Dick Stanford — Moarte Taliferilor!

3 
A 
ш 
= 
2. 
Е 
T 
% 


Colecţia MERCENAR 
39 


Dick Stanford 


MOARTE TALIFERILOR! 


№140 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
1999 


CAPITOLUL | 


Întoarcerea fusese mai simplă decât plecarea din New Jersey. 

Cu o lună în urmă, Bob Hunter fusese nevoit să închirieze un 
aparat 707 de la aeroportul Teterboro ca să ajungă în Sicilia. 
Apoi trecuse în Algeria după care revenise în Statele Unite, mai 
exact în New Jersey. După toate aparențele, cineva ştiuse asta, 
căci Hunter înţelese repede că era aşteptat. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare a micii maşini 
Mustang. Fasciculele albe ale farurilor maşinii mari parcă îi 
făcură cu ochiul obscen. 

Taliferi. 

Hunter înţelesese asta imediat се Cadillac-ul începuse să-l 
urmărească pe drumul pustiu care traversa câmpurile, pe care 
luna le lumina cu lumina ei palidă. Ştia cu cine avea de-a face şi 
cum aveau de gând să procedeze agresorii. 

Fraţii Taliferi îşi cunoşteau bine meseria; la ei asta era o 
profesiune de credinţă, un sacerdoţiu, şi toţi aveau calităţi 
înnăscute de a provoca moartea. 

Fraţii Taliferi, Mike şi Pat, erau conducătorii unei trupe de 
ucigaşi de elită şi nu primeau ordine decât de la Commissione. 
Soldaţii lor erau demni de marea epocă nazistă, metodele lor 
fiind copiate după cele ale Gestapoului. Mike şi Pat nu erau în 
nici un caz nişte ucigaşi-mărunţi înconjurați ае o echipă de 
pistolari, ci nişte SS-işti care îşi cunoşteau meseria mai bine ca 
oricine. 

Dar Hunter era şi el tot un „meseriaş”; ştia să ucidă şi să 
supravieţuiască. Profesiunea lui de credinţă era să calce în 
picioare Mafia, să o înece în propriul ei sânge ori de câte ori se 
ivea ocazia. 

Hunter se întrebă o secundă dacă acum avea să apară o 
ocazie şi îşi zise că ar trebui s-o provoace dacă voia să continue 
să supravieţuiască. 

Avea un glonţ în coaste, o amintire penibilă a unui schimb de 
focuri sicilian, o gaură agasantă sub genunchi care supura 
mereu, zgârieturi, tăieturi şi vânătăi ре tot corpul. Îl durea peste 
tot şi era sătul. Aproape că era gata să lase totul baltă şi să 
moară pur şi simplu pe drumul acela. 

Puțin mai devreme, poliţia începuse să blocheze toate ieşirile 
autostrăzii cu taxare care lega Philadelphia de New York; Hunter 


3 


îşi dăduse instinctiv seama de asta şi putuse să intre pe un drum 
lateral în ultimul moment. 

Datorită acestei manevre abile, se afla acum pe un drum de 
ţară pustiu cu o limuzină mare plină de ucigaşi în urma lui. 

Lucrul cel mai inteligent ar fi să se oprească şi să se lase 
masacrat. Ar fi atât de simplu, de uşor, de definitiv... 

In plus, Hunter ега un mort-viu încă de la începutul războiului 
împotriva Mafiei; ştia şi accepta asta. 

Atunci de ce să nu meargă până la capăt şi să moară de- 
adevăratelea? 

Conducea cu o sută de kilometri la oră, cu privirea aţintită în 
oglinda retrovizoare. Văzuse apropiindu-se vehiculul Taliferilor, 
examinase feţele îndreptate spre el, apoi văzuse Cadillac-ul 
reducând viteza, lăsând între cele două maşini o distanţă neutră, 
pentru ca să se poată repezi mai bine asupra lui atunci când 
terenul ar fi fost propice pentru masacru. Drumul, îngust şi 
sinuos, şerpuia printre câmpuri şi trecea prin sate mici sau pe 
lângă uzine mici de ţară, la est de oraşul Trenton. Era târziu şi 
nimeni nu tulbura liniştea nopţii. Numai moartea care fugea pe 
urmele lui Hunter. 

In ciuda acestor condiţii ideale, Taliferi aveau să aştepte cel 
mai bun moment, cel mai bun loc. Nu erau nişte jucători; nu 
mizau decât atunci când erau siguri de câştig. 

Hunter oftă, verifică încărcătorul de la Auto-Mag şi constată că 
nu mai avea decât trei gloanţe. Beretta era complet descărcată, 
goală şi inutilă. 

Venise momentul să moară. Era destul să se oprească şi să se 
lase în voia lor. 

Aruncă o privire oblică spre oglinda retrovizoare, zâmbi 
imperceptibil inamicilor săi şi murmură cu glas scăzut: 

— Nici vorbă! 

Apăsă imediat pe pedala accelerației 51 Mustang-ul închiriat 
;аѕпі înainte, în timp ce din ţeava де eşapament ieşeau norişori 
de fum. Vânatul devenea subit vânător. 

Cadillac-ul acceleră şi el violent, dar mica maşină fusese 
concepută pentru acest gen de exerciţii şi câştigă rapid teren. 
Trecea zburând peste vârfurile colinelor în alunecări 
interminabile, de parcă legea gravitaţiei nu se aplica în cazul ei. 
Treptat, distanţa dintre cele două vehicule crescu. 

Dar Hunter căuta doar să câştige timp, secunde, nu kilometri, 
şi număra secundele câştigate la fiecare viraj, îşi calcula 
avantajul, punea la punct planul de luptă, pregătea confruntarea 


4 


inevitabilă. Ea avea să aibă loc undeva pe acel drum, puţin mai 
departe. 

Ştia că o maşină în urma lui însemna că mai soseau şi altele, 
după o mişcare convergentă. Faptul că fusese recunoscut atât de 
repede nu-l mira pe Hunter, care cunoştea metodele aproape 
polițiste ale oamenilor Mafiei. 

Toate maşinile lor de patrulare aveau staţii radio şi erau 
conduse de şoferi Іа fel de dotați ca cei mai buni şoferi ai poliţiei. 
In cazul de faţă, beneficiau de un avantaj de care poliţiştii nu 
profitau: ştiau că Hunter se afla în Mustang. 

Tipii ăştia îşi cunoşteau treaba. Trebuia, era singurul pretext 
pentru care continuau să trăiască, căci Hunter îi ridiculiza de 
prea multă vreme. | urau de moarte, iar maşina mare care se 
afla la zece secunde în spatele lui anunţa o moarte apropiată. 

Era o problemă de secunde, ca de obicei. Nu putea să le 
scape; trebuiau opriţi brusc, nimiciţi şi asta mai înainte де а 
apărea întăririle. 

Mustang-ul traversă o intersecţie şi Hunter zări un panou 
indicator; un drum ducea către un orăşel numit Roosvelt, celălalt 
ducea spre Perrineville. Hunter nu cunoştea nici unul dintre ele. 

Саша un spaţiu de luptă, nu o localitate, un loc unde ar А 
putut să se bată. Fără să ştie de ce, instinctul de războinic 1 
împinse să vireze spre Perrineville. 

Astfel, găsi un teren propice luptei cam după vreo douăzeci de 
secunde, acolo unde drumul mai întâi urca în pantă domoală, ca 
apoi să coboare brusc şi traversa un râuleţ destul de lat peste 
care trecea un pod îngust. 

ЕІ însuşi fii gata să părăsească drumul, redresă maşina în 
ultima secundă şi trecu podul la câţiva centimetri de zidul scund 
de protecţie. Avu nevoie de încă zece-douăsprezece secunde ca 
să oprească şi să întoarcă în derapaj controlat. 

Stinse farurile, apoi puse maşina de-a latul pasarelei înainte 
de a o părăsi şi a urca colina pe jos, înjurând în gând piciorul 
rănit care îl împiedica să se mişte cu uşurinţă. 

Fasciculul luminos al Cadillac-ului trecu de culmea pantei când 
Hunter luă poziţie în postul de luptă. Apoi, maşina frână brutal, 
se clătină violent în coborâre, apoi în viraj, cauciucurile scrâşnind 
cu disperare în întuneric, străduindu-se să găsească linia dreaptă 
a şoselei. 

li văzu cu paritate când trecură de el şi simţi anxietatea celor 
opt oameni їпсогадаї care luptau împotriva forţei centrifuge. 

Aveau geamurile lăsate în jos. Hunter auzi un strigăt de 


5 


alarmă din interiorul Cadillac-ului când farurile acestuia luminară 
maşina părăsită în mijlocul podului. 

Intinse instinctiv piciorul, cum probabil că făcuse şoferul 
maşinii mafioţilor şi o văzu intrând în ultima alunecare. 

Şoferul pierdu controlul Cadillac-ului şi amorsă intrarea pe pod 
de-a curmezişul, cu roţile blocate. Partea din spate lovi zidul de 
protecţie şi maşina începu să se rotească în loc, se blocă între cei 
doi parapeţi, îşi continuă drumul oblic - sicriu de oţel lung de 
şapte metri, efectuând o trecere „scrâşnitoare” pe acel culoar 
betonat care nu măsura decât trei metri. 

Limuzina ajunsese deja o epavă înainte de a ajunge la 
Mustang, dar îl împinse totuşi în elanul ei spre celălalt capăt al 
podului, împinsă de acest val seismic metalic, maşina lui Hunter 
trecu podul, părăsi şoseaua şi lunecă spre mal, întorcându-se, 
apoi căzu în mijlocul râului cu roţile în sus. 

Cealaltă maşină se dădu de trei оп peste cap, lateral, ре о 
distanţă de vreo treizeci de metri, apoi se opri pe o parte. 

Hunter începu să se apropie de pradă fără zgomot. Auzi 
imediat strigătele slabe şi gemetele răniților. Oftă înțelegând са 
era nevoie să le dea tuturor lovitura de graţie. 

Unul dintre ucigaşi fusese aruncat din maşină în cursul 
traversării podului. Corpul lui nu mai semăna cu nimic, nu mai 
rămăsese din el decât un fel de pastă de carne infectă tocată 
care sfida orice identificare, după o scurtă şedere între tabla 
fierbinte şi caldarâmul abraziv. 

Hunter ocoli acea băltoacă vâscoasă, traversă podul cu un pas 
lent şi prudent, păşind domol cu piciorul rănit, apropiindu-se cu 
precauţie de grămada de fiare care, cu câteva secunde mai 
înainte, fusese realizarea constructorilor de maşini din Detroit. 

Găsi un al doilea cadavru făcut praf în locul unde Cadillac-ul 
începuse să se dea peste cap pe câmp. De-acolo, urmă drumul 
parcurs numărând încă trei morţi între drum şi maşina ciopârţită. 

Mai avea deci de lichidat trei oameni. Poate că nu, căci 
tânguirile răniților lăsau să se presupună un sfârşit iminent. 

Maşina era culcată la umbra unui tufiş mare, dar luna îl lumina 
destul de bine pentru ca Hunter să poată distinge cei doi oameni 
închişi în încâlceala de table contorsionate. 

Erau răniţi rău de tot. 

Totuşi amândoi erau conştienţi şi îşi vorbeau gemând cu 
greutate. 

— Nu-mi mai simt picioarele... Cred са le am pe amândouă 
rupte... 


— Şi Carlo? Unde e Carlo? 

— Ce-mi pasă mie de Carlo? Unde e tipul ăla? El unde e? 

— Nu ştiu. Се mai contează? Oricum vom crăpa aici, Bill. 

— Tu poate, dar eu пи. 

— Ba da, amândoi. 

Hunter intră în conversaţie, cu o voce joasă şi plină de răceală: 

— Exact, amândoi. 

Întinse mâna şi smulse pistolul. O întinse pe cealaltă şi acoperi 
о gură şi un nas pline de sânge. 

— Cum te simţi acolo înăuntru? întrebă Hunter. 

Cel care se numea Bill zise: 

— Tu eşti, Hunter? 

— Eu sunt. 

— Ştiam eu că într-o zi o să dăm ochii unul cu altul. 

— Bravo, nu te-ai înşelat. 

Bill horcăi, tuşi şi scuipă sânge. 

— Ce faci? întrebă el. 

— Termin. 

— Lasă-ne. 

— Nu pot. 

Bill gâlgâi ceva, încercă să se întoarcă ca să-l vadă mai bine 
pe ticălosul de afară. 

— Ce-i faci lui Campy? 

— Il ajut să moară. 

— Ticălosule! 

— Mă voi ocupa şi de tine imediat... 

Hunter întinse mâna spre faţa muribundului. 

— Stai! Stai, fir-ar să fie! 

— Nu am prea mult timp. 

Tipul mormăi furios sub mâna lui Hunter. 

— Nu te prosti! Lasă-mă să mor în felul meu! 

Hunter depărtă mâna. 

— О, zise el изиге!. Cu condiţia să vorbeşti. 

— Despre ce? 

— Câte echipe sunt pe urmele mele? 

Tipul chicoti scurt, tuşi, se sufocă apoi răspunse: 

— Destule. Eşti deja un om mort. 

— Asta nu e o noutate. Mai spune-mi şi altceva. 

— N-ai să ieşi în veacul vecilor viu din statul ăsta. 

— Câte echipe, idiotule? 

Rănitul tuşi din nou şi un val de sânge cald curse pe degetele 
lui Hunter. Іпёоагѕе capul tipului ca să-l împiedice să se înece în 


7 


propriul sânge. 

— Câte? repetă el. 

— Du-te dracului! Crapă! 

— OK, zise Hunter. 

Se depărtă şi făcu turul vehiculului. Vapori de benzină se 
ridicau din partea din spate a epavei. Brusc, o mişcare în tufişuri 
îl făcu să se arunce pe burtă şi să se rostogolească în umbră. 

O fracțiune de secundă văzu forma unui tip înalt care ţinea un 
revolver din ţeava căruia ieşi о jerbă de flăcări. In acelaşi 
moment totul luă foc, împuşcătura aprinzând vaporii de benzină. 

Simţi trecând pe lângă el доп! ucigaş. Când se opri din 
rostogolire şi se ridică ca să tragă pentru a trage şi el, adversarul 
său пи mai ега decât о кожа vie care se întorcea în toate 
direcţiile fără să poată scăpa de sfârşitul inevitabil. 

Tipul căzuse probabil într-o băltoacă de benzină şi avusese 
hainele impregnate. 

Hunter ridică rapid revolverul confiscat şi trase de trei ori în 
mijlocul focului ca să pună capăt suferințelor nenorocitului care 
luase foc, apoi se depărtă fără să mai întoarcă capul. 

Pe jos, cu rănile redeschise, în faţa a Dumnezeu ştie câţi 
duşmani pe picior de război, Hunter mulţumi universului în 
general. 

Deocamdată lăsa moartea în urma lui. 


CAPITOLUL II 


Visa un râu interminabil şi un război etern, şi se trezi la 
mijlocul eternității cu o rază de soare pe faţă. Dormea gol, lungit 
în fân. Razele de soare veneau printr-o lucarnă care se găsea 
deasupra capului său. Stătea la căldură, toropit, nu-l mai durea 
nimic. 

Un tip destul de înalt în blugi, cu o cămaşă în dungi, stătea 
lângă el pe o bancă şi îl privea cercetător. 

O a doua persoană stătea de cealaltă parte, dar era prea 
obosit ca să întoarcă capul şi să se uite la ea. 

De undeva auzi o voce exclamând: 

— Bruno! S-a trezit! 

O voce de femeie. Bruno trebuie să fi fost tipul în cămaşa cu 
dungi. 51, се? 

Bruno arăta destul de bine. Puțin chel, о faţă plăcută şi o 
privire îngrijorată. 

Hunter ar fi vrut să întrebe: „Bruno şi mai cum?”. Dar limba 
refuza să-l asculte, se simţea parcă paralizat. 

Femeia se aplecă deasupra lui. Totuşi nu era o femeie. O fată. 
O fată foarte tânără, îmbrăcată ca Bruno, cu blugi şi cămaşă în 
dungi. 

Fata lui Bruno? 

Ochii ei imenşi şi negri erau încadraţi de un păr negru ca pana 
corbului, care îi cădea pe umeri ca o cascadă întunecată şi 
strălucitoare. 

O puştoaică. Lui Hunter îi fu ruşine că era în pielea goală. 

Făcu un efort supraomenesc, întinse mâna lângă coapse şi 
simţi şervetul pus peste burta lui. 

Bine, bine. Nici o teamă. De ce părea atât de îngrijorată? 

Fata îi puse o întrebare. Vocea ei era ca o simfonie. 

— Cum te simţi? 

Hunter încercă încă o dată să vorbească, renunţă, reuşi să-i 
zâmbească fetei şi se întrebă dacă nu cumva se strâmba ca un 
clovn. 

— Bruno te-a găsit în râu. Ţi-am pansat rănile şi ţi-am dat un 
calmant. Poţi să-mi spui cum te simţi? 

Realitatea îi reveni în minte ca o senzaţie de greață. Se sprijini 
într-un cot, vrând să se ridice. Fata îl împinse înapoi cu o 
fermitate plină de blândeţe, şi îi zise: 


9 


— Stai liniştit. 

Reuşi să-şi mişte limba ca să vorbească, dar vocea să i se păru 
ridicolă. 

— Nu, nu pot. Periculos, periculos pentru voi. 

Ea încercă să-l liniştească. Tipul înalt se apropie şi îi puse o 
mână imensă pe frunte. 

Voia totuşi să-i prevină că viaţa lor era în pericol atâta vreme 
cât va fi acolo, culcat în fân, dar avea impresia că vorbea din 
fundul unui puț care se închidea deasupra lui. Fu ultima lui clipă 


de luciditate din acea zi. 
* 


ж ж 


Când îşi veni din nou în fire, descoperi că era culcat într-un 
pat, lungit într-un aşternut curat. Avea impresia că fusese 
aruncat dintr-un avion şi nimerise pe nori. 

Fata stătea lângă fereastră, soarele cădea în părul ei, şi scria 
într-un caiet mare pe care îl pusese pe genunchi. 

Era încântătoare. 

O privi îndelung. Ea ridică în cele din urmă capul şi tresări. 
Hunter fu din nou surprins de profunzimea ochilor ei negri. 

Poate că era ри! în care căzuse. 

Neştiind prea bine ce se cuvenea să spună, Hunter o întrebă: 

— De cât timp sunt aici? 

— De două zile, murmură fata. 

— Unde ne aflăm? 

— Cum? 

— Unde sunt? 

— In... în camera теа. Aici e ferma noastră, а mea şi a fratelui 
meu. Creştem pui. Suntem în apropiere de Manalapan. 

— Manalapan? 

— Un orăşel de pe Drumul 33 din centrul statului. 

— In apropiere de Perrineville? 

- Nu departe, la vreo cincisprezece kilometri. Ме aflăm 
aproximativ între Philadelphia şi New York. 

Hunter gemu изиге! şi reuşi să se ridice în capul oaselor. 

— Cred că eşti protejată de un înger păzitor, zise el fetei. 

Puse un picior pe podea şi simţi că se prăbuşeşte spre 
căpătâiul patului. 

Nici măcar nu avu timp să o vadă părăsind scaunul, dar fata 
apăru brusc lângă el, susţinându-i umerii, respingându-l uşor ре 
perne. 

— Să nu mai faci asta, zise ea cu o voce severă. Nu eşti chiar 


10 


atât de puternic, domnule Hunter. 

El o privi cu intensitate. Ea se uită la el un moment apoi îi zise 
cu o voce fără replică: 

— Da, ştim. De două zile numai de tine se vorbeşte la radio şi 
la televizor. Bruno ţi-a scos доп! dintre coaste şi ţi-am îngrijit 
rănile. Restul depinde de tine. Dacă te scoli, rănile se vor 
deschide din пои şi ai să sângerezi iar. Ţi-e foame? Ai putea să 
mănânci ceva? 

— Аз mânca şi un bou dacă asta mi-ar permite să plec de-aici, 
mormăi Hunter. 

— Frumoasă mulţumire! răspunse fata. 

— Ascultă, micuţo, singura recompensă cu care ма veţi alege, 
dacă mă vor găsi aici, va fi un glonţ în ceafă. N-aveţi de unde 
şti... 

— Dacă te referi la gangsteri, pot să-ți spun că au şi fost aici. 
De două ori. leri seară te-am ascuns în coteţul găinilor. 

— Vor mai veni, zise Hunter. Tipii ăştia nu renunță niciodată. 
Haide, adu-mi hainele. Voi încerca să-mi limpezesc mintea. 

Fata părăsi camera. În clipa următoare o auzi afară strigându- 
şi fratele. 

Hunter mai încercă o dată să stea ridicat pe pat, cu picioarele 
pe podea, reuşi şi se examină. 

Tipul făcuse treabă bună pe tors. Aproape că nu-l mai durea 
deloc şi nu se infectase. Cususe rana cu un fir de nailon. Hunter 
schiţă un zâmbet, ridică piciorul şi se uită la el. 

inflamat şi umflat, dureros. Mersese cincisprezece kilometri în 
albia unui pârâu şi pe câmpuri. Rana era acoperită de un 
pansament care mirosea urât. Hunter îl scoase, şi o privi mai de 
aproape, sperând că Bruno o curăţase bine înainte de a o coase. 
Incă mai examina piciorul când intră Bruno. 

Nu era chiar atât de bătrân pe cât părea. Părea să aibă vreo 
cincizeci de ani. 

Dacă era într-adevăr fratele fetei, trebuie să fi avut mai puţin 
de patruzeci de ani, în orice caz, nu mai mult. 

Se opri lângă uşă, masă gigantică care bloca trecerea, şi se 
uită la Hunter cu o privire îngrijorată. 

Hunter se uită la el încruntat. 

— Eşti un medic priceput, Bruno. Mulţumesc. Dă-mi pantalonii. 

— Ми mă recunoşti, nu-i aşa? întrebă си blândeţe Bruno. 

Hunter îl privi mai atent şi întrebă: 

— Ar trebui? 

— Ми, cred са nu. Ne-am întâlnit numai o singură dată şi erai 


11 


grăbit şi atunci. 

Intrigat, Hunter schiţă un zâmbet. 

— Dien Huc, îi explică Bruno. Infirmeria mobilă. Eram de 
serviciu când ai sosit cu toţi acei puştani. Іі aminteşti, puştanii... 

— Lumea e mică, Bruno, zise Hunter întrerupându-l. Era 
cartierul general al doctorului Brantzen. 

— Exact. Eram unul dintre asistenții lui chirurgi. 

— Şi acum creşti pui? 

— Exact, acum cresc pui. 

— Brantzen a murit. Am reuşit să fac să fie ucis. La fel o să se 
întâmple şi cu tine, Bruno. Cu tine şi си puştanca asta drăguță. 
Acum dă-mi pantalonii şi arată-mi încotro e coasta. 

— Nici vorbă, replică celălalt. N-ai să ajungi niciodată acolo. 
Nu cu piciorul ăsta. De altfel încă e posibil să rămâi fără el. 

— E grav? 

— Destul. Carnea se va vindeca dacă îi dai ocazia şi dacă nu 
apare cangrena. Т-ат administrat antibiotice. 

Bruno zâmbi apoi zise: 

— Cele pe care le dau puilor mei. Sper că n-ai să începi să 
cânţi cucurigu! Nu, ai să te vindeci. 

— Dar piciorul? 

— Dacă te foloseşti de el prea curând, îl pierzi. Trebuie să te 
odihneşti cel puţin câteva zile. 

— Nu pot, Bruno, răspunse Hunter. Ştii foarte bine asta. Ştii 
cine sunt tipii ăia. Nu se vor mulţumi să mă suprime numai pe 
mine, te vor ucide şi pe tine, şi pe fată. 

În acel moment intră în cameră şi fata. 

— Nu sunt o fată, о puştoaică. Mă cheamă Sara, fără „h”, şi пи 
sunt o puştoaică. 

— Nu, e adevărat, zise Bruno. Bărbatul ei a murit în Vietnam. 

Hunter îşi aminti că războaiele făceau deseori văduve foarte 
tinere, ааг ега ridicol, nu avea cum să aibă mai mult де 
şaisprezece ani. 

Ea îi înţelese privirea mirată şi repetă: 

— Nu sunt un copil. În plus, nu te-am scos din pârâu ca să 
facem din tine un infirm sau un tip cu piciorul amputat, aşa că 
culcă-te la loc. 

Hunter o privi furios, apoi se întoarse spre tip şi întrebă: 

— Pentru cât timp? Şi cât timp crezi că le va trebui acelor 
asasini ca să-şi dea seama despre ce se petrece sub nasul lor. 
Doi foşti combatanți în Vietnam, primul rănit, celălalt fost 
infirmier care, printr-o întâmplare extraordinară, locuieşte în 


12 


regiunea unde a fost văzut primul... 

— Cred că vor avea nevoie de câteva zile, răspunse serios 
Bruno. 

Depărtă mâinile şi dădu uşor din umeri. 

— In fond, ce alegere am putea face? 

Ce alegere? Hunter cunoştea răspunsul. Capul începea să i se 
învârtească, un voal îi căzu pe ochi, era cuprins de ameţeală, 
piciorul îl durea şi дгеаѓа îl asalta în valuri succesive. 

— OK, zise el cu o voce slabă. 

Se întinse la loc în pat, închise ochii, şi începu să vadă totul în 
negru, imaginându-şi mica fermă demolată şi pe proprietarii е! 
masacrați. 

Se gândi la doctorul Brantzen, primul care pierise din cauza 
Exterminatorului, dar care nu avea să fie în nici un caz ultimul. 


13 


CAPITOLUL 111 


Sara şi fratele ei erau nişte oameni cumsecade, iar Hunter 
învăţă să-i cunoască în cursul următoarelor patruzeci şi opt de 
ore, în timp ce-l îngrijeau şi îl hrăneau. 

Părea că amândoi renunţaseră la viaţa lor activă. 

Cu câteva săptămâni în urmă, Sara împlinise douăzeci şi doi 
de ani, dar pentru Hunter părea să aibă tot vreo şaisprezece. Era 
doar o aparenţă, căci Sara Henderson era, de fapt, o doamnă 
bătrână care îşi aştepta cu răbdare sfârşitul vieţii, şi care încerca 
să se facă utilă în aşteptarea acestui sfârşit. 

Se căsătorise cu David Henderson la vârsta de nouăsprezece 
ani. După două săptămâni, David o îmbrăţişase şi plecase la 
război. Ми supravieţuise. Sara se întorsese la fermă unde tatăl е! 
murise, lent, de cancer. Mama îi murise deja de câţiva ani. 

Părinţii, venind din România, sosiseră în Statele Unite exact la 
timp ca să aibă parte de marea criză din 1929. Singurii lor copii 
fuseseră Sara şi Bruno, care nu aveau rude în Statele Unite. 
Acum nu mai rămăseseră decât ei doi. 

Sara se ocupase de creşterea puilor până la sosirea fratelui ei, 
care se întorsese din Vietnam cu corpul sănătos, dar cu mintea 
torturată. 

Bruno tăiase prea multe braţe şi picioare în infirmerii 
improvizate, văzuse prea mulţi oameni disperaţi. Тгаіѕе 
sălbăticia războiului, moartea constantă şi inutilă, suferinţele de 
neînchipuit. Se întorsese din Vietnam ateu. 

Aceşti oameni îşi puneau viaţa în joc ca să-l salveze pe Hunter, 
într-un fel, şi fără s-o spună vreodată, dădeau impresia că 
ispăşesc prin această atitudine nişte păcate imaginare ce 
trebuiau răscumpărate cu orice preţ. 

Hunter nutrea o mare gratitudine faţă de ei, dar era mirat de 
acel fel de insinuare mută de culpabilitate. 

Profitând de un moment în care se afla singur cu Bruno, îi 
zisese românului: 

— Ştii, viaţa e ca un imens ceasornic. Nu sunt numai ticuri, 
trebuie să fie şi tacuri. 

Şi îi spusese şi Sarei în una dintre acele nopţi interminabile: 

— Când dorm, visez. Şi în timpul acestor vise, am impresia că 
trăiesc mai intens decât în oricare alt moment. E paradoxal, ca şi 
viaţa! Toate durerile poartă în ele sămânţa unei mari bucurii, iar 


14 


cele mai bune clipe din viaţă anunţă în general o perioadă rea. 
Totuşi, nu te poţi fixa pentru vecie numai jos sau numai sus, 
trebuie să ştii asta. Trăim undeva pe la centru şi urcăm ca apoi 
să coborâm. Dacă încercăm să ne fixăm la extremităţi, sus sau 
jos, asta înseamnă că renunţăm la viaţă. 

Hunter nu avea stofa de predicator. Nici măcar nu ştia foarte 
bine dacă ideile lui sunt logice, dar credea ceea ce spunea şi, de 
fiecare dată când avea ocazia, încerca să spună câteva cuvinte. 

Ai fi zis că Dumnezeu îl trimisese înadins la ei. Pe zi ce trece, 
se ameliorau şi ei, şi el. 

A treia zi, Bruno devenise ceva mai vorbăreţ, încetase să-şi 
mai facă singur rău în tăcere, întâmplându-i-se chiar să râdă şi să 
facă glume. А 

Sara devenise conştientă de Bob Hunter, bărbatul. Іпсериѕе 
să-şi aranjeze părul, să se machieze discret şi renunţase la blugi 
ca să îmbrace nişte rochiţe дгадще imprimate, pe care le 
meşterea noaptea la maşina de cusut în timp ce Hunter dormea. 

A treia zi, Bruno urcă în camionetă şi plecă în Manhattan să 
cumpere ceva pentru oaspetele lui. Plecă în zori şi promise că va 
fi înapoi înainte de căderea serii. 

— Dacă nu, spuneţi o rugăciune pentru român, strigase el din 
camionetă. 

Hunter nu era îngrijorat peste măsură pentru Bruno, care îşi 
ducea deseori produsele la piaţă. Plecarea lui la oraş nu avea să 
provoace nici o reacţie, chiar dacă ferma se afla sub 
supraveghere, îl trimisese pe Bruno la un prieten sigur. 

Hunter se reinstalase în podul construcţiei în care erau 
crescuţi puii, unde răsuna piuitul a mii de puişori, şi luase си е! 
armele, Beretta goală, Auto-Mag aproape gol şi revolverul unui 
Talifero care mai avea trei gloanţe. 

Bruno amenajase o cuşetă în fundul podului şi pusese trei 
plăpumi de puf pe un covor de fân proaspăt. Era foarte 
confortabil. Avea acolo un mic dulap cu mâncare plin de ouă 
fierte şi de brânză, în plus, Sara urca la fiecare două-trei ore ca 
să-i aducă o masă caldă. Medicamentele le avea la îndemână. 

De la plecarea lui Bruno spre Manhattan, Sara urcase în pod, 
cu un metru, un carnet şi un creion. 

— La ce-ţi trebuie astea? întrebă Hunter. 

— Ca să văd cum eşti făcut, răspunse tânăra femeie cu o 
privire strălucitoare şi amuzată. 

li luase măsurile cât ai clipi. 

Dar în acest timp privirile lor se întoarseră de mai multe ori şi 


15 


un fel de intimitate tulbure pusese stăpânire pe ei. 

Sara plecase fără să-i dea nici o explicaţie, dar se întorsese pe 
la zece cu copia exactă a combinezonului negru de luptă pe care 
îl purta de obicei Hunter. Confecţionase totul cu toate buzunarele 
puse la locul potrivit. 

Hunter era de-a dreptul uluit. 

— Cum ai reuşit? zise el nevenindu-i să creadă. 

— Oh, e uşor! zise Sara cu o voce care exprima o mândrie 
justificată, dar pe care încerca s-o ascundă. Priveşte. 

li întinse o foaie de hârtie. Era o pagină din caietul de desen 
pe care Hunter îl văzuse foarte des. |! desenase, probabil ре când 
dormea şi îl veghea, dar îl imaginase în ţinută de luptă, inclusiv 
centurile cu muniții şi armele, reuşind să găsească o atitudine де 
felină, atât în ceea ce priveşte poziţia corpului cât şi expresia 
plină de cruzime a feţei. Exista totuşi o calitate specială care 
emana din desen, un fel de aureolă de cruciat. 

— Aşa mă vezi? întrebă cu blândeţe Hunter. 

— Da, răspunse ea pe acelaşi ton intim. 

— De unde ai ştiut cum era combinezonul meu? 

— L-am văzut desenat de o sută de ori de poliţie, în ziare, la 
televizor. 

— Inţeleg. 

— Incearcă-l. 

— Mai târziu, zise el suspinând. 

— Te-am mai văzut, n-am за roşesc. 

— Mai târziu, repetă Hunter. 

— Bob Hunter, te porţi са o mironosiţă incorigibilă. 

Se aplecă deasupra patului, trase cuvertura cu un gest brusc 
până la picioare şi o împături. 

Acum nu mai avea nici un prosop. Totuşi nu era momentul să 
facă pe pudicul. 

Sara îşi scoase rochia, o împături cu aceeaşi grijă cu care 
împăturise cuvertura la capătul patului şi o puse pe scaunul de 
care Hunter se folosea ca noptieră. Apoi se apropie de fereastră 
şi aruncă o privire în curtea scăldată de soare. 

— Chiar crezi că momentul e bine ales? întrebă Hunter 
simțindu-se destul de ridicol. 

— Nu ştiu dacă eşti pregătit, dar eu sunt, zise ea întorcându-se 
spre el cu un zâmbet radios. 

— Ei bine... 

Îşi scoase sutienul şi se apropie de el. 

„Ciudat! îşi zise Hunter. Cum îţi dau uneori hainele o impresie 


16 


falsă. Îmbrăcată părea fragilă dar, în realitate, arată admirabil de 
bine făcută”. Avea sânii mici şi tari, iar pielea catifelată părea să 
aibă propria ei sursă luminoasă, prea radia din interior. 

151 puse sutienul peste rochie, îşi strecură degetele mari sub 
elasticul slipului, apoi rămase nemişcată în faţa lui, fixându-l cu 
ochii ei mari. 

Părea încremenită locului, dar slipul cobora lent pe şolduri, pe 
pântece şi pe coapse, şi semăna deodată cu o statuie vie. Hunter 
văzu atunci că mâinile îi tremurau şi o prinse de una din ele. 

— Eşti sigură? Peste câteva clipe nu vei mai avea ocazia să te 
gândeşti. 

— Nu mă ajuţi deloc, zise ea cu o voce tulburată. Totuşi m-am 
pregătit pentru momentul ăsta şi am repetat de destul de multe 
ori... Mi-am imaginat totul, ce voi spune, ce-mi vei răspunde... 
dar nu faci nimic din ce-am prevăzut. 

— Nu e nevoie de repetiţii, Sara, dacă asta este într-adevăr 
ceea ce doreşti. 

— Oh, Dumnezeule, da! exclamă ea izbucnind brusc în lacrimi. 

Căzu lângă el, cu faţa în mâini, plângând din tot sufletul. El о 
trase pe cuşetă, îi făcu loc, şi o consolă cu vorba şi cu gestul. Ea 
începu să reacționeze foarte repede în braţele lui, deveni femeie, 
şi se uniră unul cu celălalt ca să se iubească şi să se consoleze. 

După aceea, Hunter remarcă cu o voce plină de admiraţie: 

— Sara... Aveai dreptate, nu eşti deloc o puştoaică. 

* 


ж ж 


Rămaseră multă vreme îmbrăţişaţi şi îşi spuseră acele o mie 
de lucruri pe care un bărbat şi o femeie şi le spun după ce fac 
dragoste, lucruri grave, lucruri fără importanţă, apoi, după ce se 
plictisiră de vorbe, rămaseră lungiţi în tăcere dar într-o perfectă 
comunicare. 

Mai târziu, Hunter îmbrăcă combinezonul, apoi o a doua tăcere 
se instală între ei. 

Pe la sfârşitul după-amiezii, Hunter adormi profund. Nu se mai 
odihnise aşa de câteva săptămâni şi îşi dădu seama că Sara 
părăsea cuşeta. 

Hunter se trezi tresărind, singur, văzând prin fereastră că 
soarele era jos pe сег şi simţi o teamă instinctivă şi animalică. 

Afară se auzise un țipăt - un țipăt de femeie sau ceva care 1 
tulburase în somn, dar care nu-l trezise imediat. 

Apucă pistolul Auto-Mag, se apropie de fereastră şi privi jos în 
curtea de obicei foarte liniştită. 


17 


Dar ceea ce văzu provocă în el un val brusc de adrenalină şi 
de reacţii de ucigaş. 

O maşină necunoscută fusese oprită pe alee lângă casă. Doi 
tipi îmbrăcaţi în costume negre de mătase stăteau lângă maşină. 
Unul dintre ei ţinea deschisă portiera în timp ce celălalt se 
străduia să o facă să urce în vehicul pe Sara Henderson. 

Era acea situaţie tipică de luptă care nu-ţi dă deloc timp să 
gândeşti, să prevezi, să calculezi. 

Numai instinctul îl făcu să ridice Auto-Mag, să spargă geamul 
subţire, să îndrepte ţeava lungă spre ţintă şi să semene moartea. 

Glonţul trecu la mică distanţă de faţa iubită pe care o sărutase 
cu atâta tandreţe cu puţin timp în urmă, şi intră între ochii 
îngroziţi ai mafiotului. Sara îi spuse mai târziu că impactul 
provocase un zgomot ca de supt. 

In timp ce primul glonţ îşi făcea treaba, pistolul uriaş trăgea 
încă o dată şi tipul care ţinea portiera deschisă simţi cum îi face 
explozie gâtul. Cei doi bărbaţi muriră aproape simultan. 

Sara căzu în genunchi. Incă se mai afla în această poziţie, 
înconjurată de sânge şi de rămăşiţe din cadavrele celor doi 
agresori, cu mâinile pe coapse, când Hunter ieşi în curte. 

Se calmase deja puţin când Hunter sosise lângă ea, dar nu 
făcu nimic ca să se ridice în picioare între cele două cadavre şi 
primele sale cuvinte au fost: 

— Oh, Dumnezeule, nu, Bob... N-ar fi trebuit să faci asta... 
Acum ei ştiu că eşti aici! 

El o ajută să se ridice, o trase spre casă şi răspunse: 

— Au avut ghinion! 


18 


CAPITOLUL IV 


Îi turnă un pahar de coniac, îi curăţi bluza stropită de sânge си 
un burete umed şi ascultă cu atenţie confesiunea. 

Cei doi mafioţi intraseră pe neaşteptate; era a treia oară când 
veneau în mai puţin de o săptămână. Scotociseră în rufele 
murdare, număraseră periuţele de dinţi din sala de baie 5! 
goliseră coşul cu gunoi. 

Cel mai tânăr fusese trimis să examineze dependinţele, dar se 
mulţumise să facă o plimbare destul de scurtă în curte, în timpul 
căreia aruncase o privire prin uşile deja deschise. 

Cel mai înalt începu s-o brutalizeze pe Sara, vrând s-o sperie 
ameninţând-o cu pericolele la care se expunea protejând ип от 
aflat în afara legii. 

Incercaseră să se dea drept detectivi. 

Asta o pierduse pe Sara. 

li înjurase şi îi făcuse bandiți prăpădiţi. 

Майо!!! îşi ziseră probabil că sărise cam peste cal, căci luaseră 
hotărârea s-o ducă la „post” ca să-i pună câteva întrebări. In acel 
moment intervenise Hunter. 

Slavă Domnului! De cele mai multe ori, oamenii nu se mai 
întorceau după un interogatoriu la „post”. 

— Tipul înalt, îi zise Hunter Sarei, era şeful? 

— Aăă... Da. 

— Ştii cum îl cheamă? Celălalt nu i-a pronunţat deloc numele? 

— Ниддег. 1-а zis Hugger. 

Hunter schiţă un zâmbet. 

— Foarte bine. Acum să vedem vocea. Cum era? Aşa? Aşa? 

Incercă pe toate tonurile să-l imite pe defunctul Talifero, iar 
Sara îl opri la un moment dat. 

— Bun, zise Hunter. Acum fii foarte atentă, e foarte important. 
Cum era tonul lui? Vorbea aşa? 

Imită o voce fonfăită, apoi una gravă, răguşită... 

— Sau aşa? 

Sara dădu din cap fascinată de performanţa extraordinară a 
lui Hunter. Găsi în cele din urmă tonul căutat, apoi stabili 
accentul şi dicţia personajului. 

Vorbea cu buzele ţepene, cu bărbia în aer, maxilarul strâns 
când agita capul. Şopti: 

— Ele! 


19 


— Nu chiar, zise Hunter cu aceeaşi voce. Nu exact, nu-i aşa? 
Vocea asta nu are personalitate. Va trebui să-i facem rost şi de 
personalitate. Vreau să spun... 

— Puțin mai smiorcăit, zise ea. Nu prea mult, dar... De parcă 
tot timpul ar fi frustrat şi supărat, dar s-ar păstra sub control. 

— OK, ОК, micuţo. Auzi, gagico, ce-ţi trebuie? Ai? Să-ţi trag 
vreo două stănoage? Asta vrei? 

Sara se înfioră şi lăsă ochii în jos. 

— Opreşte-te, e prea aproape de adevăr. 

Hunter îşi zise că imitaţia lui era doar o aproximare a vocii 
reale a lui Hugger, dar că cei mai mulţi oameni nu erau atenţi la 
intonaţiile celorlalţi. Recunoşteau un tic, o imperfecţiune vocală. 
Lipsa spiritului de observaţie a celorlalţi îi permitea lui Hunter să- 
şi ducă la bun sfârşit masacrele. 

— Dar de ce vrei?... îl întrebă ea. 

— Vino, vei vedea. 

leşiră afară şi se apropiară de maşina părăsită. Sara nu se uită 
la cele două cadavre. Hunter se aplecă în interiorul vehiculului şi 
ieşi cu un microfon. 

Îi zâmbi, luă atitudinea lui Hugger şi branşă microfonul. 

— Hei! Treziţi-vă, bandă de tăntălăi! 

O voce îi răspunse imediat din difuzorul agăţat sub tabloul de 
bord. 

— Cine-i? 

— Scufiţa Roşie care aleargă veselă prin pădure, replică 
Hunter cu o voce dezagreabilă. Cine crezi că e? 

— Tu eşti, Hugger? Агра! Е ceva? 

Hunter îi zâmbi Sarei apoi o salută înainte de a răspunde: 

— Cârcei la picioare! M-am săturat să aştept degeaba. 

— OK, OK, aceeaşi chestie e peste tot. Şeful spune că trebuie 
mers la următorul post. Nu, stai. Nu închide! 

Hunter se întoarse spre Sara, şi îi zise cu vocea lui normală: 

— Poate са ат cam exagerat puţin. 

Dar vocea interlocutorului se auzi peste câteva clipe: 

— Hugger? Am primit un mesaj de la o altă maşină... Se 
întoarce fermierul, tocmai a părăsit autostrada la Hightstown. 
Vrem să rămâi acolo ca să-l supraveghezi. 

— Ca să ce? se răsti Hugger-Hunter. Ce treabă am, cu rahatul 
lui de găină pe care-l plimbă în camionetă? 

— Şeful zice că trebuie supravegheat la plecare şi la venire. 

- ОК, OK, dar îl voi examina în trecere. Іп curând se Тасе 
noapte. N-am chef să mă trezesc pe-aici în întuneric cu echipele 


20 


de noapte în libertate. 

— Bineînţeles. Nu risca, Hugger. 

Celălalt întrerupse legătura cu această remarcă ironică. 

Hunter zâmbi cu răceală punând microfonul la locul lui în 
maşină. Luă cheile de contact şi deschise portbagajul. Fata îl 
urmă în partea din spate a maşinii, intrigată de ceea ce auzise. 

— La ce-ţi foloseşte să faci asta? întrebă ea. 

— Incurc pistele, răspunse Hunter. Când ceilalţi vor vedea са 
amicii lor nu mai vin, vor porni în căutarea lor. Acum n-or să-i 
mai caute pe-aici. 

— Ми, zise Sara cu o voce înăbușită. 

Se dădu la o parte ca să-l lase să pună cadavrele pline de 
sânge în portbagaj şi să curețe sângele de pe alee. După се 
termină, închise portbagajul, urcă în maşină şi o trase în spatele 
hambarului. 

Revenind spre casă, Hunter se simţi mai uşor, mai vioi, mai 
puternic, şi înţelese că îi revenise forma de combatant. 

Se vindecase şi era pregătit să înfrunte inamicul. 

Aproape pregătit. 

Sara rămăsese acolo unde o lăsase. 

— Şi acum, domnule Hunter? îl întrebă. А 

— II aşteptăm ре fermier, răspunse Hunter. Il aşteptăm си 


marfa prețioasă pe care o aduce din Manhattan. 
* 


ж ж 


Soarele dispăruse în norii roşii care acopereau orizontul când 
Bruno sosi în curte la volanul camionetei. 

Sara se repezi în braţele lui, plânse puţin, apoi alergă până la 
casă unde rămase singură un moment. 

După o strângere de mână călduroasă, Hunter îl întrebă pe 
român: 

— Treaba a mers bine? 

— Cum fusese prevăzut, sergente, zise celălalt cu un zâmbet 
obosit. Obiectele sunt frumos rânduite cu tot ce le trebuie. 

— Ai obţinut tot? 

— Mda. Ааа... Acest Meyer... Ми mi-ai spus şi n-am ştiut că are 
amputate ambele picioare... 

— Se descurcă bine, nu? întrebă Hunter. 

— Ca un şef, da. De fapt, mi-a cerut să-ţi transmit un mesaj. 
Mi-a spus că a înregistrat o ameliorare în cadrul cifrei sale de 
afaceri de câteva zile. A vândut arme unor tipi pe care nu-i 
cunoştea nici măcar după nume. Zice că sunt recrutaţi chiar mici 


21 


borfaşi de pe stradă. Mi-a spus că în viaţa lui n-a vândut atâtea 
revolvere. 

Hunter zâmbi cu amărăciune. 

— Puşcoace pentru New Jersey? 

— Asta era impresia lui Meyer. Crede са se formează о 
adevărată armată. Şi am mai vorbit şi cu celălalt prieten al tău. 
Mi-a spus... Stai, hai să intrăm în casă; am scris totul pe o bucată 
de hârtie. 

Dar mai întâi se îndreptară spre partea din spate a camionetei. 
Bruno deschise compartimentul pentru scule, apoi îl fixă brusc pe 
Hunter, remarcând pentru prima dată combinezonul negru de 
luptă. 

— De unde ai asta? 

— L-a făcut Sara, răspunse Hunter. E o fată grozavă. 

— Mie-mi spui! spuse Bruno. Sara are nişte calităţi de care nici 
măcar nu-şi dă seama. 

Hunter ar fi putut să-i spună românului că sora lui îşi 
descoperise încă una în cursul după-amiezii, dar zise doar: 

— Aici a fost o mică problemă, Bruno. Cred că a fost destul de 
şocant pentru Sara. Am fost nevoit să omor doi tipi care 
începuseră să tragă de ea. Sunt în spatele hambarului în maşina 
lor. li voi duce de-aici imediat ce se va face noapte. 

Românul clipi de câteva ori şi începu să scoată sculele din 
ladă. După ce termină cu încărcătura, începu să-i dea lui Hunter 
nişte scule de alt gen. Acesta îşi examină piesă cu piesă noul său 
arsenal mormăind satisfăcut. 

Le trebuiră zece minute ca să aranjeze totul în pod. Când 
intrară în casă, Sara făcuse cafea şi îi aştepta, aşezată la mica 
masă de lângă fereastră, ceea ce-i permise lui Hunter să observe 
drumul din faţa fermei. 

Hunter îi ceru lui Bruno să-i dea mesajul şi românul scoase din 
buzunar un carnet vechi pe care începu să-l răsfoiască, în timp 
ce omul în negru înzestra Auto-Mag cu un încărcător plin cu 
gloanţe 44 Magnum. 

— Am găsit, zise în cele din urmă Bruno. N-ai să poţi să-mi 
descifrezi scrisul, mai bine să-ţi citesc. 

Mesajul venea din partea lui Leo Turrin, aliatul secret al lui 
Hunter aproape de la începutul conflictului său cu Mafia. Turrin 
era ип sotto-capo în Massachusetts, dar era şi un agent FBI. 
Hunter îi făcea servicii lui Turrin şi Turrin îi făcea servicii lui 
Hunter, riscându-şi de fiecare dată viaţa. Hunter avea impresia 
că nu trecuseră mai mult de două-trei zile de la cooperarea lor la 


22 


Philadelphia, apoi la New York, unde Leo îi salvase viaţa şi îi 
dăduse informaţii vitale despre Organizaţia de la Agrigento, în 
Sicilia. 

Târâş-grăpiş, Bruno reuşi să descifreze notele luate în timpul 
conversaţiei telefonice cu Leo Turrin. 

— A zis că trebuie să te ascunzi, să te faci mic de tot, nici să 
nu mai respiri. Poliţia supraveghează toate drumurile şi toate 
sistemele de transport. A, da, spune că trebuie să te fereşti de 
oraşe ca de ciumă, mai ales de Jersey City şi de Newark. Sosesc 
echipe mai ales din nord-est ca să blocheze ieşirile din New 
Jersey. Sunt pe urmele tale şi ştiu că eşti rănit. Vin să-ţi dea 
lovitura de graţie. A spus că dacă trebuie să te deplasezi, să te 
duci spre coastă, spre Long Beach, Asbury Park. Dar că ar trebui 
să fii foarte atent clipă de clipă. Aăă... Marinello... E bine? Aăă... 
Marinello a luat personal comanda. Те urăşte de moarte pentru 
ce-ai făcut la Philadelphia şi apoi în Sicilia. 

Românul se uită la Hunter. 

— Cine e Marinello ăsta? 

— Domnul Mafia în persoană. Şeful tuturor şefilor. 

Bruno se înfioră, bău o gură de cafea şi continuă: 

— Dispune de posturi de comandă mobile în toată regiunea. 
Toate sunt echipate cu staţii radio şi oamenii lui cei mai buni îi 
conduc operaţiunile. Mike... Mike Talifero se află şi el în New 
Jersey în fruntea unei echipe de ucigaşi; ajurat să te omoare sau 
să nu mai apară niciodată în public. 

Hunter începu să râdă. Râsul lui cinic şi lipsit de umor o făcu 
pe Sara să-şi simtă sângele îngheţând în vine. Tânăra femeie 
închise câteva clipe ochii. 

— И spune bravo pentru treaba făcută la Philadelphia. Familia 
Angeletti s-a dezagregat complet. Sunt la cuțite sau au părăsit 
statul. Dar spune că trebuie să eviţi Philadelphia cu orice preţ, 
pentru că acolo te caută federalii. 

Hunter aprinse o ţigară şi suflă uşurel fumul. 

— Apoi mi-a recomandat să-ţi spun ce i s-a întâmplat lui Frank 
Copilul. Cine e Frank Copilul, sergente? 

— Moştenitorul bătrânului Angeletti, îi explică Hunter. 

— Acum nu mai e. Uite ce-a spus prietenul tău. Spune-i 
sergentului că Frank Copilul а fost executat la mai puţin de о ога 
după sosirea lui la New York. A sosit acolo cu capul cu care nu 
trebuia. 

Bruno ridică ochii şi se uită mirat la Hunter. 

— Capul care nu trebuia? Ce vrea să însemne asta? 


23 


— Credea că e capul meu, răspunse calm Hunter. 

— Ah! 

Sara se ridică, se scuză şi părăsi încăperea. 

Bruno răsfoi paginile următoare. 

— Asta e tot, zise el. 

— Mulţumesc, Bruno, zise Hunter. Eşti un tip grozav. 

— Aiurea! spuse românul cu glas scăzut. Dar tu ce fel de om 
eşti? N-ai înţeles ce ţi-am spus? 

— Ва да. 

-- N-ai nici o şansă. Ми ai nici măcar o şansă la un milion ca să 
scapi. 

— O să mă descurc eu, Bruno. 

— Nu... Nu ştiu, poate... 

Hunter suspină, îl bătu amical pe Bruno pe umăr şi plecă după 
Sara. 

Era în uşa de la intrare, cu braţele încrucişate, şi se uita la 
aleea unde îi văzuse pe cei doi oameni căzând morţi în faţa ei. 

Se apropie de ea pe la spate şi îşi strecură mâinile în jurul ei. 

— Nu-ţi face griji, îi zise el încetişor la ureche. 

— Parcă am de ce? întrebă ea. Ala nu a fost un mesaj, ci o 
condamnare la moarte. 

— Nu e prima. Şi totuşi sunt aici. 

— Dacă spui tu. 

Plângea încetişor. 

— Nu muri, Bob, zise ea. Urcă la loc în pod, te vom proteja. 

— Nu e posibil. In fiecare oră care trece, alţi cincizeci de tipi 
sosesc în regiune. Mai devreme sau mai târziu tot va trebui să-i 
înfrunt. 

— Nu e obligatoriu... 

— Ва da. Ai vorbit de o condamnare la moarte. Am fost 
condamnat cu mult timp în urmă, Sara. Singurul mod de a 
amâna execuţia este să lupt cu ei. Imediat ce voi încerca să mă 
eschivez, voi fi un om mort. Şi apoi... А 

— Da? zise еа. Haide, spune се а! de spus. lţi place asta, nu-i. 
Aşa? Mori de nerăbdare să te repezi în mijlocul lor, să-i omori 
până la unul, să... 

— Roagă-te pentru mine, Sara, îi ceru Hunter. 

— ОП!... Dumnezeule... 

Se întoarse şi se aruncă în braţele lui. 

Şi Hunter îşi zise că Dumnezeu ar putea să-i vină şi lui în 
ajutor... 


24 


CAPITOLUL V 


Era îmbrăcat şi echipat cu toate armele. 

Combinezonul negru făcut ае Sara îi venea ca o mănuşă, i se 
lipea perfect de piele. Era făcut dintr-o pânză solidă, elastică, şi 
nici buzunarele nu ieşeau în evidenţă. 

Beretta era la locul ei, la subsuoara stângă. Auto-Mag, 
reîncărcat, era pus în tocul lui de piele special agăţat la centura 
militară. 

Un PM de dimensiuni reduse, cu pat care se putea replia, 
atârnând de o curea pe care Hunter şi-o, pusese după gât, se 
legăna uşor în faţa lui în dreptul били. 

O mulţime de muniții îşi găsiseră locul în buzunare sau în 
spaţiile speciale ale centurii. Avea grenade cu fragmentare, 
detonatoare, grenade incendiare, bombe fumigene şi câteva 
jucărioare telecomandate. 

Mai avea şi încărcătoare pentru pistoale şi pentru PM, un 
stiletto foarte periculos şi mai multe scule. Bruno se uită la 
războinic. 

— Cred că duci cu tine vreo patruzeci de kilograme. 

— Aproape, răspunse Hunter. 

— Şi piciorul? 

— Mă doare puţin. Dar o să mă descurc. 

— Ai grijă, îi recomandă românul. Nu te lăsa... 

Se întrerupse, se întoarse cu spatele şi porni spre casă. 

Hunter strigă după el: 

— Bruno, eşti un tip grozav! 

Românul se opri o clipă dar nu întoarse capul. 

— Mulţumesc. Şi tu la fel. Ai grijă de întoarcerile pendulei, de 
tacurile de care-mi vorbeai. 

— Numai asta am să fac, răspunse Hunter zâmbind. 

Bruno intră în casă. Hunter se apropie de maşină. 

Işi агапјаѕе cu minuţiozitate restul arsenalului pe bancheta din 
spate, apoi îl acoperise cu saci goi. 

Cele două cadavre se aflau tot în portbagaj. 

O tânără femeie încântătoare stătea pe scaunul din faţă. 

— Suntem gata? întrebă ea cu o voce nervoasă. 

— Cum adică, suntem? zise Hunter. 

— Pot să alerg la fel de repede ca tine. 

— Dar n-am să alerg, Sara. 


25 


— Ei bine... 

Bruno ieşi brusc din casă chiar în acea clipă, ţinând un 
centiron lat în care Hunter pusese bani de război. 

— Sergente! Ai uitat fondurile! 

Hunter luă centironul, se uită la el o clipă, apoi îl înapoie lui 
Bruno. 

— Păstrează-mi-l, zise el. 

— Eşti nebun! Ai înăuntru peste o sută de mii de dolari. 

— Am luat cât am nevoie deocamdată. Dacă nu reuşesc să 
scap... Ei bine, nu pot să duc banii cu mine în mormânt. Am 
dreptate, Bruno? 

— Auzi, sergente, nu vreau... 

— Ва da, zise brusc Exterminatorul cu o voce care nu permitea 
nici o replică. 

Apoi o trase pe fată afară din maşină, îi trase o palmă amicală 
la fund şi îi zise: 

— Ultima staţie, toată lumea coboară! 

— Oh, Bob, eu... 

O întrerupse cu o sărutare şi o strânse la piept cu toate armele 
pe el. 

După ce terminară, Bruno nu mai era acolo. 

Se uitară unul la altul îndelung. Apoi Sara îşi feri privirea. 

— Bob, zise ea încetişor. Mă... Mă voi gândi totdeauna la tine. 

— Atunci aminteşte-ţi de ce ţi-am spus în dimineaţa asta. 

— Da, promit. 

Urcă la volanul maşinii şi închise portiera. 

— Auzi, Sara... zise Hunter cu o voce blândă. Cum a murit 
soţul tău? 

— Mi-au zis: „mort în luptă”. 

— Atunci înseamnă că a murit plin de viaţă, răspunse omul în 
negru. Am intenţia să sfârşesc la fel ca el... Sara, eşti o femeie 
extraordinară. Promite-mi că n-ai să te neglijezi, că n-ai să 
trăieşti ca o moartă. 

— Ир promit, şopti fata. 

Îşi şterse lacrimile care îi curgeau pe obraji, apoi adăugă: 

— Hainele pe care le purtai când ai venit sunt cusute şi 
călcate. Le-am agăţat lângă fereastra camerei mele. 

— Ştiu. Mulţumesc. 

Porni motorul şi demară, lăsând în urma lui fata, ferma şi 
liniştea trecătoare. Nu întoarse capul înapoi. 

Sara străbătu aleea în fugă apoi se opri - mică siluetă patetică 
în semiobscuritate - să vadă cum dispare în noapte fasciculul 


26 


farurilor. 

Venea spre casă în momentul în care camioneta lui Bruno făcu 
turul casei şi acceleră pe alee lângă ea. 

— Bruno! strigă ea. Ce faci? 

Dar camioneta trecu pe lângă ea şi intră pe drumul pe care 
plecase Hunter. 

Fără să-şi dea seama ce face, Sara îşi prinse faţa în mâini şi 
rămase ţintuită locului în timp ce cuvintele şi gândurile îi treceau 
cu repeziciune prin minte. 

Să mori în plină viață... Să nu trăieşti ca o moartă... Să ќе бай, 
să lupti, să mori, să mori, să mori de un milion de ori... Dar ce fel 
de lume?... 

Aminteşte-ţi de ce ţi-am spus în dimineaţa asta! 

Adu-ţi aminte, Sara, adu-ţi aminte totdeauna... 

li spusese: 

— Universul trebuie să te iubească, Sara, pentru că eşti 
femeie. Femela din fiecare specie este un univers în sine, o bază 
de creaţie. E o forţă pozitivă, protectoare, creatoare. Tu eşti 
veriga care leagă generaţiile, Sara. Tu trebuie să salvezi ceea ce 
bărbaţii distrug... fără tine. 

Inţelesese се vrusese să-i spună, chiar даса Bob Hunter era 
doar o maşină de ucis. Dar era mai mult decât atât, bineînţeles. 
Era un om, un om ciudat. 

151 îndreptă spatele şi porni cu un pas sigur spre casă. 

Intră în camera principală, aprinse toate lămpile, puse un disc, 
îşi luă caietul de desen şi începu să-şi deseneze toaletele de 
vară. 


27 


CAPITOLUL VI 


— Ce-ai, Hugger? 

— О idee. Un tip a tras pe marginea Drumului 33, lângă parcul 
de distracţii. Nu mă trage inima să mă duc singur cu puştiul. A 
aprins un foc. 

— Unde zici că e asta? 

— Intr-un mic canion pe un drum care mărgineşte parcul, 
foarte aproape de noul drum. 

— Nu e nici un mic canion pe hartă acolo, Hugger. 

— Ei bine, n-ar strica să te mai uiţi o dată! Џ spun са... Оа! 
Stai o secundă! Mda! Nu mai e nevoie, e chiar el, sunt sigur! 
Trimite-mi imediat întăriri! 

— Şeful îţi transmite să rămâi pe loc! Nu încerca nimic singur! 
Venim! 

Hunter schiţă un zâmbet, dar acel rictus nu însemna bucurie 
sau fericire, apoi întrerupse legătura. Acum trebuia să aştepte, o 
ocupaţie pe care o cunoştea foarte bine. După ce plecase de la 
fermă, nu se îndreptase spre est, ci spre vest înspre oraşul 
Trenton. Găsise o zonă lângă un orăşel care se numea 
Mercerville, alături de un mare spaţiu gol care folosea 
comedianţilor de bâlci aflaţi în trecere. 

Viitorul câmp de bătălie nu era ideal, dar dorise să se 
depărteze cât mai mult posibil de partea estică a statului, ca să 
atragă în acel colţ haita, pentru că avea intenţia să plece pe 
drumurile din est mai târziu în timpul nopţii. 

Găsise un colţ bun ca să deschidă focul; o pădurice retrasă în 
mijlocul căreia se afla un mungel descoperit şi o cărare pe unde 
putea să scape după aceea. 

Făcuse o recunoaştere a locului pe jos, în întuneric, apoi 
făcuse un mic foc de tabără chiar în mijlocul terenului şi-şi 
descărcase marfa macabră lângă foc, după care dusese maşina 
pe înălţimea mungelului, ceea ce-i permitea să supravegheze 
scena. 

Тича se afla deci la vreo cincizeci de metri de postul lui де 
luptă, în jos; o poziţie imposibil de apărat pentru cei care ar fi 
fost destul de proşti ca să se plaseze acolo. 

Inainte de a-şi chema victimele prin radio, examinase drumul 
pe care urma să-l folosească în caz de urgenţă, ajungând la 
concluzia că era practicabil cu maşina, apoi se întorsese lângă 


28 


foc ca să pregătească ambuscada. 

Fixă spoturi cu infraroşu, măsură unele distanţe, instală trei 
mortiere antitanc pe care le armă, aşeză câteva grenade, îşi 
verifică armele personale apoi branşă radioul ca să alerteze 
rechinii. 

De unde se afla, mortierele antitanc ar fi făcut tot atâta 
dezastru ca o bazooka şi Hunter făcuse unele planuri legate de 
inamic. 

Dispunea şi de o nouă carabină, echipată în mod special de 
William Meyer, traficantul din Manhattan, pentru tirul de noapte. 

În realitate, Meyer era mai mult decât un simplu traficant; era 
un mare rănit al Vietnamului care, ca şi Hunter, se pricepea la 
arme ca nimeni altul şi ştia să le modifice în funcţie de indicaţiile 
primite. 

Victimă pe viaţă a războiului, Meyer găsise soluţia să trăiască 
confortabil, cel puţin aşa-i spusese lui Hunter în timpul războiului 
de la New York. Meyer învățase că fabricanţii de arme nu apărau 
niciodată о cauză sau alta, limitându-se să furnizeze 
participanţilor mijloacele de a trece lumea prin foc şi sânge. 

Insinuase că Hunter făcea parte dintre imbecilii de care 
vorbea. 

Hunter nu găsise nimic de obiectat, cu toate astea făcea o 
treabă murdară, o treabă care se impunea dar pe care nimeni nu 
voia s-o facă. Hunter voia şi putea s-o facă. Poate că făcea parte 
dintre imbecili, dar se afla totuşi în vârful unei mici coline din 
New Jersey, bătut de vânt, ca să-şi facă treaba şi ca să oprească 
alţi imbecili care nu aveau de gând să salveze o anumită formă 
de civilizaţie. 

În fine, veneau, imprudenţi ca nişte fiare demonice ieşite din 
măruntaiele infernului, care adulmecau sângele şi se năpusteau 
cu violenţă asupra prăzii. 

Sosiră două maşini, apoi a treia, în fine un fel de rulotă, o casă 
mobilă, concepută pentru cei care iubeau natura fără să se 
lipsească prea mult de confort. Toate astea soseau pe drumul 
împădurit care ducea în luminiş. Hunter ştiu atunci ce anume 
folosea Mafia ca punct de comandă ambulant. 

Şi gangsterii ţineau la confort. Chiar şi atunci când aveau де 
îndeplinit o astfel de misiune. 

li lăsă să vină, privi primele două vehicule zdruncinându-se pe 
drumul prost, ajungând în spaţiul gol şi dându-i ocol fiecare pe o 
parte ca să se oprească la cealaltă extremitate. In a treia maşină 
se afla o echipă de pistolari; ea intră în luminiş şi se opri după 


29 


câţiva metri; portierele se deschiseră şi din ea coborâră oameni 
energici, cu arma în mână, care se împrăştiară fără zgomot. 

Caravana sosi imediat după ei şi se opri în faţa drumului cu 
farurile aprinse. 

„Prea siguri de ei”, îşi zise Hunter. 

Totuşi eficace. li fusese greu să-i numere şi să vadă unde se 
plasaseră toţi. 

Văzuse doisprezece oameni, даг trebuie să fi fost vreo 
douăzeci, fără a mai pune la socoteală pe cei aflaţi în rulotă. Cele 
patru vehicule lăsară toate farurile aprinse şi se plasară în aşa fel 
încât să lumineze tot luminişul. 

Hunter zâmbi şi ridică primul mortier antitanc. 

Ţinti coloana de direcţie а сагамапе!, a cărei parte din faţă ега 
doar un geam imens, în momentul în care un strigăt răsuna 
lângă focul de tabără: 

— Hei! Amândoi sunt aici, morţi! 

— Dar unde e maşina lor? întrebă o voce autoritară printr-un 
difuzor plasat pe acoperişul rulotei. 

lnăuntru se afla un om important. 

— Las-o baltă, răspunse vocea de lângă foc cu accente 
pesimiste. Tipul s-a cărat şi probabil că le-a luat maşina. 

— Greşeală, murmură Hunter mângâind trăgaciul. Tipul n-a 
plecat. 

Mica rachetă traversă luminişul şi lovi exact acolo unde ţintise 
Hunter, explodând cu zgomot. Partea din faţă a rulotei dispăru 
într-un nor violent de flăcări, de geam spart, de metal сіорагіі. 
Toţi cei din imediata apropiere căzură sub o aversă de diferite 
rămăşiţe. 

Hunter părăsi tubul gol şi se deplasă la alt post, în timp ce jos 
inamicul era cuprins de panică. După o scurtă tăcere se auziră 
ţipete şi ordine. 

Le făcu cadou o grenadă mare care căzu în focul de tabără, 
apoi încă una care ateriză sub bara de protecţie din faţa 
limuzinei pistolarilor. Incepu haosul. 

— Stingeţi farurile, fir-ar să fie! 

— La dracu, la dracu, la агаси!... Ajutor! 

— Şefule! Şefule! Al e numai rănit şi... 

— Sus! Ticălosul e sus... 

Hunter lipi ochiul de telescopul cu infraroşii al carabinei. Trase 
şi văzu primul om poticnindu-se în întuneric. Urmară alţii, 
apărând o clipă, catapultaţi instantaneu în afara câmpului. 

In luminiş nu mai era nici un far aprins, dar scena măcelului 


30 


era luminată de flăcările de la gura armelor inamice, resturile 
împrăştiate ale focului de tabără şi incendiul primelor două 
maşini. Umbre macabre dansau în zona măcelului. 

Carabina lui Hunter bubuia regulat şi răspundea clănţănitului 
sacadat al armelor automate ţinute de mâinile tremurătoare ale 
inamicului. Spoturile infraroşii funcționau perfect şi-i dădeau lui 
Hunter, prin telescop, o viziune ciudată şi sinistră a formelor 
umane pe care le dobora. Gloanţele loveau copacii în spatele lui, 
smulgeau iarba de la picioare, spărgeau pietrele în jurul lui, dar 
carabina continua să bubuie, ca un clopot de moarte, în timp ce 
victimele Џраи de spaimă şi se întrebau cum puteau să Пе 
văzute, invocându-şi zeii păgâni care se uitau la ei cum mor fără 
să mişte nici un deget ca să-i ajute. 

După un moment, Hunter stinse infraroşiile, îşi puse la loc 
armele şi bătu în retragere fără să facă zgomot. 

Se opri la o staţie de benzină de pe marginea drumului 33, 
cobori din maşină, îmbrăcat în negru şi cu armele pe el, şi le 
sugeră celor doi oameni de la pompă să cheme poliţia. 

Apoi o luă spre nord, găsi drumul departamental care lega 
Mercerville de Edinburgh şi porni în viteză în direcţia oceanului. 

Fusese un adevărat infern, dar nu inutil... Poate că va atrage 
câţiva mafioţi în direcţia greşită... 

Zâmbi oarecum satisfăcut. 


31 


CAPITOLUL VII 


Parcurse micile drumuri secundare, evitând cu grijă marile 
artere şi intersecțiile importante, iar instinctul îl dusese dincolo 
de drumul cu plată de la Cranbury, până la sud de Prospect 
Fields, de unde spera să vireze spre est până la Freehold, Џпапа- 
o aşa până la ocean, trecând prin oraşul Neptun. 

Acest itinerar avea să-l ducă pe coastă, la jumătatea drumului 
dintre New York şi Atlantic City, unde existau o multitudine de 
localităţi, de unde se putea eclipsa din nou fără ştirea inamicului. 

Evitase poliţia de două ori, dar în ultima clipă, şi de două ori 
mulţumise în grabă cerului. 

Să înfrupte echipele Mafiei era una, lupta cu poliţia, alta. Bob 
Hunter nu trăgea niciodată în poliţişti - scopul lor era identic, 
numai metodele erau diferite - se limita să-i evite cu orice preţ. 

Considera că ar fi fost diplomatic să acorde inamicului - şi 
poliţiei - un moment de reflecţie asupra celor întâmplate lângă 
Mercerville. | se părea că trecuse deja pe lângă maşini oficiale şi 
neoficiale care se îndreptau în acea direcţie. Un războinic 
priceput ştia când trebuia să atace, să se retragă sau să se 
ascundă. 

Astfel, Exterminatorul căuta acum un loc liniştit unde să stea 
un moment. Din întâmplare, găsi un до Шеф pustiu la câţiva 
kilometri nord de ferma lui Bruno, lângă un sătuc care se numea 
Tennent. 

De fapt, era mai curând o tabără pentru rulote şi pe o tăbliță 
scria: „lubitori de camping şi rulote”. 

Tabăra era aproape pustie; probabil că încă nu era sezonul. 

Aveau acolo wc-uri publice, un duş, o spălătorie cu maşini de 
spălat rufe, câteva mese pentru picnic la marginea drumului, 
câteva spaţii nelocuite pentru rulote şi o mică clădire 
administrativă, luminată la intrare de un bec slab. Ре o tăbliță зе 
putea citi: „Paznic: sunaţi”. 

Hunter avea nevoie doar de un loc unde să-şi lase maşina un 
moment - un loc liniştit şi nu prea populat - şi nu avea deloc 
intenţia să sune. Trase maşina în spatele clădirii, într-o poziţie 
ideală pentru o plecare precipitată, apoi studie timp de zece 
minute hărţile găsite în maşină. Una dintre ele era deosebit de 
utilă, pentru că avea marcări şi adnotări, indicând toate locurile 
de întâlnire şi de patrulare. 


32 


Studie aceste informaţii, apoi le înregistră în minte. 
Deocamdată nu avea nici o intenţie să-şi modifice planul de 
luptă. 

Ridică ochii, zări cabina telefonică de lângă spălătoria auto şi 
se hotărî să dea un telefon la New York. 

Apropie maşina şi formă numărul. După câteva minute 
interlocutorul său răspunse dintr-un hotel de lux din mijlocul 
Manhattanului. 

— Sunt Al La Mancha, zise el vocii amicale care îi răspunsese 
de la celălalt capăt al firului. Trebuie să vorbesc cu domnul 
Turrin; e foarte important. 

— Turrin la telefon, răspunse cu prudenţă о voce. Cu cine 
vorbesc? 

— Al La Mancha. Ascultă, e ceva serios... А 

— Ааа... да. Auzi, Al, tocmai mă pregăteam să plec. Іпсеагса 
să mă suni peste puţin timp... 

Era un număr foarte cunoscut, deseori întrebuințat. Aceste 
conversații cu omul în negru erau deosebit de periculoase pentru 
cetăţeanul din Manhattan care ducea o existenţă dublă. Ca să 
nu-şi compromită acoperirea în ochii Mafiei şi ca să evite 
neînțelegerile cu şefii lui federali, Hunter şi Turrin puseseră la 
punct un sistem de cod pe care îl foloseau de la începutul 
conflictului Hunter-Mafia. 

Hunter ştia că Turrin căuta în carneţel numărul unei cabine din 
vecinătate; îl găsi şi îl dădu lui La Mancha, personajul lui 
Cervantes, porecla lui Hunter. 

Nu era singurul care îi zicea aşa, căci ziarele îl comparaseră 
deseori pe Bob Hunter cu un „Don Quijote modern”. 

După cinci minute, Bob Hunter formă numărul dat de Leo 
Turrin. 

— Tu eşti, La Mancha? întrebă singurul prieten şi cel mai fidel 
aliat pe care Exterminatorul îl avusese vreodată. 

— Eu sunt. Unde eşti, Leo? 

— Jos, în holul de la subsol. E sigur. Tu unde eşti? 

— Unde sunt majoritatea timpului, răspunse Hunter. 

Nu voia să-l îngrijoreze pe Turrin care se neliniştea foarte 
repede. 

— Atunci înseamnă că n-ai auzit aceleaşi zvonuri pe care le- 
am auzit eu, zise cu nervozitate agentul secret federal. N-am să 
te întreb unde eşti, dar spune-mi dacă te afli lângă Mercerville? 

Hunter râse scurt. 

— Veştile circulă repede. 


33 


— Mda. La fel şi restul, zise ironic prietenul său. Ai o mare 
calitate de a provoca distrugere, sergente. Sper că ai făcut 
treaba rapid pentru că te-ai şi cărat. 

— Exact! 

Turrin suspină изига şi Hunter auzi clicul unei brichete. 

— Nu le vine să creadă. Şefii te credeau rănit, la capătul 
puterilor. Să-ţi spun drept, începeam să cred şi eu acelaşi lucra, 
dar amicul tău a telefonat în dimineaţa asta. De fapt... 

— Nu te teme pentru el, Leo. Tu eşti acoperit? 

— Da, bineînţeles. Aceeaşi rutină, dar nu din partea ta; am 
înţeles imediat са era un mesaj. Nu-ţi face griji, nu are habar си 
cine are de-a face. Voiam de fapt să-ţi spun că un tip pe nume 
Bruno a intrat în seara asta într-un comisariat şi... E acelaşi tip, 
sergente? 

— Acelaşi, răspunse uşurel Hunter. 

— Stai, nu te gândi la ce e mai rău, ascultă-mă până la capăt. 
A spus că Exterminatorul 1-а ţinut prizonier де câteva zile... Ре el 
şi pe sora lui... La ferma lor de pui din centrul statului. Poliţiştii 
din New Jersey nu ştiu dacă să-l creadă sau nu. In acest moment 
sunt la fermă în încercarea de a găsi o dovadă concretă. Bruno 
spune că ai plecat spre sud. Spune că studiai hărţile acelei 
regiuni, în special cea de lângă Wharton State Forest. Spune că 
impresia lui e că ţinta ta este Delaware Bay unde ai fi ascuns o 
ambarcaţiune. 

Hunter începu să râdă. 

— Ciudat tip, zise el. 

— Da. Exact asta ne-am spus şi eu cu Hal, neoficial. Credeam 
că încerca să trimită haita pe un drum greşit. 

— Eşti în legătură cu Hal Brognola în acest moment? 

— Mda. Dirijează acţiunea federală şi trimite trupele folosite la 
New York. 

— Transmite-i salutări din partea mea. Spune-i să nu strângă 
menghina chiar atât de tare. Am şi aşa destule de făcut. 

Agentul secret federal începu şi el să râdă. 

— Ştii foarte bine ce crede Hal despre tine. Are o duzină де 
mahări în spate, iar dacă tipii ăştia şi-ar imagina vreodată că te 
acoperă, câtuşi de puţin... îţi imaginezi ce-ar însemna asta 
pentru el. 

— Da, fără probleme. E un tip pe care îl respect, Leo; îşi face 
treaba cum înţelege de cuviinţă. Bine! 

— Stai, nu fi susceptibil. Nimeni nu încearcă să-ţi bage cu forţa 
pe gât un permis de „vânătoare” oficial, dar Hal a sfătuit 


34 


administraţia din New Jersey să-l creadă pe Bruno. Oricum, altă 
pistă nici nu este. Іп plus, Hal le-a amintit trecutul, spunând că а! 
scăpat deseori fugind pe mare. Le-a povestit ce s-a întâmplat la 
Los Angeles, Miami, pe Coasta de Azur şi, mai recent, la 
Washington, când ai şters-o cu o barcă ascunsă pe Potomac... 

Hunter oftă. 

— Bine, presupun că lucrurile se potrivesc. 

— Bineînţeles. Е logica polițistă în toată puterea еі. lar 
masacrul de la Mercerville le pare şi el logic. Poliţia statului New 
Jersey are de gând să trimită tot efectivul disponibil la Wharton 
pe drumul naţional 206 sud, e calea cea mai directă. Nu au mai 
rămas mulţi disponibili, dar cred că vor urma pista dată de 
Bruno. Trebuie să-ţi spun mai mult? 

— Mai e o chestie, zise Hunter. 

— Care? 

— Mafioţii nu-l vor crede pe Bruno. Supravegheau ferma de о 
săptămână, l-au văzut ieşind şi intrând liber, ba chiar au venit să 
scotocească ferma. Ei n-au să se lase păcăliţi. Ai face bine să-l 
scoţi pe tipul ăsta şi pe sora lui de-acolo, Leo. Să le acorzi 
protecţia până la sfârşitul acestui episod. 

— Da, înţeleg. OK. Mă voi ocupa de asta imediat ce terminăm 
de vorbit. 

— Auzi, Leo, având în vedere toţi poliţiştii care cutreieră statul, 
cum se face са mafioţii pot să Пе atât de activi? Se plimbă în 
convoaie înarmate. 

Turrin suspină şi Hunter înţelese că va avea de ascultat un 
discurs despre New Jersey. 

— Tu nu cunoşti New Jersey, e normal. Ei bine, e un stat cel 
puţin ciudat. Administraţia actuală încearcă prin toate mijloacele 
să corecteze situaţia dar e un adevărat coşmar. Asta ţine atât de 
geometria statului cât şi de altceva. Statul este situat exact între 
New York şi Pennsylvania, la umbra a două state mari. Cea mai 
mare parte a populaţiei locuieşte lângă frontiere pentru că New 
York şi Philadelphia furnizează mai multe locuri de muncă ele 
singure decât tot statul New Jersey. Masa urbană din Jersey City 
şi din Newark seamănă mai mult cu o comunitate feudală - şi 
ăsta nu e decât un exemplu. O situaţie identică există de altfel 
cam peste tot. Corupţia е... Вип, пи mai vreau să continui. Dar 
trebuie să înţelegi, amice, că te afli pe păşunea Mafiei, iar dacă 
aceşti tipi vor să te urmărească cu convoaie înarmate, nu există 
nimeni care să le interzică asta. 

— OK, aşa mi s-a părut şi mie. 


35 


— În stat nu există nici măcar un canal de televiziune 
naţională. Locuitorii se uită la canalele de la Philadelphia, 
Bethlehem sau New York City. Nu au nici măcar un cotidian cu un 
tiraj care să acopere tot statul. 

— Da, înţeleg. Un stat саге пи e stat. Spui că guvernatorul 
actual... 

— Face şi el cum se pricepe mai bine, zise Turrin suspinând. 
Dar suportă presiuni din afară şi e influenţat de apropierea 
celorlalte două state, fără a mai vorbi de presiunile interne. 

— Ei bine, poate că am să profit de sejurul meu ca să fac un 
tur pe-acolo. 

— La dracu! Mi-era teamă că ai să zici asta! Las-o baltă, 
sergente. 

— Am auzit că Augie Marinello conduce el însuşi operaţiunile 
împotriva mea. 

— Exact. Dar e la New York, cu fundul pe scaun şi spânzurat la 
telefon. 

— Probabil că orăcăie ca toţi dracii din cauza celor întâmplate 
lângă Mercerville. 

— Şi încă cum! De fapt, poţi să uiţi deocamdată de gradigghia. 
Augie a primit mesajul tău din Sicilia. leri dimineaţa a anunţat că 
nu se vor mai importa pistolari străini. A fost consternat de 
masacrul de la Agrigento. 

— Inţeleg. Deci, vrei să spui са... 

— Că ai făcut treabă bună în Sicilia. Dar aş prefera ca data 
viitoare să pleci liniştit în croazieră. 

— OK, zise Hunter oftând. 

Aprinse o ţigară. 

— Aş vrea să ştiu mai multe despre situaţie... Dar... în fine, de 
fapt eu sunt în zonă, nu? 

— Nu spune prostii! Ştii foarte bine că te voi ajuta си tot се 
pot. Poţi să revii şi îţi voi da toate informaţiile de care ai nevoie. 
Dar nu acum. Prea mulţi oameni te caută. Şterge-o şi odihneşte- 
te puţin. 

— Mă doare inima, Leo, când mă gândesc că aceşti gangsteri 
se plimbă în libertate şi fac tot ce le trece prin minte. 

— Inţeleg perfect се simţi, dar până acum ai supravieţuit 
pentru că te-ai folosit de calmul tău. Foloseşte-te de el şi acum. 
Avem nevoie de tine. Lumea asta coruptă are nevoie de tine. Nu 
te plictisesc? 

Hunter rânji. 

— Nu, bineînţeles. Ce se întâmplă la nord? 


36 


— La Newark sau la Jersey City? Cam două sute de soldaţi 
înarmaţi care păzesc frontierele statului New York. Nu încerca să 
treci pe-acolo. 

— Am impresia că mă vrei în altă parte, Leo. 

— Încearcă deci Atlantic City. 

— De се? А 

— Pentru că acolo va acosta un vas. Lotta Linda. În partea de 
nord a portului, Steel Pier. Te poţi duce acolo oricând după 
miezul nopţii. 

— Eşti foarte şiret, Leo. Ei bine, o să mă duc să arunc о privire. 
Mulţumesc pentru tot, şi nu uita ferma celor doi fraţi. 

— Imediat. Ai grijă de tine. 

— Mai încape vorbă! zise cu blândeţe Hunter înainte de а 
închide. 

Sună centralista, opri convorbirea şi se întoarse la maşină 
preocupat. 

Cel mai bine ar fi să mă car rapid, îşi zise el. 

Totuşi se afla doar la câţiva kilometri în partea de nord a 
fermei. 

Dacă ar fi existat cea mai mică şansă ca... 

După toată strădania pe care şi-o dăduse să încurce pistele şi 
să-i scoată basma curată pe cei de la fermă... în fine, nu era vina 
lui Bruno. El era răspunzător, el îl convinsese pe Bruno să se 
scuture, să-şi recapete gustul pentru viaţă. Dacă în cele din urmă 
riscase, nu era vina lui şi cu atât mai puţin cea a Sarei. 

Uneori coşmarurile se realizau, şi Hunter nu-şi putea alunga 
din minte imaginea fermei distruse. 

Totuşi, Leo avea dreptate. Nu era pregătit ca să curețe New 
Jersey. 

Dar Executorul avea să se întoarcă; şi ăsta era tot un lucru 
sigur. 

Demară şi se îndreptă spre sud. 

Intenţia lui era să treacă prin faţa fermei ca să se liniştească, 
apoi să vireze spre Atlantic City. Ега o hotărâre înţeleaptă. 

Cel puţin aşa credea. 


37 


CAPITOLUL VIII 


Trecu încet prin faţa fermei, încercând să înţeleagă de pe 
drum ce se petrecea înăuntru. 

Pe alee se afla o maşină a poliţiei, al cărei girofar se rotea; a 
doua maşină era oprită în spate, lângă dependinţe, cu farurile 
aprinse, cu excepţia luminii din interior, pentru că portiera din 
partea şoferului era deschisă. 

Casa ега în întregime luminată, la fel şi dependinţele. Luminile 
din curte erau şi ele aprinse. 

Dar nu văzu pe nimeni, şi nu se vedea nici un semn de 
activitate. 

Scena i se păru anormală. 

Viră şi intră pe alee, cu farurile stinse, motorul la relanti. 

Brusc văzu o formă lungită pe alee lângă maşina de patrulare 
- un om. 

Se apropie de el. 

Nu se auzea decât zgomotul girofarului şi hârâitul staţiei radio. 

Omul, un poliţist în uniformă, zăcea pe alee cu faţa în jos. 
Fusese împuşcat în ceafa. Era mort. 

Maşina care se afla în spate aparţinea biroului şerifului. Găsi 
doi adjuncţi în apropierea crescătoriei de pui. Şi ei erau morţi. 

Hunter găsi singurul supravieţuitor în casă. Era un poliţist din 
New Jersey, un tânăr de douăzeci şi cinci de ani care fusese 
împuşcat în burtă şi care se chinuia cumplit. Se lăsă în genunchi 
lângă rănit. 

— Rezişti? întrebă Hunter. 

Polițistul deschise ochii, se uită la omul în negru şi înţelese 
cine era. 

— Cât pot. 

— Atunci poţi, zise Exterminatorul. 

Luă o compresă din trusa lui, o presără cu antibiotice şi o 
aplică peste rană. 

— Apasă pe еа, îi zise el poliţistului. Vei scăpa dacă învingi 
durerea. Ce s-a întâmplat aici? 

— Nişte ucigaşi, răspunse cu greu polițistul. Au... Ne-au luat 
prin surprindere... L-au luat pe fermier şi pe sora lui. 

— De cât timp? întrebă Hunter cu o voce tăioasă. 

— Au plecat de câteva minute... Nu mai mult. 

— Ce fel de maşină? 


38 


Polițistul îi aruncă dezgustat o privire. 

— Asta te scârbeşte, mormăi el. Un fel de rulotă... Pentru 
camping... Cine ar fi crezut?... 

— Da, ştiu, zise Hunter. O să-ţi trimit salvarea. Ai văzut încotro 
au luat-o? 

— Parcă... Pe drum... Nu ştiu... 

Hunter vru să se ridice. Polițistul îl apucă de mânecă. 

— Tipii ăştia... Specimenele cele mai rele. Nu era numai o 
rulotă. Pe urmă au venit şi două limuzine. Voiau să-i găsească pe 
oamenii ăia... cu orice preţ. 

— Şi eu, îi promise Hunter poliţistului. 

Apoi se ridică şi plecă. 

Se opri în faţa maşinii de patrulare şi chemă poliţia prin radio. 

— Un agent în dificultate, anunţă el. La ferma de păsări, ştiţi 
adresa. Trimiteţi o ambulanţă, repede! 

Polițistul de la centrală nu pierdu nici o secundă, puse imediat 
o mulţime de întrebări la care Hunter nu se osteni să răspundă. 
La urma urmelor, poliţia ştia foarte bine unde se află ferma. 

Urcă în maşină şi plecă în viteză. 

Bob Hunter, în cea mai bună formă, era un ucigaş redutabil 
dar atunci când era furios la culme, tremurând de hotărâre, se 
transforma într-un fel de tornadă ucigaşă. 

Mafioţii aveau să treacă prin momente grele. 

ж 


ж ж 


Cauciucurile mari ale rulotei lăsaseră urme în pământul moale 
de pe marginea drumului spre Trenton. Hunter le găsi repede, 
apoi zări şi alte urme de cauciucuri pe şosea, ceea ce indica că 
convoiul se deplasase cu repeziciune. 

Puțin mai târziu le zări farurile la un viraj depărtat, dar 
deocamdată terenul nu favoriza maşina lui Hunter. 

Părăsi drumul principal după câţiva kilometri de la intersecţia 
următoare, avântându-se pe câmp pe un drum de pământ 
îngust, rugând cerul ca acel drum să-l facă să prindă din urmă 
convoiul. А 

Rugămintea i-a fost îndeplinită. li găsi la intersecţia а două 
mici drumuri secundare şi chiar putu să se pregătească pentru 
înfruntare timp de vreo cincisprezece minute. 

151 ocupase locul şi îşi aliniase arma antitanc când vehiculele 
apărură deplasându-se cu viteză: două limuzine care precedau 
rulota. 

Prima maşină care trecu prin zona de tir încasă mica rachetă 


39 


pe rama portierei din faţă şi făcu explozie. 

A doua maşină intră cu viteză în partea din spate a primei 
maşini, şoferul răsuci furios volanul, dar a doua rachetă 
străpunse portbagajul vehiculului şi făcu explozie. Şasiul ei păru 
că se turteşte pe pământ apoi toată maşina se ridică lent pe un 
nor de flăcări, rezervorul de benzină explodă şi picături de foc 
stropiră şoseaua în timp ce rămăşiţele epavei căzură peste 
rulotă. 

Şoferul rulotei apăsă pe frână cu toată puterea, răsuci volanul 
cu toată forţa, derapă, ajunse de-a latul şoselei, lovi cu partea 
laterală maşina care ardea şi sfârşi printr-o alunecare care nu se 
termină decât cu şocul părţii din spate a rulotei care lovi un 
felinar. 

A doua explozie zdruncină resturile primului vehicul şi o ploaie 
de sticlă şi metal se abătu peste zona sinistrată în momentul în 
care rulota se oprea. 

Hunter trecea la atac ca o rachetă. Fără să-i bage în seamă pe 
supraviețuitorii din limuzine, trecu prin foc cu pistolul Auto-Mag 
în mână, îndreptându-se spre rulotă. Un om ieşi din caravană 
clătinându-se şi primi în frunte un glonţ 44 Magnum care îi 
smulse partea de sus a capului. 

Altul încercă să scoată arma prin fereastra răsucită. Auto-Mag 
bubui din nou, şi mâna se trase repede înăuntru. 

Fără să mai aştepte ieşirea celorlalţi supraviețuitori Hunter 
urcă în camionul preschimbat în rulotă. Şoferul era ghemuit pe 
volan, cu mâinile lipite de faţa plină de sânge. Hunter îl apucă de 
păr, îl ridică, şi vâri ţeava armei între dinţii rănitului, zburându-i 
creierii. 

Un alt tip stătea la o măsuţă fixă care, din cauza şocului, îi 
blocase torsul lipindu-l de speteaza fotoliului. Mânerul unui 
revolver îi ieşea din buzunar, dar era prea năucit ca să încerce 
să-l folosească. 

Hunter îi trase un glonţ în frunte. 

П găsi pe şeful convoiului - un tip pe care îl recunoscu vag, 
unul din oamenii lui Marinello - care ieşea din partea din spate a 
rulotei, un fel de salon separat de restul printr-un perete 
despărțitor. 

O împingea pe Sara Henderson în faţa lui, cu o mână mutilată 
lipită de abdomenul ei. Sara era înspăimântată, avea ochii mari 
de groază şi privirea rătăcită, partea din faţă a rochiei fiind în 
întregime roşie de la mâna rănită care o ţinea. 

Tipul ţinea un revolver în cealaltă mână. 1! agită şi strigă: 


40 


— Ai grijă, Hunter! Ai grijă, Hunter! 

Hunter îi urmă sfatul şi îi înfipse un glonţ mare exact în centrul 
feţei. Tipul căzu imediat, degetele rămânându-i fără reflexe. 

Era a doua oară într-o zi când Hunter omora un om aflat lângă 
Sara şi asta îl întrista foarte tare. 

După toate aparențele, procedeul nu-i plăcea nici fetei. Avea 
rochia pe jumătate smulsă, pielea era plină de vânătăi iar ochii 
erau plini de teroare. 

Sara se prăbuşi în braţele lui, punându-şi capul pe umărul lui. 
Hunter o luă în braţe şi o duse departe de rulotă. 

— Unde e Bruno? întrebă el imediat ce o scoase afară. 

— A plecat, zise ea gemând. L-au luat cu ei. 

— Nu e cu tine? 

— Nu, acum nu mai e. 

Se uită la maşinile care ardeau şi îi zise cu o voce disperată: 

— A trebuit să trag în grămadă, Sara. N-am avut de ales. 

In ciuda propriei angoase, fata o remarcă pe cea a lui Hunter 
şi înţelese. 

— Dar nu era în una dintre aceste maşini! L-au luat în alta! Ега 
o veste bună şi rea totodată; Bruno mai avea totuşi o şansă. 

— Să nu leşini, Sara! Fii tare! Strigă, ţipă, înjură, dar nu leşina! 
Trebuie să mă ajuţi să-l găsesc pe Bruno! 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Bob. 

Avea o voce slabă dar decisă. 

— Acum îţi înţeleg lupta, îţi înţeleg războiul. 

Sara trecuse prin mâinile mafioţilor, dar era hotărâtă să lupte. 


41 


CAPITOLUL IX 


Майо!!! nu fuseseră prea duri cu ea: о ciupiseră, o pălmuiseră 
de câteva ori, mai ales ca s-o intimideze. 

O pipăiseră şi îşi permiseseră câteva glume mai mult decât 
îndoielnice la adresa ei. 

Mai târziu ar fi devenit cu adevărat răi. 

Hunter o duse până la maşina lui, îi dădu apă şi o cârpă ca să 
se spele şi să-şi curețe rochia de sângele şefului de echipă. Іп 
rest nu avea се să facă; сисше!е şi vânătăile aveau să dispară си 
timpul. 

O lăsă singură, se întoarse la rulotă şi o scotoci rapid. Găsi 
câteva hărţi, acte de identitate şi câteva indicii. 

Când reveni la maşină, Sara se simţea mai bine şi era gata de 
plecare. Aruncă încă o dată o privire în jur, îi mulţumi cerului că îi 
permisese să intervină la timp, apăsă pe pedala accelerației şi 
părăsi acel cimitir sub cerul liber unde epavele şi cadavrele erau 
mistuite de flăcări. 

Ştia că cei mai mulţi dintre oameni nu ar fi ştiut de ororile pe 
care le-ar fi suferit Sara Henderson. Nici Sara n-ar fi crezut că e 
posibil aşa ceva. 

Omenirea are tendinţa să uite atrocitățile de care sunt în stare 
oamenii. Buchenwald nu mai e decât o amintire depărtată. 

Dar Hunter trăia în prezenţa constantă a atrocităților comise 
de semenii săi. 

Nu avea nici o importanţă că Sara le spusese tot adevărul 
răpitorilor ei. Le spusese adevărul pentru că îl credea pe Hunter 
departe, în afara pericolului. 

Chiar dacă Taliferii ar fi fost convinşi că le spusese adevărul şi 
са пи mai aveau ce să айе de le еа, tot пи ar fi cruţat-o. 

Tehnica lor era bazată pe faptul că percepţia umană şi 
amintirea unor fapte trecute sunt nişte fenomene ciudate şi 
dezamăgitoare. Nişte informaţii infime se ascund în străfundul 
subconştientului ca un fel de protecţie. Іп psihologie, întâlnirile 
de grup produc deseori un şoc psihic care eliberează 
subconştientul. Taliferii cunoşteau un mijloc mai discret şi mai 
rapid ca să le provoace starea psihică favorabilă eliberării 
subconştientului: durerea atroce şi repetată. 

Diferitele stadii ale acestui program nu urmau neapărat 


42 


aceeaşi derulare, dar în general se proceda ca mai jos. 

Se începe prin înfricoşarea apoi prin terorizarea victimei; este 
ameninţată cu suferinţe fizice intolerabile. 

Apoi victima este făcută să simtă dureri, dureri mari, foarte 
lent. Victima începe să Пре, să se roage de torţionar, să implore. 
Dă invariabil o mulţime de informaţii, secrete pe care nu ştia că 
le cunoaşte. 

Durerile sunt sporite şi mai mult. Tot sistemul nervos al 
victimei este cuprins de o durere atroce şi urlă cât o ţine gura. 

Se continuă cu provocarea unei dureri din ce în ce mai mari... 
Se aşteaptă ca victima să atingă limita rezistenţei umane. Se 
aşteaptă prăbuşirea sistemului nervos şi se ascultă ce zice 
victima în acel moment. 

Dar trebuie menţinută conştientă, i se dă un răgaz, o şansă să- 
şi mai recapete din forţe. Apoi totul trebuie luat de la capăt, 
provocându-se dureri, dureri mari pentru a se obţine o nouă serie 
de mărturisiri. 

Pe urmă torţionarul se opreşte. Se poartă amabil, zâmbeşte. 
Acum, victima se ghemuieşte imediat ce se face un pas spre ea, 
şi urlă dacă îndrepţi un deget spre ea. Momentul e aproape. 

E momentul să se treacă la lucruri serioase, pentru a se 
produce o stare de şoc, pentru distrugerea sufletului, pentru 
trecerea lui prin măruntaiele infernului. Dacă victima e bărbat, i 
se taie sexul; dacă e femeie, i se taie un sân sau і se înfige o 
sticlă spartă în vagin. 

Apoi se ascultă cu grijă urletele şi cuvintele care ies din gura 
martorului. 

In fine, a venit momentul de personalizare a tratamentului, de 
a atinge victima într-un loc sensibil. 

Dacă victima este pianist sau chirurg, i se taie degetele unul 
câte unul, îi sunt arătate, i se vâră în fund. Dar victima trebuie 
menţinută în viaţă cu orice preţ... Dacă e nevoie, se găseşte un 
aparat de sudură ca să i se cauterizeze cioturile. 

In acest stadiu, victimele au o dorinţă atât de mare de a vorbi, 
de a mărturisi, încât încep să inventeze fapte şi detalii 
suplimentare. 

Tratamentul continuă. 

ЕІ nu se opreşte niciodată înainte de moartea victimei. 

Asta e tehnica. 

Profesioniştii reuşesc să facă o victimă să vorbească timp de 
douăzeci şi patru de ore fără întrerupere. O echipă de „artişti”, la 
Chicago, a reuşit o dată să facă să dureze supliciul timp de trei 


43 


zile, dar trebuie precizat că victima era un colos care cântărea 
mai mult de o sută cincizeci de kilograme. 

Prin mila Domnului, Sara fusese cruţată de această soartă. 

Bruno însă avea toate şansele s-o cunoască. 

Cu condiţia ca Bob Hunter să nu poată face imposibilul ca să-l 
elibereze. Hunter era un tip dur, un adevărat dur; era un dur în 
adâncul sufletului, şi asta conta. 

Reuşea să înţeleagă aproape tot, cu excepţia acestei forme de 
tortură. Şi-ar fi ucis mama, fără să regrete, ca s-o scutească de 
un astfel de sfârşit. In ultimă instanţă avea să-l ucidă pe Bruno. 

Nu simţise nevoia să-i explice toate astea Sarei, nu-i explicase 
de ce omorâse atât de prompt trei tipi la câţiva centimetri de 
faţa ei în ziua aceea. 

Totuşi ştia că Sara înţelesese. Avusese doar o imagine scurtă 
şi incompletă a ceea ce ar fi putut să i se întâmple în acea 
noapte, dar văzuse destul ca să poată ghici restul, şi îi spusese 
asta. 

Hunter sperase că nu va înţelege niciodată complet sistemul. 

Totuşi, nu toţi mafioţii erau nişte călăi, iar printre cei mai răi se 
numărau şi unii care se înverzeau la faţă numai la gândul unei 
şedinţe de interogatoriu. Era nevoie de un sadic adevărat, de o 
minte bolnavă, ca să ducă la bun sfârşit interogarea unei victime. 

Deci aveau nevoie de specialişti. 

Se spunea că Mike Talifero dispunea de o echipă de specialişti, 
iar Hunter ar fi pus prinsoare pe un milion de dolari că în fiecare 
rulotă se afla câte unul. 


44 


CAPITOLUL Х 


Dar Bob Hunter se afla într-o postură proastă; avea obiceiul să 
lovească şi să dispară, apoi să apară din nou, să atace iar şi să 
se eclipseze. Ducea o luptă de gherilă, şi datorită acestei tehnici, 
supravieţuise tuturor bătăliilor date împotriva inamicului. 

Dar în New Jersey situaţia era cu totul alta. 

Se învârtea în loc, expus şi vulnerabil; fără nici un plan de 
luptă. 

indiscutabil, n-ar fi ales niciodată el însuşi acest câmp de luptă 
unde semăna cu un iepure fugărit. 

Işi promisese totuşi că va rezolva problemele din New Jersey 
într-o zi, dar nu acum. Acţionase recent chiar lângă acest stat; 
riscurile la care se expusese erau încă prea mari. 

Considerase New Jersey ca o ieşire de urgenţă, nu ca un teatru 
de război; cu atât mai mult cu cât acum nu era apt să lupte aici 
şi nici să se măsoare cu Familia locală. Mai întâi că nu exista o 
adevărată Familie la New Jersey. Gangsterii din New York şi din 
Jersey City nu erau în realitate decât o extensie a Familiilor 
newyorkeze. 

Alte grupuri newyorkeze controlau portul New York, inclusiv 
cheiurile de pe malul statului New Jersey. 

Trenton, capitala statului, se prăbuşea sub propriile probleme, 
cele mai multe provocate de bătrânul Stefano Angeletti, fostul 
capo de la Philadelphia, şi alţi şefi ai Mafiei de pe coasta de nord- 
est a Statelor Unite. 

intr-un fel, New Jersey era un stat în stat, care etala o Familie 
fără Familie. 

Era un fel de ladă de gunoi pentru New York şi Pennsylvania, 
care îşi aruncau acolo „mizeriile”. 

Leo Turrin nu exagerase când spusese că acel stat era un 
„coşmar”. Hunter se mirase totdeauna că cetăţenii americani 
acceptau inacceptabilul. Totuşi ezitase totdeauna să se măsoare 
cu grupurile criminale care bântuiau pe-acolo. 

Nu. Hunter nu avea chef să atace New Jersey deocamdată. 
Mafia semăna cu o сагасаща ale cărei tentacule se întindeau 
peste întreg teritoriul, libere şi independente. 

Ar fi avut nevoie de un plan de luptă de o mare precizie 
înainte de а tăia tentaculele monstruoase ale caracatiţei, iar 
acum Hunter nu era decât un reziduu în plus pe teritoriul statului 


45 


New Jersey. 

Nu voia decât să ajungă cât mai departe. 

Bruno şi Sara îi oferiseră această posibilitate, iar la acea oră ar 
fi putut să se afle în altă parte. 

După atacul de diversiune de la Mercerville, ar fi putut ajunge 
pe coastă, apoi la Atlantic şi acolo să se avânte în alte bătălii. 

Incă mai avea această posibilitate. 

Dar ar fi însemnat să-şi obţină libertatea cu un preţ exorbitant. 

Hunter nu voia această libertate „cu orice preţ”, ţinea destul 
de mult la viaţă pentru asta. 

În schimb, ţinea tare mult să scoată un prieten din infern. 


46 


CAPITOLUL XI 


— Erau trei maşini, zise Sara. M-am prefăcut că desenez ca să- 
mi rămână toate detaliile. Era o maşină-sport străină... Nu-i 
cunosc marca, dar ега o maşină scumpă, foarte luxoasă. 
Celelalte două maşini erau nişte limuzine mari şi scaune 
suplimentare care se deschideau. Cred că erau nişte Cadillac-uri 
negre. 

— Şi oamenii? întrebă Hunter. 

— Nişte feţe dure şi pline de cruzime, cu excepţia unuia 
singur. Cel care a coborât din maşina sport cu un alt om. Era... 
Era frumos. Puțin mai în vârstă decât tine, Bob. Era aproape Іа fel 
de înalt ca tine, poate cu câţiva centimetri mai puţin, dar era 
solid ca tine. Foarte bine îmbrăcat. Un costum din mătase 
albastră şi o cămaşă deosebit de fină... 

— Altceva? zise Hunter întrerupând-o. 

— Aăă... Era blond şi avea ochii albaştri. Era destins, calm. 
Râdea uşor dar... Avea o atitudine rezervată, un fel de 
demnitate. Nu era deloc ca ceilalţi. Se vedea clar că era şeful lor. 
Toţi îi spuneau „domnule”. Domnule în sus, domnule în jos... 
Era... cultivat. Era foarte sigur de el şi cu siguranţă că primise o 
educaţie bună. 

— Vorbea aşa? întrebă Hunter adoptând accentul rafinat de 
Boston, Harvard. 

— Exact! Precum cei din familia Kennedy. Ştii cine e? 

— Unul din fraţii Talifero, mormăi Hunter. Probabil că Mike. 
Sunt doi gemeni, răi ca ciuma. Я 

— Da... Impresia asta mi-a făcut-o şi mie. In ciuda comportării 
sale amabile. 

— Şi? 

— Au vorbit între ei câteva minute în interiorul rulotei. N-am 
înţeles mare lucru, doar că trebuia să mă ducă la Trenton... Ca 
să mă... Oh, nu ştiu. Totuşi se uitau la mine zâmbind. Mi se 
făcuse pielea ca de găină. Au luat hotărârea ca Bruno să plece cu 
blondul, dar nu ştiu unde. Dar... dar cred că nu-i departe de-aici. 
E doar o impresie... 

— Gândeşte-te, zise Hunter. Ar putea să fie important. 

— ОК. E chiar în faţă. 

Ridică braţul şi arătă spre o staţie de benzină. 

În faţa lor se afla o mică intersecţie unde se grupase convoiul 


47 


mafioţilor după răpirea de la fermă. 

În afara staţiei de benzină, mai era un mic magazinaş închis. 

Hunter intră în staţia de benzină pustie şi consultă una din 
hărţile găsite în maşina furată. 

Pe hartă se afla un cerc roşu. 

Şi mai era un cerc; Hunter îl privise mai înainte, dar fără să-i 
acorde o mare importanţă. 

Cineva trăsese o linie punctată între acea intersecţie şi tabăra 
de rulote unde Hunter se oprise cu vreo treizeci de minute mai 
înainte ca să-i telefoneze lui Leo Turrin. 

Bineînţeles! 

De ce nu se gândise la asta? 

— In ce direcţie au plecat de-aci? o întrebă el pe fată. 

— Drept în faţa noastră. 

Apăsă pe pedala accelerației cu violenţă şi Sara se pomeni 
lipită de speteaza scaunului. 

Ajunse pe drum. 

— Te hotărăşti foarte repede! constată Sara după un moment. 
Ce te-a apucat? 

— O tabără, răspunse el. 

— Asta e! exclamă ea. 

— Ce? 

— Acolo... Blondul a zis: „Ne întâlnim în tabără!”. 

„Ciudat, îşi zise, Hunter, cum se potrivesc lucrurile.” 

Bruno îl cunoscuse pe Hunter în Vietnam. Puțin, OK! Tot е! 
fusese asistentul chirurgului Jim Brantzen care fusese prima 
victimă nevinovată a războaielor lui Bob Hunter. Erau atât de 
multe соіпсіаепѓе încât te puteai îndoi că totul era într-adevăr un 
joc al hazardului... Bruno plecase în Vietnam ca să salveze vieţi; 
Hunter ca să le distrugă. 

Bruno nu luptase niciodată; Hunter nu făcuse niciodată 
altceva. 

Bruno se întorsese ca să trăiască ca un zombi; Hunter se 
întorsese ca să trăiască mult mai intens ca niciodată. Bruno era 
un om distrus moral; Hunter începea să se înţeleagă şi să 
înţeleagă lumea în care trăia. 

Faptul că Hunter fusese gata să moară îl zdruncinase pe 
Bruno, îl scosese ud şi aflat pe moarte, dintr-un râu şi îi îngrijise o 
rană aproape cangrenată. Bruno îl readusese la viaţă pe Hunter 
deşi singura lui funcţie era să-şi omoare semenii. 

Era ceva paradoxal. 

Şi mai ciudată era acea dorinţă subită a lui Hunter care 1 


48 


făcuse să se oprească într-o tabără de rulote în momentul în care 
se îndrepta spre mare, ca să-şi tragă sufletul, căci acolo hotărâse 
destinul за strice саге. Acolo îşi schimbase tactică 
Exterminatorul pentru că dăduse un telefon şi se temuse foarte 
tare pentru prietenii lui. 

Lumea era mică de tot. 

Cu atât mai mult cu cât Exterminatorul revenea la acea 
tabără, cea pe care o părăsise cu o jumătate de oră mai înainte, 
pentru că acel parc putea să adăpostească un mare număr de 
rulote când acestea nu se deplasau... 

Hunter simţi pe şira spinării o senzaţie neplăcută, electrică; se 
înfioră. Destinul se distra făcându-i pe oameni să se învârtă în loc 
obligându-i să completeze un cerc. Ceea ce îl omorâse moral pe 
Bruno în Vietnam, fusese priveliştea acelor tineri soldaţi mutilaţi. 
Cum va reacţiona Bruno văzându-se el însuşi mutilat? 

Hunter se înfioră din nou; fata îşi dădu seama. 

— Eşti foarte îngrijorat din cauza lui Bruno? 

Nu avea de ce să nege. 

— Da. 

— Şi eu. Este atât de sensibil. Nu suportă durerea... Se urcă 
imediat în pat dacă îşi luxează un deget sau un picior. 

Hunter simţi un bloc de gheaţă în stomac; apăsă şi mai tare pe 
acceleraţie. 


49 


CAPITOLUL XII 


Trase maşina într-un boschet la câteva sute de metri de 
tabără. и 

— Va trebui să te las un moment singură, Sara. Imi ме! 
respecta ordinele întocmai. Coboară din maşină şi du-te să te 
lungeşti în centrul unui câmp. Nu ridica capul, nu face zgomot 
indiferent ce vezi, indiferent ce auzi. Nu lăsa pe nimeni să se 
apropie de tine. 

li întinse două grenade mici. 

— Chiar dacă ai fi ştiut să te foloseşti de un pistol, şi sunt sigur 
că nu ştii, te vei descurca mai bine cu astea. Nu trebuie să faci 
mare lucru. Tragi de chestia asta şi arunci grenada са ре о 
minge de base-ball. Aruncă-l pe pământ în faţa țintei, dar пи 
prea aproape de tine. Dacă nu mă întorc după cinci minute, 
pleacă. Dar nu mai urca în maşina asta, ia-o pe jos peste câmp. 
Caută un telefon şi sună la poliţie. Pe urmă nu te mai mişca de 
acolo. Dacă mă întorc... 

— Dacă! 

— Dacă mă întorc, am să-ţi dau de ştire că sunt eu. Te voi 
striga cum numai eu pot să fac. Ai înţeles? 

Ea dădu din cap şi răspunse: 

— Da. 

Luă delicat grenadele şi se depărtă. 

Hunter se uită după ea cum dispărea în întuneric, apoi începu 
să se apropie de tabără. 

Ocoli prin spate, oprindu-se după fiecare douăzeci de metri ca 
să asculte zgomotele nopţii, ca să adulmece mirosurile, să 
discearnă diferitele lucruri prezente. Când atinse perimetrul 
taberei, rămase nemişcat un minut întreg înainte de a porni mai 
departe. 

Fu dezamăgit. Se aştepta să găsească toate rulotele la un loc, 
dar nu găsi decât una singură oprită lângă o limuzină. 

Nu făcea nimeni de pază. 

Perdelele rulotei erau trase şi în interior se vedea o lumină 
slabă. 

Lucru şi mai supărător, maşina-sport a lui Mike Talifero nu se 
afla acolo. 

Unde era Bruno? 

Nu putea afla decât într-un singur fel. 


50 


Hunter scoase Beretta de la subsuoară, fixă surdina la capătul 
ţevii şi se folosi de umbre са să ajungă până la uşa rulotei. 
Incercă clanţa, dar uşa era încuiată. Scutură de стапка, bătu uşor 
în uşă cu arma şi zise cu accentul lui din Noua Anglie: 

— Hei! Stăm închişi toată noaptea? 

O perdea fu trasă într-o parte, şi la fereastră apăru o faţă care 
scrută întunericul. 

Hunter rămase în umbră, râse în stilul lui Talifero şi zise: 

— О să mă faceţi să aştept toată noaptea, băieţi? în 
pustietatea asta? 

Perdeaua acoperi din nou fereastra şi se auziră paşi în rulota 
de lux. Uşa fu întredeschisă şi un tip se scuză: 

— Ма iertaţi, domnule. Voiam să... 

Hunter nu află niciodată ce aveau de gând să facă. Lovi în uşă 
şi îl făcu pe tip să se dea înapoi cu un glonţ de 9 mm în nas. 

Colegul lui, care până atunci ştersese berea căzută pe masă, 
se opri brusc şi băgă mâna în haină. Beretta trase scurt, pentru a 
doua oară, şi omul se prăbuşi pe masă, sângele lui amestecându- 
se cu berea vărsată. 

După toate aparențele, пи mai era nimeni. 

Cineva tuşi. Zgomotul venea din fundul culoarului, şi o voce 
neplăcută strigă: 

— Се faceţi amândoi acolo? Vă pipăiţi sau се mama dracului? 

Hunter străbătu culoarul şi deschise rapid o uşă culisantă. 

Era wc-ul. Un tip stătea aşezat pe colacul wc-ului, cu pantalonii 
în vine, ţinând în mână o revistă cu benzi desenate. 

— Hei, ce... La dracu! 

Ultimul cuvânt îl zise cu o voce aproape resemnată, cu ţeava 
revolverului Beretta lipită de frunte. 

Hunter îi făcu un semn, omul se ridică cu greutate, părăsi wc- 
ul şontâc-şontăc, împiedicat de pantalonii căzuţi pe glezne. 

Hunter nu-l mai întâlnise niciodată pe omul acela dar îi văzuse 
fotografia. Era Jack Scalisi, Sca/es, un pistolar renumit din 
docurile din New Jersey, care fusese deseori bănuit de asasinat, 
dar nu fusese niciodată acuzat oficial. 

In unele medii se spunea că Scalisi era un Taliferi, un 
„gestapovist” al grupului celor care formau Commissione. Hunter 
nu avea nevoie să asculte zvonurile; ştia foarte bine că Scalisi 
era unul din specialiştii în interogatorii ai lui Mike Talifero. 

Scoase revolverul din tocul de piele al lui Scalisi arătându-i 
unde să se aşeze. 

— la-ţi adio de la sculă, Scales, îi zise Exterminatorul си o voce 


51 


plină de cruzime. 

Era genul de limbaj pe care îl înţelegea torţionarul, care se 
făcu pământiu la faţă. O clipă îşi luă ochii ае la Hunter ca să 
privească cadavrele pline de sânge. Gura îi tremură uşor, dar 
putu să vorbească: А 

— La dracu... Te rog, domnule. In fine, ce pot să fac? N-am 
chef să mor aşa, prosteşte. Eşti obligat 5а...? 

— Pune-te în locul meu, Scales. 

— Păi... Da, în fine, nu ştiu. Eu nu am nimic cu tine. 

— Atunci де ce Бай toată noaptea coclaurile astea? 

Scalisi deschise braţele şi dădu din umeri. 

— Păi, trebuie să-mi câştig viaţa. 

— Şi în felul ăsta ajungi să-ţi câştigi moartea, îl anunţă cu 
răceală Hunter. 

— Oh, nu! La dracu! Haide să discutăm, propuse Scalisi. 

— Incepe tu. 

Scalisi încă mai avea în mână revista cu benzi desenate. Se 
uită o clipă la ea apoi îşi îndreptă privirea spre Exterminator. 

— De fapt, înţeleg că eşti supărat. Şi eu aş fi în locul tău. Toţi 
tipii ăştia care te calcă pe nervi... а 

Hunter îşi zicea са е foarte calm. li dădu ocazia să se 
emoţioneze rupându-i meniscul. 

Văzu osul o secundă apoi sângele începu să curgă. 

Impactul îl dădu peste cap pe mafiot. Se prăbuşi, nevenindu-i 
să creadă, şocat şi puse mâinile sub picior ca să oprească jeturile 
de sânge саге {аѕпеаџ din genunchiul rănit. 

Incepu să geamă. 

Specialistul în interogatorii nu prea suporta durerea atunci 
când era vorba să o simtă pe pielea lui. 

— Termină cu prostiile, zise Hunter. Vorbeşti sau crăpi! 

Teama de Taliferi era prea profund înrădăcinată în el, legenda 
omertei fiind mai tare decât frica de moarte. 

Scalisi închise gura şi aruncă o privire plină de ură. 

Hunter dublă durerea. Al doilea menisc dispăru sub impactul 
glonţului, şi Scalisi se prăbuşi moral. 

— Dă-mi pace! urlă el. Ce-ai cu mine? Ce vrei de la mine, la 
urma urmelor? 

— Vreau să ştiu unde se află Mike Talifero, îi răspunse calm 
Hunter. E şi un tip pe nume Bruno. Vreau să ştiu unde sunt. 

Scalisi avea o privire rătăcită, înspăimântată. 

— Mike e... 

Ezită, se întrerupse, se uită la genunchii distruşi din care 


52 


sângele curgea liber. А 

— Unde vrei să-ţi trag următorul glonţ? În boaşe? În cot? Іа 
spune-mi, torţionarule. 

— L-au dus pe tipul ăla în tabără! 

— Care tabără? 

— Popasul de vânătoare! Mai departe, pe drum! 

— Dovedeşte! 

— Dă-mi pace! Eu nu am venit decât să închiriez campingul 
ăsta pentru întreaga săptămână! Lui Mike nu i-a plăcut! A 
aruncat o privire şi a râs ca un apucat! S-a cărat şi a luat cu forţa 
popasul de vânătoare! Cred că vânează cu haita! La doi-trei 
kilometri d-aici! Asta o foloseşte ca pe o bază secundară! E 
adevărat, jur în faţa lui Dumnezeu! Acum... 

Beretta trase din nou; specialistul în interogatorii muri în timp 
ce încă mai vorbea. 

Muşchii se zbătură scurt în obrajii lui Hunter, nu-i plăcea să 
acţioneze aşa. li plăcea să ucidă cu sânge rece dar curat, şi avea 
imediat o senzaţie de vomă numai la ideea de a tortura un om ca 
să-l facă să vorbească. 

Totuşi Scalisi suferise mai puţine dureri decât ceea ce-l 
aştepta pe Bruno. 


53 


CAPITOLUL XIII 


O luă pe Sara de pe câmp, strigându-i o frază-cheie, îi povesti 
în mare ce aflase în rulotă, apoi se întoarse în parcarea 
campingului, verifică nivelul benzinei din rezervorul limuzinei, 
după care o luă pe Sara şi transportă bagajele în vehiculul 
mafioţilor. 

După ce porniră pe drum în noua lor maşină, Sara îi aruncă o 
privire plină de curiozitate. 

— Poate că Bruno nu are încă nimic, zise Hunter. Cred că ştiu 
unde e. Tipul mi-a vorbit de un popas de vânătoare la doi-trei 
kilometri de aici, poate ceva mai mult. 

— Oh! exclamă ea. „Cizmele şi cornul”! 

— Ştii unde e? întrebă Hunter. 

— Evident, е... Mă duceam aici când eram la şcoală. La unele 
serate, dar nu ca să vânez bietele animale. Am fost destul de 
des. 

— Poţi să-mi desenezi planul? 

— E mult de când... în fine, cred că da. Bineînţeles. la să 
vedem... 

— Găseşti hârtie şi creion în compartimentul din bord, zise 
Hunter. Desenează tot. Limitele parcului, clădirile, aşezarea 
camerelor cu dimensiunile aproximative, distanţele... tot, tot, 
tot... Şi grăbeşte-te! A 

Sara începuse deja să deseneze. in timp ce lucra, voia să 
vorbească. Hunter îşi zise că asta o relaxa. 

— Crezi că-i vor face rău lui Bruno... Foarte rău... 

Adevărul violent era uneori mai bun decât o minciună spusă 
cu cele mai bune intenţii. 

— Da, Sara. Sunt aproape sigur, dacă nu ajung la timp. Au 
avut şi aşa destul timp ca să... 

Ea ridică o clipă degetele şi îşi şterse o lacrimă. 

— Vorbeşte-mi, Bob, asta mă va ajuta să rezist. Nu pot... Nu- 
mi vine să cred că toate astea se petrec aici, la noi. Am crescut 
aici, aici au venit mama şi tata... Cum s-a putut întâmpla asta 
aici? 

Sara continua să deseneze. Hunter trase concluzia că putea să 
lucreze şi să vorbească în acelaşi timp, că vorbele şi schimburile 
de idei o ajutau să treacă prin acel moment de încercare. 

Incepu să-i vorbească; de credinţele lui, despre idei pe care nu 


54 


le dezvăluia oricui. 

— E o lume strâmbă, Sara. Nimeni nu a spus vreodată altfel. 
Eu nu sunt decât un simplu soldat, dar... 

— Ba eşti mult mai mult decât atât, zise ea. Continuă, 
vorbeşte-mi. 

— Un psihopat cu un cuţit de vânătoare reuşeşte să terorizeze 
vreo sută de persoane normale. Poate controla indirect mii de 
persoane. Asta s-a întâmplat de multe ori în trecut... Şi începe 
din nou să se întâmple azi. Asta e lumea în care trăim, Sara. E 
moştenirea noastră. Trebuie s-o înţelegem. 

Făcea un plan admirabil, în ciuda zdruncinăturilor maşinii, şi 
desena chiar şi nivelurile terenului. Dar era împărțită între efortul 
cerebral şi efortul manual. 

— Vrei să spui că toţi acei oameni sunt nişte psihopaţi? Adică, 
gangsterii? Й 

— Bineînţeles. În orice caz, şefii sunt, şi ei îi domină pe ceilalţi. 
Trebuie să fii psihopat ca să comanzi unor brute. 

— Inţeleg, răspunse fata cu o voce slabă. 

— Merge? 

— Foarte bine. Continua. 

ЕІ suspină, şi se uită la kilometraj. Mai aveau de parcurs сат 
un kilometru şi jumătate. Incetini pentru ca Sara să aibă mai 
mult timp la dispoziţie. Dacă era nevoit să se ciocnească de 
masa convoaielor - şi era sigur de asta - atunci va avea nevoie 
de cât mai multe informaţii. 

— Din cauza asta lumea trăieşte în haos, zise el. Poate са 
trebuie să fii soldat ca să-ţi dai seama de asta. Cred că la om 
există un instinct de cuceritor. Cei care umblă după putere 
acţionează în virtutea acestui instinct. Cred că toţi oamenii sunt 
supuşi acestui impuls, chiar şi cei care sunt cinstiţi. Dar dacă 
sunt nişte psihopaţi, atunci trebuie mare atenţie. Dacă е ип от 
care nu reuşeşte să domine pe căi legale, atunci va încălca 
legile, şi toată lumea va avea de suferit pentru asta. 

— Cum pot fi recunoscuţi? 

— Asta se vede în mai multe feluri. E genul de om care nu se 
supune decât unei singure legi, legea lui. Tot ce e bun pentru el, 
înseamnă Binele. Tot ce e rău pentru el, înseamnă Răul. 
Corectează toate valorile morale ca să-i fie lui de folos. 

— Egocentrismul. 

— Mai curând deranjament mintal. 

— Aproape că am terminat, îl anunţă Sara câteva secunde mai 
târziu. 


55 


— Asta e sigur, zise Hunter suspinând. 

— Nu, mă refeream la plan. 

— Ştiu ce-ai vrut să zici. 

— O să mă laşi iar singură? 

— Trebuie, îi răspunse el cu regret. 

Sara termină desenul şi mai puse câteva umbre. 

— Şi dacă mi-aş pierde minţile, dacă aş începe să urlu? 1 
întrebă ea. 

— N-ai să faci asta. 

— Nu... Nu, evident. 

— Eşti prea solidă ca să faci asta. 

— Bineînţeles. 

— Femeile sunt mai tari decât bărbaţii. 

— Da? 

— Da, în mai multe feluri. 

Sara suspină, apoi zise: 

— Bob, vreau să-ţi spun ceva, dar nu vreau să te crezi obligat 
să... Te iubesc, Bob. Vreau să spun că simt iubire pentru tine. 
Inţelegi ce vreau să spun? 

ЕІ газе cu Ыапаеѓе: 

— Da, Sara. Mulţumesc. 

— Eu îţi mulţumesc, zise ea cu o voce abia perceptibilă. 

Hunter opri maşina, se aplecă, deschise portiera pentru Sara şi 
îi puse în mână două grenade mici. 


56 


CAPITOLUL XIV 


Îşi scoase „harnaşamentul” de luptă, îl puse în portbagaj 
împreună cu armele, şi păstră numai Beretta şi tocul de piele. 

Imbrăcă peste combinezonul negru costumul lui Johnny 
Cavaretta, cel pe care îl purtase la Philadelphia. 

Eşarfa de mătase de care se folosise ca să-şi panseze piciorul 
rănit era din nou curată şi lucitoare. Se întrebă o fracțiune де 
secundă cum putuse Sara s-o spele atât de bine. Şi-o legă la gât. 
Combinezonul negru semăna acum cu un pulover pe gât. 

Costumul lui Cavaretta nu-i venea perfect; talia era prea mare, 
pantalonii prea scurţi. Dar trase de pantaloni în jos. 

Cavaretta fusese unul dintre се! mai importanţi ucigaşi а! 
fraţilor Talifero. Toată lumea ştia deja că murise, că ţeasta sa 
fusese dusă lui Augie Marinello ca fiind cea a lui Hunter de către 
fiul şi moştenitorul şefului mafiot de la Philadelphia, Stefano 
Angeletti. De altfel, lui Hunter îi fusese destul de greu să рипа la 
cale acea lovitură de teatru ca să se dea drept Cavaretta. 

Bucuria lui Franck Copilul fusese de scurtă durată, după cum îi 
explicase lui Hunter Leo Turrin la telefon. Fusese şi el scurtat de 
un cap. 

Aceste detalii demonstrau, pentru Exterminator, că nimeni nu 


ştia exact cum arăta. 
ж 


ж ж 


Limuzina mare în care se afla un singur om cobori pe aleea 
îngustă şi se opri la câţiva metri de lanţul gardului popasului de 
vânătoare „Cizmele şi Cornul”. 

Trei oameni făceau de pază, unul de fiecare parte şi altul în 
centrul trecerii. Erau încordaţi, nervoși, la pândă. 

Tipul care se afla în centru se deplasă, se opri lângă portiera 
maşinii, se uită cu atenţie la omul din Cadillac, apoi examină 
interiorul maşinii unde nu se mai afla nimeni. 

Geamul cobori lent în sunetul unui motor electric. 

— Ai un foc? întrebă omul de la volan. Patru aprinzătoare de 
ţigară în hodoroaga asta, şi nici una nu e bună. 

Vocea era a unui fost student la Harvard. Calmă şi destinsă. 
Omul purta un costum croit dintr-un material foarte costisitor, 
eşarfă de mătase şi ochelari cu lentile fumurii. 

Mafiotul se scotoci prin buzunare, găsi o brichetă Zippo şi i-o 


57 


întinse. 

— Poate са е de vină o siguranţă, domnule. Vreţi să pun ре 
cineva să se uite? 

Mahărul din maşină îşi aprinse ţigara şi înapoie bricheta Zippo. 

— Nu, nu e nici o problemă, răspunse el suflând fumul spre 
mafiot. Voi cere cuiva dinăuntru să se uite puţin. Mike e aici? 

— E... Da, domnule. A sosit mai adineauri. 

— Ei bine, nu-mi vine să cred! || caut de ore întregi prin tot 
New Jersey. 

— Acum l-aţi găsit, domnule. 

Mafiotul газе изиге!, înţelegător, apoi le făcu semn ajutoarelor 
lui să-l lase pe Exterminator să treacă. 

Lanţul se lăsă în spatele Cadillac-ului. 

Străbătu lent aleea, observând prezenţele din întuneric. 

Da, santinele. 

Ici şi colo vedea lucirea ţigărilor, auzea ип tuşit sau un cuvânt 
murmurat. 

Trecu prin faţa unui panou mare luminat aflat în centrul unei 
peluze impecabile. Pe el se putea vedea o femeie tânără în 
ţinută de vânătoare, călare pe un cal care sărea peste un gard 
viu, şi, într-un colţ, capul unei vulpi zâmbitoare cu o privire 
maliţioasă. 

Hunter se întrebă dacă nu cumva se lăsase păcălit de Mike 
Talifero. 


58 


CAPITOLUL XV 


Bob Hunter nu fusese totdeauna un războinic. 

Prietenii săi din copilărie şi cunoştinţele erau şocaţi auzind са 
e descris ca un asasin, un om care se consacrase distrugerii 
totale a Mafiei. 

Unul dintre profesorii lui de la şcoală şi-l amintea ca pe un 
adolescent prietenos. 

— Era liniştit. Foarte inteligent, foarte studios. Nu se prostea 
niciodată. Şi era şi foarte atletic. Cred că cuvântul care i se 
potriveşte cel mai bine e curiozitatea. Era băiatul cel mai curios 
pe care l-am întâlnit vreodată. Era interesat de toate, de absolut 
toate. 

Un coleg de clasă, unul dintre rarii prieteni a lui Hunter, a zis 
despre el: 

— Bob era un tip ciudat. Era respectat. Forţa prietenia şi 
respectul. Uneori aveam impresia că nu era acolo, ci în altă 
parte. Nu vreau să spun că era nebun. Nu, dar mintea lui era în 
continuă mişcare. li plăcea mult singurătatea. 

O prietenă i-a povestit unui jurnalist: 

— Bob era un băiat cu care mă simţeam bine, în siguranţă. 
Puteam să-i spun orice şi nu râdea de mine. Din când în când îmi 
vorbea şi el, serios. Intr-o zi mi-a spus că avea impresia că mai 
mult observă lumea decât participă la activităţile ei. 

Era clar că Bob Hunter era un lup singuratic; totuşi nu era un 
ermit care părăseşte lumea ca să se refugieze în spatele unui 
paravan de cinism şi de neîncredere. 

Era şi mai mult un observator al vieţii. Chiar copil fiind, Hunter 
era mult mai conştient de mediul înconjurător decât de el însuşi. 
De cele mai multe ori îi plăcea ceea ce vedea. Crescând, avusese 
impresia că stă deoparte de lume, că nu făcea cu adevărat parte 
din ea. Asta nu-l împiedica deloc să aprecieze ceea ce se 
petrecea în jurul lui, nici să fie trist pentru cei care sufereau. 

Psihologii spuneau că nu avea nici o motivaţie egocentrică. 
Făcea cu bucurie ceva, dar nu pentru câştig; nu avea nici o 
ambiţie materială. 

Nu fusese niciodată stăpânit de un sentiment religios precis. 
Dosarul său din armată indica faptul că nu avea nici o preferinţă. 
Totuşi credea într-o etică universală. 

De trei ori i se ceruse lui Hunter să urmeze cursurile de elev- 


59 


ofiţer, şi de trei ori refuzase. Fiind soldat de carieră, lăsa 
impresia că fuge de autoritatea oficială. Asta nu-i împiedica pe 
ofiţeri şi nici pe oamenii lui să-l considere un conducător de 
oameni. Oamenii îl urmau pentru că îl respectau, nu din cauza 
gradului. 

De la vârsta de paisprezece ani ţinea un jurnal personal unde 
îşi trecea impresiile zilnice. La şaptesprezece ani scrisese: „Stau 
la limita lumii reale şi mă uit la ceilalţi din scaunul meu de elev. 
Sunt atât de frumoşi, de puternici, de importanţi. Dar unde sunt 
eu? De ce nu merg alături de ei?” 

Şi mai scria, la douăzeci de ani, când devenise soldat: „Unii 
participă, alţii privesc cum participă ceilalţi, întrebându-se de ce 
şi unde se duc”. 

La câteva ore după prima sa execuţie de pe câmpul de 
bătălie, a scris: „Se uita la soare. Brusc m-am pomenit jos, lângă 
el. L-am privit în adâncul ochilor şi am văzut tot universul. Apoi 
m-am pomenit la locul meu real, cu ochiul lipit de telescop, acolo 
unde în realitate fusesem totdeauna, şi l-am trimis în acel 
univers. Să mă ierte”. 

Sergentul Hunter executase mulţi oameni în cursul războiului 
din Coreea şi apoi a celui din Vietnam. In timpul acestuia din 
urmă fusese rechemat în Statele Unite. Tatăl, mama şi sora sa 
muriseră. Se întorsese acasă ca să-i îngroape şi să aranjeze 
preluarea în grijă a fratelui său. 

Din acel moment lumea se schimbase pentru Bob Hunter; îşi 
părăsise locul depărtat şi se alăturase omenirii viermuitoare. 


Acum participa... 
ж 


ж ж 


Trase Cadillac-ul sub un portic lângă un Mercedes. 

Clădirea era luminată dar nu se auzea nici un zgomot. 

Santinelele făceau de pază două câte două, deplasându-se la 
limita luminii de jur-împrejurul colinei. 

Căpitanul gărzii clădirii principale vru să-l strige pe Hunter, dar 
ceva îl făcu să se întoarcă brusc. 

Se repezi, apucă Сама uşii de sticlă, o deschise larg şi făcu о 
plecăciune. 

Mike Talifero ieşi din casă cu un pas rapid, agitând braţele, 
bombănind furios. Un tip înalt se ţinea tot timpul în urma lui. 

Hunter se aplecă în interiorul Cadillac-ului ca să evite o 
întâlnire inoportună. Se mai văzuseră de câteva ori şi Hunter nu 
voia să rişte inutil; miza era mult prea importantă. 


60 


O auzi strigând pe garda de corp а mafiotului: 

— Găsiţi-ne o escortă! 

Motorul Mercedesului porni brusc lângă el. 

Maşina lui Mike Talifero demară brusc, şi cauciucurile scrâşniră 
pe pietriş. Şoferul o coti direct peste peluză ca să ajungă la gard. 

Se auziră paşi de cealaltă parte a clădirii. Auzi portiere trântite 
şi motoare demarând. Două maşini se iviră brusc în spatele 
Mercedesului. 

Era clar că se petrecea ceva. 

Mike Talifero se enerva rareori, cel puţin aşa se spunea. 

Hunter urcă până la intrarea clubului şi se adresă căpitanului 
gărzii cu o voce indignată: 

— Doamne, ce tupeu! Urcă în maşină, nu-mi face nici măcar 
un semn cu mâna, şi se cară. După ce mi-a spus să vin să ne 
întâlnim aici... 

Tipul de lângă uşă era tulburat, nervos. Se uită la Hunter cu o 
privire politicoasă apoi răspunse: 

— Imi раге rău, domnule. În urmă cu câteva minute a primit о 
veste foarte proastă. Şi trebuie să se întâlnească cu cineva 
foarte important. 

Hunter se uită la el dispreţuitor vrând parcă să spună: „Adică 
eu nu sunt important?” 

Dar zise: 

— Posibil. Dar e ciudat să urce în maşină chiar în clipa în care 
sosesc şi s-o şteargă! 

Căpitanul roşi jenat. 

— Ei bine, nu ştiu, domnule. Nu cred că... Vreau să spun, 
trebuia să se ducă să se întâlnească cu cineva la aeroport. Sunt 
convins că se va întoarce imediat. Intraţi, vă rog. Barul e deschis, 
faceţi-vă comod. Sunt sigur că nu va lipsi mai mult de zece 
minute. Căpitanul îi deschise larg uşa. 

Hunter continua să se arate indignat. 

— Nu ştiu. Poate că pur şi simplu o să plec. 

— Numai zece minute, domnule. Aşteptaţi, daţi-mi voie să... 

Căpitanul n-ar fi putut să-l întrebe pe Hunter cine era, chiar 
dacă murea de curiozitate. In acest mediu nu se făcea aşa ceva. 
Ori cunoşteai oamenii, ori te prefăceai că îi cunoşti. Intră pe 
jumătate în salon şi zise altui tip: 

— Hei! Tu, ia vino încoace! 

Apoi se întoarse spre Hunter şi zise: 

— Jess vă va arăta unde e barul, domnule. 

Hunter se lăsă convins să rămână. Dar intră bombănind 


61 


nemulţumit: 

— Ei bine, în orice caz, nu-mi place să fiu primit ca un câine. 5 
poţi să-i spui asta. Timpul meu e preţios. Am şi eu teritoriul meu 
de supravegheat. 

— Da, bineînţeles, domnule. Să ştiţi că se mai întâmplă şi 
astfel de lucruri. Pariez că nici măcar nu v-a zărit. A primit veşti 
proaste şi s-a grăbit să ajungă la aeroport. Ştiţi cum se 
întâmplă... 

Un puştan înalt uimitor de urât, cu un pistol cu ţeavă lungă 
vârât la centură, se apropiase ca să asculte. Probabil că era Jess. 
Şi probabil că зе închipuia şi Jess James си puşcociul lui. Poate că 
pentru asta i se spusese Jess, poreclele fiind un obicei bine 
cunoscut în rândul Organizaţiei. 

— Salut, Jess, bombăni Hunter. Cum mai stă treaba pe Aleea 
3? 

Puştanul nu mai ştia dacă trebuia să zâmbească sau să facă o 
grimasă; optă pentru un rictus care nu spunea nimic. 

— Nu te-am mai văzut acolo? întrebă Hunter. 

Căpitanul stătea cu mâna pe clanţa uşii de sticlă. 

— Faceţi-vă comod, domnule, îi sugeră el lui Hunter. 

Apoi ieşi lăsându-l pe Jess singur cu intrusul. 

Jess se scărpină la ceafa şi îşi puse în gând tot felul де 
întrebări legate de Aleea 3. 

— Lucrez mai ales în Bronx, domnule. Dar e posibil să mă fi 
văzut pe Aleea 3... 

Se vedea bine că spera ca Hunter să-l fi văzut undeva; era 
flatant. 

— Ми та mişc гаи deloc. 

Se îndreptau spre bar. 

— Ce se petrece aici, Jess? întrebă Hunter. De ce s-a cărat 
Mike în halul ăla? 

— Se nasoleşte treaba. 

— Nu... aia la care mă gândesc eu, bombăni Hunter. Cu o voce 
sinistră. 

— Eu nu ştiu се să zic, domnule... АП venit pentru... 

Arătă cu capul spre sala vestiarelor. 

— Sigur, se răsti Hunter. 

— Păi... Nu ştiu, domnule. N-a durat prea mult. Nu l-am auzit 
pe tip strigând decât o singură dată, şi nu semăna deloc cu... În 
fine, era ca chestiile alea pe care le citeşti în Biblie. Vorbea de o 
capră care era dusă în pădure. Pe urmă, acum câteva minute, 
domnul Talifero a ieşit strigând că a fost „prelucrat” prea repede. 


62 


Nu ştiu... 

— O să-mi pregăteşti un pahar mare cu apă foarte rece, Jess, 
în timp ce eu mă ocup de asta! zise Hunter cu o voce 
răutăcioasă. Care e uşa? 

— Vestiarul bărbaţilor, domnule, răspunse Jess clipind nervos. 
A doua uşă pe culoar, drept în faţă. 

— Tu să пи vii! îi ordonă ucigaşul саге îl remarcase pe Jess ре 
Aleea 3. 

Puştanul dădu din cap şi plecă spre bar. 

Beretta apăru imediat în mâna lui Hunter. Fixă surdina şi intră 


repede în sală. 


63 


CAPITOLUL XVI 


Era o încăpere lungă şi îngustă. Bănci şi dulapuri de-a lungul 
pereţilor şi un spaţiu central. In fund se deschidea în formă де Т, 
devenea mai lată. Acolo se aflau toaleta şi duşurile. 

Tot acolo se aflau şi cel puţin trei din oamenii lui Talifero. 

Unul era în cămaşă, cu revolverul în tocul de la subsuoară, 
sprijinit cu spatele de perete, lângă uşă, cu privirea ţintă la 
ceilalţi doi. 

Ceilalţi, care se aflau în partea cea mai lată a sălii, purtau 
impermeabile şi cizme albe - acum însă erau pătate de sânge. 

Din locul unde se afla Hunter, nu se putea vedea decât unul 
dintre aceşti doi oameni; tipul stătea în centrul sălii, cu mâinile în 
şolduri, cu ochii ţintă la colegul său. 

Celălalt se plimba de colo-colo, ocupându-se de ceva aflat în 
centrul încăperii, în afara razei sale vizuale. 

Un braţ, de la cot până la degete, era căzut jos între cei doi 
oameni. 

Era o scenă provenită direct din infern; tensiunea şi mirosul 
fiind suficient ca să-ţi zbârlească părul de pe tot corpul. Totuşi 
scena era incompletă; nu se auzea nici un zgomot, nici un 
geamăt, пісі o tânguire. 

Intr-un fel, tăcerea era şi mai rea. 

Cel care se afla lângă uşă îşi îndreptă spatele la intrarea lui 
Hunter. 

— Aici nu e distracţie. Nimeni n-are voie să intre. 

Beretta era ascunsă în spatele piciorului lui Hunter. 

— M-a trimis Mike, zise el. E vreo problemă? 

— Tu să-mi spui, răspunse tipul. E îngrozitor. Tipul ăsta stă aici 
şi le zâmbeşte, n-are nici o treabă cu ce-i facem. Sal e gata să-şi 
smulgă părul din cap, şi-l înţeleg. 

Hunter puse repede şi discret Beretta la locul ei. 

Ceva nu era în regulă, dar încă nu ştia ce. 

— Deci pentru asta... 

— Ce? 

— Pentru asta a zis Mike să-l lăsam baltă. Eu nu mă 
prinsesem. Înţelegi? 

Tipul se înfioră. 

— Da, înţeleg. 

— Du-te şi spune-i lui Sal că am zis să-l spele pe individ. 


64 


Trebuie să-l iau cu mine. 

Tipul se uită mirat la Hunter. 

— Acum eu nu mai înţeleg nimic. 

Hunter dădu din umeri. 

— Noi nu trebuie să înţelegem, trebuie să executăm ordinele. 
Reuşi să schiţeze un zâmbet şi dădu din nou din umeri. 

— Du-te să-l aduci. 

— Nici vorbă. Adineauri am mâncat. 

— OK. Atunci du-te şi spune-i lui Jess să-mi aducă maşina în 
faţă. 

— Ce vei face? Vreau să spun... 

— Asta а fost bafta mea. Eu o să-l duc pe individ la Hunter. 
Tipul zâmbi cu simpatie. 

— Ciudat loc. 

Lui Hunter îi venea să urle, să-i strige tipului să se grăbească, 
dar se strădui să-şi păstreze calmul. 

— Ştim cu aproximaţie unde. E mai bine să-l scoatem pe tipul 
ăsta de-aici înainte de întoarcerea lui Mike. 

Tipul dădu din cap, se uită din nou la Hunter compătimitor 
apoi ieşi. я 

Asistentul călăului tocmai remarcase prezenţa lui Hunter. |! 
văzu pe celălalt tip ieşind şi făcu câţiva paşi. Spre Hunter 
zicându-i: 

— Nu-mi vine să cred, domnule. N-a... 

Se uită de două ori la Hunter şi continuă: 

— Oh, pardon. Credeam că sunteţi... 

— El m-a trimis, îl anunţă Hunter apropiindu-se. 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva. E incredibil. Am lucrat 
de multe ori cu Sal; nu e vina lui, domnule. Vă spun eu că tipul 
ăsta nu e normal. 

In fundul încăperii, lângă perete se aflau două valize deschise. 

Sculele! 

Dălţi, un aparat de sudură, cleşti diferiţi, scule de tăiat, де 
străpuns... securi, polizoare electrice, ba chiar unul de dentist... 

O cravaşă, un stetoscop, seringi, sfârleze de cauciuc, un flacon 
plin cu un lichid negricios. 

Aduseseră un scaun mobil în sala duşurilor şi fixaseră un spot 
luminos ca să-şi poată vedea bine victima. 

Pe o bancă se afla un magnetofon, microfonul era atârnat 
lângă spot, deasupra capului victimei. 

Hunter nu putea să-l vadă pe omul aşezat pe scaun. 

Celălalt - Sal, cu siguranţă - era un mastodont. Stătea cu 


65 


picioarele depărtate pe pardoseala sălii de duş, îmbrăcat în haine 
de cauciuc alb, şi transpira în timp ce celălalt îl stropea cu 
sângele lui. 

Sal  răsufla zgomotos, se străduia си sculele lui, se 
încrâncena... Totuşi ceva nu era deloc în regulă. 

Hunter se strădui să se aplece şi luă braţul care zăcea jos. 
Membrul tăiat era deja гесе. Íl întinse asistentului şi zise: 

— Împachetează-l, îl luăm cu noi. 

Asistentul se uită la el cu ochii mari de uimire. 

— Ce? 

Atunci Hunter зе răsti: 

— Sal! Vino aici! 

Mastodontul întoarse capul, aruncă o privire plină de ură, apoi 
oftă şi se apropie de Hunter. 

Hunter tot nu putea să vadă ce se afla pe scaun. 

— Dacă nu sunt lăsat liniştit, n-am să pot niciodată să-mi 
termin treaba, zise el gâfâind. 

Avea vocea unui om educat, şi Hunter se întrebă o fracțiune 
de secundă ce-l făcuse să ajungă până aici. 

— N-ai să termini, îl anunţă el cu răceală pe călău. Mike a zis 
că гепищат. Acum avem altă gândire. Pansează-l, spală-l, îl 
luăm de-aici. 

Doctorul se pregătea să discute. 

— Ми e drept. Există tot felul de mijloace ca să faci un om să 
vorbească. E o problemă de timp şi trebuie să protestez... 

— Exact, doctore, zise Hunter întrerupându-l. Vei vorbi despre 
asta Consiliului Ordinului. Dar până atunci, pregăteşte-l de 
plecare. 

Călăul suspină şi se întoarse la sculele lui. 

Atunci Hunter îl văzu pe Bruno. 

Se înfioră violent, îşi muşcă limba şi scrâşni din dinţi ca să-şi 
păstreze calmul care era doar aparent. 

Bruno era legat, gol, de picioarele scaunului, iar o mână era 
legată de braţul scaunului; cealaltă mână era braţul pe care 
Hunter îl dăduse asistentului. Ciotul cotului era strâns cu un 
instrument care „muşca” din carnea torturată, iar o substanţă 
cleioasă şi neagră, gudron, acoperea rana care, totuşi, continua 
să sângereze. 

li făcuseră nişte lucruri atroce la şold; era pe jumătate 
ciopârţit, bucăţi întregi de piele fuseseră smulse. Alte tăieturi 
profunde acopereau torsul românului, devenite şi mai hidoase 
prin aplicarea succesivă a gudronului medical. 


66 


Ochii erau mărginiţi de sânge proaspăt care cursese din 
sprâncenele şi din genele care fuseseră smulse cu cleştele. 

Sânge curgea şi de la comisura buzelor, iar bărbia fusese arsă 
cu aparatul de sudură. 

Tipul care îşi pierduse voinţa de a trăi în corturile medicale din 
Vietnam, stătea acolo calm, zâmbind prosteşte. 

— Grăbiţi-vă! bombăni furios Hunter. Trebuie să-l iau de aici 
înainte de întoarcerea lui Mike. Altfel o încurcaţi amândoi! 

Hunter nu glumea deloc. 

Sal bombănea şi gâfâia, scoțând tot felul de instrumente din 
geantă. 

— Nu e din vina noastră! zise asistentul tânguindu-se. Chestia 
asta s-a întâmplat aproape imediat. Timp de aproape zece 
minute a gemut şi a strâns din dinţi. Dar când am început să-l 
facem aşa cum trebuie pentru prima dată, a luat-o razna. A 
început să urle la noi fraze din Biblie. Apoi s-a calmat, aşa, şi de 
atunci nu s-a mai schimbat. Aproape că nici nu începusem. 

— Cita din Levitic, zise doctorul cel gras. 

Se uită la Hunter şi zâmbi resemnat. 

— Mi se pare că era capitolul unsprezece, dacă nu mă înşală 
memoria. Capra trebuia să fie adusă vie în faţa Domnului... 
înţelegi. 

Sal deschise braţele într-un gest de neputinţă, apoi se apropie 
de Bruno. 

— Inţeleg, zise Hunter. 

Într-adevăr, înţelegea că cineva cu mai multă autoritate decât 
el şi acei călăi prevăzuseră distrugerea completă a sufletului lui 
Bruno. 

— E un fel de autohipnoză, explică grasul Sal. O blocare 
mentală a zonelor neurale care controlează centrii senzitivi. 
Există metode de a dezactiva această formă de anestezie, dar aş 
fi avut nevoie de mai mult timp. Pur şi simplu autohipnoză, în 
ciuda spuselor tânărului meu amic superstiţios. 

Doctorul putea să spună tot ce dorea, adevărul adevărat era 
că Bruno îi înşelase pe toţi. Poate ştiuse de la început, scoţându-l 
pe Exterminator din apă, că îşi grăbea propriul sfârşit. 

Şi mai era evident un lucru. Poate că Bruno pierduse pofta de 
viaţă şi o anumită formă de curaj în Vietnam, totuşi le recăpătase 
în mare viteză. 

— Bine, prietene, zise doctorul. Omul ăsta nu va putea arăta 
mai bine de atât. Poţi să-liei. 

— Transportaţi-l până la maşină, comandă Hunter. E trasă în 


67 


faţa uşii. 

Călăul îi aruncă o privire încruntată, dar îl luă pe Bruno 
împreună cu asistentul său. Hunter porni în urma lor, ducând 
braţul tăiat într-un prosop. 

Jess stătea lângă sufragerie, în mână cu un pahar mare şi cu о 
expresie tâmpă pe faţă. 

— Mulţumesc totuşi, Jess, îi zise Hunter în trecere. 

Tipul care se afla în camera de tortură porni repede în faţa 
grupului ca să-l ajute să iasă. 

II strigă pe căpitanul gărzii: 

— Deschide portiera maşinii domnului... Deschide-o, Tank! la 
„carnea” de-aici! 

Când trecu prin faţa căpitanului, Hunter її zise: 

— Să fii sănătos! 

— Şi dumneavoastră la fel, domnule. Pe curând. 

Doctoral şi asistentul îl aşezară pe Bruno în partea din spate a 
maşinii şi se pregăteau să-l lase acolo. 

— Aşezaţi-l în fund, fir-ar să fie! strigă Hunter. 

Cei doi executară ordinul, după care Hunter îl respinse violent 
pe grăsan. 

— Cară-te de-aici! bombăni el. 

— Nu e vina mea, zise doctoral răsuflând din greu. 

Apoi scoase un plic mic din buzunar şi i-l întinse căpitanului. 

— Dă-i asta lui Mike imediat ce se întoarce, zise el. li spui са 
am totul în mână. 

— Bine, domnule. O să-i spun, nu vă faceţi griji. 

Toţi păreau încântați şi uşuraţi văzându-l ре VIP plecând си 
mutilatul. 

Hunter îşi aminti că cei mai mulţi mafioţi aveau oroare de călăi 
la fel ca el. Atunci de ce...? Dar oamenii erau în stare să 
plătească preţuri incredibile ca să... Ca să ce? Să trăiască? 

Urcă la volan şi părăsi incinta popasului de vânătoare. 

Lanţul era deja lăsat când ajunse la gard. Trecu, făcu scurt cu 
mâna, ajunse la dram, parcurse în jur de un kilometru, apoi se 
opri pe margine. Se aplecă peste speteaza scaunului. 

— Bruno! Mă auzi? Sunt Hunter. Inţelegi? 

Lent, foarte lent, capul plin de sânge se ridică şi ochii 
încercuiți de sânge se uitară la el fără să-l vadă. 

Continua să zâmbească. 

Horcăi, ochii i se tulburară şi părăsi viaţa în tăcere. 

Hunter ştia că murise, fără măcar să-l atingă sau să-i ia pulsul. 

Se întoarse la volan, nu băgă în seamă emoţiile care îl 


68 


năpădeau, şi plecă s-o ia pe Sara. 

Ea răspunse imediat la semnalul lui şi veni în fugă. 

— Urcă şi nu te uita în spate, Sandra, îi zise imediat Hunter. 
Uită-te la mine, uită-te la mine! 

Ea era deja în maşină, iar privirea ei, atrasă de un magnetism 
macabru, fixa deja masa aceea de carne, atât de ciudat luminată 
de plafoniera maşinii. Sara fu gata să-şi piardă mintea chiar în 
acel moment. 

Hunter o lipi de el şi acceleră brusc ca să se depărteze cât mai 
mult de locul acela, în timp ce ea gemea şi se înfiora lângă el, 
tuşind, sufocându-se, luptând împotriva nevoii fizice de а ţipa де 
durere. 

După câţiva kilometri, pe un drum secundar, Hunter opri 
maşina, o luă în braţe şi încercă s-o liniştească. 

— Nu e fratele tău, Sara. E doar o iluzie a lui; el nu mai avea 
nevoie de forma aia din spate. Nu te mai chinui. Bruno e bine. A 
murit... e în cer. 

Bineînţeles. 

Totuşi alţii aveau să moară mult mai uşor decât Bruno şi vor 
ajunge direct în iad după cum meritau. 

Plicul pe care Hunter îl lăsase pentru Mike Talifero conţinea o 
medalie de trăgător de elită. 

Mike va înţelege ce însemna asta. 

Intoarcerea Exterminatorului. 


69 


CAPITOLUL XVII 


Trecuseră câteva ore. Hunter şi fata găsiseră timp, în sfârşit, 
să schimbe cuvinte, idei, sentimente; prea puţină îmbărbătare 
atunci când se pierde o viaţă. Tocmai se întâlniseră cu o 
ambulanţă particulară venită de la Trenton. 

Trase maşina neagră lângă uşa din spate а ambulanţei. Doi 
infirmieri în bluze albe se grăbiră să coboare - preveniţi din capul 
locului, ca să ştie ce aveau să găsească. 

Hunter cobori din Cadillac şi o ajută şi pe fată să se dea jos pe 
partea ei. 

Unul dintre infirmieri se uită la el şi spuse: 

— Deci tu eşti. 

— Dacă vrei, răspunse Hunter. 

— Da, bineînţeles. Numai că... Nu m-am aşteptat niciodată să 
te văd. În fine, nu în viaţă. 

Hunter schiţă un zâmbet şi răspunse: 

— Totuşi asta e situaţia, Aveţi grijă de prietenul meu, da? 

— Puteţi conta pe noi. Ааа... Multă Баќа! 

— Mulţumesc, zise încetişor Hunter. 

O trase pe Sara într-o parte şi îi spuse: 

— Ne tot spunem mereu adio. Ar trebui de data asta să пе 
spunem la revedere. 

— Bob, eu... Nu vreau să mă amestec, ştii asta, dar... dacă vei 
fi din nou rănit... Ştii unde mă voi afla. 

— Bineînţeles. 

Suspină şi continuă: 

— Sara, cei o sută de mii de dolari pe care i-am lăsat lui 
Bruno... Sunt sigur că i-a ascuns undeva în casă. Banii ăştia îţi 
revin ţie, Sara. Nu aparţin nimănui, iar sângele a fost deja spălat. 
Eu n-am nevoie de ei. Fac rost pe măsura necesităţilor. 
Foloseşte-te de ei. Auzi? Foloseşte-te de ei! 

Ea lăsă ochii în jos. 

— Nu... Nu... 

— Е ca o asigurare, o reparaţie de război. Aceşti bani 
aparţineau Mafiei. Nu-mi pot imagina о întrebuințare mai 
îndreptăţită... 

Ea zise repede: 

— Bob, avem atâtea lucruri să ne spunem, lucruri importante. 
Să nu mai vorbim de asta. 


70 


— Da, dar de când te cunosc, nu ţi-am adus decât orori... 

— Nu, ne-ai adus viaţa! Acolo unde nu mai era. Bruno ar fi de 
acord cu mine. Ştiu asta. Nu era... De când se întorsese nu mai 
era decât un zombi... 

— OK, zise Hunter. Să lăsăm asta. 

Infirmierii îl instalaseră pe Bruno pe targă, îl acoperiseră, şi îl 
duceau la ambulanţă. Deşi profesia îi întărise, amândoi erau 
schimbaţi la faţă. 

— А venit momentul, îi zise Hunter Sarei. 

Unul din infirmieri strigă: 

— Urcaţi în faţă си noi, domnişoară. 

— Mulţumesc, zise ea, dar... Cred că prefer să stau lângă 
fratele meu, ca să-i spun adio... 

— Spune-i mai bine, la revedere, îi sugeră Hunter. 

— Da, poate că ar fi mai potrivit. 

— Aşa cred. 

Infirmierul îi ţinea uşa. 

Sara urcă în ambulanţă şi întoarse capul pentru un ultim 
rămas bun. 

— La revedere, domnule Hunter, zise еа cu o voce uşor 
tremurătoare. Nu te lăsa. 

ЕІ îi zâmbi, cu o expresie serioasă pe faţă şi răspunse: 

— Nici tu, Sara. Mulţumesc. 

Portiera se închise şi după câteva clipe o parte prețioasă din 
viaţa lui Bob Hunter se depărta de el. 

Bruno şi sora lui Sara erau, fiecare în felul său, pe mâini bune. 
Cei doi infirmieri în bluză albă erau, de fapt, agenţi federali. 
Făceau câteva ore suplimentare. 

151 luaseră angajamentul să aibă grijă ca Sara să пи Пе hăituită 
de sălbăticiunile din New Jersey. 

Acum Hunter avea mâinile libere. 

Nu mai avea nici o responsabilitate, nu mai avea nici o 
obligaţie faţă de cineva în acea junglă din New Jersey. 

Totuşi nu avea intenţia să plece. 

Bob Hunter nu mai fugea. 

Mai avea o întâlnire cu Leo Turrin la câţiva kilometri mai 
încolo, pe acelaşi drum. Apoi avea să fie complet liber să 
acţioneze. Bob Hunter avea intenţia să le arate gangsterilor ce 
putea să facă un om singur şi liber, dacă avea voinţa să facă. 

Le va arăta trecând peste cadavrele lor. 


Exterminatorul intra în război. 
ж 


71 


— E o greşeală, sergente. 

— Serios? 

— Ştii foarte bine asta. Ai numai de pierdut şi nimic де 
câştigat. 

— Nu joc Monopoly, Leo. 

— Spune-i cum vrei, dar e o adevărată demenţă. Mike Talifero 
parcă a înnebunit. A împuşcat chiar el patru din oamenii lui cu un 
glonţ între ochi pentru că te-au lăsat să intri şi să pleci. 

— Asta înseamnă că suntem amândoi ţăcăniţi. Jocul e şi mai 
interesant. 

— Ми pot să spun nimic care să te facă să te răzgândeşti, nu-i 
aşa? 

— Nu, Leo, nimic. 

— Dar, fir-ar să fie, a recrutat mai mult de o sută de tipi! A 
cerut să vină şi toate rezervele! Vin de peste tot în New Jersey. 

— Cu atât mai bine, îmi place tare mult să-i lichidez în grup. 
Se jenează unii pe alţii. Augie se mai ocupă de asta? 

— Da, după câte ştiu. Din cauza lui şi-a pierdut calmul Mike. L- 
ai ridiculizat în faţa stăpânului suprem. 

— Ai venit cu avionul personal al lui Augie? 

— Aiurea, nu! Am venit fără să vorbesc cu nimeni. Augie era 
deja aici când m-ai sunat. 

— Deci el e. 

— Ce spui? 

— Mike plecase să discute pe cineva important în timp ce mă 
aflam acolo. 

— OK, înţeleg. Există un mic aeroport particular la cinci-şase 
kilometri de popasul de vânătoare. 

— Cui îi aparţine, Leo, popasul de vânătoare? 

— Unui tip care nu are nici o legătură cu Organizaţia, dar саге 
primeşte destui bani ca să nu pună anumite întrebări. Le-a mai 
închiriat deja locul ăsta. 

— OK, dar пи te apropia, Leo. la-o în sensul opus. 

— Bineînţeles. Voi fi la Trenton. La fel şi Hal. 

— Daţi-mi două ore, Dumnezeule mare! Două оге! 

— Aş prefera să nu-ţi lăsăm nimic. Ştii foarte bine. Dacă 
vreodată Hal... 

— OK, să jucăm cinstit. Are o datorie la mine, acum e 
momentul s-o plătească. Să-i spui asta din partea mea. 

Stingherit, Turrin se legănă de pe un picior pe altul. 

— Ştie, Bob. 


72 


— Ştiu. OK, nici mie nu-mi place să acţionez aşa, Leo. Nu-mi 
place să cer favoruri; e mai bine fără. Dar de data asta e ceva 
special. Nu vreau ca miniştrii ăştia să scape datorită unor 
tribunale cumpărate şi unor judecători corupți. Ми de data asta! 
O să arunc în aer toată baraca şi pe toţi care se află în еа! 

— Ca să răzbuni un mort, zise Turrin. 

— Nu, ca să salvez nişte vii! replică cu răceală Hunter. 

— Bine, sesizez diferenţa. 

— Şi pentru liniştea mea sufletească. 

— Şi asta înţeleg. 

Turrin îi adresă un zâmbet plin de căldură. 

— Тгаде-|е una şi din partea mea, sergente. 

Îşi zâmbiră, îşi strânseră mâna, apoi Bob Hunter plecă singur 
ca să pornească războiul. 


73 


CAPITOLUL XVIII 


Toţi şefii de echipe erau adunaţi în sala de şedinţă de la 
popasul de vânătoare „Cizmele şi Cornul”. 

Fiecare om era un ofiţer superior al Taliferilor. Fiecare Taliferi 
ocupa un post important în Organizaţie. Erau elita Mafiei; nici 
unul dintre ei nu era un prăpădit de subaltern. 

Nu primea ordine de la nici o familie în special, deşi proveneau 
din toate familiile. Serveau doar o idee, un lucru - Cosa Nostra - 
acea organizaţie care unea prin crimă organizată toate familiile 
Mafiei. 

Taliferi erau echivalentul - din lumea criminală - al FBl-ului. 
Această descriere nu era foarte exactă, ааг dacă FBl-ul ега 
condus de un preşedinte despotic şi de un guvern corupt, 
comparaţia ar fi fost mai exactă. 

Din punct de vedere tehnic, Mike şi Pat Talifero constituiau ei 
singuri Taliferi. Ei aparţineau celor din Commissione, care era 
formată din şefii principalelor familii. Mike şi Pat serveau acestui 
grup ca armă supremă. 

Mike şi Pat puteau teoretic să lichideze un capo pe propria 
răspundere, dacă acesta comisese crime de neiertat împotriva 
Organizaţiei. Puteau să facă asta cu condiţia să poată demonstra 
după aceea, în faţa celorlalţi capi, justeţea faptei lor. 

Li se acordase o putere teribilă, cu atât mai mult cu cât 
puneau în pericol viaţa celor care le-o încredinţaseră. 

Lucrul acesta se dovedise exact, căci ei lichidaseră doi şefi de 
Familii în cursul înfruntărilor cu Bob Hunter; îi executaseră pe 
propria răspundere. 

Poziţia lor incredibilă era o consecinţă а maşinaţiilor tipice 
Mafiei, deoarece conducătorii erau atât de lacomi şi de trădători 
încât inventaseră o armă de autodistrugere ca să se oblige să 
rămână fideli unii altora. 

Ca şi cum Curtea Supremă a Statelor Unite şi-ar numi un călău 
şef pentru suprimarea membrilor disidenti. 

Lumea Mafiei nu era raţională. 

De aceea Taliferi păreau să fie o soluţie de necesitate. 

Deoarece Familiile erau tot timpul în competiţie unele cu 
altele, deseori se întâmpla să fie divizate din cauza unor dispute 
teritoriale, drept pentru care aveau nevoie de un mijloc de 
arbitraj. Commissione folosea ca sindicat de iniţiativă, cameră a 


74 


deputaţilor, Minister al Muncii şi Minister al Apărării. 

Taliferi constituiau un Minister de Interne. 

De multă vreme fraţii cedau unele puteri tinerilor lupi din 
diferite Familii. Numărul locotenenţilor lor creştea şi erau nevoiţi 
să facă continuu noi misiuni ca să dea de lucru acestui minister. 

De la o vreme, Taliferi erau pe post de Gestapo şi luau locul 
predecesorilor lor de prin anii douăzeci, Murder, Inc. 

Intr-un fel, Taliferi erau propria lor Familie; o Familie formată 
din asasini de elită, dintre care unii primiseră o educaţie 
universitară, dar care rămâneau totuşi nişte asasini. 

Familia de ucigaşi se adunase la popasul de vânătoare 
„Cizmele şi Cornul”. 

Mike Talifero, capo la fel ca şi fratele său geamăn, conducea 
adunarea. 

Pat încă mai suferea de pe urma rănilor provocate de 
Exterminator la Las Vegas. 

Naşul lor, Augie Marinello, se afla şi el acolo. Е/ саро di tutti 
capi, membrul cel mai influent, cel mai temut din Commissione, 
se afla acolo pentru că fraţii îl respectau mai mult decât pe 
oricare altul. 

Nu se ştiau prea multe lucruri despre fraţi. Erau indiscutabili 
fraţi gemeni identici, dar nu se ştia nici măcar dacă numele lor 
erau adevărate. Та/е înseamnă „са“ în italiană, iar ferro, „fier”. 
Poate că era o poreclă. 

Nu li se dădea mai mult de patruzeci de ani. Erau de origine 
siciliană şi strămoşii lor, se spunea, făceau parte din Mafie de 
mai bine de zece generaţii. Mike intrase în Organizaţie datorită 
„пазиш! Augie Marinello, când acesta era doar un subşef 
newyorkez. 

Fusese o perioadă în care fraţii nu zâmbiseră aproape deloc, 
dar de la bătălia de la Miami împotriva lui Hunter, zâmbeau 
frecvent şi cu uimitoare uşurinţă. Cei apropiaţi lor ştiau însă că 
erau şi mai periculoşi când încercau să zâmbească. 

In seara aceea Mike zâmbea, glumea, şi distra oamenii în timp 
ce le dezvăluia planul pentru acea noapte. 

La adunare luau parte doisprezece oameni, elita unei elite, 
veniţi din tot New Jersey numai ca să-i taie capul lui Hunter. 

Fiecare om dispunea de zece-cincisprezece oameni de echipă, 
recrutaţi în grabă de pe străzile din Manhattan şi din Jersey City. 
Aceşti pistolari de ocazie nu făceau parte din Fraternitate. Printre 
ei se aflau negri, anglo-saxoni, portoricani, irlandezi şi evrei; tot 
felul de oameni ca să umple golurile din rândurile lor. 


75 


Crima nu aparţinea exclusiv italienilor. 

Nu puteai să urăşti întreaga comunitate italo-americană dacă 
mai puţin de unu la sută din ПИ ei aveau înclinații spre 
Organizaţia criminală. 

Dar această reuniune era o reuniune tipică de mafioţi adunaţi 
în consiliu de război, iar un zâmbet ciudat refuză să dispară de 
pe buzele lui Mike Talifero. 


76 


CAPITOLUL XIX 


Ajunse în partea din spate a imensei proprietăţi, tăind peste 
câmpurile fermelor, conducând fără zgomot şi cu farurile stinse, 
ajungând în sfârşit la liziera copacilor care mărginea limita 
parcului. 

Era trecut de miezul nopţii. 

| se păru incredibil că în urmă cu douăzeci şi patru de ore 
dormise în podul lui Bruno ca să-şi vindece rănile. De atunci 
trăise câteva ех еще. 

Executase deja mulţi oameni în New Jersey, mai mulţi decât ar 
fi vrut să socotească. In plus, Bob Hunter nu număra aproape 
niciodată morţii; îşi număra inamicii activi, supraviețuitorii, cei 
care mai rămăseseră de suprimat. 

Acesta era motivul misiunii sale. 

Voia să intre în incintă ca să-şi numere adversarii, să-i 
găsească, să-i catalogheze, să le verifice forţa, să le descopere 
punctele slabe, să-şi stabilească planul de atac, să-şi fixeze 
obiectivele şi să găsească calea de retragere ca să fugă imediat 
după sfârşitul bătăliei. 

Hunter nu era deloc un războinic imprudent. 

Semăna furie şi moarte în urma lui, dar nu pornea niciodată o 
luptă fără să А fost pregătită cu minuţiozitate. 

Nici nu voia să moară; accepta această eventualitate pentru 
că fiecare are soarta lui, dar încerca, în măsura posibilului, să-şi 
amâne cât mai mult ultima clipă. Pentru Hunter, victoria nu se 
măsura nici în timp câştigat şi nici în bătălii câştigate, ci în faptul 
că ieşea viu din aceste lupte infernale ca să poată s-o ia de la 
capăt. 

Părăsi Cadillac-ul, scoase de pe el hainele lui Cavaretta, 
rămase în combinezonul negru şi lăsă toate armele cu excepţia 
unui garou şi a unui pumnal. 

Apoi îşi mânji faţa şi mâinile cu negru şi plecă, umbră sinistră 
care se strecura prin noapte, curent de aer malefic şi invizibil, 
observator nemilos al mişcărilor celorlalţi. 

După câteva clipe se afla în interiorul incintei şi se То а 
printre ierburile înalte ca o felină mare. 

Se deplasa cu o mişcare rapidă şi agilă, dar când se oprea, nici 
o mişcare şi nici un zgomot nu-i trăda prezenţa. Ai fi zis că 
încremenea paralizat. 


77 


În cursul unei astfel de recunoaşteri, Hunter se confunda си 
peisajul. 

Când vântul unduia iarba, Hunter se unduia şi el. 

Fie că era vorba de un nor care trecea rapid, sau o creangă 
care tremura, provocând umbre neregulate, Hunter se adapta 
totdeauna la ritmul mediului înconjurător, toată fiinţa lui făcea 
parte din natură. 

Când noaptea încremenea, Hunter înceta orice mişcare, 
aproape că nici nu mai respira. 

Oamenii proveniţi din jungla urbană erau dezavantajaţi în jocul 
ăsta, căci Hunter se simţea în natură ca la el acasă şi se folosea 
de întuneric ca de un aliat. 

Nu ега deci дегопоаге pentru pistolarii din Manhattan, 
Newark, Jersey City şi Brooklyn că Hunter trecuse prin rândurile 
lor ca să observe, să-i cântărească, să-i ghicească. Citi spaima pe 
faţa lor, le simţi angoasa şi le evaluă forţa. 

* 


ж ж 


Popasul де vânătoare ега o adevărată cetăţuie. Sistemul său 
de apărare fusese pregătit cu minuţiozitate şi era păzit cu mare 
grijă. 

Linia de apărare avea forma unui oval şi înconjura mica colină 
ре care se afla clădirea principală cu dependinţele, se întindea 
pe o sută de metri în faţă şi spate şi pe şaptezeci şi cinci de metri 
pe laterale. 

Era o linie de foc. Doi câte doi, trăgătorii erau instalaţi la 
fiecare zece metri. Aceşti oameni stăteau pe loc, descoperiţi, 
vorbeau între еі, са să-şi înşele plictisul şi să-şi ascundă 
nervozitatea. 

Aveau mai ales revolvere, dar Hunter văzu ici şi colo şi puşti. 

Era linia întâi, sortită masacrului; pioni sacrificați са să atragă 
focul Exterminatorului, capra tigrului. Aceşti prostănaci пісі 
măcar nu-şi dădeau seama de asta. 

Pe toate acoperişurile dependinţelor sau ascunse în interior, se 
aflau echipele de ambuscadă. Pe acoperişuri se aflau trăgători cu 
carabine. 

Alţi luptători, cu arme. Automate, se ascundeau în umbra 
clădirilor. 

Cu siguranţă că mai erau şi alţi soldaţi în parcarea de lângă 
club, unde se aflau parcate multe maşini. Liniile exterioare erau 
formate mai ales din echipe de alertă de doi oameni care se 
plimbau la întâmplare. 


78 


Toţi erau echipați cu puşti şi cu aparate de emisie-recepţie. 

Hunter numără o sută optsprezece oameni şi trase concluzia 
că reprezentau aproape totalul efectivelor, în afara gărzii 
palatului care se afla în interiorul clădirii principale pentru 
protejarea marilor mahări în caz de nevoie. 

Sara omisese un detaliu pe planul ei care era totuşi precis: 
locul unde erau închişi câinii şi ţarcul vulpilor. 

Acel loc era înconjurat cu un grilaj de oţel şi cuprindea o pistă 
de exerciţii şi un şir de boxe individuale pentru câini. Hunter 
numără vreo douăzeci. Vulpi nu erau. 

Animalele se plimbau în cuştile lor, enervaţi probabil de 
anxietatea oamenilor din jur. 

In grajd nu era nici un cal. Hunter crezuse totdeauna că un 
astfel de loc trebuia să adăpostească caii membrilor, dar nu se 
gândi la asta decât o clipă. 

Ştia că era imposibil să prevadă toate mişcările inamicului. 

Dar era convins că văzuse cea mai mare parte a sistemelor de 
apărare şi era satisfăcut de inspecţie. li cunoştea acum destul de 
bine ca să ştie unde avea să atace şi pe ce drum va trece ca să 
ajungă intact la zona pe care avea intenţia s-o distrugă. 


79 


CAPITOLUL XX 


Trecuse puţin de orele două dimineaţa; noaptea aceea atât de 
plină de promisiuni la începutul ei părea că se va termina în 
coadă de peşte. 

Mike Talifero se plimba de colo până colo în biroul mic al 
administraţiei clubului, cu mâinile la spate. 

Augie Marinello, саро di tutti саро cel mai puternic от din 
Commissione, stătea în fotoliul mare de la birou. 

Cele două gărzi de corp preferate ale sale stăteau lângă el, în 
umbră, cu revolverul la centură, anxioşi. 

— De ce nu vine? bombăni Talifero cu o voce dezagreabilă în 
ciuda zâmbetului de pe buze. 

Marinello scoase un trabuc gros din gură şi zise cu calm: 

— Vine când crede că e mai bine pentru el, Mike, nu mai 
înainte. Ar trebui să ştii asta de mult timp. 

— Ziceam şi eu aşa, răspunse şeful Taliferilor. Ştiu foarte bine 
cum acţionează tipul ăsta. 

— La urma urmelor, e posibil să nu vină în seara asta, zise 
capo. 

— Uiţi ce-a fost la Boston. 

— Tipul ăsta îşi pierde capul imediat ce vede un individ 
torturat. Adu-ţi aminte се i-a făcut lui Freddy Іа New York. Din 
cauza unei gagici pe care abia o cunoscuse! Ce crezi că e în 
sufletul lui în seara asta? Individul era un camarad de război; au 
fost împreună în Vietnam. Respectivul lucra cu chirurgul care a 
lucrat la faţa lui Hunter, în California. 

— Ştiu, ştiu. Я 

— Ei bine, chestia asta l-a dat peste cap. Џ spun eu са încă е 
furios la culme. Va vrea să se răzbune. E acolo, afară, şi aleargă 
în toate direcţiile ca să găsească mijlocul de a ne prinde la 
strâmtoare, Augie. 

— Nu face pe prostul cu mine, Mike. 

— Nu te supăra, Augie. 

Talifero se opri şi se uită la Marinello. 

— Imi раге rău, Augie. Nu-mi purta pică, sunt puţin cam 
încordat. Ai încredere în mine. OK? E un moment greu de... 

— Intr-adevăr. 

Trabucul se stinsese. Marinello se uită la el încruntându-se şi 
aruncă o privire plină de reproş uneia dintre gărzile lui de corp. 


80 


Tipul se aplecă înainte, întinse bricheta şi aprinse trabucul 
stăpânului său. Bătrânul trase domol din havană, se întoarse 
spre Mike Talifero şi zise: 

— Prea pui la suflet toate astea, Mike. O să te enervezi şi а! să 
te împiedici iar. Priveşte lucrurile mai degajat. 

Vorbele astea erau foarte umilitoare. Talifero se uită furios 
spre cele două gărzi de corp. Nimeni nu avea dreptul să-i 
vorbească aşa în faţa unor băgători de seamă. 

Zise calm fără să se uite la şeful lui: 

— Nu m-am împiedicat niciodată, Augie. Nu poţi să conduci o 
organizaţie ca a mea dacă ai picioarele împiedicate. Ştii foarte 
bine asta. De ce-mi vorbeşti aşa? Zău că nu e momentul... 

— Ва tocmai că e, replică bătrânul. Mi-am făcut socotelile, 
Mike, şi ceilalţi la fel. Pentru asta am venit personal. L-ai ratat la 
Miami şi la Las Vegas, şi asta te-a costat: fratele tău seamănă cu 
o legumă. L-ai ratat pe Hunter la Philadelphia. Іпсегсі zadarnic 
să-l lichidezi aici, în New Jersey, de o săptămână. Ştiu că vei 
înţelege mirarea noastră, Mike. Dar când vei începe să obţii 
rezultate? 

— N-am văzut niciodată pe cineva alegând atât de prost 
momentul de a-mi... 

Celebrul zâmbet Talifero era fix, nemişcat, se întindea de la o 
ureche la cealaltă. Îşi reveni şi îi zise lui Marinello cu o voce plină 
de răceală: 

— Eşti nedrept, Augie. Nu am avut niciodată ocazia să 
controlez împrejurările în ceea ce priveşte ticălosul ăsta. Ştii 
foarte bine lucrul ăsta. Totdeauna am fost chemat în ultimul 
moment, când situaţia devenise catastrofală. De data asta e 
altfel. De data asta controlez totul. De data asta ticălosul nu mai 
are nici o scăpare. O să-l prind viu... Pe urmă mă voi ocupa 
personal de el. 

— Tocmai asta mă îngrijorează, insistă cu blândeţe Marinello. 
Cred că priveşti prea personal toată treaba asta. 

— Atunci ia-mi comanda. 

— Ştii foarte bine că пи. Voi face asta, Mike. Eşti cel mai bun 
în meseria ta. Dar aş vrea să stai de-o parte. Prinde-l, frige-i 
boaşele la foc mic dacă simţi nevoia, dar mai întâi prinde-l. Nu 
contează cum. Uită de scenele teatrale! Prinde-/ mai întâi ре 
Hunter! 

— Exact asta am intenţia să fac. 

Bătrânul capo se ridică brusc din fotoliul de piele. 

— Având în vedere că s-ar putea să ratezi şi de data asta, eu 


81 


mă întorc acasă. 

— E o decizie înţeleaptă, zise ironic Talifero. Dar nu pentru 
motivul pe care l-ai amintit. 

Cei doi oameni se uitară unul la altul cu duritate. Fulgere 
ţâşniră din ochii bătrânului саге îşi clădise imperiul pornind de la 
nimic, înarmat doar cu curaj şi fermitate. Era vizibil dezgustat de 
acel monstru pe care îl crease chiar el. 

— Eu ţi-am dat puterea, Mike, eu ţi-o pot lua înapoi, zise el 
domol. 

— Cum vrei, răspunse Talifero înţepat. 

Zâmbetul nu-i dispăru de pe buze nici o clipă. . 

— Nu-ţi băga în cap nu ştiu се idei, atâta tot. Inainte де а veni 
aici, am dat anumite ordine. Commissione ţine să revadă toată 
această situaţie. Nu te prosti. 

— Asta е un ultimatum. 

— Nu ştiu exact ce înseamnă cuvântul ăsta, Mike. Tu eşti om 
instruit, nu eu. Dar te sfătuiesc să pui mâna pe acest Hunter. 
Dacă nu reuşeşti, va trebui să rediscutăm toate celelalte funcţii 
ale tale. M-ai înţeles, Mike? 

— Perfect, domnule Marinello. Dar nu înţeleg prea bine de ce- 
mi spuneţi toate astea în acest moment. Am nevoie de încredere, 
nu să simt cuțitul în spate. 

— Tu ţii cuțitul, Mike. Vrem doar să fim siguri că ştii cum să te 
foloseşti de el şi împotriva cui. 

Capo ieşi din birou, cu o gardă de corp înainte şi alta în urma 
lui. Un grup de oameni îl aştepta afară şi toţi se îndreptară spre 
ieşirea clubului. 

Mike Talifero ieşi pe uşa biroului şi strigă la oamenii lui: 

— Formaţi o escortă! Insoţiţi-i pe prietenii noştri până la avion. 
Să decoleze fără probleme. 

Marinello se opri brusc şi zise: 

— Nu e cazul! Ne vom descurca foarte bine şi singuri! 

Era mai mult decât o insultă la adresa capacităţii lui Mike 
Talifero. Era anunţarea neîncrederii lui саро di tutti capi faţă де 
asasinul suprem. 

Mike îşi dădu imediat seama de asta chiar dacă nici unul din 
oamenii lui nu înţelese imediat. 

Grupul lui Marinello părăsi sala aceea mare chiar în momentul 
în care sosea un locotenent Taliferi. 

Acesta se repezi spre Mike Talifero. 

— A început, îl anunţă el cu o voce răguşită. Charlie a găsit doi 
băieţi din linia exterioară cu ceafa ruptă. Sunt morţi. 


82 


Mike Talifero râse scurt. 

— Aşa, aşa! zise el. 

— Vrei să-l opresc pe Augie? întrebă al doilea locotenent care 
se afla lângă el. 

— Nici vorbă, răspunse şeful asasinilor. Nici vorbă. 


83 


CAPITOLUL XXI 


Hunter se întoarse din recunoaştere la maşină; nici un fir de 
iarbă îndoit nu indica trecerea lui prin teritoriul inamic. 

151 scoase arsenalul din portbagaj şi se încărcă cu tot ce putea 
să ducă. 

Poate că nu avea să se mai întoarcă niciodată la maşină. 

Se echipă ca de obicei şi, în plus, îşi fixă un rucsac pe spate şi 
altul pe piept. 

Când un om face singur cât o armată, trebuie uneori să se 
transforme în animal de povară. Aşa se întâmpla în noaptea 
aceea. 

Rucsacurile erau astfel legate încât să se desprindă 
instantaneu. Le putea da drumul rapid dacă era nevoie. 

Іпсагсаї ca un catâr, Hunter îşi dădu seama că ducea о 
greutate aproape echivalentă cu а sa. Іпсегса uşurel piciorul 
rănit şi îşi zise că nu va rezista multă vreme la astfel de 
încărcătură. Aruncă cu regret câteva muniții grele apoi plecă. 
Până la urmă, va avea mai multă nevoie de supleţe şi де 
rapiditate decât de câteva muniții suplimentare. 

De data asta incursiunea lui nu mai semăna deloc си сеа а 
unui observator. Devenise adevăratul nucleu al universului şi fu 
nevoit să-şi croiască drum printre războinicii nervoşi ale căror 
prime strigăte de alarmă ar fi putut să grăbească sfârşitul 
Exterminatorului. 

Scopul său era să se apropie cât mai mult posibil fără să se 
facă remarcat, să găsească un post de luptă de unde să poată 
trage rachete în mai multe ţinte o dată, să provoace o panică de 
nedescris în rândurile inamicului şi să pună pe fugă, dacă era 
posibil, pe toţi amărâţii care intraseră într-un război ре care nu-l 
înțelegeau deloc. 

Dacă reuşea să facă toate astea, noaptea nu avea să fie 
pierdută, dar nu ăsta era obiectivul lui principal. 

Ci mijlocul de a ajunge la un sfârşit: executarea lui Mike 
Talifero. 

Тпеа enorm de mult la asta; voia să-l ucidă şi să-l lase acolo 
cu o medalie aşezată pe piept. 

Ceilalţi aveau să înţeleagă mesajul şi poate că îşi vor zice că 
era periculos să accepte comanda unui grup de asasini ca 
Taliferi! Asta voia. 


84 


Dar deocamdată Hunter admitea că obiectivul său era doar o 
dorinţă arzătoare. 

De fapt ştia că misiunea lui avea să fie un succes dacă măcar 
ar fi reuşit să-i înspăimânte pe toţi, să-i constrângă să-şi pună 
câteva întrebări. Voia să-i facă să trăiască o experienţă care să-i 
oblige să se gândească de două ori înainte de a tortura o 
victimă. 

Se infiltră fără zgomot. 

De două ori se văzu obligat să-şi lase povara jos, să se 
strecoare prin iarbă са o adiere şi să amuţească pentru 
totdeauna gărzile. 

Aceşti doi oameni au fost singurul obstacol întâlnit, şi ajunse în 
zona interioară fără ştirea inamicului. Lângă un colţ al clubului se 
afla un trepied pe care fuseseră fixate trei spoturi puternice 
îndreptate spre parcare. Era singura sursă luminoasă de afară, 
tot restul era cufundat în întuneric. Parcarea era o zonă 
vulnerabilă; inamicul ştia foarte bine asta. Un atacant se putea 
foarte bine strecura printre numeroasele maşini de acolo, 
ajungând până la clădirea principală pe acel drum sinuos. Şi ar 
putea să împrăştie puţină benzină şi să arunce în aer toate 
vehiculele. 

Mafia nu-şi împrăştia niciodată maşinile. Acestea erau 
totdeauna trase foarte aproape ca să poată să folosească 
imediat dacă ar fi venit poliţia, căci Hunter nu era singurul ei 
inamic. 

Evident, le era destul de greu să apere o zonă ca parcarea, de 
aceea o luminau cât era cu putinţă, sfidând astfel eventualul 
atac al Exterminatorului prin acel punct. 

Această idee îl amuză pe Hunter. l-ar fi plăcut să le arunce în 
aer toate maşinile, dar riscul era mult prea mare. Mai ales că nu 
răspundea niciodată sfidărilor celorlalţi; de obicei îi provoca el. 

Totuşi văzuse mijlocul de a profita de această situaţie. 

Linia de apărare prin care voia să treacă se întindea la poalele 
colinei. Un om care s-ar fi întors brusc spre club ar fi fost orbit 
momentan de lumina albă a spoturilor. 

Hunter nu avea deloc intenţia să se lase orbit. 

Dar voia să-i oblige pe unii dintre mafioţi să se întoarcă măcar 
pentru câteva secunde, doar atât cât să-i dea posibilitatea să 
treacă prin poziţiile lor. Era o tactică simplă dar ar fi trebuit să 
meargă. O umbră s-ar fi strecurat printre apărători şi ar fi ajuns 
pe terenul înălţat. Imediat ce va trece de gărzi, dacă ele ar А 
privit în direcţia lui, nu ar fi văzut, orbite de spoturile luminoase. 


85 


Astfel Exterminatorul se pregătea să creeze o diversiune în 
parcare când aceasta se produse de la sine. 

Câţiva tipi părăsiră clubul în grabă, ajunseră la maşini şi 
porniră motorul. 

Hunter rămase nemişcat în ierburile înalte, între poziţiile a 
două echipe de gardă, aflate la douăzeci de metri în faţa lui. 

Cei patru oameni vorbeau între ei cu glas scăzut în timp ce 
Hunter se apropia. Unul dintre ei remarcă plecarea grupului 
Marinello şi zise: 

— Şobolanii părăsesc corabia. 

Altul rânji nervos şi zise: 

— Ai fost plătit anticipat, nu? 

— Mda, dar n-am asigurare de viaţă. 

— Şi, pun prinsoare, nici cu ce să plăteşti o cauţiune, zise 
primul rând. 

Toată linia de pază se întoarse ca să se uite spre parcare. 

Hunter, împovărat cu încărcătura lui, trecu liniştit printre gărzi, 
în timp ce al treilea om exclama: 

— Dar ăsta е şeful de Іа New York! 

— Care? Şefii ăştia vin toţi de la New York! 

— Bătrânul Marele Manitu. Cum îl cheamă? 

— Parcă Mario şi nu ştiu mai cum, răspunse altul. 

— Nu, Marinello, idiotule! 

— Ce mă doare pe mine cum îl cheamă? Mario Bello, Mario 
Nello, eu n-am treabă! E un hodorog bătrân! A 

Hunter profitase ca să ajungă la picioarele colinei. Incepu să 
urce cu prudenţă, căutând un loc protejat ca să-şi fixeze postul 
de luptă. 

II găsi la jumătatea înălţimii, lângă baza panoului cu tânăra 
călăreaţă şi vulpea cu privire lubrică. Din precauţie, luminile 
fuseseră stinse în acel loc. Datorită unei întâmplări miraculoase, 
Hunter putea să tragă de-a lungul aleii în curbă care ducea până 
la ieşirea de pe proprietate. 

Abia se instalase când primul vehicul al convoiului lui Marinello 
începu să coboare pe alee. 

Mulţumi în gând cerului care părea că-i este favorabil în acea 
noapte. 

La urma urmelor, Augie Marinello, саро di tutti capi, ега o ţintă 
şi mai frumoasă decât Mike Talifero. 


86 


CAPITOLUL XXII 


Limuzinele se opriră sub porticul clubului, grupul Marinello 
urcă în vehicule, patronul însuşi instalându-se în maşina din 
mijloc urmat de cele două gărzi. De corp care se aşezară pe 
bancheta pliantă. 

Altă gardă de corp urcă pe scaunul de lângă şofer şi convoiul 
demară. 

Graba lor de a pleca nu era provocată numai de dorinţa de a 
părăsi bastionul Taliferilor, chiar dacă şi asta motivase într-un fel 
plecarea lui precipitată. 

Capo di tutti capi se deplasa totdeauna rapid, sosea şi pleca 
aproape imediat, însoţit de escorta lui personală, o limuzină în 
faţă şi alta în spate. 

La New York, Augie se folosea de o maşină blindată. „La fel ca 
preşedintele”, obişnuia el să spună. 

Limuzina în care se afla acum nu era blindată, dar dispunea de 
tot confortul şi de toate accesoriile imaginabile. 

Probabil că prezenţa în zonă a lui Bob Hunter provoca un 
sentiment de stinghereală. Dar nu pentru asta şeful gărzilor de 
corp zise patronului său: 

— Nu te supăra, şefule, dar nu-mi place locul ăsta. 

Se instală pe bancheta pliantă şi adăugă: 

— Poate că n-ar trebui să spun asta, dar n-am încredere. 

— Nu-ţi face griji, mormăi Marinello. Nici eu пи am încredere. 
Mă voi ocupa serios de asta imediat ce voi ajunge la New York. 

Se uitară unul la altul cu un aer posac, faţă în faţă în partea 
din spate a limuzinei. 

Marinello îşi ridică puţin trabucul care se stinsese din nou. 
Garda de corp se grăbi să-i ofere foc. 

Omul de la volan vorbi în interfon: 

— La aeroport, şefule? 

Marinello apucă un microfon fixat în braţul canapelei. 

— Nu, întoarce-te direct pe autostradă. Să nu ne mai 
aventurăm în zona asta. 

Şeful de echipă din maşina aflată în faţă confirmă 
instrucţiunile pe care le primise şi convoiul abordă coborârea în 
curbă. 

— Ţine aproape, îi zise Marinello şoferului său. 

Şeful gărzilor de corp întrebă: 


87 


— Şi Marty, şefule? Va sta la aeroport toată noaptea? 

— Sună-l imediat ce ajungem acasă, nu mai înainte. 

— Am înţeles, şefule. 

Maşina lui Marinello încetini ca să ia ultima curbă de la poalele 
colinei. 

Un obiect sparse geamul din spate al vehiculului, trecu printre 
Marinello şi şeful gărzilor de corp şi căzu pe mochetă cu un 
zgomot sinistru. 

Garda de corp încă mai avea în mână bricheta aprinsă. O 
scăpă din mână, se aruncă instinctiv asupra patronului său, apoi 
începu să scotocească la picioarele lui strigând: 

— La dracul E o... 

Scotocea peste tot pe podea stând în patru labe. 

Marinello гаспі: 

— Opreşte maşina, opreşte! 

Deodată maşina se lumină în interior. Garda de corp se înălţă 
brusc la orizontală, aruncat de o jerbă de flăcări portocalii. 

Maşina nu putu să ia ultimul viraj. 

Merse drept înainte, trecu peste pietrişul care mărginea aleea, 
cobori lent restul colinei, apoi se răsturnă domol, sfârşindu-şi 
traiectoria cu roţile în sus. 

Apoi sări în aer a doua şi ultima dată. Exact înainte de asta, 
саро di tutti capi, gata să leşine, se întrebase cine era vinovat де 
această acţiune îngrozitoare şi josnică. Mike Talifero sau Bob 
Hunter? 

Autorul, era Hunter, fireşte. Folosise o grenadă pe care o 
aruncase cu precizia şi forţa unui mare jucător de base-ball. Nici 
măcar nu se uitase să vadă rezultatele gestului său. 

Fără să-şi dea seama, începuse să numere secundele de luptă 
şi încărcase o rachetă luminoasă. Aşteptă explozia grenadei ca s- 
o tragă. 

Când maşina sări în aer prima dată cu un zgomot îngrozitor, 
trase fără zgomot racheta care urcă spre cerul negru la nord de 
club. 

Timp de câteva secunde între prima şi a doua explozie a 
maşinii, nişte oameni ţâşniseră din clădirea principală 5! 
alergaseră până la marginea colinei ca să privească spectacolul 
care strălucea mortal la picioarele lor. 

Cineva exclamă: 

— Dar în maşina aia e domnul Marinello! Coborâţi! Coborâţi 
toţi! Haideţi jos, băieţi, să-l scoatem de-acolo! 

In timp ce era dat acest ordin, racheta luminoasă făcu explozie 


88 


în aer, şi partea din spate a proprietăţii fu brusc luminată de o 
lumină puternică. 

Cineva strigă: 

— Acolo sus! Atenţie în spate! Protejaţi-vă spatele! 

Simultan se auzi un ordin diferit: 

— Carabinieri! Deschideţi ochii! Supravegheaţi-vă sectoarele! 
E un şiretlic! 

Dar carabinierii de pe acoperiş nu au avut timp să urmeze 
acest ordin. În confuzia plină de panică, o scânteie se înălţă în 
aer, apoi căzu drept peste coşul mare. Urmă o explozie. 

Pe acoperiş se produse haos. La sol, câţiva oameni din prima 
linie de apărare se repeziseră spre maşina lui Marinello unde 
oamenii valizi încercau să-i scoată pe supraviețuitori din flăcări. 

O grenadă venită de nicăieri căzu printre aceştia din urmă şi 
apărătorii se întoarseră repede în întuneric. 

Unul din aceşti oameni exclamă: 

— La dracu! N-am venit pentru asta! 

O altă voce îl susţinu, în timp ce fereastra imensă din faţa 
clubului se făcea ţăndări cu mare zgomot. 

Un locotenent Taliferi cobori colina în fugă urlând: 

— Întoarceţi-vă aici! Ce faceţi? Întoarceţi-vă imediat! 

Nimeni nu auzi şuieratul discret al pistolului Bereta, nici nu 
văzu flama mică care ţâşni din ţeavă sub panoul publicitar, dar 
locotenentul se poticni brusc cu fruntea găurită. 

O voce strigă în întuneric: 

— Ca s-o încasăm şi noi ca tine? Nu pentru cinci sute de dolari! 


Totuşi bătălia abia începuse. 
ж 


ж ж 


Maşinile părăseau în grabă parcarea, traversau parcul şi 
mergeau  zdruncinându-se ре gazon spre ieşire. Taliferii 
supraviețuitori nu mai încurajau şi пи mai opreau trupele 
cuprinse de spaimă care o luaseră la sănătoasa. 

De altfel, era lesne de înţeles. 

Este foarte traumatizant, când n-ai cunoscut niciodată ororile 
neprevăzute ale unui câmp de bătălie, să-ţi vezi colegii sărind în 
aer, transformându-se în bucățele pline de sânge, ţipând 
îngrozitor. E şi mai rău când explozibilii cad dintr-un cer negru şi 
când aproape că nu mai ai comandament. 

Este ilogic să crezi că nişte începători vor rezista unui astfel de 
tratament. 

Hunter ştia şi contase pe asta. 


89 


Dar, după aceea, în mijlocul haosului, avu loc un incident care 
apoi avea să provoace curiozitatea lui Hunter. 

Cineva strigă lângă epava maşinii lui Marinello: 

— Ne trebuie o ambulanţă! 

— Du-te la naiba си ambulanta ta! răcni altul. Bagă-l înăuntru 
şi cară-te la Trenton! 

— Dar o să moară! Uită-te la picioarele lui! Bătrânul ăsta o să 
moară! 

— Dacă nu ќе cari, o să murim toţi! Ticălosul e alături! Sub 
nasul nostru! 

— Încercăm s-o ştergem cu o maşină? Crezi că vei reuşi? 

Auzindu-i, Hunter avu scrupule faţă de Marinello. Trase o 
rafală la picioarele celor doi tipi şi strigă: 

— Bătrânul mai e în viaţă? 

O voce uimită, aproape înăbușită de emoție, răspunse: 

— Abia... 

— OK. Armistiţiu cinci secunde. 

Era pentru prima dată de la începutul războiului când Bob 
Hunter făcea un astfel de gest. Mai târziu avea să-şi pună tot 
felul de întrebări asupra acestui fapt şi avea să tragă concluzia 
că fusese îndemnat de un instinct pe cât de nobil pe atât de 
incredibil. 

Se uită la ei cum fugeau spre maşinile care mai rămăseseră, 
transportându-i pe cei grav răniţi, apoi demarând în trombă. 

Hunter se întoarse din nou spre jungla infernală. „Să plece”, îşi 
zise el. „Ceilalţi vor fi şi mai demoralizaţi văzând cum pleacă 
ultimele maşini.” 

Nu avea treabă cu subalternii; voia să-i lichideze pe şefi. 

Verifică încărcătoarele agăţate la centura de luptă, luă alte 
grenade, unele mari, împinse PM-ul la spate şi îşi potrivi o a doua 
bandulieră pe umăr. 

Apoi apucă arma-cheie a nopţii, o M16/M79, cu ţevi suprapuse, 
şi urcă lent colina. 


90 


CAPITOLUL XXIII 


De la începutul bătăliei, Mike Talifero se plimba de colo-colo în 
sufragerie, cu un pistol în fiecare mână. 

Doi din locotenenţii săi şi un supliment de gărzi nervoase 
stăteau lângă ferestre, povestindu-i ce se petrecea afară. 

— Nu se pot vedea maşinile, domnule, dar probabil că le-a 
distrus. Se zăresc flăcări jos lângă alee. 

— O rachetă luminoasă, domnule. Destul de sus. La vreo sută 
de metri. 

Gărzile de afară comentau: 

— Cum se poate ataca din două părţi deodată? 

— E uşor, e destul să cunoşti meserie. 

— Tot ce face pare uşor. 

— Nu te înşela, încearcă şi tu să faci la fel. 

Apoi Talifero răcni: 

— Gura! Tăceţi! Căscaţi ochii! 

— Dar, domnule, cum... 

O explozie îngrozitoare pe acoperiş zgudui întreaga casă. 

— Ce-a fost asta? Ce-a fost asta? 

— сай pe loc! 1 voi ucide cu mâna mea pe primul care mişcă! 

— Dar, domnule, o să ne prăjească! 

Un locotenent strigă: 

— Dar de ce nimeni nu trage în el? Ce fac ăia afară? 

— În ce să tragă? În explozie? 

Imediat după cuvântul explozie, fereastra enormă din faţa 
clubului sări în aer cu mare zgomot. Flăcările intrară în 
sufragerie, urmate de un nor gros de fum şi de mii de cioburi de 
sticlă. 

Locotenentul care tocmai vorbise se întoarse, си faţa 
ciopârţită, ţinându-se de ochi şi gemând, cu degetele pline de 
sânge. Una din gărzi îl prinse şi îl conduse la un fotoliu, în timp ce 
Mike Talifero privea scena cu ochii mari, speriaţi, şi uită chiar că 
poate să zâmbească. 

II auzi pe unul dintre oamenii lui strigând la dezertorii de afară 
şi înţelese că bătălia fusese pierdută mai înainte de a fi început. 

— Răsturnaţi mesele! strigă el brusc. Trei câte trei, 5 
ascundeţi-vă în spatele lor! Va intra aici! Pregătiţi-vă! Andy, 
organizează un foc încrucişat lângă uşă! Voi doi, duceţi-vă şi 
baricadaţi uşa de serviciu. Tu şi tu... Ми ма ştiu numele; dar 


91 


baricadaţi această uşă! Dacă ieşiţi afară, o să vă urmăresc toată 
viaţa! Aţi înţeles? 

Gărzile de corp dădură repede din cap. 

Dar Mike Talifero nu înţelegea. 

Cu douăsprezece ore mai înainte, Hunter era aproape mort; 
rănit, slăbit, zăcând la pat, aştepta lovitura de graţie. 

Dar acum! 

Trebuia să-l vezi ca să crezi! 

Auzi maşinile părăsind parcarea şi îşi dădu seama că era 
părăsit. 

Cum să procedeze? 

Scoase plicul din buzunar şi lăsă să cadă medalia pe care 
scuipă înainte de a o arunca. 

— Vino, bombăni el cu jumătate de glas. Vino, vino. Aici sunt. 
Vino! 

* 
ж ж 


Hunter ajunse în vârful colinei cu о încărcătură explozivă ре 
țeava vestitei M79. In banduliera de pe umăr avea gloanţe си 
alice, rachete luminoase, grenade cu gaz lacrimogen şi alte 
explozive. 

Pe ţeava armei M16 se afla un glonţ dintr-un încărcător cu 
treizeci de proiectile de 5,56 mm. 

Un tip se apropie în pas alergător, cu un PM atârnat de gât. 
Derapă şi începu să alunece văzând acea apariţie neagră. Hunter 
ridică arma, apăsă pe trăgaci şi secţionă omul cu o linie punctată 
dintre picioare până la gât. 

Un grup de cinci oameni veniră imediat după mort. Toţi 
aruncară armele la pământ şi ridicară mâinile în sus fără ezitare. 
— OK, căraţi-vă. Coborâţi colina, nu întoarceţi capul! Haide! 

O porniră şi mai repede decât adineauri iar Hunter îşi continuă 
drumul. Un imbecil puse ţeava unui PM deasupra parapetului 
acoperişului şi începu să tragă în pământ în faţa lui Hunter. 

Fără să se oprească, Hunter ridică ansamblul M16/M79 şi se 
folosi de M79. 

O încărcătură explozivă de 40 mm lovi cu zgomot infernal 
parapetul. Omul cu PM-ul şi o grămadă de cărămizi părăsiră 
brusc acoperişul şi căzură pe portic. 

Hunter încărcă iarăşi, îşi continuă drumul şi trecu pe sub portic 
spre intrarea distrusă. 

Exterminatorul simţea mirosul sângelui vărsat şi asta îi 
provoca greață. 


92 


Dar aşa era lumea lui, aşa era jungla în care trăia; era mai 
bine să curgă sângele Mafiei decât al inocenților. 

Mike Talifero era pe-aproape, nu era momentul să cedeze. 

Inaintă, dădu la o parte cu piciorul ceea се mai rămăsese din 
rama de aluminiu, şi intră în clădire. 

Era jalnic! 

Asupra lui începu să se tragă dinspre două baricade de mese 
răsturnate, fiecare aşezate de-o parte şi de alta a uşii. Nici ţevi şi 
nici capete nu ieşeau de după mobile. 

Apărătorii fortului se moleşiră însă repede. 

Un zgomot frenetic de paşi şi o înjurătură înăbuşită a lui Mike 
Talifero semnală plecarea altor dezertori. 

Incăperea era plină de fum şi tavanul degaja o căldură 
intensă, dar putu să zărească un tip prăbuşit peste o masă pe 
care o inunda cu propriul său sânge. 

Talifero se trădă, îşi indică poziţia strigând: 

— Impuşcaţi-l! Trageti, fir-ar să fie! 

Ţeava unui РМ ieşi din spatele unei mese. 

Hunter aruncă o grenadă în acea direcţie şi trase o încărcătură 
explozivă în cealaltă. 

Mesele se făcură ţăndări şi pistolarii Прага са muierile. Hunter 
îi făcu să tacă cu câte un glonţ. 

Mike Talifero începuse să răcnească într-o limbă greu de 
precizat, şi Hunter îl văzu deplasându-se în spatele unei perdele 
de fum, tuşind şi poticnindu-se. 

Deodată o uşă se deschise şi se închise imediat. 

Evident. 

Hunter înţelese imediat despre ce uşă era vorba. 

Se apropie, încărcă din nou M79, aruncă uşa în aer şi trecu 
prin deschizătură. 

Era vestiarul bărbaţilor. 

Înaintă în spatele norului de fum pe care îl provocase chiar el, 
reîncărcă M79 şi îşi urmări prada până la vizuină. 

Talifero era acolo, în singurul spaţiu care-i mai rămăsese, 
duşul, cu picioarele în petele sângelui coagulat al lui Bruno. Avea 
privirea rătăcită. Pe faţa lui desfigurată de spaimă nu se mai 
putea vedea nici urmă de frumosul zâmbet cu care contemplase 
atât de multă vreme suferinţele celorlalţi. 

Avea un pistol în fiecare mână; avea o şansă să scape, şansă 
mult mai bună decât sărmanul român care nu putuse decât să 
moară în tăcere şi cu o mare demnitate. Stătea încremenit, cu 
gura căscată - amuţit pentru prima dată în existenţa lui. 


93 


încercă să vorbească, bâigui o frază foarte scurtă despre 
oamenii puternici care mor împreună; dar Talifero nu mai avea 
nimic dintr-un om puternic. Se pregătea să moară ca un şobolan, 
blocat în gaura lui. 

Singur şi incapabil să se salveze, semăna си toţi amărâţii ре 
care îi comandase; privea moartea cu o privire posomorâtă şi 
opacă. 

Fără o vorbă, Exterminatorul apăsă pe trăgaciul armei M79; o 
rafală de alice traversă cei doi metri care îi despărţeau unul де 
celălalt, în dreptul umărului. 

Pistoalele căzură pe pardoseală pocnind trist după furia 
sacadată a armei lui Hunter; capul lui Talifero lovi peretele, căzu 
jos şi se rostogoli până la scurgerea duşului. Cadavrul ciopârţit 
alunecă lent la podea. 

Hunter aruncă o medalie peste cadavru şi тигтига: 

— Impuţiciune! 

Apoi întoarse spatele şi părăsi infernul de la „Cizmele şi 
Cornul”. 


94 


EPILOG 


Luă una din ultimele maşini care mai rămăseseră în parcare. 
Ironia sorții: era o mică rulotă. Părăsi incinta şi porni ре 
drumurile secundare din New Jersey gândindu-se la 
evenimentele care aveau să-i alimenteze multă vreme de aici 
înainte coşmarurile. Dar încercă să alunge aceste gânduri 
amintindu-şi cele mai bune momente petrecute în acel stat. 

Auzi dar nu văzu sosirea forţelor de ordine ale căror sirene 
stridente  deranjară pacea nopţii. Poliţiştii  descoperiră 
dărâmături, cenuşă, cadavre. Le mulţumi în gând lui Leo Turrin şi 
lui Hal Brognola, singurii lui prieteni adevăraţi, care, era convins 
de asta, vor continua să-l susţină în lupta lui. 

Părăsi New Jersey într-o formă mai bună decât venise; asta era 
deja un lucru bun. Mulţumi cerului care îl protejase până în acel 


moment. 
ЕЗ 


ж ж 


Când ajunse lângă micul aeroport, situat Іа câţiva kilometri 
depărtare de popasul de vânătoare, începu să simtă primele 
manifestări ale toropelii de după bătălie şi a plăcerii imense care 
urma după o luptă câştigată. 

La capătul pistei se afla un mic avion cu reacţie; genul de 
aparat care foloseşte deplasărilor unor industriaşi importanţi 
însoţiţi de un întreg stat-major. Industriaşul căruia aparţinea 
acest avion avea ocupaţii vinovate; de aceea Hunter se gândi 
fără scrupule la detonarea aparatului. 

Mai era şi un om de pază, dar dormea adânc. Omul lui 
Marinello se trezi o clipă, apoi căzu într-o somnolenţă forţată де 
pumnul lui Hunter. 


95 


CUPRINS 


CAPITOLUL: ЛЕ аа tar a ad a aaa 00 a o Dl ae că 3 
САРО о Da oaia ct a d Ea ala 9 
CAPITOLUL И: озан eee ate ala ra nd e ина e dala aratat AA dar teapa 14 
CAPITOLUL И ривиера лв boat duce нн 19 
CAPITOLUL Vas ian în oamnei oa ana E oa anal 8 a na Aaa tg 0 8 НАИ 26 
САРІТОЕЈЕМ: аа aul Oa aa ват кана 29 
САРОВ ооа Oa adi оа Ааа 33 
САР ОЕА анна ан a ca ol pa Art aie 39 
CAPITOLUL Же нн a te să ta AI a st 43 
CAPITOLUL Жеан ална аа anala a Та aa aa a Că ai at da 46 
E ALO AU ED a оаа рано оаа 48 
CAPIPOLUL ао N a sua a a a iata pda a aa а 51 
CAPITOLUL AI lesco cet ata ele al de НЫ Ноа а dat 55 
CAPIROLULE XIV а căt dal аа ata ră ia ir aa 58 
CAPITOLUL з аа 60 
CARI OU МІ оа онаа на ta a 65 
CAPITOLUL ХМ: ааыа аваа aratat a лаана e аНЫ date 71 
CAPITOLUL AVI а aaa oaia deea o EEI EE аа 75 
CAPITOLUL ааа e at e aa aa at d 78 


CAPITOLUL XX: a out a sate atare adu data a înalta la a a a A aa 81 


CAPIROLULI XX Нн рана об одеа аа 85 
CAPITOLUL ХАК ааа Da ta aaa e 88 
CAPITOLUL XXII cc osie cărti coana e Damietta Da detin oa 92 
ЕРОС eat tea lin at ааа aa Aaa Ea a ЛЬН аНЫ a aa 96 
CUPRINS еа аа a a E Во iul îi nau ева 97 


97 


Exterminatorul! 
Exterminatorul 


u Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Era acea situaţie tipică de 
luptă care nu-ţi dă deloc timp să 
gândeşti, să prevezi, să calcu- 
lezi. 

Numai instinctul îl făcu să 
ridice pistolul Auto-Mag, să 
spargă geamul subtire, să 
îndrepte țeava lungă spre ţintă 
şi să semene moartea. 

Glonţul trecu la mică distanţă de fata iubită pe care о 
sărutase си atâta tandreţe cu puţin timp în urmă şi intră 
între ochii îngroziţi ai mafiotului. 

Aproape simultan, pistolul uriaş trase încă o dată şi tipul 
care ţinea portiera deschisă simţi cum îi explodează gâtul. 
Cei doi bărbaţi muriră aproape în acelaşi timp. 

Sara căzu în genunchi. Încă se mai afla în această 
poziţie, înconjurată de sânge şi de rămăşiţe din cadavrele 
celor doi agresori, cu mâinile pe coapse, când Hunter ieşi în 
curte. 


ISBN 973-9127-69-3 Lei 10 00(