Dick Stanford — Operatiunea Riviera. Batalia Angliei

HUNTER WAR 


Z 
(£ 
Du 
fer 
& 
= 
r 


Colecţia MERCENAR 
26 


Dick Stanford 


ASEDIU LA SAN DIEGO 


v10 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
1998 


CAPITOLUL | 


O fracțiune de secundă, Bob Hunter se crezu un om mort. 
Remarca, totuşi ezitarea şi spaima din ochii adversarului şi 
supravieţui. Impins de instinctele lui războinice, Exterminatorul 
avu o reacţie violentă faţă de acel obstacol neaşteptat. Devie cu 
mâna stângă revolverul în momentul în care acesta trăgea şi lovi 
cu genunchiul în timp ce se lăsa pe spate. Glonţul zbură aiurea, 
arma căzu, iar adversarul călări dureros un moment genunchiul 
lui Hunter ca un cowboy neîndemânatic. Apoi se rostogoli pe 
pământ gemând de durere. 

Hunter luă pistolul de calibru 45 şi se întoarse spre adversar 
ca să-i dea lovitura de graţie. In acea clipă remarcă mişcare în 
stânga lui. Se învârti pe loc şi trase rapid de trei ori spre acea 
nouă ameninţare. Inamicul ripostă imediat şi siluetele se izolară 
ca să se adăpostească la o distanţă de vreo douăzeci de metri. 

— El e! zise o voce răguşită. Hunter! Stai o secundă! 

Hunter nu voia să audă nimic. Trecu peste mafiotul prăbuşit şi 
se deplasă cu paşi mari spre extremitatea clădirii. Se auzi o 
împuşcătură şi glonţul şterse cimentul lângă el. Urmă o mişcare 
de recul şi Hunter reveni la vechea lui poziţie. Se uită la omul 
căzut la pământ care se ţinea cu mâna de părţile sensibile şi 
căzu pe gânduri. Era furios că putuse să cadă atât de uşor în 
capcană. 

Aceeaşi voce răguşită se auzi în întuneric. 

— Nu fi prost, Hunter! Eşti prins la mare fix! Aruncă arma, 
mâinile sus să le vedem şi vino să stăm de vorbă! 

Hunter bănuia cum s-ar fi putut termina această eventuală 
conversaţie. Pentru lichidarea lui se oferea o recompensă 
formată din şase cifre, care plutea deasupra capului său precum 
sabia lui Damocles. Era convins că acea echipă de ucigaşi nu se 
afla la Dulles Internațional Airport ca să jefuiască vreun convoi. 
Exterminatorul căzuse în cursă. Ceea ce începuse ca o simplă 
supraveghere a activităţilor Mafiei de pe acel aeroport, devenise 
o capcană care i se părea fără ieşire. Trebuia să recunoască că 
acţionaseră bine. Acum se întreba de când ştiau de prezenţa lui 
acolo. Căci anvergura acelei curse depindea de acest răspuns. 
Dacă acea ofensivă fusese organizată în ultimul moment, atunci 
avea o şansă să scape. În schimb, dacă veniseră în forţă... 

Se lăsă într-un genunchi şi puse ţeava pistolului de calibru 45 


3 


la tâmpla mafiotului căzut. 

— Câţi sunt? întrebă el cu glas scăzut. Ce vor face? 

Omul era paralizat de durere şi nu-i păsa deloc dacă trăia sau 
nu. Încercă să reacționeze, se ridică puţin, apoi se ghemui brusc 
şi vomă. Hunter se strâmbă, se ridică în picioare şi se sprijini de 
perete respirând fără zgomot, încercând să audă ceea ce ochii 
nu-i puteau arăta. N 

Secundele treceau cu repeziciune în timp ce evalua situaţia. li 
auzea cum se mişcau, cum strângeau fălcile menghinei. Un avion 
mare cu reacție decola de la celălalt capăt al aeroportului, altul 
ateriza lângă hangar, iar farurile sale puternice străpungeau 
întunericul, nu însă. Destul de aproape ca să-l stingherească pe 
Hunter. 

Se afla într-un sector al imensului complex unde nu aveau loc 
aproape niciodată activităţi nocturne, un depozit în afara vămii. 
Era foarte posibil ca împuşcăturile să nu se fi auzit din cauza 
zgomotului făcut de reactoare. 

— Ce zici, Hunter? zise vocea. 

Scoase revolverul de calibru 32 şi verifică încărcătorul înainte 
de a arunca revolverul de calibru 45. Arma căzu cu un zgomot 
metalic pe ciment şi alunecă pe rampă. 

— Atenţie! strigă o voce. Cu siguranţă că are şi arma lui Joe! 

Hunter trase un foc spre acea voce şi avu plăcerea să audă un 
strigăt înfundat înaintea rafalei de ripostă. Se deplasase din loc 
în momentul în care trăsese, alergând aplecat în faţă la umbra 
clădirii, privind cu atenţie poziţia de tir a inamicului. 
Impuşcăturile ciuruiră locul pe care tocmai îl părăsise şi un 
geamăt înăbuşit îl făcu să se teamă pentru sănătatea mafiotului 
căzut căruia i se spusese Joe. 

— L-am nimerit! exclamă vesel o voce. 

— Atenţie, e şiret! 

— Nici chiar aşa! 

— Nu te grăbi! 

Hunter reperase forţele inamice datorită ultimelor împuşcături. 
Erau împărţite în patru grupuri de aproximativ trei oameni. Două 
grupuri se aflau în faţa lui în umbra clădirii opuse, celelalte două 
se aflau pe flancuri, protejate de depozitele din ambele părţi. 
Şeful se afla în faţă; de-acolo veneau accentele autoritare. 
Subregime, a cărui voce răguşită şi impertinentă denigra 
experienţa Exterminatorului, se afla pe flancul stâng. 

Grupurile din faţă ar fi avut de traversat o porţiune mare ca să 
se apropie de Hunter. In schimb, flancurile puteau să se mişte 


4 


între clădiri, foarte puţin expuse. Instinctele tactice ale soldatului 
profesionist sesizaseră imediat aceste detalii, şi Hunter se 
pregătea să se folosească de ele. 

— Hunter? zise vocea din centru. 

Mafiotul rănit gemu din nou, scoțând un sunet răguşit şi slab 
care anunţa apropierea morţii. Hunter aşteptă încordat. 

— lţi spun eu că l-am nimerit, zise vocea de pe flancul stâng. 

— Îți spun să nu te mişti! ordonă vocea din centru. De unde 
ştii că nu e Joe? 

— Nu vorbi prostii! Joe n-a trăit mai mult de o secundă în faţa 
tipului ăsta! Doar n-o să aşteptăm toată noaptea. Poliţia va... 

Hunter simţi că venise momentul. Se strecură spre marginea 
umbrei, depărtându-se fără zgomot până unde avu curajul, 
apropiindu-se de un punct central spre flancul stâng. Acum îi 
aştepta să vină dintr-o clipă în alta. 

— Bine, du-te să vezi, zise vocea ursuză din centru. Hunter! 
Dacă m-auzi... trage o dată, o singură dată, şi te facem sită! 

„Sita” stătea lungită cu revolverul întins spre un spaţiu 
luminat de lună pe flancul său stâng. Paşi ezitanţi scârţâiră pe 
ciment, şi o formă aplecată în faţă intră rapid în lumină. Hunter 
îşi tinu răsuflarea. Apăru şi al doilea om, apoi al treilea. 
Exterminatorul zâmbi văzând această greşeală fatală; întreg 
flancul stâng avansase fără să lase ariergardă. li auzea închizând 
flancurile menghinei în timp ce el le dădea ocol fără zgomot. 
Mafioţii se aflau acum între el şi clădire şi, din poziţia în care se 
afla, trase o dată şi se rostogoli mai departe. 

Exclamaţia îngrozită şi focul de armă declanşat din poziţia lui 
iniţială îi anunţă succesul celui de al doilea demers al planului 
său de retragere. Apoi dezlănţui un tir rapid din faţă şi din 
celălalt flanc, şi cursa se închise cu mafioţii care trăgeau unii în 
alţii, surprinşi de întorsătura neaşteptată pe care o luaseră 
evenimentele. 

Hunter sprinta deja spre flancul degajat, traversă porţiunea 
luminată de lună şi dispăru în umbra de dincolo. 

Deodată izbucni o voce stridentă: 

— Opriţi-vă! Tragem unii în alţii! Ticălosul e în spatele nostru! 

Într-adevăr, Exterminatorul era în spatele lor. Îi auzea strigând 
şi repezindu-se unul pe altul, şi percepea foarte bine gemetele şi 
strigătele pline de panică ale răniților, o zarvă familiară care îl 
dezgusta din ce în ce mai mult pe Bob Hunter. incercă totuşi să- 
şi amintească că era vorba de o lume pe care şi-o făcuse singur; 
singura care îi mai rămăsese. 


Ajunse în sfârşit la micul camion care, mai adineauri, fusese 
încărcat cu produse farmaceutice furate dintr-un hangar 
cufundat în întuneric, ţinta supravegherii lui Hunter şi, aşa 
crezuse, mijlocul prin care se va introduce în mediul Familiei din 
Washington. Dar „mijlocul” se transformase în bumerang, iar 
Hunter intrase cam prea mult în mediul familial. 

Portiera cabinei era deschisă iar şoferul se uita la el cu gura 
căscată de cealaltă parte a capotei; cei doi oameni care 
încărcaseră produsele furate se aflau în interiorul hangarului, la 
uşă, şi ezitară. Apoi văzând revolverul lui Hunter, se hotărâră s-o 
ia la sănătoasa şi dispărură în clădire. Hunter gesticulă cu 
revolverul şi-i zise şoferului: 

— Cară-te şi tu. 

Şoferul intră în hangar şi închise uşa. Hunter se urcă la volan, 
ambreie şi întoarse derapând în momentul în care pistolarii 
supraviețuitori apărură pe alee şi deschiseră focul. Se aplecă 
peste volan şi se năpusti peste ei, împrăştiindu-i şi punând capăt 
pentru un moment activităţilor lor, apoi trecu de ei şi viră după 
colţul clădirii, foarte conştient de grindina de gloanţe care se 
abătea asupra camionului. Volanul începu să tremure. Vehiculul 
greu porni în deplasare liberă, trecu razant pe lângă flancul unui 
imobil, ricoşă şi urcă o rampă de încărcare imediat după ce 
Hunter se aruncase afară din cabină. Camionul urcă o parte a 
pantei, se întoarse şi căzu pe o parte cu zgomot puternic de fiare 


strivite. 
* 


* * 


Vehiculul lui Hunter se afla ceva mai departe de clădirea 
următoare, pe un culoar care ducea spre libertate, scopul cursei 
sale disperate. Alerga deja în umbră în momentul în care 
urmăritorii examinau grămada de fiare contorsionate şi, când 
dădu colţul hangarului, auzi pe cineva strigând: 

— Nu-i aici! Depărtaţi-vă! Al, la nord; Benny, la sud. Voi 
ceilalţi... n 

Hunter se afla deja în MG-ul lui şi pornea în trombă. In acel 
moment, o siluetă ieşi repede din umbră şi începu să tragă fără 
rezultat. Incepu să se tragă asupra lui şi de la celălalt capăt al 
clădirii. Adversarul îl ratase, şi Hunter încerca să se instaleze mai 
confortabil suspinând, în timp ce gonea pe drumul care pornea 
de la hangare. In acel moment văzu două faruri aprinzându-se în 
dreapta. Hunter viră spre stânga, apucând pe drumul care ducea 
spre terminal. Prima impresie se confirma; căzuse într-o capcană 


6 


imensă al cărei sfârşit nu-l văzuse încă. Alte două vehicule 
porniră după el, şi de înfruntat mai avea cel puţin încă un 
obstacol serios. 

Hunter se săturase până peste cap de acel război. Se întrebă o 
clipă dacă nu era mai bine să se termine totul acolo. Ar fi fost 
simplu şi relativ fără dureri. Era destul să oprească maşina la 
baraj şi să se expună rafalelor mafioţilor ca să aibă apoi o linişte 
deplină. Acum era aproape de baraj şi maşinile mafioţilor se 
aflau oprite de-a latul drumului. Abandonă conjecturile 
intelectuale şi dădu frâu instinctelor de supravieţuire. 

Venea peste baraj în plină viteză. Oamenii cuprinşi de panică 
se depărtau rapid de locul inevitabil al şocului, iar mâinile şi 
picioarele lui Hunter tremurau din cauza tensiunii provocate de 
controlarea la milimetru a traiectoriei. Apăsă brusc pe frână, 
răsuci volanul şi schimbă simultan vitezele, atingând uşor în 
derapare baricada şi ajunse la şanţul de pe marginea drumului. 
Lovi gardul cu grilaj care forma incinta pistei de zbor, apoi roţile, 
care se roteau în gol, muşcară din pământ şi Hunter lansă 
maşina de-a lungul malurilor în pantă ale şanţului. 

O faţă îngrozită apăru în faţa MG-ului, urmă şocul şi corpul 
dislocat fu aruncat cu violenţă, lovind cu un braţ portiera. Hunter 
urcă din nou pe drum, maşina prinse repede viteză şi se depărtă. 
Abia în acel moment răpăitul unui pistol-mitralieră anunţă eşecul 
barajului. Părea că scăpase, că ambuscada eşuase. Inima lui 
Hunter îşi recăpătase ritmul aproape normal. Deodată remarcă în 
depărtare, pe drumul periferic, farurile maşinilor de poliţie. 
Evident, trebuia să se amestece şi poliţia, şi veneau în număr 
mare. Hunter numără şase vehicule, mergând bară la bară, şi-şi 
dădu seama că în seara aceea nu va ieşi de pe Dulles 
Internațional Airport. 

Trebuia să ia o decizie. Exterminatorul nu înfruntase niciodată 
poliţia. Evitase cu grijă orice confruntare care l-ar fi obligat să 
tragă asupra forţelor de ordine. Se părea totuşi că acest moment 
atât de temut se apropia cu repeziciune. După blocarea ieşirilor, 
oamenii în albastru aveau să invadeze aeroportul şi persistenţa 
metodică a rutinei polițiste avea să provoace o ultimă înfruntare 
faţă în faţă. Era mai bine să moară rapid cu demnitatea unui om 
liber decât să moară lent pe durata unei eventuale detenţii. 

Cât de puternic era instinctul lui de supravieţuire? In ultima 
clipă, când va lansa ultimul atac, expunându-se gloanţelor lor, 
reflexele sale vor fi mai puternice, ca şi în trecut, tirul va fi 
eficace şi va ucide în cele din urmă nişte oameni cărora nu voia 


7 


să le facă nici un rău? Acesta era unul dintre coşmarurile lui 
Hunter. În timpul războiului său împotriva Mafiei, Hunter 
cunoscuse câţiva poliţişti şi îi considera nişte soldaţi făcând o 
treabă de soldaţi, şi asta îl făcuse să-i respecte. Nu avea deloc 
chef să ucidă sau să rănească poliţişti. 

Deci gangsterii erau în spate şi poliţiştii în faţă. Hunter se 
hotărî repede. Opri în parcarea pasagerilor. Luă o geantă de 
călătorie şi o valijoară din portbagajul maşinii lovite pe care o 
trăsese în mijlocul unei mulţimi de vehicule multicolore, şi se 
depărtă pe jos. Când ajunse lângă terminal, maşinile poliţiei 
treceau pe un drum interior şi o caravană mică de vehicule 
particulare urca rampa dinspre hangarele depozitului. 

Hunter oftă şi-şi continuă drumul. Era încolţit din ambele părţi. 
Mai avea încă posibilitatea să fugă, să-şi ia zborul. Să decoleze 
sau să moară. Luase hotărârea să zboare acum şi să moară mai 
târziu, căci ştia că moartea îl pândea în fiecare clipă. 

Această hotărâre avea să aibă consecinţe inestimabile pentru 
ramurile europene ale Mafiei. Incă nu bănuia asta, dar războiul 
său personal avea să capete dimensiuni internaţionale. 
Exterminatorul deschidea un nou front. 


CAPITOLUL II 


Bărbatul zvelt, cu un costum sobru, cămaşă şi cravată 
asortate, intră calm în sala de aşteptare şi lăsă jos cu un gest 
neglijent o geantă de călătorie şi o valijoară. O şuviţă lungă de 
păr negru îi cădea pe frunte şi purta ochelari fumurii, cu rame 
aurite, care îi ascundeau ochii. Bărbatul avea o mustață mare 
care aproape că se unea cu favoriţii de pe obraji. 

Afară, un tehnician făcea semne echipei unui avion 747, 
staționat, ale cărui reactoare mergeau în gol. 

Omul în uniformă de la ghişeu făcu ochii mari când văzu 
bancnota de o sută de dolari. 

— Pariez că nu veţi reuşi să-mi găsiţi un loc la acest avion care 
pleacă acum spre Paris, îi zise bărbatul înalt cu ochelari. 

— Accept provocarea, răspunse tipul de la ghişeu zâmbindu-i. 

li făcu semn cu cotul unui funcţionar aflat lângă el şi ordonă: 

— Du-te şi spune-i lui Andy să nu mişte scara. Avem un VIP 
întârziat. 

După câteva clipe, ţinând biletul în mână, Hunter urcă scara. 
Un steward nerăbdător, care stătea lângă uşă, făcu semn 
ultimului venit să intre în avion şi închise uşa. Hunter îşi găsise 
locul şi se pregătea să-şi lege centura de siguranţă. În acel 
moment, uşa se deschise din nou şi un al doilea personaj intră şi 
ocupă ultimul loc liber, în faţa lui Hunter. Avionul se depărtă 
imediat de zona îmbarcării. 

Hunter se uita discret la bărbatul aflat de cealaltă parte a 
culoarului central. Ceea ce vedea nu-l îngrijora, dar nici nu-l 
liniştea. Era pur şi simplu un bărbat de talia şi vârsta lui Hunter, 
îmbrăcat la modă, care gâfâia uşor pentru că alergase să prindă 
avionul. 

O stewardesă se desprinse din grupul tehnicienilor şi veni să le 
adauge numele pe lista pasagerilor. Hunter îi spuse numele care 
se afla pe paşaport, Ştefan Ruggi. Il auzi pe celălalt spunând că îl 
cheamă Gil Martin. Acest nume păru să provoace o reacţie 
puternică din partea stewardesei şi bărbatul adăugă imediat: 

— Vă rog să nu spuneţi nimic. Va fi secretul nostru. 

Tânăra femeie dădu din cap şi plecă spre cabina de comandă. 
Hunter se întreba cine putea să fie Gil Martin, dar atenţia îi fu 
atrasă de hublouri. Aparatul se deplasa lent pe pistă, paralel cu 
terminalul. Privirea lui Hunter fusese atrasă de activitatea febrilă 


9 


de dincolo de gard, unde maşinile oficiale se deplasau cu farurile 
aprinse şi oameni în uniforme albastre se agitau în apropierea 
terminalului. 

Oftă şi încercă să se destindă, dar tânăra femeie de lângă el 
exclamă: 

— Oh, Dumnezeule! 

— Nu vă simţiţi bine? zise Hunter întorcând capul spre ea 
pentru prima dată. 

— Aţi văzut afară? 

Hunter îi zâmbi. 

— Poliţia? Aţi fugit şi vă caută poliţia? 

Intrebarea o amuză şi o făcu să roşească. 

— Nici vorbă, răspunse ea. Dar n-aţi vrea să ştiţi ce fac? Poate 
că e o bombă sub avion... sau avem la bord pe cineva care va 
încerca să ne deturneze. 

Hunter încercă s-o liniştească. 

— Mai curând s-ar putea să fie nişte măsuri de siguranţă 
pentru un demnitar străin. 

— Ah! exclamă ea. 

Dar nu părea pe deplin satisfăcută de această explicaţie 
anodină. 

Hunter nu-i mai acordă nici o atenţie şi încercă să-şi alunge 
grijile. Nu avea ce face. Nu va fi liniştit decât după ce va reuşi să 
părăsească acel avion. Dacă poliţia era foarte meticuloasă, era 
posibil să fie aşteptat la Paris. Sau mai rău: oamenii Mafiei 
puteau să fie la fel de meticuloşi şi să-i trimită câţiva de-ai lor în 
întâmpinare. 

Ar fi fost mai bun un avion local. Totuşi se afla la bordul 
singurului avion care părăsea aeroportul imediat, şi ăsta i se 
păruse lucrul cel mai prudent. Acum avea îndoieli. Va trebui să 
treacă prin vama franceză şi să îndeplinească alte formalităţi. 
Hunter îşi zicea că singura problemă reală era calitatea 
paşaportului său. Era bun? || privise doar în treacăt când îl găsise 
în portofelul înmânat de Harold Brognola la Miami! şi nu se 
gândise niciodată în mod serios să părăsească Statele Unite. Era 
oare posibil ca acel paşaport să fie făcut înadins pentru ca 
Exterminatorul să fie identificat imediat ce va pune piciorul pe 
pământul Franţei? Nu, n-ar fi avut nici un sens. Hunter nu voia să 
se lase măcinat de temeri nefondate, avea destul de furcă cu 
amenințările reale. 


1! Vezi nr. 21 al colecţiei MERCENAR, Taifun la Miami (n. red.). 
10 


Aruncă o privire spre tânăra femeie de lângă el şi încercă să 
compare temerile lor reciproce. Se consideră ridicol. Oare 
războiul împotriva Mafiei îi afecta forul interior, creând fantasme 
mai înspăimântătoare decât realitatea? 

Se lupta astfel cu gândurile ca să nu scoată paşaportul din 
geanta de călătorie şi să-l examineze imediat. 

Acum se aflau lângă pista de zbor şi regimul reactoarelor 
crescuse. Uşa cabinei de pilotaj se deschise şi apăru stewardesa 
care se ocupa de rândurile în care stătea şi Hunter. Un bărbat în 
uniformă apăru o clipă într-un colţ al cadrului uşii, aruncând o 
privire spre pasagerul numit Gil Martin, zâmbi şi închise uşa. 
Stewardesa îşi lega centura. Şi ea întoarse capul spre Martin ca 
să-i zâmbească. Dar individul se prefăcu că nu bagă de seamă. 

Hunter începu să se gândească din nou la acel călător şi 
rezolvă în acelaşi timp şi problema paşaportului, deschizând 
brusc geanta de călătorie şi punând paşaportul în buzunarul 
interior al hainei, acolo unde ar fi trebuit de fapt să-l poarte. Apoi 
ajunseră pe pista de decolare. Dulles deveni neclar, botul 
aparatului se ridică şi Hunter fu lipit uşor de speteaza fotoliului. 

Foarte bine, acum putea să se destindă câteva ore. Poliţia 
permisese avionului să decoleze. Hunter se întreba în ce măsură 
îşi datora libertatea sosirii în ultima clipă a lui Gil Martin, după 
toate aparențele un personaj foarte cunoscut. Putea să-şi 
imagineze dialogul dintre poliţie şi turnul de control: „Poliţia 
caută un tip înalt de vreo treizeci de ani, brunet, un tip cu o faţă 
dură şi ochii căprui cu o privire rece. S-ar fi putut îmbarca la 
bordul avionului de Paris în ultima clipă. 

— Da, avem un astfel de tip, dar... ha... ha... e vorba de Gil 
Martin, personajul foarte cunoscut.” 

Temerile se risipeau. Hunter era recunoscător mustăţii şi 
favoriţilor falşi. Care îi schimbau înfăţişarea, ba încă era şi mai 
recunoscător modei actuale masculine care favoriza părul pe 
faţă. Favoriţii şi mustaţa îi dădeau, lui Hunter un aer anonim de 
om cumsecade. Cu atât mai bine, putea să se destindă, să-şi 
păstreze energia, să-şi calmeze gândurile şi să nu se mai 
gândească la nimic. La Paris va fi nevoit să se folosească de 
toate atuurile sale. 

leşind din ceața gândurilor, Hunter o remarcă din nou pe 
tânăra femeie de lângă el. Vorbea cu pasagerul care se afla 
lângă hublou, care se lupta în mod vizibil cu anxietatea decolării. 

— ... şi se spune că malul drept a devenit atât de comercial, 
atât de rece, încât aş prefera un mic hotel pe malul stâng, poate 


11 


pe lângă Sorbona. Ar fi minunat, nu? Şi se pare că e mai ieftin. 
Se spune că e foarte pitoresc şi interesant, şi acolo trăiesc toţi 
studenţii şi artiştii... vreau să spun, pe malul stâng. In schimb; nu 
ştiu... Poate că n-ar fi prudent să... 

Hunter zâmbi, închise ochii şi nu se mai gândi la nimic. Se va 
ocupa de Paris când va ajunge acolo. Dar nu pentru multă 
vreme. Il aştepta războiul de pe frontul de-acasă, un război care 
îi solicita toate resursele. Totuşi, ar fi fost posibil să se 
odihnească puţin la Paris, mai înainte de a se întoarce pe frontul 


de-acasă. 
* 


* * 


Quick Tony Lavagni stătea la un birou din încăperea aflată în 
spatele sălii principale a magazinului din ghetoul din Washington 
şi număra câştigul din ziua aceea obţinut din cea mai rentabilă 
operaţiune de jocuri ilegale din sudul Harlemului. 

Wilson Brown, un negru foarte înalt, care era controlorul 
central al lui Lavagni, stătea lângă Quick Tony cu un aer 
nepăsător, muşcând uşor dintr-un trabuc şi observând 
numărarea banilor cu o privire vioaie. Brown era un tip care abia 
trecuse de treizeci de ani, iar rănile luptelor sale personale - 
majoritatea pierdute - se vedeau bine pe faţa lui neagră. Numai 
ochii indicau o anumită vioiciune, o înţelegere rapidă a lucrurilor 
şi, poate, o inteligenţă neliniştită cu care se amesteca 
acceptarea destinului său de om negru. 

Lavagni avea vreo patruzeci de ani şi o piele aproape la fel de 
închisă ca cea a controlorului său. Era un bărbat emotiv cu 
tendinţe violente şi îi era cunoscută abilitatea în mânuirea 
cuţitului. Această ultimă calitate îi adusese porecla de Quick 
Tony (Tony Rapidul). 

Doi runners, oamenii lui Brown, stăteau lângă uşa 
magazinului, vorbind cu glas scăzut şi aruncând din când în când 
o privire rapidă spre biroul la care se numărau banii. Alt bărbat, 
un alb, stătea pe un scaun înclinat şi sprijinit cu speteaza de 
perete. Tipul încerca să citească o fiţuică despre curse în lumina 
slabă care îi venea de la lampa din birou. 

Lavagni termină de numărat, consultă foaia bancară şi zise: 

— ţi lipsesc cincizeci, Wils. 

— Nu, răspunse negrul aplecându-se spre foaie ca să vadă 
cifrele. Sunt aici, pe margine. 

— Ah, da. l-ai plasat la Georgetown. De ce pui atât de mulţi 
de-o parte, Wils? 


12 


— Ţi-am mai spus că putem foarte bine să fim masacrați 
dacă... 

Explicaţia lui Brown fu întreruptă de soneria înăbușită a 
telefonului. Ridică receptorul, mormăi, mestecă furios trabucul o 
clipă ascultând mesajul, apoi răspunse: 

— Bine, pui încă cincizeci pe cel mai prost număr. Ştii ce 
trebuie să faci, OK? 

— Încă cincizeci? întrebă furios Lavagni în timp ce negrul 
închidea. 

— Mâine vei fi încântat, răspunse Brown. E una din zilele alea 
proaste, Tony, când pierzi. Ba chiar ne-a fost greu să punem 
banii într-o sacoşă de hârtie. 

Brown ridică din sprâncene. 

— lei toţi banii, Tony? r 

— Ba bine că nu! bombăni Lavagni. Imi trimiţi mâine un tip cu 
un bilet pentru rambursare, îi voi da suma necesară băncii. 

— Nu mai ai încredere în Wils Brown? întrebă negrul cu o voce 
groasă. 

— Ah, nu face chestia asta cu mine, ştii că nu-i aşa, Wils. E 
vorba de Hunter. A fost văzut prin preajmă, ţi-am mai spus asta. 
N-am de gând să risc să-mi şterpelească băncile. 

— Credeam că sunteţi pe cale să-l exterminați, bătrâne. 

— Mda, am trimis oameni care chiar acum se ocupă de el. Aşa 
că nu... 

Lavagni fu şi el întrerupt de telefon. Brown întinse mâna în 
timp ce Lavagni se îndrepta spre uşă, apoi negrul zise: 

— Mada, e aici. O secundă. 

Lavagni se întoarse cu o privire întrebătoare. Brown îi întinse 
receptorul. 

— E şeful gărzii tale de corp. Am impresia că e cam agitat. 

Lavagni reveni la birou şi luă receptorul. 

— Mada? zise el cu glas scăzut. 

Mafiotul se schimbă brusc la faţă imediat ce auzi veştile. Puse 
sacoşa pe birou şi luă o batistă din buzunar. 

— Nu, evitaţi-i pe poliţişti! răcni el ştergându-şi fruntea. 
Imediat ce pleacă, scotociţi atent toate locurile. Vedeţi să nu se 
ascundă la toaletă sau în altă parte. Şi faceţi rost de listele 
pasagerilor avioanelor care au plecat în acest timp... Nu mă 
interesează, faceţi rost de ele cum ştiţi! 

Trânti receptorul în furcă şi înjură. 

— Nenorocit ordinar! 

— Hunter a scăpat din nou, zise Brown cu o voce calmă. 


13 


— Ticălosul! 

— Pot să pun mâna pe el. 

— Ce? 

— Pot să pun mâna pe Hunter. 

— Aiurea! zise Lavagni cu o voce dispreţuitoare. Tu şi armata 
ta de pămpălăi? Toată ţara e pe urmele acestui tip, iar tu spui 
că... 

— Pot să-l omor cu un sărut. 

— Auzi, nu sunt într-o dispoziţie care să... Ce vrei să spui? Te 
referi la sărutul lui luda? i 

— Cam aşa ceva, zise domol Brown. Am fost cu el o vreme. Il 
cunosc. Am bătut orezăriile împreună şi o dată am petrecut trei 
luni în junglă. Da, aş putea... 

— De ce n-ai spus nimic până acum? întrebă cu răceală 
Lavagni, cu ochii pe jumătate închişi. 

— Nu sunt un mafi... Nu fac parte din clanul vostru, zise Brown 
dând din umeri. Lucrez aici, atâta tot. Nu-mi închipuiam că o să 
mi se dea un premiu de popularitate pentru că-l cunosc pe 
Hunter. 

— Ei bine, să ştii că asta e o atitudine ciudată! răcni Lavagni. 
Ce-ar trebui să cred că pui acum la cale, ai, Wils? Ce-ar fi dacă aş 
crede că unelteşti ceva cu Hunter, ai? 

Cei doi negri de lângă uşă începură să se apropie cu un pas 
nervos. Brown le aruncă o privire rapidă. 

— E OK, le zise ei. 

Apoi i se adresă lui Lavagni. 

— Pune-ţi puţin capul la contribuţie, atâta tot. Ştii bine că nu 
sunt la spovedanie. lţi spun pur şi simplu că pot să pun mâna pe 
Hunter. 

— De ce? întrebă Lavagni bănuitor. Eşti deja mâna mea 
dreaptă. Admit că ai făcut bine că nu te-ai băgat în treaba asta 
afurisită. Atunci de ce acum nu vrei să mai stai de-o parte? 

Brown se foi puţin stingherit şi păru că se încovoaie sub 
greutatea gândurilor. 

— Mă gândeam şi eu. Nu fac parte din nimic. Sunt numai eu, 
Wils Brown, şi nu voi fi niciodată decât ce voi reuşi să fac. Am 
dreptate? Cât poate să bage în buzunar Wils Brown, Tony, dacă 
vi-l aduce pe Bob Hunter? 

Brown adusese în discuţie singurul argument pe care Lavagni 
putea să-l înţeleagă cu uşurinţă. Reflecta şi se uita la controlorul 
central pe care îl vedea pentru prima dată într-o altă lumină. 

— Există un contract de o sută de mii de dolari pentru 


14 


eliminarea lui Hunter, îi explică el lent. lar Arnie Farmer a mai 
pus o sută de mii în plus dacă Hunter e adus în viaţă. 

Brown zâmbi. 

— Păi, vezi? Wils Brown l-ar săruta şi pe lisus pentru o 
asemenea sumă, Tony. 

— Am un procentaj din tot ce se mişcă pe teritoriul meu, Wils, 
îl anunţă cu prudenţă Lavagni. 

— OK, o să-ţi dau procentajul tău, zise cu amabilitate Brown. 

— lar Arnie ia şi el un procentaj. 

— Dă cu o mână şi ia înapoi cu alta? 

— Astea sunt afacerile, Wils. 

Lavagni se pierduse în gânduri. 

— Ca Unchiul Sam? 

— Da, aşa, ca un impozit. Bine, cred că am face bine să 
mergem să-i vorbim despre asta Fermierului. la-ţi haina, Wils. 

Brown zâmbi cu toată gura. 

— Mă duci la marele mahăr, ai? 

— Exact, răspunse Lavagni încruntându-se. Dar să te porţi ca 
un om bine crescut. Nu poţi să-i vorbeşti cum îmi vorbeşti mie. Îi 
spui domnule Castiglione şi, pentru Dumnezeu, fără glume 
proaste despre fermieri! 

— OK. 

Lavagni zâmbi. 

— Sărutul lui luda, ai? La dracu, Wils, stai să vezi când o să-i 
spunem chestia asta lui Arnie Farmer! 


15 


CAPITOLUL III 


Arnie The Farmer Castiglione domnea asupra întregii lumi 
criminale de pe coasta de est, de la sud de New Jersey până la 
Savannah. Acest imperiu cuprindea docurile, câmpurile, 
abatoarele şi fabricile de conserve, politicienii şi sindicatele, 
jocurile de noroc şi prostituţia, precum şi aproape totalitatea 
modalităţilor necinstite pe care le imaginase pentru exploatarea 
şi manipularea semenilor săi. Işi avea reşedinţa pe o imensă 
proprietate dintr-o vale din Virginia, nu departe de Washington, 
numită Castel Farms. 

Castiglione se alesese cu o rană la coapsă în urma bătăliei de 
la Miami? - de fapt, primise un glonţ în fesă în timp ce urca un zid 
ca să se adăpostească - şi fusese într-o dispoziţie cumplită în 
săptămânile următoare. Rana nu se închidea bine. Il durea şi 
acum. Trebuia să se aşeze pe perne moi şi să-şi încetinească 
activităţile obişnuite. De fiecare dată când simţea o durere, 
Fermierul bombănea furios: 

— Nenorocitul de Hunter! 

Sau: 

— O să te ucid, ticălosule! 

Arnie crescuse în jungla betonată şi abia la doisprezece ani îşi 
dăduse seama că, dincolo de străzile newyorkeze, existau 
câmpuri şi verdeață. Acum se mândrea că devenise proprietarul 
unor câmpuri imense, că era un gentleman-farmer şi un 
crescător de cai de rasă. Participa la expoziţii ecvestre şi călărea 
la diverse concursuri hipice, iar caii săi din rasa appaloosa erau 
consideraţi cei mai buni din Virginia. Fusese acceptat şi era 
respectat în buna societate rurală a ţării. Făcea parte din câteva 
comisii şi era un membru activ în susţinerea unor opere 
filantropice. Astfel apărea acest autodidact din East Harlem şi 
ţinea la imaginea lui de marcă. 

Totuşi, aureola lui de binefăcător fusese întrucâtva ştirbită 
după dezastrul de la Miami. Castiglione făcuse parte dintre 
ghinioniştii prinşi de Dade County Force, făcuse arest preventiv 
şi i se luaseră amprentele digitale. Pus în libertate provizorie pe 
cauţiune, acum aştepta să fie judecat pentru câteva capete de 
acuzare. Lucru şi mai rău, legăturile sale secrete cu Mafia 


? Vezi nr. 21 al Colecţiei Mercenar, Taifun la Miami (n. red.). 
16 


ieşiseră la lumina zilei şi în toate ziarele din ţară se scriau 
articole despre el. In cele din urmă, o comisie anticrimă din 
Virginia îşi anunţase interesul pentru imperiul lui Castiglione. 

Prin urmare, Castiglione avea numeroase motive pentru care 
ar fi vrut să-l ardă la foc mic pe nenorocitul de Hunter. Arnie ar fi 
fost în stare să înregistreze gemetele de durere ale lui Hunter 
până la ultimul şi să le asculte cu bucurie de fiecare dată când se 
plictisea. 

De altfel, tocmai acest gând trecea prin mintea lui Arnie în 
timp ce vorbea cu Tony Lavagni. 

— Nu vreau deloc ca acest tip să moară liniştit undeva, Tony. 
Ar fi nedrept ca acest tip să aibă o moarte uşoară. Vreau să se 
chinuie mult şi să-şi dea seama că moare, şi să-l doară rău de 
tot. Inţelegi ce vreau să spun, Tony? 

Lavagni îşi asigură patronul că înţelegea foarte bine şi adăugă: 

— In această perspectivă, domnule Castiglione, omul nostru 
Brown este un element foarte favorabil. Până acum am avut 
norocul să tragem în el de departe, dar Wils poate să se apropie 
de el cum vrea, să pună mâna pe el fără ca ticălosul să-şi dea 
seama. Ne gândisem la sărutarea lui luda, domnule Castiglione. 

Fermierul se strâmbă şi îşi deplasă rana pe pernă. 

— Ai mai spus asta de trei ori, îi aminti el lui caporegime din 
Washington. Am oroare de expresia asta, Tony. Să n-o mai 
foloseşti, OK? 

— Bineînţeles, bineînţeles, domnule Castiglione. 

— Bine. 

Se întoarse spre negru. 

— Acest Hunter şi-a schimbat faţa prin chirurgie plastică. Cum 
crezi că-l vei recunoaşte? Cum crezi că vei fi amic cu un tip pe 
care nu l-ai mai văzut de când şi-a schimbat mutra? 

Brown nu răspunse imediat. Simţise o antipatie bruscă faţă de 
capo. Acel tip nu-i suferea pe negri şi în încăpere domnea o 
atmosferă de repulsie. Brown strânse puţin pumnii. 

— O să fiu atent, atâta tot. Am văzut desenele, ştiu cum arată 
acum. Dacă pot să mă apropii de el, cred că va veni el la mine. 

— Ce te face să crezi asta? 

Brown dădu din umeri. 

— E normal, bătrâne. Acest tip e singur şi o ţară întreagă 
aleargă după el. Nu poate să aibă încredere în oricine, nu poate 
nici măcar să închidă ochii ca să doarmă liniştit o noapte. Are 
nevoie de un prieten. Eu sunt un prieten. Dacă mă vede, va veni 
la mine. 


17 


Castiglione se gândea la asta. O tăcere apăsătoare învălui sala 
mare cu grinzi aparente. Ochii lui Brown se îndreptară spre 
fereastră şi privi caii care se plimbau leneş pe pajiştea verde. Işi 
zise că acei cai duceau o existenţă mai plăcută decât majoritatea 
negrilor. Castiglione rupse tăcerea. 

— Bine, zise el. Dar va trebui făcut un plan, un plan serios. 
Hunter ăsta nu e o muiere, am aflat asta pe pielea noastră după 
dezastrul de la Miami. 

— Eu vreau să ne înţelegem foarte bine în privinţa 
recompensei, zise Brown. 

— Şi, după părerea ta, cât face? întrebă Castiglione. 

— Cum, cât face? repetă negrul pe un ton răstit. Ştiţi toţi cât 
face. Aţi dat sfoară-n ţară: o sută de mii de dolari pentru capul lui 
Hunter. Acum vine Tony şi-mi spune că aţi mai adăugat încă... 

— Nu meriţi toată suma, zise Fermierul. Cel care preia 
contractul se ocupă de tot ca orice om de afaceri. Plăteşte 
cheltuielile şi angajează personal. Ce-i rămâne e beneficiu. În 
această afacere, eu sunt cel care a preluat contractul. Şi eu te 
angajez pe tine. Deci, cât crezi că ar trebui să primeşti? 

— Las-o baltă, răspunse Brown ridicându-se. Tony, scoate-mă 
de aici. 

Lavagni se uită ţintă în pământ fără să se mişte. Castiglione 
suspină. 

— Stai jos. Mă dor fesele dacă ridic capul. Văd că nu-ţi place 
să negociezi. lţi voi da un sfat profesional, Wils. Negociază 
totdeauna. Nu te căra pentru că celălalt nu spune ce ţi-ar plăcea 
ţie să auzi. 

— Bun, negociez, zise negrul. Vreau toată recompensa, vreau 
tot. 

— Dar n-o vei merita. Noi îţi vom pune la dispoziţie mijloacele, 
vom plăti cheltuielile, ceea ce include o armată de oameni. |ţi 
vom prevedea mişcările, vom fi în jurul tău, te vom ajuta. Toate 
astea înseamnă timp, eforturi şi mijloace. Suntem drepţi, Wils. 
Vom împărţi recompensa în mod egal. 

Wils zâmbi şi se aşeză. 

— İn mod egal, asta înseamnă jumătate pentru mine şi 
jumătate pentru ce investeşti, şi asta înseamnă jumătate din 
recompensa totală. 

— N-am spus asta, replică calm Fermierul. 

— Ştiu, eu spun asta. Asta sau nimic. 

Castiglione schiţă un zâmbet. 

— E posibil să fii cam căpos, sau cam greu de cap. Şi capul 


18 


ăsta s-ar putea umple de plumbi, ceea ce face foarte dificil înotul 
când te afli în Chesapeake Bay. 

Negrul se ridică încă o dată în picioare. 

— Am fost ameninţat de mari experţi, amice. E mult de când 
nu mă mai intimidez. Astăzi mă limitez doar la a mă supăra sau 
de a fi fericit. Supărat, nu vi-l dau pe Hunter. Fericit, vi-l aduc pe 
tavă, ca pe un cadou. 

Castiglione se strâmbă şi-şi schimbă din nou poziţia. 

— Nenorocitul de Hunter! mormăi el printre dinţi. 

Se uită la negru şi adaugă: 

— De acord, tipule. O să te facem fericit. 

— Jumătate din lovele pentru mine, sumă netă. 

— Mada, mda, ai încheiat afacerea. 

Privirea şefului mafiot se îndreptă spre Tony Lavagni, care nu 
scosese nici o vorbă cât durase toată această discuţie şi se 
făcuse mic de tot. 

— Te-ai interesat de avioane, nu? Eşti sigur? 

— Da, domnule, răspunse Lavagni. Numai trei putea să ia. 
Spre Chicago, Atlanta şi Paris. 

— Mi-ai mai spus. 

— Da, domnule. După părerea mea, destinaţia cea mai 
probabilă e Atlanta, apoi Chicago. Paris mi se pare cea mai 
nesigură; avionul tocmai decola în momentul când au sosit 
oamenii mei. 

— Totuşi, ne vom ocupa de toate trei direcţiile şi vom avea 
grijă şi de „improbabil”. Ticălosul pare că totdeauna face în aşa 
fel... 

Întinse mâna să ia un trabuc, gemu, smulse capătul cu dinţii şi 
îşi vâri trabucul în colţul gurii. Aprinse un chibrit, se aplecă în 
faţă ca să-şi uşureze durerea şi continuă: 

— Ştii cine e la Paris? Ocupă-te de el şi fă în aşa fel ca acolo să 
fie primit de-ai noştri, dar să nu spui numele meu la telefon. Ai 
înţeles? 

— Da, domnule Castiglione. 

— Chicago şi Atlanta vor fi uşor de controlat. Mă voi ocupa 
chiar eu de-aici. Fă rost de un paşaport pentru omul tău şi... 

II privi pe negru din cap până în picioare şi continuă: 

— Şi du-l cât mai repede la un croitor bun, să semene cu un 
om de afaceri aflat în călătorie... ăăă... alege ceva la care se mai 
pricepe oarecum, un motiv credibil dacă va trebui să se 
deplaseze în Europa. Fă-i rost de acte şi de toate chestiile 
necesare, dar nu te folosi de sursele mele. Inţelegi ce vreau să 


19 


spun? Şi spune celor de la Paris să stea molcomi. Dacă îl 
întâlnesc pe Hunter, să nu-l scape din ochi şi să ne anunţe 
imediat. Spune-le tot ce trebuie, că contractul nu e valabil în 
străinătate, dar să nu facă tâmpenii. Nu vreau să ratez lovitura 
asta. Voi transmite la fel şi la Chicago şi Atlanta. Pregăteşte-ţi 
omul pentru călătorie. M-ai urmărit cu atenţie, Tony? 

— V-am urmărit, domnule Castiglione, răspunse Lavagni. 

Fermierul le spuse că sunt liberi să plece. Părăsiră casa şi 
urcară imediat în maşină. In timp ce mergeau pe pietrişul alei, 
Brown râse scurt şi zise: 

— Nu te-am văzut niciodată atât de politicos, bătrâne. 

Lavagni înjură cu glas scăzut şi răspunse: 

— Poate că n-ar strica să fii şi tu mai politicos, Wils. Arnie 
Fermierul nu e un oarecare. li place să i se vorbească 
respectuos, şi ar trebui să-ţi supraveghezi limbajul. Mai ales cât 
timp e țintuit în fotoliu. Să ştii, Wils, că l-ai pus într-o postură 
proastă. Nu prea înghite asta. 

Brown suspină prelung plin de mulţumire. 

— Nu mă sperie el pe mine. În schimb, să ştii că îmi pare tare 
bine că nu mă cheamă Bob Hunter. In viaţa mea n-am văzut 
atâta ură şi, crede-mă, amice, sunt expert în materie. 

— Ai mai fost la Atlanta, Wils? Sau la Paris? 

— Mda, am fost peste tot. Şi peste tot e aceeaşi lume 
căcăcioasă! 

Lavagni dădu din cap. 

— Da, ai dreptate. Hunter o să afle şi el asta, Wils. Nu există 
loc în lume unde să se poată ascunde. Poate că e la Atlanta, la 
Chicago, sau poate la Paris, dar asta n-are nici o importanţă. O 
să afle curând chestia asta. 

— Pun prinsoare că a aflat-o deja, zise Brown suspinând. Şi el 
a fost peste tot, bătrâne. Numai la morţi n-a fost. Mă întreb cum 
ofi. 

— Ce? 

— Ţara morţilor. Mă întreb cum o fi acolo. 

Lavagni râse scurt. 

— Să-l întrebi când l-oi pupa. E deja mort dar nu vrea să 
recunoască. 

Brown se aşeză mai comod în scaun şi privi câmpurile pe 
lângă care treceau. 

— Atunci va trebui să oficializăm situaţia, nu-i aşa? 

— Mulţumeşte-te doar cu sărutul, Wils, răspunse Lavagni cu 
un ton serios. Va fi singurul ritual la care va avea dreptul. 


20 


— Îl voi săruta zicând „amin”, mormăi negrul. 
* 


* * 


Hunter se afla în barul cu autoservire al avionului şi-şi turna o 
cafea în momentul în care stewardesa intră şi îi zise: 

— Peste vreo douăzeci de minute aterizăm la Orly, domnule 
Ruggi. 

— Mulţumesc, zise Hunter întrebându-se ce era în capul ei. 

Doar nu traversase avionul ca să-i spună asta. 

— Sunteţi împreună cu domnul Martin? întrebă ea cu un ton 
glumeţ, confirmând astfel impresia lui Hunter. 

— Nu. Nici măcar n-am auzit de acest tip. Cine e? 

— Haideţi, nu râdeţi de mine, zise ea. Sunteţi dublura lui, nu? 

— Dublura lui pentru ce? 

— Oh, vă rog, domnule Reggi! 

Hunter se destinse şi zâmbi. Era stewardesa standard de pe 
liniile internaţionale. Inaltă, slabă, cu picioare lungi, elegantă, 
părul negru ca pana corbului şi o faţă frumoasă, tânăra femeie ar 
fi fost în stare să mulţumească mulţi bărbaţi, inclusiv pe Gil 
Martin. 

— De unde ştiţi că nu e el dublura? zise Hunter tachinând-o. 

Ea rămase fermă pe poziţie. Il privi fix, ridică mâna şi-i 
mângâie favoriţii. Hunter o prinse de mână. Nu trebuia să 
meargă mai departe. 

— Nu semănăm chiar atât de mult, zise el brusc. 

— Unul lângă altul, nu, spuse ea râzând pentru a alunga acel 
moment tensionat. Dar... 

— Te rog, să lăsăm asta. Nu e ceea ce crezi. 

— Adevărat? 

Il observă cu atenţie. 

— M-am înşelat. El vă seamănă. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 
E mai fad. L-aţi luat ca să puteţi fi liniştit, nu-i aşa? 

Exterminatorul nu prea era obişnuit cu astfel de manevre, dar 
instinctul său de mascul îi spunea că tânăra femeie încerca să-l 
agate. Totuşi, asta nu părea să cadreze cu mentalitatea de 
stewardesă - cel puţin după părerea lui - şi îi era greu să 
înţeleagă. li dădu drumul la mână. 

— Te înşeli, zău. Vrei să-ţi arăt paşaportul? 

Ea scutură din cap şi întrebă: 

— Staţi mult timp la Paris? 

— Poate câteva zile. 

— Dublura merge mai departe până la Roma, zise ea cu un 


21 


zâmbet maliţios. După bilet. 

— Ca să-ţi spun adevărul, puţin îmi pasă unde se duce. Cum 
să te conving că... 

— Fac escală la Paris, zise ea întrerupându-l. Voi fi acolo până 
vineri. 

Acum lucrurile deveneau mai clare. 

— Aşa deci, zise el. 

— Când vin la Paris, stau totdeauna la pensiunea Saint 
Germain. 

— De ce? 

Ea păru surprinsă de această întrebare directă. 

— Ei bine, pentru că nu e foarte scump şi e curat. Şi-mi place 
Saint Germain. Presupun că mergeţi pe malul drept. Champs- 
Elysées şi hotelurile de lux... 

Zâmbi cu melancolie. 

— Cu salariul meu de stewardesă, nu-mi pot permite decât 
pensiune. 

— Cum e o pensiune? întrebă Hunter, care ştia deja. 

— E un hotel de familie. 

— Aha. 

— In fine, nu chiar, adăugă ea. Ai o cameră şi trei mese pe zi 
pentru aproximativ optzeci de franci pe zi, iar cartierul e foarte 
amuzant. 

Vechiul refren. 

— Optzeci de franci pe zi e foarte ieftin? 

— Cam şaisprezece dolari, răspunse ea strâmbând puţin din 
nas. 

Acest mic joc ar fi putut să dureze la nesfârşit. Hunter hotărî 
să-i pună capăt. 

— Da, e ieftin. Poate că voi încerca pe malul stâng. 

— Pensiunea Saint Germain, îi aminti ea. 

— Am reţinut. 

— Mă cheamă Nancy Walker. 

Hunter zâmbi. 

— Ca o marcă de whisky. 

— Mai curând ca un vin, zise ea cu un zâmbet seducător. Un 
vin romantic, ameţitor, cu gust subtil şi fără efecte neplăcute a 
doua zi. 

Tânăra femeie îl părăsi, lăsându-l cu gura căscată, zicându-şi 
că adevăratul Gil Martin ducea o viaţă împărătească. Işi termină 
cafeaua şi se întoarse la locul lui în momentul în care se anunţa 
că toată lumea trebuia să-şi lege centurile de siguranţă. 


22 


Hunter se supuse acestei obligaţii şi se uită cu atenţie la 
bărbatul care se numea Gil Martin. O anumită asemănare 
superficială era cât se poate de evidentă şi înţelese de ce 
stewardesa se putuse înşela. Martin era genul de om morocănos. 
Tot timpul călătoriei dormise şi citise o carte, refuzând cu un aer 
repezit încercările de conversaţie venite din partea stewardesei 
şi apoi a pasagerului care se afla pe fotoliul vecin. 

Hunter avu o idee care îl făcu să zâmbească. S-ar fi putut ca 
numitul Gil Martin să aibă ocazia să înveţe ce e viaţa unei fiinţe 
cu o existenţă nu tocmai uşoară. Dacă Hunter putea fi luat drept 
Martin, de ce n-ar putea fi confundat Martin cu Hunter? Dacă 
jandarmii francezi îl aşteptau jos, la Orly, cu portretul robot al 
noii înfăţişări a Exterminatorului, existau toate şansele să aibă 
loc o scenă demnă de o operetă. 

Fireşte, totul avea să se lămurească, dar diversiunea i-ar fi 
permis poate lui Hunter să intre neobservat în Franţa. Putea 
spera. 

Hunter îşi mângâie mustăţile false cufundat în gânduri. N-ar fi 
fost deloc rău să aibă şi el dreptul, o scurtă perioadă, la o viaţă 
de lux, să se poată distra şi să se destindă în compania unor 
persoane agreabile. 

„In fine, să nu visăm, îşi zise el. Jos e Parisul, nu Ţara 
Minunilor. Mâinile tale nu sunt făcute ca să mângâie corpuri de 
femei, ci ca să asasineze. Eşti Exterminatorul, nu un play-boy din 
lumea occidentală. Ar fi fost totuşi distractiv. Exterminatorul la 
Paris, capitala bucuriei de a trăi!” 

Hunter alungă cu brutalitate aceste gânduri. Jos era infernul, 
nu Parisul. Infernul pe care reuşeau să-l traverseze pe jos numai 
oamenii puternici şi hotărâți. Voia neapărat să facă această 
plimbare şi s-o termine în picioare. 


23 


CAPITOLUL IV 


După ce avionul se învârtise deasupra pistei şi aterizase printr- 
o ceaţă matinală situată la joasă altitudine, pasagerii 
debarcaseră şi se îndreptau spre holul circular de la Roissy-en- 
France. Hunter nu-l scăpa din ochi pe Martin. Cei de la controlul 
actelor, cu un aer adormit, îi lăsau să treacă pe rând răsfoind 
distraţi paşapoartele. Un controlor întinse mâna în momentul 
când Hunter trecea şi zise: 

— Paşaportul, vă rog. 

Hunter oftă şi prezentă documentul. 

— lată-l, zise el cu o voce plină de agasare. 

Nu mai vorbise franceza de câţiva ani, de la întâlnirea cu indo- 
chinezii francofoni, dar învățase să se descurce. 

Martin fusese nevoit să prezinte şi el paşaportul, şi Hunter 
remarcă cu o oarecare satisfacţie că celălalt nu se descurca la fel 
de bine. După toate aparențele, Martin nu vorbea nici o boabă 
franţuzeşte şi autorităţile se străduiau să găsească un controlor 
care ştia engleza. 

Controlorul lui Hunter zâmbi privindu-i faţa şi comparând-o cu 
fotografia de pe paşaport. Hunter îşi atinse uşor părul de pe 
obraz. 

— Cu mustăţi şi favoriţi, e o oarecare diferenţă, nu? 

Controlorul începu să râdă domol. 

— O diferenţă nu e totdeauna neplăcută, domnule Ruggi. Cât 
timp intenţionaţi să staţi în Franţa? 

— Câteva zile. 

Controlorul zâmbi şi îi înapoie paşaportul. 

— Şedere plăcută, domnule. 

Hunter îi mulţumi şi-şi luă valiza care sosise pe conveiorul 
mecanic. Apoi se aşeză la coadă. Acest control părea să fie doar 
o formalitate, iar aşteptarea se datora mai mult pasagerilor 
cuprinşi de panică decât vameşilor. 

Hunter aprinse o ţigară şi aşteptă liniştit, aruncând o privire 
spre Gil Martin ca să vadă unde e. „Sosia” părăsise controlul 
paşapoartelor şi se îndrepta repede spre vamă, urmat de un 
hamal care ducea o geantă de călătorie şi o valiză. 

Cam aşa se prezenta situaţia pentru un ochi neavertizat; dar 
Hunter îşi dădu imediat seama că situaţia se complica. Domol şi 
discret, Martin era înconjurat de poliţişti în civil care îl făceau să 


24 


se îndrepte spre o sală de inspecţie izolată. În ultima clipă, 
Martin păru că reacţionează. Se opri în faţa uşii, zise ceva cuo 
voce tânguitoare şi furioasă, dar fu împins imediat în sală. Uşa se 
închise. 

Hunter schiţă un zâmbet şi trecu prin faţa vameşilor. Declară 
un cartuş de ţigări şi îi asigură că nu avea alcool, după care i se 
ceru politicos să treacă mai departe. 

Din acel moment, Exterminatorul părăsi atitudinea relaxată şi 
grăbi pasul. Ar fi putut foarte bine să fie el acum în acea încăpere 
în locul lui Martin, şi voia s-o ia din loc mai înainte ca 
neînţelegerea să fie descoperită. 

Se opri la biroul de schimb şi făcu rost de franci, apoi luă un 
bilet spre New York la un avion care pleca la sfârşitul zilei. Se 
îndreptă spre toaletă şi se închise într-o cabină, îşi scoase haina, 
luă revolverul şi tocul lui din valiză şi le fixă la locul lor. Apoi îşi 
lăsă valizele la cutiile de bagaje automate şi porni în căutarea 
unui vehicul care să-l transporte la Paris. 

Zorii ar fi trebuit să înceapă să lumineze cerul, dar ceața se 
făcuse şi mai groasă şi iluminatul exterior arunca o lumină 
ciudată asupra parcării şi a locului unde staţionau taxiurile. In 
ciuda oamenilor care se deplasau în jurul lui, Hunter avea un 
ciudat sentiment de singurătate în acea atmosferă ceţoasă. 

instinctul îl făcu să se depărteze de uşa principală, unde 
lumina era relativ bună, şi se opri la umbra clădirilor. Un autocar 
încărcat trecu pe lângă el. O formă neclară care sugera o staţie 
de taxiuri se afla ceva mai departe şi două vehicule particulare 
staţionau lângă trotuar în faţa lui, cu farurile aprinse ce 
străpungeau cu greu ceața. 

Gil Martin ieşi brusc pe aşa luminată, cu trăsăturile desfigurate 
de o grimasă de furie. In urma lui venea acelaşi hamal. Martin se 
opri la o lungime de braţ de Hunter şi întoarse capul ca să se 
adreseze hamalului: 

— Grăbeşte-te! Cheamă un taxi, nu mai fac nici un pas în plus. 
Aş face mai bine să merg direct la Roma, nici măcar nu ştiu de ce 
mă las dus în oraşul ăsta smintit. Nici măcar nu ştiu... 

Hamalul pusese fără o vorbă bagajele pe trotuar şi ridicase 
mâna ca să facă un semn. Pe poarta principală ieşise imediat un 
al doilea om şi se proţăpise în spatele lui Martin. Americanul 
amuţi chiar în acel moment şi lăsă să-i cadă o borsetă mică de 
piele. Unul dintre vehiculele pe care Hunter le remarcase mai 
înainte înaintă uşor, cu portiera deschisă, şi din el îşi făcu 
apariţia un al treilea personaj. Apoi, Martin urcă în maşină şi 


25 


hamalul aruncă repede valizele în portbagaj. 

Hunter era încântat de calitatea acestei răpiri de care nu-şi 
dăduse seama decât în clipa când era prea târziu ca să mai 
acţioneze; maşina dispărea deja în ceaţă, urmată îndeaproape 
de cealaltă. 

Hamalul se întoarse spre uşă şi se aplecă să ia mica borsetă 
căzută din mâinile bărbatului răpit. Un picior apărut parcă din 
neant se aşeză pe obiect, iar când hamalul ridică privirea, văzu 
de foarte aproape ţeava armei lui Hunter. Se opri, dezechilibrat, 
şi murmură: 

— Ce înseamnă asta, domnule? 

— Tu trebuie să-mi spui, îi răspunse Hunter cu un ton cât se 
poate de rece. Intinse mâna, apucă reverele hamalului şi îl ridică. 

— Dar nu-nţeleg... 

— Fă un efort, altfel te lichidez imediat. 

— Ce vreţi să ştiţi? 

Hunter îl trase în afara zonei luminate, luă borsetă şi o puse în 
buzunar. Apoi veni aproape de prizonierul lui în umbra clădirii. 
Hunter puse ţeava revolverului în stomacul hamalului şi mormăi: 

— Cine sunt răpitorii? 

Luminiţa din privirea lui descuraja orice rezistenţă. Hamalul 
suspină şi lasă să-i cadă umerii resemnat. 

— E foarte periculos, domnule. 

Hunter îl împunse cu ţeava revolverului. N 

— Eu trăiesc braţ la braţ cu moartea, zise el. In momentul 
ăsta, şi tu eşti în aceeaşi situaţie. 

— Au greşit omul, nu-i aşa? zise hamalul suspinând din nou. 

— Exact, dar tu ai nimerit peste cine trebuia. Mai ai vreo zece 
secunde ca să-mi spui lucruri interesante. 

Hamalul dădu din umeri şi răspunse: 

— Asta e viaţa; ce mi-e unii, ce mie alţii! Nu fac parte din 
grupul lor, domnule. Mi-au dat două mii de franci. Poate că mi- 
am vândut viaţa, nu? 

— Şi cui, mă rog? 

— İl cheamă Marcel. Are case de toleranţă. 

— Bordeluri, ai? Unde-l găsesc? 

— Frecventează diferite localuri de noapte. 

— Localuri de noapte? Păi, nu cred că sunt mai mult de o sută 
la Paris. Trebuie să fii mai precis. 

— L-am văzut deseori pe lângă piaţa Saint Michel. 

Hunter scotoci buzunarele hamalului, îi luă portofelul şi scoase 
din el cartea de identitate. Se uită la ea, o puse în buzunar şi îi 


26 


dădu înapoi portofelul. 

— OK, mă duc acolo, Jean. Dacă cumva m-ai minţit, o să trec 
pe la tine să te întreb de sănătate. Dacă vrei să adaugi ceva, 
acum e momentul s-o faci. 

— Există o casă de toleranţă, domnule, pe strada Galande, 
lângă Sena, în cartierul Saint Michel. Marcel e cunoscut în acel 
loc. li ştiu doar prenumele. E destul să întrebaţi de Marcel. 

Hunter îi reaminti hamalului cât de preţioase sunt tăcerea şi 
discreţia, îi dădu drumul şi îl văzu dispărând în holul central. În 
clipa următoare, Hunter se afla într-un taxi. 

— Până la cea mai apropiată staţie de metrou. 

— Porte de la Chapelle? 

— Porte de la Chapelle, răspunse Hunter. 

Taxiul porni prin ceaţă cu o viteză care sfida vizibilitatea. 
Hunter se destinse, mulţumit că îşi încredinţase viaţa în mâinile 
altuia. În urmă cu câţiva ani ajunsese la concluzia că şoferii de 
taxi din Paris aveau în slujba lor un înger păzitor. Pe urmă, avea 
în minte alte subiecte şi rezolvările nu i se păreau deloc 
promițătoare. 

Gil Martin nu i se păruse prea simpatic, ba îl găsea chiar odios. 
Totuşi, Martin căzuse într-o cursă pe care Mafia o pusese la cale 
pentru Exterminator, iar Hunter nu suporta să lase pe altul să 
sufere în locul lui. Chiar dacă era vorba de Gil Martin. 

Scoase borseta mică din piele şi îşi dădu seama că era 
portofelul răpitului. După toate aparențele, cel care fusese trădat 
se pregătise să-l recompenseze pe trădător, totuşi cu o sumă 
mai mică de două mii de franci. In borsetă se afla paşaportul lui 
Martin, un teanc de bancnote franţuzeşti, o carte de credit 
American Express şi o legitimaţie emisă de studiourile American- 
Independent din Hollywood. Hunter mai găsi şi o tăietură dintr-o 
publicaţie unde se relata despre rolul jucat de Martin într-un film 
recent. Deci... era actor. 

Hunter nu avusese niciodată înclinații de cinefil şi nu-l 
interesaseră niciodată vedetele. Se întreba cât de mare şi reală 
era notorietatea lui Martin şi dacă dispariţia lui va provoca 
scandal. 

Un actor! 

Lui Hunter i-ar fi plăcut să-l vadă că se descurca jucând teatru, 
dar semeţia şi indignarea lui nu aveau să-i fie de nici un folos. 
Hunter se uita prosteşte la borsetă. Tipul îşi pierduse şi actele de 
identitate. Gravitatea situaţiei lui Martin îl frapă pe Hunter. Era 
foarte posibil ca numele lui Gil Martin să nu însemne pentru 


27 


Mafia franceză mai mult decât pentru Hunter. Ce putea să le 
spună? Ce putea să facă ca să-i convingă că se înşelaseră? Lui 
Hunter i-ar fi plăcut ca hamalul Jean, să-şi anunţe telefonic 
complicii, dar îi era şi frică în acelaşi timp. Căci acest demers l-ar 
fi dus la pierzanie. 

Mai erau şi alte detalii care îl stinghereau. Dacă ar fi fost la 
New York, sau în alt oraş american, Martin ar fi zăcut la ora 
actuală într-un şanţ, plin de sânge, în faţa holului central al 
aeroportului. Francezii erau mai puţin grăbiţi să tragă în locuri 
publice? Sau această răpire avea o semnificaţie mai profundă? 

Hunter se aplecă înainte. 

— N-ai putea să te grăbeşti? îl întrebă pe şofer. Repede, 
repede! 

Din cauza circulaţiei, drumul putea fi străbătut mai repede cu 
metroul, care rămânea mijlocul de locomoţie cel mai practic 
chiar şi pentru un străin, iar Hunter nu voia să piardă nici o 
secundă. 

Dacă ajungea destul de repede la o staţie, dacă informaţiile 
hamalului erau exacte, atunci era posibil ca Hunter să ajungă la 
locul respectiv la timp ca să-l salveze de la moarte pe bietul 
Martin. Era, încă o dată, un pariu împotriva morţii, dar viaţa lui 
Hunter părea făcută numai din astfel de pariuri. 

Trebuia măcar să încerce. La urma urmelor, tocmai această 
atitudine îl deosebea de inamicii săi. Incă nu pierduse respectul 
faţă de viaţa celor nevinovaţi. Renunţarea la această conduită l- 
ar fi aruncat în aceeaşi barcă cu gangsterii pe care voia să-i 
suprime şi ar fi însemnat că pierduse războiul şi că lumea mai 
suferise o înfrângere. 

La naiba! Trebuia să încerce! 

Se scotoci prin buzunare, găsi surdina armei şi o montă la 
capătul ţevii revolverului, apoi verifică deschiderea focului. 
Şoferul conducea maşina fără să-i acorde nici o atenţie lui 
Hunter. 

Hunter repetă: 

— Repede, repede! 

Apoi se sprijini cu spatele de speteaza banchetei şi încercă să- 
şi amintească topografia Parisului. Mai fusese o dată, cu câţiva 
ani în urmă, în permisie, pe când era tânăr recrut în Germania. 
Petrecuse atunci la Paris două săptămâni memorabile. 

Azi, revenea în postura de luptător încercat, foarte nemulţumit 
că trebuia să-şi continue infernul personal. 

Dacă trebuia să revadă infernul, atunci îl va privi drept în faţă. 


28 


Nu va permite Mafiei să spună că Bob Hunter a trecut discret şi 
iute ca vijelia. 

Se ducea la o casă de toleranţă, plină de veselie. Dacă reuşea 
să acţioneze, în curând o va îndolia. 


29 


CAPITOLUL V 


Hunter îşi smulse mustaţa şi favoriţii la ieşirea din staţia de 
metrou Saint Michel. Se trezi din nou în ceața groasă şi se opri pe 
bulevard ca să se orienteze. Pe stradă nu era aproape nimeni. 

Se îndreptă spre strada Saint Jacques şi găsi în cele din urmă 
strada Galande, care arăta mai pustie decât bulevardul. Tăcerea 
era apăsătoare iar şi localurile de pe strada îngustă nu dădeau 
nici un semn de viaţă. Erau acolo hoteluri, bistrouri şi câteva 
pivnițe transformate în localuri de noapte. 

Hunter fusese acolo cu câţiva ani în urmă, într-o seară de 
primăvară, când un soldat cu fonduri limitate putea să-şi permită 
un păhărel în una dintre acele pivnițe şi să tragă de el toată 
seara ascultând o muzică de jazz de foarte bună calitate. 

Realitatea tristă luă însă locul amintirilor plăcute în momentul 
în care Hunter cercetă cu privirea locurile. Ceaţa părea că are 
acel miros de putreziciune umedă care domneşte peste tot unde 
s-a trăit prea mult timp. Unde s-a murit foarte des. In fond, ce 
diferenţă era? 

Viaţa nu era nimic altceva decât o cursă lentă spre moarte, 
putrefacţia începând chiar în momentul conceperii. Hunter îşi 
zisese de multă vreme că violenţa nu era decât un protest 
împotriva putreziciunii inevitabile. Acolo unde domnea mirosul de 
mucegai al morţii, violenţa bântuia în mod natural. 

Se înfioră din cauza frigului şi porni din loc. Ştia ce semne să 
caute la acea oră matinală. Pipăi arma. Revolverul avea acum 
surdina montată. Hunter înaintă pe stradă. 

O uşă se deschise undeva, în faţă, şi în ceaţă se auzi râsul 
unei femei. Hunter traversă strada şi se ghidă după zgomotul 
paşilor care se depărtau. O lumină slabă îl făcu să ezite şi auzi 
din nou vocea femeii care îşi lua rămas bun. 

Aprinse o ţigară şi aşteptă. Scena se repetă, auzi chicotitul 
unei femei şi vocea unui bărbat care vorbea cu glas scăzut, apoi 
paşi care se depărtau şi vocea femeii care adresa un rămas bun 
plin de promisiuni. 

Hunter nimerise la fix. Semnele erau indiscutabile. Casa de 
toleranţă se golea de clienţii din timpul nopţii. 

De data asta paşii se apropiară de Hunter. Puse mâna în faţa 
ţigării şi se sprijini de vitrina unui magazin. O formă neclară trecu 
pe lângă el pe trotuar - un bărbat care îşi căuta drumul prin 


30 


ceaţă. 

Da, avusese dreptate. În urmă cu câţiva ani, aceste case erau 
legale şi contribuiseră la veselia şi farmecul Parisului şi, în plus, 
succesul lor interzisese accesul Mafiei. O doamnă bătrână făcuse 
să fie închise aceste case dar deschisese uşa Mafiei, care viola 
toate interdicțiile. 

Hunter se apropie şi mai mult şi, când uşa se deschise din 
nou, putu să vadă cuplul în lumina intrării. Femeia era înaltă şi 
destul de bine făcută. Părul negru, tuns scurt, îi cădea puţin 
peste urechi şi purta un fel de rochie de interior cu cordon la 
mijloc. Prin despicătura rochiei se putea zări un picior lung care 
sfida frigul dimineţii. Bărbatul era mai bătrâior şi purta un 
costum elegant. li murmură femeii: 

— Pe curând, Sophie. A fost foarte bine. 

Femeia îi servi acelaşi râs standard şi răspunse: 

— La revedere, Paul. Ne vedem mai târziu. 

— Mai mult ca sigur. 

Bărbatul ieşi pe trotuar şi se depărtă de Hunter, care aşteptă 
ultimul rămas bun adresat de pe treptele peronului, apoi făcu o 
mişcare rapidă şi ajunse lângă femeie. Ea rămase nemişcată, cu 
o mână pe uşă, cu cealaltă pe burtă, cu o expresie şocată pe 
faţă. 

— Bună ziua, Sophie, zise Hunter. Ai păţit ceva? 

După expresia de pe faţa ei, se vedea clar că nu se simţea 
prea bine. Ea se duse spre uşă şi încercă s-o închidă în nasul lui 
Hunter. Dar el reacţionă mai repede decât ea şi intră în acelaşi 
timp. Lumina redusă de ceaţă se potrivea mai bine cu trăsăturile 
femeii. Excesul de ruj şi de fard accentua trăsăturile unei feţe 
marcate de practica prea îndelungată a celei mai vechi meserii 
din lume. Totuşi, corpul ei era încă excitant, şi Hunter ar fi pus 
prinsoare că o cameră întunecoasă i-ar fi conferit acelaşi farmec 
ca ceața. 

Se aflau într-o încăpere mică care cu siguranţă că folosise 
drept hol unui mic hotel. Două canapele şi câteva fotolii umpleau 
acest spaţiu. Hunter ghicea urmarea. O scară în fund ducea spre 
o sală de primire mai largă, mai luxoasă, care, la orele de vârf, 
servea drept sală de expunere pentru angajatele casei, unde se 
putea bea un păhărel şi schimba vorbe fără perdea, şi dansa 
dacă se simţea nevoia pentru aşa ceva între reprize. O adevărată 
sală de spectacole. 

La acea oră a zilei, sala respectivă era goală şi sinistră, 
mirosind puternic a alcool, parfum ieftin şi pasiune consumată. 


31 


Dacă un tip ar fi trecut pe-acolo la capătul nopţii, probabil că s-ar 
fi întrebat de ce simţise o excitație atât de mare cu câteva ore 
mai înainte. 

După hol ar fi fost apartamentul particular al patroanei 
precum şi camera sau camerele protejaţilor ei. 

Sophie se uita cu ochii mari la revolverul din mâna lui Hunter, 
interesată în special de surdină. 

— E nemaipomenit un tip ca tine când abia se crapă de ziuă! 

— İl caut pe Marcel, zise domol Hunter. 

— Nu? Tu eşti americanul? 

Femeia strigă: 

— Marcel, a venit americanul! 

Uşa din fundul holului se deschise imediat şi un bărbat scurt şi 
îndesat, de vreo douăzeci şi cinci de ani, intră cu un zâmbet 
primitor. Când îl zări pe Hunter, zâmbetul îi deveni nesigur, apoi 
un al doilea om se ivi în urma lui. 

Al doilea personaj aruncă o privire spre Hunter, scoase o 
exclamaţie şi trase pistolul de la centură. Revolverul lui Hunter 
„tuşi” înfundat şi sângele ţâşni dintre ochii nervosului. Tipul se 
prăbuşi, mort, iar arma îi alunecă pe parchet până la picioarele 
lui Hunter. Primul individ se năpusti spre uşă. Acceleră brusc 
pasul, împuns de al doilea glonţ al lui Hunter, care îi trecu prin 
cap, şi căzu pe parchet. 

Sophie privea terorizată scena. Hunter puse o mână pe umărul 
ei. 

— Vorbeşte! zise el. Pe cine aşteptau? 

Se auzi un sunet vag când patroana încercă din nou să 
vorbească. 

— Nu, nu... gemu ea. 

Hunter îi dădu drumul şi femeia căzu în genunchi. Un zgomot îl 
făcu să se întoarcă şi văzu o blondă de vreo douăzeci de ani care 
cobora scara. Se opri brusc, la jumătatea scării, când văzu 
măcelul de jos. Nu purta decât un mic portjartier şi ciorapi negri. 

— Dumnezeule! exclamă ea. Mi se păruse mie... 

— Coboară! mormăi Hunter. 

Ea continuă să coboare cu un pas ezitant, uitându-se la Hunter 
ca la o cobră pregătită să atace, şi se lăsă jos lângă Sophie. Apoi 
ridică ochii spre Hunter. 

— De ce-ai făcut asta? 

Blonda avea intonaţii de englezoaică de familie bună. Hunter 
se întreba ce căuta într-un astfel de loc. li răspunse în engleză: 

— Nu reuşesc s-o fac să vorbească, îi e prea frică. Spune-i că 


32 


are o şansă să trăiască. Vreau răspunsuri rapide. Îl vor aduce aici 
pe american? Câţi sunt şi când trebuie să sosească? 

intre cele două femei avu loc un schimb de cuvinte în 
franceză. Apoi blonda îi spuse lui Hunter: 

— Da, trebuia să fie adus un criminal american care trebuia să 
fie ţinut aici până la noi ordine. Nu ştiu câţi sunt, cred că e vorba 
de un singur om. Te referi... ah, înţeleg ce vrei să spui. 

Se întoarse spre femeia mai în vârstă, urmă o a doua discuţie, 
apoi englezoaica se adresă din nou lui Hunter. 

— Şapte oameni au plecat la aeroport cu două maşini. Crede 
că au fost întârziaţi de circulaţie. De multă vreme ar fi trebuit să 
fie aici. 

— Bine, asta voiam să ştiu, zise Hunter. 

În alte împrejurări, i-ar fi cerut mai mult englezoaicei blonde, 
dar era obligat să-şi sacrifice propriile dorinţe în faţa necesităţilor 
acestui război nenorocit. 

— Du-o sus, zise el. Rămâi şi tu acolo şi nu lăsa pe nimeni să 
coboare. 

Fata dădu energic din cap şi o duse pe Sophie spre scară. 
Franţuzoaica începu să tremure şi să plângă. Hunter spera să nu 
fie prea legată de peştele împuşcat. Se uită după ele cum urcau 
scara şi se strădui să nu se lase hipnotizat de posteriorul 
englezoaicei. Apoi stinse luminile, ieşi şi închise uşa. 

Afară situaţia rămăsese aceeaşi. Strada era calmă şi ceața nu 
se risipea. Hunter făcu câţiva paşi pe stradă, ascuns de 
atmosfera încărcată a dimineţii. Remarcă faptul că la etajul de 
sus al casei era lumină şi-şi imagină circumstanţele trezirii 
neobişnuite. Puse alte două gloanţe în locul celor trase şi 
aşteptă, gândindu-se la blondă. Ţigara era pe jumătate fumată în 
momentul în care percepu zgomotul motorului unei maşini şi 
văzu aproape imediat două faruri care străpungeau ceața, 
apropiindu-se pe lângă trotuar. Maşina era urmată de alt 
automobil. 

Cele două vehicule se opriră ceva mai jos de locul unde se afla 
Hunter. Se deschise o portieră, pe trotuar răsunară paşi şi 
farurile se stinseră. Se auzi o voce nazală: 

— Grăbiţi-vă! 

„Te cred! zise Hunter în gândul lui. Grăbiţi-vă că v-aşteaptă 
moartea!” 

Vedea forme neclare care se deplasau în ceaţă, auzea portiere 
închizându-se şi voci murmurând. Se apropie încet de intrarea 
casei. 


33 


O siluetă singură veni spre Hunter. Hunter se apropie dintr-o 
parte şi-i dădu o lovitură în spatele urechii cu mânerul 
revolverului, apoi prinse în braţe corpul şi-l lungi fără zgomot pe 
ciment. 

Acum se apropiau alte trei forme... în sfârşit! Cele pe care le 
aştepta: forma din mijloc moale şi aplecată în faţă, târâtă de 
două forme laterale. Revolverul „strănută” de două ori şi formele 
laterale căzură de o parte şi de alta, în timp ce silueta din mijloc 
se poticni şi se legănă până la Hunter, care o prinse în braţe şi 
şopti: 

— Tăcere, să nu scoţi o vorbă! 

II ajută pe omul slăbit şi porni pe trotuar spre strada Saint 
Jacques. 

O voce tulburată strigă în urma lor: 

— Armand?... Henri?... 

Hunter merse mai departe, vrând să se depărteze cât mai 
mult posibil mai înainte ca ceilalţi să înţeleagă ce se petrecuse. 
Văzu farurile primei maşini reaprinzându-se şi auzi strigăte. 
Bărbatul de lângă el gâfâia şi încerca să-i spună ceva cu o voce 
slabă. Nu era însă timp de discuţii. Urmăritorii alergau după ei şi 
maşina pornise deja pe urmele lor. 

Hunter îl aşeză pe bărbatul slăbit în intrândul unui zid, îl ajută 
să stea jos, apoi se întoarse spre urmăritori. Paşii precipitaţi luară 
forma unui om care venea drept spre el. Trase încă o dată şi 
alergătorul se poticni în urma impactului, apoi alunecă jos. 

Ridică uşor revolverul şi trase de trei ori într-o ţintă imaginară 
deasupra farurilor abia vizibile, măturând spaţiul de la dreapta la 
stânga. Spargerea parbrizului şi traiectoria bruscă a farurilor îi 
anunţară succesul demersului. Vehiculul traversă strada şi intră 
după câteva clipe într-un felinar. 

Răsună vocea unui bărbat, care vorbea un amestec de 
franceză şi italiană, după care începu să răcnească isteric, 
cerând ajutor. Un fulger străbătu brusc maşina, apoi o explozie o 
înghiţi într-o mare de flăcări. 

Dinspre casa de toleranţă se auzeau paşi şi voci excitate; de 
cealaltă parte a străzii, se vedeau flăcări şi răsunau strigăte de 
groază. Pe acest fond sonor, Hunter îşi reîncărcă arma, îşi ridică 
de jos protejatul şi îl ajută să parcurgă strada cât de repede era 
posibil. 

Ajunseră în strada Saint Jacques în momentul în care strada 
Galande părea populată brusc de gură-cască. Hunter se opri la 
colţ ca să-i permită lui Martin să-şi tragă sufletul. In spatele lor se 


34 


vedeau flăcări şi oameni care se strângeau în jurul lor ca nişte 
spirite macabre. 

— Te simţi bine? îl întrebă pe Martin. 

— Nu, gemu actorul. Ti... ticăloşii. Mi-au rupt degetele... cu 
picioarele... mi-au ars... coastele... 

— Trebuie să mergem mai departe, îi zise Hunter. Poţi să 
rezişti? 

— Da. Merg oriunde. Mul... Mulţumesc cerului. Mergem. 

Porniră din loc, străbătură strada Saint Jacques îndreptându-se 
spre bulevardul Saint Michel. Când ajunseră pe bulevard, Hunter, 
care îşi schimbase complet impresia despre comportamentul 
unui anume Gil Martin, încercă să se orienteze şi să se 
gândească la o ascunzătoare. li veni în minte un nume care suna 
ca o marcă de whisky precum şi o declaraţie seducătoare: „Stau 
totdeauna la pensiunea Saint Germain”. 

Hunter nu cunoştea acel loc dar îşi amintea de cartierul unde 
se aflau majoritatea pensiunilor. Pentru un tip în stare normală, 
ar fi fost o plimbare de cinci minute, dar după ce treceai prin 
mâinile Mafiei... îl duse pe Martin până la staţia de metrou. 

Când se pregătea să coboare scările, Martin zise: 

— De ce alergăm? Să găsim... un poliţist. 

— Nu putem. 

— De ce? 

— Bine, să zicem că nu pot. Preferi să te las aici, sau vrei să 
mergi mai departe cu mine? 

Se aflau la intrarea în metrou şi, datorită luminii, Hunter putea 
să examineze victima răpirii. Martin avea braţele încrucişate pe 
stomac ca să-şi ţină degetele strivite. Avea faţa tumefiată, un 
ochi era complet închis, iar buza de jos era despicată şi plină de 
sânge. Sub haină şi sub cămaşă Hunter îşi imagina alte răni 
oribile. Mafia lua în serios „relele” lui Bob Hunter. Îl întrebă pe 
Martin cu o voce compătimitoare: 

— Ce faci? Vii cu mine? 

Actorul se uită la salvatorul său cu o privire plină de 
gratitudine. Apoi păru că înţelege. Dădu din cap. 

— Te urmez, Hunter. 

Hunter zâmbi şi îl ajută să coboare treptele. Dacă totul 
mergea bine, actorul avea să se afle în curând în camera unei 
stewardese drăguţe şi aceasta va avea ocazia să-şi ţină 
promisiunea sau să le închidă uşa în nas. Poate că va face o 
escală excepţională. Nu însă şi Hunter. In privinţa asta, 
Exterminatorul prevedea un sejur diabolic. Simţea cum creşte în 


35 


el furia care preceda totdeauna un masacru de mafioţi, iar fostul 
trăgător de elită din Vietnam se lăsa totdeauna în voia acestui 
sentiment. 

Pentru această febră deosebită existau doar două leacuri: 
moartea sau sângele Mafiei. Hunter se mulțumea cu unul dintre 
ele. 


36 


CAPITOLUL VI 


Hunter deschise brusc uşa şi îl introduse pe Martin. 

— Avem nevoie repede de un pat, zise el fetei uluite. 

Ea se dădu înapoi cu un mic strigăt speriat şi îi permise lui 
Hunter să-l instaleze pe rănit în pat. 

Tânăra femeie avea un prosop mare în jurul corpului, care nu 
reuşea prea bine să-i acopere sânii agresivi şi care se oprea cu 
puţin dedesubtul şoldurilor. Işi făcuse un turban impecabil dintr- 
un prosop mic. leşise de sub duş şi arăta curată şi încântătoare, 
mult mai frumoasă decât în uniforma de stewardesă. 

Tânăra femeie aranjă perna şi mângâie capul lui Martin, apoi 
se întoarse spre Hunter. 

— Să nu-mi spui că i s-a întâmplat un necaz venind aici în locul 
tău. 

— lar te înşeli, mormăi Hunter. 

Stewardesa trecuse de la surpriza îngrijorată la ostilitatea 
făţişă. 

— Tu te înşeli, nu eu. Tu eşti frumosul june prim, fără mustăţi 
false, iar acest biet băiat ţi-a ţinut locul mai mult decât trebuia. 
Cum merge treaba, domnule Martin? Te ocupi de femei, iar el 
face faţă soţilor? 

Hunter îşi dădu seama că era furioasă pentru avansurile din 
avion şi îi dădea de înţeles că nu mai glumea. li întinse 
paşaportul lui Martin. 

— Am încercat să-ţi spun că te înşeli. 

li întoarse spatele, lăsând-o să privească fotografia, şi se 
apropie de pat. 

— Cum te simţi? îl întrebă pe Martin. 

— N-o să mor. 

Hunter voia să fie convins de asta. Desfăcu uşor cămaşa. 
Torsul actorului era o plagă multicoloră cu mari hematoame. 

— Au făcut asta cu picioarele? întrebă Hunter. 

Pipăi uşurel coatele actorului care se strâmba de durere. 

— Da. In burtă la fel. 

— Au avut probabil vârfuri de oţel. 

Hunter desfăcu centura pantalonilor, descoperi pântecele şi 
aruncă o privire, apoi dădu din cap şi se ridică. 

— Vei avea nevoie de un medic, îi zise el actorului. 

— Perfect de acord. Oh, mâinile mele... Dumnezeule! 


37 


Nancy Walker se apropie cu un aer hotărât. Avea în mână un 
prosop umed cu care începu să curețe faţa lui Martin. Intoarse 
capul spre Hunter. 

— Nu-ţi face griji. Voi chema un medic. 

— OK, răspunse Hunter. 

Se plimbă puţin prin încăpere, apoi reveni lângă pat şi îi zise 
lui Martin: 

— Acum trebuie să te las. Ăăă... nu ştiu dacă e cazul să-ţi mai 
spun dar... îmi pare rău pentru tot ce-ai... 

Actorul îi făcu cu ochiul. 

— Acum mă ocup eu de mine. Tu însă ai grijă de tine! 

— Maa. 

Hunter îşi muşcă uşor buza de jos. Nu prea îi venea să-l lase 
pe actor în acea stare. Mafioţii ar fi putut să fie încăpăţânaţi. 
Totuşi, logica impunea ca Martin să beneficieze de îngrijirea unui 
medic. Lăsă pe pat borseta lui Martin. 

— Vei avea nevoie de asta. Ai paşaportul înăuntru. 

Se întoarse şi trecu prin faţa tinerei femei, îndreptându-se spre 
uşă. 

— Hunter! 

Se opri şi se întoarse. 

— Da? 

— Poate că ar fi mai bine să iei paşaportul meu. Ştii... 

— Nu... 

— O să meargă, ştii foarte bine asta. Poliţia franceză e deja 
stingherită de ceea ce mi-a făcut. Fii un moment Gil Martin, iar 
eu mă voi odihni. Aveam mare nevoie, chiar şi fără acest 
incident. 

Hunter ezită. Martin se gândea la poliţişti. Hunter era 
preocupat de Mafie. 

Fata se uita pe rând la amândoi, zâmbind plină de înţelegere. 
Se adresă lui Hunter: 

— Am auzit ce ţi-a spus şi acum înţeleg. Ideea lui ţine. 

li aruncă paşaportul. 

— Haide, schimbă-le. Dă-mi-l pe-al tău. 

— La toate documentele, insistă Martin. Şi banii, dacă ai 
nevoie. Sau foloseşte-te de cărţile de credit. Dar să nu faci 
nebunii, nu sunt chiar atât de bogat. 

O căldură plăcută puse stăpânire pe pântecele lui Hunter. 
Aproape că uitase această senzaţie. Era minunat, chiar şi pentru 
câteva secunde, să simtă prietenia. Apoi schimbă actele, îi 
mulţumi fetei cu o privire şi plecă. 


38 


Îşi zise că această operaţiune avea o parte de pericol pentru 
fiecare. Gangsterii o dăduseră în bară din cauza greşelii făcute 
cu Gil Martin, dar pe această pistă falsă mai puteau fi şi altele, şi 
această consideraţie atârnase cel mai greu în hotărârea lui 
Hunter. Dacă Mafia urmărea pe cineva, era mai bine să fie el 
decât un biet tip de la Hollywood care nu cunoştea adevărata 
semnificaţie a cuvântului a „ucide”. 

Cu cât se gândea mai mult la acest aranjament, cu atât îi 
plăcea mai mult. Martin să rămână în umbră, cel puţin până când 
acţiunea se va deplasa. Când va veni momentul, Martin se va 
putea prezenta la poliţie, va explica ce se întâmplase, îşi va relua 
locul în lume şi va relata această aventură care avea să-i facă 
publicitate luni de zile în toate ziarele. 

lar fata se va alege cu un actor cunoscut în patul ei timp de 

câteva zile, chiar dacă era puţin cam mardit... Şi cine ar fi putut 
să spună cum se va încheia relaţia lor? 
„Hunter cobori din nou în metrou şi merse până la Champs- 
Elysées. Sub numele de Gil Martin, Exterminatorul luă un 
apartament la hotelul George V, ceru să nu fie deranjat şi dădu 
cheia ca cineva să-i aducă bagajele de la aeroport. Apoi ceru o 
maşină de închiriat care să fie la dispoziţia lui în garajul hotelului, 
după care urcă în apartament ca să ia micul dejun, să facă un 
duş şi să se odihnească puţin. 

Când închise ochii, nu era mai mult de nouă dimineaţa în acea 


primă zi petrecută în Franţa. 
* 


* * 


Furia mută făcea parcă să vibreze linia telefonică în timp ce 
Tony Lavagni aştepta răspunsul Fermierului. Degetele îi 
amorţeau şi pusese cealaltă mână pe aparat când vocea tăioasă 
găsi în sfârşit cuvinte decente de exprimare. 

— Parcă ţi-am spus că vreau să fie găsit şi urmărit, zise vocea 
glacială. Ţi-am cerut cumva să fie răpit şi ascuns undeva? 

— A fost iniţiativa lor, domnule Castiglione, zise cu o voce 
umilă Lavagni. Le-am spus idioţilor ălora cum să acţioneze, dar 
au vrut să fie ambiţioşi. Le-am spus că acest Hunter nu e un 
oarecare, dar au vrut să afle asta singuri. Le-am spus... 

— Mi se fâlfâie de ce le-ai spus! răcni Arnie Farmer. De data 
asta să mă asculţi cu mare atenţie. Pleci cu luda ăla negru şi cu o 
echipă... o echipă completă, auzi... pleci acolo! Scotoceşti tot 
oraşul şi îl găseşti pe ticălos. Pe urmă mi-l aduci dintr-o sigură 
bucată! Toate astea ţi se par greu de înţeles, Tony? 


39 


— Nu, domnule Castiglione, am înţeles. 

— Perfect. Sper asta pentru tine. Câţi tipi a curăţat acolo? 

— După câte am înţeles, şase sau şapte, plus unul din echipa 
personală a lui Monsieur, un tip pe nume Shippy Catano. 

— Ah! Câţi tipi iei cu tine, Tony? 

— Cred că ar trebui să iau cel puţin vreo doisprezece. 

— Idiotule! Vreo doisprezece! Toni, ascultă-mă bine! Pune-ţi 
capul la contribuţie! Să nu-mi vorbeşti mie de doisprezece ţipi! Şi 
fă-te-ncoace imediat! Vino cu Fat Angelo şi Sammy Shiv, şi 
presupun că ar trebui să-l aduci şi pe negrotei. Vreo doisprezece! 
Păi bine, măi prostule, eu vreau să-l prind pe tipul ăsta! înţelegi? 

— Inţeleg, domnule Castiglione. 

— Atunci fă-te-ncoace imediat! Vom face un plan, pas cu pas, 
şi vom face totul noi. Să nu mai aud de francezi, ai înţeles? Se 
bat cu picioarele, se regulează cu gura şi gândesc cu coaiele! Nu 
vreau să mai am de-a face cu ei. S-a-nţeles? 

— Da, domnule. Am înţeles. 

— Intr-o oră să fii aici. 

Lavagni îi jură şefului său că va fi acolo într-o oră şi închise cu 
un aer sinistru. Se întoarse spre Wils Brown cu o privire furioasă. 

— Arnie Farmer crede că numai el îl vrea pe Hunter. Să ştii, 
Wils, că sunt sătul până peste cap de tipul ăsta. Am ajuns în 
situaţia ori eu, ori el... înţelegi? Eu sau el. 

— Inţeleg, bătrâne, răspunse negrul zâmbind. Dar ai face bine 
să-i spui asta lui Hunter. 

— O să i-o spun, Wils. Nu mă crezi în stare? N-am trecut chiar 
de atât de multă vreme la birou. 

Negrul îşi pierdu zâmbetul urmându-l pe Quick Tony care 
părăsea încăperea. li era puţin cam milă de patronul lui. Lavagni 
prefera, să ajungă în faţa diavolului însuşi decât să-l mai înfrunte 
pe Castiglione după un al doilea eşec. Acest Hunter ar face bine 
să se ferească. Un adversar disperat putea să fie foarte 
periculos. Wils Brown ştia, era expert în disperare. 

* 


* * 


La Paris se frângea un vis, un imperiu care nu existase 
niciodată avea acum toate şansele să nu mai existe în veci, iar 
Thomas, Monsieur Rudolfi, era un om nefericit şi dezorientat. 

Ambasador al Mafiei în Franţa, servind lumea crimei, Rudolfi 
era un cetăţean american de patruzeci şi cinci de ani a cărui 
meserie oficială era cea de avocat. Trăia la Paris de la începutul 
anilor şaizeci în calitate de consilier financiar pentru unele 


40 


afaceri americane în Franţa. 

Rudolfi frecventa înalta societate franceză, deţinea un castel 
în afara Parisului unde organiza în mod regulat serate mondene 
foarte şic şi avea închiriată o reşedinţă particulară la doi paşi de 
Etoile. Era un apropiat al câtorva eminenţi politicieni francezi, le 
spunea pe numele mic mai multor financiari şi industriaşi şi 
frecventa saloanele cele mai la modă. Celibatar, numele lui 
fusese legat, în mai multe rânduri, de cel al unor actriţe de 
cinema, de teatru sau din lumea modei. Thomas Rudolfi, nepotul 
unuia dintre cei care fondaseră Cosa Nostra în America, îşi 
organizase o viaţă plăcută în Franţa. 

Totuşi, lăsând de-o parte plăcerile vieţii private, cariera sa se 
dovedise frustrantă. Nu avea avere personală şi nici o putere 
reală în ierarhia Familiei, deşi manipula aproape toate câştigurile 
în acea parte a globului. Totalitatea operaţiunilor Mafiei în lume 
semăna cu o monarhie feudală cu puternice tendinţe 
imperialiste, iar fiecare şef feudal, sau capo, avea o putere 
absolută asupra teritoriului său. Teritoriile „străine” fuseseră cu 
minuţiozitate selecționate şi menținute de unele Familii 
americane care, din motive de forţă, depindeau toate de 
Commissione sau consiliul capilor. Fireşte, acest consiliu îşi avea 
sediul în Statele Unite, iar imperialismul lui era şi mai evident în 
Europa decât pe propriul teren. 

Deci, Mafia franceză nu exista cu adevărat. Existau gangsteri 
locali care îşi formaseră propriile lor organizaţii şi-şi administrau 
câştigurile independent, dar îşi datorau coeziunea doar 
manipulărilor Familiilor americane din Cosa Nostra. Unele dintre 
ele furnizaseră propriii reprezentanţi pentru supravegherea 
câştigurilor din Franţa, dar când era vorba de reprezentarea 
organizaţiei în ansamblul ei, Thomas Rudolfi era autoritatea 
supremă. j 

De aici provenea visul de imperiu al lui Rudolfi. In realitate, era 
literalmente ataşat serviciului diplomatic al numitei 
Commissione, ocupându-se de diferitele activități ale Mafiei 
americane în afara regiunilor obişnuite de afaceri. Mai era şi pe 
post de intrigant, de plătitor, de arbitru şi de consilier, un punct 
central de contact pentru Familiile care aveau afaceri în Franţa şi 
o legătură între elementele criminale, organizate sau nu în 
sindicat, care acționau în Franţa, într-un interval de peste zece 
ani, Monsieur stabilise legături care făceau din el, în aparenţă, 
„Monsieur Mafia” din Franţa. 

Câştigul lui era stabilit în funcţie de anumite procentaje ale 


41 


cifrelor de afaceri, stabilite de Commissione. | se interzicea 
categoric o activitate independentă, deoarece consiliul capilor 
mafioţi considerase că ar fi putut să apară un eventual conflict 
de interese. [În compensare, Commissione îi oferea 
ambasadorului ei sume în consecinţă care să-i permită să-şi 
servească cât mai bine stăpânii evoluând în sferele înalte ale 
societăţii franceze. 

Numai că nu era destul pentru Rudolfi. Acest aranjament nu-i 
permitea deloc să se realizeze, să se dezvolte. Dacă exista 
dreptate, atunci ar fi fost numit capo al Franţei. | se datora asta! 
In loc să ia drumul Statelor Unite - pentru omul care făcuse totul 
rămânând doar un procentaj infim - beneficiile ar fi rămas în 
Franţa, cu un procentaj mic pentru americani. De câţiva ani, 
acest vis creştea în mintea lui Rudolfi, care era convins că într-o 
zi va vedea născându-se Familia Rudolfi din Franţa. 

Acum, în acea zi foarte mohorâtă la Paris, Rudolfi era un om 
îngrijorat. Arcul de triumf abia se contura în ceața care se risipea 
şi îl privea gânditor de la fereastra biroului reşedinţei sale 
particulare. Cu câteva clipe mai înainte terminase a treia 
convorbire telefonică transatlantică din acea zi, unul dintre cele 
interminabile schimburi de cuvinte cu subînţeles, un cod 
deprimant, care îi dădea totdeauna o senzaţie de gol. Visul său, 
chiar şi stilul vieţii sale - ba poate însăşi viaţa lui - păreau că 
depind de nişte evenimente pe care nu le controla el. 

Deci, Bob Hunter se afla la Paris... Şi? Hunter era o problemă 
americană. Rudolfi nu avea de ce să se intereseze de el, în orice 
caz nu financiar. Nu trebuia să participe la această urmărire 
furioasă peste oceane şi continente, după acest ucigaş banal, 
acest nebun singuratic care ar fi putut să fie suprimat de luni de 
zile dacă ramurile americane nu s-ar fi împotmolit în tacticile lor 
perimate. Dacă Hunter însemna ceva în Franţa, această 
semnificaţie nu se aprecia decât în franci sau în dolari. 

Rudolfi se considera de multă vreme francez. Vorbea limba la 
perfecţie, gândea franţuzeşte şi chiar căpătase un accent în 
engleză şi în italiană. Sub privirea lui vigilentă, teritoriile franceze 
se întăriseră ca să supravieţuiască unei duzini de Republici, ba 
chiar şi unei duzini de Commissione. 

Cine era acest Arnesto Castiglione care sugera că la Paris 
trebuia să aibă loc o schimbare? Poate că ar fi fost mai inteligent 
să se sugereze o schimbare chiar în Commissione! 

Cum putea acest „fermier”, cu armata lui de oameni, să 
pretindă că cunoştea Parisul? Ce se putea aştepta de la un capo 


42 


care nu era capo şi de la o Familie care nu era o Familie? 
Cartierele generale pariziene erau formate din cinci mafioţi... ba 
nu, patru. Bietul de Shippy zăcea la morgă carbonizat. Echipa lui 
Rudolfi! Era rizibil! Totuşi acest Arnesto insultase şi ridiculizase 
mica Familie franceză pentru că nu putuse îndeplini ceea ce 
toate familiile americane rataseră: strivirea ploşniţei de Hunter. 

Era adevărat că ploşniţa se comporta ca un leu, dar Franţa îi 
auzise răgetul doar de câteva ore. Cum îşi putea permite acest 
fermier din Virgina să critice echipa restrânsă din Franţa? 

Rudolfi credea că ştie răspunsul la această întrebare. Era sigur 
de asta. Ştia cum funcționau creieraşii acestor capi; care fuseseră 
simpli ucigaşi. Se urmărea împiedicarea Franţei de a dobândi o 
putere reală. Franţa trebuia să continue să depindă de 
procentajul mizerabil din afacerile imense făcute acolo. Trebuia 
să justifice fiecare centimă pe care o cheltuia în cadrul 
operaţiunilor sale. Oamenii lui Rudolfi trebuiau să-şi piardă 
timpul calculând, să nu aibă nici o clipă liberă ca să se 
gândească la imperiul lor. Se dorea ca Franţa să rămână săracă, 
să continue să depindă de generozitatea vampirilor americani. În 
schimb, i se putea foarte bine cere să-şi rişte viaţa ca să-l prindă 
pe Hunter, leul american pe care America întreagă nu reuşea să 
pună mâna. Totuşi nu trebuia să râvnească la recompensă. 
Trebuia deci să-şi declare neputinţa şi să suporte ridicolul 
situaţiei. 

Ambasadorul Mafiei suspină şi se depărtă de fereastră, dar 
refuză să uite sau să-şi părăsească visul. Încă mai avea în faţa 
ochilor Arcul de Triumf. Asta ar fi ideal pentru vânătoarea leului 
la Paris. Franţa ar triumfa. Dacă va fi nevoie, viitorul capo va 
cobori în stradă cu arma în mână. Franţa va fi victorioasă. Puteau 
să vină armatele străine, iar vânătorii albi - veniţi de pe străzile 
din New York, Chicago sau Philadelphia, ba chir de pe câmpurile 
mocirloase din Virginia - puteau să bată bulevardele pariziene. 
Vor pleca trişti, cu mâinile goale. Franţa va prinde leul, Franţa va 
cere recompensa. Numai să încerce cineva să i-o refuze! 

Rudolfi nu era lipsit de resurse locale. Putea să adune vreo 
sută de oameni înarmaţi în mai puţin de o oră. Dispunea de 
personaje politice. Nu era vorba să dea dovadă de forţă. Nu. Era 
în joc orgoliul lui. 

Drept pentru care Thomas Rudolfi judecă cu „părţile 
sensibile”. Se îndreptă spre birou, deschise sertarul încuiat, luă 
Lugerul cu zvastici pe mâner, verifică încărcătorul şi telefonă la 
garaj ca să i se pregătească maşina. Visul se va realiza. Va încolţi 


43 


şi va creşte în pământul îngrăşat de cadavrul lui Hunter. 


44 


CAPITOLUL VII 


Hunter se trezi puţin după orele cincisprezece, făcu un duş, se 
bărbieri şi comandă un dejun uşor pe care îl consumă cu şervetul 
în jurul şoldurilor. Costumul fusese călcat şi pe comodă se aflau 
câteva cămăşi noi. In timp ce-şi bea cafeaua, Hunter se gândea 
la planul de acţiune. Luă o hotărâre şi îmbrăcă mai întâi 
combinezonul subţire de culoare neagră, cu care se obişnuise 
atât de mult. Se gândi la revolverul de calibru 45 şi la tocul greu 
de piele. Auzise de un loc de unde ar fi fost posibil să obţină alte 
arme. În cele din urmă puse revolverul de calibru 45 în valijoară. 
Imbrăcă o cămaşă şi costum, puse revolverul de calibru 32 sub 
haină, luă valijoara şi plecă. 

Omul de la recepţie chemă maşina şi îi întinse un bilet lăsat 
special pentru el. „Bun venit la Paris, scumpul meu. De ce nu mi- 
ai telefonat?” Urma semnătura: Tessa. 

Recepţionerul zâmbi şi-i zise: 

— Domnişoara Tessa Mercier stă în acest hotel, domnule. 
Dacă doriţi să-i telefonaţi... 

Omul de la recepţie duse mâna spre receptorul telefonului. 

— Mulţumesc, nu e nevoie, mormăi Hunter. 

leşi şi aşteptă maşina gândind cu repeziciune. Era clar că Gil 
Martin era cunoscut în Europa, deci nu exista nici un motiv să 
creadă că actorul nu avea o mulţime de prieteni la Paris. 

Hunter cunoştea destul de bine caracterul semenilor săi ca să 
fie sigur că putea să se plimbe prin faţa majorităţii oamenilor 
dându-se drept Gil Martin, numai că dacă apăreau persoane care 
îl cunoşteau personal, atunci ar fi fost o adevărată catastrofa. 

Trebuia deci să renunţe cât mai repede posibil la această 
acoperire. O zi... va încerca o zi... şi chiar şi aşa i se părea că era 
destul de riscant. 

Avea la dispoziţie o mică Simca 1100, minunată prin aspectul 
ei neutru. Se deplasă imediat dând ocol marilor bulevarde, 
trecând prin faţa Operei, în cartierele unde  înfloreau 
cinematografele erotice, sex-shop-urile şi restaurantele unde se 
servea cus-cus. 

Trecu pe lângă clădirea unde îşi avea sediul ziarul Humanité. 
Mai traversă câteva străzi, apoi opri maşina pe o străduţă 
liniştită. Işi puse o pereche de ochelari negri şi cobori din vehicul. 
După cinci minute de mers, timp în care întrebă de câteva ori 


45 


dacă era pe drumul cel bun, găsi străduţa întunecoasă unde 
rebelii algerieni se adunau la Paris înainte de dobândirea 
independenţei. 

Intră într-un mic bistro franco-algerian, unde mirosul de cus- 
cus plutea ca o pasăre de pradă şi, după ce schimbă câteva 
cuvinte, fu dus în pivniţă, unde se pomeni în faţa unui francez 
gras, cu faţă de ucigaş plătit, care îi vându, în schimbul a cinci 
sute de dolari, un pistol-mitralieră de mare eficacitate cu care ar 
fi avut posibilitatea să tragă la ţintă patru sute cincizeci de 
gloanţe pe minut. Luă şi muniții, încărcătoare suplimentare şi o 
valijoară pentru transport. 

Hunter era convins că ar fi putut obţine arma la jumătate de 
preţ dacă ar fi avut timp să se târguiască, dar nu avea timp. 
Refuză politicos invitaţia la masă, luă noua valijoară sub braţ şi 
plecă spre maşină. 

După o jumătate de oră se învârtea în jurul străzii Galande, 
lângă locul primei bătălii. Strada era mai pitorească în lumina 
portocalie a sfârşitului de amiază, dar Hunter nu se afla colo în 
calitate de estet. Se gândea la cartografie, la poziţia străzilor, la 
imobile şi la planuri de atac. 

Era foarte posibil ca acea casă de pe strada Galande să nu-i 
mai fie de nici un folos, dar era un punct de plecare, singurul pe 
care îl avea până în acel moment. 

Trecu de câteva ori prin faţa bordelului, apoi trase maşina pe 
strada Saint Jacques, după care se întoarse şi se instală într-o 
cafenea care se afla aproape în faţa uşii casei de toleranţă. Stătu 
douăzeci de minute în faţa unei cafele şi observă că la acea oră a 
zilei nu era nici o mişcare, ceea ce i se păru perfect normal. Apoi 
se îndreptă spre micul hotel, situat chiar în faţa casei şi luă o 
cameră la etajul trei cu ferestrele spre stradă. Era ideal ca loc de 
observaţie. In plus, de acolo se putea vedea o bună parte din 
cartier. 

Directorul hotelului, un bărbat nervos de vreo cincizeci de ani, 
îi explică că avea noroc că găsise o cameră, deoarece până în 
acea dimineaţă totul fusese ocupat de un grup de turişti suedezi. 
Se speriaseră de un incident petrecut pe stradă - câteva 
împuşcături - şi plecaseră la puţină vreme după aceea. Dar, în 
realitate, cartierul era foarte liniştit şi acest gen de evenimente 
era extrem de rar, iar dacă domnul nu se temea, el era sigur că 
cele întâmplate în acea dimineaţă nu se vor mai repeta. 

Hunter îi mulţumi şi îi răspunse că nu, în privinţa asta nu avea 
nici o temere. Puse câteva întrebări vagi şi află că nici una dintre 


46 


casele din cartier nu fusese cercetată şi că fusese vorba de o 
ceartă între derbedeii de pe stradă, aflaţi în trecere. 

Asta îi confirma lui Hunter genul de protecţie de care se 
bucura Sophie; poliţia nici măcar nu o deranjase. Hunter se 
întreba de la ce nivel îi venea această protecţie. Dezinteresul 
autorităţilor ar fi fost în avantajul lui Hunter dar şi al inamicului. 
După ce rămase singur, Hunter deschise valijoara şi montă PM- 
ul, potrivi cureaua şi o fixă, încărcă arma şi o puse pe pat. Apoi 
se dezbrăcă până la ţinuta neagră, luă pistolul de calibru 45 din 
valijoara personală şi prinse centura la mijloc. Puse 
încărcătoarele suplimentare pentru  pistolul-mitralieră în 
buzunarele acestei centuri. Incercă noua armă şi-şi trecu cureaua 
după gât. Poziţia era incomodă şi potrivi din nou cureaua ca să 
poată duce arma sub braţ. Acum era mai bine. Puse totul pe pat, 
luă pantofii uşori şi îi aşeză lângă arme, apoi se instală la 
fereastră şi începu să aştepte cu răbdare. 

Aproape imediat îşi dădu seama că nu era singurul observator 
al acelui loc. O maşină DS începuse să patruleze pe sub fereastra 
sa. Hunter o vedea trecând cam din cinci în cinci minute. Venind 
o dată din dreapta şi altădată din stânga, deplasarea ei sugera 
un traseu în formă de opt parcurs în cartier. Nu semăna deloc cu 
obiceiurile poliţiei. 

Pe la orele şaptesprezece se mai întâmplă ceva. Mai întâi un 
bărbat singur, cu un aspect aproape obişnuit, se apropie de casa 
de toleranţă, trecu pe lângă ea şi, după vreo zece paşi, traversă 
strada şi dispăru. La intrarea în casă se aprinse o lumină, apoi se 
stinse. Omul reapăru imediat sub fereastra lui Hunter, traversă 
din nou strada şi intră în casă. Alţii îi urmăriseră manevra, căci 
începură să se apropie în grupuri de doi-trei, venind dinspre cele 
două extremităţi ale străzii. Hunter văzu unsprezece tipi care 
intrară şi remarcă faptul că toţi erau mai curând tineri şi bine 
îmbrăcaţi. 

DS-ul îşi continua traseul. Se lăsa noaptea şi, ici şi colo, pe 
stradă se aprindeau luminile. Era ora aperitivului, oamenii intrau 
în bistrouri. În faţă însă nu era aprinsă nici o lumină, în afară de 
lumina slabă de la intrare. 

Cu puţin înainte de orele optsprezece, lumina se aprinse brusc 
la primul etaj. Perdelele nu erau trase, şi Hunter putea să vadă 
sala de primire. Un bărbat apăru un scurt moment la fereastră şi 
trase perdelele. După câteva minute, la etajul trei se deschiseră 
obloanele şi o femeie tânără ieşi pe balcon. Hunter nu o vedea 
foarte bine în penumbră dar avea părul desfăcut şi părea încă 


47 


adormită, întinzându-se leneş şi căscând. Apoi intră în casă şi 
aprinse lumina. Hunter zâmbi. Angajatele se pregăteau, începea 
ziua lor de lucru. 

Totuşi se petrecea ceva. Câteva minute mai târziu, un tânăr se 
prezentă la uşă, urcă scările cu un pas ezitant şi sună. Sophie 
veni să-i deschidă şi urmă o scurtă discuţie, după care femeia 
închise uşa. Prea repede? Tânărul rămase o clipă țintuit locului, 
apoi se întoarse şi privi spre celălalt capăt al străzii. Chiar şi în 
penumbră, Hunter îi vedea expresia dezamăgită de pe faţă. 
Tânărul se depărtă nemulţumit, întorcându-se acolo de unde 
venise. Ora următoare, aceeaşi mişcare se repetă de două ori cu 
doi clienţi diferiţi. DS-ul îşi continua cursa. 

Hunter observă, aşteptă, reflectă. Era evident că Sophie nu 
primea clienţi în acea seară. Totuşi unsprezece bărbaţi intraseră 
în casa ei. O seară privată? Nu, cu siguranţă că nu. Nu mirosea 
deloc a bine... şi tocmai asta aştepta şi Hunter... 

O singură consideraţie îl reţinea. Era posibil ca tipii dinăuntru 
să fie poliţişti veniţi să pună la cale o capcană. Era posibil ca 
Citroen-ul să fie o maşină cu staţie-radio, în contact cu cei din 
interior. Totuşi, toate aceste manevre nu semănau deloc cu felul 
de a acţiona al poliţiştilor. „Puţea” a mafie de la o poştă, dar 
Hunter nu voia să rişte viaţa unui poliţist din cauza unei impresii 
instinctive. 

Exterminatorul putea să aştepte. Răbdarea făcea parte din 
meseria lui. Deseori aşteptase ore în şir în ierburile înalte cu 
vietcongi în jurul lui. Ba chiar stătuse vreo zece ore într-o 
orezărie, cu apa până la bărbie, aşteptând momentul potrivit 
pentru îndeplinirea misiunii. Camera hotelului de pe strada 
Galande era mult mai confortabilă decât o orezărie. 

Odată cu noaptea se făcu simțită şi ambianța Cartierului Latin. 
Mici grupuri de studenţi se deplasau de la o cafenea la alta. 
Frânturi de conversații ajungeau până la el, amestecate cu 
sunetele unor melodii de jazz sau rock. Ici şi colo, grupuri se 
opreau chiar în mijlocul străzii ca să flecărească, iar neobositul 
Citroen continua să se strecoare prin toată această lume. 

La zece seara, cealaltă parte începu să dea semne de 
nervozitate. Maşina DS claxonă trecând prin faţa casei dar îşi 
continuă drumul. După câteva clipe, doi bărbaţi ieşiră din casă şi 
se depărtară pe stradă. Maşina îşi făcu turul şi se opri lângă ei. 
Hunter observa cu atenţie. Şoferul cobori din vehicul şi se întinse 
făcând câţiva paşi, în timp ce bărbaţii ieşiţi din casă discutau cu 
persoana aflată pe bancheta din spate, apoi şoferul urcă iar la 


48 


volan şi maşina îşi văzu de drum. 

Cei doi bărbaţi traversară strada şi ieşiră din raza vizuală a lui 
Hunter. Alţi doi apărură după câteva minute şi, traversând 
strada, intrară în casă... Puțin după aceea, alţi doi ieşiră şi o 
luară în direcţia opusă. De data asta Hunter remarcă schimbul. 
Un bărbat ieşi dintr-un magazin de pe stradă şi altul traversă. Cei 
patru îşi vorbiră un moment, apoi cei doi bărbaţi se îndreptară 
spre casă în timp ce ceilalţi luară locul primilor. 

Hunter zâmbi. Asta identifica cu claritate echipa adversă. Era 
convins că era tipic mafiotă. 

Bob Hunter se hotărî să acţioneze în timp ce ceilalţi se relaxau 
şi se înlocuiau. Işi puse centura cu pistolul de calibru 45, luă PM- 
ul, se încălţă şi ieşi pe culoar. Singura lumină de la acel etaj 
provenea de la un bec chior de lângă casa scărilor. Din hol se 
auzeau sunetele unei emisiuni de televiziune. 

Hunter deşurubă becul şi aşteptă să-şi obişnuiască ochii cu 
întunericul, apoi se îndreptă spre capătul culoarului unde se afla 
o scară basculantă ce ducea spre acoperiş. Un fel de trapă era 
zăvorâtă pe dinăuntru. Lemnul şi zăvorul erau vechi ceea ce-i 
convenea de minune. 

Urcă pe acoperiş şi se opri câteva clipe ca să se orienteze. 
Toate clădirile aveau aceeaşi înălţime, un detaliu pe care îl 
remarcase deja cu ocazia primei recunoaşteri. Nu era nici lună, 
nici stele. Singurele surse de lumină se aflau mai jos, pe stradă. 
Se îndreptă spre partea din spate a imobilului şi găsi o scară de 
serviciu ruginită. Dedesubt se afla o mică alee obscură cu pubele 
şi o uşă deschisă. Se opri lângă un coş şi-şi înnegri faţa cu 
funingine, apoi porni de-a lungul acoperişurilor, mişcându-se ca o 
umbră în noapte. 

Hunter aşteptă DS-ul, îl văzu trecând, apoi cobori repede 
scara. O clipă mai târziu, Exterminatorul se afla pe partea opusă 
a străzii Galande şi urca spre acoperişurile unor imobile vechi. 
Dispunerea acoperişurilor era puţin diferită, cu inegalităţi de 
nivel şi uneori cu un mic parapet de separare între clădiri. 

Se opri puţin ca să se orienteze şi să constate absenţa sau 
prezenţa cuiva. Făcuse deja jumătate de drum spre ţintă când 
văzu un bărbat de vreo cincizeci de ani care vorbea singur cu o 
voce gâfâită, în timp ce-şi agăța rufele la uscat într-un colţ 
întunecat, luminat de lumina ce răzbătea printr-o uşă deschisă. 
Hunter îl aşteptă să-şi termine treaba şi să plece. Exterminatorul 
îşi continuă drumul zicându-şi că trebuia să fie atent la sârmele 
întinse pentru rufe. 


49 


Hunter se folosea de propriul său hotel ca să se orienteze. 
Ajungând în dreptul lui, se opri şi aşteptă un moment. Lăsă să 
treacă zece minute. Constată că era singur pe acoperiş şi se 
puse pe treabă. După câteva eforturi, broasca trapei pârâi 
înfundat. O ridică. Descoperise o nouă cale de coborât în infern. 

Trecând dincolo de scara basculantă, Hunter îşi dădu uşor 
drumul pe parchetul culoarului. Auzi mişcare lângă casa scărilor. 
Se lipi imediat de perete. O rază vagă de lumină urca dinspre 
etajele inferioare şi observă că la acel nivel erau şase uşi şi, în 
spatele lui, o fereastră care dădea spre stradă. La acest etaj 
domnea o tăcere absolută dar, de jos, se auzeau murmure şi 
puţină muzică. 

Hunter aşteptă câteva minute, apoi începu să se apropie de 
scară, centimetru cu centimetru, trecând lent prin faţa fiecărei 
uşi, până când zări un om slab aşezat pe ultima treaptă. 

Tipul era adormit sau distrat. Hunter sări ca o fiară, îl apucă de 
gât cu o mână, îi acoperi gura cu cealaltă, apoi îl ridică de jos şi îl 
duse în umbra culoarului. Nu-i dădu drumul decât după ce tipul 
fu incapabil să mai scoată vreun strigăt. 

Aşeză cadavrul într-un colţ întunecat şi începu să viziteze 
camerele de la etaj. Găsi pe cineva în ultima. După ce deschise 
fără zgomot a şasea uşă, Hunter văzu o roşcată tânără cu un păr 
lung dat pe spate, care îşi pudra vârful sânilor cu o substanţă 
roz. Fata purta un halat transparent pe care îl desfăcuse mult în 
vederea machiajului subtil. Privirile li se încrucişară în oglindă. 
Fata era speriată de ceea ce vedea. 

— Nici o vorbă! şopti Hunter. 

Intră şi închise încet uşa în urma lui. 

Sânii frumoşi dispărură sub halat şi fata se întoarse spre el cu 
ochii mari de uimire. 

— Ştii cine sunt? 

Ea dădu din cap şi murmură: 

— Poate. 

Hunter îi arătă pistolul-mitralieră. 

— N-am venit pentru femei. Pe gagii îi vreau, înţelegi? 

Fata dădu din cap şi vru să spună ceva. Dar nu reuşea. Inghiţi 
în gol şi-şi duse o mână la faţă. 

— Eşti americanul? şopti ea. 

— Poate. Principalul e că nu vreau deloc ca fetele să fie rănite. 

Ea mişcă din nou capul, dar privirea ei era plină de 
neîncredere. 

— Aş vrea să le faci pe toate fetele să urce. Ai putea? 


50 


Ea făcu ochii mari. 

— Vrei să cobor... 

Hunter nu era convins de eficacitatea ei. O apucă de mână şi o 
făcu să se ridice. 

— O cunoşti pe englezoaică, pe blondă? Cheam-o aici. 

Fata dădu din cap. 

— Ah, da, Judy Jones. Mă duc s-o aduc. 

Hunter îi făcu semn să nu facă zgomot. Avea mâna pe pistol şi 
fata păru că înţelege. Se duse până la uşă, o deschise, aruncă o 
privire pe culoar şi-i făcu semn fetei să-l urmeze. Merseră până la 
scară. Hunter se opri lângă balustradă, cu arma în mână, apoi o 
trimise mai departe pe fată singură. N 

Bineînțeles, risca enorm. Dar era obişnuit. In schimb, nu avea 
obiceiul să sacrifice o mână de fete, chiar şi prostituate, în cadrul 
spectacolelor pe care le punea în scenă în mod obişnuit. Rămase 
lângă balustradă, cu piedica armei trasă şi cu degetul pe trăgaci. 
Auzi un zgomot, apoi mişcare la capătul de jos al scării. 

Se retrase în umbră şi se pregăti pentru aşteptarea cea mai 
extenuantă din timpul serii. 


51 


CAPITOLUL VIII 


Monsieur Rudolfi se afla în partea din spate a Citroen-ului şi 
faţa lui era o adevărată mască de încordare. Vito Bertolucci, 
puternica sa mână dreaptă, era aşezat lângă el. In faţă, la volan, 
se afla un tip originar din Philadelphia, Charley Roller Guevici, 
care se plângea de ameteli. 

— Lasă gura, Roller, mormăi Rudolfi. 

Deschise micul bar din braţul banchetei şi-şi turnă un coniac 
fără să se preocupe de nevoile însoţitorilor săi. Il durea capul şi 
fesele îl furnicau. De câteva ore se întreba dacă avuse dreptate 
să întindă această capcană. Hunter era prea şiret ca să revină la 
locul faptei; nu va exagera punând încă o dată la încercare 
norocul care îi surâsese până atunci. Deci, de unde să înceapă? 
Totuşi, dacă Hunter avea intenţii rele faţă de operaţiunea 
pariziană, nu s-ar fi folosit de punctul de plecare ca să-şi extindă 
activităţile? 

Rudolfi adulmecă coniacul, apoi se întoarse spre Bertolucci. 

— Incearcă să contactezi din nou casa. Vito. 

Bertolucci mârâi, apoi luă telefonul şi formă numărul. Aşteptă 
uitându-se la patronul lui cu o privire sumbră. In sfârşit i se 
răspunse. 

— Gisele? Vito. Ceva nou? 

Ascultă un moment, apoi se adresă lui Rudolfi. 

— Avem invitaţi. Lavagni şi echipa lui. Ce-i spun? 

— Să-i îmbete pe Lavagni şi echipa lui. 

— Fii serios, Tom. 

Rudolfi suspină. 

— Spune-i să-i ducă la castel. Să le ia ochii cu marele lux. 
Gisele va înţelege. 

Se uită la ceas. 

— Spune-i că vom fi şi noi acolo cam pe la miezul nopţii. Poate 
cu „lozul câştigător”. 

Bertolucci dădu din cap şi transmise instrucţiunile, apoi închise 
şi se lăsă pe spate suspinând. Aprinse o ţigară şi se uită pe 
fereastră. Se deplasau pe acelaşi traseu şi se întreba când avea 
să se sfârşească sminteala asta. Aruncă o privire patronului şi 
zise: 

— Trebuie să urinez. 

Rudolfi îşi termină coniacul înainte de a răspunde. Dădu cu 


52 


piciorul în speteaza fotoliului din faţă. 

— Cafeneaua de pe strada Saint Jacques, Roller. Toţi avem 
nevoile noastre. 

Guevici privi în oglinda retrovizoare eu ochi recunoscători. 

— Mda, învârteala asta a început să-mi dea o senzaţie de 
greață, Tom. Şi măcar dac-am face ceva... 

— Lasă gura, Roller. 

Lui Rudolfi nu-i plăcea deloc să-i audă pe ceilalţi exprimând cu 
voce tare propriile sale temeri. Hunter va veni. Ştia asta. Leul nu 
putea să nu ragă. 

— Nu, fă turul, zise el răzgândindu-se brusc. Opreşte la 
Céleste. Bem acolo un păhărel. 

Guevici îi aruncă o privire încântată. 

— Poate schimb şi eu locul cu Julio un moment. 

Rudolfi se strâmbă dezgustat. 

— Cum ai putea să schimbi locul cu Julio, Roller, când nu ţi-ai 
dat niciodată osteneala să înveţi franceza? Nu ştii să spui decât 
„dezbracă-te” şi „întinde-te”. 

— Păi, tocmai. Nu-i de ajuns acolo? 

— Descrie-l mai bine pe Hunter, ordonă calm Rudolfi. 

— Ticălosul! exclamă Guevici. 

— Atunci gândeşte-te mai bine la asta! Mai e un cuvânt prin 
care îl poţi descrie. Moartea! Şi nici unul dintre voi să nu uite că 
moartea are două feţe. Una când vine, alta când pleacă. 
Esenţialul e să n-o vezi pe a doua când pleacă, nu-i aşa, Vito? 

— Mi-ar plăcea să-l privesc în faţă pe ticălosul ăsta, Tom, 
mormăi Bertolucci. O să-i vezi atunci faţa de mort. 

Maşina reduse viteza şi opri în faţa casei de toleranţă. 

— Aş da zece mii de franci pentru asta, Vito, zise Rudolfi 


suspinând. 
* 


* * 


Silueta blondei urcă scara şi se opri în umbră. | se tăie 
respiraţia când văzu forma neagră  desprinzându-se din 
obscuritate şi punându-i mâna pe braţ. 

— Nu se poate! şopti ea. Dumnezeule, chiar tu eşti! E o 
adevărată nebunie... 

Hunter îi puse un deget pe buze. 

— Taci. Du-mă undeva unde putem vorbi. 

Nu o vedea prea bine, dar auzea răsuflarea gâfâită a fetei, îi 
simţea căldura şi mirosul plăcut al parfumului. Nu se putea opri 
să nu se gândească la acel corp perfect, aşa cum îl văzuse prima 


53 


dată. 

Merse în urma ei pe culoarul lung până la o cameră puţin 
luminată. Hunter închise uşa iar ea se aşeză pe pat, cu faţa spre 
el, privindu-l cu teamă şi totodată seducător. Purta o pijama 
transparentă şi papuci de catifea, ceea ce lăsa foarte puţin loc 
pentru imaginaţie. Hunter reuşi să-şi abată privirea de la ea. 

— Ştii de ce-am venit? 

— Da, dar e o adevărată nebunie furioasă. Jos sunt vreo 
doisprezece inşi înarmaţi până-n dinţi. 

— Nu-ţi face griji pentru asta. Vreau să le aduci pe fete de- 
acolo înainte de a începe focul de artificii. 

— Dar cum? 

— Ce fac acum? 

— Flecăresc, atâta tot. Julio nu permite nici o activitate în 
camere, nici băutură, nici nimic. 

— Cine e Julio? 

— Cred că şeful lor. Un tip înalt de vreo treizeci şi cinci- 
patruzeci de ani, vulgar şi violent. El dă ordine. Sophie e 
terorizată. Soţul ei, Marcel, era... 

— Marcel era soţul ei? 

— Nu chiar, dar se înțelegeau foarte bine. 

— Ce voiai să spui? 

— Marcel era mesagerul. Mă refer la plată. Şi era implicat şi în 
alte afaceri. 

— Sophie plăteşte pentru a fi protejată? 

— Evident. Altfel n-ar rezista nici măcar o noapte. 

— Ce spune de invazia asta? 

— Te referi la cea din seara asta? E furioasă. Şi e furioasă şi pe 
tine, domnule Hunter. 

— Văd că mi-ai învăţat numele. 

— Fireşte. De câteva ore bune numai asta auzim. 

— Bine. Spune-mi unde stau jos. Câţi sunt la primul etaj? 

— Opt. Şi alţi trei sau patru la parter. Şi mai sunt şi în stradă, 
sunt sigură de asta. 

— Şi fetele? 

— Toate sunt jos, în sala de primire. 

— OK, foarte bine. 

Hunter se gândi un moment. Fata îl întrebă: 

— Pe unde ai intrat? 

— Pe acolo pe unde veţi ieşi voi acum. Pe acoperiş. Du-te să 
aduci fetele. Fără zgomot. Viaţa lor depinde de tine. lţi dau două 
minute ca să le aduci sus, să puneţi pe voi haine groase şi să 


54 


ieşiţi pe acoperiş. 

Se uită la ceas. 

— Trec la atac la zece şi jumătate fix. La acea oră trebuie să 
fiţi plecate. 

Fata începuse să tremure puţin. Se îndreptă spre uşă şi 
întrebă: 

— Şi Sophie? 

— Adică? 

— Te detestă. Nu răspund pentru reacţia ei când va afla că 
eşti aici. 

— Mă detestă destul de mult ca să moară? 

— Nu cred. 

— Fă-o să înţeleagă că e singura alegere pe care o poate face. 
Ştii cum să le faci să urce? 

— Voi găsi ceva. 

— Am o idee. Tipii de jos probabil că se plictisesc cumplit. 
Anunţă o distracţie. Spune că vrei să urci fetele ca să organizezi 
spectacolul. Ceva distractiv. Un striptease sau altceva, nu ştiu... 
Vei reuşi? 

Ea dădu viguros din cap. 

— Da, mi se pare o idee bună. 

Cu mâna pe clanţă, fata se întoarse şi şopti: 

— Domnule Hunter, ar fi o mare dezolare dacă... 

Se uită la el o clipă fără să termine fraza, apoi părăsi camera 
şi se pierdu pe culoar. 

Hunter o urmă până la scară şi îşi reluă locul în umbră. După 
câteva clipe, de jos se auziră frânturi de conversaţie animată. 
Roşcata urcă prima. Se strecură pe lângă Hunter şi şopti 
„Mulţumesc”, depărtându-se repede pe culoar. După toate 
aparențele, ea le informase pe celelalte în timp ce Hunter vorbea 
cu englezoaica. Acum urcau toate, râzând domol, puţin cam 
isteric, şi treceau prin faţa lui Hunter murmurând mulţumiri. 

Hunter le numărase. Când Judy urcă însoţită de Sophie, el le 
zise calm: 

— Cu voi, fac zece. Sunteţi toate. 

— Da, răspunse blonda. Dă-ne un minut ca să punem ceva pe 
noi. 

Sophie îi aruncă o privire ucigaşă şi trecu. Era un lucru pe care 
Hunter îl detesta în „meseria” lui. Se întreba câte văduve 
neconsolate lăsase în urma lui, dar alungă imediat acest gând 
morbid ca să se pregătească de atac. 

Scara basculantă scârţâi. Incotoşmănate în mantourile lungi, 


55 


fetele părăseau repede locul în tăcere. Mai puţin una dintre ele. 
Sophie stătea lângă scară şi se uita la Hunter. „Crede că voi fi 
omorât, îşi zise Hunter. Vrea să mă vadă mort...” 

Venise ora. Trase piedica pistolului-mitralieră, acţionă levierul 
şi cobori rapid, cu paşi uşori, scara. 

Trei tipi care se destindeau pe o canapea de cealaltă parte a 
încăperii beneficiară de primele lui gloanţe, rafala ţintuindu-i de 
pernele moi, cu ochii rătăciţi. 

Cei doi tipi de lângă fereastră încasară a doua rafală. Unul se 
prăbuşi într-un colţ cu capul înainte, celălalt trecu prin fereastră 
spărgând geamul cu mare zgomot. 

Dansul macabru al lui Hunter continuă. Un francez bărbos 
trăgea atât de frenetic de pistolul de la centură încât apăsă până 
la urmă pe trăgaci şi glonţul îi intră în burtă. Hunter îi expedie 
alte două ca să fie cu cugetul împăcat şi trecu mai departe. 

Doi oameni se agitau lângă scară, cu pistolul în mână, 
încercând zadarnic să-şi nimerească adversarul. Hunter îi mătură 
mişcând arma de la dreapta la stânga, apoi de la stânga la 
dreapta. Fu nevoit să se tragă într-o parte ca să se ferească de 
corpurile lor care se prăbuşeau. Puse repede alt încărcător şi 
trecu peste cadavre ca să coboare la parter. 

De la primele împuşcături trecuseră doar câteva secunde. Doi 
gangsteri încercau să iasă pe uşă în acelaşi timp. Unul dintre ei 
reuşise să scoată arma şi o îndreptase spre Hunter când acesta îi 
„pPlumbui” copios. 

Câteva siluete trecură fulgerător prin faţa uşii şi o voce de 
bărbat strigă: 

— Julio! Julio! 

Hunter desenă un opt în deschizătura uşii şi se întoarse cu faţa 
spre stradă. Un bărbat mic de statură, cu o faţă parcă de lup, se 
afla în pragul uşii, cu revolverul ridicat, şi trăgea asupra lui 
Hunter care se deplasa tot timpul, gloanţele ciuruind zidul în 
jurul lui. O voce răguşită strigă de-afară: 

— Roller! Lasă-te-n jos, Roller! 

Hunter îl făcu să se lase în jos şi chiar să cadă pe spate pe 
numitul Roller, trăgându-i o serie de gloanţe drept în faţă, care îl 
expediară pe italo-american pe trotuar. Un glonţ atinse uşor 
părul lui Hunter când se întoarse în direcţia vocii răguşite şi se 
pregătea să riposteze, îl recunoscu pe tipul înalt cu pistolul său 
de calibru 45. Era Vito Bertolucci, care părăsise recent mediul 
mafiei americane. Hunter făcu această absenţă definitivă cu un 
tir grupat în jurul inimii. Vito se prăbuşi fără o vorbă, mort chiar 


56 


mai înainte de a fi căzut. 

Exterminatorul rânji şi trase în aer pentru a-i descuraja pe 
eventualii atacatori, evitând să tragă la întâmplare pe stradă. 
Apoi se îndreptă spre o altă uşă şi intră în apartamentul 
patroanei. 

Un bărbat elegant stătea pe podea şi se uita ţintă la el. Tipul, 
cu un Luger într-o mână plină de sânge, murmură: 

— Hunter. 

— Exact. 

Al doilea tip stătea întins pe burtă şi avea răsuflarea sacadată 
gâtul plin de sânge. 

— Am impresia că n-am mai rămas decât noi, zise Hunter. 
Lugerul căzu pe podea şi bărbatul elegant îi zise cu o voce 
stinsă: 

— Mă predau. 

— Drăguţ din partea ta! j 

Hunter era frapat de ridicolul situației. In cariera lui nu auzise 
niciodată astfel de cuvinte. 

— Ascultă, sunt un om de afaceri, nu un ucigaş cu plată. 

— O s-o mierleşti totuşi. 

Hunter făcu câţiva paşi în încăpere şi sprijini ţeava PM-ului de 
faţa bărbatului elegant. Era fierbinte. Pielea sfârâi dar bărbatul 
nu făcu nici o mişcare. 

— Nu mă ucide, Hunter. Facem o înţelegere, sunt un om de 
afaceri. Negociem. 

— OK, negociază. Dar repede. 

— La Paris n-ai nimic de câştigat. Totul se petrece în sud, pe 
Coastă... la Marsilia, la Nisa. Acolo se desfăşoară adevăratele 
activităţi. Nu la Paris. 

— Cine eşti? întrebă Hunter curios. 

— Sunt Tom Rudolfi. Cunoşti acest nume? Sunt ambasador în 
Franţa, Hunter. 

— Bineînţeles, răspunse Hunter. Dar încă n-am auzit nici o 
propunere, Rudolfi. Ai zece secunde, pe urmă trag. 

— Nume, Hunter, îţi dau nume. Aumond, Deschamps, 
Silvaterri. Marii boşi, Hunter. Du-te pe Coasta de Azur. 

— Maa. 

Hunter îl lovi pe Rudolfi în cap cu ţeava PM-ului. Bărbatul 
elegant se prăbuşi. Hunter se uită la el o clipă, se strâmbă şi ieşi. 
Un tip intra, venind din stradă şi Hunter îl zări. Se trase brusc 
înapoi. Hunter se strâmbă şi trase o rafală scurtă care ciopârţi o 
parte din uşă, apoi se repezi în sus pe scară. 


57 


ŞS 


Se uită repede la ceas în timp ce traversa camera plină de 
cadavre. Acţionase fulgerător: de la primul glonţ nu trecuseră 
mai mult de două minute. 

Sophie se afla în capătul de sus al scărilor, la etajul trei. Era 
încremenită. Hunter se opri lângă ea şi murmură: 

— Imi pare rău, Sophie. 

Ea îl scuipă în faţă. Hunter ieşi pe acoperiş. Nu-l aştepta decât 
blonda. 

— Nu-mi vine să cred! exclamă ea. 

— Mie, da, răspunse Hunter, luând-o la picior. 

Ea porni în urma lui cu repeziciune, pe acoperişuri. Hunter se 
uită la ea. 

— Ce faci? 

— Doar nu-ţi închipui c-am să mă întorc în morga aia? 

— Unde sunt celelalte? 

— Nu ştiu. Au... dispărut. 

— Te-ai hotărât să mă însoţeşti? 

— Nu ştiu unde să mă duc. Poliţia... 

— Da, mereu aceeaşi problemă. 

Hunter încetini pasul şi o ghidă în jurul locului unde se afla 
sârma de rufe. În spatele lor, pe acoperişuri, două siluete ieşiră 
una după alta de la Sophie. Urmărirea începea. Hunter o prinse 
pe fată de braţ şi porni mai departe. Zgomotul ciudat al sirenelor 
poliţiei franceze răsuna din toate părţile. Ajunseră lângă scara de 
oţel de la capătul imobilului. 

— Coboară, repede, îi zise Hunter. 

— Nu... nu ştiu dacă... 

Auzeau zgomot de paşi care traversau cu rapiditate 
acoperişul. Hunter percepu un zgomot înăbuşit, urmat de un 
gâlgâit, care nu putea să însemne decât un gât lovind sârma de 
rufe. Cineva înjură furios cu glas scăzut în întuneric. 

Fata îi prinse mâna, speriată. 

— Dacă mergi cu mine, Judy, trebuie să treci prin asta, îi zise 
Hunter. S-a dat drumul la lei. 

Blonda trecu un picior peste parapet şi începu să coboare, cu 
ochii la Hunter. El venea imediat în urma ei. 

Până în acel moment repurtase o mare victorie. Nimicise 
fortăreaţa Mafiei şi fugise, după ce lichidase vreo douăzeci de 
oameni şi obținuse informaţii interesante. In plus, pentru prima 
dată în viaţă, ducea cu el o pradă deosebit de agreabilă. 

Acum, dacă reuşea să traverseze acea mică întindere de 
teritoriu ostil, ar fi putut, cine ştie, să petreacă un moment de 


58 


destindere la Paris. Totuşi, Exterminatorul nu conta pe asta, căci 
învățase că trebuie să trăiască clipa prezentă fără să conteze pe 
cea care va veni. 


59 


CAPITOLUL IX 


Hunter stătea lângă fereastră şi observă activitatea de pe 
stradă. Fata şedea pe pat, cu genunchii sub bărbie. Işi trăsese 
sufletul şi acum respira calm. 

— E un coşmar, zise ea. 

— Atunci viaţa mea seamănă cu un coşmar, răspunse Hunter 
fără să întoarcă capul. 

— De ce? 

El dădu din umeri uitându-se ţintă în stradă. 

— Poliţia e eficace în Franţa, nu? In curând vor urca. Voi fi 
obligat să-ţi cer să te dezbraci. Trebuie să fim convingători. 

— Da, fireşte. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. De ce te simţi 
obligat să duci această viaţă? 

Strada era plină de poliţişti. Era blocată la ambele capete şi 
era plină de maşini. Hunter vedea jos poliţişti în uniformă care se 
deplasau plini de energie. Era încântat de acel refugiu temporar 
în care se afla, deasupra agitaţiei. Ştia că în acel balamuc nu se 
putea depărta mai mult de două sute de metri. 

Părăsi fereastra şi se întoarse spre fată. Blonda îşi scotea 
bluza de pijama. 

— Nu cunosc altă viaţă, îi răspunse el. E ca şi cum te-ai lupta 
cu vietcongii. Nu există un adevărat motiv ca să continui lupta, 
dar nu există nici un mijloc de a te opri şi a rămâne în viaţă. 

— Nu erai obligat să te întorci, insistă ea cu o voce domoală. 

Blonda se lăsă să cadă pe spate şi-i întinse picioarele. 

— Trage, te rog. 

Hunter trase pantalonii de pijama şi se uită fix la corpul gol 
întins în faţa lui. 

— Eşti foarte frumoasă, zise el. 

— Mulţumesc. 

Se depărtă de pat şi-şi scoase salopeta neagră, o împături 
repede şi o puse în valijoară împreună cu armele, apoi încuie 
valiza şi o puse în dulap. Când se întoarse din nou spre fată, ea îl 
privea cu un aer întrebător. 

Blonda dădu la o parte cuverturile ca el să se poată urca în 
pat. 

— Şi tu eşti foarte frumos. 

Hunter stătea lângă pat. O făcu să se ridice şi o luă în braţe. 

— Te-am prevenit că va trebui să fim convingători. 


60 


— Nici o problemă, murmură ea sărutându-l cu multă 
convingere. 

Căzură amândoi pe pat, fata îşi eliberă o mână şi trase 
cuverturile peste ei. Murmură cuvinte confuze şi se lipi de el. 

Hunter se depărtă puţin şi-i zise: 

— Nu chiar atât de convingător. 

— Atunci va trebui să găseşti un subiect de conversaţie, îl 
preveni ea. 

— Ce infern! 

— Presupun că te întrebi ce făceam acolo. Ac... activitatea 
mea... 

— Nu mă priveşte, răspunse el. 

— Sunt scriitoare. 

— Felicitări. Faci cercetări directe, ai? 

— Nu chiar. Să zicem că mai curând trăiesc direct. După ani şi 
ani de studii, am înţeles că ştiu foarte bine să povestesc, dar că 
nu ştiu ce să spun. 

— Mda, înţeleg. 

li prinse mâna care se rătăcise pe şoldul lui şi o păstră în mâna 
lui. Era cea mai neverosimilă conversaţie din viaţa lui nesigură. 

— Nu crezi, nu-i aşa? 

— Ce importanţă are? 

— Are, pentru mine. N-am venit la Paris pentru... pentru asta. 
Mă refer la... prostituție. Am venit să gust viaţa... 

— Şi are gust bun? 

— Oribil. Şi în acelaşi timp minunat. Dar trebuie să mă înţelegi. 
Prostituţia la Paris... e... în fine, multe fete câştigă bani în plus în 
acest fel. Dar pentru neprofesioniste e periculos... din mai multe 
privinţe. Poliţia nu constituie decât un risc minim. 

— Şi Sophie ţi-a oferit protecţia ei? 

— Da. Chiar dacă eşti sau nu de acord, ăsta e modul cel mai 
logic de a nu crăpa de foame la Paris. Cel puţin mă mişc liber. Nu 
mă întreţine nimeni, nu datorez nimănui nimic. 

Hunter îi zâmbi. 

— Lasă, că nu eşti în faţa unui judecător. 

— Da, ai dreptate. 

— Intr-o zi, zise el, vei scrie Memoriile lui Judy J., nu-i aşa? 

— Da, şi voi câştiga cât se poate de mult. 

— Nu te cheamă Jones, nu-i aşa? 

— Nu. 

Hunter zâmbi larg. 

— Pseudonim de scriitor? 


61 


— Nu, zise ea începând să râdă. Pseudonim de aşternut. 

Hunter vru să spună ceva de acelaşi gen dar se opri brusc, cu 
ochii îndreptaţi spre uşă. Şopti: 

— Gata, vin! 

Fata nu auzise nimic, dar după câteva clipe cineva bătu la uşă 
şi se auzi vocea directorului: 

— Domnule Martin? 

Hunter numără până la cinci şi răcni cu o voce dezagreabilă: 

— Hei! Acolo scrie NU DERANJAŢI! Nu mai ştiţi să citiţi? 

— Imi pare rău, domnule. Poliţia doreşte să intre... 

— La dracu'! Parcă m-ai asigurat că hotelul ăsta e liniştit! 

— Domnule... vă rog. Poliţia... 

— Du-te la naiba! răcni Hunter. 

Se auzi cheia răsucindu-se în broască şi uşa se deschise. 
Hunter se ridică agresiv în pat. 

Fata se sprijini pe coate şi-şi trase cearceaful peste umeri. 
Directorul bâigui de pe culoar: 

— Mii de scuze, domnule Martin... 

Intră un poliţist în civil, urmat de încă unul. Aruncară o privire 
în cameră trecând foarte repede peste cuplul din pat. 

Directorul intră şi încercă să explice: 

— Au fost iar împuşcături, domnule. Poliţia ar dori să vă pună 
câteva întrebări. 

— Te rog să-mi faci plăcerea să le spui să iasă de-aici... Mă voi 
plânge consulatului Statelor Unite! 

Unul dintre inspectori se apropiase de fereastră. Celălalt 
stătea lângă uşă, aruncând priviri furişe spre fată. 

Cel de la fereastră se întoarse spre Hunter. 

— Paşaportul, vă rog? 

— Şi dacă nu vreau? zise Hunter cu un ton dezagreabil. 

— Paşaportul! 

Hunter se adresă directorului: 

— In buzunarul interior al hainei mele... Oh, lasă că-l iau eu... 

Aruncă cuverturile şi puse picioarele pe podea. 

Inspectorul îi făcu imediat semn să nu se deranjeze. 

— Rămâneţi unde sunteţi, domnule, paşaportul nu are nici o 
importanţă în definitiv. Ne pare rău că a trebuit să vă deranjăm, 
domnule. Câteva întrebări şi plecăm. 

— Foarte bine, zise Hunter. 

— Cu siguranţă că aţi auzit împuşcăturile? 

— Am auzit ceva. Până să mă dau jos din pat, se terminase. 
Nu... ăăă... nu prea eram chiar atât de interesaţi... sunt sigur că 


62 


mă înţelegeţi. 

Inspectorul schiţă un zâmbet. 

— Inţeleg. Deci, n-aţi văzut nimic? 

Hunter aruncă o privire spre fată: 

— Inspectore, zise el cu o voce fals confidențială, putea să 
bată la fereastră King Kong în persoană, că tot nu l-aş fi 
remarcat. 

Momentul critic trecuse. Urmară alte câteva întrebări, după 
care poliţiştii plecară. 

Uşa se închise şi fata suspină uşurată. 

— Nu mi-au adresat nici un cuvânt, şopti ea. 

_ — Poliţişti de la Brigada Omucideri, îi explică Hunter. 
Inţelegerea lor e foarte simplă. Dacă nu văd nimic rău, nu se 
bagă. Nu voiau să se amestece într-o chestie care era treaba 
Brigăzii Mondene. Asta e motivul pentru care n-a vrut să-mi vadă 
paşaportul. Ştiau că directorul îl văzuse deja. Ar fi trebuit să ţi-l 
ceară şi pe-al tău cu aceeaşi ocazie, şi ar fi văzut un lucru care 
nu i-ar fi plăcut. 

— Te-ai descurcat grozav, zise ea. 

— Mulţumesc, dar nu se putea altfel. 

— Te descurci grozav în tot ce faci, nu-i aşa? 

— Imi dau toată osteneala. 

— Acum cum ai să te descurci? 

— Acum? 

— Păi suntem singuri, nu? 

Hunter o luă în braţe. Corpul ei călduţ şi tare i se oferea fără 
rezerve. Tânăra femeie se mişcă lent lângă el. Hunter simţi 
foarte repede că o doreşte. Incântată, blonda se lăsă ţintuită în 
pat, cu genunchii ridicaţi, gâfâind, ţipând sub asalturile lui Bob 
Hunter. 

Apoi Hunter căzu lângă ea, cu nervii brusc relaxaţi, cu sângele 
pulsându-i la tâmple. Judy murmură cu ochii închişi pe jumătate: 

— E clar că te descurci bine în tot ce faci. 

— E uşor când te ocupi de ceva foarte frumos. 

— Bob... nu te distruge luptându-te cu nebunii. 

El zâmbi, se ridică şi începu să se îmbrace. 

— Nu e vorba de nebuni, Judy. Mai adineauri vorbeai de gustul 
vieţii. Să ştii că nu mă pricep deloc la femei. Dar un bărbat nu 
începe să trăiască decât după ce a găsit un motiv ca să moară. 

— Cred... cred că reuşesc să înţeleg asta. Cred că... că sunt 
pregătită să înfrunt paginile albe ale cărţii mele. 

El îi zâmbi. 

63 


— Şi nu va fi Confesiunile lui Judy J., zise ea. 

— Sunt încântat. 

Puse valizele lângă uşă şi se lăsă în genunchi lângă pat. O 
sărută uşor pe buze. 

Apoi se îndreptă spre uşă, o deschise, luă valizele şi zise: 

— La revedere, Judy. 

— Nu spune asta. Pe curând. 

— Mi-ar plăcea, zise el. 

— Şi mie, şopti fata blondă. 

leşi, cobori scara şi se pomeni în stradă. Era puţin trecut de 
două. Strada era pustie. Plecă fără să fie interpelat, urcă în 
maşină şi se îndreptă spre Champs-Elysées. 

Fireşte, era în viaţă. Un om care îşi petrece timpul fugind în 
întâmpinarea morţii este mult mai conştient de fragilitatea 
existenţei. Nu înţelegea nimic din logica paradoxală care făcuse 
ca o tânără englezoaică rafinată să lucreze într-un bordel 
parizian, dar înţelesese că făcuse o greşeală care îi va fi poate 
fatală, o eroare comisă în acea morgă, cum îi spusese Judy. 

Lăsase un supravieţuitor. Il umilise pe acel om şi îl obligase să 
implore ca să-şi salveze viaţa, apoi confirmase această ruşine 
plecând şi lăsându-l în viaţă. Nu exista om destul de tare ca să 
supravieţuiască în mediile Mafiei cu această plagă care îl rodea. 
Acest Rudolfi trebuia acum să-şi justifice existenţa. Rudolfi 
trebuia să-l ucidă pe Hunter căci nu se mai putea suporta. Astfel 
se năşteau războaiele sfinte, şi Hunter ştia asta. Rudolfi îl va 
ucide pe Hunter sau va pierde dreptul la viaţă. Va deveni un 
inamic periculos. 

Totuşi nu o înţelegea decât pe jumătate pe englezoaică. Să 
vrei să ajungi într-un bordel din Franţa! Incercă să descopere o 
analogie între căutările lor, dar părăsi repede acest exerciţiu 
mintal inutil. Era clar că nu înţelegea femeile. Femeile trăiau 
pentru motive diferite. Ele construiau mereu, civilizau. Chiar şi în 
cadrul unei case de toleranţă, munca lor era o manifestare 
pozitivă a vieţii, conştientă sau nu. 

Hunter „manifesta” şi el viaţa... dar în mod paradoxal. 
Manifestarea supremă, confirmarea, ar fi fost propria lui 
moarte... care îl aştepta la colţul străzii. 

Suspină şi încercă să nu se mai gândească la ideile provocate 
de Judy Jones. Angajă maşina pe chei, traversă podul Concorde, 
făcu turul Obeliscului şi ajunse pe Champs-Elysées. 

Cerul era senin, aproape că nu mai erau alte maşini, şi simţi o 
mare plăcere să conducă prin Parisul pustiu. Opri cu regret în 


64 


faţa hotelului George V. 

Lăsă maşina în grija unui paznic de noapte somnoros şi luă 
ascensorul. Intră în dormitor, aprinse lumina... şi rămase locului 
stupefiat. 

Fata care se afla în patul lui nu avea nimic pe ea. Ceea ce 
vedea era superb şi îşi imagina cu uşurinţă ceea ce nu putea să 
vadă. Tânăra se ridică brusc întinzându-i braţele, cu ochii încă 
neobişnuiţi cu lumina. 

— Gilbert, zise ea cu o voce plină de reproş. Te aştept de ore 
întregi... 

„La dracu”, îşi zise Hunter. 

Ochii fetei se obişnuiră în sfârşit cu lumina. Deodată tresări 
văzându-l bine pe Hunter şi-şi trase până la gât cearceaful, 
ascunzându-şi sânii. 

— Dar nu eşti Gilbert! izbucni ea. Cine eşti? 

„La dracu şi la toţi dracii!” continuă să-şi zică Hunter. 


65 


CAPITOLUL X 


Castelul era în întregime luminat, dar în seara aceea nu era 
nici o petrecere. Un autocar închiriat era oprit pe aleea centrală 
şi grupuri de bărbaţi de o eleganţă sobră se plimbau prin 
grădinile luminate, vorbind între ei de lucruri serioase. 

În interior, într-o sală imensă de joc cu tavanul pictat, Tony 
Lavagni, cocoţat pe unul dintre taburetele barului, vorbea cu glas 
scăzut unei femei superbe, frumoasa Gisele Loureau, amanta şi 
secretara personală a lui Thomas Rudolfi, o femeie cultivată, cu 
gesturi pline de distincţie. 

Cei cinci oameni de acţiune ai lui Arnie Castiglione se 
adunaseră în jurul mesei de biliard. Fiecare dintre ei comanda un 
grup de zece oameni, toţi aleşi chiar de Castiglione. 

Era vorba de profesionişti, erau periculoşi, şi teama pe care o 
inspirau se vedea în privirea tinerei femei. Gisele vorbea o 
engleză extrem de precisă şi i se adresa lui Tony Lavagni: 

— Sunt convinsă că domnul Rudolfi va sosi foarte curând, 
domnule Lavagni. Totuşi este deja foarte târziu, şi cu siguranţă 
că aţi dori să vă odihniţi şi... 

— Noaptea s-a dus deja, mormăi Lavagni. N-am venit în 
plimbare. Trebuie să mă asigur că Rudolfi ne protejează... vreau 
să spun oficial. 

— Dar v-am dat deja documentele necesare. 

Lavagni schiţă un zâmbet amuzat. 

— Nu e destul, şi ştiţi foarte bine. Vrem ca lucrurile utile să fie 
spuse acolo unde trebuie. Vrem să plecăm după ce vom face 
treaba. Nu pot să-mi las oamenii în puşcăriile din Franţa. 

Femeia se uita la numele de pe lista pe care o avea în mână. 

— Dacă toţi sunt trecuţi aici, nu aveţi de ce vă teme. Vor fi 
protejaţi. 

— Mi-ar plăcea să-l aud spunând asta chiar pe Rudolfi. 

— Dacă v-am spus eu, e de ajuns. 

Lavagni putea s-o creadă. Era o femeie care merita respect. 
Adăugă fără să vrea: 

— Totuşi, aş vrea... 

Afară, pe aleea cu pietriş, se auzi zgomotul roţilor unei maşini 
care frâna. Lavagni alunecă jos de pe taburet, moment în care 
negrul solid, Wilson Brown intră din grădină. 

— El trebuie să fie, zise Brown cu vocea lui joasă. 


66 


În faţa uşii de la intrare oprise o maşină Ferrari. Rudolfi cobori 
şi se uită la autocar. Apoi intră în castel pe uşa principală. 

Gisele se scuză şi traversă culoarul spre intrare. Reacţionă 
vizibil văzându-l pe Rudolfi. Amantul ei avea mâna bandajată şi 
umflătura violacee de la frunte îi desfigura trăsăturile frumoase. 
Peste arsură fusese întinsă un fel de alifie care îl urâţea şi mai 
mult. Fără să spună o vorbă, Rudolfi îşi scoase pălăria şi o întinse 
femeii. În creştetul capului, o parte din păr fusese ras şi i se 
aplicase un plasture. 

Gisele nu puse nici o întrebare dar îi anunţă: 

— Americanii sunt în sala de joc. 

— Da, şi în grădină. Nu vreau ca... 

— Sunt prost dispuşi şi îşi pierd răbdarea. 

— Cobor imediat. Trebuie... 

În acel moment intră Lavagni. 

— Ah! Rudolfi. Unde-ai fost? 

— La spital, răspunse Rudolfi. Am avut un accident. Nu mă 
simt bine, Lavagni. Am putea sta de vorbă mâine dimineaţă? 

— Acum e mâine dimineaţă, răspunse Lavagni. 

Vedea bine că Monsieur nu era într-o stare normală, dar nu 
era momentul să-i plângă de milă. 

— Am pierdut deja patru ore. Ar fi mai bine să vorbim acum. Şi 
am un mesaj pentru tine. Din partea Consiliului. 

Lavagni se întoarse şi porni spre sala mare. 

Gisele se apropie. 

— Tipii ăştia sunt periculoşi, şopti ea. Te sfătuiesc să închei 
afacerile cu ei şi să-i laşi să plece. 

Rudolfi dădu din cap, cu o expresie posacă, apoi îl urmă pe 
Lavagni. Gisele îl opri şi-i luă haina. El gemu când trase mâna din 
mânecă. 

— Ce s-a întâmplat? şopti ea. 

— Hunter, răspunse Rudolfi suspinând înainte de a pleca de 
lângă ea. 

Gisele duse haina şi pălăria într-un dulap, le rândui cu 
meticulozitate, apoi se trânti într-un fotoliu şi-şi prinse faţa în 
mâini. 

Lavagni prezenta „oamenii” gazdei lor. Rudolfi murmură un 
bună seara şi se îndreptă spre bar. 

— Un accident, ai? zise Lavagni. 

— Da, răspunse Rudolfi turnându-şi whisky. 

Caporegime din Washington scoase un carneţel din haină. 

— Mesajul, Monsieur. Sunt sigur că n-ai să-mi poţi citi scrisul, 


67 


aşa că ţi-l voi citi. E un ordin şi vine de unde ştii. „Thomas J. 
Rudolfi, Paris. Cooperează fără rezerve şi dă-i tot ajutorul lui 
Anthony P. Lavagni şi tovarăşilor lui de călătorie. Fă-le rost de 
documente care să le permită călătoria în deplină siguranţă. Nu 
întreprinde nimic personal care ar putea să compromită succesul 
acestei călătorii.” Este semnat de Better Trade Council. Vei primi 
copia prin telegramă, aşa că nu trebuie să-ţi închipui că vei 
putea să nu ţii seama de el. 

Rudolfi suspină şi bău o gură de whisky. 

— De ce să nu ţin seama de el? Directivele Consiliului sunt 
directivele Consiliului. lţi voi procura toate facilităţile pentru 
călătoria ta turistică, Anthony P. Lavagni. 

— Arsura de pe frunte! Ai zice că cineva te-a marcat cu fierul 
roşu. 

— S-ar putea! 

— Cu o ţeavă fierbinte. 

— Câţi oameni ai? 

— Cincizeci şi şapte. Au luat un avion cu reacţie în sistem 
charter. Vom pleca la fel, cu acelaşi avion. 

— Când? 

— După ce călătoria va fi dusă la bun sfârşit. Ne aşteptăm ca 
la întoarcere să fim cincizeci şi opt. E treaba ta să nu avem 
probleme la aeroport când vom pleca. Să ştii că hârtiile astea par 
false. 

— Documentele adevărate par deseori false. Te asigur că vor 
fi respectate de toţi poliţiştii din Franţa. 

— Bine, OK. Sper că nu te înşeli. Nu ţin deloc să-mi las băieţii 
prin închisorile de-aici. Să nu uiţi asta. 

— Îți urez să n-ai nici unul de îngropat. 

— De asta o să mă ocup eu. Ce-ai făcut toată ziua de arăţi în 
halul ăsta? Arnie ţi-a spus să stai potolit. 

— Arnie nu guvernează Franţa, zise Rudolfi cu un ton semet. 

— Aproape că da! Face parte din Consiliu, şi asta înseamnă că 
guvernează. 

— Locul lui din consiliu nu dă ordine leului, nu? 

— Care leu? 

— Leul care e numit Hunter. 

Lavagni râse. 

— Hunter nu e deloc leu. Doar alături de un pisoiaş. 

— Azi a ucis douăzeci de oameni, spuse Rudolfi cu dispreţ. Și 
pot să te asigur că n-a avut de-a face cu pisoiaşi. 

Quick Tony fluieră uimit. 


68 


— Douăzeci! Ultima dată parcă era vorba de şapte-opt. 

— Acum sunt douăzeci. 

— Plus unul marcat cu fierul roşu, adăugă cu seriozitate 
Lavagni. OK, ai face bine să-mi spui ce s-a întâmplat. Nu, stai... 
asta poate să mai aştepte. Vreau să-i pun pe băieţi la treabă. Nu 
mai au răbdare. 

Se întoarse şi fluieră spre tipii grupaţi în jurul mesei de biliard. 
Aceştia se îndreptară spre bar. Erau nişte tipi cu privirea plină de 
cruzime. 

Lavagni începu să le dea ordine. 

— Mario... echipa ta se ocupă de personalul aeroportului. 
Găseşte fiecare persoană care a fost de serviciu ieri seară la 
aterizarea avionului. Ştii ce trebuie să întrebi şi cum s-o faci. Nu 
neglija nimic, nici cel mai mic detaliu. Vrem să ştim exact ce s-a 
petrecut în cele două ore care au urmat aterizării. Bun, Sammy, 
echipa ta va găsi personalul avionului. Nu-mi pasă unde-l vei 
găsi... Roma sau Tombuctu, numai găseşte-l! Pilotul, copilotul, 
stewardesele, toţi. Ştii ce vreau. Angelo, tu te duci... 

— Pot să vă scutesc de toată osteneala asta, zise Rudolfi 
întrerupându-l. 

— N-ai să ne scuteşti de nimic! bombăni Lavagni. Vom începe 
cu începutul şi vom scotoci tot oraşul. Angelo, echipa ta se ocupă 
de şoferii de taxi, de autocarele de la aeroport, de agenţiile de 
închiriat maşini. Zinger şi Little-fingers, voi împărţiţi-vă hotelurile. 
Sunt multe, ştiu, dar va trebui să le verificaţi pe toate. Acţionaţi 
repede pentru că nu stăm prea mult aici. Incepe cu cartierele 
mai modeste şi cască-ţi ochii. 

Lavagni făcu o mică pauză apoi continuă: 

— Acum, să vedem cum se prezintă situaţia. Ştiţi cu toţii 
pentru ce ne aflăm aici şi ce ne cere domnul Castiglione. Nu vrea 
cadavrul lui Hunter, vrea să i-l ducem pe tip în viaţă. Aşa că fiţi 
atenţi! Sunaţi din oră în oră la cartierul general ca să transmiteţi 
noutăţile. Ştiţi unde voi fi. Dacă găsim pista, nu vom pierde timp 
ca să aşteptăm o echipă rătăcită. E un oraş mare şi nu trebuie să 
pierdem contactul. Dacă daţi de el, nu-l scăpaţi din ochi şi lăsaţi-l 
pe seama mea şi a lui Wils. E foarte simplu, aşa că nu riscaţi să 
fiţi omorâţi sau băgaţi la zdup. 

Făcu din nou o pauză, după care continuă arătând spre 
Rudolfi: 

— Monsieur ne-a procurat documente utile, aşa că să nu vă 
lăsaţi călcaţi pe bătături. Dar ascultaţi-mă cu atenție. Nici nu 
poate fi vorba să ne întoarcem acasă fără Hunter. Ştiţi de ce. 


69 


Ucigaşii ştiau. leşiră, îşi adunară oamenii, urcară în autocar şi 
plecară. Wils Brown intră, luă o sticlă de la bar şi se duse să se 
întindă pe o canapea. 

Rudolfi stătea jos şi se gândea. Gisele intră cu o tavă plină cu 
sandviciuri şi vin. Rudolfi nici măcar nu ridică ochii, dar Wilson 
Brown acceptă cu plăcere toată tava pe care o puse la picioarele 
lui pe mochetă. 

După un moment, Lavagni zise: 

— Ei bine, Monsieur, ne cărăm. Doamna Loureau ştie unde să 
ne găsească. Voi avea nevoie de o maşină. 

— la Ferrari, mormăi Rudolfi. 

— OK, mulţumesc. Ei, nu face mutra asta! Punem noi mâna pe 
Hunter. Şi vei avea şi tu partea ta! 

— Partea mea! zise Rudolfi cu un ton dispreţuitor. 

— Mda. 

Lavagni se uita la el curios. 

— Ce-ai? 

— Partea mea e inima! 

— Care inimă? 

— Inima leului! O s-o tai cu mâna mea! 

— Nici să nu te gândeşti la asta! Ai văzut care sunt ordinele. 
Am şase-şapte oameni care pot depune mărturie. Ai face bine să 
stai... 

Nu-şi termină fraza, înclină capul spre tânăra femeie şi se 
îndreptă spre canapea ca să-şi ia tovarăşul. 

Brown luă restul sandvişurilor, făcu un semn amical spre cei 
doi aflaţi lângă bar şi-şi urmă patronul. 

Zgomotul maşinii care demara răsună în sală în momentul în 
care Rudolfi zise: 

— In seara asta am făcut cunoştinţă cu mine însumi. 

— Ce vrei să spui? întrebă Gisele privindu-l îngrijorată. 

Împinse paharul pe jumătate golit dincolo de bar. Paharul se 
sparse pe pardoseală şi băutura se împrăştie pe jos. 

— Aşa, răspunse el. Spart... şi tu pleacă. 

— Nu te simţi bine? Mâna... 

— Mâna se va vindeca. Mândria mea va rămâne veşnic rănită! 

— Pot să te ajut? întrebă ea. 

— Nu, în fine, da. Există un detaliu de care te-ai putea ocupa. 
Telefonează-i prietenului nostru, domnul Landrois. Indică-i casa 
Sophiei, de pe strada Galande. Toate fetele, cu patroana în 
frunte, vreau să fie trimise în Coasta de Fildeş. 

— Thomas! Nu! 


70 


— Ba da. Spune-i lui Landrois că trebuie să le găsească pe 
toate. Nici una nu trebuie să scape. Şi spune-i că vreau să se 
ştie, toată lumea să ştie. 

— Thomas, e... 

— Aşa e drept, Gisele. Din cauza lor nu l-am prins pe leu în 
seara asta. 

— Totuşi... Coasta de Fildeş... Ştii cum vor fi tratate acolo. 

— Vreau să ştie de ce se află acolo, să aibă timp să se 
gândească la greşeala lor şi Parisul să afle trădarea lor şi 
pedeapsa pe care au primit-o. Trebuie să dau un exemplu. 

— Foarte bine, Thomas, aprobă Gisele cu o voce plină de 
lehamite. Şi pe urmă? 

— Nimic. De restul mă voi ocupa eu. Lavagni va bate oraşul cu 
echipa lui. Dar atuurile sunt în mâna mea. 

Pe faţa tinerei femei se putea citi acum spaima. 

— Thomas, lasă-i să-l prindă. N 

— Nu. Rudolfi are cărţile bune. Rudolfi va juca. Il voi prinde pe 
leu... sau voi muri. 

Gisèle îşi zise că poate era deja mort. Acest bărbat cu privirea 
smintită care; trimitea cele mai frumoase fete în casele de tocat 
femei din Africa şi sfida puterea americană... Acel om nu era 
Thomas pe care-l cunoştea atât de bine. 

* 


x x 

Un mic grup de poliţişti extenuaţi se înghesuia într-o încăpere 
mică de la Prefectura de Poliţie. Inspectorul principal, un bărbat 
tânăr încărunţit la tâmple care arăta mai în vârstă decât era, 
împinse în spate şi înclină scaunul, apoi puse pe masă un dosar 
plin de rapoarte. 

— Trebuie să tragem concluzia că Bob Hunter se află la Paris, 
zise el cu o voce calmă. In tot Cartierul Latin circulă zvonuri 
despre american. Parisul n-a mai cunoscut atâta violenţă într-o 
singură zi de la teroriştii algerieni încoace. 

Un inspector tânăr, de la celălalt capăt al mesei, zise: 

— Dar nu avem nici o probă care să confirme categoric că 
acest american e Bob Hunter, domnule inspector. 

— Să recapitulăm, zise inspectorul principal. Mai întâi primim 
un mesaj de la poliţia americană care ne informează despre 
posibilitatea îmbarcării Exterminatorului - un criminal american 
notoriu - la bordul avionului venind de la Washington, cursa 721. 
La Orly nimerim peste un om care corespundea perfect cu 
descrierea primită, dar facem o greşeală regretabilă, căci e 


71 


vorba de actorul american Gil Martin. Aflăm apoi că un american, 
căruia i se potriveşte aceeaşi descriere, a trecut prin toate 
controalele aeroportului calm, fără probleme. 

— Da, dar... 

— Să continuăm, vă rog. La mai puţin de o oră de la sosirea 
avionului la Orly, lângă Saint Michel are loc un schimb de focuri. 
Aflăm că victimele fac parte din lumea interlopă şi încep să 
circule zvonuri despre american. Aproximativ o oră mai târziu, 
acelaşi Gil Martin se instalează la un hotel de pe Champs- 
Elysées. Să presupunem... e acelaşi Gil Martin? Dacă da, ce-a 
făcut timp de două ore? Turism? Portarul spune că a venit pe jos. 
L-a repezit pe recepţioner şi a închiriat o maşină chiar mai 
înainte de a urca să-şi vadă camera. 

— Dar ce urmărim... de ce ne întoarcem la Gil Martin, domnule 
inspector? 

— Veţi vedea. Să continuăm. Gil Martin urcă în camera lui şi, 
după toate aparențele, se culcă. Işi face din nou apariţia pe la 
sfârşitul după-amiezii. Din nou se răsteşte la recepţioner. Pleacă 
cu maşina. Să facem acum un salt înainte. In aceeaşi seară, cam 
pe la zece şi jumătate, are loc alt schimb de focuri în acelaşi loc. 
lar e vorba de american. 

Inspectorul arătă spre un tânăr poliţist aşezat la capătul 
mesei. 

— Când ajungem la faţa locului, constatăm un masacru 
cumplit la Sophie, o patroană de bordel notorie. Găsim un singur 
supravieţuitor. E vorba de Thomas Rudolfi, un om de afaceri 
distins, cu multe relaţii... dar cetăţean american. Detaliu 
important. American. 

— Doar nu presupui că Rudolfi ar fi americanul. 

— Puţină răbdare şi să continuăm. Domnul Rudolfi nu e în 
stare să explice ce s-a petrecut. Mergea cu maşina. | s-a părut că 
vede o persoană cu care era în relaţii de afaceri intrând în acea 
casă îndoielnică. A intrat şi el acolo şi a dat peste un nebun care 
asasina pe toată lumea, e rănit şi lăsat ca mort. Să ne 
întoarcem... 

Ochii inspectorului principal se îndreptară spre alt poliţist. 

— Claude, repetă evenimentele care au transpirat în seara 
asta la Orly. 

Polițistul, un bărbat scurt şi-ndesat cu gesturi greoaie, scoase 
din gură o pipă. 

— Cursa charter a ajuns la Orly la nouă venind de la 
Washington. Un grup de oameni de afaceri americani a trecut cu 


72 


prioritate pe la control, după care a urcat într-un autocar turistic 
care îi aştepta. Aceşti oameni de afaceri nu arătau ca nişte 
oameni de afaceri. Autocarul i-a dus lângă Etoile. Apoi autocarul 
a aşteptat în timp ce trei oameni au intrat la domnul Thomas 
Rudolfi... 

Aruncă o privire spre inspectorul principal. 

— Un om de afaceri distins, cu multe relaţii... 

Unul din poliţişti suspină. 

— Autocarul a aşteptat până când a trecut de zece, continuă 
polițistul cu pipă. Pasagerii au rămas înăuntru, fără să se agite. 
Cu puţin înainte de zece şi jumătate, cei trei oameni au ieşit şi 
autocarul a plecat, îndreptându-se spre un castel din Normandia 
care aparţine domnului Rudolfi. După ultimele informaţii, 
autocarul încă se mai află acolo, împreună cu toţi pasagerii lui. 

— Aţi remarcat, zise inspectorul principal... Până acum, toate 
elementele acestei recapitulări sunt americani. Rudolfi... ştim 
cine e şi ce face. „Oamenii de afaceri” americani ştim cine sunt... 

Fu întrerupt de un tânăr poliţist din faţa lui: 

— De ce nu-l aducem aici pe acest Rudolfi ca să-i punem unele 
întrebări? 

Inspectorul principal suspină agasat. 

— MI-l veţi aduce aici pe acest om „cu multe relaţii” în 
momentul când veţi avea poftă de o pensionare înainte de 
termen sau când îl veţi fi surprins asasinând pe cineva... dacă 
aveţi o duzină de martori şi un maldăr de fotografii ca să puteţi 
dovedi fapta. Să continuăm... 

II căută cu privirea pe tânărul inspector de la capătul mesei. 

— Perrault, tu ai condus ancheta în strada Galande. Ai mai dat 
de alt american în afară de acesta? 

— Da, răspunse tânărul. Nu ştiam în acel moment, domnule 
inspector... 

— Ştiu, ştiu. Repetă rezultatele anchetei, te rog. 

— Am chestionat un american care se afla într-un hotel din 
faţa casei de toleranţă unde a avut loc masacrul. Eram convins 
că nu putea să ofere nici o informaţie utilă. 

Suspină. 

— L-am lăsat în pace. Se... se găsea într-o situaţie... 
compromiţătoare. Era cu o femeie tânără. 

— l-ai verificat identitatea? 

— M-am mulţumit cu registrul hotelului. Directorul mi-a spus 
că e vorba de un om care a venit la hotelul lui mai devreme chiar 
în acea zi. | s-a cerut paşaportul şi i s-a luat numele. 


73 


— Un paşaport american, nu? 

— Da. 

Privirea inspectorului făcu turul mesei. 

— Vrei să-mi spui numele acestui om care se afla la hotelul din 
faţa locului crimei şi care s-a prezentat cu un paşaport american? 

— Numele din registru era Gil Martin. 

— lată! Numele era cel al lui Gil Martin. Nu se poate să fi fost 
Bob Hunter... Exterminatorul? 

Şedinţa se termină la câteva minute după această lovitură de 
teatru, poliţia pariziană ajungând la o concluzie logică. 

* 


* * 


Femeia pe care o privea avea o calitate unică care nu consta 
în pielea catifelată, nici în privirea impertinentă, nici în părul 
negru ca pana corbului. Bob Hunter ştia că are în faţa lui una 
dintre cele mai frumoase creaturi pe care le văzuse vreodată, 
dar i-ar fi fost greu să descrie acea frumuseţe. 

Hunter încă nu ştia drept cine se va da. Luă un scaun, îl duse 
lângă pat şi se aşeză. 

Fata se trase puţin înapoi văzându-i privirea rece. 

— Vreau să ştiu cine eşti. 

Hunter îi zâmbi. 

— Având în vedere că te afli în camera mea şi chiar în patul 
meu, cred că tu ar trebui să-mi spui mai întâi cine eşti. 

— Mă aflu în apartamentul lui Gilbert Martin. 

Hunter încuviinţă dând cu amabilitate din cap. 

— Foarte exact. Deocamdată sunt dublura lui. Deci cine eşti? 

Ea îl privea cu o curiozitate din ce în ce mai vădită. 

— Dublura lui... dar e ilogic... 

— Dacă ai fi a mea, jumătate din timp mi l-aş petrece privindu- 
te, zise Hunter. 

Ea reacţionă imperceptibil cu o cochetărie inconştientă. 

— Şi cealaltă jumătate? 

Hunter râse domol. 

— Ghici! 

Ea îşi aminti brusc de situaţie. 

— Dar unde e Gilbert? 

— La odihnă. Aşa că nu spune în dreapta şi în stânga, da? 

— Ştii cine sunt? 

— Poţi să fii şi Jeanne d'Arc, că eu n-am nici o treabă. Dacă dai 
de ştire că nu sunt Gil, eşti o nemernică. Incântătoare, e drept, 
dar nemernică. 


74 


Ea începu brusc să râdă. 

— Oh, dar e incredibil! Bine, dă-mi halatul şi întoarce capul. 

Hunter făcu ce-i cerea. Tânăra femeie sări din pat, îmbrăcă 
halatul, apoi se aplecă spre el şi-l sărută uşor pe obraz. 

— Nu sunt o nemernică, zise ea. Oricum, plec la Cannes peste 
câteva ore. N-am timp să umblu cu vorba. Spune-i lui Gilbert că 
Tessa îi transmite sărutări. 

— Tessa şi mai cum? 

— Ei bine, să ştii că eşti o dublură cam ciudată. Chiar n-ai auzit 
niciodată de Tessa Mercier? 

Tânăra femeie puse pe ea o ţinută de interior mai amplă şi 
căută cu piciorul un pantof rătăcit. li aruncă privire scrutătoare. 

— Nu eşti chiar atât de ciudat. O faţă care are caracter, poate 
mai mult decât cea a lui Gilbert. Ar putea să-mi placă o astfel de 
faţă. Spune-mi, dublură, ce-ai face cu mine, după ce m-ai privi? 

Hunter râse scurt. 

— Oh... aş găsi eu ceva. 

Tânăra femeie râse şi ea. 

— Ei bine, dacă n-aş pleca la Cannes... 

— Asta e pe Coasta de Azur, nu? 

— Da, evident. 

— Lângă Nisa şi Marsilia? 

— Lângă Nisa. Marsilia e puţin mai departe. Mergi acolo? 

Hunter îi zâmbi. 

— In seara asta mi s-a recomandat să fac un tur pe Coasta de 
Azur. 

Ea îl privea cu ochii mijiţi. 

— Nu-mi place să călătoresc singură. Vino cu mine. 

— Conduci tu? 

— Poate te ocupi tu de asta. 

— Plecăm imediat? întrebă Hunter. 

— OK! Ai ceva împotrivă dacă mă opresc un moment în 
apartamentul meu ca să iau câteva haine? 

Hunter dădu din umeri zâmbind. 

— În ceea ce mă priveşte, arăţi foarte bine şi aşa. 

— Ah! Americanii! exclamă ea. li ador, sunt atât de impulsivi! 
Alergă până la uşă şi întoarse capul. 

— Ne întâlnim în hol peste un sfert de oră. 

— OK! 

Tânăra femeie ieşi repede pe uşă. 

Hunter duse mâna la frunte şi cercetă camera cu privirea, 
întrebându-se dacă chiar fusese acolo. Nu mai întâlnise până 


75 


atunci o femeie atât de excitantă. 

Da, fusese acolo. Incă îi mai putea simţi parfumul. 

„Poate că jocul se schimbă din nou”, îşi zise el. 

Poate că se va mai bucura puţin de viaţă înainte ca jungla 
mortală să-l sufoce. 


76 


CAPITOLUL XI 


Hunter luă ascensorul şi cobori în hol. Puse valizele lângă 
portarul care venise imediat în întâmpinarea lui. 

— Pune-le în maşina domnişoarei Mercier, te rog. 

Portarul luă valizele şi se îndreptă spre uşă, urmat de Bob 
Hunter. Americanul zări un Rolls Royce superb, de culoare albă, 
şi se apropie de el cu o senzaţie de indispoziţie. Tânăra femeie 
sosi tocmai când îşi aranja lucrurile în portbagaj. In urma lui 
veneau doi hamali încărcaţi de valize. Fata aproape că tremura 
de excitare. 

Hunter luă valizele şi le puse chiar el în portbagaj. Tessa dădu 
un bacşiş celor doi hamali, apoi urcă în partea din spate a 
maşinii, fără să-i adreseze vreun cuvânt. 

Hunter închise portbagajul şi se îndreptă spre geamul deschis 
din partea din faţă, se aplecă în interior şi evaluă distanţa care 
despărţea partea din spate de cea din faţă. 

— Nu mă gândisem chiar la asta. 

— In cutia din bord vei găsi o şapcă de şofer, se mulţumi să 
răspundă tânăra femeie. 

— Vrei să port o şapcă de şofer? zise Bob Hunter tresărind. 

— Crede-mă că e mult mai bine aşa. Şi te sfătuiesc să te 
grăbeşti. 

Privirea ei interzicea orice contrazicere. Hunter se instală la 
volan şi scoase şapca albastră. Era puţin cam mică pentru el, dar 
reuşi să şi-o potrivească pe cap, îşi puse ochelarii negri, porni 
motorul şi demară lent. 

Un poliţist aflat pe trotuar îi opri imediat. Hunter se uită rapid 
la stânga şi la dreapta şi văzu că întreg cartierul era plin. Inima 
începu să-i bată cu putere. Avea mâna pe mânerul portierei, 
aşteptând ca polițistul să se apropie de el, gândindu-se cum să-l 
lovească pe poliţist cu portiera maşinii şi apoi s-o ia la sănătoasa. 

Polițistul nici măcar nu se apropie de el. Tessa cobori geamul 
şi zâmbi cu o privire care ar fi tentat şi un episcop. Polițistul duse 
două degete la chipiu şi zâmbi când o recunoscu. 

— Bună ziua, domnişoară Mercier... scuzaţi-mă. 

Aruncă o privire vagă spre Hunter şi-i zise: 

— Dă-i drumul. 

Hunter făcu întocmai fără cea mai mică. Ezitare, îndreptându- 
se spre Champs-Elysées. Peste tot erau dube ale poliţiei iar în 


77 


faţa hotelului erau postați vreo douăzeci de poliţişti. Abia după 
ce parcurse vreo câteva sute de metri se întoarse spre actriţă. 

— Bun, Coasta de Azur. Care e direcţia? 

— Asta e tot ce ai să-mi spui? 

El dădu din umeri. 

— E o întrebare logică... doar dacă nu preferi să mergi la 
Bruxelles. 

Tânăra femeie escaladă speteaza scaunului din faţă, oferindu-i 
o scurtă imagine a picioarelor ei superbe. 

— Ocoleşti Etoile, parcurgi Avenue Foch şi intri pe bulevardul 
periferic până la ieşirea de pe autostrada sudului, zise ea cu o 
voce uşor gâfâită. 

li scoase şapca şi ochelarii. 

— De ce-l caută poliţia pe Gilbert? 

— Ah? Pe el îl caută? 

— Nu face pe neştiutorul. l-am întâlnit pe culoar, puneau o 
sumedenie de întrebări. Mascarada asta poate fi înţeleasă mult 
mai simplu. Gilbert e căutat de poliţie, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Hunter. E o neînțelegere. Gil n-are de ce să-şi 
facă griji. Aceşti poliţişti, Tessa, au vreo şansă să facă vreo 
legătură între noi doi? 

Ea se uită la el un moment, cu o privire întrebătoare. 

— Oh, nu, răspunse tânăra femeie. Nici nu cred că m-au 
recunoscut toţi, păreau foarte preocupaţi de treburile lor. 

Se sprijini liniştită cu spatele în colţul de lângă portieră. Hunter 
îi simţea privirea îndreptată spre el. Erau foarte puţine maşini şi 
goneau nestingheriţi pe bulevardul periferic. 

Hunter se uită la ea şi-i surprinse privirea. 

— Cât facem până la Cannes? 

— Opt, zece ore. Depinde de şofer. 

El fluieră încetişor. 

— E ceva drum! 

— Asta e vina ta, dublură. Aş fi putut să mă aşez liniştită o oră 
în avion. 

— Îmi pare rău, zise Hunter. 

— Nu s-ar zice. Pari mai curând frumos şi sexy. În orice caz, 
mie nu-mi pare rău. O maşină Rolls e mai bună decât un avion 
Air France. 

Se apropie de el şi puse o mână pe braţul lui. 

— Atenţie! zise Hunter cu un aer de reproş. 

— De ce atenţie? 

— Mă ţii de braţul cu care trag. 


78 


Ea chicoti şi-şi lăsă capul pe umărul lui. Hunter simţi o iritare 
profundă. 

— Joci un rol acum? mormăi el. 

Ea ridică imediat capul mirată. 

— Imi pare rău. Scuză-mă. 

Hunter îşi reveni imediat. 

— Nu, iartă-mă. Eu îţi datorez scuze. Vreau să-ţi mulţumesc 
pentru acolo... 

Urmă un moment de tăcere. 

— OK, continuă el. Eu joc un rol, Tessa. Şi e posibil să fii în 
mare pericol în momentul ăsta. Cred c-am să dispar imediat ce 
voi găsi o ieşire. 

— Nici nu poate fi vorba. Nu vreau să dispari. 

Hunter se uită la ea. 

— Ascultă, ăsta nu e un film. E vorba de viaţa reală şi ea poate 
să fie destul de dură. Nu pot... 

— Nu, zise ea lăsându-şi din nou capul pe umărul lui. Du-mă 
până la Cannes, dublură. Am o vilă pe Coasta de Azur... Viaţa 
poate să fie acolo foarte plăcută. 

Şi se ghemui lângă el. Lui Hunter nu-i venea să creadă. 
Merseră aşa în tăcere şi ajunseră destul de repede pe autostradă 
în direcţia Lyon. Tânăra femeie se lipise de el, dar Hunter îşi zise 
că o va părăsi imediat ce va fi posibil. 

Reduse viteza văzând racordul de acces, dar îşi dădu seama 
că tânăra femeie dormea. Conduse mai departe. Era pur şi 
simplu seducătoare, şi când se opri prima dată ca să facă plinul, 
îşi zise că primejdia era departe şi că nu mai avea motive ca să 
se sacrifice. lar promisiunea paradisului îl atrăgea ca un magnet. 

Tessa se trezi când Hunter opri maşina la staţia de benzină şi 
cobori ca să se învioreze după ce-i atinse uşor gâtul cu buzele. 

Hunter se uită atent la omul de la pompă care îi făcea plinul, 
plăti şi se duse să-şi spele mâinile. La întoarcere, descoperi 
sandvişuri şi apă minerală pe scaunul din faţă al maşinii. Tessa 
se închisese în cabina telefonică. Imediat ce-l zări pe Hunter, se 
întoarse la maşină. Nu-i spuse nimic, dar începu să-i pregătească 
ceva de mâncare. Hunter porni motorul şi demară. 

Tânăra femeie desfăcu o sticlă şi i-o întinse. 

— Am încercat să prind Parisul. 

El luă sticla. 

— Şi? 

— N-am reuşit. 

Hunter se mulţumi cu acest răspuns. Actriţa desfăcu celofanul 


79 


unui sandvici şi i-l întinse. 

— In felul ăsta nu mai oprim pentru dejun. 

El dădu din cap. Deodată, tânăra femeie se apropie de el şi-l 
sărută uşor pe buze. 

— De ce? întrebă el zâmbind. 

— Pentru că ai încredere în mine. 

— N-am nici un motiv să n-am încredere. 

Ea dădu din umeri. 

— Totuşi oamenii sunt atât de neîncrezători în ziua de azi. 

— Increderea dispare odată cu îndoiala, murmură el. Tu nu mi- 
ai dat nici un motiv de îndoială, Tessa. 

— Nu. lar tu nu mi-ai dat nici un motiv ca să te trădez, 
dublură, nu? 

Râse uşurel, destinsă. 

— Sper că nu, ar fi cel mai bine pentru amândoi. 

Hunter nu avusese intenţia s-o amenințe, dar îşi dăduse 
seama că această remarcă ar fi putut fi interpretată greşit. îi 
simţi privirea dar nu spuse nimic. După ce termină de băut, ea îi 
luă sticla şi se ridică în genunchi pe fotoliu ca să pună sticlele şi 
cutiile de carton în spate. Işi păstră această poziţie, dar se aplecă 
peste el şi-l prinse cu mâinile pe după gât. 

— Te deranjez? şopti ea. 

— Da, dar e plăcut. 

Ea râse domol. 

— Chiar eşti înarmat? 

— Da. 

Işi desfăcu haina. 

Ea întinse degetele şi mângâie uşor mânerul revolverului. 

— O să-mi rupi braţul? întrebă ea cu o voce ironică. 

— Nu încă. 

— Când? 

— Nu-mi complica viaţa, Tessa, zise el râzând. 

Ea îşi trase mâna şi o lăsă lângă talia lui Hunter. El se uita 
ţintă la autostradă păstrând tăcerea. După câteva minute, 
Hunter îşi dădu seama că tânăra femeie dormea din nou. Incercă 
cu un braţ să o aşeze mai confortabil. Ea se agăța de el. Hunter 
suspină, o apropie de el, şi merseră astfel până aproape de Lyon. 

Răsărea soarele şi oraşul se trezea. Hunter opri din nou ca să 
facă plinul şi ea se ridică docilă. 

— Ai dormit bine? întrebă el. 

— Nu dormeam. 

Franţuzoaica îl privi cu ochi strălucitori şi maliţioşi. 


80 


— Eşti foarte frumos când eşti pierdut în gânduri. 

El îi mângâie uşurel braţul. 

— Nici nu mă puteai vedea. 

— Nu vezi numai cu ochii. 

Tessa deschise portiera şi sări jos din maşină. 

O văzu intrând într-o cabină telefonică, apoi cerând omului de 
la pompă să-i facă plinul. Coborî şi el ca să-şi dezmorţească 
picioarele. 

Tessa încă mai era la telefon când el se îndreptă spre toaletă, 
şi încă mai vorbea când ieşi. Plăti şi deplasă maşina. 

Când Tessa se întoarse la maşină, Hunter o întrebă: 

— De data asta ai obţinut legătura? 

Ea dădu drumul pe podea unui ziar împăturit. 

— Da. 

Hunter demară şi-şi continuară drumul. După Lyon, în timp ce 
conducea cu repeziciune, ea se întoarse spre el. 

— Am telefonat şi la Cannes. Ca să-mi pregătească vila. 

Hunter nu spuse nimic. E îşi îndoi picioarele şi rămase în 
genunchi pe fotoliu cu ochii la el. El o privi şi zâmbi. 

— E foarte stingheritor, zise el. De ce te uiţi aşa la mine? 

Ea râse uşurel. 

— Tu mi-ai dat ideea asta cu privitul. Pot şi eu să te privesc. 

Hunter începu să râdă, după care urmă o tăcere care dură 
câteva minute. În cele din urmă ea îi zise: 

— De ani de zile aud despre fete tinere răpite de pe străzile 
Parisului. In America s-a auzit despre asta? 

— Probabil că nu. In Statele Unite au loc deja destule răpiri. De 
ce? 

— De ce? Pentru că mă întrebam dacă crezi în astfel de 
poveşti. Se spune că aceste fete sunt răpite ca să fie vândute în 
Africa. Crezi că e posibil? 

Hunter dădu din umeri. 

— Habar n-am. Pe lumea asta se mai spun şi glume, Tessa. 

— Aceste zvonuri sunt negate oficial. Acum un an, ziarele au 
scris despre povestea asta şi s-a tras concluzia că era vorba de 
zvonuri lipsite de fundament. Dar când am telefonat la Paris, mi 
s-a vorbit de o nouă răpire. E diabolic. 

Hunter nu făcu nici un comentariu. Se întreba dacă ea alesese 
pur şi simplu un subiect oarecare de conversaţie. Părea că se 
uită atentă la faţa lui ca să-i surprindă reacţia. 

— Mi s-a spus, continuă ea, că au fost „deportate” zece fete o 
dată. Fetele dintr-o casă de toleranţă din Cartierul Latin, de pe 


81 


strada Galande. 

Urmă o reacţie. Un muşchi se încordă pe obrazul lui Hunter. 

— Ca la cinema, Tessa. Cum ai aflat asta? 

— E un zvon care circulă la Paris. Se spune că mai mulţi 
gangsteri au fost ucişi în acea casă de un bărbat căruia i se 
spune Exterminatorul. S-a presupus că acele femei l-au ajutat. 
Drept pedeapsă, şeful acestor gangsteri a dat ordin să fie 
expediate la Abidjan. 

Hunter vedea dispărând imaginea paradisului ca o stea 
căzătoare care se stinge. Ridică piciorul de pe acceleraţie şi 
frână până când maşina se opri pe marginea şoselei. 

— Ce faci? întrebă tânăra femeie. 

— Cale-ntoarsă. Te voi păsări la aeroportul din Lyon. 

— Nu. E prea periculos ca să te întorci la Paris! Oricum, tot n-ai 
putea să faci nimic. 

— Trebuie să mă întorc acolo, Tessa! 

Işi amintea de bărbatul marcat în frunte de ţeava fierbinte a 
PM-ului. 

— Am o treabă urgentă de rezolvat cu un anume tip. 

— Cel pe care-l cauţi nu se mai află la Paris, îl anunţă ea calm. 

— De unde ştii? 

Ea îi răspunse cu o voce foarte scăzută: 

— Ai să mă crezi dacă am să-i spun numele? Thomas Rudolfi! 

Hunter opri motorul şi se uită la ea cu răceală. 

— Ce ştii despre Rudolfi? 

Ea luă jurnalul de pe podea şi-l deschise pe volan. Fotografia 
lui Hunter ocupa jumătate din pagină cu un titlu mare scris cu 
litere groase. 


EXTERMINATORUL LA PARIS? 


— Exterminatorul nu se mai află la Paris, nu-i aşa? 

Hunter avea trăsăturile încremenite. 

— Ce ştii despre Rudolfi? repetă el. 

— II cunosc de multă vreme, dublură. Ceea ce nu are nici o 
importanţă. Important e că nu trebuie să te întorci la Paris pentru 
că nu ai nici un motiv s-o faci. Nu vei găsi nimic. 

Hunter nu ştia ce să facă. 

— Am impresia că ştii mai multe decât mine, zise el. Ce 
sugerezi? 

Ea schiţă un zâmbet. 

— Să mergem mai departe până la Cannes. Acolo poţi face 


82 


planuri în siguranţă. Şi vei fi cu mult mai aproape de ţintă. 

El o apucă de mână şi o strânse. 

— Cărţile pe masă, Tessa. Vreau să aud tot. 

— Nu, nu încă. Dar trebuie să ai încredere în mine, Bob 
Hunter. Te voi ajuta. 

El porni maşina şi îi aruncă o privire. 

— Nu merge, Tessa. Toate persoanele care se apropie de mine 
sfârşesc rău. Cobor cu prima ocazie. 

— N-am să sfârşesc rău, îi răspunse ea cu calm. 

Hunter aproape că o credea. 

— Cine eşti cu adevărat, Tessa? zise el cu răceală. 

— Sunt cu adevărat Tessa Mercier, răspunse ea foarte serios, 
îi aruncă o privire care îi reaminti de aerele de cochetă de la 
hotel. 

— Nu sunt mulţi bărbaţi în Franţa care ar refuza o invitaţie la 
mine. 

O idee începea să prindă contur în mintea lui. 

— OK, zise el brusc. Ştii despre ce e vorba. Ştii cine sunt şi ce 
trebuie să fac. Riscă cu mine şi eu risc cu tine. 

— Atunci, la drum spre Cannes, zise ea zâmbind. 

— Dar să ai grijă, adăugă el cu răceală. Până acum suntem 
chit. Putem să ne spunem adio şi să ne despărţim buni prieteni în 
ceea ce mă priveşte. Dar dacă continuăm împreună şi-mi dau 
seama că eşti inamica mea... ei bine, rişti foarte mult! 

— Cannes, zise ea cu acelaşi zâmbet plin de încredere. 

Hunter apăsă pe acceleraţie. Ceva nu era în regulă la Tessa 
Mercier. Deocamdată juca rolul unei prietene... iar el accepta 
acest rol pentru o vreme. Totuşi, va fi cu ochii pe ea. Clipele 
liniştite îşi luaseră zborul ca un stol de vrăbii. 


83 


CAPITOLUL XII 


Cea de a doua parte a călătoriei, de la Lyon până pe Coasta de 
Azur, se derulă în tăcere, şi la ora prânzului Hunter intră cu 
maşina în Nisa. Hotărâseră astfel instinctiv şi Tessa îl ghidă pe 
străzi până la o agenţie de presă americană care deservea 
coasta mediteraneană. 

Hunter trase maşina lângă Promenada Englezilor şi se 
despărţiră. Tessa pleca să cumpere pentru el ceva foarte 
important. 

Hunter de îndreptă mai întâi spre biroul poştei ca să 
telefoneze la pensiunea Saint Germain din Paris. După o scurtă 
aşteptare, auzi glasul cald al brunetei Nancy Walker. 

— Aici dublura. Voiam să văd ce mai faceţi. Totul e în regulă? 

— Dumnezeule! exclamă ea. Scotocesc tot Parisul în căutarea 
ta! Unde eşti? 

— In siguranţă. 

— Ei bine, nu te mişca de-acolo. S-a amestecat şi Interpolul. 
Nişte agenţi au trecut pe la noi în dimineaţa asta. 

— Pe la hotelul vostru? 

— Da. Nişte tipi duri. Gil spune că nu erau agenţi, dar eu nu 
ştiu ce să zic... 

— Unde e telefonul, Nancy? 

— Asta? Pe culoar lângă camera mea. 

— Aş putea vorbi cu Gil? 

— Ei bine... Nu ştiu... Mâinile lui sunt... Ar trebui să-i ţin 
receptorul. 

— Trebuie să vorbesc cu el, insistă Hunter. 

— O secundă. 

După câteva clipe, Hunter auzi vocea lui Martin. 

— Incognito, s-a înrăutățit treaba, amice. Tot Parisul e 
răsturnat cu fundul în sus în speranţa că vor da de Gil Martin. În 
plus, amicii tăi îţi iau urma. Au venit în dimineaţa asta şi s-au dat 
drept agenţi de la Interpol. Nişte actori tare proşti... 

— V-au ameninţat? 

— Nici vorbă; eu mă aflam sub pat. Veniseră să vorbească cu 
Nancy. 

— Deci nu i-ai văzut? 

— Ba da. Pe fereastră când au plecat. Sunt gata să pun 
prinsoare pe procentajul de la viitorul meu film că erau mafioţi. 


84 


Unde eşti? 

— Cu Tessa, răspunse Hunter. 

— Tessa şi mai cum? 

Hunter îşi amintea că pusese exact aceeaşi întrebare cu 
câteva ore în urmă, pe acelaşi ton. 

— Vechea ta colegă, Tessa Mercier. Am găsit-o în camera ta 
de la hotel. 

— Se poate, dar n-o cunosc. Era să lucrăm împreună, dar în 
ultima clipă filmul nu s-a mai făcut. De unde ţi-a venit ideea că... 

— E foarte important, Gil, insistă Hunter. Nu glumi... O cunoşti 
sau nu pe Tessa Mercier? 

— După reputaţie, atâta tot. E tipa cea mai solicitată de 
industria cinematografului, răsfăţata producătorilor europeni. 
Dar, şi-ţi spun sincer că-mi pare rău, n-o cunosc personal. 

— Bine, OK, zise Hunter suspinând. Asta e tot ce voiam să ştiu. 
Ai dreptate, acoperirea nu mai ţine. Acum poţi ieşi din 
ascunzătoare, dacă vrei, dar cu prudenţă. Cheamă-i pe poliţişti la 
tine, nu te plimba pe stradă, e posibil ca mai întâi să tragă în tine 
şi pe urmă să te ia la întrebări. 

— Nici vorbă, rămân unde sunt. Niciodată n-am fost atât de 
bine îngrijit. 

Hunter auzi râsul lui Nancy Walker. Zâmbi şi zise: 

— OK, te voi revedea în filmele tale. 

Apoi închise. Liniştea îşi luase definitiv zborul. 

leşi de la poştă şi se îndreptă spre agenţia de presă. Intră în 
birou în momentul în care un tip ieşea dintr-o altă încăpere. Mai 
era acolo o fată aplecată peste un fax şi alta care bătea ceva lao 
maşină de scris. 

Hunter şi tipul se uitară o clipă unul la altul, omul privindu-l cu 
ochi înspăimântați, apoi intră în sală şi zise cu glas scăzut: 

— La dracu'! Vino aici! 

Hunter îl urmă până la biroul lui şi se aşeză pe un scaun. Tipul 
închise uşa şi luă o sticlă dintr-un fişet metalic şi o puse 
împreună cu două pahare în faţa oaspetelui său. 

— N-am nici sifon, nici gheaţă. 

— Mulţumesc, dar nu beau, zise Hunter. 

Tipul puse sticla şi paharele la loc şi se întoarse la birou. 

— Presupun că nu e nevoie să mă prezint? zise Hunter. 

— Nu, nu! exclamă repede tipul. Spune-mi doar de ce-ai venit. 

— Eşti Lon Wilson? 

Tipul scutură din cap. 

— Nu, sunt Dave Sharpe, şeful agenţiei. 


85 


Hunter dădu din cap. 

— Imi amintesc de câteva reportaje provenite de la biroul 
vostru despre această parte a lumii. In urmă cu vreo două-trei 
luni. O expunere despre mahării Mafiei şi oamenii lor de legătură 
influenţi. Detalii despre traficul de droguri. Imi închipui că ştiţi 
mai mult decât aţi scris. 

— Treaba asta a făcut-o Lon. Acum se află în Turcia. 

— Totuşi trebuie să ai dosare, note, ceva. Nu vreau decât o 
listă cu nume şi adrese. Persoanele care au legături cu Mafia în 
această regiune. 

Sharpe zâmbi cinic. 

— Numai atât? De ce crezi că a trebuit să-l trimit pe Wilson în 
Turcia? 

— Ar fi vorba de un schimb, zise Hunter. 

— Ce oferi în schimb? 

— Motivele pentru care am nevoie de această listă. 

— Ce? 

— Îţi voi spune pentru ce vreau această listă şi ce am de gând 
să le fac acestor oameni... dacă-mi dai numele respective. 

Sharpe îi oferi o ţigară lui Hunter şi-şi aprinse şi el una, suflă 
cu nervozitate fumul şi se uită ţintă la Hunter. 

— Nu e nevoie de prea multă gândire ca înţelegi pentru ce-ţi 
trebuie lista, bătrâne. In plus, imbecilul care ţi-ar da-o, ar deveni 
complice la asasinat... sau la asasinate. Am dreptate? 

Hunter dădu din umeri. 

— Aceste nume nu sunt secrete. S-a vorbit despre ele în presă 
şi ştii foarte bine asta. Dacă aş putea să mă mişc liber, aş putea 
să dau de ei cu uşurinţă. Dar sunt căutat şi m-am angajat într-o 
cursă contra cronometru. Am nevoie de listă imediat. 

— De ce? 

— Asta face parte din înţelegerea noastră. Pot să-ţi spun că 
povestea asta va revoluţiona Franţa. 

— Serios? 

— Da, confirmă Hunter zâmbind. 

Tipul nu ştia ce să spună. 

— Convinge-mă. 

— E vorba de zece fete, răpite dintr-o casă de toleranţă din 
Paris în dimineaţa asta. 

Mâna lui Sharpe tremura când scoase ţigara din gură. 

— Chiar au fost răpite? Pentru prostituție? 

Hunter dădu din cap. 

— Am avut mai adineauri confirmarea. Am de gând să le întorc 


86 


acasă. 

— Cum? 

— Asta depinde de tine. 

Sharpe era chinuit de o dilemă morală. Rămase nemişcat, 
învăluit în norul de fum al ţigării. 

— In fişetul de colo, în sertarul al treilea, se află un dosar pe 
care scrie LW. Eu mă duc să mă spăl pe mâini. Mă întorc imediat. 
Ce faci în absenţa mea te priveşte. 

Hunter zâmbi. 

— Sper că n-ai un telefon la toaletă? 

Şeful agenţiei schiţă şi el un zâmbet. 

— Nu sunt chiar atât de idiot, bătrâne. 

leşi, şi Hunter deschise fişetul. Găsi un carneţel care părea să 
conţină informaţiile pe care le căuta şi-l puse în buzunar. Într-un 
plic mare găsi fotografii de identitate cu numele scrise pe verso. 
Plicul şi carneţelul dispărură în buzunarul lui Hunter. 

Când Sharpe se întoarse, Hunter stătea lângă fereastră. Se 
întoarse şi-i zâmbi şefului agenţiei. 

— Cred că v-am răpit destul timp. In definitiv, am impresia că 
am tot ce-mi trebuia. Dar mi-ar face plăcere dacă ai putea scrie 
un articol pentru mine. 

Sharpe zâmbi cinic. 

— Un epitaf? 

— Intr-un fel. Dar articolul se referă mai mult la motive decât 
la persoane. Intr-un viitor foarte apropiat, în fiecare oră, atâta 
vreme cât aceste fete nu-şi vor recăpăta libertatea, o persoană 
importantă având relaţii cu Mafia va muri. 

Urmă o mică tăcere. _ 

— Dumnezeule mare! In felul ăsta vrei să... 

Hunter dădu sumbru din cap. 

— Da. Mi-ar face plăcere dacă această ştire s-ar răspândi 
repede pe calea undelor şi în presă. E important ca aceşti tipi să 
ştie de ce mor. 

— Unul pe oră? 

— Mai mult sau mai puţin. Până când fetele vor fi eliberate. 

Hunter se îndreptă spre uşă. 

— O secundă! zise Sharpe. Peste cât timp să transmit 
informaţia? 

— Lasă-mi vreo după ore. Pe urmă, cu cât mai repede, cu atât 
mai bine... Şi răspândeşte-o bine. Ah! De unde voi afla că fetele 
au fost eliberate? 

— De la radio Monte Carlo. Sau de la televizor. 


87 


— Foarte bine. 

Hunter îi zâmbi şi ieşi. Numele pe care le avea în buzunar nu 
erau deloc secrete. Poliţia cunoştea aceste nume, unele agenţii 
ale Naţiunilor Unite le cunoşteau şi ele, iar ziarele din lumea 
întreagă le amintiseră la un moment dat. A cunoaşte era una, a 
dovedi era însă cu totul şi cu totul altceva. Uneori, chiar şi cu 
probe tangibile, era dificil să pui sub acuzaţie şi să obţii o 
condamnare. Hunter însă nu avusese niciodată nevoie să obţină 
dovezi legale şi nu suferea nici un fel de influenţă politică. Hunter 
trebuia doar să ştie. Acum ştia. 

lepurii alergau spre vizuini. Poate că nu imediat, dar cu 
siguranţă după ce primul dintre ei va muri. Trebuia să-şi 
folosească toate talentele ca să-şi ţină promisiunea. Trebuia 
neapărat să şi-o ţină şi asta îl obliga să se expună unor riscuri pe 
care ar fi preferat să le evite. Deci, încă o dată, se găsea în faţa 
alternativei: viaţă sau moarte. 

Se întreba de partea cui va fi Tessa Mercier. Nu avea 
importanţă, se folosea de ea pe cât posibil în mod pozitiv. 
Cunoştea regiunea, cunoştea oamenii şi părea că ţine să-l ajute. 
Hunter nu avea dreptul şi nici posibilitatea să refuze ajutorul ei, 
chiar dacă i se părea suspect. 

Tessa îl aştepta în maşină. Pe bancheta din spate a maşinii se 
afla un pachet lung. i 

— Am găsit ce mi-ai cerut, îl anunță ea. Intr-un magazin 
pentru scafandri. E o armă teribilă, abia am cărat-o. 

— Probleme? 

— Pentru mine, nu. Sunt cetățean francez. De ce-ai vrut o 
armă atât de puternică? 

— Ca să dobor un vânat mare, răspunse el domol. 

— Vânzătorul mi-a spus că arma asta ar dobori un rinocer 
pornit la atac, zise ea. Dar în Franţa nu sunt rinoceri, dublură. 

— Uite, asta mă duce cu gândul la ceva. Am vorbit adineauri 
cu Gilbert. Nu-şi aminteşte de tine, Tessa. 

— Ca să vezi, zise ea cu glas scăzut. 

— Vrei să-mi explici? 

— Nu. 

— Bine. Spune-mi pe unde o iau ca să ajung la vila ta. 

— Drumul spre Cannes, răspunse ea. Vila se află pe la 
jumătatea drumului. 

— Ar fi mai bine să nu se găsească la jumătatea drumului spre 
infern, Tessa. 

— Între cer şi infern există mai multe nivele, zise ea. Nu te-am 


88 


trădat, Bob Hunter, indiferent ce-ai putea să crezi. 

— Să nu te trădezi pe tine însăţi, asta e tot, mormăi el. : 

Porniră pe drumul naţional 7, apoi ajunseră pe malul mării. Işi 
aminti fulgerător de Miami şi de Palm Springs şi fu cuprins de o 
mare tristeţe pentru soarta lui. 

Coasta de Azur ar fi fost un cadru plăcut ca să se destindă şi 
să se distreze un timp. 

Respinse brusc acest gând şi sentimentul de milă faţă de el. 
Descheie haina şi verifică arma la subsuoară. Tessa stătea din 
nou cu picioarele îndoite sub ea şi se uita ţintă la el. El se uita în 
faţă. 

— Cred că am să mă îndrăgostesc de tine, zise el cu un ton 
serios. 

— Şi eu de tine, şopti ea. 

Hunter suspină. 

— O pereche frumoasă de prefăcuţi. 

— Da, dar nu te-am trădat, Bob. 

— De ce m-ai adus aici? 

— Ca să te salvez. 

— Haida-de. Atâtea riscuri pentru un necunoscut? 

— Am motivele mele, zise ea. lar după orele petrecute 
împreună, am şi mai multe motive. 

Hunter suspină. 

— Tessa, dacă cumva sunt aşteptat în acea vilă, vom muri 
amândoi. Sper că-ţi dai seama de asta. 

— Să fii aşteptat? 

— Dacă e o cursă, o ambuscadă. 

— Nu va fi nici o ambuscadă la vila mea. 

Hunter spera şi el că nu. Voia să creadă asta şi nu numai din 
sentimentalism. Avea nevoie de o bază de unde ar fi putut să se 
lanseze uşor spre Monaco, Nisa, Cannes, Juan-les-Pins, Saint 
Tropez,  Saint-jean-Cap-Ferrat şi Antibes, acolo unde se 
ascundeau cei mari şi mai puţin mari din înalta societate. Vila, 
aşa cum fusese descrisă de Tessa, era perfectă în acest scop şi 
merita riscul calculat pe care şi-l asuma Hunter. 

— Pari furios, şopti Tessa. 

— Nu sunt furios, Tessa. 

Nu era adevărat. Se gândea la altă prefăcută, o englezoaică 
superbă care se dădea drept târfa, o fată care voise să guste 
viaţa şi care se trezise în străfundul unui infern terestru. Işi mai 
amintea şi de o mică roşcovană cu sâni frumoşi şi ochi 
nevinovaţi, şi de toate fetele care îi spuseseră „mulţumesc” 


89 


trecând pe lângă el pe scară. Se mai gândea şi la o femeie mai în 
vârstă care îl scuipase în faţă pentru că o făcuse să sufere 
cumplit. Hunter era furios la culme. Intr-un timp foarte scurt, 
această furie avea să se reverse cu o violenţă rară, chiar şi 
pentru Exterminator. 

Coasta de Azur se va cutremura. 


90 


CAPITOLUL XIII 


Vila era „cutată” aşa cum îi promisese Tessa, şi ideală pentru 
proiectele lui Hunter. Construită în stil mediteranean, ea era 
situată la o extremitate a localităţii Cap-Ferrat, cu un mic golf 
îngust şi o plajă privată. O poartă mare de fier care se putea 
încuia şi un parc imens în jur asigura o mare intimitate. O scară 
cobora de la terasa din marmură până la plajă, unde se afla un 
ponton şi o ambarcaţiune superbă care strălucea în soare. 

La recomandarea lui Hunter, Tessa dădu liber unui bătrân şi 
fiicei sale, paznicul şi camerista, şi Exterminatorul se puse 
imediat pe treabă. Duse înăuntru pachetul cumpărat de Tessa şi 
demontă carabina bucată cu bucată, verificând fiecare piesă. 
Apoi le montă la loc ungându-le. Era o carabină de fabricaţie 
belgiană, care funcţiona cu gloanţe de 444 de mare putere, cu 
vizor telescopic şi coeficient douăzeci. 

Hunter cobori apoi pe plajă cu carabina şi muniţiile şi verifică 
ţintirea. Tessa se aşeză turceşte în spatele lui, cu urechile 
astupate când el trăgea metodic de la diferite distanţe, făcând 
corecţiile necesare. 

Totul îi luă cam douăzeci de minute. 

— E o carabină bună? întrebă Tessa când văzu că terminase. 

El zâmbi. 

— Da, foarte bună. 

li arătă cum se ocheşte cu luneta şi-i explică compensările 
necesare pentru curba descendentă precum şi felul în care o 
influenţa vântul. Tessa vru să tragă şi ea. El îi explică cum e cu 
reculul, protejându-i umărul cu haina lui, apoi îi dădu voie să 
tragă stând în picioare aşa cum dorise. 

Tânăra femeie apăsă uşor pe trăgaci, rată ţinta, colina şi tot ce 
se afla în împrejurimile imediate şi căzu în fund din cauza 
reculului. Hunter râse scurt şi o ajută să se ridice. Ea îşi masa 
umărul uitându-se încruntată la carabină. 

— Nu înţeleg cum se poate spune că e o armă bună, bombăni 
ea. 

Hunter o ajută să desfacă banduliera şi se aplecă să sărute în 
joacă umărul lovit. Ea îi prinse faţa cu amândouă mâinile şi o 
dirijă spre o ţintă mai atrăgătoare. Buzele lor se uniră pentru 
prima dată. Tessa făcu un pas înapoi. 

— Asta e, zise ea. 


91 


Apoi urcă în fugă treptele spre terasă. 

— La dracu’, la dracu’, la dracu'! mormăi Hunter pornind în 
urma ei. 

Demontă din nou carabina şi o curăţă, în timp ce Tessa făcea 
cafea şi sandvişuri. Ea termină mai repede şi se aşeză turceşte în 
faţa lui, cu un aer aproape jenat, în timp ce el îşi sfârşea treaba. 
Hunter montă arma la loc şi trecu la masă. 

— Ce plan ai? întrebă ea. Pe cine vei omori? 

— Le voi elibera pe acele fete. 

— Dar cum? Cu carabina asta? 

— Da, exact. 

Scoase carneţelul din buzunar şi îl puse pe masă. 

— Aici sunt numele celor care formează organizaţia criminală 
de pe Coasta de Azur. Am dat de ştire că în fiecare oră va muri 
câte unul dintre aceşti tipi atâta vreme cât fetele nu vor fi 
eliberate. 

Ea îl privea uluită. 

— Dar asta e o păcăleală, nu? 

— Nici vorbă. 

Se uită în carnet, apoi căută o fotografie în plic. Găsi ce căuta 
puse poza pe masă lângă carnet. j 

— lată prima ţintă, Claude Deschamps. Il cunoşti? 

Ea dădu uşor din cap. 

— Vag. Face parte dintre cei pe care îi vezi la cazino, pe 
iahturi, aşa. 

—E numai o aparență. Vehiculează peste douăzeci de 
milioane de franci anual numai din stupefiante, vinde arme de 
contrabandă şi încasează în jur de o sută de mii de franci 
săptămânal în urma operațiunilor ilegale de la Marsilia. Cât 
valorează viaţa unui personaj ca ăsta, Tessa? Poate cât viaţa 
uneia dintre fetele răpite. 

— Te voi ajuta, zise ea. 

— Speram că vei spune asta, mărturisi el. Dar fără să te 
implici prea mult. Ai hărți ale Coastei de Azur? Hărți precise? 

— Da, hărţi regionale, hărți maritime, hărți rutiere. Ce vrei să 
fac? 

— Aş vrea să mă ajuţi să-i găsesc pe aceşti oameni. Dar numai 
pe hartă. Le ştiu adresele. A 

— Societatea de-aici nu e prea numeroasă, zise ea. li cunosc 
pe cei mai mulţi dintre aceşti oameni. 

Se uita la fotografii. 

— Chiar sunt foarte surprinsă să-i găsesc în colecţia ta. Eşti 


92 


ŞS 


sigur de intenţiile tale? 

— Sunt sigur. 

— Te voi ajuta, Bob, şi pot să te ajut şi mai mult decât atât. 
Cunosc regiunea ca pe buzunarul meu. Aş putea să-ţi folosesc 
drept şofer. 

— Nici vorbă, bombăni Hunter. 

— Atunci chem poliţia. 

— Aproape că am impresia că o vei face, zise el. 

— Nu mă ispiti. 

Hunter adună fotografiile şi le întinse pe mochetă. 

— Adu hărţile. 

Tessa se ridică dintr-un salt şi părăsi încăperea. După câteva 
clipe se întoarse cu un morman de hărţi. Hunter le examină cu 
minuţiozitate, punând unele de-o parte şi aruncând altele, până 
când obţinu o reprezentare perfectă a Coastei de Azur. Tessa îi 
adusese creioane şi o bandă adezivă, iar Hunter decupă, lipi şi 
creionă, fabricând harta specială de care avea nevoie. 
Compartimentase harta de la Monaco până la Marsilia. Lipise 
fotografii în diferite cartiere. Apoi făcu triangulaţii asupra unor 
puncte pornind de la vila tinerei femei. După ce termină, se 
ridică în picioare. 

— Bun, iată ordinea de bătaie. 

— Nu înţeleg nimic, mărturisi ea. 

— Nu-mi pot permite să le indic deplasările mele în mod 
sistematic, îi explică el. Nu vreau să le las nici o pistă. Trebuie să 
schimb direcţia, să urc, să cobor, să mă deplasez în zigzag. 

Se uită la ceas. 

— Incep cu Deschamps. Dacă reuşesc să dau de el, îl voi 
suprima la orele paisprezece fix. Soluţia de înlocuire este 
Vicareau care se află aici, dedesubt, pe Cornişa Mijlocie. Dacă 
termin cu unul sau cu altul, cobor după aceea în zona 4 lângă 
Nisa. Acolo ţintele mele sunt Korvini sau Bernard. Apoi urc spre 
Monte Carlo ca să dau peste marele boss al jocurilor de noroc, 
Hébert. Incepi să înţelegi? 

Tessa avea un aer puţin cam incredul. 

— Da, pricep. 

El continuă. 

— Loviturile se vor da în plină zi. Asta înseamnă că se va 
vedea sângele ţâşnind, adică sânge adevărat, nu sirop. Tipii nu 
se mai ridică de jos ca să bea o coca-cola după turnarea scenei. 
Sunt văduviţi de o parte din ei şi uneori se zvârcolesc în ţărână 
urlând în timp e mor. Incerc să-i suprim cât se poate de curat, 


93 


dar... 

— Bine, am înţeles. 

— Te-am lăsat pe plajă să tragi ca să poţi înţelege diferenţa 
dintre armele adevărate şi cele false. O armă e mai mult decât o 
jucărie frumoasă care face bum! Armele adevărate sunt 
instrumente de masacru, şi dacă ţi s-a părut că reculul e dureros, 
mai bine să te rogi să nu ajungi niciodată în faţa a ceea ce iese 
de pe ţeavă. Vânzătorul nu glumea când ţi-a spus că un astfel de 
glonţ ar omori un rinocer în goana lui. Când trec proiectilele 
astea, Tessa, se produce un impact de aproape două tone, şi 
atunci țesuturile şi oasele se dau la o parte şi le lasă să treacă. 
Spectacolul nu e deloc frumos. 

Ea îl privi foarte calmă. 

— Ce vrei să-mi spui? 

— Vreau să te fac să înţelegi de ce, în nici un caz, nu te voi lua 
cu mine. 

— Chiar dacă te ameninţ că te dau pe mâna poliţiei? zise ea 
Cu O voce supusă. 

— Chiar dacă. Dacă eşti de partea mea, resemnează-te să mă 
aştepţi aici fără să te mişti. 

— Credeam că ai vrea să fiu acolo unde să mă poţi vedea. 

— De ce? 

Ea dădu uşor din umeri. 

— Te-am minţit, nu? Nu înţeleg de ce ai încredere în mine. 

— Uneori trebuie să ai încredere în instinctele tale, zise el 
zâmbind. 

— Adică ai mai mare încredere în instinctele tale decât în 
mine? 

— E acelaşi lucru, nu? 

Tessa zâmbi şi ea. 

— Probabil. 

— Bine, haide, ajută-mă să găsesc toate locurile astea pe 
hartă. Am nevoie de o precizie absolută, aşa că nu mă lăsa baltă. 

— N-am să te las baltă. 

Hunter spera că spune adevărul. Puseră la punct ultimele 
detalii ale ordinii de bătaie, apoi Hunter începu să-şi adune 
echipamentul. 

— Ce maşină mai ai în garaj? întrebă el. 

— O Corvette Sting-Ray. 

— În stare bună? 

— Da. Vrei să te foloseşti de ea? 

— Mda. 


94 


— Şi dacă nu se poate face nimic? Şi dacă planul nu merge? 
Dacă nici unul dintre aceşti oameni nu reuşeşte să le elibereze 
pe fete? 

— Vor găsi soluţia imediat ce-şi vor da seama ce le voi face. 
Chiar, ai un televizor? 

Ea dădu din cap şi se duse se deschidă aparatul. 

— La ce-ţi trebuie televizorul? 

— E aproape ora la care se va difuza mesajul. 

Hunter continuă să-i aranjeze lucrurile. 

— Ai un binoclu bun? 

— Da, răspunse ea îndreptându-se spre un dulap şi 
întorcându-se cu un toc frumos din piele. 

— Pune-l alături de lucrurile mele, zise el. 

Ea începu să râdă cu nervozitate. 

— Credeam că-ţi trebuie ca să te uiţi la televizor. 

Râse şi el şi vru să spună ceva, dar privirea îi fu atrasă de 
ecran. Se vedea în fund, în spatele unui crainic care citea o 
hârtie pe tonul obişnuit al jurnaliştilor de televiziune din lumea 
întreagă. 

„— ... deci, un criminal va muri din oră în oră atâta vreme cât 
fetele răpite nu vor fi eliberate. Poliţiştii spun că Hunter e un 
ucigaş sângeros, şi trebuie luate toate măsurile pentru a fi 
capturat.” 

— Perfect, zise Hunter zâmbind. 

Işi strânse restul echipamentului şi puse carabina pe umăr. La 
uşă se întoarse. 

___— Dacă vrei să mă ajuţi, stai la televizor sau ascultă la radio. 
In felul ăsta voi fi anunţat că fetele au fost eliberate. 

Ea îl urmă în fugă şi stătu lângă el în timp ce Hunter îşi aranja 
materialul în portbagajul maşinii. După ce termină, Tessa îl luă 
de gât şi îl sărută cu pasiune. 

— In faţa porţii de fier de la intrare e o lampă, îi zise ea. Dacă 
lampa e luminată ziua, asta înseamnă pericol, şi la fel dacă e 
stinsă noaptea. OK? 

— OK. 

O sărută, apoi o îndepărtă şi urcă la volanul maşinii, porni 
motorul şi plecă pe aleea plină de pietriş. După câteva clipe se 
deplasa pe drumul principal. 

Prima oprire avea loc chiar la sud de Monaco. 

Ţinta: Claude Deschamps, gangster monden. 

Armă: carabină belgiană de ucis rinoceri. 

Războiul de pe Coasta de Azur începea. 


95 


CAPITOLUL XIV 


Wilson Brown deschise uşa cu o expresie de uluială pe faţă. 

— Ai auzit ce-a făcut Hunter? 

— Mda, mda, am auzit, mormăi Lavagni. 

Ţinea mâna pe telefon de parcă acest contact ar fi obligat 
aparatul să sune. 

— Majoritatea băieţilor se află deja în drum spre aeroport. 
Dacă ar putea telefona Sammy... 

Brown nu avea intenţia să tacă chiar aşa cu una, cu două. 

— E povestea cea mai incredibilă pe care am auzit-o vreodată, 
zise el. Hunter ăsta e incredibil, bătrâne... 

— E un idiot! izbucni Lavagni. Se bagă într-o situaţie 
monstruoasă din cauza unor curve. Acum vom pune mâna pe el, 
Wils, nu-ţi face griji. 

— De asta e un tip deosebit, insistă negrul. Nu se poate să nu- 
şi fi dat seama că se va expune. E ceva tipic Hunter. Chiar şi în 
Vietnam, totdeauna puteai conta pe el că va salva copii şi 
bătrâne când avea vietcongi în coaste. Cred că-i simpatiza tare 
mult pe urâţii ăia. Imi aduc aminte că odată... 

— Gura! răcni Lavagni. Nu-mi împuia capul cu poveştile tale 
eroice când e vorba de ticălosul ăsta! Ţi-ai făcut valiza? Plecăm 
la Nisa imediat ce Sammy dă un semn de viaţă! 

— Valiza e făcută, bătrâne, răspunse negrul. 

Apoi ieşi din cameră mormăind: 

— Dar asta nu înseamnă că sunt pregătit. 

* 


* * 


Într-o perioadă anterioară, Claude Deschamps s-ar fi simţit cât 
se poate de în largul lui cu o perucă albă, cu o tabacheră în 
mână, la curtea lui Ludovic al XV-lea sau într-o sală de bal în 
timp ce compatrioţii săi mureau de foame pe străzi. Acest pretins 
aristocrat îndrăznea să afirme că este descendentul Omului cu 
Masca de Fier, o afirmaţie greu de contrazis, deoarece adevărata 
identitate a acestui om pedepsit cu atâta cruzime de regele 
Franţei nu a putut niciodată să fie stabilită în mod sigur. 

De fiecare parte a porţii mari a proprietăţii de pe malul mării a 
familiei Deschamps se putea vedea o copie a măştii, iar blazonul 
de deasupra sălii de recepții era format dintr-o mască sub două 
săbii încrucişate. 


96 


Omul cu mască nu trăise niciodată într-un astfel de lux. 

Nici Deschamps, înainte de a se ocupa cu afaceri ilegale. 
Dându-şi seama foarte repede că colaborarea cu germanii îi va 
aduce câştiguri mai mari decât Rezistenţa, tipul făcuse rapid o 
primă avere. Oportunist, reuşise să-i primească pe eliberatorii 
aliaţi având în mână o carabină folosită de membrii Rezistenței. 
In plus, o ascunzătoare plină de opere de artă îi permisese să 
treacă fără probleme prin anii grei de după război. Se 
amestecase din ce în ce mai mult în afaceri necurate şi, prin anii 
cincizeci, Deschamps ocupa un loc sigur în mediile criminale 
„selecte” din Franţa. Averea creştea şi odată cu ea ambițiile 
sociale. 

In perioada când Bob Hunter îşi termina studiile şi se angaja în 
armata americană, Claude Deschamps călătorea alături de cea 
mai bună lume internaţională şi îşi „descoperea” legătura cu 
nobilul său strămoş. 

Poate că din această cauză privise cu dispreţ ultimatumul dat 
de Exterminator. li spusese colaboratorului şi asociatului său, 
Paul Vicareau, cu ocazia ultimei sale convorbiri telefonice: 

— Haide, Paul. Nu există nici un motiv de îngrijorare. De când 
se află în Franţa omul ăsta? O zi, două. E urmărit din toate părţile 
şi nu îndrăzneşte să scoată nasul din ascunzătoare. Cum ar 
putea să ne cunoască? Cum ar putea să ajungă la noi? 

— Poate că ai dreptate, răspunse vocea neliniştită şi cultivată 
a lui Paul Vicareau, un adevărat om de lume care avusese 
necazuri în urmă cu câţiva ani şi căzuse sub dominaţia lui 
Deschamps. Dar m-aş simţi mai bine dacă am vorbi cu Rudolfi ca 
să pună capăt poveştii ăsteia. Mai încearcă o dată să-l prinzi la 
telefon. N 

— Bineînţeles, Paul. lţi promit. Important e să fim calmi. 
Comportamentul laş ar însemna admiterea vinovăţiei. Inţelegi? 

Vicareau suspină. 

— Va trebui ca soţia mea să înţeleagă asta, Paul. Regret din 
tot sufletul ziua în care Viviane a aflat natura afacerilor mele. Ar 
vrea să închidă obloanele şi să trăiască în pivniţă. 

Deschamps râse scurt. 

— Poate că ar trebui să regreţi ziua în care te-ai însurat. Chiar 
şi cu o femeie atât de frumoasă ca Viviane... Sunt prea multe 
fete frumoase ca să te mulţumeşti numai cu una singură, nu? 
Uite ce-ţi propun. După ce acest nebun va fi prins, vom pleca cu 
iahtul meu la Capri. Cu vreo şase fete frumoase. Ce zici? 

In vocea lui Vicareau se simţea însă neliniştea. 


97 


— Vorbeşte cu Rudolfi, Claude. Nu vreau să mă bag în 
treburile lui, nici să-i cer o explicaţie... numai că a ales foarte 
prost momentul. Spune-i să aducă înapoi acele fete. 

— Nu-ţi face griji, zise Deschamps închizând. 

Traversă biblioteca, unde avea o colecţie inestimabilă de mari 
valori ale trecutului, şi ieşi pe balconaş ca să-şi contemple 
regatul. Ar fi îndrăznit un borfaş american să înfrunte toate 
astea? Acel parc era cunoscut în întreaga Europă, ca şi sala de 
bal de dedesubt. Bucătăria lui avea o mare reputaţie şi la masa 
lui se delectau persoanele cu gusturile cele mai rafinate în 
materie de gastronomie. Cu toate astea, Deschamps nu era chiar 
atât de sigur de el precum păruse la telefon. Situaţia prezenta 
într-adevăr un anumit pericol. Vicareau nu ştia decât să se vaite. 
Deschamps scoase o exclamaţie dispreţuitoare şi se aplecă 
peste balustradă ca să privească spre partea de sud a parcului. 

Zâmbi amintindu-şi de un amănunt din discuţia cu acea oaie 
speriată. Nu, Deschamps nu va închide obloanele ca să se 
închidă în pivniţă. Câinii se deplasau liber în incinta parcului. Ar fi 
fost caraghios să-l vadă pe acel trăgător de elită croindu-şi drum 
printre acele fiare. Ar fi avut impresia că a nimerit printre leii 
înfometați. Efectul ar fi fost acelaşi. 

Il văzu pe Pierre, dresorul, care stătea sub ferestrele lui. 

— Animalele sunt superbe, Pierre, zise Deschamps râzând. Par 
înfometate. 

Dresorul purta un revolver la centură şi mângâie mânerul cu 
dosul mâinii... 

— Nici eu nu sunt prea sigur pe ei, domnule. Sunt foarte prost 
dispuşi. 

Deschamps râse din nou şi ridică privirea ca să vadă capătul 
de sud al proprietăţii Măştii de Fier. Pe-acolo trecea un drum 
public care ducea la plajă, la o distanţă de vreo cinci sute de 
metri. Pe marginea drumului era oprită o maşină roşie mică şi în 
spatele ei se zărea o siluetă. Deschamps se întoarse în 
bibliotecă, luă un binoclu şi reveni pe balcon. Se adresă 
dresorului. 

— Pierre, deschide poarta de sud. 

Apoi se aplecă lângă balustradă ca să regleze binoclul... 

Era o maşină sport americană... un bărbat înalt stătea pe 
acoperiş cu un obiect... Deschamps reuşi să regleze bine binoclul 
şi imaginea deveni în sfârşit clară. Simţi că i se taie respiraţia. 
Ceva în el îi striga să fugă, dar Deschamps nu reacţionă destul 
de repede. Ultimul lucru pe care îl văzu fu faţa sinistră lipită de 


98 


vizorul unei carabine mari şi un fum subţire care ieşea din ţeavă. 
Glonţul parcurse distanţa în mai puţin de trei secunde, trecând 
pe sub binoclu şi prin gâtul lui Deschamps într-o explozie de 
sânge şi carne. 
Binoclul căzu în curte şi Deschamps fu proiectat în spate, prin 
uşile deschise, prăbuşindu-se apoi pe parchetul bibliotecii. 
* 


* * 


Maşina roşie patina pe drum în timp ce bubuitura carabinei se 
mai auzea încă printre coline. 

Hunter urcă pe Cornişa Mijlocie, apoi apucă pe drumul spre 
Nisa, pe care trebuia s-o ocolească. Lipise pe volan o hartă mică 
ca să se poată orienta. Trecu de două ori pe lângă mici drumuri 
departamentale şi trebui să întoarcă, iar o dată se văzu nevoit să 
treacă foarte încet printr-o turmă de oi care bloca drumul. În cele 
din urmă ajunse în sud-estul oraşului cu un avans de cinci minute 
şi se îndreptă spre micul castel al lui Alex Korvini. 

Fotografia prinsă pe tabloul de bord arăta o faţă ursuză cu 
ochi negri şi sprâncene groase, o frunte bombată, o bărbie 
pătrată şi o gură cu buze subţiri. După informaţiile lui Wilson, 
Korvini făcuse avere în Italia, după război, pe spinarea 
concetăţenilor săi, jefuind ajutoarele care trebuiau distribuite 
gratuit şi vânzându-le la negru la nişte preţuri astronomice. De 
atunci, tipul făcuse trafic cu bunuri furate, stupefiante şi 
contrabandă. Totuşi, principala sa activitate era revinderea unor 
materiale militare, obţinute prin soldaţii americani din Europa 
sau prin infanteriştii marini din Flota a 6-a aflaţi în Mediterana. 

Korvini obținuse cetăţenia franceză în 1961 şi se bucura de 
reputaţia unui financiar abil, ceea ce şi era, datorită unor fonduri 
de provenienţă ilegală, tot timpul reînnoite. 

Hunter reperă locurile deplasându-se de două ori pe lângă 
proprietate, şi alese o mică colină ca punct de tir. Colina se afla 
la trei sute de metri de parc şi oferea o vizibilitate perfectă a 
celor două faţade ale castelului precum şi a portalului principal al 
parcului. i 

Clădirea era situată pe o mică ridicătură de pământ. In spate, 
puţin mai jos şi spre partea lui Hunter, se afla un grajd de 
importanţă medie. Cu ajutorul binoclului, Hunter putea să 
observe boxele cailor, un spaţiu închis pentru antrenament, o 
maşină americană garată în spatele conacului şi alta în faţă. 

Un bărbat în blugi albi şi geacă albastră stătea de pază în faţa 
portalului cu o puşcă sub braţ. Al doilea, îmbrăcat la fel, 


99 


supraveghea o uşă din partea din spate a proprietăţii. Alţi doi 
oameni se plimbau pe o ridicătură de pământ în apropierea 
conacului. 

Hunter continuă să inspecteze locurile şi ridică puţin binoclul 
ca să observe împrejurimile. In timp ce scruta orizontul, văzu 
două maşini cu girofaruri apărând la intersecţia cu drumul care 
ducea la portalul principal, situată la o distanţă de vreo doi 
kilometri. Poliţia! 

Se întoarse brusc la supravegherea castelului. Trebuia să 
acţioneze imediat sau să renunţe. Perdelele erau trase iar 
obloanele de la etaj fuseseră închise. Incepuse să se manifeste 
frica. Deodată, uşa fațadei din spate se întredeschise şi ieşi un 
bărbat scurt şi îndesat care spuse două vorbe unui tip care făcea 
de gardă, după care intră imediat în casă. Hunter zâmbi. Hunter 
avusese timp să remarce la bărbatul din casă o frunte bombată 
şi nişte sprâncene groase. Bun, zărise ţinta - acum trebuia s-o 
scoată din bârlog. 

Hunter se întoarse la maşină, verifică arma şi reveni la punctul 
de tir. Raza vizuală acoperită de telescop cuprindea numai vreo 
treizeci de centimetri. Ţinti mai întâi uşa fațadei din spate, apoi 
reveni la paznicul cel mai apropiat, aprecie distanţa şi făcu o 
corecție ca să tragă la zece centimetri deasupra țintei. Reveni 
spre uşă, evaluă distanţa, făcu corecţia necesară şi luă ca ţintă 
una din balamalele uşii ca să stabilească înălţimea ochirii. 

Făcu de mai multe ori această mişcare şi se obişnui cu gestul, 
apoi înfăşură cureaua după braţ şi luă la ochi prima ţintă. 

Intors spre Hunter, omul de pază aprindea o ţigară, cu 
picioarele depărtate, cu patul puştii spre pământ şi ţeava 
aplecată spre puiet. Hunter ţintea. Patul armei aşezat pe 
pământ. Apăsă uşor pe trăgaci, rezistă reculului şi reuşi să 
păstreze contactul vizual cu ţinta. Văzu impactul asupra patului 
armei care fu distrus şi omul căzând pe spate. Apoi făcu cu calm 
mişcarea repetată şi se află în poziţie pentru a doua tragere în 
clipa în care zgomotul primei împuşcături ajungea la castel. 

Faţa lui Korvini apăru în vizor şi era evident că striga ceva. 
Hunter ridică instinctiv crucea telescopului la zece centimetri 
deasupra feţei, îşi ţinu respiraţia şi apăsă pe trăgaci. Al doilea 
proiectil ucigaş îşi luă zborul spre ţintă. 

Sprâncenele groase ale lui Korvini se lăsară brusc în jos şi faţa 
i se spulberă. 

Hunter lăsă luneta şi luă binoclul, urmărind reacţiile din jur. 
Omul vizat prima dată stătea acum în genunchi şi examina patul 


100 


armei distrus. Celălalt om de pază care se afla mai aproape de 
Hunter pe ridicătura de pământ, alerga cu nervozitate între 
prima şi a doua ţintă, uluit de acea lovitură dublă care părea că 
venise din cer. 

Un alt personaj făcu cu rapiditate turul conacului şi se trase 
înapoi când văzu rămăşiţele însângerate din pragul uşii. Se 
întoarse să strige spre cineva. 

Omul de lângă portal încerca să se ascundă în spatele unei 
bariere şi gesticula în direcţia lui Hunter. Maşinile poliţiei 
ajunseră chiar în acel moment şi oamenii în uniformă coborau ca 
să se pună la adăpost sau să se ascundă. 

Hunter duse din nou luneta la ochi şi sparse cauciucul stâng 
din faţă al celor două vehicule, precum şi pe cele ale maşinilor 
americane din parcul castelului. 

Mai cercetă o dată terenul şi constată că nimic nu mai mişca. 
Hunter se întoarse la maşina roşie, puse materialul la locul lui şi 
făcu o cruciuliţă pe hartă înainte de a se depărta de castelul pe 
unde trecuse moartea. 

Exterminatorul voia să ajungă acum la Monte Carlo. 


101 


CAPITOLUL XV 


Vocea cultivată a lui Paul Vicareau vibra uneori cu accente 
isterice. Se adresa numitei Gisele Loureau. 

— Să nu-mi spui că nu poţi să dai de el, Gisele! Trebuie! Şi 
spune-i să-l liniştească pe acest psihopat! Omul ăsta se ţine de 
cuvânt! Face ce spune! 

Vocea tinerei femei era la fel de tulburată. g 

— Paul, sunt singură că poliţia îl va opri curând. Intre timp... 

— Poliţia! Poliţiştii stau în fotoliile lor şi-şi freacă mâinile 
satisfăcuţi de ceea ce ni se întâmplă! Se uită la hărți şi vorbesc 
de strategie. Nu cred că au nici cea mai mică intenţie să-l prindă. 
Ce s-a întâmplat cu organizaţia noastră? Unde e influenţa şi 
protecţia promise de tine şi de Rudolfi? 

— Te rog, Paul, fac tot... tot ce-mi stă în putinţă. Nu eşti 
singurul îngrijorat. Facem tot ce se poate, crede-mă. Şi, te rog, 
nu mai vorbi aşa de direct la telefon, e posibil să fim spionaţi... 

— Dar, Gisele, cred că nu-ţi dai seama de gravitatea situaţiei 
noastre! Ascultă-mă cu atenţie! Au trecut mai puţin de trei ore 
de când acest om ne-a aruncat în faţă ameninţarea. l-a împuşcat 
deja pe Deschamps şi Korvini, iar acum câteva clipe l-a omorât 
pe Hébert. Nimeni nu e în siguranţă, nu mai există siguranţă. Se 
deplasează fulgerător... Ai auzit de asasinarea lui Hebert? 

Gisele suspină. 

— Nu, Paul, nu încă. 

— Atunci să-ţi spun eu. Cum a ştiut Hunter unde să se ducă? 
Ce putea să fie mai sigur pentru Hébert decât cazinoul din Monte 
Carlo? S-a dus acolo înconjurat de mulţi oameni. Acolo sunt sute 
de turişti. Hébert a spus că va rămâne la cazinou până la 
arestarea ucigaşului. E chemat la telefon. E însoţit de patru gărzi 
de corp. Când ajunge lângă o masă, printre prieteni, răsună o 
împuşcătură, o fereastră se sparge, şi Hébert se prăbuşeşte mort 
în mijlocul anturajului său. Acum înţelegi? 

Vocea tinerei femei îşi pierduse siguranţa. 

— Inţelesesem situaţia de la început, Paul. Te rog să mă crezi 
când îţi spun că fac tot posibilul, dar şi tu trebuie să mă înţelegi 
pe mine. E foarte greu. Am dat ordine, nu e nevoie de Rudolfi 
pentru asta. Fii convins că fac tot ce e posibil ca să interceptez 
acel... acel transport. Şi întreaga Organizaţie se străduieşte să vă 
scape de această teribilă presiune. Intre timp, trebuie să fiți 


102 


extrem de prudenţi. 

— Voi cere protecţia poliţiei! zise Vicareau. Voi cere poliţiştilor 
să fiu pus în stare de arest de protecţie! 

— Paul, îţi vor cere o declaraţie! 

— Nu-mi pasă. E preferabilă în comparaţie cu soarta lui 
Deschamps, Korvini şi Hébert. 

— Stai, Paul! Mai aşteaptă o oră. 

— O oră care ar putea să fie ultima mea oră! Nu... Voi mai 
aştepta treizeci de minute. N-am să uit niciodată că în momentul 
în care aveam nevoie de el, Thomas Rudolfi a intrat parcă în 
pământ. Şi să ştii că nici ceilalţi nu vor uita asta, Gisele. 

— Rezistă, Paul. Rezistă. 

Gisele închise. 

Totul se năruia şi simţea greutatea imperiului strivind-o în 
căderea lui. Da. Unde era Rudolfi în acel moment de mare 
cumpănă? Ce era acea maşinaţiune diabolică de revanşă care îl 
făcea să dea fuga pe Coasta de Azur când prietenii lui mureau? 

„O voi suna pe Tessa, îşi zise ea. Da, o voi suna imediat!” 

* 


* * 


Exterminatorul era prins la înghesuială. Totuşi se crezuse 
foarte viclean! Micul Principat de Monaco devenise o capcană în 
care Hunter era prins, fălcile cursei fiind formate dintr-un roi de 
poliţişti, postați la toate ieşirile din oraş. In mijlocul acestei 
capcane, lucrurile mergeau de minune. Presupunea că turiştii se 
distrau grozav. Aveai impresia că prinţul ordonase schimbarea 
gărzii la fiecare colţ de stradă. Peste tot vedeai numai uniforme, 
iar oamenii care le purtau cereau cu autoritate paşapoartele sau 
actele trecătorilor. Principatul trăia o atmosferă de chermeză. 

Hunter conduse timp de treizeci de minute maşina, căutând 
zadarnic o ieşire, şi în cele din urmă fu nevoit să admită că 
făcuse o prostie. Se îndreptă spre port ca să inspecteze iahturile 
miliardarilor în trecere şi ambarcaţiunile cu pânze ale turiştilor. 
Situaţia era aceeaşi. Fuga pe mare era la fel de imposibilă. Se 
opri în faţa unei cabine telefonice şi obţinu cu greutate numărul 
vilei din Cannes. 

Tessa răspunse la al doilea semnal. 

— Sunt dublura. Cum stă treaba? 

— Oh, da! Bineînţeles. 

— Ce? Nu înţeleg. Nu eşti singură? 

— Nu. 

— Te uiţi la televizor? 


103 


— Da. 

— Ceva veşti pentru mine? 

— Nu. 

Hunter suspină. 

— Am ajuns foarte greu la Hébert, şi acum cred că îmi va fi 
foarte greu să ies de-aici. 

Ea îi puse apoi o întrebare, dar el nu auzi decât ultima parte 
care se termina cu „Monte-Carlo”. 

— Mda, mormăi el. Sunt blocat aici. Am făcut pe şmecheru' şi 
acum sunt încercuit. 

— Să nu te întorci aici, zise ea cu o voce foarte scăzută. 

— Lampa e aprinsă? 

— Nici măcar. N-am avut timp. Ascultă, sunt peste tot, în 
grădină, pe terasă... Oh! Inspectorul a urcat pe terasă, nu mai 
am decât un minut şi am multe lucruri să-ţi spun. Nu te mişca. 
Poţi să ajungi în port? 

— Eşti arestată, Tessa? 

— Nu. Le-am spus - şi cred că m-au crezut - că te-am adus 
până la Nisa fără să ştiu cine eşti. Că după aceea m-ai părăsit. E 
verosimil pentru că Rolls-ul e aici, iar tu nu eşti. Răspunde-mi, 
poţi să ajungi în port? 

— Chiar acolo sunt în acest moment. De ce? 

— Imediat ce vor pleca, voi încerca să vin cu ambarcaţiunea. 

— Nici vorbă, nu te mişti de-acolo. 

— Dar ce vei face? 

— Mă voi duce acolo unde n-au să mă caute şi am să mă aşez 
în fund. 

— Adică? 

— Nimic. La revedere, Tessa. Şi mulţumesc. 

închise şi se uită gânditor la telefon, apoi ridică din nou 
receptorul şi ceru un număr din Nisa. 

Îi răspunse în engleză o fată cu un uşor accent franțuzesc. 

— Dă-mi-l pe Dave Sharpe, îi ceru Hunter. 

— Cine îl caută, vă rog? 

— Spune-i că e omul de la Mancha. 

— Poftim, aţi spus omul de la Mancha? 

— Exact. Vând mori de vânt de ocazie. 

Fata chicoti. 

— O clipă, vă rog. 

Tonul exasperat al jurnalistului se auzi aproape imediat. 

— Nu poate fi vorba decât de un singur tip, zise el. 

— Ei, da, răspunse Hunter. Ultimul nebun, şi poate că nu mai 


104 


am mult nici eu. Sunt prins la înghesuială şi-mi sap vizuina unde 
voi petrece poate noaptea. Ce zice cealaltă tabără? 

— Panică în stare pură. Mergi tare, bătrâne. 

— Se pare că nu destul, răspunse Hunter. Ascultă, voi face o 
retragere strategică. Te interesează alt articol? 

— Asta mă va ajuta să-mi ţin zilele, zise Sharpe suspinând. 

— Să zicem că e vorba de un armistițiu temporar. E trecut de 
orele şaptesprezece. Le dau până la... să zicem opt seara ca să 
elibereze fetele. Dacă până atunci nu se întâmplă nimic, voi 
declanşa un război total... 

— Fascinantă chestia asta! Mai ales când poţi constata panica 
generală din acest moment. N-ai auzit nimic la televizor? 

— Nu, dar am pe cineva care se uită pentru mine. Incă nimic. 

— Ei bine... poate că încă nu s-a făcut anunţul oficial, dar voi 
vorbi imediat cu directorul de la Nisa. A primit două telefoane - 
unul deja Paris, altul de la Marsilia - ca să le dai timp să 
recupereze marfa. Incă nu ţi s-a spus? 

— Nu, răspunse Hunter cu o voce mohorâtă. Bine! Atunci 
spune că le dau timp până la opt seara să elibereze marfa... 
până la opt... nimic mai mult. 

Sharpe tuşi uşor. 

— E puţin cam imoral, dar trebuie să mărturisesc că te admir. 
Dar să nu strigi asta în gura mare. 

Hunter râse scurt. 

— Mulţumesc pentru susţinerea imorală. Pe curând. 

— Poate că voi face reportajul despre procesul tău. 

Hunter începu iar să râdă. 

— Lucrurile nu vor ajunge niciodată atât de departe. 

— Pot să te citez? 

— Bineînţeles. Nu voi supravieţui mai mult de zece minute 
arestării mele. Ştii şi tu, şi toţi mafioţii ştiu asta. Arestarea mea 
ar însemna în mod automat condamnarea mea la moarte. Aşa că 
voi muri în picioare, unde o să vreau eu. 

— Vorbeşti de parcă te-ai aştepta să mori. 

— Evident, nu? Poate că sunt nebun, dar nu şi idiot. Asta mă 
aşteaptă mai devreme sau mai târziu. Cu cât mai târziu, cu atât 
mai bine. 

Jurnalistul suspină. j 

— Mi-ai acordat un interviu foarte ciudat. lţi mulțumesc. Dar, 
spune-mi... cum vei părăsi Monaco? 

— Nu ţi-am spus că mă aflu la Monaco. 

— Nici nu e nevoie. Toată lumea ştie asta. Cel puțin poliția 


105 


spune că te afli încă acolo şi că n-ai să mai ieşi. Au organizat o 
adevărată linie Maginot în jurul principatului. Ce şanse ai? 

Hunter se gândi o clipă. 

— Nu ţi-am spus că voi trece la atac la opt seara? Asta îţi dă 
impresia că sunt încercuit? 

— Dar ai spus... 

— M-am referit la o retragere strategică. Ai tras o concluzie 
greşită. Nu da speranţe inamicului. Atac la opt seara dacă fetele 
nu sunt eliberate. Toată lumea ar face bine să mă creadă! 

— Deci, nu eşti la Monaco? 

— Nu vreau să-ţi spun unde mă aflu. Poliţiştii să se descurce 
singuri. 

Hunter închise, întrerupând următoarea întrebare a 
jurnalistului. Urcă în maşină şi părăsi rapid acel cartier. Era 
tulburat. Mai întâi nu înţelegea de ce Tessa nu-i transmisese 
mesajul. Ce joc făcea? 

Apoi, de ce erau poliţiştii atât de vorbăreţi? Nu-şi dădeau 
seama că vor atrage spre Principat toţi ucigaşii pe care 
Organizaţia îi avea sub ordinele ei? 

Dar, ce-l supăra cel mai tare, era faptul că nu ştia cum va 
ataca la opt aşa cum promisese. Spera că nu va fi necesar, că 
publicitatea care i se făcea va ajunge la cei care ţineau fetele în 
captivitate şi că aceştia le vor elibera. Dar dacă nu era aşa? 
Putea oare să supravieţuiască până la opt seara? 

In fine... va face tot ce-i va sta în putere. Acum trebuia să 
găsească locul cel mai incredibil din Monaco ca să se ascundă. 
Cu excepţia palatului princiar, bineînţeles. Cazinoul, acolo unde 
cu mai puţin de o oră în urmă, îl executase pe Herbert. 

Hunter îşi potrivi nodul de la cravată şi îşi aranjă părul 
privindu-se în oglinda retrovizoare. Se pregătea să înfrunte cel 
mai mare risc din cariera lui. Avea să-şi pună viaţa în joc la 


cazinoul din Monte Carlo. 
* 


* * 


Monte Carlo, la şase seara, semăna cu Las Vegas la miezul 
nopţii. Pe stradă era lume multă: femei, care păreau că ieşiseră 
de la Cardin sau Dior, bărbaţi în smoking şi o mulţime de turişti, 
îmbrăcaţi la întâmplare, care se uitau cu gurile căscate la 
personalităţile din acea lume. In cafenele nu mai era nici o masă 
liberă şi pe terase îţi croiai drum cu mare greutate. Ici şi colo 
puteai zări şapca unui proprietar de iaht, hippies în blugi şi mai 
ales detectivi cu ochi sfredelitori. Poliţişti în uniformă urmăreau 


106 


fiecare bărbat care trecea de parcă ar fi fost Bob Hunter 
deghizat. 

Datorită acestei mulţimi, Hunter reuşi să se fofileze printre 
gură-cască pe o distanţă de o sută de metri, de la maşină la 
cazino, fără să fie oprit. La intrarea cazinoului se aflau vreo 
doisprezece poliţişti. Hunter îşi croi cu răceală drum printre ei şi 
trebui să arate actele pe care i le cerură doi tipi la costum aflaţi 
înăuntru. Înainte de a intra într-o sală de joc trebuia să arăţi 
paşaportul, aşa era regula. 

Fu lăsat să plece, după ce-i rugară să plătească dreptul de 
intrare. 

Se juca de obicei în sala mare. Hunter găsi locul în care căzuse 
ultima sa victimă. Geamul spart de la fereastra din faţă fusese 
înlocuit. Un covor acoperea mocheta în locul în care căzuse 
fulgerat Hébert, pentru a ascunde petele de sânge. 

Hunter examină în linişte interiorul, unghiul de tir şi se felicită 
că nu făcuse nici o greşeală. O abatere de zece centimetri de o 
parte sau alta ar fi fost de ajuns ca să rateze. Ceva îi venea în 
ajutor. 

Deplasându-se de la o masă la alta, mizând ici şi colo, Hunter 
căuta cu privirea inspectorii de poliţie în civil ca să se depărteze 
de ei. Pe la şapte seara, Hunter ieşi şi intră în sala mică cu jocuri 
mecanice. Aici era mai multă lume, îmbrăcată cu mai puţină 
eleganţă, îşi croi drum printre grupuri şi auzi vorbindu-se în mai 
multe limbi. Găsi în sfârşit un aparat liber şi jucă câteva monede. 

Pe la şapte şi douăzeci, se duse la casă ca să facă rost de 
jetoane. Când vru să se depărteze, un negru înalt se sprijini cu 
coatele de tejghea şi îi adresă un zâmbet. Hunter îl recunoscu 
imediat. Îi zâmbi şi el şi se întoarse la jocul său mecanic. 

După câteva clipe, negrul ajunse lângă el, introducând o 
monedă în maşina vecină. 

Cu o voce foarte joasă şi foarte familiară, negrul îi zise lui 
Hunter: 

— Uite în faţă, sergente. Eşti căutat. 

Fără să întoarcă capul, Hunter îi răspunse cu glas scăzut. 

— Imi face plăcere să văd o faţă familiară, locotenente. Cine 
mă caută? 

— Nişte tipi. 

Negrul puse o monedă în aparat şi trase de manetă. 

— Eşti la mare ananghie, ai? 

— Mada. Mi-ai adus o batistă ca să plâng? 

— Nu, cam duc lipsă de aşa ceva. Ciudat, sergente! E vocea 


107 


ta, eşti tu, dar faţa e cu totul alta. 

— Atunci cum m-ai recunoscut? 

— Glumeşti? Afară puştii vând fotografiile tale ca suvenir! 

Hunter mormăi uitându-se la aparatul lui. 

— Eşti cam în afara circuitului tău obişnuit... Mai joci fotbal? 

Negrul reuşi o combinaţie câştigătoare, chicoti, şi luă moneda 
căzută din maşină. 

— S-a terminat cu fotbalul. Din cauza unei mine Claymore, 
cam la două luni după ce ne-am despărţit la Sai Long. De un an 
de zile am un picior sintetic. 

— La naiba! Dură treabă! 

— Nu caut compătimirea nimănui. M-am plâns deja destul. 

— Se întâmplă. 

— Da, chiar am uitat cum era înainte. E ceva timp de când am 
devenit un alt negrotei. 

— N-ai fost niciodată un negrotei, locotenente. A 

Brown se juca cu monedele pe care le avea în mână. Intoarse 
puţin capul ca să privească sala. Oftă. 

— Ţi-am urmărit manevrele, sergente. Mi-am amintit de ce 
tineam atât de mult la tine. 

— Totdeauna am lucrat bine împreună. 

— Mda. Sunt aici cu nişte mafioţi. Am vrut să-ţi spun asta 
imediat. 

Hunter întinse cu nervozitate mâna spre partea de sus a 
maşinii şi puse o nouă monedă. 

— Aha! 

— Mda. Trebuie să te scot afară unde va avea loc o răpire 
discretă. 

— Aş prefera un glonţ mai puţin discret, locotenente. 

— Da, dar tipii nu joacă aşa. Jocul se cheamă. Prindeţi-l pe 
Hunter viu. In Virginia e un tip care cred că vrea să te prăjească 
la foc mic. 

— Care e unghiul tău? mormăi Hunter. 

— M-am lăsat convins pentru o sută de mii de dolari, sergente. 

— Atunci de ce m-ai prevenit? 

— Ţi-am spus că mi-am amintit de ce ţineam la tine. Mi-am dat 
seama că eram un fel de fraţi de suflet. Am ajuns la concluzia că 
prefer sufletul lovelelor. 

Hunter începea să se destindă. Lăsa să cadă o monedă, mâna 
se deplasă mecanic. 

— Acum ce facem? 

— Poate ai remarcat că în acest oraş sunt mulţi poliţai? 


108 


Hunter râse scurt. 

— Am remarcat. N 

— Şeful nostru e un tip pe care îl cheamă Lavagni. Îl cunoşti? 

— După nume. Cum arată? N 

— Mic şi gras, solid, cu ochi răi. In acest moment e în hol şi 
probabil că se întreabă ce fac de zece minute. Peste câteva clipe 
se va nelinişti şi va veni să vadă. 

— Tu eşti locotenentul, zise Hunter. Ce facem? 

— Deci, avem aici o problemă cu poliţaii. Lavagni i-a convins 
pe poliţiştii locali să cedeze un teritoriu echipei sale de la 
Interpol. Aici, afară, sunt cincizeci de tipi, sergente. 

Hunter fluieră uşurel. 

— Bună armată. 

— Da, şi bine plasată. Blochează intrarea principală în port. 

— Bazinul pentru iahturi? _ 

— Exact. Şi avem şi un iaht. In felul ăsta Lavagni vrea să te 
scoată de-aici pe sub nasul poliţiştilor. 

Hunter gândea cu rapiditate. 

— Poate că asta e calea cea bună, îi zise el lui Brown după o 
clipă. Ce-ar trebui să faci cu mine? 

— Ar trebui să-ţi spun că am o ambarcaţiune în port. Tu n-ai 
mai putea de bucurie şi m-ai urma fuguţa. 

Hunter auzi o sonerie de alarmă în cap. 

— Păi tocmai asta mi-ai spus, locotenente. Şi deja am înghiţit 
momeala. 

Brown râse domol. p 

— Aşa s-ar zice. Ascultă, fă ce crezi că e mai bine. li înţeleg 
neîncrederea. Dar ţi-am spus adevărul. 

Hunter era stăpânit de sentimente contradictorii. Se uită la 
ceas, constată că era aproape şapte şi jumătate şi luă singura 
hotărâre posibilă. 

— Câţi oameni sunt pe vas, locotenente? 

— Ultima dată erau cinci. Plus un tip şi o femeie, proprietarii. O 
legătură de ultim moment, nişte oameni din regiune. 
Ambarcaţiunea nu pune probleme. Partea proastă o constituie 
ultimii cincizeci de metri de ponton înainte de sosire. Trebuie să 
te prindă fără să tragă, acolo în port, şi să te îmbarce rapid. 
Urmează o plimbare până la Nisa, care probabil că nu va dura 
mai mult de un sfert de oră. După aia aeroportul şi îmbarcarea 
spre Dulles. 

Hunter mârâi şi puse în maşină ultima monedă. Trase de 
manetă şi câştigă. Ascultă ploaia de monede. 


109 


— E un semn? se întrebă el cu o voce joasă şi tristă. 

Brown râse cu cinism. 

— Nu număra banii ăştia, sergente. Dacă sunt treizeci de 
monede, cred că aş da în gălbinare. 

Hunter lăsă monedele în maşină. 

— Ce şanse am să parcurg cei cincizeci de metri? 

Negrul dădu din umeri. 

— Nu prea grozave. Ordinul e să fii prins viu, dar cine ştie ce 
se va întâmpla dacă deschizi focul? 

Hunter se strâmbă. 

— Mda, mormăi el. Bine... de acord. Ce trebuie să facem? 

Brown suspină uşurat. 

— Trebuie să plecăm de-aci ca nişte fraţi şi să ne îndreptăm 
spre port. Oamenii lui Lavagni vor împiedica o reacţie a 
poliţiştilor. De fapt, în momentul ăsta se uită la mine, aşa că mai 
întâi trebuie să te recunosc. 

Hunter se întoarse şi se uită în ochii negrului pentru prima 
dată de la începutul conversaţiei. Inaintă cu un zâmbet crispat şi 
zise cu o voce uimită: 

— Dumnezeule mare! E chiar locotenentul Brown? Era gata să 
nu te mai recunosc cu hainele astea! 

Negrul îl privi de-aproape, Hunter se aplecă spre el şi-i şopti 
ceva la ureche. Pe faţa negrului apăru o expresie consternată. 
Dădură mâna prieteneşte, iar când se depărtară, după câteva 
clipe, monedele lui Hunter rămaseră pe talerul maşinii infernale. 
Poate că erau treizeci, poate mai multe, poate mai puţine. 

Nimeni nu avusese timp să le numere. 


110 


CAPITOLUL XVI 


Cei doi bărbaţi traversară cazinoul şi se îndreptară spre 
maşină. Hunter se aplecă în interior ca să-şi pună o bandă de 
nylon în jurul gâtului şi, cu un gest rapid, să ascundă ceva sub 
haină. Din cauza întunericului, ar fi fost greu să vezi ce face, 
chiar la doi metri de el. 

Porniră spre port, şi Wilson Brown îşi întrebă însoţitorul: 

— Era un PM? i 

— Da, răspunse Hunter. Incărcătorul are treizeci de gloanţe şi 
mai am încă două de schimb. Ai face bine să te arunci în apă 
când o să strig „Hop!”. 

— Te repezi în mijlocul lor? întrebă Brown. 

— Exact. Singur. Lavagni e în spatele nostru? 

— El e. Şi mai e şi Sammy Shiv şi echipa lui. Ceea ce 
înseamnă... cinci tipi pe vas, zece-doisprezece în spate... îţi dai 
seama în ce intri? 

— Ştiu mai ales din ce ies, răspunse Hunter. 

— Ai face bine să înţelegi ce vei ataca. În jur de patruzeci de 
pistolari postați la capătul digului. Mai sunt şi pe vas, şi de-a 
lungul cheiului, ba cred că mai sunt unii care stau în mici 
ambarcaţiuni pe apă. Ai vreo armă în plus? 

— O vrei? 

— Da. Lavagni nu-mi dă voie să am armă. Crede probabil că 
nu ştiu s-o folosesc. 

Hunter începu să râdă, scoase revolverul de calibru 32 şi-l 
strecură în palma mare a lui Brown. 

— N-ai decât şase gloanţe, locotenente. 

— Imi amintesc că o dată ne rămăseseră mai puţine. 

Vocea lui Hunter răsună domol şi serios: 

— Să ştii că nu joci de partea cea bună. Tipii ăştia nu vor uita 
niciodată. Şi nici nu vor ierta. 

— De când m-am născut tot pierd, bătrâne. Nu-ţi face griji 
pentru mine. Tipii ăştia nu vor şti niciodată de partea cui am fost. 

— Ştii ce sentiment am, locotenente? 

— Da, bineînţeles, răspunse el râzând. O sută de mii de dolari 
nu aduc nimic pentru suflet, nu? Nu-i poţi lua cu tine. Nu poţi 
cumpăra nici măcar un picior nou. 

— Mergi foarte bine. 

— Evident. Pot chiar să alerg. Dar nu cu mingea. Adică nu pot 


111 


să mă reped în grămada echipei adverse. Nu mai pot avea asta 
nici cu tot aurul din lume. 

Oftă. 

— Cred că e singurul lucru la care am ţinut cu adevărat. Şi 
nimic nu mi-l mai poate aduce înapoi. 

— Te descurci bine? întrebă Hunter. 

Se vedea pontonul şi începuse să fie încordat. 

— Nu prea grozav. Centrul de reabilitare a descoperit că am 
simţul cifrelor şi m-au ajutat să devin contabil. Să stau la birou! 
Mă ocup de registrele lui Lavagni, la un tripou. 

— Serios? A 

Se aflau pe ponton şi mergeau repede. In spate, cea mai mare 
parte a grupului se oprise la capătul digului şi doi-trei oameni 
veneau departe în urma lor. 

— Da, serios. Singurul lucru pe care l-am studiat cu adevărat 
la universitate a fost fotbalul. Pe urmă am studiat războiul. După 
care m-am aplecat asupra problemelor infirmilor, iar acum am 
intrat în lumea criminalilor. Mda. Wils Brown s-a născut pe 
ultimele trepte ale scării vieţii şi n-a făcut decât să coboare. 

— Nu spune asta. i 

— Asta-i adevărul. Ştii ce admir la tine? Indrăzneala. Eşti făcut 
dintr-o combinaţie ciudată, sergente. Suflet şi îndrăzneală. De 
obicei, cei care le au pe amândouă nu ştiu să se descurce. 

— Tu ai ştiut, murmură Hunter. 

Negrul izbucni în râs. Revolverul aproape că dispăruse 
complet în mâna lui. 

— M-ai obligat să mă privesc din nou în față, sergente. Ca 
prima dată în Vietnam. lţi aminteşti? Hei! Pregăteşte-te. In 
velierul din stânga ta e pregătită o ambuscadă. Uită-te la tipul 
din cabină. Vom merge pe vasul acela din faţă, care are toate 
luminile aprinse. lahtul Viviane. 

incepu să râdă cu cinism. 

— Mai bine i-ar spune Ultima Şansă. Ai face bine să profiţi. 

Incetiniră pasul. 

— Unde vor acţiona? întrebă Hunter. 

— După vreo zece metri. Vor fi zece tipi în faţă, apoi zece în 
spate, după care te vei trezi în mijlocul unei mulţimi de mafioţi. 

— Asta îmi aminteşte de Dak Tung, zise Hunter. 

— Exact. 

— Mulţumesc, locotenente, zise Hunter dându-i o lovitură de 
cot în stomac. 

Negrul trecu peste balustradă şi căzu în apa portului. Cu 


112 


aceeaşi mişcare, Hunter ajunse la pupa unui mare cabin cruiser. 
La zece metri înainte, postați pe plaja din faţă, zece oameni, care 
se pregăteau să urce pe chei, se opriseră şi se uitau la Hunter, 
surprinşi de acest gest neaşteptat. 

PM-ul lui Hunter le administră o explicaţie care îi expedie la 
pământ. Hunter alerga spre ei trăgând o rafală lungă. Se trase 
asupra lui din spate când reveni pe dig, gloanţele lovind coca 
iahturilor şi ciuruind lemnul digului sub picioarele sale. Fu 
îndreptat spre el un reflector care nu rezistă decât timpul 
necesar apăsării pe trăgaci. 

O voce enervată la culme strigă: 

— Trageţi la picioare, fir-ar să fie! Nu-l omorâţi! Trageţi la 
picioare! 

Trăgeau în el din toate părţile. Simţi o durere fierbinte de-a 
lungul braţului şi un glonţ îi brăzdă coapsa. Hunter se adăposti 
după o babă de legat vasele la țărm şi puse un încărcător nou în 
PM, apoi trimise o rafală spre spate şi vocea care dădea ordine. 
Incă mai voiau să-l prindă viu. 

Atinse ţinta invizibilă şi o voce strigă: 

— La dracu'! L-a împuşcat pe Tony! 

Apoi aceeaşi voce continuă. 

— Incetaţi focul, nu mai trage nimeni! Toţi să vină aici, cu 
excepţia celor de pe Viviane! Aşteptaţi-l, cred că e rănit! 

Hunter se târa deja de-a lungul digului, mişcându-se în umbră, 
ascultând paşii precipitaţi ai inamicului care se grupa în poziţie 
de forţă. 

Fasciculul altui reflector, venind de la o ambarcaţiune aflată în 
spate, lumină locul părăsit de Hunter. 

La capătul dinspre mal al digului avu loc o nouă mişcare; 
poliţia se precipita spre locul confruntării. 

Cineva strigă în spatele lui Hunter: 

— Vin copoii! Cât mai aşteptăm, Sammy? 

Hunter ajunsese în locul unde puntea iahtului era paralelă cu 
cheiul. Infruntarea dura doar de un minut. Nu trebuia să le lase 
timp să-şi tragă sufletul. Se strecură uşurel pe puntea iahtului şi 
se ascunse în umbră ca să-şi examineze coapsa. 

Piciorul rezista dar pantalonii erau murdari de sânge. Rana de 
la mână ardea rău de tot, dar sângele se coagula deja. Apăsă pe 
mâneca cămăşii şi continuă să se târască în întuneric. 

Brown spusese că erau cinci tipi la bord. Dacă îi găsea grupaţi, 
atunci... 

Nu era luminată decât cabina de comandă. Cineva porni 


113 


motorul. 

— Hei! Nu intraţi în panică! strigă o voce de sus. 

Hunter se deplasă fără zgomot spre exterior şi putu să vadă, 
printr-un hublou deschis, un cuplu - un bărbat frumos de vreo 
cincizeci de ani şi o femeie blondă de vreo patruzeci - stătea 
aplecat peste fotoliile de comandă. PM-ul se strecură uşor prin 
hublou şi Hunter ordonă cu o voce blândă: 

— Nici un zgomot! 

Bărbatul ridică imediat mâinile. 

— Nu sunt înarmat, domnule, zise el şoptind. 

Ochii femeii erau măriţi de spaimă. Buzele ei formau silabe dar 
nici un sunet nu ieşea din gură. Hunter îşi zise încă o dată că 
războiul compromitea totul în calea lui. 

II recunoscuse imediat pe bărbatul a cărui fotografie se afla 
printre cele al viitoarelor ţinte. 

— Spune-mi, Vicareau, câţi oameni sunt la bord? 

— Patru oameni, răspunse Vicareau ridicând ochii spre puntea 
superioară. 

— Spune-i nevestei tale să se liniştească, şopti Hunter. Aveţi o 
şansă să scăpaţi. Faceţi să pornească cât mai repede acest vas. 

— Imposibil. Frânghiile cu care e legat la mal... 

— Nici o importanţă. Accelerezi la maxim, asta e tot. 

Bărbatul înghiţi în gol şi se grăbi să execute ordinele. După 
câteva secunde puntea tremură sub picioarele lui Hunter iar 
vasul încercă să se elibereze. 

O înjurătură înfundată se auzi deasupra, iar paşii care răsunau 
pe puntea de observaţie îl trimiseră Hunter în exterior. Cei patru 
ucigaşi se aplecau peste balustrada de protecţie ca să vadă ce 
se petrecea jos. Il văzură pe Hunter în acelaşi timp, dar el fu mai 
iute decât ei şi le servi o rafală. Toţi patru căzură seceraţi. 

Hunter lăsă PM-ul să atârne, apucă o secure de pompier 
agăţată pe peretele exterior al cabinei şi se năpusti spre prora 
vasului. O voce răsună pe chei în timp ce tăia o frânghie. Prora 
se depărtă instantaneu de chei. Se declanşară alte împuşcături în 
timp ce Hunter alerga spre pupă în umbră. 

Un tir violent se declanşase spre extremitatea cheiului, şi 
Hunter îşi zise că probabil se deschisese focul asupra poliţiştilor 
şi că începuse o bătălie în toată regula. Reuşi să dea o lovitură 
de secure în frânghia întinsă. Frânghia se tăie pe jumătate, apoi 
se destrămă şi în cele din urmă se rupse. Eliberat, propulsat de 
forţa motoarelor, iahtul Viviane ţâşni spre exterior. 

Doi oameni începură să alerge de-a lungul digului, trăgând cu 


114 


pistoalele în Hunter. Acesta ridică PM-ul şi-i seceră scurt. 
Agresorii se prăbuşiră şi Hunter se târî pe punte spre cabină, 
coapsa lui sângerând din nou abundent. 

Viviane, la cincizeci de metri de chei, încetinise ca să adopte o 
poziţie mai bună pe canal. In faţă, două vedete ale poliţiei, cu 
toate farurile aprinse, veneau cu viteză spre iahtul care fugea, 
pentru o intercepţie inevitabilă. 

Apoi, ca într-un vis extraordinar, Hunter auzi vocea caldă a 
Tessei care îl striga: 

— Dublură! Dublură! 

Se deplasa pe lângă iaht cu micul cabin cruiser pe care Hunter 
îl văzuse în faţa vilei din Cannes. De parcă ar fi repetat această 
scenă de ani de zile, Hunter trecu peste balustradă şi se lăsă să 
cadă în cocpitul micii ambarcaţiuni. Tessa se depărtă în cerc, 
trecând pe lângă chei, în timp ce iahtul gonea înainte. Când reluă 
direcţia, Hunter remarcă la câţiva metri de vas un corp plutind în 
apă, cu faţa spre cer. Hunter nu văzuse niciodată o astfel de 
expresie de satisfacţie pe faţa negrului. 

Hunter atinse braţul tinerei femei şi se aplecă uşor pe 
deasupra bordului. 

— Locotenente, şopti el. Urcă la bord. 

— Cară-te de-aici, sergente, ordonă negrul cu o voce groasă. 
Nu vreau să-mi faci necazuri. 

Hunter îi zâmbi amical şi făcu un semn discret cu mâna, iar 
Tessa mări uşor viteza motorului puternic. Nu se lăudase; 
cunoştea într-adevăr portul ca pe buzunarul ei şi naviga cu 
abilitate printre şirurile de vase ancorate la mal. Când ajunseră 
în larg, constatară că nu erau urmăriţi de nimeni. 

Hunter trecu la cârmă şi Tessa desfăcu trusa de prim ajutor. 

— OK, zise ea, pantalonii jos, dublură! 

— Şi eu care credem că nu vom ajunge niciodată la asta! zise 


Hunter. 
* 


* * 


Era aproape nouă seara când ajunseră în micul golf dintre Nisa 
şi Cannes. Rănile lui Hunter considerate superficiale fuseseră 
curățate, şi Tessa îi expusese mai întâi câteva probleme care o 
preocupau. 

Tessa precizase că poliţia mai rămăsese încă puţin după 
telefonul dat de el de la Monaco. Fuseseră asociaţi din cauza 
mesajului pe care îl lăsase pentru Gil Martin la hotelul de pe 
Champs-Elysées. În plus, poliţiştii bănuiseră că era vorba de o 


115 


legătură mai durabilă, având în vedere plecarea ei precipitată de 
la hotel chiar în momentul în care poliţia se pregătea să-l 
aresteze pe numitul Gil Martin. Renunţaseră la acuzaţie şi 
ceruseră scuze, după care, după toate aparențele, plecaseră la 
Monaco să se alăture forţelor de poliţie de-acolo. 

Ochii tinerei femei străluceau cu putere. 

— Au făcut o greşeală. Nu trebuia s-o lase singură pe Tessa cu 
o ambarcaţiune pentru ca ea să se ducă să-l elibereze pe domnul 
Hunter. 

Hunter nu avea deloc chef să prelungească acest 
interogatoriu, dar îi puse totuşi o întrebare legată de emisiunea 
de la televizor despre care ea nu-i vorbise. 

— Dar n-am văzut-o decât după ce-ai închis, îi explică ea. 

Hunter nu mai puse întrebări iar restul călătoriei se derulă în 
tăcere. După ce legară ambarcaţiunea la mal, urcară treptele 
spre terasă braţ la braţ. Tessa servindu-i drept cârjă. 

Intrară în vilă şi privi încruntat o emisiune dramatică la 
televizor în timp ce Tessa îl dezbrăca. Tânăra femeie îi spălă din 
nou rănile, îl pansă din nou şi încercă să-l ducă în pat. 

Hunter se trânti într-un fotoliu în ciuda insistențelor ei. 

— Nici vorbă. Incă n-am terminat. Dacă peste puţin timp nu 
primesc nici un mesaj prin intermediul acestui ecran, plec din 
nou. 

Tessa oftă enervată, îi puse o cuvertură pe genunchi şi plecă 
să-i pregătească ceva de mâncare. 

Hunter zâmbi, apoi părăsi un moment fotoliul ca să ia pistolul- 
mitralieră pe care îl încărcă înainte de a reveni la fotoliu, puse 
PM-ul pe genunchi şi cuvertura peste el. Apoi se uită la televizor 
şi aşteptă. 

După câteva clipe, Tessa se întoarse în salon cu un amestec 
înspăimântător din sucuri de legume şi puţin coniac. In ciuda 
gustului cumplit, Hunter golise pe jumătate paharul când 
emisiunea dramatică se întrerupse pentru un anunţ special. 

— Tessa, priveşte! 

— Stai... 

Imediat apăru o imagine. Calitatea era proastă şi lumina 
insuficientă, dar era una dintre cele mai frumoase bucăţi de film 
pe care Hunter le văzuse vreodată. Era o încăpere, probabil din 
interiorul unui comisariat, şi un grup de femei ieşea de pe un 
culoar pentru a intra într-o sală mare. Hunter le numără. Erau 
acolo Judy Jones şi Sophie, precum şi alte opt femei tinere cu 
lacrimi în ochi. Nu arătau deloc bine, probabil că încercarea prin 


116 


care trecuseră fusese foarte grea, dar acum erau acolo şi păreau 
sănătoase. 

Hunter simţi că i se umezesc ochii şi zise: 

— Grozav! N-am auzit bine, unde sunt? 

— La Marsilia. Intr-un comisariat de lângă port. Crainicul spune 
că poliţia a fost anunţată de un telefon anonim şi că s-a deplasat 
într-un depozit dezafectat din apropierea portului. A spus că erau 
foarte obosite dar fericite că sunt libere. Vor fi duse la spital. 

Tessa întoarse capul spre Hunter şi-l privi cu admiraţie. 

— E formidabil ce-ai făcut... chiar dacă a trebuit să ucizi 
pentru asta. í 

Oboseala începea să se vadă cu claritate pe faţa lui Hunter. În 
momentul victoriei, voința hotărâtă de a-şi continua efortul în 
ciuda prețului îl părăsi. 

Tessa stinse televizorul şi se întoarse lângă el. 

— Acum trebuie să te culci. S-a terminat. 

Nu chiar. În timp ce Tessa se deplasa spre Hunter, uşa se 
deschise şi intră un om cu privirea tulbure. In mână avea un 
Luger şi o arsură circulară în frunte. 

— Am prins deci leul în capcană! exclamă el triumfător. 

Hunter se uită la acel bărbat prin ceața oboselii şi o auzi vag 
pe Tessa: 

— Rudolfi! Nu! 

— Tessa, ieşi de aici, ordonă Hunter. 

Dădu pe gât băutura şi-i aruncă paharul gol. 

— Mai adu-mi unul. 

— Da, ultimul pahar va fi foarte apreciat, zise Rudolfi. Mai adu- 
i unul, Tessa, dar nu prea plin... nu va avea timp să-l termine. 

Apoi se adresă lui Hunter plin de bucurie: 

— Păi, domnule Exterminator, nu vrei să mai facem înţelegeri? 
Stau aici ascuns şi te aştept de ore întregi. M-am gândit la tot 
felul de înţelegeri pe care le-am putea face. Deci, ai venit pe 
mare; nu m-am gândit la asta. Dar e totuna. la spune-mi, Hunter, 
ce-mi oferi în schimbul vieţii tale, ai? 

Cu o voce ostenită, Hunter îi zise tinerei femei: 

— Du-te, Tessa. Nu vreau decât să schimbăm câteva cuvinte. 
Du-te şi adu-mi de băut, vorbesc serios. 

Hunter avea ceva în privire care o convinse să plece. Ea se 
îndreptă cu un pas ezitant spre bucătărie, se opri lângă uşă, îl 
fulgeră pe Rudolfi cu privirea, şi plecă. 

— Am reuşit să recuperez fetele, îl anunţă Hunter. 

Nimic nu putea să ştirbească satisfacția lui Rudolfi. Exulta, 


117 


ameţit de victoria lui. Asta îl făcea conciliant. 

— Serios? Cu atât mai bine. Poate facem o înţelegere în 
privinţa lor, nu? 

Pisica se juca cu şoarecele, imaginându-şi cu satisfacţie 
torturile la care îl va supune. 

— Mi-ai da înapoi aceste prostituate în schimbul vieţii tale? 

— Nici vorbă, răspunse Hunter. Le-am scos cu mare greutate 
de-acolo de unde erau. Găseşte altceva. 

— Ah, nu! Tu trebuie să găseşti altceva. Număr până la cinci 
ca să-ţi las timp. E bine? 

Hunter se mişcă uşor sub cuvertură. 

— Am crezut că ai să-mi dai voie să beau paharul 
condamnatului la moarte. 

— Bineînţeles! Tessa,  adu-i ultimul pahar domnului 
Exterminator! 

Rudolfi râse şi se apropie, bucurându-se de fiecare secundă a 
acestei mai victorii. 

— Armatele americane n-au pus mâna pe tine, ştiam că aşa va 
fi. Sunt nişte borfaşi fără suflet şi fără minte. 

— Tu însă ai suflet, zise Hunter. Nu e de ajuns numai 
îndrăzneala şi pistolul ca să trimiţi nişte fete tinere în Africa. 
Mda, eşti un om mare, Rudolfi. 

Ochii lui Rudolfi scăpărară de furie o fracțiune de secundă, 
apoi reveniră la vesela contemplare a victimei sale. 

— Gândeşte-te, prietene, gândeşte-te... 

Acest comentariu ironic fu întrerupt de Tessa care se întoarse 
cu sucul de legume. 

— Până la urmă, cred că n-am să-l beau, îi zise Hunter. Pune-l 
pe masă, ia-mi cuvertura asta, şi ieşi de-aici. Aş vrea ca Rudolfi 
să-mi vadă rănile. Ţi-ar face plăcere, nu-i aşa Rudolfi? 

Ambasadorul Mafiei în Franţa zâmbi încântat. 

— Crezi că n-am să trag într-un om rănit? Ce fel de înţelegere 
mai e şi asta? Ce câştig? 

Tessa trase cuvertura. Privirea îi căzu asupra PM-ului de pe 
genunchii lui Hunter şi înţelese imediat. Aruncă cuvertura pe 
podea şi alergă spre uşă. 

Rudolfi se uită fix la pistolul-mitralieră ca o vrabie în faţa unei 
vipere. Hunter i se adresă cu o voce ostenită: 

— Acest instrument trage neînchipuit de uşor, Rudolfi. La cea 
mai mică tresărire a corpului meu, începe să „scuipe” plumbi. 
Patru sute cincizeci pe minut, dar, probabil, că nu vei avea parte 
de mai mult de douăzeci de gloanţe în burtă. Sau, dacă tresar 


118 


prea tare, probabil că va fi doar o mică incizie, să zicem de la 
burtă până la gât. E singura înţelegere pe care ţi-o ofer, Rudolfi. 
Sunt la dispoziţia ta. Trage când vrei. 

Aerul victorios şi triumfător al lui Rudolf dispăru imediat în 
timp ce-şi privea din nou moartea în faţă. Hunter îşi dăduse 
seama - şi Rudolfi era conştient de acest lucru - că Rudolfi era 
laş, lipsit de curaj, un om care nu avea nici un drept să trăiască 
şi cu atât mai puţin un motiv pentru care să moară. 

Lugerul tremură şi Rudolfi începu să se tragă înapoi spre uşă. 

In momentul în care ajunse la uşă, Hunter îi zise: 

— Data viitoare când vom da ochii, Rudolfi, te voi ucide. Şi 
dacă mai aud vreodată că ai trimis fete în Africa, mă voi întoarce 
aici, din infern dacă va fi nevoie, şi voi trece prin ţara asta ca o 
tornadă. 

Fără o vorbă, Rudolfi ieşi mergând cu spatele şi închise uşa 
după el. Hunter se ridică din fotoliu, stinse lumina şi merse 
şchiopătând până la fereastră. 

Tessa alergă spre el. 

— Fuge pe alee, zise Hunter. Nu se va mai întoarce. Şi-a 
pierdut şi ultima fărâmă de îndrăzneală. 

— Eram sigură că-l vei ucide, zise Tessa cu o voce sugrumată. 

— Asta am şi făcut... 

Puse PM-ul sub braţ şi se îndreptă spre dormitor. j 

— Oricum, adăugă el, nu-l puteam împuşca în faţa ta. In fine, 
am crezut că-ți datorez asta, Tessa. Lucrezi pentru el, nu? 

Ea reacționă ca şi cum ar fi pălmuit-o. 

— Nu, murmură ea însoţindu-l până la pat. 

Trase cuverturile şi-l culcă. 

— Bine, zise Hunter. Când vei fi pregătită, o să-mi explici. 

— Sunt pregătită, Bob. 

Işi dădu jos fusta şi-şi desfăcu bluza ca să se întindă lângă el. 

— Am să-ţi ţin de cald. Voi sta lângă tine cât timp vei dormi. 
După ce te vei odihni, voi vedea dacă poţi să faci şi altceva în 
afară de a te uita... 

El schiţă un zâmbet şi îi întinse braţul sănătos. Ea continuă 
explicaţiile. 

— In privinţa lui Rudolfi, pot să-ţi spun că abia azi dimineaţa 
am aflat relaţiile lui suspecte. Dar îl cunosc de ani de zile. 
Secretara personală a lui Rudolfi, Gisele Loureau, e sora mea, şi 
amanta lui. Pentru că Gisele e foarte inteligentă, ea a început să 
bănuiască înaintea tuturor că acest Gil Martin e în realitate Bob 
Hunter. Dar îi era teamă pentru Rudolfi al ei, nu pentru Bob 


119 


Hunter. Drept pentru care, Gise le mi-a cerut să-l duc pe acest 
om periculos departe de Paris, dar nu mi-a spus despre ce e 
vorba. Când am înţeles, am înţeles şi cine era Rudolfi şi... 

— Taci, Tessa, zise Hunter. Vino în grădina Edenului. 

Ea se ridică puţin pe un cot ca să-l privească. 

— Ce vrei să spui? 

Hunter o trase spre el, descoperind că nu era chiar atât de 
obosit. 

Da, în definitiv, exista un Eden pentru fiecare om. Chiar şi 
pentru un exterminator. 

Fireşte, nu putea să dureze veşnic, dar pentru un om care 
învățase să se bucure de fiecare secundă, un mic sejur edenic 
putea să însemne o eternitate. Bob Hunter era pregătit să se 
bucure de acest moment. 

Totuşi Hunter ar fi trebuit să ştie! O amintire a infernului 
sparse fereastra, urmă o explozie tunătoare şi aerul începu să 
miroasă a praf de puşcă. Un glonţ de 9 mm îi trecu pe lângă 
burtă. Tirul continuă şi gloanţele ciopârţeau salteaua şi pernele. 
Simţi ceva cald şi umed pe piept. Tessa gemu uşor. 

instinctiv, apucă cu mâna PM-ul de la piciorul patului şi trase 
rapid două rafale spre fereastră. Gloanţele întâlniră ţinta dincolo 
de geamul spart. Ceva căzu greoi la pământ şi începu să geamă. 
Tirul încetă. Hunter nu se mai gândea decât la Tessa. Tânăra 
femeie se ridicase puţin şi privea cu oroare gaura mică din 
abdomen, apoi ridică ochii şi se uită la el. 

Auzi vocea înspăimântată a lui Rudolfi care striga după ajutor, 
dar nu avea nici timp şi nici chef să-l ajute. Făcu o compresă din 
cearceaf şi o aplică pe stomacul fetei. li arătă cum să apese cu 
mâinile, apoi sări într-un picior până la telefon ca să cheme o 
ambulanţă. Hunter se îmbrăcă rapid în timp ce Tessa, care 
plătea astfel pentru slăbiciunea lui Hunter, îl privea fără reproş 
implorându-l să se grăbească. 

— Ne vom întâlni din nou, îi spuse ea. 

El se lăsă în genunchi lângă pat şi o ţinu în braţe până la 
sosirea ambulanţei pe aleea cu pietriş, apoi o sărută pe buze şi 
ieşi prin spate. Rudolfi zăcea pe terasă, mort, ciuruit de la umăr 
până la şold. Hunter trec peste el, cobori treptele, urcă la bordul 
ambarcaţiunii şi ieşi repede în larg. 

Lăsa în urmă lui un mort. Nu fusese nici un fel de victorie în 
adevăratul sens al cuvântului, doar o prelungire a acelui războii 
imposibil. Viitorul era plin de oameni ca Rudolfi şi Lavagni, dar 
poate că va mai întâlni şi alţi Walker, Brown sau Martin... va găsi 


120 


poate o altă Tessa. 

Mări viteza şi viră spre sud, spre frontul următor. Nu exista 
decât o singură Tessa şi fusese gata s-o omoare. Din lipsă de 
duritate, din cauza unei repulsii crescânde faţă de meseria pe 
care o făcea. Nu trebuia ca nevinovaţii să sufere. Singurul inamic 
inofensiv era inamicul mort. lar Bob Hunter avea de gând să-şi 
facă toţi inamicii inofensivi. 

Suspină, aprinse o ţigară şi întoarse capul să privească spre 
coasta din depărtare. Invăţase un lucru esenţial. Nu putea trece 
atât de uşor de la infern la cer! 

De acum înainte va rămâne în infern. 

Exterminatorul îşi continua drumul. 


121 


Dick Stanford 


BĂTĂLIA ANGLIEI 


v10 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
1998 


122 


CAPITOLUL | 


Hunter nu reuşea să vadă inamicul mascat de penumbră, dar 
îi simţea prezenţa nefastă. Il simţise de la îmbarcarea în portul 
Calais, şi această impresie îl agasase tot timpul cât traversase 
Marea Mânecii până la debarcarea de la Dover. 

Era clar că va fi aşteptat; reuşise prea uşor să părăsească 
coastele franceze. După cum şi trecerea prin vama engleză se 
derulase fără cea mai mică problemă. Acum se afla în Anglia. Un 
ghem jenant care i se agita în stomac îi spunea că fusese 
manipulat, deviat şi dirijat până în acel loc. Evident, inamicul se 
afla acolo, inamicul îl aştepta. 

Işi descheie haina şi verifică buna funcţionare a tocului de 
piele, apoi îşi încărcă revolverul Beretta, băgând pe ţeavă un 
glonţ de 9 mm. Apoi puse arma la loc. Aşteptarea avea să ia 
sfârşit. 

Hunter lăsase mulţimea de pe feribot s-o ia înaintea lui şi în 
acest timp căutase şi evaluase ieşirile posibile. Se desprinse din 
umbră, se amestecă din nou printre pasageri şi porni cu un pas 
liniştit spre vagoanele trenului. Alţi paşi se auziră imediat în 
spatele lui. Paşii a doi oameni care încetineau când mergea mai 
încet şi accelerau ritmul când el mergea mai repede. 

Hunter avea un auz fin datorită experienţelor din trecut; auzi 
şi recunoscu paşii urmăritorilor. 

Işi continuă drumul spre ieşirea de pe debarcader şi-şi dădu 
seama de două prezenţe suplimentare, pe laterale. Era încercuit 
şi i se tăia retragerea. Undeva, mai departe, era aşteptat de alţii. 
Inamicul alesese cu grijă un loc care nu oferea nici o portiţă de 
scăpare. 

Respiră profund şi se hotărî. Se răsuci brusc şi porni spre 
flancul stâng. Il auzi pe inamic ripostând cu calm. O voce dădu 
câteva ordine şoptite în spatele lui, apoi auzi paşi repezi în faţă şi 
pe cineva care alerga spre noul său flanc drept. Noua 
repoziţionare se făcuse cu rapiditate. 

Era momentul să treacă la atac, acum fiind singurul moment 
în care Hunter ar fi avut această posibilitate. Dar, mai înainte, 
voia să identifice inamicul. Nu trăsese niciodată într-un poliţist şi 
nu avea nici o intenţie s-o facă acum. 

In faţa lui se înălța un felinar a cărui luminozitate slabă era 
micşorată de ceața din port. Se opri sub el şi aprinse o ţigară, cu 


123 


urechea la pândă. Puțin mai liniştit, Hunter observă că inamicul 
se deplasa ca să refacă încadrarea pe care o stricase un 
moment. Apoi îşi continuă drumul cu repeziciune, ascultând 
totuşi cu atenţie paşii care răsunau în urma lui. 

Acum! 

Aruncă departe în faţă ţigara aprinsă, băgă mâna în haină şi 
se răsuci rapid spre dreapta. Apoi se lipi de pământ, cu Beretta 
în mână, gata să tragă. Ezită o fracțiune de secundă, cu degetul 
pe trăgaci, apoi identifică inamicul. Instinctul de „vânător” îl 
făcuse să se întoarcă exact în secunda în care urmăritorii se 
aflau sub felinar. li recunoscu imediat: mafioţi. 

Cu câteva ore în urmă, Hunter meşterise mecanismul armei 
sale şi nu mai era nevoie decât de o mică apăsare pe trăgaci 
pentru un tir foarte strâns asupra unei ţinte la o distanţă de 
peste douăzeci de metri. Putea să mulţumească cerului care îi 
inspirase această măsură de precauţie, deşi nu avea de tras 
decât la vreo zece metri. 

Cei doi oameni muriră mai înainte să fi putut scoate armele 
din haină, împuşcaţi în inimă, şi Hunter îşi continuă acţiunea. Se 
avântă apoi spre flancul încercuirii. În faţa lui, din întuneric, 
ţâşniră flăcări în momentul în care cineva trase la întâmplare 
asupra țintei rapide şi neclare în care se transformase Hunter. 
Deplasându-se fulgerător prin acea atmosferă devenită brusc 
foarte apăsătoare, Hunter îşi dădu seama că inamicul venise în 
număr mare. 

Un glonţ trecu prin pânza hainei sale şi altul îi rupse tocul 
pantofului. Se năpusti peste ei, ripostând la focul adversarului cu 
gloanţe de 9 mm, care erau primite cu gemete de agonie şi 
strigăte înfundate. Ş 

Se deplasă rapid şi încărcă Beretta. In acel moment se lovi de 
o masă imensă de oameni. Prăbuşindu-se împreună, o armă 
bubui la câţiva centimetri de faţa lui Hunter, glonţul însă porni 
inofensiv spre cerul fără stele. Hunter lovi cu stânga peste arma 
adversarului său şi reuşi să devieze revolverul enorm în clipa în 
care arma trăgea din nou. De data asta glonţul intră în corpul 
unui om. 

— La dracu'! murmură huiduma prăbuşindu-se încet. 

Hunter se trase înapoi, depărtându-se cât mai repede posibil 
de acea masă inconştientă. Auzi paşi precipitaţi şi apărură brusc 
siluete pe un fond ceva mai luminos. Se ridică într-un genunchi şi 
goli cele opt gloanţe ale noului încărcător asupra acestui grup. 
Corpurile se rostogoliră, se auziră strigăte stridente, şi grupul 


124 


ucigaş dispăru. 

Acum se apropia o sursă luminoasă: farurile unei maşini 
învăluite în ceaţă. Vehiculul se deplasa pe lângă Hunter fără să-l 
orbească. 

Inamicul ezita sau se grupa căci nu se mai trăgea. Deodată 
Hunter auzi o voce de femeie în spatele farurilor. 

— Hunter! Urcă! 

O a doua voce răsună imediat, venind de departe, plină de 
enervare: 

— Maşina! Opriţi maşina! 

Era vocea unui american, şi Hunter era convins că o mai 
auzise cândva, dar un nou tir furios, îndreptat împotriva maşinii, 
îl făcu să acţioneze cu repeziciune. Caroseria încasase deja 
câteva gloanţe, iar maşina vira la dreapta şi la stânga, în 
zgomotul geamurilor sparte când Hunter ajunse la ea. O portieră 
se deschise şi Hunter sări înăuntru, lipit imediat de scaun de o 
acceleraţie fulgerătoare. 

In întuneric se putea distinge o formă feminină cu părul negru 
tuns scurt, o piele foarte deschisă şi un parfum agreabil. Avea 
probabil douăzeci şi cinci de ani şi părea înspăimântată. O fustă 
scurtă îi acoperea partea de sus a coapselor luminate de tabloul 
de bord. Cizmele înalte îi acopereau genunchii tremurători. 

Vehiculul făcu turul gării pe două roţi şi pătrunse pe o stradă 
îngustă. In depărtare, sirenele sporeau irealitatea acelei nopţi 
ceţoase. 

Hunter puse un alt încărcător în armă şi se întoarse spre fată. 

— lţi sunt foarte recunoscător dar... drept să-ţi spun, ai făcut o 
mare prostie... 

Ea îi aruncă o privire rapidă. 

— Să nu-mi vorbeşti de prostii. Şansele tale erau de treizeci 
contra unu. 

— Nu mă apăram prea rău, zise încetişor Hunter. 

O recunoscu brusc, precum şi maşina, un Jaguar-sport. Le 
remarcase pe feribot la Calais. Ba chiar oferise un foc acelei fete 
pe puntea vasului şi vorbiseră despre navigația cu ajutorul 
radarului, sistem pe care îl folosea feribotul ca să traverseze 
Marea Mânecii. 

— Nu vei ieşi niciodată din Dover dacă nu faci ce-ţi spun, zise 
ea cu o voce încordată. Caută în cutia de pălării din spatele tău... 
E pentru tine, dar grăbeşte-te... 

Hunter găsi o perucă roşcată, o barbă falsă şi o haină lungă cu 
glugă folosită de marinari. Hunter se uită la conţinutul cutiei şi se 


125 


gândi la implicaţii. Era clar că această răpire fusese pregătită cu 
minuţiozitate; o astfel de acţiune nu avea nimic spontan. 

— Vom schimba maşina puţin mai departe, îl anunţă fata, 
confirmând bănuielile lui Hunter. Pune-ţi peruca şi pregăteşte-te 
să sări. 

O nelinişte vagă punea stăpânire pe Hunter. Cine era fata şi 
de ce se preocupa de soarta unui anume Bob Hunter? Unde 
trebuia să-l ducă şi în ce scop? In depărtare, sirenele maşinilor 
de patrulare îl anunțau despre interesul pe care îl avea şi poliţia 
pentru acelaşi Bob Hunter. Impresia că fusese manipulat îl agasa 
pe Hunter, şi se întreba în ce măsură acea fată era 
răspunzătoare de aceste manevre. 

Deocamdată era inutil să facă speculaţii; instinctul său de 
vânător hăituit îi spunea că mai întâi trebuia să fugă, urmând să 
reacționeze apoi în consecinţă. Işi puse peruca şi barba, apoi 
îmbrăcă haina cu glugă. Jaguarul se opri brusc lângă un microbuz 
VW. O siluetă se apropie imediat ca să preia Jaguarul; altă 
persoană se afla la volanul microbuzului. Hunter şi fata urcară în 
microbuz în timp ce Jaguarul dispărea deja într-un garaj ascuns. 
O maşină de patrulare cu sirena pornită trecu în întuneric prin 
spatele lor. 

Omul de la volanul microbuzului râse scurt şi porni vehiculul în 
urma maşinii de poliţie. Fata se instalase pe bancheta din spate 
împreună cu Hunter. Işi trase sufletul, apoi se aplecă peste 
Hunter, cu faţa lipită de gâtul lui, cuprinsă de o criză nervoasă. 

„Aşa, îşi zise Hunter, asta mai lipsea!” 

El care nu voise să facă decât o scurtă escală în Anglia ca să 
se reîntoarcă în Statele Unite! Ar fi putut, în trecere, să suprime 
pe purtătorii unor nume înscrise în carneţelul său. După 
întorsătura pe care o luau evenimentele, acum trebuia să-şi 
croiască drum printre duşmani ca să părăsească Anglia. Nu mai 
erau posibile execuțiile rapide în noapte. Jungla se închisese din 
nou în jurul lui; trebuia să-şi croiască o cărare cu maceta. 

De la o vreme, viaţa lui se derula cu o violenţă constantă care 
începea să devină monotonă; acceptase în cele din urmă faptul 
sinistru că fiecare loc în care se afla devenea un câmp de bătălie. 
Totuşi, nu fusese niciodată partizanul unei lupte definitive. Mai 
ales când era vorba de un adversar mult superior. i 

Fata începu să plângă. Hunter oftă şi o ţinu lângă el. li era 
foarte îndatorat, indiferent de motivațiile ei. II scăpase dintr-o 
situaţie foarte nesigură, şi poate că îi oferea o platformă 
temporară de pe care să poată organiza o ofensivă şi să 


126 


părăsească Anglia. 

„O platformă imposibil de neglijat” îşi zise el gândindu-se la 
corpul fetei care stătea lipit de el. Totuşi, corpuri inferioare 
acestuia trimiseseră, de-a lungul istoriei, armate şi flote în luptă. 
Putea oare să fie sigur că acesta nu-l va trimite la asaltul Marii 
Britanii? 


127 


CAPITOLUL II 


Fata avea totuşi îndrăzneală. După mica criză trecătoare, ea 
îşi şterse lacrimile, se destinse şi se uită la mâinile lui Hunter. În 
acel moment, microbuzul fu nevoit să reducă viteza din cauza 
unui baraj al poliţiei instalat la ieşirea din Dover. Fata se strecură 
în braţele lui Hunter şi lăsă capul pe umărul lui. 

— Să nu faci nimic, zise ea. Lasă-ne pe noi să vorbim. Nu 
trebuie să-ţi audă accentul american. 

Un poliţist în uniformă se apropie de vehicul şi se adresă scurt, 
politicos. Şoferul corpolent îi întinse actele prin geamul lăsat. 
Polițistul examină documentul, apoi îi arătă ceva şoferului. Işi 
spuseră câteva cuvinte cu glas scăzut, apoi polițistul se apropie 
de geamul în spatele căruia se afla fata. Bătu uşor. Ea se 
desprinse lent din braţele lui Hunter, parcă cu regret, uitându-se 
confuză la poliţist, de parcă s-ar fi trezit din somn. 

Polițistul duse două degete la şapcă şi îi întinse o fotografie 
mărită a lui Hunter. 

— Aţi văzut cumva această persoană? întrebă el. 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Da, deseori. La televizor. E aventurierul acela american, nu? 

— Nu l-aţi văzut în seara asta? 

Ea scutură din cap, parcă cu gândul în altă parte. Scuturându- 
şi părul roşcat, Hunter mormăi şi el un nu gutural. 

— Nici un Jaguar-sport? S 

— iți pierzi timpul, Bobby, zise şoferul. Aştia doi dorm de 
câteva ore. 

Tânărul polițist duse din nou două degete la caschetă, zâmbi 
şi le făcu semn să treacă. 

După trecerea barajului, şoferul întoarse capul şi-i zâmbi lui 
Hunter. , 

— Nu ne-am descurcat rău, ai? In mai puțin de două ceasuri 
vei fi la Londra, bătrâne. Ţin-te-mbădulat! 

Puțin cam jenat de acest ultim sfat, Hunter aruncă o privire 
spre fată. Ea zâmbi şi-i explică: 

— Vrea să spună să nu-ți pierzi curajul. 

Hunter mârâi, dădu drumul fetei şi se destinse. Avea să aibă 
probleme cu vocabularul în Anglia, poate chiar mai mult decât în 
Franţa. 

Restul călătoriei se derulă în tăcere. Fata se retrase la capătul 


128 


banchetei, privind în tăcere pe fereastră. Hunter se uita ţintă la 
drum şi urmărea gesturile şoferului. Probabil că va primi 
explicaţii, acum însă trebuia să aibă răbdare. 

Era trecut de miezul nopţii când ajunseră la Londra. Trecură 
Tamisa pe Westminster Bridge şi merseră pe Pall Mall până la 
Soho. În acel cartier încă mai era lume. Miile de restaurante, 
cluburi şi discoteci îi atrăgea pe noctambulii londonezi şi străini. 

Hunter fu dus la o reşedinţă particulară din secolul al XIX-lea, 
situată la periferia vestică a cartierului Soho. Era o casă 
elegantă, cu vitralii pe faţadă, şi al cărei antreu era tapisat cu 
catifea roşie. Pe uşa masivă de la intrare era prinsă o placă de 
cupru pe care scria: 


Muzeul Sade 
Members Only? 


Fata şi Hunter coborâră şi microbuzul porni imediat. Hunter o 
urmă. Pe fată, observând în trecere o lustră de cristal şi lambriuri 
frumoase de culoare închisă. Intrară într-o sală de primire cu 
pereţii acoperiţi cu acaju. Reşedinţa era pustie şi se simţea lipsa 
aerului. Era o atmosferă de înmormântare. 

— Un muzeu ciudat, zise Hunter. 

Fata se uită la el. 

— E privat, zise ea. Nu-ţi face griji, eu mă ocup de el. Mă 
numesc Ann Franklin. 

— De ce m-ai adus aici? 

— Nu eu îţi voi spune asta: Fă-te comod, simte-te ca acasă, în 
timp ce eu îi voi telefona directorilor. 

— Care directori? întrebă el. 

— Directorii muzeului. Ei au aranjat totul, dar trebuie să 
mărturisesc că nu prevăzusem „focul de artificii” de la Dover. 

Se depărtă de el şi se îndreptă spre o uşă situată la celălalt 
capăt al încăperii. 

— Barul e acolo, zise ea arătându-i cu degetul. Relaxează-te. 

Hunter era mai curând încordat. Se debarasă de barbă şi de 
perucă, apoi îşi puse propria lui haină. Merse la bar, îşi puse un 
tonic şi bău o gură, după care se apropie şi el de uşă. Şi constată 
că e încuiată, confirmându-i-se astfel bănuielile. Uşa de la 
celălalt capăt al încăperii era şi ea încuiată. 

Stăpânit de o îngrijorare crescândă, Hunter se reîntoarse la 


3 Club privat (n. a.). 
129 


bar. Aprinse o ţigară şi remarcă reflexia flăcării brichetei pe 
peretele opus. O cercetare apropiată duse la descoperirea 
obiectivului unei camere de luat vederi ascunsă în spatele 
lambriurilor. Examină obiectivul o clipă şi îl acoperi apoi cu 
mâinile. 

— Haide! zise el cu glas tare. Să terminăm joaca. Ce se 
petrece aici? 

O voce cultivată, cu consonanţe tipic britanice, îi răspunse 
imediat prin intermediul unui difuzor invizibil. 

— Eşti extrem de perspicace, domnule Hunter. Bun venit în 
Anglia. Sperăm că ne vei considera agreabili. Ne pare rău de tot 
de ce s-a petrecut la Dover. iți dai seama probabil că nu avem 
nici un amestec. 

Hunter luă mâna de pe obiectiv şi făcu doi paşi în spate. 

— Fie ca James Bond să odihnească în pace, zise el cu o voce 
ironică. Incuiat, observat prin intermediul unui circuit închis... De 
ce? 

Auzi un râs scurt. 

— Poţi foarte uşor să ne înţelegi, domnule Hunter. Precauţiile 
noastre decurg din reputaţia... ăăă... legendară pe care o ai. 
Credem că e mai bine... 

— Nici vorbă! se răsti Hunter întrerupându-l. Aveţi douăzeci de 
secunde ca să descuiaţi aceste uşi, altfel le fac praf. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Nu fi grosolan, domnule Hunter. Nici imprudent. Imediat ce 
domnişoara Franklin îşi va termina raportul, vom vedea ce se 
cuvine să facem. 

— Grosolan, ai! izbucni Hunter. 

Scoase Beretta şi trase un glonţ în obiectiv. Detunătura făcu 
să vibreze pereţii. 

— Domnule Hunter... zău... se bâlbâi vocea. 

— Mă mai vezi? întrebă calm Hunter. 

— Bineînţeles că nu. Ai tras în obiectivul camerei. 

— lată-ne deci la egalitate, zise Hunter. Mai aveţi vreo zece 
secunde ca să deschideţi uşile. 

— Imposibil! exclamă o voce furioasă. Fii înţelegător, bătrâne. 
Nu putem... 

— Am terminat, zise Hunter. 

Se apropie de uşa pe care ieşise fata şi trase un glonţ în 
broască, apoi trecu într-o încăpere mică, de unde pătrunse într- 
un spaţiu mare tapiţat în stil oriental. Nu exista nici o fereastră. 
Ici şi colo erau împrăştiate taburete şi perne, ca într-un harem. 


130 


Hunter remarcă o uşă mare în capătul celălalt al încăperii. Uşa 
era înconjurată de un sex imens sculptat în masa ei, în care se 
puteau vedea nişte labii vaginale enorme, care serveau de fapt 
drept uşi. 

— Ciudat muzeu, zise Hunter, trecând printre cele două labii. 

Se pomeni într-o casă a scării care ducea la etajul de sus. Urcă 
fără grabă, cu arma ridicată, şi ajunse în altă cameră, cam de 
mărimea unei chilii. Parchetul era gol şi înăuntru nu se afla decât 
un birou mic şi câteva scaune pliante. Pe perete era agăţată o 
centură de castitate, în genul celor folosite de cavalerii care 
ţineau cu tot dinadinsul la onoarea doamnelor lor în timpul 
războaielor sfinte. 

Trecu apoi în altă chilie în care nu se afla decât un vechi pat 
de campanie şi lumina venea doar de la un simplu bec. Examină 
căpătâiul şi picioarele patului îşi dădu seama că era un fel de 
stâlp al infamiei unde puteau fi legate şi supuse supliciului 
victimele. _ 

Hunter se înfioră de repulsie. Incepea să înţeleagă ce era 
muzeul în care se afla. Chilia următoare îi confirmă bănuielile. 
Era goală, dar în zid erau prinse cătuşe. Sub cătuşe se afla un 
butoiaş cu o scândură pusă deasupra a cărei utilitate era 
evidentă. Victima trebuia să se menţină în echilibru pe acea 
infimă platformă instabilă sau să atârne cu toată greutatea de 
cătuşe. 

Agăţat de zidul opus, atârna încolăcit un bici mare. Hunter îşi 
imagina cu uşurinţă un amărât menţinându-şi cu mare greutate 
echilibrul sub loviturile repetate ale biciului. Hunter nu avea 
cunoştinţe prea întinse despre erotismul sadic, dar înţelese în 
acel moment de ce Muzeul se numea „Sade”. 

Foarte stingherit, Hunter trecu prin alte câteva celule 
conţinând diferite instrumente de tortură. incepea să aibă 
impresia că se afla într-un labirint când, în cele din urmă, 
descoperi o a doua scară care îl duse într-o sală care era o 
dublură a sălii de primire de la etajul de jos. Ann Franklin stătea 
lângă un mic birou. Avea în mână receptorul unui telefon şi se 
uita la el cât se poate de calmă. 

— Te dai în spectacol, zise ea. Nu vrem decât să te ajutăm. 

— Vă daţi prea mare osteneală, răspunse Hunter examinând 
încăperea. N-am venit ca să particip la micile voastre jocuri. 
Unde e tipul? 

— Care tip? 

— Cel care are o voce de plutonier şi apucături perverse. De 


131 


unde-mi vorbea? 

— Ah... ai descoperit? 

— Evident. 

Hunter făcuse turul sălii şi se oprise, lângă fată. Puse la loc 
Beretta. 

— A fost amabil din partea ta că m-ai adus la Londra. Mai e şi 
altă ieşire, sau trebuie să trec iar prin toate sălile de tortură? 

— Dar nu poţi pleca imediat! exclamă ea. 

— Cum să nu? 

Hunter continuă cu o voce mai amabilă. 

— Ai fost foarte curajoasă la Dover şi îţi sunt recunoscător. Dar 
nu-ţi cerusem nimic, iar gratitudinea are şi ea limite. Nu merge 
până acolo încât să accept să fiu închis într-un muzeu pentru 
pervertiţi şi observat printr-un circuit TV închis. 

Ea lăsă ochii în jos. 

— Imi cer scuze pentru măsurile noastre de precauţie. Să nu 
crezi că această instalaţie a fost montată special pentru tine. 
Dacă ţii neapărat, Charles se află în pivniţă, postul nostru de 
siguranţă. Dar, te rog, nu te duce să-l deranjezi. E un bătrânel 
amabil care n-ar face rău nici unei muşte. 

— E mai mult decât un muzeu aici, nu? întrebă Hunter. 

— Evident, zise ea privindu-l provocator. Toate fiinţele au 
dreptul la plăcere sexuală, chiar dacă gusturile lor sunt puţin... 
diferite. Noi le satisfacem aici gusturile. 

— Cu stâlpul infamiei şi cu biciul, zise el ironic. 

— Nu sunt decât nişte accesorii. E ceva psihologic. Au nevoie 
de stimulare fantezistă. Cam ca în pornografie. 

— Inţeleg, zise Hunter. Un mic tur prin sălile de tortură şi sunt 
pregătiţi să se dea în bărci, nu? Nici măcar n-are sens. 

— A... avem angajaţi, îi spuse ea cu glas scăzut. Putem pune 
la dispoziţie... la anumite preţuri... parteneri. 

Hunter înţelese că încerca să-l reţină. Pentru cât timp? 

— In fine, asta nu mă priveşte. Pe cine aştepţi? 

— Cum? 

— Tragi de timp vrând să mă ţii aici până la sosirea cuiva. A 
cui? 

— i-am spus că trebuie să telefonez directorilor. 

— Ce vor de la mine? 

— Îți vor spune chiar ei. 

— Nu. Imi spui imediat sau plec. 

— Vor să te ajute. 

— De ce? 


132 


Ea dădu uşor din umeri. 

— Vor ca şi tu să-i ajuţi. Dar nu trebuie să spun nimic. Trebuie 
să-i aştepţi. 

— Pentru ce? 

Şoldul ei intră în contact cu pulpa lui Hunter. Ea tresări râzând 
cu nervozitate şi puse o mână pe umărul lui. 

— Voi, americanii, puteţi avea un aer atât de dur, de 
intimidant. 

— Te sperii? 

— Da. 

Îşi puse şi cealaltă mână pe umărul lui şi se sprijini cu tot 
corpul de el suspinând încetişor. Apoi se dădu înapoi cu regret şi- 
i întoarse spatele. 

— Bine, pleacă. Te înţeleg. 

Hunter o urmărea cu privirea vrând să înţeleagă şi el. Era atât 
de drăguță... Ce rol juca în acea casă de smintiţi? Oftă, dându-și 
seama că încurcătura era prea mare pentru un om care nu era 
decât în trecere. 

— Mulţumesc pentru Dover, zise el îndreptându-se cu 
rapiditate spre uşă. 

Acolo însă se afla un om care îi bara calea. Tipul putea să fie 
descris ca fiind caricatura hollywoodiană a ofițerului britanic, 
inclusiv mustăcioară cănită şi costum de tweed impecabil. Stătea 
atât de drept încât părea mai înalt de un metru şaptezeci şi cinci 
cât avea de fapt. 

Hunter băgă mâna în haină. 

— Ei bine, iată-l pe Charlie, zise el. 

— Eroare, răspunse bărbatul. Charles se află în pivniţă. 
înlocuieşte o cameră de luat vederi foarte costisitoare pe care ai 
distrus-o în mod inutil. Zău, Hunter, e un mod odios de a întoarce 
politeţea celor care te-au ajutat. 

— Nu e politicos să fiu încuiat, îi atrase atenţia Hunter. 

Avea arma în mână şi se îndrepta din nou spre uşă. Bărbatul 
nu se mişca din loc, blocându-i singura ieşire. 

— Deocamdată nu-ţi pot explica nimic, zise el. Important este 
să nu ieşi în stradă în acest moment, Hunter. Acolo te aşteaptă 
moartea în mod sigur. Inamicul nostru comun te aşteaptă acolo. 

— De unde ştii? g 

— L-am văzut venind. Intreg parcul e blocat. 

— Despre cine vorbeşti? întrebă Hunter. De poliţie? 

— Glumeşti? Bineînţeles că nu, deşi probabil că nici ea nu e 
departe. 


133 


— Ai pomenit de un duşman comun. Explică-mi, insistă 
Hunter. 

— Cei care îţi vor moartea încearcă să ne distrugă şi pe noi, 
dar din motive diferite. Noi te-am ajutat să intri în Anglia, nu 
trebuie să uiţi asta. Credem că... 

— lată o enigmă elucidată, zise Hunter. Dar Dover era plin de 
mafioţi. De unde ştiau că voi fi acolo? 

— Da, bineînţeles, asta ne îngrijorează şi pe noi. O scurgere de 
informaţii probabil. Nu-ţi face griji, vom afla. 

— Să admitem că deocamdată sunt satisfăcut de răspunsurile 
voastre, zise Hunter. Dar cu ce vă ajută prezenţa mea? Să fiu un 
exterminator în serviciul vostru? 

Bărbatul dădu uşor din umeri. 

— Terminologia e puţin cam dură dar... în fine, da. Ai jurat 
moartea unor persoane. Le avem aici la Londra. Am hotărât că... 
în fine, am votat, Hunter. 

— Ce-aţi votat? 

— Am luat hotărârea să te finanţăm la Londra. 

— Nu sunt de închiriat, zise domol Hunter. 

— Evident, răspunse celălalt. Nu voiam să insinuez... Voiam 
doar să cooperăm. 

— Cum? 

— Noi îţi furnizăm informaţii şi tu ne asiguri protecţia. 

Hunter căzu pe gânduri. 

— In felul acesta, continuă interlocutorul său, după ce-ţi vei fi 
terminat treaba la Londra, te vom ajuta să părăseşti ţara. 

Hunter se hotărî. 

— Nu accept, anunţă el cu o voce fără replică. Lasă-mă să 
trec, plec. 

Bărbatul zâmbi, cu gura crispată. 

— Pisica lui Kipling, zise el enigmatic. 

— Poftim? 

— Imi amintesc de o poveste de Kipling. Era vorba de o pisică 
în junglă. „A trecut prin pădurea sălbatică, agitându-şi coada, 
mergând singură şi sălbatică.” Aşa eşti tu, Hunter, un animal 
sălbatic care merge singur. De fapt, e ceva demn de admirat. Imi 
iau angajamentul că asta ţi se va scrie pe piatra de mormânt. 

— Mulţumesc. 

Hunter îl dădu la o parte şi porni pe scară în jos. 

— Stai! strigă fata pornind după el. 

Îl prinse din urmă la piciorul scării şi îi puse în mână o cheie. 

— Queen's House, şopti ea, apartamentul dinspre faţadă de la 


134 


etajul de sus. În faţă e Russell Square. Îl vei găsi cu uşurinţă. Nu 
rişti nimic acolo şi vei fi bine venit. Totdeauna. 

Hunter o sărută uşor pe frunte. 

— OK, murmură el şi ieşi. 

Puse cheia în buzunar, dar apartamentul respectiv i se părea 
ceva foarte efemer în acel moment. Dacă omul în costum de 
tweed nu-l minţise, avea să iasă într-o stradă plină de mafioţi. 
Respiră profund şi verifică încărcătorul armei. 

Prin urmare pisica mergea singură... 

Hunter zâmbi şi-şi mângâie încărcătorul suplimentar. Gândul 
ăsta îi plăcea. Va ieşi şi îşi va agita coada sălbatică în pădurea 
sălbatică a Mafiei; asta trebuia să fie. Toate junglele seamănă, şi 
legea lor e aceeaşi. Trebuia să ucizi repede, apoi să pleci repede 
ca să te întorci şi s-o iei de la capăt. Era o lege pe care Hunter o 
cunoştea foarte bine. Era o lege vechea ca lumea, mai veche 
decât lefurile oamenilor. lar Hunter putea şi el să-l citeze pe 
Kipling. 

lată acum legea Junglei - veche precum însuşi Cerul. 

Sau: 

O umbră şi un suspin trecură prin Junglă - e Teama, micule 
Vânător, e Teama! 

„Da, îşi zise Hunter, Kipling ştia el ce ştia.” 

Parcurse drumul în sens invers, străbătând din nou micile 
celule şi trecu prin labii, revenind în sala haremului. Remarcă, cu 
ocazia celei de a doua trecere, statuile falice, vazele în formă de 
cizme lungi care acopereau şi coapsa, abajururile în formă de 
corset, precum şi alte numeroase detalii ale decorului erotic. 
Dădu cu tristeţe din cap, gândindu-se la fata de deasupra, şi 
intră în sala de primire. 

Acolo găsi un bărbat în vârstă, aşezat în genunchi lângă un 
panou al peretelui. Bătrânul ridică ochii şi se încruntă, apoi îşi feri 
privirea. 

— Arată-mi cum să ies de-aici neobservat, ordonă Hunter. 

Charles se ridică cu greu în picioare. 

— Drumul cel mai sigur trece prin pivniţă, dar asta nu te va 
duce decât în cealaltă parte a parcului. Un avantaj minor, după 
părerea mea. 

— Foarte bine, zise Hunter. 

Nu avea nevoie decât de un avantaj infim. Se va strădui să-l 
menţină, la trecerea prin pădurile sălbatice. 


135 


CAPITOLUL III 


Descoperi că pe bătrân îl chema Charles şi avea prenumele 
Edwin, dar prefera să i se spună Charles. După cum bănuise 
Hunter, era vorba de un fost ofiţer. Charles făcuse al doilea 
război mondial ca ofiţer de legătură în serviciul american de 
informaţii, OSS. Putuse să-i observe în voie pe americani şi să-i 
admire. De aceea înţelegea foarte bine şi aproba neîncrederea 
lui Hunter faţă de reţeaua TV cu circuit închis. 

Lui Hunter nu i-ar fi fost prea uşor să ghicească vârsta exactă 
a lui Charles; totuşi îi dădea cam şaptezeci şi cinci de ani cu o 
eroare de câţiva ani, în plus sau în minus. Dacă ar fi trebuit să-l 
judece după reacţii, ar fi suprimat foarte mulţi ani, căci Charles 
era vioi şi lucid, iar ochii lui aveau în ei pasiunea tinereţii. 

Dar corpul îl trăda atunci când se mişca; altfel era înalt şi slab 
fără să pară descărnat. Probabil că fusese un bărbat puternic în 
tinereţe. Avea maxilarul lung şi voluntar şi părul său alb era 
ondulat. Lui Hunter i-ar fi plăcut să-l cunoască cu treizeci- 
patruzeci de ani mai devreme. 

Intr-o perioadă anterioară, ieşirea secretă făcea parte dintr-un 
sistem de canalizare. Charles îl însoţi pe Hunter şi-i arătă cu 
mândrie locurile unde trebuise să întărească structurile vechiului 
tunel, deteriorat de bombe în cel de al doilea război mondial. 
Charles îi mai spuse că o astfel de ieşire de siguranţă reprezenta 
o necesitate vitală înainte; acum, tunelul nu mai reprezenta 
decât o extensie a muzeului, ce trebuia conservată ca şi restul. 

— Se permite totul la Londra în zilele noastre, zise bătrânul cu 
ochi strălucitori. Păcatul pierde mult din farmecul său, nu-i aşa? 

Ajunseră la capătul subteranei şi Hunter îi mulţumi 
strângându-i mâna şi scuzându-se pentru camera de luat vederi 
spartă. Urcă o scară metalică şi se pregăti să iasă la suprafaţă. 

Charles se uita la el cu faţa slab luminată de o lanternă. 

— Aruncă o privire înainte de a ieşi, yankeule, îi strigă el. 

— Aşa voi face, generale, răspunse Hunter zâmbind. 

— Ştii, acest mic muzeu... Are şi un alt sens, cum probabil că 
ţi-ai dat seama. Este un simbol al epocii noastre, Hunter. Să nu 
uiţi asta. Epoca noastră. 

Zâmbetul lui Hunter dispăru. Făcu un mic semn cu mâna spre 
faţa concentrată şi lăsă jos trapa. Se întreba ce anume putea să-l 
împingă pe un astfel de bătrân să se amestece în astfel de 


136 


activităţi. Ar fi fost mai bine să-şi petreacă zilele în atmosfera 
calmă a unui club, povestind despre gloria unei epoci trecute, 
decât să-şi piardă timpul jucându-se de-a spionii într-un bordel 
pentru perverşi. 

Hunter puse capăt acestor gânduri şi reveni la problema 
actuală. Se afla în pivniţa imobilului situat în faţa Muzeului Sade. 
Acest edificiu aparţinea tot directorilor muzeului, şi era vorba de 
o librărie specializată, dublată de un sex shop. 

Lumina gălbuie a unui bec dezvălui faptul că pivniţa folosea 
drept depozit şi aproape peste tot se afla marfa. 

Hunter urcă treptele vechi şi găsi încuietoarea descrisă de 
Charles. Pătrunse chiar în magazin. Se pomeni într-o beznă 
aproape totală; lumina slabă a felinarului de pe stradă conferea 
un relief diferitelor forme. 

Hunter se ascunse în umbră lângă vitrină şi începu să 
urmărească mişcările de pe stradă. Ceaţa aproape că se risipise, 
menţinându-se doar foarte firav şi planând la câţiva metri de 
acoperiş. Vreo şase felinare prost plasate aruncau o lumină slabă 
care nu acoperea tot scuarul. 

După câteva minute de aşteptare, cineva aprinse o ţigară în 
faţa magazinului dar în afara razei vizuale a lui Hunter. Nu văzu 
decât lucirea unui chibrit şi, imediat, fumul ţigării. Tipul era 
foarte aproape. 

După câteva clipe, o maşină americană mare trecu lent prin 
faţa lui. Era un Lincoln cu patru-cinci persoane la bord. Hunter 
remarcă un far mobil fixat pe portiera şoferului. Erau vânători. 

Imediat după trecerea limuzinei, un om ieşi din întuneric şi se 
opri sub un felinar ca să se uite la ceas, apoi dispăru din nou. 

Da, îl aşteptau în număr mare. 

Limuzina reveni după câteva momente şi se opri pe partea lui 
Hunter, în afara razei sale vizuale. Un bărbat înalt, cu umeri 
puternici, apăru imediat în faţa magazinului îndreptându-se spre 
maşină. In aceeaşi clipă, uşa muzeului se deschise şi ieşi Ann 
Franklin. Hunter o observă cu atenţie, întrebându-se cum va fi 
primită de cei care aşteptau în stradă. Tânăra femeie traversă 
strada şi se opri sub un lampadar din micul parc, în centrul 
scuarului. Părea că se uită la librărie; cu siguranţă că Charles îi 
vorbise de şiretlicul lui Hunter. j 

Hunter o privi nerăbdător. Dar ce voia? In timp ce se uita la 
ea, un om se desprinse din penumbră şi se îndreptă spre fată. 
Trecu pe lângă ea şi-şi continuă drumul mai departe. Ann se 
întoarse şi îl urmări cu privirea. Işi vorbiseră? Nu ştia. Se părea 


137 


că nu. 

După câteva secunde, un taxi intră pe străduţa care ducea la 
scuar şi se opri lângă Ann. Fata urcă şi taxiul porni. După o clipă, 
un alt vehicul, pe care Hunter încă nu-l remarcase, porni după 
taxi. 

Nu, nu spusese nimic. Fusese identificată şi acum era 
urmărită. Tipii nu riscau deloc. 

Ca şi Hunter. După ce supraveghease scuarul, Hunter îşi 
făcuse o idee despre terenul de afară şi despre forţele adverse. Il 
aşteptau în număr mare, prea mare ca să treacă la un atac 
frontal. 

Traversă din nou magazinul şi ieşi pe uşa din spate. Aleea era 
îngustă, urât mirositoare şi foarte întunecoasă, se întindea pe 
lângă magazin şi se termina în fundătură câţiva metri mai 
departe. Hunter o luă în singura direcţie posibilă, mergând cu 
prudenţă spre scuar, şi coti calm la colţul aleii. 

Personajul impozant pe care îl remarcase mai devreme în faţa 
magazinului se afla la câţiva paşi, sprijinit cu spatele de zid, la 
jumătatea distanţei dintre Lincoln şi magazin. Avea braţele 
încrucişate şi părea că se plictiseşte. Nu-l văzu pe Hunter decât 
în momentul când acesta ajunse chiar lângă el. Tipul tresări. 

— La dracu'! şopti el. M-ai speriat rău de tot, anunţă şi tu 
înainte să vii. 

— Am înţeles, răspunse Hunter. Nu cred că e acolo; greşim. 

Se apropie de tip, aşezându-se cu spatele la un felinar situat 
ceva mai departe. 

— Asta zice Danno? 

— Mda, răspunse Hunter. 

Se gândi rapid la acest nume. Danno Giliamo? Posibil. Era 
locotenent în banda din New Jersey. 

— E mai frumos la Jersey, nu? zise Hunter cu un ton dezgustat. 

— La două dimineaţa e la fel peste tot, răspunse tipul 
încercând să-l vadă mai bine pe Hunter. 

Vedea cu greu în noaptea londoneză. 

Hunter gândi că tipul îşi pune întrebări în privinţa rangului. 
Oamenii din lumea interlopă erau foarte conştienţi de rangul lor, 
şi Hunter profită de acest lucru. 

— Du-te să bei o cafea, îi ordonă el. 

— Au cafea? 

— Păi, ce-am zis? 

Tipul oftă, mormăi ceva în legătură cu „cafeaua englezească” 
şi se scotoci în buzunar în căutarea unei ţigări. Hunter lovi 


138 


pachetul şi acesta căzu pe trotuar. 

— Te-ai prostit? bombăni el. Doar n-ai să fumezi una aici? 

— Parcă spuneai că greşim stând aici, răspunse liniştit tipul. 

Strânse ţigările şi le puse la loc în buzunar. i 

— Să ştii că n-am venit aici pentru o cafea de tot rahatul. Imi 
încerc şansa. Vreau să pun mâna pe cei o sută de mii de dolari. 
Dacă tipul nu-i aici, atunci am face bine să ne cărăbănim şi să 
dăm de el. 

„Un vânător de recompense”, îşi zise Hunter. Ediţie revizuită şi 
corectată pentru secolul XX. Nici măcar nu face parte dintr-o 
familie. Profitând de acest detaliu suplimentar, Hunter continuă: 

— Mai spune-mi o dată cum te cheamă? 

— Dunlap, mormăi tipul cu aroganță. Jack Dunlap. Vrei să-l 
silabisesc? 

— Să nu uiţi o chestie, Jack Dunlap, zise Hunter. Danno şi cu 
mine îţi plătim cheltuielile. 

Râse cinic. 

— Imi plac tipii îndrăzneţi. Du-te acolo, ia o cafea şi spune-i lui 
Danno că Frankie vrea să fii postat în rândul din faţă. Inţelegi? 
Acolo unde va ieşi cu bube! 

Tipul zâmbi. 

— Bineînţeles, Frankie. N-o să regreţi. Cei pe care îi dobor eu, 
ajung în pământ, ai să vezi. 

— Mai lasă puţin din el pentru identificare! 

— Nu-ţi face griji, răspunse Dunlap râzând uşurel. Le găuresc 
burdihanul. Nu-i identifici după buric. 

Incercă încă o dată să vadă faţa lui Hunter, apoi o porni spre 
partea cealaltă a scuarului. 

Hunter se apropie de limuzina staționată lângă trotuar, care 
aştepta cu motorul pornit şi farurile stinse. Cei din maşină erau 
probabil curioşi să ştie cine se apropia. Hunter se aplecă lângă 
geam în partea şoferului. 

— Hei, voi, duceţi-vă să-l acoperiţi pe Dunlap, zise el cu un ton 
fără replică. A văzut ceva. 

Trei portiere se deschiseră imediat şi siluetele se depărtară în 
noapte. Şoferul rămăsese la locul lui. Hunter deschise brusc 
portiera. 

— Şi tu, pe toţi dracii! se răsti el. Du-te! 

Şoferul ieşi repede din maşină, alergând după ceilalţi. Hunter 
se aplecă spre interiorul vehiculului şi găsi levierul farului mobil. 
Un fascicul puternic lumină brusc scuarul, izolând statura 
impozantă a lui Jack Dunlap. 


139 


— Iată-l! răcni Hunter. 

Dunlap se opri brusc în clipa în care farul îl lumină, se întoarse 
cu revolverul în mână şi încercă să evite sursa luminoasă. Dar 
alţii reacţionaseră mai rapid. O ploaie de gloanţe se abătu asupra 
ucigaşului şi, scuturat ca o păpuşă de câlţi, Dunlap fu aruncat la 
pământ. 

Hunter se aşeză la volan şi făcu maşina să avanseze lent. 

— Nu era el! strigă el din nou. 

Farul izolă apoi o a doua siluetă care alerga la celălalt capăt al 
scuarului. Noua ţintă se opri instantaneu şi ridică imediat mâinile 
deasupra capului. 

— Nu sunt eu! strigă tipul în momentul în care era străpuns de 
gloanţe. 

Hunter acceleră, viră pe străduţa circulară, îndreptându-se, cu 
farurile stinse, spre ieşire. Împuşcături sporadice izbucniră lângă 
muzeu, tulburând liniştea nocturnă, şi o voce depărtată cerea cu 
insistenţă oprirea focului. 

Hunter acceleră în momentul în care ajunse la alee. O echipă 
de ucigaşi postați la colţul scuarului se uită la el cum trece, dar 
fără să tragă. După toate aparențele, tipii erau într-o confuzie 
totală. 

Aliaţii trebuie să se cunoască, şi trebuie să cunoască şi 
inamicul. 

Exterminatorul îşi va aminti de acest sfat mai târziu, dar 
deocamdată fugea prin pădurea sălbatică din Londra. 


140 


CAPITOLUL VI 


Danno Giliamo era nefericit. Organizase două ambuscade 
perfecte într-o noapte, iar ticălosul de Hunter se eschivase de 
fiecare dată, lăsând în urma lui grămezi de cadavre băltind în 
sânge. 

— Problema mea cea mai gravă, îi explică Danno omului său 
de legătură londonez, e că trebuie să fac treaba asta cu o bandă 
de incompetenţi. Cu adunătura asta de fraieri nu vom pune 
niciodată mâna pe el. 

Muşcând uşor dintr-un trabuc stins, Nick Trigger, un bărbat 
puternic de vreo patruzeci şi cinci de ani, se uită cu atenţie la 
caporegime din New Jersey. Cunoscut înainte cu alte nume - 
Endante, Fumerri, Woods, pentru a nu cita decât pe cele mai 
recente - Nick fusese un ucigaş plătit în serviciul „familiilor” de 
pe coasta de est, de pe la sfârşitul anilor patruzeci. Instalat în 
Anglia de mai puţin de un an, având acte false pe numele 
Nicholas Woods, el primise de la capi americani o misiune 
ciudată. Numit Nick Trigger în mesajele codificate 
intercontinentale, porecla i-a rămas. 

Această misiune ciudată consta în descurajarea oricărei 
tentative de organizare criminală engleză în branşele în care era 
interesată Mafia. Cu greu s-ar fi putut găsi un om mai bine 
adaptat împrejurărilor. Dur, tenace, de o cruzime rece, i se 
puteau atribui, direct sau indirect, peste o sută de execuţii 
ordonate de Mafia. Multe dintre victime fuseseră mai înainte 
colegii lui. 

Acum, acelaşi asasin profesionist reprezenta consiliul capilor şi 
nu era răspunzător decât în faţa lor. De aceea era foarte tulburat 
de necazurile pe care i le provoca prezenţa acelui caporegime 
din New Jersey. 

Trigger scoase trabucul din gură. 

— Câţi tipi ai cu tine, Danno? întrebă el. 

— Am vreo doisprezece tipi din echipa mea personală, 
răspunse nervos Giliamo. Apoi mi-au rămas vreo douăzeci din 
vânătorii de recompense dintre cei pe care îi adusesem cu mine. 
Nu ştiu câţi tipi am recrutat la faţa locului; e o chestie care 
variază tot timpul. De fiecare dată când unul din ei e împuşcat, 
pierd zece care se sperie. 

— Câţi tipi locali ai în momentul ăsta? 


141 


— Cam doisprezece. 

Trigger fluieră uşurel. 

— Păi, cari după tine o întreagă armată. Şi nu reuşeşti să pui 
mâna pe Hunter? 

— Trebuie să-l vezi pe tip cum lucrează ca să crezi, răspunse 
Giliamo. Nu-l vom dovedi cantitativ, ci calitativ. Am adus cu mine 
nişte băieţi buni, Nick, dar nici unul nu are clasa lui. Şi pe urmă, 
vânătorii ăştia de recompense, e aproape o crimă să-i pui în 
primele rânduri. Hunter îi seceră ca pe spice! Ar fi trebuit să vezi 
ce ne-a făcut ultima dată; şi pun prinsoare că el n-a tras nici 
măcar un foc. A reuşit să-i facă să tragă unii în alţii. 

— Înseamnă că e şiret, ai? 

— Ca o vulpe, Nick. Ca o vulpe afurisită. 

Nick începu să molfăie din nou trabucul. 

— Ce-mi ceri exact, Danno? întrebă el după un moment de 
tăcere. 

— Mă gândeam că ai putea să te ocupi de treaba asta, Nick. 

— Să-l lichidez pe Hunter? 

— Păi... da. Nu cunosc pe nimeni care ar putea s-o facă în 
afară de Nick Trigger. 

— Am aflat că le-a tras-o rău de tot fraţilor Talifero la Miami, 
murmură Nick. 

— Nu numai fraţilor... întregului Miami. Acum nu se mai poate 
trăi. 

— Totuşi fraţii Talifero erau cei mai răi, zise Nick oftând. La 
urma urmelor, e posibil ca acest Hunter să-şi merite reputaţia. 

— Fără îndoială, Nick, răspunse Giliamo. E mai tare decât ei. 
La drept vorbind, i-a băgat în sperieţi pe toţi oamenii mei, nu pot 
să-ţi ascund asta. Trag unii în alţii la cea mai mică mişcare. 
Trebuie să fiu cinstit. Nu ştiu cine altul în afară de tine l-ar putea 
suprima pe tipul ăsta. 

— Nu încerca să mă îmbrobodeşti, Danno. Nu accept niciodată 
o treabă pentru că sunt flatat. 

— Spun ce gândesc, îl asigură Giliamo. Cred că-ţi dai seama 
de asta, nu? 

— Da, presupun că da, răspunse Nick. 

Se gândea cu rapiditate. 

— Ştii, continuă el, sunt foarte atent ce fac aici în Anglia. Joc o 
carte mare, şi încă n-o am în buzunar. Am destulă treabă de 
făcut şi fără necazurile astea suplimentare. 

— Sunt convins, Nick, dar credeam că... 

— Am investit mulţi bani în ţara asta. Avem societăţi de 


142 


producţie a filmelor, teatre, cluburi, cazinouri... adică lovele 
legale! Biştari mulţi, Danno. Ba chiar grupuri muzicale şi 
magazine de discuri. Şi e foarte greu. Competiţia e acerbă. Şi 
oamenii nu vor să câştige lovele uşoare. Vreau să spun că copoii 
şi înalții funcţionari sunt cinstiţi, şi nu ştiu cum să procedez. N- 
am mai văzut o ţară atât de cinstită. 

— Nu ştiam că te ocupi de afaceri, credeam că conduci aici 
nişte duri. 

— E adevărat, dar tot ce ţi-am spus face lucrurile mai delicate. 
Dacă nu-ţi poţi oferi siguranţă, trebuie s-o forţezi. Dacă marii 
mahări locali nu vor să audă de nimic, atunci trebuie să pui mâna 
pe teritoriul liber. Ceea ce înseamnă că sunt foarte ocupat, 
Danno. 

— Să ştii că, după părerea mea, ai putea să rezolvi povestea 
asta cât ai bate din palme. Şi gândeşte-te la creditul pe care l-ai 
căpăta. Asta ar dovedi o dată pentru totdeauna că Trigger e mai 
tare decât fraţii Talifero! 

Nick Trigger oftă. Işi pipăi cravata şi făcu cercuri pe masă cu 
ceaşca de cafea. 

— Trebuie să anunţ capi. 

— Asta nu pune nici o problemă. Ţin să pună mâna pe Hunter 
mai mult decât pe Manhattan. In schimb, dacă ai putea explica 
lucrurile în aşa fel încât să nu apar ca un idiot... adică ceva de 
genul că nu cunosc locurile la fel de bine ca tine, şi că ţi-ar 
plăcea să rezolvi povestea asta fulgerător... înţelegi? Ca să nu 
par complet incompetent. 

— Da, înţeleg, Danno, şi e adevărat, îi răspunse Nick. Dacă 
împuşcăturile pe străzi se vor repeta, oraşul va fi pus sub cheie. 
lar tipii de la CID ar putea să-mi arunce în aer tot teritoriul. Sunt 
oameni serioşi. 

— Ce înseamnă CID? întrebă caporegime din New Jersey. 

— O divizie a Scotland Yard-ului, Criminal Investigation 
Division. Sunt mai rău decât federalii de la noi. 

— Ei bine, iată ce trebuie să le spui, replică rapid Giliamo. 
Spune-le că vrei să iei treaba asta în mâna ta şi că mă ţii aici ca 
să-ţi dau o mână de ajutor. 

— Bine. Mă voi mai gândi, răspunse Trigger. 

Uciderea lui Hunter ar fi fost încoronarea carierei sale, iar el 
avea mai multă autoritate asupra teritoriului englez decât îi 
spusese el lui Danno Giliamo. In curând, Nick Trigger avea să 
urce în grad, şi ar fi fost bine pentru el să reuşească în direcţia în 
care fraţii Talifero eşuaseră. 


143 


* 
x x 


Un grup de oameni cu fețe serioase se instală la o masă 
pentru discuții într-un imobil impozant de pe malul Tamisei. Se 
vedeau nevoiți să se ocupe de o problemă foarte importantă. Cei 
mai mulți aveau o atitudine solemnă iar unii păreau pe jumătate 
adormiţi. Era patru dimineaţa şi conversaţia lor era redusă la 
minimum. 

Directorul stătea în picioare în faţa unei hărți a oraşului 
Londra, cu braţele încrucişate, şi aştepta ca oamenii să ia loc în 
tăcere. Apoi îşi părăsi poziţia rigidă, făcu câţiva paşi spre un 
pupitru instalat la capătul mesei, examină scurt cele câteva foi 
de hârtie puse în faţa lui şi se uită la oamenii săi. 

— Ei bine, iată o zi care începe foarte devreme, nu-i aşa? Văd 
că toţi suntem alertaţi şi dornici să trecem la lucruri serioase. 
Aşa că voi fi cât mai scurt posibil. 

Se opri o clipă de parcă ar fi aşteptat o reacţie la umorul său 
britanic. Văzând că nimeni nu spune nimic, directorul continuă 
imediat. 

— E vorba despre acel Hunter, soluţia americană împotriva 
suprapopulării. Avem toate motivele să credem că ieri seară a 
intrat în Anglia prin Dover. 

Reacţia nu se lăsă aşteptată. Ochii umflaţi de somn se 
deschiseră larg, un om de la capătul mesei închise brusc gura în 
plin căscat, iar alţii schimbară priviri care spuneau că bănuielile 
lor fuseseră confirmate. 

— Puteţi deci înţelege această convocare matinală. E multă 
treabă de făcut şi, din păcate, prea puţin timp pentru a acţiona. 
Vă cer să ascultați cu atenţie, să luaţi note şi să puneţi întrebări 
dacă aveţi neclarităţi. lată faptele pe scurt. 

Adunarea dură vreo patruzeci de minute şi scoase în evidenţă 
toată amploarea reacției Scotland Yard-ului în faţa prezenţei lui 
Hunter în Anglia. Concediile fuseseră anulate şi toate minţile 
organismului polițienesc fuseseră îndreptate spre problema Bob 
Hunter. 

Reacţia era extremă, dar calculată. Şederea lui Hunter în 
Franţa, precum şi tumultul provocat de ea, fuseseră urmărite cu 
atenţie de poliţiştii de dincolo de Canalul Mânecii. Se considerase 
că erau mari şanse ca Hunter să treacă în Anglia şi aproape 
peste tot fuseseră instalate echipe de supraveghere. Hunter le 
evitase şi, în mai puţin de două ore, în puncte diferite, avuseseră 
loc bătălii în toată regula. 


144 


Cu câteva zile înainte, la Scotland Yard se făcuseră planuri, a 
căror punere în aplicare avea să fie instantanee. Maşina pornise 
deja şi poliţia se sesizase de cazul Hunter. Se formară echipe 
speciale, fură alertaţi informatorii din mediile interlope şi puşi la 
treabă agenţii speciali. Toate sistemele de transport în comun 
fură puse sub supraveghere, companiile de taxiuri şi cele care 
închiriau maşini primiră recomandarea să-şi examineze clienţii şi 
se porni urmărirea tuturor persoanelor cunoscute, sau bănuite că 
fac parte din mediul crimei organizate. 

incepea bătălia Angliei, iar jungla se închidea în jurul lui 
Hunter. 


145 


CAPITOLUL V 


Hunter nu voise să declanşeze războiul la Londra. Nu cunoştea 
nici oraşul, nici locuitorii şi nu avea nici un fel de informaţii 
despre branşa locală a Mafiei. Avea câteva nume în carnet, nume 
fără adrese, fără descrieri, fără nimic. Singura soluţie era 
părăsirea Angliei cât mai repede cu putinţă fără să facă valuri. 

Proiectul său iniţial, la plecarea din Franţa, era să facă escală 
la Londra şi să plece imediat spre Statele Unite. Totuşi, apariţia 
bruscă a tinerei Ann Franklin anulase această posibilitate. Între 
timp, lucrul cel mai bun era să reacționeze în funcţie de evoluţia 
evenimentelor, şi asta şi făcuse. 

Tirul din faţa Muzeului Sade avusese loc cam cu o oră în urmă. 
Hunter conducea fără ţintă, neştiind unde să se oprească. Se 
învârtea pe străzile întortocheate din Londra, gândindu-se la 
diferitele soluţii ce puteau fi luate în calcul. 

li veneau pe rând în minte Ann Franklin, bătrânul Charles, ba 
chiar şi tipii care îi baraseră calea, precum şi oamenii anonimi 
tare îl ajutaseră să părăsească Dover şi să ajungă la Londra. De 
ce făcuseră asta? Riscaseră enorm, totuşi planul lor fusese 
prevăzut până i cele mai mici amănunte, fără să le pese de 
pericol. Ce ameninţare făcea să acţioneze astfel? 

Nu le arătase nici un fel de gratitudine şi îi părea răi. Dar 
combătea acest sentiment zicându-şi, în mod logic, că dacă sar fi 
alăturat lor, i-ar fi expus la primejdii şi mai mari. Trecutul îi 
dădea dreptate. Toţi cei care îl ajutaseră pe Hunter muriseră. 
Mafia era o organizaţie răzbunătoare. Lista celor morţi pentru 
cauza Exterminatorului se întindea până în California, şi Hunter 
se considera vinovat de asta, purtând această povară ca pe o 
cruce. Cu ocazia şederii în Franţa fusese gata să provoace 
moartea... 

Respinse brusc acest gând; jurase să nu se mai alieze cu 
forţele amicale. Trebuia se evite cu orice preţ punerea în pericol 
a oamenilor de la muzeu. 

Era o afacere încheiată. 

Părăsirea Londrei era o altă problemă. N-ar fi fost deloc uşor în 
vehiculul furat, acea maşină americană mare şi prea bătătoare la 
ochi. 

Şi se mai şi rătăcise. Găsise o hartă în maşina rechiziţionată 
dar pe ea nu figurau decât arterele principale şi monumentele. 


146 


Din clipa în care descoperise acea hartă, Hunter nu văzuse nimic 
care să-i poată indica unde se afla. După câteva minute de 
deplasare printr-un nou labirint, se pomeni pe o stradă mare 
unde văzu un planetarium şi muzeul Doamnei Tussaud. Acum se 
putea orienta. Mergea pe Marylebone Road, la sud de Regent's 
Park şi de Zoological Gardens. 

Trase maşina pe marginea străzii şi începu să studieze harta. 
Se afla în nordul oraşului şi puţin la vest de centru. Aeroportul se 
afla departe la sud şi încă şi mai la vest. Trasă ruta până la 
aeroport apoi, impulsiv, cobori din maşină ca să se uite în 
portbagaj. 

Imediat îşi dădu seama că şterpelise mai mult decât o maşină; 
portbagajul era un adevărat arsenal. Erau acolo o puşcă cu ţeava 
retezată, un mic PM Uzi israelian şi mai ales o carabină 
Weatherby Mark V, echipată cu un telescop şi vreo cincizeci de 
gloanţe mari Magnum 460. El însuşi maestru armurier, Hunter 
era impresionat. Carabina era protejată de un toc de piele care, 
probabil, costase cât arma, care fusese încărcată şi calibrată să 
tragă până la o mie de metri. Hunter găsi graficele de traiectorie 
într-un buzunăraş al tocului. Conform hărţii balistice, căderea de 
traiectorie nu necesita decât o corecție de zece centimetri pentru 
distanţa maximă, şi nici o corecție nu se prevedea până la 
distanţa de patru sute de metri. 

Carabina Weatherby era o armă de mare precizie şi fusese 
îmbunătăţită de un adevărat maestru. Hunter era foarte 
mulţumit că făcuse rost de o astfel de armă şi mulțumea Cerului 
că acea carabină nu era îndreptată împotriva lui. Cel care o 
reglase ştia s-o folosească şi această evidenţă îl tulbură pe 
Exterminator. Forţele inamice nu erau formate numai din 
figuranţi, printre ele se aflau şi meşteri în arta crimei. Carabina 
constituia o dovadă de temut. 

Hunter îşi puse apoi întrebări legate de Lincoln. Era clar că 
mafioţii veniseră în număr mare şi era puţin probabil că vor 
abandona partida doar după câteva Împuşcături trase în noapte. 

Puse armele la loc în portbagaj şi porni cu maşina spre 
intersecţia dintre Marylebone Road şi Baker Street, apoi viră pe 
Baker Street şi merse până la Oxford Street, iar de acolo până la 
Park Lane lângă Hyde Park. Trecu pe lângă Hilton şi viră până la 
Knightsbridge de unde se îndreptă spre Cromwell Road care 
urma să-l ducă eventual până la aeroport. 

Va intra mai întâi în aerogară de unde va lua valiza expediată 
de la Paris. lnăuntru se aflau lucruri personale de care avea 


147 


nevoie - un costum de schimb şi o pereche nouă de pantofi. Mai 
avea acolo şi cosmetice cumpărate de la Marsilia care ar fi putut 
să-i fie de folos. 

De armele din portbagaj trebuia însă să se descotorosească. 
Dacă evenimentele se derulau după cum spera, nu s-ar fi putut 
folosi de ele, căci avea de gând să dispară, nu să lanseze o 
ofensivă. Îi va părea rău după carabină. În rest, erau arme a 
căror achiziţionare nu punea probleme, iar Beretta lui îi era 
suficientă deocamdată. 

Aeroportul din Londra arăta ca un spaţiu confuz. Un terminal 
pentru zborurile intercontinentale şi altul pentru zborurile inter- 
europene. Panourile indicatoare nu aveau nici o semnificaţie 
pentru Hunter, iar ceața se îndesise. 

Avu nevoie de douăzeci de minute ca să găsească terminalul, 
apoi încă zece minute pentru a repera toate ieşirile parcării şi 
aerogării. Când intră în sfârşit în hol, Hunter cunoştea toate 
ieşirile şi parcase limuzina astfel încât să poată pleca în cea mai 
mare viteză. 

Işi recuperă fără probleme valiza. Fusese inspectată de vameş 
la expediere. Hunter se legitimă cu un paşaport american 
cumpărat de la Paris. Făcu drumul înapoi până la maşină şi puse 
valiza pe bancheta din spate, apoi se îndreptă, la volanul 
limuzinei, spre terminalul internaţional. Trase maşina într-un loc 
rezervat autobuzelor BOAC Air Terminal, luă valiza şi porni în 
direcţia casei de bilete. 

Aproape că ajunsese la ghişeu când remarcă zgomotul unor 
paşi grăbiţi în urma lui. 

— Nu te duce acolo, domnule Hunter, imploră o voce 
încordată. 

li era scris s-o mai vadă o dată pe Ann Franklin. 

Tânăra femeie, îmbrăcată cu un mini-mantou London Fog şi 
purtând o pălăriuţă „spirituală”, era foarte frumoasă în ciuda 
aerului îngrijorat. 

Hunter băgă mâna în haină. 

— De ce? 

— Charles a crezut de cuviinţă că trebuie să ştii că CID te 
caută peste tot, zise ea gâfâind. Chiar şi aici. Charles mi-a spus 
că la fiecare ghişeu de bilete va fi un poliţist în civil. 

După obiceiul său, Hunter luă repede o hotărâre. O strânse de 
braţ, o duse până la maşină, o puse să urce, aruncă valiza pe 
bancheta din spate, se aşeză la volan şi părăsi aeroportul. 

— iți mulţumesc încă o dată, zise el, după ce ieşiră de pe 


148 


aeroport. Dar eşti singură? 


— Cum? 
— După ce-ai ieşit de la muzeu, ai fost urmărită. 
— Ah, tipii ăia! 


Ann Franklin se strâmbă dispreţuitoare. 

— l-am pierdut în Picadilly. 

Hunter îi zâmbi amical. 

— Eşti îndrăzneață, zise el cu o voce admirativă. 

— Această remarcă, făcută de un american, cred că e 
măgulitoare, zise ea zâmbind. 

— Bineînţeles. 

Suspină. 

— Mă aşteptai de mult timp în frig? 

— Nu, nu chiar. Nu eram foarte siguri că nu ai plecat încă. 
Charles mi-a telefonat puţin după patru. Am venit imediat. 
Maiorul Stone s-a postat la Terminal BOAC. Harry Parks - cel care 
a condus până la Londra - a plecat să supravegheze West 
London Terminal. 

Tânăra femeie râse nervos. 

— Mi se pare cât se poate de justificat că eu să am noroc. 

— Da, zise Hunter cu o voce ironică. Ai multă baftă. 

— De fapt, continuă ea fără să-i ia în seamă sarcasmul, felul în 
care ai plecat din Soho a fost de-a dreptul extraordinar. Charles 
mi-a povestit totul. Să ştii că suntem foarte mândri de tine. 

Hunter se simţea din ce în ce mai vinovat cu fiecare secundă. 

— Ann, zise el cu seriozitate, ce vreţi voi de la mine? 

— Deocamdată să supravieţuieşti. Nu vrem decât să te ajutăm 
pentru asta. 

Hunter nu găsea nici o formulă logică ca s-o contrazică. Schiţă 
un zâmbet. 

— OK, voi avea încredere. Deocamdată. Dar să nu uiţi un 
detaliu. Atâta vreme cât vă purtaţi amical cu mine, vă veţi 
bucura de toată ura inamicilor mei - nişte tipi foarte neplăcuţi. Pe 
de altă parte, dacă se dovedeşte că sunteţi duşmanul meu... ei 
bine, şi eu ştiu să fiu foarte neplăcut. 

— Ştim toate astea, răspunse ea. Şi acceptăm riscurile. 

Hunter nu avu ce să-i răspundă, şi merseră în tăcere pe 
Cromwell. 

Road spre Londra. 

— Gloucester Road e doar puţin mai încolo, îi zise ea în cele 
din urmă. Fă aici la stânga. Vom veni pe Paddington şi vom trece 
pe la nord. 


149 


— Unde mergem? 

— La Queen's House, răspunse ea. Cheia cred că e în 
buzunarul tău. 

— La tine acasă? 

— Da. E apartamentul meu secret. E un loc sigur. 

— Bine, contez pe el, zise Hunter. 

Ea se plecă spre el şi-şi aşeză capul pe braţul lui. 

— Nu fi atât de rece, domnule Hunter. Vom fi singuri... Şi... 
vom învăţa să ne cunoaştem mai bine. 

Hunter primi această ultimă declaraţie cu sentimente diferite. 
Îi trecu rapid prin minte imaginea celulelor de tortură de la 
muzeu. Apoi aruncă o privire spre creatura încântătoare de lângă 
el şi simţi un spasm în stomac. 

— Să sperăm că familiaritatea nu ne va dezamăgi, murmură 
el. 

— N-am nici o grijă în privinţa asta. 

În schimb, Hunter era îngrijorat pentru, amândoi. „Flux sau 
reflux?” se întrebă el. 


150 


CAPITOLUL VI 


Hunter plecă să facă un tur pe jos în timp ce Ann ducea 
maşina în garajul din spatele imobilului. Russell Square era un 
parc mic şi simpatic situat la nord, lângă Universitatea din 
Londra şi British Museum. Queen's House era primul edificiu 
dintr-un şir de  reşedinţe particulare victoriene aflate la 
extremitatea sudică a  scuarului. Cartierul părea rezervat 
reşedinţelor particulare, pensiunilor de familie distinse şi vechilor 
apartamente, a căror vechime justificau chiria ridicată. 

Hunter examină rapid scuarul dar nu descoperi nimic. O găsi 
pe Ann lângă garaj, luă valiza, apoi intrară în imobil pe o uşă 
ascunsă. 

Apartamentul tinerei femei era de o mare sobrietate, ceea ce-l 
surprinse pe Hunter care se aştepta, mai mult sau mai puţin, la o 
continuare a Muzeului Sade. Văzu un apartament auster cu 
ambianţă de bibliotecă. 

— Aici e ascunzătoarea mea, zise ea. De fapt, nu trăiesc aici. E 
un refugiu unde vin când am nevoie de linişte. 

Hunter duse valiza în salon şi depărtă uşor perdelele. Era încă 
întuneric şi felinarele din faţă aveau lumina înecată în ceaţă. 

— Dormitorul e la stânga, bucătăria la dreapta, îi explică Ann. 
Vrei să mănânci sau să dormi? 

Hunter suspină şi se întoarse spre ea. 

— Sunt frânt. 

— Uşa băii dă în dormitor. După o baie te vei simţi mai odihnit. 

— Da. Mulţumesc. 

Intră în dormitor şi puse valiza pe un fotoliu. Fata îl urmărea 
din uşă, aparent destul de încordată. Hunter îşi scoase haina. 

— Pot să-mi aşez lucrurile? întrebă el. 

Fata se uita fix la arma de la subsuoară. 

— Da, bineînţeles, răspunse ea aproape în şoaptă. Găseşti 
umeraşe acolo în dulap. 

Dulapul era gol, Hunter găsi umeraşele şi îşi agăţă haina şi 
costumul de schimb. 

— Un refugiu, ai? zise el. 

— Da, răspunse ea de lângă uşă. [i-am spus că nu trăiesc aici. 
Trăiesc la maiorul Stone. 

— Inţeleg. 

Tânăra femeie intră în cameră şi se postă lângă Hunter care 


151 


continua să-şi golească valiza. 

— Presupun... mă tem că nu m-am exprimat corect adineauri. 
Când am spus că vom învăţa să ne cunoaştem mai bine, nu 
voiam să spun că... că ne vom culca împreună. 

Hunter îi zâmbi ostenit. 

— Nu, bineînţeles. 

— N-am nimic cu tine, adăugă ea imediat. De fapt... în fine, e 
foarte simplu... mi-e... mi-e frică de bărbaţi. De toţi bărbaţii, nu 
numai de tine! 

Hunter se uită un moment la ea în tăcere. 

— OK. 

Deschise fundul dublu al valizei şi scoase ce-i mai rămăsese 
din bani. Nu mai avea decât vreo câteva mii de dolari în 
bancnote mari, ceea ce forma un teanc destul de subţirel. Puse 
banii pe noptieră sub Beretta, apoi îşi scoase tocul de la 
subsuoară şi începu să-şi descheie cămaşa. 

Ann Franklin pipăia combinezonul negru aşezat pe pat. 

— Porţi aşa ceva pe sub haine? îl întrebă ea cu seriozitate. 

— E ţinuta mea de luptă, zise el râzând. Cineva mi-a spus la 
Miami că asta îi intimidează pe inamicii mei. Dar nu pentru asta îl 
port. Mă face mai puţin vizibil noaptea. 

— Ca luptătorii din trupele de comando? 

— Da. 

Conversaţia lor devenise mai puţin încordată. Tânăra femeie 
desfăcu combinezonul şi îl puse pe lângă ea. 

— lţi ţine de cald? 

— Da, răspunse Hunter, care se descălţa. E un costum 
izoterm. 

— Inţeleg. 

— E... ăăă... e adevărat ce-ai spus despre bărbaţi? 

Ea roşi brusc şi lăsă combinezonul să cadă pe pat. 

— Da. E o prostie, evident, răspunse ea repede. Cred că asta 
îmi vine de la bărbaţii pe care... pe care i-am cunoscut. 

— Precum maiorul Stone, nu-i aşa? 

— Te înşeli. Maiorul a luat locul tatălui meu. M-a crescut de la 
vârsta de doisprezece ani. 

— Inţeleg, zise Hunter, care îşi căuta aparatul electric de ras. 

Ea continuă: 

— Maiorul s-a purtat totdeauna frumos cu mine. N-a vrut 
niciodată să fiu expusă la... la asta. Totdeauna mi-a dat ce era 
mai bun. 

— Cu atât mai bine pentru el, zise Hunter. 


152 


Deodată simţi că îi este tare somn. 

— Ai cumva cafea aici? 

— Cum să nu, răspunse ea îndreptându-se spre bucătărie. Fă- 
ţi baia şi eu pregătesc cafeaua. 

Tulburat, Hunter se uită după ea cum ieşea din cameră. Nu 
prea avea sens, dar era prea obosit ca să se neliniştească. Se 
dezbrăcă şi, scoţându-şi ceasul, observă că era şapte dimineaţa. 
Noaptea fusese lungă. In dormitor era frig dar nu mai avea forţă 
să tremure. Luă Beretta şi briciul şi intră în sala de baie. 

După zece minute, Ann Franklin bătu uşor la uşa sălii de baie, 
apoi intră cu o tavă. Tânăra femeie fredona încetişor. Hunter era 
lungit în cadă, acoperit de apa spumoasă. Părea complet relaxat 
dar, cu ochii pe jumătate închişi, urmărea toate gesturile fetei. 
Ea aşeză un taburet lângă cadă şi puse pe el tava. Atunci 
remarcă arma prinsă în suportul de prosoape, la îndemâna lui. 

— Am auzit că uneori se doarme cu arma sub pernă, domnule 
Hunter, dar nu crezi că eşti puţin cam ridicol? 

Pierduse tonul amical; părea din nou încordată. 

— Cei care supraviețuiesc nu sunt niciodată ridicoli, zise el cu 
o voce adormită. 

Ea lăsă ochii în jos. 

— Evident, te pricepi mai bine decât mine. Ei bine, adăugă ea 
cu o falsă veselie, ţi-am adus cafeaua şi chiflele care şi ele fac 
parte din supravieţuire. 

Hunter zâmbi şi întinse mâna spre cafea. Ea îi dădu ceaşca. 

— De cât timp n-ai mai dormit? 

El gustă prudent din cafeaua fierbinte. 

— Nu mai ştiu. 

— E prea mult. 

Se lăsă în genunchi lângă cadă şi, rupând o chiflă, îi dădu să 
mănânce. işi dădu atunci seama că nici de mâncat nu mai 
mâncase de multă vreme. 

— Eşti un om ciudat, domnule Hunter. 

— Ba nu, murmură el. Sunt un om cât se poate de obişnuit 
care s-a lăsat prins în vârtejul unor evenimente neobişnuite. Tot 
îţi mai e teamă de mine? 

Ea ezită o clipă. 

— Nu, nu cred. 

— In schimb, mie mi-e teamă de tine, zise el. 

— Nu e prea măgulitor, răspunse ea după o mică tăcere. 

Hunter suspină. A 

— De vină e instinctul de conservare. In fiecare moment 


153 


trebuie să mă gândesc la ce e mai rău. 

— Atunci de ce să mai supravieţuieşti? zise ea cu o voce tristă. 
Vreau să spun... 

Urmă o tăcere aproape jenantă. 

— Ştiu ce vrei să spui, zise Hunter. 

Îşi pusese şi el deseori această întrebare! Ann Franklin nu 
reuşea prea bine să exprime ce gândea, dar un filosof o făcuse 
cu o abilitate deosebită: Atunci când dragostea şi încrederea nu 
mai există, nici omul nu mai există, dar nu ştie asta. Da, Hunter 
se gândise deseori la asta. Alungă aceste impresii lugubre. 

— Am o treabă de făcut. Trăiesc pentru ducerea ei la bun 
sfârşit. Asta e supraviețuirea... 

— Te referi la activitatea ta de exterminator? zise ea aproape 
şoptit. 

— Da, răspunse el suspinând. 

— Trăieşti ca să ucizi? 

— Aproape. 

li dădu ceaşca înapoi. 

— Nu cred, zise ea. 

— Asta n-are importanţă, răspunse Hunter dând din umeri. 

— Dacă ai afla brusc că sunt inamicul tău, m-ai ucide? 

El zâmbi. 

— Eşti duşmanul meu? 

— Nu. 

— N-am ucis niciodată un prieten. 

Ea se uită la el cu o privire tristă, suspină şi se ridică. j 

— N-ai nici un prieten adevărat în Anglia, domnule Hunter. li 
sugerez să masacrezi toată populaţia în bloc şi să părăseşti 
discret această ţară. 

Tânăra femeie ieşi închizând încet uşa. 

„La dracu!” îşi zise Hunter. Voia să-l facă să vorbească? De 
ce? Ca să-l admire sau să-l plângă? Toate astea erau subtilităţi 
ale conştiinţei. Era amestecată în evenimente neplăcute şi voia 
să i se spună că merita să fie. 

Hunter n-avea să-i spună asta, avea şi aşa destule probleme 
ca să se convingă pe sine. Şi totuşi era atât de simplu să te laşi 
să aluneci în apa caldă şi să abandonezi partida. Se termina cu 
teama, cu durerile, cu sângele. De ce nu? La urma urmelor, de ce 
trebuia Bob Hunter să se ocupe de vindecarea unei societăţi 
bolnave? Adevărat, Mafia era un cancer care cuprindea toate 
organele vitale, dar oare nu existau alţi chirurgi mai bine 
echipați? 


154 


Hunter nu mai închisese ochii de aproape şaizeci de ore. În 
acest timp fugise de poliţie şi de Mafie deplasându-se câteva 
sute de kilometri cu diverse mijloace de locomoţie. De patru ori 
evitase ambuscade mortale şi forţele poliţiei din trei ţări diferite. 
Cu toate astea, nu reuşise să ajungă pe un teritoriu „sigur”. Era 
la capătul puterilor - fizic şi moral - resursele i se epuizaseră. Se 
refugiase într-o ascunzătoare discutabilă, înconjurat de o lume 
care abia aştepta să-l strivească. 

Alţii, mai puţini optimişti, ar fi sucombat de multă vreme. 
Sentimentul de înfrângere care punea stăpânire pe Hunter era 
rezultatul reacției de dezgust a tinerei femei, iar valul care îl 
acoperea provenea din oceanul „îndoielii de sine”. 

Ezita momentan între instinctul de supravieţuire şi uşurinţa 
morţii, şi se lăsă să alunece sub apa caldă - ca să ţâşnească 
instantaneu la suprafaţă, tuşind şi scuipând, repezindu-se la 
Beretta. 

Pericolul exista doar în fiinţa lui dar, din cauza oboselii, vedea 
inamici exteriori. Reacţionase involuntar. 

Când Ann Franklin deschise din nou uşa, din cauza zgomotului 
de luptă, tânăra femeie îl văzu pe Hunter, cu faţa acoperită de 
spumă, strângând în mână Beretta. Privea în gol şi murmura: 

— Nu-i nimic, nu-i nimic... 

Ea înţelese imediat ce avea şi se lăsă în genunchi lângă cadă, 
punând un braţ după umerii lui şi încercând să-i ia arma din 
mână. 

— Dă-mi pistolul, Bob, şopti ea. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic... 

De fapt era inconştient, şi Ann Franklin ştia asta. 

— Dă-mi pistolul ca să nu-l uzi. 

Hunter renunţă la luptă. Ea îi luă arma, o puse jos, trase dopul 
de la cadă şi puse un prosop pe umerii lui. 

— In pat, murmură ea. 

El se strădui să reacționeze şi se ţinu de perete în timp ce ea îl 
ştergea. Tânăra femeie îl cuprinse cu braţul de după mijloc şi-l 
conduse până în dormitor. 

— Nu-i nimic, zise el în timp ce tânăra femeie trăgea 
cuverturile şi îl întindea în pat. 

— Da, da, ştiu, zise ea. 

— Unde e pistolul meu? 

Ea se întoarse în sala de baie să-i aducă arma, i-o arătă şi o 
puse sub pernă. 

— E bine aşa? şopti ea. 


155 


— Formidabil. 

Hunter făcu un efort şi ochii lui deveniră normali o clipă. 

— Dar... sunt gol... 

— Gol de tot, zise ea zâmbind. 

Îl înveli. 

— Haide, acum dormi. 

Hunter se uita cu greu la ea. 

— Mi-ai pus o întrebare... De ce mai trăiesc? Trăiesc pentru că 
vreau să câştig. Dacă mor, „ei” au câştigat... Nu vreau să 
câştige. O să le arăt eu lor... ei nu sunt Dumnezeu. O să le 
plătesc cu aceeaşi monedă răul pe care-l fac... înţelegi? 

— Da, înţeleg. 

— Pentru asta continui. Nu din orgoliu... nici din fanfaronadă... 
e un joc... Trebuie să-i bat cu propriile lor arme... înţelegi? 

— Da, acum înţeleg. 

incepu să se dezbrace uitându-se fix la el. 

— Ce faci? zise el greoi. 

Ea îşi dădu jos sutienul şi îl aruncă delicat de cealaltă parte a 
patului. 

— O să mă culc. Să ştii că şi fetele trebuie să doarmă. 

Hunter se ridică cu greutate într-un cot când ea îşi dădu jos 
slipul. 

— Nu e prudent, mormăi el. Nu sunt chiar atât de obosit... 

— Nu cred, răspunse ea cu seriozitate strecurându-se sub 
cuvertură. 

Apoi se lipi de el. 

— Şi mie mi-e greu să supraviețuiesc, mărturisi ea. 

El o luă în braţe. 

— E minunat, murmură Hunter. 

— Da. 

După o clipă, tânăra femeie simţi strânsoarea braţelor lui 
slăbind. Hunter fusese învins de oboseală... Ea îl aşeză pe spate 
şi-i aranjă perna. Se uită o clipă la faţa lui apoi, impulsiv, îi sărută 
buzele. 

— Sângerosul Hunter, murmură ea aşezându-şi capul pe gâtul 
lui. 

Şi adormi şi ea într-o clipă. 


156 


CAPITOLUL VII 


Noaptea neagră a Exterminatorului luase sfârşit, dar de 
cealaltă parte a Oceanului Atlantic, într-un oraş de pe coasta de 
est a Statelor Unite, se adunaseră câţiva şefi ai Mafiei. Se aflau la 
periferia New York-ului, la Augie Marinello, capo al unei „familii” 
din New York. Urmau să vorbească despre „problema Hunter” şi 
despre ce se cuvenea să facă. 

Contrar imaginii populare, nu exista şef. Nu mai exista aşa 
ceva de la moartea violentă a lui Salvatore Maranzano, în 1931. 
Postul de capo di tutti capi fusese abolit pentru totdeauna. In 
schimb, fiecare „familie” era reprezentată în consiliul capiilor, 
care conducea imensa organizaţie criminală. 

Această adunare nu era un mare consiliu complet, dar 
participau la el mulţi şefi mafioţi importanţi. Erau acolo Marinello 
şi alţi doi capi newyorkezi, apoi „suveranii” unor teritorii 
apropiate. Numai o singură dată, după dezastrul de la 
Appalachia, se mai încercase adunarea tuturor şefilor. Asta se 
petrecuse cu câteva săptămâni mai înainte la Miami, iar 
rezultatul era în stare să facă să se uite Appalachia pentru 
totdeauna, din cauza acelui ticălos de Bob Hunter. 

Ursuzi, şefii mafioţi reflectau în tăcere. Toţi fuseseră la Miami 
în timpul dramei. Unii duceau cu ei rănile fizice iar alţii sufereau 
consecinţele rănilor morale căpătate atunci şi nu mai puteau să 
închidă ochii. Catastrofa de la Miami nu putea să mai fie uitată. 
Şi nici omul care o provocase. 

Două persoane masive, în costume elegante, se învârteau 
tăcute în jurul mesei, turnând de băut. După ce-şi terminară 
treaba, amândoi părăsiră camera lăsându-i pe şefi singuri. 

Gazda, Augie Marinello, deschise discuţia cu o voce răguşită: 

— Ticălosul se află în Anglia. 

Arnesto Farmer Castiglione, capo al mai multor state de pe 
coasta Atlanticului, se foi stingherit. 

— Bun... păi... după toate aparențele în Franţa ne-a scăpat, 
explică el. Imi cer scuze, dar nu văd cum ar fi putut să scape. 

— El a văzut, zise răutăcios „suveranul” Pennsylvaniei. 

— Da, cam aşa e, zise şeful din New Jersey. Am o droaie de 
oameni morţi la Londra drept dovadă. 

Arnie Farmer se strâmbă. 

— Nu eu trebuie să vorbesc de tipii lichidaţi. Încă ne mai 


157 


numărăm morţii în Franţa şi încercăm să-i scoatem pe alţii de la 
zdup. 

Marinello suspină prelung şi şuierător. 

— Am primit un mesaj de la Nick Trigger, anunţă el uitându-se 
la omul din New Jersey. Vrea să preia vânarea lui Hunter. 

— Dar am acolo, Augie, o întreagă echipă care se ocupă de 
asta, zise omul din New Jersey. 

— Ştiu, dar ce-au făcut până acum? 

— Ei bine, după cum ţi-am spus, au intrat în contact de două 
ori. 

— Am avut contacte peste tot la Miami, zise rânjind capo din 
nord. Uite unde ne-a dus asta. 

— Sunt oameni buni, zise Castiglione. Cred că în curând vor 
controla situaţia. 

— Dacă crezi asta atunci eşti un idiot, zise Arnie Farmer. 

— Cum un idiot? 

— Uite-aşa! Am trimis o adevărată armată în Franţa, o 
adevărată debarcare, şi mai mult de jumătate nici nu s-au mai 
întors. Pentru asta spun că eşti idiot. Oameni ca Sammy Shiv, Fat 
Angelo şi Quick Tony. Ai oameni mai tari? Nu! Aşa că eşti idiot! 

Gustă din vin şi se uită pe deasupra paharului la omul din New 
Jersey care îl privea cu ură. 

— Haide, spune-ne pe cine ai în Anglia să controleze situaţia. 

— Danno Giliamo şi echipa lui, răspunse celălalt cu o voce 
încordată. 

Arnie Farmer ridică din sprâncene. 

— Mă impresionezi şi, să-ţi spun drept, mă surprinde că l-ai 
trimis pe Danno. E bine. Nu eşti un idiot, îmi retrag cuvintele. 

— Danno e un adevărat buldog, adăugă Marinello. Nimeni nu 
poate să spună contrariul, şi nu-l voi subestima pe Danno dacă 
spun că ar fi bine dacă Nick ar prelua treaba asta. In plus, Nick 
mi-a spus că a vorbit despre asta cu Danno şi că Danno e de 
acord. Nu e momentul ca cineva să se simtă ofensat. Tipul 
trebuie lichidat, şi asta neîntârziat. Fără să mai spun că povestea 
asta a început să ne coste cât ochii din cap. 

— Fără a mai pune la socoteală recompensa din contract, zise 
capo din Pennsylvania. 

— AŞ plăti dublu fără să crâcnesc dacă... 

Arnie Farmer ezită. 

Ridică paharul, bău o gură, şi continuă cu o voce mai calmă: . 

— Vă anunţ că am rotunjit personal suma. Un milion în cap. În 
felul ăsta sună mai interesant. De altfel, am pierdut deja mult 


158 


mai mult din cauza acestui ticălos. Şi ne mai şi umple de ridicol. 
Cât timp vom mai ezita dacă... 

Lăsă fraza neterminată şi peste tot grupul se lăsă o tăcere 
apăsătoare. In cele din urmă, capo din New Jersey mârâi şi zise: 

— O recompensă mai mare nu constituie o soluţie. 

— La naiba! exclamă Arnie Farmer. Ai tu ceva mai bun? Cu 
tipul ăsta nu poţi scăpa pledând că eşti vinovat. 

Ultima frază făcea aluzie la o perioadă critică din viaţa şefului 
din New Jersey. Ajunsese de trei ori la închisoare, recunoscându- 
se vinovat de delicte minore ca să evite o condamnare mai mare. 
Tipul avea oroare să i se amintească de necazurile trecutului şi 
dovadă era faţa lui furioasă. 

Marinello încercă să calmeze tensiunea. 

— Cunoaştem deja soluţia, zise el domol. Facem tot ce putem, 
nu vă agitaţi. E o problemă de... 

— Nu, aşteaptă. De ce nu se poate pleda vinovat cu acest 
Hunter? 

Toţi se uitară la Joe Staccio, capo din nord. 

— Eşti nebun, Joe? întrebă unul dintre ei. 

— Poate, răspunse Staccio. Sau poate că nu. Spun doarcă nu 
e o idee chiar atât de extravagantă. Poate că ne comportăm ca 
bătrânii noştri. Amintiţi-vă. Chiar şi ei ştiau că o problemă se 
poate rezolva în mai multe feluri. Inţelegi? 

Augie Marinello se uita la el gânditor. Castiglione se strâmbă 
când înţelese toate implicaţiile sugestiei lui Staccio. Omul din 
New Jersey se uita la Marinello. 

— Ne sfătuieşti să ridicăm braţele, să cădem în genunchi şi să 
cerem iertare, Joe? Asta e? zise Castiglione scrâşnind din dinţi. 

— Staţi aşa! zise Marinello ridicând vocea ca să se facă auzit 
în vacarmul care urmă. Joe a spus ceea ce toţi am gândit la un 
moment dat. Propunerea e făcută, haide s-o discutăm. Poate că 
are dreptate, şi e într-adevăr posibil să fi procedat cu toţii ca 
nişte fraieri. 

— Mă gândeam recent la bătrân, zise Staccio referindu-se la 
Salvatore Maranzano. Trăgeau toţi unii în alţii, nimeni nu mai 
avea încredere în nimeni. Şi războaiele alea depăşiseră orice 
limită. Dacă Charley Lucky n-ar fi făcut pace şi n-ar fi aranjat 
lucrurile uitând de trecut, azi n-am mai fi fost aici! 

— Ai dreptate, Joe, spuse Marinello. 

— Charley Lucky Luciano şi acest ticălos de Bob Hunter nu e 
chiar unul şi acelaşi lucru, le atrase atenţia Arnie Farmer cu o 
voce ironică. 


159 


— Şi asta e adevărat, Arnie, zise Staccio. Dar nu asta e 
problema şi comparaţia nu are nici o valoare. Adevărul e că 
există mai multe feluri de a rezolva o problemă. 

— Pierdem mult, zise omul din New Jersey. Pierdem mult prea 
mult. Nimeni nu va putea nega asta. Trebuie să terminăm cu 
povestea asta, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

Marinello încuviinţă dând din cap şi se întoarse spre Staccio. 

— La ce te gândeşti, Joe? 

— La o înţelegere. 

— Ce fel de înţelegere? ă 

— El o lasă baltă, noi o lăsăm baltă. Ingropăm securea 
războiului. 

— Şi-i dăm pace după câte ne-a făcut! răcni Arnie Farmer. 

— Fii realist, Arnie, zise Staccio. Tipul ăsta şi-a pierdut 
întreaga familie şi ne consideră vinovaţi pentru asta. Ştim foarte 
bine ce înseamnă răzbunarea. Nu-i aşa? O răzbunare anulează 
altă răzbunare. Să fim realişti şi să încercăm să punem capăt 
acestui război. 

Arnie Farmer spumega. 

— Bine, să presupunem că ambele părţi vor să facă pace. Şi 
pe urmă? întrebă Marinello. 

Staccio dădu din umeri. 

— Nu m-am gândit prea mult la asta. Dar cred că Charley 
Lucky avea o tactică bună în epoca lui. 

— Vrei să spui că-l invităm pe Hunter să facă parte din 
Organizaţie, zise încetişor Marinello. 

Staccio dădu iar din umeri. 

— De ce nu? Chestia asta a mai mers, şi s-ar putea să mai 
meargă din nou. Ar fi foarte liniştitor să-l avem pe tipul ăsta 
printre noi. Am putea cu toţii să-l respectăm. Nu? Ar fi arsenalul 
nostru ambulant. 

Arnie Farmer se ridică şi-şi trecu uşurel degetele peste fese. 

— Am o gaură în bucă mare cât o minge de golf, zise el. Asta 
mi-a făcut-o un ticălos, şi niciodată n-am să mai pot sta jos fără 
să mă gândesc la asta... 

— Nu eşti singurul, zise cu răceală Staccio. Toţi avem motive 
ca să-l detestăm pe tipul ăsta, dar nu asta e problema. Trebuie 
să privim lucrurile în faţă. Intreaga Organizaţie se va nărui în 
jurul nostru dacă nu vom începe să ne folosim mai mult de 
capetele noastre decât de pumni. Ne aflăm într-o stare de criză, 
ca bătrânii în timpul războaielor lor. Trebuie să facem faţă! 

Castiglione se înfioră. 


160 


— Să ne recunoaştem vinovăția în faţa lui Hunter, bombăni el. 
Niciodată! NICI-O-DA-TĂ! 

— Bine, bine, e-n regulă, linişteşte-te, zise Marinello. Aţi spus 
amândoi ce gândiţi. Acum să stăm jos şi să discutăm despre 
asta. 

Castiglione se aşeză mormăind. 

— Dacă veţi încerca să faceţi pace cu acest Hunter, o să ne 
distrugeţi de-a binelea. Ne-a făcut prea mult rău, Augie. Sunt 
răni care nu se închid niciodată. 

— Să discutăm totuşi. 

— Şi dacă am lăsa pur şi simplu să se înţeleagă că vrem să 
negociem cu el? sugeră capo din Pennsylvania. 

— Oricum s-ar aştepta la asta, răspunse Staccio. Nu va avea 
deloc încredere. Chiar dacă am fi cinstiţi sută la sută, tot s-ar feri 
de noi ca de ciumă. 

— Atunci ne pierdem timpul, interveni Arnie Farmer. De ce să 
pierdem timpul discutând idioţenii? 

— Am un tip, zise domol capo din Pennsylvania. Ar putea să 
vorbească cu Hunter. 

— Te referi la Leo Pussy, zise gânditor Marinello. 

— Exact. Nepotul lui Sergio. Acum conduce afacerile mele la 
Pittsfield. Cred că... 

— E tipul care făcea echipă cu Hunter în vremea aceea?‘ 
întrebă Staccio. 

— El. El mai mult ca oricine ar putea să-i facă propunerea asta 
lui Hunter. 

— Care propunere? răcni Castiglione. N-am luat hotărârea să-i 
facem o propunere! 

— Vreau să spun, se corectă celălalt, dacă am hotărî să-i 
facem vreuna. 

— Nici vorbă, eu sunt contra! 

— Nu e nimic rău dacă discutăm, Arnie, zise Marinello. Şi dacă 
am conta pe asta ca pe o eventualitate? Putem să participăm cu 
doi cai la cursă, nu? Un pur sânge şi un... te-ai prins? 

Făcu cu ochiul spre Staccio. 

— Ca o cursă de cai. 

— Nu văd unde vrei să ajungi, zise Castiglione cu o voce 
ursuză. 

— Să vorbim pur şi simplu de posibilităţile noastre. Putem 
stabili două sisteme. li putem da mână liberă lui Joe pe de-o 


4 Vezi nr. 12 din Colecţia MERCENAR, Cruciada mortii (n. red.). 
161 


parte, şi ţie pe de altă parte: Vom vedea care va ajunge la 
rezultatul dorit. 

— Asta e o idioţenie, răspunse Arnie Farmer. 

— Deloc. 

Marinello se întoarse apoi spre capo din Pennsylvania. 

— Chiar crezi că Leo Pussy ar putea ajunge la Hunter? 

Celălalt dădu din umeri. 

— Dacă se poate face, Leo o va face. 

Marinello se uită la Staccio. 

— Părerea ta, Joe? Vrei să discuţi cu Leo Pussy? 

Staccio încuviinţă dând uşor din cap. 

— Voi încerca. 

— Idioţenii! izbucni cu răceală Castiglione. Am mai încercat 
sistemul ăsta. Să mă apropii de Hunter, vreau să spun. l-am 
trimis un fost tovarăş de arme, un negru. Mi-a trimis înapoi un 
morman de cadavre. 

— Cred că merită riscul, insistă Staccio. 

— Bine, uite ce-am putea face, zise Marinello. Tu, Arnie, te 
ocupi de contract. Il vei avea pe Nick Trigger ca asistent, şi ştii că 
poţi conta pe el... îl vei avea şi pe Danno cu echipa lui. Poţi să 
mai adaugi pe cine vrei şi să faci cum crezi că e mai bine ca să-l 
lichidezi pe Hunter. Tu, Joe, îi vei lua pe cei care crezi că-ţi sunt 
utili şi vei încerca să-l convingi. Deci, e raţional sau nu? Vă întreb 
pe toţi. 

— E o idioţenie, zise Arnie Farmer. Dar accept chiar dacă cred 
că e o idioţenie... Dacă aşa hotărăşte votul. Dar ascultaţi-mă cu 
atenţie. Nu voi accepta nici o responsabilitate legată de Joe sau 
de acel Leo Pussy. Pur şi simplu ne vom jena reciproc, iar 
oamenii mei mai întâi vor trage şi pe urmă îl vor întreba de 
sănătate. 

— De ce spui mereu că e idiot? întrebă Staccio. 

— Pentru că dacă acest Leo Pussy se poate apropia de Hunter, 
poate s-o facă la fel de bine şi cu un puşcoci... nu înţeleg de ce... 

— Ceea ce tu nu înţelegi e că Hunter nu e un ucigaş de doi 
bani. Tipul ăsta are un al şaselea simţ. Il urmăresc de la cele 
întâmplate la Miami. Mă gândesc la fraţii Talifero. Apoi nu pot să 
uit ce i-a făcut lui Deej şi oamenilor săi la Palm Springs. Are ceva 
prodigios. Nu trebuie să uităm că e căutat de toţi poliţiştii din 
lume, ca şi de noi. E vorba de un al şaselea simţ, asta e tot, iar 
tipul ăsta simte primejdia cu două zile înainte. E... 

Capo din New Jersey îl întrerupse cu un râs scurt. g 

— Poate că foloseşte magia neagră, Joe. Ilmbracă 


162 


combinezonul ăla negru şi devine un fel de demon. 

Un om de la capătul mesei se înfioră. 

— Termină, nu mai spune lucruri de-astea... 

— Voiam doar să vă fac să înţelegeţi, continuă lugubru 
Staccio, că trebuie să acţionez cu cea mai mare seriozitate şi să 
joc cu cărţile pe masă. Fără lovituri pe la spate, fără trişat. Şi 
când voi reuşi un contact, cursa se va termina. Trebuie să fim 
înţeleşi asupra acestui punct încă de acum. lar înţelegerea pe 
care o voi face cu Hunter trebuie să fie aprobată de marele 
consiliu. Trebuie să fie ca un contract: toate „familiile” vor trebui 
să-l respecte. Mă refer la toţi, nu numai la cei prezenţi, la noi toţi, 
inclusiv la Arnie Farmer Castiglione. i 

Marinello se uitase tot timpul la Castiglione. Incuviinţă, cu 
ochii ţintă la omul din Virginia. 

— E vorba de onoarea noastră, Joe, ca totdeauna. 

— OK, din moment ce suntem cu toţii înţeleşi. Dacă am 
îndoieli, Hunter îşi va da seama, şi mă voi trezi într-o situaţie 
delicată. 

Castiglione zâmbi ironic. 

— Mi se pare că Joe e superstiţios. 

— Nu, dar are dreptate, zise Marinello. Sunt de acord cu tine, 
Joe. Dacă ne înţelegem cu toţii aici, vom putea organiza o 
conferinţă telefonică cu celelalte familii şi vom încerca să 
lămurim lucrurile. Deci, ce hotărâm? Incercăm? 

— Ar trebui să cunoaştem toate detaliile, Augie, zise omul din 
Pennsylvania. 

— Până la sfârşitul nopţii avem timp să discutăm, nu? 
răspunse Marinello. 

— Să vorbim mai întâi de problemele mele, sugeră Castiglione. 
Hunter mi-a rărit deja oamenii. Aş vrea câte o echipă din fiecare 
familie, şi-şi vor plăti singuri călătoria. 

— i-l voi împrumuta pe Jimmy Potatoes şi oamenii lui, zise 
omul din Pennsylvania. 

— Eu îl voi trimite pe Tommy Thomson şi oamenii lui, zise 
Marinello. 

— Scooter Rizzo, oferi celălalt capo newyorkez. 

— Foarte bine, zise Castiglione. Când vei lua legătura cu 
celelalte „familii” le vei spune că vreau şi de la ele echipe. 

Marinello încuviinţă. 

— Bine, facem progrese. Să vorbim de cealaltă variantă. Cum 
te-am putea ajuta, Joe? 

— Să vorbim la început despre ce-i voi oferi lui Hunter. Trebuie 


163 


să fie ceva atrăgător. Nu numai pacea, dar şi ceva care să-l 
„pasioneze”. Un post cu un viitor frumos. Un rang în organizaţie. 
După păţania cu fraţii Talifero, avem nevoie de un executor 
pentru Commissione. Cred că... 

— La dracu'! Nu-mi vine să cred! strigă Castiglione cu o voce 
plină de oroare. 

— Stai o secundă, Arnie, îl sfătui Marinello făcând cu ochiul 
vechiului său tovarăş de arme. Lasă-l pe Joe să vorbească. Hai, 
Joe. Te ascultăm. 

— OK, răspunse Staccio, iată la ce mă gândeam. 

Discuţia se prelungi toată noaptea cu schimbări de dispoziţie 
şi crize de nervi. Rezultatul final al acestei întruniri extraordinare 
avea să aibă consecinţe enorme asupra sorții lui Bob Hunter 
care, fără ştirea lui, se pregătea să înfrunte cea mai crudă 
bătălie din cariera sa împotriva lumii criminale. Noaptea lungă a 
lui Hunter nu se sfârşise, abia începea. 


164 


CAPITOLUL VIII 


Se trezi în beznă. Puse mâna pe pistol şi rămase aşa fără să 
mişte, abia respirând, până când îşi aminti unde se afla. Işi 
aminti şi de pielea catifelată a unei fete frumoase care se lipise 
de el, şi se întrebă dacă nu cumva visase. Era singur în pat. leşi 
de sub cuverturi şi făcu o recunoaştere rapidă a locului. 

Satisfăcut că apartamentul era pustiu, se întoarse în dormitor 
şi aprinse lumina. Se uită la ceas şi acesta îi arătă că sosise la 
Queen's House în urmă cu paisprezece ore şi că spasmul din 
stomac însemna pur şi simplu că îi era foame. 

Fusese pornită căldura; nu-i mai era frig în timp ce se plimba 
gol prin dormitor în căutarea hainelor. Imbrăcă combinezonul 
negru, îşi prinse tocul pistolului şi plecă la bucătărie. Găsi ouă, 
şuncă şi lapte în frigider. 

Puse conţinutul a două ouă într-un pahar cu lapte şi înghiţi în 
grabă acest amestec, apoi aprinse gazul ca să încălzească 
cafeaua şi se întoarse în dormitor. 

Abia atunci găsi biletul lăsat de Ann Franklin pe teancul de 
dolari. 

„Vino la Soho Psych la orele douăzeci şi trei.” 

Lângă bilet era o cutie de chibrituri pe care se putea vedea că 
Soho Psych era localul de noapte cel mai la modă în lumea bună 
din Londra. Tot acolo găsi şi adresa. 

Hunter îmbrăcă apoi un costum din tweed. Se gândi o clipă la 
banii lui, apoi puse majoritatea într-un buzunăraş al 
combinezonului. Băgă în portofel numai bancnotele mici: două 
de cincizeci de dolari şi cinci de zece lire. 

La orele douăzeci şi unu consumase un mare număr de ouă cu 
şuncă, băuse o jumătate de litru de lapte şi-şi termina liniştit 
cafeaua. Era timpul să plece. Cobori repede în garaj, deschise 
portbagajul limuzinei şi-şi contemplă arsenalul. Puse micul PM 
Uzi sub scaunul din faţă cu câteva încărcătoare. Era vorba de o 
armă minunată care se hrănea cu gloanţe de 9 mm standard 
NATO. Patul putea fi pliat reducând astfel arma la o lungime 
totală de vreo 35 de centimetri. 

După un moment de gândire, Hunter luă carabina şi o centură 
de muniții şi urcă din nou la apartament unde le ascunse în 
dulap. Se întoarse apoi în garaj, porni maşina şi se îndreptă spre 
Soho. Reuşi să parcheze pe o străduţă, nu departe de celebrul 


165 


club de jazz Ronnie Scott's, apoi plecă pe jos. 

Se afla în plin London by night cu toate minunăţiile şi... 
josniciile lui. Erau Greenwich Village, Fisherman's Wharf şi 
Pigalle, toate la un loc cu localuri de noapte, bordeluri, 
striptease, mari restaurante internaţionale precum şi nelipsitele 
discoteci. 

Hunter se plimbă fără grabă prin acea junglă de neoane, 
reperând locurile şi evaluând atmosfera care domnea acolo, 
mergând în ritmul acordurilor de jazz, a flashurilor electronice şi 
a acordurilor amplificate de chitare electrice. 

Găsi Soho Psych în locul indicat pe cutia de chibrituri, „pe Firth 
Street, lângă scuar”, înghesuit între un restaurant pakistanez şi 
un vechi teatru dărăpănat ale cărui afişe anunțau „cele mai 
frumoase fofoloance din Londra”. 

Hunter venise cu o oră mai devreme, luându-şi astfel toate 
măsurile de precauţie. Trecu prin faţa clubului. Traversă strada la 
intersecţie, şi se întoarse lent în direcţia de unde venise. In faţa 
locului de întâlnire era o autoservire. Mâncase bine la Ann 
Franklin; totuşi intră în local şi alese dintre diferitele feluri de 
mâncare cu intenţia de a se instala la una dintre mesele de la 
fereastră. 

Casiera îi întinse nota de plată. 

— Face şase şi şase, domnule. 

— Şase şi şase ce? întrebă Hunter scoțând portofelul. 

— Sunteţi american? 

El dădu din cap şi scoase din portofel o bancnotă de zece lire. 

Casiera îi explică zâmbind: 

— Suma totală de plată este de şase şilingi şi şase pence. 

Işi pierdu zâmbetul când văzu bancnota de zece lire. 

— N-aveţi bani mai mici, domnule? 

— Nu, îmi pare rău, mormăi el. 

Ea îi dădu restul bombănind şi, cu o privire dezaprobatoare, îl 
observă cum pune restul neglijent pe tavă şi se îndreaptă spre 
una dintre mesele de lângă fereastră. 

Petrecu la masă vreo patruzeci de minute, delectându-se cu 
diferite specialităţi britanice. Vederea era perfectă şi putea să 
urmărească în voie atmosfera de la Soho Psych. 

La unsprezece fără zece, un taxi se opri în faţa clubului şi din 
el cobori Ann Franklin. Hunter aprinse o ţigară şi o văzu 
aplecându-se spre un alt pasager care avea să păstreze probabil 
taxiul. Apoi maşina porni şi fata intră în club. 

Hunter mai aşteptă puţin. Un al doilea taxi sosi după câteva 


166 


minute - poate chiar acelaşi - şi din el cobori un bărbat. Era tipul 
înalt care îi dusese de la Dover la Londra, cel pe care Ann 
Franklin îl numea Harry Parks. 

Hunter remarcă cu coada ochiului o altă maşină - mică, marcă 
englezească - apropiindu-se lent de trotuar la câţiva metri de 
taxi. Din ea coborâră două persoane care intrară în local la 
câteva clipe după Harry Parks. Maşina plecă, şi alt tip ieşi din 
club şi traversă strada. Hunter îl văzu sprijinindu-se cu spatele de 
un felinar şi aprinzând o ţigară de parcă ar fi aşteptat pe cineva. 

Hunter ghici cu uşurinţă pe cine aştepta acel om. Suspină, îşi 
descheie discret cămaşa, scoase Beretta şi o puse pe genunchi 
ca să monteze surdina. Apoi puse arma la loc. | se părea că 
cortina se ridicase şi că se aştepta intrarea lui în scenă. 

Işi părăsi punctul de observaţie şi ieşi în stradă. 

Hunter rămase pe trotuar un moment, încercând să descopere 
prezenţa eventuală a altor persoane. Dar nu mai era nimeni. 
Tipul de la felinar aruncă imediat ţigara aprinsă. Probabil că mai 
era un tip pe stradă care aştepta acest semnal şi Hunter aşteptă 
ca să vadă. Dinspre Scuarul Soho, un om traversă rapid strada şi 
luă poziţie pe flancul stâng al lui Hunter. 

Hunter schiţă un zâmbet, apoi traversă şi el, îndreptându-se 
spre club. Avea oroare de intrigi, şi venise momentul să 
lămurească clar cine erau prietenii şi cine duşmanii şi să vadă de 
partea cui se afla Ann Franklin şi amicii ei de la Muzeul Sade. 
După aceea avea să pornească bătălia. In clipa în care intra pe 
uşa clubului, cei doi oameni din spatele lui traversară strada. 

Hunter dădu cu ochii de un recepţioner destul de în vârstă, 
foarte elegant, care stătea la un birou din apropierea intrării. O 
placă discretă anunţa că numai membrii aveau acces în club. 
Hunter se îndreptă imediat spre birou. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu o femeie tânără, zise el. Poate 
că... 

— Va trebui totuşi să cumpăraţi o legitimaţie de membru, sir, 
zise recepţionerul întrerupându-l... Aşa e regula. Asta vă va costa 
trei quid şi zece bob. 

Hunter scoase portofelul. 

— Adică, cât înseamnă asta în lire? 

Omul râse. 

— Probabil că asta e foarte agasant pentru americani, sir. Dar 
în curând vom fi obligaţi să folosim şi noi sistemul zecimal şi vom 
fi la fel de agasaţi. 

Cei doi „pândari” din stradă intraseră şi ei şi făceau în aşa fel 


167 


încât să stea lângă uşă, prefăcându-se că nu sunt preocupaţi de 
ce se întâmpla la biroul recepţionerului. 

Hunter atinse bancnota din portofel. 

— Cât? întrebă el. 

Recepţionerul se uita la câteva rânduri scrise pe un blocnotes. 

— Aveţi întâlnire cu domnişoara Franklin, sir? 

— Exact. 

— Atunci vă cer scuze. Puteţi să treceţi, intrarea a fost deja 
achitată. Adineauri mi-am luat postul în primire, sir, şi n-am avut 
timp să citesc toate mesajele. 

— Deci, pot să intru? 

— Bineînţeles, sir. Treceţi prin bar, coborâţi treptele, treceţi 
prin club şi urcați la mezanin, încăperea nr. 3, sir. 

Hunter lăsă o bancnotă de zece lire pe birou. 

— Să nu mai spui la nimeni, OK? 

Bancnota dispăru fulgerător în mâna recepţionerului. 

— Sunt discreţia întruchipată, sir. De fapt, cei doi domni de 
lângă uşă sunt cu dumneavoastră? 

— Nici vorbă. 

— Doamne, ce dezolant, sir! Sunt oamenii Scotland Yard-ului. 

Hunter ridică puţin din sprâncene. 

— Ca să vezi! Bine, mulţumesc. 

Se întoarse spre club ca să intre. 

Evenimentele luau o întorsătură ciudată, dar acum nu mai 
putea să dea înapoi. Jungla îl aştepta în stradă. 


168 


CAPITOLUL IX 


Soho Psych era destul de reprezentativ pentru numeroasele 
cluburi care funcționau la Londra, dar se deosebea prin 
longevitatea lui, căci celelalte dispăreau destul de repede. Soho 
era la mare modă de mai multe sezoane, atrăgând turiştii şi 
indigenii cu o regularitate dezamăgitoare pentru concurenţă care 
trecea prin momentele de glorie şi de cădere ciclice ale culturii 
mod de la Londra. 

Acest club era preferatul grupurilor englezeşti şi al 
muzicanţilor străini aflaţi în trecere, deci şi un loc de adunare 
pentru groupies, „pisicuţele” care se ţineau după grupurile pop. 

La bar nu era nici o distracţie, în afara fetelor goale în cilindri 
de sticlă fixaţi cam peste tot. Această sală era plină de o mulţime 
gălăgioasă. Lumina părea să vină de la tuburile cu manechine vii, 
care-şi schimbau poziţia la fiecare variaţie luminoasă. Nu li se 
acorda nici o atenţie. 

Hunter se opri în faţa unei blonde statice ca să-şi aprindă 
ţigara şi se întrebă de ce cei doi copoi n-au încercat să-l 
interpeleze în hol. Era posibil să fi primit ordin să nu acţioneze, 
sau poate că Hunter îi surprinsese mai înainte ca ambuscada să 
fi fost pregătită. In orice caz, probabil că acum puneau la punct 
ultimele detalii. 

Zăbovi lângă cilindrul în care se afla blonda ca să vadă dacă 
cei doi părăseau holul. Din curiozitate, Hunter încercă să se uite 
în ochii fetei, dar părea că ea îi ignora total prezenţa. Apoi 
lumina se transformă, trecând de la roşu viu la violet, şi fata îşi 
schimbă poziţia, trecând de la o nimfa silvestră la o seducătoare 
pasionată - cu capul dat pe spate, genunchii îndoiţi şi pulpele 
desfăcute. 

Hunter schiţă un zâmbet şi merse mai departe. Londra putea 
să ofere destule plăceri unui om care avea timp şi bani de 
prăpădit. Nu era şi cazul lui Hunter, căci Scotland Yard-ul tocmai 
invadase barul. 

Hunter reperă treptele care coborau spre arena principală. 
Sala era imensă şi părea gata să plesnească de atâta lume, care 
se legăna în acordurile unei muzici stridente şi de ciudatele 
efecte luminoase psihedelice. Pe un podium central se afla un 
grup pop şi muzicanţii păreau că duc o adevărată luptă ca să 
acopere vocile cântăreților care se străduiau să urle cum puteau 


169 


mai bine în microfoanele lor. 

Hunter îşi croi drum prin acea mulţime confuză şi găsi treptele 
din cealaltă parte a sălii, apoi întoarse capul ca să vadă unde 
erau cei doi poliţişti. Copoii se proţăpiseră pe treptele barului şi 
studiau cu îngrijorare mulţimea. Hunter traversă mezaninul 
luxos, parcurse un mic culoar şi găsi în cele din urmă o mică 
încăpere privată cu cifra 3 pe uşă. 

Nu era mai mare decât o chilie, iar lumina venea de la 
lumânări. Lângă fereastra deschisă de deasupra pistei de dans 
se afla o masă pentru două persoane. Hunter văzu şi un mic 
divan lângă un perete, iar decorul era completat cu câteva perne 
de harem. Incăperea era pe jumătate izolată fonic şi vacarmul 
din sala principală abia se auzea. 

Ann Franklin stătea la masă şi ţinea cu amândouă mâinile un 
pahar cu apă. Se uita la mulţimea de jos prin deschizătura 
perdelelor ferestrei. Tânăra femeie tresări şi se întoarse la 
intrarea lui Hunter. Vru să zâmbească dar se răzgândi când văzu 
expresia de pe faţa lui. Intoarse repede privirea spre fereastră. 

Harry Parks se ridică de pe divan. 

— Ai întârziat! Incepusem să credem că... 

— Poliţaii sunt aici; v-au urmărit. Sunt cel puţin patru. 

Parks dădu din cap. 

— Da, asta îi spuneam şi eu lui Annie, că am fost urmăriţi. 
Speram că nu vei veni. Slavă Domnului că nu te-au văzut! 

— M-au văzut, îl corectă Hunter. Şi ar fi putut să pună mâna 
pe mine foarte uşor, dar n-au făcut-o. De ce? Asta e întrebarea. 
Presupun că pregătesc ceva, şi tare mi-ar plăcea, să ştiu ce şi 
pentru ce. 

Parks se pregăti să iasă. 

— Mă duc să văd dacă pot afla, zise el. 

— Discret, îi ceru Hunter. 

— Îmi cunosc meseria, bătrâne, mormăi Parks ieşind. 

Hunter se aşeză pe scaunul din faţa tinerei femei. Picioarele 
lor se atinseră uşor. Ea îşi îndoi lent picioarele, aruncă o privire 
jenată spre Hunter, apoi lăsă ochii în jos. 

— iți mulţumesc că mi-ai încălzit patul, zise el. 

— Te rog, spuse ea încetişor. 

— Şi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut, adăugă serios Hunter. 

Seriozitatea situaţiei alungă jena tinerei femei. 

— Trebuie să fugi. Aici eşti în pericol. 

— Ştiu. Tu ai pus la cale această întâlnire. Aş vrea să ştiu de 
ce. 


170 


— Maiorul Stone a cerut-o. Ar fi trebuit să fie aici de multă 
vreme. Absența lui mă îngrijorează. 

Hunter era şi el îngrijorat. 

— Dar de ce aici şi nu la muzeu? 

— Din mai multe motive, răspunse ea. N-am timp să ţi le 
expun. Te rog să pleci. 

— Nu mai înainte de a înţelege. 

— Ce anume? 

— Sunt amestecat într-o intrigă murdară. Am oroare de asta, 
Ann. Aşa că spune-mi totul. 

— Imi pare rău, zise ea. 

Părea că nu va mai adăuga nimic. 

— Bine, zise el domol. Adio. 

Aproape că ajunsese la uşă când ea îl prinse din urmă. 

— Stai! 

Hunter o luă brusc în braţe şi îi sărută cu brutalitate buzele. La 
început surprinsă, ea rezistă o clipă, apoi cedă şi se lăsă în voia 
îmbrăţişării lui brutale. Când îi dădu drumul, ea gemu şi se 
cuibări la pieptul lui. 

— Vorbeşte-mi despre muzeu, zise el brusc. De ce sunt atât de 
interesaţi de mine? 

Ea îşi trăgea sufletul cu greu, încă stăpânită de emoţii. 

— Nu ştiu, şopti ea. Nu ştiu totul. 

— Spune-mi ce ştii. 

Ea se dezlipi de el şi se sprijini cu spatele de uşă, încercând să 
se liniştească. 

— Bob... îmi pare rău, m-am purtat ca o... o... 

— N-are nici o importanţă, mormăi el. Haide, îmi datorezi 
câteva răspunsuri, şi nu mai am mult timp. 

Ea respiră profund. 

— Mafia americană a invadat Londra. Dar asta ştiai. După câte 
am înţeles, încearcă să preia controlul aici. Miza e enormă, 
incluzând influenţa asupra politicii, industriei şi a marilor afaceri. 
Până acum n-au avut prea mare succes. 

— Şi? 

Ea îşi feri privirea. 

— Nu ştiu cum, dar au putut să se infiltreze în clubul maiorului 
Stone. Au obţinut dovezi foarte jenante în domeniul politic. 

— Bun, ar fi trebuit să bănuiesc, zise Hunter suspinând. 
Presupun deci că membrii „muzeului” vostru sunt VIP-uri. 

— Da, mărturisi ea. Acum se află într-o postură foarte proastă. 

— E chiar atât de grav? 


171 


— Da. Ai auzit de scandalul Profumo de acum câţiva ani? 

— Toată lumea a auzit, răspunse Hunter. 

— Bineînţeles. Acum ar putea să fie de zece ori mai grav. 
Aceşti gangsteri deţin dovezi care ar putea chiar să răstoarne 
guvernul. 

— Maiorul e şi el implicat? 

— Nu direct, dar se simte răspunzător. Pentru că sistemul lui 
de siguranţă a fost penetrat. 

— Spune-i că am să mă gândesc la asta, zise Hunter. 

— Toate astea sunt ca un coşmar, murmură ea. 

El o privi o clipă cu răceală, apoi îi zâmbi. 

— Nu fi prea îngrijorată. Vom găsi o soluţie. 

Puse mâna pe clanţă. 

— Unde-l pot găsi pe maior? 

— Nu ştiu, zise ea scuturând din cap. Şi nu-mi pot da seama 
ce-a putut să-l reţină. Dacă reuşeşti să scapi de-aici, întoarce-te 
urgent la Queen's House. Vom încerca să intrăm în contact. 

Hunter zâmbi din nou. 

— Dacă mă gândesc mai bine, zise el, cred că amândoi avem 
ceva de dus la bun sfârşit. 

Ea îi susţinu privirea. 

— Da, ai dreptate, şopti ea. 

Hunter mângâie braţul fetei, întredeschise uşa şi aruncă o 
privire afară, apoi ieşi închizând uşa în urma lui. 

Harry Parks sosea în grabă dinspre scară. 

— Ai avut dreptate, bătrâne, zise el cu glas scăzut. E plin jos! 
Hunter îi arătă o casă a scărilor de la capătul mezaninului. 

— Asta unde duce? 

— La camerele de la etaj, îi explică Parks. Dormitoare pentru 
cei care nu pot să aştepte. 

— Şi mai sus? 

— Nu ştiu, răspunse Parks dând din umeri. 

— Voi încerca. 

— Atunci eu cobor să provoc un scandal. 

— Mi-ar prinde bine, zise Hunter. 

Parks zâmbi. 

— E una din specialităţile mele, zise el înainte de a porni din 
nou spre marea sală a clubului. 

Hunter se repezi spre celălalt capăt al mezaninului şi văzu că 
scara aceea ducea şi la etajul de jos. Tocmai se gândea ce să 
facă, când îl zări pe maiorul Stone urcând în cea mai mare 
viteză. 


172 


Se văzură în acelaşi timp. Beretta apăru în mâna lui Hunter. O 
expresie ofensată apăru pe faţa maiorului care se oprise brusc. 

— Fugi prin faţă, Hunter! exclamă maiorul. N-ai nici o secundă 
de pierdut. 

— Nu pot. Clubul e plin de copoi. 

Stone urcă încet ultimele trepte cu sprâncenele încruntate. 

— Te-am băgat într-un necaz mare de tot, zise el. De douăzeci 
de minute încerc să scap de urmărirea lui Nicholas Woods. Până 
la urmă mi-am abandonat maşina la câteva străzi de-aici şi am 
mers restul dramului pe jos. Dar nu sunt convins că i-am păcălit. 

— Cine e Nicholas Woods? întrebă Hunter. 

— Un gangster local, şi mă miră că nu-l cunoşti. Cred că-i mai 
zice şi Nick Trigger. 

— Aha, răspunse Hunter. Acum spune-mi câţi sunt. 

Maiorul lăsă umerii în jos. 

— Cel puţin cinci, poate mai mulţi. Presupun că acum au ajuns 
aici pe stradă. 

Hunter suspină gândindu-se la diferitele posibilităţi. Putea să 
treacă printre poliţişti, dar nu era bine. Hunter nu trăgea 
niciodată în poliţişti. Dacă pleca pe unde venise maiorul, s-ar fi 
confruntat cu forţe inamice superioare. 

— O şterg pe sus, îi spuse el lui Stone. Ann te aşteaptă la 
numărul 3. 

Apoi urcă în grabă scara. 

La etajul de sus, pe un scaun stătea un bătrânel cu faţa dură 
care remarcă imediat pistolul din mâna lui Hunter. 

— Ei! exclamă el. Ce se întâmplă? 

Hunter imită aproximativ accentul lui Harry Parks şi zise: 

— Poliţia, bătrâne! Scoate-i de-aici rapid! 

Bătrânul apăsă cu degetul un buton fixat în plinta din spatele 
lui, şi Hunter auzi răsunând soneriile în camerele dispuse de-o 
parte şi de alta a culoarului. Bătrânelul se ridicase în picioare şi 
se pregătea să coboare scara. Hunter îl reţinu. 

— Nu pe-aici! mormăi el sperând să găsească altă ieşire. 

— Alt drum nu e, zise bătrânul. 

Işi smuci mâna şi cobori treptele. 

Culoarul deveni brusc un ocean de confuzie. Bărbaţi şi femei 
pe jumătate goi ţâşneau din camere. Un tânăr furios trecu 
repede pe lângă Hunter, încercând să-şi pună pantalonii şi ţinând 
cămaşa cu dinţii şi pantofii sub braţ. După el venea o fată 
drăguță, încheind cum putea mai bine o bluză care abia îi putea 
ţine pieptul superb agitat de mânie, strigând tot felul de 


173 


imprecaţii tânărului din faţa ei. 

Lui Hunter îi părea rău, dar presupunea că amanţii deranjaţi îşi 
puteau rezolva problema şi în altă parte, în timp ce el îşi sacrifica 
viaţa. Se uită după grupul ghinionist care fugea şi începu să 
examineze ultimul nivel al clubului Soho Psych. La acel etaj erau 
şase camere mici, trei de fiecare parte a culoarului, toate situate 
în partea din spate a imobilului. Aveai impresia că acel nivel 
fusese împărţit în două, şi că la încăperile care dădeau spre 
partea din faţă se ajungea prin altă parte. Cele trei camere cu 
ferestre dădeau spre alee. 

Hunter inspectă totul în mai puţin de un minut şi ajunse la 
concluzia că nu avea nici o şansă să scape. Nu exista scară de 
serviciu şi nici o posibilitate de a urca pe acoperiş; doar un gol de 
zece metri spre alee. g 

In clipa în care vru să renunţe, găsi soluţia. În dulapul ultimei 
camere era o trapă, care probabil că ducea în pod. Se ridică încet 
prin acea deschizătură şi aprinse bricheta ca să se orienteze în 
întuneric, după ce puse trapa la loc. Podul era ca oricare altul şi 
se întindea în faţa lui fără nici un obstacol aparent. Pe jos nu era 
parchet iar plafonul, în pantă, era foarte jos şi cu denivelări. Era 
semn bun, pentru că avea probabil lucarne. 

Inchise bricheta şi începu să exploreze locul, târându-se pe 
grinzi, în căutarea unei surse luminoase. Şobolanii îi tăiară calea 
de mai multe ori, făcându-l să scrâşnească din dinţi. Auzi zgomot 
mare la etajul de jos, apoi, drept în faţă, văzu o sursă luminoasă. 
începu să se târască cu repeziciune, ştiind că fiecare secundă 
era deosebit de prețioasă. 

Lumina venea de la o gură de aerisire acoperită de un grilaj 
din lemn putred. Deschizătura era destul de mare ca să poată 
trece prin ea. 

Stinghiile cedară foarte uşor, rupându-se cu un pocnet sec, şi 
deschizătura fu degajată. Scoase capul afară şi văzu o porţiune 
mică de acoperiş plat puţin mai jos şi, mult mai jos, Firth Street. 

Se întoarse şi ieşi cu picioarele înainte, ţinându-se cu mâinile 
de stinghiile putrede. Pe strada din faţa clubului se întâmpla 
ceva, dar poziţia pe care o avea nu-i permitea lui Hunter să 
arunce o privire. 

Oricum, nu era deloc interesat de acel loc şi se deplasă spre 
partea din spate a imobilului. 

Descoperi atunci că acoperişul era comun pentru toate 
clădirile din acea zonă, cu o suprafaţă inegală, cu pante abrupte 
în unele locuri. După câteva clipe, Hunter se afla în cealaltă parte 


174 


şi reperase o scară veche cimentată în cărămizi. Cobori repede 
până pe aleea de lângă stradă. 

In momentul în care puse piciorul pe pământ, o voce răcni: 

— Cine-i acolo? 

O siluetă mare se desprinse din umbra imobilului la câţiva 
metri de el. Vocea avea accente americane, iar revolverul părea 
ameninţător. 

Hunter se aruncă brusc într-o parte şi trase Beretta. Atinse 
pământul şi apăsă pe trăgaci. Mica armă îşi trimise veninul prin 
surdină şi silueta amenințătoare se prăbuşi peste zidul 
imobilului, gemând. 

Un bărbat cu o haină lungă apăru la capătul aleii. 

— Hei! Johnny! Ce faci? 

Beretta „tuşi” din nou şi tipul nu mai află ce făcea numitul 
Johnny. Căzu cât era de lung pe alee, scăpând pistolul în faţă, 
dar Hunter sărea deja peste cadavrul lui deplasându-se în pas 
alergător. leşi în stradă cu pistolul întins, gata să tragă. 

In acel moment se aprinseră farurile unei maşini garate lângă 
trotuar, puţin mai jos. Hunter văzu flăcările armelor chiar mai 
înainte de a fi auzit detunăturile, dar părăsise deja zona 
luminată, virând din nou spre vehicul şi trăgând asupra lui cu o 
eficacitate mortală. 

Imediat răsunară fluierele poliţiei pe Firth Street şi se auzi un 
răpăit de paşi care anunţa sosirea poliţiştilor. 

— Opriţi focul! strigă o voce autoritară. In numele legii, opriţi 
focul! 

Hunter nu mai trăgea, aflându-se acum în spatele maşinii 
inamice, pe cale să dispară în umbră, dar maşina îşi direcţionă 
focul spre poliţişti. Urmară împuşcături de ambele părţi, maşina 
se transformă în sită şi se aşternu o tăcere lugubră în momentul 
în care Hunter dispărea din scenă. 

Scăpase încă o dată şi le plătise cu aceeaşi monedă. Cât timp 
mai putea să reziste? Câte ambuscade mai putea să dejoace, şi 
care putea să-i evite la nesfârşit pe copoii abili de la Scotland 
Yard? 

Războiul de la Londra lua o întorsătură îngrijorătoare şi 
Exterminatorul începea să se înfurie. Nu putea să mai continue 
lupta numai în defensivă. Ştia că, dacă voia să supravieţuiască, 
trebuia să treacă la atac. Era conştient că nu avea nici un chef să 
facă asta, dar instinctul îi dicta să lovească aşa cum obişnuia să 
facă, să lupte în felul lui ca să poată părăsi Anglia în viaţă. 

Ştia cu ce avea să înceapă. Când ajunse la limuzină, puse PM- 


175 


ul Uzi pe banchetă lângă el şi porni spre Muzeul Sade. 
Incepea bătălia Angliei. 


176 


CAPITOLUL X 


Hunter îmbrăcase uniforma de luptă, combinezonul negru, 
bascheţi negri, avea PM-ul atârnat la gât şi Beretta la centură. Se 
apropia de ţintă. Noaptea era calmă, rece şi foarte întunecoasă. 
Hunter nu mai era decât o prelungire a întunericului, o umbră 
mută care parcă aluneca prin noapte. Işi scosese hainele şi le 
lăsase în maşina parcată pe o străduţă secundară. 

Ajunse în scuar pe partea opusă „muzeului” şi făcu o pauză. 
Era foarte întuneric. Aşteptă cu urechea la pândă. După câteva 
minute, răbdarea îi fu recompensată. Avu confirmarea auditivă a 
prezenţei umane: un vânător în faţa lui pe caldarâm, un schimb 
de cuvinte cu glas scăzut, o tuse undeva mai departe. 

Inamicul era acolo, şi de data asta dădea dovadă de respectul 
faţă de omul pe care voia să-l nimicească. Făcuseră ceva la 
felinare, căci toate erau stinse. Doar ascultând cu mare atenţie 
puteai să distingi cel mai mic sunet. In faţă, la parterul 
„muzeului”, se vedea o lumină slabă, dar Hunter îşi aminti de 
perdelele duble şi îşi spuse că era posibil ca muzeul să nu fie 
chiar atât de pustiu pe cât părea. 

Işi continuă lent deplasarea pe jos, rămânând în umbra 
clădirilor. Cineva îşi trase nasul chiar în faţa lui. Hunter se opri. O 
talpă lovi trotuarul şi Hunter putu să distingă o mică mişcare în 
întuneric, dar nu era decât o aparenţă de masă care se detaşa 
pe fundalul de beznă. Se întrebă când va învăţa inamicul să se 
îmbrace în negru noaptea. 

Inaintă din nou, abia respirând, până în momentul în care ar fi 
putut să-l atingă pe cel sprijinit cu spatele de zid, cu mâinile în 
buzunare şi pălăria trasă pe ochi. 

Hunter ştia cât de greu era să stai treaz în orele lungi ale 
aşteptării nocturne. In absenţa oricărui stimul al simţurilor, 
apărea deseori o formă de ameţeală. Existau oameni care 
adormeau pur şi simplu în picioare. Cel din faţa lui era după 
toate aparențele în stare de letargie. Tipul îşi trase iar nasul şi 
întoarse capul spre Hunter. 

Atunci silueta neagră făcu un salt înainte şi, cu un gest iute, 
lipi capul omului de perete, acoperindu-i gura cu o mână şi 
aplicându-i o lovitură magistrală la gât cu muchia celeilalte. Il 
lovi cu genunchiul în piept, şi omul se încordă momentan, 
scoțând un geamăt spasmodic şi involuntar care se stinse 


177 


aproape imediat, apoi tipul se nărui lent. Hunter îl ţinu, apoi îl 
puse pe pământ şi îi luă pulsul. Nu mai avea. Sistemul respirator 
fusese nimicit de violenţa asaltului. 

Cu un pas de felină, silueta neagră îşi reperă următoarea 
victimă şi repetă procedeul cu rezultate similare. Apoi Hunter se 
fofilă de cealaltă, parte a scuarului, căutându-l pe tipul care 
tuşea. Il găsi, scutindu-l de alte accese. Se deplasă apoi spre sex 
shop mergând spre uşa ascunsă. 

Examinase broasca magazinului cu prima ocazie. Era o 
vechitură ineficace. Lama cuţitului aplicată în punctul sensibil şi 
o apăsare cu umărul îi veniră de hac. Hunter intră. 

Cobori în pivniţă, parcurse tot pasajul şi intră în pivniţa lui 
Edwin Charles, sub „muzeu”. La prima trecere pe-acolo, nu 
avusese timp să examineze locul. Voia să plece cât mai repede şi 
nu fusese prea atent la sistemele de supraveghere. Acum le 
examină amănunțit. 

In ajun remarcase două uşi grele de fiecare parte a pasajului, 
şi presupusese că Charles îşi făcea treaba în spatele acelor uşi. 
Amândouă erau întredeschise. Hunter se hotărî să le exploreze şi 
dădu într-o parte, peste un apartament foarte decorat. Nu era 
decât o cameră, dar avea tot confortul, inclusiv un bar cu bere 
sub presiune şi atelier pentru reparaţii electronice. 

Acolo însă nu era nimeni. 

In cealaltă parte, Hunter găsi postul de observaţie, care era 
mai elaborat decât şi-ar fi închipuit. Exista o consolă electronică 
şi o serie de ecrane a circuitelor TV închise. Mai erau şi o 
sumedenie de aparate electronice, o masă de montaj şi un 
proiector, dar nici urmă de Edwin Charles. 

Hunter cercetă mai întâi ecranele. Toate erau aprinse şi părea 
că cele două nivele se aflau sub supraveghere. Pe un ecran se 
vedea intrarea, pe un altul, sala de primire unde Hunter se 
pomenise prizonier în ajun, iar al treilea arăta sala „haremului”. 
Fiecare celulă de tortură avea ecranul ei. 

Aceste celule, care fuseseră goale şi slab luminate la trecerea 
lui Hunter, acum erau puternic luminate şi toate erau ocupate. 
Persoane tinere de ambele sexe, goale şi prinse de instrumentele 
de tortură, se prefăceau suferinde şi supuse. 

Ecranele haremului ofereau un spectacol foarte diferit. Bărbaţi 
şi femei lungiţi pe divan, sau stând pe perne, păreau ieşiţi dintr-o 
poveste din O mie şi una de nopți. Toţi participau la orgie pe 
măsura maniacilor erotismului. Cei mai mulţi bărbaţi păreau cam 
trecuţi şi chiar mai mult. Singurii tineri erau efebii hărăziţi 


178 


plăcerilor îndoielnice ale câtorva pederaşti îmbătrâniţi. Femeile, 
fără excepţie, erau frumoase, tinere şi numeroase. Puteai vedea 
un amestec de togi romane, de pijamale de harem, de voaluri de 
sclave şi biciuri de dominatori. 

In centrul acestei săli se afla o mică platformă turnantă şi, pe 
ea, un negru imens legat de o cruce. Era gol iar starea sa de 
excitare nu lăsa nici o umbră de îndoială. O fată înaltă şi blondă 
executa în faţa lui un dans lubric, lipindu-se de corpul lui umed 
de transpiraţie, apoi fugind imediat pentru a se feri de loviturile 
lui violente pe şolduri. 

După fiecare mişcare de nesupunere, negrul era „pedepsit” 
pentru îndrăzneala lui de o altă fată cu dimensiuni 
impresionante, care mânuia cu aviditate un bici negru şi lung. 

Hunter era dezgustat de acel teatru. Se întrebă câte alte 
numere îl precedaseră pe acesta, apoi înţelese de ce Ann 
Franklin spusese că la „muzeu” exista „personal”. Acei oameni 
erau actori şi, în plus, erau foarte dotați pentru specialitatea lor. 
Chiar şi torturaţii din celule se prefăceau foarte bine că suferă, 
ca orice actor care se respectă. In jurul scenei turnante se aflau 
câteva ecrane care permitea spectatorilor să vadă ce se 
întâmpla în celule. 

Consola postului de siguranţă era mai potrivită pentru plăceri 
vizuale decât pentru o supraveghere de securitate. Hunter se 
întrebă dacă invitaţii ştiau că erau urmăriţi cu ajutorul camerei 
de luat vederi. Ce mină de aur pentru un şantajist! 

Privirea i se opri asupra ecranului unde se afla butoiaşul pe 
care trebuia să te menţii în echilibru. O amazoană ciudat 
îmbrăcată tocmai intrase în câmpul vizual. Purta cizme negre 
până dincolo de genunchi şi un corset cu şireturi care îi făcea un 
mijloc de viespe. Pieptul fusese decupat pentru a-i pune mai bine 
în valoare sânii de marmură, iar părul negru îi cădea pe spate 
până la mijloc. Se fardase în mod grotesc ca să capete o alură 
satanică. Hunter îşi zise că avea probabil un metru optzeci, chiar 
şi fără cizmele cu tocuri înalte. In mână avea nelipsitul bici 
negru. 

Un tânăr bine făcut stătea în echilibru pe platformă. Era cu 
spatele la camera de luat vederi, cu mâinile legate, cu faţa la 
perete. Fata-diavol începu imediat să-l biciuiască, lovindu-l 
puternic cu biciul peste şoldurile goale. 

El reacţionă de parcă durerea ar fi fost insuportabilă, 
răsucindu-se ca să evite capătul usturător al biciului, pierzându- 
şi echilibrul şi agăţându-se cu disperare de curele ca să nu 


179 


atârne cu toată greutatea de încheietura mâinilor - exact cum îşi 
imaginase Hunter la prima vizită. 

Numărul era foarte real după aprecierea lui Hunter. Ghici că 
biciul era făcut dintr-un material moale, dar avu totuşi o senzaţie 
de greață. Işi întoarse faţa de la consolă şi se întrebă unde era 
Charles şi ce-l putuse face pe bătrân să-şi părăsească postul. Cu 
siguranţă că era vorba de o seară importantă pentru „muzeu”; 
nu era momentul să fie slăbit sistemul de siguranţă. 

Hunter reexamină întreaga pivniţă şi se întoarse iar la consolă 
după câteva momente, fără să fi aflat nimic în plus. În absenţa 
lui, negrul imens părăsise scena din sala de orgie şi acum se 
derula un alt număr. Doi tineri în pielea goală fuseseră legaţi 
spate în spate şi două fete fuseseră legate una lângă alta. 
Fireşte, problema lor era de natură erotică şi, pentru rezolvarea 
ei, se dedau unor acrobaţii foarte ingenioase. 

Brusc, pe unul din ecranele celulelor se produse o mişcare 
ciudată. O amazoană diabolică trecuse prin faţa obiectivului 
camerei de luat vederi clătinându-se, cu faţa dezgustată. Hunter 
se apropie de ecran. In aparenţă, scena părea normală. Victima 
era legată la un fel de stâlp dublu al infamiei - primul jug, la 
câţiva centimetri de sol, îi strângea gleznele, iar al doilea, ceva 
mai sus, îi încercuia capul şi încheietura mâinilor. 

Hunter remarcase aparatul când trecuse prima dată prin acel 
labirint şi nu fusese nevoit să-şi pună întrebări referitoare la 
modul lui de folosire. Victima trebuia să se îndoaie cu capul 
aproape între picioare. Oboseala fizică sau o ameţeală ar fi 
provocat o înăbuşire dacă corpul s-ar fi aplecat prea mult într-o 
parte. Căderea ar fi însemnat ruperea gâtului. Hunter înţelesese 
toate astea din ajun. Acum îşi explica totalitatea implicaţiilor 
diabolice ale instrumentului, căci victima era îndoită în spate, şi 
fuseseră adăugate accesorii suplimentare. 

O platformă îngustă, semănând cu un cal cu mânere cu vârfuri 
de oţel, era fixată sub coloana vertebrală arcuită. Dacă acest 
număr era trucat, victima era probabil un contorsionist. 

Dar torturatul nu semăna deloc cu un contorsionist şi, uitându- 
se mai bine, Hunter simţi un fior pe şira spinării. Nu era vorba de 
un actor. Bărbatul era destul de în vârstă. Unghiul camerei de 
luat vederi era prost ales faţă de lumină şi nu se putea vedea 
decât ceafa victimei - dar Hunter înţelese unde dispăruse Edwin 
Charles. 

Hunter mârâi înfundat ca un animal, ţâşni din pivniţă şi se 
repezi pe scară până la parter chiar mai înainte de a se fi gândit 


180 


ce face. Se năpusti în cămăruţa care dădea spre sala de recepţie 
şi se avântă prin mulţimea cuprinsă în vârtejul orgiei. Silueta 
neagră cu un PM suspendat la gât trecu aproape neobservată de 
mulţime. În fond, nu părea mai puţin nepotrivită decât ceilalţi, şi 
nimeni nu-l opri decât în momentul în care vru să treacă de uşa 
în formă de fese. 

Două amazoane, îmbrăcate în piele, stăteau lângă uşă, cu 
braţele încrucişate, cu biciul în repaus. Mutrişoarele lor satanice 
fură surprinse când îl văzură pe Hunter apropiindu-se. În ultima 
clipă, una dintre ele folosi biciul, încolăcindu-l după Hunter cu 
abilitate, iar cealaltă se aşeză în calea lui. Biciul era făcut din 
fibre de nylon şi nu-i făcu nici un rău. In schimb, cea care îi bara 
calea era înaltă şi puternică. 

— Bătrânul e în pericol! mormăi el împingând-o într-o parte cu 
brutalitate. 

leşi pe uşă şi se repezi pe scări urmat de una dintre fete. 

Nu avea decât o idee vagă despre direcţia în care trebuia să 
meargă, dar înţelese că se apropia de ţintă când văzu o 
amazoană prăbuşită pe culoar. 

— Ajut-o, îi ordonă Hunter fetei care venea după el. 

Trecu peste fata căzută şi intră în celulă. Realitatea era mai 
rea decât putuse s-o arate camera de luat vederi. Mirosul de 
sânge se amesteca cu cel de carne arsă infestând atmosfera 
cămăruţei lipsită de aer. 

Moartea venise să elibereze o fiinţă omenească, s-o scape de 
suferinţe. Hunter înţelese asta imediat ce puse piciorul în celulă. 

Bătrânul soldat nu dispăruse discret. Edwin Charles sfârşise de 
o moarte atroce. 

Instrumentul de tortură avea picioare reglabile şi o traversă de 
fier pe care se aflau nişte vârfuri conice. Fierul încă mai era cald 
şi o lampă cu benzină zăcea într-un colţ. Hunter înţelese că 
metalul fusese încins până la alb, după care capra aceea fusese 
strecurată sub spatele bătrânului şi corpul fusese înălţat până 
când coloana vertebrală nu i se mai putuse îndoi. Charles se 
prăbuşise pe capra care îi arsese carnea. 

Era evident că şi coloana se rupsese precum şi alte oase. 
Căldura metalului cauterizase probabil vasele rupte pe măsura 
avansării fierului, dar hemoragiile interne îşi găsiseră o ieşire pe 
gură şi celelalte orificii de eliminare. Era o scenă macabră şi 
Hunter putea să înţeleagă de ce fata leşinase. 

— Ce pot să facă oamenii! mormăi el examinând detaliile 
sinistre. 


181 


Privi cu furie cadavrul bătrânului soldat. Ce spusese despre 
muzeu? O semnificaţie mai profundă... un simbol al epocii 
noastre... 

— Mda, mormăi Hunter înainte de a ieşi. 

Le găsi pe cele două fete lângă celula următoare. 

— A murit? întrebă fata care venise după Hunter. 

— Da, mormăi el. De la ce oră durează distracţia? 

— De la unsprezece, şopti fata cu o voce sinistră. 

Hunter se uită la ceas. Trecuse puţin de miezul nopţii. Dădu 
din cap lămurit. 

— Nu ştiu de când se afla bătrânul în acea cămăruţă, dar n-a 
murit de mai mult de o jumătate de oră. 

Fu imediat frapat de implicaţiile acestui fapt. Edwin Charles 
murise în faţa acelor amatori de orgii, josnicia abjectă a scenei 
fiind camuflată de suferinţele simulate de cei din jur. 

— A agonizat mai mult de jumătate din distracţia voastră, zise 
Hunter cu glas scăzut. 

Fata care leşinase fu gata să-şi piardă din nou cunoştinţa. Se 
agăţă de Hunter ca să nu cadă. 

— Am intrat de mai multe ori, zise ea. N-am ştiut cine era... 

Părea îngrozită. 

— Dar deodată a început să miroasă cumplit... 

Părea că se luptă puternic cu greaţa. 

— Cine leagă victimele la chestiile alea idioate? întrebă 
Hunter. 

— În mod normal, victimele se leagă singure, murmură 
cealaltă fată. Pot să se desfacă când doresc. Nu e decât un joc. 
In fine, cine ar fi putut să ghicească... 

Sânii ei fremătară şi se legănă uşor. Hunter o ţinu de braţ. 

— Da, un joc, un amuzament, zise el. 

Hunter le părăsi şi parcurse drumul invers prin harem. Nimic 
nu se schimbase, dar grupul de patru găsise modalitatea de a se 
satisface, trecând dincolo de toate legile anatomiei umane. i 

Un ecran cu cadavrul lui Charles se afla chiar deasupra lor. In 
treacăt, Hunter scoase Beretta şi trase un glonţ în imagine. 
Nimeni nu părea să se mai delecteze privind cadavrul bătrânului. 

Traversă sala, trecu prin faţa scării care ducea în pivniţă şi se 
îndreptă spre uşa principală. incărcă PM-ul Uzi şi trase piedica. 
Bob Hunter va începe să ucidă. 


182 


CAPITOLUL XI 


Cufundat în gânduri, Danno Giliamo stătea pe bancheta din 
spate a unei limuzine mari, de culoare neagră, parcată lângă 
scuarul unde se afla Muzeul Sade. In afara şoferului, aplecat 
peste volan, nu mai era nimeni cu el. 

Zgomotul unei maşini care se apropia tulbură tăcerea. 
Mergând încet, vehiculul trase lângă trotuar, în faţa maşinii lui 
Giliamo. După o clipă, portiera limuzinei se deschise şi Nick 
Trigger se strecură pe banchetă alături de Giliamo, închizând uşa 
ca să se stingă plafoniera. 

Giliamo oftă. 

— Cred că ai avut dreptate, Nick, zise el. N-a apărut. Nici la 
tine nu s-a întâmplat nimic, nu-i aşa? 

— Nimic, pe dracu'! S-au întâmplat o sumedenie de lucruri, îl 
anunţă calm Nick Trigger. Dar ai avut dreptate când mi-ai spus 
că-i merge creieraşul. S-a cărat cât ai zice peşte. 

— Ne-a scăpat iar. 

— Exact. 

— Ei bine, aici n-a venit. 

Giliamo bătu cu nervozitate o ţigară pe mână, apoi o puse 
între buze şi o aprinse. Ochii lui străluceau în lumina flăcării. 

— Ce-a fost? 

Trigger se lăsă cu spatele pe speteaza banchetei. 

— İl încercuisem într-un local pop de lângă Soho Square, 
răspunse el dând din umeri cu un aer ostenit. A ieşit şi dus a fost, 
iar noi am rămas ca proştii. Peste tot erau poliţai, tot cartierul 
era plin. 

Giliamo trase nervos din ţigară. 

— Bun, ce-au păţit oamenii mei? 

— Şase din pistolarii independenţi au murit, zise Trigger 
suspinând. lar Looney şi Rocky au fost arestaţi. Dar nu-ţi face 
griji, îi scot mâine dimineaţă. 

Giliamo înjură cu glas scăzut vreo treizeci de secunde, apoi 
întrebă: 

— Vezi cu cine ne luptăm? 

— Maa. 

Trigger îşi înfipse furios coatele în speteaza banchetei, apoi 
suspină descurajat. 

— Nu cred că merită să mai ardem gazul aici, Danno. Lasă 


183 


totuşi pe cineva, pentru orice eventualitate, dar mai bine să 
mergem la culcare. Hunter nu cred că a scăpat dintr-o 
ambuscadă ca să se vâre în alta. Mâine, la prima oră, vine Arnie 
Farmer cu armata lui. Ne vom aduna şi vom vedea ce avem de 
făcut. 

— Şi eu care credeam că vom rezolva problema înainte de 
sosirea lor! mormăi Giliamo. Il cunoşti pe acest Arnie Farmer? 

— Ne-am întâlnit de câteva ori, răspunse Nick Trigger. Dacă nu 
mă înşel, gândeşti la fel ca mine despre acest capo. Sau mă 
înşel? 

— Dacă vrei să insinuezi că e un tip cu care e al naibii de 
stingheritor să lucrezi, atunci nu te înşeli. 

— Atunci, mai bine-o spunem pe faţă. Arnie Farmer e un idiot 
nenorocit şi nu-mi convine deloc că vine pe capul meu. Aş fi 
preferat să rămână la el acasă. 

— Ei, da! mormăi caporegime din New Jersey. Ar fi fost mai 
simplu să-l fi scos din circuit pe Hunter înainte de venirea lui. 

Aruncă o privire spre omul de la volan. 

— Dar ar fi bine să nu mai repetăm ce-am spus. M-ai înţeles, 
Gio? 

Gio Scaldicci întoarse capul zâmbind. 

— Am înţeles, domnule Giliamo. Am urechi care nu aud decât 
ce trebuie să audă. 

Urmă o scurtă tăcere, apoi Nick Trigger se adresă lui Giliamo: 

— Bun, haide să mergem, Danno. 

— Trebuie să mai aşteptăm puţin. Sal a plecat să-şi facă 
rondul, într-o clipă va veni înapoi. 

Cei trei mafioţi aşteptară câteva clipe tăcuţi, apoi portiera din 
faţă se deschise şi al patrulea urcă pe bancheta din faţă. Era Sal 
Masseri, unul dintre şefii de echipă ai lui Giliamo. Vocea lui era 
plină de panică. 

— Ne-a omorât trei oameni, Danno! 

— Ce tot spui? se răsti caporegime. 

— Vreau să spun că Willie Ears, Jack Constructorul şi Big 
Angelo sunt eliminaţi, asta vreau să spun. Nu sângerează, dar 
toţi trei zac morţi. Am impresia că au ceafa ruptă. 

Giliamo rămase fără glas. Se uită ţintă la tovarăşul său de pe 
bancheta din spate, apoi se repezi la portieră. Nick Trigger îl 
reţinu, apoi se întoarse spre Masseri. 

— De cât timp sunt morţi, Sal? 

— Nu de mai mult de zece minute, un sfert de oră. Am fost să- 
i previn pe ceilalţi. Nimeni n-a văzut nimic, Nick, absolut nimic. 


184 


— Zece-cincisprezece minute, murmură Trigger. Ceea ce 
poate să însemne că ar fi putut să vină direct aici şi... 

Giliamo privi cu nervozitate spre „muzeu”. 

— Atunci e sigur! izbucni el cu furie. Ticălosul a reuşit să intre 
şi să iasă fără să-l putem vedea. Pun prinsoare că acum e 
înăuntru. 

Işi împunse şoferul cu mâna. 

— Inaintează până la „muzeu”, dar încet de tot, Gio. Te opreşti 
în faţa staţiei de autobuz. 

Maşina parcurse lent traseul indicat şi se opri în faţa staţiei de 
autobuz, chiar în faţa „muzeului”. 

— Intrăm? întrebă cu nervozitate Masseri. 

— Păi, cum! răcni Giliamo. Dă-te jos şi anunţă oamenii. 

Mai înainte ca Masseri să fi coborât, doi oameni se apropiară 
în grabă de maşină. Giliamo lăsă geamul în jos şi scoase capul 
afară. Unul dintre cei doi dădu raportul cu o voce gâfâită. 

— Voiam să-i spunem lui Sal că am găsit ceva. Acolo. 

Arătă spre cealaltă parte a scuarului. 

— O librărie. Poarta din spate a fost forţată. Ar putea să fie un 
amănunt important. 

— Bun, ia câţiva băieţi şi du-te să vezi, ordonă Giliamo. 

Cei doi tipi plecară în fugă. 

— Poate că ar trebui să mă duc să văd ce-au găsit, Danno, 
sugeră Masseri. 

Nick Trigger râse scurt. 

— Cred că Sal nu vrea să intre cu noi, zise el. 

— Te cred, răspunse Giliamo în numele omului său. Şi eu simt 
la fel ca el, dar asta nu are nici o importanţă. Rămâi aici, Sal. 
Stevie se duce să vadă ce e cu librăria, pe urmă ne mişcăm. 

— Ei bine, nici mie nu-mi place, mormăi Trigger, dar nu din 
aceleaşi motive. E prea multă lume înăuntru în acest moment. 
Asta înseamnă prea mulţi martori. În plus, e cea mai drăguță 
operaţiune peste care am dat. 

Gio Scaldicci întorsese capul. 

— Cum se face că eşti amestecat în acest gen de operaţiuni 
pentru perverşi, domnule Trigger? 

Ambasadorul Mafiei la Londra dădu din umeri. 

— Inveţi să te foloseşti de ce găseşti, micuţule. Să nu uiţi asta. 
Să nu uiţi asta niciodată. Cloaca asta pentru pervertiţi ne-a 
permis controlul asupra unor oameni importanţi de-aici. Nu-mi 
convine deloc să văd chestia asta distrusă, asta e tot. Mai ales 
din cauza acestui ticălos de Hunter. 


185 


Cei patru oameni se uitară câteva momente tăcuţi la „muzeul” 
din faţă. În cele din urmă un om veni în fugă în cealaltă parte a 
limuzinei. 

— Stevie a descoperit un tunel, zise el gâfâind. Vrea să ştie 
dacă să intre în el! 

— Evident! se răsti Giliamo. Şi spune-i să aibă mare grijă! Să 
nu uite împotriva cui porneşte! 

Mesagerul se pierdu în noapte. 

— Ca să vezi! exclamă Giliamo. 

Nick Trigger îşi scoase revolverul şi roti cilindrul ca să verifice 
încărcătura. Suspină şi-şi pregăti arma. 

— Cred că va trebui totuşi să mergem, Danno. 

Sal  Masseri cobori din maşină cu un pistol-mitralieră 
Thompson sub braţ, apoi se aplecă ca să se adresase şefului său. 

— Mă duc să-i iau şi pe ceilalţi băieţi, Danno, zise el cu o voce 
încordată. 

— Du-te. 

— Hei... ascultă, Danno. Big Angelo era un tip bun. Puteţi să 
faceţi cu Hunter ce vreţi după ce vom pune mâna pe el, eu o să-i 
tai boaşele. 

— Da, Sal, ştiu ce simţi, îi răspunse Giliamo. 

Masseri se îndreptă fără grabă, cu pistolul-mitralieră sub braţ. 

Nick Trigger deschise portiera şi puse piciorul pe pământ, 
rămânând aşezat sub lumina plafonierei de care nu-i mai păsa. 

— Am o presimţire, zise el. 

— Şi eu, răspunse Giliamo. 

Deschise şi el portiera şi ieşi în stradă, apoi se uită la „muzeu” 
pe deasupra acoperişului maşinii. 

— E acolo înăuntru, sunt sigur. 

Exact în acel moment, o uşă se deschise în faţă, o lumină 
slabă lumină peronul, şi o siluetă neagră se contură un moment 
în cadrul luminos. Silueta expedie o rafală de armă automată în 
aer, apoi dispăru în întuneric aruncându-se într-o parte. 
Exterminatorul nu se mai afla „acolo înăuntru”. 

Şoferul limuzinei îşi ţinu respiraţia. 

— La dracu! exclamă el. Tipul ăsta are nervii tari! 

Totuşi vorbea singur. Danno Giliamo se aruncase la pământ în 
spatele maşinii, iar Nick Trigger se punea la adăpost înăuntru. 
Arma automată se mai auzi o dată, dar nu mai trăgea în aer. 
Parbrizul explodă spre interiorul vehiculului şi capul lui Gio 
Scaldicci făcu explozie în acelaşi timp, împroşcând în jur sânge şi 
fragmente de creier, înainte de a se prăbuşi pe volan. Claxonul 


186 


începu să urle în noapte, acompaniat de detunăturile armelor. În 


jurul „muzeului” izbucni o adevărată furtună. 
* 


* * 


Bob Hunter nu ieşise în lumină din fanfaronadă. Sigur, era 
furios, şi mai dezgustat ca niciodată, dar în sinea lui, războinicul 
ştia exact ce avea de făcut. 

Trebuia să declanşeze un b/itzkrieg, cum făcuseră germanii în 
al doilea război mondial, ca să surprindă, să dezorganizeze, 
poate să demoralizeze şi apoi să distrugă inamicul. Hunter ştia 
ce făcea de la prima rafală inofensivă până la ultimul glonţ al 
luptei. 

Maşina luminată din faţa „muzeului” - de unde-o fi ieşit ea - 
fusese un adevărat dar ceresc. Ochii lui nu avuseseră timp să se 
obişnuiască cu penumbra, dar putuseră să remarce oamenii din 
jurul vehiculului şi ei constituiau o ţintă ideală. 

A doua rafală a pistolului-mitralieră făcuse maximum de 
stricăciuni. Văzu explodând capul lui Gio Scaldicci, şi tipul solid 
din spate se aruncă la podeaua maşinii, şi îl văzu pe Danno 
Giliamo rostogolindu-se ca să pătrundă în obscuritatea scuarului. 
Dar inamicul riposta deja din mai multe locuri întunecoase. 
Hunter voia să vadă mai bine. 

A treia rafală lovi rezervorul maşinii, şi Hunter văzu vehiculul 
explodând într-un imens turn de foc. Explozia făcu să se 
cutremure tot scuarul. 

Cineva trăgea cu un PM Thompson, şi Hunter nu avea intenţia 
să aştepte proiectilele mari ale acelei arme. Se deplasă în 
momentul exploziei, făcând un ocol larg în jurul focarului în 
speranţa că va da ocol şi principalelor forţe şi că va putea să le 
plaseze în prim-planul incendiului. 

Cineva apăru în calea lui, ţipând de surprindere şi panică, şi 
Hunter îi aplică o lovitură violentă cu patul PM-ului Uzi fără să-şi 
fi încetinit cursa. Urma drumul circular, alergând pe stradă, 
ajungând în apropierea librăriei. 

Flăcările galbene ale incendiului se înălţau în aer pârâind, 
aruncând asupra scuarului o lumină macabră. Toate forţele 
inamice se îndreptau spre automobilul în flăcări, trăgând la 
întâmplare, fără nici o ţintă absentă, iar ordinele contradictorii 
desăvârşeau confuzia completă. 

Hunter ajunse în poziţia strategică urmărită şi se lăsă la 
pământ, la adăpostul unui trotuar. Orizontul din faţa lui era ideal 
pentru un luptător ca el, iar siluetele inamicului se conturau pe 


187 


fundalul focului. 

Goli conştiincios trei încărcătoare în acele umbre, grupând 
rafalele, şi economisindu-şi gloanţele până în momentul în care 
nu mai exista nici o ţintă. 

Hunter rămase un moment la pământ, scotocind scuarul cu 
privirea, cu urechea la pândă, încărcându-şi din nou arma. O 
tăcere completă învăluia scuarul, cu excepţia zgomotului 
flăcărilor care mistuiau limuzina neagră. 

Hunter se ridică încet, expunându-se gloanţelor care nu 
veniră, apoi înaintă spre centrul scuarului. Morţii şi muribunzii 
zăceau în jurul lui, iar mirosul de sânge îl sfida la fiecare pas. 

„Prea uşor, îşi zise Hunter, mult prea uşor!” 

Ocoli un om care gemea şi dădu peste tipul cu Thompson 
culcat pe spate în faţa maşinii incendiate. Incă mai trăia, dar nu 
pentru mult timp, deşi încă mai era conştient şi ţinea strâns 
pistolului-mitralieră. Hunter zbură arma din mâna lui cu o 
lovitură de picior. 

— Cum te cheamă? 

— Du... du-te... la dracu! şuşoti rănitul înainte de a scuipa un 
val de sânge. 

— Cine l-a lichidat pe bătrânul dinăuntru? întrebă Hunter. 

— ... la dracu’... la dracu'...! 

Hunter merse mai departe, examinând feţele celor căzuţi, 
căutându-l pe Danno Giliamo. Maşina ardea încă destul de 
intens. Lupta nu durase prea mult. Oamenii din interiorul 
„muzeului” abia acum începeau să reacționeze. Hunter remarcă 
perdelele trase şi feţele care priveau scena de la parter. 

Apoi văzu ceva mult mai ameninţător. Trei oameni înarmaţi 
ţâşniră afară din „muzeu”, iar unul dintre ei avea în mână o 
puşcă. Hunter ridicase arma instinctiv, dar ezită o secundă în 
privinţa identităţii celor trei. Indivizii priveau scena fără să le vină 
să creadă. 

Contemplarea lor încremenită nu dură decât o jumătate de 
secundă, care păru lungă, apoi omul cu puşca făcu o mişcare 
fatală. 

— E Hunter! strigă el. 

Pistolul Uzi trase simultan cu puşca; omul căzu în antreu, 
ciuruit de la burtă la gât, iar Hunter făcu un 8 mortal care îi 
mătură şi pe ceilalţi doi. Nu se alesese cu nimic serios, dar 
simţea mai multe puncte calde în coaste. 

Se întoarse şi o luă pe drumul care îl adusese acolo. Contase 
prea mult pe norocul lui, asta nu putea să dureze. Poliţia trebuia 


188 


să sosească din clipă în clipă şi simţea sângele care i se lipise pe 
coaste. Traversă scuarul, trecu prin faţa librăriei, apoi se opri 
brusc în faţa aleii îndreptând arma spre o formă suspectă care se 
ascundea în fundătură. 

— Nu, la dracu'! strigă o voce cuprinsă de panică. Nu face 
asta, nu mai am gloanţe. 

Hunter sărise la adăpostul imobilului din colţul aleii. 

— Aruncă mai întâi arma, mormăi el. Apoi ieşi de-acolo cu 
mâinile pe cap. 

Un pistol căzu pe pavaj şi alunecă pe trotuar, apoi un om scurt 
şi îndesat ieşi din umbră cu un pas ezitant şi se opri în lumina 
scuarului. 

Hunter îi înfipse ţeava PM-ului în stomac. 

— Hei! zise omul. Hei! La dracu’, e fierbinte! 

Hunter depărtă puţin ţeava şi îl întoarse pe tip ca să-l 
scotocească, apoi îl împinse înainte. 

— Mergi, ordonă el. Drept înainte. 

— Unde mergem? 

— Depinde, răspunse Hunter. Cine eşti? 

— Mă cheamă Stevie Carbon. Fac parte din echipa lui Danno, 
sub ordinele lui Sal Masseri. Dar asta s-a mântuit acum... 

— S-a terminat şi pentru tine, Stevie? întrebă Hunter cu o voce 
normală. 

— Păi... nu, în fine, sper că nu, răspunse celălalt cu un ton 
încordat. 

Mergeau destul de repede spre ieşirea din scuar. Hunter îl 
împinse pe străduţa unde lăsase limuzina. 

— Mergi mai departe, Stevie. Cu pas vioi şi fără să te întorci. 

— Dar unde mergem? întrebă mafiotul. 

— Poate că până la porţile iadului, îi răspunse Hunter. 

Lăsase PM-ul să-i atârne la gât şi îşi pipăia uşor coastele. 

— Sunt şocat de ce-ai putut să faci atât de repede, zise omul 
cu un ton care se dorea amical şi admirativ. Eu personal n-am 
nimic cu tine. N-am de ce mă plânge. 

Hunter avu sentimentul unei oboseli insuportabile, nu a 
corpului, ci a spiritului. 

— Asta face toată povestea atât de stupidă, Stevie, zise el cu 
răceală. N-a existat niciodată nimic personal. Nu-i aşa? Şi pe 
urmă descoperi un bătrân torturat dincolo de limitele umane. Şi 
atunci chestia asta devine foarte personală. 

Omul se împiedică, îşi păstră echilibrul şi îşi puse iar mâinile 
pe cap. 


189 


— Haide, spune-mi, Hunter. Mă omori sau nu? 

— Asta depinde de tine, Stevie. 

— De mine? 

— De ceea ce poţi să-mi spui. 

— Dar nu ştiu nimic. Şi apoi am făcut legământul tăcerii, 
Hunter. Ai auzit de asta, nu? 

— Se pare că poate să ducă la moarte, Stevie. Asta vrei? 

— Ştii foarte bine că nu, Hunter. Vreau să trăiesc cu acest 
jurământ. 

işi continuară drumul în tăcere. Hunter mergea la doi paşi în 
urma lui. În depărtare se auzeau sirenele poliţiei, iar Hunter avea 
impresia că viaţa lui era un început perpetuu. Când ajunseră 
lângă Lincoln, Hunter se adresă prizonierului cu o voce ostenită. 

— Treci la volan. 

— Unde mergem? 

— Ţi-am mai spus, Stevie, poate la porţile iadului. 

Urcară în maşină. 

— Voi vorbi, Hunter, zise mafiotul. 

— Întâi demarează şi pe urmă vorbeşte, îi ordonă Hunter. 

Afară era frig, dar Hunter simţea căldură în stomac. 
Evenimentele căpătau un anumit contur. Făcuse un prizonier, şi 
nu unul oarecare. 

Hunter nu ştia cine putea să fie... sau cine fusese Stevie 
Carbon, dar ştia că omul de lângă el nu se numise niciodată aşa. 

Exterminatorul prinsese un caporegime. 

Prizonierul lui de război se numea Danno Giliamo. 


190 


CAPITOLUL XII 


Nick Trigger servea Organizaţia de ani de zile, dar niciodată nu 
simţise o astfel de umilinţă. Era abătut, deprimat, şi cuprins de 
panică din cauza propriei sale reacţii în faţa morţii. Dar era viu. 
Işi repeta într-una că era încă în viaţă şi că acest lucru avea cu 
siguranţă o mare importanţă. Familia n-ar fi avut nimic de 
câştigat de la un erou mort. Când vedeai întorsătura 
evenimentelor, când vedeai că nu poţi face nimic ca să schimbi 
ceva, lucrul cel mai util era să-ţi salvezi pielea. Moartea era ceva 
definitiv! 

Totuşi un om nu-şi dădea seama că putea să nu mai fie de la o 
secundă la alta, decât dacă-şi privea moartea în faţă. Atunci 
înţelegea, înţelegea prea bine. 

Şi ce-ar fi putut să facă împotriva lui Hunter în acel moment? 
Scăpase datorită Domnului. Fusese gata să ardă de viu în 
incendiul maşinii şi se înfiora şi acum la gândul ăsta. Dacă ar fi 
întârziat încă o secundă în interiorul maşinii, Nick Trigger ar fi 
fost acum o grămăjoară de cenuşă. 

Nick încerca să confere rațiune acţiunilor sale, uitând că 
teroarea, nu simţul luptei, îl făcuse să sară din maşină. Sângele 
şi creierul lui Gio Scaldicci fuseseră împrăştiate pe bancheta din 
spate şi peste Nick. Ingrozit, ieşise din maşină şi nu se afla decât 
la zece metri când se produsese explozia. Rămăsese la pământ, 
ameţit, pe jumătate conştient, în timp ce Hunter lichidase 
oamenii lui Danno. 

Când îl văzuse pe acel ticălos în negru plimbându-se printre 
morţi şi muribunzi, nu mişcase nici măcar un deget. Il auzise 
punând întrebări lui Sal Masseri şi tot nu se mişcase, deşi arma 
era doar la câţiva centimetri de mâna lui. Se dăduse mort. Ba 
chiar mormăise o rugăciune. 

Nu se hotărâse să mişte decât după ce Hunter îi împuşcase pe 
Stevie Carbon şi cei doi tipi pe care acesta îi luase cu el în tunel. 
Apoi, după ce Hunter traversase din nou scuarul, Nick începuse 
să se târască în sens invers. Se ridicase abia la ieşirea din scuar, 
unde sărise în picioare şi o luase la fugă... /a fugă. 

Era dezgustat. 

In schimb, Nick începea să înţeleagă pentru ce Bob Hunter 
supravieţuise tuturor atacurilor şi ripostelor Organizaţiei. Inţelese 
de ce Danno îl admira atât de mult şi de ce se umilise să ceară o 


191 


mână de ajutor unui om din exteriorul Familiei. Când acest 
Hunter trecea la atac, o făcea direct, fără greşeală. De fapt, nu 
ataca, ci declanşa Apocalipsa. In fond, cine nu s-ar fi pierdut cu 
firea? 

Trebuia totuşi făcut ceva. Poate o şmecherie nouă care nu mai 
fusese niciodată încercată. Un om ca el nu putea fi lăsat să-şi 
facă mendrele, nu era de conceput. Inainte, Hunter era un nume 
pe un contract, un om de doborât, o treabă de făcut, poate un 
rang mai important de obţinut. Acum totul se schimbase. Nick 
văzuse cu ochii lui de ce era în stare Hunter. 

Totuşi Nick împuşcase vreo sută de oameni, toţi nişte duri. Cu 
toate astea, fusese nevoie de un Bob Hunter ca să-l facă să vadă 
moartea în toată grozăvia ei. Nick era hotărât să-i întoarcă 
această favoare. Un detaliu însă îl salva pe Nick, era singurul 
care cunoştea amploarea înfrângerii sale personale. Fusese 
singurul supravieţuitor; nimeni nu va şti vreodată că Nick Trigger 
făcuse pe mortul lăsându-l pe Hunter să plece liniştit. Nici măcar 
nu era obligat să spună că fusese acolo. 

Da, avusese puţin noroc. Cel puţin aşa credea. 

* 


* * 


Se deplasau lent pe Tottenham spre Regent's Park şi 
conversaţia lor era lipsită de orice informaţie utilă. Evitând cu 
pricepere întrebările vitale, Giliamo făcea toate eforturile să pară 
un simplu pistolar. Hunter se hotărâse să-l lase să se iluzioneze... 
deocamdată. Cotiră la dreapta pe Marylebone ca să ajungă pe 
Park Road. 

— În parc, zise Hunter. 

— În parc? 

— Cum ţi-am spus. 

După câteva clipe traversară extremitatea lacului. 

— Ce facem aici? întrebă cu nervozitate Giliamo. 

— O să vezi, îi răspunse Hunter. În faţă avem un teatru în aer 
liber, vreau să te opreşti acolo, Stevie. 

Rănile lui Hunter erau superficiale şi nu mai sângerau. După 
toate aparențele, gloanţele îl atinseseră uşor fără să-i provoace 
necazuri mari. Totuşi nu se simţea chiar în largul lui şi-şi pierdea 
răbdarea. 

Maşina se opri lângă teatru. 

— Dă-mi cheile şi coboară, zise Hunter. 

Giliamo se supuse urmărindu-l cu privirea pe Hunter care 
cobora pe cealaltă parte. 


192 


— Acolo, îi arătă Hunter cu PM-ul Uzi. 

— Unde? 

— Pe scenă. 

Giliamo se uită la el o clipă, apoi se întoarse şi porni spre 
scenă, urmat de Hunter. Urcară treptele şi, ajunşi pe scenă, 
Giliamo se întoarse spre Hunter. 

— Ce facem aici? 

— Îți place să joci teatru, Danno, răspunse cu blândeţe Hunter. 
Am crezut că o scenă ţi s-ar potrivi foarte bine. 

Omul încremeni brusc. Când vorbi, vocea lui era impregnată 
de o furie înăbuşită. 

— Dacă ai ştiut cine sunt, de m-ai lăsat să bat câmpii? 

— Du-te în centrul scenei, îi ordonă Hunter. 

— Să te ia naiba! izbucni Giliamo. Dacă vrei să mă omori, fă-o 
aici. 

Hunter îl lovi cu patul armei. Giliamo se clătină, duse o mână 
la maxilarul lovit, apoi se îndreptă spre locul indicat de Hunter. 

— Aşează-te în genunchi, zise Hunter. 

Mafiotul se uită la el cu ură, dar se supuse. 

— Unde ti-ar face plăcere să trag? întrebă Hunter venind spre 
el cu arma. 

— Nicăieri, bâigui Giliamo. Ştii că nu vreau să mor, Hunter. 

— Îmi înşiri minciuni de zece minute, Danno. Acum poţi să te 
opreşti. 

— Nu pot să vorbesc, şi ştii foarte bine asta. Dacă vorbesc, şi 
nu mă omori, o vor face ei mai târziu. Mai bine să sfârşesc 
imediat. 

— Cine va şti că ai vorbit, Danno? Cine le va spune? 

Caporegime se gândi la asta, apoi zise: 

— Ce vrei să ştii? 

— Cine l-a torturat pe bătrân? 

— M-ai mai întrebat de nu ştiu câte ori! Şi nu înţeleg de cine 
vorbeşti! 

— De bătrânul din „muzeu”, Danno. Cine l-a priponit ca pe o 
friptură de porc şi i-a băgat grătarul sub el? 

— La dracu! Nu ştiu despre ce vorbeşti, Hunter, şi jur că spun 
adevărul! 

— Vrei să spui că nici unul dintre oamenii tăi n-a făcut asta? 

— Exact, dar tot nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ai fost în „muzeu”, nu? 

— Da, evident. Am stat acolo aproape un minut. Am fost cu 
Nick, cu Sal şi alt tip al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Dar n- 


193 


am făcut nimic nici unui bătrân. 

— Cine e Nick? 

— Nick Trigger. Mai e cunoscut şi sub numele de Nick Endante. 
Poate că ai auzit de el; într-o vreme lucra pentru Don Manzacati. 

Hunter era mulţumit, interogatoriul decurgea cum nu se poate 
mai bine, iar Giliamo începea să se destindă. 

— Bine, zise Hunter. Ce caută Nick Trigger la Londra? 

— E ambasadorul nostru. Ne reprezintă. 

— Pe cine reprezenta Nick în seara asta? 

— Nick era omul meu de legătură. Am venit acum o 
săptămână, în timp ce tu erai în Franţa. Să ştii, Hunter, că n-am 
cerut eu treaba asta scârboasă, n-am vrut-o. N-am nimic cu tine. 
Dar când capo spune „Du-te”, Giliamo face ce i se spune. Cred 
că poţi înţelege asta! 

— Da, înţeleg, Danno. Dar cum a ajuns acest Nick Trigger în 
treaba cu „muzeul”? 

Prizonierul avea să ia o decizie importantă, doar era vorba de 
viaţa lui. Se strâmbă neputincios. 

— Mă pui într-o poziţie afurisită... 

Hunter dădu din umeri liniştitor. 

— Rămâne între noi doi, Danno. Dar hotărăşte mai repede, n- 
am de gând să stau aici toată noaptea. 

— De unde ştiu că la urmă nu mă omori? 

Hunter dădu din nou din umeri. 

— E un risc pe care trebuie să-l accepţi, Danno. Dar încă n-am 
ucis niciodată un prieten, fie el şi temporar. 

Giliamo respiră profund. 

— Bine, ce vrei să ştii? 

— Legătura dintre Nick Trigger şi „muzeu”. 

— Ei bine, după cum ţi-am spus, ne reprezintă în Anglia, şi a 
reuşit să-i aibă la mână pe tipii care conduc şmecheria asta. Nu 
ştiu cum a făcut. Imi par o bandă de curişti, şi cred că în felul 
ăsta i-au căzut în mână. 

— Să zicem. Dar de unde ştia că trebuie să vină aici după 
mine? 

— Îți jur că habar n-am, Hunter. Nick nu e... în fine, nu era un 
tip vorbăreţ. Presupun că acum e terminat. Mi-a telefonat seara 
trecută şi mi-a spus să te capturăm la Dover. Mi-a spus chiar şi 
numele vasului, totul. Pe urmă, când te-am ratat acolo, mi-a spus 
să te caut în casa asta, în muzeul de-acolo. Asta e tot ce ştiu. 

— Dar crezi că avea informaţii din interior? 

— Aşa s-ar zice. 


194 


— Bine, să ne întoarcem la seara asta. Spui că ai fost în 
„muzeu”. Când? 

— Pe la zece şi jumătate, poate chiar unsprezece fără un sfert. 
Dar n-am dat ochii cu bătrânul. Nu era decât idiotul ăla mic care 
vorbea cu un accent de englez important. Aproape tot timpul am 
urcat la scări ca să dăm de el, şi a trebuit să trecem prin 
camerele alea pentru perverşi. Au acolo tot felul de chestii 
pentru bolnavi. Dar probabil că ştii. 

— Mda, cunosc, răspunse Hunter. 

Strânse din dinţi. 

— Şi în micile încăperi de la doi cine era? 

— Numai aparate de tortură. 

— Lume? 

— Nimeni în afară de noi. Unde vrei să ajungi? 

— Tipul de un metru şaptezeci, sau mai puţin. Băţos ca o 
coadă de mătură. 

— Da, el e. Nebunul ăsta ne-a vorbit de parcă am fi fost nişte 
rahaţi! Imi venea să-i trag una-n gură! 

— Ce i-ai spus? 

— Eu, nimic. Nick a vorbit. Au plecat amândoi ca să stea de 
vorbă. Numai un minut, apoi am plecat. Nick... 

— Cine mai era înăuntru în afară de tipul micut? 

— Era multă lume în sala de futing. Se pregăteau pentru o 
recepţie sau ceva de genul ăsta. 

— Bine, vorbeşte-mi mai departe de Nick. Spuneai... 

— Nu mai ştiu unde am rămas. 

— Aţi plecat. Apoi Nick a făcut ceva. 

— Da. Nick s-a instalat cu noi în maşină şi pe urmă micul 
poponar a ieşit după zece minute. Apoi au plecat împreună. 

— Cine? 

— Păi... Nick şi micu' poponar! Au plecat împreună. După 
câteva minute au început să sosească ceilalţi poponari. Unii cu 
maşini frumoase. Maşinile îi lăsau şi pe urmă se cărau. Pe urmă 
n-am mai intrat acolo. 

Hunter se gândea. 

— Dar în timpul luptei trei tipi erau înăuntru. Au ieşit să tragă 
în mine. 

— Ah! E altă chestie. Tipii ăştia au folosit un tunel sau un pasaj 
chiar înainte de încăierare. Am crezut că pe-acolo te-ai întors şi 
ţi-am găsit cărţile de vizită - cei trei tipi cu gâtul rupt, sau cam 
aşa ceva. Tipii ăia trei au intrat ca să te atace pe la spate. 
Altceva nu ştiu în privinţa asta. 


195 


— Am impresia că mi-ai spus adevărul, Danno, zise domol 
Hunter. 

— Ai dreptate. 

— Bun, încă o chestie. Unde e cartierul general al Familiei la 
Londra? 

— Oh, nu, la dracu... Asta nu pot să-ţi spun, Hunter. N-aş mai 
putea niciodată să mă privesc în oglindă. 

Hunter se uită fix în ochii lui. 

— OK, presupun că ai dreptate, Danno. Poţi să pleci. 

— Mă laşi să plec? 

— Aşa a fost înţelegerea. Salut, Danno. 

— Doar n-ai să... ăăă... să-mi tragi în spate, nu, Hunter? 

— Ştii foarte bine că nu. 

Hunter scoase încărcătorul PM-ului Uzi şi-l puse în buzunar. 

— Haide, fugi! 

Caporegime nu putea să creadă în atâta baftă. Se ridică brusc. 

— La urma urmelor, nu ţi-am spus nimic de care ar trebui să- 
mi fie ruşine. 

— Nici vorbă, îi confirmă Hunter. N 

— Auzi, Hunter. Nu eşti chiar atât de ticălos. In fine... N-am 
vrut să te ofensez. Am vrut să spun că mi-ar fi plăcut să fii de 
partea noastră, atâta tot. 

— Asta e războiul, Danno, zise Hunter oftând. Haide, acum 
pleacă. Data viitoare când o să ne mai întâlnim, unul dintre noi e 
posibil s-o mierlească. 

— N-am să uit totuşi cât ai fost de corect, îi zise Giliamo. 

Merse până la marginea scenei şi sări jos, apoi întoarse capul, 
se uită o clipă la Hunter, după care se pierdu repede în întuneric. 

— Nu chiar atât de corect, Danno, murmură Hunter cu 
jumătate de glas. 

Puse încărcătorul în PM, cobori treptele şi se întoarse la 
maşină. Hainele sale de oraş erau întinse pe bancheta din spate. 
Mângâie cu afecţiune micul PM Uzi de care nu avea să se mai 
folosească şi îl puse pe podea, în partea din spate. Apoi începu 
să se îmbrace. 

Işi zise că războiul ăsta lua o întorsătură foarte ciudată. Cum 
să-i deosebească pe cei buni de cei răi? Dacă mafioţii nu erau 
vinovaţi de moartea lui Edwin Charles, atunci cine îl asasinase? 
Şi în ce scop? 

Ar fi preferat să nu fi avut niciodată de-a face cu cei de la 
Muzeul Sade. Dar acum nu se mai putea. Toate faptele păreau că 
se contrazic şi totuşi era sigur că Danno îi spusese adevărul. 


196 


Hunter îl lăsase să „facă” pe Stevie Carbon până la epuizare. Era 
convins că Danno Giliamo nu jucase teatru. Atunci ce însemnau 
toate astea? Că tatăl vitreg al frumoasei Ann Franklin era un 
ticălos? Şi dacă ăsta era adevărul, cum va primi ea asta? Ar fi 
avut asta repercusiuni asupra planului lui Hunter de a părăsi 
ţara? 

Frumoasă încurcătură! 

Trebuia totuşi să identifice cu rapiditate inamicul şi aliaţii. Şi 
mai era şi bătrânul Charles. Hunter îl simpatiza, deşi nu-şi 
vorbiseră mai mult de vreo zece minute. Viaţa pe care o ducea îl 
învățase să judece cu rapiditate oamenii. Il judecase foarte bine 
pe bătrânul militar. 

In timpul furtunii care se pregătea, Hunter îl va identifica pe 
asasin şi va face dreptate. 

Acum avea alte lucruri mai urgente de făcut. Termină cu 
îmbrăcatul şi se aşeză la volanul limuzinei, apoi traversă din nou 
parcul, cu farurile stinse, în căutarea prizonierului de război 
eliberat. 

Hunter îl descoperi la a treia trecere, deplasându-se în pas 
alergător pe perimetrul vestic al parcului. Mafiotul burtos se 
deplasa mai repede decât ar fi crezut Hunter. Trase maşina pe o 
alee plină de tufişuri, cobori, şi se luă după vânat. 

Nu, Hunter nu era chiar atât de corect. Existau mai multe 
modalităţi de a obţine informaţii de la inamic. Danno era încă 
captiv şi se afla în plin interogatoriu. g 

lar Exterminatorul se apropia de tabăra adversă. Incepea a 
doua parte a ofensivei din Soho. 


197 


CAPITOLUL XIII 


Era o casă mare cu peluză, curte şi un gard de fier de jur- 
împrejur, într-o parte era un portic şi o lungă alee circulară. Pe 
vremuri, casa aparținuse probabil unui nobil; acum devenise 
cartierul general al tranzacţiilor engleze ale mafiei. Se afla la 
câţiva paşi de Picadilly, dar destul de departe de Regent's Park. 

Giliamo nu se prea grăbise la întoarcere. Metroul nu mai 
circula după miezul nopţii, dar erau autobuze şi taxiuri toată 
noaptea. Făcuse tot drumul pe jos. A 

Asta îi convenea lui Hunter; sarcina era mai uşoară. Işi zise că 
Giliamo îşi impunea acest marş forţat ca un fel de penitenţă. Sau 
poate că mersese pe jos ca să-şi potolească furia şi să uite de 
umilire. Hunter îşi imagina foarte bine dificultatea unui şef mafiot 
de a negocia cu un personaj ca el. 

Indiferent de motive, traseul de la Regent's Park la Soho 
fusese lung şi obositor, durând până spre zori. În plus, Giliamo nu 
cunoştea străzile Londrei şi greşise de câteva ori drumul. Făcu 
câteva ocoluri până când să ajungă în apropiere de Picadilly şi să 
se îndrepte direct spre casa cu poartă de fier. Hunter observă că 
spre sfârşitul cursei, Danno înainta din ce în ce mai greu. 

Hunter rămase în umbra din faţa casei, întrebându-se ce se 
petrecea înăuntru. Toate camerele erau luminate şi pe aleea 
circulară se putea vedea un şir lung de maşini. Sub lumina 
porticului se afla un grup de oameni, iar al doilea grup, mai mic, 
stătea lângă vehicule. 

Hunter auzi o voce după ce Giliamo urcă scările până la peron. 

— Hei! Danno... unde ai fost? 

Urmă o conversaţie rapidă din care Hunter nu auzi decât unele 
cuvinte, apoi grupul intră în casă împreună cu Giliamo. Un alt om 
ieşi după câteva clipe şi aprinse o ţigară. Apoi dădu cu glas 
scăzut un ordin tipilor de lângă portal. Grupul se împrăştie, 
fiecare om îndreptându-se spre o maşină. Omul de pe peron zise 
câteva vorbe cu o voce ironică, şi Hunter crezu că aude: Portalul! 
Portalul! 

Omul din vehiculul aflat în faţă sări din maşină şi alergă până 
la poartă ca s-o deschidă, apoi se întoarse repede. 

Omul de pe peron strigă: 

— Nu vă faceţi griji, închid eu poarta după ce plecaţi. 

Maşinile demarară şi Hunter se trase înapoi ca să evite 


198 


fasciculele farurilor care se îndreptau spre Picadilly. După ce 
maşinile dispărură, omul cobori peronul şi se îndreptă spre 
poartă. Dar în loc s-o închidă, făcu câţiva paşi pe trotuar şi 
examină strada. Aruncă ţigara şi puse alta între buze, o aprinse, 
având grijă ca flacăra brichetei să-i lumineze trăsăturile. 

Hunter simţi un fel de elan, o undă de căldură când văzu acea 
faţă. Era Leo Turrin, agentul special FBI care se infiltrase în cele 
mai înalte nivele ale Mafiei. Hunter jurase că-l va ucide pe acest 
italian care, pe vremea aceea, erau unul dintre marii mahări din 
Pittsfield, oraşul natal al Exterminatorului. Primele lor relaţii îi 
permiseseră lui Hunter să penetreze şi să cunoască din interior 
angrenajele Cosei Nostra5. Işi petrecuse tot timpul cu Turrin şi, 
treptat, nu mai dorise moartea lui. Până la urmă nu-i făcuse 
nimic, slavă Domnului, căci Turrin îi salvase viaţa de mai multe 
ori, şi se dovedise că era de fapt poliţist. 

Hunter se simţi tulburat văzând acea faţă care apărea din 
trecut. Leo ducea o viaţă la fel de periculoasă ca cea a lui 
Hunter. Dacă s-ar fi bănuit relaţiile sale amicale cu 
Exterminatorul, ar fi fost lichidat pe loc, ceea ce ar fi însemnat 
spulberarea în mod idiot a unei operaţiuni a cărei pregătire 
durase cinci ani. Apoi, pe de altă parte, Hunter nu era convins că 
Turrin, supus unor mari presiuni, nu l-ar sacrificat pentru cauza 
poliţiei. De poliţie nu puteai să fii niciodată sigur până la capăt. 

Totuşi conflictul interior nu dură decât o clipă. Scoase din 
Beretta un glonţ pe care îl aruncă de cealaltă parte a străzii, la 
picioarele lui Turrin. Acesta se aplecă şi luă glonţul de jos, şi-l 
cântări în palmă înainte de a traversa strada. 

Hunter ieşi din umbră zâmbind. 

— Puteai să aprinzi şi tu un neon! 

Işi strânseră mâinile şi Turrin îi întinse ţigara lui Hunter. 

— Mă gândeam eu că trebuie să fii pe undeva pe-aici... Ce i-ai 
făcut lui Danno? S-ar zice că a trecut prin clipe grele. 

— Exact. Ce faci la Londra? 

— Te caut. 

Hunter începu să râdă. 

— Normal. Se face apel la rezervişti. 

Turrin încuviinţă. 

— N-ar trebui să râzi... Am primit misiunea să-ţi aduc iertarea. 

— Ce? 

— M-ai auzit foarte bine. Vor pace. 


5 Vezi nr. 12 al Colecţiei MERCENAR, Cruciada mortii (n. red.). 
199 


— Vrei să spui că vor moartea mea. 

— Par foarte serioşi. Aşa cred. Dar mai cred că Staccio are 
unele îndoieli. 

— Joe Staccio, din nordul New York-ului? 

— Exact. E şeful delegaţiei de pace, dar cred că-i e frică că 
ceilalţi capi îl trag pe sfoară. Cunogşti foarte bine problema, n-au 
niciodată încredere unii în alţii. 

— Mada. Deci care e rolul tău în povestea asta? 

Turrin zâmbi. 

— N-au uitat că ai fost cândva unul din oamenii mei. Au crezut 
că pot lua legătura cu tine. De fapt, ştiai că acum conduc oraşul 
tău natal? 

Hunter râse scurt. 

— Felicitări. Frumos teritoriu! S-a zis cu fetele, ai? 

Turrin începu să râdă domol şi făcu un semn cu mâna. 

— Câte puţin din când în când, mărturisi el. Asta nu se poate 
uita. Ştiai că m-au rebotezat? 

— Nu. 

— Îmi spun Leo Pussy. Leo Pisică. 

— Un nume care ar trebui să se potrivească, zise ironic 
Hunter. _ 

— Aiurea! Haide, povesteşte-mi care mai e viaţa ta. In afară 
de ce-ai făcut aici, bineînţeles. 

— Incerc să mă întorc în SUA, zise cu seriozitate Hunter. Am 
început să miros ceva suspect în bătrâna Anglie. Şi aveam de 
gând să arunc o privire înainte de plecare. 

— In afară de privire, ai intenţia să arunci şi o bombă? 

— Poate. 

— Ascultă-mă, ai face bine să te linişteşti puţin. Poliţaii ăştia 
englezi sunt imposibili. lţi aminteşti de Hal Brognola? 

— Tipul de la Departamentul de Justiţie, da. 

— Exact. Acest Brognola e un tip destul de puternic. Nu se lasă 
niciodată călcat pe bătături, nici chiar de comitetele judiciare ale 
Senatului. A încercat să pledeze în favoarea ta pe lângă poliţiştii 
locali. N-a ieşit nimic, amice. | s-a spus să se ducă la naiba. 

— Ce amestec are Brognola în povestea asta? 

— Ştii foarte bine ce crede despre tine. Crede că eşti de 
utilitate publică, şi alţi înalţi funcţionari cred asta. Dar e un 
„federal”, înţelegi. Nu poate mare lucru la nivel local, mai ales cu 
comportamentul tău violent. De fapt, Brognola încearcă să 
dibuiască această extensie engleză de luni de zile. Nici un 
rezultat! Şi nici eu n-am putut să fac nimic. Pe mine nu mă 


200 


priveşte ce se întâmplă aici. Corect? După părerea lui Hal, 
călătoria mea a venit la fix. E prima dată când avem o imagine 
despre Organizaţie la Londra. 

— N-ai simţit mirosul? 

— Ce miros? 

— O anumită „aromă” de putred. Dacă povestea asta face 
scandal, e posibil să se prăbuşească întreaga ţară. Cel puţin aşa 
mi s-a spus. 

— Corporaţia locală? 

— Mai rău decât atât. In faţa publicului ar fi o nouă afacere 
Profumo, dar de zece ori mai gravă. 

— La dracul! 

— Poate ăsta e motivul pentru care nu se poate colabora cu 
Scotland Yard-ul. Au văzut despre ce e vorba şi le-a fost teamă 
de consecinţe. 

— Nu, nu cred, zise cu seriozitate Turrin. Tipii de la CID sunt 
foarte orgolioşi. Pur şi simplu nu vor să faci dezastru, atâta tot. 

— Bine, să lăsăm asta, sugeră Hunter. Ce pot să fac ca să-ţi 
dau o mână de ajutor? 

Turrin scoase din buzunar un mic blocnotes, scrise un număr 
de telefon, apoi rupse pagina şi i-o întinse lui Hunter. 

— Sună-mă aici azi, dacă poţi. Vom stabili un loc de întâlnire. 

— OK. Unde s-au dus maşinile? 

— La aeroport. Arnie Farmer vine cu o armată de vânători de 
recompense; trebuie să sosească la şase. Staccio a ţinut să 
ajungem înainte şi să încercăm să luăm legătura cu tine. Dar aici 
nu a fost nimeni în noaptea asta şi am pierdut timpul aşteptând. 

— Ai spus că aţi vrut să ajungeţi înainte. Inainte de ce? 

Turrin zâmbi. 

— Inainte de marea ofensivă, bătrâne: Mai întâi intră în 
contact delegaţia păcii, iar Farmer trebuie să ne lase să ne 
punem în valoare argumentele. 

— Dar ai îndoieli în privinţa lui. 

— Asta e impresia generală. Trebuie totuşi să încercăm. 
Staccio are acordul Marelui Consiliu, dacă asta poate să te 
liniştească. 

— Castiglione face şi el parte din Commissione. 

— Da, adevărat. Dar ştii foarte bine că bătrânul nu poate să te 
înghită, sergente. 

— Şi bătrânii războinici mor. 

— Da, putem vedea lucrurile şi din acest punct de vedere, 
răspunse Turrin. Să ştii că nu cunosc toate detaliile... Staccio e 


201 


un tip discret. Eu trebuie doar să încerc să iau contactul cu tine şi 
să pun la cale o întâlnire. Poate că ar trebui să-i asculţi 
propunerea. S-ar putea să fie o soluţie pentru tine. 

— De unde ştii că sunt în căutarea unei soluţii? 

Turrin schiţă un zâmbet. 

— Haide, sergente, nu poţi continua aşa toată viaţa. 

— Pot să încerc, zise Hunter zâmbind. 

— Bun... asta te priveşte. Nu-ţi dau sfaturi. În afară de asta, 
pot să fac ceva pentru tine? 

— Am nevoie de informaţii. 

— Dacă pot. Ce? 

— Trebuie să identific un bătrân pe nume Edwin Charles, 70- 
75 de ani. Cred că a fost mare mahăr în OSS în timpul războiului. 
Poate afli ceva. A murit în noaptea asta. 

— Prieten sau duşman? 

— Sper să-mi poţi spune tu asta. 

— Bun, pot să vorbesc cu Brognola. O să-l întreb. 

— Dacă tot faci asta, încearcă să afli ceva şi despre maiorul 
Mervyn Stone. „Maior” e onorific, nu mai e cadru activ. N-am 
decât numele lui, dar are o legătură cu Charles. 

— E ceva important? 

— Sigur, de asta depinde viaţa mea. 

— Atunci o să mă grăbesc. 

Turrin traversă fără grabă strada, închise poarta şi porni pe 
alee fluierând uşor o melodie pop. Hunter se uită după el până 
când intră în casă, apoi dispăru în noapte. 


202 


CAPITOLUL XIV 


Noaptea se apropia de sfârşit. Hunter se reîntoarse în Russell 
Square. La Queen's House, ici şi colo se vedeau ferestre 
luminate, printre care şi cea a tinerei Ann Franklin. Hunter reperă 
cu prudenţă împrejurimile înainte de a urca pe scara de serviciu. 
Deschise uşa bucătăriei cu cheia dată de ea. 

Ann îl aştepta. Aşezată pe un scaun cu faţa la uşă, tânăra 
femeie era foarte trează, şi ţinea carabina Weatherby îndreptată 
spre buricul lui Hunter. lii închise încet uşa. 

— Văd că nu m-ai uitat. 

— Nu te-am uitat, răspunse ea cu răceală. 

— Ce faci cu carabina mea? 

— Mă protejez. 

— Impotriva mea? 

— Împotriva ta, răspunse ea dând din cap. 

Hunter încercă să zâmbească dar nu reuşi. 

— Te deranjează dacă iau o ţigară? 

— Nu, dacă-mi dai voie să pun mâna în interiorul hainei tale. 

Această întorsătură îi displăcea lui Hunter. 

— Ascultă, nu mai sunt în formă. Nu vreau să ne mai jucăm. 
Se spune că picioarele soldaţilor sunt insensibile; nu-i adevărat. 
Sunt în picioare de ieri seară, şi mă dor cumplit. Ce s-a 
întâmplat? 

— Slavă Domnului, nu mă privesc picioarele tale. 

— Bun, cu atât mai rău pentru picioarele mele. Dar gândeşte- 
te la umeri. Umărul care primeşte reculul! Când apeşi pe trăgaci, 
armele astea îţi trag o lovitură ca de taur furios. Mi s-a întâmplat 
să văd oameni părăsind terenul de tir cu clavicula ruptă. 

— Am mai tras cu arme puternice, zise ea. 

Lui Hunter nu-i plăcea deloc privirea ei rece. Şi se mai întreba 
unde era maiorul Stone, dar nu zise nimic. 

— Ai făcut deci cunoştinţă cu armele de foc. Probabil că ai tras 
după porumbei. 

Dădu cu tristeţe din cap. 

— Arma pe care o ai în mână e foarte diferită. A fost 
concepută să distrugă o ţintă aflată la o distanţă de aproape un 
kilometru. Ca să omori de la această distanţă, e nevoie de o 
putere de viteză de peste două tone - asta în ceea ce priveşte 
taurul furios - şi un glonţ de trei sute. Chiar şi glonţul e diferit. 


203 


Carabina asta e făcută pentru vânătoare iar gloanţele sunt 
concepute ca să nimicească ţinta. In momentul impactului, 
proiectilul face tot atâtea pagube ca o mică bombă. De exemplu, 
dacă tragi în mine de la distanţa asta, va trebui să cureţi tot 
tavanul, pereţii şi poate chiar şi o parte din antreu. Dacă ţii 
neapărat să vezi sânge, ţinteşte capul. Imi vei vedea creierii 
aterizând pe toate obiectele din această încăpere. Sau... 

— Taci, zise fata. 

Pălise şi un tic nervos făcea să-i freamete colţul gurii. 

— Evident, zise Hunter. De fapt, dacă ai fi vrut cu adevărat să 
mă împuşti, ar fi trebuit să pui încărcătorul. 

— Ce? 

— Păi, încărcătorul. O puşcă trebuie încărcată. 

Faţa ei exprima uimirea. 

— Oh... zise ea uitându-se la carabină. 

Hunter se apropie de ea şi-i luă arma din mână. 

— Sunt o proastă, zise ea. 

— Deloc. De fapt, arma e încărcată... Arma asta nu are nevoie 
de încărcător. 

Trase de levier şi făcu să sară un glonţ lung, cu un aspect 
sinistru. Glonţul zbură prin faţa fetei şi căzu la podea cu un 
zgomot lugubru. 

— Ăsta e Magnum, îi explică el. 

Ea se strâmbă uşor dezgustată uitându-se la glonţ. 

— Ştii, zise Hunter, am început să mă cam satur de grupul tău 
de smintiţi. 

— Nu se prea vede, zise ea. 

— Ce vrei să spui? 

Buza de jos începu să-i tremure. 

— Ţi-am spus că Charles e inofensiv. Nu aveai nici un motiv 
să-l asasinezi. Este josnic şi de o cruzime... de neiertat. 

Pe faţa lui Hunter apăruse o expresie de uimire plină de 
dezgust. 

— Ascultă-mă cu atenţie. Dacă crezi că eu l-am omorât pe acel 
biet bătrânel, atunci eşti bună de dus la casa de nebuni. 

Luă carabina cu el în dormitor şi începu să-şi scoată lucrurile 
din dulap. În momentul în care punea carabina în tocul ei de 
piele, fata se opri lângă uşă. 

— Bob... 

El se întoarse şi o privi serios... Ea lăsă privirea în jos şi veni 
lângă el. Asta făcuse şi până acum, şi Hunter se întrebă dacă nu 
cumva o făcea înadins. 


204 


— Bun, poate că ai dreptul să gândeşti astfel, zise el brusc. Ai 
dreptate, sunt un asasin. lar în noaptea asta cred că am ucis o 
duzină de oameni; poate chiar două duzini, habar n-am, nu-i mai 
număr. Dar niciodată nu omor bătrâni; asta nu se face în mediul 
în care trăiesc. Poate că în mediul tău, nu ştiu. 

Ea simţi „lovitura”. 

— Evident, eu am căutat-o, zise ea. Acum mă ierţi? 

— Te-am şi iertat. 

Hunter îşi arunca lucrurile în valiză. 

— Dar a sosit timpul să te părăsesc. Dacă stau prea mult timp 
în acelaşi loc devin nervos. |ţi sunt îndatorat şi-ţi mulţumesc. 

Inchise valiza şi o puse jos, apoi termină cu aranjatul 
carabinei. 

— Unde te duci? 

— Găsesc eu. 

— Nu e nevoie, zise ea. Poţi rămâne aici liniştit. 

— E mai bine să plec. 

— Haide, ne laşi baltă după tot ce-am făcut pentru tine? 

— Adevărat, răspunse Hunter cu o voce calmă. Aţi făcut multe 
pentru mine. M-aţi băgat într-o ambuscadă la Dover, apoi în alte 
două în Soho. Ann, dacă veţi continua să mă ajutaţi în felul ăsta, 
voi ajunge la cimitir. 

Ea suspină. 

— Dacă nu tu l-ai asasinat pe Charles, atunci cine? 

Hunter se uită la ea. Se aşeză pe marginea patului şi aprinse o 
ţigară. 

— Ce n-aş da să aflu, murmură el. 

— Era îngrozitor. L-am văzut. Cei de la CID erau şi ei acolo. M- 
au pus sub interdicţie. 

— Adică? 

— N-am voie să părăsesc Londra înainte de sfârşitul anchetei. 
E doar o formalitate. Cei de la CID sunt convinşi că tu eşti 
autorul. Şi par să mai creadă că „muzeul” face parte din Mafie. 
Cred că l-ai torturat pe Charles ca să obţii informaţii şi că i-ai 
omorât pe gangsteri când au venit. 

— E logic, mormăi Hunter. Dacă aş fi fost poliţai, şi eu aş fi 
gândit la fel. 

Trase din ţigară şi suflă lent fumul. 

— De fapt, zise el, la început am făcut şi eu aceeaşi greşeală. 
Am crezut imediat că Mafia e vinovată. Nu era ceva logic, 
înţelegi? 

— Deloc. 


205 


— E simplu. Nu se mai caută o motivaţie când e vorba de 
lichidare între gangsteri. Dar acum am convingerea că nu 
mafioţii sunt de vină. Acum ar fi rândul tău să-mi spui de cea 
fost omorât Charles. 

Fata se aşeză lângă el, îşi înconjură genunchii cu braţele, şi se 
uită ţintă în podea. 

— Nu ştiu, zise ea suspinând. 

— „Muzeul” e al Mafiei sau nu? 

Ea se arătă surprinsă. 

— Numai în modul în care ţi-am spus. Ne şantajează. 

— Atunci ce amestec are Charles în toată povestea asta? 

Buzele ei tremurau. Se aplecă uşor spre Hunter. 

— Era pur şi simplu un bătrânel adorabil pasionat de 
electronică, în realitate, el era mai mult electricianul nostru de 
serviciu decât altceva. 

— Nu el se ocupa de consola din pivniţă? 

— Consola merge ca să zic aşa singură. Charles doar se ocupa 
de întreţinerea ei. 

— Şi Charles a făcut instalaţia? 

— Instalaţia? Oh nu, nu echipamentul iniţial. Totul a fost pus la 
punct mai înainte de a-l fi angajat pe Charles. 

— Când s-a întâmplat asta? 

Ea se încruntă în timp ce se gândea. 

— Acum câteva luni. Trei, poate chiar patru luni. 

— Inainte sau după şantaj? 

— După, după. Sunt sigură. Din cauza acestor probleme a 
hotărât maiorul să angajeze un paznic permanent. Charles trăia 
acolo, avea o garsonieră în pivniţă. 

— Cum l-a găsit maiorul pe Charles? 

Faţa ei era lipsită de orice expresie. 

— Nu ştiu. 

Hunter suspină şi întinse braţul ca să stingă ţigara în 
scrumiera de pe noptieră. Când se ridică, Ann stătea întinsă pe 
pat, cu picioarele atârnate jos. Se uită la ea un moment. 

— N-am deloc intenţia să te las baltă, Ann. 

— Mulţumesc, şopti ea, dar nu-mi datorezi nimic. N-ai nici o 
obligaţie faţă de mine. 

— N-o fac din obligaţie. 

Faţa i se lumină şi avea ochii pe jumătate închişi când întrebă: 

— Adevărat? 

El încuviinţă. 

— Da. E şi o problemă de securitate. A ta. Asasinul lui Charles 


206 


ar putea să-ţi rezerve aceeaşi soartă. 

— Dar de ce eu? izbucni ea. 

El dădu din umeri. 

— De ce Charles? 

— Dar e ridicol! zise ea. 

Totuşi faţa ei exprima îndoiala. 

— Ce faci mai exact la „muzeu”? întrebă Hunter. 

Ea închise ochii şi-şi puse un braţ pe; faţă. Ridică un picior pe 
pat şi se întoarse cu o mişcare plină de nervozitate. 

— Haide! zise Hunter. Te asigur că e important. Ce faci acolo? 

— Pregătesc sau organizez seratele, răspunse ea cu o voce 
fără timbru. Montez spectacolele, supervizez decorurile şi am 
grijă de mâncare şi de băutură. Răspund de tot ce priveşte 
seratele. 

— Cum organizezi asta? 

— Sunt multe de făcut. Mai întâi trebuie să cunoşti înclinațiile 
fiecărui invitat. Trebuie să văd care dintre membri va fi prezent, 
apoi, pornind de la asta, organizez un spectacol cu scenele care 
vor fi pe placul lor. 

— De unde sunt actorii? 

— Fac parte dintr-o trupă care are un contract cu clubul. Sunt 
bine plătiţi şi par mulţumiţi de treaba pe care o fac. Presupun că 
şi printre ei sunt unii cu astfel de înclinații. 

— Şi tu? 

— Poftim? 

— Înclinaţiile tale? 

Ea roşi. 

— Există un fenomen care mă asaltează în mod regulat, zise 
ea. 

— Care? 

— Ruşinea, murmură ea cu ochii închişi. Totul mi se pare 
revoltător şi îngrozitor. 

— Atunci de ce nu pleci? 

— La început am crezut, zise ea după o lungă pauză, că nu 
plec din lealitate faţă de maior. Nu suntem chiar ca tată şi fiică în 
raporturile dintre noi. Cred că maiorului nu i se potriveşte rolul 
de tată. Totuşi el a avut grijă de mine după moartea mătuşii 
mele. După cum ai putut să constaţi, e un om rece, dar are 
simţul datoriei. Cred că mi l-a transmis şi mie. S-a ocupat de 
problemele mele timp de mulţi ani, şi am presupus că era normal 
ca, ajungând la o anumită vârstă, să mă ocup şi eu de ale lui. 
Dar, anul trecut, maiorul mi-a spus că nu-i datorez nimic... 


207 


aproape că mi-a cerut să-l părăsesc... Deci, nu mai am această 
scuză, nu? 

— Care e atunci concluzia ta? întrebă Hunter. 

Ea se ridică într-un cot, îşi dădu părul pe spate şi se uită ţintă 
la Hunter. 

— Trag concluzia că nu ştiu pentru ce rămân. Poate că am 
făcut o fixaţie asupra grozăviilor şi a repulsiei. 

Intoarse capul. 

— Crezi că sunt revoltătoare? 

— Deloc, murmură el. 

— Ştii că sunt virgină? 

De data asta Hunter întoarse capul. Era destul de jenat de 
această mărturisire surprinzătoare. 

— Nu mi-am dat seama, murmură el. 

— Şi am douăzeci şi şase de ani, zise ea cu amărăciune. Asta e 
ceva anacronic în vremurile noastre, când erotismul înfloreşte la 
fiecare colţ de stradă. 

Hunter voia cu orice preţ să schimbe subiectul. 

— Tu ai organizat ultima serată? 

— Da. 

— Inclusiv o scenă de tortură în celula în care a murit Charles? 
Ochii ei scăpărară. 

— Da, dar nu prevăzusem acea scenă! 

— Cine trebuia să fie în acea celulă? 

— Jimmy Thomas. 

— Ce face Jimmy Thomas? 

Ea roşi din nou. 

— Jimmy Thomas e un sodomit... un pasiv... un... recipient. 

— Nu înţeleg prea bine. 

Ea închise ochii în timp ce-i explica. 

— El... ăăă... Sunt sigur că ai văzut jugurile. Se apleacă în faţă 
Şi... şi primeşte. 

Hunter se strâmbă. 

— Inţeleg. Bine, atunci pentru ce Jimmy Thomas nu se afla în 
celulă? 

— Maiorul fusese solicitat să-l cedeze unuia dintre membrii 
care voia... ăăă... 

— Ce voia? 

— Unul dintre membri voia ca Jimmy să-i ţină companie în 
timpul serii. 

— Când s-a petrecut asta? 

— Presupun că în ultima clipă. Am fost nevoită să plec. li 


208 


aminteşti că aveam întâlnire la Soho Psych. 

— Maiorul ar fi trebuit să fie şi el acolo, zise Hunter. 

— Dar a venit. Mi-a spus că te-a întâlnit pe scară. 

— A întârziat cu mai mult de douăzeci de minute. 

— Mi-a spus că ţi-a explicat motivul. A fost urmărit de 
gangsteri şi a vrut să scape de ei. 

Hunter nu-i dezvălui încă nimic. 

— Spune-mi, Ann. Eşti foarte ataşată de maior? 

— Deloc. Am crezut c-ai înţeles. 

— Să presupunem, zise Hunter, că maiorul este asasinul lui 
Charles. 

Ea făcu ochii mari. 

— E de neconceput! 

— Chiar? 

— Complet imposibil. 

— Să presupunem totuşi. Ce-ai zice de asta? 

Urmă o pauză după care ea răspunse cu o voce foarte slabă. 

— Aş crede că şi-a pierdut minţile. Şi l-aş plânge din toată 
inima. 

— Dacă a făcut asta, Ann, probabil că-l voi ucide. Există ceva 
echivoc în povestea asta, şi nu mă refer la jocurile perverse din 
clubul vostru. Există un soi de putregai subiacent, şi sunt convins 
că Edwin Charles n-a murit pentru că un nebun a făcut o criză de 
demenţă. A murit pentru un anumit motiv. Cred că moartea lui şi 
prezenţa mea la Londra sunt legate. Şi mai cred că mă voi afla în 
faţa acelui asasin ca să ne lămurim înainte de finalul acestei 
aventuri. Când îl voi găsi, Ann, probabil că am să-l omor. 

— Crezi, murmură ea, că acest nebun misterios ar fi maiorul? 

— E mai mult decât posibil. 

Fata se ridică şi se aşeză turceşte pe pat. Apoi se uită 
gânditoare la Hunter. 

— Atunci să presupunem că Charles făcea parte din grupul de 
şantajişti. 

— Asta ar schimba multe lucruri, mărturisi Hunter. Crezi că e 
posibil asta? 

Ea dădu din umeri. 

— In situaţia în care ne aflăm, nu mai ştiu ce să cred. 

Se ridică şi se duse la fereastră. Dădu la o parte perdelele şi se 
uită afară. 

— Se face ziuă, anunţă ea cu o voce calmă. Câte răsturnări în 
douăzeci şi patru de ore! 

Hunter voia să lămurească totul. 


209 


— Mai e ceva, Ann... S-ar putea să descoperi că sunt cel mai 
mare duşman al tău. 

— Nu vei putea niciodată să fii aşa ceva, răspunse ea privind 
în continuare pe stradă. 

— Mai adineauri erai gata să mă împuşti, zise el. 

— Nu chiar. 

Tânăra femeie suspină şi înclină capul spre geam. 

— Eram în stare de şoc, îmi era frică, şi nu mai înţelegeam 
nimic. N-aş fi putut să apăs pe trăgaci. Sunt îndrăgostită de tine, 
Bob. 

— Cred că şi eu am acelaşi sentiment faţă de tine, zise Hunter. 
Dar asta nu va schimba cu nimic rezultatele, Ann. Voi continua 
să caut fără să-mi pese de distrugeri. 

Când Ann se întoarse, Hunter văzu că plângea încetişor. 
Lacrimile curgeau pe obrajii ei netezi. 

— Să facem un pact, propuse ea. 

— Ce fel de pact? întrebă el cu o voce răguşită. 

— Să ne iubim... până când moartea ne va despărţi. 

El se duse şi o luă în braţe fără să-i răspundă. Ea izbucni în 
hohote. Hunter încercă s-o liniştească. După ce-şi şterse 
lacrimile, se sărutară cu tandreţe de câteva ori şi se ghemui la 
pieptul lui. Deodată se încordă şi ridică capul ca să se uite pe 
fereastră. 

— Bob! exclamă ea. Mi-ai spus că ai mers pe jos... dar... Ai 
venit până aici cu taxiul? 

Hunter privi în aceeaşi direcţie. 

— Da, dar am coborât pe Euxton Road. De ce? 

— Am uitat să-ţi spun... Charles mi-a cerut să-ţi spun că fişa cu 
semnalmentele tale a fost împărţită tuturor şoferilor de taxi şi că 
aceştia trebuie să încerce să te recunoască. Asta înseamnă că 
acum... 

Hunter trase brusc perdelele. Russell Square începea să fie 
invadat cu rapiditate de poliţişti. Se depărtă repede de fată şi 
apucă tocul carabinei. 

Ann luă valiza şi porni după el. 

— Stai aici! îi ordonă el. 

— N-am să stau, zise ea cu fermitate. Am o maşină închiriată 
pe aleea din spate. Să nu pierdem timpul cu discuţiile. 

Hunter ştia că sfatul era cât se poate de înţelept. Stinse 
lumina, o prinse pe fată de braţ şi o împinse pe culoar în direcţia 
scării de serviciu. 

Dacă aveau noroc, ar fi putut să scape. 


210 


— Ascultă, zise el cu o voce încordată. Dacă poliţiştii încep să 
tragă, s-a terminat, punct. Te arunci la pământ şi nu mai mişti. Şi 
le vei spune că te-am ameninţat cu arma. Trebuie să le spui că 
te-am luat prizonieră, altfel te vor închide pe viaţă. 

— Vom scăpa, zise ea cu o voce plină de încredere. Nu-ţi face 
griji. Nu ne vor prinde. 

Hunter constată că în caz de primejdie avea nervii tari. Era 
mândru de ea. Făcuseră un pact; trebuia să rămână împreună 
până când... Hunter ar fi dorit să se bucure de o legătură lungă 
cu Ann, dar noua întorsătură pe care o luau evenimentele nu-i 
oferea prea mari speranţe. 


211 


CAPITOLUL XV 


Giliamo şi Turrin stăteau sub portic pentru a-i primi pe noii 
veniţi, şi priveau cu stupefacţie lunga defilare a maşinilor mari 
care se înghesuiau pe aleea circulară. Staccio voise să rămână în 
casă. 

— Dacă Arnie Farmer vrea neapărat să mă vadă, bombănise 
el, n-are decât să se deranjeze. 

Giliamo se aplecă spre Turrin. 

— Câţi tipi crezi că a adus cu el? 

— Asta nu e nimic, răspunse Turrin zâmbind. Asta e escorta lui 
personală. Pentru ceilalţi au fost închiriate camere prin tot 
oraşul. 

Şoferul maşinii din faţă sări jos ca să deschidă portiera din 
spate. Cineva dinăuntru îi strigă un ordin şi şoferul închise 
imediat portiera. Apoi o luă la fugă pe lângă maşinile din spate, 
lovind în partea laterală şi transmițând ordine. Cei din maşini 
coborâră, provocând o mare confuzie, care nu se domoli decât 
atunci când şefii de echipă începură să strige la ei. Două dintre 
grupuri ieşiră în stradă şi se împrăştiară. Altele începură să 
patruleze prin parc şi să se posteze lângă poarta mare de fier. Alt 
grup trecu pe sub nasul lui Giliamo şi Turrin ca să verifice 
interiorul casei. 

Turrin urmărise totul cu un zâmbet vag. | se adresă lui Giliamo 
cu o voce confidențială: 

— Când e vorba de siguranţă, preşedintele ar trebui să aibă o 
astfel de gardă, nu? 

Totuşi Giliamo părea impresionat de această demonstraţie de 
forţă. 

— Să ştii că eu îl înţeleg, răspunse el. Ştiu. Am văzut. 

— Ce-ai văzut? 

— N-ai tu treabă, zise Giliamo roşind. Dar ştiu de ce e în stare 
acest Hunter şi, trebuie să recunoaştem, Arnie Farmer ştie el ce 
ştie. 

Turrin râse scurt şi urmări în continuare activitatea înfrigurată 
fără să mai spună nimic. In cele din urmă, un om cu o alură 
impresionantă se apropie de maşina lui Castiglione, deschise 
încet portiera şi se adresă celor din interior. Două gărzi de corp 
coborâră din faţă pe partea opusă şi aruncară în jur priviri 
nervoase. Alţi doi tipi îşi părăsiră locurile din spate, acoperind cu 


212 


corpurile lor deschiderea portierei. Abia apoi cobori şi şeful, 
urmat rapid de un însoțitor. Gărzile de corp formară un cerc în 
jurul lui Castiglione care nu putea fi zărit decât cu greutate. 

Micul grup începu să urce treptele peronului. Turrin se aplecă 
la urechea lui Giliamo. 

— Ai grijă să nu-i spui Arnie, şopti el. 

Giliamo dădu din cap şi păşi în întâmpinarea grupului cu un 
zâmbet larg. 

— Bine aţi venit, domnule Castiglione, zise el cu o voce 
amabilă. Ce greu a fost! Ce bine-mi pare că vă văd! 

Apoi zâmbetul îi dispăru când Danno îl văzu pe Nick Trigger 
stând lângă marele mafiot şi având aceeaşi faţă palidă ca şi a lui. 

Castiglione se uită la Danno cu o privire critică. 

— Şi mie-mi pare bine că te văd, Danno. Nick tocmai îmi 
spusese cum ai fost împuşcat. 

— Nu mai spune! Şi eu credeam la fel despre el! Spune-mi, 
Nick, cum ai reuşit să scapi? 

Nick zâmbi fără convingere şi aruncă o privire îngrijorată spre 
Arnie Farmer. 

— Nu ştiu, mormăi el. Cred că m-am lovit la cap şi am leşinat. 

— In orice caz, cred că cineva e lovit rău de tot la cap, 
bombăni Castiglione. Vom vorbi despre asta. In viaţa mea n-am 
văzut o vreme mai rea ca asta, Danno. Aşa e mereu aici? 

Remarcând schimbarea subiectului, Turrin îşi dădu seama că 
favorul trecuse de la Nick Trigger la Danno. Giliamo observă şi el 
asta. 

— Vremea e mai mult proastă. Şi mai sunt şi probleme cu 
poluarea. Dar, la urma urmelor, unde nu e poluare? Chestia asta 
se amestecă cu ceața. Dar trebuie să vă „îmbrăcaţi” bine, 
domnule Castiglione, altfel puteţi „răci de moarte”. 

Trecură prin faţa lui Turrin şi Arnie Farmer înclină uşor capul. 
Turrin dădu şi el din cap şi se uită după el cum intră în casă 
zicându-şi că Danno era un tip la care trebuia să fie atent. Părea 
sincer şi deschis, totuşi probabil că avea tot timpul un „stilet” 
ascuns. 

Şoferul maşinii lui Castiglione urcă lent treptele şi se opri 
lângă Turrin. Leo îl servi cu o ţigară şi îşi oferiră foc unul altuia. 
Şoferul suflă fumul şi i se adresă lui Turrin cu o voce dezgustată: 

— Ce idiot! 

— Poate că ai să fii şi tu capo, Wheeler, zise Turrin zâmbind. 

— Nici o şansă, răspunse şoferul. Nu, dacă trebuie să mă 
comport în halul ăsta. E revoltător, Leo. 


213 


Toby Wheeler, şoferul, făcea parte din echipa lui Turrin de la 
Pittsfield. Zvonurile spuneau că Wheeler fusese pilot de curse şi 
că ratase cu puţin calificarea pentru finala din Indianapolis. Acum 
era un şofer foarte solicitat, un maestru. Trase iar din ţigară. 

— Trebuie să duc Cadillac-ul de unde a fost închiriat, Leo. 
Trage spre dreapta la viraje. N-ar trebui să închirieze maşini cu 
defecte. 

— Bine. Acum vreau să-mi dai raportul. Despre ce vorbea 
Arnie Farmer pe drum? 

— Despre toate şi despre nimic. Tâmpenii. Se lăuda că o să-l 
aranjeze el pe acest Hunter. lar celălalt tip... cum îl cheamă? 

— Nick Trigger? 

— Mda, Nick Trigger... Ai văzut ce mutră a făcut când a dat cu 
ochii de Danno? li aştepta la aeroport pe noii sosiți. Venise 
singur. Ştii ce-a spus pe tot drumul? l-a povestit lui Arnie Porcul 
cum Danno a acţionat aici ca o cizmă, şi cum Danno a căzut în 
capcana lui Hunter, şi că a fost lichidat în stradă. 

Turrin începu să zâmbească. 

— Deci asta era. 

— Mda. Şi ai auzit ce-s spus Danno imediat ce l-a văzut pe 
Nick? A zis: „Cum ai scăpat, Nick?”. Cum a scăpat Nick? lar Nick 
îi povestise lui Arnie Porcul cum că el nu se dusese cu Danno, 
pentru că Danno nu înţelegea deloc cum stătea treaba. Am auzit- 
o cu urechile mele. 

— Ai face bine să nu-i mai spui Arnie Porcul, îl sfătui cu 
blândeţe Turrin. 

— Cu tot respectul pe care îl datorez şefilor noştri, Leo, trebuie 
să-ţi spun că în privinţa lui nu există alt calificativ mai potrivit. 
Dar ai dreptate, n-am să mai zic. Am auzit că a luat într-o zi un 
întreg teritoriu unui tip pentru că uitase să-i spună Domnule. ţi 
închipui? Mâine-poimâine vrea să-i zicem Don Castiglione. Auzi, 
Leo, mi-ar plăcea să nu mai fiu şoferul lui, dacă poţi să aranjezi 
treaba asta. 

Turrin răâse scurt. 

— Nu-ţi face griji. Incepând din acest moment, Arnie se va 
deplasa cu propriul lui şofer. Prezenţa ta a fost doar o politeţe. 
Asta e tot ce ai să-mi spui? 

— Nu. Ai avut dreptate. Pun ceva la cale. Se înțelegeau între ei 
cu jumătăţi de cuvinte pentru că ştiau că lucrez pentru tine. N- 
am putut să pricep nimic sigur, dar îmi dădeam seama când 
spuneau tâmpenii. Poţi fi sigur de ce-ţi spun, Leo. Îşi pregătesc 
lovitura. 


214 


— OK, mulţumesc, Wheeler. 
Turrin îl bătu amical pe braţ: Leo ştia foarte bine că se punea 
ceva la cale. Dar nu era foarte grav, căci chestii de-astea ştia să 


facă şi Leo. 
* 


* * 


Părea că poliţia folosea parcul din Russell Square ca loc de 
adunare. Hunter auzi cum se strigau ordine şi paşii echipelor 
care plecau în recunoaştere în împrejurimi. Fusese stabilit că Ann 
va conduce maşina. Fata se aşeză la volan în timp ce Hunter îşi 
arunca lucrurile pe bancheta din spate şi se ascundea în acelaşi 
loc. 

Un poliţist în uniformă albastră apăru în pas alergător. 

— Stop! strigă el. 

Totuşi maşina intrase deja în viteză şi se îndrepta spre capătul 
aleii. 

In spate izbucni un adevărat concert de fluierături, iar cohorta 
de oameni în uniforme albastre care apăru în locul pe care 
tocmai îl părăsiseră îi dovedi lui Hunter că scăpase ca prin 
urechile acului. Problema nu era însă total rezolvată. 

Maşina viră pe strada situată mai jos de scuar derapând şi se 
îndreptă spre est. Hunter puse un picior peste speteaza 
scaunului din faţă şi se strădui să treacă peste el. 

— Ştii unde mergem? întrebă el. 

— Incă nu, răspunse ea. Dar nu ne vor prinde din urmă. 

Hunter o credea. Mânuia volanul cu multă pricepere şi îşi 
solicita maşina la maximum, străbătând un adevărat labirint de 
străduţe londoneze cu o viteză care făcea imposibilă orice 
interceptare frontală. După câteva minute era evident că reuşise 
să scape de urmăritori, ale căror sirene se auzeau tot mai slab în 
depărtare. 

— Eşti o şoferiţă grozavă, îi zise Hunter. 

— Totuşi e prima dată când încerc, zise ea cu ochi strălucitori. 
Sau aproape prima dată... 

Acum mergeau normal, virând spre Tamisa şi îndreptându-se 
progresiv spre vest. Oraşul se animase şi străzile erau 
congestionate de autobuzele şi maşinile particulare ale celor 
care mergeau la serviciu. 

— Am găsit, îi zise ea lui Hunter. 

— Unde? 

— La Soho Psych deocamdată. Vom sta acolo câteva ore până 
când lucrurile se vor linişti. Apoi plecăm la Brighton. Am acolo o 


215 


vilişoară. E un loc divin. 

Hunter nu se gândea la Brighton, ci la prima lor destinaţie, 
închise ochii pe jumătate şi se gândi profund. 

— La Soho Psych? 

— Da, n-o să fie acolo decât echipa care face curăţenie - şi 
nimeni nu se va gândi să te caute acolo. Pe urmă, vilişoara de la 
Brighton va fi o ascunzătoare admirabilă. Te vom ţine acolo până 
când vom găsi un mijloc de a te scoate din ţară. 

— Stai puţin, mormăi el. De ce la Soho Psych? Nu cred că... 

Ea îl întrerupse cu un râs nervos. 

— Credeam că ştii. Localul îmi aparţine, cel puţin în parte. 

— Şi cealaltă parte? întrebă el cu o voce sinistră. 

— Maiorul Stone e asociatul meu. Dar nu-ţi mai face sânge 
rău. Dacă încă te mai chinuie acele bănuieli oribile, trebuie să ştii 
că maiorul nu vine aproape niciodată acolo. Poate fi numit 
asociatul absent. 

Apăruseră o mulţime de fapte noi şi Hunter se gândi puţin 
înainte de a mormăi: 

— Bine, să mergem. 

Ea zâmbi. 

— Am acolo o garsonieră. Ne vom simţi foarte bine. 

— Am impresia că ai câte un apartament în toate cartierele 
Londrei, zise el cu o voce caustică. 

— Nu chiar. Apartamentul de la Queen's House e doar un lux. 
Nu-ţi dai seama câtă nevoie am de singurătate de câţiva ani. Din 
când în când simt nevoia să fug de toate astea. Queen's House e 
ascunzătoarea mea. 

— E într-adevăr ceea ce mi-ai spus, zise Hunter privind-o fix. 

— Garsoniera de deasupra localului e şi ea tot un lux, deşi se 
numeşte apartament de afaceri. Stau acolo deseori până foarte 
târziu ca să lămuresc unele detalii. E plăcut să te poţi destinde 
din când în când. 

— Inţeleg. 

Lui Hunter nu-i plăceau deloc gândurile care-i treceau prin 
minte. 

— Şi, evident, împărţi şi un apartament cu maiorul Stone? 

— Da. 

Ea ridică ochii spre el şi zâmbi. 

— Fii liniştit, doar dorm acolo, şi cât mai rar posibil. Am 
crescut la el. 

— Şi mai e şi vilişoara de la Brighton. 

— Da. Acolo plec în weekend. Brighton se află pe malul mării. 


216 


E un loc foarte plăcut. Îmi place la nebunie să fiu în apropierea 
mării. 

Merseră în tăcere câteva momente, iar Hunter încercă să-şi 
pună ordine în idei. Trecură prin Picadilly şi intrară în Soho. 
Hunter trecu din nou prin faţa casei mari cu porţi de fier. 
Remarcă faptul că toate vehiculele se întorseseră. 

— A cui e casa asta? întrebă el. 

N-ar fi fost deloc surprins dacă i-ar fi spus că era vechea casă 
a familiei. 

Ea simţise tonul lui ostil şi atitudinea ei se modificase în 
consecinţă. li răspunse cu răceală: 

— l-a aparţinut contelui de... 

— Nu, acum. Cine locuieşte acum în ea? 

Ea scutură din cap. 

— Nu ştiu. 

El fu gata să zâmbească. 

— Eşti sigură? 

Ann îşi reţinu şi ea cu greu zâmbetul. 

— Dumnezeule! Ce-ţi veni? Eşti persoana cea mai bănuitoare 
pe care am întâlnit-o vreodată. 

El suspină. 

— Asta îmi permite să supraviețuiesc, micuţo. 

— Ei bine, nu fi atât de încordat în dimineaţa asta. Am ceva 
planuri pentru tine. 

— Ce fel de planuri? 

Luă o mână de pe volan şi o aşeză pe mâna lui cu un gest plin 
de căldură. 

— ţi voi cere să-mi dovedeşti ceva. 

— Ce? întrebă el deşi bănui care va fi răspunsul. 

— A sosit timpul să aflu dacă sunt sau nu o femeie normală. 
Nu crezi? 

Hunter îi dădea dreptate. 

— Ştii bine ce faci, Ann? murmură el. 

— Ce vei face tu, zise ea cu un zâmbet care părea forţat. 

Era sinceră, dar nu fusese niciodată provocatoare. 

— Aştept să mă abandonez în mâinile tale. i 

Hunter se uită la ea imaginându-şi-o în braţele lui. Işi zise că 
ori era cel mai mare băltos din lume, ori un prost desăvârşit. 
Suspină. 

— Greşeşti. 

— Poftim? 

— Situaţia e tocmai invers. Eu m-am abandonat în mâinile 


217 


tale. 
Ea pricepu ce voia să spună şi se înfioră uşor. 
— Ai încredere în mine, Bob. 
— Cred că n-am de ales, răspunse el cu un ton serios. 


Totuşi încrederea lui nu era fără limite. 


218 


CAPITOLUL XVI 


Proiectele fetei fură modificate din momentul în care au pus 
piciorul în local. În bar era un mic grup de persoane şi voci 
puternice se auzeau până în antreu. Câteva fete stăteau în afara 
barului şi toate avură o reacţie de uşurare când o văzură pe Ann. 

— Slavă Domnului! Bine că aţi venit, domnişoară Franklin! 
exclamă o blondă înaltă. Poate că vorbiţi cu idiotul de Donovan 
cu care nu ne putem înţelege în privinţa perioadelor noastre de 
odihnă. 

Părea să fie o neînțelegere între directori şi angajate. 

— Ciudată echipă de curăţenie, zise ironic Hunter privind 
grupul cu o atenţie pur masculină. 

Blonda era tipa pe care o observase în ajun în tubul de plastic. 
Se întreba dacă Ann regiza şi distracţiile barului pe lângă 
celelalte activităţi ale ei. Fata se scuză faţă de Hunter, apoi le 
împinse pe fete spre bar. Blonda întârzie puţin la uşă ca să-l 
examineze pe Hunter peste umăr. Apoi, înainte să dispară, îi 
adresă un zâmbet seducător. 

Hunter aprinse o ţigară şi se plimbă prin antreu întrebându-se 
ce căuta acolo. După un moment, Ann se întoarse, cu o expresie 
încordată şi îi dădu o cheie. Îl sărută uşor. 

— Urcă înainte. Voi veni şi eu imediat ce pot. Am ceva 
probleme. 

— Unde să urc? 

Ea îi arătă o scară în spatele unei perdele din fundul antreului, 
îl sărută pe bărbie şi se îndreptă spre bar. 

ingrijorat, Hunter urcă şi descoperi o garsonieră de un lux 
nemaipomenit. Nici urmă din austeritatea masculină de la 
Queen's House. Covoarele persane şi motivele orientale ale 
tapiseriilor de pe perete aminteau mai mult de decorația sălii 
haremului de la „muzeu”. 

Văzu nuduri, în mărime naturală, ale ambelor sexe, şi o serie 
de cupluri în bronz, în diferite atitudini. Hunter fluieră admirativ 
şi-şi continuă inspecția. 

Garsoniera era formată dintr-o singură cameră mare cu un pat 
rotund şi supraînălţat pe o platformă formată din câteva trepte. 
„Ca o scenă”, îşi zise Hunter fără să vrea. Sub nivelul solului se 
afla o cadă circulară în care ar fi încăput mai multe persoane o 
dată. Apa curgea dintr-o fântână în care se afla un fel de aparat 


219 


rotativ care trimitea spre tavan luminiţe psihedelice. 

Ann mai instalase acolo o chicinetă şi, un bar bine aprovizionat 
care se afla lângă un secreter poziţionat într-un colţ. 

Era într-adevăr un loc minunat în care te puteai destinde din 
când în când. Pe de o parte, şi-o imagina foarte bine pe Ann 
Franklin în acel decor, pe de altă parte însă, parcă i se potrivea 
mai bine apartamentul de la Queen's House care se afla la ani- 
lumină de sexualitatea ţipătoare a garsonierei. 

Deci, ar fi posibil să fie virgină? In concluzie, ce se putea 
deduce din asta? 

Hunter găsi un telefon în mijlocul patului. Se aşeză, trase 
telefonul de fir până la el şi formă numărul dat de Leo Turrin. 

Telefonul sună de trei ori, apoi se auzi o voce prudentă. 

— Mda? 

— Leo Pussy, mormăi Hunter. 

— O clipă. 

Hunter aşteptă răbdător, apoi auzi ridicându-se receptorul 
altui telefon, şi se auzi vocea lui Leo Turrin. 

— Cine e? 

— Mi-ai cerut să te sun. 

— Ah, da. Eşti omul de fier? 

— Exact. 

— Auzi, nu putem sta de vorbă deocamdată, bătrâne. Ne 
aflăm în plină şedinţă. 

Hunter zâmbi. 

— Bine, asta te priveşte. Dar n-am prea mult timp la dispoziţie 
şi foarte curând voi fi foarte ocupat. 

— Mi-ar plăcea să te văd, bătrâne. Ce-ar fi să ne întâlnim 
undeva? 

— Spune-mi unde. 

— Ştii unde e Turnul Londrei? 

— O să-l găsesc. 

— E pe malul Tamisei, ceva mai departe decât London 
Bridge... ca şi cum ai merge la docuri. Te-ai prins? 

— Mda. O să găsesc. Când? 

— Ne întâlnim la Execution Row peste aproximativ o oră. 

Hunter fu gata să râdă dar se controlă. 

— Ce mai e şi Execution Row? 

— E o chestie mare pentru turişti. Aleea Execuţiilor. Acolo i s-a 
tăiat capul vestitei Ann Boleyn. Întreabă un ghid când ajungi 
acolo. Şi... ăăă... amestecă-te printre turişti... ăăă nu fi prea 
bătător la ochi. Trebuie să-ţi vorbesc de o chestie importată. Şi 


220 


vei avea de câştigat, nu-ţi face griji. 

— OK, atunci peste o oră. 

— Stai, stai! Mi s-a spus că acolo deschide abia la zece. Aşa că 
să rămână stabilit la zece şi jumătate. 

— Zece şi jumătate e foarte bine, răspunse Hunter. 

— Bine, dar nu uita că nu trebuie să fii prea bătător la ochi. Nu 
că mi-ar fi ruşine să te întâlnesc public, bătrâne, nici vorbă de 
aşa ceva, dar nu vreau să pună laba pe mine poliţaii englezi. 
înţelegi? 

Hunter înţelegea cum nu se poate mai bine. 

— Bine, dar tu, Leo, vii singur. Fără nimeni. Devin nervos când 
e prea multă lume. 

Turrin râse scurt şi zise ceva unei persoane aflate lângă el. 

Hunter mormăi un „la revedere” şi închise. Era evident că 
Turrin se afla împreună cu ceilalţi şi că vorbea de pe scaunul său 
de la masa şedinţei mafioţilor. Acum probabil că le explica celor 
care asistaseră la convorbire că era vorba de un tip care ar putea 
să-l pună în legătură cu Hunter. 

Foarte bine. Dar dacă cineva de la aceeaşi masă decide să-l 
găsească el mai întâi pe Hunter? Hunter oftă. Trebuia să aibă 
încredere în Leo pentru a contracara această eventualitate. 

işi dădu brusc seama că trebuia să aibă încredere în prea 
multe persoane; o situaţie pe care Hunter o detesta. Jungla nu se 
ocupa de ai ei; supraviețuirea era un demers personal al 
fiecăruia. 

Auzi în urma lui un zgomot, se întoarse şi o văzu pe Ann 
Franklin care îl privea cu blândeţe. li făcu un semn cu mâna de 
pe patul cocoţat pe platformă. 

— Ciudată garsonieră. Ce caută o fată ca tine într-un decor din 
„O mie şi una de nopţi”? 

Ea urcă treptele cu un zâmbet ezitant. 

— E ceva rău? 

— Depinde de ce te excită, răspunse el. Ce fac grevistele, s-au 
potolit? 

Ea încuviinţă cu o mişcare uşoară a capului, duse mâinile la 
spate şi lăsă să-i cadă rochia. 

Hunter făcu ochii mari în faţa acestui spectacol. Purta un mini- 
slip care era doar o formalitate şi un sutien transparent. 
Frumuseţea ei îţi tăia răsuflarea. 

— Ei bine, zise el domol. 

— Ţi-am spus. Sunt în mâinile tale. 

Hunter o culcă lângă el. Ea se aşeză pe spate, cu un genunchi 


221 


uşor ridicat şi braţele ridicate grațios deasupra capului. El o 
mângâie cu un fel de umilinţă. Ea reacţionă suspinând încetişor 
şi languros. 

— Sărută-mă, murmură ea. 

Hunter o sărută şi simţi cum creşte în el dorinţa amestecată 
cu magia momentului. Da, ar fi putut s-o iubească pe acea 
femeie. 

— Te iubesc, Bob, şopti ea. 

Spusese ceea ce nu putuse să spună niciodată. El continuă s-o 
mângâie şi ea se lipi şi mai mult de el. 

Hunter se retrase puţin, îi zâmbi, şi îi puse o întrebare ciudată 
având în vedere împrejurările. 

— Eşti sigură că asta vrei? 

Ea îi atinse faţa cu amândouă mâinile şi se înfioră uşor. 

— Da, sunt sigură. 

— Atunci ai deja dovada de care vorbeai, spuse el. 

Ea scutură capul. 

— Nu complet. 

El zâmbi. 

— După aceea toţi oamenii sunt la fel, zise el. Doar ceea ce-i 
face să demareze îi deosebeşte unul de altul. 

Făcu un fel de semn deasupra capului ei. 

— Te anunţ că eşti o femeie normală, zise el cu un ton 
ceremonios. 

— Bob, te rog, iubeşte-mă. 

— Da, şopti el cu o voce răguşită. 

Se ridică şi începu să-şi dea jos hainele. Ea îl urmărea cu ochii 
pe jumătate închişi, lungită şi perfect nemişcată, tulburată doar 
de respiraţia puţin cam rapidă. 

Hunter îşi desfăcu tocul de piele de la subsuoară, apoi începu 
să-şi descheie combinezonul negru. Se opri cu ochii la ea. 

— Continuă, zise ea râzând încetişor. Nu uita că eu te-am 
culcat ieri. 

— Nu m-ai văzut niciodată aşa, mormăi el scoţându-şi 
combinezonul şi aruncându-l spre ea. 

Ea ţipă uşor şi întoarse capul. Hunter o prinse în braţe şi o făcu 
să se ridice de pe pat. Ea se cuibări la pieptul lui şi se sărutară. 

— Mai întâi vreau să fac o baie, zise el. Vii şi tu? 

Ea dădu din cap încântată. O duse în braţe până la fântână şi 
ea îşi desfăcu sutienul. Se ţinu cu o mână de el şi îşi dădu jos 
slipul. 

Deodată, Ann încremeni, unghiile intrară în umărul lui Hunter 


222 


şi ţipătul ei de spaimă îl făcu pe Hunter să se înfioare. Ca o 
reacţie, el o împinse; atât de tare într-o parte încât ea se 
rostogoli la podea. Atunci văzu şi el ce văzuse ea şi se înfioră 
încă o dată. 

Ochii morţi ai lui Harry Parks îi fixau de la câţiva centimetri 
sub apă. Corpul lui era gol şi arcuit ca cel al lui Edwin Charles, cu 
capul aproape între genunchi, şi fusese legat cu un cordon de 
perdea. O statuetă grea de bronz menținea corpul sub apă. 

Hunter intră în apă şi scoase cadavrul în timp ce Ann lupta cu 
o criză uşoară de isterie. In afara vânătăilor provocate de 
legături, nu se observa nici o urmă de violenţă. Harry Parks 
murise în bazin, cu plămânii plini de apă, cu nasul la câţiva 
centimetri de suprafaţă, şi luptase din răsputeri ca să se 
elibereze - toate astea se puteau citi în ochii lui plini de groază. 
Cadavrul era deja rigid. Hunter îl acoperi cu un covor oval, apoi o 
duse pe Ann în pat şi îşi luă hainele. 

— Imbracă-te, îi ceru el. 

Ea se supuse mecanic. Hunter se îmbrăcă şi el, apoi se duse la 
bar şi turnă coniac în două pahare. Ann luă paharul ei, îl ţinu cu 
amândouă mâinile şi se uită ţintă la alcool de parcă s-ar fi 
aşteptat să descopere acolo răspunsul. 

Hunter goli paharul dintr-o răsuflare, se întoarse şi dădu cu el 
de perete. Paharul se sparse cu zgomot şi Ann tresări. 

— M-am săturat de toate astea, bombăni el. 

— Bietul Harry, murmură ea înainte de a gusta delicat din 
coniac. 

— Bietul Harry e mort de multă vreme, o anunţă Hunter. Când 
ai fost aici ultima dată? 

— leri seară, murmură ea. Doar pentru o clipă. 

— La ce oră ieri seară? 

— Imediat după plecarea ta. Sau puţin după aceea. Poliţia mi- 
a pus câteva întrebări. Am răspuns. Am urcat ca să-mi schimb 
hainele. Şi am plecat imediat. Harry şi maiorul se aflau în bar. Le- 
am spus bună seara. Apoi m-am dus direct la Queen's House. A 
fost ultima dată când l-am văzut pe Harry. 

Se uită la cadavru. 

— In viaţă, adăugă ea. 

— Deci cât era ceasul? insistă Hunter. 

— Cred... puţin trecut de miezul nopţii. Credeam că te vei 
întoarce la Queen's House. Am aşteptat până la două, apoi m-am 
dus la „muzeu”. Acolo a fost poliţia şi au fost tot felul de 
probleme. Dar ştii asta. 


223 


— Mda. 

Hunter făcu câţiva paşi pe platformă. 

— Bine, ia-ţi hainele şi să plecăm. 

— Dar pentru tine e periculos să pleci, zise ea cu blândeţe. Şi 
nu putem încerca să ajungem la Brighton înainte de... 

— Va fi şi mai periculos dacă rămânem aici, îi zise el. Şi la 
dracu' cu Brighton! Am treabă. Haide, vino! 

Îi întoarse spatele plecă. Ea veni repede după el, oprindu-se o 
clipă lângă cadavrul lui Harry Parks. Apoi îşi luă mantoul şi ieşi în 
urma lui Hunter. 

Hunter o aştepta lângă uşă, uitându-se în garsonieră de parcă 
ar fi vrut să-şi întipărească în minte imaginea acelui loc în care 
nu avea să mai revină niciodată. 

Ann înţelese şi făcu la fel. 

— Presupun că sunt foarte dură, zise ea suspinând, dar... Cred 
că asta nu se va mai repeta niciodată. 

Hunter ştia ce voia să spună. 

— Era un loc extraordinar, Ann. 

— Da, cam ca pornografia, nu? 

— Ai nevoie de asta? 

— Incă nu mi-ai dovedit-o. 

— Ţi-ai dovedit-o singură, zise el. Hai să ieşim de-aici. 

— Bietul Harry, zise ea ieşind. E josnic să mori aşa. 

— E şi mai josnic să trăieşti aşa, răspunse Hunter. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui. 

În holul de la intrare, el îi spuse: 

— Charles mi-a spus că toate astea constituie simbolul epocii 
noastre. Mă refer la „muzeu”. Ce crezi că a vrut să spună, Ann? 

— Presupun că insinua că trăim într-o epocă pornografică. 

Hunter o împinse pe Firth Street. 

— Nu, cred că voia să spună altceva. Mai mult decât atât. 

Se îndreptară rapid spre maşina tinerei femei, parcată pe o 
străduţă vecină. Ann se gândi la ultimele cuvinte ale lui Hunter şi 
zise: 

— Cred că nu vei şti asta niciodată, Bob. 

— Nu fi chiar atât de sigură, zise el. Poate că vom descoperi 
răspunsul acolo unde mergem. 

— Unde, Bob? 

— La Turnul Londrei. 

— Oh, nu; Bob! Nu în plină zi cu poliţişti peste tot! De ce? 

— Poate pentru a zări acel faimos simbol al epocii noastre, 
răspunse Hunter. 


224 


Hunter nu-şi dădea seama că mergea în umbra acelui simbol 
de la sosirea lui în Anglia. Era simbolul morţii. 


225 


CAPITOLUL XVII 


Hunter se înşelase; în momentul în care dăduse el telefon, la 
cartierul general al Mafiei din Londra nu era o şedinţă, ci două. 
Joe Staccio conducea reuniunea delegaților comitetului pentru 
pace, în bibliotecă. Turrin se afla acolo împreună cu toţi membrii 
acestei delegaţii. 

Staccio tocmai le spusese: 

— În cazul în care unii dintre voi s-ar întreba de ce am venit cu 
un grup atât de important, le spun un singur lucru. Nu e nevoie 
decât de un singur om ca să vorbească de pace. Eu, în această 
împrejurare. Leo, aici de faţă, este omul nostru de legătură, şi 
poate îl va convinge pe Hunter să stea liniştit destul de multă 
vreme ca să-i pot face o propunere. Asta e tot în ceea ce priveşte 
pacea. Atunci, probabil că întrebaţi de ce i-a adus Joe pe ceilalţi. 
Arnie Farmer e un capo şi-i datorăm un anumit respect. Dar 
întâmplarea face că se poartă ca un adevărat ticălos, şi noi 
trebuie să respectăm şi această tendinţă. Asta explică prezenţa 
voastră aici. Ştiu că Arnie Farmer încearcă să mă tragă pe sfoară. 
Simt asta până în măduva oaselor. Şi ar fi în stare să mă şi 
lichideze, idiotul ăsta. Vreau ca toţi să fiţi conştienţi de lucrul 
ăsta. 

Unul din locotenenţii lui Staccio împinse de-a lungul mesei o 
scrumieră mare de cristal. 

— Ar greşi, Joe, dacă ar vrea să încerce chestia asta, mormăi 
el. 

— Dar va încerca totuşi, şi noi ştim asta. Dar fiţi atenţi, el va 
încălca regulile! Vreau să ştiţi asta şi să vă daţi seama de poziţia 
noastră. Când Arnie Farmer mă va trage pe sfoară, va trage pe 
sfoară şi întreaga Commissione, care a luat această hotărâre mai 
înainte ca eu să accept prezenta responsabilitate. Acum ştiţi care 
e situaţia. V-am adus ca să garantaţi rătăcirea lui Arnie Farmer. 
Cred că nu mai am altceva de adăugat. 

Urmă o discuţie despre strategia ce ar trebui aplicată, a 
apărarea pe care trebuiau s-o pregătească, şi diferite feluri de a-l 
convinge pe Bob Hunter că putea în deplină siguranţă să accepte 
un preţ onorabil. 

Apoi i se ceru lui Turrin să povestească detaliile intime al 
asocierii sale trecute cu Hunter, „pentru mai buna înţelegere a 
acestui tip”. Turrin povesti cât putu mai bine cele întâmplate la 


226 


Pittsfield. 

Hunter sunase spre sfârşitul povestirii sale. Turrin vorbi în faţa 
delegaților despre „Corpul de Pace al lui Staccio”, cum îl 
botezaseră membrii lui în glumă. 

Turrin închise, îi zâmbi lui Staccio şi anunţă: 

— Bun, informatorii mei s-au pus pe treabă. Tipul ăsta îl 
cunoaşte pe Hunter de ani de zile. Cred că am găsit un tip ideal. 

— Da, asta am înţeles şi eu, zise Staccio încruntându-se. După 
părerea ta, câte persoane au ascultat convorbirea asta în afară 
de tine? 

— Vreo şase, răspunse Turrin zâmbind în continuare. De asta 
am şi ales Turnul Londrei ca loc de întâlnire. In felul ăsta se 
poate proteja o întâlnire. 

— Mda, mormăi Staccio. 

Se uită la unul din şefii lui de echipă. 

— Du-te, Bobby, şi nu scăpa din ochii banda asta de pistolari. 
Dacă vreunul dintre ei se cară, mă anunţi imediat. 

Şeful de echipă ieşi în grabă iar ceilalţi membri ai Corpului de 
Pace se  concentrară asupra problemelor strategice ale 
momentului. 

In acest timp, cea de a doua reuniune îşi continua discuţiile 
sub acelaşi acoperiş, condusă de Arnie Farmer Castiglione. O 
legiune de şefi de echipă umplea un întreg salon şi atmosfera din 
încăpere era încordată. Misiunea îi electriza pe toţi ucigaşii de 
faţă. 

Castiglione era aşezat în capul mesei. 

Nick Trigger şi Danno Giliamo stăteau unul în stânga şi celălalt 
în dreapta lui, amândoi cu o expresie de câini plouaţi. Arnie 
Farmer vorbea cu autoritate. 

— Cei doi tipi de lângă mine ştiu că nu spun gogoşi. Pentru că 
acest Hunter i-a ridiculizat pe amândoi. l-a zdruncinat atât de rău 
încât nu reuşesc nici măcar să spună amândoi acelaşi lucru. Ştiţi 
toţi de ce e în stare Hunter şi cunoaşteţi răul pe care ni-l face de 
la o vreme. Unii din bătrânii noştri cred că-l pot domoli invitându- 
| să facă parte din Organizaţia noastră. Aştia ar fi fost bine să 
vorbească cu un îmblânzitor de fiare. Atunci ar fi aflat că o fiară 
sălbatică nu poate fi niciodată domesticită cu adevărat, că mai 
devreme sau mai târziu se va întoarce împotriva ta şi te va 
înfuleca. 

— Asta e adevărat, zise un gangster din Chicago. 

intinse o mână cu câteva degete lipsă. 

— Cândva am încercat să cresc un pui de aligator, şi priviţi ce 


227 


mi-a făcut, ticălosul! 

— Shortfingers ştie ce spune, comentă Castiglione privind în 
jurul mesei cu un aer ameninţător. Nu închei nici un fel de 
înţelegere cu un sălbatic, şi mai ales nu-i dai cheia de la ogeac 
spunându-i: „Simte-te ca acasă”! Cu atât mai puţin nu-i dai un 
puşcoci cerându-i să stea de pază. 

— Doamne fereşte, nu! exclamă alt mafiot. 

— Evident că nu! Totuşi asta vor să facă unii bătrâni de la noi. 
Nu toţi... nu vorbesc de toate „familiile”, spun doar că există unii 
care au făcut presiuni. Ceilalţi ce puteau să spună? Ai? Trebuiau 
să joace jocul. Dar ascultaţi-mă cu atenţie. Numai una, sau două 
familii merg total pe cartea asta idioată a păcii. Vi-l puteţi 
imagina pe acest Hunter în slujba celor din Commissione, luând 
locul fraţilor Talifero? 

Această sugestie îl făcu să pălească pe Nick Trigger şi nici 
Danno Giliamo nu arăta prea bine. Dar expresiile lor se pierdură 
în haosul mafioţilor. Toată lumea începu să vorbească în acelaşi 
timp şi şedinţa deveni confuză. Apoi telefonul sună într-un colţ, 
se făcu tăcere şi toate privirile se îndreptară spre acel aparat. 

Giliamo împinse scaunul în spate şi se îndreptă spre telefonul 
care amuţise, ridicând încetişor receptorul. Ascultă discuţia 
Turrin-Hunter uitându-se ţintă la Castiglione, apoi închise şi 
reveni la locul lui. 

— Cine era? mormăi Arnie Farmer. 

— Leo Pussy fixa o întâlnire, răspunse Giliamo cu un aer 
gânditor. 

— Haide, spune tot! îi ceru Arnie. 

— Ei bine, se întâlneşte cu tipul ăla la Turnul Londrei la zece şi 
jumătate. Dar să ştii că tipul avea aproape vocea lui Hunter. Nu 
chiar, dar zău că mă apucase tremuriciul! Mi se părea că e chiar 
Hunter! 

Castiglione îl privi necruţător în timp ce se gândea la diferitele 
implicaţii ale acestei declaraţii. Dar Nick Trigger îi aruncă o 
privire dispreţuitoare. 

— Când ai auzit tu vocea lui Hunter? întrebă el. 

— Am auzit nişte chestii pe care tu nici măcar nu le bănuieşti! 
se răsti el. Cred că am dreptate. Sunt sigur că era Hunter. 

— Gura amândoi! răcni Arnie Farmer. Cât e ceasul? 

— Aproape opt şi jumătate, răspunse cineva. Cred că mi-am 
potrivit bine ceasul. 

— Da, e bine, mormăi Nick Trigger. 

— OK. Nick, du-te să plasezi oameni, şi ai grijă să aibă ochii 


228 


bine deschişi, ordonă Arnie Farmer. Tu, Danno, îl însoţeşti şi ai 
grijă ca de data asta să nu se mai care. 

Apoi îi concedie cu o privire dispreţuitoare. 

— Voi ceilalţi, apropiaţi-vă şi fiţi atenţi. De data asta nu vreau 
să mai fim traşi pe sfoară. Şi n-am să spun decât o singură dată 
ce-am de spus... 

Nick Trigger şi Danno Giliamo se pomeniră singuri pe culoar, 
uitându-se unul la celălalt. 

— Ce nenorocit! mormăi Nick. Cu ce drept îmi vorbeşte în felul 
ăsta? 

Danno aprinse o ţigară. Mâinile îi tremurau. 

— iți aminteşti ce-am spus când eram în maşină? Că Arnie 
Farmer e un ticălos. 

— Mda, îmi amintesc foarte bine. 

— Atunci ce-ai să faci, Nick? Mă refer la Hunter. Ai auzit ce-a 
spus. Bătrânii se gândesc să-i ofere treaba ta lui Hunter. E un loc 
care, în principiu, îţi revine de drept. Şi chiar dacă Arnie îl 
termină pe Hunter înainte de asta, ştii bine că ar fi în stare să-ţi 
facă felul decât să te lase să iei ceea ce ţi-ar reveni. E de ajuns 
un astfel de tip ca să distrugă o carieră atât de frumoasă. lar 
locul îţi revine ţie de drept. 

— In principiu, da, mormăi Nick Trigger. 

— Ei bine, cred că-ţi dai seama de poziţia noastră. 

— Da, aşa cred! Ascultă, Danno, suntem în aceeaşi barcă. Nu 
ştiu ce s-a întâmplat ieri seară, şi nici nu-mi pasă. Ne aflăm în 
aceeaşi barcă şi ea se scufundă. Cred că a sosit timpul să 
scoatem apa din ea! 

— Mi-ar plăcea să-l ridiculizez puţin pe ticălosul ăsta de Arnie 
Farmer, zise Danno. Nu-l poţi lăsa să-l lichideze pe Hunter, Nick. 

— Nu-ţi face griji, n-o să reuşească. Nici Leo Pussy. 

— Te-ai gândit la ceva, Nick? 

— Cred că nu greşeşti, Danno. Mda, cred că nu greşeşti deloc. 

In realitate, Nick Trigger se gândise la mai multe lucruri. 

* 


* * 


Hunter şi Ann ajunseră lângă Tower Hill cu o oră înainte faţă 
de ora întâlnirii cu Turrin, iar Hunter patrula străzile din jur ca să 
le cunoască bine. Apoi parcă maşina într-un loc unde trăgeau 
autocarele turistice. 

— Voi fi lăsat să intru fără probleme, îi zise el fetei. Dar nu ştiu 
dacă voi mai ieşi întreg. 

— Dar nu te poţi aventura înăuntru, protestă ea. Se va găsi 


229 


cineva care să te recunoască şi vom asista la debarcarea celor 
de la CID. 

El îi zâmbi. 

— Cei mai mulţi oameni nu sunt prea atenţi. Nu ţi s-a 
întâmplat niciodată să întâlneşti pe stradă un prieten fără să-l 
recunoşti? Oamenii de colo dinăuntru vor fi cu ochii numai la 
bijuteriile Coroanei şi la tot ce înseamnă câteva secole de istorie 
engleză. În plus, ştiu că nu-şi vor aminti de tot, aşa că vor fi şi 
mai atenţi. Nu se vor uita la mine. 

— Angajaţii se vor uita. 

— Pentru ei nu voi fi decât un turist agasant în plus, zise el 
zâmbind. Haide, nu-ţi mai face sânge rău. Sunt obişnuit cu acest 
gen de lucruri. 

Ea începu să scotocească în compartimentul bordului. 

— Ai putea măcar să iei ăştia cu tine, zise ea întinzându-i nişte 
ochelari ciudaţi cu lentile fumurii. Rama e ajustabilă aşa că n-ai 
nici o scuză. 

El râse scurt, potrivi toartele şi-şi puse ochelarii pe nas. 

— E bine? 

— Oh, Bob! 

Se aruncă în braţele lui şi se sărutară îndelung. Apoi el se 
retrase încetişor. 

— Fii calmă, zise el. Circulă şi încearcă să treci prin faţă din 
cinci în cinci minute. Dar, de la prima împuşcătură, accelerezi şi 
mă laşi să mă descurc singur. Dacă va trebui să ne despărţim, ne 
vom reîntâlni la „muzeu”. Nu cred că se mai gândeşte cineva că 
voi mai veni încă o dată acolo. 

Ea dădu din cap şi sări de gâtul lui. 

— lţi interzic să mori, şopti ea. N-am să-ţi pot supravieţui. 

El râse încă o dată, o sărută, şi o părăsi. Când întoarse capul, 
văzu că Ann plângea, aşa că îi făcu un mic semn cu mâna şi 
dispăru în mulţime. 

Hunter trebui să plătească patru şilingi ca să pătrundă în 
incintă, şi încă doi ca să aibă acces la clădiri. Mai avea la 
dispoziţie o jumătate de oră pe care o petrecu vizitând celebrul 
turn care fusese într-o perioadă fortăreaţa lui Wilhelm 
Cuceritorul. Examină încăperea unde cei doi prinți fuseseră 
sugrumaţi, după care se duse în sălile de arme de la White Tower 
ca să vadă armura lui Henric al VIII-lea. 

Apoi ieşi din nou în parc şi începu să converseze cu unul dintre 
paznicii cu costume roşii care supravegheau turnul. 

Era zece şi douăzeci. Se deplasă până la Aleea Execuţiilor şi se 


230 


opri lângă eşafodul pe care căzuseră capetele atâtor regi şi 
regine. 

Era într-o dispoziţie foarte proastă şi îşi dădea seama de asta. 
De vină era Turnul, care avusese asupra lui un efect pe care 
ambianța sadică de la „muzeu” doar îl anticipase, şi Hunter 
începea să înţeleagă ce voise să spună bătrânul Edwin Charles. 
Lumea întreagă era scăldată în sânge, se impregnase în pământ 
la fiecare pas al omului, iar urletele morţilor şi torturaţilor se mai 
auzeau şi acum de fiecare dată când bătea vântul. 

Ei, da, asta voise să spună Charles. Drumurile sângeroase ale 
unor fiinţe nu erau decât reflexul unei lungi agonii umane. 
Realitatea acestei suferinţe nu se afla într-o atmosferă de 
pornografie artificială, ci în fundul prăpastiei sufletului unei 
omeniri veşnic în căutarea puterii infinite, a unei îmbogăţiri 
bruşte a unora în dauna masei mari a celorlalţi. 

„Mulţumesc, Edwin Charles, zise Hunter în gândul lui. Mi-ai 
amintit raţiunea de a fi.” 

Era zece şi douăzeci şi cinci şi Leo Turrin se apropia rapid cu o 
expresie îngrijorată. A 

— Gata, iar începe, murmură Hunter. Incă puţin sânge pentru 
corbi. 


231 


CAPITOLUL XVIII 


Hunter ridică ochelarii pe frunte. 

— Sper că merită, îi zise el lui Turrin. 

— Nu ştiu, îi răspunse fără entuziasm micul mafiot. E un 
adevărat joc olimpic care se numeşte „Găsiţi-l pe Hunter”. Şi în 
momentul ăsta oricine ar putea să câştige. 

— Asta înseamnă că ai venit cu un regiment după tine? 

— Cel puţin! Ar fi hazliu dacă n-ar fi atât de grav! Poate că n-o 
să-ţi vină să mă crezi, sergente, dar în acest moment eşti 
protejat de patru mari echipe ale Mafiei. 

— Tu le-ai adus? întrebă Hunter cu o privire tristă. 

— Nu se putea altfel. Oamenii lui Arnie mişună peste tot. Va fi 
o luptă între fraţi, şi asta din cauza ta, bătrâne. 

Hunter începu să râdă. Işi pierdea din nervozitate. 

— Bine, atunci, grăbeşte-te, nu vreau să ratez distracţia. 

Turrin îl prinse de braţ şi îl duse pe lângă eşafodul de pe Aleea 
Execuţiilor. 

— Bun, mai întâi informaţiile despre Edwin Charles. Brognola a 
descoperit un dosar militar ultra-secret despre Charles, dar 
englezii nu vor să scoată nici o vorbuliţă. In schimb, Hal a putut 
afla de la serviciile noastre că Charles s-a retras cu onoruri în 
urmă cu vreo cincisprezece ani, cu rangul de general. 

Ochii lui Hunter începură să strălucească. 

— Marea descoperire! 

— Poate pentru tine. Acum ceva mai interesant. Charles a 
redevenit activ în 1960, la vârsta de şaizeci şi trei de ani, pentru 
o perioadă de opt luni. Apoi s-a retras a doua oară. Ce zici de 
asta? Informaţiile noastre se opresc în urmă cu patru luni, când 
bătrânul şi-a reluat serviciul. Şi iar nu se mai poate şti nimic de el 
din cauza sacrosanctei siguranţe a statului. 

Hunter fluieră uşurel de mirare. 

— Dar ce-a făcut timp de opt luni în 19607? 

— Brognola n-a putut să afle, dar poate că nu e doar o 
coincidenţă faptul că exact în acea perioadă a fost distrusă o 
reţea de spionaj foarte importantă. 

— Nu e prea mult? întrebă Hunter. Totuşi... o reţea de spioni! 

— Nu există nici o legătură sigură, asta e adevărat, răspunse 
Turrin. Dar ştii ce făcea Charles exact înainte de moarte? 

— Ce făcea? Lucra ca aşa-zis paznic şi electrician într-un club 


232 


pentru perverşi. 

— Ei bine, electronică. Asta era specialitatea lui Charles. Era 
unul dintre pionierii spionajului electronic din Anglia. 

— Bun, să văd dacă pot să mă folosesc de asta. Altceva? 

— Acel maior Stone. Nu există secrete în privinţa lui. Decăzut 
din rang şi dat afară din regimentul lui pentru cruzime faţă de 
trupe în 1956. Mai multe incidente. Au mai existat şi plângeri din 
partea unor civili în Orientul Mijlociu. Nu e în retragere, căci a 
fost pur şi simplu dat afară, aşa că gradul de maior e vrăjeală. 
Brognola are un dosar mare despre el. Tipul a trecut de la un 
maior necunoscut, ilustru doar prin uşuiala din armată, la un 
cetăţean foarte bogat fără să i se cunoască vreo îndeletnicire 
bănoasă. 

Hunter nu ştia ce să zică. 

— Bine, şi... 

— Asta e tot despre Charles şi Stone. Dar mai am ceva 
suplimentar, de care te-ai putea folosi. Eu nu pot. E o informaţie 
de ultimă oră, şi încă n-am avut timp să mă gândesc la asta. Nick 
Trigger, alias Nicholas Woods, a venit în Anglia. Tipul e un ucigaş, 
nu un specialist în afaceri. In consecinţă, totdeauna a fost lefter, 
tocându-şi banii imediat ce-i câştiga. lată-l deci pe Nicholas 
Woods apărând brusc pe piaţa engleză. Deodată are două 
conturi în bancă, în Elveţia, cu destule lovele ca să se poată 
retrage oricând şi să trăiască într-un lux incredibil. 

— Ce înţelegi prin „brusc”? 

— In câteva luni. 

— Da, e interesant. Dar nu e o descoperire nemaipomenită. 

Turrin dădu din umeri. 

— Numai că acest Nick face porcării Organizaţiei. Cu siguranţă 
că a descoperit o combinaţie care îl îmbogăţeşte şi care îi este 
interzisă în mod strict de către superiori. Şi mai e ceva. Bani care 
se plimbă pe la o societate legală din Londra. Există o legătură 
între ea şi conturile elveţiene. 

— Cine e această societate legală? 

— Un local de noapte numit Soho Psych. 

Hunter încremeni. Turrin se opri şi se uită la el. 

— Ce-i? 

— Mi-ai tras o lovitură în plex, mormăi Hunter. 

— Cunogşti localul ăsta? Sunt de prea puţină vreme aici ca să fi 
putut... 

— Da, asta înseamnă ceva pentru mine, Leo. [i-a spus 
Brognola cine e asociatul lui Nick? 


233 


Turrin scutură din cap. 

— Nu cred că a avut timp să facă destule cercetări. Oricum, 
voiam să-ţi spun că... Hal e nebun de bucurie că ţi se face 
propunerea asta. Mi-a spus, citez: „Spune-i să primească, pe toţi 
dracii!” Consideră că e cel mai mare eveniment de la concertul 
lui Valachi din Atlanta. 

Hunter părea dezamăgit. 

— Ştii foarte bine că nu pot accepta, Leo. Nici măcar nu le pot 
permite acestor oameni să creadă că au câştigat. Vreau să 
continui să-i mărunţesc cât de multă vreme voi putea. 

— Incă nu ştii ce-ţi va propune Staccio, sergente. Ţi se va cere 
să devii executorul şef al Mafiei, sau ceva de genul ăsta. 

Hunter dădu din cap şi zâmbi cu tristeţe. 

— Dacă nu putem să-i reducem la tăcere, îi cumpărăm, nu, 
Leo? Şi chestia asta a mers totdeauna. Numai că acum n-o să 
meargă. 

Se gândea la o frumuseţe virginală de douăzeci şi şase de ani 
care voise să învingă lumea întreagă, apoi se resemnase să 
participe. 

— Nu, nu pot să accept. Voi rămâne în jungla mea personală. 
Mulţumesc totuşi. 

— Mai gândeşte-te, îl imploră Turrin. Brognola jură că-ţi va 
obţine amnistierea imediat ce vei ajunge în Commissione. 

Hunter scutură încă o dat din cap. 

— Nu, lasă-mă, Leo. Trebuie să acţionez în felul meu, chiar 
dacă asta nu-mi place. 

ltalianul se încruntă. 

— Bine, respect decizia ta, chiar dacă nu-mi place. Poate te vei 
folosi de informaţiile despre Nick Trigger; eu nu pot. Ar fi suspect 
din partea mea, având în vedere personajul pe care mi l-am 
creat de cinci ani. 

Suspină. 

— In orice caz, altceva n-am. Bun, cred că e timpul să ne 
despărţim mai înainte ca Arnie să dea de noi. 

— Stai, nu trebuie să te duci chiar cu mâna goală, zise Hunter. 
Spune-i ambasadorului tău de pace că refuz să iau în considerare 
aceste propuneri înainte de a mă reîntoarce în Statele Unite. 
Spune-i că ne vom întâlni acolo şi că vom discuta despre asta. 

Turrin dădu din cap cu un zâmbet ironic. 

— Da, în felul ăsta n-o să mă fac de râs. 

— Pleacă tu primul, îi ceru Hunter. Eu voi pleca pe drumul pe 
care am venit. 


234 


— Am remarcat un loc bun de sărit zidul, zise Turrin. 

Hunter zâmbi. 

— L-am remarcat şi eu. Mulţumesc, Leo, noroc. 

— Şi ţie, zise Turrin plecând în grabă. 

Se întoarse la capătul aleii şi făcu cu mâna, apoi dispăru. 

Hunter plecă pe drumul reperat mai înainte, trecând pe lângă 
paznicii în roşu şi îndreptându-se spre porţiunea de zid defectă. 

În faţă, în depărtare, auzi clănţănitul sacadat al pistoalelor- 
mitralieră. Se căţără până pe creasta zidului. 

Incepuse o adevărată bătălie. Pistoalele-mitralieră Thompson, 
mai grele, răspundeau unor arme mai uşoare, şi Hunter înţelese 
că inamicul intrase în luptă. 

Leo avea dreptate. Era aproape hazliu. 

Hunter îşi trecu picioarele peste creasta zidului şi descoperi alt 
lucru hazliu. La câţiva metri sub el, un grup de oameni înarmaţi 
stăteau în semicerc lângă o limuzină şi protejau un bărbat 
corpolent cu părul creţ şi alb care cobora din vehicul. 

Hunter îl recunoscu fără greutate pe Arnie Farmer Castiglione. 
Se afla culcat aproape deasupra lui. Hunter scoase Beretta şi 
strigă: 

— Arnie! 

Capul alb se întoarse şi Arnie Farmer privi moartea în faţă. 
Rămase nemişcat, cu gura căscată, în timp ce escorta lui umană 
se prăbuşea sub gloanţele armei lui Hunter. Apoi rămase singur 
în faţa Exterminatorului. 

Mafiotul mormăia: „Trebuie omorât, trebuie omorât...”. Se 
aplecă să ia revolverul unuia dintre oamenii împuşcaţi, dar auzi 
vocea calmă a lui Hunter: 

— Eşti un om mort, Arnie. 

Şi „ticălosul” ajunse brusc pe acoperişul limuzinei, o flamă 
mică ţâşni din ţeava armei Exterminatorului, şi ceva monstruos 
trecu printre ochii lui Arnie, făcând stricăciuni incredibile în 
craniul său. Aceasta fu ultima impresie a mafiotului Arnie 
Farmer. 

Nu fusese decât un scurt răgaz. Hunter sări în stradă şi se 
depărtă de zgomotul bătăliei. Apropiindu-se de intersecţie, 
Hunter zări mica maşină închiriată de Ann. Fata se afla la post. 

Hunter cântări o clipă situaţia, apoi strânse din dinţi şi se 
îndreptă spre maşină. Ea îi deschise portiera şi Hunter urcă în 
momentul în care vehiculul demara vijelios. li aruncă o privire şi 
văzu că avea aceeaşi expresie încordată ca prima dată când se 
urcase în Jaguar. 


235 


Nu spuse nimic. În momentul în care încerca să pună un nou 
încărcător în Beretta, Hunter simţi prezenţa unei arme în ceafa. 

Americanul înjură în sinea lui fiindcă luase hotărârea cea mai 
greşită, dar când vorbi vocea lui era calmă. 

— Ei bine, maiorule, se pare că până la urmă vom putea 
discuta. 

Se auzi un râs scurt şi vocea maiorului Stone îi confirmă 
bănuiala. 

— De unde erai atât de sigur că sunt eu? Răspunde, domnule 
Hunter. 

— Am început să înţeleg totul cu puţin timp în urmă, îi 
răspunse Hunter. 

Aruncă o privire spre fată şi adăugă: 

— Da, să înţeleg tot. 

— Oh, Bob! exclamă ea cu o voce dezolată. 

— Taci, Ann, te rog, îi ceru maiorul. 

Hunter continuă calm. 

— Când mă gândesc la toate văicărelile tale legate de 
securitatea personalului şi a membrilor clubului! In schimb tu 
erai cel care îi şantaja chiar mai înainte de sosirea lui Nick 
Trigger. Pentru ce m-ai adus aici, maiorule? Nick încerca să-ţi 
fure combinaţia? 

— Lasă gură, Hunter! se răsti maiorul. Dă-mi încet arma! 

Hunter făcu aşa cum i se cerea gândindu-se la greşelile făcute, 
în timp ce Ann conducea cu abilitate maşina pe străzile Londrei. 
Se văzură obligaţi să oprească de două ori, o dată ca să lase să 
treacă un convoi de vehicule ale poliţiei care goneau spre 
cartierul în care se afla Tower Hill. 

De fiecare dată Hunter se întrebă dacă nu era o ocazie ca să 
încerce să fugă, dar renunţă, ca orice om care, în ciuda 
perspectivei unei morţi aproape sigure, păstrează în sinea lui o 
fărâmă de speranţă. 

Pe drum nu se întâmplă nimic şi, după ce ajunseră în faţa 
„muzeului”, Hunter căpătă certitudinea că nu-i mai rămăsese 
decât să-şi contemple propria suferinţă. Se înfioră când se gândi 
la celulele de tortură în timp ce cobora din maşină ca să urce 
treptele în faţa maiorului Stone. Se opri în faţa uşii şi întoarse 
capul spre maşina. Evident, Ann nu venea. 

— Pactul nostru a fost rupt! strigă el. Ai face bine să vii să-i 
contempli sfârşitul. 

În interiorul vehiculului nu avu loc nici o mişcare. Maiorul îi vâri 
ţeava armei în spate şi îl împinse înăuntru. Nick Trigger se afla 


236 


lângă barul din sala de primire şi bea gin din sticlă. Pe faţa lui 
apăru o expresie de groază când îl văzu pe Hunter, apoi scoase 
un strigăt de bucurie văzându-l în spatele lui pe maior cu arma în 
mână. Se apropie în fugă şi îl lovi pe Hunter cu dosul mâinii 
strigând: 

— Rahat împuţit! 

Hunter dădu din cap şi murmură: 

— Probabil că te pricepi la asta! 

Maiorul se răsti tăios la Nick: 

— Nu e momentul! Dă-te înapoi! Uiţi cât de periculos e omul 
ăsta! 

— Are dreptate, Nick, zise Hunter. Vei avea ocazia să mă vezi 
torturat. 

— Urlând de durere, ar fi expresia cea mai potrivită, îl corectă 
maiorul. 

Il împinse pe Hunter prin sala de primire, îl făcu să păşească în 
sala haremului şi să treacă pe sub arcadele labiale. Asta însemna 
reîntoarcerea în pântece. Nu numai moartea, ci şi spulberarea 
vieţii. 

Ajuns în capătul scărilor, în lumina cenușie a micii anticamere, 
Hunter se opri. 

— Nu vei reuşi să mă închizi de viu în unul din aceste juguri, 
maiorule. 

— Te înşeli, Hunter, răspunse maiorul. 

Hunter văzu prăvălindu-se ţeava pistolului. Reuşi să se 
ferească şi primi lovitura în umăr; braţul îi deveni brusc inert. Dar 
se aruncă în faţă şi toţi trei se rostogoliră împreună pe podea. 

Nick Trigger încerca să-l sufoce sub burta lui mare. Hunter se 
răsucea ca să se ridice primul. Il respinse pe Nick şi se rostogoli, 
apoi pistolul maiorului se ridică încă o dată şi-l lovi în cap. 

Hunter se prăbuşi mormăind şi se rostogoli pe spate, conştient 
dar fără puteri. Simţi că e târât, auzi înjurăturile vulgare ale lui 
Nick Trigger şi gâfâitul maiorului Stone. Apoi hainele fură smulse 
de pe el şi vocea lui Nick se auzi de foarte departe: 

— La dracu'! De ce să ne dăm atâta osteneală? 

Totuşi maiorul simţea o nevoie imperioasă să amestece 
afacerile cu plăcerea şi, din adâncul stării sale letargice, Hunter 
era uluit de comportamentul maladiv al acelui om. 

Stone vorbea cu Nick Trigger. 

— Nu încerca să-mi refuzi simplele mele plăceri, prietene. La 
urma urmelor, tu ai impus o acţiune imediată. Eu, pentru Ann, aş 
mai fi aşteptat măcar o zi-două. 


237 


Hunter simţi o greață puternică, dar îl auzi pe Nick 
răspunzând: 

— Pe toţi dracii! Nu e momentul să vă faceţi plăcerile! Ne-am 
debarasat de doi tipi care ne agasau, dar eu sunt într-o situaţie 
nasoală. Am nevoie de capul tipului ăsta. La dracu cu 
perversiunile voastre! 

Maiorul respira cu greutate şi punea în jurului capului lui 
Hunter lui obiect rece. Hunter încercă să se zbată, dar un 
genunchi greu îl ţinu pe loc, şi era încă prea slăbit ca să se 
împotrivească. Auzi vocea maiorului: 

— N-ar fi existat niciodată probleme cu cei doi dacă nu te-ai fi 
comportat cu o lăcomie bolnăvicioasă, Nick. De ani de zile de 
când mă ocup de afacerea asta, niciodată n-am primit o singură 
ameninţare serioasă. lar în şase luni, din cauza ta, mă pomenesc 
asaltat din toate părţile. Nu, nu, Nick. Să nu încerci acum să mă 
grăbeşti. 

Acum îi ferecau gleznele lui Hunter, dar mâinile torţionarului 
tremurau rău de tot. Hunter lupta împotriva greţei încercând să- 
şi adune puterile. Zadarnic. 

— La dracu'! Eşti nebun! răcni Nick. 

— leşi! strigă maiorul. leşi imediat de-aici! 

— Vezi să nu! exclamă Nick. Nu eşti decât un curlangiu împuţit 
şi vei distruge totul! 

— Mă faci să râd! zise maiorul cu o voce ironică. Cine a spus 
să-l aducem pe Hunter aici? Ai zis: „Să-i lăsăm lui Hunter grija de 
a fi acuzat”. Tu ai spus asta... 

— Foarte bine, iar acum spun să-l omorâm şi să terminăm. 
Genul ăsta de idioţenie mă sperie şi ştii bine asta. Şi eu am 
probleme, nu tu. Eu voi fi prins de „familie”, nu tu. Şi dacă m-ai fi 
ascultat să-i arunci pe ăia doi în apă cu greutăţi legate de 
picioare, acum nu... 

— Sigur, ce treabă grozavă! Generalul Edwin Charles scos din 
Tamisa, consecinţă a ultimei sale misiuni. Unde ar fi fost acum 
amicul nostru Nicholas Woods? Fără a mai vorbi de „muzeu” şi 
de mica noastră mină de aur. Sincer îţi spun, Nick, uneori am 
impresia că eşti idiot. Acum dă-mi o mână de ajutor! 

Hunter se simţi ridicat, iar cătuşele de la gleznă, precum şi 
cercul din jurul frunţii, îi intrară brusc în piele. Apoi se pomeni în 
aer, liber şi degajat, ca apoi să cadă greoi. Işi recăpătă 
cunoştinţa, simţindu-şi nervii încordaţi la maxim. Hunter înţelese 
brusc unde se afla şi ce primejdioasă dilemă avea de rezolvat. 

Avea mâinile legate la spate şi era suspendat de tavan de trei 


238 


lanţuri. Unul dintre ele era legat de cercul metalic din jurul 
frunţii, celelalte două fiind legate la glezne. Atârna deasupra 
solului cu burta în jos. 

Nick stătea într-un colţ, uitându-se furios la maior. Stone 
împingea un fel de cutie cu intenţia evidentă de a o plasa sub 
pântecele lui Hunter. Cutia îşi ocupă cu uşurinţă locul, cu un 
spaţiu de câţiva centimetri, şi maiorul întoarse capul spre 
Hunter. Se uită ţintă la el. 

— Ah! Cu atât mai bine! Astronautul nostru s-a trezit din leşin. 
O să-ţi explic cum e jocul. Plasez ceva, o „jucărie” sub 
abdomenul tău, Hunter. In această cutie se află un sistem de 
resorturi, iar în exterior, deasupra, se află o lamă de oţel destul 
de ascuţită. Când voi slăbi frâna, lama se va deplasa într-o parte 
şi în alta destul de rapid pe suprafaţa cutiei. Din când în când 
există riscul de a te atinge uşor dacă te destinzi prea mult. Dar 
dacă-ţi ţii spatele rigid, nu simţi nimic. Ah!... Atenţie la tot poate 
să atârne! Rişti să-ţi pierzi unul din atributele tale preferate. 
Pregăteşte-te, cu spatele rigid... aşa! Eşti foarte amabil. 

Hunter ştia de multă vreme că nu va trăi la infinit. Văzuse 
moartea de aproape de mai multe ori, iar de un timp era pregătit 
să înfrunte moartea. Dar nu aşa! Nu tăiat bucăţi ca un jambon. 
Mai întâi îşi va pierde sexul, din vreo două treceri, când muşchii 
spatelui vor ceda şi îl vor lăsa să cadă spre acea lamă care ieşise 
din cutie cu un zgomot de resorturi. După care, slăbiciunea şi 
sângele pierdut îl vor face să coboare şi mai mult şi va urma 
abdomenul, felie cu felie, până la descoperirea totală a 
măruntaielor. Apoi va fi tăiat în două. 

Ei bine, nu va sfârşi astfel. Totdeauna încercase să ucidă 
repede şi fără dureri, şi tot aşa va muri şi el. Incepu să se 
pregătească, să încordeze muşchii ca să le comande o cădere 
bruscă peste lamă, beneficiind astfel de o moarte imediată. 

In acel moment remarcă o mişcare lângă uşă în faţa lui. Era 
Ann Franklin, şi în mână avea carabina Weatherby, iar Hunter îşi 
zise că, slavă Domnului, îl va suprima cu un singur glonţ... 

Arma bubui brusc şi Hunter îl văzu pe maiorul Stone 
răsucindu-se pe masă, cu pantalonii căzuţi pe glezne. Urmă a 
doua împuşcătură şi o parte din Nick Trigger se răspândi pe 
pereţi şi pe tavan. 

Apoi carabina căzu la pământ şi Ann ajunse sub el, 
susţinându-i spatele şi lovind cu piciorul în cutia blestemată. 

Da, exact aşa se întâmplase, era în mâinile ei. 

— Mulţumesc, Ann, murmură el. 


239 


Şi îşi pierdu cunoştinţa. 


240 


CAPITOLUL XIX 


Petrecuse vreo patruzeci de ore în Anglia într-o atmosferă de 
furie dementă. Hunter atacase Soho şi Soho ripostase. „Un 
simbol al epocii noastre”, spusese Edwin Charles, iar acel simbol 
însemna mai mult decât „muzeul blestemat”. Violenţa stătea în 
vizuină în fiecare loc unde oamenii îşi ascundeau semnificaţiile 
reale ale viţeii, şi ieşea la suprafaţă de fiecare dată când se 
manifestau lăcomia şi abuzul. 

Acasă la răposatul maior Mervyn Stone se găsiseră o mulţime 
de filme pornografice. Toate fuseseră arse şi puse într-o urnă la 
intrarea în Muzeul Sade. 

Un război deschis se declarase între diferitele elemente 
disidente ale imperiului crimei, şi Leo Turrin jubila. 

Enigma fusese rezolvată spre marea bucurie a lui Hunter. 
După toate aparențele, maiorul îi şantaja pe membri de anii de 
zile, dar discret. Când Mafia se impusese, repercusiunile se 
făcuseră simţite la cele mai înalte niveluri ale guvernului, şi se 
pornise o anchetă. In plus, mai fusese şi lăcomia lui Nick Trigger. 
Acesta pierduse controlul maiorului când încheiase cu el o 
înţelegere clandestină, categoric interzisă de puterile care îi 
guvernau viaţa. Amândoi intraseră în panică când avuseseră 
certitudinea că un bătrânel inofensiv era de fapt un agent al 
Maiestăţii Sale, şi în acel moment intrase în scenă Hunter. Nick 
Trigger mersese pe muchie de cuţit între obligaţiile faţă de 
„familie” şi obligațiile personale, şi totul începuse să se 
destrame. 

In concluzie, Hunter considera că omenirea câştigase ceea ce 
Organizaţia pierduse. 

Pe Ann Franklin nu ştia însă cum s-o judece. Hunter îşi termina 
toaleta în sala de baie de la Queen's House şi încerca să-i ridice 
moralul gazdei sale. Işi puse antiseptic pe frunte şi zise: 

— Nu te poţi considera vinovată de ce s-a întâmplat. Doar 
dacă nu ţii neapărat să te încarci cu responsabilitatea 
supravieţuirii mele. Căci asta chiar că e din vina ta. 

Ea îl privii cu ochii ei frumoşi, stând lângă uşă. 

— Eşti prea bun, murmură ea. 

— Ascultă, ai fost trasă pe sfoară. Se întâmplă. 

— Să ştii că nu i-aş fi telefonat niciodată, dar eram convinsă că 
te înşelai în privinţa lui. Şi-mi era foarte frică. Incepând din 


241 


copilărie, îi mărturiseam maiorului toate problemele mele. 

Ann dădu uşor din umeri. 

— Credeam că ne va veni în ajutor, adăugă ea. 

Hunter zâmbea. 

— Uneori e greu să-i deosebeşti pe duşmani de prieteni. 
Danno Giliamo, de exemplu. Omul meu de legătură mi-a spus că 
Danno e aproape terminat din cauza acestei poveşti. Credea că îl 
înşală pe Nick, iar el era tras pe sfoară încă de la început. Aceşti 
doi imbecili formaseră un al treilea front. Voiau să predea capul 
meu celor din Commissione într-o sacoşă de hârtie! 

Ann se înfioră. 

— Nu se putea să fie mai înşelaţi decât mine, mai ales dacă e 
adevărat că treceau bani ilegali pin conturile mele de la club. 

Avea o expresie perplexă şi indecisă. Hunter râse scurt. 

— Haide, ce-ai? 

— Chiar dacă-ţi place sau nu, Bob, trebuie să înţeleg ceva. 
Sincer îţi spun că nu aveam habar ce avea maiorul în cap până în 
momentul în care am intrat. Cred că a fost un militar bun. 
Totdeauna m-a intimidat. Şi când a venit după mine la Turn, mi-a 
spus să nu-mi fac griji, că mă va salva chiar dacă va trebui să te 
amenințe cu arma. lar eu, în marea mea prostie, l-am crezut. 
Ceea ce mi-ai strigat de pe peron m-a pus pe gânduri. 

— Ţi-am spus că înţelegerea noastră s-a sfârşit. 

— Nu, că pactul nostru a fost rupt. Şi acum, Bob, trebuie să 
ştiu dacă a fost într-adevăr rupt? 

El o privi drept în ochi. 

— Nu crezi că e mai bine? 

Ea scutură din cap. 

— Nu, sunt tot în mâinile tale. Dacă vrei. 

— Pozitivă, murmură aproape dureros Hunter. 

— Poftim? 

— Eşti o persoană pozitivă, îi explică el cu un zâmbet plin de 
tandreţe. Eşti o fiinţă bună. Să nu te schimbi şi te păstrezi pentru 
bărbatul care îţi va conveni. 

— Tu îmi convii perfect. 

— Nu e nici locul şi nici momentul, zise el cu regret. 

Trecu prin faţa ei şi se îndreptă spre dormitor. Işi prinse tocul 
de piele la subsuoară şi îmbrăcă haina, apoi se apropie de 
perdele, le trase într-o parte şi examină strada. 

— Pleci, nu-i aşa? şopti Ann. 

El încuviinţă dând uşor din cap şi ea văzu că avea o expresie 
destul de tristă. 


242 


— Da, încă o dată, a venit momentul. 

— Unde te duci? 

— La mine acasă... oriunde ar putea să fie asta. 

— Cum vei reuşi? 

El zâmbi. 

— Trecând prin junglă, milady. E singurul drum pe care-l 
cunosc. 

Işi luă lucrurile şi se îndreptă spre uşă. Când întoarse capul, 
Ann stătea în dormitor şi îl urmărea cu o privire plină de căldură 
şi zâmbea. Dar era şi puţin tristă. 

Hunter îi făcu un mic semn cu mâna la care ea îi răspunse la 
fel. 

— Mulţumesc pentru tot, zise el încetişor. 

Îi zâmbi şi ieşi. Undeva, afară, în pădurile umede şi sălbatice, 
va găsi o cărare ca să se întoarcă acasă. Va găsi, sau nu va găsi. 
Dar trebuia să încerce. 

Ştia însă că va găsi ceva. 

„O umbră şi un suspin străbat Jungla e Teama, micule Vânător, 
e Teama!” 

Micul vânător pătrunse în tenebrele care îl învăluiră, şi era 
conştient că acolo trebuia să trăiască... Până când avea să 
moară. 

Exterminatorul mergea mai departe. 


243 


CUPRINS 


ASEDIU LA SAN-DIEGO ness sosi fa malai a cada a atat dat olt datei 2 
CAPITOLUL ceai cae eta da oa fa a atat n a 3 
CAPITOL | a ta nisa i ci d na a a tao ca ia ca a 9 
CAPTO LU || sata pda n 0 E 16 
CAPITOLE oale d al ir a i dea a ăla nai a 24 
GAPITOLUL V ice a coat a ta atu cit i ai a ala da atata 30 
CAROLE LZN/le, casă eee cai catod ac reda dia alla Dc sil 37 
CAPITOLUL VAI] A, epoca e apte ala to aia tai 45 
CAPITOLUL SU at cauta sa d nfs ana ca dolar da nt 52 
CAPITOLUL P. EEPE a aa BA aa E i md ei at md aaa 3 60 
CAPITOLUL X anauri nei tă et 6 et 8097 E A 66 
CAPITOLUL Xian din i a d dt ud uda od a 77 
CARI ŢOI ENI i iu ocara e ouă deoarece ata 84 
CAPITO EOE XII es imn ete a iu Esi ul Ed nd a ala tă 91 
CAPITOLUL XIV sete ela 200 tă te i a Sa 96 
CAPITOLUL XV o aatasca poata ne ai aa ei it le ca aa il 102 
CAPITOL LX ace some a oa dala fat aa Sa ode a 111 
BĂTĂLIA ANS JE raba anala cca ia cafe ala te di 122 
CAPITOLUL 6 eset aa ama ră oul Sr aaa eta a it 6 123 
CAPITOLUL loco aa E lt ta a e aaa 128 


CAPITOLUL h soia tre stătea aa toi barat a a al tara ala eta 136 


CAPIROLUL: AM e aa ele oile rana a data geaca dai de lea ia 141 
CAPITOLUL: Vii e retea decimat oaia du cata ar Aa A E EEA 146 
CAPITOLUL [iai cei aaa ae oi ata anl aioa te ia at aa i 151 
CAPITOLUL VIl ikerin inta se act AANE NA A AA Aa 157 
CAPITOLO VA i ce cae ee 00 ata i Oe a a te aaa d era ae d aa da ta 165 
CAPITOLUL cete a asa Sai iza da ări lalea dă odă aa So ga ni n alee 169 
CAPITOLUL e osti ca a Daia tă a ăia ta ta 177 
CAPITOLUL XI: ce iri oa aia catea a d ta a anala in a lt da 183 
CAPITOLO XI oa precis catea n digi do deasa ital a AnA EAIA nea da 191 
CAPITOLUL X stea cos eee ana ca ta na e a aaa aaa 198 
CAPITOLUL XIV seat aa etala ra otto E ONAA aa AR aa ala 203 
CAPITOLUL XV iai ae cc a cat mat anda a i 2 pia 90 gi anar iai aa 212 
CAPITOLUL XV |n caiet aaa dal ot a a e e a pula 219 
CAPITOLUL Session ie daca 080 a it ta e DR ca 226 
CAPITOLUL XVII 4 a ca aa nat arat adi ee raid ada area ata a câ anl afara d aa 232 
CARIPOLULZA LX ciao Atata oda ile da ada e seal aa cae ca 241 
CUPRINS: si sea para ea acetat antoni ca iona a ae lata 244 


245 


Exterminatorul! 
Exterminatorul 


Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Hunter era furios la culme! 
Într-un timp foarte scurt, această 
furie avea să se reverse cu o 
violență rară, chiar şi pentru 
Exterminator. 

Coasta de Azur se va cutremura! 


Prima oprire: chiar la sud de 
Monaco. Ţinta: Claude Deschamps, 
gangster monden. Arma: carabină 
belgiană de ucis rinoceri. Războiul 
de pe Coasta de Azur începea. 


Scăpase încă o dată și le plătise cu aceeași monedă. Cât timp mai 
putea să reziste? Câte ambuscade mai putea să dejoace, și oare 
putea să-i evite la nesfârșit pe copoii abili de la Scotland Yard? 


Războiul de la Londra lua o întorsătură îngrijorătoare și 
- Exterminatorul începea să se înfurie. Nu mai putea să continue, 
lupta numai în defensivă. Știa că, dacă voia să supraviețuiască, 
trebuia să treacă la atac. Era conștient că nu avea nici un chef să 
facă asta, dar instinctul îi dicta să lovească aşa cum obișnuia el să 
facă, să lupte, în felul lui, ca să poată părăsi Anglia în viaţă. 


ISBN 973-9127-66-4 Lei 12000