Dick Stanford — Masca de lupta

Colectia MERCENAR 
13 


Dick Stanford 


MASCA DE LUPTA 


a140 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 
1997 


CAPITOLUL | 


Bob Hunter visa şi ştia asta. li plăcea visul şi era agasat de 
voinţa exterioară care voia să-l trezească din acel vis amuzant. 
In visul lui, Hunter era din nou printre colegii lui din Deach Squad 
- Echipa Morţii - în marele salon al vilei de pe plajă unde îşi 
aveau baza. 

Chopper Fontenelli şi Deadeye Washington făceau glume 
despre standingul negrilor în ierarhia Mafiei. Flower Child 
Andromede îi recita un poem lugubru lui Gunsmoke Harrington 
care se antrena la scosul pistolului. Bum-Bum Hoffower meşterea 
la un bec electric în timp ce Bloodbrother Loudelk mima toată 
scena cu semnale indiene. Whispering Zitka arunca cu pumnalul 
în muşte, în timp ce Politicienii Blancanales şi Gadgets Schwarz 
lucrau la un panou electric. 

Panoul îl agasa pe Hunter. Făcea un fel de „hâcuri” scârboase 
care amenințau continuitatea visului. 

Se simţea atât de bine cu ei, împreună cu echipa aceea 
diabolică. 

Deodată, agasarea dispăru şi Hunter se trezi. Se afla singur în 
penumbra încăperii, îmbrăcat, întins pe jumătate într-un fotoliu. 
Dispozitivul de securitate, un fel de consolă, care se afla pe o 
masă joasă în dreapta lui Hunter, emitea un zbárnáit strident iar 
un bec galben se aprindea şi se stingea în mod frenetic. 

Hunter se afla deja în picioare şi traversase jumătate din 
încăpere înainte ca mintea lui să fi analizat situaţia. 

Dădu la o parte o perdea şi scrută întunericul, apoi se întoarse 
lângă consolă pentru a verifica indicatorii de distanţă. Becul 
semnala un intrus la poarta drumului de acces aflată la vreo 
două sute de metri de vilă. 

Deodată, începu să clipească al doilea bec, apoi al treilea. 

Hunter îşi agátá de umăr un pistol-mitralierá şi zâmbi sinistru. 
Apoi se îndreptă fără zgomot spre patio, situat pe una din laturile 
casei. 

Vila era izolată pe o plajă a coastei ciopártite, în sudul 
Californiei, lângă Santa Monica. Adăpostită pe trei laturi de faleze 
şi în spate de mare, Hunter o alesese pentru izolarea şi sistemul 
natural de apărare. Locul i se păruse ideal ca bază pentru Death 
Squad în timpul războiului pe care îl purtaseră împotriva Mafiei. 

Dar echipa dispăruse. Numai Hunter supravietuise, şi acum se 


3 


întreba dacă nu cumva acel loc ar fi o capcană pentru un singur 
apărător. Singurătatea îl apăsa, accentuată de zgomotul mării şi 
norii negri care acopereau cerut nocturn. 

Deci avea vizitatori... 

Bob Hunter se întoarse în casă şi luă o valiză deja pregătită, o 
duse afară, traversă patio, şi o puse pe bancheta din spate a 
unei maşini negre cu patru uşi. Porni motorul şi îl lăsă să meargă, 
apoi se întoarse lângă zidul curţii interioare. Acolo, Hunter alinie 
o serie de rachete luminoase, calculă azimutul şi bătaia unui 
mortier de 60 mm instalat pe placa lui, şi îl încărcă. Tubul scoase 
un „ump!” înăbuşit. Hunter regla alt azimut şi încărca din nou. 
Duse binoclul la ochi înainte de a doua tragere. 

Prima rachetă făcu explozie sus în aer, deasupra porţii iar a 
doua lumină spaţiul dintre poartă şi casă. Două maşini se 
apropiau încetişor, cu farurile stinse. Amândouă frânară brusc. 
Portiera maşinii din faţă se deschise şi doi bărbaţi săriră afară. 

* 


* * 


Hunter privi prin binoclu, recunoscu o faţă familiară si mormăi: 

— Lou Pena! 

Lou Pena era unul dintre ucigasii mafiei locale. 

„Prin urmare, îşi zise el cu calm, Mafia m-a găsit în cele din 
urmă!” 

Hunter îşi stăpâni angoasa care îi crispa stomacul, întinse 
mâna spre carabina echipată cu lunetă şi lipi ochiul de vizor. 
Prinse în vizor prima ţintă şi apăsă pe trăgaci. Carabina bubui si 
ţinta dispăru din raza vizuală. 

intoarse arma spre vehicule şi goli încărcătorul. Prima maşină 
făcu explozie şi flăcările puternice se întinseră cu rapiditate la 
cea de a doua. Cineva începu să strige tot felul de ordine şi 
împotriva vilei se dezlántui un potop de împuşcături furioase. 

Hunter zâmbi, lăsă arma Mauser şi alergă la celălalt capăt al 
zidului unde se afla mitraliera de 50 mm, cu răcire cu apă, care 
fusese mândria lui Chopper. Verifică rapid poziţia munițiilor, 
reglă limitele de baleiere la treizeci de grade şi fixă dispozitivul 
de foc continuu pe care îl realizase cu câteva ore înainte. 

Răpăitul răguşit al mitralierei invadă noaptea, ţeava baleind 
singură sectorul fixat după fiecare oprire, pusă în mişcare de 
violenţa propriilor rafale. După ce se asigură că totul funcţiona 
corect, Hunter se repezi spre maşină, se instală la volan şi 
acceleră stârnind o jerbă de pietriş în mica parcare. 

Parcurse drumul cu acceleraţia la maximum, farurile stinse şi 


4 


cauciucurile urlánd. În momentul în care intra în zona luminată, 
în faţa barei de protecţie se ivi un obiect. Simţi impactul în 
momentul în care recunoscu corpul unui om şi îl văzu arcuindu- 
se în aerul nopţii. Apoi pătrunse în zona luminată, aplecat peste 
volan, cu motorul care urla amenintátor. 

Capul lui făcu o mişcare scurtă şi involuntară când un glonţ 
trecu prin parbriz. Ceva lovi speteaza lângă umărul lui. Vedea 
forme omeneşti alergând din toate părţile şi gloantele loveau 
caroseria. 

Hunter se rugă cerului să-i fie cruţate cauciucurile, rezervorul 
şi motorul şi începu slalomul printre rămăşiţele cuprinse de 
flăcări care blocau drumul. Una dinte roţile din faţă intră în 
pământul nisipos din afara drumului, făcând maşina să derapeze 
periculos. Răsuci volanul în direcţia traiectoriei sale, apoi reveni 
pe suprafaţa tare a drumului cu pedala accelerației apăsată la 
maximum. Cauciucurile scrâşniră, dar rezistară si muscará din 
caldarâm. Hunter se pomeni dintr-odată liber, gonind spre şosea. 

in urma lui se mai auzeau încă împuşcături răzlețe. Când 
ajunse la şosea, aruncă o privire peste umăr. Câţiva oameni 
alergau pe drumul care ducea la vilă. | se păru că vede o 
strălucire metalică în spatele lui pe şosea. Ar fi dorit să nu fie oa 
treia maşină, dar cu siguranţă că era. 

Când ajunse în vârful coastei care ducea la State Highway, în 
oglinda retrovizoare străluciră farurile unui vehicul. Da, mai 
aveau o maşină! 

Hunter se strădui să se destindă şi să micşoreze puţin viteza la 
apropierea de autostradă. Problema se ivi imediat. In ce direcţie? 
Hotărârea fu promptă şi se îndreptă cu toată viteza spre nord. 

Conform hărţii care îi rămăsese întipărită în minte, după câţiva 
kilometri urma să ajungă în dreptul unui mic drum secundar care 
avea să-l ducă spre vest. 

Se întrebă dacă forţele de poliţie care îl hăituiau mai erau încă 
pe picior de război şi cât timp le va trebui ca să reacționeze la 
vestea acestui nou masacru, care indica locul în care se afla Bob 
Hunter. Trebuia să ţină cont de eventualitatea că cineva auzise şi 
semnalase poliţiei cele întâmplate. 

Observă maşinile de pe şosea şi îşi zise că cel puţin vreo zece 
ar fi putut să audă împuşcăturile. Dădu din umeri şi luă curba. În 
urma lui, alte faruri luară curba în direcţia lui. In fine!... Oricum, 
asta nu avea prea mare importanţă! Ce diferenţă era între 
poliţişti şi mafioţi? Şi unii şi alţii vor avea acelaşi efect asupra 
existenţei sale. 


Trase uşor de pe umăr pistolul-mitralierá si îl puse pe 
banchetă lângă pulpa lui. Aruncă o privire în spate si se uită la 
valiza grea. Casa de bani... în fine, ce mai rămăsese din ea. Şi 
din Bob Hunter ce mai rămânea? O maşină găurită ca o sită care, 
poate, îşi pierdea deja carburantul. Un pistol-mitralieră cu cinci 
încărcătoare. O valiză cu lovele. Da, asta era totul. „Nu, îşi zise el 
brusc. Mai e ceva.” 

Mai erau fantomele celor şapte tipi minunati şi spectrul altora 
doi care riscau să-şi petreacă restul zilelor în celula închisorii. Mai 
era ura pe care Mafia i-o inspira lui Hunter. Mai era creierul unui 
soldat profesionist şi hotărârea de a termina acel război cu o 
victorie. 

Hunter îşi îndreptă umerii şi îşi relaxă degetele pe volan, 
încercând să repereze drumul secundar. Acum ştia unde se duce 
şi ce trebuia să facă. lsi dăduse seama de asta în momentul în 
care virase spre nord. 

Ideea îi venise după bătălia de la Pittsfield!. Şi acum luase 
hotărârea. Să trăiască şi sá reia lupta împotriva mafiotilor. Dar ca 
să trăiască, trebuia să scape de un handicap. Fata lui. 

Hunter cunoştea un om priceput în astfel de treburi. Îl văzuse 
pe Jim Brantzen refăcând o mulţime de feţe desfigurate în luptă, 
iar acum Brantzen avea propria lui clinică la Palm Village, cam la 
o distanţă de o sută şaizeci de kilometri în linie dreaptă. 

Numai că Hunter nu putea să zboare ca pasărea în linie 
dreaptă. Aceşti o sută şaizeci de kilometri păreau o mie, mai ales 
dacă se amesteca şi poliţia. Se încordă brusc, văzând în faţă 
începutul drumului secundar, indicat destul de prost, şi viră pe 
drumul îngust fără să reducă viteza. 

Bob Hunter, Exterminatorul, era împins spre noi orizonturi. 
Spera să le atingă mai înainte ca lumea să se întoarcă împotriva 
lui pentru a-l strivi. 

Departe, în spatele lui, străluceau farurile unei maşini. Apăsă 
la maximum pe pedala accelerației şi încercă să-şi amintească 
cât mai bine drumul care se întindea înaintea lui. Gonea spre 
viaţă. Sau spre moarte. 


1 Vezi nr. 12 din colecţia MERCENAR (Hunter War), Cruciada Morții. 
6 


CAPITOLUL II 


julian (Deej) DiGeorge se plimba de colo-colo prin mica 
bibliotecă din vila sa de la Palm Springs, aruncând priviri 
îngrijorate spre telefon si spre ceas. 

Se apropie de o fereastră cu obloanele închise şi privi afară 
printr-o fantă. Văzu spatele a doi dintre cei mai buni oameni ai 
lui care făceau de pază în parc. Deej márái satisfăcut si se 
întoarse din nou cu faţa spre cameră. 

De ce nu suna porcăria aia de telefon? Lou ar fi trebuit deja să 
fi terminat treaba şi să-i fi comunicat asta cu cea mai mare 
mulţumire. Deej ştia că nu putea să fie sigur de moartea lui 
Hunter până când nu primea confirmarea telefonică. Nenorocitul 
ăsta... 

DiGeorge se înfioră fără să vrea şi se întoarse la fereastră. Era 
multă vreme de când Deej, patronul Mafiei de pe coasta de vest, 
nu mai tremurase de teama unui om. Acum îi era frică şi o 
mărturisea... lui însuşi. Bineînţeles, bineînţeles că îi era frică. 
Trebuia să fii imbecil ca să nu-ţi fie frică când un psihopat ca 
Hunter se afla în libertate. 

La un pas de panică, Deej îşi întoarse privirea spre uşă când 
auzi că cineva apasă pe clantá, apoi bătu uşor. DiGeorge făcu un 
ocol, trecând pe la birou de unde scoase un revolver argintiu, 
apoi se îndreptă spre uşă. 

— Mda? zise el. 

— Tată, ce faci încuiat acolo? Dragoste cu camerista? întrebă 
cu o voce amuzatá o tânără femeie. 

DiGeorge roti cheia în broască şi deschise uşa. Andrea 
DiGeorge - o brunetă frumoasă cu şolduri provocatoare şi părul 
lung - intră în bibliotecă, văzu revolverul în mâna tatălui ei si 
ráse usurel. 

— Ti-e fricá de lup? intrebá ea. 

— Nu atâta timp cât îl am în mână pe Charles-Henry, răspunse 
serios DiGeorge, agitând revolverul. 

Fata se strâmbă amuzată. 

— Evident, Charles-Henry e o armă înspăimântătoare la un 
stand de tir... dar pun prinsoare că în afara lui n-a omorât până 
acum nici măcar o muscă. Zău, tată, dacă... 

Deodată sună telefonul şi Andrea îşi pierdu imediat 
interlocutorul. Ochii lui DiGeorge străluceau de bucurie. Se repezi 


7 


la telefon lásánd-o pe fatá cu gura cáscatá. Ridicá receptorul si 
zise cu o voce gâfâită: 

— Mda? 

— Tu eşti, Deej? întrebă vocea tristă a lui Lou Pena. 

— Cine te-ai fi aşteptat să-ţi răspundă? 

Se opri şi aruncă o privire spre uşă. Andrea plecase. Se trânti 
pe marginea biroului. Nu avea nici o îndoială în privinţa tonului 
de om învins din vocea lui Pena. 

— Ce s-a întâmplat, Lou? întrebă DiGeorge. 

Urmă o tăcere scurtă în care DiGeorge presupuse că Pena îşi 
căuta cuvintele. 

— A... a scăpat, Deej, zise el cu o voce posacă. 

— Ce vrei să spui cu... a scăpat? izbucni DiGeorge. 

— Exact ce-am spus. A fugit. Julio şi alţi câţiva au plecat după 
el dar avea un avans serios. Nu ştiu. 

— Ce nu ştii? 

— Nu ştiu dacă vor putea să-l prindă din urmă. Avea un avans 
mare şi o maşină rapidă. Aăă... Ralph Scarpetti a murit. La fel şi 
Al Reggnio. lar alţi doi-trei sunt răniţi, nu prea grav. Şi eu m-am 
ales cu o zgârietură. 

DiGeorge înjură domol în receptor, apoi puse uşurel revolverul 
pe birou. 

— Şi ne-a ars două din maşini! Din cauza asta mi-a trebuit 
atâta timp să telefonez. A trebuit să trimit pe unul din băieţi 
după o maşină. 

Ochii lui DiGeorge îşi pierdeau din strălucire. Se desfăcu la gât 
şi se legănă încet pe marginea biroului. Apoi zise: 

— Frumoasă reuşită! Trimit cincisprezece tipi să lichideze un 
amărât şi mă aleg cu doi morţi, şase răniţi şi două maşini... 

Vocea i se sugrumă. Trase iar de guler. 

— Ascultă, Deej, tipul ăsta nu e un amărât, protestă Pena.E o 
întreagă armată. A tras în aer cu rachete luminoase şi ne-a 
descoperit fără protecţie. La dracu! Nu pot să-mi închipui de 
unde a ştiut că venim! Nu făceam zgomot şi era un întuneric 
beznă. Şi pe urmă, nu ştiu de unde, „paf!”, nişte torţe coborând 
ca nişte paraşute peste capetele noastre. Şi a deschis focul cu o 
mitralieră enormă. La dracu! Noroc că a mai rămas cine să-ţi 
povestească. Tipul ăsta nu e un amărât, Deej, aşa să ştii! 

— Mda, bine, OK. Unde eşti acum? 

— Intr-o cabină telefonică la nord de Santa Monica. Cred că 
ne-am cărăbănit la timp, pentru că ne-am petrecut pe drum cu o 
maşină a poliţiei cu girofarul în funcţiune şi sirena la maxim. 


8 


Presupun cá cineva... 

— Nu mai presupune, Lou, şi adu înapoi ce oameni ti-au mai 
rămas. 

— Păi... Auzi... 

— Mda? zise DiGeorge suspinând. 

— Am pus la cale nişte chestii. Am vorbit cu Patty. Pune 
oameni pe toate străzile. l-am spus să nu-i scape nimic. Stațiile 
de benzină, staţiile autobuzelor, intersecțiile, totul. l-am spus... 
ăăă... Deej, sper c-am făcut bine, i-am spus că nu contează banii. 
Vrem cu orice preţ să punem mâna pe Hunter. E bine? 

— E bine, Lou, răspunse DiGeorge suspinând din nou. E foarte 
bine. Dar mai întâi aş vrea să te întorci aici. Vreau să pun la 
punct un plan de campanie fără nici o hibă. Nu mai vreau să se 
mai facă tâmpenii. 

— OK, Deej. Aăă... îmi pare rău. 

DiGeorge puse încet receptorul în furcă şi se uită cu tristeţe la 
telefon, apoi murmură: 

— N-ai pentru ce, Lou. N-ai pentru ce. 

* 


* * 


Hunter angajá maşina într-un viraj strâns pe drumul sinuos al 
muntelui, depăşi partea de sus a trecătorii şi o porni la vale. In 
depărtare clipeau punctele luminoase ale unui sat. Se uită la 
ceas şi îşi zise că luase un avans important, chiar şi cu ocolurile 
făcute pe drumurile mici de munte. 

Dar nivelul benzinei scădea. O maşină puternică consuma 
mult în timpul unei deplasări de două ore cu o asemenea viteză. 
Probabil că ceea ce văzuse în depărtare era Palm Village. Se 
întrebă dacă mai avea destulă benzină ca să ajungă acolo, căci 
pe drumul acela pustiu nu întâlnise nici o staţie de benzină. 

Durerea pe care o simţea la gleznă îi spunea că rana din lupta 
de la Balboa cerea din nou îngrijiri. Se simţea epuizat, gata să 
accepte soarta pe care i-o hărăzise destinul. Ştia că va muri de o 
moarte violentă. Dar când? De ce nu imediat? De ce să-şi mai 
prelungească viaţa? 

Din adâncul disperării ieşi la suprafaţă un acces de orgoliu. 
Fireşte, ştia pentru ce avea să-şi prelungească existenţa. Un om 
nu-şi alegea locul şi momentul morţii, ci un loc unde să lupte. 

Hunter îl alesese pe al său. In rest, trebuia doar să se bată cât 
putea mai bine şi până la capăt. Resemnare sau filosofie? Hunter 
scutură din cap. Nu o accepta pe nici una. Pentru Hunter, 
filosofia nu era decât un joc al spiritului. In fond, orice om îşi trăia 


9 


viaţa sau şi-o petrecea făcând compromisuri. Hunter şi-o trăia 
pe-a lui. 

Luă o nouă curbă şi micşoră imediat viteza la apropierea de o 
intersecţie luminată care se aflat drept în faţă. Pe un panou scria 
MOTORINĂ CAFENEA. Săgeata arăta spre o căsuţă veche cu o 
singură pompă la colţul intersecţiei. 

Hunter apăsă încetişor pe frână şi conduse maşina prin praf 
înainte de a opri în faţa pompei. Deschise portiera şi coborî încet 
din maşină, sprijinindu-se uşor pe piciorul cu glezna rănită. In 
umbra casei erau parcate alte două vehicule. Alta, la capătul 
rampei de acces, cotea spre drum. 

Şchiopătând uşor, Hunter ocoli maşina şi intră pe uşa din 
spatele casei. Etajerele de pe peretele din fund ofereau un 
sortiment trist de conserve. Un joc mecanic străvechi ocupa un 
colţ întunecat. Tejgheaua grosolană avea patru taburete. O 
femeie între două vârste stătea în spatele tejghelei, purtând un 
sort pătat de grăsime. Două dintre taburete erau ocupate de doi 
bărbaţi trecuţi de şaizeci de ani. Amândoi aveau pe ei salopete 
murdare, beau bere la sticlă şi păreau foarte interesaţi de 
apariţia lui Hunter. Dar, când le zâmbi, amândoi întoarseră capul. 

Hunter se apropie de tejghea şi îi zise femeii: 

— Am nevoie de benzină. 

— Va trebui să v-o pompati singur, zise ea cu o voce cultivată, 
care suna foarte ciudat în locul acela. 

— Foarte bine, răspunse Hunter. Aş vrea şi o cafea. 

Femeia scutură din cap. 

— Imi pare rău, nu mai am. O bere n-ar fi bună? 

Hunter zâmbi dar refuză cu o mişcare a capului. Apoi făcu un 
pas spre uşă. 

— Nu ieşi, tinere, zise o voce în spatele lui. 

Hunter se opri, cu mâna pe clanţa uşii, şi privi peste umăr. 
Unul dintre bătrânii de la tejghea era întors spre el şi îl privea cu 
atenţie. 

— Am spus să nu ieşi, repetă bătrânul. 

— De ce? întrebă Hunter simțind că i se zbârleşte părul de pe 
ceafa. 

— Vezi maşina aia de-afară, de la marginea drumului? 

Hunter încuviinţă şi se depărtă liniştit de uşă. 

— Ináuntru sunt trei oameni, îi spuse bătrânul. Au fost aici 
adineauri şi au pus întrebări despre tine. Cred că acum te 
aşteaptă. 

— Ce te face să crezi că s-au referit la mine? întrebă Hunter. 


10 


Ochii bătrânului îl másurará din cap până în picioare. 

— Te-au descris foarte bine. Şi sunt înarmaţi. 

— Cum ţi-ai dat seama de asta? 

— Tot aşa cum mi-am dat seama că ai o armă sub haină. Si 
mai au şi o puşcă. Am văzut-o pe bancheta din spate când au 
sosit. Părerea mea e că nu sunt poliţişti. 

— Nu sunt, îl asigură Hunter întorcându-se spre uşă. 

— Camioneta mea e în spate, zise bătrânul cu o voce 
încordată. 

— Serios? 

Hunter încerca să pară calm şi liniştit în timp ce scruta maşina 
de la intersecţie. 

— Dacă vrei să-ţi laşi maşina aici, poate că voi putea să te trec 
cu camioneta mea. 

Hunter se gândi la propunere. 

— Oricum voiam să plec, adăugă bătrânul. 

— Pe bancheta din spate a maşinii mele se află o valiză. Am 
nevoie de ea. 

Bătrânul cobori de pe taburet. 

— Voi ieşi, voi ridica capota şi voi băga furtunul pompei în 
rezervor, zise el. Vor crede că facem plinul. Pot intra în maşină 
din partea asta? 

Hunter calculă unghiul vizual dintre cele două maşini. Dacă 
mafioţii rămâneau în maşina lor, nu puteau să vadă între clădire 
şi maşina lui Hunter, mai ales dacă aceasta avea capota ridicată. 

— Mă voi ocupa de valiză şi ne întâlnim în spate, propuse el. 

Bătrânul dădu uşor din cap în timp ce trecea pe lângă Hunter 
şi ieşi pe uşa din faţă. După câteva secunde, capota maşinii fu 
ridicată şi Hunter nu mai putu să vadă cealaltă maşină. leşi 
repede, se aplecă în interiorul maşinii şi luă valiza, apoi ocoli în 
grabă clădirea. 

O camionetă, care probabil că data de pe vremea lui Moise, se 
afla pe drumul de pământ bătătorit din spatele cafenelei. Hunter 
aşeză uşor valiza în partea descoperită din spate a camionetei şi 
urcă în faţă. Se instală pe podea şi îşi pregăti pistolul. 

Imediat ce se instală, bătrânul urcă la volan şi porni motorul 
fără o vorbă. Ocoliră clădirea zdruncinându-se şi se apropiară 
încet de şosea, oprindu-se chiar în faţa maşinii care stătea la 
pândă. 

Hunter îl văzu pe bătrân salutându-i cordial pe mafioţi, apoi 
trecu în viteza întâi şi camioneta traversá intersecţia scártáind 
din toate încheieturile. 


11 


— Abia dacă s-au uitat la mine, zise bătrânul râzând. Erau 
prea ocupați să te vadă urcând în maşină. 

Hunter numără până la zece, apoi se urcă pe banchetă. 
Intersecţia dispărea după o curbă şi drumul în faţa lor cobori în 
pantă. 

— Ar fi mai bine să obţii de la relicva asta toată viteza posibilă, 
domnule, îl sfătui el pe cel de la volan. Tipii ăştia n-au să-şi 
petreacă toată noaptea uitându-se prosteşte la o maşină goală. 

— Nu m-am mai distrat în halul ăsta de la Anzio! zise 
aventurosul bătrân. Crezi c-au să tragă când vor veni? Când îşi 
vor da seama că i-am tras pe sfoară ca pe nişte idioţi? 

— Aşa cred, răspunse domol Hunter. Ar trebui să mă laşi să 
cobor în primul loc propice. Dacă te prind din urmă, spune-le că 
te-am ameninţat cu arma. 

— La dracu! In viaţa mea n-am fugit de netrebnici. Şi să ştii, 
băiete, că ăştia sunt nişte netrebnici. 

Bătrânul îşi şterse buzele cu dosul mâinii. 

— Până la Palm Village sunt vreo cincisprezece kilometri, 
adăugă el. Cred că pot să te las acolo. Oricum, tot mergeam la 
Palm Village. 

Hunter scoase portofelul şi luă două bancnote de cincizeci de 
dolari pe care îi vâri în buzunarul bătrânului. 

— Nu eşti obligat să faci asta. 

— O sumă modestă, zise el. Trebuie totuşi să-ţi spun că... 
aceşti netrebnici din urma noastră... sunt ucigasii Mafiei. 

Bătrânul zâmbi. 

— Oh, ştiu asta! Şi pe tine te cunosc. De o săptămână nu mai 
dau la televizor decât poza ta. 

Hunter aruncă o privire prin geamul din spate. 

— Atunci... cred că înţelegi ce faci. 

Bătrânul dădu viguros din cap. 

— Şi încă cum! Ştiu şi ce faci. Aş vrea să ştii că o sumedenie 
de oameni sunt de partea ta. Eşti un erou naţional... Ştii asta? 

Hunter zâmbi din nou. Mângâie uşurel mânerul pistolului şi se 
întoarse într-o parte ca să poată vedea mai bine drumul în 
spatele lor. 

— Ar trebui să mergi mai repede, zise el cu o voce preocupată. 

— Mai mult nu mai poate. Nu mai e chiar atât de tânără, ca şi 
mine! 

Hunter se uită cu disperare la acul vitezometrului. Viteza era 
cât se poate de potrivită dacă voiai să admiri peisajul. Trase 
piedica pistolului şi căută cu privirea locul în care să ducă lupta. 


12 


Rágazul Exterminatorului párea sá se fi terminat. 


13 


CAPITOLUL III 


Trecuse puţin de miezul nopţii când vechea camionetă se opri 
lângă o intersecţie la vest de Palm Village. Silueta lungă care 
cobori din maşină luă o valiză din spate şi îl salută milităreşte pe 
omul de la volan. Bătrânul îi zâmbi şi hodoroaga se îndepărtă 
gâfâind. 

Şchiopătând uşor, Hunter porni pe o alee mărginită de copaci 
şi se pierdu în noapte. Se opri la zece metri de intersecţie, se 
aşeză în spatele unui copac şi se instală pe valiză, aşteptând 
răbdător. 

După câteva clipe, un alt vehicul se opri la intersecţie, apoi 
părăsi încet caldarâmul şi se strecură pe marginea drumului. 
Farurile se stinseră. O portieră se deschise, apoi şi a doua, apoi 
ambele se închiseră fără zgomot. O voce groasă zise: 

— Mda, aici s-a oprit. O să vedem. Tu urmăreşte camioneta. 

Accelerarea progresivă a maşinii îi semnala plecarea. 

* 


* * 


Hunter se ridicá suspinánd usor, agátá o lanterná micá de tot 
de crengile unui copac, o aprinse, puse valiza dedesubt, apoi se 
îndreptă cu rapiditate şi prudenţă spre partea din spate a sirului 
de copaci care mărginea intersecţia. 

Doi oameni veneau spre el, câte unul din fiecare parte a aleii. 
Mai mult îi simţi apropiindu-se, decât îi văzu sau auzi. Se ascunse 
în spatele unui copac, lăsându-i să-l depăşească. Cei doi 
văzuseră. Cu siguranţă lumina slabă a lanternei şi se îndreptau 
încet spre ea. 

Hunter zâmbi când îi văzu pe cei doi ucigaşi trecând pe lângă 
el şi întorcându-i spatele în timp ce se apropiau de lanternă, 
formele lor conturându-se cu claritate pe fundalul mai luminos. 
Se tinu după ei fără să facă zgomot. Cele două siluete erau acum 
foarte vizibile în apropierea sursei luminoase, puţin aplecate în 
faţă şi cu pistoalele în mână. 

Unul dintre cei doi ucigaşi scoase un strigăt de surpriză când 
văzu forma valizei de sub lumină. Cele două pistoale bubuiră şi 
valiza se prábusi pe o parte cu un zgomot înăbuşit. 

— Stai, stai! strigă o voce. L-am împuşcat! 

— Atunci ce rost are lanterna asta? 

— Întoarceţi-vă, le sugerá o voce în spatele lor. 


14 


Cei doi ucigaşi se întoarseră si traseră din nou fără să vadă 
tinta. Un răpăit domină celelalte zgomote şi le impuse tăcerea. O 
voce strigă: 

— Dumnezeule mare! Frankie... Dumnezeule! 

Arma lui Hunter bubui din nou. Exterminatorul făcu câţiva paşi 
înainte şi examină cele două cadavre. Se consideră satisfăcut. 

Hunter nu pierdu timpul cu morţii. Luă lanterna, valiza şi se 
întoarse repede la intersecţia drumului principal. Acolo se 
ascunse în spatele tufişurilor şi aşteptă. Aprinse o ţigară şi trase 
liniştit din ea, ţinând fumul preţ de câteva secunde, apoi 
suflându-l afară sacadat. 

La al treilea fum, orizontul începu să strălucească, anuntándu- 
se sosirea unei maşini. Hunter stinse ţigara şi îşi verifică arma. 

După câteva clipe, un automobil venind în viteză dinspre est 
frână cu zgomot la intersecţie, oprind pe marginea drumului, 
puţin mai jos faţă de poziţia lui Hunter. Omul de la volan lăsă 
motorul să meargă şi farurile aprinse, ieşi în drum şi strigă 
încetişor: 

— Frank? Cholli? Aveţi grijă! Nu mai era în camion! 

Hunter se apropie de vehicul prin spate. 

— Mă întreb unde-ar putea să fie, zise el cu o voce rágusitá. 

Omul răspunse: 

— Habar n-am, cred... 

Omul se încordă brusc, aplecându-se în maşină şi încercând să 
se întoarcă spre Hunter în acelaşi timp. Patul pustii se încurcă în 
bara de direcţie. Dezechilibrat, grotesc, încercând cu disperare 
să elibereze puşca, omul strigă: 

— Hunter! Nu! Eu... 

Ceea ce avea de gând să spună se pierdu în detunătura armei 
lui Hunter. Glonţul trecu prin mâna ridicată şi lovi osul craniului, 
între ochi. Omul se nărui, corpul său se legáná pe portieră, apoi 
căzu la pământ, pe caldarâm. 

Hunter îl făcu să se rostogolească mai departe, împinse puşca 
peste cadavru şi urcă în maşină. Dădu înapoi până la intersecţie, 
luă valiza, o aruncă pe bancheta din spate, apoi porni pe drumul 
principal îndreptându-se spre Palm Village. 

* 


x x 
Peste puţin timp intra în zona rezidentialá de la periferia 
oraşului, şi ajungea în dreptul camionetei cu care călătorise 
recent. Vehiculul părăsise drumul, urcase pe trotuar şi intrase 
într-un copac. Lângă el, în iarbă, zăcea o formă omenească. 


15 


În apropiere era oprită o maşină a poliţiei si pe marginea 
drumului stătea un poliţist. 

Polițistul îi făcu semne lui Hunter cu o lanternă pentru ca 
acesta să-şi continue drumul, deşi pe drum nu mai erau alte 
vehicule. Reducând viteza şi trecând prin mijlocul unei mulţimi 
de curiosi si gură-cască, Hunter auzi un bărbat exclamánd: 

— Dar ăsta e bătrânul Harry Thompson! 

— A fost izbit cu patul pustii, zise altcineva. 

Hunter simţi cum îl cuprinde furia şi opri lângă poliţist. Avu 
grijă să-şi ţină faţa în umbră şi întrebă: 

— Sunt răniţi? 

Tânărul poliţist dădu din cap exasperat şi zise repede: 

— Circulati, vă rog. Trebuie să rămână destul loc pentru 
ambulanţă. 

— Trăieşte? 

— Cred că da. Circulati. Nu pot lăsa drumul sá se blocheze! 

— La un kilometru de-aici am auzit Ímpuscáturi, zise Hunter. 
Chestiile astea s-ar putea să fie legate. 

— O să vedem, îi promise polițistul. Circulati, vă rog! 

_ Hunter apásá pe acceleraţie şi părăsi repede scena. 
incheietura degetelor era albă din cauza crispării pe volan, 
singurul semn al furiei, îndreptată în mare parte împotriva lui. Nu 
avusese nici un drept să-l amestece pe bătrânul acela în 
necazurile lui. 

Dar tristeţea era un lux pe care Hunter nu şi-l putea permite. 
Se strădui să-l uite pe bătrân, se îndrepta spre cartierele centrale 
şi abandonă maşina într-o parcare publică cufundată în întuneric. 
Porni mai departe pe jos spre partea de est a oraşului, 
schimbând des valiza dintr-o mână în alta şi oprindu-se frecvent 
ca să-şi maseze glezna. 

Trecuse cu mult de miezul nopţii când găsi imobilele modeste 
dintr-un mic parc, care formau clinica New Horizons Sanitarium. 
Examina cu interes firma discretă, sperând că numele acela va 
avea pentru el o semnificaţie simbolică. Expresia new horizons - 
orizonturi noi - îi era familiară. Jim Brantzen o folosise deseori 
vorbind despre specialitatea lui chirurgicală. 

Dar Brantzen nu era un om uşor de înţeles. Deşi rupsese 
tradiţia militară stabilind o legătură amicală cu un om de trupă, 
între ei existaseră totdeauna nişte bariere de netrecut. Hunter îi 
salvase viaţa lui Brantzen - de două ori - şi între ei exista acea 
complicitate care se naşte dintr-o datorie importantă. Dar... 

Hunter nu ştia cum va fi primit. Avea să ceară o intervenţie 


16 


ilegală - apela la chirurgie ca sá nu ajungă la închisoare - şi asta 
însemna să ceri foarte mult unui om respectat în profesia lui. 
Prietenia nu avea nici un amestec aici. Mai era şi pericolul 
personal pe care îl reprezenta Mafia. Hunter ştia prea bine cât de 
mult primejduia viaţa celor cu care intra în contact. Avea vreun 
drept s-o facă? 

Se uită din nou la firmă şi se gândi la problema lui. Putea să-şi 
construiască orizonturi noi pe mormintele prietenilor? Până acum 
muriseră şapte, poate chiar opt. 

Undeva, în noapte, se auzi sunetul unei sirene. Hunter se 
înfioră si se depărtă de firmă. In momentul acela, în faţa clădirii 
centrale se făcu deodată lumină şi se deschise o uşă. 

Apoi o voce familiară îi zise: 

— Stai sá-ngheti afară toată noaptea sau intri? 


17 


CAPITOLUL IV 


Căpitanul Tim Braddock, de la LAPD - Los Angeles Police 
Department - cobori din maşină si bătu uşor cu piciorul pietrisul 
parcării privind spre vila de pe plajă. 

Carl Lyons, tânărul sergent detectiv care fusese cu Braddock 
de la începutul cazului Hunter, al cărui nume de cod era 
Hardcase, ocoli casa şi se îndreptă spre vehiculul căpitanului. 

— E o certitudine, căpitane, zise domol Lyons. 

Braddock mârâi, merse până la marginea pietrişului şi se lăsă 
în genunchi ca să examineze o urmă adâncă lăsată în nisip. 

— Parcă ar fi de la o semiremorcă, nu? îl întrebă el pe Lyons. 

Tânărul se lăsă şi el în genunchi lângă şeful său şi puse mâna 
pe urma lăsată de roată. 

— Mda. Am văzut şi în partea laterală a vilei. Şi mai e şi o 
plasă de camuflaj. Aşa au ascuns-o. 

— Ce altceva ai mai găsit? întrebă Braddock ridicându-se. 

Lyons se ridică şi el cu un zâmbet cinic. 

— Destule ca să mă conving că baza lor a fost aici, zise el. 
Două bazooka cu douăzeci de încărcături de provenienţă 
militară. Explozibili, grenade, bombe fumigene, toate armele 
ofensive pe care le poţi imagina. Un teren de tir şi un atelier de 
armurier, acolo, sub falezele de pe plajă... Ah, da! 

Băgă mâna într-un buzunar şi scoase un plic pe care i-l întinse 
lui Braddock. 

Căpitanul deschise plicul şi aruncă o privire rapidă la 
fotografiile pe care le găsi înăuntru. 

— Vila DiGeorge, din Beverly Hills, îi explică Lyons. Din toate 
unghiurile. După câte se pare, Hunter îşi pregăteşte atacurile cu 
minutiozitatea unui militar. Am impresia că au studiat foarte bine 
terenul înainte de a porni la acţiune. 

Braddock încuviinţă clátinánd din cap în tăcere. Porni spre 
casă şi puse fotografiile la loc înapoindu-i plicul lui Lyons. 

— Înregistrează-le şi du-le la laborator imediat ce ne 
întoarcem, zise el. Poate că mai descoperim ceva. Vom avea 
nevoie de dovezi concrete pentru o condamnare. 

— Cum a fost audierea? întrebă Lyons. 

Dăduseră ocol casei. Braddock examina plasa agátatá pe o 
construcţie din lemn. 

— Blancanales şi Schwartz? 


18 


Braddock márái. 

— l-am putut inculpa pentru câteva învinuiri minore. Detinere 
ilegală de arme, folosirea ilegală a unui emiţător radio. Sunt deja 
liberi pe cauţiune. 

Lyons se încruntă surprins. 

— Dar aveam o serie de acuzaţii care nu... 

— Acuzatiile nu sunt inculpári, Carl. Ar trebui să ştii asta. 
Adevărul e că îl au pe bătrânul Johnny Grant de partea lor. Si... în 
fine, ştii prea bine cum se întâmplă lucrurile. 

— Grant e cel mai scump, zise Lyons. 

Sergentul îl urmă pe căpitan în curtea interioară. Braddock 
strânse o serie de ţinte găurite şi le studie cu interes. 

— S-ar zice că cineva a verificat felul de a tinti al mai multor 
carabine. 

— De unde au luat bani ca să angajeze un avocat ca John 
Grant? insistă Lyons. 

Braddock suspină. 

— Oh, la dracu! Presupun că de la zâna lor bună! Nu-mi cere 
să răspund la întrebări stupide, Carl. Ştim prea bine că Hunter 
şterpeleşte regulat lovele de la mafie. 

— Doar mă întrebam şi eu, răspunse Lyons cu un ton calm. 

— Atunci mai bine întreabă-te altceva, zise Braddock. Am aflat 
că a apărut o pensie pe numele copiilor Fontenelli, în New Jersey. 
In cazul în care ai uitat, Fontenelli a fost primul mort din grupul 
lui Hunter... în timpul atacului din Beverly Hills. 

— N-am uitat, murmură Lyons. 

Isi amintea de un bărbat care stătea în salonul lui, discutând 
serios cu un băieţel blond. 

— Ceea ce ne face să credem că Hunter e fidel morţilor şi... 
tinerilor. 

— Exact, mormăi Braddock. Şi nu voi lăsa nimic de-o parte. Voi 
ordona anchete şi asupra familiilor celorlalţi morţi... În fine, 
morţii lui Hunter. Mă îndoiesc că simpatia lui se va revărsa şi 
asupra familiilor victimelor. În orice caz, dacă Hunter începe să 
distribuie lovele, e sigur că va fi destul de viclean pentru ca 
beneficiarii să poată intra în posesia lor în mod legal. Ceea ce 
înseamnă că e obligat să respecte anumite obligaţii legale, iar 
aceste obligaţii ar putea să ne indice unde se află în acest 
moment. 

Lyons clătină din cap, vrând să arate că intelesese, dar 
adăugă: 

— După noaptea aceea, aş zice că urmele lor devin din ce în 

19 


ce mai rare. 

Braddock se încruntă şi se uită fix la lunga alee care lega casa 
de şosea. 

— Cum îţi imaginezi scena? îl întrebă el pe Lyons. 

— Ei bine... începu Lyons săltându-şi pantalonii şi venind lângă 
căpitan întinzând braţul pentru a indica diferite locuri despre 
care avea să vorbească. Am găsit tot felul de aparate electronice 
la toate intrările posibile în parc. Presupun că aici e mâna lui 
Schwartz. Totuşi locul e înţesat cu microfoane şi, după părerea 
mea, securitatea lor era perfect asigurată. Nu ştiu cum au putut 
oamenii lui DiGeorge să-l descopere pe Hunter, dar l-au 
descoperit. Au declanşat alarmele şi Hunter îi aştepta. Au fost 
găsite două rachete luminoase cu paraşută arse lângă alee. Tipii 
de la laborator încă mai examinează maşinile calcinate. Primele 
rezultate indică faptul că a deschis focul cu o carabină de calibru 
mare, probabil carabina Mauser care se află acolo. 

Lyons trecu prin faţa căpitanului pentru a-i arăta mitraliera de 
la celălalt capăt al curţii interioare. 

— Dar asta e chestia cea mai simpatică. Uite ce-a făcut. Arma 
e reglată în aşa fel încât să funcţioneze ca acoperire. A lăsat-o să 
tragă, a sărit în maşină şi a dat peste ei ca să evadeze. Am găsit 
urme adânci aici unde probabil că a părăsit aleea ca să 
ocolească vehiculele incendiate. 

Braddock înjură cu jumătate de glas şi se lăsă într-un genunchi 
ca să examineze mitraliera. 

— Zilnic dau peste tipi din ce în ce mai periculoşi, zise el 
ridicând privirea spre tânărul sergent. Să presupunem că noi |- 
am fi găsit primii. Câţi oameni ne-ar fi costat cucerirea acestui 
loc? 

Lyons se strâmbă surprins. 

— Nu cred că Hunter ni s-ar împotrivi, zise el cu un ton serios. 

— Ah, nu? mormăi Braddock, ridicându-se şi legănându-se 
uşor pe călcâie. Mă îngrijorezi, Carl, adăugă el gânditor. Intr-o zi 
o sá ai încredere în cine nu trebuie... 

— Nu e o problemă de încredere, îl întrerupse tăios Lyons. Am 
stat faţă în faţă, am vorbit cu el. Nu e genul obişnuit de... 

— Obişnuit sau nu, Bob Hunter e un om disperat, îi tăie vorba 
Braddock. Îl prinzi la înghesuială şi el scapă trăgând în tine, cum 
a făcut aici ieri seară. Crezi că i-a întrebat de sănătate pe tipii 
ăştia înainte de a începe să-i toace? 

— Nu cred... 

— Atunci nu mai spune nimic! zise furios Braddock. Fac 


20 


eforturi mari, Carl - foarte mari - sá uit cá Hunter a scápat de la 
Balboa cu masina ta. 

Lyons se înroşi de furie, îi întoarse spatele căpitanului si plecă 
spre casă. Căpitanul se uită după el încruntat, apoi suspină şi 
zise cu o voce ostenită: 

— Dar nu reuşesc, Carl. Nu reuşesc. 

Un alt lucru pe care căpitanul nu reuşea să-l uite era scopul pe 
care şi-l fixase de atâta amar de ani. Majoritatea cunoscutilor de 
la Palatul de Justiţie ar fi pronosticat că Tim Braddock va reuşi 
să-şi atingă scopul. Nici un alt ofiţer nu era atât de bine plasat ca 
el pentru a-i succeda în funcţie actualului şef al poliţiei. 

Intr-o zi Big Tim va deveni Big Chief. Dar acum, un soldat 
dezertor, care părea a crede că se poate război ca în Vietnam pe 
străzile americane, punea serios în pericol speranţele lui Tim 
Braddock. 

Braddock trebuia să-l prindă pe Hunter. Un eşec azi, când 
toată națiunea era pe recepţie, ar fi făcut un rău imens 
previziunilor politistului. II va prinde pe Bob Hunter! 

Braddock se întoarse la maşină, deschise portiera şi se aşeză 
la volan. Luă microfonul emitátorului, apăsă pe buton pentru a 
transmite pe frecvenţa Hardcase şi intră în legătură cu centrul de 
control. 

— Aici Braddock, zise el scurt. Nu mai e decât cenuşă. Mă 
întorc. 

Imediat i se spuse: 

— Locotenentul Foster vrea să vă vorbească. 

— Foarte bine, ascult, zise el cu o voce ostenită. 

Deodată auzi glasul monoton al lui Andy Foster. 

— Identificare sigură, Tim. Schimb de Împuşcături ieri seară 
lângă Palm Village. E indiscutabil lucrătura omului nostru! 

— leri seară! strigă Braddock furios. Şi de ce ni se comunică 
abia acum? i 

— Poliţiştii locali n-au văzut lucrurile ca noi. Iti voi spune când 
vii. Instructiuni? 

— Mda! zise Braddock. Trimite un elicopter după mine! Tu, du- 
te cu maşina acolo. Nu! Telefonează imediat si spune-le celor de- 
acolo să nu se atingă de nimic. Să nu facă nimic până nu venim 
noi! 

— Am înţeles. 

Braddock era furios. Sări jos din maşină şi răcni: 

— Carl! Sergente Lyons! 

Lyons ieşi din casă în pas. Alergător. 


21 


— Da, cápitane? zise el gâfâind. 

— Gáseste pe cineva sá-mi ducá masina. Si pe a ta la fel. 
Facem o plimbare cu elicopterul. 

— Cápitane? 

— iți voi da o a doua şansă sá pui mâna pe lepádátura asta. 
„Lepădătură”, Lyons! Nu noul Robin Hood. M-ai înţeles? 

— Da, căpitane, răspunse Lyons supus. 

Lăsă ochii în jos şi intră din nou în casă. 

Braddock rămase afară, agitându-şi cu nervozitate mâinile. 
Previziunile lui Big Tim încă se mai puteau îndeplini. Va pune 


neapărat mâna pe Hunter. 
* 


x x 

Julian DiGeorge simţea cum îi dispare siguranţa. Ridicá 
privirea înceţoşată spre Lou Pena, acum principalul său om de 
acţiune, şi murmură: 

— Ascultă-mă cu atenţie. Nu vreau să-ţi aud scuzele 
smiorcăite! Ştii ce distanţă e de aici până la Palm Village? 
Scuteşte-mă de scuzele tale. Lou! 

— Nu ştiu ce să spun, Deej, zise Pena cu o voce umilă. Nu ştiu 
cum reuşeşte ticălosul ăsta. Nu ştiu. Am... 

— Ştiu ce-ai făcut, se rátoi DiGeorge. Ai pus mâna pe un 
fermier bătrân şi pe o camionetă hodorogită. Şi ai pierdut trei 
oameni. Ai pierdut, Lou! 

— Voiam să spun că acum ştim încotro merge. Am pus oameni 
pe tot drumul şi... 

— Bineînţeles, toată lumea ştie cât de discret poate să fie. 
Vine aici, Lou. Cu siguranţă că a şi ajuns. Bineînţeles. E deja aici. 

— Oh, Deej! In parc avem treizeci de tipi. Doar n-o să treacă 
prin ei! 

DiGeorge pufni nervos, aprinse o ţigară şi suflă fumul spre 
fereastra deschisă. 

— Mda. Tot aşa cum n-ar fi trebuit să iasă din vila aceea de pe 
plajă! 

Lovi cu palma în braţul fotoliului. 

Pena urmări cu privirea dára albăstruie care se întindea până 
la fereastră. Isi schimbă poziţia, tuşi, apoi se ridică pentru a 
aştepta cu incertitudine ordinele patronului. In cele din urmă 
întrebă: 

— Ce trebuie să fac, Deej? 

— Eşti demodat, Lou, zise DiGeorge cu o voce calmă. 

— Ce? 


22 


— Cred cá e timpul sá te retragi. 

— Oh, nu! La dracu! Deej... Vreau... 

— După ce-mi vei aduce capul lui Hunter. 

— || vei avea, Deej. 

— Ai face foarte bine. la cinci maşini, Lou. Pline cu oameni. 
Du-te la Palm Village şi scotoceşte locul ăla aşa cum n-ai mai 
scotocit niciodată în viaţa ta. Şi găseşte urma lui Hunter. Ai 
auzit? 

— Am auzit, Deej. 

— Şi să nu te întorci fără Hunter! Ai înţeles? 

— Am înţeles, Deej. 

_ — İl vreau pe Bob Hunter mai mult decât orice pe lume. 
Intelegi asta, Lou? 

— Inteleg, Deej. 

— Atunci, sterge-o! Ce mai astepti? 

Pena ¡esi imediat. 

„Patronul îşi pierde judecata”, îşi zise el. 

Mai întâi zisese că Hunter avea să intre pe uşă, pe urmă că se 
afla la Palm Village. Ce-i cerea Deej? Era o întrebare stupidă şi 
Pena îşi dădu seama de asta chiar în momentul în care şi-o 
punea. Ce? Ei bine, capul lui Hunter, fir-ar să fie! Pe tavă! lar 
Pena, noul pistolar-şef, ar face foarte bine să i-l aducă. Altfel, s-ar 
putea ca pe tavă să ajungă capul lui Pena. Ceea ce nu era deloc 
un gând reconfortant. 

Ei bine, fir-ar să fie, pe tavă nu va fi capul lui Pena! Deej îi 
spusese să scotocească oraşul până în pânzele albe. Il va scotoci 
până la distrugere, dacă era nevoie! Lou Pena trebuia să pună 
mâna pe Bob Hunter. Nu exista altă soluţie. 


23 


CAPITOLUL V 


Jim Brantzen făcea parte dintr-o rasă de oameni pe cale de 
dispariţie. îi păsa prea puţin de bunurile materiale şi de prestigiul 
personal. Pasiunea lui era să-i servească pe cei care aveau 
nevoie de el şi să facă să progreseze specialitatea lui 
chirurgicală. 

Dar, pentru Brantzen, chirurgia estetică era mai mult decât o 
ştiinţă evoluată. Era o artă, o artă foarte creatoare. 

Acest chirurg de patruzeci de ani, cu un început de chelie, nu 
era de acord că frumuseţea consta doar în aspectul fizic. Ştia că 
frumuseţea era formată dintr-un tot: caracter, spirit şi aparenţă 
fizică. 

Brantzen cunoştea marile perturbări pe care le putea provoca 
caracterului şi spiritului un fizic neplăcut. Propria lui mamă 
fusese desfigurată într-un accident de maşină pe când el era încă 
un puşti, într-o vreme când chirurgia estetică era abia la 
începuturile ei nesigure şi era rezervată doar celor bogaţi. 
Văzuse o femeie, care fusese încântătoare, închizându-se în ea şi 
murind sufleteşte înainte de a muri cu adevărat, devenind o 
singuratică disperată. 

Jim Brantzen cunoştea importanţa frumuseţii şi ştia în ce 
măsură aceasta nu mai depindea de trăsături. După atâţia ani, 
încă i se mai întâmpla să se trezească ud de sudoare, urmărit de 
hohotele de plâns ale mamei sale care îi frângeau totdeauna 
inima. 

Căci Jim Brantzen a avea o inimă mare. De aceea ceruse să 
facă parte voluntar dintr-o unitate chirurgicală din zonele de 
luptă din Vietnam. De aceea îşi instalase propria clinică pe un 
teritoriu ostil ca să se ocupe de corpurile ciopártite ale copiilor 
vietnamezi, precum şi de oricine ar fi venit la el să-i ceară 
serviciile. 

In inima aceasta era un colţişor care aparţinea lui Bob Hunter. 
În diferite ocazii, sergentul din serviciul Misiuni Speciale târâse 
sau cărase copii răniţi, parcurgând kilometri întregi de junglă, 
până la clinica lui Brantzen, unde deseori fusese obligat să 
întârzie ca să apere avanpostul de cercetaşii inamici. 

Brantzen recunoscuse la Hunter aceeaşi pasiune pentru 
îndeplinirea datoriei, care îl tintuia pe el în blocul operator. Desi 
era categoric împotriva violenţei şi războiului, Brantzen putea să 


24 


respecte un om atât de devotat cauzei sale. Îl respectase si pe 
inamic şi acea voinţă de a reuşi sau de a muri, deşi îi dezaproba 
indiferența faţă de vieţile omeneşti. 

Brantzen cunoştea specialitatea lui Hunter. Ştia că omul 
fusese programat pentru a ucide, că era un asasin militar şi ştia 
pentru ce i se spunea „Exterminatorul”. Dar putea totuşi să-l 
admire. Era ceva mai tare decât el. Il văzuse de multe ori 
înfruntând moartea în faţă şi îi văzuse şi durerea imensă din ochi 
atunci când aducea un copil rănit. Nu văzuse la el nici 
împăunare, nici fanfaronadă - era doar un soldat, care îşi făcea 
treaba de soldat, îndeplinind-o cu bravură şi conştiinciozitate. 

Da, Jim Brantzen avea o admiraţie profundă şi durabilă pentru 
sergentul Bob Hunter. 

Chirurgul aflase de aventurile lui Hunter de când acesta se 
întorsese din Vietnam. Citise în ziare despre tot ce se întâmpla şi 
clătinase din cap cu tristeţe privind ştirile la televizor. 

Brantzen îşi zicea că unii oameni aveau un simţ al datoriei 
mult prea puternic pentru propriul lor bine. Dacă războiul din 
Vietnam fusese o cauză pierdută, atunci campania solitară a lui 
Hunter împotriva Mafiei nu putea să aibă decât tot acelaşi 
rezultat. Atacat din ambele părţi, de justiţie şi de criminali, Bob 
Hunter nu avea decât o singură ieşire. 

Uneori, Brantzen se gândea că Hunter va veni la el, alteori îşi 
zicea că nu va veni, că va muri în picioare fără să se fi gândit nici 
măcar o dată că ar putea să vină să-i ceară adăpost. 

De aceea, Brantzen nu a fost nici mirat, nici dezamăgit când 
Exterminatorul s-a ivit brusc din noapte. Şi-au strâns mâna cu 
căldură. 

— Te aşteptam, zise chirurgul. 

— Ştii pentru ce mă aflu aici, murmură Hunter. 

— Mda. Vrei să te fac frumos. 

— S-ar putea să te lichideze. 

Chirurgul zâmbi. 

— Nu va fi prea dificil. 

— Înţelegi ce-ţi spun, Jim, zise Hunter. Amicii mei n-ar agrea 
deloc tertele persoane. 

Brantzen îl conduse prin holul pustiu spre apartamentul 
personal, nu prea mare dar suficient pentru un doctor celibatar. 

— Tu te ocupi de amici, îi zise el lui Hunter. Eu n-am de gând 
să mă ocup decât de faţa ta. Cui vrei să placi, Bob? Bătrânelor 
sau tinerelor? 

Hunter suspină. 


25 


— Trebuie sá fie chiar atát de precis? 

Chirurgul zámbi, luá un teanc de schite de pe masá si le 
aruncá pe genunchii lui Hunter. 

— Le-am făcut imediat ce-am auzit că te afli în zonă, zise el. 
Poţi să arăţi ca oricare dintre ei. Alege. 

Hunter examina desenele. Se opri la unul dintre ele, zâmbi, 
apoi continuă, ca să se oprească şi să revină la desenul care îl 
făcuse să zâmbească. Râse şi bătu cu degetul în schiţă. 

— Ai făcut-o din memorie sau e o întâmplare? 

Brantzen se aplecă înainte ca să vadă desenul. Isi frecă bárbia 
si zise: 

— Adevărat, seamănă cu... cu... 

— Vechiul meu tovarás de arme, zise Hunter. Frumoasă 
asemănare. Chiar poţi să mă faci aşa? 

Chirurgul încuviinţă clátinánd din cap cu un aer serios. 

— Să ştii, Bob, că nu e cel mai drăguţ dintre toate, dar e cel 
mai logic. Aş spune chiar că e cea mai bună alegere posibilă. 

— In cât timp? întrebă Hunter uitându-se ţintă la desen. 

— Dacă telefonez acum, asistenta mea poate să sosească la 
orele cinci, răspunse Brantzen. La şase putem fi în sala de 
operaţie. 

Hunter dădu încetişor din cap. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, murmură el. După cât 
timp aş putea ieşi la plimbare? 

— Am putea face intervenţia cu o anestezie locală, zise 
Brantzen. N-ai fi obligat nici măcar să te întinzi, dacă nu vrei. 
Dacă eşti destul de tare. Dar aş vrea să te ţin câteva zile pentru 
îngrijirile post-operatorii. 

Hunter se gândi, apoi zise: 

— Am fost deja rănit, Jim. De data asta trebuie să fie la fel. Nu 
va fi bine dacă sunt imobilizat aici zile în şir. Sunt obligat să mă 
deplasez tot timpul. 

— Cred că ai putea, răspunse gânditor Brantzen. Dacă totuşi 
eşti destul de tare. 

— In cât timp dispar cicatricele? 

Brantzen zâmbi. 

— Tehnica la care mă gândesc, Bob, nu va lăsa decât nişte 
urme mici de tot, ici şi colo. Cu excepţia nasului poate, care se 
va cicatriza ultimul. Variază în funcţie de individ, dar cred că vei 
putea scoate capul în lume peste câteva zile, cel mult o 
săptămână. Dar vei avea dureri mult mai multă vreme. Lucrez cu 
plastic, şi ar putea să apară şi probleme de respingere. 


26 


Hunter se uitá la ceas. 

— Spui că putem începe la şase? Mai devreme nu se poate 
începe? 

— Haita e pe urmele tale, Bob? întrebă domol chirurgul. 

Hunter schiţă o grimasă. 

— Nu sunt departe, răspunse el. Şi nu pot rămâne aici mai 
mult de câteva ceasuri. Va trebui să mă refac pe picioare. 

— O să te doară. 

— Sunt obişnuit cu durerea. 

— Da, sunt sigur de asta. Bine, voi vorbi cu Marge să se 
grăbească, dar aş prefera să nu-i stârnesc bănuielile. Dacă mă 
gândesc mai bine, faţa ta e destul de cunoscută publicului. Ar fi 
mai bine să fii pregătit când va sosi. In momentul acela nu te va 
mai recunoaşte. 

— Nu se poate fără ea? întrebă Hunter. 

— Ei bine... zise chirurgul ezitând. Vezi că... 

— Te-am văzut operând singur... 

— Erau cazuri urgente şi condiţii deosebite, zise cu nervozitate 
Brantzen. 

— Şi acum? întrebă Hunter. 

Chirurgul se uită câteva clipe gânditor la Hunter. Apoi zâmbi 
deodată şi zise: 

— De acord, sergente. Să ducem victima la pregătire. Haide, 
bătrâne, mai repede! 

Hunter se ridică şi îi întinse desenul lui Brantzen. 

— Victima e gata şi aşteaptă, doctore, zise el. 


27 


CAPITOLUL VI 


Fiind într-o anumită perioadă punctul de plecare al minerilor 
spre Death Valley - Valea Morţii - Palm Village devenise un 
centru comercial la marginea deşertului, deservind o regiune 
agricolă săracă. Departe de autostrăzi şi de progresul secolului 
XX, aşezarea cunoscuse o revenire a popularității în timpul anilor 
cincizeci-şaizeci, când promotorii imobiliari amenintaserá cu 
transformarea acestei comunităţi liniştite într-un al doilea Palm 
Springs. 

Consiliul Municipal se opusese, invocând legile comunităţii şi 
calmase entuziasmul speculatorilor. Astfel că Palm Village a 
început să se mărească raţional, păstrându-şi farmecul de 
altădată şi devenise o localitate de pensionari şi amatori de 
deşert. 

Vechiul loc care se numea „Lodetown” rezistase cu vitejie 
tuturor asalturilor secolului XX. Era format din câteva sa/oons şi 
vechi braserii frecventate de cowboys şi fermierii din regiune, şi 
producea majoritatea actelor criminale din Palm Village. Cele mai 
multe surveneau sâmbătă seara, după ce petrecăreţii báuserá 
prea mult şi se comportau zgomotos, dedându-se uneori la 
schimburi de pumni pline de stângăcie. 

Lodetown se putea lăuda şi cu găzduirea unui mare număr de 
prostituate, toate cunoscute de poliţie. Fiecare era arestată 
duminică dimineaţa şi plătea o amendă de douăzeci şi unu de 
dolari şi douăzeci de cenți, după care era eliberată. Această 
înţelegere era eficace, admisă de fete şi legea era respectată. In 
plus, amenzile acopereau în întregime cheltuielile cu menţinerea 
ordinii la Lodetown. 

Robert (Genghis) Cann era încă subtirel şi musculos la vârsta 
de cincizeci şi doi de ani. Inalt şi cu o faţă ciupită de vărsat, Cann 
semăna cu şeriful tipic interpretat pe vremuri de Gary Cooper. 

In realitate, Cann era şeful poliţiei locale şi fusese poliţist de la 
sfârşitul celui de al doilea război mondial. Fusese crescut la 
Academia de Poliţie din Los Angeles şi servise un timp în cadrul 
poliţiei din acest oraş. După aceea trecuse în cadrul Comitetului 
Portocaliu ca auxiliar, înainte de a fi chemat la armată în timpul 
războiului cu Coreea. La întoarcerea din Coreea ocupase locul 
şefului poliţiei din Palm Village, „Town Marshal”, singurul care 
mentinuse ordinea până atunci. Fusese actul initial al progresului 


28 


civil. 

Dar asta nu fusese un progres si pentru Cann, si nimeni nu stia 
asta mai bine decát el. Postul de la Palm Village reprezenta locul 
de retragere al unui ofiter ambitios, localitatea din desert putánd 
să-i ofere liniştea si calmul la care aspira acum. 

Cann văzuse destul sânge şi destulă violenţă pentru o viaţă 
întreagă; nu-i mai trebuia. Evitase violenţa de aproape douăzeci 
de ani. Impreuná cu soţia lui, Dolly, Cann era proprietarul unei 
case modeste în partea veche a localităţii şi acolo avea de gând 
să-şi petreacă restul zilelor. In pace. 

Dar, în acea dimineaţă caldă de 5 octombrie, Cann îşi dădu 
seama că liniştea lui luase sfârşit. Progresul nu mai tinuse cont 
de hotarele localităţii. Moartea apăruse la Palm Village în 
ipostaza ei violentă. 

Trei gangsteri zăceau la morgă, un fermier bătrân se zbătea 
încă între viaţă şi moarte la Memorial Hospital, iar acum acest 
poliţist important de la Los Angeles îi aducea la cunoştinţă că în 
oraşul lui se afla Exterminatorul. 

— Totdeauna e aşa de cald aici? întrebă Tim Braddock. 

Isi trecu mâna peste frunte şi privi cerul fără nori cu ochii pe 
jumătate închişi. 

— Nu ştiu cum rezistati. 

— Oh! Nu sunt decât şaizeci de grade, zise Cann mintind 
putin. Incá e rácoare. Stai sá vezi ce e dupá-amiazá. 

Deschise usa micii clădiri care servea drept comisariat, 
tribunal, primărie, şi le făcu semn vizitatorilor săi să-l urmeze. 

Braddock îl împinse pe Carl Lyons înainte. Cei trei poliţişti 
intrară într-o atmosferă răcoroasă de aer condiţionat şi 
parcurseră un culoar îngust, trecând prin faţa unei uşi pe care 
scria „City Clerk”, pentru a intra apoi în biroul lui Cann. Tocmai 
acolo climatizarea nu funcţiona. Ici şi colo erau aşezate 
ventilatoare. O uşă din geam mai cu grilaj, dincolo de gratii, 
dădea spre celule. 

— Inchisoarea? întrebă Lyons. 

— Exact, răspunse Cann agitând un deget spre şirul sinistru 
din spatele uşii. Rareori am clienţi... cu excepţia serilor de 
sâmbătă, iar în momentul ăla mirosul e insuportabil, în fiecare 
luni dimineaţa stropesc pe jos cu trei litri de ulei de pin. 

Lyons se aşezase pe divanul de lângă perete, iar Braddock se 
cocotase pe marginea biroului. Cann se trânti în fotoliul biroului 
din centru şi îşi împinse pălăria pe spate. 

— Ce te face să crezi că Exterminatorul se află în oraşul meu, 


29 


căpitane? întrebă el. 

— O intuiţie, răspunse Braddock. Câţi poliţişti ai aici? 

— Doisprezece, zise Cann cu o voce plictisitá. In afară de 
mine. Trei patrule prin rotaţie şi o gardă simplă în timpul nopţii. 

Zâmbi cu un fel de osteneală. 

— Lucrării în fiecare sâmbătă seara, toată noaptea. Nu avem 
decât două maşini, dintre care numai una e în stare să patruleze. 
Din când în când facem numai doi de patrulă, ca să putem 
petrece câteva ore acasă. 

Mârâi şi luă un trabuc. 

— Te interesează şi salariul oamenilor mei? 

Văzând că nu primeşte nici un răspuns, continuă: 

— Eu însumi lucrez douăzeci de ore pe zi, cu excepţia zilelor 
când o duc pe Dolly la Los Angeles, unde bem şi ne distrăm şi 
noi. 

Cann se uită un moment la trabuc apoi adăugă: 

— Prin urmare, credeţi că Bob Hunter i-a lichidat pe ăia care 
zac la morgă? 

Braddock se foi stingherit şi zise: 

— În urmă cu o săptămână am trimis o circulară despre 
Hunter. Speram că vom obţine întreaga cooperare a 
comunităţilor din jurul oraşului Los Angeles. Dacă ieri seară ai fi 
semnalat o alarmă Haracase, acum am fi fost cu câteva ore mai 
aproape de Hunter. 

Cann nu luă în seamă tonul uşor dojenitor al lui Braddock. 

— S-a întâmplat ca ieri să fie ziua mea de Los Angeles, explică 
el. lar polițistul de serviciu nu a considerat necesară o alarmă 
Hardcase. 

Smulse capătul trabucului cu dinţii, apoi îl puse jos şi începu 
să mestece. 

— Şi pe urmă, nu era sub jurisdicţia mea. Totul s-a întâmplat 
în afara oraşului. La depărtare de trei kilometri. 

Braddock aruncă o privire disperată spre tânărul sergent, apoi 
zise: 

— Îmi dai voie să aduc o echipă din oamenii mei? 

Urmă o scurtă tăcere, după care Cann zise: 

— De acord. Cu anumite condiţii. 

— Ce condiţii? 

— Nu-mi demolezi oraşul. Menţinerea ordinii mă priveşte pe 
mine. ll vrei pe Hunter... foarte bine, vino să-l iei, dacă reusesti. 
Dar nu distruge calmul oraşului meu şi nu-i deranja cetăţenii. 

— Bineînţeles, mormăi căpitanul. Asta se înţelege de la sine. 


30 


— Şi îi aduci aici pe toţi oamenii tăi pentru ca ai mei să-i poată 
recunoaşte. 

Braddock încuviinţă. 

— Fără maşini oficiale, fără uniforme, şi actionezi în linişte... în 
mare linişte. 

Braddock suspină şi se uită la Lyons. 

— Sper că vom putea, zise el. 

Cann scuipă în mână bucata de trabuc şi ridică o privire 
încruntată spre polițistul de la Los Angeles. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că de frecare dată când îl reperăm pe 
Hunter, dăm şi peste o liotă de ucigaşi ai Mafiei. 

— Nu vreau Împuşcături pe străzile mele, Braddock, îl anunţă 
cu răceală Cann. 

— Nici noi nu vrem, răspunse Braddock. 

Se ridică suspinând şi se îndreptă spre telefon. 

— Pot să folosesc telefonul? 

— Cu taxă inversă. 

— Cum? 

— Cu taxă inversă. O convorbire cu Los Angeles costă 
patruzeci şi cinci de cenți impulsul. 

Văzându-l pe căpitan că se înroşeşte la faţă, Lyons zâmbi şi 
luă o ţigară. li făcu cu ochiul lui Cann şi aprinse ţigara în timp ce 
Braddock forma furios numărul. 

— Dumneata nu eşti prea vorbáret, nu-i aşa? zise Cann. 

Sergentul, suflă fumul, zâmbi şi zise: 

— Nu, domnule. 

Isi trecu degetul pe la baza gâtului şi îi făcu din nou cu ochiul. 

Cann, cât se poate de serios, îi făcu şi el cu ochiul, apoi muşcă 
iar din trabuc. Pe tânăr îl găsea simpatic, dar acest Braddock... În 
fine, asta era altceva. Pe Cann îl durea în cot de impulsurile de 
patruzeci şi cinci de cenți. Tânărul intelesese şi, după toate 
aparențele, Braddock ştia şi el asta, dată fiind culoarea feţei sale. 
Dar Big Tim îşi dădea seama că nu va putea intra ca un cuceritor 
în oraşul lui Cann. 

Pe Cann îl preocupa altceva. Dacă Exterminatorul se afla în 
oraşul său, nu exista decât un singur motiv valabil ca să întârzie 
acolo... şi numai un singur loc l-ar fi putut interesa. O chestie de 
care mahărul venit de la Los Angeles nu avea habar. Insă el, 
Cann, ştia. li plăcea acel echilibru paşnic care domnea în oraşul 
său, şi era hotărât să-l păstreze. 


31 


CAPITOLUL VII 


Singura familie pe care Lou (Screwy Looey - Lulu Nebunul) 
Pena o cunoscuse vreodatá era Cosa Nostra. Náscut ín ghetoul 
estic al Harlemului pe la începutul anilor douăzeci, dintr-o mamá 
tuberculoasá si un tatá puscárias, Pena fusese obligat sá se 
descurce singur de foarte timpuriu si lucrase pentru diferiti 
locuitori din cartier. 

In timp ce mama lui murea puţin câte puţin si tatăl său vegeta 
în închisoare, tânărul Looey mânca şi dormea pe unde apuca. 
Tânărul acesta încăpățânat învăţă să trăiască „pe stradă” si să 
accepte cu recunoştinţă firimiturile pe care i le aruncau alţii. 

În cartier vietuia un amestec de italieni, evrei şi irlandezi, unde 
discordia izbucnea cu uşurinţă. Micul Looey ignorase diferenţele 
etnice în primii opt ani ai vieţii sale - mânca de la oricine. 

Viaţa lui Pena s-a schimbat brusc în timpul celui de al optulea 
an, când nepoata defunctei sale mame a venit din Italia ca să-l ia 
la ea. De la cugina Maria, care nu avea decât douăzeci şi doi de 
ani, băiatul a aflat că avea rădăcini napolitane şi a devenit foarte 
mândru de asta. Şi aşa a început să meargă la şcoală, unde la 
început i-a fost destul de greu, continuând apoi cu fascinatie, 
când mintea lui tânără a devenit conştientă de lumea 
cunoştinţelor. 

In al şaselea an de şcoală, Maria a început să trăiască cu unul 
dintre membrii unei bande cunoscute sub numele de „Raiderii de 
pe strada 108”. Maria l-a luat cu ea pe Looey în acest nou mediu 
şi, fără ştirea ei, băiatul - avea paisprezece ani - a încetat 
imediat de a se mai duce la şcoală şi a devenit, cu jumătate de 
normă, un membru al bandei, sub aripa protectoare a lui Johnny 
(Third Leg - Al Treilea Picior) Saccitone, amantul Mariei. 

Cam în această perioadă, războiul dintre bande şi intrigile 
sordide din lumea criminală aveau să impună definitiv familiile 
din Cosa Nostra. 

Pena a petrecut şase luni la şcoala de reeducare la vârsta de 
paisprezece ani şi alte patru luni la vârsta de cincisprezece ani. A 
doua oară, tânărul a omorât alt „pensionar”, în cursul unei bătăi 
cu cuțitul pe stadion. După aceea, s-a prefăcut nebun cu atâta 
succes, încât a fost transferat la spitalul de stat, de unde a fost 
eliberat la vârsta de şaisprezece ani. 

Conform regulilor societăţii sale, Pena a evitat din acel 


32 


moment sá mai aibá de-a face cu justitia si a devenit oficial 
membrul unei „Familii” pe la vârsta de douăzeci si unu de ani. 
De atunci, Pena nu a intrat niciodată la închisoare sau la spital, 
făcând o carieră lungă ca ucigaş sau gardă de corp a mai multor 
capo sau patroni de familie. Participase la peste douăzeci de 
asasinate, cu contract, când DiGeorge l-a luat cu el în California, 
în momentul în care acesta a devenit caporegime sau 
„locotenent” la Los Angeles de la începutul instalării acestei 
familii. 

Porecla de ,Screwy Looey” se mentinuse de-a lungul anilor dar 
nimeni n-o mai pronunţa în faţa lui. Pena fusese mereu una 
dintre forţele familiei din Los Angeles, deşi nu ocupase nici o 
funcţie până la povestea cu Hunter şi moartea „ucigaşului şef” al 
lui DiGeorge în Beverly Hills. 

Dedicat în exclusivitate muncii sale, de o lealitate fără cusur 
faţă de patronul lui, Pena primise ordin de la DiGeorge să ia locul 
defunctului. Dar Pena era conştient că alegerea lui se datora 
lipsei altor candidaţi. In general se admitea faptul că ceea ce-i 
lipsea ca judecată era compensat prin forţa sa fizică, tenacitatea 
încăpăţânată şi acea lealitate fără margini. Nimeni nu se îndoia 
de reuşita lui în acest post. 

Dar Pena ţinea mai mult să-i facă pe plac lui DiGeorge decât 
să reuşească personal. Această dorinţă înlătura orice altă 
consideraţie. Jurase că îi va aduce şefului său capul lui Hunter 


„pe tavă”. 
* 


* * 


Pena ajunse la Palm Village în dimineaţa zilei de 5 octombrie, 
în prima maşină a unui convoi de cinci vehicule, şi se îndreptă 
imediat spre parcarea publică de lângă Lodetown. Acolo se 
întâlni cu Willie Walker (născut Gianami), venit să obţină un 
permis de vânzător ambulant şi care, cu câteva momente mai 
înainte, închiriase un birou la parterul unui imobil situat în piaţa 
din Lodetown, unde urma să fie cartierul general al unei echipe 
de vânzători de cărţi. 

Willie Walker conduse convoiul spre aleea din spatele 
magazinului şi stătu de vorbă cu un poliţist în timp ce oamenii lui 
Pena descărcau pachetele cu „cărţi” din portbagajul maşinilor. 

După câteva momente, cei douăzeci şi cinci de oameni ai lui 
Pena erau tolăniţi în atmosfera relativ răcoroasă a biroului 
închiriat şi Walker povestea discuţia avută mai înainte cu 
polițistul. 


33 


— A spus că putem parcă pe alee, dar să avem grijá sá n-o 
blocăm. 

Pena încuviinţă cu o mişcare a capului şi zise: 

— Aş fi preferat să stăm în maşini. Cel puţin ele au aer 
condiţionat. In birourile astea îţi dai duhul de căldură. 

— Asta e situaţia, răspunse Walker. Au o lege care spune că 
trebuie să ai o adresă aici ca să poţi face afaceri. Fiecare permis 
m-a costat cinci dolari, alţi cincizeci pentru închirierea birourilor 
pentru o săptămână şi alţi cincizeci de dolari pentru înscrierea la 
Camera de Comerţ. 

Walker rânji. 

— Si se zice că noi suntem bandiți! 

— Oamenii trebuie să-şi câştige şi ei viaţa într-un fel, Willie, 
mormăi Pena. Bun... împarte permisele şi spune-le oamenilor să 
desfacă lăzile. Sub cărţi avem puscoace şi toate muniţiile. 

— OK. 

— Pune cărţile teanc, ca să arate ca lumea. Pe urmă aşază 
câteva lăzi goale lângă fereastră, ca să-i satisfacem pe curiosii 
care ar putea avea ideea să încerce să vadă ce avem aici. 

Pena îşi trecu mâna peste tâmplele asudate cu o mişcare 
ostenitá. 

— Grábeste-te, adăugă el. Şi suie-i pe băieţi la loc în maşini 
imediat ce poţi. La dracu, o să crăpăm aici de căldură! 

intinse mâna. 

— Dă-mi câteva cărţi de vizită, le voi distribui vecinilor. 
Relaţiile cu publicul! Cu ocazia asta o să pot arunca o privire. 

li făcu un semn lui Walker, puse cărţile de vizită în buzunar şi 
se îndreptă spre partea din faţă a magazinul cu Walker după el. 

— Vreau ca în fiecare maşină să avem un pistol-mitralieră. Şi 
pune cărţile în ferestrele din spate ale magazinului. Vreau ca toţi 
oamenii să aibă mereu o carte în mână. Trebuie să pară o 
chestie reală. Şi pe urmă... nu vreau ca maşinile să fie masate pe 
alee când ne aflăm toţi aici, în cazul în care ar trebui să ne cărăm 
rapid... Le parchezi de jur-împrejur. Pune-le în aşa fel încât să le 
putem lua repede, ca să nu fim blocaţi. 

Walker dădu din cap ca să arate că înţelesese instrucţiunile, 
închise uşa în urma lui Pena şi transmise fără întârziere ordinele. 

După un timp, la întoarcerea lui Pena, magazinul arăta aşa 
cum dorise şi semăna cu cartierul general al unei echipe de 
vânzători itineranti. O hartă a oraşului - pe care Walker o 
achizitionase cu un dolar şi douăzeci şi cinci de centi de la „City 
Clerk” - era prinsă pe perete şi fiecare teritoriu era cu grijă 


34 


delimitat. 

— Cât o sá ne ia scotocirea cătunului ăsta nenorocit? întrebă 
Pena. 

Willie Walker examină gânditor harta. 

— AŞ zice că am putea face toate casele în trei-patru ore, cinci 
sau şase dacă vrem să facem treaba ca lumea. A 

— Vreau ca totul să se facă foarte repede, răspunse Pena. In 
parcarea din faţă am văzut ceva foarte interesant. 

— Mda? zise Walker, lăsând harta şi întorcându-şi privirea spre 
şeful lui. 

— Mda, repetă Pena încruntându-se gânditor. Maşina lui Julio. 
Am trecut discret pe lângă ea. Cheile sunt în bord. Pe scaun sunt 
urme de sânge. 

— La ce te gândeşti, Lou? 

— M-am întrebat dacă curcanii supraveghează maşina. Pe 
urmă, Willie, am văzut alt lucru interesant. Doi poliţişti din Los 
Angeles intrau la comisariat. 

— Mda? 

— Mda. Eşti sigur că tăntălăii ăştia sunt convinşi că vindem 
cărţi? 

— Da, sunt destul de sigur. 

— Ar trebui să fii mai mult ca sigur, Willie. 

— Bun, sunt cât se poate de sigur. Sunt convinşi, Lou. Tipul nu 
se gândea decât să pună mâna pe cei cincizeci de dolari pentru 
spaţiu. 

Pena îşi frecă nasul, se uită la hartă apoi spuse: 

— Să mergem. Dar vreau ca Johnny Spiffy să supravegheze 
maşina lui Julio. Şi să fie atent la glumele curcanilor. Ai grijă să 
aibă o fotografie a acestui Hunter. De fapt, dă-le la toţi câte o 
fotografie. Şi, Willie... 

— Da, Lou? 

— Spune-le să înţeleagă bine o chestie. Ne aflăm aici ca să-l 
lichidăm pe acest Hunter. Nu vreau stângăcii. Dacă un tip îmi 
spune că l-a văzut pe Hunter, pe urmă nu poate să mai spună că 
l-a văzut mort... In cazul ăsta, mai bine nu s-ar mai întoarce... 
înţelegi ce vreau să spun, Willie? 

— Am înţeles, Lou. Să nu-ţi faci griji, avem cea mai bună 
echipă din regiune. Hunter e al nostru. 

— Trebuie, Willie. Aşa a spus DiGeorge. 

— Ce se întâmplă dacă poliţiştii pun mâna pe el înaintea 
noastră, Lou? 

— Atunci lichidám şi câţiva poliţişti. Contractul ăsta nu 


35 


prevede retragerea din fata politistilor, Willie. S-a-nteles? 

Aerul magazinului deveni brusc foarte rece pentru Willie 
Walker. Ucigasul experimentat al Mafiei dádu energic din cap si 
ráspunse: 

— Am înţeles, Lou. 


36 


CAPITOLUL VIII 


Bob Hunter era instalat confortabil într-un sezlong de piele în 
apartamentul lui Jim Brantzen. Părul, pe care şi-l vopsise blond 
cu câteva săptămâni înainte de a pleca din Pittfield, fusese 
revopsit în negru ca pana corbului, cu fire argintii la tâmple. 

Pe frunte şi deasupra fiecărui ochi şi pe pometi erau lipite 
plăcuţe mici de plastic. Benzi de acelaşi fel erau potrivite de-a 
lungul maxilarului şi se întâlneau sub bărbie. Un plasture mare 
normal era lipit în partea de sus a nasului. 

— Cum te simţi? zise Brantzen, care abia se întorsese de la 
clinică. 

— Presupun că foarte bine, răspunse Hunter, cu buzele 
strânse. Dar să nu-mi ceri să vorbesc prea mult. 

— Mai vrei puţin anestezic? propuse doctorul. 

Hunter scutură din cap şi, ridicând în faţă o oglindă, îşi 
examina din nou trăsăturile transformate. 

— Nu reuşesc să cred că sunt eu, mormăi el. Peste cât timp 
mă pot lipsi de şmecheriile astea? 

— Şmecheriile astea constituie un progres net faţă de 
bandajele care te-ar fi făcut să semeni cu o mumie, Bob, 
răspunse chirurgul. Aminteste-ti că ăsta e singurul lucru care te 
tine pe loc. 

— Mda, dar pentru cât timp? 

Brantzen dădu din umeri. 

— Asta depinde de puterea ta de recuperare. Poate o 
săptămână. Poate două. Principiul presiunii a înlocuit suturile, 
Bob. E mai bine decât cusutul, crede-mă. Dacă le deranjezi, ai să 
te alegi cu nişte cicatrice urâte de tot. Lasă-le să-şi facă treaba şi 
vei fi frumos şi roz ca poponetul unui nou-născut. 

— E greu de crezut că e chiar atât de simplu, zise cu un ton 
înţepat Hunter, ale cărui buze erau încă îngheţate de anestezie. 

— Dar nu e chiar atât de simplu, zise Brantzen zâmbind. După 
ce va dispărea efectul anesteziei, vei avea impresia că ai fost 
burdusit cu lovituri de ciomag. Am scos puţin os de ici şi de colo, 
mai ales de la nas, şi în altă parte am adăugat plastic. E moale, 
Bob, şi s-ar putea să se deplaseze. Dacă ţi se va întâmpla asta, 
vino repede înapoi şi mă voi ocupa de tine. Acestea fiind zise, 
tehnicile de azi sunt complet diferite de ce se făcea înainte, 
acum câţiva ani. S-ar putea, dacă ai vrea, să te fac la loc cum ai 


37 


fost... Dacá o sá ai chef vreodatá. 

— Sau ai putea sá má transformi din nou? 

Chirurgul încuviinţă. 

— Bineînţeles. Evident, nu trebuie să ne jucăm prea mult cu 
natura, zise el zâmbind. Ar trebui să vezi ce i se poate face unei 
fete care n-are sâni sau şolduri, sau... nu există nici o limită. 

Hunter încercă să zâmbească şi el, dar îşi dădu seama că 
muşchii feţei nu reactionau. 

— Acum ai să-mi spui că poţi rezolva problemele masculine, 
mormăi el. 

— Îți repet că nu există limite, Bob, zise cu seriozitate 
Brantzen. Chestiile pe care ţi le-am făcut sunt o joacă de copil în 
comparaţie cu lucrările de restaurare pe care le fac aici. La tine 
n-a trebuit să reconstitui nici un ţesut... Doar am modificat un 
unghi-două. Totuşi trebuie atenţie. Dacă te neglijezi, totul poate 
să se strice. Trebuie să urmezi întocmai instrucţiunile pe care ţi 
le-am dat. 

— Nu vor rămâne cicatrice care să mă trădeze? 

— Nu, dacă urmezi instrucţiunile. Cel puţin nimic care să poată 
fi văzut de cei care nu sunt specialişti în chirurgie estetică. 

Hunter se uită din nou în oglindă. 

— E fenomenal, zise el. Chiar şi cu smecheriile astea, semán 
ca două picături de apă cu desenul. Dar e numai o mască, nu-i 
aşa? Un alt fel, dar totuşi o mască. Nu eu sunt cel din oglindă. 

Brantzen încuviinţă cu o mişcare a capului şi zise: 

— Dacă vrei să vorbim tehnic, atunci e o mască. Dar e o 
mască cu care poţi trăi toată viaţa. 

— Sau să mă lupt, zise domol Hunter. 

Chirurgul lăsă ochii în jos şi îşi împreună mâinile, cuprins de o 
emoție tăcută. 

— Bănuiam că o să gândeşti astfel, murmură el. 

— E mai mult decât un gând, Jim. 

Hunter lăsă oglinda pe genunchi. 

— E un angajament. N-am de ales. Lupt până la victorie sau 
până când sunt ucis. 

— E la fel ca în Vietnam, zise Brantzen cu tristeţe. 

— Aproape, zise Hunter. 

— Cei umili vor moşteni pământul, zise chirurgul zâmbind cu 
gravitate. 

— Mda, mârâi Exterminatorul. Dar nu mai înainte de a-l fi 
civilizat violentii. 

Se strâmbă şi duse mâinile la faţă ca să-şi pipăie uşurel 

38 


pometii. 

— Incepi să simţi reacţia? întrebă Brantzen. 

— Ah! Asta e? zise Hunter strâmbându-se. Am crezut că m-a 
lovit cineva cu un ciocan. 

— Mă anunti când simţi un concasor. Te voi ajuta în perioada 
dificilă. 

— Nu vreau droguri, îl preveni Hunter. 

— Altceva nu merge, Bob. 

— Atunci o să mă lipsesc. 

Hunter se ridică din fotoliu clătinându-se. 

— Trebuie să am mintea limpede. 

— Ca să nu devii prea umil, nu? 

Brantzen nu voise ca acest comentariu să fie prea sarcastic. 
Totuşi fusese. 

— Exact. 

Hunter îşi verifică pistolul-mitralierá, strânse din dinţi la un 
nou val de durere, apoi puse un nou încărcător. 

— Sunt aici de prea multă vreme, zise el. 

— Nu poţi pleca în starea asta! 

— Am învăţat să-i simt, Jim. Sunt aici, poţi fi sigur de asta. 

— Cine? întrebă chirurgul care cunoştea răspunsul. 

— Haita, haita Mafiei. Sunt aici. Ştiu asta. 

Brantzen suspină şi adăugă: 

— Mda, presupun că ai dreptate. Au venit deja. Nu voiam să-ţi 
spun dar... ei bine... dacă vrei să pleci, nu sta de vorbă cu 
vânzătorii de cărţi. 

— Asta e şmecheria lor? 

Hunter îşi strângea bagajul. 

— Asta e şmecheria lor. Cei doi tipi care au venit n-au fost 
prea abili. Au oferit o serie de cărţi pentru sala de aşteptare cu 
condiţia sá le permit să-mi vadă pacienţii. l-am spus că n-am pe 
nimeni momentan. Ceea ce, de altfel, e adevărat. Apoi ei... 

— Au înţeles ce-i aici? întrebă Hunter. 

Brantzen scutură din cap. 

— Mă îndoiesc. Păreau să creadă că e vorba de un sanatoriu 
sau de o casă de odihnă. Au început să pună întrebări despre 
împuşcăturile de ieri seară... Voiau să ştie dacă „babacii” mei 
fuseseră deranjaţi... întrebări de genul ăsta. Cred că încercau să 
mă facă să mă contrazic, pentru că le-am spus că sunt singur. 
Probabil că am răspuns satisfăcător. l-am văzut apoi intrând în 
casa din faţă. 

— l-ai văzut şi ieşind? întrebă Hunter. 


39 


Brantzen scuturá capul fárá sá spuná nimic. 

— Aratá-mi casa. Dupá care vreau sá-mi aráti cum pot ¡esi de- 
aici fără sá fiu văzut din acea casă, şi apoi... 

Cineva bătu uşor la uşă, întrerupându-l pe Hunter. 
Exterminatorul se lipi de perete în timp ce Brantzen răspundea. 
Hunter zări o femeie drăguță în uniformă albă care anunţă: 

— Şeful poliţiei ar vrea să vă vorbească, doctore. L-am condus 
în birou unde... 

Brantzen răspunse: 

— Vin imediat. 

Apoi închise uşa. 

— La dracu! şopti el. E Cann. A 

Deodată rásunará voci enervate şi usa se deschise. In 
încăpere intră un bărbat înalt în uniformă kaki, ţinând în mână o 
pălărie cenusie cu boruri mari. 

— l-am spus asistentei că nu e vorba de o vizită oficială, 
doctore, zise el cu o voce calmă. 

Îi zâmbi amical lui Brantzen, apoi îl fixă pe Hunter, care 
rămăsese lipit de perete, trecu rapid cu privirea peste umflătura 
care trăda arma ascunsă sub haină şi se întoarse la doctor 
înțelegând că era cuprins de panică. 

— Toată lumea să stea liniştită, zise Cann zâmbind. N-am 
venit să fac pe eroul. 

Se uită scurt la Hunter. 

— Nici ca să îngrop unul, adăugă el. 

— Sunt... sunt cu un pacient, Genghis, zise Brantzen. 

— Văd. 

Cann îşi aruncă pălăria pe masă şi se trânti într-un fotoliu. 
Scoase un trabuc din buzunar şi muşcă o bucată din el, uitându- 
se fix la Hunter. 

Hunter se întoarse lângă şezlong şi se aşeză, aproape 
lungindu-se pe perne, cu haina încă pe braţ. 

— Totul e în regulă, Jim, murmură Hunter. 

— Bineînţeles că totul e în regulă, zise polițistul. Am venit aşa, 
în vizită. Ni se întâmplă să stăm ore în şir la palavre. Nu-i aşa, 
doctore? 

Brantzen dădu din cap cu răceală, apoi se îndreptă spre un 
scaun şi se aşeză pe marginea lui cu mâinile împreunate pe 
genunchi. 

— Amândoi detestám violenta, zise Cann râzând domol. 
Smulse altă bucată din trabuc, care îi umflă uşor falca, apoi se 
aplecă spre Hunter. 


40 


— Pare ciudat, nu? Un politist care nu vrea sá audá decát de 
liniste si pace! Dar... ááa... mentinerea ordinei e singura meserie 
pe care o cunosc. Aşa că... am venit în desert pentru a găsi aici 
ceea ce caută majoritatea oamenilor. Liniştea. 

Râse din nou. 

— Sunt un ofiţer al păcii... 

Ochii lui strălucitori se îndreptară spre chirurg. N 

— Tocmai despre asta vorbeam serile trecute, doctore! lIți 
amintesti? 

Brantzen dádu din nou din cap. 

— Ai un oraş foarte liniştit, Genghis, zise el încordat. 

— Exact! Şi aşa vreau să rămână. 

Privirea i se îndreptă spre Hunter. 

— Ati comis crime în oraşul meu, domnule? 

— Nu, după câte ştiu, răspunse Hunter. 

Cann agită capul fiind, după toate aparențele, de aceeaşi 
părere. 

— Aşa îmi ziceam şi eu. 

Suspină, răsuci trabucul şi adáugá: 

— Bineînţeles, violenţa pare totdeauna că se întinde, că se 
revarsă peste regiunile liniştite. Aş vrea ca asta să nu se 
întâmple aici. Intentionati să petreceti un timp în oraşul nostru, 
domnule? 

— Tocmai plecam, îl anunţă Hunter. 

Cann se ridică din fotoliu. 

— Pot să vă conduc undeva cu maşina? 

Hunter şi Brantzen schimbară o privire. Chirurgul făcu un 
semn afirmativ. 

— Urmează întocmai instrucţiunile mele şi totul va fi bine. O 
pungă cu gheaţă bine uscată va reduce umflăturile şi durerea. 
Dar nici un pic de umezeală. Lasă plăcile până când cad singure. 
Dacă observi o inflamare în jurul lor, du-te imediat la doctor. 

Se ridică repede şi luă valiza lui Hunter aflată într-un colţ al 
încăperii. 

— Te voi ajuta. 

— Am lăsat maşina în spate, zise Cann. 

leşi primul. Hunter îl urmă de aproape, pipăindu-şi încetişor 
faţa. 

Brantzen îşi prinse din urmă pacientul, mergând alături de el 
în hol. li întinse lui Hunter o pereche de ochelari de soare cu 
lentile mari şi zise: 

— la ăştia. Vor ascunde majoritatea pansamentelor. 


41 


Hunter fi multumi, apoi adáugá cu glas scázut: 

— Ce e cu tipul ásta? 

— Habar n-am, sopti Brantzen cu o voce rágusitá. E curios. N- 
am putut niciodată să-l descifrez. Cred că ştie cine esti. 

— Asta e evident, murmură Hunter. Vom vedea ce-o să iasă şi 
din asta. Incă o dată, mulţumesc Jim. Şi ocupă-te de plicul ăsta! 

Chirurgul agită brusc capul şi zise: 

— Acum o oră am telefonat la spital. Bătrânul o să scape. 

— Cu atât mai bine. In cazul ăsta, va avea nevoie de bani. 

Se opriră pe palier. Cann plecase înainte şi deschidea portiera 
din faţă. Hunter strânse mâna prietenului său. 

— Jim... nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. 

— Ai făcut asta cu mulţi ani în urmă. Dar fii atent la Cann. Nu 
se ştie niciodată ce-are în cap. 

— Am cea mai bună impresie posibilă despre Cann, zise 
Hunter. 

Luă de jos valiza şi plecă spre maşină. Cann îi luă valiza şi o 
puse pe bancheta din spate. Hunter îi făcu cu mâna 
binefăcătorului său, apoi urcă în faţă. 

Cann ocoli maşina şi se instală la volan. 

— Unde mergem? zise el domol. 

— Hotărăşte singur, răspunse Hunter cu o voce încordată. 
Oraşul dumitale e plin de indezirabili. 

— Mie-mi spui! zise Cann suspinánd, în timp ce pornea 
motorul. 

Concasoarele începeau să se ocupe de faţa lui Hunter. Se uită 
pe fereastră cu un fel de disperare, văzând cum dispar clădirile 
clinicii New Horizons. Hunter îşi zise că orizonturile se deplasau 
tot timpul pentru un om fugărit. Se întreba ce va găsi la capătul 
drumului. 

— Te las în afara oraşului, zise Cann. Nu mă interesează unde 
te duci pe urmă. Poţi să te duci şi în iad, dacă aşa vrei, din 
moment ce nu e în oraşul meu şi să-ţi tragi după tine toţi 
demonii. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, zise Hunter. Au obiceiul să mă 
urmeze. 

— Cred că ai şi tu o vină în treaba asta. 

— Si eu cred la fel. 

Dar demonii lui Hunter aveau obiceiul şi să-i întindă capcane. 

Maşina poliţiei făcuse turul clinicii şi se deplasa pe strada 
umbrită care mărginea proprietatea spre sud, când un Chrysler 
se ivi brusc de pe un drum privat, blocându-le trecerea. O a doua 


42 


maşină se asezá de-a latul străzii la vreo douăzeci de metri în 
spatele lor, în timp ce Cann apăsa pe frână ca să-şi oprească 
vehiculul. Doi oameni se năpustiră de sub bolta casei opuse 
clinicii şi o porniră brusc la fugă pe gazon cu pistoalele în mână. 

— Nenorocitul ăsta de Braddock! izbucni Cann. 

Haina lui Hunter dispăruse deja, eliberând pistolul-mitralieră. 

— Nu sunt poliţişti! zise Hunter care se lăsă în jos pe scaun cu 
mâna pe mânerul portierei. 

Mişcările bruşte îi provocau un val de junghiuri. Efectele 
anesteziei dispăreau cu rapiditate. 

Mâna lui Cann se lupta cu încheietoarea tocului în care avea 
revolverul, când deasupra capotei Chrysler-ului apăru un pistol- 
mitralieră şi o voce fonfăită strigă: 

— Vrem să-ţi vedem pasagerul afară în stradă, unde putem să- 
| examinám. Usurel, usurel. lesiti cu mâinile ridicate. 

Hunter aruncá o privire spre Cann si deschise portiera. 

— Doar n-ai să ieşi... suierá Cann. 

— Asa să fie, zise Hunter. 

Cann deschise portiera şi o împinse câţiva milimetri. 

— Gata! 

Se aruncă într-o parte spre Hunter, apăsând la maximum pe 
pedala accelerației. Maşina se năpusti înainte, parcurgând un 
semicerc ciudat, cu parbrizul si geamurile laterale 
transformându-se în tándári sub impactul gloantelor pistolului- 
mitralieră. 

— Descurcă-te! strigă Cann în momentul în care maşina 
poliţiei se ciocni de Chrysler. 

Pistolul-mitralieră amuti imediat. 

Hunter să trezi pe jumătate aruncat afară din maşină. Portiera 
lui era blocată de Chrysler, iar Cann trăgea cu pistolul prin 
parbrizul spart. Din spate izbucniră alte impuscáturi, gáurind 
maşina. 

— M-au nimerit! bombăni Cann. La dracu! 

Hunter se rostogoli sub maşină, se târî sub cele două vehicule, 
si ieşi pe cealaltă parte a Chrysler-ului. 

Un bărbat gras, cu fruntea plină de sânge, părăsi locul de la 
volan cu mare greutate şi fu gata să pună piciorul pe pieptul lui 
Hunter. Hunter îi trase un glonţ în gură, în timp ce grăsanul se 
uita la el, şi fu nevoit să se ferească de căderea cadavrului. 

Omul cu pistol-mitralierá stătea îngenuncheat în rigolă, 
sângele curgându-i dintr-o fractură deschisă a cotului. Mafiotul 
încercă să ridice arma cu celălalt braţ. Hunter îl ciurui de la pubis 


43 


la gât, máturánd rapid spaţiul cu arma lui. Apoi se târî spre 
pistolul-mitralieră abandonat. 

Cann era lungit pe bancheta din faţă şi trăgea sporadic în 
spate. Cei doi oameni care veniseră în fugă dinspre casă stăteau 
la adăpost la vreo cincisprezece metri de Hunter, pe partea 
stângă. Unul dintre ei striga, dând ordine celor din a doua 
maşină. 

Hunter ridică pistolul-mitralieră, trase rafale lungi în cea de a 
doua maşină, găsind un punct sensibil. Flăcările tásnirá din 
capotă şi maşina fu cuprinsă brusc de foc. O siluetă în flăcări se 
îndepărtă de focar în momentul în care maşina făcea explozie. 

— Foc! strigă Cann începând să tragă spre copaci. 

Hunter lăsă arma mafiotului şi o luă pe a lui, încercând o 
mişcare pe flanc. Cei doi oameni îşi părăsiseră adăpostul ca să 
fugă spre casă. Hunter simţea că Genghis Cann participa la 
mişcarea lui, părăsind rămăşiţele vehiculului şi traversând cu 
rapiditate strada spre şirul de copaci. 

Răpăitul pistolului-mitralieră fu acoperit de bubuitul brusc al 
unei puşti. Unul dintre fugari se prăbuşi în plină cursă, murind pe 
loc. Puşca bubui din nou şi al doilea mafiot care alerga fu aruncat 
la pământ, agitat de tresăriri spasmodice. Cann reveni pe stradă 
- două dâre de fum ieşeau din ţevile puştii - si se uită tăcut la 
Bob Hunter. 

Hunter puse un încărcător nou la pistolul-mitralieră şi porni 
spre poliţist. 

— Tragi bine pentru un ofiţer de pace... zise el cu o voce 
domoală. 

Cann zâmbi şi aruncă o privire spre câmpul de luptă pentru o 
estimare rapidă. 

— Dumnezeule mare! Totul s-a petrecut atât de repede! zise 
el cu o voce emotionatá. 

Partea dreaptă a cămăşii sale kaki era plină de sânge. 

— Eşti grav rănit? îl întrebă Hunter. 

— Doare rău dar nu cred că e grav, răspunse ofiţerul. O să mă 
întorc la doctor ca să arunce o privire. 

Se întoarse la maşina poliţiei. 

— Crezi că Chrysler-ul mai merge? îl întrebă el pe Hunter. 

— Nu pare prea busit, răspunse celălalt. A 

— OK. Ce-am spus e încă valabil. Descurcă-te. Iti dau un 
minut. Pe urmă va trebui să mă folosesc de aparatul meu de 
emisie-receptie. Dar ai grijă! Dacă mai vii încă o dată aici, te 
lichidez! 


44 


Se asezá lent la volan si cáutá microfonul. 

— Eu, bătrâne, îţi admir curajul. Dar nu dau nici o para chioará 
pe viitorul tău. Indiferent că ai sau nu o faţă nouă. 

— Mulţumesc, zise Hunter. 

Luă valiza de pe bancheta din spate, o urcă în Chrysler, urcă la 
volan şi se dezlipi încet de maşina poliţiei, părăsind scena cu 
scrásnet de cauciucuri. In oglinda retrovizoare, Hunter îl văzu pe 
Jim Brantzen alergând pe peluza din faţa clinicii cu o trusă în 
mână. 

Hunter viră la colţul străzii şi acceleră. Durerea şi tensiunea îşi 
făcură efectul. Îşi trecu mâna peste coate, în interiorul cámásii. 
Scoase degetele roşii de sânge. Acum era şi rănit. Se simţea 
ireal, uşor şi brusc foarte slăbit. 

Se luptă cu greata care îl cuprinse pe neaşteptate şi se strădui 
să se concentreze asupra modului în care va părăsi oraşul. 
Demoni mici cu lansatoare de flăcări se infiltrau în oasele feţei 
sale şi îi provocau înţepături atroce care porneau de la nas, 
cuprindeau suprafaţa pometilor, lăsându-se apoi peste maxilare. 

Prin comparaţie, durerea înăbușită din zona coastelor părea 
mai plăcută. 

Îşi aminti de una din vorbele lui Flower Child Andromede, unul 
din Deach Squad, acum mort, care spunea: 

— Infernul e pe pământ. 

Hunter ştia unde îl va duce noul său orizont. 

Spre orizontul infernului. 


45 


CAPITOLUL IX 


Conform dosarelor oficiale, baia de sânge din 5 octombrie a 
început atunci când şeful poliţiei a fost oprit de un baraj ilegal în 
zona de est a oraşului. 

Ştiind că orăşelul său de la marginea deşertului devenise locul 
în care redutabilul Bob Hunter era căutat de o echipă specială a 
poliţiei din Los Angeles şi de ucigaşi aflaţi în solda mafiei, şeful 
poliţiei locale, Robert Cann, a declarat că la început crezuse că 
barajul fusese instalat de poliţiştii din Los Angeles, comandati de 
căpitanul fim Braddock. Dar după câteva secunde devenise 
evident că „picasem în plasa întinsă de mafioţi”. 

Chestionat de jurnalişti, Cann nu a fost în stare să spună cum, 
numai el singur, putuse să doboare opt ucigaşi, înarmaţi cu două 
pistoale-mitralieră şi alte diferite arme. 

— Cine se mai gândeşte în momentele alea? adăugase Cann. 
Reflexele şi instinctul predomină... Şi eu sunt surprins, ca toată 
lumea, că am scăpat doar cu o zgârietură la coaste. 

Câţiva jurnalişti pretinseseră în articolele lor că o parte a 
evenimentelor fusese în mod deliberat ascunsă, atrăgând atenţia 
asupra similitudinilor dintre această poveste de la Palm Village şi 
alte episoade din cariera violentă a lui Bob Hunter, 
Exterminatorul. 

Ceea ce urmase semăna foarte mult cu raporturile normale 
dintre poliţie şi gangsteri. 

Răspunzând alarmei generale dată de şeful poliţiei Cann, trei 
maşini ale echipei venite de la Los Angeles s-au îndreptat spre 
acelaşi loc, descoperind un al doilea grup de aşa-zişi vânzători de 
cărţi (identificaţi mai târziu ca fiind ,soldati” din Cosa Nostra, la 
fel ca şi cei din primul grup) care controlau un sector din 
apropierea locului unde avusese loc prima întâlnire. 

— Aceştia (vânzătorii) au tras primii, a declarat sergentul Carl 
Lyons de la Los Angeles. Altfel nu i-aş fi recunoscut. După toate 
aparențele, respectivii auziseră împuşcăturile provenind de la 
atacul împotriva şefului poliţiei Cann şi, crezând că era vorba de 
o întâlnire cu Hunter, au încercat să ne îndepărteze de locul 
respectiv. Mă aflam în maşină împreună cu ofiţerul Hank 
Edwards. Am încasat de aproape rafale de arme automate şi 
Edwards a pierdut controlul maşinii. Ne-am răsturnat şi cred că 
asta ne-a salvat. Erau cinci şi aveau un arsenal considerabil. 


46 


Vehiculul răsturnat a constituit un adăpost iar aparatul de 
emisie-receptie încă mai funcţiona. După câteva secunde am 
primit întăriri. Trei dintre gangsteri au fost doboráti pe loc, altul a 
fost rănit la picior iar al cincilea a încercat să fugă cu maşina. Dar 
a intrat direct în vehiculul căpitanului Braddock la prima 
intersecţie şi a murit pe loc. Căpitanul s-a ales cu un umăr uşor 
deplasat. Cred că numai omul care a fugit din lupta cu Cann a 
scăpat. Din păcate, nu-i cunoaştem identitatea. 

Rezultatele înfruntării de la Palm Village: 12 mafioţi morţi, 1 
inculpat; 3 poliţişti uşor răniţi; două maşini particulare distruse; 1 
vehicul al poliţiei din Palm Village uşor avariat; două vehicule ale 
echipei din Los Angeles foarte avariate. Urmarea a agravat 
consecinţele. 

In timp ce majoritatea ofiţerilor de poliţie se afla în locurile 
unde au avut loc înfruntările precedente, un agent din Palm 
Village a fost interesat de comportarea unui bărbat care stătea 
într-un Lincoln Continental de culoare închisă, model recent, 
garat de la începutul dimineţii în parcarea municipală. Agentul 
remarcase că bărbatul supraveghea tot timpul o maşină aproape 
identică trasă lângă el. Al doilea vehicul primise o contraventie, 
dată chiar de agentul respectiv. 

— De fiecare dată când mă interesam de această maşină 
pentru depăşire de staţionare, tipul devenea foarte agitat, a 
declarat mai târziu agentul. Până la urmă m-am apropiat şi l-am 
rugat să coboare din maşină. Voiam să-i văd permisul de 
conducere ca să-l pot identifica mai târziu. Dar când l-am văzut 
de aproape, m-am gândit că era mai bine să-l perchezitionez. 
Arăta cam suspect. Ei bine, a ieşit din maşină furios la culme, 
neînarmat, cel puţin la început. Dar a încercat să mă lovească cu 
genunchiul. M-am ferit. Dar am primit un genunchi în stomac de 
mi-a tăiat răsuflarea. L-am lovit cu bastonul de cauciuc peste cot 
în timp ce eram căzut într-un genunchi. După care m-am 
pomenit nas în nas cu o ţeavă de revolver. Nu ştiu cum nu mi-a 
distrus faţa. Era atât de aproape când a tras încât am simţit 
arsura prafului de puşcă şi acum am probleme mari cu ochii. 
Pare neverosimil dar nu m-a nimerit. Am auzit glontul suierándu- 
mi în ureche şi am crezut totuşi că m-a nimerit. Nu puteam să 
văd mare lucru şi faţa mă durea foarte tare. M-am prăbuşit... cu 
faţa în mâini. Apoi mi-am dat seama că nu eram chiar rănit şi m- 
am ridicat imediat. Tipul traversa strada în fugă. L-am văzut 
dând colţul, mergând spre Lodetown. L-am urmărit. A intrat într- 
un magazin vechi dezafectat, Brown Mercantile, ducându-se la 


47 


ceilalti tipi care vindeau cárti. Vorbisem cu ei cu cáteva ore 
înainte si mi se páruserá OK! Ei bine, alergam spre comisariat ca 
să aduc întăriri când l-am întâlnit pe Gene Perkins, unul dintre 
agenţii noştri. Gene nu era în timpul serviciului şi era la 
cumpărături cu nevasta. M-a trimis la comisariat şi a rupt-o la 
fugă spre Brown Mercantile. La comisariat n-am găsit pe nimeni. 
După unu-două minute l-am chemat pe şef prin radio. Şi pe urmă 
cred că am leşinat. Doctorul a zis că aveam o mică comotie 
cerebrală datorată acelei impuscáturi. 

Declaraţia politistului Gene Perkins lămurea urmarea relatării 
de mai sus: 

— Am văzut o maşină mare şi neagră ieşind încet de pe aleea 
din spatele magazinului Brown Mercantile în momentul în care 
ajungeam la faţa locului. Eram pe jos, fără uniformă, dar 
totdeauna sunt înarmat. Am un revolver special pentru când nu 
sunt de serviciu, pe care îl port într-un toc la subsuoară. Nevasta 
mea mă tachina mereu pentru că eram înarmat. Bun, m-am 
arătat şi am făcut semn maşinii să oprească. Dar, în loc să 
oprească, maşina a dat înapoi şi a revenit cu toată viteza pe 
alee. Am văzut doi oameni în faţă şi unu-doi în spate. Trag un foc 
în aer şi le strig să se oprească. Alerg spre alee şi, aproape în 
momentul în care ajung, îi aud ieşind din nou. Foarte repede. 
Inteleg si sar pe trotuar şi mă lipesc de barul lui Al. Mă aflu poate 
la trei metri de locul pe unde ies de pe alee. Trag în deflector şi 
trebuie să spun că tipul are reflexe bune - frânează. Şi nici măcar 
nu ieşise în întregime. Pe urmă dă înapoi. În timpul ăsta, eu sunt 
pe burtă şi ei ripostează. 

Imediat ce au dispărut, mă ridic ca să văd unde s-au dus. Sunt 
aproape la celălalt capăt al aleii şi norocul face ca să fie un 
camion care livrează bere la Molly şi care blochează cealaltă 
ieşire. Sunt prinşi la mijloc. Atunci unul dintre gangsteri coboară 
din spate şi strigă la tipul care descarcă berea. Omul nu-i dă 
atenţie şi îşi continuă treaba. Le trag atunci un glonţ în radiator 
ca să nu se culce pe-o ureche. Apoi, tipul care răcnea la omul cu 
berea se apucă să-i tragă în cap cu mânerul pistolului. Cel cu 
pistolul urcă în cabina camionului. Ceilalţi trăgeau în mine tot 
timpul. Tipii au chiar un pistol-mitralieră şi îl folosesc, în timp ce 
eu sunt obligat să trag cu stânga ca să nu mă expun. Niciodată 
n-am tras cu stânga - s-ar putea spune chiar că a fost un noroc 
cu o armă atât de mică - dar îl nimeresc pe banditul de la volanul 
camionului. Cade pe alee. Apoi alt noroc. Să nu spunem noroc, să 
spunem că a fost un spirit civic. Bătrânul John Trappolino, un 


48 


zidar, care locuieşte în cartierul de sud şi vine zilnic la Lodetown 
ca să bea o bere şi să facă o partidă de popice la Al. De obicei 
trage maşina pe Second Street, lângă Al. Presupun că John a 
văzut ce se petrecea. Şi soseşte în acel moment cu masinuta lui 
ţinând portiera deschisă. ll văd sărind ca un adolescent din 
maşina care continuă să meargă, urcă pe trotuar în spatele meu, 
intră într-o parte pe alee, se loveşte de zidul de la Village Bakery 
şi motorul se opreşte. Aleea era acum complet blocată. 

Acum e sigur că tipii din maşina neagră nu vor mai putea să 
plece. les din maşină şi alerg până la intrarea magazinului Brown 
Mercantile, moment în care aud sirenele care se deplasau spre 
Lodetown. Am crezut că e Arthur, celălalt agent, care trimisese 
întăriri. Şi pot să vă spun fără să-mi fie ruşine că eram al naibii 
de mulţumit să-i aud sosind. Atunci alerg spre Main Street, plină 
de oameni care încercau să vadă ce se petrece. Asta mă cam 
stinghereşte dar ajung în faţa magazinului la timp ca să văd 
deschizându-se uşa şi capul unui tip care vrea să iasă. Trag. Nu-l 
nimeresc dar sparg geamul din spatele lui şi asta nu e rău deloc. 
Cred să sunt prinşi între două focuri şi se întorc rapid în magazin. 
Atunci soseşte şeful poliţiei şi băieţii de la Hardcase şi bandiții 
sunt prinşi la înghesuială. Dar au avut o moarte atroce. Eu n-aş 
vrea să mor ca ei. 

In ziua de 5 octombrie, Lodetown a ars în întregime, fiecare 
imobil fiind distrus de focul care a scăpat repede de sub controlul 
modest al pompierilor oraşului. Se ştie că focul a izbucnit în 
pivniţa unui imobil vechi unde la parter se afla magazinul Brown 
Mercantile, închiriat în acea dimineaţă unui om al Mafiei care se 
dădea drept vânzător de cărţi. 

Se presupune că focul a fost aprins de cei trei criminali 
neidentificati care se refugiaseră în acea clădire, poate ca să 
creeze o confuzie care să le permită să evadeze. Planul însă a 
eşuat. Cadavrele lor, imposibil de identificat, au fost găsite lângă 
uşa de serviciu. 

In momentul izbucnirii focului, pe o stradă adiacentă, a 
izbucnit altă serie de Împuşcături între poliţişti şi „tipii suspecți 
din două maşini”. Schimbul de focuri a început când căpitanul 
Tim Braddock a remarcat cele două vehicule care treceau prin 
faţa incendiului, vădit ca să se „informeze”. Braddock a reuşit să- 
| identifice pe unul dintre tipi, Lou ,Screwy Looey” Pena, 
presupus a fi de multă vreme unul dintre ucigaşii familiei 
DiGeorge. În acest schimb de focuri, trei dintre ofiţerii lui 
Braddock au fost răniţi, dintre care unul grav, iar un martor 


49 


nevinovat, un personaj pitoresc din Lodetown, Joe Indianul, a fost 
omorát de un glont rátácit. 

Cele douá vehicule au reusit sá scape si au fost gásite 
abandonate în alt cartier al oraşului, cu urme de sânge. 

Bilanţul era jalnic. Treizeci şi două de imobile comerciale, 
vechi dar funcţionale, au fost distruse; douăzeci şi şase de 
vehicule particulare au ars în întregime. 

E surprinzător faptul că nu a murit nimeni din cauza 
incendiului, cu excepţia celor trei indivizi ai Mafiei. Dar Lodetown, 
amintire pitorească a trecutului, a încetat să mai existe. Oraşul 
lui Cann îşi pierduse echilibrul. 

Pe locul unde fusese Lodetown se va construi un ansamblu 
modern unde nu va fi loc pentru fermierii de altădată. Va exista 
un alt sistem de taxare; poliţia din Palm Village se va moderniza, 
va căpăta anvergură şi va fi mai puţin liniştită. 

Câteva ore mai târziu, uitându-se cu tristeţe la ce mai 
rămăsese din Lodetown, Cann îi spuse doctorului Jim Brantzen: 

— Trebuia să se întâmple, doctore. Prietenul dumitale a fost 
catalizatorul de care avea nevoie acest oraş... de care aveam 
nevoie. Regret... regret pierderea de vieţi omeneşti şi de bunuri, 
dar... în acelaşi timp, nu regret. Dacă mai dat ochii cu prietenul 
dumitale, spune-i că Genghis Cann nu regretă nimic. 

— li voi spune, dacă am să-l mai văd vreodată, răspunse 


chirurgul. 
* 


* * 


Pe drumul de întoarcere la Los Angeles, Tim Braddock îi 
anunţă tânărului Carl Lyons un punct de vedere diferit: 

— Iti dai seama, sergente! Acest Bob Hunter e un dezastru. 
Sper că n-am să te mai aud expunând meritele sociale şi virtuțile 
acestui război pe care l-a provocat. Face să iasă tot ce e mai rău 
din tot ce atinge. Trebuie să punem mâna pe tipul ăsta! Trebuie 
să-l arestăm până nu aruncă în mare tot statul! 

— Păcat, zise cu tristeţe Lyons. 

— Cum? 

— Am spus că e păcat, repetă cu mai multă fermitate 
sergentul. E păcat că Hunter e făcut răspunzător de toate 
greşelile. 

— Greşelile cui? întrebă furios Braddock. 

— Greşelile noastre. Ale dumitale, ale mele, ale lui Cutărescu, 
ale tuturor bunilor cetăţeni. Hunter nu e un dezastru, căpitane, 
după cum un compas nu e Polul Nord. Poţi să mă dai afară dacă 


50 


tii cu tot dinadinsul, dar dacá am fi fost politisti buni... n-ar fi 
existat un Bob Hunter. Hunter nu e un dezastru, cápitane. E o 
acuzare. Şi ne acuză pe noi şi întreaga societate de neglijenţă. 

— Destul! răcni Braddock. 

— Să zicem, răspunse calm Lyons. 

Merseră un moment în tăcere, apoi Braddock zise: 

— Eşti terminat, Carl. Nu cred că pot să-ţi port pică pentru 
opiniile personale. Vreau să spun că reuşesc să te înţeleg. Dar 
ideile tale te exclud de la sine din Hardcase. in seara asta îţi voi 
semna transferul. 

— Mulţumesc, zise Lyons. Dar cred că e inutil. Am impresia că 
nu-l vom mai vedea niciodată pe Hunter. 

— Cum aşa? 

— Nu ştiu, răspunse Lyons suspinând. Am pur şi simplu 
impresia că vedem sfârşitul unei epoci. 

Braddock se foi stingherit, luă o ţigară şi mormăi: 

— Nici vorbă. O să-l bag pe tipul ăsta la puşcărie sau îmi dau 
demisia. 

— Sper că pensionarea va fi mai potrivită, murmură Lyons. 

— Ce? 

Lyons se aplecă peste volan şi privi ţintă drumul din faţa lui. 

— Gândeam cu voce tare, zise el. Cred totuşi că am asistat la 
sfârşitul unei epoci. 

— Om vedea, zise Braddock. 

Sergentul Lyons avea pe jumătate dreptate. Episodul de la 
Palm Village marcase într-adevăr sfârşitul unei epoci pentru 
Exterminator. Dar a fost vorba doar de o eclipsă, nu de o 
extincţie. Ascuns în spatele măştii, Bob Hunter avea să 
întreprindă acţiunile cele mai periculoase şi mai aventuroase din 
cariera lui împotriva Mafiei. 

Exterminatorul se hotărâse să se infiltreze în „familia” lui 
Julian DiGeorge, profitând de noua lui mască de luptă. 


51 


CAPITOLUL X 


Trecuserá trei zile de la incidentul petrecut la Palm Village si 
Lou Pena încă nu se reîntorsese la Julian DiGeorge la Palm 
Springs. 

In seara de 5 octombrie sosise un mesaj scurt, adus de Willie 
Walker, grav rănit. 

— Lou mi-a zis să-ţi spun că va aduce capul lui Hunter într-un 
sac. 

DiGeorge dublase imediat garda şi petrecuse câteva zile 
chinuit de gânduri negre. 

La 10 octombrie, îl chemase la el pe Walker convalescentul şi 
îi puse din nou întrebări despre Palm Village. 

— Poate că a murit, conchise DiGeorge la sfârşitul discuţiei, 
făcând aluzie la Hunter. Poate că unul dintre acele cadavre era al 
lui. Poate că poliţia nu vrea să spună nimic ca să ne terorizeze. 

— Habar n-am, zise Willie Walker. Din câte am înţeles, Hunter 
nici măcar nu era în oraş. După cum am spus, am găsit maşina 
lui Julio, dar cred că Hunter a abandonat-o şi a furat alta ca să 
plece mai departe. E lipsit de sens să credem că ar fi abandonat 
maşina şi că ne-ar fi aşteptat cuminte ca să-l găsim. 

— Nu încerca să-l înţelegi pe Hunter, îl preveni DiGeorge. Se 
crede şmecher, aşa că nu încerca să spui ce-ar face sau ce n-ar 
face. Cunosti bine oraşul, Willie. Când te vei simţi mai bine, 
vreau să iei câţiva oameni şi să faci câteva cercetări rapide. 
Procedează cum crezi de cuviinţă, dar vreau răspunsuri la câteva 
întrebări. Vreau să ştiu dacă Hunter a murit. Intelegi? 

— Inteleg, Deej, îl asigură Willie Walker. 

In zilele următoare, DiGeorge începu sá se mai relaxeze puţin. 

La 12 octombrie dădu o fugă la Acapulco cu avionul său 
particular, combinând un sejur plăcut cu o discuţie urgentă 
propusă de un asociat mexican. Subiectul principal al discuţiei se 
referea la noile măsuri de represiune luate de Statele Unite 
împotriva traficului de stupefiante la frontieră. Trebuia să se 
găsească un sistem de contramăsuri, pentru a nu submina 
această activitate lucrativă. 

La întoarcere, DiGeorge se opri la San Diego şi avu o discuţie 
cu Anthony Cupaletto, zis Tony Danger, caporegime al teritoriului 
de graniţă dintre California şi Mexic. li explică noul sistem de 
trecere a loturilor de marijuana şi de heroină mexicană. 


52 


Când Cupaletto puse discret câteva întrebări despre Bob 
Hunter, patronul mafiot îşi exprimă convingerea personală că la 
Palm Village avusese loc sfârşitul „turbatului Hunter”. Apoi îi 
sugeră lui Tony Danger să se preocupe mai mult de activităţile 
de la frontieră şi mai puţin de fantomele mitice. 

— Pur şi simplu, trebuie să împingem pe oamenii de afaceri să 
facă gură mare că pierd timp, adăugă DiGeorge. Federalii cred 
că ne fac probleme, au să vadă ce putem să le facem noi lor. 
Morales se ocupă deja de treaba asta de partea cealaltă a 
frontierei. Fă şi tu la fel aici şi lasă-i pe cei cu afaceri cinstite să 
facă scandal mare pe seama abuzurilor la care se dedau vameşii. 
Intre timp, noi vom avea toată grija ca marfa să vină pe mare. 

Familia îşi continua ocupațiile ca de obicei. In timpul întoarcerii 
la Palm Springs, DiGeorge se preocupă de problema delicată a 
„succesiunii numărului 2”, un post care era vacant după ce Bob 
Hunter îl executase în septembrie pe Emilio Gordano. Tony 
Danger nici nu putea să fie considerat drept candidat. Hunter 
doborâse unul dintre locotenenţii cei mai promitátori pe care îi 
avea. 

DiGeorge îşi dădea seama că trebuia să ia cu rapiditate o 
hotărâre ca să evite intrigile sordide. Obţinerea unui titlu în Cosa 
Nostra însemna mai mult decât poziţie şi prestigiu; reprezenta 
putere şi bănet în cadrul a ceea ce federalii numeau deja „al 
doilea guvern invizibil al naţiunii”. 

DiGeorge îşi zicea că loviturile date de Hunter organizaţiei 
aveau mai mult efect decât îşi închipuia. Moartea normală a 
unuia din eşaloanele inferioare nu pusese niciodată probleme 
acelui sistem organizat şi administrat cu o mână de fier. 

DiGeorge nu-şi mai amintea de o astfel de perioadă de 
mortalitate în rândurile Mafiei de la războiul dintre Maranzano şi 
Genovese, de prin anii treizeci. Din cauza lui Hunter, ierarhia 
familiei DiGeorge era în mare suferinţă. 

Nici la nivelul „soldaţilor” situaţia nu era mai strălucită. 

DiGeorge zámbi cu amărăciune gândindu-se la Screwy Looey 
Pena care devenise ucigaş şef. Screwy Looey fusese totdeauna 
un bun soldat. Şi DiGeorge nu se îndoia nici măcar o clipă că 
Pena va fi totdeauna un bun soldat, leal până la moarte, dar nu 
avea anvergura unui capo. 

Cum îşi va înlocui DiGeorge oamenii morţi? 

De ani de zile, familia nu mai primise noi membri şi în 
organizaţie nu exista sânge tânăr. Sigur, existau angajaţi tineri, 
dar nu se putea în ruptul capului să acorde un ,titlu” unui 


53 


angajat! 

DiGeorge îşi puse în gând sá propună ca acest subiect să fie 
discutat de Commissione, marele consiliu care guverna 
activităţile tuturor „familiilor”. Până atunci, trebuia să se 
descurce singur cu problemele lui de succesiune. 

Primirea făcutului DiGeorge la 15 octombrie fu concludentă. 
Şase maşini, dintre care un Cadillac blindat, îl aşteptau într-un 
hangar. Comitetul reunise douăzeci şi şase de membri şi era 
condus de un „soldat” cu păr lung căruia i se spunea Little John 
Zarecky. 

Impresionat şi intimidat de prezenţa unui om atât de 
important, Zarecky raportă lui DiGeorge bâlbâindu-se că Pena nu 
dăduse nici un semn de viaţă şi că Willie Walker plecase de două 
zile însoţit de o echipă. Garda palatului rămăsese fără 
comandant, drept pentru care această sarcină îi fusese 
încredinţată lui Little John. 

DiGeorge îl uşura imediat de această responsabilitate şi i-o 
încredința lui Philip Honey Marasco, o gardă de corp de patruzeci 
şi doi de ani care îl însoţise în Mexic. 

In felul acesta, nimeni nu-i aduse la cunoştinţă lui DiGeorge ce 
se petrecuse în absenţa sa, în timp ce convoiul de maşini se 
îndrepta spre vila de la Palm Springs; şi tot aşa Julian DiGeorge 
ignoră existenţa unui bărbat pe nume Frank Lambretta. Asta 
până la confruntarea uimitoare care avu loc în curând pe 
marginea piscinei. 

* 
x x 


Piscina şi curtea interioară constituiau domeniul privat al 
proprietăţii, o rezervă cerută cu mare insistenţă cu puţin timp 
înainte de fata lui DiGeorge, Andrea DiGeorge d'Agosta, o tânără 
văduvă care detesta prezenţa gangsterilor în casa familiei. 

Andrea, care nu avusese habar de activităţile criminale ale 
tatălui său, ajunsese chiar să-l dispretuiascá şi aproape că nu-şi 
mai vorbeau de când DiGeorge fusese ameninţat cu moartea ca 
patron al Cosa Nostra din cauza masinatiilor lui Hunter. 

DiGeorge nu fu surprins să-şi vadă fata pe marginea piscinei. 
Acolo îşi petrecea cea mai mare parte a timpului „visând”, cum 
spunea DiGeorge. Dar ceea ce-l surprinse şi îl şocă fu faptul că 
fiica lui era aproape goală şi se afla în compania unui bărbat la 
fel de dezbrăcat. 

— Putoare! răcni DiGeorge. 

Bărbatul respectiv nu avea pe el decât un slip umed şi stătea 


54 


întins pe spate. Andrea, numai în bikini, era lungitá peste el. 
Tânăra femeie ridică privirea spre tatăl ei si strigă: 

— Tată! Nu te uita! 

— Ce sá nu mă uit! rácni DiGeorge. Scoală-te şi pune ceva pe 
tine! 

Fata exclamá cu o voce sugrumatá de jená: 

— N-am sá má misc până când n-ai sá te întorci! 

— Aşa, ai? rácni iar nefericitul tată. Iti arăţi curul oricărui idiot 
care trece pe drum, dar tatăl tău trebuie să întoarcă capul! 

Se întorsese deja cu spatele dar, furios la culme, se legăna 
nervos de pe un picior pe altul, strângând pumnii. 

— Cine e idiotul ăsta? strigă el. 

Vocea fetei tremură când îi spuse: 

— N-am să-ţi răspund câtă vreme vei fi în starea asta. lar 
Frank nu e deloc idiot. Ba chiar o să ne căsătorim şi... şi... 

Isi pierdu complet vocea şi agátá cu greu partea de sus a 
costumului de baie. 

Mică de înălţime - un metru şaizeci şi cinci - cântărind 
patruzeci şi cinci de kilograme, tânăra femeie avea acea calitate 
extraordinară care face ca femeile italiene să devină simbolurile 
feminităţii în lumea întreagă. 

„Complicele” ei, aşa cum îl va numi mai târziu, nu avu nici o 
reacţie când ea vorbi de căsătorie. Se ridică cu uşurinţă şi 
îmbrăcă o pereche de blugi albi, apoi se îndreptă spre tatăl 
furios. 

— Mă numesc Frank Lambretta, domnule DiGeorge, zise el cu 
o voce calmă. 

DiGeorge se uită la el cu ochii incetosati de mânie. Văzu un 
bărbat zvelt de treizeci şi cinci de ani, musculos, bine făcut şi 
prea frumos. Poate un play-boy. Palm Springs era plin de astfel 
de bărbaţi. 

DiGeorge se simţea umilit din cauza indiscreţiei fetei sale. 
Mârâi dezgustat şi-i administră un dos de palmă fulminant 
bărbatului din faţa lui. Era clar că bărbatul prevăzuse această 
reacţie, dar primise lovitura fără să clipească. Pe pielea netedă a 
obrazului rămase urma a patru degete: un muşchi al maxilarului 
se încordă şi un nerv tresări sub ochi. 

— Cred că ai considerat că merit asta, zise bărbatul. 

Vorbea lent, mentinándu-si cu greu sángele-rece. 

— Dar să fie prima şi ultima lovitură pe care mi-o dai. Asta e 
sfatul meu. 

— Mda, mda, bombáni DiGeorge. Nu mai pot de frică de 


55 


sfaturile tale! 

Fata reuşise să-şi acopere sânii si se îndreptă spre tatăl ei 
mânioasă. 

— Eşti nebun! Complet nebun! izbucni ea. Sări la bătaie pentru 
un lucru nevinovat ca ăsta, tu care eşti un ucigaş, un hoţ, un... 

Gemând de furie, pentru că fusese enervat peste măsură, 
DiGeorge ridică mâna s-o pălmuiască. Fata văzu cum se apropia 
lovitura, nu mai zise nimic şi ţipă. Dar bărbatul care se numea 
Lambretta reactioná si mai rapid. ll prinse de mână pe DiGeorge 
si îl imobiliză tremurând, în timp ce ochii acestuia îl fulgerau plini 
de turbare. 

Cei doi bărbaţi se uitară un moment unul în ochii celuilalt, şi 
lupta tăcută continuă până când Lambretta murmură: 

— Dă-i pace puştoaicei, Deej. 

— Nu mai spune! şuieră DiGeorge. 

— Să zicem că e vina mea, zise Lambretta fără să-i dea 
drumul la mână. Am obligat-o. Aşa că, las-o baltă. 

— Dă-mi drumul! 

— Dacă îţi dau drumul şi încerci s-o loveşti îţi fac vânt în 
piscină. Nu te purta ca înapoiaţii. 

Lambretta îi dădu drumul şi făcu un pas în spate, zâmbindu-i 
vag tatălui furios. 

— Ştii cu cine vorbeşti, cretinule? izbucni DiGeorge. 

Lambretta clătină afirmativ din cap. 

— Da, ştiu cu cine stau de vorbă. Şi confirm ceea ce am spus: 
dacă ai nevoie de o baie ca să te calmezi, atunci pregăteşte-te, 
Deej. 

Dându-şi seama brusc că intrusul relaxat îi spusese de câteva 
ori Deej, DiGeorge se uită ţintă la interlocutorul său şi îl întrebă: 

— De ce-mi spui Deej? Cum te cheamă? 

Destinzându-se brusc, Andrea izbucni într-un râs nervos. 

DiGeorge îi aruncă o privire furioasă, bătu din picior şi 
deschise larg braţele. 

— Haide, vino! zise el. Vino. 

Fata se refugie în braţele lui şi începu să plângă cu capul pe 
umărul lui. „Logodnicul” se întoarse în locul unde stătuse la 
plajă, se aşeză şi luă un pachet de Pall-Mall. Aprinse o ţigară, 
apoi îşi puse şosetele şi pantofii. DiGeorge şi fiica lui se apropiau 
de el, braţ la braţ, zâmbind cu stinghereală. 

— Poate că e nevoie de o chestie ca asta ca sá spargem 
gheaţa, îi zise DiGeorge fiicei sale. De săptămâni întregi nu mai 
suntem prieteni. 


56 


Îl împinse pe Lambretta cu piciorul şi zise: 

— Nimeni nu zice că e amuzant să fii o văduvă tânără! Pe 
când ceremonia? De cât timp vă cunoaşteţi? 

— Incă n-am fixat data, tată, răspunse repede Andrea. 

— Aţi face bine să vă grăbiţi, zise cu umor DiGeorge. După 
câte am văzut eu, nu mai e de aşteptat. 

Cu ţigara în gură, Lambretta schiţă un zâmbet şi se ridică, îşi 
puse cămaşa pe el şi întinse mâna. 

— Suntem prieteni? întrebă el cu simplitate. 

— O strângere de mână pentru viitorul socru! protestă 
DiGeorge. 

Se feri de mâna întinsă, îl prinse pe Lambretta în braţe şi îl 
sărută zgomotos pe obraz. 

Andrea chicoti şi zise: 

— Mă duc să pun ceva pe mine. 

Apoi o şterse spre casă. 

DiGeorge se uită în urma ei, apoi zâmbetul îi dispăru şi făcu 
imediat un pas în spate, privindu-l pe intrus cu o privire 
pătrunzătoare. 

— Interesul tău e să ai un dosar fără pată, domnule viitor 
ginere, zise el cu o voce amenințătoare. 

Bob Hunter zâmbi prin „masca Lambretta” şi zise: 

— Poţi să te uiţi la mine oricât de aproape vrei, tată. 


57 


CAPITOLUL XI 


În mediul demodat al mafiei, orgoliul şi respectul constituiau 
încă baza relaţiilor umane. 

Rareori se întâmpla ca un capo să-l insulte pe cel mai 
neînsemnat subordonat, şi era o faptă gravă, care l-ar fi putut 
aduce în faţa tribunalului gangsterilor, dacă lovea un alt mafiot. 
Era strict interzis să te atingi de femeia unui alt bărbat din 
organizaţie. 

Bob Hunter cunoştea acest cod ciudat - ciudat mai ales din 
cauza cadrului său violent şi brutal. Nu ar fi ales niciodată 
deliberat acest gen de introducere pentru a face cunoştinţă cu 
Julian DiGeorge; ştia prea bine nu poţi câştiga prietenia unui 
capo insultându-l. 

Hunter era conştient de asta dar acum se întâmplase şi poate 
că fusese cea mai bună prezentare. 

Andrea schimbase repede - acum purta bluză şi pantaloni - si 
reveni în curtea interioară în momentul în care tatăl ei părăsea 
scena pe altă ieşire. Fata se uită cu timiditate la bărbatul care îşi 
zicea Frank Lambretta şi îi zise: 

— Bietul tata, aş fi putut să-l scutesc de asta. 

— N-o să moară din atâta lucru, zise Hunter zâmbind. Dacă 
pot eu, poate şi el. 

Ea râse şi se aşeză pe un şezlong, cu privirea la Hunter. 

— Iti datorez scuze, zise ea. Şi mulţumiri. Imi pare rău că a 
trebuit să folosesc chestia cu căsătoria. M-am gândit la tata. 
Dacă... 

— Nu-i nimic, o întrerupse Hunter. Poate să rămână o vreme 
aşa. 

Fata dădu din cap cu un aer serios. 

— Voiam să spun că dacă vrei să intri în joc o vreme, aş fi 
scutită de multe necazuri. Tata are concepţii învechite despre 
acest gen de lucruri. 

Hunter îi zâmbi cât putea el de frumos. 

— Te invit la cină? 

Andrea scutură din cap. 

— Obligaţiile familiale te constrâng să cinezi aici. Orele opt, şi 
la cravată, te rog. 

— La opt, repetă el. 

Ea se ridică şi veni în braţele lui, oferindu-i gura. El o sărută. 


58 


Ea suspiná printre buze si se ghemui la pieptul lui. 

— E cald, zise ea. Nu te gándi la ciná. Poate cá pe urmá vom 
putea merge în altă parte. 

Hunter îi mângâie fundul, îi dădu drumul şi se îndreptă spre 
ieşirea folosită şi de DiGeorge. Intoarse capul să-i spună „la 
revedere” dar fata intrase deja în casă. 

leşi, trecu pe sub o arcadă şi se îndreptă spre parcare. Un 
bărbat mic şi solid purtând un costum subţire, pe care Hunter nu- 
| mai văzuse în cele câteva zile de când venea la vilă, dădea ocol 
clădirii şi se îndrepta spre una dintre maşini. Bărbatul se opri şi 
se uită ţintă la Hunter. 

— Cine eşti? 

— Sunt sigur că vei afla fără să-ţi spun, răspunse cu 
amabilitate Hunter. 

Se instală la volanul unui Mercedes superb, porni motorul şi 
părăsi parcarea. 

Bărbatul în costum de vară încă se mai uita după el când 
Mercedesul se opri la poarta mare de la intrare pentru 
identificare. Operaţiunea devenise o simplă formalitate de la 
prezenţa zilnică a lui Hunter-Lambretta pe proprietatea lui 
DiGeorge. 

Aşteptă să parcurgă un kilometru înainte de a-şi privi faţa în 
oglinda retrovizoare. Atinse uşor carnea lovită şi scrâşni din dinţi 
când atinse locul în care îl lovise DiGeorge. Fusese nevoit să facă 
un mare efort ca sá nu reacționeze la acea durere insuportabilă. 
Spera să nu-i fi produs nimic interior. Totul mergea prea bine 
pentru ca acum să i se strice faţa. 

Da... totul mergea bine. 

Se gândi la Andrea cu un sentiment de plăcere şi regret. Era, 
bineînţeles o legătură fără viitor... Nu avea de ce să se simtă 
vinovat că avea relaţii cu ea din interes. Fata era pregătită să 
accepte o legătură cu Hunter sau cu un altul... Atunci, de ce nu 
cu Hunter? Se folosea de ea, fireşte, dar şi ea făcea la fel. Era cât 
se poate de clar. 

Andrea tinuse neapărat ca DiGeorge să-i găsească în ţinuta 
aceea sumară. Se folosea de Hunter ca să-i facă rău tatălui ei. 
Foarte bine. Şi Hunter se folosea de ea pentru acelaşi motiv, în 


acelaşi scop. 
* 


* * 


Hunter ajunse la hotel si urcă direct în camera lui, făcu un duş, 
îmbrăcă un costum subţire şi îşi puse „hamul” revolverului. Apoi 


59 


cobori în hol, făcu un semn receptionerului - un bărbat de 
patruzeci de ani cu zâmbetul mereu pe buze - şi puse în faţa lui 
o bancnotă de douăzeci de dolari. 

— Când ţi s-au cerut informaţii despre mine? îl întrebă Hunter. 

Omul de la recepţie se uită la bancnotă apoi la client. 

— Cineva mi-a cerut informaţii despre dumneavoastră, 
domnule Lambretta? întrebă el cu un ton nevinovat. 

— Bancnota pune întrebarea. 

— Mi se pare... 

Receptionerul agitá nervos degetele si zámbi malitios. 

— Mi se pare cá, cu mai putin de o orá in urmá, un bárbat 
părea foarte interesat de dumneavoastră, domnule Lambretta. 

— Ce i-ai spus? 

Ochii receptionerului reveniră la bancnota de douăzeci de 
dolari. Zâmbi apoi adăugă: 

— Ei bine, ce-ar fi fost de spus? Că aţi venit aici. Că plătiţi în 
bani peşin, nu cu carte de credit. Că sunteţi un om liniştit, nu vă 
bágati în treburile altora si... 

Se uită la Hunter cu un aer implorator. 

— Şi pariez o sută de dolari pe gloabe în fiecare dimineaţă la 
amabilul „bookmaker” local, adăugă Hunter. 

Receptionerul aruncă o privire la stânga şi la dreapta fără să-şi 
piardă zâmbetul. 

— Nu trebuie să vorbim de anumite lucruri, domnule 
Lambretta, zise el nervos. Aş prefera să treceţi sub tăcere unele 
dintre... ááa... relaţiile dumneavoastră. 

Hunter luă înapoi cei douăzeci de dolari, făcu un pas în spate 
şi îşi descheie haina, arătându-i revolverul, în timp ce scotocea 
prin buzunar şi scotea mai multe bancnote prinse cu un elastic. 
Puse la loc cei douăzeci de dolari şi luă o bancnotă de cincizeci 
de dolari pe care o lăsă să cadă în faţa receptionerului. Acesta îşi 
întoarse privirea de la revolver şi fixă noua bancnotă. Îşi umezi 
cu nervozitate buzele şi zise: 

— Zău că nu văd... 

— Nu vreau să vezi, zise Hunter cu un ton amabil. Şi nu e 
nevoie să stau aici şi să mă joc cu bancnotele. Aş putea să te 
apuc de guler şi să-ţi trag câteva palme. Te-ai gândit la asta? 

După toate aparențele, gândul acesta trecuse şi prin mintea 
receptionerului. Imediat începu să vorbească pe un ton de 
conspirator: 

— Bărbatul acela voia să ştie cine sunteţi şi cu cine aveţi 
relaţii, domule Lambretta. Am crezut că nu aveţi nimic de 


60 


ascuns. l-am spus de câtă vreme sunteţi aici, şi că páreti a fi un 
domn liniştit şi bine educat. Ah! Şi cred că i-am spus că D'Agosta 
a venit să vă ia de aici de două-trei ori. Am fost cumva indiscret? 
Sper că nu. D'Agosta e o tânără foarte drăguță... mult prea 
tânără ca să fie văduvă. Zău, e mare păcat! 

— l-ai spus de cai? 

— Da, domnule. Oh, dar sunt singur că nu e nimic grav! Am 
mai plasat bani şi pentru acest domn. 

— Atunci cine e? 

Buza de sus a receptionerului tremură. 

— Un domn Marasco. Cred că i se spune Honey Marasco. Un 
nume ciudat pentru un om corpolent ca el, dare... 

— Şi i-ai vorbit de scrisorile pe care le primesc? 

Faţa receptionerului se încordă. 

— Am... ăăă... Marasco este un asociat al lui Julian DiGeorge, 
domnule Lambretta. Ştiţi, cu siguranţă, că domnul DiGeorge este 
tatăl... Aşa că, având în vedere aceste consideraţii, n-am văzut 
nimic rău în a... 

— l-ai vorbit de scrisorile mele! 

— Da, domnule. l-am spus că aţi primit scrisori din Florida şi 
din New Jersey. Am gre... 

— Nu, las-o baltă, îl întrerupse Hunter. 

Puse bancnota de cincizeci de dolari în mâna jilavá a 
receptionerului. Apoi zâmbi în timp ce traversa holul spre ieşire. 
Acoperirea funcţiona. 


61 


CAPITOLUL XII 


As 


— Tipul ăsta e un bandit de două parale, bambina, îi zise 
DiGeorge fiicei sale. 

Nu-i plăcea să folosească cuvinte italiene în vorbirea curentă, 
dar spunea bambina ca să accentueze relaţia lor tată-fiică. 
Andrea înţelegea acest gest de psihologie familială. 

Conflictul dintre generaţii nu era nicăieri mai evident ca în 
familia lor. Mama şi fiica părăsiseră de multă vreme domeniul 
discuţiei raţionale. Mama petrecea cea mai mare parte a timpului 
călătorind, bântuind hotelurile de lux de pe riviera italiană. 

intre tată şi fiică, acest bambina era cuvântul de armistițiu, 
stabilit de la prima bátáitá a Andreei la vârsta de trei ani. Deci 
acest cuvânt era semnalul pentru îngroparea securii războiului, 
potolirea unui orgoliu rănit, pregătirea drumului pentru 
anunţarea unei veşti proaste, ceea ce DiGeorge credea că va 
face acum. 

— Nici măcar nu are contacte ca lumea, continuă tatăl necăjit. 
E un singuratic, un amărât, un ucigaş de doi bani şi un vagabond 
pe care oricine poate să-l cumpere. Nu-mi place cá-ti spun asta, 
dar ar trebui să fii mai atentă cu persoanele pe care le aduci aici, 
draga mea. Un linge-blide ca el poate să-i cauzeze tatălui tău o 
grămadă de probleme. Şi apoi, tipii de teapa lui sfârşesc 
totdeauna cu un glonţ în ei şi o văduvă înlăcrimată. Şi ar putea 
să te tragă şi pe tine în căderea lui. Nu vreau să spun că as vrea 
să-ţi aleg eu prietenii, dar... în fine... ascultă-mă, bambina, acum 
ştii că tatăl tău trebuie să fie foarte, foarte atent. 

— De unde ai informaţiile astea? întrebă Andrea cu o voce 
uimitor de calmă. 

— Ştii bine că activitatea mea mă obligă să cunosc tot felul de 
lucruri. 

— Da, Îmi dau seama, tată, zise cu răbdare Andrea. Dar de 
data asta informatorii tăi se înşală. Frank e... ei bine, nu ştiu cum 
îşi câştigă existenţa şi nici nu-mi pasă! ll găsesc formidabil si 
asta e tot ce mă interesează. 

Ochii i se înceţoşară şi se pregăti să atace punctele sensibile 
ale tatălui său. 

— La urma urmelor, unde aş fi fost eu acum, dacă mama ar fi 
cerut referinţe despre tine acum treizeci de ani? 

— Vai! Vai! Vai! gemu DiGeorge. 


62 


Lovi cu cotul în perete şi strânse pumnii de câteva ori. 

— Nu vrei să fii deloc intelegátoare, bambina, zise el. Vrei să-l 
îndurerezi pe tatăl tău. Bine, sunt îndurerat. Dar nu pentru ce-am 
făcut pentru mama ta sau pentru tine. Ştii ce? Am făcut câteva 
lucruri de care n-am chef să vorbesc; nu e om care să nu spună 
chestia asta. Dar vremurile s-au schimbat, lumea s-a schimbat; 
nu mai e loc pentru ucigasi amáráti. Crezi că tatăl tău nu s-a 
gândit totdeauna în primul rând la fericirea soţiei şi a copilului 
său. Nu? Te-ai gândit la asta? 

— Ne-ai fi tăiat gâtul şi mamei şi mie, dacă fraţii tăi de sânge 
ti-ar fi cerut-o, şi ştii foarte bine că ăsta e adevărul! Chiar si 
acum, Cosa Nostra e totdeauna pe primul loc. E mai importantă 
decât familia, patria şi chiar Dumnezeu. Lealitatea faţă de „acest 
lucru pe care-l avem”, nu-i aşa, tată? 

Andrea îl lovise rău de tot. Pălise la faţă când fata lui spusese 
„Cosa Nostra”. Izbucni într-un râs nervos. 

— Hei! De unde ai mai scos si scornelile astea? [i-a spus 
cineva basme? Cine i-a spus fetei mele basme din fosta noastră 
tară? 

Andrea se uita la el cu răceală. 

— Nu sunt basme si nici nu vin din fosta patrie. Originea e 
newyorkeză şi datează de prin anii douăzeci-treizeci. Acum face 
parte din domeniul public, tată. Nu m-ar mira dacă aş auzi că a 
apărut si în manualele de şcoală. lar tu ce-ai vrea sá mă faci sá 
cred? Ar trebui sá te aliniezi. Mafia si Cosa Nostra sunt acelaşi 
lucru, toată lumea ştie asta, şi tu faci parte din ea până în vârful 
unghiilor. Ştiu cine esti şi ce esti. Aşa că scuteste-má de numărul 
cu bambina, ca să-mi spui că fiica unui gangster nu trebuie să se 
mărite cu un gangster. La aşa tată, aşa fiică. N-ai ce face, aşa că 
resemnează-te. N 

Julian DiGeorge nu era supărat, nici măcar vexat. li era frică si 
era trist. 

— Bine, ai vrut să-l îndurerezi pe tatăl tău, l-ai îndurerat, zise 
el cu voce joasă. Bine, nu mă supăr. Cred că prefer ca totul să fie 
la lumina zilei; cel puţin acum văd loviturile înainte de a le 
încasa. Ai perfectă dreptate, bambina. Deej nu făcea nici două 
parale până când Mafia n-a făcut cineva din el. Ai dreptate. N-am 
primit o educație bună ca tine, si nici n-am halit icre negre la 
micul dejun. 

Ridicá brațele si se învârti în loc, privind luxul din jurul lui de 
parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima dată. 

— O casă ca asta... când eram puşti, o casă ca asta era pentru 


63 


mine o poveste cu záne. Nu trebuie sá uiti cá tot ce posezi 
datorezi acelui lucru pe care-l avem, „Cosa Nostra”. Da, ea te-a 
hrănit, te-a îmbrăcat, iar tatăl tău îi este leal pentru că si el îi 
datorează ei totul. Şi dacă ai avea un dram de minte, ai fi măcar 
puţin recunoscătoare în loc să spui porcării. Şi nu uita că eşti 
prea inteligentă ca să-i spui stupiditáti tatălui tău. Ceea ce ai 
spus în legătură cu gâturile tăiate e exact. Asta poate să i se 
întâmple oricui, chiar şi ţie, fetei unui capo. Aşa să ştii! Credeai 
că o să neg? Ei bine, Deej nu neagă nimic. In locul tău, 
domnişoară ingrată, eu aş fi foarte atentă ce spun despre 
prietenii tatălui în faţa altora. OK? Da, Deej e puternic! Sunt cel 
mai important la vest de Phoenix, dar nu sunt Dumnezeu, 
bambina. Când ordinul vine de sus, e suprem; un contract e un 
contract, fără să intereseze pe nimeni că e fata lui cutare sau 
nevasta lui cutărică. 

Deej se ridică din fotoliu, se apropie de fata lui şi se uită fix la 
ea cu o privire disperată. 

— Această conversaţie e o josnicie pentru un tată şi un copil. 
N-o să se mai repete, nu-i aşa, bambina? 

— Nu, tată, n-o să se mai repete, răspunse încetişor Andrea. 

— li vei spune acestui Lambretta sá se ducă la naiba. 

Andrea suspină. A 

— Da, tată. Vine la cină. li voi spune atunci. 

— Vrei să-i spun eu? întrebă cu blándete DiGeorge. 

— Da. Da. 

Avea ochii plini de lacrimi. Sări din fotoliu şi părăsi camera în 
fugă, strigând: 

— Imi pare rău, tată! 

DiGeorge luă o scrumieră grea de sticlă şi o aruncă de perete 
cu toată puterea. 

— Şi mie, bambina, zise el în camera goală. 


64 


CAPITOLUL XIII 


Un valet cu o privire de oţel îl rugă pe Hunter să intre în salon. 
Îmbrăcase un costum clasic, dar haina nu-i ascundea bine arma 
pe care o purta la subsuoară. 

Valetul îi propuse ceva de băut şi Hunter acceptă un pahar de 
whisky şi se instală într-un fotoliu confortabil. O scrumieră cu 
picior apăru lângă cotul lui drept, după care valetul îl lăsă singur. 
Luminăţia discretă producea umbre neliniştitoare pe lambriurile 
întunecate. 

Hunter parcurse cu privirea etajerele cu cărţi, privind fără să 
vadă volumele de care nimeni nu se atingea. Se înfioră brusc. Se 
simţea observat. Isi aprinse liniştit o ţigară, se ridică şi goli 
paharul dintr-o răsuflare. 

Hunter aşeză paharul gol pe o comodă, îşi descheie haina şi îşi 
verifică starea armei fără să se ferească. Apoi încheie din nou 
haina şi începu să se plimbe prin încăpere. 

Deodată se deschise o uşă şi intrară doi bărbaţi. Hunter îl 
recunoscu pe unul dintre ei, unul dintre oamenii care păzeau 
vila. Un tip tânăr cu faţa netedă şi alura unui profesor universitar. 
Al doilea era un tip solid, cu un mers uşor, o faţă de bou, umeri 
mari şi picioare mici. Era omul pe care Hunter îl văzuse în 
parcare. Bărbatul tânăr se opri în prag şi lăsă să i se vadă 
revolverul; celălalt se opri lângă braţul drept al lui Hunter. 

— Ai uitat să-ţi declari scula, zise Picior Mic cu o voce cordială. 

— Aş vrea să ştiu cui i-o dau, răspunse scortos Hunter. 

— Mă cheamă Marasco, zise cu un ton serios fortosul. 

Hunter încuviinţă. 

— De acord. 

Mâna i se deplasă lent spre haină. 

— Nu aşa! zise repede Marasco. Apleacă-te în faţă, cu mâinile 
pe birou. 

— Nici vorbă. 

Hunter îşi permise sá schiteze un zâmbet. Arătă cu privirea 
spre tânărul înarmat care stătea lângă uşă. 

— Nu mă întorc niciodată cu spatele la un om înarmat. 

Marasco fu gata să zâmbească şi el. 

— Bine, atunci uşurel. Pune-l pe birou. 

Hunter făcu întocmai cum i se spusese. Marasco îi luă pistolul 
şi îl puse în buzunarul hainei. 


65 


— Îl iei când pleci. 

Făcu câţiva paşi spre uşă, apoi se întoarse spre Hunter 
privindu-l cu severitate. 

— Te numesti Lambretta? 

Hunter dădu afirmativ din cap. 

— Nu eşti cumva rudă cu un anume Rocky Lambretta din 
Jersey City? 

— A fost vărul meu, răspunse cu calm Hunter. A murit în 1962. 

Marasco dădu din cap, făcu alt pas spre uşă apoi se întoarse 
iar. 

— Eşti Frankie, nu? 

Hunter zâmbi. 

— Ce rost au toate întrebările astea? Doar îmi cunoşti numele. 

— N-ai lucrat niciodată la Miami sau la Saint-Pete? 

— Vrei să mă aşez la birou şi să-mi scriu povestea vieţii? 

Marasco dădu din umeri şi merse până la uşă. 

— Domnul DiGeorge coboară imediat. Simte-te ca acasă. 

— M-am simţit până sá vii, răspunse Hunter sarcastic. 

Marasco îi făcu cu ochiul şi ieşi. Tânărul îi zâmbi şi ieşi după 
celălalt închizând uşa. 

Hunter îşi păstră aerul nepăsător şi se uită un moment fix la 
uşa închisă, apoi se reîntoarse lângă bar şi îşi turnă al doilea 
whisky. Se simţea în continuare observat dar nu-i mai era teamă 
că nu va putea să se poarte în mod convingător. 

Crescuse într-un cartier italian. Isi înţelegea duşmanul, iar 
şederea în familia lui Sergio Frenchi la Pittsfield avea să-i fie de 
un ajutor inestimabil în zilele următoare. 

Hunter continuă să-şi joace rolul, bând whisky şi plimbându-se 
prin încăpere. După cinci minute îşi făcu apariţia şi Julian 
DiGeorge. 

— Ce faci la Palm Springs? îl întrebă el direct. 

Hunter se prefăcu enervat. 

— M-am săturat. Ascultă, a fost o glumă şi n-am contrazis-o. 
N-am fost niciodată serios cu fata ta. Ne-am distrat puţin şi atâta 
tot. Ai apărut pe neaşteptate şi am vrut s-o scutesc de o situaţie 
stingheritoare. Dar acum, ajunge! 

Faţa lui DiGeorge nu exprimă nici un fel de reacţie. 

— Răspunde la întrebarea mea. 

Hunter izbucni. 

— Cunosti deja răspunsurile! 

— De ce te distrezi cu fata mea? 

Hunter se prefăcu enervat la culme. 


66 


— Îţi baţi joc de mine? Ce bărbat n-ar vrea sá... 

Se opri brusc, se scotoci prin buzunare şi scoase o ţigară pe 
care o vâri între buze. Apoi o smulse fără să fi aprins-o. 

— Ascultă, Deej, e majoră, e încântătoare şi, iartă-mi expresia, 
nu e Sfânta Fecioară. Ne-am întâlnit în barul hotelului meu şi ne- 
am distrat puţin. Ne-am împrietenit. Am fost foarte surprins când 
am aflat că e fata ta. Acum n-o mai cheamă DiGeorge, ci 
d'Agosta. Nici măcar n-am ştiut cine e. Ne-am cunoscut acum 
trei zile. 

Umerii lui DiGeorge se contractaseră, dar faţa rămânea 
nepăsătoare. 

— Ce te-a adus la Palm Springs? 

Hunter scoase din buzunar un articol tăiat dintr-un ziar şi îl 
puse dezgustat pe birou. 

— Chiar e nevoie de întrebarea asta? 

DiGeorge se apropie şi luă tăietura din ziar. O desfăcu, aruncă 
o privire, apoi o lăsă să cadă pe birou şi începu să râdă domol. 

— Bănuiam. 

Hunter luă înapoi tăietura din ziar, un articol despre isprăvile 
Exterminatorului la Los Angeles, având în prim plan o fotografie 
a acestuia. 

— Se spune că contractul e încă valabil, mormăi Hunter. 

— Şi ai vrea să pui mâna repejor pe o sută de mii de dolari, 
zise mafiotul râzând. 

— Am auzit că stai aici baricadat şi mi-am zis că merită sá 
încerc. 

— Şi nu te-ai gândit că idiotul ăla de Hunter ar putea să fie în 
Brazilia în momentul ăsta? Sau că poate a murit şi a fost îngropat 
de poliţişti la Palm Village? 

Hunter mârâi dispretuitor. 

— Se aflá aici, la Palm Springs! 

Expresia amuzatá dispáru imediat de pe fata lui DiGeorge. 

— De unde ştii? 

— Deja ne-am întâlnit. 

Hunter îşi descheie cămaşa şi îi arătă o urmă adâncă la 
subsuoara stângă. 

— Un glonţ de 45 mi-a făcut tranşeea asta, şi pe trăgaci a 
apăsat Exterminatorul. 

— Nu mai spune cuvântul ăsta! 

— Care cuvânt? 

— Nu mai pronunţa porecla nenorocitului ăsta! la să văd 
zgârietura! 


67 


— Ce zgârietură! zise Hunter. 

Desfácu mai mult cámasa ca sá se vadá bine cicatricea ránii. 

DiGeorge plesni din limbá mirat. 

— Ai avut noroc, Frankie! Cátiva centimetri mai la dreapta si... 

Lásá cámasa si studie rana cu un aer de profesionist. 

— Se vindecă bine. Cât e de-atunci? O săptămână? 

— Aproape. 

Hunter îşi încheie cămaşa şi o băgă la loc în pantaloni. 

— Mda, ai avut noroc, repetă DiGeorge. Frankie Lucky e un 
nume care ar trebui să nu fie uitat. Puţini sunt cei care se pot 
lăuda că l-au înfruntat pe Hunter şi au rămas în viaţă. Eşti sigur 
că era el? 

Atmosfera încordată care domnise până atunci dispăru şi 
Hunter îşi dădu imediat seama că era privit cu un oarecare 
respect. 

— El era. Ne-am pomenit nas în nas la Desert Junction, marti 
seara. 

— La mai puţin de un kilometru de-aici, zise cu nervozitate 
DiGeorge. 

— Mda. Veneam aici ca să reperez locul. Presupun că şi el la 
fel. Şi, când am ajuns acolo, ne-am reperat unul pe altul. 

— L-ai nimerit? întrebă imediat DiGeorge. 

— Nu cred. Totul s-a petrecut foarte repede, pe neaşteptate. 
Ne-am pomenit unul lângă altul la semafor. Îl văd şi mă vede că-l 
recunosc, după care începem să tragem unul în altul. Intoarce şi 
o şterge. Eu îmi zic că se va ivi şi altă ocazie şi n-am chef să trag 
din maşină prin oraş. Şi mai eram şi rănit... 

— Ce maşină avea, Lucky? 

— Una mare... un Chrysler, mi se pare. 

— Mda. 

DiGeorge îşi pocni palmele una de alta şi ocoli biroul cu un 
mers nervos. 

— Marţi seara e o săptămână? 

— Da. Dar pun prinsoare că e încă în oraş. 

DiGeorge duse o mână la gură şi se muşcă uşor de un deget. 

— Poate că l-ai rănit. Poate că se ascunde. 

— E posibil. 

Urmă o întrerupere zgomotoasă. Andrea D'Agosta intră 
furioasă în cameră cu geanta de călătorie, trânti uşa şi lăsă 
geanta jos. 

— l-ai spus prăpăditului sá se ducă la naiba, tată? întrebă ea 
cu o voce tăioasă şi puternică. 


68 


— Încă nu, bombáni DiGeorge. 

Se uită la ea încruntat. Fata purta o rochie mini strâmtă, cu 
fente prin care i se vedeau pulpele. 

— Atunci, grăbeşte-te, pentru că mă voi duce la naiba cu el şi 
n-am de gând să mai pierd nici un minut în casa asta de nebuni. 

Fata se uită la Hunter. 

— Haide, Frank. Să plecăm. 

— Nu te mişti de-aici, se răsti DiGeorge. Rămâi aici! 

— O să tragi în mine dacă plec şi o să-mi tai gâtul dacă rămân! 

Tânăra femeie izbucni într-un râs isteric şi veni lângă Hunter, 
atingându-l cu mâna. 

— Ce zici de asta, Frank? zise ea chicotind. Ce crezi tu despre 
un om care îşi ameninţă propria fiică cu moartea pentru cauza 
Mafiei? Simpatic, nu? 

In mâna ei apăru un pistol mic de calibrul 22. 

— Vino, Frank. Voi elibera drumul. 

Reîncepu să râdă şi mai tare. 

— Nu fi atât de şocat, tată. Cred că e ceva în sânge. La aşa 
tată, aşa fiică. M-am născut cu dreptul de a ucide. 

DiGeorge avea faţa unui om care ar fi vrut să se întindă jos şi 
să moară instantaneu. Hunter apucă revolverul şi cu cealaltă 
mână o pálmui pe fată. Ea făcu câţiva paşi dezechilibratá şi căzu, 
cu urma roşie a degetelor lui Hunter pe obraz. 

— Nu-mi vine să cred, murmură ea cu o voce dezorientată. 

Hunter aruncă micul revolver pe birou, se duse la fată, sărută 
cu tandrete urma palmei şi o luă pe sus. 

— Unde? îl întrebă el calm pe DiGeorge. 

— Prima cameră din capătul de sus al scărilor, mormăi 
DiGeorge. 

Il urmă pe Hunter până în hol unde întâlni un Honey Marasco 
vizibil jenat. 

Andrea se afla cu capul în jos, în braţele lui Hunter. 

— Nu-mi vine să cred, repetă ea. 

— E beată moartă, îi zise Hunter lui Marasco zâmbind. 

Apoi îl ocoli şi urcă treptele scării. DiGeorge porni după el, apoi 
se opri pe o treaptă şi se întoarse spre Marasco. 

— Oh! El e Frankie Lucky, Phil. Vine alături de noi. Nu-i aşa, 
Frankie? 

— Adevărat. 

Hunter nici măcar nu se întorsese. 

Lucky însemna norocos, şi chiar că se putea considera 
norocos. Norocos că Julian DiGeorge nu putea să facă diferenţa 


69 


dintre o raná de o sáptámáná si o raná de douá sáptámáni. 
Norocos că Hunter se afla totdeauna la momentul potrivit în locul 
propice. Şi încă şi mai norocos că în familia lui DiGeorge era 
atâta discordie. 

Hunter duse încetişor fata până la pat. 

DiGeorge se aşeză lângă ea şi întoarse capul. 

— Mulţumesc, Frankie. Rămân un moment cu ea. Trebuie să 
ne spunem câteva lucruri. Coboară şi fă cunoştinţă cu ceilalţi. 
Mai târziu vom avea nişte chestii de vorbit. 

— Cu multă plăcere. 

Exterminatorul se uită fix la capo. Apoi Frankie Lucky-Hunter 
cobori ca să se amestece cu „familia”. 


70 


CAPITOLUL XIV 


Detasat din postul pe care îl ocupa în cadrul Operatiunii 
Hardcase, după întoarcerea de la Palm Village, Carl Lyons îşi 
permisese zece zile de vacantá cu nevasta si fiul sáu, si fácuserá 
un periplu ín peninsula Baja California. 

Bronzat, odihnit, nerábdátor să-şi cunoască noile însărcinări, 
Lyons îşi reluă serviciul la 20 octombrie. Soarta anarhistului Bob 
Hunter nu-l mai preocupa deloc. 

Carl Lyons fusese totdeauna un „bun poliţist”. Şi avea intenţia 
să nu se schimbe. Nu ţinea deloc ca Bob Hunter să reapară în 
viaţa lui profesională. 

Prin toate birourile se vorbea de dizolvarea grupului Hardcase 
şi viitorul nesigur al lui Big Tom Braddock. Aceste veşti îl 
întristară pe Lyons, pentru că avea respect şi afecţiune pentru 
acest căpitan dur. Pe de altă parte, Lyons avea o mare parte de 
responsabilitate în eşecul pe care Braddock îl avusese faţă de 
Exterminator. 

Aceste scrupule îl chinuiau pe Lyons, simţul datoriei aflându-se 
într-o dispută cu lealitatea, dar continua să creadă că prima 
obligaţie a unui poliţist era să-şi păstreze simţul moral. In acest 
caz, urmase singurul drum deschis în timpul activităţii sale din 
cadrul Operațiunii Hardcase. 

li permisese de două ori Exterminatorului să scape. Fireşte, 
Braddock nu avea habar de această mică trădare şi, de altfel, 
Lyons nu considera deloc că acţiunile lui sunt vinovate. Viaţa 
unui om de toată isprava se tinuse într-un fir de păr, şi nici 
viitorul lui Big Tom Braddock nu-l hotărâse să taie acest fir. 

Deci, Lyons era foarte satisfăcut că nu mai făcea parte din 
Hardcase. Spera să nu mai audă niciodată în viaţa lui de Bob 
Hunter. 

Luă foaia de serviciu prin care era transferat la Vice Squad şi 
se duse la noul său şef. Fu primit cu căldură de noua echipă şi, 
după o scurtă discuţie, tânărul sergent se duse în sala de şedinţă 
cu un teanc de comunicate pe care trebuia neapărat să le 
citească. 

Putin după miezul nopţii, pe când încă mai lucra, noul său 
coechipier, Al Macintosh, veni să-l anunţe că era căutat la 
telefon. 

— Centralista spune că e vorba de un informator. 


71 


Lyons se uitá cu descurajare la teancul de foi pe care le mai 
avea încă de citit. 

— Nu cunosc nici un informator de la Vice Squad, Al. Răspunde 
tu, te rog. 

— Tipul vrea să vorbească personal cu tine, Carl. 

Lyons se încruntă mirat şi ridică receptorul. 

— Sergentul Lyons la telefon. 

— Sun de departe, aşa că să fim scurţi, zise o voce Inábusitá. 
Vreau să-mi aranjezi un contact cu un agent federal care se 
ocupă de stupefiante. Am informaţii care l-ar interesa foarte 
mult. 

Lyons era perplex. 

— De ce eu? De unde mă cunoşti? De unde ai luat numele 
meu? 

— Dintr-o sursă sigură, răspunse vocea. Trebuie să fiu 
prudent. Si tu la fel. Imi aranjezi ce ţi-am cerut? 

— Pot să încerc. 

Lyons îi făcu un semn lui Macintosh şi acesta trecu în biroul 
alăturat şi ridică receptorul altui telefon branşat pe aceeaşi linie. 

— Spune-mi unde te pot găsi, zise Lyons. Te voi suna imediat 
ce va fi cu putinţă. 

Interlocutorul de la celălalt capăt al firului începu să râdă 
domol. 

— Să nu ne jucăm. Pot să te sun tot acolo la cinci dimineaţa? 

— Voi încerca să fac tot ce-mi stă în putinţă, promise Lyons. 
Dar nu pot să garantez nimic. 

— Încearcă. Imi vei da un nume si un număr de telefon ca să 
pot spune tot ce ştiu. Şi să nu fie vrăjeală. E ceva foarte 
important şi nu se poate pierde prea mult timp. 

— De ce nu-mi spui acum? E 

Macintosh se uita la Lyons prin usá. li fácu cu ochiul. 

Interlocutorul de la celálalt capát al firului avu o scurtá ezitare. 

— Nu cred că ai vrea să fii amestecat în treaba asta. 

— Pot să transmit totul persoanei competente. 

— E vorba de trecerea stupefiantelor. E vorba de Mafie, Lyons, 
şi e ceva de o importanţă uriaşă. Am numele, datele, drumurile, 
bonurile de comandă şi tot restul. E o listă prea lungă ca să fie 
transmisă prin telefon şi nu vreau intermediari. 

— Hai sá ne întâlnim undeva, propuse Lyons zâmbind 
coechipierului său. 

— Eşti sigur că vrei să te bagi în treaba asta? 

— Face parte din meseria mea, domnule... Domnule... 


72 


— Spune-mi Pointer. Gándeste-te la chestia asta. Sun la cinci 
pentru întâlnire. Sá nu faci prostii. 

Sergentul fu frapat subit de o bănuială uimitoare. 

— Sper că nu e vorba de Hunter? 

Interlocutorul nu ezită. 

— Se spune că Hunter a murit. 

— Ah? 

— Sun din nou la cinci. 

— Stai puţin, aş vrea să înţeleg un lucru. Faci parte din Mafie, 
Pointer? 

— Aş zice că da. 

In momentul acela legătura se întrerupse. 

Macintosh puse receptorul în furcă şi veni repede lângă Lyons. 
Era foarte agitat. 

— Ar putea să fie cea mai mare lovitură de la Valachi. 

— Noroc că ai auzit totul. 

Lyons renunţă la lectură şi se ridică de pe scaun. 

— Haide să povestim totul locotenentului. Pointer a spus că 
sună de departe. Chestia asta mă cam pune pe gânduri. Şi mă 


întreb de unde mi-a luat numele. Şi de ce a făcut asta. 
* 


* * 


La orele şapte şi jumătate, în dimineaţa zilei de 21 octombrie, 
s-a declanşat o acţiune politieneascá ultrasecretá la Palatul 
Justiţiei din Los Angeles. Operaţiunea, al cărei nume de cod era 
„Pointer”, era rezultatul cooperării dintre servicii. Ofițerii erau 
Carl Lyons şi Al Macintosh de la Departamentul Poliţiei din Los 
Angeles; Harold Brognola de la Departamentul Justiţiei al USA; 
Raymond Portoccesi de la FBl-ul din Los Angeles, precum şi 
agenţii George Bruemeyer şi Manuel de Laveira de la 
Departamentul Antidrog. 

Războiul neîncetat pe care Exterminatorul îl ducea împotriva 
sindicatului crimei lua acum o cotitură nouă şi periculoasă. 


73 


CAPITOLUL XV 


Willie Walker şi echipa lui se întorseseră în urmă cu câteva zile 
cu un rezultat negativ în privinţa lui Bob Hunter şi Lou Pena. 

— In oraşul ăla nu e nimic, Deej, îl anunţă Willie Walker. 
Nimeni nu ştie dacă l-au îngropat acolo pe acest Hunter. Am 
vorbit cu toată lumea, de la primar până la ciocli. lar Screwy 
Looey n-a lăsat nici o urmă. Părerea mea e că Looey s-a ascuns. 
Sau Hunter l-a lichidat şi l-a îngropat undeva unde nu ştie 
nimeni. 

Walker şi echipa lui au fost trimişi să patruleze continuu prin 
Palm Springs. Toţi vizitatorii importanţi care veneau la vila 
DiGeorge - şi erau numeroşi de câteva zile - erau însoţiţi de la 
aeroport până la proprietate de o escortă înarmată. Casa 
căpătase aspectul unei mici citadele. 

Andrea d'Agosta era virtual în stare de arest şi ieşea rareori. 
Se dusese de câteva ori la piscină şi totdeauna fusese însoţită de 
gărzi. 

Tensiunea crescuse în loc să dispară şi, la 21 octombrie, 
nervozitatea lui Julian DiGeorge devenise intolerabilă. Pe la 
începutul după-amiezii îl chemă la el pe Philip Honey Marasco. 

— Screwy Looey începe să mă îngrijoreze în mod serios. Mă 
întrebam dacă ai putea să găseşti pe cineva care ar putea să-i 
vorbească. 

Faţa lui Marasco rămase indescifrabilă. 

— Looey ar trebui să înţeleagă că nu e bine să te îngrijoreze în 
halul ăsta, Deej. N-ar trebui să te forţeze să-l cauţi. 

— La fel gândesc şi eu. Ştim amândoi ce se întâmplă, Phil. 
Screwy Looey mă evită. 

— Un tip n-ar trebui să se teamă de „familia” lui. Dar poate că 
o face din orgoliu. A spus câtorva oameni că nu se va întoarce 
fără capul lui Hunter. 

DiGeorge reflectă un moment. 

— Cineva ar trebui să răspândească zvonul că Screwy Looey 
are tot interesul să se întoarcă acasă. 

Marasco înţelegea foarte bine substratul acestei conversații 
purtate pe un ton obişnuit. Cineva din afară ar fi putut să creadă 
că plângerile lui DiGeorge nu erau nici mai mult, nici mai puţin 
decât nervozitate exacerbată. Dar în limbajul „familiei”, mesajul 
era la fel de clar ca un ordin. Marasco clătină din cap. 


74 


— Mă voi ocupa de asta, Deej. Trebuie să-i transmit ceva 
special lui Looey? 

DiGeorge îşi privi unghiile. 

— Da. Transmite-i că în chestia asta rezistăm împreună sau 
murim singuri. Transmite-i asta, Philip Honey. 

— Bine. 

Marasco bătu uşor cu degetele în birou şi se îndreptă spre uşă. 

— Ce-ai aflat despre Frankie Lucky? întrebă DiGeorge cu un 
ton calm. 

Pe faţa lui Marasco apáru, o secundă, un fel de emoție. Se 
întoarse iar spre şeful său cu un aer preocupat. 

— Totul pare adevărat, Deej. Dar... Nu ştiu ce să zic! Toţi 
băieţii se înţeleg foarte bine cu el. E un tip dur, dar nu caută să 
se impună. Nu încearcă să flateze. In fine, vreau să spun că nu 
caută ceartă dar nici nu-i e frică de ea. lar băieţilor le place de el, 
îl respectă... Dar... nu ştiu ce să zic... 

— Mda. Ştiu ce vrei să spui, Phil. Şi pe mine mă sâcâie ceva. 
Nu ştiu exact ce. Eşti sigur de povestea lui? 

Sprâncenele lui Marasco erau din ce în ce mai încruntate. 

— Da, totul e verificabil. Dar nu se poate spune că a lăsat 
multe urme. Probabil că a fost un singuratic. Până la urmă am 
găsit un tip din New Jersey care îl cunoaşte. Numai că respectivul 
e la pârnaie în Florida. 

— Ştii ce trebuie făcut? întrebă DiGeorge. 

— Da. Am pus deja în mişcare masinária ca să-l scoatem, dar 
o să ia ceva timp. Până atunci, l-am trimis acolo pe Victor Poopy. 
Va vorbi cu el şi mâine ar trebui să fie înapoi. Atunci vom şti dacă 
Frankie Lucky e într-adevăr norocos. 

— Să ştii că mi-ar plăcea ca tipul ăsta să fie curat, zise 
DiGeorge suspinând. 

— Si mie. 

— Până atunci, îl supraveghezi tot timpul. 

— OK, Deej. A 

— Va trebui sá márim ,familia”. In curánd, voi pune problema 
asta în Commissione. Mi-ar plăcea să fiu naşul acestui Frankie 
Lucky. Aşa că sper să fie un tip corect. 

Marasco întoarse spatele dar se opri la uşă. 

— Are nişte idei foarte personale. Il las sá se miste în exterior 
după placul lui. Dacă Hunter mai este încă în zonă, pun prinsoare 
că Frankie Lucky îl va descoperi. 

DiGeorge suspină. 

— Mda, mda. Nu uita ce ţi-am spus în legătură cu Screwy 


75 


Looey. 

— In zece minute se va transmite totul, Deej. 

— Ştii ce vreau, Phil. 

— Ştiu ce vrei, Deej. 

Cu aceste cuvinte simple, pronunţate cu un ton calm, cei doi 
stabiliseră preliminariile unui contract de condamnare la moarte. 

DiGeorge considera că Screwy Looey Pena se comporta într-un 
mod irațional. Comportarea iraţională însemna în general o 
conştiinţă tulbure. Julian DiGeorge, capo, voia neapărat să ştie 
de ce Lou Pena continua să evite casa familială. Voia toate 
răspunsurile în douăzeci şi patru de ore, dacă nu contractul va 
rămâne definitiv. In momentul acela, Philip Honey Marasco ştia 


exact ce voia patronul lui. 
* 


* * 


Dupá o jumátate de orá, nimeni ín vilá nu mai stia ce voia 
celálalt. Vestea care tulburá profund pe toatá lumea sosi printr- 
un curier care fu lăsat pe proprietate de un elicopter închiriat. 
Mesagerul, un „soldat” al lui Tony Danger, fu imediat primit de 
capo. 

— Ne-au jefuit, domnule DiGeorge! Peste tot! Au... 

— Stai puţin, stai puţin! izbucni DiGeorge. Cine? 

— Presupun că federalii. Au făcut o descindere în depozitul 
nostru de la Chula Vista şi au confiscat totul, chiar şi ceea ce era 
sub podea. Tony Danger era prin preajmă, abia a avut timp să 
fugă. Mi-a spus să vă spun că mexicanii l-au arestat pe Morales 
imediat după ce a trimis marfa din stocul lui. Va încerca să 
anunţe ambarcatiunile, dar se teme să nu fie prea târziu. 

DiGeorge îşi trecu mâna peste frunte. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ambarcatiunile? 

— Habar n-am, domnule DiGeorge. Nici Tony. Asta voiam să 
vă spun... Tony nu ştie... 

— Tony nu ştie niciodată nimic! Ce cantitate a fost îmbarcată? 

— Oh! Tot stocul, domnule DiGeorge. Asta voiam să... 

— Unde e Tony Danger în acest moment? 

— S-a dus în port ca să... 

— Atunci e un idiot! exclamă DiGeorge. Dacă au ştiut totul, 
asta înseamnă că ştiu şi de port. Cu siguranţă că a nimerit drept 
în braţele lor. Bun. Printre noi se află un ticălos. Urcă iar în 
morişca ta şi întoarce-te la San Diego. Dacă îl găseşti pe Tony 
Danger, spune-i că Deej zice că trebuie oprit totul, absolut totul. 
Spune-i că Deej vrea să dea ochii cu ticălosul, aşa că să nu-i facă 


76 


nimic. Pleacă imediat. Şi când ieşi, spune-le lui Willie Walker si lui 
Philip Honey să vină imediat în biroul meu. 

După câteva minute, în timp ce în vilă domnea haosul, 
DiGeorge le spuse lui Walker şi lui Marasco: 

— Am un presentiment. Ştiam că ceva nu era în regulă. Acum 
cred că ştiu ce anume. In acest moment mă gândesc la două 
nume. Cunoaşteţi numele la care mă gândesc? 

— Screwy Looey, răspunse Marasco cu un ton calm. 

— Frankie Lucky, zise Walker. 

— Da, dar nu trebuie să bruscăm lucrurile. 

DiGeorge se uită la Marasco. 

— Incercă să-l prinzi la telefon pe Victor Poopy. Poate că are 
noutăţi pentru noi. Vom vedea dacă Frankie Lucky e norocos. 

Marasco incuviintá cu o mişcare a capului şi se îndreptă spre 
telefon. 

— Pune totul în mişcare, ordonă DiGeorge uitându-se la Willie 
Walker. Să fie scotocite toate locurile unde Screwy Looey s-ar 
putea ascunde. la legătura cu informatorii noştri din oraş, află tot 
ce poţi despre povestea asta, o să vedem ce-o să iasă. 

Walker clătină scurt din cap şi plecă. 

Marasco formă numărul şi se întoarse spre DiGeorge în timp 
ce se stabilea legătura. Convorbirea fu scurtă, Marasco mai mult 
ascultă decât vorbi. Apoi închise şi suspină aproape cu tristeţe. 
DiGeorge îşi pierdea răbdarea. 

— Veşti proaste? Spune! 

— Victor Poopy spune că tipul nu l-a mai văzut pe Frank Lucky 
de cinci ani. Tipul spune că ultima dată când a auzit de Frankie 
Lucky, a aflat că a îmbulinat-o în Vietnam. 

— A îmbulinat-o? zise DiGeorge cu o voce încordată. 

— A fost ucis, Deej. 

Urmă un moment de tăcere. DiGeorge căzu pe gânduri. 

— Tipul din Florida e posibil să se înşele. 

— Sunt doar zvonuri, admise Marasco. 

— Trebuie să-i dăm o şansă acestui Frankie Lucky să se 
explice. 

— Sper să poată, Deej. 

DiGeorge suspină. 

— Şi eu. Mă voi ocupa de asta. Când vine Victor Poopy cu tipul 
ăla din Florida. 

— Mi-a spus că a uns toate rotitele şi că au început să se pună 
în mişcare. Speră că cel mai târziu mâine va fi aici. 

— OK. Spune-i lui Frankie Lucky că vreau să vorbesc cu el de 


77 


îndată ce se întoarce. 

— Imediat ce va veni. 

— Unde s-a dus? 

Marasco dădu din umeri. 

— Ti-am spus că are nişte idei personale. 

— Poate că are prea multe idei, Phil. 

— Posibil. Dar a fost aici aproape toată ziua, Deej. A plecat în 
urmă cu o oră. Nu pot să cred că tipul ăsta e un informator. 

— Ce zăpăceală! exclamă DiGeorge. Aveam o sumedenie de 
proiecte pentru băiatul ăsta. Ştii şi tu. Şi-mi place de el. Dar nici 
chiar aşa. Ştii prea bine. 

— Ştiu, Deej. 

— Pregăteşte ceva, pentru orice eventualitate. 

— Foarte bine, Deej. Şi-l trimit imediat ce soseşte. 

— Aşa. 

DiGeorge îşi întoarse fotoliul şi se uită pe fereastră cu o privire 
Incruntatá. Câţiva ,soldati” înarmaţi se plimbau prin parc. 

— Maa, Phil, asa să faci. 


78 


CAPITOLUL XVI 


Carl Lyons ajunse la vila din Redlands, la est de Los Angeles, 
în ziua de 21 octombrie la căderea nopţii. Se duse la un 
cinematograf în aer liber şi trase maşina pe a doua alee în 
spatele cofetăriei. 

Urmând instrucţiunile primite mai devreme, Lyons cobori din 
maşină şi se îndreptă spre cofetărie de unde cumpără o ciocolată 
şi floricele de porumb. Peste câteva clipe era din nou la maşină. 
Portiera din spate se deschise şi un bărbat se strecură pe 
banchetă în spatele lui. Lyons continuă să se uite la ecran. 

— Domnul Pointer? 

— Eu sunt. Totul e în regulă? 

— Ai nimerit în plin, Pointer. Am capturat douăzeci de 
kilograme de heroină şi o tonă de marijuana. 

— Strânseseră un adevărat stoc. Le era frică să le treacă pe 
uscat din cauza controalelor de la frontieră, zise Hunter-Pointer 
râzând domol. 

— Dar chestia cea mai tare e că le-am suprimat filiera 
mexicană. În întregime. 

— Ala era drumul de sosire. Am detalii despre o reţea de 
distribuţie. Le voi lăsa în maşină. 

— Mă voii întoarce, zise calm Lyons. 

Hunter aprinse o ţigară. 

— De acord, dar n-o să vezi nimic. 

Polițistul se întoarse, cu braţele pe spetează şi scrută 
întunericul. Nu zări decât o siluetă, un costum subţire şi o pălărie 
care acoperea fruntea tipului. 

— Am vrea să-ţi cunoaştem numele, zise el încetişor. 

— Va trebui să vă mulţumiţi cu ce vă dau. Cunosti un oraş 
care se numeşte Blythe? 

— Da. De partea noastră a frontierei cu Arizona. 

Polițistul încercă să-şi identifice interlocutorul. Remarcá faptul 
că individul purta mánusi de piele. Tigara străluci scurt în 
întuneric, luminând faţa informatorului. Lyons avu un sentiment 
de deceptie. 

— Eram pe jumătate convins că eşti Hunter. 

— Şi acum? 

— Ştiu că nu eşti Hunter. Vocea e destul de asemănătoare, nu 
şi faţa. Bine, Pointer. Vorbeşte-mi de Blythe. 


79 


— Vei găsi totul în pachetul pe care ţi-l las. Acolo se află o 
veche bază pentru avioane B-17, dezafectată de la sfârşitul 
războiului. Acum serveşte ca aeroport particular, dar nu e 
mişcare prea mare. Un locotenent pe nume Gagliano a pus la 
cale o operaţiune şi se foloseşte de un hangar gol. 

— Cum? 

— Acolo e diluată heroina şi pusă în pachete. Apoi e vândută 
en gros chiar de-acolo. Livrările se fac cu un avion particular. 
Toate vânzările en gros pleacă cu avionul. Nu ştiu nimic despre 
vânzările cu amănuntul, nici nu cred că fac aşa ceva. 

— Şi cum e piaţa în momentul ăsta? 

— Teribilă, de la incidentele petrecute la frontieră. Stocurile se 
strâng întruna în partea mexicană şi vânzătorii cu amănuntul fac 
scandal mare. 

— Asta înseamnă că preţurile sunt foarte bune. 

— Cumpără heroina pură cam la două mii de dolari kilogramul 
şi o revând diluată la un preţ fluctuant care tocmai a atins 
paisprezece mii kilogramul. 

Lyons fluieră uşor, impresionat. 

— Fabulos! 

— Da. Nu vă recomand să faceţi imediat descinderea la 
Blythe. Probabil că şi-au luat toate măsurile de prevedere după 
captura din dimineaţa asta. 

— Le-am lăsat una dintre ambarcaţiunii să treacă. Dar o 
urmărim. 

— Bine lucrat. Descurcati-vá bine şi veţi descoperi întreaga 
filieră a vânzării en gros. 

— Ştii că ai putea foarte bine să fii Hunter, zise Lyons cu un 
ton calm. 

Informatorul începu să râdă. 

— Nu renunti, nu? 

— Gándesti ca el, ai acelasi fel de a vorbi si nu lipseste prea 
mult ca sá semeni perfect cu el. 

Hunter ráse din nou. 

— Se spune cá a fost impuscat la Palm Village. 

— Nu i s-a găsit niciodată cadavrul. Ce ştii despre Palm 
Village, Pointer? 

— Operaţiunea era condusă de un gangster pe nume Pena. 
Dar a dispărut în focul acţiunii. Organizaţia a început să-şi pună 
tot felul de întrebări despre el. 

— Pena se află în arest preventiv. 

— Serios? 


80 


— Te intereseazá? 

— Cred cá da. Schimb echitabil? 

— Nu aveam nici un motiv sá nu-ti spun. Probabil cá s-a auzit 
deja. Braddock s-a dus azi acolo si va ieşi cu scântei. 

— Ce vrei să spui? 

— Poliţia din Palm Village l-a pus pe Pena, la cererea lui după 
câte am înţeles, în arest preventiv ca să-l protejeze. Imediat 
după masacru. 

Lyons începu să râdă. 

— Şeful poliţiei din Palm Village e o „figură”! L-a ascuns pe 
Pena chiar la el în casă. Fără inculpare, fără nimic. Cel puţin aşa 
deduce Braddock. 

Polițistul miji ochii şi adăugă: 

— Sper că n-ai să mă întrebi cine e Braddock? 

— Ştiu cine e Braddock, răspunse calm Hunter. 

— lar eu ştiu cine eşti. Bob Hunter. 

— Eşti nebun, răspunse Hunter râzând. 

— Intervenţia a fost o reuşită, Hunter. Nu aveam habar că se 
putea face atât de repede. Ce acoperire ai? Poate te ajut cu 
ceva. 

— Mulţumesc, dar eşti totuşi nebun. 

Hunter deschise portiera şi Lyons putu să-l privească la lumina 
plafonierei. 

— Iti voi telefona pentru următoarea lovitură, zise Hunter. 

— Bine. Unul dintre oamenii din echipă ar vrea toate detaliile 
despre masacrul de la Palm Village. Mi-a spus să-ţi spun că ar 
aprecia foarte mult informaţiile pe care i le-ai putea da. 

— Cine? 

— Un agent pe nume Brognola, de la Departamentul Justiţiei. 
Se ocupă de racketi. 

— Toată lumea se ocupă acum de racketi. Brognola, zici? 
Numele nu-mi place. 

— Oh, e cât se poate de legitim! Dacă are un nume italian nu 
înseamnă că... 

— Ştiu, ştiu, îl întrerupse Hunter râzând. Unii dintre cei mai 
buni prieteni ai mei au nume italiene. 

Părăsi maşina şi dispăru în noapte. 

* 


* * 


Cu un zâmbet care îi lumina toată faţa, Julian DiGeorge veni cu 
braţele deschise spre Frankie Lucky. 
— Stai jos, stai jos, zise capo. Tocmai voiam să-mi torn ceva 


81 


de báut. Vrei tot whisky? 

Frankie Lucky suráse ostenit si se tránti într-un fotoliu. 

— Da, formidabil, Deej. 

Philip Marasco se aplecă ca să-i aprindă ţigara. DiGeorge îi 
puse un whisky cu gheaţă între degete si se instalá în celălalt 
fotoliu. Stăteau în triunghi, cu Hunter la mijloc. 

Această ospitalitate exagerată i se păru suspectă lui Hunter. 
Constată că îşi dădea osteneala să se simtă cât mai în largul lui. 
Şi aşa şi lăsa impresia, dar mintea lui estima deja diferitele 
direcţii pe care ar fi putut s-o ia conversaţia. 

— Nu arăţi prea bine la faţă, Frankie, zise DiGeorge. Muncesti 
prea mult. Pun prinsoare că azi nu te-ai odihnit deloc? 

— Nu trebuie să exagerám. Am obiceiul sá má bizui doar pe 
mine. În curând am să mă obişnuiesc cu ideea unei organizaţii în 
jurul meu. 

— Ai impresia că te apropii de acel Hunter? întrebă domol 
Marasco. 

— Mda şi mai e ceva, zise repede Hunter uitându-se ţintă la 
mafiot. Am auzit ceva despre un raid în Mexic! 

— Se mai întâmplă, Frankie, răspunse imediat DiGeorge. Nu 
dăm importanţă, nu e ceva grav. la spune-mi, chiar ai lucrat 
singur? N-ai fost niciodată în armată? 

Hunter râse scurt şi se întoarse spre Marasco. 

— Ce zici, Philip Honey, patronul mă ia chiar de fraier? 

DiGeorge râse şi îşi ascunse privirea în pahar. Bău o gură, apoi 
se uită la Hunter. 

— Numai fraierii îmbracă uniforma? Ţi-ai rupt ordinul de 
chemare? 

— Ba fraieri sunt şi ăia care-şi ard ordinul de chemare. Există 
metode mai bune. Am auzit de unii care-şi plătesc un înlocuitor. 

DiGeorge se încruntă mirat şi se uită la Marasco. Părea 
gânditor. 

— Da, mi se pare că am auzit şi eu de chestia asta. 

— Frankie Lambretta n-are nevoie de uniformă, zise táios 
Hunter. Uniformă, închisoare, tot una. Mersi, nu-mi trebuie. 

Făcu un gest cu mâna de parcă ar fi vrut să alunge acest 
subiect. 

— Ascultă, Deej, am dat astăzi de o chestie pe care ar trebui s- 
o ştii. Mai ales după acest mare raid mexican de care vorbeşte 
toată lumea. 

— Serios? 

DiGeorge zámbi cu subínteles către Marasco. 


82 


Apoi privirea ¡ se intoarse la Hunter. 

— Unde-i fost azi, Lucky? 

— Despre asta voiam să-ţi vorbesc. Ascultă. Am fost la Palm 
Village. l-am auzit pe băieţi vorbind de acel Screwy Looey Pena. 
Ei bine, cred că se află într-o cuşcă de aur. 

Marasco îşi repezi mâna spre buzunar şi scoase cu nervozitate 
un pachet de ţigări. DiGeorge îşi tinu respiraţia. 

— Ce vrei să ne spui? 

— Screwy Looey s-a făcut prieten cu politaii din Palm Village. 
De atâta vreme nu a apărut nici o plângere, nimic. Am înţeles că 
le-a cerut să-l închidă. 

Marasco rupse în două ţigara care căzu pe mochetă. Se aplecă 
s-o ia de jos şi o aruncă în scrumieră. 

— La dracu! murmură el. 

— Ce-ţi spuneam acum câteva ore, Phil? întrebă DiGeorge. Ar 
trebui ca cineva să stea de vorbă cu Screwy Looey. 

— Ce l-a apucat? întrebă Marasco. 

— Mai bine ne-am întreba cine o să-l vindece? 

— Trebuie vindecat, Deej? întrebă cu calm Hunter. 

DiGeorge: aruncă o privire spre Marasco. 

— Exact asta şi vreau, Frankie Lucky. 

— Lucrez mai bine singur, îl anunţă Hunter. 

— Îmi place felul în care lucrezi, Lucky. 

Hunter se ridică şi puse uşor paharul pe masă. 

— Mulţumesc. Dimineaţa văd mai bine. 

— Un om are dreptul să aleagă locul şi momentul oportun 
pentru treaba pe care vrea s-o facă, zise DiGeorge. 

— Mă duc să mă culc. Nu mă mai ţin pe picioare. 

— Da, du-te. 

DiGeorge se uita la Marasco cu o privire încruntată. 

— Continuă să lucrezi aşa, Lucky, şi vei avea un naş. Ce zici de 
asta? 

— Cred că ar fi formidabil, răspunse Frankie Lucky. 

După care se scuză şi ieşi. 

DiGeorge şi Marasco rămaseră singuri. După un moment, 
Marasco zise: 

— Deci? 

— E logic, asta e tot. E exact genul de tip care ar trimite pe 
altul în locul lui la armată. 

— Este exact genul de tip care devine capo într-o zi, zise 
Marasco zâmbind. Fereşte-te, Deej. 

— Aiurea! Asta face parte din responsabilităţi, nu? Trebuie 


83 


lăsat un moştenitor. Sá fim realisti, Phil. Ceea ce spun nu e 
împotriva ta, dar cui i-aş putea lăsa ce am? Cui? 

— Nu mie, asta e sigur, Deej, recunoscu cu onestitate 
Marasco. 

— Spune oamenilor să aprindă o lumânare pentru Looey, OK? 

— OK, Deej. 

— Mă întreb... zise capo cu o voce şoptită. Crezi că Andrea mai 
tine la Frankie Lucky? 

Marasco zámbi. 

— Vrei sá fii mai mult decát nas, Deej? 

— Posibil. Mda, posibil. Ar fi grozav, nu? 


84 


CAPITOLUL XVII 


Tim Braddock se aplecá în faţă pe scaun: 

— Nu înţeleg cum ţi-ai permis sá te compromiti în asa hal, 
Genghis. 

Cann îşi păstra calmul. 

___— Nu eram deloc în rahat înainte de intervenţia ta, Braddock. 
II pástram pe tipul ăsta la răcoare, nu jena pe nimeni, şi avea să 
vorbească. Acum ai băgat iar spaima în el; insistă să fie inculpat 
sau să i se dea drumul. 

Cann se ridică şi scuipă frunzele de tutun pe podea, apoi 
adăugă: 

— Nu mi-ai arătat mandatul de arestare, Tim. 

— In momentul ăsta se fac toate demersurile pentru obţinerea 
lui. 

— Pentru ce motiv? întrebă Cann dezgustat. 

— La alegere. Conspiraţie criminală pentru început. După 
aceea totul, de la intimidare până la crimă cu premeditare. 

— Şi în ce oraş au avut loc aceste crime ipotetice, Braddock? 

Căpitanul de la Los Angeles zâmbi cu o faţă senină. 

— Conspirația a fost pusă la cale la Los Angeles şi putem 
dovedi asta. Săvârşirea crimei sau a crimelor s-a făcut în trei, 
dacă nu chiar în patru comitate. Sacramento cooperează cu mine 
pentru acest caz. Vom distruge sindicatul crimei în acest stat, 
Genghis, cu sau fără ajutorul poliţiştilor de provincie. 

Cann rămase nepăsător. 

— Mi s-a spus că operaţiunea Hardcase a fost anulată. 

— Exact. Am fost ataşat special biroului procurorului 
districtual. Incepem aici, Genghis, în orăşelul tău liniştit si 
echilibrat. Şi ai face bine să-mi explici mai întâi pentru ce ascunzi 
un criminal căutat de poliţie în această mică vilă liniştită. 

— Cine spune că e un criminal căutat de poliţie? 

— Să nu facem semantică. 

Şeful poliţiei din Palm Village îşi împinse pălăria pe spate şi îşi 
scărpină fruntea. 

— Nu există nici cel mai mic firisor de probă care să 
stabilească o legătură între Pena şi infernul care s-a revărsat 
peste acest oras, şi ştii prea bine asta. Să nu-ţi închipui nici o 
secundă că nu s-ar fi aflat în celulă, în aşteptarea judecății, dacă 
ar fi existat cea măi mică probă. Este adevărat, Braddock, că 


85 


găzduiesc la mine un om care face sau nu face parte din 
sindicatul despre care ai amintit. 

Cann se ridică brusc si dădu cu pălăria de pământ. 

— La dracu! M-am săturat să spun tâmpenii! Braddock, să 
vorbim ca doi bărbaţi cu capul pe umeri! 

Braddock zâmbi şi îşi aruncă pălăria la celălalt capăt al 
încăperii. 

— Bună idee. 

— Acest Pena este înspăimântat. A făcut treabă de mântuială 
şi, mai rău decât orice, e conştient că niciodată nu va putea să 
lichideze un tip ca Bob Hunter. li e frică, e orgolios, ştie că a 
început să îmbătrânească, iar dacă se întoarce va cădea în 
dizgrație. Asta e situaţia. S-ar putea să-l găsesc simpatic. As 
putea foarte bine să mă înţeleg cu el dacă n-aş şti ce e, şi spun 
asta ştiind foarte bine ce e. Vrei să ştii ce târg mi-a propus? Eu îl 
voi ajuta să-l lichideze pe Hunter, va intra din nou în graţii si va 
face în aşa fel încât să primesc suma de o sută de mii de dolari 
care s-a pus pe capul lui Hunter. Asta l-a făcut să vină la mine. 

— Şi cum ai reacţionat? 

Cann mârâi cu dispreţ. 

— Nu fi jignitor, Braddock. Ştii foarte bine ce gândesc despre 
poliţiştii trădători. Cu douăzeci de ani în urmă l-as fi băgat în 
celulă şi aş fi făcut tot posibilul să fie condamnat. Aşa cum vrei 
să faci tu acum. Dar în deşert înveţi să nu te grábesti. Aici nu e 
nici o diferenţă între o lună si un an. Incă nu i-am răspuns lui 
Pena. || tin în şah. Şi stă aici liniştit. In fine, stătea până când ai 
venit tu. 

— Şi cum îl ţii în şah? 

Braddock se controla remarcabil. 

— Negociem. Ştie că nu mă interesează banii. Dar mai deţine 
şi altceva şi ştie asta. Intelege-má bine, Braddock. Tipii ăştia mi- 
au distrus oraşul şi nu pot să înghit asta. Vreau să pun mâna pe 
toţi. Până la ultimul. 

— Cum negociezi? 

— Seamáná cu tratativele Pácii de la Paris. Spun ceva de 
genul „la să vedem, Lou, îţi dau două degete ale lui Hunter 
pentru trei capete de mafioţi”. lar el spune: „Să mă gândesc 
puţin, Genghis”. Se gândeşte o zi sau două, pe urmă face altă 
ofertă. Niciodată nu e destul, aşa că eu îi cer mai mult. 

— Basme! 

— Nu, adevărul adevărat. 

— De unde e Pena atât de sigur că ai ceva să-i oferi? 


86 


Cann dádu din umeri. 

— ll trag în piept. Ti-am spus că tipului îi e frică sá se întoarcă 
la ai lui. Cu cât va rămâne mai mult timp departe de ei, cu atât îi 
va fi mai greu să se întoarcă cu mâinile goale. Aşa că îl ţin în şah. 

Braddock privea visător pe fereastră. 

— E un joc idiot, Genghis, cu excepţia cazului în care ai într- 
adevăr ce să-i oferi. 

— OK, zise Cann lăsând privirea în jos. Am. 

— Poate că ar trebui să-mi vorbeşti despre asta. 

— Poate că ar trebui să te duci la naiba. 

Braddock suspină. 

— Cinci minute, conversaţia e neoficială. Pe urmă... în fine, 
sper că eşti mai presus de orice reproş, Genghis. Dacă îl ţii şi pe 
Hunter aici... 

— S-ar zice că mă ameninti, cápitane. 

— Chiar aşa. 

Cann se aplecă şi-şi luă pălăria de jos. Şi-o aşeză pe cap şi se 
lăsă pe spate în scaun. Băgă în gură o bucată de tutun şi începu 
să mestece cu furie. In cele din urmă suspiná. 

— Cred că Hunter şi-a schimbat faţa aici la Palm Village. 

Nervul începu să tremure pe obrazul lui Braddock. Se uită ţintă 
la Cann cu o privire năucită. 

— Unde? Cine? 

— La New Horizons. 

— Aici e un specialist în chirurgie estetică? Asta e o... La dracu 
şi la toţi dracii! Genghis! New Horizons! Vrei să spui că aici e o 
clinică de chirurgie estetică? 

— Credeam că ştii, zise Cann mestecând. 

Braddock se sufoca de furie. 

— Cann, pentru asta o să te termin! 

Cann se uita la el cu o privire malitioasá. 

— Nu s-au terminat cele cinci minute. 

— Cinci minute! izbucni Braddock. O să te bag cinci ani la 
puşcărie! 

— Mda, dar mi-ai acordat totuşi cinci minute, îi atrase atenţia 
Cann. 

Îşi scărpină noua cicatrice de la coaste, trase pălăria pe ochi şi 
se uită cu duritate la Braddock. 

— lar eu îţi dau cinci minute să-ţi ridici curul din fotoliu şi să te 
cari din biroul meu. Dă fuga şi adu mandatele. 

* 


* * 


87 


Bob Hunter refuzase sá se mute la DiGeorge, îşi păstrase 
camera de la hotelul din Palm Springs, dar beneficia de depliná 
libertate de miscare cánd se afla la vilá. Stia, bineínteles, cá 
toate deplasările în casă erau observate şi credea în posibilitatea 
existenţei unor oglinzi false sau a unor tavane trucate. Ba chiar 
descoperise microfoane în camera lui. 

Cu toate astea, Hunter reuşise să culeagă informaţii 
considerabile despre organizarea sindicatului, precum cele pe 
care i le transmisese lui Carl Lyons. 

Contactele cu Andrea d'Agosta fuseseră rare, italianca arătând 
faţă de el o ostilitate fără echivoc. Din flecárelile „soldaţilor” 
Hunter aflase că fata nu avea decât douăzeci de ani când 
bărbatul ei, mai mic cu un an, se înecase în largul localităţii San 
Pedro, cu doi ani înainte ca Hunter să apară în viaţa ei. 

Andrea era tolerată şi respectată de gărzile palatului, dar 
Hunter credea că oamenii nu o găsesc deloc simpatică. li ziceau 
„trandafirul american”, „debutanta demonică” şi „rodul amar al 
lui Deej”. Evident, aceste porecle erau pronunţate departe de 
urechile ei. 

Hunter reuşi să se integreze în mediul „soldaţilor simpli”, deşi 
unii dintre ei înțelegeau că nu se afla acolo decât pe perioada 
unui stagiu, fiind destinat unui post important sau unui teritoriu. 
Toţi vorbeau liber în faţa lui. 

In mai puţin de o săptămână, Hunter se putea mándri cu un 
anturaj considerabil, gata să-l urmeze pe drumul succesului. 

Opinia tuturor era că Frankie Lucky va avea un teritoriu. Şi 
mulţi băieţi care se săturaseră să câştige puţin în posturile lor de 
gărzi sperau să-l însoţească în Ziua cea Mare. 

Hunter încuraja aceste speranţe, deşi discret şi selecta 
„soldaţii” care ar fi putut să-i fie de folos în caz de urgenţă. 

După ce părăsi vila în seara de 21 octombrie, Hunter traversă 
curtea interioară pentru a ajunge în parcare. Acolo dădu din 
întâmplare peste Andrea d'Agosta instalată pe un şezlong pe 
marginea piscinei, acoperită cu un şal peste costumul de baie. 
Hunter se opri lângă ea. 

— Ce mai faci, Andrea? 

— Mă distrez ca o nebună, răspunse ea cu o voce tristă. 

Ridică ochii spre el. 

— Nu ti s-a spus că această curte interioară e interzisă 
gangsterilor? 

Hunter zâmbi. e 

— Probabil că am uitat... In fine, nu, nu ăsta e adevărul. 


88 


Speram să te întâlnesc. 

— Ultima întâlnire mi-a ajuns pentru totdeauna, domnule 
Lambretta, îi spuse ea cu răceală. 

— Imi pare rău, Andrea. 

Hunter vru să plece. 

— O să-ţi pară şi mai rău când se va întoarce Victor Poopy din 
Florida. 

Hunter se opri. Se întoarse încet pe călcâie şi se apropie de 
sezlong. 

— Ce vrei să spui? întrebă el cu jumătate de glas. 

Andrea se uită în jur. Ridică braţele şi întinse buzele spre el. 
Hunter se aplecă să o sărute, dar ea întoarse capul, apropiindu-si 
gura de urechea lui. 

— Ei cred că s-ar putea să fii un intrus, şopti ea. Şi pun 
prinsoare că au dreptate. Eşti de la FBI? 

Hunter o trase din şezlong, o cuprinse cu braţele şi îşi puse 
gura pe pielea caldă de sub ureche. 

— Ce voiai să spui cu Florida? murmură el. 

— Phil Marasco a trimis acolo un om ca să vorbească cu un 
timp aflat la închisoare. Tipul zice că te-a cunoscut cu mulţi ani în 
urmă în New Jersey. 

Hunter o sărută pe gură. Ea gemu şi îl apucă de păr. 

— Scoate-mă de-aici, Frankie! 

— O voi face, n-avea grijă. Dar stai liniştită. M-ai înţeles? 

Ea clătină din cap şi începu să plângă domol. 

— E oribil să ai un astfel de sentiment pentru tatăl tău, dar îl 
urăsc. Il urăsc! 

— Pástreazá-ti ura pentru cineva care o merită, o sfătui 
Hunter. 

— O merită. Vreau să faci ceva pentru mine, Frank. Promite. 

El o sărută din nou. 

— De celeşti atât de sigură de mine, Andrea? 

Ea nu luă în seamă întrebarea. 

— Promiti? sopti ea. 

— Ce vrei sá fac? 

— Aflá cum a murit cu adevárat Chuck. 

Hunter era perplex. 

— Cine e Chuck? 

— Charles d'Agosta, sotul meu. 

Hunter se încordă şi făcu un pas înapoi ca s-o poată privi. Ea 
văzu privirea lui întrebătoare şi dădu din cap afirmativ. 

— Am auzit că s-a înecat, zise Hunter. 


89 


— Chuck era un yachtman extraordinar, sopti Andrea. Şi ştia 
sá înoate înainte de a merge. Promite-mi că vei afla. 

— Iti promit. Acum, spune-mi ce e cu povestea asta cu Florida. 
Cine e tipul? 

— Nu ştiu. Dar îl aduc aici ca să-ţi confirme identitatea. 

— Dacă mai auzi ceva, dá-mi de ştire. Descurcá-te. 

Ea se înroşi la faţă. 

— Deci eşti altcineva! zise ea cu un fel de înflăcărare. 

Hunter schiţă un zâmbet şi făcu câţiva paşi. 

— Să spunem mai bine că nu-mi plac surprizele. 

Îi trimise un sărut şi traversă curtea interioară. 

Pe când dădea ocol casei, din umbră se desprinse o siluetă 
care îi arătă două degete în formă de V. Hunter îl recunoscu pe 
omul care o supraveghea pe Andrea. 

— O sărutare o îmbunează imediat pe femeia care iubeşte, 
zise omul râzând. 

— Ai dreptate, răspunse Frankie Lucky. 

Puse mâna pe umărul tânărului apoi se îndreptă spre maşină. 

Băiatul îl însoţi şi îi tinu portiera în timp ce Hunter se urca la 
volan. Apoi închise portiera şi se aplecă spre interiorul maşinii. 

— Când o să pleci de-aici, Lucky, mi-ar părea bine să vin cu 
tine. 

Hunter îi făcu cu ochiul. 

— N-am să uit, Benny Peaceful. 

Tânărul râse vesel. 

Hunter întoarse, semnaliză cu farurile gărzilor de la intrare şi 
ieşi pe poarta mare. 

— Frankie Lucky a plecat la vânătoare, zise unul dintre 
oamenii de la poartă. 

— Imi pare bine că nu mă cheamă Hunter, zise al doilea. 

— Şi mie la fel! exclamă primul care privea cum dispar 
stopurile maşinii. 


90 


CAPITOLUL XVIII 


Philip Marasco îl scuturá pe Julian DiGeorge în zorii zilei de 22 
octombrie. 

— Au plecat cinci oameni şi cred că s-au dus după Pena. 

DiGeorge se dezmeticea cu greu. 

— Cine? 

Marasco puse o ceaşcă de cafea cu coniac în mâna patronului 
şi îi întinse o ţigară aprinsă. 

— Willie Walker şi ce mai rămăsese din fosta lui echipă. Pun 
prinsoare că ei ştiau unde se află încă de la început. 

— Ar trebui să-l anunti pe Frankie Lucky. 

— Am încercat. E prea târziu. Probabil că a plecat deja să-l 
omoare. Vrei să trimit o echipă? 

DiGeorge se uită la pendulă. Bău o gură de cafea, trase un 
fum din ţigară şi se uită din nou la pendulă. 

— Nu, e prea târziu, Phil. Vom vedea dacă acest Frankie Lucky 
e chiar atât de abil precum lasă să se înţeleagă. 

— Meciul nu va fi egal, Deej, îi atrase atenţia Marasco cu 
nelinişte. 

DiGeorge suspină. 

— Nu sunt chiar atât de sigur. Să mai aşteptăm înainte de a ne 
plânge morţii! Dar pregăteşte câteva maşini pentru orice 
eventualitate. 

Marasco se îndreptă repede spre uşă. Se opri şi se întoarse, 
vrând să spună ceva. Dar se răzgândi şi părăsi încăperea 
mormáind: 

— Presupun cá e tot ce putem face. 

* 


* * 


Lou Pena tresări si se ridică în capul oaselor în patul în care se 
odihnea. 

— Stai liniştit, Lou, zise o voce domoală. Eu sunt, Willie. 

Se aprinse veioza. Cu un zâmbet sinistru, Willie Walker se 
aplecă peste pat şi puse o cheie în încuietoarea cátuselor care îl 
legau pe Pena de cadrul metalic. 

— De când ţi-au pus cátusele? 

— De ieri seară, şopti Pena. La dracu! Era şi timpul să veniţi. 

Îşi eliberă mâna şi îşi masă încheietura, apoi îşi luă repede 
hainele. 


91 


— Tipul a spus tot, dar politaii de la Los Angeles vor neapárat 
sá puná mána pe mine. 

— Poti sá vorbesti tare, zise Walker. L-am lichidat pe politist. 

— Si nevastá-sa? 

— Si pe ea. Dar trebuie sá te grábesti. Acest Frankie Lucky s- 
ar putea să apară dintr-o clipă în alta. 

Pena se lupta cu pantalonii. 

— Frankie? Cine mai e şi ăsta? 

— Oh! S-au întâmplat o grămadă de rahaturi de când ai plecat, 
zise Walker. Acest Frankie Lucky e un ucigaş de pe coasta de est. 
Are ordin să te lichideze. 

Pena făcu ochii mari. 

— Ah, nu! zise el. Deej n-o să meargă până acolo! 

— Las-o baltă. 

Walker se lăsă în genunchi în faţa veteranului mafiot cu părul 
aproape cărunt şi îi puse şosetele în timp ce Pena îşi încheia 
cămaşa. 

— Deej crede că te-ai înţeles cu poliţiştii. Oamenii au aprins 
lumânări toată noaptea. Ba chiar au de gând să te vegheze în 
secret. 

Degetele lui Pena păreau că amortesc. Screwy Looey era 
perplex. 

— Trebuie să-i telefonez, mormăi el. Trebuie să anuleze 
contractul. Aproape că mi-am terminat treaba. Telefoneazá-i, 
Willie. Acum sunt pe urmele lui Hunter. Spune-i lui Deej că 
Hunter şi-a schimbat faţa aici la Palm Village. Spune-i că am avut 
nevoie de tot acest timp ca să aflu asta. Spune-i că îl cunosc pe 
tipul care l-a operat şi că mă duc imediat la el ca să aflu cum 
arată Hunter. Spune-i toate astea, Willie, şi spune-i să anuleze 
contractul. 

Walker încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Voi încerca, Lou. Dar ştii şi tu prea bine cum se petrec 
lucrurile astea. Ce ai de gând să faci? Vreau să spun... 

— Il voi căuta pe acest chirurg. Cunosti şi tu clinica, sanatoriul 
ăla din partea de est a oraşului. 

— Bineînţeles! Ar fi trebuit să bănuim. Ascultă, am afară patru 
oameni. Nu-ţi face griji, sunt de partea ta. la-i cu tine. Voi încerca 
să-l prind la telefon pe Deej de-aici şi vin şi eu după voi. Dar 
grăbeşte-te. Dacă dă cineva peste politai şi nevastă-sa, iese 
scandalul de pe lume. 

Pena îşi îmbrăcă haina. 

— Sper că ştii cât de mult apreciez ceea ce faci, Willie. 


92 


— Maa, bine, bine, zise Walker. 
Îi întinse un revolver lui Pena si îi puse câteva gloanţe în 
buzunarul hainei. 
— Haide, şterge-o! 
* 
x x 


Hunter mergea cu maşina prin agitația matinală de la Palm 
Village. Trecu pe lângă masa înnegrită a ceea ce fusese 
Lodetown si se opri puţin mai departe, lângă o cabină telefonică. 
Cercetă cartea de telefon ca să afle adresa lui Robert Cann, apoi 
îşi continuă drumul, mai merse câteva sute de metri, apoi opri pe 
o strádutá, la câteva case de locuinţa lui Cann. 

Scoase dintr-o cutie un revolver de calibru 38 cu ţeavă lungă 
şi răsuci butoiaşul. Apoi ataşă surdina, puse arma la centură şi 
porni spre domiciliul lui Cann. 

li găsi pe Genghis şi Dolly Cann în patul lor, într-o baltă de 
sânge, cu gâturile tăiate. Corpurile erau deja reci. Hunter înjură 
şi cercetă cu rapiditate restul casei, căutând un element util. Nu 
găsi nimic şi se întoarse la maşină. 

Demară şi ocoli gânditor lotul acela de case, reflectând la 
cotitura neaşteptată pe care o luau evenimentele. Apoi îi trecu 
prin minte un gând înspăimântător. Intoarse şi porni în viteză 
spre New Horizons. Trase maşina în spatele clădirii, lângă un 
Plymouth de culoare închisă, cu radio-emitátor. 

Hunter intră fără zgomot în clinică. Se opri şi ridică capul de 
parcă ar fi adulmecat aerul, apoi scoase revolverul de la centură, 
îl verifică pe celălalt de la subsuoará si se îndreptă spre 
apartamentul lui Jim Brantzen. 

Big Tim Braddock se afla în apartament, zăcând lângă uşă, pe 
o parte, pătând mocheta de sânge. Un pistol se afla la câţiva 
metri pe podea. 

Hunter se lăsă repede în genunchi şi pipăi fruntea politistului. 
Era jilavă. Hunter înaintă cu prudenţă până la bucătărie. 

Il găsi pe Jim Brantzen, lungit pe masă, cu capul atârnând, 
numai în pijama. Lângă el, pe masă, se aflau pensete şi cleşti 
pline de sânge. Hunter se înfioră şi mârâi rágusit când examiná 
corpul mutilat al prietenului său. Văzuse multe orori în cătunele 
din Vietnam, dar niciodată un interogatoriu executat cu atâta 
cruzime şi ferocitate. 

Mafioţii îi smulseseră mameloanele. Torsul doctorului nu mai 
era decât o grămadă de carne vie. Din loc în loc se iveau 
coastele. Degetele mâinii drepte, degetele abile ale chirurgului, 


93 


fuseseră curátate de carne. Îi lipseau lobii urechilor, nările îi 
fuseseră tăiate, lăsând la vedere osul nasului, iar sub ochi îi 
făcuseră tăieturi adânci. Dar mai rău decât toate astea, chirurgul 
mutilat era încă în viaţă... şi îşi dădea seama de tot. 

Gâfâind, cu bule de sânge formându-se în locul nărilor, 
chirurgul scotea un geamát continuu plin de durere. Pe o másutá 
se afla o sticlă de whisky plină de sânge şi un prosop pătat zăcea 
într-un lighean cu apă rece. Era evident că leşinase de mai multe 
ori şi îl forţaseră să-şi revină. 

Hunter puse încet mâna pe capul prietenului său şi îl sustinu 
cu tandrete. 

— Cine a făcut asta, Jim? întrebă el cu o voce tremurătoare. 
Cine ţi-a făcut asta? 

Ochii lui Brantzen se luminară brusc. Buzele începură să se 
mişte lăsând să apară la colţul gurii o spumă rosiaticá. 

— li... ziceau... Lou. 

Hunter dădu din cap. 

— Il cunosc. O să-l lichidez, Jim. 

— Ştie... schiţa... a văzut... desenul. 

— O să-l lichidez, Jim. 

— Şti... ştie... 

Mâna dreaptă se ridică brusc, ochii se uitară ţină la oasele 
degetelor, apoi ochii se închiseră pentru totdeauna şi Jim 
Brantzen muri. 

Ochii lui Hunter se umplură de lacrimi. 

— Dumnezeule mare! gemu el. 

Aşeză jos uşurel capul prietenului său şi se îndreptă spre 
cealaltă încăpere cu un pas sacadat. 

Braddock deschisese ochii şi se întorsese pe spate. Hunter se 
lăsă în genunchi lângă el şi îi deschise haina, găsind rana. 
Polițistul fusese împuşcat în burtă. 

— Cum te simţi? întrebă Hunter. 

— Rău, răspunse cu greu Braddock. 

— De cât timp au plecat, Braddock? 

— Cinci minute... poate zece. 

— Rezistă. Chem o ambulanţă. 

Hunter părăsi repede încăperea şi intră în sala de operaţii. 
Găsi comprese şi se întoarse la poliţist. li dădu la o parte hainele 
şi aplică compresele pe rană. 

— Pun prinsoare că o să scapi. 

Căpitanul se mulţumi să se uite fix la el, de parcă i-ar fi fost 
prea rău ca să poată vorbi. 


94 


— Cel putin asa sper, adáugá Hunter. 

Reveni în hol, telefonă după ambulanţă si părăsi repede 
clădirea. După câteva clipe, Mercedesul său gonea spre Palm 
Springs. 

Hunter ştia unde va putea să-l intercepteze pe omul care îi 
torturase prietenul. 


95 


CAPITOLUL XIX 


Cei şase oameni stăteau înghesuiți în maşina care mergea cu 
viteză maximă. Willie Walker stătea în faţă cu un ucigaş care se 
numea Bonelli şi un şofer mai tânăr căruia i se spunea Tommy 
Edsel. 

Screwy Looey Pena ocupa singur aproape toată bancheta din 
spate şi era foarte bine dispus. Inghesuiti lângă el se aflau un 
anume Mario Capistrano, care tocmai fusese eliberat din 
închisoarea federală de la Lompoc si Harold the Greaser 
(Talianu') Schiaparelli, un italian de cincizeci şi nouă de ani, care 
fusese deportat de trei ori dar care nu petrecuse nici măcar o 
noapte în închisoare. 

Willie Walker îşi eliberă un braţ şi se răsuci spre spate. 

— Lasá-má să mă uit la desen, Lou. 

— Nici vorbá! 

Pena îşi bătu uşor cu mâna buzunarul hainei, plin de mándrie. 

— Deej va avea dreptul să se uite primul, zise el zâmbind. La 
urma urmelor, ăsta e paşaportul meu pentru viaţă, Willie. Să nu-l 
şifonăm. 

Walker se simţi jignit. 

— Uiţi că noi ne-am riscat capetele ca să te scoatem din 
încurcătură? 

— Nu uit nimic, îl asigură Pena. Să nu-ţi mai treacă niciodată 
prin minte una ca asta, Willie. lar Deej o să-ţi poarte pică când o 
să-i explic că totul făcea parte din plan. O să facă puţină gură dar 
o să-i treacă. Când o să vadă desenul! Nu mi-a spus el sá nu mă 
întorc fără capul lui Hunter? Ei bine, s-a făcut! 

Se bătu uşor cu mâna peste buzunar. 

— li aduc capul lui Hunter. 

— Nici măcar nu e o fotografie, remarcă Tommy Edsel. E doar 
un desen, nu? 

— Mda, dar ce desen! Desenul unei operaţii chirurgicale nu e 
numai un desen, e un plan. 

— Ce s-a petrecut acolo m-a îngreţoşat, se plânse Capistrano. 
N-am văzut niciodată un tip transformat în cotlete. 

— Maa, dar nu uita, Mario, că trebuia să vorbească, zise Pena. 
La dracu! Nici pe mine nu m-a amuzat. El a fost de vină. 

— Dar chestia de la degete i-ai făcut-o după. 

— Ca învăţătură de minte, îi explică cu răbdare Pena. Trebuie 


96 


să-i învăţăm pe indivizii ăştia că n-au voie sá ne mintá. Dar fără 
chestii de-astea, Mario. Azi e ziua mea şi o să mă distrez. Dacă 
vrei să te întorci la Palm Springs pe jos, spune. 

— Mă întreb ce-o fi făcut Frankie Lucky, zise Bonelli care voia 
mai ales să schimbe subiectul. 

— Cine mai e şi Frankie Lucky ăsta? bombăni Pena. Un italian 
aurit? 

— Ai grijă, zise Willie Walker aruncând o privire spre Harold 
the Greaser. 

Pena se strâmbă de râs. 

— Aiurea! Willie! Harold nu e susceptibil pentru că s-a născut 
în străinătate. Nu-i aşa, Harold? 

Harold mormăi ceva de neînțeles şi începu să râdă. Pena 
începu şi el să râdă deşi era evident că nu înţelesese nimic. Pena 
era într-o dispoziţie expansivă. 

— Azi toată lumea e mulţumită. 

— Cu excepţia lui Frankie Lucky, zise Willie Walker. Lou, tipul 
ăsta e rece ca un mort. Şi aveai dreptate, e ucigasul aurit al lui 
Deej. lar Deej a spus să facem cum putem mai bine ca să-l 
evităm, pentru că nu renunţă la contract şi că nu va renunţa 
până când nu i se va spune sau nu i se va telefona. Şi, după câte 
mi-a spus Deej, tipul ăsta nu pune întrebări înainte, mai întâi 
trage şi pe urmă salută. 

— N-ai spus că lucrează singur? 

— E un singuratic, Lou, zise Bonelli. Mi s-a spus că nu ia 
niciodată pe nimeni cu el. j 

— Noi suntem şase, nu? zise Pena. In orice caz, doar n-o să ne 
lichideze de-aici si până acasă? 

Şoferul aruncă o privire peste umăr. 

— Acest Frankie Lucky nu are un Mercedes albastru, al naibii 
de rapid? 

— Ba da, o maşină incredibilă, răspunse Walker. De ce? 

Capul lui Tommy Edsel se legăna de la stânga la dreapta. 

Privea drept înainte pe drum dar arunca o privire si spre alt 
drum care cobora din munți, serpuind în dreapta lor. 

— Cred că el e, zise Tommy cu o voce sinistră. 

Toti îşi îndreptară ochii spre drumul de munte, de care îi 
despárteau vreo cinci sute de metri. 

— Ai ochii mai buni decât ai mei, Tommy, zise Pena care îşi 
lipise fruntea de geam. 

— Uită-te mai departe, zise Tommy Edsel, al cărui cap 
continua să se legene. ll vezi, nu-l mai vezi. Caută un fulger 


97 


albastru. Acum! L-ai văzut? La dracu! El e, e Frankie Lucky! Şi cu 
ce vitezá merge! 

În maşină rásunará exclamatii înfricoşate si Pena rácni: 

— Gata! Gata! Lásati gura! Dacá e el - desi probabil cá e 
altcineva - amintiti-vá cá suntem sase si cá el e unul singur. Ne 
va urmări asteptánd să i se ivească şansa. E sigur că nu va 
încerca să ne lichideze pe drum. 

— Cu Frankie Lucky, nimic nu e sigur, zise Walker. 

Pena îşi umezi buzele, afectat de panica însoţitorilor săi. 

— Unde se unesc drumurile astea? 

— Dincolo de următoarea curbă, zise Tommy Edsel. Acolo 
unde drumul virează spre munte. 

— Ei bine, trebuie să ajungem acolo înaintea lui! 

— Asta încerc şi eu să fac, zise omul de la volan. Dar grámada 
asta de fiare nu e Mercedes! 

Pena şi Walker încercau să coboare geamurile, iar ceilalţi, 
foarte tulburati, voiau să-şi pregătească armele. 

— Aveţi grijă unde trageţi! strigă Pena. 

* 


* * 


Hunter recunoscuse maşina mare a Mafiei în momentul în care 
îl zărise Tommy Edsel. De sus, Exterminatorul avea o vizibilitate 
perfectă. Vedea câmpiile dinspre nord şi orizontul la sud. Nu se 
zărea nici o altă maşină; pustiu cât vedeai cu ochii. 

Făcu un calcul mental. Va ajunge cu zece secunde înaintea lor 
la intersecţie; aceste zece secunde vor fi suficiente. 

Conducerea maşinii în astfel de condiţii îl solicitase fizic şi 
mental. Serpentinele nu se mai sfârşeau. Nu avusese timp să se 
gândească la ce lăsase în urma lui la Palm Village... şi era mai 
bine. Sub calmul său interior se acumula o furie imensă, greu de 
conceput la acel om lipsit de emoţii. Execuţiile din trecut 
fuseseră îndeplinite totdeauna cu o răceală detaşată, în timpul 
misiunii intrau în acţiune instinctele de soldat şi luptător. 

Hunter nu omorâse niciodată dominat de furie, nici atunci 
când îşi răzbunase familia. Dar acum furia încerca să-l 
copleseascá, gata sá tásneascá... şi odată cu ea toată forţa si 
ferocitatea Exterminatorului. 


98 


CAPITOLUL XX 


Mercedesul frână la intersecţie scrásnind din toate 
cauciucurile. Hunter cobori chiar mai înainte ca maşina să se fi 
oprit complet. Aruncă pistoalele pe rambleu şi se aplecă din nou 
în interiorul maşinii, apăsând cu o mână pe pedala de ambreiaj şi 
trecând cu cealaltă în viteza întâi. După care smulse pedala 
accelerației, dezvelind braţul metalic pe care îl blocă apăsat la 
maximum. Motorul puternic începu să urle, amintindu-i lui Hunter 
de zgomotul avioanelor cu reacţie înainte de a-şi lua zborul. 

Hunter se lăsă să cadă în genunchi pe caldarâm, schimbă 
mâna care ţinea ambreiajul ca să ţină portiera cu mâna stângă. 
Ştia că nu putea conta decât pe ochii lui; nu putea să audă 
apropierea celeilalte maşini din cauza zgomotului făcut de 
motorul Mercedesului. 

Vedea la trei lungimi de maşină dincolo de intersecţie; avea 
nevoie de reflexe perfecte şi de alegerea momentului propice în 
care să treacă la acţiune. 

Observă o mişcare în câmpul lui vizual. Hunter se aruncă în 
spate şi dădu drumul maşinii. Mercedesul fu proiectat înainte ca 
o săgeată care porneşte din arc şi portiera se trânti la câţiva 
centimetri de capul lui Hunter. Hunter îşi continuă rostogolirea cu 


armele în mâini. 
* 


* * 


— L-am întrecut! strigă triumfător Pena. 

— Mai bine! zise Tommy Edsel. La o sută şaizeci şi cinci pe oră 
nu pot să opresc brusc! 

Apoi intrară în intersecţie şi zăriră maşina albastră ascunsă pe 
celălalt drum. O clipă, Pena se întrebă ce făcea tipul în genunchi 
lângă maşină. Apoi degetul lui apăsă pe trăgaciul armei în timp 
ce Tommy Edsel frâna instinctiv. 

Dar fulgerul albastru se dovedi mai rapid decât reflexele lui 
Tommy Edsel. Piciorul lui mai era încă pe pedala accelerației 
când cealaltă maşină se năpusti în intersecţie cu un huruit 
strident. 

— Atenţie! urlă Willie Walker. 

Dar Mercedesul izbea deja aripa dreaptă din faţă a vehiculului. 
Elanul maşinii mari a mafioţilor făcu Mercedesul sá se 
învârtească, după care o mai izbi o dată cu un şoc cumplit. 


99 


Willie Walker fu aruncat pe deasupra capului lui Bonelli si se 
lovi de parbrizul din fata lui Tommy Edsel. Harold the Greaser 
urlă ceva în italiană când Pena şi Capistrano cázurá peste el. 

Şofer extraordinar, Tommy Edsel luptă vitejeşte cu forţa 
centrifugă care antrena cele două vehicule, apoi Mercedesul se 
desprinse, lăsând maşina mare sá se ducă înainte. Rotile din 
spate, deschizând calea, trecură pe deasupra rambleului şi se 
înfundară în nisip, iar maşina intră în prima rostogolire laterală. 

* 


* * 


Hunter zărise într-o fractiune de secundă feţe îngrozite, după 
care maşinile se ciocniră şi intrară într-un vârtej pe drumul 
principal. Alergă după ele, dar rămăsese la o oarecare distanţă 
când Mercedesul devie şi se făcu praf în deşertul accidentat. 

Părea că totul se petrece cu încetinitorul. Maşina mare a 
mafiotilor făcu o curbă lentă şi părăsi drumul la o sută de metri 
mai încolo. Rotile din spate se înfundară în nisip, iar maşina 
începu să se rostogolească, cu efectul curios că reveni spre 
intersecţie, aruncând în toate părţile corpuri dislocate. 

Hunter numără şase rostogoliri, după care maşina se opri cu 
roţile în sus - grămadă de fiare torturate. 

Tommy Edsel încă mai era agăţat de volanul strivit când 
Hunter se apropie de maşină. Sângele îi curgea din gură şi stătea 
suspendat de centura de siguranţă. 

Bancheta din spate se deplasase în întregime. Mafiotul părea 
că are pieptul spart de volan, dar întoarse capul spre Hunter şi se 
uită la el cu capul în jos. Hunter îi trase un glonţ între ochi şi 
dădu ocol vehiculului răsturnat. 

Bonelli era blocat într-un colţ deformat al tablei, indiscutabil 
mort. Hunter îi degajă cu forţa capul şi îi trase şi lui un glonţ între 
ochi. Apoi continuă căutarea corpurilor împrăştiate. 

Cel mai aproape era Willie Walker. li lipsea o parte din craniu 
şi avea picioarele îndoite într-un mod ciudat la spate. Hunter fu 
nevoit să se mulţumească să-i plaseze un glonte acolo unde 
avusese ochii. 

Urmă Harold the Greaser Schiaparelli. Acesta era pe jumătate 
decapitat şi avea tăiată mâna dreaptă. Hunter îi expedie un glonţ 
între ochii rátáciti. 

Mario Capistrano zăcea lungit pe nisip. Plângea uitându-se la 
coastele albe care îi ieşiseră printr-o parte a bustului. Hunter îl 
împinse pe spate. 

— Inchide ochii. 


100 


Apoi îi făcu cadou al treilea ochi care nu putea să fie închis. 

Lou Pena era în genunchi şi se uita cum se apropia Hunter. li 
lipsea braţul drept începând de la cot. Avea nasul spart şi doi 
dinţi îi ieşiseră prin buza de jos. 

— Am capul lui Hunter... îl am, zise el cu o voce răguşită. 

— Serios? 

Hunter îi trase un glonţ între ochi. Prinse cadavrul ciopártit în 
momentul în care se prăbuşea în faţă, îl scotoci în buzunare 
găsind desenul lui Brantzen în dreptul inimii lui Pena. 

Hunter aprinse un chibrit şi dădu foc la schiţă, apoi împrăştie 
cenuşa fină pe nisip în timp ce se întorcea spre drum. 

Examină Mercedesul şi ajunse la concluzia că era irecuperabil. 
Desfăcu rezervorul şi lăsă să curgă benzină pe nisip până la o 
distanţă prudentă. Apoi mai aprinse un chibrit şi îl apropie de 
urmele de benzină. 

Flăcările parcurseră repede drumul inflamabil spre rezervor. 

Hunter pornise deja spre Palm Springs şi nici măcar nu 
întoarse capul când auzi explozia. lsi zise că o ţară pásea cu 
stângul dacă un om ca Jim Brantzen putea să fie făcut bucățele 
de gunoaiele pe care le lăsa în urma lui. 

Şi mai erau încă multe ca ele în faţa lui, dincolo de orizont. 

Moartea se îndrepta pe jos spre Palm Springs. 


101 


CAPITOLUL XXI 


Soarele era aproape la zenit cánd Hunter ajunse schiopátánd 
la Palm Springs, opri un taxi si ceru sá fie dus la hotel. 
Receptionerul se uită la el cu mirare văzând în ce hal arăta. 

— Ati avut un accident, domnule Lambretta. 

— Mi-am pierdut maşina. Telefoneazá sá mi se aducă alta, 
exact la fel ca prima. 

Receptionerul rámase cu gura cáscatá. 

— Bine, domnule. 

— Şi trimite-mi sus gheaţă. 

— Da, domnule. Cu lichidele obişnuite? 

— Numai gheaţă, răspunse Hunter cu o voce ostenită. Peste o 
oră voi avea nevoie de maşină. 

Intoarse spatele şi porni spre ascensor. 

— Aăă... domnule Lambretta, s-ar putea să fie mai greu în 
privinţa culorii Mercedesului. Vreau să spun... 

— Exact la fel, îl întrerupse tăios Hunter. 

Urcă în camera lui; îşi scoase hainele murdare şi întră în sala 
de baie. Surprins de înfăţişarea plină de praf, se uită încruntat la 
masca Lambretta cu care încă nu se obişnuise. Intră sub duş şi 
rămase acolo minute în şir, spălându-şi frecvent faţa, înghițind 
apă şi umezindu-şi mucoasele uscate. 

Când ieşi din baie, pe masă îl aşteptau două găleți cu gheaţă. 
Hainele murdare fuseseră luate; revolverele erau aşezate pe pat 
lângă lenjeria curată. Isi îmbrăcă slipul, luă puţină gheaţă pe care 
şi-o puse în gură, apoi formă numărul privat la care suna 
telefonul din biblioteca lui DiGeorge. Vocea lui Philip Marasco 
răspunse la prima sonerie: 

— Da? 

— Sunt Frank. Spune-i lui Deej că s-a făcut. 

Urmă o pauză. 

— OK, Frankie, o să-i spun. Unde eşti? 

— La hotel. Sunt frânt de oboseală. Vin imediat acolo. 

Hunter auzi vag vocea lui DiGeorge, dar nu putu să înţeleagă 
ce spunea. Marasco reveni: 

— Deej vrea să ştie dacă ai desenul? 

— Care desen? 

— Subiectul avea la el un desen al chirurgului în legătură cu 
alt subiect interesant. ll ai? 


102 


— Bineínteles cá nu, se rásti Hunter. Nu-mi petrec vremea 
culegánd suveniruri. 

La capátul celálalt al firului avu loc altá discutie imposibil de 
înţeles. Apoi: 

— Vrea să ştie unde ai lăsat contractul. 

— Acolo unde muntele se uneşte cu deşertul, îl anunţă Hunter. 
Acolo unde un subiect ar putea să-l aştepte pe altul. 

— Bine, am înţeles. Deej spune să vii aici cât de repede poţi. 

— Spune-i că am făcut zece kilometri pe jos în plin soare. 
Spune-i că vin imediat după ce mă odihnesc. 

Marasco începu să râdă. 

— OK, Frankie, îi voi spune. Odihneşte-te şi vino. Trebuie să 
afli nişte lucruri. 

— OK. 

Hunter închise, se uită la mochetă, desfăcu un pachet de 
ţigări, aprinse una si se lungi pe pat. 

— Da, voi veni, zise el vorbind singur. Să vă anunţ sfârşitul... 

* 


* * 


Cáutárile au fost făcute sub ordinele lui Philip Marasco, care îşi 
duse oamenii pe drumul spre Palm Village. Două maşini, fiecare 
cu câte cinci oameni, parcurseră traseul până la intersecţie şi 
descoperiră fără greutate masacrul făcut de Frankie Lucky. 

Cei zece mafioţi alergau de la un punct la altul al scenei, 
atingând, arătând cu degetul, reconstituind detaliile acţiunii. 

Marasco scotoci fiecare cadavru, apoi vehiculul, apoi îşi aşeză 
oamenii în semicerc, la o lungime de braţ unul de altul, pentru a 
cerceta drumul pe care îl făcuse maşina în timpul ultimelor 


salturi. 
* 


* * 


La întoarcere, Marasco se prezentă trist în faţa lui DiGeorge. 

— Dacă Lou a avut un desen, probabil că l-a înghiţit. Şi n-ai 
văzut masacrul pe care l-a făcut Frankie Lucky! In viaţa mea n- 
am văzut una ca asta. 

— E lipsit de sens să nu aibă acel desen! izbucni capo. Trebuia 
să aibă ceva ca să se întoarcă aici. Presupun că nu mai trăia nici 
unul. 

— Cam aşa, zise Marasco înfiorându-se. Nimic nu mai era 
întreg. N-am mai văzut niciodată ceva atât de înspăimântător. 
Acest Frankie Lucky e un om periculos. Şi, te asigur, Deej, nu se 
încurcă cu riscuri inutile. Adu-ţi aminte că ieri seară ziceam că 


103 


sunt sase contra unu. 

DiGeorge dádu din cap cu un aer serios. 

— N-a fost mare diferenta? 

— N-ar fi fost diferentá, Deej, nici la doisprezece contra unu! 
Dacá acest Frankie Lucky dá de Hunter, tare as vrea sá vád ce se 
întâmplă! A 

DiGeorge reflecta cu privirea în gol. Isi drese glasul. 

— Mă întreb dacă te-ai gândit la un lucru, Phil? Mă întreb dacă 
îţi dai seama că cineva face glume cu Deej? 

Marasco se uită mirat la patronul lui. 

— Ce fel de glume, Deej? 

— Ce mi-a spus acest Frankie Lucky? Că s-a bătut cu Hunter? 
A spus că l-a văzut pe Hunter în afara oraşului, că l-a recunoscut 
şi că au tras unul în altul. Şi asta la câteva zile după ce Hunter 
ne-a scăpat la Palm Village. Aşa e? 

— Aăă... mda, dar... 

Marasco se gândea intens. Deodată făcu ochii mari. 

— Hei! Willie Walker a spus la telefon că Hunter şi-a schimbat 
faţa în ziua masacrului. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu, Philip Honey. Deci cineva 
minte de îngheaţă apele. Mă întreb cine. 

— De ce-ar minţi Frankie, Deej? 

— Asta mă întreb şi eu, Phil. Să zicem „dacă”. „Dacă” Screwy 
Looey a spus adevărul. Spune-mi, Phil, l-ai prins vreodată pe Lou 
cu minciuna? Cu o minciună importantă? 

Marasco se gândi, apoi scutură din cap. 

— Nu cred că Lou te-a minţit vreodată, Deej. Dar trebuie să ne 
gândim la o chestie. Poate că Lou credea că are ceva. Poate că 
cineva voia ca el să creadă asta. 

— Ai cunoscut vreodată tipi care şi-au schimbat faţa, Phil? 

— Mada. Intr-o perioadă treaba asta era la modă pe coasta de 
est. 

— Cât dura până la scoaterea pansamentelor? 

— Oh! Două-trei săptămâni. 

DiGeorge mârâi. 

— Mda. lar tipii pe care i-am cunoscut eu stăteau uneori cu 
comprese şi plasture cel puţin o lună. Schimbarea feţei e o 
chestie destul de nasoală. 

— Azi, Deej, se fac transplanturi de inimă. Cu siguranţă că şi 
chirurgia estetică a făcut progrese. 

— Ei bine, aş vrea ca cineva să se informeze în privinţa asta, 
ordonă DiGeorge. 


104 


— Bineînţeles, Deej. 

— Până atunci, Frankie Lucky e din nou suspect. Dacă Hunter 
şi-a schimbat moaca, Frankie nu l-a văzut în deşert câteva zile 
mai târziu, cu toate progresele pe care le-a făcut medicina. Dacă 
Hunter şi-a schimbat faţa, există două posibilităţi. Sau l-a văzut 
cu pansamente, sau l-a văzut cu noua lui faţă. E clar, nu? Frankie 
Lucky n-ar fi putut să-l recunoască pe Hunter la trei zile după 
intervenţia chirurgicală! 

— Asta e clar, Deej. 

Marasco avea rásuflarea táiatá. 

— Dacá presupunem cá Lou a spus adevárul, atunci Frankie 
Lucky minte. 

DiGeorge suspiná. 

— Ei, da, Philip Honey. Spui că băiatul ăsta e un ucigas 
eficace? 

— Ar fi trebuit sá vezi şi tu ce-am văzut eu ca să-ţi dai seama! 

— Ar fi totuşi îngrozitor, zise DiGeorge suspinând din nou. Ar fi 
îngrozitor dacă Frankie Lucky ar fi noua faţă a lui Hunter. 

Marasco uită brusc să mai respire şi păli brusc. 

— Sá nu mergem chiar atât de departe, Deej. 

— Ba da, zise DiGeorge cu o voce neutră. De asta sunt capo, 
Philip Honey. Cred că da. Când vine Victor Poopy? 

— La două e la Los Angeles Internațional răspunse Marasco ca 
un automat. Deej, poate că Frankie te-a minţit puţin. Poate că a 
inventat încăierarea cu Hunter ca să-ţi atragă atenţia. 

— M-am gândit si eu la asta. Trebuie să mă gândesc la toate, 
Phil. Aşa că, n-ai grijă, mă gândesc. Dar sunt nerăbdător să văd 
ce cadou ne aduce Victor. 

— Eu pun prinsoare că Frankie Lucky e corect, Deej. 

DiGeorge se uită la el cu un zâmbet ostenit. 

— Pune prinsoare, Phil. Eu o să mă gândesc. 

* 


* * 


Hunter se opri în faţa unei cabine telefonice izolate şi formă 
numărul secret pentru a intra în contact cu Lyons. ll găsi. Lyons îl 
întrebă imediat: 

— Ce ştii despre evenimentele care au avut loc în dimineaţa 
asta la Palm Village? 

— Destule. Să facem schimb de informaţii. 

— Nici un schimb. Braddock e în pragul morţii şi s-au comis 
cele mai rele atrocități... 

— Ştiu, Lyons. Braddock o să scape? 


105 


— Doctorii trag speranţe. Dar în cel mai bun caz, o vreme va fi 
scos din circulaţie. 

— E un bun poliţist, zise Hunter. 

— Mai bun decât unii pe care-i cunosc, răspunse Lyons 
ironizându-se singur. De ce-ai sunat, Pointer? 

— Acoperirea mea e în pericol. Am nevoie de informaţii. 

— O secundă... Brognola e aici şi vrea neapărat să-ţi spună 
ceva. Făcea legătura între Braddock şi noi, şi... o secundă, 
Pointer. 

Hunter auzi murmure, apoi declicul ridicării altui receptor. 

— OK, zise Lyons. Brognola e şi el pe linie. Spune-ne mai întâi 
ce ştii. Cine sunt autorii, în afară de Pena? 

— Nu le ştiu numele, dar le puteţi identifica cadavrele. Le veţi 
găsi la intersecţia drumurilor care duc la Palm Springs. Sunt 
şase, inclusiv Pena. 

— Toţi sunt morţi, zise vocea calmă a lui Brognola. 

— Exact, răspunse Hunter. Acum putem vorbi şi de problema 
mea? 

— Cine i-a omorât? 

— A fost un contract dublu. Julian DiGeorge a crezut că Pena îl 
trăda. Ceilalţi au fost de partea lui Pena. 

— inseamnă că aceste asasinate n-au nici o legătură cu 
moartea soţilor Cann şi a chirurgului? întrebă Brognola. 

— N-am spus asta. 

Lyons interveni. 

— Tipul ăsta te duce cu preşul, Hal. Hunter, tu i-ai executat pe 
oamenii ăştia, nu-i aşa? 

— Cu cine vorbeşte? îl întrebă Hunter pe Brognola. 

— Au aflat că Brantzen ţi-a schimbat faţa şi s-au dus la el ca 
să afle amănunte! E cât se poate de evident, aşa că nu mai 
umbla cu poveşti. Ai trecut pe-acolo, ai văzut ce i-au făcut 
prietenului tău chirurgul şi ai plecat să-i lichidezi. Acum spui că 
acoperirea ta e în pericol. Ce informaţie a reuşit Pena să 
transmită organizaţiei, mai înainte ca tu să-l ucizi, Hunter? 

— Stai puţin înainte de a răspunde, domnule Pointer, zise 
Brognola. Rămâi la telefon. 

Din nou murmure. Apoi glasul lui Brognola se auzi din nou: 

— Domnule Pointer, apreciem treaba pe care ai făcut-o pentru 
noi şi nu vrem în nici un caz să te compromitem. Nu eşti obligat 
să ne spui ceva care te incriminează. 

— E foarte echitabil, zise Hunter. 

— Bine, nu-ţi cerem să ne spui cine eşti. Dar spune-ne dacă 


106 


asasinatele de la Palm Village au fost ordonate de Julian 
DiGeorge sau nu? 

— Nu. A fost initiativa lui Pena. 

— Inteleg. Şi acum Pena şi oamenii lui sunt cu toţii morţi? 

— Exact. 

— La ordinul lui DiGeorge? 

— A existat un contract împotriva lui Pena. 

— Înţeleg, răspunse Brognola cu o voce confuză. 

Hunter suspină. 

— Bun, Lyons, zise el. Nu vreau să începi să te îndoieşti de 
informaţiile mele. Ai dreptate, nu e momentul să ne jucăm de-a 
cine e mai şmecher. Şi pe urmă, sunt deja destul de incriminat. 
Sunt Hunter. M-am infiltrat în „familia” DiGeorge şi l-am lichidat 
pe Pena în dimineaţa asta. Dar am făcut-o numai pentru mine. 
Aţi văzut sau aţi auzit ce i-au făcut lui Brantzen? 

— Da, zise încetişor Lyons. Braddock l-a descris destul de bine 
pe tipul care i-a venit în ajutor. Seamănă cu tipul pe care l-am 
întâlnit la Redlands ieri seară. 

— Mda, zise Hunter. Cum rămâne cu problema mea? 

— Ce doreşti? 

— Am auzit că vestita commissione foloseşte o echipă specială 
de ucigaşi. Vreau să ştiu cine e şeful ei. 

— Asta e domeniul tău, Hal, zise Lyons. 

— In momentul de faţă e formată doar din zece capo, îl anunţă 
Brognola. 

Înşiră toate numele. 

— Remarci faptul că DiGeorge nu face parte dintre ei. A plecat 
în urmă cu doi ani trântind uşa din cauza unei neînţelegeri în 
privinţa stupefiantelor. Dar face şi el parte din când în când, 
când e vorba de un subiect care îl interesează. S-ar putea spune 
că are şi el un vot valabil în Consiliu. 

Hunter era foarte interesat. 

— Dar există tensiuni? 

— Da, există tensiuni, răspunse Brognola. Consiliul a vrut să 
stabilizeze preţurile. DiGeorge nici n-a vrut s-audă. El controlează 
un procent însemnat din traficul de droguri. Crede că stabilirea 
preţurilor e treaba lui şi vinde en gros altor „familii” impunând 
singur preţurile. Da, există tensiuni. 

— Mulţumesc, zise Hunter. Am la ce reflecta. Dar mă 
interesează mai mult asasinii Consiliului. Poţi să-mi dai mai multe 
informaţii? 

Brognola tuşi apoi continuă: 


107 


— Se spune cá fratii Talifero au echipa cea mai de temut din 
ţară. Li se spune Pat şi Mike. Ei... 

— Bun, am auzit de Pat şi Mike. Ceea ce spui e logic. Poate 
salvez situaţia... 

— Fii prudent, Pointer, îl imploră Brognola. Fraţii Talifero sunt 
extrem de periculoşi. Se spune că după ce primesc ordinele, 
amândoi sunt ca nişte rachete teleghidate, nu mai ai cum să-i 
opreşti sau cum să anulezi contractul. Oamenii lor sunt ca un fel 
de echipă a Gestapoului, şi nu primesc ordine decât de la Pat şi 
Mike. lar ei doi primesc instrucţiuni numai de la commissione. 

— Exact de ce aveam nevoie, zise Hunter. Acum ar fi mai bine 
să ne luăm la revedere. 

— Aăă... Pointer, zise repede Brognola. 

— Da? 

— In seara asta plec cu avionul la Washington şi aş vrea să 
intervin în favoarea ta. 

— Ce fel de intervenţie? A 

— Pentru obţinerea unui fel de iertare neoficială. Intelegi? 
Hunter începu să râdă. 

— Acum cine spune poveşti? 

— Vorbeşte cât se poate de serios, interveni Lyons. 

Brognola continuă: 

— Persoane foarte, foarte importante îţi cunosc eforturile. Îţi 
bănuiam identitatea, iar acum, când ai confirmat-o... în fine, nu 
pot să promit nimic. Dar... cred că pot să-ţi obţin o acoperire 
neoficială, dacă insişti să-ţi continui această activitate. 

— Intenţia mea este să continui, zise Hunter. Doar dacă nu 
mor prea curând. 

— Doar nu vrei să mori curând? întrebă Lyons râzând. 

— Nu, dacă nu e obligatoriu. 

— Putem să te ajutăm cu ceva? 

— Mă îndoiesc. E treaba mea. Aăă... v-aţi putea informa 
despre moartea unui anume Charles d'Agosta, în jur de douăzeci 
de ani, accident maritim în largul localităţii San Pedro? 

— Un asasinat al Mafiei, Hunter? întrebă Lyons. 

— Spune-i Pointer, interveni cu nervozitate Brognola. 

Hunter începu să râdă. 

— Ideea de asasinat e vagă. Interesati-vá. 

— O voi face, zise Lyons. Altceva? 

— Rugăciunea. 

Lyons şi Brognola începură să râdă. 

— Ei bine... 


108 


— Braddock ¡ti multumeste, adáugá repede Lyons. 

— Bineînţeles. 

Hunter urcă în noul Mercedes, îşi verifică arma si porni spre 
vilă. Relaţiile lui cu poliţia nu fuseseră niciodată atât de bune. Se 
întrebă ce înțelegeau ei prin „acoperire”. 

— Poate o licenţă de asasin, zise el vorbind singur. 


109 


CAPITOLUL XXII 


Omul care făcea de pază la poarta cea mare îi zâmbi cu 
căldură. 

— Salut, Frankie. Am auzit de măcelul din dimineaţa asta. Au 
zis că a fost o treabă de măcelar. Mi-ar fi plăcut să fiu cu tine. 

Faţa lui Hunter îşi păstră expresia severă. 

— Poate că vei avea ocazia, Andrew Hardy. 

li făcu cu ochiul şi îşi conduse maşina acolo unde obişnuia s-o 
parcheze. Observă că omul de pază plecase în fugă şi acum 
susţinea o conversaţie foarte insufletitá cu alt tip care făcea de 
pază. 

Benny Peaceful îşi făcu apariţia când Hunter cobori din 
Mercedes. 

— E cineva care te aşteaptă de câteva ore lângă piscină, îi zise 
el. Şi care ar fi teribil de dezamăgit dacă n-ai trece pe-acolo. 

Hunter dădu din cap. Se opri să aprindă o ţigară. 

— Ce se întâmplă, Benny? 

— Toată casa e cu fundul în sus din cauza activităţii tale din 
dimineaţa asta, răspunse tânărul care ţinea să-şi păstreze o 
expresie naturală. Evident, pe mine nu m-a surprins. Eu ştiam de 
ce eşti în stare, Frankie. 

— Am nevoie de ajutorul tău, Benny Peaceful. Cred că şi eu 
ştiu de ce eşti în stare. 

Benny păru că imediat creşte cu câţiva centimetri. Urmând 
exemplul lui Hunter, începu să se uite distrat la cer. 

— Spune-mi ce, Frankie Lucky, spuse el cu un ton serios. 

— Un băiat ca tine poate să-şi schimbe ideile atunci când 
trebuie, zise Hunter. 

— Asta e adevărat. 

— Pat şi Mike ar putea avea nevoie foarte curând de un astfel 
de băiat. 

Tânărul simţi că i se taie respiraţia. Tresări uşor, îşi recăpătă 
echilibrul şi zâmbi. 

— La naiba! exclamă el. Am fost sigur că eşti un tip special. 

— Un băiat care ştie să-şi ţină gura şi care ştie să sosească în 
pas alergător la momentul potrivit... poate să fie foarte util. 

— N-ai decât sá pocnesti din degete, Frankie Lucky. 

— OK. Să fii pregătit. 

Hunter aruncă ţigara şi intră în curtea interioară. Benny, la 

110 


câţiva paşi în urma lui, se întoarse la postul lui lângă zid, cu faţa 
radiind de bucurie. Hunter reveni fără grabă la tânărul mafiot. 

___— Ascultă, am luat o hotărâre. Eşti de-acum secundul meu. 
Intelegi? 

Vestea era aproape prea brutalá pentru Benny Peaceful. 
Buzele începură să-i tremure si respiră de câtva ori sacadat după 
care suspină adânc. 

— Sunt omul tău, Frankie. Ce s-a întâmplat? 

Hunter se apropie mai mult de el. 

— Ti-am spus deja, Benny. Un băiat util trebuie să-şi schimbe 
ideile la momentul potrivit. Deej e terminat. Te-ai prins? 

Tânărul dădu din cap. 

— Auzisem asta, răspunse el. Mi-am şi schimbat ideile. 

— Bine. Vreau să-i aduni pe ceilalţi care şi-au schimbat ideile. 
Nu trebuie să-i amesteci pe ăia buni cu ăia răi! Asta e prima ta 
misiune, imediat. Anuntá-i pe cei care trebuie crutati. Intelegi? 

— Dumnezeule mare! Da, ştiu, Frankie! 

— OK. Separă-i pe tipii ăştia de ceilalţi. Cei care au reflectat ar 
trebui să ştie că ceea ce s-a petrecut în deşert în dimineaţa asta 
nu e decât un exemplu a ceea ce urmează să se întâmple. 
Intelegi bine ce vreau să spun? 

— Screwy Looey a primit ce merita, adăugă Benny Peaceful. 
Mai sunt încă destui care merită acelaşi lucru. 

— Isi vor primi si ei portia, n-avea grijă, zise Hunter cu un ton 
serios. E misiunea ta să-i dai la o parte pe ceilalţi, ca să nu 
păţească nimic. Eu n-am timp să fac asta, aşa că contez pe tine, 
Benny. Du-te la ei şi spune-le care e situaţia. Spune-le să fie 
pregătiţi şi să aştepte să le faci semn. 

Benny Peaceful îşi retinu zâmbetul de bucurie. 

— Eu să le fac semn? Da, bineînţeles, Frankie. 

— Organizează-ţi echipa. 

— Imediat, Frankie. 

Tânărul plecă imediat, dispărând după colţul zidului. Hunter 
dădu din cap şi se îndreptă spre piscină unde îl aştepta Andrea. 

— Ce voia neghiobul ăla? întrebă ea. 

Hunter zâmbi. 

— Trebuia să scap de el, nu? 

— Nu fi aşa de vesel. Te aştept de câteva ore. Am impresia că 
ţi-a sunat ceasul, domnule Necunoscut. 

Hunter se aplecă şi îi atinse uşor obrazul cu buzele. 

— Serios? 

— Nu e momentul, zise Andrea. Victor Poopy a sosit împreună 


111 


cu tipul din Florida. În momentul ăsta sunt toţi în biroul tatălui 
meu. 

Hunter îşi păstră zâmbetul. 

— Ai aflat cum îl cheamă pe individ? 

— L-am auzit pe Victor spunându-i Tony. Asta e tot ce ştiu. E 
mic de statură, slab şi îi e frică. Cred că are vreo patruzeci de 
ani. 

Hunter suspină. 

— Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi, scoate-mă de-aici. 

— Eşti gata să pleci imediat? 

Ea făcu ochii mari. 

— Vorbesti serios? 

— S-ar putea sá fie acum ori niciodatá, zise el. 

Fata se uită fix la el. 

— Poţi călători asa cum eşti îmbrăcată. Lasă restul în urma ta. 
Ştii unde vrei să te duci? 

— Direct în Italia. Mă duc la mama. 

— Şi nu-ţi pasă de ce i se va întâmpla tatălui tău? 

Andrea se uită la el curioasă. 

— Tata nu m-a întrebat pe mine când s-a băgat în afacerile lui. 

Hunter acceptă acest răspuns. 

— OK. Hai repede. Te voi ajuta să pleci. Pe urmă... 

O luă pe Andrea în braţe şi o ajută să se ridice din şezlong. Phil 
Marasco apăru în pragul uşii din cealaltă parte a curţii interioare 
şi îl strigă. Hunter ridică capul şi îi făcu un semn amical. 

— Te aşteaptă Deej, strigă Marasco. Vino, şi-a pierdut 
răbdarea. 

Hunter îi dădu drumul fetei. 

— Stai aici, mă întorc. 

Fata se aşeză din nou în şezlong, resemnată, şi murmură cu 
tristeţe: 

— Oare? 

Hunter traversă curtea interioară cu un pas rapid, ajungând 
lângă Marasco. 

— Ce s-a întâmplat? 

Marasco era nervos. 

— Nu ştiu. Dar pe bătrân l-au apucat toţi dracii. Vrea să te 
vadă imediat. 

Porniră amândoi pe culoar fără să se grăbească spre biroul lui 
DiGeorge. 

— l-am spus că treaba s-a făcut, bombáni Hunter. Ce l-a 


112 


apucat? 

— Ar fi anulat contractul dacă ar fi reuşit să dea de tine, 
Frankie, îi mărturisi Marasco. Dar sá nu-i pomenesti de asta, că 
se enerveazá si mai tare. 

— Un contract nu se anuleazá, Philip Honey, zise Hunter cu un 
ton táios. 

Marasco îl aprobă cu un máráit. 

— Acum vorbeşti ca unul din „familie”. 

Hunter încetini mersul, Marasco făcu la fel. 

— Imi place de tine, Phil. 

— Şi mie de tine, răspunse Marasco fără cea mai mică jenă. 

— Ştii, în Egipt, când faraonul murea, toţi cei din anturajul său 
trebuia să moară şi ei. O tâmpenie, nu? Servitorii, sclavii, toată 
lumea. 

— Mda. 

— Egiptenii îşi spuneau că atunci când regele se săvârşeşte 
din viaţă, prietenii lui trebuie să-l însoţească. Mie mi se pare o 
tâmpenie. 

Marasco se opri. 

— Ce vrei să spui, Frankie? 

Hunter se întoarse spre el. 

— Pat şi Mike spun că un rege va muri, Philip Honey. 

Marasco se albi la faţă. 

— La dracu! Ştiam eu că asta trebuie să fie. 

— Trag nădejde că tu nu eşti egiptean, Philip Honey. 

Marasco smulse o ţigară din buzunar şi şi-o vâri între buze. 
Hunter îi dădu să aprindă. Mafiotul trase lung din ţigară şi dădu 
fumul afară suflându-l sacadat. Reflectă câteva clipe şi zise: 

— Nu sunt egiptean, Frankie Lucky. 

— Imi pare bine că aud asta. 

Hunter se îndreptă cu un pas lent spre biroul lui DiGeorge. 
Marasco întinse mâna cu intenţia fermă de a-l opri imediat. 

— Stai puţin. Inainte de a intra, trebuie să ştii că au un 
informator. 

— Cine e acest informator? întrebă Hunter cu un ton calm. 

— Un tip care spune că te-a cunoscut cu mult timp în urmă. 
Dar mai spune că ai murit în Vietnam. Asta era acoperirea ta, 
Frankie? 

— Poate. Cum îl cheamă? 

— Tony Avina. Se pare că aţi crescut în acelaşi cartier. Spune 
că ai fost încorporat şi ucis. Chestia asta ar fi jenantă pentru tine 
în faţa lui Deej. 


113 


— Tipul ásta face parte din Organizatie? 

— Nu! E o nulitate. Un puscárias nenorocit. 

— Ascultá, Phil, zise Hunter cu un ton confidential. Numele 
meu nu e Frank Lambretta. 

— Mda, asta mi-am zis si eu adineauri. Ce-ai sá faci cu tipul 
ásta? 

— Haide sá vezi! 

* 
x x 


Enervat, Carl Lyons se plimba de colo-colo, uitându-se la 
Harold Brognola cu o privire furioasă. 

— Hal, ar fi trăsnet dacă l-am putea informa pe Hunter! 
exclamă el. E clar ca bună ziua că cineva l-a cumpărat pe 
judecătorul de instrucţie. Ancheta ar fi stabilit comiterea unui 
asasinat. 

— Ştiu, ştiu, zise domol Brognola. Dar trebuie să-ţi aminteşti, 
Carl, că numele lui Lou Pena nu era atât de cunoscut în urmă cu 
doi ani. Nimic nu sugera că Lou Pena care conducea barca cu 
motor era redutabilul Lou Pena din anii treizeci. Judecătorul a 
judecat logic când a considerat că e vorba de o moarte 
accidentală. Pagubele s-au rezolvat în afara tribunalului, fără 
proces, fără inculpare, fără nimic. Şi toată lumea a părut 
satisfăcută. 

— Bine, dar un velier mic are prioritate faţă de o barcă cu 
motor. Procurorul districtual ar fi trebuit să intenteze un proces. 
Pena a tăiat velierul în două, a rămas în locul respectiv ca să se 
convingă că treaba a fost bine făcută, apoi a pretins că a fostun 
accident nefericit, şi toată lumea a fost mulţumită. Asta nu se 
numeşte dreptate, şi nu-mi pasă de circumstanţe. 

— Acum, da. 

Brognola încerca să-l calmeze pe polițistul înfuriat. 

— Nimeni nu avea acces la aceste dosare în urmă cu doi ani. 
Nici azi, în mod normal. 

— Ei bine, trebuie să-i telefonez lui Hunter. Am o presimtire 
urâtă de tot. Hunter se află într-un cuib de vipere si are nevoie 
de tot ajutorul pe care i-l putem da. Iti dai seama că niciodată n- 
am avut un informator în „interiorul” Mafiei. 

— Mie-mi spui! zise Brognola râzând. 

— Bine. Să nu batem câmpii, e vorba de viaţa omului nostru. 
Hunter ne-a dat numărul ăsta. Propun sá ne folosim de el. 

Brognola se strâmbă dezaprobator. 

— Cum crezi. Sună-l dacă simţi neapărat nevoia, dar nu-mi 


114 


cere sá fiu de acord. 

Lyons desfácu o bucatá de hártie si privi numárul de telefon. 
Fácea parte din pachetul lásat ultima datá de Hunter, atunci 
cánd nu era cunoscut decát sub numele de Pointer. 

„Numai în caz de Alarmă Rosie”, scria deasupra numărului, iar 
dedesubt apărea numele Lambretta. Numărul era din Palm 
Springs. 

— Mă întreb unde se află acest telefon, mormăi Lyons. 

— Presupun că n-ai să ştii până n-ai să suni. 

— Aş putea să mă informez. 

— Da, dar ai pierde timpul. 

— Ai dreptate, zise Lyons suspinând. 

Se uită la telefon cu o privire ezitantă. Apoi se apropie, ceru o 
linie cu exteriorul, începu să formeze numărul, apoi închise 
brusc. 

— La naiba! Stau prost la capitolul intrigă! 

* 


* * 


Hunter şi Marasco intrará bine dispuşi în biroul lui DiGeorge. 
Marasco rămase lângă uşă. Hunter merse mai departe, îi făcu un 
semn amical lui DiGeorge şi se trânti într-un fotoliu de piele. 

— Puţină odihnă, nimic de zis, bombăni DiGeorge. Dar nu 
toată ziua! 

In birou se mai aflau alţi doi bărbaţi. Hunter îl cunoştea pe 
unul din vedere; îşi zise că era Victor Poopy. Pe al doilea îl 
recunoscu după descrierea făcută de Andrea. Hunter se uită la el 
câteva momente. Urmă o tăcere plină de stinghereală, şi 
Exterminatorul aşteptă clipa dramatică. 

— Salut, Tony. Am auzit că ai ieşit de la pensiunea federală. 

DiGeorge respiră profund. 

Victor Poopy zâmbi nervos şi aruncă o privire spre patronul 
său. Celălalt se uita fix la Hunter cu ochi înspăimântați. 

— Salut, Fr... 

Glasul i se fránse. Se sufocă, tusi, îşi drese vocea şi îşi trecu 
degetele peste ochii umezi. 

— Vă cunoaşteţi? întrebă DiGeorge prefăcându-se surprins. 

— Oamenii se mai schimbă, zise domol Hunter. Tony era o 
adevărată teroare. Jumătate din cartier tremura de frica lui. 
Mda... oamenii se schimbă. 

— Da, dar tu probabil că nu te-ai schimbat prea mult, zise 
Marasco. Incă mai arăţi ca un armăsar. 

Hunter remarcă privirea de reproş pe care DiGeorge i-o adresă 


115 


lui Marasco. Zámbi. 

— Nu, si eu m-am schimbat. De exemplu, azi. Uitaţi-vă la 
mine, sunt fránt, sunt mort. Si asta din cauza unui fleac de 
treabá. Acum cinci ani, as fi lichidat sase tipi cát ai clipi si pe 
urmă as fi tras un chef. Acum nu mai sunt în stare. 

Marasco ráse zgomotos. DiGeorge îi aruncă o privire sinistră si 
Marasco amuti. 

Victor Poopy interveni: 

— Am auzit, Frankie. Toatá lumea vorbeste de asta. O sá má 
duc sá arunc si eu o privire. 

— Gura! se rásti DiGeorge. 

Tupeul lui Hunter îşi producea deja efectul asupra 
informatorului lui DiGeorge. Tipul se uita fix la Hunter, cu o 
privire rătăcită, frângându-şi mâinile. 

— Imi pare bine că te văd, Frankie, îngăimă el. 

— Stai puţin! Stai puţin! izbucni DiGeorge. 

Arătă spre Tony Avina cu un deget acuzator. 

— Acum zece minute mi-ai spus că acest Frank Lambretta a 
plecat la război şi a fost omorât! Păi, cum vine asta? 

— Păi, nu ştiu, dom'le DiGeorge, răspunse Avina tremurând. 

— Dă-i pace, Deej! zise domol Hunter. Nu vezi că e bolnav? 

— Ce te-a apucat să-mi dai ordine? răcni DiGeorge. Cine te 
crezi! 

— Şi tu drept cine mă iei? 

DiGeorge se uită fix la el, cuprins de o furie mută. Fiecare 
mişcare, fiecare cuvânt, fiecare gest, de când Frankie Lucky 
intrase pe uşă, era calculat ca să-l enerveze şi mai tare. Şi acum! 
Sá vorbeşti aşa, cu un capo, ca în prima zi cu Andrea, de parcă... 
O minge de gheaţă îi căzu în stomac, întrerupându-i gândurile. 
Dar îşi recăpătă sângele rece. 

— OK. Ai pus întrebarea. Acum răspunde la ea. 

Hunter se uită la Tony Avina. 

— Răspunde-i, Tony. Spune-i domnului Julian DiGeorge cine 
sunt. Dar spune-i adevărul. 

— Păi... Nu ştiu cine eşti, Frankie, zise Avina. 

Hunter se strâmbă de râs. Phil Marasco începu şi el, urmat de 
Victor Poopy. Bărbia lui DiGeorge începu să tremure, apoi începu 
să râdă şi el. 

Hunter se ridică în picioare, bătu uşor cu o mână în perete, cu 
cealaltă ţinându-se de burtă, executând un număr de ilaritate 
isterică extrem de convingător. 

— La dracu! zise el. Nici eu nu ştiu cine sunt! 


116 


Se tránti din nou în fotoliu, îşi trase răsuflarea, ţinându-se de 
burtă cu amândouă mâinile. 

— Scoateţi-l de-aici pe informatorul idiot! strigă DiGeorge 
printre hohote. Peste un minut, n-o să mai ştiu nici eu cine sunt! 

Marasco îşi recăpătă brusc aerul serios. 

— Stai puţin. Presupun că trebuie să-ţi spun, Deej. După atâţia 
ani petrecuţi împreună, trebuie să-ţi spun. 

— Ce să-mi spui? 

— Pot, Frankie? îl întrebă Marasco pe Hunter. 

Hunter, care încă mai chicotea, încuviinţă. 

— În legătură cu Frankie Lucky. Face parte din „familie”. 

DiGeorge deveni şi el serios şi se întoarse spre Marasco. 

— Care ,familie”? 

— Vittorini, zise cu calm Hunter. 

Rásetele amutirá si urmá o tácere apásátoare. 

DiGeorge se întoarse sá se uite mai bine la acel Frankie Lucky 
căruia voia să-i fie nas pentru a-i transmite într-o zi 
responsabilitátile. 

— Nu ínteleg, zise el cu o voce rágusitá. 

— Fac parte din „familia” Vittorini, îi explică Hunter. 

— Aparține de Pat şi Mike, adăugă Marasco. 

DiGeorge deschise gura, apoi o închise brusc. Se uită la 
Hunter, la Marasco, apoi iar la Hunter. 

— Ce se întâmplă? zise el domol. Spune-mi ce se petrece, 
Philip Honey. 

— Ştii foarte bine, Deej, zise Hunter. 

— Nu, nu cred. 

DiGeorge se ridicase şi se îndrepta cu prudenţă spre birou. 

— Ştii ce vreau, Phil, spuse Hunter. 

Marasco ajunse primul la birou şi se sprijini de el. Băgă mâna 
în haină şi o lăsă acolo. 

— In fine, ce se întâmplă? zise DiGeorge cu o voce 
tremurătoare. 

— Vrei să-l duc pe Deej să se răcorească, Frankie? întrebă 
Marasco. 

— Am impresia că asta o să-i facă bine. 

Hunter se instală comod în fotoliu. 

— Maa, are nevoie de aer, Phil. 

— Nu poţi să-mi faci asta! răcni DiGeorge. 

— Dar nu facem nimic, Deej, zise Hunter care îi zâmbea lui 
Victor Poopy. Ei, Victor! Du-ti amicul înapoi în Florida şi rămâi 
acolo un timp. Bronzează-te puţin. Tony are şi el nevoie de asta. 


117 


lar tu... 

— Ce te-a apucat sá dai ordine oamenilor mei? rácni DiGeorge. 

— Tipul ăsta mai e încă aici? întrebă Hunter fără să-şi ia ochii 
de la Victor Poopy. Credeam că Phil l-a scos la aer. Nu? Maie 
încă aici? 

Victor Poopy merse în linie dreaptă spre uşă, împingându-l în 
faţa lui pe Tony Avina. 

— Ce tip? întrebă el cu nervozitate. Aici nu suntem decât tu, 
eu şi Tony, Frankie. 

— Aşa mi se părea şi mie, zise Hunter cu o voce satisfăcută. 

— Nu poţi să-mi faci asta! urlă DiGeorge. 

— Ei, nu! exclamă Frankie Lucky-Hunter. 


118 


CAPITOLUL XXIII 


Victor Poopy şi Tony Avina fură gata să răstoarne pe cineva pe 
culoar. Hunter îi auzi scuzându-se. 

Când intră Andrea, pistolul lui era îndreptat spre uşă. Fata 
avea în mână micul revolver pe care i-l luase cu câteva zile mai 
înainte. 

Ea înţelese situaţia imediat ce aruncă o privire în cameră, apoi 
se uită fix la arma lui Hunter. 

— Îl vreau pe tatăl meu, zise ea cu nările fremătând. 

— Cineva se ocupă chiar acum de el, răspunse Hunter. 

— lau totul de la început. ll vreau înapoi. 

— Andrea, ieşi de-aici, bombăni DiGeorge. 

— Nu, am ascultat la uşă. Ştiu ce se întâmplă. 

Se uită cu ură la Bob Hunter. 

— Eşti mai rău decât ceilalţi. N-am vrut să cred nimic din ce 
am auzit azi, dar totul e adevărat. Eşti un asasin sângeros şi crezi 
că ai să-mi ucizi tatăl. 

— Haide, bambina, o imploră DiGeorge. Lasă-ne sá ne 
înţelegem între noi. Te înşeli. 

— Nu se înşală, Deej, zise Hunter. 

— La dracu! Chiar n-ai nici un simţ moral faţă de... 

Fraza îi fu întreruptă de detunătura micului revolver. O vază se 
făcu tándári în spatele lui Hunter. Exterminatorul zâmbi relaxat. 

— Ne ameninţă cu arma, Phil. 

— Pot să te şi lichidez! strigă Andrea cu furie. Să nu crezi că 
nu sunt în stare să mă folosesc de o armă. 

— Nici nu cred asta, zise Hunter. 

— Vino, tată. 

— Potoleşte-te, Andrea! Tipul ăsta se distrează cu tine. Poate 
să te doboare mai înainte de a băga de seamă. Fugi de-aici! 

— Am spus... 

— Du-te, Deej, o întrerupse Hunter. N-am de gând să trag în 
fata ta. 

— Evident, rezolvi foarte uşor. Mă laşi să fug şi tu te odihneşti 
în timp ce-ţi trimiti oamenii să tragă un glonţ în spatele lui Deej. 
La colţul unei străzi. Undeva, într-o maşină. Nu plec. Rezolvăm 
totul aici. 

— Te rog, pleacă, Deej, îl imploră Marasco. 

Andrea ridică revolverul în dreptul umărului, cu braţul întins, 


119 


ţintindu-l pe Hunter. 

— Plecăm imediat, împreună, sau încep să trag. 

Hunter mai avea încă arma în mână. O devie uşor spre 
DiGeorge. 

— Dacă mor, moare şi tăticu, zise el cu simplitate. 

— Deej, cară-te! insistă Marasco. 

— Să ştii că n-am sá te uit, domnule Philip Honey Trădătorul. 
N-am să te uit. 

— Pleacă, zise Hunter. 

DiGeorge ieşi. Andrea îl urmă, cu arma îndreptată în 
continuare spre Hunter. După ce fata închise uşa, Marasco zise: 

— Ei bine! 

— Contractul e încă valabil, filosofa Hunter. 

Marasco îşi umezi nervos buzele. 

— Deej nu e un clovn... Nu va merge mai departe de primul 
grup de oameni, apoi se va întoarce cu ei. 

— Dar nu-l las să plece, zise Hunter. 

Se duse la uşile de sticlă care dădeau spre parc şi le descuie. 

— Nu voiam ca pustoaica să fie la mijloc. 

— Sper că nu e vorba de nici o greşeală, Frankie, spuse 
Marasco cu un ton neliniştit. Lichidarea unui capo nu e o treabă 
care se face în fiecare zi. Poate că ar fi mai bine să întrebăm mai 
întâi. Ca să fim siguri. 

— Eşti nebun? Pe cine să întrebi? 

Deschise uşile şi ieşi pe gazon. Marasco venea în urma lui. 

— Pe cine a făcut contractul, Frankie! 

— Nu eşti zdraván? Cine crezi că poate să facă un contract 
împotriva unui capo? O să te duci să-i întrebi dacă nu cumva s-au 
răzgândit? Tu, Philip Honey? 

— Ah, nu! Nu eu, Frankie, zise repede Marasco. 

Hunter trase trei focuri în aer. Câţiva oameni veniră în fugă. 

— Ce s-a întâmplat? strigă unul dintre ei. 

— II cunoaşteţi pe Benny Peaceful? strigă Hunter. 

— Mda! Să facă semn? 

— E cazul! Vreau să fie închise porţile. Nimeni să nu mai iasă. 

— Nimeni, OK! strigă omul. 

După care porni în fugă spre poartă, urmat de alţi doi. Al 
patrulea rămase pe loc uitându-se la Hunter. Hunter ridică 
revolverul si îl împuşcă. 

— Hei! strigă Marasco. De ce faci asta? 

Hunter se întoarse spre el încruntat. 

— Aici nu mai sunt decât două feluri de oameni. Cei care 


120 


tráiesc si cei care vor muri. lar linia medianá este Benny 
Peaceful. 

— Idiotul ăla? urlă Marasco nevenindu-i să creadă. 

— Mada. Dreptate poetică nu? In haosul uriaş care va urma, ce 
e mai normal ca Benny Peaceful să-i separe elegant pe unii de 
alţii? 

— Cum? Ce spui? 

Marasco nu mai înţelegea nimic; mintea îi devenise deodată 
confuză. 

— Nu înţeleg... ce... Dumnezeule mare! Eşti Hunter! 

Şocat, Marasco se clătina căutându-şi arma. 

— Exact. 

Hunter îi expedie un glonţ în partea de sus a nasului. Marasco 
căzu pe spate; teama, angoasa şi trădarea dispărură de pe faţa 
lui în momentul în care fură acoperite deodată de masca morţii. 

— Imi pare rău, Philip Honey, zise Hunter. 

Şi era sincer. Încărcă din nou revolverul şi porni în căutarea 
altor ţinte. 

Dar toată lumea trăgea în toată lumea. 

O echipă de gărzi, cu pistoale-mitralierá Thompson, curăța tot 
ce mişca lângă poarta de la intrare. In parcare, două maşini 
ardeau. Tot parcul era presărat cu cadavre proaspete sau în 
devenire. 

Hunter nu mai încercă să găsească victime, ci se concentră 
asupra sorții fetei lui Deej. Nu o găsi în grădină, dar se împiedică 
de omul care o scăpase pe faleza de la Balboa. Julian DiGeorge 
zăcea ca un sac de nisip spintecat, cu măruntaiele revărsate pe 
pământul regatului său, doborât de propriii săi asasini. Gloantele 
mari îl sfâşiaseră, dar capo ţinea chiar şi acum să domine 
situaţia, încercând să-şi pună intestinele la loc în pântece 
folosindu-se de degetele cu unghii bine îngrijite. 

Hunter se gândi la Jim Brantzen, la Genghis şi Dolly Cann, 
acea femeie cu faţa calmă care nu văzuse decât o singură dată 
moartea. Revăzu faţa surprinsă şi chinuită de durere a lui Big 
Tim Braddock, şi îşi aminti de feţele ca de ceară ale părinţilor şi 
surori sale. Avu o clipă în faţa ochilor imaginea grotescă a 
oamenilor din Death Squad, şi se gândi la toţi mafiotii care 
muriseră de mâna lui... 

Abia apoi îl văzu pe Julian DiGeorge, zvârcolindu-se pe 
pământul unui regat care nu meritase atâtea sacrificii, şi Hunter 
se întrebă dacă exista un lucru care merita ceva pe lumea asta. 
Războiul, violenţa şi moartea fuseseră tovarăşii lui fideli aproape 


121 


dintotdeauna si, deşi se stráduia, Hunter nu reusea sá găsească 
în toate astea nici cea mai mică aparenţă de logică. 

Julian DiGeorge se uită la el cu ochi tulburi şi îi zise cu o voce 
sfârşită: 

— Omoară-mă. 

— In nici un caz, mormăi Hunter. 

Se trase înapoi, îl părăsi pe muribund, reveni pe peluză şi intră 
în biroul lui Deej prin uşile de sticlă. 

Andrea d'Agosta se afla deja acolo, zbătându-se în braţele lui 
Benny Peaceful, numărul doi din noul imperiu criminal al lui 
Frankie Lucky-Hunter. Fata avea obrajii plini de lacrimi şi îşi 
striga ura împotriva omului care era de vină pentru această 
răsturnare. 

Hunter o ascultă până când fata nu mai avu suflu, apoi se 
întoarse spre Benny Peaceful. 

— Ai făcut treabă bună. Acum du-te să cureti urmele. Dacă 
apar cumva poliţaii, lucru de care mă cam îndoiesc, spune-le că 
Hunter a atacat vila. 

— OK, Frankie. 

Benny se îndreptă spre uşă, apoi se întoarse de parcă i-ar fi 
venit un gând care nu avea prea mare importanţă. 

— Ce fac, mă instalez în vilă? 

— Bineînţeles, răspunse Hunter. la apartamentul lui Philip 
Honey. 

Benny zâmbi şi plecă. 

Hunter se uită un moment la fata care plângea, apoi se 
depărtă de ea, ridică receptorul telefonului şi formă numărul lui 
Carl Lyons. 

— Imi pare bine c-ai sunat, zise Lyons. Chiar mă gândeam să-ţi 
telefonez. Mi-ai cerut să mă informez despre moartea lui Charles 
d'Agosta. Există mai mult de o duzină de scrisori referitoare la el 
în dosarele unui comitet al Congresului care activează împotriva 
crimei organizate, toate referitoare la legăturile lui cu imperiul 
criminal al lui Julian DiGeorge. Lou Pena a fost omul care... 

Duse telefonul până la Andrea şi îi tinu receptorul la ureche. 

— Spune-i domnului să repete. 

— Repetati, sopti era. 

După câteva secunde apucă ea însăşi receptorul. 

Hunter aprinse o ţigară şi fumă în timp ce fata asculta vorbele 
politistului. Apoi Andrea îi înapoie telefonul lui Hunter, îi mulţumi, 
îşi aranjă hainele, părul şi ieşi din încăpere. 

Hunter, cu telefonul în mână se instală în fotoliul de la biroul 


122 


lui DiGeorge. 

— Ce se întâmplă acolo? îl întrebă Lyons. 

Hunter era încă epuizat. 

— Facem curăţenie. Spune-i lui... cum îl cheamă... 
Brognola? Spune-i să uite... M-am prostit. 

— Acoperirea? 

Hunter suspină. 

— S-a zis cu ea! Ca şi cu restul. DiGeorge e mort şi „familia” e 
în zdrente. În momentul ăsta sunt în grădină şi se omoară între 
ei. iți sugerez să trimiti o brigadă de infanterie ca să 
supravegheze locul. Circul cel mare o să înceapă abia după ce 
vor afla ce-au făcut. Poate strángeti ceva. 

Detectivul fluierá de mirare, apoi murmurá: 

— Presupun că nu există nici o posibilitate de a-ţi „cârpi” 
acoperirea. Vreau să spun... N 

— Nici cea mai mică şansă. li putem fraieri pe imbecili din 
când în când dar... nu, voi lua ce găsesc în biroul lui DiGeorge si 
am să-ți trimit. Ultimul meu cadou, apoi voi dispărea rapid. Aáá... 
Lyons, mulţumesc pentru tot. 

— Lasă totul într-o căsuță de bagaje si trimite-mi cheia. Unii 
dintre ai noştri îţi sunt foarte recunoscători, Hunter. Din păcate, 
nu toţi! 

— Înţeleg, zise Hunter. 

inchise, luă o valijoară din sertarul de jos şi începu s-o umple 
cu tot felul de obiecte şi dosare care aparținuseră răposatului 
Julian DiGeorge. Apoi se duse până la uşă, întoarse capul să mai 
privească încă o dată bârlogul mafiotului mort şi ieşi pe culoar. 

O găsi pe Andrea lângă piscină, uitându-se fix la un cadavru 
care plutea pe apă. 

— Vrei să pleci cu mine? o întrebă el. 

Ea zâmbi palid. 

— Unde? 

Hunter dădu din umeri. 

— Ce importanţă are? 

Ea încuviinţă cu o mişcare a capului si îi dădu mâna. Merserá 
împreună până la Mercedes, o instală, urcă şi el şi porni motorul. 
Merseră până la poartă. Omul căruia Hunter îi zisese Andrew 
Hardy se uită la el şi îi zâmbi complice. Era legat la o mână cu 
batistă plină de sânge. Se aplecă spre Mercedes, ajutându-se cu 
mâna validă. 

— Frumoasă treabă, nu-i aşa, Frankie? 

— Mda, răspunse Hunter. Spune-i lui Benny Peaceful că mă 


123 


oc 
Oc 
Oc 


ocup eu de pustoaicá. Spune-i că vreau sá supravegheze totul 
până la întoarcerea mea. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji pentru Benny Peaceful, îi răspunse 
omul de pază. 

Hunter dădu din cap şi ambreie. 

leşiră pe poartă şi se îndreptară în viteză spre şosea. Hunter 
îşi zicea că Benny Peaceful încă nu ştia cât de mult ar fi trebuit 
să se îngrijoreze pentru el. 

Evenimentele din ziua aceea vor fi supuse unei judecăţi 
familiale. Hunter simţea un strop de milă pentru răzvrătiți, dar îi 
trecu repede, văzându-i pe gangsteri sub adevărata lor 
înfăţişare, toţi nişte viitori Lou Pena. Lumea se putea lipsi foarte 
bine de ei. 

Andrea aruncă o privire scurtă peste umăr când intrará pe 
drumul principal. Se înfioră şi se apropie de Hunter. 

— Nu ştiu cine eşti, zise ea, dar m-ai eliberat din purgatoriu. 

Hunter zâmbi. 

— Să ştii că sunt două moduri de a părăsi purgatoriul. 

— Pe ce drum o luăm? murmură Andrea. 

Hunter nu putea să răspundă, dar cunoştea deja drumul pe 
care probabil că va apuca el. O viaţă în umbră într-o lume de 
umbre. O viaţă care nu-şi găsea adevărata dimensiune decât 
atunci când curgea sângele. Hunter îşi cunoştea drumul. Işi 
petrecu o mână după umerii fetei şi o trase spre el. 

— Ridică ochii şi uită-te spre orizont. 

— Pentru ce? îl întrebă ea. 

— Asta îţi va aminti că trăieşti, că viaţa continuă şi că în 
următorul sfert de oră se poate întâmpla orice. 

Andrea suspină şi îşi aşeză capul pe umărul lui. 

Ajunseră la intersecţia est-vest a drumului principal. Hunter 
întoarse privirea spre vest şi privi apusul de soare roşu ca 
sângele pe fundalul deşertului. 

— Ah, nu! 

Virá spre est. 

— N-o sá má bag în asta! 

Dar Exterminatorul nu avea nevoie de nici un cer roşu ca să-i 
amintească eventualul viitor. Chiar şi umbra lui avea culoarea 
sângelui. Dacă existau motive întemeiate pentru ca Mafia să-l 
deteste şi să-i fie teamă de Bob Hunter, atunci înseamnă că se 
apropia momentul în care va trebui să facă apel la toată forţa ei 
ca să distrugă acea ameninţare constantă care o sfida. _ 

Pat şi Mike se aflau dincolo de viitorul orizont. In lumea 


124 


umbrelor Exterminatorului, cerul era totdeauna rosu. 

Dar, deocamdată, obtinuse încă o victorie, care nu era chiar o 
victorie adevărată. Călătorea într-o maşină frumoasă, drumul era 
lung şi în braţele lui se afla o femeie frumoasă. 

Andrea suspină. 

— la-má si pe mine unde te duci tu. 

— Nu mă urásti? 

— Tatăl meu a murit cu mult înainte de a mă naşte, Bob. 

— Cum mi-ai spus? 

— Iti spun cum vrei tu, şopti ea. 

Hunter suspină. 

— Din moment ce nu-mi mai spui Lucky! 

O sărută şi îşi dădu seama că masca lui nu era făcută decât 
pentru a ucide. 


125 


CUPRINS 


CAPITOLUL A t aa d 06 A Aa ata te dai oale d let ah d a ae 3 
CAPITOL Mei a n deasa ii 7 
CAPITOL llosa dlls 14 
CAPITOLUL Vida it ea ae eiia aiba aa 18 
CAPITOLULV ce cae e Dra et ela că e Dia para alde aa ala a Dalai 24 
CAPITOLUL Ai e e cca, d ceai atlet oaia aut dea oile aa cânt deea tite 28 
CAPRICORN: VI ac a ate i o Tae a tea 32 
CAPITOLUL VI esf astea taste Be ae ta sit tul a 37 
CAPITOLUL [Xa iza atatea Dica ele aia ao aa a a aval e pari a elada 46 
CAPITOUUL Xa e tomate codat acad at 52 
CAPITOLUL A A ala A 58 
CAPITOLUL is aa i aula da aaa aa tt a ata 62 
CAPITOL do ui aa po snt d na ateu 65 
CAPITOLUL XIV n ao ceia da io adi oi ai e ta tă ai 71 
CAPITOLUL Mis ii 74 
CAPITOLUL XV sat ti 79 
CAPTO U ll Ni e ati 85 
CAPITOLUL: Mill oo e esa eta tii 91 
CAPITOLUL XIX eee ata a ao 2 ol e m a a al EA 96 
CAPITOLUL XX cnc ca at ta ea aa d aa i n 99 


CAPITOLUL Asian iba or al 102 


CAPITOL it tinas 110 
CAPITOLUL Alla a A 119 
CUPRINS: oaze oa iama E A A E 126 


127 


Cánd Mafia provocase moartea familiei lui 
Bob Hunter ea nu stiuse un lucru: în Vietnam 
camarazii îi spuneau lui Bob Hunter 
EXTERMINATORUL! 

Dominat de o ură feroce EXTERMI- 
NATORUL a început propria lui cruciadă. De la 
New York la Chicago, de la Palermo la Hong 
Kong, peste tot unde și-a instaurat regimul de 
crimă și corupţie, Mafia va da piept cu 
EXTERMINATORUL. 

Răzbunarea lui sună rece și necruţător: 

UCIDE ! UCIDE ! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Hunter își stăpâni angoasa care îi 
crispa stomacul și întinse mâna spre 
carabina echipată cu lunetă. Prinse în 
vizor prima ţintă și apásá pe trágaci. 
Carabina bubui și tinta dispăru din raza 


sa vizuală. 

întoarse arma spre maşini si goli încărcătorul. Prima 
mașină făcu explozie și flăcările puternice se întinseră cu 
rapiditate spre cea de-a doua. Cineva începu sá. strige tot felul - 
de ordine și împotriva vilei se dezlántui un potop de 
împușcături furioase. Hunter zámbi, lăsă arma si alergă spre 
pușca mitralieră de 50 mm pentru a o fixa pe foc continuu. 


EDITURA Z EDITURA Z 


EDITURA 


ISBN .973-9127-92-4