Dick Stanford — Violenta la Las Vegas

Colecţia MERCENAR 
32 


Dick Stanford 


VIOLENȚĂ LA LAS 
VEGAS 


v10 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 


2 


1999 


CAPITOLUL | 


Sarcina era simplă şi în acelaşi timp complexă. Trebuia să 
imobilizeze două maşini mari, să spulbere contraatacul fulger a 
zece mafioţi înarmaţi care se aflau în cele două vehicule, să pună 
mâna pe o ladă în care se afla un câştig important de la jocurile 
de noroc şi să se retragă înainte de a trebui să facă faţă asaltului 
rezerviştilor mafiei. 

Trebuia să acţioneze în cincizeci de secunde. 

Bărbatul înalt în salopetă neagră se numea Bob Hunter; i se 
mai spunea şi Bob Ticălosul, Mitraliorul Negru sau Exterminatorul 
şi, în lumea interlopă i se zicea „fiu de curvă”. 

Stătea pe vine într-un grohotiş de stânci pe flancul unui munte 
între Las Vegas şi lacul Mead. In faţa lui, dar la o distanţă de 
câţiva kilometri, strălucirea nocturnă a celebrului oraş hărăzit 
jocurilor de noroc ilumina orizontul la vest. Sus pe cer, luna 
atârna deasupra deşertului şi îşi arunca razele albicioase peste 
umbrele peisajului stâncos. Hunter însuşi se confunda cu decorul 
- o umbră neagră sau, mai exact, mesajul morţii, al haosului, al 
războiului înverşunat. 

La trei sute de metri în spatele lui, pe înălţime, se afla o tabără 
întărită; micul fort local al Mafiei; un refugiu în cazul unor 
probleme grave; un centru unde erau adunate unele beneficii de 
la jocurile de noroc înainte de trecerea poliţiei. Aceste prelevări 
erau numite skim. 

O cercetare aprofundată a locului dezvăluise prezenţa a şase 
paznici, cu pistoale-mitralieră Thompson, care patrulau în parc. 
Alţii asigurau paza celor două nivele ale clădirii. 

Un elicopter aterizase în incintă, în afara ariei de supraveghere 
a lui Hunter şi, după calculele sale, aparatul transporta o echipă 
de contabili şi o echipă de paznici pentru transportarea sk/im-ului. 

Trebuia să ţină cont de prezenţa acestei maşini în momentul 
asaltului: s-ar fi putut întoarce împotriva lui. Lângă poarta mare 
de la intrare se afla un jeep, gata să demareze la cea mai mică 
alarmă. Şi mai descoperise şi urmele unui vehicul în spatele mini- 
fortăreței. 

Avea să fie un atac dificil care îi impunea să-l calculeze la 
secundă. Ar fi fost foarte posibil ca cincizeci de secunde să fie 
prea mult. 

O bandă îngustă şi neagră de caldarâm se întindea de la Las 


4 


Vegas până la jumătatea muntelui, îi dădea ocol apoi cobora din 
nou spre Lac Mead Recreation Area, după câţiva kilometri. 

Drumul privat care ducea la micul fort părăsea brusc drumul 
principal, urca vertiginos, se continua apoi normal pe o distanţă 
de treizeci de metri, după care urca din nou aproape la verticală. 

Hunter luase hotărârea să acţioneze acolo, pe terenul plat. Se 
afla la câţiva metri deasupra drumului şi putea să vadă tot 
terenul, inclusiv locul unde drumul părăsea şoseaua principală. 

La ieşirea din virajul foarte strâns, ţintele vor profita de cei 
treizeci de metri de drum normal ca să accelereze înainte de al 
doilea urcuş, şi probabil că vor fi chiar în plină acceleraţie. 
Adevărul e că Hunter ştia să-i preţuiască pe şoferii mafioţilor; 
cele două vehicule aveau să parcurgă aceşti treizeci de metri ca 
nişte stele căzătoare, dar trebuia să le atace frontal, altfel ar fi 
riscat să le rostogolească în prăpastie şi să le piardă pentru 
totdeauna. 

Pentru că Hunter nu venise să distrugă două sute cincizeci de 
mii de dolari, ci ca să-i confişte spre a servi nevoilor cauzei 
pentru care lupta. Deci numai acolo trebuia să atace, chiar dacă 
fortăreaţa nu era mai departe de trei sute de metri. 

Mai erau însă şi părţi bune. Avea o perspectivă perfect 
degajată a întregului teren, iar vehiculul său era garat de 
cealaltă parte a şoselei principale, imposibil de văzut de sus şi 
gata să demareze în trombă. 

Avea atârnat de gât un Stoner Weapon System, un pistol- 
mitralieră automat care îşi dovedise eficacitatea în Vietnam. 
Această armă cu încărcător cilindric putea să tragă o mie de 
gloanţe de 5,56 mm pe minut. Incărcătorul era prevăzut cu o 
sută cincizeci de proiectile, ceea ce ar fi fost destul pentru 
misiunea în cauză şi, în plus, Hunter avea şi un Colt 45 la şold 
pentru orice eventualitate. 

Totuşi, principala lui armă avea forma unui tub nevinovat din 
fibră de sticlă, aşezat pe pământ lângă el. Era un Light Anti-Tank 
Weapon, un LAW, care avea eficacitatea unei bazooka pe o rază 
de patru sute de metri. Totuşi Hunter nu trebuia să acopere 
patru sute de metri. 

Evident, Exterminatorul era pregătit pentru o ambuscadă care 
să dureze cincizeci de secunde. Dacă totul se derula cum fusese 
prevăzut, cu atât mai bine. Dacă nu... ei bine, Hunter avea să 
studieze altfel problema. 

Acum, ora prevăzută se apropia vertiginos, iar suflul celor 
două motoare puternice îi dovedea că informaţiile sale erau bune 


5 


şi că maşinile cu skim respectau programul. 

Pregăti LAW-ul, verifică sistemul de ţintire, îl puse pe umăr şi îl 
îndreptă spre linia dreaptă. Şi le văzu: două Cadillacuri care 
reflectau lumina lunară a nopţii şi care reduceau viteza la curba 
care preceda linia dreaptă. Se deplasau la o distanţă de vreo 
zece metri una de cealaltă, iar farurile lor proiectau fascicule 
lungi de culoare albă. Un muşchi tresări pe obrazul lui Hunter şi 
lipi ochiul la mecanismul de ţintire ai lansatorului de rachete ca 
să prindă primul vehicul. Respiră adânc şi trase. 

Urmări traiectoria rachetei care lăsa în urma ei o dâră de fum 
scânteietoare. Cadillac-ul fu ridicat de la pământ de o coloană de 
foc, căzu greoi pe o parte ca un animal rănit şi continuă să ardă 
într-o veselie. 

În interiorul celui de al doilea vehicul, reacţiile nu se lăsară 
aşteptate. Limuzina se opri brusc, evitând cu puţin o coliziune de 
flăcările primului vehicul şi, schimbând vitezele, dădu repede 
înapoi în timp ce, simultan şi de pe ambele părţi, două pistoale- 
mitralieră începeau să-şi descarce gloanţele peste grămada de 
stânci de unde pornise racheta. 

Totuşi, Hunter părăsise deja acel loc şi se fofila cu rapiditate în 
umbră, cu Stonerul în mână, gata să acţioneze. Fără să 
încetinească pasul, Exterminatorul expedie o rafală în parbrizul 
vehiculului care se retrăgea. Maşina descrise brusc un sfert de 
cerc şi se opri, cu bara de protecţie din faţă înfiptă în flancul 
muntelui. 

Un pistolar sărise din a doua maşină şi se lăsase în genunchi. 
Tipul încerca să-şi centreze tirul asupra omului în negru care 
ataca. Nu reuşi. Următoarea rafală a lui Hunter îl ridică pe mafiot 
ca pe o marionetă şi îl expedie în mijlocul drumului. 

Celălalt pistol-mitralieră Thompson, la adăpostul vehiculului 
imobilizat, trase scurt, dar o rafală furioasă a Stonerului 
străpunse maşina la nivelul geamurilor şi duelul se termină cu 
zgomot de sticlă spartă şi un strigăt strident de durere. 

Hunter număra secundele, nu cadavrele, şi ajunsese la 
douăzeci când se dădu alarma în micul fort. 

După timpul pe care şi-l fixase totul mergea bine. 

Al doilea vehicul îşi primise şi el porţia; doi morţi pe bancheta 
din faţă, doi în exterior, şi un om rănit, în spate, care ţinea 
sacoşa cu fondurile. Hunter îi luă sacoşa, îi puse în mână o 
medalie de trăgător de elită, apoi aruncă sacoşa pe drum. 

— Aruncă-te la pământ şi nu te uita, îl sfătui el pe 
supravieţuitorul plin de sânge. 


Omul se supuse imediat şi Hunter alergă spre maşina care 
ardea. 

Un tip ieşi din Cadillac-ul în flăcări, se poticni; hainele ardeau 
pe el. Hunter făcu un pas înainte, se strâmbă dezgustat şi trase o 
rafală în torţa aceea umană ca să-l scutească de nişte suferinţe 
atroce. Omul muri pe loc, prăbuşindu-se ca o grămadă de carne 
incendiată care se împrăştie pe drum. 

O formă căzu din partea din spate a maşinii şi începu să se 
răsucească pe pământ. Era un om; era plin de sânge şi avea o 
rană la cap. Avea mâinile legate la spate şi o frânghie arsă mai 
era încă înfăşurată în jurul unui picior. Pantalonii ardeau şi tipul 
încerca fără vlagă să stingă focul de la un picior cu ajutorul 
celuilalt picior. 

Hunter se repezi la el şi smulse țesătura care ardea apoi, fără 
să se oprească, se apropie de maşină ca să privească înăuntru. 

Din cei doi oameni de pe bancheta din faţă nu mai rămăseseră 
decât jumătăţi. Primul îşi pierduse capul şi un umăr, iar al doilea 
rămăsese fără piept şi o mare parte din braţe; ambele cadavre 
ardeau deja, iar în maşină era o căldură insuportabilă, în partea 
din spate se aflau alte două corpuri ghemuite care luaseră şi ele 
foc. 

Hunter luă sacoşa şi se retrase rapid, căci rezervorul putea să 
explodeze dintr-o clipă în alta. Omul cu mâinile legate gemea 
tânguitor şi încerca să se depărteze în genunchi. 

Treizeci de secunde - încă mergea bine! Acum, din micul fort 
se auzeau strigăte şi motorul jeep-ului. 

Hunter îl apucă pe omul legat şi îl târî de cealaltă parte a 
drumului chiar în momentul în care rezervorul făcea explozie; o 
coloană de flăcări ţâşni din rămăşiţele de metal. 

Tipul mormăia: 

— La dracu... nu ştiu dacă pot... 

Hunter îl lăsă pe marginea drumului şi alergă să ia cealaltă 
sacoşă cu skim. 

Patruzeci de secunde. Auzi jeep-ul apropiindu-se, coborând cu 
viteză. Dar misiunea se terminase şi Hunter era pregătit să 
dispară în noapte. Locul ambuscadei era luminat şi focul avea să 
ia, peste câteva secunde, o amploare şi mai mare. Aruncă o 
privire spre câmpul de luptă ca să evalueze pagubele, şi întâlni 
privirea imploratoare a omului căzut în genunchi. 

Hunter ezită o fracțiune de secundă, apoi mormăi: 

— Vrei să vii cu mine? 

— Mă vor îngropa aici, răspunse tipul cu o voce chinuită de 


7 


durere. 

Nu arăta prea bine, iar planurile lui Hunter nu prevăzuseră o 
astfel de situaţie. Aruncă o privire spre curbă, apoi se uită din 
nou la rănit. Hunter se opri din numărat; cele cincizeci de 
secunde trecuseră, previziunile sale erau anulate. 

Dădu drumul celor două sacoşe lângă tip şi merse în 
întâmpinarea jeep-ului cu un pas lent. Maşina urma să apară 
dintr-o clipă în alta. Văzu că Stonerul nu mai avea muniţie; 
oricum, nu mai conta pe acea armă. Se decise să poarte mai 
departe lupta folosindu-se de puternicul Colt 45, introduse 
încărcătorul automat şi întinse braţul, îndreptând arma spre locul 
unde urma să apară jeep-ul. 

Şi jeep-ul apăru, frânând în curbă, derapând în viraj, cu doi 
oameni în faţă, alţi doi în spate, aceştia din urmă având amândoi 
pistoale-mitralieră Thompson şi ţinându-se bine ca să reziste 
forţei centrifuge. 

Hunter remarcă toate aceste detalii în momentul în care 
degetul său începea să apese pe trăgaci. Gloanţele mari intrară 
prin parbriz şi în corpurile celor care se aflau în faţă. Şoferul dădu 
drumul volanului care se roti dezordonat. Apoi roţile din faţă 
intrară pe acostament şi maşina zbură în gol, învârtindu-se în 
jurul ei şi aruncându-i afară pe cei aflaţi înăuntru. 

Hunter auzi jeep-ul sfărâmându-se şi îşi imagină tumbele pe 
care le făcea pe flancul muntelui. Puse la loc Colţul 45 şi reveni 
lângă rănit. Tăie frânghia care îi lega mâinile şi zise: 

— Trebuie să plecăm. 

— Nu cred că voi putea merge, zise omul tânguitor. 

— Ai picioarele rupte? 

— Nu, dar nu mai pot... sunt la capătul puterilor. 

— Vei merge sau vei crăpa, soldatule, zise Hunter. 

Luă de jos cele două sacoşe şi porni în aceeaşi direcţie în care 
o luase jeep-ul. 

— Dacă asta poate să te liniştească, pot să-ţi spun că doar 
coborâm, adăugă el întorcând capul ca să vadă dacă tipul venea 
după el. 

Omul îl urma, dar încet şi cu dificultate. Hunter se strâmbă 
nemulţumit, aruncă una dintre sacoşe pe pantă, se întoarse şi îşi 
trecu un braţ în jurul taliei rănitului. 

— Pune braţul în jurul gâtului meu, zise el. Hai, repede, trebuie 
să ne grăbim. 

Rănitul schiţă un zâmbet. 

— De data asta ne cărăbănim împreună, zise el gâfâind. 


8 


Se sprijini aproape cu toată greutatea de Hunter şi adăugă: 

— Incă nu m-ai recunoscut, nu-i aşa? 

— Un mort, mormăi Hunter. 

— Cum? 

— Eşti un mort ca şi mine, soldatule, dacă nu ne cărăbănim 
de-aici în câteva secunde. Aşa că economiseşte-ţi forţele. 

— Nu sunt un mort, zise omul. Sunt Carl Lyons, Hunter. 

Apoi leşină în braţele Exterminatorului. 

Hunter mârâi surprins şi îl săltă pe rănit pe umăr. 

Incă o chestie neprevăzută. 

Venise pe acel munte ca să-şi umple casa de bani pentru 
continuarea războiului. lşi executase perfect misiunea apoi, 
brusc, pierduse tot interesul faţă de sacoşele pline cu skim. 

Pleca fără nimic, în afara unui poliţai pe jumătate mort pe care 
îl căra pe umăr. 

Exterminatorul nu regreta. Indiferent de situaţia neprevăzută, 
petrecuse cincizeci de secunde cât se poate de interesante. 


CAPITOLUL II 


Joe Stanno, „the Monster”, cultiva de peste douăzeci de ani o 
imagine de ferocitate. Avea vin corp potrivit pentru acest rol, cu 
picioarele scurte şi torsul imens. Semăna cu o gorilă şi expresia 
veşnic arţăgoasă de pe faţa lui nu îmblânzea cu nimic constanta 
ameninţare a forţei sale herculeene De o mare sălbăticie şi 
asasin maniac, Joe „the Monster” se bucura de un rang înalt în 
cadrul Organizaţiei. 

In tinereţe, Stanno fusese pistolar în serviciul cămătarilor şi 
mafioţilor din Brooklyn, iar mai târziu, în Cleveland, devenise 
ucigaş cu plată, gardă de corp şi supraveghetor. La începutul 
anilor şaizeci, un tribunal din statul Ohio audiase martorii care îl 
implicau pe Stanno în şaisprezece crime, douăzeci şi trei de 
comploturi pentru comiterea unui asasinat şi nenumărate acte 
de violenţă şi şantaj. 

Juraţii nu au luat nici o hotărâre şi Stanno a dispărut brusc. 
Ceva mai târziu, Joe „the Monster” a reapărut în Las Vegas ca şef 
al pazei de la Go/dduster, unul din noile hoteluri ale oraşului. 

După informaţiile adunate de unii agenţi federali, Stanno juca 
un rol de mediator interfamilial şi primise acest mandat chiar de 
la Commissione, consiliul suprem al tuturor capi. 

Toţi ştiau foarte bine că Las Vegas era considerat de Mafie ca 
un oraş deschis, adică nici o familie nu controla acest teritoriu 
care era deschis tuturor. Deci poziţia lui Joe „the Monster” era 
importantă; trebuia să vegheze asupra rivalităţilor dintre familii 
şi să menţină la un nivel prudent şi paşnic competiţia dintre 
bande. Pe scurt, el era supraveghetorul consiliului suprem, el 
răspundea de disciplina mafioţilor în tot statul Nevada. 

Categoric, Joe „the Monster” era omul ideal pentru această 
muncă. Apariţia lui în mijlocul unei reuniuni furtunoase calma 
imediat sentimentele belicoase şi liniştea spiritele aprinse. Când 
între facţiuni apărea un diferend, un pacificator îi ameninţa pe 
furioşi zicându-le: „Liniştiţi-vă, că altfel îl chem pe Joe «the 
Monster», să se uite la voi”. Gluma nu era lipsită de fundament. 
O simplă privire a lui Stanno era de ajuns în mod normal ca să 
calmeze înflăcărarea beligeranţilor, chiar şi a celor care deţineau 
un rang înalt în cadrul diferitelor familii. 

Acum Joe „the Monster” stătea în centrul dezastrului de pe 
coasta muntelui şi cerceta pagubele cu o privire furioasă. In 


10 


lumina câtorva perechi de faruri de automobile, un grup de 
oameni, înarmaţi cu pistoale-mitralieră şi cu puşti, examina locul, 
număra cadavrele şi încerca să înţeleagă ce se întâmplase pe 
acel drum. Un şef de echipă se depărtă de o grămadă de fiare 
arse şi zise: 

— A fost un jaf, Joe. Lovelele au dispărut. Sacoşele erau 
ignifuge şi nu mai sunt aici. 

— Şi, mă rog, unde au dispărut atât de repede? bombăni 
Stanno. 

— Nu ştiu, Joe. Dar n-am mai văzut un masacru ca ăsta. Au 
lovit tare. 

— Vreau să ştiu tot! strigă Stanno. Vreau să ştiu unde se afla 
fiecare tip, şi ar fi spre binele lor să aibă un alibi beton. 

— Doar nu crezi că oameni de-ai noştri au... 

— N-ai tu treabă ce cred eu! Ştiu eu ce cred! Unde e Georgie 
Palazzo şi echipa lui, ai? Nu-mi place felul în care au dispărut în 
noapte în momentul scandalului. Vreau să ştiu... 

— Aici, jos! strigă o voce în întuneric, în spatele lui Stanno. E 
jeep-ul lui Georgie făcut bucățele! 

Supraveghetorul întinse un deget spre omul care vorbise şi 
comandă şefului de echipă: 

— Du-te să vezi! 

Şeful alese doi oameni, apoi dispăru în întuneric. Alt tip se 
grăbi să se apropie de Stanno. 

— Imi pare rău, Joe. Tickets a murit. 

— N-ai scos nimic de la el? 

Omul scutură din cap. 

— N-a zis nimic, ţinea asta în mână. 

Întinse un obiect metalic şi făcu un pas înapoi. 

Stanno examină obiectul din laba lui mare la lumina puternică 
a farurilor. 

— Ce mai e şi asta? mormăi el. 

— O medalie de trăgător, de elită, răspunse omul. E mâna lui 
Hunter, Joe. 

— Hunter? izbucni Stanno. 

Omul păli uşor şi mai făcu un pas înapoi. 

— Păi... da, Joe. Chestia asta e cartea lui de vizită. Le lasă 
peste tot pe unde trece. Mă aflam la Miami când... 

— Bine! Gata, gata! se răsti Stanno. 

O porni înainte, îl împinse cu brutalitate pe mafiot din drumul 
lui şi coborî să vadă cu ochii lui maşinile distruse. 

Ceilalţi oameni stătură cu prudenţă mai într-o parte în timp ce 


11 


Joe „the Monster” scotocea printre rămăşiţele maşinilor care 
aduceau skim-ul. Unul dintre ei mormăi: 

— Atenţie, Joe e prost dispus... 

Şeful de echipă şi oamenii săi urcară pe drum, schimbaţi la 
faţă, ca să dea raportul. Stanno ascultă mişcându-şi convulsiv 
umerii, apoi dădu capul pe spate ca o gorilă în junglă şi răcni: 

— Haide! Toată lumea înăuntru! 

Se depărtă repede de rămăşiţele automobilelor şi parcurse 
furios distanţa până la maşină. 

— Nu vă mai încurcaţi de balast! Aruncaţi-le în vale şi duceţi 
cadavrele înăuntru! 

Se întoarse brusc şi arătă cu degetul spre şeful de echipă. 

— Transmite elicopterului să se întoarcă. Tipul ăsta e acum 
departe, sau dacă nu, stă pe-aici pe-aproape, bine ascuns, ca să 
ne dea iar una peste bot. Trebuie să luăm măsuri de întărire! 

Asta însemna retragerea în defensivă. Joe „the Monster” nu 
supravieţuise celor douăzeci de ani de activităţi criminale fiind 
doar feroce. Mai învățase şi să se baricadeze atunci când trebuia. 

Preţ de câteva clipe, individul îşi expusese în faţa oamenilor 
săi adevărata lui faţă, pe acea porţiune macabră de drum, o faţă 
pe care oamenii nu o văzuseră niciodată - o faţă speriată şi 
anxioasă. 

Un lucru era sigur. 

Nimeni, nici măcar Joe Stanno, nu avea chef să se plimbe pe 
marginea falezei cu Bob Hunter aflat în libertate şi pornit pe 
drumul războiului. In plus, fraţii Talifero, superiorii lui Joe din 
cadrul vestitei Commissione, ordonaseră să li se semnaleze 
prezenţa lui Hunter imediat ce era văzut. Orice contact cu Hunter 
trebuia să fie imediat semnalat. 


Stanno respecta ordinele. 
* 


* * 


Carl Lyons îl cunoscuse pe Hunter când acesta dăduse o serie 
de lovituri împotriva Familiei lui Julian DiGeorge la Los Angeles, 
unde tânărul sergent făcuse parte din echipa de poliţişti trimişi 
să-l hăituiască pe Hunter în cadrul unei operaţiuni care se 
numise Hardcase. Se pomeniseră faţă în faţă în plină, bătălie, 
fiecare cu revolverul în mână. 

Cu câteva ore înaintea acestei întâlniri, Hunter îl ironizase 
puţin pe tânărul poliţai cu ocazia unei urmăriri dezlănţuite pe o 
autostradă din Los Angeles, iar Lyons voia cu orice chip să pună 
mâna pe acel om în negru. Apoi, când avusese posibilitatea să-l 


12 


prindă pe Hunter, tânărul poliţai se uitase la el cu o privire uimită 
când îl văzuse punându-şi la loc arma, întorcându-i spatele şi 
plecând cu un pas liniştit zicându-i: 

— Tu nu eşti duşmanul meu. 

Lucrul cel mai rău, din partea unui poliţist, a fost că-l lăsase pe 
Hunter să plece, tocmai pe el care era omul cel mai căutat din 
tot Los Angeles-ul. Apoi se întâlniseră din nou şi între ei se 
stabilise o prietenie ciudată care a contribuit foarte mult la 
victoria lui Hunter asupra familiei din California de Sud. Tot 
datorită lui, Hunter putuse să scape cu viaţă, iar Bob Hunter nu 
era un om care să uite atunci când era dator. 

Işi aşeză povara pe o cuşetă improvizată din carul său de 
luptă-un Ford Econoline pe care îl cumpărase şi îl amenajase la 
New York, lăsat în umbra unui canion îngust din apropierea 
şoselei principale. Lyons îşi veni în simţiri în momentul în care 
Hunter îl aşeza pe cuşetă, se zbătu o clipă, apoi Hunter îi zise: 

— Nu te mai prosti, sergente! 

— Ce... ce s-a întâmplat? întrebă polițistul din Los Angeles. Tu 
eşti, Hunter, nu? 

— Mda. 

Camioneta era cufundată într-o obscuritate totală. Hunter 
pipăia uşor corpul poliţistului ca să găsească răni. 

— Unde te doare? întrebă el. 

— De sus până jos, răspunse stins cealaltă voce. Toată ziua m- 
au lovit. 

— Cu grijă totuşi, zise Hunter. Eşti întreg. 

— Da. Dar cred că mi-au stricat ceva înăuntru... Dacă nu scap, 
Hunter... 

— Te simţi chiar atât de rău? 

— Mda, mă simt destul de rău. 

Hunter examinase rana pe care Lyons o avea la cap. Era 
superficială. 

— Cred că eşti plin de sângele celorlalţi, conchise Hunter. 
Rana asta n-ar fi putut să sângereze atât de mult. 

— Curgea sânge peste mine din toate direcţiile, mormăi Lyons. 
La dracu! Ce lovitură! 

Gemu, apoi continuă: 

— Ascultă-mă cu atenţie. Numele meu de acoperire e Autry... 
James Autry. Lucrez temporar pentru autorităţile din Nevada. 
Trebuie să protejezi această acoperire orice s-ar întâmpla. 
Inţelegi? Nu-i lăsa să... 

— Nu-ţi face griji, mormăi Hunter. O să ne descurcăm. Te simţi 


13 


în stare să ţii o armă în mână? 

— Cred că da. Unde ne aflăm? 

— La mai puţin de doi kilometri de bârlogul lor, răspunse 
Hunter. O s-o-ntindem uşurel. Vom reuşi dacă elicopterul ăla de 
sus n-o să ne mai caute. 

— Ascultă, dacă iese nasol... găseşte-l pe Pete O'Brien la 
Carson City. Spune-i că am rezistat şi că în privinţa mea 
acoperirea a rămas valabilă. Să-i spui asta, Hunter. 

— Mada, da, o să-i spun. Crezi că ai o hemoragie internă? 

— Cred că da. Aşa că spune-i că e vorba de caruselul 
californian. Să nu uiţi. Caruselul californian. 

— OK. Pete O'Brien, Carson City, caruselul californian... OK. 

Hunter desfăcu o ploscă cu apă, ridică capul poliţistului şi i-o 
duse la buze. 

— Clăteşte-ţi gura, îl preveni el. Clăteşte-te şi scuipă jos. 

Lyons făcu întocmai şi după o clipă zise: 

— Mă... mă simt mai bine. O să fie bine. 

Hunter introduse în Colţul 45 un încărcător nou şi îl puse 
mâna lui Lyons. 

— Ai grijă, îl preveni el. E pregătit să tragă. Eu urc în faţă. E 
posibil să ne mai împuşcăm puţin. Dacă auzi pe cineva fluierând 
Yankee Doodle, nu tragi. Sub nici o formă. 

Lyons se căzni să râdă. 

— Gândeşti tot timpul, ai? 

— Trebuie, până la sfârşit, replică Hunter înainte de a urca în 
faţă ca să demareze. 

Da, Hunter gândea. Credea că toate cadavrele împrăştiate pe 
coasta muntelui nu făceau nici cât degetul mic al acestui poliţist 
curajos. Voise să se ducă la San Francisco şi se oprise la Las 
Vegas ca să şterpelească câţiva dolari. 

Acum trăgea concluzia că probabil se petreceau mult mai 
multe lucruri decât crezuse, mult mai multe decât câţiva dolari 
sustraşi fiscului. 

Imediat ce va reuşi să-l predea pe Lyons în mâinile unui medic 
competent, avea de gând să se ducă să vadă ce se petrecea 
dincolo de cortina de neon. Zarurile fuseseră aruncate, iar 
Hunter nu era omul care să fugă de destinul său. Exterminatorul 
avea să semene violenţă la Las Vegas. 


A 


n 


14 


CAPITOLUL III 


Timp de vreo zece minute, „carul de luptă” se deplasă în 
tăcere şi cu farurile stinse, parcurgând încet o serie de drumuri şi 
de cărări nesigure, coborând pante şi oprindu-se frecvent pentru 
recunoaşterea locului. 

Părăsiseră înălțimile şi ajunseseră la şosea. Hunter ajunse la 
concluzia că nu erau urmăriţi. Uimit, porni spre Las Vegas şi îi 
zise pasagerului său: 

— S-ar zice c-am scăpat. 

Din fundul camionetei se auzi un mormăit slab. 

— Te simţi bine? întrebă Hunter. 

— N-o să mor. Auzi, Hunter? 

— Mda? 

— Mulţumesc. 

— Aiurea! zise Hunter zâmbind. 

Nu era nevoie de nici un mulţumesc. Şi unul şi celălalt ştia la 
fel de bine acest lucru. 

Hunter aprinse o ţigară şi suspină. 

— Vrei o ţigară, sergente? întrebă el. 

— M-am lăsat. Nu ştii că tutunul nu e bun pentru sănătate? 

Hunter rânji. Polițistul îşi revenea. Trase adânc din ţigară şi 
trimise fumul în partea din spate a camionetei. 

— Există o mulţime de lucruri care nu sunt bune pentru 
sănătate. Războiul, de exemplu. La fel şi încercarea de a face 
prea multe pe ultima sută de metri. 

Sângele duşmanului nu-l jena deloc pe Hunter. Trăia ca să-l 
facă să curgă şi pentru nimic altceva. La naiba cu intelectualii! 
Mafia putea fi învinsă într-un singur fel: acţionând ca ea! Până la 
un anumit punct, bineînţeles. Jocul, căci în fond asta era un joc, 
nu se schimba decât cu ocazia unor momente rare, precum cel 
de pe munte, unde, în plină orgie de sânge, renunţase la planul 
de luptă ca să salveze viaţa unui muribund. 

Ei da, asta era explicaţia intelectuală. Să-i baţi cu propriul lor 
joc. Să-i baţi cu propriile lor metode... dar să nu fii ca ei. Din 
punctul de vedere al lui Hunter, ăsta era singurul lucru care îl 
deosebea de inamicii săi; el încă mai era o fiinţă omenească. 

— Ai mai crescut de la prima noastră întâlnire, Hunter. Cum 
naiba faci ca să poţi continua viaţa asta? 

— Până la urmă te obişnuieşti cu ea, mormăi Hunter. 


15 


Da, evident, trebuia doar să accepţi s-o duci într-un război 
permanent, apoi să ucizi şi să fii mai iute de picior decât 
aproapele tău. Schiţă un zâmbet şi îl întrebă pe poliţist: 

— Ce înseamnă că am crescut? 

Lyons se aşeză uşurel pe locul de lângă Hunter. 

— Vreau să spun că nu mai eşti războinicul zurbagiu pe care l- 
am cunoscut la Los Angeles. Ai mai multă clasă, sau ceva de 
genul ăsta. 

Hunter resimţi dureros asta. 

— Tot timpul învăţăm. Te simţi destul de bine ca să stai în 
faţă? 

Polițistul se strâmbă de durere căutând o poziţie mai 
confortabilă. 

— Nu chiar, dar trebuie să-ţi spun unele lucruri înainte de a ne 
despărţi. 

Hunter încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Mi se pare cinstit. 

— lţi aminteşti de grangurul de la Washington cu ocazia 
operaţiunii Pointer? 

— Harold Brognola, răspunse Hunter fără emoție. 

— Mda. Mi-a spus că aţi stat de vorbă la Miami. Cei de la 
Washington se interesează de operaţiunea la care iau parte în 
acest moment. E vorba tot de Brognola. Cu ocazia ultimului 
nostru contact, am vorbit de tine. A zis că ai făcut prea mult 
scandal la New York şi încă şi mai mult la Chicago. Un deputat 
din Illinois face presiuni asupra departamentului Justiţiei. La fel şi 
alţii care au o oarecare putere. Zic că FBl-ul bate pasul pe loc. Că 
ar fi putut să te prindă de luni de zile dacă ar fi vrut. 

— Nu-mi spui nimic nou, răspunse Hunter cu o voce calmă. Şi 
asta te mai şi oboseşte. Mai bine du-te să te întinzi în spate. 

— Nu, ascultă, zise Lyons. Mafia e şi ea foarte enervată. Au 
format o echipă Hunter, care te caută în toată ţara... cred că şi în 
lumea întreagă. Se aşteaptă apariţia ta ca să se treacă la 
acţiune. Acum ai apărut. Oraşul ăsta va fi înţesat de ucigaşi cu 
plată încă de mâine dimineaţă, poţi să fii sigur de asta. 

— Mă aşteptam la asta, răspunse Hunter. 

— Acum poţi să-ţi dublezi aşteptările. Fraţii Talifero, în 
persoană, îi conduc pe vânătorii de scalp. 

— Ne-am mai întâlnit, zise Hunter. 

— Să ştii că nu numai tu faci progrese. Tipii ăştia şi-au vărsat 
sângele pe drumul pe care ai trecut, dar acum te cunosc mai 
bine decât tu însuţi. Vor să te lichideze Hunter. 


16 


— Va trebui să-şi aştepte rândul, răspunse Hunter 
încruntându-se. 

— Nu ei, insistă polițistul. Chiar şi capi; închid pliscurile în faţa 
fraţilor Talifero. 

Grimasa lui Hunter se transformă în zâmbet şi zise: 

— Bine, n-am să vorbesc prea tare, promit. Asta e tot? 

— Nu. Brognola mi-a spus că ar fi posibil să fi uitat de oferta 
lui. 

— De multă vreme am uitat de ea. 

— El voia să spună, Hunter, că n-ai nici cea mai mică şansă. 
Brognola mi-a spus că toată lumea vrea pielea lui Hunter. 

— Pentru asta te afli la Vegas? întrebă cu calm Exterminatorul. 

— Drept să spun... nu. Eu am altă misiune dar... Brognola a zis 
că... 

Hunter strivi chiştocul apoi întrebă: 

— Da? 

Lyons tuşi, îşi duse mâinile la burtă apoi zise: 

— Federalii se ţin după fraţii Talifero. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că au impresia că santinelele Mafiei sunt mai eficace decât 
ale lor şi îi urmăresc pe fraţii Talifero pas cu pas, supraveghere 
constantă, telefoane puse sub ascultare, tot tacâmul. Bravul 
guvern al frumoasei tale ţări, Hunter, va fi de partea lor ca să 
calce peste cadavrul tău. 

Omul în negru dădu uşor din umeri şi luă altă ţigară. 

— Nu pot să spun că mă aşteptam la o medalie din partea 
Congresului, zise el cu calm. 

— Ai grijă, asta e tot. Când ucigaşii vor intra în scenă, federalii 
vor fi în spatele lor sau chiar alături de ei. Voiam să ştii asta. Şi... 

Hunter aprinse ţigara şi suflă fumul pe fereastră. 

— Şi? 

— Brognola a mai zis ceva. Asta e destul de nasol, Bob. A zis 
că... dacă drumurile noastre se întâlnesc... să-ţi mulţumesc 
pentru serviciile pe care ni le-ai făcut, pe urmă să te împuşc. 

Hunter aruncă o privire celui aflat lângă el. 

— Şi? Eşti înarmat, zise el cu o voce plină de răceală. 

— Nu. 

Puse Coltul între pulpele lui Hunter. 

— A spus că ăsta e lucrul cel mai bun pe care-i putem face 
pentru tine. A zis că eşti un om mort care-şi caută mormântul. Eu 
nu cred asta, Bob. 

— Mulţumesc. 


17 


— Pentru mine eşti individul cel mai viu pe care l-am văzut 
vreodată. Asta voiam să-ţi spun... nu pentru ce-ai făcut acolo, 
nu... ci pentru că mi se pare nasol că nu mai e loc pe acest 
pământ pentru un Bob Hunter. O.K.? 

— O.K., răspunse Hunter stânjenit. Aăă, mulţumesc, Lyons. 

— Bineînţeles. 

Nu era nevoie de nici un mulţumesc. 

Lyons ştia asta la fel de bine ca şi Hunter. Totuşi Hunter 
începea să se simtă mai bine, sufletul lui era încă intact pentru 
că se bucura de un act generos de prietenie. 

— Mulţumesc, repetă Hunter. 

— O.K., O.K.! 

Hunter râse scurt şi înapoie arma poliţistului. 

— Şi, zi aşa, federalii îmi vor capul, ai? 

Lyons spuse cu amărăciune. 

— Nu oficial. Avem ordin să tragem fără somaţie. 

Hunter se încruntă şi stinse ţigara. 

— Ca într-un câine turbat. 

— Exact, răspunse repede Lyons. Mai mult decât atât, ei cred 
că îţi fac un serviciu lichidându-te mai înainte de a fi găsit de 
fraţii Talifero. S-ar părea că au planuri foarte macabre cu tine. E 
nevoie să-ţi spun mai mult? 

Nu, nu era deloc nevoie, Hunter ştia foarte bine la ce se putea 
aştepta dacă ar fi căzut în mâinile Organizaţiei. Oraşul norocului 
se afla în faţa lui. De ce să nu-şi înfrunte acolo destinul care îl 
hărţuia pas cu pas? 

Sosise momentul să acţioneze, şi traversa „valea morţii” cu 
paşi mari. San Francisco putea să mai aştepte; primul era Las 
Vegas! 


18 


CAPITOLUL IV 


— Uite ce faci, Joe, zise cu răceală vocea de la telefon. Mai 
întâi iei toate măsurile de precauţie pentru ca VIP-ul nostru să 
rămână în oraş. Te ocupi de toate: avioane, autocare, trenuri, 
societăţi aeriene private, agenţii de închiriat maşini, taxiuri... Tot 
ce se deplasează şi-i poate folosi supraveghezi, şi nu uita să 
transmiţi ordinele necesare tuturor stabilimentelor pe o rază de 
un kilometru faţă de locul unde ar putea să tragă. Mă refer la 
hoteluri, moteluri, cazinouri, cluburi, baruri, cafenele, staţii de 
benzină, totul. Nu lăsa nimic deoparte care ar putea să-i 
folosească. Ai înţeles bine? 

— Da, domnule, răspunse Joe Stanno. Şi spuneţi-le domnilor 
din Commissione că-mi pare rău de cele întâmplate. Uneori ştiţi 
cum e, iei toate măsurile de precauţie ca să pregăteşti primirea 
cuiva, iar persoana face în aşa fel încât soseşte mai devreme, 
asta e tot. 

— Să uităm oalele sparte, Joe. Ocupă-te de confortul invitatului 
nostru până la sosirea delegaţiei oficiale. Ocupă-te de toate 
detaliile. 

— Bine, domnule. Voi supraveghea totul personal. 

— Şi evită orice contact direct. Nu mai risca. Nu-l scăpa din 
ochi până la sosirea noastră, asta e tot. 

— Nu vă faceţi griji, răspunse Stanno, se va bucura de tot 
confortul. ) 

— Bine.  lţi trimit şi personal suplimentar pentru 
supravegherea tuturor ieşirilor din oraş. Dacă îi trece prin minte 
să plece cu maşina, se va bucura în mod sigur de o primire 
foarte călduroasă. Limitează-te deci la zona din imediata 
apropiere, de restul ne ocupăm noi. Ai destui oameni la 
dispoziție, nu? 

— Bineînțeles, domnule. Am făcut apel la oamenii noştri 
suplimentari. Nu vă faceți griji, nu va putea intra nicăieri în Las 
Vegas fără să fie recunoscut. 

— Cu atât mai bine, Joe, zise cu căldură supraveghetorul 
național. Contăm pe tine până la sosirea noastră. Unul din domnii 
din Commissione îşi face probleme în legătură cu acea echipă de 
contabili care se află la tine. Ar vrea să ştie dacă proiectul a fost 
ratat definitiv. 

— Deocamdată, da, răspunse Stanno cu glas scăzut. VIP-ul 


19 


nostru a luat tot. Îmi pare rău... 

— Nu-ţi face griji, Joe, dar fii eficace. Sunt sigur că-l vom putea 
convinge pe VIP să ne înapoieze ce-a luat. Ar fi totuşi mare păcat 
dacă n-am reuşi. Domnul respectiv îmi spunea că afacerea 
mergea ca pe roate. Ar fi jenant să trebuiască să renunţăm 
tocmai acum. 

— Ce e mai important? Afacerea sau tipul? Adică VIP-ul. Ce 
trebuie să... 

— Până la urmă e acelaşi lucru, nu-i aşa, Joe? Ai grijă de 
confortul acestui tip şi vom recupera şi afacerea. Da? Dacă îl 
pierzi pe tip, pierzi şi afacerea. Simplu, nu? 

— Da, domnule, e simplu, mormăi Stanno. O.K., echipa de 
contabili va fi cu ochii în patru... adică... va fi pregătită. Dacă 
vom putea recupera afacerea, atunci totul va fi ca înainte, ca şi 
cum povestea asta nu s-ar fi petrecut niciodată. Asta e? 

— Perfect, Joe, răspunse Talifero. Domnul de lângă mine îmi 
spune că cineva are interesul ca totul să se petreacă aşa. Cred 
că are dreptate, Joe. _ 

— Şi eu, domnule, zise Stanno. O.K. În cât timp sosiți? 

— Pregătim avionul în acest moment. Să zicem... cam patru 
ore. 

— Cu atât mai bine. Voi încerca să fac ordine în povestea asta 
mai înainte să sosiți. 

— Dar, la naiba, Joe, nu ţi-am spus să faci asta, nu-i aşa? 

— Nu domnule, mormăi Joe „the Monster”. 

— Ţi-am spus doar să ai grijă de confortul VIP-ului. Atâta tot, 
Joe. Şi ţi-am mai spus să eviţi un contact direct, nu? 

— Da, domnule Tali... da, domnule. Am înţeles foarte bine. 

— Nu te agita din cauza acelei afaceri ratate. Principalul e 
omul însuşi. Spune-mi că ai înţeles bine, Joe. 

— Am înţeles bine domnule, răspunse cu servilism Stanno. 

Un declic indică sfârşitul convorbirii. Stanno închise fără grabă, 
faţa sa deveni o mască de furie, apoi se întoarse spre camarazii 
lui. 

— A trebuit să mănânc căcat, zise el cu o voce răguşită. E 
prima dată şi... o doua oară n-o să se mai întâmple! 

— Care era? întrebă un şef de echipă. Pat sau Mike? 

— Cine ştie? bombăni Stanno. Când te uiţi la unul, îi vezi pe 
amândoi. Când vorbeşti cu unul, te adresezi amândurora. Tot ce 
ştiu, e că m-a făcut să mănânc căcat... şi că va fi aici pe la şase 
seara. 

Celălalt trase nervos din ţigară şi întrebă: 


20 


— Vrei să spui că fraţii vor veni aici? 

— Asta şi spun! se răsti Stanno. In plus, vom fi invadaţi din 
toate părţile. Vin să ne şterpelească teritoriul. 

— Ce facem, Joe? întrebă alt „şef de echipă”. 

— Ce facem? zise Stanno cu un zâmbet ciudat. Facem ce ne 
spun fraţii să facem. Vor să supraveghem oraşul... în profunzime. 
Putem să mulţumim celui de sus că în privinţa asta le-am luat-o 
înainte. Ringer a dat toate telefoanele? 

— Incă mai dă, Joe. Vrei să mă duc să văd? 

— Mda, du-te să vezi. 

„Şeful de echipă” părăsi rapid încăperea, iar Stanno se apropie 
de fereastră şi aruncă o privire afară dând puţin la o parte 
perdelele grele. 

— Cum să faci ca să împresori un întreg deşert, mormăi el. 
Pariez că tipul e acolo, afară, şi-şi bate joc de noi. Şi îi ţin 
companie două sute cincizeci de mii de dolari! A avut o baftă! 

— Nu cred că e vorba de baftă, zise ultimul şef de echipă din 
cameră. Cele paisprezece cadavre de pe drum dovedesc că e 
mai mult decât baftă. Eu, Joe, nu cred că tipul ăsta lucrează 
singur. Acum când mă gândesc la asta, presupun că o întreagă 
bandă de tipi se uită la noi de-afară. 

Stanno făcu un gest exasperat şi se depărtă de fereastră. 

— Nu înrăutăţi lucrurile! 

— Dar la Los Angeles a avut o echipă, zise „şeful de echipă” 
cu insistenţă. 

— Mda, dar... 

Tăcu, văzând că se întoarce locotenentul său. 

— Ringer spune că aproape a terminat, zise tipul. 

Işi frecă cu nervozitate bărbia şi adăugă: 

— Câţi morţi erau pe drum? 

— Toţi erau morţi, bombăni Stanno. Toţi care s-au dus acolo 
au murit. Spune-i lui Ringer că... 

— Stai o secundă, Joe. Ringer vorbeşte în acest moment cu 
domnul Apostinni. El spune... în fine... eu n-am văzut decât zece 
cadavre. Atâtea au fost, nu? 

Stanno se uită la tip mirat şi răspunse: 

— Adunând toate bucăţile, da, patru purtători şi un paznic de 
fiecare maşină. Pentru mine fac zece. Pentru tine cât fac? 

— Păi, domnul Apostinni zice că a mai expediat un colet în 
afară de lovele. Ne trimisese un informator de lichidat. Asta 
înseamnă unsprezece... 

— La. Dracu şi la toţi dracii! răcni Stanno apucând brusc 


21 


telefonul şi lovind imediat într-o tastă ca să intre pe fir. 

— Scuză-mă, zise el. La telefon e Joe Stanno, domnule 
Apostinni. Se pare că i-aţi vorbit lui Ringer şi de un alt colet? 

O voce care se străduia să rămână calmă îi răspunse cu 
anxiozitate: 

— Exact, Joe. Ştiu că nu era normal, dar se petreceau multe 
lucruri aici. Am observatori care mă urmăresc în seara asta şi a 
trebuit să evacuez cu orice preţ acel colet. Şi acum aflu de la voi 
că VIP-ul în negru şi-a arătat nasul. Nu ştiu ce să mai cred. 

In sinea lui, Stanno tuna şi fulgera împotriva agenţilor federali 
şi a spaimei veşnice de ascultare a telefoanelor, de spionajul 
electronic şi de jargonul de neînțeles pe care toate astea îl 
impuneau la telefon. işi stăpâni cu mare greutate furia şi 
continuă: 

— Domnule Apostinni, nu înţeleg nici un cuvânt. Suntem într- 
un rahat mare de tot şi n-am timp să conversez cu politeţuri şi 
cuvinte răsucite. Spune-mi clar ce ai să-mi spui. 

Celălalt suspină şi zise: 

— Spun că am prins un informator, Joe. Un tip care lucra 
printre noi. Am făcut tot ce-am putut să eliminăm dificultatea, 
dar tipul ăsta nu se lăsa înlăturat. Aşa că ţi l-am expediat. Tipii 
din nord sunt aici de la începutul serii, pun o mulţime de 
întrebări, e probabil o descindere. Am fost nevoit să mă 
debarasez de acel colet, Joe. Numai că, acum mă întreb dacă nu 
cumva voia să ajungă la VIP-ul în negru. Vreau să spun... 

— Da, domnule, înţeleg foarte bine ce vrei să spui, răspunse 
Stanno cu o voce tulburată. 

— Lucrul care mă jenează cel mai mult în acest moment este 
coletul neprevăzut, acel informator. Dacă tipul ăsta e din nou 
liber... 

Stanno fluieră nervos o clipă. 

— E liber, mai mult ca sigur. N-am dat de necunoscut în 
grămadă. Băieţii erau făcuţi bucăţi, dar după ce i-am adunat, am 
văzut că nu erau decât oamenii noştri, nimic în plus. Toţi zece, 
plus patru tipi de la mine. 

— Asta mi-a spus şi Ringer. Ascultă, Joe, zise vocea pe un ton 
conspirativ. Imi dau seama că cei din est vor fi atacați din cauza 
fondurilor pierdute, dar cel mai mult mă îngrijorează faptul că 
ne-am... distrat chiar aici cu informatorul toată ziua. Dacă tipul e 
cumva agent federal... Ei bine, Joe, asta ne-ar termina definitiv. 
înţelegi? 

— Da, domnule, răspunse Stanno. Uite ce trebuie să facem. 


22 


Să-l prindem pe VIP. Dacă reuşim, probabil că totul va fi ca la 
început. Nu-i aşa, domnule Apostinni? 

— Tu eşti expert în domeniul ăsta, Joe. Voi face ce-mi spui. 

— Atunci fă cum ţi-a spus Ringer, mormăi Stanno închizând. 
Să-i ia dracu’ pe toţi! zise el „şefilor de echipă”. Pregătiţi două 
maşini. 

— Unde mergem, Joe? 

— Tu unde crezi? La Las Vegas. Pregătim un covor roşu pentru 
o primire. 

Covorul roşu la care se referise Joe „the Monster” era de fapt 
un giulgiu. Avea de gând să înfăşoare în el cadavrul lui Bob 
Hunter. 


23 


CAPITOLUL V 


Dacă soseşti noaptea în Las Vegas şi străbaţi strada 
principală, Strip, este ca şi cum ai descoperi un oraş ieşit din „O 
mie şi una de nopţi”, în mijlocul Saharei. Incepând de la 
marginea de sud a oraşului, Strip se întinde pe aproximativ şase 
kilometri, fiind o adevărată panoramă de hoteluri-cazinouri şi de 
moteluri luxoase, o oază de neon, de fantasme şi de erotism care 
captivează în primul rând privirea şi care pare că domină spaţiile 
deşertice din Nevada. 

Oraşul propriu-zis are totuşi o origine foarte modestă. La 
naşterea lui Bob Hunter, Las Vegas era doar o mică aşezare în 
deşert, unde domina industria minieră şi care nu avea mai mult 
de opt mii de cetăţeni şi al cărei renume era puternic eclipsat de 
strălucirea oraşului Reno, care se afla mai la nord. 

După treizeci de ani, Las Vegas a devenit un oraş cu două sute 
de mii de locuitori şi supravieţuieşte fără probleme datorită 
industriei legalizate a jocurilor de noroc. Căci este într-adevăr 
vorba de o industrie. Se estimează la patruzeci la sută numărul 
cetăţenilor care îşi câştigă viaţa lucrând în cazinouri. Câştigurile 
anuale ale caselor de jocuri se ridică la o cifră ce constituie 
dublul bugetului statului Nevada, iar salariile în urma acestor 
câştiguri furnizează o treime din impozitele percepute de fisc în 
acest stat. 

Pe tot cuprinsul acestui stat localurile pentru joc şi turism au 
angajate mii de persoane şi vreo două sute de milioane de turişti 
pierd în jur de şapte sute de milioane de dolari în fiecare an. 

Las Vegas şi Strip acaparează cea mai mare parte a acestei 
sume datorită celor cincisprezece mari hoteluri de lux şi celor 
cam trei sute de localuri consacrate distracţiei unui val 
permanent de fiinţe omeneşti în căutarea de amuzamente. 

Hunter nu se temea că va fi reperat cu uşurinţă în acea 
mulţime şi avea foarte puţin respect pentru forţele locale ale 
Mafiei. Mai târziu, când pe scenă vor apărea întăririle, va fi mai 
atent. Până atunci, Hunter avea de îndeplinit o sarcină foarte 
simplă şi nu prea periculoasă pentru un vechi prieten. 

Cu două zile înainte trăsese la un hotel modest din nordul 
oraşului şi achiziţionase o maşină, un Pontiac decapotabil pus 
repede în vânzare de o persoană care pierduse la joc. De acolo, 
Hunter făcuse o recunoaştere în tabăra inamică şi organizase 


24 


lovitura în urma căreia se alesese cu Carl Lyons; în loc de două 
sute cincizeci de mii de dolari. 

Acum, aflat la volanul decapotabilei sale, Hunter se deplasa 
fără grabă pe Strip. Avea ochelari negri - ca toată lumea la Las 
Vegas, chiar şi noaptea - şi-şi pusese favoriţi. Purta un costum 
albastru croit dintr-o stofa elastică. Arma favorită, micul Beretta 
achiziţionat din Franţa, se afla la subsuoară într-un toc de piele 
special, discret dar gata să reacționeze. 

Erau orele două dimineaţa, iar artera principală a oraşului era 
plină de activitate. In faţa lui, înălțându-se strălucitor, printre 
neoane mai modeste, se afla hotelul unde trebuia, să se ducă. 
Firma hotelului de lux lăuda hazul nebun al comicului care îşi 
prezenta noul număr de cabaret, „omul cel mai spiritual din 
Statele Unite, Tommy Anders”. Hunter trebuia să se întâlnească 
cu Tommy Anders. 

Hunter lăsă în mâinile unei adevărate echipe de angajaţi, 
parcarea decapotabilei şi intră, alături de alte persoane, în holul 
hotelului. Totuşi recepţia nu semăna deloc cu cea a majorităţii 
marilor hoteluri clasice. Intr-un colţ era un birou cu aspect 
modest unde se aflau doi recepţioneri cu priviri agere. Din acel 
loc puteai s-o iei în două direcţii. Prima ducea spre cele trei sute 
de camere şi cinci sute de bungalouri din jurul piscinei luminate; 
a doua te purta spre sălile de joc, trecând printre jocurile 
mecanice din bar, unde puteai să sorbi un pahar de whisky cu un 
dolar şi zece cenți şi să joci la bingo. Un culoar mult mai mare şi 
mai impresionant ducea spre sălile mari, iar dincolo de ele, la 
restaurantul-cabaret. 

Trei oameni, îmbrăcaţi în uniformele celor de la C/ark County 
Sheriff's Department, stăteau lângă un birou mai mic, aflat lângă 
uşă. Hunter ştia că erau poliţişti care lucrau pentru cazinouri în 
afara orelor de serviciu. Hunter se îndreptă imediat spre acest 
birou unde arătă Beretta şi diferite acte de identificare. 

— Cum e atmosfera? întrebă el foarte liniştit. 

— Calmă, foarte calmă, domnule, îi răspunse tânărul deputy 
bronzat care părea să fie şef. 

Se uită cu atenţie la acte, apoi la Hunter şi zise: 

— Perfect, domnule. Vă mulţumesc că aţi trecut pe-aici. 

Hunter luă înapoi actele şi puse arma la locul ei. 

— Mai sunt şi alţii înăuntru? întrebă el. 

— Doi dintre colegii dumneavoastră au sosit acum o jumătate 
de oră, răspunse şeful. Ce s-a întâmplat? 

— Rutină, răspunse Hunter. Chestiile periodice, atâta tot. 


25 


Făcu un semn cu capul spre ceilalţi doi şi plecă în direcţia 
cazinoului. 

In sala de joc nu era multă lume, ceea ce era normal la acea 
oră târzie la care celebrul comic îşi prezenta numărul în sala de 
mese-cabaret. Ambianţa era glacială şi nimeni nu părea să se 
amuze. Era ceasul marilor jucători şi al marilor ghinionişti care 
încercau cu disperare să-şi  recâştige banii pierduţi. 
Supraveghetorii se plimbau cu nervozitate pe sectoarele lor, 
vorbind cu crupierii care nu mai lucrau şi dirijând ici şi colo băieţii 
de serviciu hotelier ca să simuleze o aparenţă de activitate. 

Hunter străbătu sala mare şi arătă o legitimaţie la intrarea în 
sala de mese. Sala era aproape plină şi mulţimea se afla pe 
mâinile abile ale personajului de pe scenă, omul cel mai spiritual 
din Statele Unite. 

Un chelner se strâmbă văzând legitimaţia lui Hunter şi zise: 

— Imi pare rău, nu mai simt mese. 

— N-am nevoie, zise Hunter pătrunzând în sală printre 
spectatori. 

Cu microfonul în mână, Anders se afla în centrul scenei, 
inundat de lumina unui spot roşu. Chiar şi din locul în care se 
afla, Hunter putu să vadă că avea un plasture pe faţă şi un 
pomet vânăt şi umflat. Era înconjurat de un roi de show-gir/s 
goale, şi se plimba printre ele adresându-se spectatorilor. 

Hunter străbătu culoarul cel mai apropiat de margine, traversă 
sala şi trecu apoi în spatele scenei, în culise. Se pomeni într-o 
ambianţă tipică unui mare teatru în plină activitate. Un grup rock 
se instala în spatele unei cortine şi tehnicienii se agitau 
pregătind numărul următor; alte show-giris se plimbau peste tot 
pe jumătate dezbrăcate şi, acoperind toată această zarvă se 
putea auzi vocea newyorkeză cu accente de Brooklyn a lui 
Tommy Anders. 

Anders era cunoscut de mai mulţi ani şi se bucura de o mare 
popularitate. Jucase în câteva filme, apăruse de nenumărate ori 
la televiziune dar, după cum spuneau publicaţiile specializate, 
perioada de la Las Vegas constituia adevărata consacrare a 
micului umorist caustic care îşi scria singur monologurile şi avea 
temeritatea să atace prejudecățile etnice ale Statelor Unite. 

„Eu nu sunt rasist dar...” devenise o frază celebră, una dintre 
frazele cheie ale lui Tommy Anders, care spunea cu aceeaşi 
dezinvoltură: „Eu nu sunt antirasist dar...” 

Hunter răsese deseori auzind remarcile lui acide. Aşa că, acum 
stătea cuminte ca să asculte vocea cunoscută care zicea: 


26 


— Să ştiţi că eu nu sunt antirasist, dar... 

Se oprea ca să-i lase pe spectatori să râdă. 

— ... dar am aflat de curând că la Hollywood se face un nou 
film cu gangsteri. Sunt sigur că toţi vă amintiţi de Eliot Ness şi de 
Incoruptibili... Ei bine, Ness s-ar face de ruşine azi la Hollywood. 
Nu mă credeţi? Filmul se numeşte... Ghinioniştii. Numele tuturor 
criminalilor au fost schimbate ca să fie protejaţi producătorii. Da, 
da, vorbesc serios, nu râdeţi... Lee Van Cleef joacă pe eroul 
principal, rolul unui agent FBI sadic, autor a numeroase 
brutalităţi. Dar Lee Marvin e creierul diabolic de la prefectură. 
Cine credeţi că e omul rău, inamicul public numărul unu? Să vă 
spun eu... E Dustin Hoffman. El joacă rolul unui coregraf şi 
şansonetist care s-a săturat până peste cap ca tipii de la FBI să-l 
supravegheze şi să-i asculte telefonul. Tot timpul e urmărit prin 
gaura cheii sau cu ajutorul unor camere de luat vederi cu circuit 
închis. | s-au aranjat nişte probe trucate, adică, vezi Doamne, că 
ar fi dat LSD unei prostituate gravide care are paisprezece ani. 
Sora lui. Nu, ea nu face parte dintre ghinionişti. Hoffman face 
parte, el luptă împotriva unei poliţii corupte şi brutale. Credeţi că 
glumesc? N-am de ce! Am aflat mai adineauri că puţin a lipsit ca 
Paramount să fie obligat să schimbe numele filmului Naşul şi să-i 
zică Suveranul. Se pare că în lumea spectacolului există un grup 
de atei care se revoltă împotriva numelor religioase. Nu vă 
păcălesc, ştiţi bine că nu sunt rasist. Paramount a scos deja din 
scenariu cuvântul Mafie, iar personajelor li s-au dat nume anglo- 
saxone. Mario Puzo, autorul, a devenit Marion Push. Râdeţi, dar 
asta e situaţia azi în Statele Unite. O să-mi spuneţi că nu e nimic 
rău în asta. O.K., chiar şi băieţii care formează majoritatea tăcută 
o fac. Marion Michael Morrison a devenit John Wayne. Nici el nu e 
rasist. Şi, vă întreb eu, ce dă mai bine pe afiş, Archibald Leach 
sau Cary Grant? Şi cine s-ar duce să vadă un film cu Joseph 
Levitch? În nici un caz fanii lui Jerry Lewis. Şi nu numai actorii fac 
asta. Un tip pe care îl chema Sam Goldfish şi-a schimbat şi el 
numele. De ce? Pentru că Metro-Goldfish-Mayer sună ca dracu! 
Chestia asta o facem toţi. Chiar şi italienii. Frankie Lovecchio se 
numeşte Frankie Laine şi Vito Farinola se numeşte Vie Damone. 
Chestia asta a început cu mult înaintea Wașului... pardon, 
Suveranului. 

Se apleacă înainte şi se preface că vorbeşte cu un om din sală. 

— Pe cine reprezentaţi, domnule? SIR-ul? Societatea pentru 
întoarcerea Regaliştilor. Şi vă manifestaţi împotriva titlului 
Suveranul? 


27 


Anders se strâmbă, sala râde, şi revine în centrul scenei. 

— Lucrurile sunt grave în America din zilele noastre, 
doamnelor şi domnilor. Etichetele au să ne înnebunească. Toată 
lumea devine de o susceptibilitate dementă. Dacă deschizi uşa 
unei femei cumsecade, primeşti o scrisoare plină de injurii din 
partea Mişcării de Eliberare a Femeilor. Se pare că acest grup 
doreşte revenirea la sistemul de matriarhat. Toate aceste 
tendinţe datează de mulţi ani. Militanţii pentru drepturi civice au 
cerut să nu se mai machieze nimeni în negru. Au avut câştig de 
cauză, ceea ce e bine, şi aceste roluri au început să fie jucate de 
actori negri, ceea ce e şi mai bine. Apoi militanţii au cerut să nu 
mai existe roluri de negri dacă nu flatează rasa. Fără grădinari, 
şoferi, valeţi, fără... idioţi. Vă daţi deci seama că teama scârţâie 
rău de tot la Hollywood? Ar trebui să vedeţi ce mutră fac 
interpreţii negri pentru că nu mai primesc rolurile lor de 
grădinari, de şoferi şi de valeţi. Să ştiţi că eu nu sunt rasist dar... 
ce se petrece în ţara noastră în acest moment? Ce s-ar întâmpla 
dacă ne-am grupa toţi în mici mişcări militante şi ne-am pierde 
facultatea de a râde unii de ceilalţi? In curând ar trebui să 
rescriem toate cărţile de istorie. Sclavia n-ar fi existat niciodată, 
nici irlandezii cu gura mare, nici polonezii imbecili, nici englezii 
superiori, nici mexicanii puturoşi... Unde-am ajunge? 

Anders pare să fi uitat că se află pe scenă să facă oamenii să 
râdă şi, efectiv, nimeni nu mai râde. Liniştea e desăvârşită. 

— Toţi suntem obligaţi să fim atenţi la imaginea celorlalţi. Nu 
mai poţi vorbi de Al Capone că se revoltă italo-americanii. In 
cărţile lor de istorie probabil că va fi numit Alffed Capingwell, şi 
va fi descris ca fiind copilaşul amărât al unor bogătani, victimă a 
brutalităţilor poliţiei. Nu a poliţiei americane, nu, pentru că 
Societatea pentru Protejarea Personalului Poliţist va avea un 
cuvânt greu de spus. Va trebui să-l facă victima canadienilor. 
Până la urmă, merită să faci asta. Dar ce se-ntâmplă la noi? Să 
vă spun eu. Credeţi că mă cheamă Tommy Anders, nu? Ei bine, 
nu! Am aranjat asta cu mulţi ani înainte. Mă cheamă de fapt 
Giuseppe Androsepitone. E un nume italian frumos dar n-ar suna 
deloc bine pe un afiş. Şi s-ar putea crede că numele meu mi-ar 
oferi unele drepturi într-un anume mediu al societăţii americane, 
nu? Ei bine, nici vorbă de asta! In urmă cu câteva ceasuri, aici, 
afară, au sărit pe mine doi gangsteri. Acum, să fim cinstiţi... nu 
doi italieni respectuoşi. Am o gaură imaginară în cap şi sub 
plasture nişte răni care nu există. Şi probabil că umflătura asta 
de sub ochi mi-am făcut-o când mă machiam. Vedeţi, am fost 


28 


atacat de doi italieni respectuoşi care nu fac deloc parte din acea 
mitologică mafie. Asta e adevărul. Intrebaţi-l pe procurorul 
general al Statelor Unite. El a interzis FBl-ului să menţioneze 
numele Mafiei în rapoarte. Compania Ford Motor a promis să nu 
mai comanditeze emisiuni de televiziune în care s-ar putea auzi 
cuvintele Mafia sau Cosa Nostra. lată deci că istoria se rescrie 
deja. lar eu am fost bătut măr de două torpile italiene care sunt 
doar un mit. Mitul m-a aşteptat în întuneric şi mi-a tras o mamă 
de bătaie pentru că stric imaginea publică italiană. Eu care vreau 
doar să-i fac pe oameni să zâmbească. Cei doi tipi inexistenţi, 
care-şi petrec viaţa bumbăcind omenii cu bâta, protejează 
această imagine. E logic, nu? Nu, nu zâmbiţi. Nici eu. Chiar dacă 
am fost bătut de doi indivizi imaginari care nu aparţin unei Mafii 
mitologice. Nici măcar acum nu râd, şi totuşi e povestea cea mai 
dementă pe care am povestit-o vreodată. Doamnelor şi domnilor, 
trebuie să vă spun că există lucruri mai rele decât o imagine 
publică proastă; e vorba de persoane rele. Şi aceste persoane 
există chiar dacă refuzăm să le numim, chiar dacă începem să 
recreăm cărţile de istorie. Chiar dacă ne ascundem capetele ca 
struţul în nisip. Aş vrea să vă mai spun ceva înainte de a vă 
părăsi în seara asta. V-am întrebat adineauri ce nu merge în ţara 
noastră. Am să vă spun. Am pus-o de mămăligă! Suntem 
preocupaţi atât de mult de imaginea noastră încât pierdem din 
vedere lucrurile importante. Vă spun de ani de zile că nu sunt 
rasist, şi e adevărat, dar sunt al naibii de conştient de rase. Şi vă 
spun că mie nu mi-e ruşine că sunt italian, nu simt totdeauna 
mândru de asta dar nu mi-a fost niciodată ruşine. Nu mi-e ruşine 
decât de cei cărora le e ruşine că sunt italieni sau mexicani, 
negri sau polonezi... Căci Statele Unite au fost întemeiate de 
toate aceste etnii, tocmai ca să aibă dreptul să fie ceea ce sunt. 
Aşa că vă dau un sfat. la gândiţi-vă a imaginea voastră de anglo- 
saxoni protestanți. Aţi stat bine-mersi în timp ce italienii au 
devenit respectuoşi, polonezii politicoşi şi negrii nobili. lar Aleşii 
Domnului au început să ocupe cele mai mari posturi din ţara 
noastră. Aşa că anglo-saxonii ar trebui să se pună puţin pe 
treabă pentru propria lor imagine, că altfel vom ajunge chiar azi 
în rahat. Sunt Giuseppe Androsepitone care vă spune bună seara 
şi Domnul să vă binecuvânteze. Şi fiţi atenţi la domnii din Mafia 
asta fictivă. Cei puţin atâta timp cât nu se amestecă în treaba 
asta Giovanni Battista Montini. Cum, nu ştiţi cine e Giovanni 
Battista Montini? Păi, e papa Paul al VI-lea. 

Anders părăsi scena în aclamaţiile sălii, îl evită pe regizor care 


29 


voia să-l facă să se întoarcă pe scenă şi trecu prin faţa lui Hunter 
ca să ajungă în cabina lui. 

Strecurându-se printre persoanele din culise, Hunter se ţinu 
aproape de actor. Doi bărbaţi cu o înfăţişare napolitană aşteptau 
lângă cabina lui, cu spatele sprijinit de perete. Anders îi văzu, se 
opri, întoarse capul, îl văzu pe Hunter, suspină resemnat şi-şi 
continuă drumul. 

Hunter era în urma lui când ajunse lângă uşa cabinei. Cei doi 
haidamaci vrură să intre în cabina actorului, dar Hunter le bară 
calea. Îl îmbrânci pe primul spre peretele din faţă şi se uită la al 
doilea cu o privire ucigaşă. 

— Căraţi-vă, le zise el printre dinţi. 

Anders se afla în cabina lui şi se uita cu nervozitate la cei trei 
bărbaţi. Omul împins de Hunter scoase o măciucă de cauciuc iar 
celălalt se uita la Hunter cu o privire criminală. 

Actorul schiţă un zâmbet şi zise: 

— Doar n-o să vă bateţi din cauza mea, nu? 

Haidamacul cu măciuca făcu un pas înainte şi se adresă lui 
Hunter: 

— Fă paşi, idiotule. N-avem nevoie de tine. 

Hunter îşi desfăcu puţin haina şi îi arătă mânerul armei. 

— Haide, zise el, încearcă să mă evacuezi! 

Al doilea mafiot examină faţa lui Hunter timp de câteva 
secunde. Când văzu Beretta, exclamă: 

— La dracu, el e! 

Apoi făcu un gest fatal, băgând mâna în haină să-şi scoată 
arma. 

Beretta ieşi prima la iveală şi scoase o flamă mică prin 
surdină. Glonţul îşi croi drum prin ochiul tipului. Capul 
nefericitului căzu pe piept. Moartea fusese instantanee. 

Hunter susţinu cadavrul şi îndreptă arma spre celălalt mafiot. 
Apoi trecu povara în braţele lui. 

— la-l! 

— Ce să fac cu el? se tângui el cu o voce înspăimântată... 

— Unde-l punem, Anders? întrebă calm Hunter. 

Actorul deschise uşa şi aruncă o privire pe culoar. Nu era 
nimeni. 

— In fundul culoarului e o cabină goală, zise el. Vă rog. Nu-l 
lăsaţi la mine! 

— Arată-ne, zise Hunter. 

Anders o porni înainte, după el venea mafiotul care-şi căra 
colegul, iar Hunter rămase la urmă. Intrară într-o încăpere mică 


30 


şi goală. Mafiotul întrebă cu o voce gâfâită: 

— Ce facem aici? Ce s-a întâmplat? 

Hunter nu răspunse, dar îl întrebă pe Anders: 

— Aştia sunt cei doi care te-au bătut? 

— Da, ei sunt, răspunse actorul cu un glas sugrumat. 

Beretta trase încă o dată şi cei doi mafioţi se prăbuşiră. 

Hunter îl împinse pe Anders pe culoar. 

— O.K, să mergem! 

Anders intră în cabina lui cenuşiu la faţă. Se îndreptă imediat 
spre masa de machiaj, deschise un sertar şi scoase o sticlă de 
Jim Beam, apoi se întoarse spre Hunter şi se uită la el speriat. 

— Pe toţi dracii! murmură el. 

Hunter închise uşa şi-i zise: 

— Am venit într-o vizită amicală, Anders. Avem ceva de vorbit. 

— Stai o secundă, spuse actorul prăbuşindu-se pe un scaun. 
Te implor, să nu mai vii niciodată să mă vizitezi când eşti 
enervat! 

— Un tip pe nume Autry mi-a cerut să vin la tine. Nu putea să 
vină el. Era aproape în aceeaşi stare ca „amicii” noştri de 
dincolo. 

Anders ridică imediat capul şi se uită ţintă la Hunter. 

— Ce vrei să spui? Ce-a păţit? 

— Cineva l-a aranjat bine. Probabil tot amicii tăi. 

— Cum adică, amicii mei? 

— Ai mei nu sunt în nici un caz. 

Actorul se uita uluit la faţa lui Hunter încercând să înţeleagă. 

— Deci nu faci parte din Organizaţie, zise el. 

Hunter schiţă un zâmbet. 

— Nu chiar, răspunse el scoţându-şi ochelarii de soare o clipă, 
apoi punându-i la loc. 

Actorul se ridicase pe jumătate din scaun şi ochii lui cuprinşi 
de panică se luminară. 

— Să nu spui că eşti... 

— Spune-mi pur şi simplu Frankie, sugeră el. Să ne cărăbănim 
de-aici. Cred că avem ceva de vorbit. 

Anders se uită la Hunter nesigur. 

— Deci nici tu nu eşti un mit? 

— Deocamdată, dar lucrurile s-ar putea schimba dacă mai 
stau mult pe-aici. 

— Pe toţi dracii, domnule Hunter!... Adică Frankie... eu, nu... 
evident, toată lumea îşi schimbă numele. Bineînţeles. Da, ştiu un 
loc liniştit. Fetele Rangers mi-au dat cheia bungaloului lor după 


31 


ce am fost bătut de cei doi malaci. Dacă într-o zi vrei să fii gardă 
de corp, să te gândeşti la mine. 

Hunter zâmbi şi porni în urma actorului care începuse să-şi 
revină după şocul prin care trecuse şi se pregătea să înfrunte din 
nou viaţa. Trecură prin culise şi intrară în bucătărie ca să ajungă 
la bungalourile care se aflau de cealaltă parte a hotelului. Anders 
pronunţa tot timpul frânturi de replici ironice despre violenţa 
imaginară din America. 

Dar Hunter nu se mai gândea la numărul actorului, ci la 
numărul pe care va fi obligat să-l susţină în faţa unui public 
sinistru. 


32 


CAPITOLUL VI 


Bungaloul era format dintr-un dormitor şi un salonaş cu o 
chicinetă-bar, vrând să semene cu o colibă mexicană. Numai 
fereastra mare care dădea spre piscină strica veridicitatea 
aspectului exterior. Un pat mare, tip dulap care putea fi ridicat şi 
coborât, ocupa cea mai mare parte a salonaşului. 

Hunter cercetă rapid bungaloul şi găsi doar o mulţime de 
haine de femeie. Valize deschise zăceau în ambele încăperi şi în 
sala de baie erau întinse sfori de care atârnau o mulţime de 
ciorapi, sutiene şi chiloţei. Cele două dulapuri erau pline ochi cu 
tot felul de costume de scenă. Pe jos erau împrăştiate cizme, 
sandale, tenişi, pantofi cu toc jos. 

Hunter îşi termină cercetările şi se întoarse în salon, unde îl 
găsi pe Anders la bar, ocupat cu două pahare mari. 

— la să vedem ce alegi! zise actorul. Whisky cu sifon sau sifon 
cu whisky? 

— Mulţumesc, nimic, răspunse Hunter. Câte sunt fetele astea, 
Anders? 

— Ranger Girls? Sunt patru, una mai frumoasă decât alta, şi 
pe deasupra pline de talent. Numărul lor debutează mâine. 
Cântă, dansează, povestesc chestii haioase, în fine, sunt foarte 
mişto. 

Hunter avea impresia că vorbea repede ca să se calmeze 
puţin. 

— Cântă la vreo cincisprezece instrumente muzicale. Au venit 
cu câteva zile înainte ca să vadă celelalte spectacole de pe Strip. 
E o veche tradiţie în lumea spectacolului. Marea problemă e că 
toţi urcă pe scenă aproape la aceeaşi oră, de aceea trebuie să vii 
cu câteva zile mai înainte de a-ţi începe numărul. Sunt nişte fete 
de toată isprava, Hunter. Am jucat în acelaşi spectacol la Miami, 
la Tahoe, la San Juan... peste tot. Am devenit buni prieteni. M-au 
văzut când eram bătut, în urmă cu câteva ore, şi datorită lor nu 
arăt mai rău. Au început să ţipe, haidamacii au şters-o iar fetele 
m-au adus aici şi au chemat un doctor. Mi-au dat cheia lor şi mi- 
au spus să rămân aici cât timp vreau, apoi au plecat să vizioneze 
un spectacol. Aşa e în show-business. Ce altceva mai vrei să ştii? 

— Ce au cu tine? Şi să nu-mi spui că nu le place numărul tău. 

— Dacă iei în consideraţie numărul meu, e chiar ciudat că nu 
sunt omorât de două ori pe noapte! 


33 


— Ştii ce vreau să spun. 

Anders suspină şi luă o gură zdravănă de whisky cu gheaţă. 

— Mda. Mafia. Mafia inexistentă. Dacă zici că te-a trimis Autry, 
atunci ar trebui să ştii ce nu merge. 

— N-a avut forţa să facă digresiuni. Mi-a spus doar că ai 
probleme cu mafioţii şi că deocamdată nu vrei să spui nimic 
poliţiei. 

— Să ştii că mi-au trebuit cincisprezece ani să ajung unde mă 
aflu, şi a fost greu, te rog să mă crezi. Dacă gangsterii ăştia au 
impresia că am să cedez chiar acum, se înşală amarnic. Toată 
viaţa m-am bătut cu tipi ca ei, am crescut pe stradă ca şi ei, şi 
totuşi crezusem că toate astea s-au sfârşit. Dar nici vorbă. Nu 
poţi scăpa din universul lor. 

— Care gangsteri? Mafioţii? 

— Mda, miturile. Au obţinut controlul agenţiei mele artistice. 
Sunt la ASA din '62 şi tot timpul a fost foarte bine. Dar acum... 

— ASA? întrebă Hunter. 

— American Show Association. Se ocupă de actori ca mine, ne 
găseşte de lucru în lumea întreagă şi totdeauna au fost cei mai 
buni. Dar am aflat că unul dintre asociaţi a cedat partea lui 
Mafiei. Acum lucrează pentru ei ca salariat, cel puţin aşa cred. Să 
ştii că eu nu sunt rasist dar... 

— De ce-ţi faci griji, Anders? Ce-ţi pasă cine e impresarul tău 
din moment ce-ţi obţine cele mai bune angajamente? 

— Hunter, ştii foarte bine că lucrurile nu se întâmplă aşa. Vrei 
fapte? Dacă Mafia pune gheara pe tine, ai încurcat-o, şi nu mai 
poţi scăpa decât într-un singur fel. Până la urmă te aruncă ca pe 
o şosetă murdară. 

— De exemplu? 

— Haide să vedem un exemplu. De ani de zile am un număr 
sezonier la Fountains din Miami. Il cunosc bine pe patron, suntem 
ca nişte vechi prieteni. De câte ori trec pe-acolo, mă găzduieşte 
ca pe un prinţ. Chestia asta durează de cinci ani, înţelegi? 

— Inţeleg. Continuă. 

— larna trecută, adio tradiţii! Tommy Anders nu mai deschide 
programul la Fountains. ASA îmi spune că e timpul să schimb 
hotelul. Bun, nu mi-a făcut plăcere, dar am acceptat. Am plecat 
la San Juan şi am bătut hotelurile din insulă timp de două luni. 
Luna trecută, întorcându-mă, trag la Fountains. Să spunem că n- 
am fost primit ca un prinţ. Adio prietenie! Până la urmă am reuşit 
să-l prind pe vechiul meu amic, Jake, în biroul lui. Il întreb ce s-a 
întâmplat şi el îmi spune. Eşti gata s-asculţi? 


34 


— Sunt gata. 

— Murea de spaimă. Mi-a spus că pot să mă duc la naiba dar 
că nu va intra în jocul meu. Refuză amestecul Mafiei în treburile 
lui şi nu va mai angaja niciodată pe nimeni de la ASA. Şi asta nu-l 
bucura, pentru că cei mai buni comici sunt la ei. Mie nu-mi venea 
să cred. In cele din urmă reuşesc să scot de la el câteva 
amănunte. Au venit la el cu scandal. Bineînţeles că-l pot avea pe 
Tommy Anders pentru deschiderea sezonului, dar în condiţii noi. 
Mai întâi, cei de la ASA nu-i puteau suferi pe unii dintre furnizorii 
care aprovizionau Fountains. Mai ales pe unii furnizori de alcool, 
şi chiar şi pe cei care se ocupă cu spălatul aşternuturilor şi cu 
curăţenia. li dau lui Jake o listă lungă cu furnizorii acreditaţi de 
Mafie, iar dacă vrea să obţină actori de la ASA, trebuie să lucreze 
numai cu oamenii de pe listă. Pe scurt, Jake i-a dat afară. Şi, 
fireşte, pe mine odată cu ei. Nu-mi venea să cred, Hunter. Nu 
ştiam ce să-i răspund. Mi-am revăzut angajamentele şi am 
constatat că avusesem un sezon cam ciudat. Până atunci nu-mi 
dădusem seama, dar jucasem numai în hoteluri noi. In fine, noi 
pentru mine. Aşa că am început să pun întrebări. Chiar m-am dus 
la poliţia din Miami. La Dade County Public Safety Department, la 
şerif. Am vorbit cu un tip specializat în astfel de cazuri. Doamne, 
Hunter, ce-a putut să-ne povestească! Oamenilor normali nu le- 
ar veni să creadă. Pe scurt, am înţeles repede. N-am jucat decât 
în hotelurile care erau combinate cu Mafia şi pe care ASA le ţinea 
zdravăn de gât. Nu vreau să spun că aceste localuri aparţin 
Mafiei, dar Mafia le controlează. Tipii ăştia îşi construiesc un 
imperiu în lumea spectacolului, Hunter, şi pot să-ţi spun că după 
ce au pus gheara pe ASA, se ocupă şi de celelalte agenţii. Işi 
construiesc un imperiu al alcoolului, al prostituţiei, al crăpelniţei, 
al jocurilor mecanice, al serviciilor, al mâinii de lucru... tot! Tipul 
de la Miami mi-a spus că toate antreprizele de pe lista dată de 
ASA aparţin Mafiei. Se folosesc de proşti ca mine ca să reuşească 
să se infiltreze. Şi asta nu e tot, căci am şi motive personale să 
mă plâng. 

— Eşti vândut mai ieftin, zise Hunter. 

— Exact. Incasează un procentaj din onorariile mele, bun. Dar 
asta nu înseamnă nimic pentru ei. M-ar vinde pentru trei dolari şi 
jumătate dacă asta ar fi spre folosul lor. Totuşi nu asta mă 
îngrijorează cel mai mult. N-am pretenţii că sunt nobil dar chestia 
asta e mai importantă decât Tommy Anders. Eşti pregătit pentru 
marea veste? 

Hunter zâmbi amar. 


35 


— Aştept. 

— ASA e peste tot. Are artişti pe Broadway, la televiziune, în 
lumea cinematografului. Te gândeşti automat la ei - atât sunt de 
importanţi. Ştii ce înseamnă asta? Mafia imaginară va controla în 
curând tot show-business-ul american. 

Hunter nu răspunse nimic şi aprinse o ţigară. Se strâmbă şi 
privi rotocoalele de fum care se ridicau spre tavan. 

După un moment de tăcere, actorul îl întrebă: 

— Nu mă crezi, nu? 

— Ba dimpotrivă, răspunse Hunter. 

— Evident, asta ar putea să nu ţi se pară foarte important 
dar... Da, ştiu, show-business-ul nu reprezintă decât o minoritate 
infimă, dar de fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi spun că 
Mafia ar putea controla televiziunea, cinematograful etc.... şi 
simt cum mi se strânge stomacul de spaimă. 

— Al meu la fel, zise Hunter ridicându-se. Care e stadiul 
relaţiilor tale cu ASA? 

— Aici intervine Autry, răspunse Anders. Am depus o plângere 
la sindicatul actorilor. Mi l-au trimis pe Autry care trebuia să-mi 
pună întrebări şi să facă o mică anchetă. Mi-a zis să stau cuminte 
până face cercetările de rigoare şi să nu mai vorbesc de Mafie. 

„Deci asta era”, îşi zise Hunter. Federalii făceau o anchetă 
folosindu-se de poliţiştii locali. „Caruselul californian”, de care îi 
vorbise Lyons, era probabil numele de cod al acestei operaţiuni. 

— ASA ţi-a găsit acest angajament? întrebă Hunter. 

— Nici vorbă! răspunse actorul. Le-am spus să se ducă la 
dracu. Sindicatul actorilor a intervenit ca să-mi permită să-mi 
găsesc singur angajamente până la încheierea contractului cu ei. 

— Şi până atunci, bătaie la cataramă! zise Hunter. 

— Ei, da. Drept să spun, credeam că sunt prea cunoscut ca să- 
mi facă chestii de-astea, dar m-am trezit repede la realitate. 

— Continui totuşi să-i „ataci”. 

— Bineînţeles! E singura armă de apărare care mi-a rămas. Cu 
cât mă voi face mai remarcat de marele public, cu atât le va fi 
mai greu mafioţilor să mă lichideze fără să aibă necazuri. Ar fi 
prea bătător la ochi, nu? 

— Habar n-am, răspunse Hunter cu amărăciune. După părerea 
mea, cea mai bună apărare ar fi cooperarea cu Autry. Ceea ce 
mă face să cred că mai devreme sau mai târziu vor fi descoperite 
cele două cadavre. Poliţia îţi va pune măcar câteva întrebări. Şi 
vei spune adevărul. 

— Dar n-aş vrea să... 


36 


— Nu-ţi face griji pentru mine. Spune-le ce s-a întâmplat şi nu 
te gândi la mine. Conform dosarelor lor, sunt deja un asasin 
notoriu. Două asasinate în plus nu schimbă nimic pentru mine. Și 
ar fi şi mai bine dacă le-ai telefona chiar tu, Anders. Imediat ce- 
mi vei spune... 

Hunter se opri brusc şi se întoarse rapid spre sursa de zgomot 
din spatele lor, gata să tragă cu Beretta. 

Patru fete superbe stăteau în cadrul uşii, încremenite locului, 
uluite de o astfel de primire. 

— E O.K., fetelor, zise repede Anders. Intraţi şi închideţi uşa. 

O blondă cu ochi imenşi le împinse de la spate pe celelalte trei 
şi închise uşa. Toate patru erau superbe, iar Hunter nu era 
insensibil la farmecele lor, dar se uită la ele cu o privire 
„disciplinată” şi-şi aranjă la loc haina. 

Toate erau îmbrăcate în şorturi şi bluze transparente 
decoltate, ceea ce le permitea să-şi expună picioarele lungi şi 
alte părţi ale frumoasei lor anatomii. Hunter se întreba cum de 
puteau să se plimbe astfel în public fără să fie violate. 

Le întoarse spatele şi bombăni: 

— Anders, să plecăm de-aici. 

Blonda se apropiase şi îi simţea deja privirea aţintită asupra 
lui. 

— E mai bine să nu vă mişcaţi de-aici, zise ea cu o voce 
frumos modulată. Am trecut prin hol. E o stare de alarmă. 

— Asta nu mă miră deloc, răspunse Hunter imaginându-şi 
distrugerile provocate de trecerea surprinzătorului cvartet. 

— Fetele sunt O.K., Hun... Frankie, zise Anders. 

— Un motiv în plus ca să nu le amestecăm în povestea asta. 

— Suntem deja amestecate, zise o brunetă cu ochi umezi 
venind lângă bar şi lipindu-şi şoldul de Hunter. 

Fata îi zâmbi lui Anders. 

— Văd că mi-ai urmat sfatul, Tommy. O gardă de corp eo 
chestie foarte eficace. 

— Ciudată gardă de corp, zise blonda scoțând uşor ochelarii 
de soare ai lui Hunter. Stare de alarmă înseamnă poliţie, amice. 
Vrei să auzi urmarea? 

Hunter îşi luă înapoi ochelarii şi îi puse în buzunar. 

— Bine, s-auzim. 

— Mai întâi prezentările, răspunse blonda. Tommy, cine e 
acest Adonis înarmat? 

Anders se uită la Hunter cu un aer nesigur. 

— Ştie, mormăi Hunter. 


37 


Ea începu să râdă uşurel. 

— Intr-adevăr domnule, ştiu. Omul de fier, Justiţiarul, Robin 
Hood al Timpurilor Moderne. In orice caz, ai ales un loc ciudat 
pentru o execuţie. Culisele sunt pline de sânge, două cadavre 
zac într-o cabină nefolosită şi poliţaii mişună prin toate colţurile. 

Mângâie reverele costumului lui Hunter şi adăugă: 

— Oamenii şerifului caută un bărbat în costum albastru care s- 
a prezentat mai devreme cu o legitimaţie de agent de siguranţă 
al cazinourilor. 

— E uimitor, zise Hunter. 

— Nu-i aşa? Petele de sânge de pe costum vă fac atât de prost 
dispus? 

— Las-o baltă, Toby, zise Anders. Mi-a salvat viaţa. 

Apoi se adresă lui Hunter: 

— Bob, ţi-o prezint pe Toby Ranger. Nu-i spune aiureli că nu 
ţine. 

Hunter îi întinse mâna şi-i propuse: 

— Facem pace? 

— Războiul a fost scurt, răspunse ea înainte de a completa 
prezentările. 

Bruneta al cărei şold îl atingea uşor pe cel al lui Hunter se 
numea Georgette Chebleu, o canadiană care, după toate 
aparențele, adora contactele corporale. A treia, care avea părul 
roşu şi faţa serioasă, se numea Smiley Dublin. Ultima, Sally 
Palmer, avea părul şaten, ochi de păpuşă şi privirea nevinovată a 
unei provinciale. 

Toate erau înalte şi extrem de frumoase, iar pentru Hunter nu 
era nevoie să le vadă pe scenă ca să-şi dea seama că vor arăta 
foarte bine sub lumina reflectoarelor, căci fetele parcă radiau 
talent. 

— Nu ne plimbăm aşa tot timpul, zise Sally Palmer. Dar e 
prima noastră apariţie la Las Vegas şi am vrut să ne facem puţin 
remarcate. 

— In privinţa asta nu trebuie să vă faceţi griji, îi zise Hunter 
înainte de a se întoarce spre Anders. Mai dă-mi câteva nume şi 
voi pleca. 

— Ce nume? întrebă blonda mai înainte ca Anders să poată 
deschide gura. 

— Lasă-ne, frumuseţe, zise Hunter fără s-o privească. 

Se uită la Anders cu o privire dură în timp ce se gândea cât de 
mult i-ar fi plăcut să se poată relaxa cu acele fete. 

— Numele, Anders! insistă el. 


38 


— Pacea a fost de scurtă durată, zise blonda. Nu-i spune 
nimic, Tommy. 

— Vă implor, zise actorul, nu vă mai înţepaţi reciproc. 

Luă din portofel o hârtie împăturită şi i-o întinse lui Hunter 
zicându-i: 

— Testamentul meu. Şi ultimul meu monolog. Păstrează-l, mai 
am destule copii. 

Hunter îşi aruncă privirea pe pagină apoi o puse în buzunar. 

— O.K, zise el. Dă telefonul de care am vorbit. 

— Care telefon? întrebă Toby. 

— Ar vrea să dau telefon la poliţie să denunţ cele două... 
asasinate. 

— E prea târziu, răspunse ea. 

— Incă nu, zise Hunter. Du-te în holul hotelului şi caută un 
poliţist. Fii nervos, cuprins de panică. Te-am forţat să părăseşti 
cazinoul şi te-am dus în parcare ca să-ţi pun tot felul de întrebări, 
apoi ţi-am dat drumul. Ai văzut doar cum au fost omorâţi 
mafioţii, altceva nu ştii nimic. 

— Nu, nu ştiu nimic altceva, mormăi Anders golind paharul şi 
trecând de cealaltă parte a barului. 

Toby îl opri. 

— O clipă, zise ea. Chestia asta e foarte bine pentru tine, dar 
ce face cu Lupu’ Rău’? 

Se uită la Hunter şi adăugă: 

— Ai impresia că eşti şi Omul Invizibil? 

— Aproape, zise Hunter zâmbindu-i. Nu vă faceţi griji, am 
plecat. 

— „Aproape”, nu e suficient, îi zise ea. N-ai fost atent la ce-am 
spus. Am spus că locul ăsta e plin de poliţişti. l-am auzit vorbind. 
Au blocat toate ieşirile. Şi vor începe să scotocească cameră cu 
cameră. Şi ştiu ce caută. 

Hunter se gândi o clipă. 

— Ce sugerezi? 

Ea îi zâmbi şi zise: 

— Haideţi, fetelor! E ora schimbatului. Bikini transparenti. 

Apoi către Hunter: 

— In pielea goală. 

— Nu sunt Omul Invizibil, mărturisi ei. 

— Ştiu, dar eşti tare drăguţ când roşeşti. Nu-ţi face griji, doar 
ne vom scălda. 

După două minute, patru fete aproape goale ieşiră din patio. 
Vreo zece clienţi încă mai sorbeau ultimul pahar lângă piscină. 


39 


Aceştia întoarseră capul ca să vadă mai bine, iar un bătrân se 
ridică pur şi simplu în picioare să se bucure mai bine de 
spectacol. 

Două dintre ele urcară pe trambulina mare şi începură să 
danseze frenetic în timp ce celelalte două făceau acelaşi număr 
pe marginea apei. 

Un poliţist în uniformă ieşi în patio cu braţele încrucişate, cu 
ochii ridicaţi spre trambulina mare. 

Nimeni nu văzu silueta unui bărbat înalt în slip care traversa 
partea umbrită din faţa bungalourilor şi aluneca discret în apă. 
Nimeni în afara celor patru fete. Atunci toate patru plonjară în 
apa caldă şi veniră în jurul lui scoțând strigăte de veselie. 

In aceeaşi clipă, un bărbat traversă gâfâind holul principal şi 
istorisi o poveste incredibilă de răpire şi asasinat. 

Hunter mai scăpase o dată fugind prin apă, dar asta se 
întâmplase la Miami în plin Atlantic. Se întreba dacă va putea să 
se descurce la fel de bine în mijlocul unei piscine, în deşertul din 
Nevada, înconjurat de patru creaturi de vis. 

Simţi un corp lung alunecos lipindu-se de el în apă şi o voce îi 
zise: 

— Eşti destul de frumos pentru un ucigaş. 

Dintr-un motiv neştiut, Hunter se gândi brusc la ceea ce-i 
spusese Lyons când ajunseseră în oraş. 

Blonda Toby i se agăţase de umăr şi-şi trecea degetele prin 
părul lui. 

— Ciudat ucigaş, zise ea. Nici măcar nu şi-a luat puşcociul. 

— Ba, pardon, ripostă canadianca. Are ditamai puşcociul! 

— Fac şi eu ce pot, se scuză Hunter. 


40 


CAPITOLUL VII 


Vito Apostinni era un mafiot prudent şi chibzuit. Aşa trebuia să 
fii ca să poţi supravieţui într-un mediu unde vigilenţa, diplomaţia, 
viclenia şi brutalitatea se impuneau zilnic. Longevitatea este 
puţin obişnuită în rândul patronilor de cazinouri ale Mafiei, iar 
Goldduster era cel mai vechi de acest fel. Totdeauna trebuia să 
fii sigur cu cine ai de-a face, mai ales când era vorba de credite 
şi alte privilegii. Era posibil să ai în faţă un proprietar „ignorat”, 
sau un prieten al acestuia, poate chiar asociatul său. Era la fel de 
posibil să ai de-a face cu un exilat, un „lepros”, un om devenit 
blestemat în jungla mişcătoare a lumii criminale. 

In plus, de şaisprezece ani Vito Apostinni nu se lăsase tras pe 
sfoară de nici un escroc, după cum nu făcuse nici un pas greşit 
cu un om de bine. Un astfel de record dovedea cu uşurinţă 
succesul său, şi reuşea chiar să-şi regleze perfect celelalte 
activităţi. De exemplu, un patron de cazinou trebuia să menţină 
la un anumit nivel „câştigurile” sale. Dacă i se întâmpla să piardă 
prea mult sau să treacă printr-o perioadă nefastă, superiorii îl 
priveau cu suspiciune. Nu trebuia să bea prea mult, nici să 
chefuiască, nici să joace prea mult la propriile lui mese. Trebuia 
de asemenea să fie foarte atent la procentajul sk/m-ului şi la 
şterpelirea lui fără să fie prins de agenţii statului sau de cei de la 
Internal Revenue Service, fiscul american. 

Această echilibristică era foarte importantă. Căci skim-ul era 
folosit pentru reglarea procentajelor acţionarilor „ignoraţi”, celor 
cărora statul nu le acorda un permis de proprietar de cazino. 
Adică, toţi aceia care aveau cazier judiciar. La Gold Duster erau 
vreo doisprezece acţionari ignoraţi, şi trebuia să li se arate 
socotelile în fiecare săptămână şi să li se dea dreptul, folosind 
Skim-ul. In ciuda acestor plăţi regulate, trebuia totdeauna să se 
asigure fondurile negre pentru susţinerea nevoilor heteroclite ale 
unui cazino. În plus, într-o lume unde banii lichizi în mare 
cantitate permiteau nenumărate speculaţii financiare, încasările 
la negru ale cazinourilor erau de cea mai mare importanţă. 

In ceea ce priveşte skim-ul, acesta pleca pe diferite căi prin 
ţară sau în străinătate, fie pentru cumpărarea bunăvoinţei unor 
magistrați, fie pentru sporirea conturilor numerice din Elveţia sau 
din Panama. 

Vito era un as al sk/im-ului. Pusese la cale un sistem pentru 


41 


evacuarea lui care ar fi surprins un prestidigitator. Totuşi nu era 
prea complicat. După un cod de semnale între crupieri, 
supraveghetori şi contabilii din sala din spate, se jongla cu cifrele 
şi fiecare masă avea registrul ei de socoteli. 

Pentru profesioniştii din la Las Vegas există trei momente 
cotidiene esenţiale, cele trei deconturi de la mese. Legea statului 
Nevada obligă responsabilii să pregătească o foaie de decont la 
fiecare masă la sfârşitul celor trei schimburi. Orice activitate se 
întrerupe şi trebuie să se numere banii şi jetoanele, apoi se 
retrag banii lichizi ca să fie numărați cu uşile închise pentru mai 
multă siguranţă. 

Aceste trei momente rituale erau clipele esenţiale ale unei zile 
pentru Vito Apostinni. Totdeauna se culca la patru dimineaţa 
după primul schimb, dormea până la unsprezece, lua micul 
dejun, făcea un duş şi se bărbierea, după care făcea un masaj. 
Apoi cobora pentru decontul de la prânz. După-amiaza se relaxa, 
se consacra prietenilor sau cultiva relaţiile politice şi se ocupa de 
câteva ori pe săptămână de activităţi caritabile, ceea ce-i crea o 
reputaţie excelentă în rândul cetăţenilor oraşului. 

La orele şaptesprezece se ocupa de afacerile lui, trecând în 
revistă foile de decont din ziua precedentă şi aşa-numiţii high- 
roller. |n jargonul cazinourilor, un high-roller e o persoană care 
mizează mereu sume mari. 

La orele nouăsprezece lua a doua şi ultima masă a zilei, în 
mod normal un muşchi mare de vită, lăptuci şi o pâinică. Cina 
totdeauna singur şi tot ce mânca era preparat de un singur om, 
de şaisprezece ani încoace. 

La orele douăzeci superviza personal ultimul decont al zilei, 
apoi se ocupa de adevărata lui activitate, supravegherea 
parterului cazinoului până la primul decont de la patru 
dimineaţa. 

Vito lucra mai mult decât oricare alt patron de pe Strip şi asta 
se ştia. Celibatar la patruzeci şi opt de ani, el trăia aproape tot 
timpul la locul de muncă, deoarece îşi amenajase un apartament 
mare deasupra sălii. Rareori se ducea în hotelul alăturat şi doar 
ca să facă o vizită unui oaspete important sau să facă o partidă 
de golf pe terenul de optsprezece găuri. Vorbea cu o dicţie 
excelentă, părea să aibă o educaţie foarte bună şi câştigase 
respectul tuturor angajaţilor. 

Era foarte conştient de imaginea lui şi nu trecea niciodată o 
săptămână fără să asiste la o ceremonie civică însoţit de un 
publicist al hotelului. Era generos cu diferitele biserici şi instituţii 


42 


caritabile şi „miluia” cel puţin o dată pe zi o persoană care 
pierduse foarte mult, înmânând victimei cazinoului un bilet de 
avion, şi punându-i la dispoziţie vreo sută de dolari pe care îi 
primea de la ghişeele companiei aeriene în aeroportul de 
destinaţie. 

Acţionând astfel, fusese poreclit Goidhearted Vito, Vito-inimă- 
de-aur. Era pentru jucătorii înveteraţi întruchiparea jucătorului de 
altădată din Mississippi, care nu lăsa niciodată să plece cu mâna 
goală un jucător care-şi pierduse şi cămaşa de pe el. Trebuie 
spus că, în toate aceste ocazii, publiciştii cazinoului erau 
prezenţi, înarmaţi cu aparatele foto. 

In schimb, publiciştii nu asistau niciodată la deconturi când 
erau falsificate socotelile şi se măsluiau actele pentru înşelarea 
statului şi a fiscului. Totuşi, chiar şi după această aranjare a 
cifrelor, beneficiile anuale se situau în mod regulat în jurul cifrei 
de douăzeci de milioane de dolari. 

Nu se făceau fotografii nici unui crupier care ar fi fost 
descoperit trişând pentru propriul buzunar şi nu erau imortalizate 
nici clipele următoare în care trebuia să suporte pedeapsa 
obişnuită: strivirea degetelor cu o bară de fier sau dosul mâinilor 
marcat cu un X, cu fierul roşu. 

Dar fotografii îşi făceau o reapariţie glorioasă imediat ce un 
câştigător cu o combinaţie personală îşi încasa câştigul sau un 
high-roller băga în buzunar câteva mii de dolari, iar pozele care 
rezultau îşi găseau în general un loc bun în marile cotidiane. 

Totuşi, dacă un mare câştigător nu avea inteligenţa să plece 
imediat, se pomenea în apartamentul „marilor câştigători”, un 
apartament luxos cu o mulţime incredibilă de fete amabile care 
făceau tot ce puteau ca să-l împingă pe bietul om să ajungă din 
nou în sala de joc. 

Se făceau discret fotografii, dar asta nu era totul; mai era şi un 
şir de camere de luat vederi cu circuit închis care înregistrau 
fiecare gest al marelui câştigător precum şi pe cele ale 
partenerelor sale din acel moment. Rareori se întâmpla ca unul 
dintre aceşti nefericiţi să poată părăsi Las Vegas-ul după o astfel 
de petrecere măcar cu banii mizaţi la început. 

Da, Vito-inimă-de-aur era cel mai tenace dintre patronii de 
cazino şi tocmai trăise cea mai cumplită zi din viaţa lui 
profesională. 

Mai întâi fusese vorba de acel personaj, Autry, care se dăduse 
drept un high-roller băgându-şi nasul în culisele cabaretului de la 
Gold Duster şi care încercase să afle câte ceva de la show-giris. 


43 


Apoi fusese apariţia bruscă a unei echipe de contabili ai statului 
Nevada care sosiseră de la Carson City şi care urmărise totul în 
timpul decontului de la orele douăzeci. După care urmase furtul 
genţilor, în care se aflau şaizeci de mii de dolari aparţinând lui 
Vito; mai târziu Joe „the Monster” îi adusese la cunoştinţă că 
lovitura fusese dată de ticălosul de Hunter. Apoi Autry dispăruse 
şi oamenii lui Joe începuseră să scotocească pe Strip şi, ca o 
culme a nenorocirii, urmau să sosească fraţii Talifero, însoţiţi de 
un număr mare de pistolari. 

Las Vegas putea cu uşurinţă să se lipsească de un război cu 
Hunter. Ar fi fost un adevărat dezastru pentru afaceri. Vito nu 
reuşea să înţeleagă de ce domnii de pe coasta de est permiteau 
astfel de intervenţii într-un oraş deschis. Sângele vărsat îi va face 
să fugă pe jucători, iar turiştii cuprinşi de panică îşi vor lua 
picioarele la spinare. Ar fi fost un eşec răsunător pentru imaginea 
unui oraş deschis; un oraş rămânea deschis tocmai ca să se evite 
vărsările de sânge, să nu scape nici un dolar din cei oferiţi. 

Vito nu mai înţelegea nimic. Şi? Ce dacă Hunter voia să 
şterpelească puţin skim? Putea foarte bine să fie lăsat! Cât 
tămbălău pentru o sumă derizorie! In fine, care părea derizorie în 
comparaţie cu pierderile pe care le-ar suferi cazinourile după 
bătălia din oraş. Las Vegas nu trebuia închis. Un oraş care 
aducea peste cinci sute de milioane pe an făcea mult mai mult 
decât un masacru pus la cale de pistolarii care trebuiau să-i 
asigure protecţia. Sfântă Fecioară! Vito nu mai înţelegea nimic. 

Şi era deja prea târziu ca să se acţioneze. Acţiunile începuseră 
la Hard Mountain ca să coboare apoi la Paradise Valley, şi în 
Paradise străzile erau deja pline de sânge. Sânge care ar fi putut 
foarte bine să fie cel al lui Apostinni! 

Vito nu-i trimisese pe Joe Fuge şi pe Harry Stanners ca să fie 
lichidaţi. Erau oameni care se ocupau cu securitatea, nu ucigaşi; 
ba chiar erau în relaţii bune cu sindicatul cazinourilor. Vito nu i-ar 
fi trimis niciodată să ucidă pe cineva, nu se făcea aşa ceva la Las 
Vegas. Voise doar să-l aducă la rațiune pe Anders şi să afle unde 
se afla celălalt imbecil, acel Autry, care ar fi putut foarte bine să 
fie un spion federal. 

Dar ei nimeriseră peste Hunter... Bun, nimeni nu putea să-i 
reproşeze asta lui Vito Apostinni. Spera ca acest Hunter să fie 
prins şi să fie dus în altă parte mai înainte de a fi avut timp să 
distrugă tot. 

Intre timp, viaţa continua şi afacerile la fel. Era din nou patru 
dimineaţa, clipa crucială, primul decont al zilei, cel mai 


44 


important. La dracu cu Bob Hunter şi cu intervenţiile lui 
nenorocite! 

Apostinni se afla în sala contabililor şi inima lui de aur bătea 
cu putere văzând acumulându-se atâtea beneficii. O echipă de 
contabile număra teancurile, iar maşinile de numărat monedele 
funcționau de zor producând clinchete vesele. 

— S-ar zice că am avut cea mai bună noapte a lunii, domnule 
Apostinni, zise şeful contabil. 

— Mda? O să vedem, o să-mi spui după decontul final, 
răspunse Apostinni bine dispus. Nu te lăuda prea devreme, 
aşteaptă rezultatul definitiv. 

Dar era deja nemaipomenit de încântat. Cunoştea foarte bine 
posibilităţile cazinoului, calculul probabilităților şi nu avea nevoie 
de şeful contabil ca să-şi dea seama că noaptea fusese foarte 
profitabilă. 

— Mă duc la culcare, zise el cu o voce ostenită. Trimite-mi sus 
foile, mă voi uita pe ele mâine dimineaţă. 

Vito se apropie de uşă şi aşteptă ca un paznic să acţioneze 
sistemul de siguranţă. Apoi ieşi pe un mic culoar şi aşteptă din 
nou ca un alt paznic să-i deschidă uşa care dădea spre parterul 
cazinoului. 

Garda sa de corp, Max Keno, îl aştepta în exterior, uitându-se 
cu o privire tristă la cărţile de pe masa de blackjack. Apostinni 
trecu prin faţă acestei mese, zâmbi câtorva persoane, iar Keno 
porni în urma lui. Apoi Vito îl zări pe Joe „the Monster” care se 
îndrepta spre el ca un urs din cealaltă parte a sălii. Zâmbetul îi 
dispăru şi îl aşteptă resemnat pe aducătorul veştilor sinistre. 

Ucigaşul se opri lângă el şi-i mormăi din colţul gurii: 

— Bună ziua, domnule Apostinni. Merge treaba? 

— Destul de bine, răspunse Vito. La tine? 

— Marele rahat! Idioţii de poliţai l-au încercuit apoi l-au lăsat 
să le scape printre degete. 

— Păcat, zise Apostinni cu o voce calmă. 

— Mda. Incă nu se ştie cum a reuşit. Şi-a lăsat maşina în 
parcare. Nu-ţi face griji, o supraveghem. 

— Poate că încă se mai ascunde acolo, locul e destul de mare. 
Peste trei sute de camere. 

— Nu. Am luat cameră cu cameră; nu mai e acolo. Dar nu-ţi 
face griji. N-o să-şi mai arate nasul pe Strip în seara asta. 

— Aţi blocat totul, Joe, nu-i aşa? 

— Da, blocat şi răsblocat! Toată echipa de securitate îl caută, 
precum şi toţi tipii din oraş care primesc bani de la noi. N-ai de 


45 


ce te teme, domnule Apostinni. 

— Bun, cu atât mai bine. Sunt obosit, Joe, mă duc sus să mă 
culc. Aăă... la ce oră sosesc patronii tăi? 

— Pe la şase. Acum sunt în avionul societăţii. Poţi dormi 
liniştit, domnule Apostinni. 

— Mulţumesc, Joe. 

Vito îşi continuă drumul, urmat de garda sa de corp, şi ajunse 
la capătul de jos al scării private care ducea până la 
apartamentul său izolat fonic. 

Garda de corp gemu din toţi rărunchii şi se trânti într-un fotoliu 
aflat la capătul de sus al scării. Vito străbătu un mic culoar, 
apăsă pe butonul interfonului şi zise: 

— Eu sunt, Bruce. E 4 şi 22 şi totul e bine. 

Era o frază cheie, un cod care anunţa paznicului gardă de corp 
din interior că patronul său intra singur şi din propria sa voinţă. 
Cea mai mică schimbare a textului sau chiar a tonului vocii ar fi 
fost o condamnare la moarte pentru orice persoană care l-ar fi 
însoţit împotriva voinţei sale. 

Se auzi un zbârnâit şi uşa alunecă într-o parte. Apostinni intră 
repede şi închise uşa. Fasciculul unui spot minuscul strălucea în 
ochii săi şi la câţiva metri de el, la un nivel puţin supraînălţat, 
zări silueta unui om. 

Vito rămase cu faţa la sursa luminoasă un lung moment, apoi 
zise cu o voce agasată: 

— Eu sunt, Bruce. Stinge lumina aia. 

— Nu poate, Vito, îi răspunse o voce plină de răceală în 
spatele lui. 

Simţi apăsarea oţelului rece în ceafa şi aceeaşi voce îi zise: 

— Dacă eşti înarmat, e momentul să te foloseşti de armă sau 
să renunţi la ea. 

— Nu sunt înarmat, răspunse repede Apostinni. 

Se întreba ce făcea Bruce. 

— Stai liniştit, îi zise vocea. 

Vito aproape că încetă să mai respire. Mai mult simţi decât 
văzu o formă trecând pe lângă el, apoi spotul se stinse şi se 
aprinse lumina normală. Vito putu să-l privească în sfârşit pe 
omul de care se temea atât de mult Organizaţia. 

Nenorocitul de Hunter! Un tip înalt, mai mult de un metru şi 
optzeci, îmbrăcat în negru, un costum... mai curând o salopetă 
de comando şi bascheţi negri în picioare. Avea e cartuşieră la 
brâu, unde atârna un toc de piele în care probabil că se afla un 
Colt 45 automat, versiune militară. Mai avea un toc de piele prins 


46 


la subsuoară, dar acela era gol. Tipul ţinea în mâna lui mare un 
pistol negru şi ameninţător. 

Faţa semăna cu oţelul brut, şi îi era mai greu să susţină 
intensitatea cruzimii din privirea lui Hunter decât să se uite la 
ţeava armei negre. Vito îşi feri în cele din urmă ochii ca să-i 
ridice spre mica turelă de siguranţă şi-l descoperi pe Bruce, sau 
ce mai rămăsese din el. li lipsea o parte din faţă între ochi. Un 
ochi îi atârna pe obraz şi sângele se împrăştiase peste tot. Vito 
simţi cum i se întoarce stomacul pe dos şi îşi feri încă o dală 
ochii. 

— Cu... cum ai intrat aici îmbrăcat aşa? bâigui el. 

— E ultima ta întrebare, Vito. N-ai prefera să ştii altceva? 
întrebă vocea cu răceală. 

— Nu... ăăă, ba da. Ce vrei? Bani? N-ai decât să iei, îţi dau tot. 

— Banii nu înseamnă nimic pentru mine, Vito. 

Era nebun. Un tip pentru care banii nu însemnau nimic? Vito- 
inimă-de-aur nu putea să înţeleagă un astfel de tip. 

— Ascultă, Hunter, zise el. Sunt cinstit, sunt un om care fac 
bine, trăiesc curat. Imi fac treaba şi o fac bine, şi-mi cheltuiesc 
lovelele făcând cât pot de mult pentru cei săraci şi cei aflaţi în 
nevoie. De ce-ai venit să mă bagi în sperieţi? Eu nu ţi-am făcut 
nimic. 

Tipul îl apucă de braţ şi îl împinse de cealaltă parte a încăperii; 
ţeava armei îl urmări fără să devieze nici măcar cu un 
centimetru. Vito se prăbuşi pe un divan, incapabil să se mai ţină 
pe picioare. 

— O.K, zise el gemând. Am să-ţi spun adevărul. Sunt doar un 
om de paie. Sunt salariat, aproape că trebuie să pontez. Sunt mic 
de tot, Hunter, foarte mic. N-am nimic de spus, fac ce mi se 
spune. 

— Va trebui s-o dovedeşti. 

— Bine, O.K, încasez un mic procentaj, dar mic de tot! 

Omul se uita la el fără să răspundă. 

— Pot să dovedesc. Dă-mi voie să deschid seiful. Voi dovedi 
arătânduc-ţi cifrele, negru pe alb. 

— Uşurel, Vito, îl sfătui vocea din spatele lui. Dacă faci o 
mişcare greşită, pe a doua n-o mai apuci. 

— Nu-ţi face griji, ştiu foarte bine asta, răspunse Apostinni. 

Traversă încăpea cu un pas nesigur, deplasă un cufăr, 
debranşă sistemul electric de alarmă şi deschise seiful. 

— Incet, Vito, zise vocea. 

Cu gesturi de o încetineală comică, patronul cazinoului întinse 


47 


mâna în interiorul seifului şi luă un carnet legat în piele - bunul 
cel mai păzit al unei întregi vieţi de muncă. Îşi zicea că nu mai 
avea importanţă, că n-ar fi ieşit viu de acolo şi că poate acel gest 
îi va salva viaţa. 

Puse carnetul pe o comodă şi făcu un pas înapoi. 

— Aruncă o privire, imploră el. Ai acolo toată combinaţia, 
plăţile săptămânale, cât, cui etc. Asta e adevăratul registru de 
socoteli, Hunter. Cel care contează. 

Tipul întoarse rapid câteva pagini, mârâi şi puse carnetul la 
centură. 

— Nu-mi ajunge, Vito, zise el. Povesteşte-mi ceva care ar 
putea să te mai ţină încă un moment în viaţă. 

Picioarele îl trădară din nou pe Apostinni. Lucrurile mergeau 
prea departe şi prea repede. Merse clătinându-se până la un 
scaun şi se trânti pe el. 

— Ce? întrebă el cu o voce de condamnat. 

— Habar n-am. E cazinoul tău. Distrează-mă, Vito. 

— Ei bine, am... 

Apostinni îşi trecu limba peste buze, se uită într-o parte apoi în 
cealaltă în căutarea unui miracol. Nimic! Dar ce voia, ticălosul 
ăsta? Nu-i voia banii. Carnetul nu-l interesa. Dar încă nu-i 
omorâse... Ce voia? 

— In fine, tu ai cărţile câştigătoare. Deocamdată. Dar eşti într- 
o poziţie foarte rea. Ar trebui să părăseşti oraşul cu viteza 
luminii. Joe Stanno şi oamenii lui scotocesc cu meticulozitate tot 
oraşul. Oamenii şerifului fac acelaşi lucru. 

— Mda, ştiu, îi răspunse ticălosul cu răceală. 

Stătea acolo fără să mişte, cu privirea fixă, şi puşcociul ţintea 
tot timpul un punct între ochii lui Vito. 

— Ei bine, poate că nu ştii că Pat şi Mike vor sosi în oraş peste 
o oră cu avionul. Vin să-ţi taie capul, paisano, şi tipii ăştia nu 
glumesc niciodată. Vin cu un avion plin de pistolari, cei mai duri. 
Ştiai şi asta? 

— Mda, răspunse omul fără să pară impresionat. 

— Hunter... am trei sute şaptezeci şi cinci de mii de dolari în 
seiful de jos. Gândeşte-te la asta. Spui o vorbă şi sunt ai tăi. Până 
la ultimul cent, îţi jur. 

— Ce să fac cu tot bănetul ăsta, Vito? 

— Păi... la dracu! Habar n-am. Plăteşte-ţi o amnistie. Cunosc 
vreo sută de tipi care ţi-ar putea aranja chestia asta. Pariez că aş 
putea s-o fac chiar eu, cunosc o mulţime de oameni... pe toată 
lumea, oameni importanţi. Dă-mi voie... 


48 


— Gura, Vito. 

— Dar, fir-ar să fie, Hunter! De ce vrei să mă omori pe mine? 

Incepuse să transpire abundent. 

— Eu sunt un nimic, doar un amărât om de paie de doi bani; 
nu fac nici măcar cât valoarea glonţului tău. De ce vrei să mă 
omori pe mine? 

— Incerc să caut un motiv ca să nu te omor, Vito. 

— Oh, Dumnezeule mare! Pot să-ţi furnizez o mulţime de 
motive ca să nu mă omori. 

— Nu şi dacă examinezi lucrurile din punctul meu de vedere, 
Vito. Încearcă. Găseşte un motiv valabil. _ 

— Bun, păi... O.K. Pot să te scot de aici întreg, Hunter. In acest 
moment Stanno se află jos. Nu mai există altă ieşire şi pe asta a 
blocat-o. E vorba de Joe „the Monster”, ştiu c-ai auzit de el. Eu 
pot să-ţi garantez permisul de liberă trecere, Hunter. 

— Am intrat singur, răspunse ticălosul. Voi ieşi singur. 

— Bine... stai puţin! Ascultă-mă, Dumnezeule! Ce vrei? Ceva 
mare? O chestie foarte importantă? 

— Te încălzeşti, Vito. 

— Ei bine... 

Apostinni se uită în jurul lui cu un aer prostit întrebându-se ce 
se petrecea. Pusese să se construiască acel apartament tocmai 
pentru a ţine la distanţă acest gen de nebuni. Acum nebunul 
intrase şi se afla acolo în faţa lui, şi nu exista nici un mijloc să 
scape de el. In plus, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-i facă o 
vizită la acea oră târzie. 

Vito nu voia să moară aşa, închis într-o încăpere cu un ucigaş 
smintit care prefera să asasineze decât să ia bani. Măcar dacă ar 
fi reuşit să-i dea ceva... orice, Dumnezeule mare! Doar o chestie 
care să-l facă să aştepte. Totdeauna exista o şansă. Un detaliu, 
Sfântă Fecioară! De data asta Vito trăsese cartea rea. 

— Ce-ai spus, Vito? întrebă vocea cu răceală. 

— Te-am... te-am întrebat dacă vrei ceva cu adevărat 
important... Caruselul... Cred că ai auzit deja de el? 

În privirea tipului în negru se ivi o luminiţă. Asta trebuia să-i 
dea! 

— Mda, asta e marea lovitură care se pregăteşte. Caruselul 
din Caraibe. Pariez că n-ai auzit prea multe despre el. 

— Intoarce-te şi ia-o de la început, îi comandă Hunter care 
ţinea în continuare arma îndreptată spre Apostinni. 

— Cum adică? 

— Ce fel de carusel? 


49 


— Păi, un carusel. Ca pentru copii. 

Tipul îl întrebă: 

— Precum caruselul californian? 

— Nu, asta e la Los Angeles, dar e un fleac. Asta se va petrece 
în Caraibe data viitoare, Hunter. Marea lovitură. 

— O.K., continuă. 

— Păi, la naiba, asta e tot ce ştiu! Tipilor neînsemnaţi de felul 
meu nu li se furnizează detalii. Dar am trimis personal acolo 
şaisprezece milioane de dolari. 

— Şaisprezece milioane? 

— Mda. Şi lovelele pe care le-ai săltat în seara asta tot acolo 


mergeau. 

— In Caraibe? 

Tipul era interesat. Apostinni îşi trase sufletul şi recăpătă 
curaj. 


— Mda. Merg mai întâi la San Juan. Apoi banii sunt distribuiți în 
celelalte insule. 

— Pentru ce? 

— Asta nu ştiu! Spun adevărul, Hunter. 

— Şi dacă ţi-aş acorda un răgaz, Vito? Douăzeci şi patru de 
ore. Crezi că vei putea să afli mai multe? 

— Da, bineînţeles. 

— Aminteşte-ţi ce ziceai. Că eşti o persoană neînsemnată. 

— Dacă e în joc viaţa mea, Hunter, pot să cresc rapid. 

— O.K., ai câştigat o zi, Vito. Intră în joc şi te voi cruța în 
permanenţă. 

Lui Apostinni nu-i venea să creadă. Tipul ăsta nu putea să fie 
chiar atât de idiot! 

— Dar, fir-ar să fie, Hunter, poţi avea încredere în mine! N-am 
trişat niciodată când a fost vorba de viaţa mea. 

— O.K. 

Tipul rămase locului, fără să mişte, cu pistolul negru în mână. 
Apostinni tuşi uşor cu nervozitate. 

— Bun... ei bine... te voi ajuta să ieşi de-aici. Vrei să ne 
întâlnim mâine aici la aceeaşi oră? Sau vrei să vin în altă parte? 

— Va fi foarte bine aici. 

Şi stătea acolo fără să se mişte. Patronul cazinoului se ridică 
lent şi se apropie de uşă. Oare ticălosul ăla idiot chiar îl va lăsa 
să iasă? 

Vito puse încet mâna pe mecanismul uşii; fiecare fibră a 
corpului său era încordată la maximum. 

— Vrei să mă duc să văd dacă drumul e liber? îl întrebă el pe 


50 


Hunter. 

— O.K, răspunse el cu o stupiditate incredibilă. 

Apostinni deschise uşa, se strecură afară, declanşă sistemul 
de alarmă şi închise uşa. Acum ar fi fost nevoie de o tonă de TNT 
ca să fie deschisă cu forţa. 

— Max! răcni el. Nebunul ăla e înăuntru! Ce naiba faci, fir-ar să 
fie? 

Garda de corp se avântă pe culoar, cu revolverul în mână şi 
încercă să-şi protejeze patronul cu propriul corp. 

— Stai! Nu te prosti! strigă Vito respingându-l. E închis 
înăuntru, neghiobule! 

Patronul cazinoului apăsă pe butonul interfonului şi strigă: 

— S-a zis cu tine, biet nebun! Eşti într-un seif, tăntălăule! 

Un val de oameni înarmaţi cu pistoale asalta scara şi, în 
spatele lor, Joe „the Monster” îşi croia cu violenţă drum ca să 
urce până la Apostinni. 

— Ce s-a întâmplat, Vito? răcni Stanno. 

— ldiotu', ticălosu', nenorocitu’ de Hunter, l-am închis în 
apartamentul meu! izbucni cu mândrie Apostinni. 

— Atunci opreşte afurisitele astea de alarme, O.K? 

Fu nevoie de un minut pentru calmarea cohortei îngrămădite 
în faţa uşii „celulei lui Vito”, s-o alinieze, şi alte douăzeci de 
secunde pentru a opri mecanismul de alarmă. Uşa groasă fu 
deschisă brusc şi şase dintre cele mai bune elemente ale lui Joe 
„the Monster” se repeziră înăuntru, trăgând în toate direcţiile. 

In trei secunde demolară şi găuriră tot apartamentul. 

Când împuşcăturile încetară, Joe „the Monster” intră în 
încăperea principală, se uită la oamenii săi cu un aer stupid, apoi 
îl întrebă pe Apostinni: 

— Cine a spus că e în apartamentul ăsta, domnule Apostinni? 

— Nu l-aţi lichidat? întrebă Vito cu o voce speriată. 

Din fundul apartamentului răsună o altă voce: 

— Nu e nici în sala de baie, Joe. 

Apostinni intră în „seiful” lui, abia ţinându-se pe picioare, şi 
zise: 

— Dar n-a putut să iasă... 

— Cine l-a omorât pe Bruce Serena, domnule Apostinni? 
întrebă Stanno întorcându-se ca să-i talgere cu privirea pe 
oamenii din echipa lui. Unul dintre voi? 

— Nu, nu ei! strigă Apostinni. Nenorocitul de Hunter a făcut-o! 
Şi voia să mă lichideze şi pe mine! L-am tras pe sfoară şi m-am 
cărat! Dar uitaţi-vă, Dumnezeule mare! Trebuie să fie pe aici pe 


51 


undeva! 

— Vrei să ne uităm sub covor, domnule Apostinni? Ne-am uitat 
peste tot. 

— Şi eu vă spun că e aici înăuntru! răcni patronul cazinoului. 
Nu există altă ieşire! E aici înăuntru! 

— Haide, domnule Apostinni, zise Joe „the Monster”, cu o voce 
calmă. Ai avut multe griji în ultima vreme, lucrezi prea mult. Ar fi 
bine să te duci la culcare. Găsesc eu o explicaţie pentru cei de 
jos. 

— Dar vă spun că se află aici! N-am să dorm aici cu nebunul 
ăla! Găsiţi-l! 

— Coborâţi-l pe Bruce de sus, zise suspinând Stanno cu 
lehamite. Unde e puşcociul dumitale, domnule Apostinni? O să-l 
fac să dispară. 

Stanno îi făcu un semn lui Max Keno ca acesta să se apropie. 

— Haide, domnule Apostinni, fii înţelegător. Trebuie să fii 
foarte atent. 

— Ascultă, Joe, nu mi-am pierdut minţile, zise Vito în sfârşit cu 
o voce stăpânită. Nu l-am omorât eu pe Bruce. |ţi spun că... 

— Hei, şefule! strigă o voce de la înălţimea platformei de 
securitate unde doi oameni urcaseră ca să coboare cadavrul lui 
Bruce. 

Unul dintre aceştia doi se aplecă spre Stanno şi Apostinni cu 
un obiect în mână. 

— Am găsit asta pe genunchii lui Bruce. 

Joe „the Monster” şi Vito se apropiară de turelă şi omul dădu 
drumul obiectului în mâna lui Stanno. Era o bucată de hârtie 
împăturită în care se afla un obiect mic. O medalie de trăgător de 
elită. 

Stanno tuşi uşor şi îşi drese glasul cu nervozitate. Simţi brusc 
un nod în gât. Citi cu glas tare mesajul scris cu majuscule. 
Mesajul era scurt. 

— Douăzeci şi patru de ore, Vito. 

— Vedeţi? zise Apostinni. V-am spus eu. 

— Dar cum a putut să... bombăni Stanno cu o voce răguşită. 

Oamenii de sus făcură o nouă descoperire. 

— Ce mai e şi asta? strigă unul dintre ei. Hei, şefule, eo 
chestie desfăcută aici... E... 

— Ce? se răsti Stanno. 

Apostinni simţi că se prăbuşeşte. Mormăi: 

— Conducta electrică. 

— Ce? 


52 


— Conducta pentru aer condiţionat, cablurile de televizor, cele 
electrice, totul... 

— Şi unde duce asta? răcni Stanno. 

— Presupun că afară, în partea din spate. 

— Presupui? 

Stanno expedie imediat cu un ordin scurt un grup de oameni 
în partea din spate a cazinoului şi strigă la cei doi de sus: 

— Haide, intraţi pe conductă! 

Dar Apostinni ştia că era prea târziu ca să mai pornească în 
urmărirea lui Hunter. 

Se lăsase tras pe sfoară de un profesionist şi, pentru un patron 
de cazino, ăsta era un eşec răsunător. 

Tipul venise liniştit, îl lăsase să-i ofere carnetul secret după 
care plecase la fel de liniştit. 

Existau oameni care îşi creau singuri şansa şi alţii care o 
suportau cum puteau pe a lor. 

Vito-inimă-de-aur nu avea să mai ştie niciodată din care 
categorie făcea parte. 


53 


CAPITOLUL VIII 


Hunter apăsase deja de trei ori pe butonul soneriei când uşa îi 
fu deschisă de o infirmieră, o negresă splendidă. Făcu un pas 
înapoi când văzu intrând silueta neagră în salopetă apoi începu 
să râdă încetişor. 

— Mai să nu te recunosc cu înfăţişarea asta de şobolan de 
hotel. 

— Cum se simte bolnavul? întrebă Hunter. 

— Bine, şopti negresa. Doctorul l-a examinat la patru. O să 
scape fără probleme. 

— A luat calmante? 

— Nu, dar doarme. 

— Trebuie să-i vorbesc, doamnă Thompson. E ceva foarte 
important. 

Negresa se strâmbă puţin, se uită fix la faţa lui Hunter apoi 
zâmbi. 

— Să văd ce zice doctorul. 

Hunter se uită în urma ei şi se gândi din nou la hotărârea lui 
Lyons de a-şi juca rolul până la capăt. Clinica se afla în Westside, 
cartierul negrilor. Lyons era prieten cu doctorul şi polițistul 
insistase să fie dus acolo. Acest aranjament părea să fie ideal, iar 
Lyons era bine îngrijit. Totuşi... Hunter nu era liniştit. 

In cadrul uşii apăru un negru cu faţa obosită. Purta o pijama şi 
un halat de casă. Il privi pe Hunter din cap până în picioare şi 
zise cu o voce cinică: 

— Te-ai îmbrăcat în mort. De ce vrei să vorbeşti cu Carl? 

— E ceva urgent, răspunse Hunter. 

— Se odihneşte. N-ar putea aştepta până mâine dimineaţă? 

— Ba da, dar eu nu pot să aştept. 

Doctorul înţelese. Se mai uită odată cu atenţie la vizitatorul 
său şi-l lăsă să intre cu o mişcare a capului. 

— O.K., dar nu sta prea mult. 

— Promit, mormăi Hunter. 

Soţia doctorului se afla deja în camera lui Lyons, unde îl trezea 
cu blândeţe pe Lyons. 

— Ai un vizitator, Carl, zise ea. 

Veioza de pe noptieră revărsa în cameră o lumină odihnitoare. 
Polițistul stătea pe spate fără pernă. Avea braţul drept legat cu 
curele de pat şi în venă avea înfipt acul unei perfuzii. 


54 


Hunter se apropie de pat şi polițistul ridică ochii spre el. 

— A început prăpădul? zise el. 

— Mai uşurel. 

— Să nu-l enervezi, recomandă infirmiera înainte de a ieşi 
discret din încăpere. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lyons. 

— O mulţime de lucruri. Pentru început, ţi-am adus un cadou. 

Hunter scoase carnetul negru al lui Vito Apostinni şi îl puse în 
mâna validă a lui Lyons. 

— Nu te uita acum. Aici sunt contabilizaţi banii negri de la 
Gold Duster. 

— Cum naiba ai reuşit să pui mâna pe el? întrebă Lyons 
zâmbind. 

— Vito mi l-a dat ca să-l las în viaţă. 

— A fost mult mai câştigat, zise polițistul. 

— Probabil. Actorul e bine. Deocamdată. Mi-a povestit totul 
despre ASA şi investiţia în show-business. 

— Pe toate le afli, zise Lyons zâmbind din nou. 

— Dar asta nu e tot, nu-i aşa? E ceva mult mai mare, nu? 

Lyons îl privi puţin chiondorâş. 

— N-am dreptul să vorbesc despre asta, Bob. Să schimbăm 
subiectul. 

— Nu schimbăm nimic! Eu încerc să supraviețuiesc. Trebuie să 
ştiu tot ce-ar putea să-mi fie util. 

— Are şi prietenia limitele ei, mormăi polițistul cu un om 
încăpățânat. 

Hunter schiţă un zâmbet. Moralitatea polițistă era un lucru 
foarte ciudat. Un poliţist ca Lyons şi-ar fi arestat propria mamă 
pentru prostituție după care i-ar fi promis imunitatea dacă l-ar fi 
dat în gât pe peştele ei. Jocul ăsta se numea justiţie şi semăna 
foarte mult cu supraviețuirea. Hunter înţelegea foarte bine 
regulile acestor două jocuri. 

— N-am venit să cerşesc, zise el. Am venit să fac un schimb. 
Ţi-am dat carnetul unde sunt contabilizaţi banii negri. In schimb, 
eu n-am primit mare lucru. 

Polițistul suspină şi zâmbi din nou. 

— N-am să-ţi spun prea multe, zise el. 

— Caruselul californian, spuse Hunter. La început am crezut că 
e un nume de cod, dar nu e. Ce-i? 

— E un circuit al Mafiei. O roată mare care se învârteşte 
mereu. 

— Care se învârteşte? 


55 


— Care fabrică mai curând. Talent, femei, stupefiante, 
contrabandă, şantaj, asasinate. Spui ce doreşti, şi caruselul 
produce. 

— De ce se interesează de el cei de la Los Angeles? 

— Suntem un port maritim, dacă-ţi mai aminteşti de la lecţiile 
de geografie. Şi avem un aeroport imens. Suntem vecini cu altă 
ţară. Chiar trebuie să-ţi explic toate avantajele? 

— Nu e o chestie nouă, zise Hunter. E valabilă din anii 
patruzeci. 

Polițistul suspină. 

— Dar sistemul şi combinaţia sunt noi. 

Hunter aşteptă o clipă apoi zise: 

— Bine, ascult. 

— Nu-ţi mai da osteneala, dialogul s-a terminat. 

Hunter şuieră uşurel plin de uimire. 

— O chestie chiar atât de mare? Top secret şi tot tacâmul? 

— Da, exact, mormăi Lyons. 

— O.K, dă-mi doar un mic indiciu. Pe urmă s-ar putea să-ţi ofer 
în schimb ceva colosal. 

Polițistul se uită la el cu prudenţă. 

— Şterge-o de-aici, Bob. 

— Dar chiar am o informaţie. 

Lyons suspină resemnat. 

— O.K. Totul începe la Las Vegas. Aici e creierul sistemului. Te 
ajută asta? 

— Bineînţeles, aş vrea totuşi să cunosc combinaţia. 

— Spune-mi mai întâi ceva care mă interesează, îi sugeră 
Lyons. 

— Creierul central de la Las Vegas e Go/d Duster, zise Hunter. 

— De asta mi-au rupt oasele. 

— Dar corpul e în altă parte, şi asta e şi mai important. Lyons 
căzuse în cursă. 

— Şi care e? întrebă el. 

— Care e combinaţia? 

— Mârşavule, zise Lyons zâmbind. 

— Intri în joc sau nu? 

— China. 

— Ce? 

— Mda. Frumoasă achiziție pentru Mafie. Nu? După 
informaţiile noastre, fac schimburi însemnate. 

— De ce fel? 

— De tot felul. E cea mai mare piaţă de desfacere. 


56 


— E logic, zise Hunter. 

— Ce anume? 

— A doua centrală. La doi paşi de Havana. 

— Miami? zise cu îngrijorare polițistul. 

Hunter scutură din cap. 

— Nu. Dar cu siguranţă că şi Miami ia parte la circuit. După 
câte am putut afla, prima verigă ar fi San Juan. Mafioţii numesc 
asta caruselul Caraibelor. 

Lyons se gândi o clipă apoi întrebă: 

— Eşti sigur? 

— Mărturisirea unui om aflat la un pas de moarte. Vito mi-a 
spus asta şi chiar era convins că am să-l lichidez. 

— Un om ar zice orice într-un astfel de moment, Hunter. 

— El nu. Credea că şi eu voi muri. Era un joc de pocher. Nu, 
cred că mi-a spus adevărul. 

— In orice caz, e logic, zise polițistul. Haide, cară-te, Bob, nu 
mai pot. 

— Incă o chestie. Drumul e lung între Pekin şi Tommy Anders. 
Care e legătura? 

Lyons obosise. Răspunse cu o voce ostenită: 

— Era cel mai bun mijloc de a intra în contact cu mafia de-aici. 
Anders are necazuri mari, şi asta mă îngrijorează. E un tip 
cumsecade şi nu e laş. N-aş vrea să-l văd scos din circuit din 
cauza acestei operaţiuni. Vreau să spun... 

— Vrei să spui că te-ai folosit de el şi că acum ţi-e ruşine. 

Lyons dădu din umeri. 

— Joci ca să câştigi, Bob. Dar asta nu e totul. Marea ofensivă 
începe cu show-business-ul. Mafia vrea chiar să pună mâna pe 
Hollywood. Aceşti tipi din lumea cinematografului se cred deja în 
dificultate, dar n-au avut niciodată de-a face cu mafioţii. 

— Ce legătură are asta cu caruselul? 

Lyons se încruntă. 

— Toate legăturile. Cinematograful este o întreprindere 
gigantică. Distribuirea filmelor şi proiectarea lor în sală e ceva şi 
mai mare. Când Mafia va controla această lume, va face ce va 
dori. 

— Ce momeală folosesc? întrebă Hunter. 

— Cea mai bună momeală care există, banii. Când nu mai 
există lichidităţi legale în circuit, banul la negru e rege. Tipul care 
are banul controlează piaţa. Ca în toate afacerile. 

— Dar trebuie să existe un punct comun, nu? 

— Evident, răspunse Lyons. Ştii cum acţionează Mafia. 


57 


Totdeauna împart totul între ei. O familie se ocupă de show- 
business, alta de stupefiante, alta de contrabandă. Etc., etc. Imi 
spui că asta se va întâmpla acum la Havana. Poate să însemne 
orice, de la secrete atomice până la un bordel din Guantanamo. 

— Sau... zise Hunter, un nou Las Vegas. 

— Da, e posibil, în Caraibe sunt deja destule cazinouri. 

— Şi aici e din ce în ce mai greu, nu? Pentru mafie. După 
părerea ta, câte show-gir/s şi câţi crupieri sunt agenţi FBI? 

Lyons râse încetişor. 

— Ai remarcat. 

— Sare în ochi. Şi să n-ai impresia că Mafia are orbul găinilor. 
Când devine prea greu, se cară. Dacă nu poate să cumpere ce 
vrea sau să lupte împotriva a ceea ce i se impune, se cară. Vito 
mi-a spus că a expediat şaisprezece milioane de dolari la San 
Juan într-un an. Şi e vorba de un singur cazino. 

— Chiar şi cel mai celebru miliardar al nostru a părăsit Las 
Vegas şi a plecat în altă parte, zise Lyons cu un ton visător. 

Hunter se încruntă. 

— Stai puţin, eu n-am auzit niciodată... 

— Nu, nu asta voiam să spun, dar nu câştigi miliarde 
rămânând de partea celor care pierd. Poate că ştie ceva ce noi 
nu ştim. 

— Că Las Vegas moare? 

— Poate că da, răspunse Lyons suspinând. Haide, cară-te de- 
aici! Mi se închid ochii. Ai auzit ce-a spus infirmiera, să nu mă 
enervezi! 

Hunter zâmbi. 

— Bine, stai acolo culcat, nu te deranja să faci ceva. Eu o să 
mă duc să fac pe polițistul. 

— Te sfătuiesc să nu te amesteci. Federalii se ocupă de toată 
povestea asta cu mare atenţie. Ţi-am spus ce-a zis Brognola. Cu 
atât mai puţin nu trebuie să te aştepţi la ceva la Las Vegas. Nu-ţi 
vor permite să te amesteci. 

— Nu sunt concurentul lor, răspunse Hunter. Pentru jocul meu 
am nevoie de toate informaţiile pe care le pot obţine. Voi demola 
oraşul ăsta, Lyons. 

— Să nu faci nimic! Şi aşa ai făcut destul. Pleacă cât mai e 
încă timp. 

— Prea târziu, zise Hunter. După câte mi-a spus Vito, singurul 
mijloc pe care îl mai am ca să scap, e să lovesc în grămadă. Ştiai 
că a instalat microfoane peste tot, chiar şi la el acasă? 

Lyons zâmbi. 


58 


— Aici nimeni nu are încredere în nimeni. Şi am aflat că pe 
bună dreptate. 

— Bine, acum mă voi duce să mă ocup puţin de ei. 

— Ai grijă, fir-ar să fie! zise polițistul. 

— Ca totdeauna, răspunse Hunter. 

Străbătu culoarul, îi mulţumi infirmierei şi ieşi în noapte. Nu 
mai avea prea mult timp căci începea să se crape de ziuă, şi 
Hunter avea treabă. 

Exterminatorul avea întâlnire cu un avion. 


59 


CAPITOLUL IX 


Hunter era mai mult decât un trăgător de elită, era maestru- 
armurier, şi avea cunoştinţe vaste în domeniul armelor, în 
consecinţă, strânsese în cursul aventurilor sale un adevărat 
arsenal, un arsenal ambulant, carul său de luptă, în care se aflau 
îngrămădite toate armele ofensive pe care le putuse achiziţiona 
la negru. 

Totuşi, printre toate aceste arme, cea la care ţinea cel mai 
mult era cea mai comună şi cea mai uşor de găsit în comerţ. O 
Weatherby Mark V pe care o calibrase şi o ajustase pentru 
propriile sale nevoi. O luase de la Londra şi o adusese cu el cu 
foarte mare greutate. 

Era o carabină cu levier care expedia gloanţe Magnum 460 la 
peste un kilometru cu o forţă mai mare de două tone. Impactul 
unui astfel de glonţ decapita un om aflat la peste cinci sute de 
metri. 

Totuşi, câmpul său de tir nu avea să fie de o asemenea 
amploare. Doar lumina îi punea o problemă. Telescopul va fi 
neputincios dacă soarele nu se ridica la timp. Dacă avionul 
ateriza înainte de ivirea zorilor, Hunter nu avea decât să bată 
cuminte în retragere. În plus, nu-şi putea permite să acţioneze în 
apropierea țintei, căci orice retragere i-ar fi fost tăiată. 

Dar ştia cu precizie unde va ateriza ţinta. Avionul cu reacţie 
particular nu avea să folosească hangarul oficial al aeroportului, 
ci mai curând va rula până la un punct ideal pentru a-şi lăsa 
pasagerii lângă limuzinele care îi vor aştepta. 

Procedură standard pentru mafioţi. De aceea nu va avea nici 
cea mai mică problemă să repereze şirul lung de maşini mari cu 
opt locuri pe care Mafia le folosea pentru transportarea 
pistolarilor ei. Maşinile se vor afla pe pista de serviciu la vreo 
sută de metri de hangarul de serviciu şi la două sute de metri de 
gardul de la capătul pistei, în spatele căruia Hunter îşi ascunsese 
carul de luptă. 

Văzuse nouă limuzine şi, din această cauză, trăsese concluzia 
că erau aşteptaţi să sosească vreo şaizeci de oameni. Poate 
chiar mai mulţi. In plus, va mai fi echipa tehnică a avionului, cam 
patru oameni, toţi ucigaşi profesionişti. Deci numărul trebuia 
rotunjit la şaizeci şi cinci. Trebuia să-i mai ia în calcul şi pe cei 
nouă şoferi şi cei câţiva mahări veniţi să-i întâmpine pe vânătorii 


60 


de scalp. În total, poate optzeci de oameni înarmaţi. 

Puțin cam inegal, în fond. Inspăimântător chiar. Dar Hunter nu- 
şi făcuse socoteala să-i omoare pe toţi, voia doar să-i scuture 
puţin. Să-i bage în sperieţi. 

Apoi, brusc, îi veni o idee şi zâmbi. Dacă condiţiile vor fi 
propice... dacă ţinta se va detaşa cu claritate în afara zonei 
periculoase pentru necombatanţi, ar fi putut să facă câteva 
pagube suplimentare, arătându-le astfel fraţilor Talifero disprețul 
avut faţă de ei. 

In legătură cu fraţii Talifero circulau mai multe legende. Una 
dintre ele spunea că gemenii făcuseră dreptul la una din marile 
facultăţi de pe coasta de est. Unii spuneau că la Yale, alţii, la 
Harvard. Alţii mai spuneau că amândoi fuseseră la cursuri, dar 
alternativ. 

Adevărul era că fraţii semănau ca două picături de apă, aveau 
aceeaşi voce, aceleaşi intonaţii, acelaşi mers şi acelaşi mod de 
gândire. 

Şi mai era adevărat că conduceau o organizaţie care ar fi făcut 
de râs Murder, Inc. Aveau aceleaşi privilegii ca membrii vestitei 
Commissione, iar echipele lor de asasini erau la fel de 
misterioase şi de redutabile ca Gestapoul hitlerist. Brigada 
Talifero constituia de fapt poliţia secretă a lumii criminale. 

Se spunea că un Talifero putea să lichideze un capo fără ca 
ceilalţi şefi să riposteze. Poate că asta era cam exagerat, dar 
fraţii omorâseră de câteva ori un capo fără să fi consultat mai 
înainte consiliul şefilor. Ei reprezentau puterea şi teama din 
cadrul Mafiei. 

Totuşi, văzându-i, nu aveai chiar impresia asta. Purtau 
costume clasice, bine croite şi de un gust impecabil; vorbeau cu 
distincţie, dădeau dovadă de cultură şi zâmbeau nonşalant... mai 
ales unul celuilalt... 

Totuşi, nici unul dintre ei nu zâmbea când avionul începu să 
coboare pe McCarran Field, situat la marginea oraşului Las 
Vegas. Se aflau în cabina din faţă, care servea drept birou, 
urmărind cu o privire încruntată întinderile cenuşii care defilau 
sub carlingă. Poate că-şi aduceau aminte de Miami şi de acel 
fiasco în faţa lui Hunter. Poate că Pat se gândea la rănile aproape 
mortale cu care se alesese atunci. lar Mike se indigna probabil că 
fusese arestat şi că avea amprentele digitale pe paginile 
dosarelor de poliţie şi că fusese inculpat pentru mai multe crime. 
Era desigur furia că toate astea ieşiseră într-o zi la lumină într-un 
tribunal cu magistrați severi şi incoruptibili. 


61 


Astfel, amândoi aveau ce-şi aminti, iar gândurile lor se 
îndreptau în mod natural spre sursa tuturor necazurilor lor - 
ticălosul de Hunter! 

Juraseră să se răzbune. Voiau să se spele pe mâini cu sângele 
lui Hunter, şi poate că vor putea în sfârşit să-şi zâmbească fără 
amărăciunea lăsată de el. 

Se aprinse o lumină şi vocea pilotului răsună în difuzor: 

— Avem pistă liberă. Vom ateriza peste câteva clipe. 

Fraţii schimbară o privire. Unul dintre ei se ridică şi plecă în 
partea din spate ca să dea ultimele instrucţiuni oamenilor. 

Celălalt intră în cabina de pilotaj şi puse mâna pe umărul 
pilotului. 

— Ne aşteaptă? 

— Da, domnule. Nu mai e nici un alt avion. Vom ateriza direct. 
Pista 2-5. O voi lua apoi spre ieşirea laterală şi voi opri lângă 
maşini. 

— Foarte bine, Johnny. 

Copilotul ridică ochii şi zâmbi. 

— Vom avea puţin timp să jucăm ceva la cazino, domnule 
Talifero? 

— N-o să ai timp nici să te regulezi, răspunse patronul. 

Cei doi piloţi începură să râdă uşurel. 

— Credeţi că va fi foarte uşor de prins? întrebă Johnny. 

— Da, aşa cred. 

Talifero se aşeză într-un fotoliu şi-şi legă centura de siguranţă. 

— Exceptând cazul în care Joe Stanno şi-a pierdut minţile şi a 
stricat totul. 

Pilotul se strâmbă. 

— Stanno ăsta mă cam sperie. Să ştiţi că e un psihopat. 

— Da, dar util. Foarte util. 

Apoi piloţii se puseră pe treabă, aliniind avionul cu pista, 
adaptând viteza de zbor şi începând coborârea. Aerofrânele 
făcură carlinga să tremure, urmară apoi vibraţiile şi şocul 
trenului de aterizare care ieşea. Solul începu să defileze cu o 
viteză uluitoare. 

Mike Talifero stătea totdeauna în carlingă la aterizare şi la 
decolare. In felul ăsta făcea faţă fricii sale de avioane. Se spunea 
că ura cele două momente critice, şi îi era şi mai frică în cabină 
cu tehnicienii. Lui Mike îi plăcea să-şi înfrunte temerile; nu voia 
să le povestească unui psihiatru sau să geamă într-un colţ în 
momentul pericolului... era ca povestea asta cu Hunter. Un 
bărbat - mai ales unul ca Mike Talifero - trebuia să facă faţă 


62 


pericolului. 

Işi strângea genunchii cu mâinile crispate în momentul în care 
roţile atinseră solul, scrâşnind sub greutatea avionului care 
începu în sfârşit să ruleze lin în ciuda vitezei. Se uita cu spaimă 
la obiectele neclare care defilau afară. 

Apoi pilotul lăsă în jos o manetă şi toate tonele acelea de 
metal fremătară sub impulsul motoarelor turate invers. Avionul 
începu să reducă viteza. Talifero suspină discret de uşurare şi 
desfăcu centura de siguranţă. 

— Formidabil, Johnny, îi zise el pilotului cu o voce perfect 
controlată. 

Dar brusc se întâmplă ceva grav. Se deplasau cu mai mult de 
o sută pe oră, iar carlinga începu să se clatine şi să se lase dintr- 
o parte. Copilotul strigă: 

— S-a spart roata! 

Alb la faţă, pilotul se lupta cu comenzile avionului, încercând 
să stabilizeze avionul imens care începea să se rotească în loc ca 
un crab. Cockpitul începu să se lase în jos şi urmă un trosnet 
lung şi sinistru sub aparat care se lăsă pe sol ca o clătită. 

Talifero nu mai auzea decât bătăile inimii sale cuprinse de 
panică şi cumplitul scrâşnet metalic al oţelului în contact cu 
betonul pistei. Caleidoscopul obiectivelor neclare deveni un 
vârtej de carusel. 

Se afla în mijlocul primejdiei. Şi în acel moment suprem 
înţelese. 


Hunter! 
* 


* * 


Exterminatorul se instalase pe o mică ridicătură de teren 
deşertic, la capătul pistei principale, şi puţin mai departe de 
gardul de protecţie. Văzuse cum se crăpa de ziuă cu o oarecare 
satisfacţie, deşi în curând soarele avea să se ridice deasupra 
munţilor din faţa lui şi îi va veni direct în ochi. 

Totuşi, preţ de câteva minute, poziţia soarelui nu avea nici o 
influenţă. Situase ţinta, îi verificase identitatea şi calculase cu o 
mare precizie momentul aterizării. Aeroportul era învăluit în 
tăcere şi gol, deci nu exista nici o şansă ca un civil nevinovat să 
cadă victimă atacului său. 

Mâna destinului aruncase zarurile în favoarea lui Hunter, şi 
avea să dea o mare lovitură pe McCarran. 

Cei nouă şoferi se întorseseră la vehiculele lor şi urcaseră la 
volan. Un personaj imens, pe care Hunter nu-l putu recunoaşte 


63 


nici măcar cu binoclul, agita braţele şi dădea instrucţiuni 
oamenilor care formau comitetul de primire. 

In cele din urmă, pasărea metalică apăru pe cer şi cobori spre 
pistă. 

Hunter puse ochiul la telescopul carabinei şi urmări deplasarea 
țintei până în locul pe care îl alesese. Auzi reactoarele 
inversându-se când avionul ajunsese la intersecţia centrală a 
pistei, semnalând începutul frânării. 

Hunter urmări cu telescopul câteva secunde deplasarea unei 
roţi imense, făcu o corecție şi apăsă pe trăgaci. 

Carabina bubui, se cabră şi expedie o carte de vizită delegaţiei 
de ucigaşi. Hunter stăpâni reculul apoi trase a doua şi a treia 
oară. 

Avionul se clătină apoi începu să se lase pe o aripă. Pe urmă 
trenul de aterizare se prăbuşi şi avionul căzu, provocând o jerbă 
lungă de scântei. 

Lângă vehicule se dezlănţui panica. Şoferii săriseră din 
vehicule şi urmăreau neputincioşi catastrofa. 

Un tip înalt se enervase rău de tot şi arăta cu degetul locul 
unde se afla Hunter. Hunter îşi închipuia răcnetele omului. Trei 
şoferi o luară la goană spre punctul de tir de la capătul pistei. 

Hunter lăsă în jos carabina, găsi o faţă întunecată şi speriată 
în telescop şi apăsă pe trăgaci. Faţa tipului dispăru instantaneu. 
Hunter ridică ochii şi văzu că mesajul îi fusese foarte bine înţeles. 
Ceilalţi doi se retrăgeau în grabă spre siguranţa relativă a 
grupului. lar grupul dispăruse în spatele caroseriilor maşinilor de 
unde trăgea fără eficacitate. 

In acest timp, avionul derapa de-a lungul pistei rupându-se 
destul de repede. Mai întâi se desprinse o aripă, apoi se prăbuşi 
ampenajul, iar rămăşiţele porniră în diagonală oprindu-se în cele 
din urmă în afara pistei într-un nor de praf la mai puţin de o sută 
de metri de Hunter. 

Scântei lungi se scurgeau pe lângă carlinga distrusă şi Hunter 
putea să audă strigătele îngrozite ale supravieţuitorilor care 
încercau să scape din mormântul lor mecanic. In fine, nişte forme 
părăsiră clătinându-se haosul de praf şi fum. 

Hunter îşi lipi din nou ochiul de telescop dar se răzgândi. 
Făcuse destul. Auzi sunetul strident al sirenelor de alarmă şi nu 
mai avea prea mult timp la dispoziţie. Era bine, mesajul fusese 
primit. 

Mai expedie câteva proiectile în limuzine, apoi părăsi rapid 
acel loc. 


64 


Bun venit pe câmpul de luptă! Acesta era mesajul. O primire 
caldă, expediată cu răceală şi recepţionată sută la sută. 

In acelaşi moment, la câţiva kilometri de acolo, un alt avion 
plin cu insignele guvernului ateriza la Nellis Air Force Base. La 
bord se afla un întreg contingent de US Marshall şi de agenţi FBI. 
Mai era şi un delegat guvernamental încruntat la faţă; primise 
ordin să pună capăt războiului declanşat de Hunter. 

Necazuri pentru Exterminator! 


65 


CAPITOLUL X 


Tipii stăteau întinşi în toate sensurile. Unii stăteau în fund şi-şi 
ţineau membrele, alţii se ridicaseră şi priveau cu un aer tâmp 
camioanele pompierilor ale căror pompe încercau să înăbuşe 
flăcările. 

Joe Stanno îi găsi pe fraţii Talifero ajutat de crash-chief. De 
data asta îi veni greu să-i recunoască căci nu mai semănau 
deloc. Amândoi erau într-o stare lamentabilă, şi totuşi Stanno fu 
surprins că încă mai erau întregi. 

Stanno îl împinse într-o parte pe crash-chief şi mormăi: 

— Du-te să vezi ce face copilotul. E pe o targă lângă 
ambulanţă. 

Tipul se uită la Stanno, vru să protesteze dar se răzgândi. 
Rămase totuşi pe loc. 

Stanno se adresă patronilor lui cu aerul unui câine bătut. 

— In viaţa mea n-am văzut o astfel de oroare. 

Unul dintre fraţii Talifero - Joe nu ştia niciodată care îi 
răspunse: 

— E un miracol că n-am murit toţi, Joe. 

Celălalt încerca să-şi oprească sângele care îi curgea de la o 
rană pe care o avea la frunte. Adăugă: 

— Ni s-a spus că s-au auzit împuşcături. Că unele persoane au 
avut impresia că aud Împuşcături chiar înaintea accidentului. Tu 
ce zici, Joe? 

inţelegând ce i se cerea, Stanno răspunse: 

— Da, într-adevăr, s-ar fi putut crede că sunt împuşcături dar 
erau doar roţile care se spărgeau. 

— Asta ziceam şi eu în momentul în care ai sosit. 

— Tipilor din turn li s-a părut că au auzit Împuşcături şi după 
accident... sau în timpul lui, zise crash-chief-ul. 

— Parcă ştii ce mai auzi într-un moment ca ăsta! mormăi 
Stanno. Ce vreţi să aflaţi de fapt? 

— Vrem să cunoaştem doar faptele. 

— Faptele? Pista voastră e într-o stare deplorabilă şi asta a 
dus la accidentul avionului nostru! Astea sunt faptele! Aşa că fă 
paşi! 

— Vom vedea, zise crash-chief-ul cu voce calmă înainte de a 
se depărta. 

Fraţii Talifero se uitară în urma tehnicianului, apoi cel cu rană 


66 


la frunte întrebă: 

— O.K, ce e cu împuşcăturile? 

— A fost Hunter, răspunse Stanno mârâind. Avea o carabină 
mare, cu care a tras în roţi. 

Unul dintre fraţii Talifero suspină, celălalt întrebă: 

— Şi Hunter? 

— Am trimis nişte băieţi să-l scoată din ascunzătoare, dar l-a 
lichidat pe Bingy Bigelow de la al treilea pas. Ceilalţi s-au întors 
în fugă, şi îi înţeleg. Hunter ăsta e monstruos cu o carabină mare. 
In timpul ăsta avionul se făcea bucăţi iar eu mă gândeam numai 
la asta. 

— De unde a ştiut că venim? 

— Habar n-am, mormăi Stanno. 

— Un ticălos i-a vândut informaţia. 

— Da... ei bine... la staţi, adevărat, a avut un contact cu unul 
din oamenii noştri! Vin de la Go/dauster. A făcut acolo o 
descindere şi... 

— Ce? A făcut o descindere la noi? 

— Da, domnule. A venit acolo şi l-a prins la înghesuială pe 
Vito, şi... 

— Imi vine greu să cred, Joe. 

— Şi mie, domnule, şi apoi... 

— Ţi-am spus să blochezi oraşul. 

— Pe Hunter nu-l poţi bloca. Am peste două sute de oameni 
care patrulează, iar tipul ăsta se plimbă de colo-colo de parcă ar 
fi la el acasă. E... 

— Ziceai ceva de Vito? g 

— N-am avut timp să-l fac să-mi spună toată povestea. In 
orice caz, tipul ăsta a venit acolo şi a vorbit cu Vito. Vito l-a 
îmbrobodit cu o vrăjeală şi tipul aplecat. 

Unul dintre fraţi tuşi cu cinism, celălalt îi zise lui Joe „the 
Monster”: 

— Să nu crezi asta, Joe. Nimeni nu e în stare să-l facă pe 
Hunter să înghită orice. 

— Păi... bâigui Stanno. 

— Cred că cel mai bun lucru ar fi să stăm de vorbă cu Vito, 
zise unul dintre fraţii Talifero. 

— Nu pot să înţeleg cum e posibilă o deficiență atât de mare a 
sistemului de securitate, zise celălalt. Ar fi trebuit aduşi oameni 
pentru supravegherea aeroportului, Joe. 

— Da, domnule, dar... 

— Dar nu pe pistă. Şi de ce nu, Joe? 


67 


Stanno îşi simţi universul prăbuşindu-se. Scuipă jos şi se 
legănă de pe un picior pe altul ca un copil. 

— La dracul Cine ar fi putut să prevadă că idiotul ăsta va veni 
aici, să atace avionul? 

— Aveam impresia că plătim nişte oameni tocmai ca să se 
gândească la acest gen de lucruri, zise unul dintre fraţii Talifero. 

Stanno tuşi uşor apoi răspunse: 

— Mda, dar nu vă puteţi imagina ce s-a întâmplat aici. 

— Nu? zise unul dintre fraţi. Şi, după părerea ta, cine se afla în 
acea carlingă care se târa pe burtă de-a lungul pistei? 

— În privinţa asta, am avut impresia că ne aflăm împreună 
acolo, domnule, zise Stanno cu o voce plină de umilinţă. In viaţa 
mea nu m-am simţit atât de rău. 

— Am sosit cu şaizeci de oameni. Nu ne-au mai rămas decât 
vreo patruzeci, şi cei mai mulţi sunt răniţi. Câţi crezi că vor 
ajunge teferi la Las Vegas? 

— Să ştiţi, domnule, bombăni Joe „the Monster”, că ticălosul 
ăsta nu va putea... 

— N-ai spus că ai un mort? 

— L-am băgat în una din maşini. Nu vă faceţi griji din cauza 
împuşcăturilor, nimeni nu va sufla o vorbă, voi avea grijă chiar eu 
de asta. 

Un om se apropie şchiopătând. Fără să-l bage în seamă pe 
Stanno, noul venit se adresă lui Talifero rănit la cap: 

— Am făcut apelul. Optsprezece morţi şi treisprezece grav 
răniţi. Ceilalţi sunt bine. 

— Du-i în maşini, Charlie, zise şeful. Mai întâi trimite pe cineva 
la spital să anunţe. N-am chef să stau aici ca să răspund la o 
mulţime de întrebări. 

Celălalt frate puse mâna pe braţul lui Stanno după ce şchiopul 
plecă. 

— Nu-ţi face griji, Joe, zise el. Nu eşti primul tras în piept de 
Hunter. 

— Dar voi fi ultimul, promise Stanno. 

Unul dintre fraţii Talifero începu să râdă iar celălalt zise: 

— Mi se pare că am mai auzit asta undeva. 

„Bine, foarte bine, îşi zicea Joe. N-aveau decât să se distreze. 
Le va arăta el cine va aduce capul lui Hunter într-un sac”. 

Fraţii nu erau chiar atât de tari. Făceau zgomot, adevărat, dar 
le era frică. 

Da, făceau pe ei de fiică. 


68 


* * 


Harold Brognola intră în sala de operaţiuni de la Nellis AFB şi 
luă zâmbitor telefonul întins de ofiţerul de serviciu. 

— Brognola, zise el. Cu cine vorbesc? 

Brognola îşi pierdu brusc zâmbetul. Se uită cu un aer trist la 
ofiţerul de serviciu. 

— În orice caz, n-a pierdut mult timp, zise tipul venit de la 
Washington. 

Interlocutorul vorbi mai departe. Brognola ascultă fără să-l 
întrerupă, bătând nervos cu degetele în tăblia biroului. 

— Bun, să nu pierdem nici noi timpul, zise el în cele din urmă. 
Vom fi pe drum - în elicoptere. Cineva să-i urmărească şi să ne 
întâlnim în oraş peste... douăzeci de minute. 

Inapoie aparatul ofițerului şi întrebă: 

— Ai primit vreun raport despre accidentul de la McCarran? 

— Da, domnule. Un avion civil particular s-a prăbuşit după 
aterizare. Trenul de aterizare a cedat sau ceva în genul ăsta. Dar 
pista a fost curățată. 

Brognola îi mulţumi ofițerului de la Air Force şi ieşi. Puțin îi 
păsa că pistele erau sau nu practicabile. In schimb îi păsa tare 
mult de tipul care provocase toată povestea asta. 

Se întoarse la escorta sa care îl aştepta în faţa uşii sălii de 
operaţiuni şi-i zise lui chi/ef-marshal: 

— Era Bill Miller, reprezentantul local al FBl-ului. Amicii noştri 
au sosit dar, după toate aparențele, războinicul nostru le-a 
pregătit o primire specială la McCarran. Parcă se spune că Las 
Vegas e oraşul norocului? Probabil că acum şi-au pierdut iluziile 
în privinţa asta. 

Omul zâmbi. 

— Ce tip! zise el. l-a atacat chiar de la aeroport? 

— Nici măcar. l-a tras de picioare. Le-a demolat avionul şi s-au 
ales cu optsprezece morţi şi o mulţime de răniţi. Fraţii Talifero au 
scăpat doar cu nişte zgârieturi. 

— E cam mult, zise omul schiţând o mică strâmbătură. Tipul 
ăsta e dement, Hal. 

Impreună cu grupul lor, cei doi se îndreptau spre elicoptere. 
Brognola oftă. 

— Nu cred. Hunter n-a făcut niciodată nimic care să pună în 
pericol oameni nevinovaţi. De fiecare dată, ia cât se poate de 
multe măsuri de precauţie faţă de ei. De altfel, e semnificativ 
faptul că în acest moment în împrejurimi nu e nici un alt avion şi 
nici un civil. 

69 


— Mie mi se pare tot dement. Când ataci avioane... 

— De ce? Un avion nu e ceva sacru, replică cu vioiciune 
agentul de la Justice Department. Pentru el, o ţintă e o ţintă, din 
moment ce în preajmă nu se află nici un civil. 

Celălalt schiţă un zâmbet şi zise: 

— Bine, O.K. Nu ştiam că acorzi atâta importanţă. 

— Păi... da. Nu e nici un secret. Am încercat totul ca să... în 
fine, ordinele sunt ordine şi, crede-mă, îl voi împuşca imediat ce 
voi avea ocazia. Dar nu-mi place ca cineva să-şi facă o idee 
greşită despre tipul ăsta. 

— Şi mie mi-e simpatic, Hal, dar asta nu schimbă nimic. 

— Absolut nimic, conchise Brognola. 

— II lichidăm ca pe oricare alt nebun, nu? 

— Exact, răspunse Brognola. 

Grupul ajunse în zona elicopterelor. Brognola urcă primul. 

— Chiar dacă ştim că el nu va trage niciodată în noi, zise omul 
cu glas scăzut. Aşa-i? 

— Poţi să-i mulţumeşti Domnului că se comportă astfel, 
mormăi Brognola. L-am văzut pe Hunter la treabă; trage bine şi 
repede. Totdeauna la cap. Nu ratează niciodată. 

— Nici eu nu voi rata, zise omul. Şi avem şi trăgători de elită. 

Brognola oftă şi se trânti pe scaun. 

— Asta e singurul motiv care explică prezenţa ta. 

Aiurea! Singurul motiv... Chiar şi pentru a explica prezenţa lui 
Brognola. Pentru că devenise omul de la Departamentul de 
Justiţie care cunoştea cel mai bine problema Hunter, Brognola 
fusese ales ca să suprime această problemă. 

Trebuia să-l lichideze pe Hunter. Trebuia neapărat. 


70 


CAPITOLUL XI 


La Las Vegas funcţiona cel mai bun telefon fără fir din lume. În 
ciuda eforturilor poliţiei şi ale Mafiei pentru a trece sub tăcere 
prezenţa Exterminatorului, vestea se răspândi fulgerător. 

Toţi vorbeau de incidentul petrecut în zori pe aeroport, de 
asasinatele de pe Strip şi de descinderea de la Gold Duster. |n 
mod natural, toţi îşi reaminteau legenda lui Hunter. Deseori 
inexact. 

— Lucrează pentru CIA, ziceau cei mai mulţi. 

— Are o mie de feţe, răspundeau ceilalţi. Nimeni nu ştie cum 
arată exact. 

lar în concluzie: 

— După ce va termina aici, poliţiştii vor curăța ce-a mai rămas. 

Cetăţenii cinstiţi ai oraşului erau de partea lui Hunter. Toţi 
profesioniştii din Las Vegas ştiau ce cazinouri aparţineau Mafiei - 
şi în privinţa asta se făceau speculaţii. Cei mai mulţi patroni 
normali adoptaseră faţă de Mafie o atitudine neutră - asta era o 
tradiţie la Las Vegas. Nu era mai puţin adevărat că patronii 
cinstiţi de cazinouri aveau un anumit resentiment faţă de 
oamenii de afaceri corupți care profitau de amici plasați în funcţii 
mari şi de fonduri ilicite nelimitate. Deci, patronii normali nu luau 
în tragic cruciada lui Hunter; le era frică doar că turiştii vor fi 
alungaţi. 

Totuşi domnea o ambianţă de suspiciune generală pe Strip şi 
peste tot unde se juca. Crupierii dădeau cărţile cu un ochi la 
masă şi altul la uşă. Supraveghetorii se uitau cu atenţie la feţele 
necunoscuţilor, iar oamenii însărcinaţi cu securitatea se plimbau 
prin săli cu mâna pe mânerul revolverului. 

Turiştii, despre care se considera că ignoră această stare de 
lucruri, nu puteau să nu remarce cohorta de maşini de patrulare 
care circula pe Strip prin faţa hotelurilor şi legiunile de poliţişti 
care se plimbau pe jos pe Freemont Street. Dacă le-ar fi trecut 
prin minte să se uite mai atent la aceşti agenţi, ar fi putut să 
constate că mulţi dintre aceşti oameni purtau insignele unor 
comunităţi învecinate - North Las Vegas, East Vegas, Henderson 
şi chiar Boulder City. Ochiul obişnuit să descopere arme ar fi fost 
surprins de numărul lor, şi i-ar fi fost foarte greu să facă 
deosebire între cei buni şi cei răi. 

Las Vegas era un oraş consacrat străinilor, totuşi acum se 


71 


acorda o mare importanţă feţelor necunoscute. Aproape că 
devenise o obsesie. Poliţia îi aborda frecvent pe cei care stăteau 
în afara mulţimii; ba s-a întâmplat chiar ca un poliţist să-l ia la 
întrebări pe unul din confrații săi. 

Oameni cu faţa dură, îmbrăcaţi în costume de mătase, 
bântuiau holurile, barurile şi sălile de joc; şi ei îi luau la întrebări 
pe suspecți, şi existaseră reacţii violente chiar în cadrul 
Organizaţiei. Se trăseseră câteva focuri de armă într-o tavernă 
de pe Freemont Street, după care trăgătorii au fost identificaţi ca 
fiind nişte vânători de recompense independenţi veniţi să-l 
prindă pe Hunter. 

In urma acestui incident, poliţia trimisese grupuri speciale să 
supravegheze autocarele şi trenurile, precum şi aeroportul, ca 
să-i respingă pe invadatorii înarmaţi, fie că făceau parte din 
Mafie sau nu. 

In Las Vegas începuse vânătoarea lui Hunter în rândul civililor 
apăruse o oarecare nervozitate, dar în rânduri le poliţiei şi ale 
mafioţilor se instalase un fel de arţag cuprins de panică. 

Intr-un ziar local apăru o ştire despre prezenţa unor brigăzi 
speciale şi a unui ofiţer superior de la Departamentul de Justiţie, 
veniţi special pentru coordonarea activităţilor federale şi 
poliţieneşti. 

Unele zvonuri pretindeau că în rândul poliţiştilor municipalităţii 
exista un resentiment iar un reporter din Carson City scrisese că 
agenţii federali interziseseră activităţile de presă la Las Vegas. 

Alte zvonuri veniră chiar de la Go/d Duster când, la prânz, se 
remarcă absenţa lui Vito Apostinni de la decont. Pe Strip se 
spunea că Vito-inimă-de-aur ajunsese la Skeleton Flats, cimitir 
clandestin din deşertul aflat în partea de sud a oraşului. 

Se mai spunea că domnii din est rechiziţionaseră tot etajul 
superior de la Gold Duster, că acel cazino semăna cu o tabără 
înarmată unde puteau fi văzute circulând numeroase elemente 
din lumea crimei. Cei care dispuneau de „surse sigure” 
pretindeau că era vorba de o epurare în cadrul Mafiei şi aceste 
zvonuri deveniră şi mai insistente în cursul zilei. 

Hunter dădea importanţa cuvenită zvonurilor. După lovitura de 
la aeroport, se întorsese la hotelul său modest de la periferie. 
După o masă caldă şi un duş, Exterminatorul se culcase şi 
dormise şase ore. 

La orele paisprezece se sculase, pusese pe el o pereche de 
pantaloni, o cămaşă sport şi o geacă. Plecă să se plimbe pe 
Glitter Gulch, strada cazinourilor din centrul oraşului, şi jucă la 


72 


jocurile mecanice ascultând cu prudenţă zvonurile care circulau. 

După o oră de „ascultat”, luă un taxi, ceru să fie dus pe Strip 
şi merse la hotelul unde stătuse de vorbă cu Tommy Anders şi 
Ranger Girls cu câteva ore mai înainte. 

Aruncă o privire în parcare, observă că Pontiacul lui nu mai era 
supravegheat, se urcă la volan şi plecă să facă o tură prin oraş. 

Exterminatorul învățase din experienţă să aştepte şi să se facă 
„invizibil” în peisaj. 

II căutau pe Hunter. Foarte bine, putea să dispară, îi urmărea 
pe ceilalţi din ascunzătoarea lui. Vânătorii vânaţi! 


73 


CAPITOLUL XII 


La căderea nopţii, Hunter se întoarse la hotelul lui ca să se 
schimbe. Îmbrăcă combinezonul negru şi îşi puse pe deasupra un 
costum de mătase albastru demn de marii ucigaşi ai Mafiei, o 
cămaşă pastel şi o cravată lată. Işi fixă Beretta la subsuoară. 

Îşi pieptănă părul cu atenţie apoi îşi lipi o bucată de plasture 
pe nas şi alta pe maxilar. Pe urmă îşi puse ochelari cu lentile 
violet şi ramă din aur, iar pe cap îşi aşeză o pălărie neagră. 

Apoi se duse la Go/d Duster. 

In faţa hotelului se afla un grup de poliţişti locali şi de 
gangsteri, care cercetau cu privirea pe fiecare trecător. 

Cu o privire ironică, Hunter le făcu un semn vulgar croindu-şi 
drum printre ei. Unul dintre tipi mormăi: „Idiotul!”. 

Hunter se opri brusc, se întoarse şi întrebă cu o voce calma: 

— Cine a zis asta? 

Nimeni nu avu curaj să-i răspundă. Nici măcar să-l privească în 
faţă. Incepu să râdă şi intră în hol. 

Peste tot erau „băieţi” şi câţiva semănau cu el având şi ei lipit 
câte un plasture şi vânătăi. La bar, un om şchiopăta bine de tot. 

Hunter se simţea foarte relaxat. 

Se apropie de recepţie, îmbrânci o doamnă în vârstă şi se 
adresă celui de la birou: 

— Mai sunt acolo sus? 

Omul dădu din cap cu incertitudine. 

— Aăăă... da, cred că da, domnule. 

— Verifică, se răsti Hunter. 

— Ăăă... acum Îmi amintesc bine că sunt acolo, zise brusc 
omul de la recepţie. Tocmai le-am trimis cina. 

Tipul îi întoarse spatele. Hunter se aplecă peste birou şi îl 
apucă de braţ. 

— Dă-mi-l pe Hard Mountain. 

— Domnule? 

— Am un prieten care se află acolo. Fă-mi legătura. 

Recepţionerul trase nervos braţul din mâna lui Hunter şi 
bombăni: 

— Bine, domnule. 

Privi spre un loc din sală unde se aflau fotolii şi mese de acaju. 

— Puteţi aştepta legătura în salonaşul pentru telefoane, 
domnule. Folosiţi telefonul, vă fac legătura cu centrala. 


74 


— Mulţumesc, mormăi Hunter lăsând pe birou o bancnotă de 
cinci dolari. 

Beculeţul era deja aprins când ajunse lângă telefon şi ridică 
receptorul. 

— Cine e? zise el. 

— Formez numărul dumneavoastră, domnule, răspunse o 
centralistă. 

— A, da, O.K. Când vor răspunde, mititico, nu tragi cu urechea. 
E o conversaţie particulară. 

— Bineînţeles, domnule, zise centralista cu o voce indignată. 

După câteva secunde adăugă: 

— Gata, domnule, vă las! 

Râse în receptor apoi întrebă: 

— Cine e? 

— Desert High Ranch la aparat. Cu cine vreţi? zise o voce 
prudentă. 

Hunter râse scurt. 

— Merge bine călăreala acolo sus? 

Tipul începu şi el să râdă. 

— Aici? Pe naiba! Cine-i? 

— Vinton. 

— Cine? 

— Ştii foarte bine; am sosit azi dimineață, pe burtă, glumi 
Hunter. 

— Ah, înţeleg, răspunse tipul râzând. Idiotul ne-a atacat şi ieri 
seară. 

— Am aflat, răspunse Hunter. Suntem la Gold Duster. 

— Ştiam. Aăă... cu cine vrei să vorbeşti? 

— Habar n-am, n-a zis. Mi-a spus doar să sun. 

— Cine? Joe? 

— Mda. Cred că ar trebui să vorbesc cu cel care comandă. 

Tipul râse din nou. 

— Cu el vorbeşti. Sunt Red Evans. 

— Nu prea e în regulă chestia asta. 

— La fel ca Vinton, nu? 

Tipul părea că apreciază schimbul de replici. 

— Aş putea să-ți îndrug o duzină de identități, dacă ţii 
neapărat la asta. 

— Auzi, trebuie să vin la voi. 

— Păi, eşti binevenit. Adu şi o duzină de gagici. 

Hunter râse. 

— In momentul ăsta mă uit la una. Un metru şaptezeci şi cinci. 


75 


Suedeză, cu picioare care nu se mai termină. Cred c-o să-i trag 
un futai înainte să vin. 

— Cum o cheamă? 

— Naiba ştie! răspunse Hunter. E numai cur şi ţâţe. Şi pare 
idioată rău de tot. 

— Las-o mai moale, vorbeşti cu un călugăr! Sunt aici de şase 
zile. Azi trebuia să mă întorc acasă, dar a aterizat aici ticălosul 
ăla şi a stricat totul. De ce trebuie să vii? 

— De-asta am telefonat. Şterpeleala de ieri seară, n-a fost 
şterpeleală. 

— Te-ai prostit, zise tipul. Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Vorbesc de livrarea pe care se zice c-ar fi şterpelit-o tipul. A 
ratat lovitura. 

— Care lovitură? 

— Livrarea. 

— Eşti nebun! Joe ştie că... 

— Bineînţeles, ce-ţi închipui? Am pus mâna pe unul care deo 
oră ciripeşte întruna. 

— Serios? 

— Mda. Livrarea se află undeva pe acolo, pe versantul 
muntelui. 

— Serios? 

— Mda. Joe a zis să-i trimiţi pe băieţi s-o caute. 

— Vrei să spui să-i... _ 

— Mada, ăia cu socotelile. Incă n-au plecat? 

— Bineînţeles că nu. Când Joe zice să stea, stau. Bine, auzi... 

— Câţi oameni ai, Red? 

— Păi... nu prea mulţi. N-aş vrea să las casa goală... Dacă tipul 
vine iar... 

— Nu, ce tot vorbeşti? S-a ascuns undeva. Atmosfera e prea 
încărcată ca să poată mişca. 

Hunter râse şi adăugă: 

— Nu se aude nici un zgomot, în afara celui făcut de cărţi şi de 
zaruri. 

— Imediat ce nebunia asta se termină, eu plec în vacanţă, zise 
tipul râzând. 

— Şi eu la fel. 

— Unde trebuie să căutăm? 

— Pe versantul din josul locului unde a avut loc atacul. Tipul 
de-aici spune că acolo a fost pierdută livrarea. Aşa că trebuie să 
te duci să arunci o privire. 

— Presupun că omul care ciripeşte nu e Hunter? 


76 


— Prea ar fi frumos! 

_ — Da, răspunse tipul cu o voce tristă. Aici suntem doar patru. 
In afara scriptologilor. 

— Ei nu contează. 

— Ah, nu! 

— Se cacă în izmene de frică când aud o împuşcătură! Tipul 
începu să râdă. 

— Asta e sigur! 

— Nu le-ar strica o plimbărică nocturnă pe munte. Nu? Această 
sugestie îl făcu să chiuie de veselie pe Red Evans. 

Când îşi reveni, zise: 

— Tare mi-ar plăcea să-i văd şi eu! 

— Nu pleca de-acolo! 

— Mda, mda, dar tare mi-ar fi plăcut. 

— Mie mi-ar plăcea să-ţi aduc o duzină de gagici, Red. Pari un 
tip OK. 

— Mda, şi tu la fel. Auzi, când vii? 

— După ce termin nişte chestii aici. Auzi, de la Joe ştii toate 
astea, nu de la mine. Păstrează asta pentru tine. 

— Da, bineînţeles. 

— Din momentul ăsta, nu mai vorbeşti de chestia asta cu 
nimeni. 

— Mda, OK. 

— Mi-ai reţinut numele? Vinton. Nu-l uita. Nu vorbi cu nimeni. 

— Am înţeles foarte bine, Vinton. Nu-ţi face griji. 

Dar tipul începuse să aibă o voce neliniştită. 

— Incălzeşte motorul elicopterului, zise Hunter. Să fie pregătit. 
Aici lucrurile merg perfect şi „cine ştii tu” va avea poate nevoie 
s-o şteargă în mare viteză. 

— Ah... ăia... identici? 

— Exact. 

— La naiba! Îi cunoşti? Personal? 

— Ce? 

— Ah, da, bineînţeles, scuză-mă. 

— Nu-i nimic, Red. Pari un tip cumsecade. 

— Mulţumesc... îmi pare rău dacă am dat cu bâta-n... 

— Nu, nu-i nimic. Auzi... poate c-ar trebui... 

— Ce? Ce vrei să spui? 

— S-ar zice că eşti un tip O.K. 

— Aăă... ă, mulţumesc. 

— Ascultă. 

— Da? 


77 


— Patronul tău... cum să spun? 

Vocea lui Hard Mountain era din ce în ce mai agasată. 

— Ales-bules, nu? Tocmai mă întrebam. 

— Păi... „cine ştii tu” nu sunt prea mulţumiţi de ce-a fost azi 
pe McCarran. 

— Cred şi eu, a fost îngrozitor. 

— Ascultă. Vreau să-ţi dau un sfat. Ai grijă cu Joe. 

— Oh, da! Mulţumesc, Vinton. 

— Nu-i spune mai mult decât trebuie, pricepi? Doar da sau nu, 
şi atâta tot. Ai înţeles? 

— Nu, nu, n-am să fac nimic. Contează pe mine. 

— OK, acum nu mai vorbeşti decât cu mine. 

— Auzi, nu Joe ţi-a spus să suni, nu? 

— Ai înţeles totul, Red. Nu mi-a zis nimic. 

— Fir-ar să fie, tocmai mă întrebam. 

— O să fie bine pentru tine, Red. Nu-ţi face griji. 

— Simt recunoscător... 

— Să nu mai vorbim de asta. Trimite-i pe tipii ăia pe munte. 
Dacă găsesc lovelele, aştepţi stând blând. Sosesc imediat ce pot. 

— Aăă... da, bineînţeles. Vii cu întăriri? 

— Aşa cred, răspunse Hunter râzând încetişor. Cine comandă 
acolo sus? 

— Auzi, dacă vrei să spui ce cred eu... 

— Mda, asta vreau să spun, confirmă Hunter. 

— Auzi, nu-ţi face griji, mă ocup de toate până când îmi spui 
să mă opresc. 

— Pe curând, Red. 

— Asta e sigur, Vinton. Pe curând. 

Hunter închise şi aprinse o ţigară. Suflă fumul spre centrul 
holului. 

l-ar fi plăcut să-i spună lui Red Evans că nimic nu era vreodată 
sigur. Nimic. Dar asta nu însemna că trebuia să renunţe. 

El, Hunter, nu renunţa niciodată. 

Se ridică şi se îndreptă spre bar unde se lovi de Toby Ranger şi 
de prietena ei canadiancă. 

— Scuze, micuţo, mormăi el, dar ar trebui să ai grijă pe unde 
calci. 

Intră în bar fără să întoarcă capul. 

Ştia că cele două se uitau după el. Aruncă o bancnotă de cinci 
dolari pe bar şi ceru un pahar cu o voce dezagreabilă. 


78 


CAPITOLUL XIII 


Hunter nu pusese la punct înscenarea la Las Vegas. De asta se 
ocupaseră alţii. Dar el era omul care profita de toate ocaziile, 
care încerca toate combinaţiile şi forţa toate uşile ca să-şi 
sporească şansele slabe de supravieţuire. 

In acel moment situaţia era gravă. Gândul la supravieţuire era 
o adevărată demenţă iar dorinţa de a învinge ţinea mai mult de o 
nebunie furioasă. Totuşi avea de gând să profite de ocaziile care 
vor apărea, va încerca toate combinaţiile şi va forţa câte uşi va 
putea până când norocul îşi va întoarce faţa spre el... sau va 
pieri. 

Atuul său cel mai mare era faptul că era căutat de două mari 
armate. Oraşul era pradă unei confuzii totale, lucru de care avea 
de gând să profite la maximum. 

Toby Ranger se apropia de el. Chiar pe teritoriu inamic. Un 
cuvânt greşit, un gest nepotrivit şi ar fi fost expus în mod 
iremediabil... deci mort. 

Fata se aşeză la bar lângă el. 

— Imi oferi un păhărel, scumpule? 

El îi răspunse fără să întoarcă capul: 

— M-am cordit de două ori pe ziua de azi. Cară-te. 

Ea se încordă brusc. Cealaltă fată se lipi de el. 

— Ce-i? zise Hunter. Afacerile merg chiar atât de prost? 

Canadianca începu să râdă uşurel. 

— Eşti foarte caraghios, zise ea. Nu ţi s-a spus niciodată? 

Nimeni nu părea să le acorde nici cea mai mică atenţie, dar 
Hunter îşi zise că asta nu va dura o veşnicie. Luă o înghiţitură din 
paharul lui şi bombăni cu glas scăzut: 

— Mulţumesc, fetelor. Chiar aveam nevoie de voi. 

— Continuă, zise blonda. Te descurci grozav ca un mare şef. 
Te-am putea include în numărul nostru. 

— Inţeleg, zise Hunter. Plecaţi! 

— Îl căutăm pe Tommy, spuse canadianca. 

— Nu-i la mine. 

— O fi la altcineva. 

Hunter apucă paharul şi izbucni cu o voce puternică: 

— Cum, o sută de dolari? O aveţi cumva de aur? 

Toby se roşi puternic. Hunter râse apoi zise: 

— Bine, hai să vorbim despre asta. 


79 


O luă pe blondă de braţ şi se îndreptă spre un colţ din fundul 
sălii. Canadianca veni după ei. Hunter se trânti într-un fotoliu, 
lăsându-le pe fete în picioare în faţa lui. 

— Haide, staţi jos, făcu el cu o voce de mare senior. 

Toby, furioasă, se aşeză cu nervozitate. 

— Ar trebui să te denunţ... 

— Gura! zise Hunter. Stai jos, îi zise canadiencei. 

Fata se aşeză. _ 

— Ascultaţi-mă, fetelor, zise el cu o voce joasă. Asta nu e un 
număr de cabaret. Când cortina cade, e vorba de giulgiu. Ce s-a 
întâmplat cu Anders? 

Canadianca îi mângâia uşurel braţul, dar Toby Ranger era încă 
furioasă. 

— A dispărut de şaptesprezece ore. l-am pierdut urma aici. 

— A venit aici singur? întrebă Hunter. 

— Nu, era însoţit de doi bărbaţi. 

— Bine, îl voi găsi. 

— Mulţumesc. 

— Asta aşteptaţi de la mine, nu? 

— Aăă... da, răspunse canadianca. N 

Hunter se uita cu atenție la fața blondei. In cele din urmă fata 
lăsă ochii în jos. 

— Nu-i uşor? 

— E un fel de-a spune. 

— In orice caz, eşti splendid, adăugă ea. 

— Nu te-am înşelat. 

— Eu sunt o tipă specială, zise ea zâmbind. 

— Da, adevărat. 

Se înroşi şi aruncă o privire spre brunetă. 

— Cred că am face mai bine să-l lăsăm să acţioneze singur. 

— Inoţi divin, zise canadianca. 

— Şi sângerez la fel de divin, zise ironic Hunter. Unde sunt 
celelalte fete? 

— Ne întâlnim peste o oră ca să ne prezentăm numărul. Se 
ocupă de costume, răspunse blonda. 

— Bun, eu voi scotoci pe-aici şi-l voi găsi pe dispărut, dar 
plecaţi de-aici. E un local mafiot. 

— O.K., zise blonda cu jumătate de glas. 

Hunter le părăsi şi se duse în sala de joc. Acolo erau puţini 
jucători şi aproape nici un fel de activitate. Personalul era nervos. 
La mese erau mai puţin de o sută de persoane. Încă vreo 
douăzeci se agitau lângă jocurile mecanice. 


80 


Hunter cuprinse întreaga sală cu privirea şi recunoscu vreo 
doisprezece pistolari. „Oameni din Las Vegas”, îşi zise el 
instinctiv. Trase concluzia că pistolarilor din est li se interzisese 
accesul în cazino. 

Era convins că printre cei din sală se aflau şi poliţişti. 

Ceva mai departe, în spatele unui paravan imens, începea un 
spectacol şi orchestra cânta în surdină ca să nu-i deranjeze pe 
jucători. 

Hunter se opri lângă o masă unde părea să existe mai multă 
activitate. Aruncă o bancnotă de douăzeci de dolari crupierului. 
Omul îi întinse o mână de jetoane şi zise: 

— Zarurile sunt fierbinţi. 

— Mă uimeşti, răspunse Hunter. 

Se uită la jucătorul care aruncă zarurile de-a lungul mesei. O 
dublă de trei. 

— Asta face şase, anunţă crupierul. 

Hunter puse toate jetoanele şi zise: 

— Eu urmez. 

— Casa plăteşte. 

Tipul dădu un şapte. 

— La dracu! strigă el. 

— Aţi pierdut, zise crupierul. 

— Serios! exclamă ironic Hunter înainte de a se depărta. 

Doi pistolari stăteau în faţa scării care ducea la apartamentul 
lui Vito. Hunter se opri în faţa lor şi întrebă: 

— E aici? 

Cei doi oameni se uitară la el apoi unul dintre ei răspunse: 

— Da, e aici. 

— Du-te şi spune-i că vreau să-l văd. 

Un muşchi de pe faţa tipului începu să se contracte. 

— Să te ia dracu! Du-te şi spune-i singur. 

Hunter râse scurt. 

— Nu prea vă lăsaţi călcaţi pe picioare voi de-aici, ai? 

— N-avem obiceiul ăsta, răspunse omul. 

Hunter zâmbi şi urcă scările. 

Un om în cămaşă stătea într-un fotoliu la etajul de sus. Se uită 
către vizitator apoi zise: 

— Încotro, amice? 

— Du-te şi spune-i că vreau să-l văd, ordonă Hunter 
recunoscându-l pe Max Keno. 

— Cine vrea să-l vadă? 

— Vinton. 


81 


— Nu te cunosc, Vinton. 

— O să mă cunoşti, Max. O să mă cunoşti. 

— Ah... Vrei să-l vezi, da? 

— N-am urcat ca să te văd pe tine, cretinule. 

Garda de corp zâmbi. 

— Ciudată zi, ai? Te doare rău? 

Hunter îşi trecu degetele peste maxilar. 

— Nu. Şi am boaşele întregi, şi asta e o chestie! 

Keno începu să râdă şi-i zise lui Hunter: 

— Apasă pe butonul de lângă uşă. Te vor lăsa să intri. 

— Cine mai e în afară de el? 

— Păi... actorul. Incearcă din nou să-l şantajeze. 

— De fapt, pentru asta am venit, îi mărturisi Hunter. Ar fi 
trebuit să ciripească de multă vreme. 

— Joe a spus că e mai bine să aşteptăm puţin ca să obţinem 
totul, aşa că o ia încetişor. Vito a luat-o razna cu tipul de ieri. 

— Şi acum Vito a luat-o razna de tot, zise Hunter cu glas 
scăzut. 

— Mda, şi e păcat. Am fost cu el de mai bine de trei ani. 
Ţineam la el. Nu mi-a plăcut că i-au făcut asta. 

Hunter suspină. 

— N-a făcut plăcere nimănui. Nici măcar „ştii tu cui”. 

Dădu din umeri şi îi zâmbi lui Keno cu un aer resemnat şi 
filosofic. 

— Asta e treaba. Se întâmplă. Nu-ţi trece niciodată prin minte, 
pe urmă... Zici că apăs pe buton? 

— Mda... stai o secundă. O să... 

Garda de corp se ridicase din fotoliu ca să se apropie de uşă. 

La urma urmelor, acest nou venit ar fi putut să devină şeful 
lui. Parcă puteai să ştii! 

Apăsă pe butonul interfonului. 

— E Vinton, anunţă Keno. Vrea să intre. 

— Cine? 

— Ştii tu. Vinton. E cu... încearcă să înţelegi! 

Urmă un băzâit electric şi uşa se deschise. Hunter intră şi 
remarcă că se renunţase la metoda de securitate a lui Vito. In 
turelă nu era nimeni şi nu era aprins nici un spot. 

Joe Stanno era lungit pe divan şi dormea. 

Tommy. Anders stătea pe un scaun de birou în centrul 
încăperii. In faţa lui stăteau doi oameni iar al treilea se cocoţase 
pe birou în spatele lui. Acesta îl întrebă pe Hunter: 

— Ce cauţi aici? 


82 


Hunter nu-i răspunse. 

Anders avea o mutră îngrozitoare. Părul îi cădea pe faţă iar 
capul îi stătea culcat pe un umăr de parcă gâtul n-ar mai fi reuşit 
să-l susţină. Nu avea nici un semn, dar Hunter ştia tot ce li se 
putea face oamenilor fără să li se lase urme. 

Se apropie de divan şi se uită fix la Stanno. 

— Ce l-a apucat de trage la aghioase? întrebă el. 

— Are nevoie de vreo aprobare, de vreo parolă? întrebă omul 
de pe birou cu o voce sarcastică. 

Hunter îşi trecu mâinile peste plasturele lipit pe maxilar. 

— N-a primit o parolă în dimineaţa asta la aeroport? 

Tipul se aplecă repede în faţă şi-l pocni peste ceafa pe Anders 
ca să se răzbune. 

Capul actorului căzu într-o parte, dar îl ridică şi se uită la 
Hunter încruntat. 

— Nenorocitule, zise el articulând cu greutate. 

Hunter începu să râdă uşurel. 

— Idiotule, zise el. Nu eu te-am lovit. 

— Tot eşti un nenorocit, mormăi Anders. 

— Nu e deloc amabil, ai? zise Hunter. 

— E un cretin! zise tipul de pe birou pălmuindu-l din nou pe 
actorul neputincios. Face nazuri, face jocul poliţaiului şi al unui 
anume ticălos. 

Hunter aruncă o privire spre Stanno. 

— Tipul ăsta ar dormi şi călare pe o bombă. Trezeşte.-l. 

— Lasă-l, răspunse omul de pe birou. N-a dormit de douăzeci 
şi patru de ore. Dă-i pace. 

— O să i se dea numai pace, zise Hunter. 

— Ce cauţi aici? bombăni omul. 

— Am fost trimis. 

Se apropie de Anders. 

— Se zice că aţi pierdut prea mult timp cu tipul ăsta. Vor să 
vorbesc eu cu el. Tipul ăsta e singura noastră pistă. 

— Nu suntem deloc siguri de asta. 

— O să-mi spui când o să fii convins, replică Hunter. La urma 
urmelor, era de faţă când oamenii voştri au fost lichidaţi! 

— Facem ce trebuie să facem, insistă omul. 

— Făceați, zise Hunter cu o voce amenințătoare. 

Cei doi oameni care stăteau jos se ridicară brusc. Al treilea 
cobori de pe birou şi ocoli scaunul lui Anders ca să vină şi să-l 
fixeze pe Hunter cu un aer ameninţător. 

— Te-am mai văzut undeva, Vinton, se răsti el. 


83 


— O să mă revezi foarte des, răspunse Hunter cu un aer la fel 
de ameninţător. 

— Mda? 

— Sau poate deloc. Dacă te înţelegi atât de bine cu Frumoasa 
din Pădurea Adormită, poate c-o să rămâi cu ea. 

Omul aruncă o privire îngrijorată spre ceilalţi doi. 

— Stai o secundă, zise el. Ce mai e şi... 

Se uită la Stanno apoi la Hunter. Faţa îi deveni deodată dură. 

— Adevărat? 

— Asta e, răspunse Hunter domol. 

Cei doi oameni deveniseră brusc nervoşi şi privirea le devenise 
nesigură. Al treilea zise cu glas scăzut: 

— Ciudată veste. 

Se anunţase, în argoul Mafiei, că moartea lui Joe Stanno era 
iminentă. 

— Da, asta e, repetă Hunter. Nu poţi face nimic pentru un 
lepros, şi voi ştiţi foarte bine asta; aşa că staţi blânzi. Coborâţi şi 
găsiţi ceva de făcut. Lipsiţi pentru câteva ceasuri. 

— Oh, la dracu! exclamă tipul. Chiar aşa de repede? 

— Eşti amorezat de el? 

— Păi... nu. Dar suntem împreună de o mulţime de ani. 

— Atunci e mai bine să lipseşti câteva ore, îi sugeră Hunter. 

— Dar cum pot să hotărască asta, aşa... şopti „şeful de 
echipă”. 

— Du-te şi întreabă-i, răspunse Hunter cu o voce care 
redevenise rece şi dură. 

Tipul făcu un pas înapoi. Apoi îşi recăpătă sângele rece şi zise: 

— Uită c-am zis asta, da? 

Hunter dădu din umeri. 

— Nici măcar n-am auzit. Haide, pleacă. O să mă ocup în 
acelaşi timp şi de ciripitorul nostru. 

Tipul dădu din umeri, se uită lung la omul de pe divan apoi 
părăsi încăperea. Ceilalţi plecară în urma lui. Uşa se închise şi 
Hunter îşi făcu de lucru cu sfoara care lega mâinile lui Anders. 

— Eu nu sunt rasist, mormăi actorul, dar voi, italienii, duceţi o 
viaţă mizerabilă. 

— Eu sunt polonez, răspunse Hunter cu o voce normală. 

— Nu-mi pasă ce eşti... 

Actorul făcu ochii mari şi se uită mai îndeaproape la Hunter. 

Hunter îi zâmbi. 

— Haide, grăbeşte-te, altfel vei rata intrarea în scenă. 

— La dracu şi la toţi dracii! Tu eşti! şopti actorul. 


84 


— Am crezut că şi celălalt m-a recunoscut, zise Hunter tăind 
sfoara care lega picioarele lui Anders. Poţi să mergi? 

— Poate un iepure să alerge? 

Anders îşi trecu mâna prin păr şi îşi puse hainele în ordine. 

— Aş putea să plec de-aici şi cu ambele picioare rupte. Hunter 
începu să râdă, apoi îl împinse pe actor spre uşă. 

— Nu spune nimic până când nu suntem liberi, îl sfătui el. 

— Şi Stanno? 

— Stanno e de destul de mare ca să se descurce singur. 

leşiră şi Hunter închise cu grijă uşa. 

Max Keno stătea în fotoliu. Se uită la Hunter cu un aer speriat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic care ar trebui să te îngrijoreze, răspunse Hunter. Dar 
nu deschizi uşa până nu primeşti ordinul meu. Pentru nimeni. 

— Bine, OK, răspunse garda de corp. 

— Pentru nimeni, insistă Hunter. 

— OK, şefule. Pentru nimeni. 

Hunter zâmbi şi îl bătu cu palma pe umăr, apoi îl apucă de 
braţ pe Anders şi îl împinse în jos pe scară. 

— M-am săturat, îi mărturisi actorul cu glas scăzut. Dacă nu te 
mai poţi duce la picnic fără să vină furnicile peste tine, e mai 
bine să renunţi la picnic. 

— Abandonezi? întrebă Hunter scrutând parterul sălii de joc. 

— Abandonez meseria. les la pensie. 

— Preoţii nu ies la pensie, Anders. 

— Preoţii? Ce legătură au cu... 

— Dacă Mafia e guvernul invizibil al acestei ţări, voi ceilalţi 
sunteţi biserica invizibilă. 

Ajunseră la ultimele trepte. Nu mai era nici un om de pază. 

— N-ai spune asta dacă ai fi cunoscut unele locuri 
respingătoare unde am jucat, zise Anders. 

— Lumea ar fi foarte tristă dacă toţi indivizii cu meseria 
voastră ar trage obloanele. 

Traversară sala. Hunter nu acordă nimănui nici cea mai mică 
privire. 

— Da, presupun că ai dreptate, zise actorul. 

— Sigur că am dreptate, şi tu ştii foarte bine asta. 

— Da, dar nu m-am văzut niciodată ca fiind preot. Cum ai dat 
de mine? 

Hunter se uită cu duritate la doi oameni înarmaţi care îi blocau 
momentan trecerea. Tipii făcură loc şi Hunter îl împinse pe 
Anders în faţa lui. 


85 


— Cum m-ai găsit? întrebă încă o dată actorul. 

Hunter, cu faţa dură, îi răspunse: 

— Colegele tale cumsecade mi-au oferit această informaţie. 
Cred c-ar fi venit chiar ele dacă ar fi ştiut exact unde. 

— Ce tot vorbeşti? 

Hunter nu avu timp să răspundă. Le văzu pe cele două fete în 
hol. Incercau să nu ia în seamă privirile insistente ale bărbaţilor 
în costume de mătase din jurul lor. 

Hunter îl împinse cu violenţă pe Anders spre cele două fete. 

— Cară-te de-aici! strigă el. Şi ia-ţi şi curvele cu tine! Dacă te 
mai prind aici făcând pe peştele, te spânzur de coaie! 

Vreo douăzeci de persoane se opriră brusc văzându-l pe 
Hunter apropiindu-se ameninţător de cele trei personaje. 

— Am zis să vă căraţi! se răsti din nou Hunter. 

Cei trei întoarseră spatele şi se grăbiră să plece, iar cei care se 
aflau lângă uşă se dădură la o parte ca să-i lase să iasă. 

— Aşa vor sta lucrurile aici de-acum încolo! răcni Hunter. 

Apoi se întoarse şi reveni în sala de joc. 

Se debarasase de Anders şi de fete. 

Acum trebuia să-şi termine misiunea şi să plece. Dar asta era 
mai uşor de zis decât de făcut. 


86 


CAPITOLUL XIV 


Era o problemă de timp. Hunter trecu prin sala de joc, strigând 
supraveghetorii ca să-i oblige să-l urmeze. Juca o carte mare, 
mizând pe propria lui viaţă. 

Bombănind printre dinţi, supraveghetorii îl urmară şi auzi 
unele frânturi de fraze: 

— Habar n-am, a zis că... 

— ... cred că pentru noii proprietari... 

— La dracu! Nu ştii niciodată la ce să te aştepţi în localul ăsta! 

— ... cred că-l cheamă Vinton. Nu ştiu... 

„Vinton” se opri la capătul de jos al scării care ducea la 
apartamentul lui Vito şi se adresă gărzii de corp. 

— Max! 

— Da, şefule? 

— la câţiva băieţi să te ajute şi scoate afară pe toată lumea, 
închidem după decontul de la orele douăzeci. 

— Ce? zise un supraveghetor care se afla lângă Hunter. 

Keno cobori sări treptele câte patru îmbrăcându-şi haina. 

— Spune-le celorlalţi că se pot întoarce la miezul nopţii. Până 
atunci, tot ce vor consuma la bar sau în sala de mese este 
gratuit. lar spectacolul să continue tot timpul. Vreau o derulare 
normală. Dar jocul se opreşte! 

— Bine, şefule! exclamă Keno plecând în grabă să-şi ducă la 
îndeplinire misiunea. 

Un supraveghetor aflat lângă Hunter îi zise: 

— Vom începe un nou schimb, domnule... ăăăă... 

— Domnul Vinton, replică tăios Hunter, şi ar fi bine să nu uiţi. 
Du-te şi spune schimbului ce-am zis adineauri. E gratis şi pentru 
ei. Şi vor relua treaba la miezul nopţii. 

Tipul zâmbi. 

— Bine, domnule Vinton, zise el plecând. 

Micul grup se deplasă apoi în sala de decont de lângă biroul 
din fundul clădirii, Hunter bruscând trecerea prin sistemul de 
siguranţă cel mai complicat de pe Strip. 

Contabilii începuseră deja. Să pregătească decontul de la orele 
douăzeci. Hunter îi rugă pe toţi să stea jos, le zise 
supraveghetorilor să se sprijine cu spatele de perete şi-şi începu 
discursul. 

— Cred că toţi aţi înţeles ce se întâmplă, zise el fiind convins 


87 


de contrariul. Aţi aflat că domnul Apostinni a fost înlocuit şi că îşi 
părăseşte funcţia, dar acest lucru va deveni oficial abia de la 
miezul nopţii. Trebuie să închidem şi să facem curăţenie. Să 
facem o curăţenie de sus şi până jos! De aceea oprim 
deocamdată jocul, din acest moment. Vreau să mi se aducă toţi 
banii care se află la mese ca să fie numărați. Toţi. Nu vreau să 
aud nimic de foile de decont şi de alte tâmpenii de felul ăsta. 
Număraţi, atâta tot! Vă dau patru ore - patru ore pizdoase, 
pardon, doamnelor, ca să curăţaţi baraca asta şi s-o pregătiţi 
pentru noii ei şefi. Nu vreau să se piardă nici măcar un dolar! 
Cine trebuie să supravegheze decontul? 

Un bărbat nervos cu ochelari cu ramă de aur făcu un pas 
înainte şi se prezentă ca fiind „controlorul”. 

— Bine, atunci controlează, bombăni Hunter. Curăţăm totul, 
luăm totul, astfel ca la miezul nopţii să fie un nou început. Ai 
înţeles? 

Controlorul îl asigură pe noul patron că înţelesese foarte bine. 

Hunter se întoarse brusc spre supraveghetori. 

— V-aţi terminat schimbul? îi întrebă el. 

— Da, răspunse unul dintre ei. Plecăm. 

— Nici vorbă, zise Hunter. Veţi rămâne să daţi o mână de 
ajutor. Nu vă faceţi griji, veţi fi plătiţi. Anunţaţi asta celor care 
sosesc şi împărţiţi-vă munca. După ce totul va fi terminat şi veţi 
putea să puneţi totul în mâna acestor doamne, vă duceţi să vă 
distraţi împreună cu ceilalţi. 

Cu o ezitare, controlorul îşi permise să semnaleze că se 
obişnuia şi era perfect acceptabil să se înceapă registre noi de 
socoteli după încasările obişnuite, în urma deconturilor. 

Noul patron îi zise verde în faţă controlorului că putea să-şi 
bage undeva acest obicei şi că toată lumea avea tot interesul să- 
i îndeplinească ordinele întocmai. 

Nu au mai fost nici obiecţii şi nici întrebări. Hunter îi trimise pe 
supraveghetori în sala de joc lăsându-le deplină libertate. Erau 
încântați. Zâmbeau şi râdeau, iar Hunter le strigă: 

— Treaba o să meargă mult mai bine de acum înainte! 

Nici un om nu s-ar fi putut îndoi de asta. 

Vito fusese un patron aspru. A 

Domnul Vito era dur. Da, dar era un tip O.K. In şaisprezece ani, 
niciodată nu li se oferise un pahar sau un sandvici la Gold Duster. 

Sala se golea în ciuda protestelor celor care câştigau. 

Hunter urcă prima parte a scării apoi se întoarse ca să strige: 

— Dacă nu vor să plece, daţi-i afară cu forţa! 


88 


Atrase atenţia lui Max Keno, care se afla în mijlocul parterului, 
şi-i făcu semn să vină. 

— Mă urmezi acum, Max? 

— Cum să nu, şefule, îi răspunse garda de corp zâmbind cu 
toată gura. 

Fidelitate instantanee. Un obicei al Mafiei. Jos cu învinşii, 
trăiască învingătorii! 

Max se trânti în fotoliul său şi „domnul Vinton” intră în noul 
său apartament. Deocamdată îl împărțea cu Frumoasa din 


Pădurea Adormită. 
* 


* * 


Era opt şi douăzeci de minute, iar Joe Stanno dormea. Hunter 
scotocise prin sertarele biroului luând tot ce-ar fi putut să-i fie 
util. 

Reperă un număr de telefon într-un carneţel, se aşeză pe birou 
ca să-l poată vedea pe Stanno şi formă numărul. 

— Aici, Vinton, zise el imediat ce i se răspunse. Cine e la 
telefon? 

— Sunt Red Evans, Vinton, zise omul de la capătul celălalt al 
firului cu o voce veselă. Am găsit livrarea. 

— Formidabil, zise Hunter. E întreagă? 

— Aşa cred. Am găsit ambele genţi. Conţopiştii îi numără. Dar 
e aproape sigur că lovelele sunt întregi. 

— Uite ce-ai să faci, Red. După ce numeri banii, pune doi 
martori să semneze foaia de decont. Doi oameni de-ai tăi. Ai 
înţeles? 

— Am înţeles. 

— Apoi îi spui... cine e contabil şef? 

— E Lemke... L-E-M-K-E, Lemke. 

— Ah... ăla. Bun, uite ce trebuie să facă Lemke. Calculează 
noul itinerar până la punctul terminus. Nu trebuie să ştie nimeni 
drumul livrării, nici măcar pilotul. Apoi pune banii în elicopter şi 
urcă alături de pilot. Ai înţeles? 

— Am înţeles, Vinton. 

— li laşi acolo pe tăntălăii ceilalţi pentru că vom avea nevoie 
de loc în aparat. 

— E normal. 

— Ruta de deplasare e top-secret. „Cine ştii tu” vor pleca când 
vor dori, dar lui nu-i spune nimic, ai înţeles? 

— Mda, mda, am înţeles. 

— Cât e ceasul, Red? 


89 


— E... opt şi douăzeci şi unu de minute. 

— OK. Îl urci şi pe Lemke şi trimiţi elicopterul peste douăzeci 
de minute. La opt şi patruzeci şi unu de minute. OK? 

— Aşa voi face. 

— Spune-i idiotului ăă... cum îl cheamă pe pilot? 

— Jack Grimaldi. E un tip bine. 

— OK, spune-i lui Jack să aterizeze pe acoperişul ăsta la opt şi 
patruzeci şi unu fix. Nici un minut mai devreme sau mai târziu. 
Te-ai prins? 

— Pe acoperişul hotelului? 

— Doamne fereşte! Pe acoperişul cazinoului. 

— Ah, da, am înţeles. 

— Coboară pe acoperişul cazinoului. 

— Mda, mda, OK. 

— Haide, că nu ai prea mult timp. Du-te repede. 

— Da. Auzi, vii în seara asta? 

— Poate că da, poate că nu. Depinde de mai multe lucruri. 
Cred că ţii totul sub control acolo, Red, nu-i aşa? 

— Da, nici o problemă! 

— Bine, du-te şi fă ce ţi-am spus. 

Hunter închise şi-şi masă încet ceafa. Se uită la Frumoasa 
Adormită. 

La naiba, cât de strâns trebuia să joace! 

* 


* * 


Gemenii tocmai terminaseră o masă copioasă pregătită de cel 
mai bun bucătar de pe Strip. Prima masă după o zi lungă şi 
cumplit de obositoare. Se relaxau în sfârşit pe terasa 
apartamentului prezidenţial cu coniac şi havane. 

— Cât va mai dura? întrebă Pat. 

— Va izbucni dintr-un moment în altul, ca o furtună, zise Mike. 

— Mi-ar plăcea să fiu convins de asta. Mă întreb dacă nu 
cumva e deja dincolo de frontieră. 

— Nu, nu-i place să renunţe... Ştie că suntem aici. Ştie că am 
scăpat azi dimineaţă la aeroport. O să vină. 

— Mi-ar plăcea ca Joe să obţină rezultate cu actorul ăla. 

— Părerea mea e că nu ştie nimic, răspunse Mike. Dacă aş fi 
crezut contrariul, până acum l-aş fi făcut deja bucățele şi i-aş fi 
băgat mandravelele pe gât. 

Fratele său se strâmbă. 

— Nu după masă, frăţioare. 

O gardă de corp care stătea lângă balustradă zise icnind: 


90 


— Nici înainte! 

Cei doi fraţi începură să râdă sorbindu-şi coniacul. 

— Hunter nu lasă niciodată urme, zise în cele din urmă Pat. 

— Ba da, pe corpurile noastre, zise Mike zâmbind. 

— Ciudat mod de a te bate. Te aştepţi să se arate ca să-i tragi 
o boabă, pe urmă încerci să tragi în el mai înainte de a dispărea 
din nou. 

— Plânge-te Vietnamului. 

Râseră din nou. 

— Vrei să ne oprim? întrebă Mike. 

Pat Talifero mormăi şi se ridică. 

— Nu mai înainte de a-mi fi spălat mâinile în sângele lui. 

Râseră din nou. 

Pat se apropie de balustradă şi se opri lângă garda de corp ca 
să privească jungla de neoane care se întindea la picioarele sale 
în toate sensurile. 

— Ciudat câmp de luptă, zise el. Auzi? Totdeauna am detestat 
oraşul ăsta. Totdeauna. Nu cumva e o regiune, nu departe de- 
aici, unde se fac experienţe atomice? 

— Ba da, domnule, răspunse garda de corp. 

— Ar trebui într-o zi să rateze ţinta. 

Mike Talifero începu să râdă. 

— Tu ai avea nevoie de-o curviştină, şi pe-aici sunt destule. 

— Câtă vreme tipul ăsta e în viaţă, n-o să mi se scoale. 

— Renunţi la păcatele trupeşti? 

— Te-ai prostit? 

Mike râse din nou, apoi îi zise fratelui său: 

— Nu-ţi face griji, asta se va termina. 

— Mi-ar plăcea tare mult să fiu convins de asta, răspunse 
celălalt cu o voce stinsă. Totuşi nu reuşesc să-mi imaginez că 
tipul ăsta n-a tulit-o de-aici după ce ne-a făcut azi dimineaţă. 

— Va trece din nou la atac. Sunt sigur. Nu mai geme. 

— Sper că se va termina curând. Am chef s-o şterg mai 
repede. 

— Am pornit cu stângul. Asta e numai vina lui Stanno. O să-i 
zic o vorbuliţă să mă ţină minte. Dar tipul ăsta e foarte eficace. 

— De cele mai multe ori, vrei să spui. 

— Da, exact. In fine, Joe e un băiat bun. 

— Mda, dar încă o chestie nasoală ca în dimineaţa asta şi... 

— Absolut, zise Mike. Dacă iar o scrânteşte, va fi ultima lui 
prostie. 

In astfel de momente, gărzile de corp trebuiau să devină 


91 


surde. Cea care se afla lângă balustradă privea fascinată 
stelele... Imaginea însăşi a discreţiei. 

— Îţi aminteşti de Siffy Peters? întrebă Pat. 

— | se mai zicea şi Shaker Sam, zise Mike. 

— Exact. A încercat să se dea amnezic faţă de Marinello. 

— În timpul războiului din Bronx. 

Se distrau de minune. 

Garda de corp contempla mai departe cerul nopţii. Deodată 
zise: 

— N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu Siffy. 

— Şi n-ai să ştii niciodată, răspunse Mike râzând. Doar dacă n- 
ai să te distrezi cu picamerul pe fundul fluviului Hudson. 

Pat chicoti şi adăugă: 

— Şi va trebui să-l scoţi din costumul de beton. 

— Siffy Peters era mai temut ca Joe Stanno, zise garda de 
corp. Cel puţin înainte ca sifilisul să-i fi mâncat creierul. 

— Crezi? întrebă Mike. 

— Da, aşa cred, răspunse garda de corp. 

Un locotenent ieşi pe terasă dar se opri lângă ferestrele mari 
aşteptând să i se acorde o clipă de atenţie. 

Pat Talifero stătea cu coatele pe balustradă şi se uita la noul 
venit. După un moment întrebă: 

— Ce mai e? 

— A venit un tip care vrea să vă vorbească, şefule. Directorul 
hotelului. II cheamă Crosser. 

— Şi ce vrea? 

— Spune c-a trecut să dea bună seara. 

— Spune-i să vină altă dată. Acum n-avem timp să... ce veşti 
ai din stradă? 

— Am primit un telefon de la Glitter Gulch, în urmă cu cinci 
minute. Nimic nou. 

— Spune-le să strângă nodul! 

— E ca naiba afară, şefule. Poliţaii mişună peste tot. 

— Să-i ia dracu pe poliţai! răcni Pat Talifero. Cum se poate 
ascunde un tip în afurisitul ăsta de oraş? Spune-le tipilor ăştia 
să... Stai, spune-i boului ăla să intre. 

— Poftim? 

— Boul de la hotel. Să respectăm tradiţia. 

— Bine, domnule. 

Tipul ieşi. 

— Tipii ăştia nu-şi dau toată osteneala! zise mânios Pat. Cred 
că le e frică să-l găsească. 


92 


Mike dădu din umeri apoi aruncă trabucul. 

— Atunci ne va găsi el pe noi. 

— Altceva nu ştii să spui? 

— Dar am dreptate. 

Pe terasă apăru un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu 
înfăţişare foarte îngrijită. 

— Mi s-a spus că vă voi găsi aici, zise el cu o voce jovială. Pat 
îl detestă instantaneu. Ura tipii cu purtări prea efeminate. 

— Ne-ai găsit, zise el. Ce vrei? 

— Ei bine... ăăă... voiam să ştiu dacă vă simţiţi bine aici, dacă 
nu aveţi nevoie de ceva... 

— Adică ce? 

Faţa tipului îşi pierdu entuziasmul. 

— Asta face parte din standingul VIP, domnule Talifero. Trec 
totdeauna să-i văd pe oaspeţii importanţi. 

— Bine, ai trecut. Eşti amabil. Bună seara. 

— Eu... ăăă... 

Omul făcu un pas spre ieşire, apoi se întoarse brusc şi zise: 

— İl cunoaşteţi pe noul patron al cazinoului? 

— Care nou patron? 

— Ei bine, mă întrebam... reorganizează totul. 

— Cine? 

— Mi se pare că-l cheamă Vinton... domnul Vinton. Tot Strip-ul 
vorbeşte de asta, şi mă întrebam dacă ştiţi. A închis uşile 
cazinoului. 

— A închis uşile? 

— Da, până la miezul nopţii. Vor deschide alte registre de 
socoteli la miezul nopţii. Până atunci dă de băut tuturor clienţilor. 
Şi spectacolul e continuu. Mă întrebam dacă ştiţi ceva. 

— Nu te mai întreba nimic, domnule Crosser, zise Mike. Bună 
seara, domnule Crosser. 

— Bună seara, domnilor, mormăi tipul şi ieşi. 

Fraţii se uitară unul la altul o clipă apoi Mike zise: 

— Ei bine, s-au mişcat rapid. A 

— Când hotărârea e luată, totul merge rapid. lţi aminteşti când 
a fost scos din circuit Bugsy? 

— Da, dar totul fusese prevăzut. Sondaseră un tip înainte. Dar 
de data asta... 

— Poate c-ar trebui să mergem să ne întâlnim cu tipul ăsta, 
sugeră Pat. Ar fi trebuit să vină să dea ochii cu noi înainte de a 
închide baraca. 

— De ce? Chestia asta nu ne priveşte. 


93 


— În momentul ăsta totul ne priveşte. 

— Am putea să ne lăsăm şi noi cinstiţi cu un păhărel, zise 
garda de corp. 

Mike se încruntă brusc. 

— La dracu! Nu e momentul să-i lăsăm pe băieţi să se îmbete. 

Se ridică, se întinse şi-şi frecă stomacul. 

— Eu n-am auzit niciodată de acest Vinton. Tu? 

— Nu sub acest nume. Hai să vorbim cu el. 

— O.K. Dar poţi să fii sigur că e doar un specialist în jocuri de 
noroc. 

— Poate că da, poate că nu, zise Pat. 

Aruncă trabucul peste balustradă şi zâmbi fratelui său. 

— Haide să vedem, zise el. 


94 


CAPITOLUL XV 


— Nu spune prostii! se răsti Hunter la controlor. Scoţi tot din 
seif şi numeri. 

— Dar, domnule Vinton, zise omul, am certificat... 

— Poţi să-ţi certifici şi curu'! răcni Hunter. Luăm totul de la 
zero! 

— Dar regulile noastre sunt... 

Hunter îl apucă pe om de gât şi-l strânse până când nefericitul 
bulbucă ochii. Apoi îl aruncă de perete. 

— Incep să-mi pun tot felul de întrebări în privinţa ta, 
controlorule, zise el cu o voce care reuşea să redea foarte bine 
furia. Ce vrei să-mi ascunzi? 

— Vom număra totul, domnule, zise omul înspăimântat. 

— Vreau să te văd cu ochii mei. Cei trei sute şaptezeci şi cinci 
de mii. Vreau să-i văd puşi pe masă, şi ai tot interesul să-i văd 
când mă voi întoarce peste zece minute. Ai înţeles? 

Omul înţelesese. 

— Cară-te! bombăni Hunter. 

Controlorul aruncă o ultimă privire disperată spre Joe Stanno 
care zăcea adormit, apoi se retrase în grabă. Hunter veni după el 
până la uşă. 

— Max! strigă el. 

Garda de corp se ridică zâmbind. 

— Da, şefule? 

— Cât e ceasul? 

— Aăă... Opt şi jumătate, şefule. 

— Bine. Să mă anunţi când o să fie opt şi patruzeci. 

— OK, şefule. 

— O s-o trezesc pe Frumoasa din Pădurea adormită. Să ai grijă 
să coboare cu bine scara. 

Max zâmbi din nou şi răspunse: 

— OK, şefule. 

Hunter închise uşa, se apropie de o oglindă şi-şi verifică 
aspectul. Işi puse pălăria, lăsă borul în jos, se apropie de divan, îl 
apucă pe Joe Stanno de un picior şi-l trase din culcuş. 

* 


* * 


Directorul agenţiei locale a FBl-ului se aplecă spre maşină şi i 
se adresă lui Brognola: 


95 


— Te-am căutat peste tot. Unde-ai fost? 

— Peste tot, răspunse omul de la Washington. Urcă, Bill. 

— Nu. Duc o echipă la Gold Duster. Se petrec lucruri ciudate 
acolo. 

— În tot oraşul se petrec lucruri ciudate, răspunse Brognola 
oftând. 

— Voi verifica totuşi, zise Miller zâmbind. Noaptea abia a 
început. Credeam că ţi-ar plăcea să mergi cu noi la Gold Duster. 

— De ce? 

— Ai auzit de el? De-aici s-a dezvoltat tot ce e pe Strip. 

— Apostinni? Evident. Şi altceva? 

— Unul din informatorii mei de la Go/d Duster mi-a spus că a 
venit un nou patron. A închis cazinoul până la miezul nopţii şi dă 
de băut la toată lumea. 

— Ciudat, într-adevăr, zise Brognola. 

— Dacă ar fi doar asta! Tipul zice că-l cheamă Vinton, dar nu-l 
cunoaşte nimeni. Omul meu mi-a spus că seamănă mai mult cu 
un ucigaş din est decât cu un director de cazino - tipul poartă un 
costum de mătase. 

Brognola dădu din cap. 

— Da, oraşul e plin de ei. 

— Mai e totuşi o chestie, zise Miller. Ştiu că e cam deplasat... 
dar informatorul meu mi-a spus... 

— Ce? 

— Hal, eşti expert în privinţa lui Hunter. Ar fi în stare să facă o 
figură ca asta? 

— Cum adică? 

— Să se dea drept un anume Vinton? 

Brognola se uită tăcut la Miller preţ de câteva clipe, apoi îi 
răspunse: 

— Fără cea mai mică ezitare. 

— Dar în ce scop? 

— Haide să-l întrebăm, răspunse Brognola dând din umeri. 

— Ascultă, nu crezi că totuşi e cam mult să închizi cazinoul şi 
să dai la toţi de băut? Chiar şi pentru Hunter. 

—E un mare luptător, răspunse Brognola. Totdeauna 
acţionează conform unei idei. Câţi tipi ai cu tine? 

— Am adunat vreo zece băieţi. 

— Va trebui să găsim mai mulţi. Voiai să-mi mai spui ceva, nu? 
Legat de informatorul de la Gold Duster? 

— A zis că e greu să-l priveşti în faţă pe acest Vinton. Se mişcă 
tot timpul, agită braţele şi foloseşte totdeauna un colţ de umbră 


96 


ca să-şi ascundă trăsăturile. Poartă ochelari şi are plasture pe 
faţă, dar are înălţimea, greutatea şi vârsta celui căutat de noi. 

— Mergem imediat acolo, zise Brognola. Găseşte-l pe asociatul 
meu şi spune-i să-şi adune toţi oamenii şi să-i ducă acolo. Şi să le 
spui să fie pregătiţi să tragă. Cere agenţilor de-aici să formeze un 
cordon în jurul cazinoului. Să facă treaba asta în tăcere şi să 
pună un om la fiecare zece centimetri. Instalează baraje pe 
drumuri. Spune oamenilor voluntari să se aşeze în semicerc în 
partea care dă spre deşert. 

— O să fim consideraţi idioţi dacă cumva nu... 

— Nu-ţi face griji pentru asta, vom fi şi mai idioţi dacă Hunter 
reuşeşte să dea de băut întregului oraş sub nasul nostru, în orice 
caz, începe să mi se scoale părul în cap. In general aşa se 
întâmplă când Hunter e prin preajmă. 

— A mai făcut figuri de-astea total smintite, nu? 

— E prea puţin spus. O să-ţi povestesc într-o zi ce-a făcut la 
Palm Springs. 

— Fii prudent, Hal. 

— Mda. 

Brognola demară părăsind parcarea. 

Era păcat. Ce prostie să omori un tip de soiul lui. Dar nu asta 
trebuia să-şi spună. Fii tare, fii dur, Hal, fă-ţi datoria, du-te şi 
lichidează-l pe tipul ăsta pe care îl admiri. 

Şi avea s-o facă. Avea s-o facă pentru că asta era datoria lui. 
El şi Hunter erau la fel. 


Işi făceau datoria. 
* 


* * 


Joseph Earl Stanno nu mai căzuse din pat de la vârsta de şase 
ani. Trebuie spus că toată ziua fusese anapoda. Fiecare oră 
fusese mai rea decât cea dinainte. 

Mai întâi fusese atacul de pe munte, apoi furtul livrării, 
telefonul de la fraţii Talifero, încercarea zadarnică de a-l repera 
pe Hunter, josnicia acestui tip care venise în vizită la Vito - sub 
nasul lui Joe - apoi atacul de la aeroport şi deplasarea prin deşert 
cu maşina împreună cu Vito care plângea şi striga să fie lăsat în 
viaţă... 

Mada, o zi scârboasă în care nu aţipise nici măcar un minut. Şi 
asta de peste treizeci şi şase de ore. Nu era de mirare că acum 
căzuse din pat. Probabil că visase ceva urât, aproape la fel de 
oribil ca tot ce trăise în cursul zilei cu ochii deschişi. 

Toate aceste gânduri trecură prin mintea lui Stanno în timp ce 


97 


încerca să-şi deschidă ochii umflaţi de somn întrebându-se dacă 
nu cumva orbise. Apoi văzu depărtându-se picioarele unui om şi- 
şi aminti de locul unde se afla. O tresărire a subconştientului îi 
aminti că nu căzuse din pat - ci fusese trântit! Stanno se 
rostogoli pe o parte şi-şi duse degetele la faţă. Il înţepa nasul. Se 
uită la degete şi văzu că erau murdare de sânge. li curgea sânge 
din nas! Cine era ticălosul care îl trântise? 

Mârâi şi se ridică în fund, legănându-se ca un om beat, 
întrebându-se dacă nu cumva încă mai dormea. Tipul care stătea 
cu fundul pe birou nu semăna cu nimeni cunoscut, în afara 
faptului că purta un costum de mătase ca aproape toată lumea. 

Joe băgă instinctiv mâna în haină. Ce nenorocit îi şterpelise 
puşcociul? 

Tipul de pe birou nu se uita la el, fixa peretele legănându-şi 
picioarele. 

— Cine eşti? mormăi Stanno cu o voce răguşită. Ce se 
întâmplă aici? 

— Imi pare rău, Stanno, dar nu trebuie să-ţi vorbesc, răspunse 
tipul. 

Ce însemna asta? De ce nu putea să-i vorbească? La dracu, ce 
greu îi era să gândească! Capul îi huruia şi stomacul îl durea 
pentru că nu mâncase de douăzeci şi patru de ore. 

Stanno se urcă pe divan. Se aşeză pe marginea lui cu capul în 
mâini. 

Tipul nu zicea nimic. 

Stanno ridică capul şi îl întrebă: 

— Unde e tipul ăla? 

Celălalt îşi legănă picioarele dar nu răspunse. 

— N-ai auzit, idiotule? răcni Joe „the Monster”. Unde e cretinul 
ăla de actor? A vorbit? 

— Asta e poveste veche, Stanno, îi răspunse în sfârşit tipul cu 
o voce foarte calmă şi plină de blândeţe. Inţelege-mă - nu e 
nimic personal - nu pot să-ţi vorbesc. S-ar putea să mă audă. 

— Cum adică s-ar putea să te audă? De ce să nu-mi vorbeşti? 
De ce asta e poveste veche? 

Stanno era năucit. 

— Unde e pistolul meu? bombăni el. 

— Îmi cer scuze, dar aşa greu te trezeşti totdeauna? îl întrebă 
tipul. 

Cobori de pe birou şi părăsi încăperea ca să revină după două 
clipe. 

— Arăţi rău de tot, domnule Stanno. 


98 


Apoi îi aruncă în faţă un pahar cu apă rece. Joe Stanno se 
ridică brusc în picioare. Vălul roşu care plutea în faţa ochilor săi 
începu să se risipească. Işi reveni şi înţelese cu un fel de groază 
sensul cuvintelor acelui tip. 

— Şi nu poţi să-mi vorbeşti? întrebă Stanno care nu reuşea să 
accepte sensul tragic al acestei nuanţe. 

— Nu, domnule, îmi pare rău. 

— Dar ce se întâmplă? 

— Ştiţi foarte bine, domnule Stanno, îi răspunse tipul. 
Bineînţeles, Stanno ştia foarte bine; cunoştea de ani de zile cum 
se întâmplau lucrurile. De multe ori asistase fără să se fi gândit 
vreodată că şi el se va trezi într-o zi într-o astfel de postură. 

Dar... de ce? Pentru Dumnezeu, de ce? Lasă gura, Stanno! 
Doar n-ai să te apuci să implori ca Vito! 

— Vor să te vadă, domnule Stanno, zise tipul. 

— Ca să vezi. Şi unde? 

— Ar trebui să ştii. 

— Nu mă călca pe nervi. 

— Nu am să vă fac asta, domnule Stanno. 

Cel puţin tipul era politicos. Totul se va petrece cu demnitate. 

— Aăă... Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat. In fine, nu cred că 
m-am dezmeticit definitiv din somn. Nu dormisem de treizeci şi 
şase de ore. 

— Da, domnule. 

Tipul se apropie şi desfăcu haina lui Joe, apoi puse un revolver 
în tocul de piele gol. Pe urmă îi zise cu o voce aproape tristă: 

— N-aş lăsa pe nimeni să iasă de-aici fără apărare, domnule 
Stanno. Nici pe cel mai mare duşman al meu. 

— E încărcat puşcociul? 

— Evident, domnule Stanno. 

— Ei bine... ce... vreau să spun... 

— Vi se datorează asta. 

— Mulţumesc, băiete. Te cunosc, nu? 

— Nu foarte bine, răspunse tipul. 

Acum ţinea în mână un pistol mare şi negru cu surdină. 

— La revedere, Stanno. A 

II împinse pe Stanno spre uşă. Indrăzni să-l împingă. 

Tipul se clătină şi se lovi de perete aruncând o privire la 
ţicnitul ăla în costum de mătase care zâmbea politicos. Se şterse 
cu mâna la nas şi mormăi: 

— Unde-ai zis că-i găsesc? 

— In acelaşi loc. Ar fi bine să vă duceţi, domnule Stanno. 


99 


Tipul apăsă pe mecanismul electric al uşii. 

Stanno ieşi cu un pas nesigur şi porni pe culoar spre Max 
Keno. Se aplecă spre Max şi şopti: 

— Ce se întâmplă aici, Max? 

— Mai bine nu răspund, domnule Stanno, zise Max. 

Stanno începu să transpire abundent. Una era să suporte 
comportarea unui necunoscut, dar din partea lui Max... se dădu 
un pas înapoi, apoi îşi îndreptă spatele şi duse o batistă la nas. 

Cobori câteva trepte şi fu frapat imediat de tăcerea 
neobişnuită. 

Se aplecă înainte şi privi pe deasupra balustradei. Văzu 
mesele goale şi parterul cazinoului pustiu. | se părea că trăieşte 
un roman SF. Vegas, oraş pustiu! 

— Max, pentru Dumnezeu, spune-mi ce se întâmplă! 

— Coborâţi, domnule Stanno, răspunse laconic Max. 

In faţa lui Joe Stanno apăru din nou vălul roşu şi cobori spre 
infernul Mafiei. 

In spatele lui îl auzi pe Max Keno zicând: 

— E opt şi patruzeci, domnule Vinton. 


100 


CAPITOLUL XVI 


Hunter-Vinton trecu prin faţa lui Max Keno şi îi zise: 

— Haide, Max! Vii cu mine. 

incepu să coboare scara şi îl remarcă pe Joe „the Monster” 
bântuind printre mese. 

Hunter privi drept înainte şi cobori. 

Max venea după el. 

In spatele paravanului, în sala de mese-cabaret, o petrecere 
improvizată era în toi în sunetul paharelor ciocnite şi al cuburilor 
de gheaţă. Era formidabil. Hunter zâmbi în sinea lui; toată lumea 
se distra. 

Acum trebuia să numere minutele şi secundele. 

In clipa în care punea piciorul pe mocheta de la parter, în 
cazinou intrară patru oameni venind din hol. 

Unul dintre ei strigă: 

— Hei! 

Hunter se întoarse şi nimeri faţă în faţă cu fraţii Talifero, Pat şi 
Mike. 

Erau însoţiţi de două gărzi de corp, ca două crucişătoare care 
escortează vasul amiral. 

Se aflau la jumătatea drumului dintre intrare şi scara unde se 
afla Hunter. Era destul să facă doi paşi ca să fie, momentan, la 
adăpost. 

Făcu unul în direcţia lor, apoi întinse brusc braţul ca să-l arate 
pe Joe Stanno care se plimba ca un somnambul printre mesele 
de joc. 

— E acolo! strigă Hunter. 

Cei patru se opriră brusc, căutând cu privirea omul indicat. 

Joe Stanno încremeni şi ridică capul. 

instinctul de vechi pistolar se trezi subit. Picioarele lui luară 
automat poziţia trăgătorului, capul masiv păru că se adăposteşte 
îndărătul umerilor, iar privirea i se îndreptă spre cei patru ca cea 
a unui struţ care urmăreşte un pericol. 

Probabil că situaţia i se părea normală lui Stanno. O trăise de 
zeci de ori în trecut. Numai că o trăise fiind de cealaltă parte. 

De data asta se afla faţă în faţă cu propria moarte. 

Domnea o tăcere morbidă şi era arătat cu un deget acuzator 
celor patru călăi. 

Joe nu avea de gând să se lase cu una cu două. Nu avea de 


101 


gând să se lase omorât ca un mieluţ behăitor, nu va geme cum 
făcuse Vito. Nu, nici vorbă de asta! 

— O să vă împuşc pe toţi! răcni el ca un leu. 

Hunter îl văzu băgând mâna în haină ca să scoată revolverul 
mare, şi profită de această clipă ca să se eschiveze într-o parte, 
urmat de Max Keno. 

— E ţăcănit! strigă cineva. 

În timp ce răsunau primele împuşcături, Hunter şi garda sa de 
corp ajunseră în fundul cazinoului. Trecură repede prin barajul de 
securitate, şi Hunter le strigă oamenilor: 

— Are loc un atac, nu lăsaţi pe nimeni să intre! 

Pe etajerele seifului erau îngrămădite sume enorme: teancuri 
nenumărate şi şiruri de fişicuri de monede. Şi maşinile de 
calculat încă mai ţăcăneau... 

Pe mesele de decont încă mai erau îngrămădite teancuri de 
devize iar controlorul se plimba nervos încolo şi încoace 
îndemnându-şi ajutoarele să se grăbească. 

— Incă n-ai terminat? se răsti Hunter ţintindu-l locului cu o 
privire ucigaşă. 

— Totul e aici, domnule. Am auzit Împuşcături. 

— Până la ultimul cent? 

— Da, domnule. Până la ultimul cent. 

— Cât? 

— Puțin mai mult de o jumătate de milion, domnule Vinton, 
dar vom avea confirmarea peste... 

— Las-o baltă şi pleacă. 

— Domnule? 

— Are loc un atac, n-auzi? la-ţi muieretul şi valea! Nu. Vreau 
să fie masacrate! 

— Vreţi să spuneţi... adică să plec... aşa? 

— Păi cum, idiotule? se răsti Hunter. Şterge-o de-aici cu 
gagicile tale! 

Controlorul întoarse spatele şi se îndreptă spre uşă. 

— Spune-le asta singur, zise el fără să întoarcă capul. 

— Lasă uşile deschise! strigă Hunter. Afară, femeilor, afară! 

Trăgea de ele şi le împingea, iar Max îi dădea o mână de 
ajutor. 

— Scoate-le de-aici şi pune-le la adăpost! strigă Hunter ca să 
se poată face auzit din cauza ţipetelor femeilor. 

— Mda, şefule, răspunse Max. 

Hunter rămase în camera blindată împreună cu un om de 
pază. Se uită la el cu asprime şi îl întrebă: 


102 


— O să te laşi împuşcat pentru câţiva dolari? 

— Nu, domnule, mormăi omul şi ieşi. 

Hunter se apropie de banii din seif şi frunzări câteva teancuri. 
Erau acolo tot felul, bancnote de cincizeci de dolari până la 
bancnote de o mie. Alese un teanc de bancnote de o mie şi îl 
puse într-un buzunar. 

Apoi debranşă sistemul de stropire în caz de foc. 

Se duse până la uşă, puse un genunchi în podea şi luă o 
petardă incendiară pe care o avea fixată pe gambă. O amorsă 
apoi aruncă acea mică bombă pe masa principală. 

Urmă un zgomot de scântei şi un nor de particule căzu în 
încăpere. Hunter se retrase. Se lovi de uşă, răsuci mecanismul şi 
spuse omului de pază din antreu: 

— Să nu intre nimeni înăuntru! 

— Bine, domnule! 

— Nici Christos! Camera e sigilată! 

— Am înţeles, domnule! 

Apoi se îndreptă spre cazino şi recomandă acelaşi lucru celor 
doi oameni de pază care se aflau în faţa intrării în partea din 
spate a sălii. Oamenii erau nervoşi şi nesiguri. 

— Au încercat să ne atace, domnule Vinton? întrebă unul 
dintre ei. 

— Mda, dar nu vă faceţi griji pentru ce se întâmplă în faţă. 
Faceţi-vă treaba aici. 

Omul scoase revolverul şi promise că va executa ordinul 
şefului său. 

Hunter intră apoi în sala de joc. Femeile tocmai intraseră în 
sala de mese-cabaret. 

Max Keno se întorcea lăsând un spaţiu generos între el şi 
câmpul de bătălie. 

Doi oameni zăceau pe promenada acoperită. Nici unul nu 
mişca şi erau plini de sânge. 

Nu puteau fi văzuţi prea bine, dar unul dintre ei semăna cu 
unul din fraţii Talifero. 

— Atenţie, şefule! Joe e... strigă Max Keno. 

Urmă detunătura unui revolver şi Max plonjă între două mese. 

Hunter făcu şi el la fel scoțând în aceeaşi clipă arma. Se 
rostogoli şi se opri lângă o masă, cu Beretta în mână. 

Un grup de oameni sosi în fugă dinspre hol. Hunter le strigă: 

— Fugiţi de-aici! 

O armă bubui din nou, un glonţ lovi tocul uşii şi oamenii se 
retraseră. 


103 


Dar Hunterii reperase pe Joe Stanno. Se lungi bine pe podea, 
apăsă de două ori pe trăgaciul armei şi seceră picioarele 
mafiotului. 

Stanno se prăbuşi cu zgomot, gemând. 

Cazinoul fii brusc invadat. Oameni intrau înăuntru pe toate 
uşile, iar cei dinăuntru alergau ca să se adăpostească. 

Hunter nu mai avea decât un singur drum. Spre Joe Stanno. Se 
târi pe sub mese spre locul unde zăcea rănitul care îl privea 
venind. 

Stanno era ciuruit ca o stropitoare. Sângera abundent de la 
piept şi din burtă şi un firicel de sânge i se scurgea din colţul 
buzelor. Acolo unde Hunter îi trimisese cele două gloanţe, 
pantalonii i se înroşeau cu rapiditate. 

Arma îi căzuse din mână şi stătea cu nasul pe ea. Ridică capul 
de jos şi îl întrebă pe Hunter: 

— Auzi, băiete, pe care l-am ras? Pe Pat sau pe Mike? 

— Cred că pe amândoi, Joe, zise Hunter cu o voce normală. 

Joe „the Monster” zâmbi, apoi tuşi şi scuipă sânge. 

— Ştiam eu că nu sunt chiar atât de duri pe cât se dădeau ei! 

Puse capul sub masa de joc şi muri. 

O grindină de gloanţe căzu în aceeaşi clipă peste masă. 
Hunter îşi continuă drumul. Lateral, îl auzi pe Max Keno şoptind: 

— Şefule, ce se-ntâmplă? 

— Momentul adevărului, Max, îi răspunse el. Salvează-te, nu te 
ocupa de mine. 

Max Keno nu mai fusese niciodată într-o astfel de situaţie. 
După o viaţă întreagă în care se ocupase de salvarea altora, nu 
putea concepe ca acum să se ocupe de el. 

Se târî repede lângă Hunter şi şopti: 

— Prin bucătărie, şefule, e cel mai bun drum. 

Un Talifero cobora scara apartamentului lui Vito în pas 
alergător, urmat de un alt tip. Hunter îl auzi strigând: 

— El e! E Hunter! 

Hunter expedie un proiectil spre casa scării şi văzu țesătura 
cămăşii lui Talifero rupându-se şi impregnându-se de sânge. 
Ucigaşul se prăbuşi. 

Cineva strigă: 

— L-a nimerit pe patron! 

Hunter îşi pierduse între timp ochelarii cu lentile violet. Max 
Keno se uita acum la el mirat. Dar această descoperire nu avu ca 
să zicem aşa nici un fel de efect asupra gărzii de corp. Şeful era 
şef, indiferent ce-ar mai fi putut să fie în afară de asta. Keno 


104 


zâmbi şi zise: 

— Vino după mine, şefule. 

Nu avea alternativă şi nu mai rămăsese mult timp. Hunter se 
rostogoli şi alunecă în acea junglă de picioare de mese din acaju. 
Drumul i se părea interminabil. In fine îl auzi pe Max mormăind: 

— Haide, mergi drept înainte. Te voi acoperi. 

Hunter se avântă spre o uşă acoperită cu o perdea. Erau de 
parcurs doar câţiva metri. Armele începură să bubuie. Gloanţele 
loveau peretele şi rupeau aşchii din mese. In spate auzi ripostele 
metodice ale lui Max Keno. Brusc se făcu tăcere, revolverele 
amuţiseră. 

Apoi o voce strigă: 

— Suntem agenţi federali! Opriţi focul şi aruncaţi armele! 

Dar Hunter trecuse dincolo de perdea şi străbătea în fugă un 
culoar îngust care ducea până la bucătărie. 

Uşa se deschise în faţa lui şi Hunter se opri brusc. 

Harold Brognola îi bara calea, cu o puşcă în mână. 

Omul de la Washington nu părea deloc bucuros şi ezită o 
fracțiune de secundă. 

Dar această mică ezitare îl salvă pe Hunter, care văzu o 
siluetă năpustindu-se în faţa lui. 

Max Keno, garda de corp, reacţionând din reflex, se aruncă 
între viaţă şi moarte, protejând astfel, cum făcuse în întreaga sa 
carieră, corpul sacrosanct al şefului său. 

Primi glontele drept în piept, trase şi el din reflex şi fu 
proiectat într-o parte de impactul proiectilelor. 

Puşca căzu din mâinile lui Brognola şi omul de la Washington 
se prăbugşi, nimerit în coapsă de glonţul lui Keno. 

Privirea sa o întâlni pe cea a lui Hunter. Apoi acesta aruncă o 
ultimă privire plină de tristeţe asupra cadavrului chircit al lui Max 
Keno, punând în trecere mâna pe umărul lui Brognola. 

Secundele! 

Avea impresia că pierduse deja prea mult timp şi, când intră în 
bucătărie, se convinse pe deplin. Un grup de oameni în costume 
de mătase sosea dinspre sala de mese din cealaltă parte a 
bucătăriei. 

O voce familiară răsună în spatele lui Hunter: 

— Atenţie! 

Hunter încărcă din nou Beretta, o operaţiune care dură doar o 
fracțiune de secundă, şi se aruncă în acelaşi timp într-o parte. 

Blonda, Toby Ranger, domnişoara Gură-mare în persoană, 
apăru într-o parte. Purta acelaşi costum inexistent ca şi prima 


105 


dată când o văzuse şi ţinea în mână un pistol. 

In faţa lor, tipii din cadrul uşii traseră câteva gloanţe apoi se 
retraseră, alungaţi de gloanţele mici ale domnişoarei Ranger. 

Hunter le expedie şi el trei proiectile, apoi o prinse pe fată de 
mână şi o trase spre uşa din fiind. Personalul bucătăriei ieşise 
deja pe acolo cu mare rapiditate. Hunter se grăbea să-i urmeze. 

leşiră şi fata şopti: 

— Pustiul! E singura ta şansă! 

— Nu chiar, murmură el lăsând-o lângă un bucătar în bluză 
albă. 

Alergă până la colţul clădirii şi începu să urce spre acoperiş pe 
o scară de serviciu. 

Era opt şi cincizeci şi nouă de minute. Cu toate astea, nu era 
târziu. 

| se păru că aude şuieratul ascuţit al unei turbine şi simţi şocul 
elicei în momentul în care ajunse pe acoperişul cazinoului. 

Fata urca în urma lui. 

— Fugi de-aici! îi strigă el. 

— Sper că ştii ce faci! zise ea gâfâind. Dă-mi o mână de ajutor! 

La sol se auzi zgomotul unor oameni şi Hunter se hotărî. O 
apucă de braţ şi o trase peste parapet, expediind cu aceeaşi 
mişcare trei gloanţe. 

— La dracu! strigă o voce. 

O rafală trecu pe deasupra parapetului. 

Acoperişul era plat şi era destul loc pentru aterizarea unui 
elicopter. 

Cineva stătea în cadrul unei ferestre de la hotel, la etajul trei, 
chiar în faţa poziţiei lui Hunter. Ba chiar erau mai mulţi. Hunter 
încercă să nu-i scape din ochi, să-şi acopere spatele şi să 
supravegheze elicopterul. 

— Mulţumesc pentru ajutor, îi zise el fetei, dar... 

Ea se aplecă cu agilitate şi apăsă pe trăgaciul pistolului. Dar 
pistolul era gol. Hunter se întoarse şi trase în fruntea unui 
asediator care ridicase capul pe deasupra parapetului. Omul 
dispăru. 

— Oare se aude un elicopter? strigă deodată Toby. 

— Aşa sper, mormăi el. 

Apoi aparatul apăru din noapte şi fu luminat tot de neoanele 
de pe Strip. Tipii din hotel văzuseră aparatul şi cele două siluete 
de pe acoperiş. In acel colţ se făcu agitaţie şi Hunter zări ţeava 
unei carabine. Trase cu Beretta spre fereastră. Elicopterul se 
legăna deasupra capului său. 


106 


O scară de frânghie se desfăşură din aparat. Hunter o apucă şi 
o trase pe fată lângă el. 

— Urcă! îi ordonă el. 

Ea scutură din cap. 

— Nu, eu mă opresc aici. Noroc. Ne mai vedem noi, 
nesuferitule! 

Pierdu una din preţioasele sale secunde ca să se uite bine la 
ea, apoi înţelese. 

— Cum doreşti, zise el. 

Pe urmă urcă repede pe scara de frânghie. 

— Haide! strigă el când ajunse la jumătatea scării gesticulând 
ca să se facă înţeles. 

Aparatul luă brusc altitudine şi deşertul dispăru sub el Lumina 
neoanelor se reduse şi foarte repede i se păru neînsemnată. 


107 


EPILOG 


— Ai spus nouă fix, strigă pilotul care încerca să se facă auzit 
prin vacarmul provocat de motoare. A mers? 

— Pe muchie de cuţit! răspunse Hunter. 

Da, pe muchie de cuţit. 

Tare ciudată mai fusese lovitura de la Las Vegas! 

Spera ca ea să ducă şi la salvarea lui Carl Lyons. 

Reuşise să elimine puţin din putregaiul care acoperea USA. 
Putregaiul ăsta avea să se refacă la loc... dar făcuse tot ce-i 
stătuse în putinţă. 

Cunoscuse totuşi oameni grozavi în cursul acestei escapade. 
Unii îşi pierduseră viaţa. 

Spera că Brognola nu va lua prea în tragic acest eşec, ba chiar 
era convins de asta. 

Putuse să-i cunoască mai bine pe cei mici din cadrul Mafiei. 
Cei mici. Dar Max Keno, în afara taliei, se dovedise a fi un om 
mare. Hunter nu-l va uita niciodată. 

Spera că fraţii Talifero vărsaseră destul sânge... dar nu-i păsa 
prea mult de asta. Ei erau cei ce voiau să se răzbune. Cu toate 
astea, nu le va tăia numele de pe lista lui... îi mai crezuse morţi o 
dată şi se înşelase. 

Tommy Anders era un tip extraordinar şi Hunter n-ar fi dorit ca 
el să renunţe la scena americană. 

lar blonda... Hunter era cam nelămurit. Ce era de fapt? De la 
FBI? Lucra împreună cu Lyons? Oare şi Anders făcea parte din 
echipa federală? 

Oftă şi-şi zise că fata se va descurca... dar se întreba cum era 
ea cu adevărat. Jucase un rol. Aşa cum şi el jucase personajul lui 
Vinton. Se vor mai întâlni vreodată? 

În mod logic, da. Toţi agenţii ordinii publice păreau să revină 
pe drumul lui Hunter. Lumea războinicilor era mică. 

Şi acum, încotro? 

Se întoarse, se uită cu atenţie la contabilul şef care stătea 
ghemuit în spate cu genţile lui pline cu bani. 

— San Juan? îi strigă Hunter. 

Tipul clipi apoi dădu temător din cap. 

— Formidabil! strigă Hunter. Te însoțesc. 

Tipul agită încă o dată capul apoi se întoarse. 

Hunter se relaxă şi se instală mai confortabil. 


108 


Las Vegas nu mai era decât un punct luminos la orizont. 
Zburau la altitudine mică ca să nu fie reperaţi de radare. Hunter 
ştia că micul aparat nu avea o autonomie prea mare, dar era 
convins că undeva aştepta un aparat mai puternic care îi va duce 
în Caraibe. Existau momente în care Hunter admira în mod 
deschis eficacitatea Mafiei. 

Aştepta cu nelinişte sfârşitul călătoriei. Caruselul Caraibelor 
era ceva promiţător. 

Nu repurtase o victorie mare la las Vegas, dar realizase visul 
câtorva milioane de jucători. Aruncase banca în aer! 

Zâmbi. 

Drumul era lung şi părea că încă va mai dura. Şi poate că va fi 
aşteptat la aterizare. Aprinse o ţigară şi îşi examină sufletul. Era 
încă intact. 

— Salut, San Juan, murmură el. 


109 


CUPRINS 


(CAPITOL | istoric AA ESAS Dă at e o Dire pa 3 
CAPITOEUL lasase eesti ara ata ala leu a Oe aa ia i 9 
CAPITOLUL Ness casa cae a ea e Pain aula 14 
CAPITOLUL IV a ceara ana cana ata a a at ea A datul a d pa ari ad af 18 
CAPITOLUL V te Pi sia ar aa ata A ada 00 aa a na 23 
CAPITOLUL Viona Aaaa ai daca cand afla alai 32 
CAPITOLUL VAL se pai e ae tea e aa rana ta aa i lalea TAA AAE EEIT 40 
CAPITOLUL VII sa cadet arata zeta treacă 38200 84 A ara da 0 aaa i dateaza ai 53 
CAPITOLUL Ale osia cat a a a Dc A Ca TE Aa 59 
CAPITOLUL Xe aria ta data aan ut aia a aa da ata i d aa 65 
CAPITOLUL: Xe secera e ata ai ea a la eta ate d cae da 70 
CAPITOLUL X] liiati rate acte aaa a davai n in atea iaa 73 
CAPITOLUL gate cae it 6 a aa ga cl a a ai A E dot tă 79 
CAPIROLUL: XIV si cs portare ora toi a oră da oala ră ar dai ala 87 
CAPITOLUL XV: ea iei a a a aceata e tadalafil ala daf la 95 


CAPITOLUL XV sac gasi aa artei datat arta pa ode afac bă e DE dat aa at td 


EPILOG... 


CUPRINS 


111 


Exterminatorul! 
Jomi ( Exterminatorul a í 


Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Hunter făcu un pas în 
direcţia lor, apoi întinse bratul 
ca să-l arate pe Joe Stanno 
care se plimba ca un 
somnambul printre mesele de 
joc. 

Cei patru se opriră brusc, 
îndreptându-şi atenţia asupra 
omului indicat. 

Joe Stanno încremeni şi ridică capul. Instinctul de 
vechi pistolar se trezi subit. Picioarele lui luară automat 
poziţia trăgătorului, capul masiv păru că se adăposteşte 
îndărătul umerilor, iar privirea i se fixă pe cei patru. 
Probabil că situaţia i se părea normală lui Stanno. O 
trăise de zeci de ori în trecut. Numai că o trăise fiind de 
cealaltă parte a baricadei. De data asta se afla faţă în faţă 
cu propria-i moarte. Joe nu avea de gând să se lase cu 
una cu două. Nu avea de gând să se lase omorât ca un 
mieluţ behăitor. Nu, nici vorbă! Li va împuşca pe toţi! . 


ISBN 973-9127-68-5 Lei 9000