Dick Stanford — Furtuna in Texas

= HUNTER WAR 


Colecţia MERCENAR 
40 


Dick Stanford 


FURTUNĂ ÎN TEXAS 


V 10 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
2000 


CAPITOLUL | 


Zburând cât mai jos cu putinţă, în timp ce zorii care se iveau 
luminau orizontul cu o lumină slabă şi cenuşie, micul bimotor 
Cessna survola câmpiile imense din centrul statului Texas. 

La bord se aflau doi bărbaţi. 

Pilotul era un om destul de tânăr, frumos şi foarte brunet, care 
îndeplinise o mulţime de misiuni periculoase atât în străinătate 
cât şi în Statele Unite. Se numea Grimaldi. Altădată lucrase 
pentru cei care voiau cu orice preţ moartea pasagerului său. 

Pasagerul era îmbrăcat în negru, purta un combinezon de 
luptă care amintea de cel folosit de membrii unui comando în 
misiune de noapte. Acel om singur făcea cât o întreagă grupă. 
Un pistol automat enorm şi alte arme erau agăţate la o centură 
militară care îi cuprindea şoldurile. Îşi suspendase curele pe 
umeri ca să poarte la el muniții şi grenade. Işi înnegrise faţa şi 
mâinile, şi numai ochii se mai puteau ghici în lucirea tabloului de 
bord, scântei albăstrui în întuneric. 

Pilotul aruncă o privire spre pasager şi îşi stăpâni un fior 
involuntar. 

— Sosim, îl anunţă el. 

Omul în negru aşteptă o clipă, se aplecă lent înainte şi 
răspunse: 

— Perfect. Rezervoarele de stocare sunt drept în faţa noastră. 

— Bine, zise Grimaldi. Pregăteşte-te. Coborâm fără survol. Un 
minut şi patruzeci de secunde între aterizare şi sosirea în faţa 
rezervoarelor. 

Pasagerul consultă un cronometru. 

— Am nevoie de nouăzeci de secunde, Jack. Nouă, zero, exact. 

— Bineînţeles. De la aterizare până la oprire, OK. 

— Da, mormăi pasagerul. Altfel te vei pomeni în mijlocul unui 
tir încrucişat. 

— M-am prins. Nouă, zero, zise pilotul cu un zâmbet forţat. 

Exterminatorul  declanşă  cronometrul când  survolară 
rezervoarele de stocare apoi începu numărătoarea inversă. 
Simultan, omul în negru îşi verifică armamentul. Anclanşă un 
încărcător nou la PM-ul suspendat de gât. Degetele înnegrite 
pipăiră centura, asigurându-se de prezenţa grenadelor şi a 
diferitelor încărcătoare agăţate acolo. 

Cu cealaltă mână, omul în negru mângâie Auto-Mag 44, armă 


3 


care, pentru această misiune, fusese încărcată cu alice. Apoi fixă 
o surdină la ţeava pistolului Beretta de 9 mm, la care ţinea în 
mod deosebit, şi care îi salvase viaţa de nenumărate ori. 

— Ar fi bine să fie o pistă de pământ bătătorit, murmură el ca 
şi cum şi-ar fi vorbit lui însuşi. 

Grimaldi rânji nervos. 

— Era ultima dată când am trecut pe-aici. Dar n-o să fie totuşi 
uşor. 

— Niciodată nu e uşor, zise suspinând omul în negru. Nicăieri 
nu e uşor. 

Ochii îi străluciră brusc, trădând o emoție pe care ar fi dorit s-o 
păstreze secretă. 

— După ce mă laşi, încerci să ridici o cortină de praf. Pe urmă 
o să mă descurc. 

Pe urmă... 

Grimaldi ştia foarte bine cum se gândea Bob Hunter la 
secundele existenţei sale. Ele treceau totdeauna în detrimentul 
adversarilor Exterminatorului. 

Dar de ce trebuia să atace mereu locurile cele mai bine 
protejate? De ce, Dumnezeule mare! 

Grimaldi văzuse ce se petrecuse la Las Vegas. Văzuse totul din 
tabăra adversarilor. 

Văzuse ce se petrecuse în Caraibe: o operaţiune care nu era, 
de fapt, decât o extindere a masacrului de la Las Vegas. Văzuse 
chiar şi distrugerile pe care le făcuse Hunter la Porto Rico. /ncă o 
dată fusese de partea celor care pierduseră. 

Ce se va întâmpla de data asta? Se înfioră. Dădu imperceptibil 
din umeri şi alinie botul aparatului cu pista. Mâinile şi mintea se 
concentrară asupra sarcinii aterizării. Oricum, nu avea altceva ce 
să facă. Greşit sau nu, se hotărâse să-l ajute pe Bob Hunter. 
Acum nu mai avea la ce să se gândească. 

— Tren de aterizare în poziţie, zise el domol. 

Hunter îşi desfăcu centura de siguranţă şi îi zise: 

— Incepi să numeri când voi sări. 

— Evident. 

Evident. De parcă ar fi vorbit de o întâlnire la un păhărel. 
Totuşi, tipul acela care urma să sară dintr-un avion în mers, avea 
alte idei în cap. Avea să cadă într-o fortăreață a Mafiei, protejată 
de cel puţin o duzină de profesionişti şi Dumnezeu ştie câţi 
recruți... Avea intenţia să pârjolească acel pământ sau să moară 
acolo. 

Şi de ce? 


În ce scop? 

Grimaldi considera că era un mod foarte ciudat de petrecere a 
timpului. 

Redresă partea din faţă a aparatului. Roţile atinseră pământul 
şi un nor mare de praf se stârni în urma avionului. 

— Perdeaua! Domnul e servit! strigă Grimaldi a cărui voce 
căpătă subit accentele tragicomice ale bătrânilor mateloţi. 

Văzu o cabană prost luminată în stânga lui şi câteva siluete de 
oameni. Terenul se lumină brusc. 

Frână ca să întoarcă şi simţi uşa din cealaltă parte a aparatului 
deschizându-se. 

— La fix, Jack! exclamă omul în negru. 

— La fix, pe naiba! 

Dar omul în negru deja dispăruse. Portiera se închise cu un 
„Clic” metalic. 

Jack Grimaldi avu impresia că lăsase Apocalipsa în Texas. 

* 


* * 


Era ceva putred în regatul Texasului. 

Hunter ştia foarte bine asta, dar nu ştia exact ce anume strica 
aerul texan. 

Totuşi ştia că un miros puternic emana din locul unde pusese 
piciorul, în centrul câmpiilor din Texas, acolo unde se înălţau 
numeroase sonde de extracţie. 

Cândva, Klingman Wells fusese una dintre uzinele cele mai 
înfloritoare. Acum nu mai era. Cu câteva luni înainte, puţurile 
Klingman încetaseră să mai producă, spre uimirea concurenţilor. 
Asupra locului se abătuse o inactivitate de-a dreptul misterioasă. 

Unii au spus că fata lui Klingman fusese răpită şi că Klingman 
se izolase în apartamentul său din Dallas. Era ceva foarte ciudat. 
Arthur Klingman era unul dintre pionierii petrolului din Texas, 
unul dintre ultimii independenți într-o epocă în care domneau 
societăţile multinaționale, o vulpe bătrână a deşertului care nu 
putea să sufere mirosurile birourilor moderne şi al sălilor de 
şedinţe. 

lar Bob Hunter nu putea să suporte misterele când acestea 
ţineau de uneltirile Mafiei. Klingman Wells devenise, fără nici cea 
mai mică îndoială, o posesiune a Mafiei. Indiferent care ar fi fost 
noile activităţi ale acelui loc, ele erau indiscutabil mult mai 
interesante decât simpla colectare a barililor de aur negru. 

Totuşi, o anchetă minuțioasă nu adusese la nimic concret la 
cunoştinţa Exterminatorului; nu ştia nimic despre proiectele 


5 


Mafiei în Texas. 

Ştia totuşi că existau diferite feluri de a obţine informaţii. Dacă 
discreţia şi minuţiozitatea se dovedeau zadarnice, mai exista şi 
violenţa. Acesta era scopul operaţiunii sale matinale. Atacarea 
citadelei petroliere ar fi putut să provoace ţipete şi urlete de care 
Hunter ar fi ştiut să profite. 

Dacă ar fi putut să audă întrebarea nerostită a lui Grimaldi - în 
ce scop? - ar fi putut să răspundă: „Ca să ştiu...” 

Hunter venise ca să ştie, ca să înţeleagă. 

Reperase terenul de nenumărate ori - pe plan - şi îl cunoştea 
de parcă ar fi trăit ani de zile acolo. Fiecare căbănuţă, baracă şi 
structură îi erau familiare datorită memoriei prodigioase a lui 
Jack Grimaldi, care îi însoţise deseori pe mahării Mafiei până la 
acea rafinărie din centrul câmpiilor Texane. 

In acel moment, Grimaldi făcea o diversiune cu avionul său. 
Hunter o luă la fugă ca un nebun în dâra de praf provocată de 
aparat, cu PM-ul atârnat de umăr şi Beretta în mână. In faţa lui 
auzea strigătele înspăimântate ale gangsterilor încă pe jumătate 
adormiţi, care se pomeneau brusc confruntaţi cu sosirea 
inoportună a unui avion neidentificat. 

Era o oră ideală, căci orizontul la est nu era luminat decât de o 
luminozitate cenuşie foarte slabă. Era cel mai bun moment 
pentru luarea prin surprindere a inamicului, pentru prinderea lui 
pe picior greşit în timp ce avea garda jos. După o noapte 
întreagă de veghe, oamenii slăbesc vigilenţa, se relaxează. 

Totuşi, unii - mai ales cei care trebuia să intre în schimb - au 
început să-şi pună întrebări. 

O voce răguşită care nu avea nici urmă de accent texan, se 
interesă brusc de identitatea avionului. 

O altă voce, care venea din aceeaşi parte a pistei în care se 
afla Hunter, răspunse: 

— Cred că e un Cessna... 310... Un bimotor... 

— Atunci sunt băieţii din Detroit, îşi dădu cu părerea cel cu 
vocea răguşită, care păru anxios de data asta. Mă întreb cine e. 
Cine se ocupă de staţia radio? Nici măcar nu s-au identificat! 

Hunter nu slăbise ritmul; se afla aproape în zona de debarcare 
şi se apropia cu paşi mari de spaţiul luminat de un reflector care 
era fixat pe acoperişul unei clădiri lungi şi joase, şi ale cărui 
forme începeau să se detaşeze de cerul negru în ciuda vârtejului 
de praf! 

Fără să ochească, Hunter expedie două gloanţe din arma 
prevăzută cu surdină. Nimeni nu auzi Beretta, toţi fiind foarte 


6 


preocupaţi de explozia uimitoare a reflectorului şi de întunericul 
brusc care urmase. 

Exact înainte de a se face întuneric, Hunter zărise în câmpul 
său vizual redus, o faţă ivindu-se brusc din noapte, care semăna 
perfect cu tipul ganagsterilor newyorkezi. 

Acel tip îl reperase pe Hunter, poate că auzise chiar 
împuşcăturile. Gura i se deschise ca să dea alarma, se aruncă 
într-o parte, încercă cu stângăcie să scoată un pistol mare cu o 
ţeavă interminabilă şi să îndrepte acea armă grea spre acea 
apariţie neagră. Dar lumina se stinse şi soldatul venind din 
Manhattan se simţi ridicat de jos de o forţă neumană care îl îndoi 
în două înainte de a-i rupe şira spinării. Se stinse şi el ca 
reflectorul. 

Muri în linişte. Zgomotul înăbuşit al pistolului Beretta şi 
căderea pe pământul bătătorit. 

Un om strigă din cealaltă parte a pistei: 

— La dracu! S-a zis cu reflectorul! 

Alţii comentară cu nervozitate acest fenomen de neînțeles şi 
îşi trădară poziţiile, astfel încât Hunter ghici prezenţa a cinci-şase 
tipi la distanţă regulamentară de cealaltă parte a pistei. 

Dar erau şi alţii mai apropiaţi. O siluetă cenuşie se contură 
brusc în lumina incertă a zorilor lângă Hunter şi răcni deodată: 

— Hei! Ce mai... 

Un glonţ de 9 mm îi reteză fraza, îi trecu printre dinţi şi făcu 
să-i explodeze partea din spate a capului, care se împrăştie ca o 
fântână roşie. 

Omul muri zgomotos. Cu corpul arcuit spre spate, ţipătul său 
lung din timpul căderii se transformă într-un  gâlgâit 
înspăimântător. 

Vocea răguşită din cealaltă parte a pistei întrebă imediat: 

— Ce se-ntâmplă acolo? 

* 
x x 


De la sosirea lui în Texas, Jim Tolucci Woofer optase pentru 
cizmele de cowboy care îl făceau mai înalt cu zece centimetri. Cu 
picioarele goale, Tolucci avea exact un metru şi şaizeci de 
centimetri. Dar cântărea o sută de kilograme - numai muşchi - 
iar faţa înspăimântătoare a acelui bărbat scurt şi solid inspira cea 
mai mare teamă şi cel mai profund respect celor apropiaţi şi 
subordonaţilor. Emana din el o violenţă şi o ferocitate pe care 
nimic n-ar fi putut-o stăvili. Domnul Tolucci era o forţă a naturii, o 
forţă rea a naturii! 


Tolucci era căpitanul gărzii de la sosirea sa la Klingman Wells. 
Mexicanii recrutaţi ca să formeze această gardă îi ziceau capitán, 
şi acest titlu nu-i displăcea deloc celui care absolvise cu brio 
şcoala violenţei pe străzile din marile oraşe. Subordonaţii săi 
imediaţi, soldaţii Mafiei pe care îi adusese cu el, îi ziceau şi ei 
uneori aşa, folosind acest titlu respectuos - mai ales ca să-i 
întreţină buna dispoziţie - dar în sinea lor îl considerau un 
„animal”. Alteori - şi tot în spatele lui - se vorbea despre el ca 
„Woofer”. Dar totdeauna i se adresau cu „domnule Tolucci”. 

„Woofer” comisese toate delictele imaginabile, inclusiv câteva 
asasinate, înainte de a fi recrutat de Mafie la vârsta de douăzeci 
de ani. Nu era considerat prea deştept, nici măcar de 
locotenentul care îl „năşise”, dar nu i se putea nega şiretenia de 
animal şi nici ferocitatea instinctivă, iar Jim Tolucci îşi făcuse loc 
în Organizaţie. 

Işi câştigase porecla „Woofer” la vârsta de douăzeci şi cinci de 
ani, după ce un adversar deosebit de înverşunat şi prost 
intenţionat îi „prelucrase” gâtul cu ciob de sticlă. Corzile lui 
vocale suferiseră foarte rău din pricina acestei intervenţii 
intempestive iar vocea lui amintea, de atunci, mai curând de 
lătratul unui câine mare, dezagreabil, a cărui gură ar fi fost plină 
de pietriş. Nu putea deloc să-şi moduleze vocea, nici să urce sau 
să coboare tonul, şi fiecare vorbă semăna cu un „lătrat” 
ameninţător. In plus, când făcea un efort sau ceda nervozităţii, 
respiraţia îi devenea zgomotoasă şi aproape astmatică. 

in acel moment, răsuflarea lui Æ/ Capitán devenise 
amenințătoare iar „lătrăturile” lui se auzeau de la un capăt la 
celălalt al pistei de aterizare. 

— Nu vă ocupați de reflector! Aproape că s-a luminat! 

Apoi, după un moment: 

— Mickey! la câţiva vaqueros cu tine şi du-te să te interesezi 
de avion! Tot nu s-a anunţat prin radio? Dar branşaţi odată staţia 
aia radio, bandă de... 

Se opri ca să asculte ţipătul gâlgâit care răsunase în întuneric, 
de cealaltă parte a pistei, lângă gardul dinspre vest. 

Tolucci se repezi în direcţia muribundului invizibil, se opri 
imediat, se întoarse şi le strigă tuturor: 

— Dar ce se întâmplă aici? la vedeţi! 

Cum nimeni nu se declara voluntar, Tolucci numi trei oameni, 
le arătă unde să se ducă cu un gest larg al mâinii şi mormăi: 

— Plecaţi! 

Atunci se întâmplă ceva ciudat. 


8 


Hangarul şi birourile administrative care se aflau exact în 
spatele lui Tolucci se ridicară brusc de la pământ învăluite în 
flăcări. 

Suflul exploziei îl rostogoli pe căpitanul gărzilor în ţărână. Se 
afla în patru labe, complet năucit şi incapabil să reacționeze, 
când o a doua explozie - rezervele de benzină din hangar - 
mătură terenul. O ploaie deasă de picături arzând se abătu 
asupra pistei. 

Dar Tolucci nu avu deloc timp să evalueze importanţa acestui 
eveniment, căci o bucată din clădirea dezagregată se prăbuşi 
greoi peste el, turtindu-l cu brutalitate în nisipul texan. Totuşi 
avusese timp - exact înainte de a-şi pierde cunoştinţa - să 
zărească în mijlocul flăcărilor infernale un tip înalt îmbrăcat în 
negru, cu un PM în mână, înaintând cu un pas sigur şi liniştit în 
mijlocul dezastrului, şi care sporea confuzia şi oroarea trăgând 
rafală după rafală. 

Nu era cu putinţă! 

— Oh, pe toţi dracii! murmură Tolucci înainte de a leşina. 

* 


x x 

Ba era cu putinţă! 

Grenada aruncată de Hunter explodase lângă un depozit de 
benzină, iar a doua deflagraţie venise exact la timp. 
Deocamdată, misiunea era un succes indiscutabil. 

Păşi mai departe, trăgând rafale scurte cu PM-ul, semănând 
moartea la fiecare pas. O scenă demnă de Dante. Un efect care 
te lăsa cu gura căscată! 

Inamicul se clătina în urma loviturilor primite, înfrânt, 
dezorganizat, traumatizat de acel atac fulgerător. Era cu putinţă! 

* 


* * 


Fata se trezi tresărind, rămase nemişcată câteva secunde şi 
încercă sa înţeleagă ce o trezise din somnolenţă. Aprinse imediat 
veioza. 

— la te uită! 

O a doua explozie lumină cerul afară, făcând să joace o 
mulţime de umbre şi lumini pe pereţii încăperii. 

Acum se auzeau Împuşcături. Rafalele scurte ale unui pistol- 
mitralieră. Oameni care alergau şi strigau. 

S-ar fi zis că totul venea dinspre hangar... 

Auzi paşi răsunând în faţa uşii. Voci strigau în spaniolă. Umbre 
neclare se strecurau prin faţa ferestrelor. Oamenii îşi aruncau 


9 


vorbe obscene şi se simţea că erau cuprinşi de panică. 

lar împuşcături, dar acum mai aproape, apoi bubuiturile 
infernale ale unei arme incredibile. 

Se ridică, se înfăşură într-o cuvertură subţire ca să-şi ascundă 
goliciunea, îşi controlă cu mare greutate picioarele tremurătoare 
şi păşi cu greu până la uşă. 

Mintea era lucidă, dar corpul refuza s-o asculte. 

Uşa era încuiată cu cheia. Bătu în ea zadarnic preţ de câteva 
clipe, se întoarse lângă pat, puse uşurel veioza pe parchet şi 
aruncă noptiera mică în fereastră cu toată forţa ei slabă. 

Fereastra se sparse. Masa se lovi de gratiile din spatele 
geamurilor şi căzu înapoi în cameră, lovind-o peste picioare şi 
făcând-o să cadă pe spate. 

Altă bubuitură răsună lângă fereastra spartă. Cineva ţipă de 
durere, paşi răsunară în faţa uşii, dar de data asta în sens invers, 
spre partea din spate a casei. 

_ Fata se ridică. Incercă să se ascundă pudic în cutele cuverturii. 
In acel moment îşi dădu seama că era privită pe fereastră. 

O faţă neagră şi nişte ochi pătrunzători. 

Se înfioră, vru să vorbească dar nu mai avea glas. 

Apoi, brusc, lângă fereastră nu mai era nimeni. Se întrebă o 
clipă dacă fusese într-adevăr cineva. 

O altă explozie făcu să se cutremure casa şi încăperea se 
umplu de un miros înţepător. 

Alte ţipete, zgomote de paşi, un schimb rapid de împuşcături. 
Apoi nimic. 

Se opri în centrul încăperii, clătinându-se, temătoare, protejată 
doar de cuvertură. 

Se uită ţintă la uşă sperând într-un miracol. Uşa se deschise 
brusc, sări din balamale, şi apăru un om îmbrăcat în negru care 
ţinea în mână un pistol argintiu enorm, având agăţate pe el tot 
felul de arme şi de muniții - avea faţa înnegrită - omul pe care i 
se păruse că-l vede la fereastră. 

Incredibil! Dorise un miracol şi se alesese cu un luptător dintr- 
o trupă de comando. Se întrebă dacă nu cumva visa imaginându- 
şi un film de război englezesc. 

Omul în negru i se adresă, iar vocea lui nu era vocea unui 
englez. 

— Eşti domnişoara Klingman? 

Cuvertura îi alunecă puţin de pe umeri şi îi descoperi indiscret 
sânii. 

— Da, răspunse ea. 

10 


Dar vocea ei nu-i amintea deloc de cea a lui Judith Klingman. 
Se strădui să ridice cuvertura şi să acţioneze în mod inteligent. 

— Nu ştiu... Nu... Mi-au luat hainele... M-au drogat... Cine eşti? 

— Mă cheamă Hunter. Am venit să te iau de-aici. 

Fantastic! Un cavaler venit direct din basme. Un cavaler 
negru. Fără armură dar cu o privire strălucitoare. 

— Mulţumesc, murmură ea. 

Cuvertura îi căzu de tot de pe umeri şi fata îşi pierdu 
cunoştinţa. 


11 


CAPITOLUL II 


Retragerea a fost terifiantă. Grimaldi imobilizase micul avion 
la vreo treizeci de metri de ruinele clădirii în flăcări, iar pe pistă 
ardeau o puzderie de flăcări mici de tot. Intorsese aparatul ca să 
poată să decoleze în viteză pe o distanţă scurtă. 

Hunter întârziase, opoziţia se organiza. Fusese nevoit să 
împuşte doi tipi în blugi care se agăţaseră de scară, înainte de a 
putea să urce fata leşinată în braţele pilotului; apoi Grimaldi 
porni avionul pe pistă, urmărit de gloanţele învinşilor, în timp ce 
Hunter se ghemuia împreună cu fata între scaune. 

Au decolat exact la timp ca să treacă la trei centimetri de 
culmea gardului. Apoi o sondă se ivise brusc în faţa lor şi 
Grimaldi trase cu brutalitate de manşă ca să evite, doar cu câţiva 
centimetri, stâlpii de oţel. Viră spre est şi urcă cu rapiditate. 

Îşi trecu mâna peste frunte, suspină şi mormăi: 

— Rişti prea mult... 

Privirea i se opri aproape imediat la fata superbă, goală, pe 
care Hunter o înfăşurase în cuvertură. 

— Dar există şi compensaţii, adăugă el cu privirea pofticioasă 
şi rânjind lubric. 

Hunter o legă pe fată cu centura de siguranţă pe un scaun şi 
se aşeză pe cel al copilotului şi răsuflă uşurat, eliberându-se de 
tot ce avea pe el. 

Grimaldi păstră tăcerea cât fu în stare; mişca uşor din buze şi 
se ocupa de instrumentele de bord. Depistă ruta, puse aparatul 
pe pilot automat, aprinse o ţigară şi suflă furios fumul spre 
prietenul lui. 

— Haide, îmi povesteşti anul ăsta sau nu? 

— Am renunţat aproape de ţinta centrală, răspunse cu o voce 
egală şi aparent fără emoție omul îmbrăcat în negru. Erau acolo 
civili. Femei, bătrâni. Ba chiar am auzit plânsul unui copil. 

— Imi pare rău, zise Grimaldi pe acelaşi ton calm. Nu erau 
când am fost eu acolo ultima dată. 

— Familiile, cei care îi servesc, zise Hunter. Ar fi trebuit să 
bănuiesc. Mexicanii nu se despart niciodată multă vreme de 
nevestele lor. Vor să le aibă în ochii lor. 

Pilotul trase cu sete din ţigară şi aruncă o privire peste umăr. 

— Cum evaluezi operaţiunea? 

Hunter dădu uşor din cap reflectând. 


12 


— Prea devreme ca să pot spune. 

Aprinse şi el o ţigară, trase de câteva ori şi adăugă: 

— Nu mă întrebi cine e fata? 

— Mi-am zis că o să-mi spui singur când o să ai chef. 

— Cred că e Judith Klingman. 

— Ce? 

— Da. Era încuiată în hacienaa. 

Grimaldi suspină neîncrezător, apoi aruncă o nouă privire în 
spate. 

— In halul ăsta? 

Hunter dădu afirmativ din cap. 

— Aproape. Când am intrat abia se ţinea pe picioare. Mi-a 
spus că a fost drogată. Nu încape îndoială că era prizonieră. 

Grimaldi se uita ţintă la tabloul de bord, dar mintea lui era în 
altă parte. 

— L-ai împuşcat pe Animal? întrebă el în cele din urmă. 

— Nu ştiu, răspunse cinstit Hunter. L-am auzit în prima fază a 
operaţiunii, pe urmă lucrurile s-au precipitat. A trebuit să fiu activ 
şi n-am putut să verific. Nu ştiu, Jack. 

— Aş fi dormit mai liniştit dacă l-aş fi ştiut mort, zise pilotul 
Mafiei. Nu e tipul cel mai inteligent din lume, dar are un al 
şaselea simţ de temut. 

— Zău? 

— Eşti sigur că e Judith Klingman? 

— Da, aşa cred. A dat din cap când am întrebat-o. 

— Ei bine... 

Grimaldi reflectă un moment, şi în ochii lui se oglindiră toate 
temerile şi îndoielile sale. 

— Asta ar explica multe lucruri, conchise el. 

— Da. 

— A fost un mare noroc. 

— Exact. Dar asta pune şi probleme. 

— Aăă... Da, adevărat. Inţeleg. OK. Şi acum? 

Hunter se uită un moment la vârful incandescent al ţigării. 

— Mai întâi, Jack, vreau să te pui la adăpost. Am lăsat un mare 
număr de supraviețuitori în urma mea. Imi pare rău, dar asta e 
situaţia. Poate că au recunoscut avionul. Trebuie ascuns. 

— OK. O să-l ascund. Cunosc un tip la New Mexico. Va spune 
că ţine în păstrare avionul de la data pe care i-o voi spune eu. Să 
zicem de ieri. Va demonta rapid motoarele, ca pentru o revizie. 

— Foarte bine. 

— O să meargă. Apoi o să-mi găsesc alt avion şi o să zbor la 


13 


Dallas. Acolo voi aştepta telefonul tău. OK? 

Hunter se gândi. Stinse ţigara şi vocea îi trădă sentimentele: 

— Poate c-ar fi mai prudent să mă laşi singur de data asta. 

— Nici vorbă, replică imediat Grimaldi. O să-mi găsesc un alibi. 
Sunt la dispoziţia ta, profită. 

— Nu-ţi pot asigura protecţia, Jack. Dacă vor bănui ceva... Ştii 
ce-ai să păţeşti. 

Pilotul se strâmbă. 

— Ba bine că nu! 

Intr-adevăr, ştia foarte bine ce avea să se întâmple. „Băieţii” 
nu aveau o treabă mai urgentă decât lichidarea lui Bob Hunter. 
Grimaldi ştia la fel de bine ca Hunter că mafioţii ar fi stat 
cincisprezece zile ca să-l suprime pe unul de-al lor care venise în 
ajutor Exterminatorului. L-ar fi făcut să-şi înghită propriile degete 
după ce i le vor fi tăiat cu un cleşte ruginit. Asta i-ar fi făcut dacă 
s-ar fi gândit doar un minut că ascundea ceva. 

Grimaldi nu era nici măcar un „asociat” ci doar un simplu 
servitor, un şofer zburător. l-ar fi prăjit părţile sensibile chicotind 
de plăcere clipă de clipă şi s-ar fi prăpădit de râs la fiecare țipăt 
de durere. 

Grimaldi se înfioră. 

— Poate că ar trebui să renunţi la operaţiunea asta în 
ansamblul ei, îi sugeră el. Am un presentiment. Statul ăsta e 
prea mare, prea descoperit. Şi am impresia că sunt în joc 
interese mult prea mari. Toţi capi; din Statele Unite au venit aici 
în ultimele trei luni. Pregătesc o lovitură, o lovitură mare de tot. 

— Un motiv în plus să rămân. Ştii foarte bine că nu pot să 
renunţ. 

— Atunci nici eu nu pot să te las baltă. 

Hunter schiţă un zâmbet ironic. 

— Ba da, bătrâne! 

— Şi ce să fac? Şi ce-ai să faci tu? Ai să improvizezi, aşa, de la 
o secundă la alta? 

— Cam asta e tot ce pot să fac, mărturisi Hunter. 

— Şi fata? 

— Cred că e un început. Dar mai întâi va trebui s-o ducem la 
un medic. Cunoşti unul? 

— Vrei să spui, un medic discret? La mai puţin de o mie şase 
sute de kilometri, nu. 

— Atunci o să găsesc eu unul. 

— Crezi că e vorba de o overdose! 

— Posibil. In orice caz, e o eventualitate ce nu trebuie 


14 


neglijată. O voi duce la consult. Apoi o să-i pun câteva întrebări. 

— Poate că nu ştie nimic... Adică chiar nimic. 

— Eu cred că ştie. 

— Îți pui viaţa în joc. 

— E un risc zilnic. 

Grimaldi râse cu amărăciune. Se uită la instrumentele de bord 
şi zise: 

— Ajungem la Big Springs. Pregăteşte-te. 

Minutele următoare trecură în tăcere. Hunter îşi rândui armele 
şi îmbrăcă haine normale peste combinezonul de luptă. 

Fata gemu slab şi mormăi o frază imposibil de înţeles. 

Grimaldi examină terenul care defila cu repeziciune sub 
carlingă şi căută cu privirea micul aeroport care se afla la nord 
de Big Springs. 

Un avion de vânătoare militar trecu la tribord şi făcu semn cu 
aripile. Grimaldi răspunse. 

— Aici e o zonă militară, îi zise el lui Hunter. O voi ocoli. Vom 
ateriza peste aproximativ trei minute. 

— Mai bine patru. Survolează terenul o dată, Jack. Vreau să 
arunc o privire de la trei sute de metri. 

Grimaldi zâmbi. li revenise buna dispoziţie. 

La urma urmelor, pasagerul său se numea Bob Hunter. Era un 
tip care nu risca. Se gândea şi pe urmă acţiona. 

Sferă roşiatică, soarele texan îşi începea ascensiunea la 
orizont, nepăsător faţă de norii cenuşii care se strângeau 
deasupra câmpiei. lIntr-adevăr, era un frumos tablou de 
vânătoare! 

Klingman Wells. Să renunţe? 

ltalianul mai văzuse şi altele la viaţa lui. Se înfioră 
imaginându-şi ruinele unei zone atacate doar pe jumătate de 
Hunter. 

Îşi zise că ar fi trebuit cerută şi părerea supravieţuitorilor, şi 
zâmbi. 

— O să fie frumos, sergente, zise el. 

— Totdeauna e frumos. 

Grimaldi înţelese aluzia. Când eşti hăituit şi ameninţat cu 
moartea în fiecare clipă, fiecare secundă de amânare devine de 
o mare frumuseţe. 

— Voi fi la Dallas, repetă el înainte de a începe să coboare. 


15 


CAPITOLUL III 


Joseph Quaso conducea teritoriul texan numai de şase luni 
dar, în acest timp scurt, el dobândise totuşi o oarecare reputaţie 
în rândul Mafiei. Era tânăr, dur, energic. Dar, înainte de orice, 
ştia să-şi folosească mintea. 

Quaso făcea parte din noul val al Mafiei; era unul dintre lupii 
tineri care începeau să vadă că li se ofereau locuri frumoase în 
cadrul diferitelor Familii. Principalele sale legături erau cu Familia 
din Detroit. Fratele său mai mare, Anthony Quaso, era consilierul 
particular al lui Crazy Sal Vincenti, unul dintre membrii cei mai 
importanţi ai Familiei care controla Mecca industriei de 
automobile. 

Locul lui Joseph Quaso în Texas îi fusese acordat de 
Commissione. Texasul era un teritoriu deschis, nu aparţinea unei 
singure familii şi toţi aveau dreptul să se implanteze acolo. 
Familia din Detroit îl năşise pe tânărul Quaso şi toţi capi din 
Commissione îl acceptaseră imediat. 

Era o mare responsabilitate. La vârsta de douăzeci şi opt de 
ani, Joseph Quaso era în mod indiscutabil patronul Texasului. Nu 
dădea socoteală decât celor din Commissione, al căror 
reprezentant era. Astfel, trebuia să coordoneze eforturile 
diferitelor familii instalate în Texas, să fie imparţial atunci când 
izbucneau conflicte de interese şi să vegheze ca fiecare acţiune 
individuală să servească mai înainte de orice intereselor Mafiei. 

In fond, el era Gestapoul. 

Ceea ce îl făcea pe Joe Quaso, „Relaxatul”, să nu-şi mai încapă 
în piele de bucurie. 

Dispunea de o armată de peste o sută de soldaţi şi de finanţe 
aproape nelimitate. Dar cel mai mare atu al său era încrederea 
pe care o aveau în el „bătrânii”. 

Işi dirija regatul dintr-o reşedinţă superbă de la periferia 
Dallas-ului: opt camere pe patru sute de metri pătraţi. Petrecuse 
multe ore cu decoratorii ca să pună la punct dormitorul unde se 
afla un pat circular enorm care se rotea în loc, un bar complet şi 
o instalaţie cvadrifonică la care se adăuga un circuit privat de 
televiziune cuplat la un sistem video. Datorită acestei aparaturi, 
Quaso putea să vadă filme porno, unele dintre ele produse chiar 
de el în perioada de început. 

In mod tradiţional, el n-avea dreptul să pună la cale combinaţii 


16 


care ar fi putut să dăuneze păstoriţilor săi sau intereselor 
Organizaţiei. Dar asta nu-l împiedicase deloc pe Quaso să 
organizeze o reţea de call-girls, Superchicks, care deservea 
Dallas şi Fort Worth. Reţeaua era în mod oficial organizaţie de 
persuasiune; în acest fel, unii înalţi funcţionari şi mari industriaşi 
se lăsaseră uneori „persuadaţi”. 

Totuşi, marele şef încasa sume frumoase. Capi ştiau asta dar 
nu erau supăraţi, ceea ce dovedea cât de mult erau „bătrânii” de 
partea lui. 

In plus, operaţiunea Superchicks era foarte eficace; o 
adevărată binefacere pentru comunitate. Cel mai bun mijloc de a 
obţine cooperarea înalţilor funcţionari era de a-i plăti, dar uneori 
banii nu erau de ajuns, şi atunci porneau la atac frumoasele 
texane. Chiar dacă cei mai mari mahări se arătau ingraţi după 
câteva ore petrecute pe patul circular, exista un alt mijloc de 
convingere. Li se arăta caseta video pe care fusese înregistrată 
zbânţuiala lor amoroasă. 

Quaso însuşi ceda uneori farmecelor reţelei, şi se spunea că 
avea totdeauna două-trei fete la îndemână în marele său 
apartament. Cu toate astea, nu suporta să se culce cu aceeaşi 
fată două seri la rând, dar putea să se culce cu două-trei în 
aceeaşi seară, chiar şi simultan. 

Nu cunoştea nici un leac mai bun pentru un somn profund. 

Nefericitul Animal, Jim Tolucci, îl sună de la Klingman Wells, în 
zori, după ce Quaso petrecuse una dintre acele nopţi de plăceri 
multiple. Atitudinea nervoasă şi agitată a lui Tolucci nu aranja 
deloc lucrurile. 

— Ce tot spui acolo, Woofer? se răsti Quaso. 

Aruncă o privire spre ceasul deşteptător aflat pe noptieră, 
mârâi enervat, aruncă cuverturile cu picioarele şi se aşază pe 
marginea patului. 

— Repetă tot ce mi-ai spus, dar calmează-te! mârâi ca un 
pekinez; jumătate din cuvinte nici nu le înţeleg. Ştii cât e ceasul? 

— Da, domnule, ştiu cât e ceasul, replică Animalul. Dar de 
calmat nu mă pot calma! Aici e un adevărat infern. Am avut 
mare baftă că n-am murit. A venit tipul ăla şi... 

— Stai! Care tip? la-o de la cap. 

— V-am spus! Tipul ăla, Hunter! A venit. A aruncat în aer 
hangarul şi toate birourile. E totul praf şi pulbere... Am avut 
noroc că am scăpat... 

— Cred şi eu, zise Quaso cu o voce încordată. 

Luă o ţigară, o aprinse, întrerupse încă o dată un val de 


17 


cuvinte mârâite şi imposibil de înţeles, apoi ordonă: 

— Taci! Taci şi ascultă! Nu înţeleg nimic din ce-mi spui. Tipul e 
viu sau mort? 

— Ce? Care tip? 

— Hunter, idiotule! Nu mi-ai spus adineauri că... 

— Da, da, ba da, domnule. Vreo zece băieţi l-au văzut, şi l-am 
văzut şi eu. A venit pe la... 

— Stai, stai! Gura, Woofer! răcni Quaso care începea să 
înţeleagă, dar nu avea poftă să audă urmarea inevitabilă. Vrei 
să-mi spui că acest tip, Hunter, a venit la Klingman Wells, că a 
aruncat totul în aer şi că a plecat bine mersi? A dispărut? A 
scăpat? 

— Da, domnule. A venit cu avionul. Şi a plecat cu avionul. Eu 
n-am văzut... 

— Gura, Woofer! Gura! la-o de la capăt. 

— ... dar am crezut că era 310 care venea de la Detroit. Şi a 
luat şi gagica cu el. 

— Inchide o dată gura, italian nenorocit! Nu reuşesc să înţe... 
Ce? Pe cine a luat cu eh 

— Pe fată, domnule. In fine, aşa cred. Căutăm peste tot şi n-o 
mai găsim... 

— Woofer, a luat-o cu el pe fata lui Klingman! 

— Domnule, aşa se pare. Dar să ştiţi că trebuie să dăm de 
urma acelui avion. Era Cessna ăla... 

— Woofer, taci o dată pentru totdeauna... Vorbeşti doar când 
te întreb. Ascultă. Să nu afle nimeni de ceea ce s-a întâmplat. Nu 
vorbeşti cu nimeni. ţi trimit imediat întăriri şi... 

— Dar acum nu mai avem nevoie. Avem nevoie... 

— Ţi-am spus să nu mai deschizi gura, fir-ar să fie! Mă ocup eu 
de toate. Stai pe loc, îţi trimit o echipă. 

Quaso închise brusc, îl sună pe omul lui de încredere şi sări jos 
din pat. Nu făcuse mai mult de patru paşi spre sala de baie când 
intră garda sa de corp. 

— Da, şefule? întrebă „gorila”, ferindu-şi privirea ca să nu-şi 
vadă şeful gol. 

— Sună-l pe tip la Austin, ordonă Quaso. Spune-i că vin 
imediat. Incearcă mai întâi la el acasă, probabil că încă nu s-a 
dat jos din pat... Ah! Şi găseşte-mi-l pe tipul care face parte din 
Comisia de Aviaţie a aeroportului. Şi anunţă-l pe Larry Turbatul. 
Spune-i că în tot statul e alarmă roşie. Vreau să-şi adune 
oamenii. Şi sună la apartamentul unde îl ţinem pe Klingman. S-a 
terminat cu vizitele şi mai ales cu telefoanele. Pe urmă le trezeşti 


18 


pe fete şi le dai pe uşă afară. Pe urmă ai face bine să-l anunţi pe 
omul nostru de la primărie. Spune-i că vreau să fie aici în cel 
mult o jumătate de oră... Apoi... Nu, de asta o să mă ocup chiar 
eu. 
Garda de corp dădu din cap şi se îndreptă spre telefon. 
Quaso intră în sala de baie. In timp ce urina, se uită distrat la 
sex şi murmură: 

— Asta a fost... 

Se terminase cu vremea bună în Texas; acum trebuia să-şi 
câştige pâinea. 

In realitate, asta ar fi fost o adevărată plăcere. Chiar mai 
intensă decât trei „fetiţe” în acelaşi timp. 


19 


CAPITOLUL IV 


Paul Henley terminase vizitarea bolnavilor la Community 
Memorial Hospital mai devreme ca de obicei. Trecuse pe la 
recepţie, îşi luase trusa şi ieşise în parcare, folosind intrarea de la 
urgenţe. 

Inchise pe jumătate ochii, contemplând soarele care răsărea şi 
se gândi o clipă la femeia în vârstă care murea în sala 
cardiacilor, o bătrână care cu siguranţă că nu va mai apuca 
sfârşitul zilei. Suspină şi o porni spre maşină. 

Erau momente în care Henley îşi detesta profesiunea de 
medic. Pierduse doi bolnavi în cursul nopţii şi acum avea să mai 
piardă unul. Se gândea la rudele cu care va da ochii, la cei care îl 
priveau de parcă l-ar fi întrebat: „Dar de ce nu poţi să faci 
nimic?” Era cumplit! 

Numai medic să nu fii! 

Primul lucru pe care îl învăţai când deveneai medic era că nu 
eşti Dumnezeu. 

Bandajezi, pansezi, tai, coşi la loc, ştergi... Te uiţi, mormăi, 
tuşeşti uşor, prescrii... Şi mai ce? 

Să stai liniştit lângă muribund şi să te uiţi la el cum se duce pe 
lumea cealaltă dacă ăsta era destinul lui? 

Erau momente în care doctorul ar fi preferat să fie instalator. 

În momentul în care îşi căuta cheile maşinii în buzunar, 
medicul văzu apărând un tânăr care îi puse o mână pe umăr. 

Mai târziu, Henley îşi aminti costumul albastru croit pe măsura 
tânărului şi siguranţa liniştită a vocii sale, dar în acea clipă nu 
putea să se gândească la altceva decât la bătrână şi la propria 
lui oboseală. Nu-i plăcu că bărbatul purta ochelari de soare în 
zori. „De formă”, îşi zise el. 

— Eşti medic? întrebă bărbatul. 

Henley aruncă o privire spre trusa pe care o pusese pe 
acoperişul maşinii. Prima dată îi veni să spună că nu, apoi, când 
se întoarse spre tânăr şi se văzu în lentilele ochelarilor lui de 
soare, răspunse: 

— Da, ai nevoie de ajutor? 

— Nu eu, zise tânărul. O prietenă. Se află aici într-o maşină. Vii 
cu mine? 

Enervarea doctorului se accentuă. „Vino să agiţi bagheta 
magică”, părea că-i spune tipul. 


20 


— Intrarea la urgenţe se află exact în spatele tău, răspunse el. 
Du-o acolo pe prietena ta. Se vor ocupa de ea. 

Bărbatul îşi scoase ochelarii. Henley clipi surprins de acea 
privire pătrunzătoare. 

— Mă recunoşti? 

Intr-adevăr, îl recunoştea. Acea faţă ieşită din comun avea 
ceva familiar... Ziarele... O revistă poate. 

Henley scutură din cap. 

— Intrarea la urgenţe... 

— Mă numesc Hunter. Imi cunoşti numele? 

— Ar trebui să-ţi duci prietena... Ai zis Hunter? Bineînţeles, 
bineînțeles! 

Subit neliniştit, doctorul căută o ţigară în buzunar, se răzgândi 
imediat şi lăsă mâinile în jos. 

— Da, nu-i aşa? zise tânărul. 

işi puse ochelarii la loc pe nas şi îi dădu altă pereche lui 
Henley. Aceştia erau opaci, cu lentilă groasă, curbați spre 
tâmple, luând de tot vederea celui care îi purta. 

— Pune-i, doctore. E doar o măsură de precauţie. N-am să-ţi 
pun un pistol în spate; dar vreau să ştii că prietena mea are 
mare nevoie de un doctor. Vii? 

Fără o vorbă, Henley puse ochelarii opaci şi întinse braţele. 
Tânărul îl prinse de ele şi îl luă cu el. 

Fără să ştie de ce, doctorul numără paşii pe care îi făcu. 
Douăzeci şi trei. In timpul acestei deplasări nu schimbară nici o 
vorbă. Dar în afară de prezenţa unei mâini pe braţul său, 
doctorul nu auzi nimic, nici măcar zgomotul altui pas decât pasul 
său, nici o răsuflare, nici un zgomot de haine. 

În cele din urmă auzi o portieră deschizându-se, iar ghidul său 
îi spuse că era o treaptă destul de sus şi că trebuie să fie atent la 
cap. 

Pe urmă, Bob Hunter, omul cel mai căutat din Statele Unite, 
scoase ochelarii doctorului şi îi întinse trusa. 

Se aflau într-o camionetă de mărime mijlocie. Lumina era 
slabă dar suficientă pentru ca Henley să poată distinge o formă 
lungită sub o cuvertură pe un pat pliant. O fată blondă. Era 
leşinată. Pe perete, deasupra ei, se afla un întreg arsenal: arme 
şi munţii frumos rânduite. | se păru că zăreşte ţeava unei 
bazooka sub pat. Pe celălalt perete se puteau vedea alte arme; 
pe jos zăceau arme şi muniții. 

Henley deschise trusa şi se aplecă lângă pat. 

— Nu e destulă lumină, se plânse el. 


21 


Hunter aprinse o lampă. 

— Nu pot să fac mai mult, zise el. Dar am văzut chirurgi ai 
armatei demontând apoi montând la loc un om cu mai puţină 
lumină decât asta. 

— Şi eu, murmură Henley. 

Dădu la o parte cuvertura, luă pulsul tinerei, apoi îi ridică o 
pleoapă şi examină reflexele pupilei. 

— Comă uşoară, zise doctorul aruncând o privire spre gazda 
lui. 

— Uşoară? 

— Ar trebui dusă la spital. 

— Şi ce i-ar face la spital? 

— Supraveghere, dezintoxicare. Chestiile de rutină. Apoi 
tuşeşti şi aştepţi ca Dumnezeu să ia o hotărâre, ca de obicei. 

Hunter se uită la el cu o privire plină de răceală. 

— Ar trebui făcute teste, adăugă doctorul. Tratamentul ar 
depinde de teste. 

— In ce război ai fost doctore? Vietnam? 

— Nu. Coreea. Am fost infirmier în Fleet Marine Force. Mi-am 
zis că era mai bine decât să duc targa pe un câmp cu mine. Apoi 
mi-am făcut studiile şi am ajuns aici, după ce am aflat că lumea 
întreagă e un câmp de mine. Ce te aduce la noi, domnule 
Hunter? 

— Poate că această fată, răspunse bărbatul înalt privind la fata 
blondă. Spitalizarea ar echivala cu moartea ei, doctore. Am scos- 
o din ghearele diavolului şi în acest moment este căutată. Se va 
încerca recuperarea ei. Trebuie luată o decizie rapidă. 

— E o prietenă? întrebă doctorul. 

— N-am mai văzut-o niciodată până azi dimineaţă. Am găsit-o 
aşa, dar nu vreau s-o las în starea asta. 

— Aş vrea să aprind o ţigară, zise doctorul cu o voce domoală. 
— Aprinde-o. 

— Nu ştiam dacă se poate. Mă refer la muniții... 

— Aprinde-o, repetă Hunter. Nu e nici un risc. 

Henley aprinse o ţigară, se uită la avertismentul de pe pachet 
murmură: 

— Toţi murim într-o zi. 

Apoi se adresă lui Hunter: 

— Nu ştiu ce faci în Texas, domnule, dar pot să-ţi garantez că 
în altă parte ai fi într-o situaţie mai bună. FBl-ul şi poliţia statului 
ti-au lipit portretul pe toate zidurile, şi te asigur că seamănă 
foarte bine. Au trimis unul chiar şi la cabinetul meu şi am văzut 


22 


ŞS 


altul la recepţia spitalului. 

— După cum bine ai spus, doctore, lumea întreagă e un câmp 
de mine. 

Doctorul dădu din umeri. 

— Din nefericire. Deci... 

— Să ne imaginăm că suntem în Coreea, la cincisprezece 
kilometri de infirmerie. Nu ne putem mişca din cauza tirului 
inamicului care ne înconjoară. Ce facem pentru bolnava noastră? 

Doctorul suspină. Luă o mică lanternă medicală şi examina 
braţele fetei, apoi suspină încă o dată. 

— Se injectează singură. 

— Nu, cred că alţii i-au făcut-o. Era prizonieră, încuiată într-o 
cameră. 

— Nu ştii ce drog au folosit? 

Hunter scutură din cap. 

— N-am nici cea mai mică idee, dar cred că voiau s-o facă să 
nu poată vorbi. 

Henley luă o seringă din trusă. 

— Trebuie să ai încredere în mine, domnule Hunter, cel puţin 
vreo zece minute. Trebuie să fac o analiză a sângelui, altfel nu-i 
pot prescrie nimic. 

Simţi privirea aceea rece fixându-l cu insistenţă; tăcerea se 
prelungi. Trase din ţigară. 

— OK, zise Hunter, dar n-aş putea avea încredere nici în 
propria mea mamă. Te voi însoţi şi le voi supraveghea clipă de 
clipă. 

— Bine. 

Henley recoltă sânge, examină din nou ochii fetei şi se 
întoarse spre portieră. 

Hunter îi întinse ochelarii opaci. 

— Siguranţa, îi explică el laconic. 

Henley dădu din cap, îşi puse ochelarii, deschise portiera, 
cobori încet din camionetă şi aşteptă braţul ghidului. 

După douăzeci de paşi - acum nu-i mai număra - Hunter îi 
scoase ochelarii şi începu să meargă mai repede. 

Intrară în spital umăr la umăr şi se duseră imediat la 
laboratorul care era pustiu la acea oră. Hunter stătu nemişcat şi 
se uită fix la doctor în timp ce acesta făcea examenele necesare. 

După zece minute. Hunter luă reţeta pe care i-o întindea 
Henley, îi mulţumi şi băgă în buzunar medicamentele. 

Henley făcu un mic gest prin care voia să spună că nu era 
nevoie să-i mulţumească. 


23 


— Fireşte, voi face o declaraţie, zise el. Dar voi avea nevoie de 
vreo zece minute ca să-mi dau seama că e ceva anormal în felul 
în care te comporţi, alte cinci sau şase minute până când voi găsi 
numărul de telefon şi voi anunţa poliţia. Nu înţeleg ce faci, 
domnule Hunter, dar nici ce fac eu nu înţeleg prea bine. ţi urez 
noroc. 

Bărbatul înalt îi zâmbi; răceala dispăru şi ochii se luminară de 
o căldură incredibilă. 

— Şi dumitale, doctore. 

Se întoarse brusc. 

— Domnule Hunter! îl strigă domol Henley. Pe reţetă vei găsi 
un număr de telefon. Să zicem că e vorba de un post medical şi 
că infirmierul de serviciu se va deranja dacă e nevoie. 

Hunter îl privi din nou cu recunoştinţă, apoi dispăru pe 
culoarul spitalului. 

Doctorul nu fu deloc surprins să constate că depresia lui 
dispăruse în acelaşi timp. 

— De ce-am venit aici? se întrebă el. 

Se aşeză pe un taburet şi îşi privi mâinile, nişte mâini de om. 

Liniştit în privinţa raţiunii sale de a fi, Henley se întoarse la 
recepţie, semnă registrul de prezenţă şi plecă s-o vadă pe 
bătrâna din sala cardiacilor. 


24 


CAPITOLUL V 


Hunter îşi stabilise tabăra într-un Holiday Inn pe drumul 20, 
între Big Springs şi Abilene. Inchiriase acolo o cameră cu câteva 
zile în urmă, înainte de a întreprinde acţiunea de recunoaştere a 
teritoriului texan. 

Sosi acolo la volanul Fordului Econoline, pe care îl deghizase 
cu inscripţiile firmei unei societăţi petroliere fantomă, exact la 
timp ca să scape de controlul unui baraj rutier pe care poliţiştii îl 
instalau pe drumul din interiorul statului. 

Motelul se afla la câteva sute de metri de baraj. 

Bineînţeles, Hunter prevăzuse necazurile pe care avea să i le 
aducă fata, dar nu se aşteptase ca poliţiştii să se mişte atât de 
repede. 

Trase camioneta în faţa uşii camerei sale de la parter, trecu 
prin holul de la recepţie şi intră în micul restaurant. 

Cumpără cafea caldă şi câteva prăjituri daneze, după care se 
duse în camera lui. Apoi o aduse şi pe fată, acoperită din cap 
până în picioare de cuvertură, purtând-o pe umăr ca pe un sac 
plin cu haine murdare. 

Nimeni nu-l remarcă, pentru că nu era nimeni acolo la acea 
oră. Cei care se sculau de dimineaţă plecaseră deja, iar ceilalţi 
clienţi ai motelului dormeau liniştiţi în camerele lor sau luau 
micul dejun în restaurant; femeile care făceau curăţenie nu 
apăruseră încă. 

Aşeză fata pe pat, puse la uşă tăbliţa De not disturb, apoi 
mişcă camioneta din loc şi o gară în fundul parcării, într-un loc 
descoperit de unde putea să fie foarte bine văzută din cameră. 

Doctorul îl asigurase că totul va fi bine. Drogul folosit era un 
simplu sedativ. Hunter trebuia s-o lase să doarmă. 
Medicamentele date de doctor erau doar vitamine şi pilule 
împotriva senzaţiei de greață. 

Dar Exterminatorul nu avea intenţia de a o lăsa să doarmă pe 
Judith Klingman; nici el şi nici ea nu aveau timp. 

Se întoarse în cameră, îşi scoase combinezonul, păstrându-şi 
doar slipul. O acoperi pe fată cu un prosop pe care i-l legă în jurul 
şoldurilor, apoi o duse în sala de baie unde o ţinu cât putu de 
confortabil sub jetul călduţ al duşului, în timp ce îi vorbea cu 
blândeţe şi o bătea uşor pe obraji. 

O scoase de sub duş imediat ce începu să-şi revină şi o lungi 


25 


udă pe mocheta camerei. Începu s-o maseze cu ajutorul unui 
prosop, frecându-i energic tot corpul, de la degetele picioarelor şi 
până la gât, vorbindu-i continuu pe un ton liniştitor. 

Pielea fetei devenise roz şi începuse să se înfioare când 
Hunter luă un prosop uscat ca să continue tratamentul. Fata îşi 
căpătă subit cunoştinţa, se zbătu, dădu din mâini şi din picioare, 
cu ochii mari, speriată. 

Se pregătea să-i pună mâna la gură ca să nu ţipe, dar fata 
încă nu-şi recăpătase vocea şi Hunter profită ca să-i spună cu o 
blândeţe plină de fermitate: 

— Linişteşte-te! Nu te mai zbate, domnişoară Klingman. Nu 
sunt duşmanul tău. 

Fata se lăsă să cadă pe mochetă, gâfâind, uitându-se la el cu o 
privire rătăcită. 

— Ce... Ce fa... faci? şopti ea cu o voce răguşită. 

— İn ciuda aparenţelor, încerc să te pun pe picioare, îi 
răspunse Hunter zâmbindu-i. 

O acoperi cu prosopul. 

— Ai fost leşinată. Incercam să te fac să-ţi recapeţi cunoştinţa. 

Era superbă; cu picioare fine şi foarte lungi, coapse cu pielea 
catifelată, un pântece tare şi rotunjit, nişte sâni agresivi ca două 
obuze. Dar Hunter era impresionat cel mai mult de faţa ei, iar 
ochii ei limpezi şi profunzi îl făcură să devină conştient de propria 
lui indecenţă. 

O părăsi, se duse în sala de baie, luă alt prosop, şi-l prinse la 
mijloc şi aprinse o ţigară. 

Când se uită din nou la ea, fata se ridicase pe jumătate şi 
ţinea prosopul sub bărbie privindu-l cu o curiozitate vădită. 

— Cum te simţi? întrebă el. 

— Carne vie. 

El râse. 

— Sper că nu ţi-am smuls pielea. A trebuit... ăăă... 

— Da, înţeleg. Mulţumesc. 

Avea o voce plăcută, în ciuda efectului drogului; un accent 
texan cu intonaţii sudiste. 

— Am cafea şi prăjituri, zise el. Şi dacă ai greţuri, am şi pilule 
împotriva lor. 

— Aş bea o cafea. 

Fata nu-şi luase ochii de la el. 

Hunter căută două ceşti, turnă cafeaua, apoi aduse alt prosop 
din sala de baie şi i-l aruncă. 

— Gata. Un costum din două bucăţi, asta e tot ce-ţi pot oferi. 


26 


Asta sau nimic. 

— Am fost îmbuibată cu nimicuri în ultima vreme, replică fata. 

Avea deci umor; cu atât mai bine, ăsta era cel mai bun 
remediu. 

li întoarse spatele ca să-i dea o şansă să se îmbrace, dar fu 
nevoit să se întoarcă imediat şi s-o prindă când fata se poticni 
gata să cadă. O ţinu un moment, în picioare dar nesigură pe ea, 
şi îi înnodă chiar el prosoapele. 

Ea îi zâmbi nesigur şi murmură: 

— Ştii, pudoarea acum... E cam inutilă, nu? 

— Nu, nu cred. 

O duse lângă mobila de toaletă de care se sprijini. 

— Stai în picioare şi ameţeala o să-ţi treacă, o sfătui el. 

Făcu un oarecare efort ca să se uite fix la combinezonul negru 
şi la Beretta pe care Hunter la pusese pe pat. 

— Deci nu a fost un vis. 

— Poftim? 

— Credeam că am visat. Cavalerul negru. Nu a fost un vis. 

Hunter înţelese doar pe jumătate. 

— Te-am scos de la Klingman Wells, îi explică el. 

— Da. Mulţumesc. 

Hunter îi ţinu ceaşca de cafea lângă buze şi fata gustă. Apoi 
începu să bea cu înghiţituri dese, ţinându-şi singură ceaşca, 
observându-l pe deasupra ceştii cu ochii ei mari şi luminoşi. 

— Când camera nu se va mai învârti, încearcă să faci câţiva 
paşi, îi zise el. 

— Nu eşti poliţist, nu-i aşa? 

— Sunt Bob Hunter. 

— Ce? 

Puse ceaşca cu stângăcie pe farfuriuţă, merse clătinându-se 
până la pat şi se trânti pe el. Apoi se ridică imediat ca să facă 
turul camerei mergând în zigzag. 

— Incepe să fie mai bine, zise ea. 

— Eşti rezistentă, remarcă Hunter. 

— Şi tu. Ar fi trebuit să bănuiesc - mi-aş fi dat seama de asta 
dacă aş fi fost într-o stare normală - de cum te-am văzut venind. 
Ţi-am urmărit cariera de la început. Eşti un om foarte cunoscut. 

— Foarte căutat, mai exact. 

— Nu, cunoscut. Mulţi oameni sunt de partea ta, domnule 
Hun... Auzi, nu pot să-ţi spun domnule. La urma urmelor, am 
făcut duş împreună. 

Părea din nou în dificultate, cu privirea în gol. 


27 


— Te grăbeşti, sari peste etape, domnişoară Klingman, îi zise 
Hunter. Linişteşte-te şi mai bea puţină cafea. 

— Dar îmi dai voie să-ţi spun Bob? 

— Aşa mă cheamă. Haide, mai bea cafea. 

Ea merse legănându-se până la mobila de toaletă şi Hunter o 
sprijini în timp ce fata bea a doua ceaşcă de cafea. 

Judith se uita tot timpul la el. Hunter îi zâmbi. Zâmbi şi ea 
bând în continuare, ca o fetiţă care vrea să facă mai multe 
lucruri în acelaşi timp. 

Intre două înghiţituri îi zise: 

— Încântată. 

— Şi eu. 

— Mă aşteptam să vină cineva să mă scape, dar nu m-am 
aşteptat deloc ca acela să fii tu. 

— De cât timp eşti acolo? întrebă Hunter. 

— Ei bine, de... în ce zi suntem? 

Hunter îi spuse. 

Privirea ei deveni o clipă temă apoi se lumină din nou. 

— Nu mă mir că mi s-a părut foarte mult. 

Hunter avea o admiraţie crescândă pentru fată. 

— Cred că... în urmă cu o săptămână au început să-mi facă 
injecții. Aproape că reuşisem să evadez. Erau furioşi. Mi-au luat 
toate hainele şi m-au încuiat în dormitor. Apoi au început 
injecţiile. De fiecare dată când începeam să-mi revin, pac! 
Seringa! Aveam impresia că îmbătrânesc. Poate că am şi 
îmbătrânit. 

Se aplecă lângă oglindă, se strâmbă şi zise: 

— Da. Am îmbătrânit. Ah, ticăloşii! 

Hunter începu să râdă. 

— Nu, eşti foarte frumoasă. Dar vrei să spui că nu erai acolo 
decât de o săptămână? 

— Nu, nu. Sunt acolo din luna ianuarie. Am stat tot timpul 
închisă în casa aceea. lţi dai seama? Aici, în mijlocul Statelor 
Unite, în inima Texasului! Era de necrezut! La început n-am vrut 
să cred că e posibil, apoi a trebuit să accept, asta era realitatea. 

— De ce te ţineau închisă? 

— Nu ştii? 

— Nu, de asta te şi întreb. 

Ochii ei deveniră bănuitori. 

— Nu ştiu. 

— Nu te cred, replică Hunter. 

— Se spune că, în realitate, lucrezi pentru guvern. 


28 


— E inexact. 

— Unii cred asta. Aşa că ar fi mai bine să-mi ţin gura. 
Deocamdată. 

— Dimpotrivă, domnişoară Klingman, zise Hunter. Ai face mai 
bine să vorbeşti. Te găseşti într-o situaţie periculoasă. Singurul 
motiv pentru care te afli în viaţă este faptul că Mafia crede că 
poate să aibă un avantaj din asta. Ei... 

— Mafia! exclamă fata neîncrezătoare. 

Hunter se uită fix la ea. 

— Dar cine credeai? Tipii ăştia nu glumesc, sunt serioşi. Faptul 
că eşti din nou în libertate îi supără tare mult. Ar putea să ia 
hotărârea să te lichideze. 

Fata încă nu reuşise să asimileze prima parte a argumentului 
lui Hunter. 

— Mafia... 

Făcuse ochii mari şi părea înspăimântată. 

Hunter ştia că nu juca teatru pentru că încă mai era sub 
efectul drogului. 

— Am crezut că ştiai, zise el. 

— Ce i-au făcut tatălui meu? 

— In urmă cu vreo douăsprezece ore se afla la Dallas şi era 
foarte bine. 

— De unde şti? 

— Ştiu. Dar trebuie să ştiu mai mult. Am nevoie de ajutorul 
tău, domnişoară Klingman, aşa cum o floare are nevoie de 
lumină. 

Ea îi întinse ceaşca goală. 

— Plinul, zise ea. 

Hunter ştiu atunci că fata abia începea să-şi dea seama de 
situaţia în care se afla şi că încerca să reacționeze. 

— Mă ajuţi, nu? întrebă el. 

— Să te ajut? zise ea. Dacă ar trebui, te-aş duce în spinare 
până la Dallas. 

Hunter nu se îndoi o secundă de sinceritatea ei şi îşi dădu 
seama că fata va avea ocazia s-o dovedească imediat căci 
parcarea tocmai fusese invadată de forţele de ordine. 


29 


CAPITOLUL VI 


Judith Klingman se trânti pe pat şi se strecură în aşternut, 
dădu jos de pe ea prosoapele şi le aruncă lui Hunter care le 
aruncă la rândul lui în sala de baie, înainte de a pune la punct 
mica lui înscenare. 

Hunter devenise maestru în arta camuflajului şi cunoştea 
toate trucurile ca să treacă neobservat sau să pară o persoană 
neînsemnată. 

Puse două perne sub capul fetei, o ridică puţin şi aranjă 
cuverturile ca să-i acopere pieptul generos. 

In fine, îi puse o prăjitură în mână, îi ordonă să muşte din ea, 
şi se duse în sala de baie cu combinezonul şi Beretta ca să le 
ascundă. 

Se băgă rapid sub duş, apoi îşi acoperi faţa cu cremă de ras. 
Îşi puse un prosop pe umeri şi altul în jurul şoldurilor, dădu 
drumul la apa caldă de la chiuvetă şi aşteptă cu răbdare sosirea 
poliţiei. 

Îşi pusese de două ori spumă de ras pe faţă şi Judith ronţăise 
jumătate de prăjitură când poliţiştii bătură la uşă. 

Hunter îşi schimbă poziţia, îşi aplecă umerii, făcu cu ochiul 
fetei, trecu prin faţa patului şi se apropie de intrare. 

Fata părea speriată. Hunter murmură: 

— Fii calmă, vorbeşte cât mai puţin posibil şi bazează-te pe 
ceea ce voi fi spus deja. 

Fata dădu afirmativ din cap. 

li lăsă pe poliţişti să mai bată încă o dată, apoi strigă cu o voce 
nepoliticoasă: 

— Ce! N-am sunat. N-avem nevoie de nimic. Parcă e o plăcuţă 
la uşă! Nu puteţi să citiţi? 

li răspunse o voce politicoasă cu accent texan: 

— Poliţia, domnule. Deschideţi uşa, vă rog. 

Hunter aşteptă câteva secunde, descuie uşa şi o deschise 
încet până la limita micului lanţ de securitate. 

— N-am chemat poliţia, bombăni el privind prin deschizătură. 
De unde ştiu eu că... 

Intâlni o privire tulburată. Jenat, aproape ruşinat, groom-ul în 
uniformă stătea în faţa lui. N 

— Sunt oamenii de la biroul şerifului, domnule. Imi pare rău. E 
o verificare de rutină. Poliţia vă cere să cooperaţi. 


30 


Hunter mârâi indispus, închise uşa, desfăcu micul lanţ de 
siguranţă, deschise larg uşa şi făcu un pas înapoi. 

Poliţiştii înarmaţi cu puşti dădeau târcoale prin parcare şi 
examinau vehiculele aflate acolo. Groom-ul era încadrat de doi 
coloşi îmbrăcaţi în uniforme kaki impecabile, încălţaţi cu cizme 
bine lustruite şi purtând pe cap pălării de cowboy. Aveau 
cămăşile pline de medalii şi insigne. Expresia de pe faţa lor era la 
fel de dezolată ca şi cea a groom-ului. 

Hunter îi primi dozându-şi admirabil enervarea şi dorinţa de a 
le fi pe plac. 

— Nevasta mea e încă în pat, mormăi el. Ce s-a întâmplat? 

Groom-ul se cufundă în citirea fişelor de la recepţie, iar unul 
dintre tinerii adjuncţi zise: 

— Am aflat că un criminal periculos se află în comitat, 
domnule. Trebuie să controlăm toate locurile publice. Ne pare 
rău că v-am deranjat dar... Ştiţi cum se întâmplă, trebuie 
neapărat să verificăm. 

Cei doi adjuncţi intrară în cameră, lăsându-l afară pe groom 
care îşi studia în continuare fişele. 

Hunter deplânse în sinea lui felul în care acționau. Stăteau în 
cadrul uşii, nemişcaţi, luminaţi din spate; nişte ţinte foarte bune 
pentru un criminal periculos care ar fi vrut să-i „radă”. 

Hunter aprinse plafoniera şi făcu un gest larg ca să indice 
întinderea camerei. 

— Controlaţi, zise el. 

Ochii adjuncţilor se îndreptaseră în mod automat spre Judith, 
în mod vizibil goală sub cuvertură, dar se uitară repede în altă 
parte. 

Unul dintre ei se duse în sala de baie şi murmură nişte scuze 
vagi pentru doamna care se află în pat. Celălalt se uita pe fişa pe 
care Hunter o completase cu câteva zile în urmă când închiriase 
camera. 

— Numele dumneavoastră, domnule? zise el. 

— Edwards, răspunse Hunter. Vreţi să-mi vedeţi actele? 

— Nu, domnule. Maşina Porsche garată în faţă e a 
dumneavoastră? 

— İn proporţie de o treime e a mea şi în proporţie de două 
treimi aparţine cunoscutei Cotton State Bank. 

Adjunctul îi zâmbi amuzat. 

— Da, domnule. Vă amintiţi cumva de numărul de 
înmatriculare? 

Hunter i-l spuse apoi adăugă: 


31 


— Nu l-am scris pe fişă? 

— Ba da, ba da. Verific, atâta tot. Nu aţi notat prezenţa soţiei 
dumneavoastră, domnule Edwards. 

— Nu? 

Hunter dădu din cap. 

— Am fost foarte multă vreme celibatar. Mi-a scăpat. 

— Da, domnule. 

Adjunctul aruncă o privire rapidă spre pat. Judith era 
bosumflată şi se uita cu o privire plină de ură la prăjitura 
mâncată pe jumătate. 

Primul adjunct ieşi din sala de baie plină de aburi, se uită o 
clipă la Hunter în trecere şi ieşi din cameră. 

— Imi pare rău că v-am deranjat, domnule Edwards, zise 
celălalt, şi vă mulţumesc că aţi fost atât de înţelegător. 

O salută pe Judith cu o mică mişcare a capului. 

— Doamnă Edwards. 

Se opri în prag şi aruncă o ultimă privire spre pat. 

— Aăă... Aşa e legea, domnule. Toţi clienţii unui hotel trebuie 
să figureze pe fişa de înregistrare. 

Hunter îi zâmbi şi simţi cum crapă stratul de spumă aplicat pe 
obraji. 

— Voi trece pe la recepţie ca să rezolv problema, îi propuse el 
tânărului adjunct. 

Acesta duse două degete la pălărie şi ieşi şi el. 

Hunter închise uşa, se întoarse şi îi zâmbi fetei. 

Ea suspină prelung uşurată. 

— Uf! Incredibil cât e de uşor, zise ea. Prefer totuşi suspansul 
la cinematograf. 

— Ţi s-a părut uşor fiindcă a mers, explică Hunter. Un cuvânt 
greşit, o eroare de text şi cerul mi s-ar fi prăbuşit în cap. Ai fost 
formidabilă, dar suspansul e abia la început. 

După cinci minute era îmbrăcat şi avea Beretta la subsuoară 
ca de obicei. 

Fata era tot în pat, goală sub cuverturi, cu capul pe cele două 
perne date de Hunter, cu prăjitura în mână, cu ochii ţintă la el. 

— Eşti un personaj ciudat, Bob. Mai întâi dai impresia unui om 
tandru, iar în secunda următoare, cea a unui ucigaş implacabil. 
Pariez că acum pleci după cineva. 

— Exact. 

— Şi eu? întrebă ea cu o voce de fetiţă speriată. 

— Asta depinde de tine, răspunse Hunter. Nu ţi-ai revenit 
destul ca să pleci şi oricum nu ai haine. Nu prea te văd 


32 


plimbându-te doar cu un prosop pe tine. După părerea mea, ai 
de ales între trei soluţii posibile. Să telefonezi poliţiei ca să le 
spui ce s-a întâmplat şi să ceri protecţie. Sau să iei legătura cu 
tatăl tău, ceea ce îi va alerta pe oamenii care îl ţin prizonier, şi să 
ajungi iar în mâinile lor. De altfel, chiar dacă vei telefona poliţiei, 
sunt toate şansele ca Mafia să te prindă din nou. 

— Şi a treia soluţie? întrebă fata. 

— E cea mai dificilă, cea mai periculoasă. Să cooperezi cu 
mine, Judith. Va trebui să-mi spui tot ce ştii, apoi să aştepţi aici 
răbdătoare ca să-ţi găsesc un loc sigur în altă parte. Evident, 
există posibilitatea ca să nu mă mai întorc, pot să fiu lichidat în 
orice moment. Alegerea îţi aparţine. 

Ea îi zâmbi, neliniştită şi palidă la faţă. 

— Tu, Bob, zise ea cu o voce plină de hotărâre. 

Hunter întoarse un scaun, se aşeză călare pe el şi se uită ţintă 
la fată. 

— Bine ai venit la bord, Judith. Îți dau cinci minute ca să-mi 
povesteşti totul în detaliu. 

Avu nevoie de mai mult de cinci minţite ca să-i dezvăluie totul. 
Uneori se bâlbâi, alteori plânse. 

Dar când părăsi camera de la Holiday Inn, Hunter ştia în sfârşit 
ce avea de făcut; şi mai ştia şi ce voia Mafia în Texas, şi asta era 
foarte, foarte îngrijorător. 

Cosa Nostra se implanta în Texas în scopul de a domina 
întreaga lume. 


33 


CAPITOLUL VII 


În parcare încă mai erau câţiva adjuncţi ai şerifului care 
examinau fără entuziasm vehiculele. Hunter constată că 
vehiculul său, camioneta Ford, nu atrăsese în mod deosebit 
atenţia, dar nu riscă să se aventureze prea aproape. 

Urcă în Porsche şi părăsi lent parcarea. 

Barajul încă mai era instalat pe drum, dar traficul curgea 
liniştit în ritm scăzut. Poliţiştii aruncau o privire în maşini, îi fixau 
o clipă pe cei de la volan, apoi le făceau un semn să treacă fără 
să-i oprească. Văzând acest lucru, Hunter ajunse la concluzia că 
autorităţile nu credeau în mod serios că Exterminatorul se afla 
prin părţile locului. 

Pe de altă parte, Texasul era un teritoriu enorm, şi nu 
dispunea de un efectiv polițienesc suficient; armă cu două tăişuri 
care, deocamdată, făcea jocul lui Hunter. 

Zâmbi imaginii sale în oglinda retrovizoare şi se opri lângă o 
cabină telefonică dintr-o staţie de benzină. Centralista sună 
numărul din Massachusetts pe care îl ceruse Hunter pentru o 
convorbire cu taxă inversă. 

Telefonul sună de trei ori, după care se auzi o voce familiară şi 
centralista spuse: 

— Un telefon cu taxă inversă din partea domnului Al La 
Mancha. Acceptaţi? 

— Aţi greşit numărul, domnişoară, i se răspunse. Nu cunosc 
nici un La Mancha. 

Centralista verifică numărul, îşi ceru scuze, întrerupse 
convorbirea şi îl întrebă pe Hunter: 

— Nu vreţi să vedeţi dacă nu e vorba de alt număr, domnule? 

— Da, bineînţeles. Voi suna mai târziu. 

Hunter se îndreptă spre garaj, puse o monedă într-un 
distribuitor şi obţinu un pahar de plastic cu cafea, flecări câteva 
minute cu mecanicul, schimbă ca să aibă multe monede şi se 
întoarse la cabina telefonică exact la cinci minute după ce o 
părăsise. 

De data asta formă el însuşi un număr din Massachusetts, 
aşteptă calm soneria şi puse multe monede în aparat. 

Aceeaşi voce, puţin cam gâfâită, îi răspunse aproape imediat. 

— Da, ce, sunt aici. 

— Sunt La Mancha. 


34 


— Serios? Păi, să ştii că nu mă aşteptam să fie Alice în Ţara 
Minunilor, zise ironic Leo Turrin. 

Turrin era un sotto capo din Massachusetts şi în acelaşi timp 
un agent federal, şi cel mai bun prieten al lui Hunter. Trei 
ocupaţii la fel de periculoase. 

Hunter începu să râdă. 

— Leo, ori îmbătrâneşti, ori faci un ocol din ce în ce mai mare 
înainte de a intra în cabină. y 

— Şi una, şi alta, replică Turrin cu o voce înţepată. Il rog pe 
bunul Dumnezeu să nu mă suni cumva din Texas. 

— Cum ai ghicit? 

— Oh, la dracu! Atunci înseamnă că e adevărat? Sergente, 
şterge-o repede de-acolo! 

— Nici vorbă, Leo. Am prea mult vânat în bătaia puştii. E plin 
de tipi care... 

— Ştiu, ştiu, dar stai şi ascultă. Texasul este atât de important 
încât nici eu nu ştiam nimic până acum trei săptămâni. Tu cum ai 
aflat ce-ai aflat? Brognola a început să se amestece în treaba 
asta doar de zece zile şi tot nu a găsit încă adevărata pistă. 

Harold  Brognola, un înalt funcționar din cadrul 
Departamentului Justiţiei, era uneori aliatul ocult al lui Hunter, 
alteori duşmanul său declarat. Se ocupa în mod special de crima 
organizată, de unde şi interesul faţă de activitatea lui Hunter. 
Avuseseră deseori de-a face unul cu celălalt, când ca adversari, 
când ca asociaţi. 

— Dar ai auzit deja zvonuri, Leo? 

— Şuşoteli, apoi de câteva zile răcnete. Brigada anti-Hunter a 
fost pusă pe picior de război şi... 

— Stai, stai. Ce? Brigada anti-Hunter? 

— Noii vânători de scalp care au luat locul Taliferilor. Trebuia 
să afli noutăţile. E vorba de o echipă formată de curând, sub 
ordinele unui anume Lileo. Tipii... 

— Pe ăsta nu-l cunosc. 

— Un lup tânăr din New Orleans, îi explică Turrin. Un ucigaş 
după câte am auzit. Echipa lui este implantată în toată ţara, cu 
posturi de luptă în toate marile oraşe. Acest Lileo şi-a stabilit 
cartierul general la San Louis. E o organizaţie care seamănă cu o 
pânză de păianjen; toate echipele sunt gata de convergenţă 
imediat ce prezenţa ta este semnalată într-un sector. Asta e 
singura lor rațiune de a exista. In acest moment se îndreaptă cu 
toţii spre Texas. 

— E logic, răspunse Hunter. 


35 


Vocea lui îşi pierduse toată jovialitatea, devenind sinistră. 

— Un duşman în plus, zise el. Dar de data asta nu lupt în 
defensivă, Leo. 

— Poate că va trebui totuşi s-o faci. 

— Nu. Asta doar micşorează timpul pe care mi-l acordasem. 
Aveam de gând să stau o zi-două în plus. 

— Nici vorbă, sergente. Dacă trebuie neapărat să loveşti, fă-o 
şi şterge-o. la-ţi picioarele la spinare. Nu le da tipilor ăstora 
ocazia să te împresoare. 

— Am nevoie rapid de câteva informaţii. 

Hunter auzi un suspin ostenit. 

— Te afli într-o zonă Top Security, Bob. 

— Imi dau foarte bine seama de asta. Leo... e. Din nou vorba 
de marea lovitură, dar de data asta e şi mai rău. Vor să supună 
tot Texasul. 

— Să-l supună? 

— Da, tot Texasul. Cel puţin centrii nervoşi. 

Agentul federal nu-şi putu reţine râsetul. 

— Mi se pare că e cam exagerat. E o bucată prea mare ca să 
fie înghițită, zise el ironic. Tot Texasul? 

— Aproape. Politica, economia etc. 

— Au făcut progrese de la Lansky. 

— E ceva cu mult mai important decât tot ce întreprinsese 
Lansky, zise Hunter. E o coaliţie. Creier, bani şi muşchi! 

— Operaţiunea Canibalul. 

— Da, dar ceva mare de tot. Sunt în joc interese 
internaţionale. 

— Ăsta e romantism... mormăi Turrin. 

— Ai şi tu dreptate. Din întâmplare, le-am descoperit o 
şmecherie, dar am impresia că activează în mai multe direcţii în 
acelaşi timp. Atuul major e petrolul. 

— Ce? 

— Petrolul, aurul negru, porcăria care face lumea să se 
învârtească. 

— Sunt nebuni! Nu pot spera să controleze petrolul 
internaţional! E ridicol! E... 

— Ridicol? Fireşte. Poate că din cauza asta ar putea să 
funcţioneze. La început am avut şi eu aceeaşi reacţie ca tine. 
Apoi însă mi-am dat seama că oamenii s-ar putea trezi într-o 
dimineaţă şi ar fi obligaţi să coopereze cu Mafia ca să-şi poată 
încălzi casa sau să meargă cu maşina. Sau să facă uzinele să 
funcţioneze. Posibilităţile sunt nelimitate. 


36 


— Îngrozitor! 

— Da, Leo, e îngrozitor. Ba chiar e greu de crezut, dar au şi 
început treaba. Au absorbit o societate petrolieră independentă, 
Klingman, şi... 

— Am auzit. E... Ce este exact? 

— Inceputul sfârşitului. Trebuie să-mi poţi spune până unde se 
întinde răul. Ascultă-mă bine, nu vreau să fiu nevoit să mă repet. 
Trebuie să-mi încep campania. În urmă cu trei luni, Klingman 
Petroleum mergea trăsnet, nu puteai să găseşti de cumpărat nici 
măcar o singură acţiune. Acum această societate este 
falimentară, nimeni nu mai poate să scape de acţiunile ei. 
Aproape că le dai pe gratis, şi chiar şi aşa... Societatea Klingman 
a fost absorbită de o societate din Delaware, parcă Internaţional 
Bankers Holding Corporation. E un front pentru Mafia. Unul dintre 
directori este un fel de şeic sau sultan din Orientul Mijlociu. Cred 
că... 

— Stai, asta devine O mie şi una de nopți. Cum ai aflat? 

— Lasă-mă să termin, Leo. N-am prea mult timp. Te priveşte 
dacă mă crezi sau nu, dar cel puţin ascultă. 

— OK, OK. 

— Sursa mea nu şi-a putut aminti numele arabului, dar mi-a 
spus că era un domn foarte cunoscut de către cei de la Externe. 
E un radical care nu a fost niciodată de acord cu ideea unităţii 
arabe. După toate aparențele, are propriile sale idei despre o 
mulţime de lucruri. In orice caz, s-a asociat cu nişte tipi ciudaţi. 
Va fi cu siguranţă lichidat până la sfârşitul acestei poveşti. Sunt 
amestecate mediile franceze şi italiene, dacă ne luăm după 
numele directorilor IBH-ului. Sunt reprezentanţi şi din Bahamas. 
Verificarea trebuie s-o faci tu. 

— Bob, e o chestie smintită, e... Bine, bine, continuă. 

— Cam asta ar fi tot. Doar că sursa mea spune că puţurile de 
la Klingman Wells funcţionează în continuare din plin deşi 
rapoartele oficiale spun contrariul. Tare mult aş vrea să ştiu ce 
fac cu tot acest petrol brut. Unde e stocat, unde e rafinat şi, dacă 
e rafinat, în ce scop şi pentru cine. Rafinăriile Klingman sunt ca 
să zic aşa închise. 

— Sergente, nu ştiu cum... 

— Şi aş vrea să ştiu ce se întâmplă cu conductele lor. Aici se 
petrec lucruri ciudate. Toată reţeaua este o harababură. Schimbă 
direcţiile, căile... 

— La dracu, nu ştiam nimic din toate astea! exclamă Turrin. 

— Sporeşte-ţi cunoştinţele. Incearcă să-mi găseşti răspunsuri, 


37 


Leo. 

— Da, bineînţeles. Parcă mă şi văd. Mă duc liniştit la New York 
la Augie Marinello şi îl întreb ce pune la cale în domeniul 
petrolului. O să-mi spună tot, sunt sigur de asta. Nu eşti întreg la 
minte! 

Hunter râse. 

— Chiar, ce mai face Augie? Ultima dată când l-am văzut era 
pe o targă. 

— Nu face bine deloc. l-au amputat ambele picioare. 

Hunter digeră lent vestea. 

— E nasol, zise el în cele din urmă. Nu-mi face nici o plăcere. 
Un bătrân ar trebui să poată să-şi termine viaţa întreg, chiar şi 
Augie Marinello. 

— Aăă... De fapt, e o treabă destul de misterioasă. Se spune 
că ai acceptat un armistițiu ca să poată să fie luat de acolo... 

— Nu e nici un mister, e adevărat, zise Hunter întrerupându-l. 
Mi s-a părut că trebuie să fac asta şi am făcut-o. 

— Da, înţeleg. 

— Ai grijă de tine, Leo. Nu risca. 

— Nu eşti omul potrivit care să dea astfel de sfaturi, replică 
Turrin. Ai grijă ce faci cu Lileo şi cu brigada anti-Hunter. Sunt 
nişte tipi răi de tot. 

— Da, OK. Cum mai e viaţa la Pittsfield? 

— Calm cât cuprinde de la plecarea ta. Auzi, sergente, ar mai 
fi un tip în Texas de care ar trebui să te temi. 

— Quaso? 

— Ai aflat deja? E acelaşi gen ca Lileo, iar bătrânii îl iubesc la 
nebunie. Tipul o să facă pe dracu în patru ca să le păstreze 
încrederea. 

— OK. Găseşte-mi răspunsurile, Leo. 

Inchise, apoi formă un număr de la Dallas. 

Dacă nu se întâmplase nimic deosebit, Jack Grimaldi ar fi 
trebuit să fie deja acolo. 

Venise momentul să înceapă campania texană. 

Impotriva lui Joe Quaso... 


38 


CAPITOLUL VIII 


Încăperea era cufundată în întuneric. Singura lumină provenea 
de la un proiector montat în spatele patului, al cărui fascicul 
colorat se îndrepta spre peretele din faţă. Un bărbat şi o femeie 
gemeau cu corpurile goale şi lucind de transpiraţie. 

Un tip slab era tolănit pe un scaun aflat lângă marele pat 
circular şi se uita la ecran cu mare interes. Din când în când 
chicotea şi se legăna pe scaun. 

Uşa se deschise şi intră al doilea bărbat. 

— Hei, Boots! strigă el. Te cheamă Larry Turbatul. 

— Stai puţin, zise celălalt cu o voce cleioasă. Vino să vezi. E 
teribil. Incredibil. 

Celălalt închise uşa, se apropie, luă un scaun şi îl aşeză lângă 
Boots. 

— Ce film e? întrebă el aşezându-se. N 

— Cel cu tipul care vine acasă la dejun. li e foame. Dar 
nevastă-sa are alte idei în cap. Şi ei îi e foame, dar de altceva, 
începe să se dea la el chiar în bucătărie. Mai întâi îi varsă haleală 
pe şmecherie. E grozav. Ai mai văzut asta? E teribil, nu? 

— Toţi tipii ăştia sunt homosexuali, Boots. Nici măcar nu le 
face plăcere. 

— George, e de ajuns să te laşi în voia momentului. 
Homosexuali? Pe mine chestia asta nu m-ar jena. 

— Te-ai lăsa filmat? 

— Cu o gagică ca asta? Oriunde şi oricând! 

George se ridică. 

— Haide, vino. Te aşteaptă Larry. 

— Mai stai un minut. Mi-a zis să stau în sala de proiecţie, nu! 
Stai să vezi sfârşitul. Vezi, l-a supt pe tip în toate sensurile, nu 
mai poate, e palid de tot, ai impresia că o să i se facă rău. Până 
la urmă o respinge, se ridică într-un cot... Şi pe urmă îi zice: 
„Auzi, scumpo, te-am luat de nevastă la bine şi la rău, dar...” 

— Dar ce? 

— „Dar nu pentru dejun!” Te-ai prins? 

George mormăi ceva de neînțeles, picioarele îi deveniră brusc 
rigide drept în faţa lui, apoi căzură din nou pe mochetă. Agită cu 
violenţă mâinile de parcă s-ar fi bătut cu ele de râs. 

Boots chicotea convulsiv, încurajat de vizibila identitate de 
gusturi dintre el şi colegul său. Se aplecă spre el şi rămase 


39 


nemişcat, încetând brusc să mai râdă. 

George era căzut pe scaun, cu ochii holbaţi şi limba atârnând 
afară din gură. 

Boots văzu brusc pumnii strânşi deasupra capului lui George, 
simţi silueta neagră în întuneric şi înţelese în sfârşit că moartea îl 
găsise într-un dormitor din Texas. 

— Pe toţi dracii! exclamă el. 

Vru să se ridice în picioare, să reacționeze, să facă ceva. 

Dar pentru Boots Faringhetti totul se sfârşise. 

Pumnii strânşi descriseră un cerc rapid în jurul gâtului său, îi 
atinseră carnea şi îi tăiară răsuflarea. Ultimul lucru văzut, cu 
ochii ieşiţi aproape din orbite, era bărbatul de pe ecran care se 
sprijinea într-un cot. 

Ultimele imagini defilară pe perete apoi dispărură, iar 
proiectorul începu rebobinarea automată. O umbră neagră 
traversă încăperea, la fel de discretă ca un curent de aer. 

Se deschise o uşă, lumina zilei pătrunse în cameră, un bărbat 
destul de tânăr în cămaşă, cu revolverul la subsuoară, băgă 
capul în cameră şi zise: 

— Aţi terminat! Şeful soseşte dintr-un minut în altul. Puneţi 
filmul la loc şi nu faceţi tâmpenii! 

Ţeava unui pistol foarte mare, la capătul căreia era fixată o 
surdină, se lipi de fruntea tânărului. 

O voce calmă şi fără replică îi zise: 

— Nu mişca. Intră. Inchide uşa. 

Venise momentul judecății din urmă. 


40 


CAPITOLUL IX 


Quaso ieşi din ascensor şi intră în hol, cu cele două gărzi de 
corp în urma lui. Santinelele gărzii tresăriră şi se ridicară în 
picioare. Una dintre ele opri în grabă un aparat de radio. 

— Ce-i nebunia asta? zise patronul întregului Texas. Nu ştiţi că 
ne aflăm în plin război, bandă de cretini! Căscaţi ochii, fir-ar să 
fie! 

— Da, domnule. Asta şi facem, doar că... 

— Gura! Căscaţi ochii! 

— Da, domnule. 

Quaso intră în prima sală de recepţie şi strigă: 

— Larry! Fă-te-ncoace! 

Cele două gărzi de corp schimbară o privire nervoasă şi se 
îndreptară spre bucătărie. 

Un tip înalt şi deşirat, cu o faţă de pasăre de pradă, intră în 
sală cu un pas ezitant şi leneş, cu o ţigară în colţul gurii. 

— Mda, şefule, răspunse el cu un ton liniştit. Intâlnirea a mers? 

— La dracu, Larry! Eşti îngrozitor! Ar trebui să te speli! 

Era primirea obişnuită pe care Quaso o rezerva şefului gărzii. 
Tipul înalţ zâmbi şi replică: 

— OK, şefule. Am întâlnire cu manichiurista săptămâna 
viitoare. 

Quaso rânji, apoi continuă: 

— Larry, nu se poate cu tipii ăia de-afară. Stau cu curul pe 
scaun şi nu fac nimic. Dacă îi mai găsesc încă o dată aşa, o le 
frec ridichea. Du-te şi spune-le cum stă treaba. 

intre cei doi bărbaţi exista o legătură specială, o înţelegere 
care era cu atât mai uluitoare având în vedere felul în care 
arătau şi personalitatea fiecăruia, şi felul de a vorbi de cele mai 
multe ori strigat care caracteriza dialogurile dintre ei. 

Quaso era brusc cu toată lumea. Asta era caracterul lui, şi 
dreptul lui cu oamenii săi. Dar insultele cu care îl copleşea pe 
Larry Stigni depăşeau cu mult remarcile obişnuite de care avea 
parte anturajul. Totuşi între cei doi bărbaţi exista o prietenie. 
Stigni accepta arţagul simulat al lui Quaso cu o bună dispoziţie 
surprinzătoare. Şi putea să-i vorbească lui Joe Quaso ca nimeni 
altcineva, putea să-i spună ceea ce toţi gândeau, dar nu 
îndrăzneau să exprime. 

Se spunea că erau rude. Mai existau şi alte argumente care 


41 


susțineau o explicaţie pentru prietenia Quaso-Stigni, cele mai 
multe bazându-se pe ipoteze mai mult decât îndoielnice. 

Stigni era un adevărat dur, un ucigaş nemilos care îşi croise 
singur drum în rândurile Mafiei. Quaso era şi el un dur, dar avea 
probleme cu fetele. Uneori le dădea afară pe uşă în plină noapte. 
Nişte fete încântătoare, cele mai grozave call-girls din Texas, cu 
care oamenii lui ar fi petrecut toată noaptea arătându-se amabili 
şi virili. 

Nimeni nu spusese vreodată că între Larry Stigni şi Joe Quaso 
ar fi existat raporturi homosexuale, dar se făcuse deseori aluzie 
la asta. Treaba era cu atât mai amuzantă cu cât Quaso era un tip 
bine, în timp ce Larry era o oroare cu nasul lui coroiat şi gâtul 
lung şi subţire, cu mărul lui Adam enorm, care se mişca întruna. 
Poate că o poreclă mai potrivită ar fi fost Larry Vulturul. 

Totuşi oamenii ţineau la Larry Stigni. 

Le lua apărarea, se făcea scut ca să-i protejeze de atacurile lui 
Quaso, încerca totdeauna să le facă viaţa mai uşoară sau mai 
plăcută. 

Incă o dată le luă apărarea. 

— Eu le-am spus să nu stea ca gărzile de la palatul 
Buckingham, îi zise el lui Quaso. Nu-ţi face griji, sunt cu ochii în 
patru. Sunt băieţi buni, Joe. 

— Da, da, ştiu, mărturisi Quaso. 

Lăsă baltă incidentul, în urma unei schimbări bruşte care îi era 
proprie. 

Larry se duse la bar şi turnă de băut şefului său. Quaso se 
instală la micul birou de lângă fereastră, scoase un carnet din 
buzunar şi îl deschise. 

— Avem necazuri mari, zise el. Necazuri mari, mari de tot. 

Stigni îi aduse paharul şi răspunse: 

— Am mai avut noi şi până acum! 

Profită ca să arunce o privire pe fereastră. Apartamentul se 
afla în vârful unui imobil de douăzeci de etaje, dar căpitanul 
gărzii trase cu prudenţă perdelele care se aflau exact în spatele 
lui Quaso. 

— N-ar trebui să te expui în felul, ăsta, Joe. 

Quaso se uită la perdelele trase şi rânji. 

— Doar nu e Superman tipul ăsta! De altfel, avem toate 
motivele să credem că se află în zona puţurilor. 

— Nu se ştie niciodată, murmură Larry. A mers treaba la 
discuţii? 

— N-a fost rău. Toată lumea cooperează. Omul nostru de la 


42 


Austin a anunţat mobilizarea tuturor trupelor de poliţie. Până 
diseară, după fiecare cactus va fi un poliţist. 

Larry Stigni se strâmbă şi aprinse altă ţigară. Pe vremuri nu se 
acţiona niciodată în felul ăsta. Poliţiştii erau cumpăraţi - asta 
făcea parte dintr-un rit - dar nu se ascundeau în spatele lor. Nu 
puteai avea încredere totală în ei. 

— Nenorocitul ăsta va fi urmărit pas cu pas, zise Quaso. Am 
reuşit în sfârşit să obţin detalii de la Woofer şi mi-a descris destul 
de bine avionul. Tipul nostru de la aeroport va face cercetări. Va 
verifica toate planurile de zbor şi fişele de trafic aerian. Până 
atunci, vom rămâne aici pe picior de război. Idiotului i-ar putea 
trece prin cap să ia cu asalt fortăreaţa. Dar nimeni nu crede asta. 
Toţi sunt convinşi că va da mici lovituri spectaculoase ca să ne 
forţeze mâna. Dar noi nu vom ceda. Proiectul Texas va rămâne 
secret, l-am alertat şi pe cei de la San Louis. Grupul lui Lileo 
trebuie să sosească, poate chiar a şi sosit. 

— Exact asta mă cam supără, mărturisi Stigni. 

— Cum? 

— Să admitem că va fi un poliţist în spatele fiecărui cactus şi 
oamenii lui Lileo peste tot pe unde nu gândeşti. O să fie nasol. 
Nu-l sufăr pe Lileo. E un prefăcut. 

Quaso începu să râdă, apoi bău din paharul adus de Larry. 

— Ai dreptate, dar şi el e un idiot. N-are decât să se descurce 
el cu poliţiştii! 

— De ce nu ne ducem să punem noi mâna pe Hunter, şefule? 
A fost atacat teritoriul nostru. 

— Sarcina noastră este să ne întărim şi să conducem treburile, 
Larry. Asta e treaba noastră. Lasă-i pe specialişti să se 
războiască cu Hunter. 

Lui Larry nu-i plăcea deloc asta, şi era foarte vizibil. Quaso 
văzu ce mutră făcea şi zise ironic: 

— Oh! la uitaţi-vă la mutra asta de erou! Asta vrei, Larry? Să 
faci pe eroul? Vrei să-i vii de hac răului de Hunter? Aiurea! Te-ar 
mirosi de la o sută de metri! De cât timp n-ai mai făcut baie? Hai, 
spune... 

In secunda următoare răsună o explozie infernală care făcu să 
se cutremure biroul. 

Câteva tablouri căzură de pe peretele opus. Lustra începu să 
se legene ameninţător. 

Quaso făcu ochii mari şi se întoarse în direcţia zgomotului. 

— Ce mai e şi asta! strigă el. 

— Futodromul tău! răcni Stigni cu o voce stridentă. 


43 


Se repezi cu capul în jos spre uşa dormitorului lui Quaso. 

Căpitanul gărzii traversă salonul în fugă strigând oamenilor săi 
să se adune. Quaso se ridică şi porni după el. Stigni se lovi de 
uşă. 

Cele două gărzi de corp ale lui Quaso veneau de la bucătărie 
în pas alergător. 

Quaso reuşi şi el să se apropie de uşă şi îi văzu pe cei trei 
bărbaţi luptându-se cu ea ca s-o deschidă. Uşa cedă exact în 
momentul în care ajungea lângă ei, şi cei trei mafioţi se aruncară 
în întuneric cu arma în mână. 

Din acel moment, Quaso avu impresia că priveşte o scenă 
filmată cu încetinitorul, deşi secvenţa nu durase decât vreo zece 
secunde. 

In prim-plan se aflau cei trei oameni ai lui, care se învârteau în 
loc, pe jumătate dezechilibraţi, şi care încercau să reacționeze. În 
planul doi se aflau alţi trei tipi din gardă, dintre care doi fuseseră 
sugrumaţi şi stăteau prăbuşiţi pe scaune, iar al treilea era lungit 
pe mochetă într-o baltă de sânge. 

Şi mai rău! in fundul camerei, lângă perdelele trase, se afla un 
tip înalt îmbrăcat tot în negru care acţiona în mână un pistol cu 
surdină, cu care trăgea în direcţia lui Joe Quaso! 

Atunci totul păru că încremeneşte. 

Larry Stigni îşi continuă mişcarea de rotaţie urmând traiectoria 
care îl propulsase în cameră şi care acum îl respingea, cu o 
gaură oribilă deasupra nasului său coroiat. Larry nu arătase 
niciodată mai îngrozitor. 

Cele două gărzi de corp se prăbuşeau simultan, una dintre ele 
având timp să tragă un glonţ care se înfipse în mochetă. 

Apoi uşa se închise singură. 

Quaso nici măcar nu încercase să scoată arma. 

Se aruncă la podea, căutându-şi pistolul, în timp ce gloanţele 
perforau uşa la înălţimea unui om. Apucă piciorul lui Stigni şi îl 
trase la adăpost. 

Un om veni în fugă din hol strigând: 

— Şefule! Şefule! 

— Alarmă! răcni Quaso. Hunter e acolo înăuntru! Să fie blocate 
toate ieşirile! 

Omul se întoarse şi porni în fugă. 

Quaso îşi sprijini braţul de un fotoliu, îndreptând arma spre 
uşa dormitorului şi murmură celui mai bun prieten al său care 
nu-l mai putea auzi: 

— Nu ştiu cum a putut idiotul ăsta să intre acolo, Larry, dar n-o 


44 


să mai iasă. 

Apoi Quaso îşi aminti de explozie. 

— Seiful! La dracu! Ticălosul aruncase în aer seiful! 

— Pe toţi dracii! 

Acum trebuia cu atât mai mult să pună mâna pe ticălosul de 
Hunter şi să-l împuşte ca pe un câine. 

— Alarmă! urlă el. Alarmă! 

Pentru prima oară în viaţa lui Joe Quaso avu impresia că este 


singur. 
Era îngrozitor. 


45 


CAPITOLUL X 


Hunter lichidase al treilea om din prima fază - faza discretă - a 
operaţiunii sale în bârlogul lui Quaso. Apoi încuiase uşa, după 
care trăsese puţin perdelele ca să vadă ce putea găsi acolo. Pe 
măsură ce-şi continua cercetările, stropea cu acid înregistrările 
pe bandă magnetică şi pe film, şi tot ce nu-i era necesar pentru 
operaţiunea texană. Ar fi preferat să dea foc, dar nu se putea 
face asta, căci în imobil locuiau cel puţin o sută de familii; nu 
putea garanta, că focul nu se va întinde dincolo de limitele 
apartamentului lui Quaso. 

In realitate, cercetările sale nu durară mult. Seiful fusese 
ascuns fără pic de imaginaţie, aflându-se în spatele unui şir de 
costume croite pe măsura proprietarului. 

In astfel de momente, Hunter îşi amintea totdeauna de 
prietenul său Boom-Boom Hoffower, un fost membru al Echipei 
Morţii care, înainte de a trece în lumea celor drepţi, îi arătase tot 
felul de moduri în care poate fi aruncat în aer un seif fără să-i 
deteriorezi conţinutul. 

Incet, cu prudenţă, Hunter împinse cu vârful degetelor 
explozibilul în interstiţiile seifului, zăbovind în locurile critice. 
Apoi puse un detonator, ieşi din garderobă, închise uşa şi se 
depărtă cu câţiva paşi. 

Explozia avea să atragă atenţia întregii haite şi ar fi mai avut 
doar câteva secunde ca să acţioneze. La drept vorbind, nu destul 
timp ca să se retragă convenabil, dar nu avea de ales. 

Toată această operaţiune trebuia să se deruleze într-un timp 
foarte scurt. 

Explozia fu o adevărată reuşită, nici prea puternică, nici prea 
slabă, şi suflul nu deterioră nimic. Seiful conţinea teancuri de 
bancnote de o sută de dolari - bani negri destinaţi magistraţilor 
şi industriaşilor... corupți - câteva carneţele şi un registru mare 
de socoteli îmbrăcat în piele. Banii constituiau doar un fleac 
agreabil, important fiind să găsească informaţii. Trase totul în 
buzunarul de la piept al combinezonului, fără să-şi piardă timpul 
să examineze carnetele şi registrul. 

Tocmai se îndrepta spre fereastră când s-a manifestat reacţia 
exploziei: asaltul concertat a trei oameni asupra uşii încuiate. 
Broasca cedă. 

Se afla lângă fereastră când cei trei bărbaţi ţâşniră în cameră. 


46 


De la acea distanţă ar fi putut să nimerească şi picioarele unei 
muşte. 

Expedie trei gloanţe, văzu cum se dezagregă masa 
asediatorilor şi îl remarcă pe omul care stătea nemişcat în 
spatele celorlalţi trei, cu faţa paralizată de spaimă. 

Uşa era prevăzută cu un sistem automat de închidere. Primul 
tip care intrase, fusese reexpediat în salon, cu un glonţ de 9 mm 
între ochi. Ceilalţi doi căzuseră greoi, unul peste altul, trăgând un 
ultim glonţ din reflex. 

Uşa automată se închise mai înainte ca Hunter să fi putut 
trage măcar o singură dată în tipul care stătea afară - probabil 
Quaso, dar nu era sigur pentru că nu-l văzuse niciodată în faţă. 

Goli încărcătorul trăgând în uşă, îşi reîncărcă arma şi ieşi pe 
fereastră. 

Nu exista decât un parapet mic, nu mai lat de treizeci şi cinci 
de centimetri, dar fusese suficient pentru el ca să intre, şi acum 
trebuia să-i fie suficient ca să iasă. 

De acolo urcă şi mai sus, pe acoperişul cabinei care adăpostea 
maşinăria ascensorului şi aerul condiţionat, apoi trase o rachetă 
luminoasă. 

După câteva secunde, un elicopter cobori lateral de la o mare 
altitudine şi se opri deasupra imobilului. Hunter se agăţă de o 
scară de frânghie care atârna sub elicopter şi aparatul îl ridică ca 
un ascensor. 

După câteva clipe survolau câmpia. Hunter ajunsese în cabină 
şi îşi freca mâinile; Grimaldi zâmbea ca un motan care îi jucase 
un renghi grozav canarului din colivie. 

— A mers grozav! zise el. Ai marcat? 

Drept răspuns, Hunter deschise buzunarul cu carnete şi 
teancuri de bancnote şi le arătă pilotului. 

— S-ar părea că da, murmură Grimaldi mijind ochii ca să 
evalueze suma totală a banilor. 

După o clipă de tăcere, Grimaldi îl întrebă pe Hunter: 

— Ţi-ai pierdut cumva vocea? 

— Mi-a fost frică. Lasă-mă să răsuflu puţin. 

— Cum să nu. 

Grimaldi îl înţelegea. Numai nebunii îşi riscau viaţa fără să le 
fie frică. Hunter avea aerul unui ucigaş care nu cunoştea frica, 
dar pe dinăuntru era ca toată lumea. În fond, era doar un om. 

In acel moment, ucigaşul extraordinar examina paginile 
registrului de socoteli. 

— Un registru care contabilizează banii negri? întrebă 


47 


Grimaldi. 

— Da, mormăi Hunter. Destul de interesant. 

— Ceva nou? 

— Da, dar mai ales confirmarea a ceea ce credeam. 

— O confirmare? 

— Ţinte. 

Pilotul ridică din sprâncene, apoi se ocupă de instrumentele de 
bord. Nu-l jena faptul că Hunter nu-i spunea toate detaliile; 
Hunter nu era un om foarte comunicativ, şi cu cât Grimaldi ştia 
mai puţin, cu atât era mai bine pentru el. În plus, nici nu avea 
chef să ştie totul. Hunter avea să-i spună esenţialul, şi asta îi 
convenea foarte bine. 

— Ai putea să găseşti un avion rapid? întrebă Hunter. 

— Cât de rapid? 

— Destul de rapid ca să mă ducă de la un capăt la altul al 
statului într-o singură după-amiază, oprindu-se ici şi colo, apoi să 
mă aducă înapoi la Dallas înainte de a se face seară. 

— Păi, nu prea ştiu, sergente. E un stat mare. Ar fi nevoie de 
un aparat de vânătoare cu reacţie. Nu ştiu exact cum se poate 
obţine unul. 

— Dar ai putea să pilotezi un avion de vânătoare? 

— Dacă ar avea aripi, nici o problemă! 

Hunter zâmbi. 

— Armata nu vinde avioanele vechi? 

— Păi, da, dar... Vorbeşti serios? 

Hunter îi aruncă o privire plină de răceală. 

— Bun, zise Grimaldi. Există pe-aici o societate specializată în 
acest soi de vânzări. Pasează surplusul de avioane micilor 
naţiuni, după ce le dezarmează. Ar trebui totuşi să punem la 
bătaie o şpagă serioasă ca să obţinem unul în timp atât de scurt. 

— OK. Banii nu sunt o problemă. Am destui ca să nu mai ştiu 
ce să fac cu ei. la câţi ai nevoie. 

— Aăă... Dar de ce vrei un avion de vânătoare? 

— Pentru că, răspunse suspinând Hunter, trebuie să suprim 
trei oameni în după-amiaza asta. Primul la Austin, al doilea la El 
Paso, ultimul la Houston. Sunt tipi importanţi. Sper să provoc 
efectul pe care contez. 

— Intr-o singură după-amiază? 

— Da. 

Nu era prea uşor să înţelegi intenţiile lui Bob Hunter: războiul 
psihologic. Să aducă moarte simultan în trei locuri foarte 
depărtate unul de celălalt. Toate cele trei asasinate comise de un 


48 


singur om, Exterminatorul. Mafia, care se credea tot timpul 
omnipotentă, avea să încaseze o lovitură puternică în bot. 

— Îţi voi găsi un avion, promise Grimaldi. 

Hunter zâmbi şi privirea i se îmblânzi o clipă. 

— Mă aşteptam să-mi spui asta, zise el. 

— O să fie greu? 

— Greu de tot. Sunt oameni foarte importanţi, Jack. Trebuie să 
te previn. Nu sunt nişte mafioţi oarecare. 

— Totuşi sunt implicaţi? 

— Şi încă cum! Asta face misiunea şi mai periculoasă. Când 
nişte oameni foarte importanţi apucă pe căi greşite, devin de 
două ori mai periculoşi decât ceilalţi. Tipii ăştia sunt complet 
corupți. Trebuie să-i lichidez. 

Grimaldi dădu din umeri şi se uită în altă parte. 

— OK, tu eşti medicul, fă ce ai de făcut. Dar o să iasă cu 
scandal sus de tot dacă sunt atât de importanţi după cum spui. 
Situaţia ar putea să ia o întorsătură rea. 

— Şi mai ce? întrebă Hunter. 


„Evident”, îşi zise Grimaldi. 
* 


* * 


Joe Quaso era enervat la culme. Criza lui de furie îi permitea 
doar să-şi ocărască oamenii şi să răcnească întrebări-acuzaţii. 

— Cum adică s-a cărat? Doar n-o să pretindeţi că a apărut în 
dormitorul meu cât se poate de simplu, a spart seiful şi a vărsat 
acid peste tot înainte de a dispărea ca o fantomă, nu? Era aici, 
fir-ar să fie! Mi-a ucis jumătate din gardă! V-a luat drept nişte 
incapabili, şi a avut dreptate! Găsiţi-mi-l pe ticălosul ăsta! 
Spargeţi toate zidurile dacă e nevoie, dar găsiţi-mi-l. Dacă tipul 
ăsta pleacă cu registrele mele, vă jur că vă aduc pe toţi în faţa 
consiliului naţional. Voi face să fiţi alungaţi din Statele Unite! 

Un tip scurt şi solid, care avusese sarcina să păzească holul 
imobilului la parter, îşi drese glasul şi zise: 

— Aveţi dreptate, domnule Quaso. N-am lăsat pe nimeni să 
treacă. Nimeni n-a intrat şi nimeni n-a ieşit. Am stat tot timpul 
lângă uşă. 

— Gura! se răsti Quaso. 

— Da, domnule. 

— Mai scotociţi dormitorul! 

Ordinul nu fusese dat nimănui în mod special, aşa că nimeni 
nu răspunse. 

— ldiotul ăla l-a omorât pe Larry! exclamă Quaso. Era şeful 


49 


vostru, prietenul vostru. Îl lăsaţi să scape atât de uşor? 

— Larry o să ne lipsească, domnule, zise un om din gardă, dar 
nu-l vom găsi pe acest tip în împrejurimi. S-a cărat, domnule. 
Probabil că a ieşit pe fereastră; e singura ieşire pe care o văd. 

— Arată-mi cum! răcni Quaso. la să-mi faci o mică 
demonstraţie, Tucker! Te vei plimba pe marginea asta şi vei 
cobori până la parter de-a lungul peretelui. Te tentează? 

— N-am spus că oricine poate să facă asta, domnule. Dar tipul 
ăsta e în stare să... 

Se făcu tăcere. Scrâşnetul dinţilor se putea ghici dacă nu se 
auzea. 

Patronul Texasului părea că acceptă brusc inacceptabilul, 
începu să se plimbe de colo până colo ca să se mai liniştească, 
cu mâinile la spate. 

Supraviețuitorii gărzii se uitau la el tăcuţi, jenaţi, aşteptând 
următoarea criză. 

Telefonul începu să sune şi mai mulţi oameni se repeziră să 
răspundă. Primul care ajunse la aparat zise: 

— Da, aici „apartamentul”. 

Ascultă un moment fără să spună nimic, apoi zise: 

— O clipă... 

Şi se uită la Quaso cu o privire întrebătoare. _ 

— Domnul Lileo e la aeroport cu oamenii lui. Inchiriază maşini. 
Au intenţia să vină aici în cazul în care nu aveţi o idee mai bună. 

Quaso primi vestea ca pe un cadou; dispoziţia i se amelioră 
imediat. Îşi frecă mâinile. 

— Spune-le să vină aici cât mai repede posibil, răspunse el. 

Omul din gardă transmise spusele şefului său, apoi închise. 

— Serviţi-vă toţi cu un pahar, ordonă Quaso oamenilor săi. 
Destindeţi-vă, reveniţi-vă şi preluaţi-vă locurile. Tu, nu, Tugboat. 
Tu o să te ocupi de curăţenie. Scapă-mă de cadavrele astea. 

— Chiar şi de domnul Stigni? 

— Da, şi de el. Pune-le undeva la răcoare. Le vom îngropa aşa 
cum trebuie imediat ce rezolvăm problema asta. 

Pentru că Quaso avea de gând să rezolve problema în timpul 
cel mai scurt. 

Bietul Larry! Ce moarte îngrozitoare! 

Dar moartea avea să-l lovească şi pe altul. Probabil în aceeaşi 
zi. Probabil în acea după-amiază. 

lar moartea lui avea să fie şi mai îngrozitoare. 


50 


CAPITOLUL XI 


La orele 13:00, un avion de vânătoare al US Air Force, de 
culoare cenuşie cu inscripţia Amerijet, Inc. Ferry Flight Service, 
ateriză pe Internaţional Airport la El Paso. 

Un tip înalt în salopetă albă pe care scria Amerijet Inc. Părăsi 
cockpit-ul înaintea pilotului. În timp ce acesta stătea de vorbă cu 
tehnicienii care se aflau lângă hangar, primul se îndreptă spre 
birourile terminalului şi se interesă de maşina închiriată telefonic. 
Omul arătă un act de identitate pe numele H. Boblin şi lăsă o 
sumă de bani în schimbul cheilor. Ceru şi primi un plan al 
oraşului El Paso, apoi părăsi aeroportul la volanul unei maşini noi 
Chevrolet Impala. După registrul agenţiei de închirieri, omul 
părăsi biroul la 13:05. 

Pe la 13:15, o maşină Chevrolet Impala nouă s-a oprit pe aleea 
circulară privată a vilei generalului în retragere Nathan R. 
Spellman. Un om înalt în salopetă albă fără semne distinctive 
întrerupse dejunul pe care generalul îl lua în patio. Acesta îl primi 
cu bunăvoință pe necunoscut care se prezentă ca 
„reprezentantul lui Quaso”. 

Spellman profitase de dejunul său solitar ca să rezolve câteva 
probleme curente şi să dicteze câteva scrisori de afaceri 
secretarului său căruia îi spunea planton. 

Plantonul fu rugat să se retragă, totuşi rămase în apropiere şi 
îl auzi pe vizitator spunându-i generalului: 

— Aţi meritat încă o medalie. 

După spusele plantonului, noul venit a întins un obiect 
generalului. Acesta l-a luat, a tresărit şi a contemplat obiectul din 
mâna lui de parcă i s-ar fi dat un şarpe cu clopoței. 

Apoi, omul îmbrăcat în alb i-a spus lui Spellman: 

— În calitate de soldat, îmi pare rău că trebuie să fac asta, 
domnule general. 

A scos un pistol negru din salopetă, a tras o singură dată, a 
trecut cu răceală pe lângă planton, a urcat în maşină şi a plecat. 

Generalul a fost împuşcat cu un glonţ între ochi şi a murit pe 
loc. 

Maşina a fost înapoiată agenţiei de închirieri la Internaţional 
Airport, la 13:30. 

După fişa turnului de control de la El Paso, un avion fără staţie 
radio ceruse prin telefon dreptul de a decola la 13:35. Avionul 


51 


aparţinea lui Amerijet, Inc. 

Mai târziu, ancheta a descoperit că societatea Amerijet, Inc. 
Nu exista. 

Dar nimeni nu se îndoi că Bob Hunter se servise de acel avion 
ca să aterizeze la El Paso. Generalul Nathan R. Spellman din US 
Army murise cu o medalie de trăgător de elită în mână. 

Spellman, care era în retragere de doi ani, făcuse parte din 
serviciile de informații ale armatei. Era specializat în 
contraspionajul electronic. 

De o vreme, generalul fusese folosit de Klingman Petroleum, o 
societate petrolieră texană, o firmă independentă. Servise drept 
consilier, după cum fusese consilierul a câtorva agenţii de 
detectivi şi la Security Bureau din Austin, capitala Texasului. Mai 
avusese şi legături cu Garda Naţională. 

Mai târziu, ancheta a stabilit o legătură între Spellman şi un 
eminent financiar internaţional, Gerald Whitson, al cărui birou se 
afla la Houston. Whitson controla mai multe firme texane, 
inclusiv o agenţie de curieri care se ocupa în principal de 
investiţii petroliere. Avea patruzeci şi şapte de ani şi era 
multimiliardar. Ca mulţi alţi lupi tineri, îşi croise drumul imediat 
după al doilea război mondial, în timpul reînnoirii industriale. 

Birourile administrative ale lui Whitson se aflau în centrul 
oraşului Houston într-un complex comercial. Era celibatar. Ocupa 
un întreg apartament de birouri în care amenajase un dormitor şi 
un salon, lângă care se găsea un club de gimnastică unde îşi 
petrecea în mod regulat o oră pe zi pentru întreţinerea formei. 

La mai puţin de două ore după asasinarea, sau executarea lui 
Spellman la El Paso, un necunoscut înalt s-a prezentat în birourile 
lui Whitson de la Houston, în cealaltă parte a statului Texas. 
Purta un costum albastru. S-a prezentat secretarei de la recepţie 
care a luat legătura cu Whitson. 

Necunoscutul a fost imediat condus la apartament. 

Financiarul se afla în acel moment întins pe o masă de masaj 
şi era masat de un fost boxer devenit kinesiterapeut, pe nume 
Wildcat McQueen. 

McQueen a descris ulterior scena, povestind la început că acel 
„dandy” se instalase pe un taburet lângă masa de masaj. 

Whitson: Situaţia a început să se cam înfierbânte la Dallas? 

Necunoscutul: Da, se poate spune că da. Dar am avut 
impresia că şi în alte părți. 

Whitson: Pentru asta te-au trimis? Ca să mă ţii de mână? 

Necunoscutul: Poate. 


52 


Whitson: Atunci poţi pleca înapoi. Mă voi descurca singur. Şi, 
pe urmă, eşti prea bătător la ochi, prietene. Mult prea mult. 

Necunoscutul: Cum doriţi, dar ar trebui să ştiţi că Spellman e 
mort. 

Whitson (îngrijorat): Nu? Când? 

Necunoscutul: În urmă cu câteva ore. 

Whitson: OK, stai, stai puţin. Wildcat, ai terminat, da? Poţi 
termina. Nu, stai, mă ţine ceva sub braţ... acolo... cred că la 
pectoral... Scapă-mă de asta mai întâi. (Necunoscutului) ăăă... O 
criză cardiacă, nu? Mă refer la Spellman. 

Necunoscutul: Stop cardiac. Asta ar putea să vi se întâmple şi 
dumneavoastră. 

Whitson: Nici un risc. Sunt în plină formă. Nu-i aşa, Wildcat? 

Necunoscutul: Nu chiar, domnule Whitson. 

Whitson: Ce? 

Necunoscutul: La revedere, Whitson. 

După care, acel dandy în costum albastru i-a întins un mic 
obiect metalic financiarului. 

Whitson era întins pe burtă, cu torsul uşor ridicat. Se sprijinea 
pe coate şi se uita fascinat la obiectul din mână. 

— O, Dumnezeule! gemu el. Stai o clipă! Am putea discuta. 
Aşteaptă! 

McQueen s-a depărtat instinctiv de masă. 

Necunoscutul a replicat: 

— Prea târziu pentru discuţii, Whitson. 

A scos un pistol negru de la subsuoară şi a tras un glonţ între 
ochii financiarului. Apoi i s-a adresat lui Wildcat McQueen: 

— Nu chema un medic de pomană, mai bine anunţă poliţia. 

Apoi a părăsit liniştit încăperea. 

Poliţia a ajuns la locul faptei câteva clipe mai târziu şi a 
înconjurat clădirea. Singurul om care a fost văzut părăsind acel 
loc în minutele care au urmat, purta o salopetă albă. Acel 
„dandy” nu a mai fost de găsit la Houston. 

Mai târziu s-a aflat că Gerald Whitson făcuse parte din 
conducerea unei societăţi din Delaware, Internaţional Bankers 
Holding. Şi mai fusese membru al Oilmen’s Club, asociaţia 
producătorilor de petrol şi consilier al statului pentru importul şi 
exportul petrolului. 

Whitson mai făcuse parte şi dintr-o firmă cu sediul la Austin, 
Oilfield Research and Conservation, care avea acces la guvern şi 
la Congresul Statelor Unite. 

Gerald Whitson a murit cu o medalie de trăgător de elită în 


53 


mână. 

La mai puţin de o oră de la asasinatul de la Houston, un bărbat 
a intrat în birourile de la Oilfield Research and Conservation de la 
Austin şi a întrebat de director, un avocat texan de mare 
renume. 

Incă o dată, numele lui Joseph Quaso a fost folosit ca un fel de 
parolă. Necunoscutul a fost primit imediat de director. 

Thomas Kilcannon i-a deschis chiar el uşa biroului şi l-a rugat 
să intre. 

Necunoscutul a plecat peste vreo treizeci de secunde şi a 
făcut un semn cu capul secretarei de la intrare. 

— Nu intra, i-a zis el. Cheamă poliţia. Spune-le că un bărbat a 
fost asasinat. Secretara a chemat poliţia dar nu s-a putut abţine 
să nu intre în birou. 

Astfel l-a descoperit pe Thomas Kilcannon, mort, prăbuşit pe 
birou, cu degetele pe o medalie de trăgător de elită. 

Tot statul Texas a intrat în alertă la orele 17:00 şi au fost 
avertizate şi statele din jur - Arkansas, Louisiana, Oklahoma şi 
New Mexico - să facă la fel. US Border Patrol, patrula de 
frontieră, a fost şi ea alertată. 

Acum fusese clar stabilit că omul cel mai căutat de FBI, Bob 
Hunter, traversa în lung şi în lat Texasul, comportându-se, după 
toate aparențele, ca un om care şi-a pierdut mintea. 

Intr-adevăr, ultimele trei victime erau toate nişte cetăţeni 
ireproşabili care se bucurau de cea mai bună reputaţie. 

Înalţii funcţionari din poliţie şi majoritatea presei ajunseseră la 
concluzia că Bob Hunter înnebunise în cele din urmă. Un crainic a 
anunţat la televizor: 

— Bob Hunter a comis o eroare de neiertat. S-a instituit 
judecător, juriu şi călău, iar acum ne apare ca un simplu asasin. 

In sfârşit, toată lumea era de acord să condamne ultimele 
fapte ale lui Bob Hunter. 


54 


CAPITOLUL XII 


Vocea lui Leo Turrin trăda o mare nervozitate care se 
percepea foarte bine în ciuda celor trei mii de kilometri care îl 
despărţeau de Bob Hunter. 

— Nici o vorbă, sergente, zise Turrin. Nimeni nu vorbeşte de 
Texas, nici de o parte şi nici de cealaltă. Oamenii din Organizaţie 
schimbă subiectul imediat ce pronunţi cuvântul Texas. Federalii 
scutură din cap şi tac mâlc. Am reuşit în cele din urmă să-l prind 
la telefon pe Hal Brognola, dar nu mi-a spus decât că te afli într- 
un loc critic. |ţi cere să pleci în altă parte. După câte am putut să 
înţeleg, e în curs o anchetă. Probabil de mai mult timp. În orice 
caz, ar vrea s-o laşi moale de tot. 

— Nu pot, răspunse Hunter. Şi poţi să-i spui lui Brognola, din 
partea mea, că ancheta lui e „terminată” de multă vreme. Era 
moartă din născare. 

— Ai dovada? 

— Da. Pot să-i furnizez numele şi sumele pe care le-au primit 
aceste persoane. Dacă îl interesează. 

— Ştii foarte bine că da, răspunse Turrin cu o voce ostenită. 

Tonul indica foarte bine că nu-i plăcea deloc rolul de 
intermediar. 

— Le va avea, zise Hunter. Dar asta n-o să-i facă deloc 
plăcere. E amestecat şi unul din superiorii lui. Unde o fi simţul 
onoarei? În zilele noastre, oamenii se cumpără şi se vând ca 
pâinea caldă. 

— Auzi, cred totuşi că nu e chiar aşa un dezastru? 

— Nu crezi? Ascultă, Leo, cea mai mare problemă a mea în 
prezent este să separ lupii de oi. Seamănă foarte bine unii cu 
alţii. 

— Pari teribil de deprimat. 

— Din cauza oamenilor pe care îi frecventez. Nu e vorba 
numai de funcţionari şi de politicieni. Azi am fost obligat să-l 
execut şi pe generalul Spellman. 

— Ce? 

— Nat Spellman. A fost şeful contraspionajului în Europa. Apoi 
un financiar care îi cunoştea pe toţi şefii statului şi pe toţi 
suveranii momentului. Precum şi un fost înalt magistrat al cărui 
birou era plin de fotografii cu dedicație primite din partea a 
diferiţi judecători de la Curtea Supremă. Le-am oferit la toţi 


55 


medalia. Şi o meritau din plin de multă vreme. 

Urmă o tăcere lungă şi penibilă, după care Turrin răspunse: 

— Incep să înţeleg. 

— Cum aşa? 

— Brognola se îndreaptă spre Texas în acest moment cu un 
mare număr de US Marshals. Au închiriat un Boeing special. 

— Când ai vorbit cu Hal? 

— Acum o oră. 

— Inţeleg. Mă aşteptam că voi zgândări viesparul, Leo. Nu mă 
surprinde. 

— Eşti sigur... ăăă... 

— Sigur de ţintele mele? Mai mult ca niciodată. 

— Bine. Dar sper că ştii ce faci. 

— Şi eu, îi zise Hunter prietenului său de la Pittsfield. 

— Brognola ştie că vorbim. lţi transmite că ar dori să fi părăsit 
statul înainte de venirea lui. Probabil că bănuieşti ce ordine a 
primit. 

Hunter oftă. 

— Da. 

— Dar mi-a spus c-ar vrea să-ţi vorbească înainte de începutul 
ostilităţilor. In cazul în care vei lua hotărârea să rămâi. 

— Soseşte direct la Dallas? 

— Da. 

— OK. Dacă iei legătura cu el în următoarele ore, spune-i să fie 
pe trotuar în faţă la Federal Building, lângă intrarea principală, 
pe la orele douăzeci. Singur. Il voi contacta. 

— Bine. Fii prudent, Bob. 

— Bineînţeles. La tine totul merge bine? 

Turrin înţelese imediat sensul întrebării lui Hunter. Făcea 
aluzie la Valentina Querente, fata pe care o iubea, şi la Johnny 
Hunter, fratele lui mai mic. Turrin avea grijă de securitatea lor. 
Hunter nu mai îndrăznise să le pronunţe numele la telefon de la 
evenimentele tragice petrecute la Boston. 

— Sunt bine, dar ea spune că rişti prea mult. 

— Voi fi un om mort în ziua în care nu voi mai risca, bombăni 
Hunter. Ai grijă de ei, Leo. 

— Nu-ţi face griji. Auzi, mai vrei informaţiile despre puţurile de 
petrol? 

— Am nevoie de toate informaţiile pe care mi le poţi da. 

— Bine. N-am putut să aflu prea multe, dar un tip de la Interior 
Department mi-a vorbit de un nou oleoduct care există de câteva 
luni, Pecos Conduit, Inc. N-a putut afla ce se face cu el, dar există 


56 


o legătură între el şi oamenii de care te interesezi tu. Este un 
subsidiar al Internaţional Bankers Holding. 

— OK! Mulţumesc, Leo. Asta mă va ajuta mult. Acum te las. 

— Stai o secundă! Lileo este în Texas cu tot grupul său. Se 
pare că i-ai jucat un renghi urât de tot lui Quaso. Nimeni nu 
vorbeşte de asta, dar cred că Joe a căzut în dizgrație 
deocamdată. Lileo a primit puteri depline. Va face tot ce-i stă în 
putinţă ca să-ţi taie gâtul, sergente. 

— Ce ştii despre el? 

— Nu mare lucru. E tânăr, vioi şi şiret. După părerea mea, e 
periculos ca un cuib de vipere. 

— O să fiu atent. 

Hunter închise şi ieşi din cabină. 

Grimaldi îl aştepta cu o expresie nervoasă pe faţă. 

— Şi acum? întrebă el. 

— Intoarcerea acasă. Te voi suna. 

— Unde te duci? 

— In oraş. Trebuie să am o explicaţie cu cineva şi să mă mai 
arăt puţin. 

— Şi avionul? 

— Lasă-l acolo unde e. Nu te mai apropia de el. 

— Ştii cât a costat? 

Hunter îi zâmbi. 

— Ai idee cât te-ar costa pe tine dacă unii dintre ei ar face 
legătura? 

Pilotul suspină. 

— Inţeleg ce vrei să spui. Bun, în fond, sunt banii tăi. Ce sunt 
banii? 

— O monedă făcută pentru a cumpăra sufletul oamenilor, 
răspunse gânditor Exterminatorul. Ascunde-te, Jack. Nu te mai 
arăta. 

— Cunosc rutina. 

Apoi Hunter adăugă: 

— Dar poţi să-mi faci un serviciu. 

Întinse o cutie de chibrituri aliatului său. 

— Sună la motelul ăsta. Cere camera 115. Dacă răspunde un 
bărbat, închide imediat. Dacă răspunde o femeie, spune-i să stea 
unde e şi că totul merge bine. 

Grimaldi schiţă un zâmbet. 

— S-ar putea să mă duc să-i ţin companie. 

— Las-o baltă. Ar putea să te coste viaţa. 

— Crezi că... 


57 


— Nu se ştie niciodată, Jack, replică Hunter. Fă numai ce ţi-am 
cerut. 

— Poţi să fii sigur de asta. Şi ai grijă de tine. Am ascultat la 
radio: o să fie scandal mare. 

Hunter zâmbi. 

— După cum ţi-am spus, totul merge bine. 

Dădură mâna apoi fiecare plecă în direcţia lui - Grimaldi la 
elicopter şi în bârlogul lui, Hunter spre maşină şi spre câmpul de 
bătălie. 

O furtună se pregătea să devasteze Texasul. 


58 


CAPITOLUL XIII 


Lileo era mai înalt cu un cap decât patronul Texasului. Avea 
umerii laţi şi talia fină, părul lung; ar fi putut apărea în paginile 
revistelor Playboy sau Vogue Meu. Era un tip frumos, cu un 
temperament vioi, exploziv, gata să râdă în hohote sau să 
mârâie ca un animal sălbatic, şi avea o mare încredere în el. Mult 
prea mare. 

Joe Quaso îl detesta. 

Cei doi şefi erau aplecaţi peste o hartă mare a statului Texas, 
pe care o întinseseră pe biroul lui Quaso şi discutau cu glas 
scăzut despre strategia pentru noaptea ce avea să vină. 

Apartamentul era plin de mafioţi, unii deplasându-se fără vreo 
treabă dintr-o încăpere în alta, alţii stând în grupuri mici şi 
vorbind despre tot felul de lucruri sau uitându-se la televizor. 
Aceşti oameni, printre cei mai feroci din Statele Unite, fuseseră 
aleşi cu cea mai mare grijă şi veneau din cele patru colţuri ale 
ţării. Printre ei se aflau câţiva foşti luptători în Vietnam. Dar toţi 
erau tineri, duri şi ambiţioşi. 

Două din gărzile lui Quaso povesteau pentru a suta oară, 
adresându-se celor din brigada anti-Hunter care tocmai veniseră 
din Florida, isprăvile lui Hunter din timpul dimineţii. Repetată şi 
deformată, anecdota căpătase nişte proporţii atât de mari încât 
Hunter părea acum dotat cu puteri aproape supranaturale. 

După-amiaza se sfârşea şi soarele la asfinţit înroşea cerut 
Texasului. În acel moment, un om din gardă, epuizat, care până 
atunci servise mâncare şi băutură noilor veniţi, se apropie de 
biroul în care lucrau cei doi şefi şi anunţă că Hunter era la telefon 
şi că voia să vorbească cu domnul Lileo. 

Quaso îi zise omului să-şi ţină gura şi să se ducă la naiba cu 
gluma lui. Dar omul insistă: 

— Nu, zău, domnule. Cred că el e. 

Şefii schimbară o privire. Lileo ridică din sprâncene. 

— Să vedem, zise el. 

Omul apăsă pe o clapă şi împinse telefonul spre ei. Lileo îi făcu 
cu ochiul lui Quaso, luă receptorul şi zise: 

— Lileo la telefon. 

Imediat auzi o voce plină de răceală: 

— Ţine faţa dreaptă ca să văd cum arăţi. 

Lileo râse ironic. 


59 


— Ce, acum poţi să te uiţi şi prin firul telefonului? De unde ştiu 
eu că vorbesc cu Hunter? 

— Eu sunt, spuse vocea. Dar nu mă uit la tine prin fir, Lileo. Te 
privesc prin luneta unei Weatherby 460. Mă uit în ceafa ta. De la 
distanţa asta se pierd vreo doi centimetri, aşa că o să te 
nimeresc în primele vertebre cervicale. Dar am auzit că arăţi 
bine şi mi-ar plăcea să te văd înainte de a te lichida. Fii amabil şi 
întoarce-te. 

Şeful brigăzii anti-Hunter rânji dar îşi pierduse siguranţa. 

— E un joc de copii, tipule. Nu mă sperii deloc. 

— Nici nu vreau să te sperii. Ah, aşa e bine. Ai un profil 
frumos, o bărbie voluntară. Mai întoarce-te puţin ca să-ţi văd 
culoarea ochilor. 

Lileo puse mâna peste receptor şi zise: 

— Scotociţi toată casa! Dacă găsiţi pe cineva care se joacă cu 
telefonul, lichidaţi-l! 

Omul din gardă mai aduse un telefon pentru Quaso. 

In birou se făcu tăcere, în marele apartament toţi amuţiră 
deodată, înțelegând că se petrecea ceva grav. 

Tineri cu faţa dură îşi croiau drum prin mulţime, căutând 
zadarnic ceea ce instinctul lor refuza să accepte. 

Quaso luă receptorul la timp ca să audă: 

— Asculţi la uşi, Quaso? Apropie-te puţin de Lileo, ca să pot să 
vă văd pe amândoi cu luneta. 

Quaso făcu nervos un pas înapoi. 

— Ce vrei să dovedeşti, tipule? întrebă Lileo a cărui voce vibra 
de emoție. 

Se uita furios pe fereastră, prin geamul imens, şi nu vedea 
decât golul periferiei oraşului Dallas de la etajul douăzeci. 

— Aşa, acum te uiţi la mine. 

— Fă-l mai departe să vorbească, şopti Quaso cu o voce 
anxioasă. 

— Eu nu văd nimic, zise Lileo, cu excepţia unui imobil care se 
află la aproximativ şase sute de metri. 

Spuse asta cu o voce relaxată, dar în acest timp cercetă cu 
privirea spaţiul gol colorat în roşu de ultimele raze ale soarelui. 

— Păi acolo sunt eu, zise Hunter. Pe acoperiş. Dar imobilul e la 
aproape nouă sute de metri. După cum ţi-am spus, de la distanţa 
asta, glonţul pierde cam doi centimetri. Ţi-ar plăcea arma mea, 
Lileo. Dacă mă rogi frumos, o să-ţi arăt cât e de eficace. 

Quaso acoperi receptorul şi strigă: 

— Trageţi perdelele, fir-ar să fie! Trageţi perdelele! 


60 


Hunter continua să vorbească cu Lileo: 

— Aş fi putut să te împuşc de vreo zece minute; nici măcar nu 
ţi-ai fi dat seama cum. Oamenii tăi ar fi fost ocupați acum cu 
curăţatul peretelui din spatele tău. Dar vreau să te păstrez 
pentru la urmă. 

— Spui tâmpenii, tipule, replică Lileo lăsându-se totuşi puţin în 
jos. 

Apoi suspină văzând că perdelele fuseseră trase. Instinctul îi 
spunea s-o şteargă, dar încăpățânat şi fanfaron, nu se putea 
hotărî să fugă, pentru că ceilalţi ar fi văzut că îi este frică de 
vocea de la celălalt capăt al firului. 

— Dacă ai fi putut să mă împuşti, ai fi făcut-o, conchise el. Eu 
nu cred în teatrul tău de superom şi, pe cuvântul meu, tipule, 
când vei pleca din Dallas, vei pleca cu capul tău într-un sac. Să 
nu crezi că m-ai speriat cu fanfaronada asta. 

— Nici nu era scopul meu, Lileo. Am vrut doar să-ţi dai seama 
cât de incompetenţi sunt oamenii tăi. Ascultă. 

Aparatul fu gata să facă explozie, atât de tare făcu să vibreze 
diafragma receptorului bubuitura puştii. Lileo se aruncă sub 
masă. 

Urechea îi huruia rău de tot şi fu gata să leşine de durere. 

Quaso aruncă şi el receptorul şi se prăbuşi cât era de lung pe 
mochetă. 

Urmă o a doua bubuitură, retransmisă de cele două telefoane 
chiar mai înainte ca primul glonţ să sosească. Glonţul sparse 
geamul imens, ciopârţi perdelele, intră în lambriuri deasupra 
biroului la înălţimea umărului şi smulse o bucată de lemn mare 
cât un pumn. Urmară şi alte gloanţe, unele după altele, trase mai 
întâi de la dreapta la stânga, apoi de sus în jos exact în centrul 
biroului. 

Telefonul căzuse şi zăcea lângă capul lui Lileo. Numără zece 
focuri, tresări de fiecare dată, apoi auzi din nou vocea de la 
celălalt capăt al firului: 

— Ai văzut, vânător de scalpuri? Bun venit în Texas! 

Toţi tinerii duri se aruncaseră la pământ, chiar şi cei care nu se 
aflau în salon. Nici măcar unul singur nu rămăsese în picioare. 

Lileo se ridică puţin şi răcni: 

— Ticălosul! 

Quaso se uita ţintă la perete cu un aer trist, fără să scoată o 
vorbă. Aşchii şi bucăţi de geam încă mai cădeau, ca într-o 
mişcare cu încetinitorul. 

Deodată cineva strigă: 


61 


— Dumnezeule mare! Aţi văzut asta? A desenat o cruce pe 
perete. O cruce perfectă! 

— Şi prin perdelele trase! adăugă altul. 

Bob Hunter furnizase încă o dată material pentru propria sa 
legendă: cea a lui Bob „Ticălosul”, Hunter care numai el singur 
lichidase mai mulţi amici decât toate războaiele dintre toate 
bandele la un loc. 

La mai puţin de un kilometru de acolo, Hunter debranşă un 
telefon de tehnician al Telefoanelor, puse puşca şi trepiedul într- 
un sac mare şi părăsi acoperişul pentru a ajunge pe o nouă 
poziţie. 

Nu vrusese să-l sperie pe Lileo, ci mai curând pe oamenii lui ca 
să tragă un avantaj din asta. Un avantaj de care trebuia neapărat 
să profite înainte de zorii zilei de mâine. 

Bineînţeles, i-ar fi putut suprima pe Lileo şi pe Quaso în acelaşi 
timp, dar asta n-ar fi folosit cauzei sale. Voia să-şi surprindă 
inamicul, să-l facă nervos, să-l terorizeze. 

Un adversar cuprins de panică face neapărat greşeli, greşeli 
mari. 

Hunter nu făcuse atâta drum doar ca să lichideze nişte 
fanfaroni fără mare importanţă. Venise în Texas ca să încerce să 
salveze integritatea statului. 

După zece minute de la focurile de armă care distruseseră 
salonul lui Joe Quaso, un convoi de vehicule părăsi garajul 
subteran al imobilului şi se îndreptă spre centrul oraşului. 

La câteva sute de metri în spatele lor se afla un om la bordul 
unei maşini Porsche. 


62 


CAPITOLUL XIV 


Pentru justificarea lui Lileo, Quaso şi a oamenilor lor, trebuie 
să spunem că sarcina lor nu era deloc uşoară. 

Fără a mai vorbi de interesele Mafiei care erau răspândite în 
tot Texasul, trebuia să se ia în calcul şi mobilitatea fantastică a 
Exterminatorului care putea să fie oriunde şi oricând. 

Dacă te gândeai de ce era în stare Hunter, apărarea 
teritoriului devenea un adevărat coşmar. Cât priveşte lucrurile 
care se spuneau despre el, acestea nu erau chiar atât de 
exagerate. Hunter era într-adevăr un personaj uimitor; dovedise 
asta cu vârf şi îndesat în mai puţin de douăsprezece ore. 

Atacase un complex petrolier, omorâse sau rănise pe aproape 
toţi apărătorii care se aflau acolo şi răpise un ostatic de o valoare 
inestimabilă. 

După care îşi făcuse apariţia la Dallas, invadase reşedinţa lui 
Joe Quaso pe care îl făcuse de râs omorându-i gărzile de corp şi 
jefuindu-i seiful. i 

Mai târziu se deplasase la El Paso. In cealaltă parte a statului, 
unde executase un „prieten al prietenilor”, apoi un altul la 
Houston şi pe al treilea la Austin. 

În timp ce şefii se adunaseră ca să pună la punct strategia, el 
atacase încă o dată reşedinţa lui Quaso şi chiar vorbise la telefon 
cu Lileo în timp ce trăgea în el! 

Situaţia era cel puţin demoralizantă. Toţi oamenii călcau pe 
ouă, vorbeau cu glas scăzut de parcă sfârşitul ar fi fost foarte 
aproape şi verificau toate dulapurile şi încăperile. 

Lucrul cel mai rău era că Hunter arunca în aer Planul Texas. 
Brigada condusă de Lileo venise în Texas cu un singur scop: să-l 
prindă pe Hunter. Dar acest ticălos îl făcuse să se retragă chiar 
mai înainte de a fi început treaba. Acum, singurul lor scop era să 
protejeze teritoriul texan împotriva lui Hunter. 

De Planul Texas se alegea praful la numai douăsprezece ore 
după ce acest tip declanşase ostilitățile! 

Bătrânii din Commissione erau foarte nemulţumiţi. Ordinele pe 
care le primise Lileo şi brigada lui erau cum nu se poate mai 
clare: Hunter trebuia împiedicat să distrugă totul! 

Trebuia găsit cu orice preţ un mijloc de a-l face să se retragă. 
A da dovadă de forţă, însemna doar liniştirea fricoşilor din 
Organizaţie, obligându-i să reziste până când Lileo avea să se 


63 


organizeze şi să conceapă propria lui ofensivă. Apoi avea să 
pună la punct un plan care avea să-i aducă mai mult ca sigur 
capul Exterminatorului. 

In Organizaţie exista un informator, nu mai încăpea nici o 
îndoială; iar Hunter se folosea de el ca să-i ridiculizeze pe toţi. 

Până la urmă... De ce să nu folosească acest informator 
împotriva lui? 

În timp ce vehiculele reduceau viteza în faţa noului cartier 
general, Lileo se adresă lui Quaso: 

— Am un plan, Joe. O să-l facem să alerge pe ticălosul ăsta. 

— Unde? mormăi nervos Quaso. 

— In altă parte, replică şeful brigăzii anti-Hunter zâmbind cu 


gura până la urechi. Da, în altă parte... 
* 


* * 


Hunter urmări convoiul de mafioţi până în centrul oraşului, 
într-un cartier vechi unde trăise pe vremuri înalta societate din 
Dallas, dar care acum nu mai era decât o fostă zonă rezidenţială, 
unde vechile şi frumoasele locuinţe fuseseră transformate în 
apartamente ieftine sau în camere mobilate. Altele fuseseră 
demolate ca să se construiască staţii de benzină şi centre 
comerciale. Totuşi, ici şi colo mai rămăseseră încă unele case 
frumoase care rezistau uzurii timpului şi progresului. 

In una dintre aceste locuinţe se instală brigada anti-Hunter, o 
casă cu trei etaje în stil colonial, cu coloane albe, situată în 
centrul unui parc de peste un hectar, înconjurat de un gard de 
fier forjat. 

O mică cetate. 

Hunter luă adresa şi trecu mai departe. 

Tipii ăştia puteau să mai aştepte. 

Acum avea alte probleme de rezolvat. 

Se opri în faţa unei cabine telefonice, situată la vreo sută de 
metri de noua reşedinţă a mafioţilor, şi sună la canalul local de 
televiziune. 

— Vreau să vorbesc cu redactorul şef de la actualități, zise el. 

— O clipă. 

După câteva secunde zise celei de a doua tinere: 

— Sunt Bob Hunter. Spune asta şefului tău, te rog! 

Fata îşi manifestă uimirea prin cuvinte imposibil de înţeles şi 
făcu legătura. Vocea unui bărbat răspunse aproape imediat: 

— Les Moore la telefon, redactorul informaţiilor. Cine mă 
caută? 


64 


— Să nu pierdem timpul, îi zise Hunter. Ceea ce voi spune îmi 
va dovedi identitatea. Mă numesc Hunter şi n-am venit în Texas 
pentru sănătatea mea, ci pentru a voastră. Statul vostru devine 
din ce în ce mai corupt, cu viteza luminii şi va fi un adevărat 
infern dacă nu veţi începe să reacţionaţi. 

— Eu înregistrez toate astea. 

— Cu atât mai bine. Vreau să se ştie că eu i-am ucis pe 
Spellman, Whitson şi Kilcannon în după-amiaza asta. Vreau să se 
mai ştie că voi mai omori încă mulţi alţii în cursul nopţii. 

— Toată lumea se întreabă de ce i-ai ucis pe aceşti trei 
oameni, zise repede jurnalistul. De ce ei? 

— Nu e greu de înţeles. Eu nu omor oameni nevinovaţi. 

— Da, dar... Aţi vorbit de mulţi alţii. Te referi la oameni de 
aceeaşi importanţă ca cei trei omorâţi? Veţi ucide... 

— N-am destul timp ca să-ţi dau toate detaliile. Persoanele pe 
care le voi ataca în noaptea asta o ştiu deja. Şi, lucru şi mai 
important, şi eu le cunosc. 

— Vrei să dau acest mesaj pe post? 

— Da. 

— De acord, dar vreau şi eu ceva în schimb. 

— Ce? 

— Un interviu. Rapid. 

— OK, dar să nu te lungeşti. 

Vocea jurnalistului trăda gradul mare de interes avut faţă de 
această ocazie. 

— De ce Texasul? Aţi luptat totdeauna împotriva Mafiei. 
Suntem chiar atât de invadaţi de ea? 

— Nu sunteţi invadaţi, Moore. Sunteţi înghiţiţi de vii! 

— E greu de crezut. Există, evident, elemente ale Mafiei lângă 
frontieră, dar... 

— Nu e nici un dar, zise Hunter întrerupându-l. E precum 
cancerul. Nu ţi-e rău mai înainte de ultimele stadii ale maladiei. 
Organizaţia se pregăteşte să devoreze întreg statul. S-a infiltrat 
peste tot, chiar peste tot. Mai ales în centrii de putere. 

— Dar oamenii pe care i-ai asasinat azi, Hunter... Erau nişte 
cetăţeni eminenţi. Sunt sigur că... 

— Asta e cel mai mare pericol pentru voi. N-am prea mult timp 
la dispoziţie... i 

— Incă o întrebare. Aăăă... Latura umană. O întrebare 
personală. 

— S-auzim, mormăi Hunter. 

— De unde ştii? Adică, atunci când execuţi un om ca Gerald 


65 


Whitson, de unde ştii că e vinovat? N-ai niciodată îndoieli? Nu te 
trezeşti niciodată noaptea întrebându-te dacă ceea ce faci e 
drept? 

— Dacă ucid, asta înseamnă că nu mai am îndoieli, Moore. 
Atâta vreme cât am îndoieli, nu trec la acţiune. Acum trebuie să 
te las. 

— Stai! Ăăă... N-am pus bine întrebarea. Voiam să spun... 
Simţi ceva când eşti şi judecător şi juriu? Cum poţi fi sigur de 
judecata ta? Te duci şi omori un om, aşa, fără nici un fel de 
proces. Ţara noastră are la bază justiţia şi... 

— Mi-ai cerut un interviu, Moore. Acum devine o dezbatere. 
Trebuie să plec, dar am să-ţi spun ceva. Dacă un tânăr atacă o 
staţie de benzină, ştie că îşi pune în joc viitorul, că e pasibil să 
dea socoteală în faţa justiţiei. Ştie că poate să fie prins, judecat 
şi condamnat să petreacă ani de zile în închisoare. Asta e 
sistemul nostru şi, în general, funcţionează bine. Dar nu se mai 
poate vorbi de sistem când e vorba de crima organizată sau de 
Mafie. E vorba de nişte oameni care au faţă de sistemul nostru 
un dispreţ profund. Cumpără sistemul, îl domină, se folosesc de 
el. Sunt dincolo de sistem, în afara lui. Şi eu la fel. Ei operează în 
exterior, şi eu la fel. Când drumurile noastre se întâlnesc, are loc 
neapărat o reacţie. Dar să nu-mi vorbeşti mie de judecători şi de 
juriu când e vorba de Mafie. A 

— Dar sunt şi ei prinşi şi condamnaţi. Inchisorile noastre sunt 
pline de mari criminali care îşi plătesc datoria faţă de societate. 

— Serios! Un tip fură economia unei naţiuni, asasinează şi 
torturează cetăţenii după bunul lui plac, corupe magistratura, 
jefuieşte industria, droghează tinerii, obligă femeile să se 
prostitueze, face codoşi din politicienii voştri. Pe urmă e arestat 
pentru fraudă fiscală şi e închis câţiva ani la Leavenworth. Işi 
plăteşte datoria? 

— In fine... Să zicem că devine inofensiv. 

— E fals. Aceşti tipi devin inofensivi atunci când primesc un 
glonţ în cap. Nu există alt mijloc. 

Dar jurnalistul nu voia să renunţe la ideea lui. 

— Totuşi te apropii de un om, îi lipeşti ţeava pistolului de 
tâmplă şi apeşi pe trăgaci. Nu crezi că fiecare om, oricare ar fi el, 
are dreptul să stea în faţa judecătorilor săi? 

— Stau în faţa mea de fiecare dată, răspunse Hunter. Ştiu de 
ce-i ucid. Crede-mă, ştiu foarte bine. 

— Şi Gerald Whitson? Ştia şi el de ce era omorât? 

— Ştia. Aceşti oameni sunt propriii lor judecători şi juriu, 


66 


Moore. Eu sunt doar călăul. 

— Da, zise jurnalistul cu o voce dispreţuitoare. Judecata 
Domnului. Cine supravieţuieşte ei, este nevinovat. Dacă apeşi pe 
trăgaci, asta înseamnă că sunt neapărat vinovaţi. 

— Nu, sunt neapărat morţi. Acum te las. Dar dacă te simţi 
prea afectat de nedreptatea actelor mele, sunt convins că vrei să 
faci cunoscută cealaltă soluţie. Ziua judecății din urmă a sosit în 
Texas. Nu există decât un singur mijloc de scăpare. Vinovaţii 
trebuie să se predea justiţiei. 

— Ce vrei să spui? 

— Să se predea. Complet. Să-şi mărturisească crimele. 

— Aha, zise jurnalistul. Pot deci să scape făcându-şi un fel de 
autocritică. 

— Cei de la marginea societăţii. Cei care s-au aliat cu Mafia, 
precum Spellman, Whitson şi Kilcannon. Se pot reîntoarce în 
sistem şi se pot preda justiţiei. Altfel se pot aştepta să-i vizitez. 
Chiar în noaptea asta. 

Hunter închise, se întoarse la maşină şi dispăru în întuneric. 

In acelaşi moment, o echipă de tehnicieni pregătea o bandă 
magnetică pentru o emisiune improvizată şi extraordinară. Era 
cea mai mare ştire-bombă a anului. 


67 


CAPITOLUL XV 


Au existat multe reacţii după difuzarea interviului lui Bob 
Hunter. Mai mulţi cetăţeni, mai presus de orice bănuială, au 
cerut protecţia poliţiei. Un judecător federal şi-a anunţat intenţia 
pensionării anticipate şi imediate. Doi înalţi funcţionari ai 
guvernului din statul Texas au făcut la fel, iar guvernatorul a 
spus că era în curs o anchetă aprofundată a administraţiei. 

Forţele de poliţie se pregăteau pentru o noapte care se anunţa 
foarte agitată, iar un purtător de cuvânt dezvălui faptul că o 
echipă importantă de agenţi federali tocmai sosise în Texas. 

De la o frontieră la alta, Texasul era zguduit de undele de şoc 
ale trecerii lui Bob Hunter. Totuşi acţiunea era doar la început. 

Hunter făcu o dată turul cartierului, apoi intră în parcarea de 
lângă imobilul unde se afla apartamentul lui Arthur Klingman. 

Imediat ce cobori din maşină, un bărbat, un newyorkez tipic, 
ieşi din întuneric, îşi arătă rapid legitimaţia şi zise: 

— Securitatea imobilului, domnule. Trebuie să-mi arătaţi 
permisul de parcare. 

Hunter îşi îndreptă spatele şi se uită fix la cel din faţa sa. 

— Controlează-l. E pe parbriz. 

Mafiotul se aplecă deasupra maşinii şi nu se mai ridică 
niciodată. Hunter îi puse genunchiul în şale, îi trecu braţul pe 
după gât şi vertebrele se desfăcură cu un mic zgomot înfundat, 
după care omul îşi încheie existenţa. 

Hunter susţinu cadavrul până la pământ şi îl făcu să alunece 
sub vehicul. 

Ziua în amiaza mare, un trecător s-ar fi întrebat unde 
dispăruse al doilea om, atât de rapidă fusese mişcarea. 

Hunter îşi văzu de drum, făcu turul imobilului până la intrarea 
de serviciu şi intră într-un hol mic. 

Un bărbat gras, aşezat pe treptele scării, se ridică imediat ca 
să-i ceară actele. Hunter îl lovi violent cu piciorul în burtă şi îi 
aplică o lovitură cu muchia mâinii la gât. Grasul dădu ochii peste 
cap şi se prăbuşi. Momentan nu mai exista. Hunter porni în 
grabă; nu avea la dispoziţie prea multe secunde. 

Ajunse la etajul patru şi traversă holul cu Beretta în mână. Un 
tip ieşi din umbra unei uşi la jumătatea culoarului, apucând în 
trecere o armă. Beretta trase o dată şi omul se roti în loc şi căzu 
pe parchetul din faţa intrării în apartamentul lui Klingman, cu 


68 


faţa în jos. 

Hunter trecu peste el şi deschise uşa cu o lovitură de picior. 

Doi oameni care se aflau tolăniţi în faţa unui televizor, având 
la îndemână sandvişuri şi sticle de bere, încercară să se ridice şi 
să se protejeze. Nici unul dintre ei nu reuşi. Două gloanţe de 9 
mm îi răsturnară imediat pe spate. N 

Hunter închise uşa şi parcurse apartamentul. II găsi pe Arthur 
Klingman într-o încăpere mică din spate, aşezat la un birou pe 
care se aflau două sticle de tequila şi o farfurie plină cu felii fine 
de lămâie. 

Era un bătrân frumos cu părul alb, cu faţa bronzată şi bătută 
de vânt, cu privirea limpede şi bărbia voluntară. Semăna cu 
primii pionieri, cei care reuşiseră să învingă câmpiile şi nisipul din 
Texas. 

Un bătrân dur. 

Purta un costum kaki, iar partea de jos a pantalonilor era 
băgată într-o pereche veche de cizme. Mâinile, aşezate pe 
suprafaţa biroului, erau puternice şi noduroase; mâini de 
muncitor. 

Se ridică lent, prudent, uitându-se cu atenţie la omul care 
stătea în faţa lui cu pistolul în mână. 

„Mare ca Texasul şi gata la orice”, îşi zise Hunter. 

— Judecata din urmă, anunţă bătrânul cu o voce maiestuoasă. 

Hunter aruncă o medalie de trăgător de elită pe birou şi 
răspunse: 

— Dacă vrei, Klingman. 

— Sunt pregătit. 

— Medalia nu e pentru tine. 

Ochii bătrânului exprimau uimire. 

— Atunci ce vrei? 

— Am făcut o promisiune unei foarte frumoase şi foarte 
curajoase tinere. l-am promis că voi face tot ce pot ca să-i salvez 
tatăl. 

Klingman făcu un pas înainte. 

— Ai vorbit cu fata mea? 

— E sănătoasă şi e în siguranţă. 

Aruncă o cutie de chibrituri pe birou. Klingman o luă imediat. 

— O vei găsi acolo. Camera 115. Te aşteaptă. la şi nişte haine, 
că nu are. Amicii tăi au încuiat-o într-o cameră, drogată şi în 
pielea goală. 

Cu un gest violent, bătrânul mătură sticla de tequila de pe 
suprafaţa biroului. 


69 


— Ticăloşii! izbucni el. 

Privirea lui furioasă se opri asupra lui Hunter, care îl privea 
calm, apoi se lăsă în jos. 

— Dar eu sunt şi mai rău decât ei, mărturisi el cu o voce 
descurajată. 

— Asta tu trebuie să vezi, răspunse Hunter. 

— Ce ştii? 

— Aproape tot. M-a ajutat şi Judith. Cunosc Flag 7. Planul 
Texas. Şi îl voi distruge, cu sau fără ajutorul tău. 

— Ajutorul meu? 

Hunter dădu scurt din cap. 

— Judith crede că vei fi încântat să profiţi de această ocazie. 

Klingman părăsi biroul. 

Hunter puse Beretta la locul ei în tocul de piele. 

Magnatul se opri în mijlocul încăperii, legănându-şi corpul înalt 
când într-o parte, când în cealaltă, ca un pin în bătaia vântului, 
cu ochii ţintă în tavan. 

— Eu am început Flag 7. 

— Ştiu. Acum îl poţi distruge. Nu-l mai poţi controla, Klingman. 
Trebuie să-ţi dai seama de asta. 

— Am încercat, suspină texanul. Am încercat de mai multe ori 
să privesc realitatea în faţă. Dar... fir-ar să fie! Trebuie să existe 
un mijloc de scăpare. 

— Nici unul, răspunse Hunter. Ai făcut un pact cu diavolul, 
Klingman. Aproape că te admir pentru asta. Ai repus totul în 
discuţie, e un lucru pe care îl înţeleg. Dar toţi pierd în urma 
târguielilor cu Organizaţia. Trebuie să recunoşti realitatea. 

— N-am de dat socoteală nimănui! se răsti bătrânul. 

— Ba da, fiicei tale, zise domol Hunter. Sau mie. E singura 
alegere pe care o poţi face. 

Texanul zâmbi, şi Hunter înţelese de la cine moştenise Judith 
simţul umorului. 

— AŞ înfrunta mai curând diavolul şi toţi îngerii răi decât să fiu 
contra ei sau a ta, zise el. Am auzit ce-ai spus la televizor. A fost 
foarte convingător. E scandal mare în tot Texasul. Hunter, poţi să 
mă crezi sau nu, dar nu am avut nici un control asupra lui Flag 7 
de când aceşti ticăloşi au venit să ne dea târcoale. Ai dreptate, 
mi-a scăpat de sub control. Am făcut un pact cu diavolul, e 
adevărat, dar aveam intenţii bune. 

Hunter se uită rapid la ceas. 

— Nu mai am timp, zise el. Putem vorbi pe drum. Să mergem. 

— Unde? 


70 


— Poate să înfruntăm diavolul. 

— O clipă. 

Klingman luă o valijoară-diplomat care se afla pe o etajeră şi o 
întinse Exterminatorului. 

— Cu ce se află înăuntru vei şti totul. Numai adevărul, jur. 
Hărţi, planuri, orare. la asta şi fugi; eu n-aş face decât să te 
întârzii, şi voi putea s-o scap pe Judith şi fără tine. 

— Vom pleca împreună, zise Hunter apucându-l de braţ pe 
bătrân. 

— Ca să mergem în infern, murmură Klingman. 

Era o eventualitate familiară pentru Hunter. 

Deseori fusese obligat să înfrunte infernul, dar niciodată peste 
cadavrul unui bătrân. Presiuni imense reuşiseră să-l abată pe 
Arthur Klingman - şi pe alţii - de pe drumul cel drept. Cel puţin 
avuseseră curajul să-şi pună în joc pielea. Acum planul lor luase 
o întorsătură proastă, pentru că îşi băgase nasul Mafia. 

În ciuda spuselor unora, Bob Hunter nu se considera 
Dumnezeu. Nu-şi aroga dreptul de a judeca şi de a condamna 
oamenii ca Klingman. Considera că fiecare fiinţă se judeca şi se 
pedepsea singură. 

Poate că Klingman avea dreptate şi poate că vor vedea 
amândoi malurile infernului înainte de a se face ziuă. Hunter 
spera să nu se întâmple aşa. 

Il duse pe bătrân într-un loc sigur, apoi îşi continuă drumul. 


71 


CAPITOLUL XVI 


Vocea lui Jack Grimaldi era încordată, nervoasă. 

— Bine că ai sunat, zise el. E ceva suspect la motel. Fata a 
plecat sau nu poate să răspundă la telefon. Sun din cinci în cinci 
minute de când am sosit. 

Urmă o pauză, apoi Hunter răspunse: 

— E liberă să facă ce vrea. 

— Poate că îi e pur şi simplu frică să răspundă la telefon. M-am 
gândit şi la asta. 

— Nu. l-am spus că va fi sunată. Ce tâmpenie. Şi l-am mai 
trimis şi pe Arthur Klingman acolo. In fine, trebuie să fie în stare 
să se descurce. Restul treburilor merg bine. Porneşte elicopterul. 

— E pornit. Când şi unde îl vrei? 

— Incă nu ştiu. Aştept să văd ce vor face ceilalţi, dar vreau să 
fiu gata să mă ţin după ei. Stai pe lângă telefon. 

— OK. Aăă... Am o informaţie care te va interesa. 

— Ţi-am spus totuşi să stai în banca ta. 

— Am stat în banca mea, după cum ai spus, dar nu pot să stau 
şi să mă uit pe pereţi. Am dat câteva telefoane. Am vrut să ştiu 
dacă se vorbea de fata lui Klingman. Nici o vorbuliţă. Dar am 
aflat altceva. 

— Spune. 

— Lileo şi-a trimis grosul trupelor acolo unde am atacat 
dimineaţă, la Klingman Wells. După toate aparențele, am ratat 
ceva. Mi s-a dat de înţeles că există în jur de doi kilometri pătraţi 
ascunşi sub o plasă de camuflaj şi că sub această plasă se petrec 
lucruri foarte interesante. 

— Ce fel de lucruri? 

— Smintite. Dacă sursa mea nu minte, ar fi un punct de 
adunare al trupelor paramilitare. 

— De ce nu? răspunse Hunter. 

Mafia nu cunoştea limite în nebunia ei. 

— Nu e totul. S-ar părea că acolo este stocat petrol brut în 
rezervoare ascunse. Tot acolo ar ajunge şi un oleoduct secret. 
Pentru stocarea rezervelor de carburant. Tipul mi-a spus că sub 
plasă sunt ascunse sute de maşini blindate, depozite de muniții 
şi tot felul de chestii de-astea. Dar că nu ar fi trupe. Soldaţii sunt 
ascunşi în natură, la adăpost de priviri. Deci Lileo şi Quaso au 
trimis oameni ca să protejeze locul. 


72 


— Cine ţi-a spus asta, Jack? 

— Un tip care face parte din grupul Quaso. Se ocupă de 
„fetiţe” la Dallas şi la Fort Worth. De ce? N-ai încredere în el? 

— N-am încredere în nimeni, zise Hunter suspinând ostenit. 

— În orice caz, dacă e o păcăleală, şi-au dat toată osteneala. 
Se pare că vor să arunce totul în aer mâine dimineaţă. 

— In ce scop? 

— Ca să ascundă ce făceau la Klingman Wells, aşa presupun. 
Mi s-a dat de înţeles că acolo s-ar afla destul petrol ca să pună în 
mişcare toate maşinile din Statele Unite timp de un an. Şi să 
arunce totul în aer? Crezi c-ar fi capabili? 

După dosarele găsite de Hunter în valijoara-diplomat dată de 
Klingman, asta era o certitudine. 

— Da. Ar putea să şteargă de pe faţa pământului Klingman 
Wells. 

— Asta e tot ce-am aflat. 

— E deja prea mult, zise Hunter cu o voce tristă. 

— Dar pe cine ar putea să intereseze aruncarea în aer a patru 
puțuri de petrol? Crezi că încearcă să te atragă acolo cu 
povestea asta? Cine se ocupă de petrol? 

— Mulţi oameni, Jack. După câte am aflat şi eu, curând va fi o 
nouă criză. 

— Ce? 

— Se pare că ţările exportatoare de petrol vor reîncepe să 
închidă robinetul. 

— Oh, gogoşi de-astea auzim în fiecare zi! 

— Da, dar tare mi-e teamă ca asta e adevărată. Este motivul 
existenţei acestei porcării de Plan Texas. 

— Plan Texas? Ce mai e şi asta? 

— O poveste dementă. Un preambul la ceea ce poate că se va 
întâmpla peste câţiva ani. Războiul terminal, Jack. S-a zis cu 
războiul ideologic. Războiul pentru supravieţuire într-o lume care 
începe să ducă lipsă de resurse naturale. 

— M-ai lăsat în ceaţă undeva între Texas şi război. 

— O să-ţi explic mai târziu. Dar va trebui să mergem la 
Klingman, Jack. Incălzeşte motorul elicopterului. 

— Dar ce legătură are cu Mafia? 

— Mafia seamănă cu furnicile care invadează picnicul, Jack. 
Acum, cel mai frumos picnic economic din Statele Unite este 
petrolul din Texas. 

— Incep să înţeleg. 

— Fireşte. Totuşi e şi mai grav decât îţi poţi imagina. Stai 


73 


lângă telefon, Jack. Te mai sun. 

Hunter închise şi se întoarse la maşină. Instinctul de luptător 
era garantul propriei securităţi, dar mintea lui era prea 
preocupată de viitorul ţării sale. 

Confiscarea petrolului din Texas... Era evident. Dar pe urmă, 
unde? 

Oriunde, numai să fie petrol. 

Intr-un viitor apropiat, cei care vor controla petrolul, vor 
controla lumea. 

Era o perspectivă înspăimântătoare. 

Nu mai existase nici un război echivalent cu cel în care s-ar fi 
înfruntat marile puteri pentru supraviețuirea lor industrială. De 
aceea lui Bob Hunter îi păsa de cele patru puțuri din Texas. 

Dacă ar fi trebuit, şi-ar fi dat viaţa ca să le salveze. Atâta 
vreme cât va trăi, nu va permite Mafiei să deturneze petrolul din 
Texas. 

Era clar că informaţia lui Grimaldi era suspectă. Nimeni nu 
dădea atâtea detalii, decât într-un scop precis. Ar fi aruncat 
idioţii puţurile în aer? Dacă Hunter nu se ducea sau chiar dacă s- 
ar fi dus? 

Hunter scutură din cap. Nu ştia decât că ar fi fost posibil. Din 
dosarul lui Klingman aflase că toate puţurile erau minate. 

indiscutabil, Exterminatorul trebuia să se ducă la Klingman 
Wells ca să vadă totul mai de aproape, fie că era sau nu vorba de 
o capcană. 

Dar mai înainte avea două întâlniri: prima cu un agent de la 
Washington şi a doua cu un tip din Saint Louis. 

Hunter avea câteva idei. 


74 


CAPITOLUL XVII 


Hunter opri maşina Porsche în faţă la Federal Building şi 
semnaliză cu farurile. 

Harold Brognola traversă trotuarul cu un pas liniştit, deschise 
portiera şi se trânti pe scaunul de lângă omul cel mai căutat din 
Statele Unite. 

— Frumoasă maşinuţă, zise el. 

Maşina porni din loc şi intră într-un şir de maşini. 
Exterminatorul se întoarse uşor spre agentul federal însărcinat 
să-l lichideze. 

— Am cumpărat-o cu dolarii Mafiei. Ar trebui să le spui asta. 

Brognola dădu din cap mârâind şi aprinse o ţigară. Era un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, de talie mijlocie, nici gras, nici 
slab, care avea alura unei persoane cu care te puteai înţelege 
foarte bine. L-ai fi putut lua drept un vânzător la un magazin de 
pantofi care încearcă totuşi să-şi păstreze zâmbetul şi buna 
dispoziţie. In realitate era un agent federal, un doctor în drept, 
care hăituise mulţi ani de zile Mafia şi, la începutul războiului pe 
care Hunter îl pornise împotriva ei, reuşise să-l contacteze pe 
Exterminator şi apoi încercase să obţină pentru Hunter un ajutor 
guvernamental. Hunter refuzase acest ajutor. 

li spusese lui Brognola: 

— Acţionez singur şi în contul meu. Nu vreau să antrenez 
Statele Unite în rolul de călău. 

Această atitudine făcuse impresie şi sporise respectul pe care 
Brognola îl avea faţă de Exterminator. Când guvernul îi dăduse 
misiunea să-l oprească pe Hunter, stima lui pentru fugar nu se 
micşorase deloc, ceea ce provoca un conflict serios în sufletul 
acelui om al legii. 

— Nu e un asasin psihopat, îi spusese o dată şefului său. 
Putem avea încredere în el. işi va alege în mod judicios victimele. 
In momentul de faţă, el este ceea mai bună armă de care am 
dispus vreodată împotriva Mafiei. Ar trebui să-l subvenţionăm. 

Dar Hunter nu vrusese să audă de subvenţionare, iar guvernul 
a făcut presiuni asupra lui Brognola. 

La un moment dat, la Las Vegas, fusese constrâns să scoată 
personal arma împotriva lui, în ciuda reticenţelor pe care le avea. 
Asta fusese vânarea fiarei la Los Vegas. Hunter înţelesese foarte 
bine asta la vremea aceea. 


75 


Hunter luase hotărârea să nu tragă niciodată în forţele de 
ordine. Numai destinul vrusese să scape cu viaţă. 

In urma acestui incident, Brognola ascultase mai mult de 
instinct decât de glasul datoriei. Respectul pentru Hunter 
rămăsese neştirbit. 

Astfel se aliau uneori bombănind. 

Brognola trase de câteva ori nervos din ţigară apoi se adresă 
Exterminatorului: 

— Vreau să pleci din Texas. E un serviciu pe care ţi-l cer, dar 
tu faci cum vrei. Eu ţi-am făcut un serviciu, acum e rândul tău. 
să spunem că prietenia sau frica îmi dictează această 
comportare. Dar aş vrea să fii în altă parte începând de la miezul 
nopţii. 

Maşina Porsche se strecura cu abilitate printre şirurile de 
vehicule. 

— Nu voi putea să termin până la miezul nopţii, Hal. 

— Ai făcut şi aşa destul, răspunse agentul federal cu o voce 
amabilă. Şobolanii părăsesc corabia. Lasă-mă pe mine să duc 
partida mai departe. Mă voi ocupa de toate detaliile. 

— Nici măcar nu le cunoşti, replică Hunter. 

— Cunosc mai mult decât îţi închipui. 

— Ştii de Flag 7? mormăi Hunter. 

— Flag ce? 

— Deci nu ştii. 

— Stai puţin. 

Hunter începu să râdă. Ai fi zis că e zgomotul unor cuburi de 
gheaţă care cad pe pardoseală. 

— Nu vrei să-mi acorzi câteva ore în plus? întrebă Hunter. 

Brognola se aşeză picior peste picior şi trase din ţigară. 

— Până la ce oră? 

— Am început în zori, voi termina tot în zori. 

Agentul federal încuviinţă cu o mişcare bruscă a capului. 

— OK. Le voi spune agenţilor mei să se odihnească în seara 
asta. Dar nu-ţi voi acorda nici o secundă în plus. Ţi-ai făcut 
duşmani mulţi prin partea locului, amice. Oamenii mei vor porni 
în zori pe urmele tale. Te previn... amical. Acum spune-mi ce e 
cu Flag ăla? 

— Flag 7, explică Hunter este o ideologie originală a unui 
anume Arthur Klingman, un magnat al... 

— İl cunosc după nume, zise suspinând Brognola. 

— Toţi gangsterii din Statele Unite îl cunosc după nume, 
replică Hunter. Proiectul iniţial a scăpat de sub controlul lui 


76 


Klingman. Asta a început pentru că marile societăţi petroliere au 
vrut să sugrume micile societăţi independente. Klingman a simţit 
de unde bate vântul şi a înţeles că micile întreprinderi erau 
condamnate să piară pe termen scurt. Aceşti texani sunt nişte 
oameni duri, Hal. Cu atât mai mult cu cât au trudit o viaţă 
întreagă la sondă. Ei bine, s-au organizat ca să pună la cale o 
operaţiune pe care au numit-o Flag 7. Presupun că e un tribut 
adus spiritului lor de independenţă. La început era doar un 
simbol. Un răspuns dat capitaliştilor care ar fi vrut să manipuleze 
Texasul. li înţeleg. Apoi lucrurile s-au deteriorat. S-au amestecat 
nişte nebuni. Politicieni necinstiţi şi financiari corupți şi-au dat 
mâna ca să facă din Flag 7 un proiect de independenţă a 
Texasului. Republica Texas. Nu glumesc. Ba chiar au înarmat un 
grup paramilitar şi au o putere în acest stat pe care nici nu ţi-o 
poţi imagina. 

— Asta explică amestecul lui Spellman, zise Brognola. 

— Bineînţeles. Nat Spellman era directorul serviciului lor de 
informaţii. La ordinul lui au fost puse microfoane peste tot, chiar 
şi la guvernator. Avea oameni în staţia naţională de relee de 
comunicaţii de la El Paso. 

Brognola se strâmbă. 

— Incredibil! Dar ce vor? Al doilea război de secesiune? 

Hunter ridică din umeri. 

— Nu ştiu. E o chestie complet smintită. La început am crezut 
că vor să controleze politica şi economia statului, dar acum deţin 
dovezi că voiau şi mai mult. Tipii ăştia vor într-adevăr să facă din 
Texas o republică. Ca pe vremuri. 

— Sunt nebuni, zise nervos Brognola. 

— Nebuni, dar nebuni periculoşi. Convergenţa diferitelor 
interese ar fi putut să facă totul să funcţioneze. Au deja o putere 
politică imensă şi baze financiare solide, iar acum prietenii noştri 
mafioţii se amestecă şi ei. Statul ăsta e pierdut, Hal. 

— Dar tot nu înţeleg ce... 

Hunter nu digerase nici el prea bine ce povestea dar îşi 
continuă explicaţiile. 

— Ştiu că pare ridicol. Mai ales din cauza tipilor din 
Organizaţie, pentru că ei au în principiu totdeauna picioarele pe 
pământ. Totuşi, oamenii nu-şi dau seama cu adevărat de 
importanţa naţională a Texasului. Să luăm numai petrolul. Ştii ce 
cantitate de petrol american provine din Texas? O treime. 

— Da. Stai, lasă-mă să mă gândesc. 

Brognola stinse ţigara şi aprinse imediat alta. 


77 


Hunter continuă să se strecoare cu prudenţă printre şirurile de 
maşini, reflectând în tăcere. 

După un moment, Brognola suflă fumul şi zise: 

— Da. Incep să înţeleg o mulţime de lucruri. Ai dreptate în 
legătură cu Texasul. Este una dintre zonele cele mai bogate din 
Statele Unite. Din lume. Nu mă refer numai la petrol. Există tot 
felul de minereuri şi de materii prime. Agricultura e fantastică, 
industria la fel. Nu-mi vine greu să cred că există nişte oameni 
care vor să facă din acest stat o republică. Dar nu prea-mi dau 
bine seama cum au de gând să reuşească. E ceva enorm, mult 
prea ambițios... 

— Apropo de enorm. Ştiai că de la El Paso la Beaumont e o 
distanţă mai mare decât de la New York la Chicago? Asta este 
una dintre problemele Texasului, Hal. E prea mare. Poliţia nu 
reuşeşte să se descurce. Efectivul este prea redus. Şi nu va reuşi 
niciodată, chiar dacă ar folosi avioane de patrulare. 

— OK, dar să uităm de poliţişti. Nu poţi răpi un stat naţiunii. 
Abraham Lincoln a dovedit asta. 

— Poate, răspunse Hunter. Dar există mai multe feluri de a 
purta războiul. Eu sunt cel mai în măsură, să ştiu asta. Tipii ăştia 
nu glumesc. 

Brognola dădu din cap cu convingere. 

— Cum vor proceda? 

— Prin şantaj. 

— Ce? 

— Vor prelua puterea prin bacşişuri mari şi plasându-şi 
oamenii în partidele politice. Apoi vor face presiuni asupra 
tuturor ca să pună mâna pe economie. Nu va mai exista nici 
justiţie şi nici resurse federale în Texas. Resursele vor aparţine 
republicii. „Texasul texanilor.” Wall Street şi Zurich să se ducă la 
naiba. 

— Chestia asta nu stă în picioare, zise Brognola. E un scenariu 
politico-fantastic! 

— OK, admise Hunter, dar deţin un atu. 

— Care? 

— Petrolul. 

— Ce? 

— Petrolul. 

Urmă o tăcere apoi Brognola mărturisi: 

— Mă depăşeşte. 

— Şi pe mine. 

— Deci... Naţionalizează petrolul texan, ceea ce e dreptul lor 


78 


pentru că şi-au proclamat independenţa. Cine vrea să cumpere 
petrol texan are tot interesul să se arate înţelegător. 

— Exact. Ar putea să meargă. Dacă operaţiunea e bine 
condusă, poate să reuşească. Mai ales când te gândeşti la 
creierele care conduc totul: amicii noştri din Mafie, Hal. Cosa di 
tutte cose. Marea lovitură care le depăşeşte pe toate celelalte. 

— Trebuie să mă mai gândesc la asta! 

— Cum vrei, dar eu am treabă. 

— Amândoi avem treabă! Scuteşte-mă de aiureala ta cu omul 
liber. Mergi mai departe. 

Hunter zâmbi şi repetă turul oraşului. 

— Petrol Power, zise Brognola, asta e chestia. Partea cea mai 
gravă, Bob, e că, într-adevăr, va exista o criză de energie. Zilele 
trecute am stat de vorbă cu un membru al cabinetului 
prezidenţial. Era foarte îngrijorat. Ar putea să se ajungă chiar la o 
raţionalizare a benzinei. Tipul era îngrijorat mai mult de aspectul 
Mafie-piaţa neagră. Furturi şi revânzări. Dar nimănui nu i-a trecut 
prin minte că Mafia va încerca să-şi însuşească toată piaţa! 

— Criza asta e gravă, Hal? 

— Foarte. Ajungem la fundul sacului cu resursele. 

— Dar importăm. 

— Nu destul. Nu avem destule porturi care să poată primi un 
super-petrolier. Nu avem... 

— Bine, de acord, e grav. Deci, dacă suntem lipsiţi de petrolul 
texan, suntem terminaţi. Am dreptate? 

— Din păcate. 

— Trebuie jucat pe o singură carte. Nu are importanţă dacă 
reuşesc sau nu să creeze o republică. Rezultatul va fi acelaşi, 
chiar şi în caz de eşec. 

— Nu... 

— Taci şi ascultă-mă. Ţi-am spus că au recrutat un fel de 
armată. Fiecare om. A primit un antrenament de sabotor. Ţi-am 
vorbit şi de şantaj. Să vezi ce vor face. Grupuri paramilitare vor 
invada câmpurile de petrol ca să le ocupe. Vor închide puţurile, 
vor bloca rafinăriile, vor opri sondele şi vor închide vanele la 
conducte. Şi-au făcut mână la Klingman. Intre timp, îi vor 
convinge pe texani că Texasul le aparţine şi, având în vedere 
mentalitatea oamenilor de-aici, nu va fi prea greu. Pe urmă vor... 

— Stai puţin, zise Brognola întrerupându-l. Spui că vor ocupa 
câmpurile de petrol? Asta e planul lor de bătălie? 

— Da. Şi se antrenează de luni de zile. Au minat câmpurile. 

— Ce? 


79 


— Au pus explozibili. Ti-am spus că se joacă ori-ori! Vor mina 
toate puţurile statului şi vor fixa un mecanism de autodistrugere. 
Asta e şantajul. Evident, nu e uşor să te înfrunţi cu Unchiul Sam. 
Dar şi preşedintele se va gândi de două, ori înainte de a se lipsi 
de o treime din rezervele de petrol ale ţării. Şi „amicii” noştri ştiu 
ce fac. Klingman Wells e deja minat. Intre timp, pompează tot 
petrolul şi îl stochează discret în rezervoare ascunse. Nu cred că 
vor într-adevăr să arunce în aer câmpurile, dar o vor face dacă 
sunt obligaţi. 

— E un plan dement, bombăni Brognola. 

— Bineînţeles. Şi Hitler era dement, şi ştii foarte bine cât rău a 
făcut. Ori-ori! Aşa că, dacă ai impresia că o să plec frumuşel la 
miezul nopţii, te înşeli amarnic. Doar dacă aş putea să-i iau cu 
mine pe toţi smintiţii ăştia. 

— Ar putea să devină ceva epidemic, zise Brognola cu o voce 
posacă. Inchipuie-ţi că Louisiana şi Oklahoma fac la fel ca 
Texasul şi devin republici cu petrol. Şi dacă toate statele 
producătoare ar face la fel? 

— Ar fi logic. 

— Bineînţeles. Dar asta nu s-ar opri la Statele Unite. America 
Centrală ar prelua ideile şi ar deveni ostilă. Canada a şi făcut 
asta. Cât priveşte arabii, de ei nici să nu mai vorbim. Pe toţi 
dracii! Nu ţi-ai zis niciodată că civilizaţia e un lucru tare fragil? 

— Tot timpul îmi spun asta, răspunse Hunter. Şi asta rezumă 
foarte bine viaţa mea. 

— Da, înţeleg, zise Brognola dând uşor din cap. 

Stinse ţigara şi îşi puse mâinile la ceafă. 

— Spune-mi ceva încurajator. 

— Am dat câteva lovituri, am adresat ameninţări. Cei care 
sunt mai puţin nebuni încep să părăsească corabia. Klingman 
voia să renunţe de multă vreme, dar Organizaţia îi ţinea fata 
sechestrată ca să-l ţină în frâu. L-am suprimat pe directorul 
serviciului lor de informaţii, pe şeful propagandei şi pe principalul 
lor financiar. In spatele tău se află o servietă-diplomat. la-o cu 
tine. Documentele din ea poate că nu vor convinge pe nimeni la 
Washington că ameninţarea e reală. Dar nu se ştie niciodată. 

— OK, mulţumesc. Cum te mai simţi? 

Hunter zâmbi. 

— Tot bine. Am băgat puţin spaima în reprezentanţii locali ai 
Mafiei. Sper ca efectul să fie de durată. 

— Cine e aici? 

— Pe reprezentantul şef îl cheamă Quaso. Azi a venit alt tip: 


80 


Lileo. A venit însoţit de vreo sută de oameni. Efectivul lui Quaso 
este prea împrăştiat ca să-mi facă rău, dar Lileo îmi pune o 
problemă. Va trebui să mă ocup urgent de el. 

— Aăă... Nu te „freca” prea tare de poliţiştii texani. Ar putea 
să fie răi. 

— Mulţumesc. Dacă văd unul, o să-l ocolesc pe departe. 

— Şi fii atent la Lileo. L-am descoperit în dosarele mele. E o 
mică viperă din Mississippi; e foarte ambițios. E un personaj 
extrem de periculos. 

— Trecutul lui? 

— Teroarea de pe Bourbon Street. A fost braţul executor 
pentru Organizaţie la Biloxi timp de câţiva ani. A început prin a 
rupe mâinile recalcitranţilor. Apoi şi-a câştigat un loc printre cei 
mari datorită unor speculaţii mobiliare. Asociaţii lui au dispărut în 
mod misterios, pentru ca în cele din urmă să fie descoperiţi într-o 
mlaştină din Louisiana. Are sânge cajun de la mama lui. Şi e la a 
şasea generaţie de mafioţi prin tatăl lui care a fost un mare 
prieten al lui Huey Long; iar unchiul său e un mare politician în 
Louisiana. 

— Cazier? 

— Arestat de vreo douăsprezece ori în Louisiana sau în 
Mississippi. Niciodată inculpat. 

Hunter suspină. 

— Bun, e „copt”. 

— Lasă-mă undeva. 

— Bine. 

Hunter răsuci brusc volanul şi conduse în linie dreaptă spre 
Federal Building. 

— Câţi agenţi te însoțesc? 

— Destui. Spune-mi foarte precis unde nu trebuie să te caut? 

Hunter îi zâmbi, apoi răspunse: 

— Nu trebuie cu nici un preţ să mă cauţi la Klingman Wells. 

— Bine, o să mă uit în altă parte. Aăă... Ce se va întâmpla la 
Klingman Wells? 

— Am fost invitat acolo. 

— Inţeleg. Nu... Aăă... N-au intenţia să arunce baraca în aer în 
seara asta? 

— Dacă au intenţia asta nu înseamnă că vor şi reuşi. 

— Subtilităţile minţii lui Hunter... 

— Vreau să spun că nu vor reuşi. Iti garantez. 

Brognola suspină şi trase pe genunchi servieta-diplomat a lui 
Arthur Klingman. 


81 


Hunter reduse viteza şi opri lângă trotuar. 

Brognola deschise portiera, ezită apoi se întoarse şi zâmbi. 

— Salut, soldatule. Noroc la vânătoare! 

Apoi cobori, trânti portiera şi îl văzu dispărând pe 
Exterminator. 

Trebuia să vâneze toată noaptea. 

Norii se adunau deasupra Texasului. 


82 


CAPITOLUL XVIII 


Trecuse puţin de nouă seara când maşina Porsche se opri în 
faţa porţii mari de fier a casei vechi din fostul cartier rezidenţial 
din Dallas. 

Un om se apropie de maşină ca să se uite cu atenţie la omul 
de la volan. Hunter se uită la el încruntat şi murmură: 

— Amigo. 

Asta însemna „prieten” chiar şi în Texas, dar santinela părea 
să aibă unele îndoieli. 

Mai înainte de a se putea decide, Hunter se răsti: 

— La dracu, m-am plimbat tot oraşul ca să dau de voi! lar 
nenorocitul ăla de aeroport se află la şaptezeci de kilometri 
dincolo de orizont! Şi, la naiba, n-am mai văzut un ţinut atât de 
anost! M-am speriat că ajung la capătul lumii şi cad în gol. Uiţi de 
teoriile lui Cristofor Columb! lar nenorocitul ăsta de oraş se 
întinde în toate părţile şi nu ajunge nicăieri. De două ore, amice, 
mă învârtesc în cerc şi nu ajung nicăieri. Şi ce naiba căutaţi în 
cartierul ăsta rablagit? 

Santinela îi zâmbi compătimitor. 

— Hei, încă n-ai văzut gagicile din Texas! Stai puţin. Te asigur 
că au un relief bogat! De unde vii? 

— New Jersey, răspunse Hunter. Trebuie să vorbesc personal 
cu domnul Lileo. Te rog să nu-mi spui că nu-i aici! 

Santinela începu să râdă. 

— E aici, zise mafiotul, nu-ţi face griji. 

li arătă cu degetul direcţia. 

— Mergi până la casă. Dar fără grabă. Patronul e foarte nervos 
în seara asta. 

Hunter se uită în direcţia pe care i-o arăta mafiotul apoi în 
parc. Era noapte de-a binelea dar, după toate aparențele, nu 
erau multe patrule. Scoase capul din maşină şi întrebă pe un ton 
complice: 

— De-asta ne ascundem aici? A început circul? 

— Cam aşa, răspunse santinela. Mai bine să nu faci gură mare 
dacă ţii la pielea ta. Inţelegi ce vreau să spun, nu? 

Hunter înţelegea foarte bine. Străbătu aleea şi opri pe peluza 
din faţa casei. 

Câţiva tipi ieşiră pe peron ca să se uite la maşină. Le făcu un 
semn amical şi le strigă: 


83 


— Liniştiţi-vă, băieţi, a sosit speranţa statului New Jersey. 
Puteţi să vă duceţi toţi la culcare. 

Unul dintre tipi făcu un gest cu mâna însoţit de o onomatopee 
ironică. 

Hunter deschise portbagajul maşinii în care se afla arma lui 
favorită: o M16/M79, cu ţevi suprapuse. Gloanţele de 7,62 ieşeau 
din 16 ca fulgerele, iar incredibila 79 trăgea cu proiectile 
explozive de 40 mm, alice, gloanţe cu fragmentare, minigrenade, 
grenade cu gaz sau fumigene. 

Puse banduliera după gât şi arma suspendată la jumătatea 
pieptului, traversă peluza şi se opri în faţa casei. 

În timp ce încărca cu gloanţe explozive M79, unul dintre tipii 
de pe peron strigă: 

— Ce mai e şi chestia asta? 

— Judecata din urmă, replică Hunter. 

Atinse uşor cu degetul trăgaciul lui M16 şi mătură peronul cu o 
rafală. Cei doi oameni care se aflau acolo fură uşor ridicaţi în aer 
apoi aruncaţi peste zidul fațadei. 

Fără să oprească mişcarea. Hunter atinse trăgaciul lui M79, cu 
arma îndreptată puţin mai la stânga. Uşa dispăru sub impactul 
gloanţelor explozive. 

Zgomotul de tunet al exploziei încă nu se potolise când un om 
făcu turul casei în fugă şi sosi la timp ca să primească în piept o 
rafală de M16. 

Apoi Hunter expedie o rafală de alice spre gaura fumegândă 
unde se afla uşa, ca să calmeze orice iniţiativă născută în acea 
zonă. 

O mână cu un pistol apăru în spatele unei ferestre de la primul 
etaj. Un glonte exploziv lovi fereastra, luând cu el o parte din zid. 
Cadrul ferestrei şi omul ciopârţit, care răcnea ca un animal rănit, 
se prăbuşiră la pământ în mijlocul unui strat de muşcate. 

În întuneric se auziră zgomote de paşi. Hunter încărcă o 
grenadă lacrimogenă în culasa lui M79, o lobă în sectorul noilor 
veniţi după care le expedie gloanţe cu M16. 

Se deplasă pe lângă faţada casei, la marginea zonei de umbră, 
trăgând în tot ce mişca. Mafioţii erau cuprinși de panică; oamenii 
ţipau, alergau în toate direcţiile; flăcări ţâşneau de peste tot. In 
curând nu mai rămase nici un loc în întuneric. Tot parcul se 
aprinse ca un pom de Crăciun. 

Hunter mai trase câteva gloanţe explozive în casă apoi câteva 
grenade lacrimogene înainte de a se întoarce la maşina în care 
îşi puse arma, apoi demară în trombă. 


84 


Intenţionase doar să provoace panică, şi reuşise perfect. Acum 
trebuia să se grăbească. A 

Altul avusese aceeaşi idee: santinela. Işi părăsise postul şi 
venea pe alee gonind din greu. Hunter apăsă brusc pe frână, se 
opri derapând, întinse braţul pe geamul coborât, acceptă fără să 
protesteze arma pe care i-o înmână santinela şi îi puse în palmă 
o medalie de trăgător de elită. 

— Dă-i asta lui Lileo, zise Exterminatorul. Chiar dacă e mort. 

Tipul holbă ochii la el paralizat. Şi rămase în aceeaşi poziţie şi 
când maşina ieşi pe poarta mare de la intrare. 

— Adio, amici mormăi Hunter uitându-se în oglinda 
retrovizoare. 

Nu avea nici un mijloc de a evalua răul pe care li-l provocase. 
Şi nici nu-i păsa de asta. Un lucru era sigur. Casa era distrusă, 
flăcările se ridicau de-a lungul pereţilor şi zidurilor, urcând pe 
acoperiş, depăşind cele mai înalte crengi ale copacilor, luminând 
cartierul. 

Pagubele nu se măsurau nici în morţi şi nici în dolari. Mafioţii 
veniseră în Texas ca să se războiască, şi acum învățau pe pielea 
lor ce înseamnă războiul revăzut şi corectat de Exterminator. 

Era o experienţă destul de dureroasă. 

— lar acum, zise Hunter adresându-se maşinii, o să te schimb 
cu o „mulinetă”. 

Războiul avea să sporească în intensitate foarte curând; o 


puternică escaladare a violenţei. 
* 


* * 


Hunter nu-şi dădea probabil seama de importanţa atacului 
său, nici de consecinţele lui, dar în acel moment un anumit şef, 
pe jumătate gol, cu hainele făcute zdrenţe, cu faţa plină de 
sânge, ieşea din incendiu clătinându-se şi se prăbuşea pe iarba 
peluzei găfâind. 

In urma lui apărură doi oameni, ducând resturile carbonizate 
ale răposatului Joe Quaso. Dădură drumul cadavrului, care se 
rostogoli în iarbă lângă şeful lor, apoi plecară după altcineva. 
Lileo se uită un moment la ce mai rămăsese din frumosul Quaso, 
îşi reprimă senzaţia de greață şi întoarse ochii în altă parte. 

De acum înainte, Quaso pusese cruce la gagicuţe! 

Şeful brigăzii anti-Hunter începea să înţeleagă mai bine ce 
însemna Exterminatorul. Tresări violent când santinela de la 
poartă se lăsă în genunchi lângă el şi îi întinse mica medalie. 

— Mi-a spus să vă dau asta, şefule, zise mafiotul. 


85 


Lileo îi dădu cu violenţă peste mână şi scuipă în iarbă cu 
dispreţ. 

— Cum a intrat? întrebă el cu o voce rece, controlată. 

— Nu ştiu, şefule, minţi santinela. Deodată ne-am pomenit cu 
el aici. Trăgea în toată lumea. Niciodată n-am mai văzut una ca 
asta. 

— Şi nici n-ai să mai vezi, îi promise Lileo. Adu maşina. Ne 
cărăm înainte de a veni poliţia. 

— Unde mergem, şefule? 

— Să-l prindem din urmă pe ticălos, acolo mergem! Dacă pun 
mâna pe el, cred că aş fi în stare să-i beau sângele! 

— Şi eu, şefule. 

Dar Lileo ştia că omul minţea. 

Acel pistolar de două parale ar fi fugit bucuros până la 
frontiera statului. Probabil că şi ceilalţi aveau acelaşi sentiment... 
cei care mai erau în stare să simtă ceva... 

— Adu maşinile! se răsti Lileo. Să ştie toată lumea că dublez 
recompensa! l-ai văzut maşina? Ai văzut-o? 

— Da, domnule. O maşină Porsche cenuşie nou-nouţă. 

— Un convoi! Formaţi un convoi! Şi nu lăsaţi aici cadavrele. 
Puneţi-le în portbagajul maşinilor. Haide, mişcă-te! 

Avea să înceapă marea cursă. 

Marea cursă care îi ducea pe toţi spre furtună. 


86 


CAPITOLUL XIX 


Era aproape zece seara. La Holiday Inn, tabăra lui Hunter, 
seara era foarte plăcută; Steve şi Willie cântau şi era mult public. 
Parcarea era plină lângă cabaret, dar goală lângă motel. 

Grimaldi branşă legătura interioară şi se adresă lui Hunter: 

— Eşti sigur că vrei să aterizezi aici? Un elicopter nu trece 
neobservat. 

— İn parcare, în partea din spate, îi răspunse vocea lui Hunter. 
Cât mai aproape posibil de camionetă. Vei face transferul de 
arme. Incarcă cât de multe poţi; mai ales armele mari. 

Grimaldi dădu din cap, cobori aparatul până la nivelul unui 
copac, apoi se strecură într-un spaţiu liber la cinci metri de Ford. 
Aterizară cu o mică zdruncinătură şi Grimaldi opri motorul. 

Hunter deschise portiera, se uită la ceas şi dădu alt ordin: 

— Dacă nu mă întorc peste două minute, pleci imediat fără să 
te mai întorci. 

Imbrăcase combinezonul negru de luptă şi purta pe el tot 
arsenalul. Auto-Mag era la şold. Beretta se afla la subsuoara 
stângă. Banqulierele îi barau pieptul, încărcate de muniții şi de 
grenade. 

Nu avea timp de pierdut. Făcea o recunoaştere care nu putea 
să aştepte până a doua zi când s-ar fi putut să nu mai fie în viaţă. 

Deschise brusc uşa camerei 115, aruncă o privire, închise uşa, 
plecă şi traversă patio din jurul piscinei, unde câţiva înotători 
întârziaţi îl priviră cum trece ca pe o apariţie neverosimilă. Intră 
în holul motelului. Acolo se aflau câteva cupluri, aşezate în fotolii, 
aşteptând o masă la cabaret. Se auzeau vocile lui Steve şi Willie 
şi melodia lor acoperea discuţiile clienţilor. 

Un bărbat obosit, îmbrăcat într-un costum mototolit şi cu ochii 
încercănaţi, cedă locul în faţa biroului de la recepţie războinicului 
în negru, privindu-l cu gura căscată. Expresia de pe faţa lui părea 
că spune „Nu-mi vine să cred ce văd, dar în Texas totul e 
posibil...” 

Recepţionerul era şi el uimit la culme, dar îşi păstra calmul 
impus de funcţie. 

— Da, domnule. Cu ce pot să vă fiu de folos? 

Hunter puse o medalie pe birou. 

Recepţionerul o luă în mână şi se uită la ea. 

— Da, domnule Hunter? 


87 


— Era o doamnă în camera 115, zise Hunter cu o voce 
monocordă şi care nu îngăduia replică. Nu mă face să-mi pierd 
timpul, sunt grăbit. Unde e? 

Recepţionerul se uită în jurul lui în hol, căutând zadarnic un 
ajutor. Dar, ca prin miracol, holul se golise; peste tot plana o 
tăcere de moarte. 

Se strădui să zâmbească şi răspunse: 

— O tânără blondă, da, domnule. E ciudat că mă întrebaţi de 
ea. Un alt domn - mai în vârstă decât dumneavoastră - a venit 
mai adineauri şi mi-a pus aceeaşi întrebare... 

— lţi dau zece secunde, zise cu răceală Hunter. Unde e? 

— Dar încerc să vă explic. N-am văzut-o niciodată pe doamna 
de la 115. Dar recepţionerul de zi a recunoscut-o după o 
fotografie şi le-a spus că o văzuse dimineaţă în cursul unui 
control al poliţiei. Nu... 

— Cui a spus asta? 

— Celor doi bărbaţi care au venit în seara asta, Grover se mai 
afla încă aici. Acei oameni aveau fotografia unei blonde foarte 
frumoase. Primul a spus că e vorba de soţia lui şi că era în 
căutarea ei. Al doilea a vrut să ne dea la fiecare câte o bancnotă 
de douăzeci de dolari; a spus că e detectiv particular. Grover a 
recunoscut-o pe tânăra femeie şi... 

— Descrie-mi-i pe aceşti oameni, îi ceru Hunter. 

Recepţionerul dădu din umeri neputincios. Terorizat de acest 
interogatoriu neaşteptat, omul îşi pierdea în mod vădit calmul 
profesional. Acest gen de situaţie nu fusese prevăzut de 
profesorii de la şcoala lui de specialitate. In salon începea să se 
facă simțită o reacţie. 

Două doamne în vârstă, care se aflau în patio, afară, îşi 
lipiseră feţele de geam şi se uitau la Exterminator cu o faţă 
năucită, cu mâinile lipite de faţă. 

Hunter puse mâinile pe suprafaţa biroului. 

— Nu-ţi voi face nici un rău, se strădui el să spună cu o voce 
calmă. Dar e o problemă de viaţă şi de moarte pentru acea 
femeie. Spune ceva! 

Recepţionerul se destinse brusc. 

— Bărbatul care zicea că e soţul ei era... Avea un aer de om 
rău. Un tip dur. Şi vorbea cam ciudat... 

— Cum, ciudat? 

— Păi... 

— Ca un animal? sugeră Hunter. 

— Da, domnule. Mai curând mârâia decât vorbea. Şi îşi trăgea 


88 


nasul bombănind. 

— Mulţumesc, zise Hunter. 

Se întoarse brusc şi părăsi holul cu un pas rapid. Pierduse deja 
mult timp. 

Palele elicopterului se roteau şi un grup de gură-cască se 
strânsese în jurul aparatului. Hunter îşi croi drum printre curioşi. 

Grimaldi schiţă un zâmbet forţat. 

— Am încărcat ce era mai mare. Ce-ai aflat? 

— Decolează, îi zise Hunter trântind portiera. 

Motorul scoase un zgomot strident şi aparatul făcu un salt 
spre cerul întunecat. 

Hunter îşi puse căştile şi-i zise pilotului: 

— Animalul a găsit-o şi a luat-o înapoi. 

Grimaldi, uluit, făcu ochii mari. 

— Cum de a acţionat atât de repede? 

— Folosind aceeaşi tehnică ca şi poliţiştii. Uneori m-am 
întrebat cine ar fi cel mai bun poliţist şi cine ar fi cel mai bun 
gangster. 

— Te-am prevenit că e şiret. Are un instinct de animal. 

— Da. A trecut pe-aici şi Klingman. A pus aceleaşi întrebări ca 
şi mine; probabil că a obţinut aceleaşi răspunsuri. 

— Asta îţi schimbă planurile? 

— Nici vorbă. Toate indiciile duc spre aceeaşi ţintă. 

— Puţurile deci? 

— Intocmai, răspunse Hunter cu o voce sinistră. 

Toate bucăţile jocului de puzzle începeau să se potrivească 
perfect unele cu altele. Tensiunea creştea şi în curând avea să 
atingă nivelul critic. 

Hunter recunoscu ghemul rece din stomac care îi îngreuna 
respiraţia. Nici o campanie nu semăna cu celelalte. Fiecare avea 
propriile ei ţinte, pericolele şi situaţiile ei neprevăzute. Şi fiecare 
părea la fel de urgentă. Dar toate aveau un numitor comun: 
responsabilitatea care cădea numai pe umerii lui Bob Hunter, 
Exterminatorul. Asta nu ştirbea cu nimic ajutorul pe care i-l 
dădea Jack Grimaldi sau alţi aliaţi de ocazie, dar în final, 
participarea lor nu făcea decât să confere o mai mare anvergură 
misiunii şi să înmulțească hazardurile. Cu atât mai mult creşteau 
şi responsabilităţile lui Hunter. 

Ghemul rece din stomacul lui era manifestarea fricii, dar nu a 
fricii de moarte sau de suferinţe, căci Hunter ştiuse totdeauna că 
Exterminatorul nu va părăsi partida înainte de ultima secundă a 
vieţii. Va lupta până la moarte, şi va accepta gândul morţii în 


89 


luptă aşa cum trăise prin luptă! 

În schimb, era stăpânit de alt fel de frică: frica de a se înşela, 
de a eşua. 

Va reuşi? Totul depindea de deciziile pe care le va lua. Cea 
mai mică greşeală ar fi compromis pentru totdeauna victoria, ba 
chiar şi continuarea acţiunilor sale. 

Pentru că era Bob Hunter, pentru că era Exterminatorul, se 
condamnase la succes. Cu orice preţ. 

— Da, îi repetă el lui Grimaldi. Ţintă confirmată, misiunea 
continuă. 

Astfel totul avea să se hotărască la Klingman Wells, acolo 
unde şi începuse partida. 


90 


CAPITOLUL XX 


Miezul nopţii. 

Jim Tolucci, „Animalul”, supraveghea schimbarea gărzii. Nu 
mai era posibil să încaseze încă un bombardament ca cel din 
zori. 

Mergea  şchiopătând, din cauza exploziilor provocate de 
ticălosul de Hunter, dar ar fi fost în stare să meargă în patru labe 
ca să se răzbune. 

Ar fi putut să lase o echipă la motel pentru cazul în care 
Hunter s-ar fi întors în acel loc. Dar fata lui Klingman jurase că nu 
mai avea intenţia să se întoarcă. Tolucci îşi pusese oamenii s-o 
burduşească de ajuns ca să creadă ce spunea. Prin urmare, 
Hunter nu intenţiona să se mai întoarcă la motel. 

Totuşi, instinctul lui îi spunea că Hunter va afla de această a 
doua răpire a fetei. Era sigur că vine iar după ea. 

Exact asta voia şi Animalul: să-l întâlnească din nou pe Hunter, 
dar pe propriul său teren şi după ce pregătise o ambuscadă 
fabuloasă. 

Pista era minată. Să încerce numai să aterizeze! 

Grilajul gardului era electrificat. Să pună numai mâna pe el! 

Toate aparatele instalate de general - maşinile electronice pe 
care Tolucci la început le dispreţuise, acum erau branşate. 
Numai să încerce Hunter să intre în incintă - paf! - căci fălcile de 
oţel ale capcanei aveau să-l înghită prinzându-l fără scăpare! Nici 
o brigadă întreagă n-ar fi putut să scape. 

La început Quaso îi trimisese oameni. Apoi Lileo îi trimisese o 
echipă. Împreună cu mexicanii de care dispunea, acum avea sub 
ordinele sale o adevărată armată. Apăra o tabără imposibil de 
cucerit. 

Numai să încerce Hunter să-l atace din nou pe Jim Tolucci, şi 
va înţelege atunci de ce i se zicea Animalul! 

Caporalul mexican zâmbi cu toată gura lui £/ capitán şi anunţă 
că garda se afla pe poziţie şi pregătită pentru orice. 

Tolucci părăsi gândurile pline de ură care îl vizau pe Hunter şi 
îi zise caporalului: 

— Dacă găsesc un om dormind, îl împuşc pe loc. Ar fi bine ca 
oamenii să ştie asta. 

— Si, capitán. Los soldados nu vă vor dezamăgi a doua oară. 

Tolucci dădu din cap afirmativ, porni în direcţia casei, apoi se 


91 


opri brusc şi ridică ochii ca să scruteze cerul. 

— Ai auzit? îl întrebă el pe caporal. 

Mexicanul nu-i răspunse, dar şi el ridicase capul ca să se uite 
în sus. 

Tolucci auzi din nou zgomotul depărtat. 

— Un elicopter! exclamă el. 

Luă un aparat de emisie-recepţie agăţat la centură şi îşi 
alarmă armata. 

— Căscaţi ochii! Vine cineva! Priviţi-l până aterizează şi 
înconjuraţi-l imediat ce va atinge pământul! 

Apăsă pe un buton din centrul aparatului şi incinta se lumină 
brusc. Porni cu un pas grăbit spre hacienaa. 

Zgomotul de mulinetă al palelor se apropie şi mai mult în timp 
ce Animalul traversa spaţiul gol al incintei. Luminile de poziţie îi 
semnalară prezenţa apoi, în întuneric, apăru brusc fasciculul 
luminos al farului de sub coca aparatului. 

Elicopterul avea să aterizeze în faţa haciendei? 

— Atenţie! Atenţie! mormăi Animalul, cu aparatul de radio lipit 
de gură. Tipul e şiret! Apropiaţi-vă cu echipele! 

Micul aparat ateriză în zona luminată, având pictată pe laturi 
firma unei societăţi de aviaţie din Dallas. 

Tolucci se apropie de linia trăgătorilor gâfâind, aşteptă cu 
nerăbdare ca rotoarele să se oprească, apoi văzu deschizându-se 
o uşă culisantă. 

Un tip înalt sări din cabină, se aplecă în faţă ca să se ferească 
de pale, apoi îşi îndreptă spatele. 

Purta nişte pantaloni kaki, avea o chică de păr alb şi o bărbie 
agresivă. 

Privirea lui furioasă nu luă în seamă linia oamenilor înarmaţi 
ridicată în faţa lui şi zări faţa lui Jim Tolucci, Animalul. 


— Imbecilule! se răsti bătrânul. Ce-ai făcut cu fata mea? 
* 


* * 


Hunter termină cu examinarea hărţii zonei de război, o puse 
pe genunchii lui Grimaldi şi îi zise: 

— Spellman a pus să se instaleze un sistem electronic de 
securitate. Dimineaţă nu era branşat, dar sunt convins că în 
seara asta e pus în funcţiune. li voi cere să faci eforturi de 
navigaţie, bătrâne. 

— Ascult, zise pilotul imperturbabil. 

— Aş vrea să mă laşi, fără să aterizezi, lângă aceste construcţii 
noi. Aici. 

92 


Degetul i se aşeză pe hartă, între rezervoarele de stocare şi 
incinta de securitate. 

— După indicaţiile de pe hartă, există un şanţ nord-sud aici. 
Instalează un nou oleoduct cu un diametru de un metru de la 
incintă. Şanţul este adânc de aproape un metru şi optzeci de 
centimetri. Deci ar trebui să trec neobservat. Unele porţiuni de 
conductă sunt deja pe poziţie, altele sunt rânduite alături, gata 
să fie instalate. Voi arunca o privire. Poate că am să pot pătrunde 
în incintă folosindu-mă de această conductă. 

Grimaldi fluieră uşor. 

— Mi se pare cam riscant, zise el. 

— Totul e riscant, replică Hunter. Dar cea mai periculoasă va fi 
intrarea în incintă. Există o pompă nouă, am văzut-o dimineaţă. 
Ferestrele nu sunt încă instalate şi toate maşinile sunt încă în 
lăzi. Sunt sigur că pompa încă nu funcţionează. Vreau să spun că 
conducta este încă deschisă la ambele capete. 

— Formidabil, zise pilotul cu o voce sarcastică. In felul ăsta vei 
putea, poate, să intri. De ieşit însă... 

Dar Hunter nu avea intenţia să revină la punctul din care 
pornise. Planul său necesita câteva eforturi suplimentare. Pilotul 
va trebui să facă apel la instinctele lui şi la toate cunoştinţele 
sale tehnice. 

— Voi avea de ales momentul propice, zise Hunter. Voi face o 
diversiune şi voi provoca tămbălău mare în interiorul taberei. 
Apoi voi vedea în acel moment. 

— AŞ putea cobori şi apoi să te ridic. 

— Nu, nu trebuie să întindem coarda... 

Hunter indică un cerc mare pe hartă. 

— Mă vei lua cam de pe aici, pe linia periferică. Aşteaptă 
semnalul meu. Lasă-mă treizeci de minute. Trei-zero! Şi zece 
minute suplimentare. Dacă nu m-am întors în acel moment, 
pleacă fără să te mai uiţi înapoi, şi te scutesc să-mi trimiţi o jerbă 
de flori. 

Grimaldi îşi scărpina obrazul în timp ce se uita pe hartă. 

— OK. Tu eşti şeful. Unde vrei să-ţi las echipamentul? 

Degetul lui Hunter se aşeză într-un sector aflat la vestul 
incintei. 

— Pe această linie. Longitudinea nu e prea importantă, dar 
încearcă să te apropii cât mai mult posibil de depozit fără să fii 
reperat. In privinţa altitudinii, trebuie să fie pe linia celeilalte 
conducte. 

— Auzi! Se intersectează în interiorul incintei. 


93 


— Exact. Dar numai un depozit e operaţional. Tipii pompează 
mult petrol brut. 

— Să nu intri în ăsta. 

Hunter râse uşurel. 

— Nu-ţi face griji. Debitul se ridică la aproximativ cinci 
kilometri la oră. Imi va fi greu să-mi ţin respiraţia atâta vreme. 

Pilotul se strădui să râdă şi el. 

— Auzi... Nu, e prea extravagant... 

— Nu, ce? 

— Oleoductele constituie o ştiinţă aparte. Poţi să le umpli la 
rând cu ţiţei brut, apoi cu motorină şi pe urmă cu benzină. Există 
un serviciu de separare pe marile căi internaţionale, cum sunt 
macazurile şi triajele în gările căilor ferate. Omul de la macaz sau 
dispecerul apasă pe buton în funcţie de comanda pe care o are 
în faţa ochilor şi dirijează valul spre diferitele căi sau rezervoare 
de stocare. Lichidele sunt separate de containere în care s-a pus 
puţină materie radioactivă. Există detectori care îl anunţă pe 
dispecer când o comandă ajunge la un anumit punct, astfel el 
poate să redirijeze comanda fără să oprească mişcarea. 

Hunter căzuse pe gânduri. 

— Şi? 

— Şi poţi să bagi tot ce vrei pe una din căi. Dacă ai reuşi să 
intri în staţia de triere... 

— Dar nu e chiar atât de extravagant, Jack. 

— De la staţia de triere până la depozit sunt nu mai puţin de o 
mie opt sute de metri, sergente. 

Hunter se gândea. 

— Fireşte, aş putea să arunc o încărcătură explozivă cu ceas. 
Dar nu vreau să arunc totul în aer... N 

— Numai o încărcătură mică, sugeră Grimaldi. Intr-un înveliş 
etanş. Destul ca să arunce în aer un singur rezervor. Sau dacă ți- 
e frică să nu arunci pista în aer, ai putea s-o reglezi ca să facă 
explozie în staţia de triere sau chiar într-un anumit loc pe 
conductă. Asta ţi-ar acoperi nemaipomenit de bine apropierea. 

— Da, OK. E o idee. O să mă gândesc la ea. 

— Nu e momentul să ai scrupule, mormăi Grimaldi. La naiba! 
Cui îi pasă de câţiva barili acolo de petrol brut! 

— Am zis că o să mă gândesc, răspunse cu răceală Hunter. 

Grimaldi se încruntă şi fixă geamul din faţa lui. 

— La naiba... 

— Ce-i? 

— Incepe coborârea şi mai văd un elicopter care ne taie calea. 


94 


Da, da, un elicopter. 

— Virează! izbucni Hunter. Să rămânem în urmă, să-i vedem 
intenţiile. 

Grimaldi stinse luminile de poziţie, viră şi urcă cu repeziciune. 

— Se roteşte în loc şi va ateriza, zise pilotul în clipa următoare. 
Da... A aprins farul de aterizare, coboară. 

— S-ar zice că se afla exact deasupra... 

— Da, va ateriza în incintă. Fir-ar să fie! Ai văzut reflectoarele 
alea care s-au aprins? 

Toată incinta de securitate era acum puternic luminată. 

— Ţi-am spus eu că vor branşa sistemele lui Spellman. 

— N-aş schimba locul cu al tău pentru nimic în lume, zise 
Grimaldi. Chiar dacă mi s-ar promite raiul din cer. 

— Te rog să mă crezi că, dacă aş avea de ales, nici eu n-aş fi 
acum în locul meu. La urma urmelor, ăsta e norocul nostru! N-ai 
fi putut avea o ocazie mai nună ca să mă laşi la sol. Haide! 

Hunter începu să-şi verifice armele şi muniţiile; îşi umplu 
buzunarele cu grenade. 

— Virez, îl anunţă Grimaldi. Treizeci de secunde. 

— OK. Fără riscuri, Jack. Patruzeci de minute şi te cari. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Bob. Aăă... Dacă nu vom pleca 
de-aici împreună, ştii unde să mă găseşti... 

Hunter îl bătu uşor şi cu afecţiune pe umăr. 

— Jack, niciodată n-aş fi reuşit lovitura asta dacă n-ai fi fost 
tu... 

— Stai! Adu-ţi aminte că mi-ai recomandat să nu-ţi trimit flori! 
Nu-mi trimite nici tu. 

Hunter zâmbi şi se ghemuli lângă portieră. 

Ochii lui albaştri scânteiau. Trase de clanţă. 

— Salut, Jack! 

Hunter nu-l auzi pe pilot răspunzând: 

— Salut, brută ce eşti! 


95 


CAPITOLUL XXI 


Atinse pământul în pas alergător cu o greutate de patruzeci de 
kilograme în spate şi se rostogoli în şanţul care fusese săpat 
pentru noul oleoduct. 

Noaptea era întunecoasă, norii ascundeau cerut şi doar lucirea 
câtorva stele reuşea să creeze o vagă penumbră datorită unei 
spărturi între nori, spărtură care dispăru destul de repede. 

Era o noapte ideală pentru Hunter. 

Ascultă cum se depărta aparatul lui Grimaldi, zgomotul 
palelor, slab şi depărtat, apoi imposibil de auzit. 

Ezită o clipă, dădu din cap, îşi verifică echipamentul şi îşi 
echilibră greutatea. Apoi începu să se apropie de câmpul de 
luptă. 

Trebuia să înainteze cu paşi lenți pe nisipul moale al câmpiei, 
picioarele înfundându-i-se în terenul spongios al şanţului. Se 
oprea la fiecare zece metri ca să asculte, ca să descopere 
eventuala prezenţă a unei echipe inamice, contând numai pe 
auz. 

Ultima lungime de oleoduct era formată dintr-o parte evazată, 
astupată doar de o pânză din plastic şi un pătrat din placaj. Se 
strecură în interiorul pompei neterminate. 

Trecuseră opt minute. li mai rămăseseră exact treizeci şi două 
ca să dejoace vigilenţa alarmelor electronice, să pună pe fugă 
garnizoana, să distrugă sistemul de minare, să încheie socotelile 
cu unii, să străbată mai bine de un kilometru de teritoriu ostil 
până la depozit, să distrugă această clădire şi să ajungă la 
Grimaldi. 

Nu putea să reuşească decât într-un sigur fel: să lovească ca 
trăsnetul! 

Dar asta şi era specialitatea lui Hunter. 

Se uită la ceas şi porni imediat, revăzând în minte planul 
sistemelor de securitate, aşa cum un marinar îşi aminteşte 
cifrele văzute pe o hartă marină. 

Primul obstacol se contură rapid în întuneric lângă o clădire: o 
santinelă cu o carabină în bandulieră. Hunter îl lovi cu Beretta în 
spatele urechii. Omul căzu fără nici un zgomot. 

Secundele treceau cu repeziciune şi erau multe de făcut. 

* 


* * 


96 


După cinci minute, Hunter reuşise să neutralizeze alarmele 
electronice şi, puţin după aceea, fixă bombele cu explozie 
întârziată, reglate să detoneze peste trei minute, în barăcile 
soldaţilor mexicani şi în alte clădiri din apropiere, într-un minut şi 
jumătate trecu prin intrarea de serviciu, după ce neutralizase 
oamenii de pază şi se opri pe culoarul întunecos care ducea la 
salon. Dincolo de uşa dublă văzu un cămin imens din piatră, 
câteva mobile mexicane şi patru persoane. 

Unul dintre bărbaţi era Jim „Animalul”, a cărui faţă era plină de 
plasturi mici, şi care se deplasa sprijinindu-se într-un baston. 

În fund era un mexican, cu un Colt 45 într-un toc de piele prins 
la şold, ca un cowboy şi un PM foarte modern atârnat de gât. 

Arthur Klingman se afla şi el acolo, fără cămaşă pe el. Era 
furios şi se adresa cu violenţă lui Tolucci, cu o voce înăbușită şi 
mânioasă. 

Cămaşa lui acoperea umerii fiicei sale Judith. Fata nu avea 
nimic altceva pe ea, dar se descurca foarte bine. Stătea lângă 
tatăl ei, cu capul drept şi umerii traşi spre spate. 

Hunter nu putea să audă ce spunea Klingman, dar vedea că 
Tolucci nu credea. Trânti o mulţime de înjurături. 

In acel moment săriră în aer clădirile, exploziile răsunătoare 
urmând unele după altele la interval de câteva secunde. 
Pământul începu să se cutremure, hacienda să vibreze şi Tolucci 
să se clatine. 

— Dumnezeii dumnezeilor! strigă Animalul. Ce mai e şi asta? 

Dar îşi reveni până la sfârşitul exploziilor şi se repezi la uşă, 
pornind în grabă spre zona sinistrată. 

— Stai aici! îi strigă el peste umăr mexicanului Dacă încearcă 
ceva, bagă-le un glonţ în burtă! 

— Si, capitán. 

Hunter nu mişcă. Se uită cum trece Tolucci pe lângă el la mai 
puţin de un metru. Il lăsă să iasă, apoi intră în salon cu Beretta în 
mână. 

Mexicanul examina cu un aer de cunoscător spatele expus al 
tinerei femei care se aplecase spre fereastră ca să privească 
exploziile. 

Arthur Klingman se uita la Hunter fără să clipească, în faţa 
ţevii pistolului Beretta. 

Hunter trase şi tâmpla mexicanului făcu explozie, un ochi ţâşni 
din orbită, căzu pe dale şi se rostogoli pe o distanţă un metru, în 
timp ce cadavrul începea să se prăbuşească. 

Bătrânul rămase nemişcat, paralizat. Fata se întoarse de la 


97 


fereastră cu un țipăt înăbuşit. Fusese atinsă de frânturi de craniu 
şi de creier. Se uită la mexicanul desfigurat cu un aer plin de 
dezgust. 

— Am crezut că glonţul ăsta îmi era destinat, mormăi 
Klingman. 

— Am venit să-ţi salvez puţurile, Klingman, îl anunţă 
Exterminatorul cu o voce plină de răceală. N-am prea mult timp 
la dispoziţie. Aşteaptă şaizeci de secunde, apoi du-ţi fata la noua 
pompă. Şi n-o lua pe ocolite! Urmează conducta şi şanţul până la 
capăt. Mă veţi aştepta acolo. Voi încerca să trec să vă iau. Dacă 
nu vin în treizeci de minute, descurcaţi-vă singuri. 

__ Privirea lui Klingman îşi recăpătase strălucirea entuziasmului. 
li spuse lui Hunter: 

— Vreau să te ajut. E dreptul meu. Mi-ai spus că aş putea să 
distrug Flag 7. OK, aşa voi face. 

— Nici vorbă, zise cu răceală Hunter. Afară e un adevărat 
câmp de bătălie, Klingman. la fata şi plecaţi. E cel mai bun lucru 
pe care îl poţi face ca să mă ajuţi. Numără şaizeci de secunde! 

Se întoarse fără să arunce nici o privire spre fată, ajunse la 
uşă şi ieşi. 

Afară, oamenii alergau în toate direcţiile. Luminaţi de clădirile 
care ardeau, toţi strigau şi trăgeau la întâmplare. Deasupra 
acestui adevărat vacarm, puteau fi auzite răcnetele Animalului. 
Ordona să se stingă luminile şi să nu se mai tragă. 

Hunter spori imediat confuzia generală, trecând printre 
sinistraţi, lăsând ici şi colo câte o grenadă, trăgând o rafală de 
PM spre tot ce apărea în faţa lui. Il auzi pe Tolucci strigând: 

— Uite-l! Miguel! Unde sunt oamenii tăi? 

Hunter făcuse deja ceea ce dorise: să atragă atenţia soldaţilor 
ca să degajeze drumul pentru Klingman şi Judith. In plus, 
adusese pierderi însemnate forţelor inamice. Peste tot zăceau 
oameni ciopârţiţi, sfârtecaţi, răniţi, strigând după ajutor în 
spaniolă. Dar ajutorul se lăsa aşteptat. Tolucci îşi grupă oamenii 
şi îi încurajă să pornească în urmărire, el rămânând în spate. 
Incercau să-l prindă pe Hunter din spate, abordându-l pe flancuri. 

Hunter scoase Auto-Mag, trecu din nou prin centrul inamic, 
trăgând foc continuu ca să disloce contraofensiva. Arma era 
încărcată cu alice mari care ar, fi decapitat un om aflat la zece 
metri, iar cel aflat la douăzeci şi cinci de metri ar fi fost găurit ca 
o sită. Dar argumentul major al incredibilei Auto-Mag era volumul 
sonor: bubuituri de tunet. Adevărate bubuituri de tun. Şi cine era 
nimerit, nu se mai ridica de jos. Unii fugeau, alţii se trânteau la 


98 


pământ prefăcându-se morţi. 

Dar secundele continuau să treacă şi Hunter nu mai avea 
destul timp ca să continue acest joc. Klingman şi fata lui 
avuseseră destul timp să fugă, acum trebuia să bată şi el în 
retragere. 

Exterminatorul părăsi scena confruntării şi se pierdu în noapte. 

Acum trebuia să găsească sala de control central ca să 
neutralizeze sistemul de distrugere al puţurilor şi al tuturor 
rezervoarelor de stocare. Pe urmă trebuia să atace dispeceratul 
de triere, şi nu-i mai rămăseseră decât vreo douăzeci de minute 
ca să facă toate astea. Altfel ar fi rămas blocat cu supraviețuitorii 
asaltului său în teritoriul inamic. Nu avea nici un mijloc ca să 
evalueze rezistenţa pe care ar fi putut să i-o opună duşmanul, 
dar ghicea prezenţa unei linii de mafioţi formată din oameni care 
voiau să-i facă de petrecanie. 

Dar Hunter era obişnuit cu asta. 

Tactica sa consta în a ataca fulgerător şi a dispărea apoi la fel 
de repede. 


99 


CAPITOLUL XXII 


Hunter descoperi imediat echipa specială. Oamenii fuseseră 
postați lângă clădirea de control. 

După toate aparențele, nici unul dintre ei nu se deplasase să 
vadă ce se petrecea lângă barăci. Vânătorii de scalpuri îşi 
aşteptau ţinta. Erau peste zece. 

Hunter se hotărî să-i atace şi pe ei cu rafale. Se debarasă de 
echipamentul inutil, aruncă o grenadă fumigenă în centrul 
grupului şi porni în fugă spre norul de fum trăgând rapid cu Auto- 
Mag. 

Îi răspunse un foc instantaneu, gloanţele venind din părţi şi din 
faţă. 

Ajunse în zona camuflată şi începu să arunce cu grenade. 

Ajunse la uşă, precedat de un suflu de fum şi de câteva 
gloanţe de calibru mare. Puse alt încărcător. 

Doi tipi se traseră repede înapoi cu privirea rătăcită şi 
încercară să-şi găsească ţinta trăgând cu stângăcie. Arma 44 
Magnum bubui şi cei doi tipi fură ridicaţi brusc în aer înainte de a 
cădea ciopârţiţi. 

Un tip se ridică din spatele unui pupitru şi puse jos un revolver 
cu gesturi largi. Purta o salopetă albă de tehnician. 

— Stai! strigă el cu o voce de texan. Eu doar lucrez aici, atâta 
tot! 

O împuşcătură răsună în spatele lui Hunter, glonţul trecu 
foarte aproape de el şi intră într-un panou. Se întoarse şi trase de 
trei ori în direcţia uşii. Un om căzu pe spate, năpădit de o ploaie 
de sticlă spart şi de aşchii de metal, ţipând înspăimântător. 

Hunter se apropie de tehnician şi îi zise: 

— Acum lucrezi pentru mine. Vreau să neutralizezi sistemul de 
autodistrugere. Fii sincer cu mine şi vei putea povesti noaptea 
asta nepoților tăi. Am văzut deja planurile şi ştiu ce trebuie să 
faci. 

Tipul nici măcar nu stătu să se gândească. Se îndrepta imediat 
spre un panou din fund, trase şasiul din perete şi începu cu 
febrilitate să deconecteze firele. 

Totul dură mai puţin de un minut, timp în care Hunter 
descurajă un ultim atac trăgând cu Auto-Mag. 

Terminase alicele. Dădu afară încărcătorul gol, şi puse alt 
încărcător cu gloanţe normale. Tipul în salopetă albă îi arătă 


100 


şasiul. 

— Da, asta era, zise Hunter. 

II făcu să cadă jos şi trase de două ori în el distrugându-l. 

— Bine, acum arată-mi o ieşire discretă, îi zise el tehnicianului. 

— E o uşă de serviciu în spate. 

Hunter aproape că îi zâmbi. 

— Mulţumesc, zise el. Uite o amintire. 

Îi aruncă o medalie pe care tehnicianul o prinse din zbor, apoi 
se îndreptă în grabă spre partea din spate a clădirii. 

Era o uşă mare metalică cu un levier central care îi comanda 
deschiderea. Hunter lovi cu piciorul, levierul cedă, ieşi brusc, 
plonjă înainte şi trânti fără să vrea pe cineva la pământ. 

Impuşcătura răsună aproape lângă ochii lui. Simţi căldura şi 
suflul glonţului în timp ce apăsa pe trăgaciul armei sale. 
Bubuitura acoperi zgomotul celuilalt pistol. 

Tipul de lângă el se sufocă şi arma îi alunecă pe pământ. 
Hunter înţelese imediat că era lungit lângă Animal, Jim Tolucci. 

A doua siluetă se apropie în penumbră. Hunter schimbă uşor 
unghiul şi trase. Omul căzu pe spate fără să scoată nici un sunet, 
şi rămase nemişcat la pământ. 

Hunter nu mai făcu nici o mişcare, aştepta ca ochii să i se 
obişnuiască cu întunericul şi încerca să se orienteze numai după 
sunete. 

Dar urechile îi ţiuiau şi înţelese că auzise împuşcătura lui 
Tolucci de foarte aproape. 

Momentan era scos din circuit. Sau aproape. 

Animalul reîncepuse să respire, deşi destul de greu. 

— Ăsta e sfârşitul, Woofer, îi zise Hunter. 

— Nu mă omori, zise gemând Animalul. O să supraviețuiesc. 

— Eşti deja mort, tipule. 

— Nu! E piciorul. Cred că mi l-ai retezat. 

Era aproape adevărat, dar nu întru totul. Hunter trăsese din 
reflex şi îi distrusese genunchiul, provocând stricăciuni 
inimaginabile. Probabil că durerea era atroce, dar Animalul nu 
avea de gând să se plângă. Voia doar să supravieţuiască. 

— Să zicem că suntem chit, Hunter. M-ai atacat de două ori. 
OK, nu mai fac două parale. Am terminat cu meseria. 

Hunter nu-l crezu. Tipii precum Tolucci terminau cu meseria 
doar când erau împuşcaţi definitiv. 

Câţiva oameni se apropiau cu prudenţă. Hunter îşi scutură 
capul, vrând să oprească ţiuitul din urechi. 

— Jur, gemu Animalul. 


101 


Brusc, o altă voce se auzi lângă cei doi bărbaţi, o voce 
deformată de microfonul unui aparat de emisie-recepţie care 
căzuse pe pământ. Hunter mai auzise acea voce. Era vocea lui 
Lileo: 

— Woofer! Ce se întâmplă jos? Ce e cu focurile astea? 

— La dracu! exclamă Animalul. 

— Woofer! Răspunde-mi, fir-ar să fie! Coborâm. Care e 
situaţia? 

Animalul vru să se ridice într-un cot, nu reuşi şi căzu iar. 

— Pista e minată, şopti el. Spune-le, Hunter. Nu-i lăsa să 
aterizeze. 

Hunter luă aparatul şi imită accentul newyorkez: 

— Tipul ăsta ne masacrează, domnule! Avem nevoie repede 
de dumneavoastră! 

— Cine e? Unde-i Woofer? 

— Impuşcat, domnule. O să murim toţi aici! 

— Aprinde pista! 

— Nu pot, domnule. Tipul a aruncat în aer instalaţia electrică 
exterioară. Dar grăbiţi-vă! 

Hunter ţinu degetul pe întrerupătorul transmisiei, trase cu 
Auto-Mag, apoi închise şi aruncă aparatul cât mai departe. 

— Ticălosule! zise Animalul. 

— Bineînţeles, răspunse Hunter înainte de a trage un glonţ 
între ochii Animalului muribund. 

Apoi răcni imitând vocea lui Tolucci: 

— Duceţi-vă spre pistă! Faceţi-le semn să se depărteze! Nu 
ştiu că e minată! Sunt oamenii lui Lileo. Nu trebuie să aterizeze! 

— N-ai aparatul radio, şefule? întrebă unul din oameni. 

— E distrus, tâmpitule! Plecaţi! 

Urmă o mişcare şi cineva strigă: 

— Domnule Tolucci? 

— Mda, mda, e în regulă. Piciorul, atâta tot. L-am ras pe 
Hunter. Acum duceţi-vă la pistă şi faceţi-le semn să plece. 

Dar Hunter ştia foarte bine că nimeni n-ar fi putut să oprească 
acel avion. 

Oamenii alergau spre pistă, destinşi acum, fericiţi că trebuiau 
să facă ceva precis. 

Hunter se ridică în genunchi - ameteala îi trecuse - şi încercă 
să se uite la cadranul ceasului. 

Aproape că depăşise ora limită; nu-i mai rămăseseră decât 
cele zece minute suplimentare. Cum să le folosească? Să uite de 
ele şi să arunce în aer staţia de triere. Sau să abandoneze 


102 


provizoriu atacul? 

În momentul în care începea să încline spre a doua soluţie, 
văzu apărând o siluetă cu arma în mână şi braţele întinse. 

Era un om imens: Arthur Klingman. 

Cu o voce aproape la fel de rece ca cea a Exterminatorului, 
Klingman zise: 

— Ţi-am spus că te voi ucide, Tolucci. 

Hunter ridică imediat degetul de pe trăgaci. 

— Prea târziu. Animalul e mort. 

Klingman lăsă braţele în jos şi se apropie de omul aflat în 
genunchi. 

— Era gata să te împuşc. Mi s-a părut că aud... Ah, tu erai! 

— Eu eram. Parcă ţi-am spus s-o ştergi de-aici cu Judith. 

— M-am ocupat de Judith. Dar eu am rămas ca să mă ocup de 
Flag 7. 

— Felicitările mele, murmură Hunter. 

Aproape că îşi revenise complet. Se ridică şi îl prinse pe 
Klingman de braţ. 

— Probabil că nu ne-a rămas mai mult timp decât să luăm 
avionul. Dar trebuie să trecem prin gardul de lângă depozite. 

Klingman se lăsă dus dar zise: 

— Nu e prudent să mergem acolo. Ţi-am spus că voiam să 
arunc totul în aer. 

— Şi? 

— Am trimis o încărcătură de explozibil în oleoduct. Trebuie să 
ajungă dintr-o clipă în alta. 

— In conductă? 

— Exact. E reglată să facă explozie la sosirea în staţia de 
triere. Nu e numai petrol acolo, Hunter. E şi un depozit de 
muniții. Când marele rezervor va sări în aer, restul va face 
explozie în acelaşi timp. Am mai programat nişte încărcături 
suplimentare spre depozitele de stocare a carburantului, lângă 
garaje. 

Cei doi fugari se opriră pe o ridicătură de pământ de lângă 
gardul de vest. 

— Ce încărcătură? zise Hunter. 

— De explozibili şi de bombe incendiare. Toată zona asta va 
deveni un adevărat focar peste câteva minute. 

Hunter îl felicită în gând pe Jack Grimaldi. Ideea lui era bună, 
iar Klingman o punea în practică. 

Exterminatorul încă mai ezita când un fulger puternic lumină 
pista puţin mai în vale. Un avion bimotor de transport de mărime 


103 


mijlocie atinsese pista, dar îşi luă iar zborul ca un meteorit 
dislocat. Aparatul fu împrăştiat în bucăţi cuprinse de flăcări pe o 
rază de treizeci de metri. 

— Adio, brigadă anti-Hunter! murmură Hunter. 

Nu numai Flag 7 era distrus la Klingman Wells. 

Hunter aruncă o grenadă lângă gard şi îl lipi de pământ pe 
bătrân înainte de explozie. 

Trecură rapid prin spărtura din gard, dispărură în întuneric şi 
coborâră celălalt versant al mungelului. Hunter pregăti o rachetă 
de semnalizare ca să-i dea de ştire lui Grimaldi. 

Il auzi pe neaşteptate. Pilotul se afla exact deasupra lor, 
nemişcat în noapte, încălcând toate directivele lui Hunter. 

Puteau fi auzite palele care se roteau în aer. 

Probabil că pilotul îi zărise de departe şi îi văzuse traversând 
întreaga incintă la lumina focurilor care ardeau acolo. 

In orice caz, merita o vacanţă lungă plătită cu toţi dolarii 
Mafiei de care dispunea Exterminatorul. 

Hunter strânse braţul bătrânului şi îi zise: 

— Flag 7 va sări în aer fără noi. 

Apoi trase racheta. 


104 


EPILOG 


Survolară conducta nord-sud, o găsiră pe Judith Klingman, o 
luară la bord, după care luară altitudine ca să poată urmări 
furtuna care bântuia câmpiile din Texas. 

Focul se stingea în incinta de securitate de la Klingman Wells. 
Rămăşiţele îndoite de pe pistă nu mai emiteau decât nişte luciri 
palide. 

Dar la vest totul abia acum începea. Noaptea se lumină brusc 
şi unde de şoc ajunseră la ei după câteva secunde. Un bubuit 
înspăimântător ca de tunet străbătu cerul. 

Jeturile de petrol aprinse urcau în aerul nopţii, luminându-l ca 
un foc de artificii, căzând apoi ca nişte lacuri de lavă. 

O a doua explozie, venind dinspre garaje, făcu să ţâşnească o 
coloană de foc care urcă mai sus decât elicopterul lui Grimaldi. 

Se apropiară cu prudenţă şi Hunter se uită la acel haos de jos 
cu ajutorul binoclului. Văzu mişunând forme omeneşti care îi 
aminteau de furnicile intrate în panică. 

— la uite picnicul nostru, murmură el. 

Dar cel mai mult îi plăcea că bătrânul texan pregătise chiar el 
„mâncarea”, i 

Klingman avea ochii umezi. Intoarse capul şi zise domol: 

— S-a sfârşit. 

Hunter îşi puse căştile şi îi zise lui Grimaldi: 

— Nu mai avem ce face aici, Jack. Să plecăm. 

Grimaldi zâmbi şi viră spre est. 

— Am auzit mai adineauri la radio o ştire care te interesează. 
Poliţia a făcut multe descinderi în tot statul. Crainicul a spus că 
operaţiunile sunt conduse de o echipă federală. Seamănă cu o 
curăţenie. 

— Da, să sperăm, zise Hunter cu o voce nu prea convinsă. 
Cunoştea prea bine sistemul politic american şi pe judecătorii 
corupți. 

— E un început, zise el. 

Judith Klingman se aplecă în spatele lui şi îi puse o mână pe 
spate apoi exclamă: 

— Sângerezi! 

— Serios? mormăi el. 

— Ar trebui să te vadă un medic! 

— Cunosc unul destul de bun, replică Hunter zâmbindu-i lui 


105 


Grimaldi. Dar cel mai mult am nevoie de câteva zile de odihnă şi 
de puţină destindere. Poate de o infirmieră. 

Dacă sângera, nu putea să fie decât o rană fără gravitate, dar 
poate că mai curând era sângele inamicului. Se întoarse şi se 
uită la fată. 

— Cunoşti pe cineva care ar vrea să-mi ţină companie? 

Fata clipi şi răspunse: 

— Nu fac două parale ca infirmieră. 

Apoi ridică lent capul cu un aer provocator şi adăugă: 

— Dar mă pricep al naibii de bine la odihnă şi destindere! 

— Păi, asta e ceva! zise Hunter râzând. 

Exterminatorul mai câştigase o bătălie şi se afla printre 
prieteni. Pentru un om ca Bob Hunter asta însemna un lucru 
enorm. 

„La urma urmelor, îşi zise el, de ce să nu mă destind puţin 
înainte de a ataca la Detroit?” 


106 


CUPRINS 


CAPITOLUL: irent oa td os ara ad a aaa 00 a o Dn ae 3 
CAPITOLUL lesco sic seca ca lat 0033 i o tit e i isa 12 
CAPITOLUL II; isca accea eterna ate ala ra nd e cata e dala aratat AA dar tea ad 16 
CAPITOLUL Me a Se added beat duel a a a ala one da data 20 
CAPITOLUL Vas ian în oamnei oa ana E eiA rN r pt 0 3 a 25 
CAPITOLUL NI: ca acei avatar ua ul a a al i 30 
CAPRUI VU: sad e cel EE a 0 da 83 aaa uta el aa 34 
CAPITOLUL AZI ial aer 0 nara raon eN a ca ol po Art AES 39 
CAPITOLUL Xe ca sete ot re ta OS a ata DO 41 
CAPITOLUL X iire apt arondat at anala aant TENA Aana 46 
CARTO U A a a a a aa dial i el aa ii da d aaa 2 52 
CAPITO UE XI stea ceea egida sua a ata pă data a aa d 56 
CAPITOLUL AI lesco cota ata ele tal de et 0 20 ta ol dala 60 
CAPITOLUL XIV ci ocara căt dal na ata a ră iar ari 64 
CAPITOLUL XV a e toaca d ai ce cula dotata da atita sa tate stana, dtz 69 
CAPITOLUL XV | acte e oo a i ae di oi N E T ta tt 73 
CAPITOLUL XV |stare a a a aa da ot arata Ena a raa data 76 
CAPTO U AVI îi oa dela cd pe lia a aaa osia deea o edil i 84 
CAPITOLUL XIX e atata seta ri ar a a aie aa e aa a at 88 


CAPITOLUL XX: a otet a a sate atare adu data a în nl a la Aa a AM 92 


CAPIROLULIXXli oots er aeaa oe a ae A a a d ata a le Aaa ii 97 
CAPITOLUL XXI ice părea crea la aaa tatea cea doar na ala 101 
EPILOG: case coaie ee dn e a be da aaa tarta ale apă aT 106 
CUPRINS sic acesta or adi sai lit Dat A îi 108 


108 


Exterminatorul! 
i e, Exterminatorul 
A Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Hunter îndreptă pistolul cu 
amortizor spre sursa de lumină 
şi trase de două ori. Ţiuitul surd 
ce însoți focurile se pierdu în 
zgomotul produs de explozia 
reflectorului, astfel încât ni- 
meni nu auzi Beretta. Întune- 
ricul învălui brusc totul. 

Un individ apucase însă să-l 
repereze pe Hunter. Probabil că auzise chiar şi împuşcă- 
turile. Malacul deschise gura să dea alarma, aruncându-se, 
în acelaşi timp, într-o parte. Încercă stângaci să scoată pis- 
tolul din toc, dar nu apucă să-şi termine mişcarea. 

O arătare ivită parcă din adâncurile Iadului îl frânse în 
două cu o lovitură în plex. Aerul îi ieşi din plămâni cu un 
şuierat sinistru şi se simţi luat pe sus. Fu răsucit în aer, prea 
repede ca să mai reacționeze. Începu să cadă şi atunci intui 
groaznicul sfârşit. Şira spinării îi trosni pe un genunchi 
străin, ca un vreasc uscat. Muri, cu un ultim spasm. 


ISBN 973-9127-70-1 Lei 12 000