniu? 

La naiba, ce nerăbdătoare era puştoaica! lar el îi va da, oh, da, 
îi va da atât cât va dori... într-un paradis care poate că va 
semăna, cel puţin pentru câteva clipe, cu eternitatea. 


106 


CUPRINS 


PROLOG simta ceara aia led eta e at la alaptat al dr ic a a Sica 3 
CAPITOLUL liziera e ca Scala a o ac a iată Aor ani ip taia 10 
CAPITOLUL ecranate cada e ata ate Dalai Dahl ar ai 15 
CAPITOLULIE coace dle sea aaa cot mas tite aa tenace die ea clau atare uta netu at dă 20 
CAPITOLUL INA cc ori o Toaca nb tir a ti A ada a aaa dl aaa 24 
CAPITOLUL Vntr tota eco acad a ta aaa 2 sila 28 
CAPITOLUL VL cai za cata 2 Doo ele abona artă aa a a avale par a lea 33 
CAPIPOLUL SA e ia cae atatea a aa ai e ata prea da talia Bi dac fl i 41 
CAPITOLUL Vezi cc cota catea ele de ea 0 za tao d dat 50 
CAPIROLULIIĂ fi alea tt ala al da aa cana a aa alai 57 
CAPITOLUL X caise cotata cei oa aa, a du cana ca ua da 2 cita i rd reteta 62 
CARI OO X erinin Dute dea ratati la 0 apa i o aa dart 66 
CAPITOLUL XI tezele o Poti stat ta po ta n a datat 74 
CAPITOLUL XI casca sageata mrnte pa Dale arat aa iată ate ad atata ăla pala 82 
CAPIROLULI XI eat cea i ella aleea de di dana e aia da ne d daia 87 
CAPITOLUL: XV aice în e aaa oma ta Ștei a pa d a ae Sona aa de d da 91 
CAPITOLUL XVI acea sata aa oa a ea 2 ot e 08 5 act ate td 96 
CAPITOLUL- XV [li acuratetea astă anda aa la a a tat 102 


EPILOG... 


CUPRINS 


108 


Exterminatorul! 
>. Exterminatorul 


UL 


Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Vasul care naviga în 
derivă luă o poziţie extrem de 
periculoasă, plutind în diagonală 
faţă de ruta sa şi faţă de aşezarea 
balizelor canalului. Cu toate 
acestea, motorul mergea în 
continuare. Flăcări ieşeau din 
diferite puncte ale calei. Oamenii 
aflaţi la bord erau cuprinşi de o 
febrilitate dementă. 

Elicopterul se năpusti încă o dată spre ţinta sa, Hunter 
sperând să arunce a doua şi ultima bombă, ca să termine odată 
pentru totdeauna. Însă nu reuşi: tipii înarmaţi, aflaţi pe puntea 
navei cuprinsă de flăcări, deschiseră focul asupra lui. 
Gloanţele loviră firava carcasă de oţel a rândunicii, găurind-o 
în întregime, ca şi cum ar fi fost din carton. Grimaldi nu avea de 
ales: riscurile erau acum prea mari. Luă imediat altitudine, iar a 
doua bombă îşi rată ţinta, percutând puntea care acoperea 
cargoul, în loc să distrugă suprastructura, aşa cum dorise 
Hunter. Un nou incendiu cuprinse spatele navei. 


ISBN 973-9127-88-7 B kani Lei 23.000