Dick Stanford — Masacru la Chicago

DICK STANFORD 
Masacru la Chicago 


Colecţia MERCENAR 
31 


Dick Stanford 


MASACRU LA CHICAGO 


ala0 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
1999 


CAPITOLUL | 


Hunter ştia că în câteva secunde va declanşa războiul la 
Chicago. De două ore aşteptase faţa pe care acum o vedea în 
luneta puştii Weatherby; stătuse două ore lângă malul lacului 
Michigan. Văzuse multe feţe în lunetă, dar vrusese s-o aştepte pe 
aceasta. Pe vremuri, această faţă fusese frumoasă; acum 
ajunsese o mască - cu trăsăturile deformate de putere şi 
corupţie şi nişte ochi care contemplaseră deseori moartea: 
moartea altora. Acea faţă va face să izbucnească războiul. 

Exterminatorul ezită o clipă. O stare ciudată puse stăpânire pe 
el. Timp de două zile observase şi reperase locul şi nu 
identificase nici un indiciu care ar fi putut să-i contracareze 
planul. 

Vila mare era destul de izolată. Nimic nu-i indica prezenţa unei 
forţe defensive. Personalul acelei citadele a Mafiei părea puţin 
numeros şi foarte destins. Un mic grup de ucigaşi „paşnici”. 
Hunter nu remarcase decât patru oameni înarmaţi: unul dintre ei 
făcea de pază la poarta mare de la intrare, al doilea era pe post 
de portar, ceilalţi doi îi schimbau pe primii la ore fixe. 

In interior erau un bucătar-şef, un barman, un chelner. 
Oaspeţii soseau însoţiţi, deci nu existau tot timpul fete. Vila avea 
două nivele. La primul etaj erau şase dormitoare, iar la parter se 
aflau bucătăria, sufrageria, salonul, sala de joc şi biblioteca. 
Aceasta din urmă probabil că servea şi ca sală de discuţii. 

Hunter nu-şi putea explica starea ciudată. Alesese o zonă 
excelentă de tir, apartamentul personalului unei vile vecine care 
era închisă pentru iarnă. Vântul îi bătea din spate şi vederea spre 
ţintă era incredibil de bună. Poziţia aleasă îi oferea trei drumuri 
de retragere şi se găsea la mai puţin de trei sute de metri de 
vilă, prea departe pentru ca tirului său să i se poată riposta cu 
revolverul. 

De ce avea acea stare? Poate că pur şi simplu din cauza 
spaimei. Sau poate din cauza unui sentiment instinctiv care... 
Ce? Hunter se stăpâni cu brutalitate. Gândurile sale nu duraseră 
decât o zecime de secundă şi faţa odioasă a țintei sale se găsea 
în continuare în vizorul lunetei. 

Tipul se afla lângă vehiculul din care coborâse, cu faţa 
întoarsă agresiv în vântul care bătea dinspre lac. Vorbea 
şoferului. Insoţitoarea lui - o blondă cu un mers legănat şi plin de 


3 


promisiuni - intrase deja în casă. 

Puterea de mărire a lunetei deforma realitatea; faţa lui Aurielli 
era parcă suspendată în gol, neutră, detaşată de anturaj. Sosise 
momentul, în ciuda ezitării lui Hunter. 

Suspină uşor în timp ce mângâia trăgaciul. Carabina tresări şi 
un bubuit de tunet se rostogoli peste suprafaţa lacului. Glonţul, 
un Magnum 460, ţâşni spre ţintă şi Hunter luptă împotriva 
reculului ca să observe rezultatul. Constată explozia de carne, de 
oase şi de sânge. Nu mai rămăsese nimic din capul lui Louis 
Aurielli, un locotenent important al uneia dintre Familiile din 
Chicago. 

Incărcând imediat carabina Weatherby, Hunter tinti 
următoarea victimă. Fața uluită la culme a gărzii de corp a lui 
Aurielli, un anume Adonis Sallavecci, apăru o clipă în câmpul 
vizual al lunetei ucigaşe. Auzi sunetul primului glonţ în secunda 
în care al doilea în ciopârţea trăsăturile. 

Hunter încărca din nou carabina, apăsă iarăşi pe trăgaci şi 
expedie al treilea glonţ. Cât ai clipi de trei ori din ochi, trei 
oameni se prăbuşiseră pe aleea principală a vilei. 

Cadillac-ul lui Aurielli porni înainte, îndreptându-se spre poziţia 
lui Hunter. Carabina îl scoase din luptă cu un proiectil tras în 
roata stângă din faţă. 

Hunter dădu la o parte luneta şi observă reacţiile duşmanului. 
Urmă un moment de ezitare, un reflex într-o lucarnă. O fereastră 
se întredeschise şi o siluetă se aplecă spre exterior ca să strige 
ceva omului care se afla lângă poarta de la intrare, indicându-i 
poziţia lui Hunter. 

In acel moment, Hunter văzu un fulger într-o lucarnă vecină şi 
se lipi rapid de pământ, exact la timp ca să evite glonţul mare 
care făcu să explodeze geamul ferestrei sale. Alte două gloanţe 
urmară după primul şi o mulţime de aşchii căzură în încăperea 
de deasupra garajului. 

Hunter înţelese atunci ceea ce voise să-i spună instinctul. 
Făcuse o recunoaştere greşită a obiectivului. Vila era o citadelă 
în plină activitate, ale cărei mijloace de apărare rămâneau 
invizibile pentru ochii cei mai indiscreţi. Clovnii de la Chicago nu 
aveau nimic hazliu - ripostaseră cu o rapiditate şi o precizie 
îngrijorătoare. 

Răsunară detunăturile unor carabine mari, gloanţele lor lovind 
ferestrele apartamentului şi obligându-l pe Hunter să rămână la 
podea în timp ce mafioţii expuşi din parc aveau să-şi găsească 
un adăpost. Gloanţele mari loveau peretele cu zgomote înăbușite 


4 


şi lugubre. 

Hunter era obişnuit cu acest gen de manevră. Trăgeau în 
ferestrele lui ca să-l menţină la sol. Se strâmbă şi se târî până la 
uşa întredeschisă spre câmpul de tir. Culcat pe palier, Hunter 
trase de trei ori în Cadillac-ul nemişcat apoi reveni la vechea lui 
poziţie. Zâmbi satisfăcut când o ploaie de gloanţe se abătu 
asupra uşii. Ar fi avut nevoie de trei secunde... trei secunde ca să 
supravieţuiască. Văzu fulgerele celor două carabine de pe 
acoperiş şi, dedesubt, cele ale armelor din interiorul lucarnelor. 
Nu, ar fi avut nevoie de patru secunde. 

Cu ochiul lipit de lunetă, Hunter parcurse culmea acoperişului. 
Apăru o ţintă, o faţă concentrată deasupra unei carabine 
semiautomate. Hunter apăsă pe trăgaci şi, fără să verifice tirul, 
căută o altă ţintă. Trase din nou apoi se concentră din nou 
asupra celor din lucarne. 

Cele patru secunde vitale nu aveau să treacă. Inamicul îi 
înţelesese deja şiretlicul şi rectifica tirul. Faţă în faţă, Hunter 
contemplă umbra unei feţe şi văzu flama unei ţevi. Răsună un 
zgomot înăbuşit lângă obrazul lui când trase şi el, apoi viză a 
doua lucarnă. De data asta observă efectul glonţului şi văzu omul 
proiectat în fundul încăperii obscure. Reperă apoi celelalte trei 
ţinte de dinainte şi îşi dădu seama că prima fază a acestei 
înfruntări se sfârşise. Sângele cald îi curgea pe obraz. Se şterse, 
îşi smulse aşchia şi înţelese ce noroc avusese. Moartea trecuse 
foarte aproape de el. 

Cu întârziere, Cadillac-ul luă foc brusc şi o explozie înăbuşită îl 
ridică de la pământ, trântindu-l apoi de-a latul aleii. 

Oamenii din parc alergau la adăpostul copacilor strigând 
ordine. O clipă mai târziu, un tip solid traversă gardul viu care 
despărţea cele două parcuri. Era un bărbat foarte brunet, 
înarmat cu un pistol-mitralieră Thompson. 

Hunter nu avu nevoie de lunetă ca să constate privirea plină 
de ură a acestui personaj sinistru. Se văzură în aceeaşi clipă. 
Omul vru să ridice pistolul-mitralieră. Hunter fu nevoit să se 
scoale ca să tragă în jos cu carabina. Trase, şi bubuitura armei 
grele acoperi clănţănitul scurt al pistolului-mitralieră. 

Omul se aplecă pe spate şi se lipi o clipă de gardul viu, cu 
arma lipită de pieptul care se impregna de sânge. In spatele lui 
răsună o voce cuprinsă de panică: 

— La toţi dracii! L-a împuşcat pe Blackie! 

Hunter puse o medalie de trăgător de elită pe marginea 
ferestrei distruse şi apoi se îndreptă rapid spre uşă. Nu, tipii 


5 


aceia nu erau nişte glumeţi... în schimb, Exterminatorul făcea 
figură de caraghios aventurându-se într-un astfel de viespar. 

Inamicul se afla în faţa lui şi ştia să riposteze. Hunter se 
întreba cum se va retrage? lşi trecu cureaua carabinei peste 
umăr, ieşi pe uşă în pas alergător, sări peste balustradă şi ateriză 
pe pământul îngheţat, câţiva metri mai jos. Se rostogoli după şoc 
şi sări spre zidul clădirii. 

Pistolul Beretta apăruse deja în mâna lui când dădu colţul 
garajului şi o luă la fugă spre gardul viu. Hunter învățase că în 
prezenţa unor forţe superioare, trebuia să iei prin surprindere 
inamicul. Mafioţii se aşteptau să fugă, deci va trece la atac. 

„Păi, nu e vorba de atac, îşi zise el. Mă retrag înainte!” 

Atacul său surprinse într-adevăr trei mafioţi când se năpusti 
asupra lor prin gardul viu. Beretta trase de trei ori. Riposta fu 
scurtă şi ineficace - doi dintre cei doi oameni se prăbuşiră. 
Ultimul, un tânăr slab cu ochii înspăimântați, rămase nemişcat în 
faţa pistolului întins spre el, el având arma lăsată în jos. Mâna i 
se acoperea de sângele care îi curgea de la umăr. Işi luă ochii de 
la Beretta ca să observe o clipă ochii lui Hunter, apoi îşi îndreptă 
privirea spre unul dintre cadavrele de la picioarele sale. 

— Vrei să mori? îl întrebă cu răceală Hunter. 

Celălalt scutură din cap şi arma îi alunecă dintre degete. 

— Câţi sunteţi? întrebă Hunter. 

— Nu mai sunt decât eu, murmură tânărul. 

Ridică încă o dată ochii spre Hunter. 

— Şi sunt deja rănit, conchise el cu o voce tristă. 

— E ziua ta norocoasă, îl anunţă Hunter. 

Aruncă o medalie la picioarele învinsului. 

— la-o de jos! Dă-i asta lui Lavallo. Să-i spui că el e următorul 
pe listă. 

Tânărul mafiot se aplecă ca să ia medalia cu mâna stângă. Se 
uită fix la acel obiect. 

— Bănuiam eu. Eram sigur că eşti tu. Auzi, Hunter... 

— Cară-te, îi ordonă Hunter cu o voce lugubră. 

Tipul se grăbi să dispară, mulţumind probabil stelei sale 
norocoase. 

Hunter trecu peste un cadavru şi se îndreptă spre garaj unde îl 
aştepta propriul său vehicul. Işi zicea că Organizaţia nu putea să 
ignore o astfel de insultă. 

Zarurile erau aruncate. 

Avea să înceapă masacrul de la Chicago. Dar asta nu era totul. 
Blonda superbă pe care o văzuse intrând în vilă stătea lângă 


6 


maşina Ferrari, gâfâind şi cu părul răvăşit. Nu mai avea vizonul 
pe ea; o pierdere jenantă, căci era aproape goală. Hunter se 
întreba dacă tremura de frig sau de frică, dar nu-i păsa. Avea să 
înceapă ceva. 


CAPITOLUL II 


— Sunt de partea ta, nu a lor. la-mă cu tine, te implor! 

Prin lunetă i se păruse frumoasă, dar realitatea depăşea cu 
mult acea imagine, iar Hunter avu ocazia să-şi dea seama 
privind-o pe când dădea ocol maşinii. Era foarte înaltă - aproape 
un metru şi optzeci - dar perfect proporţionată, rotunjimile 
corpului ei evocând pe cele ale unei balerine. 

In schimb, hainele ei n-ar fi fost deloc apreciate la Operă. 
Costumul era format dintr-o blană roşcată. Partea de jos abia 
dacă-i ascundea sexul pe când partea de sus nu ascundea nimic 
din sânii opulenţi. Mai avea o coadă lungă de cal de păr des care 
îi cădea până la genunchi şi capul unei vulpi cu o privire 
îndrăzneață pictat între sâni. 

Cu excepţia părului, tot costumul ar fi încăput în mâna lui 
Hunter. În picioare avea doar nişte mocasini uşori, deşi 
temperatura de-afară trebuie să fi fost cam de minus 
cincisprezece grade. lar vântul dinspre larg bătea cu o tenacitate 
usturătoare. 

Evident, nu era cazul să abandoneze o fiinţă omenească pe 
malurile lacului Michigan, mai ales îmbrăcată atât de sumar. In 
plus, tânăra femeie tremura şi respiraţia îi devenise sacadată. 
Pielea începuse să i se albăstrească. 

Fără să-i adreseze vreun cuvânt, Hunter puse carabina în 
portbagaj întrebându-se ce atitudine să ia. In cele din urmă, şi cu 
regret, îi făcu semn să urce în maşină. Tânăra femeie se prăbuşi 
pe scaunul din faţă mulţumindu-i printre gemete. 

Hunter urcă lângă ea şi luă haina lui din spate ca să o 
învelească. Ea se ghemui sub haină îndoindu-şi picioarele lungi. 
Apoi începu să tremure cu violenţă, pradă unei crize tăcute de 
nervi. 

Incă mai tremura când maşina porni din loc, deplasându-se 
fără grabă la sud pe Lake Shore Drive. Hunter nu se mai grăbea. 
Desfăcu capacul unui mic termos şi îi turnă însoţitoarei sale o 
ceaşcă de cafea fierbinte. Ea îi aruncă o privire recunoscătoare şi 
începu să se calmeze. După ce-şi termină de băut cafeaua, 
Hunter aprinse o ţigară şi i-o întinse. 

— S-ar părea că te simţi mai bine, zise el. 

— Da, mu-mulţumesc. Mă-mă simt mai bine. 

Cu farurile aprinse, o maşină de patrulare trecu pe lângă ei în 


8 


mare viteză strecurându-se printre maşinile care nu se grăbeau. 
Hunter bănuia unde se duce. Alte două maşini de poliţie trecură 
în viteză pe lângă el. Fata stătea ghemuită sub haina groasă şi 
trăgea cu sete din ţigară, dar văzuse şi ea maşinile poliţiei. Işi 
schimbă uşor poziţia. 

— lţi mulţumesc că m-ai scos de-acolo. 

Hunter mormăi ceva şi porni căldura. 

— Te-ai tras înapoi ca să sari mai bine. 

— Cum? 

— Totuşi asta ai făcut. Taxiul ăsta e periculos. 

Ea îl privi cu ochii ei mari şi limpezi şi încercă să zâmbească. 

— Ştiu. Eşti Bob Hunter, nu-i aşa? 

— Pune-ţi picioarele lângă calorifer, mormăi el. 

Ea se supuse şi aranjă diferit haina ca să capteze mai bine 
căldura. Apoi se uită la el. După un moment îi zise: 

— Sunt o Vulpe. 

Hunter o privi îndelung. Probabil că nu avea mai mult de 
douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani. Ochii ei mari şi albaştri 
erau plini de lumină. In alte împrejurări, ar fi fost o fată veselă şi 
zâmbitoare. Poate că era sinceră şi bună. Ea îi răspunse cu o 
privire sinceră şi curioasă. Hunter schiţă un zâmbet. 

— Da, am remarcat. 

Hunter recunoscuse într-adevăr celebra deghizare. Vulpile 
erau cunoscute în toată lumea; ele reprezentau senzualitatea şi 
dorinţa; ele ocupau pagina centrală a ziarului masculin Vu/pea şi 
făceau pe gazdele în cluburile private ale ziarului, numite Vizuini. 
Erau simbolul unei afaceri gigantice hărăzite diferitelor apetituri 
virile. A deveni o Vulpe fiind cover-giri sau tânără actriţă 
constituia un mijloc sigur ca să fii remarcată undeva foarte sus. 
Hunter şi câteva mii de foşti combatanți din Vietnam cunoşteau 
bine Vulpile deoarece le observaseră îndelung, afişate pe toţi 
pereţii barăcilor din sud-estul asiatic. 

Ea se aplecă să stingă ţigara. Haina îi căzu de pe umeri. 
Suspină şi lăsă haina acolo unde era. Incepea să se facă cald în 
maşina Ferrari. Impături cu grijă haina şi o puse la loc pe 
bancheta din spate. Apoi se întoarse din nou spre Hunter îndoind 
un picior sub ea. Hunter privi acea întindere lungă de piele 
netedă, apoi se uită din nou la drum. 

— Te uiţi dar nu pui mâna, zise ea reluând fraza celebră a unui 
vechi comic de vodevil. Asta e regula în Vizuini. O aţâţare 
suplimentară pentru membri. 

— Şi cum sună regulile pentru gagicile Mafiei? întrebă cu 


9 


blândeţe Hunter. 

Ea îi aruncă o privire uşor încruntată dar vocea îi rămăsese 
calmă. 

— Poţi să mă crezi sau nu, dar era prima dată când mă 
duceam acolo. Ştiam evident cine era domnul Aurielli, dar 
trebuie să înţelegi... Aici există aproape o distincţie socială. Nu-l 
cunoşteam cu adevărat, l-am cunoscut abia în această după- 
amiază. 

Hunter urmărea panourile rutiere, încercând să se reorienteze. 

— OK, zise el cu o voce distrată. 

— Eram ca reprezentare, explică ea. Asta face parte din 
contractul nostru. Uneori trebuie să lucrăm în exterior. Nu... ăăă, 
nu cum ai putea să crezi. 

— Ah! 

— Relaţiile cu publicul. Vulpile sunt deseori prezente la o 
serată privată. Este o bună publicitate, cel puţin aşa se spune. 
Ne facem mai bine cunoscute. 

Aruncă o privire ironică asupra costumului. 

— Dacă asta e posibil. 

— OK. 

— Vrei să continui sau nu? 

— Te ascult, răspunse Hunter care încerca să se orienteze pe 
o hartă a oraşului. 

— Domnul Aurielli face - făcea - parte dintre membrii Vizuinii 
de la Chicago. Nu poţi să crezi că mă vedeam cu el aşa dacă ar fi 
fost vorba de amiciţie, nu? Chiar în plină după-amiază! Mă aflam 
acolo ca să-mi exercit meseria. Domnul Aurielli mi-a spus că va fi 
o şedinţă de afaceri. Dar n-am văzut acolo nici un alt om de 
afaceri şi începusem să mă îndoiesc de postura mea în 
momentul în care au început împuşcăturile. Un bărbat, barmanul 
mi se pare, tocmai îmi luase mantoul şi se ducea să-l pună în 
cuier. Când a auzit prima împuşcătură, barmanul a dat fuga în 
partea din spate a vilei. M-am apropiat de fereastră şi în acel 
moment împuşcăturile răsunau din toate părţile. L-am văzut pe 
domnul Aurielli şi pe alţi doi bărbaţi lungiţi pe alee. M-a cuprins 
panica. Am ieşit afară... Am văzut că oamenii de la etaj trăgeau 
în casa vecină. Am auzit strigându-se ceva despre Hunter... şi am 
luat-o la fugă. Apoi maşina a luat foc şi a făcut explozie. Nu ştiu 
de ce-am alergat spre tine. Cred că am ştiut instinctiv unde 
trebuia să merg. 

Hunter aruncă o privire rapidă şi remarcă zâmbetul plin de 
ironie de pe buzele ei. 


10 


— Sunt o romantică dublată de o prudentă ingenuă, zise ea. 
Înţelesesem că mă aflam singură cu... cu acel personaj îngrozitor 
într-un fel de ascunzătoare. Eram deja cuprinsă de panică. Cred 
că am avut impresia că prinţul din poveste a venit să mă 
salveze. Mi-am pierdut capul şi am galopat până la prinţ. 

— Care nu e deloc prinţ, zise cu ironie Hunter. 

— M-ai luat totuşi pe calul tău alb, replică ea cu blândeţe. 

— Care s-ar fi putut foarte bine transforma în sicriu alb. 

— Cred totuşi că ştiam ce făceam, murmură ea. Noi, fetele de 
la Vizuină vorbeam de tine seara trecută. A fost la televizor o 
emisiune în direct de la New York şi am început să vorbim 
despre... bătăliile tale. Cineva a spus că nu vei veni aici. Oamenii 
de aici sunt puţin cam deranjaţi, cu siguranţă că ţi-ai dat seama. 
Ai zice că sunt mândri că Chicago e capitala crimei organizate. În 
fine, presupun că asta aveam în minte când l-am auzit pe cel de 
pe acoperiş strigându-ţi numele. Aşa că am luat-o la goană. Dar 
n-am fost sigură de nimic până când nu te-am văzut apropiindu- 
te de maşină în salopeta asta neagră. Exterminatorul a venit în 
cele din urmă la Chicago. 

— S-ar părea că exact la timp, zise Hunter. 

— Mărturisesc că la asta m-am gândit şi eu. E o chestie teribil 
de egocentrică, ştiu. Cu toate astea, mi-ai salvat viaţa acolo. 

— Nu, nu chiar. 

— Cum? 

— Auzi, te cred, zise Hunter. Aş putea şi să nu te cred, dar 
sunt obligat să joc cu tine şi tu cu mine. Acum gândeşte-te bine 
şi răspunde-mi. Câte persoane ştiau că te vei duce în casa aia cu 
Aurielli? 

Ea făcu ochii mari. 

— O mulţime! Mă aflam acolo pentru reprezentanţă. Ti-am 
explicat. M-am dus acolo... j 

— OK. Dar pune-te în locul Mafiei. Işi vor da seama că lipseşte 
o anumită fată. Se vor întreba ce i s-a întâmplat şi dacă nu se 
poate face vreo asociere cu Hunter. Tipii ăştia nu ratează nici 
una. Sunt la fel de tari ca cei mai buni poliţişti când examinează 
faptele. Işi cunosc meseria şi n-o practică deloc cu blândeţe. Mai 
devreme sau mai târziu îşi vor pune întrebări despre o anume 
Vulpe. Dacă le trece prin minte o fracțiune de secundă că fata 
respectivă a ajutat la organizarea masacrului de-acolo, zilele ei 
sunt numărate. Incepi să înţelegi? 

Inţelegea prea bine. Fațada ei sofisticată cedă. 

— Aha, pentru asta mi-ai spus: te-ai tras înapoi ca să sari mai 


11 


bine! 

— Exact. 

— Dar ce voi face acum? zise ea cu o voce slabă. Să mă întorc 
acolo? 

Hunter scutură din cap. 

— E prea târziu. Poliţiştii sunt deja acolo. Nu, trebuie să mergi 
mai departe. Trebuie să-ţi stabilim o poveste. Ai intrat în panică 
şi ai luat-o la fugă. Un tip te-a luat cu maşina şi te-ai întors în 
oraş. Ai... 

Ea îl privi cu disperare. 

— Ce-i? 

— Nu merge, zise el cu o voce plină de amărăciune. M-au 
văzut. l-am văzut uitându-se la mine de la fereastra bucătăriei. 
Nu se putea să nu ştie unde mă duceam. 

— La naiba! 

— Poate că m-ai putea lăsa în faţa unui comisariat, îi sugeră 
ea cu timiditate. Voi cere adăpost. 

— Asta nu va însemna nimic, zise Hunter dând din cap. Nimic 
dacă tipii ăştia sunt pe urmele tale. 

— Atunci du-mă acasă, replică ea cu încăpățânare. Trăiesc la 
Elmhurst. Voi telefona la club, le voi spune ce s-a întâmplat şi voi 
face în aşa fel ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă 
gangsterii vin la mine, le voi spune adevărul şi n-au decât să se 
ducă la naiba dacă n-o să le placă. 

Oricum, asta nu-i plăcea deloc lui Hunter. Se încruntase. 

— La dracu şi la toţi dracii! 

Işi aminti de o fată la fel de drăguță, la fel de inocentă, 
torturată cu cruzime şi abandonată la morga din New York. Se 
gândea la o actriţă franceză fabuloasă şi minunată care dorise 
să-i ofere Cerul şi nu se alese decât cu o parte din lad. Işi 
amintea de o exilată cubaneză curajoasă care îşi dăduse sângele 
la Miami şi care murise cu un aparat de sudură între sâni. Vedea 
defilând fantomele tuturor femeilor care se apropiaseră mai mult 
de el. 

Se uită cu tristeţe la acea viitoare candidată. 

— Fie că-ţi place sau nu, micuţo, acum faci parte din universul 
meu. 

Era exact lucrul de care avea nevoie ca să-şi complice viaţa. 
Un aliat lipsit de apărare. Răsuci volanul şi ieşi de pe Lake Shore 
Drive şi intră pe un drum est-vest. Găsise direcţia. 

Aceste împrejurări neaşteptate impuneau diferite modificări 
ale planului său de război. 


12 


CAPITOLUL III 


— Pe toţi dracii, Pete, unde-ai fost? Te caut peste tot! 

Regele remorcherelor, Pietro D. (Pete the Hauler) Lavallo se 
uită la „vicepreşedintele” lui cu o privire superioară şi uşor 
dispreţuitoare. 

— In timp ce tu mă căutai, eu făceam treaba. 

Se îndreptă spre biroul mare şi se trânti greoi în fotoliul 
directorial. 

— Haide, spune tot, Rudy. Care e problema ta? 

Rudy Palmer (născut Colombo Palmieri) se legănă stingherit 
de pe un picior pe altul în faţa biroului patronului său, cu ochii 
ţintă la peretele din spatele acestuia. 

— Nu ştiu cum să-ţi spun, Pete. Am veşti proaste. 

— Păi, spune, Rudy. O să văd eu... 

— Louis Aurielli e mort. 

— Ai zis mort! 

— Mda. E mort, Pete. 

Ochii lui Pete the Hauler se tulburară şi încercă să asimileze 
vestea. Totuşi nu-i venea să creadă. 

— La dracu, i-am spus! l-am spus eu că durerile alea însemnau 
ceva. Deci a murit? 

Pocni din degete. 

— Aşa? 

— Nu! exclamă Palmer. Nu aşa! Cineva i-a zburat creierii la 
Lakeside. Lui şi la vreo doisprezece oameni de-ai lui. City Jim a 
zis că era plin de cadavre peste tot. Toate pline de gloanţe. 

Lavallo împinse fotoliul şi se ridică. Deschise fără grabă un 
sertar şi scoase din el un pistol automat imens de calibru 45 
căruia îi verifică încărcătorul înainte de a-l pune pe birou. Se 
apropie de fereastră şi se uită la depozitele care înconjurau 
clădirea modernă a administraţiei. Când vorbi, vocea lui abia 
dacă se mai auzi: 

— Ce amestec are City Jim în povestea asta? E 

— Jumătate din prefectura de la Chicago e la Lakeside. Asta e 
amestecul lui. Mi-a zis să-ţi spun... 

— Chiar el? zise Lavallo întorcându-se brusc. Vrei să spui că a 
telefonat personal? 

— Da, chiar el. Lasă-mă să-ţi povestesc, Pete. 

Palmer aprinse o ţigară, trase un fum apoi începu să explice 


13 


cu repeziciune. 

— iți aminteşti de un tip de la vilă pe care-l cheamă Johnny 
Vegas? Unul înalt şi slab care face şmecherii cu cărţile? 

— Spune! răcni Lavallo. Ce s-a întâmplat acolo? 

— Acest Johnny Vegas e singurul supravieţuitor. Spune că a 
fost Hunter. S-a pomenit faţă-n faţă cu ticălosul şi... 

Lavallo apucă o scrumieră grea şi o aruncă cu furie în peretele 
din faţa lui. Scrumiera se sparse cu violenţă şi mişcă din loco 
placă de bronz. 

— Calmează-te, Pete! strigă Palmer. Ascultă ce-am să-ţi spun! 

— Bine, bine, ascult. 

Lavallo luă apoi pistolul şi-l puse la centură. 

— Te ascult! Haide, haide! 

— Johnny Vegas a zis că Hunter voia să-ţi transmită un mesaj. 
De-asta City Jim a telefonat personal. A zis că ar trebui să te cari 
rapid. Hunter a lăsat una dintre medaliile lui, ştii, cartea lui de 
vizită. l-a spus lui Johnny să ţi-o dea pentru că tu eşti următorul 
pe lista lui. 

Lavallo clipi nervos. 

— Idiotul ăla! mormăi el. Cu ce drept îmi dă el mie... drept 
cine se crede? 

— Cine? City Jim? El nu vrea decât să... 

— Nu, tâmpitule! răcni Lavallo. Găozarul ăla! Unde se crede? 
Tot la New York? Nu ştie că aici, la Chicago, nu poate să facă 
chestii de-astea? 

— Mi-e teamă că a şi făcut deja, Pete, răspunse Palmer. Tipul 
ăsta e nebun, ştii prea bine asta. Nu poţi să prevezi ce-au de 
gând să facă nebunii. Şi probabil că e drogat ca lumea; aşa sunt 
toţi tipii ăştia care au fost în Vietnam. Şi-l administrează de trei 
patru ori pe zi şi-şi pierd capul. Cred c-ar trebui... 

— Oh, lasă gura! bombăni Lavallo. Trebuie să mă gândesc. La 
dracu, încă nu m-am obişnuit cu gândul morţii lui Lou! Lasă-mă 
să mă gândesc. 

— Mai întâi trebuie să-ţi spun o chestie. Am pus să fie căutaţi 
Nicko şi Eddie. Le-am spus să adune un grup de băieţi ca să te 
escorteze până acasă la tine. Nu vreau să rişti nimic cu ţăcănitul 
ăsta prin preajmă. 

— Mda... bine... OK. 

Lavallo se uita la fereastră dar nu vedea nimic. _ 

— Dacă City Jim mai sună, să-i mulţumeşti. li sunt 
recunoscător că şi-a dat personal osteneala. 

Palmer se duse până la uşă, se opri şi se întoarse ca să-şi 


14 


examineze patronul. 

— Louis avea o gagică cu el când a fost împuşcat, îi spuse el 
cu un glas domol. 

— Asta nu mă miră. 

— Tipa a dispărut. Bucătarul spune c-a văzut-o alergând spre 
Hunter. A spus că ştia exact încotro fugea. 

Bărbia lui Lavallo tremura uşor. 

— l-am spus lui Lou că până la urmă gagicile astea o să-l 
bage-n groapă, zise el. Un bărbat de cincizeci de ani nu trebuie 
să se comporte ca un play-boy de douăzeci şi cinci. l-am spus că 
durerile alea însemnau ceva. 

— Dar treaba e că... 

— Cunosc faptele! răcni Lavallo. 

— In orice caz, voi ordona unei echipe să cerceteze ce s-a 
întâmplat. 

— Fă asta, Rudy. Şi spune-le să mi-o aducă pe paţachina aia. 
Vreau să vorbesc personal cu ea. 

— Eram sigur c-o să vrei asta, zise Palmer părăsind biroul. 

Inchise uşor uşa între birourile lor alăturate. 

Mângâind distrat pistolul, Lavallo se uita la fereastră cu o 
privire oarbă. Şocul, furia, frica şi uimirea se citeau toate pe faţa 
lui. Dar şi tristeţea, căci Louis Aurielli fusese un prieten, un 
camarad de ani de zile. Impreună urcaseră treptele ierarhiei în 
cadrul Familiei şi ajunseseră pe culmile gloriei. Acţionaseră şi 
supravegheaseră pe alţii acţionând şi acum Lavallo se simţea 
singur, expus, gol. Şi de ce? Pentru că un imbecil de sergent voia 
să se răzbune pe ei. Louis Aurielli nici măcar nu-l cunoscuse pe 
acest sergent. Nici Lavallo nu-l cunoştea. Ce-aveau de împărţit? 

Fusese măcelul ăla de la Miami Beach, da. Unii oameni de la 
Chicago rămăseseră acolo pe vecie, dar Lou şi Pete se aflau 
atunci la sute de kilometrii de-acolo. Nu-i purtaseră pică. Mă rog, 
foarte puţin! Oamenii care acționau în stradă, soldaţii aveau 
sarcina să se ocupe de acest idiot cu salopetă neagră; erau 
plătiţi pentru asta. Nu Lou. Nu Pete. Totuşi Lou murise şi Pete era 
îngrijorat. 

Nu fusese drept. 

Acum trebuia să repare lucrurile. Nimeni nu putea să omoare 
prietenii lui Pete Lavallo şi să nu fie pedepsit. Nimeni nu avea 
acest drept, nici chiar Hunter. 

Lavallo rămase multă vreme aşezat pe birou, amintindu-şi de 
trecut, punându-şi întrebări şi înjurându-l pe Hunter. In cele din 
urmă îşi dădu seama că soarele apusese şi că se făcuse noapte. 


15 


Se apropie de fereastră şi trase perdeaua, se întoarse la birou şi 
apăsă unul dintre butoanele interfonului. O voce îi răspunse cu 
nervozitate din fundul labirintului său de depozite. 

— A sosit sau nu tipul din Rockford? întrebă Lavallo. 

— Incă nu, domnule Lavallo. 

— Drept cine se crede, idiotul ăsta? zise furios Lavallo. l-am 
spus patru şi a trecut deja de cinci. 

— A fost furtună pe Interstate 90, domnule. Lângă Belvedere. 
E posibil să fi fost blocat. 

— la slăbeşte-mă cu furtunile tale de zăpadă! Când o să vină, 
dacă mai vine, să-i spui că i-am anulat contractul. Spune-i că 
nimeni nu lucrează la Lavallo şi Aurielli dacă nu e în stare să vină 
la timp prima dată. 

— Dar a luat cincizeci de camioane în leasing pentru afacerea 
asta, domnule Lavallo. Nu cred că-i putem anula contractul atât 
de arbitrar. Mai ales dacă e vorba de un caz de forţă majoră. 

— Arbitrar? Cine spune arbitrar? Spune-i că contractul lui a 
fost rupt şi dacă pretinde că a fost un caz de forţă majoră, 
întreabă-l ce părere are de o cheie franceză peste gură! Nici un 
mic transportator amărât n-o să-şi bată joc de L & A, după cum 
nici tu n-ai să-mi mai vorbeşti de lucruri arbitrare. S-a-nţeles? 

— Da, domnule. O să-i spun să se care cu camioanele lui cu 
tot. 

— Exact! 

Lavallo întrerupse convorbirea şi se instală furios în fotoliul 
său mare. Rudy Palmer deschise în acel moment uşa. 

— Maşinile sunt jos, Pete, zise el calm. Să mergem la tine 
acasă. 

— Mă duc mai întâi la pişătoare. Poţi să cobori, vin şi eu. A 
anunţat-o cineva pe doamna Aurielli? j 

— Incercăm s-o găsim, răspunse stoic Palmer. In perioada 
asta, în general, e la Nassau. 

— Dacă nu-i acolo, încearcă la hotelul ăla, la St. Thomas, că și- 
acolo îi place să se ducă. Haide, fugi, Rudy. Cobor imediat. 

Palmer se retrase închizând uşa. Lavallo schiţă un zâmbet şi 
ridică receptorul telefonului. După câteva clipe obţinu numărul. 

— Bună ziua, John. Aici, Pete Lavallo. lţi aminteşti de Transit L 
& A? Auzi, unul dintre... ăăă, colaboratori m-a părăsit. Nu ştiu 
dacă-ţi aminteşti, dar săptămâna trecută ţi-am vorbit de o 
donaţie importantă pentru campania ta electorală. 

Vocea de la celălalt capăt al firului răspunse imediat. 

Lavallo zâmbi şi răspunse: 


16 


— Da, dar nu era decât o picătură de apă, nici n-o mai pun la 
socoteală. Eu vorbeam de o donaţie cu adevărat importantă. 
Auzi, fiul tău... Ah, John Junior, nu-i aşa? Ascultă, ştiu cum ar 
putea să-şi ia înapoi la preţ foarte ieftin contractele referitoare la 
cele cincizeci de remorchere mari. 

Ascultă răspunsul cu vădită încântare. Lavallo zâmbi din nou. 

— Dar bineînţeles, e cel mai bun mijloc ca să înveţe meserie. 
Spune-i lui John Junior să treacă pe la mine mâine dimineaţă, da? 
O să vedem ce putem face. 

Urmă replica interlocutorului. 

— Nici să nu mai vorbim despre asta, John. Prietenii trebuie să- 
şi facă servicii unii altora. 

Lavallo închise şi se uită la degetele lui zâmbind cinic. 
Ruinarea unui om însemna îmbogățirea altuia. Ce treabă avea el 
cu un mic căcăcios din Rockford? 

işi îmbrăcă haina groasă, verifică încă o dată încărcătorul 
pistolului pe care îl puse în buzunar, aruncă o privire în jur şi ieşi. 
Se gândi din nou la Aurielli şi înţelese că moartea prietenului său 
nu va deveni tangibilă decât atunci când îl va vedea în sicriu, 
gata de băgat în pământ. Până atunci treaba trebuia să meargă 
mai departe. Afacerile erau afaceri şi nu puteau să fie neglijate. 
Mângâie mânerul armei. Da, viaţa mergea mai departe. 

Cobori repede scările. Mica clădire administrativă era liniştită 
şi pustie. Folosirea unui personal numeros şi plecarea lui în fugă 
la cinci îl agasa totdeauna pe Lavallo. S-ar fi zis că erau mai 
interesaţi de treaba lor. La urma urmelor, trăiau aici, nu? Poate 
că n-ar strica să-i scuture puţin. Ideea asta îi plăcu şi când ajunse 
în hol se simţi puţin mai bine dispus. j 

Moartea lui Louis îl demoralizase în mod serios. li părea bine 
că scapă de aceste gânduri sinistre. Când se enerva, ulcerul îl 
supăra rău de tot şi chiar acum nu era momentul! 

Rudy Palmer stătea pe ultima treaptă şi-şi aştepta patronul 
legându-şi un şiret. Buna dispoziţie a lui Lavallo spori. Rudy nu 
era mare inventator în afaceri, dar prezenţa lui era 
reconfortantă. Se zicea că Hunter e un drogat! Dacă măcar asta 
ar fi fost adevărat, ar fi fost un mare noroc! Numai că nu era 
adevărat. Hunter era lucrul cel mai periculos pe care Lavallo îl 
văzuse pe lume. Nu-l puteai ignora ca pe un drogat. Rudy, unul 
dintre cei mai abili ucigaşi din lumea interlopă, se aşezase calm 
pe ultima treaptă a scării ca să-şi aştepte patronul. 

Afară îl aştepta o întreagă cohortă de pistolari ca să-l conducă 
acasă. Chiar dacă se afla la Chicago, Hunter n-ar fi putut să facă 


17 


nimic împotriva lui Pete Lavallo. 

— Să mergem, să mergem, mormăi el trecând pe lângă 
Palmer. 

Aproape că ajunsese la uşă când îşi dădu seama că Rudy nu 
venea după el. Se întoarse şi zise: 

— Ce faci, moţăi? 

Apoi remarcă pata de culoare închisă de la picioarele lui Rudy 
Palmer şi îşi zise că poziţia lui era tare ciudată. Se apropie 
repede de Palmer şi îl scutură de umăr. Capul i se răsturnă uşor 
pe spate; avea ochii ficşi, gâtul era tăiat, dar sângele nu mai 
curgea din rana deschisă. Corpul lui Rudy Palmer alunecă la 
picioarele sale. 

Lavallo se ridică ferindu-se să nu fie atins de cadavru. Se 
scotoci în buzunare şi o luă la fugă spre uşă fără să-şi dea seama 
de ce se întâmplă. 

În acel moment un bărbat înalt în salopetă neagră ieşi din 
umbră. Îndreptă un pistol negru cu surdină spre capul lui Pete 
the Hauler şi zâmbi cu cruzime. Lavallo se opri brusc dar 
continuă să se scotocească în buzunar în căutarea armei. 

Văzu două flăcări ţâşnind din surdină, auzi două şuierături 
înfundate şi simţi două gloanţe trecând prin pardesiul gros. Işi 
scoase brusc mâna din buzunar. Auzi două cuvinte imperioase: 

— Nu mişca. 

Lavallo nu mai mişcă dar nu-şi putu controla reacţiile 
stomacului. Ulcerul îşi făcea de cap. Tuşi cu nervozitate şi 
întrebă: 

— Hunter? Tu eşti Bob Hunter? 

— Ai primit mesajul pe care ţi l-am trimis de la Lakeside, 
Lavallo? 

— Evident. Bineînţeles că l-am primit. Dar am şi eu unul 
pentru tine. În spatele acestei porţi e o întreagă echipă. Pot să te 
vadă, Hunter. De altfel ne privesc în acest moment. 

— Visezi, îi răspunse vocea. 

Lavallo riscă o privire prin uşa cu geam a holului. Nu-l aştepta 
nici o maşină, nu-l aştepta nimeni. Zise: 

— Ascultă, Hunter, eu... 

— Ştiu, n-ai nimic împotriva mea. Eşti drăguţ, sunt înduioşat. 
Rudy i-a trimis înapoi pe oamenii tăi. Scoate-ţi pardesiul, lasă-l să 
cadă jos şi împinge-l cu piciorul. 

Lavallo respectă cu stricteţe instrucţiunile. Privirea aceea rece 
şi insistentă îl teroriza. Ulcerul îl chinuia. Se străduia însă să se 
arate destins, aproape amabil. 


18 


— Dacă ai fi venit să mă ucizi, ai fi făcut-o deja. Deci, ce vrei, 
Hunter? 

— Există o fată, zise omul în negru. O fată care vreau să 
rămână în viaţă. Şi sănătoasă. Nu uita. Răspunzi personal de 
asta. Dacă i se întâmplă ceva, şi ţie ţi se va întâmpla ceva. 
Gândeşte-te la asta. O tai, te tai. O arzi, te ard. O laşi în pace, te 
las în pace. Să zicem că facem o înţelegere. Vei merge alături de 
ea, Lavallo, în viaţă sau în moarte. Nu uita. 

Regele transportatorilor îşi umezi cu nervozitate buzele înainte 
de a răspunde: 

— Te referi la tipa care îl însoțea pe Lou, Louis Aurielli. 

— Exact. A ajuns acolo din întâmplare, Pietro. O prostie. Nu 
trebuie ca asta să ia proporţii neplăcute. Acum întoarce-te, urcă 
înapoi. 

— Nu înţeleg, se răsti Lavallo. M-ai schimba pe mine pe o fufa? 

— E o zi de solduri, replică Hunter. In mod normal aş schimba- 
o pe o sută de tipi de felul tău. Haide, urcă mai înainte dea mă 
răzgândi. 

Lavallo se întoarse şi urcă cu vioiciune treptele. Ajungând sus, 
se opri ca să examineze rănile de la mână şi încercă zadarnic să- 
şi potolească stomacul furios înainte de a ajunge în birou. 

Poate că Rudy nu se înşelase. Nu se poate acţiona astfel la 
Chicago. Hunter se mai credea încă la New York sau în altă 
parte? Credea că va putea să scoată din funcţiune şi Chicago? 

Lavallo trecu prin biroul său şi intră în cel al lui Palmer. 
Trebuia să vorbească cu City Jim. Trebuia să le spună idioţilor 
ăştia de poliţişti să facă ce-or face ca să-l prindă pe Hunter. 

Se trânti în fotoliul lui Palmer şi scotoci prin foile răspândite pe 
birou. Pe cine numise Rudy? Ce echipă se ocupa de tipa asta? 
City Jim. Primul trebuia să-l sune pe City Jim. Nu, mai întâi 
trebuia să afle ce echipă era şi să anuleze ordinele lui Rudy. De 
asta depindea viaţa lui; Hunter îi explicase foarte bine asta. 

Lavallo se înfioră, apoi îşi continuă cu frenezie căutările. La toţi 
dracii! Nu voia să crape din cauza unei putori fără importanţă. 
Oh, Dumnezeule, nu! Drogatul ăsta în salopetă neagră trebuia 
lichidat cât mai repede. Lavallo era convins că şi-ar fi pus în 
practică amenințările. Va face exact cum spusese. Trebuia să 
vorbească despre asta în Consiliu. Trebuia să discute cu marii 
patroni. Dar era asta o iniţiativă inteligentă? Ar fi putut să le 
ignore ordinele? Trebuia şi totuşi era convins că i se va spune: 

— Adu-ne-o pe mititica, Pete the Hauler, şi vom hotărî noi ce-i 
de făcut cu ea. 


19 


Regele remorcherelor se ridică brusc, cu mâinile la gură, apoi 
dădu fuga la toaletă. Ah, ulcer afurisit! Şi nenorocitul de Hunter! 
Şi curvele astea care aleargă după bărbaţii trecuţi de o anumită 
vârstă! De ce? 

Ajunse la toaletă exact la timp şi putu să-şi verse furia, 
regretele, aviditatea şi spaima. Mai ales spaima. 

De fapt, Pietro Lavallo nu suferea de ulcer, ci era măcinat de 
propria lui putreziciune. 


20 


CAPITOLUL IV 


În timp ce noaptea învăluia imensul oraş de pe malul lacului, 
se pregăteau două furtuni. Prima, de vânt, de zăpadă şi de frig, 
venea dinspre nord-vest. A doua se forma chiar în oraş, datorită 
unor funcţionari cuprinşi de panică, unor poliţişti furioşi şi a unor 
cetăţeni indignaţi. 

La primărie, City Hall, în birourile primarului şi ale prefectului 
de poliţie era o activitate intensă. Brigăzile anti-manifestaţii 
fuseseră trimise pe străzi în civil, patrulele întărite şi forţele 
motorizate desfăşurate în diferite amplasamente strategice. 

In acest oraş orbit de propria sa personalitate, animatorii 
diferitelor canale de televiziune îşi întrerupeau emisiunile ca să 
semnaleze dispariţia unor personaje cunoscute şi redutabile care 
se numeau Sammy Ticălosul, Freddy Dihorul, Torpedo Tommy şi 
alţii. Două dintre canalele de televiziune îşi schimbaseră 
programul ca să difuzeze documente despre un anume Bob 
Hunter. 

Exterminatorul sosise la Chicago şi oraşul îl saluta. Cealaltă 
furtună, cea care venea dinspre nord, nu stârnea nici un 
comentariu, doar poate bombănelile personalului care primise 
misiunea să degajeze căile publice. 

Intr-un salon particular de deasupra unei taverne de pe 
Michigan Avenue, se afla un grup de oameni liniştiţi care 
pregăteau propria lor furtună. Porecliţi „Cei Patru”, aceşti oameni 
reprezentau forţele principale care mențineau la Chicago, şi în 
împrejurimi, o ambianţă perfectă pentru crima organizată. 
Membrii se numeau City, Labor, Industry, Syndicate. 

Cu ocazia acestei întâlniri, ei au definit diferite responsabilităţi, 
acţiunile necesare şi eforturile ce trebuiau făcute pentru a duce 
la bun sfârşit războiul care se pregătea. Pornind de la acest salon 
au fost expediaţi pe front generali cu nume ciudate, urmaţi de 
trupe cu talente bizare. Şi a fost numit un general suprem, un 
comandant şef care să acţioneze în numele Consiliului. 

Acest general suprem se numea Lawrence „Turkey” Rossi, mai 
cunoscut sub pseudonimele de „Larry Turk”, sau, mai simplu, 
„Turk”. In argoul Mafiei, „Turkey” însemna torturatul, torturat 
dincolo de limitele umane dar care nu-şi pierdea cunoştinţa 
înainte de clipa morţii. Călăii trebuie să-şi dezvolte talentele, iar 
Larry Turk îşi primise porecla pentru că reuşise să-şi depăşească 


21 


toţi confrații în cruzime şi în ingeniozitate. Datorită acestor 
calităţi, tipul urcase cu rapiditate treptele carierei. 

Conducerea acţiunilor împotriva lui Hunter constituia o 
adevărată încoronare pentru ambițiosul Lawrence Rossi care, la 
patruzeci şi unu de ani, avusese câteva popasuri în 
penitenciarele din Illinois, State Prison şi Joliet. işi spunea 
probabil că îi era permis să spere orice şi că drumul gloriei se 
deschidea în faţa lui. 

Totuşi, torţionarul avea să afle cu ocazia furtunii că drumurile 
frumoase au totdeauna sens dublu. Chiar şi la Chicago. 

* 


x * 


Hunter intră în camera motelului şi aşeză pachetele pe o 
măsuţă din apropierea uşii. Incăperea nu era luminată decât de 
la becul din sala de baie şi de ecranul televizorului. 

Fata era trântită pe burtă de-a latul patului. Stătea sprijinită 
pe coate şi se uita la televizor, acoperită doar cu un simplu 
prosop care i se mula uşor pe fund. Costumul de Vulpe zăcea la 
picioarele patului, pe o măsuţă joasă pentru bagaje. 

Hunter urmări o clipă curba prosopului, apoi îşi întoarse şi el 
privirea spre televizor. Acolo îşi văzu propria faţă, desenată de 
un tehnician al poliţiei, şi auzi o voce de fond care relata ultimele 
isprăvi ale Exterminatorului la New York. 

Capul blond al fetei se întoarse spre el şi îl privi fix pe 
deasupra unui umăr care capta în mod fermecător luminile 
ecranului. Când i se adresă, în vocea ei se simţea o oarecare 
reticenţă. 

— Am crezut că m-ai părăsit. Mă pregăteam să-mi plâng de 
milă. 

— A trebuit să dau ochii cu un tip, îi explică Hunter. 

— Da, ştiu. 

Un văl ciudat îi întuneca ochii luminoşi. 

— Au vorbit adineauri de... de tipul... din acel complex de 
depozite. Au zis că e legat de Lakeside. Adevărat? 

— Da, răspunse el aruncând o cutie pe pat. Vezi dacă e bună. 

Ea nu băgă în seamă cutia. Privirea ei era la fel de întunecată. 

— Chiar i-ai tăiat gâtul? 

Hunter dădu din umeri. j 

— A murit, mormăi el înainte de a pleca la baie. Imbracă-te, îi 
strigă el, apoi închise uşa. 

Evident că-i tăiase gâtul, şi mai împănase cu plumbi o duzină 
de alţi tipi. Remarcase privirea acelei fete frumoase, acea privire 


22 


fixă care preceda oroarea şi repulsia. Nu se obişnuise încă să fie 
privit astfel. Şi era sigur că nu se va obişnui niciodată. Totuşi era 
foarte normal, nu? O merita. 

Trebuia să existe şi măcelari, şi asta era soarta lui Hunter. Un 
tip cu înclinații spre cifre trebuia să cultive matematica, un 
dansator trebuia să danseze, un cântăreţ să cânte şi un 
exterminator să... Hunter ştia ce avea de făcut. Işi cunoştea 
talentele şi nimeni nu avea să-l abată de la datoria lui cu o 
simplă privire scârbită. Pentru asta ar fi fost nevoie de mai mult. 

Renunţă la aceste gânduri sinistre şi se dezbrăcă să facă un 
duş. Agăţă tocul de piele al pistolului Beretta de suportul de 
prosoape de lângă duş şi se băgă sub jetul de apă. Rămase acolo 
un timp, cu faţa spre acel lichid, cu ochii închişi, respirând pe 
gură, bucurându-se de acel masaj acvatic. 

La un moment dat îşi dădu seama că uşa era deschisă şi că 
era privit. 

Ochii ei aveau nuanţe plăcute şi corpul lui era mângâiat de 
privirea unei Vulpi. Avea în mână un borcănel cu cremă 
demachiantă şi nu avea pe ea decât vulpea desenată între sâni. 

— Îți mulţumesc că te-ai gândit la demachiant, zise ea cu 
blândeţe. 

— Cu plăcere, răspunse el după un moment. 

— Am să te spăl pe spate dacă mă ajuţi să mă demachiez. 

— S-a făcut, zise el trăgând-o sub duş. 

Ea îl cuprinse cu braţele şi corpurile lor intrară în contact cu o 
înfiorare anticipată. li mângâie umărul cu buzele apoi zise: 

— Mă cheamă Jimi James. Mai bine să mă prezint înainte. 

El îşi strecură mâinile pe spatele ei şi răspunse: 

— Sunt încântat de cunoştinţă, domnişoară James. Eu sunt tot 
Bob Hunter. 

— Imi pare bine, murmură ea. Sunt fericită. 

Buzele lor se întâlniră şi Hunter îşi dădu seama cât era de 
fericită. Şi el. Putea să suporte oroarea pe care o inspira dar n-ar 
fi putut niciodată să se lipsească de asta. 

Repulsia cedase locul dorinţei, tandreţea respinsese violenţa. 
Bob Hunter şi Jimi James făcură dragoste cu sălbăticie şi, în timp 
ce furtuna se pregătea să izbucnească deasupra capetelor lor, 


trăiră propria lor furtună. 
* 


* x 


Pe uşă se putea citi Communications, Ltd. În interior existau 
mai multe rânduri de birouri-celulă cu telefon şi alte aparate, tot 


23 


ce era necesar unui bookmaker. Din acea sală, bookmakerii din 
Chicago acopereau toate evenimentele sportive americane, atât 
cursele cât şi meciurile. In seara aceea sala fusese transformată 
în cartier general pentru lupta cu Hunter. Mai mult de douăzeci 
de oameni vorbeau la telefon, comunicând ştirile şi transmițând 
ordinele fiecărei echipe. 

Larry Turk, înconjurat de câţiva locotenenţi, se afla într-un 
birou mare din fundul sălii când unul din oamenii săi anunţă: 

— lată-l pe Pete the Hauler. 

— Ce naiba caută? murmură Turk. 

Îşi vâri o ţigară între buze şi o aprinse în timp ce grăsuţul 
Lavallo traversa cartierul general. 

Lavallo gâfâia puţin atunci când sosi în biroul mare. Făcu un 
mic semn cu mâna şi zise: 

— Salut, Turk. Merge treaba? 

— Destul de bine, chiar foarte bine, domnule Lavallo. Vă 
putem fi de folos cu ceva? 

Turk îi dădea astfel de înţeles că prezenţa lui nu era esenţială. 

— Nu, nu e vorba de asta, mărturisi Lavallo. Sunt foarte 
nervos. Sunt prea nervos ca să stau locului. M-am gândit că aş 
putea să dau o mână de ajutor. 

Turk se uită o clipă la tavan. Deocamdată el era comandantul 
şef. Era un subiect la care merita să reflecteze. Mâine, 
săptămâna viitoare, într-o zi Pete Lavallo ar fi putut să-l 
strivească ca pe o insectă. li răspunse în cele din urmă: 

— Mulţumesc, domnule Lavallo, dar nu se întâmplă mare lucru 
în acest moment. Cred că s-a ascuns undeva. 

— Prefer să aştept aici decât să-mi petrec timpul în altă parte 
punându-mi tot felul de întrebări, mormăi Lavallo instalându-se 
într-un fotoliu. 

Turk aruncă o privire spre unul dintre locotenenţi, apoi se 
adresă lui Lavallo: 

— Tocmai ne revizuiam strategia. Avem o echipă întreagă 
care... care vă însoţeşte, domnule Lavallo. Am vrea să ştim dacă 
vreţi să vă petreceţi noaptea aici. In cazul ăsta îi vom trimite pe 
aceşti oameni într-un loc mai util. 

Lavallo făcu ochii mari. 

— Nimeni nu mi-a spus. 

— Nu, domnule. Era ceva urgent. 

— Dar am propriii mei oameni, replică caporegime. 

— Exact, domnule. Un front dublu. Primul vizibil, al doilea 
nebănuit, chiar şi pentru dumneavoastră. 


24 


Lavallo lăsă ochii în jos şi mormăi: 

— Tu conduci jocul, Turk. Ei bine, nu voi rămâne prea mult. 
Am venit să văd cum merge treaba. Văd că ţii lucrurile în mână. 

— Mulţumesc, domnule. Dacă se poate, purtaţi-vă ca de 
obicei, normal. Hunter a încercat deja o dată în noaptea asta. 
Credem că va încerca din nou. Cel puţin aşa sperăm. Şi, paf! 
Punem laba pe el! 

— Inţeleg, zise Lavallo cu un zâmbet obosit. Dar niciodată n- 
am mai fost pe post de momeală; asta îmi provoacă o senzaţie 
ciudată. 

Se ridică lent şi întrebă: 

— Ce-ai făcut ca să găseşti fata? 

Turk dădu din umeri. A 

— Rutina obişnuită. li cunoaştem numele, adresa, obiceiurile. li 
cunoaştem dentistul şi ginecologul. l-am găsit tatăl şi mama şi i- 
am pus sub ascultare linia telefonică din Montana. Nu vă faceţi 
griji, domnule Lavallo. Dacă scoate capul, vom afla imediat. 

— Da, dar nu uitaţi că am un interes deosebit faţă de fata 
asta. Am drepturi asupra ei. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu 
Louis. Nu te atinge de ea mai înainte să-ţi fi spus eu. 

— Singurul lucru care mă preocupă e Hunter. Voi face tot ce 
pot ca să-l prind, domnule Lavallo. Imi înţelegeţi poziţia. Pe 
urmă... 

Turk suspină. 

— Pe urmă e a dumneavoastră. 

Un om părăsi telefonul şi se apropie de grupul şefilor. Aşteptă 
momentul în care să-i poată întrerupe. Turk îi aruncă o privire. 

— M-a sunat Chollie Sanders, de la Neighborhood Protective. 
Unul dintre informatorii lui, un tip care ţine un magazin cu 
articole de damă pe West Washington Avenue, l-a alertat chiar 
acum. Cu o oră mai târziu, dar nu şi-a dat seama de nimic mai 
înainte de a se fi întors acasă unde a aprins televizorul. Femeia 
acelui tip... 

— Mai scurt, zise Turk care începuse să-şi piardă răbdarea. 
Care-i informaţia? 

— Ei bine, tipul ăla a intrat în magazin în momentul închiderii. 
A luat un trusou complet pentru o femeie. A indicat talia 
vânzătoarei şi a lăsat-o pe ea să aleagă. Asta s-a întâmplat exact 
după incidentul de la L & A, preciză omul aruncând o privire spre 
Lavallo. 

— Şi? zise Turk cu o privire insistentă. 

— Şi tipul ăsta nu s-a preocupat de preţ sau de stil. Voia doar 


25 


un trusou complet. A cerut exact talia acelei Vulpi. După 
descriere, ar putea să fie chiar tipul căutat de noi. Inalt, destul de 
brunet, purta ochelari negri. N-au putut să-i vadă prea bine faţa, 
dar era îmbrăcat în negru. 

Turk îl prinse pe om de cot şi îl duse până la o hartă mare a 
oraşului care era întinsă pe birou. 

— Haide, zise el domol. Fă un cerc acolo unde se află 
magazinul. 

Omul făcu cercul şi adăugă: 

— Apoi conducea o maşină sport albă. Nu se ştie marca şi 
modelul, dar e vorba de una din acele maşini străine care costă 
cât ochii din cap. 

Turk se întoarse spre Lavallo. 

— Nu i-aţi văzut maşina? 

— Nu. 

— Avea un pardesiu pe el când l-aţi văzut? 

— Nu, răspunse caporegime scuturând din cap. N-am avut 
chiar atât de mult timp ca să văd, trăgeam unul în altul. Dar nu 
avea pardesiu. Era complet în negru. 

— Mă întreb de ce are fixaţia asta cu negrul? întrebă un 
locotenent. Işi închipuie că ne bagă în sperieţi? 

— Poartă haine negre, zise Turk cu o voce lugubră, pentru 
acelaşi motiv ca cei din trupele de comando. Lucrează mai ales 
noaptea şi nu-l vezi mai înainte de a vrea să fie văzut. Ar fi bine 
să nu uitaţi asta. 

— Clovn nenorocit! izbucni Lavallo. 

— Nu, îmi cer scuze, replică Turk, dar tipul ăsta nu e un clovn. 
Nu trebuie subestimat. 

Se uită la unul din locotenenţii lui şi zise: 

— Bine, Bernie, e posibil să fi făcut rost de un indiciu, sau 
poate că nu. Tu trebuie să afli asta. 

Turk făcu cu degetul o linie pe hartă. 

— După părerea mea, a părăsit autostrada aici întorcându-se 
de la L & A. Domnul Lavallo ne-a spus că incidentul a avut loc pe 
la cinci şi jumătate. A avut destul timp ca să... Da, bineînţeles. 
Vreau să scotociţi fiecare hotel din acest cartier, inclusiv 
motelurile. Ştiţi tot ce trebuie să faceţi. 

— Ninge foarte puternic în acest moment, zise Lavallo. Ştiu că 
drumurile din nord se închid şi că de-a lungul lacului se 
pregăteşte o mare furtună. 

— La ce vă gândiţi? întrebă Turk. 

— Mă gândesc că tot ce mi-ai spus adineauri e perfect 


26 


justificat. Pun prinsoare că tipul va sta ascuns pe toată durata 
furtunii. Cred că şansele tale de a-l găsi sunt de una la un milion. 

Turk zâmbi înainte de a răspunde: 

— Cu siguranţă că aveţi dreptate, domnule Lavallo, noi însă 
vom încerca totul. 

— Tu vei încerca totul, zise Lavallo. Eu o să mă întorc acasă ca 
să dorm în timp ce tu îţi vei juca şansa. 

— E cel mai bun lucru pe care-l puteţi face, domnule, îi 
răspunse Turk. 

Caporegime se îndepărtă rapid, salutând feţele familiare. Turk 
se întoarse spre oamenii lui cu un zâmbet satisfăcut. 

— Bun, haide să ne ocupăm de hoteluri. Nu există furtună pe 
lume care să mă împiedice să-l găsesc pe Hunter. O să-l găsim, 
Bernie. O să-l găsim chiar în seara asta. 

Toată lumea resimțea efectele furtunii, cu excepţia lui Larry 
Turk, căci el era organizatorul. Fără ştirea lui, Pete the Hauler 
făcu şi el câteva pregătiri. 


27 


CAPITOLUL V 


Aşezat turceşte pe pat, Hunter contempla corpul tinerei femei 
care moţăia. li mângâie uşor şoldul şi-i zise: 

— Hei... fetiţo... E timpul să te trezeşti. 

Ea deschise ochii pe jumătate şi îl privi printre genele 
mătăsoase. 

— Nu mai dorm, răspunse ea. Eşti cumva un înger? 

— Nu chiar, zise el surâzând. Semăn cu un înger? 

Ea îi zâmbi şi se întoarse pe jumătate. 

— Deloc. Dar dacă sunt în cer, atunci trebuie să fii un înger. 

— Ai greşit. Aici e mai curând în iad. Cel puţin aşa va fi foarte 
curând dacă nu plecăm. 

— Dar mă gândeam... zise ea deschizând ochii de tot. 

— Că am ajuns într-un adăpost liniştit? 

Hunter scutură din cap şi adăugă: 

— A fost doar un port temporar. Trebuie să plecăm, şi cu cât o 
facem mai repede, cu atât va fi mai bine pentru noi. 

Hunter sări din pat şi intră în sala de baie, ieşind aproape 
imediat cu hainele. 

— Eşti frumos, zise ea privindu-l din cap până în picioare. Ar 
trebui să existe o lege care să-i oblige pe bărbaţi să se plimbe 
aşa tot timpul. Ar fi mai distractiv pentru fete. 

Hunter zâmbi şi începu să-şi îmbrace salopeta neagră care i se 
mula pe corp. 

— Pregăteşte-te dacă vrei să vii cu mine. Plec peste cinci 
minute. Cu sau fără tine. 

— In cinci minute! exclamă ea sărind din pat şi dând fuga în 
sala de baie. Credeam că ai făcut un fel de înţelegere referitor la 
mine... 

— Dacă vrei, răspunse el. 

— Cum adică, dacă vreau? 

— Nu ştiu dacă înţelegerea asta contează prea mult. Cred că 
s-au câştigat câteva ore şi poate că am băgat râcă în tabăra 
adversă. Dar nu se poate conta pe asta. 

— Dar aici suntem în siguranţă, nu? Crezi că ar putea să 
scotocească chiar fiecare cameră de hotel din Chicago? Spune? 

Hunter îşi fixă tocul pistolului. 

— Din păcate, da. Chestia asta face parte din joc. Provocarea 
mea i-a lovit drept în bot. In acel moment nu prevăzusem... 


28 


Se întrerupse brusc şi-şi rectifică explicaţia: 

— Mi-am modificat puţin planul. Acum ei vor trece imediat la 
atac, nu eu. Şi vor scotoci fiecare hotel şi fiecare motel. 

— Ce vom face? 

Tânăra femeie ieşi din sala de baie şi se îndreptă spre 
pachetele aduse de Hunter pentru ea. Zări Beretta, dar îşi feri 
imediat privirea. 

Hunter îşi îmbrăcă cămaşa şi o întrebă: 

— Ţi-e frică de pistolul meu? 

— E primul pe care-l văd atât de aproape, răspunse ea. Nu 
ştiam că arată aşa de... ameninţător. 

— S-ar potrivi mai bine „ucigaş”. Arma asta e o adevărată 
capodoperă. Am cumpărat-o din Franţa şi am meşterit puţin la 
trăgaci; o presiune de 1200 g, ceea ce înseamnă că la cel mai 
mic curent de aer începe să tragă. De la treizeci de metri, poţi 
nimeri cu opt gloanţe într-o circumferință de cinci centimetri şi 
reîncărcatul durează mai puţin de o secundă. Gloanţele, 
parabellum de 9 mm, fac stricăciuni demne de un pistol- 
mitralieră. 

— Ce vrei să-mi spui? întrebă ea calmă. 

— Vreau doar să te fac să înţelegi pericolul. Dacă mă auzi că 
răcnesc brusc „la pământ”, asta înseamnă că trebuie să te lipeşti 
de pământ fulgerător, fără să gândeşti. Asta mai înseamnă că 
Beretta a ieşit din toc, că va semăna zâzanie şi că nu vreau să 
aibă de suferit un corp la care ţin. Inţelegi? 

— Înţeleg, murmură Jimi. 

Scoase un pătrat de mătase dintr-o punguţă de plastic. 

— la uite! exclamă ea. Chiloţi în formă de inimă. De unde ai 
cumpărat astea? 

— Nu schimba subiectul, zise Hunter. Vreau... 

— Mi-a plăcut când ai spus „un corp la care ţin”, zise ea cu o 
voce veselă. Şi nu trebuie să-ţi faci griji că o să mă aflu în faţa ta 
în caz de încăierare. Strigă „la pământ!” şi o să leşin. Asta e 
destul de rapid, da? 

— Nu sunt sigur, răspunse Hunter. S-ar putea deja să reîncarc 
mai înainte de a ajunge la pământ. Când zic „la pământ!”, uite 
asta înseamnă! 

li arătă, ajungând fulgerător la podea. 

Fata clipi scurt, căzu în genunchi şi îi zâmbi ironic. 

— Acum ştiu cum ai căpătat supleţea în amor. Pe câmpul de 
bătălie. 

Se ridică rapid şi răcni: 

29 


— Fă-o! 

Ea clipi din nou. 

— Dar chiar eşti serios. 

— Niciodată n-am fost mai serios. Vom avea de traversat 
jungla, Jimi. Trebuie să reuşim să supravieţuim. 

O obligă să se ridice şi-i zise: 

— Haide, arată-mi. La pământ! 

Jimi se aruncă la podea, se rostogoli pe spate şi începu să 
râdă. 

— Trebuie să arăt asta celorlalte Vulpi, zise ea chicotind. A fost 
bine? 

— OK, mormăi Hunter. 

O ridică din nou, îi întoarse spatele şi făcu câţiva paşi. Apoi 
strigă brusc „la pământ!”, şi se aruncă el însuşi la podea înainte 
de a se întoarce cu Beretta îndreptată spre ea. 

Jimi era tot acolo unde o lăsase, cu chiloţii în mână, cu ochii 
înspăimântați, cu gura deschisă. 

— Ţi-am retezat picioarele de la genunchi, o anunţă Hunter. 

— Nu... nu mă aşteptam, zise ea. 

— Păi, vezi! 

Se ridică şi începu să-şi îmbrace pantalonii. 

— Totdeauna se întâmplă când nu te aştepţi. Totuşi... pac! 
exclamă el pocnind din degete. Trebuie să fii pregătită să 
reacţionezi la fel de rapid dacă vrei să rămâi în viaţă. N 

Jimi începea să înțeleagă gravitatea problemei. Işi duse 
hainele pe pat şi începu să se pregătească. Mâinile îi tremurau şi 
se vedea foarte bine că îi era foarte frică. Hunter se apropie de 
ea. 

— Asta e sfârşitul unei frumoase luni de miere, zise ea cuo 
voce disperată. 

— E mai bine decât să mori. 

Avea lacrimi în ochi. 

— Cum poţi trăi aşa, Bob? zise ea aproape gemând. 

— Dacă nu trăiesc aşa, mor, răspunse el întinzându-i sutienul. 

— Dar fără oprire, fără oprire. Nebunia asta nu are sfârşit? 

El îi prinse sutienul. 

— Ba da, ar putea să fie un sfârşit. Dar nu mă grăbesc. 

— Asta e legea junglei, murmură ea. Supravieţuirea celui mai 
tare, ucizi sau mori, nici o cale de mijloc. 

— Asta încerc să-ţi explic şi ţie de zece minute. Acum ascultă- 
mă cu atenţie. Aeroporturile sunt închise. Drumurile sunt blocate 
iar trenurile au fost oprite. N-am cum să te scot din oraşul ăsta. 


30 


Nu putem rămâne ascunşi aici; organizaţia are toate atuurile ca 
să ne vâneze. Trebuie să plecăm, să ne mişcăm tot timpul şi să 
încercăm să supravieţuim. Afară e jungla, Jimi. Eşti în stare s-o 
înfrunţi? 

Hunter obținuse rezultatul dorit. Ea îşi îndreptă cu mândrie 
umerii şi zise cu fermitate: 

— Şi-ncă cum! 

— Atunci nu mai tremura şi îmbracă-te. Fiecare minut 
contează. 

— Sunt o povară, nu-i aşa? zise ea cu un glas domol. Nu fac 
decât să măresc pericolul în care te afli. 

— Nu, nu-i adevărat, minţi Hunter. Imi oferi un motiv să fiu şi 
mai atent. 
Poate că nu era chiar o minciună. 
Scoase un costum dintr-o cutie şi îl ţinu în faţa ei. 
— E foarte frumos. Tot ce faci e frumos. 
— Da, zise el zâmbind. Chiar şi când ucid e frumos. 
— Dar numai în junglă, zise ea cu o voce mai veselă. 
— Exact. 
Jimi se repezi brusc la el şi îl sărută pe buze. 
— Te-am prins! strigă ea. Eşti mort! 
— Oh, nu. Nu, sunt plin de viaţă, răspunse el. 
Ea îl respinse şi se uită la el în timp ce-şi îmbrăca hainele. 
— Să ştii că şi femeile sunt nişte jungle, zise ea. Să vezi când 
să ajungi în a mea! 
— Am fost deja, răspunse el zâmbind. 
— Atunci, să vezi ce-ai să păţeşti când ai să intri iar! N 
Hunter se întoarse ca să nu-i vadă expresia de pe față. Işi 
verifică zgomotos Beretta. Spera ca destinul să-i permită măcar 
o dată să cunoască din nou jungla care era Jimi. Acum trebuia s-o 
salveze în jungla lui. 

Şi ştia foarte bine că nu va fi uşor. 


a 


31 


CAPITOLUL VI 


Larry Turk se aplecă înainte şi atinse umărul şoferului său 
zicând: 

— Opreşte-te aici, Gene. 

Omul de la volan dădu din cap şi frână, oprind în diagonală cu 
faţa la intrarea în Town Acres Motor Lodge. Vizibilitatea era nulă. 
Nici neonul turnului nu reuşea să străpungă vârtejurile decât cu 
un dram de lumină fosforescentă. 

Alt vehicul se opri în spatele maşinii lui Turk. După câteva 
secunde, şeful de echipă, Bernie Tosca, urcă pe banchetă lângă 
Turk, însoţit de un vârtej de zăpadă. 

Larry Turk îşi scutură delicat fulgii de pe pantaloni şi mormăi: 

— Asta nu e noapte să ieşi din casă, nu? 

— Ce vorbeşti! 

Tosca îşi şterse faţa îngheţată, suflă în mâini şi întrebă: 

— Asta e locul? j 

— Da. Homer Peoples îşi aduce aici fetele la treabă. Il cunoşti 
pe Homer? 

Tosca schiță un zâmbet răutăcios şi răspunse: 

— Tot oraşul îl cunoaşte. E sigur, şefule? 

— Poate că da, poate că nu. Homer a văzut un Ferrari alb. S-a 
dus la recepţie ca să vadă. Maşina are plăci de înmatriculare în 
Indiana şi cei doi au semnat în registru domnul şi doamna 
William Franklin, Indianapolis. Homer n-a putut afla mai mult. 
Personalul de zi plecase şi nimeni dintre cei de serviciu nu l-a 
văzut pe tip. 

— Sper că Homer a fost discret, zise Tosca. 

— El zice că da. E vorba de camera B-240. Deci la sud, etajul 
doi. 

— Trebuie să trecem prin hol? Nu-mi amintesc cum e aici. 

— Nu. Se poate urca prin patru locuri. Două scări care pornesc 
din parcare şi alte două din curte. Patru scări exterioare. 

— Bun, acum mi se pare că-mi amintesc. Toate camerele dau 
spre exterior şi un portic se întinde de jur-împrejur. Imi amintesc. 

— OK, zise Larry Turk. Dar stai puţin. Vreau să pui băieţi în hol 
şi la cele patru scări. Nu vreau necazuri, Bernie. 

— Nu-ţi face griji, n-o să fie. 

— Tu acţionezi în interior. Contez pe asta. Dacă, printr-o 
minune, reuşeşte să iasă, s-ar putea să nu-l mai vedem 


32 


vreodată. 

— Şi dacă nu-i aici? 

— İl aştepţi şi-mi trimiţi pe cineva să mă anunţe. Mă anunti şi 
în cazul în care nu e el. 

— OK. 

Tosca aprinse cu nervozitate o ţigară, apoi puse mâna pe 
portieră. 

— Îl vrei viu pe Hunter ăsta? întrebă el. 

— Da, dacă-l găseşti în pat fără nădragi. Altfel nu risca. Dacă 
vrea să se bată, adu-mi doar capul şi mâinile lui, mi-e de ajuns. 
Şi elimini toţi martorii. Ai înţeles? 

— Da. Uite cum o să fac. Bag două maşini în parcare pentru 
mai multă siguranţă. li trimit pe Bobby Teal şi pe Joe Mătrăşitorul 
la scara dinspre sud. Ceilalţi vor supraveghea celelalte ieşiri. 

— Ai face bine să pui câţiva oameni tampon şi la capătul de 
jos al scării tale, zise Larry Turk. 

— Bine, aşa voi face. 

— Perfect, zise Larry Turk. Şi pentru cazul în care va trece de 
toţi, eu cu Willie Thompson aşteptăm aici. 

Un tip aşezat în faţă, lângă şofer, rânji şi ridică ţeava unui 
pistol-mitralieră Thompson. 

— Eu sper să treacă prin toţi, zise el. 

— ldiotu', bombăni Tosca ieşind în vijelie. 

Larry Turk râse scurt şi atinse din nou umărul omului de la 
volan. 

— Haide, zise el. Mergi încet până la cealaltă intrare. Maşina 
mare se deplasă lent pe covorul care pârâia, ocupându-şi locul în 
ambuscadă. 

— Adulmeci sânge, Willie? întrebă Larry Turk. 

— Mă ustură nasu', şefule, răspunse Willie Thompson rânjind 
din nou. 

Brusc, în faţa lor apăru lumina vagă a unor faruri şi o maşină 
mare, deplasându-se încet în ceaţă, îi depăşi şi viră spre intrarea 
motelului. O clipă, cei aflaţi în maşină fură luminaţi de farurile 
maşinii lui Larry Turk. Râsul şefului îngheţă. Mormăi: 

— La dracu! Nu era?... 

— Mai mult ca sigur, zise şoferul. 

— Cine? Eu n-am văzut nimic, zise Willie Thompson. Cine era? 

Larry Turk înjura însă de mama focului. 

Şoferul îi explică lui Willie Thompson. 

— Era Pete the Hauler. El şi o maşină plină de tipi. 

* 


33 


* x 


Hunter se întorsese cu pachete şi pentru el. Îşi schimbase 
salopeta şi pardesiul negru cu un costum alb impermeabil. 
Imbrăcase o geacă albă cu glugă şi cizme de cauciuc gri. 

Se uită la Jimi cu o privire critică. 

— Bun, cred că merge, zise el. 

— Mai ales pentru o expediţie polară, răspunse ea ironic. 

Hunter pusese pe ea o mulţime de ţoale. Chiloţeii şi sutienul 
dispăruseră sub un costum asemănător cu cel al lui Hunter, apoi 
sub nişte pantaloni groşi de lână şi cizme înalte. Toate erau albe. 
Fata mai purta şi o geacă lungă de schi, un fular, o şapcă şi 
mănuşi. După expresia de pe faţă, se vedea foarte bine că 
deghizarea o cam agasa. 

— De la sublim la ridicol, mormăi ea. Unde sunt tachetele de 
mers? 

Hunter se făcu că n-o aude şi verifică accesul la Beretta. Jimi 
băgă de seamă aerul lui dezolat. 

— Nu mă lua în seamă, zise ea. Când mi-e frică, fac haz de 
necaz. 

— Asta nu mă jenează deloc, zise Hunter. Cu echipamentul 
ăsta e însă o altă poveste. 

Zâmbi în cele din urmă şi adăugă: 

— Până la urmă eu o să mă plâng de el. 

Stinse lumina şi în încăpere se făcu întuneric. Jimi îl întrebă cu 
o voce tremurătoare: 

— Ai zis „la pământ”? 

— Nu, răspunse el râzând. 

— Atunci de ce stăm pe întuneric? 

— Mă vezi? 

— Nu. 

— Când ai să poţi să mă vezi, vom ieşi. 

— Bine, zise ea. Aăă, totdeauna eşti atât de prudent? 

— Incerc să fiu. 

După câteva minute, Jimi zise: 

— Cred că m-am obişnuit cu întunericul. Te văd. Prost, dar 
destul. 

— Bine, zise el deschizând puţin uşa. 

— Hu... Hunter? 

— Da? 

— Dacă mor... dacă murim... 

— Nu te gândi la asta, Jimi, nu vom muri. 

Aruncă o privire afară, o apucă de mână şi o trase după el. 


34 


Fură imediat învăluiţi de un vârtej gros şi porniră pe lângă 
balustradă spre scară. Hunter se opri din nou ca să tragă cu 
urechea. 

— Dar de ce? întrebă Jimi. 

— Sst! 

Mai jos auziră motorul unei maşini. Luminile exterioare ale 
motelului erau doar nişte puncte luminoase perfect inutile. 
Hunter înaintă cu prudență până la balustradă. 

Rămaseră în acea poziţie preţ de treizeci de secunde, apoi 
Hunter o împinse rapid de-a lungul balustradei şi o lipi de perete. 

— Nu mişca, şopti el. Nici un sunet, nici o răsuflare. 

Jimi ştia că Hunter scosese Beretta şi că auzea ceva ce ea nu 
ştia. Işi acoperi gura cu mâna înmănuşată, se lipi şi mai mult de 
perete şi închise pe jumătate ochii sub biciuirea fulgilor de 
zăpadă. Işi dădu seama că Hunter se depărtase puţin de ea. 
intinse mâna spre el şi el i-o strânse ca s-o liniştească înainte de 
a dispărea. 

După câteva secunde, Jimi auzi voci înăbuşite care se 
apropiau. 

— La dracu, nu văd nimic! 

— Gura! Taci odată! 

— Şi dacă ne rătăcim? 

— Nu ne putem rătăci pe o scară, cap sec! 

— Eu cunosc pe unul care s-a rătăcit o dată chiar în grădina lui 
pe o furtună de zăpadă! A fost găsit a doua zi, ţeapăn ca şipca, la 
trei paşi de uşă! 

— Pe toţi dracii! Nu m-aţi auzit când am spus să nu mai 
vorbiţi? 

Era clar că cele trei voci veneau de pe scară. Jimi începea să 
înţeleagă limbajul junglei. 

— Peştele a zis B-240, nu? 

— Nu e peşte, e prietenul şefului nostru. Ar fi bine să nu 
vorbeşti aşa în faţa lui... 

— Aţi terminat cu tâmpeniile? Primul care mai vorbeşte, se 
alege cu o boabă în ureche! Lăsaţi gura! 

Identitatea celor trei era cât se poate de evidentă, chiar şi o 
novice ca Jimi îşi putea da seama cu uşurinţă. Il înţelese brusc pe 
Bob Hunter. Ştia că era colo, oprit în capătul de sus al scărilor, 
sfredelind cu privirea furtuna, cu toate reflexele pregătite pentru 
clipa fatală. Jimi înţelese atunci ce se ascundea sub identitatea 
lui Bob Hunter. Incepând din acel moment, frica îi dispăru şi 
aşteptă inevitabilul cu un calm surprinzător. 


35 


Inevitabilul nu se lăsă aşteptat. Exact cum îi spusese Hunter. 

O voce dezagreabilă, acum foarte aproape, mormăi: 

— la să vedem unde-o fi B-240! 

— La stânga, zise o voce plină de răceală. 

— Cum? 

— Ce? 

Probabil că nu ar fi auzit niciodată şuierăturile înăbuşite de 
vânt, dar Jimi văzu flamele succesive care ţâşniră atât de rapid 
încât i se păru că vede doar una singură. Hunter avusese 
dreptate: când încep, lucrurile merg repede. 

Urmă o tăcere aproape de nesuportat. Un panou de deasupra 
capului fetei pocni înăbuşit în vântul care, din când în când, 
aducea până la ea zgomotul domol al unui motor. li venea să-l 
strige pe Hunter. Şi-l închipuia în capătul scărilor, adulmecând ca 
un animal sălbatic împrejurimile înzăpezite. 

Deodată îl simţi lângă ea, prinzând-o de mână şi protejând-o 
cu trupul lui. O ajută să ocolească cadavrele mafioţilor şi 
începură să coboare treptele. 

Hunter se opri brusc la jumătatea drumului şi Jimi se făcu 
instinctiv mică în spatele lui. Apoi îşi dădu seama de zgomotele 
care îl făcuseră să se oprească. Voci care răsunau uneori prin 
vijelie şi zgomotul permanent al motorului unui vehicul căruia i 
se putea distinge din când în când lumina farurilor. Nu ştia dacă 
vedea o pereche de faruri sau mai multe, sau era doar o iluzie 
optică. 

Apoi Hunter o trase după el şi îşi continuară drumul cu paşi 
lenți, oprindu-se deseori ca să tragă cu urechea. Vocile se 
apropiau. 

O voce gravă, furioasă şi ofensată zicea: 

— ... să-mi zică mie unde să mă duc şi unde să nu pun 
piciorul! Du-te şi spune-i asta. 

— Dar, domnule Lavallo, zise plângăreţ o altă voce, asta doar 
pentru că aici nu e locul pentru un om cu rangul şi situaţia 
dumneavoastră. Turk nu vrea să vă expuneţi inutil, atâta tot. 

— Ştiu eu ce nu vrea Turk, Bernie. Du-te şi aminteşte-i cu cine 
are de-a face. Şi ar fi bine să-ţi aminteşti şi tu chestia asta! 

Părăsiseră scara şi acum treceau pe lângă voci şi pe lângă 
faruri. Prea aproape. Zăpada se tasase până la genunchi lângă 
maşinile înşirate şi ei mergeau pe lângă unul dintre şiruri. Hunter 
se deplasa rapid şi Jimi era uimită văzându-l că se putea deplasa 
în acest fel printre vârtejurile acelea albe. 

O masă diformă apăru brusc în faţa lor. Jimi se opri, dar în 


36 


aceeaşi clipă Beretta „tuşi” scurt şi înfundat. Umbra masivă icni 
şi se prăbuşi. Îşi văzură de drum. Jimi se împiedică de ceva. Îşi 
recăpătă echilibrul şi înţelese cu dezgust că se lovise de braţul 
sau de piciorul omului care murise cu câteva secunde înainte. 

Vocile tăcuseră brusc, apoi se auzi din nou cea a omului furios: 

— Ai auzit? zise el nervos. N-ai auzit nimic? 

— Când e vijelie, totdeauna se aud tot felul de zgomote 
înşelătoare, domnule Lavallo. Zău, ar trebui... 

— Nu, ăsta e un zgomot pe care nu-l uiţi. E un puşcoci cu 
surdină, sunt sigur. Ticălosul e lângă noi. O să-mi chem oamenii. 

— Ba nu, domnule Lavallo, nu trebuie să faceţi asta... 

Claxonul unui automobil întrerupse cu brutalitate sfârşitul 
frazei. In dreapta, Jimi remarcă o altă formă care mergea pe 
zăpada scârţâitoare respirând zgomotos. Atunci înţelese de ce 
Hunter alesese echipamentele albe; asta îi făcea aproape 
invizibili. Ceilalţi însă se conturau cu o culoare închisă pe fondul 
imaculat al nopţii. 

O voce enervată răsună lângă ei: 

— Fă-l să tacă! Opriţi claxonul ăla, faceţi-l praf! 

Jimi înţelese că erau împresuraţi de duşmani. O ceată de 
vânători orbi care hărţuiau o pradă mortală ce se strecura printre 
ei cu un fel de instinct animalic. Întunericul era însufleţit de 
strigătele şi exclamaţiile oamenilor care alergau confuz în haosul 
ce devenea din ce în ce mai mare. 

Hunter se opri şi Jimi ştiu că descoperise maşina Ferrari. Se 
întoarse ca să urce în urma lui şi se pomeni răsturnată peste 
capota maşinii vecine. 

Hunter o ridică repede şi o ajută să-şi recapete echilibrul. O 
voce îngrijorată întrebă cu nervozitate la doi metri: 

— Bob, e totul în regulă? 

— Da. Credeam că eşti tu, zise a doua voce de la capătul 
automobilului. 

Gura lui Hunter se apropie de urechea lui Jimi. 

— La pământ! 

Fără să-şi dea seama cum reuşise, Jimi se pomeni lungită în 
zăpadă, rostogolindu-se ca să ajungă la adăpostul vehiculului. 

Beretta intrase în funcţiune, ca o mică simfonie printre 
detunăturile asurzitoare ale celorlalte arme. Un obiect căzu lângă 
mâna ei în zăpadă şi îl apucă instinctiv. Era încărcătorul gol al 
pistolului Beretta. 

Işi aminti atunci de vorbele lui Hunter: „... şi se încarcă în mai 
puţin de o secundă”. Inţelese ce se întâmplase şi fu mai liniştită. 


37 


În jur se dezlănţuise panica: şuierături, bubuituri, strigăte, 
gemete, motoare duduind. Ea strângea ceva tare în mână, iar 
vocea lui Hunter îi ordonă să urce în Ferrari. 

Executând ordinul din reflex, Jimi deschise portiera, se aşeză 
la volan şi, ca să poată porni maşina aceea străină, invocă 
ajutorul divin. Deodată se auzi zgomotul motorului, sări pe locul 
din dreapta în timp ce Hunter se instala sprinten la volan şi 
porniră hurducându-se prin zăpadă. 

— La podea, zise Hunter. 

Ea se lăsă jos fulgerător şi maşina porni orbeşte în noapte fără 
faruri, fără prea mari speranţe dar cu o hotărâre furioasă. 

Gloanţele găureau caroseria, spărgeau geamurile, ciopârţeau 
scaunele. Jimi stătea ghemuită şi auzea detunăturile pistolului 
Beretta căruia Hunter îi deşurubase surdina. Deodată îl auzi 
gemând de durere şi strigându-i: 

— Atenţie! Ţine-te bine! 

Se întinse peste ea şi o înconjură cu un braţ puternic. Jimi 
înţelese că se vor ciocni de ceva şi tot ce auzi înainte de impact, 
fu ţăcănitul unui pistol-mitralieră şi stricăciunile pe care gloanţele 
le făceau în tabla maşinii. 

— Nebunia asta nu are sfârşit? întrebase ea mai devreme. 

— Ba da, dar nu mă grăbesc, răspunsese Hunter. 

Totuşi sfârşitul părea că se apropie şi probabil din vina ei. Era 
învăluită de o ceaţă roşiatică, dar Jimi îşi dădea seama că se afla 
într-un acord perfect cu Bob Hunter. 

Nu regreta nimic, nu-l condamna. Nu-i părea rău dacă avea să 
moară în acea noapte. Nu, nu avea regrete. 

Totuşi Hunter nu acţionase doar din instinct. Obişnuit cu acest 
gen de situaţii, Exterminatorul prevăzuse cu minuţiozitate 
drumul de retragere, respectând cu scrupulozitate fiecare detaliu 
al traseului, repetând mental o evadare sub focul armelor. De la 
uşa lui până la Ferrari erau atâţia paşi spre nord, atâţia spre vest 
şi atâţia din nou spre nord. Mai departe, Hunter prevăzuse 
drumul pe care trebuia să-l parcurgă în labirintul parcării 
deplasându-se cu o anumită viteză. Cu mult înainte de izbucnirea 
furtunii de zăpadă, el îşi imprimase în minte fiecare detaliu. 

In afara cunoaşterii terenului, Hunter era foarte obişnuit cu 
duşmanul care îl vâna. Ultimul rezultat era o combinaţie dintre 
familiarizarea sa cu mafioţii şi un plan urmat cu rigurozitate. De 
altfel ăsta era scopul oricărui antrenament militar: anularea 
spiritului gânditor pe durata crizei şi înlocuirea lui cu reflexele de 
luptător. Atingerea acestui scop îi permisese lui Hunter să 


38 


conducă maşina până la ieşirea motelului în ciuda haosului din 
jur. 

Ceea ce pentru Jimi era un instinct genial, nu constituia de 
fapt decât un lung antrenament. Dacă ar fi făcut un singur pas în 
afara drumului prevăzut, Hunter ar fi fost la fel de orbit ca şi 
inamicul său - deci pregătirea îi adusese victoria. 

Spiritul său de tactician minuţios conduse maşina până la 
ieşirea din parcare, dar Hunter nu putuse prevedea obstacolele 
intempestive care îi barau drumul, vehiculele parcate la 
întâmplare, troienele de zăpadă, mafioţii cuprinşi de panică ce 
trăgeau cu înverşunare în toate direcţiile. In plin elan, maşina 
răsturnă violent doi oameni înarmaţi, rupse un panou metalic 
care indica ieşirea şi dădu peste alt tip care alerga înaintea ei în 
viforniţă. 

Pe tot parcursul traseului, maşina suportase loviturile 
adversarilor lui Hunter, iar el fusese obligat să conducă vehiculul 
răspunzând cu focuri de pistol şi amintindu-şi tot timpul detaliile 
traseului. 

Oricât de incredibil ar fi putut să pară asta, Hunter ar fi putut 
să scape complet, fără spiritul de prevedere al altui luptător 
hârşiit, Larry Turk, care pusese o maşină pe post de dop la 
ieşirea din parcare. 

Turk îşi părăsise vehiculul „dop” ca să se năpustească la 
primele zgomote ale încăierării, lăsând maşina-capcană în grija 
lui Willie Thompson. Larry Turk strigase când Lavallo începuse să 
claxoneze. Bernie Tosca încă nu avusese timp să-şi instaleze 
oamenii, iar pentru Larry Turk, gestul lui Lavallo căpăta 
dimensiunea unei trădări. 

Aşteptând, luând asupra lui iniţiativa, Willie Thompson 
instalase maşina-dop chiar la mijlocul ieşirii din parcare. Astfel, el 
şi şoferul se aflau acum în dosul maşinii, cu spatele la stradă, 
aşteptând urmarea evenimentelor. 

Este evident că oricare maşină ar fi fost primită la fel ca cea a 
lui Hunter. Willie ţinti spre zgomot şi deschise focul din reflex 
trăgând într-o ţintă invizibilă. 

In schimb, Hunter zărea fără greutate flama pistolului- 
mitralieră în spatele maşinii-dop. Acceleră brusc sperând să 
strivească sau să neutralizeze bariera din faţa lui. Se lungise 
peste scaun, protejând cu un braţ pasagera ghemuită în 
aşteptarea şocului, şi deschise portiera ca să părăsească maşina 
chiar mai înainte ca aceasta să se fi oprit. 

Pistolul-mitralieră amuţise şi cineva gemea de durere. Hunter 


39 


îşi pipăi corpul, descoperind cu bucurie că totul funcţiona, cu 
excepţia urechilor care îi huruiau şi vechea rană căpătată la New 
York care îi atrăgea atenţia în mod neplăcut. O scoase uşurel pe 
Jimi dintre fiare şi o puse la umăr. 

Zgomotele încăierării din parcare păreau depărtate, dar o 
voce întrebă foarte aproape: 

— Willie, te simţi bine? 

— Cred că am braţele rupte, se auzi răspunsul tânguitor. Nu-ţi 
face griji pentru mine, caută-l pe Hunter. Lichidează-l. 

— Dar sunt sigur că l-ai nimerit! 

— Nu te prosti! Du-te să vezi, nu trebuie să riscăm! 

Capota maşinii Ferrari era răsucită şi de-a curmezişul. 

Hunter se apropie de ea, băgă înăuntru Beretta, trase de trei 
ori şi se feri rapid când ţâşniră flăcările. Se ciocni cu un om care 
alerga în jurul maşinii mafioţilor, în momentul în care o voce 
strigă: 

— Gene! Scoate-mă de-aici! 

Numai că Gene avea problema lui. Ţeava fierbinte a pistolului 
Beretta se lipi de gâtul lui şi o voce rece şi amenințătoare îi zise: 

— Mergem să găsim o maşină, Gene. 

— Cu siguranţă că sunt mai multe puţin mai departe pe 
stradă, zise cu teamă şoferul lui Larry Turk. 

— OK, să mergem, zise Hunter. 

Se depărtară în timp ce o voce furioasă răsună în parcare: 

— Incetaţi focul bandă de neghiobi! In cine vă închipuiţi că 
trageţi? Bernie, unde eşti? 

— Aici, Turk! Cred că s-a fofilat! 

— Eşti întreg la minte, nu? Chiar nu-l auzi? A ajuns la Willie! 
Trimite repede acolo toţi oamenii! 

— Dar, şefule, nici măcar nu văd unde sunt... 

— Puțin îmi pasă! Fă cum ştii ca să-i găseşti! 

Numai că Hunter se depărtase de ei. Un şofer priceput îl 
ducea, împreună cu însoţitoarea lui leşinată, departe de 
încăierare, într-o maşină furată. 

Hunter reuşi s-o facă pe Jimi să deschidă ochii. Văzu că e în 
braţele lui Hunter şi întrebă: 

— Eşti un înger? 

El zâmbi amintindu-şi de discuţia avută în camera de hotel. 

— Nu chiar, răspunse el. Te-ai lovit la cap. Te simţi mai bine? 

— Da, zise ea agitând uşor capul. Adevărul e că parcă nu se 
mai termină odată. Cu atât mai bine. Te iubesc, Bob. Sper ca 
asta să nu se sfârşească niciodată. 


40 


Hunter nu luă în seamă această declaraţie. Îşi trecu un deget 
prin gaura făcută de un glonţ în geaca fetei. Apoi îi zise cu o voce 
puţin cam bruscă: 

— A fost gata să se sfârşească în urmă cu câteva minute, 
micuța mea. Moartea te-a ratat cu aproximativ cinci centimetri. 

Asta însemna la un pas de moarte, iar Hunter ştia că războiul 
acesta abia începuse. Nu-şi mai putea permite să expună fata. 
Trebuia să găsească un loc liniştit unde să fie la adăpost, pentru 
ca apoi să treacă la treabă aşa cum ştia el. 

— Eşti rănit, zise ea. Gâtul tău e... 

— E doar o zgârietură, răspunse Hunter. 

Nu-i păsa de zgârietură, cel mai rău îl supăra vechea rană de 
la umăr care începuse să-l doară. Munca lui era dificilă şi atunci 
când dispunea de ambele mâini, dar dacă rămânea numai cu 
una... 

Omul de la volan îl urmărea cu privirea în oglinda retrovizoare. 
Hunter oftă. 

— Bine, Gene, pentru tine, călătoria ia sfârşit aici. Opreşte 
imediat ce vezi puţină civilizaţie. Şi nu-ţi face griji, o să-ţi dau 
drumul viu şi nevătămat. Vreau să transmiţi un mesaj. Vei spune 
exact ce-ţi voi indica, altfel voi veni după tine. 

— Bineînţeles, domnule Hunter, răspunse şoferul. Vă dau 
cuvântul meu. Le voi transmite mesajul fără să uit nici măcar o 
virgulă. 

— Pentru capi, Gene, pentru toţi capii. Şi pentru Consiliul celor 
patru. Le vei spune că Hunter le va arunca în aer oraşul lor sfânt 
în seara asta. Chiar în seara asta, ai înţeles? 

— Perfect, domnule. 

— Şi ei vor da ortul popii. Toţi. Toţi patronii. Anii de huzureală 
s-au terminat. 

— Le voi spune, domnule Hunter. 

— li cunosc, ştiu unde sunt. Nici unul dintre ei nu va vedea 
apusul soarelui. Ai înţeles bine, Gene? 

— Da, domule. li veţi lichida în noaptea asta. 

— Exact. Furtuna e de partea mea şi împotriva lor. Gene, ai 
grijă să le spui tot mesajul. În întregime. 

— Vă dau cuvântul meu de onoare, domnule. 

— OK. Unde ajungem acolo, în faţă? 

— Cred că e Merchandise Mart, domnule. 

— Bine, acolo ne vom despărţi. Opreşti maşina, cobori şi 
dispari fără să întorci capul înapoi. OK? 

— Da, da, domnule, exact cum doriţi. 


41 


Gene îl înţelesese foarte bine. Totuşi Hunter se înhămase la o 
sarcină aproape imposibilă, aruncase o provocare incredibilă, dar 
războiul său era făcut din acţiuni incredibile. Indiferent de 
rezultat, războiul de la Chicago se va termina înainte de sfârşitul 
nopţii. 

Strânse uşor mâna fetei. 

— Pentru tine nu trebuie să se termine, Jimi. Nu aşa într-un 
război odios. 

— Voi merge până la capăt cu tine, murmură ea. 

Hunter spera că se înşală. Spera asta din tot sufletul. 


42 


CAPITOLUL VII 


Placa de pe gardul modestului pavilion din North Side indica 
biroul lui Joseph Berger, consilier fiscal. Dar după informaţiile lui 
Hunter, Berger se numea de fapt Leopold Stein, fusese un 
membru strălucit al baroului, se războise cu Mafia şi pierduse. 

Hunter cunoştea cea mai mare parte a epopeii lui Stein. In 
perioada în care el declanşase cruciada împotriva crimei 
organizate, Stein era un avocat admirat care mergea din reuşită 
în reuşită. Timp de doi ani, în timp ce-şi susţinea lupta, primise 
tot felul de ameninţări. Fusese atacat, ruinat, ameninţat pentru 
că încerca să facă lumină asupra viciului care cangrena oraşul 
corupt. 

Când începuse să facă rău, unele puteri se întorseseră 
împotriva lui ca să strivească această sursă de eventuale 
neplăceri. Cel puţin aşa crezuseră. Stein fusese inculpat pentru 
fraudă şi defăimare, fusese revocat din funcţii, falimentat, 
făcuseră din el un infirm, în cele din urmă îl obligaseră să-şi 
schimbe numele ca să se poată ascunde. La patruzeci şi şapte de 
ani, avocatul intransigent părea de şaizeci. Avea părul alb. Faţa 
era minată de suferinţă şi îngrijorare, striată de cicatrice şi o 
panglică neagră ascundea o orbită goală. Era pe jumătate 
paralizat, prizonierul scaunului său cu rotile, dar Stein încă mai 
trăia şi, în felul său, încă mai continua lupta. Cea mai mare parte 
a timpului şi-o petrecea pregătind în anonimat, cu minuţiozitate, 
dosare şi trimiţându-le unor magistrați sau comisii din Chicago, 
Illinois sau din statele din vecinătate. Hunter ştia că Stein 
cunoştea mai multe decât oricine despre Organizaţia de la 
Chicago, se spunea chiar că înţelegea mai bine sferele criminale 
decât mafioţii înşişi. 

Hunter considera că acel om dăduse mai mult decât era drept 
să i se ceară. Deci i se adresă cu o mare politeţe: 

— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră, domnule Stein. 

— Mă îndoiesc, răspunse avocatul examinându-şi 
interlocutorul cu ochiul său valid. [i-am urmărit cu interes 
activitatea, domnule Hunter. Nu o aprob în întregime dar... 
trebuie să mărturisesc că metodele dumitale sunt mult mai 
eficace decât ale mele. 

Işi întoarse privirea spre Jimi James şi continuă: 

— Colaboratorii dumitale sunt cu siguranţă mai încântători. 


43 


— Nu sunt decât o povară, murmură fata lăsând ochii în jos. 

— Ce doriţi de la mine? îl întrebă brusc Stein pe Hunter. 

— Cineva vă ajută să rămâneţi ascuns, zise Hunter. Aş vrea 
să-i cereţi să facă acelaşi lucru şi pentru domnişoara James. 

— Uşor, zise Stein fără ezitare. Şi apoi? 

— Aş vrea să fie la adăpost chiar din seara asta. 

— Cu alte cuvinte, vrei să acţionezi liber. 

— Dacă vreţi. Vreau doar să o ştiu în siguranţă. 

— Nu te simţi în stare s-o protejezi singur? _ 

Avocatul îl încerca şi Hunter era conştient de asta. li arătă 
gaura din geaca fetei. 

— Nu, domnule. Haita mă urmăreşte îndeaproape. Mult prea 
aproape. 

— Şi ai încredere în sistemul meu de siguranţă, da? 

— Da, domnule, zise Hunter dând din cap. 

— Dar, în definitiv, nu sunt chiar atât de bine ascuns, nu? 

— Poftim? 

— Dumneata cum m-ai găsit? 

— Orice acoperire poate fi descoperită, dar e mult mai în 
siguranţă cu dumneavoastră decât în altă parte. 

— N-ai răspuns la întrebarea mea, insistă agresiv avocatul. 

— Nu, domnule, şi n-am nici cea mai mică intenţie s-o fac. 

Avocatul începu să râdă. 

— Foarte bine. Lasă-mi-o. Voi avea grijă de ea. 

Hunter se ridică. Jimi făcu la fel şi îi zise cu blândeţe: 

— Aş fi preferat să nu rămân. 

— N-ai de ales, răspunse Hunter. 

— Ai... ai dreptate, zise ea lăsând ochii în jos. Nu ai nevoie să 
mă ţin coadă după tine. i 

Un muşchi tresări pe maxilarul lui Hunter. In cele din urmă îi 
răspunse cu o voce destul de dură: 

— Nu, n-am nevoie de tine. Mai ales în seara asta. 

— Cum ne reîntâlnim? întrebă ea cu o voce stinsă. 

— Te găsesc eu. 

Stein tuşi discret şi zise ironic: 

— In fond, m-a găsit şi pe mine. 

Apoi zise cu o voce puternică: 

— Missy! 

O fetişcană drăguță de vreo şaisprezece ani apăru în uşa 
biroului. Stein continuă: 

— Ea e fata mea, o cheamă Missy. Missy spune bună ziua 
doamnei şi ia-o cu tine un moment. Trebuie să discut despre 


44 


nişte afaceri cu acest domn. 

Hunter se uită la Jimi şi dădu afirmativ din cap cu un zâmbet 
liniştitor. 

— Du-te, zise el. Ne vom lua la revedere imediat. 

Jimi o urmă pe fată spre apartament. Lângă uşă întoarse încă 
o dată capul înapoi. Hunter dădu iar din cap şi ea ieşi. 

Stein îşi deplasase scaunul cu rotile. Trebăluia lângă o masă 
joasă pe care se afla un serviciu de cafea din argint masiv. 

— Haide să bei o cafea, zise el. Nu mai pot să mă comport ca 
o gazdă ca lumea țintuit în scaunul ăsta. 

Hunter se apropie şi luă o ceaşcă cu cafea neagră şi fierbinte. 

— Mulţumesc, de asta chiar aveam nevoie. 

— Vei avea nevoie de mai mult, dar deocamdată mulțumește- 
te cu ea. Fă-te comod, vin imediat. 

Hunter, cu ceaşca în mână, se instală într-un fotoliu mare şi 
confortabil. Bău cu prudenţă o gură şi îşi dădu seama că acea 
cafea conţinea un stimulent mai eficace decât simpla cofeină. 
Avocatul se deplasă până la birou şi i se adresă lui Hunter. 

— Asta o să te mai întărească puţin. Spune-mi, domnule Hun... 
La naiba cu fasoanele! Hai să ne tutuim! Auzi, Bob, după părerea 
ta, ce şanse de a părăsi oraşul crezi că ai? 

— Cam una la un milion, răspunse Hunter după ce mai băuo 
gură de cafea. Adică nule. 

Stein dădu lent din cap. 

— Şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie. Atunci de ce-ai venit la 
Chicago? Mai ales la Chicago? 

Hunter îi oferi o ţigară gazdei sale care refuză, apoi luă una 
pentru el şi o aprinse. Suspină. 

— După New York, mi-am zis că drumul logic duce la Chicago. 
Acolo am aflat un lucru care m-a speriat de-a binelea. Ai auzit de 
La Cosa di tutti Cose? 

— Adică? 

— Lucrul tuturor Lucrurilor, sau Marele Lucru. 

— E impresionant, zise Stein dând din cap. Dar aici n-am auzit 
niciodată de asta. 

— Inchipuie-ţi întreaga naţiune în aceeaşi situaţie ca la 
Chicago. A N 

Stein amuţi câteva clipe. Işi imagina cu uşurinţă situaţia. In 
cele din urmă zise: 

— Aproape că am ajuns deja. 

— Crezi? 

— Da. Au pătruns peste tot. Legislație, administrație, 


45 


sindicate, prefecturi. Au un cuvânt de spus de la un capăt la altul 
al ţării. Da, situaţia este într-adevăr gravă. 

— Dar gândeşte-te o clipă, zise Hunter. Gândeşte-te la 
partidele naţionale, administraţia federală, Senat, Congres, 
Ministerul de Justiție... tot. Gândeşte-te la toate aceste 
organizaţii complet supuse dorinţei Mafiei, aflate sub ordinele ei. 
Incă n-am ajuns aici? 

— Nu, deloc. Slavă Domnului, lucrurile încă n-au ajuns aici. Pe 
de altă parte, nici chiar atât de departe nu sunt, nu atât... 

— Nu atât? întrebă Hunter întrerupându-l. 

Pe faţa lui Stein se aşternuse un aer de perplexitate. 

— lţi dai seama de publicitatea şi de relaţiile publice din 
această ţară care se străduiesc să convingă masele că Mafia... 
nu există? Este cel mai monstruos complot imaginabil, ceva 
demn de Madison Avenue. In ciuda dovezilor flagrante, a 
mărturiilor, a faptelor indiscutabile, a mărturisirilor făcute de unii 
funcţionari, în ciuda a tot ce s-a făcut în treizeci de ani pentru 
combaterea acestui flagel, există în continuare politicieni la 
diferite eşaloane ale guvernului care jură tot timpul că Cosa 
Nostra este o invenţie a presei americane. 

— Pot să facă gură până când or crăpa, zise Hunter. Asta nu 
va schimba nimic. Nu mă lupt cu nişte fantasme, Leo. 

— Evident, ştiu asta. Şi o ştie şi fiecare om dotat cât de cât cu 
puţină inteligenţă. Voiam doar să semnalez contrastul între 
vulturi şi turturele. Imi spui că Organizaţia va încerca o lovitură la 
scară naţională... şi toţi imbecilii ăştia care... 

— Am spus adevărul când am făcut iluzie la Cosa Grande, 
insistă Hunter. Am nimerit chiar când se ţinea marele consiliu, 
întâlnirea tuturor Familiilor într-o vilă din Long Island!. Inainte de 
a distruge totul, am auzit destul ca să mă sperii rău de tot. Tipii 
ăştia vor să rişte totul. Dacă reuşesc, vor fi în stare să aleagă 
candidaţii la preşedinţie. 

Stein părea că rumegă bine toate aceste informaţii. Oftă şi 
bău o gură de cafea. 

— Săptămâna trecută, zise el, un profesor de la Columbia sau 
de la altă universitate din est a declarat că nu mai avem de ce 
ne teme. Mafia se stinge de la sine în urma conflictului dintre 
generaţii. 

— Am citit, zise Hunter zâmbind. 


1 Vezi numărul 28 al colecţiei MERCENAR, Coșmar la New York (n. 
tr.), 


46 


— Domnul să ne păzească de intelectuali, mormăi Stein. Acest 
cretin erudit face un studiu despre familia italo-americană a 
clasei de mijloc şi trage concluzia că ea nu va mai furniza mafiei 
cohorte de răufăcători. Cu ce drept? Un milion de pagini de 
manuscris pline de dovezi, de fapte, de cifre, de date, de locuri. 
Nu s-a mai văzut vreodată un dosar mai blindat. Şi imbecilul ăsta 
fericit vorbeşte unei Familii italiene şi... Auzi, Bob, tu ai infiltrat 
Mafia. Şi-a spus măcar unul adevăratul său nume? 

— Cei mai mulţi nici măcar nu şi-l mai amintesc, răspunse 
Hunter râzând. 

— Păi! Cosa Grande, ai? Bine, cred. Era logic. Dar de ce-ai 
părăsit New York-ul şi ai venit la Chicago? Care e legătura? 

— Chicago a dovedit de ce-i în stare! răspunse Hunter. 
Chicago va fi un exemplu pentru toată ţara. Aş vrea să fac praf 
modelul. 

— De ce nu ataci chiar Cosa Grande? întrebă Stein. De ce-ţi 
pierzi timpul să distrugi modelul redus? 

— Ce să atac? mormăi Hunter. E ca o caracatiţă invizibilă 
Loveşti ici şi colo cu securea, crezi că ai tăiat un tentacul, deşi nu 
eşti niciodată sigur de asta, şi, chiar dacă reuşeşti, altul creşte 
imediat în locul lui. Nu pot să atac nişte /ucruri, Leo, numai nişte 
persoane. 

— Da. Inţeleg. Asta e singura ta slăbiciune, Bob. Singurul mod 
de a înfrânge Organizaţia este de a-i distruge sistemul. Trebuie 
distrus /ucrul, vehiculul. 

— Asta e imposibil pentru mine, zise Hunter scuturând din 
cap. Şi ştii asta. Corpul federal şi aproape toate poliţiile din ţară 
încearcă asta şi nu obţin nici un rezultat. Ar trebui să fii primul 
care să-ţi dai seama de asta. Pentru mine, /ucrul ăsta e făcut din 
oameni. Nu pot să-mi facă nimic, doar să mă omoare. Vehiculul, 
sistemul lor e format din oameni, din criminali. Dar e vorba de 
oameni. 

— Nu poţi să lichidezi toţi criminalii din ţară, Bob. America ar 
deveni atunci o uriaşă necropolă. 

— Nu, cred că nu, zise Hunter. Putregaiul se află în inima 
societăţii şi nu constituie mai mult de unu la sută din populaţie. 
Acest nucleu deformează şi manipulează realitatea până acolo 
încât oamenii normali sunt obligaţi să coopereze. Nu condamn un 
om pentru că e obligat să colaboreze ca să supravieţuiască. 

Avocatul oftă din nou şi îi zise invitatului său: 

— Poate că ai dreptate. S-ar putea ca amărăciunea să-mi 
influenţeze judecata. Poate din cauza muncii pe care o fac. 


47 


Legea, prietene, ar face din om cel mai inocent dintre cinici. 
Deci, te afli la Chicago şi ai de gând să lichidezi acest putregai de 
unu la sută. Să zicem că în Chicago ar fi mai curând cinci la sută 
şi nu din amărăciune propun această cifră, ci din experienţă. 
Chiar dacă n-ar fi decât unu la sută... Ştii măcar numărul 
locuitorilor din Chicago? In jur de trei milioane şi jumătate. Cu 
periferia, se ajunge la cifra de aproape opt milioane. Unu la sută 
din opt milioane... Cum vei putea să lichidezi optzeci de mii de 
persoane? 

— N-am deloc intenţia asta, răspunse Hunter. Aici intervii 
dumneata. 

— Ah, deci până la urmă intervin şi eu! 

— Da, zise Hunter zâmbind. Ştii mai multe decât oricine. De 
ani de zile furnizezi o mulţime de informaţii justiţiei. Ce face cu 
ele? Dă-mi câteva dintre ele, nu-ţi cer dovezi, nici statistici, nici 
dosare, nici declaraţii, nici mărturii, nimic. Vreau doar nume. 
Vreau nouă nume, Leo. 

Faţa avocatului era deformată de un zâmbet ciudat. 

— Vrei să devin un complice... complice la un asasinat 
multiplu. 

— Definiţia nu e deloc inexactă. 

— Vrei nouă nume. 

— Da. Consiliul celor Patru. Cei doi şefi de sindicat. Vreau să 
ştiu cine e City Jim. Şi îi mai vreau pe cei doi oameni din rândul 
federalilor şi ai administraţiei de stat. 

Stein ridică sprâncenele cu un aer surprins. 

— Văd că ştii multe lucruri. 

— Nu destule, zise Hunter suspinând. Am nevoie de numele 
lor, Leo. Trebuie să-i cunosc pe oamenii ăştia. 

— Imi ceri să condamn la moarte nouă oameni, spuse Stein. 

— Exact. Acei opt oameni care te-au condamnat şi pe tine. 

Avocatul întoarse un moment capul, apoi deschise un sertar al 
biroului şi scoase o cutie metalică. Deschise broasca şi luă 
dinăuntru un carneţel legat în piele, îl puse pe birou în faţa lui 
Hunter şi zise: 

— Nu pot să spun că aprob felul în care acţionezi. Ştii foarte 
bine asta. In schimb, te admir. Cred că trebuie să fii ajutat, toată 
lumea ar trebui să te ajute. Dar... în fine, eu n-am curaj... 

— Ei! exclamă Hunter indignat de această apreciere. Ce bine 
ar fi dacă ţara asta ar avea mii de oameni lipsiţi de curaj ca tine! 

— Trăiesc aici ca o cârtiţă, ascunsă în tunelul ei, mormăi Stein. 
Mă ascund ca să supraviețuiesc şi pentru cazul în care aş putea 


48 


cu adevărat să fac ceva... 

— Nu prea semeni a cârtiţă, zise Hunter. Pentru că singur ai 
vorbit de asta, trebuie să-ţi spun că acoperirea ta mi se pare 
insuficientă. N-ar trebui să te expui în public. Oricine ar putea să 
intre aici şi să te recunoască. Ar trebui... 

Avocatul ridică mâna ca să-l facă pe Hunter să tacă. Aruncă o 
fotografie pe birou râzând uşurel. 

— II cunoşti pe tipul ăsta? întrebă el. 

Hunter examină faţa unui bărbat tânăr cu părul negru şi 
ondulat, cu trăsături puternice care, chiar dacă nu erau chiar 
frumoase, erau regulate şi liniştitoare. Ochii vioi indicau o 
sensibilitate interioară şi o bunătate care conferea o mare 
dimensiune personalităţii omului din fotografie. 

— Nu-l cunosc, răspunse Hunter. Cine e? 

— Eu, zise aproape şoptit Stein. In urmă cu doi ani. 

Privirea lui Hunter întâlni singurul ochi al interlocutorului său. 
Zâmbi cu amărăciune şi zise: 

— Da, acum te recunosc. 

— Am vrut doar să subliniez faptul că nici măcar soţia mea, 
dacă ar mai fi trăit, nu m-ar fi recunoscut. Auzi, Bob, sunt 
blestemat sau binecuvântat? 

Hunter îşi trecu degetele peste propriile lui trăsături 
modificate de chirurgia plastică. 

— Câte puţin din amândouă, mormăi el. 

— Da... Bine... 

Stein ridică uşor carneţelul şi îl lăsă apoi să cadă pe birou. 

— Am totuşi şi ceva dintr-o cârtiţă. Imi pare rău dar nu voi 
deveni complicele unor asasinate. 

Bătu cu degetul în carnet şi continuă: 

— Poate că n-am destul curaj sau am prea mult respect faţă 
de lege. Şi eu sunt un imbecil erudit, Bob... Semăn puţin cu acel 
profesor de universitate. Dar legea e viaţa mea şi... 

Hunter se ridică. N 

— lţi respect principiile, Leo. lţi mulţumesc pentru cafea şi 
pentru că ţii aici fata. 

— Mi se întâmplă să doresc ca acest carneţel să-mi fie furat, 
continuă Stein care nu ascultase nici o vorbă din ce-i spusese 
Hunter. Nici măcar nu ştiu de ce-l ţin sub cheie. Am trimis copii 
după el tuturor comisiilor federale din această ţară... de mai 
multe ori. Nucleul putred continuă să prospere. La drept vorbind, 
n-ar fi deloc rău dacă mi-ar fi furat. 

Bătu iar cu degetul în carnet şi zise: 


49 


— Aşteaptă un moment, ţi-o trimit pe prietena ta. Să nu mă 
mai aştepţi, nu-mi plac deloc despărţirile sentimentale. 

Infirmul se deplasă până la uşă, se opri, se întoarse şi se uită 
ţintă la Hunter. 

— Noroc, Bob. In numele Domnului, ai grijă, să nu ajungi ca 
mine într-un scaun cu rotile! 

Intoarse repede scaunul şi ieşi. 

Hunter luă carnetul îmbrăcat în piele şi îl puse în buzunarul 
interior al salopetei. 

„Mulţumesc, Leopold Stein”, îşi zise el. 

Jimi intră în fugă şi se aruncă în braţele lui. 

— Acum nu mai mi-e teamă să rămân, Bob, zise ea cu o voce 
puţin gâfâită. La început mă speria, dar Missy mi-a spus totul. l- 
au aruncat vitriol pe faţă, i-au aruncat casa în aer... şi o mulţime 
de alte lucruri. Cred că i-au ucis şi soţia... Missy nu mi-a vorbit 
decât foarte vag de ea şi n-am vrut să insist. ŞI... oh, Bob, 
bătrânul ăsta are doar patruzeci şi şapte de ani! 

Bob Hunter ştia că Jimi se înşela. Bătrânul acela, cum îi zicea 
ea, avea mai curând un miliard. lar Hunter avea să-l prindă din 
urmă. 

— Ai grijă de tine, zise el cu o voce severă. 

O sărută, apoi o părăsi ca să se întoarcă în lumea lui. 


50 


CAPITOLUL VIII 


Hunter venise la Chicago ca să dezlănţuie războiul. În calitatea 
sa de profesionist, Bob Hunter ştia că o armată nu era numai o 
adunare de oameni, ci o forţă, o forţă formată din oameni, arme, 
muniții, mobilitate, strategie, informaţii, o entitate capabilă să 
distrugă totul în drumul ei. 

Bob Hunter forma el însuşi o armată. Achiziţionase o 
camionetă Ford, un adevărat car de luptă mobil, cu care venise 
de la New York la Chicago. Hunter se pregătise încă din primele 
zile petrecute la Chicago. Culesese informaţii, cumpărase arme şi 
muniții, îşi echipase camioneta şi organizase prima acţiune care 
declanşase războiul. De acum încolo urma să se mişte în funcţie 
de evenimente. 

Evenimentele îi dictaseră comportamentul. Nu-l pusese pe 
Gene, şoferul, să transmită acel mesaj ca să braveze, ci din 
raţiuni strategice; voia să obţină un anumit efect pe care să-l 
exploateze apoi la maxim. 

Când spusese că furtuna era viaţa lui, chiar aşa credea. 
Strateg neobosit, Hunter studia de la sosirea la Chicago hărţile 
meteorologice. Alesese înadins prima zi a furtunii ca să 
declanşeze acţiunea şi, într-adevăr, furtuna îl ajutase să scape 
printre degetele Mafiei. 

Se debarasase de vehiculul şterpelit mafioţilor şi acum avea 
un carneţel plin cu informaţii. Se afla în camionetă şi se deplasa 
în centrul teritoriului inamic. Era timpul declanşării atacului şi 
Exterminatorul avea poftă de măcel! 

* 


* x 


Chicago fusese acoperit de un strat gros de zăpadă, dar 
cartierul cabaretelor de pe South State Street se însufleţea de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Toată strada era luminată şi 
avea impresia că toţi locuitorii oraşului veneau acolo ca să uite 
de furtună. În plus, tot felul de maşini se străduiau să 
deszăpezească drumul public. 

Această stradă era amintită chiar şi în unele rapoarte ale 
agenţilor federali: „Mafia controlează aproape toate barurile şi cu 
siguranţă totalitatea cabaretelor cu program de striptease”. 

Unul dintre aceste cabarete, Manny'ss Posh, ale cărui 
„Sspecialităţi” feminine fericeau miile de seminarişti care veneau 


51 


anual la Chicago, arăta ciudat de tern printre firmele luminoase 
ale celorlalte localuri de noapte. Pe uşă se afla un panou cu 
câteva cuvinte scrise de mână: „Ne pare rău, în seara asta avem 
închis. Mulţumim şi vă aşteptăm în curând”. 

Totuşi localul era înţesat. La mese se aflau oameni cu feţe 
suspecte şi alţii se înghesuiau pe lângă barul mare în spatele 
căruia se agita o cohortă de chelneri ca să servească pahare cu 
whisky şi halbe cu bere. 

Pe scena mică din fundul sălii se aflau doar câţiva oameni cu 
pardesiele pe ei, care păreau că se plictisesc. In spatele scenei 
erau câteva cabine mici şi un culoar mic care ducea la un salon 
particular, unde unii clienţi mai înstăriți puteau să aprecieze mai 
de aproape „specialităţile feminine”. In realitate, această a doua 
sală folosea pentru şantajarea clienţilor - o activitate mult mai 
rentabilă decât cea legală a cabaretului. Fusese pusă la punct o 
adevărată  înscenare, personajul principal fiind un poliţist 
adevărat. 

Totuşi, în această seară nu erau nici clienţi, nici „papagali”, 
nici curcani. Acolo se aflau acum şefii de echipe care îşi spuneau 
anecdote din trecut, când şefii erau mai curajoşi şi nu existau 
nebuni care să le ia maul în miez de noapte. 

In cealaltă parte a clubului, într-un birou izolat fonic, Manny 
Roberts, născut Robert Montessi, îşi stăpânea nervii în prezenţa 
unui caporegime, Jake Vecci (Joliet Jake), şi a doi dintre 
locotenenţii săi, Mario Meninghetti şi Charley Spanno (Pops), 
specialist în şperţuri politice. 

Manny scosese cel mai bun whisky şi se arăta o gazdă bună. 
Joliet Jake nu catadicsea să vină prea des la Posh, deşi localul era 
un bârlog pentru cei din lumea interlopă de la deschiderea lui de 
prin anii cincizeci. Intr-un fel, Jake era proprietarul, el deţinea 
licenţa şi tot ce presupunea asta. Inţelegerea lui cu Manny nu 
putea să fie considerată o asociere. Manny era omul de paie, 
încasa douăzeci la sută din beneficii şi fura tot ce putea, dar nu 
era decât un angajat şi nu se punea problema să uite asta. 

li propusese lui Jake propriul său birou, trabucuri venite din 
Manhattan şi cel mai bun whisky al cabaretului. Jake refuzase 
totul. Manny nu mai avea ce să ofere şi asta îl neliniştea. 

— Nu pot să fac nimic pentru tine, Jake? întrebă Manny după o 
lungă tăcere. 

— Nu. Stai liniştit, Manny. N-am venit să ne distrăm. 

— Dar sper că n-am făcut nimic rău? 

Mario Meninghetti râse ironic şi zise: 


52 


— Are ceva pe conştiinţă, Jake. Pariez că  falsifică 
contabilitatea. 

Manny Roberts se făcu alb la faţă din cauza acuzaţiei. 

— Sau exagerează importanţa mitelor, zise Pops Spanno 
zâmbind cu toată gura. Tocmai vorbeam de chestia asta cu 
sergentul Daniels. Imi spunea că plicul lui se subţiază pe zi ce 
trece. 

— Haide, daţi-i pace, zise Jake. Te păcălesc, Manny, să nu 
crezi ce zic. Am venit aici cu treabă, nu aiurea în tramvai. 

— Aha! La asta mă gândeam şi eu... vreau să spun... în fine, 
am închis localul imediat ce-am primit mesajul tău. lar băieţii vin 
de când s-a făcut seară. Imi ziceam... ăăă, că poate ar trebui să 
ştiu şi eu ce se petrece. 

— Nu e nevoie să ştii, ca să nu-ţi faci sânge rău, îi răspunse 
calm Joliet Jake. Nu te priveşte, aşa că mai bine taci. 

Manny tăcu. 

Cei patru bărbaţi păstrară tăcerea preţ de câteva minute. 
Cineva bătu într-un anume fel la uşă şi în cameră intră un tip 
înalt şi chel. Purta un costum şi un mantou gri iar pălăria, şi ea 
tot gri, era udă şi încă plină de fulgi de zăpadă. 

Fără să ridice ochii, Joliet Jake zise: 

— Te aştept de aproape o jumătate de oră, căpitane. 

Noul venit îşi scoase mantoul, îl puse în cuier, luă un scaun şi 
se aşeză mormăind: 

— Dă-mi un whisky, Manny. Dublu, fără apă. 

Manny nu se mişcă. Atâta vreme cât şeful nu bea, nimeni 
altcineva nu avea dreptul la un păhărel. 

— Am spus că a trebuit să aştept o jumătate de oră, pronunţă 
lent Vecci cu o mare precizie. 

— Am venit imediat ce-am putut, Jake, răspunse cu o voce 
relaxată căpitanul. Ştii bine că şi poliţia mă plăteşte. 

— Mda, şi ştii foarte bine cui datorezi postul frumos pe care-l 
ocupi la City Hall, se răsti Vecci. Să nu uiţi asta, Hamilton! 

— De parcă aş putea, zise zâmbind ironic poliţaiul trădător, în 
orice caz, mă aflu aici şi îmi pare rău că a trebuit să mă aştepţi. 
Văd că armata a fost pusă pe picior de război. 

— Mda. Şi e gata să înainteze, răspunse Vecci. Unde sunt foile 
de serviciu? 

Polițistul scoase un carnet din buzunar. Suspină şi zise: 

— Trebuie să fiţi foarte atenţi, Jake. Ştii foarte bine. 

— Totdeauna suntem foarte atenţi, răspunse Vecci luând 
carnetul şi dându-i-l lui Pops Spanno. Astea sunt echipele tale, îi 


53 


zise el acestuia din urmă. Nu uita, doar doi oameni de fiecare 
maşină. Nu fac nimic dacă lucrurile nu se amplifică. Să se poarte 
exact ca cei care se consideră că ar fi. Să nu vorbească între ei 
de afacerile lor personale. Dacă se opresc să halească sau 
pentru altceva, să nu vorbească cu nimeni. Să rămână cu poliţaii 
lor şi să nu vorbească decât cu ei. 

Vecci se întoarse spre Hamilton. 

— Când e întâlnirea? 

— La unsprezece. Cu o diferenţă de cinci minute. Nu vreau să 
semene cu balul anual al poliţiei. 

Vecci dădu încet din cap. 

— Cu atât mai bine, asta ne... 

Se auziră bătăi în uşă. li făcu semn lui Manny să deschidă: 

— Mda? 

Un bărbat băgă capul şi umerii pe uşă şi i se adresă direct lui 
Mario Meninghetti: 

— A venit un tip de la telefoane. Zice că trebuie să verifice şi 
telefonul de-aici. 

— Pentru ce? întrebă Meninghetti. 

— Din cauza furtunii. Telefonul de la bar e deranjat, şefule. 
Zice că şi ăsta ar fi la fel. 

Vecci începu să înjure cu glas scăzut şi Manny Roberts ridică 
imediat receptorul. 

— Ei da, zise el. Nu merge. 

— Spune-i idiotului ăla să repare chestia asta rapid de tot, se 
răsti Vecci. 

Se întoarse spre ceilalţi. 

— Nu e de mirare că n-am primit nici o veste de la ei. Pe toţi 
dracii! Ce noapte! 

După un moment, mafiotul se întoarse la uşă şi zise: 

— Repară, şefule. Zice că trebuie să urce până la linie. 

— Ţi-ar conveni să te urci în vârful unui stâlp pe frigul ăsta? îl 
întrebă Pops Spanno pe Vecci strâmbându-se. 

— Nici vorbă, răspunse calm caporegime. Am trecut şi eu prin 
asta în tinereţea mea. Am făcut chestii şi mai şi. Să ştii că sunt 
lucruri şi mai nasoale decât să te urci pe un stâlp. 

Vecci tuşi şi se adresă căpitanului: 

— Auzi, Hamilton, cred că voi fi aici toată noaptea, dacă nu se 
întâmplă ceva neprevăzut. Dacă la voi apare ceva nou, mă 
anunţi imediat. 

— Vei afla primul, promise Hamilton binefăcătorului său. 

Vecci se hotărî să bea totuşi un păhărel şi Manny se grăbi să 


54 


alinieze paharele pe bar. Dacă şeful cel mare bea, atunci beau şi 
ceilalţi. 

Atmosfera se mai destinse. Vorbeau de furtună, de problema 
mitelor pentru poliţia reorganizată şi de o nouă tendinţă spre 
onestitate în mediile administrative. 

După câteva minute li se anunţă: 

— Tipul de la telefoane crede că acum telefoanele sunt 
reparate, dar vrea să vadă aparatul din încăperea asta. 

— E ton, zise Manny Roberts care ridicase receptorul. 

— Au ton, zise zbirul peste umăr. 

Făcu un semn cu capul şi se reîntoarse spre mafioţi. 

— Zice că trebuie să verifice chiar el ca să fie sigur. 

— Cum să nu, să intre ca să fie sigur, zise Jake Vecci. 

Flecăreala continuă, dar nu la fel de liber ca înainte, în faţa 
reparatorului care intră şi traversă încăperea lăsând în urma lui o 
dâră de zăpadă pe mochetă. Căra cu el o geantă cu scule şi avea 
încălțări de urcat pe stâlpi. Vecci se trase înapoi pentru a evita 
un contact fizic cu acest personaj umed. 

— Să urci pe stâlpii de telefon! se minună Pops Spanno 
râzând. Şi în plină furtună! Ciudat mod de a-ţi câştiga existenţa. 

Reparatorul zâmbi amabil locotenentului mafiot şi luă telefonul 
pe care i-l întindea Manny Roberts. Formă un număr, ascultă, se 
strâmbă şi zise: 

— Noroc c-am verificat. Recepţia are goluri. 

— Ce are? întrebă Manny. 

— Din cauza câmpului electromagnetic, zise reparatorul care 
demontase deja aparatul. Un moment nu mai e ton şi polarizarea 
e dezechilibrată. Aranjez imediat. 

— Ce e ăla un câmp electromagnetic? se întrebă Pops Spanno. 

— N-ai tu treabă, zise Meninghetti. Asta e limbajul profesional. 
Tu habar n-ai. 

— Atunci spune-mi tu, dacă te pricepi, replică Spanno. 

— Păi... zise Meninghetti dând din umeri. E locul unde e 
electricitate magnetică. Nu-i aşa, tipule? 

Tipul zâmbi şi zise: 

— Da, cam aşa. 

Vecci suspină şi i se adresă lui Manny Roberts: 

— Dă-i ceva să bea. Cred că e îngheţat. 

Reparatorul scutură din cap şi îi zise lui Roberts: 

— Mulţumesc, nu, nu trebuie. 

— Cred că greşeşti, Jake, zise Spanno. Nu cred că-i e frig. S-a 
îmbrăcat ca pentru o expediţie polară. 


55 


Într-adevăr, reparatorul era îmbrăcat ca să înfrunte cele mai 
joase temperaturi. O salopetă groasă de culoare albă îi proteja 
corpul până la cap şi gluga nu lăsa să i se vadă din faţă decât 
gura şi sprâncenele, ba chiar avea şi o parte rabatabilă, care 
deocamdată era descheiată dezvăluind pielea înroşită de frig. 

— La naiba, zise Spanno. Eu n-aş face treaba asta pe o vreme 
ca asta pentru tot... 

— | se plătesc ore suplimentare, zise polițistul. Cât primeşti? 
De două ori şi jumătate tariful normal? 

— N-am acest noroc, răspunse reparatorul. Fac parte din 
schimbul de noapte. 

— Daţi-i pace, ordonă Jake Vecci. Nu mai termină niciodată 
treaba dacă îl bombardati cu întrebări. 

— Nu mă deranjează, răspunse Bob Hunter. Am terminat. 

Urmă o tăcere încordată în timp ce monta aparatul. Apoi 
formă un număr special, îi făcu cu ochiul lui Pops Spanno, 
mormăi ceva în receptor şi închise imediat. Aparatul sună, ridică 
receptorul, mormăi din nou şi întrebă cu glas tare: 

— Unde? State şi Madison? Bine, mă duc imediat. 

Puse aparatul pe birou şi îl împinse spre Manny Roberts. 

— Vedeţi, n-a durat prea mult. 

— Da, mulţumesc, zise Roberts. Nici măcar nu ştiam că era 
deranjat. E bine că putem conta pe băieţi ca tine în astfel de 
nopţi. Incă o dată mulţumesc. 

Hunter îşi rânduia sculele. Joliet Jake mormăi pe neaşteptate: 

— Ce vrei să facă cu mulţumirile tale? Dă-i douăzeci de dolari! 

Manny se grăbi să execute ordinul. 

Hunter luă bancnota şi o puse în buzunar. 

— Mulţumesc, zise el plecând. 

Traversă sala mare, trecu pe lângă mafioţii care se plictiseau 
şi ieşi în viforniţă. 


56 


CAPITOLUL IX 


Avusese nevoie de mult curaj ca să se aventureze astfel în 
teritoriul inamic dar, pentru Hunter, fusese mai curând o 
necesitate. Vrusese să „vadă”, să vadă cu propriii lui ochi şi să 
judece situaţia comparând-o cu toate experienţele trecute. 

Acţiona aproape din instinct, căci devenise un adevărat 
maestru al camuflajului cu mult înainte de a declara război 
Mafiei. 

O dată, neputând să ajungă la liniile lui, blocat în teritoriul 
vietcongilor, Hunter îmbrăcase un poncho negru şi o pălărie de 
pai, apoi se lăsase pe vine lângă o plasă de pescar la malul unui 
râuleţ. Aşteptase acolo mai mult de două ore, în plină zi, sub 
nasul soldaţilor inamici care îl căutau prin împrejurimi. În ciuda 
înălţimii şi a costumului improvizat, păruse că face parte din 
decorul natural şi soldaţii îl luaseră drept un pescar îmbrăcat cu 
o pijama neagră şi, evident, ei nu căutau un sătean în negru. 

Situaţia actuală era similară. Deranjarea telefoanelor (datorată 
intervenţiei lui Hunter) se putea explica perfect prin avariile 
provocate de vreme, deci sosirea unui reparator părea normală 
şi anodină. Se îndoia că cineva din cabaret ar fi fost în stare să-l 
descrie bine pe reparator, cu excepţia faptului că era îmbrăcat ca 
pentru Polul Nord. 

Nu numai că făcuse o recunoaştere la Manny's Posh, dar 
găsise falia pe care o căuta. Joliet Jake, patronul centrului 
oraşului, i se părea a fi cea mai bună ţintă. Bătrânul Vecci se 
străduia de multă vreme ca să fie numit într-un post de co-capo 
sau capo emeritus în cadrul Familiei din Chicago. Postul i-ar fi 
fost acordat fără nici o ezitare dacă n-ar fi dorit să rămână în 
continuare la conducerea organizaţiei sale. Tinerii lupi nu-i iertau 
atitudinea. 

Incă se mai putea aştepta la comploturi şi la intrigi, şi Jake ştia 
asta. 

Hunter descoperise toate astea citind carneţelul lui Leopold 
Stein, şi mai aflase şi altele, dar această situaţie i se părea cea 
mai propice date fiind împrejurările. Făcuse deci în aşa fel încât 
să dea de Jake Vecci şi să facă din el ţinta unei maşinaţii. 

Nu fusese nevoie să dea dovadă de prea mare imaginaţie ca 
să ştie că mafioţii se vor grupa în centrul teritoriului lui Vecci. 
Hunter constatase acest fapt prin simplă observare. Realiză 


57 


confirmarea informaţiilor intrând în cabaret, iar în momentul în 
care ieşise, lăsase în urma lui o „ureche” suplimentară. 

II recunoscuse imediat pe Joliet Jake şi ghicise identitățile lui 
Meninghetti şi Spanno. Omul în costum gri îi pusese probleme, 
dar se purtase cu atât respect faţă de Vecci încât Hunter nu se 
mai gândi la el. Important era că descoperise falia şi că putea s-o 
exploateze. 

Hunter trase maşina pe o străduţă şi se întoarse pe jos până 
pe strada de serviciu din spatele cabaretului. Urcă pe un stâlp 
telegrafic şi trecu pe acoperişul clădirii. La prima vizită, Hunter 
branşase două linii la stâlp. Prima îl lega de centrala cartierului 
iar a doua era o legătură directă cu biroul lui Manny. Işi branşă 
telefonul de reparator pe linia centralei şi formă numărul biroului 
de sub el. 

Se auzi imediat vocea lui Manny Roberts: 

— Mda? 

— Dă-mi-l pe Jake, ordonă Exterminatorul cu o voce care nu 
permitea nici o replică. 

— Cine e? 

— N-ai tu treabă. Dă-mi-l pe Jake. 

Vocea lui Manny anunţă în cameră: 

— Un tip care zice că vrea să vorbească cu Jake. Nu vrea să 
spună cine e. 

— Bine, OK. 

Hunter se lăsă pe vine şi se sprijini de parapetul acoperişului 
plat, protejându-se împotriva vântului şi imaginându-şi-l pe 
Manny care se grăbea probabil să-i ducă bătrânului telefonul. 

— Mada? zise o voce neplăcută. 

— Voiam să fiu sigur că te menţii în afara chestiei care se 
pune la cale, zise cu răceală Hunter. 

— Ce înseamnă asta? Cine e la telefon? 

— Gura! Ascultă cu atenţie pentru că nu mai repet. O să fac 
praf oraşul ăsta, Jake, şi vreau ca tu să stai de-o parte. Să stai 
acolo unde eşti. 

— Nu... dar cine e? 

— Trebuie să-ţi pomenesc numele meu codificat, zevzec 
bătrân? 

Urmă un moment de tăcere în care Hunter auzi o respiraţie 
greoaie în aparat. 

— Nu e momentul pentru glume. Dacă eşti cine cred eu, de ce- 
mi telefonezi mie! De ce mă previi atât de amical? 

— Nu din prietenie, poţi să fii sigur de asta. V-am tras la sorţi 


58 


şi tu ai câştigat. Te voi lăsa în viaţă, Jake, pentru că pe viitor voi 
şti pe cine să fiu cu ochii. Ştiu că voi fi obligat să las „deşeuri” în 
urma mea când voi părăsi oraşul. Te-am ales regele deşeurilor. 

— Hei! Cine e? răcni Vecci care era la un pas de atac. Nue 
momentul pentru tâmpenii! 

— Nu e o tâmpenie, Jake. Mulţumeşte cerului şi aprinde 
lumânări când ajungi acasă căci vei fi singurul şef supravieţuitor 
după trecerea mea. Trec la atac peste câteva minute şi nu vreau 
să te lichidez din greşeală. 

Hunter întrerupse legătura şi se branşă imediat pe linia 
biroului. Era convins că Joliet Jake va da un telefon în foarte scurt 
timp. Hunter voia să-i cunoască reacţia. 

Aşteptă în vântul rece timp de trei-patru minute, apoi 
receptorul fu ridicat în biroul lui Manny. Hunter auzi o răsuflare 
răguşită în receptor şi bipurile cadranului. Notă numărul în timp 
ce asculta convorbirea. 

— Sunt Jake. E acolo? 

— Aăă... o clipă... 

— Da, alo? 

— Salut, merge treaba? 

— Bine până acuma. La tine? 

— Nu prea bine. Cred că ticălosul ăla mi-a dat un telefon. 

— Ţi-a telefonat ție? La Manny? La... 

— Mda, acolo unde ţi-am spus că voi fi. Cui ai mai spus că voi 
fi aici? 

— Nimănui. De ce-aş fi spus? 

— Bine... trebuie să presupun atunci că el a fost. Sau cineva 
îmi joacă o farsă urâtă. 

— Poate că te supraveghează. Ar fi putut să te urmărească. 

— Sau avem un trădător printre noi. 

— Tipul ăsta e... în fine, ce-a vrut cu tine? De ce te-a sunat? 

— A zis că se pregăteşte să lichideze pe toată lumea. Cu 
excepţia mea. 

La celălalt capăt al firului se auzi un râs amuzat. 

— Chestia asta e drăguță foc! De ce ţine atât de mult la tine? 

— E... în fine, o să-ţi spun mai târziu. În orice caz, am crezut 
că e bine să anunţ pe toată lumea. Adică pentru cazul în care 
tipul ăsta are un informator în Familie. Mă enervează la culme 
faptul că a putut să-mi telefoneze. Sunt sigur că avem un 
trădător. Dacă a fost într-adevăr el. Dacă n-a fost el, asta ar 
trebui să mă facă şi mai nervos. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Da. 


59 


Cealaltă voce se transformase brusc. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui. S-ar putea chiar să ai dreptate în 
privinţa informatorului. In cazul ăsta, cu siguranţă că e cineva de 
la tine. 

— Ştiu, şi asta mă îngrijorează. Auzi, ce să fac? Să-i sun şi pe 
ceilalţi? 

— Păi... eu nu pot să-ţi dau sfaturi într-o chestie ca asta, zise 
vocea după o scurtă ezitare. E cineva din echipa ta, nu din a 
mea. 

— Da, dar ştii că totdeauna apreciez sfaturile tale. 

— Ei bine... Nu ştiu. Dacă aş fi fost în situaţia ta, cred că n-aş fi 
spus la nimeni. Chestia asta e posibil să fie înţeleasă anapoda. Şi 
tipul ăsta e al naibii de şiret, e foarte posibil să-ţi întindă o cursă. 

— Crezi? 

— Poate. Auzi, uite ce-aş face eu. Telefonează-i lui Larry Turk. 
Povesteşte-i tot. In felul ăsta nu mai e problema ta. Pe urmă 
aştepţi. 

— Da, probabil... dar, auzi, nu pot să dau de Larry Turk. Duce 
„Remorcherul” la o judecată. 

— Deja? 

— Păi cum! Zice că trebuie să lămurim lucrurile chiar în 
noaptea asta. Zice că trebuie să-i conferim toată autoritatea sau 
nimic. Şi refuză să-şi mai asume responsabilitatea pentru un al 
doilea Town Acres. 

— Iți dai seama ce va însemna asta pentru Pete? 

— Mda. Dar a căutat-o cu lumânarea, nu? Auzi, eu nu pot să 
rămân aici. Cine ştie? Ticălosul ăla ar putea să arunce în aer sau 
să dea foc localului. Ştii cum acţionează. 

— Da, ştiu, zise vocea. Oh! Ai căutat microfoane în localul tău? 

— Păi cum! Aproape că am demolat tot biroul. La început am 


avut nişte bănuieli... a venit un tip ca să repare telefonul. 
Furtuna a buşit liniile şi nu mai ştiu ce! Dar n-a lăsat nimic, acum 
sunt sigur. 


— Bine... OK. Auzi, unde-l judecă pe Pete? 

— Acolo, la... ştii unde. 

— OK. Uite ce-aş face eu în locul tău. Aş suna acolo ca să dau 
de Turk. l-aş spune că am sunat doar ca să-i comunic acest fapt 
nou. l-aş povesti totul. E datoria lui să găsească o soluţie, nu? La 
urma urmelor e treaba lui. Lasă-l pe el să hotărască ce trebuie 
făcut, asta ar dovedi şi de partea cui eşti. 

— Ce vrei să spui cu asta, de partea cui sunt? 

— Nu te supăra! N-am spus că eu aş crede... 


60 


— Dar tu ce crezi? 

— Nimic! Dar dacă tipul ăsta ţi-a telefonat direct ţie, pune-te 
în locul celorlalţi. Ar putea să intre la idei. 

— Ar face bine să se abţină! 

— O să vezi. In orice caz, sună-l pe Turk. Povesteşte-i toată 
chestia. 

Urmă o tăcere scurtă. 

— Bine, poate că ai dreptate. OK, mulţumesc. Rămâi acolo? 

— Aăă, da, poate. 5 

— Cum adică, poate? Asta e răspuns? Ţi-e frică să-mi spui 
unde vei fi? 

— Ştii bine că nu. 

— Atunci îmi spui? 

Urmă o nouă tăcere. 

— Nu, Jake, nu-ţi spun. 

Un clic întrerupse convorbirea. Hunter zâmbi auzindu-l pe 
Joliet Jake mormăind cu o voce uimită: 

— La dracu! Nu-mi vine să cred... 

Apoi închise şi el. 

De data asta, aşteptarea următorului apel fu scurtă. Hunter 
notă repede numărul, ceea ce se dovedi inutil când o voce 
liniştită anunţă: 

— Giovanni 's. 

Apoi se auzi vocea tulburată a lui Joliet Jake: 

— Sunt Vecci. Ca... caut un grup privat la voi. Ştii ce vreau să 
spun? 

— Totul e privat în seara asta, domnule Vecci. Fortăreaţă. 

Hunter ridică din sprâncene surprins. In limbajul Mafiei, 
„fortăreaţă” însemna că în acel loc nu erau decât mafioţi, chiar şi 
chelnerii şi bucătarii. 

— Bun, cu atât mai bine. Auzi, cine e la telefon? 

— Charles Drago, domnule Vecci. Pot să vă fiu de folos? 

— Poţi să găseşti un anumit domn şi să-l aduci la telefon? 
Aduce pe cineva pentru o judecată. 

— Ah, încă n-au sosit, domnule Vecci. 

— La dracu! Ar fi trebuit să fie acolo de multă vreme. 

— Probabil că furtuna e de vină, domnule. Pe toţi îi întârzie. 

— Ce porcărie! 

— Până atunci, domnule Vecci, aţi putea să vă faceţi 
raportul... 

— Nu fac rapoarte, bombăni Jake. 

— Vă cer scuze, domnule. Nu voiam decât să vă fac... 


61 


— Un serviciu, da, ştiu. Bine, Charlie, uite cum o să-mi faci un 
serviciu. Stai cu ochii pe uşă. In secunda în care soseşte, îi spui 
să-mi telefoneze la Manny. 

— Bine, domnule, la Manny. 

— Da, şi nu spune asta nimănui. Spune-i că e foarte urgent, 
insistă Joliet Jake. 

— Îi voi transmite, domnule Vecci. Numai lui. 

— OK, mulţumesc. 

De data asta Joliet Jake închise primul. Hunter se branşă din 
nou pe centrală şi răsfoi carneţelul lui Stein luminându-l cu 
lanterna. Pe pagina patru găsi un număr care corespundea cu 
bipurile primului apel telefonic. Se strâmbă uşor când văzu 
numele din faţa numărului. 

Hunter se gândi un moment, apoi formă numărul. Se auzi 
imediat aceeaşi voce care îi răspunsese lui Vecci: 

— Da? 

— E acolo? întrebă Hunter. 

— Nu,nue. 

— Eu ştiu că e. Dă-mi-l. 

— A... ăăă, cine e? 

— N-ai tu treabă. Dă-mi-l repede. 

— Nu vrea să mai răspundă la telefon în seara asta. 

— Ar face bine să se mişte şi să răspundă, zise cu un ton 
ameninţător Hunter. 

— Bine. O secundă. 

In sfârşit se auzi cealaltă voce. Şi întrebă prudentă şi 
rezervată: 

— Bun, ce e cu chestiile astea? 

— Vor să vii imediat la Giovanni. 

— Cine vrea? Cred c-ai greşit numărul. 

— Cum vrei, zise cu răceală Hunter. Ai primit mesajul lor, nu e 
nevoie să le spun mai mult. 

— Stai puţin, nu-ţi recunosc vocea. 

— Poate că e ceva urgent. Poate că ai face bine să-ţi mişti 
curul până la periferie. 

— Prin furtuna asta? Ei ştiu foarte bine că eu nu asist... 

— Vei asista la asta. Fiecare îşi anunţă „culoarea” şi tu va 
trebui s-o alegi pe-a ta. 

Mafiotul era agitat la culme. Era evident că nu era obişnuit să i 
se vorbească astfel. Işi pierdea suflul. 

— Auzi, nu ştiu dacă... stai o clipă. Spune-mi ce se întâmplă. 
N-am să plec nicăieri înainte de a... 


62 


— Stai o clipă, zise Hunter întrerupându-l. 

Puse mâna peste receptor şi numără până la zece. Când vorbi 
din nou, vocea lui era mai amabilă. 

— Auzi, mi-au spus să-ţi spun că se gândesc la tine şi la 
viitorul tău. Se votează pentru un contract sau altceva şi îţi 
sugerează să ţii asta pentru tine. 

— Asta n-are nici o legătură cu Pete? 

— Nu, nu te-ar deranja pentru asta. lţi spun că e vorba de cu 
totul altceva. Se pare că unul bătrân face prostii. Vor vota 
scoaterea lui la „pensie”. Cred că deja ţi-am spus prea multe. |ţi 
ţii gura, da? 

— Da, evident, înţeleg. Dar eu n-am ce să votez, în fine... 

— Spun că te priveşte. Ar trebui să fii aici când se ia 
hotărârea. Ca să arăţi de ce parte eşti. După cum ţi-am spus, se 
va hotărî probabil un contract sau două. 

— Bine... OK, mulţumesc. Spune-le că voi veni cât mai repede 
posibil. Sper să pot trece prin furtună. Aăă, cât timp am? 

— Nu prea mult. Aproape că au sosit cu toţii. 

— Bine. Incă o dată mulţumesc şi spune-le că apreciez ce fac 
pentru mine. 

Urmă un declic şi Hunter auzi tonul. Zâmbi cu cinism, schimbă 
poziţia ca să-şi întindă muşchii îngheţaţi şi se branşă din nou pe 
linia lui Manny, exact la timp ca să audă soneria răsunând. Se 
aştepta la o anumită convorbire şi nu o rată. 

— Da, alo? 

— Salut, Jake. Auzi, am aflat ceva îngrozitor. Te sun în contul 
trecutului. Se întâmplă nişte chestii la Giovanni. 

— Da, ştiu. Fac planuri. Cred că pentru Hunter. De ce în contul 
trecutului? 

— Vreau să spun că nu trebuie să fiu văzut privindu-te nici 
măcar pe fereastră. Inţelegi ce vreau să spun? Stai departe de 
Giovanni's. Nu se întâmplă ceea ce crezi tu. Nu-i telefona lui 
Turk, nu le spune unde te afli. Ascunde-te. 

— Dar ce tot îndrugi... N 

— Nu pot să-ți spun mai mult, Jake. Imi pare rău, zău că-mi 
pare rău. 

City Jim închise încă o dată şi Hunter auzi vocea lui Jake 
mormăind fără să înţeleagă: 

— Dar ce naiba se întâmplă în seara asta? 

Hunter desprinse firul şi îşi strânse sculele. 

— O mulţime de lucruri, Jake, mormăi el strângând din dinţi. 


63 


CAPITOLUL X 


Hunter sună ultima dată de la o cabină telefonică din North 
Side. Aceeaşi voce suavă răspunse automat: 

— Giovanni 's... 

Hunter întrebă cu o voce obişnuită: 

— Eşti Charles Drago? 

— Exact. Cine e la telefon? 

— Sunt... ăăă, să zicem că Phil din Jersey. Domnule Drago, mi 
s-a spus să iau legătura cu dumneavoastră. Am surprins ceva şi 
nu ştiu ce să fac. Mi s-a spus că ar trebui să mă adresez 
dumneavoastră. 

— Dar cine eşti? 

— Să zicem că Phil din Jersey. Sunt doar în trecere, nu locuiesc 
la Chicago. Dar vreau să vă spun că mă aflam într-un bar din 
South Side şi am auzit o convorbire ciudată lângă mine. Aşa că... 

— O clipă! N-am timp de pierdut... 

— Nu că v-aş impune, domnule Drago, dar aţi face bine să-mi 
acordaţi puţin timp. Asta vă priveşte pe voi toţi de la Chicago şi 
nu cer nimic în schimb. 

Dispreţuitor dar interesat totuşi, Drago răspunse: 

— OK, ce-i aşa de important? Dar grăbeşte-te. 

— Nişte tipi vorbeau de Hunter, scârba aia de Bob Hunter! lar 
eu ştiu multe despre nenorocitu' ăsta. Unul dintre ei zicea că era 
ciudat modul în care se petrec lucrurile pentru că Hunter se 
dovedea a fi cel mai bun aliat al lor. Natural că am continuat să 
ascult. 

— Stai o clipă, Phil, îl întrerupse brusc Drago. Mai e cineva 
care ar trebui să audă ce-mi spui. 

Hunter tăcu, aprinse o ţigară şi aşteptă două minute înainte de 
a auzi declicul unui receptor suplimentar. Apoi vocea lui Drago îi 
zise: 

— OK. Phil, spune mai departe. 

— Unde rămăsesem? 

— Te aflai într-un bar din South Side şi tipii ăia ziceau că era 
ciudat că Hunter se dovedea a fi cel mai bun aliat al lor. Continuă 
de aici. 

— Da, atunci eu am fost al naibii de atent când am auzit asta. 
N-am îndrăznit să mă uit în celălalt separeu, dar am rămas cu 
urechea la pândă. Unul dintre tipi a zis că aşteptaseră o treabă 


64 


ca asta, iar eu presupun că se referea la Hunter. Apoi mi-am 
făcut o cu totul altă idee când un altul a spus că nu-i vine să 
creadă de felul în care se înţeleg bătrânul şi Hunter. Asta e cu 
totul altceva, nu? 

— Care bătrân? întrebă altă voce de la Giovanni. 

— Habar n-am, domnule. De fiecare dată când au vorbit de el, 
i-au spus doar bătrânul. Apoi altul a spus că, oricum, asta era un 
lucru bun, pentru că bătrânul fusese pe punctul de a declanşa 
războiul. Eu mi-am zis imediat că era vorba de un război în 
stradă care să se confunde cu ceea ce pune la cale Hunter. 

— Asta e tot ce-ai auzit? întrebă Drago cu o voce calmă. 

— Nu, am mai auzit că bătrânul a adunat vreo sută de oameni 
undeva în alt bar. Parcă... la Minnie sau ceva de felul ăsta. 

— N-am auzit niciodată de Minnie, zise a doua voce. 

— Totuşi cam aşa suna. La Minnie sau ceva foarte apropiat. 

— Poate Manny? 

— Da, presupun că ar putea să fie la Manny. 

— Drăcia dracului! izbucni o voce cu totul nouă. 

— Câţi tipi ai zis că erau în barul ăla? întrebă a doua voce. 

— Cam o sută, poate mai mulţi, răspunse Hunter-Phil din 
Jersey. Restul nu-l pot repeta cu multă precizie. Ştiţi cum se 
întâmplă, tipii zic da, nu, suspină şi fac zgomot alături, dar eu am 
urmărit discuţia aşa în general. 

— OK, zise Drago. Şi care era sensul general? 

— Că toţi aceşti tipi vor veni peste voi, la Giovanni. Şi am mai 
auzit ceva care mi s-a părut o adevărată sminteală. 

— Ce? 

— Unul dintre ei a vorbit de maşini de poliţie. Am impresia că 
vor să dea un aspect poliţist descinderii lor! 

— La dracu şi la toţi dracii! exclamă a treia voce. 

— Stai, stai o clipă, zise a doua voce. Cine ne spune toate 
astea? 

— Nu e nevoie să ştiţi mai mult decât Phil din Jersey. N-am 
chef să mă pomenesc în mijlocul câmpului de bătălie. Nu fac 
decât să vă transmit ce-am auzit. Acum voi vă descurcaţi cum 
ştiţi. 

— Eşti... unul dintre noi? întrebă omul. 

— Bineînţeles că sunt, în fine, din Familia din Jersey. Mai mult 
n-am să vă spun. 

— OK, ne-am înţeles totdeauna cu prietenii noştri din Jersey. la 
spune-mi, Phil, tipii ăştia, au spus că participă Hunter la povestea 
lor? 


65 


— După cum v-am spus, am avut impresia că se aliaseră. Dar 
asta mi se pare al naibii de ciudat. E posibil să mă înşel. Poate că 
se folosesc de el ca să facă o diversiune, înţelegeţi? 

— Bineînţeles că înţeleg, Phil. Bine, să ştii că nu vom uita ce-ai 
făcut. După ce totul se va linişti, te aştept la mine, da? 

— Trebuie să vă spun că nu ştiu exact cu cine vorbesc. 

— Intrebi de Benny Rocco. 

Hunter ridică din sprâncene. Rocco era omul din North Side 
care controla teritoriul din nordul oraşului, teritoriu care la ora 
actuală căpăta din ce în ce mai multă importanţă. 

— OK, domnule Rocco, răspunse Exterminatorul. Voi trece pe 
la dumneavoastră cu prima ocazie. Aăă, domnule Drago? Mai 
sunteţi la telefon? 

— Da, te ascult. 

— Bun, păi... asta e tot ce ştiu, domnule. Nu-mi mai amintesc 
numele tipului care mi-a dat numărul dumneavoastră, dar mi-a 
spus că ar trebui să ştiţi toate astea, iar eu mi-am zis că aveţi 
dreptul ăsta. 

— Ai făcut foarte bine, Phil. N-ai să regreţi niciodată. 
Transmite salutări din partea noastră băieţilor din Jersey! 

— O voi face neapărat, zise Hunter înainte de a închide. 

Aruncă ţigara în zăpadă şi se întoarse la maşină. Noaptea 


începea să se contureze şi voia să asiste la toate evenimentele. 
x 


* x 


A compara sala din spate de la Giovanni's cu cea de la 
Manny's Posh, ar fi însemnat să compari un palat cu o cocioabă. 
O mochetă groasă şi luxoasă, lambriuri, un bar privat complet, o 
instalație stereo perfectă, toalete de lux, divane şi fotolii mari, o 
sală de baie şi o fereastră lungă care permitea să se observe 
clubul printr-un sistem de oglinzi, toate astea constituiau 
caracteristicile cele mai frapante ale acelui birou splendid. 

Arturo (Don Gio) Giovanni avea grijă să arate fiecărui vizitator 
detaliile mai discrete ale altui lux pe care şi-l permitea: marele 
birou făcut manual la Singapore şi un fel de tron de unde 
controla jaluzelele, perdelele, ferestrele şi chiar uşa. Tronul putea 
chiar să vibreze, iar în partea de sus a spătarului se aflau nişte 
difuzoare mici pentru crearea unei ambianţe muzicale discrete 
după dorinţa patronului. Mai avea şi o terasă solară, o saună şi o 
sală de masaj. Multiplele detalii ale acestui tot formau un 
ansamblu regal. 

lar Don Gio îl merita pe deplin, căci era regele oraşului 


66 


Chicago şi tentaculele sale regale se întindeau asupra tuturor 
cartierelor periferice ale oraşului precum şi în Texas, Arkansas, 
Florida, Caraibe, în Europa şi chiar în Hawaii. Nici un cap 
încoronat nu se bucurase de mai multă putere în stare brută sau 
de bogăţiile micului napolitan devenit american la vârsta de opt 
ani. Veteran al caselor de corecție la paisprezece ani, curier, 
gardă de corp şi asasin în timpul anilor nebuni care au precedat 
epoca Capone, el devenise stăpânul unui imperiu ale cărui 
venituri anuale depăşeau două miliarde de dolari. 

Acest bătrân cu purtări simpatice, care era foarte mândru de 
biroul său luxos unde petrecea aproximativ opt ore pe an, avea 
un cazier care se întindea pe o perioadă de cincizeci de ani, cu 
arestări pentru şantaj, furt, brutalităţi, viol, fals, contrabandă în 
perioada Prohibiţiei şi toate relele cu care putea fi încărcată 
conştiinţa în timpul unei cariere criminale bogate. 

Trecând prin faţa câtorva comitete federale, Giovanni se 
refugiase de o sută treizeci şi şapte de ori în spatele 
amendamentului cinci. Totuşi nu fusese condamnat decât de 
două ori de la vârsta de paisprezece ani şi aceste două 
condamnări au fost anulate mai târziu de judecători îngăduitori, 
după ce avocaţii lui făcuseră apel. 

Recent se spunea că Don Gio, capo, îmbătrânea, că se 
moleşeşte, petrecându-şi cea mai mare parte a timpului la 
Nassau, la Rio şi la Honolulu şi că avea atâtea venituri legale 
încât pierdea gustul pentru adevărata meserie. Cele mai multe 
dintre aceste zvonuri îşi aveau originea în teritoriile controlate de 
Joliet Jake Vecci. 

Inştiinţat de diferiţi subalterni din anturajul său, Don Gio râdea 
şi nu dădea mare importanţă. Spunea că dacă Nixon avea o casă 
albă de iarnă, alta de vară, una în vest şi alta în est, atunci el de 
ce n-ar avea reşedinţe liniştite unde să se odihnească uitând de 
grijile strivitoare? Cât priveşte resursele personale, ce era să 
facă cu ele? Să-şi petreacă viaţa ţinându-le închise într-un seif? 
Fireşte că nu! Se folosea de ele şi se punea la adăpost de un fisc 
hrăpăreţ şi arţăgos. Dacă ceilalţi oameni din Chicago i-ar fi urmat 
exemplul, în loc să se plângă tot timpul, ar fi fost mai câştigaţi. 

Don Gio râdea, urca în Rolls şi pleca spre noi orizonturi unde 
se putea destinde fără să fie deranjat de oamenii FBl-ului care îl 
urmăreau notându-şi ce mânca, la ce se uita şi dacă se spălase 
pe mâini înainte de a se aşeza la masă. 

Totuşi, în acea seară, capo nu râdea. Venise momentul să facă 
faţă unei crize. 


67 


În primul rând Hunter. Fusese lăsat să-şi facă de cap prea 
multă vreme şi se purta cu prea multă cutezanţă. Era timpul să i 
se bage fierul roşu în târtiţă. 

Apoi era povestea aceea ruşinoasă de insubordonare din 
rândurile Familiei. Când capi ieşeau în stradă şi se prosteau ea 
nişte simpli mafioţi, devenea evident că Organizaţia suferea de 
un putregai intern. Gio trebuia să dea un exemplu cu cel care 
greşise, în ciuda prieteniei lor personale care data din perioada 
lui Capone, şi trebuia să-l pedepsească sever pe Peter Lavallo, pe 
care îl poreclise Golden Peter din cauza succesului său la femei. 
Micul Golden Peter era necredinciosul Pete the Hauler, regele 
remorcherelor, iar trecutul nu răscumpăra prezentul. Pete Lavallo 
avea să plătească pentru stupiditatea lui aşa cum ar fi făcut orice 
om dintr-o organizaţie disciplinată. 

In al treilea rând venea lovitura dată disciplinei familiale - Jake 
Vecci. Evident, capo ştia de multă vreme că vechiul său prieten 
Joliet Jake era nedisciplinat, dar nu l-ar fi bănuit niciodată pe Jake 
de o astfel de trădare. lar momentul era cât se poate de 
nepotrivit. 

Capo se strâmbă şi bătu darabana cu degetele pe suprafaţa 
biroului încercând să citească gândurile celor trei bărbaţi aşezaţi 
în faţa lui, care povesteau detaliile unui adevărat război în cadrul 
Familiei. Chiar credeau în ele? Sperau ca informaţiile lor să fie 
bune sau rele? Sperau ca Don Gio să le cedeze cârma, sau 
doreau un război între bătrâni ca să aibă acces la un viitor 
diferit? 

Tânărul Larry Turk îi zise: 

— Avem pe unul Phil Tarrantino care lucrează pentru prietenii 
noştri din Jersey, domnule Giovanni. Face parte din echipa lui 
Danno Giliamo şi chiar l-a însoţit pe Danno la Londra cu ocazia 
loviturii împotriva lui Hunter. Danno mi-a spus că a fost rănit în 
timpul ostilităţilor şi că de atunci se reface în linişte. Danno a dat 
ochii cu el lunea trecută, şi mi-a spus că Tarrantino trebuia să 
plece la Las Vegas. Puţină odihnă în deşert urmând să-i facă 
bine. Aşa că nu ştiu ce să zic, domnule Giovanni. E posibil să fi 
ajuns până aici, să-l fi prins furtuna şi să aştepte momentul în 
care poate să plece. Am impresia... 

— Când te afli în acest birou, poţi să-mi spui Gio, zise capo 
întrerupându-l. Şi voi la fel. OK? Sună mai bine. 

— OK, Gio. 

— AŞ fi preferat să mi-l aduci aici pe băiatul ăsta, ca să-i pot 
vorbi personal. Imi place să aud cu urechile mele. 


68 


Benny Rocca se legănă cu nervozitate de pe un picior pe altul. 

— Eu am luat această decizie, Gio, îmi pare rău. Tipul era 
foarte nervos şi ştiu că ar fi închis dacă aş fi forţat puţin nota. Am 
vrut să nu-i stric dispoziţia. 

— Sunt sigur că ai făcut cum a fost mai bine, Benny, zise 
Giovanni. Cel puţin... 

Capo îşi îndreptă privirea spre Charles Drago care făcea pe 
portarul de lux şi răspundea de securitatea localului în timpuri 
normale. 

— Cel puţin trebuie să spun că Charles a făcut bine când a 
căutat martori pentru ca discuţia să fie auzită de mai mulţi. 

Drago îi zâmbi şefului său. 

— Mulţumesc, Gio. Nu ştiu de ce, dar am crezut că nu ti-ar fi 
plăcut să fii deranjat pentru... în fine, nu mi s-a părut destul de 
important în acel moment. Ştii cum se întâmplă. Credeam că 
sunt doar nişte zvonuri de la centru. 

— Da, zise cu amărăciune Giovanni. 

— Pe mine m-a frapat chestia cu maşinile de poliţie, zise 
Rocco. 

— Da, spuse din nou capo, ghemuindu-se parcă în fotoliul său 
mare. Ai avut şi de ce. Jake manipulează mai mulţi poliţai decât 
mine. Ar fi trebuit să-i retrag teritoriul ăsta de multă vreme. Se 
înţelege foarte bine cu City Jim de ani de zile... Aşa cred. Deci 
credeţi toţi că poate fi adevărat? Spune-mi, Turk? Eşti pregătit să 
rişti rezultatul tuturor acestor ani de muncă pentru ceea ce ţi-a 
spus un necunoscut din Jersey la telefon? 

— Totul pare să se potrivească, Gio, răspunse Turk. Am trimis 
doi dintre oamenii mei, din echipa mea personală, ca să arunce o 
privire. Jake a adunat într-adevăr vreo sută de oameni la Manny. 
Tipii nici măcar nu ştiau ce făceau acolo, doar că aveau să urce 
în maşini de poliţie. Apoi şefii de echipe au ieşit din birou şi i-au 
aruncat pe oamenii mei în zăpadă. 

— Ar putea s-o încurce pentru că au făcut asta, mormăi Benny 
Rocco. Complotează, asta e sigur. Aş băga mâna în foc, Gio. 

— lar Jake dorea mult să vorbească personal cu Turk, adăugă 
Drago. In plus, mi-a recomandat să nu mai spun asta la nimeni. 

— Vrei să spui că încerca să-l recruteze pe Turk? întrebă 
Giovanni. 

— Mi se pare totuşi foarte logic. 

— Ceea ce dovedeşte cât e de deranjat la cap, bombăni Turk. 

— Povestea asta nu-mi place deloc, zise capo. Nu reuşesc să 
mă obişnuiesc cu ideea că Jake a mers atât de departe. 


69 


Prostioare, da, mi le pot imagina cu uşurinţă, dar să ajungă până 
aici... Să lucreze cu Hunter sau să-l angajeze... nu-l văd pe Jake 
acţionând astfel. 

— Scuză-mă, Gio, dar dacă vrei să ştii părerea mea, află că a 
te folosi de povestea cu Hunter sau poate să te foloseşti direct 
de Hunter ca să ai acoperire, consider că e o mare porcărie. 

— In privinţa asta ai perfectă dreptate, Benny, zise capo. 

Se uită fix la Larry Turk. 

— Te-am recomandat pentru treaba asta, Turk, ştii foarte bine. 
Pentru treaba pe care o faci în acest moment. 

— Da. Ştiu şi e o onoare pentru mine, te rog să mă crezi. 

— N-am făcut-o gândindu-mă la onoare. Am spus Consiliului că 
tu eşti singurul care poţi să reuşeşti şi cred asta, cu cea mai 
mare sinceritate. 

— Mulţumesc, Gio. N-am să te dezamăgesc. 

— Ştiu. Acum... cealaltă treabă. Pete the Hauler. E adevărat că 
n-ar trebui să vorbim despre ea înainte de judecată, dar ştiţi că 
situaţia e cu totul deosebită în seara asta. 

Bătu cu degetele pe suprafaţa biroului şi zise: 

— Aprinde-mi un trabuc, Charlie, zise el suspinând. 

„Vite-aşa o să fie lichidat Pete the Hauler”, îşi zise cu tristeţe 
Turk. 

Drago luă un portţigaret din argint şi introduse o ţigară 
grozavă din Jamaica. O aprinse, scoase portţigaretul şi i-o întinse 
şefului său. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Turk, zise Gio reluând discuţia 
întreruptă. Ştiu că ceea ce s-a petrecut în seara asta între tine şi 
Pete e aşa cum mi-ai spus. Ştiu, mai întâi pentru că te cunosc pe 
tine, pe urmă pentru că-l cunosc bine pe Golden Peter Lavallo. El 
şi Louis erau cei mai buni prieteni, ba uneori chiar mi-am pus tot 
felul de întrebări în privinţa lor... Bun, pot să înţeleg că un om 
poate să piardă pedalele şi să vrea să-l lichideze personal pe 
asasinul prietenului său. Asta se poate înţelege, e ceva normal. 

„la să vezi acum”, îşi zise Turk. 

— A înţelege însă e una, continuă capo, iar disciplina e cu totul 
altceva. Cu tot respectul datorat morţilor, trebuie să spun că nu-l 
simpatizam prea mult pe Louis Aurielli. L-am acceptat mai ales 
datorită lui Pete. Vă spun toate astea ca să înţelegeţi bine ceea 
ce urmează. Eu şi Pete Lavallo ne cunoaştem de multă vreme şi 
îmi place mult de tot băiatul ăsta. Dar mult mai dragă mi-e 
Familia. Din cauza asta, îl voi strivi pe Pete. li voi retrage toate 
bunurile. Mă înţelegeţi? Tot. O să-l las cu buzunarele goale şi o 


70 


să-l exilez. O să-l trimit în Arizona sau poate în New Mexico. Dacă 
stă liniştit acolo un an sau doi, îl voi lăsa să se întoarcă. Dar va 
reveni în aceleaşi condiţii în care a plecat. Asta îi voi face lui 
Golden Peter Lavallo. 

Cei trei oameni erau vizibil impresionați de această judecată 
reală. 

Larry Turk părea nervos. 

— N-am vrut să i se facă asta, Gio. Am vrut doar să i se spună 
că eu dau ordine pentru treaba asta, că altfel nu pot să lucrez. 

— Staţi jos, ordonă Don Gio, care îşi dădu brusc seama că 
stăteau în picioare în faţa biroului de destul de multă vreme. 

Cei trei schimbară o privire şi luară scaune pe care le aşezară 
în semicerc în faţa biroului. Giovanni trase un minut din ţigară cu 
ochii în tavan, apoi se uită la Larry Turk. 

— De ce crezi că spun toate astea? întrebă capo. Mai ales cu 
aceşti doi oameni ca martori? Ştii? 

Turk ştia. Era aproape o ceremonie, se petrecea ceva 
grandios. Ezită uşor înainte de a răspunde: 

— Cred că ne arăţi cât de mult ţii la Familia noastră, Gio. 

— Exact. Totuşi nu ţin la ea pentru că sunt şeful ei. Sunt şeful 
ei pentru că tin la ea mai mult decât oricare. Inţelegi ce vreau să 
spun? 

— Da, domnule. Am sesizat subtilitatea. 

— OK, să nu mai vorbim despre asta. Dar să te gândeşti la ce- 
am spus. Să te gândeşti şi la urmă să-mi spui ce înseamnă asta 
pentru tine. 

— Cred că pot să-ţi spun imediat, Gio. 

— Spune. 

— E nasol că a trebuit să fii amestecat în toate porcăriile din 
seara asta şi nu-mi place să ştiu că ţi s-a întâmplat asta. Cu 
permisiunea ta, Don Gio, voi lua asupra mea întreaga 
responsabilitate pentru seara asta. Nu vreau deloc să fii deranjat 
de aceste orori. In faţa acestor doi oameni, pe care îi iau drept 
martori, revendic întreaga responsabilitate a ceea ce se va 
petrece în noaptea asta. Aici şi peste tot în oraş. Indiferent care 
va fi rezultatul, eu am luat hotărârile. 

— In legătură cu ce? 

— Cu tot, declară Turk. Dar în special în legătură cu Joliet Jake 
şi clovnii lui de la centru. 

Don Gio se ridică de pe tron, ocoli biroul şi, punând mâinile pe 
umerii lui Larry Turk, îl sărută pe gură. Apoi, mai calm, zise: 

— Bine. Acum plecaţi şi spuneţi-i lui Pete the Hauler să intre. 


71 


Cei trei confidenţi plecară în grabă şi, ajunşi afară, Larry Turk 
râse scurt şi zise: 

— La dracu! Sper să nu fi fost sărutul morţii. 

— Nu, nu, răspunse Charles Drago. Nu l-am mai văzut pe 
bătrân făcând asta. Era foarte emoţionat, Turk, serios. 

— Nu, nu mă refeream la asta, zise Turk. Evident, dacă 
câştigăm, va fi nemaipomenit, dar dacă pierdem, cine o să 
plătească oalele sparte? 

— Şi dacă câştigăm aici şi pierdem în altă parte? adăugă 
Benny Rocco. Ştii ce-ai făcut, Turk? Te-ai oferit să suporţi 
consecinţele dacă ceva o să iasă prost. 

— Ne vom gândi la asta dacă apare ceva, zise brusc Turk. 
Până atunci, avem ceva mai bun de făcut. Mai întâi trebuie să-i 
chemăm pe băieţii care se ocupă de Hunter. Ei sunt oamenii 
noştri cei mai dotați. In plus, nu mai intrăm în jocul ăsta, după 
învăţămintele trase. Trebuie luată legătura cu oamenii ăştia. Eu o 
să mă ocup de şefi. Benny, ocupă-te de toţi caporegime şi de 
civili. Charlie, tu te ocupi de administraţie, vezi ce trebuie făcut. 

Drago zâmbi cinic. 

— Voi telefona şi unor elemente de la Jake. 

— Vă spun la amândoi, zise Turk cu seriozitate. N-am să vă uit 
niciodată pentru toate astea. 

— Păi tu credeai c-o să te lăsăm să uiţi? zise ironic Rocco. Tot 
ce se va întâmpla în seara asta va intra în istorie. 

— Dar împotriva lui Hunter? întrebă Charles Drago cu o voce 
sinistră. 

— Să-l ia dracu pe Hunter! izbucni Turk. Tipul ăsta nici măcar 
nu e trecut pe lista grijilor mele. 

Larry Turk greşea. Era preocupat mai ales de propriul său 
succes şi ştia că multe regate fuseseră clădite pe ruinele 
războiului. 


72 


CAPITOLUL XI 


Un fum gros de trabucuri şi ţigări îngreuna atmosfera la Manny 
şi sala era înţesată de oameni. Unii şefi de echipe se lungiseră pe 
jos, alţii se sprijiniseră cu spatele de perete, alţii stăteau în 
genunchi sau pe vine. Avuseseră grijă să-i lase drum de trecere 
„Bătrânului” care se plimba furios de colo până colo şi înjura în 
italiană lovindu-şi din când în când palma stângă cu pumnul 
drept. Meninghetti şi Spanno, călare pe scaune obişnuite, 
stăteau cu ochii în tavan. 

Nimeni nu vorbea, toţi păreau că se gândesc la consecinţele 
acelei nopţi fatale: când şeful se gândea, ceilalţi făceau şi ei la 
fel. 

Căpitanul Hamilton intră şi se strâmbă adulmecând aerul 
viciat. Intâlni privirea lui Vecci care trecea şi întrebă: 

— Deci? 

— Incă n-am hotărât nimic! se răsti Joliet Jake. 

— Dar trebuie să iei o decizie, Jake, îl imploră căpitanul. Nu pot 
să las maşinile poliției să se plimbe prin cartier toată noaptea. 
Oamenii încep să se uite la ele cu o privire mirată. Ori urci băieții 
în ele, ori le trimit de-aici. 

— De când, întrebă cu răceală Jake, un nenorocit de poliţai 
veros poate să fie sigur de viaţa lui? Chiar şi un căpitan de 
detectivi? 

Ochii lui Hamilton deveniră duri. 

— Nu mă amenința, Jake. 

— Nu e o amenințare, ci o promisiune! răcni celălalt. Acum 
lasă gura şi lasă-mă să mă gândesc! 

Hamilton traversă încăperea şi se sprijini cu fundul de 
marginea biroului. Mario Meninghetti îi aruncă o privire de 
simpatie şi Hamilton încercă să zâmbească. 

Vecci se mai plimbă un moment, apoi se opri brusc şi gesticula 
în direcţia poliţistului. 

— Nu-mi voi trimite oamenii în maşinile poliţiei mai înainte de 
a şti ce se petrece în acest oraş! 

— Cred că ai dreptate, Jake, răspunse cu amabilitate polițistul. 
Este o hotărâre înţeleaptă. Atunci îmi trimit înapoi oamenii, 
anulăm totul. N-ai nevoie de o forţă ofensivă, ci de o linie de 
apărare. 

— Gura! Taci odată! Mario! 


73 


— Da, şefule, răspunse imediat Meninghetti. 

— Mai spune-mi o dată toată chestia asta. Exact cum a zis. 
Aceleaşi cuvinte! 

— A spus că Charlie Drago dădea telefoane. Spune că e timpul 
să părăsim nava. Toţi băieţii care vor sosi înainte de miezul 
nopţii vor fi primiţi cu braţele deschise. Toţi cei care vor ajunge 
mai târziu, cei de la Centru, ar face bine să nu se oprească, să 
dispară complet. 

— Parcă nu aşa mi-ai spus înainte! strigă Vecci. 

— Păi nu sunt magnetofon, Jake, fir-ar să fie! 

— Au spus toți băieţii? 

— Da, aşa au spus. 

— Înainte de miezul nopţii? 

— Exact, şefule. 

— Bine, e formidabil! Exact asta vom face! 

Meninghetti se strâmbă. 

— Ce să facem? întrebă el. 

— Ne vom duce acolo toți. Vom lămuri neînţelegerea. Putem 
să ajungem înainte de miezul nopţii. 

Vecci se întoarse spre Hamilton. 

— Nu tu ai zis că nu mai ninge? 

— Ba da, răspunse Hamilton vizibil uşurat. Dar vremea e totuşi 
foarte rea. E polei şi drumurile sunt aproape impracticabile. 
Trebuie să pleci imediat dacă vrei să ajungi înainte de miezul 
nopţii. 

— Stai o clipă, mormăi Meninghetti. Mergi şi tu, Jake? 

— Bineînţeles. 

— Dar vei cădea într-o ambuscadă! exclamă caporegime. 

— Poate că da, poate că nu. . j 

Vecci părea să se fi hotărât. li revenea buna dispoziție. li făcu 
cu ochiul lui Pops Spanno şi-i zise: 

— Anunţă-i pe oameni să se pregătească. Plecăm. 

— Cu ce? zise Hamilton îngrijorat. 

— Nu te mai prosti, nu mergem cu rablele tale. Nu sunt chiar 
atât de idiot ca să mă duc acolo în maşinile poliţiei. Opreşte două 
maşini şi celelalte pot să plece. 

— De ce să ţin două maşini? 

— Ca escortă, fir-ar să fie! Tu vei urca în prima şi bagi viteză! 
Ai înţeles? 

— Dar nu pot să mă car aşa... 

— Aiurea! îi zise calm Vecci. Singurul lucru care te-ar putea 
împiedica ar fi un glonţ în cap. 


74 


Căpitanul se înroşi la faţă şi părăsi imediat biroul trântind uşa 
în urma lui. 

Joliet Jake zâmbi şi se adresă lui Meninghetti: 

— OK, Mario. Să mergem. Spune să aducă maşinile. Le vreau 
în faţa uşii în cinci minute ca să le încărcăm. 

Şefii de echipă se ridicară în grabă când îl auziră pe 
Meninghetti: 

— Haide, ieşiţi, băieţi. Vă spun planul o singură dată, aşa că 
ascultați cu atenţie. 

In timp ce oamenii ieşeau, caporegime întoarse capul spre 
şeful său. 

— Le telefonezi înainte? 

— Evident că le telefonez înainte. Ce-ţi închipui? 

— Ne ducem acolo înarmaţi? 

— Te-ai prostit? Mergem acolo înarmaţi până-n dinţi. 

Caporegime se încruntă şi îi urmă pe şefii de echipe spre 
ieşire. 

Joliet Jake ridică receptorul telefonului şi formă numărul de la 
Giovanni. N-ar fi fost corect să-i telefoneze direct lui Giovanni 
într-un astfel de moment, dar va cere să i se transmită mesajul. 
Trebuia. Jake îşi zicea că această neînțelegere nu putea să fie 
lămurită decât într-un singur fel. In fine, în două feluri. Vorbe 
dulci sau plumbi fierbinţi! 

Oricum, Jake nu avea de gând să aştepte ca jumătate din 
oamenii lui să treacă de cealaltă parte ca să lămurească 
lucrurile. Joliet Jake nu petrecuse patruzeci de ani în stradă ca să 


acţioneze ca un tânăr imbecil. 
* 


* x 


Un taxi opri lângă trotuar în față la Manny's Posh. Motorul 
mergea domol, aparatul taxa şi şoferul vorbea cu amabilitate 
clientului său, un bărbat înalt îmbrăcat în gri, cu un mantou gros 
pe el. Purta o pălărie moale de culoare gri şi avea o panglică de 
piele neagră peste unul din ochi. Intre dinţi avea o pipă stinsă. Pe 
banchetă, lângă genunchi, se afla o servietă mică 
dreptunghiulară. 

Alt bărbat, îmbrăcat tot în gri, ieşi din club şi se aşeză în faţa 
taxiului ca să cerceteze strada cu privirea. 

Şoferul se adresă clientului: 

— El trebuie să fie. E căpitanul Hamilton de la City Police. 

Omul cu panglică neagră mulţumi şi aruncă pe scaunul din 
faţă o bancnotă de douăzeci de dolari, apoi deschise uşa şi ieşi. 


75 


Hamilton ieşise în stradă şi făcea semn unei maşini de 
patrulare să oprească. Vehiculul încetini şi se opri în spatele 
taxiului. Când trecu pe lângă taxi, Hamilton fu oprit de omul cu 
panglică neagră. 

— Sunt vehiculele dumitale, căpitane? întrebă necunoscutul. 

— Cine mă întreabă? răspunse Hamilton examinându-şi 
interlocutorul. 

— Să facem o înţelegere, căpitane, zise omul schiţând un 
zâmbet. Eu n-am să-ţi spun numele şi dumneata n-ai să întrebi 
de al meu. 

— Bine, ce-i? zise Hamilton suspinând. 

— Jim a primit vreo douăzeci de telefoane în legătură cu 
defilarea maşinilor de patrulare. lţi cere să opreşti imediat 
chestia asta. 

— Spune-i că de o jumătate de oră încerc să fac asta şi mai 
spune-i că ar trebui să facă ceva cu bătrânul ăsta nebun 
dinăuntru, încă se mai crede în anii cincizeci. 

— Jake ar putea să aibă încăpăţânările lui, e adevărat. E 
adevărat că toate maşinile astea ar putea să ne facă necazuri. 
Ce l-a apucat? 

— Bătrânul voia să-şi urce oamenii în maşinile poliţiei ca să-l 
vâneze pe Hunter. Cred că voia să le dovedească tinerilor lupi că 
încă mai e în stare să le arate câte ceva. Oricum, voia să-i taie 
capul lui Hunter şi să-l agite în vârful unei sulițe. Dar l-am 
convins să renunţe şi tocmai trimiteam maşinile înapoi. 

— Te sfătuiesc s-o faci imediat. 

— Mda. Auzi, poţi să transmiţi un mesaj din partea mea? 

— O să încerc. 

— Jake a luat-o razna. Crede că s-a hotărât un contract 
împotriva lui şi se va duce la Giovanni ca să facă un adevărat 
masacru. la cu el o ceată de tipi şi m-a pus pe mine să deschid 
cortegiul. Spune-i lui Jim să facă tot ce poate să ne devieze 
direcţia. Nu se poate prevedea ce o să se întâmple. Am putea s-o 
mierlim cu toţii. 

— Sper că nu-l vei însoţi cu toate maşinile. 

— Nu, a fost foarte înţelegător, a cerut doar două. Numai că 
eu trebuie să merg cu el, aşa că... 

— Nu-ţi face griji. Fă-mi mai întâi un serviciu şi du-mă până la 
Police Departement. 

— O să chem o maşină. Nu uita de mesaj. 

— Nu, dar să-ţi dau un... sfat. Dacă totul iese rău şi eo 
problemă de supravieţuire personală, nu uita că înainte de orice 


76 


eşti poliţist. Înţelegi? 

— Mulţumesc. Da, încep să înţeleg. 

Căpitanul se aplecă în interiorul maşinii de patrulare şi apucă 
microfonul. Omul cu panglică neagră se deplasă şchiopătând 
uşor şi se aşeză acolo unde oprise taxiul. După câteva secunde, 
o altă maşină a poliţiei se opri lângă el. Urcă şi maşina plecă 
imediat. 

După vreo zece minute, aceeaşi maşină intră pe strada 
rezervată  înalţilor funcţionari de la prefectura oraşului. 
Necunoscutul cobori, mulţumi poliţiştilor care-l aduseseră, urcă 
repede treptele şi intră. Abia dacă mai şchiopăta şi purta 
mantoul pe umeri. Avea o servietă într-o mână şi o pipă stinsă în 
cealaltă. Privindu-l cum trecea printre poliţiştii şi jurnaliştii din 
hol, ai fi zis că omul cu panglică neagră era un înalt funcţionar al 
prefecturii, un avocat sau un om de afaceri cu treburi la poliţie. 

In realitate, acest om era criminalul cel mai căutat în acel 
moment la Chicago, era Bob Hunter care făcea o a doua 
recunoaştere a terenului. 

Parcurse cu privirea tăbliţele de pe uşile birourilor, îşi continuă 
drumul şi se îndreptă spre o scară din fund. Trecu prin faţa sălilor 
de adunare şi străbătu culoare pline de lume, ajungând în cele 
din urmă în partea cea mai liniştită a clădirii, acolo unde se afla 
biroul căutat. 

Placa de pe uşă indica Department Liaison. Intră în acea sală, 
trecu într-o mică sală de aşteptare şi privi la cele trei uşi care 
dădeau în această sală. Pe una dintre ele era scris numele Mr. 
McCormick. 

Hunter bătu la uşă şi intră. Un bărbat grăsuliu de vreo 
cincizeci de ani ridică o față obosită, schiță un zâmbet şi zise: 

— Dacă e vorba de vreo problemă, atunci e prea târziu. Poate 
că v-aţi rătăcit. 

— Sunteţi Josh McCormick? întrebă Hunter. 

— Chiar el. Blocat în acest oraş de cea mai rea noapte din 
toate timpurile. Deci nu v-aţi rătăcit? 

— Dumneata ai sarcina să asiguri legăturile între prefectură şi 
biroul Procurorului statului. 

Era o afirmaţie nu o întrebare. 

Funcţionarul dădu afirmativ din cap examinându-şi mai cu 
atenţie interlocutorul. 

— Da, sunt afectat acestui birou, mărturisi el. 

Hunter puse servieta pe colţul biroului şi scoase carnetul lui 
Stein. 


77 


— De ce sunteţi blocat, domnule McCormick? întrebă el cu 
răceală. Din cauza timpului de afară sau a celei de a doua 
meserii? 

— Ce înseamnă asta? bombăni McCormick. Cine eşti? 

Hunter răsfoia carnetul. Găsi partea care îl interesa. incepu să 
citească cu o voce lugubră: 

— McCormick, Josh L., numit de stat ca să reprezinte biroul 
Procurorului districtual în cadrul prefecturii din Chicago. 

Hunter ridică ochii şi întrebă: 

— Eşti într-adevăr acest Josh McCormick, nu? 

— Ce-ai acolo? izbucni omul furios. Drept cine te iei... 

— Gura! se răsti Hunter arătându-i Beretta. 

Omul păli la faţă şi puse mâinile pe birou. 

— Ce vrei? întrebă el cu glas scăzut. 

Insemnările lui Stein despre activităţile lui McCormick 
cuprindeau şase pagini şi jumătate din carnet şi povesteau în 
detaliu asocierea lui cu Mafia de şase ani la Chicago şi în alte 
părţi. McCormick trădase de nenumărate ori statul Illinois. 
Deseori aranjase lucrurile pentru Sindicatul crimei din Chicago 
intervenind în cursul unui proces, cumpărându-i pe judecătorii 
sau pe juraţii pe care Organizaţia nu-i controla încă, iar influenţa 
lui se întindea până la Curtea Supremă a statului. Postul actual îl 
deţinea doar de cincisprezece luni şi lucra în special pentru 
Mafie, ţinând-o la curent cu activităţile prefecturii. 

Tipul acesta nu era nici poliţist, nici politician; era exact ceea 
ce spuneau cele şase pagini; un trădător, un criminal, un 
intermediar în serviciul Sindicatului crimei şi, în ochii lui Hunter, 
un mafiot. 

McCormick începea să transpire şi privirea i se tulburase uşor 
fixând în permanenţă ţeava armei. 

— Nu înţeleg nimic, murmură el. N-am făcut nimic. E vorba de 
un contract? Dacă e un contract, atunci sunt dispus să dublez 
oferta. Ba chiar o triplez. lţi voi da tot ce am. 

Cu mâna liberă, Hunter puse carnetul în servietă şi luă o 
medalie de trăgător de elită. O aruncă pe birou, unde se rostogoli 
pe mâna trădătorului care o privea îngrozit. 

— Oh, Dumnezeule, nu! bâigui el. 

— Ai dat deja totul, McCormick, şi asta nu e de ajuns. 

— Nu fac parte din Mafia! Ce e scris în carnetul ăla? Că fac 
parte? E fals! Te implor, e fals! 

— Nu, eşti mai rău, răspunse Hunter amintindu-şi de 
monologul lui Stein despre sistem. Din cauza unor oameni ca tine 


78 


funcţionează maşinăria lor. 

— Dar nu sunt nimic, Hunter. Doar o mică rotiţă în această 
maşinărie. Asta nu e crimă, e politică. Marea politică! Există mii 
ca mine, poate zeci de mii. 

Tipul pleda pentru viaţa lui. 

— Poate cam optzeci de mii? zise Hunter care îşi aminti din 
nou de discuţia cu Stein. 

— Nu m-ar surprinde deloc. Nu sunt oameni ca mine, Hunter. E 
sistemul lor, blestematul lor de sistem. Crezi că eu exercit o 
putere adevărată în acest oraş? 

Râse amar şi continuă: 

— De multă vreme cunosc lumea interlopă, e adevărat. 
Cunosc tribunalele şi oamenii cu funcţii mari. Dar crezi că pot să 
fac ceva singur? Mi s-ar râde în nas. Nu eu sunt vinovat, Hunter. 
Vinovat e afurisitul lor de sistem fir-ar să fie! Un om nu ajunge 
nicăieri în oraşul ăsta dacă vrea s-o facă în afara sistemului. 

Hunter cunoştea foarte bine sistemul şi ştia cât de uşor puteau 
fi oamenii îmbrobodiţi pentru ca apoi să fie împroşcaţi cu noroi. 

— Nu vreau neapărat să te lichidez, îi zise el omului terorizat. 
Am nevoie de biroul tău şi vreau să pleci. 

— Dă-mi ocazia şi vei vedea cât de repede plec! 

— Şi nu te mai întorci niciodată aici. Le vei spune asta tuturor 
amicilor tăi din sistem. Le vei spune că Hunter va mai sta mult 
aici şi că va arunca mereu o privire asupra maşinăriei. 

McCormick se uita la ţeava pistolului, dar acum apăruse puţină 
speranţă în privirea lui; începuse să respire normal şi să se 
calmeze. 

— Nu-mi vine să cred că ai ajuns aici, trecând printre mii de 
poliţişti, ca să-mi spui asta. 

— Ai dreptate, răspunse Hunter. la telefonul, McCormick. 
Formează numărul patronului tău la Springfield. Mă refer la 
patronul tău oficial, şi vreau să fii foarte convingător. Ai primit o 
informaţie serioasă. Toţi marii mahări ai Mafiei din Chicago sunt 
adunaţi la Giovanni în acest moment. Vorbesc de posibilitatea 
unui război între bande. Şi ai aflat că Hunter se va duce acolo. li 
vei sugera procurorului să pună pe picioare o armată de poliţai şi 
să facă acolo o descindere. Asta e ideea generală. Acum vreau 
să văd cum te descurci. 

McCormick forma deja numărul. Mâna îi tremura puţin dar 
vocea îi devenise calmă. 

— Vei vedea. Sunt expert în materie, doar ştii deja asta. 

Hunter începea să-l găsească aproape simpatic, chiar 


79 


amintindu-şi ce era, dar fără să uite că nimeni nu era alb sau 
negru. Urmări convorbirea de la un alt telefon, şi dădu din cap 
mulţumit după ce discuţia luă sfârşit. Apoi îl legă fedeleş pe 
McCormick, îi puse căluş în gură şi îl închise într-o debara a sălii 
de aşteptare. După ce termină treaba, Hunter părăsi biroul. 

Pe culoar începu din nou să şchioapete, traversând cu calm 
haosul obişnuit al unui departament de poliţie, trecând pe lângă 
suspecți arţăgoşi sau îngroziţi, femei furioase, mame cu lacrimi 
în ochi. 

Cu o privire distantă, Hunter îşi croi drum printre poliţişti 
surmenaţi, avocaţi veroşi şi „aranjori” de toate felurile. Văzu 
reclamanţi îngrijoraţi; martori mânioşi, beţivi şi drogaţi, puşti 
cuprinşi de panică şi suflete pierdute. Trecu pe lângă jurnalişti, 
asistenţi sociali, fotografi, faxuri şi telefoane care sunau strident, 
în cele din urmă ajunse afară, în jungla îngheţată pe care o 
prefera. 

In timpul traseului, Hunter nu se mai întrebase de ce un 
poliţist, un avocat sau un judecător se lăsa corupt, devenea 
trădător sau criminal. Se întreba de ce nu erau mai mulţi! 

Se mai întreba dacă mai merita să lupte. 

Chiar dacă, printr-un miracol extraordinar, ar fi reuşit să 
lichideze toată Mafia, n-ar fi apărut alţii care să le ia locul? N-ar fi 
renăscut maşinăria din propria ei cenuşă? 

Refuză să se mai gândească, căci deocamdată nu-şi putea 
permite nici un fel de îndoială. Se întoarse la vehiculul său, 
controlă cauciucurile, urcă şi îşi îmbrăcă ţinuta de luptă. 

ll aştepta înfruntarea. 

In mod indirect, maşinăria se afla la originea micilor criminali, 
a delincvenţei juvenile, a căminelor distruse, a sufletelor pierdute 
şi a unei mari părţi din relele omenirii. Asta aflase Hunter în urma 
vizitei sale la Departamentul de Poliţie. 

Exterminatorul zâmbi cu cruzime şi demară lent. Vehiculul 
aluneca liniştit pe străzile acoperite de polei şi Hunter se gândea 
la propria lui maşinărie. 


80 


CAPITOLUL XII 


De concepţie extern de simplă, realizarea planului lui Hunter 
cerea o execuţie extrem de minuțioasă. Direct, un singur om nu 
putea spera să distrugă numeroasele forţe inamice şi Hunter era 
conştient de asta. 

De la început contase pe slăbiciunile mafioţilor ca să semene 
spaimă şi confuzie. Apoi, în plin haos, Exterminatorul avea să-i 
suprime pe marii şefi din Familia din Chicago. 

Totuşi era tracasat de altceva. Peste tot, de altfel, în celelalte 
mari oraşe din Statele Unite, Mafia era cauza şi efectul răului. La 
Chicago lucrurile erau contrare; întregul contribuia la buna 
funcţionare a maşinăriei criminale şi câştiga din asta beneficii 
imense. Adevăratul putregai se afla deci în afara clanului 
mafioţilor, la câţiva cetăţeni. Din această cauză, Hunter 
renunţase la câteva din cele nouă nume încercuite de Leopold 
Stein. Le lăsa cetăţenilor din Chicago grija de a scăpa de poliţiştii 
şi administratorii lor corupți. Asta era o treabă pentru civili! 

* 


* x 


Restaurantul-cabaret cunoscut sub numele de Giovanni's 
ocupa un teren imens care aparținea de fapt cetățenilor din Cook 
County. Cu câţiva ani în urmă şi la un preţ foarte ridicat, 
comitetul achiziţionase mai multe hectare ca să facă un teren de 
golf şi un parc public. O parte din acest teren se întindea de-a 
lungul fluviului şi în acel loc fusese prevăzut un centru balnear cu 
piscine şi echipamente pentru baia în fluviu. 

Mai târziu, dintr-un raţionament curios, se ajunsese la 
concluzia că centrul acvatic era irealizabil şi, printr-un alt 
fenomen ciudat, această mare parcelă de teren fusese cedată 
companiei C/ub's Management, Inc., care urma să construiască 
acolo o clădire publică. N 

Clădirea publică a devenit Giovanni's. In plus, nu se putea 
contesta că acest club nu era deschis tuturor, căci, în schimbul 
unei sume derizorii de cincizeci de dolari de persoană, fiecare 
putea să ia masa şi să danseze într-un cadru luxos şi rafinat, 
unde smochingul era obligatoriu, chelnerii erau stilaţi şi unde 
cântau de multe ori cântăreţi străini foarte apreciaţi. In partea 
din spate era chiar şi un mic cazino ilegal, demn de cele mai 
frumoase săli din Las Vegas. 


81 


În partea de sud a terenului anexat de Don Gio se afla un 
teren de golf pe jumătate terminat (numai nouă găuri), iar în 
partea de vest a micului drum special al clubului se afla un teren 
impracticabil, deci nefolosit. 

Fluviul mărginea o altă latură a clubului, deci Don Gio 
dispunea de un loc deosebit de privat. Doar la nord exista un 
pâlc de vile, despărțite de parcul clubului de un boschet stufos, 
pe care Giovanni îl botezase cu dispreţ „ghetoul celor bogaţi”. 

Clădirea impozantă fusese construită în stilul arhitecturii 
coloniale americane şi costase, după materialele de construcţie 
folosite, cel puţin un milion şi jumătate de dolari. Totuşi nu-l 
costase chiar atât pe Arturo Giovanni. Manipularea societăţilor 
de construcţii, a sindicatelor şi deținerea unor societăţi de 
materii prime pentru construcții şi decorațiuni făcuseră 
adevărate miracole, iar Don Gio nu era omul care să neglijeze 
aceste detalii pecuniare. El, care n-ar fi ezitat să cumpere un 
trabuc bun cu cincizeci de dolari, refuza să plătească cu zece 
dolari ora un instalator cu experienţă. Nu, asta niciodată! 

Sigur, clădirea era impozantă, iar Bob Hunter nu era nici el 
omul care să neglijeze detaliile. Micul drum particular se întindea 
pe aproximativ trei sute de metri, mărginit pe ambele părţi de un 
gard din fier având în centru o poartă imensă din piatră în care 
fusese cizelat blazonul lui Don Gio. Hunter descoperi pe o hartă 
că existau cam o sută de metri de mal în partea din spate a 
proprietăţii. Estimă că construcţia era situată la o sută cincizeci 
de metri în interiorul parcului şi că se ajungea la ea pe o alee 
circulară care începea acolo unde se sfârşea drumul privat. 

Clubul era foarte luminat în momentul în care Hunter ajunse la 
faţa locului, precum şi parcul din ambele părţi ale clădirii. Cu 
siguranţă că acolo erau şi parcări. 

Hunter ar fi preferat ca turul de recunoaştere să-l fi făcut ziua, 
căci ştia cât de mult putea întunericul să inducă în eroare, mai 
ales pe o astfel de noapte. Zăpada nu mai cădea cu aceeaşi 
violenţă ca la început, în locul ei cădea acum o ploaie măruntă şi 
rece. Vizibilitatea era bună, dar mase de zăpadă acopereau 
porţiuni de gheaţă. Micul drum nu prezenta urme de trecere iar 
serviciul public nu se mai ocupa de asta de câteva ore bune. 
Bară la bară, un şir lung de limuzine negre se întindea în faţa 
porţii mari din piatră, şirul încheindu-se cu o maşină a 
Departamentului Poliţiei din Chicago. Nori de abur se ridicau 
dinspre vreo douăzeci de capote sub care motoarele torceau 
domol, toate aceste maşini având aprinse luminile de poziţie. 


82 


Numai maşina din faţă avea aprinse toate farurile. Girofarul 
albastru clipea pe acoperişul maşinii de poliţie. 

Un alt girofar clipea şi pe acoperişul vehiculului lui Hunter, dar 
era galben, culoarea folosită de serviciile publice. Hunter opri 
lângă maşina oficială şi lăsă în jos geamul ca să vorbească cu 
poliţiştii care lăsară şi ei geamul în jos. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Hunter. Drumul e blocat? 

— Nu, poţi să treci. 

— E cam târziu pentru antrenamente, nu? 

— In seara asta sunt multe VIP-uri la Giovanni's. Ştii cum e! 

— Da, foarte bine, răspunse Hunter râzând. Ce-ar fi să mă 
escortaţi şi pe mine? In folosul public! Ciudată noapte, nu-i aşa? 

— Ba da. Cred că gheaţa afectează grav linia de înaltă 
tensiune. 

Poliţaiul încercă să examineze camioneta lui Hunter, dar 
renunţă din cauza noroiului îngheţat de pe străzile din Chicago 
care o acoperea lateral. 

— Da, răspunse Hunter. Şi evident, acum trebuia să fie turul 
meu de inspecţie pe-aici. Ce-i dincolo de clădirea asta? 

— Habar n-am, răspunse polițistul. E cam în afara traseului 
meu obişnuit. 

Hunter râse scurt. 

— Bine, o să fac singur mica mea anchetă. 

Porni încet pe lângă maşinile staționate. Geamurile lor erau 
aburite în interior şi nimeni nu ştersese condensul. Hunter 
număra ocupanţii în funcţie de contingentele normale pentru 
fiecare maşină: doi în faţă, doi pe strapontine şi trei în spate, în 
total şapte oameni de fiecare maşină. Inmulţit cu douăzeci, 
numărul lor devenea impresionant. 

Prima maşină era o limuzină neagră, nu o maşină a poliţiei. 
Hunter presupuse că unul dintre locotenenţii lui Vecci îl însoțea 
pe căpitanul Hamilton până la club pentru a anunţa şi a facilita 
intrarea trupelor lui Vecci. Hunter considera că Joliet Jake 
reacţiona cu mult mai mult optimism decât ar fi făcut el. Un 
capo, mai mult decât de închisoare sau de moarte, se temea de 
intrigile din cadrul Familiei. Contrar legendei care pretindea că 
între gangsteri domneşte fraternitatea, Organizaţia suporta în 
mod regulat şocul acestor războaie intestine. Un „şef” îşi câştiga 
rangul şi poziţia prin teroare, deci trăia cu frica continuă că i se 
putea face şi lui acelaşi lucru şi pentru asta era bănuitor faţă de 
toate persoanele din anturajul lui. 

Deci, toţi cei care veneau din Centru cu Jake mergeau ca pe 


83 


sârmă... cu excepţia lui Hunter. Nu, el venise doar să declanşeze 
masacrul de la Chicago. 


84 


CAPITOLUL XIII 


Hunter se deplasă pe lângă „citadela” Mafiei, se opri de două 
ori şi ieşi din camionetă pentru ca inamicul să-l poată vedea 
cercetând cu privirea liniile de înaltă tensiune care treceau pe 
lângă proprietate. La a doua oprire, fu interpelat de o voce 
venind de dincolo de gardul de fier: 


— Ei! Ce faci? 
— Verific liniile, răspunse Hunter cu o voce relaxată. Sunt pline 
de gheaţă. 


— Ah, da. Asta e o idee bună. 

Hunter stătea în mijlocul străzii. Aprinse o ţigară. 

— Şi-o să reziste? 

— Am văzut altele şi mai încărcate, răspunse Hunter. Dar vor 
ţine dacă vântul n-o să bată mai tare. 

— Da, ai dreptate. Vântul ar putea să le provoace stricăciuni, 
nu? 

— Mda. 

După voce, tipul era pe jumătate îngheţat. Hunter se întreba 
cam câţi patrulau în parc şi cât timp erau obligaţi să se plimbe 
prin frig. O gardă defensivă îşi pierdea mult din eficacitate dacă 
tremura de frig, iar luptătorii îngheţaţi nu făceau două parale. 

— Am cafea în camionetă, zise Hunter. Am impresia că nu ţi-ar 
strica deloc. 

— Auzi colo! iți dau zece dolari, ba nu, douăzeci! 

Hunter râse scurt. 

— Stai o clipă. 

Urcă în vehicul, luă termosul şi se apropie de gard. Omul ieşi 
din umbră. Purta un pardesiu lung şi negru şi o pălărie moale 
trasă pe frunte, iar nasul şi-l vârâse într-un fular întărit de ger. 
Ochii, deasupra fularului, semănau cu două găuri arse. 

Hunter turnă cafea şi întinse ceaşca mică de plastic prin gard. 
Mâinile care luară ceaşca nu aveau mănuşi, iar degetele erau 
înţepenite. 

Hunter îi zise cu o voce prietenoasă: 

— Asta nu e noapte ca să stai afară! Eşti paznic? 

— Mda, exact. 

Bău o gură zdravănă de cafea şi exclamă: 

— Sfântă Fecioară! Mi-ai salvat viaţa cu cafeaua asta. Să ştii 
că nu glumeam, îţi dau douăzeci de dolari. 


85 


— Las-o baltă, zise Hunter. Eşti obligat să stai aşa afară toată 
noaptea? 

— Am impresia că da, răspunse celălalt clănţănind din dinţi. Tu 
probabil că ai încălzire în camionetă, nu? 

— Ah, da! Am pe mine trei straturi de haine termice. 

— Termice? Ce mai e şi asta? 

— Ca o izolaţie. Reţine căldura corpului şi împiedică intrarea 
frigului. Nu mi-e frig deloc. Doar la faţă. Am impresia că am faţa 
moartă. 

— O să le pomenesc băieţilor de hainele astea termice; 
probabil că sunt extra pe o astfel de vreme. 

— Mai sunt şi alţii care îngheaţă în întuneric? 

— Mda. Că veni vorba de îngheţat... Zici că nu-ţi mai simţi 
faţa, dar eu care nu mai simt nimic de la brâu în jos! Cred că nu 
mai pot nici să mă piş! 

Hunter şi paznicul începură să râdă. Deodată răsună o voce: 

— Milly! Ce faci? 

— Mă uit să văd ce se întâmplă, răspunse omul întorcându-se. 
E doar un tip care verifică liniile. 

Omul Mafiei termină de băut cafeaua tremurând şi înapoie 
ceaşca. 

— Mulţumesc tare mult, zise el. Nici nu-ţi închipui câtă nevoie 
am avut. 

Apoi întoarse spatele şi porni spre postul lui. 

Hunter urcă în camionetă ca să se gândească. Postaseră 
santinele şi mai era şi un şef care făcea ronduri periodice ca să-i 
ţină pe recepţie. Oamenii ăştia erau expuşi de multă vreme 
frigului şi sufereau de asta, cel puţin unii dintre ei. De asemenea, 
acum ştiau toţi că în preajmă se afla un tip care verifica liniile de 
înaltă tensiune. 

Bun, pentru început nu era rău deloc. 

Hunter demară şi înaintă până la stâlpul electric pe care îl 
căuta, apoi se deplasă în partea din spate a vehiculului şi începu 
să pregătească explozibilul. După ce termină o încărcătură, o 
înfăşură în jur şi alese două detonatoare pe care le puse în 
buzunarul salopetei. 

Peste puţin timp îşi va semnala prezenţa. 

* 


* x 


Tăcut şi discret, căpitanul Hamilton stătea la câțiva paşi de 
grupul format de Pops Spanno, Charles Drago şi Benny Rocco. Nu 
voia să ia parte inutil la discuția lor. 


86 


— Auzi, Charlie, zise Spanno. Tu telefonezi tuturor şi spui la 
toţi să vină aici. Acum însă zici că... 

— Nu Charlie zice, îi explică cu răbdare Benny Rocco. Don Gio 
zice că nu e bine să-i avem pe toţi oamenii ăia masaţi în afara 
porţii. Charlie avea intenţii bune, dar îţi dai şi tu seama, Pops, 
aici sunt deja mai mult de două sute de tipi. 

— Chiar atâţia aveţi? Eu parcă n-am văzut atâţia, Benny. 

— Nu e nevoie să-i vezi, zise Drago. Dar e clar că Jake e 
binevenit aici, nici măcar nu are nevoie de invitaţie specială. 
Dacă vrea să intre, n-are decât să intre. Dar să nu vină cu o sută 
de oameni în urma lui. Asta e tot, punct! 

— Ei bine, nu ştiu ce să spun, zise Spanno. Cred că lui Jake n-o 
să-i convină că e tratat ca un prieten de gradul doi. Tu telefonezi 
peste tot şi inviţi aici pe toată lumea. Atunci Jake, care e un 
prieten bun şi loial, îşi adună toţi oamenii ca să fie sigur că vor 
veni toţi. Pe urmă soseşte şi îi spuneţi să trimită înapoi toţi 
oamenii. Nu cred că e bine şi sunt convins că lui Jake n-o să-i 
pice deloc bine chestia asta. 

— Totuşi asta e situaţia, Pops, zise Rocco. 

— Dar de cine crezi că vorbeşti, zevzecule? întrebă furios 
Spanno. Ala care stă afară în frig e Jake Vecci! Stă în frig şi 
aşteaptă să i se spună că e binevenit cu toţi oamenii lui. El era 
deja un om mare când tu abia dacă ieşeai din născătoare! 

In acea clipă intră Larry Turk şi îşi şterse picioarele pe covorul 
perie special. 

— Ascultă, Spanno, bombăni el. Du-te şi spune-i lui Jake că 
dacă îi e frică să intre, asta înseamnă că ştie mai mult decât noi 
despre ceva. Poate să intre când vrea, dar nu cu mai mult de 
patru maşini. Asta e tot. Nu mai facem alte discuţii. 

Turk părăsi holul. 

— Vorbeşte de parcă ar fi Dumnezeu în persoană, zise Spanno 
ironic. 

— Cam asta e situaţia, Pops, răspunse Drago. 

— Bine, mă duc să-i spun lui Jake, dar nu ştiu cum o s-o ia. 

— Trebuie să rişti, n-ai ce face, mormăi Drago. 

Spanno se întoarse furios, aruncă o privire spre Hamilton, îi 
făcu semn să-l urmeze şi ieşi. 

Căpitanul făcu doi paşi spre ceilalţi şi le zise: 

— Nu ştiu exact ce se întâmplă, dar vreau să precizez că eu nu 
fac parte din trupă. 

— Suntem bucuroşi să aflăm chestia asta, Ham, îi răspunse 
Drago. 


87 


— N-am venit decât pentru că Jake mi-a cerut o escortă ca să 
traverseze oraşul. Se temea de blocajele provocate de furtună. 

— Totuşi afară e o adevărată armată, nu? îl întrebă Benny 
Rocco. 

— Presupun că da, zise Hamilton. Dar nu ştiu de ce. O să-i 
spuneţi asta lui Don Gio, da? 

— li vom spune, răspunse Rocco. 

— Eu mă întorc în oraş, îi anunţă Hamilton. 

— E o idee bună, zise încetişor Drago. 

— Da... ăăă, bun, mulţumesc. Pe curând. 

Căpitanul ieşi şi el şi cei doi lupi tineri se priviră zâmbind 
înainte de a pleca în căutarea lui Larry Turk. Turk avea să se 


distreze tare mult de chestia asta. 
x 


* x 


Hunter înfăşură explozibilul în jurul cablului principal al 
clubului, apoi fixă detonatorii şi coborî. În momentul următor, 
vehiculul său gonea pe drumul aproape inexistent care ducea la 
malul fluviului traversând boschetul din partea de nord a 
proprietăţii. 

Locul acela nu mai fusese folosit de câţiva ani şi servise 
pentru lansarea la apă a unor ambarcaţiuni de pescuit. Drumul 
se lăţea în fundătură pe malul fluviului. Mergând cu farurile 
stinse, Hunter fu gata să ajungă în apă. Suprafaţa fluviului era 
îngheţată şi acoperită de zăpadă. 

Cobori din camionetă şi verifică grosimea gheții mergând pe 
ea, apoi urcă în vehicul şi puse pe el o haină groasă de culoare 
gri. Alese o pălărie moale de culoare neagră şi o trase pe frunte. 
Verifică pistolul şi puse un încărcător suplimentar la centura de 
luptă, după care puse în bandulieră un pistol-mitralieră 
Thompson şi ieşi. Nu voia să rateze începutul festivităților. 

Fără zgomot, Hunter se deplasă pe lângă suprafaţa îngheţată, 
pe lângă mal, ascunzându-se în spatele micilor tufişuri îngheţate 
care mărgineau fluviul. Mângâie cutiuţa dreptunghiulară fixată la 
centură, care nu era altceva decât micul aparat care comanda 
activarea detonatorului branşat la cablul electric principal. 

Da, trebuia să fie acolo când se declanşau ostilitățile. 

In plus, cu siguranţă că el le va declanşa. 

Hunter era pregătit. 

Şi ceilalţi erau pregătiţi. 

Balul putea să înceapă! 


88 


CAPITOLUL XIV 


Jake Vecci era furios. 

— Bun, la urma urmelor, pe toţi dracii! Mă duc! Ce-a spus? 
Patru maşini? OK. Ascultaţi la mine. Zece băieţi în fiecare maşină 
fac în total patruzeci. Cei mai buni, auziţi, îi vreau pe cei mai 
buni! Începeţi cu toţi şefii de echipe. Mario, tu şi Pops, urcați în 
maşină cu mine. Nu uitaţi, cei mai buni patruzeci de oameni pe 
care îi avem. Ceilalţi vor aştepta. 

— Cât timp aşteaptă, Jake? întrebă Meninghetti cu o voce 
ostenită. 

— Aşteaptă să-i anunţăm. Imediat ce lucrurile se lămuresc, îi 
anunţăm şi vor putea să se întoarcă în oraş. Dar dacă n-au nici o 
veste, să zicem... într-o jumătate de oră, intră şi ei ca să vadă ce 
se întâmplă. De altfel... Pops, ar fi mai bine să rămâi cu băieţii 
ăştia, nu vreau să iau cu mine toate capetele care judecă. 

— OK, zise Spanno căruia această idee nu-i displăcea deloc. 

— Dacă auzi ceva ciudat, te prezinţi trap-galop! 

— Bineînţeles, Jake. 

— Mario îi va despărţi pe cei buni de cei indiferenți. 

Cu faţa îngrijorată, Meninghetti îi părăsi şi se deplasă pe lângă 
şirul de maşini, obligând toţi oamenii să coboare din vehicule, 
împărţindu-i în două grupuri. 

Căpitanul Hamilton se întoarse spre Vecci: 

— Bun, eu mă întorc în oraş. 

— Ai devenit foarte grăbit, zise cu o voce ironică şi plină de 
dispreţ şeful Centrului. Ţi-e frică să nu... 

— Da, mi-e frică, zise Hamilton întrerupându-l. Exact. N-am ce 
căuta aici, maşinile mele n-au ce căuta aici şi, de fapt, Jake, 
nimeni n-are ce căuta aici. Mai mult ca sigur că în momentul ăsta 
Hunter e în teritoriul tău şi-l face bucățele. Acolo ar fi trebuit să 
fii, nu aici ca să pregăteşti un... 

— Uite unde era expertul! De când îşi permit poliţaii veroşi să 
dea sfaturi? Îmi provoci greață, căpitane Hamilton. Întoarce-te în 
oraş să-ţi numeri plicurile. După ce le-ai numărat, stai jos şi 
încearcă să-ţi aminteşti ce erai mai înainte ca Jake Vecci să te ia 
sub aripa lui protectoare. Haide, mişcă-ţi curu’ de-aici, căpitane. 

Hamilton îşi stăpâni o mişcare de mânie, se întoarse brusc şi 
plecă cu un pas iute spre maşina lui. Urcă în vehicul şi îi zise 
poliţistului de la volan: 


89 


— Demarează, mergi şi nu te mai întoarce. 

Căpitanul îşi amintea deja de viaţa lui înainte ca Jake Vecci să-i 
cumpere gradul de sergent în schimbul a o mie cinci sute de 
dolari. In acea perioadă era un poliţist cinstit, un poliţist care 
dormea bine noaptea şi căruia nu-i era ruşine să-şi privească 
copiii în ochi. Cum să-i spui copilului tău că până şi un poliţist 
bun îşi cumpără o promovare dacă nu există alte mijloace. Işi 
amintea. De fapt, nu uitase niciodată. 

Când maşina demară, Hamilton văzu în depărtare, la lumina 
farurilor, de cealaltă parte a drumului şi a parcului o mişcare de 
vehicule. Multe vehicule cu girofaruri, maşini de poliţie care se 
deplasau lent în întuneric cu toate farurile stinse. 

— La dracu! Asta e o descindere! strigă Hamilton şoferului. 
Accelerează! 

Accelerară şi se opriră câteva secunde în drum ca să prevină 
şi cealaltă maşină de patrulare care se afla la coada convoiului. 
Totuşi, căpitanul nu, ajunse foarte departe. După trei kilometri fu 
nevoit să se oprească în faţa barajului instalat de poliţia statului. 

După toate aparențele, toată lumea dăduse curs invitaţiei la 
bal. 


* 
x x 


Hunter se afla în parc, deplasându-se prin zăpadă, cu pistolul- 
mitralieră agăţat de umăr. 

Auzi pe cineva tuşind în faţa lui, se opri, aprinse o ţigară şi 
merse mai departe. 

O siluetă se desprinse din întuneric: era un om cu o puşcă care 
tropăia pe loc ca să-şi încălzească picioarele. 

— Rezistă, băiete, mormăi Hunter. 

— Ce-i? întrebă santinela tuşind. 

— Cască ochii. Joliet Jake se află în faţă cu vreo sută de tipi de 
la Centru. 

Omul ar fi conversat bucuros mai departe, dar Hunter îl părăsi 
fără să mai adauge nimic. Ocoli porticul foarte bine luminat şi se 
îndreptă spre poarta mare, rămânând aproape de drum. Erau 
santinele în toate colţurile, sprijinite cu spatele de copaci, stând 
pe vine în zăpadă, stând de vorbă în grupuri de câte patru sau 
cinci. 

O singură dată i se puse o întrebare lui Hunter. 

— Ce cauţi aici? întrebă un om care şi el avea un pistol- 
mitralieră. 

— Charlie m-a trimis, răspunse Hunter trăgându-şi pălăria pe 


90 


ochi. Vrea să-ţi spună ceva. 

— Charlie Drago? 

— Mai ştii şi alţii? 

— Unde e? 

Vocea era cea a omului care îl strigase pe Milly, tipul căruia 
Hunter îi dăduse să bea cafea. 

— Mergi până la poartă, îi zise Hunter. Deschide poarta şi uită- 
te înăuntru. Pariez c-o să-l găseşti acolo. 

— Şmecheraşule, mormăi omul depărtându-se. 

Hunter rămase pe loc, la jumătatea drumului între casă şi 
poartă. Văzu două faruri trecând printre stâlpii porţii. Căută şi 
găsi repede un copac în spatele căruia nu se afla nimeni, pregăti 
pistolul-mitralieră şi îşi strecură degetele pe telecomanda 
detonatorului. 

Maşinile intrară bară la bară, străbătând lent drumul care 
ducea până la casă. Hunter aşteptă ca maşina din frunte să 
treacă de el, apoi apăsă pe telecomandă. 

Urmă un fulger discret, o mică explozie înfundată şi tot 
Giovanni's dispăru în întuneric. Clubul, parcul, totul deveni 
invizibil, cu excepţia parcelei de drum luminată de farurile 
maşinilor lui Vecci. 

Prima maşină frână violent, iar următoarele se opriră şi ele 
imediat. Cineva, de lângă maşini, începu să înjure cu vervă şi 
farurile se stinseră imediat. 

Atunci trase Hunter prima rafală de pistol-mitralieră, 
îndreptată spre club, nu spre maşini. Gloanţele mari şuierară 
până la clădire trecând pe lângă limuzinele oprite. 

Replica veni imediat, armele trăgând nu asupra lui Hunter, ci 
în maşinile oprite. 

Portierele se deschiseră şi oamenii gemând şi mormăind 
căzură în zăpadă. Printre împuşcături, vocea lui Vecci tuna şi 
fulgera, denunţând trădarea lui Giovanni şi îndemnându-i pe 
oameni să-i ucidă pe toţi cei care se aflau în faţa lor. 

Acum se trăgea şi de pe drum şi unii oameni alergau cu 
sufletul la gură până la insuliţa de maşini blocate. 

Bob Hunter, instigatorul jocului, îşi părăsi repede poziţia. 
Exterminatorul avea acum alte planuri. 

* 


x x 
Unul dintre şefii de echipă, un anume Gussie Tate, se afla la 
volanul maşinii lui Vecci când aceasta trecu de poarta de fier de 
la intrare. Alături de el se afla Mario Meninghetti precum şi însuşi 


91 


Joliet Jake. În plus, pe cele două banchete din spate se mai 
găseau încă şapte mafioţi. 

Vecci tocmai îi repetase ultimele instrucţiuni omului de la 
volan: 

— Mergi uşurel, Gussie. Să nu le dăm impresia că sosim în 
trombă. Sosim uşurel şi lămurim problema cu calm. Când intri 
într-un joc ca ăsta, trebuie să fii psiholog. 

— Bine, domnule, răspunse Tate. 

ingrijorat, Meninghetti vru să spună ceva exact în momentul în 
care se stinseră luminile. In loc să spună fraza la care se gândise, 
Meninghetti începu să răcnească: 

— Ştiam eu! Opreşte maşina! Opreşte! 

Fidelul locotenent îşi împingea deja patronul la podea în timp 
ce Tate, frânând prea brusc, îl lipi pe Joliet Jake de podea. Vecci 
se afla deci la podea când cele trei maşini se îngrămădiră lent ca 
un mic tren deraiat. 

Ameţit, cu ochii tulburi, Jake se ridica de la podea în momentul 
în care răsună în noapte rafala de pistol-mitralieră. 

Reacţia lui Vecci fu fulgerătoare. Sări afară din maşină, se 
rostogoli în zăpadă şi începu să îndemne oamenii să ucidă. Toţi 
oamenii îl urmară cu rapiditate. Apoi noaptea deveni un adevărat 
haos. Gussie Tate căzu din maşină scoțând un strigăt de durere 
şi un tip de lângă Vecci începu să se răsucească dezordonat 
mânjind zăpada cu sângele lui. 

Pe toată lungimea convoiului, oamenii ţâşneau afară din 
maşini trăgând în toate direcţiile şi Jake se întreba în ce trăgeau. 
Nu avea habar dar, cu un pistol mic de calibru 38 în mână, 
mafiotul vocifera îndemnându-şi echipele să ucidă. 

— Intraţi acolo! Omorâţi-i! Omorâţi-i pe toţi! 

In acel moment se auzi un zgomot infernal venind de pe drum 
şi Vecci înţelese că Pops Spanno îi mâna la luptă pe rezerviştii de 
la Centru. O porni în patru labe prin zăpadă, depărtându-se 
instinctiv de maşinile blocate, îndreptându-se spre mirosul 
sângelui, spre clubul cufundat în beznă. 


92 


CAPITOLUL XV 


Don Gio se afla împreună cu ceilalţi patru capi din Consiliul 
celor Patru şi cu Pete Lavallo în momentul în care Larry Turk bătu 
la uşă. Vocea bătrânului răsună arţăgoasă în interfon: 

— Acum ce mai e? 

— Larry Turk, domnule Giovanni. Trebuie să vă vorbesc 
imediat. 

Uşa se descuie automat şi Larry intră în biroul privat. 

Pete Lavallo, furios, se afla aşezat la „locul de onoare” lângă 
bătrân. 

— li spuneam lui Pete că ar trebui să-şi ia o vacanţă şi să plece 
în deşert, şi mai discutam şi de trecut, de timpurile bune de 
altădată. Pete e de acord că o şedere prelungită într-un aer uscat 
i-ar face bine la sinusuri. Nu-i aşa, Pete? 

— Exact, mormăi Lavallo fără să-şi ia ochii de la Turk. 

— Am venit să vă spun, Don Gio, că Jake Vecci se află afară cu 
vreo sută de oameni. l-am spus lui Charlie... 

— Am crezut că vrei să mă scuteşti de ororile astea, Turk, zise 
Don Gio cu o voce ostenită. 

— Da, domnule, dar... 

— Dar vrei să-mi povesteşti ideile tale, nu? 

Giovanni râse scurt şi se adresă lui Lavallo: 

— Sinusul tău te deranjează chiar atât de tare, Pete? Chiar 
crezi că trebuie să pleci? 

— Adică, eu... în fine, mi-ai spus... vreau să spun... 

— Ce crezi, Turk, zise bătrânul rânjind. Il vezi tu pe Pete în 
deşert? 

— V-am spus, domnule, zise încetişor Turk. N-aş vrea ca Pete 
să sufere. 

— Asta e adevărat. 

Giovanni se uită cu duritate la Lavallo. Apoi îşi alese cuvintele 
cu mare grijă: 

— Mă gândeam, Pete. Avem o problemă. Poate că vrei să ne 
dai o mână de ajutor. Adică, într-un fel, să ne ajuţi cu experienţa 
ta. Asta te-ar putea scuti de o şedere prelungită în deşert. Ce 
zici? 

— Ce vrei tu, Gio, răspunse Lavallo plin de speranţă. Tot ce 
vrei tu. 

— Joliet Jake şi-a pierdut minţile. 


93 


— Serios? 

Lavallo simţi totuşi că se petrecea ceva neobişnuit. 

— Asta e rău. Mai ales pentru un om cu poziţia lui Jake. 

— Asta ziceam şi noi, Pete. Trebuie ajutat. Ştii, tinerii n-au 
apucat să aibă destulă experienţă. Cred... cred că vei fi de acord 
cu mine... că Jake ar prefera ca cineva din vechea gardă să-l 
aducă pe drumul cel bun. Un tip ca tine. Inţelegi? Ar fi nedemn să 
fie pus la locul lui de un tinerel. 

— Sunt sută la sută de acord cu tine, Gio, răspunse Lavallo. 

Bătrânul capo se uită la ceilalţi şi fiecare aprobă cu o mişcare 
lentă a capului. Consiliul votase în faţa lui Pete Lavallo. Don Gio 
suspină şi se adresă din nou lui Lavallo: 

— Bine, Pete. Dacă vrei să rămâi şi să-i dai o mână de ajutor 
lui Jake... are nevoie. Cred că vom anula vacanţa ta în deşert. 

— Cum vrei tu, Gio, răspunse regele remorcherelor. 

— Aşa vreau, Peter, zise capo. 

Fusese încheiat un contract. Numele lui Jake Vecci se afla 
acum scris pe un certificat de deces invizibil. 

— Ei bine... ăăă... Spui că e afară, Larry? întrebă Lavallo. 

— l-am transmis că poate să intre cu patru maşini, zise Turk. 
Poate că va veni, poate că nu. Adevărul e, după cum spune Don 
Gio, că a luat-o razna. Habar n-am ce-o vrea să facă. Dar dacă 
încearcă să intre cu mai mult de o sută de tipi... va trebui să fie 
oprit. Nu se poate prevedea ce va face în aceste condiţii. 

— Evident, murmură Lavallo ridicându-se. Cred că mi-am 
pierdut arma la motel. Poţi să-mi faci rost de una? 

Turk scoase un revolver mic din buzunar şi i-l întinse. 

— Cred că ăsta e, domnule Lavallo. 

Nu era, dar Lavallo îl luă. 

— Exact. Mulţumesc. Bun, mă duc să arunc o privire. Mă duc 
să mă întâlnesc cu Jake. Poate că va fi înţelegător. 

Turk se îndreptă spre uşă însoţit de caporegime. 

— Imi pare rău că v-am deranjat, Don Gio, şi pe 
dumneavoastră la fel, domnilor. Nu veţi mai fi sâcâiţi. Vă promit. 

— Asta şi vreau de la tine, Turk, zise Giovanni. Avem de 
discutat treburi serioase. Auzi, nici o veste despre Hunter? 

— Nimic, domnule. Calm total. Probabil că a părăsit oraşul. 

— O să vedem, zise capo. 

Uşa abia se închise în urma lor când Lavallo se întoarse brusc 
spre Turk. 

— Mulţumesc frumos, Turk. 

— Lasă, zise Turk zâmbind. Totul e bine când se sfârşeşte cu 


94 


bine, nu? 

— Cine spune că se sfârşeşte cu bine? se răsti Lavallo. N-am 
mai executat un contract de cincisprezece ani. Şi, în plus, îl 
cunosc pe Jake Vecci de şi mai mult timp. Pentru mine asta nu 
înseamnă că se sfârşeşte cu bine. Important e că n-ar fi trebuit 
să înceapă. 

— Păcat că aveţi acest sentiment, mormăi Turk. Mai ales când 
Vecci are intenţia să-l lichideze pe Don Gio. 

Turk întoarse spatele să plece exact în momentul în care se 
stinse lumina. 

— Ce s-a întâmplat? strigă el. 

— Nu mai e lumină, îi răspunse Lavallo. 

— Ştiu, dar... 

In acel moment auzi rafala de pistol-mitralieră răsunând în 
noapte şi, imediat, riposta celorlalte arme. 

Turk se întoarse ca să intre iar în biroul lui Giovanni, dar îşi 
dădu seama că mecanismul electric nu mai funcţiona. Strigă în 
faţa uşii: 

— Nu te mişca, Gio, mă ocup eu de toate. 

Pete the Hauler se poticnea în întuneric străduindu-se să 
aprindă o brichetă care se încăpăţâna să nu se aprindă. 

— Hunter a făcut asta! răcni el. Ştiam că va veni şi-aici! A 
părăsit oraşul, ai? 

Larry Turk nu era de acord. Nu era mâna lui Hunter, ci a lui 
Joliet Jake şi a celor o sută de oameni ai lui. Reuşiseră să taie 
firele electrice şi luaseră hotărârea să atace. Şi asta era foarte 
bine. Familia mucezea. Era nevoie de sânge nou la nivelul de 
sus. 

In timp ce Lavallo încerca să găsească ieşirea, Turk se 
strecură fără zgomot în partea din spate a casei mergând pe 
bâjbâite. Dacă avea chef să lichideze un capo, ştia unde să-l 
găsească. Numai că voia să facă invers, să salveze un capo şi, 
făcând asta, să-şi asigure un loc de onoare la curtea lui. Da, Turk 


bănuia unde se va porni atacul. 
* 


x * 


În parc se dezlănţuise furtuna oamenilor. Detunăturile şi 
rafalele sunau sosirea morţii în masă. 

Compozitorul acestei melodii asculta fiecare mişcare şi 
contraofensivă, strigătele de victorie şi ţipetele de înfrângere. 
Da, pornise războiul. Inamicul intrase în luptă, iar Hunter ura 
ambelor tabere victorie şi înfrângere. 


95 


El nu era decât o umbră care se deplasa cu rapiditate pe 
câmpul alb de zăpadă, îndreptându-se fără grabă spre ultima 
ţintă a acestei bătălii. Ajunse în colţul clădirii unde îşi lăsă 
mantoul şi pălăria. 

Prinse pistolul-mitralieră de umăr şi urcă pe zid până pe 
acoperiş, folosindu-se de fiecare scobitură în care putea să-şi 
pună mâna sau piciorul. 

Umărul, slăbit, fu gata să-l lase, dar se controlă şi-şi încetini 
drumul. Ajunse în cele din urmă la terasa acoperită de zăpadă. 

Geamul ferestrei cedă uşor când îl lovi cu piciorul şi traversă o 
încăpere mică cu miros de substanţe şi de piei. 

Auzi deodată zvon de voci, mai aproape de el decât tumultul 
de afară, şi înţelese că se afla în corpul de sus al unei scări în 
spirală. Mai jos distinse câteva siluete lângă perete, forme care 
se aplecau spre fereastră ca să urmărească evoluţia înfruntării 
din parc. 

Hunter pregăti pistolul-mitralieră şi aprinse lanterna. Lanterna 
lumină puternic încăperea şi Hunter avu certitudinea că nimerise 
obiectivul. 

Oamenii de lângă fereastră - patru în total, cu aerul de vechi 
gangsteri care reuşiseră în cariera lor - se întoarseră cu 
repeziciune ca să-şi vadă moartea care se apropia cu paşi mari. 
O armă bubui jos şi un glonţ trecu pe lângă tâmpla lui Hunter. 
Dar Hunter trase cu pistolul-mitralieră Thompson, desenând un 
opt peste şirul acela de capi. Lipiţi mai întâi de perete, mafioţii 
alunecară lent pe podea. 

O altă armă se descărcă la fel de violent şi gloanţele smulseră 
bucăţi din tencuială lângă capul Exterminatorului. Simţi o 
scuturătură puternică în umărul rănit în timp ce întorcea arma în 
cealaltă parte a camerei. Braţul îi căzu inert precum şi arma 
automată, apoi a doua lovitură îl atinse la gât şi se prăvăli cât 
era de lung pe scară. 

Hunter ajunse jos alunecând, încercând cu disperare să bage 
mâna în salopetă. Prea târziu... Un tip înalt cobora în spatele lui, 
ţintuindu-l locului cu o lanternă puternică şi un Colt 45 imens pe 
care îl ţinea ferm în mână. 

O voce se auzi din cealaltă parte a biroului. 

— Lasă-mi-l mie, Turk! 

— Vi-I las, Don Gio, răspunse Larry Turk cu o voce gâfâită. 

Colţul dădu un ordin mut care nu avea nevoie de explicaţii 
suplimentare. Hunter se ridică lent, ametit, şi rămase în cercul 
de lumină pe care îl răspândea lanterna aruncată de el. 


96 


Fasciculul îl orbea. 

— Mâinile pe cap! ordonă tipul înalt. 

Hunter puse mâinile pe cap încercând să-şi revină definitiv. 
Războiul nu era încă pierdut; încă mai trăia. 

— Întoarce-te, depărtează picioarele şi sprijină-te cu mâinile 
de perete! 

Hunter cunoştea această rutină şi nu avea de gând să-şi 
piardă Beretta. 

— Du-te la dracu! 

Bătrânul chicoti. 

— Nu l-ai demolat prea tare, Turk. Cine e? Oare e... 

— Da, domnule. E Hunter, răspunse Turk cu o voce 
triumfătoare. Hunter cel rău! Nu trebuie ucis dintr-un foc, nu-i 
aşa, Gio? Trebuie să sângereze cât mai mult. 

Apoi se răsti la Hunter: 

— La perete, scârbă, sau te întorc eu cu un şut la coaie! 

În încăierarea de afară se auzi în acel moment o altă 
sonoritate. Cu ajutorul unui amplificator, o voce răsuna cam 
neclar în parc, dar Hunter recunoscu cu uşurinţă tonul oficial al 
celui care vorbea. Se adresă lui Turk: 

— Ai face bine să te hotărăşti, idiotule. Poliţaii iau şi ei parte la 
petrecere! 

Bătrânul se duse la fereastră evitându-l pe omul prins de Turk. 

— Are dreptate, Turk. 

Se dădu un pas înapoi şi se uită cu dezgust la morţii de la 
picioarele lui. ă 

— Uită-te la ăştia, Turk. lţi dai seama ce le-a făcut ticălosul 
ăsta prietenilor noştri? 

Turk începu să se uite într-o parte, apoi în cealaltă, cu un aer 
îngrijorat. Intrebă cu o voce care îi trăda puţin neliniştea: 

— Poliţaii? Don Gio, cum o să... 

— Poate c-ar trebui să li-l predăm pe individul ăsta, răspunse 
lent Giovanni reflectând. Cel puţin deocamdată. Asta ne-ar scuti 
de explicaţii. 

— Mda... 

De cealaltă parte a uşii se auzi mult zgomot. Cineva bătea cu 
violenţă şi striga: 

— L-am capturat pe idiot! Lasă-mă să intru! 

Giovanni oftă şi zise: 

— E Pete the Hauler. A 

Bătrânul îl privi cu maliţiozitate pe Larry Turk. Indreptă 
propriul său revolver spre Hunter şi îi zise locotenentului său: 


97 


— Lasă-l să intre, Turk. Mi-a venit o idee. 

— Fii cu ochii pe el, nici măcar nu l-am controlat, zise Turk 
mergând până la uşă. 

Acţionă manual mecanismul şi uşa se deschise. 

Pete Lavallo intră poticnindu-se, trăgându-l după el pe Joliet 
Jake plin de sânge. In acelaşi moment, în încăpere se revărsă o 
lumină gălbuie. 

— Nu se poate, murmură Turk. Au reuşit să branşeze grupul 
electrogen. 

Lavallo se uita cu ochii holbaţi şi respira din greu. Anunţă cu o 
voce nesigură: 

— Poliţaii sunt afară. Au umplut drumul, sunt cu sutele! 

Se întoarse spre prizonierul său supus şi rănit şi îi trase două 
palme răsunătoare. 

— Stai drept ca un bărbat. Te afli în faţa unui capo. 

Joliet Jake nu prea ştia unde se afla, nici de ce se afla acolo. 

Stătea îndoit în faţă, ţinându-se de burtă cu braţul plin de 
sânge şi gemând tânguitor. 

— Dă-mi o mână de ajutor cu... îi zise Lavallo lui Turk. 

Apoi îl zări pe Hunter. Pete the Hauler uită brusc de prizonierul 
său, traversă biroul în fugă şi se opri lângă Giovanni. 

— El e! strigă el. Asta e rahatul de Hunter! 

— Ei, da, zise cinic capo. 

Larry Turk îl ajută pe infirmul patron al Centrului să se aşeze 
într-un fotoliu. Lavallo se uită cu ură la „cauza” spaimelor şi 
necazurilor sale, zicându-şi că nenorocitul din faţa lui era 
probabil vinovat de toate necazurile şi jignirile suportate în acea 
zi. 

Don Giovanni semăna cu o mâţă care a înghiţit un canar. 

Brusc, Pete the Hauler o luă razna, uitând unde se afla şi de ce 
se afla acolo. Scoase un strigăt răguşit şi se repezi la cel vinovat 
de toate frustrările lui, încercând să-l lovească pe Hunter în cap 
cu revolverul lui mic, vrând să-i spargă ţeasta. | 

Asta era şi ocazia pe care o aştepta Hunter. Il întoarse brusc 
pe Lavallo, se folosi de el ca de un scut şi scoase Beretta. 

Don Gio descărcă revolverul în corpul protector şi încercă să 
se deplaseze ca să tragă dintr-o parte. Hunter îi trase un singur 
glonţ, apoi lăsă cadavrul ca să se întoarcă brusc spre Larry Turk. 

Turk tocmai se năpustea asupra lui, trăgând cu Coltul 45, şi 
Hunter se simţi rănit în două locuri. 

Hunter mângâie de patru ori trăgaciul, de două ori din picioare 
şi de două ori de la podea şi Larry Turk încremeni subit. Al 


98 


cincilea glonţ îi intră între ochi, şi Turk căzu lent pe spate. 

Hunter se târî până la Don Giovanni. Bătrânul încasase un 
glonţ în burtă şi ochii i se tulburau cu repeziciune. Tuşi şi pe 
bărbie începu să i se prelingă salivă amestecată cu sânge. 

— Du-mă în fotoliul meu. Lasă-mă să mor demn. j 

— Vei crăpa aşa cum ai trăit, Gio, îi răspunse Hunter. In rahat 
până la gât! 

Apoi se ridică şi se duse la Joliet Jake care se înfiora de durere 
şi nu-şi dădea seama de nimic. Hunter se aplecă spre el şi în 
ochii bătrânului scăpără o licărire confuză. 

— Tu eşti tipul de la telefoane?... 

— In seara asta am jucat mai multe personaje, Jake. Am fost 
foarte ocupat. 

— Ce noapte nenorocită! zise mafiotul suspinând. 

— Tu te descurci bine, zise Hunter ridicându-se, hotărât să 
părăsească cât mai repede casa. 

În acel moment, un alt tip intră în fugă în birou, cu hainele în 
dezordine. Se opri brusc văzându-l pe omul în salopetă albă şi 
murmură: 

— Dumnezeule! 

Hunter îşi zise că expresia era foarte potrivită. Căci cunoştea 
foarte bine faţa tipului. Oricare american ar fi cunoscut-o. Era o 
mare personalitate politică a oraşului Chicago şi apăruse pe 
prima pagină a marilor ziare. Era un om foarte important. Un 
adevărat VIP. 

Hunter simţi o sfârşeală uitându-se la el. 

— Ai întârziat Jim, zise el. Sau aici ar trebui să-ţi spun City Jim? 

Tipul se uita fix la Beretta din mâna lui Hunter. In cele din 
urmă zise cu o voce resemnată: 

— Haide, termină odată! 

— Nici vorbă, răspunse Hunter. O să vină şi ceasul tău, amice. 

Apoi Hunter se întoarse, traversă biroul somptuos al 
defunctului Don Giovanni, urcă scara şi apucă pe drumul pe care 
venise. 

Se lăsă uşor să cadă în zăpadă în spatele clădirii şi se îndreptă 
spre fluviu, analizându-şi din mers rănile şi ascultând zgomotul 
bătăliei care era pe sfârşite. Poliţiştii ieşeau victorioşi şi Hunter le 
ura noroc, şi aici şi în faţa magistraţilor cumpăraţi. 

Ajunse la vehicul şi pierdu câteva momente ca să-şi aplice 
comprese pe rănile făcute de Larry Turk, apoi intră pe gheaţă şi 
porni în susul fluviului. 

Pentru un masacru, vila de la malul fluviului se dovedise ideală 


99 


şi Hunter era foarte satisfăcut. 


100 


EPILOG 


Placa din faţa vilei mici din North Side fusese repede 
rectificată. Acum se putea citi: Leopold Stein, consilier juridic. 

Hunter zâmbi şi claxonă. Era patru dimineaţa dar toate 
luminile din casă erau aprinse. Fata care deschise uşa era cu 
zâmbetul pe buze şi părea foarte trează. Il conduse până în salon 
şi anunţă: 

— Papa, a venit domnul. 

Hunter reflecta la implicaţiile acestei descrieri chiar în 
momentul în care se pomeni cu Jimi în braţele lui. 

Jimi îl examină cu minuţiozitate, membru cu membru, 
îngrijorându-se la fiecare rană şi obligându-l pe Hunter să se lase 
îngrijit şi pansat. In cele din urmă se pomeni la masa din 
sufragerie, cu Jimi pe genunchi şi o ceaşcă cu cafea în mână. 

— Văd că placa a fost modificată, îi zise el gazdei sale. 

— Cârtiţa iese la suprafaţă, răspunse Stein zâmbind. N-am să 
mă mai ascund niciodată de aceşti ticăloşi, Bob. 

— Ai grijă, Leo. Maşinăria e în continuare puternică. 

— Uiţi că am văzut la televizor, cu o oră înainte de sosirea ta, 
un reportaj complet despre masacrul pe care l-ai făcut. Din toată 
Familia din Chicago au mai rămas doar câţiva locotenenţi şi un 
sottocapo foarte demolat. Un anume Meninghetti se află la 
pârnaie cu un anume Drago. 

— Şi Benny Rocco, şi Pops Spanno? 

— S-a zis cu ei, răspunse Stein dând din cap. 

— Bun, o să-i şterg de pe lista mea. Dar să ştii că nu glumeam, 
Leo. Ai grijă. Incă au mai rămas ticăloşi în viaţă. 

— Asta e sigur. O să fiu la fel de prudent ca tine. OK? 

Hunter îi zâmbi sobru, sperând ca cel de sus să-l protejeze pe 
Leo Stein la fel de mult ca pe Bob Hunter. 

Se ridică să plece, gata să înfrunte din nou jungla. Dădu mâna 
cu Stein, apoi o trase pe Jimi până în birou ca să-şi ia rămas bun 
de la ea. 

— Ai grijă de tine, îi zise el înainte de a o săruta lung şi cu 
multă tandreţe. 

— Ce vei face? Unde te duci? întrebă ea aproape în şoaptă. 

— La pământ! şopti Hunter. 

Ea încremeni o fracțiune de secundă apoi se lipi şi mai mult de 
el. 


101 


— Asta e lumea în care trăiesc. În ea sunt la mine acasă, e 
singurul loc care mi-a mai rămas. 

— O să-mi lipseşti, zise ea cu o voce răguşită. 

Hunter se desprinse din braţele sale, merse până la uşă. 
întoarse capul ca s-o mai privească încă o dată, apoi ieşi în 
noapte. 


102 


CUPRINS 


CAPIPOLULE |cod ga ela doara dn apa cca da ia e cala la pala pai 3 
CAPIPOLUL Ii aceata aa bag aaa ag ac ata aa e taia 8 
CAPITOLUL lise pate ea eat aula at code ea dela cca bu ED cl a da ad 14 
CAPI ROLUL etalat cai aaa at a aa a d n aaa ca aa a 22 
CAPITOLUL sie citeai ace gincanaa e con ata a area due Ale câ din a a ut dia Poe cula dance ala 29 
CAPITOEUENV I ce irereri o tennap iaaa ie da a aaa T A 33 
CAPITOLUL VALE ca o 0 a oa a a 44 
CAPITOLUL Viasat aaa td a pa Cadet la ata Bade ante tAr 52 
CAPIPOLUL | Xirincs T 58 
CAPITOLUL X arogi pet acea acetat leo ar aaa EENET ANRA 65 
CAPITOLUL X esa talant aa ai da oa cana a aa 0 aa 74 
CAPITOLUL XII sit cet cms 0 ceia n aaa eco dana da a d dia atlase e a ta et dal 82 
CAPITOLUL XA iat oarece a ti cl 0 aci a da a aa Ba atata 86 
CAPITOLUL XIV toate e ea ot eat a a a a ea 91 
CAPIFOLUIL XV ce oaie sac n dale atata ada ave în Bă alta lt o că d al pata 95 
EPILOG e ete ea iata dota ati OA 103 
CUPRINS se gaina ate ea ao nt n i ai ap la ae 105 


103 


Exterminatorul! 
mi ce  Exterminatorul încep 


pt cu Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Suspină ușor în timp ce 
mângâia  trăgaciul. Carabina 
tresări şi un bubuit de tunet se 
rostogoli peste suprafaţa lacului. 
Glonţul tâşni spre ţintă dintr-un 
Magnum 460 şi Hunter blocă 
reculul ca să observe rezultatul. 
O explozie de carne, de oase și 
de sânge... Nu mai rămăsese 
nimic din capul lui Louis Aurielli, un locotenent important al 
uneia dintre Familiile din Chicago. 

Încărcând imediat carabina Weatherby, Hunter tinti 
următoarea victimă. Faţa uimită a gărzii de corp a lui Aurielli, 
un anume Adonis Sallavecci, apăru o clipă în raza vizuală a 
lunetei ucigașe. Auzi sunetul primului glonţ în secunda în care 
al doilea îi ciopârțea trăsăturile. 

Cadillac-ul lui Aurielli porni brusc, îndreptându-se direct 
spre poziția lui Hunter. Carabina îl scoase din luptă cu un 
proiectil tras în roata stângă din faţă. 


ISBN 973-9127-67-3 Lei 8000